Michel Zevaco — [Fausta] 04 Fausta Invinsa

MICHEL ZEVACO | 
FAUSTA ÎNVINSĂ 


LES PARDAILLANS, Fausta vaincue, 1910 


l 
BICIUIREA LUI ISUS 


O mulțime de oameni se adunaseră în piața Grève. Aş- 
teptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce 
regelui Henric al Ill-lea plângerile bunului oraş Paris. 

Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna 
împăcarea regelui, cu capitala sa. 

Pentru o altă categorie, mai puţin numeroasă şi care avea 
cunoştinţă de anumite proiecte al monseniorului de Guise; asta 
însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea şi să se obţină 
din partea lui, cu preţul supunerii Parisului şi al căinţei sale 
pentru ziua  Baricadelor, un război nemilos împotriva 
hughenoţilor, adică exterminarea lor. 

Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna 
pe rege şi să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde 
părul. 

În sfârşit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o 
duzină de iniţiaţi, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea. 

Nu numai piaţa Grève era neagră de lume, dar şi străzile 
dimprejur gemeau de târgoveţi care, cu un baltag într-o mână şi 
cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune 
până la Chartres. 

Călătoria spre Chartres, ţinând seama de încetineala cu 
care se mişca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. 
Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei 
popasuri de-a lungul drumului şi că, la fiecare popas, se vor 
înjunghia cincizeci de boi şi două sute de oi pentru hrana 
norodului drumeţ. 

În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineaţă, clopotele 
parohiilor din Paris prinseră să bată. În piaţa Grăve veniră să se 
înşiruie, pe rând, delegaţii primăriei, reprezentanţii feluritelor 


biserici, apoi breslele, şirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, 
capucinii şi, în sfârşit, penitenţii albi. 

Printre rândurile fără de sfârşit ale lumânărilor şi 
archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. 
Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne şi oase, îmbrăcaţi cu 
veşmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos, şi câţiva 
soldaţi romani ducând uneltele patimilor lui Isus. 

Într-adevăr, însuşi Isus Hristos era reprezentat prin Henri de 
Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub 
numele de fratele Anghel şi care, mai târziu, avea să-şi lepede 
anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie. 

Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriţi, 
purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o 
cunună de spini tot din carton zugrăvit şi, în jurul gâtului, printr- 
un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică. 

În spatele lui Joyeuse deghizat în Hristos, veneau doi voinici 
care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna 
norodul să scoată strigăte de revoltă. Şi revolta asta, adevărată 
sau prefăcută, căpăta proporţii de furie când, printr-un 
anacronism încă şi mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă 
asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în 
douăzeci de paşi: 

— Astfel s-au purtat hughenoţii cu Domnul nostru Isus 
Hristos! 

— Moarte nelegiuiţilor! răspundea mulţimea. 

La vreo douăzeci de paşi în urma lui Isus, sau a fratelui 
Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru 
penitenţi care, ţinându-se de braţ, cu capul plecat şi gluga trasă 
peste faţă, băteau la ochi prin mătăniile enorme şi prin smerenia 
lor nemaipomenită. Puțin câte puţin dezordinea dând iama în 
rândurile procesiunii, cei patru penitenţi se pomeniră în cele din 
urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, 
striga: 

— Fraţilor! Moarte hughenoţilor care m-au biciuit!... 

Ovaţii salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, 
ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe frunte, spuse mai departe: 

— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod... 

— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, 
jupâne, fiindcă Parisul doreşte împăcăciune cu majestatea-sa! 

— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. 


Deci, fraţilor, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte 
de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii 
lui!... 

— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci şi 
cinci! 

— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenţilor. 

Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult 
înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne şi fratele lor, călare 
şi înconjurați de vreo cincizeci de gentilomi înarmaţi până în 
dinţi, vorbeau în şoaptă despre lucruri tainice. 

În ce-i priveşte pe cei patru penitenţi, despre care am 
pomenit, vorbeau între ei fără teamă. 

— la spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe 
fratele Anghel? 

— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puţin coastele 
jupânului Isus! 

— Te-ai întremat, dragul meu Loignes?... Şi rana? 

— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când 
loveşte n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, 
vreau ca de Guise să, primească din mâna mea aceeaşi lovitură 
pe care mi-a dat-o!... 

— Eşti nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi 
ieşit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în 
procesiune pentru a-l vedea pe rege?... 

— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară 
regelui capetele noastre! 

— Şi să le dăruiască apoi lui Bussi-Leclerc şi lui Joyeuse! 
continuă Sainte-Maline. 

— Domnilor, zise Chalabre, Joyeuse a strigat adineauri: 
"Moarte  Lefegiilor!" Bussi-Leclerc a strigat: "Moarte celor 
Patruzeci şi cinci!"... Joyeuse este un păcătos nebun şi nu merită 
nici măcar o împunsătură de pumnal. Insă Leclerc nu va apuca 
să ajungă la Chartres. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles! răspunseră ceilalţi trei. 

Lăsându-i pe cei patru spadasini — patru dintre Lefegii lui 
Henric al Ill-lea — să-şi urzească planurile de răzbunare şi de 
omor, să ne întoarcem la fantastica procesiune care se îndrepta 
spre Chartres şi să ajungem din urmă o litieră închisă, care 
venea la câteva sute de prăjini în urma coloanei.. 

Litiera era înconjurată de zece călăreţi. lnăuntru se aflau 


două femei: Fausta şi Marie de Montpensier. 

— Şi omul? întrebă Fausta în clipa când noi ne apropiem de 
litieră. 

— S-a amestecat în mulţimea penitenţilor şi merge în 
tăcere. 

— Eşti sigură că acest călugăr se află în rândurile 
procesiunii? stărui Fausta. 

— L-am văzut, răspunse ducesa, l-am văzut cu ochii mei. 

—  Pardaillan nu m-a minţit, suspină Fausta. Jacques 
Clement, liber, merge spre împlinirea destinului său. Ce mai! 
Valois este condamnat. Acum nimic nu-l mai poate scăpa... 

— Ce spuneţi, frumoasa mea suverană? Mi se pare că aţi 
rostit un nume... numele domnului de Pardaillan... 

— Da! spuse Fausta, privind-o drept în faţă pe ducesă. 

— Vedeţi, fratele meu şi gentilomii lui rostesc adesea 
numele acesta de vreo trei sau patru zile... 

— Ei bine, dacă doreşti ca fratele domniei-tale să nu mai 
rostească acest nume... 

— Eu? Puțin îmi pasă! zise Marie râzând. 

— Da, domniei-tale puţin îi pasă. Dar e nevoie ca ducele de 
Guise să aibă mintea neîmpovărată de gânduri pentru ceea ce 
se va înfăptui. Şi, pentru a-i despovăra mintea... 

— Ce-i de făcut? întrebă Marie. 

— Spune-i, trimite-i veste, de îndată ce vom intra în 
Chartres, că Pardaillan e mort!... Şi, spre a nu avea nici o 
îndoială, spune-i că eu l-am ucis... 

Rostind aceste vorbe, Fausta plecă fruntea şi închise ochii, 
dând parcă de înţeles că doreşte să se închidă în gândurile ei. Şi 
aceste gânduri ale ei erau de bună seamă funebre, întrucât 
chipul neclintit părea că oglindeşte moartea. 

Personajele noastre sunt deci astfel împărţite: în fruntea 
acestui şarpe lung alcătuit de gloata, care mărşăluia pe drum, 
un grup de călăreţi: de Guise, fraţii săi, gentilomii săi. Alături de 
el, Maineville nepăsător şi Maurevert neliniştit. Bussi-Leclerc 
supraveghează procesiunea, fără îndoială, deoarece îi străbate 
rândurile şi este văzut când într-un loc, când în altul. 

Apoi, în urma acestei bande de seniori, la o oarecare 
distanţă. Începe procesiunea. 

Apoi, aproape la coada coloanei, un călugăr merge singur, 
cu gluga trasă peste faţă, strângând în mâini, la piept, un 


pumnal lung: este Jacques Clement. 

În sfârşit, foarte în urmă, vine litiera Faustei. 

După a treia zi de mers, procesiunea se odihni în satul 
Latrape, unul dintre popasurile organizate de domnul Cruce, 
însărcinatul cu încartiruirea acestui exod. Penitenţii ajunseră în 
sat pe la ora patru şi, de îndată, se aşezară la masă, adică 
năvăliră pe o pajişte întinsă unde se lungiră pe iarbă. 

Fireşte, de Guise şi suita sa se instalaseră în cele mai bune 
case din sat. 

Pe pajişte, sătenii din Latrape umblau de colo până colo, 
străduindu-se să le facă o bună primire penitenţilor. Bravii 
oameni puseseră la copt nenumărate pâini, dădură cep la vreo 
treizeci de butoaie de cidru sau de vin şi aprinseră pe pajişte, 
focuri mari la care se frigeau berbeci întregi, hălci de boi şi de 
porci. _ 

După asemenea chiolhan, fiecare se înfăşurăln mantie şi-şi 
căută un locşor unde să se culce. Orologiul din clopotniţa mică a 
satului bătu ora zece. 

In clipa asta, în penultima casă cum mergi spre Chartres, 
doi bărbaţi dormeau alături, întinşi pe snopii de paie din şură. 

Sau, cel puţin, dacă unul dintre cei doi nu izbutea să 
adoarmă, oftând şi tot răsucindu-se pe paie, celălalt în schimb 
dormea pentru amândoi. 

In aceeaşi casă, dar nu în şură şi nici pe paie, ci într-o odaie 
destul de curăţică, dormea un alt personaj. Acela care s-ar fi 
apropiat de omul adormit l-ar fi recunoscut pe unul dintre cei 
mai credincioşi, mai de nădejde şi mai strălucitori gentilomi ai 
ducelui de Guise, adică domnul de Bussi-Leclerc în persoană. 

Indată după ce orologiul sună de ora zece, patru bărbaţi se 
apropiară de casa pe care am zugrăvit-o: erau cei patru soldaţi 
credincioşi ai lui Henric al Ill-lea care, profitând de procesiune 
pentru a ajunge la rege fără primejdia de a fi arestaţi, 
merseseră până aici împreună cu convoiul. Erau Montsery, 
Sainte-Maline, Chalabre şi Loignes, care pândeau prilejul de a-şi 
pune în valoare talentele de spadasini pe pieptul domnului de 
Bussi-Leclerc. 

— Eşti sigur că-i aici? întrebă Sainte-Maline. 

— Nu l-am slăbit din ochi, răspunse Chalabre. Cu siguranţa 
că-l vom găsi pe mistreţ în vizuina lui. 

— Cum o să facem? întrebă Montsery. 


— Eu aş vrea să mă bat cu el, spuse Sainte-Maline. 

— Şi dacă te omoară? 

— O să mă răzbunaţi voi... 

— Aşa, bravo! strigară Chalabre şi Montsery. O luptă!... 

— Domnilor, spuse Loignes, cred că v-aţi pierdut capul. 
După ce că bădăranul ăsta v-a ocărât cum i-a venit la gură, cât 
v-a ţinut închişi la Bastilia, acum vreţi ca, pe deasupra, să vă 
scoată şi maţele, la toţi... 

Loignes era cel mai vârstnic dintre cei patru. Era un bărbat 
serios şi cumpănit, care îşi făcea cu pricepere meseria de asasin 
regal. 

Ceilalţi trei, foarte tineri, aşa cum am mai spus, nu aveau 
încă destulă experienţă. In faţa observaţiilor înțelepte ale mai 
marelui lor — meşter şi în capcane — îşi plecară capul. 

— Ce trebuie să facem? întrebară ei. 

— E foarte simplu. O să-l strigăm, ca şi când ducele lui l-ar 
chema grabnic. Să avem pumnalele în mână. Şi când iese Îl 
ciuruim pe cinste, până când o să-şi dea blândul suflet în mâinile 
diavolului. 

Trebuie să recunoaştem meritul celor trei tineri smintiţi de a 
se alătura pe loc acestui plan atât de limpede. 

— Pe unde se intră? întrebă contele de Loignes. 

— Trebuie să dăm ocol casei, zise Chalabre, care toată ziua 
îl pândise pas cu pas pe Bussi-Leclerc. Luaţi-vă după mine, 
domnilor! 

Chalabre o porni îndată pe o potecă şi, la douăzeci de paşi 
depărtare de drumul mare, sări sprinten peste un pârleaz. 
Ceilalţi îl urmară. Se pomeniră într-o curte mustind de bălegar. 
In spatele lor era o şură unde. pe paie, dormeau cei doi 
necunoscuţi despre care am vorbit adineauri. Dinaintea lor, 
casa, sau mai degrabă coliba, împărţită în două: la dreapta, 
locuinţa destul de încăpătoare a stăpânilor casei, şi la stânga o 
odaie izolată, cu o uşă a ei. Chalabre arătă uşa cu degetul. 

Toţi patrii îşi scoaseră pumnalele din teacă. Sainte-Maline şi 
Montsery se aşezară în stânga uşii, gata să sară la Bussi-Leclerc 
de îndată ce se va arăta. Chalabre se aşeză la dreapta. Apoi 
Loignes, după ce aruncă o privire plină de mulţumire asupra 
dispozitivului de atac, izbi zdravăn în uşă cu garda săbiei. 

— Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! răcni contele de Loignes. 
Repede! Sculaţi-vă şi duceţi-vă în fuga mare la monsenior care 


vă cheamă să veniţi într-o clipă! 

— Să-l ia dracu pe monsenior! mormăi Bussi-Leclerc. 
Aşteptaţi, domnilor, să mă îmbrac. 

— Nu, nu! Eu alerg să-l trezesc pe domnul de Maineville, 
căci şi pe el îl cheamă ducele. Grăbiţi-vă, aşadar! 

Acestea fiind spuse, Loignes se lipi de zid, lângă Chalabre. 
Leclerc, obişnuit cu asemenea alarme necurmate, nu avea nici o 
bănuială. Cei patru, încordaţi şi cu pumnalul în mână, aşteptau. 
Deodată auziră zgomotul pe care îl făcea Bussi-Leclerc 
încercând să deschidă uşa. 

— Bună seara, domnilor! spuse în aceeaşi clipă un glas 
foarte potolit şi fără umbră de batjocură. S-ar părea că vreţi să-l 
înjunghiaţi pe bunul domn de Bussi-Leclerc. 

— Drace! mormăi Leclerc, care, înăuntru, ezita să mai 
deschidă uşa. Ce înseamnă asta? 

— Trădare! strigară cei patru spadasini, îndreptându-şi 
pumnalele ridicate spre bărbatul care vorbise şi care înainta 
salutând politicos şi repetând: 

— Bună seara, domnilor! 

Pumnalele ridicate se plecară. Cei trei tineri se opriră şi 
făcură o plecăciune adâncă. O rază de lună se juca pe obrazul 
cutezător şi calm al celui care intervenise şi, astfel, îi 
recunoscură chipul. 

Lignes, neînţelegând nimic din această scenă neaşteptată, 
făcu un salt spre a se năpusti asupra nedoritului apărător al lui 
Bussi-Leclerc. Dar, în acelaşi timp, se simţi prins de brâu. 

— E salvatorul nostru! zise Chalabre. 

— E cel care ne-a scos din Bastilia! zise Montsery. 

— E cavalerul de Pardaillan! zise Sainte-Maline. 

Loignes se dădu un pas îndărăt, îşi scoase pălăria şi spuse: 

— Şi papa dacă-aţi fi fost, tot aţi fi simţit gustul săbiei mele 
pentru tot răul pe care-l faceţi aici. Dar sunteţi domnul de 
Pardaillan, şi nu mai am nimic de spus. Retrageţi-vă deci, 
cavalere, şi lăsaţi-ne să ne ducem la sfârşit treaba. 

— Dacă vă mai las eu acum! strigă glasul batjocoritor al lui 
Bussi-Leclerc din spatele uşii. 

— Bine, bine! Mai rabdă tu puţin şi o să vezi cum se sparge 
o uşă şi cum se striveşte un piept! răspunse Loignes. Domnule, 
adăugă el adresându-se lui Pardaillan, înăuntru e Bussi-Leclerc, 
duşmanul domniei-voastre şi al nostru, deopotrivă. Cred că, 


dacă nu vreţi să ne ajutaţi, ne veţi lăsa cel puţin să-l ucidem în 
tihnă pe acest nevrednic. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, când am avut fericirea de a 
vă scoate din mâinile guvernatorului Bastiliei, mi-aţi făgăduit 
trei vieţi şi trei libertăţi, în schimbul alor voastre. 

—  E-adevărat! spuseră într-un singur glas Chalabre, 
Montsery şi Sainte-Maline. 

— Am deci onoarea să vă rog a plăti în noaptea asta o 
treime din datoria domniilor-voastre. Vă cer viaţa şi libertatea 
domnului de Bussi-Leclerc. 

Dintr-o singură mişcare, cei trei spadasini se înclinară. Până 
şi Loignes îşi vâri în teacă pumnalul şi spada. 

— Domnule, zise Sainte-Maline salutând curtenitor, vi-l 
cedăm pe Bussi-Leclerc. 

— Mai rămân doi, spuse liniştit cavalerul. 

— Foarte adevărat, zise Montsery, şi ne vom ţine de cuvânt 
până la capăt. 

Cei patru bărbaţi salutară şi se retraseră fără să-i răspundă 
lui Bussi-Leclerc care, din dosul uşii, striga: 

— La revedere, domnilor! Am să vă pregătesc o carceră 
demnă de voi. la Bastilia... 

Dar Sainte-Maline se întoarse brusc: 

— Domnule cavaler, spuse el, ar fi o mare indiscreţie dacă 
v-am întreba de ce îl salvaţi pe blestematul ăsta de Leclerc, care 
vă doreşte răul atât domniei-voastre, cât şi nouă? 

— Deloc, domnule, răspunse Pardaillan. l-am făgăduit 
domnului de Bussi-Leclerc că-şi va lua revanşa. Or, cum mi-aş fi 
ţinut făgăduiala dacă aş fi lăsat să fie ucis în seara asta? 

Sainte-Maline îl privi mirat pe cavalerul care zâmbea, salută 
şi se grăbi să-i ajungă din urmă pe tovarăşii săi. 

Pardaillan se apropie de uşa în spatele căreia se afla Bussi- 
Leclerc şi bătu cu pumnul, strigând: 

— Domnule! Hei! Domnule de Bussi-Leclerc! 

— Ce doriţi, domnule de Pardaillan?! întrebă Leclerc, în 
zeflemea. 

— Eu? Nimic. Vreau doar să vă spun că, acum, sunt singur. 
Aşa că, dacă vă convine să încercaţi a vă lua revanşa după care 
tânjiţi de multă vreme, ei bine, sunt omul domniei-voastre. 

— Bine! Prefer să aştept... 

— Cum doriţi, domnule, dar am toate şansele să fiu ucis de 


alţii, încât poate nu vă mai rămâne nici una să mai daţi de mine. 
Cine ştie dacă voi apuca să ajung la Chartres? 

— Dacă muriţi până atunci, zise Bussi-Leclerc duşmănos, fiţi 
sigur că o să-mi pară rău, căci acum, cea mai dulce speranţă a 
mea este să mă gândesc la clipa fericită când am să vă pun 
maţele la uscat! 

— Mulţumesc, zise Pardaillan. Ce vă împiedică, în acest caz, 
să încercaţi a vă satisface aceasta dulce poftă pe loc? 

— A! răspunse Leclerc. Faptul că nu sunt egoist. Am să vă 
spun. Suntem patru oameni care vă urâm şi ne-am legat să vă 
ucidem. Pot chiar să vă spun cum se vor petrece lucrurile. 

— AŞ fi măgulit s-o aflu... 

— O să vedeţi cât e de simplu: mai întâi, o să vă străpung 
burta cu sabia, fără ca totuşi să vă ucid. Apoi Maineville o să vă 
lege de aripa primei mori întâlnite în cale. Asta-i o manie a lui, 
pricepeţi? Apoi, după ce vă veţi fi învârtit îndeajuns, adică după 
ce vă veţi da duhul, Maurevert o să vă scoată inima din piept, 
căci a făcut prinsoare că o va mânca friptă şi împănată cu 
slănină. În sfârşit, monseniorul de.. Guise vă va da hoitul pe 
mâna călăului pentru a fi tras de cai în cele patru vânturi. 

Pardaillan înţelese că Bussi-Leclerc, vorbind astfel, făcea 
spume la gură. Auzi cum îi scrâşneau dinţii. 

— Înţelegeţi că, reluă Leclerc, dacă v-aş ucide acum, ceilalţi 
trei asociaţi ai mei m-ar sorti unei morţi tragice. Incercaţi deci să 
mai rămâneţi în viaţă câteva zile, până când vom putea pune 
mâna pe domnia-voastră. 

— Voi încerca, zise Pardaillan. Dar, zău, vă repet, mă tem că 
nu voi ajunge viu până la Chartres. Ar trebui să profitaţi de 
ocazie... 

— Nu! răcni Bussi-Leclerc. 

— Atunci, asta înseamnă că ţi-e frică, Leclerc! 

Pe dinăuntru, uşa fu lovită cu vârful pumnalului. Se auzea 
cum omul bătea furios din picioare. 

— Lui Bussi-Leclerc i-e frică! strigă Pardaillan în gura mare. 

— Haimana, jerpelitule, nemernicule! Dacă Maurevert îţi 
mănâncă inima, eu o să-ţi mănânc ficaţii! 

Bussi-Leclerc începu să lovească în uşă cu pumnalul. 
Pardaillan ridică din umeri şi, în curte, la lumina lunii, văzu 
oamenii din colibă, care, treziţi de zgomot, ieşiseră din casă şi, 
albi la faţă de spaimă, asistau a fantastica discuţie. Fără să-i 


pese de ei, poate chiar fără să-i vadă, cavalerul se îndreptă spre 
şură şi, la intrare, îşi întâlni tovarăşul care, cu arma în mână, 
aştepta sfârşitul incidentului. 

— O! murmură tânărul duce de Angoulême. E îngrozitor. 
Ameninţările acestui om sunt oribile. 

— Da, e destul de hidos. Să plecăm, monseniore. Aerul din 
satul ăsta e nesănătos pentru noi acum. lar, în ce-l priveşte pe 
Maurevert, desigur că-l vom găsi la Chartres. 

Cei doi bărbaţi se înfăşurară în mantii şi, cu paşi iuți porniră 
pe drumul spre Chartres. Bussi-Leclerc, cu pumnalul şi sabia în 
mâini, ieşi mormăind: 

— Unde-i? Să-l omor! 

Un ţăran răspunse: 

— Nu ştiu pe unde a luat-o, monseniore, dar fapt este că a 
fugit şi gândesc că a ajuns departe. 

— Am să dau eu de el, bombăni Leclerc. 

leşi în grabă din colibă şi, pe o scurtătură pe care i-o 
arătară gazdele, ajunse în piaţa bisericii, în colţul căreia se 
înălța o troiță mare. În jurul troiţei fuseseră ridicate câteva 
corturi şi ducele de Guise dormea într-unui din ele pe un pat de 
campanie, pe când Maurevert şi un alt ofiţer dormeau pe paie. 
Maineville, ca şi Bussi, căutase adăpost în sat. 

Leclerc trimise după Maineville care, după o jumătate de 
oră, sosi înjurând de mama focului că fusese trezit din somn. 
Atunci, puse oamenii să-l trezească şi pe duce şi. primind 
îngăduinţa de a intra în cort, cei patru se aflară împreună. Şi 
Bussi-Leclerc povesti ceea ce se întâmplase mai înainte. Furios, 
de Guise şuieră printre dinţi un blestem. Maineville îşi scoase 
pumnalul din teacă şi-i cercetă vârful. Maurevert rosti aceste 
cuvinte stranii: 

— Dacă-i vorba pe-aşa, monseniore, călătoria la Chartres 
este inutilă. Ar fi mai bine să facem cale-întoarsă la Paris. 

— De ce? exclamară Maineville şi Bussi-Leclerc. 

— Pentru că, spuse cu glas înfundat Maurevert, dacă 
Pardaillan se află în convoi, convoiul este blestemat! Pentru că 
nu Henric al III-lea va fi ucis, ci noi! 

Şi cei patru bărbaţi, la fel de bravi, petrecură restul nopţii 
discutând cum să scape de aventurier. De Guise, întunecat şi 
gânditor, îi asculta pe cei trei sfetnici ai săi, fără să spună nimic. 
Dar, când se iviră zorile, dădu poruncă să se pornească la drum. 


— Spre Paris? întrebă Maurevert. 

— Spre Chartres! răspunse ducele. 

Maurevert ridică din umeri şi verifică dacă pieptarul său de 
zale era bine prins în catarame. 

Convoiul porni iarăşi la drum şi, îmbulzindu-se prin poarta 
Guillaume în bunul oraş Chartres, se îndreptă spre catedrală. 

După ce trecu de poartă, capul procesiunii se pomeni în 
faţa unei numeroase trupe înarmate. De Guise îl recunoscu pe 
Crillon călare, care îi spuse salutându-l: 

— Majestatea-sa, pentru a vă cinsti după merit, a stăruit să 
vă ies în întâmpinare cu opt mii de archebuzieri şi trei mii de 
călăreţi, pe care i-am adunat în jurul oraşului Chartres. Dar mi- 
am îngăduit să-i spun majestăţii-sale că două sau trei mii de 
oameni erau de ajuns pentru a escorta o procesiune... 

— Bine aţi făcut, domnule. Unde şi când l-aş putea vedea 
pe rege împreună cu corpul de consilieri municipali din Paris? 

— Regele este acum în catedrală. 

— Să mergem deci la catedrală! zise de Guise. 

— Monseniore, să vă arăt drumul. N-ar avea rost ca cinstiţii 
penitenţi să încerce a găsi un altul. Într-adevăr, toate străzile 
sunt pline de ostaşii noştri atraşi de o legitimă curiozitate, fără 
să-i mai punem la socoteală pe târgoveţii din acest minunat 
oraş, veniţi să-l aclame pe rege. 

— Porniţi, domnule! spuse de Guise. Am venit ca supuşi 
credincioşi şi ne vom alătura ovaţiile acelora ale oraşului. 

Şi, ridicându-şi toca împodobită cu pene şi cu trei şiraguri 
de perle, de Guise, cu glas puternic, strigă: 

— Trăiască regele! 

Dar, în spatele lui, o imensă aclamaţie răspunse: 

— Trăiască Henric cel Sfânt!... 

Era procesiunea care îşi spunea astfel părerea, aşa încât, 
pentru o clipă, Crillon se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să 
închidă porţile şi să lase în afara zidurilor trei sferturi din 
penitenţii care aşteptau. Dar Crillon, bărbat viteaz, îşi zise că ar 
fi caraghios să pară că se teme de nişte purtători de lumânări. 
Ordonând deci oamenilor săi, dintr-o privire, să supravegheze 
îndeaproape pe noii sosiți, se îndreptă spre catedrală. De Guise 
îl urmă împreună cu gentilomii săi. În spatele acestui grup venea 
procesiunea parizienilor, pe care locuitorii oraşului, înghesuiți la 
ferestre, îi cerceta cu curiozitate şi nu fără o anumită simpatie. 


Apariţia lui Isus, năduşind sub crucea enormă de carton şi 
mai biciuit ca oricând, fu salutată printr-un murmur prelung de 
milă. 

Dinaintea catedralei, mulţimea era mai deasă, mai 
nestăpânită, şi de Guise citi pe toate chipurile de provinciali 
cumsecade o curiozitate vie. Intr-adevăr, după ce fugise, Henric 
al III-lea fusese primit de locuitorii oraşului Chartres cu mare 
curtenie, dar fără pic de entuziasm. Aici, ca şi în tot regatul, 
numele lui de Guise era popular şi numele regelui disprețuit sau 
detestat. 

Ducele îşi plimbă privirea în jur, căutând să-l zărească pe 
călugăr. In aceeaşi clipă, porţile imensei catedrale se deschiseră 
şi o grămadă de gentilomi ieşiră din lăcaş. făcându-i pe 
târgoveţi să se dea îndărăt. Totodată, soldaţii lui Crillon, printr-o 
manevră abilă, tăiară firul procesiunii şi nu lăsară în jurul lui de 
Guise decât vreo zece dintre oamenii săi. 

— Nu prea inspirăm încredere! zise ducele încruntând 
sprânceana. 

— Ba nu, monseniore, vi se dau onorurile cuvenite, 
răspunse Crillon. 

joyeuse, câţiva dintre apostoli şi doi flagelatori se aflau 
înăuntrul cercului alcătuit din ostaşi, gentilomii regali şi mulţime. 

— Loviţi! Loviţi! spuse Joyesse. 

Cei doi flagelatori începură să-l biciuiască vârtos, cu falsele 
curele ale cnuturilor. 

— Sire! strigă Isus. Unde sunteţi? Vedeţi ce-mi fac 
hughenoţii! Şi totuşi nu mă plâng... 

Un vuiet al mulţimii de târgoveţi răspunse acestor cuvinte. 
Şi, la fel ca şi la Paris, izbucniră strigătele: Trăiască Henric cel 
Sfânt! când Isus, adică Joyeuse, începu să geamă, de data asta 
fără să se prefacă. Intr-adevăr, patru penitenţi se apropiaseră de 
el şi începuseră să-l biciuiască, nu cu fâşii de cârpă sau cu 
betelii de carton, ci cu adevărate şi solide curele de piele. 

Asta dură câteva minute, timp în care soldaţii potoleau 
mulţimea, iar de Guise, palid şi uluit, se întreba dacă nu cumva 
venise să se arunce singur în gura lupului. Cei patru îndrăciţi 
loveau cu sete. 

— Destul! rosti deodată un glas puternic. 

Un bărbat apăruse sub portalul catedralei. Cei patru 
flagelatori se opriră pe loc şi, intrând grabnic în biserică unde îşi 


scoaseră rasele, se arătară sub trăsăturile lui Chalabre. 
Montsery, Loignes şi Sainte-Maline. 

Bărbatul care intervenise înainta cu un fel de demnitate 
spre nefericitul Joyeuse. La vederea lui se făcu mare tăcere, 
oamenii lui Crillon prezentară armele, de Guise descălecă şi, 
descoperindu-şi capul, făcu o plecăciune adâncă. 

Bărbatul acesta era regele Franţei. 


lI 
HENRIC AL III-LEA 


Regele, fără să-l ia în seamă pe de Guise, se opri în fata lui 
Joyeuse şi, îngenunchind, strigă în tăcerea care se lăsase: 

— Isuse Doamne, m-ai chemat tocmai pe mine, un biet 
rege, ai cărui supuşi l-au lovit, l-au părăsit, l-au alungat! lată- 
mă, blândul meu Domn Isus! Şi, fiindcă ai binevoit să mă chemi 
în ajutor, lasă-mă să-ţi şterg sângele nepreţuit care-ţi curge din 
răni!... 

La aceste cuvinte, Henric al Ill-lea se ridică, îşi scoase 
batista şi începu să-l şteargă pe Joyeuse. 

Mulțimea îşi schimbă lesne simţămintele. Văzându-l pe rege 
cum stă în genunchi dinaintea figurantului care îl întruchipa pe 
Isus, cu alte cuvinte văzându-l cum se încorporează în 
procesiunea pariziană, oamenii izbucnită în aplauze furtunoase. 
Regele ridică braţele pentru a le impune tăcere. 

— Să fie legaţi aceşti doi mizerabili! strigă el arătând spre 
cei doi flagelatori înspăimântați. Să fie aruncaţi în temniţă şi 
apoi spânzurați fără amânare! 

— Dar, sire, bâigui Joyeuse, majestatea-voastră greşeşte... 
Nu sunt ei... 

— Aşa ne vom purta cu duşmanii lui Dumnezeu şi ai 
Bisericii! strigă Henric al III-lea. 

O imensă aclamaţie salută aceste cuvinte şi, de data asta, 
strigătul de Trăiască regele! se ridică până în slava cerului. Prin 
ochii lui Henric al Ill-lea trecu un fel de fulger. Atunci, se întoarse 
spre ducele de Guise şi spuse: 

— Vere, să mergem spre a aduce laude şi a-l binecuvânta 
pe Dumnezeu pentru marea bucurie ce ne-a dat în ziua de azi. 
Şi apoi vom asculta în palat, din gura domnilor consilieri 
municipali ai minunatului oraş Paris, plângerile pe care parizienii 


i-au însărcinat să ni le transmită. 

Şi, întorcându-i spatele lui de Guise, se îndreptă primul spre 
portalul central, cu uşile larg deschise. 

„O! răcni de Guise în sinea lui. Acest rege fantomă 
îndrăzneşte să mă înfrunte şi să-şi bată joc de mine! Şi eu mai 
şovăiam..." 

Porni împreună cu gentilomii săi şi pătrunse în biserica 
enormă, unde începu îndată liturghia prin care i se aduceau 
mulţumiri lui Dumnezeu. Afară, mulţimea de penitenţi parizieni 
amestecați cu târgoveţii din Chartres auzea din această liturghie 
ce putea să audă, adică ecourile imnurilor şi binecuvântărilor 
care răzbăteau prin uşile deschise. 

Când liturghia se termină, Henric al Ill-lea, înconjurat de 
gărzi, ieşi din biserică şi se îndreptă spre palatul consilierilor, 
unde se oferise din partea oraşului Chartres o ospitalitate dacă 
nu regală, cel puţin îndestulătoare pentru un rege fără regat. 
Nu-i adresase lui de Guise nici un cuvânt. 

In piaţa din faţa bisericii, ducele se oprise, nesigur de ceea ce 
avea să facă, lăsându-se pradă furiei ce-l cuprinsese şi 
întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă pe dată la 
Paris. 

În acest moment, unul dintre gentilomii lui Henric al III-lea 
se apropie de el şi, după ce îl salută, îi spuse: 

— Domnule duce, regele, stăpânul meu, m-a însărcinat să 
vă spun că vă va primi mâine dimineaţă la ora nouă, în 
audienţă, la primărie, împreună cu magistraţii şi târgoveţii care 
vă slujesc de escortă... 

— Spuneţi-i  majestăţii-sale, răspunse ducele, că îi 
mulţumesc pentru audiența pe care binevoieşte să mi-o acorde 
şi că voi veni la ora sorocită. 

După aceea, de Guise şi oamenii săi se îndreptară spre 
ospătăria "La Soarele de Aur". Cardinalul de Guise şi Mayence se 
duseseră de la început acolo şi nu se mai arătaseră la faţă de 
când procesiunea intrase în Chartres. In momentul în care de 
Guise şi gentilomii săi intrară în ospătărie, Maurevert îl prinse de 
braţ pe Maineville, care şedea lângă el, şi, arătându-i un chip în 
mulţime, îi spuse pălind: 

— Priveşte... 

— Cine? întrebă Maineville nepăsător. 

— Nu, nu-i el! zise Maurevert trecându-şi mâna pe frunte. 


Dar mi s-a părut la început că este Pardaillan... 

Ducele auzi aceste cuvinte şi tresări. 

— Unde-i? întrebă, cu glas şoptit şi răguşit. 

— E mort! răspunse cineva de lângă el. 

De Guise, Maineville, Bussi-Leclerc, Maurevert se întoarseră 
într-o singură mişcare şi o văzură pe ducesa de Montpensier 
care zâmbea. Ea îi făcu semn lui de Guise s-o urmeze. 

— Drace! mormăi Bussi-Leclerc. Dacă-i aşa, înseamnă că n- 
a murit de mult. 

Ducele, tulburat, merse până la apartamentul care îi fusese 
destinat, tras de mână de sora lui. 

— Frate, îi spuse aceasta când rămaseră singuri, ar trebui 
să încetezi de a-ţi mai face griji în privinţa lui Pardaillan. 

— Ai spus că e mort? De unde ştii? 

— Ştiu de la aceea care le ştie pe toate, care până acum nu 
s-a înşelat niciodată şi nu ne-a înşelat niciodată... 

— Fausta? întrebă ducele tresărind. 

— Adineaori mi-a confirmat luciul acesta. 

De Guise căzu pe gânduri. Să se fi înşelat Bussi-Leclerc? 
Fausta însă nu se înşală niciodată! Fără îndoială, ea ştia că 
Pardaillan se afla în rândurile procesiunii. Fără îndoială îi 
întinsese vreo capcană în care cavalerul căzuse chiar în noaptea 
trecută, după întâlnirea lui cu Leclerc. 

De Guise îşi ascunse cu grijă bănuielile. Dar oftatul adânc 
care îi scăpă îi dovedi surorii lui cât de uşurat se simţea aflând 
această veste. 

— Să lăsăm asta, zise el. Puțin îmi pasă dacă aventurierul 
ăla e mort sau viu. Unde-i omul? 

— În Chartres, răspunse calm ducesa. A venit odată cu 
procesiunea. Eşti pregătit, frate? 

—  Pregătit?... Ce înţelegi prin asta? întrebă ducele 
fremătând. Nu vreau să fiu amestecat în nici un fel în cele ce se 
vor întâmpla. Sunt pierdut dacă se află vreodată... 

— Fii liniştit! Moartea regelui nu va fi decât unul dintre 
acele accidente pe care Dumnezeu le îngăduie uneori. Nimeni 
nu va şti. Jacques Clement însuşi nu ştie. Fii doar pregătit, 
frate!... 

— Când se va întâmpla... accidentul? 

Marie de Montpensier îşi privi fratele şi răspunse: 

— Mâine. 


— Aşa degrabă!... murmură ducele tresărind. 

— Mâine, după audienţă, Valois se va duce la catedrală, în 
pelerinaj, cu picioarele goale, o lumânare în mână şi îmbrăcat cu 
un cămăşoi de sac. E un legământ pe care trebuie să-l ţină dacă 
se împacă cu Parisul. Or, mâine se va pecetlui împăcarea. 
Călugărul va merge alături de rege, deoarece, în asemenea 
procesiuni, oricine se poate apropia de el. li va împlânta 
pumnalul în trup în faţa catedralei. Intre timp vei aduna în afara 
zidurilor pe toţi gentilomii ca şi pe cei din Ligă de care dispui... 
Restul te priveşte! 

Ducele de Guise îi chemă pe Mayenne şi pe cardinal, şi 
stătu multă vreme la sfat cu ei. Apoi, către seară, se aşeză la 
masă şi dori ca Maurevert, Leclerc şi Maineville să stea alături 
de el. Şi, în ciuda actului cumplit care se pregătea în umbră, tot 
despre Pardaillan vorbiră. Bussi-Leclerc îşi aminti că acesta îi 
spusese: „Poate nu voi apuca să ajung la Chartres!..." 

Nu încăpea nici o îndoială: Pardaillan murise. 

Cam pe la aceeaşi oră, acela care făcea obiectul acestor 
gânduri sinistre cina liniştit împreună cu ducele de Angoulême 
într-un han mic, la o masă aşezată lângă o fereastră. În faţa 
hanului se înălța un palat şi, din timp În timp. Pardaillan, 
ridicând un colţ al perdelei, arunca o privire asupra fațadei 
cufundate în întuneric. 

— Al cui este palatul acesta? o întrebă Pardaillan pe 
slujnică, ridicând încă o dată perdeaua. 

— Palatul ăsta?... Păi, care va să zică, nu-i al nimănui. 
Adică, pe vremuri, era palatul seniorilor de Bonneval. Dar, de 
când mă ştiu eu, şi sunt douăzeci şi nouă de ani de-atunci, n-am 
văzut pe nimeni intrând înăuntru, nici uşa sau ferestrele 
deschizându-se. 

— Da, şopti Pardaillan, dar în clipa asta în palat s-au adunat 
oameni. Şi tare-aş vrea să ştiu ce fac... 

— Ce vrei să facă, dragă prietene, bombăni ducele de 
Angoulême, dacă nu să urzească vreo lovitură urâtă, pentru că 
doar Fausta i-a adunat aici? 

— E-adevărat. Am văzut cum tigroaica cea frumoasă şi 
oamenii ei se strecurau în palat pe uşa dinspre grădină. 

— Pardaillan, zise tânărul duce suspinând, cât de departe 
suntem de... 

— De Violette, nu-i aşa?... Răbdare, prinţule. Răbdare! Nu 


există decât două fiinţe pe lume de la care putem afla în ce 
parte trebuie să ne îndreptăm: Fausta... şi Maurevert. Îi urmărim. 
Nu ne mai scapă. Până la urmă unul sau altul o să ne cadă în 
mână. In orice caz situaţia noastră este mai puţin tragică decât 
când eram în vârşă. _ 

Inchipuie-ţi că vârşa asta. In loc să fie de nuiele, era de fier, 
o plasă solidă din zăbrele de fier. şi că abia îmi puteam vâri 
braţul prin găuri... Din fericire, erau acolo şi cadavre, fără de 
care aş fi rămas şi acum în vârşă... E o invenţie năstruşnică a 
doamnei Fausta, Dumnezeu să mi-o ţină în viaţă, căci m-am 
hotărât să-i plătesc spaima cu spaimă... 

Tânărul duce se înfioră. Din spusele lui Pardaillan îşi dădea 
seama prin ce trecuse cavalerul, — încercare hidoasă în urma 
căreia până şi minţile cele mai solide pot să se piardă. 

Cavalerul nu slăbea din priviri ochiurile de geam rotunde şi 
verzi ale ferestrei. Charles privea şi el şi, în bezna de pe 
ulicioară, desluşi o umbră care venea spre ei. 

— Ştiam eu că va veni! Şi că va veni chiar aici! murmură 
Pardaillan. 

Umbra se apropia de uşa cea mare a palatului. Era un 
bărbat înfăşurat într-o mantie care îi acoperea chipul. Dar, fără 
îndoială, Pardaillan îl recunoscuse după statură şi după mers. 
căci repetă: 

— Ele! 

: Bărbatul nu izbi cu ciocănelul în uşă, ci bătu din palme. 
Indată uşa cea mare se întredeschise şi necunoscutul se 
strecură în palat. 

— Cine-i? întrebă Charles. 

— Vei afla curând, zise Pardaillan. Când m-am trezit, ştii, 
şedeam călare pe două grinzi: una era vârâtă în apă şi cealaltă 
pornea în diagonală să susţină podeaua sălii în care se afla 
borta pătrată... intrarea în vârşă. Dormisem. Cum? Habar n-am. 
Am văzut că afară era ziuă. Lumina intra pe sub podeaua care 
era deasupra capului meu, şi astfel am văzut că eram 
împresurat de grinzi care se îmbinau ca la podina unei schele. 
„Drace! mi-am spus, n-am decât să sar din grindă în grindă până 
ajung afară!" Şi am vrut să mă caţăr pe grinda de-alături, 
ajungând astfel mai aproape de deschizătura mare pe unde 
curgeau împreună şi apa fluviului şi lumina zilei. Abia atunci m- 
am izbit de zăbrelele de fier... Uitasem de vârşă!... Atunci am 


cercetat această maşină de prins oameni. Şi mi-am dat seama 
că eram pierdut. Într-adevăr, vârşa era ca un puț făcut din 
zăbrele de fier, care pornea chiar de sub podea şi intra în apă. 
Am fost nevoit să abandonez ideea care îmi venise de a mă 
căţăra pe plasă din ochi în ochi pentru a ajunge să trec 
deasupra. Ideea inversă mi se păru mai bună: adică, m-am 
agăţat de ochiuri şi am început să cobor, în speranţa că voi 
putea trece pe dedesubt intrând în apă. Ajuns la suprafaţa apei, 
am fost din nou izbit de cadavre. Înţelegând că îmi voi pierde 
minţile dacă nu ieşeam cât mai degrabă, m-am lăsat să alunec 
printre cadavre. Şi, atunci, am priceput de ce cadavrele stăteau 
pe loc şi de ce nu intrau în apă... Când apa mi-a ajuns până la 
umeri, am simţit cu picioarele că zăbrelele de fier se uneau din 
toate părţile în apă, alcătuind un fel de fund de butelcă! Cu nici 
un chip nu se putea ieşi pe sus! Cu nici un chip nu se putea ieşi 
pe jos!... M-am căţărat de-a lungul ochiurilor de fier spre a mă 
feri de atingerea cadavrelor şi, agăţat la o oarecare înălţime, m- 
am oprit şi mi-am dat seama cu groază de situaţia în care mă 
aflam: eram sortit să mor cu încetul în acest put de fier!... 

— E îngrozitor! spuse Charles cutremurându-se. 

— Întocmai. Cum spui domnia-ta, era îngrozitor. Aşa încât, 
după câteva ceasuri, am luat hotărârea să mă caţăr până sus şi 
să bat în podea până când mă va auzi careva, până când m-or 
ucide de-a binelea! 

— Şi cum ai ieşit de-acolo? 

Pardaillan începu să râdă şi răspunse: 

— Foarte simplu. Am ieşit împreună cu cadavrele. Desigur, 
nu era prea plăcut pentru Fausta să doarmă deasupra atâtor 
leşuri. Din pricina asta, sau din altă pricină, sigur este că, dacă 
morţii erau prizonieri în vârşă, Fausta trebuia să se fi gândit de a 
le reda libertatea. Şi cum să redai libertatea unor leşuri 
prizoniere? Pescuindu-le unul după altul? Nu, nu! Fausta este 
femeia căreia îi plac combinaţiile simple! Pentru a elibera morţii, 
cel mai simplu lucru era să-i laşi să plece pe firul apei! 

Pardaillan începu să râdă, apoi aruncă afară o privire 
neliniştită. 

— Nu trebuie să scăpăm clipa când omul nostru o să iasă, 
zise el, acum primeşte ultimele ordine ale frumoasei Fausta... 

—Deci, cum îţi spuneam, eram de mai multe ceasuri agăţat 
de zăbrelele de fier, şezând într-o rână pe o grindă, când, 


deodată, aud deasupra mea un soi de scârţăit şi, în acelaşi timp 
în cealaltă parte a zăbrelelor văd un lucru pe care nu-l zărisem 
încă: o funie!... Şi funia se urca în sus! Era trasă de sus. Ridicând 
ochii, am văzut că trecea printr-o gaură scobită în podea. Atunci, 
dintr-o privire, am urmărit funia de sus în jos şi m-am liniştit pe 
loc... Într-adevăr, monseniore, funia ridica un pătrat din zăbrele, 
făcând astfel o deschizătură largă. In aceeaşi clipă, am văzut 
cadavrele care o luaseră la vale, îmbulzindu-se de parcă s-ar fi 
grăbit să plece. După două minute plecaseră toate, duse de 
fluviu. 

Pardaillan dădu pe gât o cană mare de vin şi adăugă: 

— Am făcut şi eu ca ele... Asta-i tot! M-am aruncat în apă, 
am ajuns până la deschizătură înotând zdravăn şi m-am 
pomenit afară din vârşă. După două minute m-am urcat pe chei. 

O lungă tăcere urmă după aceste cuvinte. Charles se uita la 
tovarăşul său cu un fel de spaimă. Cavalerul fluiera printre dinţi 
şi privea mai departe pe fereastră. 

— E vremea să ieşim, zise el în sfârşit. 

Şi, adresându-se slujnicei, adăugă: 

— la spune-mi, frumoaso, prietenul meu şi cu mine am vrea 
să luăm puţin aer înainte de a ne culca. Cum facem la 
întoarcere? Vreau să zic, cum să intrăm în casă fără să batem la 
uşă, nici să trezim pe cineva... 

— Păi, intraţi prin grajd, c-o să-l las deschis. Şi, ajunşi în 
curte, n-aveţi decât să urcați scara de lemn care-i acolo. 

Pardaillan cunoştea desigur împărţirea casei, întrucât 
aprobă din cap şi, urmat de Charles, ieşi pe uşa hanului, care se 
închise îndată în urma lor. În stradă, sau, mai degrabă, în 
ulicioara îngustă şi întortocheată unde se aflau, Pardaillan făcu 
vreo zece paşi, apoi se opri în nişa unui zid. 

— Să aşteptăm aici. şopti el. Omul nostru va ieşi curând. 

— Cine-i? întrebă Charles pentru a doua oară. 

— Nu l-ai recunoscut?... E călugărul! E Jacques Clement! E 
omul care, în hanul ..La Teascul-de-Fier' şedea lângă noi şi 
trăgea cu urechea... Omul care a zis că te va răzbuna 
răzbunându-se... 

— Da... pe Caterina de Medici! 

— Adică ucigându-i fiul, pe Henric al Ill-lea, zise cu răceală 
cavalerul. 

—  Pardaillan! exclamă tânărul duce. Asta-i un lucru 


îngrozitor. 

— Cum? Te plângi? Gândeşte-te că tatăl domniei-tale a fost 
aruncat în ghearele deznădejdii, împins în pragul nebuniei, adus 
la moarte de trei fiinţe care erau mama lui, Caterina, fratele lui, 
ducele de Anjou, acum rege al Franţei şi, în sfârşit, monseniorul 
duce de Guise! Vrei şi cauţi o pedeapsă cumplită pentru rege? 

— Da. Totdeauna m-am gândit că unchiul meu, Henric de 
Franţa, va cădea într-o bună zi ca răscumpărare pentru una 
dintre durerile pe care le-a semănat de-a lungul căii vieţii sale. 
Dar, dacă-i în puterea mea, Pardaillan, Jacques Clement nu-l va 
lovi pe rege. Nu asta voiam eul... 

— Aşadar, monseniore, dacă îţi stă în putere, vei opri braţul 
călugărului? 

— ÎI voi opri, zise Charles, cu glas înfundat. 

Pardaillan clătină din cap: 

— Haide! murmură el satisfăcut. De Guise nu este încă rege 
al Franţei! 

In acea clipă îl prinse de braţ pe tânăr şi îl strânse tare. Cu 
un semn, îi arătă uşa palatului care se deschidea, lăsând să 
treacă un călugăr cu glugă care se apropia acum încet de ei. 

— Vreau să zic, continuă el cu răceală, că în clipa asta ţii în 
mâini soarta regatului şi a creştinătăţii, monseniore. Îl vezi pe 
omul acesta care vine spre noi. Dacă trece mai departe, se 
îndreaptă spre crimă... Mâine, unchiul domniei-tale, Henric al IIl- 
lea, va fi ucis cu pumnalul, mâine ducele de Guise ajunge rege... 
Monseniore, iată, soarta trece pe lângă noi! Un gest, şi faţa lumii 
este schimbată! 

Călugărul ajunsese în dreptul lor. Pardaillan se ghemui într-o 
adâncitură a zidului şi îşi încrucişă braţele. Călugărul trecea... 
Charles d'Angoulême, după o clipă de şovăială, făcu doi paşi 
repezi, îşi puse mâna pe umărul omului şi rosti: 

— Hei, jupâne călugăr, două vorbe, dacă nu-ţi este cu 
supărare! ` 

Călugărul se opri. Işi înălţă capul plecat şi, cu mirarea 
disprețuitoare a omului care se ştie protejat de o menire înaltă, 
zise: 

— Ce doriți de la mine? 

— Vreau să te rog a-mi acorda câteva clipe în care să stăm 
de vorbă. 

— Daţi-vă la o parte, spuse cu dojană în glas călugărul, căci 


în noaptea asta nu pot sta de vorbă decât cu Dumnezeu! 

Pardaillan, în acest moment, înaintă repede şi, cu cei mai 
vesel glas. strigă: 

— Cum aşa? refuzi să te odihneşti o clipă alături de prieteni, 
jupâne Jacques Clement? 

Călugărul tresări. O bucurie adâncă îi descreţi obrazul de 
fildeş şi îi coloră fruntea. Întinse mâna. 

— Cavalerul de Pardaillan! zise el cu glasul schimbat. 

— Şi monseniorul duce de Angoulême, zise Pardaillan. Vino 
deci cu noi. Ce dracu, chiar şi pe timp de procesiune, un pahar 
de vin n-a înspăimântat niciodată un călugăr! 

Jacques Clement făcu semn că primeşte invitaţia şi toţi trei 
se îndreptară spre micul han închis, orb şi mut la ceasul acesta. 
Dar, aşa cum făgăduise slujnica, n-aveau decât să împingă uşa 
grajdului. Câteva clipe mai târziu, şedeau în jurul unei mese 
luminate de un opaiţ care scotea fum. Pe masă se aflau câteva 
sticle cu un vin anumit, mult prețuit în toată ţara. 

Pardaillan umplu trei pahare şi îl goli pe-al său dintr-o 
înghiţitură. Jacques Clement duse paharul la gură şi îl lăsă 
aproape plin... Totuşi, ochii lui stinşi erau însufleţiţi de un fel de 
cordialitate voioasă. 

— Vinul ăsta încălzeşte inima, zise el. Dar inima mea creşte 
mai tare în prezenţa unui prieten ca domnia-ta, cavalere. Vrei 
să-ţi spun drept? În viaţa mea tristă, în clipele mele de 
deznădejde, când mă simţeam singur pe lume, doar la domnia- 
ta mă gândeam. Eu, care nu purtam în amintirile mele nici 
chipul unei mame, nici chipul unui tată, aveam simţământul că 
ai fost pentru mine ca un frate mai mare... Îţi aminteşti de ziua 
când făceam flori de măceş din hârtie şi când te-ai oprit lângă 
mine?... 

— Desigur! spuse Pardaillan cu emoție în glas. 

— M-ai încurajat... Apoi te-am văzut în ziua aceea 
cumplită... când mi-ai arătat .mormântul mamei mele. Şi, din 
ziua aceea, chipul domniei-tale mi s-a întipăritin inimă... 

Jacques Clement se cutremură, îl prinse pe Pardaillan de 
mână şi adăugă cu glas grav: 

— În noaptea asta care, fără îndoială, este ultima din viaţa 
mea, atât de aproape de ceasul când o faptă cumplită se va 
săvârşi, ce stranie întâlnire! Dumnezeu a vrut să-mi dea o 
ultimă bucurie scoţându-mi-l în cale pe singurul om din lume 


care înseamnă pentru mine toată familia inimii mele!... 
Pardaillan, inima mea vrea cu străşnicie nenorocirea acelora 
care mi-au ucis mama! 

— Da, n-ai cunoscut-o niciodată, zise Pardaillan dus pe 
gânduri. Şi cine ştie dacă nu tocmai de aici vine dragostea cu 
care îi păstrezi amintirea! 

— Ştiu ce vrei să spui, mormăi călugărul pălind la faţă. Îi 
spun că am primit spovedania uneia dintre femeile bătrânei 
Caterina! iți spun că am aflat totul despre viaţa mamei mele... şi 
crimele ei! 

— Alice n-a fost criminală, spuse grav cavalerul. A fost doar 
nefericită. 

— Nu-i aşa? strigă călugărul radios. 

— Desigur!... Bătrâna Medici a fost singura vinovată. lar 
viaţa mamei domniei-tale, martiră a unei dragoste, strânsă ca 
într-un cleşte în alternativa de a fi sau dispreţuită de bărbatul pe 
care îl adora, sau de a-l ucide pe acest bărbat, viaţa ei deci n-a 
fost decât o admirabilă apărare! Nici nu se poate închipui câtă 
forţă şi minte a cheltuit pentru a lupta împotriva Caterinei. Şi 
suferinţa ei întrece pedepsele cele mai crude!... 

Jacques Clément îşi trăsese gluga peste faţă. Îl auzeau cum 
plânge, stăpânindu-şi hohotele. 

—  Pardaillan, spuse el după câteva minute, îţi înţeleg 
gândul. Nu vrei să-i spui fiului cum a fost mama, dar nici nu vrei 
să minţi. 

— Nici o femeie de pe lume n-a meritat mai multă milă 
decât Alice de Lux, spuse Pardaillan. 

Jacques Clément se ridică şi îşi lăsă iarăşi gluga pe umeri. 

— Cavalere, spuse el cu glas mohorât, mă readuci la 
realitatea cumplită. Mâine, mama mea va fi răzbunată. Mâine, 
bătrâna Caterina va cunoaşte disperarea fără margini. 

— Deci vrei să-l ucizi pe regele Franţei! 

— Este o taină între mine, Dumnezeu şi doi dintre îngerii lui, 
spuse Jacques Clement, Da, cavalere, mâine îl voi ucide pe 
regele Franţei!... Mâine vei fi răzbunat de răul pe care ţi l-a făcut 
Caterina. Mâine, şi domnia-ta, fiul lui Carol al IX-lea, vei fi 
răzbunat de răul pe care Caterina şi Henric l-au făcut tatălui 
domniei-tale! 

Călugărul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi, cum făcea 
o mişcare ca pentru a se retrage, Pardaillan zise: 


— Fiindcă ai făcut un lucru atât de mare încredinţându-ne 
această taină, spune-ne şi cum înţelegi să treci la fapte... 

— Fie! zise călugărul după ce chibzui o clipă. Nu văd de ce 
v-aş ascunde amănuntele, tocmai domniilor-voastre. Deci, 
mâine, la ora nouă, Valois îl va primi pe ducele de Guise în 
audienţă, la primărie. După audienţă, trebuie să se ducă la 
catedrală. Ştiu că regele va fi prevenit că un duhovnic trebuie să 
se apropie de el ca să-i înmâneze indulgenţa deplină pentru 
păcatele sale. Acest duhovnic va veni lângă el, în clipa când va 
intra în catedrală. Acest duhovnic voi fi eu! 

Charles d'Angoulême se cutremură şi întrebă: 

— Vei merge deci în urma regelui în timpul procesiunii? 

— Nu, răspunse călugărul. Îl voi aştepta la uşa catedralei. 
Numai atunci mă voi apropia de el şi, când va cădea în 
genunchi... atunci să priviţi cu luare-aminte... Valois va cădea în 
genunchi şi nu se va mai ridica niciodată. 

Jacques Clement îşi plecă fruntea, apoi, cu glas înfundat, 
repetă: 

— Adio! Rugaţi-vă pentru mine! 

Şi se îndreptă spre uşă. Charles se ridică iute pentru a se 
năpusti asupra lui. Dar Pardaillan îl opri cu o mână şi, în clipa 
când călugărul deschidea uşa, zise: 

— Jacques Clement, vreau să-ţi cer un serviciu! 

Călugărul se opri locului, tresări, se întoarse repede şi, cu 
faţa inundată de bucurie, strigă: 

— Într-adevăr voi avea fericirea să pot fi de folos înainte de 
a muri! Ai vorbit de un serviciu... cavalere? 

— Unul mare. răspunse Pardaillan cu o simplitate care avea 
în ea ceva solemn. lată despre ce este vorba: am nevoie ca 
Henric al Ill-lea să mai trăiască o bucată de vreme... |ţi cer viaţa 
lui Henric de Valois, regele Franţei... 

— Ai nevoie ca Valois să mai trăiască o bucată de vreme? 
bâigui Jacques Clement, alb la faţă. 

— Da. Viaţa mea este legată de viaţa acestui rege pe care 
vrei să-l omori. Şi, pentru că Dumnezeu, zici, a vrut să se 
întâmple întâlnirea noastră din seara asta, îţi spun: Clement... |ţi 
cer să mă laşi să trăiesc, lăsându-i să trăiască pe Valois, regele 
Franţei! 

— Blestemată fie clipa în care te-am întâlnit! răcni Jacques 
Clement. 


Tremura din tot trupul. Dinţii îi clănţăneau. Îşi pironea 
asupra lui Pardaillan ochii holbaţi... Şi, dacă Pardaillan ar fi putut 
să-i audă gândurile, iată ce ar fi auzit: 

„Viaţa regelui! Asta îmi cere el!... Păi atunci..: Îngerul... 
Îngerul dragostei. Mă aşteaptă la miezul nopţii!... Îmi voi căpăta 
răsplata pe lumea asta şi dragostea ei!... Şi Pardaillan îmi cere 
să renunţ la asta... la dragostea Mariei!..." 

Pe când lui Jacques Clement îi treceau prin minte asemenea 
gânduri, sună de miezul nopţii în marea tăcere a oraşului 
adormit... La prima bătaie, călugărul îşi îndreptă trupul, 
tremurând ca de friguri. La a şasea bătaie, îşi împreună mâinile 
şi şopti: 

— Fie-ţi milă, Pardaillan! 

Pardaillan asista, uimit, la o dramă pe care nu o putea 
înţelege. Răsună şi a douăsprezecea bătaie. 

— Fausta învinsa 

Apoi se aşternu o tăcere îndelungată. Călugărul se prăbuşi 
în genunchi, îşi plecă fruntea şi şopti: 

— Regele Franţei va trăi!... O, mamă, fac asta pentru 
cavalerul de Pardaillan! 

— Cred, zise Pardaillan, că acest călugăr a înfăptuit un act 
eroic. 


IH 
HENRIC AL III-LEA (urmare) 


A doua zi de dimineaţă, regele Henric al Ill-lea se trezi 
devreme în încăperea pe care o locuia în palatul domnului 
Cheverni, guvernatorul regiunii Beauce. 

Henric plecase din Paris cu moartea în suflet. Dar, când găsi 
în primăria din Chartres o deputăţie de târgoveţi veniţi să-l 
salute, când trecu în revistă călăreţii lui Crillon, începu să-şi 
spună că meseria de rege în exil n-o fi poate prea neplăcută. 

De nenumărate ori îl bătuse gândul să se întoarcă la Paris, 
să intre iarăşi în palatul său, Luvru, şi să le spună parizienilor: 

"lată-mă... să încercăm să ne înţelegem!" 

Căci nu era deloc lipsit de curaj. Dar intimii săi, cum ar fi 
Villequier, d'Epernon şi d'O, nu scăpau prilejul de a-i aminti că 
regina-mamă rămăsese la Paris să pună la punct situaţia şi că 
regele ar strica totul printr-o întoarcere pripită! 


Deci, în dimineaţa aceea, regele se trezi foarte vesel, trecu 
în apartamentul vecin, unde Caterina de Medici, sosită cu opt 
zile în urmă, îi trimisese vorbă că îl aşteaptă. Intră voios la 
maică-sa şi o sărută pe amândoi obrajii, lucru neobişnuit la el. 

— Fiul meu, spuse Caterina, de multă vreme n-ai mai 
îmbrăţişat-o astfel pe bătrâna ta mamă. 

— Azi sunt foarte mulţumit, doamnă, răspunse Henric 
trântindu-se într-un jilţ. Graţie domniei-tale, mamă, bunii mei 
parizieni vor să se împace cu mine şi, cum nu văd nici o piedică 
în calea acestei împăcări, vreau să mă înapoiez la Paris şi să-mi 
fac o intrare în oraş despre care bănuiesc că o să se ducă 
vestea. 

Caterina de Medici îşi privi fiul cu mirare, dar văzu că era 
sincer. 

— Henric, dacă ţi-aş spune tot ce vrea poporul din Paris, tot 
ce aşteaptă poporul din Franţa, ai rămâne uluit. Ajunsă atât de 
aproape de groapă, am aruncat o privire mai clarvăzătoare 
asupra universului, dar nu-ţi voi spune nimic despre toate 
acestea, sire... Întrucât n-ai fi în stare să înţelegi limba pe care o 
vorbesc... Pe Sfânta Fecioară, sunt hotărâtă să mă apăr şi să te 
apăr. Fiule, ascultă-mă, nu te poţi înapoia la Paris acum. 

Henric al Ill-lea sări în sus. Cunoştea prudenţa Caterinei, 
dar mai ştia şi că era rănită de moarte în orgoliul ei de regină şi 
de mamă, că pregătea cu înfocare întoarcerea la Paris şi 
pedepsirea parizienilor; ştia, în sfârşit, că era o femeie în stare 
să înfrunte toate primejdiile. Dacă se hotărâse să-i vorbească 
astfel, era sigur că întoarcerea la Paris era cu neputinţă de 
înfăptuit. 

— De ce, întrebă el cu o iritare surdă, de ce n-aş putea intra 
în Paris? Nu sunt regele ţării?... Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă, fiule, că vor să te atragă într-o capcană şi să 
te măcelărească! Pe tine, pe mine, pe prietenii mei... 

Henric al Ill-lea se prăvăli în jilţ şi îşi şterse fruntea şiroind 
de sudoare, spunând: 

— Ce-i de făcut, mamă?... Chartres era destul de aproape 
de Paris, unde mă puteam duce dintr-un salt. In împrejurările 
cumplite pe care mi le înfăţişezi, Chartres este prea aproape de 
Paris! 

— Potoleşte-te, fiul meu drag, spuse bătrâna mamă. 
Chartres este prea aproape de Paris, zici? Ei bine, avem Blois, cu 


castelul lui de necucerit, unde, la nevoie, putem rezista unui 
asediu de zece ani! 

— Da, da!... Să plecăm, mamă, să plecăm! strigă Henric. 

Apoi, lovindu-se deodată peste frunte: 

— Şi oamenii ăştia care au venit aici!.. Mizerabilii ăştia!... 
Impostorul ăsta de Guise!... O, nici nu vreau să-i văd în ochi!... 

— Fiule, te vei duce la primărie, cum a fost vorba, îl 
întrerupse Caterina. Vei părea cât mai încrezător când vei 
asculta plângerile burghezilor (locuitori ai burgurilor, ai cetăților 
fortificate din evul mediu) din Paris. Şi, când îl vei vedea pe do 
Guise triumfător, atunci îi vei da lovitura pe care i-am pregătit- 
o... Nici un răspuns! Tăcere! Un singur cuvânt, unul singur!... Și 
cuvântul acesta... cuvântul acesta, care îl va strivi pe de Guise, 
îţi va readuce regatul aproapein întregime. 

— Spune! Spune, mamă! Care-i cuvântul? 

— lată-l: regele convoacă stările generale la Blois!... Stările 
generale, înţelegi? De Guise nu mai înseamnă nimic! Parizienii 
nu mai înseamnă nimic! Regele discută cu tagmele adunate... 
fără să mai punem la socoteală faptul că astfel câştigăm timp, 
adăugă Caterina cu un mic zâmbet. 

Henric al Ill-lea răsuflă adânc şi izbucni în râs: 

— La dracu! Festa e bine jucată... Da. ai dreptate, doamnă! 
Stările generale vor potrivi totul. 

— Du-te, fiule, du-te deci şi dă-i lovitura meritată lui de 
Guise... lar în ce priveşte lovitura pe care se pregăteau să ţi-o 
dea, încă astă-seară, datorită spionilor mei, voi afla totul. Du-te 
la primărie, apoi fă-ţi pelerinajul ca şi cum nimic nu te-ar 
ameninţa. 

Henric îşi sărută din nou mama şi se retrase. Era cu- 
adevărat fiul Caterinei: dacă nu dădea îndărăt în faţa unei 
lovituri de spadă care trebuia dată sau primită, viclenia i se 
părea totuşi cea mai bună armă. Lasă poruncă să se aprindă 
douăsprezece lumânări Sfintei Fecioare din Chartres, pentru a o 
îmbuna să-i apere interesele, apoi declară că sosise timpul să 
meargă la primărie. 

Zece minute mai târziu, regele, înconjurat de gentilomii săi, 
păşea spre primărie, în mijlocul unui şir dublu de soldaţi pe care 
Crillon îi rânduise de-a lungul drumului. În spatele fiecărui şir 
mulţimea tăcută şi aproape ostilă privea. Era ceva sinistru. 

Drumul se încheie fără nici un incident şi regele, intrând în 


primărie, se aşeză pe un tron care fusese înălţat în sala cea 
mare şi porunci să vină deputăţia parizienilor. 

De Guise părea că ar fi înţeles bănuielile şi că ar fi vrut să-l 
liniştească deplin pe rege. Intr-adevăr, nu la primărie trebuia să 
se joace drama urzită de Fausta, ci în catedrală, unde Jacques 
Clement trebuia să-l înjunghie pe Henric al Ill-lea. De Guise îşi 
adunase deci în afara zidurilor toţi oamenii pe care îi avea în 
stare să lupte, membri ai Ligii şi gentilomi. Îndată după primirea 
sa la rege, trebuia să se ducă la ei şi să aştepte împreună 
semnalul: douăsprezece bătăi ale clopotului mare aveau să 
însemne că regele era mort; şase bătăi, că Jaques Clement 
dăduse greş. 

Şeful Ligii Catolice intră deci însoţit doar de câţiva târgoveţi 
conduşi de Maineville. La vederea acestei trupe firave, regele 
răsuflă uşurat. De Guise străbătu sala în toată lungimea ei. 
Ajuns în faţa tronului, făcu o plecăciune adâncă. 

— Vere, zise cu graţie regele, se pare că o sămânță de 
discordie a fost semănată între mine şi bunii mei parizieni Se 
afirmă că ai binevoit să aduni plângerile supuşilor mei, pentru a 
mi le înfăţişa. Vorbeşte deci cutezător şi fii sigur că sunt hotărât 
să dau deplină satisfacţie oricărei plângeri. 

— Da, sire, răspunse de Guise. Prima datorie a nobilimii 
este să-l sprijine pe rege... lată de ce, sire, am rămas la Paris 
pentru a le arăta târgoveţilor cât era de necesar să se 
restabilească o pace trainică între rege şi supuşii săi. La aceasta 
se mărgineşte rolul meu. lar în ce priveşte plângerile 
parizienilor, n-am avut menirea să le adun. Dacă am avut 
fericirea de a-i convinge pe parizieni să se împace cu 
majestatea-voastră, nu-mi stă în puteri să ştiu pe ce temei 
trebuie să se încheie pacea... 

La aceste vorbe, modeste şi totodată mândre, regele nici 
nu se clinti. 

— Sire, continuă ducele de Guise, iată-i pe deputaţii 
corpurilor oraşului. Vă vor spune, dacă binevoieşte majestatea- 
voastră, care sunt dorinţele poporului... 

Deputaţii făcură o plecăciune în semn de învoire. 

— Vorbiti, domnilor, sunt gata să vă ascult, zise regele. 

Atunci, din grupul târgoveţilor se desprinse un bărbat pe 
care Henric îl recunoscu îndată. 

— Domnia-ta, domnule de Maineville, eşti acela care 


vorbeşti în numele parizienilor? 

Într-adevăr, era Maineville. Acesta făcu o plecăciune şi zise: 

— Sire, cererea pe care voi avea onoarea să v-o supun este 
adresată majestăţii-voastre de către domnii cardinali, prinți, 
seniori şi deputaţi din oraşul Paris şi din alte oraşe catolice, 
asociate şi unite întru apărarea religiei... 

Regele tresări. Nu mai era vorba de câteva plângeri ale 
parizienilor, ci întregul regat, prelaţii, seniorii şi poporul vorbeau 
prin glasul lui Maineville. 

— Să vedem plângerea. zise regele pe un ton repezit. 

— Sire, reluă Maineville, susnumiţii asociaţi, al căror 
reprezentant aici am marea cinstea să fiu, au hotărât şi hotărăsc 
să o implore pe majestatea-voastră: întâi, să fie îndepărtat 
domnul duce d'Epernon, ca aţâţător la erezie, stricător şi 
delapidator al banilor publici. D'Epernon izbucni în râs şi întrebă: 

— Sire, trebuie să plec chiar acum?... 

Se aşternu o tăcere cumplită. Regele zâmbi uşor, îşi 
întoarse puţin capul spre d'Epernon şi spuse: 

— Cum doriţi, domnule duce... 

La aceste vorbe, d'Epernon se făcu alb la faţă. De Guise îl 
privi pe rege uluit şi burghezii deputaţi îl aclamară pe rege. 

Palid de furie, d'Epernon pusese mâna pe spadă şi avea de 
gând să facă vreo nebunie, când văzu privirea regelui aţintită 
asupra sa, cu acelaşi zâmbet. Inţelese, sau crezu a înţelege că 
Henric al III-lea juca o comedie. 

— Sire, spuse el, voi pleca nu când voi dori eu, nici când vor 
dori burghezii din Paris, ci atunci când majestatea-voastră, drept 
răsplată pentru serviciile mele şi pentru sângele vărsat pentru 
ea, îmi va porunci să plec. Până atunci, rămân! 

— Continuaţi, domnule de Maineville, zise regele. 

— Numiţii cardinali, prinți, seniori şi deputaţi o imploră pe 
majestatea-voastră: în al doilea rând, să porniţi personal 
împotriva ereticilor din Guyenne (numele străvechi al regiunii 
Aquitaine, din sud-vestul Franţei) şi să-l trimiteţi pe domnul duce 
de Mayenne împotriva acelora din Dauphine. Majestatea-sa 
regina-mamă va ţine Parisul în pace în timpul absenței regelui. 

În al treilea rând, să i se ia domnului d'O orice demnitate de 
conducător în oraşul Paris. 

În al patrulea rând, să se aprobe noile alegeri de consilieri 
municipali şi de armaşi, care au fost făcute atât în Paris, cât şi în 


alte oraşe. 

În al cincilea rând. să vă înapoiaţi în oraşul majestăţii- 
voastre, Paris, şi să vă ţineţi toţi ostaşii departe de capitală, la 
cel puţin douăsprezece leghe. 

Maineville tăcu. Îşi terminase rolul. 

Brusc, regele se îndreptă în jilţul său şi aruncă asupra 
adunării privirea aceea rece şi sticloasă pe care o moştenise de 
la maică-sa. 

— Domnule de Maineville, rosti el cu glas limpede, şi 
domniile-voastre, domnilor burghezi din Paris, şi domnia-voastră, 
vărul meu de Guise, ascultaţi-mă. Lucrurile ce ne-au fost înfăţişate 
mai înainte nu privesc numai vrajba care din nefericire a 
izbucnit între noi şi bunul nostru oraş Paris. Şi, în acest caz, nu 
se cade să răspund aici, ci dinaintea regatului întreg. Astfel 
trebuie să dea regele un răspuns cinstit... 

Aici. Henric al III-lea făcu o pauză, ca pentru a-i da mai bine 
lui de Guise lovitura pregătită de Caterina. 

— Doar în prezenţa deputaţilor celor trei tagme trebuie să 
vorbim, continuă regele cu un glas mai puternic. Domnilor, 
binevoiţi deci, până atunci, să duceţi acest răspuns, singurul 
demn de noi şi de poporul nostru: regele va întruni stările 
generale... 

Un tunet de aplauze izbucni în sală şi se întinse afară, unde 
vestea se răspândi cu viteza fulgerului; regele consimte să 
adune stările generale! 

— Stările generale, continuă regele, se vor aduna în oraşul 
nostru Blois şi le fixăm deschiderea în cincisprezece septembrie. 

— Trăiască regele! strigară deputaţii cu entuziasm sincer. 

Şi, în oraş, târgoveţii din Chartres şi penitenţii din Paris 
repetară strigătul acesta, cu un soi de mândrie: convocarea 
stărilor generale era, într-adevăr, o victorie la care nu 
îndrăzniseră să spere. 

În stradă, târgoveţii din Chartres, călugării şi penitenţii se 
adunară în şiruri strânse. Însă membrii Ligii Catolice, care 
veniseră înarmaţi, nu se aflau acolo. Curând, oamenii îi văzură 
pe Henric al Ill-lea, care înainta cu capul descoperit, în picioarele 
goale şi îmbrăcat într-un cămăşoi de pânză grosolană. Purta 
mătăniile la gât şi ţinea în mână o lumânare mare. Păşea singur 
într-un larg spaţiu liber. La câţiva paşi în urma lui veneau doi 
călugări cu gluga bine trasă peste faţă. 


În afara zidurilor oraşului aşteptau Mayenne şi cardinalul de 
Guise. Adunaseră acolo trei sau patru sute de membri ai Ligii, 
bine înarmaţi. Ducele de Guise sosi în clipa când toate clopotele 
oraşului începură să bată. Cardinalul îl întrebă din ochi. 

— Ei bine, spuse ducele ridicând din umeri, convoacă stările 
generale pentru cincisprezece septembrie, la Blois. 

— O! O! zise cardinalul. lată ce l-ar putea salva pe Valois, 
dacă soarta nu i s-ar pecetlui chiar azi, peste câteva minute. 

— Cum vom afla vestea? întrebă Mayenne. 

— Clopotul cel mare va bate de douăsprezece ori... Şase 
bătăi vor însemna că lovitura a dat greş... Dar nu poate da greş! 

— O! exclamă în aceeaşi clipă cardinalul. Clopotele tac... 
Regele intră în catedrală... Acum e clipa tragică... 

Şi toţi trei, aplecaţi pe grumazul cailor, ascultară tăcerea 
învăluitoare care venea dinspre oraş. 

Trecură câteva minute. Cei trei fraţi se priveau. Clopotul cel 
mare al catedralei tăcea. 

— Să ne apropiem de tabăra regală! zise de Guise, pentru a 
scăpa de apăsarea cumplitei aşteptări. 

În aceeaşi clipă. În tăcerea câmpiei, un soi de muget, cu 
sonorități întinse şi profunde, se răspândi în văzduh. Era prima 
bătaie a clopotului cel mare de la catedrală! Cei trei fraţi 
rămaseră împietriţi. 

— Una! murmură cardinalul, frământând mânerul pum- 
nalului. 

— Două! zise Mayenne, cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Trei!... Patru!... Cinci!... număra cardinalul, alb la faţă. 

— Şase, mormăi ducele de Guise. Atenţie!... 

Şi, atunci, un geamăt îi ieşi din gâtlej. Cardinalul îşi plecă 
fruntea, Mayenne bombăni printre dinţi o înjurătură. Şi toţi trei, 
privindu-se bănuitor, văzură că aveau chipurile schimonosite ca 
orice criminal de rând căruia îi este frică! 

A şaptea bătaie nu se mai auzi! Clopotul cel mare tăcea! 
Henric al Ill-lea nu murise! Călugărul nu-l lovise cu pumnalul! 

Timp de încă vreo jumătate de ceas, fraţii de Guise 
aşteptară, tăcuţi, încrâncenaţi, nemişcaţi şi palizi. In sfârşit, 
ducele de Guise se stăpâni, vinele de la tâmple i se dezumflară, 
ochii înroşiţi de firişoare sângerii îşi recăpătară strălucirea 
firească, răsuflarea gâfâită, care îi zbuciuma pieptul, se potoli. 

— Fraţii mei, spuse el, am fost loviți de o mare nenorocire. 


— Cu atât mai mult cu cât situaţia se va schimba, pentru că 
Valois a făgăduit convocarea stărilor generale! zise cardinalul. 

— Da, şi noi avem nevoie să ne reculegem, să cercetăm 
noua situaţie cu răceala şi curajul oamenilor al căror cap nu le 
stă pe umeri decât printr-o minune. 

— Ei aş! spuse Mayenne. Parisul va fi oricum al nostru! 

— E-adevărat! Duceţi-vă să mă aşteptaţi în satul Latrape, 
unde gentilomii mei trebuie să vină după mine. Acolo vom afla 
ce s-a întâmplat şi abia atunci vom putea vorbi despre viitor cu 
mai multă siguranţă. 

Cardinalul şi Mayenne făcură un gest de încuviinţare şi, 
dând pinteni cailor, se îndepărtară pe drumul spre Paris. 

De Guise porni către membrii Ligii, încercând să-i îm- 
prumute chipului o expresie de triumf, care era foarte departe 
de starea lui de spirit. 

— Bunii mei prieteni, spuse el, cu puţin mai înainte l-am 
împins pe rege să facă un act care este, pentru Paris, mai mult 
decât o mare victorie; regele făgăduieşte că va întruni stările 
generale... 

— Trăiască marele Henric!... urlară membrii Ligii. 

— Trăiască regele! rosti ducele cu mânie înăbuşită. 
Majestatea-sa dă dovadă de o bunăvoință pentru care îi 
datorăm deplina noastră recunoştinţă. Într-o asemenea 
împrejurare fericită, bunii mei prieteni, nu mai aveţi decât să vă 
înapoiaţi în linişte la Paris pentru a vă pregăti acolo jalbele. Ştiţi 
că o să vă ajut din toată inima atunci când va fi să le prezentaţi 
majestăţii-sale... 

— Trăiască Lorraine! Trăiască stâlpul Bisericii catolice! 
strigară cu frenezie membrii Ligii. 

Dar, marele Henri îşi şi strunise calul în galop şi dispăru 
spre miazănoapte, lăsând în urma lui oraşul Chartres, unde 
venise să caute o coroană. Era posomorât. Curând, calmul pe 
care se străduise să şi-l impună se topi ca gheaţa la soare. 
Inlăuntrul lui se dezlănţui furia. Singur, ca un fugar, alerga pe 
drum. Însângera burta calului cu pintenii. După o oră de 
alergare nebună, animalul se prăvăli spetit. 

De Guise, călăreț încercat, sări în picioare. Ceea ce îl rodea 
mai mult era că nu ştia de ce călugărul nu-l lovise pe rege. 
Lucrul fusese atât de bine plănuit!... Doar o minune l-ar fi putut 
salva pe Henric al III-lea. 


Pe când medita astfel, vreo cincisprezece călăreţi apărură 
în zare şi se apropiară de el, cu iuţeală. Curând îi desluşi 
limpede: erau o parte din gentilomii săi, care i se alăturau. In 
fruntea lor mergeau Bussi-Leclerc, Maineville şi Maurevert. 
Zărindu-l pe ducele de Guise, în picioare, lângă calul său 
doborât la pământ, se opriră. 

Unu! dintre gentilomi descălecă şi îi oferi ducelui calul său. 
De Guise se urcă grabnic în şa. Toată trupa porni din nou la 
drum, în tăcere. Un ceas mai târziu, se întâlniră cu ducele de 
Mayenne şi cu cardinalul. Abia atunci, ducele de Guise îşi 
întrebă oamenii: 

— Eraţi la catedrală, aţi văzut totul... Ce s-a întâmplat? 
Călugărul... 

— Călugărul n-a venit, monseniore! Spuse Bussi-Leclerc. 

— Ne-a trădat! Bănuiam eu! 

— Călugărul nu ne-a trădat! Cineva a pus mâna pe el, azi- 
noapte... 

— Şi acest cineva, şuieră ducele cu un glas ce tremura de 
mânie, cine este? Nu ştiţi? 

— Să ne fie cu iertare, monseniore, îl ştim foarte bine. 

Atunci Maurevert înaintă şi, cu un zâmbet ciudat care îi 
brăzda chipul palid, rosti: 

— Ei bine, monseniore, este Pardaillan! 


IV 
PARDAIIAAN ŞI FAUSTA 


Am spus mai înainte că, în clipa când convoiul regal pornea 
spre catedrală, doi călugări capucini se aşezaseră În spatele lui 
Henric al Ill-lea. Şi, din frânturile de conversaţie pe care le-am 
prins, ghicim cine se ascundea sub rasele călugăreşti: mai întâi, 
făptura  graţioasă şi mereu zâmbitoare a ducesei de 
Montpensier, şi-apoi, făptura majestuoasă, întunecată şi fatală a 
Faustei. 

Nimănui nu-i trecea prin minte să se teamă de aceşti doi 
călugări şi, dealtfel, regele dăduse straşnică poruncă să nu se 
aşeze gărzi în jurul lui în timpul procesiunii. Îmbrăcat în pânză 
de sac, în picioarele goale, cu luminarea în mână şi capul plecat, 
regele Franţei se îndrepta deci spre catedrală. 

La uşa bisericii, regele trebuia să fie aşteptat de un 


duhovnic, care venea drept de la Roma şi îi aducea o grămadă 
de indulgenţe depline. Cei doi capucini, apropiindu-se de 
catedrală, aruncară o privire avidă spre portal. Acolo îl aştepta 
pe majestatea-sa întregul cler din Chartres. 

Dar, la stânga, ceva mai retras, sub o statuie, şedea 
nemişcat un călugăr, a cărui glugă avea în vârf o cruce de aur, 
menită desigur să-l facă de recunoscut. 

— lată-l! şopti Marie de Montpensier. 

Când regele ajunse aproape de altar şi căzu în genunchi, 
Marie simţi cum i se taie picioarele. Călugărul crâncen venise... 
Chiar în clipa când regele îngenunchea, Jacques Clement trebuia 
să-l lovească... 

Regele îngenunche. Marie se aplecă, să vadă parcă mai 
bine. Şi, atunci, o cuprinse un fel de groază... Regele 
îngenunche... şi călugărul nu lovi! Călugărul căzu în genunchi 
lângă rege! Călugărul îi vorbea în şoaptă regelui! 

— O salutaris hostia! cântă regele. 

Imnul era cântat cu încetineală. Ducesa se aşeză în 
genunchi, fiindcă nu mai avea puterea să stea în picioare. 

Ce gândea oare Fausta în acest minut tragic, când privirea 
ei de gheaţă rămăsese ţintuită asupra călugărului care nu 
scosese pumnalul?... Il privea pe călugăr şi se gândea: 

„Nu-i el!... Cine-i oare?... Cine-i călugărul acesta?... O! 
Trebuie să aflu!... Am să aflu eu!" 

Ceremonia de închinăciune se isprăvise... Regele se ridica 
în picioare... Regele pornea... Şi călugărul, ridicându-se şi el, 
rămânea locului! 

Marie de Montpensier scoase un fel de geamăt răguşit. Şi în 
timp ce mulţimea se scurgea, Fausta se îndreptă spre călugăr... 
se opri dinaintea lui... Se priviră îndelung, pe când ducesa de 
Montpensier, înnebunită, pierdută, îl căuta pe clopotar spre a-i 
da poruncă să bată clopotul de şase ori... semnalul înfrângerii. 

— Cine eşti tu? întrebă Fausta cu glas aspru. 

În acelaşi timp, căuta pe sub rasă pumnalul pe care îl purta 
totdeauna cu ea. 

Auzindu-i glasul, călugărul avu o tresărire şi Fausta zări pe 
sub glugă licărirea unui zâmbet. 

— Pe Dumnezeul meu, doamnă, răspunse călugărul, n-am 
nevoie să vă văd chipul! Căci aveţi un glas care nu se uită 
niciodată, mai ales de către cineva care a fost în vârşă!... Vreţi 


să ştiţi cine sunt?... Priviţi, doamnă! 

La primele vorbe, la primele sunete ale acestui glas, Fausta 
se trăsese doi paşi îndărăt. Sub glugă, chipul ei deveni alb ca al 
unui mort. Şi, pe când călugărul vorbea, ea îşi spunea: 

„E glasul lui! El e! Şi totuşi e mort! E glasul lui pe care îl 
urăsc şi... pe care îl iubesc!" 

In clipa când rosti ultimele cuvinte, călugărul îşi lăsă gluga 
pe spate şi apăru Pardaillan. Fausta îi văzu chipul palid, luminat 
de o ironie îmbinată cu milă. Fremătă din tot trupul. Înlăuntrul ei 
se dezlănţuiră delirul crimei, pofta de a ucide. Şi se strânse 
toată de parcă ar fi vrut să se năpustească şi să lovească. 

Pardaillan nu făcu nici un gest. Un gest!... Şi poate ar fi fost 
mort!... Totul dură cât sclipirea unui fulger. 

Nemişcarea lui de nălucă îl salvă pe Pardaillan. 

Fausta, învinsă încă o dată de bărbatul acesta care nu era 
nimic în cârmuirea oamenilor, se sprijini de o coloană spre a nu 
cădea leşinată. Pardaillan se apropie de ea. Pe chipul lui nu se 
mai vedea nici o umbră de ironie. 

— Doamnă, zise el cu glas scăzut, dar pătrunzător, 
îngăduiţi-mi să vă repet ceea ce v-am mai spus la ultima noastră 
întâlnire: sunteţi frumoasă, sunteţi întruchiparea tinereţii pline 
de viaţă. Intorceţi-vă în Italia... Incercaţi să fiţi o femeie pur şi 
simplu... şi astfel veţi afla fericirea. Indrăgiţi dragostea. 
Dragostea o face pe femeie întreagă şi îl face pe bărbat întreg. 
să fii regină sau femeie-papă nu-i nici un chilipir! Plecaţi, 
doamnă! Şi lăsaţi-ne pe noi aici, să ne descurcăm singuri cu 
aceia care sunt regi, principi sau duci, căci vrem partea noastră 
de soare şi de viaţă. Aţi vrut să mă omorâţi. Dar, încercând să 
mă omorâţi, plângeaţi. lată de ce, doamnă, înainte de a ajunge 
la lupte fără scăpare, am vrut să vă previn frăţeşte. Mai târziu, 
mila mea ar deveni o crimă... 

Fausta tăcea. Părea că nici un fir de viaţă nu palpita în ea. 
Nici un fior nu-i clintea cutele rigide ale rasei călugăreşti care o 
înfăşură pe de-a întregul... Cine ştie ce gânduri de moarte îi 
treceau prin minte?... Pardaillan spuse mai departe: 

— In legătură cu asta, doamnă, vreau să vă spun că mi-am 
vârât în cap trei lucruri: mai întâi, că domnul de Guise nu va fi 
rege. De când m-am întâlnit cu el în faţa hanului Deviniere, 
socoteala pe care o am cu el s-a mai încărcat. Pe urmă, că îl voi 
ucide pe domnul de Maurevert. In sfârşit, că domnul duce de 


Angoulême şi micuța Violette se vor cununa... Cum, doamnă, nu 
vă e milă de aceşti doi copii? Spune-ţi, doamnă, ce-aţi făcut cu 
Violette?... Dacă nu-mi răspundeţi, voi fi silit să trec la cele mai 
cumplite violenţe... 

Pardaillan tăcu. Biserica, în care mai plutea încă mireasma 
de tămâie, se umplu de tăcere. 

— Doamnă, rosti iarăşi Pardaillan, gândiţi-vă că aştept 
răspunsul domniei-voastre. Unde este micuța Violette? 

Fausta aruncă o privire în jur. Se văzu singură, la bunul plac 
al cavalerului. Şi, cum îşi vârâse în cap să nu moară încă, îi 
spuse abia şoptit: 

— Nu ştiu. Copila asta nu mă interesează. Nu înseamnă 
nimic pentru mine... 

Pardaillan tresări. Fausta continuă cu glas mohorât: 

— Nu v-am mai spus-o la Paris, atunci când n-aveam nevoie 
să măsluiesc adevărul? Nu ştiu ce s-a întâmplat cu copila aceea 
de când aparţine domnul de Maurevert..: 

Pardaillan păli. Nu avea de ce să se îndoiască de spusele 
Faustei. Era limpede că ea nu avusese nici un interes să mintă 
cu prilejul întâlnirii lor la Paris. Deci nu dinspre partea Faustei 
trebuia să caute: doar de la Maurevert putea afla ceva. 

— Adio, doamnă, spuse el cu glas schimbat. Incerc o crudă 
decepţie. Dar, să vă spun oare? Sunt totuşi fericit aflând că, cel 
puţin în privinţa asta, nu vă am drept duşmană. 

— Nu sunt duşmana domniei-voastre, spuse Fausta. 

Şi rosti vorbele acestea cu atâta blândeţe, încât Pardaillan 
se opri. Fausta se apropie de el şi îşi aşeză mâna pe braţul 
cavalerului. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse ea tot cu blândeţe. 

„Oare ce vrea de la mine?" bombăni Pardaillan în sinea lui. 

Fausta părea că şovăie. Mâna ei, aşezată pe braţul 
cavalerului, tremura. În sfârşit, rosti cu glas gâtuit: 

— Aţi vorbit, acum vreţi să vorbesc şi eu? 

Fausta se întrerupse brusc, de parcă i-ar fi părut rău că 
vorbise. Şi, în această clipă în care un val dublu de patimi 
potrivnice se ciocneau înlăuntrul ei, umilită în visul ei de 
neprihănire supraomenească şi de dominație divină, împinsă de 
dragostea femeiască pe care o purta în suflet, Fausta înţelese cu 
groază că avea o dublă personalitate, că în ea existau două 
fiinţe... 


Avea în ea un orgoliu sublim şi o dragoste pătimaşă. Şi, 
printr-un efort cu-adevărat demn de admiraţie, până acum 
orgoliul învinsese dragostea... Deci între aceste două fiinţe, între 
aceste două suflete contradictorii care şălăşluiau în acelaşi trup 
se dădea o bătălie mistuitoare. Trebuia ca unul din ele să 
învingă; nu puteau exista în acelaşi timp. 

Sau Fausta rămânea fecioara, preoteasa, mai mult femeie 
dominatoare decât regină — şi atunci Pardaillan trebuia să 
moară. 

Sau Fausta renunţa la visul ei, redevenea o femeie —-şi 
atunci avea nevoie de dragostea lui Pardaillan. 

Fausta, spunând că voia să vorbească, tăcea. O ultimă luptă 
se dădu înlăuntrul ei. Apoi, încetul cu încetul, conturul acesta de 
statuie se însufleţi, atitudinea ei deveni feminină şi, în sfârşit, 
Pardaillan, cu o mirare împletită cu teamă şi milă, o auzi pe 
Fausta hohotind potolit. 

Fausta îşi plângea visul năruit! Plângea pentru cumpăna 
care îi încerca orgoliul. O dată mai mult, în eterna istorie a 
omenirii, dragostea ieşea învingătoare. 

Se apropie ceva mai mult de Pardaillan. Mâna i se crispă pe 
braţul lui. Şi, într-o şoaptă de o blândeţe disperată, rosti: 

— Ascultă-mă. Mi se rupe inima. Astăzi sunt nevoită să 
spun lucruri definitive. Şi, dacă ţi le spun tocmai ţie, când aveam 
credinţa că nici un bărbat nu le va auzi niciodată, este fiindcă tu 
nu semeni cu nici un alt bărbat... Sau, ba nu, asta este o scuză 
nedemnă... Dacă îţi spun că te iubesc, o fac fiindcă, fără să 
vreau, dragostea există în mine. De ce tocmai pe tine te iubesc? 
Nu ştiu. In palatul meu ţi-am spus-o fără înconjur... Căci, atunci, 
eram sigură că-mi voi ucide dragostea, ucigându-te... Dar eşti în 
viaţă! Şi, când vreau să-ţi strig în faţă că te urăsc, buzele mele, 
fără să vreau, îţi spun că te iubesc... Mă înţelegi oare, 
Pardaillan? 

— Din nefericire, doamnă, zise Pardaillan. 

— Şi eu, continuă Fausta, în primăverile înmiresmate, 
tânără, frumoasă, adulată, îmi spuneam: vei iubi vreodată? Nu, 
nu vei iubi ca celelalte femei. lată ce-mi spuneam, Pardaillan. Te- 
am văzut şi, dintr-odată, m-ai adus din cer pe pământ. 

Fausta tăcu. Pardaillan îşi plecă fruntea şi, după câteva 
secunde de tăcere, rosti blând: 

— Doamnă, iertaţi-mi nerozia. De ce dracu vreţi să căutaţi 


fericirea atât de sus şi atât de departe, când ea este 
pretutindeni în jurul domniei-voastre? 

—  Pardaillan, zise Fausta, ca şi cum nu l-ar fi auzit, 
Pardaillan. acum îmi cunoşti gândurile. Ascultă-mă: mi-ai spus şi 
îmi repeţi că voi găsi fericirea în jurul meu dacă vreau să renunţ 
la dominaţia sublimă pe care a visam. Pardaillan, renunţ la ea! 

Cavalerul tresări şi nu se putu împiedica să răsufle uşurat. 

— Renunţ la tot ceea ce am întocmit cu trudă şi răbdare. 
Mâine voi spune adio Franţei. Voi căuta într-un ungher al Italiei 
pacea, veselia, fericirea şi dragostea... Dar, continuă Fausta, tu 
trebuie să mă călăuzeşti!... lată ce-ţi ofer... În Italia am moşii 
întinse, bogății nenumărate. Dacă vrei, mâine vom pleca, 
Pardaillan, spuse ea mai departe, cuprinsă ca de un fel de febră. 
Aceea care ţi se oferă ţie, nu se va mai oferi niciodată nici ţie, 
nici altcuiva. 

Era frumoasă... Nu mai avea acea frumuseţe tragică şi 
fatală, care insufla deopotrivă spaimă şi admiraţie, ci o 
frumuseţe alcătuită din durere, speranţă şi dragoste, care o 
transfigura. Era radioasă şi fremătătoare. Pardaillan oftă şi se 
gândi, cutremurat: 

„Câte nenorociri va mai semăna încă în cale-i acest spirit al 
răului fără pereche!... O, biata şi micuța mea Loise! Tu nu ştiai 
să ţii discursuri sublime, dar o singură privire a ochilor tăi 
albaştri era şi mai sublimă, pentru că, după atât amar de ani, 
amintirea ultimei tale priviri mă sfâşie şi mă încântă, pe când 
flacăra acestor superbi ochi negri mă face să mă simt rău şi să 
tremur..." 

— Doamnă, spuse el cu glas tare, ce vreţi să răspundă un 
biet aventurier ca mine la lucrurile admirabile pe care mi le 
spuneţi? Ce pot deci să vă spun altceva decât ceea ce ştiaţi de 
mai înainte: iubeam o copilă, o fată drăgălaşă care se numea 
Loise. A murit... şi o mai iubesc încă... şi o voi iubi mereu... 

Îşi plecă privirea. 

Fausta, cu un gest domol şi ţeapăn, îşi trase gluga peste 
obrazul galben ca ceara. Nu mai rosti nici un cuvânt şi se 
îndepărtă. După câţiva paşi, se întoarse şi îl văzu pe Pardaillan 
cum plângea... Atunci, un fel de turbare, o gelozie plină de furie 
împotriva moartei izbucniră în inima ei. 

Când Pardaillan îşi ridică privirile, văzu că era singur şi că 
Fausta plecase. Îşi scutură pletele şi ieşi repede la rândul său. 


Fausta intrase în misteriosul palat din faţa hanului „La 
cântatul cocoșului", adică hanul la care trăseseră Pardaillan şi 
Charles d'Angoulême. 

Nimeni din cei aflaţi în jurul Faustei nu bănui emoţiile 
puternice prin care trecuse. Poate chiar nici nu le mai simţea, 
deoarece, ajunsă în odaia ei, murmură cu răceală: 

„Fie!... Lupta merge mai departe!... La urma urmelor 
victoria trebuie să fie a mea! Şi, pentru început, să-l lovim pe 
călugărul mizerabil, care a trădat!..." 

Luă o pană şi scrise grabnic: 


"Maiestate, o amică devotată regelui vă înştiinţează că un 
călugăr din Ordinul iacobinilor a venit la Chartres pentru a-l 
ucide pe rege. Doar printr-o minune lăsată de Dumnezeu 
majestatea-voastră n-a fost asasinată în timpul procesiunii." 


Câteva minute mai târziu, un gentilom lăsă scrisoarea la 
palatul Cheverni şi se făcu nevăzut pe dată. 


V 
HANUL „LA CÂNTATUL COCOŞULUI" 


Între timp. Henric al Il-lea. după ce îşi făcuse închinăciunile 
în catedrală, se întorsese la palatul domnului de Cheverni, unde 
se aşeză îndată la masă şi mâncă cu mare poftă, în prezenţa 
gentilomilor săi cei mai intimi. 

Curând apăru un trimis al reginei-mamă, care îi spuse 
câteva cuvinte la ureche. 

— Spuneţi-i înaltei doamne, că voi veni la domnia-sa fără 
zăbavă după ce voi termina cu masa, răspunse Henric al III-lea. 

Şi continuă să mănânce, râzând şi glumind. Când regele se 
ridică de la masă, acelaşi trimis al Caterinei reapăru. 

— Regina este nerăbdătoare să afle înfrângerea domnului 
de Guise, rosti regele. Aşa că mă duc la ea... 

Şi, de data asta, se îndreptă spre apartamentul mamei sale. 

— Domnul fie lăudat! exclamă regina văzându-l. 

— Ce aveţi, doamnă? întrebă regele. Sunteţi palidă, de 
parcă aţi fi trecut printr-o mare primejdie. 

— Primejdia era pentru domnia-ta, fiule... primejdie de 
moarte! 


Henric al III-lea păli la faţă şi privi în jurul lui cu spaimă. Dar 
regina bătrână îl strânse în braţe şi îi spuse: 

— Fii liniştit, Henric, pentru moment orice primejdie este 
îndepărtată... 

—-Pentru moment!... Primejdia deci poate să reapară? 

— Sper că nu, dacă îmi vei asculta sfaturile. In numele 
Cerului, fiule, nu te mai duce singur şi neînarmat în nici o 
procesiune. Ştii că era cât pe ce să fii ucis? Citeşte asta, fiule. 

Regina îi întinse lui Henric al Ill-lea misiva pe care abia o 
primise. 

— Un călugăr! şopti regele după ce o citi. Şi încă un călugăr 
din Ordinul iacobinilor! Îl cunosc pe priorul Bourgoing (prior = 
primul din doi, superior, stareţ sau egumen, în anumite 
mănăstiri catolice). Este un om deasupra oricărei bănuieli de-a fi 
amestecat într-o asemenea trădare... Ce crezi, doamnă? 

— Cred, spuse Caterina, că încrederea domniei-tale este cel 
mai uimitor lucru pe care mi-a fost dat 

Apără-te, fiule. Aşa cum ai spus singur, Chartres este prea 
aproape de Paris. Ei bine! Porunceşte să ţi se pregătească 
plecarea la Blois încă de mâine dimineaţă. Când vei fi în 
siguranţă în vechiul castel, vei putea căuta cu mai mult sânge 
rece căile de a salva religia, poporul... şi monarhia. Până atunci, 
trebuie cu orice preţ să-l găsim pe călugărul acela, dacă mai 
este încă în Chartres, şi să dăm o pildă straşnică, să le fie 
tuturor de învăţătură. 

— Fii liniştită, mamă, spuse Henric al Ill-lea ridicându-se. 
Dacă omul este încă în Chartres, n-o să-mi scape! 

Regina bătrână, rămasă singură, îşi apăsă fruntea ridată cu 
degetele-i uscate şi galbene ca fildeşul. 

— Clement! murmură ea. Unde am mai auzit numele 
ăsta?... De mult... Foarte de mult... Cine-i Clement acesta? 
Trebuie să aflu... Să mergem la Ruggieri! 

Străbătu două încăperi şi ajunse la o scară care ducea în 
podul palatului Cheverni. 

Aici într-o latură a podului prefăcută în cameră, în faţa unei 
mese încărcate de hârtii, citea un personaj pe care i-am 
întrezărit la începutul acestei povestiri: era astrologul Ruggieri, 
foarte îmbătrânit, foarte ostenit, dar care mai alerga încă după 
himera vieţii sale, care-i scăpa din mină de îndată ce credea că 
o prinde... Piatra filozofală!... Elixirul vieţii veşnice!... 


Ridicându-şi capul, Ruggieri o văzu în faţa lui pe Caterina şi 
zâmbi. O iubea pe regina bătrână. Aceste două vieţi erau legate 
pentru totdeauna. 

— Majestate, începu Ruggieri, l-ai văzut pe Loignes? S-a 
vindecat, s-a vindecat de tot şi arată ca pe vremea când îşi 
dădea întâlniri cu doamna ducesă de Guise, dar acum are ceva 
nou în inima lui: o splendidă ură faţă de duce... 

— N-am venit să-ţi vorbesc nici de Loignes, nici de Guise, 
zise regina bătrână. Ruggieri, vor să-l ucidă pe rege!... Vor să-mi 
ucidă fiul. De ce nu încearcă să-mi străpungă inima? Am vărsat 
mai multe lacrimi decât ultima dintre nenorocitele care stau în 
colibe. Dar aveam o mângâiere. Dacă o să mi-l omoare pe 
Henric, ce-mi mai rămâne? Ruggieri, familia de Guise e de vină. 
Sunt sigură de asta! Pentru a-l răpune pe Henric, au pus un 
pumnal în mâna unui călugăr... 

— Călugăr? 

— Da. Un iacobin. Călugărul trebuia să-l ucidă astăzi. Dar 
poate n-a îndrăznit. Nu asta însă mă înspăimântă... Ruggieri, 
călugărul ăsta poartă un nume pe care cred că l-am auzit şi l-am 
rostit eu însămi... Unde? Când... Memoria ta uluitoare mă va 
ajuta. 

Ruggieri se uita uimit la bătrâna regină, care mototolea în 
mâini scrisoarea de denunţ. 

— Călugărul, spuse ea mai departe, se numeşte Jacques 
Clement. Numele ăsta, Ruggieri, nu-ţi spune nimic? 

Astrologul tresări. Chipul lui se făcu şi mai palid. Se apropie 
de regină, îi întinse mâna, se plecă spre ea şi, cu un glas din 
care răzbăteau groaza şi mila, rosti: 

— Doamnă, ai dreptate să-ţi fie frică! Organizează în jurul 
domniei-tale şi a fiului o supraveghere neîntreruptă! 

— Ruggieri, Ruggieri, mă înspăimântaţi!... Cine-i, o, cine-i 
omul acesta? 

— Zici că te înspăimânt, Caterina. Dar peste o clipă vei fi şi 
mai înspăimântată. Căci vei afla! Omul acesta nu vine nici în 
numele hughenoţilor, nici în acela al familiei de Lorraine, ci în 
numele său propriu! Deoarece omul acesta, doamnă, vine să-şi 
răzbune mama chinuită şi ucisă de domnia-ta!... lubitul Alicei de 
Lux se numea Clement! Şi Jacques Clement este fiul bietei Alice 
de Lux! 

