Michel Zevaco — Iesirea din moarte

Michel Zevaco 
leşirea din moarte 


| 

Regina 

Într-un foburg al Parisului, undeva între strada Saint-Antoine 
şi Sena, privirea trecătorului era atrasă de zidurile grele ale unui 
întins domeniu: o adevărată fortăreață, înconjurată de muri, de 
turle, de clopotniţe. De dincolo de ziduri răzbat cântece de 
sărbătoare, orgile celor opt capele slăvesc pe rând, când pe 
Satana, când pe Dumnezeu. Din cuştile lor, leii răspund cu 
răgete fioroase strigătelor de veghe ale santinelelor. Şase 
grădini şi paisprezece alei despart palatul regelui de cel al 
reginei, casa arhiepiscopilor de cea cunoscută cu numele de 
Pont-Perin, clădirea Saint-Maur de palatul Beautreillis, toate 
dominând cu turnurile lor gotice şi fațadele lor somptuoase alte 
douăzeci de clădiri. 

Acest imens domeniu are un nume care-i rostit peste tot sub 
semnul misterului şi al legendei: Saint-Pol. 

Curând va bate ceasul târziu al serii... În palatul reginei e 
linişte. 

Retrase, într-un ungher, în costume de catifea, cu fir de- 
argint, purtând pe cap pălării din dantelă, trei domnişoare de 
onoare stăteau în aşteptare. 

În apele oglinzii de-alături se fixase un chip fermecător, cu 
ochi albaştri şi păr auriu, cu braţe pline de brățări şi degete 
încărcate de podoabe: Isabela de Bavaria, regina Franţei. 

Parcă pândea o mişcare, parcă aştepta pe cineva. Era 
neliniştită, nervoasă. Abia când orologiul bătu cel de al douăzeci 
şi doilea ceas al zilei, tresări: 

— În noaptea asta sunteţi libere. Veţi fi conduse de escortă: 
Laurence la casa Passavant, Blanche la hotelul Couey, iar 
Colette la Saveuse. Puteţi pleca! 

O emoție nestăpânită îi devasta chipul. Cine ar fi putut ghici 
ce era în sufletul ei de femeie tânăra, răvăşită de pasiuni. Ar 
putea fi o urmaşă nefericită a unor deliruri violente de Messalină 
sau o femeie de fier, o viitoare Lucreția Borgia! 

Domnişoarele de onoare se înclinară. Una dintre ele, cea de 
lângă pat, frumoasa Laurence d'Ambrun, îngălbeni. Regina, cu 
o voce stinsă şi bănuitoare, îi spuse: 


— Citesc pe chipul dumitale o spaimă de moarte... De ce?... 
la spune-mi! 

— Nu mă simt bine, Majestate, răspunde Laurence făcând 
eforturi mari să articuleze vorbele. Dacă mi-aţi îngădui, aş 
rămâne în palat. 

— Nu, vei merge acasă! Odihneşte-te toată săptămâna asta. 
Hai, du-te, draga mea! Mâine am să-ţi trimit la Passavant 
medicul meu. 

Laurence mormăi un mulţumesc şi ieşi. 

— Oh! zise ea pierdută, ne alungă. Îl aşteaptă pe contele 
Nevers. Ştiu eu. Sunt sigură... că mă paşte o nenorocire. O 
nenorocire şi...o pedeapsă. Doamne Dumnezeule, nu mă 
pedepsi decât pe mine şi salvează pe nevinovată! 

Traversară rând pe rând saloanele Mathebrune, Theseus şi 
galeria monumentală. Peste tot pustiu. 

În timp ce Blanche şi Colette se supuseră poruncilor reginei 
şi coborau scările majestuoase din granit de Egipt, spre aleile 
care duceau la Saint-Pol, Laurence d'Ambrun rămăsese locului, 
cu mâinile încrucişate, disperată, sprijinindu-se de o coloană. 

— El este, deci, cel pe care-l aşteaptă, murmură ca pentru 
sine. Totu-i terminat... Adio speranţă... O iubeşte pe regină! 

Rămasă singură, Isabela aşteptă câteva clipe, pândind cum 
se stingeau zgomotele paşilor domnişoarelor de onoare. Cu paşi 
sprinteni o luă pe urmele lor. La capătul scărilor, cu privirea 
abătută, se opri bănuitoare. 

În faţa ei apăru cel pe care îl aştepta. Un tânăr de o 
frumuseţe aspră, cu chipul încruntat pe faţa căruia se citea 
neîncredere şi dispreţ. Îngenunche. 

— Jean Temerarul vă aşteaptă ordinele, Majestate! 

— Ridică-te, porunci regina. Ardea de mânie. Reuşi, totuşi, 
să continue: 

— Ai putea să-mi spui de ce, de opt zile de când te afli în 
Paris, mă urmăreşti peste tot: la vânătoare, la serbările date în 
onoarea dumitale, peste tot? 

— Dar, Majestatea voastră ar putea să-mi spună pentru ce a 
pus stăpânire pe gândurile, pe sufletul meu? 

Regina îşi pierdu capul. Jean Temerarul o contempla cu 
nerăbdare, tulburat. Ei, da, până acum credea că pe lume nu-i 
decât el. El, el, el peste tot. Aşa-i spusese sângele lui. 


— Doamnă, reluă el, cred că nu mă condamnaţi? 

— Să vă condamn? 

Regina aproape că striga, vorbele-i păreau de femeie 
obişnuită şi simţi că vorbind astfel, nu era nici onorant, nici 
demn pentru ea. Şi, doar, erau primele cuvinte pe care le 
schimba cu acest om. După o absenţă de trei ani, îl revăzuse la 
Paris, cu opt zile în urmă şi abia acum îşi vorbeau, abia acum se 
întâlneau. Izbucni în plâns. 

— Dumnezeule mare căruia ţi-am mărturisit toate gândurile, 
să-l condamn! Voi, flori din grădină, care mi-aţi auzit lacrimile 
când mă plimbam, în noaptea în care Nevers îmi săruta mâna, 
voi ştiţi mai bine! Şi, într-o clipă de nebunie, îi prinse mâna lui 
Nevers şi i-o sărută. Gestul delirant şi neaşteptat îl ului pe Jean 
Temerarul. Nu se aştepta la acest triumf. Lui Isabela îi scăpaseră 
vorbe care, poate, vor face din oaspetele ei cel mai puternic 
monarh din lume: 

— Să fii iubita lui Jean Temerarul! Ah, ce n-aş da să fiu eu 
aceea! Cu câtă plăcere aş renunţa la acest diadem care-i 
semnul că sunt fiica lui Dumnezeu! Chiar mai mult! Tronul şi 
sceptrul le-aş oferi cu bucurie! 

— Majestate! spuse Jean Temerarul şi simţi că roşeşte. Orbit 
de acest prim succes, bâlbâind jurăminte neterminate, îşi 
desfăcu braţele şi înainta. 

Păreau că sunt făcuţi unul pentru celălalt. Revenindu-şi, 
regina îl privi atentă şi amenințătoare: 

— Te vreau, vreau să fii al meu, numai al meu, cu totul, cu 
forţa şi cu mintea, cu sufletul şi cu inima! Ai grijă, Nevers! Te 
previn, înainte de a-mi răspunde la întrebarea cea mai grea! 
Jură-mi că în viaţa dumitale nu mai există o altă femeie! 

— Niciuna, răspunse Jean cel Viteaz. 

— Dacă totuşi ar exista cineva, jură că o lichidezi. Înţelegi, 
nu vreau să renunti, să rupi aşa, simplu, această legătură! între 
dumneata şi mine vreau să nu mai rămână nimeni viu. Nimeni, 
înţelegi? 

Nevers ridică mâna şi jură. 

Undeva, departe, cineva îşi înăbuşi un oftat pe care cei doi 
nu-l auziră. Era Laurence d'Ambrun. 

— Adio! Adio speranţă! 

Isabela se apropie de Jean Temerarul. Ceea ce-i spuse îl 
cutremură: 


— Dragostea nu-i totul... Verişoara mea, Margareta de 
Hainaut ţi-e soţie... Verişorul dumitale Charles al VI-lea este 
soţul meu... 

Se opri... nu mai continuă... 

Cu chipurile ca varul, din priviri, îşi puneau întrebări şi-şi 
răspundeau...S-au înţeles în taină... fără cuvinte... Regina spuse 
cu voce stinsă: 

— Şi, acum, Jean Temerarul, ia bine seama şi răspunde-mi. 

Fără să ezite, Nevers se avântă: 

— Mi-e cerul martor, jur pe această noapte care mi-a redat 
viaţa, pe sufletul meu pe care ţi-l dărui, jur că te iubesc! 

Cei doi încremeniră. În marea galerie, după o coloană 
auziseră un strigăt înăbuşit, paşii pierduţi ai cuiva... Isabela îşi 
reveni şi, plină de mânie, se îndreptă spre culoarul rezervat 
domnişoarelor de onoare unde i se păruse că a zărit pe cineva. 

Se opri. Pe buze îi apărea un surâs crispat. A recunoscut-o 


pe... Îl luă de mână pe Jean Temerarul şi, amândoi, intrară în 
dormitor. 

— Am fost ascultați: dacă nu o lichidezi pe spioană, suntem 
pierduţi! 


— Bine, sunt gata, răspunse acesta, arătându-i pumnalul. 

— Nu în palat! Şi nu cu pumnalul. Sângele... cadavrul... 

— Atunci, unde şi cum doreşti! Cu sânge rece, în câteva 
cuvinte, s-a hotărât crima. Tronul şi sceptrul, se gândi Nevers, 
gloria, puterea, şi, cine ştie, restaurarea imperiului lui Carol cel 
Mare! 

Tânăra asta, care de opt zile mă soarbe din priviri, care se 
leagă de nişte capricii de altă dată! Nefericita! Ce să fac dacă 
mi-a apărut în cale! 

Cu un semn Isabela porunci lui Jean Temerarul să aştepte. 
Se strecură prin întuneric spre culoarul care duce spre încăperile 
domnişoarelor de onoare şi se opri în faţa unei uşi. Furioasă, o 
deschise. 

Era camera în care locuia Laurence d'Ambrun... 


lI 

Domnişoara de onoare 

Povestea vieţii lui Laurence e simplă şi poate fi spusă în trei 
cuvinte: este o orfelină. 

Mama ei murise la naştere. În 1387, îi murise şi tatăl, 


baronul d'Ambrun când nici nu împlinise cincisprezece ani. În 
luptele împotriva lui Philippe, ducele de Burgundia, baronul 
fusese unul dintre cei mai puternici aliaţi ai ducelui de Berry, al 
cărui fiu, cel mare, nu era altul decât Jean Temerarul. Inainte de 
a-şi da duhul, d'Ambrun o încredința pe Laurence văduvei 
prietenului şi tovarăşului lui de arme, Tancrede, cavaler de 
Passavant. 

Văduva, Alice de Passavant o primi pe tânăra fată în casa ei 
din strada Saint-Martin. Curând însă, la începutul lui 1389, acest 
nobil suflet, răpus de suferinţă, îşi află şi el sfârşitul. Lăsă în 
urma ei un băiat care abia împlinise şase ani. Copilul se numea 
Hardy. 

Cei doi orfani, Laurence d'Ambrun şi Hardy de Passavant 
păreau frate şi soră; ea era la vârsta primelor tresăriri ale inimii, 
el creştea, căpătând curaj şi forţă. 

La sfârşitul lui 1389, Laurence era agitată, neliniştită. În 
ultimele zile pleca de acasă singură. 

Intr-o seară, plângând, îl îmbrăţişa pe Hardy şi, apoi, îl 
părăsi. O vreme, acesta o plânse ca pe o soră. Apoi, viaţa lui fu 
acaparată de scrimă, călărie, înot, tirul cu lance. 

Timpul trecea. Hardy împlini zece ani. 

Intr-o zi de iarnă, tot pe neaşteptate cum plecase, Laurence 
se întoarse acasă, tristă şi slabă, ca o pasăre rănită care-şi 
regăseşte cuibul. Era îmbrăcată în negru şi ţinea de mână o 
fetiţă, care surâdea nevinovată. Mai mult pentru ea decât 
pentru Hardy, Laurence şopti: 

— Dacă aş fi fost numai eu, aş fi preferat să mor decât să 
murdăresc această casă, reîntorcându-mă. lartă-mă, Doamne, 
dar sufletul acesta... Mai bine să crap de ruşine decât să las 
acest înger în mizerie. 

Cu un semn timid ea opri gesturile de bucurie ale lui Hardy şi 
întrebă dacă la Passavant ar mai fi un loc şi pentru ea. In loc de 
răspuns, micul cavaler chemă personalul şi porunci să asculte 
de Laurence aşa cum ascultă de el. Guvernanta, care îndrăznise 
să şovăie, fu concediată pe loc. Educatorul încercă să facă o 
observaţie, dar fu ameninţat. Toţi tremurau de indignare, numai 
el se apropie de Laurence şi-i şterse lacrimile. Apoi se uită la 
copilul pe care tânăra îl strângea în braţe şi nevinovat întrebă: 

— E fiica ta? 

Cuprinsă de emoție, în loc de răspuns, Laurence murmură: o 


cheamă Roselys. 

— Ce frumoasă!, spuse Hardy. O scânteie de bucurie o 
lumină pe Laurence. 

După şase luni, Laurence d'Ambrun redeveni tânăra 
frumoasă de altă dată. Tristeţea care i se citea pe faţă o făcea şi 
mai atrăgătoare. Pentru ea nu mai rămăsese pe lume decât 
Roselys. 

O întâmplare pe care numai fatalitatea o mai scoate în cale o 
adusese pe fiica baronului Ambrun în preajma ducesei de Berry. 
Ducesa nu uitase serviciile pe care tatăl fetei le adusese casei, îi 
oferise acesteia un post de doamnă de onoare, şi o dotă de 
două sute de scuzi de aur. Laurence fusese descumpănită. Dacă 
ar fi refuzat acest titlu, ar fi fost scandalos; dacă îl accepta ar fi 
însemnat să acopere o posibilă catastrofă, în cazul în care se 
descoperea că... După cincisprezece zile, primise diploma şi îşi 
preluase misiunea. 

Domnişoară de onoare de peste optsprezece luni, Laurence 
cunoştea ce pericole o pândesc. Roselys va împlini în curând 
şase ani. Hardy, care nu avea decât doisprezece, părea un 
voinic. 

Într-o zi, întorcându-se la Saint-Pol, Laurence găsi lumea 
înspăimântată. Roselys şi Hardy se plimbaseră pe malul Senei 
şi, din neatenţie, micuța făcuse un pas greşit şi căzuse în apă. O 
bătrână respectabilă din casă îi povesti cum s-a aruncat Hardy 
în apă şi cum s-a luptat să o salveze. 

Seara, tremurând de spaimă, se trezi vorbind: 

— Dacă ar fi murit... 

— Dacă ar fi murit ea, acum eram şi eu mort... zise Hardy eu 
o voce care o cutremură pe Laurence. Şi, deodată, descoperi că 
tânărul cavaler avea o afecţiune aparte pentru Roselys. Un fel 
de pasiune pe care copiii nu o pot ascunde. Atunci, pentru prima 
dată, Laurence se trezi gândindu-se la viitorul copilului ei. 

Hardy era şi el un copil drept, dar bizar. 

Pe stradă era un bătăuş; din spirit de revoltă şi nu din milă 
era de partea celor slabi. Nu era ceartă în care să nu se bage şi 
niciun descendent de nobil nu a rămas nelovit de el. 

Intr-o zi se aruncase asupra unui gardian care lovea cu 
cureaua o biată fată săracă... Era şi idolul şi teroarea cartierului: 
pus pe harţă, dezlănţuit, gata să plătească şi să răzbune. 

— Nu sunt apucături demne de un gentilom, îi spunea 


educatorul, când aflase de povestea cu gardianul. 

— O bătea pe nenorocita aia, ce vroiai, să stau cu mâinile 
încrucişate! 

Şi, când celălalt insistă: 

— Gata, domnule! se răţoi el, unde e nedreptate şi răutate, 
un Passavant trebuie să se bată... 

In faţa lui Roselys, puiul de leu devenea însă mieluşel. 
Afecţiunea copilărească a lui Harry pentru fată părea altceva. 
Tânărul o întreba, o iscodea pe Laurence dorind să afle totul. Şi 
aşa, îi mărturisi adevărul: 

— Roselys?... E copil din flori! 

Copil din flori... Un astfel de păcat atunci, în secolul acela 
barbar, era socotit o infamie pe care nu o ierta nimeni. O 
josnicie, o ruşine ca a leprosului căruia i se lega clopoțel de 
picior pentru a preveni trecătorii să se îndepărteze. Puteai să fii 
disprețuit, desfrânat, cerşetor, era încă bine. Pentru copilul din 
flori, nu casă, nu familie, nimic. Strada, insulta, mizeria, moartea 
într-un şanţ! 

— În trei, în doi ani, se gândi Laurence, în câteva luni va fi 
prea târziu! Trebuie să plec, să fug înainte ca Hardy să 
înţeleagă... Doamne, plângea ea, ia-mi viaţa şi, în schimb, dă-i 
un nume acestui copil. 

La sfârşitul lui iunie 1395, Laurence d'Ambrun îşi revenise, în 
ochi îi apăru un fel de bucurie aprinsă. La Paris circula un zvon, - 
un zvon care-i dădea speranţă, o întărea. 

Intr-o seară, pe când trecea prin faţa unei fanfare care cânta 
pe Strada Saint-Martin, Laurence crezu că a găsit soluţia. Se 
aruncă asupra copilei şi strigă: 

— Eşti salvată! N-ai să mori de ruşine! Hardy nu are să te 
alunge! Nefericirea ta, de copil fără nume, am să o cumpăr cu 
preţul vieţii mele, inutile şi distruse. 

Duminică, începea săptămâna ei la palat. Miercuri hotărâse 
deja: o va îmbrăca frumos pe Roselys şi o va lua la hotel Saint- 
Pol. Era chiar seara în care Jean Temerarul ajungea la palat. 


III 

Mama lui Roselys 

Tremurând de spaimă şi nerăbdare, Laurence o trezi pe 
Roselys care adormise într-un fotoliu; îi netezi repede costumul 
şi îi spuse încet şi trist: 


— Trebuie să fugim. Da, a fost ceva oribil! Hai, să ne grăbim! 
Trebuie să fugim! 

În acest moment uşa fu trântită cu zgomot. Într-o secundă, 
Laurence se aruncă spre uşă, muşcându-şi buzele să nu ţipe 
încercând să acopere vederea spre fotoliul unde se afla Roselys. 

Isabela intrase calmă, dar ochii ei trădau ură: 

— Ţi-am poruncit să te întorci acasă, la Passavant. 

— Mi-a fost rău, Majestate, şopti Laurence confuză. Acum mi- 
a trecut! Majestate, eu... 

— Rămâi! 

Laurence nu se mai clinti. 

— Cine este acest copil pe care-l ascunzi? întrebă regina 
Începuse atacul. Laurence se clătină; era pierdută, venise 
timpul catastrofei; blestemă ceasul când se gândise să aducă pe 
Roselys la palat. Regina începu să râdă, arătându-şi dinţii ei mici 

şi ascuţiţi. 

— Mi-a trecut prin minte o nebunie... Pentru o secundă am 
crezut că dumneata eşti... mama copilei! 

Laurence nu răspunse. 

— Dar, nu, cum să se poată! Ar fi o nebunie! O domnişoară 
de onoare: mamă şi, în plus, îşi aduce la palat un copil al ruşinii! 
Ai vedea-o, dumneata, pe frumoasa, înţeleaptă, severa 
d'Ambrun atârnată de stâlpii Halelor pentru crima de infamie şi 
de Lese majesté? 

Laurence dârdâia. Regina se îndrepta spre ea. 

— Nu spui nimic?... E fata dumitale, nu-i aşa? Nu!... Deci, 
nu!... Fie! Cum o cheamă? 

— Roselys, răspunse cu spaimă Laurence. 

— Frumos! Roselys şi mai cum? Din ce familie?... la, spune! 

— Nu vreau! protestă Laurence. 

— Nu vrei! Nu...! Bine! Ai adus aici la palat un bastard! 
Laurence se întoarse spre copil, cu obrajii în lacrimi 

— Aveţi milă, doamnă, aveţi milă pentru această micuță 
nevinovată... pe care... eu... 

Regina începu să fie mai atentă. 

— Pe care ai găsit-o, nu-i aşa? Nu-ţi fie teamă... Spune, 
deci... 

— Da, Majestate, aşa e. Apăruse o speranţă. 

— Sărmana micuţă!... Ai găsit-o şi ai ascuns-o cu grijă, la 
Passavant... N-are nume, aşa-i? 


— Nu! 

— Ei bine, spuse Regina, atunci trebuie să poarte un nume! 
Laurence îşi ridică violent capul. Ochii i se umplură de groază. 
Isabela plasă lovitura: 

— Ca să aibă un nume trebuie să fie cercetată şi să fie 
înfiată oficial. Pentru asta, copilul trebuie expus trei zile la uşa 
unei biserici, să poată, eventual, fi recunoscut sau acceptat. 

Atunci, cu un urlet furios şi strângând fata în braţe, Laurence 
izbucni: 

— Fata mea! 

— A, ştiam, strigă regina, la fel de furioasă, ştiam că am să-ţi 
smulg adevărul! 

Se aşternu o linişte adâncă. Isabela respira greu. Laurence 
era în genunchi nu pentru a o implora, ci pentru că o părăsiseră 
puterile. 

Regina o apucă de umăr şi urlă: 

— Mi-am dat seama imediat că-i copilul tău, aşa cum ştiu, 
cum ghicesc şi numele tatălui ei. Numele amantului tău. 
Paloarea ta, lacrimile, bucuria, frământarea ta în aceste opt zile 
de când a venit în Paris, nu mi-au scăpat. El este. Mărturiseşte! 
Spune că el este sau, Dumnezeu e sus, scol toată lumea de la 
Saint-Pol şi poruncesc să fie dezbrăcată şi biciuită, în curte, de 
câinii de valeţi. 

Laurence, plângând, răspunse: 

— El este! 

— Jean Temerarul! 

— Da! 

Se făcu linişte! Cu mâinile pe piept, Isabela se uita la 
Laurence prăbuşită la picioarele sale. 

Clopotul de bronz al orologiului bătea ora unsprezece 
jumătate. 

Chipul lui Isabela se linişti. 

— De ce ai adus aici, în palatul meu, fiica lui Jean Temerarul? 
Ridică-te şi spune-mi! 

Laurence rămăsese în genunchi. Nu vroia decât să-şi salveze 
copilul. Fără să ridice capul, în câteva cuvinte îi povesti 
nenorocirea: cum a venit el şi cum a ademenit-o, câte 
promisiuni i-a făcut... cele câteva luni de exaltare, în care a 
crezut că-i fericită, dragostea cu care a fost înconjurată, 
naşterea lui Roselys, şi părăsirea. Şi mai vorbi despre disperarea 


pe care viitorul putea să i-o provoace, disprețul, ruşinea, 
alungarea lor de către Hardy. 

Când Laurence îşi povestea calvarul, Isabela îi repetă rece. 

— Pentru ce ai adus în casa reginei copilul lui Jean 
Temerarul? 

— Pentru a-l salva, strigă Laurence, în hohote. Pentru a-i da 
un nume! Ştiam că mâine dimineaţă, la prima oră, el va fi la 
Saint-Pol. Aveam de gând să-l implor, să-l aduc să o vadă, să-şi 
vadă fiica atât de frumoasă şi de nevinovată... doamnă, speram 
că o căsătorie, fie şi secretă!, îi va da posibilitatea lui Roselys să 
aibă un nume... dreptul să trăiască... între oameni... Vai, ceea ce 
am auzit şi am văzut în salon... înseamnă moartea copilului 
meu... 

Isabela tresări surprinsă. Laurence nu o auzi când murmură: 

— Căsătorie! Femeia asta-i nebună... sau nu ştie că... 

Nu ştia nefericita că, în 1385, din motive de stat Jean 
Temerarul se căsătorise la Dijon, că soţia lui rămăsese acolo. 

Isabela se gândi să o zdrobească. In acea clipă, cu o ultimă 
speranţă, mama lui Roselys îşi ridică braţele şi lăsă să i se vadă 
chipul pe care se citea un gând salvator: 

— Majestate... dacă aţi binevoi... dacă un miracol ar putea să 
vă facă să... acordaţi mila Majestății Voastre... dacă aţi vrea 
această... căsătorie... 

E nebună! 

— Nu, regină, nu! strigă Laurence. Vă înţeleg. Ştiu hăul care 
mă desparte de coroana Casei de Burgundia! Nu sunt nebună... 
jur!... jur pe copilul meu că, dacă-i dă un nume, ei bine, jur pe 
toţi sfinţii, pe Sfânta Fecioară că în primul ceas de după 
căsătorie, voi dispărea şi Jean Temerarul va fi liber!... 

Isabela era copleşită... 

— Vei dispare?... Cum? 

Şi, cu o simplitate supremă, aproape de neînțeles, Laurence 
răspunse: 

— Mă voi omori! 


IV 

Capela casei Passavant 

Laurence se simţea rău. Termină: 

— Cer un nume pentru copilul meu. În schimb, îmi ofer viaţa. 
lată, asta-i tot, doamnă! 


Şi atunci, gelozia, turbarea, teroarea că se va întâmpla un 
denunţ îi cotropiră lui Isabela întreaga fiinţă. O lucire morbidă îi 
întunecă faţa. De o oră ea caută să născocească un mijloc de a 
o omori pe Laurence, evitând scandalul unei crime în interiorul 
palatului. Şi iată că acest mijloc l-a găsit chiar Laurence. Un 
surâs îi apăru în colţul gurii şi, gata să explodeze, se aplecă 
asupra femeii. 

— M-ai învins! Mi-ai strecurat în suflet mila. Te iert! Te voi 
salva şi pe dumneata şi pe copilul dumitale. 

— Majestate! Majestate! 

— Ei bine, da, fiica dumitale va avea numele la care are 
dreptul. Chiar în seara asta, în secret, vă veţi căsători. Şi 
amândouă veţi rămâne în viaţă! 

— lertare, începu să aiureze nefericita. Nu vă jucaţi cu mine! 

— Veţi trăi! Hai! Fii tare! Şi acum mergi la Passavant. Peste o 
oră voi fi şi eu acolo. 

— Dumnezeule! Doamne, apără pe regină! Doamne 
binecuvântează pe regină! 

Isabela plecase deja. Laurence rămăsese zdrobită, aproape 
fără respiraţie, sub greutatea acestei bucurii Roselys i se agăţă 
de gât murmurând: 

— Repede, hai să-l găsim pe Hardy care o să ne apere! Şi, 
transfigurată, cu fiică-sa în braţe, începu să alerge. Isabela se 
oprise în salonul Mathebrune. Lovi violent cu un ciocan într-un 
clopot. Lumea din palat se trezi îngrozită şi câteva servitoare 
apărură buimăcite. Fiecăruia i se dădură ordine precise. Şi 
fiecare se îndreptă în grabă. 

Totul părea sinistru, semăna cu o ceremonie mortuară 
complicată. 

Rămasă singură, regina scrâşni: 

„Bois-Redon este pe aproape!"Apoi intră violent în camera 
sa unde o aştepta Nevers. 

Ce cerea ea? Jean Temerarul era omul forţei şi al cruzimii, nu 
dădea înapoi nici în faţa morţii violente, nici a crimei laşe, dar, 
când ieşi şi când părăsi Saint-Pol începu să tremure... 5 

Regina îşi puse un mantou. Deschise o mică uşă secretă. In 
mica încăpere în care intră, pe singurul scaun care se afla acolo, 
stătea un tânăr, un uriaş cu faţă blândă. 

Era frumosul Bois-Redon, viitor căpitan de palat. 
Deocamdată era gardă de corp, câinele reginei. 


— Bois-Redon vei merge cu mine. Ţine-te aproape! Nu te 
îndepărtezi la mai mult de o lungime de braţ. Nu vei auzi şi nu 
vei vedea nimic! 

— Bine! Voi fi mut, surd şi orb. Unde merge regina? 

— La casa Passavant, pe Strada Saint-Martin; dar, mai întâi 
în Cetate, pe Strada Feves. Bois-Redon se îngălbeni. Oricine ar 
fi, dacă îţi spun: loveşte... Bois-Redon începu să surâdă şi, cu un 
gest, îşi potrivi pumnalul. Afară, mergea aproape de regină, 
pândind la mişcările din întuneric. Ajunseră în Cetate şi cineva 
deschisese o poartă şi o conduse pe regină printr-un salon. 

— Sunt gata, spuse acela. Îi am pe cei trei vii, doamnă. Mi-aţi 
adus mortul? 

— Cei trei, vii, spuse regina. 

— Neapărat. Pentru ceea ce mi-aţi poruncit! îi am de astăzi 
de dimineaţă. Daţi-mi copilul mort - de moarte violentă, nu 
uitaţi! 

— De moarte violentă, da, răspunse fără să gândească. 

— Dar fără vărsare de sânge, nu uitaţi... Grăbiţi-vă, doamnă! 
Cei trei aşteaptă... Priviţi! 

Pe trei scaune din stejar, trei suflete zguduite de frică, trei 
fiinţe pe care groaza le făcea monstruoase, trei adolescenţi erau 
legaţi cu frânghii. Primul părea să aibă paisprezece ani, al doilea 
cincisprezece, al treilea şaisprezece. Ochii le ieşeau din orbite, 
de groază. 

Gazda ridică o perdea. Pe fruntea reginei apăruse sudoarea. 
Stăpânindu-şi nervii, ea zise: 

— Saitano, acum nu pentru asta am venit. 

Omul groazei păru descumpănit. Din priviri, o întrebă ceva. 
Ea se apropie şi bolborosi câteva cuvinte. Cel pe care-l numise 
Saitano râse, îşi ridică fruntea, deschise un dulap de fier, căută 
nişte flacoane, alese unul şi-l întinse reginei: 

— Luaţi, este o surpriză! 

Isabela luă flaconul şi îl ascunse. Saitano o conduse până în 
stradă, repetând: 

— Cât mai repede copilul mort, altfel nu răspund de cei trei 
vii... 

— Bine, în noaptea asta... în noaptea asta, poate. Şi plecă 
spre casa mamei lui Roselys... unde locuia Hardy... i 

Căpitanul de pază o aştepta pe Isabela aproape de intrare. li 
prezintă scurt cum a luat cu asalt casa şi termină: totul s-a 


petrecut în linişte, afară de micul cavaler. Ce drac, doamnă! Să-l 
vedeţi pe Claude le Borgne aici, alături, care geme cu burta 
spintecată... ce drac de om! 

— Tânărul nu a fost rănit? se interesă regina. 

— Nicio zgârietură, răspunse căpitanul surprins de ciudata 
întrebare. 

— Bine! Foarte bine! spuse Isabela cu o linişte sinistră. Apoi, 
un scurt dialog: A 

— Capela? - Luminată. Copistul? - In capelă, doamnă. - 
Preotul? - în altar, pregătit. - Şi ea? - în faţa altarului, îşi face 
rugăciuni. Şi... el? - Contele de Nevers aşteaptă în faţa uşii 
capelei - Bine! Condu-mă! şi-i porunci lui Bois-Redon. - Atenţie! 

Colosul cu figură de păpuşă îşi pipăi pumnalul. Pentru 
Isabela era destul. Ajunse în faţa capelei şi-l văzu pe Jean 
Temerarul îngheţat. Regina îşi stăpâni emotia. 

— Eşti gata? 

— Doamnă, e oribil! 

— Eşti gata? 

— Doamnă, dacă va fi descoperită această... pentru mine va 
însemna o moarte dezonorantă... 

Regina strigă lui Bois-Redon: 

— Atenţie! Jean Temerarul observă din privirile reginei că 
totul este pierdut şi răspunse: Sunt gata! 

Toţi patru intrară în capelă. 

Regina se duse drept la Laurence d'Ambrun care se afla în 
genunchi, cu capul între mâini, şi o atinse pe umăr. 

Laurence se sperie... 

Aplecată ca un înger rău, Isabela şopti: 

— Am simulat o percheziţie, oamenii din casă sunt 
supravegheați şi nu vor şti nimic... 

— Da, Majestate, da... fiţi sigură, buna, generoasa mea 
stăpână. Mai degrabă să-mi smulgă limba decât... Când mă 
gândesc că acum câteva clipe vă...uram...pe dumneavoastră 
care, iată, îi daţi un nume copilului meu...pe dumneavoastră 
care îmi lăsaţi viaţa... 

— Hai, calmează-te, ridică-te! 

Laurence d'Ambrun, zguduită de plâns, se ridică şi începu să 
tremure. Pentru o clipă redeveni iubita... Amintiri nebune, 
despre singura ei dragoste... Se înroşi. Privirea i se opri asupra 
lui Jean Temerarul. 


Forţa dragostei, mai puternică decât oricând, o împinse spre 
el. Dar totul se termină în faţa nepăsării celui pe care îl mai 
iubea, marmoră rece, de gheaţă. Acum... s-a terminat! iubirea a 
murit pentru totdeauna. 

De pe treptele din faţa altarului, regina supraveghea fiecare 
gest... 

O văzu pe Laurence când se retrase şi se aplecă, învinsă, în 
faţa lui Nevers. Atunci ordonă preotului: 

— lată actele, aici, pe masă... lată martorii: acest gentilom, 
copistul, căpitanul şi eu însămi. lată logodnicii: nobila 
domnişoară Laurence d'Ambrun şi prea înaltul şi puternicul 
senior Jean de Burgundia, conte de Nevers. Domnilor, faceţi cele 
necesare! 

— Ştiţi, bâigui preotul, ştiţi că faceţi un sacrilegiu. 

— Dar dumneata ştii că dacă mai spui numai un cuvânt te 
arunc în groapa turnului Huidelonne?! 

Preotul se fâstăci şi începu să oficieze. După un sfert de 
ceas, totul era gata; mai rămâneau de semnat actele şi apoi 
depuse la capelă pe masa pe care strălucea o cupă. 

Cu mâna tremurând, preotul semnă şi plecă. 

Căpitanul îşi făcu cruce şi plecă. 

Copistul semnă şi plecă. 

Bois-Redon semnă şi... rămase. 

Regina îşi puse numele cu un gest violent pe actul de 
căsătorie de parcă ar fi fost o condamnare la moarte. li veni 
rândul lui Jean Temerarul. Luă pana, o puse la foc, o reluă şi în 
sfârşit cu fruntea lac de sudoare semnă. 

Totul s-a făcut într-o linişte de moarte. Laurence a urmărit, 
fără să tresară, întreaga scenă, cu ochii în lacrimi de fericire, de 
dragoste pentru copilul ei, strigând în inima ei: Roselys! 
Roselys! Hardy nu te va alunga! 

— E rândul dumitale, porunci regina. Cu un gest sublim, în 
timp ce lacrimile îi îmbujorau obrajii, Laurence luă pana. Regina 
se duse la cupa de metal. Laurence semnă, îşi scrise numele cu 
lacrimile proprii... Regina vărsă în cupă conţinutul flaconului luat 
la Saitano. Flaconul cu otravă. 

Extaziată, Laurence d'Ambrun se ridică...şi atunci crezu că 
ceva o înşfăcase de gât, că picioarele nu o mai ţin... Căzu în 
genunchi şi se rugă: 

— Graţie... graţie... Lăsaţi-mă să-mi revăd copila pentru 


ultima oară. 

Regina, brutal, îi porunci: 

— Bea! 

Laurence se ridică brusc şi strigă: 

— Nu vreau să plec fără să-mi revăd fiica! 

— Bea! repetă Isabela. 

— Lăsaţi-mă să-mi revăd copila şi apoi... accept să mor. 
Acest cuvânt trezi din nou în ea instinctul de viaţă. Urla: 

— Nu, nu vreau să mor! 

Fiica ei, Roselys, cavalerul Hardy, căsătoria, promisiunea de 
a dis-pare. Totul se prăbuşea. Numai sus, deasupra, simţi cum 
bolta cerului începe să se rotească. 


V 

Otrava lui Saitano 

Cel din Cetate, pe nume Saitano, după ce a condus-o pe 
regină şi pe Bois-Redon până în stradă, s-a reîntors în casă şi s-a 
oprit drept în faţa dulapului. _ 

— Foarte bine, îşi spuse închizându-l. Intrebarea este dacă 
celui căruia i se va da otrava mea va fi sau nu lovit... Va fi o 
experienţă decisivă... Să vedem cum se va întâmpla... 

leşi. În faţa lui apărură două siluete şi Saitano le luă urma. 
Când ajunse pe malul apei şi observă că aceştia erau departe, 
luă şi el o barcă, traversă fluviul şi-i prinse din urmă pe strada 
Saint-Martin; curând văzu că aceştia intrară în nobila casă 
Passavant. 

Se plasă în faţa unei locuinţe din apropiere şi auzi strigătele 
de moarte ale Laurencei d'Ambrun... 

Era groaznic... 

Ea nu vroia să moară. Atât de tânără, atât de frumoasă! Se 
uită în jurul ei, îl văzu pe Jean şi încercă să i se arunce în braţe. 

— Te-am iubit, adu-ţi aminte! Şi tu m-ai iubit! El o înlătură. 
Atunci, se duse la Bois-Redon. 

— Domnule, îl rugă, domnule... 

— Nu-i treaba mea! 

Învinsă, se sprijini de zid. Nu se mai temea decât de 
suferinţa fizică. Ochii i se opriseră pe cupa care, acum, se afla în 
mâinile reginei. 

— Ah, îmi va face rău... 

— Nu, spuse regina. N-ai să suferi. Şi repetă cuvintele lui 


Saitano: e o surpriză. 

Laurence luă cupa în mâini şi o duse, crispată, la gură. 
Amăgită că va termina dintr-o dată, bău cupa până la fund şi o 
aruncă. 

Clipa care urmă fu ciudată. Regina, Bois-Redon şi Nevers 
priveau înmărmuriţi... Ceea ce aşteptau... nu se întâmplă! Ce-i 
asta? 

Laurence băuse otrava-surpriză - moartea instantanee şi, 
totuşi, rămăsese în picioare. In loc să se descompună, chipul ei 
îşi revenea, se colora... Trăia! Nu numai că simţea că trăieşte, 
dar sângele îi circulă mai repede prin vene. Nu să miră, ci se 
bucură când îşi dădu seama că parcă era mai vie după ce golise 
cupa. Bois-Redon rămăsese năuc, Nevers stupefiat, Isabela 
turbată când îşi dădu seama că Laurence nu era otrăvită. 

Nu! Nu era otrăvită. Intâmplare sau calculele misterioaselor 
experienţe? Insul dăduse reginei o licoare în loc de otravă, căci 
se citea pe faţa tinerei efectul binefăcător al acesteia. Întinerea. 

Ceea ce păru şi mai straniu fu râsul femeii, un râs de fericire. 
Atunci întinse mâna reginei şi-i spuse: 

— Ne-aţi încercat?! Doamne Dumnezeule, a fost o probă! 
Nevers şi Isabela îşi încrucişară privirile. 

Dacă trăieşte... asta-i moarte dezonorantă pentru mine, se 
citea pe faţa lui Jean Temerarul. 

— Atunci, ce aştepţi? îi dădu de înţeles regina. 

Laurence, cu recunoştinţă, spuse: 

— Fiţi siguri, dumneavoastră, seniore şi dumneavoastră, 
regina mea, mi-aţi redat viaţa, dar... 

Un suspin îi tăie vorbele şi se prăbuşi în spatele mesei. De 
data asta, era lovitura de graţie: pumnalul lui Nevers! 

Intr-o clipă, o femeie în negru intră în capelă şi spuse: 

— Copistul ne-a avertizat, doamnă şi, iată, am sosit. 

Regina o recunoscu şi-i spuse: - Ştii ce ai de făcut, Geraude? 
— Copistul mi-a spus totul. - Eşti gata? - Întotdeauna. Bine! 

O caleaşca o aştepta afară, pe strada Saint-Martin. Jean 
Temerarul se aplecă peste Laurence. Cu un ultim efort fata 
ajunse pe spate, ţinându-şi mâna pe rana din piept. Cu un gest 
inconştient, îşi agită mâna plină de sânge şi, apoi, nu mai mişcă. 
Nevers se dădu înapoi, îşi şterse sudoarea, şi atunci văzu că 
degetele îi sunt pline de sânge. 

Bois-Redon se aplecă, examina rana ca un expert, îi puse 


mâna în dreptul inimii şi constată: 

— E moartă! Era atât de sigur că surâse. 

Regina se întoarse spre Geraude. O forfotă violentă se 
produse în interior: lumea alerga, se auzeau insulte, ţipete. 

— Opriţi! Opriţi! Uşa capelei se deschise şi apăru Hardy de 
Passavant, cu pumnalul în mână, răvăşit. Cu un gest Isabela îi 
opri pe oamenii de pază care-l urmăreau în prag. 

— Pe toţi dracii! strigă căpitanul. Claude Le Borgne, 
Lancelot, Cap de Fier. 

— Doamnă, horcăi Jean Temerarul, a mai rămas un martor. 
Trebuie să-l... 

— Aha, am ajuns departe, zise uimit Bois-Redon. 

— Linişte! îi ceru Isabela lui Nevers. Să se ducă în cetate, în 
strada Feves, pe acolo pe unde vom ieşi. Acum e rândul tău, 
Bois-Redon! 

Câteva clipe, Hardy nu putu scoate o vorbă din cauza 
mâniei. Apoi strigă: 

— Ce faceţi, voi, aici? Cine sunteţi? Cerşetori? Borfaşi de 
noapte? Unde este Roselys? Ce i-aţi făcut lui Roselys? Vă jur pe 
părinţii mei, pe Dumnezeu, că o să vă arăt eu vouă. 

Regina îi strigă lui Bois-Redon: 

— Ai grijă, fără vărsare de sânge! 

Cu un salt, Hardy ajunse la masă şi o răsturnă. Cele trei acte 
de căsătorie se împrăştiară. Jean adună pergamentele... 

— Afară de aici, cerşetorilor, afară! strigă Hardy. Işi scosese 
ghiarele. Într-o clipită fu înconjurat, scos din capelă şi dus în 
stradă... 

Isabela făcu un semn lui Geraude. 

— Grăbeşte-te! 

Aceasta plecă însoţită de patru oameni. Din clădire se auzi 
glasul rugător al unei copile: 

— Hardy, Hardy... 

Era Roselys pe care o ridicaseră... Câteva secunde, regina îi 
auzi vocea. Apoi, se lăsă linişte. Se întoarse spre Jean Temerarul 
şi îl văzu pe acesta cum ardea, la o luminare, actele de 
căsătorie. 

— S-a terminat! spuse el. Nu mai avem de ce ne teme! Dar, 
parcă nu era sigur de ce spune! 

— Să mergem, regină! 

La luminile unor torţe, escortaţi de oamenii lor, cei doi, 


Isabela şi Nevers, ieşiră. Undeva, sub streaşină pândea Saitano. 
Se uită mai întâi la mâinile oamenilor de gardă, apoi la cele ale 
lui jean Temerarul. Le văzu pline de sânge şi începu să surâdă. 

— Doamnă, spuse el, o greşeală, una care se poate repara! 

— Se repară! zise Isabela. 

— Persoana a băut totul... pe nerăsuflate? 

— Da! Atenţie, zise regina, greşeala v-o iert. Dar ceea ce ai 
promis... 

— Copilul mort, doamnă! Daţi-mi copilul mort şi restul mă 
priveşte! 

— Ti se va aduce, răspunse stins regina. Se îndepărtă, 
urmată de întreaga bandă. 

— Copilul care tocmai a trecut pe aici, continuă el. Mă 
îndoiesc! Bine, aştept câteva minute. 

Intră în curte şi ajunse apoi la capelă. Se strecură şi văzu 
cadavrul. Repede, în linişte, ridică corpul, îl fixă de perete şi 
puse mâna la inimă, cum făcuse Bois-Redon. Izbucni în râs. 

— Experienţa este concludentă! lată o femeie lăsată să 
moară. Lovitura i-a atins izvorul vieţii şi ar trebui să fie moartă. 
S-au asigurat că-i moartă... da... dar ea băuse înainte... Ehe, a 
băut licoarea mea înainte... licoarea care a oprit moartea. Acum 
sunt pe calea cea bună cu descoperirea mea. Curând, cu 
sângele copilului mort amestecat cu cel al celor trei vii va 
ajunge... 

Se opri, înflăcărat de orgoliu... 

Apoi, fără să mai poată să se ocupe de Laurence, moartă sau 
vie, se strecură ca o umbră...Ea rămăsese acolo, aşa cum o 
aşezase Saitano. Sângele nu mai ieşea din rană. Inima îi bătea, 
acea inimă pe care Bois-Redon o crezuse moartă. 

Hardy de Passavant se bătea în stradă. Nu avea nici cea mai 
mică rană, nici măcar o zgârietură. Îşi dădu seama că adversarii 
îl menajau. De ce?! Când el rănise câţiva deja! Cinci sau şase. 
Ce vroiau de la el? îşi dădu seama că un pericol mai mare încă 
decât moartea plutea în aer. 

— Mai bine să mor! striga el aruncându-se asupra brutelor. 

— De ce, nu ştia, dar aşa credea că scapă de /ucru acela 
necunoscut. O lovitură, îl prăbuşi... 


VI 
Hardy de Passavant 


Leşinul lui fu scurt. Când îşi reveni, constată că era întins pe 
o scândură care se legăna uşor. Undeva auzea un susur de apă. 
Deschise ochii. Era într-o barcă. Inşii care vâsleau îl 
supravegheau atent. 

De ce într-o barcă? Unde îl duceau? Deschise din nou ochii. 
Desluşi chipul unui colos şi-i citi în ochi dorinţa de a-l ucide. Dar 
de ce nu l-au omorât încă? Uriaşul era Bois-Redon. 

— De ce fără vărsare de sânge? Cu o lovitură de pumnal 
totul se aranjează. Apoi arunc în apă cadavrul. Nevăzut, 
necunoscut! La toţi dracii cu Saitano şi cu vrăjitoriile lui! Saitano 
este o anagramă de la Satanio... Satan... Dracu să-l ia! Moarte 
fără vărsare de sânge. Să-i mai dau una în cap! să-l strâng de 
gât! 

Ajunse în sfârşit la o concluzie. Dacă s-ar fi uitat la micul 
cavaler, Bois-Redon ar fi înţeles ce-i groaza. Dar el se gândea la 
ale lui: o lovitură la cap şi gata. Bois-Redon îşi suflecă mâneca. 

Hardy îi ghici gândul ucigaş; făcu un efort de imaginaţie, de 
voinţă. Gândul fu mai rapid decât vorba. 

— Aşa, trebuie să-l omor, mormăi Bois-Redon. Ridică 
pumnul, o masă de carne. 

In acest moment, barca se leagănă, vâslaşii abia avură timp 
să strige ceva. Dintr-un salt, Hardy se află în picioare, înjură 
furios şi se aruncă în apă. Cei din barcă îl văzură cum înoată. 
Unul ridică vâsla. Bois-Redon îl opri la timp. _ 

— Fără vărsare de sânge, brută, aşa ţi s-a spus! Incet, barca 
fu luată de curenţii de apă. 

Hardy era un bun înotător. Se aruncase în apă şi acum, cu 
dibăcie, înota printre valuri pentru a ajunge fie în faţa castelului 
Louvre, fie în faţa turnului Nesle. De câte ori nu făcuse traseul 
dintre podul Notre Dame şi fabricile de ţiglă. Cu toate că lupta îl 
obosise şi se resimțea după lovitură, la început înotă ca un 
voinic. Apoi, avu senzaţia că se duce la fund. Işi aduse aminte 
când a salvat o fetiţă şi realiză că el s-a născut pentru a o apăra 
pe Roselys d'Ambrun... 

— Roselys! strigă el. Ce i-or fi făcut? Trebuie să trăiesc... 
pentru ea. g 

Acest gând îi alungă, parcă, slăbiciunea. Intoarse capul şi 
simţi pe cineva lângă el...Uriaşul se ridică din apă şi se aruncă 
cu toată greutatea asupra lui. Auzi: Te-am prins... şi apoi nu mai 
văzu nimic. Evitase lovitura. Bois-Redon dispăruse sub apă. Şi, 


din nou, se aflară faţă în faţă, din nou începu lupta. Cu o mare 
sforţare se eliberă şi se lăsă luat de valuri. 

Nu departe de el, o umbră părea că se interesează de drama 
lui. 

Hardy recunoscu turnul Nesle. Cu un ultim efort se îndreptă 
spre mal, simţi în urma lui că cineva ieşea, ca şi el, din apă. 
Clopotul de la Luvru parcă îl lovea în cap. Se aruncă pe nisipul 
de pe mal, fără putere, fără respiraţie, aproape fără viaţă. 

Bois-Redon se opri suflând din greu şi înjurând. Se aşeză în 
genunchi, pe nisip, trăncănind ceva împotriva celui care vrea 
moarte dar fără vărsare de sânge: 

— lată-l, e mort, zise el. : 

Lucrarea se înfăptuise. Bois-Redon încetă să mai înjure. Il 
examina pe Hardy cu grijă. 

— Mort prin înecare, fără nicio zgârietură. E bine, hai, să 
mergem! 

Luă cadavrul în braţe şi-şi dădu seama că-i complet 
înţepenit. Aşa de repede? Cum e posibil! Abia a ieşit din apă! 

Aruncă corpul pe umăr ca pe o scândură, şi plecă spre 
cetate. 

În strada Feves se opri în faţa unei case banale. După ce 
bătu în poartă, apăru Saitano şi-l conduse pe Bois Redon într-o 
încăpere invadată de iarbă, apoi într-alta cu totul ciudată. 

Bois-Redon îşi făcu repede semnul crucii şi intră. O perdea 
se ridică... Cei trei vii erau încă acolo, legaţi de scaune, cu vinele 
de la tâmple umflate, cu ochii scoşi din orbite... Trăiau... Il 
văzură pe Bois-Redon purtând pe umăr un cadavru ţeapăn. 

— Mai departe, zise din nou Saitano. 

Bois-Redon intră în cea de-a treia sală, pardosită cu dale, în 
care se aflau o masă din marmură şi o găleată. Bois-Redon 
depuse cadavrul pe masă. 

Totul era groază, oroare. 

Lui Bois-Redon îi clănţăneau dinţii. 

— Ajută-mă, zise Saitano, când începu să desfacă nişte 
şuruburi cu care erau ţintuite în podea scaunele. Curând cei trei 
fură duşi în sala cu masa de marmură. Când dădură de mort, 
aceştia se îngroziră şi mai tare. 

Bois-Redon plecă şi, ajunse în stradă, începu să alerge 
îngrozit. Îi era frică. 

Saitano era un bărbat fără vârstă, extravagant şi nu fără o 


anumită frumuseţe, cu un chip neliniştit, cu ochii vii. Fusese 
văzut la Palermo, la Neapole, la Veneţia, la Florenţa. Venea de la 
Roma şi privirea lui păstra încă ceva din uimirea pe care 
secolele o impuneau la vederea Cetăţii eterne. 

Privind cadavrul lui Hardy, Saitano gândi cu voce tare. 

— Încă un efort şi voi ajunge acolo. Ce am văzut eu în capela 
din Saint-Martin mă convinge că sunt pe calea cea bună. Care ar 
fi fost destinul acestui copil dacă nu aş fi fost eu prin preajmă? 
Cine ştie! 

Ochii i se opriră pe chipurile îngrozite ale celor trei nefericiţi 
legaţi de scaune. 

— Passavant? continuă el, Hardy de Passavant? Trebuie să 
aibă sânge pur... Linişte! Ei, voi de colo, linişte, strigă la cei trei. 
— Nu mai urlaţi aşa! Nu puteţi să-mi faceţi nici frică, nici 

milă. Nu am niciun sentiment uman. Mă numesc Ştiinţă. Or, 
ştiinţa are o logică implacabilă. Ce-i ştiinţa? Cucerirea vieţii! 
Logica supremă este cucerirea vieţii absolute... Marea Operă! 
Viaţa fără moarte! Eternitatea! Ajungem noi acolo, poate peste 
mii de ani. Dar, de ce nu chiar azi. De ce să nu dau cu moartea 
de pământ chiar în noaptea asta? Viaţa Eternă! Ce vis! Regina 
asta tâmpită crede că eu urmăresc să-i fac poftele josnice şi să 
suprim răul de la Saint-Pol! Să sacrific pe ăştia trei ar fi oribil. 
Să-i sacrific pentru a stăpâni moartea şi a deveni egal cu 
Dumnezeu este un alt lucru! Tăceţi, odată! 

— Am să amestec picătură cu picătură din sângele vostru! 

— Aş vrea, aş vrea să amestec sângele viu, cu sângele 
mortului. Destul! Să începem! La lucru! Să începem cu inima 
copilului care a murit. 

Îl desfăcu de haine pe Hardy şi puse o torţă lângă capul 
acestuia. 

Din dulapul de fier scoase un flacon ca cel pe care îl dăduse 
reginei. Îl aşeză pe masa de marmură. Apoi, dintr-o cutie, 
scoase un bisturiu foarte ascuţit şi începu să apese pe pieptul 
cadavrului. 


VII 

Delirul 

Când Hardy de Passavant ieşea din apă, nervii săi erau 
terminati. În cele câteva ore de zbatere şi de luptă, emoţii 
violente îi loviseră trupul şi aşa sensibil: lupta din casa 


Passavant, când îi spintecase burta lui Claude le Borgne, bătălia 
pe care o dusese să poată scăpa din mâinile gărzii, lupta din 
Strada Saint-Martin, cea din barcă, cea din apă. Şi nu avea 
decât doisprezece ani! De aceea, de emoție ajunsese la o 
excitație nervoasă maximă. Când se aruncase pe mal era deja 
înţepenit. În liniştea nopţii începură să bată clopotele de la 
turnul Luvrului. Bătăile clopotului le simţea în cap ca nişte 
lovituri. Ultima lui senzaţie a fost aceea a unei lovituri groaznice 
în ceafă. 

Bois-Redon îşi dăduse seama că ceva nu e în regulă: 
cadavrul lui Hardy, înţepenit atât de repede, nu semăna cu ce 
ştia el. Dar, inima nu-i mai bătea, pielea era lividă, ochii erau 
daţi peste cap... aşa că... era mort. 

Atunci când materia vie, sub forţele morţii, se dezagregă mai 
rămâne, oare, în cel pierdut, o altă forţă? Cea de a judeca sau a 
visa, să spunem? Cine ştie! 

Aici, la picioarele faimosului turn al Luvrului, lângă apele 
fluviului care-şi văd de treabă, curgând liniştit, se află un 
cadavru. Totul este mort, oare, în acest corp? O licărire de 
judecată n-a mai rămas, oare, întârziată? 

Cititorul e liber să-şi amintească de fenomene asemănătoare 
despre care a mai auzit. E liber să pronunţe cuvântul: 
catalepsie. Nu-i decât o vorbă care acoperă mistere atât de 
indescifrabile ca şi moartea. Şi cine poate să arate cu precizie 
graniţa dintre viaţă şi moarte? 

Hardy era... mort, dar judecata nu-l părăsise. Groaznic! Avea 
unele senzaţii înspăimântătoare prin noutatea lor. Mai întâi, 
bezna nu semăna cu cerul pe care-l ştia. Acum, întunericul 
parcă-l atingea, parcă se ducea totul în hău şi îl agita, îl târa şi 
pe el. judecata lui nu mai înregistra imagini succesive, ci 
suprapuse, simultane: alerga spre orizonturi diferite în acelaşi 
timp, se lovea şi cădea cu zgomot infernal; nimic nu mai avea 
logică; ordinea care domnea în lumea de dincolo era abolită; 
judecata însăşi semăna cu fulgerele: apărea violent şi dispărea 
brusc. În mintea lui se deschideau şi se închideau un fel de 
ferestre iar forţa care le mânuia îi era străină, necunoscută. O 
dezorientare totală îi producea oroare. O oroare care-i intra prin 
toţi porii. Nu mai respira, avea conştiinţa că era aruncat în 
imperiul groazei. Noţiunea de spaţiu nu o mai avea. Simţea 
numai că se prăvăleşte în hău. Nu mai avea nici noţiunea de 


timp, căci în căderea lui nu avea niciun reper. Punţile pe care 
mergem spre lumea ideală şi care ne dau dreptul să spunem: 
trăiesc, exist, aici fuseseră distruse; el trăia, dar într-un fel de... 
nimic. Îşi dădu seama şi încercă să strige: sunt mort! mort! eu 
sunt mort! eu sunt moartea! 

Asta era starea în care ajunsese Hardy. 

Era mort, dar gândea. 

În jurul lui lumea continua să existe. 

Încet, încet, Hardy reluă contactul cu lucrurile din jur. Încet, 
încet e un fel de a spune. Totul va fi durat, probabil, câteva 
clipe, în momentul în care, prin pipăit, prin auz, prin văz, el reluă 
contactul cu /umea naturală, îşi putu da seama că părăsea o 
altă lume, o lume cu senzații fantastice pe care în viaţa 
obişnuită nu le cunoşti. Şi atunci silabisi: „Moartea se află pe 
fundul fluviului şi apa îmi clipoceşte în urechi. Acolo, există 
păsări gigantice care acoperă cerul în zborul lor... Mi-e frică! 
Aceste păsări mă ameţesc. Mi-e frică de această beznă care mă 
atinge. E oribil! E groaznică această îmbrăţişare a beznei!” 

Teama îl domina. Cauza ei nu i se arăta, însă. Din nou 
judecata îl părăsi. Apoi: 

„Totul se învârte. Cineva mă ia în braţe şi mă duce... Cine? 
Unde? Dumnezeule! E chiar moartea care mă duce într-un 
vârtej. Ah, dacă ar putea să nu mă mai legene. Dumnezeule, 
uite şi pe omul roşu care o să mă conducă în vârtejul fără 
sfârşit". 

Hardy încearcă să se roage dar nu putea scoate niciun 
cuvânt. Deodată, simţi că nu se mai leagănă; omul roşu desenă 
un Coşciug şi băgă în acest coşciug rece un pat de piatră. În 
urechi îi ajungeau sunete ciudate pe care nu le mai desluşea: 
era Saitano care vorbea, medita cu glas tare... 

Apoi, singura senzaţie care-i absorbi curiozitatea fu o lumină 
care se apropia de el. Simţi că-i ard ochii. O flacără roşie 
înghiţea totul. Crezu că-i un damnat. Incercă să nu mai vadă 
flacăra, dar efortul pe care îl făcu pentru a închide ochii fu 
îngrozitor. Simţi că gâfâie, că a intrat într-o luptă teribilă, nu 
corpul, pe care îl simţea nemişcat, ci creierul lui, scos din minţi 
prin nedreptatea suverană de a-l osândi la muncile iadului. Se 
trezi urlând, ţipând şi avu impresia groaznică că omul roşu îi 
aşează pe patul de piatră muşchi cu muşchi, fibră cu fibră; îşi 
dădu seama că se bate în zadar şi că veacuri de-a rândul dacă 


s-ar bate, tot în zadar ar fi. 

Brusc, impresia că-i osândit îşi pierdu imprecizia şi deveni 
certitudine. Omul roşu era un demon înarmat cu o ghiară 
ascuţită... demonul se aplecă asupra lui şi, cu ghiara, îi sfârtecă 
pieptul... 

Aşezat pe patul de piatră, căzut în mâna unui diavol care-i 
scotocea cu gheară în măruntaie, iată care era reprezentarea lui 
Hardy a tot ceea ce i se întâmplă în realitate. În timp ce 
imaginile din visul morţii lui căpătau contur, spaima care-l 
cuprindea ajunsese la paroxism. Altă luptă furioasă o dădea 
acum. Făcu un efort supraomenesc să se e/ibereze. Şi, dintr-o 
dată, înţelese că din străfundurile fiinţei sale, un strigăt disperat 
trezea toate forţele vieţii... într-o clipită, îşi dădu seama că 
este... dezlegat! 

Când să reia lupta? se întrebă. Cum să se apere împotriva 
acestei bezne, a omului roşu, a ghiarei lui care-i sfredelea inima! 

În această clipă simţi în piept o durere... ghiara, ghiara 
acelui demon care-i intrase în piept. Cu un ultim efort, termină 
delirul şi un strigăt înfiorător se auzi în sală... 


VIII 

Realitatea 

În clipa în care vidul scapelului începea tăietura, se auzi un 
strigăt. Saitano trăsnit, făcu un pas înapoi, apucă scapelul şi 
rămase nemişcat. Pe pieptul alb al cadavrului apăruse o 
picătură purpurie... 

Saitano o privea năucit... 

Cei trei vii, de asemenea,... 

— Cine a ţipat? 

Cu priviri bănuitoare, îi inspecta pe rând, pe cei trei. Nimic 
nu se mişcase din loc. Se uită, apoi, la cadavru şi se retrase 
grăbit. 

— Cristoase, ăsta a... uite-l cum mă priveşte! 

Ei da, cadavrul se uita la el. Şi, dintr-o dată se ridică, întinse 
mâna de parcă ar fi vrut să alunge o arătare... se ridică... cobori 
de pe masa de marmură... 

— Viu, mugi disperat Saitano. 

— Viu, repetă Hardy, cu un fel de mirare. Câteva clipe 
rămaseră faţă în faţă, încremeniţi. Dacă suferinţa pe care i-o 
provocase tăietura bisturiului a fost suficientă să-l smulgă pe 


Hardy din starea în care era, din moarte adică, sufletul lui 
descumpănit plutea încă între vis şi realitate. Brusc, ca la un 
semn, forţele sufletului şi cele ale corpului se treziră. Omul roşu, 
acest demon înarmat cu o ghiară ascuţită... se aplecă asupra lui 
şi, cu gheara, începu să-i sfârtece pieptul... 

Aşezat pe patul de piatră, căzut în mâna unui diavol care-i 
scotocea în măruntaie, iată care era reprezentarea lui Hardy a 
tot ceea ce i se întâmplase în realitate, în bătălia cu Bois-Redon. 

In timp ce imaginile din visul morţii lui căpătau contur, 
spaima care-l cuprindea ajunsese la paroxism. Acum o altă luptă 
dădea. Făcu un efort supraomenesc să se e/ibereze şi, dintr-o 
dată, înţelese că în străfundurile fiinţei sale, un strigăt disperat 
trezea toate forţele vieţii... într-o clipă, îşi dădu seama că este... 
dezlegat! 

Când să reia lupta? se întrebă. Cum să se apere împotriva 
acestei bezne, a omului roşu, a ghiarei lui care-i sfredelea inima! 
In această clipă simţi în piept o durere... ghiara, ghiara acelui 
demon care-i intrase în piept. Cu un ultim efort, termină de/iru/ 
şi un strigăt înfiorător se auzi în sală... Hardy zări trusa 
savantului. Luă un cuţit cu lama ascuţită ca un stilet. Saitano nu 
păru a înţelege ceva. Ochii lui rămăseseră pe mica tăietură pe 
care reuşise să o facă şi din care se scurgea încă sânge. Învierea 
lui Hardy nu-l impresiona, era obişnuit să se joace cu moartea; 
nici măcar nu se întreba dacă crestase cu bisturiul un corp viu, 
fiind convins că avusese în faţă un cadavru. Se uită la sângele 
care curgea şi turbă de ciudă: nu-i reuşise tentativa. 

Ce tentativă? 

Nu mai era savantul implacabil. Era un avar ruinat în faţa 
celui pe care-l dezbrăcase, era cercetătorul imposibilului care, 
cu furie, cu ură, contempla neprevăzutul obstacol ce-i ieşise în 
cale. 

Nici Hardy, nici Saitano nu se clintiseră din locurile lor. Se 
fixau din priviri: Hardy cu mâinile pe masa de marmoră, 
ridicându-şi mirat capul; Saitano, cu mâinile încrucişate, o 
arătare pe care se putea citi tot ce era mai misterios şi sumbru 
în ceea ce Evul Mediu numea: Vrăjitoria. Cei trei adolescenţi 
legaţi, priveau pierduţi spre Hardy şi, în ochi, li se ghicea urma 
unei speranţe. 

Hardy îi reperă. Tresări. Vru să fugă din faţa acestui 
spectacol. Dar curajul şi mila apărură din nou în această 


generoasă fiinţă. Văzu, simţi chemarea de speranţă din ochii 
celor trei osândiţi. Strigă: am să vă dezleg! 

Saitano scoase de la brâu un cuţit şi urlă: 

— Că-mi scapi, bine, să zicem că înghit, dar dacă te atingi de 
ăştia trei... 

Hardy nu mai înţelegea, nu mai auzea. Cele trei ţeste îi 
păreau nişte arătări de coşmar, de pe altă lume. Amintiri 
hidoase îi năvăleau în minte, legende cu sabaturi abdominale. 
Fu cuprins de furie, de ură şi strigă ca la război: 

— Hardy! 

Într-o clipă tăie legăturile care îl ferecau pe cel mai apropiat. 
Pumnalul lui Saitano zbură în gol. Hardy se aplecase la podea şi, 
pe sub masă, se duse la ceilalţi doi condamnaţi; când se ridică, 
toţi erau liberi. Făcuse o manevră sigură şi ingenioasă. 

Saitano rămăsese uluit de agilitatea şi hotărârea acestui 
adversar neprevăzut: cei trei erau eliberaţi, copilul mort înviase. 
Visul lui se prăbuşise! Un vis sângeros, fără îndoială oribil, 
detestabil, dar un vis în care îşi pusese speranţe care, pentru un 
savant trebuia să răstoarne legile ce guvernau, de la facerea ei, 
lumea. Experienţa pe care trebuia să o facă în noaptea asta ar fi 
fost hotărâtoare. De mult pregătise totul. Pentru a-i avea pe cei 
trei vii îi trebuiseră luni de şiretenie, de răbdare, de curaj. 

— Când am să mai pot s-o iau de la capăt? răcni el cu ură, cu 
disperare. O să mai am vreo ocazie atât de bună? Dar, dar 
demonul ăsta o să mă denunte ca pe un vrăjitor nenorocit? ŞI 
dacă mor ca un nemernic, ce se va alege de tot ce am 
descoperit! Să fug? Să las tot ce am strâns aici, în casa asta? 

În lumina scăzută apucă să-i vadă pe cei trei, adunaţi într-un 
colţ, frecându-şi gleznele învineţite. Tăceau înspăimântați ca şi 
mai înainte, numai ochii lor îl implorau încă, disperaţi. 

— Aştia n-o să scoată o vorbă, îşi spuse Saitano. Groaza le-a 
distrus memoria. N-o să ştie nici pe unde să ajungă acasă. Sunt 
speranţe că teama o să-i facă să uite locul unde i-am ţinut 
legaţi, că au fost aproape morţi câteva zile. Da, ăştia nu vor 
vorbi, nu mai sunt buni de nimic! 

Atunci privirea lui sălbatică se opri asupra lui Hardy care se 
aşezase în faţa celor trei, cu cuțitul în mână gata să-i apere de 
Saitano. , 

— Asta o să vorbească! Asta are cutezanţa sufletului care 
răpune până şi teroarea. 


Regina nu mă va mai recunoaşte! Chiar îmi va scurta 
supliciul. Osânda! Dacă va vorbi copilul ăsta, dacă are să spună 
ce a văzut, voi fi spânzurat. Sau poate că nenorociţii din stradă 
o să aprindă un foc să mă ardă ca pe un vrăjitor. Vrăjitor!... Ah, 
Jean le Folleville e un câine care turbează când vede un vrăjitor. 
Trebuie să-l fac pe copilul ăsta să tacă! 

Trecuseră două minute de când Hardy coborâse de pe masă. 

— Acum sunt patru. Trei par încă viguroşi. Dacă atac, va fi 
bătaie, cu strigăte. Aştia din vecini sunt cu ochii pe mine... nu, 
trebuie să-i păcălesc, să-i despart şi să-l atac numai pe acest 
mic cavaler. 

— Blestematule, ce ai de gând să faci cu noi? strigă Hardy. 

— Blestematule, blestematule! strigară apoi cei trei de parcă 
lui Hardy le dăduse şi lor glas. 

— Plecaţi, hai, plecaţi, sunteţi liberi! 

— Liberi? ziseră ei gâfâind. 

— Veniti... 

Cei trei îl urmară pâş-pâş, împingându-se unul în altul, cu 
teama încă în suflet, strâmbându-se de durere la fiecare pas. 
Hardy după ei. Saitano deschise poarta şi cei trei o zbughiră fără 
să mai spună un mulţumesc salvatorului lor. Cetatea se umplu 
de zgomotul paşilor lor... Parcă alergau să se ascundă la capătul 
lumii. 

Saitano râse mulţumit. Asta şi vroia... Hardy îi spuse: 

Adio, blestematule. Şi roagă-l pe Satana să mă facă să uit 
unde stai. 

Plecă şi el, liniştit, aşa cum i-o cerea demnitatea lui de 
cavaler. 

Căutătorul imposibilului, născocitorul Saitano îl urmări din 
umbră, la câţiva paşi, pândind ocazia să-l doboare. Când se 
crezu singur, Hardy se opri, sprijinindu-se de un zid, undeva, la 
răspântia dintre străzile Draperie, Marmousets şi Juiverie. La 
câţiva paşi, se afla podul Notre-Dame. Tremura din cap până în 
picioare. Era şocul revenirii. Îi era frig. Se simţi singur în bezna 
nopţii, singur în viaţă. Fără mamă, fără tată, fără prieteni şi 
începu să plângă. _ 

Printre lacrimi, pronunţă un singur nume: Roselys. In sufletul 
lui enigma... începea să se desluşească. Rămas fără părinţi de 
mic, fusese obligat să judece şi să ia hotărâri singur, să facă 
totul singur. Îl frământa cine era femeia aceea pe care o văzuse 


în capelă? Ce se întâmplase cu mama lui Roselys? De ce 
invadaseră aceşti nemernici casa?... Şi Roselys? Unde o fi, ce o 
fi făcând Roselys? 

Saitano îl pândea undeva, în umbră şi crezu că a sosit 
momentul potrivit. Îşi scoase pumnalul şi se îndrepta spre 
copil... în acea clipă se auzi un zgomot de armuri; torţe luminară 
răspântia şi o voce puternică răcni: 

— Ei, stai! Vino aici! 

Saitano, stăpân pe el, rece şi calm se supuse ordinului mai 
ales că, din strada Marmousets apăru o altă patrulă. 

— Ce faci aici, la ora asta? 

Saitano aruncă o privire asupra lui Hardy aflat la câţiva paşi 
mai departe. Se gândi: ăsta trebuie să tacă! în ochi îi apăru, 
pentru o clipă, o strălucire. Întinse mâna şi, cu degetele, atinse 
pieptul şefului patrulei. 

— Du-te dracului! zise garda şi se retrase. Răspunde! 

— Purtaţi crucea Sfântului Andrei, zise Saitano. 

— Ei şi? 

— E semnul Casei de Burgundia, preciza Saitano. 

— Ducele de Burgundia este stăpânul meu! 

— Şi Nevers este fiul lui Bourgogne, continuă Saitano. 

— Ascultă, cerşetor nemernic, de cine-ţi baţi tu joc? 

— Dacă chiar vrei să-i faceţi un serviciu nobilului conte de 
Nevers, ia acest copil şi du-i-l. Dacă vrei să fii spânzurat, lasă-l 
să plece. 

Şeful patrulei făcu un semn. Hardy fu înconjurat şi luat de 
doi soldaţi. 

— Am să fac ce-mi spui. Dar bagă de seamă, lepădătură, 
dacă mă păcăleşti...Urmează-ne şi tu! Să mergem la Casa de 
Burgundia. 

— Vă urmez, spuse Saitano. Dar, dacă vreţi să mă credeţi, 
nu la Casa de Burgundia trebuie să-l căutaţi pe monseniorul 
Nevers. 

— Dar unde? 

— La Saint-Pol. 

Plecară. Saitano, încadrat de doi soldați, se gândea: o să 
tacă copilul... îl va face el, Jean Temerarul, să tacă! 

Se opriră în faţa unui pod mobil şi Hardy recunoscu turnurile 
masive de la Saint-Pol. Îşi aminti că, ori de câte ori pronunţa 
numele acestui domeniu se cutremura. De ce? De ce-l aduceau 


aici! După o parolă, intrară sub o boltă iluminată slab. Hardy avu 
impresia că intră într-un mormânt şi că niciodată nu va mai ieşi 
de acolo. O poartă grea, masivă, se închise în urma lui. li 
îngheţă inima. 


IX 

Imperia intră în scenă 

Jean Temerarul o escortase pe regină până la Saint-Pol şi, 
împreună, traversaseră grădinile spre palat. In marea galerie 
Isabela mergea înainte. Pe umeri, îi cădea în râuri şuviţe aurite 
din frumosul ei păr. Jean o admira ca Vulcan, odinioară, pe 
Venus. Avea o înfăţişare violentă, dezlănţuită; lar pe el o dorinţă 
sălbatică îl devora. Ochii i se împăinjeniseră; crezu că poate să 
viseze, să şi-o imagineze în braţe şi să-i strige; „Eu sunt 
stăpânul tău...” Când se apropiară de apartamentul ei, regina îl 
văzu speriat, pierdut. Gura i se strâmbase într-un fel de surâs. 
Aşa surâdea ea când vedea sălbăticiunile din cuştile ridicate 
într-o pivniţă în care numai ea avea curajul să intre. li plăceau 
leii şi tigrii în momentele lor de furie. Nevers era neliniştit. 

— Deci, aproape nimeni nu mai este viu între noi doi. 
Laurence d'Ambrun e moartă... fiică-sa... de ea se ocupă 
Geraude... 

