Michel Zevaco — [Fausta] 03 Fausta

MICHEL ZEVACO 


FAUSTA 
LES PARDAILLANS, FAUSTA 
Paris, 1910 


PROLOG 


Decor: o noapte înmiresmată de. primăvară, misterioasă şi pură. 
Piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala 
ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la 
celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. In balconul 
gotic, sub  mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, 
fermecătoare şi graţioasă. 

Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întu- 
nericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se 
îndepărtează. 

Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de 
Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când 
bătrânul hughenot fusese torturat - scoţându-i-se amândoi ochii 
- o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. 

lar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele 
semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers. 

lubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în 
cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor 
nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare 
ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui 
Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre 
mărturisiri... Va fi mamă! 

Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul 
Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un 
sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor. 

De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă... de fericire 
fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată 
şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla 
nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. 
Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în 


puţine zile îi va fi soţie! 

Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar 
pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. 

Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă. 

Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, 
şovăie şi... o despătureşte. li soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi 
atunci păli. 

Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi 
izbucni de pe buze. Ce citise oare?... lată: 

Monseniorul episcop, prințul Farnese, care va oficia mâine 
slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate 
spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de 
soție... niciodată! 

Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al 
familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar 
fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând 
cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în 
genunchi în faţa unui portret al Leonorei şi hohoteşte: 

„Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, 
pierdută! Dar eu?... Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit 
atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac?... Să 
fug! Să fug ca un laş..." 

La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, 
Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, 
nu-l trecuse niciodată. 

Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii 
de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu 
altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare! 

In biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. 
Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul 
Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la 
începutul slujbei. 

Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide 
drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult 
zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre 
tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o 
solemnă măreție... 

Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă 
apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de 
dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe... Deodată 


sună clopotul care anunţă binecuvântarea! 

Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de 
splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore 
din cap până în picioare. Episcopul acesta... Scânteierea aceea a 
ochilor! Această minunată  frumuseţe!... Îi sunt toate 
cunoscute!... 

Episcopul acesta... Nu, vedenia este prea fără noimă! 
Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, 
mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă... şi atunci! 
Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se 
abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie 
tăcerea: 

— Dumnezeule atotputernic! Jean! lubitul meu, tu eşti! 

Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la 
picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura. 

Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se 
apropie grăbiţi, se reped asupra Leonorei şi pun mâna pe ea. 

Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei 
temnițe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de 
propria-i conştiinţă, care-i urlă: 

"Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!" 

În piaţa Grève, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul 
unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. 
Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul 
Claude... călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este 
spânzurătoarea! lar mulţimea, adunată din cele patru zări ale 
Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată 
pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului. 

În ziua când Léonore a fost arestată la Notre-Dame, baronul 
de Montaigues s-a sinucis cu o lovitură de pumnal în inimă. In ce 
priveşte pe acuzată, ea a răspuns tuturor întrebărilor doar cu o 
privire lipsită de viaţă. 

Sună de ora nouă. Clopotul bate. Se aude un De Profundis: 
se apropie cortegiul. Trec pe rând călugării, confreriile, penitenţii 
care îşi murmură rugăciunile, medicul-jurat, garda, şeful 
poliţiei... 

Apoi, sprijinită de doi preoţi, cu părul despletit, în picioarele 
goale, cu capul căzut pe un umăr - Léonore! 

În urma ei, înconjurat de inchizitorii care-l supraveghează, 
posomorât, îmbătrânit, descompus, păşind treaz întrun vis 


funebru, el, iubitul! Ordin neînduplecat venit de la Roma, de la 
Sfântul-Scaun: trebuie ca prezenţa şi nepăsarea lui să 
dovedească lumii că eretica a minţit, învinuind un episcop chiar 
la picioarele tronului lui Dumnezeu! 

Deodată, totul se opreşte într-o tăcere înfiorătoare. Şeful 
poliţiei face semnul fatal! 

Călăul se apropie. Mâna lui grea cade pe umărul gol al 
condamnatei. Clipa e cumplită. 

În acest moment suprem, L&onore are un spasm care o 
smulge din strânsoarea monstruoasă. Şi, unul după celălalt, 
două ţipete scurte, ascuţite explodează de pe buzele ei 
încleştate!... 

Femeia aceasta sortită morţii se zbate în durerile facerii, 
acolo, sub funia spânzurătorii! 

Călăul dă înapoi! Medicul-jurat se repede, în timp ce un 
freamăt furtunos mătură piaţa Grève! lar când, în cele din urmă, 
medicul se ridică, lângă Léonore, prăbuşită fără puteri, 
nemişcată, leşinată, oamenii zăresc o fiinţă micuță care 
scânceşte. 

— O fată! E o fată! strigă o femeie. 

Mulțimea, înconjurând nou-născuta atât de plăpândă, atât 
de singură, este cuprinsă un moment de şovăială. Apoi, 
deodată, mila învinge, izbucneşte şi răbufneşte. Se aud 
rugăminţi, ameninţări, se cere îndurare şi iertare pentru mamă! 
Şeful poliţiei şovăie... Apoi, convins de marea compătimire a 
poporului, dă un ordin: condamnatei i se cruţă viaţa. Léonore, 
leşinată, este ridicată pe o targă, iar copilul... 

Copilul rămâne pe loc! O condamnată n-are dreptul să-şi 
alăpteze fiica în închisoare! Fiinţa nevinovată este lăsată în voia 
milei publice. Timp de o oră ea rămase pe locul unde fusese 
născută: sub spânzurătoare! Sărmană micuță aşteptând mila 
unei mame! 

Dar Farnese! Jean de Kervilliers! Tatăl. E acolo, gâfâind, cu 
părul scăldat în sudori, sorbind din ochi acea carne din carnea 
lui, încovoiat, înlănţuit de înfricoşătoarea supunere în faţa unor 
înfricoşătoare ordine superioare. Vrea să ridice copilul, să plece 
cu el... dar nu se cuvine! Nu poate! Dar cum! Mama a fost 
graţiată... şi acum fiica ei să moară acolo! Nu, oh, nu... căci iată, 
în sfârşit. vine cineva!... Un om se apropie de ea, se apleacă, 
îngenunche cu un zâmbet înecat în lacrimi... Şi cu o grijă plină 


de gingăşie şi duioşie, acel cineva o înveleşte în faldurile 
mantiei sale pe micuța părăsită. Apoi, în timp ce episcopul 
zdrobit, sprijinit de inchizitor, izbucneşte în plânsete şi întinde 
braţele, omul se îndepărtează încet, luând cu el pe fiica prinţului 
Farnese... 

lar acel om... este chiar călăul!... 

În dimineaţa de 12 mai 1588, şase gentilomi urcau grăbiţi 
înălțimile de la Chaillot. Ajunşi în vârf, şeful lor se opri. Palid de 
disperare, el se întoarse cu faţa spre Parisul pe care-l privi 
îndelung. Un hohot înăbuşit îi sfâşie gâtlejul. Apoi se încordă şi 
urlă aceste cuvinte furate de vânt: 

— Oraş nerecunoscător! Oraş necinstit, pe care te-am iubit 
mai mult decât pe propria mea soţie! Cutremură-te, căci nu mă 
voi mai întoarce între zidurile tale decât călcând pe ruine! 

În clipa aceea apărură doi călăreţi: unul părea să fie trecut 
de treizeci de ani, minunat de puternic, cu un chip cutezător şi 
zeflemitor, glacial şi genial, dintre acelea care fac o impresie de 
neuitat. Celălalt, de vreo optsprezece ani, zvelt, grațios, de o 
frumuseţe încântătoare. 

Cei cinci devotați care-l înconjurau pe fugar, văzându-i pe 
cei doi necunoscuţi oprindu-se, căutară să-l ducă de acolo. Dar 
el, ridicând braţele spre cer, strigă: 

— Nenorocire! Toţi mă părăsesc. Cine oare va mai voi să 
aibă milă de mine? 

— Eu! răspunse o voce răsunătoare. 

Fugarul văzu cum cel mai tânăr dintre cei doi străini se 
apropie... Atunci fu cuprins de o spaimă bruscă: 

— Tu! Tu! Charles! Ai ieşit oare din mormânt, frate, ca să 
mă copleşeşti cu învinuirile tale? 

— Vă înşelaţi, răspunse necunoscutul. Nu sunt eu acela pe 
care remuşcările vile aduc în faţa ochilor, nu sunt Carol al IX-lea. 
Sunt fiul lui, Charles, duce de Angoulême. 

— Ah, răcni fugarul, tu eşti copilul Mariei Touchet şi al lui 
Carol! Tu eşti bastardul d'Angoulême! Ce vii să-i ceri lui Henric al 
III-lea, regele Franţei? 