Regina rămase împietrită, cu ochii holbaţi. Apoi scoase un 


suspin greu şi răcni: 

— Fiul Alicei de Lux!... Fiul meu este deci condamnat... 

Atunci, cu un geamăt, ridică braţele spre cer şi, cu paşi 
nesiguri, se îndreptă spre uşă şi dispăru. 

Ruggieri se înfăşură într-o mantie şi cobori. 

În marele vestibul al palatului, vreo treizeci de gentilomi 
stăteau de vorbă şi râdeau. Când Ruggieri străbătu vestibulul, 
râsetele încetară. El trecu pe lângă grupurile devenite brusc 
serioase şi care se dădeau în lături din calea lui. 

Ruggieri, fără să bage de seamă impresia pe care o 
producea, căuta cu privirea pe cineva din mulţime şi, zărindu-l în 
cele din urmă pe Chalabre, merse drept spre el şi îi spuse: 

— Domnule de Chalabre, aş vrea să vă vorbesc, la fel şi 
celor doi prieteni ai domniei-voastre. 

— Suntem la ordinele domniei-voastre, domnule. 

Il urmă deci pe astrolog şi le făcu semn lui Sainte-Maline şi 
lui Montsery să-l însoţească. Ajunşi în stradă, cei trei tineri se 
opriră în faţa lui Ruggieri, care le vorbi astfel: 

— Domnilor, socot că sunteţi devotați majestăţii-sale... Ştiu 
de asemenea că sunteţi viteji şi că nu vă este teamă să 
spintecaţi un om... 

— Când e vorba de a-l sluji pe rege, rostiră cei trei 
spadasini înclinându-se. 

— Tocmai despre asta este vorba, continuă 
Ruggieri, ...Domnilor, vreţi să-l salvaţi pe rege? Un om a venit la 
Chartres cu gândul de... 

— De a-l ucide pe rege! îl întrerupse Sainte-Maline. Ştim. 

— Şi majestatea-sa ne-a însărcinat să-l găsim pe omul 
acesta! adăugă Montsery. 

— Întocmai, zise Chalabre. 

— Asta îmi înlesneşte misiunea de a vă vorbi, continuă 
Ruggieri. Domnilor, trebuie ca acest călugăr să moară! 

— Asta se va face de îndată ce vom pune mâna pe el, zise 
Sainte-Maline. 

— Domnilor, spuse Ruggieri, încă o întrebare: îl cunoaşteţi? 

— Nu! 

— În acest caz. domnilor, trebuie să-mi urmaţi sfaturile. Eu 
îl cunosc pe călugăr! Dacă se mai află încă în oraş, răspund cu 
capul că îl voi găsi. Rămâneţi deci în palat, nu vă îndepărtați de 
lângă rege, nu-l slăbiţi din ochi nici o clipă! 


Spunând acestea, Ruggieri se şi îndepărtă. Nici o clipă nu le 
trecu prin minte celor trei spadasini să fie miraţi de tonul 
autoritar cu care le vorbise astrologul. Se înapoiară deci în palat 
şi, urmând instrucţiunile primite, începură să facă de gardă la 
uşa regelui. 

Toată ziua aşteptară întoarcerea lui Ruggieri. Se lăsă 
noaptea. Regele îşi primi gentilomii ca de obicei şi îi vesti că vor 
pleca spre Blois. Prezenţa celor trei spadasini pe care îi 
însărcinase să-l găsească pe călugăr îl făcu să se încrunte. Dar, 
fiind obişnuit să-şi ascundă impresiile, nu scoase o vorbă despre 
povestea asta. 

Rezultatul meditaţiei sale fu modificarea datei stabilite 
pentru plecarea spre Blois şi hotărârea de a o porni la drum încă 
de a doua zi. Apoi se duse la culcare, cerându-i lui Crillon să 
dubleze pretutindeni gărzile. 

La ora unsprezece seara Ruggieri apăru la palat şi îi trezi 
din somn pe cei trei tineri. Fiecare verifică dacă are asupra lui 
pumnalul, apoi îl urmară pe astrolog, mer-gând în tăcere. 
Ruggieri păşea în frunte şi ceilalţi trei veneau după el. In sfârşit 
Ruggieri intră pe o ulicioară şi se opri în faţa unei case destul de 
sărăcăcioase care avea un singur cat. 

Noaptea era foarte întunecoasă. O lumină slabă, venind de 
la o fereastră de sus, arunca în beznă luciri vagi, care luminau 
nedesluşit o firmă ce se legăna în vârful unei vergele de fier. 
Casa era un han şi hanul purta firma „La cântatul cocoșului". 
Ruggieri îşi ridică braţul spre fereastra luminată de la etaj şi 
spuse: 

— Aici stă! 

— Bine! mormăi Chalabre. Pe unde se intră? 

— Pe uşa asta, răspunse Ruggieri. Intraţi într-o curte, unde 
se află o scară de lemn. In capătul de sus al scării e o uşă cu 
geam. Acolo-i! 

Chalabre, Sainte-Mali ne şi Montsery se strecurară spre uşă, 
mlădioşi, întărâtaţi, cu pumnalele înmână. Ruggieri, văzându-i 
cum dispar, rosti în şoaptă: 

— Jacques Clement e ca şi mort! Unul în plus!... Dacă 
mama a murit, poate muri şi fiul... 

Trase o clipă cu urechea, apoi se întoarse la palatul 
Cheverni unde, ducându-se la regina-mamă, care stătea de 
veghe, îi spuse: 


— Fii liniştită, Caterina. Dacă regele trebuie să moară, asta 
nu se va întâmpla de mâna lui Jacques Clement... 

— Călugărul a fost ucis? întrebă regina bătrână. 

— Este pe cale de-a fi ucis! răspunse Ruggieri care, pe dată, 
se întoarse în podul palatului. 


Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery străbătură repede 
curtea. Urcară scara exterioară fără să facă zgomot. 

Chalabre încercă încet, foarte încet, să deschidă uşa. Dar 
uşa era încuiată cu zăvorul pe dinăuntru. Cu o lovitură de cot, 
Chalabre sparse un ochi de geam, îşi vâri mâna şi trase zăvorul. 
Uşa se deschise. Toţi trei, cu pumnalul în mână, năvăliră în 
odaie. 

— Drace! lată o nouă modă de a intra într-o casă de 
oameni! rosti un glas. 

— Domnul de Pardaillan, murmurară cei trei spadasini 
oprindu-se brusc, miraţi şi înspăimântați. 

— Ei, domnilor, continuă cavalerul, aţi turbat? Sau aţi venit 
să-mi cereţi de băut? În primul caz, o să vă arunc pe fereastră, 
în al doilea, luaţi loc şi ajutaţi-mă să golesc damigeana asta cu 
Beaugencv... 

Chalabre.  Sainte-Maline şi Montsery stăteau cu ochii 
holbaţi. Aşezaţi în jurul unei mese, Pardaillan, Charles 
d'Angoulême şi un alt bărbat îi priveau. Pardaillan, care şedea 
cu spatele la uşă, se întorsese spre năvălitori rotindu-se pe 
scăunel. 

— Domnule de Pardaillan, zise Sainte-Maline, iertaţi-ne felul 
cam repezit în care am intrat în odaia domniei-voastre, dar nu 
pe domnia-voastră bănuiam să vă găsim aici... şi cinstita faţă 
bisericească pe care o vedem ar putea să ne spună poate câte 
ceva despre acela pe care îl căutăm... 

— Pe cine căutaţi? întrebă călugărul căruia i se adresaseră, 
în timp ce Pardaillan îi făcea semn lui Angoulême să fie gata de 
a scoate sabia din teacă. 

Montsery răspunse: 

— II căutăm pe un blestemat călugăr vinovat de înaltă 
trădare faţă de majestatea-sa regele Franţei... Un călugăr 
blestemat cu numele de Jacques Clement. 

— Şi ce doriţi de la el? întrebă iarăşi călugărul. 


— Dorim să-i facem cunoştinţă cu astea trei pumnale zise 
Chalabre. 

Călugărul se ridică şi, cu un glas foarte liniştit, rosti: 

— Eu sunt Jacques Clement! 

— Domnule de Pardaillan, zise Sainte-Maline întorcându-se 
spre cavaler, sunteţi credincios şi devotat măriei-sale? 

— Pe cuvântul meu, domnule, răspunse Pardaillan cu 
sinceritate, asta depinde de zile... Astfel, astăzi, eram devotat 
regelui, întrucât am luat măsura de precauţie de a-l însoţi până 
la catedrală, fără de care desigur că i s-ar fi întâmplat o 
nenorocire. E adevărat, jupâne Clement? 

— E adevărat, rosti grav călugărul. 

— Noaptea trecută, continuă Pardaillan, eram tot devotat 
măriei-sale, pentru că am obţinut favoarea ca regele să nu fie 
ucis astăzi. E adevărat, jupâne? 

— E-adevărat, repetă călugărul. 

— Şi-acum? întrebară Chalabre, Sainte-Maline Montsery. 

— In seara asta, spuse calm cavalerul, nici mai mult ca ieri 
şi nici mai puţin ca mâine, nu vreau să capăt sfaturi din partea 
nimănui. Domnilor, cât voi trăi eu, nici unul dintre voi nu se va 
atinge de un fir de păr al cucernicului iacobin, care este 
oaspetele meu... 

In aceeaşi clipă, Pardaillan şi Charles d'Angoulême se 
ridicară în picioare, cu sabia în mână. 

— Un minut, domnilor!... strigă Sainte-Maline. Cavalere, 
trebuie să vă previn că oraşul e plin de patrulele domnului de 
Crillon. Învingător sau nu, tot veţi fi prins. Chibzuiţi, până mai e 
încă vreme... 

— Ceea ce spuneţi este plin de bun-simţ, zise Pardaillan 
coborând vârful săbiei. Trebuie să părăsesc Chartres în zori şi 
nu-mi fac griji că voi fi arestat. Aşa încât, domnilor, nu mă voi 
bate cu domniile-voastre, decât dacă mă veţi sili să vă ucid, 
ceea ce mi-ar pricinui un viu regret... 

— Deci ne lăsaţi în pace? strigă Chalabre. 

— Ba deloc!... Numai că aveam în cap două vieţi pe care 
doream să vi le cer drept plată pentru datoria voastră. Renunţ la 
una din ele şi vă cer viaţa jupânului Clement... E a doua treime 
din datoria voastră, domnilor. 

Vorbind astfel, Pardaillan îşi vâri liniştit sabia în teacă şi se 
aşeză iarăşi la masă. Părea sigur că spadasinii se vor ţine de 


cuvânt. 

Nu se înşela. Cei trei bravi, care la un semn al stăpânului lor 
ucideau fără scrupule, erau oameni de onoare. Faţă de cererea 
neaşteptată a lui Pardaillan, fără nici o şovăială, cei trei asasini 
îşi vârâră pumnalele şi spadele în teacă. 

— Domnule de Pardaillan, zise Montsery, cu asta înseamnă 
că am plătit două vieţi! 

— Mai rămâne una, zise Pardaillan. 

— Vom fi fericiţi, spuse Sainte-Maline, dacă această singură 
şi ultimă viaţă pe care mai aveţi să ne-o cereţi ar fi a domniei- 
voastre. 

— Când nu-mi va mai rămâne altceva decât să-mi cer 
propria viaţă, înseamnă că totul merge bine... zise el clătinând 
din cap. 

Şi cum cei trei făceau o mişcare ca pentru a se retrage, 
adăugă: 

— O clipă, domnilor! Făceţi-ne favoarea de a bea cu noi un 
pahar... 

Cei trei spadasini se priviră, apoi, împăcându-se cu situaţia, 
se aşezară şi izbucniră în râs. Câteva clipe mai târziu, îşi 
ciocneau paharele cu al omului pe care veniseră să-l omoare! 

— Asta nu-i totul, zise Chalabre, ce-i vom spune regelui? 
Nu-i putem povesti că, venind să vărsăm sânge, ne-am mulţumit 
să vărsăm pe gât vin de Beaugency în tovărăşia jupânului 
Clement! 

— Domnilor, interveni Pardaillan, îmi daţi voie? 

— Spuneţi, spuneţi! strigară cei trei. Un om ca domnia- 
voastră dă totdeauna sfaturi preţioase. 

— lată deci ce vă propun, continuă Pardaillan. Căutaţi-ne 
trei cai zdraveni. Conduceţi-ne până la prima poartă a oraşului şi 
acolo, cum desigur cunoaşteţi parola, deschideţi-ne poarta... 
Atunci noi vom dispărea... Cucernicul intră în mănăstirea lui, 
domniile-voastre nu veţi mai auzi vorbindu-se despre el, şi vă va 
fi cu putinţă să-i spuneţi regelui că l-aţi scăpat de Jacques 
Clement. 

— Pe Sfânta Fecioară, cum zice majestatea-sa regina- 
mamă, sfatul este excelent! strigă Sainte-Maline. Ce zici de asta, 
Chalabre? 

— Zic că trebuie să-l punem în aplicare fără preget. 

În ochii lui Pardaillan străluci o lucire maliţioasă. 


Chalabre şi Montsery goliră un ultim pahar de Beaugency şi 
plecară repede. Sainte-Maline rămase cu Pardaillan, ducele de 
Angoulême şi Jacques Clement. 

— E păcat, zise Sainte-Maline, că preacuviosul părinte 
iacobin nu are veşminte de cavaler... 

Drept răspuns, Jacques Clement îşi scoase rasa, o împături 
şi o aruncă sub pat. Apăru atunci înveşmântat în haine de 
cavaler, având înfipt în cingătoare pumnalul pe care i-l dăduse 
îngerul... pumnalul cu care ar fi trebuit să-l lovească pe Henric al 
III-lea. îmbrăcat astfel, era de nerecunoscut. 

Charles d'Angoulême lăsă pe masă un ban de aur, drept 
plată pentru cheltuiala făcută. Apoi, toţi patru coborâră fără să 
facă zgomot. Câteva clipe mai târziu, se aflau în stradă. 

— Vrei să-ţi spun ceva? şopti tânărul duce la urechea lui 
Pardaillan. Intrăm cu bună ştiinţă într-o capcană. Ceilalţi doi s-au 
dus după ajutoare şi în curând ne vom pomeni în faţă cu 
douăzeci de atacanţi. 

— Îi nedreptăţeşti pe-aceşti gentilomi, zise Pardaillan. Sânt 
asasini în slujba regelui, e-adevărat, dar nu sunt în stare să-şi 
calce cuvântul dat. 

Un sfert de oră trecu în tăcerea aşteptării. După acest 
răstimp, doi călăreţi apărură de după colţul unei străzi 
învecinate. Charles d'Angoulême tresări şi murmură: 

— Ai dreptate! Ei sunt! 

Chalabre şi Montsery erau călare. Montsery ducea de hăţuri 
un al treilea cal. Cei doi spadasini descălecară. Pardaillan, 
Charles d'Angoulême şi Jacques Clement încălecară pe cei trei 
cai. Atunci Chalabre o luă înainte să parlamenteze cu ofiţerul 
postului de gardă care păzea poarta. Un minut mai târziu auziră 
scârţâitul lanțurilor podului mobil şi pe Chalabre strigând din 
depărtare: 

— Poftiţi, domnilor! 

Inima lui Charles bătea să-i sară din piept. Toate acestea i 
se păreau de neînchipuit. Jacques Clement, oricât ar fi fost de 
nesimţitor, rostea în şoaptă o rugăciune. Pardaillan zâmbea. 

— Domnilor, zise el, vom avea plăcerea să ne revedem... 

Cei trei călăreţi trecură pe sub bolta porţii. După câteva 
minute, Jacques Clement, escortat de Charles d'Angoulême şi de 
Pardaillan, galopa pe drumul spre Paris. In zori, se opriră într-un 
târg, pentru a-şi lăsa caii să răsufle, şi intrară într-o cârciumă. 


— Aici am să vă părăsesc, spuse Jacques Clement care nu 
deschisese gura de la plecarea din Chartres. Trebuie să mă 
întorc în mănăstirea mea. Nu am ieşit de-acolo decât pentru a 
împlini poruncile lui Dumnezeu... 

— Şi ale doamnei Fausta! mormăi Pardaillan. 

— Aşa a vrut Atotputernicul, continuă Jacques Clement, să- 
mi ieşiţi în cale. Asta înseamnă că lui Valois nu i-a sunat încă 
ceasul. Mă întorc deci în chilia mea, unde voi aştepta să mi se 
dea o nouă poruncă. Întrucât nu mă îndoiesc că îngerul se va 
întoarce să mă vadă... 

— Uite ce-i, spuse Pardaillan mişcat, vrei să-ţi spun ceva? 
Ar trebui să părăseşti mănăstirea, chilia, rugăciunile, posturile 
negre, singurătatea... Eşti tânăr... Poţi iubi... Poţi fi iubit... 

Jacques Clement se făcu alb ca varul. 

— Pardaillan, zise el dând din cap, trebuie să-mi urmez 
soarta. Cavalere, eu nu sunt numai trimisul lui Dumnezeu! Dacă 
Dumnezeu m-a ales pe mine să scap lumea de monstrul ăsta 
care se numeşte Valois, a făcut-o desigur la rugămintea aceleia 
care a suferit, a plâns şi a murit blestemând-o pe Caterina de 
Medici... Pardaillan, glasul mâniei mele mă călăuzeşte! 

— Atunci mergi pe drumul tău, zise Pardaillan dus pe 
gânduri, văd că nimic nu te va putea abate din calea îngustă... 

— Nimic! îl întrerupse călugărul. 

— Un lucru doar, continuă cavalerul, pentru că eşti hotărât 
să-i curmi viaţa regelui Franţei... căci eşti mai hotărât ca 
oricând, nu-i aşa? 

— Acum ar fi fost mort," dacă domnia-ta nu mi-ai fi spus: 
„Am nevoie să mai rămână încă puţin în viaţă..." 

Deci Valois va trăi atâta vreme cât vei avea nevoie de viaţa 
lui... Am răbdare... Voi aştepta... 

— Ţi-am spus-o şi ţi-o repet. Puțin îmi pasă de viaţa regelui 
Franţei. Nu vreau însă ca moartea lui să slujească intereselor 
domnului de Guise. 

— Da... Atâta vreme cât de Guise poate deveni rege prin 
moartea lui Valois, nu vrei ca Valois să moară!... Dar după 
aceea, Pardaillan? 

— O, după aceea!... Te asigur că moartea sau viaţa lui 
Valois este ultima dintre grijile mele. 

— Bine. Fac deci un legământ, spuse călugărul cu glas 
solemn. Pardaillan, pe memoria mamei mele, îţi jur că pumnalul 


acesta nu va mai ieşi din teacă atâta vreme cât mâna domniei- 
tale va sta întinsă deasupra capului lui Valois... 

La aceste cuvinte, Jacques Clement sări în şa şi se 
îndepărtă cu iuţeală înspre Paris. 


Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery se întorseseră la 
palatul Chevermi. Când să intre în odăile lor, o uşă se deschise 
pe coridorul pe care îl străbăteau şi apăru un bărbat. ÎI 
recunoscură pe Ruggieri. 

— Bună seara, domnilor, spuse astrologul. 

— Bună seara, domnule de Ruggieri, ziseră cu multă 
politeţe cei trei spadasini. 

— Ei bine. domnilor, s-a făcut treaba? 

— Călugărul a răposat! zise Sainte-Maline. 

— Ce aţi făcut cu trupul lui? întrebă bătrânul, după câteva 
clipe. Căci vă ştiu oameni precauţi... 

— Trupul?... Pe cuvântul meu, dacă aveţi chef să-l înviaţi, 
cereţi-l înapoi râului Eure... 

— Bine, bine... Sunteţi slujitori buni şi credincioşi... Bună 
seara, domnilor, bună seara... 

Cei trei tineri intrară în odăile lor şi se grăbiră să pună 
zăvorul la uşă. Câteva minute mai târziu, bătrâna regină era 
informată că numitul Jacques Clement, călugăr, murise!... 


VI 
VIAŢĂ DE HUZUR 


Croasse şi Picouic, după tribulaţiile nenumărate pe care vi 
le-am povestit mai înainte, se pomeniră amândoi fără un ban în 
buzunar. Erau foarte amărâţi... şi foarte flămânzi şi se întrebau 
ce-or să se facă. Deodată Croasse avu o idee minunată, pe care 
i-o împărtăşi lui Picouic: 

— In mănăstirea asta de benedictine, pe care o vezi la o 
aruncătură de băț de-aici, pe dealul Montmartre, există o femeie 
sfântă, care mă iubeşte cum nu se poate 

mai tare. Mulțumită acestei dragoste, va fi un fleac pentru 
sora Filomena să-mi dea de mâncare! 

— Este cu neputinţă ca tu să fi inspirat o asemenea 
dragoste acestei Filomena, zise Picouic. 


— Şi de ce nu? întrebă Croasse fără să se simtă jignit. 

— Pentru că eşti urât ca dracul. 

— Poate tocmai din pricina asta mă iubeşte! 

Tot vorbind aşa, cei doi prieteni ajunseră la mănăstirea de 
benedictine şi trecură prin spărtura zidului. Croasse, punându-şi 
mâna streaşină la ochi, studia cu atenţie grădina de zarzavat a 
călugăriţelor. 

Văzu trecând vreo două sau trei surori, dar nu pe aceea pe 
care o dorea inima şi totodată stomacul său. 

Croasse se bătu peste frunte, arătă spre gard şi spuse: 

— Să ne apropiem de gardul ăla de nuiele, sunt sigur că 
acolo o s-o găsim pe aceea pe care o caut. 

Dar, în curtea închisă cu gard se afla o clădire şi tocmai în 
această clădire, dacă ne amintim bine, Croasse primise de la 
Belgodere o ploaie de reteveie, pe care n-o putea uita. Oare 
Belgodere se mai afla acolo? 

Nu era cu putinţă, pentru că ţiganul nu venise acolo decât 
s-o urmărească pe Violette. Or, Violette nu mai era acolo, fiindcă 
el, Croasse, îl vestise pe cavalerul de Pardaillan, care plecase s-o 
elibereze. În ciuda acestor raționamente. Croasse nu se apropie 
de gard decât cu mare băgare de seamă. 

Curtea era pustie. Clădirea unde fusese ciomăgit părea 
părăsită. 

— Ei, unde ţi-e frumoasa Filoména? întrebă Picouic. Ai o 
imaginaţie bogată! 

— Nu, pe toţi dracii! Există în carne şi oase şi sunt sigur de 
dragostea ei... Unde-o fi? 

Deodată, tresări. Picouic întrebă: 

— Ce te-a apucat? Ai zărit-o? 

— Priveşte şi tu! răspunse sumbru Croasse. 

— Păi, nu văd nimic decât două fete care tocmai au ieşit din 
clădire... 

— Da... O recunoşti însă pe una din ele? 

— Stai puţin... Sunt cu spatele la mine... Se plimbă... Sau, 
mai degrabă, aş zice că merg furişându-se... Par speriate... Pe 
cuvântul meu! Ai crede că-s nişte prizoniere care încearcă să 
fugă... Desigur sunt două călugăriţe care s-au săturat de 
mănăstire! 

Cele două fete tocmai se întorseseră cu faţa. 

— Ai recunoscut-o? întrebă Croasse. 


— Violette! 

— Hai să ne cărăm, continuă Croasse, pentru că dacă 
Violette e aici, trebuie să fie şi Belgodère pe aproape! 

— Cine să fie cealaltă? se întrebă Picouic, urmărindu-şi 
gândul. 

— Puțin îmi pasă... s-o luăm la sănătoasa! 

Croasse era gata să-şi pună vorbele în aplicare, când 
rămase pironit locului la aceste cuvinte, rostite în spatele lui de 
un glas piţigăiat: 

— Ce faceţi acolo? 

Se întoarse sfios şi scoase un strigăt de bucurie: 

— Filomena! 

Într-adevăr, era Filomena care, recunoscându-l pe Croasse, 
îşi plecă pudic pleoapele de fată bătrână. Dar Filomena nu era 
singură. O însoțea o bătrână, un fel de ţărancă prost îmbrăcată, 
cu privire neîncrezătoare, cu glasul răstit; ea era aceea care 
ţipase mai înainte. 

Bătrâna era sora Mariange. 

— Ce faceţi acolo? 

— Păi, bâigui Croasse, am venit să-l vedem pe Belgodère. 
pe minunatul nostru prieten Belgodere... E bine, sănătos? 

—  Belgodere?... Cine mai e şi Belgodère ăsta? zise 
Mariange înţepată. 

— Ţiganul... ştiţi dumneavoastră... care locuia acolo... 

— A, da! Păi, a plecat. Slavă Domnului, a scăpat 
mănăstirea de păgânul ăla. 

— A plecat! exclamă Croasse. Ah! Filoména, draga mea 
Filoména, cât de fericit sunt că te revăd!... 

Şi, mai înainte ca Filomena să se poată apăra, o prinse în 
braţe, o ridică în sus, o sărută pe amândoi obrajii şi o lăsă apoi 
jos. Mariange era indignată. 

— leşiţi de-aici, le zise ea, grăbiţi-vă să părăsiţi domeniile 
mănăstirii, nelegiuiţilor... 

— O! Soră dragă, zise cu blândeţe Filoména, domnul 
Croasse nu este un nelegiuit... Are un glas atât de frumos!... 

— Mă rog, ce căutaţi aici, nătărăilor? se încăpăţână să-i 
întrebe baborniţa. 

— Am să vă explic, doamnă, zise Picouic scoţându-şi 
pălăria. 

— Mie să-mi spui soră Mariange, nu doamnă! zise bătrână. 


— Ei bine, soră, preacuvioasă soră Mariange, iată ce mă 
aduce aici, ceea ce ne aduce... Căci trebuie să vă spun că sunt 
prietenul intim al domnului Croasse, aici de faţă, şi suntem atât 
de legaţi unul de altul, încât lumea ne crede fraţi... Ei bine, de 
când a venit aici, prietenul meu nu mai doarme, nu mai 
mănâncă, nu mai e decât umbra a ceea ce a fost şi, dacă 
slăbeşte mai departe, nu mai rămâne nimic din el, nici măcar 
umbra. Şi, toate acestea, domnişoare şi seniori... vreau să zic, 
soră dragă, toate acestea din pricină că prietenul meu, fratele 
meu, şi-a uitat aici, plecând, o comoară... 

— O comoară! se miră Mariange, căreia începură să-i 
strălucească ochii. 

— Da, o comoară, adică inima lui! Inima pe care şi-a lăsat-o 
în mâinile frumoasei Filomena, aici de faţă. 

— Ce nelegiuire! strigă sora Mariange. 

— Soră... imploră Filomena cu sufletul la gură. 

Sora Mariange era gata să-i spună câteva, când, deodată, 
se năpusti spre poarta curţii care se deschisese, lăsând să 
treacă două fete. 

— Sfântă Fecioară! strigă ea. Cele două păgâne vor să fugă. 

Şi începu să alerge cât o ţineau picioarele-i scurte. Violette 
şi tovarăşa ei, sprintene ca nişte căprioare, făceau salturi spre 
spărtura din zid... Sora Filomena şi Croasse rămăseseră pe loc, 
împietriţi. 

Picouic, cu ochiul sigur şi rapid al omului înfometat care 
întrevede un mijloc de a-şi asigura un adăpost şi de-ale gurii, 
studia situaţia. 

Într-o clipă luă o hotărâre: deschise compasul imens al 
picioarelor sale şi începu să măsoare terenul ajungându-le din 
urmă pe cele două fugare, spre a le tăia retragerea. Din câteva 
sărituri ajunse la spărtură înaintea lor. 

Violette şi tovarăşa ei se opriră. O expresie chinuită le 
întunecă feţele. Violette îşi plecă fruntea cu un suspin de 
disperare şi aceea care o întovărăşea începu să plângă. 

— Hei! Neruşinatelor! strigă în acest moment Picouic. Unde 
o ştergeţi atât de repede? Voiaţi să spălaţi putina şi să le lăsaţi 
singure pe aceste blânde călugăriţe, ca să vă apucaţi de 
hoinăreală? 

— Domnule..., bâigui Violette. 

Şi, când îşi ridică ochii asupra lui Picouic, îl recunoscu. Şi 


începu să tremure de spaimă. Nu pentru că Picouic şi Croasse i- 
ar fi pricinuit vreun rău pe vremea când făcea parte din trupa 
vagabonzilor. Ci, din moment ce îl vedea pe Picouic, putea 
presupune că Belgodere nu era departe. 

— Ah! murmură ea copleşită. Sunt pierdută!... Belgodère dă 
târcoale prin împrejurimi... 

În acest moment Picouic le ajunse şi le prinse pe amândouă 
de câte un braţ. În şoaptă şi iute le murmură: 

— Nu vă fie teamă, nu vă speriaţi, dar mai ales prefaceţi-vă 
că mă socotiți un duşman... Şi, totuşi, pe cerul care ne dă 
lumină şi căldură, sunt prietenul vostru şi vă voi salva... căci 
sunt sluga credincioasă a domnului de Pardaillan şi a 
monseniorului duce de Angoulême... 

Violette rămase uluită, extaziată... La numele rostit de 
acest voinic scoase un strigăt de bucurie. 

— Tăcere! zise Picouic. Aşa! continuă el cu glas tare: Veniţi 
cu mine să vă dau pe mâinile acestei femei demne, acestei 
sfinte, acestei minunate călugăriţe! 

Mariange sosi abia acum, răsuflând din greu. 

— Ei, bombăni ea, fără acest demn cavaler cele două 
păgâne ar fi luat-o la fugă şi nu ştiu ce s-ar fi ales de mine... 

Picouic, continuând să le ţină de braţ pe Jeanne şi pe 
Violette, le duse până la poarta grădinii, le vâri în curte şi 
închise poarta. 

Atunci Mariange îşi sumeţi capul spre a vedea obrazul lui 
Picouic, şi nasul lui cârn, ochii lui mici ca nişte găuri date cu 
sfredelul îi plăcură, fără îndoială... 

— Cum te cheamă? îl întrebă ea. 

— Picouic, sluga dumneavoastră, soră, draga mea soră, 
omul cel mai catolic din tot Parisul, dovadă că ştiu să cânt în 
strană, şi iată proba! 

Spunând acestea, Picouic, cu glas fals şi subţiratic, care nu 
suna neplăcut în urechile sorei Mariange, cântă: 

— Tanutum ergo sacramentum... 

Sora Mariange îşi împreună mâinile, rămânând cu gura 
căscată de admiraţie. Tocmai atunci, glasul de bas profund al lui 
Croasse se împleti cu acela al lui Picouic. 

— Ce voce! Ce voce! repeta sora Filomena. 

Sora Mariange se uita chiorâş la sora Filomena, care, 
mişcată, nu-şi putea desprinde ochii de pe Croasse, care îşi 


răsucealÎn sus vârfurile mustăţii. 

„Cu siguranţă că, se gândea sora Mariange, dacă le fac o 
bună primire acestor doi bărbaţi, biata soră Filomena va fi 
ispitită să cadă într-un păcat de moarte... Dar, datorită acestui 
bărbat frumos, cele două păgâne n-au putut fugi..." 

— Ascultă, meştere Picouic, zise ea cu glas tare, văd că m- 
am înşelat în ce te priveşte. Eşti un om de inimă. Punând mâna 
pe aceste nefericite eretice, în clipa când voiau s-o ia la fugă, i- 
ai făcut stareţei noastre un serviciu, pe care nu-l va uita... Mă 
duc chiar acum să-i vorbesc şi veţi fi răsplătiți. 

— Şi care va fi răsplata noastră, soră? 

— Voi face în aşa fel încât să vă aleagă cântăreţi în capela 
noastră... 

— Soră, zise Picouic, iartă-mi o nouă întrebare: cu cât îi 
plătiţi pe cântăreţi? 

— Nu-i plătim, răspunse Mariange cu demnitate. Veniturile 
mănăstirii sunt prea mici deocamdată, dar mănăstirea va 
deveni bogată în scurtă vreme... Atunci veţi fi plătiţi îndoit... 

— Uite ce e, soră, zise Picouic, ca şi dumitale, şi mie îmi 
place să vorbesc pe şleau: sunt de o modestie, cum nu-ţi poţi 
închipui, sufăr dinainte de ideea că voi primi laude din partea 
sfintei şi preacuvioasei stareţe... Te rog, nu-i vorbi despre noi... 

— Chiar aşa? zise Mariange care, dealtfel, având sarcina să 
vegheze asupra Violettei, nu ţinea deloc să-i povestească 
stareţei încercarea de fugă datorită neglijenţei sale. 

— Chiar aşa cum îţi zic! Nici prietenul meu, domnul 
Croasse, şi nici eu, nu voim să primim înalta, funcţie de 
cântăreţi, de care nu suntem demni. Ne vom mulţumi cu ce ne- 
aţi  făgăduit  adineauri, adică favoarea cerului şi a 
dumneavoastră... 

— A! exclamă Croasse. N-o să vă mai părăsim niciodată! 

— Cum adică, să nu ne mai părăsiţi? întrebă uluită sora 
Mariange. 

— Doamne sfinte, păi o să ne statornicim aici... Nu-ţi fie 
teamă, soră! Veţi fi răsplătite pentru ospitalitatea pe care o să 
ne-o daţi. Mai întâi o să vă îngrijim grădina, pe urmă, o să le 
supraveghem îndeaproape pe păgâne... 

Sora Mariange întrevăzu câştigul pe care l-ar putea avea de 
pe urma acestor doi argaţi care ar face treabă în locul ei şi care, 
mai ales, ar deveni temnicerii celor două eretice îndrăcite date 


sub paza ei. 

— S-a făcut! zise ea deodată. 

— Cum? zise Picouic. Primeşti să ne dai găzduire? 

— Sigur... şi încă cu dragă inimă. 

— Şi... ne dai şi de mâncare? 

— Bineînţeles! Veniţi după mine, zise sora Mariange celor 
două namile. 

Grupul se îndreptă spre pavilionul din apropierea spărturii. 

— Aici o să staţi, zise Mariange. Deseară, la noapte, eu şi 
sora Filomena o să vă aducem paie moi şi proaspete, pe care o 
să le luăm din grajdul stareţei. Să nu vă arătaţi la faţă când 
surorile vor fi în grădină. În plus, o să păziţi curtea şi spărtura. 

— lartă-mă, soră, zise Picouic, adineauri ne-ai făgăduit un 
pat, dar ce-o să mâncăm? 

— O să mâncaţi ceea ce gospodăria noastră ne dă în fiecare 
zi, căci, de-ar fi fost să ne bizuim pe proviziile mănăstirii, am fi 
murit de mult... Într-un ungher ascuns, creştem găini... Şi în 
fiecare duminică răsucim gâtul unei puici... 

— Minunat! zise Croasse. 

— În sfârşit, avem zarzavaturile pe care le răsădim singure 
şi din care facem câte o supă aproape în fiecare zi. Când putem 
pune la fiert şi o ciozvârtă de vacă sau de costiţă, nu ne dăm 
îndărăt. 

— Şi vinul? strigă deodată Picouic. 

— Noi bem apă, spuse cu modestie sora Filomena. 

Cele două namile strâmbară din nas. Dar sora Filomena, cu 
ochii în pământ, adăugă cu acelaşi ton modest: 

— Ştiu eu un loc pe unde se intră în pivniţa stareţei... Cred 
că putem nădăjdui la cel puţin una sau două sticle pe zi. 

— Soră, o ultimă întrebare... zise Picouic, extaziat. La ce oră 
serviţi masa? 

— Poate că bravilor cavaleri le este foame? insinuă 
Filomena. 

— Păi, de fapt, am mâncat grozav, sub un stejar de la 
poarta Montmartre, dar alergătura ne-a cam deschis pofta... 

— Soră, zise Filomena, mă duc să caut câteva ouă să le 
prăjesc şi să le-aduc împreună cu restul de vânat pe care ni l-a 
dăruit ieri cuviosul frate care face cheta. 

Şi, fără a mai aştepta de data asta încuviințarea tovarăşei 
sale, Filomena îşi luă picioarele la spinare. După un sfert de oră 


se întoarse cu bunătăţile despre care vorbise. 

— În ce priveşte vinul, zise era roşindu-se, trebuie să 
aşteptăm până se lasă noaptea... 

Călugăriţele se îndepărtară apoi pentru a-şi vedea de 
teribila însărcinare ce le fusese încredinţată, adică a le spiona şi 
a le păzi pe cele două fete închise în curte. Picouic şi Croasse se 
aşezară neîntârziat la masă. 

— Ce ţi-am spus eu! zise Croasse înfulecând hulpav. 

— Croasse, te proclam cel mai dibaci tovarăş! 

— Păi, chiar aşa şi sunt... răspunse Croasse cu modestie. 

— Dacă suntem şmecheri, când o s-o ştergem de-aici, o să 
fim oameni bogaţi! zise Picouic. 

— Cum aşa? 

— Ascultă... Micuța Violette e-aici, ţinută prizonieră. Dacă 
domnul cavaler de Pardaillan şi domnul duce de Angoulême ies 
din Bastilia, aşa cum îi cred în stare, ajungem oameni bogaţi. 

— Da, dar or să iasă ei vreodată din Bastilia? 

— În cazul ăsta, mă gândesc la altceva. Trebuie s-o văd pe 
micuța Violette şi s-o întreb... Totdeauna m-am gândit că mititica 
asta e de neam mare. Cine ştie dacă familia ei n-o caută 
cumva?... Îţi spun eu că Violette e norocul nostru, Croasse! 

— Vrei să mă duc s-o caut şi s-o aduc aici? 

Picouic ridică din umeri şi spuse: 

— Nu. Nu te amesteca. Lasă-mă pe mine. O să mă ajuţi 
doar când va fi nevoie... Până atunci, fiindcă am dat de-o viaţă 
de huzur, mulţumeşte-te să te îngraşi puţin, că se cam simte 
nevoia. 


VII 
MARIE DE MONTPENSIER 


Jacques Clement, ajungând la Paris, se îndreptă grabnic 
spre mănăstirea lui, din strada Saint-Jacques. 

Era ora şapte seara când ajunse în faţa uşii mici de la 
intrarea în mănăstire, după ce străbătuse în timpul zilei cele 
douăzeci de leghe care despart Chartres de Paris. 

Priorul Bourgoing şedea la masă. Citea o scrisoare care îi 
fusese adusă şi încrunta din sprâncene, ceea ce nu-l împiedica 
să se înfrupte din bucatele minunate aşezate dinainte-i. 

Lui Bourgoing nu-i prea plăcea să fie deranjat de la o treabă 


atât de serioasă cum este masa. Dar, când află că fratele 
Clement era în anticameră, împături repede scrisoarea pe care o 
citea şi porunci să fie adus tânărul călugăr. 

— Frate! exclamă Bourgoing. Cum se poate să umbli în 
costumul ăsta, atât de nepotrivit cu regulile ordinului nostru? Şi 
asta nu-i încă totul. De cinci zile lipseşti din mănăstire şi am pus 
să te caute în tot Parisul! N-ai primit nici o misiune care ar putea 
explica o absenţă atât de îndelungată... 

—  lertaţi-mă, preacuvioase, zise cu răceală Jacques 
Clement, sau mintea domniei-voastre s-a tulburat dintr-o pricină 
pe care n-o cunosc, sau atunci ar trebui să vă amintiţi... 

— Nu-mi amintesc nimic! 

— Cum, venerabile părinte!... Nu mi-aţi dat chiar domnia- 
voastră binecuvântarea să plec? 

— Vai, ce nenorocire, aiurezi! exclamă Bourgoing ridicându- 
şi braţele spre cer. 

— Păcat că n-am înnebunit, într-adevăr! rosti cu 
amărăciune Jacques Clement. Cum! Nu m-aţi încurajat domnia- 
voastră, spunându-mi că Sfânta Scriptură îngăduie anumite acte 
imorale, când este vorba de a-l sluji pe Dumnezeu! 

— În numele Cerului! strigă priorul, agitând cuțitul. Despre 
ce acte imorale vorbeşti? 

— Despre unul singur, părinte, despre unul singur! 

— Despre nici unul! Despre nici unul! îl întrerupse priorul. 
Imaginaţia bolnavă a domniei-tale născoceşte gânduri care, fără 
îndoială, sunt trimise de diavol... 

— Asta-i prea de tot! zise Jacques Clement. Am plecat cu 
încuviințarea domniei-voastre, cu iertarea dată de domnia- 
voastră! Am plecat, cum zic, împreună cu procesiunea cea mare 
a fratelui Anghel, pentru a-l găsi la Chartres pe regele Franţei şi 
a-l ucide cu pumnalul ăsta!... 

— Ce tot spui acolo? Să-l ucizi pe rege!... La ce crimă 
îngrozitoare te duce gândul? 

— Pe Dumnezeul meu, părinte, jur că... 

— Nu mai jura!... Socoteşte-te fericit că nu te dau pe mâna 
justiţiei laice! Haide, frate, vino-ţi în fire! începe să spui psalmii 
pocăinţei. ă 

Jacques Clement îşi plecă fruntea. Inţelegea că, dând greş 
şi Henric al Ill-lea nefiind ucis, demnul prior voia să treacă sub 
tăcere această tentativă... Presupuse că priorul îi trimitea în 


chilia lui să facă penitenţă, dar, în anticameră, dădu peste vreo 
doisprezece călugări solizi, care îl înconjurară. Abia atunci 
înţelese Jacques Clement că încercau nu numai să i se închidă 
gura, ci îl şi pedepseau pentru că dăduse greş! Voi să scoată un 
țipăt, să se zbată... Căci carcera de penitenţă era o temniţă 
uitată din care rareori un om ieşea viu... Dar fu legat fedeleş, i 
se puse un căluş în gură şi fu dus... 

Carcera de  penitenţă se afla dedesubtul pivniţelor 
mănăstirii. Se cobora până la ea pe o scară cu patruzeci de 
trepte, în spirală. În carceră nu exista decât un ulcior vechi, pe 
care Jacques Clement îl găsi plin de apă, şi un codru de pâine. 

Aşadar, întemnițarea lui fusese hotărâtă mai înainte de a-l 
fi văzut pe prior! 

Îl dezlegaseră şi îi scoseseră căluşul în clipa când fusese 
împins în carcera de penitenţă. Putea deci să se mişte liber. Dar 
întunericul era de nepătruns. Jacques Clement rămase deci 
nemişcat, se lăsă pe vine în colţul unde dăduse cu piciorul peste 
pâine şi ulciorul cu apă şi, cu capul în mâini, începu să 
chibzuiască. 

În Jacques Clement sălăşluiau trei fiinţe: vizionarul, 
îndrăgostitul şi răzbunătorul. Era tripla manifestare a unei inimi 
pătimaşe. 

Viziunea, dragostea şi răzbunarea erau într-un acord 
desăvârşit în mintea lui, în inima lui şi în sufletul lui. 

Henric al Ill-lea, tiran al religiei catolice pentru că nu 
încuviinţa repetarea nopţii Sfântului-Bartolomeu, Henric al IIl- 
lea, fiul Caterinei de Medici, nu trebuia să moară decât de mâna 
lui. 

După primele gesturi necugetate şi nestăpânite iscate din 
sila de a se afla într-un asemenea mormânt, îşi spuse că n-avea 
de ce să se teamă, întrucât regele era încă în viaţă... Deoarece 
el era sortit să-l ucidă pe Henric al III-lea, nimic nu-l putea lovi 
atâta vreme cât actul nu era săvârşit. 

Se scurseră câteva ceasuri, după care simţi foamea şi 
setea. Mâncă deci jumătate din pâinea care i se lăsase şi bău 
din ulcior. 

Până la urmă căzu într-un somn, dacă nu liniştit, cel puţin 
lipsit de temeri. Când se trezi, i se făcu iarăşi foame şi sete. 
Mâncă restul, de pâine şi bău o parte din apa care mai rămăsese 
în ulcior. Cu toate acestea, orele se scurgeau fără ca el să audă 


nici cel mai mic zgomot. 

Veni clipa când în ulcior nu mai rămase nici o picătură de 
apă... li era foame şi sete. Dar încă nu simţea o durere 
adevărată care să-i chinuie măruntaiele. 

Trecuseră multe ceasuri de când umbla în jurul celulei. 
Bezna era la fel de neagră. Dar pipăind, atingându-şi umărul de 
ziduri, mergând cu paşi egali şi neschimbaţi, începuse să 
cunoască încăperea şi umbla prin ea cu oarecare siguranţă. 
Mersul acesta monoton îl frânse de oboseală în cele din urmă şi, 
o dată mai mult, adormi. De data asta visă... 

— O, ce sete mi-e! gemu Jacques Clement trezindu-se. 

Se ridică şi, pentru a-şi înşela setea. Incercă să umble din 
nou. Şi, atunci, îşi dădu seama că picioarele refuzau să-i mai dea 
ascultare. Şi, atunci, înţelese cumplita realitate: era menit să 
moară de foame şi de sete! 

Se târî spre locul unde ştia că se află uşa şi încercă să bată. 
Dar pumnii lui abia mângâiară blana de stejar, şi căzu zdrobit de 
oboseală. Atunci durerea se dezlănţui înlăuntrul lui cu un soi de 
frenezie... După un răstimp, pe care nu-l putea măsura, durerile 
se potoliră şi nu mai simţi decât o mare slăbiciune. 

Câte ceasuri rămase astfel, gâfâind şi gemând, întins pe 
lespezi? N-ar fi putut să spună. | se păru în sfârşit că aţipeşte şi 
pierdu noţiunea lucrurilor. In acest soi de somn, sau, mai 
degrabă, de leşin, visul lui căpătă formă... Era Marie de 
Montpensier care-i apărea în faţa ochilor. 

Se afla într-un apartament în care domnea o răcoare 
minunată. Desluşea anevoie că stătea întins pe un pat de o rară 
bogăţie. In aceeaşi încăpere. Marie de Montpensier umbla de 
colo până colo, uşoară, graţioasă, ca o vedenie ce era. 

Din străfundul visului său, Jacques Clement o urmărea cu 
privirea, extaziat, tremurând la gândul că se va trezi curând, aşa 
cum se întâmplă adesea în visurile acestea în care mintea se 
dedublează. 

„Îndată, se gândi, voi începe iar să sufăr... Pentru că totul 
nu-i decât un vis..." 

Şi o privi iarăşi pe Marie de Montpensier... Făcu un efort să- 
şi împreuneze mâinile şi, în mişcarea asta, văzu că mâinile lui 
mototoleau într-adevăr o țesătură foarte fină şi foarte răcoroasă. 
In aceeaşi clipă îşi dădu seama că ochii lui erau într-adevăr 
deschişi şi că țesătura era de fapt cearşaful de pe pat... 


Nu visa! Şi nu mai zăcea pe lespezile umede ale carcerei! 
Cum ajunsese oare în camera asta? Când şi cum fusese 
transportat? 

Izbuti să-şi împreuneze mâinile şi atunci Marie de 
Montpensier se apropie de el, zâmbind. Ţinea într-o mână un 
potir de aur, pe când cu cealaltă încerca să ridice uşor capul 
palid, ascetic şi totuşi încă frumos al tânărului călugăr. 

— Bea puţin! spuse ea cu un glas plin de duioşie şi de milă, 
apropiindu-i de buze potirul. 

Pe măsură ce bea, Jacques Clement simţea cum îl 
năpădeşte o răcoare suavă şi, în acelaşi timp, cum prinde viaţă 
şi cum i se risipeşte slăbiciunea. 

Când capul îi căzu din nou pe pernele pufoase, vru să 
bâiguie un cuvânt... Dar ea îşi aşeză mâna peste gura lui, ca şi 
cum l-ar fi povăţuit să tacă. Şi, pe mâna asta mică, el depuse o 
sărutare, care o făcu să freamăte. 

— Acum trebuie să dormi, rosti ea blând. 

Se supuse... Închise ochi şi, aproape îndată, căzu într-un 
somn de plumb. 

Când se trezi, se simţi zdravăn, cu mintea descătuşată, cu 
mâinile şi picioarele uşoare. Pe un jilţ, alături de el, zări 
veşmintele de cavaler pe care le purtase când străbătuse 
drumul de la Chartres la Paris. Se îmbrăcă la repezeală şi atunci 
căută din ochi pumnalul. Dar pumnalul dispăruse. 

Nu avu vreme să se neliniştească de această dispariţie, căci 
în aceeaşi clipă ochii îi căzu pe o masă aşternută, cu două 
tacâmuri, şi aproape îndată după aceea o uşă se deschise. In 
prag apăru Marie de Montpensier. Cu mersul ei săltat, care-i 
slujea să ascundă faptul că era şchioapă şi care-i dădea un 
farmec în plus, sora ducelui de Guise se apropie şi îi spuse 
zâmbind: 

— Ei bine, domnule, cum te simţi? 

— Doamnă, bâigui călugărul, sunt oare în ceruri?... Mi-a fost 
dat să capăt fericirea veşnică? 

— Din păcate, nu. Aici nu eşti în rai!... Ci doar în palatul 
Montpensier... Şi îngerul pe care-l vezi, domnule, departe de a fi 
un înger, nu-i decât o biată femeie păcătoasă, care are nevoie 
de multă înţelegere şi iertare... Dar, aşează-te acolo... şi eu mă 
voi aşeza aici! 

Masa era încărcată cu mâncăruri şi dulciuri foarte gustoase 


şi cu vinuri alese. Nu venise nimeni să servească. Ducesa însăşi, 
cu o îndemânare savantă şi plină de graţie, tăia pateurile, 
friptura de căprioară, umplea paharele cu ambele-i mâini 
acoperite de diamante. 

Tânărului i se părea că visează. Mânca şi bea fără să-şi dea 
seama şi, încetul cu încetul, vinul i se urcă la cap. Dar beţia 
aceasta i-o dădea mai ales spectacolul minunat de impur care i 
se desfăşura dinaintea ochilor. Într-adevăr, Marie de 
Montpensier purta un costum la care ar fi jinduit oricare 
desfrânată. Vălurile uşoare care pluteau în jurul ei abia îi 
ascundeau formele delicate. Un râs pervers, o voinţă maliţioasă 
străluceau în ochii ei. Cu toate acestea, din clipa când se 
aşezaseră, începuseră să vorbească despre lucruri care nu 
aveau nici o legătură cu gândul lor principal din acea clipă — 
gândul de seducţie în mintea ducesei, gând de delir, de 
îmbătare şi de apărare în mintea călugărului. Toată scena era 
făcută pentru seducţie. Cuvintele nu slujeau decât ca pretext. 

— Sunt foarte fericită, spunea Marie de Montpensier, că ai 
revenit la viaţă şi ţi-ai recăpătat sănătatea. Acum eşti în afară 
de primejdie. Dar, de nouă zile de când te afli aici... de câte ori 
n-am tremurat! 

— Nouă zile? 

— Desigur! Nu-ţi mai aduci aminte?.... Peste toate celelalte, 
febra te-a făcut probabil să uiţi... 

— Nu-mi amintesc de nimic, doamnă. 

— Cum? Nu-ţi aminteşti nici măcar de clipa când te-am 
găsit pe jumătate mort... În insula Cité, în spatele catedralei 
Notre-Dame? Era cam pe la ora zece seara. Mă întorceam la 
palatul meu, venind într-o casă pe care o cunoşti... Deodată, 
unul dintre oamenii mei care-mi luminează drumul cu torţele 
strigă că vede un gentilom mort sau leşinat pe caldarâm. M-am 
aplecat din litieră... Te-am recunoscut... Am coborât şi, când m-am 
aplecat asupra domniei-tale, ţi-ai venitin fire şi mi-ai spus că 
nişte cerşetori te urmăriseră şi te lăsaseră ca şi mort. 

— V-am spus eu asta?... V-am văzut?... V-am vorbit?... 

— Dovadă că te-am suit în litiera mea şi te-am adus aici... 

Jacques Clement era uluit. Dar, în fond, admitea fără 
discuţie evenimentul, miracolul. Îngerul îl scosese din carcera de 
penitenţă şi îl aşezase pe drumul pe care Marie de Montpensier 
trebuia negreşit să treacă. 


Jacques Clement îşi trecu încet o mână peste frunte: din 
nou începea să viseze. 

Ori carcera era un vis, ori ceasul de faţă, care nu putea fi 
decât o iluzie! 

Într-adevăr, Marie de Montpensier afirma că îl găsise lipsit 
de cunoştinţă în insula Cite în seara de după procesiune, adică 
chiar în clipa când intra în carcera de penitenţă, unde stătuse 
cel puţin o săptămână. 

— Doamnă, strigă el cuprins de o groază surdă, vă implor să 
vă amintiţi exact cum s-au petrecut lucrurile... M-aţi găsit chiar a 
doua zi după procesiunea de la Chartres? 

— Întocmai, domnule, în seara următoare zilei în care Valois 
trebuia să moară! 

Jacques Clement tresări. Cel puţin asta nu era o iluzie! 
Regele trebuia să moară! 

— Şi aţi dat peste mine în insula Cite? spuse el mai departe. 

— În nesimţire, întins cât eşti de lung, nu departe de hanul 
"La Teascul-de-Fier". 

— Preaplinul recunoştinţei se revarsă din inima mea, zise cu 
înflăcărare Jacques Clement. Dar nu-i nevoie de această 
gratitudine pentru a vă asigura că viaţa lui Valois este prelungită 
doar cu câteva zile... Ceea ce nu s-a făcut la Chartres, doamnă, 
se va face în altă parte... 

Marie de Montpensier păli. Pasul ei proaspăt şi sonor îi 
îngheţă pe buze şi un fulger funest îi scăpără din ochi. 

Se ridică iute de pe scaun, împinse masa şi veni să se 
aşeze pe genunchii lui Jacques Clément, încolăcindu-şi braţele în 
jurul gâtului lui. Şedeau la fel ca în noaptea când ducele de 
Guise îşi surprinsese soţia în braţele contelui de Loignes. 

Ca şi atunci, Jacques Clement simţea cum dubla beţie a 
vinului şi a dragostei i se urcă la cap şi îi încinge fruntea. Inima îi 
bătea cu putere. Patima îl făcea să vibreze din creştet până în 
tălpi şi, în străfundul sufletului său, groaza, ruşinea, remuşcarea 
faţă de păcatul de moarte clocoteau. 

— Într-adevăr? şopti seducătoarea, frumoasa zână cu 
foarfece de aur. Într-adevăr? Ai fi gata să-l loveşti?... Deci nu 
frica te-a reţinut la Chartres? 

— Frica? mormăi Jacques Clement. Nu, doamnă, nu frica m- 
a împiedicat să-l lovesc pe Valois. Şi nici mila, căci nici el, nici ai 
lui n-au avut milă de ai mei... 


— Atunci... de ce? întrebă Marie cu glas stins, îmbrăţişându- 
| şi mai strâns. 

— De ce?... A! doamnă, trebuie să cred că Dumnezeu a vrut 
să prelungească viaţa tiranului într-un scop pe care nu-l ştie 
decât suprema lui înţelepciune, întrucât mi-a scos în cale 
singura fiinţă care mă putea prinde de braţ să-mi spună: 
„Clement, nu vreau să loveşti astăzi!"... Acest om, doamnă, este 
singurul care poate face ceva cu voinţa şi cu viaţa mea, 
deoarece atunci când mama mea îndura cea mai cumplită 
agonie, omul acesta a fost singurul căruia i-a fost milă de ea! 

— Pardaillan! exclamă Marie de Montpensier cuprinsă ca de 
o bruscă inspiraţie. 

— N-am spus că el ar fi fost! răspunse înăbuşit Jacques 
Clement. Doar că omul despre care vorbesc şi-a întins mâna 
asupra regelui Franţei şi începând de atunci regele a devenit 
sfânt pentru mine... Dar, în curând, protecţia aceasta va lua 
sfârşit şi atunci jur că regele Franţei va muri de mâna mea! 

— Te cred, spuse Marie fremătând, te cred... 

Şi, ca şi cum de aici înainte n-ar mai fi avut nimic de spus, 
se ridică brusc şi dispăru. Jacques Clement rămase singur, pradă 
unei tulburări de nespus. 

Ziua trecu fără ca ducesa să mai apară. Tânărul încercase 
să iasă, dar toate uşile erau încuiate. Puțin câte puţin îşi 
recăpătă sângele rece, păstrând o singură grijă: aceea de a 
regăsi pumnalul sacru pe care i-l încredinţase îngerul în capela 
iacobinilor. 

Spre seară i se făcu foame. Masa rămăsese întinsă, 
îmbiindu-l cu resturile îmbelşugate ale vinurilor şi mâncărurilor. 
Jacques Clement cină deci singur, apoi, neavând altceva mai 
bun de făcut, se urcă în pat şi căzu repede într-un somn greu... 
Vis, oare?... Himeră!... Deodată i se păru că o senzaţie stranie îl 
trezea... În pat, lângă el, se strecura o femeie care îl înlănţuia cu 
braţele... Adulmeca... recunoştea parfumul său preferat!... Şi pe 
neaşteptate, simţi pe buze pecetea violentă şi sfâşietor de dulce 
a unui sărut de dragoste... 

Atunci, întredeschise ochii... şi recunoscu ochii şăgalnici ai 
Mariei de Montpensier. 

Voi să bâiguie ceva, dar ea îi înăbuşi vorbele cu sărutări... 

Când cobori iarăşi pe pământ, purta în inimă o amintire de 
neşters şi îşi spunea în şoaptă că, pentru o altă noapte 


asemenea acesteia, pentru a o regăsi pe aceea pe care mâinile-i 
arzând de friguri o căutau încă, şi-ar da mai mult decât viaţa... 
Şi-ar vinde sufletul. 

Marie dispăruse, într-adevăr. 

O sete cumplită îi usca gâtlejul lui Jacques Clement. Lângă 
pat, lângă el, pe o măsuţă, văzu potirul de aur, îl luă şi îl duse la 
gură, recunoscând gustul şi răcoarea odihnitoare a băuturii pe 
care ea i-o dăduse câtă vreme delirase. Aproape îndată după ce 
bău, căzu butuc pe perne şi lucrurile i se învălmăşiră în minte... 

Din vis în vis!... Jacques Clement îşi trăia fără îndoială o 
parte din existenţă pe tărâmul fantasticului. Vis sau 
realitate! ...O! Unde începea visul?... Unde începea realitatea?... 

Se trezi... O toropeală stranie îi îngreuna mintea... Işi 
deschise ochii şi îi plimbă asupra celor înconjurătoare... Şi nu 
mai era carcera de penitenţă!... Dar nu mai era nici patul cu 
coloane de abanos... odaia deliciilor şi a voluptăţii... Se afla pe 
un pat îngust şi tare. Pereţii erau goi. Zărea doar un crucifix, o 
masă mică plină de cărţi... Şi tresări năvalnic: pe masă, obiectul 
acela care arunca o lucire vie... era pumnalul lui! Şi îşi dădu 
seama că se aflăîn chilia lui din mănăstirea iacobinilor. 

Se ridică, îşi îmbrăcă rasa aruncată la picioarele patului pe 
un scăunel. Cu un gest repezit prinse pumnalul şi îl sărută. Apoi 
îl vârî în teaca pe care o găsi pe masă şi îl agăţă de cingătoare, 
pe sub rasă. 

În clipa aceea, uşa chiliei sale, întredeschisă după cum o 
cerea regulamentul, se deschise de perete şi priorul Bourgoing 
apăru. 

— Deo gratias! rosti  priorul intrând. Primeşte 
binecuvântarea mea, frate. Ai scăpat deci de frigurile rele?... Of! 
De zece zile de când te-ai întors în mănăstire, câte griji am mai 
avut! 

— De zece zile? întrebă Jacques Clément. 

— Bineînţeles, frate. Adică din seara când te-ai întors din 
călătoria la Chartres pe care ai făcut-o întru slava Domnului... 

— Aşadar, continuă călugărul, am rămas în mănăstire de 
când m-am înapoiat de la Chartres?... 

— Şi nu te-ai mişcat din chilie, frate... Doar că te-au chinuit 
frigurile, dar acum, mulțumită cerului, văd că nu mai delirezi... 

— Nu mai delirez deloc, părinte, răspunse Jacques Clément, 
dus pe gânduri. Îngăduiţi-mi doar să vă pun o întrebare... Înainte 


de a intra în carceră... vreau să spun înainte de a începe să 
delirez, înalta domniei-voastre bunăvoință mi-a acordat anumite 
libertăţi potrivite unui proiect pe care parcă-mi amintesc că vi l- 
am împărtăşit... 

— Nu-mi amintesc deloc de asemenea proiect, spuse 
Bourgoing. 

— Ei bine, atunci, părinte, aş vrea să ştiu dacă mă mai 
bucur de aceleaşi privilegii... de aceleaşi libertăţi... 

— La fel ca mai înainte, frate, la fel ca mai înainte! exclamă 
priorul. Eşti liber să pleci şi să vii ziua şi noaptea, să ieşi din 
mănăstire şi chiar fără să mă previi în caz de nevoie urgentă. 
Vino cu mine, frate, vino... Toţi fraţii s-au adunat în capelă spre a 
aduce laude lui Dumnezeu pentru că ţi-a redat sănătatea şi 
limpezimea minţii... 

Jacques Clement îl urmă pe prior în capelă şi se îndreptă 
spre locul lui obişnuit, unde îngenunche. Dar, pe când călugării 
începură să cânte un imn de mulţumire, el, prosternat, ţinându- 
şi capul în mâini, îşi şoptea: 

— Unde începe visul?... Unde începe realitatea?... 


VIII 
CALVARUL DE PE MONTMARTRE 


l-am lăsat pe cavalerul de Pardaillan şi pe ducele de 
Angoulême pe drumul ce leagă Chartres de Paris, opriţi într-un' 
han prăpădit unde încercau să-şi astâmpere foamea. Popasul 
dură două ceasuri, după care încălecară din nou şi îşi văzură de 
drum. 

La urma urmelor, călătoria la Chartres nu dăduse nici un 
rezultat, cel puţin în ce priveşte dragostea tânăru-lui şi 
nefericitului duce. Într-adevăr, Fausta nu putuse da nici o 
lămurire despre Violette. Pardaillan îi povestise lui Charles scena 
din catedrală şi adăugase, flegmatic, că nu exista nici un temei 
de a presupune că Fausta minţise. Deci ţigăncuşa dispăruse 
nelăsând nici cea mai mică urmă. 

— Ei, monseniore, zise la un moment dat Pardaillan, de ce 
eşti atât de trist?... Bagă de seamă, monseniore, că nu de mult 
erai întemnițat la Bastilia şi eu mă zbăteam în vârşa doamnei 
Fausta... lar acum iată-ne călare, teferi la minte şi la trup, în 
stare să realizăm imposibilul, chiar şi să o regăsim pe Violette... 


Ce ne trebuie mai mult? 

— Să o regăsim pe Violette! spuse cu amărăciune tânărul 
duce. Aşa cum spui şi domnia-ta, Pardaillan, pentru asta ar 
trebui să realizăm imposibilul! 

— Şi cine-ţi spune că a regăsi o fată, care şi ea nu aşteaptă 
decât să zboare spre domnia-ta, este un lucru cu neputinţă? 

— Nu avem nici o îndrumare. Unde să ne îndreptăm paşii? 

— Vom merge pur şi simplu acolo unde se duce Maurevert, 
zise Pardaillan. 

Charles încă nu avea ştire despre strania căsătorie care se 
încheiase în biserica Sf. Paul. Nu ştia că Maurevert avea asupra 
Violettei drepturile unui soţ. 

— Maurevert, zise Pardaillan mai departe, este duhul rău al 
ducelui de Guise. Or, poţi fi sigur că de Guise are un oarecare 
amestec în dispariţia frumoasei ţigăncuşe. Putem oare să-l 
atacăm direct pe de Guise, care nu iese niciodată fără o escortă 
numeroasă? 

— E-adevărat, Pardaillan, e-adevărat... dar Maurevert? 

— Păi tocmai, ne înapoiem la Paris, unde vom da cu 
uşurinţă de Maurevert. Îl vom atrage într-un loc aflat la adăpost 
de orice privire indiscretă şi, când îl vom ţine în mână, îi vom 
pune jungherul în gât şi îi vom zice: „Prietene, din viaţă vei intra 
în mormânt dacă nu ne vei spune ceea ce ilustrul domniei-tale 
stăpân a făcut cu Violette." Ce zici de planul meu? 

— Zic, dragă prietene, că eşti omul cu cea mai generoasă 
inimă, cu cel mai oţelit braţ, cu mintea cea mai rodnică în 
combinaţii. 

— Atunci ai încredere în mine că voi pune mâna pe 
Maurevert, spuse Pardaillan. Simt că se apropie clipa când îmi 
va plăti o veche datorie. 

Cei doi călăreţi, tot tăifăsuind, mergeau la pas sau în trapul 
cailor, fără să se grăbească. În ziua următoare intrau în Paris şi 
se duceau drept la hanul Deviniere, unde ajunseră fără piedici 
tocmai la ora prânzului. Huguette era în bucătărie, supraveghind 
slugile în ciuda necazurilor ce le avea pe cap, aruncând o privire 
asupra ocoalelor cu bucate, potrivind frigările. 

Buna patroană a hanului Deviniere era foarte palidă şi 
tristă. Credea că Pardaillan tot se mai afla întemnițat la Bastilia. 
Pentru a-l salva făcuse o încercare disperată. Dar această 
aventură dăduse greş, cum avem să vedem mai departe. ŞI 


biata Huguette îşi pierduse speranţele. 

Intră în sala cea mare să vadă dacă toate se aflau bine 
rânduite şi, făcându-şi inspecția, îl zări deodată pe Pardaillan 
care o privea cum se mişcă de colo până colo cu un zâmbet 
înduioşat. Huguette rămase împietrită. Pardaillan se ridică, se 
îndreptă spre ea şi o prinse de mâini. 

— Of! Domnule cavaler, murmură Huguette albă ca varul, 
nici nu-mi vine să-mi cred ochilor. 

— Atunci crezi în sărutările astea, zise Pardaillan care o 
sărută pe amândoi obrajii. 

Huguette râdea şi plângea totodată. 

— Ah, domnule, spuse ea mai departe, sunteţi deci în 
libertate! Dar cum aţi putut ieşi din Bastilia? 

— Foarte lesne, scumpa mea gazdă, am ieşit pe poarta cea 
mare. 

— Deci domnul de Bussi-Leclerc v-a iertat? 

— Nu, Huguette! Eu l-am iertat pe domnul de Bussi-Leclerc! 

Înseninată, bucuroasă, luminată de acel simţământ care 
semăna poate tot atât de mult cu afecțiunea unei mame care îşi; 
găseşte copilul pierdut, ca şi cu dragostea smerită a unei iubite 
devotate, alergă în pivniţă şi aduse îndată o venerabilă sticlă 
acoperită de un praf autentic. 

— E vinul care-i plăcea tatălui domniei-voastre, zise 
Huguette. Acum nu mi-au mai rămas decât cinci sticle... 

Pardaillan destupă sticla, umplu trei pahare şi trase un 
scaun pentru gazdă. 

Huguette păli de plăcere. 

— Draga mea Huguette, zise Pardaillan după ce goliră 
paharele, adineauri mi-ai vorbit despre domnul de Bussi-Leclerc. 
Îl cunoşti deci pe demnul guvernator al Bastiliei? 

Huguette se roşi ca para focului. Cavalerul înregistră 
această emoție. 

— De ce te-ai înroşit? 

— Domnul de Bussi-Leclerc, bâigui Huguette, a venit des 
pe-aici împreună cu domni spadasini pe care-i ospăta regeşte 
după ce-i bătea în partidele de scrimă... 

— Ei, ce om binecrescut... şi mai departe? 

— Păi... murmură Huguette, mă bizuiam pe el... pentru a vă 
elibera... Mi-a tot spus mereu... 

— Ce anume, prietenă dragă?... Ştii că mie poţi să-mi spui 


orice... 

— Că ar fi gata... să facă o mezalianţă! 

Şi îşi sumeti capul cu mândrie. Apoi continuă: 

— Cum sunt văduvă, fără copii, liberă să fac ce-mi place cu 
mine, dacă nu cu inima mea, aş fi putut primi propunerea pe 
care mi-a făcut-o în repetate rânduri şi să mă leg a-i fi o soţie 
credincioasă... Viaţa mea ar fi devenit ceva mai tristă şi-asta ar 
fi fost tot... 

Huguette rostea aceste vorbe foarte simplu, nedându-şi 
seama că îşi dezvăluia devotamentul sublim. Cavalerul o privea 
cu o înduioşare inexplicabilă. 

— Deci, continuă el, te-ai dus la Bussi-Leclerc? 

— Da, însă în prima zi când m-am dus, n-am putut intra în 
Bastilia. Un fel de răscoală izbucnise la Chartres, cu procesiunea 
domnului de Guise... Aşteptam să se înapoieze... 

— Trebuie să se fi înapoiat, zise Pardaillan, şi de data asta îl 
vei găsi cu siguranţă. 

— La ce să mă mai ostenesc, dacă sunteţi în libertate? 
spuse Huguette. 

Pardaillan şi Charles d'Angoulême căpătară camerele pe 
care le ocupaseră şi mai înainte în han. Ziua şi noaptea aceea şi 
apoi ziua şi noaptea următoare le petrecură în linişte. Odihna 
aceasta era binevenită după încercările de toate felurile prin 
care trecuseră Pardaillan şi tovarăşul său. Dealtfel le era 
necesară şi pentru a le îngădui să-şi stabilească planul 
operaţiunilor. 

A treia zi de dimineaţă plecară devreme. Şi, pentru a face 
puţină ordine în cronologia acestor evenimente care se întretaie, 
n-ar fi poate fără rost să remarcăm că, în dimineaţa aceea, se 
împliniseră patru zile de când Jacques Clement se afla în carcera 
de penitenţă din mănăstirea iacobinilor. 

Pardaillan se îndreptă grăbit spre vechea stradă Temple. 

— Mergem deci la palatul de Guise? întrebă Charles pe 
drum. 

— Dacă nu la palat, cel puţin prin apropierea lui, spre a-l 
întâlni, dacă se poate, pe jupânul Maurevert, care ştie tot ce 
face, zice sau gândeşte ducele de Guise. lţi dai seama deci că, 
dacă există cineva pe lume care să ştie unde se află stăpâna 
gândurilor domniei-tale, apoi acela este de Guise. La urma 
urmelor, poate crezi că-i mai bine să ne adresăm lui Dumnezeu 


decât sfinţilor. Aşadar, dacă vrei, vom intra în palat şi vom 
pătrunde până la duce trecând printre cele două sute de gărzi 
sau de gentilomi pe care-i ţine în jurul său. 

— Ceea ce spui este cu neputinţă de realizat, zise tânărul 
duce. Dar de ce să ne adresăm mai degrabă lui Maurevert decât 
altuia dintre oamenii lui de Guise? 

— Pentru că vreau să dau o lovitură dublă, să rânduiesc 
totodată şi treburile domniei-tale şi pe ale mele. Ştii că am o 
veche socoteală de încheiat cu Maurevert şi că alerg de multă 
vreme după el... 

Explicaţia era plauzibilă şi spulberă vaga nelinişte care 
începuse să-l cuprindă pe tânărul duce. 

Curând cei doi tovarăşi de drum ajunseră în apropierea 
porţii de intrare a palatului, unde stătea veşnic o ceată de gură- 
cască, pălăvrăgind şi dând din mâini. Pardaillan şi Charles 
d'Angoulême trecură neobservaţi prin această mulţime şi se 
strecurară în rândurile unui grup destul de numeros, adunat în 
jurul unui bărbat care îşi expunea ideile cu glas tare. 

Vreme de două ceasuri, cavalerul şi micul duce stătură cu 
ochii aţintiţi asupra marii porţi deschise oricărui venit, şi Charles 
începea să creadă că ideea de a merge să-l caute pe însuşi 
ducele de Guise nu era prea rea, chiar dacă îţi riscai pielea, când 
Pardaillan îl împinse cu cotul şi, făcând un semn din cap, îi arătă 
trei gentilomi care intrau în palat. 

Aceştia erau  Bussi-Leclerc, Maurevert şi Maineville. 
Maurevert era încadrat de ceilalţi doi. Un zâmbet cumplit crispă 
buzele lui Pardaillan, devenite brusc palide. Dar cei trei şi 
dispăruseră înlăuntrul palatului. 

Totuşi, timpul se scurgea. Bătu de ora prânzului. 

— Cine ştie dacă vor mai ieşi azi... sau dacă nu cumva au şi 
ieşit prin altă parte? şopti Charles. 

Cum rosti aceste cuvinte, îi şi zări pe Bussi-Leclerc, pe 
Maineville şi pe Maurevert. Cavalerul îi văzuse şi el... Cei trei 
gentilomi se opriră în stradă, vorbind între ei în şoaptă. Apoi 
Bussi-Leclerc şi Maineville, prinzându-se de braţ, plecară 
împreună. Maurevert rămase o clipă pe loc, apoi porni şi el. 

Pardaillan nu-l slăbea din ochi pe Maurevert. Acesta se 
îndreptă spre poarta dinspre strada Temple... Şi ieşi. 

Maurevert mergea liniştit, cu spatele la bălțile Carême- 
Prenant, pe drumul bătut care şerpuia pe lângă zidul de incintă 


al Parisului, drum presărat cu boschete şi adesea cu magherniţe, 
ceea ce le îngăduia celor doi urmăritori să se poată ascunde. 

Maurevert se ducea în Montmartre! Când începu să urce 
colina, un zâmbet şi mai livid crispă buzele lui Pardaillan. 
Maurevert se îndrepta spre cătun, spre acea parte a colinei unde 
se află astăzi piaţa Calaire du Tertre ... Era acelaşi drum pe care 
mersese, cu şaisprezece ani în urmă, împreună cu Loise, cu 
mareşalul de Montmorency, cu tatăl lui care trăgea să moară 
într-o căruţă!... 

Lângă un lan de grâu secerat de câteva zile... oprise 
căruţa... şi tatăl îi murise în braţe... tot aici apăruse deodată 
Maurevert şi o lovise pe Loise cu pumnalul otrăvit al Caterinci de 
Medici!... Da!... Spre locul acela, pe care Pardaillan nu-l va uita 
niciodată, se îndrepta azi Maurevert!... 

Pardaillan se făcu alb la faţă. Cu un gest iute îşi pipăi 
jungherul şi pistolul înfipte în cingătoare. Se opri o clipă şi 
încărcă pistolul. 

— Ai de gând să-l răpui de la distanţă? îl întrebă şoptit 
Charles. 

— Nu, răspunse cavalerul zâmbind, dar va încerca să 
dispară şi cum ştie să fugă cu iuţeala iepurelui... am văzut eu 
ce-i poate pielea... vreau să fiu sigur că nu ne va scăpa. Va fi de 
ajuns să-l rănim la un picior ca astfel să putem sta de vorbă... 

Maurevert urca mai departe colina. Pardaillan se urni din loc 
şi, deodată, după un morman de bolovani prăvăliţi zări crucea 
de lemn care marca locul unde îl îngropase pe taică-său. 

Lângă cruce Pardaillan întrezări o formă nemişcată. Cine 
era oare?... O femeie?... Şi ce făcea acolo?... Pardaillan nu-i dădu 
nici o atenţie şi abia dacă o văzu. 

Trecând pe lângă mormântul bătrânului  Pardaillan, 
Maurevert se oprise. Desigur se gândea şi el la acea îndepărtată 
zi de august, însorită ca şi cea de acum, când, în acest loc 
liniştit, sărise dintr-un tufiş spre a o lovi de moarte pe Loise de 
Montmorency!... 

Maurevert privi în depărtări spre un punct al urcuşului, 
unde astăzi se află piaţa Ravignan. Acolo, văzu un cal legat de 
un copac şi, în apropierea calului, o caleaşcă la care erau 
înhămaţi doi cai viguroşi. Un lacheu supraveghea totul, aşezat la 
umbra castanilor. 

"Bine! îşi zise Maurevert. Totul este pregătit!.., Peste 


douăzeci de minute ţigăncuşa va fi a mea... Ce voi face cu ea? 
N-are nici o importanţă, doar să nu fie a imbecilului duce care nu 
este în stare să mă protejeze şi nici, mai ales, a prietenului său 
Pardaillan!... O zăvorăsc în caleaşcă, încalec... şi în cel mult 
patru zile ajung la Orleans... şi acolo, mai vedem noi!... Hai! 
Adio, Guise! Adio, Pardaillan!" 

Rostind în sinea lui aceste cuvinte, Maurevert îşi întoarse 
spre Paris privirea întunecată... 

Pardaillan se afla în faţa lui, la douăzeci de paşi? 

La un semn al lui Pardaillan, ducele de Angoulême care 
mergea lângă el, se opri şi, bănuind intenţia tovarăşului său, îşi 
încrucişa braţele, pentru a arăta că, în cele ce aveau să urmeze, 
va fi martor şi nu actor. Cavalerul înaintă singur, dar când 
ajunse la zece paşi de Maurevert, se opri şi el. 

Maurevert era singur... singur în faţa lui Pardaillan! 

înţelese că orice încercare de apărare era zadarnică, 
întrucât Pardaillan era mai mult decât Dreptul şi Justiţia, era 
Represiunea întruchipată care se ridica în numele morţilor, 
pentru o luptă dreaptă, cu arme egale! 

Şi, într-o luptă cu arme egale, Maurevert în faţa lui 
Pardaillan era ca un şacal în faţa unui leu. 

După ce se uită în stânga şi în dreapta, cu o expresie de 
spaimă care îi descompunea chipul, Maurevert murmură ceva 
confuz care ar fi însemnat: 

"Ce vrei de la mine?" 

Atunci Pardaillan vorbi... 

— Observă, domnule, zise el, că am spada şi jungherul, dar 
că şi domnia-ta ai un pumnal şi o sabie... E-adevărat că am şi un 
pistol, dar nu mă voi sluji de el decât dacă vei încerca să fugi. 
Toate astea mi se pare că ne aşează pe un picior de egalitate 
deplină. 

Maurevert făcu un semn de încuviinţare. 

— Mă întrebi ce vreau de la domnia-ta, continuă Pardaillan. 
Vreau să te ucid. Ucigându-te, domnule, cred cu toată 
sinceritatea că scap pământul de o făptură care ii face silă. Ceea 
ce mi-ai spus în carcera de la Bastilia mi-a dovedit un lucru de 
care puteam să mă mai îndoiesc încă: acela că eşti o reptilă 
veninoasă care trebuie strivită. Îţi jur că la trei minute după ce 
te voi ucide, îţi voi uita până şi numele... Deci, am să te ucid. 
Dar nu aici. Am să te rog să mă însoţeşti până la Montfaucon. 


Doar n-ai vrea ca sângele domniei-tale să picure ca o rouă 
blestemată pe acest petec de pământ care adăposteşte 
rămăşiţele tatălui meu... Montfaucon mi se pare un loc nimerit 
pentru lupta pe care ţi-o propun şi pentru odihnirea oaselor 
domniei-tale. Te învoieşti să mă însoţeşti până acolo? 

Maurevert făcu un alt semn de încuviinţare. O speranţă i se 
aprindea în suflet. De la Montmartre la Montfaucon drumul era 
destul de lung. Poate că i se va ivi vreun prilej să fugă. În orice 
caz, avea de câştigat mai mult de o jumătate de oră... un veac! 
Răspunse deci cu un fel de bucurie greu stăvilită: 

— La Montfaucon, fie! Acolo sau în altă parte, fii sigur că nu 
mă voi lăsa ucis fără să încerc a te trimite lângă tatăl domniei- 
tale... 

Puțin mai liniştit, Maurevert recăpăta soiul de curaj care i se 
potrivea, adică neobrăzarea. 

— Nu ştiu dacă voi muri în duelul pe care ţi-l propun, zise 
Pardaillan, s-ar putea. Dar sigur este că te voi ucide. Mi se pare 
deci că se cuvine să-ţi spun în două cuvinte de ce m-am hotărât să 
te ucid. În acelaşi timp am să-ţi pun o întrebare... 

— Şi o mie de întrebări, domnule de Pardaillan, răspunse 
Maurevert. 

În clipa când rostea aceste cuvinte, făcu o săritură straşnică 
îndărăt şi se proţăpi în spatele crucii aşezate pe mormântul 
bătrânului Pardaillan. Îndată apoi începu să alerge cu avânt spre 
calul şi caleaşca pe care le examinase mai înainte. 

— A! Mizerabile! urlă ducele de Angoulême pornind în 
goană după el. 

Pardaillan zâmbi, îşi scoase pistolul şi îl ochi pe Maurevert. 
Era gata să apese pe trăgaci... În clipa aceea, de la picioarele 
crucii, unde şezuse chircită, o umbră se ridică, se aşeză între 
țeava pistolului şi Maurevert... Năluca aceea era o femeie... 
Pardaillan se uită la cer cu o privire cruntă!... Braţul îi căzu în 
jos. 

Dreaptă, sprijinită de cruce, cu o minunată claie de păr 
blond răsfirat pe umeri, părea că nu-l vede nici pe Pardaillan, 
nici nimic altceva din jurul ei... 

Pardaillan abia îi aruncă o privire: ochii ei erau aţintiţi 
asupra lui Maurevert care fugea şi asupra lui Charles care îl 
urmărea... Maurevert alerga ca un nebun, în salturi mari. 
Deodată avu impresia că cineva... trecea pe lângă el, i-o lua 


înainte, se întorcea şi, cât ai clipi, se pomeni în faţa tânărului 
duce care îşi scotea sabia din teacă spunând: 

— Îndărăt, domnule, sau te ucid! 

Spada lui Maurevert scânteie în soare: în aceeaşi clipă intră 
în gardă şi se năpusti furios. Sabia lui Charles îl înţepă în obraz... 
Se dădu îndărăt! 

În tăcere, cei doi adversari stăteau cu săbiile în poziţie de 
atac, fără să facă nici o mişcare... Din când în când un braţ se 
destindea... Apoi amândoi reluau poziţia „în gardă". 

Dar, la fiecare lovitură a lui Maurevert, Charles, după ce o 
para, rămânea pe loc; în timp ce, de fiecare dată când braţul 
său lovea, vârful săbiei aproape atingea obrazul lui Maurevert 
care sărea îndărăt... Şi atunci tânărul duce făcea câţiva paşi 
repezi înainte... Cu spume la gură, palid la faţă ca un mort, 
Maurevert încerca să se ferească făcând un pas la dreapta sau 
la stânga... Dar, întotdeauna, se pomenea în faţă cu vârful 
ameninţător al spadei adversarului său. Se trase înapoi, urcă 
până la cruce... şi, ajungând în sfârşit lângă mormânt, auzi un 
straniu hohot de râs care părea că iese din groapă. 

Atunci un tremur îi îngheţă trupul şi aruncă sau, mai 
degrabă, lăsă să-i cadă sabia şi se întoarse: îl văzu pe Pardaillan 
care nu se clintise din loc... Văzu femeia cu părul de aur care 
izbucnise în acel hohot de râs funebru... 

— Monseniore, rosti Pardaillan, binevoiţi să-i înmânaţi sabia 
acestui om. 

Ducele luă de jos spada, apucând-o de vârf, şi o întinse cu 
mânerul lui Maurevert, care o prinse maşina! şi o vâri în teacă. 
Atunci, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când nimic n- 
ar fi întrerupt vorbele pe care i le adresase adineauri lui 
Maurevert, Pardaillan continuă: 

— Întrebarea pe care am să ţi-o pun, domnule, este 
următoarea: ce ţi-a făcut ea? Că ai încercat de zece ori, de 
douăzeci de ori să-mi dai o lovitură de moarte, era un lucru 
foarte firesc. Că m-ai căutat în palatul Coligny, că ai asmuţit 
împotriva tatălui meu şi a mea o trupă de ucigaşi pe care un 
măcel îi făcea să devină nebuni furioşi, o mai înţeleg şi pe-asta. Dar 
ea?... Ce ţi-a făcut ea? Faptul că n-ai avut milă de atâta 
inocenţă, tinereţe şi frumuseţe, iată ceea ce caut să înţeleg de 
şaisprezece ani fără să izbutesc! 

Şi, oricât ar fi fost de tare, oricât de clocotitoare ar fi fost în 


clipa aceea ura care îi răvăşea sufletul, Pardaillan nu-şi putu 
stăpâni un geamăt de durere şi de dragoste... 

— lată întrebarea mea, spuse el mai departe după câteva 
clipe. Nu-mi răspunzi? 

Într-adevăr, Maurevert tăcea... Şi ce-ar fi putut oare să 
spună? 

Pardaillan se apropie de el, aproape atingându-l. Maurevert 
scânci înfundat. Uitase că Pardaillan îi oferea o luptă dreaptă. Nu 
se gândea decât că avea să moară... 

— Nu-mi răspunzi, spuse atunci Pardaillan. Ei bine, trebuie 
să-ţi spun: din această pricină m-am hotărât să te ucid. Pentru 
restul vei fi iertat. Dar mişelia asta am vrut s-o ispăşeşti prin 
şaisprezece ani de spaimă. lar astăzi socot că destul ţi-a fost 
frică de moarte pentru a muri în sfârşit de-a binelea. Şi, pentru 
că te afli sub talpa mea, te strivesc... 

Maurevert căzu în genunchi, îşi ridică fruntea şiroind de 
sudoare îngheţată şi bâigui cu un glas răguşit: 

— Lasă-mă să trăiesc!... Cruţă-mi viaţa!... Fie-ţi milă! Fie-ţi 
milă!... În numele Loisei! Nu mă ucide! 

La auzul acestui nume, Pardaillan fremătă. Apoi, aruncând 
spre ducele de Angoulême o privire pe care tânărul duce ar fi 
socotit-o sublimă dacă ar fi ştiut sacrificiul pe care îl exprima 
această privire, spuse: 

— Ridică-te... şi ascultă-mă... S-ar putea să te cruţ, aşa cum 
mi-o ceri... 

Dintr-o smucitură Maurevert se ridică în picioare. Începu să- 
şi frământe mâinile-i crispate. 


Da, domnia-ta ai asupra mea drept de viaţă şi de moarte! Da, 
am fost un ticălos!... Dar domnia-ta, despre domnia-ta se spune 
că eşti ultimul cavaler din epoca noastră... eşti însăşi vitejia şi 
generozitatea... O! Şi vei fi şi întruchiparea iertării! 

Râsul femeii cu părul de aur, straniul râs funebru al acelei 
femei care stătea în picioare, sprijinită de cruce, izbucni din 
nou... Şi Pardaillan tresări... 

— Vorbeşti despre iertare, spuse el scuturându-şi capul. Eu 
pot să te cruţ, dar nu să te iert. lată ce pot face... 

Un suspin frânse glasul lui Pardaillan. Dar, încordându-şi 
voinţa, continuă: 

— Ai omorât o fată fragedă... Mai există şi alta căreia îi poţi 


reda viaţa şi fericirea: în schimbul vieţii Violettei, te cruţ pentru 
moartea Loisei. 

Charles se apropie dintr-un salt, îl prinse pe cavaler de 
mână şi, cu inima năpădită de recunoştinţă, murmură: 

— Pardaillan!... Fratele meul!... 

— Violette? zise Maurevert. Spui că dacă v-o dau pe 
Violette, ai să-mi cruţi viaţa? 

— Aşa am spus, zise simplu Pardaillan. Vorbeşte deci: unde 
se află fata? 

Maurevert răspunse: 

— Habar n-am!.. Pe Dumnezeul meu, care mă aude, nu ştiu 
unde se află fata asta... dar.. 

La acest din urmă cuvânt, Pardaillan răsuflă uşurat. Charles, 
care simţea cum îl cuprinde disperarea, începu din nou să spere. 
Şi amândoi strigară: 

— Dar, ce?... Ştii deci ceva?... 

— Nu ştie nimic! Este un impostor! Cine poate şti unde se 
află ţiganca?... 

Vorbise femeia cu părul de aur. Dar nici Pardaillan, nici 
ducele de Angoulême nu-i dădură atenţie. 

Cu sufletul la gură, Maurevert închisese ochii pentru a nu 
lăsa să-i scape bucuria frenetică şi gândul infernal din care 
izvora această bucurie. 

— Da! zise el gâfâind. Ştiu ceva... Pot... trădând, e- 
adevărat... dar ce înseamnă o trădare faţă de faptul că-mi vei 
cruța viaţa? 

Maurevert îşi plecă fruntea. În clipa aceasta nu avea decât 
o singură teamă şi anume ca timbrul glasului său să nu pară 
prea emoţionat, ca gestul său să nu-i dezvăluie bucuria hidoasă 
care îl năpădea. 

— Spui că nu ştii unde se află tânăra? întrebă Pardaillan. 

— Acum, da! şuşoti Maurevert.. Jur. 

— Dar spui că ai putea să afli? 

— Chiar în seara asta, domnule!... Asta nu depinde decât 
de mine! Of! De ce nu mi-a trecut oare prin minte să mă 
interesez de asta înainte de a ieşi din Paris! 

— Pardaillan! suspină cu ardoare tânărul duce. 

— Domnilor! Domnilor! continuă Maurevert frângându-şi 
mâinile. Jur pe sufletul meu că pot să vă dau această 
satisfacţie... Uite, unul din domniile-voastre să mă însoţească!... 


Pardaillan aruncă o nouă privire lui Charles, pe care îl văzu 
răvăşit de speranţă şi de disperare. 

— Linişteşte-te, domnule, îi spuse. 

— O! Există deci vreun mijloc?... Vorbeşte!... 

— Dacă ceea ce spui e-adevărat... 

— Jur pe raiul din ceruri!... 

— Te cred. Ei bine! Nu te putem însoţi, într-adevăr. Domnul 
duce de Angoulême şi cu mine ne-am hotărât să nu mai punem 
piciorul în Paris, unde ne pândesc prea multe primejdii... 

Maurevert asculta cu profundă atenţie. 

— Ne-am instalat la Ville-l'Ev&que, continuă Pardaillan. Nu 
în seara asta, căci noaptea-i trădătoare, ci mâine, în plină zi, la 
ora zece dimineaţa, poţi să ne aduci lămurirea în schimbul 
căreia ţi se va cruța viaţa... Vei veni, domnule? 

— Voi veni! răspunse înfipt Maurevert, palid de bucurie, la 
fel cum, mai înainte, fusese palid de groază. 

— Asta-i bine, spuse Pardaillan. Du-te: eşti liber. 

Pentru a treia oară izbucni râsul femeii cu părul de aur... 
Maurevert îşi scoase pălăria, îi salută cu acelaşi gest pe 
Pardaillan şi pe Charles şi se îndepărtă... Atâta vreme cât 
simţise asupra lui apăsarea privirii celor doi bărbaţi, izbutise, 
printr-un efort de voinţă, să meargă cu pas calm şi măsurat. 
Dar, de îndată ce socoti că nu mai poate fi văzut, îşi luă 
picioarele la spinare. 

— Va veni! zicea în timpul acesta ducele de Angoulême. 

— Aşa cred! zise Pardaillan suspinând. 

Şi Charles era atât de fericit, încât i-ar fi fost cu neputinţă 
să înţeleagă amărăciunea din suspinul acestui bărbat care 
renunţase la o ură veche de şaisprezece ani pentru a asigura 
fericirea tânărului său prieten. 

— Dar de ce i-ai spus că ne-am instalat în Ville-l'Ev&que şi 
că nu vom mai pune piciorul în Paris? întrebă ducele. 

— Din precauţie... Maurevert va veni... Maurevert nu-i va 
trăda pe aceia care i-au cruțat viaţa... aşa cred!... Dar, cine 
poate şti!... 

Rămaseră câteva minute pe gânduri. Charles se întreba 
dacă Maurevert va veni la întâlnire. Pardaillan n-avea nici o 
îndoială în această privinţă. Sinceritatea lui Maurevert i se părea 
certă. În orice caz, dacă Maurevert trăda încă o dată, Pardaillan 
va şti să dea de el... 


Frământat de asemenea gânduri, se apropie de mormânt şi, 
scoţându-şi pălăria şi plecându-şi capul, îşi spunea în sinea lui 
lucruri prin care spera să-şi potolească durerea sacrificiului 
făcut... Şi, ridicându-şi ochii, o văzu pe femeia cu părul de aur 
care îl ţintuia cu privirea. 

Abia atunci o recunoscu. Era Saizuma, ţiganca. Era mama 
Violettei... Charles d'Angoulême o recunoscuse şi el şi se 
apropiase. 

Cititorul poate n-a uitat că, după prima sa vizită la 
mănăstirea benedictinelor, Pardaillan o dusese pe ţigancă la 
hanul Deviniere, unde o lăsase în grija doamnei Huguette. Dar, 
încă în seara zilei când cavalerul se dusese la ducele de Guise, 
Saizuma dispăruse din han. 

Se înspăimântase oare de larmă? Ce se întâmplase cu ea 
de atunci încoace? Cum trăise? Unde îşi găsise adăpost? 

Saizuma îl privea zâmbind. Era limpede că îl recunoştea şi 
că îşi amintea prea bine de scena din hanul „Speranţa. 

— Fereşte-te de trădător! rosti ea cu glas blând. Fereşte-te 
de aceia care fac jurăminte! 

— Doamnă, îi spuse Pardaillan, veniţi cu noi. Nu se cade ca 
cineva din familia Montaigues să rătăcească pe drumuri... 

— Montaigues! zise ea fremătând. Ce-i cu numele ăsta? 

— Léonore, baroneasă de Montaigues, este numele 
domniei-voastre! 

— Léonore? Am cunoscut o biată fată pe care o chema 
aşa!... Dar a murit!... 

Țiganca se făcuse albă ca varul. Charles îi prinse mâna şi i- 
o strânse cu putere în mâinile sale. 

—  Domnia-voastră sunteţi Léonore, repetă el, domnia- 
voastră sunteţi mama aceleia pe care o iubesc!... A! Doamnă! 
Ascultaţi-ne! Amintiţi-vă! Ţineţi minte pavilionul mănăstirii unde 
v-am găsit... Eraţi cu omul care v-a iubit... cu acela care ne-a 
spus numele domniei-voastre şi al său... prinţul Farnese... 
episcopul!... 

Femeia suspină. Pentru o clipă lumina raţiunii i se aprinse în 
ochii splendizi... căci, ochii aceştia erau plini de ură!... Charles o 
privea plin de nelinişte. 

Cât n-ar fi dat ca această nefericită să-şi recapete mintea 
rătăcită! Să o regăsească pe Léonore de Montaigues, în tiganca 
Saizuma! Şi ca Violette să-şi recapete mama şi ea însăşi să fie 


găsită... 

— Fiica domniei-voastre, doamnă! strigă tânărul duce. Fiica 
domniei-voastre!... Violette! 

— N-am nici o fiică... rosti ea cu glas mohorăt. 

Charles îi lăsă mâna şi îşi întoarse privirea spre Pardaillan 
voind parcă să-i spună: 

"Cine pe lumea asta i-ar putea reda mintea rătăcită, dacă 
până şi la numele fiicei sale rămâne nepăsătoare?" 

Intr-adevăr, chiar dacă Charles şi Pardaillan ar fi ştiut, pe 
când erau în pavilionul mănăstirii. adevăratul nume al ţigăncii şi 
faptul că ea era mama Violettei, încă nu cunoşteau în ce 
cumplite împrejurări se născuse copilul... Nebună înainte de a fi 
mamă, Léonore se trezise în temniţă fără să ştie că era mamă! 

Stătea sprijinită de cruce, cu ochii pierduţi în depărtări, 
contemplând câmpia pustie şi arăta minunat astfel, încremenită, 
cu spatele rezemat de cruce, de o frumuseţe tragică şi 
emoţionantă, care îi impresiona pe cei doi bărbaţi rămaşi 
nemişcaţi. 

— Cine a ţipat? spuse ea mai departe. Din ce abis de ruşine 
şi disperare a ţâşnit ţipătul acesta cumplit pe care-l voi auzi 
totdeauna?... Acolo, în catedrala aceea imensă, acolo s-a iscat 
larma... Blestemată să fie vrăjitoarea! O! Toţi pumnii care se 
întind spre ea! Şi-apoi, apoi, nimic! Nimic decât tăcerea 
mormântului, bezna celulei... delirul agoniei... Şi-apoi, deodată, 
ea vede din nou lumina zilei, o zi întunecată, cu cerul cernit de 
vălul norilor... Şi iat-o pe ţigancă cum este dusă acolo... spre 
hidoasa maşină dătătoare de moarte... şi acolo... acolo... la pi- 
cioarele spânzurătorii, cine strigă iarăşi?... 

Saizuma se întrerupse brusc. Şi, pe buzele ei lipsite de 
culoare, râsul pe care Pardaillan îl auzise cu puţin mai înainte, 
acelaşi râs funebru prinse să hohotească. 

— Adio, zise ea. Şi mai cu seamă să nu vă treacă prin gând 
s-o urmăriţi pe ţigancă, deoarece calea ei este calea nenorocirii. 

La aceste vorbe, se îndepărtă cu pas majestuos. Disperat, 
gâfâind, ducele de Angoulême alergă după ea strigând: 

— Leonore! 

Ea se întoarse, ridică un deget spre cer şi spuse: 

— De ce o strigi pe moartă? Dacă o cauţi pe Léonore, du-te 
la picioarele stâlpului de care atârnă ştreangul. 

— Stâlpul! bâigui Charles ca ieşit din minţi şi pironit locului. 


De ce mama Violettei vorbeşte despre spânzurătoare? 

În aceeaşi clipă, Saizuma dispăru în spatele bolovanilor 
prăvăliţi. Cei doi prieteni alergară pe poteca pe unde plecase 
Saizuma. Dar, după ce dădură ocol bolovanilor, nu o mai văzură. 
Charles d'Angoulême şi Pardaillan cercetară în zadar toate 
împrejurările. Saizuma era de negăsit. Atunci, o apucară iarăşi 
pe drumul spre Paris. Intrară în oraş prin poarta Montmartre. 

Petrecură la hanul Deviniere o noapte lipsită de orice 
alarmă şi, a doua zi, la primele ceasuri, se duseră la întâlnirea 
hotărâtă cu Maurevert, dar se opriră la jumătatea drumului spre 
Ville-l'Ev&gque.  Pardaillan era încredințat că  Maurevert, 
înfrângându-şi în sfârşit spiritul trădător, se va ţine de cuvânt. 
Dar, deşi Maurevert făcuse o mulţime de jurăminte, putea foarte 
bine să le fi uitat peste noapte. lată de ce, fără să meargă până 
la Ville-l'Ev&que, se aşeză la pândă împreună cu tânărul duce 
într-un tufiş de stejari. Pe la ora nouă şi jumătate, zăriră un 
călăreț care se apropia în goană. 

— Ele! zise liniştit Pardaillan. 

— Aşa-i, pe cuvântul meu! zise Charles când Maurevert le 
apăru clar în faţa ochilor. 

— Să-i ieşim în întâmpinare! zise Pardaillan. 

leşiră din tufiş şi se îndreptară spre potecă. Curând 
Maurevert sări din şa, lângă ei. Îşi scoase pălăria şi la spuse: 

— lată-mă, domnilor... 


IX 
CUVÂNTUL LUI MAUREVERT 


După ce se întorsese la Paris, cu o zi mai înainte, ca urmare 
a întâlnirii sale cu Pardaillan, Maurevert străbătuse oraşul, la 
întâmplare, din nevoia de a se mişca. 

Uneori îi venea să ţipe de bucurie. Alteori, dimpotrivă, 
reconstituind clipa îngrozitoare când se pomenise faţă în faţă cu 
Pardaillan, era cuprins de şocul întârziat al spaimei şi simţea că 
se clatină pe picioare. Atunci, intra în prima cârciumă, bea, 
dintr-o înghiţitură un pahar de vin, azvârlea pe masă un ban, 
apoi pornea din nou să hoinărească. 

Îl avea pe Pardaillan în mână!... În sfârşit! În sfârşit! În 
sfârşit! 

Încă nu se gândea cum va pune mâna pe el. Dar îl avea la 


mână! 

Seara pogori asupra Parisului şi curând se lăsă noaptea... 
Maurevert umbla mereu, trecând iarăşi şi iarăşi, de douăzeci de 
ori pe aceleaşi străzi, fără să-şi dea seama. Se îndreptă spre 
hanul "La Teascul-de-Fier“. În clipa când îşi recăpătase calmul, îşi 
dădu seama că i se făcuse foame. 

Intră deci în han în momentul când patroanele se pregăteau 
să tragă obloanele. Şi, când Roussotte îi atrase atenţia că 
trecuse de ora stingerii, Maurevert răspunse cu acelaşi semn 
misterios pe care îl făcuse şi Jacques Clement. Apoi adăugă: 

— Acum puteţi închide ferestrele şi uşile şi să-mi pregăteşti 
o masă bună, căci mor de foame. 

Roussotte şi Paquette, desigur fascinate de semnul făcut, 
se grăbiră să-l servească. Aprinseră focul şi pregătiră iute o cină 
pe care Maurevert o înfulecă cu mare poftă. 

Apoi, brusc, îşi lăsă sticla neterminată şi căzu într-o 
meditaţie sumbră. 

În sfârşit Maurevert se ridică şi îşi potrivi sabia. Roussotte 
alergă să-i deschisă uşa, dar el o opri cu un gest, spunându-i: 

— Nu pe-aici voi ieşi..: 

Şi făcu din nou semnul acela. Gazda se înclină, o luă 
înaintea lui Maurevert şi ajunse în sala care comunica cu palatul 
Faustei... Maurevert bătu în piroanele aşezate în formă de cruce. 
Uşa se deschise şi el intră... În lumina dulce care umplea veşnic 
această încăpere, Maurevert le zări pe cele două slujitoare 
favorite, Myrthis şi Lea. 

— Stăpâna voastră poate oare să mă primească? întrebă el. 
S-a culcat? 

Ele se priviră cu uimire, ca şi cum ar fi fost cu totul 
neobişnuit ca cineva să-şi închipuie că Fausta ar putea să se 
odihnească şi să doarmă. Şi, într-adevăr, abia sfârşise el de 
vorbit că Fausta apăru şi se aşeză în fotoliul său. Cele două 
slujitoare dispărură într-o clipă. 

— Nu mă aşteptam să te văd în seara asta, domnule de 
Maurevert, zise ea., Trebuia să-mi aştepţi poruncile la Orleans. 

— E-adevărat, doamnă..! 

— Un cal şi o caleaşcă te aşteptau în Montmartre: caleaşca 
pentru ea şi calul pentru domnia-ta. 

— Doamnă, am văzut şi calul şi caleaşca. Erau la locul pe 
care mi l-aţi indicat. 


— ÎI făcusem pe domnul de Guise să-ţi dea o misiune, în 
aşa fel încât să nu te izbeşti de nici o piedică şi să poţi câştiga 
opt zile. 

— E-adevărat, doamnă. Ducele mă crede pe drumul spre 
Blois, unde am poruncă să notez cum s-a instalat regele şi care 
sunt forţele de care poate dispune dacă se iveşte vreun prilej. 

— Deci totul era perfect ticluit spre a-ţi motiva absenţa şi a- 
ţi pregăti plecarea. Am poruncit să ai cai de schimb pentru a 
putea merge mai repede. Totul era pregătit. Nu-ţi mai rămânea 
decât să pleci... Şi, când colo, iată-te aici! Domnule de 
Maurevert, joci un joc periculos! 

— E-adevărat, doamnă. Partida pe care o joc în clipa asta 
este periculoasă. Astăzi viaţa mea n-a atârnat decât de un fir de 
păr şi mâine voi fi poate mort. Urcând spre Montmartre, în clipa 
când mă îndreptam spre mănăstire, m-am împiedicat de un 
obstacol: Pardaillan! 

Fausta se roşi uşor, ceea ce la ea însemna că este cuprinsă 
de o emoție violentă. Rămase câteva clipe tăcută, desigur 
pentru ca vocea să nu-i trădeze tulburarea. 

— Te-ai întâlnit cu Pardaillan? întrebă ea cu răceală. Te-a 
văzut? 

— Mi-a vorbit! zise Maurevert înfiorându-se. Doamnă, citesc 
în ochii domniei-voastre mirarea de a mă vedea în viaţă. Vă voi 
spune altceva care o să vă mire şi mai mult: Pardaillan e al 
nostru! 

De data aceasta, într-adevăr, Fausta rămase atât de uluită, 
încât nici nu se mai gândi să se prefacă. 

— L-ai rănit? întrebă ea fără a-şi putea stăpâni un 
simţământ pe care Maurevert îl crezu de bucurie şi în care, cu 
adevărat, era amestecată şi bucuria. 

Maurevert clătină din cap. 

— Explică-mi. 

— Îl avem la mână, doamnă, zise Maurevert în care 
izbucnise ura. Mâine, la ora zece, n-avem decât să punem mâna 
pe el! Nu-i nevoie decât să înjghebăm o ambuscadă şi va veni 
aici cu capul plecat... 

Trupul lui Maurevert fu scuturat de un râs cumplit. Atunci 
Fausta înţelese, aşa cum nu-l înţelesese încă... 