— Nimeni, zise Jean Temerarul. Nimeni, ţi-o jur! Lasă-mă, 
acum, să-ţi vorbesc din inimă! Nu ştiam, nu puteam să ştiu... 
credeam că te iubesc... Când te-am văzut în galeria asta, când 
te-am auzit, am avut impresia că te înţeleg... că ceva, pasiunea 
mea nu mai avea margini. Mă înşelam, regină! Numai acolo, în 
capelă, numai acolo am simţit cu adevărat frenezia dragostei. 
Văzându-te strălucitoare şi puternică am început să te ador ca 
pe Dumnezeu... 

Pe buzele lui seci, cuvintele nu aveau sens. 

Regina se aşează în faţa unei uşi şi apoi se sprijini de ea. Era 
paralizată de privirea lui. Pasiunea îl devora, vinele-i plezneau la 
tâmple. 

Lăsă să-i cadă mantoul şi rămase cu braţele goale. Jean 
Temerarul îşi înăbuşi un strigăt. Îşi spuse că dacă va rezista o va 
ucide, o va sugruma cu propriile-i mâini. Dar, de ce i-ar fi 
rezistat? Ea îi vorbi grav: 

— Eşti cel pe care-l vroiam. Când vei fi duce de Burgundia... 
începu să tremure: 


— Când tatăl tău va muri, când soţia ta, Margareta va muri, 
când soţul meu Charles va muri... 

Se opri din această cutremurătoare enumerare căci lui îi 
ardeau ochii... 

— Deci, atunci numai atunci vom uni ducatul de Burgundia 
cu regatul Franţei şi, cu armata noastră, vom restabili Imperiul 
de Vest. 

In Nevers se trezea, odată cu dragostea, o ambiţie 
furibundă, împărat! Stăpânul lumii creştine! Un viitor strălucitor i 
se deschidea dar refuză să meargă prea departe cu gândul. Se 
opri la prima treaptă a acestei măriri: sângele soţiei lui, sângele 
vărului lui, Charles, sângele tatălui lui... 

In această clipă, Isabela se trezi, îşi reveni. Surâzătoare, îi 
spuse: 

— Atunci, Nevers, atunci voi fi a ta! 

— Stai... zise acesta cu un glas sinistru. 

— Numai atunci! şi-l îngheţă cu o privire tăioasă. 

— Acum... mormăi Nevers cu o voce spartă, înnebunit de 
patimă. Eşti a mea!... A mea...Şi, cu amândouă mâinile o 
cuprinse de umeri. 

Regina nu opuse nicio rezistenţă. Atâta doar că deschise uşa 
de care se sprijinea şi chemă în şoaptă: 

— Imperia! Frumoasa mea Imperia! 

Nevers, încremenit, văzu o sălbătăciune elegantă şi fioroasă 
aşezată pe un covor care îşi desfăcu mai întâi uriaşele ei labe, 
apoi îşi îndreptă spinarea puternică, se adună pentru a sări în 
faţă, cu botul deschis, cu ghiarele scoase... Imperia... tigresa 
favorită a Isabelei de Bavaria! 

Superba fiară se destinse brusc şi dintr-un salt veni şi se 
aşeză la picioarele stăpânei. Jean, livid, cuprins de groază 
scoase pumnalul. Işi spuse: dacă sunt slab, dacă dau înapoi, mă 
va ucide, mai întâi cu disprețul ei şi, apoi, mă va arunca acestei 
fiare. i 

Isabela văzu cum se pierduse. li surâse. Lângă ea, tigresa 
aştepta cu botul căscat spre Jean şi acesta îi simți respiraţia 
grea şi caldă. 

— Vezi? zise Isabela, ăsta-i prietenul meu... Tigresa se 
adună, îşi retrase ghiarele şi ridică din nou privirea ei fioroasă 
spre Nevers. 

— Vezi, ţi-am spus că mi-e prietenă, hai, mângăi-o! Altfel mă 


supăr! Repede! 

Nevers vru să fugă, dar îşi dădu seama că este imposibil să 
facă un pas. Isabela repetă: 

— Hai, mângâi-o, dar repede! 

Sălbăticiunea, se târî până lângă Jean Temerarul şi, cu o 
mişcare suplă, se frecă de picioarele lui. 

— Bine... foarte bine, frumoasa mea Imperia... eşti cu 
adevărat frumoasă şi... te iubesc... 

Isabela se lăsă în jos şi sărută fiara pe botul ei cald şi 
puternic. Se ridică şi spuse: 

— Du-te, acum du-te scumpa mea Imperia... Animalul 
dispăru şi uşa se închise. Jean Temerarul, cu sufletul la gură de 
spaimă, învins, supus se înclină în faţa Isabelei nu atât pentru a- 
i ascunde groaza care-l cuprinsese cât pentru a-i arăta că i se 
supune. _ 

— i s-a pregătit un apartament în palatul Beautrellis. In 
noaptea asta, Nevers, eşti oaspetele regelui Charles al VI-lea şi 
al reginei Isabela. Acum poţi pleca. Mâine de dimineaţă îmi vei 
comunica răspunsul. Dacă m-ai înţeles, dacă eşti demn de mine, 
dacă eşti împăratul pe care-l visează împărăteasa Isabela, 
atunci mâine vei lua drumul spre Dijon. În ziua în care voi afla 
vestea morţii Margaretei de Hainaut, Charles al VI-lea va cădea 
şi el... Hai, Nevers, gândeşte-te la ceea ce este dragoste, mărire 
şi strălucire pentru femeia care te-a chemat şi ţi-a spus: te 
iubesc! 

Aceste ultime cuvinte le pronunţă cu atâta căldură încât Jean 
Temerarul simţi cum îi plesneşte pieptul sub bătăile inimii. Când 
îşi reveni, regina nu mai era... 

leşi din palat exaltat de frică, de dragoste şi de ambiţie; 
picioarele nu-l mai ţineau. Işi căută pumnalul, cu spaimă. 

Ajuns la palatul Beautreillis, aflat în partea de sud a 
domeniului, se întreba dacă regina a vrut să-i arate cumva fastul 
şi ospitalitatea ei sau să-l facă să înţeleagă că-i este prizonier. 
Palatul Beautreillis era înţesat de oameni de gardă înarmaţi care 
îl aşteptau. Şase valeţi îl conduseră cu torţe. Se opri în marea 
sală, ceru să plece escorta şi se aruncă într-un fotoliu. Cu 
mâinile la tâmple, repetă în gând: 

— Ducele de Burgundia... tatăl meu! Margareta de Hainaut, 
soţia mea. Charles al VI-lea, vărul meu... în jurul celor trei nume 
se învârtea frământarea lui. 


Începând să viseze, radiind de pasiune, la splendoarea 
coroanei lui Carol cel Mare. Scene sângeroase îi treceau prin 
minte, îşi aminti de Isabela, stăpâna despotică şi adorabilă. Mai 
era până... Auzi: 

— Seniore, a sosit cineva care pretinde că vine din strada 
Saint-Martin. 

Jean Temerarul tresări. Strada Saint-Martin, casa Passavant, 
moarta din capelă, sărmana şi dulcea iubită de altădată, 
sacrificată, asasinată... 

Nu, totul se sfârşise cu această femeie... Cu ochii plini de 
ură, cu sufletul asaltat de teroare, cu gânduri ucigaşe, porunci 
să fie adus cel... 

Era Saitano. 


X 

Infernul de la Saint-Pol 

— Cine eşti? Cum te cheamă? Ce vrei? 

— Numele meu? Are prea puţină importanţă pentru 
dumneavoastră. Cine sunt? întrebaţi pe Majestatea Sa, regina, 
cine-i omul căruia i-a făcut onoarea de a-l invita de şase ori în 
Cetate. Ce vreau? Vă previn că a rămas un martor al poveştii de 
la casa Passavant... 

— Pentru ce te amesteci în asta? se răsti Nevers. 

— Pentru reputaţia dumneavoastră, seniore, răspunse rece 
Saitano. Au rămas documente, seniore! 

Nevers tremura. Scoase pumnalul. 

— Nu puteţi să mă omorâţi, spuse Saitano, întinzând mâna. 
Loviţi în regină... 

— Ciudat! 

Saitano îşi reveni. Ochii îi străluceau de ură. Un cuvânt! 
Nevers spuse un cuvânt în plus. Un cuvânt pe care Saitano nu-l 
putea ierta niciodată. În faţa privirii lui bestiale, Jean Temerarul 
dădu înapoi. Apoi, cu voce stinsă: 

— Vorbeşte! Grăbeşte-te! Viaţa ta este un fir... 

— Prin fapta sau cu complicitatea dumneavoastră, seniore, 
s-a petrecut o infamie, o trădare, un delict, spuse Saitano. 

Nevers se înroşi şi, mormăind ceva, se îndreptă spre acesta. 

— Mizerabile, îndrăzneşti să insulţi un senior! 

Inainte ca Saitano să schiţeze un gest, Nevers ridică mâna 
şi-l plesni peste faţă. Omul Cetăţii, livid, nu scoase un cuvânt, nu 


făcu niciun gest, doar pe faţa lui se citea umilinţa. Dacă Nevers 
i-ar fi citit în suflet, l-ar fi înjunghiat. 

— Hai, spune! 

— Monseniore, zise rece Saitano, actele de căsătorie au fost 
distruse. Înţelegi că nu aveţi, din această parte, de ce să vă 
temeţi. Logodnica este moartă iar martorii vor tăcea mâlc. E 
treaba dumneavoastră! Dar vă repet, mai este un martor care 
va vorbi... 

— Un martor? Lui Nevers fruntea i se acoperi de sudoare. 
Care? 

— Cel pe care Bois-Redon trebuia să-l reducă la tăcere. 
Copilul, seniore, cavalerul Hardy de Passavant... 

— l-a scăpat lui Bois-Redon? 

— l-a scăpat şi morţii! 

Nevers făcu câţiva paşi, nervos, înjurând furios. Se întoarse: 

— Copilul ăsta... trebuie să-l găsim cu orice preţ, ai înţeles? 

— Seniore, copilul este aici. El va vorbi. Mai devreme sau 
mai târziu, peste douăzeci de ani, ăsta va striga: am văzut... Pe 
mine nu mă priveşte. Numai pe dumneavoastră. Eu, euvi-l 
aduc. Este aici. Faceţi-l dumneavoastră să tacă! Cred că ştiţi că 
numai morţii nu vorbesc, seniore! 

Nevers scoase o pungă cu bani şi o puse pe masă, în faţa lui 
Saitano. Era burduşită de galbeni. Saitano o împinse cu degetul 
Şi, cu o voce bizară, spuse: 

— Mai târziu, seniore, mai târziu, îmi voi primi recompensa, 
Adio sau... la revedere! 

leşi fără grabă, lăsându-l pe Nevers pradă unei dureri surde. 

— Asta este duşmanul meu de moarte. De ce?... 

Puțin mai târziu, în faţa lui Jean Temerarul se afla cavalerul 
Hardy de Passavant. Era ceva ciudat. Nevers stătea cu mâna pe 
pumnal, nemişcat, cu ochii aţintiţi la Hardy, gata să lovească. 
Ştia că va sfârşi prin a lovi. Trebuia însă făcut cu iuţeală. Şi, nu 
lovi... 

Hardy, cu sufletul la gură, de spaimă, supraveghea silueta 
din faţa lui. Îl recunoscuse? Ceea ce era sigur, era faptul că 
vedea în acest om, un duşman de moarte, că avea ceva criminal 
în el. Niciunul nu vorbi... 

Deodată, Nevers, plecă, respirând ca o fiară, ceva îl 
împiedica. Un obstacol. Care? Pur şi simplu slăbiciunea copilului! 

Îşi spuse: Ăsta-i martorul care poate să strige: L-am văzut! îl 


irita că acest martor nu făcea niciun gest care să-i aprindă 
mânia. Se opri, ezită. Se duse în faţa copilului... Hardy simţi că 
se apropie şi, întinzând mâna spre el, strigă: 

— Aveţi sânge pe faţă! Aţi omorât pe cineva! Pe cine aţi 
omorât? 

Era un strigăt instinctiv. 

— De unde-i sângele, al cui este, repetă Hardy lăsând să 
vorbească groaza din el. 

Nevers se îndepărtă. Avea, deci, pe faţă sânge. Nu putea fi 
decât de la Laurence. Maşinal, îşi şterse fruntea. Avea nevoie de 
curaj, să-şi înfrângă slăbiciunea care-l cuprinsese. Înjură printre 
dinţi şi se duse înspre uşă. Hardy, rămas pe loc, îl văzu cum 
dispare... 

Nevers ieşise; găsise un mijloc de a-l înlătura pe copil fără 
să-l lovească. 

„Se spune, gândea el, că temniţele, din turnul Huidelonne 
sunt ucigătoare. Nu se ştie de ce, dar cei întemnițați aici nu 
rezistă mai mult de un an... Câte zile va rezista copilul ăsta?” 

Rămas singur, Hardy respiră cum respirau cei care au văzut 
moartea. 

— Trebuie să fug, îşi spuse el. Deschise o uşă care dădea 
într-o sală unde zări doisprezece oameni de pază. O închise 
încet şi alergă spre uşa pe care ieşise Nevers: era ferecată! Se 
urcă pe o fereastră, privi în jos şi-şi dădu seama că până la 
pământ sunt cam vreo treizeci de picioare. Trase de perdele, le 
desfăcu, le rupse în fâşii şi-şi făcu un fel de frânghie. Când 
termină, întoarse capul şi constată împietrit că oamenii de pază 
erau lângă el, îl priveau în linişte, surâzând. Hardy scoase un 
strigăt, se îndreptă spre fereastră vrând să sară. Două mâini 
puternice îl prinseră şi-l aruncară într-un fotoliu. Inchise ochii 
pentru a nu i se vedea groaza care-l cuprinsese. 

Doi coloşi intrară. Aveau înfăţişare de sălbatici; la brâu 
purtau cuțite lungi şi erau îmbrăcaţi în costume de temniceri. 
Fără un cuvânt, îl înşfăcară pe Hardy, traversară o curte, apoi 
alta, prin bezna care învăluia acest sinistru şi misterios Saint- 
Pol. 

Hardy se uita buimăcit Nu întrebă nimic. Nu simţea durerea 
pe care i-o provoca strânsoarea. 

Îşi reveni, simţi că îşi recăpătase forţele şi strigă cât putu: 

— Ajutor, ajutor! 


Acolo... în curtea vastă, zări o umbră care ar fi putut... Peste 
puţin timp o zări mai bine: era un individ îmbrăcat în negru, 
teribil de slab; mergea nesigur, când încet, când precipitat, 
bâiguia ceva, parcă plângea, parcă râdea... 

— Ajutor, strigă Hardy! Oricine ai fi, vino la mine, te rog! 

Fantastica arătare de coşmar, din beznă, se opri şi cu un 
accent ciudat, de rugă ironică sau tragică, spuse: 

— Stai! Cine-i acolo? Cine mă strigă? 

— Regele, murmură unul dintre temniceri. 

— Regele nebun, continuă celălalt. 

— Cine-i ăsta? 

— Prizonier de stat, Sire! răspunseră cei doi temniceri. 

— Eu! făcu Hardy. Domnule, dacă eşti gentilom, ascultă-mă. 
Ajută-mă! Ah, uite-l că pleacă. Ajutor! 

Opriţi o clipă, cei doi coloşi îl împinseră din nou. Nebunul se 
pierduse în beznă. Din nou se aşternu liniştea. Temnicerii 
grăbiră pasul. Lui Hardy i se părea că traversează un oraş 
himeric şi că îşi va pierde din nou cunoştinţa. Ajunseră într-un 
loc viran la capătul căruia se ridica turnul Huidelonne. In spatele 
acestuia, dincolo de zidurile domeniului Saint-Pol, se înălţau 
zidurile de la Bastille Saint-Antoine. În jur, totul era pustiu. 
Huidelonne însuşi era lăsat în ruină. Numai două etaje mai erau 
locuite dar, nefericitul care ar fi ajuns aici nu mai vedea soarele. 
Pe el nu scrisese nimeni: Lasciate ogni speranza... dar fiecare 
piatră îţi spunea că acolo nu trebuie să speri la nimic. Hardy nu 
mai văzu decât stelele de pe cer. Se afla deja în temnita 
turnului. Murmură: Adio Roselys, sărmană micuță! 


XI 

Destine paralele 

Femeia aceea, Geraude, care apăruse în capela casei 
Passavant, primise de la copist instrucţiuni precise. Era una din 
nenumăratele femei capabile să urască. Dacă Jean Temerarul 
era o sinteză a crimei, iar Isabela era un dezastru dezlănţuit, 
Geraude nu era decât o bucată de piatră, de lemn, de cărbune, 
de orice, într-un cuvânt era întruchiparea insensibilităţii, închisă, 
zăvorâtă, o râşniţă de sfărâmat, care scotea beneficii din 
răutatea ei. Arginţii erau numai un pretext, suferinţa în sine era 
pentru ea un motiv de jubilaţie. 

Se urcase in litiera pe care i-o pregătise regina şi care o 


aştepta în strada Saint-Martin. Lângă ea o aşeză pe Roselys. 

La poarta Saint-Denis cei patru oameni de pază au fost 
înlocuiţi cu opt cavaleri de la casa de Burgundia, care o aşteptau 
acolo de două ore. 

Copistul îi spuse: trebuie ca micuța să dispară departe, astfel 
încât să nu mai revină la Paris niciodată. Ar fi bine să fie dată 
unui ţăran care nici să nu ştie cine este şi de unde vine. 

Să facă ea, Geraude, cum o şti! 

E de presupus, deci, că nici Jean Temerarul, nici regina nu se 
gândiseră să o lichideze pe Roselys. Să fi fost un semn de milă 
pentru această micuță frumoasă şi drăgălaşă? Ceea ce-i la fel de 
probabil este faptul că scorpiei de Geraude nu-i plăcea să vadă 
sânge vărsat. La nişte ţărani, era ca şi moartă! 

Caleaşca luă drumul spre nord, trecu prin Dammartin şi când 
ajunse la Villiers-Cotterets se opri. O ţărancă ce se afla pe câmp 
văzu litiera şi pe cei opt cavaleri care purtau Crucea Sfântului 
Andrei. O mai văzu pe Geraude coborând şi înaintând spre oraş, 
ţinând de mână o fetiţă îmbrăcată sărăcăcios. Ţăranca, 
curioasă, lăsă totul baltă şi plecă să vadă ce se întâmplă. 

Roselys nu plângea, nu mai plângea. Plânsese destul în 
litieră când Geraude o dezbrăcase de hainele ei curate şi 
elegante şi o îmbrăcase ca pe o cerşetoare. Plânsese destul 
când fusese ridicată din casă, cu forţa. Atunci, îl strigase în 
zadar pe Hardy. Când au aruncat-o în caleaşcă, a plâns de şi-a 
frânt inima că se vedea despărțită de mamă şi de tovarăşul ei 
de copilărie. Şi mai mare îi fu groaza când văzu că iese din Paris, 
înconjurată de opt cavaleri înarmaţi cu lănci. Dar până acum se 
ţinuse totuşi bine. Nu înţelesese nenorocirea care o aştepta 
decât când Geraude, în tăcere, cu sânge rece o îmbrăcă în 
zdrenţele alea murdare. Atunci, încetă să mai plângă, să mai 
implore. Stătea nemişcată într-un colţ al litierei. Incet, încet 
gândurile ciudate începură să ţeasă în sufletul, ei o irezistibilă 
pânză a deznădejdii: se închipui departe de mama ei şi simţi că 
ani mulţi o despărţiseră de aceasta. 

Dacă Geraude nu ar fi fost întruchiparea insensibilităţii, dacă 
s-ar fi apropiat, fie şi fără milă, de micuța Roselys, ar fi putut să 
se întrebe de ce-i îngheaţă mâinile acestei fiinţe de ce-i ies ochii 
din cap bietului copil. 

Când cobori, Roselys mergea fără să se uite pe unde calcă, 
tremura şi dinţii îi clănţăneau în gură. 


Geraude fără să întrebe pe cineva, se duse la biserică şi intră 
la casa parohială. 

— Domnilor, sunt din Nanteuil şi merg la Soissons să-mi caut 
soţul. Plecând, am luat această fată a cărei mamă a murit acum 
opt zile şi nu pot să-i port de grijă la drum, mai ales că sunt şi 
grăbită. 

Preotul se uită în ochii lui Roselys: 

— Fetiţa asta este bolnavă, are febră, constată acesta. 

— Tocmai de aceea... 

— Cum o cheamă? 

— Este un copil fără nume, din flori! 

Preotul era bătrân, bun creştin, cumsecade, dar când auzi 
că-i copil din flori îşi făcu semnul crucii şi, cu simplicitatea 
credinţei, spuse: 

— Nimic neobişnuit, dar pentru febra asta ar trebui 
tămăduită. N-aţi putea să o conduceţi până în primul oraş? - O 
fată din flori!... 

— Imposibil, domnule, nu mai poate să meargă. Bătrânul 
ezită, bombăni ceva, o rugăciune poate. 

— Bine, o duc la uşa bisericii, să fie cercetată şi, dacă 
Domnul şi-o face milă, să dea de cineva care să o înfieze, eu o 
botez, o tămăduiesc şi-i fac actele de adopţiune. Puteţi pleca, 
doamnă bună şi Dumnezeu să vă păzească de tâlharii care au 
năpădit pădurea. 

Geraude se înclină şi plecă fără să-şi mai arunce măcar o 
privire spre Roselys. Se urcă în litieră şi făcu cale întoarsă spre 
Paris. 

Roselys fu dusă la uşa bisericii şi rămase acolo sub 
supravegherea paracliserului, om milos care nu-i adresă nicio 
vorbă urâtă. 

Fata nu înţelegea nimic. Dârdâia, atâta tot. 

Paracliserul putu să-şi vadă în linişte de treburile lui. 

Roselys fu strigată. Adică, vestitorul public anunţă în oraş că 
un copil din flori, a cărui mamă murise, se afla în casa Domnului 
şi cine doreşte să o vadă, să o cerceteze şi, dacă vrea, să o 
înfieze, să meargă la biserică. Ei da, sosise vremea pentru lume, 
pentru cumetre; pentru femeile din sat, să-şi verse veninul pe o 
biată femeie care păcătuise şi adusese pe lume un copil, fără 
permisiunea autorităţilor ecleziastice şi civile. 

Ca prin vis, Roselys văzu că este înconjurată de fete şi băieţi 


zbârliţi, murdari, zdrenţăroşi care scoteau limba la ea, îi puneau 
coarne, o priveau cu dispreţ şi urlau: cum te cheamă fiică de...? 
Era... avangarda virtuţilor. Grosul batalionului nu întârzie să 
apară. Soseau răzvrătitele din toate colţurile, blestemând, 
spunând că mamă-sa mai bine murea trasă de patru cai, că s-ar 
fi grăbit să moară pentru a-l întâlni mai repede pe Satana care, 
nu este exclus, să fi fost chiar tatăl fetei. Erau toate ţaţele acolo, 
cele care nu le aduseseră soţilor decât gustul unei dulceţe 
curând oţetite. Se apropiaseră de bietul copil, o pipăiau, o 
întorceau, o iscodeau. 

— N-are nici mâini, nici picioare! 

— Asta mănâncă cât patru şi nu face nimic! 

Viperele şuierau, otrăveau totul. Copilul îngheţase de 
spaimă: când se înroşea, când se îngălbenea. Abia mai respira. 

Sosi o femeie care se apropie şi spuse: o înfiez. Era ţăranca 
intrigată de apariţia Geraudei. îşi făcuse tot felul de calcule pe 
drum şi până la urmă, îşi spusese: o fi, poate, norocul meu, cine 
ştie?... 

În acest moment se auzi tropot de cai. O trupă de cavalerie 
se apropie. La ferestrele caselor apăru lume. Se striga: Orleans, 
Orleans! Trăiască Orleans! Şi, într-un nor de praf, în arşiţa 
soarelui, în sat intră o strălucitoare cavalcadă... 

Mai întâi şase trompeti, apoi un pluton de soldaţi în armură 
şi apoi câţiva seniori care-şi legănau în vânt pelerinele de 
mătase, în urmă, încă un pluton în zale. În mijlocul acestei 
impozante escorte, într-o caleaşca trasă de patru cai albi, era 
Louis d'Orleans, fratele regelui Charles al VI-lea. In caleaşca, în 
faţă, trei doamne de onoare. Pe pernele din fund o femeie cu un 
chip nobil şi dulce, îmbrăcată într-un costum elegant: Valentina 
de Milano, ducesa d'Orleans care venea să viziteze castelul pe 
care satul ei i-l construise la Pierrefonds. Avea reputaţia unei 
sfinte, era inteligentă, nu se lăsa tentată de ambiţii mărunte, nu 
ura. Tânăra, frumoasă, adulată pentru bunătatea ei, trecea 
drept o doamnă modestă şi înţelegătoare. In lupta oarbă pentru 
tron, ea încercase să aducă puţină pudoare. 

Valentina văzu copilul la uşa bisericii, înconjurat de roiul de 
viespi. 

— O fetiţă expusă, sărmana de ea! Cavalcada trecuse, dar 
Valentina ordonă vizitiului să oprească. Cobori singură, porunci 
vizitiului să o aştepte, iar escortei să-şi continue drumul spre 


Villers-Cotterets. Se îndreptă prin mulţimea care se înclina şi 
ajunse în faţa bisericii. Luă fetiţa în braţe şi se adresă mulţimii: 

— Copilul ăsta moare! De ce nu-i săriţi în ajutor? 

— E un copil din flori, spuse o cumătră, rânjind răutăcios. 

— Ştie cineva de unde este, cine este? ceru Valentina fără să 
se uite la bruta care vorbise. 

— Eu, spuse ţăranca, eu ştiu tot. Eu sunt Guillaumette, am 
văzut tot, o înfiez. Le-am spus. Nu dau înapoi. Să-mi facă actele. 
Cercul se desfăcu. Femeile se uitau cu ochi răi la ţărancă. 
Valentina scoase doi scuzi de aur şi-i dădu celei care dorea să 

înfieze copilul Apoi, se uită la fată, îi admiră chipul, părul 
frumos, fiinţa ei delicată îmbrăcată în nişte zdrenţe murdare. 

— la spune-mi, ce-ai văzut? o întrebă pe ţărancă. 

— Păi, o caleaşcă frumoasă şi nişte soldaţi care s-au oprit în 
afara oraşului. Cei cu arme aveau crucea Sfântului Andrei... 

Valentina tresări: Crucea casei de Bourgogne, spuse ea. 

— Şi, o femeie a coborât şi a târât copilul ăsta. Eu am 
urmărit-o, şi acum, iată, o înfiez. E a mea. Să-mi facă actele. 

De data asta, ducesa d'Orleans luă punga şi o dădu ţărăncii 
cu totul. 

— Te rog să-mi cedezi dreptul dumitale, spuse ducesa 
surâzând. 

Guillaumette ţinea strâns punga. Işi dădu seama de averea 
care era acolo. Îngălbenise. În pungă trebuie să fi fost aur, 
bijuterii, diamante, perle, o întreagă avere! Valentina nu se mai 
preocupă de ea...Şi atunci, mulţimea adunată în faţa bisericii 
văzu ceva nemaipomenit. O văzu pe ducesa d'Orleans, soţia 
primului om al regatului, căci regele nu mai conta, o văzu luând 
în braţe pe micuța îmbrăcată în zdrenţe şi ducând-o în litiera cu 
însemnele ilustre ale Franţei. Plecă din mulţime ducând sub 
mantaua sa de velur un copil din flori! 

Lumea înmărmurise. Nu s-a auzit niciun strigăt. Fiecare se 
înclina cât mai adânc. Numai când se urcă în litieră, mulţimea 
aclamă frenetic. 

Valentina o aşeză pe Roselys pe perne, închise uşa, trase 
perdelele pentru ca nimeni să nu o vadă. Şi, cum doamnele de 
onoare o priveau mirate, le spuse: 

— Niciun cuvânt despre ceea ce am făcut! Nimănui! 

— Doamna ducesă vrea să ascundă faptele ei atât de bune, 
zise o doamnă de onoare. 


— Nu, draga mea Châtillon: e vorba de acest copil a cărui 
viaţă ar fi cu siguranţă în pericol dacă s-ar afla că eu l-am luat. 

— De ce, doamnă? întrebă ducesa de Châtillon foarte 
interesată. 

Valetina de Milano răspunse: 

— Ducele de Burgundia nu ştiu deocamdată, dar îl voi afla. 
Dar şi pentru unul şi pentru altul, copilul ăsta din flori va purta 
un nume teribil. Se va numi: Remords la Vengence. 


XII 

Margareta de Hainaut 

Când cei doi temniceri de la turnul Huidelonne îl duceau pe 
Hardy, Jean de Burgundia, conte de Nevers, sigur că-şi câştigase 
liniştea pentru totdeauna lichidând singurul martor, îşi petrecu 
restul nopţii în salonul mare al palatului Beautreillis unde, până 
la ziuă continuă să mediteze. 

Hardy, aruncat în groapa ucigaşă de la Huidelonne, nu era 
decât un incident; îl şi uitase. Uitase că fusese luată fiica lui, 
pentru a fi expusă să fie recunoscută şi înfiată. Uitase de 
moartea lui Laurence d'Ambrun. Incidente... incidente banale. 
Problema pentru acest tânăr de douăzeci şi cinci de ani se 
punea în termeni formidabili şi simpli: 

„Să fii regele acestei regine fermecătoare, care poruncea 
bărbaţilor, sălbăticiunilor şi, probabil, infernului (se gândea la 
Saitano)! Să uneşti Burgundia cu regatul Franţei! Să cucereşti 
Germania şi Italia şi să refaci Imperiul de Vest! Să-mi pun pe cap 
coroana lui Charlemagne! Pentru asta... să fiu mai întâi liber, 
adică să-mi omor soţia. Să fiu duce de Burgundia, adică să-mi 
omor tatăl. La prânz trebuie să-i dau răspunsul reginei 
Isabela..." 

Veni şi ceasul acela. Domeniul Saint-Pol se animase. începea 
să-şi trăiască viaţa zgomotoasă: veniră o mulţime de seniori de 
la palatul reginei, unde se aflau nu pentru a saluta pe Charles al 
VI-lea, ci pentru a aduce un nou contingent şi a întări poziţia 
unuia dintre cei trei regenţi care-şi disputau aprig puterea: unii 
sunt pentru ducele de Orleans, fratele Majestății Sale, alţii 
aparţin lui Philippe de Burgundia sau ducelui de Berry, unchii 
regelui. Îşi aruncau priviri iscoditoare, se amenințau din ochi, îşi 
aruncau insulte. Se vedeau deja semnele unei mari lupte care 
va însângera Parisul. 


În ce-l priveşte pe ducele de Bourbon, al treilea unchi al 
regelui Charles, el trăieşte singuratic, retras, cu stampele lui, cu 
medaliile, cu manuscrisele, închis în cinstea lui de unde artistul 
şi scriitorul din el contemplă aceste sărmane ambiţii care-i mână 
să cucerească ceva aur sau ceva putere. 

Saint-Pol începu deci să vibreze. Cele opt palate ale sale 
erau cuprinse de un murmur confuz. Grădinile erau asaltate de 
domnişoare îmbrăcate în costume frumoase, curţile erau pline 
de zgomotele armelor... 

La palatul reginei, în marea galerie, în saloanele Theseus 
Mathebrune rânduri de costume elegante. Surâsuri, şoapte, 
ocheade, declaraţii; parfumuri mătăsuri, brocarte, lux desfrânat, 
bucuria de a trăi, dragoste, toate poveştile trecute sau 
proiectele pentru sărbătorile viitoare, totul acaparase această 
lume care venise să o admire pe regină. Deodată, în marea 
galerie, lumea se retrase şi făcu loc celui pentru care, de opt zile 
de când a venit la Paris, regina nu a fost decât zâmbete... omul 
pe care ea l-a ales dintre toţi, fiul ducelui de Burgundia, tânărul 
conte de Nevers. 

Palid după teribila noapte, palid pentru hotărârile pe care le 
luase, Jean Temerarul avansa prin mulţime, lăsând în urma lui 
admiraţie şi invidie. 

Regina îl văzu venind şi îi întinse mâna. El puse un genunchi 
pe covor, îi sărută mâna şi, hotărât, rosti: 

— Accept! 

— Bine, atunci poti să pleci, murmură regina; şi gândeşte-te 
la ceea ce te aşteaptă la întoarcere. 

Jean Temerarul se ridică. Gata! Charles al V-lea este 
condamnat. Condamnat Philippe de Burgundia. Condamnată 
Margareta de Hainaut. Nimeni nu înţelesese că in surâsul reginei 
Isabela şi în salutul respectuos al lui Jean Temerarul se hotărâse 
o tragedie care ar putea schimba faţa lumii. 

În aceeaşi zi, după o întrevedere cu tatăl său, Jean 
Temerarul, spre marea bucurie a unora, spre mirarea tuturor, 
părăsi Parisul. Unii susțineau că, subit, a căzut in dizgraţia 
reginei. Alţii credeau că burghezii din Dijon, profitând de 
absenţa ducelui şi a contelui de Nevers s-au răzvrătit şi au 
refuzat să-şi mai plătească impozitul. 

Regina, însă, întrebată de favoriţi, răspunse cu un accent 
straniu: 


— Stati liniştiţi şi fiţi siguri că-l veţi revedea pe Nevers la 
curtea Franţei. 

Jean Temerarul, escortat de şaizeci de seniori bine înarmaţi 
şi de suitele lor, luă calea Dijonului în marş forţat. Dar, oricât de 
repede călătorea el, cineva i-o lua înainte şi mai repede. Acesta 
era singur, fără escortă. Fără îndoială, nu avea de ce să se 
teamă de hoţii, de ucigaşii, de borfaşii, de cerşetorii care se 
strânseseră în bandă şi puseseră stăpânire pe drumurile Franţei 
şi ale Burgundiei. 

Dimineaţa sau seara, când figurile nu se disting bine, când 
lumina stinsă aruncă aceeaşi umbră şi pentru oameni şi pentru 
copaci, pe stâncile solitare de la marginea drumului, de cinci 
sau şase ori Nevers crezu că vede în depărtare un cavaler cu 
chipul slăbit, călărind în goană dezlănţuit, în faţa lui. Dar, de 
fiecare dată când examina mai atent îşi spunea că e o iluzie. 

Sosi la Dijon. Se auziră clopotele. Consilierii primăriei ţinură 
discursuri. Se duse apoi la palatul ducal, unde se organiză o 
mare sărbătoare în cinstea lui. 

Soţia sa, Margareta, nu veni la banchet. Seara se retrase în 
cameră unde se întreţinu cu mai mulţi seniori, vorbind despre 
vânătoare şi războaie. Spre ora unsprezece, rămase singur şi 
căzu din nou pe gânduri... 

„Am venit să o ucid pe Margareta. Cum?" în acel moment 
uşa se deschise şi apăru o femeie. Era robustă, brunetă, cu o 
gură severă şi ochii mânari. Nevers se ridică. Avea sufletul la 
gură. Era chiar Margareta de Hainaut! Avansă, veni până la el, îi 
puse o mână pe umăr şi cu o voce puternică spuse: 

— Ei bine! Jean de Burgundia, pentru că ai venit aici să-ţi 
omori soţia, omoară-mă! 

In poveştile cu marii jefuitori şi ucigaşi din lume, în poveştile 
cu hoţi şi pungaşi, cu nemernicii pe care poporul s-a obişnuit să 
le numească /storia Franţei, în timp ce dureroasa şi glorioasa 
istorie a poporului Franţei nu este încă scrisă, Jean Temerarul 
este o figură cu ambiţii sordide. Margareta de Hainaut este, şi 
ea, o ambițioasă, dar şi un spirit larg, deschis unor sentimente 
generoase, cu inimă. 

O clipă Jean Temerarul şi Margareta rămăseseră fără grai, 
uitându-se unul la altul; bărbatul, zguduit de ceea ce auzise, 
femeia, calmă, demnă şi tristă. 

— Ce-i asta? bolborosi Nevers. Ce cuvinte înspăimântătoare 


ai putut să pronunţi! 

Margareta, dreaptă, nemişcată, continuă: 

— Cum ai de gând să mă ucizi? Cu pumnalul? Cu otravă? Sau 
le vei folosi pe amândouă, ca în cazul amantei tale, Laurence 
d'Ambrun? 

Jean suspină adânc, ochii îi ardeau, buzele i se învineţiseră. 
O fixă cu o privire rea. Fără un cuvânt o luă pe femeie, cu mâna 
dreaptă de ceafă şi scoase pumnalul. Margareta nu făcu nicio 
mişcare. Cu aceeaşi voce, adăugă: 

— Grăbeşte-te, ucide-mă înainte ca ducele de Burgundia, 
care ştie totul, să aibă timp să mă răzbune. 

Pumnalul rămase în aer. Jean se retrase, bâlbâind: Ducele a 
fost deja prevenit!... înţelese că se afla în mâinile puternice ale 
fatalităţii, că o plasă sigură fusese întinsă în jurul lui. Se retrase 
ametit şi-şi spuse stins: 

— Sunt pierdut! 

— Aşează-te! zise Margareta. Avem multe să ne spunem. Să 
o facem repede. 

Jean căzu într-un fotoliu, picioarele nu-l mai ţineau. 
Margareta rămase în picioare, dominânau-l. 

— Seniore, zise ea, în această clipă, un om de-al meu, sigur, 
fidel, incoruptibil, aşteaptă undeva, în Dijon. Dacă nu mor, 
rămâne aici. Dacă... sunt omorâtă pleacă de îndată să ducă 
ducelui de Burgundia o scrisoare de a mea. 

Nevers asculta înmărmurit. Din când în când îşi ştergea 
fruntea. 

— In această scrisoare, continuă Margareta, îi explic 
nobilului dumitale părinte că am fost asasinată de dumneata, 
că, apoi, îl vei ucide şi pe el, că în acest timp, verişoara mea 
Isabela îl va ucide pe regele Franţei, că pe aceste trei omoruri, 
două ale dumitale, unul al ei, voi vă construiți visurile voastre de 
dragoste şi de mărire. 

Jean Temerarul nu încercă să nege. Cum ar fi putut? Cum a 
putut afla soţia lui atât de repede aceste planuri? Este la mijloc 
o putere supranaturală... altfel... La ce bun să mai lupte? 

— Sunt pierdut! 

— Deci, reluă Margareta, mă vei ucide şi pe mine şi pe tatăl 
dumitale. Ambiţios fără valoare, amant fără curaj, cu crimele 
cele mai laşe doreşti să-ţi satisfaci poftele. 

Jean de Burgundia, iată în ce situaţie ai ajuns! Deci: omoară-l 


mai întâi pe tatăl tău şi atunci eu voi face să-ţi taie mâna 
dreaptă, să-ţi smulgă limba, să te lege de patru cai, sau, 
omoară-mă pe mine mai întâi. Ducele de Burgundia este 
prevenit, va veni aici, te va aresta şi, cu mâinile lui, te va preda 
călăului. Nevers, ai calculat prost. Trebuia să ne ucizi pe 
amândoi odată, în aceeaşi noapte... 

— Sunt pierdut! 

Fără ură, fără răutate, Margareta se uita la soţul strivit în 
fotoliu. ÎI mai iubea? Cine ştie? Ar fi fost capabilă să uite pentru 
a salva onoarea casei? 

Când îl văzu învins, pierdut, sfârşit de puteri, ea se apropie 
de el şi-l auzi, repetând disperat: 

— Sunt pierdut! 

— Eşti salvat! spuse Margareta. 

EI îşi ridică ochii şi văzând că nu are urmă de ură pe chipul 
îşi strânse mâinile într-un gest de rugăciune. 

— Uită-te la mine! spuse ea. Uită-te bine la mine, Nevers! Nu 
sunt poate aşa de frumoasă ca verişoara mea. Totuşi, întreabă- 
te: sunt eu atât de dizgraţioasă încât să nu pot fi iubită? 

În clipele astea ea era frumoasă, avea o altă frumuseţe, atât 
de diferită de cea a reginei. 

— Da, da, bâlbâi Jean, meriţi să fii iubită... nu te-am văzut 
aşa niciodată. 

Era sincer. 

— Eşti salvat, spuse Margareta. Imaginează-ţi că eu, ducele 
de Burgundia şi regele Franţei, vom fi omorâţi. Ce încredere poţi 
avea într-o fată nebună care, când se va sătura de dumneata, te 
va înjunghia cu mâna ei? Crezi că Orleans şi Berry îţi vor da de 
plăcere coroana? Crezi că nu vor descoperi crimele şi că nu te 
vor scoate în afara legii aruncând groaza asupra celor două ţări. 
Jean, eşti tânăr. Poţi să-ţi refaci o existenţă glorioasă. Am să te 
ajut. Accepţi? Nevers era strivit de umilinţă. 

— Şi, aşa, mă vei ierta? În loc să mă afunzi, îmi întinzi o 
mână? 

— Eu nu iert, eu uit. Dacă-i o crimă să-ţi salvezi soţul pe care 
ţi l-a dat Dumnezeu, atunci fie ca această crimă să cadă pe 
capul meu. 

— Margareta! 

— Ambiţie! Vrei onoare, putere! Drumul pe care ţi-l arăt te 
va conduce acolo. Ascultă... 


— Spune, vorbeşte! Salvează-mă, spune ce trebuie să fac! 

— Ei bine, vorbeşti de iertare. Da. Trebuie o iertare, dar asta 
se cere lui Dumnezeu. Ştii că se pregăteşte o cruciadă. Jean 
dacă vrei, pot să obţin să conduci dumneata armatele 
creştinătăţii. Acolo, Nevers, acolo, pe câmpiile unde a suferit 
Cristos, în jurul mormântului lui, se câştigă gloria care îţi poate 
da dreptul la orice speranţă, la orice mărire. Cel care se întoarce 
de acolo învingător este mai mult decât un rege. Gândeşte-te la 
prestigiul lui, la aureola de care se bucură în Europa creştină. Şi 
atunci, prin voinţa lui Dumnezeu şi nu a oamenilor, se va găsi un 
tron liber. Drumul triumfului şi nu cel întortocheat al crimei în 
beznă trebuie să-l alegi. 

Era o foarte bună lecţie. Jean, transportat, se înclină cu 
religiozitate în faţa femeii pe care venise să o ucidă. 

— Duce, prinţ sau rege, mă unesc cu dumneata pentru toată 
viaţa şi mă rog la Dumnezeu că m-ai salvat de mine însumi. 
Cere comanda armatei şi plec! 

Acesta fuse pentru Jean un minut de sinceritate. Margareta 
de Hainaut îl struni două luni. El acceptă toate condiţiile, şi chiar 
şi pe cea de a porni împotriva lui Baiazid. 

A doua zi, un cavaler ieşea din Dijon. 


XIII 

Câte ceva despre viitorul lui Laurence 

In ziua în care contele de Nevers părăsea Dijonul, la Paris, în 
casa Passavant, se petreceau lucruri importante. 

Era dimineaţa. Laurence d'Ambrun încercă şi reuşi să-şi 
ridice pleoapele. Prin fereastră văzu un colţ de cer, grădina pe 
care o ştia de atâta timp, auzi gălăgia agitată a vrăbiilor şi simţi 
briza caldă de afară. „E vară!”. începu să meargă încet prin 
cameră şi, rând pe rând, recunoscu obiectele care-i erau atât de 
familiare: „Sunt în camera mea!” îşi aminti confuz de unele 
întâmplări. „Trebuie să mă îmbrac şi să merg la Saint-Pol”. Şi 
atunci, începu adevărata răscolire a întâmplărilor care-i 
compuneau viaţa sa cea mai intimă; ele ieşeau la suprafaţă 
plutind la început în necunoscut şi apoi se închegau, se ordonau 
ca nişte molecule atrase de legi misterioase. Incepu cu Roselys: 
„Nu s-a trezit, altfel ar fi trebuit să fie lângă mine, să fie aici şi 
să mă... condamne”. Se ridică de parcă ar fi zărit-o, dar se 
prăbuşi imediat în pat. Cu mâna apăsa într-un loc făcând 


grimase de parcă de acolo venea suferinţa. Atunci descoperi că 
avea pieptul bandajat. În clipa aceea memoria irupse ca o 
arteziană. Lovitura de pumnal, scena groaznică cu otrăvirea... 
Strigă: Roselys! 

Se deschise o uşă şi un bărbat se apropie de pat şi şopti: 

— Şi-a revenit! 

— Roselys! Roselys, strigă ea înnebunită. 

— Hai să plecăm! 

— Copilul meu. Doamne! fie-ţi milă! Cine eşti dumneata? 

— Sunt cel care i-a dat reginei flaconul cu care ar fi trebuit 
să vă otrăvească... 

Laurence strigă speriată şi făcu un gest de apărare. 

— Am văzut eu ceva pe chipul dumitale de blestemat. Eşti 
unul dintre demonii din slujba lui Isabela. 

— Licoarea mea v-a... otrăvit?! 

— Nu... e adevărat... recunoscu Laurence. N-ai vrut să mor? 

— Contele de Nevers v-a înfipt pumnalul zdravăn, vă jur... 
Laurence îşi ascunse faţa în mâini. 

— ... Şi totuşi sunteţi în viaţă! continuă Saitano. Eu v-am 
salvat! 

— Dumneata?... De ce? 

— Eu. Slugile au fugit până la ultimul. Eu v-am luat moartă 
din capelă, eu am adus aici o femeie să vă supravegheze. 
Veneam în fiecare zi să vă văd şi de fiecare dată, între mine şi 
moarte, se dădea o luptă zdravănă. Am învins! 

— Dar, pentru ce, pentru ce? strigă Laurence. Abia 
ascunzându-şi bucuria, Saitano zise: 

— Pentru că... aţi băut. Pentru că eu vroiam să văd la ce-i 
bună otrava mea, înţelegeţi? Nu aş fi cedat pentru tot aurul 
ascuns în marele turn al Luvrului. 

Laurence nu înţelese. Saitano murmură: 

— Şi-a revenit. A reînviat... e la fel ca înainte de a fi fost 
înjunghiată... 

Laurence îşi împreună mâinile şi începu să se roage: 

— Pentru că m-ai salvat de la moarte, te rog termină ce ai 
început. Dă-mi forţa să mă pot ridica şi să ajung la Saint-Pol. 

— Şi să-i ceri reginei pe fiică-ta? 

— Da, da! 

— Ascultă-mă! Regina nu ştie unde este copilul dumitale. Nu 
ei trebuie să i-o ceri... Dacă vrei să trăieşti pentru fată... 


— Da, vreau! 

— Bine, fă în aşa fel încât Isabela să nu afle niciodată că nu 
ai murit. Dacă află că ai scăpat de la moarte, eşti pierdută. 
Oriunde ai încerca să te ascunzi, ia seama, te va găsi. 

— Fata mea, fata mea! 

Saitano, fără să răspundă, turnă două picături într-o cană şi-i 
dădu lui Laurence să bea... 

— Bea!, nu-ţi fie teamă! 

— Laurence se uită la Saitano şi-şi dădu seama că prima 
impresie, cea de groază pe care acesta i-o provocase dispăruse. 
Bău. Saitano continuă: O să-ţi vezi fiica. Unde? Când? Nu ştiu. 
Pentru că nu ştiu ce i-au făcut. Ea trăieşte, e tot ceea ce îţi pot 
spune. Te asigur că trăieşte şi-ţi propun să o căutăm împreună. 

Laurence adormise. Saitano se aplecă asupra ei şi o examina 
cu o mare curiozitate. 

„Memorie, bunătate, răutate, curaj, judecată, dragoste sunt 
stări pe care le voi putea crea sau... suprima după cum îmi 
place. Imi trebuia un subiect pasiv pe care să-mi continui 
experienţa. L-am găsit: va fi femeia asta!” 

Laurence dormea profund şi zâmbea în somn. Noaptea, spre 
unsprezece, la casa Passavant veni o litieră din care coborâră 
doi oameni şi, ajutaţi de Saitano o luară pe Laurence. Au dus-o 
în cetate... o oră mai târziu, Laurence continua să viseze într-un 
pat asemănător cu al ei, într-o cameră identică cu cea din casa 
Passavant, numai că era situată într-o casă din Cetate, casa lui 
Saitano... casa groazei. 

Laurence d'Ambrun trăia, dar Roselys nu avea mamă. 


XIV 

Odette de Champdivers 

Roselys mai avea, totuşi, o mamă: ducesa de Orleans o 
tămăduise de febră şi o readusese la viaţă după o lună de 
îngrijiri serioase. Convalescenţa a mai durat o lună. Binefacerea 
de care a bucurat o acaparase pe Valentina care se simţi atrasă 
de mica făptură şi începu să o iubească. Reconstituise, în mare, 
drama, dar ancheta ei nu-i oferise adevăratele date; nu ştia 
numele personajelor dramei, înţelese numai că fata trebuia 
îndepărtată de Burgundia. 

Cât o priveşte pe Roselys, ea nu putu oferi nicio informaţie: 
febra care-i fusese provocată prin teroare îi afectase memoria, 


dar nu şi inteligenţa. Era un spirit care pleca din nou la drum. 
Atâta tot. 

Când o văzu pe fată în deplinătatea puterilor, ducesa de 
Orleans căută un loc sigur unde să o adăpostească. La sud de 
poarta Saint-Germain se deschidea o frumoasă vale care se 
numea Val Gerard, după numele unui preot care construise aici 
un spital pentru credincioşi. Val Gerard a devenit în zilele 
noastre Vaugirard. În afara unei mănăstiri, mai erau aici câteva 
case. Una dintre ele, fortificată, pentru a putea să facă faţă 
jefuitorilor, avea turnuri şi era înconjurată de un şanţ: se numea 
Champdivers. Stăpânul acestuia, Honore de Champdivers se 
trăgea din casa Orleans. Fusese rănit şi nu mai putea să poarte 
povara unei armuri. Se retrăsese. Ziua vâna ulii, iar seara 
povestea în faţa şemineului întâmplările lui din campaniile din 
Languedoc şi din Spania. Servise sub armata lui Du Guesclin, a 
cărui statuie se afla acum la Concy, şi se bătuse pentru contele 
Henri de Transtamare. 

Lui Honre de Champdivers i-o încredinţase Valentina de 
Milano pe micuța găsită aproape moartă în faţa bisericii din 
Villiers-Cotterets. Într-o seară ducesa, ţinând-o de mână pe 
Roselys, a sosit la casa lui Honoré. Bătrânul, bucuros şi onorat 
de sosirea înaltului oaspete, le-a condus în salon, luminându-le 
singur calea cu torţa. Servitorii fuseseră îndepărtați. Valentina, 
aşezată în fotoliu, i-a prezentat copila: 

— Această fată nu are nici tată, nici mamă. Luând-o de pe 
drumuri, m-am angajat să supraveghez onoarea ei. La casa 
Orleans viaţa îi este ameninţată. M-am gândit că aş putea să ţi-o 
încredinţez... că aici ar fi în siguranţă. 

Champdivers făcu o grimasă care avea aerul unui surâs de 
entuziasm: 

— Nu-i aşa că este tare frumoasă? 

Bătrânul soldat, încântat, îi arătă fetei câteva dintre pumnale 
făcute în atelierele din Florenţa şi din Toledo. 

— Cum se numeşte? 

— Eu i-am spus Odette. Se va numi deci Odette şi atât. Sau 
poate când se vor face actele de înfiere, dragul meu prieten, se 
va numi Odette de Champdivers... Ce zici? 

— Ah! se bucură bătrânul oştean. El nu avusese timp să 
trăiască bucuriile simple pe care le oferă viaţa. 

— Buna mea doamnă este o minunată creatură a cerului. Să 


nu-mi mai ceară acum să-mi iau spada şi să plec în bătălii... 
Acum... am, iată, am alte treburi, alte griji. Copilul ăsta! Odette, 
să te binecuvânteze Dumnezeu! Cât priveşte pericolul, pe toţi 
dracii, abia aştept! 

— Ştii, spuse ducesa. Dintre toţi gentilomii, numai în 
dumneata mă încred: în casa Champdivers locuiesc: credinţa, 
vitejia şi onoarea. 

— Doamne! strigă Champdivers. lată cuvinte pe care le-am 
auzit numai la Du Gueselin. 

Ducesa îi întinse mâna şi bătrânul soldat se înclină. Apoi o 
strânse în braţe pe Roselys şi-i spuse: 

— Nu ai mamă, micuță Odette de Chamdivers, dar pe cât îmi 
va fi cu putinţă, mă voi strădui să nu simţi asta. 

Şi plecă promițând să revină. Se duse şi văzu câţiva seniori 
agitati. 

— Repede, îi strigă unul, pregăteşte repede o cameră! în 
mijlocul lor ţinut de doi valeți voinici, pe pieptul cărora 
Champdivers văzu blazonul cu trei flori de crin, o ființă se 
zbătea, urlând de moarte. 

— Regele, murmură bătrânul soldat, regele Frantei la mine! 


XV 

Regele nebun 

Regele Charles al VI-lea. Avea treizeci şi opt de ani, dar de 
cincisprezece ani era nebun. Toată lumea ştia că nebunia se 
declanşase în pădurea de la Mans, în timpul unei bătălii pentru 
cucerirea Bretaniei. O nebunie precedată de unele rare accese, 
dar declanşată cu o rapiditate uimitoare. Acum Charles era 
însoţit de unchiul său, ducele de Berry. Plecase de la curte 
sănătos şi plin de veselie. La întoarcere, când se îndrepta spre 
poarta Gibard, regele tresări violent. Se făcu alb ca varul şi 
începu să tremure. Cei care-l văzuseră constatară că o teroare 
ciudată - nici vizibilă, nici obişnuită - îi umbrea chipul. Intinsese 
mâna şi strigase: 

— Ajutor! Ajutor! Uite-i, uite-i! 

Ducele de Berry făcuse semn celor doi valeţi care de când 
apăruseră semnele bolii, îl însoțeau pretutindeni. 

—Trădătorilor! urla regele. Vreţi să mă predaţi duşmanului! 
Trupa descăleca. Ajunseră la Champdivers. Furia regelui 
depăşea orice închipuire, oştenii tremurau şi ei de groază. 


— Să intrăm aici, le spuse ducele de Berry. Nu putem să 
traversăm Parisul în starea asta. Să aşteptăm ca Majestatea Sa 
să-şi recapete liniştea. 

Liniştea! Ducele pronunţase cuvântul cu răceală şi cu o 
sinistră ironie. 

Valeţii îl aduseră pe rege într-o sală în timp ce Champdivers 
se frământa să facă pe gazda ospitalieră pentru ilustrul oaspete. 

Aşteptarea fu lungă, accesele n-au încetat patru-cinci 
ceasuri, regele urla furios. 

Nobilii oaspeţi ai lui Champdivers se instalară şi ei care pe 
unde apucase. Ducele de Berry se trezi spunând speriat: 

— A murit? 

Fără să vrea îi scăpase un secret care-i stăruia în străfundul 
inimii. 

— Niciodată închipuirile, vedeniile lui nu s-au terminat astfel. 

O tânără graţioasă şi frumoasă se afla în camera regelui şi 
acesta, nebunul de acum câteva clipe, o contempla cu admiraţie 
religioasă. Bolnavul se apropie de Odette, îi luă mâna şi o rugă: 

— Apără-mă, protejează-mă... încearcă să te uiţi la mine... 
privirile tale mă liniştesc, ochii tăi îmi sting focul care-mi 
pârjoleşte mintea! Cine eşti? Cum de privirea ta mă poate linişti 
într-atât? Eşti trimisă de Sfânta Fecioară! 

Odette nu părea nici tulburată, nici încurcată. Surâdea. Ţinea 
în mâinile sale mâinile regelui şi-l consola cu întregul ei suflet 
nevinovat. Se auzea numai respiraţia lor. Pe chipurile celorlalţi 
se citea uimirea şi teama de necunoscut. Odette tresări. Surâse. 

Nebunul nu mai striga. Cu siguranţă că încetase suferinţa 
care-l chinuia. Cu paşi liniştiţi, Odette îl conduse pe rege într-un 
fotoliu. 

— Odihniţi-vă, sărmane rege, dormiţi, Sire, dormiţi în pace. 
Aici sunteţi în siguranţă... Capul regelui se lăsă moale pe braţul 
fotoliului... Adormise ţinând de mână îngerul care-i redase 
liniştea. Când a fost sigură că regele dormea profund, Odette îşi 
retrase mâna, se întoarse şi văzu chipurile buimace ale 
necunoscuţilor nobili. Îl zări pe Champdivers mai uimit, plin de 
admiraţie. 

— Ah, nefericitul rege! 

— Fata asta ar trebui să vină şi să locuiască la hotelul Saint- 
Pol, spuse cineva. Ea poate să-l vindece pe rege! 

— Adevărat, răspunse ducele de Berry, cu gândul la altceva, 


regele trebuie vindecat! 

Champdivers îngălbeni. Dacă-i luau fata, nu-i mai rămânea 
decât să moară. 

— Domnişoară, zise ducele, cum s-a întâmplat... 

Cum s-a întâmplat? Nici Odette, nici regele, nimeni nu va şti 
vreodată. Toţi au constatat ciudata putere a tinerei asupra 
regelui. 

— Nu ştiu, seniore, spuse liniştită Odette. Regele a intrat în 
cameră, iar eu mă aflam acolo. La început mi-a fost teamă. Pe 
urmă, mi-a fost milă şi m-am apropiat să-l consolez. El m-a 
privit, mi-a luat mâinile într-ale lui şi... a încetat să mai strige. 

Ducele cercetă atent, din priviri, chipurile celor de faţă, 
vrând parcă să spună: mărturisiţi şi voi că asta-i de necrezut 
fără... fără necuratul. Dacă n-ar fi fost acolo decât oamenii lui 
Berry, soarta lui Odette ar fi fost aranjată pe loc. Dar, 
majoritatea asistenţei începu să strige: Ea e salvatoarea, ea îl va 
tămădui pe rege! 

— Şi eu cred, spuse ducele care se întoarse spre Champdivei 
s Spune, fata asta, în situaţii asemănătoare, a manifestat 
aceeaşi putere? 

— Niciodată, seniore, spuse bătrânul soldat. 

— Este o bună creştină? Merge la biserică, sărbătoreşte 
Pastele? , A 

— Întrebaţi-l pe abatele de la Val Gérard! În casa mea nu 
sunt eretici! Eu sunt un bătrân cavaler. Numele meu este 
Honore de Champdivers. Eu mi-am vărsat sângele pentru 
răposatul rege. Câţi englezi nu au în pielea lor semnele armelor 
mele! Niciunul nu s-ar putea lăuda că m-au învins! Asta pentru a 
vă spune, cum a mai spus şi o ilustră doamnă, că sub acoperişul 
meu sălăşluiesc curajul, onoarea şi credinţa. 

— Nu vă bănuieşte nimeni, spuse ducele de Berry. Să 
mergem! Tânăra va veni cu noi la Saint-Pol. 

Champdivers simţi că se sfârşeşte. 

— Mă părăseşti! 

— Niciodată!... Duce, continuă Odette, pentru că 
dumneavoastră credeţi că prezenţa mea la Saint-Pol e necesara 
stăpânului nostru, regele, este de datoria mea de credincioasă 
şi de supusă să vă urmez. Dar vă asigur că nu voi părăsi casa în 
care m-am născut, dacă nu voi fi însoţită de bunicul meu, 
Champdivers, şi de buna doică, Margentine. 


— Dumnezeule! se gândi Champdivers, îi vorbeşte unchiului 
regelui cum le vorbeam eu englezilor! 

Tremură când îl văzu pe duce ezitând. Fără îndoială că Berry 
nu avea motive să se opună, sau dacă le avea, le păstra pentru 
el. Pe marea asta cuprinsă de furtună, cu pumnalul şi otrava se 
făcea politica! 

Se întoarse spre unul dintre seniorii care îl întovărăşeau pe 
Charles, spre cel pe care îl credea dintre cei mai credincioşi. 

— Savoisy, porunci ducele, aleargă în galop la Saint-Pol şi 
cere să fie pregătite apartamentele pentru domnişoara 
Champdivers şi suita ei. 


XVI 

Prizonier de stat 

În acel an, 1407, Jean Temerarul locuia la Paris. Trecuseră 
anii şi între el şi regină nu mai fusese loc pentru nicio explicaţie. 
Atâta doar că, atunci când se întâlneau, regina îl privea ciudat. 
În acele vremuri, Jean Temerarul era un personaj puternic, care 
trebuia menajat. Tatăl lui, Philippe murise cu patru ani în urmă, 
în 1404. De atunci, la vârsta de treizeci şi şase de ani, Jean 
Temerarul devenise duce de Burgundia, conte de Franche- 
Compté, senior de Brabant, de Sinibourg, de Olanda, conte de 
Nevers, duce de Hainaut, deci unul dintre cei mai redutabili 
suverani din Europa. Era cel mai puternic rival al ducelui de 
Orleans care ajunsese să guverneze singur regatul. O duşmănie 
de moarte se aşezase între Casa de Orleans şi Casa de 
Burgundia. 

În ziua în care ajunse la Saint-Pol, prima grijă a lui Jean 
Temerarul a fost să-l vadă pe temnicerul de la turnul 
Huidelonne. 

— Copilul? îi ceru fără altă introducere. 

— Copilul! răspunsese temnicerul. Ce copil? A da... scuzaţi- 
mă, seniore... a trecut atâta timp... 

— Ce e cu el? zise Jean Temerarul. 

— A murit! 

Era o brută aceste temnicer. Nu înţelegea nimic, nu auzea şi 
nu simţea nimic. În întunecimea lui, nu se ştie dacă mai 
rămăseseră urme de gândire. Era un fel de lacăt al închisorii, 
unul viu, spre deosebire de cele din fier. Mai avea un tovarăş, 
unul surd şi mut, tot o brută şi acela care îl ajuta să-i introducă 


pe nefericiţi în burta neagră şi rece a închisorii. Amândoi erau 
nişte larve care sufereau de sete şi de foame. Singurul lucru pe 
care îl înţelesese temnicerul, atunci, era că dacă tot i-a dat în 
primire copilul, nu are altceva de făcut decât... să-l lichideze. 

Mai înţelese, după un timp, când nimeni nu se mai interesa 
de copil, că trebuie să facă după cum îl taie capul. De aceea, 
acum când era întrebat, a răspuns liniştit: copilul e mort! De 
altfel nici nu mai era... copil. Nimeni nu ar mai fi recunoscut în 
acel tânăr care supravieţuia încă într-o carceră întunecoasă din 
subsol turnului Huidelonne pe Hardy. Şi, de fapt, nimeni nu a 
coborât niciodată acolo, afară de osândiţi şi de temniceri. 

Jean Temerarul îi dădu temnicerului o pungă de bani şi din 
acea clipă îşi scoase din minte orice grijă pentru martor. Hardy 
de Passavant nu mai exista. 

Şi, totuşi...! 

Dacă ar fi fost aruncat în temniţă la vârsta unui bărbat 
împlinit poate că n-ar fi rezistat. Aşa, copil fiind, s-a adaptat, s-a 
încăpățânat să trăiască şi a crescut obişnuindu-se cu această 
otravă şi cu aerul de acolo. Temniţa i-a făcut educaţia. Probabil 
într-atât s-a obişnuit încât nu-şi mai putea închipui o altă 
existenţă. 

Târziu, după ani, când furia îl făcea să nu mai îndure 
nenorocirea, într-o zi, deci, îl rugă pe temnicer să-i spună de câţi 
ani a fost aruncat în celulă: de şase luni, de un an? şi să-i spună 
când va mai vedea lumina zilei. 

— Din turnul Huidelonne nu se iese, băiete, decât cu 
picioarele înainte şi pentru a fi aruncat în Sena. 

Hardy înţelesese atunci că fusese condamnat la moarte. De 
atunci intră într-o stare de furie încât nici temnicerul nu mai 
îndrăzni să intre la el. Îi dădea porţia de pâine şi de apă printr-o 
ferestruică, ca la fiarele sălbatice închise în cuşcă. 

Cu timpul, furia dispărea. Rămăsese un fel de resemnare 
amestecată cu crize de plâns, în timpul cărora Hardy pronunţa 
un nume: Roselys! Atunci, temnicerul începu să intre din nou la 
el, în celulă. Apoi, resemnarea se transformă în indiferenţă... 
încet, reapăru instinctul de activitate. Incepu să meargă în 
spaţiul acela îngust şi îşi exersa braţele trăgând de grătarele de 
fier de parcă ar fi vrut să le smulgă din zid. 

Creştea, anii treceau şi în urmă nu mai rămâneau decât 
amintiri dintr-o copilărie chinuită. Tot cu anii temnicerul începu 


să se apropie de el. Îi oferise chiar ocazia unor partide de 
scrimă. 

Ce spectacol să vezi un temnicer şi un întemnițat duelând. În 
astfel de ocazii, temnicerul îi oferea lui Hardy o cană de vin. 
Tânărul găsea în scrimă o adevărată plăcere, dar refuză vinul, 
poate din cauza sentimentului de demnitate care încă mai 
supravieţuia în el. 

Se obişnuise să studieze şi să înţeleagă zgomotele din afară. 
Asta îl ajuta să măsoare timpul. În 1407 prizonierul era un tânăr 
suplu şi înalt, palid, cu ochii arzând, cu mustață; părul îi cădea 
peste umeri şi avea pe figură un aer ironic şi ciudat. 

Viaţa lui de până atunci nu mai conta, timpul era confuz: 
Laurence d'Ambrun, casa lui din Saint-Martin, bătăile din stradă, 
totul rămăsese fără contur, aproape dispăruse. 

Numele lui Roselys nu-i mai revenea în minte. Ceva din 
timpul când o văzuse pentru prima dată îi mai aburea vag 
mintea. Nici inima nu-i mai bătea ca altădată când era năpădit 
de amintiri. Apoi până şi aceste amintiri se şterseră. 

Pentru Passavant nu exista decât temniţa şi paznicul. Nici 
măcar locul în care se afla acest turn nu-l mai putea repera. 

Uitase de Saint-Pol, uitase de Huidelonne... 

In acest an 1407, într-o seară când uşa se deschise pentru a 
i se aduce porţia de mâncare, prizonierul auzi zgomote 
neobişnuite. 

— Ce se întâmplă printre cei vii? se întrebă el. 

Paznicul îi spuse că se pregăteşte o mare sărbătoare. Şi 
adăugă: 

— Acum este pentru noua venită. 

— O nouă regină? întrebă prizonierul. 

— Nu! o războinică. A venit cam de o lună şi din câte îmi dau 
teama, parcă ea ar fi regina. Se numeşte Odette de 
Champdivers. 

intâmplarea nu-i spunea nimic. De altfel uită imediat lotul. Îşi 
reluă rara lui distracţie: duelul cu temnicerul pe care ajunsese 
să-l învingă astfel încât acesta tot mai des îi cerea revanşa. Ar fi 
putut chiar să-l ucidă într-o astfel de partidă... dar resemnarea 
atârna greu. Exerciţiile de scrimă şi trasul de gratii îl epuizau şi, 
adesea, se prăbuşea pe pietrele reci. Îşi număra pulsaţiile şi 
asculta zgomotele din jur. Intr-o zi, un zgomot aparte, un susur 
agitat îi atrăsese atenţia. 


— E o conductă groasă de apă, îi spuse temnicerul, care 
alimentează temniţa. Ai noroc că aici apa nu se infiltrează, ca în 
celulele de-alături. 

— Dacă străpungi, deci, zidul, celula mea va fi inundată. 

— Doamne, chiar aşa e! zise paznicul. Nu cumva ai de gând 
să te îneci?! 

— Eu? A, nu, ţin prea mult la viaţă. 

— Direct în iad ai să ajungi dacă... Ştiu eu! Când eram tânăr, 
Jagqguemine m-a refuzat şi atunci am luat pumnalul şi mi l-am 
înfipt în burtă. Dacă muream din asta, direct în iad ajungeam. 
Mi-a spus o călugăriţă. 

Passavant ascultă povestea şi surâse. 

— Zi, spuse temnicerul, tu nu eşti nici evreu, nici turc, nu-i 
aşa? Tu nu ai dreptul să te îneci. Ai fi putut să o faci când te-am 
adus aici. Acum, ehei, eşti mare..., eşti un adevărat bărbat. 

Acest cuvânt produse asupra lui Hardy un efect ciudat. 

— Bărbat! 

— Sigur că da, eşti aici de doisprezece ani, ai acum cam 
douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani. Eşti un adevărat 
bărbat, ehei! deci, hai, acordă-mi revanşa la spadă. 

În acea zi, Passavant îl refuză. Rămăsese nemişcat repetând: 
acum sunt un adevărat bărbat! Cuvântul îl arăta cât de nefericit 
este. Intrase în temniţă copil şi acum era bărbat în toată firea. 
Îşi aminti cât a suferit de frig, de foame, câtă mizerie a îndurat, 
câtă disperare. Şi-şi dădu seama că, din nou, îl vor apuca acele 
crize de furie. Îşi spuse: ei, bine, dacă de aici numai morţii ies, 
atunci să mor şi eu! 

El nu ştia cum arată; nu mai avea niciun reper; din viaţă 
reţinea perioade mari, treceri de la disperare la furie, de la 
resemnare la indiferenţă. 

Cuvântul acela al temnicerului îl trezise din somn. 

Hotărât să moară, încerca să-şi desluşească senzațiile sau 
sentimentele. Mai întâi fu acaparat de orgoliu pentru puterea de 
a hotărî să încheie cu viaţa atunci când va dori. Apoi, inima îi 
tresări când înţelese că, pentru a scăpa de temniţă, trebuie să 
moară. Şi-i apăru în minte un alt gând: cine l-a aruncat în 
temniţă şi pentru ce? 

El nu-şi amintea de Jean Temerarul, de regină... Abia îl zărea 
în aburul minţii lui pe acel om din Cetate şi, după un timp, crezu 
că el, da el, pentru motive pe care nu le cunoştea, îl ştersese de 


pe lista celor vii. Dar, nu dădu nicio importanţă acestei 
presupuneri. Era numai o curiozitate de muribund. 

Câteva zile mai târziu începu să... lucreze. Găsi o rangă de 
fier pe care temnicerul o folosise la reparatul unei dale şi pe 
care o uitase pe acolo. Moartea prin înecare i se păru mai 
uşoară. Cu ranga putea să se rănească şi... agonia i se părea 
lungă. Să-şi spargă capul de ziduri mai încercase, dar nu era un 
lucru uşor. O gaură până la conducta de apă era mai practică. 

Incercă pământul cu ranga şi descoperi bucuros că se poate. 
După zece zile simţi că a ajuns la apă. Temnicerul nu auzise 
nimic, prizonierul ascundea pământul scos sub scândura pe care 
dormea. 

Intr-o seară auzi zgomotul apei. Aşteptă ultima vizită a 
temnicerului şi, când îl văzu plecat, continuă cu înfrigurare să 
sape. După zece minute reuşise. Cu toate că-şi propusese să 
moară, începu să tremure şi îngenunche în faţa gropii de unde-şi 
aştepta sfârşitul. Avu o senzaţie bizară, când apele îl înghiţiseră 
deja. Deschise ochii şi nu văzu nicio picătură de apă. Îşi strecură 
mâna prin gaura pe care o făcuse şi atinse conducta: era din fier 
şi cu mizerabila aceea de rangă nu ar fi putut face nimic. 

Era dezolat. Moartea nu se arătase. Îşi blestemă ceasul în 
care a venit pe lume. Se uită la uşa ferecată şi simţi că se 
prăbuşeşte. Auzi poarta spunându-i ca o fiinţă vie: eu te separ 
de lume, de lumea pe care nu ai s-o cunoşti niciodată. Lumea ta 
sunt aceste patru ziduri. şi eu sunt sfârşitul lumii tale! 

Începu să plângă, să urle de disperare. În genunchi, se târî 
spre poartă, rugându-se la blestemata de poartă, implorând-o să 
se deschidă. 

Deodată, poarta se deschise. Lumina îl orbi. În această 
lumină apăru chipul unei tinere frumoase. 

— Nu mai plânge, îi spuse ea, a sosit sfârşitul nenorocirii 
tale. 


XVII 

Îngerul de la Saint-Pol 

Trecuseră douăzeci de zile de când Hardy auzise zgomotele 
acelea despre care temnicerul îi spusese că vin de la pregătirile 
pentru sosirea noii stăpâne a Parisului. 

Trecuseră opt zile de când Roselys, fiica lui Laurence 
d'Ambrun şi a lui Jean Temerarul locuia la Saint-Pol unde regele 


Charles al VI-lea îi dăduse ca reşedinţă aripa din dreapta a 
palatului. Camera ei era la primul etaj. Pentru a ajunge aici 
trebuia mai întâi să treci prin apartamentul lui Honore de 
Champdivers, adică prin două camere transformate în arsenal: 
arme, lăncii, pumnale, topoare. Bătrânul tovarăş de luptă al lui 
Bertran du Guesclin îşi contempla panopliile cu un aer care 
descuraja pe oricine s-ar fi gândit la o faptă rea. După acest 
apartament, se afla cel al guvernantei, un alt loc redutabil în 
calea unui eventual agresor. 

Camera lui Odette era înconjurată de o capelă, un salon, o 
sală de trecere, sufrageria, un salon intim. De la fereastra ei, 
peste o mică grădină cu flori, vederea da spre apartamentul 
regelui. Acesta poruncise ca Odette să fie tratată ca o prinţesă 
şi-i acordase totul, inclusiv o sală de sărbătoare, o galerie de 
primiri, suită, cai şi grajduri, totul. 

Era mai mult decât o prinţesă. 

Toţi din Saint-Pol repetau după Charles al VI-lea: ea este 
mica regină. Şi nimeni n-a îndrăznit, văzând-o, să înţeleagă prin 
asta altceva decât gratitudine şi respect. Pe toţi îi cucerise cu 
bunătatea, frumuseţea şi simplitatea ei. Era mai mult decât o 
prinţesă, o regină. Era îngerul de la Saint-Pol. 