— Am să vă spun. Vin de la Orleans ca să vă vorbesc 
deschis! Acum opt zile, sire, am devenit major. In ziua aceea, 
mama m-a dus în camera ei şi a dezvelit un portret, pe care 
până atunci îl văzusem întotdeauna acoperit cu un văl. L-am 
recunoscut pe Carol al IX-lea. 


Apoi, mama a îngenuncheat şi mi-a povestit cum a murit 
acela pe care l-a adorat. Am aflat astfel înfiorătoarea agonie a 
tatălui meu! După aceea am plecat să-i arunc adevărul în faţă 
ducelui de Guise: „Trădător şi rebel, ce i-ai făcut regelui tău?" 
M-am dus şi i-am strigat Caterinei de Medicis: „Mamă 
blestemată! Mamă fără suflet, ce-ai făcut cu fiul tău?" L-am 
căutat apoi pe Henri de Valois, rege al Franţei, ca să-i strig 
întrebarea: „Ce-ai făcut cu fratele tău?..." 

La această ultimă imputare, regele tresări atât de puternic, 
încât calul făcu un salt înapoi; apoi el se prăbuşi ghemuindu-se, 
zguduit de un tremur mortal. 

În momentul acela, strigăte furioase izbucniră din piepturile 
celor cinci gentilomi. Toţi îşi traseră spadele... Dar, atunci, 
însoţitorul ducelui d'Angoulême sări în mijlocul grupului înfuriat, 
trase din teacă o spadă lungă şi, foarte calm, le spuse: 

— Domnilor, este o chestiune de familie. Lăsaţi-i pe unchi şi 
pe nepot să se explice între ei, sau, dacă nu, am să cred că 
faceţi parte din familie. În acest caz, voi fi obligat să cred că şi 
eu fac de asemenea parte din ea! 

Spadele erau gata să se încrucişeze, când regele făcu un 
semn poruncitor. Gentilomii se opriră: 

— Ne vom mai întâlni noi!... Numai dacă domnul nu-şi 
ascunde numele! strigară ei. 

— Domnilor, răspunse dispreţuitor străinul, sunt cavalerul 
de Pardaillan! 

Cavalerul nu păru să observe efectul uluitor produs de 
numele său şi se retrase mai la o parte, ca şi cum această scenă 
violentă ar fi încetat să-l mai intereseze. Incepu să privească 
atent o trupă de călăreţi, care, ieşind din Paris, se apropiau de 
Chaillot - fără prea multă grabă dealtfel. ` 

Ducele d'Angoulême rămăsese nemişcat. Intunecat, 
adevărată întruchipare a omului mustrat de cuget, Henric al 
III-lea se întoarse spre el: 

— Tinere, îi zise el, în nenorocirea în care mă aflu, numai o 
întâlnire cu dumneata îmi mai lipsea pe drumul surghiunului 
meu. Roagă-te cerului ca în ziua când mă voi urca din nou pe 
tron, să pot uita că m-ai umilit atunci când m-am aflat în 
mizerie. 

— În ziua aceea mă veţi vedea suind treptele tronului şi 
smulgându-vă mantia regală! Până atunci nu pot nici măcar să 


vă urăsc: nu aveţi parte decât de mila mea! Parisul vă 
izgoneşte. Nu mai sunteţi decât o fantomă a regelui, obsedată 
de fantoma victimei. Mergeţi, aşadar, sire, căci iată, au început 
să vă urmărească... Priviţi... Până ce veţi redeveni rege al 
Franţei, fiul lui Carol al IX-lea vă iartă! 

Henric al Ill-lea, alb de mânie, voi să bolborosească câteva 
cuvinte, care se topiră într-un plânset. Dar oamenii rămaşi 
credincioşi lui, zărind grosul călăreţilor care ieşeau din Paris, 
apucară frâul calului şi-l traseră după ei. 

Charles d'Angoulême rămase locului îngândurat, cu ochii 
aţintiţi asupra Parisului. Ce se petrecea în sufletul lui? De ce 
tânărul nu-l urmărea oare cu o ultimă privire de ură pe regele pe 
care-l sfidase atât de mult acum câteva clipe? 

Puțin câte puţin, treptat, ultimele rămăşiţe ale violentelor 
simţăminte care îl zguduiseră se şterseră de pe chipul său, care, 
deodată, fu luminat de un zâmbet plin de duioşie. 

Cu o voce extaziată, murmură: 

„Paris!... Da, vin să caut aici răzbunarea... dar şi 
dragostea!... Paris! Aici te voi regăsi pe tine, scumpă ne- 
cunoscută, care mi-ai răpit inima; Violetta, gingaşă floare violetă 
a dragostei..." 

In momentul acela, cavalerul de Pardaillan se apropie de el 
şi îl bătu uşor pe umăr. Cu o mişcare largă el îmbrăţişă 
panorama Parisului şi privindu-l pe fiul lui Carol al IX-lea în ochi, 
îi zise: 

— Un tron de cucerit, monseniore!... 

Charles d'Angoulême tresări ca un visător smuls din visele 
sale cele mai frumoase şi bâigui: 

— Pardaillan! Pardaillan! Despre ce vorbeşti? 

— Iţi spun numai că Henric de Valois nu mai este rege al 
Franţei şi că Henri de Guise nu este decât regele Parisului; iar 
Henric de Navarre îşi şi aruncă pe aici privirile sale de şoim în 
căutarea pradei. Asta înseamnă trei hoţomani pentru o singură 
coroană... şi că această coroană aşezată pe capul domniei-tale 
mi-ar putea folosi foarte bine la plata datoriei mele de 
recunoştinţă faţă de mama domniei-tale. 

Acestea spuse, Pardaillan apucă pe o potecă care înconjura 
Parisul şi străbătea cătunele Houle şi Monceaux, pentru a se opri 
în satul Montmartre. 

Violetta! murmură tânărul. De ce nu-ţi pot oferi, 


într-adevăr, un tron?" Apoi, emoţionat şi orbit de strălucirea 
celor ce le întrezărea în viitor, Charles d'Angoulême se grăbi pe 
urmele însoţitorului său, în momentul când grosul călăreţilor 
ieşiţi din Paris urca înălţimea Chaillot. Cel care se afla în fruntea 
urmăritorilor era un om de treizeci şi opt de ani, falnic, ca 
statură şi îmbrăcăminte, cu un chip frumos, cu o ţinută mânară, 
cu un aer mohorât şi fruntea brăzdată de cicatricea unei răni 
vechi: era Henri de Lorraine, duce de Guise. 

— Domnilor, rosti el oprindu-se, regele e acum departe. 
Trebuie să renunţăm la speranţa de a-l mai readuce în mijlocul 
supuşilor săi... 

— Spuneţi un singur cuvânt, zise un gentilom de lângă el, 
daţi-mi zece cai buni şi vi-l aduc înapoi, viu sau mort! 

— Maurevert, ai înnebunit oare? îl întrebă ducele pe acelaşi 
ton. Să-l lăsăm să fugă! Ei, drăcie, dar ce-i cu apariţia asta din 
fundul iadului? 

Într-adevăr, în momentul acela, apăruse pe vârful colinei o 
trăsură lungă şi grea, pe jumătate distrusă, prăfuită şi trasă de 
un cal scheletic. 

Pe lângă calul pe jumătate leşinat, mergea cu un pas de 
strigoi o ţigancă cu o mască roşie, purtându-şi cu o ciudată 
nobleţe costumul bălţat, pe care cobora părul ei de un blond 
minunat. 

— Cine eşti? întrebă ducele de Guise, împingându-şi calul 
spre ea. 

Țiganca se opri, dar nu scoase nici un cuvânt. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă ducele. Cred că tiganca 
asta îşi bate joc... 

Dar nu-şi isprăvi vorba, căci în aceeaşi clipă, din interiorul 
acelui lucru fără asemănare, care era trăsura, se auzi o melodie. 
Un glas de o neasemuită puritate cânta încet. Ducele de Guise 
păli dintr-odată, vrăjii, ascultând pe jumătate aplecat, fermecat: 

— Ah, vocea asta! E vocea ei! Eea!... 

În momentul acela, un om sări din trăsură şi se prosternă 
într-o atitudine de respect exagerat şi zeflemitor. 

— Ţiganul Belgodère! murmură Henri de Guise. 

Căutând să ascundă cât de puternic era zguduit, i se adresă 
acestuia: 

— Spune-mi, ţigane, cine este femeia mascată, mai tăcută 
ca noaptea şi mai misterioasă ca mormântul?... 