— lertaţi-mă, zisa omul gâfâind, râd de după-amiază... râd 
cum n-am putut râde niciodată de şaisprezece ani!... Ascultaţi- 


mă, doamnă, nu avem altceva de, făcut decât să pregătim o 
ambuscadă: o sută de oameni voinici şi bine înarmaţi sunt de 
ajuns. Căci Pardaillan nu bănuieşte nimic. Vedeţi, încrederea lui 
este uimitoare. In fond, e un imbecil... Mi-a dat întâlnire, mâine, 
la ora zece, la Ville-l'Ev&que. Restul ne priveşte!... 

Fausta, sprijinită de braţul fotoliului, gânditoare, urmărea 
această manifestare de ură cu o curiozitate înspăimântătoare. 

— Erau amândoi pe coasta colinei Montmartre, continuă 
Maurevert, întrucât nu mai îndrăznesc să intre în Paris. Au 
pornit-o în căutarea ţigăncuşei. Eu urcam spre mănăstire... şi, 
dintr-odată, îl văd pe Pardaillan... Şi-am văzut că mă paşte 
moartea, doamnă! Am văzut asta în ochii lui... Atunci, frica, frica 
hidoasă care mă strânge în ghearele ei de-atât amar de ani, m-a 
muşcat de inimă şi am căzut în genunchi... şi i-am cerut să-mi 
cruţe viaţa... A! Numai asta mai lipsea urii mele!... Lucrul cel 
mai îngrozitor din tot ce-am putut bănui: mi-a cruțat viaţa. 

Fausta tresări uşor. 

— Mi-a cruțat viaţa! continuă Maurevert. Şi, vă repet, 
doamnă, numai asta mai lipsea urii mele!... Chiar aşa: m-a 
cruțat pentru ca să-i pot spune mâine unde se află ţigăncuşa!... 

Maurevert se porni iarăşi să râdă cu răutate. 

— Mâine! murmură Fausta. Mâine... la ora zece... la Ville- 
l'Evêque. 

Căzuse pe gânduri... căuta o soluție... 

Desigur nu se preocupa de soluția exterioară! Să-l 
captureze pe Pardaillan? Să pună mâna pe el? Era uşor în 
această împrejurare!... In ciuda curajului, forței şi vicleniei lui, 
Pardaillan ar pieri fără doar şi poate! 

Nu! Nu asta o neliniştea. Soluția pe care o căuta era 
interioară... 

De când cu scena din catedrala de la Chartres, în inima 
acestei femei se săvârşea o prefacere ciudată. Înlăuntrul ei 
sălăşluiseră ura şi dragostea în cumpănă egală... 

Ura, însemna orgoliul. Dragostea, era adevărul. 

O secundă înainte ca Maurevert să-i fi indicat mijlocul de a 
pune mâna pe Pardaillan, Fausta se gândea să-l omoare. O 
secundă după ce Maurevert vorbise, hotărârea dispăruse. În cele 
zece minute care urmară, ea vru să-l cedeze, apoi să-l salveze, 
apoi să-l cedeze iarăşi pe Pardaillan duşmanilor lui, şi înţelese, 
cuprinsă de o violentă nelinişte, că nu mai era stăpână pe sine 


însăşi. 

lată soluţia pe care o căuta Fausta... Să urască! 

Să iubească?... Să ucidă, şi să-i reia rolul de înger, de 
fecioară-statuie?... Să-l salveze pe Pardaillan... şi să trăiască în 
ruşinea acestei înfrângeri?... 

Maurevert se străduia să-i urmărească pe chip reflectarea 
gândurilor. Deodată, Fausta îşi ridică fruntea... Şi atunci 
Maurevert se înfioră. Fulgerul care ţâşni o secundă din ochii 
Faustei îi dădu impresia că ea luase o hotărâre cumplită... Şi era 
adevărat! Ura învinsese!... Fausta îl condamnase pe Pardaillan! 

Şi Maurevert, care o văzuse mai înainte atât de calmă, o 
văzu o clipă palidă ca o moartă... 

După ce hotărâse moartea lui Pardaillan, combina acum cu 
iuţeală locul morţii şi felul în care se va săvârşi... Să termine cu 
el pe dată!... Şi, în acelaşi timp, să-l scape pe ducele de Guise 
de dragostea care îl obseda şi îl paraliza. lată problema care se 
punea acum în mintea ei îngrozitor de lucidă... Da, să facă astfel 
încât să dispară deodată, în aceeaşi catastrofă, tot ceea ce-i 
împiedica mersul înainte spre marele triumf. Pardaillan şi ducele 
de Angouleme!... Şi Violette!... Şi cardinalul Farnese!... Şi 
călăul... meşterul Claude! Să-i distrugă pe toţi împreună! 

Şi apoi, eliberată, să uite acest episod şi, mai puternică, 
mai tare, cu orgoliul fortificat datorită acestei victorii, să reia 
vastul proiect de dominație. Să, devină totodată regina Franţei, 
căsătorindu-se cu de Guise, care va ajunge rege prin moartea lui 
Valois... şi stăpâna Italiei... stăpâna creştinătăţii, strivindu-l pe 


— Domnule de Maurevert, zise ea atunci, ai primit o 
misiune din partea ducelui de Guise? 

— Da, graţie domniei-voastre, doamnă, răspunse Maurevert 
mirat. 

— Ei bine, trebuie să duci la capăt această misiune. Te vei 
duce la Blois. Vei studia castelul, forţele lui Crillon şi felul cum 
sunt dispuse... cum este instalat regele şi ce precauţii au fost 
luate pentru a-l pune la adăpost de un eventual atac... După ce 
vei vedea toate acestea, te vei întoarce să-i raportezi stăpânului 
domniei-tale... 

Maurevert era uluit. Se uita la Fausta cuprins de un soi de 
furie neputincioasă. 

— Pentru toate acestea ai nevoie de opt zile, spuse ea mai 


departe, să zicem de zece... 

— Doamnă, mormăi Maurevert, cred că n-aţi... 

— Cred, îl întrerupse Fausta cu răceală, că abia îţi mai ţii 
capul pe umeri şi că eu pot să-l fac să cadă doar arătându-i-l 
domnului duce... 

— Mă supun, doamnă, murmură Maurevert. Dar capul meu 
pe care îl ameninţaţi, doamnă, vi-l ofer!... Da, consimt să mor cu 
condiţia ca mai întâi să-l văd pe el cum moare.!... 

— Ai răbdare. Supune-te şi îl vei vedea cum moare... 

— Şi întâlnirea de la Ville-l'Evâ&que? întrebă Maurevert 
gâfâind. 

— Te vei duce... Te vei duce singur... 

Maurevert se înfiora. 

— E un lucru necesar. Încrederea omului pe care vrei să-l 
omori trebuie să fie absolută... Întrucât călătoria domniei-tale la 
Blois va dura opt zile... să zicem zece... ei bine! vei spune celor 
doi bărbaţi că dacă vor s-o revadă pe ţigăncuşă, trebuie să fie 
peste zece zile, socotind de astăzi, la poarta. Montmartre, de 
unde îi vei conduce... 

— Şi unde-i voi conduce atunci? întrebă Maurevert cu 
sufletul la gură. 

— La moarte! zise Fausta cu un glas atât de calm şi de 
glacial încât Maurevert fu iarăşi scuturat de un fior. 

— La ce oră să le spun să vină?... 

— La ora prânzului, răspunse Fausta după o clipă de 
gândire. Poţi să le şi juri, de data asta nu strâmb, că o vor vedea 
pe Violette... 

La aceste cuvinte Fausta se ridică şi, mai înainte ca 
Maurevert să poată adăuga o vorbă, dispăru. Slujitoarele, 
Myrthis şi Lea, intrară şi îi făcură semn să le urmeze. Ele îl 
escortară până la uşă şi Maurevert se trezi în stradă. 

Maurevert se duse acasă, intră fără să facă zgomot în grajd, 
puse şaua pe cal şi, lăsând porţile deschise în urma lui se 
îndepărtă, trăgându-şi calul de căpăstru. Pe la ora opt de 
dimineaţă ajunse în câmp, galopând frenetic spre a-şi frânge 
oasele de oboseală, cuprins iarăşi de o voioşie fioroasă, ea şi 
aceea din ajun... 

În sfârşit, se întoarse în Paris şi, cum ora întâlnirii se 
apropia, porni în trap spre Ville-l'Ev&que. Văzu că o ambuscadă 
ar fi fost greu de organizat, când îi zări pe Pardaillan şi pe ducele 


de Angoulême care, ieşind din tufiş, apăreau în faţa lui, pe 
drumul mare. 

Maurevert trăi încă o clipă de mare nelinişte. Cine ştia dacă 
Pardaillan nu se căia de generozitatea arătată!... Merse totuşi 
înainte şi, ajungând aproape de ei, sări din şa spunând: 

— Domnilor, prezenţa mea la întâlnirea pe care mi-aţi dat-o 
trebuie să o socotiți o dovadă că am vrut să mă ţin de cuvânt. 

Se opri o clipă, aşteptând parcă un cuvânt, un gest de 
aprobare. Dar Pardaillan rămase neclintit. 

— Domnilor, spuse mai departe Maurevert, acceptând mila 
domniilor-voastre, mă legam fie să vă dau satisfacţie, fie să mă 
înapoiez spre a mă pune la dispoziţia domniilor-voastre. Trebuie 
să vă declar că n-am izbutit pe deplin, aşa cum speram. Şi, iată 
de ce, dacă nu-mi acordaţi un nou credit, voi fi prizonierul 
domniilor-voastre. 

Charles se făcu alb ca varul. Pardaillan, la ultimele cuvinte 
ale lui Maurevert, îl privi mirat. 

— Atitudinea domniei-tale, domnule, răscumpără multe 
lucruri, zise el cu un soi de blândeţe. Spuneai că n-ai izbutit pe 
deplin. Asta presupune că cel puţin ai izbutit în parte. 

Tânărul duce aştepta cu sufletul la gură. 

— lată, foarte exact, răspunse Maurevert, ceea ce am putut 
afla şi ceea ce n-am putut afla: tânăra despre care mi-aţi vorbit 
nu se mai află la Paris. Asta-i sigur. Dar în ce loc a dus-o 
monseniorul duce? lată ce n-am putut afla. Şi totuşi, domnilor, 
mi-am petrecut toată noaptea făcând cercetări. 

— Pierdută! Pierdută pentru totdeauna! murmură Charles. 

— Domnule, zise Maurevert cu o aparentă emoție, puteţi 
crede că n-am nici un motiv de ură împotriva acestei fete. 
Lăsaţi-mă deci să vă spun că, poate, nu-i pierdută orice 
speranţă! 

— Vorbeşte!... Dacă ai vreun indiciu, oricât de slab ar fii... 

— Domnule, zise Maurevert întorcându-se spre Pardaillan, 
sunt al domniei-tale. Crezi că trebuie să ne batem, sau îmi 
acorzi un nou credit de câteva zile? 

— Vorbeşte, spuse Pardaillan. 

— Ei bine, domnilor, iată despre ce este vorba. Mă voi face 
luntre şi punte ca peste zece zile nu numai să vă spun unde se 
află tânăra, ci şi să vă aduc în prezenţa ei... Zece zile, domnilor, 
poate să vă pară un răstimp lung. Dar e tocmai timpul de care 


am nevoie pentru a mă duce într-un oraş, unde sunt sigur că voi 
găsi indicaţia căutată, şi să mă înapoiez. 

— Care-i oraşul acela? întrebă Pardaillan. 

— Blois, răspunse Maurevert cu tonul cel mai firesc. Omul 
căruia i-a fost încredinţată tânăra este la Blois. E vorba de un 
secret politic, domnilor. Or, dacă îl pot trăda pe duce într-o 
afacere amoroasă, aş prefera de-o mie de ori să fiu ucis pe loc 
decât să-l trădez într-o chestiune de stat... 

Era admirabil... Asta confirma bunăvoința lui Maurevert. 

— Nu sunt sigur că tânăra se află la Blois, continuă 
Maurevert. Dar la Blois, domnilor, îl voi găsi pe omul care ştie. 
Or, omul acesta, domnilor, nu-mi poate refuza nimic şi, când îi 
voi spune că viaţa mea depinde de informaţia pe care i-o cer, în 
aceeaşi clipă voi căpăta lămurirea dorită... 

Charles îl privi pe Pardaillan. Şi privirea lui voia să spună: 

"Nu mai putem şovăi..." 

Era şi părerea cavalerului, care îi spuse lui Maurevert: 

— Suntem în 12 octombrie... În 21, la ora prânzului, vom fi 
în apropiere de poarta Montmartre, domnule. 

— Pot deci pleca, domnilor? 

— Pleacă, domnule, răspunse Pardaillan, cu glasul aspru pe 
care îl căpătase de câteva minute. 

Maurevert sări în şa. 

— La bună vedere, domnilor, în ziua de 21 octombrie, la 
prânz, zise el. Fac o treabă grea şi periculoasă. Dar chiar dac-ar 
fi fost vorba să înfrunt o mie de greutăţi, o mie de primejdii, tot 
cu bunăvoie aş fi făcut-o, căci amintirea zilei de ieri nu se va 
şterge niciodată din inima mea. 

Îndată îşi porni calul în galop şi se îndepărtă spre a o apuca 
direct pe drumul spre Blois. 

Pardaillan, dus pe gânduri, îl privi atâta vreme cât îl putu 
vedea cu ochii. 

— Ce spui de asta? îl întrebă atunci tânărul duce. 

— Spun, rosti Pardaillan trecându-şi o mână peste frunte, că 
omul acesta este mai puţin rău decât îl credeam... 

— A luat-o pe drumul spre Blois... 

— Drumul iertării! murmură Pardaillan. 


X 
CARDINALUL 


A doua zi după ce Maurevert pornise spre Blois, Fausta ieşi 
din palatul ei, într-o litieră închisă, fără escortă. Purta veşminte 
întunecate. 

Litiera se opri în piaţa Grève, lângă fluviul Sena. Fără să ia 
nici una dintre măsurile de precauţie obişnuite, Fausta se 
îndreptă spre casa în care l-am introdus pe cititor în diferite 
împrejurări. Ciocăni de mai multe ori, până când un om veni să-i 
deschidă. Omul nu era acela pe care îl adusese ea odinioară, în 
casă nu mai era nici o făptură credincioasă ei... 

— Am venit, spuse ea, să mă sfătuiesc cu eminenţa-sa 
cardinalul Farnese... 

Slujitorul o privi mirat şi răspunse: 

— Vă înşelaţi, doamnă. Cel pe care l-aţi pomenit nu-i aici. 
Dealtfel în toată casa nu-i nimeni în afară de mine, care am 
sarcina s-o păzesc. 

— Amice, îi spuse Fausta zâmbind, du-te şi spune-i 
stăpânului tău că vin să-i vorbesc despre Léonore de 
Montaigues... 

Atunci, din adâncurile umbrei ţesute sub bolta portalului, se 
desprinse cineva, se apropie domol, îndepărtă cu un gest 
slujitorul şi, cu un glas care tremura, rosti: 

— Binevoiţi să intraţi, doamnă... 

Umbra aceasta care se apropiase, omul acesta cu ochii plini 
de văpaia patimii, dar cu părul şi barba aproape cu totul albe, 
era prinţul Farnese. Îi oferi mâna vizitatoarei, care se sprijini de 
ea şi, împreună, se urcară la primul cat, în sala aceea spațioasă 
care dădea spre piaţa Grève. 

Fausta, în chipul cel mai firesc, se aşeză în jilţul de abanos 
acoperit cu baldachin. 

— Cardinale, zise Fausta cu glas dulce, degeaba încerci să 
fugi de mine. O! Ştiu că nu te temi de moarte. Ai vrut să trăieşti 
doar pentru a o revedea pe... ea!... Dar de ce te ţii departe de 
mine?... Te-am avut în mâna mea. Tribunalul nostru te-a osândit. 
N-aveam decât să te las să mori... Şi, totuşi, ţi-am redat 
libertatea... Fiindcă te mai iubeam încă, Farnese, în ciuda 
trădării domniei-tale... 

Se opri o clipă, apoi vorbi mai departe, ceva mai aspru: 

— Dealtfel, dac-aş fi vrut să pun mâna pe domnia-ta, aş fi 
putut, cardinale!... Vrei să-ţi spun ce ai făcut din momentul când, 


aproape mort de foame, ţi-am deschis poarta temniţei?... Ai 
rămas trei zile în hanul Deviniere... Apoi, ştiind că mă 
întorsesem dintr-o călătorie pe care o făcusem la Chartres, ai 
socotit fără îndoială că strada Calandre era prea aproape de 
palatul Faustei. Ţi-ai spus că n-aş fi putut presupune că vei 
căuta un refugiu chiar aici... In casa mea!... Şi, văzând casa 
goală, ai ocupat-o. 

— Amintiri cumplite mă atrăgeau aici! şopti înfundat 
cardinalul. 

— Departe de mine gândul de a-ţi face vreun reproş. Am 
vrut doar să-ţi dovedesc că este de prisos să te fereşti de mine. 

Cu un zâmbet livid pe buze, Fausta continuă: 

— Farnese, mai bagă de seamă că am venit aici singură, 
astfel încât ai putea să mă ucizi cu uşurinţă... Poate chiar mă vei 
ucide? 

Cardinalul îşi ridică spre ea ochii în care nu licărea nici un 
pic de ură. 

— Sunt sigură de asta, zise Fausta. Dar ţi-am spus că voiam 
să-ţi vorbesc despre Léonore... 

— Nu există altă fericire pentru mine, spuse cardinalul. 

— Ce ştii domnia-ta?... Eşti încă tânăr, o rază de dragoste 
poate topi gheaţa care-ţi învăluie inima... Dacă Léonore îşi 
recapătă sănătatea... dacă te iartă pentru trecut... dacă vei fi 
dezlegat de legământul religios... 

Cardinalul o asculta fremătând. O nespusă uluială îl 
năpădea, îl paraliza... 

— S-o revăd pe Léonore! murmură el. 

Un fulger se aprinse în ochii Faustei. 

Inţelese că îi dăduse cardinalului o lovitură hotărâtoare. 
Omul acesta rămăsese deci la fel cum fusese totdeauna... omul 
slab care nu îndrăzneşte să ia hotărâri. 

— Cardinale, spuse Fausta, nu voi încerca să te strivesc sub 
greutatea unei generozităţi care nu există. Dacă te-am lăsat să 
trăieşti, dacă-ţi ofer să ţi-o redau pe Léonore şi să-ţi redau fiica, 
o fac pentru că am nevoie de domnia-ta. 

— Violette! murmură Farnese năucit, viaţa mea toată!... 

Şi o speranţă mai temeinică, mai lucidă ï se strecură în 
inimă. Cunoştea orgoliul şi ambiția Faustei şi, într-adevăr, 
desigur că avea mare nevoie de el dacă-i vorba astfel. 

— Vorbeşte, doamnă, rosti el cu glas fremătător. 


— Ei bine, zise Fausta, am nevoie de domnia-ta, Farnese! În 
timp ce eu mă aflu aici, în timp ce pregătesc marile evenimente 
despre care ai cunoştinţă, Sixtus, care s-a întors în ltalia, 
lucrează cu îndârjirea-i obişnuită... Planul nostru iniţial, care era 
de a aştepta moartea acestui bătrân pentru a ne manifesta, 
planul acesta s-a răsturnat... Mai întâi, Sixtus nu moare! Apoi, 
ceea ce se petrece în Italia ne obligă să grăbim lucrurile... În 
Franţa totul merge bine... Valois îşi va da duhul şi în curând 
regatul va avea regele pe care î-l vom alege noi. 

— Deci în Italia slabele mele forţe v-ar putea fi de folos?... 
Întrebă Farnese, foarte atent. 

— Da, Italia îmi scapă printre degete. Mai mulţi dintre 
cardinalii noştri s-au supus Vaticanului. O grămadă de episcopi 
stau în aşteptare, gata să se întoarcă împotriva mea la prima 
lovitură care m-ar atinge. Or, domnia-ta, Farnese, i-ai pregătit pe 
cei mai mulţi dintre aceşti episcopi şi cardinali... Atunci când au 
văzut că te-ai depărtat de mine şi-au îndreptat zâmbetul spre 
bătrânul Sixtus... 

Un oftat adânc de bucurie surdă umflă pieptul cardinalului. 
Da, toate acestea erau adevărate! 

— lată deci ce am venit să-ţi cer... Cardinale, ar trebui să te 
duci în Italia, să-i vezi pe aceia care şovăie şi mai ales pe aceia 
care se proclamă împotriva noastră. Ai asupra lor un ascendent 
pe care l-au recunoscut cu toţii. Dar, pentru a le vâri în suflete o 
spaimă binevenită, le vei spune ceea ce este strictul adevăr... 

Aici, Fausta se opri, şovăind. 

— Vorbeşte, doamnă, zise Farnese, vorbeşte fără teamă. 
Chiar dacă ar trebui să fim duşmani, tainele pe care mi le vei 
încredința vor rămâne ascunse în inima mea sub grele peceţi... 

— Ei bine, exclamă Fausta, le vei spune deci acestor preoţi 
orgolioşi şi răzvrătiți, le vei spune mai întâi ceea ce ştii şi 
domnia-ta: că Henric de Valois va muri! Că Henric | de Lorraine 
va fi regele Franţei... că o va repudia pe Catherine de Cleves... 
că eu, eu voi fi regina acestui mare şi puternic regat!... Le vei 
mai spune însă şi un lucru pe care nu-l ştii... Alessandro Farnese 
a pregătit şi a adunat în Ţările de Jos o armată care este cea mai 
tare, cea mai de temut ce a existat după marea armată a lui 
Carol Quintul!... Trupele acestea urmau să fie îmbarcate pe 
corăbiile lui Filip al Spaniei, pentru a fi aruncate asupra Angliei... 
La un semn al meu, Alessandro este gata să intre în Franţa... 


acum aşteaptă... şi, de îndată ce Valois va muri, trupele sale vor 
veni să se alăture trupelor Sfintei Ligi Catolice!... Ştii câtă 
admiraţie şi groază inspiră numele lui Alessandro Farnese în 
Italia... Spune-le deci că el îmi este cu totul devotat! Că acest 
torent îl voi năpusti asupra Italiei! 

Fausta se opri, fremătândă... Şi cardinalul, subjugat de 
această femeie, îşi plecă creştetul şi murmură, învins: 

— Sfinţia-voastră să binevoiască a-mi da ordine: ele vor fi 
executate... 

— Cardinale, zise Fausta cu emoție în glas, eşti deci din nou 
alături de noi, intri deci iarăşi în sânul Bisericii noastre? 

— Doamnă, spuse cu glas înfundat Farnese, v-am făgăduit 
că mă voi supune poruncilor domniei-voastre, dar fac aceasta 
pentru că şi domnia-voastră mi-aţi făgăduit că-mi veţi da putinţa 
de a ieşi din această Biserică. 

— E-adevărat, murmură Fausta dusă pe gânduri, înlăuntrul 
domniei-tale patima este mai puternică decât credinţa. Farnese, 
eşti deci hotărât să pleci în Italia? 

— De îndată ce-mi veţi porunci. 

— Fii gata de plecare începând din ziua de 22 octombrie. Te 
vei întreba de ce tocmai ziua de 22 din luna asta, cardinale, nu-i 
aşa? 

— Nu, doamnă, răspunse cardinalul cu inima bătând, numai 
că adineauri mi-aţi făcut o promisiune. 

— Aceea de a ţi-o reda pe Léonore şi pe copilul ei..." Să te 
lămuresc asupra unui lucru, Farnese: nu pretind că ţi-o voi reda 
pe biata nebună pe care tiganul Belgodère a întâlnit-o într-o 
bună zi rătăcind pe drumuri, fără adăpost, şi pe care a legat-o 
de soarta lui nefericită. Aceea despre care vorbesc eu, Farnese, 
este Léonore de Montaigues, este logodnica prinţului Farnese... 
Cunosc mijlocul de a-i reda minţile rătăcite... de a arunca 
sămânţa iertării pe care ţi-o va acorda... În ce priveşte 
reaprinderea dragostei în inima ei, asta te priveşte.!... 

— Léonore, o, Léonore! bâigui Farnese, pierdut. 

— i-o voi reda pe Léonore, continuă Fausta cu un soi de 
gravitate, şi, odată cu ea, îţi voi reda copila care este ca un fel 
de trăsătură de unire între domnia-ta şi aceea pe care o iubeşti. 
Deci, vei pleca în 22 octombrie... dar nu vei pleca singur... vei 
pleca împreună cu ele!... Şi, dacă am ales ziua aceea pentru 
plecarea domniei-tale, am făcut-o pentru că la 21 octombrie se 


va întruni sfântul consiliu care te va dezlega de legământul 
religios, care va face din cardinal un bărbat şi care îţi va spune: 
iat-o pe soţia ta, iat-o pe fiica ta!... 

Farnese căzu în genunchi. Prinse o mână a Faustei şi îşi lipi 
buzele de ea... Şi izbucni în hohote de plâns. 

Fausta se îndepărtă, lăsându-l pe cardinal năucit, fascinat, 
înnebunit de fericire... O văzu cum se urcă în litiera care dispăru 
curând. Atunci scoase un oftat adânc şi se urcă în încăperea de 
la primul cat. Înăuntru era un bărbat, în picioare, care îl aştepta. 
Bărbatul acesta era meşterul Claude. 

— Ai auzit? îl întrebă Farnese. 

— Tot! zise Claude cu glas neguros. 

Fostul călău îl privi pe cardinal şi rosti, cu un zâmbet de o 
înspăimântătoare tristeţe: 

— Vă admir, sunteţi mai tânăr cu douăzeci de ani... 

— O! şopti Farnese. S-o revăd pe Leonore, s-o revăd pe 
Violette!... Pe logodnica mea... pe fiica mea... Să plec împreună 
cu amândouă!... 

— Şi pe mine să mă lăsaţi în iadul meu! 

— Ce vrei să spui? 

— Adevărul, monseniore! spuse cu umilinţă meşterul 
Claude. Veţi pleca împreună cu aceea pe care o adorati... şi — 
adăugă el cu un suspin înăbuşit — împreună cu ea... cu copila... 

— Meştere, am suferit destul în viaţa mea. Dumnezeu mă 
iartă. Nu-i oare drept să cunosc şi eu un ceas de bucurie după 
atâţia ani de disperare? 

— Da, zise tărăgănat meşterul Claude. Dumnezeu vă iartă, 
tocmai pe domnia-voastră care aţi făcut rău. Dar pe mine nu mă 
iartă, pe mine care n-am făcut rău. Aşa e drept... 

Cardinalul îşi plecă ochii, dar nu scoase o vorbă. Claude 
deveni şi mai umil. 

— Rămân aici, monseniore... Copila asta pe care o ador... 
care este fiica mea... plecaţi cu ea... mi-o răpiți... Monseniore, n- 
aveţi să-mi spuneţi nimic? 

— Ce-aş putea să-ţi spun? zise cu glas înfundat cardinalul. 
Doar că sunt alături de durerea domniei-tale... 

— Eh, monseniore, zise Claude cu şi mai multă umilinţă, 
într-adevăr e tot ce găsiţi să-mi spuneţi în semn de consolare?... 
Pe copila asta, de îndată ce-am luat-o în braţe, am început s-o 
iubesc! Monseniore... fie-vă milă de suferinţa mea!... De ce voiţi 


să-mi smulgeţi inima din piept, smulgându-mi fiica?... 

— Vorbeşte, bâigui cardinalul, ce pot face?... Ce-ai 
nădăjduit?... 

— Pe când vorbea femeia aceea, am nădăjduit că fericirea o 
să vă facă generos, monseniore! Că pentru o clipă veţi avea 
destul curaj spre a-mi spune: tu eşti călăul, e-adevărat! Dar 
tu eşti adevăratul tată al Violettei!... Vino deci cu noi şi ia-ţi 
partea ta de fericire! 

— Niciodată! urlă cu violenţă prinţul Farnese. Meştere, ţi-ai 
pierdut capul? Uiţi ce ai fost? 

— Monseniore, îmi spuneţi ceea ce mi-am spus singur de 
nenumărate ori. Dar să ştii că ea ştie, v-o spun eu, ce am fost! 
Şi îngerul acesta n-a fugit de mine! 

— Dar eu, eu... eu aş muri de ruşine şi de silă văzând cum 
fiica mea îţi dă mâna... 

— Monseniore... nu mă înţelegeţi... Ce vă cer eu?... Doar să 
fiu unul dintre servitorii domniei-voastre. Nici n-aş trăi în palatul 
domniei-voastre. lată, dacă vreţi, puteţi să-mi daţi sarcina de a 
vă îngriji grădinile... 

— Meştere Claude, zise cu răceală Farnese, scoate-ţi din 
cap asemenea idei. Simţi şi înţelegi singur că fostul călău jurat 
al Parisului nu poate trăi în preajma unei prințese Farnese, nici 
măcar în rândurile servitorilor... Numai că, mă jur pe mântuirea 
sufletului meu, la trei sau la şase luni odată îţi voi trimite o 
scrisoare în care îţi voi vorbi despre ea... 

—  Cu-adevărat? Îmi juraţi?... Şi asta-i tot? Spuneţi că 
niciodată nu veţi consimţi să mă lăsaţi să trăiesc alături de 
copila mea? 

— Niciodată! 

Urmă o clipă lungă de tăcere. Şi cardinalul crezu că îl 
înduplecase pe călău. Dar meşterul Claude, încruntat, părea că 
face un efort să-şi amintească ceva... În sfârşit se îndreptă spre 
uşă şi trase zăvoarele. 

Farnese zâmbi silit şi se pregăti să se apere cu pumnalul. 
Dar, în loc să se năpustească asupra lui, Claude îşi lipi spinarea 
de uşă şi, cu glas schimbat, foarte liniştit, dar aspru, un glas din 
care răzbătea ecoul unei ameninţări, rosti: 

— Ascultaţi, monseniore. Aveţi hârtia pe care am iscălit-o 
cu sângele meu! Acum, monseniore, iată şi hârtia pe care mi-aţi 
iscălit-o chiar domnia-voastră!... Avem drept de viaţă şi de 


moarte unul asupra celuilalt! M-am supus celor iscălite cu 
sângele meu?... 

— Da! răspunse Farnese cu glas înfundat. 

— Fiindcă pactul nostru ia sfârşit azi prin împăcarea 
domniei-voastre cu femeia numită Fausta, am sau nu dreptul să 
vă amintesc că îmi aparţineţi, oricare ar fi ziua sau ora?... 

— Da! răspunse Farnese cu glas înspăimântat. 

Claude înainta câţiva paşi, se opri în faţa lui Farnese, fără 
să se atingă de el, şi rosti: 

— Monseniore, ziua şi ora aceea au sosit. Sunteţi al meu şi 
voi uza de dreptul meu! 

— Fie! răcni cardinalul cu un accent de disperare sălbatică. 
Pentru că ţi-ai câştigat dreptul de viaţă şi de moarte asupra 
mea... omoară-mă! 

— Monseniore, nu pe domnia-voastră trebuie să vă ucid. Vă 
înşelaţi... răspunse cu simplitate Claude. 

— Şi-atunci pe cine? bâigui cardinalul, tresărind. 

— Pe Fausta! spuse Claude. 

— Pe Fausta!... De ce pe ea şi nu pe mine? 

— Deoarece vreau ca domnia-voastră să trăiască, 
monseniore! Pe când, dacă o ucid pe Fausta n-aş face decât să 
execut pactul care ne leagă! Ne-am învoit împreună că această 
femeie trebuie să moară. Ascultaţi, monseniore, o voi ucide pe 
Fausta... o voi ucide în faţa domniei-voastre... dar pe domnia- 
voastră vă voi lăsa să trăiţi. 

— Demon ce eşti! urlă cardinalul. O! Acum te înţeleg... 

— La 21 octombrie vor veni să vă caute din partea Faustei, 
continuă Claude, spre a vă duce dinaintea conciliului. In ziua 
aceea va trebui să ieşiţi din sânul Bisericii şi să vă recăpătaţi 
libertatea...În ziua următoare, monseniore, va trebui să părăsiţi 
Parisul, împreună cu Léonore şi Violette... Ei bine, ascultaţi-mă 
pe mine: la 21 octombrie nu se va ţine nici un, conciliu! Nimeni 
nu va veni să vă caute din partea Faustei, pentru că Fausta va fi 
moartă!... 

Cardinalul respira anevoie. Claude îi puse pe umăr mâna lui 
lată. 

— Cruţă-mă! urlă Farnese, căzând în genunchi. 

— Domnia-voastră m-ar cruţa?... 

— Da! ţipă Farnese într-un suspin dureros. 

— Deci, sunteţi de acord?... 


— Da, da!... Îţi dau tot ce mi-ai cerut!... 

Cardinalul se ridică atunci şi săgetă cerul cu o privire în 
care se desluşea o întrebare supremă... Claude îşi plecase 
privirea. Cu un glas care redevenise umil, cu o blândeţe şi o 
tristeţe stranii, murmură: 

— Vă mulţumesc, monseniore!... 

"O! răcni Farnese în sinea lui. Ce ruşine oribilă! Fiica mea să 
trăiască lângă un călău!..." 

Şi, în aceeaşi clipă, meşterul Claude se gândea: 

"Violette mea dragă, nu tremura din pricina mea! Nu te 
teme că îţi voi face ruşinea de a te sili să trăieşti lângă un 
călău!... Vreau doar să-ţi asigur fericirea! Să te văd odată 
strălucind de fericire alături de tânărul prinţ pe care îl iubeşti... 
pe care-l vei păstra prin mine!... Şi-atunci, adio pentru 
totdeauna... voi dispărea... In negura morţii!" 


XI 
MAMA 


Era o dimineaţă limpede. Orologiul din turnul vechii abat ii, 
cu zidurile pe jumătate dărâmate, tocmai bătuse de ora opt. În 
hăţişurile de „pe coastele colinei Montmartre mărăcinarii, 
cintezoii şi vrăbiile ciripeau vesele. 

Cu toate acestea, Fausta, care în clipa asta urca pe lângă 
gardurile colinei, n-avea urechi pentru ciripitul păsărelelor. 

Ajunsă sus, litiera se opri. Fausta cobori. Dar, în loc să bată 
în poarta cea mare a abației, se îndreptă spre cele câteva colibe 
care fuseseră ridicate în jurul mănăstirii benedictinelor, şi intră 
într-o casă sărăcăcioasă. Interiorul era la fel de mizer ca şi 
exteriorul acestei cocioabe. 

O femeie, aşezată în pragul uşii, torcea din caier. Văzând-o 
pe Fausta, femeia se ridică grabnic şi murmură: 

— Doamna cea bună din Paris! 

— Ei, ce faci, femeie? zise cu glas vesel vizitatoarea. Aşa 
devreme te-ai şi apucat de treabă? 

— Vai, nobila mea doamnă! zise ţăranca. Uite că 
îmbătrânesc şi că se apropie ceasul când voi fi nevoită să-mi iau 
rămas bun de la lumea asta... Şi-atunci îmi ţes giulgiul. 

Fausta rămase încremenită. Bătrâna o privea, nedumerită 
de uluirea ei. 


— Datorită domniei-voastre, nobila mea doamnă, spuse ea, 
datorită bănuţilor de aur pe care mi i-aţi dat, giulgiul meu va fi 
făcut din inul cel mai frumos şi o să-mi mai rămână bani ca să 
plătesc dinainte slujbele pentru mântuirea sufletului meu, şi încă 
va mai rămânea destul pentru scutecele copilului pe care fiica 
mea îl va aduce pe lume... 

— O să-ţi mai dau şi alţi bani, zise Fausta. Dar, spune-mi, ai 
făcut ceea ce ţi-am cerut? 

— Da, nobila mea doamnă. De când cu binecuvântata vizită 
a domniei-voastre, fiul meu n-o mai slăbeşte din ochi pe ţigancă. 
O urmăreşte pas cu pas, după poruncile domniei-voastre, fără să 
se arate la faţă dinaintea ei, se înţelege... 

— Şi, de atunci încoace, ea n-a încercat să se îndepărteze 
de aici? 

— Nu. Tiganca dă târcoale sfintei abaţii fără să intre 
vreodată înăuntru, dar şi fără să se îndepărteze prea mult de 
ea... Când i se face foame, vine aici. 

— ţi voi răsplăti sârguinţa, zise Fausta. 

— Facă-se voia domniei-voastre! răspunse bătrâna luând 
cei trei sau patru scuzi de aur pe care îi întinsese vizitatoarea. 

— Şi unde-i acum ţiganca? întrebă Fausta. 

— A plecat de când au prins să cânte cocoşii. Umblă de colo 
până colo şi-ii place să se odihnească adesea lângă crucea aia 
neagră, pe care desigur aţi văzut-o, nobila mea doamnă. Cel 
mai des dă târcoale abaţi ei... 

— E bine, femeie. Vrei să trimiţi pe cineva după fiul 
dumitale? 

Ţăranca, ieşind în prag, spuse câteva cuvinte unui ţânc, 
care porni în goana mare. Douăzeci de minute mai târziu sosea 
şi fiul ţărancei. 

— Unde-i ţiganca? întrebă Fausta. 

— Acolo, arătă tânărul întinzând braţul în direcţia 
mănăstirii. 

— Du-mă la ea... 

Țăranul se înclină şi porni înaintea Faustei. Merse până 
lângă zidurile mănăstirii şi ajunse la spărtura de lângă pavilion. 
Acolo, Fausta o zări pe Saizuma care, şezând pe o piatră şi 
dominând astfel grădina de zarzavat a mănăstirii, privea ţintă 
drept în faţa ei. 

— Poţi pleca. li spuse ea călăuzei. 


Atunci Fausta trecu prin spărtură, fără ca ţiganca să pară a-i 
da atenţie. Când ajunse în grădină, se întoarse spre Saizuma şi, 
cu un glas foarte blând, îi spuse: 

— Biată femeie... biată mamă... 

Saizuma îşi plecă privirea asupra femeii care-i vorbea astfel 
şi o recunoscu pe dată. Saizuma n-o văzuse pe Fausta decât 
câteva clipe în odaia stareţei, Claudine de Beavwvilliers, şi totuşi 
o recunoscu. 

— Ah! rosti ea cu un soi de repulsie. Domnia-ta eşti aceea 
care mi-a vorbit de episcop!... 

Fausta era uluită, dar hotări să profite de ceea ce socotea a 
fi un acces de luciditate. 

— Leonore de Montaigues, zise ea, da, eu sunt aceea care 
ţi-a vorbit de episcop. Eu sunt aceea care te-am condus până la 
el, în pavilionul acela. Dar, credeam că, poate. Il mai iubeşti 
încă... 

— Episcopul a murit, zise Saizuma cu glas înfundat. 

Fausta îşi plecă privirea, cugetând la ceea ce i-ar 
putea .spune pentru a trezi o scânteie de rațiune în acest creier. 

— Aşadar, crezi că episcopul a murit? 

— Fără doar şi poate! zise Saizuma, cu o linişte sălbatică. 
Astfel aş mai fi eu în viaţă?... 

— Ei bine, poate ai dreptate mai mult decât crezi. Dar, 
ascultă-mă, sărmană femeie... Mult ai mai suferit în viaţă... 

— Boala mea nu-i dintr-acelea care pot fi alinate, zise 
Saizuma cu blândeţe, şi e de ajuns că m-ai plâns din suflet... Ce 
frumoasă eşti! 

— Léonore. ai fost încă şi mai frumoasă! spuse înăbuşit 
Fausta. Ai suferit mult, ţi-a sângerat inima, Léonore! lată de ce 
nu mai crezi în fericire... Dar dacă ţi-aş spune că mai poţi fi încă 
fericită?... 

— Nu sunt Léonore, eu sunt Saizuma, tiganca ce hoinăreşte 
prin lumea largă, ghicindu-le oamenilor în palmă... 

— Tu eşti Leonore, afirmă cu tărie Fausta. Şi vei fi fericită... 
Acum. ascultă... Da, episcopul a murit! Da, omul acela nu te va 
mai face să suferi... Există însă cineva care mai trăieşte încă şi 
te caută şi te adoră... Acela care te-a iubit... Acela pe care l-ai 
iubit... 

— Cine-i acela? întrebă cu nepăsare ţiganca. 

— Jean... 


Saizuma tresări şi ciuli urechea, ca şi când ar fi auzit o voce 
care-i vorbea de foarte departe. 

— Jean? murmură ea. Da... poate... da... cred că am auzit 
de numele ăsta... 

— Jean! Ducele de Kervilliers! repetă Fausta. 

Saizuma păli. Se ridică, dreaptă. 

— Ce-i cu numele ăsta? bâigui ea cu durere în glas. 

— E numele aceluia pe care l-ai iubit! spuse Fausta cu ton 
autoritar. Jean da Kervilliers este acela care trebuia să fie soţul 
tău... Vezi bine că îl mai iubeşti încă, de vreme ce tremuri şi te 
faci albă la faţă doar auzindu-i numele... Adu-ţi aminte, 
Léonore... Adu-ţi aminte. Adu-ţi aminte cât erai de fericită când 
îl aşteptai... când. din vechiul balcon al palatului Montaigues, îl 
pândeai să sosească. 

— Da... da... murmură ţiganca cu avânt. 

— Adu-ţi aminte cum te prindea în braţe şi cum simţeai că 
te sfârşeşti când te săruta. Jean de Kervilliers te adora... şi, dacă 
dintr-o fatalitate v-aţi despărţit, află că a suferit la fel ca şi tine. 
El însuşi mi-a spus-o. N-a încetat să te iubească!... Incă te mai 
caută... Nu vrei să-l vezi?... 

Saizuma, smulgându-şi mâinile din strânsoarea Faustei, şi le 
aduse în faţa ochilor, de parcă o lumină prea puternică ar fi 
orbit-o. Fremăta toată. Trupul îi era, străbătut de fiori. Crâmpeie 
de imagini din trecutul ei o asaltau. 

Numele acesta, Jean de Kervilliers, era o făclie care îi 
lumina din plin tainiţele întunecate ale minţii. 

Fausta o cerceta cu atenţia pătimaşă pe care o dădea 
tuturor lucrurilor ce le săvârşea. _ 

— Urmează-mă, spuse ea, îţi jur că într-o bună zi, curând. Il 
vei revedea pe acela pe care îl iubeşti. 

Palpitând. Saizuma o urmă pe femeia aceasta care păstra 
asupra ei un prodigios ascendent. Nu ştia precis cine este acest 
Jean de  Kervilliers. Dar ştia că numele acesta producea 
înlăuntrul ei o durere amestecată cu bucurie. 

Fausta intră în pavilion. Saizuma o urmă tremurând. 

— O! exclamă ea. Aici l-am revăzut pe episcop!..: Dacă ţi-e 
cât de puţin milă de mine, fă să nu-l mai văd niciodată. 

— Dar pe Jean de Kervilliers? 

Un zâmbet lumină chipul fermecător al nebunei: 

— Pe el aş vrea să-l văd!... Totuşi, nu-l cunosc... dar trebuie 


să-l fi cunoscut... 

— ÎI vei revedea, ţi-o jur!... Acum, ascultă-mă, Léonore... 
Nu-l vei vedea doar pe Jean de Kervilliers, ci şi pe fiica ta... mă 
înţelegi... pe fiica ta... 

— Fiica mea! murmură Saizuma gânditoare. Dar eu n-am 
nici o fiică... Cei doi gentilomi mi-au spus şi ei c-aş avea o fiică... 
Ce ciudat... 

— Cei doi gentilomi? o întrebă Fausta cu o nelinişte 
mocnită. 

— Da. Însă nu i-am crezut. 

— Şi totuşi, Leonore, îţi aminteşti de Jean de Kervilliers... 
numele şi chipul lui sălăşluiesc în inima ta... 

Saizuma îşi roti în jur ochii măriţi şi începu să tremure. 

— Taci, doamnă, o imploră ea cuprinsă de îngrijorare. Nu 
mai rosti numele acesta... Dacă tata ar da peste noi... Dac-ar 
auzi!... Aş fi nevoită iarăşi să mă jur că nu-i nimeni în odaie.!... 

— Da, o dojeni Fausta, ar fi îngrozitor, Leonore!... Dar ar fi şi 
mai îngrozitor dacă bătrânul baron ar bănui adevărul pe care-l 
ascunzi... 

Brusc, Saizuma îşi acoperi faţa cu mâinile. Scoase un țipăt 
slab. 

— Masca mea! murmură ea. Masca mea roşie ca ruşinea 
ce-mi acoperă fruntea!... Am pierdut-o!... Doamnă, nici nu ştiţi... 
nu veţi şti niciodată... 

— Ba ştiu! Ştiu care este ruşinea ta şi care este fericirea ta, 
L&onore!... Taina ta, taina ta scumpă, pe care o ascunzi de tatăl 
tău, dar pe care i-ai spus-o aceluia pe care îl iubeşti, o ştiu!... Vei 
fi mamă, Leonore!... 

Mâinile Saizumei căzură neputincioase de-a lungul trupului. 
O nespusă uimire se citea pe chipu-i răvăşit. 

— Mamă? întrebă ea. Aşa ai spus? 

— Nu-i asta taina ta? Nu-i adevărat că Jean ştie? Şi că te va 
lua de soţie... 

— Da, da, repetă repezit nefericita. Căci tatăl meu nu 
trebuie să afle greşeala în care am căzut. Copilul meu, doamnă, 
bietul meu îngeraş, dac-ai şti cât îl iubesc... cum îi vorbesc... Va 
purta un nume de care va fi mândru. 

— Copilul tău... fiica ta, vrei să spui!... O! încearcă să-ţi 
aduci aminte!... Fă un efort!... Mamă! Ai fost mamă!... Adu-ţi 
aminte, Leonore!... Adu-ţi aminte piaţa înţesată de lume, 


mulţimea, clopotele care bat dangăt de moarte, preoţii care te 
sprijină... 

— Spânzurătoarea... urlă Saizuma trăgându-se îndărăt, 
înnebunită, până într-un colţ al pavilionului. 

Stăpânită în întregime de scopul său infernal, stăpânită în 
întregime de planul său, prefăcută în gâde care chinuie fără 
milă, Fausta alergă spre ea şi o ridică: 

— Ascultă!... Ţi s-a iertat pedeapsa! Fiindcă trăieşti! 

— Da... Da!... Trăiesc!... Oare prin ce minune? Trăiesc!... Dar 
ce s-a întâmplat în mine? 

— S-a întâmplat că eşti mamă... S-a întâmplat că pruncul 
lui Jean de Kervilliers a venit pe lume! Şi că, pentru acest copil 
nevinovat, ţi s-a iertat pedeapsa! 

— Cum? bâigui ţiganca. Am o fiică!... 

Brusc începu să râdă în hohote şi, aproape îndată după 
aceea, se porni pe plâns. Poate că scena care se desfăşurase cu 
puţin mai înainte îi şi ieşise din minte. Dar ceea ce rămăsese 
întipărit cu străşnicie era ideea că devenise mamă... că avea o 
fiică... 

Atunci Fausta începu din nou să vorbească: 

— Ei bine, nu vrei să-ţi vezi copilul, Léonore de Montaigues? 

— L-am chemat de-atâtea ori! murmură nebuna printre 
suspine. Nu ştiam că eram mamă. Unde poate fi copilul meu?... 
Daca am o fiică, cum se face că nu e cu mine? 

— Eu ştiu de ce! zise Fausta. 

— O! Ştii deci totul! strigă Saizuma eu un glas mai natural 
şi, desigur, o licărire de rațiune i se aprinse în ochi. Cine eşti? 

— A! izbucni Fausta. Îţi vii în fire! Mă întrebi cine sunt? O 
femeie căreia îi este milă, atât! Din întâmplare am aflat tainele 
vieţii tale necăjite şi tot din întâmplare am întâlnit două fiinţe pe 
care am vrut să le vezi: iubitul tău şi fiica ta... Ai devenit mamă 
într-o vreme când durerea te-a făcut să-ţi pierzi minţile şi când 
te aflai în temniţă... 

— Îmi amintesc de temniţă, zise Saizuma înfiorându-se. 

— Nişte oameni răi ţi-au luat copilul... 

— Biata fetiţă!... Cât o fi suferit!... 

— Nu! Fii pe pace. Dimpotrivă, a trăit fericită. S-a găsit un 
om de bine care a putut smulge copila din ghearele celor care o 
persecutau şi care a crescut-o ca pe propria sa fiică... 

— Cine-i omul acela, doamnă? Cum îl cheamă, ca să-l pot 


binecuvânta? 

— A murit, răspunse Fausta. 

— A murit! 

— A murit jalnic, în fundul unei temnițe... 

Saizuma îşi lăsă capul în piept şi începu să plângă. 

— Cum îl chema? Vreau să-i ştiu măcar numele. 

— ÎI chema Fourcaud... era un procuror... 

— Fourcaud!... De-acum înainte numele acesta mi s-a 
întipărit în inimă pentru totdeauna... Dar cum se poate ca un om 
atât de bun să moară în mizerie? Care a fost pricina nenorocirii 
lui? 

— Fiica tal... Ea a fost pricina nevinovată, din păcate, 
deoarece îl adora pe acela pe care îl credea a fi tatăl ei... 
Procurorul Fourcaud, omul acesta demn, a vrut să-ţi crească fiica 
într-o religie care era şi a ta... Aminteşte-ţi. Tatăl tău nu era 
catolic... 

— Nu... Noi nu mergeam niciodată la biserica catolică... 

— Eraţi ceea ce se cheamă hughenoți... Procurorul 
Fourcaud a vrut deci ca Jeanne... fiica ta, să fie crescută în 
religia hughenoţilor, care era religia ta şi a tatălui tău... o religie 
proscrisă... 

— Da, da, ce păcat!... Câţi dintr-ai noştri n-au murit! 

— E-adevărat. Fourcaud a fost deci denunţat ca eretic şi 
aruncat în temniţă, unde a şi murit... 

— Denunţat!... O! Dacă l-aş cunoaşte pe denunţător!... l-aş 
smulge inima din piept! 

Atunci Fausta spuse cu glas tărăgănat: 

— Ştiu de către cine a fost denunţat acest om de bine. Nu 
de un bărbat, ci de o femeie... o fată... 

— E îngrozitor! 

— Da... ai dreptate... e îngrozitor... fiindcă bietul Fourcaud a 
fost torturat... a fost legat de o cruce... şi lăsat să moară acolo... 

— Şi spui că o cunoşti? 

— Desigur!... Ea însăşi este o eretică, o fată fără căpătâi... 
un soi de cântăreaţă care umbla după o trupă de nomazi... o 
cheamă Violette... 

— Violette!... Şi ea l-a făcut să moară pe o cruce?... 

— Ea!... Dar mi se pare că numele de Violette nu-ţi este cu 
totul necunoscut? 

— Aşa-i, o cunosc, zise Saizuma cu glas mohorât, Am trăit 


alături de ea, fiindcă şi eu umblam după o trupă de nomazi. Ea 
cânta. Vocea ei îmi mergea drept în inimă. Câteodată, când o 
priveam, îmi venea s-o strâng în braţe... dar părea că i-e frică de 
mine... 

— Sau, mai degrabă, era o făptură perversă, zise cu glas 
înăbuşit Fausta. Era o fată dintr-acelea care n-au milă de nimic şi 
de nimeni, pentru că n-avea milă de suferinţa ta... 

— E-adevărat, spuse Saizuma suspinând, sigur că era o 
făptură foarte perversă de vreme ce l-a putut denunța pe 
binefăcătorul fiicei mele... Uite ce e, doamnă, hai să nu mai 
vorbim despre ea! 

— Totuşi merită să i se dea o pedeapsă! 

— Da, da! Şi încă o pedeapsă cumplită!... Praful să se 
aleagă de această fiică a diavolului, dacă odrasla mea a suferit 
din pricina ei!... 

— Bineînţeles c-a suferit, pentru că şi ea a zăcut în 
temniţă!... Dealtfel o să ţi-o spună singură... 

— O să mi-o spună? Deci o voi vedea? 

— Aşa ţi-am făgăduit... 

— Când?... A! Doamnă... dac-ar fi aşa!... Dacă cel puţin aş 
putea şti ziua... 

— Chiar şi mâine, zise Fausta, dacă este cu putinţă. Mai 
sigur peste câteva zile... Ţi-o jur că o vei vedea şi pe blestemata 
de Violette... Numai că trebuie să faci ce-ţi spun eu... In timpul 
celor câteva zile, cât o s-o caut pe Jeanne, ca să ţi-o aduc... 
trebuie... trebuie să nu fim văzute împreună... Inţelegi? 

— O să stau ascunsă în vârful muntelui, cunosc nişte 
oameni de treabă care îmi dau de mâncare şi mă lasă să dorm 
noaptea la ei... Acolo am să mă retrag... 

— Şi-acolo îţi voi aduce fiica, pe Jeanne! 

— Vino, zise Saizuma radioasă, transfigurată, vino să-ţi arăt 
casa acelor oameni... 

Țiganca porni cu avânt, trecu prin spărtura din zid şi ajunse 
la coliba în care intrase Fausta puţin mai înainte... 

"Acum, îşi zise Fausta, acum cred că nici chiar Dumnezeu 
nu-i mai poate scăpa... li ţin pe toţi în mâna mea." 


XII 
FIICA 


Fausta intră apoi în mănăstire şi ceru să fie condusă la 
stareță, care o primi ca întotdeauna, cu amestecul de nelinişte şi 
de respect, pe care i-l inspira acest personaj enigmatic. 
Cunoştea taina marii conspirații. Ştia că Valois era condamnat şi 
că ducele de Guise avea să domnească. O dată cu suirea lui de 
Guise pe tron, avea să înceapă o viaţă de bogăţie pentru ea şi 
pentru mănăstirea ei. 

Claudine de Beavwvilliers ştia că abația sa va fi înzestrată cu 
dărnicie de către noul rege. Pe de altă parte, ştia şi câtă 
influenţă are Fausta asupra ducelui de Guise. Era mai mult decât 
suficient pentru a da dovadă de respect şi de supunere sinceră 
faţă de misterioasa Fausta. 

Când Fausta intră la stareță, aceasta tocmai cerceta 
catastiful de socoteli. Şi, disperată, constatase că îi lipseau şase 
mii de livre pentru a ajunge să încheie anul cu bine. 

La sosirea Faustei, Claudine se ridică şi făcu o reverență. 

— Ce făceai acolo, dragă prietenă? întrebă Fausta. 

— Ei, doamnă, zise Claudine trăgând un fotoliu în care se 
aşeză Fausta, verificam conturile abației... 

— Şi ce ai descoperit? 

— Că bietele maici vor muri cu siguranţă de foame, dacă nu 
ne pică o mană cerească... 

— Spuneai, zise Fausta cu un soi de candoare, spuneai deci 
că vă lipsesc... 

— N-am spus nimic, doamnă, dar îmi lipsesc şase mii de 
livre... 

— Aşa încât, dacă o să vă mai pun la dispoziţie încă vreo 
douăzeci de mii de livre... 

— O! Doamnă, aş fi salvată... 

— Şi ai putea aştepta în tihnă marele eveniment. 

— Desigur!... Mai cu seamă dacă nu se lasă prea mult 
aşteptat, adăugă Claudine râzând. 

— Ei bine, ascultă-mă, copila mea. Peste puţine zile.. să 
luăm o dată... de pildă 22 octombrie... 

— Îmi convine ziua, doamnă. 

— In ziua aceea să trimiteţi la palatul meu un om de 
nădejde, care vă va aduce cele douăzeci de mii de livre 
făgăduite. 

Claudine sări în sus. 

— Ce ai, copila mea? întrebă Fausta. 


— Aţi spus adineauri... bâigui Claudine. Dar trebuie să fie o 
greşeală... 

— Am spus douăzeci de mii de livre. 

— Suma asta... suma asta enormă... 

— Este a domniei-tale din ziua pe care am fixat-o, cu 
condiţia ca, în ajun... adică în 21 octombrie, să mă ajuţi într-o 
mică afacere pe care am hotărât s-o duc la bun sfârşit. 

— O! doamnă, oare nu sunt a domniei-voastre în orice zi? 

— Să nu mai vorbim de asta. La timpul potrivit, o să-ţi 
explic despre ce este vorba şi o să-ţi dau rolul pe care-l vei juca. 
Pentru moment, binevoieşte a trimite după aceea dintre 
prizoniere care se numeşte Jeanne. 

Claudine, încă năucită, ieşi în grabă. După câteva minute se 
întoarse, aducând-o de mână pe tovarăşa de captivitate a 
Violettei, adică pe Jeanne Fourcaud. 

De când şedea închisă între zidurile mănăstirii, Jeanne 
Fourcaud se aştepta mereu s-o vadă apărând pe sora ei 
Madeleine, aşa cum i se făgăduise. De o sută de ori îi repetase 
Violettei trista ei poveste şi miraculoasa ei eliberare. 

Condamnată la moarte împreună cu sora ei Madeleine, într- 
o noapte, în carcera de la Bastilia, dădură buzna câţiva oameni. 
Crezuse că-i sunase ceasul şi că veniseră s-o ia spre a fi dusă la 
moarte. Dar o femeie, un înger pogorât în iadul acela, călăuzită 
de milă, se aplecase asupra ei spunându-i: 

— Jeanne Fourcaud, nu vei muri. Şi nu numai că vei trăi, dar 
mai eşti şi liberă... 

— Şi Madeleine? exclamase Jeanne. 

— Madeleine, îi răspunse femeia, este eliberată mai demult 
şi se află în siguranţă... 

Atunci, beată de fericire, o urmase pe eliberatoarea ei. 
Fusese condusă până la o litieră care aştepta în .curtea 
întunecoasă a fortăreței; fu urcată în litieră; un bărbat se instală 
lângă ea, litiera porni şi nu se opri decât în faţa porţii abației din 
Montmartre... şi-acolo fusese închisă în pavilionul din dosul 
zidurilor... 

Şi. de atunci, aştepta mereu... cu gândul la necunoscuta 
care o eliberase. Cine era oare femeia aceea? 

Când Jeanne Fourcaud apăru, nu o recunoscu pe Fausta, 
care purtase o mască, în noaptea când coborâse în carcerile 
Bastiliei. Biata copilă tremura ca varga. Dar era la fel de 


frumoasă. 

Fausta rosti cu blândeţe: 

— Eu sunt aceea care a coborât în carcera ta de la Bastilia 
şi te-a eliberat... 

Jeanne scoase un țipăt de bucurie. Ochii i se luminară. 
Alergă şi îi sărută mâna Faustei. 

— O, doamnă! murmură fata. Cât sunt de fericită că pot să 
vă mulţumesc! 

Se opri, şovăind şi, sfioasă, îşi ridică spre Fausta ochii 
scăldaţi în lacrimi. 

Vorbeşte fără teamă, copilă, zise Fausta cu o duioşie care o 
răscoli pe biata fată. 

— Da, zise ea, simt, bănuiesc cât trebuie să fiţi de bună... 
Pot deci să vă spun că, dacă v-am binecuvântat mereu începând 
din noaptea aceea, am şi plâns însă mult... doamnă, sora mea, 
Madeleine... unde-i?... Când o voi revedea? 

Oricât de nepăsătoare ar fi fost Fausta, oricât de cumplit ar 
fi fost gândul care o călăuzea, nu se putu stăpâni să nu fie 
tulburată. 

— O vei revedea pe sora ta, Madeleine, zise ea, dar, copilă 
dragă, am venit aici, unde te-am pus la adăpost de rele, spre a- 
ţi vorbi despre un lucru foarte grav... Spune-mi, îţi aminteşti de 
tatăl tău? 

— Vai, doamnă! bâigui nefericita fată, care izbucni în plâns. 
Cum l-aş putea uita, când abia cu patru luni în urmă bietul 
nostru tată, plin de viaţă, ne mângâia cu duioşie şi pe mine şi pe 
sora mea?... 

— Şi mama ta? 

— Doamnă, nu ştiţi deci că mama a murit la scurt timp 
după ce m-a adus pe lume? Sora mea Madeleine, mai mare ca 
mine, ar putea desigur să vă vorbească despre mama... 

— Şi ce spunea sora ta? Ce fel de femeie era mama 
voastră?... Frumoasă, nu-i aşa? 

— Foarte frumoasă, doamnă. Madeleine îmi spunea că 
mama era nespus de frumoasă... 

— Nu cumva avea ochi albaştri?... Părul lung şi blond? 

— Este întocmai portretul pe care mi l-a făcut adeseori 
Madeleine... Dar, doamnă... aţi cunoscut-o pe mama? 

— O cunosc, zise simplu Fausta. 

— 01... Păi... vorbiţi de parcă mama n-ar fi moartă de mulţi 


ani... 

— Spune-mi, copila mea, zise Fausta, tata vă vorbea despre 
mama voastră?... 

— Niciodată, doamnă... 

Fausta tresări de bucurie. 

— Desigur că bietul tata încerca să nu-şi împrospăteze 
unele amintiri dureroase. 

— Şi dacă ţi-aş spune că există o altă explicaţie mai 
firească pentru tăcerea tatălui tău?... Şi dacă ţi-aş spune că 
mama ta nu e moartă? Închipuie-ţi că în urma unei spaime mari 
mama ta s-a îmbolnăvit... Închipuie-ţi că este... că, de pildă, a 
înnebunit... 

Jeanne tremura din tot trupul. 

— Dacă aşa este, continuă Fausta, dacă mama ta, în urma 
vreunei catastrofe, şi-a pierdut minţile, dacă tatăl tău şi-a 
pierdut nădejdea că o va mai vedea vindecată vreodată, dacă, 
în sfârşit, într-o criză de nebunie ea a dispărut şi dacă tatăl tău, 
după ce a căutat-o multă vreme, a fost nevoit să renunţe la 
speranţa că o va mai găsi, nu este firesc să vă fi lăsat să credeţi 
că mama voastră ar fi murit?... Ei bine, Jeanne, tot ceea ce ţi-am 
spus mai înainte este adevărul adevărat!... 

Jeanne căzu în genunchi şi începu să plângă încetişor. 
Fausta se aplecă spre Jeanne Fourcaud, o ridică şi îi spuse cu 
blândeţe: 

— Nu mai plânge, sărmană fetiţă... Sau, ba nu, plângi... căci 
mama ta, din păcate, încă nu s-a vindecat... Însă eu cunosc 
mijlocul de a-i reda minţile rătăcite... Mijlocul acesta este să te 
duci la ea... Tu, numai tu singură îţi poţi vindeca mama... 


XIII 
SFÂRŞITUL VIEŢII DE HUZUR 


Câteva zile trecură până la ajunul acelui douăzeci şi unu 
octombrie, când Fausta trebuia să distrugă, dintr-o singură 
lovitură, şi pe duşmanii săi, şi pe Violette! 

Pardaillan şi ducele de Angoulême urmau să fie aduşi la ora 
prânzului de către Maurevert, spre a muri sub loviturile ostaşilor 
lui de Guise. 

Fausta îşi propunea să-i prevină pe ducele de Guise, la ora 
unsprezece, că Pardaillan şi tovarăşul lui se aflau în Montmartre. 


Oamenii lui de Guise aveau sâ ajungă la mănăstire aproape în 
acelaşi timp cu cei doi gentilomi. 

Fausta îşi calculase planul foarte bine: dacă l-ar fi prevenit 
pe duce mai devreme, ar fi însemnat să-i pună faţă în faţă cu 
Violette încă în viață, şi de Guise, îndrăgostit de ţigăncuşă, ar fi 
fost în stare să o salveze. 

Execuţia Violettei era fixată pentru ora zece, în prezenţa 
tatălui şi mamei sale, căci aşa voia Fausta. Ea socotea că 
moartea Violettei va aduce după sine şi moartea cardinalului 
Farnese şi pe aceea a Leonorei. 

După asemenea hecatombă, nu-i mai rămânea Faustei 
decât să-l consoleze pe ducele de Guise de moartea Violettei, 
lucru uşor, gândea ea. 

Şi, atunci, se vor îndrepta spre Blois. Atunci îi va sosi ceasul 
din urmă lui Henric al IIl-lea, atunci de Guise va deveni rege... Asta 
va însemna triumful Ligii, intrarea în Franţa a lui Alessandro 
Farnese, marşul asupra Italiei, zdrobirea lui Sixtus al V-lea, 
asigurarea suveranităţii asupra lumii creştine!... 

Deci, în ajunul zilei de douăzeci şi unu octombrie, Picouic şi 
Croasse văzură cu uimire cum un grup de lucrători pătrund în 
grădina de zarzavat. De câteva zile, spre marea lor mirare, una 
dintre cele doua prizoniere dispăruse. Cititorii noştri au văzut că 
Jeanne Fourcaud fusese adusă în faţa Faustei. Ce se întâmplase 
cu tânăra fată în aceste câteva zile? Am înclina să credem că 
fusese dusă la Saizuma, în coliba unde locuia aceasta. 

Picouic îşi vârâse în minte că Violette va fi instrumentul 
norocului său. Avea deci tot interesul să se împotrivească la o 
eventuală fugă a fetei, dar o supraveghea îndeaproape doar 
pentru că voia s-o păstreze pentru el, prin asta vrem să spunem 
că, ducând-o pe micuța cântăreaţă la Pardaillan, spera ca 
devotamentul să-i fie bine răsplătit. 

Din nefericire pentru biata Violette, Picouic nu se grăbi să-şi 
realizeze speranţele care se bizuiau pe ea. La ce bun? Atâta 
vreme cât avea casa şi masa asigurate, de ce să înfrunte 
destinul? 

Croasse, pe de altă parte, plutea într-o deplină fericire. 

De aceea mare fu uimirea şi neliniştea lui Picouic când, în 
ajunul zilei de douăzeci şi unu octombrie, zări câţiva zidari care 
se îndreptară spre spărtura zidului şi începură să o astupe 
metodic cu ajutorul unor pietroaie mari şi bine cimentate. 


— Mi se pare că vor să ne închidă, îi spuse el lui Croasse. 

Cei doi vlăjgani se aşezaseră în aşa fel încât să poată vedea 
totul fără să fie văzuţi. Când spărtura fu astupată în întregime, 
constatară că într-adevăr nu mai puteau s-o ia la sănătoasa 
decât pe poarta cea mare a mănăstirii. 

Zidurile acestei mănăstiri erau cum erau pe vremea aceea 
toate zidurile, adică adevărate fortificaţii. Dacă Picouic putea 
sări peste ziduri, desigur că Violette n-ar fi fost în stare să facă 
acelaşi lucru. 

Această neputinţă de a o lua cu el pe fata care era menită 
să-l îmbogăţească deveni bătătoare la ochi, când Picouic zări 
cum şase soldaţi, purtând suliţi, se îndreptau spre curtea unde 
era încuiată micuța cântăreaţă. Doi dintre ei se opriră la poarta 
gardului, alţi doi începură să se plimbe în lung şi-n lat prin curte, 
iar ultimii doi, în sfârşit. se postară la uşa clădirii care slujea de 
temniţă. 

De data asta Picouic se făcu galben la faţă. Se petrecea 
ceva nou şi neobişnuit în mănăstire. Abia atunci se hotărî să iasă 
pentru a observa mai bine. 

Furişându-se pe după copaci, ajunse curând la pavilion, pe 
care îl înconjură cu prudenta lui cunoscută. Un spectacol straniu 
i se înfăţişă dinaintea ochilor. În spatele pavilionului, vreo 
douăzeci de lucrători roboteau de zor, sub conducerea 
personală a stareţei Claudine de Beavwvilliers. 

Aici se pregăteşte o serbare religioasă... 

Acesta fu primul gând al lui Picouic. Într-adevăr, iată ce se 
petrecea. 

În spatele pavilionului se întindea o esplanadă mărginită, 
pe o parte de pavilion, pe de alta de zidul de incintă şi, în fund, 
închisă de masivul de chiparoşi care încercuia cimitirul 
benedictinelor. 

Pe faţada din dos a pavilionului era o uşă, astfel încât o 
persoană care ar fi intrat în clădirea veche pe uşa situată lângă 
spărtura zidului (acum astupată) putea, pe uşa aceasta din dos, 
să ajungă drept pe esplanada din faţa tufelor de chiparoşi care 
încingeau cimitirul. 

Acum, să ne închipuim că pavilionul însuşi nu era decât o 
prelungire sau, mai bine zis, vestibulul unei clădiri mai vaste, 
care pe vremuri se ridica probabil în mijlocul esplanadei. 

Clădirea dispăruse, căzuse în ruină. Dar câteva resturi, 


rămase încă în picioare, lăsau să se presupună că vechea 
construcţie, ruinată de vreme şi de nepăsarea oamenilor, fusese 
fără doar şi poate lăcaşul unor slujbe religioase. 

Pitit între două coloane, Picouic zări ruinele unei ridicături 
pardosite cu marmură, pe care se înălța probabil odinioară 
altarul!... Privi cuprins de nelinişte. 

Cu ce se ocupa ceata de lucrători, ale căror mişcări le 
urmărise Picouic? O parte dintre ei smulgea iarba care crescuse 
anapoda, curăța treptele de marmură şi acel soi de estradă 
căptuşită cu lespezi de marmură, pe care desigur se înălța pe 
vremuri altarul. Răzuiau şi spălau cu apă şi o strană de 
marmură... asemănătoare cu acelea în care şed prelaţii, la 
marile ceremonii. 

Deasupra stranei, deasupra acestui jilţ marmorean, alţi 
lucrători potriveau un baldachin de stofă broşată. Şi uimirea lui 
Picouic ajunse la culme şi se prefăcu în groază când constată că, 
pe  faldurile baldachinului, erau brodate simbolicele chei 
încrucişate ale sfântului Petru... 

Cine avea să şadă în strană?... Şi groaza bietului Picouic se 
înteţi când stareţa zise celor care lucrau sub porunca ei: 

— Acum, urmaţi-mă în cimitir! 

Picouic, împins de curiozitate, se strecură spre perdeaua de 
chiparoşi. Acum seara învăluia colina Montmartre şi primele 
stele începură să clipească pe cerul stins. Două torţe se 
aprinseră şi, la lumina lor, Picouic putu asista la lucrarea bizară 
care se săvârşea în cimitir. 

În mijlocul cimitirului se ridica o cruce mare de lemn. care 
îşi întindea în întuneric braţele lungi, înverzite de apa cerului... 
La lumina torţelor, lucrătorii nocturni scoaseră din pământ 
această cruce, o transportară pe esplanada bine curățată şi o 
ridicară în picioare, sprijinind-o de zidul pavilionului, lângă uşă. 

— Săpaţi groapa acolo! porunci stareţa. 

Locul pe care îl arăta se afla drept în faţa uşii de din dos a 
pavilionului, la câţiva paşi de strana de marmură. După ce 
săpară groapa, oamenii aduseră crucea sa o potrivească: şedea 
foarte bine în picioare şi, scoţând-o, lucrătorii acestei scene 
nocturne o culcară la pământ. 

Când toate aceste pregătiri se încheiară, lucrătorii macabri 
dispărură şi stareţa plecă spre clădirea mănăstirii, 

Oricât de puţin visător ar fi fost, Picouic rămase multă 


vreme locului, întrebându-se dacă nu cumva visează. Apoi se 
hotărî să se înapoieze la locul unde îl lăsase pe Croasse, pe care 
îl găsi întins pe iarbă. Picouic avea o idee, aşa cum avem să 
vedem. Il bătu pe umăr pe tovarăşul său şi îi spuse: 

— Trebuie s-o ştergem. 

— S-o ştergem? Să aşteptăm măcar până se face ziuă şi să 
ne petrecem noaptea la adăpost. 

Picouic aruncă o privire spre clădirea unde era închisă 
Violette şi văzu că ferestrele erau luminate. Atunci îşi aminti de 
cei şase oameni înarmaţi, care făceau de pază în grădină. ŞI 
amintirea asta se suprapuse, ca să zicem aşa, peste aceea a 
pregătirilor sinistre la care asistaseîn spatele pavilionului... 

— Of! murmură el. Ar fi oare cu putinţă?... 

— Ce anume? Ai văzut ceva? întrebă Croasse privind 
neliniştit în juru-i. 

— Nimic. S-o ştergem dacă putem. Cât despre adăpostul 
din grădină, nici să nu ne mai gândim la el. Este păzit... 

Croasse, fără să se mai împotrivească, îl urmă maşinal pe 
prietenul său care, străbătând cu iuţeală grădinii de zarzavat, 
ajunse la zidul de incintă. 

— Dragă prietene, zise atunci Picouic, lipeşte-te de zid să 
mă pot căţăra pe spinarea ta, pe urmă o să te salt în sus şi ne 
dăm drumul amândoi de partea cealaltă. 

Croasse se aşeză cum îi spusese Picouic şi acesta, în câteva 
clipe, i se urcă pe umeri şi de acolo izbuti într-adevăr să se 
caţere, nu fără greutate, pe creasta zidului, unde se aşeză 
călare. 

— Acum e rândul meu, zise Croasse, apleacă-te şi întinde- 
mi mâinile.. 

— E un mijloc admirabil de a mă face să cad înapoi, 
răspunse liniştit Picouic. Încearcă să-ţi găseşti o ieşire. Eu 
trebuie să plec fără zăbavă, dar, fii liniştit, mă întorc eu să te 
eliberez. 

Lăsându-şi tovarăşul cu gura căscată, Picouic se sprijini în 
mâini, se lăsă să cadă de cealaltă parte a zidului şi porni în 
goana mare să coboare panta colinei. 


XIV 
DOMNUL PERETTI 


Or, chiar în aceeaşi seară, un călăreț, care tocmai trecuse 
prin Poarta-cea-Nouă cu puţin după asfinţit, se îndrepta spre 
moara de pe colina Saint-Roch, unde am avu! prilejul mai 
înainte să-l conducem pe cititor, Ajuns la poalele colinei Saint- 
Roch, călăreţul descălecă şi îşi legă calul de un copac. 

— Stai! răcni deodată un glas. 

Un bărbat înarmat cu un pumnal şi un pistol ieşi dintr-un 
tufiş şi îşi îndreptă ţeava armei asupra călăreţului, care, drept 
orice alt răspuns, îşi arătă mâna: pe un deget sclipea un inel de 
aur. 

— Bine, treceţi, zise atunci cu respect sentinela, după ce se 
uită la inel. 

Încă de trei ori, înainte de a putea pătrunde în moară, 
călăreţul fu oprit astfel şi, de fiecare dată, graţie inelului, îşi putu 
continua drumul. În moară fu condus într-o încăpere bine 
luminată, ale cărei ferestre erau acoperite cu draperii groase. 

La lumina aceasta puternică, cineva care ar fi fost interesat 
să afle rosturile călăreţului ar fi recunoscut în el pe unul dintre 
principalii acoliţi ai Faustei. Era cardinalul Rovenni, acela care, în 
palatul Faustei, citise actul de acuzare împotriva lui Farnese şi a 
meşterului Claude. 

În încăperea unde intrase, un bătrân stătea cuibărit într-un 
fotoliu mare. Adus de spate, foarte palid la faţă, scuturat de 
accese de tuse. bătrânul părea gata să-şi dea sufletul. 
Cardinalul Rovenni se apropie de fotoliu, se plecă, se înclină, 
îngenunche şi şopti: 

— Sfinte Părinte, iată-mă la ordinele sanctităţii-voastre... 

— Ridică-te, dragul meu Rovenni, horcăi cu glas stins 
bătrânul, şi să stăm de vorbă ca doi buni prieteni... 

Muribundul era într-adevăr morarul care, chiar în această 
încăpere, stătuse de vorbă, sub numele de domnul Peretti, cu 
cavalerul de Pardaillan. Era Sixtus al V-lea... 

— Am vrut, rosti papa, să gust din măreţia supremă şi iată 
că acum tiara mă apasă greu, mă striveşte... O! Dac-aş putea 
renunţa la putere!... Dar acum e prea târziu. 

— Din fericire pentru Biserică, mai aveţi încă mulţi ani de 
trăit, zise Rovenni. 

Sixtus al V-lea ridică din umeri. 

— Şase luni, bunul meu Rovenni... iată ce am înaintea mea, 
şi încă!... Şi încă atâtea treburi de dus la bun sfârşit!... 


Conspirația în care te-ai lăsat târât... 

— Sfinte Părinte!... 

— Nu-i un reproş. Domnia-ta şi alţii n-aţi păcătuit decât 
împinşi de greşeala mea... m-am arătat cam aspru... credeam că 
aşa fac bine... să nu mai vorbim de asta! înainte de a da 
socoteală lui Dumnezeu, trebuie deci să las cheile unui paznic 
vigilent al Casei... 

Rovenni tresări şi îl privi pe bătrân cu mai multă atenţie. 

— Acela care îmi va lua locul... continuă Sixtus. 

Îl întrerupse un acces de tuse, atât de puternic, încât 
Rovenni se ridică-să cheme pe cineva în ajutor. 

— Vezi bine, spuse el cu tristeţe... Când zic şase luni... mă 
tem că exagerez... Esenţialul, cred eu, este să zdrobesc această 
conspirație înainte de a muri şi apoi să asigur succesiunea la 
înaltul Scaun cuiva care va fi demn... 

Papa îşi ţintui privirea tulbure asupra lui Rovenni, care 
fremăta. 

— Pe acest urmaş, adăugă el, îl cunoşti... este unul dintre 
prietenii domniei-tale... cel mai bun prieten al domniei-tale... 

— Sfinte Părinte! bâigui Rovenni pălind de bucurie. 

— Ssstt!... N-am spus că pe domnia-ta te voi face urmaşul 
meu, îl întrerupse papa cu un zâmbet. Am spus numai că era cel 
mai bun prieten al domniei-tale... 

— Ştiu că sunt nedemn de o asemenea cinste... 

— Şi de ce? întrebă Sixtus. Pentru că m-ai trădat?... Per 
bacco, mai întâi asta-i o dovadă că ai energie, şi mie îmi plac 
oamenii energici! Pe urmă, te-ai întors la timp în sânul Bisericii 
adevărate... Ei! înseamnă că eu am păzit o turmă de porci, dacă 
domnia-ta ai trecut de partea unor trădători!... Urmaşul meu, 
încheie papa, va fi acela care mă va ajuta să o înfrâng pe 
cumplita duşmană pe care mi-a scos-o în cale Satana. Or, 
tocmai  domnia-ta,  Rovenni, îmi aduci această bucurie 
nesperată... 

Mai convins ca niciodată, Rovenni se înclină, fremătând de 
speranţă. 

— Ea ştie unde mă aflu? întrebă pe nepusă masă bătrânul. 

— Crede că sunteţi în Italia, Sfinte Părinte, şi e departe de a 
presupune că vă aflaţi la porţile Parisului. Ştie despre 
întrevederea pe care aţi avut-o cu regele Navarrei şi s-a folosit 
de ea cu mare dibăcie pentru a-l sili pe ducele de Guise să ia o 


hotărâre. 

— Navarra! murmură Sixtus al V-lea. Hughenotul! 

— Pe care l-aţi excomunicat, Sfinte Părinte, şi i-aţi luat toate 
drepturile la orice tron sau principat ar fi!... 

— Desigur! răspunse Sixtus zâmbind. Dar dacă ereticul ar 
reintra în sânul Bisericii!... Dacă Henric de Béarn ar abjura, 
excomunicarea s-ar ridica, înţelegi, Rovenni!... Henric de Béarn 
îşi va recăpăta astfel toate drepturile. l-aş da astfel coroana 
Franţei... şi cu o singură lovitură aş decapita şi erezia!... 

— Aveţi vederi înțelepte şi profunde, murmură Rovenni. 

— Oamenii sunt nişte porci. Trebuie să le făgăduieşti, mult 
jir dacă vrei să-i duci la cocină, seara... lar pentru mine a venit 
seara, Rovenni. Trebuie să-mi duc turma acasă înainte de a mă 
culca. Dar să-l lăsăm pe Navarre pentru moment. Spui că ea nu 
ştie că n-am părăsit Franţa? 

— Crede că sunteţi în Italia, repetă Rovenni. 

— Da... Şi mai mi-ai spus, bunul meu Rovenni, că s-ar putea 
să se ivească im prilej... In timp ce ea mă crede departe... Mi-a 
cam slăbit mintea... 

— Vă spuneam, Sfinte Părinte, reluă cardinalul Rovenni, că 
în curând ar trebui să se ivească prilejul când sanctitatea- 
voastră i-ar putea găsi pe conspiratori adunaţi pentru a pregăti 
evenimentele despre care aveţi cunoştinţă... 

— Cu alte cuvinte, detronarea lui Henric al Ill-lea şi suirea 
familiei de Guise pe tronul Franţei. 

— Da. Sfinte Părinte!... Deci, cei mai de frunte dintre 
conspiratori, cardinali sau episcopi, trebuie să se adune pentru o 
ceremonie dintr-acelea pe care ea ştie să le organizeze cu 
talentul ei infernal. Aflaţi că nimeni nu ştie mai bine decât ea să 
izbească imaginaţia acelora care o înconjură. 

— Da. Este un punct pe care eu l-am neglijat prea mult. 
Oamenii au nevoie de teatru, de spectacole magnifice sau 
îngrozitoare. Nu uita asta când vei fi papă, Rovenni... 

— Oh, bâigui cardinalul, care păli şi îşi împreună mâinile, ce 
spune sanctitatea-voastră?... 

— Mi-a scăpat... dar nu sufla o vorbă!... Socoate că n-am 
spus nimic... Spune mai departe, bunul meu prieten!... 

— Sfinte Părinte, tocmai spuneam că n-ar fi nimic mai uşor 
decât să profităm de această adunare... 

— Dar de Guise? întrebă papa, în ochiul căruia se aprinse 


un fulger. 

— Ducele de Guise trebuie să vină la această ceremonie cu 
gentilomii şi soldaţii săi... Şi ştiţi cine trebuie să-l vestească?... 
Chiar eu, Sfinte Părinte! 

— Şi? zise papa, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Şi, atunci, n-am să-l vestesc, asta-i tot!... Singura 
problemă este să ştim daca sanctitatea-voastră ar putea.. 

— Fii pe pace, dragă prietene. În împrejurarea asta 
Dumnezeu va face o minune şi îmi va reda forţele necesare. 

— Şi puteţi adăuga, Sfinte Părinte, că, datorită mie, 
majoritatea conspiratorilor acum şovăie şi că e nevoie doar de 
foarte puţin pentru a-i readuce de partea sanctităţii-voastre... 

— Bine, prietene, bine... Şi unde urmează să se ţină 
această adunare?... La Paris?... 

— Nu, din fericire. Într-un loc singuratic, destul de 
îndepărtat: la mănăstirea din Montmartre. 

— Va bene... Îţi voi trimite înainte un om al meu care îţi va 
da instrucţiuni. 

— După ce îl vom recunoaşte, Sfinte Părinte? 

— Va purta pe deget un inel asemănător cu acela pe care ţi 
l-am dăruit... Acum nu-ţi mai rămâne, bunul meu Rovenni, decât 
să-mi spui ziua... 

— Tocmai asta am venit să vă spun, Sfinte Părinte... Mâine! 
zise Rovenni triumfător. Dacă mâine, pe la ora şase dimineaţa, 
sanctitatea-voastră intră în abația din Montmartre, îi va găsi 
adunaţi în jurul răzvrătitei pe cardinalii care zăbovesc încă în 
schisma aceasta ciudată. 

O tresărire imperceptibilă agită trupul bătrânului. Rovenni 
se ridicase şi întrebă cu destulă nelinişte: 

— Eu şi ceilalţi care suntem gata să ne reluăm sarcinile 
trebuie să o aşteptăm pe sanctitatea-voastră? 

— Da, rosti limpede Sixtus al V-lea. Chiar dacă aş fi încă şi 
mai bolnav, Dumnezeu va face o minune... Voi veni acolo! 

Cardinalul Rovenni căzuin genunchi, primi binecuvântarea 
lui Sixtus al V-lea, apoi ridicându-se, ieşi din moară. La poalele 
colinei Saint-Roch îşi regăsi calul acolo unde îl lăsase. Se uită la 
moara care îşi desena profilul în lumina palidă a nopţii şi 
murmură: 

— Papă!... Peste mai puţin de două luni voi fi papă!... 

Abia ieşise cardinalul din încăperea unde domnul Peretti îl 


primise, că bătrânul gârbovit în fotoliu îşi îndreptă spinarea, apoi 
se ridică şi spuse cu sarcasm: 

— E mult prea uşor să tragi oamenii pe sfoară! Făgăduieşte- 
le ceva şi sunt în stare să-l trădeze şi pe Dumnezeu!... Tu şi 
papă?... Să fim serioşi!... Dar, răbdare! Încă n-am murit | 


XV 
21 OCTOMBRIE 1588 


Către ora opt de dimineaţă, prințul Farnese îl aştepta în 
casa din piața Grève pe trimisul Faustei. Meşterul Claude, 
întunecat şi gânditor, umbla domol de colo până colo. Purtând 
cizme, pieptar din piele de bivol şi mantia de călătorie pe umeri, 
era gata de plecare. Câteodată mâna lui se oprea maşinal pe 
punga de piele agățată la cingătoare. In pungă se afla o sticluţă 
şi în sticluţă era otravă. 

"Si totuşi, se gândea meşterul Claude, ce bine ar fi să 
trăiesc în epoca fericită care va începe pentru ea şi care ar 
putea începe iarăşi şi pentru mine. Oricum, sunt fostul călău al 
oraşului Paris. Dacă domnul duce de Angoulême ar afla, ar 
vedea pete de sânge pe mânuţele micuţei, pentru că le-am ţinut 
în mâinile mele... Pe când dacă mor... da... dar nu înainte de a o 
vedea cu adevărat în siguranţă, fericită şi liberă..." 

Prinţul Farnese, aşezat lângă fereastra deschisă, visa. Avea 
să le revadă pe Léonore şi pe Violette, să plece cu ele. 

Cu un zâmbet jucăuş îşi plimbă privirea asupra anteriului 
roşu, asupra însemnelor de cardinal, cu care se împodobise 
după îndemnul stăruitor al Faustei. Va scăpa pentru totdeauna 
de anteriul ăsta! 

Astfel, prin aceeaşi lovitură a soartei, cel mai bun dintre 
aceşti doi bărbaţi era împins la moarte, pe când celălalt atingea 
fericirea. Deodată cardinalul se ridică şi rosti, fremătând de 
bucurie: 

— lată că vine cineva după noi să ne caute. 

Claude scoase un oftat şi, apropiindu-se de fereastră, văzu 
o litieră care se oprea în faţa uşii de la casă. Câteva clipe mai 
târziu coborâră şi ei. Un bărbat îi dădu lui Farnese un bilet care 
cuprindea următoarele cuvinte: 

Urmați-l pe purtătorul prezentului ordin şi conformați-vă 
indicațiilor sale. 


Farnese şi Claude se urcară în litiera care porni îndată la 
drum. Dar, în loc să se îndrepte spre palatul Faustei, aşa cum 
crezuse cardinalul, ajunse la poarta Montmartre şi începu să 
urce spre mănăstire. Pe drum nici ţipenie de om. Era o 
dimineaţă calmă, frumoasă şi tăcută. Litiera ajunse fără nici un 
incident la mănăstire şi se opri în faţa portalului mare deasupra 
căruia se ridica o cruce. Farnese, punând piciorul pe pământ, se 
îndreptă spre poartă. 

— Intraţi, monseniore, spuse călăuza adresându-se lui 
Farnese. 

Fremătând, Farnese recunoscu locul unde o văzuse pe 
Léonore. Deschise poarta tremurând şi se pomeni în prezenţa 
unui grup de vreo cincisprezece oameni cunoscuţi: cardinali 
înveşmântaţi în roşu, sau episcopi în violet, pe feţele tuturor era 
zugrăvită o gravitate funebră. O căută din ochi pe Fausta şi n-o 
văzu. Cu un zâmbet nedesluşit, în care începea să se întrevadă 
neliniştea, privi pe rând toate personajele, dar tăcerea lor era 
înspăimântătoare şi privirile lor fixe îl apăsau ca o mustrare. 

— Domnilor, bâigui Farnese cu acelaşi zâmbet plin de 
nelinişte, mă aşteptam la... speram la un alt fel de primire, şi 
sunt uimit să aflu chipuri atât de severe. 

Atunci unul dintre ei se ridică şi spuse: 

— Cardinale Farnese, nu severitate vedeţi pe chipurile 
noastre, ci tristeţe, şi oare nu-i ea firească în momentul când cel 
mai ales, cel mai energic dintre noi toţi este gata să ne 
părăsească pentru totdeauna? 

Farnese răsuflă uşurat... Nu! Nu era nimic funebru în ceea 
ce vedea... 

—  Binevoiţi să aşteptaţi, continuă acela care vorbise, 
prezenţa  preasfinţiei-sale cardinalul Rovenni este necesară 
pentru ceremonia de renunțare care ne-a adunat aici... 

Farnese se înclină şi, în aceeaşi clipă, o uşă pe care nu o 
remarcase încă din spatele pavilionului se deschise şi Rovenni 
apăru. Era palid. Farnese puse această paloare pe seama 
motivelor care îi fuseseră expuse mai înainte. 

La intrarea lui Rovenni toţi cei de faţă se ridicară şi se 
îndepărtară cu pas măsurat, cu excepţia cardinalului Farnese. 

— Ce înseamnă asta? bâigui Farnese. Unde este 
sanctitatea-sa? Numai el are calitatea să... 

— Veţi vedea, răspunse Rovenni. Aveţi răbdare... Ce s-a 


spus rămâne spus. Farnese, am rămas singuri doar pentru a vă 
întreba mai întâi dacă v-aţi scrutat bine conştiinţa. 

— Sunt hotărât, răspunse cu fermitate cardinalul. Aceea 
care este stăpâna destinelor noastre v-a spus desigur că numai 
cu această condiţie şi cu altele pe care ea le cunoaşte am 
acceptat misiunea primejdioasă de a mă duce în Italia... 

Rovenni ascultase ultimele cuvinte cu mare atenţie Se 
apropie de Farnese şi murmură: 

— Ştiţi că vă iubesc. Pe de altă parte, nu vă este 
necunoscut faptul că unui preot îi este cu neputinţă de a ieşi din 
sânul Bisericii cu consimţământul Bisericii însăşi... Fausta a 
promis că o să vă dezlege de jurământ. Prin asta inaugurează o 
operă de vrăjitorie pe care nici un papă n-a îndrăznit s-o 
săvârşească... Fiţi sincer, continuă Rovenni aruncând o privire 
spre uşă. Cu ce misiune sunteţi trimis în Italia?... 

— Aceea de a vorbi cu principalii afiliaţi ai noştri, de a le 
trezi iarăşi zelul, de a le face făgăduieli şi de a-i ameninţa pe 
aceia care par să se întoarcă spre Sixtus. 

— Şi ce vi s-a promis în schimbul ajutorului domniei-voastre 
în această împrejurare? 

Farnese tăcu. O groază nedesluşită îl năpădea acum. 

— Vorbiţi! îl îndemnă Rovenni prinzându-l de braţ. Peste o 
clipă va fi prea târziu. 

— Dacă-i aşa, răspunse Farnese, mi s-a promis... 

In momentul acesta un fel de geamăt se ridică de afară... 
un țipăt care străbătu văzduhul ca o jeluire... apoi totul se 
învălui în tăcere. 

— Prea târziu! murmură Rovenni. 

— Aţi auzit? bâigui Farnese înspăimântat. 

— Farnese, ascultă-l pe vechiul tău coleg... Vrei să-ţi urmezi 
mai departe sarcina şi să-l implori pe Sixtus să te ierte?... 

De afară un hohot de plâns ajunse până la urechile prinţului 
Farnese care repetă: 

— Nu auziţi?... Cine a ţipat?... 

— Tu nu ai urechi să mă auzi! îl dojeni Rovenni.În curând 
Sixtus va muri. Ştiu cine va fi desemnat în testamentul lui Sixtus 
spre a fi votat de conclav! Farnese, încă mai e timp. Împacă-te 
cu papa, care-i pe moarte, şi cu cel care îi va lua locul! 

Afară domnea din nou tăcerea. Farnese îşi trecu o mână 
peste frunte şi murmură: 


— Ce îmi propuneţi? 

— Îți propun avere, măriri... Fausta nu poate să-ţi dea nimic 
şi tu ai înţeles-o bine, întrucât ai părăsit-o primul! O vorbă!... 
Una singură!... Grăbeşte-te! 

— Fausta face din mine un bărbat, pentru că mă face soţ, 
redându-mi-o pe aceea pe care o ador, pentru că mă face tată, 
redându-mi fiica!... 

— Fiica! rosti Rovenni, cu un glas atât de îngheţat, încât 
Farnese se cutremură. 

— Negreşit!... Suverana mi-a dat cuvântul... şi... 

— Suverana ţi-a dat cuvântul!... Crezi în Fausta şi în 
cuvântul ei sacru!... Ei bine, ascultă deci!... 

Un dangăt de clopot, grav şi funebru, sparse tăcerea. 

— Clopotul de moarte! bâigui Farnese cuprins de disperare. 

— Ascultă! Mai ascultă! rosti printre dinţi Rovenni.În spatele 
uşii din dos se auziră voci care intonau un cântec de 
îngropăciune... un cântec cu modulaţii largi, care când părea că 
se pierde într-un soi de geamăt, când se reaprindea, izbucnea în 
imprecaţii amenințătoare... Farnese, scuturat de un fior puternic, 
se desprinse din strânsoarea lui Rovenni şi înspăimântarea lui 
prinse glas: 

— Clopotul de moarte!... Cântecul celor torturaţi!... Cine 
moare aici?... Cine a murit?... 

— Farnese! rosti Rovenni cu un accent de ironie. Suverana 
Fausta te aşteaptă acolo, după uşa aceea... Du-te deci şi cere-i- 
le pe iubita şi fiica ta! 

Farnese se năpusti spre uşa din fund şi, împingând-o cu un 
gest sălbatic, o dădu de perete. Intr-o clipă rămase cu ochii 
holbaţi, părul zbârlit, cuprins de ameţeală. 

Ajuns în aer liber, izbuti să facă trei paşi repezi şi, 
ridicându-şi braţele spre cea supusă la cazne, cu un glas lipsit 
de orice accent uman urlă acelaşi cuvânt: 

— Fiica mea! 

Era într-adevăr fiica lui! Era Violette! Pentru fiica lui bătea 
clopotul de moarte, aşa cum odinioară, în piaţa Grève, bătuse 
pentru Leonore!... 

Şi acolo, pe esplanadă, se ridica estrada de marmură 
căzută pe jumătate în ruină, pe care stăteau rânduiţi cardinalii şi 
episcopii schismatici. Şi, în centrul acestei adunări, alcătuind un 
cadru de o solemnitate neliniştitoare, sub baldachinul roşu, cu 


franjuri de aur, în costumul său de o somptuozitate orientală, 
frumoasă, fatală, cumplită, cu ochii ei catifelaţi straniu de calmi, 
Fausta,  suverana, papesa, i-o arăta pe Violette cea 
schingiuită!... 

Şi, dinaintea lui, se ridica o cruce mare, înverzită de 
muşchiul ploilor... crucea din cimitir. Şi, pe această cruce, legată 
de încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, încununată cu flori, 
albă în rochia ei de osândită la chinuri, rochie deÎn uşoară ca un 
voal alburiu, probabil năucită de un narcotic oarecare, leşinată... 
poate chiar moartă... era Violette! Era fiica lui! 

Tot acest ansamblu care întrecea orice măsură a închipuirii, 
toată această punere în scenă, somptuoasă şi tragică, trecură 
prin ochii lui Farnese cu rapiditatea fantastică a unui vis. 

În clipa aceea, o femeie, aşezată lângă tronul pe care şedea 
Fausta, se întoarse spre el... Şi femeia aceasta, dintr-o mişcare, 
se ridică în picioare, se aruncă în braţele cardinalului, 
ascunzându-i parcă hidoasa scenă şi, la fel ca odinioară pe 
treptele altarului bisericii Notre-Dame, amândouă mâinile ei se 
lăsară grele pe umerii lui Farnese... Căci femeia aceasta era 
Léonore de Montaigues. 

Léonore, cu chipul în flăcări şi totodată livid, Léonore, 
frumoasă ca o leoaică dezlănţuită, îşi înfipse privirea în ochii lui 
Farnese... Apoi privirea ei, cu o uluire amestecată cu mânie, ură, 
îndoială, disperare, se întoarse spre Jeanne Fourcaud, 
îngenuncheată, prăvălită, pierită şi ea de uluire şi de spaimă... 

— Ce spui? rosti ea într-un soi de mârâit scurt. Fiica ta... 
Jean Farnese!... Fiica noastră... iat-o aici! 

— iat-o acolo! răcni Farnese întinzând braţele spre cea 
schingiuită. 

— Violette! 

— E fiica tal... 

— Micuta cântăreaţă pe care o alungam? 

— E fiica ta! 

Léonore se întoarse spre cruce. Mâinile-i tremurătoare se 
ridicară şi, cu glas slab. Într-un geamăt blând, bâigui: 

— Fiica mea! E-adevărat oare?... Spune-mi, e-adevărat?... 
Da, da, tu eşti... te recunosc!... Fiica mea... copilul meul!... O! 
Ajutaţi-mă s-o cobor de acolo, poate că n-a murit încă... 

Cardinalul Farnese nu se clinti din loc. Efortul pe care îl 
făcea pentru a putea păşi era enorm, dar nu se clinti din loc. | se 


părea că s-a prefăcut în bronz...in realitate din el nu mai 
rămăseseră vii decât ochii... 

Ochii lui care ţintuiau femeia adorată şi în sfârşit regăsită... 
iubita care îl recunoscuse!... Léonore, nu o vedea decât pe 
Léonore! 

Mama îmbrăţişă din fiică tot ceea ce putea îmbrăţişa, adică 
partea de jos a trupului. Nu plângea, nu gemea. Spunea în 
câteva secunde ceea ce ar fi putut spune în şaisprezece ani. Nu 
se oprea decât pentru a săruta pe furiş gingaşele picioruşe, 
umflate de funie şi învineţite. Şi, cu toate forţele adunate, 
încerca să scuture crucea, să o smulgă din groapă. 

— Ajutaţi-mă, fie-vă milă... Vă spun eu că n-a murit încă şi, 
chiar dacă e moartă, o voi încălzi. Sunt mama ei... Domnilor, fie- 
vă-milă...Nu mi-am văzut niciodată copilul... nu ştiam că era 
ea... 

Făcu un efort şi mai mare, care îi slei forţele... Căzu în 
genunchi... Apoi, dintr-odată, se ridică drept în picioare şi, în 
aceeaşi clipă, se prăvăli pe spate cât era de lungă, fără o 
mişcare, lividă, cu ochii larg deschişi, întorşi spre fiica ei. Nu mai 
răsufla... Rămase nemişcată pentru totdeauna... 

lată ce văzu cardinalul Farnese în acel minut de groază care 
urmă după intrarea lui pe esplanadă. 

Când o văzu pe Léonore căzând, când inima i se opri în loc 
şi simţi că ea murise, i se păru că în sfârşit picioarele i se 
dezlegau... Se târî spre ea, se aplecă şi spuse: 

— Moartă! 

Şi răcni atât de tare, încât halebardierii înşiruiţi în spatele 
tronului de marmură se înfiorară şi cardinalii sperjuri îşi plecară 
capetele. Numai înspăimântătoarea statuie albă şi neagră, 
numai Fausta rămase neclintită. 

Atunci cardinalul scoase pumnalul pe care îl purta alături de 
cruce. Braţul lui se întinse spre Fausta şi un urlet prelung ţâşni 
de pe buzele-i tumefiate: 

— Fii blestemată!... Fii blestemată!... Ţi-a venit rândul!... 

Crezu că se năpusteşte, că aleargă spre ea, că avea s-o 
lovească...În realitate nu se clintea din loc. Încă o dată înţelese 
că totul murea în el. Atunci îşi repetă strigătul sinistru şi, 
ridicând-pumnalul, şi-l înfipse în piept. Aproape imediat căzu nu 
departe de Léonore. 

Oricât ar fi fost de piatră cei care asistau la această scenă, 


un fior de groază străbătu adunarea. Poate că şi un alt 
simţământ îi frământa pe demnitarii schismatici. Ochii lor plini 
de o nelinişte surdă se îndreptau când spre Fausta, când spre 
cardinalul Rovenni care, palid şi tremurând, arunca priviri 
lacome înspre clădirea mănăstirii şi murmura: 

— De ce nu soseşte Sixtus al V-lea? Unde-i omul care 
trebuia să vină înaintea lui aici, purtător al inelului?... 

Fausta, văzând-o pe Léonore cum cade şi după ea şi pe 
cardinalul Farnese, prinse să zâmbească misterios şi rosti în 
sinea ei: 

"Doi!... Acum Maurevert să mi-i aducă pe ceilalţi! Să 
sosească şi de Guise şi totul s-a terminat!..." 

Atunci, privind lung la cele două cadavre, se ridică încet sub 
soarele strălucitor al acestei dimineţi, dreaptăin costumul său 
greoi şi somptuos: nu mai era o femeie, nici măcar suverana cu 
gesturi de o irezistibilă autoritate; întruchipa Puterea în tot ceea 
ce are ea inuman. Cu un glas din care nu răzbătea nici milă, nici 
mânie şi nici frământare, rosti: 

— Să ne rugăm pentru sufletele acestor două nefericite şi 
să-i cerem Atotputernicului să ierte trădarea cardinalului 
Farnese, dar şi să-i lovească pe trădători aşa cum a fost lovit 
acesta. Astfel vor pieri toţi aceia care... 

Se opri brusc. Buzele i se albiră. Un tremur o străbătu, 
privirea neagră i se ţintui asupra unui punct de pe zidul de 
incintă şi, în străfundul fiinţei sale, începu să ţipe de furie. 

— Pardaillan!... 

In aceeaşi clipă, Pardaillan sări peste zid. Aproape îndată 
Charles d'Angoulême sări în spatele lui... 

— Gărzi! porunci Fausta. Prindeţi-i pe aceşti doi bărbaţi! 

La un semn al cardinalului Rovenni, halebardierii porniră la 
atac. Pardaillan îşi duse mâna spre garda sabiei. 

— Mi se pare, doamnă... 

Un țipăt cumplit îl întrerupse: Charles o recunoscuse pe 
Violette ţintuită pe cruce şi, nebun de disperare şi de groază, se 
năpusti asupra instrumentului supliciului... 

— „Că la toate întâlnirile noastre, continuă Pardaillan fără 
să se întoarcă, sunt destinat să vă prind în flagrant delict de 
omor! În lături! răcni el scoţându-şi spada. 

Halebardierii îl înconjurară. Pardaillan îl avea pe Rovenni 
drept în faţă. Se puse în gardă şi tocmai se pregătea să lovească 


de câteva ori cu vârful spadei spre a-şi face loc în jur, când 
rămase pironit şi uluit... Rovenni, în loc să fugă, îi făcea o 
plecăciune adâncă! La câteva cuvinte ale cardinalului, 
halebardierii se dădură îndărăt! Şi Rovenni murmură: 

— Care vă sunt poruncile?... Spuneţi repede!... Ce se 
întâmplă? 

Se întâmpla pur şi simplu că în clipa când Pardaillan se 
pusese în gardă, ochii lui Rovenni se opriră pe mâna lui 
dreaptă... şi pe inelarul acestei mâini strălucea inelul de aur... pe 
care numai Sixtus al V-lea putuse să i-l dea! 

În ochii lui Rovenni şi, aproape îndată. În ochii tuturor 
acelora care o înconjurau pe Fausta, gata să o trădeze, 
Pardaillan era omul trimis de papă!... lar inelul era acela pe care 
domnul Peretti, cu cinci luni mai înainte, i-l dăduse în moara de 
pe colina Saint-Roch. 

— Porunciţi! repetă Rovenni. 

— Să fie arestat omul acesta! răcni Fausta. 

— Poruncile mele o zise Pardaillan la întâmplare. Potoliţi-o 
pe femeia aceea, până una-alta... 

Fausta, lividă, fierbând de mânie, cu sufletul la gură de 
ceea ce bănuia, cobori treptele tronului şi se îndreptă spre 
Pardaillan. Dar, în clipa aceea, un cântec se ridică din rândurile 
cardinalilor, un cântec care o îngheţă de spaimă, căci ei cântau 
Domine, salvum fac Sixtum Quintum... 

Fausta îşi duse amândouă mâinile la frunte. Ochii ei 
aruncau fulgere. Un tremur convulsiv îi scutura trupul. 

— Sunt trădată!... Trădată!... 

În clipa aceasta, în fundul grădinii se auzi o fanfară de 
trompete, vreo treizeci de soldaţi apărură, apropiindu-se cu paşi 
mari. 

— Ducele de Guise! urlă Fausta. Ajută-mă, ducele meu... 