Intr-o dimineaţă, în apartamentul ei, însoţit de un valet, îşi 
făcu apariţia un nobil îmbrăcat în velur negru. Era trezorierul 
regal. 

— Doamnă, Majestatea Sa v-a fixat o pensiune de douăzeci 
de mii de scuzi. Am socotit că-i o onoare pentru mine să vin în 
persoană şi să vă aduc primul sfert din această pensiune. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, se miră Champdivers. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Odette. îi mulţumesc bunului 
meu stăpân şi se uită la fereastră de unde, cu siguranţă regele 
privea această scenă. Dar este prea mult, cu adevărat. Bunicule, 
să folosim o treime pentru azilurile de femei, o treime pentru 
milostivirea personalului meu şi va trebui ca noi să trăim cu ce 
mai rămâne. 

— Doamne, zise Champdivers, cheltuim noi atâţia bani! 
Trezorierul ieşi. După el intră în apartament însuşi regele însoţit 
de trei negustori de bijuterii. Se înclinară şi-şi deschiseră 
preţioasele cutii. 

Sunt giuvaiergiii de pe podul Notre-Dame. 

— Oh, ce minunăţii! exclamă Odette frecându-şi mâinile. 


Totul străluceşte, Doamne, de parcă ar fi rupte din soare. 

— Sunt bijuterii pentru dumneata, spuse regele. Pentru 
degetele dumitale frumoase, pentru gâtul dumitale superb. Aşa 
cere moda, aici, la curte de când am luat în căsătorie pe Isabela, 
adaugă el. 

— Minunile astea? spuse Odette, ridicând un colier. Şi asta... 
şi asta ... Vântura printre degete inele, brățări, lanţuri, 
diamante, rubine, perle. Şi trebuie să aleg! Nu am să ştiu 
niciodată... 

— Nu ai ce să alegi, Odette. Totul îţi aparţine, spuse regele, 
frecându-şi mâinile palide şi slabe. Giuvaiergii puseră la loc 
bijuteriile şi aşezară sipetele deschise pe masă, retrăgându-se. 
Atunci, tânăra începu să plângă. 

— Odette! Odette! Ce se întâmplă!? 

— Sire, cred că pietrele astea albe seamănă cu lacrimile care 
au căzut pentru atâta amar de bani şi că aceste rubine sunt 
picături de sânge. 

— Ce ciudat! Ce spui dumneata am mai auzit la Marmousets 
la Consiliul înţelepţilor. Răbdare! la-le, nu-ţi fie teamă! Fă-mă 
fericit! lată şi veşmintele! 

Se deschise uşa şi în salon intrară valeţi cu panere mari, 
pline de veşminte. Mătăsuri şi velur în culori una mai frumoasă 
decât alta, brocarte cu flori de argint, hermine, blănuri, rochii, 
dantele eşarfe, pălării. 

Doamna Margentine fremăta. Lui Champdivers îi sticleau 
ochii. Odette scotoci prin panere şi apoi alergă fără etichetă 
spre rege. 

— Eşti fiica mea scumpă, îi spuse Charles. Niciodată nu voi 
face destul pentru dumneata. Chiar dacă ar fi să sărăcesc eu 
pentru a te îmbogăţi pe dumneata. Nu te mira, copilul meu! Nu 
ai cunoscut palatul ăsta înainte de a intra în el. Era gol, era o 
casă ciumată. Şi nici pe rege nu l-ai cunoscut: o biată fiinţă care 
nu găsea atâtea locuri întunecate unde să-şi ascundă mizeria, 
un rege pe care valeţii îl dispreţuiau din cauza aventurilor lui 
nesăbuite. Azi, regele s-a schimbat. Regele este rege! La palatul 
lui vine lumea bună. Totul respiră altfel, totul s-a schimbat în 
jurul meu, Această reînviere ţi-o datorez! Cine eşti dumneata? 
Eu nici până acum nu ştiu. Ştiu numai că, de optzile de când te- 
am întâlnit, nu mai am nevoie de niciun doctor, de niciun vraci, 
de nicio călugăriţă care să-mi descânte. Niciodată în ultimii 


cincisprezece ani nu m-am odihnit atât de bine. îmi este 
suficient să-ţi arunci privirea spre mine, de la fereastră. Odette, 
orice ne-ar aduce viitorul, pentru zilele astea, îl rog pe Domnul 
să te binecuvânteze, 

Odette nu apucă să răspundă. În salon intrase cineva. 

— Fii binevenit! domnule Jacquemin Gringonneur, spuse ea, 
ai adus noul set de cărţi pentru Majestatea Sa? 

— Da, doamnă! Sunt pictate în aur. Trei zile mi-au trebuit să 
le colorez. Sunt cu chipurile Samiramisei, al lui Nabucodonosor, 
al lui Xerxes, al lui Pilat şi al Junonei. Îşi debitase tirada cu 
voluptate. 

— Jacquemin, eşti un as. i 

Oaspetele se aşeză la masă. In faţa lui luă loc Odette care 
învățase jocul de cărţi, pentru a-l amuza pe rege, chiar din 
prima seară când sosise la palat. 

În marea galerie Preux, care era într-un fel şi sala de onoare, 
apăru spre seară mulţimea de curtezani. Între zidurile frumos 
decorate, sub plafoanele pictate, o mulţime fremăta de ambiţii, 
de ură, de furie, abia ascunse de veşmintele strălucitoare, de 
sâmbetele de ocazie. Fiecare surâs al unei femei era o 
muşcătură, fiecare privire o ameninţare. Cine a privit mai atent 
la această mulţime de la Saint-Pol şi-a dat seama că este 
împărţită în patru grupuri gata să se sfâşie între ele: cel al 
reginei, Isabela de Bavaria, cel al ducelui de Berry, cel al ducelui 
de Orleans şi al lui Jean Temerarul, ducele de Burgundia. 

— Regele! anunţă uşierul. Faceţi loc! Charles al VI-lea avea 
la braţul său pe Odette. Lumea amuţi. Toţi îşi fixară privirea 
asupra noii venite. Apoi, se auziră murmure. Palidă, rece, 
Isabela se uită la rivala ei. 

Odette de Champdivers se înclină. 

— lubeşte-o, doamna mea, pe această tânără dacă vrei să- 
mi faci plăcere, îi spuse Charles. 

Lumea văzu că regina întoarse capul fără să răspundă. 
Odette se îngălbeni. 

— Ah, îşi spuse regina, sunt pierdută dacă tânăra asta mai 
rămâne la Saint-Pol. 

Şi, în timp ce regele se îndepărta, ea se întoarse spre 
căpitanul Amaury de Bois Redon şi-i făcu semn să se apropie. 

Regele se îndrepta spre Jean Temerarul care, tremurând de 
furie, nu o scăpa din priviri pe Odette. 


Condusă de rege, Odette... Roselys, fiica lui, se apropie de el 
şi se opri. Atunci îşi spuse: Cerule! fata asta este... 

— Sire, i se adresă de Berry regelui, sunt tare fericit că am 
avut ideea de a aduce aici, la palat, pe această domnişoară. Ea 
poate să vă vindece. 

Regele mulţumi şi trecu mai departe, iar ducele de Berry îşi 
spuse în barbă: te va vindeca... dacă va mai trăi. 

Charles şi Odette se opriră în faţa ducelui de Orleans, un 
nobil elegant căruia îi plăceau jocurile, vinul şi femeile 
frumoase, dar mai ales, să-şi strivească adversarii cu fastul lui 
exorbitant. Îşi construise la Pierrefonds un castel, un colos din 
piatră conceput de cel mai bun arhitect din acele zile, Christian 
Minar, în care spera să-şi găsească refugiu în cazul în care Jean 
Temerarul ar fi triumfat şi l-ar fi alungat de la Saint-Pol. Era ceea 
ce se numeşte un viveur întovărăşit cu tot ce aveau mai rău 
tavernele pariziene ducele rămânea, totuşi, un om de spirit. Avu 
o vorbă care-i merse la inimă lui Odette: 

— Ducesa de Orleans se află de cincisprezece zile la 
Pierrefonds, altfel ar fi trebuit să fie aici în această seară şi să-şi 
dispute onoarea de a fi lângă Majestatea Voastră cu această 
frumoasă creatură. 

— lar eu m-am lăsat învins, frate dragă, căci ducesa ar fi fost 
singura doamnă de curte căreia i-aş fi încredinţat acest nobil 
copil... 

Odette abia îşi stăpâni pornirea să vorbească pentru a nu da 
de înţeles că o cunoştea,o admira şi o iubea pe Valentina, 
binefăcătoarea ei. 

Prezentările continuară. 

În această mulţime trei personaje se îndreptau atrase ca un 
magnet unele de altele: Jean Temerarul şi Berry, doi rivali de 
moarte se şi întâlniseră şi amândoi se dirijară spre Isabela de 
Bavaria. Când se găsiră împreună toţi trei îşi dădură seama că 
trebuie să-şi ascundă mai bine ura. 

— Să fi uitat! spuse ducele. 

— Vino, se înroşi Isabela. Ai aşteptat destul, cred că-i 
momentul să... vei avea o bună recompensă. 

— Regina e nebună de gelozie, îşi spuse ducele. 

In acele clipe, Odette, pe care cei trei îşi propuseseră să o 
devoreze, traversa sala pentru a se retrage. Era îmbrăcată într-o 
rochie cu brocarte şi purta bijuterii strălucitoare. Doi paji îi 


ţineau trena, iar o escortă o preceda. Tocmai când lumea 
murmura admirativ, de undeva se auzi un râs puternic şi rece. 
Cine ar fi întors repede capul ar fi văzut-o pe Isabela cu chipul 
împietrit, aşezată într-un fotoliu, rotindu-şi privirea peste 
mulţime, parcă spunând: Cea pe care ar trebui să o admiraţi 
sunt eu! Nu sunt eu cea mai frumoasă şi cea mai puternică! Vai 
de cel care mă trădează! Lângă Isabela, ducele de Burgundia şi 
ducele de Berry îşi schimbau cuvinte prietenoase... Louis 
d'Orléans văzu şi această minune! Il trecură fiori de moarte. 
înconjurată de rege şi de Honoré de Champdivers, Odette părăsi 
salonul. Regele îi prezenta tot ce întâlnea în cale, săli, galerii, 
grădini, statui. Afară avură grijă să ocolească grădina palatului 
reginei. Undeva, ochii li se opriră pe turnul Huidelonne: 

— Sire, întrebă ea, ce se află în acest turn? Mie îmi pare o 
fantomă? 

— Prizonieri, răspunse regele. 

— Prizonieri? Dar ce rău au făcut? 

— Nu ştiu, se auzi vocea sumbră a lui Charles. 

Erau cuvinte teribile. Charles nu se îndoia că ele acuzau 
chiar monarhia. 

Într-o seară Honor& de Champdivers se îmbrăcă într-o haină 
de piele, luă un pumnal şi plecă, împreună cu Odette la 
Huidelonne. Ajunşi la poartă auziră, de undeva, un glas stins. 
Parcă, cineva la capătul puterii sau ieşit din moarte încerca să 
înlăture o piatră funerară de pe propriul lui mormânt. 

Peste câteva zile, Odette se întoarse, singură, la turn. 

— Ascultă, întrebă ea pe temnicer, cine plânge, cine strigă 
acolo? 

— Am un prizonier, răspunse acesta, un prizonier de stat. 

— De cât timp îl ţii în mormântul ăsta? 

— Păi, de vreo doisprezece, da, de doisprezece ani. 

— Nenorocitul! A îmbătrânit aici. E bătrân? 

— Bătrân! A, nu, are vreo douăzeci şi cinci de ani. 

Odette se îngrozi. Din douăzeci şi cinci de ani, doisprezece în 
temniţă. Ce putea să fi făcut împotriva statului un copil? A doua 
zi frământată de destinul nefericitului întemnițat se adresă 
regelui. Opt zile Charles a refuzat-o. Apoi, într-o seară, îmbrăcat 
într-un mantou, obişnuit care îi dădea o înfăţişare de om 
obişnuit, însoţit de Odette şi Honoré, sosi la turn. Temnicerul 
recunoscu domnişoara care îi mai făcuse, cândva, o vizită. Omul 


îmbrăcat în mantou îi întinse un pergament cu însemnele 
regale: ordin de a lăsa să fie vizitat prizonierul. 


XVIII 

Cavalerul de Passavant 

Temnicerul, supus, deschise poarta. La lumina unei luminări 
aprinse de Honore, apăru un tânăr, care, la apariţia străinilor, 
îngenunche pe pardoseala de piatră. Champdivers înjură, regele 
tresări, iar temnicerul rămase fără glas. Odette se aplecă şi cu o 
voce caldă spuse câteva cuvinte de speranţă. Prizonierul se 
ridică, se uită la cei veniţi în infernul lui. Ochii lui se opriră 
asupra chipului lui Odette. 

— Eliberaţi-l, vă implor, spuse Odette cu glasul tremurând. 
Ochii temnicerului sticleau căutând pe feţele noilor veniţi să 
desluşească vreun semn. 

— Imposibil! Este prizonier de stat. Numai Consiliul o poate 
aproba. Un pic de răbdare, îţi promit, Odette, îi spuse regele. 

— Ah, suspină Odette, nu sunteţi omul bun pe care-l 
cunoşteam. 

— Odette, ce tot vorbeşti? 

— Prizonier de stat la doisprezece ani! Cine să creadă că un 
copil a putut comite o crimă împotriva statului? Să aştept? Nu-l 
vedeţi că moare? 

— Doamnă, spuse atunci tânărul, eu chiar îmi doresc 
moartea. Nu ştiu cine sunteţi, nici de ce vă interesează 
nenorocirea mea. Dur acum, după ce v-am văzut şi după ce v- 
am ascultat, nu mai am curajul să mă sinucid. 

— Vei fi liber, ţi-o jur! Vei fi liber şi vei trăi. Trebuie eliberat, 
se adresă ea din nou regelui. Sau, dacă nu, voi crede că 
pedeapsa lui Dumnezeu o meritaţi. Şi atunci nu mai are rost să 
mai rămân Saint-Pol! 

— Odette! Nu mă abandona, mâine, îţi promit! 

— Acum! Imediat! 

— Bine, spuse regele. 

— Ah!, stăpâne, văd că sunteţi neliniştit. Poate că şi 
dumneavoastră condamnaţi crima înfăptuită cu acest copil. 

— Bine, spuse Charles. Este liber! Vino, domnule... 
Passavant nu ştia ce să creadă. 

— Eu, liber!? Liber?... 

Temnicerul, cu pumnalul în mână baricadase deja uşa. 


— Aveţi ordin să-l vizitaţi, nu să-l eliberaţi. Vă rog, ieşiţi 
afară! Dacă nu, chem garda regală. La urma urmei, cine eşti 
dumneata să dai ordin de eliberare? 

— Regele! 

Temnicerul căzu în genunchi şi-şi lipi fruntea de lespezile 
reci. 

— Regele! Şi eu i-am strigat afară! Sunt un om mort! 

— Regele, repetă Hardy uluit la rândul lui, văzându-l pe 
temnicer pierdut. 

— Ridică-te! Prizonierul este liber, dar nimeni nu trebuie să 
ştie. Dacă te va întreba cineva, îi vei spune... 

— Majestate, ştiu, aşa cum am mai răspuns o dată, tot 
pentru copilul ăsta. 

— Ce anume? 

— Că a murit! Prizonierul se cutremură. 

— Şi ce ţi s-a răspuns când ai zis asta? 

— Am fost recompensat, mi s-a dat o pungă de scuzi. 

— Aşa, spuse Passavant, căpătând ceva curaj. Cum se 
numea insul care s-a interesat de mine? 

Temnicerul ridică din umeri. Ca şi necunoscutul de altădată, 
Odette îi dădu temnicerului o pungă de bani. Se duse la 
prizonier, îl luă de mână şi-i ceru liniştită: 

— Vino, nenorocirea dumitale a luat sfârşit. Toţi patru ieşiră 
în lumina orbitoare a unei zile de octombrie. Când se apropiară 
de palat, Odette îl întrebă pe tânărul abia eliberat: 

— De ce ai fost întemnițat la Huidelonne? 


— Nu ştiu. 

— Jură-mi, tinere, jură-mi că nu ştii, interveni regele. 
— Jur! 

— Eşti întemnițat de doisprezece ani? 

— Da. 


Charles medita în tăcere: poate mai sunt în temniţele 
Parisului oameni care nu ştiu pentru ce le putrezesc acolo 
oasele. 

— Eşti liber, vei părăsi chiar acum Saint-Pol. Adio. Şi dacă în 
jurul dumitale vei auzi blestemul la adresa regelui, povesteşte 
ce ţi s-a întâmplat acum şi vom fi chit. 

— V-o promit, Sire, spuse Passavant, înclinându-se. Şi nu 
numai atât! Adio, Sire. Dumnezeu să vă aibă în pază... 

Regele făcu un semn cu mâna şi intră în palat. . 


Odette nu-l întrebă pe tânăr cum se numeşte, nu acordă, 
nicio importanţă acestui fapt. Înţeleseseră amândoi că nu au ce 
să-şi spună. 

— Trebuie să pleci. Peste puţin timp curtea va fi plină de 
lume, spuse Honore şi-l scoase printr-o poartă dosnică. 

— Hai, du-te, spuse Odette! Dumnezeu să te aibă în pază! 
Abia atunci Passavant o întrebă: 

— Spuneţi-mi, cum vă numiţi? Aş vrea ca atunci când voi fi 
turbat de ură şi nu voi mai şti numele lui Dumnezeu care m-a 
uitat, să pot să-l invoc pe al dumneavoastră. 

— Odette! 

— Doamne, nu mai am nici lacrimi să pot plânge, spuse 
tânărul când ajunse în Saint-Martin. Îşi regăsise casa în 
paragină. Se urcă pe un zid, cobori în curte şi, pe o fereastră, 
intră în casă. O voce neliniştită, strigă: 

— Roselys! Roselys! 


XIX 

Omul din cetate 

Seara, sub rafalele unei ploi nemiloase, prin acelaşi loc ca 
acum doisprezece ani, o barcă traversa Sena. Ca şi acum 
doisprezece ani, Isabela de Bavaria şi Amaury de Bois-Redon 
intraseră în cetate. îndrăzniseră să treacă peste podul Notre- 
Dame. 

Erau, deci, aceleaşi personaje. Numai Bois-Redon crescuse în 
grad: acum era căpitan. Curios lucru, pe măsură ce muşchii i se 
dezvoltaseră, mintea i se întunecase. Toată lumea ştia că 
Isabela gândea pentru el. Cei doi ajunseră în strada Feves şi 
intrară într-o casă cunoscută. 

— Frumoasă noapte v-aţi ales să veniţi la un vrăjitor. Bine aţi 
venit! Ascultaţi, ascultați în ceruri glasul lui Satan! 

Cel care vorbise era Saitano. 

Vântul urla. Bois-Redon începu să spună o rugăciune şi se 
uita la Saitano de parcă ar fi vrut să-l avertizeze: Ehe, viteazule, 
nu te repezi c-o păţeşti! 

Regina nu acordă atenţie nici vorbelor ironice ale lui Saitano, 
nici şoaptelor lui Bois-Redon. 

Saitano reluă: 

— În astfel de nopţi, am o poftă nebună să-mi reiau căutările 
mele. Pe o vreme ca asta se ridică la ceruri duhurile, acum 


geniile primesc lumina...Dar, pentru dumneavoastră, doamnă, 
renunţ la orice. 

— Nu ţi-ai pierdut speranţa să găseşti apa vieţii? 

— Mi-am regăsit-o, doamnă! M-am pregătit să-mi reiau 
căutările după întâmplarea mizerabilă cu... copilul acela mort. 

— Ştiu, mi-ai spus. 

— Ce mi-ar mai trebui? Uite, aici scrie totul, spuse Saitano 
arătând cu degetul un manuscris. E un manuscris pe care l-am 
furat, doamnă, de la cineva care trece cel mai mare geniu al 
ştiinţei... mai mare decât mine! 

— Cine-i acela? 

___._ — Nicolas Flamei! spuse Saitano, scuturându-se de gelozie. 
In paginile astea se spune că mi-ar trebui sângele de la trei copii 
vii şi de la unul mort de moarte violentă. E greu, doamnă. În 
zilele noastre, mamele-şi ţin plozii pe lângă ele...Şi apoi, de 
doisprezece ani, doamnă, îmi tot promiteţi că mă ajutaţi... 

Mintea reginei zbura în altă parte: „Va fi un regat cum nu a 
mai existat vreodată pe pământ!” 

— Da, Saitano, ceea ce ţi-am promis vei avea. Tot ce-i 
necesar pentru Marea Operă va face regina de la Saint-Pol, 
acum eleva dumitale! Dar pentru reuşită, trebuie să-mi întind 
asupra ta protecţia, aşa cum am mai făcut-o când l-am 
condamnat pe magistratul acela care te bănuia şi pe care l-am 
aruncat în temniţă. Numai că, Saitano, puterea mea este 
ameninţată... 

Ca şi odinioară, vrăjitorul surâse, se duse la dulap şi scoase 
un flacon pe care îl întinse reginei: Luaţi asta! Puterea 
dumneavoastră este ameninţată pentru că la Saint-Pol locuieşte 
o tânără... 

Isabela tremura de ură. 

— Aşa.-i... Otrava asta e... pentru ea? 

— Ar fi o copilărie, doamnă. O vom omori pe Odette când îi 
va suna ceasul. II vom omori pe regele Franţei tot când îi va 
suna ceasul şi atunci, rămasă văduvă, nu veţi mai avea dece vă 
teme: nici de ducele de Orleans, nici de ducele de Berry, nici de 
ducele de Bourgogne. 

Ura îi sticlea în ochi. Continuă: 

— Le vine rândul la fiecare! Hai, stăpână, fără milă, fără 
teamă, căci bărbaţilor nu le plac decât firile tari. 

— Atunci ce să fac cu această licoare? 


— Să combateţi influenţa lui Odette asupra regelui, acest 
dement preţios. In clipele astea, doamnă, pentru 
dumneavoastră face mai mult un soţ nebun decât unul mort. 
Acum duceţi-vă şi lăsaţi-mă cu ale mele! 

Saitano dădu flaconul şi-şi conduse oaspeţii până la ieşire. 
Când aceştia dădură colţul, lângă el apăru un tânăr. 

— Bună seara, maestre! Copilul mort... te salută! Saitano se 
retrase. Nu avea chef să-l cunoască. Işi dădu seama că nu putea 
scăpa de la moarte decât cu forţa sângelui rece. 

— Oi fi venit călare pe fulgere astea? 

—Te pomeneşti că ai dreptate! spuse cel venit cu toată 
simplitatea. 

Saitano bravă. 

— Ce doreşti? 

Tânărul, fără să răspundă, intră în casă, luă o torţă şi ajunse 
în cea de-a treia încăpere. 

— Unde sunt cei trei vii? 

— Nu i-am mai revăzut de atunci. 

— Sărmanii, nu au mai îndrăznit să mai calce prin preajmă, 
şi-au luat tălpăşiţa. Mi-a fost teamă că se vor răzbuna. De multe 
ori mă trec sudorile când îmi aduc aminte cum m-ai crestat cu 
pumnalul. Dar îmi revin. Mă recunoşti? 

— Vă recunosc vorba. 

— Da, la chip m-am schimbat. Ştii de ce am venit? Ce vreau 
fac? 

— Să vă răzbunaţi, bineînţeles. Dar nu se poate să ucideţi 
aşa uşor pe cum vă închipuiţi. Saitano scoase spada şi strigă: o 
să mori, 

Passavant, pentru că aşa a fost scris şi lovi năprasnic. 
Lovitura nu-şi atinse însă ţinta. Passavant îi smulse spada şi se 
aşeză în uşă pentru a-l împiedica să fugă. Saitano rămase la 
pândă. Passavant nu venise pentru a se lupta, dar atacul 
neprevăzut îl făcu să-şi schimbe planul. 

— Nu sunt supărat că m-ai obligat să verific că mai am încă 
ochiul bun şi braţul ager. Dar, ştii, maestre, că eşti o viperă care 
trebuie strivită? De aceea, te voi omori, pur şi simplu. 

— Fă-o! spuse Saitano. Ai o armă, eu nu am niciuna. 
Omoară-mă, dar nu vei reuşi să mă faci să-mi fie frică. 

Passavant se uită în jur. Era casa plină de ustensile sinistre 
de tăiat. Intr-un colţ un pachet de frânghii. Le luă şi se duse la 


Saitano. O mână de fier îi sări în gât dar, după o luptă scurtă, 
Saitano gâfâia legat zdravăn. 

— Nelegiuit, nenorocit, n-ai nevoie să mă legi pentru a mă 
ucide! Drace, ce are de gând să facă! 

Passavant îl luă în braţe şi-i puse aşa legat pe masa de 
marmură. îl desfăcu la piept şi-i aşeză la cap o torţă. Căutând în 
sinistra cutie cu scule, scoase faimosul scalpel! 

— Ei, ştii, am să-ţi fac eu acum ceea ce tu ai făcut la atâţia. 
Cu lama asta am să-ţi scotocesc măruntaiele să dau de inimă, 
să o scot vie... 

Pe Saitano îl scutura groaza. 

—Ştiu, o să spui că eu nu-ţi pun căluşul în gură cum ai făcut 
tu cu cei trei. Nu e cazul! 

— Fie-ţi milă! Omoară-mă cu o singură lovitură. 

— Pentru lovitură, mă tem, dragă maestre, că-ţi va fi 
teamă...ia zi? 

Şi băgă scapelul în pieptul lui Saitano cum îi făcuse acesta 
lui, odinioară. 

— Da... da, drace... mi-e frică. 

— Bine, atunci. Îmi răspunzi la întrebări sau îţi scot inima din 
tine. Alege! 

— Răspund Passavant tăie frânghiile şi Saitano se ridică şi 
alergă la dulap de unde luă un lichior incolor şi bău disperat. 
Chipul lui îşi recapătă culoarea. 

Passavant se aşeză pe colţul mesei. 

— Nu am venit să te omor, nici să te jupoi de viu, nici măcar 
să te înspăimânt. Tu m-ai forţat. 

— Atunci, ce vrei? 

— Vreau să-ţi vorbesc, spuse Passavant. 

— Fii atent! mi-ai promis că-mi răspunzi. Dacă mă vei minţi, 
cunosc drumul şi ştiu unde-i masa. 

— Bine, întreabă-mă! 

— În noaptea în care am fost adus aici casa mi-a fost 
invadată. 

În capelă era o femeie căreia nu i-am văzut faţa. 

— Nu ştii cine era? 

— Nu. Mai era un bărbat, un senior... măcar pe ăla l-ai văzut? 

— Nu! 

Saitano respiră. Deci regina, aliata iui, nu fusese 
recunoscută, nici Jean Temerarul, îşi dădu seama Saitano. 


— Spune! Continuă! 

— Cine erau cei doi? 

— A, nu. Ce sunt eu? 

Afară tuna de parcă venise sfârşitul pământului. Passavant 
îşi aduse aminte de copilărie... de Roselys... Ce i s-o fi întâmplat, 
ce o fi făcând acum? 

— Orice s-ar fi întâmplat, eu cred că a fost o legătură între 
invadarea casei mele şi întâmplările prin care am trecut eu aici 
că dacă tu eşti un simplu instrument, nu ştii unele lucruri; sunt 
altele pe care însă le cunoşti cu siguranţă. 

— Care? Stai să vedem. 

— Uite, în casă cu mine locuia Laurence d'Ambrun. Ce s-a. 
întâmplat cu ea? 

— Nu ştiu! Passavant tresări. 

— Lângă mine locuia un copil, o fetiţă de cinci ani pe care o 
Chema Roselys. Ce ştii despre ea? 

Saitano îl studia cu atenţie. 

— Vorbeşte! 

— Ţi-am promis. Văd că soarta copilului ăsta îţi stă la suflet 

— Pentru a şti ce i s-a întâmplat copilului ăsta, am consimţit 
să vin în infernul tău! 

— Unde ai fost până acum? 

— În temniţă. Doisprezece ani am trăit fără aer, fără lumină, 
fără speranţă. Am fost aruncat în temniţă în aceeaşi noapte în 
care tu m-ai predat gărzii. Abia ieri am ieşit de acolo. 

— Aşa! Aşa! făcu Saitano. Şi mai spui că nu ai chef să mă 
omori?... Să te răzbuni? 

— De ce să o fac? Tu ai spus şi eu am crezut întotdeauna că 
nu eşti decât un instrument. Aici am venit să aflu ce i s-a 
întâmplat lui Roselys. Spune tot ce ştii şi-ţi jur că voi uita pentru 
totdeauna răul pe care mi l-ai făcut. 

— O să-ţi spun tot ce ştiu. Poate nu fac bine. Deci, copilul... 

— Roselys. 

— ... a fost luat de o femeie care avea rostul ei în toată 
afacerea, ca şi mine. Femeia e moartă, nu o mai căuta... m-a 
chemat să o tămăduiesc, cu trei zile înainte de a-şi da duhul. De 
la ea ştiu că a dus-o pe Roselys în afara Parisului şi a expus-o la 
o biserică, da, ca pe un copil din flori. 

— Au expus-o! Ce, ea nu avea pe nimeni pe lumea asta? 

— Da, ...bietul copil. A îndurat greu umilinţa drept pentru 


care a făcut o comoţie violentă din care nu şi-a revenit decât 
după trei luni. O altă persoană a înfiat-o mai târziu! 

Passavant începu să plângă aşa cum nu o făcuse nici în 
temniţă. 

— Mulţumesc. Asta vroiam să ştiu. Nu ai de ce te teme de 
mine, dar, înainte de a pleca, spune-mi cum se numea femeia 
aceea. 

— E moartă, ţi-am spus. N-o mai căuta! 

— Nu înţelegi! Vorbesc de cea care a înfiat-o. 

— A da. Infiind-o, persoana aceea a ascultat de propria-i 
inimă... a îngrijit-o ca o mamă bună. Ea a făcut totul pentru a o 
salva... deşi ştia că făcând asta se expune la ură şi la răzbunare 

— Numele acestei femei, strigă Passavant. Vreau s-o găsesc, 
să o apăr, dacă e nevoie să-mi pun viaţa în slujba ei. 

— Merită. E o sfântă! 

— Cine este! Saitano ezită. 

— Nu, spuse el. Se ataşase de copil. Şi, cred că nu are 
nevoie de serviciile dumitale, oricât de onorabile ar putea fi. 
Este bogată, este puternică, este respectată... 

— Bine, îţi promit să nu o caut. Dar vreau să-i ştiu numele. 
Voi sta departe şi, dacă vreodată... 

— Vrei să-i cunoşti numele? 

— Vreau! Spune, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Este Isabela de Bavaria, regina Franţei! 


XX 

Soțul ducesei de Orleans 

Cavalerul de Passavant nu se miră. | se părea firesc că o 
femeie de suflet să fi fost impresionată de nefericirea unei 
copile. Se rugă pentru sănătatea reginei şi jură că dacă vreodată 
aceasta va avea nevoie de el, va fi oricând gata să-i fie de folos. 
II salută pe Saitano, îşi aruncă mantoul pe umeri şi ieşi. 

Saitano ferecă poarta în urma lui şi când reveni, văzu o 
femeie in cameră. 

— Ei, bine, Geraude, chiar toate discuţiile mele trebuie să le 
asculţi la uşă? Ai văzut şi ai auzit! Ce spui? 

— Păi spun că ai făcut rău că l-ai lăsat să plece. 

— Ehei, se vede că nu i-ai simţit greutatea pumnului. Dar am 
să-l găsesc din nou! Şi pentru că mari lucruri se petrec pe aici, 
iar regina are nevoie de servitori orbi, i-am făcut din tânărul 


ăsta un servitor fidel până la moarte. 

— Nu-mi pasă! Ai făcut rău că l-ai lăsat să plece! 

— Las-o sărăciei! Pe cine-l doare de soarta Franţei? Hai, la 
treabă! Am credinţa că nu suntem departe de rezultat, Geraude. 
înţelegi? Marea Operă! Victoria vieţii asupra morţii! 

Saitano se transfigurase deja. 

— lată adevărul! Restul nu-i decât ambiţie, ură, dragoste, 
război, căderi de regi, nebunia lui Charles, puterea lui Isabela... 
Numai jocul meu, lucrul meu mă amuză. Vino Geraude, vino s-o 
vedem pe Laurence d'Ambrun... 

— Mama lui Roselys?! spuse cu calmul ei sinistru aceasta 
femeie fără suflet. 

În timp ce aceşti nelegiuiţi urcau în podul bătrânei case din 
Cetate, Passavant se pierdea în ploaie, căutând un refugiu. In 
mijlocul mulţimii, descoperi fete tinere, bine fardate, îmbrăcate 
în blănuri şi mătăsuri toate purtând însemnele impuse printr-o 
ordonanţă din 1367: guler răsfrânt, pană la pălărie, centură de 
argint. 

Strada pe care hălăduiau se numea Val d'Amour. 

— Bună seara, căpitane. Vrei să faci un act de binefacere? 

— Să vedem, surâse Passavant. Nu cer altceva mai mult. 

— Am văzut. Ei bine, e vorba pur şi simplu să mă inviţi la 
cină. Mă crezi, de ieri nu am mâncat decât o bucată de pâine. 

Tânăra izbucni într-un râs amar. 

Passavant îşi controla buzunarele, scoase un bănuţ de aur şi 
i-l întinse spunând: 

— lartă-mă, dar nu mi-e foame. Fata luă piesa, se uită şi-şi 
înghiţi vorbele: 

— A, e un bănuţ de aur! Cu adevărat... mi-l dai? Tremura. 
Darul i se păru surprinzător. 

Passavant făcuse deja un gest de adio şi se îndepărtase. 

— Hei, strigă cineva. Tu, uite-o şi pe Hermine din 
Valencienne... dincolo uite-l pe Guillaume de Scas! 

Trei gentilomi ieşeau dintr-un cabaret. Cel cu numele de 
Ocquetonville se apropie de una dintre fete şi o ricană. 

— Lasă-mă, zise aceasta! 

— Vino să bei şi să mănânci cu mine! 

— Vine dacă vrea, zise Passavant care îşi încetinise pasul 
astfel încât auzea dialogul. 

— Vezi, ai grijă! Sunt oamenii lui Jean Temerarul! 


Aceştia arborau, într-adevăr, crucea roşie a Sfântului 
Andrei. Erau teroarea Parisului şi acum veniseră să se pună 
pe treabă. 

— Vezi-ţi de drum, îi zise Ocquetonville lui Passavant. 

— Ăsta-i drumul meu! 

Passavant văzu că Hermina din Valencienne era înşfăcată de 
cineva. 

— Mizerabile, zise el şi lovi. 

Spadele fură scoase la iuţeală. Patru contra unul. Passavant 
urcă nişte scări pentru a scăpa. Cei patru îl înconjurară şi strigau 
cât îi ţinea gura: Să moară! Să moară! 

Din mulţime se auzi un glas poruncitor: 

— Jos armele! Şi se adresă apoi lui Passavant: am văzut 
totul. Sunteţi un om curajos! Cel care poruncise atât de hotărât 
avea faţa acoperită de o cagulă şi era escortat de doi soldaţi. 
Linişte, mai strigă necunoscutul când văzu că cei patru urlau. 

— Domnule, vă felicit. Dacă îţi cauţi norocul, atunci de mâine 
te aştept la palatul meu. 

— Domnule, vă mulţumesc, dar eu, în ultimii ani... Spre 
regretul meu sunt nevoit să refuz această onorabilă ofertă. Ceea 
ce vă pot spune este că vă datorez viaţa. 

Aceste ultime cuvinte au fost adresate cu siguranţă şi 
nobleţe, în acest timp, cei patru se uitau buimăciţi. 

— la te uită ce politeţuri! 

— Parcă n-am fi în Val d'Amour! 

— Bine, bine, dar cu ce drept necunoscutul ne-a cerut să 
lăsăm jos armele? 

— Linişte! repetă acesta. Cei patru se înclinară. Louis 
d'Orleans îşi scoase masca. 

— M-ati recunoscut, tinere cavaler. 

— Domnule, v-am auzit numele pronunţat de aceşti patru... 
vă pot spune eu... e că dacă vreodată veţi avea nevoie de 
mine... 

— Bine, atunci alătură-te tovarăşilor mei pentru a mă 
escorta până ies din Cetate. lar voi, se adresă celor patru, luaţi 
aminte! Şi ieşi însoţit de gardă şi de Passavant. Oamenii lui Jean 
Temerarul dispărură. 

În stradă, Passavant fu recunoscut de fata pe care o salvase. 

— Adio, eu mă numesc Hermina! 

— Hai, nu te mai gândi la... Eşti frumoasă! Părăseşte strada 


asta blestemată; ar fi vrut să mai spună, şi această tristă 
meserie. 

— Adio, căpitane! Dumnezeu să te aibă în pază! Şi ea fugi 
tinând strâns în mână bănuţul de aur. 


XXI 

Bruscaille, Bragaille, Brancaillon 

Cavalerul se depărtase de ducele de Orleans, refuzând 
oferta de a sluji în casa acestuia. Işi petrecu noaptea la crâşma 
lui Thibaud cunoscută sub numele „La scroafa spânzurată", care 
se afla chiar în faţa casei lui. Era o tavernă celebră. Îşi căută 
punga pe care Honore i-o dăduse odată cu costumul, când ieşise 
din temniţă, îşi numără banii, şi-şi spuse: 

— Deci, s-o luăm de la capăt cu viaţa! N-are niciun rost să 
mai rămân la Paris, nu mai am pe nimeni. Mă voi duce undeva, 
la ţară şi, oricât ar fi de greu, voi fi un om liber, cu mintea şi cu 
braţele libere, cu inima liberă. 

Işi împărţi în trei banii: o parte pentru a-şi reînnoi 
îmbrăcămintea, alta pentru a-şi cumpăra un cal şi ultima pentru 
mâncare. Ţinu cont de toate cheltuielile pentru hrana lui şi a 
animalului şi, pe deasupra, luă în calcul şi unele cheltuieli 
neprevăzute. Ajunse la concluzia că i-ar ajunge banii pentru 
şaizeci de zile. Două luni, deci pentru a-şi face un rost. Era în 
data de 18 octombrie 1407 şi, la 18 decembrie, în prag de iarnă, 
totul trebuia aranjat. Işi urmă bine planul, cel puţin la început 
aşa că, după ce-şi luă haine şi un cal, părăsi Parisul aruncându- 
se în necunoscut. 

In pelerinajul lui îşi recăpătă pofta de viaţă. Avu însă surpriza 
că după douăzeci de zile depăşise cheltuielile prevăzute, uşa că, 
în următoarele zece zile se afla din nou la zidurile Parisului. Era 
18 noiembrie 1407. 

În absenţa lui, după întâmplările de la Val d'Amour, un alt 
plan, cel al lichidării sale şi a altor personaje, fusese pus la cale. 
Cei patru care îl atacaseră, Ocquetonville, Scas, Courteheuse şi 
Guines s-au prezentat la palatul Burgunzilor. Era o construcţie 
sumbră, cu ziduri înalte, înconjurate de şanţuri adânci, Aici îşi 
avea sediul o garnizoană. Aici era ascunzătoarea lui Jean 
Temerarul. Când fratele lui Louis de Orleans trecea prin 
apropiere, se îngrozea şi-şi spunea că de acolo i se va arăta 
moartea. 


Jean îi primi imediat pe cei patru oameni şi constată că 
aveau feţele stâlcite de furie şi de ură. Ocquetonville povesti şi 
când Jean Temerarul văzu ce rol are în toată întâmplarea ducele 
de Orleans, păli. 

— Prea mult! Nu voi mai suporta astfel de insulte! 

— Şi trebuie să o spunem că ne-a recunoscut, ştia bine cine 
suntem, grohăi Scas. 

— Ba şi-a mai şi bătut joc de noi, când a văzut crucea 
Sfântului Andrei! 

— Nu mai este respectat semnul casei de Burgundia?! Gata 
cu pacea! tună şi fulgeră Jean. Între Orléans şi Burgundia va fi 
un război. Unul dintre noi e de prisos. 

Îi clănţăneau dinţii de furie. Deschise o uşă şi, urlând, 
chemă: 

— Bruscaille, Bragaille! Brancaillon! 

Cei trei intrară unul după altul. Bruscaille era mic, subţire şi 
slab, Bragaille de talie mijlocie, iar Brancaillon era un vlăjgan. 
Nişte arătări îmbrăcate în mantale mari şi încălţate cu ciubote 
lăbărţate. 

Acum trei ani, Jean Temerarul îi scosese dintr-o încăierare. 
Erau înfometați, zdrenţuroşi şi înjurau de toţi sfinţii. Fără . 
îndoială că salvându-i, le-a văzut el rostul în preajma lui. li 
angajase ca oameni de casă şi le dăduse să facă acele treburi 
care cereau ochi ager, picioare iuți şi cât mai puţine scrupule. 

Aduseseră deja servicii, iar stăpânul îi ţinea în mare stimă 
pentru asta. 

Cei trei intrară salutând şi se aranjară, în flanc in faţa lui 
Jean. 

— Bine, bine, spuse acesta când îi văzu că se mai înclină 
încă o dată. 

Aşteptau ordinele. Se întâmplă însă un incident ciudat. 

— Bine! îmi place de voi. Vo; sunteți cei trei vii. 

La auzul acestor cuvinte, aceştia fură cuprinşi de groază, se 
uitară unul la altul. Bruscaille spuse: 

— Cei trei vii! Nu se poate, nu-i adevărat! 

— Cine spune că noi suntem cei trei, urlă Bragaille. 
Minciună! Minciună! 

— Numai să îndrăznească, să îndrăznească cineva să se lege 
de... tună Brancaillon. 

Ducele încremeni. 


— Ce dracu v-a apucat? Aţi înnebunit!! Ce înseamnă asta? 
spuse Jean examinându-i atent. Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon tresăriră, îşi şterseră frunţile de sudoare. 

— la spuneţi voi tot, haimanalelor, reluă ducele. 

— Niciodată! răspunse Brancaillon. 

— Mai bine moartea! adăugă Bragaille. 

— Stăpâne, să mă iertaţi! Aş putea să vă adresez, în numele 
meu, o rugăminte? ceru Bruscaille. 

— Fie! Vorbeşte! 

— Ei bine, stăpâne, aici suntem bine trataţi, bine îmbrăcaţi, 
bine hrăniţi, bine plătiţi. Şi pe deasupra, ne mai trimiteţi şi în 
expediţii care ne merg la suflet. Noi am prefera să pierdem 
toate aceste privilegii decât... 

— Decât ce? 

— Decât... decât să auzim, să ni se spună că noi suntem cei 
trei vii. 

— Nu-i aşa! se auziră glasul lui Bragaille şi al lui Brancaillon. 

— Drace, interveni Ocquetonville, atunci voi sunteţi morţi? 

— Gata, spuse ducele de Burgundia. Aţi avut un moment de 
tâmpenie! Numai că trebuie să mă ascultați cu toată atenţia, 
drăgălaşii mei. De data asta este vorba de o misiune grea. 
Trebuie să-mi găsiţi un om pe care nu ştiu nici cum îl cheamă, 
nici unde stă. Acest om m-a ofensat de moarte. Dacă mi-l 
aduceţi, mort sau viu, aveţi o sută de scuzi. Şi, pe toţi dracii, să 
se ştie o dată că însemnul Burgunzilor este mai de preţ decât 
cei trei crini ai casei de Orleans. Ocquetonville, descrie-le în 
amănunţime pe nenorocitul de care este vorba. 

Acesta se supuse şi le prezentă tot ce reţinuse din 
înfăţişarea lui Passavant şi despre veşmintele lui. ÎI mai ajutară 
şi Courteheuse, Guines şi Scas. 

— De ajuns! strigă Bruscaille şi ochii îi scânteiau. Pe toţi 
dracii la treabă! Toată viaţa mea m-am dat în vânt după 
vânătoare! In două zile aducem prada. 

— Am să-i pun mâna în gât, zise Bragaille. 

— Cu ăsta-l dobor! ridică Brancaillon pumnul lui uriaş. 

— Gata! la treabă! strigă Jean Temerarul. Cei trei se înclinară 
şi plecară. Ocquetonville îi conduse până la ieşire şi le strigă: 

— Staţi! nu v-am spus unde trebuie să-l căutaţi pe 
răufăcător. In Cetate! Cei trei se opriră speriaţi. Tremurau. 

— Să ieşim, totuşi! 


Când se aflară în stradă în loc să o ia spre Cetate, se 
îndreptară spre Templu. Acolo printre casele rare, cunoşteau o 
cârciumă la care trăgeau din când în când. Intrară chiar în 
această crâşmă, găsiră o sală mai întunecoasă, îşi scoaseră 
spadele şi le aşezară pe o masă. 

— Ar fi trebuit să mergem şi mai departe, spuse Bragaille, 
cel mai prudent dintre ei. 

— S-o-nghită apele Senei de Cetate nenorocită! mormăi 
necăjit Brancaillon. 

— Copii mei, interveni Bruscaille. O să rămânem aici vreo 
trei zile. Ascultaţi-mă pe mine. De avut o să aibă un mort,... unul 
care... să-i convină, să semene cu cel pe care nea trimis să-l 
căutăm. 

Strălucitul nostru stăpân o să ne dea dublu decât ne-a 
promis. Cât despre mersul în Cetate, mai bine să-mi taie 
amândouă mâinile. 

— lar mie şi picioarele! 

— Mie şi gâtul! 

Să fi fost o idee fixă! Toţi trei văzuseră de atâtea ori moartea 
cu ochii, dar nu îndurau să audă „voi sunteți cei trei vii". Dacă le 
propuneai să meargă în Cetate, făceau stânga-nprejur şi nu-i 
mai prindeai. 


XXII 

Primul vuiet al furtunii 

După plecarea celor trei spadasini pe urmele lui Passavant, 
ducele de Burgundia se plimba nervos, măsurând salonul în sus 
şi în jos, prin faţa celor patru. 

— Ocqguetonville spuse Jean Temerarul, ia comanda 
paznicilor şi ocupați toate străzile care aduc la palat. Repede, 
diavole, ce aştepţi! 

Era bubuitura care anunţa furtuna, războiul declarat ducelui 
de Orleans, căci numai acesta avea dreptul să trimită oameni 
înarmaţi pe străzi. 

De după o draperie o femeie auzea tot. 

— Scas, continuă Jean, câţi călăreţi avem? 

— Cinci sute, seniore. 

— Să fie gata, urcați pe cai, pregătiţi de război. Scas plecă. 

— Courteheuse, câţi oameni ne-au sosit la Melun? 

— Trei mii, seniore. 


— Încalecă, aleargă la Melun şi să mi-i aduci de grabă! Plecă 
şi Courteheuse. 

— Guines, câţi oameni au sosit la Fontainbleau? 

— Trei mii, stăpâne. 

— Zboară, ca vântul, şi să mi-i aduci! 

Plecă şi Guines. în acea clipă uşa se deschise şi uşierul unţă: 

— Secretarul militar regal! 

— Bine, să intre! Să vedem ce ne pregăteşte nebunul! 
Trimisul lui Charles al VI-lea, precedat de doi valeţi, intră. 

Era urmat de patru arcaşi, de la compania aflată la Saint-Pol. 
Secretarul militar se înclină în faţa ducelui de Burgundia. 

— Aştept! 

— Seniore, spuse acesta, regele m-a împuternicit să vă fac 
cunoscut că a convocat Marele Consiliu la care vor lua parte 
domnii prinți, prelaţii, rectorul şi doctorii de la universitate. 
Consiliul se va ţine mâine, la ora nouă dimineaţa. Majestatea Sa 
regele vă face cunoscut să luaţi toate măsurile pentru ca mâine 
să fiţi prezent la Consiliu. Şi cu aceasta, seniore, daţi-mi voie să 
mă retrag, căci am de făcut acelaşi anunţ şi ducelui de Berry şi-i 
departe castelul Winceste. 

— Du-te, du-te, nu te rețin! Un singur cuvânt, numai. Care-i 
subiectul acestui Mare Consiliu? Ce se va discuta acolo? 

— Se va discuta despre impozite... 

— A... zise Jean zeflemitor. 

— Despre luxul insolent al doamnelor de la curte, denunţat 
de călugărul Jacques le Grand, în ultima lui predică. 

— A, da, da! 

— Şi se va discuta despre mizeria nenorocitului de popor. Ce 
le mai poate face pentru el! 

— Mizeria poporului, se miră Jean, dar secretarul militar se 
înclinase şi, însoţit de escorta lui, părăsise salonul. Jean 
Temerarul îşi reluă plimbarea nervoasă, izbucnind în râs şi 
strigând: mizeria poporului! înjura şi-l ameninţa pe ducele de 
Orleans. 

În acest moment, cea care ascultase după draperie se 
apropie de Jean şi îi puse mâna pe umăr. Era Margareta de 
Hainaut. Nu-şi pierduse nimic din mândria ei cu care îl 
întâmpinase la Dijon. Era numai ceva mai tristă. Mai 
îmbătrânită. Visul ei de a-l cuceri pe propriul ei soţ nu şi-l 
împlinise. Îşi ducea viaţa departe şi numai când ducelui i se 


întâmplă ceva care-l ameninţa, intervenea şi ea. 

Rămăsese frumoasă, plină de virtuţi şi când le vorbea 
bărbaţilor, le dădea sfaturi bune. 

— Dumneata, aici! Ai auzit? Auzi, să înlăture mizeria 
poporului! 

— Te vei duce la Consiliu? întrebă Margareta. Ce ai de gând? 

— Înţeleg. De data asta să nu mă împiedici! Voi merge 
acolo! Şi atunci, numai în sală să nu fii! Mă voi duce! Mă voi 
duce în fruntea a cinci sute de cavaleri şi a şase mii de oşteni! O 
să vedem cine o să tremure!0O să se vadă cine-i stăpânul 
Parisului. Orleans sau Burgundia. Şi, urlând cu furie, adăugă: 

— Peste două zile, doamnă, Jean Temerarul, duce de 
Bourgogne se va culca în palatul regelui, la Saint-Pol. 

Ducesa lăsă capul în jos şi, pierdută, zise: 

— Ştiu că mai devreme sau mai târziu războiul cu Orleans va 
izbucni. Sper, pentru rege, pentru Valentina de Milano, pentru 
Paris şi pentru dumneata să pot înlătura nenorocirea. Dar 
ordinele pe care le-ai dat adineauri şi starea în care te afli nu-mi 
mai lasă alte resurse să te ajut decât ruga la Dumnezeu. Adio, 
plec! 

— Da, du-te, du-te, doamnă! Du-te şi te roagă pentru 
prietena dumitale Valentina şi pentru nobilul ei soţ. Du-te! 

— Am să mă rog şi pentru dumneata! spuse Margareta cu 
demnitate. Mă voi ruga la Dumnezeu să te lase în viaţă, să nu te 
ducă în ispită şi să rămâi în istorie ca un blestemat. 

Şi Margareta se îndepărtă. 

— Istoria! urlă Jean Temerarul. Ce-i asta, istoria! Nişte 
mizerabili de scribi ca Froissard sau Juvenal o scriu! Ce 
importanţă are ce se scrie despre mine când eu voi fi mort! Eu 
trebuie să trăiesc! Viaţa este putere! Şi puterea o are cine şi-o 
ia, o are cel mai tare! 

să fii rege... Visul lui Isabela ar fi fost realizat dacă... n-aş fi 
fost slab... dacă un trădător n-ar fi prevenit-o pe Margareta! 
Numai să dau de acest nemernic şi-i scot inima din piept cu 
mâinile mele! 

Continuă să se plimbe. 

— Ciudat! Plecasem din Paris hotărât să fac ce-mi ceruse 
Isabela. Nimeni nu putuse să ne asculte. Nimeni nu ştia ce am 
hotărât şi, totuşi, de cum am ajuns la Dijon, am văzut că 
Margareta ştia totul. Cine să o fi prevenit! Undeva un duşman 


mă urmăreşte! Unul puternic, iute, hotărât... pe care nu-l ştiu... 
Unul care poate lovi încă, în ultima clipă! Continuă să se plimbe 
bănuitor. 

Trecuseră doisprezece ani de când plecase la Dijon pentru a- 
şi ucide soţia, ca astfel Isabela să poată... Doisprezece ani! Mult! 
Puțin! In toţi aceşti ani nu-i ieşise din minte ideea că, înaintea 
lui, spre Dijon, o închipuire, cineva alerga mai repede decât el... 

— Dacă Margareta n-ar fi fost prevenită, de mult eram rege, 
împărat, omul cel mai puternic din lume. Aş fi avut o armată 
teribilă, aş fi aşezat Curtea la Paris, la Dijon sau la Liege, aş fi 
îngenuncheat Italia, Spania... aş fi fost Dumnezeu pe Pământ... 
aşa îmi arătase Isabela... cum visase şi ea. Se opri pentru 
câteva clipe şi din nou gândul chinuitor se arse. 

— Isabela! Cât trebuie să mă urască... Simt cum ar vrea să 
mă sfâşie! Ah, câtă dreptate are!... Şi mă iubeşte! încă mă mai 
iubeşte! Din iubire, ură şi din ură, iubire! Mă voi arunca la 
picioarele ei şi o voi implora, o voi convinge să revină, căci forţa 
sunt eu, forţa de care are nevoie! Şi, de ce n-aş iubi-o şi eu pe 
această femeie care mă va face rege?! Trebuie să fiu mai nebun 
decât regele de la Saint-Pol. Pe cine iubesc, oare! Mi-am pierdut 
capul după tânăra aceea pentru care mi-aş da ducatul, 
speranţele, coroana lui Charlemagne... coroana pe care visez să 
mi-o pun pe cap... Unde eşti, Odette? De ce nu eşti aici să-l vezi 
plângând pe Jean Temerarul? 

Era adevărat! Prăbuşit într-un fotoliu, ducele plângea. Şi, 
fără îndoială, teribilul şi misteriosul surâs al fatalităţii cântărea 
greu în această scenă, ca în acele poveşti tragice ale antichităţii 
păgâne, presărate de inceste şi orori! Căci inima lui Jean 
Temerarul bătea pentru Odette de Champdivers... adică pentru 
Roselys, propriul lui copil. 

Se ridică din fotoliu. Avea ochii înroşiţi. Redeveni omul 
puternic. 

— Fata asta va fi a mea! Am jurat! Ea îmi va aparţine în 
prima zi când voi fi rege. Rege! lată cheia atâtor lucruri! Trebuie 
însă să o conving pe Isabela... să o fac instrumentul puterii 
mele. Să o conving de dragostea mea, dar pentru asta, ea 
trebuie să vadă în mine din nou omul puternic, omul forţei. 
Trebuie să bag groaza în Paris, în Saint-Pol, în toată Curtea 
aceea plină de impostori. Şi pentru asta, primul pe care trebuie 
să-l lovesc, să-l dobor, este ducele de Orleans. 


— La arme! strigă ducele şi într-o clipă fu înconjurat de 
mulţime. 

Valeţii se precipitară. Unul îi aşează armura de oţel. 

— Auzi, să facem ceva ca mizeria poporului să fie 
înlăturată... Da, da, o s-o-nlăturăm! 

Se opri. Îi veni o idee! 

— Dacă-i vorba de mizeria poporului, de ce n-aş fi eu primul 
să vorbesc poporului despre mizeria lui? De ce să nu fac din ei, 
din târgoveţi şi din săteni o armată, să devin mai întâi regele 
Parisului şi apoi regele Franţei? y 

Valeţii terminaseră să-i aşeze armura de oţel. li dădură o 
sabie pe care şi-o fixă la brâu. Greoi, ajunse la un peron de unde 
putea să se aşeze în şa. Îşi trase viziera şi se întoarse spre cei 
cinci sute de cavaleri: 

— Mergem spre Cetate! Spre universitate! Le vom arăta 
parizienilor că noi suntem singurii care-i apărăm! Mizeria 
poporului e prea mare! 

La auzul ultimelor cuvinte, un murmur nedesluşit cuprinse 
mulţimea. 

— Linişte! Ascultaţi-l pe duce! 

— Mizeria, ştim noi de unde vine! Cel care ne stăpâneşte nu 
se mai satură! Nu vom avea niciodată atâţia bani pentru a plăti 
poftele ducelui de Orleans. A 

De abia acum înţeleseseră cavalerii. Işi şi imaginau ce 
bătălie cumplită îi aştepta. 

— şi nu e tot! reluă Jean. Orleans nu se mulţumeşte să fie 
stăpânul neruşinat, destrăbălatul avid să ridice mereu 
impozitele. Pe deasupra a insultat un duce de Burgundia. Patru 
dintre oamenii noştri, purtând crucea Sfântului Andrei, din 
porunca lui au fost dezonoraţi. Dezonoraţi cu ajutorul lui, în 
prezenţa lui! 

Se auziră strigăte de furie, ameninţări, înjurături murdare. 

— La luptă! strigă Jean Temerarul, la luptă! 

Văzduhul se umplu de ropotele cailor şi de zăngănitul 
armurilor. 

Acesta a fost începutul războiului dintre nobilii de Armagnac 
şi cei din Burgundia. 

Când văzu izbucnit focul, Passavant se gândi că el fusese 
scânteia care-l aprinsese. 


XXIII 

Fiica lui Jean Temerarul 

Două mari artere, erau pline de oameni în tot ceasul zilei: 
Saint-Martin şi Saint-Denis. Jean Temerarul îşi concentra trupele 
chiar pe aceste străzi. Cum ajunse în Saint Martin îşi ridică casca 
să-l recunoască toată lumea. Mergea singur înaintea cavalerilor 
pentru a arăta câtă încredere are în locuitorii Parisului. La trei 
paşi în urma lui valeţii duceau drapelul casei de Burgundia. Din 
când în când spunea mulţimii: 

— E prea multă mizerie pe capul bietului popor! Să înlăturăm 
această mizerie! 

În spatele lui banda de lupi flămânzi era gata de masacru. 

La vederea drapelului provinciei Burgundia sau a crucii 
Sfântului Andrei, trecătorii o luau la fugă, femeile ţipau de 
spaimă, porţile se trânteau. Câteva ferestre se deschiseră, 
câţiva copii se hazardaseră să iasă şi abia într-un târziu 
târgoveţii avură curajul să-şi facă apariţia în stradă. 

— Dumneavoastră ţineţi cu noi, duce? 

— Da, da, fie binecuvântată Sfânta Fecioară! Gata cu luxul 
neruşinat! Destul cu impozitele prin care se suge şi sângele 
bietului popor! 

Curând se formară grupuri, grupuri de târgoveţi şi, într-un 
timp, mulţimea inundă strada: bărbaţi, femei, copii, mii de braţe 
ridicate la auzul unui singur cuvânt: La arme! 

— Să terminăm cu mizeria poporului! 

— Trăiască ducele de Burgundia! 

Când Jean se întoarse la palat, Parisul era al lui. Nu pentru că 
locuitorii îl preferau, ci pentru că mizeria era atât de mare că ar 
fi ieşit în stradă pentru oricine ar fi pronunţat acest cuvânt. 
Impozitele erau insuportabile. Orice ar fi făcut pentru a scăpa, a- 
| răsturna pe cel pe care, acum erau siguri, se face vinovat de 
mizeria lor. 

O singură zi îi trebui lui Jean să-şi câştige popularitatea în 
Paris. Noaptea oraşul fierbea. Marinarii de pe Sena, măcelarii, 
tăietorii în piatră, alte corporaţii îşi uimiseră delegaţii la casa de 
Burgundia şi-l asigurară pe duce că poporul este gata să ia cu 
asalt palatul ducelui de Orleans. 

Jean Temerarul era mulţumit. Îi reuşise! într-un singur caz, 
ceva nu i se păru în regulă. Un anume Jean Cabache, şeful unei 
delegaţii îi dădu de gândit şi deja se întreba cum să facă să- 


ntoarcă aceşti lupi în bârlogul lor. 

Şi, din nou, ura împotriva ducelui de Orleans îl făcu să nu 
dea înapoi şi-i ceru lui Cabache să nu se abată de la... direcţia 
revoltei mulţimii. 

Delegații se retrăsese promițând să nu întreprindă nimic fără 
o poruncă de la duce. 

A doua zi, cu cinci sute de cavaleri ducele ieşi din nou pe 
străzi. Din nou fu aclamat. Jean Temerarul nu-şi mai pusese ura. 

Seara ajunseră şi cei şase mii de oameni, în frunte cu 
Courteheuse şi Guines şi înconjurară Saint-Pol. În fiecare casă 
erau găzduiţi cu plăcere şi onoare noii veniţi. Entuziasmul se 
stinse abia seara când, în oraş, apăru o veste. O veste care 
ajunse şi la urechile ducelui. O veste care, acestuia nu-i inspira 
prea multă încredere: 

Fugise regina! Se refugiase la castelul Beau te, pe Marna şi 
se pregătea să treacă graniţa în Germania. Planul lui Jean 
Temerarul nu mai era bun. El contase pe regină. Dorea să-i 
arate forţa. Pentru ea ridicase Parisul. Cine rămânea în locul ei? 
El rămânea şeful rebelilor, singurul lor şef şi nu mai avea nimic 
de ales decât şansa înşelătoare a unui război civil. 

Ducele de Berry se retrase la castelul Wincestre, rămânând 
fidel crezului lui de a merge pe căi ocolite şi de a manevra abil. 

Să ne mai amintim că toţi erau înrudiţi: ducele de Orleans 
era frate cu regele, ducele de Berry era unchi dinspre tată al lui 
Louis de Orleans. Jean Temerarul, nepotul regelui Jean cel Bun, 
era vărul regelui Charles al VI-lea. 

Ce familie! Numai ură devorantă, războaie, ambiţii 
nemăsurate de parcă ar fi fost o rasă blestemată! 

In această cuşcă de fiare sălbatice, o singură fiinţă era mai 
aparte: ducele de Bourbon, fratele soţiei lui Charles al V-lea şi, 
deci, unchiul după mamă al regelui Charles al VI-lea. Într-o zi 
cineva îi spusese că ar putea, cu autoritatea lui morală 
recunoscută de toată lumea, să aranjeze lucrurile, să evite 
nenorocirile dacă ar accepta să se amestece în evenimente 
ceva mai hotărât. Ducele ezitase: 

— Cum mai fieb şi se devorează între ei! Poporul cere să 
aibă şi el un loc sub soare. Bărbaţii stau numai în războaie. Ura, 
ambiția, despotismul macină totul. Oamenii de la curte, oştenii, 
târgoveţii, sătenii se vor înfrunta cât vor trăi. De ce să fie 
împiedicaţi?! Asta parcă le face viaţa mai plăcută... la lasă-i în 


plata Domnului! 

să fi fost ducele de Bourbon numai un egoist rafinat! 

Louis de Orleans, uimit de ce se întâmpla la Paris, începu să-i 
admire pe Jean Temerarul şi avu ideea să se declare alături de 
mulţime, pentru cauza ei. Nu-i trecuse ideea aşa, din cer, prin 
capul lui de brută. Urmărise cu atenţie mişcarea ducelui de 
Berry. Acesta închisese toate porţile de la Saint-Pol, pusese pe 
metereze cazane pline cu ulei care urmau să fie aprinse la 
timpul potrivit, înţesă turnurile cu arbalete, puse arcuri pe toate 
crenelurile zidurilor de împrejmuire şi, în sfârşit, în interiorul 
zidurilor aduse o armată de patru mii de oameni căreia i se 
distribuise lăncii, topoare, săgeți, halebarde. 

Ce lovitură pentru Jean Temerarul! Atunci se gândi că ar fi 
bine să ştie ce fac cei care urmau să se adune în Marele 
Consiliu. Află însă că regele, din motive de sănătate, amânase 
adunarea pentru prima zi din noiembrie. Până atunci, porţile de 
la Saint-Pol vor rămâne închise. 

Tot atunci anunţă public ca până la întrunirea Marelui 
Consiliu perceptorii să nu îndrăznească să se arate. 

Jean Temerarul era disperat. Planul lui de a lua cu asalt 
Saint-Pol căzuse. Vicleanul Louis de Orleans i-a dejucat totul. ŞI 
nu terminase cu surprizele! Locuitorii Parisului îşi dădură seama 
că ceva le scăpa, ceva trena. Scăpaseră pe moment de 
impozite, dar mulţi începură să bănuiască pe ducele de 
Bourgogne de trădare. Cei de la Hale şi marinarii încă nu dădeau 
înapoi. Locuitorii oraşului care găzduiseră soldaţii aduşi de duce 
îşi pierduseră însă răbdarea. Acum îi găseau pe oşteni 
insuportabili, beţivi. Jean Temerarul trebui să-i scoată în afara 
Parisului. 

La întâi noiembrie încă nu se ştia nimic despre ducele de 
Berry, retras la Wincestre şi nici despre regina Isabela, 
dispărută, se auzea, cu prinţul moştenitor... 

Noaptea, Jean Temerarul aduse în oraş şase mii de oameni şi 
îi dispuse pe străduţele din apropiere de Saint-Pol. Cei cinci sute 
de cavaleri se postară pe strada Saint-Antoine. La adunarea 
Consiliului, sosi înconjurat de o mică escortă chiar în momentul 
în care rectorul şi savanții de la universitate treceau podul care 
ducea în castel. 

Ducele intră după ei şi, observând că turnurile erau pline de 
săgeți, spuse unui căpitan de la curte: 


— Ai face bine să fii mai atent! Damnaţii Parisului au intenţii 
rele! Pentru apărarea regelui te pot ajuta. Să apărăm intrarea, 
trăiască regele! 

Oamenii din Saint-Antoine, care-l auziseră, strigară, la rândul 
lor: Trăiască regele! Căpitanul nici nu apucă să înţeleagă prea 
multe până când bravii cavaleri se şi postară pe pod, la porţi şi 
pe lângă zidurile de la intrare. 

— Căpitane, suntem la ordinele tale! 

Căpitanul înţelese că a fost tras pe sfoară. Oamenii ducelui 
erau acum stăpânii intrării, deci stăpânii Saint-Pol-ului şi deja 
vedea avansând pe aici avangarda celor şase mi de oameni ai 
lui Jean Temerarul. 

— Mi-am pierdut onoarea zise el sfârşit şi intrând precipitat 
într-un salon îşi înfipse pumnalul în inimă. 

În marea galerie a palatului regal domneau confuzia şi 
gălăgia. 

Rectorul citea un frumos discurs despre mizeria poporului, 
regele era întunecat şi tremura, ducele de Orleans îşi ciulea 
urechea la ce se întâmpla afară şi, când dori să iasă, un zid de 
oameni, toţi din slujba Casei de Burgundia, îl opriră: 

— Nu se trece! 

Jean Temerarul ardea de nerăbdare. Când veni 
Ocquentonville şi-i spuse ceva la ureche, Saint-Pol era deja 
ocupat. Totul era păzit. Garnizoana trădase şi se preda. 

— În sfârşit! zise Jean. 

— Sunt pierdut! exclamă Orleans. 

Jean Temerarul pornise spre rege şi văzu cum ducele de 
Orleans îşi ridica mâinile pierdut. Atunci, o uşă se deschise şi 
apăru Odette de Champdivers. Când se deschiseseră lucrările 
Consiliului, era în apartamentele ei de unde urmărise totul. O 
apucase durerea când îl văzuse pe Saitano intrând în salon. Cum 
apăruse acolo, pe unde pătrunsese, şi ce urmărea? erau 
întrebările care o frământau şi se hotărâse să nu mai piardă 
nicio secundă. 

— Cine eşti? întrebă nervoasă Odette. 

— Un prieten al regelui, răspunse Saitano sau ca să sune şi 
mai exact, un duşman al duşmanului regelui. 

— Şi ce vrei? reluă Odette apropiindu-se de un ciocănel 
pentru a lovi în masă şi a chema, astfel, personalul. 

— Lăsaţi-l jos, spuse Saitano şi înţelese că fata sosise să 


apere sau mai degrabă să arate cum trebuie salvat regele. 

Odette îşi recâştigă aerul calm. Spui că ai aici un duşman? 

— Da, duşmanul regelui. 

— Ce ţi-a făcut? 

Saitano o iscodi pe Odette cu şi mai multă răutate. 

— Dumneavoastră, apăsă el, pot să vă spun. Cred că 
dumneavoastră trebuie s-o spun. Il urăsc şi, după doisprezece 
ani, spun asta cu glas tare, îl urăsc pentru că atunci m-a făcut 
caraghios, iar eu sânt un... savant. Îl urăsc pentru că m-a tratat 
ca pe un lacheu mizerabil. 

— Ce ţi-a făcut? 

— M-a pălmuit, spuse Saitano calm, acest ins, acest laş care 
a ridicat mâna asupra mea, ştiind că nu-i pot răspunde, acest 
om care adesea m-a făcut să nu dorm, acesta este un nobil şi eu 
nu pot să-l atac direct. L-am mai urmărit, i-am mai tăiat eu 
calea, mă credeţi? 

— Da, spuse Odette, dar în glasul dumitale este o ură care- 
mi provoacă nelinişte. 

— Ascultaţi! îl iubiţi pe rege, nu-i aşa? 

— A fost bun, generos cu mine. A salvat... dar se opri aici, 
despre asta nu trebuia să vorbească. Da, îl iubesc pe rege! Este 
un om care nu face decât bine... Eu l-am sfătuit să facă ceva 
pentru poporul ăsta. 

— Mă îndoiesc, zise Saitano. 

— Ascultă, mă cunoşti? 

— De mult... Şi pe dumneavoastră vă urmăresc pas cu pas 
pentru că, într-o zi, s-ar putea să am nevoie de dumneavoastră, 
dar, o să vedeţi asta mai târziu... 

Odette tresări. Era revoltător! 

— Ei, domnişoară, nu vă fie teamă şi nu vă supăraţi! Să 
continuăm! Dacă îl iubiţi pe rege înseamnă că trebuie să-l urâţi 
pe cel care vrea să-l ucidă. 

Odette albi simțind că acest om ar putea avea dreptate. 

— Nu urăsc pe nimeni! Dar dacă ar fi, cum zici, cineva care 
vrea să-i facă rău celui care m-a tratat ca pe copilul lui, care m-a 
eliberat... atunci... 

— Eliberat? 

— Să nu vorbim de asta! Spune-mi numele celui care-i 
duşmanul regelui, ceru Odette. 

— Cel care vrea să-l omoare, vreţi să spuneţi, care-i pregătit 


facă asta acum. Este Jean de Burgundia, cel ce se mai numeşte 
Jean Temerarul. În clipa asta regele şi sfetnicii lui sunt în salonul 
are, nu-i aşa? Ducele de Orleans, oamenii cei mai credincioşi ai 
regelui, toţi sunt acolo. Ei, bine, toţi vor cădea în aceeaşi plasă, 
într-o oră regele Franţei nu se va mai chema Charles. Nu 
credeţi? Credeţi că Saint-Pol este bine păzit? Ei, bine, ia uitaţi- 
vă! Ce vedeţi la intrare? 

— Steagul Casei de Burgundia, murmura Odette. Ah, e 
adevărat! 

— Dincolo, ia priviţi dincolo! 

— Mii de oameni. Saitano începu să râdă. 

— Numai dumneavoastră îl mai puteţi salva pe rege. 

— Cum? Spune repede, cum? 

— Sunteţi gata să o faceţi? 

— Da. 

— Ei, bine, intraţi în sala Consiliului. Nu vă uitaţi la nimeni, 
înţelegeţi, mergeţi direct la ducele de Burgundia şi... îi surâdeţi. 

— Să-i surâd trădătorului? _ 

— Trebuie, dacă vreţi să-l salvaţi pe rege, trebuie. li surâdeţi 
şi-i spuneţi exact ce vă zice în clipa asta inima: „Orice i s-ar 
întâmpla regelui, nu te voi iubi niciodată...". 

Odette era întruchiparea inocenţei. Dar înţelesese foarte 
bine aceste vorbe, rosturile lor. 

— În câteva clipe, Jean Temerarul îşi va introduce oamenii lui 
în Sala Consiliului şi atunci, un alt Consiliu se va ţine. 

— Dumnezeule! 

— Ce a făcut Pepin de Heristal? Aduceţi-vă aminte! 

— Bine! Hai, condu-mă! Şi Saitano o conduse pe Odette pe 
căi ocolite, prin coridoare pe care le ştia bine, până la uşa pe 
unde intrase regele. 

Odette intră fără să ezite. 

„Du-te, hai, du-te îi spuse Saitano. Hai, Odette de 
Champdivers... hai Roselys... zâmbeşte-i lui Jean Temerarul... 
tatăl tău. Tu ai să mi-l aduci aici pe ăsta!" 

Jean o zări. Îi ieşi în cale. Ea zâmbea. Jean rămase de piatră. 
Mâna lui, ridicată, căzu încet. Ordinul pe care trebuia să-l dea 
nu-i mai ieşi din gură... Odette murmură: 

— Stăpâne, ce vrei să faci? Cel care îl va atinge pe rege nu-l 
voi iubi niciodată! 

— Ce spui?! 


Odette însă se întoarse spre rege şi arătând spre ducele de 
Burgundia, spuse: 

— Sire, iată un duce credincios care, dacă va fi nevoie să te 
apere, o va face! 

— Sire, strigă Jean, este purul adevăr! 

Strigătul îi scăpase. îmbătat de ceea ce crezuse că poate să 
înţeleagă din vorbele lui Odette, uitase de ură, de răzbunare, de 
ambiţii şi... o contempla pe tânără. Ea se urcase pe o estradă şi, 
apropiindu-se de tron, puse mâna pe umărul regelui, fără grija 
regulilor de protocol. Nici nu le ştia de altfel. Se îndreptă spre 
duce şi, cu căldură, spuse: 

— Mulţumesc, seniore. Aţi vorbit ca un adevărat gentilom. 