— lertaţi-o, monseniore! Este Saizuma, o biată nebună pe 
care am găsit-o într-o zi, pe când ieşea din închisoare. Nebunia 
ei stă în faptul că-şi ţine faţa totdeauna acoperită, ca să nu i se 
poată vedea obrazul de care se ruşinează... lar eu, monseniore, 
de unde să vin? De la capătul lumii! Unde mă duc? La Paris, 
centrul omenirii! Cine sunt? Belgodere, primul şi ultimul cu acest 
nume, scamator, jongler, înghiţitor de săbii şi priceput în orice 
meserie. Doriţi un spectacol? 

— Ajunge, tigane! Spunemi, nu te-ai aflat acum trei luni la 
Orleans? 

— Acolo am fost, monseniore! răspunse Belgodère, 
ascunzând un zâmbet. M-am găsit acolo cu întreaga mea trupă, 
deci şi cu minunea minunilor, cântăreaţa Violetta, care-i farmecă 
până şi pe prinți! Monseniorul o poate vedea! Violetta, Violetta 
mia! Ah, iat-o!... 

În faţa trăsurii apăru atunci o tânără de cincisprezece ani, 
tremurând toată. 

— lată-mă, maestre... iată-mă!... 

Un murmur de admiraţie străbătu rândurile celor cincizeci 
de călăreţi. Ducele rămase şi el uluit. 

„Da, e ea! îşi spuse el în sinea lui. Incerc aceeaşi emoție ca 
şi atunci când am văzut-o prima dată. Pe toţi sfinţii! Ce am de 
sunt atât de tulburat?... Fata asta de ţigan va fi a mea, aşa 
vreau!" 

Fata de ţigan era într-adevăr o minune. 

Văzându-i pe străini aţintind asupra ei ochii lor scânteietori, 
ea îşi plecă capul. Atunci privirea ei o întâlni pe aceea a lui de 
Guise şi un fior de groază o zgudui. Păşi înapoi, se ascunse după 
perdelele de piele şi alergă spre o femeie care, întinsă pe o 
saltea, cu capul lângă o ferestruică deschisă chiar deasupra 
duşumelei, palidă ca o moartă, respira cu greu. 

— Mamă! Mamă! murmură Violetta. Omul de la Orleans! E 
aici! Ah, mi-e frică! Nenorocirea îmi dă târcoale. 

Cuvântul de mamă părea nepotrivit, adresat de această 
fată delicată femeii aceleia cu trăsături grosolane, fie ele chiar 
pline de bunătate şi puţin subţiate de oftică. 

— Sărmană copilă! gemu ea... Curând... n-am să mai fiu... 
Facă cerul să întâlneşti un om care să te salveze... Speră, 
Violetta!... Tânărul acela... care n-a îndrăznit să-ţi vorbească 
niciodată... cred că am citit în sufletul lui... că te iubeşte!... 


— Violetta! Violetta! urlă după ea ţiganul. Stai, că pun eu 
mâna pe tine!... 

— Lasă copila în pace, porunci ducele de Guise, 
plecându-se spre Belgodere. Şi ascultă-mă!... la punga asta, ea 
conţine zece ducați de aur. Te mai aşteaptă încă zece ca ea, mă 
auzi, dacă împlineşti întocmai ceea ce va veni să-ţi ceară cineva 
în numele meu. 

Belgodère se plecă până la pământ. Când se ridică, îl văzu 
pe duce reluându-şi în trap întins, în fruntea călăreţilor săi, 
drumul spre Paris. Atunci se ridică în picioare, aruncă o privire 
piezişă spre trăsura în care dispăruse Violetta şi răcni: 

— lată, răzbunarea e în mâna mea! 

În fundul unei săli încăpătoare, decorată cu minunate 
tapiserii, cu mobile somptuoase, într-un fotoliu de abanos bogat 
sculptat, stătea o femeie în umbra unui baldachin de mătase 
brodată cu aur. Era o fiinţă de o frumuseţe miraculoasă, 
strălucitoare şi fatală; s-ar fi spus o sfântă în extaz, sau poate o 
sclipitoare magiciană, dacă nu chiar o fastuoasă curtezană 
orientală. 

Intră un bărbat cu un costum bogat şi sever de cavaler, 
totul din catifea neagră, cu chipul palid. Impietrit treptat de o 
durere care nu iartă niciodată. Se opri în faţa splendidei 
necunoscute şi îndoi un genunchi. 

Ea nu păru mirată de acest omagiu regal sau religios şi 
întinse braţul spre o fereastră larg deschisă. Gentilomul se 
ridică. 

Atunci, necunoscuta vorbi. Şi nici un cuvânt n-ar putea reda 
forţa acelui glas. 

— Cardinale, spuse ea, v-am poruncit ceva. 

Cavalerul se înfioră şi, umil, cu şi cum în vorbele acelea 
n-ar fi fost nimic neobişnuit, uimitor, fabulos, el răspunse femeii: 

— Mă supun sanctităţii-voastre... 

— Cardinale, continuă ea fără o tresărire, ai rostit un cuvânt 
primejdios. Nu uita că, dacă la Roma sunt aceea ce ai spus, 
moştenitoarea suveranităţii pontificale a Jeannei, apărătoare a 
marii tradiţii, aici, la Paris, nu sunt decât urmaşa Lucreţiei 
Borgia: prinţesa Fausta. 

Gentilomul pe care ea îl numea cu titlul de cardinal, cu 
toate că nu purta veşminte bisericeşti şi era înarmat cu o spadă, 
bărbatul acela care părea plin de mândria vechilor stirpe, se 


prosternă într-o atitudine de supunere. Apoi, deznădăjduit, păşi 
spre fereastră şi, îngheţat de o tainică groază, se aplecă, privind 
de sus piaţa... 

Era a doua zi după ziua Baricadelor. lar Parisul, care-şi 
izgonise regele, Parisul încă mânios, Parisul ce mai fumega de 
împuşcăturile din ajun ale archebuzelor, sărbătorea florile de 
violete şi trandafiri; fiindcă dintotdeauna Parisului i-au plăcut 
răzmeriţele şi florile, zarva şi zâmbetul străzilor sale. Însorită, 
zgomotoasă, piaţa Grève, în dimineaţa aceea strălucitoare a 
marelui târg anual din mai, prezenta o indescriptibilă mişcare de 
linii şi de culori, un talmeş-balmeş de plimbăreţe împopoţonate 
şi de cerşetori în zdrenţe. 

Cardinalul, care domina cu privirea această feerie a 
veseliei, era fără îndoială cufundat în evocarea trecutului sau 
întunecat, căci gâfâia retrăind unele amintiri înfricoşătoare. Dar, 
deodată, sub ochii lui, la cele două extremităţi ale pieţei, atenţia 
îi fu atrasă de o dublă mişcare a mulţimii. 

La dreapta se vedea o droagă neînchipuit de hodorogită, pe 
care imaginaţia obosită a unei Callot ar fi dat-o drept caleaşcă a 
cetelor lui de puşlamale; era vehiculul lui Belgodère care, în 
pasul şovăitor al mârţoagei sale istovite, îşi făcea intrarea în 
piaţa Grève. La stânga se afla un grup de tineri seniori cu 
pieptare de bivol, încinşi cu spade de luptă. lar în mijlocul lor, 
întrecându-i cu un cap, mai măreț şi mai posomorât decât în 
ajun pe platoul de la Chaillot, îngândurat şi neasemuit de 
puternic, omul cu cicatricea, ducele Henri de Guise, regele 
Parisului! 

Temutul căpitan de oşti părea că nu vede nimic în jurul lui, 
nici respectul amestecat cu groază, care făcea să se plece 
capetele la trecerea lui, nici neliniştea care agita mulţimea. N-o 
vedea decât pe tiganca Saizuma, care, cu o mână pe frâul 
calului, înainta încet, ca o enigmă vie. Şi, lângă ea, Belgodère, 
care ţipa cât îl ţinea gura. 

De la înălţimea ferestrei, cardinalul îl văzu pe de Guise 
îndreptându-se spre Belgodère. Fără a-şi părăsi locul de 
observaţie, se întoarse spre fotoliul de abanos şi anunţă: 

— Au sosit!... 

Misterioasa necunoscută, numită prinţesa Fausta, se ridică 
şi se apropie cu un mers de zeiţă. 

— Violetta, Violetta! strigă atunci Belgodère, zărindu-l pe 


ducele de Guise venind spre el. 

Copila, ca o rază luminoasă a zorilor, apăru în faţa trăsurii, 
cu părul îmbelşugat, blond, răspândit pe umerii ei de nea, 
timidă, temătoare, speriată. 

Prinţesa Fausta săgeta apariţia atât de fermecătoare şi pură 
a Violettei cu o privire în care mocnea flacăra unui pârjol. 