— Ba e Cajetan! răspunse Rovenni. Sanctitatea-sa papa 
Sixtus al V-lea! Domine, salvum fac Sixtum Quintum! 

Fausta ridică spre cerul strălucitor o privire în care se citea 
un blestem de moarte, apoi îşi plecă fruntea. Şi, ţeapănă, 
dispreţuitoare, redevenind statuie nemişcată, nu mai rosti nici 
un cuvânt... 

Toată scena aceasta, din clipa când Pardaillan se lăsase să 
alunece de pe creasta zidului, durase mai puţin de un minut... 
Când cavalerul constată rapida, inexplicabila şi fantastica 


schimbare de atitudine a gărzilor pe care se pregătea să-i 
străpungă cu spada, Pardaillan îşi vâri liniştit spada în teacă şi, 
dintr-o privire, îmbrăţişă cumplitul spectacol desfăşurat în faţa 
ochilor săi: cele două cadavre, crucea împodobită cu flori; pe 
cruce, fata legată de încheieturile de la mâini şi de la picioare; la 
picioarele crucii, Charles în genunchi, zdrobit, prăvălindu-se pe 
spate... 

Pardaillan alergă spre cruce... O prinse cu braţele lui 
puternice, o zgâlţâi, încercând să o ridice, să-i smulgă piciorul 
din alveolă... Crucea se clătina. Şi, în acest moment când pe 
scenă apăru un bătrân cu dreapta ridicată, mai tare, mai 
puternic cardinalii şi episcopii prosternaţi intonau: 

— Domine, salvum fac pontificem nostrum! 

Numai Fausta stătea în picioare. Privirile ei se încrucişază cu 
privirile lui Sixtus al V-lea. 

— În genunchi, fiică a trufiei! rosti papa ridicând trei 
degete... Fii binecuvântată sau blestemată. 

— Fiu al trădării, răspunse Fausta dându-şi capul pe spate, 
această frunte mândră nu se va pleca docil sub securea călăului 
tău. 

În momentul acela, crucea, zdruncinată frenetic, se plecă 
într-o rână. Pardaillan o ridică în braţe şi o aşeză binişor la 
pământ. Într-o clipită tăie frânghia cu care erau legate 
încheieturile Violettei. Îşi apăsă mâna pe pieptul fetei... 

la aceleaşi clipe, Charles d'Angoulême, cu ochii rătăciţi, în 
genunchi, se târa spre Violette. 

Pardaillan îi aruncase o vorba: 

— E-n viaţă! 

Atunci, fără să scoată un cuvânt, nemaiavând în el decât o 
singură idee: să fugă din acest loc blestemat.., uitând până şi de 
Pardaillan, o ridică pe fatăîn braţele sale şi porni în direcţia 
clădirii mănăstirii. 

Când ajunse sub bolta care dădea spre poarta mare de la 
intrare, înţelese că îl părăseau forţele. O pâclă se întinse pe ochi 
şi simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi cum se 
prăbuşeşte. 


Ă ANE 
ÎN FATA MÂNĂSTIRII 


Pentru ca Violette să fie pusă pe cruce, fusese nevoie ca 
Fausta să găsească un executant, un călău tainic. Şi avea un 
asemenea călău la îndemână. Acesta era ţiganul Belgodère, 
adică tatăl aceleia care se numea Jeanne Fourcaud... sau Stella. 

Dar, oricât de puternic ar fi fost simţământul paternităţii 
care se trezise în sufletul crâncen şi necioplit al ţiganului, nici nu 
era nevoie să se facă apel la acest simţământ pentru a-l hotărî 
pe Belgodere să treacă la fapte, căci ura lui împotriva lui Claude 
era de ajuns. 

Ţiganul se afla deci la mănăstire, în spatele vechiului 
pavilion, exact la ora fixată. Violette fusese adusă, mai bine zis 
purtată, întrucât, ameţită fără îndoială de vreo licoare care îi 
amorţise puterile, ea nu s-ar fi putut ţine singură pe picioare. 
Belgodère, cu un gest de bucurie hidoasă, o înşfăcase pe 
nefericita fată, o culcase pe cruce şi o legase zdravăn de mâini 
şi de picioare. Apoi, cu ajutorul câtorva halebardieri, crucea 
fusese înfiptă în groapa săpată încă din ajun de oamenii stareţei. 

In acel moment, Fausta era singură pe esplanadă, cu vreo 
doisprezece soldaţi din gardă. Léonore şi Jeanne Fourcaud 
(Stella) erau închise în pavilion împreună cu Rovenni şi ceilalţi 
schismatici. După ce termină înspăimântătoarea însărcinare, 
Fausta îi spuse lui Belgodère: 

— Bine, poţi să te retragi. Aşteaptă-mă în faţa porţii 
mănăstirii. 

— Şi Stella? mormăi tiganul, care îşi aruncă spre Fausta 
ochii injectaţi cu sânge. 

Şi atunci ea înţelese de ce Belgodere nu mai voise s-o 
părăsească!... Inţelese că omul acesta o va omori cu siguranţă 
dacă nu se va ţine de cuvânt!... Dar Fausta era hotărâtă să i-o 
dea ţiganului pe Stella. 

— Ascultă, îi spuse, du-te cu toată încrederea în locul 
despre care ţi-am vorbit şi, peste o oră, o vei vedea pe aceea pe 
care mi-o ceri. 

In aceeaşi clipă, Belgodere văzu o litieră care se oprea în 
faţa portalului. li recunoscu îndată pe cei doi bărbaţi care 
coborâră din ea. Aceştia erau Farnese şi meşterul Claude. 

Or, cardinalul intrase singur în mănăstire, pe când Claude 
se retrase sub umbra unui stejar mare, aşteptând venirea 
cardinalului împreună cu Léonore şi Violette. Văzându-l, ţiganul 
mormăi: 


— lată-l pe omul care a spânzurat-o pe femeia pe care o 
iubeam... Pe mama fiicelor mele... Pe biata mea Magada!... lată-l 
pe omul care a refuzat să-i spună unui tată locul unde se aflau 
copiii săi! Pe toţi aştrii aducători de nenoroc! Am suferit destul! 
Am aşteptat destul clipa asta!... Mi-a căzut în mână!... 

Belgodère răsuflă din rărunchi, scutură sălbatic din cap şi 
se îndreptă spre Claude. Călăul, văzându-l că se opreşte în faţa 
lui, tresări şi păli la faţă. 

— Ce vrei? îl întrebă cu glas aspru. 

— Nu bănuieşti? întrebă tiganul. 

Şedeau amândoi faţă în faţă, ca doi dulăi enormi, amândoi 
cumpliţi, amândoi fără pic de sânge în obraz. 

— Domnule, zise Claude cu un soi de blândeţe umilă, dacă 
e vorba de fiicele domniei-tale, ţi-am mai explicat... 

— Bravo! rânji Belgodere. Acum îmi spui domnule ca unui 
boier... 

— i-am explicat, îţi zic, că încredinţându-le procurorului 
Fourcaud, credeam că e spre binele lor... Din păcate nu puteam 
prevedea ce avea să i se întâmple acestui om de bine! Dar 
acum, după ce ţi-am îndurat toate ocările, vezi-ţi de drum, 
crede-mă... 

— Mărturiseşte însă că ai greşit smulgându-i tatălui cei doi 
copii ai săi! 

— Da, murmură Claude, ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi, 
aceasta a fost poate crima pe care am ispăşit-o plătind cu 
atâtea dureri. 

— Crima ta, spuse Belgodere eu glas răguşit, ăsta-i 
cuvântul, de data asta ai nimerit cuvântul potrivit: asta a fost 
crima ta!... 

— Nu mi-ai răpit-o pe Violette, aşa cum şi eu ţi le-am răpit 
pe Flora şi pe Stella? 

— Nu-i destul. 

— N-am suferit aceleaşi chinuri pe care le-ai suferit şi tu? 
Nu te simţi destul de răzbunat după ce mi-ai dat copilul pe 
mâna aceleia pe care o ştii, chiar în ziua în care o regăsisem?... 

— Nu-i destul!... 

Pe măsură ce dădea aceste răspunsuri, Belgodere îşi 
îndrepta spinarea şi glasul i se prefăcea în urlet. 

— Vorbeşte, spuse meşterul Claude. Spune-mi de ce mai ai 
nevoie. Îţi voi da orice mi-ai cere! 


— Sânge pentru sânge! Viaţă pentru viaţă! Moarte pentru 
moarte... 

— Fii mulţumit, căci, în curând, n-am să mai fiu!..: 

— Glumeşti, călăule! Ei! Ce-mi pasă mie de moartea ta? 
Meştere Claude, schingiuirea Florei cere schingiuirea Violettei! 

Claude apucă o cracă de stejar care atârna deasupra 
capului său, o rupse, o răsuci, o smulse şi. fioros, cumplit, şuieră 
printre dinţi: 

— Pleacă de-aici... 

— O să plec îndată, zise Belgodère, când fiica mea Stella va 
ieşi din mănăstirea asta. Căci pot să te anunţ că îmi vor da fiica 
înapoi... lar micuța cântăreaţă... 

— Te sfătuiesc să n-o ameninţi aici, în faţa mea. 

— S-o ameninţ? urlă Belgodère izbucnind în hohote de râs. 
Nu mă cunoşti bine, meştere Claude! Eu nu ameninţ! Eu ucid!... 
Şi, dacă ţi-am spus că aveam nevoie de schingiuirea Violettei, 
am făcut-o fiindcă în clipa de faţă ea e schingiuită! 

Claude aruncă craca de stejar. Mâna lui enormă se lăsă pe 
umărul ţiganului, care nu se încovoie sub apăsare, ci continua 
să-l privească drept în ochi. 

— Ce-ai spus? întrebă el aproape în şoaptă. 

— Ţi-am spus, răcni Belgodère, că am legat-o pe fiică-ta de 
o cruce, că douăzeci de străji păzesc crucea asta şi că în clipa 
de faţă îşi dă duhul! Ascultă!... Auzi cum bate clopotul de mort? 

Deodată vorbele i se stinseră. Claude îl prinsese de gât. Ca 
nişte cleşti vii, mâinile i se înfipseră în carne... Ţiganul, vânjos şi 
îndesat, cu forţele sporite de furie, încerca să scape din 
strânsoare zbătându-se cu violenţă. Il apucă şi el de gât pe 
călău. Braţele lui nervoase se ridicară într-un gest fulgerător, 
degetele-i împăroşate se înfipseră în gâtlejul lui Claude... 

Totul dură câteva clipe... In sfârşit, degeţele lui Belgodère 
se desfăcură... capul îi căzu pe umeri. Murise. 

Dangătul funebru al clopotului mănăstirii atrase atenţia lui 
Claude, dar încă nu înţelegea de ce bătea clopotul Brusc, un 
reflux al memoriei îl aduse la realitate. 

— Clopotul de mort! răcni el. 

Şi se năpusti asupra porţii. 

— Stai! strigă o sentinelă, văzându-l pe Claude cum 
înaintează, cu ochii ieşiţi din orbite, cu părul vâlvoi, urlând şi 
alergând în salturi furioase. 


În goana lui, Claude răsturnă omul fără să se oprească, 
doar izbindu-l. Şi aproape îndată după aceea se opri, scoțând un 
urlet de disperare. 

O recunoscuse pe Violette în braţele ducelui de Angoulême. 
Violette, albă ca o moartă. Moartă, fără nici o umbră de îndoială! 

In clipa aceea ducele cel tânăr se clătină... era gata să 
cadă... Claude îşi deschise braţele de uriaş şi primi dubla 
povară: Charles d'Angoulême purtând-o în braţe pe Violette... 

Şi, într-un efort împletit cu furie, îi luă în braţe pe amândoi, 
se năpusti afară, cu ochii roşii fixaţi asupra Violettei, muşcându- 
şi buzele până la sânge să nu tipe, alergând, sărind instinctiv 
spre micul izvor de lângă troiță... izvorul lângă care, odinioară, 
Loise de Montmorency fusese lovită de Maurevert... 

Şi acolo, aşezându-i pe amândoi pe iarbă, îngenunche, îşi 
muie mâinile în apă şi şterse fruntea fetei care, aproape în 
aceeaşi clipă, scoase un suspin şi, zâmbind, rosti în şoaptă: 

— Tată... bunul meu tată Claude! 

Clipele următoare au fost pentru Claude, pentru Violette şi 
pentru Charles, care îşi revenise repede din  leşin, 
nemaipomenite clipe de extaz. 

Charles şi Violette erau într-o stare minunată. Se simțeau 
beţi de fericire, bucuria lor pură strălucea aşa cum soarele 
strălucea pe cer. Dar pentru Claude situaţia era întunecată... 

Deoarece Violette era salvată, deoarece în sfârşit se 
întâlnise cu omul pe care îl iubea, lui îi sosise ceasul să 
dispară... să moară! 

— Tată, spuse Violette, ce ai? De ce nu te simţi fericit în 
asemenea clipe? Plângi, tată?... Plângi în hohote! 

— De bucurie!... Ţi-o jur... 

— Nu, răspunse ea cu o blândă fermitate şi pălind uşor. Nu, 
tată, nu plângi de bucurie... ci de durere... Tată, continuă 
Violette, tu m-ai luat în braţele tale protectoare când eram mică, 
tu mi-ai închinat viaţa întreagă şi mi-ai dat tot ce aveai mai bun 
în tine... Monseniore, te iubesc. În străfundul inimii mele, mi-am 
unit viaţa cu aceea a domniei-tale... Cred că nu te voi uita 
niciodată şi, dacă ar trebui vreodată să ne despărţim, adăugă ea 
cu glas tremurat, aş muri pe loc... 

— O, copila mea! Fiica mea adorată! hohoti meşterul 
Claude. 

— Să ne despărţim? bâigui ducele de Angoulême 


înfiorându-se. Draga mea logodnică, vrei deci să mor? 

— Totuşi aşa se va întâmpla, zise Violette, dacă va trebui 
să-mi capăt fericirea cu preţul nefericirii tatălui meu... Ascultă- 
mă, dragul meu senior, tatăl meu se numeşte meşterul Claude... 

— Copila mea... fie-ţi milă!... Da, fie-ţi milă de bătrânul tău 
tată Claude... Taci!... 

— Tatăl meu, continuă Violette, tatăl meu este un târgoveţ 
din Paris. lată-l. Nu cunosc un altul. El m-a crescut... Lui îi 
datorez faptul că trăiesc... Or, după o lungă despărţire, când m- 
a regăsit mi-a salvat din nou viaţa... Când am vrut să aflu ce 
durere ascunde existenţa acestui om drept, mi-a spus că nu era 
demn să se numească tatăl meu, pentru că pe vremuri a fost 
călăul jurat al oraşului Paris. Monseniore, uită-te la mine, sunt 
fiica meşterului Claude!... 

Charles d'Angoulême, livid, tremurând, se dădu înapoi doi 
paşi şi scoase un soi de geamăt jalnic: 

— Călăul! 

"Cerule, pot muri fericit!" îşi spuse meşterul Claude, 
schimbat la faţă, cu obrazul strălucind de o bucurie supra- 
omenească. 

La aceste cuvinte, luă repede sticluţa cu otravă pe care o 
purta în punga de la brâu şi îi înghiţi conţinutul. Violette, cu ochii 
aţintiţi spre Charles, nu văzuse acest gest! 

Câteva secunde, ochii acestuia, închişi pentru că şi-i 
acoperise cu mâinile. fură săgetaţi parcă de luciri sinistre... Când 
îşi desfăcu mâinile, când privirea lui se întoarse spre Violette, 
fata scoase un țipăt de supremă fericire... Deoarece, în ochii 
logodnicului ei, citise că dragostea învinsese cruda dezvăluire. 

In aceeaşi clipă cei doi îndrăgostiţi se îmbrăţişară... Charles 
o luă de mână pe Violette, se îndreptă spre Claude şi, încă palid 
la faţă, dar cu chipul strălucind de o bărbătească lealitate, rosti: 

— Domnule, îngăduiţi-mi să-l salut în domnia-voastră pe 
tatăl aceleia pe care o ador şi căreia, aici, în faţa domniei- 
voastre, îi închin viaţa... Nu ştiu ce aţi fost. Taina aceasta s-a şi 
risipit din inima mea. Vă întind mâna... 

Charles îşi întinse mâna, înfiorându-se fără să vrea. Claude 
îi luă mâna şi scoase un suspin prelung, murmurând: 

— Acum sunt sigur de fericirea fiicei mele!... 

— O, nobilul meu Charles, bâigui Violette. Te bine- 
cuvântez!... O. bunul meu tată... vei avea şi tu parte de 


fericire!... 

Claude zâmbi. În zâmbetul lui ora desigur toată fericirea şi 
toată dragostea... Aproape în aceeaşi clipă simţi cum o sudoare 
de gheaţă îi mijeşte la rădăcina părului, se clătină, căzu în 
genunchi, apoi, totul începând să se învârtă în jurul lui, se lungi 
la pământ, agăţându-se de iarbă, cu mâinile crispate, 

— Tată! Tată! ţipă Violette căzând în genunchi. 

— Nu-ţi face griji... e de... de bucurie... 

— O! bâigui tânăra înspăimântată. Dar obrazul i se 
descompune... mâinile lui se fac ca de gheaţă... Doamne, tata 
va muri? 

Trupul lui Claude se înţepeni. Un zâmbet îi ilumina obrazul 
desfigurat şi, cu un glas nespus de dulce, răspunse: 

— Va muri... da!... Mor... Copila mea, mor de fericire... ce 
sfârşit frumos! Monseniore, binecuvântarea mea îţi va călăuzi 
viaţa... Îţi încredinţez această copilă... Adio, dă-mi mâna, copila 
mea... 

Într-un ultim efort, prinse mâna Violettei... O duse la buze şi 
închise ochii... 

Violette, zdrobită de durere, îşi înfunda suspinele într-un 
fald al mantiei pe care-l trăsese peste obraz, dar ducele de 
Angoulême, aruncând o privire în juru-i, zări sticluţa care se 
rostogolise până aproape de marginea izvorului. Tresări şi se 
uită la mort cu o privire plină de milă profundă... 

Se aplecă, luă sticluţa şi, pentru ca logodnica lui să n-o 
vadă, pentru ca ea să poată păstra pe veci iluzia dulce pe care 
voise să i-o dea călăul, vâri recipientul în apa curată a 
izvorului... 

În clipa aceea o tânără ieşi din mănăstire, se opri o clipă nu 
departe de stejarul sub care zăcea Belgodere gâtuit, aruncă în 
jurul ei o privire rătăcită şi, zărindu-i în sfârşit pe Charles 
d'Angoulême şi pe Violette, alergă înnebunită de groază şi se 
aplecă asupra Violettei. 

— Dragă şi scumpa tovarăşă de captivitate, murmură ea. 
Suntem deci libere!... Dar cu preţul câtor orori! 

Violeta, ridicându-şi faţa scăldată în lacrimi, o recunoscu pe 
Jeanne Fourcaud, se ridică şi i se aruncă în braţe, hohotind: 

— Tatăl meu a murit! 

Era într-adevăr fiica lui Belgodère! 

Ducele de Angoulême socoti că sosirea acestei copile 


frumoase, pe care nu o cunoştea, dar care părea că o iubeşte cu 
duioşie pe logodnica lui, îi va fi de ajutor. Îi şopti câteva cuvinte 
la ureche Jeannei Fourcaud, care o duse pe Violette departe de 
trupul nefericitului călău. 

Câţiva ţărani, locuitori ai cătunului, se apropiară. Charles le 
făcu semn şi. dându-le un ban de aur. li convinse să ia cadavrul, 
care fu aşezat într-o colibă. Leşul lui Belgodere fu îngropat chiar 
în locul unde căzuse. 

Pe când Jeanne Fourcaud, în coliba unde se odihnea trupul 
meşterului Claude, încerca s-o consoleze pe Violette, Charles 
d'Angoulême se apropiase de mănăstire. Neliniştit de soarta lui 
Pardaillan, era gata să intre în mănăstire când îl văzu că apare. 

Cavalerul părea foarte calm. Dar Charles îl cunoştea prea 
bine şi, după unele semne, văzu că Pardaillan era răscolit de o 
emoție violentă. Se mulţumi deci să-l pună la curent cu cele 
petrecute lângă izvor. 

— Bine, zise Pardaillan dând din cap. Acum, monseniore, nu- 
ţi mai rămâne decât să-ţi conduci logodnica la Orleans. 

— Şi domnia-ta, dragă prietene?... Te încunoştinţez că nu 
voi pleca fără domnia-ta... 

— Trebuie, răspunse Pardaillan. Dealtfel nu vom sta multă 
vreme despărțiți. De îndată ce voi isprăvi la Paris o treabă 
anume, care mă reţine aici, voi veni să te caut la Orleans. 

După o scurtă discuţie, Charles se lăsă convins. Trebuia 
neapărat s-o pună pe Violette într-o deplină siguranţă. Şi, după 
ce cavalerul îi mai făgădui o dată că va veni să-i caute la 
Orleans, se aruncă în braţele acestuia spre a-şi lua rămas bun, 
apoi se întoarse în coliba unde Violette îşi jelea tatăl. 

Ducele de Angoulême îşi petrecu ziua căutând o litieră 
pentru logodnica sa şi un cal pentru el. A doua zi de dimineaţă, 
odată cu răsăritul soarelui, meşterul Claude fu înmormântat. 
După ceremonie, Charles o ajută pe Violette să se urce în litiera 
în care luă loc şi Jeanne Fourcaud. Sări în şa şi mica trupă porni 
la drum, înconjurând Parisul pentru a intra pe calea care ducea 
spre Orleans. 

Îndată ce litiera porni, ducele de Angoulême văzu doi 
zdrahoni venind în goana mare. Îl recunoscu mai ales pe Picouic, 
datorită căruia o putuse salva pe Violette. 

Într-adevăr, lui Picouic îi venise ideia să se ducă la hanul 
Deviniere şi, intrând în Paris la ceasul când se deschiseseră 


porţile oraşului, îi găsise în han pe Pardaillan şi pe Charles, care 
se pregăteau să se ducă la întâlnirea cu Maurevert, fixată chiar 
în ziua aceea... Şi Picouic le spuse tot ce se petrecea în 
mănăstirea din Montmartre, implorându-i să se ducă acolo cât 
mai repede cu putinţă. 

Deci Picouic şi Croasse, după scena cumplită care se 
desfăşurase lângă pavilionul abației, se reîntâlniseră şi, când îl 
văzură pe tânărul duce gata de plecare, se apropiară de el. 

— Monseniore, strigă Picouic, nu ne lăsaţi în părăsire!.,. 

Charles fu mişcat de milă... şi, la urma urmelor, lui Picouic îi 
datora în parte fericirea prezentă. 

— Ei bine, răspunse el zâmbind şi aruncându-le câţiva bani, 
luaţi să aveţi cu ce vă plăti drumul de aici până la Orleans. 
Odată ajunşi acolo, căutaţi-mă şi, dacă o să vă placă slujba la 
mine, ei bine, am să vă angajez şi veţi rămâne cu mine! 


XVII 
RECUNOŞTINŢA FAUSTEI 


Primul impuls al cavalerului de Pardaillan fusese să-l 
însoţească pe tânărul duce. Într-adevăr, de vreme ce Violette 
era salvată, restul nu-l mai privea deloc. In clipa aceea îl fulgeră 
un gând: 

"Maurevert!" 

Fără nici o îndoială, Maurevert ştia ce urma să se petreacă 
în mănăstire!... Maurevert îi dăduse întâlnire tocmai în ziua 
aceea, la ora prânzului, lângă poarta Montmartre, şi îi spusese: 

"Nu numai că vă voi spune unde se află micuța cântăreaţă, 
dar vă voi conduce la ea... o veţi vedea!" 

Dacă Maurevert îi dăduse întâlnire lângă poarta Mont- 
martre, însemna că voise să-l conducă la abație! Dacă întâlnirea 
era prevăzută pentru ora prânzului, însemna că alesese această 
oră pentru ca să ajungă prea târziu. Da, în planul lui Maurevert, 
el şi tânărul duce trebuiau să o vadă pe micuța cântăreaţă... dar 
nu trebuiau să o vadă decât pe la ora unu după prânz, pe când 
ea fusese răstignită la ora nouă de dimineaţă! 

Pardaillan se cutremură. Un val de ură i se urcă spre creier 
gândindu-se la o trădare atât de ticăloasă. În clipa aceea privirea 
i se îndreptă spre Fausta şi spre bărbatul care, îmbrăcat ca un 
târgoveţ, era aclamat de episcopii şi de cardinalii adunaţi acolo. 


Şi îl recunoscu pe domnul Peretti... morarul căruia îi salvase sacii 
cu aur!... 

— Papa! murmură Pardaillan. Papa şi papesa faţă în faţă! 

—În genunchi! repetă Sixtus la V-lea ridicându-şi dreapta în 
semn de ameninţare. În genunchi! Sau te leg de crucea asta! 

Fausta nu căzu în genunchi. Işi sumeţi capul mândru. 
Expresia ei calmă contrasta straniu cu chipul bătrânului, răvăşit 
de furie... Din vârful buzelor, cu un dispreţ care dovedea cel 
puţin un curaj gata să înfrunte orice încercare, rosti aceste 
cuvinte: 

— Papă al minciunii, azi ţi-ai ieşit din fire! Ucide-mă daca 
îndrăzneşti! Nu ţi-o voi lua înainte în groapă decât cu foarte 
puţin, dar nu vei obţine din partea mea supunerea pe care o 
speri! 

Glasul ei abia se ridicase la diapazonul dispreţului. Rostind 
ultimele cuvinte, urcă fără grabă treptele de marmură şi se 
reaşeză pe tron, 

— Pe Dumnezeul din ceruri! mormăi Sixtus al V-lea. Ce 
cutezătoare este erezia! Ce nemăsurat orgoliu are schisma! 
Străjeri! Femeia asta trebuie să moară!... 

Se iscă o forfotă. Soldaţii lui Sixtus şi halebardierii Faustei 
se îndreptară iute spre estrada de marmură.. Fausta, în această 
clipă supremă în care era la un pas de moarte, nu făcu nici un 
gest de apărare. Văzu lucirea suliţelor şi a jungherelor, auzi 
vuietele încăierării care se îndreptau spre ea... 

În clipa asta când se pregătea să moară aşa cam trăise, 
într-o atitudine de neţărmurit orgoliu, dintr-un salt, un bărbat se 
aruncă dinaintea ei... 

Acest bărbat, cu un gest care impune mulțimilor spaimă de 
moarte, scoase din teacă o spadă lungă, lată şi solidă. Indreptă 
vârful acestei spade spre pieptul lui Sixtus al V-lea, care stătea 
în picioare pe ultima treaptă a estradei, şi rosti: 

— Sfinte Părinte, mi-ar părea rău să vă ucid, dar, dacă nu 
veţi opri această haită de lupi, veţi fi mort! 

Sixtus făcu un semn disperat... Străjile se opriră pe loc, 
neîndrăznind să mai facă nici un pas şi nici un gest, căci era 
prea limpede că bărbatul înarmat cu spadă n-avea decât să-i 
împingă vârful... şi se isprăvea cu papa... 

— Pardaillan! murmură Fausta într-un suspin de bucurie, de 
renaştere la viaţă şi de admiraţie. 


— Domnule, zise Sixtus cu glas ferm, aţi îndrăzni să-l loviți 
pe suveranul pontif al creştinătăţii? 

— Tot aşa cum domnia-voastră îndrăzniţi să loviți femeia 
aceasta! 

În aceeaşi clipă, Pardaillan se apropie de papă, pe când 
străjile încercau să vadă dacă nu l-ar fi putut lovi pe negândite şi 
fără primejdie pentru Sixtus. 

— Nu mişcaţi, copii! zise papa. Dumnezeu va încheia 
această vrajbă întru lauda sa! 

— Cu siguranţă! zise Pardaillan cu ton rece. Nu înţeleg de 
ce oamenii vor cu tot dinadinsul să-l amestece pe Dumnezeu în 
faptele lor... Doamnă, binevoiţi să coborâţi... lar voi, cei de 
acolo, nici o mişcare! Daţi-vă la o parte!... Coborâţi, doamnă!... 
(Fausta, uluită, fermecată, îmblânzită, dominată, se supuse.) 
Aşa, bine!... Acum duceţi-vă spre aşa pavilionului acela. Aţi 
ajuns?... Atenţie, voi cei de colo! 

În acelaşi moment, Pardaillan îl lăsă liber pe Sixtus al V-lea. 
Dintr-un salt sări de pe estradă. Douăzeci de junghere se 
ridicară, douăzeci de sulițe sau halebarde se încrucişară... 

Pardaillan se năpusti aşa cum se năpustea totdeauna în 
mulţime, adică drept în faţa ochilor, fără să scoată o vorbă, cu 
vârful spadei aţintit pretutindeni în acelaşi timp.in faţă, la 
stânga, la dreapta, sângele ţâşni. blesteme sălbatice răsunară 
şi, aproape în aceeaşi secundă, fără o rană, dar cu pieptarul 
sfâşiat în două sau trei locuri, ajunse la uşa pavilionului, dădu 
buzna înăuntru şi se încuie... Cât ai clipi baricadă cele două uşi. 

Fausta se aşezase într-unui dintre fotoliile aduse acolo 
pentru cardinali şi, acoperindu-şi faţa cu vălul, pradă acelei 
cumplite emoţii care o cuprinsese şiin catedrala din Chartres, 
medita... 

Pardaillan, în timpul acesta, termină ce avea de făcut, pe 
când afară strigătele de moarte răsunau şi mai vârtos, iar 
străjile lui Sixtus al V-lea încercau să dărâme uşa. Când fu sigur 
că izbutise să câştige cel puţin o oră de răgaz. Pardaillan începu 
să bată în uşă, strigând cu un glas care acoperi urletele de 
moarte: 

— Puţină linişte, ce dracu! Aşa nu ne putem înţelege.!... 
Vreau să vorbesc cu stăpânul vostru! 

Fără îndoială că Sixtus al V-lea făcu un semn, întrucât, 
curând, tăcerea se restabili treptat. 


— Venerabile şi sfinte părinte al creştinătăţii, zise 
Pardaillan, sunteţi aici? 

— Ce vrei? răspunse un glas aspru pe care nu-l cunoştea şi 
care era al lui Rovenni. 

— Nu vreau nimic, -zise Pardaillan. Binevoiţi doar a-i aminti 
domnului Peretti că într-o anumită împrejurare şi într-o anumită 
moară n-a avut de ce să se plângă de mine... 

— Serviciul pe care omul acesta ni l-a făcut atunci este 
anulat prin neobrăzarea şi amenințările criminale de astăzi, rosti 
glasul papei. Cardinale, întrebaţi-l dacă asta-i tot ce vrea să ne 
spună şi adăugaţi că, în semn de recunoştinţă pentru acel 
serviciu din trecut, îi acord o oră pentru a-şi spune rugăciunile... 

— Ai auzit? tună glasul lui Rovenni. 

— Da. Spuneţi-i sanctităţii-sale că în mai puţin de trei ore, 
cât vă trebuie desigur pentru a sparge uşa aceasta, deci înainte 
de a se scurge trei ore, mănăstirea va fi ocupată de nişte 
oameni care nu vor avea poate pentru Sfântul Părinte tot 
respectul pe care îl am eu... şi ăsta-i un alt serviciu pe care i-l 
fac sanctităţii-sale! 

— Nelegiuitule! Mizerabile! Neruşinatule! răcni Rovenni. 
Străjeri, spargeţi uşa! 

Dar papa făcu un gest şi haita se opri. 

— L-am văzut, l-am studiat şi l-am cântărit pe omul acesta, 
spuse el. Este întruchiparea cutezanţei. La moara de pe colina 
Saint-Roch a făcut minuni. Să plecăm! Rovenni, te voi aştepta cu 
însoțitorii domniei-tale la Lyon. De acolo ne vom duce în Italia şi 
la Roma... Dragul meu Rovenni, spune-le însoţitorilor domniei- 
tale că se vor bucura cu toţii de o deplină indulgență... fără să 
mai vorbim de rest. În ceea ce te priveşte, ştii ce te aşteaptă... 
Acum, să pornim la drum. Ar fi groaznic ca spre sfârşitul vieţii 
mele să am durerea de a-i vedea pe cei mai buni dintre ai noştri 
gâtuiţi de nişte tâlhari!... 

După ce rosti aceste cuvinte, Sixtus al V-lea se îndreptă 
spre pavilion. 

— Fiule, eşti aici?... 

— Desigur, Sfinte Părinte, cu toată smerenia! răspunse 
Pardaillan. 

— Primeşte, deci, binecuvântarea mea: este singura 
răzbunare pe care o voi face împotriva domniei-tale. Adio. Dacă 
întâmplările vieţii aventuroase pe care o duci te vor duce într-o 


bună zi la Roma şi dacă voi mai fi încă pe lumea asta, vino fără 
teamă să baţi la porţile Vaticanului. În lipsa lui Sixtus al V-lea, îl 
vei găsi desigur acolo pe domnul Peretti, morarul de pe colina 
Saint-Roch... 

— Sfinte Părinte, strigă Pardaillan. primesc cu bucurie 
binecuvântarea pe care mi-aţi dat-o, dar cu şi mai mare bucurie 
invitaţia domnului Peretti, pe care l-am considerat totdeauna un 
om foarte dibaci! 

— Tâlharule! murmură Sixtus al V-lea care, totuşi, nu se 
putu stăpâni să zâmbească. 

Şi se îndepărtă, urmat de ostaşi şi de gentilomi, pe când 
corul schismaticilor în sfârşit împăcaţi, cu Rovenni în frunte, 
intona cu o râvnă mai mare ca oricând imnul Domine, salvum 
fac pontificem... 

În fond şi cu toate că Fausta îi scăpa din mână, scopul lui 
Sixtus al V-lea era atins: distrusese schisma, lovind-o în plin. 

O jumătate de oră după plecarea papei, Pardaillan, 
nemaiauzind nici un zgomot, se încumetă să dărâme în parte 
fortificațiile pe care le ridicase în pavilion. Când crăpă uşa, văzu 
că atât estrada cât şi esplanada erau pustii. Atunci ieşi, inspectă 
tot terenul grădinii de legume şi nu văzu nici ţipenie de om. 

Se întoarse la esplanadă şi, dus pe gânduri, se opri lângă 
crucea culcată la pământ... crucea pe care Fausta îi poruncise 
lui Belgodere s-o lege pe Violette. 

— Biata cântăreaţă! murmură el înduioşat. De ce să fie 
supusă unui asemenea supliciu? N-are altă vină decât că-i prea 
frumoasă... 

Pardaillan se întoarse şi o văzu pe Fausta. Femeia aceasta 
extraordinară părea că nu încearcă nici o emoție după scenele 
tragice care se petrecuseră, nici după primejdia din care 
scăpase. 

Fausta îl cântări câteva secunde, căutând poate să stră- 
pungă cu privirea învelişul de ironie şi de nepăsare care masca 
chipul cavalerului. 

— Mi-ai salvat; viaţa, zise ea în cele din urmă. De ce? 

Pardaillan îşi întoarse chipul fin, pe care razele soarelui 
aşterneau în clipa asta un fel de aureolă. 

— A! exclamă el. Dacă îmi vorbiţi astfel, doamnă, dacă 
ieşim din nebunia furioasă a ereziilor, a răstignirilor, dacă 
scăpăm de coşmarul devenit mortal pentru nefericita asta şi 


pentru prelatul acesta (arăta spre cadavrul Leonorei şi al lui 
Farnese), dacă reintrăm în sfârşit în firesc, vă răspund doar atât: 
am văzut o femeie care era gata să fie ucisă, am văzut nişte 
fiare sălbatice năpustindu-se cu răcnete de moarte asupra unei 
făpturi fără apărare şi, fără să mă întreb nici de ce, nici cum, m- 
am pomenit cu spada în mână dinaintea dihăniilor... 

— Aşadar, reluă Fausta, dacă oricare alta s-ar fi aflat în locul 
meu, ai fi apărat-o. 

— Negreşit! răspunse Pardaillan. 

Fausta, gânditoare, îşi plecă fruntea, poate pentru a-şi 
ascunde paloarea care îi năpădea obrajii. 

— Acum, doamnă, continuă cavalerul, vreţi să-mi îngăduiţi 
a vă pune şi eu, la rândul meu, o întrebare?... Da?... lat-o: de ce 
domnul de Maurevert mi-a dat întâlnire tocmai azi la prânz, 
lângă poarta Montmartre?... 

— Pentru că aşa i-am dat poruncă, răspunse calm Fausta. 
Pentru că Maurevert trebuia să te aducă aici într-un moment 
când triumful meu era asigurat, pentru că, fără trădarea alor 
mei, ai fi fost încercuit aici de oamenii lui de Guise şi, în sfârşit, 
pentru că trebuia să ies din mănăstire lăsându-ţi cadavrul lângă 
aceste două leşuri... 

Un fior străbătu trupul lui Pardaillan. În inima lui se 
dezlănţui dorinţa frenetică de a sări asupra acestei femei şi de 
a-i zdrobi capul, ca unei vipere... 

Timp de câteva secunde, Fausta crezu că Pardaillan avea s- 
o ucidă... Totuşi, el nu făcu nici o mişcare... Chipul lui îşi 
recăpătă înfăţişarea de cutezanţă nepăsătoare şi bunul 
Pardaillan se porni pe râs, se înclină şi, cu glas lipsit de orice 
urmă de amărăciune, răspunse: 

— Regret cu adevărat, doamnă, că dorinţele domniei- 
voastre n-au găsit un mai mare răsunet în ceruri. Pot oare, 
înainte de a vă părăsi, să vă fiu de folos cu ceva? 

Fausta se făcu albă ca varul. Orgoliul ei suferea mai mult 
decât suferise vreodată. Se simţea strivită, jignită de 
generozitatea aceasta simplă şi zâmbitoare, care i se păru cel 
mai sfruntat dispreţ. Ochii i se aburiră de lacrimi. 

O forţă necunoscută o împingea spre acest bărbat pe care 
ar fi vrut să-l omoare şi pe care îl adora. Amintirea din catedrala 
de la Chartres îi străbătu mintea ca un fulger... Auzi ca prin vis 
răspunsul lui Pardaillan: 


"Am iubit... o iubesc mereu pe fata cea moartă, moartă 
pentru lume, dar veşnic vie în inima mea! Pe domnia-voastră nu 
vă iubesc, nici nu vă, voi iubi vreodată..." 

Şi vorbele pe care le striga înăuntrul ei îngheţară pe buzele- 
i albe. Rămase încremenită în atitudinea ei orgolioasă... Şi ura, 
împreună cu ruşinea înfrângerii, triumfară încă o dată! 

— Domnule de Pardaillan, zise ea zâmbind, într-adevăr aş 
avea să-ţi cer a-mi face un ultim serviciu: mă tem ca nu cumva 
plecarea oamenilor lui Sixtus să fie o capcană... Păzită de sabia 
domniei-tale, nu m-aş teme nici de o armată. Dar poate că nu 
vrei să mă însoţeşti până în Paris? 

— Şi de ce nu, doamnă? răspunse Pardaillan. 

— Mulţumesc, domnule, zise Fausta fără măcar să tresară. 
Binevoieşte deci să mă aştepţi în faţa porţii mănăstirii. Peste 
câteva clipe voi veni şi eu... 

Cavalerul o salută ridicându-şi pălăria, dar fără să se 
încline, apoi, cu pas liniştit, fără să se întoarcă, se îndepărtă şi 
străbătu grădina de legume. 

Atunci Fausta privi în jurul ei şi văzu cele două trupuri 
prăbuşite lângă cruce: Farnese şi Léonore înlănţuiţi în 
îmbrăţişarea ultimului sărut pe care îl căutase iubitul... Un 
zâmbet firav îi strâmbă buzele. 

"Cel puţin omul ăsta şi-a primit pedeapsa trădării, se gândi 
ca. Pe când ceilalţi, mizerabilul Rovenni, laşii, nebunii ceilalţi, de 
trei ori nebuni..." 

În clipa aceea stareţa, Claudine de Beavwvilliers, apăru 
palidă şi tremurând: _ 

— O, doamnă! Ce catastrofă... Suntem înfrânte... Infrânte!... 

— Cine-ţi spune că sunt înfrântă? o mustră Fausta. Oare eu 
pot fi înfrântă?... Biata mea fiică, spaima te face să-ţi pierzi 
minţile. Dar eu nu uit ce datorez... M-ai slujit bine şi n-ai nici o vină 
dacă din pricina unui incident realizarea proiectelor mele 
întârzie cu câteva zile. Trimite deci pe cineva la palatul meu 
chiar azi, şi suma făgăduită îţi va fi înmânată... 

Claudine se înclină, exclamând bucuroasă: 

— Sunteţi mai mult decât puterea, sunteţi generozitatea 
însăşi! 

— Te înşeli, zise cu răceală Fausta, ştiu doar să-mi plătesc 
datoriile, de bani, de prietenie... sau de ură. Ai grijă ca aceste 
două leşuri să fie îngropate în cimitirul abației... 


Fausta se îndreptă spre casa stareţei, care o ajută să-şi 
scoată costumul greu şi splendid, religios şi regal deopotrivă. 
Apoi Fausta cobori şi, dinaintea porţii abației, îl găsi pe 
Pardaillan care o aştepta. 

Litiera, care îi adusese pe prinţul Farnese şi pe meşterul 
Claude, se afla tot acolo. Calul bărbatului care venise să-i caute 
era legat de un belciug. Pardaillan sări în şa, Fausta se urcă în 
litieră şi grupul se îndreptă spre Paris. Atâta vreme cât se aflară 
în afara zidurilor, Fausta, printr-o crăpătură a perdelelor, îşi ţinu 
privirea pironită asupra cavalerului, care călărea lângă litieră. 
Pardaillan va intra, va îndrăzni să intre în Paris?... 

Ajunseră la porţile oraşului: Pardaillan trecu pe podul mobil 
şi intră sub bolți. Atunci, Fausta, cu un fulger de bucurie în ochi, 
se lăsă să cadă pe pernele litierei murmurând: 

"Smintitul!... 

XVIII 
MAUREVERT 


Când Pardaillan coborâse panta colinei, privise în zare şi 
inspectase împrejurimile porţii Montmartre. Ora stabilită de 
Maurevert trecuse. Şi Pardaillan bănuia că omul era la curent cu 
cele petrecute în mănăstire. De aceea nu fu mirat că nu-l 
zăreşte pe Maurevert. 

Trecuse deci de poartă şi o porni pe strada Montmartre. În 
clipa când se mistui sub bolta porţii, un cap palid apăru dintr-un 
tufiş, doi ochi arzători îl escortară câteva clipe şi omul, ieşind din 
ascunzătoare, rămase nemişcat, agitat de un tremur de bucurie 
sălbatică. 

Era Maurevert... 

Rosti acelaşi cuvânt ca şi Fausta: 

— Smintitul!... 

Maurevert fusese la Blois. Acolo îşi îndeplinise misiunea de 
spionaj pe care i-o încredinţase de Guise. Apoi, punând mâna pe 
toate datele precise despre garnizoana castelului, despre 
obiceiurile lui Henric al III-lea, în sfârşit despre posibilitatea de a 
ataca persoana şi anturajul regelui, se întorsese la Paris aşa 
încât să poată fi în ziua de 21 octombrie, la ora prânzului, în 
împrejurimile porţii Montmartre. 

In seara de 20 octombrie, se afla la Paris. A doua zi de 
dimineaţă se pregăti, îşi luă armele necesare şi, când fu echipat, 


îmbrăcat cu pieptarul de zale pe sub tunică şi cu platoşa de 
piele groasă peste tunică, deci când fu gata, îşi dădu seama că 
mai avea încă patru ore înaintea lui. Dar nu mai putea sta 
locului şi, ieşind, se duse drept spre poarta Montmartre şi alese 
un loc de unde putea să vadă totul fără să fie văzut. 

Tolănindu-se pe iarbă, la adăpostul unui desiş, îşi făcu un 
ochete prin frunzişul des şi nu se mai clinti, rămânând cu 
privirea ţintuită asupra porţii. Zâmbea ne-desluşit şi încerca să 
socotească timpul care îl mai despărţea de ora prânzului. Apoi 
îşi imagină scena... 

Pardaillan şi Charles d'Angoulême apărând... şi el, ieşindu- 
le în întâmpinare, cu chipul grav, aşa cum se cuvenea, şi zicând: 

"Domnilor, v-am făgăduit ca astăzi, la ora prânzului, să mă 
aflu aici... şi iată-mă! V-am făgăduit că astăzi o veţi vedea pe 
aceea pe care o căutaţi... Urmaţi-mă şi o veţi vedea!" 

Şi o pornea îndată spre mănăstire... intra... şi acolo, ce se 
va întâmpla? Habar n-avea... Dar ştia bine că Fausta 
pregătise probabil o capcană în care Pardaillan avea să-şi afle 
sfârşitul. 

În clipa aceea fu scuturat de un fior şi era cât pe ce să 
scoată un țipăt: trei bărbaţi ieşiseră pe poarta Montmartre şi se 
îndreptau în goana calului spre mănăstire.!... 

Îi recunoscu de îndată pe primii doi: erau Pardaillan şi 
Charles d'Angoulême. Pe-al treilea nu-l cunoştea şi dealtfel abia 
dacă îl văzu la faţă... 

Maurevert era uluit de grozăviile pe care le întrezărea. Dacă 
Pardaillan se arăta la ora asta, însemna că nu pe el îl căuta! Cu 
atât mai bine! Pardaillan urca coasta spre mănăstirea unde el ar 
fi trebuit să-l conducă!... Pardaillan fusese deci prevenit!... 

"Of! mormăi Maurevert muşcându-şi mâinile. Simt că 
înnebunesc! Diavolul ăsta iar o să-mi scape!" 

Îşi şterse fruntea şiroind de sudoare şi, dat fiind că 
Pardaillan dispăruse la un cot al drumului, se ridică, ieşi din 
ascunzătoare şi, la rândul său, porni spre mănăstire. 

Două ceasuri mai târziu, când cobori colina Montmartre, 
Maurevert plângea... Pusese puternic zguduit. Se simţea slab ca 
un copil. Nu mai era nici o speranţă. Totul se sfârşise... 

Cum de-i trecuse prin minte să se ascundă din nou în tufişul 
unde se tupilase de dimineaţă? Ce mai spera să se întâmple?... 
Deodată îl zări pe Pardaillan, escortând litiera Faustei! 


Maurevert nu se întrebă de ce Fausta şi Pardaillan se 
întorceau împreună. De îndată ce văzu că Pardaillan trecuse de 
poartă, se întoarse în Paris. Tocmai trecea un curier al armatei, 
Maurevert îl sili să descalece, sări în şa şi,În goana mare, porni 
spre palatul de Guise 

Ducele stătea la sfat în cabinetul său. Maurevert dădu 
brutal la o parte străjile şi slugile, deschise uşa, se îndreptă spre 
de Guise, care îl privi uimit, şi spuse: 

— Monseniore, Pardaillan se află în Paris! 

De Guise, care se pregătea să-l certe aspru pe intrus, păli la 
auzul acestor cuvinte. 

— Monseniore, repetă Maurevert, duşmanul neînduplecat al 
domniei-voastre, acela căruia îi datoraţi înfrângerea de la 
Chartres, a intrat adineauri în Paris... 

— Trebuie să punem mâna pe păcătos! strigă Maineville. 

— Linişte, Maineville! zise ducele de Guise. la să vedem, 
Maurevert, să stabilim când şi cum l-ai întâlnit?... Şi, mai întâi de 
toate, de când te-ai înapoiat? 

— De un ceas, monseniore. Tocmai veneam aici când l-am 
văzut pe Pardaillan care mergea cât se poate de liniştit, venind 
dinspre poarta Montmartre pe unde abia trecuse. O, 
monseniore! Vă rog să mă credeţi că abia m-am putut stăpâni 
să nu-l provoc pe loc pe diavolul ăsta... dar m-am gândit că 
vânatul vă aparţine... 

De Guise scrâşni din dinţi. Îndrăzneala neobrăzată a lui 
Pardaillan de a pătrunde în Paris în plină zi şi fără să-şi dea 
osteneala să se ascundă îl umilea şi îl scotea din fire. 

In aceeaşi clipă un valet al ducelui intră şi vesti: 

— A venit un om care aduce un mesaj din partea doamnei 
prințese Fausta. 

Maurevert se dădu câţiva paşi îndărăt, înfiorându-se. Dacă 
ducele avea cunoştinţă despre legăturile sale tainice cu Fausta, 
era pierdut! De Guise făcu un semn. Omul anunţat intră în 
încăpere şi făcu o plecăciune în faţa ducelui. 

— Vorbeşte! îi spuse acesta. 

— Domnule, zise omul, doamna prinţesă a ieşit de 
dimineaţă din Paris pentru o pricină pe care nu o cunosc. După 
obicei, feluriţi slujitori erau aşezaţi din loc în loc pe drumul pe 
care trebuia să-l străbată înălţimea-sa pentru cazul când 
aveau .să primească vreo porunci. Eram lângă poarta 


Montmartre. (Maurevert ciuli urechea.) Am văzut când s-a întors 
litiera înălţimii-sale. Fireşte, nu m-am mişcat din loc. Dar, când 
litiera a trecut pe lângă mine, am văzut cum perdelele s-au dat 
puţin la o parte şi sulul acesta de hârtie mi-a căzut la picioare,In 
acelaşi timp am auzit următoarele cuvinte: Palatul de Guise!... 
Atunci, am venit, domnule, şi iată hârtia... 

De Guise desfăcu iute sulul şi citi următoarele cuvinte: 
"Porunciţi să fie încercuită insula Cité, acolo îl duc pe Pardaillan. 
— F" 

— Ei, aveai dreptate, Maurevert! exclamă ducele. Deci 
pornim la vânătoare!... Bussi, ia o sută de oameni de la 
Châtelet, postează cincizeci pe podul Notre-Dame şi cincizeci pe 
Podul-cel-Mic!... Maineville, ia o sută de oameni de la Arsenal: 
cincizeci la podul Zarafilor şi cincizeci la podul Saint-Michel... 
Maurevert, ia o sută do oameni de la Temple, pe cincizeci îi duci 
la Podul-cel-Nou şi cincizeci să stea la Podul Porumbeilor. Eu voi 
aştepta în piaţa catedralei Notre-Dame cu toţi cei pe care îi ura 
aici. Păcătosul e în Cit€!... Chiar de-ar trebui să dărâm tot ce se 
află pe insulă, de data asta n-o să-mi scape din mână! 


XIX 
ÎNCĂIERAREA DIN INSULA CITE 


Pe când ducele de Guise pregătea de luptă patru sute de 
oşteni pentru a pune mâna pe un singur om, ce se întâmpla cu 
cavalerul de Pardaillan, pricină fără voie a unei asemenea 
tulburări? 

Pardaillan  străbătuse Parisul, călărind tot timpul la 
cincisprezece paşi în faţa litierei Faustei. Intrase în insula Cite si 
se oprise în faţa sinistrei case de fier. Sări din şa şi întinse braţul 
pentru ca Fausta să se poată sprijini de el la coborârea din 
litieră. 

Pardaillan se pregătea să bată în poartă, dar poarta se 
deschise. Fausta îl pironi cu privirea pe Pardaillan. 

— Pot îndrăzni să te rog, zise ea, să te odihneşti câteva 
clipe în casa mea? 

O secundă Pardaillan fu ispitit să împingă sfidarea până la 
capăt, dar amintirea destul de hidoasă a vârşei din împletitură 
de fier nu-i inspira decât gânduri pline de neîncredere. 

— Doamnă, rosti el cu un zâmbet care spunea multe, 


cunosc interiorul acestui măreț palat, deci n-am nimic de 
câştigat de pe urma unei noi vizite şi, dealtfel, de când cu o 
anumită aventură pe care am avut-o tocmai într-o casă din Cite, 
n-aveţi idee cât de tare nu rabd să fiu închis, adică în aşa hal 
încât acum îmi petrec nopţile sub cerul liber... Ce trebuie să fac 
cu calul acesta? 

— Păstrează-l! zise grav Fausta. Dacă nu în numele unei 
prietenii, cel puţin în amintirea mea. 

Pardaillan legă animalul de um belciug şi răspunse: 

— Din păcate, doamnă, nu sunt decât un sărman gentilom 
fără casă şi fără grajduri... Mai am un cal înşeuat. Dacă l-aş 
primi şi pe acesta, pe- care binevoiţi să mi-l oferiţi, aş fi silit să-l 
las să moară de foame. Acestea fiind zise, doamnă, îngăduiţi-mi 
să mă retrag... 

— Nu te rețin, domnule, zise Fausta. Adio şi îţi mulţumesc 
din nou! 

Pardaillan făcu o plecăciune adâncă, pe când Fausta intră în 
palat. 

Acum Pardaillan mergea, fără să se grăbească, de-a lungul 
fluviului şi astfel ajunse nu departe de podul Notre-Dame, în 
momentul când o trupă de vreo cincisprezece călăreţi lua poziţie 
pe acest pod. 

"Ce vrea să însemne asta?" se întrebă el. "Ori ce-o fi, să ne 
punem la adăpost!" 

Făcu deci un ocol şi ajunse în strada Juiverie, de unde izbuti 
să constate că podul Notre-Dame era păzit. Dealtfel nici pe 
departe nu-i trecea prin minte că despre el era vorba. Făcu 
stânga-mprejur şi, mergând pe strada Juiverie, se îndreptă spre 
Podul-cel-Mic. După o sută de paşi se opri. Şi acolo se afla o 
trupă de călăreţi şi lanţul era întins! 

Fără să-i pese de altceva decât de timpul pierdut, se 
îndreptă deci spre strada Barillerie. Din partea asta putea să 
iasă pe cheiul Megisserie peste podul Zarafilor, sau pe strada 
Harpe peste podul Saint-Michel. Dar cavalerul văzu, nu fără să 
se înfioare, că şi aceste două poduri erau închise. 

In sfârşit, când constată că nu mai exista nici un mijloc de a 
trece pe podul Porumbeilor, nici chiar prin schelăria 
construcţiilor de pe Podul-cel-Nou, fu nevoit să recunoască, într- 
adevăr, că era prizonier în Cite. 

De la podul Notre-Dame până la podul Zarafilor oşteni 


înarmaţi alcătuiau un şir neîntrerupt. 

Tocmai atunci Pardaillan îşi dădu seama că aceste trupe 
pătrundeau pe străzile insulei Cite, din toate părţile... Nu numai 
că era împresurat, dar avea să fie şi recunoscut!... 

Era limpede că trupele hărţuiau pe cineva. 

Încetul cu încetul se adună o mulţime de oameni pentru a 
vedea cum sunt prinşi, sau chiar puşi pe rug indivizii care erau 
căutaţi. 

Pardaillan mergea, împins de valul de Oameni care creştea 
mereu. Şi, deodată, îşi auzi numele. Numele lui rostit mai întâi 
de unul dintre ofiţerii care conduceau operaţiunea, apoi de un 
altul, apoi iar de un altul!... 

Pardaillan simţi cum îl trec fiorii. Pe el îl căutau! Din pricina 
lui era asediată insula Cite, împotriva lui răsunau acele strigăte 
de moarte!... i 

Aruncă o privire la dreapta, la stânga, înainte şi în spate. În 
faţa lui era o trupă oare înainta încet, oprindu-se din casă în 
casă. În spatele lui era o trupă asemănătoare din faţa căreia 
fugea el. La stânga erau casele de pe strada Calandre, cu 
oameni aplecaţi la ferestre. La dreapta, în sfârşit, era un maidan 
sterp, împuţit, peticit cu iarbă rară, la marginea căruia se ridica 
Piaţa Nouă. 

Şi, pe la mijlocul acestui maidan, se înălța o casă singu- 
ratică, cu ferestrele închise ermetic. 

Dar, din această aruncătură de ochi sigură şi rapidă, 
Pardaillan remarcă îndată că, dacă ferestrele acestei case erau 
închise, în schimb nu la fel era şi uşa. Uşa era întredeschisă... Se 
îndreptă spre ea cu pasul cel mai liniştit de pe lume. Situaţia era 
teribilă... Şi, din pricina efortului pe care îl făcea de a părea 
liniştit şi de a nu se grăbi, Pardaillan simţea cum sudoarea îi 
curge de pe frunte în picături mari... Dar mai intrase şi altădată 
în încurcături asemănătoare şi ştia să-şi păstreze sângele rece, 
deşi inima îi bătea gata să-i sară din piept. 

Tocmai în clipa când se apropia de uşa întredeschisă a 
acelei case ciudate, oamenii din faţă îl văzură de la ferestrele lor 
şi îi strigară: 

— Bagă de seamă! Nu intra!... 

Dar Pardaillan nu auzi, împinse uşa, pătrunse într-un soi de 
vestibul şi, trântind liniştit uşa în urma lui, strigă: 

— E cineva în casa asta?... 


Nu primi nici un răspuns. Atunci se hotări să deschidă o 
uşă. Se pomeni într-o încăpere destul de mare, având câteva 
mobile cu înfăţişare severă. Drept orice alt ornament pe pereţi 
nu exista decât un crucifix. 

"Desigur, e casa vreunui canonic de la Notre-Dame, se 
gândi Pardaillan. Dacă bravul preot se întoarce acasă, sper că nu 
mă va trăda..." 

Dar, pe când chibzuia astfel, Pardaillan observă că mobilele 
erau acoperite de un strat gros de praf. Dealtfel în cameră 
domnea o oarecare dezordine şi un miros de mucegai... _ 

Pardaillan îşi simţi inima cuprinsă de un fel de nelinişte. În 
sfârşit, nemaiputând îndura tristeţea apăsătoare care părea că 
iese din pereţii goi ai încăperii, se scutură şi merse să deschidă 
o uşă pe unde pătrunse într-o cameră învecinată. Într-adevăr, în 
încăperea pe care o părăsise, ferestrele închise nu lăsau să se 
strecoare decât un fir din lumina zilei. 

Camera în care intrase nu avea nici o fereastră, ci doar un 
ochi de bou aşezat foarte sus şi la care desigur nu se putea 
ajunge de afară. Pe acolo lumina intra nestăvilită. 

"Uf! răsuflă uşurat Pardaillan. Am crezut că mă înăbuş! 
Desigur aceea era capela canonicului... iar aici, dimpotrivă, este 
locul unde se recreează..." 

Murmurând aceste vorbe, privirea-i căzu pe câteva obiecte 
care erau agăţate de pereţi. Dacă în prima încăpere nu era 
decât un crucifix, în schimb pereţii celei do-a doua erau plini de 
ornamente... Dar ornamentele acestea îl făcură pe cavaler să 
pălească. 

Avea în faţă o întreagă colecţie de securi. Erau cuțite de o 
anumită formă, late şi ascuţite ca şi cuţitele de măcelar. Erau 
ghioage de fier, pline de ţepi lungi. Erau frânghii agăţate în bună 
ordine. În sfârşit erau instrumente bizare, cleşti, cârlige. 
Toatemetodic rânduite şi, dealtfel, acoperite cu un strat gros de 
praf. 

Pardaillan simţi cum tresare şi o tulburare ciudată îl 
cuprinse. Pe o masă, în mijlocul încăperii, rămăseseră câteva 
pergamente. 

În momentul acela, murmurul nedesluşit al mulţimii se 
apropie de casă. Dar Pardaillan nu auzi nimic... Se apropie de 
masa prăfuită pe un colţ al căreia era un vraf de vreo treizeci de 
pergamente, aşezate în ordine. Şi, aruncându-şi ochii pe 


pergamentul care le acoperea pe celelalte, văzu că purta 
pecetea tribunalului special. 

Sub stratul de praf izbuti să descifreze primele cuvinte... Şi, 
atunci, se dădu îndărăt, înfiorându-se... Casa singuratică şi tristă 
îşi dezvăluia taina!... Aceste pergamente erau ordine de 
execuţie! Securile, cleştii, funiile erau instrumente de tortură! 
Casa era locuinţa călăului! 

Dându-se îndărăt, înfiorându-se, în minte nu-i mai stăruia 
decât o singură idee: să iasă... În vestibul lovituri puternice 
zgâlţâiau uşa de la intrare şi un glas care acoperea larma de 
afară strigă: 

— E aici, monseniore! L-am prins! 

Pardaillan recunoscu glasul lui Maurevert. 

— Încercuiţi casa! porunci un alt glas, pe care cavalerul îl 
recunoscu drept glasul ducelui de Guise. ` 

Privi neliniştit spre uşă. Din fericire era solidă. Ințelese că 
avea înaintea lui un răgaz de câteva minute pentru a lua o 
hotărâre. Dintr-un salt se năpusti în încăperea unde intrase mai 
întâi, alergă la fereastra, o deschise şi, printr-o crăpătura a 
obloanelor grele şi lăsate putu să vadă ce se petrecea afară: 

De Guise. călare, în mijlocul unei trupe de călăreţi. In faţa 
uşii vreo douăzeci de oşteni ridicând o bârnă mare pe care voiau 
s-o folosească drept berbece, pentru a sparge uşa. Maurevert 
era printre ei!... El conducea operaţia. 

Lângă de Guise, Pardaillan îi recunoscu pe Bussi-Leclerc si 
pe Maineville. În spatele acestei trupe de călăreţi, se bulucea 
mulţimea... 

Pardaillan reveni în vestibul în clipa când, afară, un strigăt 
puternic saluta lovitura de bârnă care crăpase uşa de sus până 
jos. 

"Ei, murmură el, mi-a venit sfârşitul! Aici am să-mi las 
oasele... Şi când mă gândesc că Maurevert..." 

Se opri, strângându-şi pumnii, O paloare de disperare i se 
aşternu pe faţă... 

leşind din vestibul ajunse într-o încăpere îngustă pe care 
sluga călăului o folosea drept bucătărie. Bucătăria dădea spre o 
curte înconjurată de ziduri înalte. Dar o scară era sprijinită de 
zidul din fund. 

Pardaillan se urcă pe scară. Depăşea cu capul creasta 
zidului... Atunci văzu că era deasupra unei străduţe murdare şi 


înguste, care se împărțea în două braţe, dintre care anul lega 
strada Calandre de Piaţa Nouă, iar celălalt, perpendicular pe 
piaţă, se prelungea spre Notre-Dame, înconjura piaţa din faţa 
catedralei şi ajungea la Sena. 

Pardaillan văzu toate acestea dintr-o privire. Dar mai văzu 
şi că vreo douăzeci de oameni înarmaţi păzeau ulicioara. Atunci 
cobori, intră iarăşi în casa călăului şi. după câteva clipe, reapăru 
cu o secure în mână. Indată se căţără în vârful scării. 

Tocmai atunci o larmă agitată se ridică dinspre strada 
Calandre: uşa fusese doborâtă. trupele lui de Guise năvăleau în 
casă... dar Maurevert nu intrase!... Pardaillan auzi în spatele lui 
urletele, zăngănitul armelor, tumultul paşilor precipitati... 

— La moarte! urla mulţimea. 

Pardaillan se aşeză pe zid... şi sări... 

— Faceţi loc! răcni el căzândin picioare. 

Străjerii aşezaţi acolo, uluiţi pentru o clipă, încercară să se 
adune, dar Pardaillan se şi năpustise asupra grupului, ridică 
securea, o lăsă să cadă, tăişul i se umplu de sânge, făcu roată în 
jur şi, asemenea mistreţului care, înainte de a muri, dă buzna în 
grupul de hăitaşi. Pardaillan trecu... 

Dintr-un salt, se năpusti înainte şi întorcându-se brusc, îşi 
aruncă securea care în zborul ei, reteză trei oameni. Căzură la 
pământ, morţi sau răniţi... 

— Alarmă! Alarma! strigară străjerii. 

Cât ai clipi din ochi, oştenii din strada Calandre umplură 
ulicioara. Alţii se aruncau de pe zidul casei meşterului Claude.In 
câteva secunde, ulicioara se umplu do oameni care se izbeau, 
se înghionteau, se striveau... - 

Pardaillan avansase destul de mult. Işi luase spada în mână 
şi mergea drept înainte, fără să se întoarcă. 

Mereu drept în faţa ochilor, mereu urmărit de haita care 
răcnea, Pardaillan ajunse deodată în spatele catedralei Notre- 
Dame. Haita era pe urmele lui, simţea în ceafă răsuflarea 
furioasă a urmăritorilor., Işi spuse: 

"Dacă fac un pas greşit, dacă mă opresc, dacă mă întorc, 
sunt mort!" _ 

Şi, totuşi, trebuia să se sfârşească odată!... Intreaga insulă 
Cite era încercuită, malurile păzite... unde să se ducă?... N-avea 
decât o singură ieşire: să coboare pe un mal şi să treacă cu 
orice preţ, să se arunce în Sena!... Va avea însă timpul 


necesar?... Şi, chiar dacă se va arunca în apă, oare nu va fi prins 
îndată după aceea?... 

Cum ieşea din ulicioara a cărei îngustime îl salvase, înţelese 
că, într-un spaţiu mai mare, va fi împresurat de urmăritori şi va 
fi copleşit, cu această ultimă mângâiere de a se lăsa mai 
degrabă ucis decât să cadă iarăşi în mâinile lui de Guise şi 
Maurevert... II năpădi disperarea. 

In această ultimă privire aruncată lumii în semn de adio se 
văzu în faţa unei case sinistre cu o poartă de fier. Palatul 
Faustei!... Venise să moară în faţa palatului locuit de Fausta!... 

Un hohot de râs dement îi descreţi buzele albe de spaimă şi 
făcu un ultim salt spre hanul "La Teascul-de-Fier", sări treptele 
câte trei, cu mânerul spadei răsturnă câţiva meseni care îi 
stăvileau trecerea şi, mergând mereu drept în faţa ochilor, din 
odaie în odaie, sări... fără să ştie unde, înnebunit, furios că 
moare înaintea lui Maurevert!... 

În aceeaşi clipă, hanul se umplu de zarvă... Urmăritorii 
intrară cu toţii deodată... Din odaie în odaie, urletele frenetice îl 
urmăreau pe Pardaillan. li era cu neputinţă să închidă uşile... 
Incepuse să simtă înţepăturile spadelor sau ale suliţelor din 
primul rând... O larmă de moarte, sinistră, fioroasă, îi asurzi 
urechile... şi, încolţit în ultima încăpere a hanului, continuând să 
alerge nebuneşte, văzu o fereastră deschisă, sări peste pervaz 
şi... se aruncă în gol!... 

Archebuzele ochiră fereastra. Pentru câteva clipe, hanul fu 
plin de urlete, apoi toată gloata se retrase, hanul se goli repede 
şi toţi alergară la malul apei. 

Tocmai atunci sosea şi Maurevert, găfâind, livid, cu spada în 
mână. In spatele lui, ducele de Guise apăru şi ţipă: 

— Unde-i ticălosul? De ce n-a fost arestat?... 

— Monseniore, strigă un ofiţer de pe malurile Senei, domnul 
de Pardaillan s-a aruncat în Sena. Dealtfel este şi rănit. 

— Să se dezlege toate bărcile, porunci de Guise. Să se 
supravegheze fluviul şi, de îndată ce omul nostru va apărea, să i 
se tragă un glonţ în cap!... 

Şi, întorcându-se spre Maurevert, adăugă: 

— Cred că de data asta am pus mâna pe el! 

Maurevert nu răspunse. Un zâmbet îi strâmbă buzele şi, 
printre primii, se aruncă într-o barcă împreună cu trei-patru 
oameni înarmaţi cu archebuze. Câteva secunde după căderea, 


sau, mai curând, saltul lui Pardaillan, Sena era brăzdată de 
bărci, în timp ce pe maluri mulţimea aştepta. Trei sau patru sute 
de oameni stăteau gata să tragă cu armele lor în Pardaillan de 
îndată ce acesta s-ar fi ridicat la suprafaţa apei. 

Trecu o oră... Pardaillan nu apăru. Pentru toţi cei de faţă era 
limpede că se înecase şi că trupul lui, târât de curent, fusese 
dus departe. 


XX 
UNDE FAUSTA SE MULŢUMEŞTE CU O COROANĂ 


Pardaillan, când sărise pe fereastra hanului, nu bănuia că 
ea dădea spre Sena. Simţind că se cufundă în apă, îi veni ideea 
dacă n-ar putea încerca să meargă împotriva curentului şi să 
pună piciorul pe uscat pe malul insulei Notre-Dame (insula 
Saint-Louis). 

Dar, în secunda aceasta rapidă, când apele îi vâjâiau în 
urechi, când hainele lipite de trup îi paralizau mişcările şi când 
necesitatea de a se ridica la suprafaţă să respire îi apărea 
iminentă şi cumplită, deoarece, a se ridica la suprafaţa apei 
însemna a ieşi în întâmpinarea gloanţelor; în această secundă, 
spuneam, mişcările-i deveniră dezordonate. Luptă din răsputeri 
împotriva curentului care îl târa şi totodată împotriva împingerii 
fireşti de jos în sus. Se sufoca. Se învârtea în juru-i, prins de 
contracurentul fluviului care se spărgea în vârful insulei Cité... 
Curând simţi că nu mai poate respira... şi îşi întinse braţele într- 
un ultim spasm... 

In această clipă trupul lui fu cuprins de tresărirea violentă a 
omului care trage să moară şi care întrevede un mijloc de 
scăpare... Intr-adevăr, în această mişcare supremă pe care 
braţele lui o făcuseră sub apă, mâna lui crispată se lovise de 
ceva... nu ştia de ce anume... era un stâlp înfipt în fluviu... 
Degetele-i înţepenite prinseră lucrul acela şi, pe loc, se agăţară 
de el... In acelaşi timp se lăsă să iasă la suprafaţă, alunecând şi 
căţărându-se de-a lungul acestui stâlp sau a acestei bârne şi, în 
clipa următoare, ţinându-se mereu strâns de bârnă, ieşi din 
apă... 

Din prima ochire căută fereastra de unde se aruncase, 


încercând un ultim mijloc de apărare... Dar nu văzu nimic 
deasupra capului... nimic decât o podea de lemn... 

Pardaillan îşi stăpâni un țipăt de bucurie. Înţelese că,În 
lupta împotriva curentului, ajunsese sub temniţa din palatul 
Faustei! Sub acea încăpere unde exista o deschizătură prin care 
Fausta punea să se arunce în apă cadavrele osândiţilor! În 
acelaşi moment zări o reţea de fier... vârşa unde fusese cât pe 
ce să moară!... 

Pardaillan se căţără de-a lungul bârnei de care se agăţase, 
ieşi cu totul din apă şi se aşeză pe prima bifurcare a stâlpului. 
Era salvat... 

Nu putea fi văzut de afară... auzea strigătele acelora care îl 
căutau şi cărora, în chip firesc, nu le trecea prin cap să meargă 
împotriva curentului... Într-adevăr, încetul cu încetul strigătele 
se îndepărtară. Pardaillan râse atunci în sinea lui. Deodată fu 
izbit de o idee care îi trecea prin minte. 

Într-adevăr, bănuia că Sena va fi supravegheată pe tot 
cursul ei şi pe maluri şi că îi va fi foarte greu să se îndepărteze 
de adăpostul unde se afla. Pe de altă parte, cei care îl căutau 
puteau să vină să vadă ce e sub podeaua aceasta care se ridica 
deasupra apelor Senei. Şi cum, în ce-l priveşte, trecea îndată la 
executarea ideilor sale, Pardaillan. din bârnă în bârnă, ajunse 
până la plasa de fier... vârşa Faustei. 

Constată că panoul care alcătuia deschizătura era ridicat. 
Desigur aşa rămăsese din ziua când se dăduse drumul 
cadavrelor... Coborând din nou de-a lungul reţelei de fier, cu 
dârzenia unei hotărâri ferme, se aruncă în apă şi, curând, se 
pomeni iarăşi în interiorul vârşei. Atunci se urcă până sus, până 
la planşeu. 

Ţinându-se cu un braţ de bârna de care se agăţase, cu 
celălalt braţ întins, izbuti să ridice chepengul care acoperea o 
deschizătură pătrată. Se sprijini de marginile acestei 
deschizături şi se săltă printr-o sforţare a tuturor muşchilor. 
Câteva secunde mai târziu pătrunse în încăperea unde se 
bătuse cu oamenii Faustei, în sala torturilor. Sala era 
întunecoasă, tăcută... 

Primul gând al lui Pardaillan fu să închidă la loc chepengul. 
Apoi începu să se scuture, să se stoarcă de apă, îşi scoase 
tunica, luă toate măsurile menite să-i usuce hainele, atât cât era 
cu putinţă s-o facă într-o asemenea situaţie. 


Astfel se scurseră mai multe ceasuri. Pardaillan îşi îmbrăcă 
la loc hainele aproape uscate, dar începu să simtă chinurile 
foamei. Într-adevăr, ieşind dis-de-dimineaţă din hanul Deviniere, 
nu pusese nimic în gură toată ziua. 

Se lăsă noaptea. In palatul misterios nu se auzea nici un 
zgomot. Cavalerul avea de ales între două planuri. Primul era să 
profite de întunericul nopţii pentru a reintra în fluviu şi a ajunge 
pe mal. Al doilea era pur şi simplu să iasă din palatul Faustei pe 
poartă. Dacă în preajma porţii nu mai rămăseseră decât puţini 
servitori, Pardaillan îi va sili să-i deschidă poarta! Mai aşteptă 
deci vreo două-trei ore. Până la urmă foamea îl împinse la 
acţiune. 

Pornind deci în vârful picioarelor, ajunse la uşa sălii 
supliciilor. Era deschisă... Pardaillan traversă încăperea aceasta 
care semăna cu carcera de dinaintea morţii... După care, se 
pomeni într-o galerie pe care începu să înainteze. 

Era însă întuneric beznă. Şi totuşi el mergea spre o lumină 
vagă, pe care o zărea la vreo cincisprezece paşi dinaintea lui, în 
galerie... Când ajunse la raza aceasta de lumină, îşi dădu seama 
că ea venea de la crăpătura dintre cele două părţi ale unei 
draperii grele de catifea, care forma un alcov adânc, deschis în 
acel loc. Pardaillan îşi strecură o privire prin crăpătura draperiei 
şi văzu o sală vastă, luminată de câteva făclii, aprinse din loc în 
loc... 

Recunoscu îndată sala... Era minunata încăpere cu coloane, 
cu statui, cu candelabre de aur... sala tronului!... 

Era gata să se îndepărteze şi să-şi continue excursia prin 
palat, când rămase țintuit locului... | se părea că auzise un 
zgomot uşor de paşi. 

Zgomotul venea din marea sală a tronului. Pardaillan îşi lipi 
ochiul de crăpătura draperiilor şi zări un soi de fantomă 
înveşmântată în alb care mergea sau, mai degrabă, aluneca cu 
pas majestuos. 

"Fausta!" 

__ Era Fausta, într-adevăr, calmă, gravă, senină ca de obicei. 
In urma ei venea un bărbat care, intrând în sală, lăsă să-i cadă 
de pe umeri mantia cu care îşi acoperea pe jumătate obrazul. 

"Ducele de Guise!" 

Fausta se oprise în mijlocul sălii şi, aşezându-se într-un jilţ, îi 
arătase lui de Guise un scaun, şi acesta se aşeză la rândul lui. 


"lată deci. mormăi Pardaillan cu obrajii în flăcări, iată deci 
femeia care a vrut să mă omoare la fiecare dintre întâlnirile 
noastre... până chiar şi azi! lată bărbatul care a pus o haită pe 
urmele mele şi a răsturnat cu fundul în sus insula Cite pentru a 
mă asasina!... Îi am acum în mână pe amândoi... sunt singuri... 
Dacă m-aş arăta deodată la faţă şi dacă, profitând de uluirea lor, 
le-aş da câte o lovitură de moarte fiecăruia, n-ar fi dreptul meu 
s-o fac?" 

Pardaillan frământa mânerul pumnalului. Dar, curând, 
chipul i se îmblânzi, mâna îi căzu de-a lungul trupului şi 
murmură, dus pe gânduri: 

"Poate ar fi dreptul meu s-o fac... dar, atunci, aş merita 
vorba cu care de Guise m-a pălmuit în strada Saint-Denis... aş fi 
un laş! Nu, nu aşa trebuie să mă răzbun... de Guise trebuie să 
moară pentru vorba aceea... Şi va muri. Am jurat... dar trebuie 
să ştie că un Pardaillan nu loveşte pe neaşteptate şi pe la 
spate!" 


Îndată ce se despărţise de Pardaillan în pragul palatului 
său, Fausta îşi dădu seama, după larma îndepărtată, că ducele 
de Guise luase toate măsurile împotriva lui Pardaillan. 

Această constatare fu pricina unui minut de bucurie pentru 
Fausta, un scurt răgaz în cumplita durere pe care izbutise până 
atunci s-o ascundă sub un chip neclintit. Dar, după ce se încuie 
în camera ei şi rămase singură, chipul i se descompuse şi 
blestemele prinseră glas. Tot ceea ce furia şi mânia, ajunse la 
paroxism, pot inspira unei minţi să născocească blesteme, 
ameninţări, planuri oribile, toate acestea Fausta jură că le va 
îndeplini, toate acestea Fausta le bolborosi cu glas aspru. 

Se aruncase îmbrăcată pe pat şi, cu obrazul înfundat în 
dantelele pernelor pe care le sfâşia cu unghiile şi cu dinţii, lupta 
împotriva crizei de disperare care se abătuse asupra ei şi o 
dobora. Numele lui Sixtus, Rovenni, Farnese, Violette, Pardaillan 
se întretăiau cu strigătele nearticulate, cu invectivele, lacrimile, 
gesturile de nebunie... 

Gentilomii aceştia pe care ea ii îmbogăţise, care, chiar în 
aceeaşi dimineaţă, tremuraseră în faţa ei, de îndată ce Sixtus 
apăruse îşi întorseseră împotriva ei spadele pe care ea însăşi le 
dăduse împreună cu binecuvântarea ei!... Cardinalii aceia care 
se prosternau la picioarele ei.!... Cu ce laşă înfocare cântaseră 


Domine, salvum fac Sixtum... 

Ore întregi Fausta plânse, răcni, gemu, hohoti, îşi frânse 
mâinile în criza care o cuprinsese. 

Şi, în inima ei, fierea se adună picătură cu picătură. 

Fausta redeveni poate mai femeie şi, alungată din tagma 
îngerilor, îşi reluă locul printre muritori. Când se întoarse din 
această pogorâre în iad, Fausta simţi cum calmul îi stăpâneşte 
din nou mintea, se gândi la viitor şi iată ce stabili cu claritate: 

Suferise o înfrângere; pierdea dintr-odată orice putinţă do 
a-şi realiza visul. Niciodată nu va mai fi la Roma marea 
preoteasă care să reia tradiţia papesei loana. Dar, daca nu 
putea fi papesă, în schimb putea şi trebuia să devină regină... 

A fi regina Franţei tot mai însemna o jucărioară atrăgătoare 
pentru o asemenea imaginaţie! A fi regina Franţei prin de Guise, 


regele Franţei!... Şi, mai târziu, poate, regină absolută prin 
moartea lui de Guise! 
Mai întâi, moartea lui Henric al II-lea îi va dărui jumătate 


din regat. Mai apoi, moartea lui de Guise îi va dărui domnia 
deplină asupra regatului. Şi, până atunci, răzbunarea ei va fi 
asigurată!... Cu de Guise, cu Alessandro Farnese va întreprinde 
cucerirea Italiei, îl va închide pe papă în Roma, nelăsându-i 
decât o putere iluzorie... visul lui Machiavelli, al lui Cesare 
Borgia şi al altor gânditori şi al altor cavaleri rătăcitori în goană 
după cuceriri. 

Sări din pat, se aşeze în faţa unei oglinzi, operă măiestrită a 
atelierelor din Veneţia, şi, vreme de un ceas, cu ajutorul unor 
licori şi al fardurilor, pe care nu le folosea decât rareori, se 
strădui să şteargă de pe obrazul ei răvăşit până şi cea mai mică 
urmă de lacrimi. 

Când izbuti, scrise o scrisoare care fu dusă de îndată la 
palatul lui de Guise. Două ceasuri mai târziu, ducele de Guise 
intra în palatul Faustei. 

— Vă ascult, doamnă, zise ducele de Guise după ce se 
aşeză în jilţul pe care Fausta i-l arătase cu un gest. Dar, înainte 
de a începe această discuţie gravă, poate ar fi bine să mă asigur 
dacă suntem într-adevăr singuri... 

Şi de Guise, cu o privire, scotoci nu numai ungherele pline 
de umbră din sala cea vastă, aproape funebră în somptuozitatea 
ei, ci şi chipul Faustei. 

— Da, zise aceasta, vă amintiţi de o discuţie pe care aţi 


avut-o cu regina Caterina, când aţi crezut că sunteţi singuri, şi 
când aţi spus tot ce aveaţi pe inimă... şi vă gândiţi, desigur, că 
poate şi eu am ascuns după vreo draperie vreun Sixtus care vă 
va nota cuvintele. Fiţi pe pace. Ne aflăm aici sub privirea lui 
Dumnezeu, care numai el poate să ne vadă şi să ne audă... 
Domnule duce, continuă Fausta, când, acum trei ani, aţi venit la 
Roma pentru a-l implora pe Sixtus al V-lea să vă dea ajutor, 
sanctitatea-sa v-a binecuvântat... eu v-am dat două milioane în 
bani vechi de aur, cam înnegriţi de vreme, dar care puteau 
totuşi circula foarte bine... M-aţi întrebat atunci ce voiam în 
schimbul lor şi eu v-am răspuns: "Veţi afla mai târziu!" 

— E-adevărat, spuse de Guise înclinându-se, şi recunoştinţa 
mea... 

— Să nu vorbim despre recunoştinţă, duce, să vorbim 
despre interesele noastre... Merg mai departe. La a doua 
noastră întrevedere, mi-aţi expus speranţele domniei-voastre. 
Voiaţi să ajungeţi rege! 

De Guise păli şi aruncă în juru-i priviri pline de nelinişte. 

— Suntem singuri, repetă Fausta nu fără o umbră de dispreţ 
şi de nerăbdare. Deci, voiaţi să ajungeţi rege. Şi nu 
îndrăzneaţi!... Ceea ce n-aţi îndrăznit domnia-voastră, am făcut 
eu!... Am adunat toate firele destrămate ale Ligii. Am împânzit 
Franţa cu agenţii mei. În acelaşi timp vă arătam cât costa 
fiecare om, fiecare devotament, fiecare minte câştigată de 
partea noastră. Aşa încât acum ştiţi că, pe lângă cele două 
milioane pe care vi le-am dat la Roma, îmi datoraţi zece 
milioane... 

— E-adevărat, repetă de Guise trecându-şi o mână peste 
frunte. 

— De zece, de douăzeci de ori m-aţi întrebat ce ceream în 
schimb. Şi v-am răspuns: "Veţi afla mai târziu!"... Şi dacă nu vă 
aflaţi încă pe tron nu-i din vina. mea, ci din vina domniei- 
voastre!... 

— Şi asta-i adevărat, zise ducele înfiorându-se. 

— După fuga lui Henric de Valois, recunoscând că mie îmi 
datoraţi victoria şi viitoarea coroană, m-aţi întrebat iarăşi care 
era scopul meu şi ce aşteptam de la domnia-voastră. V-am 
răspuns: "Veţi afla când va sosi vremea..." Ei bine, a venit 
vremea! 

— Cereţi-mi viaţa, doamnă, şi voi fi fericit să v-o dăruiesc. 


— Viaţa domniei-voastre, duce, vă este prea prețioasă, iar 
mie nu mi-ar fi de mare folos. Deci, păstraţi-o... Ceea ce am să 
vă cer în schimbul a tot ceea ce am făcut pentru domnia- 
voastră, continuă Fausta, ar putea să vă pară mai greu de dăruit 
decât viaţa. Aţi aşteptat cu demnitate ani de zile... puteţi deci să 
mai aşteptaţi câteva minute. lată mai întâi dovezile mele. Vreţi 
să fiţi rege. Pentru aceasta trebuie ca mai întâi regele care 
domneşte să moară. Pe urmă trebuie să-l puteţi înlătura pe 
pretendentul natural şi legitim, care este Henric de Bourbon, 
regele Navarrei. În sfârşit, trebuie să puteţi evita un război civil 
şi să domniţi cu asentimentul parlamentelor din Paris şi din 
provincii. E-adevărat ce spun? 

— Pe deplin adevărat, doamnă! 

— Vă voi dovedi, domnule duce, că nici unul dintre aceste 
evenimente nu se pot întâmpla decât cu asentimentul meu şi 
că, dacă vreau, nu veţi fi regele Franţei; că, dacă vreau, veţi fi 
tratat ca rebel şi supus pedepsei care li se aplică rebelilor în 
această blândă ţară a Franţei... Să reiau acum punct cu punct. 
Spuneam că mai întâi avem nevoie de moartea regelui 
domnitor... Ei bine, dacă vreau eu. Henric de Valois nu va muri. 
Într-adevăr, daca nu le dau un contraordin, doi călăreţi vor pleca 
în revărsatul zorilor, unul spre Blois, celălalt spre Nantes. Repet, 
aceşti doi călăreţi, dacă nu-i văd eu însămi în noaptea asta, 
dacă nu le retrag misivele, vor porni la drum peste câteva ore. 
Primul va duce regelui Franţei dovada că voiţi să-l asasinați... 

De Guise scrâşni din dinţi şi, dacă privirea lui ar fi putut s-o 
fulgere pe Fausta, ea ar fi căzut moartă în aceeaşi clipă. 

— Al doilea, rosti mai departe Fausta, imperturbabilă, se 
îndreaptă spre Nantes, unde se află regele Navarrei, cu o mie 
două sute de pedestraşi, şase mii de călăreţi şi treizeci de 
tunuri. Depeşa mea îl previne asupra intenţiilor domniei-voastre 
şi îi dovedeşte că nu are decât un singur mijloc de a păstra 
coroana la moartea lui Henric al Ill-lea. Acest unic mijloc este de 
a se uni cu regele Franţei şi de a mărşălui împreună cu el asupra 
Parisului. Domnule duce, câţi oameni şi câţi bani aveţi pentru a 
rezista celor două armate îmbinate? 

"joacă tare!" îşi spuse Pardaillan care nu pierdea nici un 
cuvânt, nici un gest, nici o clipire a ochilor. 

— Dar, doamnă, am impresia că mă ameninţaţi... rosti într- 
un suflu ducele. 


— Nici pe departe. Vă dau doar dovezi. Să presupunem 
acum că Valois va fi suprimat printr-un accident pe care 
providenţa îl aşează uneori în calea regilor... şi a pretendenţilor. 
Să presupunem că Henric de Navarra nu se clinteşte. Pe scurt, 
n-aveţi decât să vă lăsaţi încoronat... dacă totuşi vi se recunosc 
drepturile... 

De Guise începu să se plimbe cu paşi mari în direcţia 
alcovului închis cu draperii, în spatele cărora se ascundea 
Pardaillan. Ducele cu obrazul însemnat de cicatrice era 
întunecat. Şi, din ochi, îi ţâşneau asemenea flăcări, încât era 
evident că mintea lui violentă era bântuită de un gând de 
moarte. 

"O! O! exclamă în sinea lui Pardaillan. N-aş da nici un ban 
pe viaţa frumoasei Fausta... dacă n-aş fi aici!... Dar se întâmplă 
că sunt aici şi nu vreau să mi-o ucidă altul!" 

Pentru orice eventualitate se pregăti şi, cu spada înmână. 
aşteptă momentul când să intervină.În timpul acestei clipe 
cumplite, când Fausta îşi dădu seama că viaţa ei nu atârna 
decât de un fir de aţă, ea nu făcu nici o mişcare... 

De Guise ajunse până la draperiile grele de catifea şi 
Pardaillan simţi pe obraz răsuflarea mânioasă a acestui bărbat 
care cumpănea în sinea sa moartea Faustei. Dar, fără îndoială, 
ducele înţelese că, omorând-o pe Fausta, însemna să se omoare 
singur, căci, întorcându-se şi îndreptându-se spre ea. se aşeză în 
jilţul lui şi mormăi: 

— Vă purtaţi cam aspru cu mine, doamnă, şi precauţiile pe 
care le-aţi luat împotriva mea îmi spulberă toată plăcerea pe 
care aş fi avut-o achitându-mi cu dragă inimă datoria pe care o 
am faţă de domnia-voastră. 

— Dovezile mele vi se par îndestulătoare? întrebă Fausta. Şi 
acum, după ce v-am arătat prăpastia spre care vă îndreptaţi 
dacă încetaţi să vă sprijiniți de mâna pe care v-o ofer, vă voi 
arăta gloria nemăsurată care vă aşteaptă dacă ne vom uni 
pentru vecie forţele... A doua zi după moartea lui Valois, 
Alessandro Farnese intră în Franţa. 

— Farnese! exclamă ducele tresărind- 

— Adică armata care trebuia să debarce în Anglia şi care, 
după distrugerea Invincibilei Armada, aşteaptă ordinele regelui 
Spaniei...în cazul când eu nu-i voi trimite lui Farnese ordinele 
mele! 


Ochii lui de Guise scăpărară. 

— Cred că începem să ne înţelegem, zise Fausta. Deci, 
după ce Valois va muri. Farnese vă va pune la dispoziţie spada 
sa, sprijinită de cinci mii de lăncii, o mie două sute de muschete, 
zece mii de spade cu două tăişuri ale cavaleriei şi şaptezeci de 
tunuri... ceea ce. adăugate la trupele regale al căror şef veţi 
deveni, vor alcătui armata care vă va îngădui să puneţi mâna pe 
regele Navarrei. După ce Henric de Béarn va fi prins şi... 
executat ca aţâţă-tor la erezie, veţi câştiga de partea voastră pe 
căpeteniile hughenoţilor, făgăduindu-le câteva privilegii... Atunci 
veţi fi în fruntea celei mai de temut armate din Europa!... Atunci 
vă veţi duce la Reims spre a fi încoronat în vechea bazilică!... 

Gâfâind, plutind, ameţit, fascinat, de Guise era gata să 
cadă în genunchi în faţa acestei femei căreia, cu câteva minute 
mai înainte, ar fi vrut să-i împlânte pumnalul în inimă, de Guise 
strigă: 

— lertaţi-mă!... O! lertaţi-mă!... Am fost nerecunoscător 
faţă de domnia-voastră! 

La aceste cuvinte, ducele îşi azvârli pumnalul, căzu în 
genunchi, îşi plecă bărbia în piept şi spuse: 

— Ordonaţi-mi, sunt gata să mă supun domniei-voastre! 

Visul ademenitor pe care Fausta i-l fluturase în faţa ochilor 
era desigur capabil să-l realizeze şi singur dacă ar fi avut 
mijloace, adică armata şi banii necesari. Fausta îi deschidea 
bariera în spatele căreia se afla închis. 

— Duce, răspunse Fausta, acceptând omagiul lui de Guise 
cu acea seninătate majestuoasă care îi era proprie, duce, nu 
supunerea domniei-voastre vă cer eu. 

— Atunci ce voiţi? întrebă ducele ridicându-se. 

— Numele domniei-voastre! răspunse Fausta. 

— Numele meul!... 

— Jumătate din puterea domniei-voastre. Jumătate din 
gloria domniei-voastre. Să mă aşez alături de domnia-voastră pe 
tronul pe care vă veţi aşeza!... In sfârşit, să fiu regină, aşa cum 
domnia-voastră veţi fi rege!... Ascultaţi-mă! Mi se pare că aveţi 
motive s-o repudiaţi pe Catherine de Cleves... pentru că mai 
trăieşte încă!... Pentru a obţine repudierea va trebui să aşteptaţi 
o lună... Opt zile după aceea va fi celebrată căsătoria noastră. 
Eu însămi voi întocmi actul pe care îl veţi semna... 

— Căsătoria noastră! bâigui ducele. 


— A doua zi după căsătoria noastră, continuă Fausta, vom 
pleca spre Blois... Restul mă priveşte... Tot ceea ce va urma mă 
priveşte... Totul, duce, până în ziua când, în fruntea triplei 
armate, alcătuită din armata lui Farnese, a lui Henric al Ill-lea şi 
a lui Henric de Béarn, veţi porni spre Italia lăsând regența 
reginei Franţei, încoronată ca şi domnia-voastră unsă ca şi 
domnia-voastră, legată pe veci de interesele, de ambiția şi de 
gloria domniei-voastre!... Duce, vă dau trei zile pentru a vă 
hotărî... 

De Guise răspunse: 

— M-am şi hotărât, doamnă! 

Fausta nu se putu abţine să tresară, căci dorea prea mult să 
audă acest cuvânt. Ducele de Guise făcu o plecăciune. O prinse 
pe Fausta de mână, şi îi duse mâna la buzele sale. 

— Ducesă de Guise. zise el, Regină a Franţei, primiţi 
omagiul soţului vostru, al regelui vostru, care nu vrea decât să 
fie primul dintre supuşii voştri... 

— Duce, răspunse simplu Fausta, primesc făgăduiala pe 
care v-o luaţi prin aceste cuvinte. 

Ameţit, fascinat... Îmblânzit cu adevărat de această 
simplitate, pe cât fusese şi de ameninţări şi de făgăduieli, de 
Guise făcu din nou o plecăciune foarte adâncă. Fausta se ridică. 
Luă o făclie şi porni înaintea ducelui. 

— Ce faceţi, doamnă? exclamă de Guise. 

— Este un privilegiu regesc acela de a ţi se lumina calea de 
către stăpânul casei, răspunse Fausta. Eşti rege, deci îţi arăt 
calea, sire! 

Dar, însoţindu-l pe ducele de Guise, Fausta avea o altă idee 
decât aceea de a-i da un omagiu regal. Ajungând în vestibul, 
aşeză sfeşnicul pe o mobilă, făcu semn unui lacheu să deschidă 
uşa şi, atunci, se întoarse spre de Guise ca pentru a-şi lua rămas 
bun. De Guise tresări... înţelese că avea să afle ceva nou... 

— Adio, domnule duce, zise Fausta. Dar, înainte de a pleca, 
aş fi fericită să aflu ce s-a întâmplat cu omul care a fost urmărit 
azi... 

— Pardaillan!... A murit, răspunse de Guise. 

— Omul acesta şi-a meritat pedeapsa, zise ea. 

De Guise ieşi pe poartă şi făcea tocmai semn oamenilor lui 
să-i aducă armăsarul. Atunci Fausta, cu aceeaşi simplitate, 
adăugă: 


— Cu atât mai mult a meritat moartea, cu cât chiar azi, sub 
ochii mei, a ucis cu. o lovitură de pumnal în inimă pe o biată fată 
nevinovată... o cântăreaţă... o ţigancă pe care o chema 
Violette... 

Şi, în clipa aceea, poarta se închise!... Poarta de fier 
despărţea acum aceste două fiinţe: Fausta şi de Guise. Dar, 
dacă s-ar fi putut vedea, poate li s-ar fi făcut milă unul de altul. 

“Pardaillan a murit!" 

"Violette-i moartă!..." 

Aceste două gânduri dureroase palpitară împreună. Şi, pe 
când Fausta, copleşită de moartea cavalerului, pe care totuşi o 
dorise, se întorcea, clătinându-se, în dormitorul ei, ducele 
rămase în faţa casei, ca lovit de trăsnet. 


XXI 
SCRISOAREA 


Ducele îşi petrecuse noaptea cu coatele pe masa dinaintea 
căreia şedea, cu capul în mâini. Zgomotul făcut de servitorul său 
îl trezi din această lungă amorţeală şi văzu că afară era ziuă. 

"Adio, murmură el, adio, Violette, adio tinereţe, adio 
dragoste!... Totul a murit!... Gânduri de dragoste şi de tinereţe, 
stingeţi-vă ca făcliile acestea şi faceţi loc visurilor ambiţioase!... 
Ducele de Guise, cel îndrăgostit de o ţigăncuşă, nu mai există... 
De Guise cuceritorul, de Guise regele Franţei şi împărat, la 
lucru!" 

Deschise uşile cabinetului său şi mulţimea de gentilomi 
care aştepta intră. 

— Domnilor, le zise ducele cu glas puternic, majestatea-sa 
regele a convocat, stările generale. Mi se pare deci că locul 
nostru nu este la Paris, ci la Blois, unde ne aşteaptă poate mari 
evenimente. Pe cai, domnilor, pornim peste un ceas! 

Curtenii se retraseră, grăbiţi, pentru a se pregăti de 
plecare. Atunci ducele se aşeză la masa de lucru şi scrise 
următoarea scrisoare: 


Doamnă, 

M-ati convins atât de mult, încât nu mai vreau să zăbovesc 
nici o clipă pentru a trece la executarea admirabilului plan pe 
care mi l-ati înfățişat. Deci nu peste o lună şi nici peste opt zile 


mă voi duce la Blois, ci chiar acum. La Blois voi avea deci 
onoarea să vă aştept, pentru a grăbi acele două evenimente pe 
care le doresc cu egală ardoare: moartea cui ştiţi şi unirea celor 
două forțe pe care le cunoaşteţi. — Henri de Guise... 
deocamdată. 


De Guise puse pecete la scrisoare şi, privind în juru-i, nu-l 
văzu decât pe Maurevert. 

— la te uită! rosti, el cu aspră ironie. Domnia-ta eşti aici? 
Chiar domnia-ta? 

— Monseniore, răspunse Maurevert făcând o plecăciune, 
mi-aţi poruncit ca în afară de misiunile pe care aveţi de gând să 
mi le încredinţaţi să stau mereu în preajma domniei-voastre... 

— Maurevert, te-am trimis la Blois. Ştii de ce? întrebă 
ducele. 

— Bănuiesc. Blois este departe de abația din Montmartre, 
nu-i aşa. monseniore? 

— E-adevărat! zise ducele pălind. 

— Sunt fericit că am căpătat încrederea stăpânului meu... 

— Da, însă nu ţi-am spus de ce!... Maurevert, dacă nu mai 
am bănuieli, dacă eşti liber să te duci în Montmartre după cum 
crezi de cuviinţă... o fac pentru că... ea nu mai există! 

Chipul lui Maurevert nu exprimă decât mirare şi nu durere, 
aşa cum se aşteptase ducele. 

— Monseniorul vrea să vorbească despre micuța 
cântăreaţă? 

— A murit, ţi-am spus! 

— O! 0!... exclamă Maurevert din ce în ce mai mirat, dar 
fără să dea nici cel mai mic semn de regret. 

— E moartă!.... zise de Guise înăbuşindu-şi plânsul. Moartă, 
bunul meu amic... asasinată de infernalul Pardaillan... 

— O! O! repetă Maurevert uluit. 

— Din fericire, blestematul şi-a luat pedeapsa... trupul lui va 
sluji de hrană peştilor... dar nu aşa aş fi vrut să-l lovesc... eo 
moarte prea blândă pentru el... 

—  Monseniore, în ciuda tuturor căutărilor, trupul lui 
Pardaillan n-a fost găsit. Or, atâta vreme cât nu-l voi vedea mort 
cu ochii mei, mă aştept oricând să-l văd pe ticălos reapărând în 
clipa când este cel mai puţin aşteptat... 

— Frica pe care omul acesta ţi-o insuflă te face să vorbeşti 


aiurea, bietul meu amic. Dar să nu ne mai gândim la el. la 
misiva asta. Du-o la palatul din insula Cite Cât mai repede cu 
putinţă. Şi să n-o scapi nici o clipă din mână! 

— Monseniore, o vâr în buzunarul de la piept al tunicii, sar 
în şa şi, peste un sfert de oră, misiva va ajunge la adresă... 

De îndată ce nu mai putu fi văzut de cineva din palat, 
Maurevert trecu din galop în trap şi din trap la pas. 

"Imbecilul! mormăi în sinea sa, pe când un fulger dublu de 
ură îi ţâşnea din ochi. Monseniorul îmi redă încrederea lui! ...într- 
adevăr!... Şi cu asta am terminat!... Uită umilinţele cu care m-a 
copleşit! Ah! Dac-aş fi sigur că Pardaillan a murit!... N-ai mai da 
ochii cu mine, de Guise!! 

Tot mormăind astfel, Maurevert nu se îndreptă spre Cite, 
unde ar fi trebuit să se ducă direct, ci spre propria lui locuinţă. 
Lăsându-şi calul în grajd, urcă în odaia lui, se încuie de două ori 
cu cheia, aprinse un sfeşnic şi, luând în mână scrisoarea 
destinată Faustei, începu s-o cerceteze, răsucind-o pe toate 
feţele. 

Atunci începu să meşterească ceva, cu ajutorul unei dăltiţe 
uşoare şi al unui cuţit cu lama bine ascuţită. După cinci minute, 
scrisoarea era deschisă şi pecetea neatinsă. 

Maurevert o citi şt o răsciti, mai întâi cu o schimă 
decepţionată, apoi cu inima bătând, apoi cu surda bucurie a 
unui om care a descifrat o enigmă... 

După aceea făcu o altă operaţie: recopie misiva, cuvânt cu 
cuvânt, reluând de zece ori de la capăt copia, până când în 
sfârşit obţinu o imitație desăvârşită a scrisului lui de Guise. Apoi 
arse copiile proaste şi strivi cu călcâiul resturile carbonizate. 
După o nouă muncă migăloasă care îi năpădi fruntea de 
sudoare, izbuti să scoată pecetea de la scrisoarea adevărată şi o 
adaptă celei false. 

"Asta-i pentru Fausta", îşi zise el punând pecetea pe 
scrisoarea falsă. 

Apoi, cu un zâmbet galben, uitându-se la scrisoarea 
adevărată, aceea scrisă de mâna lui de Guise, spuse: 

"Şi asta... Asta va fi pentru regele Franţei!" 

Ascunse misiva lui de Guise într-un buzunar secret al 
tunicii. Şi, ţinând în mână copia pe care o făcuse, cobori, sări pe 
cal şi se duse drept la palatul din Cite. Câteva clipe mai târziu 
scrisoarea falsă era în mâinile Faustei... 


XXII 
DRUMUL SPBE DUNKERQUE 


După ce Fausta şi de Guise plecaseră, Pardaillan rămase la 
locul lui, în galerie, destul de năucit de cele auzite. 

"Pe toţi dracii! se gândi el. Ce păcat că femeia asta e 
plămădită din răutate! Ce curaj, ce gânduri mari, ce frumuseţe 
are... ce admirabil tip de cuceritoare ar fi fost!" 

Cum rumega în minte asemenea gânduri, o văzu pe Fausta 
că intră în sala tronului. 

"Acum ar fi momentul, se gândi el, să mă arăt la faţă şi să-i 
reproşez ticăloşia pe care a făcut-o pe seama mea!... Dar ce 
dracu face acolo?... Plânge?... De ce oare?..." 

Într-adevăr, Fausta se prăvălise într-un jilţ şi un hohot de 
plâns ajunse până la urechile cavalerului. Pradă unei stranii 
emoţii, Pardaillan ar fi fost poate gata să se îndrepte spre ea, 
dacă Fausta. ridicându-şi şi scuturându-şi capul, n-ar fi chemat o 
slugă lovind cu un ciocănel într-un clopot. 

Pe dată apăru un lacheu. Atunci Fausta începu să scrie. Fără 
îndoială că ceea ce scria era grav şi greu de scris, întrucât .se 
oprea adesea şi rămânea dusă pe gânduri. 

Scrisoarea era lungă. Abia peste o oră Fausta îi puse 
pecetea. Atunci se întoarse spre lacheu, sau cel puţin. spre 
bărbatul care părea să fie un lacheu. 

— Unde este contele? 

— La postul lui, lângă bazilica Saint-Denis. 

— Fă în aşa fel încât să-i ajungă scrisoarea asta mâine la 
ora opt. Să pornească la drum fără întârziere. Să se ducă drept 
la Dunkerque. Şi să-i dea scrisoarea lui Alessandro Farnese. 

Bărbatul dispăru. 

"Aha! se gândi Pardaillan. Prin scrisoarea asta îi porunceşte 
lui Farnese să aibă armata pregătită pentru a intra în Franţa!" 

Curând Fausta se ridică şi ieşi. Apoi, după câteva minute, 
un alt lacheu apăru şi stinse făcliile. 

Atunci, Pardaillan, cu spada în mână, se urni. Mergea la 
întâmplare şi cu atâtea precauţii, încât se scurse o jumătate de 
oră între momentul când îşi părăsi postul de observaţie şi 
momentul când ajunse într-o încăpere destul de mare, luminată 
slab de un felinar agăţat de tavan. Pardaillan recunoscu îndată 


încăperea. Era vestibulul palatului Faustei. 

Poarta, care dinafară nu putea fi decât spartă, pe dinăuntru, 
dimpotrivă, era uşor de deschis. Zăvoarele enorme care o 
baricadau, întreţinute cu grijă, alunecau bine şi fără să facă 
zgomot.În câteva minute Pardaillan deschise poarta şi ieşi în 
stradă. 