Ducele se înclină şi-şi zise: 

— Este a mea! 

Louis de Orleans asistase la această scenă fără să înţeleagă. 

Avu impresia că a scăpat de la moarte. Jean Temerarul se 
îndreptă cu ură spre oamenii lui şi dădu ordin lui Ocquetonville 
să evacueze Saint-Pol. Lovitura eşuase, oamenii credincioşi 
regelui se urcaseră pe estradă. O clipă dăduseră impresia că va 
începe măcelul dar, nu mai era posibil şi pericolul fusese 
înlăturat. Stăteau acolo, unul lângă altul, palizi şi ascultau 
discursul rectorului fără să înţeleagă ceva. 

Din toate acestea, regele nu văzuse nimic. Nu ştia nici măcar 
oamenii ducelui de Burgundia ocupaseră palatul. Când Odette 
pusese mâna pe umăr, semnele crizei apăruseră. Otrava 
demenţei acţiona. 

Era otrava pe care Saitano i-o dăduse reginei în noaptea 
zguduită de furtună. 


XXIV 

Împăcarea lui Jean Temerarul cu ducele de Orleans 

Din tot ce se întâmplase, fuga reginei era cel mai de înţeles 
eveniment. Timp de cincisprezece zile doctorii îl îngrijiră pe rege 
fără nici cel mai mic succes. Nici Odette nu apăruse, fiind ea 
însăşi cuprinsă de o febră violentă încă din ziua în care Saitano 
ajunsese până în apartamentul ei şi, pentru o clipă, îi atinsese 
mâna 

În acest timp, Louis de Orleans întări garnizoana la Saint- 
Pol. Lecţia fusese cruntă. Înlătură patru căpitani, concedie o 
jumătate de companie, trupul căpitanului care se sinucisese îl 


spânzură la poartă. 

Il preocupa însă fuga reginei. Avu ideea să viziteze el însuşi 
palatul reginei, dar porţile erau apărate straşnic şi Bois-Redon îi 
răspunse scurt: 

— Am poruncă să nu deschid până la întoarcerea Maiestăţii 
Sale. 

— Nici fratelui regelui, strigă ducele de Orleans. 

— Nici! 

O astfel de tentativă eşua la castelul Beaute. La Ninchestil, 
unde ducele de Berry se retrăsese, viaţa îşi reluă cursul de 
îndată ce calmul reapăruse în viaţa Parisului. Ducele ieşi din 
castel şi-şi reluă intrigile. 

La 15 noiembrie nimeni, nici regele, nu avea încă dreptul să 
intre în palatul reginei rămas liniştit, pustiu. 

Se lăsase seara. In sala Theseus se aflau o masă, două 
fotolii, un platou pe care se găseau dulciuri şi prăjituri. 

Isabela de Bavaria sta tolănită într-un divan ridicat din piei 
de sălbăticiuni puse una peste alta şi o mângâia pe Imperia. 
Deodată sări ca arsă. 

— Orleans, Berry, Burgundia! Cu cine să încep?! 

Lângă ea, o cravaşă pe care o folosea din când în când, căci 
Imperia trebuia stăpânită. 

— Orleans, Berry, Bourgogne! Cu cine să încep? Regina trase 
furios de ureche sălbăticiunea. 

— Supără-te, hai, enervează-te! O zgărie cu unghiile. 
Animalul începe să bată puternic din coadă. Isabela se ridică şi-i 
ceru fiarei: 

— Aici. Imediat, aici! 

Un răcnet zgudui pereţii. Tigresa încercă să dea înapoi. 

— Aici! repetă regina. Dacă nu mă supăr! 

Imperia se trase într-un colţ, îşi scoase ghearele, şi se 
pregăti să atace... Intr-o clipă Isabela ajunse deja lângă ea, cu 
cravaşa în mână. O lovi sălbatic peste bot. 

— Îndrăzneşte, numai, îndrăzneşte să mă atingi! Culcă-te! 
Culcă-te şi cere iertare! 

O nouă lovitură şi fiara se aşeză docilă pe lespezile de piatră. 

— Nu trebuie să iert nimic! strigă Isabela. Imperia se potolise 
şi acum scotea un fel de geamăt. 

— Ei, acum te-am iertat! şi o sărută pe botul cald şi fioros. 

— Orleans, Berry, Burgundia! Cu cine să încep? Pe toţi trei îi 


vreau morţi, dar care va fi prima victimă, doamne? Am crezut o 
clipă că acest Jean... Ce nebună am fost! Există, oare, bărbaţi 
care să înţeleagă şi să îndrăznească! Unul singur măcar, este 
unul, demn de dragostea mea? Dacă aş şti că există l-aş căuta 
eu, peste tot. lar cu ăştia trei... Da, trebuie să rămân singură. 
Am să-i arunc unul asupra celuilalt. Cu cine să încep? Luă trei 
prăjituri şi le aşeză pe covor. Asta-i Berry, ăsta-i Orleans, ăsta-i 
Burgundia. Imperia, acum tu alegi! Fiara veni, le adulmecă şi 
înghiţi una. 

— Orleans! strigă Isabela. Cu tine încep! Bravo, ai făcut cea 
mai bună alegere! Fratele regelui, mai întâi... 

Bătu în uşă. Bois-Redon era la post. 

— Vine?! 

— Vine, răspunse Bois-Redon. lată-l! i 

Isabela deschise o altă uşă pe care dispăru Imperia. In 
apartament apăru ducele de Burgundia. Isabela îi făcu lemn să 
se aşeze. 

— Ei, bine, nu regina te-a chemat aici, ci Isabela. Acea 
femeie care te-a primit şi acum doisprezece ani la capătul 
scărilor, cea care ţi s-a părut atunci ca o zână, cea care ţi-a spus 
că te iubeşte, cea care ţi-a promis coroana. Cea căreia i-ai spus, 
înainte de a pleca la Dijon, unde trebuia să o ucizi pe Margareta: 

— Accept! Deci, nu te obosi cu eticheta, aşează-te! 

Atacul era cumplit. 

Livid, cuprins de groază, ducele zări pe Bois-Redon care 
asculta. 

— Doamnă, este omul ăsta aici! Vreţi să mă pierdeţi? 

— Bois-Redon ştie vechea noastră poveste. Ştie multe. Nu 
tace el mai mult decât tigresa mea, nu-i aşa căpitane? 

— Da, Majestate! 

— Ca şi Imperia nu vede, nu aude şi nu înţelege decât ce-i 
ordon eu. 

Jean Temerarul se ridică. 

— Aşează-te! porunci Isabela. Să nu te mai preocupe Bois- 
Redon care nu-i aici decât pentru a-mi face mie capriciile. Ca şi 
Imperia! 

— Da, Majestate, grăi Bois-Redon. 

— Şi dacă ţi-aş cere, viteazul meu tigru, să-ţi scoţi 
ghearele? Bois-Redon fără să scoată o vorbă duse mâna la 
pumnal. 


Ducele făcu un gest din care se putea înţelege că ar prefera 
să fie ucis decât să se apere de un netrebnic. 

— Chemat de Isabela ar fi trebuit să mă îndoiesc că vin 
pentru... cuteză Bois-Redon. 

— Ce! strigă regina. leşi afară! Cine ţi-a permis! Afară şi să 
nu te mai arăţi până nu ţi-oi porunci eu! 

Bois-Redon ieşi. Isabela se întoarse spre duce: 

— Aşează-te! Să ştii că am avut o sută de ocazii să te ating. 
Dacă aş fi vrut, de mult ţi-ar fi pierit numele. 

— Ar putea să fie adevărat. Dacă am acceptat să vin aici fără 
escortă este pentru că am avut încredere. Nimeni nu ştie unde 
sunteţi. Lumea vă crede departe, dumneavoastră staţi liniştită 
în palat. Nimeni nu ştie că am venit aici. Dacă aş fi omorât, nu s- 
ar şti nici unde îmi este cadavrul. Şi, totuşi, am venit. Să mă 
dezvinovăţesc, să vă spun ceea ce nu ştiţi, să vă spun... 

— De când ai ajuns la Dijon şi ai văzut-o pe soţia dumitale, 
prevenită deja, de ce puseserăm la cale amândoi, am ştiut, am 
aflat totul imediat. 

Jean rămase încremenit. Regina continuă. 

— Te-am iertat... şi, uite, eşti viu. Ceea ce nu ti-am iertat 
este că nu ai venit la mine. Când ai crezut că ai pierdut totul, în 
loc să mergi să te baţi cu Baiazid, trebuia să te întorci la Saint- 
Pol şi, împreună, am fi făcut un alt plan. De asta am ţinut să vii, 
să-ţi spun acest lucru. Şi încă ceva. 

Isabela se ridică, luă un dosar... tremura. 

„Credeam că o uitasem! Credeam că o iubesc pe tânăra 
aceea, Odette. Acum îmi dau seama că am iubit-o întotdeauna 
pe Isabela...". 

Ducele se înşela. 

— Doamnă, bolborosi el, a fost greşeala vieţii mele. Regret 
de o mie de ori! 

— Mai am ceva să-ţi spun, duce. De când te-ai întors, mă 
ocoleşti. De ce? Şi acum încearcă să vezi în închipuirea dumitale 
frumoasele de la Curte, târgoveţele şi tărăncile pe care le-ai 
cunoscut. 

Bun! După asta uită-te la mine! 

— Doamnă, înnebunesc, nu vă jucaţi cu mine! 

— Nu sunt, nu am şi eu frumuseţea mea? Am orgoliul meu îi 
orgoliul meu e frumuseţea mea. Ştiu că nimeni nu e mai 
frumoasă decât mine. Ştiu. De aceea, întreb, de ce mă ocoleşte 


Jean de Burgundia... Se înfierbântase şi, probabil, era sinceră. 

— Mă întrebaţi de ce vă ocolesc? Isabela, am suferit, am 
plâns, da, am plâns... Ştiţi de ce v-am ocolit? Se spune că... 

— Ce se spune? 

— ... că ducele de Orleans... Isabela se scutură de râs: 

— ...Că fratele regelui a avut favorurile mele! Aşa-i, cum să 
poată scăpa regina de clevetiri... 

— Doamnă! 

— Ştiu! Ducele de Orleans, Helion de Lignac, ducele de 
Berry, Savoisy, Coucy, Châtillon, Capeluche, chiar şi despre 
ăsta... se zice... 

— lertare, doamnă, zise Jean Temerarul. 

— lată însă ce nu se spune. Nu se spune că Isabela de 
Bavaria nu a iubit decât un singur bărbat în viaţa ei, un bărbat 
căreia i-a oferit singură inima, că acest bărbat laş şi mincinos a 
fugit după ce-i jurase, chiar mai mult, îi devenise complice, şi că 
de atunci Isabela este o... văduvă. | s-a făcut greață. Detestă 
bărbaţii încât dacă ar trebui să-şi caute un amant, l-ar căuta 
printre sălbăticiuni. 

Jean îngenunche: 

— Omoară-mă! 

— Ridică-te! 

Era punctul final al unei mari artiste de tragedie. 

— Orleans, ai spus? Aşa se zice! Vreau ca omul ăsta să piară. 

— Orleans este duşmanul meu de moarte, spuse Jean. 

— lubitul meu! Bine, ţi-l dau. 

— Oh, dacă s-ar putea... jur că... 

— Nu jura! Eu nu-l urăsc. Este suficient că-l urăşti dumneata, 
el este duşmanul dumitale. Deci este şi al meu. Între voi şi mine 
să nu mai rămână nimeni. Îl bănui pe Orleans, bine, să piară 
Orleans. la seama! Nu vorbesc aiurea! Mă obligi să condamn un 
om, Îl condamn. Dumneata va trebui să execuţi sentinţa, dar 
dacă şi de data asta dai înapoi, dacă-ţi va fi teamă... 

— Louis de Orleans va muri, urlă Jean Temerarul. Isabela îl 
cercetă cu atenţie. 

— Da, să cadă ducele de Orleans pentru că ţi s-a pus în 
cale... pentru că îl urăşti... şi ai grijă, să nu dai de bănuit! 

— Înţeleg, spuse Jean Temerarul. Totul va fi împlinit fără să 
apar nici eu, nici cineva dintre ai mei... 

— Şi pentru că nimeni să nu bănuiască, da, că Orleans a 


căzut de mâna unuia din Casa de Brabant, mai întâi vă împăcaţi 
în faţa lumii şi apoi, imediat, lovitura. Mai mult. Parisul să te 
considere ca un salvator! Recent, ai jucat foarte bine acest rol. 
Continuă! Cum întreg Parisul ştie că sunt plecată, ei bine, 
dumneata vei fi acela care... vei readuce pe regină la Saint-Pol. 
Am să plec în secret la castelul Beaute. E marţi. Vineri vii cu o 
mică escortă şi... mă readuci la Paris. 

Isabela îl fixă cu o privire de moarte. 

— Vezi, mă las în voia dumitale! 

In săptămâna care trecuse, episcopul de Liége trimisese trei 
mii de oameni, ducele de Savoia, opt mii... Brusc, toţi aceşti 
oameni făcură cale întoarsă. După o slujbă, în faţa unei imense 
mulţimi, pe câmpia de la Pre-aux-Clercs, ducele de Burgundia şi 
ducele de Orleans, pe icoana Sfintei Fecioare îşi jurară... 
dragoste şi frăție! Parisul fu zguduit de acest eveniment. Şi, încă 
de unul, petrecut în acelaşi timp: reîntoarcerea reginei, adusă 
de Jean Temerarul. 


XXV 

Întoarcerea cavalerului Passavant 

Jean Temerarul făcu manevra pe care i-o poruncise regina 
însăşi: 

În loc să meargă la castelul Beaut&-sur-Marne a luat direcţia 
Vincennes. Această schimbare se petrecea chiar în ziua în care 
cavalerul Passavant ajunsese la porţile capitalei. 

În luna lui de hălăduială prin Ile de France, Valois, Picardia, 
Normandia, Passavant se schimbase mult, numai era omul ieşit 
de ta Huidelonne. Gustul libertăţii îi purtase paşii prin hanuri şi 
crâşme; nu ocolise mesele copioase, vinul fin şi mâncărurile 
gustoase, astfel încât punga lui se golise prea repede. Era liber 
însă. Nu aparţinea nimănui. Nu avea părinţi, nu avea prieteni. În 
plus îi trecuse şi sentimentul acela de tristeţe din cauza căruia 
părăsise Parisul. 

Nemaiavând motive să se teamă de chinurile melancoliei şi, 
ajuns sărac, nimic nu mai apăsa pe inima sau pe punga lui. Era 
liber, avea poftă să hoinărească şi să se bucure de plăcerile 
vieţii. De aceea crezu că-i mai bine să se arunce din nou în 
mulţimea agitată. Şi se reîntoarse bucuros, salută cu un zâmbet 
satisfăcut capitala. 

Ştirea morţii lui Roselys îl lovise, desigur, dar apariţia lui 
Odette îi provocase o mare frământare. Roselys şi amintirea ei 
se aşezaseră în sufletul lui ca un vis din copilărie; Odette îi 
aprindea mintea. Mai era în el un fel de gratitudine pentru 
regina Isabela, mângâierea ultimelor clipe din viaţa lui Roselys, 
aşa cum îi spusese Saitano; apoi, pentru Charles al VI-lea care îi 
deschisese poarta temniţei şi, în sfârşit, pentru ducele de 
Orleans care, în încăierarea din Val d'Amour îl salvase la timp, 
scoţându-l din lumea pierzaniei. Acestora trei, el era gata să le 
ofere serviciile lui atunci când va fi nevoie de ele. Pentru ei, el, 
cavalerul Passavant, putea să-şi dea viaţa, într-atât i se părea că 
le rămăsese îndatorat. Mai mult? Nici cel mai bun cavaler din 
lume nu poate oferi mai mult! 

În afara acestor datorii de suflet, Passavant preţuia bucuriile 
pe care viaţa i le oferă omului când ajunge slobod, stăpân şi 
singur. „Gata, îşi spuse, gata cu Huidelonne, gata cu temnicerul, 
deşi bruta aia m-a învăţat scrima şi uite aş putea să-i fiu şi 
recunoscător. Doamne păzeşte! Fără parale, fără casă, fără 
părinţi, fără prieteni! Ce pot să fac?! Mă voi înrola în serviciul 


unui prinţ puternic şi, dacă nici cu spada nu-mi voi câştiga cele 
trebuincioase, un culcuş şi un blid de mâncare, atunci, pe toţi 
dracii, nu sunt bun de nimic. 

lată ce-i trecea prin suflet lui Passavant când, trecând Marna 
pe la Nogent, ajunse la hanul Bac aşezat pe malul râului. Cum 
era dimineaţa devreme, hangiţa îi încropi ceva de mâncat 
pentru care Passavant îşi lăsă şi ultima para. Poate de aceea 
biata femeie se simţi obligată să-i dea în plus măcar un sfat 
care, bineînţeles avu soarta oricărui bun sfat, adică nu a fost 
luat în seamă: 

— Se pare că domnul doreşte să meargă spre Paris, dacă-mi 
dau eu bine seama. 

— Acolo frumoasă hangiţă, acolo spuse Passavant vesel. 
Unde aş mai putea să merg?! 

— Ei bine, dacă-i aşa ar fi păcat ca un gentilom cu un chip 
atât de frumos să cadă în ghearele jefuitorilor care bântuie prin 
pădurile astea ca viermii. Bine ar fi să faci cale întoarsă şi să 
mergi prin Saint-Denis, să intri în Paris prin poarta Mont-Martre, 
căci pe acolo drumurile sunt ceva mai sigure. 

Passavant zâmbi şi făcu un semn de mulţumire după care 
intră direct în pădure. Hotărâse aşa: una, pentru că ăsta era 
drumul cel mai scurt, doi, că nu credea istoria cu jefuitorii, trei, 
dacă chiar ar fi fost, nu prea avea de ce să se teamă de ei, cât 
de sărac era. 

In acele timpuri pădurile Bondy, Vincennes, Saint-Maur, 
Verriers, Meudon, Marly, Saint-Germain se ţineau lanţ şi 
încercuiau Parisul ca un brâu imens. Erau codrii deşi de stejari, 
de carpeni şi de castani, de tei şi de mesteceni în care nu numai 
sălbăticiunile pământului îşi găsiseră raiul, dar şi atâţi nelegiuiţi 
încât greu cuteza bietul om cinstit să scurteze drumul prin acele 
locuri. Mai ales acum când apropierea iernii, vântul rece şi ploile 
făceau pădurea şi mai puţin primitoare. Pe cavalerul Passavant 
însă nu peisajul îl atrăgea pe cărările acestor codri, ci gândul că 
pe aici ar putea să ajungă mai repede în oraş. 

In aburul vineţiu al zărilor de pe dealul mic pe care se afla. 
acoperişurile caselor păreau nişte turme de oi. Mai departe, fără 
contururi, se putea ghici chiar silueta turnului de la Notre-Dame. 
Mergând la pas, cavalerul se apropiase de pădure. Văzu 
doisprezece cavaleri îmbrăcaţi în armură, cu sulițe strălucitoare 
care înconjurau o litieră, toată acoperită în stofe scumpe. 


Atunci, în imaginaţia lui, îşi închipui că în preţioasa caleaşcă nu 
se poate afla decât o tânără şi-şi aduse aminte de sfatul 
hangiţei de a ocoli, cu orice preţ din cauza răufăcătorilor, aceste 
locuri. Dacă ar fi aşa, trebuie să se ţină aproape ca, la nevoie, să 
poată fi de ajutor importantului personaj pentru care trebuie o 
escortă atât de bine înarmată. Îşi şi imagină cum va fi chemat în 
ajutor de prinţesă şi cum, salvând-o, va fi rugat să primească o 
recompensă. Nici nu-şi terminase gândul când auzi: 

— Ajutor! Hoţii! Ajutor! 

— Predaţi-vă! Lăncile jos! urlau alte voci sălbatice. 

— Ehei, făcu Passavant. lată că nu-i chiar o închipuire, 
jefuitorii au atacat. Hei, cavalere, acum să vedem dacă visul tău 
se adevereşte sau te vor jupui de viu nelegiuiţii ăştia să te 
înveţe pentru toată viaţa să mai visezi! Lovi peste coama calului 
şi o porni în galop spre litieră. 

Aproape concomitent, dinspre Vincennes îşi făcu apariţia o 
trupă de o sută de călăreţi care, cu siguranţă, văzuse mişcarea 
neobişnuită. Ropotele cailor se auzeau până departe. 

— Ducele de Burgundia! 

Passavant nu putu observa toate amănuntele aşa că încă nu 
ştia că escadronul îl avea la comandă pe Jean Temerarul. Nu 
văzu decât încăierarea teribilă care se iscă în jurul litierei: 
treizeci-patruzeci de atacatori, zdrenţuroşi, cu figuri bezmetice, 
de lupi hămesiţi, înjurând de li se strâmbau gurile, înarmaţi cu 
lănci, pumnale şi topoare loveau sălbatic, luând cu asalt 
echipajul litierei care manevra cu dibăcie, înlăturând greu 
pericolul. Unul dintre asalturi fu însă victorios: opt cavaleri din 
escortă fură dezarmaţi, ceilalţi patru reuşiseră să fugă, astfel 
încât litiera rămase fără pază. 

Palidă, cuprinsă de groază, o tânără nobilă urmărea din 
litieră spectacolul înfricoşător. Pentru Passavant imaginile se 
succedau, loviturile cădeau una după alta... 

Ura! ţipau ticăloşii. Ura! Am reuşit! | 

— Hardy! Passavant! Hardy! E rândul tău! Cuprins de furie, 
cavalerul se năpusti şi făcu o primă breşă în rândul 
răufăcătorilor. 

Se opri la vreo douăzeci de paşi de litieră într-atât de mare 
elan îşi luase. Făcu o scurtă întoarcere şi cu aceeaşi manevră 
reveni cu o nouă şarjă, de data asta în flancul din dreapta. Intră 
într-o masă de carne care ţipa înfiorător. Simti un şoc şi-şi văzu 


calul prăbuşindu-se din cauza unei lovituri. Sări în picioare şi cu 
o precizie uimitoare reuşi să-l zdrobească pe unul dintre tâlhari 
furişat la numai un pas de el. 

— Prindeţi-l, prindeţi-l să-l jupuim de viu! strigau şi mai tare 
tâlharii. 

Femeia din litieră crezu că are un coşmar, ceea ce vedea o 
paralizase. În picioare, înspăimântată aştepta să primească o 
singură lovitură care ar fi fost de ajuns. Se uită la Passavant 
cum se luptă şi-şi spuse: lată-l! lată omul pe care îl aşteptam! 

Lupta continua. Passavant lovea ferindu-se cu dibăcie. Il 
prinse într-un timp pe cel care îi doborâse calul, îi puse 
pumnalul la gât. Atunci se petrecu un lucru surprinzător: 
jefuitorii se îndepărtară de locul atacului. 

Din toate părţile, de sub pădure, îşi făcuseră apariţia 
cavalerii. Cel prins îşi încrucişa mâinile şi-l privi cu ură pe 
Passavant: 

— Cine eşti tu? îl întrebă acesta după ce văzu că ceilalţi se 
îndepărtaseră. 

— Căpetenia! Dacă nu soseau blestemaţii ducelui de 
Burgundia, ai fi văzut tu! Litiera era deja luată de noi. De cete 
amesteci? Acum, spânzură-mă mai repede să se termine odată. 

Cinci-şase oameni ai ducelui de Burgundia se apropiaseră. 
Unul ceru: 

— Pregătiţi o frânghie şi spânzuraţi-l pe tâlhar! 

— Drept cine mă iei, un furnizor al călăului? Spală putina, 
nemernicule! zise Passavant. 

Prostit, prizonierul nu ştia ce să mai creadă. 

— Ţine-l! Nu-l lăsa! strigară cavalerii alergând spre ei. 
Passavant se întoarse însă la cal şi-l ajută să se ridice pe 
picioarele lui. Şeful bandei o luase la fugă. 

— Bun! făcu Passavant, în astfel de încăierări ori te ucide, te 
vindeci. 

Ridică ochii şi abia atunci văzu că în litieră se afla o femeie. 

Tresări, se înclină şi constată că fiinţa din faţa lui era 
fermecătoare. 

Jean Temerarul apăruse lângă litieră. 

— Cristoase! lată un viteaz! Ai salvat, tinere, o ilustră 
prinţesă. Cere, nu te sfii, cere ce doreşti şi vei avea. 

— Oricât, spuse frumoasa femeie pe chipul căreia apăruse o 
umbră vicleană. 


Acest cuvânt îi distrusese farmecul. Passavant îşi reveni şi, la 
rândul lui, întrebă: 

— Ce puteam să fac, era atacată o fiinţă fără apărare, să fi 
stat cu mâinile în sân? Eu, eu am văzut că era atacată o litieră şi 
mă mânca mâna! 

— Ce curaj! 

— Dar, spuse Passavant, eu nici nu avusesem onoarea s-o 
văd pe prinţesă! De aceea, nici nu merit recompensa de care-mi 
vorbiţi. Pentru mine este o fericită întâlnire. 

— Domnule, eu sunt ducele de Burgundia. Dumneata cine 
eşti, cum te cheamă? 

— Sunt cavalerul de Passavant, domnule. Jean Temerarul şi 
prinţesa din litieră tresăriră uşor, îşi schimbară priviri repezi, 
care spuneau că se întâmplase cândva, ceva, din moment ce 
amândoi păliră. 

Passavant? reluă ducele cu vocea schimbată. Aşteaptă. Am 
cunoscut cândva un cavaler, un anume Passavant cel Viteaz. 
Sunteţi familie? 

„Dragă prietene, îşi spuse cavalerul, a sosit momentul să 
uiţi de Huidelonne. Drace, l-ai cunoscut destul, puţină varietate 
nu strică. Rămâi liber, asta te schimbă." 

— Domnule, am auzit adesea în copilăria mea vorbindu-se 
despre acel Passavant. Era un viteaz, aşa e. 

— Şi cine vă vorbea? întrebă ducele bănuitor. 

— Tatăl meu, răspunse cavalerul cu o admirabilă linişte 
Passavant cel Viteaz era cel mai mare din familie. 

Ducele şi prinţesa schimbară din nou priviri cu înţelesuri care 
ar fi vrut să zică: turnul Huidelonne şi-a făcut efectul. Respirară 
uşuraţi. 

— Dar, reluă prinţesa, dumneata eşti gentilom şi, totuşi, 
numele îmi este necunoscut. 

— Doamnă, eu abia apar în ţinutul ăsta, zise Passavant şi 
salută. 

— Unde veţi locui la Paris? 

— Casa mea, domnule, până acum casa mea a fost cerul 
liber, şi cei doi sesizară că în glasul tânărului era ceva ciudat. 
Voi trage însă la un han. 

— Sfântă Fecioară, iată unde ne găsim! Şi cum se cheamă 
hanul? 

— „La scroafa spânzurată", undeva în strada Saint-Martin. Şi, 


pentru a treia oară, ducele şi prinţesa îşi schimbară cu iuţeală 
priviri. 

— Voi trage aici pentru că este cel mai apropiat de casa 
familiei mele, cândva locuită de iluştrii cavaleri de care 
dumneavoastră vorbeaţi adineauri. În felul acesta, umbra 
străbunilor mei mă va proteja. 

— Prea bine, domnule, spuse Jean Temerarul. Dar şi eu aş 
putea să vă ofer o protecţie. După atâta timp, protecţia unei 
umbre nu cred că este prea potrivită! 

— Cine ştie? 

Doamna din litieră făcu un semn. Escadronul se pregăti de 
plecare. 

— Înainte! porunci ducele. 

— Domnule, spuse prinţesa, aş vrea să vă mulţumesc. 
Căutaţi-mă mâine seară, la ora 10! 

— De cine să întreb? 

— Spuneţi numai numele dumneavoastră celor de la intrare! 

— Şi unde trebuie să vă caut? 

— La Saint-Pol! 

Litiera porni la drum în timp ce Passavant rămăsese țintuit 
locului, strivit la auzul numelui locului: Saint-Pol. 

— La Saint-Pol! repeta el obsedat! Nu vei intra niciodată 
acolo! Saint-Pol! Huidelonne! Nu, mulţumesc! Nu voi merge 
tocmai eu acolo! îşi zise şi simţi cum îi bate inima din ce în ce 
mai tare. Îi reveneau în minte imagini precise dintr-un timp nu 
prea îndelungat. îşi ridică capul: acolo era Odette! 

— Voi merge! Mâine la ora fixată voi fi acolo! Era glasul 
destinului. Mâna misterioasă făcuse semnul fatidic. Aici, în 
aceste momente se hotărâse viaţa cavalerului de Passavant. 


XXVI 

Hanul „La scroafa spânzurată” 

În 1354 Simon Le Poingre era unul dintre burghezii cei mai 
fericiţi din Paris şi iată din ce pricină: ca şi monarhii preocupaţi 
de soarta guvernării statului, Simon era frământat de viitorul 
hanului „La scroafa spânzurată” pe care îl administra cu 
pricepere ţi cumpătare de cincisprezece ani. ll moştenise de la 
tatăl lui, Claude Le Poingre, care şi el îl avea de la Jean Pierre Le 
Poingre. Ce mai, pe scurt, neamul Poingre, din tată în fiu, 
domnea de nu se ştie când la hanul cu pricina. 


Simon, continuând în mod demn dinastia, menţinuse bunul 
renume al acestui faimos han a cărei existenţă cobora, se pare, 
până în vremea Merovingienilor. Era onorat, bogat, era 
perceptor în breasla lui, poetul cartierului, cunoscut ca unul 
dintre cei mai buni bucătari ai oraşului, era unul care ştiuse să 
conducă şi să profite astfel încât ajunsese la apogeul gloriei. 
Numai că, acum, Simon nu ştia cui îi va lăsa „La scroafa 
spânzurată". Nu avea copii, nu avea urmaşi. 

— Decât să-l vând, mai bine îi dau foc, îşi spunea uneori 
Simon. Da, când o să văd că-mi vine ceasul, o să-mi adun 
puterile, câte-mi vor mai rămâne, aprind flacăra şi aici rămân, 
să mă mistuie şi pe mine focul. 

Tristeţea lui fu şi mai mare când doamna Le Poingre ajunse 
să-şi piardă orice speranţă că va mai avea un urmaş. În vremea 
asta, întâmplarea a făcut ca la han să vină şi să ceară adăpost 
un circar şi un vrăjitor. Primul îşi câştiga prea bine traiul făcând 
tumbe prin răspântii, iar al doilea, mult mai bine, vânzând 
ierburi împotriva răcelii, pestei, durerii de dinţi. Făcea şi farmece 
de dragoste şi câte şi mai câte nenorociri care puteau să-l 
năpăstuiască pe un om cumsecade. 

Simon îl consultă pe vrăjitor despre soarta hanului şi drept 
răspuns, acesta îi spuse că înainte de sfârşitul anului o mare 
dorinţă i se va împlini. De atunci, cu încuviințarea soţului, buna 
doamnă Le Poingre îl trata pe vrăjitor ca pe un prinţ şi tot ce 
făcea mai bun de mâncare lui îi dădea. Aşa că, în scurt timp, 
acesta începu să o domnească la han, ceea ce nu putu trece 
neobservat. Circarul, născut la Paris, era un om de spirit şi 
destul de gelos. Văzând că doamna Le Poingre, spre marea 
plăcere a lui Simon, îi refuza orice avans, avu inspiraţia să 
încerce să împiedice descântecele prin care vrăjitorul îşi 
propusese să asigure lui Le Poingre un moştenitor. 

— Ei bine? întrebă într-o zi Simon, suntem pe calea cea 
bună? 

— Cumetre, răspunse vrăjitorul, o să se aranjeze fără 
scroafă. 

— Scroafă? Ce scroafă? 

— A, cea a blestematului ăla din Boemia, burtă-verde ăla, cel 
care a dat acatiste! 

Scroafa în chestiune era un nenorocit de animal pe care 
burtă-verde, despre care vorbea vrăjitorul, îl dresase şi-şi 


câştiga cu el pâinea cea de toate zilele. Spre hazul mulţimii, 
animalul grohăia şi se ridica în două picioare când auzea: 
„Trăiască Franţa!”. Sau se rostogolea disperat când stăpânul îi 
striga: „Trăiască Anglia!”. Făcea ocolul mulţimii şi saluta pe cea 
mai frumoasă dintre fete. Săracul circar şi bietul animal nici nu 
simțeau ce-i aşteaptă. Simon nu se lăsă impresionat şi denunţă 
scroafa ca suspectă de erezie. Ceru să se intenteze proces şi 
scroafei şi stăpânului ei. Circarul, prevenit la timp, reuşi să o 
şteargă. Din păcate, el trebuie să se despartă de bietul animal 
pentru care se institui un proces în toată regula, în urma căruia 
acesta a fost condamnat la spânzurătoare. În ziua procesului, 
nefericitul animal a ascultat sentinţa, evident grohăind. A fost 
dus cu mare pompă la hală şi dat pe mâna executorului pentru 
a fi spânzurat, aşa cum cerea hotărârea executorie. 

Ori, iată miracolul care s-a întâmplat: la mai puţin de un an, 
vrăjitorul, scăpat de şicanele circarului, şi-a petrecut timpul 
sporind buna dispoziţie a doamnei Le Poingre care, miracol, 
aduse pe lume un copil. 

A doua zi după acest eveniment fericit, prea nobilul suflet al 
Simon le Poingre se gândi că-i bine să se îngrijească de 
binefăcător: puse scara pe faţada hanului, aduse un meşter, îi 
dădu ce-i trebuie şi acesta picta o firmă de toată mândreţea „La 
scroafa spânzurată”, mărturie de ranchiună şi de recunoştinţă în 
acelaşi timp, făcută să perpetueze în mintea tuturor 
descendenților Le Poingre blestemăţiile scroafei şi dreapta ei 
pedeapsă. 

Copilul, botezat Thibaud, a preluat în 1383 de la tatăl lui 
grija hanului. Un tată care muri încărcat de ani, de satisfacţii şi 
de glorie. 

Acest Thibaud păstră în continuare însemnele pictate după 
voinţa bunului său tată, dar îl mai modifică astfel încât animalul, 
care fusese condamnat numai la spânzurătoare, acum era 
condamnat şi la prăjit. 

Thibaud avea cincizeci de ani. Pe chipul fiecărui om poţi 
desluşi semnele sufletului lui: pe cel al lui Thibaud se citea: 
jovialitate, care lua şi ea, după caz, înfăţişarea fineţii sau umbra 
vicleniei, nu neapărat răutăcioase, ci cât să-i pice bine unui 
bucătar rotofei. Căci altfel, chiar rotunjimea pântecului lui era 
cea mai bună reclamă pentru excelenta lui bucătărie. Apoi, 
obrajii îmbujoraţi şi plini, iluminaţi de plăcerea cu care gusta 


vinul, boneta lui albă pe care şi-o aşeza ca o coroană regală pe 
cap. 

În fiecare zi Thibaud făcea inspecţie prin hanul lui de parcă 
ar fi cercetat un regat. 

— Hei, Durdulio, pune mâna şi lună să-mi faci farfuriile! Tu, 
Slăninuţă, tu nu ştii că astea sunt armele noastre! Naivo, 
stacanele să strălucească, cum vrei să bea lumea din ele? 
Picioruş, drac pezevenghi, totul să lucească, să strălucească, să 
ia foc, aţi înţeles? Când veţi termina, vom bea împreună, vom 
goli un poloboc. Cum? Nu credeţi? Păi, ce suntem noi? Călugări, 
şcolari, căpitani! Noi suntem ceva mai mult decât ăştia toţi la un 
loc! 

Curând totul strălucea, mesele erau aranjate, paharele lună, 
aliniate precum nişte soldaţi. 

Apoi, Thibaud intra în bucătărie şi aici chipul lui se întuneca. 

Bucătăria era cabinetul regal unde aveau loc adunările 
consiliului compus din el, soţia lui, expertă în sosuri şi doi 
bucătari. Aici dădea el ordine, aici era el stăpân! Aici, cu un 
simplu gest aproba sau dezaproba; repara stângăcia cuiva 
îndreptând cu un pic de sare, de piper, de busuioc gustul unei 
mâncări; supraveghea patiserii să nu strice bunătăţile. La 
sfârşit,ştergându-şi fruntea, murmura scuturându-şi mustaţa cu 
un râs sonor: 

— Hei, Slăninuţă, măi copii, nătăfleţii ăştia din Paris nu vor 
şti niciodată câtă ştiinţă şi conştiinţă punem noi în totul pentru 
ca ei să vină să bea şi să mănânce, aici, „La scroafa 
spânzurată”! La Sorbona, unde-şi sparg capetele cu doctrinele şi 
cu bacalaureatele, nu zic, este ceva! Dar, aici „La scroafa 
spânzurată”, sfântă patroană a bucuriilor lumeşti, este altceva! 
Când inspecția era terminată şi amatorii de băutură începeau să 
dea năvală - gentilomi, şcolari, călugări, oşteni, amestecătură, 
ce mai!, Thibaud se aşeza la intrare şi făcea pe gazda bună: 
saluta cu plecăciuni pe gentilomi şi cu „du-te dracului” pe 
şcolarii în buzunarele cărora bătea pustiul vântului. Găsea 
pentru fiecare cuvântul potrivit şi îşi schimba înfăţişarea cu o 
remarcabilă mobilitate păstrându-şi, în toate împrejurările, buna 
dispoziţie căci asta era cauza dintâi şi scopul de pe urmă al 
norocului şi averii lui. 

— Ei, iată-l şi pe Jacquemin Gringonneur. Ah, o să ne 
prăpădim de râs! Cam de mult nu ni s-a mai întâmplat! Poftiti, 


domnul meu, poftiţi! Dumneavoastră şi cărţile dumneavoastră! 
Ehei, uite-l şi pe Guillaume de Scas, pe Guines, pe Courteheuse, 
pe umilul dumneavoastră valet! A Şi domnul Ocquetonville. Ce 
onoare a căzut pe capul meu! Uf, uite-i şi pe neisprăviţii ăştia! 
Intraţi, intraţi preacinstiţilor Bragaille, Bruscaille şi Brancaillon! 
Fiţi bineveniţi, vitejii mei, e loc pentru toată lumea şi, chiar când 
nu mai e, tot se mai găseşte o soluţie! Oho! Ce-o să mai râdem 
de Frige-linte ăsta! Cel pe care îl numise Frige-linte, un vlăjgan 
slăbănog, se aşezase la o masă şi nu-şi găsea loc pentru 
picioroangele lui slăbănoage. 

— O ulcică de bere, Durdulio, da' repede bată-mă 
Dumnezeu! 

S-au băgat toţi dracii în burta mea! 

La o altă masă cei trei Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon 
ţipau în cor: 

— Mied, mied! Pe toţi dracii, repede că arde casa pe noi! 
Ocquetonville, Scas, Courteheuse şi Guines preferau un 
separeu. 

— Deci, începu Bruscaille, când văzu ulcica, nu putem să 
scăpăm de tipul pe care ni l-a recomandat chiar stăpânul nostru, 
atotputernicul Jean Temerarul. Atenţie! Alaltăieri ne-am lăsat 
duşi de nas şi n-am ştiut cum să o scoatem la cap. Acum trebuie 
să dregem busuiocul şi să-l urmărim oriunde ar mai îndrăzni să 
o şteargă. 

În acest moment, în hanul cuprins de hărmălaie, îşi făcu 
apariţia un tânăr cavaler. Surădea, era vesel. Thibaud îl 
întâmpinase cu aceeaşi veselie. Işi dădu seama că surâsul 
tânărului cavaler de Passavant îi dădea o încredere nelimitată. 

— Hei, care eşti pe-aproape. Vino şi du-i în grajd nobilului 
domn frumosul armăsar! 

— Hoo! hoo! îndemna Passavant calul nervos când simţi că 
se apropiase de el un străin. Şi, apoi, domnule, nici nu sunt un 
necunoscut. 

— Inălţimea ta, sunt bucuros că nu ne-aţi uitat! minţi 
Thibaud. 

— Cândva, într-o zi, am fost aici. Acum o lună. 

— Ah, domnule! 

— Mereu acelaşi, numai calul nu mai este acelaşi. 

— Cum, l-aţi schimbat într-o lună? 

— Nu într-o lună, în... doisprezece ani! în sfârşit, domnule, nu 


cerul mă trimite aici, ci diavolul la coada căruia mă văd legat. 

— Ah! Aveţi un fel de a vorbi care mă încântă! Intraţi, deci, 
domnule căpitan. Creditul este şters. Dar, uitaţi, pentru 
dumneavoastră am să-l deschid din nou! 

Passavant nu auzise invitaţia. Intrase deja în sală căutând 
din ochi un loc bun pentru a cina, mai întâi, căci îi crăpau ochii 
de foame, şi, apoi, pentru a reflecta mai liniştit la aventura lui 
din pădurea Vincennes. Cum cerceta din priviri pentru a-şi găsi 
un loc, descoperi surprins prin crăpătura unei uşi pe cei patru 
mercenari ai ducelui de Burgundia: Ocquetonville, Scas, 
Courteheuse şi Gaines. Îl recunoscu - mai întâi pe primul. 

— Omul meu din Val d'Amour, scrâşni el printre dinţi. 

Se pare că şi el m-a descoperit. Atunci, te pomeneşti că aici 
va continua încăierarea! 

Intr-adevăr şi Ocquetonville îl cerceta cu atenţie, dar nici el, 
nici tovarăşii lui nu recunoşteau în el pe vechiul spadasin care-i 
însemnase, pe fiecare, cândva, cu vârful spadei. Atunci, de fapt, 
abia îl văzuseră. Acum, după atâta timp, se schimbase. După 
descrierea lui Jean Temerarul, el ar fi trebuit să fie. 

— Drace! uite crestătura pe obraz! îmi recunosc semnătura! 

lată-i, vin spre mine... acu-i acu! 

Cei patru se apropiară şi se înclinară în faţa cavalerului. 

— Domnule, spuse Ocquetonville, nu cumva sunteţi 
cavalerul de Passavant? 

— Eu sunt. Eu sunt, domnilor, dar dumneavoastră cine 
sunteţi? 

Cei patru salutară înclinându-se din nou şi mai mult. 
Ocquetonville reluă: 

— Cavalere, aceşti gentilomi care au onoarea să vă salute 
sunt: domnul viconte Courteheuse, domnul baron de Scas, 
domnul conte de Guines şi servitorul dumneavoastră, baronul 
d'Ocquetonville. 

Când îşi auziră numele, fiecare salută după obiceiul rangului. 
Passavant nu-i slăbea din ochi şi ţinea mâna pe pumnal, gata 
dacă va fi nevoie. 

— Şi acum că am făcut prezentările şi ne cunoaştem ceva 
mai bine, ce doriţi de la mine, domnilor? Pentru orice, eu sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Domnul ne copleşeşte cu politeţea, zise Guines. 

— Foarte rafinat, adăugă Courteheuse. 


— Scump la vorbă, spuse Scas. 

— Domnule, reluă Ocquetonville, domnul duce de Burgundia, 
stăpânul nostru, care v-a întinit în dimineaţa asta în pădure, la 
Vincennes... ne-a cerut să... 

— Ce? Mă rog, continuaţi, domnule baron. 

— Ei bine, deci ducele ne-a informat că vom avea plăcerea 
să vă întâlnim în acest han şi ne-a cerut să vă solicităm favoarea 
prieteniei dumneavoastră. De aceea, am fi onoraţi dacă aţi 
accepta să luaţi loc cu noi la masă. 

Passavant surâse şi, se gândi. După ce că i-am crestat să 
mănânc şi cu ei din aceeaşi troacă! Ar fi cam crud din partea 
mea. 

— Domnilor, zise el cu glas tare, întreaga onoare este a 
dumneavoastră şi accept invitaţia, dar voi pune o condiţie. 

— Care? 

— Să plătesc eu! 

Surprinşi, se consultară din priviri în timp ce se întorceau la 
masă. 

— Hangiule, îi spuse lui Thibaud, aceşti gentilomi sunt 
invitaţii mei. Dă-ne o masă pe cinste, ca la prinți dacă adevărat 
este că prinții au gust atât de bun ca al nostru. 

Thibaud avu o ezitare când cavalerul, cu bonomia lui naivă, îi 
lăsă să înţeleagă cât îi este de goală punga. 

Hangiul îşi reveni repede căci Passavant îi şopti la ureche: 

— Dragul meu, îţi dau zece minute pentru a pregăti această 
masă regală. Dacă în minutul al unsprezecelea nu-i servită 
masa, te previn, dau foc hanului şi atunci, nici mai mult, nici mai 
puţin, arde şi... scroafa. 

— Drace, câtă ură! se scutură ca de friguri Thibaud. 

În acea clipă, în han intră un nou personaj care se apropie de 
grup, salută şi spuse: 

— Nu-i aşa că domnul este cavalerul de Passavant? 

— Bois-Redon, îşi înghiţi spaima Ocquetonville. 

— Câinele reginei, murmură Courteheuse. 

Bois-Redon schimbă câteva priviri cu oamenii ducelui de 
Burgundia. 

— Eu sunt, domnule. Dumneavoastră aţi avut bunătatea să 
mă invitaţi să cinăm? 

— Nu, domnule, zise Bois-Redon. Vin din partea unei nobile 
doamne care v-a cunoscut chiar în dimineaţa asta, nu departe 


de Vincennes. 

Passavant tresări. În minte îi reveni chipul frumoasei 
domnişoare din litiera atacată de răufăcători. 

— A! strigă Scas, şi cine-i această doamnă? 

— Cavalere, reluă Bois-Redon, această nobilă doamnă mi-a 
poruncit să vă spun că mâine, la 10 seara, dumneavoastră 
trebuie să vă prezentaţi la palat. Am să vă aştept şi am să vă 
conduc. Aveţi un răspuns pe care aş putea să i-l duc? 

— Voi fi acolo! se trezi spunând, fără convingere Passavant, 
în acea clipă îl apucară frigurile. Bois-Redon se înclină şi ieşi. 

Traversând sala, căpitanul de gardă al reginei făcu un semn 
lui Jacquemin Gringonneur, care bea singur la o masă. Acesta 
răspunse tot cu un semn şi Bois-Redon plecă. 


XXVII 

Jacquemin Gringonneur 

să spunem numai atât: masa oferită de cavaler a fost regală, 
o mulţime de bunătăţi şi că a început cu o omletă monstruoasă, 
până şi Thibaud, care ţinuse să o aducă personal, când o 
prezentă, se bucură ca un copil: 

— Asta-i omletă a la Celestine, aşa am botezat-o, în 
amintirea călugărului Celestine, pentru a-i aduce o pioasă 
recunoştinţă căci el, această faţă bisericească, mi-a dat reţeta. 
Ăştia, domnilor, ăştia sunt adevărații sfinţi, cei care ne dau 
reţetele bunătăţilor de care să ne bucurăm în viaţa asta. 

Ce masă! Ce masă putuse comanda cavalerul de Passavant 
care, dacă ar fi fost căutat prin toate buzunarele, s-ar fi dovedit 
cel mai sărac om de pe pământ. In loc să facă pe mărinimosul ar 
fi făcut mai bine să-şi ia tălpăşiţa la timp. În plus, pe cine 
omenea el? Pe cei cărora le crestase obrazul şi care atunci ar fi 
fost în stare să plătească o mie de scuzi celui care l-ar fi prins şi 
l-ar fi adus viu în faţa lor. În timp ce mâncau, ceva îi dădu de 
bănuit lui Scas, dar până la urmă se lăsă păgubaş. Cei patru 
cântară osanale ducelui de Burgundia, unul slăvindu-i 
generozitatea, altul puterea, încât Passavant trebui să intervină. 

— Domnilor, îmi daţi şi mie voie o clipă? Sunt în căutarea 
unui stăpân în serviciul căruia să-mi pun agerimea săbiei mele, 
atât de amărâtă în ultima vreme. Nu văd de ce această 
persoană nu ar fi nobilul Jean de Burgundia! Aşa că, domnilor, 
am să vă spun că am să merg să-l văd chiar la palat. Până 


atunci, vă propun să bem! 

— Perfect, strigă Scas. Să bem! Cât despre ora şi ziua când 
vei putea să-l vezi pe preamăritul nostru stăpân... 

— Când? 

— Mâine seară. 

— Şi unde? 

— La Saint-Pol. 

Saint-Pol, deci. Numele ăsta revenea, fatidic şi sumbru, în 
destinul lui Passavant care-şi jurase să fugă de acest loc ca 
dracul de tămâie. Acolo se ridica turnul Huidelonne! Numele 
ăsta, numai pomenit de Scas, îl mâhni ca o ameninţare urâtă. 
Simţi cum îl cuprind frigurile. Se scutură de gândurile rele şi le 
aruncă în faţă, ca o sfidare: 

— Domnilor, la Saint-Pol! Acolo o să ne regăsim în curând! 

— Da, da! răspunseră cei patru în cor. La Saint-Pol, 
bucurându-se că obţinuseră ceea ce îşi doreau: o promisiune 
fermă a cavalerului de Passavant. Se ridicară şi, după jurăminte 
de prietenie veşnică, plecară. Când traversară sala 
Ocquetonville făcu un semn celor trei: Bruscaille, Bracaille şi 
Brancaillon care beau la o masă. Bruscaille răspunse cu o 
ocheadă care vrea să-l asigure: Fii liniştit! Cei trei spioni erau 
plasați într-un loc mai ferit. Se făcuse ora patru şi umbra serii 
cuprinsese deja localul, astfel încât ei se aflau în semiîntuneric. 
Abia le mai vedeai contururile siluetelor; numai ochii le sticleau 
parcă mai luminoşi. Erau ca nişte lupi în aşteptarea atacului. 

Când rămase singur, Passavant îl chemă pe Thibaud. 

— Cina a fost excelentă. Aş vrea însă o cameră, una bună în 
care am intenţia să rămân pentru mai mult timp, până la noi 
ordine! ,. 

— Sunt onorat! Aş întreba, dacă mi se permite, ce înseamnă 
pentru distinsul meu oaspete, a cărui prezenţă mă onorează: noi 
ordine? 

— Adică, să fiu mai clar, până când mă voi îmbogăţi. Thibaud 
era un tip fin. Luă o înfăţişare dintre cele mai dezolante, de om 
pierdut. 

— Plâng, domnul meu, plâng. Căci dacă îmi spuneţi că veţi 
rămâne la mine numai până în ziua în care veţi dobândi avere, 
apăi sunt sigur că vă pierd prea curând de client. Unui om ca 
dumneavoastră, mi-am dat eu seama de mult, nu-i trebuie prea 
mult timp până să-şi facă din zeiţa Fortuna prietenă de casă. Şi, 


atunci, iată, chiar de acum regret ziua aceea a plecării pe care o 
simt aşa de aproape. 

— Nu-i rău cum ai dres-o, râse Passavant. Dar îţi promit că şi 
după ce îmi va zâmbi norocul, voi rămâne clientul acestui han 
şi-ţi voi aduce lume bună să cineze aici şi să-ţi aprecieze 
talentul. _ 

Thibaud muşcă bine din momeală. Işi şterse sudoarea şi 
poate şi nişte lacrimi pe care bucuria perspectivei le ivise. 

— Aşa, înălţimea ta! o cameră? Am una la etajul doi. 

— In pod, sub acoperiş?! 

— Da, dar ce acoperiş! E de fapt un fel de cabinet în care nu 
se poate ca domnul să nu se simtă bine. Se află ceva mai 
aproape de împărăţia cerului. 

— Domnul pofteşte la primul etaj, bunule Thibaud, o cameră 
care să dea spre drum. De fapt cea mai bună cameră. Altfel, voi 
avea onoarea să înfig acest nemaipomenit pumnal în 
preacinstitul dumitale pântec. Fii om de înţeles până la capăt! 

Ca şi adineauri, hangiul îl fixă pe cavaler şi răspunse: 

— Ei bine, da! veniţi după mine! 

Îl conduse la primul etaj, deschise o cameră şi plecă. 
Passavant abia închisese uşa după el că şi trebui să o deschidă 
din nou pentru că un drac deşelat apăruse cu o spadă la brâu în 
faţa uşii. 

— Domnului cavaler de Passavant am, oare, eu onoarea să-i 
acord umilele mele reverenţe? 

— Incă unul care mă cunoaşte! Drace! Chiar toată lumea din 
hanul ăsta mă ştie! Şi apoi cu glas tare: Te previn că am cinat 
de două ori în seara asta. 

— Vai! 

— Iţi spun asta pentru a te feri de osteneala de a mă mai 
invita! 

— Deci, domnul de Passavant... 

— ... da, eu sunt. Şi acum, că tot ai avut onoarea să-i prezinţi 
salutul cavalerului de Passavant, ia spune, ce doreşti? 

— Aş fi dorit să-mi acordaţi onoarea de a mă pofti... 

— Nu, ţi-am spus! 

— ... de a vă pofti să gustaţi... 

— Ce dracu, nu înţelegi? 

— ... UN anumit vin din cele pe care stăpânul hanului le 
rezervă numai pentru mine şi pentru rege! 


Necunoscutul salută într-un mod atât de original încât 
Passavant izbucni în râs: 

— Hei, strigă străinul, Thibaud, adu-ne puţin din nectarul 
acela din care ai trimis de curând Majestății Şale, regele Franţei, 
trei sticle. 

Domnul meu, nu vă fie teamă. Nu sunt nebun. Mi se spune 
Jacquemin Gringonneur. Sunt pictor. Dacă port această sabie 
este pentru că prin scrisoare de la Majestatea Sa sunt 
împuternicit să o port. Vă mulţumesc din inimă că m-aţi primit în 
camera dumneavoastră, pe mine care, pentru dumneavoastră, 
sunt un necunoscut. Şi acum, aş vrea să ştiţi că vin de la Saint- 
Pol. 

„Ah, spectrul turnului Huidelonne, se gândi Passavant. În 
acea clipă Thibaud punea pe masă două ulcele şi o sticlă pe 
care o adusese cu un fel de respect religios. 

— Stăpâne Thibaud, spuse cavalerul, o adaugi pe nota mea 
de plată. 

Gringonneur avu un gest dar nu insistă aşa încât hangiul, 
pentru prima dată în viaţa lui făcu o grimasă dureroasă şi ieşi 
zicând: sunt ruinat! Când ajunse jos, avea deja înfăţişarea unui 
mort. 

— Ascunde sticlele astea până când vor veni vremuri mai 
bune, îi ceru el soţiei, înjurând ceasul când s-a născut noul venit. 

Sus, în camera de la etaj, Passavant şi pietonii se aşezaseră 
la masă faţă în faţă. 

— Cavalere, cel din faţa dumneavoastră este un prieten al 
regelui. 

— Şi eu, răspunse Passavant. Te miră? 

— Desigur, pe Sfânta Fecioară! Eu credeam că sânt singurul 
prieten al Nebunului. De aceea, mulţi spun că nici eu nu sunt 
prea întreg la minte. Prea mult nu se înşeală ei! Prietenia, 
domnule dragă, prietenia este banul care nu trebuie înmulţit. Să 
fii prieten al unui rege capabil să reverse asupra celor din jur 
onoare, funcţii, avere, e o treabă. Dar, să fii prieten al unui 
sărman de rege trădat de toţi, căruia şi valeţii îi întorc spatele, 
trebuie să fii nebun. 

Nebun! Aţi putea... 

— Nebun aş fi dacă mi-ar plăcea, zise rece cavalerul. Dar 
până atunci sunt prietenul regelui şi am motivele mele pentru 
asta! 


— Drace! Aveţi un fel de a vorbi care îmi merge drept la 
inimă. Văd, dragă domnule, văd că dumneavoastră aveţi 
prudenţa lui Ulysse şi forţa lui Ajax. 

— Cine sunt seniorii ăştia? 

— Vitejii seniori despre care Homer ne povesteşte isprăvi 
minunate. Ah!, sunteţi prieten al regelui? Şi aveţi un aer de om 
cumsecade! Dumneavoastră care l-aţi supus pe Thibaud? Care i- 
aţi umilit pe cei patru lupi înfometați ai ducelui de Burgundia şi 
apoi i-aţi omenit? Ei, bine, asta schimbă multe lucruri... 
Domnule, iertaţi-mă că am venit cu intenţii rele şi că v-am vorbit 
aşa de slobod de parcă am fi egali. Şi pictorul îl salută pe 
cavaler atât de protocolar încât nu i-ar fi putut găsi vreun cusur 
nici şeful de ceremonii de la curtea regală. 

Passavant îl examina cu un fel de naivitate. 

— Maestre Gringonneur consider egalul meu orice om de 
spirit şi de curaj. Cât despre relele intenţii despre care ai făcut 
aluzia, aştept să-mi explici pentru a vedea dacă te iert sau te 
arunc pe fereastră. 

— Să nu faceţi asta! Sunt capabil să şterg însemnul cu 
scroafa şi Thibaud nu vă va putea ierta niciodată. Cum îl găsiţi? 

— Pe Thibaud? 

— Nu vinul lui, nectarul ăsta! 

— Suportabil. 

Gringonneur se înclină. Găsi cuvântul suficient şi continuă să 
povestească. 

— Vă spuneam că vin de la Saint-Pol. Am acolo relaţiile mele 
mai mici sau mai mari. O prinţesă pe care aţi cunoscut-o, 
desigur, îmi face onoarea să mă consulte cu toate că se 
îndoieşte adesea de... L-aţi văzut pe Bois-Redon... acest flăcău 
voinic? Ei bine, prinţesa în chestiune nu are nici cea mai mică 
încredere în inteligenţa acestui om, dar are o încredere oarbă în 
braţele lui. 

Mâna lui Passavant zbură peste masă şi se opri pe sabia 
pictorului. 

— Maestre, cunoşti prea mulţi oameni şi dinlăuntru şi 
dinafară. Te previn că nu-i decât o singură limbă în lume pe care 
o înţeleg: franceza. Ai grijă şi explică-te clar ori, dacă nu, 
Thibaud o să aibă imediat ce repara la firma lui! 

— Sfântă Fecioară! Aveţi o mână prea ageră, domnule! 
Răbdare! lată: prinţesa care nu dă doi bani pe diplomaţia lui 


Bois-Redon m-a trimis să vă îndoctrinez. Vrea să vă aibă în 
serviciul ei. Şi ca dovadă iată, v-a trimis asta... Gringonneur 
scoase de sub manta o pungă doldora. 

— E cu aur! 

— Bine, zise Passavant, pune-o pe masă şi du mâinile la 
spate. Punga, aurul, dispoziţiile, toate astea să le lăsăm 
deoparte şi explică-mi ce intenţii rele aveai la început. Vroiai să 
mă înjunghii? Spune! 

— A! nu, doamne fereşte! 

— Să-mi pui sacul în cap şi să mă... 

— Ea spera să vă termine dintr-odată, socotind că sunteţi 
sărac. Se pare că nu poate s-o facă aşa de uşor! 

— Nu, spuse liniştit Passavant. Oi fi vrând să mă otrăveşti cu 
vinul din ulciorul ăsta pe care-l numeşti nectar? 

Pictorul rămase mut. Apoi, salută iar. 

— Domnule, vă cer iertare. Mă dau bătut. V-am văzut tânăr, 
fără un rost şi nărod cum sunt, nu am înţeles prea repede! Am 
greşit! lată: intenţia mea era de a vă angaja în serviciul 
prințesei., 

— Angajat! Păi nu văd nimic rău în asta! De fapt, ia zi-mi, 
cum se numeşte prinţesa? 

— lşi rezervă bucuria de a se prezenta singură, domnul meu. 

— Aha. Numai aşa, vroiai să mă angajezi... 

— ... să fugiţi, domnule căpitan, să fugiţi. 

Pictorul vorbea încet şi cerceta neîncrezător, cu privirea în 
jur. 

— Oh! făcu Passavant. Şi de ce să fug? Nu cumva e o femeie 
rea? 

— Ea? Nu, nu, pe cinstea meat mea!, dar dacă intraţi în 
serviciul ei... 

— Aşa... 

— Ei bine, atunci ar trebui să frecventaţi Saint-Pol. Vocea lui 
Gringonneur scăzu şi mai mult. Îl treceau frigurile şi ochii lui 
cereau milă. 

„Saint-Pol se gândi Passavant. Nu vreau să ajung la Saint- 
Pol... da, înţeleg. Din cauza-turnului Huidelonne". 

— Turnul Huidelonne! îl cunoaşteţi? 

— Am auzit despre el câte ceva; zise Passavant şi un surâs îi 
încolţi pe buze. 

Câteva clipe Gringonneur nu mai vorbi. Începu să inspecteze 


camera. Deschise uşa, se uită spre scară şi se aşeză la masă şi 
goli ulcica dintr-o răsuflare. Apoi, se aplecă spre Passavant şi-i 
spuse cu şi mai mare teamă. 

— Nu, nu din cauza turnului mă gândeam să o ştergeţi, cu 
toate că ăsta-i sfârşitul lumii. Nu! Ajuns la Saint-Pol, odată 
trecute zidurile, vă veţi lovi, nu se poate altfel, de o fiinţă a cărei 
dragoste otrăveşte, a cărei ură arde, a cărei privire ucide, al 
cărei surâs zdrobeşte. 

— Şi, cine mă rog este persoana? Pictorul răspunse scurt şi 
cu precauţie 

— Isabela de Bavaria, regina Franţei. 

Cavalerul de Passavant primi răspunsul ca o lovitură. Şi, 
totuşi, nu ştia nimic despre această fiinţă, despre reputaţia 
tragică a reginei. Dar, cel cu care vorbea acum avusese în glas, 
când îi pronunţase numele, atâta spaimă amestecată cu ură de 
parcă ar fi rostit un blestem. 

— Maestre Gringonneur te asigur că sunt un prieten al 
regelui, am motivele mele pentru asta. Şi să ştii, iarăşi, că sunt 
şi prieten al reginei şi că am motivele mele şi pentru această 
prietenie. 

— Imposibil! Nu poţi fi în acelaşi timp şi prieten al regelui şi 
prieten al reginei. 

— De ce? 

— Pentru că dacă ai avea o cât de mică milă pentru un 
neprihănit miel nu ai putea să nu urăşti lupul hămesit. 

Passavant tresări. Parcă-l apucă ameţeala. Era prea mândru, 
ca să se lase trădat de vreo slăbiciune. Pictorul îşi puse din nou 
vin. 

— Mărturisiţi, domnul meu, recunoaşteţi că vinul ăsta este 
nemaipomenit? 

— Ce să zic, ai dreptate. Nectar, zise el cu acelaşi ton cu 
care spusese mai înainte că este suportabil. 

— Aşa, văd, deci, că nu o cunoaşteţi, reluă pictorul. Aţi auzit 
vorbindu-se de Messalina? Cunoaşteţi povestea îngrozitoare a 
Magaretei de Hainaut? Ştiţi ceva despre legenda acestor soţii de 
regi barbari care beau sânge de om ca nişte brute sălbatice? Ei 
bine, Isabela de Bavaria este mai mult decât atât. Dacă vă 
iubeşte, nenorocirea a căzut pe capul dumneavoastră. Nu-i 
puteţi scăpa decât dacă îi sunteţi indiferent. Şi atunci, cine ştie. 
Cum sunteţi atât de chipeş nu ar putea să nu vă remarce. 


Întrebaţi în dreapta şi în stânga feţele acelea de nobili şi veţi 
avea o listă adevărată cu numele amanţilor ei. Şi apoi mai 
puneţi o întrebare: ce s-a ales de ei? Vorbiţi de Huidellonne... Păi 
ăla nu e nimic! Are ea, ăhăă, alte chestii şi mai tari. E apărată 
de o trigroaică - Imperia - şi n-ai cum să te atingi de ea. O 
mulţime de tineri gentilomi i-au căzut la picioare orbiţi de 
dragoste. Dacă vrea, face o armată cu ei. Şi mai are ceva şi mai 
şi decât Imperia, decât pumnalul căpitanului ei, decât spadele 
gentilomilor prostiţi: îl are pe vrăjitorul nevăzut care îi dă puteri 
oculte, otravă, blesteme, toate armele împotriva cărora nu poţi 
lupta nici cu sfânta cruce în braţe. Passavant se ridică palid şi 
trist. 

— Ce aveţi? Vi s-a întâmplat ceva? întrebă Gringonneur 
aruncând în jurul lui priviri îngrozite. 

— Nimic, răspunse cavalerul şi se aşeză din nou. Continuă! 

— Am terminat. Am ţinut să vă spun lucrurile astea şi dacă vi 
le-am spus mi s-a uşurat sufletul. Să nu vă duceţi niciodată la 
Saint-Pol... Isabela o să vă remarce... Cine ştie! Cine ştie dacă 
nu v-a remarcat deja! Cine ştie dacă prinţesa pe care aţi salvat- 
o azi dimineaţă nu i-a vorbit deja de dumneavoastră? Cine ştie 
dacă nu vă aşteaptă? Fugiţi, domnule, fugiţi din Paris. Sau, cel 
puţin, nu intraţi în Saint-Pol. 

— Maestre, mâine seară voi fi acolo! 

Gringonneur ridică mâinile lui lungi de parcă ar fi vrut să-l 
invoce pe Jupiter în care credea ca şi în Dumnezeu. 

— Îmi placi, continuă Passavant, cu un ton de rege care-i 
vorbeşte nebunului. De-aia am să-ţi spun o istorioară, una 
singură care depăşeşte tot ce mi-ai zis până acum. Ascultă! O 
fetiţă, un înger de fată, prietenă a mea, dacă vrei, a fost expusă, 
drept copil din flori, la o biserică dintr-un sat de lângă Paris. 
Ruşinea şi insultele au îmbolnăvit-o şi era să moară. S-a 
întâmplat că cineva, o doamnă, să o ia de acolo, să o smulgă din 
ruşine şi apoi, să o înfieze, să o îngrijească ca pe propria copilă 
şi, când îşi dădu duhul biata fată surâdea fericită. Cea care a 
salvat-o de la umilinţă a fost regina. 

— Regina! 

— Niciun cuvânt despre ea, ceru Passavant. 

Jacquemin Gringonneur se ridică, îşi puse mantaua pe umeri 
îl salută ceremonios. 

— Domnul meu, zise şi cuvintele îi veniră firesc, nu am să 


suflu o vorbuliţă despre cea de care vorbirăm. Dar lăsaţi-mă să 
vă mai dau un ultim sfat. Ce vreţi, m-aţi cucerit! 

— Dă-mi-l, dragul meu, un sfat nu costă nici când îl dai, nici 
când îl primeşti. 

— Ei bine, jos sunt trei mutre, trei secători... 

— l-am văzut! Ei, şi? 

— ... care vă pândesc. De ce? Nu ştiu! Dar intenţiile lor mi se 
par prea puţin catolice. 

— Mulţumesc, maestre Gringonneur. M-ai emoţionat, mi-ai 
plăcut cu felul dumitale de a vorbi despre gentilomi pe care eu 
nu-i cunosc. Poţi să pleci acum! Dacă aş vrea să te mai văd, 
unde să te caut? 

— La Saint-Pol, răspunse pictorul şi cobori. 

Tot acolo, se gândi Passavant. Toţi îmi dau întâlnire acolo. 
Toţi mă ademenesc spre Saint-Pol. Oare, acolo îmi este scris să- 
mi aflu destinul? Bun, rău - să fie viaţa care mă cheamă acolo! 
Ori moartea îmi face semn tot înspre acolo! Am să văd! Şi la 
urma urmei ce mă amestec eu?! 

Cuvinte stranii, frământări, nelinişti... 

Decis, deci, să nu se amestece în destinul lui şi să-l lase pe 
Dumnezeu să se îngrijească de asta, Passavant îşi regăsi 
cumpătul, îşi pregăti pumnalul şi spada, cântări din ochi punga 
pe care i-o adusese pictorul, apoi o băgă în fundul unei lăzi şi 
cobori. 

Se duse drept la masa celor care-l spionau. 

— Jupâne, Thibaud, strigă el, ce beau vitejii ăştia? 

— Mied, răspunse Thibaud, strâmbând din nas nemulţumit. 
Cei trei nu spuseră nimic, dar aveau căutătura rea. Passavant 
nici nu se uita la ei. 

— De când beau. 

— Păi, începu Thibaud neliniştit, sunt aproape gata cu cel de- 
al şaselea rând. Vreo şase ocale tot au dat gata. 

— Bine, jupâne, adu al şaptelea rând şi pui totul în nota mea 
de plată. 

— Sfinte Dumnezeule! se amări hangiul, gândindu-se că asta 
e ruină curată. 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon îşi aruncară priviri 
speriate. 

Thibaud aduse cel de-al şaptelea rând de mied, îl puse pe 
masă în dreptul lui Passavant. 


— Goliţi-l, hai goliţi-l, vitejii mei! zise el şi, ridicându-se, se 
duse spre uşă. Cei trei se ridicară şi ei, dar se aşezară repede la 
locurile lor, neliniştiţi: nu înțelegeau vânatul pentru care 
fuseseră trimişi. 

Să ne ţinem bine! îşi spuseră din priviri, altfel ne scapă! 

Passavant nu ieşise. Pur şi simplu fusese atras la uşă de un 
spectacol care, fără îndoială, îl interesa: o sărmană femeie, 
slabă de ţi se rupea inima de mila ei, ţinând un copil de mână, 
fără să spună nimic, întindea mâna spre trecători. Un blestemat 
o înjură şi o ameninţă că cheamă paznicul. Passavant îi făcu 
semn nenorocitei să intre. Aceasta îl ascultă şi se aşeză la o 
masă. Thibaud şi pornise spre bucătărie scărpinându-se după 
ceafă a pagubă. 

— Jupâne! ceru cavalerul, dă-i să mănânce acestei femei. 
„Cu asta, zise Thibaud, cu asta m-a dat gata! Sunt pierdut! Sunt 
mort! Mi s-a încuibărit ruina la han!". 

— Bunul meu domn, se întoarse el spre Passavant, noi nu 
suntem nici turci, nici mauri. În fiecare vineri lăsată de la 
Dumnezeu strângem tot ce ne rămâne la bucătărie şi dăm unui 
om de la corporaţia milogilor. În fiecare sâmbătă ne vizitează 
bunii călugări şi vă pot asigura că nu pleacă niciodată cu mâinile 
goale. In fiecare duminică trimit la Saint-Martin câte o lumânare. 
În fiecare luni dau un dar la capela în care intră tinerele să se 
pocăiască. Marţea e ziua călugăriţelor care vin şi-şi umplu 
panerele. Şi în sfârşit, miercurea se dă de pomană în uşa 
hanului. Spuneţi-mi domnule, spuneţi-mi dacă un bun creştin 
poate să facă mai mult? 

— Nu, zise Passavant cu naivitate, dar ai uitat ziua de joi. 

— Joia? Ei bine, joia ne odihnim şi noi ca şi bunul Dumnezeu. 

— Azi e joi jupâne Thibaud. Dacă îmi aduc bine aminte, 
Dumnezeu se odihneşte sâmbăta, sau duminica, în niciun caz 
joia. Arătânducţi bunătatea şi joia, cred că ai face o operă de 
bun creştin. 

— Credeţi? 

— Sigur că da! De aceea, dă-i de mâncare bietei femei. Şi ca 
să nu fii necăjit, adaugă consumaţia pe... 

— ... pe nota dumneavoastră de plată! strigă Thibaud. Asta-i 
curată tiranie! 

— Hai, jupâne, hai, grăbeşte-te, altfel îi invit pe toţi de pe 
stradă 


Thibaud ridică din nou braţele spre cer, neputincios şi 
resemnat. Curând, nenorocita de femeie şi copilul ei aveau în 
faţă câte un blid. Şi ca timpul să treacă cum se cuvine într-un 
han, Passavant auzi şi povestea acestei nefericite. Fusese 
spălătoreasă. Se îmbolnăvise şi necazul a găsit-o repede. Se 
îmbolnăvise şi nu a mai putut să muncească. Fără bani, a fost 
aruncată în stradă când proprietarul constată că nu-şi mai putea 
plăti chiria. Spera să adune bani din cerşit să se poată întoarce 
în casa în care locuise şi să-şi reia lucrul. Dar, pentru asta îi 
trebuiau măcar douăzeci de livre. Era tare greu, mai ales că nici 
corporaţia milogilor nu o îngăduia în locurile bune ale oraşului. 

Passavant deschise punga. Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon 
tresăriră, iar Thibaud făcu ochii cât cepele şi, de cesănuo 
spunem, se emoţiona. 

— O să-şi dea şi ultimii bănuţi pe care îi mai are, îşi zise el. 
Pe sufletul meu, adaug şi eu ceva. 

Passavant scoase un scud de aur - de zece ori mai mult 
decât estimase femeia că are nevoie - şi, ochiul ager al lui 
Thibaud descoperi pe fundul pungii o adevărată avere. 

Femeia înnebunită, crezând că visează, luă banul şi plecă 
fără să poată să scoată o vorbă. Plângea cu lacrimi fierbinţi. 

— Nota de plată, strigă Passavant. 

— Domnule! Bunul meu gentilom, începu jupânul Thibaud cu 
glas mieros, credeţi-mă, nu sunt decât un imbecil. Eu... 

— Nota! Dacă nu plec imediat la hanul „La viţelul 
neînţărcat". 

— A, domnule nu puteţi face „Scroafei..." un astfel de afront! 
Cum să vă duceţi la „Viţel", să preferaţi un han ca ăsta! după ce 
aţi cunoscut raiul de aici! 

Cei trei Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon săriseră în picioare 
gata să-l urmeze pe cavaler oriunde s-ar duce. 

— Scroafa, continuă Thibaud, ar muri de ciudă. Dacă aş fi 
ştiut, domnule, eu, ştiţi, nu sunt decât... 