— Henri, murmură ea, Henri de Guise, tu-mi aparţii! Vei fi 
rege pentru că eu vreau să fiu regină! Stăpână a Franţei şi a 
Italiei, voi nimici tot ceea ce te va împiedica să mă iubeşti... pe 
mine, numai pe mine! Piară Catherine de Cleves, soţia ta! Piară 
şi această Violetta, pe care o adori! 

Apoi, cu un glas tăios, devenit deodată metalic şi aspru: 

— Cardinale, a sosit clipa faptelor... Priveşte-l pe omul 
acesta pe umerii căruia se sprijină atât de mari speranţe. Crezi 
că se gândeşte la tronul pe care-l va avea datorită nouă? De trei 
luni, de când la Orleans a dat cu ochii de această fiică de ţigan, 
al cărei chip nu-l mai părăseşte, de Guise şovăie: ne scapă din 
mâini şi dacă nu-i voi smulge din inimă până şi rădăcina acestei 
pasiuni, va fi pierdut pentru noi. 

Cardinalul o privi pe adorabila copilă şi şopti: 

— Sărmană nevinovată! 

— Mila este adesea o crimă şi întotdeauna o slăbiciune, 
rosti prinţesa Fausta, glacială. Coboară, cardinale, şi fă astfel ca 
tiganul Belgodère să o aducă pe micuță în palatul meu din 
insula Cité... 

Cardinalul ştia, fără îndoială, ce sentinţă înfricoşătoare se 
ascundea în spatele acestei porunci, căci se plecă şi bâigui: 

— Loviţi deci, dacă moartea acestei fiinţe nefericite vă este 
necesară! Dar scutiţi-mă pe mine de josnica sarcină de a v-o 
preda! 

— Cardinale, continuă ea cu o răceală cutremurătoare, îl vei 
anunţa pe meşterul Claude. 

— Călăul! gâfâi cardinalul. Nu mă condamnaţi la oribila 
tortură de a-l revedea pe omul care mi-a sfâşiat sufletul, 
furându-mi şi lăsând-o să moară pe... 

— Tăcere, cardinale Farnese!... 

Tonul prinţesei răsună de această dată atât de tunător, 
încât omul se clătină, respirând greu, uluit, înfrânt. Atunci ea, 
calmată şi deodată liniştită, spuse: 

— Deci, astă-seară la zece. Du-te, cardinale, acţionează şi 


predă-i ducelui de Guise această scrisoare. 

Gentilomul luă plicul şi apoi, încă mai posomorât, ieşi şi 
cobori, urlând în străfundul inimii sale: 

„Ah! Blestemul mă urmăreşte fără încetare, întruna!..." 

În piaţa Grève, prin mulţimea adunată în jur, cu chipul din 
nou împietrit, el se îndreptă spre Belgodère. |n faţa trăsurii 
aştepta Violetta, fremătând. În clipa aceea, ducele de Guise se 
aplecă spre mişel şi şopti: 

— Peste puţin, un gentilom îţi va preda ordinele mele; să le 
împlineşti dacă nu vrei să-ţi frâng oasele! 

— Sunt gata, monseniore. Porunciţi! 

— Atunci, iată ducaţii pentru tine... şi fata pentru mine! Și 
acum cere-i să cânte, ca să existe un pretext pentru prezenţa 
mea aici. 

— Într-o clipă! Violetta! Violetta! 

Tânăra tresări, smulsă din visul ei fermecător. De departe, 
din fundul pieţei, înainta un tânăr senior, cu ochii aţintiţi asupra 
ei. Privirile lor se căutau, se încrucişau. Tânărul gentilom, 
strălucitor de tinereţe şi de dragoste, era fiul regelui Carol al 
IX-lea; ducele d'Angoulême. 

— Violetta! se răsti Belgodere. 

Un țipăt îngrozitor îl întrerupse... Un urlet de agonie sau de 
spaimă răzbătea din rulotă. 

— Mama! Moare mama! 

Femeia în agonie, aceea pe care Violetta o numea mamă, 
îşi ţinea cu mâinile încleştate chipul lipit de ferestruică, ca 
vrăjită de o apariţie înspăimântătoare. 

— Mamă! Mamă! hohoti Violetta. 

— Monseniore, striga afară Belgodère, puţintică răbdare şi 
v-o aduc înapoi pe cântăreaţă. In aşteptare, faimoasa Saizuma 
vă va ghici viitorul! 

Saizuma rămase nemişcată. Ochii ei scăpărători se 
pironiseră, pe sub mască, asupra cardinalului Farnese. 

Cardinalul o mai văzuse undeva pe această femeie... ŞI 
amândoi se priveau. 

Femeia care trăgea să moară îndreptă spre Violetta, pe care 
Belgodère o certa şi o înjura, un chip pătruns de o nemărginită 
milă: 

— Violetta, am să mor. Trebuie să ştii... că eu nu sunt mama 
ta... 


— Oh, suspină tânăra fată zdrobită, eşti ameţită de boală. 
Revino-ţi în fire, mamă! 

— Nu sunt mama ta!... lar tatăl tău, Violetta, crezi c-a fost 
meşterul Claude? Ei bine, meşterul Claude nu e tatăl tău! Nu 
ştiu unde este mama ta... Dar tatăl tău, Violetta?... Tatăl tău, 
vrei să-l cunoşti?... Vrei să-l vezi?... Ei bine, priveşte.-l... 

Muribunda încercă într-o teribilă zvârcolire să-l arate pe 
omul asupra căruia îşi aţintise privirea... 

— Doamne. Dumnezeule şi toţi sfinţii, gângăvi Violetta 
înnebunită de durere, fie-vă milă de mama! 

În clipa aceea, în mijlocul sfâşietoarei scene, răsună o 
înjurătură sălbatică şi apăru Belgodere, înfuriat la culme. Se 
aruncă asupra fetei, o apucă de umeri şi, cu o mişcare 
mânioasă, o ridică în picioare. 

— Afară! urlă el. La treabă, cântăreaţo!... 

— Priveşte şi adu-ţi aminte! strigă muribunda. 

— Pe tot iadul! strigă ţiganul. Acum se mai amestecă şi 
Simonne! Aşteaptă, tu, numai puţin! 

Şi pe loc se repezi asupra aceleia pe care o numea Simonne 
- asupra femeii în agonie! O răsturnă pe culcuş şi îşi propti una 
din labele sale uriaşe peste gură, iar cealaltă în beregată... 

Simonne se zbătu câteva clipe... Deodată, oftă scurt şi 
rămase înţepenită, în timp ce braţul ei descărnat, întins spre 
fereastră, părea să-l mai arate încă pe omul acela din mulţime... 
Trimisul  Faustei! Prințul Farnese!  lubitul  Leonorei de 
Montaigues!... Tatăl Violettei! 

Copila, îmbrâncită cu brutalitate, căzuse. Nu văzuse nimic 
din hâda tragedie. Când se ridică, ticălosul, în picioare, 
întunecat şi uimit de crima sa, mormăi: 

— Am strâns cam prea tare, poate! Şi apoi, eu n-am omorât 
pe nimeni! Moartea venise singură să dea târcoale, n-am făcut 
decât s-o ajut... 

Prima privire a Violettei a fost spre Simonne, care zăcea 
galbenă ca ceara. 

— Moartă! gemu ea. Mama e moartă!... 

— Dar eu îţi spun că doarme, rânji batjocoritor Belgodère. 
Afară, cântăreaţo! Afară, la treabă! 

Violetta se prăbuşi în genunchi şi începu să hohotească. 

— O, sărmana, sărmana mea mamă Simonne, ai dispărut 
deci! Ai părăsit-o pe mica ta Violetta! Mamă, nu mă vei mai lua, 


deci, niciodată în braţe? 

În clipa aceea, la intrarea în căruţa cu coviltir, apăru 
tiganca Saizuma şi, părând că nu-l vede pe Belgodère, nici pe 
Violetta şi nici cadavrul, se duse să se aşeze în spate. Fu 
scuturată apoi de un lung fior şi murmură: _ 

— De ce m-a privit omul acela? Dar eu de ce l-am privit? In 
fundul cărui iad am mai simţit eu arsura acelor ochi negri? Oh, 
dacă aş putea să sfâşii vălul negru care-mi apasă minţile! 

Într-un gest de nebunie, îşi strânse fruntea în menghina 
celor două palme, apoi, ca şi cum masca o sufoca, ea o desfăcu 
si îi ieşi la iveală chipul! Ciudată, cu trăsăturile încremenite, cu 
ochii lipsiţi de viaţă, în care ardea flacăra unei nemăsurate 
deznădejdi, faţa aceea îşi păstra o frumuseţe amestecată cu 
ceva tragic, misterios, nesfârşit de plăcut şi de surprinzător... 