În clipa aceea orologiul de la Notre-Dame bătea de 
jumătate după miezul nopţii. Pardaillan o luă repede la drum 
spre hanul Deviniere, unde ajunse fără piedici. 

Hanul era închis. Dar, deşi totul părea căzut într-un somn 
adânc, Pardaillan avea un fel al lui de a bate la uşă. Şi se pare 
că felul acesta era cel bun, deoarece, după zece minute, o 
slujnică somnoroasă îi deschise. 

— Vreau să mănânc! îi spuse cavalerul care murea de 
foame. 

— Domnule cavaler, pic de somn! zise biata slujnică. 

Pardaillan o privi pe sub sprâncene, dar, constatând că fata 
nu minţea, spuse zâmbind: 

— Bine, bine, du-te la culcare. Un singur lucru îţi cer: poţi să 
mă scoli la ora şase de dimineaţă? 

— Păi, sigur, că eu mă scol de la cinci! 

Cavalerul, intrând în bucătărie, aprinse două sfeşnice; apoi 
îşi scoase sabia de la cingătoare, se dezbrăcă de tunică şi de 
vesta de piele. Cunoscând foarte bine casa, cobori în pivniţă şi 
aduse două sticle. Se duse în magazie şi se întoarse cu un braţ 
de lemne pe care îl aruncă în vatră şi îi aprinse focul. Flacăra 
începu să crească. 

"Dacă monseniorul duce de Guise, dacă: Fausta, Bussi- 
Leclerc şi Maineville... dacă toţi aceia care aleargă şi au alergat 
după mine să mă ucidă, cărora li se pare că n-au destule 
pistoale, spada, junghere şi archebuze pentru a mă vâna, care 
pun o armată pe picior de război pentru a mă prinde mort sau 
viu, dacă m-ar vedea, zic, cu mânecile cămăşii suflecate, 
aprinzând focul şi pregătindu-mă să răstorn o omletă... parcă 
aud de aici hohotul lor de râs!..." g 

Şi Pardaillan, cu tigaia în mână, se porni pe râs...ln clipa 
aceea, în spatele lui, ca un ecou, izbucni un alt hohot de râs... 

— Ei! strigă Pardaillan, gata să sară asupra spadei sale. 

Dar se linişti grabnic. Râsul era limpede. Şi nu putea ieşi 
decât dintr-o gură tânără şi prietenă. Într-adevăr, era Huguette 


care, oprindu-se în pragul bucătăriei, îl contempla pe cavaler 
râzând din toată inima... 

— Am s-o dau afară pe Gillette, zise ea intrând în bucătărie 
şi smulgând tigaia din mâinile lui Pardaillan. 

— Prietenă dragă, zise Pardaillan, în cazul ăsta pe mine 
trebuie să mă dai afară. Deoarece eu am forţat-o pe biata fată 
să se ducă la culcare. Dar lasă-mă pe mine... 

— Aşează-te pe un scaun, zise Huguette. Aici, eu comand. 

Cât ai clipi, Huguette pregăti totul pe o măsuţă pe care o 
trase lângă focul bun din vatră. Câteva minute mai târziu, 
Pardaillan, cu pofta lui sănătoasă de mâncare, se înfrupta din 
omleta pe care i-o servea Huguette şi golea paharul pe care 
buna gazdă i-l umpluse ochi. 

Cina a fost grozavă. Una dintre cele mai bune pe care le 
mâncase vreodată Pardaillan, şi trebuie să spunem că, în viaţa 
lui, se ospătase straşnic. Bucătăria era luminată de flăcările din 
vatră. Vinul era minunat. Gazda, cu o fustă scurtă pe ea, umbla 
de colo-colo, zâmbind... Niciodată nu se simţise Pardaillan atât 
de bine... 

Huguette îl contempla zâmbind. Şi, desigur, privirea ei era 
în clipa aceea mai mult a unei prietene, a unei surori, decât a 
unei iubite. Huguette, într-o împrejurare cumplită, lăsase să-i 
scape taina dragostei sale, e-adevărat, dar, după ce lucrurile se 
liniştiseră, ea redeveni ceea ce era în realitate, adică o gazdă 
admirabilă. 

— Ştii, draga mea Huguette, zise Pardaillan, că hanul 
domniei-tale este un adevărat rai?... Simt că am început să 
ruginesc puţin... m-am săturat de viaţa aventuroasă!... 

— A! Domnule cavaler! spuse Huguette suspinând. Dac-ar fi 
aşa!... 

— Aşa-i, pe toţi dracii! E-adevărat, hăţurile au început să 
mă cam apese. Mereu călare, mereu prin munţi şi prin văi. pe 
ploaie şi pe vânt, pe soare şi pe întuneric, să nu ştii niciodată 
dimineaţa unde ai să te culci seara, ei bine, cu timpul, asta 
începe să te obosească!... 

— De ce nu te odihneşti? exclamă Huguette palpitând de 
bucurie. Hanul este bun, gazda nu prea rea. Rămâi aici. 

— Of, Huguette, după cina asta gustoasă, mă faci să-mi 
lase gura apă!... În aşa hal, încât cu mare greutate voi lua hăţul 
în mână şi mă voi urca în şa mâine dimineaţă! 


— Mâine dimineaţă? murmură Huguette, care se făcu albă 
la faţă. 

— La ora şapte trebuie să fiu la Saint-Denis... Mi s-a făcut 
poftă să vizitez bazilica în care se odihnesc vechii noştri regi... 

— Of, domnule cavaler! zise Huguette, şi ochii ei frumoşi şi 
duioşi se umplură de lacrimi... M-ai înşelat... m-ai lăsat să trag 
nădejde că... rău faci... iar vei bate drumurile!... 

— Ce să fac, copilă dragă, ăsta-i adevărul. Dar, ascultă-mă. 
Sunt obligat s-o fac, pentru cinstea mea şi încă pentru altceva... 
pentru o veche datorie care trebuie plătită... sunt obligat să bat 
iarăşi drumurile. Dar sper ca drumul ăsta să fie scurt... Şi-apoi, 
dacă mă înapoiez, dacă o să simt nevoia de odihnă, dacă voi 
mai sta încă pe picioarele mele după ceea ce voi face, îţi 
făgăduiesc că n-o să caut adăpost în altă parte decât la hanul 
Deviniere. Ştii prea bine, Huguette, adăugă el cu glas mai blând, 
că eşti tot ceea ce iubesc pe lume acum. Eşti trecutul meu, 
tinereţea mea... Aici a trăit tata... Aici am... Dar să nu mă las 
purtat de amintiri. Mâine la ora şapte trebuie să fiu în picioare. 

— Domnule cavaler, rosti cu glas trist Huguette, 

— Noapte bună, draga mea gazdă, zise vesel cavalerul. 

După câteva minute, adormi. 

La ora şase, slujnica îl trezi pe Pardaillan, care mai întâi 
puse şaua pe cal, după aceea mâncă o felie de şuncă, o bucată 
de pateu şi bău o jumătate de sticlă de vin, apoi îşi luă rămas 
bun de la Huguette, repetându-i că va veni să-şi petreacă 
bătrâneţile la gura focului din hanul Deviniere. Apoi încălecă. 

"Oare o să-l mai văd vreodată?" se întrebă Huguette. 

Puțin după ora şapte, Pardaillan se opri lângă bazilica din 
Saint-Denis. Işi legă calul de un belciug şi, spre a nu atrage 
atenţia cuiva, intră într-o cârciumă, de unde începu să 
supravegheze drumul cu atenţie. 

La ora şapte şi jumătate văzu sosind dinspre Paris un 
călăreț înarmat pânăÎn dinţi şi părând gentilom. Îl recunoscu pe 
dată. Era lacheul căruia Fausta îi dăduse scrisoarea destinată lui 
Alessandro Farnese. 

Călărețul se opri, cum se oprise şi Pardaillan. Punând 
piciorul pe pământ la vreo sută de paşi de cârciumă, intră într-o 
casă unde rămase aproape o jumătate de oră. Apoi ieşi, se 
aruncă în şa şi porni iarăşi pe drumul spre Paris. 

"Bun!... se gândi cavalerul. Acum scrisoarea se află în 


mâinile mesagerului. Să-l aşteptăm deci pe mesager!" 

La zece minute după plecarea călăreţului, poarta cea mare 
a casei se deschise lăsând să treacă un bărbat călare, care o 
porni la pas pe drumul spre Dammartin. Cavalerul încălecă şi 
porni să-l urmărească de departe. 

"Mesagerul care se duce la Dunkerque! se gândi el. Acela 
căruia Fausta îi spune conte. Conte, prea bine! Dar ce fel de 
conte?" 

Călărețul porni în trap. Pardaillan intră şi el în trap, 
menţinându-se însă la distanță. Cu toate acestea, călărețul nu 
părea prea grăbit. 

La un moment dat, omul îşi dădu seama fără îndoială că 
era urmărit, dar în loc să-şi împungă calul cu pintenii, se opri 
brusc. Pardaillan se opri şi el. Călărețul porni iarăşi în galop, dar 
după câteva minute trecu din nou la trap. Pardaillan făcu 
aceleaşi manevre. De atunci încolo pentru călăreț deveni 
limpede faptul că Pardaillan îl urmărea. 

Nu se opri la Dammartin şi merse până la Senlis. Acolo, 
mesagerul descălecă în faţa hanului. "La Butoiul lui Bacchus", 
de vechi şi bun renume. Pardaillan intră şi el "La Butoiul lui 
Bacchus". Mesagerul mânca în sala cea mare. Pardaillan mâncă 
şi el în sala cea mare. Apoi mesagerul se retrase în camera lui, 
dând poruncă să fie lăsat să doarmă până la ora opt de 
dimineaţă. 

"Bun! gândi Pardaillan. Să fiu spânzurat dacă omul meu n-o 
să fie în picioare la ora cinci!..." 

Şi, retrăgându-se şi el, dădu poruncă să i se pregătească de 
drum calul pentru ora cinci. Înainte de a adormi, Pardaillan 
cugetă asupra situaţiei în care se afla. De fapt ce voia el? 

"Scrisoarea adresată lui Farnese şi nimic mai mult", îşi 
răspunse singur. 

Pardaillan dormi neîntors până la ora cinci de dimineaţă, 
clipă în care fu trezit. 

"Sunt sigur că omul meu nu va întârzia să iasă", se gândi el. 

Dar Pardaillan stătea îmbrăcat de multă vreme şi omul tot 
nu apărea. 

La ora şapte. Pardaillan nu mai îndură aşteptarea. Şi, 
chemându-l pe hangiu. Îi spuse: 

— Sper că nu vei uita să-l trezeşti la ora opt pe acel 
preacinstit gentilom. 


— Care gentilom? întrebă hangiul. 

— Păi, acela care a sosit ieri în acelaşi timp cu mine, sau. 
mai degrabă, cu puţin înaintea mea. Mă plictisesc singur pe 
drum şi tare mi-ar plăcea să călătoresc alături de călăreţul acela 
despre care acum îmi amintesc foarte bine... 

— În cazul acesta, domnule, mă simt foarte încurcat... 

— Ce vrei să spui? 

— Gentilomul acela s-a răzgândit... 

— Şi-atunci?... 

— Păi, atunci, a plecat la ora trei de dimineaţă!... 

Pardaillan îşi înghiţi o înjurătură, se aruncă pe calul care îl 
aştepta de la ora cinci, după porunca lui, şi porni în goană pe 
drumul către Amiens. 

Bombănind, îşi îmboldi calul, strângând din genunchi. Calul 
gonea ca vântul. Dar Pardaillan îşi dădu seama repede că, 
alergând astfel, bietul animal se va speti curând. Odată rămas 
fără cal, nu era sigur că şi-ar putea cumpăra un altul, fiindcă 
ţinea foarte mult la al său, şi fiindcă nu-l ţinea punga să facă 
cheltuieli nemăsurate. 

Toate raţionamentele acestea îl făcură pe Pardaillan să se 
hotărască a abandona urmărirea directă şi să încerce a ajunge 
la Dunkerque pe căi lăturalnice, care i-ar scurta drumul. Dar, la 
Montdidier, unde se opri pentru a-şi lăsa calul să se odihnească 
un ceas, află că un călăreț tocmai îşi astâmpărase setea 
încârciuma unde intrase şi el. După descrierea, care i se făcu la 
întrebările sale. Îşi dădu seama că acel călăreț nu putea fi decât 
mesagerul Faustei... În afară de asta mai află că omul lui nu i-o 
luase înainte decât cu o jumătate de oră. 

"E vremea să-mi iau revanşa pentru festa pe care mi-a 
jucat-o!" se gândi Pardaillan. 

Şi, încălecând iarăşi după zece minute în care îşi buşumă 
zdravăn calul, porni din nou în goană, de astă dată cu riscul de 
a-şi ucide animalul. 

Dar, când zări în depărtare turnurile şi acoperişurile din 
Amiens, tot nu-l ajunsese din urmă pe călăreț! 

Se lăsa seara. Pardaillan se opri să chibzuiască. Rezultatul 
chibzuielilor sale fu că porni din nou la drum în trap mic, lucru 
faţă de care calul îşi arătă satisfacția sforăind şi azvârlindu-şi 
spumele în juru-i. Numai că, în loc să intre în Amiens, Pardaillan 
înconjură oraşul, bombănind în sinea lui: 


"Pândeşte-mă bine, bravul meu conte, pândeşte bine de la 
fereastra ta tot ce intră în Amiens!" 

ŞI-I închipuia pe călăreț în hanul cel mai apropiat de poarta 
către Paris, ascuns în dosul perdelelor de la fereastră. Şi râdea 
în barbă de renghiul pe care i-l juca. După ce dădu ocol oraşului, 
Pardaillan intră pe drumul de miazănoapte, adică drumul spre 
Doullens şi Saint-Pol, îşi lăsă calul la pas şi îşi continuă drumul 
până în târgul Villiers. Când ajunse acolo, era noapte de-a 
binelea. 

Târgul Villiers se întindea de o parte şi de alta a drumului. În 
mijlocul străzii mari era un han. Un călăreț venind dinspre 
Amiens şi îndreptându-se către Saint-Pol trebuia neapărat să 
treacă prin faţa acestui han. 

Pardaillan sări din şa, îşi duse calul la grajd, puse să fie 
buşumat în faţa lui şi, când îşi văzu animalul bine uscat, cu 
picioarele într-un bun aşternut de paie, cu botul într-o iesle plină, 
se gândi în sfârşit şi la el. Murea de oboseală şi de foame. O cină 
bună îi astâmpără foamea. Dar, după foame, Pardaillan mai 
avea de învins oboseala. Or, intenţia lui era să supravegheze 
drumul, chiar şi toată noaptea, la nevoie. 

Se duse în odaia lui, ale cărei ferestre dădeau în stradă. Și 
aruncă o privire invidioasă spre patul moale care îl aştepta. 

— Vrei să câştigi doi scuzi? îl întrebă el deodată pe băiatul 
care îi arătase unde se află odaia. 

Băiatul, destul de neghiob după mutră, căscă Ochii mari la 
propunerea făcută de drumeţ. 

— Doi scuzi! repetă el. 

— Doi scuzi de câte şase livre. lată-i, zise Pardaillan, 
arătându-i două monede de argint. Ţi-ai terminat slujba, nu-i 
aşa, căci în han n-a mai rămas nimeni... 

— Mai am să închid staulele şi grajdurile... 

— Du-te şi întoarce-te cât mai iute... 

După zece minute, ţăranul cel tânăr se înapoiase. 

— Unde dormi? îl întrebă Pardaillan. 

— În grajd, pe paie. 

— Uite ce-i, dacă vrei să-ţi petreci noaptea în odaia asta, pe 
scaunul de colo, pe care am să-l trag lângă fereastră, vel primi 
doi scuzi... Dar asta nu-i tot. Stând de veghe, ai să te plictiseşti 
toată noaptea pe scaun, şi-atunci zic să te distrezi puţin trăgând 
cu urechea la ce se petrece în stradă... Şi, dacă o să treacă un 


cal, la orice oră o fi, să mă trezeşti... un cal care să vină dinspre 
Amiens şi care să se ducă spre Doullens... 

— Am priceput! zise băiatul. 

Apoi, ducându-se spre fereastră, se aşeză pe scaun şi îşi 
propti coatele de pervaz: 

— lată-mă la postul de observaţie, zise el. Răspund cu 
capul că, până mâine, n-o să treacă nimeni fără să vă anunţ de 
îndată. 

Pardaillan îşi aşeză pistolul de oblânc pe o masă, lângă el, şi 
spada în picioare, la capul patului, pe care se aruncă îmbrăcat, 
scoțând un suspin de satisfacție. ăranul veghie cu 
conştiinciozitate şi, în revărsatul zorilor, îl trezi pe cavaler, aşa 
cum se înţeleseseră. 

— N-a trecut nimeni? întrebă Pardaillan care sări în picioare 
şi îi dădu băiatului cei doi scuzi. 

— Nimeni, doar câteva căruţe. 

Pardaillan mâncă lângă fereastră şi-i dădu băiatului să bea 
o stacană de vin. cinste de care demnul locuitor al Picard iei fu 
foarte mişcat. 

Apoi, făcându-se ziuă de-a binelea, Pardaillan puse şaua pe 
cal şi, aşezat în sala hanului, aşteptă liniştit. 

Pe la ora opt, un călăreț apăru în capătul străzii şi Pardaillan 
se porni pe râs... Călărețul era tocmai acela pe care îl aştepta el, 
mesagerul trimis de Fausta lui Alessandro Farnese! Revanşa 
luată de Pardaillan era deplină, aşa cum o visase. 

Îl lăsă să treacă pe călăreţul, care mergea în trap uşor, ca 
un om sigur că scăpase de urmăritorul nedorit, apoi încălecă la 
rândul său. De data asta avu grijă să păstreze o distanţă 
serioasă, spre a nu fi văzut. 

Trecură prin Doullens, ajunseră la Saint-Pol, apoi la Saint- 
Omer. Călărețul îşi petrecu noaptea în acest din urmă oraş şi 
Pardaillan nu găsi nimic mai bun de făcut decât să tragă la 
acelaşi han, luând precauţiile necesare spre a nu fi văzut. Dar, a 
doua zi de dimineaţă, continuându-şi urmărirea, săvârşi probabil 
vreo imprudenţă şi se lăsă văzut, deoarece călăreţul, în loc să 
meargă drept spre nord, coti brusc spre Calais, căutând să-şi 
piardă urma. _ 

Pardaillan era hotărât să intre în vorbă cu el, fie ce-o fi. In 
timpul călătoriei căutase zadarnic un mijloc de a căpăta 
scrisoarea... Avea mare nevoie de ea! 


Pe la ora prânzului se apropiară de Calais, care se vedea în 
zare. Pardaillan încercă să-l ajungă din urmă pe omul care, 
lăsând în stânga lui oraşul, porni în galop pe drumul ce şerpuia 
pe marginea coastei, dealtfel foarte dreaptă. 

Câştiga teren şi se apropia din ce în ce de mesager. 
Deodată, acesta se opri brusc şi, răsucindu-se, se proţăpi cu 
pistolul în mână aşteptându-l. Văzând asta, cavalerul porni în 
trap, apoi la pas şi, în sfârşit, la câţiva paşi de mesager, se opri 
şi el, îşi scoase pălăria şi începu să zâmbească cu aerul cel mai 
binevoitor de pe lume. 

Mesagerul Faustei rămase nedumerit. Era cu neputinţă să-l 
întâmpini cu focuri de pistol pe un om care se prezenta atât de 
politicos şi care, în faţa ţevii pistolului îndreptată asupra lui de la 
cinci paşi, zâmbea atât de candid, fără să schiţeze nici cel mai 
mic gest de apărare. 

Mesagerul îl salută deci la rândul său, foarte curtenitor, şi 
îşi vâri pistolul în oblâncul şeii. 

— Domnule, zise el, mă numesc Luigi Cappello, conte 
toscan. Şi domnia-voastră? 

— Eu, domnule, mă numesc Jean de Margency, conte 
francez. 

— AŞ fi indiscret, întrebă contele italian după câteva clipe 
pe care le folosi să-şi examineze tovarăşul, aş fi indiscret dacă v- 
aş întreba de unde veniţi? 

— Pe Dumnezeul meu, nu! răspunse Pardaillan. Vin pur şi 
simplu de la Paris şi în mod special din insula Cité... 

La aceste cuvinte, Luigi Cappello tresări şi, ţintuindu-şi 
tovarăşul cu privirea, schiţă în aer un semn cu mâna. Pardaillan 
zâmbi. 

— Domnule conte, spuse el, nu voi răspunde semnului de 
recunoaştere pe care mi-l faceţi, pentru motivul foarte simplu că 
nu cunosc semnalul de răspuns, pe care fără îndoială îl 
aşteptaţi, întrucât nu fac parte dintr-ai voştri. 

— Foarte bine. In acest caz, veţi avea bunăvoința să-mi 
spuneţi unde vă duceţi?... 

— Păi... la Dunkerque, unde vă duceţi şi domnia-voastră. Şi, 
de la Dunkerque, dacă e nevoie, mă voi duce până la tabăra 
ilustrului domniei-voastre compatriot, generalisimul Alessandro 
Farnese... 

Mesagerul căzu pe gânduri. Străinul acesta care îl urmărea 


era oare un colaborator sau vreun subordonat al Faustei? ...Dar, 
atunci, de ce nu ştia semnul?... Şi, pe de altă parte, cum de era 
atât de bine informat?... 

— Domnule, spuse el cu hotărâre, răspundeţi la întrebările 
mele cu atâta bunăvoință încât aş îndrăzni să vă pun a treia 
întrebare... De ce mă urmăriţi de la Dammartin încoace? 

— De la Saint-Denis, îl corectă Pardaillan. 

— Fie. De ce vă aflaţi în calea mea de la Saint-Denis? 

— Mai întâi pentru a avea plăcerea să călătoresc împreună 
cu domnia-voastră! 

— Cum puteţi şti că mă îndrept, spre tabăra lui Farnese? 

— Pentru că am auzit-o vorbind despre asta pe prea nobila 
doamnă Fausta, răspunse calm cavalerul. 

— Ah! Ah! exclamă mesagerul, năucit. 

Apoi spuse: 

— Fie şi aşa. Dar aţi spus că îndârjirea domniei-voastre de a 
mă ajunge din urmă pornea din dorinţa pe care o aveţi de a 
călători în tovărăşia mea... mai întâi. Există deci şi alt motiv? 

— Domnule conte, zise Pardaillan, îmi îngăduiţi să vă întreb 
şi eu ceva, la rândul meu? Ştiţi ce conţine scrisoarea care v-a 
fost înmânată la Saint-Denis din partea doamnei Fausta şi care îi 
este adresată lui Alessandro Farnese? 

Mesagerul rămase încremenit.În mintea lui nu mai era nici o 
îndoială. Străinul nu era, nu putea fi un trimis al Faustei, ci un 
duşman periculos, care descoperise secrete de temut. 

Privi în juru-i. La dreapta se întindeau ogoarele. La stânga, 
falezele, în spatele cărora se auzea mugetul mării. Singurătatea 
era deplină şi locul excelent pentru a scăpa de un om nedorit. 

— Domnule, zise el, mi-ar fi greu să răspund la întrebarea 
domniei-voastre, pentru că, nefiind purtătorul nici unei scrisori, 
nu vă pot spune conţinutul unei misive care nu există. 

— Ei, domnule - conte! exclamă Pardaillan. Îmi răsplătiți 
prost sinceritatea! 

— Ei bine, mormăi mesagerul pălind la faţă, am o scrisoare, 
e-adevărat. Şi ce-i cu asta?... 

— Vă întreb dacă îi cunoaşteţi conţinutul... 

— Nu. Şi dacă l-aş cunoaşte... 

— Nu mi l-aţi spune, este de la sine înţeles. Dar nu-l 
cunoaşteţi. Şi-atunci am să vi-l spun eu... 

— Cine sunteţi, domnule? 


— Mi-aţi cerut să vă spun numele meu şi v-am răspuns că 
sunt contele de Margency. Şi-acum, domnule, iată ce conţine 
scrisoarea: un ordin al doamnei Fausta către general să fie gata 
de a intra în Franţa şi de a mărşălui asupra Parisului cu armata 
lui, la primul semn care i se va face. 

— Şi ce-i cu asta? bombăni mesagerul pălind la faţă. 

— Şi ce-i cu asta? Ei bine, dragul meu domn, nu vreau ca 
această scrisoare să ajungă în tabăra lui Farnese, asta-i tot 

— Nu vreţi... ca... 

La aceste cuvinte, mesagerul puse mâna pe pistol. 
Pardaillan făcu la fel. 

— Gândiţi-vă bine, spuse el. Daţi-mi scrisoarea. 

Şi îşi îndreptă ţeava pistolului spre mesager. Acesta ridică 
din umeri şi rosti cu un calm, pe care Pardaillan îl admiră: 

— Nu vă gândiţi decât la un singur lucru. Dar eu ţin să vă 
spun. Inainte de a vă ucide... 

— Sunt numai urechi... 

— Ei bine, mi-aţi spus adineauri conţinutul scrisorii pe care 
nu-l cunoşteam. Deci aş putea, dacă mi-ar fi frică, să vă 
înmânez misiva şi să transmit ordinul verbal... 

— Nu, răspunse Pardaillan, căci generalul nu se va supune 
decât unui ordin scris. 

— In acest caz, răcni mesagerul, vă omor!... 

În acelaşi timp trase cu pistolul... Pardaillan, dintr-o lovitură 
de pinten, îşi împinse calul să sară într-o parte atât de brusc, 
încât l-ar fi răsturnat pe un călăreț obişnuit. Glonţul trecu la 
două degete pe lângă capul său. Aproape îndată trase la rândul 
său, nu asupra călăreţului, ci asupra calului acestuia: animalul, 
lovit în cap, se prăbugşi.ln aceeaşi clipă, mesagerul sări în 
picioare, cu sabia în mână. Pardaillan sărise şi el şi îşi scosese 
spada. 

— Domnule, rosti el cu gravitate, înainte de a ne încrucişa 
spadele, binevoiţi să mă ascultați o clipă. V-am spus că numele 
meu este contele de Margency, pentru că am acest drept. Dar 
mai port şi alt nume: sunt cavalerul de Pardaillan... 

— A! A! Am bănuit eu o clipă! bombăni furios mesagerul. 

— Mă cunoaşteţi, deci, zise Pardaillan. Cu atât mai bine. 
Asta ne va feri de discursuri lungi. Pentru că mă cunoaşteţi, 
domnule conte, trebuie să ştiţi că stăpâna domniei-voastre, 
suverana domniei-voastre, a mai vrut de vreo trei sau patru ori 


să mă ucidă. Ultima dată, nu de mult, tocmai îi salvasem viaţa. 
În semn de recunoştinţă, a asmuţit pe urmele mele toţi oamenii 
înarmaţi ai ducelui de Guise... Nu mă veţi ucide, domnule! Şi, 
cum nu vreau ca scrisoarea să ajungă la destinaţie, cum, în 
sfârşit, sunteţi slujitorul unei femei care-mi vrea moartea, eu am 
să fiu acela care o să vă ucidă! 

În acelaşi timp, Pardaillan se puse în gardă. Săbiile se 
încrucişară... 

Contele Luigi, om dibaci, rămase în defensivă. La urma 
urmelor, nu avea nevoie să ucidă şi să repurteze o victorie. 
Trebuia pur şi simplu să înlăture sau să oprească în loc un 
adversar. 

Pardaillan, după obiceiul său, atacă printr-o serie de lovituri 
drepte, fulgerătoare. Mesagerul nu scăpă cu viaţă decât datorită 
faptului că se trase îndărăt. Dar, deşi da înapoi, se apăra cu 
îndrăzneală şi măiestrie. 

— Domnule, spuse pe nepusă masă Pardaillan, am impresia 
că sunteţi un om de inimă şi vă cer scuze.... 

— Pentru ce? întrebă contele Luigi. 

— Că v-am rugat să-mi daţi scrisoarea. Ar fi trebuit să 
prevăd că un bărbat ca domnia-voastră poate fi învins de soartă, 
dar că nu-şi pleacă de bunăvoie capul... 

— Mulţumesc, domnule, zise mesagerul, atacând repede. 

—  Primiţi deci toate scuzele mele, continuă Pardaillan, 
pentru propunerea nelalocul ei pe care v-am făcut-o, şi toate 
regretele de a fi silit să vă tratez ca pe un duşman... 

In acelaşi timp se plecă înainte şi fandă. Mesagerul scoase 
un țipăt răguşit, lăsă să-i cadă sabia din mână, se răsuci şi se 
prăbuşi la pământ... 

"Hopa! mormăi Pardaillan. Am fost oare atât de nedibaci 
încât să-l fi ucis?" 

Se lăsă în genunchi, desfăcu tunica contelui toscan şi 
cercetă rana clătinând din cap. Tocmai atunci rănitul deschise 
ochii. 

— Domnule, zise Pardaillan, sunt stăpân pe situaţie. Pot 
deci să vă iau scrisoarea pe care o purtaţi. Dar aş fi disperat să 
vă părăsesc ca pe un duşman, deoarece sunteţi un om brav... 
Vreţi, deci, de bunăvoie, să-mi daţi acea misivă?... Vreţi să ne 
despărţim ca prieteni?... 

Rănitul făcu anevoie un gest cu mâna spre a arăta un 


buzunar dinlăuntrul tunicii. Pardaillan luă scrisoarea. În ochii 
rănitului se citea o disperare fără margini. 

— Calmaţi-vă, spuse Pardaillan, mişcat de milă. Ce vă pasă, 
la urma urmelor?... Doar nu vă temeţi, presupun, că voi folosi 
această scrisoare ca o armă împotriva doamnei Fausta? 

— Mă tem... murmură rănitul cu un glas care abia se auzea. 
O să... duceţi..., scrisoarea... regelui Franţei... sunt un om... 
dezonorat. 

— Intr-adevăr, zise Pardaillan, vă temeţi de asta? Nu vă 
temeţi decât de atât? Şi dacă vă dovedesc că vă înşelaţi? Că nu- 
i voi da această misivă lui Valois? 

— Dovada... nu-i posibilă..., murmură rănitul. 

— Ba da! Există una, răspunse Pardaillan. Iat-o! 

La aceste cuvinte, fără s-o deschidă, fără să-i rupă pecetea, 
fără să se uite la conţinut, Pardaillan rupse scrisoarea în bucăţi 
mici. După ce fu astfel făcută fărâme, care nu puteau fi citite, le 
aruncă în aer. 

In timpul acesta, contele Luigi îşi ţinuse ochii pironiţi asupra 
lui Pardaillan, ochi plini de uluire. Apoi, uimirea făcu loc unui soi 
de admiraţie. Şi, cu un ton care dezvăluia deplina lui 
recunoştinţă, murmură: 

— Mulţumesc, domnule! 

Pardaillan ridică din umeri. 

— V-am prevenit că aveam doar intenţia de a juca un 
renghi Faustei. S-a isprăvit. Dar n-am obiceiul de a mă sluji de o 
scrisoare căzută în mâna mea pentru a provoca moartea unei 
femei. Scrisoarea asta distrusă nu mai există nici măcar în 
amintirea mea. Sunteţi mulţumit? 

— Da, domnule... şi vă binecuvântez... că mi-aţi dat... o 
asemenea dovadă... Inainte de a muri... 

— Ei! Pe toţi dracii, n-o să muriţi! 

Rănitul clătină trist din cap. Apoi, ostenit de eforturile pe 
care le făcuse, îşi pierdu cunoştinţa. 

Pardaillan se duse la calul său şi scotoci în oblâncul şeii. 
Acolo, sub pistol, avea feşi, scamă, în sfârşit tot ceea ce îi 
trebuie unui om să oblojească repede o rană. Apoi cobori faleza 
pe o potecă foarte abruptă, înmuie în apa de mare un tampon 
mare de scamă, se urcă repede, spălă cana, o acoperi cu scamă 
şi o bandajă strâns. 

— E apă sărată. Ustură, zise Pardaillan. Dar aşa-i mai bine. 


Acum, domnule, fiţi atent. Am să vă ridic şi am să vă aşez pe 
calul meu. 

Pardaillan se plecă, îşi vâri mâinile sub mijlocul rănitului şi, 
cu blândeţe şi totodată cu forţă, îl ridică şi îl aşeză pe cal. 

— Puteţi sta astfel până la Gravelines? îl întrebă. 

— Cred... 

— Atunci, la drum. Dacă simţiţi că vă lasă puterile, strigaţi- 
mă. 

Şi, ţinându-şi calul de căpăstru, întorcându-se la fiecare pas 
spre a-l cerceta pe rănit, Pardaillan porni la pas. După douăzeci 
de minute ajunse la primele case ale satului. 

Gravelines nu era alcătuit decât din treizeci de colibe de 
pescari. Dar intrarea unui cal purtând un rănit atrase în jurul lui 
Pardaillan câteva femei şi o bandă speriată de ţânci. 

— Unde-i hanul? întrebă Pardaillan. 

— N-avem nici un han! spuse una dintre femei. 

— Care dintre voi vrea să câştige zece scuzi? spuse iarăşi 
Pardaillan. 

— Eu, rosti femeia care vorbise mai înainte. Dacă-i pentru 
a-i da adăpost şi a-l îngriji pe cavaler, lăsaţi pe mine! 

Rănitul fu transportat la câţiva paşi, în fata unei colibe, şi 
culcat pe o saltea umplută cu iarbă de mare. 

— E pe-aici vreun felcer? întrebă Pardaillan. 

— Nu, dar avem un vraci. Un bătrân care le ştie pe toate, 
care vindecă de friguri şi ştie să îngrijească rănile. 

Tocmai atunci, acela pe care satul îl numea vraci, vestit 
desigur despre cele întâmplate. Işi făcea intrarea în colibă. Era 
un bătrân cu un chip inteligent, cu ochii vii şi ironici. Fără să 
scoată o vorbă, se lăsă în genunchi lângă rănit şi îi desfăcu 
bandajele, apoi examină rana. 

— Ce ziceţi, domnule? îl întrebă Pardaillan. 

— Zic că-i foarte grav. Dar se face bine. 

— Uf! rosti Pardaillan cu un suspin de uşurare. 

Îndată însă un gând îi trecu prin minte. Dacă rănitul îşi 
venea în fire, se va duce la Farnese şi îi va povesti ce i se 
întâmplase, spunându-i verbal conţinutul scrisorii. Atunci, tot ce 
făcuse Pardaillan devenea inutil! îl trase pe vraci într-un colţ al 
camerei şi îl întrebă: 

— Eşti sigur că-şi va reveni? 

— Foarte sigur! 


— Dar aş vrea ca prietenul meu să-şi poată continua 
călătoria... 

Vraciul clătină din cap şi zise: 

— Dacă se mişcă de pe salteaua asta înainte de a trece opt 
zile, va muri. Dacă încearcă să umble înainte de a trece o lună, 
totul se dă peste cap. Dacă se urcă pe cal înainte de a trece 
două luni, nu mai răspund de nimic! 

Două luni!... 

Era mai mult decât avea nevoie Pardaillan. 

Oricum ar fi fost, vraciul făcu în aşa fel încât după patru zile 
putu să declare că rănitul era în afară de orice primejdie. Aceste 
patru zile Pardaillan le petrecu în colibă. Fiind sigur că contele 
Luigi nu va muri şi va fi îngrijit destul de bine, pe de altă parte 
fiind sigur că acesta nu se va putea duce să-l prevină pe 
Farnese, într-o bună dimineaţă cavalerul îşi luă rămas bun de la 
acela pe care îl omorâse pe jumătate şi porni la drum spre Paris. 
Avea de îndeplinit o dublă sarcină. Mai întâi, să-l regăsească pe 
Maurevert. Apoi să-l poată întâlni pe de Guise... 


XXIII 
BLOIS 


Pe când Pardaillan gonea pe drumul spre Dunkerque şi 
punea mâna pe scrisoarea destinată lui Farnese, ducele de 
Guise, în mijlocul unei escorte impunătoare, înainta spre Blois, 
unde, din toate părţile Franţei, veneau deputaţii nobilimii, ai 
clerului şi ai stării a treia pentru suprema confruntare la care 
Henric al III-lea îşi convocase poporul şi care este cunoscută sub 
numele de "Stările generale de la Blois. 

Securitatea lui de Guise era deplină. Maurevert îi dăduse un 
raport exact despre forţele de care Henric al Ill-lea putea 
dispune, adică aproape patruzeci de mii de oameni. 

Aceste forţe considerabile se aflau sub conducerea unui 
căpitan neînfricat, care îşi dovedise calităţile pe multe câmpuri 
de bătălie: bravul Crillon. Trupele lui Crillon ocupau castelul şi 
oraşul. i 

Regele era deci apărat şi încă bine apărat.In ciuda acestei 
stări de lucruri, securitatea lui de Guise era deplină. 

Într-adevăr, ştia că fiecare dintre cei o sută cincizeci de 
gentilomi care îl însoțeau îşi pusese în el toate speranţele şi 


toate şansele de viitor. Nu exista deci nici unul care să nu fie 
gata a se lăsa ucis spre a-şi salva şeful. În afară de asta. ştia că, 
odată ajuns la Blois, îi va întâlni pe deputaţii celor trei cinuri şi 
că, printre aceşti deputaţi, seniori, târgoveţi, preoţi, nu exista 
unul care să nu-i fie devotat trup şi suflet. Deci, în realitate, el 
avea să fie adevăratul stăpân al stărilor generale. 

Despre aceste felurite lucruri discuta de Guise în ultima sa 
zi de marş. Era înconjurat în clipa aceea de opt sau zece dintre 
oamenii săi cei mai apropiaţi care, alcătuind un pluton, mergeau 
în fruntea grosului escortei. Şi, încetul cu încetul, în grupul de 
intimi se săvârşise o selecţie, în aşa fel încât ducele se pomeni 
în frunte, între Bussi-Leclerc şi Maineville, tovarăşii săi 
nedespărţiţi, faţă de care nu avea nimic de ascuns. 

În micul clan pe care îl formau astfel ducele şi cei doi fideli 
agenţi ai săi, în chip firesc veni vorba despre Pardaillan. 

— În sfârşit, zise Maineville, ne-am văzut scăpaţi de insul 
ăsta neînsemnat. Dar, în ce mă priveşte, încerc un oarecare 
regret. Moartea prin înec a fost prea blândă pentru el... 

— E-adevărat, întări Bussi-Leclerc, iar, în ce mă priveşte, 
mi-ar fi plăcut să-i întorc... 

— Lecţia de scrimă pe care ţi-a dat-o? întrebă Maineville 
râzând. 

— Nu, pe toţi dracii! Aia i-am înapoiat-o.... Nu-ţi sminteşti 
că l-am dezarmat în Bastilia? 

— Nu eram de faţă... aşa că... 

— Dar Maurevert era!... E-adevărat, Maurevert? 

— Foarte adevărat, zise Maurevert care mergea în spatele 
lui de Guise. l-ai zburat sabia din mână de trei ori şi ticălosul a 
fost nevoit să se declare învins... 

Bussi-Leclerc făcu un gest de vie satisfacţie şi îi mulţumi lui 
Maurevert cu o privire. 

Ajunseră în satul Villerbon... 

— Domnilor, zise de Guise cu glas sumbru, să nu mai 
vorbim despre morţi... Bussi, dă o fugă până la călăreţii de colo 
şi află cam ce vor. 

Într-adevăr, în piaţa din faţa bisericii satului se opriseră 
vreo şaizeci de călăreţi. Dar Bussi-Leclerc n-avu vreme să 
execute ordinul primit. Călăreţii zăriseră trupa lui de Guise şi 
galopau în întâmpinarea ei. Pentru o clipă de Guise se tulbură şi 
mâna i se lăsă până la teaca sabiei. Ideea că Henric al III-lea i-a 


pregătit o cursă îi trecu prin minte ca un fulger. Dar se linişti 
curând. Călăreţii veneau spre el şi strigau: 

— Monseniore, fiţi binevenit!... 

Era o trupă de gentilomi deputaţi, trimişi de seniorii adunaţi 
la Blois spre a-i ieşi în întâmpinare, a-l saluta şi a-l asigura de 
fidelitatea lor... 


În momentul acela, regele Franţei, palid şi nervos, se afla în 
apartamentul pe care îl ocupa la primul etaj al castelului. Henric 
al III-lea, cu o agitaţie care contrasta cu nepăsarea lui obişnuită, 
se plimba în sus şi în jos, se apropia adesea de o fereastră de 
unde putea vedea curtea pătrată şi portalul majestuos al 
castelului. 

Henric al Ill-lea îl aştepta pe ducele de Guise!... 

Pe terasa Perche aux Bretons erau cincizeci de gentilomi 
înarmaţi până în dinţi. O companie de elveţieni ocupa curtea 
pătrată. Scara cea mare era plină de seniori regalişti. al căror 
chip întunecat arăta că nu se aşteptau la nimic" bun de pe urma 
sosirii ducelui. Toate celelalte curţi şi scări ale castelului erau 
ocupate de ostaşi. _ 

Până şi în salon vreo douăzeci de gentilomi aşteptau,ln 
tăcere şi cu ochii aţintiţi asupra regelui. Într-un colţ, Caterina de 
Medici, stând de vorbă cu duhovnicul ei, contrasta prin 
seninătatea şi veselia ei cu sumbra nerăbdare din jur. 

— Unde este Biron? S-a înapoiat? întrebă deodată Henric al 
III-lea. 

— Aici sânt, sire, răspunse mareşalul de Biron. 

Armand de Gontaut, baron de Biron, era pe atunci în vârstă 
de şaizeci şi patru de ani, dar mai purta încă platoşa cu o 
uşurinţă pe care i-o invidiau unii mai tineri decât el. 


— A, ai venit, bătrâne viteaz! zise Henric al Ill-lea. Mă 
temeam că nu vei ajunge azi aici, căci îţi dădusem un concediu 
de opt zile. 


— Da, însă am aflat de sosirea domnului duce. La dracu, 
sire, nu m-ar fi răbdat inima să pierd o asemenea bună ocazie 
de a-i prezenta respectele mele!... Şi vedeţi, sire, că am venit la 
timp... 

Regele începu să râdă, gentilomii izbucniră în hohote. 

Într-adevăr, chiar în acel moment, o larmă se ridică din 


curtea pătrată: era tropotul cailor care treceau pe sub portal, un 
clinchet de arme şi de pinteni, zgomotul făcut de călăreţii care 
descălecau... Henric al Ill-lea păli. 

— Conte de Loignes, zise el cu glas schimbat, vedeţi ce se 
petrece în curte. 

O ştia prea bine. Bănuia că era de Guise care sosise. Şi, 
înainte de a primi vreun răspunse, se îndreptă spre jilţul cel 
mare aşezat pe o estradă şi închipuind un tron. Se aşeză şi, cu 
un gest furios, îşi trase pălăria pe frunte. 

— Sire, exclamă Chalabre care alergase la fereastră în 
acelaşi timp cu Loignes, a venit domnul duce de Guise, 
Dumnezeu să-l aibă în paza sa! 

— Doar dacă n-o să-l ia dracu! murmură Montsery, de lângă 
rege. 

— Ah! exclamă Henric al Ill-lea pe un ton indiferent, atât de 
bine jucat încât regina-mamă rămase uimită. 

Nu mai spune! Ducele de Guise?... Dar ce-o fi căutând aici? 

— Vom afla îndată, sire, căci iată-l că urcă scara cea mare... 

Era adevărat. Pe scara cea mare se auzea rumoarea 
nedesluşită a unei mulţimi de oameni care urcau. Mulțimea 
aceasta era escorta ducelui care îl însoțea până la uşa regelui... 
Gestul ascundea o ameninţare care nu-i scăpă lui Grillon. Ajuns 
în faţa uşii salonului, el se întoarse spre gentilomii lui de Guise şi 
spuse: 

—  Monseniore, domnule duce de Mayenne, domnule 
cardinal, regele m-a însărcinat să vă aduc la cunoştinţă că vă 
acordă audiența. Cât despre  domniile-voastre, domnilor, 
binevoiţi să aşteptaţi... 

Escorta rămase deci înşiruită pe scară. Şi, cum scara era 
ocupată mai dinainte de un mare număr de seniori regalişti şi de 
ostaşi înarmaţi, drept urmare se umplu de oameni care se 
priveau chiorâş şi care, la o singură vorbă, s-ar fi încăierat unii 
cu ceilalţi. 

Crillon deschise uşa. Îi pofti înăuntru pe domnii de Lorraine 
şi închise uşa singur şi cu mare băgare de seamă. 

Cei trei fraţi înaintară spre jilţul din care Henric al Ill-lea, cu 
pălăria pe cap, îi privea venind fără să facă vreun gest, fără ca 
un muşchi de pe obrazul său să tresară. 

Ducele de Guise, mai puţin abil decât Henric al III-lea în a-şi 
ascunde simţămintele, nu se putuse împiedica să pălească din 


pricina primirii de gheaţă care i se făcea. Se opri la trei paşi de 
tron şi făcu o plecăciune adâncă, iar fraţii lui îl imitară. 

In sfârşit, regele îşi plecă privirea asupra ducelui şi, cu 
glasul său puţin fornăit, de o rară impertinenţă când voia, 
întrebă: 

— A! Domnia-ta eşti, domnule duce?... Ce ai venit a ne 
spune?... 


XXIV 
ÎMPĂCAREA 


Cuvintele acestea ale regelui făcură să treacă un fior prin 
vinele celor de faţă, regalişti cu toţii. Şi cei trei fraţi putură auzi 
freamătul săbiilor care se ciocneau unele de altele ca nişte 
frunze de oţel. 

— Sire, spuse ducele cu glas sigur, ştiţi că fratele meu 
cardinalul este preşedintele clerului împreună cu monseniorul 
cardinal de Bourbon. Deci nu-i nimic mai firesc decât prezenţa 
sa la statele generale pe care majestatea-voastră a binevoit să 
le convoace în acest oraş... 

— Şi domnia-ta, domnule duce? continuă Henric al Ill-lea cu 
aceeaşi impertinenţă. 

— Sire, vorbi mai departe de Guise, ştiţi că fratele meu 
Mayenne este preşedintele nobilimii împreună cu domnul 
mareşal conte de Brissac... 

— Mareşal de baricade, aşa cum domnul de Bourbon este 
cardinal de conspirație! zise înfundat regele. 

Şi, de data aceasta, de Guise se făcu alb la faţă. Căci atacul 
era direct şi cu siguranţă furtuna avea să izbucnească... 

— Dar, zise regele, nu era vorba despre cei doi fraţi ai 
domniei-tale. Era vorba despre domnia-ta. Mă bucur că-i văd 
alături de domnia-ta... că vă văd pe toţi împreună... dar te întreb 
îndeosebi pe domnia-ta: ce-ai venit să faci aici? 

In clipa asta, Caterina de Medici se apropie de rege şi 
rămase în picioare lângă estradă. Figura ei întunecată, ca de 
spectru ivită deodată în faţa ochilor lui de Guise, i se păru 
acestuia de rău augur, prevestind o catastrofă. Aruncă în juru-i o 
privire rapidă, văzu seniorii regalişti gata să sară asupra lui şi 
puţin mai lipsea să fi rostit în momentul acela cuvântul 
irevocabil. 


"Dacă face un semn suspect, gândi în sinea lui cu re- 
peziciune, îi chem pe gentilomii mei... şi... ne vom încăiera!" 

Hotări să mai tărăgăneze lucrurile, dacă îi stătea în putinţă 
şi răspunse: 

— Sire, aş putea să vă spun că, fiind deputat al nobilimii la 
fel ca şi alţi seniori, am putut, a trebuit să răspund convocării 
făcute de majestatea-voastră... 

— Nu e vorba de prezenţa domniei-tale la stările generale, 
îl întrerupse regele care avea o încăpățânare rece, cumplită şi 
adesea crudă. Este vorba de prezenţa domniei-tale aici, în casa 
mea, la rege! Ce-ai venit să faci aici?..: 

Vorbele acestea erau înspăimântătoare. Situaţia era şi mai 
şi. De Guise, pierit, bâigui câteva cuvinte nedesluşite. Fratele lui, 
cardinalul, îl călcă brutal pe picior, cu un aer care voia să spună: 

"Ce mai aştepţi? Să ne scoatem săbiile, ce dracul!..." 

Neliniştea care apăsa această scenă de o cumplită violenţă 
ajunse la culme prin cuvintele pe care Henric al Ill-lea, mai 
fornăit ca niciodată, le rosti pe nepusă masă: 

— In orice caz, am putut vedea că ai venit în bună şi 
numeroasă companie. La dracu! Trebuie să-ţi fac un 
compliment! 

— Sire... interveni regina-mamă. 

— Lăsaţi, doamnă!... Pe toţi sfinţii, aici există un rege, nu 
există decât un rege, şi când regele vorbeşte, toată lumea 
trebuie să tacă, până şi domnia-voastră, doamnă!... Dragă vere, 
îţi făceam deci un compliment pentru escorta domniei-tale. Dar, 
ia spune, mi se pare că lipseşte cineva... 

— Cine. sire? întrebă ducele de Guise îngălbenindu-se. 

— Păi... călugărul care trebuia să mă ucidă în catedrala de 
la Chartres. L-ai uitat oare la Paris? 

Vorbele acestea răsunară ca un tunet. 

Ducele de Guise se şi întorsese spre uşă, era gata să strige 
după ajutor şi cine poate şti ce s-ar fi întâmplat?... 

Când, deodată, Caterina de Medici, întinzându-şi braţul 
descărnat, rosti aceste cuvinte, cu un glas de supremă auto- 
ritate pe care îl folosea foarte rar: 

— Domnilor de Lorraine, ascultaţi-mă, ascultaţi-o pe regină! 
Regele vrea să vorbească. Nu-i aşa, fiul meu? 

Personajele care asistau la scenă rămaseră încremenite în 
atitudinea pe care o luaseră. Numai ducele de Guise făcu o 


jumătate de întoarcere spre regina-mamă. Atunci, Caterina de 
Medici continuă: 

— Domnule duce, nu ştiţi desigur că am descoperit la 
Chartres un complot împotriva rnajestăţii-sale. Intr-adevăr, un 
călugăr s-a lăudat că-l va lovi de moarte pe rege... Dumnezeu 
însă veghează asupra fiului mai mare al Bisericii... Complotul a 
eşuat... Totuşi călugărul acela, pentru a pătrunde în oraşul 
Chartres, s-a strecurat fără ştirea noastre în rândurile 
procesiunii... Asta a vrut să spună majestatea-sa... 

— Nu ştiam, într-adevăr, bâigui ducele, că în tot regatul ar 
putea exista o făptură într-atât de criminală, într-atât de smintită 
încât să îndrăznească a ridica mâna asupra persoanei regale... 

— Acum, spuse mai departe Caterina cu cel mai grațios 
zâmbet, regele, acordându-i audienţă dragului nostru văr, îl 
întreabă pur şi simplu care este scopul special al acestei 
audienţe... Întrebarea lui n-are alt tâlc. 

De Guise îl privi pe Henric al Ill-lea care, temându-se că 
împinsese lucrurile prea departe şi că nu va fi în măsură să iasă 
dintr-un impas, făcu un semn afirmativ din cap. O destindere se 
produse în întreaga adunare, toţi înţeleseră că regele dăduse 
înapoi. 

— Sire, spuse atunci de Guise cu un glas mai sigur, şi 
domnia-voastră, doamnă şi regină, audiența pe care majestatea- 
voastră a binevoit să ne-o acorde are, într-adevăr, un scop 
special. Am venit nu la Blois, ci la castelul din Blois. Am venit nu 
la consfătuire, ci la majestatea-sa. Şi, dacă i-am rugat pe fraţii 
mei să mă întovărăşească, dacă i-am poftit pe toţi gentilomii 
prieteni pe care îl cunosc să mă urmeze aici, am făcut-o pentru 
că aveam de gând să rostesc cuvinte solemne... şi aş fi vrut ca 
toată nobilimea din Franţa să fie prezentă în acest salon... 

— Dacă-i vorba aşa, nu-i nici o piedică! zise cutezător 
regele. Să se deschidă uşile şi să fie poftită înăuntru toată 
lumea! 

Ordinul fu executat fără zăbavă. Uşa dublă a salonului se 
deschise şi un uşier strigă: 

— Domnilor, regele vrea să vă vadă! 

Atunci, toţi seniorii care aşteptau pe scară şi pe terasă 
intrară. Curând salonul fu înţesat de lume. Aceia care nu izbutiră 
să intre, se opriră pe palier şi chiar pe treptele scării. O 
curiozitate puternică gâtuia mulţimea adunată acolo. 


— Vere, spuse regele, acum ai auditori cât pofteşti. 
Vorbeşte deci cu tot curajul. 

— Voi vorbi chiar cu mai multă sinceritate decât curaj, zise 
ducele de Guise. Sire, când am avut onoarea să vă văd la 
Chartres, v-am spus că oraşul vostru Paris cerea sus şi tare 
prezenţa regelui său de care nu vrea să fie lipsit, căci altfel 
piere. Acum, sire, adaug: regatul întreg cere să se pună capăt 
vrajbelor şi o imploră pe majestatea-voastră să reia în mână 
frâiele conducerii. Pe nedrept, foarte pe nedrept, sire, eu, Henri | 
de Lorraine, duce de Guise, am fost socotit ca un stindard al 
războiului civil. Spre marele meu regret, aceia care voiau să 
semene tulburări în regat au sperat să afle în mine un şef al 
revoltei, pe când eu sunt doar şeful unei armate regale. 
Speranţele acestea nutrite de aţâţătorii unor răzmeriţe ar fi fost 
încurajate de mine dacă, cu glas tare, nu le-aş pune capăt. Sire, 
am venit în chip leal să-mi depun spada la picioarele voastre şi 
să vă propun o împăcare solemnă, dacă a existat totuşi vreodată 
o vrajbă adevărată... 

— Şi de fapt n-a existat niciodată! strigă regina-mamă. 

Ar fi greu să ne facem o idee exactă despre uluirea care se 
zugrăvi pe chipurile gentilomilor, atât ducali cât şi regalişti, când 
ducele de Guise isprăvi de vorbit. Pentru unii asta însemna 
prăbuşirea subită, inexplicabilă şi inexplicată a unei conspirații 
care dura de cincisprezece ani. Ceilalţi manifestau o neîncredere 
instinctivă în faţa unei atitudini atât de noi a orgoliosului duce. 

În ce-l priveşte pe Henric al III-lea, dacă era mirat, bucuros 
sau nu, nimeni nu putea şti, deoarece chipul lui rămase de 
nepătruns. O privi doar pe maică-sa, care îi făcu un semn şi 
spuse: 

— Ce nobile cuvinte a rostit mai înainte vărul nostru! Ce 
păcat că o scenă atât de înduioşătoare nu-l poate avea pe 
Dumnezeu drept martor!... 

Regele se obişnuise de multă vreme să-şi înţeleagă mama 
din câteva vorbe. Ridicându-se, deci, întrebă: 

— Domnule duce, ai fi dispus să repeţi aceste cuvinte în 
biserică, dinaintea altarului? 

Ducele şovăi puţin, apoi, răspunse: 

— Desigur, sire! Când va voi majestatea-voastră... 

— Aşadar, eşti gata să faci un legământ de împăciuire în 
faţa altarului? 


— Sunt gata, sire... De îndată ce ne vom înapoia la Paris, 
dacă binevoieşte majestatea-voastră, ne vom duce la Notre- 
Dame şi... 

— Domnule duce, îl întrerupse regele, pretutindeni există 
altare şi pe Dumnezeu îl găseşti pretutindeni atunci când îl 
cauţi. Catedrala din Blois mi se pare la fel de propice ca şi Notre- 
Dame pentru un asemenea jurământ... 

— Nici nu cer mai mult. sire... Când va voi majestatea- 
voastră... chiar mâine! 

— Mâine!... Cine ştie unde ne vom afla mâine? Chiar acum, 
pe loc, domnule duce, în ceasul care urmează trebuie să ne 
ducem la picioarele altarului... 

De Guise şovăi din nou. Şi, de data asta, oricât de puţin 
dură şovăiala lui, Caterina, care îl sorbea din ochi, o remarcă. 
Dar ducele răspunse cu glas ferm: 

— Pe loc, dacă asta-i pe placul majestăţii-sale! 

— Crillon, zise regele, ne ducem la catedrală. Domnilor, 
veniţi cu toţii. Va fi o ceremonie despre care să se vorbească în 
tot regatul şi a cărei amintire să rămână în istorie! Şi-acum, 
vreau să fiu lăsat singur! 

Toată lumea ieşi. Numai regina-mamă rămase lângă Henric 
al III-lea. 

— Ei bine, mamă? rosti vesel regele. Ne vom înapoia deci la 
Paris?... De îndată ce consfătuirea se va isprăvi, vom porni la 
drum. 

— Da, zise regina bătrână, iată ce-ţi doreşte inima cel mai 
mult! Să te înapoiezi la Paris! Să-ţi reiei distracţiile favorite în 
Luvru şi aiurea, să pregăteşti serbări peste serbări, cu riscul de a 
vedea încă o dată cum se vor dezlănţui târgoveţii sătui să-ţi tot 
plătească nebuniile! Mare scofală să te întorci la Luvru, dacă 
revii micşorat, fantoma unui rege, nemaiavând decât o umbră 
de putere!... Crezi deci în această împăcare? 

— Şi de ce să nu cred, dacă domnul de Guise va jura în faţa 
altarului? zise Henric al Ill-lea cu o sinceritate care o făcu pe 
Caterina să zâmbească amar. 

— la seama, fiule! 

— O, doamnă! exclamă regele, neînţelegând bine sensul 
acestui avertisment. Desigur că Crillon a luat toate măsurile 
necesare... iată-l că şi vine! adăugă el pentru a încheia discuţia. 

Caterina de Medici scoase un oftat, aruncă o privire lungă 


asupra fiului şi se retrase încet, pe când Crillon îşi făcea într- 
adevăr intrarea în salon şi îl anunţa pe rege că totul era pregătit 
şi că nu mai aşteptau decât să binevoiască a porni spre 
catedrală. 

Regele cobori îndată în curtea pătrată şi zâmbi la vederea 
gentilomilor care alcătuiau o trupă însemnată, precum şi la 
vederea mai impunătoare încă a ostaşilor pe care Crillon îi 
aşezase în şiruri compacte. Încălecă. Toţi făcură la fel. 

Regele ieşi din castel, precedat de o fanfară de trompete, 
de o companie de muşchetari şi încadrat de trei şiruri de 
gentilomi. Ducele de Guise venea îndată în urma lui şi, astfel, 
ora despărţit de partizanii săi. Toată această formidabila şi 
strălucită cavalcadă se îndreptă spre catedrală, într-un soi de 
reculegere neliniştită. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. 
Fiecare se întreba dacă această ceremonie nu ascundea cumva 
o capcană. 

Prevenit în grabă, clerul catedralei se adunase şi, 
înveşmântat cu podoabele sacerdotale, îl aştepta pe 
majestatea-sa. 

Regele descălecă în faţa bisericii unde intră îndată, mereu 
tăcut, urmat de mulţimea nu mai puţin tăcută. De Guise mergea 
lângă el, ceva mai în spate. 

Catedrala se umplu într-o clipită. Regele şi de Guise 
merseră până la altar. Decanul catedralei căzu în genunchi, 
înconjurat de vicarii săi, şi ţinu o scurtă predică. Apoi urcă 
treptele altarului, deschise tabernacolul, scoase chivotul de aur 
şi, pe când preoţii cântau Tantum ergo, se întoarse ridicând 
emblema în mâini. 

Toată asistenţa căzu în genunchi. Regele dăduse exemplu 
cel dintâi. In sfârşit, chivotul fiind depus pe altar, regele se ridică 
şi îl privi ţintă pe ducele de Guise. Acesta, cu pas ferm, urcă 
treptele altarului şi întinse mâna dreaptă. 

— Pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cuminecătură, rosti 
ducele cu un glas pe care toată lumea îl putu auzi, atât în 
numele meu, cât şi în numele Ligii al cărei locotenent general 
sunt, jur împăciuire şi deplină prietenie maiestății-sale regelui... 

Henric al Ill-lea, care, până atunci, mai avea o oarecare 
îndoială, se lumină la faţă de bucurie şi, urcând treptele la 
rândul său, întinse mâna şi rosti: 

— Pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cuminecătură, jur 


împăciuire şi deplină prietenie credinciosului meu văr ducele de 
Guise şi domnilor din Ligă... 

Atunci urale puternice izbucniră din piepturile regaliştilor, 
pe când gentilomii fideli ducelui rămaseră întunecaţi şi tăcuţi. 
Regele întinse mâna ducelui, care făcu o plecăciune adâncă. 
Impăcarea era pecetluită!... 


XXV 
CATERINA PRIMEŞTE SCRISOAREA... 


Seara, în timpul marii recepții care avu loc la castel, pe 
chipurile membrilor Ligii se putea citi seninătate, veselie şi chiar 
o uşoară zeflemea atunci când ochii li se opreau asupra lui 
Henric al III-lea. 

Regele, care mânca cu destulă poftă, contrar obiceiului său, 
nu remarca deloc această atitudine ciudată a partizanilor lui de 
Guise. Dar alţii o remarcau în locul lui. Şi, printre aceştia alţii se 
aflau Ruggieri şi Caterina de Medici. 

Astrologul asista la ospăţul dat de rege ascuns într-un 
cabinet prevăzut cu o vizetă invizibilă, prin care putea să vadă 
totul. Caterina îl dusese acolo, rugându-l să studieze fizionomia 
fraţilor de Guise. Bătrâna regină nu simţise niciodată o nelinişte 
atât de mare. În văzduh plutea o nenorocire. 

La masa regelui luaseră loc mareşalul de Biron, Villequier, 
d'Aumont, du Guast, Crillon, cei trei fraţi de Lorraine şi câţiva 
seniori din Ligă. Comesenii se amestecaseră frăţeşte unii cu alţii 
şi, dacă regele n-ar fi fost aşezat într-un jilţ ceva mai înalt decât 
celelalte, nu s-ar fi deosebit de invitaţii săi. 

— Pe Sfânta Fecioară din Chartres, căreia, la plecare, i-am 
dăruit o frumoasă mantie din țesătură de aur! exclamă la un 
moment dat regele Franţei. Tare mult aş vrea să ştiu ce mutră ar 
face blestematul acela din Béarn dacă ne-ar vedea adunaţi la 
aceeaşi masă!... Numai când mă gândesc şi mă apucă râsul! 

Regele izbucni în hohote de râs. Ducele de Guise făcu la fel, 
apoi toţi cei aşezaţi în jurul mesei, iar la urmă toţi seniorii care 
stăteau în picioare. 

— Parcă-l aud, continuă regele. Ar trage un "Ventre-Saint- 
Gris"!... ( "Pe toţi dracii!") 

Şi Henric al lIll-lea repetă înjurătura favorită a regelui 
Navarrei, imitând atât de bine accentul gascon al acestuia, 


încât, de data asta, râsetele se porniră de la sine şi din toată 
inima. 

— Fiindcă veni vorba, sire, ştiţi ce face în clipa asta? întrebă 
cardinalul de Guise. Ei bine, s-a înapoiat în La Rochelle unde va 
prezida adunarea generală a protestanților. 

— Ceva cam cum ar veni stările generale ale hughenoţilor, 
zise regele. Nu ne mai temem de el. Să adune pe cine pofteşte. 
Vom porni împotriva lui şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul 
prietenului nostru (îl privi pe duce) îl vom preface în mici 
fărâme. 

— Sire, spuse ducele de Guise, dacă binevoieşte 
majestatea-voastră, vom pregăti această expediţie... 

— De îndată ce ne vom înapoia în oraşul nostru Paris, 
răspunse regele. Nu voi afla odihnă atâta vreme cât La Rochelle 
va fi în mâinile hughenoţilor. 

Rostind acestea, regele bău un pocal mare cu vin şi toţi cei 
de faţă îl imitară. Astfel se isprăvi ospăţul, unde s-a vorbit 
despre toate în afară de statele generale pentru care se 
adunase acolo toată lumea. 

Caterina de Medici, în ciuda vârstei şi în ciuda slăbiciunii 
sale, stătuse până la sfârşit. Când rămase singură, intră în sala 
ospăţului şi se îndreptă spre cabinetul unde îl lăsase pe 
Ruggieri. În aceeaşi clipă, în semiîntuneric, un gentilom îi apăru 
în faţă. 

— Maurevert! rosti înăbuşit regina. 

— Da, doamnă, zise Maurevert, făcând o plecăciune." 

Apoi, îşi îndreptă spinarea, o privi pe regină şi spuse mai 
departe: 

— Acelaşi Maurevert care a tras un foc de archebuză în 
mareşalul Coligny, aşa cum fără îndoială n-aţi uitat. Vremurile 
acelea au trecut de mult şi mă temeam ca majestatea-voastră 
să nu-mi fi uitat trăsăturile chipului... Dar sunt fericit văzând că 
n-am de ce mă teme... 

Caterina de Medici îşi pironise privirea întunecată asupra 
omului care îi vorbea cu un soi de familiaritate impertinentă. Dar 
nu pe Maurevert îl vedea în faţa ochilor, ci trecutul uluitor 
reînviat dintr-odată prin prezenţa acestui om. Îl cercetă cu mai 
multă atenţie pe Maurevert şi spuse: 

— Da, ai fost un bun slujitor. Ai făcut multe pentru fiul meu 
Carol al IX-lea. 


— Nu, doamnă, zise Maurevert, pentru domnia-voastră le- 
am făcut pe toate... A 

Caterina rămase pe gânduri în faţa acestei stăruinţe. Il 
cunoştea pe Maurevert ca pe unul dintre cei mai misterioşi şi 
mai cruzi slujitori care se învârtiseră odinioară pe orbita ei. Ştia 
că nu făcea nimic fără vreun motiv. 

— Domnule de Maurevert, rosti ea pe neaşteptate... unde 
te aflai domnia-ta în Ziua Baricadelor? 

— Vă înţeleg, doamnă, zise Maurevert. L-am slujit pe ducele 
de Guise. L-am slujit cu ardoare şi cu fidelitate. Pentru izbânda 
planurilor sale am făcut la fel de multe ca şi odinioară pentru 
reuşita planurile domniei-voastre. Începând din Ziua Baricadelor 
sunt deci un duşman al fiului domniei-voastre, regele, şi al 
domniei-voastre personal. Şi, dacă, din întâmplare, regele ar lua 
hotărârea să-i taie capul ducelui de Guise, e sigur că eu voi fi cel 
puţin spânzurat. La toate acestea se gândea majestatea- 
voastră, nu-i aşa? 

— Văd, domnule de Maurevert, că ai rămas la fel de 
inteligent, spuse regina cu un zâmbet ucigător. Dar, mă rog, 
presupun că nu pentru a-mi dovedi inteligenţa pe care o ai mă 
cauţi?... Ce doreşti? Vorbeşte. 

— Aşteptam porunca aceasta din partea majestăţii-voastre, 
zise Maurevert. lată deci, doamnă, ceea ce am venit să vă spun. 
Când i-am măcelărit pe hughenoți, când, pentru domnia-voastră 
şi numai pentru domnia-voastră mi-am riscat viaţa, mi-am 
vărsat sângele, nu o dată, ci de zece ori, fără să mai număr, 
majestatea-voastră mi-a făcut unele făgăduieli... Am aşteptat 
împlinirea lor vreme de zece ani. Într-o bună zi v-am ieşit în cale 
şi din privirea domniei-voastre am înţeles că fusesem dat 
uitării... Am ţinut să vă spun, doamnă, de ce am intrat în 
partidul Ligii, de ce am făcut totul pentru a sprijini pretenţiile 
mărturisite sau ascunse ale domnului de Guise, de ce, în sfârşit, 
am devenit un duşman al neamului de Valois... 

— Într-adevăr, domnule, ai ţinut să-mi spui toate acestea? 

— Da, doamnă, răspunse Maurevert calm. Şi, acum că mă 
simt uşurat, majestatea-voastră poate porunci să fiu arestat. 
Dar acum ştiţi că, dacă v-am trădat, am făcut-o numai pentru că 
m-aţi înşelat! _ 

— Ah! Viperă! murmură înfundat regina. Inseamnă că de 
Guise al domniei-tale este un om într-adevăr de temut, dacă 


îndrăzneşti să-i vorbeşti astfel reginei! Nu poruncesc să fii 
arestat... dat te gonesc! 

Tocmai atunci un glas grav, smerit şi totodată mângâietor 
se făcu auzit: 

— Doamnă şi venerată regină, iertaţi-mă dacă îndrăznesc 
să mă aşez între augusta domniei-voastre mânie şi acest 
gentilom.  Rămâneţi, domnule de  Maurevert. Regina vă 
îngăduie... 

Era Ruggieri! Văzuse totul şi auzise totul dinlăuntrul 
cabinetului unde stătuse ascuns... Făcu repede un semn 
Caterinei de Medici. Şi regina, totdeauna stăpână pe patimile 
sale, rosti: 

— Domnule de Maurevert, te iert pentru atitudinea şi 
vorbele stranii ale domniei-tale... 

Maurevert puse un genunchi la pământ şi zise: 

— Acum cred că pot spune reginei tot ceea ce venisem să-i 
spun. 

— Mai ai deci încă ceva pe inimă, dragul meu domn de 
Maurevert? 

— Ei! exclamă Ruggieri, lucrul e foarte simplu. l-e inima 
grea că n-a fost răsplătit după meritul său. lar acest demn 
gentilom trebuie să fie răsplătit. 

Maurevert se înclină. 

— Şi, fără îndoială că pentru a fi mai sigur că veţi obţine o 
răsplată demnă de domnia-voastră, continuă astrologul, aţi adus 
ceva reginei?... 

— Într-adevăr, domnule... Îi aduc ceva majestăţii-sale... Îi 
aduc... ceea ce i-am adus pe vremuri la Luvru, într-o duminică 
seara, de Sfântul Bartolomeu... 

— Ce anume? întrebă Ruggieri, pe când regina se făcu albă 
la faţă. 

— Un cap, răspunse Maurevert. 

— Urmaţi-mă! porunci Caterina. 

Regina cobori o scară ascunsă care dădea în apartamentul 
ei. Apartamentul reginei, aflat la parter, era aşezat chiar sub 
apartamentul regelui şi avea aceeaşi alcătuire. 

Caterina de Medici îi introduse pe Ruggieri şi pe Maurevert 
într-o capelă mică şi, lăsându-şi slujnicele libere, se aşeză într-un 
jilţ. 


— Ce vrei? întrebă bătrâna regină aţintindu-şi privirea 


asupra lui Maurevert. 

—  lertaţi-mă, doamnă, interveni Ruggieri. Majestatea- 
voastră îmi îngăduie să spun şi eu un cuvânt? Ei bine, mi se pare 
că, înainte de a-l întreba pe acest gentilom ce vrea, trebuie să-l 
întrebăm ce ne dă... 

Caterina clătină din cap. 

— Ce vrei? îl întrebă din nou pe Maurevert. 

— O nimica toată, doamnă, zise Maurevert. Mă voi mulţumi 
cu trei sute de mii de livre. Şi adăugă: Ceea ce vă aduc merită 
un milion. Şi, necerând decât trei sute de mii de livre, evaluez 
deci la şapte sute de mii de livre plăcerea pe care o am de a 
sluji interesele majestăţii-voastre... 

"Bun! gândi regina, înțelegând repede. Se pare că ai un 
dinte rău împotriva lui de Guise şi că, la nevoie, îl vei trăda 
pentru nimic..." 

— Ruggieri, rosti ea cu glas tare, caută în sertarul de colo... 
al treilea... şi dă-mi unul dintre pergamentele pe care le vezi... 

Ruggieri se supuse şi aşeză pe masă, dinaintea reginei, 
unul dintre pergamentele cerute. Aceste pergamente erau 
bonuri pentru sume din caseta regală pregătite dinainte, întărite 
cu sigiliul lui Henric al Ill-lea şi semnate de mâna lui. Regina îl 
completă şi foaia fu astfel întocmită: 


“Bun pentru suma de cinci sute de mii de livre pe care 
vistiernicul nostru le va preda, la vederea prezentelor rânduri, în 
mâna domnului de Maurevert, pentru servicii particulare aduse 
nouă..." 


Caterina întinse bonul lui Maurevert, care nici măcar nu 
tresări, deşi observase majorarea enormă a sumei pe care o 
ceruse. 

— Majestatea-voastră este întruparea generozităţii...., se 
mulţumi a spune. 

Dar, rostind aceste cuvinte, se înfioră. Într-adevăr, în partea 
de jos a bonului era o formulă scrisă dinainte: 

Suma de mai sus este plătibilă la... In ziua de... 

Nici numele oraşului, nici data nu fuseseră completate de 
Caterina de Medici. Deci bonul nu avea nici o valoare, Caterina 
care, din ochi, urmărea cu atenţie chipul lui Maurevert, zâmbi şi 
spuse: 


— Dă-mi înapoi bonul, domnule. Cred că am uitat... 

— Într-adevăr, zise Maurevert aşezând iarăşi pergamentul 
pe masă. Majestatea-voastră a omis data şi locul unde urmează 
să se facă plata... 

— Unde vrei să fii plătit, dragul meu domn de Maurevert? 
întrebă regina cu un zâmbet fermecător. 

— Păi, la Paris, dacă îmi îngăduie majestatea-voastră... 

— La Paris. Bine. Vezi, am scris: Plătibilă la Paris... Mai 
rămâne data... Când vrei să fii plătit? 

— Cât mai curând cu putinţă, zise Maurevert râzând. 

— Cât mai curând cu putință, spuse regina. Foarte bine. 
Vezi: am pus data cea mai apropiată cu putință, adică în ziua în 
care regele va putea dispune după bunul său plac de finanţe... 
adică... 

Şi Caterina, cu buzele strânse şi sprâncenele încruntate, cu 
obrazul devenit dintr-odată feroce, scrise în încheiere: 


Plătibilă la Paris. A DOUA ZI DUPĂ MOARTEA DOMNULUI 
DUCE DE GUISE. 


Maurevert citi fără să se mire cuvintele pe care le scrisese 
Caterina. Luă bonul, îl împături cu răceală, îl strecură într-un 
buzunar al tunicii şi zise: 

— Îi mulţumesc majestăţii-voastre. Data pe care aţi pus-o 
îmi convine de minune. 

— Deci data aceasta este destul de apropiată? întrebă 
regina palpitând. 

— O! Asta nu depinde de mine, doamnă! Căci eu nu sunt 
nici Dumnezeu spre a decreta moartea monseniorului de 
Guise... nici regele... pentru a-l trimite la eşafod... 

— La eşafod! rosti înfundat Caterina, care îşi îndreptă 
trupul, galbenă la faţă. 

Ruggieri îl privea cu ardoare pe Maurevert. 

— Vorbiţi mai limpede, spuse la rândul său astrologul. Deci 
nu este vorba... 

— De un foc de archebuză, asemănător cu acela pe care l- 
am tras asupra lui Coligny? zise Maurevert. Nicidecum. De 
aceea, în loc de a scrie: "Plătibilă a doua zi după moartea...", 
majestatea-voastră ar fi trebuit mai bine să scrie: "Plătibilă a 
doua zi după execuția domnului de Guise". 


— Maurevert, spuse gâfâind regina bătrână, ai deci într- 
adevăr un mijloc prin care se poate aduce o acuzaţie gravă 
împotriva ducelui?... Vorbeşte, prietene! 

— Hârtie pentru hârtie, zise Maurevert. 

Spunând aceste cuvinte, scoase din buzunar o hârtie pe 
care i-o întinse reginei. Caterina aruncă asupra ei o privire 
lacomă şi murmură: 

— Scrisul lui de Guise... 

Caterina şi Ruggieri se aplecară în acelaşi timp asupra 
scrisorii aşezate pe masă. 

Scrisoarea aceasta era aceea pe care de Guise i-o în- 
mânase lui Maurevert pentru a o duce Faustei. Maurevert 
copiase scrisoarea, îi dăduse Faustei copia perfect imitată şi 
păstrase originalul pentru el. Semnătura "Henri, duce de Guise... 
DEOCAMDATA" constituia mărturisirea scăpată din imprudenţa 
ducelui. Aceste cuvinte limpezeau înţelesul scrisorii. "Moartea 
cui ştiţi", însemna că era vorba despre rege! 

După ce Caterina citi şi reciti scrisoarea, nu pentru a-i 
desluşi înţelesul, deoarece înţelesul îi apărea foarte limpede, ci 
pentru a căuta posibilitatea de a-l strivi pe duce tub o acuzaţie 
capitală, întrebă: 

— Cui îi era adresată această scrisoare? 

— Prințesei Fausta, răspunse Maurevert. 

— Deci ea n-a primit-o? 

— lertaţi-mă, doamnă. Prinţesa Fausta a primit scrisoarea... 
sau, mai bine zis, o copie a scrisorii... 

Caterina îl privi cu o oarecare admiraţie. 

— Eşti sigur că nimeni altul în afară de domnia-ta n-a văzut 
această scrisoare? spuse ea mai departe. 

— Absolut sigur, doamnă! 

Caterina se sprijini cu un cot pe masă, îşi aşeză obrazul în 
palmă şi. cu ochii pironiţi pe hârtie, căzu într-o meditaţie 
profundă. 

— Prinţesa Fausta! murmură ea în cele din urmă. 

La ce se gândea oare regina rostind acest nume? 


XXVI 
PARDAILLAN LA MINASTIBE 


Trecuseră câteva zile după plecarea ducelui de Guise. 


Parisul era neliniştit. 

La vreo douăsprezece zile după plecarea fraţilor de 
Lorraine, în palatul Faustei se produse o agitaţie. Fausta a citit 
scrisoarea pe care de Guise i-o trimisese prin Maurevert. Luase 
hotărârea de a se duce după de Guise, la Blois. 

Deci totul este pregătit pentru călătorie. O litieră aşteaptă 
în faţa porţii. Doisprezece ostaşi, recrutaţi de curând, îi vor sluji 
de escortă. Fausta se urcă în litieră împreună cu cele două 
confidente ale sale: Myrthis şi Lea. 

Înainte de pornirea alaiului, Fausta priveşte îndelung palatul 
în care a meditat, a iubit, a suferit, a făcut calcule, a combinat 
cea mai formidabilă dintre conspirații. Imaginea lui Pardaillan îi 
trece prin mintea întunecată de gânduri. Dar clatină din cap... El 
a murit... şi ea este eliberată!... 

Or, tocmai în clipa când Fausta ieşea din Paris trecând pe 
poarta  Nottre-Dame-des-Champs, după o scurtă oprire la 
mănăstirea iacobinilor situată în apropierea acestei porţi, 
cavalerul de Pardaillan intra în oraş pe poarta Saint-Denis, adică 
pe la capătul opus. 


Venise la Paris făcând drumul cu popasuri. La Amiens se 
oprise două zile. Se simţea cam ostenit. Singurătatea îi apăsa 
sufletul şi trupul... Ducea o viaţă de om singur... 

La drept vorbind nu-l interesau decât două lucruri: mai întâi 
să-l trăsnească pe Maurevert. In al doilea rând, să-i vâre ducelui 
pe gât, cu ajutorul spadei sale, insultele pe care de Guise le 
proferase împotriva sa, în ziua când, pentru a o salva pe 
Huguette, cavalerul se predase. 

"Să presupunem, se gândea el, că îi dobor şi pe Maurevert, 
şi pe de Guise, şi pe Fausta. Şi după asta, ce-o să mai fac?" 

lată care era întrebarea... Ce mai avea de făcut în viaţă? 

Se plictisea şi se plictisea pur şi simplu pentru că vechea 
cicatrice din inima sa nu era încă vindecată, şi pentru că nu ştia 
încotro s-o apuce când, în sfârşit, îşi va încheia socotelile — 
dacă izbutea totuşi s-o facă. 

"Ce-o să fac?... Unde o să mă duc? Să-i cer ospitalitate 
tânărului duce şi să îmbătrânesc cu speranţa că îi voi putea 
învăţa tainele scrimei pe copiii Violettei? Să îmbătrânesc lângă 
Huguette?" 

Pardaillan se opri multă vreme asupra acestui gând, cu o 


înduioşare de nedescris. 

"La urma urmei, îşi spuse el, nu s-au isprăvit drumurile în 
Franţa şi aiurea. Totdeauna vor exista copaci de-a lungul acestor 
drumuri, soare în văzduh, doar dacă nu se adună nori aducători 
de ploaie..." 

Când Pardaillan luase drumul spre Paris nu era hotărât 
decât asupra unui singur lucru: să urmărească îndeaproape 
faptele şi mişcările domnului de Guise. Astfel încât, ajungând, 
aproape la ora când Fausta părăsea Parisul şi aflând din gura 
primului târgoveţ întâlnit în cale că ducele de Guise se afla la 
Blois, îşi zise în sinea lui: 

"Păi, atunci am să merg mai departe până la Blois." 

Dar fără îndoială un alt gând care îi trecu prin minte ca 
fulgerul îl făcu să-şi schimbe ideea. Numai că se feri să treacă 
prin strada Saint-Denis: nu voia să se oprească la hanul 
Deviniere, poate de teamă să nu fie reţinut de Huguette. 

Ajuns la malul Senei, Pardaillan trecu podul Notre-Dame. În 
capătul străzii Saint-Jacques şi în apropierea zidurilor de apărare 
ale oraşului, îşi opri calul în faţa portalului mănăstirii iacobinilor, 
descălecă şi bătu în poartă. 

Se deschise o ferestruică, prin care fratele portar îl întrebă 
ce voia, informându-l pe loc că mănăstirea nu primeşte nici 
pelerini, nici călători. 

Pardaillan răspunse că venea doar să-l vadă pe fratele 
Jacques Clement şi-atunci portarul, cu o grabă care i se păru 
ciudată, deschise poarta şi îl rugă să intre. 

— Binevoiţi să aşteptaţi în vorbitor. Bunul nostru frate 
Clement va fi vestit de sosirea domniei-voastre. 

Şi fratele portar plecă în goană. Numai că nu spre chilia lui 
Jacques Clement se îndreptă, ci spre casa priorului Bourgoing, 
căruia îi spuse că un mirean voia să-l vadă pe fratele Clement. 

Bourgoing nu se îndoi nici o clipă că vizitatorul - n-ar fi un 
om trimis în scopul de a sta de vorbă cu Jacques Clement în 
vederea marii înfăptuiri, adică uciderea lui Henric al III-lea. Dădu 
deci poruncă nu de a-l chema pe fratele Jacques la vorbitor, ci 
de a fi condus vizitatorul la chilia călugărului. 

Trebuie să adăugăm că foiala aceasta nu l-a prea mirat pe 
Pardaillan şi că nu i-a dat decât o atenţie destul de mică. Atunci 
când fratele portar se înapoie, el se mulţumi doar să-l urmeze 
pe călugăr, care îl conducea. După nenumărate ocolişuri, 


călugărul se opri în faţa uşii întredeschise a unei chilii şi zise: 

— Aici stă, puteţi intra, frate... 

Pardaillan deschise uşa. Intră şi îl văzu pe Jacques Clement 
care, aşezat în faţa unei măsuţe, scria. 

La intrarea cavalerului, călugărul se întoarse, îl văzu, 
ascunse iute sub o carte ceea ce scria şi o roşeaţă puternică îi 
năpădi obrajii palizi. Se ridică şi se îndreptă spre Pardaillan, cu 
mâinile întinse. 

— Domnul fie lăudat! spuse el. 

— Doamne sfinte! zise Pardaillan, strângând mâinile 
călugărului. Tare greu se ajunge la domnia-ta! 

Apoi, aruncând o privire împrejurul său, adăugă, înfiorându- 
se: 

— Cum poţi trăi aici? Parcă-i un mormânt... mai ales pentru 
un om ca domnia-ta, care pune la inimă orice lucru. 

Clement zâmbi cu amărăciune şi rosti: 

— Prietene drag şi stimat, eşti ca o rază de soare care intră 
într-un mormânt. De îndată ce apari, totul se luminează şi prinde 
să zâmbească... E-atât de trist aici! 

— Dar de ce rămâi aici? 

— Nu eu am vrut să fie aşa. Am fost crescut într-o 
mănăstire, am trăit în mănăstire, aşa cum iedera trăieşte legată 
de copacul la rădăcină căruia s-a născut. 

— Ce făceai când am intrat aici? întrebă plin de curiozitate 
Pardaillan, după o clipă de tăcere. 

Jacques Clément se înroşi şi mai tare. 

— Bine, bine, zise cavalerul, nu-ţi cer să-mi destăinui 
secretele domniei-tale. 

Dar, în acelaşi timp, aruncă iute o privire asupra colţului foii 
pe care o ascunsese călugărul şi care ieşea de sub carte. 

Şi zâmbi uimit, exclamând: 

— Versuri! Nu mi-ai spus că eşti şi poet! 

Intr-adevăr, tânărul călugăr scria versuri. 

— O! O! continuă cavalerul, care, nici una, nici două, 
trăsese foaia de hârtie şi o citea. Cât zel... religios! Sau, cine 
este Maria asta despre care scrii? 

Călugărul se făcuse alb ca varul. 

— Câteodată mă distrez şi eu aşa, se bâlbâi el, cu jocuri 
profane... 

Cavalerul sucea şi răsucea hârtia pe toate feţele. Deodată 


tresări şi îşi spuse în sinea sa: 

"Marie de Montpensier! Ah!... Ah!... Ducesei de Montpensier 
îi face el asemenea declaraţii înflăcărate!" 

Apoi, întinzându-i hârtia lui Jacques Clement, rosti cu glas 
tare: 

— la-le, nu mă pricep la versuri, dar mi se par admirabile. 
Persoana căreia îi sunt destinate trebuie să fie foarte năzuroasă 
dacă nu-i de părerea mea... 

Călugărul luă foaia de hârtie şi o ascunse, de data asta în 
sân. 

— la să vedem, spuse cavalerul, te-au mai părăsit gândurile 
cumplite care te frământau când ne-am întâlnit la Chartres? 

Şi Pardaillan făcu gestul unui om care loveşte cu pumnalul. 

— Vrei să vorbeşti, rosti Jacques Clement în şoaptă, dar cu 
glas ferm şi liniştit, despre hotărârea mea de a-l ucide pe 
Valois?... De ce să fi renunţat la ea?... Valois va muri! Pentru 
domnia-ta, pentru recunoştinţa pe care ţi-o datorez, am amânat 
ceasul execuţiei. Dar ceasul acesta va veni! 

Pardaillan se înfioră. Din atitudinea şi din glasul călugărului 
răzbătea o hotărâre înspăimântătoare. 

— Pardaillan, spuse mai departe Jacques Clement, mi-ai 
cerut să adăstez. Dar, la rândul domniei-tale, când planurile pe 
care le ai în ce-l priveşte pe de Guise se vor săvârşi, lasă-mă să- 
mi împlinesc destinul.... Mama regelui mi-a ucis mama... Ei bine, 
fiul Alisei de Lux îl va ucide pe fiul Caterinei! Şi nimic, nimic în 
lumea asta, înţelegi, nu-l poate salva dac-ai venit să-mi spui: 
"Viaţa lui Valois nu mai îmi este de folos!" ...Asta ai venit să-mi 
spui, cavalere? 

— Nu, răspunse Pardaillan, nu încă! 

Exact în clipa aceea, priorul Bourgoing intră în galeria spre 
care se deschideau uşile chiliilor şi, păşind în vârful picioarelor, 
se apropie să tragă cu urechea la vorbele ce se rosteau în odaia 
lui Jacques Clement. 

Acesta spuse: 

— Deci voi aştepta. Voi aştepta. Dar vorbele pe care mi le 
vei spune atunci vor fi semnalul morţii lui Valois. 

"Tocmai la asta mă gândeam şi eu! îşi spuse priorul. 
Gentilomul acesta face parte din conspirație şi fără îndoială el 
este acela care trebuie să dea semnalul!..." 

— Uite ce e, spuse Pardaillan, am venit să-ţi fac o 


propunere. Aş dori ca ea să fie pe placul domniei-tale... 

— Să vedem despre ce este vorba, rosti călugărul zâmbind. 

— Este vorba să mă însoţeşti până la Blois, unde mă duc 
neîntârziat... 

"Minunat!" se gândi priorul aflat în galerie. 

— La Blois! exclamă înfundat Jacques Clement. 

— Dumnezeule, da! închipuie-ţi, dragă prietene, că de 
câtăva vreme mă plictisesc. Şi-atunci, ca să mă distrez, mi-am 
pus în gând să călătoresc. 

— La Blois! repetă Jacques Clement cu un tremur al 
trupului. 

— Da, la Blois, zise cu nepăsare cavalerul. Dar, o să zici, de 
ce la Blois?... Mai întâi că acolo îl poţi vedea pe rege... 

"Bravo!" exclamă în sinea lui priorul Bourgoing, din ce în ce 
mai convins că vizitatorul încerca să-l împingă pe călugăr la 
executarea faptei aşteptate. 

— Pe urmă, continuă Pardaillan, acolo vezi toată floarea 
nobilimii regatului, care s-a adunat pentru stările generale. In 
sfârşit, tot acolo mai este şi domnul de Guise, ilustrul duce de 
Guise... 

"Admirabil gentilom!" murmură priorul. 

— Şi în jurul monseniorului duce, încheie Pardaillan, există o 
suită strălucitoare, spirituală, fără să mai pomenim despre 
doamnele frumoase şi nobile cum este ducesa de 
Montpensier!... 

Pardaillan rosti ultimele cuvinte într-un hohot de râs. 
Jacques Clement păli de moarte, îl prinse pe cavaler de mână şi 
murmură cu glas stins: 

— Eşti sigur... că doamna... despre care ai vorbit... 

— Este la Blois?... Drace! Dar unde-ai vrea să fie? Hai, vino 
cu mine. O să ne distrăm unul pe altul... Dar, la drept vorbind, 
mă gândesc că... poate nu poţi ieşi când vrei de-aici? 

În acea clipă apăru cineva, care înainta cu un zâmbet larg 
pe faţă, plin de bunăvoință. Era priorul. 

— Fiule, spuse acesta, dragă frate, eşti mulţumit? Da, văd 
că eşti mulţumit. Sunt sigur că acest gentilom ţi-a dat sfaturi 
excelente... Trebuie să-l urmezi, fiule, trebuie să-l asculţi pe 
gentilomul acesta. 

— Dar, părinte... murmură Jacques, uluit. 

— Fără nici un dar, zise Bourgoing. Gentilomul acesta, sunt 


sigur, n-a putut să-ţi dea decât sfaturi înțelepte. 

— Pe cuvântul meu, părinte, spuse Pardaillan destul de 
mirat, l-am sfătuit pur şi simplu să călătorească.. “ 

— Admirabil sfat! exclamă Bourgoing. Dar în ce direcţie? 

— L-am sfătuit să meargă la Blois. 

— Este un sfat minunat. Aerul de la Blois este sublim. Cel 
puţin aşa mi s-a spus. Or, fratele nostru drag este bolnav, foarte 
bolnav... are nevoie de un aer curat şi întăritor... 

— Asta-i spuneam şi eu, zise Pardaillan. _ 

— lar eu îi poruncesc să vă dea ascultare. Mă auzi, frate? |ţi 
poruncesc să te supui tuturor sfaturilor acestui gentilom. Incepe 
deci pe loc să te pregăteşti de plecare. Eu voi da poruncă să se 
pună şaua pe cel mai bun cal de drum al meu. iți dau 
binecuvântarea mea, frate, şi domniei-voastre de asemenea, 
domnule. 

Şi priorul Bourgoing, lăsându-l pe cavaler cu gura căscată, 
se grăbi să iasă. 

— Pe cuvântul meu, zise Pardaillan, este cel mai cumsecade 
călugăr pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Aşadar, pornim la 
drum? 

Şi Pardaillan se porni pe râs. 

— Da, zise Jacques Clement, care începuse să tremure uşor. 

— Ziua cea mare se apropie... 

După o jumătate de oră, în vorbitorul unde îl aştepta 
Pardaillan, apăru călugărul, în hainele de cavaler pe care le 
purtase în timpul călătoriei sale la Chartres. În faţa porţii 
mănăstirii aştepta un cal cu şaua pe el, alături de calul lui 
Pardaillan. Cavalerul şi călugărul încălecară. 


. XXVII | 
SĂ MORI SAU SĂ UCIZI? 


Poate că Pardaillan. ducându-l pe Jacques Clement la Blois, 
rumega în minte o idee. Oricum ar fi fost, ieşiră împreună din 
Paris şi o apucară îndată pe drumul spre Chartres ca, de acolo, 
să ajungă la capătul călătoriei propuse. 

Nu trecuse o oră de când părăsiseră mănăstirea iacobinilor 
când un călăreț ieşi şi el de acolo. Acest călăreț nu era altul 
decât fratele portar în persoană, care, încălecând pe un catâr 
zdravăn, se ducea la Blois trimis fiind de priorul Bourgoing. 


Călugărul purta o scrisoare ascunsă la piept. Scrisoarea era 
adresată ducesei de Montpensier. 

Aceasta fiind situaţia, să-i lăsăm pe Jacques Clement şi pe 
Pardaillan. Scena pe care o vom descrie mai jos se petrece la o 
săptămână după ce Caterina de Medici primise scrisoarea pe 
care i-o plătise lui Maurevert cu cinci sute de mii de livre. 

Ziua aceea deci era duminică 12 noiembrie. O ceaţă deasă 
se ridica deasupra Loarei, luând cu asalt colina pe care sunt 
aşezate în trepte străzile oraşului Blois. Pe străzi, nici ţipenie de 
om. In schimb, castelul gemea de seniori. 

O ştafetă sosise tocmai din La Rochelle, spre marea mirare 
a curtenilor regalişti sau ducali, uniţi. Într-o ură comună 
împotriva hughenoţilor. Ce mai poftea oare omul din Béarn? 

Ca dovadă de încredere şi de mare prietenie, regele 
deschise de faţă cu toţi misiva lui Henric de Navarra. Şi o citi cu 
glas tare. Pe scurt, Bearnezul, vorbind în numele protestanților 
adunaţi în La Rochelle, făcea două cereri: 

1. Cerea să se restituie hughenoţilor bunurile care le 
fuseseră confiscate: 2. reclama să li se acorde acestora 
libertatea de conştiinţă. 

Lectura făcută, cum am mai spus, cu glas tare de regele 
însuşi a fost primită cu huiduieli, râsele şi ameninţări la adresa 
mesagerului care, rămânând foarte calm şi foarte demn, aştepta 
răspunsul. 

— Ce răspuns trebuie să-i duc stăpânului meu regele? 
întrebă hughenotul când furtuna de râsete şi de ameninţări se 
mai potolise. 

— Spune-i regelui Navarrei, zise Henric al Ill-lea, că vom 
chibzui la chestiunile pe care ni le supune şi că, atunci când vom 
lua o hotărâre, domnul duce de Guise, locotenentul general al 
armatelor noastre, îi va aduce răspunsul. 

Răspunsul acesta era menit să aibă consecinţe incal- 
culabile. 

Intr-adevăr, după ce îl primi, Henric de Navarra porni la 
luptă împreună cu oştirea lui, hotărâtă să cucerească, cu arma 
în mână, tot ceea ce i se refuza de bună-voie. 

lată ce evenimente se petrecură în acea seară de 
noiembrie. 

Regele, înveselit de aclamaţiile cu care fusese primit 
răspunsul său, rămase până la ora zece, tăifăsuind de preferinţă 


cu gentilomii din Ligă şi făcându-i tot felul de drăgălăşenii 
ducelui de Guise. În sfârşit, se dădu semnalul de retragere. 
Apartamentele regale se goliră. Regele se afla în odaia lui. 

Tocmai atunci intră şi regina-mamă. Henric al III-lea, care nu 
o vedea niciodată între patru ochi decât cu plictis sau cu o 
spaimă surdă, nu-şi putu reţine o strâmbătură. 

Caterina de Medici se aşeză în tăcere. 

— Henric, spuse regina bătrână cu glas îndurerat şi aproape 
tremurător, în curând nu voi mai fi pe lumea asta. Abia atunci, 
poate, ai să mă regreţi. Abia atunci, poarte, vei recunoaşte 
simţământul care m-a călăuzit întotdeauna şi care este acela de 
afecţiune... indestructibilă, întrucât ingratitudinea domniei-tale 
n-a putut să-l slăbească... 

— Ştiu că mă iubeşti, mamă, zise Henric al Ill-lea cu glas 
mângâietor. 

— Mamă! rosti Caterina. Rar ţi se întâmplă să mă numeşti 
astfel, Henric, şi cuvântul acesta este drag inimii mele. Da, te 
iubesc şi încă din tot sufletul. Dar tu, Henric, nu mă iubeşti. Mult 
mai multă afecţiune aveau pentru mine Charles şi François, pe 
care nu-i iubeam, ştii bine... şi totuşi, adăugă ea cu glas 
înfundat, i-am lăsat... să moară... pentru că voiam să te văd pe 
tron... 

Caterina îşi plecă fruntea şi adăugă şi mai şoptit: 

— Henric!... Ştii care a fost prima vorbă pe care mi-a spus-o 
tatăl tău când m-a luat de nevastă? 

— Nu, doamnă, dar cred că a fost o vorbă de dragoste... 
zise Henric căscând. 

— Eram tânără... aproape un copil. Sosisem din Italia 
înfierbântată de bucuria de a vedea Parisul, de a fi regină peste 
acest mare şi frumos regat al Franţei... Eram frumoasă... 
Veneam cu hotărârea de a-l iubi din toată inima pe soţul meu 
care era un rege atât de mare şi despre care se spunea că era 
atât de îndrăgit... Parcă-l văd şi acum... Era îmbrăcat din cap 
până în picioare în satin alb... S-a apropiat de mine, m-a 
cercetat cu privirea cinci minute. Era gata să leşin... Şi, după ce 
m-a cercetat bine, s-a aplecat spre mine şi mi-a spus: Dar, 
doamnă, miroşi a mort!... Şi tatăl tău a ieşit din camera nupţială. 
Ce viaţă tristă am dus până în ziua când o lovitură de lance a lui 
Montgomery m-a lăsat văduvă... Ei bine, Henric, bătrâneţea mea 
este la fel de tristă ca şi tinereţea 


— Doamnă, bâigui Henric al IIl-lea. mamă... 

Caterina îl opri cu un gest. 

— Îți cunosc sentimentele. Scuteşte-te de orice 
constrângere. Tatăl tău mi-a spus că miros a mort şi toată viaţa 
mea s-a limitat la această întrebare, care s-a ridicat în faţa mea 
zilnic: a ucide sau a fi ucisă? 

— Ce vrei să spui? exclamă Henric, cuprins de spaimă, aşa 
cum adesea i se întâmpla în prezenţa mamei. 

— Vreau să spun că toată viaţa mea am fost nevoită să ucid 
pentru a nu fi ucisă... Sunt nevoită să ucid şi acum pentru ca 
domnia-ta să nu mori, domnia-ta pe care îl iubesc... domnia-ta, 
fiul meu! 

— Sunt deci sortit să mor! zise Henric cu glas gâtuit. Deci 
vor să mă omoare! 

— Ai fi fost de o sută de ori, dacă n-aş fi eu aici! 

Henric al Ill-lea fu scuturat de un fior. Mama nu-l mai 
plictisea... Îl înspăimânta. 

— Or, continuă Caterina, cu un zâmbet amar, pentru că 
tatăl domniei-tale a declarat că miros a mort, nu trebuie să-l 
dezmint. 

Vorbind astfel, bătrâna regină îşi îndreptă spinarea. Henric 
o privea cu o admiraţie amestecată cu frică. 

— Ce spuneam? zise Caterina. Da... că nu vreau să-l 
dezmint pe tatăl domniei-tale. Trebuie să răspândesc moartea în 
jurul meu. Şi astăzi încă, groaznica întrebare revine mai 
stăruitoare ca oricând: a muri sau a ucide!... Fiule, vrei să mori? 
Vrei să ucizi?... Alege! 

— În numele Sfintei Fecioare! murmură Henric făcând 
semnul crucii. Explică-te, mamă! 

— Citeşte! 

Caterina scoase de sub vălurile negre care o înfăşurau o 
hârtie şi o întinse lui Henric, care o luă cu lăcomie, se apropie de 
un sfeşnic şi începu să citească. Când termină de citit, Henric se 
întoarse spre regină. Era palid la faţă şi mâinile îi tremurau. 

— Aşa, va să zică, bombăni el. De Guise vrea să mă 
asasineze în ciuda legământului de prietenie? 

Caterina făcu un semn afirmativ din cap. 

— Cine ţi-a adus această scrisoare? întrebă Henric al III-lea. 

— Un servitor al lui de Guise, un trădător, căci şi el îşi are 
trădătorii lui, cum îi avem şi noi pe-ai noştri... domnul de 


Maurevert. 

— Omul acesta trebuie răsplătit, doamnă! 

— Am şi făcut-o. 

— Şi de când ai scrisoarea? 

— De opt zile, răspunse Caterina. 

Abia rostise aceste cuvinte că şi începuse să se căiască... 
Într-adevăr, regele strigă: 

— De opt zile!... Scrisoarea a venit deci înaintea 
legământului de prietenie. 

— Da! răspunse Caterina. Dar ce importanţă are! Dacă crezi 
că de Guise a vrut să te omoare, ce importanţă are momentul 
când a vrut s-o facă! 

— Doamnă, zise cu răceală Henric al Ill-lea, bănuielile 
domniei-voastre vă rătăcesc minţile. Scrisoarea nu cuprinde nici 
o dovadă pozitivă că ducele a putut concepe asemenea 
ticăloşie. Şi chiar dacă ar fi conceput-o, legământul şterge totul. 
Ei! Oare n-am vrut şi eu să-l omor?... Asta o să mă împiedice 
oare să-mi ţin jurământul? 

— Eşti orb! murmură Caterina. Deci, refuzi să mă crezi, 
fiule? 

— Cred, zise Henric cu hotărâre, că afecțiunea domniei- 
voastre vă face nedreaptă. Credeţi, doamnă, că eu am 
sentimente de prietenie faţă de duce? Este puternic, ţine regatul 
în mână cu Liga lui. Dacă vreau să mă înapoiez la Paris ca un 
rege, trebuie să mă plec azi, chiar dacă îmi voi lua revanşa mai 
târziu. In ce priveşte presupunerea că vrea să-şi calce jurământul, 
asta, doamnă, este cu neputinţă. 

— Şi dacă am să ţi-o dovedesc, Henric? 

— O! În acest caz, vai de el! 

— Sire, spuse Caterina ridicându-se, îţi cer trei zile. Peste 
trei zile îţi voi aduce dovada! 

— Vai de el! repetă regele. Fie blestemat! 


XXVIII 
ŞANŢURILE CASTELULUI 


Or, în aceeaşi duminică a cărei seară am descris-o mai 
înainte, pe când se petreceau evenimentele povestite mai sus, o 
scenă cu totul deosebită se desfăşura într-o altă parte a 
oraşului. 


Pe la orele patru şi jumătate, adică la ceasul când începea 
să se lase seara şi când vălurile apusului împânzeau câmpia 
Blois, un călugăr călare pe un catâr se îndrepta în trap mărunt 
spre poarta oraşului. Călugărul acesta nu era altul decât fratele 
portar de la mănăstirea iacobinilor, acelaşi pe care priorul 
Bourgoing îl însărcinase cu o misiune de încredere pentru 
ducesa de Montpensier. 

Fratele Timotei slujise de mai multe ori de mesager 
priorului Bourgoing şi pe statele lui de serviciu erau înscrise 
numeroase expediţii. Era un fost oştean care făcuse războaiele 
religioase şi care, odată cu trecerea timpului, încă nu-şi 
lepădase cu totul năravurile. Adică îşi păstrase obiceiurile de 
desfrânare, pe care le îndrăgise atâta în tinereţe. 

Când ajunse să vadă primele case din Blois, într-o 
înceţoşată seară de noiembrie, soarele tocmai apusese şi 
noaptea se lăsa cu repeziciune, astfel încât intră în oraş cu puţin 
înainte de închiderea porţilor. 

Omul nostru zări un han, care, după firmă, se afla sub 
oblăduirea marelui sfânt Matei. Dar, după ce aruncă o privire pe 
fereastra cu gratii în sala cea mare de la parter, scoase un oftat, 
constatând că hanul nu era de nasul unui călugăr calic. 

In jurul meselor încărcate cu fripturi de vânat aburind, cu 
pateuri, găini rumenite, ulcioare cu vin, vreo patruzeci de 
gentilomi erau aşezaţi şi, înjurând, blestemând, ciupind 
slujnicele, râzând în hohote, strigându-se pe nume, făceau un 
chef straşnic. Aceşti gentilomi erau cu toţii din suita lui de Guise 
şi conversaţia lor, care se învârtea când asupra stărilor 
generale, când asupra regelui însuşi, era plină de subiînţelesuri 
amenințătoare la adresa lui Henric al III-lea. 