— ... un imbecil... dumneata ai spus-o. Dacă o repeţi să ştii 
că mă obligi să te cred. 

— Ah! sunteţi dezarmant, domnule. 

Thibaud plecă spre bucătărie încredinţat că avea onoarea să 
găzduiască un prinţ necunoscut. Acest sentiment era întărit de 
salutul ceremonios cu care oaspetele lui fusese întâmpinat de 
oamenii ducelui de Brabant, dar mai ales de mărinimia pungii 


lui. 

— Şi, acum, voi! zise Pasavant. Aţi golit ulcica de mied? 
Atunci, ştergeţi-o! 

— Să plecăm de aici, acum, când ne simţim aşa de bine! 
Zise Bragaille. 

— Acum, când abia suntem la al şaptelea rând? adăugă unul 
din tovarăşii lui. 

— Bine, zise celălalt, bine, hai să plecăm. 

— Aha, remarcă Passavant, tu ai înţeles. Dacă ţineţi să mai 
trăiţi zilele pe care le mai aveţi, să nu vă mai văd vreodată în 
preajma mea. Ştergeţi-o! De data asta, vă iert! Spuneţi ducelui 
de Burgundia că vă interzic să mă mai spionaţi. Afară! 

Lui Brancaillon i se înroşiseră ochii, Bragaille trase pumnalul 
cu o mişcare şireată, Bruscaille sări în calea cavalerului. 

— Avem ordin să vă urmărim, e adevărat. Dar tot la fel de 
adevărat este că avem ordin să nu ne atingem nici măcar de un 
fir de păr. Aşa că, vă facem pofta şi o să vedeţi ce înseamnă să-i 
aveţi pe Bragaille, Bruscaille şi Brancaillon ca duşmani. Plecăm. 
Dar o să ne mai revedem. 

Passavant ridică din umeri. Cei trei ieşiră făcând un tărăboi 
de toată minunea. 

— Drace! Tot aia era dacă-i lăsam aici, îşi zise Passavant 
încercând să le desluşească gesturile. În capul lui revenea un 
singur nume: Saint-Pol. 

— Cine să fie prinţesa? Şi de ce Gringonneur mi-a descris-o 
pe regină cu lux de amănunte! Orice ar fi, la Saint-Pol se află 
curtea regală, curtea regilor Franţei. Acolo trebuie să faci faţă 
onorabil. 

— Thibaud, fii bun şi cheamă un negustor de haine. Tot îmi 
zici dumneata „domnule"! 

Mâine, la Saint-Pol, voi fi ceva mai mult decât un domn! Voi 
fi un prinţ! 


XXVIII 

Passavant la Saint-Pol 

Negustorul pe care îl adusese hangiul era într-adevăr capabil 
să-l îmbrace pe Passavant după cum poftise: ca pe un prinţ. Se 
prezentase a doua zi cu un costum elegant, sobru şi pe măsura 
noului prinţ. 

— Asta arată, în sfârşit, altfel decât pătura cu care mă 


îmbrăcam în turnul Huidelonne, râse el sceptic. Cine ştie dacă 
una nu o cere pe cealaltă?! 

La ora fixată Passavant se afla la poarta mare de la Saint-Pol 
unde îl aştepta Bois-Redon. Trecând zidul sumbru şi rece, îşi 
reaminti că, acum doisprezece ani, a mai trecut pe aici, însoţit 
de doi zdrahoni care îl ţineau de braţ şi avându-l în spate pe 
Saitano. Tresări când Bois-Redon îl luă de braţ. 

— Ce-i asta? zise el şi făcu un pas înapoi. 

— Nimic, răspunse Bois-Redon mirat. Vă dau mâna... gest 
amical! 

— Amical... A, da, făcu Passavant ştergându-şi fruntea. 
Traversă o grădină frumoasă, cu pomi fructiferi despre care se 
spunea că însuşi tatăl regelui, Charles al V-lea îi plantase. Dar 
până şi aici câte o umbră îl făcea să tresară. 

— Garda, explică Bois-Redon simțind spaima pe care o 
încerca oaspetele. Nu luaţi în seamă! Prudent, Passavant ducea 
de fiecare dată mâna la pumnal şi nu se linişti de-a binelea 
decât atunci când ajunse în faţa unor scări somptuoase, 
iluminate, ca şi ferestrele, de o mulţime de torţe. Simţea nevoia 
să-l întrebe ceva pe însoțitor dar, când se întoarse, constată că 
acesta dispăruse deja. Printre grupuri gălăgioase, care se 
amuzau la istorioare de tot felul, Passavant ajunse într-un salon 
luxos, cu pereţii încărcaţi de tapiserii. Lumea de aici părea să 
discute cu mai multă decentă decât cei retraşi pe scări şi care, 
probabil, se refugiaseră tocmai pentru a mai scăpa de 
convenienţe. La lumina zecilor de torţe, aşezate cu pricepere în 
locuri potrivite, grupuri de bărbaţi şi femei dansau în ritmul 
muzicii. Umbrele repezi preluate de pereţi dădeau atmosferei un 
plus de mister şi nu era prea greu să înţelegi din grija pentru 
veşmintele elegante şi parfumurile dulci, din saluturile graţioase 
că la această petrecere multe dorinţe şi multe pofte se 
aprindeau. Şi multe erau trădate de privirile furate cu tâlc. 
Passavant nu pricepea mai nimic din toată frământarea aceea. 
Costumele îi atrăseseră atenţia, dar numai aşa ca o 
amestecătură de culori; figurile oamenilor îi apăruseră ca de 
ceară. Fardurile făceau pe onorabilele doamne mai frumoase, 
dar şi mai reci. Era ameţit şi simţi că îi ard obrajii. Se forţă să nu 
se trădeze. Undeva, între două coloane, era ridicată o estradă şi 
cavalerul desluşi acolo sus două fotolii neocupate. Se îndreptă 
spre ele. Se mai liniştise, îşi aduse aminte de prinţesă şi începu 


să o caute din priviri, luând aminte şi la perechile de dansatori 
să vadă dacă nu cumva s-ar afla la braţul vreunui gentilom. In 
zadar, nu reuşi să o descopere. 

Timpul trecea. Passavant îşi recâştigă sentimentul libertăţii, 
gesturile lui nu mai erau crispate. În hărmălaia aceea desluşi o 
rumoare încă şi mai pronunţată care părea că pusese stăpânire 
pe invitaţi. Ici-colo văzu că perechile îşi schimbau priviri cu 
înţelesuri. Şi, deodată, toată lumea se opri ca la comandă. 
Veselia şi libertatea gesturilor se schimbară într-o atitudine 
sobră, reţinută, de reverență. Uşa mare se deschise. 

— Regina! Faceţi loc reginei! 

Se întoarse să o vadă şi el şi încremeni. Era prinţesa din 
pădurea Vincennes. Deci ea era Isabela, regina Franţei! 

Paji şi domnişoare de onoare erau aliniaţi în jurul estradei 
după un protocol precis. Imbrăcată în cel mai strălucitor costum, 
regina urcă şi ocupă unul dintre fotoliile de pe estradă. Cu 
frumuseţea, eleganța şi prestanţa ei domina întreaga suflare. 

— Vai, ce-i asta! Sosirea mea să fie motivul pentru care 
graţioasele dansatoare şi fericiţii dansatori au încetat să mai 
danseze?! Eu nu pretind să fiu aici nimic altceva decât una 
dintre domnişoarele fericite şi nu cer decât partea mea de 
plăcere... 

Un freamăt cuprinse mulţimea şi perechile de dansatori se 
porniră şi mai vesel să recucerească spaţiul de dans. 

Isabela surâdea fericită. Privirea ei cerceta cu discreţie 
personajele prezente şi, din când în când, zâmbetul i se schimba 
într-un salut mieros. Passavant o văzu cum se ridică şi coboară 
de pe estradă. 

„Ah, impostor mizerabil! Când am să te întâlnesc, îţi voi 
îndesa pe gât toate insultele tale de secătură!” îşi spuse 
Passavant când o văzu pe regină că se îndrepta spre el. Era 
fericit că-l recunoscuse. Când se apropie, regina spuse cu voce 
tare: 

— Aş vrea, aş vrea să intru între aceste încântătoare perechi 
de dansatori. Nimeni nu poate să conducă o sărmană prinţesă?! 

Sute de mâini se îndreptară frenetic. 

— Binevoieşti să-mi oferi mâna dumitale, domnule! 
Passavant nu pricepu la început că lui i se adresează. Toate 
privirile erau aţintite asupra lui. Se dezmetici şi nu lăsă timp să 
observe lumea că pentru o clipă se pierduse. El era alesul 


reginei! Mâna îi tremura când simţi că îi prinde braţul reginei. 
Mulțimea rămase perplexă: - Cine-i acest necunoscut? De unde 
a apărut? Cum îl cheamă? Oare să fie noul favorit al reginei?! 

Passavant îşi regăsi repede sângele rece. 

Isabela făcu la braţul lui un tur prin mulţime. Niciodată nu 
împărţise atâtea zâmbete, nu lăsase să-i scape atâtea vorbe 
generoase. 

— Cavalere, spuse atunci Isabela, acum ştii cine este 
prinţesa pe care ai salvat-o. Nu am putut să-ţi mulţumesc ieri 
aşa cum o meritai şi cum se cuvenea. Ţi-ai riscat viata. Să 
urcăm! Fii bun şi condu-mă pe estradă. 

— Doamnă, spuse Passavant, viaţa mea vă aparţine! 

— Ah, îmi spui ceea ce toată lumea îmi spune. 

— Eu o spun pentru că o simt! într-o zi, e mult de atunci, aţi 
salvat o fată expusă în faţa bisericii drept copil din flori. V-aţi 
ocupat de ea ca un înger păzitor. Şi i-aţi alinat suferinţa astfel că 
s-a petrecut în moarte fără durere. Imaginaţi-vă, doamnă, că 
acest copil a fost sora mea. Vedeţi, de aceea sunt îndreptăţit să 
afirm că viaţa mea vă aparţine. 

Isabela ascultase cu îndoită atenţie şi se trezi spunând: 

— Cine v-a povestit asta? 

— Un om care locuieşte în cetate, la mijlocul străzii 
Feves. Isabela tresări. Cavalerul văzu chiar că devenise 
palidă. 

Regina întinse braţul şi arătând spre cineva întrebă sever: 

— Acela? 

Cel care fusese arătat, intuind că despre el este vorba 
rămase împietrit, cu ochii ţintă la ei. 

— Da, el este! 

Era Saitano. In seara asta purta un costum elegant din velur 
Avea o sabie fixată la centură şi acoperită de pulpana mantalei 
sale roşii. 

Pentru că nu mai era niciun dubiu că despre el se vorbea, se 
apropie de cei doi şi spuse: 

— Cavalerul de Passavant are o bună memorie, doamnă. 
Ştie că aţi încercat să salvaţi fetita. Îşi aduce aminte... 

— Da, desigur! confirmă cavalerul. 

— ... are o bună memorie şi, îşi aduce aminte că, într-o 
noapte, acum doisprezece ani, l-am avut pe masa mea de 
marmură, mort... 


Regina se făcu lividă. Passavant avu vaga impresie că se 
joacă cu el. Saitano termină: 

— ... îşi aduce aminte de asta şi constat că m-a iertat! 
Saitano se înclină şi se retrase. Passavant avu impresia că 
moartea îi atinsese fruntea. Ridică ochii spre regină şi citind pe 
faţa ei un cumplit semn de ameninţare, se trezi cu mâna pe 
garda pumnalului. Isabela interveni brusc: 

— De ce ai spus că nu eşti fiul lui Passavant cel Viteaz? De 
ce spui că fata aceea îţi era soră când ea era copilul Laurencei 
d'Ambrun, găzduită de mama dumitale care i-a dat toată 
ospitalitatea? 

Vocea reginei îl cutremură. 

— De ce? Pentru că am fost arestat când încă eram copil, 
fără să ştiu pentru ce, aruncat în fundul temniţei de la 
Huidelonne unde am rămas doisprezece ani! Pentru că mi-a fost 
teamă, iată, mărturisesc, mi-a fost teamă de cei care nu au frică 
de Dumnezeu nici când aruncă un copil, de viu, în mormânt. 
Pentru că, din acest mormânt am reuşit să ies printr-un miracol 
al cărui secret numai Dumnezeu singur îl ştie şi că, lăsându-mă 
din nou în mâinile celor care mi-au luat doisprezece ani din 
viaţă, am comis un sacrilegiu. lertaţi-mă, Majestate! Şi ţineţi 
cont că, de prea puţin timp am redescoperit aerul, lumina şi 
soarele, şi că, tocmai de aceea, am o mare poftă să mă bucur 
cât mai mult de acestea înainte de a muri. 

— Arată-mi aceşti oameni de care îmi vorbeşti, ceru regina. 

— Nu-i cunosc! 

— Nu-i cunoşti? se miră Isabela şi cu privirea iscodea sufletul 
lui Passavant. 

— Nu Majestate; nu! De aceea am venit aici. Sunt pe urmele 
lor. Oricât de departe ar merge şi oriunde s-ar ascunde, tot îi 
găsesc, vă jur! Când îi voi găsi, cu sângele lor, picătură cu 
picătură, vor plăti ceasurile pe care le-au luat din viaţa mea. Nu, 
Majestate, nu-i ştiu deocamdată! 

Isabela simţi în sfârşit că are mai mult aer. Aruncă spre 
cavaler câteva priviri nedesluşite. Poate că se întreba dacă nu ar 
fi mai bine să-l arunce din nou în temniţă sau să-l dea din nou 
pe mâna lui Bois-Redon. 

Regina îşi reluă surâsul. 

— Regret că nu-i ştii, spuse ea. l-aş fi pedepsit chiar eu, mult 
mai sever decât ai fi putut-o face vreodată dumneata. E 


adevărat că protejez viaţa acestei fiinţe de care vorbeşti... 

— Această viaţă vă aparţine, doamnă, repetă simplu 
cavalerul. Ah, Majestate, spuneţi că toţi vă spun astfel de 
cuvinte... Dar eu o spun cu inima şi cu mintea, din toată fiinţa 
mea. Pentru ceea ce aţi făcut pentru Roselys, vă ofer viaţa mea. 

O umbră întunecă faţa reginei. 

— Pentru ceea ce i-am făcut lui Roselys!? 

Părea că destinul îi dădea un avertisment. Încercă pentru o 
clipă să nu creadă. Roselys era moartă. Saitano o asigurase de 
asta! 

— Îmi oferi viaţa, spui. Ei bine, accept. În acest caz, spune- 
mi dacă eşti hotărât să mă aperi când voi fi ameninţată, dacă 
eşti gata să aşezi între mine şi nenorocire platoşa vie a inimii 
dumitale? 

— Porunciţi, Majestate, spuse Passavant exaltat. Regina îl 
cerceta şi se simţi descătuşată de gândul rău care o frământase 
cu câteva clipe în urmă. 

— Porunciţi! repetă Passavant. 

Atunci, vorbind mai încet şi învăluindu-l cu privirile, regina 
spuse: 

— Dacă eşti gata să loveşti în duşmanii mei, ascultă: există 
în Paris, dar, ce zic eu, aici la Saint-Pol un individ care este 
pedeapsa vieţii mele. Nu mai am linişte. Simt că insul acesta m- 
a condamnat la moarte; simt că voi cădea sub loviturile lui; că 
de armă sau de otravă voi muri. Crima pluteşte, este aproape, în 
acest palat... Vrei să mă salvezi? 

— Vreau! 

— Este vorba de o femeie, spuse regina cu vocea şi mai 
scăzută. 

Passavant tresări. 

— O femeie! 

— Eziţi, deja! Pentru că-i o femeie, eziţi! Dai înapoi! Şi mai 
jurai că viaţa dumitale mi-o dăruieşti! 

— O femeie, Majestate? 

— Ah, nu-ți fie teamă, în jurul ei sunt destui. Va trebui chiar 
să scoţi spada. Este, mai ales, unul, bătrânul Champdivers, de 
care te previn, trebuie să ţii seama pentru că acest blestemat 
mi-a lichidat deja trei dintre oamenii mei. Lichidează-l mai întâi 
pe ăsta şi apoi vom mai vedea cu femeia. 

— Spadă contra spadă! Dacă aşa trebuie, Majestate, atunci 


sunt cavalerul dumneavoastră. Pe acest ins îl voi provoca. Şi el 
va muri pentru că aşa cum spuneţi, el vă vrea moartea. Dar, 
spuneţi, nu aş putea cunoaşte această femeie? 

Isabela înţelesese sau crezu că înţelesese că, din acea clipă, 
cavalerul îi aparţine cu trup şi suflet. 

— Am să ţi-o arăt, spuse ea şi, în gând, adăugă: Odette eşti 
pierdută! 

Întinse braţul. Passavant se înclină şi-i sărută mâna. 

— Hai, zise regina înflăcărată. Fii gata! Zi şi noapte aşteaptă 
mesajul meu. Când îl vei primi, înseamnă că... a sosit ora! 
Ceasul în care voi fi salvată sau voi muri. Cât despre femeia 
aceea, am să ţi-o arăt mâine. Căci mâine, cavalere, te aştept, nu 
aici la palatul regelui unde nu am niciun prieten adevărat, ci în 
palatul meu şi atunci, singuri, ne vom putea înţelege mai bine. 
Atunci vei şti cine este Isabela de Bavaria. 

La un semn al reginei, Passavant se retrase şi îndată locul 
gol se umplu de o mulţime de admiratori. 

— Cine poate fi femeia aceea? se întreba Passavant şi se 
pierdu cu frământările lui în mulţime. Lumea continua să 
petreacă, să bea, să danseze; într-un salon cineva declama 
poezii şi doamnele se adunaseră curioase să asculte, aşteptând 
să descopere în înţelesul cuvintelor auzite cine ştie ce mesaj 
dorit. 

— Să fie chiar atât de teribil de crudă? Eu să ucid o femeie! 
Şi chiar aşa, la urma urmei, ce mi-a făcut mie acel 
Champdivers? 

Din această seară, Passavant nu mai era un necunoscut. Din 
mulţime auzi cuvinte de admiraţie, felicitări, dar şi ameninţări 
subtile. 

— E ziua care mi-a aprins sufletul. Şi dacă este ameninţată, 
cum spunea? Ea a salvat-o pe Roselys. Nu-i datorez ei viaţa? Nu 
am promis eu asta? 

Privea departe, spre estradă şi văzu că din nou se făcuse loc 
în jurul Isabelei de Bavaria. Auzea şuşoteli. Regina surâdea 
mulţumită. Ce n-ar fi dat să ştie, să înţeleagă ce se spunea pe 
estradă. Căci iată ce dialog se purta acolo: 

„Regina: mâine noapte, Louis de Orleans va fi la mine. Am 
să-l văd la ora unsprezece. Ca să ajungă, trebuie să treacă pe 
strada Vieille Barbette. 

Jean Temerarul: mâine, la unsprezece, va fi plasat cineva pe 


strada Vieille Barbette... cineva a cărui spadă nu iartă... 

Regina: să nu fie un om de-al dumitale, cunoscut. 

Jean Temerarul: nu-i de-al casei. Nimeni nu va şti că eu l-am 
înarmat şi nimeni nu va şti ce mi-aţi poruncit”. 

Cei doi... îşi spuneau printre zâmbetele acelea mieroase şi 
privirile acelea de tandreţe ceea ce ambițiile lor nebune le 
porunceau. 

În timp ce lumea bea şi dansa mulţumită de petrecere, din 
nou se ceru tăcere: 

— Regele! Faceţi loc, trece regele! 


XXIX 

Nebunul 

De data asta, însă, mulțimea nu mai avu reacția aceea de 
admirație. Nici vorbă! Bărbații puseră o oarecare surdină 
infernalului zgomot cu care goleau paharele, dar doamnele 
continuau să şuşotească. 

Charles al VI-lea intră precipitat şi se duse la estradă. Se 
aşeză într-un fotoliu, cuprinse dintr-o privire ageră întreaga sală 
şi izbucni în râs. Invitaţii fură surprinşi de veşmintele cu care 
venise la petrecere: era îmbrăcat într-un costum negru obişnuit, 
chiar prea simplu. Dar, pe fruntea acestui om cu priviri 
buimăcite era aşezată preţioasa coroană regală pe care 
suveranul şi-o punea numai la ceremonii importante: coroană 
masivă, bătută în diamante. Regele o atinse cu un deget şi 
spuse: 

— Asta îmi stinge din flăcările care îmi mistuie tâmplele. Este 
coroana regală. Regele sunt eu! 

Jean Temerarul făcu un pas înapoi. Lumea îl văzu 
îndreptându-se spre partea salonului unde se grupaseră cei mai 
veseli dintre invitaţi. Era un loc mai retras. Stăpânul acestei mici 
lumi elegante era Louis de Orléans. În acest grup, se petrecu o 
întâmplare care surprinse pe toată lumea: ducele de Burgundia 
îşi dădu mâna cu Louis de Orleans, gest la care nu se aştepta 
nimeni. Apoi se aşezară, unul lângă celălalt, vorbindu-şi, 
râzând... Toţi îşi spuneau: iată, s-au împăcat. O împăcare 
completă, sinceră şi loială. 

De departe, ducele de Berry privea perplex această scenă 
încercând să pară cât mai vesel. 

— Ce şi-or fi spunând? Ducele de Orleans şi ducele de 


Burgundia uniţi, asta înseamnă pieirea mea. Ce-or fi complotând 
nemernicii? _ 

Ducele de Berry nu mai putu să suporte spectacolul. Il văzu 
pe rege singur pe estradă şi avu impresia că-i o marionetă cu 
coroana aceea pe cap. 

„Bine, jură el. Dacă-i aşa atunci să ne unim şi noi, ducele de 
Berry cu..." 

Se îndreptă spre Charles. Isabela îl examina cu o curiozitate 
perversă. Punea ceva la cale căci chipul i se lumină de un surâs. 
Făcu o reverență graţioasă şi cobori de pe estradă. Regele nu 
observă nimic. 

Într-o clipă, Isabela era lângă Passavant. 

— Deci, viaţa dumitale îmi aparţine... 

— Da, doamnă! 

— Mintea, forţa, totul, fără discuţie, la bine şi la rău, eşti de 
partea mea... 

— Am promis, doamnă! Regina îl privi cu satisfacţie. 

— Duşmanul! acela al meu... femeia de care îţi vorbeam 
trebuie să o lichidezi. Pe ea şi pe cel care o apără, pe acel 
Champdivers. Îţi promisesem că ţi-o arăt mâine, dar cred că a 
sosit ceasul 

Se pierdură în mulţime ca nişte frunze ce cad în pădure 
printre crengile copacilor. 

Ducele de Berry se apropiase de rege, de fantasticul rege al 
Franţei rămas singur, acolo, pe estradă, arătând ca o jucărie de 
copii, singur în faţa cohortei de curtezani din care nici măcar 
unul nu-l miluia măcar cu o privire. 

— Sire, zise ducele, această coroană... Regele îşi duse 
repede mâna la frunte. 

— Poftim? 

— ... nu vi se pare că este deplasat să o purtaţi în mijlocul 
acestei petreceri Credeţi-mă, Sire. Sunt singurul care a cutezat 
să vă vorbească din suflet. Coroana, Sire, stârneşte atâtea pofte 
nemăsurate! îngăduiţi să vă mărturisesc că sunt un apărător al 
acestei coroane. Un apărător devotat. De aceea, îndrăznesc să 
vă spun: Majestate, respectaţi coroana Franţei dacă doriţi să 
rămână în faţa lumii ceea ce este: semnul puterii pe care 
Dumnezeu i-o dă unui om. 

— Poftim? repetă Charles. 

Ducele de Berry îşi ascunse cu greu tulburarea care îl 


măcina: „Sunt la fel de nebun ca şi el dacă am ajuns să cred că-l 
pot avea de partea mea şi împotriva celor doi nemernici care 
tocmai şi-au dat mâna: ducele de Burgundia şi ducele de 
Orleans”. 

— Sire, aş vrea să vă vorbesc. Se petrec lucruri ciudate la 
curtea Majestății voastre! Dacă doriţi să vă întoarceţi în 
apartamentul dumneavoastră, atunci, acolo, mi-aş îngădui să-mi 
spun gândurile, frământările mele. 

Charles se uită spre mulţime şi spuse: 

— Dragă unchiule, eu cred că dumneata vorbeşti despre 
coroana mea. Nu-i aşa că este prea grea pentru fruntea mea, 
acum? 

— Daţi-o jos, Sire! 

Cuvintele cu două înţelesuri pe care le rostise regele nu fură 
pricepute de duce. 

— ... prea grea pentru gândurile mele, continuă regele, 
pentru gândurile sumbre sare se zbat în capul meu ca nişte 
fantome. Ai văzut fantome, duce? Eu am văzut. Sunt nişte 
strâmbături: întreaga lor înfăţişare nu-i decât o grimasă de 
durere. Au găvane în loc de ochi. Gesturile lor sunt de 
deznădejde. Le-am văzut. 

— Liniştiţi-vă, Sire. Retrageţi-vă! Vă voi spune... 

Charles puse picior peste picior şi conţină să privească peste 
mulţime fără să vadă altceva decât fiinţe care pluteau ca nişte 
jocuri de lumini. 

— Sire, ascultaţi-mă. 

— Taci şi du-te de aici! Vreau să rămân singur şi să-mi văd..: 
gândurile. 

Oricum ar fi arătat, Charles era regele. Ducele se înclină, 
mormăi ceva despre coroană şi plecă, cu sufletul încărcat de 
groază şi de ură. 

Regele căzu pe gânduri privind stins spre mulţime. 

— Grea... cât de grea! Şi este din aur! Parcă-i de fier! Ce 
importanţă! Este dintr-un metal care îmi strânge capul ca un 
cerc de foc. De ce să am eu această coroană şi nu altul? Ce rău 
am făcut eu să fiu condamnat să o port! 

Începu să tremure. Frisoanele cunoscute ale crizei îi cuprinse 
întreg trupul. Rezistă, totuşi, încercând să-şi adune gândurile 
răzvrătite. Sări în picioare şi urlă: 

— De ce să port eu coroana asta şi nu altcineva? 


Ca lovită de trăsnet, mulţimea încremeni. O senzaţie sinistră, 
macabră îl cuprinse pe rege care vedea acum o adunătură de 
nebuni: femei, bărbaţi, duci, conți, prinți, prințese, toţi erau 
nişte nemernici, cu minţile rătăcite, numai el, el singur 
rămăsese întreg şi limpede. Vocea nebunului tună din nou: 

— Şi, la urma urmei, cine-i stăpânul? Eu? Voi? Nimeni nu 
este stăpân! Ştiu sigur asta pentru că cineva mi-o spune noapte 
de noapte. Stăpân pe ce? Peste cine? Şi cine a hotărât ca cineva 
să fie stăpân? Vorbiţi! Hai, spuneţi ceva! Tăceţi!? Burgundia, 
Berry, Orleans, voi care vreţi să fiţi stăpâni, nu puteţi spune de 
ce nu sunteţi voi stăpânii? Mori de râs când vezi avortonii ăştia! 
Câini slugarnici, pretindeţi să vă bucuraţi de admiraţia 
oamenilor! Nu veţi avea decât ura lor. Dacă aţi şti cevă 
aşteaptă, v-ar fi milă vouă de voi înşivă! 

Regele nebun tuna. Nu ştia ce zice. Vorbele îi zburau de pe 
buze ca nişte săgeți, mulţimea auzea şi nu înţelegea nimic. 

— Nemernicilor, vă trebuie putere! Să mori de râs, auzi, vor 
putere! Uitaţi-vă la ei ce mutre fac când aud de putere, de 
puterea de a conduce oameni. Vreţi să dominati, să fiţi 
respectaţi! De ce voi şi nu alţii? Vreţi război, unul contra altuia, 
vreţi lupta cu otravă, cu pumnal, cu spadă, cu toporul, cu 
eşafodul, cu calomnia, cu orice armă! Ticăloşilor! Ce vreţi voi se 
numeşte orgie. Asta vă face să turbaţi, blestemaţilor! 

Regele nebun se porni pe râs. Un râs strident Lumea asista 
la o nouă formă de manifestare a crizei. Nebunul urla: 

— Vă spun eu, să mori de râs nu alta, netrebnicilor! lată, văd 
noroade întregi, imense cirezi în căutarea fericirii. Unde-i iarba 
fericirii! Căutaţi-o, noroade proaste, căutaţi-o! Din milă, din 
teamă vă lăsaţi furaţi de putere, de bani şi ridicaţi din umeri în 
faţa stăpânilor voştri. Eu, eu am să fac ceea ce nimeni nu a 
făcut: am să renunţ la coroană. 

Cu un gest frenetic îşi scoase coroana de pe cap, o ridică cu 
amândouă mâinile. Gestul lui înspăimântă pe cei de lângă 
estradă şi începură să se îndepărteze. Din nou râsul lui îngheţă 
până şi sufletele celor mai viteji cavaleri. 

— Nu-mi mai trebuie! Cine o vrea? la-o fratele meu! la-o 
dumneata, unchiule! Luaţi-o voi, blestemaţilor! Eu sunt poporul 
Franţei. Luaţi, luaţi şi mâncaţi şi beţi, crăpaţi, flămânzilor de 
putere! Luaţi-o! lată coroana, nu-mi mai trebuie! 

De la înălţimea la care o ridicase, regele lăsă din mâini 


coroana şi aceasta se prăbuşi pe scândura estradei apoi, cu o 
lovitură de picior o îndepărtă. Coroana se rostogoli, se izbi de o 
coloană de granit şi se zdrobi. Charles se prăbuşi şi el în fotoliu. 
Ochii îi ieşiră din orbite, dinţii îi clănţăneau, genunchii îi 
tremurau... 

Strigă şi mai tare şi se prăbuşi pe covorul de pe estradă. 
Trupul lui tresări de câteva ori parcă pentru a convinge pe cei 
îngroziţi că viaţa încă nu-l părăsise. În acea clipă apăru Odette 
de Champdivers. 

Dintr-un colţ, Isabela de Bavaria, rece, impasibilă, asistase la 
toată scena. De departe surâsul ei părea să aţâţe şi mai mult 
delirul regelui, focul care-i mistuia capul. 

— Poate că ăsta-i sfârşitul, ultima criză. 

Aproape de ea se afla cavalerul de Passavant uluit şi răscolit 
de milă pentru acest rege căruia îi datora ieşirea din temniţa de 
la Huidelonne. 

Întins pe estradă, Charles scoase un nou urlet. Atunci, 
Passavant vru să meargă spre biata fiinţă, dar o forţă îl ţintuise 
locului. Un înger, un înger ca cel de la Huidelonne care-i 
spusese: nu plânge căci a venit sfârşitul nenorocirii tale. În jurul 
lui, auzi murmure de admiraţie: Mica regină, iată, a sosit mica 
regină! Se întoarse spre Isabela şi o văzu roşie de mânie. li fu 
teamă şi vru să se retragă, dar regina îl apucase deja de braţ. 

— Priveşte! Ea este! Ea este duşmanul meu de moarte! Ea 
este cea care îmi sapă încet mormântul! Pe ea vreau să o 
distrug. la seama! Mi-ai dăruit viaţa dumitale! 

Cuvintele îl îngroziră pe Passavant. 

Odette îngenunchease lângă rege. Cu o mână îi atingea 
fruntea şi, în liniştea aceea, i se auzi glasul. 

— Sire, nu mă vedeţi? Hai, puţin curaj! Ridicaţi-vă! Eu am să 
vă conduc spre apartamentul dumneavoastră. Mă auziţi, Sire! 

Miracolul se produsese încă o dată. Sub mâna lui Odette, 
fruntea regelui se răci. În câteva clipe dispărură şi spasmele şi 
strigătele lui înăbușite. Deschise ochii şi se arătă mirat că se 
afla acolo. Nimeni nu mişca. O linişte grea se lăsase în marea 
sală. 

Regele se sprijini de braţul lui Odette. 

— Du-mă de aici, murmură el, du-mă mai repede. Mor în 
atmosfera asta încărcată de parfumuri şi de otrăvuri. 

— Hai, sprijiniţi-vă de mine, nu vă fie teamă. Veniti, Sire! 


— Faceţi loc regelui! strigă cineva. Odette avansa încet, 
susţinând pe rege de braţ în timp ce un suspin puternic se 
sparse sub bolta salonului. 

Passavant se uită în jur şi nu o mai văzu pe Isabela de 
Bavaria. Cum o fi dispărut prin mulţimea aceea? Cum o fi putut 
ieşi din Saint-Pol? Nu va şti niciodată. 


XXX 

Casa de Burgundia 

Ajuns în camera lui, Passavant se aşeză în pat şi nu mai văzu 
decât chipul lui Odette. Trebuie să o salvez! îşi dădu seama că 
ea nu va accepta să-l părăsească pe rege şi să plece de la Saint- 
Pol. Şi aici, în acest infern, stăpânea Isabela. Simţi că-i va fi cu 
neputinţă să o urască, să o ucidă cum i se ceruse. Ar fi fost o 
nebunie asemănătoare gestului necontrolat al unui artist care-şi 
distruge propria operă. Frumoasă şi hidoasă, aşa i se părea 
Isabela în aceste clipe. Trebuie să o salvez pe Odette aşa cum 
am salvat-o cândva pe Roselys. 

Un mare semn de întrebare îi apăru: singur, cum ar putea să 
o atace pe regină, sau măcar să o paralizeze. 

să-l prevină pe Champdivers de urgenţă. Şi, încă ceva, să-şi 
mai facă un aliat printre aceşti seniori puternici. Care? Jean 
Temerarul! Acesta îi veni primul în minte. Oferindu-i 
devotamentul lui - de care cu siguranţă are nevoie - acesta ar 
putea să-l ajute. 

— Domnule, iată spada mea. Faceţi din mine ce doriţi, dar 
garantaţi-mi că folosiţi viaţa mea pentru a o salva pe Odette. Eu 
nu-mi dau viaţa, mi-o vând. Cu sângele meu cumpăr salvarea 
acestei fiinţe. Vă convine târgul? Sunt al dumneavoastră. Dacă 
am.... 

În timp ce aceste gânduri îl torturau pe cavalerul de 
Passavant, jupânul Thibaud urcă în camera lui mai vesel decât 
oricând. 

Cavalerul cinase şi ceruse nota de plată, însă hangiul 
refuzase cu energie să o întocmească. Cavalerul luase în 
cameră un ulcior din vinul pe care i-l recomandase 
Gringonneeur şi când seara îşi trimisese primele umbre în 
camera lui, luă hotărârea să le vândă lui Jean Temerarul. 
Impresia era aşa de puternică încât se trezi vorbind cu glas tare; 

„Vă convine târgul? Sunt al dumneavoastră!” Tresări şi 


începu să râdă. 

„De fapt, se gândi el, nu am decât o singură viaţă şi spada 
asta. Dacă scot ceva pe ele, nu am de ce mă plânge!” 

Acesta era preţul pentru viaţa lui Odette. Când el îşi 
concentra întregul plan pe ducele de Burgundia, uşa se deschise 
şi apăru Ocquetonville. Cavalerul mai ceru un ulcior cu vin. Se 
salutară şi apoi amândoi îşi goliră ulcelele. Atunci, Ocquetonville 
scoase spada, o aşeză pe masă şi, cu o voce tăbăcită, spuse: 

— Nu se vorbeşte decât de dumneavoastră, cavalere. Se 
pare că aţi produs o excelentă impresie la Curte, la balul din 
noaptea trecută şi că Majestatea Sa, regina, v-a remarcat. 

— Şi eu am remarcat-o! 

— Ah, să ştiţi că nu sunt obişnuit cu acest stil de a vorbi. 

— la te uită! O să te obişnuieşti, nu avea grijă, baroane! 

— Important e că şi ducele de Burgundia v-a remarcat. 

— Sfinte, chiar la el mă gândeam! 

— Foarte bine. Domnule, mai mult decât oricând, ducele ar 
dori să vă aibă în serviciul lui şi am venit să vă spun... 

— Nu spune nimic! Ştiu. Hai, goleşte ulcica şi să plecăm, 

— Acum? 

— Păi, nu ai venit să mă conduci la duce? 

— Sunteţi hotărât să mă urmaţi? spuse Ocquetonville cu un 
regret abia ascuns. 

— Îmi place de stăpânul dumitale, el mă doreşte. Ce mai 
vrei? . 

Ocquetonville se ridică. Îngălbenise. 

— Dacă-i aşa, să plecăm. Căci domnul... 

— ... este şi el grăbit să mă vadă. Ştiu. Gata, plecăm! 

— Încă un cuvânt, vă rog. 

— Şi o sută, dragă baroane! Dacă vrei ne mai putem aşeza. 

— Inutil. Vreau numai să vă spun că hotărârea 
dumneavoastră îmi displace. Nu trebuie să vă închipuiţi acum, 
dragul nostru mic cavaler, că dacă ducele şi regina s-au 
îndrăgostit de dumneavoastră, noi care le-am adus atâtea 
servicii, noi vă vom ceda locul fie la Saint-Pol, fie la Casa de 
Burgundia. 

Cavalerul păru emoţionat. 

— Să-mi cedaţi locul? De ce? Am eu nevoie să-mi cedaţi mic 
ceva? 

— Vă bateţi joc de mine? urlă Ocquetonville. De îndată ce 


veţi termina cu ducele, vă invit să mă însoţiţi la mânăstirea 
Saint-Germain! 

— Drace! De ce să mergem acolo? 

— Nu înţelegeţi? ironiza omul ducelui. 

— Bine, dacă-i aşa, aşa să fie! Vreţi să mă spintecaţi sau să 
mă otrăviţi. Nu am ce să spun. Dar, de ce atât de departe? De 
ce nu acum, aici? 

Ocqguetonville înjură de toţi sfinţii. Candoarea partenerului îl 
scotea din sărite. 

— Fără îndoială, reluă Passavant. Aici suntem doi. Unul 
singur va ieşi şi-i va spune ducelui că celălalt, cu toate 
regretele, a fost reţinut. 

— Neruşinat arţăgos, scrâşni baronul. Mâine am să-ţi scot pe 
gât acest sarcasm. Până atunci am ordin să te respect. Profită 
de asta numai până mâine! 

Râsul lui Passavant îl înnebuni. 

— Ai căutat-o cu lumânarea, spuse el rece. Jur că nu-ți port 
nicio pică. Te-am primit, eşti la mine. lată, mă şi insulţi! Mai spui 
că ai ordin să mă respecţi! Eu nu aş primi un astfel de ordin 
pentru nimic în lume. De aia îţi spun: cară-te! cară-te imediat! 

Scoase pumnalul şi aşteaptă. Ocquetonville duse mâna la 
spadă dar renunţă. 

— Până mâine, numai! Voința care mă leagă e mult mai tare 
decât pofta de a te trimite pe lumea cealaltă. Deocamdată! 

Passavant ridică din umeri. 

— Fie, atunci, să o lăsăm pe mâine! La nouă dimineaţa, la 
Saint-Germain. 

Ocquetonville făcu un semn afirmativ şi amândoi ieşiră 
copleşindu-se cu amabilităţi. Când îi văzu Thibaud cum radiau 
de mulţumire avu convingerea că norocul a căzut pe „Scroafa 
spânzurată”. 

La Casa de Burgundia, Jean Temerarul împărțea ordine 
pentru primirea lui Passavant Ceva îl neliniştea. Acestuia trebuia 
să-i ceară să ucidă. Este el, unul dintre aventurierii care pentru 
un pumn de bani, să accepte să împlânte pumnalul în spinarea 
cuiva? Dacă refuză? în acest caz soarta cavalerului e hotărâtă 
dinainte. De aceea, Jean trebuia să-şi ia toate măsurile de 
precauţie şi să organizeze capcana. Într-un salon mare, ceru să 
se aşeze un fotoliu lângă o masă. Pe masă aşeză cu mâna lui o 
pungă plină cu bani. O avere! 


Încremeniţi, Courteheuse, Scas şi Guines nu-l slăbeau din 
ochi. Ducele le ceru să intre într-o sală alăturată despărțită de o 
uşă groasă. Ceea ce-i sigur este că de dincolo nu se putea auzi 
nimic. 

— Aici veţi sta. Nu va mişca unul! Numai dacă mă veţi auzi 
strigând „Sfântă Fecioară!” atunci veţi ieşi din reduta asta. 

— Foarte bine, domnule, spuse Scas, şi atunci împărţim între 
noi ce se află în pungă. 

— Da, zise Jean Temerarul îi apoi îi duse în sala mare unde 
termină ordinele. Le arătă o uşă ascunsă care dădea spre nişte 
scări. 

— Trebuie să prevedem totul. Dacă va fi nevoie, pe aici îl 
forţaţi să se refugieze. Restul nu vă mai priveşte. Urcară scările 
şi ajunseră într-o încăpere cu plafonul jos, întunecată. Chiar şi 
pe Jean Temerarul îl cuprinse neliniştea. „Dacă ar putea vorbi 
pereţii ăştia”, gândi el! Ducele inspecta totul, şi la sfârşit, se 
arătă satisfăcut. Îşi făcuse planul: acest aventurier trebuie 
lichidat. Dacă scapă celor patru, din încăperea asta, însă, nu 
iese viu. In preajma ei se vor afla Bragaille, Bruscaille şi 
Brancaillon. 

— la, acum ascultaţi-mă cu atenţie, nătărăilor! De o bună 
bucată de timp am motivele mele să mă plâng de voi. Mai întâi 
că nu aţi fost în stare să puneţi mâna pe el aşa cum v-am cerut. 
Apoi, nu l-aţi mai supravegheat la han, deşi nu aţi primit un 
ordin de contramandare. Nu mai admit aşa ceva şi mă obligaţi 
să mă gândesc la o vizită la Curtea Miracolelor, de unde tot eu 
v-am scos! 

Pe cei trei îi cuprinse spaima. 

— Bragaille, ai auzit ce a zis domnul? 

— Am auzit dar nu înţeleg. 

— Suntem dezonoraţi! 

— Ce ne facem? Ne aşteaptă spânzurătoarea! 

— Pe toţi dracii din lume şi din cerurile părăsite! 

— Gata, strigă Jean Temerarul. 

Cei trei blestemaţi se aliniară în faţa lui. 

— Ascultaţi-mă! 

— Să vă spun cum a fost. Eram la han, beam mied când 
Passavant... 

— Bine. Vedeţi punga de pe masă? 

— Doldora de aur! şi ochii le sticleau de poftă. 


— ... când va fi să plecaţi, vă dau dreptul să băgaţi mâna 
fiecare să ia cât va putea prinde odată în palmă. Asta cu o 
condiţie; dacă punga rămâne la locul ei, căci, ascultați şi 
încercaţi să înţelegeţi: urmează să vină cineva căruia această 
pungă îi este destinată. 

— Păi, atunci... zise Brancaillon. Cei doi tovarăşi îl plesniră în 
acelaşi timp şi acesta nu-şi duse gândul la capăt. 

— Dacă insul reuşeşte să ia punga, nu va cobori de aici şi voi 
nu mai aveţi nimic de făcut. Dacă nu o ia, atunci ar putea să fie 
obligat să se retragă până... la voi. 

— Şi nu va mai urca în veci, zise Bruscaille. 

— Mă ocup eu de asta, adăugă Bragaille. 

— Cu pumnalul ăsta îl înjunghii, sări Brancaillon. 

În ei se descătuşa tot ce era mai murdar. Ar fi fost capabili 
să ucidă pentru nimic, dar acum, când vedeau punga. 

— Bine, văd că aţi înţeles. Numai să nu văd urme, să nu aud 
un zgomot. 

Toţi trei protestară socotind că orice sfat devine o insultă la 
adresa inteligenţei lor. Jean Temerarul aprobă cu un semn 
amical şi plecă. 

Ocqguetonville şi Passavant părăseau hanul în momentul în 
care servitorii aprindeau torţele. Primul îşi cunoştea ordinele aşa 
că îl rugă politicos pe cavaler să-l însoţească. 


XXXI 

Bravul cavaler 

Ajunşi la Casa de Burgundia, Ocquetonville îl încredința pe 
Passavant unui valet. Se despărţiră, salutându-se cu 
amabilitate: 

— Cred, cavalere, că nu veţi uita onoarea pe care mi-aţi 
făcut-o acceptând, fără convenienţe, întâlnirea noastră... 

— Cum aşa, baroane! Ar trebui atunci să uit şi bunele 
sentimente pe care le aveţi faţă de mine, ceea ce ar fi de 
neconceput. Mâine, la ora nouă, pe platoul de la Saint-Germain 
sper să vă dovedesc încă o dată că nu uit niciodată astfel de 
întâlniri. 

Ocqguetonville salută rânjind şi dispăru. Passavant fu condus 
valet într-o sală impunătoare. Era sala armelor. Aici rămase, 
valetul retrăgându-se fără o vorbă. | se păru ceva ciudat, cel 
puţin liniştea. Se aştepta să audă zgomote, să vadă mişcare. 


Nimic. Casa era moartă. O singură lumânare aşezată pe masă 
dădea o lumină plăpândă în sala aceea mare. Se apropie de 
masa pe care se afla punga lăsata drept momeală. Ce-i cu asta? 
O cercetă şi constată că-i plină cu bani. Se întoarse şi văzu 
lângă el un cavaler îmbrăcat în armură, dar fără caschetă. Doi 
ochi reci îl fixau. In jurul lui, pereţii erau plini de spade, 
halebarde, pumnale, cuțite, topoare... 

Passavant se apropie şi constată că arătarea nu era altceva 
decât portretul lui Philippe de Burgundia... Continuă să 
inspecteze încăperea, zâmbind. Văzu un portret de femeie. Ochii 
din rame îl fixau cu o intensitate vie, încât simţi nevoia să facă 
un pas înapoi... În acest timp, o femeie de după rama tabloului 
întinse mâna şi îl prinse de braţ... 

Zguduit de spaimă spuse: 

— Doamnă! 

„Doamna din portret" duse un deget la gură şi se uită în jur 
speriată. Apoi mai bine de un minut îl cercetă pe Passavant, îi 
ceru să se aplece şi-i şopti: 

— Fugi! 

În clipa aceea păru că pictura se topeşte în ramă... Când îşi 
reveni, Passavant constată că doamna dispăruse... Fusese 
Margareta de Hainaut, soţia lui Jean Temerarul, care se 
strecurase ca o fantomă în această sală pentru a-l preveni. 

Cavalerul se trase spre lumânare. Îl cuprinse groaza. 

„Să fug? De ce? Ce mi se întâmplă? Ce-i cu punga asta plină 
de aur? Ce-i cu liniştea asta?". 

Nu avu timp să se hotărască. O uşă se deschise şi lumina 
inundă încăperea. Doi valeţi intrară ţinând în mână torţe. În 
spatele lor cineva strigă: 

— lată-l pe viteaz! Mulţumesc, cavalere, mulţumesc că ai 
acceptat să vii. 

Toată spaima îi trecu atunci când îl văzu pe Jean Temerarul. 
Cei doi valeţi lăsară torţele şi plecară. Ducele se aşeză în fotoliu. 

— Bine ai venit, viteazul meu cavaler! 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, zise Passavant. 

„lată omul care-mi trebuie, gândi ducele. Va fi prompt; este 
un lup tânăr care nu aşteaptă decât să-şi arate dinţii. Sărmanul, 
cu punga asta îl dau gata!". 

„Acest demn senior este singurul capabil să o salveze pe 
Odette, se gândea Passavant". 


Să-i dau dreptatea pe care o merită lui Jean Temerarul: era 
un om direct, nu avea timp şi nu-i plăceau introducerile. 
Passavant, în schimb, făcea parte dintre acei timizi care 
pierdeau adesea ocaziile. 

— Deci, cavalere, Ocquetonville m-a asigurat că doreşti să 
intri în serviciul meu. 

— Este adevărat, dar cu o condiţie. 

— Aşa, îşi zise ducele. Merge deci, adăugă în sinea lui 
răspunzând unei frământări nemaipomenite. Passavant este un 
brav care nu-mi mai rămâne decât să discut preţul. Or, preţul 
unei lovituri de pumnal era, la vremea aceea, cunoscut. Şi, cât 
mai trebuia adăugat pentru pielea unui prinţ sau a unui frate de 
rege?" 

Chiar când Jean Temerarul îşi punea această întrebare 
Passavant nu-şi dezlipea ochii de pe punga cu aur. Nobilul duce 
se porni pe râs. 

Bravul cavaler era uluit şi nu-şi dădea seama când îl prinseră 
frisoanele. 

— Condiţia, reluă ducele, condiţia cred că o ştiu. 

— O cunoaşteţi deja, domnule? 

— Ei, da, o cunosc, răspunse vesel Jean Temerarul punând 
mâna pe pungă. Cred că nu mă înşel spunând că o cunosc. Să 
venim deci la serviciul pe care îl aştept de la dumneata. Se făcu 
linişte. 

— Ascultă, se află în Paris un duşman al meu care îmi vrea 
moartea în orice clipă. În noaptea asta el va trece pe strada 
Barbette, prin faţa Cabaretului Templierilor. Locul e pustiu. Omul 
va fi singur sau aproape singur. Pentru motive pe care ai eu le 
judec, iar bunul Dumnezeu le cunoaşte, eu trebuie să-l lichidez 
pe acest om. Îl voi lichida de la distanţă fără ca el să ştie de 
unde vine lovitura. Scânteia vei fi dumneata, bravul meu, 
nimeni nu trebuie să cunoască mâna care te-a aprins. Această 
scânteie de care vorbea ducele se aprinsese la numai trei paşi 
de locul în care se aflau cei doi: era ecoul vocii femeii care-i 
ceruse să fugă. 

În acest moment Passavant fu cutremurat de o nemăsurată 
ruşine, de ură şi de uimire. Îşi riscase viaţa pentru a salva 
regina, acum i se cerea ca unui netrebnic să asasineze o 
femeie! Ducele, ca şi regina, îl văzuse cum se luptase şi acum îi 
propunea un asasinat! 


„Bine, oamenii ăştia nu au văzut în mine decât un ucigaş 
nenorocit care sare noaptea şi loveşte pe la spate?!". 

— Nu te frământa, îi ceru Jean Temerarul. Nu încerca să 
găseşti motivul pentru care am condamnat acest om. Vei fi 
plătit împărăteşte. Gândeşte-te la cât vei primi, asta-i tot. De 
restul mă ocup eu şi, încă o dată, nu te frământa de soarta unui 
ticălos blestemat. Opreşte-te aici, altfel şi dumneata vei putea fi 
zdrobit ca acest pahar. jean luă de pe masă un pahar şi-l aruncă 
pe lespedea de piatră. Luase deja o atitudine de mare feudal. 
Cavalerul îşi recăpătă sângele rece. 

— Numele acestui om? ceru el. 

Jean Temerarul începu să zâmbească: rezistă tipul! 

— Ţi-am spus că vei fi plătit împărăteşte! Bine, e vorba de 
cineva care-i aproape un rege. Ai auzit de ducele de Orleans? 

Passavant abia se stăpâni. 

— Da, am auzit cândva de fratele Majestății Sale. 

— Îl cunoşti din vedere? 

— Da, răspunse scurt Passavant şi Jean Temerarul nici nu 
observă că nu i se mai adresează cu „seniore". 

— Pentru că îl ştiu, nu va fi posibilă o greşeală. Louis va fi 
însoţit de cineva care-i va lumina calea, dar nu te ocupa de 
acesta. 

— Şi acum să revenim la condiţie. 

— Un cuvânt mai întâi. Acceptaţi o întrebare? 

— Bine, pune-o! 

— Curiozitatea mă înnebuneşte. Vreau să ştiu... am să-ţi 
spun: regina mi-a cerut să lichidez doi oameni: un bărbat şi o 
femeie. Dumneavoastră, acum, îmi cereţi să-l omor pe fratele 
regelui. De ce? 

— Să mă înţelegeţi bine. Eu nu vreau să ştiu de ce regina 
vrea să omoare, de ce dumneavoastră vreţi să omorâţi. Asta nu 
mă interesează. Ceea ce mă interesează este următorul fapt: de 
ce mă alegeţi tocmai pe mine pentru acest război. Vă jur că 
acest fapt mă înnebuneşte. Ce aţi văzut pe chipul meu care v-a 
făcut să vă gândiţi: ăsta-i omul care poate să ucidă! Uitaţi, aş 
putea da această pungă cu aur pe care mi-o oferiţi pentru a şti 
de ce m-aţi ales. Aş putea să ştiu de ce tocmai eu? 

Pe măsură ce Passavant vorbea, bănuielile lui Jean 
Temerarul se risipeau. Este clar, îşi spuse el: ăsta nu cunoaşte 
câţi bani face. Şi nici nu băgă de seamă că dinţii tânărului lup se 


arătară pentru o clipă. 

— Ei, te-am ales pentru că te-am văzut la lucru şi ne-ai 
plăcut atunci, în bătaia cu jefuitorii. Erau treizeci. 

— Cincizeci, îl corectă Passavant. 

— Poate, spuse Jean izbucnind în râs. Am văzut atunci de ce 
eşti capabil. 

— Adică sunt capabil şi să intru noaptea în dormitorul unui 
bătrân şi să împlânt pumnalul pe nesimţite? 

— Da. 

— Să aştept în strada Barbette un gentilom care trece şi să-i 
spintec burta cu cuțitul? 

— Da, asta-i! Da, ştii că eşti vesel! 

— Bine, dar nu ştiţi încă până în ce punct! Numai că, în 
pădure, m-aţi văzut scoțând spada v-a fost suficient să credeţi 
că sunt omul de care aveţi nevoie? Pentru asta? 

— Da, desigur. Şi mai trebuie să mărturisesc că mi-a plăcut 
cum ai mânuit spada aceea. Adică pentru „afacerea" întreagă 
din pădure am socotit că eşti cel de care am nevoie. 

— Ei bine, v-aţi înşelat, zise Passavant. Şi acest răspuns suna 
a batjocură. 

— Ce? 

— Spun că v-aţi înşelat, repetă cavalerul şi chipul lui se 
schimbă. Ochii îi străluceau. Cu o mişcare precisă şi vicleană 
mătură punga de pe masă. In cădere, acesta se desfăcu şi banii 
se împrăştiară pe lespezi. Galbenii luceau ca nişte ochi plini de 
ură, de infamie. 

Jean Temerarul îi adună, ţinând o mână pe pumnal. 
Cavalerul se duse la el, îi atinse pieptul cu un deget şi-i spuse: 

— V-aţi înşelat! Priviţi-mă şi veţi vedea un cavaler. Eu vă 
privesc şi văd în fata mea un netrebnic. M-aţi insultat. Vă iert! 
Ascultaţi, însă, atent. Vă interzic... 

— Îmi interzici ce? Tu îmi interzici mie ceva... strigă livid Jean 
Temerarul. 

— Vă interzic să vă atingeţi fie şi de un fir de păr al ducelui 
Orleans. Faceţi-mă să cred că, măcar aveţi de gând să meditaţi 
ceea ce vă cer şi vă promit că nu vorbesc: vă dau cuvântul meu. 
Dar dacă i se întâmpla un necaz acestui om, priviţi-mă, priviți- 
mă pe mine acum, în mine veţi avea omul care nu se va lăsa 
până nu vă va lichida. Şi acu, adio! 

Jean Temerarul izbucni în râs şi se îndreptă spre o uşă 


urlând: Sfântă Fecioară! 

— Nu încă, nu vă spun încă adio când mai am atâtea de 
spus. În clipa aceea ducele dispăru în spatele unui tablou şi 
Passavant îşi aduse aminte de femeia care-i ceruse să fugă. 

— Dar, drace!... Bună seara, domnilor! 

Întorcându-se văzu că în sală intraseră cei patru oameni ai 
ducelui. Nici nu-i simţise. Ajunşi în sală se uitau ca nişte animale 
la punga de aur. Avansau spre el surâzând răutăcios toţi patru: 
Ocquetonville, Scas, Guines şi Courteheuse. Aveau feţe de 
asasini siguri de reuşită. Passavant realiză rapid că au venit 
pentru a ucide. 

Lovi cu piciorul sacul şi le strigă: 

— Plătiţi, domnilor! 

Cei patru tresăriră şi îşi schimbară priviri întrebătoare. 

— E bun de gură, domnul! spuse Ocquetonville. 

— Şi de pumnal, îl completă Passavant. Domnule 
Ocqguetonville, oare nu dumneata mi-ai dat întâlnire mâine la 
Saint-Germain. 

Acesta puse în răspunsul lui tot ce putea fi mai rău. 

— Îmi place să schimb ora şi locul întâlnirilor. Îmi place mai 
mult aici şi prefer în seara asta decât mâine. 

— Da, aici şi acum tu nu eşti singur, asasin plătit! 
Mărturiseşte că ţi-e frică, Ocquetonville! Hai, recunoaşte! Nu-ţi 
vei ştirbi cu nimic din reputaţie. 

— Domnilor, zise Guines, cred că ne pierdem timpul prea 
mult. Vom face cunoştinţă cu această spadă pe care domnul 
pretinde că o mânuieşte... 

— Te înşeli, Guines, îi răspunse cavalerul calm. 

— Am auzit eu bine: ticălosul a spus că mă înşel? 

— Da, aşa e, aprobă chiar Passavant. 

— Domnilor, ce mai e de spus? Aş putea să înţeleg de aici că 
insinuează că a avut onoarea să-şi încrucişeze satârul de 
bucătărie cu spada unui gentilom? 

— Onoare? Da, reluă cavalerul. De patru ori onoare! Pentru 
că şi atunci eraţi tot patru... Atunci, la Val d'Amour, când v-am 
crestat ca pe nişte porci... Ah, nu eu am adus vorba! Pentrua vă 
atinge, o singură spadă era prea mult: un satâr era de ajuns. Vă 
recunosc, v-am însemnat atunci. Cei patru părură descumpăniţi. 

Îl devorau din priviri. De data asta Passavant duse mâna la 
spadă. 


— Îmi spuneam, începu Ocquetonville că am mai văzut eu 
undeva mutra asta. 

— Aş vrea să fac cunoştinţă cu porcul ăsta, urlă Scas. 

— La atac! ceru Guines. 

— Moarte! Să moară! Să-l spânzurăm! Dintr-un salt, 
cavalerul ajunse în spatele mesei, cu spada în mână. Pentru 
câteva secunde se făcu linişte. Moartea plutea în aer. Cei patru 
avansau în linie. 

— Atenţie la obrazurile voastre! Feriţi-le! strigă Passavant şi 
sabia lui tăie aerul într-un semicerc înnebunitor. Scas urla. 
Fusese atins. 

— Pe Dumnezeul meu! Pe Sfânta Coroană! Pe toţi dracii din 
pustiuri! Cei patru se grupară. Passavant răsturnă masa şi cu o 
nouă lovitură îl crestă la gât pe Ocquetonville; imediat îl atinse 
şi pe Courteheuse la umăr. Era sigur pe el; pară o lovitură de 
dreapta, apoi una care venea din stânga şi căpătă o poziţie 
avantajoasă. Celor patru le curgea sudoarea pe obraji şi ochii le 
sticleau de ură. Passavant îi împinse spre un colţ al sălii. Cei 
patru erau nebuni de furie. 

— Rezistă! Rezistă! strigă unul dintre ei şi se porniră cu toţii 
atac. Apoi se opriră. In ochii lor era ură, desigur, dar poate şi 
admiraţie. Erau cei mai buni spadasini din ţinut. Şi erau patru. 
Se năpustiră din nou. 

— Eşti mort! îi strigă Passavant lui Ocquetonville. Acesta 
izbucni în râs. 

— E al nostru acum! 

— Nu încă! 

Mistreţul încolţit ţinea încă piept crinilor. Atins de o spadă, 
Passavant văzu că sângerează. Lovi puternic, tot mai puternic. 
Lângă el apăru o uşă şi, cu repeziciune dispăru prin ea. 

Cei patru încercară să-l urmărească. 

— Nu, le strigă cineva aflat în spatele lor. Se întoarseră şi-l 
văzură pe duce, întunecat ca un geniu al crimei. Se gândea la 
ceva şi se trezi vorbind: 

— Păcat! Era un viteaz! Şi întoarse cheia în uşa pe care 
dispăruse cavalerul. Uşa care îl scotea la o scară iar la capătul, 
acesteia îl aşteptau cei trei tigri: Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon. 

— Să nu pierdem niciun minut, ceru Jean Temerarul. Vă mai 
ţineţi pe picioare? 


Cei patru îşi aruncară priviri stânjenite. 

— Da, suntem toţi încă întregi. Îşi dădură seama că stăpânul 
juca o partidă mare. Le ceru să ocupe mijlocul sălii. Călcau pe 
sânge şi pe aur, dar nu-şi mai dădeau seama. 

— Să moară acest diavol, strigă Scas. 

— Seniore, lăsaţi-mă să cobor şi apoi îmi luaţi viaţa, gemu 
Courteheuse. 

— El este, seniore, el este omul care ne-a insultat la Val 
d'Amour. 

— Ştiu! Am văzut totul, am auzit totul! Dar, la ora asta 
sunteţi deja răzbunaţi de tot ce vi s-a întâmplat la Val d'Amour. 
Omul este în ghearele celor trei câini turbaţi care îl vor devora. 
Nu vă mai gândiţi la nimic. Încă o dată vă întreb: sunteţi întregi? 
Am nevoie de voi, de spadele voastre, de sângele vostru. Veniţi 
după mine! 

— Pe toţi dracii, ce trebuie să facem? 

— Schimbaţi-vă costumele şi să nu aveţi asupra voastră 
niciun semn al Casei de Burgundia. Apoi, drept în strada 
Barbette... ascultați... Louis de Orleans va trece pe acolo... 

Fremătau, mirosul de sânge îi turba şi mai mult. 

— Veniţi! strigă Jean Temerarul. Am să vă spun ce trebuie să 
faceţi. Ascultaţi: Louis de Orléans îşi trăieşte ultimele ceasuri. 
Trebuie... Dacă ne scapă, vă jur că asta înseamnă moartea mea 
Moartea stăpânului vostru! 


XXXII 

Mortul evadează 

Odată trecut printr-o poartă mică, pe care o descoperise în 
sală, Passavant se văzu pe o scară îngustă. Cobori trei trepte şi- 
şi luă măsuri de apărare când auzise că uşa a fost încuiată în 
urma lui. Se trezi într-un loc necunoscut, întunecat. Constată că 
era prizonier! De ce? Pipăi locul apoi îşi examina rănile şi se 
declară satisfăcut. Îi era sete. 

— Nimic important! Inima e bună! Restul merge. Ce-i de 
făcut? Trebuie să ajung cât mai repede pe strada Barbette. Pe 
unde ies? Îl frământa că un altul a şi acceptat ceea ce el 
refuzase: să-l ucidă pe ducele de Orleans. 

— Omul ăsta m-a salvat şi eu să-l las să moară? E stupid! 
începu să blesteme şi cobori scările, încet, treaptă cu treaptă. 

— Asta o fi ca şi coborârea mea de la Huidelonne. Jos, acolo, 


mă aşteaptă diavolul. Voi fi jupuit de viu sau prăjit. Nu voi mai 
vedea lumina zilei. 

O durere îl lovi în inimă. 

Cuvântul „lumină" în care- | pronunţase îi aminti de Odette. 
Ajunse la o uşă de fier. Era pe ultima treaptă. Se retrase 
înspăimântat. 

Asta-i uşa de la Huidelonne. Uşă de temniţă. Poartă de 
mormânt! 

In clipa aceea, uşa se deschise: privirea i se opri într-o sală 
mică, joasă în care se aflau trei temniceri. Passavant recunoscu 
pe cei trei spioni de la han. 

— Intraţi, spuse Bruscaille amabil şi sinistru, făcând un semn 
cu mâna. 

— Intraţi, domnule, repetă Bragaille. 

— Nu vă fie teamă! Nici nu o să simţiţi. Lucrăm repede şi fin, 
adăugă Brancaillon. Intră odată! Ăsta-i încăpățânat! Îi spui să 
intre şi el dă înapoi! 

— Calm! interveni Bruscaille. 

— Foarte bine! Calm! 

— Ei, poate nu înţeleg eu, zise Brancaillon. 

— Asta e sigur, răspunse, în sfârşit, Passavant. Brancaillon 
rămase uluit. Ceilalţi doi îşi scoaseră pălăriile şi salutară. Oricât 
de îndobitociţi ar fi fost aceşti ticăloşi îşi dădură seama că aici 
era vorba de curaj. Un curaj fantastic pe care îl trăda răspunsul 
lui Passavant. 

— Vezi! Omul ăsta te socoteşte incapabil. 

— Cum, a spus că sunt un imbecil? 

— Nu am spus-o, dar o cred, răspunse chiar Passavant 
râzând, 

— A sosit timpul, strigă Brancaillon. Doi ţineau marginile, al 
treilea înainta. Scena era oribilă. Passavant atent, în gardă, îi 
studia cu acea nervoasă şi bolnăvicioasă curiozitate. Studie şi 
încăperea şi descoperi că chiar în faţa lui se afla o altă uşă, 
închisă, e adevărat. In timp ce-şi făcea socotelile, îşi spuse: dacă 
aş putea ajunge la uşa aceea dintr-un salt! Dacă aş putea-o 
deschide! Unde o fi ducând? 

N-are importanţă. Tot aş câştiga câteva minute, poate chiar 
viaţa. 

In clipa asta, Bragaille şi Bruscaille, ştergându-şi lacrimile de 
veselie pe care le storsese râsul lor prostesc, îşi reluară ironiile. 


— Şi aşa, Bragaille, domnul nu vrea să intre... 

— Da, nu vezi! Atunci mergem noi la el. Îi datorăm onoarea 
asta, nu? 

— Lucrarea o s-o facem pe scări. Asta-i tot. 

— Şi să mai zici că nu m-am gândit la asta, preciză 
Brancaillon. 

Acum avansau încet şi cu prudenţă. Aveau figuri hidoase. Nu 
mai râdeau. 

Passavant îi văzu aşa cum arătau: suflete moarte, puse să 
omoare. Mergeau cu nervii întinşi, cu figurile crispate, scuturaţi 
de friguri. Deodată grupul se destramă: doi în dreapta, unul în 
stânga, striviţi de un bolid care trecuse parcă prin ei. Passavant 
se hotărâse şi cu un salt ajunsese în faţa uşii, depărtându-i ca 
un fulger. Era închisă. Ridică din umeri de parcă ar fi vrut să 
spună: gata, aici îmi putrezesc oasele. 

Cei trei se orânduiau din nou. 

— Ştiam eu că va intra! 

— Gata! 

— Grăbiţi-vă şi faceţi-vă rugăciunea, îi ceru Brancaillon lui 
Passavant. Un om ca dumneavoastră are dreptul să moară ca un 
creştin. 

Cavalerul se puse în gardă. 

— Mulţumesc, călăule. Mă voi mulţumi să mor ca un bun 
Passavant. 

Când asupra lui se îndreptau cele trei spade mânuite de 
criminalii cu simbrie, strigă pentru ultima oară cât putu: 

— Hardy! Passavant! Hardy! În acel moment rămase 
încremenit şi ceea ce văzu i se păru un vis, cu toată ilogica lui. 
La strigătul lui, asasinii dădură înapoi. Erau îngroziţi şi albi ca 
varul, tremurau cuprinşi de spaimă. Brusc, făcură o manevră. Se 
aşezară spate în spate, în triunghi. Ochii le ieşeau din orbite de 
parcă trăiau pe viu un coşmar. 

— Bruscaille, ai auzit? 

— Da! răspunse acesta sugrumat de groază. 

A zis Passavant! 

— Numele mortului, al copilului mort! şopti Bragaille. 

În clipele următoare cei trei retrăiră groaza de altădată. Se 
văzură legaţi fedeleş de scaune şi cu căluşe în gură. Neuitata 
teroare de acum doisprezece ani îi zguduia la fel de tare şi 
acum. În închipuirea lor, îl văzură pe copilul mort, întins pe masa 


de marmură cum se ridică - alt coşmar - şi cum îi salvează tăind 
frânghiile cu care erau legaţi. Cu o abominabilă senzaţie 
simțeau şi acum cum ies din moarte. Passavant este legat de 
această scenă gravată în mintea şi în sufletul lor până la capătul 
zilelor. 

Încet-încet îşi reveniseră. Se aşezară în linie în faţa 
cavalerului. Tremurau încă şi-şi ştergeau frunţile de sudoare. 

Passavant ar fi putut, în aceste clipe, să le înfigă pumnalul în 
gât. Nu ar fi fost capabil să reziste. Brancaillon sparse tăcerea: 

— Numai de n-ar fi printre noi vrăjitorul din Cetate. 

— E grav, zise Brancaille. 

— Nu-i decât un singur Passavant pe lume. Şi se adresă 
cavalerului. 

— Chiar sunteţi Passavant? 

— Ticălosule! cine îţi permite să te îndoieşti de numele meu? 

Toţi trei tăcură. Gânduri grele îi frământau. Şi Brancaillon 
reluă timid. 

— Nu sunteţi deci mort? Nu aţi fost mort? Atunci, eraţi mort! 
Şi acum, iată-vă aici, viu. Sunteţi chiar dumneavoastră? Sunteţi 
tot acela... Eu nu mai... 

— Tu nu înţelegi nimic? zise Passavant. 

— Nu! 

— Nici eu, răspunse cavalerul. Să fiu jupuit de viu dacă mai 
înţeleg ceva. De ce nu mă omorâţi? 

— Nu ucidem morţi, spuse Bragaille. 

Din nou se aşternu liniştea. Passavant bănuia că are de-a 
face cu nişte nebuni. Tentativa lor i se păru un simulacru 
demenţial. Simţi că va înnebuni şi el. 

— Măcar o luptă, o ultimă luptă, se gândi el. Mai bine 
moartea! 

Bruscaille înainta doi paşi. Se înţelesese cu tovarăşii lui din 
priviri şi spuse: 

— Ascultaţi! Asta-i o aventură nemaipomenită. Trebuie să 
ştim cine sunteţi! 

— lar? Dar pentru numele lui Dumnezeu, eu sunt Passavant! 

— Da, bine, dar sunteţi... mortul? lată ce vrem să ştim. 
Povestea pe care am să v-o spun nu o ştie nimeni. Nici între noi 
nu am mai repetat-o niciodată şi, cu toate astea, ea este printre 
noi tot timpul, în fiecare clipă a vieţii noastre. Cine ar putea să 
ne creadă? Noi înşine, abia noi dacă mai dăm crezare şi, cu 


toate astea, avem în sufletul nostru încă umbra morţii. Din 
cauza acestei întâmplări Bragaille merge în fiecare dimineaţă la 
Saint-Jacques de la Boucherie şi se roagă, iar eu am albit deja. 
Era în iunie 1395 când toţi trei am fost îmbătaţi şi duşi într-o 
casă. Acolo am văzut, am aflat ce este cu adevărat Frica. Aţi 
cunoscut Frica? Noi, da, în acele tenebre. Şi acum Frica a rămas 
în noi. Se aşează la masa la care mâncăm. Se întinde în patul în 
care dormim. Tineri, eram nepăsători. Acum, după întâmplarea 
aceea, suntem pentru totdeauna neliniştiţi, îmbătrâniţi, trişti. 
Asta pentru că Frica ne este peste tot. Ne-a intrat în oase până 
la moarte. 

— Şi moartea a sosit? întrebă Passavant. A venit pe umerii 
unui om, unul care o aduce goală, vicleană şi temătoare. 

Cei trei se retraseră. 

Passavant era palid. Evocarea scenei din Cetate îi scutura 
nervii. Continuă: 

— Şi voi, voi priviţi cum privesc morţii în morminte. Vă uitaţi 
la mortul de pe masa de marmură şi vedeţi vrăjitorul care 
scoate gheara de oţel. 

— Da, da, strigară cei trei. 

Şi mortul se ridică. Şi vă taie frânghiile cu care erati legaţi, 
vă conduce la uşă şi, odată ajunşi în strada Feves o luaţi fugă. 
Voi sunteţi cei trei vii. Din nou se priviră între ei 

— El este! El este salvatorul nostru! 

— In clipa aceea cei trei căzură în genunchi, se descoperiră 
şi aplecară în faţa cavalerului. Câteva clipe nu se auzeau decât 
suspinele lor. Apoi începură să plângă. 

— Hai, ridicaţi-vă, le ceru Passavant tulburat şi el în faţa 
acestei explozii de recunoştinţă naivă şi sinceră. 

Ascultară. Işi şterseră lacrimile cu reverul mânecii şi, brusc, 
izbucniră în râs. 

Bruscaille reluă discuţia. 

— Niciodată nu povestim această întâmplare, dar vorbim 
despre dumneavoastră. 

— In fiecare zi, adăugă Bracaille, dumneavoastră sunteţi 
prezent printre noi. 

— Le-am spus eu lor că l-aţi îmblânzit pe vrăjitor. Nu vroiau 
mă creadă, zise Brancaillon. 

Plângeau şi râdeau. Intr-un târziu se îmbrăţişară cu toţii. 

— Deci nu mai vreţi să mă omorâţi? 


— Să vă omorâm! 

— De ce să facem aşa ceva? 

— Uşa asta dă într-o curte şi, de acolo, ajungeţi într-o stradă. 
O putem deschide când doriţi. 

— Bine, deschideţi-o, pentru că nu vă ascund că amo 
întâlnire care mă presează. 

— Imediat! zise Bruscaille. Să vă omorâm? Drept cine ne 
luaţi? Pentru că am glumit adineauri, credeţi că... 

— Linişte, ceru Bragaille, ridicând mâna. 

Uşa de sus se deschise şi apoi se închise la loc. 

— Trebuie să fie ducele, murmură Brancaillon pierdut. 