Violetta hohotea încet, cu buzele lipite de mâna îngheţată a 
aceleia pe care o numise mamă. Belgodère se învârtea în sus şi 
în jos, mestecându-şi înjurăturile înfundate, înmărmurit de 
propria sa şovăire. Deodată, apucă chitara cu care Violetta se 
acompania de obicei şi se răsti: 

— Destul! Dacă plângi atâta, n-ai să mai poţi cânta. Hai, 
cântăreaţo, eşti aşteptată! Seniori, duci şi prinți, nobilă 
societate, bună recoltă! 

Violetta se ridică şi, revoltată, strigă: 

— Să cânt! Să cânt când mama mea, moartă, mai e încă 
aici! Oh, mai bine ucide-mă. 

— Ascultă-mă, cântăreaţo! N-am să te ucid... fiindcă eşti 
aşteptată... de prinți, de duci, îţi spun! Dar alege: ori iei chitara 
şi-ţi faci auzit frumosul tău glas, ori mă apuc s-o biciuiesc pe... 
maică-ta!... 

Între timp, banditul puse mâna pe un bici pentru câini... 
Violetta scoase un țipăt de spaimă. Aruncă în jurul ei o privire 
îndurerată şi disperată... iar ochii i se opriră asupra moartei! 
Tânăra alergă spre ţigancă, îi apucă mâinile şi se rugă cu un glas 
sugrumat: 

— Doamnă! Doamnă! Apăraţi-o, ocrotiţi-o, aduceţi-vă 
aminte cum v-a îngrijit! Oh, nici nu mă ascultă! Veţi lăsa să fie 
lovită o moartă? Mama... 

— Cine vorbeşte aici de mamă? răspunse ţiganca cu 
privirea pierdută. Oare există mame? Există oare copii?... 

— Îndurare, doamnă! Omul acesta vă dă ascultare şi se 


teme de dumneavoastră! Un cuvânt! Un singur cuvânt! 

— Atenţie, urlă Belgodere. Hotărăşte-te! 

— Oh, strigă Violetta, frângându-şi mâinile, n-ai inimă, 
ţigancă! 

— N-am inimă! îşi spuse înfundat Saizuma. S-a dus, inima 
mea! A rămas acolo, în biserica aceea imensă. Tânăro, fii atentă 
la episcopul hoţ de inimi!... 

— Nebună nenorocită! suspină copila. Nu vrei să faci nimic 
pentru mama! Ei bine, ascultă la rândul tău! Eu, fiica, te 
blestem! Auzi? Fii blestemată de mine!... 

Saizuma izbucni în râs. Şi, încetişor, îşi puse la loc pe obraz 
masca roşie. Violetta se întoarse spre ţigan în clipa când acesta 
abătu biciul... Ea îi sări în faţă şi lovitura căzu pe umerii ei... 

— Îndurare, Belgodère! Mă supun! Mă duc să cânt!... 

— Ei, aşa da! exclamă nepăsător ticălosul, care-i întinse 
fetei chitara. 

Ea se urni încet, cu o mişcare vădind adânca ei deznădejde 
şi, cu faţa în lacrimi, murmură: 

— Să cânt!... Lângă trupul mamei mele! O. sărmană mamă, 
iartă-mi această nelegiuire!... Trebuie să mă supun!... 

Se aplecă repede, sărută moarta pe frunte şi se repezi 
afară. Belgodere, aruncându-i o privire de satisfacţie ticăloasă, 
scrâşni printre dinţi: 

— Du-te, fiică de călău! De Guise aşteaptă! Mâine vei fi 
pângărită! Nimeni altul, ci numai eu voi putea duce ştirea tatălui 
tăul... 

Apoi cobori treptele şubrede ale scăriţei, urlând: 

—  Monseniori, a venit cântăreaţa! Loc, ţăranilor! Loc 
vestitei cântărețe Violetta! Şi dumneata, domnule Picouic! Și 
dumneata, domnule Croasse! Ce bandă de târâie-brâu! 

Doi uriaşi care completau trupa lui Belgodère începură să 
împartă poporului de rând ghionţi şi lovituri, astfel că în scurt 
timp se formă un cerc mare, în mijlocul căruia biata fată îşi 
acorda chitara, pe care se prelingeau lacrimi tăcute. 

La doi paşi de micuța cântăreaţa stătea un grup de 
gentilomi, favoriţii lui de Guise, iar în faţa lor, ducele, palid, 
agitat, cu privirea aţintită asupra copilei pe care o făcea să se 
cutremure... La stânga lui, prinţul Farnese, întunecat şi mut; 
alături de căruţa de care se sprijinea, ducele Charles 
d'Angoulême, mai zguduit, mai agitat chiar decât Henri de 


Guise... lar acolo sus, în palat, pe jumătate ascunsă de perdele, 
prinţesa Fausta. 

Violetta nu vedea nimic; sufletul ei rămăsese lângă moartă. 
Ochii îi stăteau aplecaţi asupra chitarei, iar degetele fine 
începură să zboare pe coarde. Un refren de o mare gingăşie 
răsună în aerul îmbălsămat de marfa negustorilor de flori. Glasul 
ei intonă un naiv cântec trist de dragoste... dar. frântă de un 
suspin, se opri de la prima strofă. Ducele de Guise înainta 
grăbit. 

— Plângi? întrebă el cu glasul schimbat. 

Cântăreaţa îndreptă spre el o privire înecată în durere. 

— Dumneavoastră? bâigui ea înspăimântată. Daţi-mi 
pace!... 

— Plângi? întrebă din nou ducele, gâfâind. Dacă ai vrea... 
n-ai mai plânge niciodată... Căci ai fi cea mai sărbătorită, cea 
mai răsfăţată din tot Parisul. Ascultă-mă, continuă el cu o 
înflăcărare mai insistentă... nu fugi astfel... Pentru Dumnezeu, 
trebuie să ştii că te iubesc! Trebuie... 

În momentul acela, pe când Charles d'Angoulême, livid, cu 
mâna pe garda spadei, înainta, fremătând de mânie, în piaţa 
Grève răsună o zgomotoasă fanfară de trompete. Indată, din 
mijlocul mulţimii izbucniră strigăte mânioase şi poporul se 
apropie din nou, îmbulzindu-se. _ 

— Guarzii regelui! Elveţienii lui Crillon! La moarte! In apă cu 
eil... 

Guarzii erau aceiaşi care în ajun au încercat să îndepărteze 
baricadele ridicate de popor. 

Ducele de Guise se avântă, înjurând de zor. Gentilomii îl 
urmară, cu spada pe jumătate trasă. Mulțimea, la vederea 
duşmanilor din ajun, urla de furie. Intr-o clipă, piaţa, atât de 
liniştită şi veselă, se umplu de ţipete şi de îmbrânceala 
burghezilor care fugeau să se înarmeze. 

— La arme! Moarte vânduţilor lui lrod!... 

— În apă cu guarzii! În apă cu Crillon!... 

Şi astfel, prima întâlnire dintre Charles şi Violetta avu loc în 
zăngănitul armelor şi în clipa când puteau reîncepe 
împuşcăturile archebuzelor... 

Văzând că de Guise s-a repezit asupra lui Crillon, Charles 
şi-a împins la loc sabia în teacă şi s-a oprit lângă copilă. Se aflau 
faţă în faţă, sub puterea unei vrăji de neînvins în zgomotul 


turbat al furtunii ce se dezlănţuia. 

— Te rog din suflet, şopti el, nu te teme de nimic, Plângeai... 
oare din cauza acelui gentilom neruşinat? 

— Nu, nu, răspunse ea îngrozită. Plângeam... ştiţi.., pentru 
că mama a murit! E acolo... singură de tot! Şi nimeni nu se 
apleacă asupra trupului ei pentru a-şi face pomana unei 
rugăciuni... 

— Mama dumitale e acolo... moartă? exclamă Charles 
pălind de milă precum pălise de dragoste. Şi pe tine, sărmană 
copilă, te obligau să cânţi!... Asta-i îngrozitor! 

— Nu, nu! strigă ea. aruncând o privire speriată spre 
Belgodere, care le dădea târcoale, înjurând. Cântam... ca să am 
cu ce cumpăra flori pentru mama... 

Charles luă între ale sale o mână a Violettei, care tresări la 
această atingere. O duse până la căruţă, o urcă în ea, intrând şi 
el acolo. Atunci, zări corpul Simonnei întins pe culcuş şi se 
înclină descoperindu-se. 

— Fie! Veghează-ţi mama, îi zise el cu o expresie de 
nemăsurată milă. Cât despre coşciugul ei, eu voi cumpăra 
florile, dacă îmi îngădui... 

Violetta ridică spre el o privire plină de recunoştinţă... 