Călugărul nu auzea nimic, dar el vedea chipurile învăpăiate 
de vin, tunicile care se desfăceau, fălcile care mestecau cu 
nesat şi îşi spunea în sinea lui: 

"Ce bine trebuie să fie înăuntru!" 

Tocmai atunci, pe când scotea al doilea oftat şi se pregătea 
să caute un alt han, mai modest, tresări şi ochii i se ţintuiră 
asupra unui gentilom care, stând mai la o parte, la o masă unde 
erau puse cinci sau şase tacâmuri, îşi aştepta fără doar şi poate 
tovarăşii pentru a putea începe cina. 

"Dar ce-mi văd ochii? murmură călugărul. Nu cumva este 
chiar domnul de Maurevert? Ba chiar el este, pe sfântul Matei, 


patronul hanului!... Pot foarte bine să am încredereÎn domnul de 
Maurevert, care nu este credincios şi prieten intim cu priorul 
Bourgoing. Am să-l întreb unde-aş putea s-o găsesc pe ducesa 
de Montpensier... Şi dat fiind că el mă stimează, poate c-o să mă 
poftească să împart cu el bunătăţile din care, după cât se pare. 
se va înfrupta în seara asta... Să mergem dar!..." 

Acestea fiind spuse, fratele Timotei care, în dubla sa 
calitate de fost oştean şi de călugăr era de două ori imprudent, 
îşi legă catârul de un belciug din tindă, intră maiestuos în sală 
şi, cu chipul luminat de un zâmbet larg, se duse drept la masa 
lui Maurevert. 

Maurevert care, într-adevăr, avea relaţii strânse cu priorul 
Bourgoing. ca şi cu gentilomii din slujba lui de Guise. lIl 
recunoscu îndată pe fratele portar al. iacobinilor. 

— A! Domnul marchiz de Maurevert! începu vorba călugărul 
cu gura ţuguiată şi ochi lucitori. 

— Nu sunt marchiz, zise Maurevert. 

— Atunci domnule baron, sunt foarte fericit... 

— Nu sunt baron. Îl întrerupse Maurevert. 

Călugărul, care îşi vârâse în cap că Maurevert îi va plăti 
cina, nu se lăsă intimidat de primirea aceasta arţăgoasă. 
Trăgându-şi deci un scăunel, se aşeză fără să fie poftit: 

— Domnule gentilom, spuse el, sunt sigur că sfinţia-sa 
Bourgoing ar fi fericit dac-ar afla în ce bună companie mă aflu în 
clipa asta. Şi-apoi adăugă în sinea lui: "Să mă ferească sfântul!" 

Intr-adevăr, Maurevert care, văzând stăruinţele călugărului, 
începuse să se încrunte şi se pregătea să-l facă să simtă cu 
usturime distanţa care desparte un purtător de rasă de un 
gentilom, îşi descreţi fruntea deodată la auzul numelui lui 
Bourgoing şi ciuli urechile. 

— Asta înseamnă, zise el încercând să descifreze intenţiile 
fratelui portar, că priorul te-a trimis la mine? _ 

— Nu chiar întocmai... dar pe-aproape... Imi îngăduiţi, 
domnule gentilom, că mor de sete... 

În acelaşi timp, Timotei îşi umplu un pahar până la buză şi îl 
goli dintr-o sorbitură. 

— În sănătatea domniei-voastre. În sănătatea Ligii, 
murmură el făcând cu ochiul, şi pentru moartea tiranului!... 

Maurevert tresări... Se aplecă la urechea călugărului şi îl 
întrebă iute cu glas şoptit: 


— Pentru asta ai venit la Blois? 

Timotei mai făcu o dată cu ochiul, răspuns pe care îl 
socotea în stare să îmbine dorinţa sa de a cina bine şi completa 
sa ignoranță asupra misiunii cu care era însărcinat... Era 
purtătorul unei scrisori, atâta tot. Dar Maurevert interpretă acest 
răspuns în sensul afirmativ. 

Ura lui împotriva ducelui de Guise, mai mult chiar decât 
dorinţa lui de a trece cât mai curând cu putinţă pe la vistiernicul 
regal, îl făcea să dorească din străfundul sufletului moartea 
ducelui. 

Vom înţelege astfel interesul enorm pe care îl căpătă îndată 
în ochii lui fratele Timotei, trimisul lui Bourgoing, care era un 
înflăcărat adept al Ligii. 

— Bea dacă ţi-e sete, zise el cu glas foarte îndulcit. 

— Nu mor numai de sete, ci şi de foame. Inchipuiţi-vă, 
domnule, că am făcut în mai puţin de patru zile călătoria de la 
Paris la Blois... "De data asta, gândi el, ai să mă pofteşti la 
masă!" 

Şi, făcând pentru a treia oară cu ochiul, arătă astfel 
importanţa misiunii pe care călugărul o avea de îndeplinit la 
Blois. 

— E-un lucru atât de grabnic? zise Maurevert care păli la 
ideea că de Guise, poate, avea să acţioneze primul. In numele 
marilor interese pe care le cunoşti, dacă ai fost trimis la mine, te 
somez să vorbeşti. Şi dacă nu pe mine mă cauţi, te rog... 

— Dragă domnule de Maurevert, zise călugărul, chiar pe 
domnia-voastră vă căutam, căci de patru ore alerg după 
domnia-voastră. Sfinţia-sa priorul mi-a recomandat cu deosebire 
să nu fac nimic fără prietenii domniilor-voastre. Deci voi vorbi. 
Dar vă mărturisesc că înainte de cină nu mi se limpezesc 
niciodată ideile... 

— Vino cu mine! zise Maurevert care, dintr-odată, se ridică 
şi ajunse iute la uşă, astfel încât să nu fie văzut că ieşea în 
tovărăşia călugărului. 

Fratele Timotei rămase o clipă cu gura căscată, aruncă o 
ultimă privire înnebunită înspre bucătărie, goli pentru liniştea 
sufletului său cana de vin care se afla în faţa lui şi ieşi la rândul 
său fără să bată cuiva la ochi. Ajuns în stradă, îşi dezlegă catărul 
şi, cu melancolie, se pregătea să-l urmeze pe Maurevert care ÎI 
aştepta. 


— Vreau să te tratez după meritele domniei-tale, zise 
Maurevert, adică mult mai bine decât în hanul ăsta. Urmează- 
mă la câţiva paşi, deoarece este foarte important să nu fim 
văzuţi împreună, pricepi? 

— Cum să nu pricep? exclamă Timotei al cărui chip deveni 
pe loc radios. 

Între timp se făcuse noapte. Peste ulițele înguste din Blois 
se lăsase întunericul, pe care ceața îl făcea şi mai de nepătruns. 
Maurevert urca o ulicioară povârnită şi pietruită cu bolovani 
ascuţiţi pentru a-i ajuta pe cai la coborât. 

"Dacă idiotul ăsta este purtătorul unui ordin grav, voi afla, 
chibzui.. Maurevert. Şi o voi preveni pe bătrâna Medici. Atunci, 
una din două: ori regele acţionează primul, ori de Guise îl ucide 
pe Valois. În primul caz, înseamnă că voi aduce un imens 
serviciu monarhiei şi vor fi nevoiţi să ţină seama de asta. In al 
doilea caz, voi aştepta un nou prilej de a-i dovedi lui de Guise că 
nu mă poate trata ca pe o slugă fără să plătească pentru asta. 
Şi, cum nu ştie nimic, cum nu poate să ştie nimic, voi rămâne 
printre intimii săi!" 

Maurevert se opri în faţa unui han cu aspect mediocru. Aici 
trăsese el. Timotei strâmbă din nas şi oftă: 

— Hanul Marelui Sfânt Matei mi se părea mult mai 
respectabil! 

— Nu te lua după aparenţe, rânji Maurevert pe un ton care, 
pentru o clipă, îl făcu să tremure pe Timotei. Ţi-am făgăduit să 
te tratez după meritele domniei-tale şi îţi jur că aşa va fi. Intră 
deci, trimite-ţi catârul la grajd, apoi vino în sală, mergi până la 
scara din fundul sălii, urcă şi cere să ţi se dea camera numărul 
3, 

Timotei începea să se căiască de faptul că îl urmase pe 
Maurevert. Era cuprins de o stranie nelinişte. De fapt. tare ar 
mai fi vrut să spele putina, chiar dacă risca să mănânce prost. 
Dar ulicioara era pustie. Maurevert îl supraveghea. 

Se conformă deci instrucţiunilor primite. 

Gazda îl conduse la camera numărul 3 şi se retrase, primind 
binecuvântarea călugărului, care rămase singur. Trecu o 
jumătate de oră. 

"Oare domnul de Maurevert, se întrebă călugărul, îşi bate 
joc de mine?" 

În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Maurevert, cu un 


deget lipit de buze. Călugărul se mulţumi să-l urmeze pe 
Maurevert care, cu un alt gest, îl poftea să vină cu el. 

Gentilomul traversă coridorul spre care se deschideau 
diferite odăi ale hanului şi pătrunse în camera situată chiar în 
fata camerei călugărului. Începând din acea clipă, obrazul 
fratelui Timotei se făcu mai strălucitor ca oricând şi, din rumen 
ce era, deveni incandescent. 

Pe drept cuvânt, căci în mijlocul odăii în care intrase 
Maurevert o masă frumos pusă oferea privirilor elementele unei 
cine alături de care bunătăţile de la hanul Marelui Sfânt Matei nu 
păreau decât nişte biete aperitive. 

— Dragul meu oaspete, zise Maurevert, ia loc şi bucură-te 
fără mofturi de o ospitalitate care îţi este oferită de asemenea 
fără mofturi... 

— În cazul ăsta, mi-aş scoate rasa care mă cam strânge 
când mănânc! 

Într-o clipită, demnul frate portar, aruncându-şi rasa de-a 
curmezişul patului, apăru în vestă de piele şi se aşeză la masă, 
cu cuțitul în mână, aruncând asupra unui pateu o privire 
provocatoare. 

— La atac! zise Maurevert. Dar văd că ţi-ai păstrat unele 
obiceiuri din fosta domniei-tale meserie, pentru că porţi vesta 
de piele. Înainte de a fi iacobin, ai fost deci soldat? 

— Am luptat la Saint-Denis, Jarnac, Moncontours, Dormans, 
Couras..., enumeră călugărul ridicând cuțitul în aer. 

Cina înainta printre aceste schimburi de cuvinte şi altele. 
Revenindu-şi din spaime, călugărul mânca cât doi oameni 
destoinici şi bea cât patru. 

Veni şi clipa când Maurevert îşi dădu seama că invitatul său 
ajunsese în starea de spirit pe care o dorise. 

— Şi deci spuneai, începu el, că sfinţia-sa Bourgoing te-a 
trimis la mine? 

— Nu tocmai. Am venit s-o văd pe ducesa de Montpensier. 

— De ce? îl întrebă Maurevert, destupând o nouă sticlă. 

— De ce? bolborosi fratele Timotei. Habar n-am! 

— Ce dracu! Bănuiesc totuşi că n-ai venit să-i faci o 
declaraţie de dragoste? 

— Ei! Ei!... Aş putea nimeri mai rău! zise călugărul cu 
jignitoarea îngâmfare a beţivilor. Dar să lăsăm asta, adevărul 
este că am o scrisoare pentru ea şi că habar n-am ce se spune 


în scrisoare, şi că habar n-am când o voi putea întâlni pe 
ducesă, şi că mă bizui pe domnia-voastră să... 

— Să-i înmânez scrisoarea? Lasă pe mine! 

— Nu, nu! exclamă călugărul. Sfinţia-sa părintele Bourgoing 
mi-a spus: ,.Timotei, mai bine să-ţi smulgi limba din gură decât 
să sufli cuiva o vorbă despre această scrisoare!" 

— Păi nu ţi-a spus să-mi vorbeşti mie despre ea? 

— A adăugat, continuă călugărul care, prins în plasa 
propriei sale minciuni, socoti că ar fi mai bine să nu audă 
întreruperea... A adăugat: "Timotei, mai bine te laşi omorât 
decât să-ţi ia cineva scrisoarea. Dar, înainte de a muri, înghite- 
o!" Deci, domnule gentilom, nu pot nici să v-o arăt, nici să vă 
dau această misivă, care-i aici, cusutăln căptuşeala rasei... 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Păi... Să mă duceţi până la ducesă... 

— La dracul... O să fie foarte greu, căci acum doarme cu 
siguranţă... 

— Păi, n-am zis în seara asta, pe loc... E de ajuns s-o pot 
vedea poimâine... 

— O să fie prea târziu, zise Maurevert clătinând din cap. 

— Atunci, mâine! 

— Tot e prea târziu!... Ducesa pleacă din Blois mâine 
dimineaţă. Ştiu asta de la domnul duce de Guise însuşi. Nu-i 
nimic! O s-o aştepţi până când se va înapoia! Pentru că ducele 
mi-a mai spus că nu va lipsi mai mult de o lună, două... 

— Prea târziu! Prea târziu! gemu călugărul făcând gestul 
unui om care-şi smulge părul din cap. Ce-o să-i spun stareţului? 
O să mă alunge! Sau o să-mi facă altceva şi mai rău încă!... 

— S-ar putea, zise cu răceală Maurevert. Dar necazul 
domniei-tale îmi rupe inima. Poate că există vreun mijloc să 
potrivim lucrurile... Ar fi acela de a o vedea pe ducesă chiar 
acum. Sunt destul de bine privit pentru a lua asupra mea vina 
de a o trezi din somn. 

— Să pornim! zise călugărul. Unde stă ducesa? 

— Lângă castel, răspunse Maurevert. Hai, pune-ţi rasa şi ia- 
ţi inima-n dinţi: iau asupra mea totul. 

— Dar cum o să ieşim? 

— Ai să vezi, zise Maurevert care, străbătând coridorul după 
ce stinsese sfeşnicele, pătrunse în camera care purta numărul 3, 
adică odaia pe care o ceruse călugărul, la sfatul gentilomului. 


Maurevert deschise fereastra. Şi atunci, fratele Timotei îşi 
dădu seama că o scară exterioară, cum exista la multe case, 
pornea de la fereastra aceea şi ajungea în stradă. 

Dacă Timotei ar fi fost mai puţin ameţit, şi de gânduri şi de 
vin, s-ar fi putut mira că Maurevert îi recomandase să ia tocmai 
această cameră şi nu alta. Dar gândurile lui nu mergeau atât de 
departe. Cobori şi Maurevert îl urmă, lăsând fereastra deschisă 
în urma lui. 

În clipa aceea era aproape miezul nopţii. Pe străduţele din 
Blois nu se zărea nici o făptură vie. Fratele Timotei mergea grav 
lângă Maurevert, care ajunse în apropierea castelului şi începu 
să ocolească şanţurile de apărare pline de apă. Deodată se opri 
Şi, cu glas straniu, rosti: 

— Şi spui că scrisoarea aceea este cusută în căptuşeala 
rasei? 

— lac-aici! zise călugărul cu un râs prostesc. Cui i-ar trece 
prin minte s-o caute acolo? 

— Şi spui că-i vorba despre ceva grav?... Că n-o vei da 
nimănui pe lumea asta? 

— Nici chiar... domniei-voastre. 

— Ei bine, ai să mi-o dai totuşi! mormăi înfundat Maurevert. 

În acelaşi timp îşi ridică braţul. Sclipirea jungherului tăie 
văzduhul. În clipa următoare, călugărul scoase un răcnet şi se 
prăbuşi. Jungherul lui Maurevert pătrunsese în beregata fratelui 
Timotei, deasupra platoşei... 

Maurevert privi în jurul său. Nici o mişcare... Strigătul 
nefericitului călugăr, dacă fusese auzit, nu stârnise nici o 
alarmă. Cu sânge rece, Maurevert se aplecă, pipăi rasa, simţi 
hârtia, sfâşie stofa cu vârful jungherului şi luă scrisoarea... Apoi, 
ridicând cadavrul, îi scoase rasa şi îl azvârli în apa din şanţ. Rasa 
o luă cu sine. 

Astfel pieri fratele Timotei, victimă a lăcomiei şi 
devotamentului său. 

Reîntors în camera lui, Maurevert deschise liniştit scrisoarea 
şi începu s-o citească. lată conţinutul ei: 


"Doamnă, 

Am onoarea şi bucuria de a o înştiinţa pe Alteţa-Voastră 
Regală că omul nostru s-a hotărât brusc să pornească spre Blois. 
A luat cu el pumnalul, faimosul pumnal dăruit de îngerul pe care 


îl cunoaşteţi. 

Dacă Valois scapă şi de data asta, înseamnă că e dracul 
gol. Nu ştiu dacă omul va avea curajul să vină să vă vadă şi de 
aceea vă previn. Ar fi de dorit ca Alteţa-Voastră Regală să poată 
da de el în Blois şi să-i spulbere ultimele şovăieli, dacă mai are 
vreme: cred că o privire a domniei-voastre este de ajuns. 

Vă rog să fiţi atentă că este însoţit de un gentilom care, 
fără îndoială, e de-ai noştri. Înalt, voinic, cu portul mândru, ochii 
reci şi ironici, gentilomul acesta mi s-a părut că posedă toate 
calităţile de cutezanţă, forţă şi sânge rece necesare pentru 
marele act. 

Rămân, doamnă, devotatul servitor al Alteţei-Voastre 
Regale.." 


Scrisoarea purta ca iscălitură un semn, desigur con- 
venţional şi slujind drept pseudonim. 

Terminându-şi lectura, Maurevert împături scrisoarea, o vâri 
în tunica lui, se înfăşură în pelerină, stinse lumânarea pe care o 
aprinsese şi murmură: 

"Trebuie ca bătrâna Medici s-o aibă cât mai curând... Mai 
întâi pentru că scrisoarea aceasta o completează pe prima, pe 
urmă pentru că trebuie să scap repede de ea... Să mergem la 
castel..." 

In ciuda acestor vorbe, nu se clinti. Stând în picioare, pe 
întuneric, înfăşurat în mantie, medita profund. 

"la să vedem, mormăi el deodată, s-o mai citim. Un gând 
nebunesc mi-a trecut prin minte când am citit cuvintele 
acelea..." 

Scăpără amnarul şi aprinse din nou lumânarea. Şi începu 
iar să citească. Nu recitea decât un pasaj, mereu acelaşi, şi tot 
ce era în legătură cu uciderea regelui îi era indiferent. 

Un zgomot în coridor, o duşumea care scârţâise desigur îl 
făcu să tresară. Se ridică dintr-o mişcare, cu jungherul în mână, 
ochii holbaţi şi fruntea îmbrobonată de sudoare. 

"Cineva umblă pe-aici!... Cine umblă oare?" 

Maurevert avea remuşcări? Se căia de trădarea sa? 

Nu remuşcarea îl ţintuia locului pe întuneric... ci frica! 
Deoarece, când se hotărî în sfârşit să o pornească iar la drum, 
încet, foarte încet, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit de el 
însuşi, murmură: 


"Acela care trebuie să-l ucidă pe rege este însoţit de un 
gentilom... ochii reci şi ironici... portul mândru... Înalt... voinic... 
cine-i gentilomul ăsta?" 

După ce cobori scara exterioară care dădea din camera cu 
numărul 3 în uliţă, după ce făcu câţiva paşi pe caldarâm, se mai 
opri o dată şi ridică furios din umeri: 

"Haide! mormăi el. Doar nu poate fi el! De ce-ar fi tocmai 
el?" 

Şi, chiar în faţa portalului castelului, spre care se îndreptase 
fără să-şi dea seama, preocuparea aceasta nu încetase să-l 
chinuie până a-l face să uite motivul vizitei sale nocturne, 
întrucât rosti înfundat: 

"Insula Cite era înconjurată din toate părţile. Nici o vulpe n- 
ar fi putut găsi mijlocul să iasă. Sena era supravegheată. 
Aproape patru sute de oameni au rămas pe maluri şi în bărci 
până la lăsarea serii... E mort!..." 

Furios, îşi strânse pumnii şi mormăi: 

"Da!... Dar atunci.., de ce nu i s-a găsit cadavrul?" 

— Şterge-o! strigă un glas în noapte. 

Era sentinela aşezată în faţa portalului, care îl zărise pe 
Maurevert. Acesta tresări, se înfăşură în mantie până izbuti să-şi 
acopere faţa şi, din locul unde se afla, spuse liniştit: 

— Anunţă-l pe domnul Larchant că a venit un curier pentru 
majestatea-sa. 

Larchant era căpitanul gărzilor care, sub comanda directă a 
lui Crillon, veghea asupra securităţii castelului. 

Sentinela strigă. Se auzi un du-te-vino şi se vedeau luminile 
legănate ale felinarelor. În sfârşit, după vreo jumătate de oră. 
căpitanul Larchant apăru, se apropie de Maurevert şi încercă să-l 
recunoască în beznă. 

— Domnule, zise  Maurevert ascunzându-şi faţa şi 
schimbându-şi glasul, binevoiţi a o preveni pe majestatea-sa 
regina-mamă că i-a sosit o nouă misivă, asemănătoare cu aceea 
pe care a primit-o acum optzile. 

— Domnule., răspunse Larchant, oare eşti nebun? Sau îţi 
baţi joc de mine? Vrei s-o vezi pe majestatea-sa la ora asta? 

— Domnia-ta eşti nebun, rosti Maurevert cu răceală. 
Deoarece dacă mâine se întâmplă o nenorocire în castel, voi 
spune că m-ai împiedicat s-o previn pe majestatea-sa şi vei fi 
arestat drept complice. Noapte bună! 


— Stai o clipă, domnule. Am să mă duc. Dar te previn că 
dacă regina nu te va primi şi dacă va fi nemulțumită că este 
trezită la ora două după miezul nopţii, o să-ţi tai urechile. Intră 
în corpul de gardă. 

După un sfert de oră, Larchant se înapoie. 

— Veniţi cu mine, domnule, zise el cu mirare în glas, veniţi 
şi scuzaţi-mă. Regina vă aşteaptă... 

Când Maurevert se află în prezenţa Caterinei de Medici, în 
capela de la parter, îi întinse scrisoarea, rostind: 

— Din partea priorului iacobinilor către doamna ducesă de 
Montpensier... 

Regina devoră dintr-o privire cumplita scrisoare, dar îşi 
păstră pentru sine impresiile. 

— Trebuie să vă asiguraţi de omul care a adus această 
misivă, zise ea simplu. 

— E un lucru făcut, doamnă. 

— Unde-i acum? 

— In şanţurile castelului, unde bea apă prin gâtlejul 
despicat din pricină că a băut prea mult vin la mine. 

Regina tresări şi îl privi pe Maurevert, gânditoare. 

Zece minute mai târziu, Caterina de Medici intra în odaia 
regelui, îl trezea şi, punându-i dinaintea ochilor scrisoarea lui 
Bourgoing, îi spuse: 

— Sire, ţi-am cerut trei zile pentru a-ţi aduce dovada. Trei 
ore mi-au fost de ajuns. Acum nu mai avem nici un minut de 
pierdut!... 


XXIX 
CHEILE CASTELULUI 


Peste două zile a avut loc, la convocarea regelui, şedinţa 
solemnă a stărilor generale. După slujba religioasă, care a fost 
celebrată de bătrânul cardinal de Bourbon, Henric al Ill-lea s-a 
îndreptat spre sala de şedinţe. 

Parcă spre a marca şi mai bine contrastul cu ducele de 
Guise, care nu venea niciodată la castel decât însoţit de o suită 
impunătoare, regele dăduse poruncă să se aşeze în sala cea 
mare numărul de soldaţi din gardă strict cerut de etichetă. 

Regele luă loc pe tron şi de Guise, în calitatea lui de mare 
maestru, se aşeză în faţa lui, la picioarele treptelor. Atunci 


regele începu un discurs destul de lung, în care demonstră în 
substanţă că regatul era ostenit de luptele intense, cărora 
trebuia să li se pună capăt. Rugă fierbinte cele trei tagme să-l 
ajute la împăciuirea spiritelor, se declară gata să pornească la 
distrugerea din rădăcini a ereziei. 

Părăsind sala de şedinţe, regele intră în apartamentele sale 
şi îi primi pe aceia care voiau să-i aducă omagiu în salonul de 
onoare, arătat şi astăzi călătorilor ce vizitează castelul Blois. 

În timpul acesta, Henric al III-lea se arătă prietenos cu toţi 
duşmanii de moarte care îi zâmbeau. Şi avea nevoie de o mare 
doză de tărie pentru a părea liniştit. Dealtfel era sprijinit de 
privirea fixă şi fermă a Caterinei, care nu-l slăbea din ochi. 

Planul său era admirabil. El consta în a-i insufla lui de Guise 
o siguranţă absolută. 

Pentru început, regele îl luă deoparte pe ducele de 
Mayenne şi îi făgădui funcţia de guvernator al Lyonului. 
Mayenne nu mai conteni cu mulţumirile sincere. Cardinalului de 
Guise. Îi făgădui numirea ca ambasador la Avignon. 

Întâlnindu-l pe Maineville, adăugă: 

— Ştiu cât de mult te stimează domnul duce. Acest lucru ar 
fi o garanţie suficientă, dacă n-aş avea pentru domnia-ta 
aceeaşi stimă. Domnule de Maineville, am dat poruncă la 
cancelarie să-ţi pregătească brevetul de numire în Consiliul de 
Stat. 

Timp de o oră, după o listă întocmită cu o noapte în urmă, 
regele lăsă să cadă o ploaie de favoruri în jurul său. 

În sfârşit, după ce se plimbă prin tot salonul, după ce 
zâmbi, şopti promisiuni, împărţi subsidii, Henric al Iil-lea, la un 
semn al mamei sale, dădu o ultimă lovitură. 

— Domnule duce? rosti el cu glas tare. 

La chemarea regelui, de Guise alergă şi se înclină în faţa 
majestăţii-sale. 

— Duce, eşti mare maestru? întrebă regele. 

— Sunt, într-adevăr, răspunse de Guise. 

— Cum se face. În acest caz, că nu te bucuri din plin de 
toate prerogativele legate de funcţia domniei-tale? 

— Sire, nu înţeleg, răspunse de Guise, cu atenţia la pândă. 

— La dracu! continuă Henric al Ill-lea. Vreau să se 
sfârşească o dată cu toate neiîncrederile! M-am săturat de 
bănuielile care îmi umplu capul şi, pentru că marele maestru 


trebuie să ţină cheile castelului, începând din seara asta, duce, 
vei avea cheile!... 

La aceste cuvinte se făcu o mare tăcere, apoi aproape 
îndată se ridică un mare murmur, în care se amestecau uluirea 
regaliştilor, bucuria surdă a adepților ducelui şi chiar admiraţia 
faţă de atâta încredere. 

Într-adevăr, una dintre prerogativele marelui maestru era 
aceea de a ţine şi de a lua cu sine în fiecare seară cheile 
castelului. Dar niciodată ducele de Guise n-ar fi îndrăznit să 
pretindă această prerogativă, temându-se ca nu cumva gestul 
său să fie interpretat drept o mărturisire deschisă despre faptul 
că nutrea gânduri rele împotriva regelui. 

Se poate spune că a fost o lovitură de o dibăcie 
nemaiîntâlnită. 

Când regele sfârşi de vorbit, ducele de Guise fu nevoit să 
facă un teribil efort pentru a nu-şi trăda nici bucuria, ici 
incertitudinea care îl năpădeau în acelaşi timp. Drept urmare, se 
înclină şi spuse: 

— Îi mulţumesc majestăţii-voastre pentru cinstea de care 
binevoieşte să mi-o facă. Voi păstra cheile castelului, pentru că 
aşa vrea regele! 

Regele se mulţumi să zâmbească şi, chemându-l pe 
căpitanul Larchant, îi dădu poruncă să înmâneze în fiecare seară 
ducelui de Guise cheile fortăreței. 


XXX 
ÎN PREAJMA CRĂCIUNULUI 


La15 decembrie 1588 era un ger de crăpau pietrele. Regele 
porunci să se anunţe că era bolnav şi că, de aceea, nu se va ţine 
consiliul. În consecinţă, ducele de Guise care, de dimineaţă, se 
prezentase ca de obicei la palatul regal, se întoarse la el acasă. 
Împreună cu fraţii săi. 

În camera regelui ardea un foc straşnic din butuci de fag 
înfundaţi în căminul monumental. Henric al III-lea, gânditor şi 
palid, şedea lângă cămin. Din când în când arunca o privire 
întrebătoare spre fereastră, încercând parcă să iscodească 
tăcerea de afară. Se aşezase în dreapta focului, cu faţa la 
fereastră. În stânga căminului şedea Caterina de Medici, mai 
nemişcată, mai palidă în vălurile ei negre, mai spectrală ca 


niciodată. 

Un gentilom intră. Se înfăşurase atât de bine în mantie, 
încât era cu neputinţă să i se vadă obrazul. 

— Curând, zise gentilomul în şoaptă. 

— Când? întrebă Caterina. 

— Nu ştiu în ce zi anume, căci n-a fost stabilită. Dar va fi 
înainte de Crăciun. De îndată ce se va stabili ziua, veţi afla, 
majestate. 

Regele mulţumi dând din cap, fără să scoată o vorbi Și 
regina zise: 

— Poţi să te retragi... tot pe scara cea mică... 

Gentilomul se înclină şi ieşi. Atunci regele murmură: 

— E-o secătură mândră Maurevert ăsta!... 

Regina, între timp, se ridicase şi deschise o uşă. Regele nu 
se mişcă din colţul său de lângă cămin şi îşi întinse mâinile spre 
foc, deşi în realitate era cald în cameră. Atunci un oarecare 
număr de gentilomi, vreo cincisprezece, intrară la rege şi 
bătrâna regină închise uşa. 

Caterina se întoarse spre aceia care tocmai intraseră şi le 
spuse: 

— Luaţi loc, domnilor... 

Printre gentilomii aceştia erau Crillon, Larchant, Montsery, 
Sainte-Maline, Chalabre, Loignes, Deseffrenat, Biron, Du Guast, 
d'Aumont şi alţii. După ce se aşezară cu toţii, regele îi privi o 
clipă şi rosti cu glas foarte calm: 

— Domnilor, ducele de Guise vrea să mă asasineze... 

Ar fi greu să descriem efectul produs de aceste cuvinte, 
deşi toţi ştiau de multă vreme care era temerea regelui. Ceva 
mai mult, înainte de a intra în cameră, ştiau că li se va spune 
acest lucru. Şi totuşi se priviră, albi la faţă şi câţiva dintre ei, 
ridicându-se, îşi scoaseră săbiile din teacă de parcă ducele de 
Guise ar fi fost acolo... Regele îi potoli cu un gest şi adăugă: 

— Atâta vreme cât am putut să mă îndoiesc, atâta vreme 
cât am putut închide ochii, am refuzat să cred că un om, pe care 
l-am copleşit cu binefacerile mele, ar putea rumega o atare 
crimă. Astăzi însă, domnilor, trebuie să iau o hotărâre, întrucât 
trebuie să fiu ucis înainte de sărbătorile Crăciunului... V-am 
adunat aici pentru a vă cere ajutorul şi părerea. Crillon, 
vorbeşte, primul! 

— Sire, spuse Crillon, este vorba de o crimă şi mi se pare că 


aceasta îi priveşte pe oamenii măriei-tale de lege... 

— Deci, zise regele, mă sfătuieşti să-l aduc pe duce în faţa 
unei curţi de justiţie? 

— Aşa se procedează cu toţi criminalii, sire. 

Biron şi alţi câţiva îi întăriră spusele cu un gest. 

— Doar dacă, spuse Henric al Ill-lea cu un zâmbet palid, 
doar dacă amicii acuzatului nu-l răpesc în timpul judecății şi nu-l 
execută pe acuzator. Sfatul domniei-tale, Crillon, nu face nici 
două parale! 

— Sire, sunt soldat... 

— Aşadar, continuă regele după o clipă de tăcere, în afara 
judecății, nu vezi ce i se poate face unui trădător, unui mişel 
care conspiră împotriva vieţii regelui? 

— Nu, sire, răspunse pe ton rece Crillon. Cu cât crima este 
mai mare, cu atât este în interesul regelui să o dea pe faţă, în 
văzul tuturor. 

— Prost sfat, repetă Henric al Ill-lea cu glasul său tărăgănat 
şi şoptit. Am să vă spun eu ce este de făcut!... Acela care vrea 
să ucidă, trebuie să fie ucis!... lei acest lucru pe seama domniei- 
tale, Crillon? 

Asprul căpitan se înclină, clătină din cap şi spuse: 

— Sire, ordonaţi-mi să-l provoc pe ducele de Guise. Îl voi 
provoca în mijlocul gentilomilor săi. Şi, când ne vom încrucişa 
săbiile, în plină zi, dinaintea tuturor, Dumnezeu va hotărî a cui 
cauză este cea dreaptă... 

Regele, tulburat, aruncă o privire spre Caterina de Medici, 
care îi făcu un semn imperceptibil. 

— Nu, continuă atunci regele, nu, bravul meu Crillon. Nu 
vreau să-ţi expun viaţa, eşti prea preţios pentru coroana mea. 
Du-te, Crillon, te las liber. 

Bătrânul căpitan se înclină şi ieşi. Atunci Henric al Ill-lea se 
întoarse spre Biron: 

— Şi domnia-ta, Biron, ce mă sfătuieşti? 

— Majestatea-voastră este pe deplin sigură de uneltirile 
criminale ale domnului de Guise? între mareşalul. 

— La fel de sigur cum eşti şi domnia-ta. Deoarece toţi câţi 
sunteţi aici de faţă ştiţi mai bine decât mine că un jurământ în 
faţa altarului nu este în stare să-l oprească pe ducele de Guise... 

— E-adevărat, majestate. Şi n-am fost printre ultimii care v- 
au sfătuit să vă păziţi. Zic deci că sunt de părerea lui Crillon: 


ducele să fie judecat şi trădării sale să i se dea o pedeapsă 
cumplită... 

— Şi cine îl va judeca? întrebă cu amărăciune regele. 

— Parlamentul din Paris. 

— Parisul se va ridica în masă spre a-l elibera, zise Caterina 
de Medici. Vor da foc Palatului de Justiţie, vor dărâma Luvrul 
pentru a-şi face din el baricade, ne vor jefui şi ne vor ucide pe 
toţi, mareşale, începând cu regele şi terminând cu ultimul ostaş 
din solda noastră... 

Biron îşi plecă fruntea, în timp ce un freamăt străbătea 
rândurile celorlalţi membri ai acestui straniu şi teribil consiliu 
privat. 

— Mulţumesc, Biron, mulţumesc, zise regele cu afecţiune. 
Îţi înţeleg reținerea, pentru că şi eu mi-am făcut mustrări de 
conştiinţă. Dar ceasul lor a trecut. Binevoieşte să te retragi. 

— Sire, spuse Biron, mă retrag, dar nu pentru a mă 
îndepărta. Începând din clipa aceasta, nu voi mai părăsi 
anticamera regelui. Noaptea voi dormi de-a curmezişul pragului. 
Om sau diavol, va fi nevoit să treacă peste mine pentru a ajunge 
la majestatea-voastră... 

După Biron, d'Aumont, întrebat la rândul lui, dădu aceleaşi 
răspunsuri şi se retrase de asemenea. Apoi ieşi Matignon. 

Trebuie să notăm că Henric al III-lea avea o încredere fără 
margini în aceşti patru bărbaţi şi că această încredere era pe 
deplin justificată. Dacă se isca o bătălie sau o încăierare, se 
putea bizui pe ei până la ultima suflare. Nu erau de părere să i 
se întindă ducelui o cursă, atâta tot. 

După plecarea lui Matignon, nu mai ieşi nimeni: toţi aceia 
care rămaseră erau de acord. Într-adevăr, contele de Loignes, 
fiind întrebat la rândul său. de către rege, răspunse calm: 

— Sire, n-am să mă ridic împotriva sfaturilor care au fost 
date mai înainte majestăţii-voastre. Aceia care au ieşit de aici 
sunt buni şi fideli servitori şi putem fi siguri că vor veghea 
asupra vieţii regelui. Dar, ca acţiune, nu cunosc decât una! Ca 
judecător, nu cunosc decât unul! lată-l! 

În acelaşi timp îşi scoase pumnalul din teacă. 

— Moarte! zise Chalabre. Moarte, sire! Numai morţii nu 
lovesc! 

— Vă asigur, sire, rosti Sainte-Maline la rândul său, că luăm 
asupra noastră şi sarcina judecății şi pe cea a execuţiei. 


Timp de câteva minute în camera regelui se auzi o rumoare 
surdă, fiecare voind să spună ceva, fiecare pro-punând un plan 
de atac. În sfârşit, Caterina de Medici, care ascultase această 
explozie zâmbind, îi potoli cu un gest şi spuse: 

— Bravii mei amici, sunteţi cu toţii tovarăşi cutezători şi 
regele o să vă datoreze viaţa... nu va uita asta... 

— Da, da! Pornim din proprie iniţiativă şi din aceea a 
regelui!... 

Regina ştia prea bine ura care îi însufleţea pe aceşti 
gentilomi. Dar nu-i displăcea că provocase explozia ei. Spuse 
mai departe: 

— Suntem deci cu toţii de acord? Trebuie ca de Guise să 
moară? 

Regele se întorsese spre foc şi îşi încălzea mâinile palide. 

— Să moară! 

Părea că nu-l interesează înspăimântătoarea întrebare care 
plutea în jurul lui. 

— Rămâne de ştiut unde, când şi cum va fi lovit sceleratul 
trădător, continuă Caterina. 

— Neîntârziat! exclamă Montsery. 

— Bunii şi bravii mei amici, spuse Caterina, nu-i totul să tai, 
trebuie să mai ştii şi să coşi la loc. La acest lucru trebuie să ne 
gândim regele şi cu mine. Este deci necesar să luăm toate 
precauţiile pentru ceasul care va urma după moartea ducelui. 
Or, mai avem încă două sau trei zile dinaintea noastră. Să nu 
grăbim lucrurile şi să le facem cu chibzuinţă. Avem de lămurit 
trei puncte: unde? când? cum?... Unde? Nici în casa lui, nici pe 
stradă, ci chiar aici, în apartamentul regelui trebuie să se împli- 
nească faptul. Când? O vom şti poate mâine dimineaţă. Cum? 
Acesta-i planul pe care o să vi-l înfăţişez... 


i XXXI 
ÎN PREAJMA CRĂCIUNULUI (urmare) 


Tot în seara zilei când au fost luate aceste hotărâri supreme 
în apartamentul regelui, să vedem ce se întâmpla într-un han cu 
o înfăţişare destul de sărăcăcioasă, din vecinătatea castelului şi 
care, din această pricină, se numea "Hanul Castelului". 

Într-o odaie de la primul etaj. cavalerul de Pardaillan umbla 
de sus în jos, la lumina unui opaiţ care scotea fum şi care părea 


că se află acolo tocmai pentru a evidenția şi mal bine 
întunecimea. Totuşi masa era pusă şi plină de bunătăţi, ca şi 
cum Pardaillan ar fi aşteptat un oaspete. Mai bine zis pe masă 
se afla cu ce să potoleşti foamea a trei său patru mâncăi. Aşa 
era făcut Pardaillan, de câte ori avea să ofere cuiva ceva, se 
dovedea a fi risipitor peste măsură. 

Acest cineva sosi în cele din urmă şi Pardaillan, strigând o 
slujnică, mări lumina din odaie cu două sau trei sfeşnice. Atunci, 
la lumina mai puternică ce învălui odaia, vizitatorul lui Pardaillan 
— oaspetele său — apăru şi, lăsând să-i cadă mantia de pe 
umeri, îşi arătă mustăţile aspre, fruntea plină de cicatrice şi 
cusături, precum şi privirea leală a bravului Crillon... căci Crillon 
venise în vizită la Pardaillan. 

De ce? În ce scop?... Vom afla mai departe. 

De dimineaţă, Crillon, aşa cum am văzut, părăsise camera 
regală, spre a nu lua parte la pregătirea unei capcane pe care 
nu o aproba. Crillon vizitase cu grijă toate străjile. Intărise 
punctele slabe. Dublase numărul patrulelor. Astfel încât, 
începând din acel moment, castelul nu mai răsuna decât de 
paşii soldaţilor şi de zăngănitul armelor. 

După ce dăduse porunci şi schimbase parolele, Crillon ieşi 
din castel cu intenţia de a-l inspecta de jur împrejur, asigurându- 
se astfel că nu se putea comite nici un atac. Tocmai când 
părăsise esplanada care se întindea dinaintea portalului, îşi 
dădu seama că este urmărit de la distanţă. Se opri şi încruntă 
sprâncenele. 

Intre timp omul care părea că-l urmăreşte se apropiase de 
Crillon şi venea drept spre el, învăluit în mantie până la ochi, 
întrucât frigul era pătrunzător şi un  vânticel dinspre 
miazănoapte mătura podişul. 

— Pe toţi dracii, domnule, zise Crillon când necunoscutul se 
apropiase de el la doi paşi, aveţi treabă cu mine? 

— Da, domnule Louis de Crillon, răspunse liniştit omul. 

Şi, în acelaşi timp, îşi lăsă obrazul descoperit şi începu să-l 
privească pe Crillon zâmbind. Crillon îl recunoscu îndată şi îi 
întinse mâna cu o mişcare cordială. 

— Cavalerul de Pardaillan! exclamă el. 

—In carne şi oase, căpitane. Alerg după domnia-voastră... 
pentru a vă reaminti o făgăduială pe care mi-aţi făcut-o. 

— Ce făgăduială? 


— Aceea dea mă prezenta regelui. 

— Ah! Crăpar-ar toţi dracii! Da' nu-i prea devreme? zise 
Crillon cu un zâmbet larg şi binevoitor. Puțin îmi pasă de pricinile 
pentru care ai nevoie să-l vezi pe rege. Este de ajuns că doreşti 
să fii prezentat majestăţii-sale. S-a făcut. Mă ocup eu de asta. 
Doar că trebuie să te previn de un lucru... că, dacă nu-l cunoşti 
pe rege, în schimb regele te cunoaşte foarte bine. l-am povestit 
de zeci de ori felul în care m-ai ajutat să ies din Paris. Pe toţi 
dracii! A fost o admirabilă faptă de arme! Parcă te văd cum ţi-ai 
ridicat spada şi ai dat semnalul "înainte marş!" Parcă te aud 
cum strigai: "Trompeţi, sunaţi marşul regal!..." 

— Sunt foarte mulţumit de prietenia domniei-voastre, zise 
cu gravitate cavalerul. Foarte mulţumit şi foarte onorat, 
deoarece nu degeaba vi se spune Bravul Crillon. Deci, dacă vă 
este pe plac, vă voi aştepta deseară în hanul unde am tras, 
firma i se vede de aici. 

— "Hanul Castelului", zise Crillon. Îl cunosc. Se bea acolo un 
vin bun. 

— La ce oră să vă aştept? 

— Păi, intre straja de zi şi straja de noapte, cu alte cuvinte 
voi fi liber, să zicem, de la şase la şapte seara. Vom stabili ziua 
când doreşti să fii prezentat majestăţii-sale. 

Acestea fiind spuse, cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi 
Crillon îşi continuă rondul în jurul castelului. 

intre timp, Pardaillan se întorsese la han. În odaia lui îl 
aştepta un bărbat, aşezat lângă focul pe care îl privea fix, ca şi 
când ar fi căutat în jeratic vreun semn oarecare al soartei lui. 
Bărbatul acesta era Jacques Clement. Purta costumul acela de 
postav negru, în care l-am mai văzut şi care îi dădea un soi de 
eleganţă funebră. La intrarea lui Pardaillan, călugărul îşi ridică 
iute capul şi zâmbi. 

— Ştii pe cine voi primi astă-seară la cină? zise Pardaillan. 

— De unde să ştiu, prietene? 

— Pe Crillon. Pe bravul Crillon în carne şi oase. Adică pe 
guvernatorul castelului Blois. 

Adăugă, cu nepăsare prefăcută: 

— Crillon trebuie să mă prezinte regelui... 

Jacques Clement tresări, îl privi ţintă pe cavaler de parcă l- 
ar fi întrebat ceva, apoi, plecându-şi capul, rosti dus pe gânduri: 

— Pardaillan, în momentul acesta se petrec lucruri pe care 


nu le înţeleg. Pardaillan, ce căuta fratele portar al iacobinilor la 
Blois? 

— Habar n-am, prietene... 

— Pardaillan, cine l-a ucis pe fratele Timotei? 

— Mai întâi, eşti sigur că leşul găsit în şanţul de apărare era 
ai acelui demn călugăr? 

— Foarte sigur. Chiar şi domnia-ta însuţi, Pardaillan, l-ai 
recunoscut, deşi nu-l văzuseşi decât câteva clipe... 

— Da, el m-a condus la domnia-ta. 

— Nimic nu-mi va scoate din cap ideea, continuă Jacques 
Clement, că fratele portar alerga după mine şi avea să-mi dea 
unele instrucţiuni. Cine ştie dacă ceea ce mi se întâmplă azi nu 
s-ar fi evitat dacă l-aş fi văzut pe călugăr înainte de a muri... 

— Totul se va drege de la sine! zise Pardaillan zâmbind. 

— Într-adevăr, totul poate să se dreagă de la sine! zise 
Jacques Clement cu glas înfundat. Totul, în afara, necazurilor 
dragostei. Of! Dac-ai fi văzut cu ce aer dispreţuitor m-a primit ea! 

— Ducesa de Montpensier? ` 

Jacques Clément păru că nu aude. Işi lăsase capul în mâini 
şi, privind ţintă spre focul ale cărui văpăi îi colorau obrazul palid, 
se gândea. Cu glas amar continuă: 

— Nu mai are nevoie de mine, Pardaillan! Am şovăit să 
lovesc, şi acum sunt alungat. Pierd totul deodată: şi dragostea şi 
răzbunarea. 

— Înţeleg că pierzi dragostea, zise Pardaillan. După cele pe 
care mi le-ai povestit despre vizita domniei-tale, diavoliţa 
frumoasă pe care o numeşti un înger te-a cam ocărât. Dă-mi 
voie să-ţi spun că nu pierzi mare lucru, dacă totuşi o pierzi... 

— Ce vrei să spui? bâigui Jacques Clement. 

— Că n-ai s-o pierzi — din nefericire pentru noi — că se va 
întoarce la domnia-ta! 

— Of! Dac-ar fi adevărat! Dac-aş putea să mai trăiesc!... S-o 


Cei doi bărbaţi prânziră împreună. Sau, mai degrabă, 
Pardaillan mâncă cât doi. În ce-l priveşte, Jacques Clement 
căzuse iar pe gânduri, rumegând idei funebre şi, curând, aşa 
cum se înţeleseseră, se retrase în odaia sa. 

Pardaillan se aşeză lângă foc şi începu să chibzuiască. 
Făcea însemnări pe o bucată de hârtie; ştergea; o lua de la 
capăt. Când isprăvi în sfârşit această treabă ciudată, reciti cu un 


zâmbet de încântare şi murmură: 

— Cred că n-o să fie prea rău. 

Lucrul la care Pardaillan meditase cu atâta atenţie era 
înşiruirea felurilor de mâncare pentru cină. li chemă deci pe 
hangiu şi îi dădu instrucţiunile necesare pentru ca totul să fie 
executat punct cu punct. Astfel încât, atunci când apăru Crillon, 
masa era plină de bunătăţi. 

— Ei! Ei! exclamă bravul Crillon, Se pare că mă tratezi ca pe 
un prinţ. 

— Ba nu, răspunse Pardaillan, căci atunci nu mi-aş fi dat 
osteneala... Luaţi loc aici, dragul meu domn, cu spatele la foc, 
iar eu voi sta în faţa domniei-voastre. 

Crillon se supuse, aşezându-se pe locul indicat de 
Pardaillan, Nu vom relata toate peripeţiile, ci ne vom mulţumi să 
notăm discuţia celor doi... Într-adevăr, pe când Crillon, mare 
mâncău, mare băutor, ataca bunătăţile de pe masă, Pardaillan 
îşi ataca oaspetele cu aceste cuvinte aruncate pe nepusă masă: 

— Apropo, domnule, ştiţi că se urzeşte uciderea regelui?... 
S-ar părea că vestea asta vă miră? 

— Nu mă miră deloc, onorabilul meu prieten. Doar că 
trebuie să te previn că, dacă vei fi auzit vorbind astfel, şi dacă 
hanul acesta este un cuib de spioni, capul domniei-tale va fi 
ameninţat foarte... 

— Nu ne va auzi nimeni, zise Pardaillan. care începu să 
zâmbească. Suntem absolut singuri. Aşa că, dacă cineva vrea 
să-l ucidă pe rege, ei bine, eu nu vreau ca regele să fie ucis! 

— Dar, rosti Crillon năucit, de unde ştii că viaţa suveranului 
nostru este în primejdie? 

— Văd că trebuie să vă satisfac curiozitatea. Aflaţi deci că 
am asistat la ultima întrunire a oamenilor care vor să-l ucidă pe 
rege. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Crillon, alb la faţă. 

— Domnule, dacă nu ştiţi numele lor, n-o să vi le spun eu. 
Dar cum le ştiţi la fel de bine ca şi mine, vă voi spune unul 
singur, care le rezumă: ducele de Guise... 

— Şi domnia-ta spui, întrebă Crillon căruia nu-i mai ardea 
nici să bea nici să mănânce, spui că oamenii ăştia s-au întrunit? 

— Spre a hotărî uciderea regelui, da!... 

— Şi domnia-ta ai văzut totul, ai auzit totul?... 

— Păi, numai şi numai pentru asta v-am căutat, dragul meu 


Crillon, şi din pricina asta v-am rugat să cinăm împreună, în 
afară de plăcerea şi de cinstea de a vă avea la masa mea. 

Crillon rămase câteva minute pe gânduri, apoi rosti 
deodată: 

— lată de ce voiai să fii prezentat regelui! 

— Ptiu! Domnule... doar nu-s staroste de poliţie să mă duc 
să-i povestesc majestăţii-sale ceea ce am putut auzi. Domnul de 
Guise vrea să-l ucidă pe rege. Treaba lui... Şi asta nu mă priveşte 
pe mine. Dar, ceea ce mă priveşte, este că nu vreau ca regele 
să fie ucis, iată de ce intervin... Vreau doar să vă conving că pot 
şi trebuie să-l salvez pe rege, dacă totuşi mă veţi ajuta... şi nu 
mă puteţi ajuta decât într-un singur fel: prezentându-mă... nu re- 
gelui, aşa cum am spus, ci ducându-mă la rege... Ascunzându- 
mă, sau fără să mă ascund, n-are importanţă. Numai că un lucru 
este sigur: dacă ducele de Guise sau vreunul dintre oamenii lui 
mă vede dând târcoale apartamentelor regale, asta ar putea să- 
mi dea peste cap planul... 

— Ştii că ceea ce-mi ceri este foarte grav? zise Crillon. 

— Eu însumi, dintru bun început, am vorbit despre 
gravitatea lucrului... aşa că... 

— Ştii că de fapt nu te cunosc prea bine? 

— Da, însă eu vă cunosc şi asta-i esenţial... Vorbiţi pe şleau, 
fără să vă fie teamă că mă jigniţi... 

— Ei bine, dragul meu, dac-ai dori să-l ucizi pe rege, nu te- 
ai purta altfel. 

— Drace... Înţeleg şi aprob îndoielile domniei-voastre... 
Numai că vă previn: dacă nu mă introduceţi în castel, voi fi silit 
să intru oricum şi fără voia domniei-voastre. Or, într-o 
ambuscadă de asemenea fel, aş fi preferat să vă am de partea 
mea... ca prieten. 

— Şi chiar sunt, crăpar-ar toţi dracii! la să vedem. Mă încred 
în domnia-ta cu totul. Ce doreşti? 

— Să intru în castel în ziua şi la ceasul care vor fi de 
trebuinţă, să intru în taină şi să fiu aşezat în aşa fel încât, pentru 
a ajunge la rege, oricine să fie nevoit să dea mai întâi de mine. 

— Îţi făgăduiesc pe cuvântul meu de onoare, zise Crillon. 
Un singur lucru, cum voi afla ziua şi ora? 

— Vă voi trimite un om de încredere. 

Se apropia ora şapte. Crillon se ridică spunând: 

— A venit momentul să mă duc pentru a pune străjile de 


noapte... Dar dacă, înainte de a primi vizita omului domniei-tale 
de încredere, aş avea nevoie să te văd sau să-ţi vorbesc?... 

— Mă veţi găsi aici, căpitane. Nu mă clintesc din loc. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră încă o dată mâinile, 
asigurându-se de stima lor reciprocă. După ce Crillon plecă, intră 
şi Jacques Clement, 

— Ai auzit? îl întrebă Pardaillan. 

— Totul, răspunse Jacques Clement. Am auzit şi am înţeles. 


XXXII 
ÎN PREAJMA CRĂCIUNULUI (sfârşit) 


Într-un palat vechi, aşa cum mai există încă şi azi la Blois, în 
seara asta se ţinea o întrunire, strălucitoare prin rangul acelora 
care o alcătuiau, dar prea puţin numeroasă. Împrejurimile 
palatului erau cu grijă supravegheate de un şir triplu de 
sentinele avansate, adică de gentilomi aşezaţi din loc în loc. 

Mergem pe urmele unui bărbat care, pe la ora opt seara, 
ieşi din hanul mizer unde amărâtul frate Timotei mâncase 
pentru ultima dată o cină şi, culmea, nici nu avusese vreme s-o 
digere. Bărbatul acesta era Maurevert. Înainta cu stranie 
precauţie. Sub mantie îşi ţinea jungherul în mână Ca să zicem 
aşa sonda terenul şi nu se aventura în întunericul de nepătruns 
decât dacă avea siguranţa că nu se va ciocni de vreun duşman 
sau de vreun cerşetor. 

Era un ger năprasnic. Dar Maurevert îşi ştergea sudoarea 
care-i şiroia pe frunte. Uneori ridica din umeri şi murmura: 

— Am înnebunit... Dacă despre el ar fi fost vorba în 
scrisoarea priorului, înseamnă c-ar fi trebuit să dau cu ochii de 
el... am cutreierat oraşul Blois în lung şi-n lat... 

În acelaşi timp, Maurevert desluşi o umbră care stăvilea 
trecerea pe uliţa îngustă. Maurevert se trase într-o parte, dar, 
recunoscând că glasul, oricât era el de ameninţător, nu era 
acela la care se aştepta, îşi veni în fire îndată şi răspunse: 

— Şi de ce să nu trec? Oare Lea nu-mi dă voie? 

— Nu, domnule, dacă nu-mi spuneţi la cine vă duceţi. 

— Mă duc la Myrthis, spuse Maurevert. 

Mai fu oprit încă o dată pe aceeaşi uliţă şi dădu o a doua 
parolă. In sfârşit, la poarta palatului unde avea loc întrunirea 


despre care am pomenit mai sus, spuse o a treia parolă de 
recunoaştere. 

Când Maurevert pătrunse în palat, nimeni nu se ocupă de 
el: din moment ce ajunsese până acolo, se presupunea că 
cunoaşte bine casa. Dealtfel, după ce trecu pragul vestibulului 
de la parter, Maurevert nu găsi pe nimerii să-l călăuzească. Se 
pare însă că nu avea deloc nevoie să fie călăuzit, deoarece urcă 
semet scara largă şi monumentală care începea aproape chiar 
din vestibul. 

Palatul părea pustiu. Pretutindeni domnea o tăcere 
profundă. Maurevert urcă până la etajul întâi. Şi acolo era tot 
tăcere şi tot întuneric. 

Maurevert urcă şi mai sus. Adică ajunse la mansardă. Acolo, 
din fundul coridorului, ieşea un soi de rumoare nedesluşită, ca 
aceea făcută de mai multe persoane care vorbesc. Spre fundul 
acestui coridor se îndreptă Maurevert. Intră într-o încăpere 
îngustă, întunecată, care nu putea fi locuită decât de şoareci sau 
de păienjeni. 

Maurevert merse până în fundul încăperii. Acolo, aproape la 
înălţimea unui om, scoase o cărămidă din perete. Şi atunci o 
rază de lumină se strecură prin deschizătură. Deschizătura 
aceasta era mascată în cealaltă sală de o pânză groasă de 
cânepă, care se confunda cu tapiseriile de pe pereţi. 

Am spus că întrunirea nu era prea numeroasă, dar că, în 
schimb, era foarte strălucitoare prin rangul oamenilor adunaţi 
acolo. Mai întâi se afla ducesa de Nemours, care dăduse fuga la 
Blois de curând. Cei trei fraţi: ducele de Guise, ducele de 
Mayenne şi cardinalul. Apoi ducele de Bourbon. Apoi ducesa de 
Montpensier. 

Chiar în clipa când Maurevert scotea cărămida, ducesa de 
Nemours, cardinalul de Bourbon, ducele de Mayenne şi 
cardinalul de Guise se retrăgeau. Nu mai rămaseră decât ducele 
de Guise şi Marie de Montpensier. Aceasta se îndreptă atunci 
spre o uşă. pe care o deschise, şi rosti: 

— Puteţi intra, domnilor... 

Câţiva gentilomi, printre care Espinac şi alţii, pătrunseră 
îndată în pod. 

— Suntem toţi? întrebă ducele. 

— Lipseşte Maurevert, zise Maineville. 

— Pe Maurevert. exclamă ducesa de Montpensier, nu l-am 


convocat şi nu i-am transmis parolele. De mai multă vreme are o 
atitudine stranie. Trebuie să fim cu ochii pe el, domnilor... 

Maineville îşi încruntă uşor sprâncenele. Nu că s-ar fi 
ofensat de învinuirea care i se aducea prietenului său, ci era 
neliniştit, deoarece, în timpul zilei, îi dăduse el însuşi parolele lui 
Maurevert. Cu toate acestea, nu suflă nici o vorbă şi îşi păstră 
pentru sine temerile, 

— Domnilor, zise ducele de Guise, am primit informaţii de 
la castel. Se pare că majestatea-sa are mari bănuieli asupra 
mea şi aceasta în ciuda jurământului de bună prietenie pe care 
l-am făcut regelui... Ce trebuie să facem în această împrejurare? 

— Cine iese din joc, pierde! exclamă cu acreală ducesa 
tăind aerul cu nişte foarfece de aur. 

— Cu toate acestea, doamnă, dacă ilustrul duce, care este 
şeful suprem al Ligii, ar pieri, din lipsa unui dram de răbdare, ce 
s-ar alege de noi toţi care suntem de faţă?... zise unul dintre 
conjuraţi. Monseniore, vă implor să plecaţi din Blois încă de 
mâine, căci cred cu toată convingerea că acum primejdia de 
moarte este la fel de mare şi pentru domnia-voastră, cât şi 
pentru Valois... 

— Neulilli, spuse ducele, chiar dac-aş vedea moartea intrând 
pe fereastra asta, pentru mine n-ar fi un motiv să ies pe uşa aia. 
Valois are unele bănuieli, dar nu poate lua împotriva mea nici o 
hotărâre mortală... 

— Totuşi domnia-voastră le luaţi împotriva lui! De ce nu le- 
ar lua şi el împotriva domniei-voastre? 

— Nu va îndrăzni! răspunse de Guise cu acea semeaţă 
siguranţa care constituia temelia caracterului său. Domnilor, 
adăugă el, pot să mă bizui pe domniile-voastre? 

Toţi întinseră mâna, 

— Pe viaţă până la moarte! spuse Bussi-Leclerc. 

— Până la moarte! repetară ceilalţi. 

— Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, trebuie să vă spun că am 
şi stabilit ziua şi ora şi că nimic de acum înainte nu-l va mai 
putea împiedica pe Henric de Valois să-şi dea duhul în 23 
decembrie, la orele zece seara... nimic! în afară de o intervenţie 
a cerului. lată cum vom proceda. Lucrurile acestea le-au stabilit 
fraţii mei şi cu mine. Fiecare dintre domniile-voastre, domnilor, 
este şeful unei companii de gentilomi, a căror listă o veţi primi 
îndată... 


Ducesa de Montpensier dădu fiecăruia dintre cei de faţă o 
foaie de hârtie pe care erau scrise numele. 

— Domnilor, continuă atunci ducele, veţi studia cu grijă 
aceste liste şi veţi tăia după cum veţi crede de cuviinţă numele 
celor care nu vi se par hotărâți să moară dacă va fi nevoie să 
moară. Astfel aveţi fiecare între treizeci, şi patruzeci de 
gentilomi sub ordinele domniilor-voastre. Îi veţi preveni în după- 
amiaza zilei de 23 decembrie că vor trebui să fie gata la orele 
opt seara, în locul arătat pentru fiecare companie. Aceste locuri 
nu sunt încă stabilite, domnilor. Fiecare dintre domniile-voastre 
le va cunoaşte în ziua de 23, la prânz... 

Ascultau în tăcere, în atitudinea ţeapănă pe care o dă 
emoția unor lucruri irevocabile. Ducele spuse mai departe: 

— Atacul se va face în trei puncte, deci vor exista trei 
corpuri de atac: unul sub ordinele cardinalului, un altul condus 
de Mayenne şi al treilea comandat de mine. Când fiecare dintre 
companiile voastre se vor aduna, la ora opt seara, veţi şti cu 
care corp va trebui să meargă fiecare dintre voi. 

Şi, cu un soi de ironie funebră, încheie: 

— Executarea acestui plan ne-a fost inspirată de faptul că 
în puterea noastră avem cheile castelului în toate serile. Nu va fi 
deci nevoie decât să intrăm... şi... 

— Să ucidem! zise cu violenţă Bussi-Leclerc. Să ucidem 
totul! Moarte diavolului! Ce mai măcelărie or să ne vadă ochii! 

Maurevert asistase la toată scena, văzuse totul, auzise 
totul. După ultimele cuvinte ale ducelui, înţelese că întrunirea 
luase sfârşit. Puse deci la loc cărămida pe care o scosese de la 
locul ei, se înfăşură în mantie şi se îndepărtă cu repeziciune. In 
vestibul, spre a putea ieşi, a trebuit să dea o parolă care nu era 
aceea ce se dădea pentru a intra. 

Strada era goală. Maurevert se întoarse alergând la han, 
unde intră fără să deştepte din somn pe nimeni, mulţumită 
scării exterioare. Se culcă pe dibuite, fără să aprindă sfeşnicul şi 
sprijinindu-se în cot, pe pernă, cu urechea la pândă, ascultă... 

Fusese un gest înţelept din partea lui Maurevert că se 
înapoiase în grabă. Într-adevăr, după câteva cuvinte pe care le 
mai adăugase de Guise, conjuraţii se împrăştiaseră. leşind din 
misteriosul palat, Maineville se îndreptă în goană spre hanul 
unde locuia Maurevert. 

ÎI trezi pe patron cu mare larmă şi se lăsă condus pe dală 


spre odaia lui Maurevert. Uşa nu era închisă cu cheia. Deschise 
brusc şi, intrând cu un felinar în mână, aruncă o privire lacomă 
spre pat, ca şi când ar fi bănuit că nu l-ar putea vedea acolo pe 
Maurevert... Dar Maurevert era în pat... şi dormea buştean. 

Maineville închise uşa în spatele lui, aşeză felinarul pe masă 
şi, apropiindu-se de pat, îşi cercetă o clipă tovarăşul de arme de 
care îl lega o lungă prietenie. Fără îndoială, Maurevert se 
culcase încă de la lăsarea serii... Dormea liniştit, cu o respiraţie 
regulată. Maineville se gândi: 

"Dracu să mă ia dacă lui Maurevert îi trece prin minte să ne 
trădeze. Şi de ce ne-ar trăda? Bietul Maurevert! La urma 
urmelor, mi-a făcut multe servicii şi nu vreau să i se întâmple 
vreun rău..." 

— Hei! Maurevert!... 

Întrecându-se pe sine în dibăcie, Maurevert, în loc să se 
lase strigat de mai multe ori, deschise ochii îndată şi nici măcar 
nu păru uimit. Se mulţumi să spună: 

— Ei, tu eşti!... Ce s-a întâmplat? 

— Maurevert, zise Maineville, de ce n-ai venit la întrunirea 
de astă-seară? 

— Care întrunire?... 

— Păi, aceea pentru care ţi-am dat parolele, azi de 
dimineaţă! 

— A, da! Ei şi?... De ce să mă fi dus?... Ce, mi s-a simţit 
lipsa? 

— Da, Maurevert, cineva ţi-a simţit lipsa... ducele. 

— Ei bine, zise Maurevert sprijinindu-se în cot, poţi să-i spui 
prea dragului duce că-mi va mai simţi lipsa şi de acum înainte. 
la te uită! De ce să nu fiu convocat la fel ca şi ceilalţi? 

— Ştii de ce n-ai fost convocat? 

— Nu, habar n-am! Şi n-aş da nici o ceapă degerată s-o 
aflu. Încă de mai multe ori şi mai înainte ducele m-a tratat cu 
răceală, apoi totul s-a aranjat. Se va răzgândi şi de data asta. 

— De data asta e grav, prietene: eşti bănuit. 

— Bănuit?... Şi de ce anume? 

— De tot şi de nimic, ceea ce este şi mai rău decât o 
învinuire precisă. Pur şi simplu se zice că trebuie să ne ferim de 
tine!... Îţi dau un sfat: aveai chef să călătoreşti. Ei bine, 
porneşte-o la drum! 

— Minunat! Şi, după părerea ta, când trebuie să fug? 


— Fără zăbavă. Chiar la noapte. Pe loc, acum, prietene 
dragă. 

— Minunat! Şi cu ce să călătoresc? 

— Cu ce?... Cu calul tău, drace! Cu calul, spada şi pistoalele 
la oblâncul şeii. 

— Da, însă cu ce bani? Poate cu cele două mii de livre pe 
care ducele mi le datorează şi pe care mi le va da la sfântul 
aşteaptă, din păcate! Sau cu solda mea de ofiţer pe care n-am 
primit-o de cinci luni? 

Maineville şovăi o clipă, scoase un oftat şi, în cele din urmă, 
rosti: 

— Ascultă, am o oarecare sumă, cam vreo două sute de 
pistoli, care se plictisesc în portofelul meu. Plimbă-i şi pe ei, asta 
o să ne facă bine la toţi trei: ţie, care vei avea cu ce să 
călătoreşti, banilor care vor vedea lumea, şi mie care nu voi mai 
fi ispitit să joc cărţi. 

— lată deci, spuse cu amărăciune Maurevert, unde am 
ajuns după zece ani de serviciu leal. Sunt silit să fug ca un 
adevărat trădător, ca un netrebnic! 

— Am să mă ocup personal să reintri în grațiile ducelui, se 
grăbi Maineville să zică. Voi dovedi nevinovăția ta. Şi, odată 
înlăturată primejdia, te vei întoarce. S-a făcut?... Porneşti la 
drum? 

— N-am ce face, pe toţi dracii! 

— Asta-i bine. Peste douăzeci de minute vei avea cei două 
sute de pistoli. 

— O sută mi-e de ajuns. N-o să mă duc prea departe. Am să 
merg la Chambord şi acolo te aştept. 

Maurevert se îmbrăcă în grabă, îşi puse cu grijă în sân 
câteva hârtii preţioase şi mai cu seamă bonul de cinci sute de 
mii de livre plătibile a doua zi după moartea lui de Guise, 
Curând apăru şi Maineville. Aducea cu sine două sute de pistoli. 
Maurevert luă o sută. Cei doi prieteni să îmbrăţişară, apoi 
coborâră împreună. 

— Cunoşti parola pentru a ţi se deschide poarta? îl întrebă 
Maineville. 

— Nu... Nici măcar nu mi le amintesc pe acelea pe care mi 
le-ai dat azi dimineață. 

— Catherine şi Coutras. Şi acum, adio. Dacă. cine ştie, ți se 
va întâmpla ceva înainte de a ajunge la poartă, socoate că nu 


m-ai văzut... 

Spunând acestea, Maineville aruncă o privire grea de 
nelinişte asupra uliţei întunecate şi se îndepărtă cu pas grăbit, 
strecurându-se pe lângă ziduri. 

Maurevert rămase câteva clipe nemişcat, până ce se 
încredinţă că prietenul lui se îndepărtase de-a binelea. Atunci, la 
rândul său, porni la drum. Doar că nu spre porţile oraşului se 
îndreptă, ci spre castel. Nu făcuse zece paşi, când se lovi peste 
frunte şi se întoarse din drum bombănind: 

— Ce imbecil! Dacă-mi las calul, Maineville va şti că n-am 
plecat. Şi dacă va întreba mâine dimineaţă dacă cineva a ieşit 
pe poartă în timpul nopţii? 

Puse şaua pe cal, ieşi şi merse pe jos până la castel, 
trăgându-şi calul de căpăstru. După un sfert de ceas se afla în 
capela reginei. Caterina de Medici, trezită la propria sa poruncă 
(întrucât acum i se dădea ascultare după cuviinţă), nu întârzie 
să se arate şi îl întrebă din priviri. 

— Doamnă, spuse Maurevert, ştiu ziua şi ora şi cum trebuie 
să se petreacă lucrul acela. 

Caterina avu un fior de emoție. 

— Vorbeşte, îi spuse ea, sorbindu-l din ochi pe acela care 
aducea o asemenea veste. 

— Mai înainte de toate, zise Maurevert, o voi ruga pe 
majestatea-voastră sa scoată din Blois chiar în clipa asta un 
ofiţer oarecare, care va ieşi pe calul pe care l-am lăsat în curtea 
de onoare şi care se va acoperi cu mantia asta. Este de mare 
importanţă pentru mine ca acest bărbat, oricare va fi el, să 
plece cât mai curând. 

— Larchant! chemă regina. 

Căpitanul intră, pe când Maurevert se trăgea într-un colţ 
umbrit. 

— Larchant, spuse Caterina, am aflat că hughenoţii ţin 
adunări prin părţile oraşului Tours. Trimite acum, pe dată, un om 
sigur să vadă ce se petrece acolo şi să supravegheze ţinutul 
vreo opt zile. Mesagerul domniei-tale va găsi un cal înşeuat în 
curtea cea mică... şi iată şi o mantie pentru el... În cinci minute 
să plece! 

Larchant luă mantia aruncată pe un fotoliu şi ieşi posac, 
fără să scoată o vorbă. 

— Acum, continuă Maurevert, acum că ies din Blois şi fug, 


este necesar ca majestatea-voastră să-mi dea ospitalitate 
câteva zile, în castel. 

— Ruggieri! chemă regina, hotărâtă să-i dea lui Maurevert 
deplină satisfacţie. 

După un minut de tăcere, Caterina încruntă din sprinceană, 
dar astrologul apăru spunând: 

—  Adineauri am fost trezit din somn şi am alergat La 
porunca măriei-tale. 

— Ruggieri, unde stai? 

— Păi, răspunse astrologul mirat, în pod, adică pe cât 
posibil mai departe de pământ şi cât mai aproape de stele. 

— Eşti spionat adesea, acolo sus? 

Ruggieri zâmbi: 

— Nimeni nu vine la mine decât tremurând; nimeni nu vine 
decât dacă este silit s-o facă. Ştiţi că trec drept un spirit 
vătămător, în stare să arunc asupra oamenilor blesteme. 

— Într-adevăr, spuse Caterina. Bunul meu Ruggieri, îl veţi 
ascunde pe acest gentilom în apartamentele tale şi acolo va fi 
mai la adăpost, de curiozitatea oamenilor decât în apartamentul 
regelui... E 

Ruggieri făcu un semn pentru a spune că a înţeles. In 
momentul acela regina păli şi se prăbuşi într-un jilţ. Ochii i se 
dădură peste cap. Un tremur de moarte îi scutura mâinile. 
Ruggieri se năpusti spre ea, scoase repede o sticluţă de la brâu 
şi lăsă să cadă câteva picături din conţinutul ei pe buzele 
Caterinei. Curând aceasta începu să respire mai puţin anevoios. 

— Vezi! zise ea cu o disperare fără margini. Mi se apropie 
sfârşitul... Ruggieri, am să mor curând? Spune-mi fără înconjor. 

— Nu! zise astrologul. Nu, doamnă, fiţi pe pace. Moartea nu 
bântuie încă în castelul acesta... 

— Te cred, spuse regina, care simţea cum revine la viaţă. 
Nu-i decât o alarmă. Dar mă simt foarte slăbită! 

Caterina se întoarse atunci către Maurevert, care, în tot 
timpul cât durase această scenă, rămăsese nemişcat şi tăcut. 

— Ei bine. domnule, spuse ea, acum poţi vorbi... 

Maurevert dădu raportul, care dură aproape un ceas. 
Caterina îl ascultă cu capul în mâini, fără să dea nici cel mai mic 
semn de uimire sau de emoție. Când Maurevert tăcu, ea îşi 
ridică încet capul şi spuse: 

— Ruggieri, eşti sigur că mai pot trăi până la 23 decembrie? 


— Jur majestăţii-voastre că anul acesta va muri înaintea 
voastră, spuse astrologul. _ 

— Bine! spuse regina cu o umbră de zâmbet pe buze. Imi 
dai opt zile în plus peste cât ceream eu... Du-te, domnule de 
Maurevert, urmează-l pe Ruggieri. Vei fi bine ascuns acolo unde 
te va duce el! 

Regina intră în camera ei şi se aşeză în pat, simțind primele 
simptome ale febrei. Maurevert îl urmă pe Ruggieri, care îl puse 
să urce scări ce nu se mai sfârşeau şi ajunse în cele din urmă în 
pod. Astrologul îşi conduse tovarăşul până la o încăpere foarte 
spațioasă şi foarte bine mobilată. 

— Aici vi se va aduce de mâncare, îi spuse. Pe raftul acesta 
de cărţi şi în dulap sunt câteva sticle cu un vin bun. Ziua, spre a 
vă distra, aveţi fereastra aceea de unde se vede Loara. Dar, fiţi 
atent, acela care priveşte poate fi privit... 

A doua zi; astrologul cobori pentru a se informa cum îi mai 
merge reginei, care, cel puţin în aparenţă, nu se resimțea după 
criza din ajun. Urcându-se la el. Ruggieri îl întâlni pe Crillon care, 
salutându-l, i se adresă cu politeţe: 

— lată despre ce este vorba: din raţiuni pe care le veţi afla 
mai târziu, dar care privesc paza şi siguranţa regelui, aş avea 
nevoie să ascund pentru câteva zile în castel un om de-al meu... 
o rudă. Cum ştiu că trăiţi retras şi că nimeni nu vine să vă 
tulbure, m-am gândit că apartamentul domniei-voastre ar fi 
potrivit... 

Ruggieri rămase mirat, dar nu îşi arătă uimirea şi se 
mulţumi să gândească: 

"Prea bine. Voi aşeza alături de Maurevert pe ruda bravului 
Crillon şi voi avea doi oaspeţi în loc de unul." 

— Bine, primesc, zise el cu glas tare. Aduceţi-mi-l pe omul 
domniei-voastre, căpitane. 

— Şi veţi face totul ca să-l ascundeţi? 

— Atât cât îmi va sta în putinţă, nimeni nu va afla de 
prezenţa prietenului domniei-voastre în castel. 

— Mulţumesc, preacinstite astrolog. 

— Sunt încântat că vă pot fi de folos, preacinstite căpitan. 

În timpul zilei, Crillon ieşi din castel şi se duse la hanul unde 
cinase cu Pardaillan. Aşa cum făgăduise, cavalerul nu se clintise 
din han. Crillon îl găsi bând pe îndelete o sticlă cu muscat din 
Spania. Văzându-l pe Crillon că intră, Pardaillan se mulţumi să ia 


un pahar, pe care îl aşeză în faţa căpitanului şi îl umplu. 

— Ştii de ce vin? întrebă Crillon. 

— Spre a-mi spune că aţi găsit un mijloc de a mă introduce 
în castel, unde să stau ascuns. 

— Întocmai. Şi, oricând doreşti... 

— De ce nu chiar azi? 

— Dacă îţi este de folos. 

— Mie, nu! Regelui, însă, da! Ştiţi ce v-am spus... 

— Bine! spuse Crillon. Deseară, la căderea nopţii. Când va 
bate de ora şase, să fii în faţa porţii castelului. Restul, mă 
priveşte. 


Seara, la ora şase, adică, în acest anotimp, când se făcuse 
beznă, Pardaillan, înfăşurat cu grijă în mantie, se -plimba în faţa 
portalului castelului. Curând sosi şi Crillon. 

— Să intrăm, zise căpitanul. Jură-mi că... 

— Nu vă jur nimic, îl întrerupse Pardaillan. Vă repet doar 
două lucruri: primul, că se pregăteşte uciderea regelui; al doilea, 
că nu vreau să fie ucis. 

— Vino!... 

Crillon îşi petrecu braţul pe sub braţul lui Pardaillan şi, 
sporovăind voios cu el, trecu pragul porţii, pe când sentinelele 
prezentară armele. Urcară pe o scară tainică şi, abia când 
ajunseră la etajul al doilea, Crillon exclamă: 

— Acum suntem salvaţi! 

— Unde aveţi de gând să mă ascundeţi? întrebă Pardaillan. 

— La Ruggieri, zise Crillon. Poţi să-ţi faci şi horoscopul, 
dacă-ţi dă ghes inima. 

Când ajunseră în pod, Crillon deschise o uşă şi Pardaillan îl 
zări pe astrolog, care citea în încăperea mobilată sever. 

Crillon îl prezentă pe cavaler drept o rudă de-a sa şi îi spuse 
lui Ruggieri, la ureche, că se bizuia foarte mult pe ruda aceasta 
pentru buna pază a regelui. Apoi se retrase. 

Ruggieri aruncă asupra lui Pardaillan o privire vie şi 
profundă. Dar, fie că fizionomia cavalerului se schimbase mult în 
ultimii şaisprezece ani, fie că vârsta îi şubrezise facultatea de a- 
şi aminti, nu-l recunoscu pe bărbatul de la "Teascul-de-Fier"... 
acela al cărui sânge încercase odinioară să-l verse pentru opera 
de transfuzie ermetică. 

— Veniţi, domnule, se mulţumi el să îngâne. 


Şi îl conduse într-o cameră alăturată, spunându-i: 

— Simţiţi-vă aici ca şi la domnia-voastră acasă. Uşa asta dă 
spre cabinetul meu de lucru, din care am ieşit, cealaltă spre 
coridor, a treia, în sfârşit, este condamnată şi dă spre o cameră 
asemănătoare acesteia. Dacă ţineţi neapărat să se păstreze 
bine taina prezenţei domniei-voastre aici, vă rog să-mi făgăduiţi 
că nu veţi face zgomot, căci tocmai în camera de alături l-am 
găzduit pe un gentilom care, ca şi domnia-voastră, se ascunde 
câteva zile în castel. 

Spunând acestea, Ruggieri salută şi plecă. 

"la te uită! se gândi Pardaillan. Cine poate fi gentilomul 
acesta care ca şi mine, are nevoie să se ascundă aici?" 


XXXIII 
DUCESA DE GUISE 


Scena care urmează se petrece în noaptea de 24 decem- 
brie 1588, în palatul acela bine păzit unde l-am văzut pe 
Maurevert asistând la o întrunire a conjuraţilor. 

Un salon imens de la primul etaj se întindea pe aproape 
întreaga lungime a palatului, iar cele şase ferestre ale lui 
dădeau toate spre curte, înaintea acestui salon se afla o 
încăpere de dimensiuni modeste. În încăperea aceasta vom 
pătrunde noi, pe la orele zece seara. O femeie aşezată într-un jilt 
stătea de vorbă cu un bărbat în picioare, lângă ea. Bărbatul abia 
venise de la drum lung. Veşmintele sale erau stropite de noroi. 
Părea foarte ostenit. Femeia era Fausta. Bărbatul era un curier 
care tocmai sosise de la Roma. 

— Am ajuns la Roma la 20 noiembrie, ca purtător al 
instrucţiunilor domniei-voastre scrise şi prin viu grai. Este nevoie 
să vă spun câte demersuri am fost silit să fac? 

— Treci peste asta şi ajungi la nodul principal. Vorbeşte 
scurt şi limpede. 

— Cardinalul Rovenni, după trei zile, m-a introdus la Sixtus. 
N-aveam de ales şi am fost nevoit să primesc ajutorul pe care 
mi l-a oferit trădătorul, desigur în speranţa de a se împăca cu 
domnia-voastră. 

— N-are nici o însemnătate cine te-a ajutat..." 

— Deci, l-am văzut pe papa. L-am văzut de patru ori în şir. 


Prima dată, când i-am spus că eram trimisul domniei-voastre, a 
poruncit să fiu înhăţat şi a declarat că doar moartea mea ar fi o 
pedeapsă pe măsura cutezanţei mele. Am fost aruncat într-o 
temniţă din castelul Sant-Angelo... A doua zi Sixtus a venit acolo 
să mă vadă şi, pe nepusă masă, m-a întrebat ce putea să-i 
comunice rebela, revoltata, păgâna, eretica... l-am răspuns că 
venisem să-i aduc pace, dar că nu voi scoate un cuvânt atâta 
vreme cât voi fi ţinut prizonier şi că, reprezentându-vă pe 
domnia-voastră, voiam să tratez de la putere la putere. 

— Şi ce-a zis atunci bătrânul porcar? 

— Mi-a întors spatele şi a ieşit spunând: "Să crape aici ca 
un câine!" Dar, a doua zi, paznicii m-au scos din temniţă. Am 
fost condus într-o capelă unde Sixtus era singur. M-a cercetat 
multă vreme, apoi, pe un ton aspru, mi-a spus: "Eşti liber să 
vorbeşti..." Atunci i-am expus renunţarea domniei-voastre. l-am 
repetat ofertele domniei-voastre. M-a ascultat cu atenţie. L-am 
asigurat că nu vă veţi întoarce niciodată în Italia şi că vă veţi 
strădui din toate puterile să-i apăraţi puterea temporală sau 
spirituală. Atunci m-a întrebat ce aşteptaţi în schimb şi i-am 
răspuns: "Un singur lucru, o bulă de divorţ care să rupă 
căsătoria dintre ducele de Guise şi Catherine de Cleves..." Nu s- 
a arătat mirat. Mi-a spus să revin peste trei zile. In ziua sorocită 
m-am prezentat la Vatican şi l-am văzut pe Sixtus între patru 
ochi... Atunci a deschis un sipet şi a scos din el o cutie de argint. 
Din cutie a scos un pergament şi mi l-a vârât sub ochi... Era o 
bulă de divorţ... Apoi a pus pergamentul în cutie şi mi-a întins 
cutia spunându-mi: "Am mai multă încredere decât stăpâna ta. 
lată aici ce-mi cere ea. Du-te şi caută hârtiile pe care mi le-ai 
făgăduit...' Am ieşit din Vatican şi îndată am pornit în goana 
calului pe drumul spre Franţa. 

Isprăvindu-şi povestirea, bărbatul îşi aşeză un genunchi pe 
covor, cum făcuse şi în faţa papei, scoase din pieptar o cutie de 
argint pe care o purta agăţată de gât cu un lănţug. Fausta luă 
cutia fără să lase a se vedea dacă era mulţumită sau pur şi 
simplu emoţionată. 

— Bine, rosti ea, poţi pleca. Du-te să te odihneşti. Te-ai 
purtat ca un slujitor credincios şi ca un bun diplomat. 

Rămasă singură, Fausta căzu pe gânduri. Se uita la cutia de 
argint cu o privire întunecată, de parcă ar fi adăpostit osândirea 
ei. În cele din urmă o deschise, scoase dinăuntru un pergament 


purtând peceţile cu blazonul pontifical al lui Sixtus al V-lea şi îl 
citi cu atenţie de două ori. 

Era întocmai ceea ce îi spusese mesagerul: actul prin care 
se rupea căsătoria dintre ducele de Guise şi Catherine de 
Cleves. Nu lipsea decât iscălitura ducelui. 

După ce isprăvi lectura, Fausta strigă. Myrthis apăru. 

— A venit? o întrebă. 

— Nu încă, răspunse Myrthis. 

— Şi bătrânul Bourbon? 

— Trebuie să vină abia la unsprezece şi jumătate. 

— Cum soseşte, du-l acolo unde ştii şi vei face la fel şi cu 
Mayenne şi cu cardinalul de Guise. Bănuiesc că totul a fost 
pregătit în salonul cel mare? De îndată ce soseşte ducele, adu-l 
aici. Şi pe ceilalţi dincolo... 

Myrthis plecă. Fausta deschise uşa care dădea spre salonul 
cel mare. Două sfeşnice erau aprinse. Dar desigur că lumina 
asta slabă îi era de ajuns Faustei care, din pragul uşii, examina 
imensa sală pustie. 

Scoase atunci un lung suspin, închise uşa cu multă băgare 
de seamă şi reveni, aşezându-se în jilţul pe care îl ocupase mai 
înainte. 

— Domnul duce de Guise! vesti un glas. 

Fausta îşi ridică încet capul şi îl văzu pe duce care se înclina 
în faţa ei. Era nervos, agitat. Febra aceasta deosebită care îi 
cuprinde pe marii criminali în momentul acţiunii ireparabile îi 
aprinsese o flacără întunecată în ochi şi, pe fruntea acoperită de 
pete roşii, cicatricea lată a ranei sale apărea lividă. 

— iată-mă la ordinele domniei-voastre, doamnă, rosti 
ducele cu un glas din care răzbătea o nerăbdare surdă. N-ar fi 
fost însă mai bine totuşi să nu ne vedem până în ziua când... 

— Până în ziua când Henric al III-lea îşi va da duhul, isprăvi 
Fausta cu o răceală de gheaţă. Adică, urmă ea, până în ziua 
când trebuie să-mi unesc soarta cu a domniei-tale, duce! 

De Guise tresări. Văzând că nu întăreşte vorbele pe care le 
spusese, Fausta continuă: 

— Aşadar, duce, totul este pregătit... datorită mie. Plasa 
este bine întinsă. Valois trebuie să moară. Am dat fiecăruia rolul 
său. 

— Toate acestea sunt adevărate, doamnă, zise Henri de 
Guise, cu glas schimbat şi îşi încruntă sprâncenele. E-adevărat. 


În împrejurări în care noi, bărbaţii, şovăim, domnia-voastră aţi 
dovedit îndrăzneala rece şi metoda implacabilă a unei mari 
cuceritoare. Aţi prevăzut totul, aţi întocmit totul, în cele mai mici 
amănunte. Mărturisesc, doamnă... 

— Voiam să vă aud rostind aceste adevăruri, spuse Fausta. 
Dar ştiţi că asta nu înseamnă totul. Ştiţi că am trimis un sol la 
Alessandro Farnese. După datele pe care le prevăzusem la ora 
asta, Alessandro Farnese este sigur în Franţa şi se îndreaptă 
spre Paris. Am făcut deci mai mult decât să înlătur piedicile din 
calea spre tron: vă dau o armată... 

— Şi asta-i adevărat, doamnă. Dar nu ne-am înţeles oare 
mai înainte ce trebuie să facem cu armata asta? 

— Da, să-l nimicim pe Henric de Béarn, să-i aducem alături 
de domnia-voastră pe hughenoți, care sunt ostaşi de nădejde, să 
pornim mai întâi la cucerirea Italiei, apoi a Flandrei... 

Ochii lui de Guise scăpărară. Strigă: 

— A! Voi săvârşi toate acestea, doamnă! Ajuns rege al 
Franţei, mă simt în stare să răstorn lumea... 

Fausta spuse cu blândeţe: 

— Şi care va fi partea mea, duce? 

— Nu ne-am înţeles şi în această privinţă? Nu v-am jurat că 
veţi fi regină în regatul al cărui rege voi fi?... 

— E-adevărat, duce... dar când? 

— Când? repetă ducele, întunecându-se. De îndată ce, 
ajuns rege al Franţei, o voi repudia pe Catherine de Cleves. 

— Mai e mult până atunci, duce!... Şi, pe urmă, ştiţi bine că 
îmi place să vorbesc deschis. Mi-e teamă că... aţi putea să mă 
uitaţi... 

— Am jurat! răspunse ducele. 

— lar eu, rosti printre dinţi, cumplit. Fausta, nu cred în 
jurămintele prinților... Să zicem doar că am învăţat să citesc în 
inimile bărbaţilor... 

— Şi ce aţi citit în inima mea? îngăimă ducele cu un zâmbet 
palid. 

— Că pumnalul care îl va lovi pe Valois poate foarte bine s-o 
lovească şi pe Fausta!... 

— Doamnă... 

— Că unealta poate fi sfărâmată după ce a slujit!... Că 
partea mea poate să vă pară prea frumoasă după ce voi fi 
izbutit să vă înveşmântez în purpură! Atunci nu veţi mai avea de 


făcut decât un semn spre a mă îneca în sângele din care se va 
ridica tronul pe care veţi sta! lată ceea ce am citit în inima 
domniei-voastre!... 

— Doamnă... vă ascult şi nu-mi vine să cred urechilor... 

— Cu toate acestea adevărul vă pătrunde în urechi... Duce, 
clipa aceasta este înspăimântătoare pentru domnia-voastră. Cu 
un singur cuvânt pot să vă azvâri în prăpastie. Dacă vreau, 
Valois va fi prevenit peste o oră... şi mâine, duce, nu vă veţi urca 
pe tron, ci pe eşafod. 

— Pe sângele lui Hristos! răcni ducele sfâşiat între furie, 
uimire şi spaimă. De ce anume aveţi nevoie? 

— De partea mea, răspunse simplu Fausta. Şi toată partea 
mea stă într-un singur cuvânt: sunt sau nu sunt din clipa asta 
ducesă de Guise? 

— E-o nebunie, doamnă!.. Catherine de Cleves mai trăieşte 
încă! 

— Da... Însă, dacă vreţi, Catherine de Cl&ves poate să nu 
mai fie soţia domniei-voastre Duce, iată bula papală de divorţ, 
care dezleagă căsătoria domniei-voastre: este darul de nuntă pe 
care mi-l face, mie, bătrânul meu prieten Sixtus al V-lea, papă, 
prin graţia lui Dumnezeul... 

Totodată, Fausta deschise cutia, scoase pergamentul, îl 
desfăşură şi i-l întinse ducelui de Guise. Acesta îl smulse cu o 
mână tremurătoare, îl apropie năprasnic de un sfeşnic şi începu 
să-l citească. Când îşi isprăvi lectura, când constată că 
pergamentul purtând blazonul pontifical era pe deplin autentic, 
îl lăsă să cadă pe masă şi îşi plecă încet capul într-o tăcere 
posacă. Lovitura era cumplită. 

Fausta luă o pană de pe masă şi i-o întinse ducelui de 
Guise, care o prinse maşinal în mână. Apoi, punând degetul pe 
locul lăsat liber în pergament pentru iscălitura lui de Guise, 
spuse: 

— Iscăliţi-vă... 

Ducele o privi o clipă cu ochii rătăciţi. Era pradă unei furii 
reci care, când izbucneşte, ucide. Nu că ar fi regretat faptul de a 
o repudia pe Catherine de Cleves, care îl înşela şi făcea din el 
cel mai ridicol soţ din Franţa, dar se vedea demascat de Fausta 
cea teribilă şi, de acum înainte, se afla în mâna ei. 

Ea îşi apăsă degetul de pergament şi repetă: 

— Iscăliţi-vă! Peste câteva minute va fi prea târziu! 


Ducele scrâşni din dinţi. Se plecă încet asupra mesei şi, cu 
scrisul lui mare şi repezit, iscăli!... Atunci Fausta se îndepărtă 
spre a deschise uşa dinspre salonul cel mare, Şi salonul imens 
apăru luminat feeric. 

În fundul salonului fusese ridicat un altar... nu mai era un 
salon, ci o capelă!...In altar, lângă tabernacol, bătrânul cardinal 
de Bourbon aştepta, gata să înceapă slujba. 

Cardinalul de Guise, ducele de Mayenne, ducesa de 
Nemours, ducesa de Montpensier şedeau în fotolii şi păreau că 
aşteaptă o ceremonie despre care aveau cunoştinţă dinainte. 
Atunci Fausta se întoarse spre ducele de Guise, înmărmurit de 
ceea ce vedea şi bănuia, şi spuse: 

— Duce, daţi-i mâna logodnicei domniei-voastre şi duceţi-o 
la altar!... 

Ducele, cu inima sângerând de furie, îi întinse mâna 
Faustei. 

Merseră spre altar. 

Primul gest al Faustei a fost de a-i da cardinalului de 
Bourbon bula de divorţ. Şi, atunci, slujba începu.., slujba de 
cununie, care o unea pe Fausta cu ducele de Guise!... 


XXXIV 
PRĂBUŞIREA 


Camera regelui dădea spre curtea de onoare.În faţă avea o 
anticameră. Şi în faţa anticamerei era salonul în care l-am făcut 
să pătrundă pe cititor. Aşa încât, după cE treceai de portalul 
castelului Blois şi după ce urcai scara cea mare, ajungeai în 
salonul acesta. 

Intrând în salon şi mergând spre uşa din fund, la dreapta, te 
pomeneai în anticamera regelui. Anticamera devine în acest 
moment centru] scenei noastre. Avea trei uşi. Una prin care am 
intrat şi care se deschidea spre salon. A doua, în faţă, care se 
deschidea spre dormitorul regelui. A treia, la stânga, care se 
deschidea spre un cabinet ce da spre o curte interioară. 

Legată de acest cabinet, vast şi spaţios, era o altă încăpere, 
dând spre o scară interioară. Scara aceasta ducea, în sus, spre 
podul castelului şi, în jos, spre apartamentul Caterinei de Medici. 
Când ducele de Guise ajungea în anticamera regală, după ce 
escorta lui intra în salon, întreba: 


— Unde este majestatea-sa? 

Atunci cineva îi arăta întotdeauna cu degetul fie uşa 
dormitorului, fie uşa cabinetului de lucru. Urmând una din 
aceste două indicaţii, ducele traversa anticamera, fie drept în 
faţă spre a merge spre camera regelui, fie cotind la stânga 
pentru a ajunge în cabinet. Şi intra ca la el acasă, deoarece 
regele îi poruncise odată pentru totdeauna să facă astfel. 

În dimineaţa aceea, străjile fură schimbate, ca de obicei, de 
căpitanul Marchant. Numai că fură aşezate doar străji simple. 
Astfel încât castelul părea golit de apărătorii lui obişnuiţi. 

Dar acela care ar fi aruncat o privire în curtea interioară, 
care se vedea de la fereastra cabinetului de lucru, ar fi zărit 
acolo trei sute de oameni înarmaţi, stând nemişcaţi şi tăcuţi. Toţi 
erau înarmaţi cu archebuze. 

De asemenea, acela care ar fi putut intra într-o sală vastă, 
situată lângă corpul de gardă şi care slujea îndeobşte drept 
depozit de arme, ar fi zărit acolo patru culevrine de campanie, 
montate pe afeturi. Culevrinele erau încărcate, în jurul fiecărui 
tun şedeau la postul lor patru servanţi. 

Să străbatem acum salonul şi să pătrundem în anticamera 
regală, centrul scenei pe care încercăm să o descriem. Aici 
aşteaptă vreo treizeci de gentilomi — dintre aceia pe care regele 
îi numea trupele sale de ordine... dar pe care poporul îi numea 
cei patruzeci şi cinci de asasini. Erau îmbrăcaţi ca de obicei. Dar, 
pe sub pieptarul de mătase sau de catifea, îşi puseseră cu toţii 
cuirasa de piele sau cămaşa de zale. 

Să intrăm în camera regelui. Ca şi în seara când au fost 
luate marile hotărâri, Henric al Ill-lea stă lângă cămin şi îşi 
întinde spre foc mâinile palide. În picioare, lângă el, Caterina de 
Medici, asemenea unui spectru negru, lividă sub vălurile sale de 
doliu. 

Afară e un ger de crapă pietrele. Cerul este încărcat de o 
tristeţe nemărginită şi o tăcere de plumb apasă toate lucrurile. 

Caterina de Medici şi regele — două fantome — îşi vorbesc. 
Îşi vorbesc încet şi tărăgănat. 

— A sosit ziua, zice Caterina, ziua cea mare... Ziua eliberării 
tale, fiule. Deseară, la orele zece, ca o haită de lupi asmuţiţi pe 
întuneric, oamenii lui de Guise se vor năpusti asupra castelului 
ale cărui chei le are şeful lor. Deseară, la orele zece, li se va tăia 
gâtul tuturor acelora care vor încerca să. se împotrivească 


marşului asasinilor... va fi scoasă din ţâţâni uşa acestei 
camere... regele va fi înjunghiat în patul său... dacă mama 
regelui n-ar sta de veghe!... Dar ea stă de veghe! 

Regina izbucneşte în râs... Într-un râs tăcut şi fantastic pe 
obrazul acesta livid de spectru. 

— Henric, eşti gata, fiule? 

— Da, mamă! răspunde regele cu glas tragic. 

Palid şi abia ţinându-se pe picioare, Henric al lIll-lea se 
ridică. Mama îl ia în braţe şi îl strânge lung. frenetic la piept, într- 
o sălbatică îmbrăţişare în care izbucneşte singura pasiune 
sinceră din viaţa ei. 

— Să nu te clinteşti de-aici, şopteşte Caterina. Înţelegi? 

— Da, mamă, bâiguie Henric al Ill-lea. 

— Este de ajuns ca, printr-un singur cuvânt, să dai porunca 
supremă acestor gentilomi care aşteaptă dincolo... restul mă 
priveşte! 

Atunci îşi desface braţele cu care îl ţinea strâns. Cu paşi 
măsuraţi se duce să deschidă uşa. Cei treizeci care aşteaptă în 
anticameră freamătă. Regele înaintează până la uşă şi spune: 

— Domnilor, vă poruncesc să daţi ascultare reginei-mamă 
în tot ce vă va spune... 

Apoi se dă îndărăt până la fereastra camerei sale, 
tremurând, ridică draperiile şi începe să se uite în curtea de 
onoare, cu ochii ţintuiţi pe portalul castelului. Caterina de Medici 
trece în revistă, cu o privire rapidă, gentilomii adunaţi în 
anticameră. Îl atinge cu degetul pe unul, apoi pe un altul... 
atinge zece dintre ei. Şi, acestora zece, le spune: 

— Trebuie să staţi de strajă în camera regelui. Cu sabia şi 
jungherul în mână, domnilor! 

Cei zece se supun. 

— Să vă baricadaţi în cameră, continuă Caterina. Orice aţi 
auzi, să nu faceţi nici o mişcare. Şi, dacă se întâmplă vreo 
nenorocire, muriţi până la ultimul înainte ca regele să fie atins. 
Juraţi!... 

— Jurăm! răspund cei zece cu glas înfundat. 

Cei zece pătrund în camera regală, cu sabia şi jungherul în 
mână. O clipă mai târziu sunt auziţi cum, pe dinăuntru, 
baricadează uşa. Caterina oftează adânc apoi îşi continuă 
inspecția. Il atinge pe un gentilom, apoi pe un altul; indică zece 
gentilomi. 


— Domniile-voastre, zice ea, treceţi în salon... De îndată ce 
el va intra în anticameră, închideţi uşa şi aşezaţi-vă în faţa ei, cu 
sabia şi jungherul în mână. Dacă cineva încearcă să forţeze uşa 
anticamerei, dacă vor să năvălească în salon, să muriţi până la 
ultimul înainte ca vreunul să-l poată deschide... Juraţi!... 

— Jurăm!... răspund cei zece. 

Cei zece trec în salon şi, pe dată, se împrăştie în mici 
grupuri, râzând şi vorbind despre lucruri lipsite de însemnătate. 
Atunci Caterina indică trei dintre gentilomii rămaşi în 
anticameră. Aceştia sunt Chalabre, Sainte-Maline şi Montsery. 

—  Domniile-voastre, le spune ea, intraţi în cabinet şi 
aşteptaţi-mă. 

Sainte-Maline, Chalabre şi Montsery se supun pe loc şi trec 
în marele cabinet de lucru. In anticameră nu mai rămân decât 
şapte gentilomi, printre care Deseffrenat şi contele de Loignes. 

— Ascultaţi-mă, spune Caterina, ascultaţi-mă: e/ va intra 
aici, negăsindu-l pe rege în salon vă va întreba: "Unde este 
majestatea-sa?"... Veţi răspunde: "Majestatea-sa este în 
cabinetul de lucru, monseniore..." Atunci va intra în cabinet, şi 
acolo îl veţi răpune. Dacă nu veţi fi chemaţi, veţi rămâne aici. În 
cazul când cei din salon vor fi atacați, veţi baricada uşa şi veţi 
muri până la ultimul înainte ca cineva să se atingă de uşa 
regelui... Juraţi!... 

— Jurăm! răspund cei şapte. 

Atunci, cu mişcări încete şi ţeapănă sub vălurile sale de 
doliu, regina cea bătrână trece în marele cabinet unde aşteaptă 
Chalabre, Montsery şi Sainte-Maline. 

— V-am ales dintre toţi pe domniile-voastre. Ducele v-a 
întemnițat la Bastilia. Ducele v-a ameninţat cu moartea. E 
adevărat? 

Cei trei se înclinară. 

— Oricum ar fi, zice Caterina, aţi fost aleşi deoarece se 
presupune că devotamentul faţă de rege se împleteşte la voi cu 
ura firească împotriva aceluia care v-a voit moartea. Ei bine, e/o 
să vină. Salonul este păzit. Anticamera este păzită. Camera 
regelui este păzită. Ducele trebuie să ajungă aici... Şi nu trebuie 
să iasă viu..; 

Cei trei se priviră, cu ochii plini de văpăi, cu buzele crispate 
de zâmbetul acela cumplit pe care îl au oamenii în clipele 
supreme. Caterina citi hotărârea în ochii lor. Întrebă: 


— Domnilor, regele poate să se bizuie pe domniile-voastre? 

Îşi scoaseră jungherele dintr-o mişcare spontană şi rostiră: 

— Dacă ducele intră aici, e mort! 

— Bine, spuse Caterina. Aşteptaţi dară... căci o. să vină! 
Adio, domnilor! 

Trecu prin faţa celor trei gentilomi înclinați şi dispăru pe 
mica scară interioară. 

În cabinet, Chalabre, Sainte-Maline şi Montsery îşi luau 
măsurile de rigoare, ceea ce s-ar putea numi pregătirea 
asasinatului. Împinseră masa sub fereastră. Îngrămădiră scaune 
şi fotolii într-un colţ, în aşa fel încât camera să fie pe de-a 
întregul liberă şi de Guise să nu găsească nimic în spatele căruia 
să se adăpostească şi să se apere. Atunci îşi stabiliră rolurile. 
Sainte-Maline, cel mai cutezător dintre ei, luă în chip firesc 
conducerea luptei. Spuse: 

— Când va sosi, voi deschide uşa. Tu, Chalabre, să stai aici, 
în mijlocul cabinetului. Tu, Montsery, să te aşezi aici, lipit de uşă. 
Voi deschide deci si voi spune: "Intraţi, monseniore". Şi mă voi 
trage îndărăt. El o să intre. Atunci tu, Montsery, trânteşti uşa şi 
pui zăvorul. Chalabre şi cu mine îl vom ataca din faţă. Şi tu vei 
sări asupra lui pe la spate. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles... 

— Fiecare la locurile noastre, deci, şi să nu mai facem nici o 
mişcare. 

— Drace! exclamă deodată Montsery. Şi uşa dinspre scara 
cea mică? 

— N-avem decât să tragem zăvorul, spuse Sainte-Maline. 
Du-te, Chalabre, şi-apoi treci la locul tău. 

Chalabre se îndreptă iute spre uşa dinspre scara cea mică. 
Când să pună mâna pe zăvor, uşa se deschise şi un bărbat intră 
spunând: 

— Bună ziua, domnilor!... 

— Pardaillan! strigă înfundat Chalabre, trăgându-se îndărăt. 

— Pardaillan! repetară ceilalţi doi. 

Pardaillan intrase. Închise uşa, liniştit. 

— Domnule, spuse Sainte-Maline cu un glas care tremura 
de nerăbdare, ieşiţi cât mai repede, orice aţi vrea să ne spuneţi, 
nu ne este cu putinţă să vă ascultăm în clipa asta. 

— Ei aş! zise Pardaillan. Înainte ca ducele să intre aici tot 
mai avem câteva minute. Mă veţi asculta... 


Cei trei bărbaţi schimbară o privire înnebunită de furie. 