Bruscaille se aplecă şi-i spuse la ureche lui Passavant: 

— Două sute de oameni înarmaţi se află în această casă. In 
cinci minute vor fi după noi şi ne vor lichida. Aveţi încredere în 
noi? 

— Deschide-mi repede uşa, ceru Passavant. 

— Trebuie să ne ducem după cheie. Spuneţi, aveţi încredere 
în noi? 

Passavant îl privi în ochi şi răspunse: 

— Da. 

— Mulţumesc! Sunt al dumneavoastră de acum. Repede. 
Intraţi aici. şi îi arătară un sac. Era sacul în care trebuia dus 
chiar... cadavrul lui în Sena. Passavant intră şi Bragaille îşi 
dădea de lucru să-l lege astfel încât să nu-i pricinuiască vreun 
rău, Jean Temerarul deschisese uşa şi se oprise o clipă în prag. 

— Vedeţi, spuse Bragaille, arătând sacul. Jean Temerarul 
dădu aprobator din cap. Apoi inspecta sala şi-i spuse lui 
Brancaillon: 

— Nicio picătură de sânge nu văd pe dale? Ce s-a întâmplat? 
Brancaillon nu putu să scoată o vorbă. Făcu un pas înainte. 

— Nicio urmă de sânge pe pumnalele voastre! repetă el. 
Bruscaille găsi ieşirea: arătă pumnul lui Brancaillon. 

— Uitaţi, stăpâne! 

— A da, făcu Jean Temerarul. 

— Asta face mai mult decât o spadă. Într-o zi, la abator, 
dintr-o singură lovitură, am prăbuşit un bou. 

— Cum, s-a şi făcut? întrebă Jean. 

— Ei bine, stăpâne, spuneţi-ne, îl cunoaşteţi pe Cabache? 

— Termină, îl întrerupse Bruscaille. Nu asta vrea să ştie 
seniorul şi povesti el cum... se întâmplase: Brancaillon se afla în 


spatele uşii când omul a intrat în sală. Avea în mână un cuţit... 
când a trecut de uşă pumnul lui Brancaillon s-a ridicat şi... şi 
gata! Atâta i-a fost. Uitaţi-l! ă 

Ducele făcu un gest de mulţumire. Intoarse privirea de la sac 
şi se retrase încet. Din uşă, fără să se mai întoarcă, porunci: 

— Duceţi-l...ştiţi voi unde. Într-o oră totul să fie gata! 
Brancaillon făcu câţiva paşi, îl ajunse din urmă pe duce şi-l 
întrebă: 

— Acum luăm ce ne-aţi promis? 

— Ce? se răsti ducele violent. 

— Punga cu aur, acolo sus... doar ne-aţi promis... 

— A da, sigur, am promis... da, şi urcă scările. După el 
Bruscaille veni şi luă cheia. Deschise uşa din fund. Bragaille şi 
Bruscaille luară sacul, traversară un culoar şi ajunseră în curte. 

Aici paznicul se apropie de ei, le lumină feţele şi le ură: 

— Călătorie plăcută! 


XXXIII 

Strada Barbette 

Jean Temerarul îi spuse lui Passavant că Louis de Orléans va 
fi escortat de oameni care-i deschid şi-i luminează calea. De 
aceştia nu trebuia să ţină seama. Spusese adevărul. In strada 
Barbette, escorta ducelui, înarmată sau nu, nu conta. Passavant, 
însă, îl căută pe cel care ar fi trebuit să-l omoare pe duce: cel 
trimis, ucigaşul cu simbrie, cel prin mâna căruia se lucra pentru 
ca, în faţa lumii, Casa de Burgundia să rămână nevinovată. 

Lui Jean Temerarul îi lipsea, în aceste clipe, Passavant şi asta 
îl tulbura de-a binelea. Era nevoit să-i folosească pe cei patru, 
adică pe oamenii Casei lui, nu putea să scape ocazia pe care i-o 
oferise... regina însăşi. Ideea îi venise în timpul luptei şi aşa se 
face că celor patru le ceruse să-şi schimbe veşmintele. 

La mijlocul străzii se afla Cabaretul Templierilor, un local de 
reputaţie proastă, puţin frecventat. In noaptea aceea, acesta 
fusese închis mai devreme decât de obicei. In interior însă, In 
jurul a două mese, luminate slab de o torţă, se aflau câte nouă 
oameni, în total optsprezece. Lucrul pe care îl aveau de făcut 
era simplu. La un semnal - o lovitură în uşă - trebuiau să iasă în 
stradă, să se comporte ca nişte beţivi ordinari şi să paralizeze 
escorta ducelui de Orleans. Restul nu-i privea... Dacă nu auzeau 
lovitura în uşă însemna că nu era nevoie de ei şi, în cazul ăsta, 


puteau continua să bea, fără să se neliniştească de strigătele pe 
care ar fi putut să le audă în stradă. 

Toţi aveau figuri de animale. Unul singur părea interesant. 
Era şeful lor. Dar nici el nu ştia pentru cine a fost angajat şi nici 
cine va trece pe stradă. 

Beau în tăcere şi când unul mai aprins ridica glasul, şeful îl 
punea la respect. 

Inainte de intrarea pe strada Barbette se afla o frumoasă 
casă care aparținuse lui Jean de Montaigu. De câţiva ani buni, 
acesta o vânduse, dar nimeni nu cunoştea cumpărătorul. Nu ştia 
lumea, dar... casa fusese luată de la Isabela de Bavaria. O luase 
pentru că, adesea, la Saint-Pol, se simţea stânjenită; o obseda 
teama că în spatele fiecărei porţi se află câte o ureche. Aici, în 
casa Montaigu se simţea bine. Aici nu era regină. Când 
curtezană, când gazdă încântătoare, regina primea aici, în 
secret, pe cei din care pasiunile sau politica ei făceau prieteni 
de zi sau de noapte. Casa fusese transformată cu bani grei şi 
acum devenise un minunat adăpost în care totul era combinat 
pentru plăcere sau pentru odihnă. 

In casa asta intrase seara, pe la nouă, ducele Louis de 
Orleans. 

Cinci-şase cavaleri de-ai lui, înarmaţi până în dinţi, îl 
escortaseră până aici. Toată cavalcada fusese însoţită de patru 
paji care purtau torţele. Când sosiră, ducele îşi opri numai câţiva 
oameni şi ceru ca gentilomii să facă ce le poftesc inimile. 

— Seniore, întrebă Helion de Lignac, când trebuie să 
revenim? 

— Nu-i nevoie! Mergeţi acasă, domnilor. De ce să mă mai 
tem, după împăcarea cu vărul meu, ducele de Burgundia! 

Intoarceţi-vă acasă, mai ales că, pe cuvântul meu, nici eu nu 
stiu cât stau. 

— Străzile nu sunt aşa de sigure, insită Lignac. 

— Hei, poate că ducele va rămâne până mâinie dimineaţă, 
ca bărbatul, îşi permise o glumă Colin. 

Ducele izbucni în râs şi, vesel, făcu un semn ca însoțitorii să 
se retragă. 

Louis de Orleans intră în casă însoţit de cei patru paji. O 
tânără îl aşteptase la intrare. 

In dimineaţa aceea, în prezenţa regelui, regina însăşi îi 
dăduse întâlnire şi acesta îşi petrecuse toată ziua neliniştit, 


frământat de întrebări. Seara simţi că pasiunea învinsese şi 
luase hotărârea să se întâlnească, deci, cu soţia unui bolnav 
fără apărare care nu era altul decât regele Franţei şi... fratele 
lui. Când ajunse în Casa Montaigu, fu condus într-o sală 
îmbrăcata în mătăsuri. Sala era sobru mobilată, lumânările erau 
ascunse în ecrane de mătase roz care cerneau lumina prin firele 
lor subţiri şi delicate. Era ceva din atmosfera unui templu. lar 
idolul era acolo. Aştepta. Regina Franţei aştepta într-un fotoliu 
gotic, acoperită într-o capă regală din velur bleu şi presărată cu 
flori de aur. Avea pe chip o tristeţe neobişnuită şi era palidă. 
Numai buzele şi ochii păreau că-i ard. 

După ce intră ducele, auzi uşa; fusese închisă. În faţa 
reginei, Louis salută înclinându-se ceremonios, supus. 

— Am cerut să vii, spuse regina, pentru că doresc să-ţi spun 
că am vorbit îndelung cu regele despre dumneata. E bine să ştii 
ce i-am spus. 

Ducele se arătă decepţionat, crezând că va pierde timpul cu 
probleme politice. 

Se aşteptase la altceva! Isabela continuă: 

— Chiar în acest moment regele discută despre dumneata. 
Dacă nu va accepta sfaturile pe care i le-am dat, atunci nu mai 
este nimic de făcut pentru situaţia dumitale la Curtea Franţei. 
Dar dacă ia hotărârile pe care i le-am sugerat, va trimite imediat 
după dumneata. 

— Unde să mă caute, doamnă? La mine? 

— Nu. Aici! El nu ştie că eşti aici, dar Bois-Redon ştie unde să 
te caute! Şi este suficient. Deci, dacă te cheamă regele, Bois- 
Redon va alerga aici. 

__ Ducele simţi sudoarea rece cum îi îngheaţă fruntea. 
Inţelesese desigur, vorbele acelea simple: regele hotărăşte, 
Bois-Redon îl caută. Nimic complicat. Totuşi. De ce să-l caute? 
Destinul îl prevenea şi bănui că acele cuvinte simple ale Isabelei 
seamănă cu o condamnare la moarte. 

li atrăsese atenţia o frământare prea puţin regală şi prea 
puţin feminină a Isabelei: îşi trăgea capa peste bust şi-şi freca 
genunchii nervos. 

— AŞ putea să ştiu,- reluă ducele, despre ce ai vorbit cu 
fratele meu? 

— Duce, începu ea cu glas domol: regele e obosit, bolnav, 
neputincios şi ar vrea... Cuvintele căzură ca nişte lovituri şi 


Orleans nu înţelese mai nimic. 

— ... să se retragă, continuă Isabela. Pentru doi ani sau 
poate cinci. Până se vindecă. Adică, poate pentru totdeauna. 

— Să se retragă?! Unde? 

— Nu-i decât un loc unde cei care au purtat pe cap coroana 
pot să se retragă: la mănăstire. Un rege este şi el un om, duce! 
Dar acest om este aproape de Dumnezeu. De la Saint-Pol la 
mănăstirea Celestins nu-i decât un pas. 

Louis de Orleans rămase trăsnit. 

— Ne trebuie un rege, reluă Isabela. Cineva trebuie să 
poarte această coroană pe care el a strivit-o cu o lovitură de 
picior. Duce, eu am spus că acest om trebuie să fii dumneata... 
Oh, nu, nu te emoţiona, sau încă nu te emoţiona. M-ai crezut 
duşmanul dumitale. Te-ai înşelat! în bătălia în jurul tronului dată 
pentru unul dintre ducele de Berry, ducele de Orléans şi ducele 
de Burgundia, dumneata ai fost preferatul văduvei lui Charles al 
VI-lea. De altfel eşti fratele regelui, primul personaj în regat, 
după aceasta. Dacă regele... cine altul decât fratele lui poate să- 
i ocupe locul fără a se risca un război civil? 

Ducele asculta înmărmurit aceste vorbe care-l consacrau 
anticipat pe tronul Franţei. 

— Şi dumneata ai susţinut ca eu să... 

— Eu, eu te-am desemnat, răspunse simplu Isabela. Odată 
plecat regele, eu nu voi mai fi nimic. M-am uitat în jurul meu şi 
am ales pe cel pe care îl cred că poate avea generozitatea de a 
ierta. 

— Generozitate! strigă ducele. A! doamnă, nici generozitate, 
nici iertare! Sunteţi regină, regină veţi rămâne! Dacă fratele 
meu caută liniştea de care are nevoie şi pe care nu a găsit-o la 
Curte, dacă mă desemnează pe mine să-i păstrez intactă 
puterea, care este bunul, dreptul lui atâta timp cât trăieşte, vă 
jur că primul act pe care îl voi semna va fi cel prin care vă 
proclam regentă... 

— Generozitate! Generozitate! spuse grav regina. Eşti cel pe 
care mi l-am închipuit. 

In spatele uşii se auziră zgomote înăbuşite. Ochii Isabelei 
scânteiau. Ducele avu din nou senzaţia că trupul i se răceşte. 
Crezu că în jurul lui se joacă o comedie hidoasă. încercă să 
desluşească zgomotele, dar acestea dispăruseră. . 

— Doamnă, se grăbi el să reia dialogul, orice cuvânt de 


recunoştinţă în aceste clipe ar fi inutil... numai faptele, când va 
veni vremea lor, vă vor arăta recunoştinţa mea. 

Oh, se gândi Isabela turbând de furie, şi de disperare, ăsta 
va fugi... 

Bois-Redon nu sosise încă... Paznicul nu era pregătit! Cel pe 
care contase Jean Temerarul refuzase! 

În aceste câteva secunde, în timp ce vorbea ducele, regina 
îşi făcea numai gânduri negre. Se văzu înjunghiind pe rege, 
pentru că ducele de Burgundia era incapabil. Şi atunci începu 
să-l blesteme pe acesta. 

— Îmi permiteţi să mă retrag, zise ducele de Orléans. Ar fi 
mai bine ca omul dumneavoastră să mă caute acasă... dacă 
fratele meu va găsi de cuviinţă să mă cheme. Voi sta treaz toată 
noaptea şi voi aştepta... 

Vorbind, ducele se retrăgea deja spre uşă. Sentimentul că-l 
pândeşte un pericol de moarte se contura şi mai precis. Intr-atât 
încât puse mâna pe pumnal. Se înclină. 

— Adio, doamnă! Ceea ce am spus, eu voi respecta... vă jur. 

— Nu mă întrebi măcar de ce te-am ales chiar pe dumneata 
să domneşti peste regatul Franţei şi... peste mine? întrebă ea. 

— Cerule! E oare adevărat! 

— Ah, roşi Isabela. Femeia pe care o doreşti, pe care o adori, 
pe care o pofteşti este... nevasta fratelui tău. Ah, bărbaţii! ŞI 
mai ţipaţi, mai urlaţi după virtute! Şi, ca o nebună se aruncă 
pentru câteva secunde de plăcere omenească în braţele celui 
căruia îi pusese la cale, până în cel mai mic amănunt, moartea. 

Ora sosise! Sosise fără ca ducele de Orleans să mai simtă 
pericolul ei. 

Cine ştie dacă, în timp ce se îmbrăţişau, regina nu ajunsese 
chiar să creadă că îl iubeşte cu adevărat pe Louis de Orleans? 
Cine ştie pentru ce privirile ei se tulburaseră, de ce se pierduse, 
de ce tremura? 

Louis îi jură dragoste până la sfârşitul vieţii. Ea nu mai 
scoase o vorbă. Bois-Redon intrase. 

Într-o clipă regina se ridică în picioare. Avu o mişcare 
nervoasă... Buzele îi tremurau. Nu spuse nimic. 

— Majestatea Sa regele, spuse Bois-Redon, doreşte să-l vadă 
pe ducele de Orleans. 

— Louis simţi că inima îi iese din piept. 

— Mai întârzie puţin, îi ceru regina... 


— Căpitane, mergi şi spune-i regelui că mă supun ordinelor 
sale. 

Rămaseră din nou singuri. 

— Poate voi fi rege, spuse ducele neîncrezător. Dar 
dumneata, dumneata vei fi regină! 

Plecă. 

Cei patru paji aşteptau în stradă având în mână câte o torţă. 
Ducele cercetă întunericul şi nu constată nimic. Era linişte. 

— La Saint-Pol, porunci el. Mica trupă porni. Pajii înainte, 
ducele la câţiva paşi în urma lor. În câteva ore destinul lui se va 
limpezi. Va fi regent, un regent aparte, căci, supus voinţei 
fratelui lui, el va fi de fapt rege. Nu era omul marilor ambiţii; îi 
plăcea să guste din toate bucuriile vieţii... 

— Când voi fi rege, ea... 

Şi în clipa aceea, în minte îi veni imaginea tristă, palidă, 
neliniştită a soţiei lui, Valentina de Milano. Atunci porunci pajilor: 
mergem acasă! La Casa de Orleans! Strigase, dar odată cu 
strigătul lui, din întuneric apărură nişte umbre. 

— Hei, tâlharilor! îndepărtaţi-vă! Şi voi! Voi, trădători, unde... 
Simţi o lovitură violentă. Căzu de pe cal repetând sfâşiat de 
durere: 

— Ah, trădătorilor, trădătorilor voi m-aţi ucis. 

Primi încă o lovitură în spate şi alta în cap. Avu totuşi forţa 
să se ridice. 

— Sunt ducele de Orleans! 

— Ştim! răspunse un glas spart. Ducele se prăbuşi din nou; 
cu faţa în sus, cu ochii stinşi de durere aţintiţi spre bolta 
cerească. 

— Adio! Valentina... iartă-mă.. iartă... 

Cineva îi crestase capul şi sângele ţâşnea stropind treptele 
Cabaretului Templierilor. 

În vâltoarea aceea provocată de demonii morţii, cineva se 
apropie, târî cadavrul până la lumina unei torţe şi constată: 

— El este! Hai să plecăm! 

l-ar fi fost mai uşor insului să aducă torţa spre cadavru. Dar 
în aceste minute hidoase, gesturile se fac instinctiv, fără nici cea 
mai mică urmă de judecată. Ocquetonville era cel care se 
asigurase că cel omorât este Louis de Orleans. După ce se 
convinsese, îşi stinsese torţa sub tălpi şi, urmat de Scas, Guines 
şi Courteheuse, dispăru la iuţeală în noapte. 


— A fost repede şi bine. Nimeni nu va şti! 

Jos, pe caldarâm, în strada Barbette rămăseseră trei 
cadavre: cel al ducelui de Orléans şi alte două ale pajilor, ceilalţi 
doi paji fugiseră cum putuseră, numai să-şi scape pielea. 

Asasinii se aflau deja departe. Când se opriseră, erau lac de 
sudoare. Scas, în sfârşit, vorbi: 

— Sunt sigur că dacă mergem la „Scroafa spânzurată" 
Thibaud ne deschide. 

— Dacă nu vrea, apăi vom deschide singuri uşa! adăugă 
Courteheuse. 

— Ce-i sigur e că, ăsta care mă vedeţi, crap de sete! mormăi 
Ocquetonville. 

— Şi eu, completă Scas. Niciunul din cei patru nu scoase un 
cuvânt despre isprava pe care o înfăptuiseră, dar fiecare îşi 
spunea în gând: nimeni nu va şti, nimeni nu va putea să afle... 

In acel moment, în strada Barbette se auzi gălăgie. Apăru în 
goană o siluetă. Cele trei corpuri erau acolo, jos. Cel venit 
constată că unul dintre cei loviți nu murise. Era unul dintre paji. 

— Ajutor!... mor şi nimeni nu va şti cine au fost ucigaşii! 
Nimeni nu va mai veni... 

— Cum nu? Eu sunt aici. Spune unde este ducele de 
Orleans... 

— E mort. 

— Doamne! Prea târziu... Spune-mi numele ucigaşului! 

— Pot să am încredere în dumneata? 

— Eu îi datorez viaţa ducelui de Orleans. Socoteşte şi 
dumneata! 

— Cine sunteţi? 

Necunoscutul îngenunchease lângă muribund. Se apropie de 
faţa lui şi-i spuse: 

— Sunt cineva pe care ducele de Burgundia... l-a omorât în 
noaptea asta. Poţi să-mi spui... 


XXXIV 

Mortul vorbeşte 

Bragaille, Bruscaille şi Brancaillon încercau să tragă sacul - 
care ar fi trebuit să fie - nu-i aşa! giulgiul lui Passavant - printr-o 
uşă îngustă când auziră un glas poruncitor: 

— Staţi! deschideţi sacul! 

— Ce doreşti? 


— Sunt căpitanul de gardă al Casei de Burgundia şi vă 
ordon: deschideţi sacul. Vreau să văd dacă insul este cu 
adevărat mort. 

— Domnul nu are încredere în noi!? 

— Aduceţi sacul aici şi desfaceţi-l, le mai ceru garda şi porni 
spre o sală a corpului de gardă în care se aflau alţi doisprezece 
soldaţi. 

Cei trei se gândiră: cavalerul este pierdut. Să te lupţi cu toţi 
ăştia! Şi fără gălăgie că, altfel, dacă se aude, le vine în ajutor 
toată garnizoana. 

Bruscaille încercă o tărăgănare. 

— Chiar trebuie să facem proba onestităţii noastre? 

— Ce vrei să spui? întrebă căpitanul. 

— Vreau să spun că domnul ne insultă. Nu am să deschid 
acest sac, eu unul sunt îndreptăţit să mă consider ofensat. 

— Şi eu! zise Brancaillon. 

— Şi eu! Auzi, să vezi un mort! 

Căpitanul trase pumnalul şi fără să mai aştepte tăie nodul 
sforii cu care era legat sacul. Cei trei erau livizi. Închiseră ochii 
tremurând, auziră strigătul de furie al căpitanului şi... 

— Acum e bine, spuse liniştit căpitanul. Legaţi-l din nou şi 
duceţi-l: e mort! 

Cei trei deschiseră ochii şi rămaseră împietriţi: Passavant era 
mort. 

Sub ochii lor era un cadavru. Să se fi sufocat în sac!? 
Tremurau. 

— Ce-i asta! Până acum nu vroiaţi să dezlegaţi sacul şi acum 
vreţi să-l legaţi?! îi dojeni căpitanul şi chemă un arcaş care, în 
genunchi, legă din nou sacul. E mort. E mort, duceţi-l de aici, 
repetă căpitanul şi plecă. 

— Intr-adevăr este mort, spuseră cei trei şi ochii le 
străluceau de spaimă. 

— Nu înţeleg nimic. Să fi dat ortu popii în timp ce... 

— De data asta nu ştiu ce mai putem face. Luară cadavrul şi 
plecară spre Sena. Mergeau pe străduţele mici şi întunecoase şi 
din când în când se opreau să se mai odihnească. 

— Hai... E clar! E mort! Ajunseră pe malul Senei, în faţa 
râului Nesle, cam în acelaşi loc în care, cu doisprezece ani în 
urmă , Bois-Redon predase lui Saitano... pe Hardy. 

— Ce facem? 


— Păi, dacă e mort! Sena este cimitirul năpăstuiţilor. Să 
zicem rugăciunea şi apoi... Acest „apoi” îi tulbură. Trebuia găsită 
o piatră şi legată de gâtul cadavrului. Şi cât şi-au dorit să-l 
salveze din clipa în care au aflat cine este, când au ştiut că lui îi 
datorează salvarea. Ce întâmplare sinistră. Să moară... 

Bragaille aduse două pietre: una să-i fie legată de gât, alta 
de picioare. 

Se aşezară în genunchi în jurul cadavrului şi, în întunericul 
nopţii, siluetele lor se aplecară pentru ultima rugăciune. Toţi trei 
începură: Tatăl nostru care eşti în ceruri... 

Apoi, Bragaille începu să pregătească frânghia cu care 
urmau să fie legate pietrele de gâtul şi de picioarele mortului. În 
această clipă, în liniştea aceea, din sac se auzi un strănut. 
Cititorul s-ar fi aşteptat, poate, la un alt gest, mai romantic, 
pentru... revenirea în această lume a lui Passavant. Dar, aşa s-a 
întâmplat: pur şi simplu cavalerul a strănutat. Asta-i tot. 

Cei trei săriră în picioare şi o luară la fugă, speriaţi. 

După câţiva paşi, se opriră, se aşezară unul lângă altul, se 
luară de mână parcă pentru a-şi da curaj şi tremurând de groază 
încercă să desluşească în puterea nopţii ce se întâmplă. Nu 
vedeau nimic. Era beznă. O luară iarăşi la fugă căci de acolo de 
unde se opriseră se auzea cum se rupe pânza sacului. larăşi se 
opriră. 

— Nu mai înţeleg nimic... zise Bragaille şi începu să spună o 
rugăciune. Apoi cu glas tare, izbucni: 

— Ah, ştiu, acum ştiu. 

— Ce ştii? 

— Ştiu! 

— Spune odată! 

— S-a întâmplat acelaşi lucru ca acum doisprezece ani în 
Cetate! înţelegeţi? Cavalerul de Passavant este un mort care... 
nu moare... Asta-i! 

Bietul Bragaille nici nu ştia că, de fapt, spunea un adevăr. Se 
întâmplă acelaşi fenomen. Această fire hipersenzitivă care era 
cavalerul de Passavant suportase un contraşoc al emoţiilor din 
noaptea trecută, din care cauză intrase în ceea ce savanții 
numesc stare cataleptică: trupul îi îngheţase, muşchii i se 
pietrificaseră, iar inima îi încetase să mai bată. lar acum, 
datorită umezelii şi frigului, şi-a revenit ieşind... din moarte. 

Deschise sacul tăindu-l cu pumnalul. Se ridicase ametit, 


împleticindu-se. Cercetase locul şi constatase că se află pe 
malul Senei. 

— Am scăpat cu faţa curată! spuse el. 

În acest timp Brancaillon şi Bruscaille încercau să înţeleagă 
ce a vrut să spună Bragaille: un mort care nu moare! şi ajunseră 
să se gândească amândoi că s-ar putea ca Passavant să fie mai 
tare decât moartea. Asta să fi fost! încredinţaţi că au găsit o 
explicaţie se întoarseră şi încet, încercară să se apropie. Il 
văzură pe Passavant în picioare viu şi nu părea că-şi dădea 
seama de ceea ce se întâmplase. 

— Adio, bravii mei, zise el de îndată ce-i recunoscu. Ne vom 
revedea. 

Toţi trei se înclinară. Când se redresară nu-l mai văzură. Se 
întoarseră la Casa de Burgundia şi fură imediat conduşi la Jean 
Temerarul. 

— Seniore, vorbi Bruscaille care făcea de fiecare dată pe 
purtătorul lor de cuvânt, căpitanul înălţimii voastre a văzut că 
era mort!? 

— Da. Şi-mi ţin promisiunea. Punga cu aur este acolo. 

— Deci, era mort... mort de-a binelea. L-am dus la Sena, 
domnule. Eu i-am legat o piatră de gât şi una de picioare. 

— Ce să o mai lungim. Insul e pe fundul Senei. Mort-mort! 
Dacă vreodată ar mai reveni... 

— Nu se mai întoarce nimeni de acolo, interveni ducele. 
Luaţi şi plecaţi! 

Fiecare băgă mâna în pungă şi o scoase plină de aur. Era 
plata promisă. 

Passavant alerga spre strada Barbette. Cunoştea bine 
Parisul, şi mai ales aceste locuri. Aici copilărise, pe străzile astea 
ieşise în flecare zi. Acum tot pe aceste străzi alerg? să ajungă 
cât mai repede în strada Barbette unde ştia că ducelui de 
Orleans i se întinde o cursă. 

— Omul ăsta mi-a salvat viaţa şi eu, tocmai acum să... îşi 
aduse aminte de lupta cu Bragaille şi tovarăşii lui şi începu să-i 
blesteme. 

Ei erau de vină că întârziase atât de mult. 

Ajunsese prea târziu. Se afla lângă corpul bietului paj, 
înţelesese că totul se sfârşise. Îi cuprinsese furia. Blestemă, 
înjură. Şi toată ura lui căzu pe ducele de Burgundia. 

Îngenunche lângă pajul rănit şi încercă să-l mângâie în 


aceste clipe de suferinţă. 

— l-am recunoscut... pe toţi patru. 

— Spune! Spune-mi numele lor şi am să vă răzbun pe toţi. 

— Era seniorul Ocquetonville... Scas... Guines şi... 

— ... ŞI Courteheuse, nu-i aşa? 

— Da, da! Ah, îi ştiţi şi dumneavoastră? 

— Da, îi cunosc. Gata, nu mai vorbi! Am să te duc la mine, să 
fii îngrijit... 

Passavant încercă să-l ridice, dar sărmanul paj scoase un 
urlet de durere. 

— Aşteaptă, te rog... puţin curaj... 

— Inutil! Sunt rănit grav... da, am să... mor. Juraţi-mi... 
Cavalerul ghici ceea ce tânărul paj nu mai putu să spună. Se 
rugă pentru sufletul lui şi începu să caute în noapte corpul 
ducelui de Orleans. Era plin de furie, de ură şi de neputinţă, 
încercă să recompună strategia nemernicilor care puseseră la 
cale planul diabolic de lichidare a ducelui. Îşi aduse aminte, 
apoi, de intervenţia acestuia în Val d'Amour, când datorită lui a 
fost salvat. 

Tot aici i se păru că trebuie să caute o explicaţie şi pentru 
ura pe care i-o purta lui ducele de Burgundia, Jean Temerarul. 

— Da, cine ştie dacă nemernicii de Scas şi tovarăşii lui nu au 
povestit stăpânului lor întâmplarea din Val d'Amour! Cine ştie 
dacă insulta adusă acestor patru fanatici nu a precipitat 
hotăârea ducelui şi atunci eu... eu sunt cauza asasinării ducelui 
de Orleans! se întrebă cu naivitate Passavant. 

Plecă. Ezita să se angajeze ferm într-o direcţie. Ajunsese în 
Saint-Martin la câţiva paşi de han când se trezi faţă în faţă cu un 
grup de oameni care făceau gălăgie, înjurau şi blestemau. Unul 
îi strigă: 

— Du-te dracului de beţiv! Passavant abia se stăpâni. 

— Să dea pesta în neamul vostru! zise altul şi câţiva 
începură să-l îmbrâncească. Passavant nu scoase o vorbă. Pe 
lângă zid, clătinându-se îşi continuă drumul fără să ştie încotro 
merge. 

— Duşmanul a întins-o! auzi el vocea lui Ocquetonville şi 
apoi râsul ticălos al celor patru. Ucigaşii ieşeau de la hanul lui 
Thibaud cu capul înfierbântat de vin şi de bucuria că planul lor 
reuşise. Nu se putea spune că nu erau neliniştiţi... victima era, 
totuşi, un senior, un personaj important. De aceea... 


— De toate astea... trebuie dată socoteală, nu?! zise unul 
dintre ei. 

— Să răspundă ducele de Burgundia! Desigur. Nu era simplu 
de explicat în ce împrejurări a fost ucis ducele de Orleans. Era 
fiu de rege! Era fratele regelui! Dacă numele asasinilor ar fi 
cunoscute, apăi călăul ar avea de lucru. Chiar şi capul ducelui 
de Burgundia ar putea să cadă. 

Vinul lui Thibaud, în loc să-i tulbure, le dădu mai multă 
lumină în sufletul lor de câini ticăloşi. Când sosiră la intrarea în 
palat jurară să nu scoată un cuvânt despre... 

— Ocquetonville! strigă cineva. 

— Aţi auzit? se sperie acesta. 

— O fi glasul mortului! 

— Răspunde! Răspunde odată! îi ceru Scas. 

— Ocquetonville... Ocquetonville... repeta o voce undeva în 
bezna nopţii. 

— Da, ce doreşti? Sunt aici! Ce vrei! 

— Ocquetonville, strigă vocea, de mâna mea ai să mori. 
Scas! Eşti şi tu? 

— Da, răspunse acesta cu glasul sugrumat. 

— Scas, şi tu vei muri de mâna mea. 

— Guines, tu eşti? 

— Da, eu sunt Guines. 

— Şi tu vei muri de mâna mea. Dar tu, tu Courteheuse, eşti 
acolo? 

— Sunt! 

— Courteheuse, vei muri şi tu de mâna mea. 

Vocea fusese înghițită de întuneric. Cei patru ascultau... 
încercau să desluşească ceva... să vadă ceva. Poarta se 
deschise şi garda avansa cu torţele aprinse către ei. Erau 
înarmaţi. Aveau spadele pregătite. 

= Închideţi! Puneţi zăvoarele! Puneţi lanţurile! 

In urma lor porţile fuseseră închise, zăvorite. Când ajunseră 
în salon, arătau ca nişte morţi. Ducele îi aştepta. 

— Ei bine, ce-a fost de făcut s-a făcut? 

— Seniore, strigă Scas, cel cu care ne-am bătut noi aici, a 
fost omorât? Este mort? 

— Drace! Sunt beţi ca porcii! Răspundeţi: s-a făcut? Vorbiţi! 

— Seniore! ţipă Courteheuse, ce s-a întâmplat cu insul cu 
care ne-am luptat? 


— Pe toţi dracii! se înfurie Jean Temerarul, dacă nu 
răspundeţi cer să vă spânzure imediat! 

— Seniore, ce s-a întâmplat cu omul pe care l-am împins prin 
uşa aceea pe scări? se încăpăţână Guines. 

— lertare! seniore. lertare! ceru Ocquetonville, 
îngenunchind, dar mai bine murim decât să nu aflăm ce s-a 
întâmplat cu cavalerul de Passavant. 

Jean Temerarul îi privi cu furie. Inţelesese că ceva se 
întâmplase, că el însuşi era ameninţat. Abia acum îşi dădu 
seama că a fost bine că şi-a trimis omul să constate şi el, să se 
asigure şi el că Passavant era mort, mort cu adevărat. 

— Dar de ce întrebaţi? 

Niciunul nu răspunse. Urlând, ducele îl chemă pe căpitan. 

— Spune, repetă ce ai văzut jos. 

— Seniore, am deschis sacul... am văzut un om... era deja 
țeapăn... inima nu-i mai bătea. Atunci l-am închis, l-am legat din 
nou şi,... sacul a fost luat. 

— Cheamă-i pe cei care l-au dus. 

După câteva clipe Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon intrară, 
înaintară în linie şi salutară cu aceeaşi mişcare. 

— Spuneţi, mai spuneţi odată ce aţi făcut cu cadavrul. 

— Cadavrul? făcu Bruscaille şi se uită la ceilalţi doi şi-i 
preveni cu o ocheadă. 

— Cadavrul! blestemaţi să fiţi voi, ce aţi făcut cu cadavrul? 

— Domnul îşi bate joc de noi, spuse Bragaille. 

— Trebuie să-l scoatem de pe fundul apei? întrebă 
Bruscaillle. 

— De ce? făcu Brancaillon. 

Ducele era asigurat. Bragaille fără să uite un cuvânt, o luă 
de început cum i-a legat pietrele de gât şi de picioare, cum au 
luat barca, cum au ajuns în mijlocul fluviului, apoi despre 
plimbarea terminată cu aruncarea în apă a cavalerului de 
Passavant. 

— Aruncat în veşnicie, completă Bruscaille. Făcură o 
întoarcere cu nişte mişcări care îi distingeau atât de mult de alţi 
oşteni şi se retrăseseră. 

— Vedeţi! spuse Jean Temerarul, omul a murit, este mort de- 
a binelea. 

Afirmația lui categorică, bazată pe mărturisirea a trei 
spadasini şi mai ales cuvântul căpitanului părea să trădeze o 


mare bănuială şi o teamă pe măsură. Cei patru îşi schimbară 
priviri repezi. Cu cât îşi dădeau asigurări că Passavant este pe 
lumea cealaltă, cu atât creştea neliniştea. 

— A murit! spuseră ei zdrobiţi. O clipă speraseră că 
Passavant era viu. Şi atunci nu mai credeau nimic. Mort era 
altceva. Nu aveau de ce să se mai teamă. Vocea care-i 
ameninţase venea din beznă, era un mister. Erau pierduţi. Nu te 
poţi lupta cu misterul. A 

— Suntem pierduţi! îşi spuseră iarăşi din priviri. Incepură să 
povestească afacerea din strada Barbette. Jean Temerarul îi 
asculta neliniştit. Când Ocquetonville îi spuse ce a văzut cum îi 
zbura creierul sub lovitura unui topor, ducele oftă din rărunchi. 
Ura lui veche se uşura. Câteva clipe avu chiar impresia că-i pare 
rău. 

Mai rămânea ducele de Berry... şi apoi putea să se considere 
singurul stăpân al regatului. Cine să-l mai împiedice să-şi pună 
coroana nebunului pe cap. Se şi vedea rege. lar lângă el, regina. 

— Regina? Care regină? 

Soţia lui, Margareta de Hainaut? Nu! Asta nu se poate! Nu 
era pentru el! Trebuia să se bucure şi de dragoste, nu numai de 
putere. Cine atunci? Isabela? Când era lângă ea îl tulbura. 
Pentru el, Isabela nu era o regină ci, mai degrabă, o curtezană. 
Regina va fi tânăra aceea care la o simplă atingere reuşise să-l 
liniştească pe Charles al VI-lea, fecioara aceea care avea în ochi 
puteri miraculoase. Pe aceea o dorea. 

Regină va fi Odette de Champdivers. 


XXXV 

Omul cu obrazul însângerat 

Jean Temerarul se plimba prin faţa celor patru asasini cu pas 
încet şi greu. Gândurile lui zburau la complicațiile viitoarelor 
planuri pe care urma să le pună în mişcare. Se opri. 

— Mergeţi şi vă odihniţi, le spuse celor patru fără să-i 
privească. 

Mergeţi şi... asiguraţi-vă. Aţi fost servitorii mei fideli. Acum 
îmi sunteţi prieteni. De fapt, noi suntem complici. Vă fac 
complici şi la averea mea. Cât voi urca eu vă voi lua cu mine. 
Ceea ce vreau să ştiţi sau poate aţi ghicit de multă vreme este 
că vreau coroana. In seara asta voi aţi tăiat deja prima treaptă a 
scării care mă va conduce la tron. Voi fi rege! Ocquetonville, te 


voi face primul meu dregător. Scas, vei fi numit şeful 
vânătorilor. Guines, vei fi numit marele şamberlan, Courtheuse 
vei fi căpitanul Luvrului, unde voi aşeza curtea regală. 

Cu mâinile încrucişate, cu capetele plecate, privirile fixate 
spre închipuitele funcţii, el vorbea cu voce gravă şi puternică, 
avea ţinuta unui stăpân care dispune de lucruri şi de oameni. 

— ... Acolo, la Luvru voi stabili reşedinţa regelui şi a reginei. 
La rege nou, palat nou! Până când voi ridica un palat somptuos 
demn de o regină tânăra şi frumoasă, acolo, în acel templu al 
splendorii şi al forţei voi veţi fi apărătorii vigilenţi ai reginei în 
timp ce eu, în fruntea armatei voi trece fluviile care ne despart 
de Germania şi voi traversa munţii care ne despart de Italia şi 
Spania pentru a cuceri coroane noi, state şi provincii. Şi când voi 
reuşi să scufund şi Anglia în mare, pământul Europei se va 
cutremura de cavalcada franceză. 

Prins ca un nebun, în această clipă vedea deja masacrul, 
câmpul plin de sânge, incendii; visul îi biciuia instinctele, mirosul 
de sânge îi stârnea patimile, iar acestea exaltau pofta de carnaj. 

In cele din urmă, cu ochii aţintiţi spre nicăieri, murmură ca 
pentru el: 

— Ea va vedea toate acestea şi-şi va da seama că nimeni nu 
este mai demn decât mine de admiraţia ei. 

Cei patru asasini ascultau de parcă le-ar fi ieşit în cale chiar 
profetul şi le-ar vorbi. Jean îi văzu imobili, stane de piatră, 
sorbindu-i cuvintele, prostiţi de aiurelile lui 

— Mergeţi, dar, şi odihniţi-vă! 

Se înclinară şi dispărură. După plecarea lor, Jean Temerarul 
chemă căpitanul de gardă. 

— A sosit? 

— Omul este aici, seniore. 

— A făcut ceva greutăţi? 

— Niciuna. Din contră, părea chiar grăbit să se supună 
poruncilor dumneavoastră. 

Era ora două. După acest schimb de cuvinte, ducele îşi mai 
controla odată cămaşa din ochiuri de oţel şi îşi aranja spada. leşi 
din salonul mare şi ajunse într-o încăpere mică unde îl aştepta 
un om. 

Un om pe care ducele îl mai văzuse cândva două-trei 
minute, dar câţi oameni nu întâlneşti în viaţă. Să fi fost şi acesta 
ca atâţia necunoscuţi fără importanţă? Sigur că nu. Cel sosit era 


un personaj pe care destinul îl amestecase bine în viaţa ducelui, 
cel puţin de două ori. 

Cândva, la Dijon, el era cel care o înştiinţase pe Margareta 
de Hainaut, soţia ducelui de scopul venirii lui Jean Temerarul şi 
astfel biata femeie scăpase cu viaţă, iar mai târziu, la Saint-Pol, 
când ducele fusese atât de aproape de coroana regală tot ela 
fost cel care a făcut posibilă apariţia, la momentul cel mai 
potrivit, a lui Odette de Champdivers, fără de care bietul 
Charles, regele, a fi fost, probabil, pe lumea cealaltă sau, în cel 
mai fericit caz, la mănăstirea Celestins. 

Nu, ducele nu ştia aceste lucruri! 

Noul sosit era înalt şi slab, avea unduiri ca de reptilă şi purta 
pe faţă un fel de tristeţe de parcă ar fi fost o mască tragică; 
Dacă i-ar fi fost posibil unei fiinţe umane să fie prinţul 
tenebrelor, acesta ar fi putut ajunge aşa ceva. 

— Cum te numeşti? întrebă scurt ducele. 

— Incântat! răspunse cel sosit, rânjind. Aţi început rău, 
seniore. Asta mă face să cred că sunteţi mai puţin redutabil 
decât păreţi. 

— Cum îndrăzneşti?! 

— Ştiţi că eu mă numesc Saitano şi-mi cereţi să vă spun cum 
mă cheamă? Aveţi nevoie de mine şi-i bine să nu ne supărăm! 
Cât despre mine, seniore, sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Aşa da, zise ducele acceptând acest fel al necunoscutului 
de a se scuza. 

— M-aţi mai văzut, numai că este mult de atunci, reluă 
Saitano, bălăngănindu-şi mâinile lui lungi şi osoase. Sunt 
doisprezece ani de când aştept să-mi pun în serviciile 
dumneavoastră sărmana mea ştiinţă. 

— Doisprezece ani! 

— Doisprezece ani, cinci luni şi nouă zile exact. Aştept din 
noaptea de 12 iunie 1395... Vedeţi? 

Jean încercă să-şi aducă aminte, să repereze cumva în 
memoria lui o întâmplare... da... era noaptea falsei căsătorii, 
asasinatul lui Laurence d'Ambrun, mama lui Roselys... 

Il apucară frigurile. Restul nu se mai fixa în mintea lui. Vizita 
lui Saitano pentru a i-l aduce pe micul Hardy nu şi-o mai 
amintea. Ridică din umeri. 

— Mi s-a spus că te ocupi cu vrăjitoria. Este adevărat? 

— Pentru că vi s-a spus şi pentru că mă vedeţi aici, aş putea 


să spun că este adevărat... 

Ducele se uita la oaspete cu dispreţ. Nici curiozitate, nici 
nelinişte în faţa acestei creaturi a infernului. i 

Saitano rămăsese aplecat într-o poziție umilă. Incet, încet se 
redresa. Atunci Jean Temerarul îi văzu fruntea înaltă, ochii negri 
ca tăciunele, gura mare, figura lui slabă şi osoasă. Ducele 
întinse deget spre obrazul oaspetelui. 

— Ce ai acolo? 

— Pe obraz? făcu Saitano râzând sec. 

— Nu râde, spune-mi ce.-i...? 

— Ce anume, seniore? Ce vedeţi dumneavoastră? Să nu râd! 
Drace... dar nu pot. 

— Râzi cât vrei dar explică-mi, spuse ducele făcând doi paşi 
înapoi. Ai pe obraz una... două... cinci cicatrici. Pe crucea mea, 
parcă ai urma unei mâini. Saitano râdea aşa cum alţii plângeau. 
Era ceva neobişnuit în ce făcea. Când salută pe duce, acesta 
constata că aplecarea lui semăna cu o şerpuire. 

— Aşa cum spuneţi, o urmă de mână. 

— E roşie... este un semn? 

— Este, este un semn. 

Când Saitano se redresa, Jean Temerarul făcu încă doi paşi 
înapoi: urma de care vorbeau era acum de un roşu aprins, din 
ea parcă ţâşnea sânge... îşi făcu semnul crucii şi, cu vocea 
tăiată, îl întrebă: 

— E un semn al infernului? 

— Dumneavoastră aţi spus, preciza cu răutate Saitano, 
încetând să mai râdă. Este semnul că eu port infernul în inima 
mea. Dar sper ca, într-o zi, să-l şterg... 

— Fie! Acum spune-mi, eşti vrăjitor? Faci aur? 

— Ah, strigă Saitano, credeam că mă bănuiţi de lucruri mai 
bune. Aur? Nu, nu fac! Fac ceva mai mult. Dacă vreţi aur, atunci 
adresaţi-vă meşterului Nicolas Ramei, din strada Scriitorilor, 
lângă turnul Saint-Jacques. Eu nu fac, adică nu mai fac. Sunt în 
căutarea Marei Opere şi am ajuns mult mai departe. Aurul îmi 
apare acum ca un joc mizerabil de copii. Dacă vroiam aur, aş fi 
putut să fac într-atât încât să am pentru un regat. Căci totul se 
cumpără. Flamel face aur. Cu trudă face câteva lingouri, le 
vinde şi trăieşte ca un burghez prosper. Dar ambiția lui se 
opreşte aici. 

— Tu ce faci? 


— Păi aţi spus-o chiar dumneavoastră. Mă ocup cu vrăjitoria. 

— Ştii unde te poate duce? 

— La ştreang. Marele magistrat ştie că eu sunt şi voi fi 
spânzurat. Norodul din Cetate ştie că nu sunt altceva decât un 
biet negustor de ierburi şi că voi fi aruncat în Sena sau pus pe 
foc. Ştiu. Dar nu mi-e frică. Şi, apoi multă lume are interesul să 
mă vadă în viaţă. Regina, de exemplu, nu ea v-a spus: „dacă 
vrei să faci un pact cu diavolul, atunci cheamă-l pe Saitano.” 

— Ştiai asta? 

— Aş putea să vă spun că şi asta este ceva legat de 
vrăjitorie. Dar îmi place să vă spun că am fost avizat de însăşi 
ilustra regină de dorinţa dumneavoastră de a mă vedea. 

Sumbru, ducele începu să se uite cu şi mai mult dispreţ la 
această fiinţă pe faţa căreia semnul acela asemănător mâinii se 
înroşise şi mai mult 

— Da, într-adevăr, am nevoie de tine. Pentru serviciul pe 
care îl aştept de la dumneata, ce-mi ceri? Dacă aş vrea aur... 

Saitano se porni pe un râs zgomotos care îl impresiona pe 
duce. 

— Îţi place puterea? Aş putea să fac din tine un mare 
personaj. 

— Seniore, spuse grav Saitano, dacă-i vorba de aur, apăi aş 
putea să fac atâta încât să cumpăr chiar şi tronul la care 
dumneavoastră râvniţi atât de mult. Să nu mai vorbim de 
puterea pe care mi-aţi putea-o da! Mă faceţi să râd şi râsul îmi 
face rău. 

— Râsul îţi face rău? 

— Da, la mână... 

Un ciudat frison de groază îl scutură pe puternicul duce care 
pretindea că nu-i este frică de nimic. 

— La mână? 

— Da, la mâna care este aici... aici pe obrazul meu. Nu 
vedeţi că s-a înroşit şi mai tare de când m-aţi făcut să râd! 

O picătură de sânge îi apăru pe obraz. 

— Nu am dreptul să râd... Nu încă! 

Jean Temerarul începu să parcurgă din nou salonul în lung şi- 
n lat. Saitano nu-l pierdea din vedere. 

— Atunci ce doreşti? Ai vorbit de pact... Vrei sufletul meu? 

— Nu! Nu asta vreau, seniore. 

— Bine, atunci spune ce vrei... vorbeşte! 


— Nimic, spuse Saitano. 

— Nu vrei nimic?! 

— Nimic! 

Jean Temerarul fremăta. Din clipa aceea Saitano îi apăru şi 
mai puternic, de o forţă pe care simţea că nu o poate combate. 
Saitano îl studia. Işi dădu seama că ducele era pe punctul de a 
renunţa şi atunci îl cuprinse teama. Incercă o diversiune. 

— Mi-aţi cerut să vă spun ce fac. Seniore, trebuie să ştiţi ce 
fac eu. Căci s-ar putea să nu pot să vă aduc serviciul la care vă 
aşteptaţi. Cunoscând exact mijloacele mele, veţi putea judeca 
mai bine de ce sunt eu capabil. 

— Da. Aş vrea să ştiu, într-adevăr, de ce eşti capabil. 
Fizionomia lui Saitano se transformă: îl umaniza, în aceste clipe. 
Cutele răului de pe buzele lui dispăruseră. Acum avea 
înfăţişarea unui savant devorat de pasiuni, de enigme. Vocea 
însăşi începu să capete o anumită sonoritate. 

— Eu am început prin a face aur; apoi am obţinut diamante. 
Desigur că impresionează. Peste câtva timp lumea îşi va da 
seama că totul: aurul, marmura, lemnul, aerul, focul, totul nu-i 
decât o singură materie sub forme diferite. Să faci aur înseamnă 
să dai materiei o altă aparenţă. Flamel a rezolvat-o Eu am 
rezolvat-o cine ştie dacă această descoperire se va perpetua. Eu 
voi da preţul preparării aurului primului pe care îl voi socoti 
demn. Flamel n-o va face niciodată pentru că este gelos. Dar, 
problema e dacă voi găsi un astfel de individ. Secretele se 
găsesc, se pierd se regăsesc. Ridică capul. 

— Ceea ce am să fac acum este fabulos. Numai când mă 
gândesc mi-e teamă să nu crap trăsnit de orgoliu. Ceea ce vreau 
să fac eu este sublim căci dacă îmi reuşeşte voi fi egalul lui 
Dumnezeu. De cincisprezece ani simt că m-am despărţit de 
Dumnezeu de care sunt separat de o umbră, de un nimic... Ei 
bine, acest nimic îmi trebuie, pe acesta îl caut şi atunci când îl 
voi găsi Marea Operă va fi împlinită. judecat de la nemăsurata 
înălţime unde am ajuns, eu fac acum în 1407 ceea ce poate nu 
se va întâmpla în anul 7000. Fac inteligenţă şi prostie după 
placul meu. Fac memorie. Fac orgoliu. Fac dragoste. lau un 
creier, îl luminez sau îl arunc în întuneric, îl fac să se trezească 
sau să agonizeze, îi dau gânduri abjecte sau sublime, îl 
transform de zece ori pe zi, dacă asta îmi place, îl modelez, îl fac 
să viseze, îl demolez, proiectez imagini şi le şterg... Eu sunt 


stăpân pe o minte care nu e a mea. Asta fac eu. 

Un nou elan îl urcase şi mai sus în speculaţiile lui despre 
nebunia, himera, absurditatea care îl măcina: Marea Operă. 

— Asta fac şi, atenţie! nu-i decât drumul întortocheat care 
mă va duce la ceea ce vreau eu să fac. Adică, să dau viață. 

Atitudinea lui Saitano, orgoliu nemăsurat cu care îşi expunea 
planurile îl făceau straniu, o ciudăţenie rară a naturii. 

— Moartea, continuă el, este o altă stare ca şi lemnul de la 
masa aceasta care este o altă stare a diamantului. Am 
scormonit moartea. 

l-am cerut secretul. Am ajuns la concluzia că tot secretul stă 
în inimă. Aici este viaţa aparentă. Aici in acest balansoar. Toată 
viaţa reală stă în degetul invizibil care împinge acest balansoar. 
Sângele moare. El este apa fluviului care pune în mişcare roata 
morii. În cadavru, sângele este imobil şi degenerează. 
Balansoarul este imobil. Dacă oblig sângele să se repună în 
mişcare, balansoarul îşi va continua mişcarea. Aceasta este 
aparenţa. în privinţa degetului invizibil de care am amintit, el 
este aici, în spatele craniului, sub creier... un deget de materie, 
un nimic, un tot: sediul vieţii. Acolo e forţa. Acolo e suflul. 
Această parte a materiei vreau eu să o frământ. Acesteia vreau 
să-i dau o forţă de rezistenţă nelimitată. Atunci când voi reuşi, 
viaţa nu va mai fi obligată să se oprească. Atunci nu vom mai 
putea suspenda viaţa. Atunci voi fi etern, ca şi Dumnezeu şi, 
având eternitatea în faţa mea pentru a descifra misterul naturii, 
fatalmente va veni ceasul când voi şti totul şi când ştiind totul, 
eu voi fi Dumnezeu. 

Ducele îl privea uimit. Din tot ce debitase nu reţinuse decât 
afirmaţia: eu fac dragoste. În plus, din tot delirul lui nu-i 
atrăsese atenţia decât ciudăţenia care i se întâmpla cu pata de 
pe faţă: încet, încet aceasta îşi pierdea din culoare redevenind o 
simplă cicatrice. 

Saitano se oprise din delir. 

Jean Temerarul întinse degetul spre obrazul lui. 

— Mâna... 

— Mâna? se miră Saitano. Era departe de orice nelinişte a 
vieţii obişnuite. În cele câteva minute încetase, de fapt, să mai 
fie o creatură umană. 

— A da, uitasem urma mâinii, semnul infernului pe care-l 
port pe chip... Dumneavoastră mi-l aduceţi in minte. Trebuie să 


şterg această umbră! Atâta timp cât nu o voi şterge, forţa mea 
nu va fi suficientă pentru Marea Operă. 

— Dar, se bâlbâi Jean, s-a şters! 

— Nu... vi se pare. Eu simt că mă arde. Priviţi, acum reapare, 
aşa-i? 

— Da, Sfinte Dumnezeule! 

— Bine, bine. Nu vă mai gândiţi la mână. Lăsaţi-mă să mă 
gândesc numai eu singur la ea. Şi acum, pentru că ştiţi ce pot să 
fac, spuneţi-mi ce doriţi de la mine. 

Jean Temerarul aprobă cu un semn că-i de acord să-i spună. 
Câteva minute îi trebuiră să se reculeagă. Vroia două lucruri: să 
fie rege, primul, şi să fie iubit de Odette de Champdivers, al 
doilea. Pentru primul, nu avea nevoie de vrăjitor, ci de Isabela 
de Bavaria pentru că ea îi dorea moartea acestei fiinţe. Pasiunea 
pentru Odette era oare un obstacol în calea pasiunii lui pentru 
putere? Trebuia, deci, să aleagă una din două? Pentru că dorea 
să fie rege, el era gata să-şi smulgă inima, deci acum ştia la ce 
ar fi trebuit să renunţe în cazul în care nu putea înlătura 
obstacolul, 

— Te lauzi că poţi să faci memorie. Ai putea să faci şi uitare? 

— De ce nu? Una este echivalentul contrar al celeilalte. Deci, 
domnul vrea să se uite ceva? O acţiune care îi apasă amintirile 
şi nu-l lasă să doarmă? Spectrul este: un bărbat sau o femeie? 
Poate prima femeie iubită? Moartă acum pentru că a băut 
câteva picături de lichior incolor sau care a fost străpunsă de... 
lama unui stilet. ; 

Jean Temerarul simţi că nu mai poate respira. Il opri pe 
Saitano cu un gest. 

— Ştii prea multe lucruri... Nu mă scoate din minţi. Că 
Laurence a murit de otravă sau de pumnal, nu mă mai gândesc 
la asta. Am uitat. 

— Spuneţi-mi, atunci, că nu doriţi să mă interesez eu. Jean 
ezită. Apoi reluă. 

— Vreau să uit o femeie. Una care trăieşte şi care, în inima 
mea este legată de întreaga mea viaţă. 

— Şi vreţi să o alungaţi. 

— Da. Poţi să mă ajuţi... Poţi să faci ceva ca ea să nu mai 
existe pentru mine? Ca moartea sau viaţa ei să-mi fie 
indiferente? Să mă pot îndepărta de ea fără să vreau s-o mai 
revăd? 


— Pot! 

Pentru Jean Temerarul răspunsul a fost o lovitură. Aştepta să 
nege. 

— Vreţi s-o uitaţi pentru că sunteţi sigur că nu vă va iubi 
niciodată şi că această certitudine vă nelinişteşte, vă 
paralizează orice efort? 

— Da, da! 

— Trebuie precizat. Eu sunt cel care vă spune că vreţi să o 
uitaţi pe Odette de Champdivers pentru că nu vă iubeşte şi 
pentru că aceasta vă împiedică să cuceriţi tronul 

Ducele de Burgundia sări ca ars. Dacă Saitano ar fi ezitat, ar 
fi fost mort căci Jean temerarul trăsese spada şi se aruncase la 
asalt. 

Ferm, Saitano continuă: 

— Pentru a cuceri titlul de rege, nu e nevoie să o uitaţi pe 
Odette. Este Suficient să o obligaţi să vă iubească. 

Ducelui îi căzu spada din mână. Îngenunche. 

— Oh, dacă ar... 

— Aţi înţeles că pot să fac memorie şi nu aţi reţinut că pot să 
fac dragoste? A dumneavoastră treceţi drept un neiertător 
senior şi eu constat că sunteţi tare slab. Unde vă este forţa? 

Jean se aşeză într-un fotoliu. 

— Am spus că vreau s-o uit... pentru că nu mai sper să vină 
ziua în care ea ar putea să mă iubească... 

Saitano roşi şi-şi spuse cu cinism: „în sfârşit! în sfârşit! Eşti al 
meu. Vei fi acolo unde voi vrea tu. În sfârşit, tu iubeşti propriul 
tău copil. În sfârşit îţi voi face pe plac. Eşti un ucigaş şi acum te 
mână blestemul spre un adulter; ţi-ai trădat soţia, ţi-ai trădat 
amanta, ţi-ai trădat regele. Îţi mai rămâne incestul să te faci 
demn de admiraţia oamenilor. lubeşte, suferă, plângi, speră! Se 
apropie ceasul când nu vei mai avea lacrimi să poţi plânge, 
pentru că cea pe care o iubeşti mă va răzbuna. Chiar fiica ta va 
fi cea care-ţi va zdrobi inima!! 

Se apropie de Jean Temerarul şi-i puse mâna pe umăr. 
Orgoliosul duce era atât de năucit încât nu remarcă această 
familiaritate. Saitano se aplecă asupra lui. O diabolica expresie 
de liră şi satisfacţie îi făcea crupul şi mai ciudat. 

— Ei, seniore, dacă iubiţi această fată, luaţi-o!, faceţi din ea 
regina dragostei şi-a frumuseţii şi veţi obliga poporul să se 
prosterneze în faţa ei. Va trebui, pe toţi sfinţii, va trebui să fie 


adorată pentru că o iubiţi. Şi ea vă va iubi dacă veţi fi tare. ŞI 
dacă ar rezista onoarei de a fi iubită de Jean Temerarul, ce 
naiba, nu veţi găsi dumneavoastră calea să o cuceriţi? Eu mă ţin 
să adorm vigilenţa cerberului de Champdivers. E cea mai bună 
soluţie, credeţi-mă! Faceţi să se vadă că sunteţi stăpân nu prin 
cuvinte, ci prin fapte. In faţa unui nume, a unei bogății şi unei 
puteri ca ale dumneavoastră cât poate rezista inima unei biete 
fete! Nu poate să nu se supună! Curaj! cred că asta vă lipseşte. 
Scoateţi-vă ghearele! Fiţi cel mai tare! Puneţi mâna pe fiinţa 
asta şi spuneţi-i scurt: eşti a mea! O să strige. Ei, şi!? Va termina 
prin a vă admira. Când se strecoară admiraţia în inima unei 
femei şi deschide poarta cea mare a dragostei. Opt zile vă va 
detesta pentru violenţă dar, continuaţi! Vorbiţi-i tot ca stăpân şi 
puneţi mâna pe cravaşă. Curând îşi va da seama de forţa 
dumneavoastră. Cucerită, învinsă prin violenţă, va deveni a 
dumneavoastră pentru totuna. Va fi regina pe care o doriţi. ŞI 
cine vă poate spune dacă nu cumva, în secret, nu vă iubeşte 
ea? Am să-i vorbesc despre dumneavoastră. Să-i spun cine 
sunteţi, cine veţi fi. Restul vă priveşte. Să vă învăţ eu că 
dreptatea şi onorabilitatea nu sunt decât cuvinte goale fără 
sens? Ştiţi prea bine că în lume nu-i decât Forţa. Sus, fiţi tare, 
seniore şi, la atac pentru a cuceri inima Odettei! 

Ducele de Burgundia ascultă aceste sfaturi şi, auzindu-le îşi 
confirmă încă odată că chiar pe acestea le aştepta: dragostea, 
forţa, lichidarea lui Champdivers, admiraţia lui Odette. Şi, aşa, 
Saitano îi devenise indispensabil. 

— Deci, promiţi că-i vei vorbi acestei fete? 

— Da. Vă cer, însă, trei zile. Dacă în aceste trei zile nu-şi 
dezvăluie nicio slăbiciune, niciun sentiment, consimt să mă 
aruncaţi în iad. 

— O iei prea tare, amice. Eşti atât de sigur? 

— Trei zile... este tot ce vă cer. 

— Bine. Restul mă priveşte pe mine. Chiar şi bătrânul 
Champdivers. Dar dacă mă înşeli... 

— Trei zile, îl întrerupse ferm Saitano. Şi nu-şi mai spuseră 
un cuvânt. Ducele îl conduse pe vrăjitor spre uşa pe care ieşise 
şi Passavant... scos de Brancaillon şi cei doi amici ai lui. 


XXXVI 
Memoria şi inima 


Se ridica soarele deasupra Cetăţii şi lumina se spărgea trist 
printre case şi printre arbori. Trecând ca o umbră, cu paşi uşori, 
Saitano părea că este înghiţit de stradă... Ajunse acasă şi intră 
în sala cu masa de marmură. De pe obraz pata roşie îi 
dispăruse. Nu dispăruseră injuriile, insultele căci oricât de sus 
veneau, el nu era capabil să le uite. Îşi jură în barbă: atâta timp 
cât nu voi şterge amintirea insultei, nu merit onoarea să 
continui Marea Operă! lar acum, sunt atât de aproape... 
Geraude! strigă el şi femeia apăru ca din zid. Saitano întrebă: 

— A băut? 

— Da. Şi, de acum, nu mai ai nevoie de mine! 

— Gura! Te fac asociata mea la căutarea Marei Opere...Asta-i 
destul! Ai grijă să asculţi. Ce a mai zis? 

— Plânge. Înţeleg că îi vei da drumul lui Laurence 
d'Ambrun... Eşti un prost! 

— Gura! ţi-am spus. 

Incepu să tremure. Fruntea îi era lac de sudoare. Dinţii îi 
clănţăneau. Geraude rânji. 

— Taci! Şi ţine minte. Cea pe care o arunc spre Saint-Pol nu 
este Laurence. Ea se numeşte Răzbunare! 

Femeia îl privi descumpănită. Câteva clipe se făcu linişte. 

— Aşează flacoanele astea în dulap. 

Saitano părăsi încăperea. Peste nişte scări ajunse într-o 
cameră bine luminată şi mobilată ca şi camera în care a trăit 
Laurence d'Ambrun cândva: casa Passavant. 

Intr-un fotoliu, o doamnă părea să dormiteze când, simţindu- 
| aproape pe Saitano, sări speriată şi se refugie într-un colţ al 
camerei. Femeia avea o privire vie şi purta încă liniile unei 
frumuseți întârziate. Ar fi fost greu de crezut că era nebună. 
Atitudinea încordată, mirarea, gesturile nedecise duceau la 
presupunerea că-i o fiinţă căreia îi lipseşte ceva. Încordată şi 
gata de un gest neprevăzut, biata femeie cădea repede într-o 
stare de apatie sau de deznădejde. 

— Laurence d'Ambrun? 

— Nu! Eu sunt Jehanne din strada Pierzaniei... aşa mi-a spus 
chiar acum femeia aceea... 

Saitano o atinse pe frunte cu un gest deosebit: o apăsa cu 
vârful degetelor. După câteva mişcări sentimentul de groază al 
bietei femei dispăru. Apăru lumina unei speranţe. 

— Laurence, murmură ea. Da, ăsta-i adevăratul meu nume. 


Îmi spuneţi, deci, că am să-mi revăd copilul, pe Roselys? 

— Da, şi destul de curând. O să o vezi curând. Nu ai mai 
văzut-o de doisprezece ani. 

— Doisprezece ani! zise femeia şi începu să plângă. Da, şi 
cât de groaznici au fost aceşti ani! Cât timp am trăit în camera 
asta blestemată! Zile grele, când mi-ai otrăvit inima cu 
lichiorurile dumitale, zile când nu ştiam nici ce-i tristeţea, nici 
ce-i bucuria. Şi femeia asta de lângă mine, această temniceră 
mută şi fără suflet mi-a înnegrit şi mai mult zilele. Doisprezece 
ani! 

— Minţi! strigă Saitano şi o prinse de ceafă strângând într-un 
fel anume. Ştii bine că minţi, locuieşti în casa Passavant. Eşti 
domnişoară de onoare a reginei. Şi te vei căsători... eşti 
căsătorită. 

Saitano luă o cupă goală şi, când observă, Laurence căzu în 
genunchi. 

— la seama, îi strigă Saitano Eu sunt Isabela de Bavaria şi să 
nu îndrăzneşti să înşeli o regină. Mi-ai promis că dispari 
omorându-te... Omoară-te! Bea otrava! 

— Fie-ţi milă se rugă Laurence. lertare, Majestate! Lasă-mă 
să-mi revăd copilul măcar o singură dată, se rugă biata fiinţă şi 
întinse mâna spre personaje care îi populară rapid memoria: 
Jean Temerarul, Bois-Redon, regina. Le spunea pe nume, le 
chema. Şi nu părea să fie o halucinație. Părea mai degrabă o 
reînviere. Era reconstituirea exactă a unei scene din trecut, 
refăcută în toate amănuntele. Saitano îi adusese memoria la 
starea de maximă intensitate. Vrăjitorul se arătă mulţumit, 
orgoliul lui era satisfăcut. Şi, din nou, mintea îi fu cuprinsă de 
visul lui nebun de a ajunge la Marea Operă. Vărsă în cupa goală 
conţinutul unui flacon. Întinse cupa şi ceru insistent: bea! bea! 
Cu lacrimi în ochi. cuprinsă de groază, Laurence se supuse ca în 
atâtea rânduri. Atent, vrăjitorul o cercetă. Biata femeie căzu 
într-o stare profundă de indiferenţă. Se uită la demon şi-i spuse: 

— Geraude mi-a spus totul! Sunt gata să merg la Saint-Pol! 

— Mistere ale memoriei! se bucură Saitano. Te-am verificat, 
eşti misterioasă pentru bărbaţi, dar nu pentru mine. Misterul 
vieţii! Am să-ţi schimb şi înfăţişarea! Mulţumesc Jehanne. 
Spune-mi, când vei ieşi de acolo, unde te vei duce? 

— Nu ştii? Mă voi întoarce la mine, în strada Plăcerilor, unde 
locuiesc de doisprezece ani! Văd că ai memoria cam scurtă. 


— Aşa e, e adevărat, zise Saitano. Nu pot eu săamo 
memorie ca ata. 

— De doisprezece ore de când sunt aici, ţi-am spus totul. 
Lasă-mă să mă întorc acasă. ŞI, în legătură cu... fata asta, 
pentru că aşa vrei, am să-i spun numele mamei sale... numele... 
înţelegi? 

— Ah, sări Saitano, ai notat numele mamei sale... 

— ÎI ştiu, zise ea: Laurence d'Ambrun este mama lui Odette 
Champdivers. Îşi lăsă capul în jos. Pe faţa ei apăru expresia 
dureroasă a incertitudinii. 

— Şi tatăl, tatăl lui Odette, reluă vrăjitorul. Tresări. Era pradă 
golului din memoria ei manevrată. 

— Tatăl? zise Laurence. Tatăl lui Odette este Jean Temerarul, 
conte de Nevers. 

— Vrei să spui ducele de Burgundia, rectifică Saitano. ! 

— Da, spuse ea. A devenit duce de Burgundia după moartea 
tatălui lui, Phillipe... 

— Bine! Acum, du-te la Saint-Pol, unde eşti aşteptată! 
Laurence, liniştită şi indiferentă, îşi puse o capă şi plecă spre 
uşă. Saitano îi pândea fiecare mişcare. O opri: 

— Jehanne, îţi aduci aminte ce ţi-a promis din partea mea, 
leri, Geraude? 

— leri?... nu, nu-mi amintesc. 

— Ţi-a promis zece scuzi de aur dacă accepţi să vii aici... 
lată-i! 

Laurence luă monezile şi ieşi. Era emoţionată. S-ar fi putut 
ca aceasta să nu aibă pentru ea o semnificaţie obişnuită. 
Tremura şi era nervoasă... 

— Hai, acum lasă-mă să trec. Trebuie să-i vorbesc lui Odette 
de Champdivers. 

— Du-te! îi porunci Saitano cu emoția profundă a unui 
creator. 

— Trebuie să ajung acasă, în strada Plăcerilor. Nu ar fi 
trebuit să vin aici... 

Ajunsă afară, ezita. Lumina zilei o descumpănise. Sărmana 
fiinţă, dominata de forţe contradictorii nu ştia unde să meargă şi 
nici ce să facă. 

La câţiva paşi, Saitano o iscodea cu ochi de diavol. Se 
apropie de ea şi-i şopti: 

— La Saint-Pol! Repede! Eşti aşteptată! 


Plecă. Vrăjitorul o urmărea pas cu pas. Acum, îşi spuse el, 
Jehanne vede pentru prima dată peisajul care-i era familiar lui 
Laurence. Oare amintirile lui Laurence se vor adapta viziunilor 
lui Jehanne? încet, încet, aşa se şi întâmpla. Femeia începu să 
fie mai sigură pe ea... locurile îi deveneau familiare... şi ea nu 
mai era Laurence. Era Jehanne din strada Plăcerilor. 

Saitano îşi escortă creatura până la uşa palatului. O văzu 
cum trece peste podul ridicător şi, apoi, auzi cum era anunţata: 

— La domnişoara Champdivers! Atunci, Saitano se întoarse 
în Cetate. 

În acelaşi timp Odette frământa între degete foile de 
pergament pe care le găsise pe masa ei şi, a nu ştiu câta oară, 
citi: 

„O biată femeie, numită Jehanne, care locuieşte în strada 
Plăcerilor, cunoaşte secretul naşterii dumneavoastră pe care 
ducesa de Orleans nu a apucat să vi-l spună. Ea ştie şi numele 
tatălui dumneavoastră. Va veni să vă vadă." 

Asta era tot. 

Tânăra tremura, neliniştită. Dăduse poruncă să fie lăsată să 
intre orice femeie care cerea să-i vorbească. Torturată de 
aşteptare, nu auzi zgomotele de arme. Foarte aproape de ea, 
aceste zgomote se amplificaseră. Se vorbea de un asasin. La 
Saint-Pol se afla, astfel, despre uciderea ducelui de Orleans. 

Margentine citise biletul. Honore de Champdivers îl citise şi 
el. 

În salon, un câine se plimba nervos. Gringonneur îl botezase 
Major. 

Laurence intră introdusă de un valet. 

Odette se ridică din fotoliu, se apropie şi o inspecta pe noua 
venită. Era tulburată, amintirile o răscoleau şi întrebarea: vreau 
să ştiu cine-i tatăl meu o neliniştea şi mai mult. Aşa credea ea. 
În realitate, ceea ce o tulbura cu adevărat era înfăţişarea femeii 
care-i apăruse în faţă. 

Honore de Champdivers şi Margentine o studiau atent pe 
noua venită. Major se învârtea în jurul ei şi părea că o acceptă. 

— Major a acceptat-o, zise Margentine. 

— Câinele ne dovedeşte că nu-i niciun motiv să ne temem. 
Laurence, nemişcată, stătea în faţa lui Odette privind-o 
iscoditor. Un cuvânt, unul singur ar fi fost suficient... Odette făcu 
un gest dar porunca ei nu avu urmări pentru că Margentine se 


apropie şi-i şopti: Major este aici! Uită-te la el! 

Într-adevăr, câinele se culcase între Laurence şi Odette şi se 
uita la amândouă cu aceeaşi tandreţe. Honore şi Margentine 
ieşiră din încăpere şi... mama şi fiica rămaseră singure. Alături şi 
totuşi separate. 

Odette, fără să-i spună un cuvânt, întinse lui Laurence 
pergamentul. Aceasta îl citi cu atenţie. Cândva, acum mai bine 
de doisprezece ani, citea cronici şi avea chiar obiceiul să scrie. 

— Este adevărat? ceru cu sufletul la gură Odette. 

— Ce anume? 

— Ce scrie aici! 

Laurence îi restitui pergamentul. 

— Nu ştiu să citesc, nu am avut unde să învăţ, sunt o biată 
femeie. Ştiu să cos. Şi mai ştiu să spăl. Sunt o bună 
spălătoreasă, fu era una mai bună decât mine la Moara de la 
Notre-Dame. 

Vorbea cu uşurinţă. Nu era o lecţie învățată; memoria îi dicta 
în aceste clipe. 

— Nenorocirea a făcut din mine o biată femeie, continuă 
Laurence cu o ruşine sinceră şi cu durere adevărată. Nu vă voi 
ofensa să vă spun ce am ajuns. Este de ajuns să vă spun că mă 
numesc Jehanne şi sunt din strada Plăcerilor... Locuiesc acolo de 
mult. Nu mi-am cunoscut nici tatăl, nici mama, nici copilul... 
asta-i povestea mea.. 

Odette o luă de mâini disperată. 

— Dar despre mine... spune, ce ştii despre minr şi de unde 
ştii? 

— Am să vă spun, aşa cum ştiu, cât ştiu, fără să mint. 
Dumnezeu îmi va fi martor! 

— Te cred, nu te jura! Dacă ai şti câtă milă şi încredere îmi 
inspiri! Nu ştiu ce-mi spune că trebuie să fiu mândră... hai, 
Vorbeşte... Şi, spune-mi mai întâi dacă ai văzut-o pe mama. Cine 
era ea? Te rog! 