— Nu este nici locul, nici momentul să-ţi vorbesc, rosti 
atunci Charles d'Angoulême. Dar, din această clipă nu trebuie să 
te mai temi de nimic... Este cu neputinţă să mai rămâi la aceşti 
ţigani. Mâine dimineaţă voi veni să-i vorbesc stăpânului acestei 
trăsuri... 

— Care e gata să vă asculte, monseniore, şi să vă răs- 
pundă, se auzi lângă Charles un glas zeflemitor. 

Tânărul duce îl măsură pe ticălosul din faţa sa, 

— Unde aş putea să-ţi vorbesc, meştere? întrebă el. 

— Foarte aproape de aici, în strada Tisseranderie, la „Hanul 
Speranţei". 

— De acord. Aşteaptă-mă acolo mâine dimineaţă. 

Charles d'Angoulême aruncă o ultimă privire Violettei, care, 
prosternată, îşi acoperea faţa cu palmele. 

„Şi acum, răzbunarea! murmură el. O, tată, priveşte ce va 
face fiul tău!" 

leşi, îndreptându-se direct spre ducele de Guise!... 
Belgodère rânjea satisfăcut, cu braţele încrucişate. 

„ino mâine, da. am să te aştept bine pregătit, nerodule!... 


Mâine! Unde va fi Violetta mâine?" 

Dădu din umeri şi cobori mormăind: 

„Trebuie totuşi să chem să ridice cadavrul. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Chiar azi ai să pleci, Simonne. 
Călătorie sprâncenată!..." 

Voia tocmai să coboare, când în josul scărilor văzu în faţa sa 
un om îmbrăcat în catifea neagră al cărui chip semăna cu cel al 
unui mort. 

— Tu eşti Belgodère, întrebă el, stăpânul acestei trăsuri? 

„lată o figură demonică", gândi ţiganul, care se înfiora fără 
să vrea. 

— Da, gentilomule, răspunse el cu glas tare, sunt acela pe 
care l-aţi numit. 

— Deci tu eşti stăpânul acestei tinere cântărețe... 
Violetta...? continuă el rar. 

Belgodere tresări şi se înclină adânc. 

„Am ghicit! îşi spuse el. Este gentilomul pe care trebuia să 
mi-l trimită ducele de Guise, ca să-mi transmită ordinele sale! 
Ah! Ah! Acum îl am în mână pe Claude! Acum ai să auzi de mine 
şi ai să ai ştiri şi despre fiică-ta." 

Se ridică, îşi aranjă mantia şi zise deodată: 

— Aştept ceea ce aveţi să-mi spuneţi... 

— Sunt trimis de un personaj important. Copila aceasta... 
Violetta... zise gentilomul înfundat. 

— Violetta şi cu mine suntem la dispoziţia celui ce v-a 
trimis, spuse Belgodere. Care-i porunca? 

— Ascultă: în insula Cite există o casă dărăpănată, aproape 
o ruină. Poarta e de fier, cu un ciocan de bronz. Acolo va trebui 
s-o aduci pe fată astă-seară la ora nouă. 

— Astă-seară! La ora nouă! Vom fi acolo, pe toţi dracii! 

Gentilomul în negru rămase o clipă cufundat într-o adâncă 
visare. Apoi, tresărind: 

— Femeia aceea cu mască roşie... care se afla aici acum nu 
demult... spune-mi, cine este?... 

— O ţigancă din tribul meu. O cheamă Saizuma! 

Cel pe care ţiganul îl denumise o figură demonică se ridică. 
Păru uşurat de o oarecare spaimă tainică. Făcu un semn de 
rămas bun ţiganului şi apoi, scoțând din pieptar scrisoarea pe 
care Fausta i-o încredinţase pentru ducele de Guise. Farnese se 
strecură prin mulţime şi dispăru în tăcere. 


Pe când în această scurtă şi sinistră convorbire între 
Belgodère şi prinţul Farnese se hotăra astfel soarta Violettei, 
Charles d'Angoulême alerga spre ducele de Guise. 

Fiul regelui Carol al IX-lea era răscolit de o mânie turbată. 
Când de Guise îi vorbise fetei în şoaptă, el simţi cum inima i se 
umplea de un sentiment pe care nu l-a mai avut: ura din 
dragoste, cea mai necruțătoare ură. Cu pumnii strânşi se aruncă 
în rândurile dese ale mulţimii tăcute, atentă la mişcările şi 
cuvintele lui de Guise, eroul, idolul ei! 

Deodată se simţi apucat de braţ. Se întoarse repede: 

— Cavalerul de Pardaillan! exclamă el bucuros. 

— Da, ajung la timp pentru a vă împiedica să săvârşeşti o 
nebunie! zis Pardaillan. Încotro alergi atât de grăbit? Să-l ataci 
pe monseniorul duce? Ce dracu, prea eşti nesăbuit... Avem în 
faţă o armată de partizani ai lui do Guise! N-a existat decât un 
singur om pe lume în stare să ţină piept la zece mii de burghezi, 
care ard de dorinţa de a masacra tot ce le vine în cale. Omul 
acela e mort, prinţe. Era tatăl meu... 

Căutând să-l ameţească pe Charles cu vorba, Pardaillan 
încerca să-l tragă afară din mijlocul mulţimii. 

— Pardaillan. strigă tânărul duce cu un ton adânc disperat, 
vreau să-i vorbesc acestui om... 

— Ei, pe Pilat! La urma urmei, viaţa e frumoasă! Nu vreau 
să mă las ucis, eu! Cel puţin nu înainte de a-i spune părerea 
mea acelui onorabil domn Maurevert! Haide, vino, ce 
Dumnezeul... 

— Du-te, Pardaillan! murmură Charles, cu lacrimi de ură. 
Du-te, eu alerg la de Guise. 

Cavalerul aruncă tânărului o privire în care se citea o 
dragoste de frate mai mare. 

— Vrei cu tot dinadinsul! zise el, apucând una din mâinile 
lui Charles. 

— Il urăsc pe de Guise! Nenorocire lui, căci îmi stă în cale! 

— Dragoste! Dragoste! Nebunie şi nefericire, mormăi 
cavalerul. Să încercăm să-l scăpăm pe acest tânăr înnebunit! 
Haide deci, adăugă el cu glas tare, din moment ce ţii atât de 
mult! Dar, pe Dumnezeul meu, discuţia va fi nostimă! Giboulee, 
vechea şi draga mea spadă, ai cuvântul!... 

Pardaillan se ridică în vârful picioarelor, îmbrăţişa cu o 


scurtă privire  atotcuprinzătoare enorma mulţime care-i 
înconjura, şi porni! Îşi deschise drumul, lovind cu coatele. În 
câteva clipe, cavalerul şi tânărul sau prieten ajunseră în rândul 
întâi şi îl văzură atunci pe ducele de Guise. regele Parisului, 
care, sfidător şi palid, stătea în faţa lui Crillon şi urla nişte 
cuvinte care se pierdeau în furioasele aclamații ale mulţimii. 

Momentul era tragic... lată ce se petrecuse: Crillon - acela 
pe care Carol al IX-lea, la asediul de la Saint-Jean-d'Angely îl 
supranumise viteazul - Crillon, viteaz şi credincios până la 
moarte, aflase că Henric al Ill-lea fugise din Paris şi atunci a 
părăsit şi el Primăria, unde era cantonat cu o mie de guarzi şi 
două mii de mercenari elveţieni, pentru a-l ajunge din urmă pe 
rege! 

De Guise tocmai sosise în grabă! Cu un singur semn, el 
puse stăpânire pe mulţimea ce-l idolatriza şi o făcu să tacă. 
Apoi, se îndreptă spre Crillon. Bătrânul comandant, îndesat, cu 
faţa însângerată, îşi opri trupa şi cu un gest scurt. Îl salută pe 
duce. 

— Văd cu plăcere, rosti de Guise pe un ton muşcător, că 
Louis de Crillon îi conduce pe guarzi la majestatea-sa. Aşadar, 
vă îndreptaţi spre Luvru? 

— Vă înşelaţi! Mă duc acolo unde e regele! izbucni Crillon. 

— Fiţi atent, căpitane! se răsti el la omul cu cicatricea. Aţi şi 
săvârşit o gravă nechibzuinţă părăsind clădirea Primăriei! 

— Şi dumneavoastră vreţi să mă obligaţi s-o mai fac şi pe a 
doua, întorcându-mă acolo! Regele se află în afara Parisului, 
domnule duce: voi ieşi, deci, şi eu din Paris! Drumul nu-i liber? 

— Este liber pentru toţi adevărații devotați, exclamă de 
Guise. lar regele... 

— Trăiască regele! domnule, urlă Crillon. Fiţi şi 
dumneavoastră atent, monseniore. Feriţi-vă de trădare! Am fost 
decoraţi amândoi cu ordinul Sfântului Spirit; primindu-l, am jurat 
credinţă regelui, marele nostru stăpân! Cum vă respectaţi 
jurământul? 