— Domnilor, zice Pardaillan, lăsaţi-vă jungherele în pace. 
Dacă mă atacați, sunt în stare să vă ucid pe toţi trei şi, atunci, 
nu-l veţi mai putea ucide pe duce. In plus, vă previn că, dacă nu 
izbutesc să vă ucid, voi putea totuşi deschide fereastra aia să 
răcnesc şi strigătul meu va fi auzit, pentru că este aşteptat. ŞI 
atunci, domnilor, acela care-mi va auzi răcnetul se va repezi în 
faţa ducelui şi îi va striga: "Să nu intraţi în castel, căci vor să vă 
ucidă..." Şi nimic, domnilor, nimic nu-l va putea împiedica pe 
amicul meu să-l prevină pe duce, întrucât amicul meu este la 
Blois pentru a-l salva pe duce şi a-l ucide pe rege... Îl cunoaşteţi 
doară! L-aţi văzut la Chartres! Se numeşte Jacques Clement!... 

Cei trei se făcură albi la faţă. Jacques Clement, pe care 
juraseră să-l ucidă! Jacques Clement, despre care afirmaseră că 
murise de mâna lor... În cel mai bun caz, presupunând că regele 


nu va fi ucis, Henric al Ill-lea sau Caterina vor afla că Jacques 
Clement trăia. Asta însemna pentru ei ori ştreangul, ori 
eşafodul! 


— Vorbiţi odată! zise Chalabre scrâşnind din dinţi. Ce doriţi? 

— Domnilor, zise Pardaillan, îmi mai datoraţi o viaţă. Vin să 
vă cer plata imediată a datoriei domniilor-voastre. Vin să vă cer 
această viaţă. 

— Viaţa cui? răcni Sainte-Maline. 

— Viaţa lui Henri de Guise, răspunse simplu Pardaillan. 

Sainte-Maline,  plecându-şi capul, începu să plângă. 
Chalabre şi Montsery rămaseră tăcuţi. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, văd că sunteţi hotărâți să vă 
plătiţi datoria. Dar mai văd că asta înseamnă să vă cer prea 
mult. Vă propun dar o altă învoială.În loc să vă cer viaţa lui de 
Guise, mă mulţumesc să nu vă cer decât zece minute din viaţa 
asta. 

Se priviră între ei, cu ochii holbaţi, neştiind ce să înţeleagă. 

— Ei bine, da, spuse Pardaillan. Vreau să-i spun câteva 
cuvinte ducelui de Guise. Întrevederea va dura zece minute. 
După care suntem chit. Ascultaţi-mă pe mine. Ducele o să intre 
aici, nu-i aşa? 

— Da, răspunseră ei gâfâind. 

— Sunteţi de acord că, odată intrat, nu mai poate ieşi prin 
anticameră? 

— Da! însă poate ieşi prin scara cea mică!... 


— Întocmai. Vă veţi aşeza toţi trei pe scara cea mică. Şi 
astfel orice retragere este tăiată... şi... 

In clipa aceea se porni o larmă mare de cai, de săbii care se 
încrucişează, de clinchete de pinteni. 

— El e! rosti cu răceală Pardaillan. Domnilor, ieşiţi!... Cel 
mai târziu după zece minute, de Guise vă aparţine... Dar, în 
timpul acestor zece minute, e al meu... leşiţi! 

Pardaillan îşi îndreptă spinarea. Şi era în ochii lui o 
asemenea flacără, o atât de sumbră şi violentă voinţă pe 
obrazul lui, o asemenea autoritate în gestul lui şi în vorbirea lui, 
încât înţeleseră că atitudinea cavalerului ascundea o taină 
înspăimântătoare; şi că întrevederea pe care voia s-o aibă cu 
ducele era o întrevedere de viaţă sau de moarte. 

Palizi, gâfâind, cu ochii rătăciţi, slabi ca nişte copii în faţa 
acestei forţe, se dădură îndărăt, trecură pragul uşii- şi se 
aşezară la pândă pe scara cea mică. 

— Zece minute! bâigui Sainte-Maline. 

— Zece minute, nu mai mult! zise Pardaillan. 

Şi închise uşa dinspre scară. După aceea scoase un lung 
oftat şi zâmbi. Şi, cu braţele încrucişate, se întoarse spre uşa 
anticamerei în clipa când larma îndepărtată se stingea şi când 
un glas, în anticameră, rostea: 

— In cabinet, monseniore. Majestatea-sa vă aşteaptă în 
cabinet. 

Apoi o tăcere fioroasă se aşternu peste castel. Pardaillan 
auzi pasul greu şi apăsat care traversa anticamera. Uşa se 
deschise. Ducele de Guise apăru, făcu doi paşi. _ 

Intr-o clipită, de Guise văzu că regele nu era în cabinet. Il 
văzu pe Pardaillan în picioare, neclintit, cu braţele încrucişate. 
Păli uşor şi, cu o mişcare rapidă, se întoarse spre uşă încercând 
să iasă. In aceeaşi clipă, uşa se închise şi de Guise simţi că era 
ţinută închisă, din anticameră. Se întoarse spre Pardaillan, îşi 
umflă pieptul, îşi dădu capul pe spate într-o mişcare de dispreţ, 
obişnuită la el, şi zise: 

— Cine sunteţi? Ce doriţi? Ce faceţi aici? 

— Numele nu e nevoie să vi-l spun, răspunse Pardaillan. Mă 
recunoaşteţi. Sunt acela care, în curtea palatului Coligny, acum 
şaisprezece ani v-a pălmuit. Sunt acela care, în piaţa Grève, 
acum opt luni, v-a strigat de faţa cu zece mii de oameni că vă 
numiţi Henri Pălmuitul... 


— ladul să te înghită! răcni de Guise. 

— Sunt acela care, pe strada Saint-Denis, spre a salva o 
biată femeie, vi s-a predat, acela pe care l-aţi făcut laş, acela 
care v-a declarat atunci că o să vă vâre cuvântul pe gât şi că nu 
veţi pieri decât de mâna lui... Henri de Guise! Henri Pălmuitul! 
Ce vreau eu? Sângele tău pentru a-mi spăla insulta!... Henri de 
Guise! Asasinul lui Coligny şi al atâtor alţi bieţi seniori, ce fac eu 
aici? Te aştept să-ţi propun o luptă dreaptă, spadă contra spadă, 
pumnal contra pumnal, inimă contra inimă! 

— Eşti nebun, meştere! scrâşni ducele. Hei! Să vină străjile 
să-l aresteze pe nebunul ăsta!... 

Şi de Guise vru să deschidă o uşă. Atunci însă, în spatele 
acelei uşi, auzi glasuri răguşite: 

—  Omoară-l! Omoară-l! Moarte lui de Guise! Haide, 
Chalabre! Haide, Sainte-Maline!.. 

De Guise păli la faţă. Într-o clipită înţelese totul! 

— Domnule, spuse Pardaillan, nu vă mai rămâne decât o 
singură speranţă: de a ieşi pe scara de colo ucigând trei 
gentilomi care abia vă aşteaptă... după ce mă veţi ucide pe 
mine, totuşi... Hotărâţi-vă! Vă ofer o luptă dreaptă... Dacă 
refuzaţi, deschid uşile, las să intre bandele de asasini şi le strig: 
"Ucideţi-l pe omul acesta! E prea laş spre a se apăra!" 

Ducele roti în jur o privire întunecată care părea că 
aşteaptă, cheamă o intervenţie supranaturală. În clipa asta 
tragică înţelese cursa care fusese pregătită pentru a fi prins în 
ea. Incercă regretul disperat că nu acţionase mai devreme... 
regele i-o lua înainte... era pierdut!... 

Fără să scoată un cuvânt, îşi trase sabia din teacă şi se 
năpusti asupra lui Pardaillan, în speranţa că acesta nu va avea 
timpul să îşi scoată la rândul lui sabia. Pardaillan se dădu îndărăt 
dintr-un salt şi, în aceeaşi clipă, de Guise îl văzu stând în gardă, 
cu spada în mână. 

A fost o luptă scurtă, teribilă, fulgerătoare. Pardaillan, fără 
nici un artificiu, fără nici o clipă de răgaz, riscând viaţă pentru 
viaţă, fandă cu o lovitură dreaptă, o singură lovitură plină de 
furie, irezistibilă, şi ducele îşi lăsă sabia, despică aerul cu braţele 
şi căzu pe spate: avea pieptul străpuns dintr-o parte în 
cealaltă... Atunci Pardaillan îşi vâri sabia în teacă şi, asigurându- 
se cu o ultimă privire că ducele este mort de-a binelea, deschise 
uşa către scara cea mică. 


— Domnilor, rosti el, cele zece minute nu s-au scurs încă. N- 
are importanţă, puteţi intra. Socot că v-aţi plătit datoria faţă de 
mine şi vi-l predau pe ducele de Guise. 

Şi începu să urce încet scara. Chalabre, Sainte-Maline şi 
Montsery dădură buzna în cabinet, cu pumnalul în mână. Il 
văzură pe duce întins pe jos, nemişcat şi pierzându-şi sângele 
prin rană. 

Ce se petrecuse oare între Pardaillan şi duce? 

Dar, tocmai în clipa aceea, ducele făcu o mişcare... De 
Guise nu era mort!... Deschise ochii, încercă să se ridice, scoase 
un geamăt şi izbuti să murmure: 

— Ajutor!... Mă omoară!... 

Cuvintele acestea fură auzite de către cei din anticameră. 
Şi-atunci, cei şapte care se aflau acolo începură să urle: 

— Ucide-l! Ucide-l! Doboară-l!... 

Un soi de frenezie îi cuprinse pe cei trei spadasini. Dintr-o 
singură mişcare se năpustiră asupra ducelui şi îl sfârtecară cu 
pumnalele, 

— Domnilor... domnilor..., izbuti să mai bâiguie ducele care, 
cu o sforţare supremă, încercă să se târâie. 

Cei trei începură să vocifereze. Şi contagiunea freneziei 
cuprinse anticamera. Uşa se deschise violent. Loignes, 
Deseffrenat și ceilalţi năvăliră. 

Oroarea umplu atunci această încăpere. Ura adunată, furia 
spaimelor trecute, vederea sângelui dezlănţuiră în bărbaţii 
aceştia instinctul unor tigri care nu se îndură să-şi lase prada. 
De Guise nu mai era decât un cadavru şi totuşi ei îl mai loveau 
încă... 

Apoi, cei din salon, cei din camera regelui veniră şi ei în 
goană. A fost o învălmăşeală îngrozitoare de insulte, de urlete, 
de salturi drăceşti, un iureş asupra cadavrului. Şi toţi aveau 
mâinile şi obrajii mânjiţi de sânge. 

Îl târâră în anticameră. 

Regele ieşi, îl contemplă o clipă şi murmură: 

— Ce mare e!... Mort pare mai înalt decât când trăia!... 
Brusc îşi aşeză piciorul pe creştetul cadavrului şi rosti: 

— Acum sunt singurul rege al Franţei!... 

În vremea asta, Caterina de Medici gemea în patul ei, în 
agonie, ca şi când n-ar fi aşteptat decât această ultimă lovitură 
a cumplitului său geniu pentru a-şi da sfârşitul. 


Pardaillan, aşa cum am mai spus, urcase scara. Fără să-i 
pese de tumultul care se dezlănţuire în castel şi fără să se 
grăbească, ajunse, curând, în odaia lui. Drept, fără să se 
oprească, merse până la uşa care îi lega odaia de cea vecină şi 
trecu în cealaltă. 

Acolo, stătea întins pe pat un bărbat, legat, cu un căluş în 
gură, neputând face nici o mişcare. Era Maurevert. 

Pardaillan dezlegă mai întâi picioarele, apoi braţele lui 
Maurevert şi la urmă îi scoase căluşul. 

— Ridică-te, zise Pardaillan. 

Maurevert se supuse. Tremura din toate mădularele. 
Pardaillan era straniu de calm. Dar glasul îi fremăta şi, din când 
în când, un tremur îi înfiora obrazul. Îşi scoase pumnalul şi i-l 
arătă lui Maurevert. 

— Fie-vă milă! spuse acesta cu un glas atât de slab, încât 
abia putea fi auzit. 

— Dă-mi braţul, zise Pardaillan. 

Şi, cum Maurevert, în ameteala spaimei, nu se clintea din 
loc, nu făcea nici o mişcare, îi luă braţul şi i-l trecu pe sub braţul 
său stâng. In mâna dreaptă îşi ţinea pumnalul sub mantia pe 
care şi-o aruncase pe umeri. 

— Aşa, zise cavalerul. Acum, urmează-mă. Şi să nu spui 
vreun cuvânt, să nu faci vreun gest! Este în interesul domniei- 
tale! 

Şi îi arătă vârful jungherului. Maurevert făcu semn că se va 
supune. Pardaillan porni, târându-l pe Maurevert după el. 

Incepu să coboare, dar de data asta pe scara cea mare. 
Castelul vuia de ţipete sălbatice. In tumultul acesta, Pardaillan şi 
Maurevert, înlănţuiţi, trecură ca nişte năluci. 

In curtea de onoare, Maurevert schiţă o mişcare. Pardaillan 
se opri şi îl privi drept în faţă, zâmbind. Zâmbetul lui era 
înspăimântător... Maurevert îşi plecă ruşinat capul şi scoase un 
scâncet slab. 

— Haide! zise Pardaillan care porni iarăşi la drum. 

Aproape de portal, Crillon, cu sabia în mână, dădea ordine 
cu glas tunător. Câţiva ostaşi îşi încrucişară suliţele în faţa lui 
Pardaillan. 

— Domnule de Crillon, zise Pardaillan, trebuie să ies. 

Crillon îl privi pe Pardaillan o clipă, cu un soi de spaimă 
amestecată cu uluire. Apoi, scoţându-şi pălăria, rosti: 


— Lăsaţi să treacă justiţia regală!... 

Străjile se rânduiră şi prezentară armele. Pardaillan trecu pe 
sub portal, cărându-l şi susţinându-l pe Maurevert. 

Pe esplanadă, la douăzeci de paşi de poarta castelului, un 
bărbat se aşeză lângă Maurevert şi porni la drum fără să scoată 
o vorbă. Toţi trei — Maurevert între Pardaillan şi noul venit — 
trecură pe poartă Russy, străbătură podul şi începură să urce 
cursul Loarei. 

Aproape la o leghe de podul Blois se opriră în faţa unei 
colibe părăsite. Doi cai înşeuaţi erau legaţi de restul unui gard, 
care probabil împrejmuise o grădiniţă de lângă cocioabă. 
Pardaillan îl împinse pe Maurevert în singura încăpere. 
Necunoscutul întră în urma lor şi închise uşa. 

—  Şezi, îi spuse Pardaillan lui Maurevert arătându-i un 
scăunel cu trei picioare. 

Maurevert se supuse. Pardaillan îl legă solid de picioare şi 
un licăr de speranţă începu să pâlpâie în sufletul lui Maurevert, 
deoarece, din moment ce era legat, însemna că nu va fi ucis pe 
dată. 

— Meştere Clement, spuse atunci Pardaillan, pot într-adevăr 
să mă bizui pe domnia-ta? 

— Dragă prietene, răspunse Jacques Clement, fii pe pace şi 
vezi-ţi de treburile domniei-tale fără grijă. Jur pe Dumnezeu că-l 
vei găsi unde l-ai lăsat. 

Pardaillan făcu un semn din cap, vrând parcă să spună că 
avea încredere în legământul acesta. leşi fără să-i mai arunce 
vreo privire lui Maurevert şi se întoarse grabnic pe drumul spre 
Blois. Jacques Clement îşi scoase pumnalul şi se aşeză în faţa lui 
Maurevert. 


XXXV 
ULTIMUL GEST AL FAUSTEI 


Încă de dimineaţă, Fausta făcuse ultimele pregătiri. 
Trimisese diferiţi curieri şi, între alţii, un călăreț însărcinat să 
meargă în întâmpinarea lui Farnese, spre a-i spune să-şi 
grăbească marşul asupra Parisului, întrucât ea nu se îndoia nici 
defel că Alessandro Farnese n-ar fi intrat în Franţa încă de mai 
multe zile. 

Pe urmă porunci să se pregătească toate pentru a pleca în 


aceeaşi seară. Într-adevăr, se înţelesese cu de Guise ca, îndată 
după uciderea regelui, adică chiar în acea noapte, să pornească 
în marş spre Beaugeney, Orleans şi, de acolo, spre Paris. Trebuia 
să fie un marş triumfal, în timpul căruia ducele de Guise trebuia 
să-şi proclame drepturile asupra coroanei. 

La Paris urma să aibă loc încoronarea şi de Guise trebuia s- 
o prezinte pe Fausta ca regină a Franţei în catedrala Notre- 
Dame. 

Deodată, o larmă nedesluşită ajunse până la urechile ei. 
Mai întâi nu-i dădu atenţie, deoarece târgoveţii strigau adesea 
pe străzi. Apoi, brusc, se ridică de pe scaun. Se auzeau pocnete 
de archebuze, tropote de cai, ţipete de groază, urlete de luptă. 
O sudoare rece îi acoperi fruntea, Ce se petrecea? Cu sufletul la 
gură, palidă ca o moartă, plecându-şi urechea asculta hărmălaia 
de afară. Desluşea unele cuvinte, care îi confirmau atrocea 
presupunere... _ 

Trecură aproape două ceasuri. Incetul cu încetul zgomotele 
se îndepărtau... Fausta agită violent un clopoțel şi un lacheu 
apăru. Şi, cum era pe punctul de a-i porunci să afle cauza larmei 
care umpluse oraşul, lacheul îi spuse: 

— Doamnă, a venit un gentilom, care nu vrea să-şi spună 
numele şi vrea să-i vorbească luminăţiei-voastre. 

— Să intre! 

În aceeaşi clipă, Pardaillan intră în salon. Fausta fu 
scuturată de un soi de fior nervos şi îşi aţinti asupra lui ochii 
ieşiţi din orbite din pricina unei spaime de nedescris. Vru să 
scoată un țipăt, dar gura îi rămase întredeschisă, fără să 
articuleze vreun sunet. 

Pardaillan se apropie de ea, cu pălăria în mână, făcu o 
plecăciune adâncă şi spuse: 

— Doamnă, am cinstea de a vă aduce vestea că l-am ucis 
pe domnul duce de Guise... 

Un suspin îngrozitor umflă pieptul Faustei. Simţea că 
moare. Pardaillan trăia! Desigur că visa... Era un vis hidos, de 
neconceput, dar nu era decât un vis... Cu siguranţă că avea să 
se trezească! 

— Doamnă, continuă Pardaillan, mi s-a părut că era 
satisfacția legitimă pe care mi-o dădeam mie însumi venind să 
vă anunţ ceea ce am făcut. Odinioară v-am prevenit că, atâta 
vreme cât voi trăi, de Guise nu va fi rege şi că domnia-voastră 


nu veţi fi regină. 

Un geamăt înfundat scăpă de pe buzele lipsite de sânge ale 
Faustei şi ea izbuti să murmure: 

— Pardaillan! 

— Eu însumi, doamnă. Bănuiesc uimirea domniei-voastre, 
pentru că, după ce aţi vrut să mă ucideţi de câteva ori, m-aţi dat 
pe mâna oamenilor lui de Guise chiar în ziua când v-am smuls din 
ghearele lui Sixtus. 

— Pardaillan! repetă Fausta într-un suflu. 

— În carne şi oase, doamnă, nu vă înşelaţi. Am să vă spun. 
În mănăstirea Montmartre, în ziua când aţi crucificat-o pe biata 
Violette, v-am văzut atât de curajoasă în mijlocul trădătorilor, 
atât de mândră în faţa morţii, încât, fără îndoială, în ziua aceea 
v-aş fi iertat tot restul şi, cu acelaşi prilej, l-aş fi iertat şi pe de 
Guise. Însă m-aţi silit să fac o a doua călătorie în vârşă. Nu din 
joacă, doamnă. Am înţeles că erati o forţă inumană şi că trebuia 
să vă strivesc. Ei bine, vă strivesc, pentru asta nu-i nevoie decât 
de un cuvânt: de Guise a murit, doamnă, a murit cu câteva 
ceasuri înainte de a fi rege şi de a vă încorona ca regină. Şi eu 
sunt acela care l-am ucis... 

Atunci Fausta prinse glas, un glas slab şi neajutorat, ca şi 
când cuvintele i-ar fi ieşit cu greu din gură. Zise cam aşa: 

— Pentru că domnia-ta trăieşti, nu este de mirare ca eu să 
fiu strivită şi ca, din înaltul celui mai strălucitor destin 
întrevăzut, să fiu azvârlită într-un abis de ruşine şi de durere... 

Se opri, tremurând. O flacără de nebunie i se aprinse în 
ochi. 

— Nenorocirea mea este desăvârşită, continuă ea. Eram 
totul. Nu mai sunt nimic. Ce cauţi aici? leşi afară! Am vrut să te 
ucid când am crezut că eşti un bărbat. Eşti o slugă care, pe la 
spate, pe întuneric, a lovit un stăpân, şi te alung! Du-te de-i cere 
lui Valois preţul omorului făcut! 

Vorbea cu glas răguşit şi atât de repede, încât abia de 
putea fi înţeleasă. Braţul întins spre uşă tremura. Pardaillan îşi 
plecase capul, rămânând pe gânduri. 

Deodată, ridicându-şi capul, o văzu pe Fausta care venea 
spre el, cu pumnalul în mână. O lăsă să se apropie. Şi, în clipa 
când ea ridică braţul, nu făcu decât un singur gest: o prinse de 
încheietura mâinii şi o strânse cu forţă. 

— Ce faceţi? întrebă el. Fiţi serioasă, doamnă, eu nu pot fi 


ucis astfel! Căci nu mi-a venit încă ceasul. Vedeţi, vă dau 
drumul: îndrăzniţi să mă loviți! g 

O lăsă şi îşi încrucişă braţele. Fausta îl privi. II văzu atât de 
liniştit, atât de strălucitor de vitejie, într-adevăr mai puternic 
decât moartea, încât îşi lăsă arma să cadă. Se dădu îndărăt, 
izbucnind în plâns. 

— Doamnă, zise Pardaillan cu mare blândeţe, scena din 
catedrala de la Chartres este încă vie în mintea mea: buzele 
domniei-voastre mi-au atins buzele şi din pricina asta mă aflu 
aici. Lăsaţi-mă să vă spun că, venind aici, aveam un scop dublu. 
Mai întâi să vă spun că, venind, veţi fi regină. Pe urmă, doamnă, 
la castel, am văzut cum erau arestaţi cardinalul de Guise, 
domnul d'Essignac, domnul de Bourbon şi alţii. Şi l-am auzit pe 
cardinalul de Guise strigându-i domnului d'Aumont care îl 
aresta: "E o trădare a Faustei...'" M-am gândit, doamnă, că vor 
veni să vă aresteze şi pe domnia-voastră şi mi-am zis că spada 
aceasta, care v-a sfărâmat regatul, trebuie s-o pun în slujba 
domniei-voastre şi a libertăţii domniei-voastre. Deoarece sunteţi 
tânără şi frumoasă. Puteţi şi trebuie să vă refaceţi viaţa şi, dacă 
n-aţi găsit încă puterea, poate veţi găsi fericirea. La o leghe 
depărtare de Blois, am pregătit doi cai, unul pentru domnia- 
voastră, altul pentru vreo slugă care să vă însoţească. Grăbiţi-vă 
să mă urmaţi, cât încă mai este timp... 

Pe măsură ce Pardaillan vorbea, patimile dezlănţuite în 
sufletul  Faustei căpătau un alt curs. Cu extraordinara 
promptitudine a hotărârilor, care o făcea superioară tuturor, 
vedea o ieşire pentru ea din această abominabilă aventură. Se 
potolea încetul cu încetul. Il ştergea pe de Guise din mintea ei, 
ca şi visurile de domnie din speranţele ei. 

N-ar fi drept să spunem că patima pentru Pardaillan se 
trezea din nou, căci, în realitate, nu încetase niciodată să-l 
iubească. Dar cine ştia dacă, acum, n-o iubea şi el?... Cine ştia. 
dacă nu cumva o gelozie nemărturisită îi înarmase braţul 
împotriva lui de Guise?... 

Astfel, o nouă speranţă bătea din aripi, nebuneşte, cu 
disperare, în închipuirea Faustei... Deodată, lovituri surde 
zguduiră poarta bătrânului palat. 

Ea se repezi la una dintre ferestrele care dădeau spre 
curtea interioară. În câteva clipe, poarta cedă şi o ceată 
numeroasă năvăli în curte, sub conducerea căpitanului Larchant 


care strigă: 

— Percheziţionaţi palatul şi arestaţi toţi oamenii pe care-i 
veţi găsi, bărbaţi şi femei deopotrivă! 

Fausta se repezi spre cavaler, îl prinse de amândouă 
mâinile şi, cu glas arzător, murmură: 

— Adineauri voiam să mor. Acum vreau să mai trăiesc încă! 
Pardaillan, salvează-mă!... 

— Câtă vreme voi trăi eu, nimeni nu vă va atinge, răspunse 

Pardaillan. 

Dar rosti aceste cuvinte cu o răceală atât de dură, încât ea 
simţi cum o cuprinde disperarea. 

— Puteţi să călăriţi? o întrebă. 

— Sunt gata! 

— Unde găsesc cai? 

— În colţul din stânga al curţii şi al grajdului. Sunt patru cai 
gata înşeuaţi şi o litieră. 

Într-adevăr, Fausta, aşa cum am mai spus, voise ca ă din 
revărsatul zorilor să i se pregătească plecarea. 

Se îmbrăcase în amazoană, aşa cum avea obiceiul când 
pregătea vreo expediţie. Dealtfel costumul acesta îi şedea de 
minune şi mai purta şi o sabie la şold. 

— Există vreo scară ascunsă pe unde să putem ajunge la 
grajd? o întrebă Pardaillan. 

Ea dădu negativ din cap. 

— Bine! 

Între timp, ceata lui Larchant pătrundea cu prudenţă în 
palat. Soldaţii începuseră să scotocească parterul. Acolo găsiră 
câţiva lachei şi câteva slujnice, printre care pe Myrthis şi pe Lea. 
Femeile şi lacheii fuseseră arestaţi pe dată şi scoşi din palat. 

— Doamnă, spuse Pardaillan, o să mă urmaţi. Voi încerca să 
străpung rândurile soldaţilor care urcă scara. Urmaţi-mă 
îndeaproape. Cum ajungem în curte, duceţi-vă spre grajd, 
scoateţi doi dintre cai şi urcaţi-vă pe unul, restul mă priveşte! 
Sunteţi gata? 

Pardaillan, cu gesturile rapide pe care le au oamenii în 
momentul acţiunii, îşi strânse cureaua de piele, îşi îndesă pălăria 
pe cap, îşi scoase puţin spada din teacă şi se îndreptă spre uşă 
pe care o deschise. Cuprinse, dintr-o privire, scara pe care urcau 
vreo douăzeci de soldaţi. La apariţia lui Pardaillan, căpitanul 
Larchant se oprise, la zece sau douăsprezece trepte de palier. 


— Hei, domnule! strigă Pardaillan. Sunteţi oare spaniol şi ne 
aflăm oare într-un oraş cucerit? Ce faceţi aici? 

— In numele regelui, domnule! răspunse Larchant. 

— A! Asta-i altceva. Veniţi în numele regelui? 

— Da, domnule, pentru a aresta aici o femeie acuzată de 
înaltă trădare şi tentativă de omor împotriva persoanei regale. 
Vă somez, deci, dacă faceţi parte dintre oamenii săi, de a-mi da 
spada, dacă nu vreţi să fiţi arestat ca complice! 

— Foarte bine, domnule. Şi eu vă somez să vă retrageţi pe 
dată. 

— Vă răsculați deci împotriva regelui! urlă căpitanul. 

— Vă răsculați împotriva mea! răspunse Pardaillan. 

— Străji, înainte! vocifera Larchant, 

— Străji, păzea! tună Pardaillan. 

In acelaşi timp, prinse în braţele sale puternice bancheta de 
pe palier, o banchetă de stejar masiv, lungă şi lată şi grea; o 
ridică, o aşeză în picioare... In clipa când soldaţii, în urma lui 
Larchant, porneau la asalt, Pardaillan împinse cu forţă bancheta 
şi o aruncă pe scară. 

Bancheta se rostogoli în aer. Urmă un urlet de înjurături 
sălbatice. Larchant făcu un salt îndărăt şi, lipit de perete, văzu 
cum trece la câteva degete pe lângă obrazul său formidabila 
armă zburătoare. Când clocotul se potoli, constată că unul dintre 
străjeri zăcea cu craniul zdrobit şi alţi patru, loviți, învineţiţi, se 
retrăgeau gemând din încăierare. 

Fausta asistase la această debandadă cu un straniu surâs 
pe buze. Văzu cum străjile îşi formează din nou rândurile. Şi, din 
nou, soldaţii porniră la asalt, umplând scara cu strigătele lor. 
Atunci asistă la următoarele: 

Pardaillan se întoarse spre una dintre statuile de marmură 
care împodobeau palierul, o statuie de mărime aproape 
naturală. O reprezenta pe Pallas, zeiţa înţelepciunii. 

Şi Pardaillan o luă în braţe pe Pallas cea frumoasă, o ridică 
de pe soclu şi, brusc, în momentul când străjile erau gata să 
ajungă pe palier, Pallas descrise în aer o parabolă, sări din 
treaptă în treaptă şi, în cele din urmă, se sfărâmă cu mare 
zgomot, printre văicărelile celor cu picioarele zdrobite, răcnetele 
lui Larchant şi fuga înnebunită a supravieţuitorilor... 

Pardaillan se aplecă. Trupa pe jumătate decimată se 
adunase în pragul scării. 


— Domnule căpitan, strigă Pardaillan, vreţi să ne lăsaţi să 
ieşim? Vă previn că mai am un Bacchus, un Mercur şi un Jupiter 
să vi-i sparg în cap. 

— Domnule, răspunse Larchant, tot ceea ce pot face pentru 
domnia-voastră, din respect pentru curajul ce-l aveţi, este de a 
vă prinde mort spre a nu vă lăsa viu pe mâna călăului! 

— Atunci, predaţi-vă! zise Pardaillan calm. 

înnebunit de furie, Larchant începu să-şi rânduiască 
oamenii şi le dădu instrucţiuni. Abia isprăvise când un vuiet 
teribil răsună deasupra capului său. Un lucru enorm cădea, 
lovindu-se de rampă... era un lampadar. 

Această magnifică piesă de artă din Renaştere era alcătuită 
dintr-un trunchi de coloană de care erau prinse şapte braţe; 
trunchiul era înşurubat la cotul rampei palierului. Şi Pardaillan, 
pe când îi vorbea căpitanului, începuse să deşurubeze monstrul 
de bronz. 

În momentul când Larchant îşi termina de rânduit oamenii, 
Pardaillan împinse violent lampadarul, care căzu, se prăbuşi, 
asemenea unei gigantice păsări aducătoare de moarte... Şi, de 
data asta, rezultatul fu înspăimântător... Larchant căzu la 
pământ, cu un picior rupt, trei oameni fură omorâţi pe loc, alţi 
patru, răniţi, începură să urle şi ultimii, după o clipă de uluire 
îngrozită, se dădură îndărăt în dezordine, ajungând afară, în 
curte. 

— Urmaţi-mă! spuse Pardaillan pe ton repezit. 

Porni înainte, cu spada în mână şi Fausta în urma lui. Peste 
câteva secunde erau în curte. 

— La cai! îi strigă Pardaillan Faustei. 

În acelaşi timp, se năpustea asupra celor zece sau 
doisprezece soldaţi adunaţi în curte. 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! răcni Larchant încercând să se ridice 
de jos. 

Fausta ţâşni până la grajd, scoase doi cai şi încălecă unul 
din ei. 

— Tăiaţi! Ucideţi! urlau străjile încercând să-l încercuiască 
pe Pardaillan. 

Acesta merse de-a-ndăratelea până la cal. Spada lui zbura 
prin aer, se rotea, croia, împungea... Deodată sări în şa şi, 
împungând burta calului cu amândoi pintenii, sări în mijlocul 
străjilor. 


— Poarta! Închideţi poarta! urla căpitanul Larchant. 

Dar Pardaillan ieşise pe poartă, dând o ultimă lovitură cu 
garda spadei în capul unui străjer care îi prinsese calul de 
dârlogi. Porni în goana calului, urmat de Fausta. In momentul 
acela, o trupă formată din patruzeci de oameni înarmaţi şi 
comandată de Crillon în persoană apărea după un colţ al străzii. 

Crillon, prevenit de rezistenţa opusă în faţa oamenilor 
regelui în palatul Faustei, alergase în grabă. Văzu dezordinea din 
curte, provocată de străjile înspăimântate. 

— Un îndrăcit! mormăi Larchant. Un diavol! Un nebun de 
legat! Domnule de Crillon, cred că este vorba de protejatul 
domniei-voastre! 

— Pardaillan!... 

— Chiar el! A! Ticălosul!... Alergaţi pe urmele lui!... 

— Aiurea! exclamă Crillon. Acum a ajuns departe!... 

— Domnule... rosti un glas în apropierea lui. 

Crillon se întoarse şi spuse: 

— Ce doriţi, domnule de Maineville? 

— Domnule de Crillon, zise Maineville, suntem prizonierii 
domniei-voastre, nu-i aşa? Ne duceţi la Loches? 

— Da. Ei şi? 

— Ei bine, iată despre ce este vorba. Domnul de Bussi- 
Leclerc şi cu mine avem o veche răfuială cu domnul de 
Pardaillan. Lăsaţi-ne să alergăm după el şi să-l prindem din 
urmă. Ne dăm cuvântul de onoare că ne vom înapoia spre a ne 
constitui prizonieri şi vă vom aduce şi capul ticălosului... 

— Crillon! Crillon! răcnea Larchant. Lăsaţi-i să plece pe 
gentilomii aceştia. Garantez eu pentru ei. 

— Duceţi-vă, domnilor! zise Crillon cu un ton zeflemitor. Și 
încercaţi să ieşiţi învingători! 

Maineville şi Bussi-Leclerc porniră în galop. Atunci, Crillon 
se aplecă spre urechea lui Larchant şi îi şopti: 

— Dacă din întâmplare îl vor aduce prizonier pe Pardaillan, 
ce-ai de gând să faci cu el? 

— Pe Dumnezeul meu! Păi, îl spânzur pur şi simplu de 
crenelurile donjonului ăsta! 

— Drace! Vrei să-l spânzuri pe un conetabil? 

— Ce? Aţi înnebunit... sau eu încep să delirez?... Pardaillan 
e conetabil? 

— Da. Tu vrei să-l spânzuri. Şi regele a pus oameni să-l 


caute peste tot pentru a-l face conetabil. Pentru că, dacă regele 
este în viaţă, lui Pardaillan i-o datorează! Pentru că Pardaillan l-a 
ucis pe ducele de Guise!... 

In timpul acesta, Pardaillan, urmat de Fausta, se îndreaptă 
în goana calului spre poarta oraşului, pe care o trecu fără nici o 
piedică şi ajunse pe podul peste Loara. 

Fausta nu mai trăia decât prin el, în el îşi strămutase parcă 
viaţa... Şi glasul ei păru aspru, repezit, amar şi dulce când, 
oprindu-se deodată, rosti: 

— Inainte de a merge mai departe, cavalere, ascultă-mă. 

Pardaillan se opri. Se aflau în mijlocul podului. Dinaintea lor, 
pe celălalt mal al Loarei, se întindea nemărginirea liberă. 

— Dar, doamnă, zise Pardaillan, mi se pare că, dimpotrivă, 
ar trebui să dăm pinteni cailor noştri. S-ar putea să fim 
urmăriţi... 

— Trebuie să-ţi vorbesc înainte de a merge mai departe, 
zise Fausta. 

Işi plecă fruntea. Fără îndoială, pentru ea, clipa asta era de 
cea mai mare însemnătate, căci Pardaillan o văzu cum se 
înfioară. Dintr-odată, capul ei palid, atât de frumos, de orgolios 
şi, în clipa aceea, plin de un soi de seninătate majestuoasă, se 
dădu semeţ pe spate şi ochii ei negri ţintuiră ochii lui Pardaillan. 

— Cavalere, spuse ea, mi-ai spus că ai pregătit doi cai 
pentru ca eu să fug?... ă 

— Da, doamnă. Şi eu vă aştept. Dar nu vă sunt de folos. li 
voi păstra deci pentru mine. 

— Unul din aceşti cai... continuă Fausta, unul era pentru 
mine, nu-i aşa? 

— Desigur, doamnă. 

— Şi celălalt? întrebă Fausta cu un freamăt straniu. Celălalt 
pentru cine era, după previziunile domniei-tale? 

— Păi, spuse Pardaillan, pentru vreo slugă de-a domniei- 
voastre... v-am mai spus. 

— Aşadar, continuă Fausta, calul acela nu era pentru 
domnia-ta? 

Pardaillan tresări şi o privi îndelung pe Fausta. Privirile li se 
încrucişară pentru o clipă. Fausta era palidă ca moartea. 

— Domnule, spuse ea, nu mai îmi pasă de nimic, nimic nu 
mă mai interesează. Nu sunt vie decât în domnia-ta. Mă accepţi 
aşa cum sunt, în gândurile domniei-tale, în inima, în viaţa 


domniei-tale?... Aşa cum sunt: criminală, poate, hidoasă, fără 
îndoială, capabilă desigur de a insufla spaima şi groaza prin 
actele mele, căci actele mele purced din gânduri de neînțeles. 
Aşa cum sunt... Un singur cuvânt: mă accepţi? Şi trăiesc! Te vei 
îndepărta de mine? Şi mor... Un cuvânt? Nu! Nici măcar atât, 
doar un gest. Dacă este să trăiesc, întinde-mi mâna... 

Chipul lui Pardaillan se înăspri, deveni de gheaţă. 

Un gând îi străfulgeră prin creier: . 

"Femeia asta minte! Nu vrea să moară ea! Ci eu..." 

Rămase neclintit... Fausta scoase un oftat adânc. Îşi ridică 
spre cerul înnegurat şi apăsat de zăpadă ochii ei mari. Şi, la 
marginea pleoapelor, Pardaillan văzu cum sclipesc două lacrimi, 
diamante pure care se topiră în focul obrajilor ei înfierbântaţi. 

Imediat, Fausta prinse hăţurile în mână. Apoi, brusc, 
împunse calul cu o lovitură furioasă de pinten, ţinându-l cu capul 
lângă parapetul podului. Lăsă hăţurile. Calul se cabră, necheză 
de durere şi, în aceeaşi clipă, trecu peste parapet, sări, căzu în 
vid... In secunda următoare Fausta dispăru în vârtejurile Loarei... 

— Fausta! urlă Pardaillan. 

Şi, numele acesta pe care îl rostise pentru prima oară, 
răsună înlăuntrul lui ca un tunet care urmează după fulger. Şi, la 
lumina acestui fulger care-i incendia mintea, Pardaillan citi în 
sufletul său un sentiment care îl umplea de uluire şi de spaimă: 

"Nu vreau să moară!" 

Şi în aceeaşi clipă sări peste parapet, în vid... În apele 
Loarei!... Pardaillan se prăbuşi mai întâi în fundul apei, dar 
păstră conştiinţa clară a tuturor faptelor şi gesturilor sale. 

Apa îi vuia pe lângă urechi. Era orbit. Hainele îl stinghereau. 
Dar, proptindu-se în călcâie, îşi făcu vânt până la suprafaţă. Un 
contracurent îl prinse şi, timp de câteva secunde, dispăru iarăşi 
sub apele cenuşii... In fine scoase capul, aruncă o privire rapidă 
drept în faţă şi văzu calul Faustei care, înotând zdravăn, încerca 
să se îndrepte spre mal... 

Dar ea!... O, ea!... Pe ea n-o văzuse. Şi, cu acelaşi glas plin 
de neliniştea care-l înspăimântase, strigă cu disperare: 

— Fausta! 

Deodată, o văzul... Se lăsa dusă de curent. Nu făcea nici 
unul din gesturile instinctive pe care le au toţi cei aflaţi în 
primejdie de înec, chiar şi atunci când şi-au dorit moartea cu 
străşnicie. Poate murise chiar... 


Pardaillan începu să înoate spre ea, atât de năprasnic, cu o 
voinţă atât de îndârjită de a o ajunge din urmă, încât părea că 
despică apele. Tocmai când Fausta era gata să fie înghițită cu 
totul de ape, el o prinse de un braţ... 


Câteva clipe mai târziu atinse pământul pe un țărm jos şi 
nisipos, nu departe de locul unde calul Faustei ajunsese şi el pe 
uscat şi se scutura de apă. Fausta nu leşinase. Deschisese ochii 
şi se uita la Pardaillan cu o sfâşietoare expresie de disperare şi 
de reproş. 

— De ce? Cu ce drept m-ai împiedicat să mor?... Îl întrebă. 

— Sprijiniţi-vă de braţul meu, îi spuse Pardaillan cu mare 
blândeţe, cu un glas pe care Fausta nu i-l cunoscuse încă. 
Sprijiniţi-vă de braţul meu să vă conduc până la coliba de 
pescari de colo... unde ne vom usca hainele. 

Asta a fost tot. Fausta începu să plângă. Îşi aşeză braţul pe 
braţul lui Pardaillan şi se sprijini de el, aşa cum îi spusese 
cavalerul. Tremurau amândoi. Mergând, sau mai bine zis 
lăsându-se târâtă, plângea şi i se părea că toată viaţa ei din 
trecut pierea dusă de lacrimi. Din când în când îşi ridica ochii 
spre Pardaillan... nu ochii ei de diamante negre, ci o privire în 
care se citea o undă de sfioşenie... 

De două sau de trei ori îşi zâmbiră... Şi, când ea sa 
convinse, când înţelese că o mare răsturnare se săvârşise în 
sufletul lui Pardaillan, pe neaşteptate Fausta izbucni în hohote 
de plâns, murmură: "Doamne, Dumnezeule!" şi leşină. 

Pardaillan îi luă atunci în braţe trupul de fecioară cu forme 
atât de pure... capul îi căzuse pe umeri şi, închizând ochii 
scuturat de un fior prelung, Pardaillan îşi apropie buzele de 
fruntea ei... Ajungând la coliba pe care o zărise de pe mal, o 
aşeză pe Fausta lângă vatră, dădu un ban de aur celor care 
şedeau în cocioabă şi îi rugă să facă un foc mare, care curând 
începu să ardă trosnind... 


Un ceas mai târziu, Fausta şi Pardaillan, cu hainele zbicite, 
şedeau în faţa flăcărilor strălucitoare care trosneau în vatră. 

— Trebuie să plecaţi, spuse Pardaillan. Oamenii din Blois ar 
putea să vă urmărească. 

— Unde să mă duc? 

— N-aţi vrea să mă aşteptaţi? zise Pardaillan. Mai am 


câteva treburi de isprăvit în Franţa. 

— AŞ putea să te aştept în Italia, zise Fausta. La Roma 
şederea ar fi primejdioasă pentru mine, din pricina lui Sixtus 
care nu iartă niciodată. Dar am un palat la Florenţa. Palatul 
Borgia. Te aştept acolo, dacă vrei. 

— La Florenţa, în palatul Borgia, bine! zise Pardaillan. Dar 
până acolo calea este lungă... nu vă temeţi că... Ah! exclamă el 
deodată. Şi banii?... 

Ea zâmbi şi îi răspunse: 

— Am bani la Orleans; şi la Lyon; şi la Avignon. Un singur 
lucru mă supără. Două dintre însoţitoarele mele au fost 
arestate... 

— Le voi elibera, spuse cu aprindere cavalerul. 

— Dacă o poţi face, atunci să vină după mine la Orleans, 
unde o să le aştept cinci zile... ştiu ele unde. 

leşiră din colibă, mulţumindu-le gazdelor — un bărbat şi o 
femeie tânără, oameni sărmani. Fausta îşi scotoci buzunarele şi, 
negăsind nimic, desfăcu de la cingătoare catarama şi o întinse 
femeii pescarului, care rămase cu gura căscată... Catarama era 
bătută în diamante şi valora cinci mii de livre. 

— Draga mea, îi spuse Fausta, când mă voi înapoia în 
Franţa îţi voi cere să-mi faci un serviciu, 

— Orice-mi porunciţi, doamnă, zise femeia uluită. 

— O să te rog să-mi vinzi mie coliba. lţi pot da pentru ea o 
sută de mii de livre, pentru mine însă valorează de o sută de ori 
mai mult... 

Şi, lăsându-i pe bieţii oameni năuciţi, se îndreptă iute spre 
calul ei care, după ce atinsese uscatul, păştea mărăcinii de iarnă 
de pe un tăpşan. Săltă cu uşurinţă în şa, îl privi îndelung pe 
Pardaillan şi zise: 

— La Florenţa. În palatul Borgia... 

Pardaillan îşi plecă adânc capul... 

Nici măcar nu îşi atinseră mâinile. Ea porni la pas, fără să 
întoarcă privirea, apoi trecu la trap şi mai pe urmă la galop şi 
dispăru pe firul drumului, în depărtare. 

Pardaillan rămăsese în acelaşi loc, nemişcat, ca o stană de 
piatră... Vreme de un ceas rămase aşa, stând de vorbă cu sine 
însuşi. 

Deodată o mână i se aşeză pe umeri. Pardaillan tresări 
violent, se trezi din visare, priviin jurul său. Şi îi văzu pe Bussi- 


Leclerc şi pe Maineville. 


XXXVI 
URMĂRIREA 


Pardaillan tocmai se gândea în clipa aceea: "Izbăvită de 
ambiţie, scăpată de boala aceea care o rodea, femeia asta va 
deveni o fiinţă plină de dragoste şi de frumuseţe. Simţămintele 
pe care le nutreşte faţă de mine le va da curând uitării... O 
admirabilă prietenie poate înlocui ura dintre ea şi mine... asta-i 
tot!" 

Chiar în aceeaşi clipă Maineville îi puse mâna pe umăr. 

— Bună ziua, domnule de Pardaillan, zise Maineville. 

— Salutări fostului meu prizonier, adăugă Bussi-Leclerc. 

— Domnilor, vă salut, răspunse Pardaillan. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Să ne acordaţi cinci minute în care să stăm de vorbă, 
zise Bussi-Leclerc. 

— Dar nu aici, Doamne păzeşte! adăugă iute Maineville. 

— Şi-atunci unde, domnilor? 

— La Blois, unde sunteţi căutat pentru fapte de răzvrătire, 
zise Bussi-Leclerc. Urmaţi-ne, domnule, sunteţi prizonierul nostru. 

— Domnilor, spuse Pardaillan, sunt de acord să vă urmez, 
însă nu la Blois. Mai degrabă în direcţia morii aceleia frumuşele, 
ale cărei aripi se văd învârtindu-se de aici şi care seamănă ca 
două picături de apă cu moara de pe colina Saint-Roch. 

Maineville zâmbi palid, din ochi îi scăpărau fulgere 
amenințătoare; Bussi-Leclerc începu să înjure ca un păgân. 

— Hotărâţi-vă, domnilor, continuă Pardaillan. Mergem la 
moară? Vă urmez . Vreţi să mergeţi la Blois? În cazul acesta vă 
fac o plecăciune, căci sunt grăbit. 

— Pe toţi dracii, mormăi Bussi-Leclerc, dacă nu ne urmaţi, 
am să vă înfig spadain trup. 

— N-aveti decât, domnule, ripostă Pardaillan care, în 
aceeaşi clipă, îşi scoase spada şi trecu în gardă. 

Bussi-Leclerc îşi scoase spada din teacă şi Maineville făcu la 
fel. Amândoi atacară năprasnic, fără nici o ruşine dealtfel, că 
erau doi contra unu. Dar abia se încrucişaseră săbiile că Bussi 
răcni de furie: pentru a treia oară, în feluritele sale întâlniri cu 
Pardaillan, sabia îi sărise din mână şi, descriind un cerc larg, 


căzuse într-un şanţ. 

— Scoate-ţi pumnalul, Bussi! strigă Maineville. 

Dar fostul guvernator al Bastiliei, beat de furie şi palid de 
ruşine, nu auzi nimic şi alergă să-şi culeagă sabia. Din două 
salturi ajunse lângă ea, o ridică din fundul şanţului, şi se 
năpusti: în clipa aceea îl văzu pe Maineville care tăia aerul cu 
braţele şi se prăbuşea ca un sac, vomitând un val de sânge. O 
clipă se chirci, izbi cu tocul cizmei în pământ, râcâi cu unghiile 
ţărâna, apoi rămase nemişcat: Maineville murise... 

Bussi-Leclerc stătu câteva secunde ca prostit. Apoi se 
năpusti spre Pardaillan, care îl aştepta bine înfipt pe picioare. 

— De data asta, zise Pardaillan, îţi azvârl sabia în Loara... 

Şi, într-adevăr, abia terminase de rostit aceste cuvinte că 
sabia lui Bussi sări în aer şi căzu nu în apă, ci pe malul fluviului. 

— la-o de acolo! spuse Pardaillan. 

Bussi-Leclerc se aşeză pe marginea şanţului, îşi prinse 
capul în mâini şi se porni pe plâns. Pardaillan îşi vâri sabia în 
teacă. 

— lertaţi-mă, domnule, rosti el, dar, de câte ori ne-am 
întâlnit, aţi vrut să mă ucideţi. Eu n-am făcut altceva decât să vă 
pun călcâiele la treabă, trebuie să mărturisiţi că nu mă port urât 
cu domnia-voastră, iertaţi-mă aşadar că sunt mai sprinten decât 
domnia-voastră... nu-i vina mea... haideţi, nu mai plângeţi aşa, 
singurul martor al înfrângerii domniei-voastre este mort. 

— Sunt un om dezonorat! bâigui Bussi-Leclerc. 

— Dacă vreţi s-o luăm de la capăt, poate veţi avea mai mult 
noroc de data asta, spuse Pardaillan cu toată sinceritatea 
sufletului său. 

Bussi îi aruncă o privire încărcată de furie. 

— Deci, adio! încheie Pardaillan. Nu vă port pică. Cunosc 
şapte sau opt feluri de a azvârli o sabie. Dacă doriţi, vă învăţ şi 
pe domnia-voastră şi abia atunci vom fi pe picior de egalitate 
pentru o viitoare întâlnire... 

— Vorbiţi adevărat? exclamă Bussi care se ridică, 
tremurând de nerăbdare. 

— Domnule, spuse Pardaillan, credeţi că glumesc cu un 
lucru atât de serios ca o figură de scrimă de care poate să 
depindă viaţa unui om? Când doriţi, am să vă arăt cele şapte 
feluri... dintre care aţi şi învăţat unul. 

— Pe toţi dracii, strigă Bussi, sunteţi un om cinstit, 


domnule. Mare păcat că nu v-am avut de partea noastră. Vreţi 
să-mi întindeţi mâna? 

Pardaillan îi întinse mâna. Bussi-Leclerc i-o strânse cu un soi 
de admiraţie amestecată cu spaimă. 

— Deci nu mai suntem duşmani? întrebă cavalerul zâmbind. 

— Nu! Şi, dacă îmi veţi îngădui, mă declar chiar prietenul 
domniei-voastre. Dar să-mi făgăduiţi... 

— Că am să vă învăţ cele câteva lovituri: ne-am înţeles! Eu 
le ştiu de la tatăl meu, care, fără să aibă reputaţia domniei- 
voastre, învățase totuşi tainele mânuirii armelor. Adio, domnule. 
O să ne revedeam la Paris... 

Cu acestea, Pardaillan salută şi se îndepărtă cu paşi mari 
urcând cursul fluviului Loara. 

— Acum e rândul lui Maurevert! murmură el. 

Şi îşi grăbi pasul spre cocioaba în care îl lăsase pe 
Maurevert sub paza lui Jacques Clement. Când ajunse la vreo 
două, trei sute de paşi de cocioabă, văzu un bărbat care se 
plimba agitat, în sus şi în jos, în faţa porţii. Curând îl recunoscu 
în bărbatul acela pe Jacques Clement. Incepu să alerge şi ajunse 
lângă Jacques Clement, care făcu un gest de deznădejde. 

— Maurevert! urlă Pardaillan. 

— A scăpat! răspunse Jacques Clement. 

Pardaillan intră iute în colibă dar nu era nimeni înăuntru. 
leşi afară şi văzu că unul din cei doi cai legaţi de gard nu mai 
era!... O cumplită expresie de mânie disperată — poate primul 
gest de mânie pe care l-a avut în viaţa lui — îi răvăşi chipul. 

— Ce nenorocire! exclamă Jacques Clement. Of! Prietene, n- 
o să mi-o iert niciodată!... 

— E-o nenorocire, într-adevăr, rosti Pardaillan cu răceală în 
glas. Dar cum de s-a putut întâmpla una ca asta? 

— ingrozitor de simplu, zise Jacques Clement. Mă aşezasem 
în faţa mizerabilului, cu pumnalul în mână. Ştii că avea 
picioarele legate, dar mâinile libere... Aşteptam... Tot aşteptând 
aşa... şi pe urmă chipul livid al omului începea să-mi facă rău... 
tot aşteptând aşa, deci, am vrut să văd dacă vii. [ineam 
pumnalul în mână. L-am pus maşinal pe masa asta... M-am 
ridicat şi m-am dus până la uşă... unde am stat doar câteva 
clipe. 

— Da, zise Pardaillan, ar fi trebuit să prevăd că un om care 
vrea să se salveze stă la pândă cu mai multă râvnă şi răbdare 


decât cel care păzeşte... A pus mâna pe pumnal şi a tăiat sfoara 
care îi lega picioarele, nu-i aşa? 

— Dal... În clipa când am dat să intru în colibă, m-am 
pomenit cu o lovitură cumplită în cap şi dintr-un brânci m-a 
azvârlit la pământ... Când m-am ridicat, l-am văzut pe 
Maurevert care sărea pe cal şi pleca în goană... 

— Bine, spuse Pardaillan. Trebuia să ne înapoiem împreună 
la Paris, acum te vei înapoia singur. Am să te văd acolo. 

— Porneşti în urmărirea lui? 

— De bună seamă! exclamă Pardaillan, dezlegând calul 
rămas şi sărind în şa. Încotro a luat-o? 

— S-a dus spre Beaugency... Unde o să ne mai vedem? 

— La mănăstirea iacobinilor, dacă vrei. Adio! 

— Un ultim cuvânt, zise Jacques Clement, al cărui chip 
întunecat se lumină ca de un fulger. Acum sunt liber?... 

— Adică cum, liber? 

— Să-l ucid pe Valois!... 

Pardaillan se cutremură. Rămase o clipă pe gânduri, apoi 
murmură: 

— Împlineşte-ţi destinul, dacă aşa trebuie! 

Pardaillan dădu pinteni calului şi porni într-un galop nebun. 

După ce înaintă două leghe, întâlni un ţăran care mâna o 
căruţă. Pardaillan îl descusu pe ţăran, făcând o descriere exactă 
a lui Maurevert şi a hainelor cu care era îmbrăcat. Țăranul îi 
arătă la o sută de paşi mai departe un drum care se îndepărta 
perpendicular pe Loara. 

— L-am întâlnit pe cavalerul despre care vorbiţi pe drumul 
ăla, de unde tocmai vin. zise omul. Drumul se înfundă în lanuri 
vreo cinci leghe, apoi coteşte la dreapta şi duce spre Tours... 

Pardaillan îi aruncă un ban de argint, merse spre drumul 
care îi fusese arătat şi porni iarăşi în galop furios. 

Curând cavalerul fu nevoit să-şi domolească goana, de 
teamă ca nu cumva să spetească animalul. Când ajunse la 
încrucişarea de drumuri de care îi vorbise ţăranul, bietul cal era 
grozav de ostenit de un galop care durase aproape şase ore. 

Pardaillan descălecă deci în faţa unui han amărât care, 
aşezat la încrucişarea drumurilor, se numea "Hanul de la 
Răscruce". Hangiul, la întrebările sale, se prefăcu uimit la culme 
şi se grăbi să răspundă că nu văzuse trecând pe-acolo nici un 
călăreț. 


Pardaillan simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Totuşi nu 
spuse nimic şi, ducându-se să ceară a i se îngriji calul, se aşeză 
lângă vatră şi porunci să i se aducă de mâncare. Se lăsa 
noaptea, vremea era tristă. Pardaillan luă hotărârea să petreacă 
noaptea în hanul acela... În timp ce mânca, îl cerceta cu coada 
ochiului pe hangiu şi îşi spunea în sinea lui: 

"Ce mutră de pezevenghi mai are şi ăsta!" 

Într-adevăr, omul avea o mutră foarte rea. În plus, în han 
mai erau doi rândaşi, un lux nemaiîntâlnit pentru un han 
prăpădit şi pierdut în câmp. Şi aceşti doi oameni aveau nişte 
feţe ciudate, care îi inspirară îndată călătorului nostru gândul de 
a se culca în altă parte... 

După ce isprăvi de mâncat, Pardaillan îşi sprijini coatele de 
masă, întinzându-şi cizmele spre foc. Hangiul aşeză pe masă un 
opaiţ afumat şi se retrase. 

Pardaillan văzu că rămase singur. Era ostenit. Mintea lui, 
atât de vie de obicei şi atât de metodică, devenea greoaie. 
Încetul cu încetul îl prinse somnul. Şi, cum făcea o sforţare să-şi 
ţină ochii deschişi, privirea îi căzu deodată pe un ciob de oglindă 
agăţată dinaintea sa. 

Oglinda reflecta încăperea slab luminată de focul care se 
stingea şi de opaiţ. Tocmai când era gata să închidă ochii, văzu 
în oglindă cum uşa din fundul încăperii se deschidea binişor. 

Uşa se deschisese fără zgomot. Lui Pardaillan i se păru că 
zăreşte chipul dubios al hangiului, care îl ţintuia pe Pardaillan cu 
nişte ochi ca jeraticul. Rămase nemişcat, cu cotul pe masă şi 
capul sprijinit în palmă. Vreme de un minut avu senzaţia că ochii 
aceia îl sfredelesc pe la spate. 

Deodată văzu că hangiul începu să se mişte. Desigur că 
umbla în picioarele goale, deoarece cavalerul nu auzi nici cel 
mai mic zgomot. Şi iată că, în spatele stăpânului hanului, 
apărură cei doi gealaţi, alte umbre tăcute, ciudate. Şi Pardaillan 
auzi aceste vorbe: 

— Doarme... acum e momentul... 

Pardaillan văzu cele trei umbre strecurându-se spre el şi, în 
aceeaşi clipă, i se păru că ceva ca un cuţit sau un pumnal 
aruncă o lucire fugară şi că braţul hangiului se ridica. 

"Cred într-adevăr că acum e momentul!" gândi cavalerul. 

În aceeaşi clipă se ridică brusc, se întoarse şi răsturnă masa 
dându-i un brânci puternic. La ultimele luciri din vatră îl văzu pe 


hangiu, cu un cuţit în mână, şi pe cei doi ospătari cu nişte 
frânghii. Cei trei bărbaţi rămăseseră încremeniţi de uluire. 

— Hei! zise Pardaillan, care izbucni în râs. Ce mai aşteptaţi, 
voi de colo, ca să mă legaţi fedeleş?... Şi dumneata, crezi că ai 
prilejul nimerit să mă înjunghii? 

Şi tot atunci se năpusti cu pumnii înainte. Cei doi rândaşi 
scoaseră câte un strigăt de durere, dar Pardaillan se şi 
îndreptase spre hangiu, când acesta, aruncându-şi cuțitul, căzu 
în genunchi şi strigă: 

— Aveţi milă, monseniore, am să vă spun tot!... 

— Cum adică, ai să-mi spui tot... nu vroiai aşadar să mă 
jefuieşti doar? 

— Monseniore, aveam de gând să vă ucid! spuse umil 
hangiul. 

— Asta pricep eu. Dar ca să mă jefuieşti... 

— Hmm! Fără doar şi poate... Dar şi spre a-l sluji pe un 
gentilom care m-a plătit pentru asta. 

— Aha! Stai că devine interesant! Ridică-te, amice. Şi voi, 
bădăranilor, pieriţi din faţa ochilor mei, că vă curge sângele din 
nas ca la purceii înjunghiaţi... 

Cei doi rândaşi se supuseră poruncii cu o bucurie bătătoare 
la ochi şi se năpustiră afară. Hangiul se ridica de la podea 
zicând: 

— O să-mi faceţi ceva? 

— Dacă-mi spui adevărul, nu! Dar dacă-mi dau seama că 
minţi, am să-ţi tai urechile. Acum aprinde opaițul şi du-te de adu 
nişte vin... 

Hangiul împlini la iuţeală cele două porunci primite. 

— Acum, vorbeşte, zise Pardaillan, după ce se aşeză la 
masă cu un pahar plin în faţă. 

— lată cum e treaba, monseniore, iată adevărul gol, goluţ. 
L-am văzut, ce-i drept, pe gentilomul de care mi-aţi vorbit când 
aţi sosit aici. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu vreo cinci ceasuri înaintea sosirii domniei-voastre. A 
intrat, continuă hangiul, s-a aşezat chiar la masa pe care aţi 
răsturnat-o adineauri şi, după ce m-a pus să beau cot la cot cu 
el, v-a descris atât de bine la înfăţişare, încât v-am recunoscut 
chiar din clipa când aţi descălecat în faţa hanului... 

— Şi mai departe? 


— Mai departe mi-a spus că o să-mi cereţi să vă spun pe 
unde a luat-o el şi mi-a dat trei scuzi să vă răspund că nu l-am 
văzut trecând... 

— Aha, va să zică aşa stau lucrurile! Cred însă că nu te-a 
însărcinat să mă asasinezi? Căci, de fapt, îl ştiu un gentilom 
cinstit, care nu-i în stare de o faptă mârşavă... 

— EI! exclamă hangiul. Am bănuit îndată că gentilomul ăsta 
nutrea împotriva luminăţiei-voastre o ură de moarte. Şi, într- 
adevăr, după ce şi-a învârtit de-o sută de ori limba-n gură, în 
cele din urmă a scos din chimir cinci scuzi de aur şi m-a 
însărcinat dacă nu chiar să vă ucid, cel puţin să vă altoiesc 
zdravăn, în aşa fel încât să rămâneţi aici vreo cincisprezece 
zile... 

Pardaillan rămase tăcut câteva minute. A sta de vorbă cu 
bruta asta i se părea acum o treabă nefolositoare. 

— Monseniore, îşi reluă hangiul vorba, mă întreb dacă daţi 
crezare celor ce v-am spus?.. Văd că aţi căzut pe gânduri... şi... 

— Şi crezi că şi eu mă întreb dacă n-ar fi bine să-ţi sucesc 
gâtul? Ei bine, fii pe pace, te las în viaţă, cu condiţia să-mi spui 
pe unde a apucat-o. 

— Pe legea mea, exclamă hangiul, fie ce-o fi, am să vă spun 
adevărul. Căci vă plac mai mult pe domnia-voastră decât pe 
gentilomul ala. 

— Îţi foarte mulţumesc. De ce? 

— Pentru că sunteţi omul cel mai puternic pe care l-am 
văzut în viaţa mea. Păi, uite, mi-a poruncit să vă spun, dacă ar fi 
fost să mă snopiţi în bătaie, în loc să vă lăsaţi ucis... că se duce 
spre Tours pe drumul mare care trece prin faţa porţii mele. 

— Pe când, dimpotrivă... 

— ...A luat-o pe poteca ce dă în drumul spre Beaugency... 

— La Beaugency există vreun pod peste Loara? 

— Un bac, luminaţia-voastră. 

— Bine. Pregăteşte-mi un pat, dacă se poate. Şi mâine 
dimineaţă să mă trezeşti în zori. 

Hangiul făcu o plecăciune şi ieşi. Zece minute mai târziu 
veni să-l vestească pe Pardaillan că patul era gata aşternut. 
Cavalerul îl urmă şi pătrunse într-o odaie de care se miră că-i 
atât de curată. 

Hangiul îi arătă lui Pardaillan că la uşă avea un zăvor mare. 

— La ce o să-mi folosească? întrebă Pardaillan. Cum ai să 


mă poţi trezi, dacă nu las uşa deschisă? 

Hangiul se retrase, cu gura căscată. 

Pardaillan cunoştea oamenii şi avusese vreme să-l studieze 
pe hangiu. Căci, deşi lăsă uşa descuiată, nu numai că omul nu 
făcu nici o tentativă asupra lui, ci dimpotrivă stătu de pază toată 
noaptea, de teamă ca nu cumva cei doi argaţi ai săi să încerce 
să intre. Pardaillan dormi deci liniştit, sub paza omului pe care 
Maurevert îl plătise să-l omoare. Pe la ora şapte dimineaţa porni 
din nou la drum, nu fără să-l mai cerceteze o dată pe hangiu: 

— la spune-mi, îl întrebă el pregătindu-se de plecare, 
pentru câţiva bani ai vrut să omori un om care nu ţi-a făcut nici 
un rău? 

— Ce vreţi, monseniore, zise hangiul, nu în toate zilele 
mănânci pe săturate. Sărăcia e greu de îndurat. Am fost jefuit 
de hughenoți, jefuit de catolici, aşa c-am ajuns să fac orice 
meserie... 

— Chiar şi-aceea de ucigaş cu simbrie. la un ban de aur, pe 
lângă argintul pe care ţi l-am dat. 

Lăsându-l cu gura căscată pe hangiul care se întreba cu ce 
soi de om o fi avut de-a face, Pardaillan porni în trap pe cărarea 
arătată. 

După două ceasuri ajunse la drumul pe care îl părăsise în 
ajun. Se îndreptă spre Baugency. 

Tocmai când trecea pe lângă un mestecăniş o împuşcătură 
şuieră în dreapta sa, şi glonţul archebuzei rupse o cracă din 
apropierea sa. Pardaillan descălecă şi alergă spre pâlcul de 
copaci, pe direcţia fumului care, la zece paşi depărtare, se 
risipea încet. Dar degeaba cercetă împrejurimile, nu zări pe 
nimeni. 

Cine trăsese oare? Vreunul din nenumăraţii vagabonzi care 
mişunau pe drumuri? Să fi plătit şi să-l fi pus la pândă Maurevert 
pe-un hoţ de drumul mare, presupunând şi că Pardaillan ar 
putea scăpa de hangiu şi i-ar lua urma? Era cu neputinţă de 
ştiut. 

Sări din nou în şa şi porni în galop până ce zări în faţă 
Beaugency. Aşa cum i se spusese, în locul acela se afla un bac şi 
în clipa aceea trăsese tocmai pe malul unde şedea Pardaillan. 
Nu avu deci altceva de făcut decât să se îmbarce. Şi podul 
plutitor începu să alunece pe apă de-a lungul corzii. 

Pardaillan îl întrebă pe podar dacă nu cumva în ajun un 


călăreț trecuse peste Loara. Podarul răspunse că nici un călăreț 
nu trecuse fluviul, dar că, în seara trecută, aflându-se pe malul 
stâng, fusese oprit de un gentilom care arăta cam ca acela 
despre care îi vorbea, şi că gentilomul îl întrebase dacă drumul 
ducea într-adevăr până la Orleans... 

"Bun! se gândi Pardaillan. Eu voi merge spre Orleans pe 
malul drept, dar el va ajunse pe malul stâng." 

Dar, pe când medita astfel şi bacul ajunsese în mijlocul 
apelor Loarei, podarul manevra bacul cu o mişcare atât de 
stângace, încât calul lui Pardaillan fu azvârlit în apă. 

Pardaillan rămăsese în şa, aşa cum făceau toţi călăreţii 
grăbiţi care se îmbarcau pe podurile plutitoare. Simţind că 
animalul se scufunda, îşi scoase repede picioarele din scări şi se 
agăţă de coama calului care, liber în mişcări, începu să înoate 
cu forţă spre malul drept. 

Nu se zărea ţipenie de om şi bacul trase la mal ceva mai în 
jos de Beaugency. Cu toate acestea, în clipa când Pardaillan, 
după ce plonjase în apă, reveni la suprafaţă şi se agăţă de 
coamă, două focuri de archebuză porniră de pe malul drept şi 
calul, atins în cap, dispăru sub valuri. 

Pardaillan sări în apă. Era cuprins de mânie. | se părea 
limpede că puşcaşii fuseseră postați de Maurevert şi că podarul 
le era complice. 

Rămase sub apă cât putu mai multă vreme şi, luat fiind de 
un curent foarte iute, nu reapăru la suprafaţă decât cu cincizeci 
de picioare mai încolo. 

Aruncă o privire spre mal, dar îl văzu la fel de pustiu ca şi 
prima dată. Din aceeaşi privire văzu că podarul se oprise în 
mijlocul fluviului şi asista scena fără să dea vreun semn că ar 
vrea să-i sară în ajutor. Complicitatea podarului era deci 
evidentă. 

— Ai să-mi plăteşti tu trădarea asta, murmură Pardaillan 
printre dinţi. 

Înota cu greu, stânjenit de haine, dar, urmând o diagonală 
alungită, se apropiase totuşi de mal, când alte două focuri de 
armă spintecară tăcerea... Apa, plesnită de gloanţe, ţâşnea în 
jerbe în jurul lui Pardaillan. Atunci se înfurie de-a binelea. 

înţelese că trebuia să rişte orice şi să încerce a ajunge cât 
mai repede la mal. Începu să înoate cu disperare, tăind de data 
asta cât mai drept. 


Încă o dată, după un răstimp, atât cât asasinii îşi încăr- 
caseră armele, răsunară două detunături, fără să-l fi atins... 
Tocmai ajunsese aproape de mal şi puse piciorul pe uscat. Porni 
în goană, se scutură straşnic şi privi în depărtare, în direcţia 
împuşcăturilor. Dar nu văzu pe nimeni!... Atunci se îndreptă spre 
Beaugency. 

Intră ud leoarcă în primul han întâlnit în cale şi, cerând să i 
se dea o cameră, se dezbrăcă şi îşi puse hainele la uscat în faţa 
unui foc straşnic. 

După ce se îmbrăcă la loc, Pardaillan ieşi din micul târg, nu 
înainte de a fi golit, pentru a preîntâmpina efectul băii reci, o 
sticlă din acel vin de Beaugency care se bucura pe vremea 
aceea de o straşnică faimă. 


. XXXVII 
PĂDUREA MARCHENOIR 


Cavalerul ajunse repede în punctul unde trăgea bacul pe 
malul drept, la vreun sfert de leghe depărtare. Putu constata din 
depărtare că podarul se afla acum pe malul stâng, în aşteptarea 
clienților. 

După ce se scurse o oră, doi țărani, mânând o căruță la 
care era înhămat un catâr, se înfăţişară să treacă fluviul. 

Căruţa, catârul şi ţăranii se îmbarcară şi bacul începu să 
treacă apa alunecând pe coardă. Când fu gata să atingă malul, 
Pardaillan dădu buzna şi, liniştit, luă loc în bac în momentul când 
cei doi ţărani se îndepărtau. Podarul îi recunoscu şi, galben la 
faţă, începu să tremure. 

— Haide, zise Pardaillan cu tonul cel mai liniştit de pe lume, 
du-mă pe celălalt mal şi încearcă să fii mai îndemânatic decât 
adineauri, altfel n-am să-ţi dau bani pentru osteneală, 
dimpotrivă, am să te pun să-mi plăteşti calul. 

— Of, domnule, exclamă podarul, pe deplin liniştit, n-a fost. 
din vina mea, uite-aşa, şi pot să vă spun că tare mi-a mai fost 
teamă pentru domnia-voastră, mai ales când am auzit focurile 
de armă. Dar sper, pentru că vă văd teafăr, că i-aţi ajuns din 
urmă pe ticăloşii ăia doi? 

— la te uită! Cum de ştii că erau doi? 

— l-am zărit şi eu, bâigui podarul încurcat. 

— Da, aşa-i! Ei bine, eu nu i-am putut vedea şi descreieraţii 


mi-au scăpat... 

Liniştit în ce-l priveşte, podarul începu manevrele de 
pornire şi Pardaillan se aşeză pe o bancă, în aparenţă foarte 
nepăsător. Numai că, atunci când bacul ajunse aproape în 
mijlocul fluviului, adică exact în locul unde calul şi cavalerul 
fuseseră azvârliţi în apă, Pardaillan se ridică, se îndreptă hotărât 
spre om şi îl împinse cu violenţă peste bord, dar îl prinsese 
zdravăn de guler şi acum îl ţinea în apă până la gât. 

— Fie-vă milă! strigă podarul, alb la faţă de spaimă. Lăsați- 
mă să mă urc, nu ştiu să înot! 

— Nenorocitule, mărturiseşte că ai vrut să mă îneci! 

— Nu! gemu podarul, înnebunit de groază. 

Pardaillan îi vâri capul sub apă, apoi îl scoase pe jumătate 
sufocat. 

— Mărturiseşte că-i cunoşti pe cei doi care au tras în mine! 

— Nu! Nul!... Eu... 

Nu-şi termină vorba, căci Pardaillan îl scufundă din nou. 
Totuşi, izbutind să-şi ridice capul din apă, horcăi: 

— Fie-vă milă! Am să vă spun tot! 

— Vorbeşte atunci! Şi vei scăpa cu viaţă, pe cuvântul lui 
Pardaillan. 

— Pardaillan! E tocmai numele pe care mi l-a spus domnul 
de Maurevert!... 

— Îl cunoşti deci? 

— De opt ani de când fac parte din Liga sfântă, zise podarul 
încercând să-şi facă semnul crucii. Ei bine, domnul de Maurevert 
a venit ieri şi mi-a vorbit de un nelegiuit de hughenot care a 
încercat să-l ucidă pe marele nostru Henri... Se pare că aţi dat 
greş. După aia, domnul de Maurevert şi alţii au pornit să vă 
caute şi să pună mâna pe domnia-voastră şi au dat porunci 
tuturor credincioşilor Ligii. Vedeţi bine că n-ar fi fost un păcat să 
vă înec... 

— Dimpotrivă! spuse Pardaillan care îl ajută pe podar să se 
urce pe bac. Dar, ia spune-mi, Maurevert s-a îndreptat spre 
Orleans, aşa cum ziceai? 

— Păi, începu podarul după o scurtă şovăială, adevărul este 
că l-am trecut dincolo şi că a intrat în Beaugency unde ştiu că şi- 
a petrecut noaptea "La Leul-de-Aur". 

— Du-mă la mal! rosti Pardaillan cu glas răguşit. 

— Spre Beaugency? 


— Da!... 

Câteva minute mai târziu, fără să-i mai pese de podar, 
Pardaillan alerga spre târg, să caute hanul "La Leul-de-Aur". Află 
că era aşezat la capătul orăşelului, spre Châteaudun. Pardaillan 
traversă târguşorul în pas alergător. Dealtfel nimeni nu-l băgă în 
seamă. Cu câtva timp în urmă, oraşul se umpluse de zarvă. Se 
răspândise ştirea că ducele de Guise fusese ucis. 

Pardaillan ajunse în sfârşit "La Leul-de-Aur". Acolo, ca 
pretutindeni în restul târgului, domnea o puternică emoție. 
Pardaillan se îndreptă spre hangiţă, o cumătră zdravănă care 
vorbea dându-şi ifose în mijlocul unui grup de târgoveţi. 

— Doamnă, zise el, sosesc de la Blois, unde a fost ucis 
ducele de Guise... 

Pe dată, Pardaillan, înconjurat şi implorat să dea amănunte, 
povesti în câteva cuvinte uciderea lui de Guise. Adăugă că avea 
sarcina să-l urmărească pe unul dintre ucigaşi şi făcu o descriere 
atât de exactă a lui Maurevert, încât hangiţa exclamă: 

— Păi, omul ăsta era aici, chiar acum un sfert de ceas... Ah! 
Mizerabilul! Acum înţeleg eu de ce a luat-o la goană călare! 

— Cum aşa? 

— Da, doi oameni, doi complici de-ai lui desigur, au venit şi 
i-au vorbit în taină şi pe dată a poruncit să i se pună şaua pe cal. 

Pardaillan înţelese că cei doi complici nu erau alţii decât 
oamenii care trăseseră asupra sa. 

— Doamnă, exclamă cavalerul, trebuie să-l prind din urmă 
pe omul ăsta. Încotro a luat-o? 

— A pornit pe drumul spre Châteaudun... 

— Aveţi cumva un cal bun pentru cei cincizeci de scuzi de 
câte şase livre pe care vi-i dau? 

— Şi încă unul nemaipomenit, care aleargă ca vântul! 

După câteva minute, Pardaillan pornea pe un cal care, la 
prima aruncătură de ochi, părea să fie un bun trăpaş. 

Curând văzu apărând în zare o mulţime de copaci despuiaţi 
de frunze şi ale căror crengi golaşe se răsuceau sub cerul trist, 
ca nişte braţe deznădăjduite. Era pădurea Marchenoir, pe care 
trebuia s-o străbată de la un capăt la celălalt. i 

Intrase în pădure de vreo douăzeci de minute. In jurul său, 
fagii şi ulmii se însufleţeau, prinzând o viaţă de basm. 
Mestecenii fugeau îndărătul lui, asemenea unor năluci albe. 
Înainte! Calul gonea, despica aerul şi înghiţea spaţiul. 


Deodată, Pardaillan fremătă din creştet până-n tălpi şi se 
făcu alb la faţă ca un mort: la o mică distanţă în faţa lui, după 
un cot al potecii, auzi un nechezat... După două minute zări 
călăreţul care alerga în faţa lui şi un zâmbet cumplit îi 
schimonosi buzele... Călărețul era Maurevert! 

Maurevert galopa fără să întoarcă privirile. Se ştia urmărit. 
Ştia că avea să moară!... Galopa, sau, mai degrabă, se lăsa dus 
de cal, pe care nici măcar nu-l mai îmboldea... 

Chipul lui, palid ca al unui cadavru, era desfigurat... şi 
uneori i se părea că inima i se opreşte în loc, ca apoi, brusc, 
aceeaşi inimă să înceapă să-i bată nebuneşte spărgându-i 
pieptul... 

De şaisprezece ani lui Maurevert îi era frică... frică de 
Pardaillan! Nu frică de moarte, ci frică de moartea pe care i-o 
putea da Pardaillan; nu frică de a se bate, ci frică de a se bate 
cu Pardaillan. 

Deodată, calul, pe care nu-l mai stăpânea, se împiedică şi 
căzu. Maurevert nu se lovi în cădere. Putu să se ridice în 


picioare. 
Nu avea nici o idee, nici un gând, mintea îi era golită. 
Buzele lui albite tremurau convulsiv. Il văzu pe Pardaillan, 


descălecând la treizeci de paşi de el. 

Vederea lui Pardaillan îi reaprinse o scânteie de energie. Se 
plecă iute, scoase un pistol de sub şa, puse un genunchi la 
pământ şi îl ochi. Cavalerul se îndrepta spre el, drept, cu pasul 
măsurat şi, când ajunse la zece paşi. Îi spuse: 

— Trage, dar n-ai să mă nimereşti... 

Maurevert îl privi o secundă. Pardaillan îi apăru învăluit într- 
un fel de nor scânteietor, în care nu desluşea decât fulgerarea 
ochilor şi ameninţarea înspăimântătoare a zâmbetului. Trase... Şi 
văzu că nu-l nimerise! 

Un copac se afla în spatele lui. Se sprijini de trunchi şi 
rămase nemişcat, cu ochii ieşiţi din orbite aţintiţi asupra lui 
Pardaillan. 

— Când ne-am întâlnit pe colinele Montmartre, ţi-am cruțat 
viaţa, zise Pardaillan. De ce ai încercat din nou să mă ucizi? 

Maurevert nu răspunse. Pardaillan continuă: 

— Tu eşti asasinul Loisei, tu l-ai plătit pe hangiul de la 
Răscruce să mă înjunghie, tu i-ai plătit pe oameni să tragăin 
mine, tu l-ai plătit pe podar să mă înece, răspunde, tu, asasinul 


Loisei, ce trebuie să-ţi fac pentru toată suferinţa nedreaptă la 
care m-ai supus? lţi fac hatârul să-ţi alegi singur pedeapsa. 
Răspunde. 

Maurevert nu mai trăia... era în agonie... Pardaillan se uită 
la el o clipă. 

— Pentru că nu răspunzi, am să-ţi aleg eu pedeapsa. Şi iat- 
ol... 

Spunând acestea, Pardaillan atinse cu vârful degetului 
pieptul lui Maurevert, în locul unde vedea cum îi sare inima. La 
acest contact, inima se smuci puternic. Maurevert căscă gura 
mare şi dădu ochii peste cap... Rămase sprijinit de trunchiul 
copacului, pe picioarele-i moi şi părea că nu se mai ţine drept 
decât datorită degetului lui Pardaillan care-i împungea pieptul. 

— Chinul tău, continuă cavalerul, iată-l: va dura ani, va 
dura atât cât vei trăi. Este chinul ruşinii. Toată viaţa îţi vei spune 
că, deşi te-am urât, deşi te-am urmărit, deşi am pus mâna pe 
tine, deşi puteam face ce voiam cu tine, te-am disprețuit într- 
atât încât te-am lăsat în viaţă!... Maurevert, n-ai să mori!... Tu, 
asasinul Loisei, iată pedeapsa ta, Pardaillan îţi cruţă viaţa! 

In clipa aceea, Maurevert, nemaifiind susţinut, se lăsă pe-o 
parte şi se prăbuşi moale... 

Pardaillan tresări, se aplecă asupra lui cu un soi de uimire şi 
abia atunci văzu că Maurevert murise!... 

Murise!... 

Maurevert nu murise când Pardaillan se dăduse îndărăt... 
Maurevert murise cu câteva clipe mai înainte... Maurevert 
murise chiar în clipa când degetul lui Pardaillan îi atinsese 
pieptul... această atingere îi fulgerase inima... 

Un medic care ar fi disecat trupul lui Maurevert ar fi 
descoperit desigur că murise ca urmare a rupturii vreunui vas 
sanguin. In ce ne priveşte, vom spune pur şi simplu că 
Maurevert murise de frică. 


XXXVIII 
O STAFIE CARE DISPARE 


Pardaillan rămase un ceas nemişcat, lângă cadavru. O 
nostalgie adâncă îl purta spre zările îndepărtate ale tinereţii. Il 
avea în faţa ochilor pe Maurevert, însă o vedea pe Loise. O 
vedea aşa cum era în clipa când murise, când biata copilă, într- 


un ultim efort, îşi încolăcise braţele în jurul gâtului său şi îşi 
ţintuise asupra lui ochii disperaţi şi radioşi... Citise în ei toată 
strălucirea celei mai pure dragoste şi toată deznădejdea 
despărțirii pe vecie... 

Şi acum, asasinul Loisei zăcea la picioarele lui. Maurevert 
murise!... 

Lui Pardaillan i se păru atunci că nu mai avea ce să facă în 
viaţă. Dragostea lui murise, ura lui murise, se vedea singur, 
înspăimântător de singur, lipsit de orice sprijin... 

Pentru o clipă imaginea Faustei îi trecu prin faţa ochilor, dar 
privi trecerea acestei imagini cu o nepăsare întunecată. Apoi se 
perindară Violette, tânărul duce de Angoulême, şi ceva trist, ca 
un zâmbet îndurerat, îi flutură pe buze... 

Apoi apăru chipul blând al bunei sale gazde, Huguette, şi 
Pardaillan murmură: 

— Poate că acolo, lângă ea, voi afla într-adevăr piatra pe 
care drumeţul ostenit îşi odihneşte capul... 

Paşii greoi ai unui tăietor de lemne îl treziră din visare. 

Se dezmetici, se scutură şi, chemându-l pe tăietorul de 
lemne, îl rugă să-i împrumute hârleţul, dându-i drept răsplată un 
ban. Omul, zărind cadavrul, se supuse tremurând din toate 
mădularele. Pardaillan săpă o groapă în pământul tare şi 
îngheţat. Când ajunse să fie îndeajuns de adâncă, aşeză 
înăuntru cadavrul duşmanului său, îl acoperi cu valtrapul calului, 
apoi astupă groapa şi înapoie hârleţul tăietorului, care îi spuse: 

— Calul ăsta este istovit... Pot să-l iau eu? 

— Da, îi răspunse Pardaillan, căci stăpânul lui nu mai are 
nevoie de el. 

Se duse lângă propriul său cal, odihnit după asemenea 
popas prelungit. Îl luă de căpăstru şi porni la drum, pe jos, urmat 
de animal. După o leghe încălecă şi, în pas de trap, ajunse la 
Châteaudun. 

Acolo se opri într-un han bun, unde rămase peste noapte. 

A doua zi de dimineaţă, urcându-se iar pe cal, continuă 
drumul spre Blois, unde primul om pe care îl văzu fu Crillon, 
bravul Crillon, ocupat să împrăştie o grămadă de târgoveţi care 
strigau cât îi ţinea gura: 

— Moarte lui Valois! Să-l răzbunăm pe duce!... 

— Ei, domnule de Crillon! strigă Pardaillan când văzu că 
treaba era terminată şi uliţa liberă. 


Crillon îl recunoscu pe Pardaillan şi, îmboldindu-şi calul spre 
acesta, îi întinse mâna. 

— Vreau să vă cer un serviciu, zise Pardaillan. 

— Şi zece, dacă vreţi! 

— Unul este de ajuns, dar pentru el am să vă fiu recu- 
noscător de zece ori. Zilele trecute au fost arestate, în palatul 
doamnei Fausta, două biete fete care desigur habar n-au ce se 
petrece cu ele. Aş vrea să le obţin eliberarea... 

— Peste un ceas vor fi libere, răspunse Crillon. 

— Mulţumesc: Vreţi să fiţi atât de bun să le spuneţi că vor fi 
aşteptate la Orleans, ştiu ele unde... 

— S-a făcut, zise Crillon. Dar domnia-voastră, demnul meu 
prieten, vă rog să vă păziţi de Larchant. 

— Ei, vrea să rămână şchiop de ambele picioare?... 

— Dealtfel, continuă Crillon, majestatea-sa o să vă 
proteguiască, dacă va fi nevoie. Veniţi cu mine să vă prezint... 

— De ce? 

— Păi, spuse Crillon uimit, pentru că regele vrea să-l vadă şi 
să-l răsplătească pe acela care... 

— Da, însă eu nu vreau să-l văd pe Valois. Are o mutră 
tristă. Domnule de Crillon, dacă o să vi se mai vorbească despre 
mine, făceţi-mi serviciul de a spune că nu m-aţi văzut. 

— Fie! răspunse Crillon, care nu mai înţelegea nimic. 

Îşi strânseră mâinile şi Pardaillan porni domol spre centrul 
oraşului, asupra căruia domnea o mare tăcere. 

Se îndreptă spre "Hanul Castelului" unde, aşa cum ne 
amintim, locuise. Il căută pe Jacques Clement, dar nu-îl găsi 
acolo... 

"Bun! se gândi el. O fi pornit spre Paris..." 

Şi închirie tot camera în care stătuse înainte. gândindu-se 

să pornească din nou la drum după un popas de două zile. 
A Pardaillan pretexta faţă de sine că avea nevoie de odihnă. 
In realitate, avea mai ales nevoie de timp să chibzuiască, să se 
regăsească, să vadă limpede înlăuntrul său şi să ia o hotărâre 
de care simţea că va depinde viaţa lui de acum înainte. 

In ziua aceea, Pardaillan află că ducesa de Montpensier 
izbutise să fugă, că ducele de Mayenne scăpase şi el din Blois, la 
fel ca toţi seniorii de vază care umpluseră oraşul în momentul 
adunării stărilor generale. Aşadar, Henric al Ill-lea nu trăsese 
profit de pe urma victoriei sale. 


Numai cardinalul de Guise răposase. Fusese ciuruit de 
lovituri de pumnal în ziua când Pardaillan se reîntorsese la Blois. 

A doua zi după înapoierea sa, Pardaillan află că regele 
plecase spre Amboise. 

După ce îşi făgădui că va porni la drum după patruzeci şi 
opt de ore, Pardaillan rămase pe loc. Mai întâi pentru că era 
nehotărât, şovăitor şi alunga din minte acel mare semn de 
întrebare care îl obseda: 

"Mă voi duce sau nu la Florenţa?" 

Aşa trecură câteva zile. Anul se sfârşi într-o linişte relativă. 
Cu toate acestea, la 3 ianuarie, se află că Mayenne adunase o 
armată şi se îndrepta spre Paris, aclamat de-a lungul drumului 
de populaţia revoltată. Crillon avea o trupă de aproape zece mii 
de oameni, instalaţi în tabără lângă Blois. Se pregătea să fie 
gata pentru orice eveniment... dar regale tot nu se înapoia. 

Totuşi, când la 5 ianuarie, dimineaţa, Pardaillan cobori în 
sala cea mare a hanului ca mai pe urmă să se ducă la castel, 
unde mergea în fiecare zi să-l vadă pe Crillon, află că regele 
sosise peste noapte. Cel puţin acesta era zvonul care se 
răspândise în han. Pe când se pregătea să iasă, văzu că intră pe 
uşa din fund a sălii, care era legată de scara de la primul etaj, 
un călugăr care, cu gluga trasă peste obraz, înainta spre uşa de 
ieşire. 

"Mi se pare cunoscută silueta asta!" îşi spuse Pardaillan, 
tresărind. 

Şi se aşeză în faţa călugărului, care traversa sala. Călugărul 
se opri o clipă, apoi murmură: 

— Vino... 

Pardaillan recunoscu glasul lui Jacques Clement! 

"Drace! se gândi el. Cred c-o să asist la un eveniment de 
seamă. Sub rasa asta de dimie există poate un pumnal care, 
luând contact cu pieptul lui Valois, ar putea foarte bine să 
schimbe istoria monarhiei. Trebuia să văd una ca asta!" 

Şi porni în urma lui Jacques Clement, care ieşise. In piaţă, la 
douăzeci de paşi de portalul castelului, Jacques Clement se opri. 

— Aşadar, zise Pardaillan intrând în vorbă cu el, te-ai 
înapoiat la Blois? 

— Nu m-am înapoiat, zise călugărul cu glas sumbru. Nu m- 
am îndepărtat nici o clipă de camera mea. Ştiam că te afli în 
han, dar am vrut să fiu singur... Pardaillan, a sosit ceasul!... 


Nimic şi nimeni nu mă va putea împiedica să-l ucid pe Valois în 
dimineaţa asta. De cincisprezece zile îi pândesc întoarcerea... În 
sfârşit, Dumnezeu mi-l trimite!... Şi tot Dumnezeu a vrut să 
rămâi şi domnia-ta în Blois, spre a mă ajuta... Pardaillan, trebuie 
să mă ajuţi să intru în castel. Prezintă-mă lui Crillon, drept unul 
dintre prietenii domniei-tale, fă ce crezi de cuviinţă, dar trebuie 
să intru... 

— Aşadar te bizui pe mine pentru a te ajuta să-l ucizi pe 
rege? 

Pardaillan deveni grav şi stătu o clipă pe gânduri, nu asupra 
hotărârii pe care avea s-o ia, ci asupra felului de a-i comunica lui 
Jacques Clement această hotărâre. 

— Dragul meu prieten, spuse el în cele din urmă, ascultă- 
mă bine. Dacă mi-ai fi spus: "Peste puţină vreme o să mă bat în 
duel, vrei să stai de partea mea, în faţa martorului adversarului 
meu", ţi-aş fi răspuns: "Foarte bine, hai să ne încăierăm cu 
necunoscutul ăsta". Dacă ai fi atacat, chiar şi de către zece regi, 
şi dacă m-ai chema în ajutor, aş sări asupra lor cu toate forţele 
şi, dacă Valois s-ar afla printre ei, poate s-ar căi că a ridicat 
mâna asupra domniei-tale. Dar îmi ceri să te duc de mână până 
la acela pe care vrei să-l ucizi. Asta îmi tulbură obiceiurile... 

— Nu vrei? 

— Să te ajut într-un asasinat, nu! 

Jacques Clément rămase încremenit. 

— Ce blestem! murmură el deodată printre dinţi. 

Chiar în clipa aceea, Pardaillan îl văzu pe Crillon cum ieşea 
pe sub portal şi se îndrepta repede spre el. 

— II cunoaşteţi pe sfinţia-sa? îl întrebă căpitanul când 
ajunse lângă cavaler. 

— II cunosc, răspunse Pardaillan. 

— Este de ajuns, continuă Crillon. Părinte, adăugă el 
întorcându-se spre Jacques Clement, duhovnicul nu se află în 
castel. Regina-mamă este bolnavă şi doreşte să i se aducă pe 
loc un duhovnic. Urmaţi-mă, vă rog... 

Jacques Clement îl prinse de braţ pe Pardaillan, care 
rămăsese uluit, şi, cu un glas care îl făcu să se înfioare, îi şopti: 

— Dumnezeu mi l-a scos în cale! 

Şi călugărul îl urmă pe Crillon cu paşi grăbiţi. 

Jacques Clement intră în castel în urma lui Crillon, care se 
îndreptă iute spre apartamentul Caterinei de Medici, situat la 


parter. 

Lucru straniu: nimeni nu părea să se preocupe de boala 
bătrânei regine, care, totuşi, era probabil destul de gravă, dacă 
bolnava ceruse să i se aducă un duhovnic. 

Era înspăimântătoare această nepăsare a tuturor în faţa 
agoniei  Caterinei de Medici. Numai Ruggieri îi rămăsese 
credincios până la capăt. 

Femeia aceasta, care făcuse să tremure Franţa întreagă, 
care ţinuse în mâinile sale soarta regatului, se stingea acum fără 
ca nimeni să se gândească la ea... 

Jacques Clement, apropiindu-se de apartamentul reginei, 
observă limpede desăvârşita singurătate şi nepăsare, care o 
înconjurau pe regina cea bătrână, pe când restul castelului 
răsuna de zăngănitul armelor, de zgomotul discuţiilor şi chiar de 
hohote de râs. 

Crillon îl introduse pe călugăr într-o încăpere întunecoasă, 
în care domnea o tristeţe fără margini. Deşi afară era ziuă, 
draperiile erau lăsate şi o lumânare de ceară se topea pe 
cămin... 

După câteva clipe, călugărul văzu un pat... şi, în patul 
acela, o femeie bătrână, zbârcită, palidă, care îl privea cu ochii 
ei mari şi luminaţi de o lucire stranie. 

În jurul patului plutea parcă o magnifică iradiaţie de teroare 
şi întunecimea îngrămădită în colţuri vibra de groază.. Dar 
Jacques Clement era acum nesimţitor la frică. Se gândea doar 
atât: 

"Mama lui Henric al Ill-lea este pe moarte şi acela care o 
vede murind este fiul Alicei de Lux..." 

Totuşi, o mişcare a reginei bătrâne îl trezi brusc din visare. 
Mişcându-şi mâna slăbită, cu un gest lent Caterina îi făcea semn 
să se apropie. Şopti: 

— Mai aproape, părinte, mai aproape... 

El înainta cu paşi domoli şi se opri foarte aproape de ea, la 
căpătâiul patului. Caterina de Medici îl privi şi, răsuflând 
şuierător, spuse mai departe: 

— Nu eşti duhovnicul castelului... 

— Nu, doamnă, duhovnicul lipseşte. Treceam din întâmplare 
şi am fost chemat... 

— Dar fiul meu? întrebă muribunda. Unde este fiul meu? 

— Regele este la Amboise, doamnă... 


Bătrâna rămase tăcută o clipă, cu ochii închişi. Pe sub 
pleoapele-i strânse picurau lacrimi, care alunecau pe brazdele 
creţurilor de pe obraz... Şi spuse: 

— N-am să-l mai văd deci?... Mor şi fiul meu nu-i aici... 

Apoi începu să vorbească iute, cu glas abia lămurit. 
Călugărul, aplecat asupra ei, nu putu prinde din zbor decât 
câteva cuvinte, mai degrabă nume... 

— Diane de France... Montgomery... nu-i adevărat... şi-apoi, 
domnia-ta, Coligny... nu vreau... ascultă, Maurevert... 

Jacques Clement asculta cu nesat. Deodată, Caterina se 
opri. Deschise mirată ochii şi, căutându-şi loc între perne, într-o 
revenire a energiei vitale, întrebă pe ton aspru: 

— Ce-am spus? 

— Nimic, doamnă, răspunse călugărul. Aştept ca 
majestatea-voastră să  binevoiască a-mi mărturisi tainele 
sufletului său... 

Bătrâna regină se ridică, scuturată de un fior prelung. Ţintui 
asupra duhovnicului o privire arzătoare şi rosti: 

— Părinte, dacă mă căiesc de greşelile mele, Dumnezeu o 
să mă ierte?... 

— Dacă le veţi mărturisi, da! 

— Atunci ascultă-mă, dacă aşa trebuie. 

Călugărul se  reculese, rămase nemişcat, aplecat pe 
jumătate, pentru a primi mărturisirea de pe urmă a reginei. 

— Uite, zise muribunda într-un horcăit, cu un glas care abia 
se auzea, am ucis sau am poruncit să fie ucişi vreo câteva duzini 
de amărâţi, care se încăpăţânau să-mi nesocotească părerile... 
securea, funia, temniţele umede, otrava... am fost nevoită să 
mă folosesc de toate mijloacele acestea. Mărturisesc că aş fi 
putut evita toate omorurile acestea, dar numai în dauna bunei 
guvernări a statului... 

— Treceţi peste asta, doamnă, spuse călugărul, sunt 
fleacuri... 

Caterina tresări de bucurie. Continuă cu o mai mare 
şovăială: 

— Montgomery l-a ucis pe soţul meu, Henric al Il-lea... 
Mărturisesc că acea lovitură de lance nu se datora întru totul 
întâmplării... 

— Augustul soţ al măriei-voastre, regele, v-a făcut să 
suferiţi o mulţime de umilinţe. Oricât de mare ar fi crima, ea 


poate fi cuprinsă cu mintea şi cred că puteţi trece la alte 
evenimente... 

Caterina răsuflă uşurată. 

— Jeanne d'Albret, continuă ea, a murit de nişte friguri care 
au cuprins-o pe nepusă masă în palatul Luvru. Mărturisesc că, 
dacă nu i-aş fi trimis o anumită cutie de mănuşi, frigurile nu i-ar 
fi adus poate moartea... 

— Mai departe, doamnă! o dojeni călugărul. 

— Fiul meu, gâfâi muribunda, fiul meu Carol al IX-lea ar fi 
trăit poate vreme îndelungată dacă n-aş fi ars de nerăbdare să-l 
văd pe Henric pe tron... 

Un suspin se opri pe buzele reginei în timp ce rostea 
numele lui Henric... 

— Coligny! continuă ea cu un glas şi mai slăbit, şi mai 
îndepărtat. O! Cât de mulţi oameni sunt în jurul lui. Cu sutele... 
părinte... cu miile... eu i-am trimis la moarte... dar numai pentru 
a salva Biserica! 

— Şi, mai departe? întrebă călugărul. 

— Asta-i tot! horcăi Caterina, a cărei minte se tulbura. Asta- 
i tot! 

— Mai departe! stărui călugărul îndreptându-şi spinarea. 

— Asta-i tot! Jur, gemea regina bătrână încercând să se 
ridice. Părinte, fie-ți milă de mine!... Fie-ţi milă, sau de nu, mor 
blestemată!... 

— Să mori deci blestemată! răcni călugărul. Să mori 
blestemată, sub ochii mei! Să mori fără să ţi se ierte păcatele! 
Să mori spre a suferi chinurile veşnice ale pedepsei veşnice!... 

— Milă! imploră regina într-un suspin de agonie. Ce zice 
călugărul ăsta?... Blestemată! Afurisită! 

—  Afurisită şi blestemată pe vecie! Căci, dintre toate 
crimele, mai numeroase decât firele de nisip despre care 
vorbeşte Evanghelia, dintre toate fărădelegile care fac din 
sufletul tău un adevărat iad de demenţă, ascultă, regină! ai 
uitat-o pe cea mai hidoasă, pe cea mai cumplită!... 

— O! urlă regina, înnebunită de groază şi de nelinişte. Cine 
eşti?... In numele cărei stafii ai venit?... Ce vrei să-mi vesteşti?... 

— Ce-ţi vestesc eu? tună călugărul, mai livid decât mu- 
ribunda. lată ce-ţi vestesc: că fiul tău, preaiubitul tău Henric, o 
să moară!... O să moară de mâna mea! O să moară blestemat 
ca şi tine!... 


Un strigăt sfâşietor, demenţial, ţâşni de pe buzele muri- 
bundei. Încercă. Într-o supremă sforţare, să se năpustească 
asupra călugărului, dar căzu la loc, horcăind de moarte. 

— În numele cui vin? continuă călugărul, care ajunsese în 
culmea exaltării. În numele uneia dintre victimele tale! Cea mai 
frumoasă! Cea mai nevinovată! Aceea căreia i-ai sfărâmat 
inima, aceea pe care ai asasinat-o în cele mai cumplite chinuri... 
Alice de Lux!... Cine sunt eu? spuse mai departe Clement dându- 
şi pe ceafă gluga. Priveşte! Sunt singurul om care ar putea să-ți 
refuze iertarea, să te declare blestemată şi afurisită în numele 
lui Dumnezeu cel viu şi să te ducă de mână până la porţile 
iadului. Caterina de Medici, eu sunt acela care face dreptate! Eu 
vreau să-mi răzbun mama! Sunt Jacques Clement, fiul Alicei de 
Lux!... 

Un țipăt şi mai înspăimântător ieşi din gâtlejul bătrânei 
regine... Într-un spasm al agoniei, se ridică aproape dreaptă, 
căzu iarăşi pe pat, cu chipul schimonosit de delirul unor 
frământări fără nume. Bâigui: 

— Doamne... eşti mare... eşti drept!... Doamne, mi-am 
meritat ispăşirea! Doamne, mor... mor blestemată... 

O tresărire slabă scutură trupul reginei. Apoi rămase 
nemişcată pentru totdeauna. Caterina de Medici murise... 


Henric al Ill-lea sosi în Blois a doua zi. Când i se aduse la 
cunoştinţă moartea mamei sale, răspunse: 

— A! Da? Păi, să fie îngropată. 

Un cronicar al timpului raportează că nu se îngriji deloc de 
funeralii şi că, în timpul nopţii, ea fu aruncată ca un stârv (sic) 
într-o barcă. O groapă a fost săpată într-un colţ uitat şi acolo a 
fost înhumată regina. Abia în 1690 corpul ei a fost scos de acolo, 
transportat la Saint-Denis şi aşezat în mormântul magnific pe 
care Caterina şi-l construise în bazilică. 


Când văzu că bătrâna regină murise, Jacques Clement ieşi 
din camera funebră. În aceeaşi clipă în încăpere intră un bărbat, 
îngenunche lângă pat şi începu să hohotească... Era Ruggieri... 
Singurul care o iubise pe Caterina. În seara aceleiaşi zile, 
astrologul părăsi oraşul Blois şi nimeni nu mai află nimic despre 
el. 


Jacques Clément ieşi din castel fără nici o piedică. În piaţă îl 
găsi pe Pardaillan, care nu-i puse nici o întrebare, ci se mulţumi 
să-i spună: 

— Regele nu e în Blois... 

— Ştiu: încă se mai află la Amboise, zise Jacques Clement. 

— Da! Însă ceea ce nu ştii şi ceea ce mi-a spus Crillon 
adineauri este că armata regală porneşte în marş spre Paris şi 
încearcă să se întâlnească în cale cu armata lui Mayenne. 

— Am să mă duc deci la Paris, rosti simplu călugărul. 

Pardaillan se întoarse, dus pe gânduri, la "Hanul Castelului". 
Câteva minute mai târziu, ieşea din han, trăgându-şi calul de 
căpăstru.  Crillon, instalat sub portalul castelului spre a 
preîntâmpina vreo mişcare a târgoveţi-lor, îl văzu şi veni spre el. 

— Plecaţi?... 

— Plec! răspunse Pardaillan. Mă plictisesc aici şi o călătorie 
pe drumul mare poate o să mă distreze. 

— Rămâneţi! Regele o să vă dea comanda unui regiment. 

— Ei, mi-e greu mie să mă conduc pe mine însumi, dar... 

— Adio, deci! Unde vă duceţi?... 

— Chiar aşa! De fapt, unde mă duc?... 

Îşi scoase pălăria şi o ridică în aer, ţinându-şi braţul drept în 
sus. 

— Cunoaşteţi roza vânturilor? zise el. Faceţi acest gest de 
prietenie faţă de mine şi spuneţi-mi în care parte împinge vântul 
pana pălăriei mele. 

— Ei, ei! rosti bravul Crillon, cu ochii căscaţi de mirare. 

— Spuneţi-mi dar... 

— Să vă spun, deci... lată, în partea aia, e Parisul... dincolo, 
Orleans... acolo Tours... iar în partea... domnule de Pardaillan, 
pana pălăriei domniei-voastre se apleacă spre Italia. 

— Spre Italia? zise Pardaillan cu un râs straniu. Ei bine, şi de 
ce nu? Hai să mă duc în Italia! 

Şi Pardaillan, după ce îşi aşeză pălăria pe cap, îi strânse 
mâinile bravului căpitan, săltă uşor în şa şi se îndepărtă 
fluierând un marş de pe vremea regelui Carol al IX-lea. 