— Mama dumneavoastră!... 

— Mama, repetă Odette. Ce n-aş da să o văd, să o consolez 
chiar dacă ar fi fost ceea ce... eşti dumneata. Câteodată o 
auzeam un vis... o vedeam plângând... 

Odette se opri. 

„Mama ei, se gândi Laurence, cuprinsă de nelinişte. Dacă aş 
fi avut o fată mi-aş fi închipuit-o oare mai curată, mai nobilă, 


mai frumoasă?... Cine e mama copilului ăsta? Aş fi putut să uit 
eu un astfel de lucru? Dar l-am ştiut vreodată? De ce sunt eu 
aici?" 

Inima îi bătea. În străfundul fiinţei ei apărea imaginea unui 
copil, a unui leagăn... Era stăpânită de lupta chinuitoare între 
forţa amintirilor şi amintirile artificiale impuse de Saitano. 
Începu să plângă în hohote. 

Câinele lătră aiurea, spre nimeni. Lui Odette femeia îi păru şi 
mai ciudată din cauza acestei explozii de durere pe care i-o 
citea pe chip. O durere fără cauză. Milă... sau ceea ce i se păru 
că ar fi milă o apucă pe Odette... O luă de mână pe 
necunoscută. 

— Cum mă răcoreşte atingerea dumneavoastră! Cum îmi 
potoleşte inima, spuse Laurence. 

— Aşa îmi spune şi sărmanul nostru rege când îl cuprinde 
răul. Ei bine, acum cred că poţi avea încredere în mine. De 
aceea te rog, vorbeşte-mi despre mama. 

— Nu 0 cunosc, spuse Laurence d'Ambrun şi în capul ei se 
sparseră urlete de durere, iar inima îi striga: Eu o cunosc! Eu 
ştiu cine este, am să spun! 

„Ciudat, îşi zise Laurence, ciudat, ieri eu cunoşteam numele 
mamei sale şi acum"... 

— Nu am cunoscut-o pe mama dumneavoastră. Odette făcu 
un gest de disperare. 

— lată tot ceea ce ştiu. Într-o noapte, acum doisprezece 
ani... un bărbat înarmat... care era, cum să vă spun... 

— Prietenul dumitale, poate! 

— Aşa... era un om de arme de la palatul Burgunzilor. 

— Burgunzilor? 

— Da... a venit să mă caute... mi-a spus că pot câştiga bani 
mulţi dacă-l urmez. L-am urmat... m-a condus dar nu am dreptul 
să spun unde... 

— Te-a pus să juri? 

— Un jurământ... da, aşa e, confirmă Laurence cu 
satisfacţie... Pot să spun că era o casă arătoasă. Acolo mi-a fost 
încredinţată o fată de cinci-şase ani... m-a plătit bine... mi-a dat 
instrucţiuni... 

— Cine te-a plătit? Cine ţi-a dat instrucţiuni? întrebă Odette. 

— Tatăl fetei. Apoi, după o pauză: şi fata sunteţi 
dumneavoastră! 


Odette începu să plângă acoperindu-şi ochii cu amândouă 
mâinile. Pe Laurence o cuprinse neliniştea. Îi luă mâinile lui 
Odette şi-i ceru: 

— Nu plângeţi! Lacrimile dumneavoastră mă răscolesc. Aş fi 
in stare să-l ucid pe cel care vă va face să plângeţi! 

— Gata! spuse Odette. 

— Vreţi să tac? Pot să plec? Blestemat să fie cel ce m-a 
împins să vin aici şi să vă pricinuiesc atâta tristeţe! 

— Nu, nu! Continuă! Sunt lucruri care vorbesc despre mine. 
Laurence se liniştise. După o pauză scurtă îi spuse: 

— Dacă scoateţi un cuvânt din ce vă voi spune, asta-i 
moarte pentru mine... 

— Nu voi spune nimic! 

— Este moartea... mamei dumneavoastră! 

— Mai bine să mor eu, zise Odette. 

— Dacă tatăl dumneavoastră află că îl cunoaşteţi, e 
nenorocire pentru mama dumneavoastră. 

— Niciodată n-o să ştie! 

— Bine, acceptă Laurence. Acum sunt amintiri mai puţin 
neplăcute, care îmi vin în cap. După porunca pe care am primit- 
o v-am luat în braţe şi am urcat cu dumneavoastră într-o litieră 
escortată care ne-a scos din Paris. Undeva, într-un sat, în litieră 
v-am schimbat îmbrăcămintea... v-am dat nişte zdrenţe... 

Odette scoase un țipăt. 

— Vă provoc groază? 

— Nu, îmi dau seama că nu mi-ai vrut răul. 

— Am crezut şi încă mai cred că dacă nu v-aş fi dus din 
Paris, dacă nu aş fi îndeplinit ordinile, v-ar fi omorât... o, nu, nu 
tatăl dumneavoastră, crezu că-i bine să precizeze Laurence. 

— Nu tatăl meu! reluă Odette. El nu vrea să mă omoare... 

— El... 

— Ce vrei să spui? 

— Da. Trebuie să spun. El... Laurence se lupta cu ea însăşi. 
Spusese ceva pe care amintirile ei îl probau. 

— Te rog, spune! 

— Ei. bine! reluă Laurence cu un efort violent... e/vă iubea! 
O bucurie înflori pe chipul fetei. Deci tatăl s-a despărţit de ea 
pentru... a o feri de un pericol! Deci, ea putea să-l iubească pe 
tatăl ei. 

Acesta era triumful lui Saitano. Bucuria satanică îl stăpânea 


deja, acolo unde se afla. 

Laurence continuă să povestească, cu detalii tot, ce se 
întâmplase la Villers Cotterets: întâlnirea lui Geraude cu preotul, 
expunerea bietei Roselys la biserică, umilinţa, boala, salvarea 
datorată ducesei de Orleans, care luase copilul, îl tămăduise şi îl 
încredinţase lui Honore de Champdivers. 

Un singur lucru era inexact: ea îşi atribuia tot ce făcuse 
Geraude. 

Odette crezu cu toată tăria că această femeie spusese 
adevărul. 

— Cum mi se spunea atunci? 

— Vă numeaţi... eraţi un înger. Vă şi văd, cu buclele de aur, 
cu surâsul ingenuu, cu mâinile în jurul... în jurul... Laurence se 
opri. Ochii i se înroşiseră. Şi-ar fi dat viaţa să poată spune ceea 
ce îi spunea inima. Reluă copleşită: 

— ... în jurul gâtului mamei dumneavoastră... vă numeaţi... 
oh! dar eu ştiam, totuşi! Inima îi striga: Roselys! Roselys! Dar 
reluă înfrântă: 

— Nu trebuie să vă spun... cel puţin nu astăzi. 

— Bine. Nu-mi spui azi numele meu, de acord, dar numele 
tatălui meu poţi să mi-l spui? 

— Da. Pot să-l spun: tatăl dumneavoastră atunci se numea 
conte de Nevers. Astăzi se numeşte Jean Temerarul, duce de 
Burgundia! 

Odette care se aplecase neliniştită să afle răspunsul, îi 
cuprinse obrajii în mâini. Simţi că parcă ar fi fost în preajma unei 
crime de familie! Jean Temerarul! Numele era blestemat! Peste 
tot el provoca ură! Atunci, neliniştită, spuse: 

— Tatăl meu se numeşte Jean Temerarul... 

— Şi dacă el se îndoieşte că ştiţi, spuse Laurence, mama 
dumneavoastră... 

Şi, cuvântul fu înecat pe buze de mâinile care, parcă vroiau 
să o sugrume. 

— Mama dumneavoastră... mama ta, copilă, gândeşte-te la 
mama ta. 

În acea clipă, Laurence urlă: ; 

— Jean Temerarul! Jean Temerarul! Şi căzu pe covor, 
pierdută, fără cunoştinţă. 


XXXVII 


Dimineaţa, ucigaşului 

Speriaţi de zgomotul pe care îl auziră, Honore de 
Champdivers şi doamna Margentine s-au năpustit în salon. 
Laurence a fost imediat ridicată şi guvernanta îi dădea primele 
îngrijiri. 

— Ce ţi-a spus? Ce-a zis? întrebă Champdivers. 

— Nu trebuie, nu am voie să spun, răspunse Odette. 

— Nici măcar bunicului tău? 

— Nici măcar lui. 

Champdivers se uită mirat la Laurence. Constată însă că 
Major, câinele se frământa prietenos pe lângă biata femeie. 

— Sărmană femeie, îl îndemnă inima lui de soldat bătrân, 
sărmană femeie cât de misterioasă este durerea care o fi 
chinuind-o! 

— Da, da, biata femeie, spuse Odette. Cât a suferit! Dacă aş 
putea să o vindec, să o ocrotesc, să o ţin aici lângă mine ca să o 
fac să uite... Să uite dacă ar vrea... 

— Să uit! bolborosi Laurence deschizând ochii. Cine-mi 
vorbeşte de uitare? 

Odette îi luă mâinile slabe ale acestei nefericite si-i ceru cu 
afecţiune: 

— Dacă ai accepta să rămâi aici ai uita mai repede durerea 
dumitale... şi apoi, eu aş vrea să te mai întreb... am atâtea 
lucruri de aflat... 

Necunoscuta se învioră, obrajii recăpătaseră culoarea şi se 
citea pe chipul ei bucuria că i s-a propus să rămână. Când 
deschise gura pentru a răspunde, alte vorbe decât cele pe care 
ar fi dorit să le spună fură rostite: „Mi s-a interzis să uit! Dacă aş 
putea uita că eu sunt Jehanne din strada Plăcerilor şi să-mi aduc 
aminte numele care mă chinuieşte, să-l pot pronunţa... Şi, 
acum, gata mă reîntorc.” 

— Vei mai veni aici? Măcar promite-mi, îi ceru Odette. 

— Nu ştiu. Pentru asta ar trebui să-mi aduc aminte. 

— la măcar asta îi spuse Odette şi-i strecură în mâini o 
pungă cu bani. 

Laurence luă pungă. Era plină cu scuzi de aur... Ridică 
mâinile într-un gest imprecis, de mulţumire probabil, şi fără să 
mai spună ceva, plecă. Odette îi făcu semn lui Honore să o 
însoţească . Până la ieşirea din Saint-Pol. Când ajunseră la 
poarta principală o trupă de cavalerie îi ceru lui Laurence să se 


întoarcă. Erau cam cincizeci de soldaţi înarmaţi ca de război. În 
fruntea lor se afla ducele Jean Temerarul. 

Laurence ridică ochii şi văzu chipul puternicului senior. 
Ducele o privea fiind atras de îmbrăcămintea ci sărăcăcioasă. 
Privirile lor se încrucişară. La început se uitară liniştiţi unul la 
altul. Apoi necunoscuta, albă ca varul, rosti: 

— E năluca celui pe care l-am iubit... Cum podul fusese 
eliberat, se strecură pe lângă zid şi fugind, ieşi din Saint-Pol. 

— Opriţi-o! Opriţi femeia aceea! porunci ducele. 

Era prea târziu. Femeia nu a mai putut fi găsită. Laurence se 
pierduse prin străduţele mici şi întortocheate şi fără să ezite o 
luă spre strada Plăcerilor. La mijlocul străzii, intră într-o casă 
mică, sărăcăcioasă. 

— lată-mă la mine! Ce bine că nu au schimbat nimic în 
timpul absenței mele. 

Niciodată ea nu văzuse această casă. Niciodată nu intrase in 
Himera aceea. Niciodată nu se hazardase să ajungă pe acea 
stradă blestemată. Lângă podul de la intrare, unde o revăzuse 
pe Laurence, Jean Temerarul descăleca şi nu-şi putu stăpâni 
uimirea: 

— Fantomă? Ce, dracu, a vrut să spună? De ce se uita atât 
de curioasă la mine? Voi aţi văzut-o? întrebă el pe Ocquetonville 
şi pe Guines, aflaţi în preajmă. 

— Da, seniore, o cerşetoare pe care au lăsat-o să intre în 
palat. Cine i-o fi dat drumul! 

— Sunteţi siguri că aţi văzut-o? 

— Fără îndoială! spuse Guines mirat. Jean Temerarul se uita 
cu neîncredere în jurul lui. În minte îi veni un nume. Tresări. Se 
îndreptă spre palatul reginei. 

Din când în când se oprea şi se uita în urmă să vadă dacă nu 
a reapărut femeia aceea. Nu vedea decât mulţimea de soldaţi 
înarmaţi ca de război, ceața, pomii desfrunziţi, liniile neclare ale 
clădirilor. Îl cuprinse o frică superstiţioasă. Uită de fantomă. lar 
acolo, pe treptele palatului reginei avu impresia că imensul şi 
sumbrul domeniu Saint-Pol nu-i decât o formidabilă sinteză a 
lumii. Şi se gândi că el, omul forţei, el feudalul, el va fi stăpânul 
acestui domeniu, al Parisului, al Franţei, al lumii! Orgoliul îl 
desfigurase. Se trezi urlând: 

— Am înlăturat orice, piedică, Orleans e mort! Isabela este a 
mea! Berry nu mai contează! Pe rege îl termin dintr-o suflare! 


Da, simt că a sosit ceasul! Sunt cel mai apropiat moştenitor al 
coroanei. 

In acest timp o trupă intra la Saint-Pol. Ducele rămase uimit: 
erau cavalerii ducelui de Orleans, ai contelui de Armagnac a 
cărui fiică era logodită cu Charles de Orleans, fiul celui ucis. Toţi 
aveau o eşarfă neagră. Când descălecară începuseră să strige: 

— Răzbunare! Răzbunare! Moarte ucigaşului! Jean Temerarul 
se feri de ura lor şi se retrase într-un vestibul. 

leşi temător, dar, viclean se porni şi el să urle: 

— Asasinul! Ucigaşul! Curând îl cuprinseră din nou îndoielile, 
frica. 

Incercă să vadă mai bine. Grupul de partizani ai ducelui de 
Orleans se desfăcu şi, dintr-o litieră cobori o femeie îmbrăcată în 
doliu. Era văduva, ducesa de Orleans, Valentina de Milano. Un 
bărbat îi oferi braţul şi Jean Temerarul îl recunoscu imediat îşi 
dădu seama că moartea ducelui nu-i era suficientă pentru a lua 
puterea şi că îl aşteptau alte lupte până să poată avea coroana. 
Bărbatul care o însoțea pe Valentina... Se auzi ca un tunet glasul 
lui. 

— Majestate! Unde eşti? Charles, ţi-a fost ucis fratele! Rege, 
iat-o pe văduva fratelui tău care vine să ceară dreptate şi 
răzbunare. 

— Răzbunare! Moarte ucigaşului! urlau cavalerii 

Acel bărbat care îi oferise braţul Valentinei şi care se 
îndrepta spre palatul regelui era Bernard al VII-lea, contele de 
Armagnac, senior de Fezensac şi de Fezensaguet, de Pardiac, de 
Gaure, de Lomagne, de Charolais, un războinic teribil, dur cu el 
însuşi şi cu toţi cei din jurul lui, reputat pentru vitejia lui. 

Din depărtare, cavalerii ducelui de Burgundia asistau la noul 
spectacol. 

Peste Saint-Pol se aşternu, pentru câteva clipe, liniştea. Apoi, 
după o scurtă pregătire, cele două tabere se găsiră faţă în faţă. 
Războiul între Burgundia şi Armagnac începuse! 

Jean Temerarul se avântă spre scara care ducea la marea 
galerie, ridică privirea şi, uimit, o văzu pe Isabela la capătul 
scărilor, aşteptându-l ca altădată. 

Era acolo, singură, cu ochii în flăcări. Repede, Jean ajunse 
lângă ea. 

— In noaptea asta, ducele de Orleans... 

— Ştiu, îl întrerupse regina. Bois-Redon a văzut totul. L-a 


văzut cum a căzut şi mi-a povestit. Acum, Jean, iată-te aici pe 
drumul care duce la tron... 

Vorbea grav şi avu impresia că îl admiră. Jean temerarul 
simţea că este deja a lui. Pasiunea îl domina. Uitase deja de 
Odette de Champdivers. O îmbrăţişa şi ea se lăsă cuprinsă 
crezând, probabil, la rândul ei, în acel minut de dragoste. 

În curte se auzea: răzbunare! răzbunare! 

— Tu eşti regele, îi spuse Isabela scuturată de pasiune. 

— Tu vei fi împărăteasă! se exaltă Jean. 

Răzbunare! Moarte asasinului! se auzea tot mai aproape. 
Isabela tresări. Cu un efort încercă să-şi învingă slăbiciunea. 

— Nu-i totul gata, reluă ea gândul cu voce tare. Soţia ta, 
Margareta... 

Cu un gest violent Jean o opri şi-i spuse: e condamnată la 
moarte. 

— ... Berry, adăugă ea. 

— Este un satâr şi pentru ăsta! Doar a complotat împotriva 
regelui, nu-i aşa? E suficient, nu? şi trecu într-un râs dement. 

— ... regele, continuă Isabela. 

— Îl va dobori boala. O să o mai ajutăm şi noi. Am cerut să 
vină doi tămăuuitori... 

Era sinistru. La rândul ei, regina începu să râdă şi ea. De 
data asta cu siguranţă îl admira pe Jean Temerarul. Se 
îmbrăţişară din nou. 

— Nu putem face nimic împotriva regelui, spuse Isabela, 
atâta timp cât intrusa se află în preajma lui. 

— Odette de Champdivers! Era un fel de suspin, de oftat 
care sugrumase glasul ducelui. Simţi că i s-a dat o lovitură. 
Isabela îi provoca groaza acum. Se retrase câţiva paşi. 

— Trebuie să faci în aşa fel încât să dispară şi fata asta, îi 
ceru regina si, râzând, adăugă: mica regină! 

— Da, îşi continuă Isabela gândul pe care nu-l putea rosti. Să 
o ascunzi, de exemplu, într-un loc necunoscut, sigur... Dar, văd, 
lasă nu te nelinişti! De asta se va ocupa cineva... Ea se gândi la 
Hardy de Passavant. 

— Voi avea grijă, zise, totuşi, ducele. Şi în câteva clipe refăcu 
întregul plan: să o răpească pe Odette şi să o ducă la castelul 
Brabant. Acolo, el va fi stăpânul. Acolo Odette va fi redusă la 
neputinţă. Astfel Isabela nu va afla că Odette va exista numai 
pentru el. Da, aşa va face. Se va împărţi între palatul lui şi Saint- 


Pol, între Isabela şi Odette! Una îi va da dragostea la care visa... 
cealaltă puterea... împărăţia lumii. Sigur de planul lui, repetă: 

— Mă ocup eu de dispariţia fetei. 

— Într-un loc sigur. Este cu neputinţă să fie lichidată în 
palatul regal, dar undeva, pumnalul ăla care, a lovit-o pe 
Laurence, poate fi din nou folosit! 

Ducele se pierdu. Fantoma... fantoma îi apărea din nou! 
Când îşi dădu seama că are slăbiciuni se înfurie. Isabela spuse: 

— Îl am pe acest om. Nu am decât să fac un semn... şi 
tămăduitoarea regelui va dispărea. Trebuie acţionat, însă, 
repede. 

— În trei zile, interveni Jean. Mă ocup singur şi vreau să fac 
singur treaba asta! 

Se gândea la promisiunea lui Saitano: în trei zile o va vedea 
pe Odette supusă, poate iubitoare. 

— Chiar înainte de trei zile, se gândi Isabela, Passavant ne 
va scuti de fata asta. Să plecăm, reluă ea. Să nu cumva să fii 
bănuit. Acum, mergi la rege şi, astfel, vei putea să sfidezi 
furtuna lui Armagnac. Fii primul care cere răzbunare pentru 
moartea ducelui de Orleans! Şi încă ceva... De ce a trebuit să-l 
lichideze Ocquetonville pe duce. Nu ne înţeleseserăm să nu se 
amestece oamenii tăi? 

— Pentru că insul pe care am contat, a refuzat. Era în ultimul 
moment şi era prea târziu să mai ezităm... 

— Cine era omul? 

— Cel pe care l-ai văzut în pădurea Vincennes. 

— Cavalerul de Passavant! Și 

Isabela îi pronunţase numele strigând. II fixă cu ochii răi pe 
Jean Temerarul. 

— Ce ai făcut? 

— Fii liniştită, nu va trăda el secretul nostru. Acum se 
odihneşte pe... fundul Senei. Passavant nu mai există! 

Isabela simţi că-i plesneşte capul. Scosese ghearele pentru 
a-l sfâşia pe duce. De ce? Ce se întâmplase? Ce-i spunea, de ce 
o tulburase într-atât ştirea morţii lui Passavant. Turbată, izbucni 
în râs: 

— Ştiai cine este acest Passavant pe care l-ai omorât? 

— Ne-a spus chiar el, în pădure! 

— Ei bine, mie mi-a spus adevărul: este copilul acela pe care 
l-ai întemnițat la Huidelonne şi pe care s-au făcut experienţe. Şi 


acum, cu piatra de gât, se odihneşte pe fundul Senei! 

Jean se arătă îngrozit pentru a-i face plăcere Isabelei. 

— Nu pot să mai fac nimic fără el, se lamenta regina. Acum 
numai pe el trebuie să mă bizui. Passavant nu mai este! 

— Fără ea, eu nu reprezint nimic. Ea este torţa care-mi 
luminează drumul! se gândi ducele. 

Pentru el, ea era cea care dorea înlăturarea lui Odette. 
Pentru ea, el era cel care îl lichidase pe Passavant. 

În ochii lor fulgeră semnul urii. Într-o clipă însă ceva care îi 
domina îi atrase din nou. Se îmbrăţişară cu furie de parcă şi-ar fi 
vrut moartea. 

Curând Jean Temerarul cobori scările şi, traversând curtea, 
se duse la palatul regal. Auzea aceleaşi strigăte, aceleaşi 
îndemnuri la răzbunare. Ajunse în cabinetul regelui şi avansă cu 
pas sigur până lângă contele de Armagnac, care ajunsese aici 
înaintea lui. 

— Sire, spuse atunci Jean Temerarul, am aflat despre o crimă 
odioasă care face ca regele să piardă pe cel mai puternic şi mai 
dotat dintre sfetnicii lui. Sire, aici nu-i vorba de o crimă 
obişnuită. În Majestatea ta au vrut să lovească! 

Charles îl asculta cu atenţie. Lacrimile îi curgeau pe obrajii 
lui obosiţi. Nu-l iubea pe fratele lui, îl bănuise în multe rânduri că 
punea la cale comploturi. Dar nebunul ăsta în momentele lui de 
luciditate, nu era un om rău. Durerea lui era sinceră. 

— Sire, termină ducele, trebuie găsit ucigaşul! Trebuie 
pedepsit şi toată lumea să ştie că pentru ucigaşi nu e milă. Cer 
Majestății tale să mă îngrijesc eu de prinderea şi pedepsirea 
criminalului. 

Charles întinse mâna într-un semn fără înţeles. 

— Ai venit prea târziu! 

— Ce vrei să spui, Majestate? 

— Întreabă-l pe contele de Armagnac! spuse regele şi nu-l 
mai interesă prezenţa ducelui. Se întoarse spre Valentina de 
Milano. Se afla într-un fotoliu, alături. Făcu un gest de sinceră 
compasiune, se îndreptă încet spre ea, îi luă mâinile şi cu o voce 
stinsă îi zise: 

— Draga mea, nu am cuvinte să-ţi pot mângâia durerea 
mare, să te pot consola, dar ştiu pe cineva, ştiu un înger care ar 
putea să-ţi înlăture din suferinţă. 

Valentina se scutură. 


— lat-o, se află aici, interveni regele. Valentina ridică ochii şi 
o văzu pe Odette care se îndrepta spre ea plângând. Aflase şi ea 
despre crimă. Primele cuvinte pe care le adresă regelui: 
Stăpâne, cât de mult va suferi protectoarea mea! 

De cum aflase că Valentine sosise la rege, îşi propusese să o 
vadă, să o consoleze. Ducesa se ridicase şi înainta spre ea. În 
acea clipă se produse un incident straniu la care asistară cei 
douăzeci de oameni aflaţi în cabinetul regelui. 

Lumea o văzu pe Odette că se opreşte brusc în drumul ei 
spre Valentine şi se îndreaptă spre Jean Temerarul. Era albă ca 
varul şi tulburată. S-ar fi zis că-l vedea pentru prima dată în 
viaţa ei; şi, într-adevăr, era pentru prima dată că ea // vedea 
astfel. 

Jean Temerarul tremura. 

„Tatăl meu! şopti Odette în sinea ei. E tatăl meu...!" 

„Pe Dumnezeul meu, îşi spunea ducele tulburat... Ce curaj 
pe ea... ea, care mă ocolea, căreia îi era teamă de mine... Oh, 
vrăjile lui Saitano îşi fac deja efectul... mă iubeşte! Nu mă mai 
îndoiesc, mă iubeşte!" 

Tânăra se uita tandru la cel din faţa ei. Tulburată, îşi 
schimbă brusc paşii spre ducesa de Orleans. Câteva clipe mai 
târziu cele două femei îşi dădeau mâna şi, sprijinindu-se una de 
cealaltă, părăseau cabinetul regelui. Jean exalta de mulţumire: 
era sigur că Odette îl iubeşte! 

O dragoste diabolică, provocată de nebunia unui vrăjitor! 
Dar, ce importanţă mai are asta acum?! Odette va fi a lui. În 
acest timp, când inima lui era aprinsă de pasiune, mintea se 
încăpăţâna să născocească planuri împotriva contelui de 
Armagnac. 

— Dragă vere, începu el, i-am propus regelui să-l caut, să-l 
prind şi să-l pedepsesc pe ucigaşul vărului nostru, ducele de 
Orleans. M-ai auzit. Ai auzit şi răspunsul regelui cum că aş fi 
venit prea târziu. Şi, tot regele, a spus că dumneata îmi vei 
explica... 

— Majestatea Sa a vrut să spună că m-a însărcinat pe mine 
să-l găsesc şi să-l pedepsesc pe asasin. 

— Pe dumneata! tună plin de furie ducele. 

— Pe mine! Şi vă jur că voi găsi asasinul. Ducele simţi 
ameninţarea din răspunsul contelui. Un gând nebun îi trecu prin 
cap. Duse mâna la pumnal, dar Ocquetonville şi tovarăşii lui îl 


înconjurară. 

— Băgaţi-vă pumnalul la loc, duce, sau vreţi să-mi arătaţi că 
aveţi obişnuinţa de a ucide... 

Jean Temerarul se lovi peste frunte... scrâşni din dinţi, rânji... 
vedea în faţa lui eşafodul. Cu un efort suprem îşi reveni şi îşi 
stăpâni nervii. 

— lartă-mi această ieşire pe care mi-a provocat-o durerea, 
dragul meu văr. Nu am făcut asta pentru că nu aş fi de acord cu 
hotărârea regelui. Dar, am crezut că am acest drept. Să nu mai 
vorbim... la spune-mi, bănuieşti pe cineva? Ai ceva semne care 
să ducă spre criminal? 

Contele de Armagnac se apropie de Jean Temerarul, îl privi 
cu ură şi răspunse scurt: 

— Poate! 

Ducele tremura. Cei patru erau de marmură. Contele se 
întorsese şi, cu paşi domoli, se îndreptă spre apartamentul 
regelui unde o găsi pe ducesa de Orleans plângând în braţele 
tinerei fete. 

— Doamnă, începu el, e bine că ne plângem morţii, dar în 
clipele astea de durere, ar mai trebui să ne gândim la încă două 
lucruri. Primul ar fi răzbunarea! 

— Da, spuse regele hotărât, trebuie să-l răzbunăm pe fratele 
meu, oricare ar fi ucigaşul. 

— Aş vrea ca asta să fie treaba mea. Sire, aşa cum aţi şi 
încredinţat de altfel. Acum, mă gândesc la al doilea lucru: este 
vorba de a o pune la adăpost pe nobila doamnă de Orleans. 

Valentina se uită cu durere la rege. _ 

— Nu mai contează nimic, acum, pentru mine. Nici viaţa. Imi 
doresc moartea şi o aştept în pace. 

Spunând aceste cuvinte, văduva lăsă să-i cadă voalul pe 
chipul ei torturat de durere. 

— Doamnă, reluă contele, viaţa dumneavoastră este şi ne 
este prețioasă, dar noi nu avem dreptul să-l iertăm pe ucigaş. 
Nici la Saint-Pol, nici la Orleans nu mai puteţi fi la adăpost. 

— Are dreptate, surioară! Nu pot să mă apăr pe mine 
această situaţie. Cum aş putea să te apăr şi pe dumneata! 

— Fortăreaţa de la Pierrefonds este bună, acolo se poate ţine 
piept unei armate. Vă rog, doamnă, daţi-mi mâna! Vă conduc la 
litieră şi veti fi escortată la Pierrefonds de oamenii 
dumneavoastră şi de oamenii mei. Peste trei zile voi veni şi eu 


acolo. 

Odette se aruncă în braţele celei pe care o numea încă 
salvatoarea ei. 

Valentina fu îmbrăţişată de rege şi, apoi, părăsi salonul la 
braţul contelui de Armagnac. După ce făcură câţiva paşi, auziră 
vocea neliniştită a regelui: 

— Dumnezeu să vă aibă în pază! Undeva, într-un ungher al 
salonului, un om asista tăcut şi nemişcat la aceste scene. Când 
Valentina se află în curte, ieşi din coiful lui şi, printre dinţi, îşi 
jură: 

— Pe toţi dracii, n-o să încep şi eu să plâng ca un vițel acum! 
Şi Jacquemin Gringonneur se porni cu paşi uriaşi spre rege: 

— Sire, Dumnezeu să vă aibă în pază! E bine. Dar dacă doriţi 
să-mi mai daţi odată crezare, cercetaţi mai bine adversarul, 
lichidaţi bona şi aveţi singur grija dumneavoastră! 

— Taci! 

— Sire, păcătoşii au şi ei dreptatea lor. Adio, Sire! Am să 
lucrez pentru dumneavoastră! mai spuse şi, însoţit de câine, 
ieşi. 

Gringonneur, care îl vizita adesea pe rege, cunoştea bine 
locurile. îndrăzneţ şi fricos în acelaşi timp, lunganul intră prin 
nişte coridoare întunecoase care duceau spre apartamentul lui 
Odette. 

Era o fiinţă bizară acest Gringonneur: picta cărţi de joc deşi 
jocul de cărţi provoca furie la Curte; pe de altă parte, la Curte 
preţuia ceva mai mult decât câinele Major şi ceva mai puţin 
decât bufonul regelui. Bine plătit de rege, acceptat în 
intimitatea lui, devenit în secret profesorul acestuia pentru jocul 
de cărţi, Gringonneur avea la Curte o poziţie greu de explicat. 
Naiv şi adesea ignorant, acest tip se afla adesea în locurile de 
unde putea să audă multe. Ca de exemplu, acum, el auzise 
aceste vorbe: în noaptea asta, la miezul nopţii, precis! Cât 
despre bătrân... 

Atât auzise. Nimic mai mult! Dar gesturile pe care le 
desluşise spuneau mult Erau însă vorbele unui personaj 
important. Erau ale ducelui de Burgundia care dădea ordine 
celor patru ucigaşi. El se ascunsese după o draperie de unde 
putuse auzi destul de bine. 

„Dacă mă văd ăştia, sunt mort! Ei şi, n-oi fi eu ultimul laş! Nu 
vezi, complotează împotriva regelui! N-au milă de bătrân? A, nu 


despre mine-i vorba. Eu sunt tânăr. Bătrânul pe care-l vor lichida 
este... da... dar, atunci, sărmana mică regină..” 

Ajuns aici cu presupunerile, Gringonneur fu zguduit de o 
durere violentă. In sinea lui crezu că a venit timpul să se 
sacrifice. Luă hotărârea să-i atragă pe cei patru şi pe Jean 
Temerarul şi îşi trase spada. Cu spada scoasă, se îndreptă spre 
antecameră. Oamenii ducelui se retrăseseră deja. Intră în 
cameră, bătu din picior şi constatând că nu mai este nimeni, 
spuse: 

— Au întins-o! 

Încet îşi puse la loc spada şi ieşi din Saint-Pol spunându-şi că 
trebuie să reflecteze serios şi să-l avertizeze pe rege. Pentru el 
nu era decât un singur mijloc de a-l putea face să reflecteze: 
băutura. 

De aceea, pe seară, Gringonneur se afla la „Scroafa 
spânzurată” cu limba înţepenită şi ochii tulburi... de atâta 
reflectare. 


XXXVIII 

Scara lui Gringonneur 

Jean Temerarul urmărea să o captureze prin viclenie şi 
violenţă pe Odette. Mai întâi avea interesul să-i poată spune 
reginei: lată, ordinul tău a fost îndeplinit, Odette nu mai este la 
Saint-Pol. Eşti singura stăpână! Apoi, avea un interes personal. 
Promisiunea lui Saitano se realiza cu o rapiditate care îl uimea, 
iar puterea vrăjitorului se şi arătase: de la o vreme Odette îl 
privea altfel. Trebuia să profite cât mai repede! 

Hotărârea o luase chiar când Odette îl privea cu acea 
tandreţe inexplicabilă. O puse pe seama vrăjitoriei. Atât! Şi unul 
şi altul trăiau o dramă de care nu erau conştienţi. Jean 
Temerarul nu ştia că Odette este fiica lui. Odette nu ştia că, 
tatăl ei o iubea. Ceva întunecat şi crud se amestecase în 
fatalitate. 

Jean Temerarul îşi urmă planul: cei patru ucigaşi ai ducelui 
de Orleans, înfierbântaţi de izbânda lor şi cu mirosul sângelui în 
păr, nu aşteptau decât să fie aţâţaţi. Când contele de Armagnac 
se îndepărtase, stăpânul îi conduse pe timpul de bătaie şi le 
ceru noi fapte de arme: Honore de Champdivers să fie 
strangulat sau înjunghiat, pot să aleagă! Ceva asemănător 
pentru guvernantă, doamna Margentine. Lui Odette, un căluş în 


gură! şi apoi, transportată la Palatul burgunzilor. De cucerit 
postul de pază de la Saint-Pol! Uşor! Era una dintre misiunile 
onorabile, fără prea mari riscuri, chiar amuzantă. Cei patru se 
arătaseră entuziasmați, iar ducele o şi vedea pe Odette, după 
miezul nopţii, la palatul lui. 7 

Ocquetonville şi ai lui se pregăteau să treacă la treabă. In 
acest timp, Gringonneur aflat la al cincilea rând - şi vai, cât de 
bun era vinul lui Thibaud! - încerca să străbată ceața care îi 
înconjura capul. Putu să ajungă la o idee: şi anume că Odette 
era în pericol. Atunci încercă un plan de salvare, fără să se 
expună. Nu găsi nimic. 

— E curios. Ştiam că vinul îţi dă idei. De atâtea ori am 
constatat asta! Acum, am băut destul şi degeaba. Trebuie să 
salvez pe tânăra asta, altfel mă pot considera un trădător, un 
jefuitor ordinar, un neisprăvit, un impostor nemernic. Nu mi mai 
rămâne decât să merg eu acolo, să-mi risc viaţa. Era trist şi se 
ridică. Thibaud îl văzu plângând şi-şi spuse că vinul este de vină 
pentru această slăbiciune sentimentală. 

— Hei, maestre, bagi apă în bunătatea de vin! Ce, dracu, se 
întâmplă? 

— Dacă ai şti, jupâne?! îmi plâng chiar moartea mea. Acum, 
că nu-i prea departe. 

— Perrinet! Blestematule, unde eşti? Adu repede vin pentru 
maestru Gringonneur. Cel strigat aduse şi pictorul se aşeză din 
nou la masă. 

— Coţcar bătrân, ia spune ce te-a apucat cu moartea asta? 
N-avem decât o viaţă şi vrei să o arunci, aşa, pe apa sâmbetei? 

— Ce să-ţi spun... Se opri şi duse ulcica la gură în aşteptarea 
unei idei bune. La al şaselea rând îl apucase furiile. Uitase că 
trebuie să alerge la Saint-Pol şi să o salveze pe Odette. Se 
închipuia, deja, pe câmpul de luptă încolţind pe cei patru 
nemernici, salvându-l pe bătrânul Champdivers, semănând 
deruta... încercă să se ridice, de data asta mândru, cu mâna pe 
pumnal. Când, din bucătărie, Thibaud văzu pornirile lui 
războinice, alergă în grabă: 

— Hei, cumetre, strigă el râzând, începi să-ţi faci felul 
spărgându-ţi mai întâi capul? Mai bine mai iei un rând! 

— Nu! Vreau să profit de curajul care mă stăpâneşte în seara 
asta. Vreau să-i dau gata pe toţi! 

— Ce naiba te-a apucat! Parcă ai turbat! 


— Nimic. Niciun pahar! Nu mă mai reţine cu tâmpeniile tale! 
Dă-mi drumul! De fapt nu-l reţinea nimeni. Pictorul se sprijinea 
de masă ca să nu cadă. 

— Bine, zise hangiul strâmbat de atâta râs, du-te, cine te 
reţine! Pleacă, poţi să te cari chiar fără să plăteşti. Du-te, taie.-i, 
spintecă-i, jupoaie-i şi, pe urmă, adu-i aici să-i văd. Apoi 
terminăm amândoi butoiul început. 

— Bun! spuse pictorul. Am terminat! Am găsit! 

— Ai găsit? Ce ai găsit? Ai găsit explicaţia de ce ţi-e sete 
mereu! 

— Nu, nu te pricepi! Trebuie să fiu prudent ca Ulysse! Zi-i să 
mai aducă un rând care ar putea, în sfârşit, să mă ajute să 
cercetez mai atent ideea care mă stăpâneşte ca un diavol de 
câteva clipe. 

Pictorul găsise, într-adevăr o idee bună. Goli al şaptelea rând 
dintr-o suflare. Ideea lui era să-l prevină pe Passavant. 

— Nici Nestor nu ar fi găsit o idee mai bună! Tânărul mi se 
pare că are forţa şi curajul lui Ajax: E generos, caută aventura. 
El e cel care o va salva pe tânăra nobilă. Şi, pe mine, ce mă 
costă: mai nimic! Atât, osteneala să-i duc scara asta, s-o aşez şi 
să bat la poartă. Gata! Se ridică a treia oară, parcă mai hotărât. 
Dar şi de data asta se aşeză la loc. 

Bravul de el era alb ca varul. În încăperea în care se afla, îşi 
făcuseră apariţia Ocquetonville, Scas, Guines şi Courteheuse. 
Intraseră cu mare gălăgie în han şi, acum, se îndreptau la o 
masă vecină la care se mai găseau două persoane. 

— Căraţi-vă şi lăsaţi-ne singuri, le porunci Ocquetonville. Cei 
doi tresăriseră: unul duse mâna la brâu, dar tovarăşul lui îl opri 
la timp înainte de a face un gest necugetat. Aruncă pe masă un 
ban şi plecă luându-l de braţ pe tovarăşul lui. Din mers apucă să 
spună: 

— E drept, nişte sărăntoci ca noi trebuie să lase locul 
seniorilor. Hai, prietene, am băut destul în seara asta. La drum! 

Dacă ar fi fost acolo cavalerul de Passavant la care se 
gândea acum Grongonneur, ar fi putut să recunoască în cel care 
vorbise pe tâlharul din pădurea Vincennes căruia îi făcuse în dar 
şi viaţa şi libertatea. 

Cei doi ieşiră. Afară era întuneric. Strada era pustie şi totuşi 
ei mergeau cu abilitatea sălbăticiunilor. Undeva în cartier se afla 
casa Passavant cândva o impunătoare locuinţă. Acum însă, era 


abandonată şi avea o reputaţie proastă, fiind cunoscută ca loc al 
tâlharilor şi al jefuitorilor, casa în care bântuiau fantome, se 
adunau vrăjitori. 

La hanul „La scroafa spânzurată" cei patru spadasini cerură 
cu glas ameninţător să li se aducă de îndată vin aşa că, întreaga 
armată a lui Thibaud se înfiinţa în jurul lor. Serviţi, începură să 
bea pe nerăsuflate. 

Aveau nevoie să se înfierbânte atâta cât şă găsească curajul 
pentru a lichida un bătrân şi o tânără. Cel puţin, aşa calculau ei. 
Îi mai frământa să găsească în vin şi forţa de a uita glasul acela 
care-i strigase pe nume şi le spusese: de mâna mea veţi muri, 
nemernicilor! Era glasul lui Passavant. Asta cereau ei de la vin. 
Râdeau cu gura plină, dar aveau ochii înspăimântați. Vorbeau 
tare, înjurau valeţii, ciupeau servitoarele, dar ochii lor trădau 
frica de vocea aceea. 

— Pe fusta Junonei, interveni Gringonneur, ridicându-se, cred 
că este timpul să-i arăt leului tânăr... 

— A exclamă Ocquetonville, izbucnind în râs, să nu ne mai 
gândim la nimic: Passavant e mort! 

Gringonneur începu să se dezmeticească. Era palid şi-l 
frământa remarca lui Ocquetonville. 

— Passavant e mort! 

— Dracul ăsta bea acum apă din Sena, cu pietroiul de gât, 
Courteheuse. 

— După ce a fost crestat cu sabia, râse Guines. 

— Pentru că Passavant bea apă, eu vreau să-i beau partea 
lui vin, zise Scas, mi-e sete numai când v-aud că el s-adapă în 
fluviu. 

Gringonneur îşi puse mâna pe frunte şi plecă spre ei. 

— Domnii mei, spuneţi că Passavant e mort? 

— Mort şi înmormântat! zise Guines. 

— Înmormântat e greşit spus, interveni Scas. Adevărul 
înainte de toate: Cadavrul este în apă. 

— Ce! se miră pictorul! chiar sunteţi siguri, domnii mei? 

— Atât de siguri, preciza Ocquetonville cu un gest viclean, l- 
am văzut cu ochii noştri ciuruit de lovituri. Noi am vrut să-l 
readucem la viaţă, dar era prea târziu când am sosit. 

— Foarte târziu, maestre Gringonneur, spuse Guines. 

— Şi aceiaşi tâlhari care l-au înjunghiat l-au aruncat apoi în 
Sena, adăugă Courteheuse. Ce păcat, era un viteaz! In 


sănătatea lui Passavant bea şi dumneata, maestre! 

Cei patru goliră ulcelele. Griongonneur îi imită. | se învârtea 
capul, dar de data asta nu din pricina vinului. Inţelesese că, din 
cauza lui, Odette era pierdută. In capul lui apăru un alt plan: să 
alerge la Saint-Pol şi să dea alarma. 

— Sunt unsprezece ceasuri de atunci, preciza Courteheuse. 

— Drace! zise Guines, e timpul să plecăm dacă nu vrem să 
dormim pe afară. 

— Pe cai! comandă Ocqguetonville. Câteva clipe mai târziu 
Gringonneur constată că este singur în sală. Thibaud trăsese 
obloanele. Mai rămăsese Perrinet, care avea poruncă să închidă. 

— Să mergem! zise pictorul ridicându-se. Şi-şi luă scara. 
Când îl văzu pe Perrinet crezu că-i o fantomă. 

— Ăsta, bolborosi pictorul, ăsta este... Se scutură. 

— Bineînţeles, făcu valetul, este chiar cavalerul de 
Passavant. _ 

Într-adevăr, în sală intrase Passavant. Înainta spre 
Gringonneur şi, zâmbind, îi spuse: 

— Bei cam mult, maestre Jacquemin. Dacă o ţii aşa mie nu- 
mi mai rămâne niciun strop. Asta mă va face să-mi caut adăpost 
în altă parte şi tare mă tem că se supără jupânul Thibauid. 

— Ce! reuşi să lege vorbele pictorul, cum, nu eşti mort?! 

— De ce aş fi, spuse cavalerul cu un aer naiv. 

— Nu te-au ciuruit tâlharii?! 

— După cum vezi sunt nevătămat. 

— Şi nu te-au aruncat în Sena? aşa pretindeau Scas şi ai lui. 

— Ah, constată Passavant. Asta e altceva. Acum da, eu sunt 
mort, mort de-a binelea, maestre. Şi te rog să nu uiţi asta! Cred 
că trebuie să-l previn şi pe hangiu. lar tu, se adresă el lui 
Perrinet, dacă scoţi o vorbă îţi tai urechile şi fac tocană din ele. 

Perrinet dispăru căci cavalerul nu avea aerul că glumeşte. 

— La revedere, maestre, şi nu uita că eu sunt mort, spuse 
Passavant urcând scările. 

Gringonneur se ridică dintr-o dată şi reuşi să se ţină pe 
picioare fără să mai cadă pe scaun. Alergă după Passavant, îl 
luă de braţ şi înainte ca acesta să reprime gestul atât de 
familiar, spuse: 

— Ştiţi, domnul meu că eu v-am aşteptat toată ziua? Ştiţi că 
cei patru câini turbati, de care v-am mai vorbit, aleargă acum 
spre Saint-Pol? Ştiţi că trebuie să-l ucidă pe Honore de 


Champdivers! Ah, cavalere, dacă ai milă de acest bătrân viteaz 
şi de nobila domnişoară... 

— Ce-i cu Odette? 

— Păi, ce să-ţi spun... 

— Şi ea e ameninţată? Vorbeşte odată, neisprăvitule! 

— Da, da... Dacă mă mai îngroziţi cu ochii ăia nu mai pot nici 
să vorbesc... Şi ea, poate, este ameninţată. Ea sau regele, nu 
am înţeles prea bine. Ceea ce este sigur, e că cei patru câini 
turbaţi intră în acest moment în palatul regelui. 

Passavant nu mai auzea nimic. Îl împinse pe Gringonneur 
care începu să blesteme fusta Junonei. 

— Spune, cunoşti locurile la Saint-Pol? 

— Da, dar de ce? întrebă pictorul. 

— Poţi să mă ajuţi să intru! 

— Pot, dar nu mă mai strânge aşa de braţ! Passavant îi dădu 
drumul. 

Curând alergau amândoi spre Saint-Pol. Când ajunseră în 
faţa intrării principale, văzură patru siluete intrând şi în urma 
lor, poarta se închise. 

— Ei sunt! spuse pictorul. 

— Inainte! spuseră. 

Ajunseseră la poartă. O santinelă se uită neliniştită la ei. 
Cavalerul se feri şi-l lăsă pe Gringonneur să parlamenteze cu 
arcaşul postat ca santinelă. Auzi cum cei doi schimbară câteva 
vorbe. Pictorul se apropie de el. 

— Intrăm! 

— Nu, răspunse Gringonneur cu vocea sugrumată. Parola n-a 
ţinut. A fost schimbată chiar acum. 

— Ce nenorocire! 


XXXIX 

Atacul 

Jean Temerarul se arătase, în tot acest timp, deosebit de 
precaut. Era puternic şi viclean. Orgoliul îl mâna spre acţiune, 
meditaţia îl făcea mai prudent, decât viteaz. O iubea pe Odette, 
dar nu o scosese de la inimă pe Isabela. În el trăiau două fiinţe. 

Jean Temerarul, după ce se întâlnise cu contele de 
Armagnac, după ce observase zâmbetul prietenos al Odettei, o 
căută pe regină şi-i spuse: 

— In noaptea asta te scap de intrusă, de mica regină. 


Isabela îi ascultă cu atenţie, aprobă planul şi nu-şi dădu 
seama că ducele urmărea un scop personal în toată această 
afacere: să o aibă aproape pe Odette. Era atât de orbită, încât 
începu să-l admire pe duce: după ce l-a ucis pe Louis de Orlean 
se ocupă şi de moartea lui Odette! 

— Passavant e mort, spuse ea, de parcă ar fi vrut să 
convingă pe sine. Dar de ce se gândea la cavaler? Sunt trei 
puncte de salvare a intrigantei: garda pe care i-a dat-o nebunul, 
câinele şi, eventual, cineva care ar veni din afară. Cu Honore 
lucrurile erau puse la punct. 

Pentru orice eventual pericol din afară, o singură măsură: la 
ora unsprezece, să se schimbe parola cu care se intra în Saint- 
Pol, astfel încât să nu mai poată intra niciun nepoftit. Se făcuse 
o excepţie cu cei patru spadasini. În privinţa câinelui Major i se 
ceru unui valet să-l prindă pe înserat, când acesta era slobozit în 
grădină pentru plimbare. 

Ceea ce se şi întâmplase. Câinele a fost închis într-o 
încăpere de la patiserie unde intrase ademenit de miros şi 
mâncase bunătăţile cu poftă aşa încât nu se mai putea de sătul. 

Rămânea garda. Cu asta s-a ocupat Bois-Redon. Pe la zece 
seara, când Gringonneur tot încerca să se ridice şi nu reuşea, 
căpitanul îşi pregătea armele - pumnalul, spada, pieptarul din 
oţel. Apoi, se duse la palatul regelui. „Am să-i îmblânzesc eu pe 
câinii ăştia, aşa cum a fost îmblânzit şi Major, îşi spuse Bois- 
Redon. Mă întreb de ce nu a vrut regina să lichidăm câinele? Lui 
îi scăpase calculul reginei. Ea se gândise la zilele de după 
moartea lui Odette: prezenţa câinelui ar fi mărturisit că acolo nu 
se întâmplase nimic tragic. Se putea crede că Odette a fugit cu 
bunicul ei, asta-i tot! 

Bois-Redon intră în sala gărzii. Erau acolo doisprezece 
soldaţi. 

— Bună seara! Mă plictisesc de groază! Hai să bem ceva. 
Poate facem şi o carte! Ce, dracu, aveţi de vă uitaţi aşa la mine? 

Cei doisprezece erau uluiţi de onoarea care li se făcea şi, de 
aceea, nu ştiau ce să creadă. Bois-Redon era doar căpitanul 
reginei! De aceea, începură să-l bănuiască de ceva. Când îl 
văzură că se aşează la masă, că scoate cărţile şi că pune în faţa 
lui un pumn de monezi de argint, începură să se apropie şi ei de 
masă. Bois-Redon puse vin în pahare şi asta îi dădu gata pe 
soldaţi. 


— Să jucăm. Pun banii pe armura voastră. 

— Ce! strigă unul bănuitor. 

— Când voi pierde, vă dau un scuz. Când pierdeţi voi, îmi 
daţi o platoşă. 

— Bine, acceptară câţiva ispitiţi mai ales de băutură. Ochii li 
sticliră şi mai aprins când văzură că Bois-Redon aruncă pe masă 
bani de aur. Nimeni nu mai era atent decât la joc. Ar fi putut fi 
luat cu asalt palatul, nu ar fi auzit nimic. De fapt deja nu auzeau 
zgomotele ciudate din jurul lor. 

— Gata, zise Bois-Redon mult după miezul nopţii, gata, s-o fi 
terminat. 

— Ce să se fi terminat? întrebă unul, mort de beat. 

— S-o fi terminat cu râsul. Şi adună tot ce se afla pe masă în 
faţa fiecărui jucător, băgă în punga cu care venise şi plecă 
lăsându-i pe toţi uluiţi. Le luase tot şi banii pe care-i pierduse el 
fi banii cu care veniseră ei. 

— Să le las totul nenorociţilor ăştia, cum mi-a zis regina? Hai 
să fim serioşi! Regina e nătângă! Ceea ce-şi propusese 
înfăptuise: îi ţinuse de vorbă câteva ceasuri bune pe arcaşi, aşa 
că cei patru: Ocquetonville, Scas, Guines şi Courteheuse 
avuseseră timp să opereze în linişte. Şi mai era ceva: litiera 
aştepta clară, pregătită să o ducă pe Odette. 

Cei patru se strecuraseră în Saint-Pol. Toţi erau prinşi din 
cauza vinului băut la Thibaud. Intraseră în bandă, mergând unul 
lângă altul. 

Când ajunseră la palat, ezitară, totuşi. Rămaseră în faţa 
porţii să se consulte. In acest timp o umbră se apropie de ei şi le 
porunci: 

— Urmaţi-mă! vă conduc eu. 

Toţi patru se înclinară şi cu gesturi scurte scoaseră spadele. 
Era regina Isabela de Bavaria... Prin culoarele lungi şi 
întunecoase, sfărâmându-şi măselele de frică, o urmau supuşi. 

— Aici, intraţi aici fără zgomot! 

Ocqguetonville scoase pumnalul, îl introduse într-o crăpătură, 
dar lama se rupse. Spadasinul făcu câţiva paşi înapoi, înjurând. 

— Linişte, ceru regina! 

Cu pumnalul rupt, Courteheuse încercă să desfacă 
încuietoarea. Nu reuşi. Din nou înjurături. 

— Linişte, am spus, se răsti regina! 

In sfârşit Guines şi Scas împinseră cu umerii. Se auzi un 


zgomot. Uşa se mişcase puţin. Ceilalţi doi se alăturaseră şi 
ei...NiMic. 

— Cine-i acolo, se auzi o voce de dincolo de uşă. 

— Linişte! le ceru regina. Cei patru continuau să împingă. 

— Ce doriţi, ceru vocea de dincolo. Plecaţi! Asasinii începură 
să înjure. Ei trebuiau să omoare. 

— Nu mai împingeţi, lua-v-ar dracu! Vă deschid eu. 

— Deschide! 

— Vă deschid, se auzi clar vocea lui Champdivers, staţi 
blânzi, mieluşeii mei. Şi, brusc, uşa se deschise. Cei patru, duşi 
de elan, se treziră în mijlocul sălii. Erau înnebuniţi de lumină, 
dar şi de ceea ce văzură: bătrânul Champdivers ţinea într-o 
mână spada, iar în cealaltă pumnalul. 

— Cum? Nu sunteţi decât patru! se miră el. Când v-am auzit, 
credeam că-i o armată! Ce vreţi? Pe dumnezeul meu că, odată, 
am fost faţă în faţă cu zece. Şi, ăia erau bărbaţi nu glumă! Voi 
mă faceţi să râd! 

Cei patru avansară cu spadele pregătite de atac. Şi, într-o 
clipă se dezlănţuiră. Loveau, înjurau, insultau, ţipau cât îi ţinea 
gura. Bătrânul fu obligat să se retragă spre o uşă deschisă 
dinainte. Loviturile cădeau una după alta, dar niciuna nu-l atinse 
pe bravul soldat. Ridică spada, deschise un semicerc în aer şi 
cei patru se retrăseseră câţiva paşi. Champdivers izbucni în râs. 

— A, zise el, bătrânul din Transtamare mai ştie încă şi 
altceva. Pe Dumnezeul meu, jivine spurcate, am să vă 
pedepsesc că mi-aţi stricat somnul. Se aruncă între ei, lovi cu 
sete în dreapta şi-n stânga. Vă arăt eu ce poate un bătrân 
soldat. 

Deodată, în uşă apăru o umbră. În acel moment, o lovitură 
năprasnică îl dobori pe Champdivers. O lovitură laşă, care venea 
din spate. Cei patru încremeniră. 

Cu o mişcare precisă, regina îi înfipsese bravului 
Champdivers în ceafă pumnalul. Apoi, le făcu semn să iasă pe 
uşa deschisă şi să o urmeze. Ajunşi în faţa unei alte uşi, auziră 
glasul neliniştit al unei femei. 

— Domnule Honore, ce se întâmplă acolo! Vai... ce-i 
asta...ajutor! 

Abia avusese timp să strige biata Margentine. Degetele de 
fier ale unui asasin o sugrumară. Ochii bietei femei cerură milă o 
clipă şi apoi se stinseră, trupul ei rămase în uşă inert: Cei patru 


îşi continuară drumul prin bezna unui alt coridor. 

— Pe cine mai omorâm acum? întrebară ei excitaţi de 
mirosul de sânge. 

— Destul, le răspunse regina. 

Se opriră. Isabela nu aruncă măcar o privire spre cadavrul lui 
Champdivers nici spre cel al guvernantei. Se uita spre o uşă 
care o despărţea încă de Odette. O lucire diabolică îi apăru în 
ochi. Le făcu semn celor patru să nu se mişte, se duse înapoi şi, 
lângă ea, apărură şapte-opt persoane care luară cele două 
cadavre fără să facă nici cel mai mic zgomot. 

— Ştiţi ce aveţi de făcut? le spuse celor patru. 

— Să o luăm pe Odette şi să o ducem la litieră. 

— Bine. Şi unde o veţi conduce? 

— La palatul Burgundia. Isabela tăcu câteva clipe şi apoi 
întrebă: 

— De ce acolo? 

Ce să răspundă acei criminali? Nici nu aşteaptă vreun 
răspuns de la ei. Ea trebuia să hotărască. 

— Bine. Luaţi-o şi să nu-i faceţi vreun rău! 

— Am primit şi de la duce acelaşi ordin! 

— Da? O luaţi, dar nu o duceţi unde v-a cerut ducele... 

— Atunci? 

La mine, spuse regina tremurând. Şi începu să meargă cu 
paşi apăsaţi ca şi Imperia, tigroaica. 

— Aici, le ceru ea celor patru. Terminaţi cât mai repede! Uşa 
dormitorului tinerei era deschisă. Odette nu avea niciodată grija 
ei, ştiindu-se apărată de atâtea persoane. 

Isabela o văzu pe Odette dormind. Părea că visează ceva 
frumos. Faţa îi era destinsă. O privi cu ură. Din ochi o şi 
condamnase. Intră în cameră urmată de cei patru. Paşii lor grei 
au trezit-o pe Odette care deschise ochii şi, dintr-o mişcare, sări 
în picioare. Era speriată. Sângele îi pierise din obraji. Se mai 
linişti când o văzu pe regină: n-ar fi ajuns în apartamentul ei 
dacă nu ar fi avut consimţământul lui Honoré. 

Se înclină în faţa reginei. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă, pentru onoarea 
pe care mi-o faceţi. Se lăsă linişte, regina nu scoase un cuvânt. 
Dacă Majestatea Voastră nu mi-ar fi arătat atâta indiferenţă, de 
mult aş fi fost la palatul reginei. 

— Dumneata? La mine? De ce? 


— Am atâtea să vă spun! 

— Dumneata? Ce ai putea dumneata să-i spui soţiei regelui 
Charles? la să vedem! Intenţia de a o insulta fu sesizată de 
Odette. 

— Doamnă, chiar despre rege aş fi vrut să vă vorbesc. 
Majestatea Voastră nu ştie cum am ajuns aici şi, mai ales, de ce 
continui să rămân la palat. Este suficient să văd că prezenţa 
mea îi alină suferinţa pentru ca să uit că am fost primită cu ochi 
răi. Dacă doriţi, dacă-mi permiteţi să vă spun tot ceea ce-mi 
simte inima, s-ar putea ca misiunea mea, pe care mi-a dat-o 
Dumnezeu, să se încheie. Căci eu aş lăsa în locul meu pe cea 
care, acum, din priviri, mă întreabă: ce faci, tu aici, la Saint-Pol? 

— Eu cred, spuse Isabela, cred că această tânăra caută să o 
insulte pe regină! 

— Nu, Majestate. Nu, această tânăra se apără! Această 
tânăra se află la Saint-Pol împotriva voinţei ei. Această tânăra 
are pentru rege o compasiune care din zi în zi este mai mare. lar 
această compasiune, doamnă, mă ţine aici deşi ştiu că înfrunt 
riscul unei pedepse mai mari decât moartea: asprimea judecății 
reginei! 

Odette făcu un pas înapoi; vorbele şi gesturile de mare 
demnitate o făcură pe regină geloasă. 

— Bine, fie, vino la mine şi vei avea libertatea de a-mi vorbi 
deschis. 

— Când aş putea să dau curs acestui ordin? 

— Chiar acum, spuse regina. 

— Acum, la mijlocul nopţii! în acest caz trebuie să fiu însoţită 
de guvernanta mea şi de bunicul meu. De fapt, ar fi trebuit să 
fie aici. De ce nu sunt? întrebă ea uitându-se la cei patru 
spadasini. 

— Gata, luaţi-o, pentru că văd că nu vine de bună voie! 
Odette înţelese că era în pericol, că este sortită morţii din 
momentul în care regina şi spadasinii intraseră în apartamentul 
ei. O clipă se gândi că dacă ei au ajuns acolo, înseamnă că şi 
guvernanta şi Champdivers sunt morţi. 

Cei patru se îndreptau spre ea. Scas avea un fular cu care 
trebuia să o lege la gură. 

Odette se trase spre fereastră. 

— Plânge! 

Într-adevăr, Odette plângea cu gândul la bravul 


Champdivers şi la buna Margentine. Atât de bun, atât de viteaz, 
atât de loial să , fie ucis din cauza mea. Şi guvernanta! Sfinte 
Dumnezeule! 

— Hai, frumoaso! zise Courteheuse, ridicând mâna 
asupra ei. Dintr-o săritură Odette se află la fereastră şi o 
deschise. 

— Doamnă, mă obligaţi să-mi iau viaţa. Pentru viaţa mea, 
vă iert. Dar pentru bravul Honore şi pentru guvernantă nu 
veţi fi iertată! 

— Doamne Sfinte, strigă regina, se aruncă pe fereastră! O 
vreau vie! Prindeţi-o, prindeţi-o! 
Cei patru se aruncară asupra fetei. 


XI 

Urmarea atacului 

„Nu putem intra, parola a fost schimbată" îi spuse 
Gringonneur lui Passavant. Câteva clipe acesta rămase ca 
trăsnit. O furie albă îl cuprinse şi pictorul îşi dădu seama că 
bravul cavaler nu se resemnează. 

Passavant intra dar avea toate şansele să fie masacrat 
pentru o şansă îndoielnică de a o salva pe Odette dacă planurile 
blestemaţilor oameni ai ducelui de Burgundia pe ea o aveau în 
vedere. 

— A fost schimbată parola? 

— Din păcate, aşa este! Astea-s loviturile reginei, ale 
frumoasei Isabela. 

— Destul, ţi-am cerut să nu-mi vorbeşti urât despre regină! 

— Fie! Dar ea a schimbat parola, fiţi sigur. Şi a făcut-o să 
poată lucra în linişte, să o ucidă pe biata fată fără să fie 
deranjată... 

— Dacă ar face asta... zise Passavant... 

— Ei şi ce-o să-i faci? 

— Am... Nu, nu pot să fac nimic împotriva reginei. Ea a 
salvat-o pe Roselys! 

— Pe Roselys?! 

— Vai, ce nenorocire! se lamenta Passavant fără să 
răspundă remarcii pictorului. Ce nenorocire! Totul vine de la ea 
şi eu... nu ştiu de ce trebuie să respect această femeie... 

— Roselys! repetă Gringonneur. 

— Hai, vino! 


— Aş vrea eu să vin dar unde? 

— Nu ştiu deocamdată. 

„O fi înnebunit! se gândi pictorul". Nu, nu era nebun, ci 
disperat, ceea ce este tot un fel de nebunie, dar mai dureroasă. 
Merse pe lângă zid, fără să aibă încă o idee precisă. Şanţul 
mare, zidul înalt, suliţaşii de gardă, totul era împotriva oricărei 
încercări. „Este imposibil să nu găsesc eu o cale de a intra, se 
gândi Passavant. 

Gringonneur îl urma, dar era cuprins de groază. Chiar şi 
regele ar fi fost atacat. 

Numai că, regele ca şi Odette ar putea să aibă nevoie de 
ajutor. Era de acord să rişte dar nu şi viaţa. Treceau prin faţa 
unei nişe unde văzură o lumânare aprinsă. Pictorul intră şi o luă. 
ÎI prinse din urmă pe cavaler. Dădură de poarta prin care ieşise 
Passavant când a fost eliberat din închisoarea Huidelonne. Era o 
poartă nesupravegheată de obicei, dar în noaptea asta pictorul 
văzu siluete care patrulau în apropiere. 

— Hei, cavalere, dacă mergeţi pe mâna mea, suntem 
aproape intraţi. 

Se aşeză în iarbă, puse luminarea alături şi scoase cărţile de 
joc. 

— Plecaţi de aici, strigă un suliţaş. A cui este lumânarea 
asta? 

— Ei, iată o întrebare deşteaptă! Am impresia, cavalere, că 
ostaşul ăsta nu a auzit de lampa lui Diogene! 

— Nici nu mă interesează, zise suliţaşul şi le ceru din nou să 
plece. 

— Lampa lui Diogene! Vai, dar eu caut un om, înţelegi fiul lui 
Bellone? 

— Nu o insulta pe mama că-ţi trimit o săgeată care, fii sigur, 
nu ar da greş. 

— A, n-ai înţeles, fiul lui Marte. Eu caut pe cineva cu care să 
fac o carte. 

Se făcu linişte. 

— Să faci o carte? 

— Bineînţeles, pe fusta Junonei! 

— Unde sunt cărţile? 

— Aici, uite-le pe astea cu diavolul. Nu le vezi, sunt sub nasul 
tău? Lanterna lui Diogene le luminează! 

— A, te recunosc acum. Dumneata eşti Gringonneur. 


— Ei, vezi, zise pictorul. Sunt cel care-i pregăteşte cărţile 
regelui. Şi caut pe cineva cu care să joc o carte, să mă mai 
destind puţin pentru că am făcut-o lată la han. 

Passavant începu să priceapă-planul abia acum. 

— Păi, eu sunt de acord să facem una. 

— Ce? 

— Şi eu am băut, de nu mă mai... Passavant îl apucă de 
umeri pe Gringonneur. 

. —- Ascultă, de ce n-ai juca mai degrabă cu mine? lată, aici 
am bani, şi-i arătă o pungă. 

Pictorul începu să vorbească tare, să anunţe cărţile şi 
constată că Passavant nu avea habar de joc. Curând poarta se 
crăpă şi, lângă ei, apăru suliţaşul. Nu rezistase. Inspectase locul, 
îşi lăsase arma şi venise până la urmă lângă cei doi. 

— Am pierdut, zise Passavant. Hai să plecăm! şi goli punga 
de bani în iarbă. Piesele de aur se răspândiră. 

— Un moment. Şi eu aş vrea să joc. Parcă asta mi-ai propus! 

— Bine, ia-mi locul! 

— Numai că nu prea am bani. 

— Nu-i nimic! îţi împrumut eu. 

— Inutil, spuse Passavant. la banii ăştia, şi-i arătă piesele de 
aur din iarbă! Hai, ia-le şi joacă, joacă, nu te nelinişti! 

Passavant nu mai stătu pe gânduri şi plecă spre intrare. 

— Stai, zise arcaşul când îl văzu pe cavaler că se îndrepta 
spre poartă. Trădare! Ajutor! 

Nu putu să continue. Passavant se întoarse din drum, se 
apropie de el şi îi puse pumnalul la gât: 

— Încă un cuvânt şi eşti mort! Mi-e groază să iau viaţa unui 
necunoscut. Dar află că dacă nu intru acum, multe vieţi sunt în 
pericol. Rămâi şi joacă în continuare, lasă-mă să intru şi îţi jur că 
nu vei comite nicio trădare! 

— Promiteţi-mi că nimeni nu va afla că aţi trecut pe aici, 
altfel... 

— Îți jur! 

Passavant intră. Suliţaşul nu mai pierdu timpul şi începu să 
adune banii din iarbă. 

Saint-Pol era în beznă. Passavant ajunse la fereastra lui 
Odette. Şi-o imagina citind, aşteptând să-i vină somnul. În 
minte, fără niciun motiv, îi reveni chipul lui Roselys; apoi revăzu 
cadavrul ducelui de Orleans, salvatorul lui şi pronunţă cu ură 


patru nume: Ocqguetonville, Scas, Courteheuse, Guines. 

— De mâna mea veţi muri, ticăloşilor! 

Ei erau acolo! Ce căutau! Aici totul era în beznă, ce treburi 
aveau ei în puterea nopţii! Nu se mai gândea la ei! Era 
preocupat să afle ce se întâmplă cu Odette. Şi, dacă o vede, ce 
să-i spună? Văzu că fereastra ei era luminată. 

— Nu, nu! tresări el. Cercetă zidul şi descoperi o cornişă care 
ducea spre fereastra ei. Dar cum să ajungă până acolo. Scoase 
spada fulgerător. Lângă el apăruse o umbră. 

— Cine eşti? 

— Sunt temnicerul de la Huidelonne, răspunse liniştită 
umbra. Se apropie şi-l recunoscu pe temnicer. Curios, nu-i purta, 
pentru cei doisprezece ani, nici cea mai mică umbră de 
ranchiună. Rămăseseră prieteni. 

— Facem o partidă, ca altă dată. Vă revine întreg aplombul! 
Passavant îşi aduse aminte că acest om nu era capabil de 
trădare. 

— Nu mă recunoaşteţi? Ce se întâmplă? 

— Ba da, acum îmi treceau prin minte amintirile... toate... 

— Vă aduceţi aminte ultima zi de captivitate... Făceam o 
partidă... 

Ştiam că eraţi mai puternic şi de mult îmi dădeam seama, că 
dacă aţi fi vrut, m-aţi fi ucis într-o astfel de partidă. Atunci mi- 
am zis: de data asta nu mă mai iartă! V-aţi oprit şi v-aţi pornit să 
plângeţi. Aţi aruncat spada. 

— Am luat spada şi fără să spun nimic am ieşit; v-am închis 
dar nu am plecat. Am stat şi v-am ascultat cum plângeaţi. Când 
a venit ea şi v-a eliberat, a fost rândul meu să plâng. 

— Ea? 

— Da, cea pe care vreţi să o vedeţi acum, spuse temnicerul. 
Aţi ştiut că după ce v-a scos, venea în fiecare dimineaţă acolo. 
Devenise un înger al temniţei. 

— Şi ce căuta acolo? 

— Să mă întrebe de dumneavoastră, vroia să ştie tot, cum 
aţi trăit acolo, ce aţi făcut, ce gândeaţi. lată, m-a luat gura pe 
dinainte. leri mi-a dat punga asta. 

— Temnicere, ţi-o cumpăr, îţi dau cât îmi ceri pe ea. 

— Nu, să nu vorbim despre asta. As vrea să vă spun că, 
adineauri eram pe zid şi am văzut totul. Suliţaşul nu ştie că-l 
supravegheam. Am înţeles manevra. Aş fi putut... Dar, dacă nat 


fi deschis poarta suliţaşul, o deschideam eu. 

— Ajută-mă să ajung la nişa aceea! 

— Bine, puneţi piciorul aici. Temnicerul îl ridică pe umeri şi 
Passavant se caţără în nişă. De acolo vedea şi auzea totul. O 
auzi pe regină strigând: Prindeţi-o! 

Odette se îndrepta spre fereastră. Passavant împinse, 
ferestrele se deschiseră şi sări în interior. 

— Bună seara domnilor! salută el şiret. Uşa era închisă şi, 
iată, am socotit potrivit să intru totuşi pe fereastră. Vă rog să 
mă iertaţi, doamnă, se adresă el reginei. 

Incremenită în faţa ferestrei, Odette îl fixă pe cavaler cu ochi 
plini de recunoştinţă. Nu părea emoţionată; se calmase şi era 
bucuroasă că Passavant trăia. 

Cu mânie, regina le ceru celor patru spadasini: 

— Ei bine, dacă-i aşa, luaţi-i pe amândoi. Passavant îşi 
scoase spada şi-i şopti lui Odette. 

— Nu vă temeţi, domnişoară, niciunul dintre mizerabilii ăştia 
nu vă vor putea atinge. 

— Nu mi-e teamă. 

— Luaţi-i, am spus, strigă Isabela. Laşilor, ce faceţi?! Când 
Passavant a intrat pe fereastră, cei patru, cuprinşi de groază, s- 
au adunat unul lângă altul. 

Guines reuşi, într-un timp, să-şi recapete curajul. 

— Moarte! strigă el. 

— Atunci, în noaptea aceea când a fost omorât... vocea lui 
am auzit-o, sunt sigur de asta, spuse Scas. 

Pentru câteva clipe se făcu linişte. Regina nu înţelegea 
nimic. Cei patru erau paralizaţi. Deodată, Ocquetonville se 
desprinse din grup şi, alergând ca un nebun, ieşi din 
apartament. Până în stradă nu se mai opri. Ceilalţi trei, ca şi el, 
alergau îngroziţi, căutând să iasă cât mai repede din Saint-Pol. 
Chiar şi când ajunseră în stradă, uluiţi şi îngroziţi, nu se opriră. 

Jean Temerarul îi aştepta. Când îi văzu cum arătau, îl 
cuprinse furia: 

— Unde este Odette? 

Courteheuse reuşi să spună: Passavant, dar Ocquetonville 
mormăia încă speriat: 

— Mortul! Mortul! Ducele nu înţelegea nimic. 

— Seniore, se reculese Guines, probabil că Sena nu a putut 
ţine cadavrul! 


— Ce blestem! tună ducele. 

Timp de o oră acesta îi descusu pentru a putea pricepe ceva. 
Când înţelesese cât de cât povestea, Jean Temerarul pricepuse 
şi că cei patru sunt nişte laşi, că pe Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon trebuie să-i pedepsească cu spânzurătoarea, că 
pentru Passavant trebuie pusă la cale o pedeapsă şi mai 
îngrozitoare. Dar, mai mult decât atât, înţelesese că toţi aceştia 
nu erau decât nişte piese mici de care, până la urmă, se putea 
debarasa. Ceea ce îl înfuria cel mai mult era faptul că Odette 
nu-i fusese încă adusă. Şi, dacă acest lucru nu a fost posibil, cea 
care a dejucat planul nu poate fi decât Isabela. Abia acum 
înţelesese de câtă ură este în stare regina. Ură împotriva tinerei 
Odette, dar asta nu părea să fie totul... Acum se afla în faţa unei 
noi dileme: Isabela şi, deci puterea, sau Odette, adică 
dragostea. 

— Deci, să vedem mai clar: aţi fost patru şi el unul singur şi 
v-a fost teamă... 

— De fantomă! De strigoi, recunoscu Guines. 