Un bubuit de tunet mătură piaţa dezlăânţuită, agitată de 
furioase tălăzuiri omeneşti. 

De Guise, înfricoşător de palid, împărțea în jurul lui ordine 
scurte. Gentilomii se repeziră din toate punctele unde erau 
răspândite trupele Ligii (Coaliţie realizată de de Guise pentru 
apărarea bisericii catolice). 


Crillon ridică spada... Şi tocmai acela a fost momentul când 
ducele d'Angoulême şi cavalerul de Pardaillan ajunseră în primul 
rând al mulţimii zgomotoase. 

De Guise, idolul Parisului, de Guise făcu atunci cu mâna un 
gest foarte larg şi impunător. lar mulţimea se linişti, ascultă, 
lacomă să-l audă, să-l admire şi mai mult. 

In clipa aceea, colonelul elveţienilor, care până atunci 
stătuse în spatele lui Crillon, ieşi repede în faţa ducelui şi 
declară cu glas tare: 

— Nici eu, nici elveţienii mei nu vom ieşi din Paris! 

— Colonele, răcni Crillon, înapoi în front! Sau, pe sângele lui 
Cristos, va trebui să lupţi cu mine până ce unul din nou doi va fi 
doborât! 

—  Monseniore, răspunse colonelul, mă predau Ligii! 
Elveţieni! leşiţi din front!... 

Atunci izbucni un glas tânăr, răsunător, vibrant: 

— Trădătorule! Te predai unui alt trădător! 

Colonelul urlă o înjurătură plină de mânie. De Guise, cu 
chipul răvăşit de furie, trase pe jumătate spada şi-l căuta pe 
îndrăzneţul care-l pălmuia cu jignitorul cuvânt de trădător! 

Văzu atunci pe un tânăr sărind în mijlocul cercului liber, 
împingându-l înapoi pe colonelul elveţienilor, cu un gest de 
suprem dispreţ, după care se înfipse în faţa lui. 

— Henri de Lorraine, duce de Guise! mai adăugă încă 
tânărul, eşti ucigaşul tatălui meu şi de două ori trădător! Eu, 
Charles d'Angoulême, fiul lui Carol al IX-lea, rege al Franţei, te 
declar trădător şi te provoc la un duel turnir la ora, ziua şi locul 
ce-ţi vor fi pe plac!... 

Pe moment, douăzeci de gentilomi se repeziră asupra lui 
Charles, cu pumnalele ridicate. Dar de Guise îi opri cu un semn. 
Gâfâia. Gura-i spumega. Căuta o insultă, înainte de a face 
semnul pe care să-l dea pe tânăr pe mâna haitei. 

— Fiu al lui Carol, răspunse el în sfârşit, primesc provocarea 
ta. Dar, deoarece laşitatea este ereditară în familia ta şi pentru 
că ai putea încerca să fugi, am să te păzesc cu grijă, până în 
ziua când eu, Omul cu cicatricea... 

— Nu vă numiţi Omul cu cicatricea, monseniore! strigă un 
tânăr care, la rândul său, ieşi în faţă, calm, cu zâmbetul ironic, 
cu ochii scăpărători de isteţime şi de satisfacţie. 

Era Pardaillan! Judecase situaţia dintr-o singură privire. 


Înţelesese că de Guise va da un ordin de arestare. 

„Să-l salvăm pe micul nostru pui de lup!" mormăi el. Se 
îndreptă spre ducele de Guise, căruia cu un glas biciuitor, îi 
aruncă aceste cuvinte: 

— lertare, dar dumneavoastră nu vă numiţi „Omul cu 
cicatricea'? 

— Care ţi-e numele? Numele dumitale? răcni de Guise. Cine 
eşti? 

— Nu interesează numele meu, ci al dumneavoastră, 
monseniore! Acum şaisprezece ani în curtea unui palat de pe 
strada Bethisy... 

— Strada B&thisy! murmură de Guise, ai cărui ochi ieşiţi din 
orbite îl priviră cu groază pe Pardaillan. Ah, dacă eşti cel pe 
care-l cred... nenorocire ţie! Continuă!... 

— Continui! Deci, îndată după ce l-aţi asasinat pe Coligny, 
în momentul când aţi pus piciorul pe faţa însângerată a 
cadavrului, palma aceasta pe care o priviţi, monseniore... 

Şi Pardaillan îşi deschise larg palma... 

— Ei bine, palma aceasta v-a plesnit peste obraz şi de 
atunci vă numiţi Pălmuitul!... Nu altfel. 

— Tu eşti? răcni de Guise. Săriţi! Săriţi! Arestaţi-i pe 
amândoi! Luaţi-i! Vii! Am nevoie de eivii!... 

Îndată se dezlănţui un vacarm îngrozitor. Digurile oceanului 
popular s-au rupt. Crillon fu împins până lângă guarzii lui, târât 
ca de un val uriaş. Colonelul elveţienilor, apucă primul, cu o 
mână grea, umărul ducelui d'Angoulême. In aceeaşi clipă se 
prăbuşi ca un pietroi; Pardaillan îşi trăsese spada şi cu o lovitură 
de mâner îi zdrobise ţeasta. 

— De Guise! De Guise! striga Charles, nu uita că ai primit 
provocarea mea!... 

— La moarte! La moarte! urla mulţimea. 

— Vii! îi vreau vii! răcnea de Guise. 

În clipa în care, cu o lovitură de mâner, cavalerul îl 
doborâse pe colonelul elveţienilor la picioarele lui de Guise, ÎI 
apucă pe Charles, puiul lui de lup şi, strângându-l în braţe, 
începu să facă salturi în direcţia lui Crillon, spre trupa guarzilor 
nemişcaţi şi palizi ca ceara. Ţinea spada de lamă şi se servea de 
mâner ca de o măciucă. Işi croi drum până la trupa lui Crillon, 
printre gentilomii lui de Guise, repeziţi asupra lui. 

Pardaillan se ridică în vârful picioarelor şi duse foarte sus, 


cu braţul întins, spada îndreptată spre cer. 

Atunci, cu un glas de bronz, chiar în clipa în care Crillon, 
pierdut, se vedea copleşit, guarzii erau gata să fugă şi de Guise 
izbucnea într-un urlet de triumf, Pardaillan strigă cu glas 
tunător: 

— Trompeţi, cântaţi marşul regal!... 

Electrizaţi, pătrunşi de entuziasmul marilor momente de 
cumpănă, soldaţii strigară într-un singur avânt: 

— Trăiască regele!... 

Ei porniră în marş, în timp ce fanfara regală răsuna şi 
domina groaznica învălmăşeală. 

În faţă, cu spada ridicată, lângă Charles, pe care-l trăgea cu 
el, lângă Crillon, buimăcit, mut de admiraţie, cavalerul de 
Pardaillan păşea, năpustindu-se în mulţime, ducându-i pe soldaţi 
după el, tăind o trecere prin masa duşmanilor şi infernalele lor 
strigăte cerând moartea. Acum, în faţa trupei lui Crillon şi a 
răniților, care înaintau CU un pas hotărât şi regulat, cu 
halebardele încrucişate, mulțimile de orăşeni cedau, fugeau, unii 
alergând să-şi ia armele, iar alţii descărcându-şi pistoalele la 
întâmplare. 

Pardaillan îşi pusese spada la loc în teacă şi mergea în 
frunte, cu un pas puternic, strigând: 

— Loc regelui! Loc regelui!... 

În strigătul acela se simţea atâta ironie, încât cei ce-l 
auzeau nu ştiau de ce rege vorbea cavalerul şi nici dacă privirea 
lui înflăcărată era cu adevărat în serviciul vreunui rege. 

În momentul acela, o mie de soldaţi ai Ligii, comandaţi de 
Bussi-Leclerc, înarmaţi cu archebuze încărcate, au năvălit în pas 
alergător în piaţa Grève, venind de la Bastilia. 

— În sfârşit! exclamă ducele de Guise, triumfător. 

Voia tocmai să iasă înaintea lui Bussi-Leclerc, dar, deodată, 
o mână se lăsă pe braţul său. 

— Ce vrei? se răsti el cu glas aspru către cel ce-i tăiase 
avântul, un gentilom îmbrăcat în catifea neagră, tăcut şi 
înfiorător de liniştit. 

— Citeşte aici, monseniore duce, zise gentilomul, care-i 
întinse un plic închis. 

— Ei, domnule, zbieră de Guise. Ceva mai târziu... 

— Va fi prea târziu! răspunse omul înveşmântat în negru. 
Scrisoarea e trimisă de prinţesa Fausta!... 