XXXIX 
CHELTUIELILE DE DRUM ALE LUI PARDAILLAN 


Pardaillan părăsise oraşul Blois în momentul când Henric al 


III-lea se apropia de el, înapoindu-se de la Amboise. 

A Cavalerul pleca animat de un soi de voioşie, fără remuşcări. 
Işi încheiase două vechi socoteli de ură care, vreme de 
şaisprezece ani, îi apăsaseră viaţa: ducele de Guise ucis în luptă 
dreaptă, şi Maurevert mort în pădurea Marchenoir. 

Incepea să se regăsească. Simţea cum renaşte. Trăgea 
aerul adânc în plămâni şi se îmbăta de bucuria de a umbla liber, 
independent de tot şi toate, doar la bunul plac al fanteziei sale. 

Imboldindu-şi câteodată calul cu un plescăit din limbă, 
mergea pe drumul care, pornind din Blois, se îndrepta spre 
Beaugency, Meung şi Orleans, pe malul drept al Loarei. Ajuns la 
Orleans, Pardaillan se îndreptă direct către palatul Angoulême. 
Cu inima zvâcnind se apropia de casa prietenoasă, unde avea 
să-l revadă pe tânărul duce de care se legase mult, pe Violette 
pe care o smulsese din ghearele morţii şi pe suava Marie 
Touchet, de care îl lega farmecul amintirilor sale din tinereţe. 

Era o casă de cărămizi roşii cu ancadramente de piatră 
albă, cu balcoane de fier forjat, grațios rotunjite. 

Pardaillan descălecă în curte. La un semn făcut de un 
străjer elveţian, doi lachei alergară să-i ia calul şi să-l ducă în 
grajduri. Abia atunci elveţianul acestui ospitalier palat se 
interesă de numele vizitatorului. 

Fără să răspundă, cavalerul privea în jurul său, când, din 
canatul unei uşi, apăru un uriaş, purtând o livrea superbă plină 
de fireturi, umflat de grăsime, cu braţe groase ca nişte pulpe şi 
pulpe groase ca nişte trunchiuri de coloană. Zărindu-l pe 
Pardaillan, uriaşul îşi scoase pălăria, se apropie dând toate 
semnele unei respectuoase jubilări şi, cu un glas de bas, strigă: 

— Să mă ierte Dumnezeu!... Dar e chiar domnul cavaler de 
Pardaillan în carne şi-n oase!... 

Pardaillan se uită la acest fenomen fără să-l recunoască. 

— Este cu putinţă ca domnul cavaler să nu mă recunoască? 
continuă fenomenul. Mai cu seamă că am luptat împreună. Şi- 
am tras nenumărate lovituri de spadă! La capela Saint-Roch, la 
mănăstirea Montmartre, la hanul "Deviniere" pe mulţi i-am făcut 
harcea-parcea şi i-am pus pe fugă! 

— M-am prins! zise Pardaillan. Te recunosc după glas, 
domnule de Croasse. Cu câteva luni în urmă erai foarte slab, pe 
când acum... 

— Da, răspunse Croasse în chip firesc, casa este bună, 


mulţumesc lui Dumnezeu. S-au dus vremurile când înghiţeam 
săbii, sau pietre, sau câlţi în flăcări. Acum înfulec pulpe de 
căprioară, hălci de mistreţ, ciozvârte bune de... 

Pardaillan îl asculta cu o bunăvoință răbdătoare. Fără 
îndoială că l-ar fi ascultat multă vreme dacă un al doilea uriaş, 
dar, de data asta, un uriaş slab, n-ar fi apărut pe neaşteptate: 
era Picouic. 

— Domnule cavaler, zise el înclinându-se, binevoiţi să 
iertaţi flecăreala acestui imbecil pe care viaţa de huzur l-a 
îndobitocit de tot şi care îl lasă să stea în curte pe cel mai bun 
prieten al monseniorului. 

Prevenitor, Picouic îi arătă drumul lui Pardaillan şi îl lăsă pe 
Croasse pradă sarcasmelor  elveţianului de gardă. Deci, 
Pardaillan, urmându-şi călăuza, străbătu un vast salon de 
onoare, având pe peretele central un portret în picioare al 
regelui Carol al IX-lea, urcă o scară frumoasă de stejar ceruit şi 
intră într-o încăpere mică, plină de parfumul unei fel de 
intimitate fermecătoare. 

Un bărbat tânăr, care scria la o masă mică, cu spatele la 
uşă, se ridică repede, se întoarse, palid de tot, spre cavaler, 
rămase o clipă nemişcat, apoi alergă şi i se aruncă în braţe. 
Pardaillan care, uşor mişcat de această bucurie vizibilă, de 
această fericire şi prietenie, îl îmbrăţişă şi el zdravăn. 

— În sfârşit, ai venit! exclamă Charles d'Angoulême. Dragul 
meu prieten... fratele meu bun... fratele meu mai mare, ai venit 
în sfârşit să contempli o fericire care este opera domniei-tale!... 

— Ca să zic aşa, răspunse cavalerul zâmbind, treceam prin 
Orleans, venind dintr-un pustiu şi mergând spre alt pustiu... şi- 
am vrut să mă opresc într-o oază... 

Tânărul duce se îndepărtase strigând şi, după câteva 
minute, intră Violette, roşie de emoție, se apropie de Pardaillan 
şi îi întinse fruntea, murmurând: 

— Nu mai lipseşte aşadar nimic pentru ca nobilul meu soţ şi 
eu însămi să fim fericiţi, căci, iată, aţi venit!... 

Pardaillan, mai emoţionat şi mai mirat în fond decât ar fi 
vrut să fie de această explozie de gratitudine şi de prietenie 
frăţească, o sărută pe amândoi obrajii pe tânăra şi graţioasa 
femeie. În aceeaşi clipă apăru Marie Touchet, mama lui Charles, 
şi, pe când Pardaillan făcea o plecăciune adâncă, ea făcu trei 
paşi repezi, îl prinse în braţe şi, cu lacrimile în ochi, îl strânse la 


piept, rostind: 

— Sunt fericită, fiul meu drag, fericită că-ţi pot spune cu 
glas tare ceea ce-i spun în şoaptă lui Dumnezeu în rugăciunile 
mele din fiecare seară: "Domnul să-l apere pe ultimul 
reprezentant al cavalerilor de altădată!" 

Şi, întorcându-se spre un alt portret al lui Carol al IX-lea, 
mai mic decât acela din salon, adăugă cu un suspin: 

— Din păcate el nu-i aici să-i mulţumească salvatorului 
copilului său. Dar am să te iubesc pentru amândoi, cavalere! 

— Doamnă, spuse cavalerul încercând să-şi ascundă pu- 
ternica bucurie care i-o dădea această mişcătoare clipă, 
doamnă, mă socot răsplătit regeşte, pentru că văd o rază de 
fericire în ochii domniei-voastre şi un zâmbet pe buzele domniei- 
voastre... 

După primele momente de efuziune, cele patru personaje 
luară loc în fotolii şi Pardaillan, copleşit de întrebări, fu nevoit să 
povestească ce i se întâmplase de la scena din mănăstirea 
Montmartre. O făcu pe tonul lui simplu, care îi înfrumuseţa atât 
de mult povestirile, istorisi moartea lui de Guise, aceea a lui 
Maurevert şi, în sfârşit, pe aceea a Caterinei de Medici, dar nu 
suflă nici o vorbă despre Fausta. 

Seara se dădu un banchet de gală, la care au fost poftiţi 
seniorii notabili din Orleans. La masă, Pardaillan, în pofida 
opoziţiei sale, a fost aşezat în fotoliul stăpânului casei. 

A fost o seară de neuitat. Dar, a doua zi, când Charles 
d'Angoulême intră în camera cavalerului să-l anunţe că 
pregătise în cinstea sa o partidă de vânătoare, Pardaillan 
răspunse că se pregătea să plece. 

— Să pleci? exclamă tânărul duce pălind. Desigur doar 
pentru câteva ceasuri... Căci vei rămâne cu noi, nu-i aşa? Te vei 
stabili la noi... De acum înainte nu ne vom mai despărţi... 

— Poate că, într-o bună zi, o să-ţi cer o mai îndelungată 
ospitalitate, răspunse Pardaillan. Pentru moment însă trebuie să- 
mi iau rămas bun... 

Nici implorările Măriei Touchet, nici lacrimile Violettei nu 
izbutiră să-l reţină pe cavaler. Pardaillan, puternic emoţionat, le 
strânse mâinile, spunând: 

— Da, da, prietenii mei dragi, vă făgăduiesc că, dacă 
vreodată am să mă simt amărât, o să vin aici să-mi aşez capul şi 
să caut mângâierea ' zilelor mele de bătrâneţe... 


Îi strânse în braţe şi plecă. 

— Acum, murmură el când se îndepărtă, pot să mă laud că 
am văzut cu ochii mei ceea ce înseamnă fericirea. 

Către ora prânzului se opri la un han spre a mânca şi a-şi 
odihni calul. Scormonind în cingătoarea de piele, constată că nu- 
i mai rămăseseră decât şapte scuzi de câte şase livre pentru a 
face călătoria la care pornise. 

— Drace! mormăi fel, făcând o strâmbătură. Şi cu banii 
ăştia trebuie să ajung până la Florenţa... şi să mă mai şi întorc!... 

Şi, cum scotoci după ceva şi sub oblâncul şeii, găsi acolo o 
cutie destul de voluminoasă, care conţinea o miniatură, o 
scrisoare şi cinci fişicuri de monede. Pardaillan desfăcu fişicurile 
şi constată că erau de câte două sute de scuzi de aur fiecare. 
Privi miniatura: era portretul Mariei Touchet, de pe vremea când 
locuia în strada Barres. Portretul era aşezat într-o ramă de aur 
vechi, în care erau montate douăsprezece diamante: un dar al 
lui Carol al IX-lea. Pardaillan deschise atunci scrisoarea şi iată ce 
citi: 

"Pleci într-o călătorie lungă. Fiul meu drag, inima mi-a spus 
că am dreptul să mă ocup de cheltuielile domniei-tale de 
călătorie, aşa cum, în alte împrejurări, m-am ocupat de 
cheltuielile de călătorie ale celuilalt fiu al meu, fratele domniei- 
tale, Charles. În ce priveşte portretul, el mi-a fost dăruit în acel 
an 1572, pe care domnia-ta poate l-ai dat uitării, dar care va 
rămâne veşnic întipărit în memoria mea. Este cea mai dragă 
dintre toate amintirile mele. Este cea mai dragă dintre toate 
amintirile care mă leagă de acela pe care l-am iubit. ŢI-l 
dăruiesc, deoarece îţi era destinat ca fiind, după inima mea, 
copilul meu mai mare. Adio, dragul meu fiu. Ar fi o mare bucurie 
şi mângâiere pentru mine să te revăd înainte de a muri... 
Gândeşte-te la asta! Şi Dumnezeu să te aibă în pază, aşa cum 
ne-ai păzit pe noi toţi... 

Pardaillan rămase o oră, cu scrisoarea în mână, în ungherul 
din grajd unde se afla, absorbit într-o visare adâncă. Băiatul de 
la han care veni să-i spună că masa era gata, îl văzu nemişcat, 
cu capul plecat în piept şi lacrimi în ochi. 


XL 
PALATUL RIANT 


Pardaillan sosi la Florenţa pe la sfârşitul lui aprilie, ceea ce 
dovedeşte că mersese pe ocolite — alegând drumul cel mai 
lung, dar şi cel mai amuzant. A călători pentru el era adevărata 
bucurie: a se deplasa dintr-un loc în altul nu însemna decât 
scopul secundar al călătoriei... 

A doua zi după ce sosise, se duse la palatul despre care îi 
vorbise Fausta. Găsi la poartă un fel de elveţian care îl întrebă 
dacă el era ilustrul domn de Pardaillan. Cavalerul răspunse că, 
într-adevăr, avea onoarea să fie domnul de Pardaillan, deşi 
habar n-avea dacă era ilustru. La care bravul paznic al palatului 
nu mai spuse nimic, dar, îndreptându-se spre un dulap pe care îl 
deschise, scoase dintr-un sertar o scrisoare cu peceţi, pe care 
cavalerul o desfăcu pe loc. Ea nu conţinea decât aceste patru 
cuvinte: 


"Roma. Palatul Riant. — Fausta." 


Fausta îl aştepta deci la Roma! 

"Ce dracu am venit să fac în Italia? mormăia, el în sinea sa, 
a doua zi, călătorind pe un drum frumos, plin de miresmele 
îmbătătoare ale primelor flori şi inundat de razele soarelui de 
mai. Ei, cine mă împiedică să-mi întorc calul şi s-o pornesc 
înapoi spre Orleans, unde să stau toată iarna la căldură, cu 
picioarele la vatră, toamna să vânez cerbi şi căprioare, iar vara 
să-mi scriu memoriile la umbra teilor bătrâni?" 

Pardaillan izbucni în râs la ideea de a-şi scrie memoriile. 
Avea totuşi să şi le scrie, spre marea plăcere a cititorilor cărora 
le va veni în minte să le frunzărească, şi spre marea bucurie a 
autorului acestei povestiri, care avea să afle în ele pagini 
preţioase. 

Pardaillan îşi făcu intrarea în Roma într-o superbă seară, în 
14 mai 1589. Trase la hanul Franc-Parisien, cuvinte care, scrise 
în franceză pe firmă, îi părură de bun augur. Hangiul, într- 
adevăr, era un francez şi jumătate, adică parizian de pe strada 
Montmartre. Se stabilise de cincisprezece ani la Roma, unde 
făcea încet avere dându-le romanilor să mănânce din bucătăria 
pariziană, şi francezilor care picau la el din bucătăria romană, 
ceea ce, pretindea el, trebuia să ducă fără greş, mai devreme 
sau mai târziu, la o alianţă între locuitorii din Paris şi cei din 
Roma. 


Cavalerul dormi neîntors până la ora opt de dimineaţă, se 
îmbrăcă cu grijă şi, după ce mâncă, se interesă cam pe unde s- 
ar afla Palatul Riant, unde Fausta îi dăduse întâlnire. Hangiul îi 
arătă drumul pe care trebuia să meargă până acolo şi adăugă: 

— Un monument care fără doar şi poate a fost foarte 
frumos la vremea sa, dar care cade în ruină. De pe vremea 
Lucreţiei Borgia este nelocuit! 

Dar Pardaillan şi pornise la drum şi, mergând pe o stradă 
paralelă cu Tibrul, curând se pomeni în faţa Palatului Riant, 
edificiu magnific, strălucitor şi întunecat ca un capriciu al 
Lucreţiei Borgia, împodobit cu statui şi basoreliefuri, care îi 
sporeau splendoarea, şi acoperit de praf, cu ferestrele închise, 
marea curte exterioară pustiită şi poarta zidită. 

— Mi se pare, murmură Pardaillan, că asta e un fel de copie 
a Palatului din insula Cité... Măcar de n-aş găsi şi aici o sală de 
tortură, şi nici o vârşă de fier!... 

Cum şedea aşa, destul de încurcat, pentru că poarta era 
zidită, un bărbat trecu pe lângă el, îl atinse uşor cu cotul şi îi 
şopti: 

— Urmaţi-mă... 

"Se pare că sunt aşteptat!" îşi spuse Pardaillan, care se luă 
după om fără să spună o vorbă, asigurându-se în acelaşi timp că 
spada era la locul ei, la cingătoare. 

Omul se strecură printr-un soi de gang îngust care 
mărginea Palatul Riant în partea lui dreaptă şi dădea spre Tibru. 
Pe la mijlocul gangului, dispăru pe o uşă joasă şi Pardaillan intră 
pe urma lui. Unul mergând în faţă şi celălalt urmându-l, 
nescoţând nici o vorbă, străbătură un coridor lung şi ajunseră în 
sfârşit într-un vestibul imens care, evident, ocupa tot parterul 
dinspre faţadă. Nu era decât un deşert de marmură, populat de 
statui impasibile care, toate, suferiseră de pe urma furiei popu- 
lare, întrucât uneia îi lipsea un braţ, alteia capul. Lampadare 
stâlcite, cornişe sfârtecate, coloane prăbuşite, pereţi înnegriţi de 
urma flăcărilor păreau să indice că vreo dramă îşi desfăşurase 
acolo sumbrele-i peripeții. 

Pardaillan, mereu în urma călăuzei sale, pătrunse într-o 
parte a palatului unde se regăseau toată măreţia şi tot fastul 
grandios cu care îi plăcea să se înconjure prinţesei Fausta. Se 
opri şi, deodată, îşi dădu seama că omul care îl condusese 
dispăruse. Aşteptă deci, cu ochii fixaţi pe un tablou de Rafael din 


Urbino, care reprezenta o tânără de o frumuseţe strălucitoare, 
cu ochii negri, un surâs imperios, cu forme totodată delicate şi 
pline de maiestate: era portretul Lucreţiei Borgia... bunica 
Faustei. Cum stătea dus pe gânduri în faţa imaginii acestei fiice 
de papă, auzi în spatele său un zgomot uşor şi, în cadrul de 
catifea al unei portiere, văzu o tânără care îl contempla. Avea 
aceeaşi frumuseţe fatală, aceiaşi ochi plini de mister ca şi 
femeia din tablou... 

— O priveşti pe bunica mea? întrebă Fausta înaintând spre 
el, fără alt cuvânt de bun venit decât o uşoară înclinare a 
capului. Pe alte căi decât ale mele, cu mijloace mai sigure, ea a 
putut, timp de câţiva ani, să-mi realizeze visul. Ce viaţă 
îmbătătoare ar fi fost aici, dac-aş fi putut şi eu să urc pe culmile 
puterii şi dacă, sub oblăduirea unei spade invincibile, a unui 
bărbat puternic şi curajos între toţi, aş locui în palatul acesta ca 
o suverană de temut şi nu ca o proscrisă care se ascunde!... 

Fausta se aşezase într-un fotoliu şi, cu un semn, îl poftise şi 
pe Pardaillan să se aşeze. 

— Doamnă, spuse cavalerul, mi s-a părut că experienţele 
cumplite, prin care aţi trecut de cealaltă parte a Alpilor, v-au 
smuls pentru totdeauna din minte acel ferment de ambiţie care 
vă roade şi vă va ucide. La ce bun să te strădui atâta pentru a 
domina, adică pentru a aduce altora nenorocire? Mă opresc, 
doamnă, altfel aş avea aerul că ţin o predică. Din tot ce aţi spus 
adineauri nu vreau deci să rețin decât un singur lucru: că sunteţi 
aici, unde vă ascundeţi ca o proscrisă... Credeam că aţi încheiat 
pace cu Sixtus? 

Fausta clătină din cap cu o amărăciune disperată. 

— Intre mine şi Sixtus, zise ea, e o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Am crezut pentru o clipă că totul s-a isprăvit. Dar, 
punând piciorul pe pământul Italiei, am înţeles că rămăsesem 
nepoata Lucreţiei şi că nu puteam să uit nimic. Intr-adevăr, am 
fost înfrântă! Înfrântă, mai ales pentru că domnia-ta te-ai aflat în 
calea mea... Dar dacă n-ai mai fi împotriva mea! Dacă ai fi 
alături de mine! O! Aş reîncepe lupta... şi, de data asta, aş ieşi 
învingătoare... 

Fausta se opri o clipă, ca şi când ar fi aşteptat un cuvânt, un 
semn de încuviinţare. Dar Pardaillan rămânea de gheaţă. 

— In ce-l priveşte pe Sixtus, chiar dacă eu aş renunţa 
pentru totdeauna la luptă, el nu va renunţa la răzbunare. Te-ai 


întrebat de ce nu te-am aşteptat la Florenţa? 

— Nu mi-am pus nici o întrebare, doamnă, m-aţi aşteptat la 
Roma, am venit la Roma... chiar dac-ar fi fost la capătul lumii. 

Dacă Fausta l-ar fi cunoscut bine pe Pardaillan, această 
banală hiperbolă i-ar fi demonstrat tocmai răceala cavalerului. 
Dar, tresărind de bucurie, ea continuă cu glas pătimaş: 

— Dacă ceea ce spui este adevărat, mai pot spera încă. 
Împreuna, putem înfăptui lucruri mari. Dar, află mai înainte că, 
dacă am plecat din Florenţa, unde te aşteptam, am făcut-o 
pentru că eram hărţuită de zbirii lui Sixtus. La Florenţa, palatul 
meu a fost încercuit, eram pe punctul de a fi prinsă... şi am 
fugit. 

— Şi aţi căutat refugiu tocmai la Roma! 

— Da, răspunse simplu Fausta. Voi fi căutată peste tot, dar 
nu şi în umbra castelului Sant'Angelo. Sixtus şi-a aruncat 
privirile departe pentru a ghici unde m-am ascuns şi- 
atunci va uita să privească la picioarele sale. 

— Bine jucat! zise Pardaillan, care nu-şi putu stăpâni râsul. 

Şi, cu toate acestea, lucru ciudat! nu se simţea în apele lui. 
Femeia aceasta, într-adevăr foarte frumoasă, fecioara asta 
prea fecioară şi prea puţin femeie, care fusese învinsă, medita la 
vreo cumplită răzbunare; femeia asta pentru care, pe podul de 
la Blois, el simţise, chiar dacă doar pentru o clipă, că îi bate 
inima... ei bine, Fausta nu-i inspira acum decât un soi de 
repulsie. 

— Cavalere! rosti mai departe Fausta cu blândeţe. Când am 
aflat că l-ai ucis pe ducele de Guise, când am înţeles că eşti una 
dintre forţele naturii împotriva căreia nu se poate face nimic, am 
crezut că destinul meu s-a încheiat. Pe podul de la Blois am vrut 
să mor, dar m-ai smuls din ghearele morţii. In ceasul acela, 
cavalere, între noi s-a petrecut, un lucru grav... şi, pe temelia 
acelui eveniment, mi-am refăcut viitorul. Nu protesta, taci... 
După ce voi isprăvi de vorbit, vei spune da, sau nu... 

Fausta se reculese un minut, apoi, aţintindu-şi privirea de 
foc asupra cavalerului, spuse: 

— lată despre ce este vorba. Pretutindeni, în Italia, am 
prieteni puternici. Răspândiţi, împrăştiaţi, descurajaţi de triumful 
lui Sixtus. vor deveni o formidabilă armată, gata să facă orice, 
dacă repurtez aici o singură victorie. La Roma, două mii de 
oameni înarmaţi sunt gata să formeze primul nucleu al acestei 


armate şi mai am oamenii mei până şi în castelul Sant'Angelo. 
Dacă Sixtus moare... sau pur şi simplu dacă pun mâna pe el, 
dacă îl ţin prizonier aici, devin stăpână absolută pe situaţie. 
Cavalere, mă bizui pe domnia-ta să-l prinzi pe Sixtus în Vatican, 
să-l faci prizonier de război şi să mi-l aduci aici. Nu-ţi vor lipsi 
nici banii, nici oamenii pentru a duce la bun sfârşit această 
încercare. Ţi se pare cu putinţă? 

— Totul este posibil, doamnă. 

— Bine, zise Fausta, ai cărei ochi se ilumină ca de un fulger. 
După ce Sixtus va fi prins, împreună cu cei două mii de ostaşi ai 
mei, veţi ţine Roma în mână, iar eu voi lua în stăpânire 
Vaticanul. Prietenii despre care ţi-am vorbit se vor reuni atunci şi 
fiecare mi-ar aduce contingentul său: după o lună vom avea în 
jurul Romei o armată pe care o evaluez la treizeci de mii de 
pedestraşi, cincisprezece mii de călăreţi şi patruzeci de tunuri. 
Cu această armată, cavalere, pot să mă înapoiez în Franţa şi să- 
mi iau o revanşă decisivă... Dar, această armată are nevoie de 
un conducător. L-am şi găsit, eşti domnia-ta... Ce spui despre 
toate astea? 

— Spun, doamnă, că totul este posibil, repetă Pardaillan, 
dar, de data aceasta, cu o atât de vizibilă răceală, încât Fausta 
simţi cum o înspăimântătoare îndoială îi muşcă inima. 

Rămase câteva clipe căzută într-o reverie sumbră. Apoi, rar, 
vorbi mai departe: 

— Tot eşafodajul acesta este construit pe un sentiment... 

"Am ajuns la punctul nevralgic, atenţie!" se gândi 
Pardaillan. 

Fausta se ridică. Tremura uşor din tot trupul. Era palidă.În 
sfârşit, luând brusc o hotărâre, spuse: 

— Cavalere, totul depinde de răspunsul pe care ai să mi-l 
dai. Nu vreau să-mi dai pe loc acest răspuns. Revino peste trei 
zile şi vom sta de vorbă. Dacă vei spune da, triumful meu şi al 
domniei-tale sunt asigurate. Dacă vei spune nu, înapoiază-te în 
Franţa şi ne vom despărţi pentru totdeauna. ...O! Acum taci... 
trei zile... Încă trei zile de visuri... 

Era gata să se lase purtată de vorbe. Se stăpâni şi, cu un 
ton mai 'rece, adăugă: 

— Am nevoie de aceste trei zile pentru a lua ultimele 
hotărâri. Şi domnia-ta ai nevoie de ele pentru a chibzui înainte 
de a te angaja... peste trei zile, la căderea nopţii, cavalere... 


adio!... 

După aceste cuvinte, dispăru în spatele unei draperii şi 
Pardaillan o văzu intrând pe Myrthis, care îi făcu semn s-o 
urmeze. Se supuse, ameţit de ceea ce-i auziseră urechile. După 
câteva minute se pomeni în stradă şi se înapoie la hanul Franc- 
Parisien. 

— Ce dracu am venit să caut aici? murmură el când rămase 
singur şi se încuie în camera lui. Tigresa a rămas tot tigresă. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama... Trei zile! Aş face bine să profit de 
ele pentru a o lua la sănătoasa... Ei, dar aş avea aerul că fug! 

Între timp, Fausta se aruncase pe un pat şi. cu capul 
înfundat în perne, palidă de efortul pe care îl făcuse pentru a se 
stăpâni, murmură: 

— Nimic! Nimic! Nimic! Nici o tresărire, nici o clipire!... O, 
da! Să chibzuiască, deoarece este în joc viaţa lui! Să chibzuiască 
şi să se ferească! Deoarece, acum, eu îl am la mână!... 

Ce se petrecuse în Palatul Riant în aceste trei zile? Ce 
pregătiri se făcură? Ce porunci dădu Fausta?... In cea de-a treia 
zi, la parterul palatului era mare fierbere. Când se lăsă seara, cei 
douăzeci de servitori care erau închişi în palat, bărbaţi sau 
femei, ieşiră de acolo ca dintr-un loc ciumat şi se îndepărtară în 
mare grabă. În Palatul Riant nu mai rămaseră decât Fausta şi 
confidenta sa Myrthis. 

La căderea nopţii, Pardaillan, aşa cum făgăduise, se 
prezentă la uşiţa din gang şi fu introdus de Myrthis. Numai că, 
de data asta, urcă o scară tainică şi fu condus la primul etaj. 


XLI 
SFÂRŞITUL PALATULUI RIANT 


— Doamnă, zise Pardaillan când se află în prezenţa Faustei, 
vă datorez o explicaţie la fel de sinceră ca şi acelea pe care le- 
am mai avut în câteva rânduri. Încep prin a vă spune că mâine 
dimineaţă voi porni la drum spre a mă înapoia în Franţa. Acum, 
adaug că în timpul acestor trei zile m-am tot întrebat cu toată 
seriozitatea asupra ofertelor pe care aţi binevoit a mi le face şi, 
la toate întrebările mele, mi-am răspuns: nu. Am venit totuşi la 
domnia-voastră întrucât mi s-a părut, mai întâi pe podul de la 
Blois, şi mai apoi în coliba acelor pescari de pe Londra cărora le- 
aţi făcut un dar atât de preţios, mi s-a părut, ziceam, că 


înlăuntrul domniei-voastre s-a petrecut o răsturnare deplină şi 
că o rază de lumină a pătruns în sfârşit în bezna acestui suflet 
pe care nu-l înţeleg deloc. N-am văzut bine. N-am gândit bine. 
Am tras pe nedrept concluzia că aveam desigur o oarecare 
influenţă asupra spiritului domniei-voastre şi că, aducându-vă 
fratern înspre bunătate, aş putea evita multe nenorociri atât 
pentru domnia-voastră, cât şi pentru alţii. Nu, n-am să merg la 
castelul Sant'Angelo pentru a-l captura pe Sixtus. Nu, n-am să-i 
comand pe cei două mii de soldaţi plătiţi pentru a ţine Roma la 
bunul plac al domniei-voastre. Nu, n-am să fiu şeful armatei pe 
care plănuiţi s-o adunaţi. lată şi motivele: doamnă, nu pot să 
sufăr oamenii care se aşează în fruntea a cincizeci sau a şaizeci 
de mii de oameni pentru a jefui, a ucide, a pustii, a incendia, a 
străbate meleagurile ca nişte meteori în urma cărora nu mai 
rămân decât ruine. 

Motivele mele sunt firave şi o minte politică ca a domniei- 
voastre desigur că le dispreţuieşte. Totuşi acestea sunt motivele 
mele. Mai am şi altele. Şi, dacă trec de la planul general la cel 
simplu, dacă privesc faptele de arme pe care mi le propuneţi vă 
spun că nu pot să sufăr pregătirea unor capcane împotriva unui 
bătrân care nu-mi stinghereşte cu nimic nici viaţa, nici 
libertatea. Gâlceava lui cu domnia-voastră nu mă priveşte. Când 
am avut să mă răzbun pe de Guise, l-am pândit, l-am aşteptat şi 
i-am spus: "Apără-te...' Şi de Guise, doamnă, ca şi Maurevert, 
ştia să ţină o sabie în mână. Insă Sixtus! De ce, cu care drept, 
pentru care jignire, pentru care atentat împotriva mea să-i 
doresc răul? Imi mai rămâne să adaug încă două lucruri: că voi 
pleca fericit dacă ştiu că ne despărţim prieteni; şi, pe urmă, că, 
dacă sinceritatea mea vă va provoca ura, în ce mă priveşte n- 
am să fiu niciodată duşmanul domniei-voastre, fiind hotărât să 
uit şi vârşa de fier, şi oamenii lui de Guise trimişi pe urmele 
mele şi tot restul, spre a-mi aminti numai de podul de la Bois. 

Pardaillan se opri şi răsuflă uşurat. Sudoarea îi şiroia pe 
frunte. 

Fausta îl ascultase cu ochii închişi. Nici un fior nu tulbura 
marmura acestei frunţi pure, rămasă la fel de senină ca şi când 
ar fi auzit laudele vreunui curtean sau ale vreunui poet. Numai 
că, atunci când Pardaillan isprăvi de vorbit, ea deschise ochii şi, 
cu un gest plin de nepăsare, lovi un gong. Myrthis apăru de 
îndată. 


— Fă ceea ce ţi-am poruncit, îi spuse Fausta. 

Pardaillan observă că Myrthis devenise palidă şi că buzele 
ei fremătau de parcă ar fi vrut să răspundă. O privire 
fulgerătoare a Faustei opri răspunsul acesta gata să pornească. 
Myrthis aruncă o privire stranie asupra cavalerului, apoi se 
îndepărtă. 

Pardaillan îşi pipăi spada, jungherul şi se pregăti să facă 
faţă oricărui eveniment. Un gând rapid ca fulgerul îi lumină 
mintea şi îşi spuse că Fausta dăduse probabil porunca să fie 
ucis. Desigur, avea să vadă intrând vreo duzină de spadasini 
având sarcina să-l prefacă în mici fărâme... 

Fausta, cu urechile la pândă, păru să asculte un zgomot 
îndepărtat. 

— Doamnă, rosti Pardaillan cu glas sigur, dar scăzut şi 
ameninţător, care este porunca pe care slujitoarea domniei- 
voastre trebuie s-o împlinească? 

Fausta, în clipa asta, încetă să mai tragă cu urechea. 
Întoarse spre cavaler un obraz pe care acesta nu i-l recunoscu... 

Tot ceea ce patima dezlănţuită în inima unei femei poate 
arăta ca splendid şi înnebunitor, radios şi cumplit, se aprinsese, 
ba chiar arunca văpăi pe chipul acesta. Zâmbetul buzelor 
purpurii, uscate de friguri, tremura ca un fior de dragoste 
supraomenească; lava privirii ardea; fecioara neprihănită, 
fecioara  dispreţuitoare şi  trufaşă, printr-o  prefacere 
înspăimântător de rapidă, devenea cea mai pătată şi cea mai 
neruşinată dintre desfrânate... Cu un singur gest îşi lăsă să cadă 
rochia deÎn albă ca neaua şi minunata ei goliciune apăru în ochii 
lui Pardaillan uluit, fascinat, pierit, asemenea unei sublime 
creaţii a unui Michelangelo cuprins de delir... 

Atunci ea prinse să vorbească... Vorbi cu un glas plin de 
stranie blândeţe, răguşit de dragoste, gâfâitor, arzător... 

— Te iubesc, spuse ea, te iubesc şi tu mă respingi... Te 
iubesc şi tu mă respingi... Te iubesc, eu, fecioara care purta în 
inima ei mândră un dispreţ suprem faţă de bărbaţi... te iubesc şi 
mă dăruiesc ţie... iată-mă, îţi aparţin... sunt a ta pe de-a întregul 
şi am jurat că, pentru un ceas, tu vei fi al meu pe de-a întregul... 

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui, îl înlănţui strâns..: 

— Fausta! bâigui Pardaillan aiurit de patima aceasta care îl 
pătrundea precum cea mai perfidă otravă. 

Ea îşi apropie buzele de buzele lui... O clipă, într-o sinistră 


lucire a raţiunii, cavalerul întrevăzu că îl păştea o primejdie 
îngrozitoare... Dar, cu un soi de asprime dezlănţuită, ea îl 
strânse şi mai tare şi îmbrăţişarea ei deveni şi mai furioasă. 
Atunci cavalerul începu să gâfâie... Işi pierdu capul. Uită totul de 
pe lume. Pentru o clipă, dragostea, dragostea asemănătoare 
unei flori monstruoase căreia un soare necunoscut i-ar grăbi 
înflorirea într-o clipită, dragostea, plină de nelinişte şi de 
ameţeală, îi prinse în mrejele ei mintea, inima, sufletul şi 
trupul... 

— Sunt învinsă! murmura fecioara. Sunt învinsă de tine, dar 
prin înfrângerea mea dobândesc cea mai strălucitoare victorie... 
Ascultă... Ştii ce am făcut pentru a te avea?... 

— O! bâigui cavalerul. Ce importanţă are! Visul acesta pe 
care-l văd cu ochi uimiţi şterge toate celelalte visuri... 

— Trebuie să ştii... Ti-am dorit moartea... da, am vrut să 
mori în timpul primului sărut pătimaş pe care fecioara 
neprihănită îl oferă unui bărbat... leri, ah! ascultă... ieri, în sala 
cea mare a acestui palat au fost îngrămădite fascine... Myrthis 
le-a dat foc, înţelegi?... Şi, acum, palatul arde!... Myrthis a ieşit 
şi a încuiat în urma ei toate uşile... pricepi?... Şi, acum, suntem 
singuri... singuri deasupra unui imens rug în flăcări... singuri într- 
un somptuos rug de dragoste!... Pardaillan! Pardaillan!... Mă 
iubeşti?... 

— Te iubesc! şuşoti Pardaillan. Moartea!... Un rug!... Fie!... 
Să mori astfel, nu înseamnă să mori, înseamnă să treci dintr-un 
vis în visuri încă necunoscute... 

Buzele lor se uniră. Timpul se scurse... o oră, poate... 
Pardaillan nu-şi dădu seama. 

Când ieşi din acest delir, când îşi reveni în fire, Pardaillan 
aruncă priviri înnebunite în încăpere şi văzu că un fum înecăcios 
o umplea pătrunzând prin crăpăturile uşilor. O căută pe Fausta 
lângă el şi, cu un râs straniu, murmură: 

— Să mor în braţele tale, să mor în dragoste şi în flăcări!... 
Ar fi un sfârşit frumos pentru viaţa mea agitată!... 

Dar, alături de el, n-o găsi pe Fausta!... Râsului său înăbuşit 
îi răspunse un hohot de râs strident. Atunci raţiunea reveni în 
valuri repezi în minte şi, odată cu raţiunea, groaza. 

Pardaillan se ridică dintr-o singură mişcare. Auzi şuierăturile 
incendiului,  trosniturile bârnelor, vuietul unor zgomote 
îndepărtate. Şi, înlăuntrul palatului, sub aceste zgomote 


asurzitoare, tăcerea, lipsa oricărei făpturi vii... 

Adevărul hidos i se înfăţişă deodată pe de-a întregul... Era 
încuiat împreună cu Fausta în Palatul Riant! Şi palatul ardea!... 
Era singur cu ea! Şi amândoi aveau să moară! 

Şi, în clipa aceea de groază, când şi începuse să se sufoce, 
un gând de milă, o milă iertătoare şi plină de devotament prinse 
viaţă înlăuntrul lui şi izbucni în acest strigăt: 

— Fausta!... Fausta!... 

Să o salveze!... Să salveze fecioara care îi dorise moartea, 
care îl omora, dar care i se dăruise!... 

Acelaşi hohot de râs infernal îi răspunse... şi, deodată, o 
văzu... O văzu înconjurată de fum, în miezul unui abur negru şi 
roşietic, asemenea unei făpturi de taină, care intră din nou în 
taină. O văzu ca într-o depărtare, cu linii neprecise, un chip abia 
bănuit în care străluceau două diamante negre, cele două 
diamante funebre ale ochilor ei, fantomă care se risipeşte, 
creatură indescifrabilă, învăluită în enigmă... Pardaillan înaintă, 
clătinându-se, pe jumătate orbit şi răcni: 

— Vino!... Să fugim!... O! Am să te salvez!... Ai să trăieşti!... 

Şi, din norul de fum. odată cu fulgerul ochilor ei, ieşi glasul 
Faustei, glasul calm, glacial, dulce şi aspru, glasul suveran: 

— Voi trăi!... Da, Pardaillan!... Însă tu, tu vei muri!... Învinsă 
adineauri pentru ultima oară, îmi iau revanşa, iar sărutul meu de 
dragoste te ucide, pentru că oţelul nu te poate atinge!... Adio, 
Pardaillan! 

Pe măsură ce vorbea, Fausta părea că se îndepărtează, că 
se confundă cu fumul gros, că se topeşte în norul întunecat şi 
glasul ei însuşi slăbea... La ultimul cuvânt, ea dispăru cu 
desăvârşire. 

Pardaillan înţelese că avea să moară singur!... Să moară, 
da! Căci fumul îl înăbuşea, flăcările se strecurau pe sub uşa pe 
unde intrase şi orice ieşire îi era tăiată, pentru că o uşă de fier îl 
separa de calea pe care apucase Fausta. Pardaillan se îndreptă 
cu hotărâre spre flăcări. În momentul când era gata să atingă 
uşa pe unde pătrunsese în încăpere, uşa se prăbuşi... El se dădu 
îndărăt... 

Dinaintea lui era rugul imens, cuptorul roşu al unei scări 
care ardea... 

În clipa asta, adică la mai puţin de zece secunde după 
dispariţia Faustei, în clipa asta când Pardaillan înţelegea că se va 


prăpădi, în clipa asta un zgomot înfiorător domină întreg 
tumultul, în această încleştare enormă de zgomote care era 
incendiul... Scara se prăbuşea!... 

Şi, în clipa asta când Pardaillan se clătina pe picioare, 
simțind că i se învârte capul şi că ameteala morţii punea 
stăpânire pe el, deodată respiră mai uşor, ca şi când o mare 
adiere de vânt ar fi împrăştiat fumul... şi văzu... da, de cealaltă 
parte a abisului pe care îl lăsase scara prăbuşită, pe o bucată de 
zid înnegrit, văzu o fereastră ale cărei vitralii se spărseseră, iar 
cercevelele căzuseră în acelaşi timp cu scara... Pardaillan se 
aplecă şi mai mult: calculă spaţiul care îl despărţea de fereastra 
aceea... 

A fost o clipă de groază, greu de descris. 

Pardaillan îşi desfăcu sabia, îşi scoase tunica şi se dădu 
îndărăt până la uşa de fier... Şi îşi luă avânt!... Işi luă avânt în 
clipa când jerba de flăcări urca răsucindu-se în spirale purpurii... 

În clipa următoare se afla agăţat de marginea interioară a 
ferestrei... 

Trecuse peste abis! Sărise! Cum? Prin ce prodigioasă 
întindere a muşchilor, prin ce elan de nebunie admirabil 
calculată?... 

Se afla pe fereastră... 

Jos, la picioarele lui, foarte departe, o mulţime de oameni 
mişuna şi, în această secundă tragică, ochii lui văzură panorama 
sublimă, nemaipomenită, misterioasă şi strălucitoare a Romei, 
clopotniţe, cupole, coloane, temple cu creste de purpură în 
noaptea neagră... Şi, înăuntru, rămăseseră casa scării, cuptorul, 
palatul pradă flăcărilor, torentele de fum negru şi roşu, 
trosniturile, apriga bătălie a focului, uruitul zidurilor ce se 
prăbuşeau... sfârşitul, spulberarea a ceea ce fusese Palatul 
Riant!... 

Pardaillan îşi aşeză picioarele pe o cornişă lată care şerpuia 
de-a lungul ferestrelor în exterior. Respira din adâncul 
plămânilor. 

Cu spatele la zidul fierbinte, cu faţa întoarsă spre vid, 
înainta pe-o parte... mergea... se îndepărta de focarul central... 
din ce în ce mai mult, îşi recăpăta sângele rece... nu prindea în 
vid, nu se uita la nimic... Brusc, atinse cotul cornişei şi, 
aruncându-şi o clipă ochii înspre picioare, văzu că era deasupra 
Tibrului... 


"Sunt salvat", îşi spuse în sinea lui. 

Într-adevăr, era salvat!... Partea aceasta a Palatului Riant 
nu era încă atinsă de flăcări. Pardaillan sparse vitraliile primei 
ferestre peste care dădu, sări pe o scară pe care o cobori în 
câteva salturi şi se pomeni într-o sală pardosită a cărei uşă din 
fund dădea spre Tibru... 

Se aruncă în gol şi începu să înoate... Peste zece minute se 
urca pe un fel de cheu mic şi, după un sfert de ceas, se înapoia 
la hanul Franc-Parisien: toată lumea se dusese să vadă 
incendiul. Pardaillan putu să se strecoare până în odaia lui, fără 
să fie văzut... 

Se vâri în pat şi, aproape îndată, căzu într-un somn de 
plumb. 


Fu trezit de hangiu în persoană. Cavalerul îl trimise să-i facă 
rost de un pieptar, o spadă, o pălărie şi îi ceru nota de plată. 
Parizianul îşi îndeplini repede însărcinarea, se înapoie cu mai 
multe lucruri din care Pardaillan putu să aleagă, explicând 
totodată că, noaptea trecută, îşi pierduse aceste obiecte de 
absolută necesitate apărându-se împotriva unei cete de 
răufăcători. 

— Domnul n-a văzut focul? întrebă hangiul, care asista la 
îmbrăcatul cavalerului. 

— Nu, răspunse Pardaillan, dar iată zece scuzi şi trei livre 
cât face nota de plată. Şi, acum, iată şi un galben ca să-mi 
povesteşti despre incendiu, căci povesteşti pe cinste! 

Hangiul se porni să facă o pitorească istorisire, pe care 
Pardaillan o ascultă foarte atent. 

— Dar, ce credeţi, domnule, spuse el în încheiere, închipuiţi- 
vă că palatul acesta pe care toată lumea îl credea pustiu de pe 
vremea Lucreţiei Borgia, închipuiţi-vă că era locuit... şi. ceea ce 
este şi mai grozav, locuit de o femeie... o femeie, domnule, 
despre care circulă tot felul de zvonuri şi care era un fel de 
răzvrătită, în revoltă deschisă fată de autoritatea Sfântului 
Părinte... 

— Ai spus "care era"... 

— Pentru că femeia a pierit în flăcări, domnule, după cum 
spune toată lumea. 

Pardaillan se întoarse brusc cu spatele, pe când hangiul îşi 
continua povestirea-i elegantă. 


Cavalerul simţise că i se scurge sângele din cap şi că se 
face palid la faţă. Deci Fausta era moartă!... Moartă de o moarte 
îngrozitoare pe rugul aprins de ea pentru el!... Işi scutură capul 
murmurând: 

— Fausta a murit, a murit şi trecutul... Să încercăm să 
privim înspre viitor! 

Când urcă în şa, hangiul îi oferi, la botul calului, un pahar 
dintr-un soi de vin din Burgundia, pe care îl păstra pentru 
împrejurările de seamă. Peste o jumătate de oră, Pardaillan 
călărea pe drumul de întoarcere. 

Nu, Fausta nu murise. În clipa când Pardaillan se îndepărta 
de Roma, ea era întemniţată şi păzită într-o încăpere din castelul 
Sant'Angelo, împreună cu slujitoarea ei, Myrthis. După ce 
dăduse foc vreascurilor adunate la parter, Myrthis ieşise încuind 
uşile, după instrucţiunile pe care le primise, şi îşi aşteptase 
stăpâna în faţa unei uşi scunde, de pe aripa stângă a palatului, 
unde focul nu putea ajunge decât cu mare greutate. Incendiul 
izbucni şi Myrthis tocmai îşi frângea mâinile când uşa scundă se 
deschise. Fausta apăru... 

În momentul acela, bărbaţii care o urmăriseră pe slujitoare 
se apropiară repede, le înconjurară pe cele două femei şi unul 
dintre ei, punându-şi mâna pe umărul Faustei, îi spuse cu glas 
scăzut: 

— Sunteţi prinţesa Fausta! De opt zile supraveghem palatul 
acesta. În numele sanctităţii-sale, doamnă, vă arestez. Binevoiţi 
să ne urmaţi fără scandal, dacă vreţi să aveţi norocul de a vă 
înţelege cu Sfântul-Părinte... 

Fausta ridică o privire plină de văpăi spre cerul ame- 
ninţător, pe care incendiul îl înfrumuseţa cu lucirile sale 
cumplite, prefăcându-l într-un imens rug. În acelaşi timp fu luată 
de oamenii papei. 


XLII 
"VENTRE SAINT-GRIS" 


Cu cât se îndepărta de Roma, cu atât Pardaillan îşi recăpăta 
acel spirit de nepăsare chibzuită care îl făcea atât de puternic în 
viaţă. Când intră în Franţa, scena din Palatul Riant nu mai trăia 
în el decât ca un vis îndepărtat. Dealtfel, veştile stranii pe care 
le culegea pe drum, pe măsură ce înainta, erau de ajuns a-i 


abate gândurile. Află că bătrânul cardinal de Bourbon fusese 
proclamat rege al Franţei sub numele de Carol al X-lea, că 
Mayenne ţinea în mâinile sale Parisul, că Henric al Ill-lea era 
încolţit, că regele Navarei se războia pe lângă Saumur, având la 
dispoziţie o puternică armată, că Chartres, Le Mans, Angers, 
Rouen, Evieux, Lisieux, Saint-Lô, Alençon şi alte oraşe se aflau în 
stare de revoltă înarmată împotriva regelui legitim: pe scurt, 
regatul era trecut prin foc şi sabie, şi marea bătălie. bătălia 
definitivă avea să înceapă, pentru a se şti cui va aparţine acest 
regat. 

Pe la 20 iunie, ajunse la Blois. Acolo, află că regele, cu o 
armată foarte redusă, îşi aşezase tabăra între Tours şi Amboise. 
A doua zi porni deci să coboare cursul Loarei şi, trecând de 
Amboise, dădu în cale peste un puternic detaşament de 
regalişti. În fruntea acestui detaşament îl recunoscu, după vârful 
coifului, pe Crillon şi îşi împunse calul spre acesta. Bravul 
căpitan scoase un țipăt de bucurie revăzându-l pe cavaler, 
încredinţă comanda trupei unuia dintre ofiţerii săi şi îi propuse 
lui Pardaillan să meargă împreună până la tabăra regală, ceea 
ce cavalerul acceptă. 

— Mi se pare, căpitane, zise Pardaillan, că nu sunteţi prea 
fericit? 

— Ba. dimpotrivă, pe toţi dracii, sunt fericit. Începem lupta, 
o să fie nevoie să dăm şi să primim lovituri! 

— Atunci înseamnă că oftaţi de bucurie? 

— Nu, pe toţi dracii:! 

— Atunci înseamnă că sunteţi îndrăgostit? 

Crillon îşi ridică viziera coifului şi îi arătă cavalerului un 
obraz brăzdat de tăieturi. 

— Cu mutra asta? zise el izbucnind în râs. Nu, cavalere, 
oftez pentru că treburile bietului meu Valois sunt tare încurcate. 
Of! Dac-aţi vrea, cavalere... 

— Ce să vreau, căpitane? 

— Ei, ce să mai vorbim, răspunse Crillon, oamenii de mare 
curaj cam lipsesc din jurul bietului Valois, pe care toţi îi 
părăsesc. Cavalere, dac-aţi vrea să intraţi în slujba regelui... 

— Mulţumesc, spuse Pardaillan, pentru părerea bună pe 
care o aveţi despre mine, dar vreau să rămân liber. 

— Este ultimul domniei-voastre cuvânt?... 

Pardaillan se înclină. Crillon căzu pe gânduri. 


— Dar, continuă atunci cavalerul, deoarece tot regatul s-a 
ridicat împotriva lui Valois, deoarece, cu slabele lui mijloace, nu 
poate să-i facă faţă lui Mayenne, eu ştiu bine ce aş face dac-aş fi 
în locul lui. Aş căuta să închei alianţe. Henric de Béarn are o 
armată solidă... 

— Ei? Pe toţi dracii! Valois o ştie prea bine şi nu s-ar putea 
spune că doar cheful îi lipseşte să strige după ajutor. Dar i-e 
frică. Un refuz din partea Bearnezului ar însemna o mare 
ruşine!... Cavalere, ştiţi că mi-a trecut prin gând să mă duc de 
unul singur să-l caut pe Bearnez? Insă dacă mă refuză... refuzul 
l-ar atinge pe rege, întrucât sunt omul regelui! 

— Atunci am să mă duc eu, dacă asta vă face plăcere. Mi- 
aţi făcut un serviciu îndemnându-l pe Ruggieri să-mi dea 
ospitalitate: acum mi-a venit rândul şi mie! 

— O! Mi-aţi luat-o înainte şi vă datorez mai mult decât îmi 
datoraţi, zise Crillon. Dar, în sfârşit, dacă consimţiţi... 

— lau sarcina asupra mea, zise Pardaillan cu fermitate. 
Propunerile vor veni din partea Bearnezului către Valois... 

— Mii de draci! Dacă veţi izbuti să faceţi un asemenea 
lucru!... Regele ar fi salvat!... 

— Credeţi? zise Pardaillan cu un zâmbet straniu. Pornesc 
chiar acum. Totuşi, cu o singură condiţie: să nu-l spuneţi regelui 
nimic despre asta. Mă oblig să-i pun pe cei doi regi faţă-n faţă, 
asta-i tot. 

În aceeaşi zi, Pardaillan ajunse în tabăra B&arnezului care, 
neputând intra în Saumur, înaintase în direcţia oraşului Tours, 
pentru a supraveghea îndeaproape evenimentele. Pe când se 
apropia de tabără, văzu doi ofiţeri subalterni, cu ţinuta cam 
ponosită şi zdrenţuită care, întorcându-se desigur dintr-o 
misiune de recunoaştere, se îndreptau spre corturile lor, 
mânându-şi caii la pas. 

Mai ales aspectul unuia din ei era jalnic. Nu avea armură, 
ca şi tovarăşul său, tunica îi era găurită în coate, pieptarul de 
piele era ros la umeri, desigur datorită folosirii scutului; purta un 
pantalon bufant de catifea, de culoare ruginie, la fel de uzat ca 
şi tot restul costumului. Numai două amănunte izbeau în acest 
ansamblu, nepotrivindu-se cu restul: într-adevăr, cavalerul 
acesta purta pe umeri o largă mantie stacojie şi, pe cap, o 
pălărie cenuşie cu pene albe. 

Celălalt călăreț purta pe cuirasă o eşarfă albă, dar nu avea 


panaş la cască. 

Pardaillan se apropie de aceşti doi ofiţeri, cu intenţia de a-i 
întreba prin ce mijloc ar putea pătrunde în tabără şi l-ar putea 
vedea pe regele B&arnului. Ei îşi vedeau de drum fără să-l bage 
în seamă şi vorbeau cu aprindere, cu acel accent piperat care dă 
de gol un gascon dintr-o mie de oameni. 

— Domnilor, zise cavalerul aducându-şi calul în dreptul celor 
doi bărbaţi şi ridicându-şi pălăria, aş dori să intru în tabără. 

Călărețul cu panaş la pălărie se întoarse spre Pardaillan, 
care îl recunoscu pe loc. 

"Regele Bearnului!" îşi spuse în sinea sa. 

Viitorul rege Henric al IV-lea aruncă asupra lui Pardaillan o 
privire mai mult vicleană decât profundă. 

— De ce vreţi să intraţi în tabără? întrebă el răstit. 

— Spre a-l vedea pe majestatea-sa regele Navarei. 

— Şi ce vreţi de la majestatea-sa? întrebă Bearnezul pe un 
ton şugubăţ. 

— Să-i fac o propunere care-l interesează numai pe el. 

— Din partea cui? 

— Din partea mea, domnule, răspunse Pardaillan. 

Regele Navarei tresări şi îl privi pe cavaler cu mai multă 
atenţie. Desigur că chipul acestuia, deschis şi calm, produse 
asupra lui o impresie fericită, întrucât spuse: 

— Veniţi cu mine. Şi am să vă prezint regelui, domnule... 

— Cavaler de Pardaillan, care vă mulţumeşte de mii de ori... 

Bearnezul făcu un semn din cap şi porni la drum. Pardaillan 
îl urmă. După zece minute, regele se opri în faţa unui cort mare, 
descălecă şi îl pofti pe cavaler să intre împreună cu el. 

— Domnule, zise Bearnezul când rămaseră singuri, nu se 
ajunge la rege cu una, cu două. Dar, dacă vreţi să-mi spuneţi 
care este propunerea pe care doriţi să i-o faceţi majestăţii-sale, 
mă însărcinez să i-o transmit. 

— Sire, răspunse Pardaillan care făcu o plecăciune cu acei 
soi de politeţe semeaţă care-i aparţinea numai lui, văd că 
suntem singuri. Cred că am o oarecare pricepere în ce priveşte 
curajul. Îmi îngădui deci, sire, să vă aduc complimentele mele, 
deoarece aş fi putut fi mânat de intenţii rele... 

— Aşadar, m-ai recunoscut? 

— După panaşul alb căruia i se alătură cei bravi în bătălie, 
da, sire... 


Regele zâmbi pe sub mustață, îşi scoase vestita pălărie de 
fetru cenuşiu şi o puse pe o masă ponosită, se aşeză pe un 
scaun şi reluă vorba: 

— Şi acum, că nu mai am panaş, mă mai recunoşti? 

— Da, sire, după costumul sărăcăcios, după bogăţia 
gândurilor pe care le citesc în ochii majestăţii-voastre. 

— Ventre saint-gris! exclamă Bearnezul. Ştii că-mi placi 
mult, domnule de Pardaillan? 

— Sire, în '72, adică acum şaisprezece ani, am auzit-o pe 
ilustra măriei-voastre mamă, Doamna d'Albret, onorându-mă cu 
un cuvânt bun, aproape asemănător cu acela pe care l-aţi rostit 
adineauri. 

Bearnezul se ridică, mai emoţionat decât te-ai fi putut 
aştepta din partea lui. 

— Mama... Anul 1572... Pardaillan... la stai puţin... O! Nu 
eşti cumva acel Pardaillan care, într-o zi de răzmeriţă, a salvat-o 
pe Doamna d'Albret şi care... 

— Sire, spuse Pardaillan zâmbind la rândul său, văd că şi 
măria-voastră m-a recunoscut... 

— Bate laba, domnule! spuse regele Navarei cu acea 
familiaritate care, mai târziu, avea să-l facă atât de popular. 

Pardaillan strânse mâna pe care i-o întindea regele Navarei. 
Acesta începu să strige: 

— Agrippa!... Hei!... Aubigne!... 

Ofiţerul, care îl escorta pe rege în momentul când Pardaillan 
îi întâlnise. apăru sub cort. 

— Agrippa, spuse Bearnezul, trimite-mi, te rog, dacă eşti 
bun, o sticlă de vin din Saumur, ca să am plăcerea să ciocnesc 
paharul cu domnul aici de faţă, şi care este un prieten de-al 
meu, un prieten al Doamnei mama mea... 

Ofiţerul aruncă o privire mirată asupra lui Pardaillan şi ieşi. 
Curând intră un ostaş, aşeză pe masă o sticlă şi două pahare, 
apoi dispăru. Bearnezul luă singur sticla şi umplu cele două 
pahare. 

— Ce credeţi, domnule? întrebă regele. 

— Că, dacă majestatea-voastră obişnuieşte să se poarte cu 
această simplitate regală, izbânda vă este asigurată, sire. 

— Ar fi timpul să mai izbândesc şi eu, ventre saint-gris! În 
sănătatea domniei-tale, domnule! 

— In sănătatea măriei-voastre, sire! răspunse Pardaillan. 


— Minunat! rosti regele plescăind din limbă. Dar noi avem 
unul mai bun, prin părţile Neracului. 

— Mă îndoiesc, sire, zise Pardaillan flegmatic. Vinurile din 
sud sunt galbene, tulburi şi se urcă la cap. Vinul ăsta uşurel de 
Saumur, înţepător şi spumos, este o minune... adevăratul vin 
din Franţa, sire! 

— U! Da... un vin franțuzesc! zise Bearnezul zâmbind. Un 
vin care nu va fi niciodată al meu! 

— Asta nu ţine decât de măria-voastră, sire! 

— Cum aşa?... Eşti un om atât de îndrăzneţ, încât te poţi 
lăuda că l-ai uimit şi pe Bearnez. Vorbeşte deci deschis. Oricât 
de departe ar merge sinceritatea domniei-tale, adăugă el, 
umbra Jeannei d'Albret te va apăra. Aşadar, despre ce 
propunere este vorba? 

— Sire, spuse Pardaillan, vă aduc coroana Franţei şi dreptul 
de a alătura domeniilor majestăţii-voastre podgoriile din 
Saumur, care sunt cu mult superioare acelora din Nérac. 


XLIII 
DOUĂ DINASTII FAŢĂ ÎN FAŢĂ 


— Explicaţi-vă, domnule, zise Bearnezul când îşi mai reveni 
puţin din uluirea provocată de ultimele cuvinte ale lui Pardaillan. 

— Sire, zise Pardaillan, explicaţia va fi scurtă. Aveţi o 
armată destul de puternică în ce priveşte numărul şi 
entuziasmul soldaţilor majestăţii-voastre. Desigur, aceşti ofiţeri 
şi soldaţi în zdrenţe sunt în stare să moară până la ultimul 
pentru cauza panaşului alb al majestăţii-voastre. Însă ei singuri 
nu sunt în stare să vă cucerească regatul Franţei, sau, dacă-l vor 
cuceri, să vi-l păstreze. 

— De ce, domnule? 

— Pentru că o armată ca a majestăţii-voastre poate 
distruge o armată, aceea a lui Henric al III-lea, de pildă, pe urmă 
o altă armată, aceea a domnului de Mayenne, apoi şi alte 
armate. Dar, cu cât va distruge mai multe armate, cu atât se vor 
înmulţi armatele care vor trebui distruse. Aşa încât, în cele din 
urmă, nu veţi mai rămâne cu nici un soldat, doar dacă nu veţi 
distruge şi ultimul ţăran din Franţa, şi-atunci, peste cine veţi mai 
domni? 

— Dar de ce? De ce, domnule? 


— Pentru că vă izbiţi de o patimă, cea mai cumplită, cea 
mai indestructibilă dintre patimi: patima religioasă. 

Bearnezul scoase un suspin şi îşi plecă fruntea. 

— Cred, continuă Pardaillan, că majestatea-voastră m-a 
înţeles. 

— Asta ţine de o politică simplă şi largă, aşa cum e orice 
politică a adevărului. Niciodată nu voi domni în Franţa. 

— Ba da, sire, veţi domni, dar cu două condiţii. Prima este 
următoarea: Henric de Valois reprezintă în Franţa un principiu. 
Regele poate fi ucis, dar principiul mai are încă de trăit o viaţă 
lungă. Chiar dacă i se va lua coroana cuvântul regelui Franţei va 
avea putere de lege pentru o mulţime de seniori şi de burghezi 
răspândiţi pretutindeni pe suprafaţa regatului. Dacă Henric al IIl- 
lea declară că sunteţi apt să-i urmaţi la tron, dacă vă 
desemnează ca urmaş, chiar mâine, sire, jumătate din Franţa va 
fi alături de măria-voastră. 

— Domnule, spuse Bearnezul care se ridică şi începu să se 
plimbe agitat, îmi explici cu o limpezime orbitoare nişte lucruri 
pe care mi le-am repetat de mii de ori cu unele reţineri. Dar, în 
sfârşit, pentru ca Valois să mă desemneze, ce trebuie să fac? 

— Să profitaţi de situaţia încurcată în care se află spre a-i 
oferi un ajutor spontan: duceţi-vă la el şi spuneţi-i: 

"Frate, eşti nefericit, vin în ajutorul tău. Eşti lipsit de soldaţi, 
ti-i aduc pe-ai mei." 

— Şi crezi că regele Franţei va primi o asemenea 
întâmpinare? Domnule, fii sincer. Da sau nu, vii cumva din 
partea lui Henric al III-lea? 

— Sire, răspunse Pardaillan, vin din partea mea şi asta-i 
destul. Dar răspund cu capul că regele Franţei o să vă primească 
şi că, în bucuria lui, o să vă desemneze ca urmaş la tron... iar 
Henric al III-lea, sire, este foarte bolnav. 

— O! Dac-aş fi sigur de asta... murmură Bearnezul. 

— Sire, îmi iau sarcina de a vă însoţi până la Henric al IIl- 
lea. Dacă ofertele pe care i le veţi face vor fi respinse, consimt 
să fiu ucis ca trădător! 

— Fie!... Ei bine, să presupunem că târgul este încheiat. 
lată-mă deci aliatul regelui Franţei. Acesta mă desemnează ca 
urmaş. Moare. Am alături de mine jumătate din Franţa, aşa cum 
ai spus mai înainte. Dar cealaltă jumătate? Voi fi osândit ca 
toată viaţa să port un război civil? 


— Războiul civil va înceta când cealaltă jumătate din Franţa 
vă va accepta. Şi această a doua jumătate vă va accepta când 
veţi dori, rosti simplu cavalerul. 

— Cum aşa! Cum aşa! strigă Bearnezul cu aprindere. 

— Sire, când veţi fi proclamat rege al Franţei, când veţi 
avea alături jumătate din Franţa, când veţi constata că războiul 
civil nu vă foloseşte, atunci, sire, vă veţi face catolic. 

— Niciodată! spuse Bearnezul, cu mai multă forţă aparentă 
decât cu convingere adevărată. Să renunţ la religia strămoşilor 
mei!... 

— Pentru a le asigura o coroană copiilor măriei-voastre! 

— Să capitulez astfel în faţa parizienilor?... 

— Ei, sire, Parisul merită o liturghie! 

— Ventre saint-gris! exclamă Bearnezul izbucnind în râs. 
Am să mă folosesc de vorbele astea!... 

— Când vă veţi duce la Notre-Dame.!... 

— Ssstt!... Să nu vorbim despre aşa ceva... Să vorbim 
despre ajutoarele pe care i le pot da lui Henric al Ill-lea. 

"Bine! se gândi Pardaillan. S-a şi convertit. Şi să mai zici că 
ultimul grăjdar al acestui rege se lasă mai degrabă tăiat în 
bucăţi decât să renunţe la religia strămoşilor săi, cum zicea 
singur 
— Domnule, reluă vorba regele, eşti oaspetele meu pentru 
câteva zile. Îl voi trimite pe domnul d'Aubigné în tabăra regelui 
Franţei. 

"Bun! Deci, mă ţine ostatec... Dar, dacă poftesc, îmi iau 
tălpăşiţa... Da, însă vreau să văd sfârşitul comediei..." 

— Sire, adăugă cu glas tare Pardaillan, primesc ospitalitatea 
pe care mi-o oferă cu atâta graţie majestatea-voastră, până în 
momentul când se va fi înţeles cu cealaltă majestate... 

După o oră, Agrippa d'Aubigne pornea spre tabăra lui 
Henric al Ill-lea, purtând propunerile de alianţă ale Bearnezului. 
A doua zi seara se înapoie, aducând răspunsul lui Valois: regele 
Franţei îi dădea întâlnire regelui Navarrei în castelul Plessy-l&s- 
Tours. 

Vestea se răspândi îndată în toată tabăra hughenoţilor. 
B&arnezul dădu pe loc dispoziţii. Anunţă că va pleca cu douăzeci 
de ofiţeri şi o sută de oameni înarmaţi. Restul armatei îi va urma 
fără să se grăbească. A doua zi, regele porni cu mica escortă pe 
care o indicase, pe când armata lui se urnea încet. Pardaillan se 


învârtea printre ofiţerii regelui. Uneori, regele îl chema lângă el 
şi îi punea întrebări. 

Când ajunseră în faţa castelului Plessy, văzură că toată 
armata lui Henric al III-lea se afla acoloin cantonament. 

Henric al Ill-lea aştepta în grădină, înveşmântat într-un 
splendid costum de satin alb, purtând la gât marele colan al 
ordinului al cărui întemeietor era, sprijinindu-şi mâna pe 
mânerul unei săbii bătută în diamante şi cu umerii acoperiţi de o 
mantie scurtă de mătase vişinie.În spatele lui, pe o adâncime de 
cincisprezece sau douăzeci de rânduri, curtenii şi ofiţerii lui, 
înveşmântaţi în haine de ceremonie, alcătuiau un cadru de o 
stranie  măreţie.in spatele acestei mase de costume 
strălucitoare, la stânga şi la dreapta, un şir dublu de halebardieri 
în costume de curte, majestuoşi şi impunători, închideau trei 
laturi ale unui careu mare, care avea deschisă doar o singură la- 
tură. În sfârşit, în spatele halebardierilor, trei regimente în ţinută 
de campanie: în fund, puşcaşii, la dreapta şi la stânga, lăncierii. 
În mijlocul acestei enorme scene bine regizate, pe care o 
contempla mulţimea adunată, Henric al III-lea, singur într-un 
spaţiu gol, aştepta nemişcat. 

Bearnezul înaintă, urmat de escorta lui formată din trei 
oameni plini de praful drumului străbătut. Cu un gest îşi opri 
tovarăşii şi înaintă singur. 

O tăcere de plumb se aşternu peste întreaga curte şi peste 
poporul atent la orice mişcare, atunci când Bearnezul se opri la 
trei paşi de Henric al Ill-lea, singur, cu vechea lui tunică uzată, 
pălăria cenuşie împodobită cu o medalie, cizmele cu tălpile 
tocite şi pintenii ruginiţi. 

Brusc, Bearnezul deschise braţele. Henric de Valois, cu 
inima strânsă, făcu trei paşi repezi şi se aruncă în braţele 
deschise murmurând: 

— Frate!.... Of! Fratele meu... Sunt foarte nenorocit!... 

În faţa acestui spectacol, un freamăt prelung străbătu 
şirurile curtenilor şi ostaşilor, cuprinse mulţimea adunată, se 
învolbură ca foşnetul frunzelor, când începe să bată vântul, se 
urcă, se umflă şi, deodată, pe când toate capetele se 
descopereau, izbucni o aclamaţie imensă: "Trăiască regele!..." Și 
atunci, la acest strigăt pe care nu-l mai auzise de multă vreme, 
Henric al Ill-lea începu să plângă. 

— Ei! Ventre saint-gris! zise cu voioşie ragele Navarrei. Nu- 


ţi pierde curajul, frate! Cu ajutorul muntenilor mei, te voi duce 
înapoi la Paris, pânăin palatul Luvru! 

Alianţa era încheiată. Această alianţă avea să ducă la 
instalarea Bearnezului pe tron şi la instaurarea dinastiei 
Bourbonilor. 

Trei zile mai târziu, cele două armate reunite mărşăluiau 
împreună, respingeau la Tours trupele lui Mayenne, se îndreptau 
spre Paris şi îşi stabileau cartierele generale de la Saint-Cloud şi 
până la Vaugirard. Parisul, înmărmurit de aceste succese 
fulgerătoare, avea să cedeze... 


XLIV 
JACQUES CLEMENT 


Pardaillan îi urmase până la Saint-Cloud pe aliaţi, ca un 
spectator independent şi curios să examineze câtva timp 
rezultatele unei alianţe care era opera sa. 

Zadarnic însă Bearnezul şi Henric al Ill-lea căutară să-l 
atragă de partea lor. Bearnezul, prin mijlocirea lui du Bartas, îi 
oferi un post în sfatul său intim. Şi i-l oferi, spuse du Bartas, ca 
celui mai fin şi mai leal diplomat pe care îl cunoscuse vreodată. 
Pardaillan se porni pe râs şi răspunse că şi-aşa îi era destul de 
anevoie să se sfătuiască pe el însuşi. Henric al III-lea îi oferi, prin 
Crillon, o sabie de mareşal în armatele sale. Insă Pardaillan 
răspunse că avea de gând să se mulţumească doar cu buna lui 
spadă. 

La 2 august, după ce luă masa cu Crillon şi cu du Bartas, 
Pardaillan îşi luă rămas bun de la aceştia, spunând că va pleca 
într-o ţară îndepărtată. Cei doi ofiţeri îl îmbiară în van să rămână 
şi, văzând că era de neclintit, îl strânseră în braţele lor. 
Pardaillan se urcă pe cal şi, trecând podul de la Saint-Cloud, se 
îndreptă spre Paris, fără dealtfel să ştie dacă va putea intra în 
oraş. Nu era mânat de un gând anume. Dacă izbutea să intre în 
Paris, plănuia pur şi simplu să se odihnească vreo două sau trei 
luni de la hanul Deviniere. Datorită Mariei Touchet era un om 
bogat. 

Pardaillan mergea deci în pasul calului, foarte gânditor, 
când visând la trecutul său atât de plin de evenimente, când la 
viitorul care se arăta atât de gol. 

Tocmai atunci când soarele pogora la asfinţit, calul său sări 


deodată într-o parte. Aruncându-şi privirile în jur, văzu că 
animalul se speriase de un bărbat care tocmai se oprise în faţa 
lui şi îi zâmbea. Bărbatul acesta purta rasa călugărilor iacobini. 
Pardaillan tresări, recunoscându-l pe Jacques Clement. 

— Unde te duci, dragă prietene? exclamă Jacques Clement 
cu un glas atât de limpede, atât de răsunător şi de voios, încât 
Pardaillan rămase mirat şi se gândi: 

"Asta înseamnă că a renunţat!" 

— Mă duc la Paris, zise el cu glas tare. Nu te-am văzut 
niciodată zâmbind astfel. Eşti aşa dar fericit? 

— Peste poate, prietene, dragul meu prieten... 

— Ei! Ei! exclamă cavalerul uimit. Şi de unde vii? 

— Din împărăţia dragostei, zise Jacques Clement. 

— Drace! Să-ţi fie de bine!... Şi unde te duci? 

— La moarte, răspunse Jacques Clement. 

Pardaillan rămase deodată ca îngheţat. Il privi mai bine pe 
călugăr. Şi, în ochii lui strălucitori, întrevăzu un abis. Sub văpaia 
obrajilor, întrevăzu paloarea spectrală a unui om care îşi 
sacrifică viaţa. 

— Dar, reluă Jacques Clement făcând cu ochiul într-un fel 
maliţios, cum vei intra în Paris? Hai, lasă-mă să-ţi fac un serviciu 
cu totul neînsemnat. la medalia asta. Cu ajutorul ei nu numai că 
vei putea trece porţile, dar vei putea umbla pretutindeni în Paris. 

Pardaillan luă medalia. Işi puse o mână pe umărul 
călugărului şi îi spuse: 

— Ascultă-mă. 

— Taci! îl întrerupse cu glas înfundat Jacques Clement, ai 
cărui ochi se stinseră deodată, devenind sticloşi. Nimic pe lumea 
asta, înţelegi, nimic nu mă poate împiedica să merg unde mă 
duc! 

Pardaillan aruncă o privire asupra călugărului şi, pe chipul 
înflăcărat al acestuia, citi o hotărâre atât de implacabilă, încât 
înţelese că, într-adevăr, orice vorbă ar fi de prisos. Işi luă deci în 
puţine cuvinte rămas bun de la Jacques Clement, se urcă iarăşi 
pe cal şi porni pe drumul spre Paris, unde, într-adevăr, datorită 
medaliei călugărului izbuti să intre fără greutate. 


Trebuie să ştim că Parlamentul din Paris fusese arestat în 
întregime la o lună după moartea ducelui de Guise. 
Or, în lunile care urmară, nefericiţii consilieri, nemaiavând 


nici o speranţă de a fi puşi în libertate de către rege, îşi 
petrecură timpul încercând să corespondeze cu el. Erau însă 
supravegheați îndeaproape. In cele din urmă, pe la sfârşitul lunii 
iulie, un consilier bolnav ceru să i se aducă un duhovnic. Acest 
duhovnic era un călugăr capucin pe care consilierul îl trase de 
limbă cu dibăcie. Capucinul mărturisi că era cu sufletul de 
partea regelui. Consilierul mărturisi atunci că nu era bolnav şi îl 
întrebă pe duhovnic dacă ar vrea să-şi ia sarcina de a-i 
transmite regelui câteva scrisori. 

Capucinul acceptă cu entuziasm, plecă ascunzând scrisorile 
sub anteriu şi... le duse direct lui Mayenne, unde se ţinea un sfat 
la care asista ducesa de Montpensier. Aceste fapte se petreceau 
la 31 iulie. Ducele de Mayenne citi cu glas tare scrisorile şi 
adăugă că era necesar ca ele să fie arse. 

— Trebuie să i le trimitem lui Valois! exclamă ducesa de 
Montpensier. Domnilor, vă asigur că suntem salvaţi, că peste 
trei zile Parisul nu va mai fi asediat şi că mâine ne vom putea 
ruga diavolului pentru mântuirea sufletului lui Irod! 

În aceeaşi seară, Jacques Clement avea scrisorile. Marie de 
Montpensier rămase cu el în noaptea aceea şi o parte din ziua 
următoare. Fără îndoială că folosi din plin aceste ceasuri pentru 
a-şi desfăşura un plan de asasinat pe care tânărul călugăr îi 
pricepu în cele din urmă, deoarece porni la drum... 

Tocmai scrisorile consilierilor întemnițați în Bastilia le purta 
Jacques Clement la Saint-Cloud. Dar mai purta cu el şi pumnalul 
pe care, la miezul nopţii, în capela iacobinilor, un înger i-l 
aruncase la picioare. 

Ajuns la Saint-Cloud, prima grijă a lui Jacques Clement fu să 
ia informaţii despre rege. Regele era la Meudon, unde Bearnezul 
îşi stabilise cartierul general... Călugărul se înfăţişă la casa în 
care locuia Henric de Valois. Intrarea casei era păzită de 
cincizeci de oameni. 

Jacques Clement aşteptă nu departe de uşa de intrare până 
la orele unsprezece din noapte, oră la care văzu intrând pe 
stradă o trupă numeroasă de călăreţi, precedată şi flancată de 
purtători de torţe. Trupa aceasta înainta în trap întins, într-o 
mare larmă de copite şi de arme... Jacques Clement îl văzu 
deodată pe rege descălecând. Chipul lui sulemenit îi apăru în 
lumina torţelor, pe când oamenii din escortă se rânduiau în 
semicerc şi dădeau onorurile. 


Călugărul, cuprins de friguri, se culcă în noaptea aceea într- 
o şură din vecinătate. 

La revărsatul zorilor, când trompeţii începură să sune, când 
toţi se scuturau de somnul nopţii şi se trezeau în tabăra vastă, 
Jacques Clément se sculă. Tremura din tot trupul şi îi clănţăneau 
dinţii. Işi dădu atunci seama că şura aceea unde îşi petrecuse 
noaptea ţinea de un han. Intră în sala hanului, unde o slujnică 
aprindea focul, şi îi ceru o sticlă din care bău jumătate. Apoi, 
după ce plăti, ieşi şi începu să rătăcească prin Saint-Cloud. 

Pe la orele nouă de dimineaţă se afla în faţa porţii locuinţei 
regale. In fiecare clipă soseau sau ieşeau de acolo curieri. 
Jacques Clement rămase un ceas urmărind acest du-te-vino şi 
toate mişcările ce se făceau în jurul casei. Se îndreptă spre uşa 
locuinţei. 

— Şterge-o de-aici! strigă santinela îndreptându-şi spre el 
sulița. 

— Vreau să-l văd pe rege! strigă Jacques Clement. 

În momentul acela, Henric al III-lea trecea dintr-o încăpere 
într-alta, prin dreptul intrării. 

— Ce vrea omul acela? îl întrebă el pe un ofiţer. 

— Mă duc să întreb, sire, răspunse ofiţerul. 

— Ce doriţi, părinte? întrebă ofiţerul apropiindu-se de 
Jacques" Clement. 

— Să-i vorbesc regelui, spuse călugărul cu glas ferm. 

— Nu se intră aşa la majestatea-sa. 

— Vin de la Paris, spuse atunci Jacques Clement. 
Primejduindu-mi viaţa, îi aduc regelui scrisori de mare 
însemnătate. 

— Scrisori de la Paris! O! Asta-i cu totul altceva... Daţi-mi-le, 
domnule, daţi-mi-le!... 

Jacques Clement scoase de sub rasă un pachet format din 
şapte sau opt scrisori, luă una la întâmplare şi i-o întinse 
ofițerului, spunându-i: 

— Regele s-o citească pe-aceasta. Dacă socoate că merită 
osteneala, mă va chema. Dar jur că numai eu singur i le voi 
înmâna pe celelalte. 

Ofiţerul, convins că omul nu voia să scape un bun prilej de 
a fi răsplătit, aprobă cu un semn din cap şi duse scrisoarea lui 
Henric al III-lea... Jacques Clement rămase câteva minute în faţa 
intrării, sub ochii gărzilor. Ofiţerul reapăru şi îi făcu semn... 


călugărul îşi îndreptă spinarea. 

În încăperea unde fusese introdus, îl văzu pe Henric al IIl- 
lea aşezat într-un jilţ şi înconjurat de vreo zece dintre ofiţerii lui 
principali. Regele abia catadicsi să arunce o privire asupra 
călugărului şi, cu un ton apatic, întrebă: 

— Se pare că mai ai şi alte scrisori? Dă-le. 

— Sire, spuse Jacques Clement cu glas forţat, scăzut şi 
răguşit, cu un glas care-i făcu să freamăte pe cei de faţă, sire, 
scrisorile nu înseamnă nimic, ceea ce ama vă spune este totul. 

— Vorbeşte deci... Vii de la Paris?... Ai intrat în Bastillia? 

— Sire, nu pot vorbi decât între patru ochi cu majestatea- 
voastră. Ceea ce am de spus este de o importanţă vitală... 

Henric al Ill-lea făcu un gest. Ofițerii şovăiră. Dar regele 
repetă gestul, fără să scoată o vorbă. Ei ieşiră. Jacques Clement 
îi urmări din ochi... Uşa se închise în urma lor. 

— lată scrisorile, sire, spuse Jacques Clement care îi întinse 
un pachet. 

Regele începu să scoată peceţile şi să citească prima 
scrisoare, spunând: 

— Bine... foarte bine... O! Dar e admirabil... Şi domnia-ta, 
jupâne, ce mai ai de adăugat?... Te as... 

Un țipăt cumplit ţâşni din gâtlejul regelui, întrerupându-i 
fraza: văzuse un pumnal în mâna călugărului, care cu chipul 
schimonosit, înspăimântător, se apleca asupra lui rostind cu glas 
tunător: 

— Irod! Am să-ţi spun din partea lui Dumnezeu că ţi-a sunat 
ceasul de pe urmă!... 

În aceeaşi clipă, Henric al III-lea simţi un soi de frig cum îi 
pătrunde în burtă. Vru să se ridice şi căzu la loc. În acelaşi timp, 
văzu că era inundat de sânge şi că sub vintre purta un pumnal 
înfipt până în plăsele. Călugărul nu făcuse decât un singur gest 
şi apoi se dăduse îndărăt, cu braţele încrucişate... 

Toate acestea, începând cu remiterea scrisorilor, duraseră 
abia treizeci de secunde, dar, la strigătul regelui, încăperea se 
umplu de ofiţeri şi de gărzi, care îl prinseră pe călugăr. 

— Sire! întrebă Crillon. Ce se întâmplă? Omul acesta v-a 
insultat? 

Atunci văzură cu toţii ceea ce nu zăriseră de la început, 
pumnalul înfipt în vintrele regelui care, cu glas stins, murmură: 

— Ah! Călugăr mişel!... M-a omorât!... 


În acelaşi moment, Jacques Clement căzu la pământ, 
doborât de o lovitură de măciucă dată de un străjer; un altul îi 
descărcă pistolul drept în ureche, trei sau patru străjeri îl 
sfâşiară cu săbiile. Într-o clipită, trupul acesta nu mai fu decât o 
rană vie, înfiorătoare şi, clătinându-se încă pe picioare, fu târât 
afară, dat pe mâna mulţimii care alergase, rupându-l în bucăţi, 
prefăcându-l în mici fărâme. 

În vremeă asta, numeroşi curieri porneau ïn toate direcţiile. 
După un ceas, regele Navarrei sosea, cu calul în spume, şi intra 
dintr-un salt în camera unde Henric al III-lea, întins pe un pat de 
campanie, zăcea leşinat, pe când doi chirurgi îi oblojeau rana... 

Atunci, o tăcere posomorâtă se aşternu peste tabără... 

Abia spre seară Henric al Ill-lea îşi recăpătă cunoştinţa. 
Declară cu mult curaj tuturor acelora care se aflau în jurul său 
că nu era nimic, că era rezistent şi că îşi va reveni. Apoi porunci 
să fie lăsat singur cu regele Navarrei şi să i se aducă 
instrumente de scris. 

— Sire, rosti Henric cu glas ferm. 

— Fratele meu! îl întrerupse Bearnezul plângând. 

— Sire! Ascultaţi-mă! Am să mor. Mi-a rămas de trăit doar 
vreo oră. Este de ajuns pentru a întocmi actul care vă 
desemnează drept unicul meu urmaş la tronul Franţei!... 

Şi, luând pana în mână, adăugă cu un zâmbet: 

— Regele trage să moară... Trăiască regele!... 


XLV 
GAZDA CEA BUNA 


Pardaillan, aşa cum am mai spus, intrase în Paris şi, datorită 
medaliei pe care i-o dăduse Jacques Clement, fusese liber să 
circule. Izbuti să ajungă până la "Cei doi morţi care vorbesc", o 
cârciumă la care se ducea pe vremuri atunci când era ţinută de 
admirabila Cahto. Era un han dărăpănat şi foarte deocheat. 
Clientela lui era alcătuită din femei desfrânate, bătăuşi şi ucigaşi 
cu simbrie. 

Rămase acolo două zile încuiat în odaie, râzând şi glumind 
cu oaspeţii nu prea recomandabili ai locului, şi gândindu-se 
uneori ce avea să se întâmple cu el. 

În fond, Pardaillan se simţea chemat spre a lua două 
hotărâri, care nu-l mulţumeau nici una, nici cealaltă. Prima era 


să primească ospitalitatea care îi fusese oferită la Orleans de 
către Charles d'Angoulême şi mama acestuia; a doua era, aşa 
cum îi făgăduise blândei Huguette, şi cum îl bătea şi pe el 
gândul, de a merge să se odihnească la hanul Deviniere. 
Inlătură repede prima soluţie. Şi, în privinţa celei de-a doua, 
rămase în cumpănă. 

In dimineaţa celei de-a treia zi, Pardaillan ieşi pe jos şi se 
duse la Deviniere. Parisul era cuprins de freamăt. O enormă 
bucurie izbucnea pe toate străzile. Oamenii dansau, aruncau 
pocnitori, purtau eşarfe verzi — culoarea speranţei — care 
fuseseră împărţite de doamna de Nemours şi de fiica ei, ducesa 
de Montpensier... Bucuria aceasta, eşarfele acestea verzi, 
dansurile, strigătele, beţia aceasta a unui popor întreg, era 
Parisul care purta doliu după dinastia Valois. De la primele 
strigăte pe care le auzi, Pardaillan înţelese că /ucru/ acela se 
isprăvise. Se vindeau pancarte cu portretul lui Jacques Clement, 
martirul şi salvatorul poporului. 

"Bietul nenorocit! se gândea cavalerul. lată un om care a 
plătit scump câteva sărutări ale şchioapei... Offf! Offf! Ce dracu 
s-a petrecut la Deviniere?' 

Ajunsese în strada Saint-Denis, în faţa tindei vestitului han. 
Uşa de la bucătărie era zidită. In locul uşii cu geamlâc de la 
intrare, acum era o frumoasă uşă de stejar masiv, împodobită cu 
nituri. Insăşi tinda era modificată şi îmbogăţită cu o rampă 
frumoasă de fier forjat. Firma dispăruse. Casa fusese zugrăvită 
proaspăt, cu ferestre noi, totul căpătase un aer burghez dintre 
cele mai înstărite. Pardaillan rămase zece minute uimit şi 
oarecum întristat. 

"S-a dus hanul Deviniere! gândi el suspinând. Uite cum 
apune gloria acestei lumi!..." 

Era gata să plece, trist la culme, când, în partea stângă a 
frumoasei uşi de stejar observă o placă de marmură, pe care era 
gravată o inscripţie. Se apropie, îmboldit de curiozitate, şi citi 
aceste cuvinte: 


CASA PARDAILLAN 
"Casa Pardaillan! repetă în sinea lui cavalerul, uluit. la te 


uită! Deci eu am o casă la Paris! Şi n-am ştiut nimic!" 
Urcă treptele tindei şi lovi cu ciocanul în uşă. O slujnică 


simpatică şi amabilă deschise de îndată, îl cercetă o clipă şi îl 
rugă să intre. 

Şi intră în sala cea mare, unde o nouă surpriză îl făcu să 
holbeze ochii: într-adevăr, dacă hanul nu mai era un han în 
exterior, înăuntru însă era mai mult ca oricând. Nimic nu se 
schimbase în sala cea mare. Aceleaşi mese de stejar înnegrite 
de vreme, aceleaşi scaune cu spătarele sculptate, aceleaşi vase 
de aramă agăţate pe pereţi şi strălucind ca aurul; şi. In fund, 
aceeaşi bucătărie, cu aceeaşi sobă mare în care ardea un foc 
straşnic. Pipeau, bătrânul câine Pipeau, se gudura la picioarele 
lui şi gemea de bucurie, şi Huguette, gazda cea bună, cu braţele 
dezgolite, îl primea ca o adevărată gazdă bună, spunându-i: 

— A! Domnule cavaler, deci domnia-ta eşti?... Repede, 
Margot, fă o omletă bună pentru domnul cavaler, căruia desigur 
îi este foame. Repede, Gillette, dă o fugă în pivniţă, căci 
domnului cavaler desigur că i-e sete... 

Şi Huguette venea, cu mâinile întinse, spre Pardaillan, care 
o sărută pe amândoi obrajii. 

— Stai binişor, dragă prietenă, spuse atunci cavalerul. Nu 
mi-e foame şi n-o să mă ating de omleta domniei-tale. Nu mi-e 
sete şi n-o să-ţi beau vinul. Dar sunt în schimb înfometat şi 
însetat de curiozitate, explică-mi şi mie... 

— Orice doreşti, răspunse Huguette zâmbind. 

Şi, deodată, se roşi, apoi păli, zâmbetul ei deveni trist şi 
neliniştit. Şi, cu un glas ceva mai tremurător, adăugă: 

— Ce doreşti să afli? 

— Ai închis hanul Deviniere? 

— Doamne sfinte, da, monseniore. Am agonisit în chip onest 
o oarecare avere şi m-am gândit... ideea asta mi-a venit într-o 
seară, stând lângă focul din cămin şi uitându-mă la Pipeau... m- 
am gândit că n-aş mai vrea să fiu o hangiţă a cărei casă este 
deschisă pentru fitecine. Dar, dacă Deviniere nu mai există 
pentru nimeni de pe lume, am vrut însă ca acest local să existe 
mereu şi ca mereu, atât timp cât voi fi eu în viaţă, să fie un bun 
adăpost pentru cineva, care mi-a făgăduit că va veni într-o bună 
zi să-şi caute aici odihna... Domnule cavaler, adăugă ea 
ridicându-şi capul şi ţintuindu-l cu ochii ei frumoşi, umeziţi de 
lacrimi. Deviniere nu mai este hanul de pe strada Saint-Denis, ci 
este un han bun, rezervat numai pentru domnia-ta, este... casa 
lui Pardaillan... 


Ce vrei, cititorule? Fidelitatea aceasta, statornicia unei 
naivităţi încântătoare, delicateţea mişcătoare, ideea adorabilă 
de a închide hanul şi de a face din el totuşi un han rezervat doar 
pentru el... şi-apoi hangiţa era fermecătoare... şi-apoi Pipeau îl 
trăgea de haine chelălăind fericit... şi-apoi locul acesta îl făcea 
să retrăiască, palpitându-i inima, toată poezia tinereţii lui... pe 
scurt, dragul meu cititor, Pardaillan îşi deschise braţele. 
Huguette se aruncă la pieptul lui, tremurând, şi plânse aşa 
multă vreme. 


O lună mai târziu avu loc căsătoria Huguettei, gazda cea 
bună, cu cavalerul de Pardaillan. Şi Huguette era mândră, şi 
fericită, şi încântată, şi extaziată de a avea un asemenea soţ, 
ceea ce abia dacă mai este nevoie s-o spunem. În ce-l priveşte 
pe Pardaillan, a fost îndeajuns de generos pentru a se arăta încă 
şi mai fericit decât Huguette. Işi agăţase spada în cameră şi, 
numai când rămânea singur, uneori nu se putea împiedica să 
ofteze, şi-atunci se întreba, şi era nevoit să-şi mărturisească 
sieşi că fericirea asta molcomă îl plictisea puţin pe cavalerul 
rătăcitor, pe aventurierul, pe căutătorul necunoscutului care nu 
încetase să existe în el... 

În luna decembrie din anul următor, Pipeau muri încărcat 
de ani şi de fericire. Muri ca urmare a unei indigestii, deoarece 
într-o seară înfulecă o curcă grasă pe care, credincios vechilor 
sale instincte de borfaş, o furase dintr-un dulap... 

Biata Huguette nu era menită să se bucure multă vreme de 
fericirea pe care şi-o crease prin drăgălăşenia şi graţioasa ei 
fidelitate. Cam în perioada când muri Pipeau, ea răci tare şi 
forţele o părăsiră repede. Pardaillan stătu neclintit la căpătâiul 
patului ei şi o îngriji pe gazda cea bună, nu ca un bun soţ sau ca 
un bun frate, ci ca un iubit pătimaş. 

Aşa încât Huguette se bucură de o agonie minunată şi 
fericită. În ciuda tuturor manifestărilor, până acum se îndoise de 
dragostea cavalerului. Văzându-l însă atât de disperat, atât de 
atent s-o îngrijească şi să-i aline suferinţa, mereu alături, mereu 
găsind cuvinte de îmbărbătare, străduindu-se mereu s-o facă să 
râdă, să o convingă că va trăi şi că va fi fericită, ea nu se mai 
îndoi de sentimentele lui şi, de atunci încolo, deveni într- 
adevăr fericită. 

— Of! Prietenul meu drag, murmura ea uneori, de ce nu pot 


să mor de o sută de ori pentru a mă bucura de o sută de agonii 
asemănătoare!... 

Şi, totuşi, gazda cea bună muri în cele din urmă!... Muri cu 
zâmbetul pe buze, cu chipul iluminat de extazul fericirii şi al 
dragostei, muri într-o sărutare cu care scumpul, marele ei 
prieten, cum spunea ea, îi pecetluise buzele, în clipa cea de pe 
urmă. 

Cavalerul închise cu un gest pios aceşti ochi care îi 
zâmbiseră de atâtea ori. O plânse zile întregi. O lună după 
moartea bunei Huguette, Pardaillan deschise testamentul pe 
care îl lăsase gazda cea bună. 


"Las moştenire bunurile mele, mobile şi imobile, scumpului 
meu soţ, cavalerul de Pardaillan..." 


Testamentul începea cu aceste cuvinte. Urma după aceea 
enumerarea sus numitelor bunuri, mobile şi imobile, al căror 
total se ridica la suma rotundă de două sute douăzeci de mii de 
livre. 

Pardaillan străbătu încăperile care pe vremuri alcătuiseră 
hanul Deviniere şi adună câteva mărunte amintiri, mai cu seamă 
un portret mic al Huguettei, pe care îl închise într-un medalion de 
aur. Apoi se duse la primul notar, îi arătă testamentul şi îi 
declară că, la rândul său, dăruia sus numitele bunuri, mobile şi 
imobile, oamenilor săraci din cartierul Saint-Denis. 

Hanul Deviniere fu transformat deci într-un azil pentru cei 
bătrâni şi neputincioşi. Pardaillan ceruse ca sala cea mare şi 
bucătăria să rămână neatinse şi ca o parte din venituri să fie 
alocată pregătirii zilnice a unei supe bune, care să fie împărţită 
gratuit celor nevoiaşi şi lipsiţi de adăpost şi de hrană. 

Rânduindu-şi astfel treburile, Pardaillan se urcă pe cal şi ieşi 
din Paris. 

Era într-o seară de februarie. Un vânt uşor şi înţepător îi 
biciuia obrajii. Mergea în trap pe drum şi copitele calului răsunau 
pe pământul întărit de îngheţ. 

Unde se ducea?... 

Habar n-avea... mergea pe drum şi-atât!... 

Câteodată murmura cuvântul care i se părea că cuprinde 
toate gândurile lui şi că îi rezumă trecutul, prezentul, viitorul... 
un cuvânt pe care îl rostea fără amărăciune, cu un soi de 


bucurie şi de mândrie: 

"SINGURI..." 

Soarele dispăru la asfinţit. Se lăsă seara. Peisajul era 
melancolic şi înnegurat. Spaţiul se întindea în faţa lui cât 
cuprindea cu ochii... Pardaillan se înfundă în zările îndepărtate. 
Puțin câte puţin, silueta lui se topi în negura necunoscutului. 


XLVI 


În aceeaşi lună februarie, se petrecu la Roma un eveniment 
pe care trebuie să-l semnalăm. La castelul Sant'Angelo, într-o 
odaie sărăcăcios mobilată, pe un pat îngust, era culcată o 
femeie. Ochii ei, plini de mister, visători şi neclintiţi, ochii 
acestei femei cu un cap sculptural, cu un bogat păr negru ce-i 
cădea pe umerii de marmură, ochii acestei femei cu atitudini de 
forţă şi de măreție, chiar în ceasul acesta când zăcea, doborâtă 
de natură, ea care visase să triumfe asupra omenirii, ochii 
aceştia ca două diamante funebre priveau, gravi, adânci, un 
copil care dormea alături de ea, un prunc, o mică fiinţă voinică, 
puternică, cu pumnişorii strânşi energic. O slujnică aplecată 
deasupra patului privea şi ea. 

Odaia asta era o temniţă. Slujnica aceasta era Myrthis. 
Femeia culcată era Fausta. Copilul era fiul Faustei şi al lui 
Pardaillan. 

Fausta, arestată de zbirii lui Sixtus în noaptea când arsese 
Palatul Riant, fusese întemniţată în castelul Sant' Angelo unde, 
ca unică favoare, i se îngăduise s-o păstreze pe Myrthis lângă 
ea. 

Sixtus adună un conciliu secret, care avu misiunea să o 
judece pe rebelă. Acest tribunal excepţional puse peste două 
sute de întrebări. La toate întrebările acestea, se răspunsese în 
unanimitate că Fausta era vinovată. În consecinţă, în luna 
august 1589, ea fu condamnată să fie decapitată, apoi arsă şi 
cenuşa să fie aruncată în cele patru vânturi. Abia la 15 august i 
se comunică Faustei sentinţa, în odaia unde era ţinută 
prizonieră. O ascultă fără să se clintească. Execuţia trebuia să 
aibă loc a doua zi de dimineaţă. 

Când judecătorii se retraseră, Myrthis îngenunche hohotind 
la picioarele stăpânei sale şi murmură: 

— Ce chin cumplit! O, stăpână! Este oare cu putinţă?... 


Fausta zâmbi, o ajută pe slujnică să se ridice, scoase din 
sân un medalion de aur pe care îl deschise şi îi arătă lui Myrthis 
ce avea înlăuntrul lui. 

— Fii pe pace! N-o să fiu supusă chinurilor. Nu vor avea 
decât cadavrul meu. Vezi grăunţele astea? Una este de ajuns să 
te adoarmă, şi dormi câteva zile în şir. Două te fac de asemenea 
să adormi, dar nu te mai trezeşti niciodată. Trei te doboară într- 
un timp mai scurt decât cel mai rapid fulger şi mori fără să 
suferi. 

— Stăpână, spuse Myrthis, dacă muriţi, viaţa mea nu va 
mai fi decât o agonie. Sunt trei grăunţe pentru domnia-voastră 
şi trei pentru credincioasa domniei-voastre slugă. 

— Fie, rosti simplu Fausta. Pregăteşte-te deci să mori, aşa 
cum voi muri şi eu. 

Fausta vărsă trei grăunţe de otravă într-o cupă şi trei într-o 
altă cupă. Myrthis se pregătea să verse puţină apă în cupe... În 
clipa aceea, Fausta se făcu albă la faţă, un fior prelung o scutură 
până în străfundurile fiinţei sale, îşi duse mâinile la pântece şi 
un țipăt răguşit, un țipăt în care se amestecau neliniştea, 
groaza, uimirea, scârba îi ţâşni de pe buzele ei albe. 

— Opreşte-te! rosti ea cu glas tunător. Nu am încă dreptul 
să mori... 

Cele şase grăunţe de otravă fură vârâte la loc în medalionul 
de aur pe care Fausta îl ascunse în sân. 

Toată noaptea Fausta păru că se întreabă, că ascultă 
înlăuntrul său şi, blând, îşi mângâia pântecele cu mâinile. Şi 
chipul ei exprima când o uimire fără margini, când o disperare 
neagră, şi când un fel de încântare... 

De dimineaţă, numeroşi paşi se apropiară de uşă, şi 
Myrthis, ignorând ce se petrecea în fiinţa Faustei, începu din nou 
să plângă, deoarece veneau s-o ia pe stăpâna ei şi s-o conducă 
la supliciu. Intr-adevăr, pe sală veneau judecătorii, gărzile şi 
călăul. Unul dintre judecători desfăşură un pergament şi citi din 
nou sentinţa. Atunci, călăul înaintă pentru a o lua pe Fausta şi a 
o duce. Dar ea îl respinse cu un gest şi, senină, rece, orgolioasă, 
aşa cura fusese totdeauna, rosti: 

— Călăule, n-a venit încă timpul să-ţi îndeplineşti menirea. 
Judecători, nu puteţi să mă ucideţi încă... Pentru că nu puteţi 
ucide două vieţi, când n-aţi osândit decât una, deoarece în 
pântecele meu port o viaţă nouă care nu poate fi atinsă de 


justiţia voastră, pentru că nu mai sunt fecioară, pentru că o să 
devin mamă!... 

Judecătorii se înclinară şi ieşiră. Într-adevăr, era o lege 
sacră, dominând toate legile ţărilor din Europa, după care o 
femeie însărcinată nu putea fi executată... Sixtus al V-lea obţinu 
din partea tribunalului, care o condamnase pe rebelă, ca să nu i 
se cruţe viaţa, ci doar ca execuţia să fie amânată până la 
naşterea copilului. Această nouă sentinţă i-a fost comunicată 
Faustei pe la sfârşitul lui septembrie: ea o primi cu zâmbetul pe 
buze... 

Trecuseră trei zile de când se născuse copilul. Totul, în fiinţa 
aceasta mică, dovedea o stranie vigoare, o poftă furioasă de 
viaţă. Strângea pumnii, se crispa, ţipa ca alţi copii la trei luni. 
Era nevoie să i te supui îndată, atunci când cerea să bea. 
Myrthis, încântată, extaziată de admiraţie, îl hrănea cu laptele 
pe care i-l dădea temnicerul... 

Dar Fausta, în ce o priveşte, nu scotea o vorbă!... Numai că, 
de îndată ce Myrthis potolea foamea imperioasă a nou- 
născutului, cerea să i-l aşeze lângă ea, pe pernă, şi, ore întregi, 
îl privea cum doarme cu un somn solid şi robust. 

Fausta nu zâmbea, nu spunea un cuvânt. În răstimpul 
acestor trei zile, ea nu dormi. Rămase să-şi contemple fiul, cu o 
privire stranie. Nici măcar o dată nu-şi lipi buzele de fruntea sau 
de mânuţele micuţei fiinţe, aşa cum fac toate mamele. 


În seara celei de-a treia zi, aceeaşi sinistră ceremonie care 
se  săvârşise, se reproduse în aceeaşi încăpere: veniră 
judecătorii, însoţiţi de călău, şi o anunţară pe Fausta că era 
destul de în putere pentru a merge la supliciu a doua zi de 
dimineaţă, în zori. Adăugară numai că pruncul rebelei va fi 
abandonat, doar dacă nu cumva vreun om milos va cere să-l ia 
de suflet. Apoi se retraseră. 

Noaptea se scurse fără ca osândita să-şi dezlipească ochii 
de pe copil, aruncându-i o privire încărcată de mister, prin care 
s-ar fi spus că încerca să-i comunice propria ei voinţă. Un 
orologiu îndepărtat bătu de ora şase dimineaţa. Atunci Fausta o 
chemă pe Myrthis şi îi porunci să verse într-o cupă cele şase 
grăunţe de otravă. Myrthis se supuse, plângând... nu mai 
spunea nimic despre moartea ei, deoarece înţelesese că trebuia 
să trăiască pentru copil. 


— Îl vei lua, zise într-adevăr Fausta cu un glas la fel de calm 
ca pe vremea când vorbea ca o suverană, îl vei lua şi îl vei 
creşte. Vreau să crească la Paris şi să trăiască acolo. Apoi, când 
va fi un bărbatin toată firea, îi vei spune cine este şi îi vei istorisi 
povestea mea şi a tatălui său... 

— Jur că vă voi da ascultare, hohoti Myrthis. 

Fausta făcu un semn din cap, însemnând că e bine, aruncă 
o privire spre cupa cu otravă care era aşezată pe o măsuţă, la 
îndemână, şi-atunci, pentru prima dată, luă copilul în braţe. 
Copilul se trezi şi, clipind din ochi, păru că o priveşte... şi-atunci 
Fausta îi vorbi: 

— Fiul Faustei... fiul lui Pardaillan... ce se va întâmpla cu 
tine?... Te vei ridica într-o bună zi în faţa tatălui tău?... Îţi vei 
răzbuna mama?... Fiul Faustei şi al lui Pardaillan. Îţi doresc să ai 
inima învelită în trei scuturi de oţel! Îţi doresc ca sufletul tău de 
nepătruns să nu cunoască niciodată mila, dragostea, 
simţămintele de slăbiciune şi de înrobire! Îţi urez să treci prin 
viaţă ca un meteor fierbinte care împinge fatalitatea din spate! 
Adio, fiu al lui Pardaillan! 

În acelaşi timp luă în mână cupa cu otravă, o goli dintr-o 
sorbitură, o aruncă şi, cu violenţă, în spasmul suprem al morţii, 
depuse un sărut ca o muşcătură de neşters pe fruntea 
pruncului... 

Şi căzu pe pernă... moartă.... 


Ce avea să devină, într-adevăr, acest copil, zămislit de două 
fiinţe pline de forţă şi de viaţă intensă, la fel de uimitoare şi una 
şi cealaltă, dar una, prototip al cavalerismului, sinteză a 
generozităţii, cealaltă, prototip al ambiţiei, sinteză a orgoliului? 
Dar, ce avea să reprezinte produsul acestor două figuri atât de 
deosebite, copilul care întâlnise înspăimântătoarea imprecaţie a 
Faustei în pragul vieţii, care moştenea poate incalculabila forţă a 
răului care sălăşluia în spiritul Faustei, şi în care palpita poate 
sufletul mărinimos al lui Pardaillan?... 


Toate acestea cititorul le va afla în 
PARDAILLAN ŞI FAUSTA