— O fantomă... vie, înţeleg. Sunteţi patru şi v-a fost frică de 
o singură spadă... Din această clipă nu mai sunteţi în serviciul 
meu. Jean începu să se plimbe nervos prin salon. Cei patru îşi 
vorbeau încet, se consultau speriaţi. Oquetonville se desprinse 
din grup, veni către duce şi spuse umil: 

— Seniore... 

— Am spus că nu mai sunteţi în serviciul meu. Plecaţi de 
aici! 

— Seniore, reluă Ocquetonville, vă cerem să renunţaţi la 
hotărârea dumneavoastră până mâine. Dacă am avut de-a face 
cu un strigoi, atunci noi credem că putem fi iertaţi. Dacă, din 
contră, împotriva oricărei aparenţe, cavalerul de Passavant se 
numără printre cei vii, atunci, pe crucea mea, mâine îi va fi cu 
adevărat ultima zi a vieţii lui. 

— Îl vei ataca? 

— Ştim noi unde trebuie să-l căutăm, strigară ceilalţi trei. 

— Fie, îngădui Jean Temerarul. Vă mai dau trei zile. 

Cei patru ieşiră. În urma lor, ducele nu putu să se abţină de a 
le recunoaşte curajul. După toate câte li se întâmplaseră, iată-i 
din nou, plini de furie împotriva unuia care a ieşit din moarte. Un 
strigoi?! 

„Căpitanul meu l-a văzut mort în sac. Cadavrul a fost legat 


de un pietroi şi aruncat în Sena! Ce putea fi? Să ne ocupăm, mai 
întâi, de cei trei blestemaţi”. Îl chema pe căpitan. 

— Adevărul! Spune dacă l-ai văzut mort pe Passavant. 

— Aşa cum vă văd pe dumneavoastră viu, răspunse acesta. 

— Dar Ocquetonville şi ceilalţi trei l-au văzut de curând şi 
este viu şi nevătămat, imbecilule! 

— Cum! 

— Da, l-au văzut în noaptea asta... 

Căpitanul îşi făcu cruce. Când termină, ducele, la rândul lui, 
îşi făcu cruce şi spuse: 

— Amin! la doisprezece oameni şi pune mâna pe Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon. Vor afla în temniţă ce am de gând cu ei. 


XII 

Pasiuni rănite 

Passavant şi Odette nu o scăpau din priviri pe Isabela. 
Regina se întrebă: este oare posibil să mi se fi întins o 
capcană?! Să fi venit aici cu cei patru pentru... Cu privirea 
încerca să-i domine pe Odette şi pe Passavant. 

— Cavalere, începu să-l descoasă pe noul venit, de ce ţii în 
mână, în faţa reginei tale, spada pregătită pentru atac? 

Tonul nu era nici ameninţător, nici sever. 

Vorbea ca o stăpână, cu voce calmă, cu degajare. Passavant 
salută şi-şi duse la brâu spada. 

— Să mă iertaţi, dar trebuie să vă amintesc, Majestate, că 
cei patru care au fugit erau, de asemenea, înarmaţi şi gata de 
atac. Şi se aflau în faţa reginei lor, ca şi mine. 

— Ei erau în serviciul meu. Puțin obişnuit cu viaţa la curte, se 
vede că nu cunoşti regulile de politeţe. Îţi iert lipsa de etichetă şi 
de politeţe, dar aş vrea să ştiu cum ai ajuns aici. 

Passavant era uimit de întrebare. 

— Dar aţi văzut, Majestate, ca şi cei patru de altfel, că am 
ajuns aici... pe terestră. 

Isabela se întoarse spre Odette. 

— Adică, spuse ea, există un bărbat care, dacă nu găseşte 
uşa deschisă, are dreptul să intre la dumneata, în puterea 
nopţii, pe fereastră? 

Odette simţi insulta, dar nu scoase o vorbă. Passavant făcu 
doi paşi spre regină: 

— Majestate, începu el precipitat, pentru mine 


dumneavoastră sunteţi o sfântă, nu pentru că sunteţi regină, ci 
pentru că aţi avut, cândva o lacrimă pentru un copil nefericit, 
expus în faţa bisericii, spre a fi umilit. De când am aflat asta, m- 
am rugat pentru sănătatea dumneavoastră şi am jurat că, dacă 
va fi nevoie, îmi voi da viaţa pentru dumneavoastră. Sunt gata şi 
acum să-mi ţin jurământul. Cereţi-mi orice, dar nu-mi pretindeţi 
să ascult insulte ca cele pe care le-aţi proferat adineauri. 

— De ce? 

— Pentru că mă obligaţi să vă ucid, spuse cu simplitate 
Passavant. 

Pentru câteva clipe, Isabela îşi înclină capul. Apoi, îşi ridică 
privirea spre Odette. In ochii ei se citea nu ură, nu răzbunare, nu 
teamă, ci o invidie dureroasă. Cei doi pricepură momentul de 
slăbiciune. 

— Cavalere de Passavant, spuse regina, ca un fel de 
rugăminte, regina ar vrea să-ţi vorbească. Vrei să vii mâine, la 
palat, să mă asculţi? 

De data asta Odette tresări. 

— lertaţi-mă. Sunt gata şi acum să o ascult pe regină şi să 
mă supun poruncilor ei. Pentru că onoarea de a fi primit in 
audienţă la Majestatea Sa se produce aici, în această încăpere, 
aici aş dori să aflu care sunt ordinele. 

„Să fiu primit în audienţă", cuvintele îi veniseră firesc lui 
Passavant. Nu le spusese cu ironie, dar regina a fost surprinsă. 
Făcu un pas înapoi şi apoi se dezlănţui. 

— Inţeleg că te răzvrăteşti! la seama! Aş putea să cer să fii 
aruncat în temniţa de la Huidelonne. Îmi ceri să-ţi dau ordine! 
lată-le: în această clipă să ieşi de aici şi să te predai în mâinile 
căpitanului meu. Mâine voi vedea eu ce-i de făcut! Pleacă! 

— Rămâneţi, se auzi o voce aspră. Toţi trei se întoarseră, 
îmbrăcat în negru, livid, regele Charles al VI-lea asista îngrozit la 
ultima parte a scenei. 

— Aici, singurul care dă ordine sunt eu! 

Isabela nu-şi revenea. Passavant salută respectuos. Regele 
continuă: 

— ... iar ordinul meu este acesta: doamnă, imediat te retragi. 
Te vei retrage la palatul dumitale! Eu, probabil, voi încerca să 
uit. Să uit că ai intrat în palatul meu cu escortă înarmată. Cu ce 
scop ai făcut-o? O să încerc să aflu. Şi acum doamnă, pleacă! Să 
continuăm să trăim departe unul de celălalt. Cândva te-am iubit. 


Atunci, am crezut că sunt fericit. Acum este cu totul altfel. 
Nopțile mele la Saint-Pol trec greu... un rege poate să ajungă 
nebun, dar nu are dreptul să plângă. Ne-am străduit ca Franţa 
să nu ştie că regele îşi plânge fericirea de altădată. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu te atinge de cei care îmi sunt dragi. 
Va fi groaznic pentru dumneata! Acum, cavalere, cred că ai 
înţeles care ar putea fi secretul nebuniei mele. Odette, iartă-mă 
dacă am avut slăbiciunea să vorbesc încă o dată despre mizeria 
vieţii mele. Dar, iată, mă simt descătuşat... _ 

Regele respira greu. În ochi îi apărură semnele febrei. Întinse 
braţul şi repeta: 

— Pleacă, doamnă! Isabela nu reuşi să se stăpânească: 

— În faţa intrigantei, în faţa rebelei, o alungi pe regină?! 

— Nu, doamnă, îţi spun simplu: pleacă! 

Şi, cum Isabela, nu se mişca din loc, regele strigă: 

— Pleacă! Acum îţi poruncesc. 

Rămase nemişcat în timp ce regina, încet, se retrăgea spre 
ieşire cu privirile aţintite spre Odette şi Passavant. Ajunsă la 
uşă, începu să alerge plină de furie şi de ură. Când ajunse în 
camera ei, Bois-Redon o aştepta surâzător şi mulţumit. In 
braţele lui, mai bine de o oră, nervoasă, regina se dădu plăcerii, 
cerându-i din când în când: răzbună-mă! răzbună-mă! într-un 
timp, cu gândul în altă parte, pierdută în ură şi nesiguranţă, 
porunci: 

— Pleacă! Pleacă! Bois-Redon rămase uimit. 

— Pleacă! Nu te vreau! Nici pe tine, nici pe Jean Temerarul. 
Se zvârcolea în pat. Nu, nu eşti tu bărbatul care-l vreau! Se duse 
la uşa care dădea în încăperea unde se afla Imperia. Animalul se 
ridică şi veni spre regină. 

— Tu, ei bine, tu mă vei răzbuna! ţipă regina. După plecarea 
reginei, Charles se adresă celor doi: 

— Savoisy mi-a spus totul. Au înlăturat pe bravul 
Champdivers şi pe Margentine. 

Odette avu un strigăt de speranţă, deci nu i-au omorât! 
Regele făcu un gest şi o opri. 

— Fiţi siguri că voi şti să-i găsesc pe cei doi bravi servitori. 

— Dar dacă li s-a întâmplat p nenorocire... Vă rog, să fie 
căutaţi imediat! 

— Nenorocire! De ce ar fi putut să le facă rău acestor 
oameni?! 


Regele părea să nu înţeleagă nimic. Un fel de naivitate îl 
împiedica să vadă legăturile dintre oameni şi fapte. 

— Nu, credeţi-mă. Ei pe voi vroiau să pună mâna. 

— Sire, interveni Odette când văzu pe chipul regelui umbrele 
spaimei. Sire, fiţi sigur că acum nu mai aveţi niciun motiv să vă 
temeţi. 

Passavant îi povesti despre întâlnirea lui Gringonneur şi 
despre tâlhăriile care fuseseră puse la cale. 

— Deci, pe mine mă vroiau! se dumiri, în sfârşit regele. Se 
ridică brusc şi strigă: 

— Cine-i pe aproape? 

Savoisy, care îl trezise şi-l condusese până aici, îşi făcu 
apariţia. 

— Să vină căpitanul de gardă! în câteva clipe, acesta apăru: 

— Pază... peste tot pază! 

— Am înţeles! Ziua şi noaptea palatul va fi păzit 

— Să fie lichidaţi fără milă cei care vor îndrăzni să facă vreun 
gest de nesupunere. Plecaţi! Şi regele se aşeză în fotoliu: deci, 
pe mine vor să mă ucidă! 

— Sire, liniştiţi-vă! Ordinele pe care le-aţi dat... 

— Şi dacă îmi cumpără garda? Dacă îmi ucid căpitanul? 
Dacă-mi pun otravă în apă? Sunt pierdut... 

— Sire, acum nu cred că mai aveţi de ce să vă temeti, 
interveni Passavant. 

— Acum, da, să spunem. Eşti aici şi-mi dau seama că eşti un 
bun şi viteaz cavaler. Dar mâine? Dacă mâine garda mea mă va 
trăda... Dar, cred că am găsit soluţia: mâine voi părăsi Saint-Pol, 
voi părăsi Parisul. Odette, vii şi dumneata cu mine. lar, dumitale, 
cavalere, îţi dau sub comandă întreaga mea escortă. 

— Sire, la ce bun să fugiţi, spuse Odette. Vă rog, aşteptaţi 
ca... 

— Linişte! ceru regele nebun. Când porunceşte un rege, nu-ți 
mai rămâne decât să te supui. Cavalere, mâine, la ora opt, vei fi 
la poarta principală pentru a lua comanda escortei mele. 
Promiţi? 

— Da, Sire! Când porunceşte regie, supușii trebuie să 
asculte. 

— lată, văd că ai înţeles. Dar, mai este ceva. Crezi că vei 
putea, cu o escortă de o sută de oameni, să ne conduci la 
palatul fratelui meu? 


— Fără nicio îndoială, Sire. Chiar şi cu mai puţini oameni. 

— Bine! Atunci, la opt, plecăm la castelul Pierrefonds... Acolo 
vom fi în siguranţă, cu condiţia ca şi cumnata să ne acorde 
ospitalitatea. 

— Sire, cum puteţi să suspectaţi pe această nobilă doamnă? 
întrebă Odette. 

— Bine! Să nu mai vorbim! O să-i cer găzduire văduvei 
fratelui meu. 

— Pe mâine, spuse Passavant înclinându-se în faţa regelui. 
Plecă şi el. Cum venise pe fereastră, găsi că-i firesc să se 
întoarcă pe aceeaşi cale. Într-o clipă dispăru din faţa lui Odette 
şi a regelui. Când ajunse la pământ, îl auzi pe Charles urlând. 
Criza se declanşase din nou. Ascultă câteva clipe. Nu ştia că 
aceste urlete vor fi cauza unei noi schimbări în viaţa lui. Dacă ar 
fi rămas lucrurile aşa cum le plănuise, era ceva, dar criza regelui 
a durat toată noaptea... De a doua zi, Charles trebui să rămână 
în camera lui pentru a-şi reveni. 


xlii 

Casa Passavant 

Ajuns în grădină, Passavant îl căută pe temnicer, dar nu-l 
mai văzu nicăieri. Ajunse la poarta pe care intrase şi-l găsi pe 
Gringonneur jucând cărți cu paznicul. Nefericitul arcaş îşi apăra 
ultimii bănuţi. Passavant îl auzi înjurând furios. Pierduse! 

— Maestre Gringonneur, i se adresă Passavant 
câştigătorului, fii bun şi împrumută-mi suma întreagă pe care o 
ai. 

— Să vă împrumut! 

— Hai, grăbeşte-te! 

Cavalerul luă monezile de aur şi le dădu arcaşului căruia îi 
porunci: du-te, închide repede poarta şi pretaţi postul. Bietul om 
nu putu să mai spună decât: 

— Mulţumesc, prinţe! 

Cei doi plecară. Asta se întâmplă când Scas, Ocqguetonville, 
Guines şi Courteheuse îi cereau ducelui de Burgundia să-i 
păsuiască până a doua zi. Armaţi până în dinţi şi însoţiţi de o 
puternică escortă, cei patru ieşeau din palat. Passavant şi 
Gringonneur ajunseră la han şi băteau puternic în uşă pentru a 
trezi pe cineva să le deschidă. Se arătă Thibaud în persoană la o 
fereastră şi le ceru să nu mai bată. 


— Ce dracu face, înjură Gringonneur. Thibaud întârzia găsind 
cu cale să se răzbune că-l treziseră în puterea nopţii. Apăru 
râzând. Când le deschise, le întinse nota de plată. Asta îl făcuse 
să întârzie. Cei doi urcară în camera cavalerului de Passavant. 

— Maestre, deschide lada şi ia cât îţi pofteşte inima din 
punga pe care mi-a dăruit-o regina. Cred că găseşti atâţia bani 
cât mi-ai împrumutat! 

Pictorul vărsă sacul şi începu să numere. 

— Şi dacă n-ar fi de ajuns, ce să fac! 

— lţi dau până la ultimul bănuţ, nu-ţi fie teamă. 

Cei doi îl văzură pe Thibaud intrând în cameră cu nota de 
plată în mână. 

— Aştepţi să-ţi plătim acum? 

— Da, m-aţi trezit din somn, ca să vă servesc, vă pretind să 
plătiţi când ar fi trebuit să dormiţi. Aşa suntem chit! 

Se puseră pe râs toţi trei. 

— Jupâne, iartă-mă, dar, uite, până mâine aş avea nevoie de 
o părăluţă nenorocită pe care, cred, i-o datorez prietenului meu. 
Nu vrei să mă împrumuţi? 

— Mor de somn, le spuse pictorul şi vouă vă arde de glume. 
Şi, dumneata, jupâne Thibaud nu vezi că sforăi în picioare? 
Deodată uşa se deschise şi în cameră intrară, ca la atac, cinci 
indivizi înarmaţi. 

— Viu! lată-l este viu, urlă Ocquetonville. Dintr-un salt, 
Passavant ajunse la fereastră şi deja se puse în gardă. Thibaud 
se băgase în ladă şi trăsese capacul peste el. Când văzu scena, 
Passavant izbucni în râs, spre stupoarea spadasinilor. In cameră 
mai intraseră şi alţi nechemaţi ca şi primii, cu spada pregătită 
pentru atac. Rândurile atacatorilor fură rupte de Gringonneur 
care traversă camera furios, deschise fereastra şi dispăru. In 
cădere pictorul se agăţă de reclama cu „Scroafa spânzurată". 
Aceasta se desprinse şi căzu pe pământ, odată cu pictorul, 
făcând un zgomot înfiorător. 

Passavant rămăsese singur în faţa spadasinilor conduşi de 
Ocqguetonville şi de Courteheuse. In această clipă îşi aduse 
aminte că nu trebuie să rişte nimic: la ora opt trebuia să fie la 
intrarea principală de la Saint-Pol. 

„Sunt prea mulţi pentru seara asta, zise el". 

— Domnilor, vă dau întâlnire peste trei zile. Mă angajez să 
fiu la timp într-un loc pe care, vă dau libertatea să-l alegeţi 


singuri. Acceptaţi? 

— Moarte! Moarte! urlau spadasinii. 

— Gringonneur, aşteaptă-mă, strigă Passavant izbucnind în 
râs. 

Doi sau trei spadasini se aruncaseră la atac; cavalerul se 
urcă pe fereastră parând cu grijă loviturile. 

— Omorâţi-l! 

— Uf! câţi sunt, Doamne-Dumnezeule! zise cavalerul şi se 
aruncă pe fereastră. 

Jos îl aşteptau alţii. Din nou îşi aduse aminte că trebuie să 
scape nevătămat. Drumul era baricadat la dreapta şi la stânga. 
In faţă, chiar spre casa lui, Passavant zări o spărtură. Forţă. Pe 
stradă auzi o hărmălaie de nedescris. Oamenii ducelui alergau 
bezmetici în toate părţile, după cum primeau ordinele. Cavalerul 
ajunse la zidul care înconjura casa lui, găsi locul prin care mai 
sărise cândva şi, cu o mişcare ageră, îl sări ajungând acasă. Îşi 
dădu seama că nimeni nu văzuse unde a dispărut. Văzu că 
poarta era păzită ca şi casa de altfel. Se ascunse. După ooră 
constată că veniseră întăritori. 

— Sunt prins! se gândi el. Şi, totuşi, la opt trebuie să fiu la 
Saint-Pol. Odette mă aşteaptă! Cu repeziciune, în mintea lui se 
succedau amintiri după amintiri, întâmplare după întâmplare. 

Observa mişcările celor care luaseră în stăpânire paza casei 
şi înţelese că este momentul unor schimbări în dispozitivele de 
apărare, că se făceau mari deplasări de oameni dintr-o parte în 
alta. Poarta era larg deschisă pentru a le permite celor care 
veneau să intre şi să-şi ocupe poziţiile. 

„Acum este momentul. Sunt prea mulţi şi nu-şi pot da 
seama..." 

Cu mâna pe pumnal ieşi din locul în care se ascunsese. 

— Moarte trădătorului! Moarte ucigaşului ducelui de Orleans! 

Prin fereastra deschisă auzi discuţiile celor care intraseră în 
casă. 

— Se spune că cerşetorul l-ar fi ucis! 

— Spânzurătoarea îl aşteaptă! 

— Oamenii jandarmului îl vor prinde. 

Passavant înţelesese că era confundat cu ucigaşul şi nicio 
explicaţie nu ar mai fi putut să-l salveze. Îi căzu pumnalul din 
mână când îl văzu pe Ocquetonville pe peron. 

— Cavalere de Passavant, zise acesta cu glas tare, 


complicele dumitale a mărturisit totul: dumneata l-ai ucis pe 
ducele de Orleans. Trebuie să te predai. Te vom duce la 
Chatelet unde vei fi judecat. Urmează-ne fără împotrivire! Poate, 
aşa, îţi vei uşura soarta. 

— Este îngrozitor, se gândi Passavant. Văzu că lângă 
Ocquetonville se aflau şi ceilalţi trei: Courteheuse, Scas şi 
Guines. 

— Inutil să te opui! Trebuie să te ducem viu şi nevătămat. 
Predă-te! strigară toţi patru. In spatele lor se afla o adevărată 
armată. 

— Aici mor, îşi spuse Passavant şi, cu spada în mână porni 
spre peron strigând. 

— Ocquetonville, de mâna mea vei muri. Scas, unde eşti? 

— Aici sunt răspunse acesta. 

— Şi tu vei muri de mâna mea, Scas; dar tu Guines? Şi tu 
Courteheuse. 

— Aici sunt, aici suntem! 

— ... de mâna mea veţi muri şi voi! Passavant înainta, tăie 
aerul cu spada şi se aruncă asupra celor patru. O primă lovitură 
se opri în pieptul lui Guines. Se auzi un urlet de durere şi, apoi, 
trupul greoi al acestuia se prăbuşi. 

— Şi acum, tu, Courteheuse, strigă Passavant şi nu apucă să 
termine avertismentul că cei trei şi dispăruseră în mulţime. În 
jurul lui Passavant era un adevărat uragan: spade, topoare, 
pumnale spintecau aerul. 

— Viu, viu, ţipa Courteheuse de undeva. 

— Prindeţi-l viu, urla Scas. 

In aceste clipe, căutând o ieşire, cu gândul la moarte, 
Passavant o avu pentru o clipă în imagine, pe Odette, Apoi, cu 
aceeaşi repeziciune, rememora ultimele întâmplări din care 
reuşise să iasă întreg. 

— Viu, viu! 

— Mort! strigă Passavant. Numai mort! Şi se aruncă cu 
spada în grupul care-l urmărea. Era conştient că va fi masacrat 
în această încăierare şi de aceea se arunca între urmăritorii lui 
fără frică, urmărind să doboare cât mai mulţi până când îl vor 
ţine puterile. 

Undeva se auziră strigăte disperate, oştenii începură să 
părăsească în grabă curtea, recucerind poziţii în stradă. Folosi 
momentul şi se urcă pe scări pentru a intra în casă. Desluşi în 


zarva care cuprinsese mulţimea cuvântul care provoca atâta 
spaimă. 

— Tâlharii! Au apărut jefuitorii! 

Din întunericul care învăluia casa vreo cincisprezece umbre 
ieşiră urlând şi cuceriră, la rândul lor, partea din faţa casei. Erau 
ca nişte lupi hămesiţi, alungaţi din pădure, de foame şi de frig. 
Aveau un fel de a se aşeza, de a se grupa gata să se poată 
apăra şi gata să atace în orice direcţie de unde ar fi venit vreo 
ameninţare. Ai fi zis o haită, în orice clipă, gata de distrus,,de 
jefuit, de crimă. 

— Voi cine sunteţi, întrebă Passavant cu liniştea pe care o 
dădea conştiinţa că nu mai are nimic de făcut înainte de moarte 

— Nu mă recunoşti? Ai auzit de Polifer? 

— Drace! spuse Passavant. Păi ce să-ţi spun? Eu sunt de 
puţin timp în Paris aşa că n-am avut timp să cunosc toate 
celebrităţile. 

— Ai auzit de jefuitori? Sunt detestaţi ca şi lupii, căci ei vor 
libertate; lumea bună a Parisului nu-i vrea decât servitori. 
Jefuitorii, domnul meu, sunt oameni care fură, ucid, se ascund în 
fundul pădurii pentru a ataca cu arma în mână. Este o meserie 
blestemată. Când sunt încolţiţi şi nu mai au scăpare, mor fericiţi 
căci ei preferă riscul luptei decât umilinţa supunerii. Ei se luptă, 
ucid şi sunt ucişi. Asta-i meseria lor. 

Din piepturile tovarăşilor lui se ridicară în văzduh răcnete 
sălbatice de aprobare. Passavant nu văzu în jurul lui decât 
chipurile pregătite pentru moarte. 

Polifer continuă: 

— Sălbăticiţi, revoltați, suntem urâţi de nobili de burghezi. 
Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ură pentru ură, noi nu le 
facem altceva decât ceea ce ei ne fac nouă. lar, să ştii, pe capul 
meu este pus un preţ bun. Dacă în ziua în care am atacat-o pe 
regină, la Vincennes, în loc să-mi fi dat drumul mă predai 
escortei, ai fi câştigat două sute de scuzi de aur. 

— Ei, drace! zise Passavant, acum te recunosc! 

— Eu v-am recunoscut imediat! Din fericire, aceasta este 
casa în care noi ne întâlnim la Paris, depunem câştigul şi facem 
planuri. Vă ofer ospitalitatea mea. 

— Am impresia că te înşeli, spuse rece cavalerul de 
Passavant. Eu îţi ofer aici ospitalitate. Casa asta a aparţinut 
tatălui meu Passavant cel Viteaz. Aici m-am născut, aici sunt la 


mine acasă. 

Şeful tâlharilor rămase pe gânduri. 

— Aşa, deci! Eu vă datorez viaţa şi libertatea, schimbă el 
brusc vorba. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Dar, m-ai salvat adineauri! Eu cred că suntem chit. " 

— Fie! Viaţă pentru viaţă! Suntem chit. Dar cum să văi 
răsplătim pentru găzduirea noastră în această casă? 

— Drumurile noastre sunt diferite. Nu-mi datoraţi nimic... 
Nimic! reluă Passavant. Acum, ascultă-mă cu atenţie. Aş vrea 
să-ţi propun un târg: vrei să mă ajuţi să ies de aici, fără să fiu 
atins, căci, în altă parte, au nevoie de întreaga mea forţă? 

— Suntem la dispoziţia dumneavoastră! Porunciţi şi toţi 
suntem unul. 

— Nu, spuse Passavant care îşi recâştigă buna dispoziţie. Voi 
aveţi deviza voastră, eu o am pe a mea. Eu vă propun un târg. 
Consimţi? 

— Fie! Ce-mi cereţi în schimbul ajutorului nostru? 

— Veţi vedea! Şi acum, cum casa mea a devenit a voastră şi 
cunoaşteţi pe aici totul, aduceţi-mi un pergament, o pană şi 
cerneală. 

La un semn al lui Polifer, unul din oamenii lui dispăru. 

Afară era linişte. Oamenii ducelui făceau noi planuri de atac. 
Curând apăru cel trimis după pergament. Passavant se aşeză la 
o masă şi începu să scrie. „Eu, Hardy, cavaler de Passavant, în 
cea de-a douăzeci şi cincea zi a lunii noiembrie, anul 1407, 
sănătos la trup şi la minte, declar că donez lui Polifer, şeful 
tâlharilor, casa mea de la Paris, din strada Saint-Martin, de care 
să se bucure el şi urmaşii lui de acum înainte. Drept pentru care 
semnez". 

Polifer desluşi scrisul cu greutate. Nu erau prea multe 
ocaziile când avea de citit. Totuşi. Se uită cu atenţie şi cu 
suspiciune la Passavant, apoi se înclină, făcu sul pergamentul şi- 
| băgă printre hainele lui zdrenţuroase, undeva, într-un loc 
anume. 

— Bine, mă prind! Ce vrei să fac? 

— Trebuie să ajung, înainte de ora opt la intrarea în Saint- 
Pol. 

— Înainte de opt? 

— Da. 

— Ascultă, zise Polifer şi le ceru şi celorlalţi să facă linişte. 


Tocmai acum bate de unu clopotul de la Notre-Dame. 

— Unu, începu să numere Polifer, doi, trei... Passavant se 
nelinişti întinse mâna după spadă pe care o pusese pe masă 
pentru a putea scrie. 

— ...patru, cinci, şase, şapte, opt. Furios, Passavant ridică 
spada şi strigă cât îi ţinură rărunchii. 

— Deschideţi! 

Tâlharii se uitară înspăimântați. 

— Pe toţi dracii, deschideţi! Văd că vă este teamă. 

— Înainte, urlă sălbatic Polifer. 

Uşa fu deschisă şi Passavant însoţit de tâlhari ieşiră în curte 
unde aşteptau oamenii ducelui. O luptă crâncenă se încinse; 
spadele tăiau aerul şuierând; se auzeau urlete de durere, 
strigăte de încurajare. Curând curtea era plină de trupurile celor 
doborâţi. Teste sparte, piepturi străpunse, sânge peste tot. 
Lupta fusese scurtă. Oamenii ducelui de Burgundia fuseseră 
atraşi, cu o manevră dibace în dreapta, pentru a-i face loc spre 
cea mai apropiată ieşire cavalerului de Passavant. Când lupta 
era mai crâncenă, Passavant dispăru şi nu se mai opri până la 
hanul lui Thibaud. Aici intră în grajd, dezlegă calul în grabă şi, ca 
fulgerul, dispăru din nou. In stradă lupta era în toi. Se auzeau 
strigătele: la arme! foc! au năvălit englezii! Orice îndemn era 
bun căci în astfel de situaţii important este să strigi. Passavant 
se reîntorsese şi când fu aproape de timpul de luptă îl căută pe 
Polifer şi îi strigă: 

— Gata! Puteţi să vă retrageţi! 

— E-n ordine? întrebă Polifer. 

— Da, retrageţi-vă! 

Căpetenia fluieră într-un fel anume şi tâlharii pieriră fără 
urme, parcă îi înghiţise pământul. 

Hardy! Hardy! se încuraja cavalerul, apoi lovi furios calul, şi 
dispăru. 

— Opriţi-l! strigă Ocquetonville când şi-a dat seama că el 
era. 

— Omorâţi !! Opriţi-l! 

Passavant se îndepărtase deja într-atât încât nici strigătele 
urmăritorilor nu le mai auzea. În câteva clipe se afla la Saint-Pol. 

— Nenorocire! Nu era nicio escortă în faţa intrării principale. 
Fără îndoială, regele şi Odette plecaseră. De când bătuse 
clopotul ora opt trecuse destul timp. 


— Hei, prietene, strigă el către paznic. A plecat, oare, 
regele? 

Santinela a început să râdă. 

— Dacă a plecat? A plecat într-adevăr, dar să vedem unde 
ajunge şi când ajunge. 

De undeva, dinspre strada Saint-Antoine se auziră alte 
îndemnuri: 

— Opriţi-l, opriţi-l pe cerşetor! Este un ucigaş! Urmăritorii 
erau prin apropiere din nou. 

— El l-a omorât pe ducele de Orleans! Passavant îndemnă 
calul să pornească şi, în galop, ieşi din oraş, undeva opri şi 
descăleca. Era dezamăgit: 

— Sunt dezonorat! 

Ar fi făcut mai bine dacă ar fi urmat drumul spre Pierrefonds, 
ar fi ajuns escorta din urmă şi s-ar fi explicat. Dar acum era 
doborât de sentimentul că fusese dezonorat în faţa lui Odette. 

— Ce aş putea să le spun? Şi dacă le povestesc, ar putea să 
mă creadă? Şi chiar dacă m-ar crede, regele ar fi îndreptăţit să 
ridice din umeri: ai venit prea târziu. Am luat ca şef de escortă 
un alt căpitan care, el, nu a fost împiedicat să sosească la timp. 
Adio deci, cavalere. Altă dată încearcă să fii liber... 

Era atât de deznădăjduit încât îşi spuse singur: 

— Adio, cavalere de Passavant! 


XLIII 

Omul groazei 

Funeraliile ducelui de Orléans s-au făcut cu mare pompă. 
Jean Temerarul se afla în cortegiu, conducând o trupă 
impozantă de spadasini. Alături, contele Armagnac era 
înconjurat de o escortă la fel de numeroasă şi la fel de bine 
înarmată. 

Funeraliile s-au petrecut fără incidente. În ziua aceea nu s-au 
mai făcut percheziţii prin casele în care se presupunea că s-ar fi 
ascuns ucigaşul; porţile Parisului au fost deschise; cei care 
fuseseră bănuiţi de asasinat şi arestaţi au fost puşi în libertate. 
Pe scurt, jandarmii încetară să mai caute pe asasini. 

Dar, ucigaşul era cunoscut. 

Nu mai rămânea decât să pună mâna pe el, să-l aresteze să-l 
judece, să-l condamne şi să-l ardă pe rug, nu înainte de a i se 
tăia braţul drept sau limba, ca la un păcătos. 


Se mai spunea că ucigaşul ar avea complice o bandă de 
tâlhari şi că, împreună cu aceştia, dusese o luptă fără milă 
împotriva oamenilor ducelui, care încercaseră să-l prindă. Dar 
tocmai când trebuia să pună mâna pe el, Passavant şi tâlharii 
dispăruseră de parcă i-ar fi înghiţit câmpia. Se spune că şi el se 
fixase în locurile bătute de tâlhari. 

Vorbele astea ajunseră şi la urechea contelui de Armagnac. 

— Cine-i Passavant? 

— După toate aparențele, îi spuse unul care părea să fi auzit 
toate zvonurile, ar fi omul ducelui Jean Temerarul. A fost văzut 
destul de des la braţ cu Ocquetonville, Scas, Guines şi 
Courteheuse, adică cu toţi turbaţii ducelui de Burgundia. Au fost 
văzuţi împreună în cabaretul din strada Saint-Martin. 

— Jean Temerarul speră să scape pedepsei pe care o merită, 
remarcă contele de Armagnac. Se înşeală! Adevăratul asasin 
este el! Acest nenorocit de Passavant nu a fost decât braţul care 
a lovit. Jean Temerarul este cel care trebuie prins. Dar, 
aşteptând acest moment, să nu dea Dumnezeu să-mi cadă în 
mână şi acest Passavant! 

Imediat după funeralii, contele de Armagnac luă calea spre 
castelul Pierrefond unde avea de gând să o instaleze pe văduvă, 
Valentina de Milano. Avea intenţia, de asemenea, să-i lase o 
trupă de protecţie după care se întorcea la Paris. Credinţa lui 
era că Jean Temerarul, după ce pusese la cale asasinatul, 
încerca să se debaraseze şi de Valentina. De aceea luase în 
grabă hotărârea să meargă la Valois. 

Jean Temerarul se întorsese la Palatul Burgunzilor. Ducele 
era agitat, deşi găsi aici totul cufundat într-o linişte desăvârşită. 
Scas şi ai lui ajunseră, printr-o uşă din dos, în sala de arme. Toţi 
purtau eşarfe de doliu şi ţineau în mână câte o carte de 
rugăciune. In urma lor sosiseră şase halebardieri, apoi patru 
doamne de onoare şi, îmbrăcată în voal cernit, ducesa de 
Burgundia, urmată de doi paji. După aceştia, alţi şase 
halebardieri încheiau acest cortegiu de mare ceremonie. 

Ducesa merse chiar la biserică să asculte slujba cea mare. 

Margareta de Hainaut, înaltă şi slabă, cu chipul umbrit de 
gânduri, traversă sala cu paşi mari şi liniştii. 

Jean Temerarul privea toate astea cu un fel de furie. 
Margareta trecu pe lângă el, făcu reverenţa pe care o datora 
soţului ei nobil. Jean Temerarul îi întinse braţul şi o întrebă: 


— Te-ai rugat pentru sufletul dragului nostru văr, ducele de 
Orleans? 

— Pentru sufletul lui şi pentru odihna văduvei lui, spuse 
Margareta. _ 

— Mulţumesc, Doamnă, răspunse Jean cu ironie sinistră. |ţi 
mulţumesc că ai găsit timp pentru a te ruga şi pentru mort şi 
pentru văduvă! 

Margareta îşi reveni şi adăugă brusc: 

— Şi pentru dumneavoastră! 

Jean Temerarul se roşi de ură şi îşi stăpâni vorbele grele 
când văzu că tot cortegiul se puse în mişcare, şi acum ieşea din 
sala de arme. Se aşeză într-un scaun. 

— Şi, deci, Guines a murit. Era un oştean de nădejde. 
Dumnezeu să-l aibă în pază! 

— l-a străpuns pieptul lama unei spade chiar în dreptul 
inimii, adăugă Scas întunecat. Am văzut cu ochii mei lovitura lui 
Passavant Ca un trăsnet a căzut lovitura lui şi bietul Guines n-a 
mai mişcat. 

— E... primul dintre noi, gândi cu glas tare Courteheuse, 
primul care ne părăseşte. 

Se uitară unul la altul. Scas rupse tăcerea. 

— Se lăuda, ticălosul, că vom muri de mâna lui. 

— Da, numai că-i vine rândul lui mai întâi. Jur că-l ucid ca pe 
un câine! El va muri de mâna mea! 

— Şi de a mea! urlă Scas. 

— Şi de a mea! răspunse la fel de turbat Courteheuse. Jean 
Temerarul se ridică: 

— De nicio mână. Passavant trebuie să fie dat pe mâna 
călăului! 

Cei trei se bucurară înțelegând că stăpânul lor promisese să- 
i scutească de groaza de a se întâlni din nou cu cavalerul 
Passavant. 

Acuzat de asasinat, acesta nu mai putea să scape. 
Întâmplarea din Saint-Martin le arătase cât de greu îşi vinde 
acesta pielea. Ura lor era ieşită din spaimă. De când se 
răspândise zvonul că Passavant era ucigaşul ducelui de Orleans, 
panica le mai trecuse deşi simțeau tot timpul că pericolul 
pluteşte în aer, foarte aproape de ei. Pericolul şi fantoma, 
fantoma celui care a scăpat de la moarte. De aceea nu se 
despărţeau. Lângă ei se afla adesea, ca şi acum ducele de 


Burgundia, stăpânul Parisului. Şi, în jurul lor o mulţime de 
oameni înarmaţi. 

Şi totuşi le era teamă. Simţeau că ducele, acum, este 
frământat nu de tronul regatului cât de înlăturarea lui 
Passavant. Adunați într-un ungher al sălii, aşteptau contrariaţi 
ordinele ducelui. 

— Ce-o fi punând la cale?! 

Jean Temerarul, într-adevăr, era frământat de ceva. Se 
gândea la ziua aceea când Saitano îl adusese pe copil iar el îl 
dăduse pe mâna temnicerului de la Huidelonne. Acesta putea fi 
martorul! 

El a văzut scena morţii lui Laurence! 

Ducele se scutură când în amintire apăru, se amestecă din 
nou Laurence. „Gata, îşi zise, o simplă aventură din tinereţe!" 
Laurence a murit, fata a fost dată în grija lui Geraude, micul 
cavaler împins în casa groazei lui Saitano”. Numai că totul 
revenea în mintea lui, îl chinuia încă. Se ridică şi începu să se 
plimbe nervos de parcă ar fi vrut să se scuture de gânduri. Făcu 
un efort şi şi-o aduse în amintire pe Odette. 

Lovitura din noapte nu reuşise. Trebuie să reia totul de la 
început şi cât mai curând. Căci Isabela era peste tot. Trebuie să 
o scoată pe tânăra fată din mâinile răzbunătoarei regine. Adică 
ale celei care îi promisese tronul... 

Erau în capul ducelui o îngrozitoare beţie de gânduri şi de 
sentimente, o furtună de pasiuni: Passavant, Odette, regina, 
tronul, Laurence... 

— Ea mă iubeşte, totuşi, se opri el la un gând. Vrăjitorul s-a 
ţinut de cuvânt... şi mai repede, nu în trei zile cum promisese... 
am văzut eu cum fata asta, care înainte mă detesta, mă ura, am 
văzut cu câtă tandreţe mi-a surâs... Ei bine, îşi frecă el tâmplele, 
ei bine va fi a mea! Şi pentru că Saitano mi-a adus această 
bucurie tot la el trebuie să găsesc... 

— Seniore, este un om care cere să fie primit în audienţă, 
anunţă o voce. 

Jean Temerarul tresări şi, cu un gest, dădu de înţeles că 
refuză. 

— Seniore, acest om spune că se numeşte Saitano, reluă 
uşierul. 

Ducele se sperie. Pentru o clipă avu impresia că vrăjitorul i-a 
ascultat gândurile, că zburase pe o coadă de mătură şi sosise în 


grabă să-i aducă răspunsul. Dar impresia se şterse repede. Ceru 
să fie adus Saitano şi îi îndepărtă pe Ocquetonville, Courteheuse 
şi Scas. 

Când Saitano apăru, prima grijă a ducelui a fost să-i 
cerceteze atent faţa, locul în care ştia că-i apare pata sângerie. 

— Văd că nu mai ai urma aceea. 

— O am, seniore, numai că astăzi nu se va arăta. Astăzi eo 
zi bucuroasă pentru mine. 

— Şi ce motiv ai să fii bucuros? 

— Mai întâi pentru că mi-a reuşit atât de bine cu domnişoara 
Champdivers: are pentru dumneavoastră o afecţiune care, 
înainte, nu se găsea... în inima ei. Şi, apoi, pentru că după 
moartea prea iubitului nostru duce de Orleans, vă văd aproape 
de situaţia pe care v-o doreaţi. 

— Ce te amesteci tu în treburile astea? Ducele, vărul meu a 
murit... 

— ... a fost asasinat, reluă vrăjitorul, de blestematul de 
Passavant şi eu ştiu asta. Ştie tot Parisul. Tot Parisul şi cred că 
înţelegeţi că este singura probă că el, Passavant este ucigaşul. 

Ducele îl privi cu ochi răi. 

„Supără-te, supără-te repeta vrăjitorul în sinea lui" 

— Semnul! Mâna roşie, tresări ducele arătând spre vrăjitor. 
Acesta ridică din umeri. Avea această familiaritate sinistră de 
diavol. 

— Într-adevăr, pata roşie apăruse şi, tot la fel de repede, 
dispăruse. 

— Aveţi dreptate, seniore, nu trebuie să mă amestec. Şi, la 
urma urmei, e treaba mea dacă ucigaşul este sau nu Passavant? 
Eu trebuie să mă ţin de promisiunile pe care le-am făcut şi, 
tocmai de aceea am venit. Aş vrea să ştiu dacă sunteţi 
mulţumit. 

— Da, răspunse Jean gânditor, ai o putere nelimitată; chiar 
mă înspăimântă câtă putere ai. Dar această tânără... 

Ezită. 

— Nu s-a lăsat dusă de oamenii dumneavoastră, ştiu. 

— Da, asta e. Aici trebuie să mă mai ajuţi. 

— Nu, seniore! 

— Refuzi? 

— Ea nu mă va mai asculta. Nu va urma oamenii 
dumneavoastră. Forţa nu va mai fi bună la nimic pentru că ea 


are forţa ei, a ei, care o face capabilă să reziste în orice 
împrejurare, chiar şi la violenţă. Pe de altă parte, eu cred că ştiţi 
că Saint-Pol este pentru ea un loc periculos. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Mergeţi şi o căutaţi chiar dumneavoastră. Numai pe 
dumneavoastră vă va urma. Spuneţi-i simplu: „Ştiu că tu eşti!" 
şi vă va urma. 

Livid, exaltat de pasiune, ducele se îndreptă spre vrăjitor. 

— Şi dacă nu va fi aşa? 

— N-aveti grijă! 

— Dacă-i aşa, cere-mi ce vrei. Aur, avere! îți dau cât vrei! 

— V-am mai spus că aş putea să fac mai mult aur decât 
aveţi în visteria dumneavoastră şi a întregului regat. 

Furios, ducele de Burgundia făcu un pas înapoi. 

— Aşa-i, eu nu pot să-ţi ofer nimic. 

— Nimic! Nimic? se întrebă Saitano şi o nouă idee îi venise în 
mintea lui sucită. Ei bine, seniore, nu-i chiar aşa. 
Dumneavoastră puteţi... da, nu, nici regina nu a putut... 

— Spune, ce aş putea face pentru dumneata? Mai mult decât 
regina... 

Saitano tăcu. Se lupta cu el însuşi. Da, de o mie de ori 
aşteptase, ceruse reginei... dar ea, fie că întârziase să îi dea un 
răspuns, fie că-l refuzase. Sumbru, mai întunecat chiar şi decât 
veşmintele lui negre, Saitano acceptă să-i spună ducelui 
frământarea lui: 

— Seniore, pentru cercetările pe care le fac de atâţia ani, am 
avut nevoie de cadavre... dar, pentru Dumnezeu, ce se întâmplă 
cu dumneavoastră? 

Jean Temerarul, speriat, se depărtase de vrăjitor şi-şi făcea 
semnul crucii. Deci, nici ea, regina, care înfipsese pumnalul în 
Champdivers, cea care ar fi sugrumat-o oricând pe Odette, nu 
acceptase să se facă tovarăşă la nelegiuirile acestui blestemat 
de vrăjitor. Orice: moartea, războiul, crima, jaful, orice dar nu 
frăţia cu Infernul. Jean Temerarul şi regina semănau ca două 
picături de apă. 

— Ei, văd că v-aţi mai revenit, spuse cu răutate Saitano. 

— Nu! Pe toţi dracii! Vorbeşte! 

— Deci, cum ziceam, adesea am avut nevoie să stau de 
vorbă cu moartea, să-i pun întrebări, ce să fac?! Un biet vrăjitor 
ca mine urmărit, bănuit, cercetat este obligat să-şi ia măsuri de 


precauţie dacă vrea să trăiască. Or, eu vreau să trăiesc! apăsă 
Saitano pe ultimul cuvânt, punând în glas un fel de pasiune, de 
patimă ciudată. Am câţiva tovarăşi care îşi riscă din când în 
când pielea pentru ceva aur acolo. La un semn al meu, umblă 
noaptea când bezna este de nepătruns, pe la Montfoucon, pe la 
Hale, pe unde pot şi culeg câte... un fruct pe care justiţia îl 
pregăteşte din când în când. Desigur, nu-l aduc... dar, câtă 
bătaie de cap pentru o nimica toată. Da seniore, căci trebuie să 
ştiţi că ajung să culeagă la câteva ore, uneori la o zi sau două, 
aceste fructe. Ori, mie îmi trebuie cadavrul imediat ce viaţa a 
părăsit trupul. Altfel e prea târziu. Alea pe care mi le-au adus, 
abia mi-au fost de folos la perfecţionarea studiului asupra 
corpului uman. Ceea ce mi-ar trebui - şi, deci, ceea ce caut - ar 
fi doi sau trei morţi în care... viaţa mai palpită pentru ultimele 
clipe, corpuri în care sângele nu a îngheţat încă... atunci, eu... 

Saitano se opri brusc. îşi muşcă buzele pentru a nu mai 
scoate o vorbă. Jean Temerarul simţi că îl apucă frigurile. Între 
cei doi se aşeză o linişte sinistră, vrăjitorul uitând de răzbunare 
pentru a putea să-şi reia tovărăşia himerelor care îl bântuiau, iar 
ducele îşi spunea că, pentru a o cuceri pe Odette, dacă ar fi 
nevoie, ar semna un pact până şi cu Infernul. 

— Pot..., ieşi din gânduri ducele. 

— Puteţi! strigă Saitano zguduit de un frison de nelinişte. 

— Pot să-ţi dau cadavre! spuse Jean Temerarul. 

— Mi-ar trebui trei, ceru vrăjitorul cu glas scăzut. Trei şi... cât 
mai repede. 

— Fie, trei! Trei oameni vor fi spânzurați. Crima lor n-are 
importanţă! 

— Tineri? Sănătoşi? Viguroşi? 

— Da. Tineri, sănătoşi, viguroşi! Trei, îi am la îndemână. 
Totul depinde de mine. Eu îi judec. Voi cere să fie spânzurați în 
curtea castelului. Execuţia poate să aibă loc chiar în noaptea 
asta. Cadavrele pot fi aduse după o jumătate de oră. 

— O jumătate de oră! murmură Saitano, un secol.. Da, şi 
spuneţi că-i aveţi? 

— Da, sunt în temniţa castelului. 

— AŞ putea să-i văd? 

— Bine, vino, ceru ducele. 

Cu câteva ore mai devreme de acest dialog, ducele ceruse 
gărzii să-i aresteze pe Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon. Cei trei 


dormeau duşi, sforăiau de zguduiau pereţii când fură treziţi de 
căpitanul gărzii. 

— Treziţi-vă, vitejilor, ducele vrea să vă vadă! 

Convinşi că li se va cere o nouă escapadă nocturnă, cei trei 
săriră în picioare, se îmbrăcară în grabă şi erau gata să-şi 
aranjeze spadele. 

— Nu, nu-i nevoie. Lăsaţi-le aici! Bruscaille se uită curios la 
căpitan. 

— Pentru ce aveţi de făcut nu aveţi nevoie de ele! adăugă 
căpitanul şi, în acea clipă, cei trei observară că trimisul ducelui 
era înconjurat de oameni înarmaţi. 

— Drace! Deci aşa! Am înţeles! 

— Dar, încercă Brancaillon, dacă nu ne luăm spada, cu ce 
mergem la atac? 

Bragaille, care înţelesese, arătă spre cei care-l însoțeau pe 
căpitan. 

— Ne vor împrumuta aceşti tineri, dacă va fi nevoie. 

— Cum? zise Brancaillon, să luăm cuţitaşele alea ale lor? 

— Hai, gata, porunci căpitanul. Veţi avea tot timpul să vă 
spuneţi păsurile în noul vostru dormitor. Ce, dracu? Brancaillon, 
fii înţelept ca şi tovarăşii tăi! 

Pe scurt, Brancaillon înnebunit, Bragaille pierdut şi Bruscaille 
palid îl urmară pe căpitan când acesta le ceru să coboare în 
temniţa palatului. Odată intraţi, auziră cum, în urma lor, se 
închidea uşa. 

— Continuaţi-vă somnul! le mai spuse căpitanul şi plecă. Din 
mers, peste umăr, le aruncă: şi dacă perna nu este prea moale, 
întrebaţi-o de ce nu a fost suficient de grea pentru a-l ţine pe 
Passavant pe fundul Senei. 

După un moment de linişte, intrigaţi Brancaillon spuse: 

— Ce, dracu, vrea să spună nemernicul ăsta! 

— Ce vrea să spună? Simplu: că a încheiat afacerea cu noi, 
răspunse Bruscaille. 

— Nu înţeleg, de ce ne-a aruncat în temniţă? 

— Păi, ţi-a spus, idiotule! Pentru că piatra aia nu a fost destul 
de grea. 

— Drace! Măcar să ne fi dat trei zile, aşa cum ne îngăduise 
seniorul. 

— Trei zile? Mâine de dimineaţă vom fi predati. Ştiţi voi bine 
cui. 


— Bine, atunci eu mă culc. 

Şi Brancaillon, fără să se mai neliniştească de ceea i se va 
întâmplă, se lungi pe dalele reci din temniţă. Peste un minut, 
sforăia deja. El da, dar ceilalţi doi rămăseseră îngroziţi: ştiau că 
nu mai aveau nicio scăpare, că ducele era convins că l-au tras 
pe sfoară atunci când le-a cerut să-l lichideze pe Passavant. Nu 
le mai rămânea decât ştreangul din curte, care fusese deja 
pregătit. 

— Ei bine, atunci n-am ce să-mi reproşez! 

— Ce să-ţi reproşezi? 

— Că nu l-am înecat pe Passavant. Dar tu? 

Bragaille avea rezerve. De felul lui era mai prăpăstios, fi 
plăcea să-şi blesteme soarta, să tune şi să fulgere împotriva 
ghinionului. Acum, perspectiva ştreangului îl turba şi mai mult. 

— E nedrept! Dacă scap şi de data asta, am să mă duc la 
reverend să mă spovedesc şi, de acum, sunt sigur că îmi va da 
dreptate. Şi tu trebuie să îmi dai dreptate, dragă Bruscaille. 

— la să vedem, ce idee ţi-a trăsnit prin minte. 

— Păi, îi voi spune că e nedrept ca pentru un om salvat să fie 
sacrificați trei. Pricepi ceva? 

— Pricep, că eu nu sunt Brancaillon! 

— Lasă-l pe ăla! N-oi fi tu Brancaillon, dar, stai să vezi şi o 
să-ţi faci şi tu cruce. lată: cavalerul Passavant este o persoană 
de toată lauda, aşa cred eu. Este viteaz ca şi... lama ascuţită a 
spadei mele. El ne-a smuls din ghearele morţii, cred că n-ai 
uitat. 

Bragaille îşi făcu semnul crucii: 

— Da, da, cum să uit! 

— Deci, domnul nostru Passavant merită întreaga noastră 
admiraţie, dar el nu e Dumnezeu. 

— Ce tot aiurezi? 

— Ei, văd că începi să înţelegi, zise cu amărăciune Bragaille. 
E simplu, cred. Numai Dumnezeu singur este atotputernic. Trei 
puteri într-una singură: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Trei puteri intr- 
una singura: Tatăl,Fiul şi Sfântul Duh. Trei. Ai fi în stare să 
conteşti? 

— Nu, Doamne păzeşte! Sunt creştin, cum să îndrăznesc? 

— Deci, dacă noi l-am salvat pe Dumnezeu din sac şi, apoi 
pe fundul Senei, este drept să fie spânzurate pentru asta trei 
persoane: tu, pentru Tatăl nostru, Brancaillon pentru Fiul şi eu 


pentru Sfântul Duh. înţelegi? 

— Ceva, ceva parcă aş pricepe. 

— Mă miră! Dacă înţelegi asta, ar trebui să înţelegi şi faptul 
că Passavant nu e Dumnezeul nostru, nici Sfântul Spirit. El nu 
este decât Fiul. Fiul cavalerului Passavant. Deci, el nu are 
dreptul la trei spânzurați. 

— Dreptul? întrebă Bruscaille. 

— Da, dreptul. Unul singur e de ajuns, altfel se comite o 
nedreptate care ne va trimite pe lumea ailaltă pe toţi trei. De 
aceea numai unul dintre noi trebuie să jure că, el singur a 
favorizat fuga lui Passavant. Şi aşa ceilalţi doi nu mai pot fi 
pedepsiţi, înţelegi? 

— Din ce în ce mai bine, mormăi Bruscaille, deşi, eşti atât de 
încurcat! 

— Bun! Şi pentru că zici că nu ai să-ţi reproşezi că l-ai scos 
pe Passavant din sac, de ce nu ai recunoaşte, dragul meu 
Bruscaille că... taci şi ascultă... eşti fricos ca un iepure! Noi vom 
fi acolo! îl vom ajuta pe executor să aibă mâna uşoară şi tu să 
nu-ţi dai seama Că ai ştreangul de gât. Nu ştiu de ce, dar cred 
că sub spânzurătoare, când îţi ia scaunul de sub picioare, te 
cuprinde un fel de bucurie. Şi în plus, poţi să contezi pe mine! 
Cât timp voi trăi, vei avea parte de o slujbă împărătească la 
fiecare aniversare a executării tale. Drace! Ce parastase! Dragul 
meu Bruscaille, ce zici de planul ăsta? Spune-i bunul tău prieten, 
fratelui tău, cum îl găseşti? Ce cotcodăceşti tu acolo? 

— Plâng! 

— Plângi? Plâng că vei avea asigurate toate parastasele şi 
toate slujbele? îţi jur că n-am să trec peste niciuna. Inţelegi? 

— Nu, răspunse Bruscaille hotărât. 

— Ei, bine, ştiam eu că nu eşti capabil să pricepi ceva. Mă 
aşteptam la asta, deşi singur ai recunoscut că este simplu de 
înţeles. Uite, am să o iau de la capăt. 

— Nu! Inutil. Nu am priceput un cuvânt şi simt că nu voi 
pricepe nimic niciodată. 

— Imbecilule! se supără Bruscaille. 

Cei doi tăcură. Erau asaltaţi de gânduri că vor fi spânzurați. 
A, nu spânzurătoarea ci moartea, oricum ar fi venit, nu o 
acceptau. La fiecare zgomot tresăreau, simțeau ceasul, le 
mirosea a ştreang. Brancaillon fu primul care reuşi să se smulgă 
şi, supărat, întrebă: ce dracu întârzie ăştia? De ce nu mai aduc 


mâncarea aia odată? 

— Ce să-ţi zic, eu am cam înţeles, oftă adânc Bruscaille. 

— Ce? la staţi, sări bucuros Bragaille. 

— Da, abia acum am înţeles ce-mi trăncăneai adineauri. 
Deci, dacă noi l-am salvat pe Dumnezeu, Tatăl şi Sfântul Duh, 
toţi trei vom fi spânzurați: eu pentru Tatăl, tu pentru Sfântul Duh 
şi Brancaillon pentru Fiul. Bun! Chiar tu ai spus că Passavant nu 
este nici Tatăl, nici Sfântul Duh ci numai Fiul. Aşa că Brancaillon, 
după împărţeala de adineaori, ar trebui să se denunte singur. 

Acesta asculta buimăcit şi, apoi, strigă: 

— Ce să fac? 

Bruscaille şi Bragaille încercară să-l lămurească, firesc, că 
numai el se cuvenea să fie spânzurat dacă bunul destin nu ar fi 
trebuit să facă o mare nedreptate. Fură întrerupţi de Brancaillon 
care se trezi ţipând: 

— Gata! Am înţeles, câini ticăloşi ce sunteţi, vreţi să mă 
vedeţi spânzurat pe mine! A, nu dragii mei, nu am să vă las 
această plăcere. Ce dracu, să fac singur, fără voi în împărăţia lui 
Satan! 

În zadar jură Bruscaille că se va grăbi să-l ajungă din urmă 
cât mai repede, că-i va asigura toate parastasele, că o să-i 
poarte o frumoasă amintire. Incăpăţânat ca un catâr, Brancaillon 
nu vroia să accepte. Ori toţi cu gâtul sub ştreang, ori niciunul. 


XLIV 

Visul lui Brancaillon* 

Trei ţipete de groază zguduiră pereţii. Înnebuniţi de groază, 
urlând, cei trei se îngrămădeau într-un ungher. 

— Omul din Cetate, putu să articuleze Brancaillon. 

— Vrăjitorul de la masa de marmură, se bâlbâia Bruscaille, 
tor Bragaille repeta îngrozit: 

— Nu, nu suntem noi cei trei vii 

Işi făcuse apariţia Saitano, însoţit de un temnicer care îi 
lumina calea cu o torţă. Când deschise uşa, Saitano luă torţa din 
mâna temnicerului, se apropie şi le lumină faţa celor trei 
nefericiţi. 

— Ei sunt! E clar, aici nu poate fi decât mâna destinului! Nu-i 
asta cea mai bună dovadă că experienţa trebuie să-mi 
reuşească? 

Era palid ca şi ceilalţi trei, dar inima lui bătea cu o speranţă 


hidoasă: ei sunt, ei sunt, repeta ca un nebun. 

— Sfârşitul lumii, strigă Bruscaille. 

— Casa groazei, Infernul, ţipa Bragaille. 

— lertare, se ruga Brancaillon, să nu ne mai legaţi în 
scaunele ale blestemate. 

„Ei sunt, îşi dădu seama Saitano cu o bucurie demenţială. 
Jean Temerarul, Courteheuse, Scas, Ocquetonville, căpitanul, 
oamenii de pază, toţi aceşti oameni constatară cu uimire că cei 
trei, care de atâtea ori se jucaseră cu moartea şi care tremurau 
pe zidurile carcerei, întindeau mâinile înspăimântați să-l 
îndepărteze, să scape de Saitano. 

Bruscaille şi Bragaille aveau pe conştiinţă, fiecare, mai mulţi 
orţi. Brancaillon nu avea decât să ridice pumnul şi să-l lovească 
pe vrăjitor. Ar fi fost de ajuns să-l trimită pe lumea ailaltă. Dar 
au mai mult decât paralizaţi de apariţia vrăjitorului. 

— Să fie luaţi, ceru el altfel mor pe loc. 


* Personajele acestei povestiri se întâlnesc şi în romanul 
„Dragoste şi ură", acelaşi autor. 

— Mor? de ce să moară? 

— De teamă. 

Bruscaille, Bragaille, Brancaillon rămaseră din nou în 
întuneric. Uşa fusese închisă şi arătarea dispăruse. Câteva 
minute se auziră nişte strigăte nearticulate şi, apoi, totul fu 
scufundat în beznă şi în tăcere. 

Saitano, cu discreţie, la lumina slabă a unei lumânări, 
încercă să-l studieze mai atent pe duce. Acesta s-ar fi 
cutremurat dacă ar fi înţeles că, în mintea blestematului de 
vrăjitor, se clocea o nouă idee. 

— Seniore, zise el, mi-i daţi, deci, pe cei trei? Sunt tineri şi 
sănătoşi. Pentru ce-mi trebuie mie sunt numai potriviţi. Îmi 
convin mai mult decât alţii. 

— Am promis, răspunse ducele. În seara asta, pe la zece, cei 
trei vor fi spânzurați şi... 

— Nu, seniore, i-aş prefera vii. Oh, nu vă temeţi de nimic, se 
grăbi vrăjitorul să adauge, văzând că ducele ridica mirat din 
sprâncene. O să moară tot la fel de sigur ca şi de spânzurătoare. 

— Fie, acceptă ducele. În seara asta, la ora zece, vor fi aduşi 
la dumneata. Dar dacă dumneata vei fi omorât? 

Saitano rânji sigur pe el. 


— Veniţi şi veţi vedea. Nu mai aveau curajul nici să se 
revolte, i-aţi văzut? Ei bine, la mine vor fi şi mai supuşi! 

— E adevărat, acceptă ducele gânditor, erau cuprinşi de 
groază. Cine eşti dumneata? De unde ai atâta putere care 
inspiră - schimbă complet discuţia - care inspiră tinerei fete un 
sentiment contrar inimii sale, iar nenorociţilor ăştia, pe care îi 
ştiam neînfricaţi în faţa morţii, atâta groază de parcă n-ar mai fi 
oameni? Bine! La urma urmei, n-are importanţă! Numai că, 
vrăjitorule, gândeşte-te că dacă mă înşeli, dacă mă trădezi, te 
voi căuta şi în iad. 

Saitano se înclină şi, fără ironie aparentă răspunse: 

— Nu veţi avea nevoie să mergeţi atât de departe pentru a 
mă găsi. 

Cunoaşteţi, cred, casa mea? Şi eu o cunosc pe a 
dumneavoastră. Adio, seniore! Ne vom revedea. 

Saitano făcu un gest de adio pe care ducele nu l-ar fi 
îngăduit nici unui egal de-al său. 

Într-un salon învecinat, vrăjitorul dădu instrucţiuni 
minuţioase căpitanului gărzii iar la sfârşit, îi încredința un flacon 
în care se afla un lichid închis la culoare. 

Jos, în carcera castelului, Bragaille, Bruscaille şi Brancaillon 
îşi reveneau încet, încet din spaimă, şi chiar începuseră să 
vorbească zgomotos despre tot felul de fleacuri. În sfârşit, 
Bruscaille crezu că poate să abordeze şi situaţia în care 
intraseră. 

— Vreţi să vă spun eu ceva? Ei bine, eu cred că noi am avut 
un coşmar, atâta tot. Seniorul nu se gândeşte să ne predea 
nimănui... altcuiva decât celui care trebuie să ne pună laţul de 
gât. 

— Să ştii că aşa e! Spânzuraţi, atâta şi nimic mai mult, spuse 
Bragaille. 

— Aşa-i, adăugă Brancaillon. 

Se bucurau toţi trei că vor fi numai spânzurați. Li se părea 
atât de agreabilă spânzurătoarea faţă de groaza prin care 
trecuseră în casa lui Saitano, încât se considerau ca şi salvaţi. 
De aceea începură să râdă cât îi ţinea gura, într-atât de tare 
încât, când se deschise uşa şi doi servitori intrară cu mâncarea, 
nici nu-i băgară în seamă. Abia când văzură că ceea ce li se 
aducea era o masă pe cinste şi nu una de condamnaţi la 
spânzurătoare, abia atunci încetară să râdă şi să cerceteze 


iscoditori. Ce mâncăruri! 

Friptură de gâscă, caltaboş, două, trei feluri de pateuri şi 
douăsprezece ulcele cu vin. Erau uluiţi. 

— la te uită, zise Bruscaille, păi, dacă-i aşa, nu prea sunt 
semne că ne spânzură astăzi. 

— Spânzuraţi? se auzi glasul căpitanului gărzii care apăruse 
în uşă. Şi de ce, mă rog, să fiţi spânzurați? Bunul nostru senior 
mi-a poruncit să vă bag opt zile la carceră, dar tot el mi-a spus: 
ai grijă, căpitane, ca aceşti oşteni ai mei să nu cumva să 
slăbească, pentru că mai am nevoie de ei. Deci, vedeţi... 

Cei trei nu-l mai lăsară să-şi termine vorba. Se porniră pe o 
veselie idioată, coşmarul dispăruse. Căpitanul se retrăsese şi 
lăsase două lumânări să le lumineze festinul şi un corn cu zaruri 
să-şi omoare timpul. 

— Pe cinstea mea, izbucni Bragaille, recunoaşteţi şi voi că 
stăpânul nostru le aranjează prea bine. 

— Aşa este, recunoscu Bruscaille, este aspru dar cunoaşte la 
oameni 

— Eu cer să rămân în temniţa asta trei luni, interveni 
Brancaillon. 

Atacară bucatele şi ulcelele. Pateul dispăru într-o clipită; 
peste câteva clipe, din gâscă rămăseseră numai oasele; 
caltaboşul abia se mai vedea iar ulcelele se goleau una după 
alta. 

— Un moment, văd că nu ne mai înţelegem spuse Bruscaille. 
Avem douăsprezece ulcele, deci fiecăruia îi revin câte patru. Eu 
zic să ne oprim la câte două de persoană şi pe celelalte două să 
le bem la cină. 

— Şi cu cele pe care ni le vor aduce la cină, ce să facem? 

— Păi, chiar aşa, seniorul ne trimite câte patru de fiecare şi 
noi nu suntem în stare să le biruim! De ce să beau numai două? 
Bruscaille crezu că a calculat greşit Bragaille. Rezulta pentru el 
că cele neconsumate să zacă de o parte. 

— Ciudat, murmură Bragaille, trecându-şi mâna peste frunte, 
nu mă culc înainte de a vedea măcar şase ulcele golite. 

Numai că efectul vinului a fost atât de rapid încât toţi trei 
adormiră iar 

Brancaillon se puse pe un sforăit de se zguduiau pereţii. 
Adormiseră fără să-şi termine vorba şi acum îl preamăreau în vis 
pe stăpânul lor pentru bunătatea de a le fi trimis o masă atât de 


copioasă. Visul lui Brancaillon era încă şi mai minunat. Se făcea 
că era luat pe sus şi dus nici el nu ştia unde, dar se simţea atât 
de bine încât... se trezi. Vru să ridice pleoapele, dar nu reuşi, în 
visul lui, nu mai încăpea îndoială, era dus undeva într-un faimos 
cabaret din strada Gâştelor... Acolo îl adusese... iarăşi nu era 
nimic clar cine îl adusese, dar fusese aşezat la o masă unde se 
găseau numai bunătăţi. In vis striga cât îl ţinea gura că nu-i este 
foame. lar el auzea că este condamnat să devoreze tot ce se 
afla pe masă şi că nu avea nicio altă posibilitate de a scăpa de 
acolo. Incercă să se ridice şi constată că era legat, strâns legat... 
Chiar şi aşa, Brancaillon nu găsi condamnarea dezgustătoare şi, 
râzând, se aşeză pe treabă. Ceva îl incomoda şi strigă: nu 
strânge aşa tare, ce dracu, nu vezi că nu am de gând să plec? 

Coşmarul nu încetă. Brancaillon începu chiar să aibă 
pretenţii: pe cinstea mea, cum sunt condamnat să mănânc totul, 
ce-ar fi să atac totuşi chiar acum! De exemplu, să încep cu 
gâsca asta; rumenită, sau ce-ar fi dacă aş ataca mai întâi 
cârnaţii. la să pun mâna pe ăştia! Şi vru să ajungă la bucate dar 
efortul era în van: nu putu să facă nici cea mai mică mişcare. 

— Ticăloşii! M-au legat de mâini! Cum or fi vrând să execut 
pedeapsa? Şi, totuşi, trebuie să ajung la bucate! 

Efortul fusese atât de mare încât se trezise. Câteva clipe avu 
impresia, că visul fusese adevărat. Descoperi că era într-adevăr 
lângă o masă luminată de o torţă, că era, ca şi în vis, legat 
zdravăn într-un scaun încât abia de mai putea să-şi mişte capul. 
Numai că încăperea unde se afla era rece, sinistră, nu semăna 
deloc cu o sală de cabaret. Pe masa de marmoră nu se afla 
niciun fel de bucate. Incet, încet Brancaillon înţelesese că fusese 
adus în casa groazei. Atunci, ochii îi ieşiră din orbite de spaimă 
şi o sudoare rece începu să îi curgă din belşug pe frunte. Incercă 
să ţină ochii închişi ca să nu mai vadă ceea ce se afla în jure! 
Apoi, amintirile îl zguduiră şi, înspăimântat, deschise ochii şi 
începu să recunoască scaunele, masa de marmură, sala 
blestemată, casa vrăjitorului. Incepu să urle ca o fiară încât 
Bragaille şi Bruscaille fură treziţi. Toţi trei descopereau cu 
groază că se aflau din nou în sala în care, cândva, îşi 
aşteptaseră moartea. Incă o dată îşi dădură seama că ei erau 
cei trei vii. Timp de o oră, sala fu zguduită de rugăminţile lor. 
Când unul termina, începea celălalt şi din când în când toţi trei 
urlau în cor. În zadar. Ce puteau face! La ce se puteau aştepta? 


De data asta, pe masă nu mai era, ca altă dată, un mort! Nu era 
ca altă dată, când strigătele lor îl făcuse pe Hardy să iasă din 
moarte. Nu era nimeni! Nu era decât groază. . 

Brancaillon încetă să mai urle, şi după el ceilalţi doi. Işi 
dăduse seama că putea să întoarcă în dreapta şi în stânga 
capul, profită şi începu să studieze pe ceilalţi doi. Asta îl mai 
simiţi puţin, prea puţin, dar oricum, era o mică speranţă. Incepu 
să mormăie ceva, dar vorbele lui nu păreau să fie înţelese de 
Bruscaille şi Bragaille. Atunci repetă cu glas tare şi clar: 

— Nu mai suntem copiii de altă dată. Să ne gândim bine. 

— Aşa e, răspunse Bruscaille şi începu să blesteme pe 
vrăjitor. 

— Aşa e, reluă Bragaille, dar să vedem ce e de făcut. 

Cu un efort teribil, Brancaillon încercă să rupă sforile cu care 
era legat. 

— Văd că nu cedează, să ne facem un plan! 

— Nu cedăm, nu mai suntem copiii de altă dată! 

— Suntem puternici, suntem bărbaţi! zise Bruscaille, 
înjurând de toţi sfinţii. 

— Veţi fi fiind cum ziceţi voi, se auzi de undeva o voce 
sinistră, dar, aici şi acum, voi sunteţi ce; trei vii. Atât şi nimic 
mai mult! 

Tăcură. Ar fi dorit să fie înghiţiţi de pământ. Lângă ei 
apăruse Saitano. 

Era, ca şi altă dată, îmbrăcat într-un mantou roşu, stropii cu 
pete suspecte. Când îl văzură că se apropie de ei, începură să 
tremure. Abia dacă li se mai auzea respiraţia. 

Saitano îi cerceta de aproape: bărbaţi, da, bărbaţi de aşa 
ceva am nevoie? Ei sunt! Să fie numai o întâmplare? Nu este aici 
o voinţă, o putere pe care eu nu o cunosc şi care, cu siguranţă 
mă ajută să-mi împlinesc Marea Operă. Bărbaţi? Asta poate să 
fie un obstacol, căci în documentul pe care l-am furat de la 
Nicolas Flamel este vorba de copii, de tineri cu sânge pur... 

Nu se mai uită la ei. Se plimba meditând transfigurat, 
arătând ca un nebun. Saitano simţi că se prăbuşeşte în abisurile 
necunoscutului. 

Mintea lui începu un nou joc al speculațiilor teribile care îl 
împiedicau să audă rugăminţile celor trei ferecaţi în scaunele 
lor. 

Aceştia îl supravegheau, torturați de întrebarea: ce are de 


gând să facă. Încercară să-şi răspundă că vor fi strangulaţi sau 
înjughiaţi. Bun! Dar la ce se gândeşte creatura asta a Infernului, 
stăpânul întunericului? Ce orori, ce grozăvii le mai pregătea 
înainte de moarte? încercară să-şi aducă aminte de poveştile 
înspăimântătoare care circulau prin hanuri şi case de pierzanie, 
dar pe niciuna dintre ele nu o duseră până la capăt într-atât îi 
tulbura mişcarea acestei fantome care apăruse lângă ei. 

„Copii, se gândi Saitano, fremătând de orgoliu. Şi de ce, 
totuşi, să nu încerc? De ce să nu risc o experienţă în condiţii mai 
grele? în două-trei zile aş putea face ca aceşti bărbaţi să 
redevină copii. Da, pot să fac aşa ceva! Am probe! Am văzut-o 
pe Laurence d'Ambrun întinerită cu doisprezece ani numai 
pentru că i-am biciuit memoria. Pot să aduc memoria acestor 
bărbaţi, prin biciuirea amintirilor lor, la maximum de intensitate 
astfel încât să-i aduc în starea pe care o vreau eu. Aşa cum am 
făcut cu Hardy de Passavant. Şi cine ar putea să-mi spună că, în 
acel moment, când amintirile puternice vor trezi în ei senzaţii 
identice cu cele de odinioară nu vor avea şi sânge identic cu cel 
pe care l-au avut altădată?" 

Se opri din meditaţie şi căzu într-un vis întunecat şi profund. 
După câteva ore bune, când se trezi, era aprins, ardea. Se 
apropie de cei trei care, crezând că le-a sunat ceasul, începură 
să urle: 

— Incetaţi odată şi ascultaţi-mă! strigă Saitano. 

Se făcu linişte. Nu se mai auzea decât respiraţia lor. Saitano 
reluă: 

— Spuneaţi că sunteţi bărbaţi. Aţi făcut bine că mi-aţi 
amintit, căci eram pe punctul de a fi uitat acest lucru. Fiţi 
liniştiţi! în trei zile din voi am să fac... copii!