Ducele, care se avântase, se opri brusc, tresărind adânc. 
Luă scrisoarea, desfăcu sigiliul şi... citi...! Efectul citirii fu 
fulgerător. Ducele se clătină... iar chipul i se făcu cenuşiu. 

— Care-i porunca, monseniore? i se adresă Bussi-Leclerc. 

— Porunca! bolborosi ducele dezorientat... 

Aruncă asupra celor din jur o privire în care scăpără o 
nebunie ucigaşă şi apoi cu glas scăzut ordonă: 

— La palat, domnilor! După mine, la palatul de Guise!... 

Porni, urmat de gentilomii uimiţi, uitând de Bussi-Leclerc şi 
de cei o mie de soldaţi ai Ligii, de Crillon, de Pardaillan, de 
ducele d'Angoulême şi de totul de pe lume. 

Pardaillan şi-a continuat marşul lui fulgerător, trăgându-i 
după el pe Crillon şi pe oamenii înarmaţi ai acestuia. Răzbătând 
prin mulțimile dezlănţuite ale partizanilor Ligii, care, neavând 
însă comandanţi, nu îndrăzneau să atace, trupa lui Crillon 
ajunse la Poarta Nouă, în momentul când din cele două palate 
Châtelet, din Temple şi din Arsenal porniră alergând spre piaţa 
Grève companiile alarmate... Poarta fu trecută... şi atunci Crillon 
se aruncă în braţele lui Pardaillan. 

— Plecaţi repede, ascultați ce vă spun! rosti cavalerul. 

— Da! Dar în ce parte? Nu ştiu unde se află regele. 

— L-am văzut ieri, fugind şi tare palid... tristă apariţie, fie 
vorba între noi, domnule Crillon! în orice caz, a luat drumul spre 
Chartres. 

— Veniţi cu mine, domnule, exclamă Crillon, regele vă face 
colonel. 

— Ei, domnule! răspunse liniştit Pardaillan, sunt deja 
mareşal! Mareşalul meu personal, şi asta-i mare lucru. De ce să 
devin colonelul altora? 

Crillon îşi scutură chica: 

— Sunteţi un om tare. Dacă regele ar avea în serviciul lui 
zece oameni după chipul şi asemănarea dumitale, s-ar întoarce 
mâine pe tron!... Dar să mergem! Adio! Cum vă numiţi?... 

— Cavalerul de Pardaillan! Adio, domnule de Crillon! 

Viteazul Crillon, înmărmurit, se întoarse la trupele lui şi 
porni la drum, salutându-l o ultima dată cu spada, pe omul a 
cărei cutezanţă îl uimise. 

Pardaillan îl luă pe ducele d'Angoulême de braţ şi, simplu, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit, îi spuse: 

— Să ne întoarcem prin poarta Montmartre şi să ne odihnim 


golind o cană de vin înţepat la hanul Deviniere, la buna noastră 
prietenă Huguette Gregoire... 

Să-i lăsăm pe Pardaillan şi pe ducele d'Angoulême să se 
întoarcă la Paris şi să revenim o clipă la ducele de Guise, care a 
pornit-o în grabă spre palatul său. 

În spatele înfăţişării lui de strălucit gentilom şi al ambiţiei 
fără margini care-i înfierbânta creierul, sub impulsul unei 
asemenea patimi misterioase pentru fiica aceea de ţigan, Henri 
de Lorraine, duce de Guise, rege al Parisului prin puterea ce-o 
deţinea, aproape rege al Franţei dacă privim nenumăratele pofte 
ale Ligii, omul acesta care-i făcea să tremure pe regi, purta în 
inima lui o suferinţă groaznică, un ulcer nimicitor: gelozia! 

Guise citise scrisoarea prinţesei Fausta, pe care i-o adusese 
cardinalul Farnese. Ea conţinea următoarele rânduri: 

„Contele de Loignes nu face parte dintre aceia care au 
părăsit Parisul împreună cu Irod. Ducesa de Guise, pe care o 
credeţi în drum spre Lorrena şi pe care aţi condus-o personal 
acum două zile până la Lagny, s-a reîntors la Paris. Cineva vă 
aşteaptă la palat, pentru a vă explica această dublă întâmplare." 

În seara aceleiaşi zile, sub seninul palid al amurgului, 
Parisul mai era încă zguduit de adânci zvârcoliri. Era între zi şi 
noapte; treptat, zgomotele slăbeau, şi din cer, împletite cu 
ultimele raze, cădeau primele umbre care vor învălui silueta 
schimbătoare şi agitată a bătrânului Paris. La ora aceasta 
nehotărâtă, patru oameni purtând o targă se apropiară de 
trăsura lui Belgodère, rămasă în piaţa Grève. Pe targă se afla un 
coşciug gol. 

În căruţa cu coviltir era aprinsă o torţă de răşină. Lumina ei 
afumată arunca slabe reflexe roşii asupra trupului Simonnei, 
întins şi înţepenit în culcuşul lui. Violetta, îngenuncheată, 
prăbuşită, cu ochii aţintiţi pe chipul iubit al celei pe care ea o 
numise mamă, nu mai plângea, căci îi secase izvorul lacrimilor. 
Lângă ea, în picioare, cu braţele încrucişate, cu buzele încleştate 
de ură satisfăcută, pândea Belgodere. 

Cei patru oameni intrară şi aşezară sicriul în dreptul 
moartei. 

— lacă! zise unul, am venit s-o ridicăm pe tiganca asta 
eretică... 

— Bineînţeles, adăugă un altul, nu există preot; n-a avut 
nevoie toată viaţa de preot, aşa că n-o să aibă nevoie nici 


pentru ultima ei plimbare. 

Violetta, zguduită de un lung fior, se aruncă asupra 
Simonnei şi cu duioşie, cu cuvinte de-abia auzite, întrerupte de 
hohote, îi şoptea un ultim rămas bun... Brutal, Belgodere o 
smulse din funebra îmbrăţişare. 

Violetta se ridică, mai mult leşinată. Când îndrăzni să mai 
privească, Simonne se şi afla în sicriu! Atunci copila dădu un 
țipăt puternic. 

Simonne dispăruse pentru totdeauna, iar taina pe care 
voise s-o strige în agonia ei, secretul naşterii Violettei, fusese 
pironit şi el în coşciugul acela!... 

— Vino, îi spuse atunci Belgodère cu un glas ciudat. Cred că 
nu vrei s-o laşi pe mama ta să plece neînsoţită!.., Hai, îţi dau 
voie s-o însoţeşti... 

Pentru prima dată, după mulţi ani, Violetta ridică spre 
Belgodère o privire în care se citea o geană de recunoştinţă 
uimită. 

Să-şi însoţească mama până la cimitir! Pentru sărmana 
copilă era o mângâiere...! Astfel, patrulele care cutreierau 
Parisul putură vedea acel sicriu sărăcăcios, plin de flori ca sicriul 
unei prințese, trecând prin străzile ce se întunecau, urmat cu 
paşi rari de o fată care înainta plângând... 

Belgodère plecase din rulotă, spunându-le celor doi herculi, 
aşezaţi pe trepte: 

— Duceţi trăsura înapoi la han, s-ar putea să nu mă întorc 
azi-noapte. În ce o priveşte pe Violetta, adăugă el mai înfundat, 
ea nu se va întoarce niciodată!... 

Se îndepărtă apoi cu paşi mari şi, din depărtare, începu s-o 
supravegheze pe Violetta, urmărind-o cu privirea aprinsă a 
singurului său ochi. 

În momentul în care Violetta pornise în urma jalnicului 
coşciug, un om adăpostit sub streaşina unei case din piaţă o 
urmări cu o privire posomorâtă... 

„Victima e pe drum, murmură el atunci. Trebuie să-l anunţ 
pe cel ce o va sacrifica! îngrozitoare treabă! Sărmană nefericită! 
Hâdul ţigan te duce cu forţa... şi acolo te aşteaptă Fausta, 
necruţătoarea Fausta!..." 

Omul se înfioră ca pe o vreme foarte friguroasă. Părăsi 
ungherul de unde pândise plecarea lui Belgodere şi a Violettei şi 
se înfundă în labirintul străzilor din insula Cite. 


Lângă catedrală, pe la mijlocul străzii Calandre, pe un loc 
viran, se ridica o casă scundă, sfioasă, izolată printre locuinţele 
învecinate. 

Ziua, bărbaţii se îndepărtau de această casă, mormăind un 
blestem, iar femeile păleau şi îşi făceau semnul crucii. În 
locuinţa aceea, într-o cameră rece, cu mobilă severă, cu pereţii 
golaşi, împodobiţi doar cu o cruce de abanos, într-un fotoliu 
încăpător, şedea cu fruntea în mâini un fel de colos gânditor, în 
timp ce o servitoare bătrână trebăluia în sus şi în jos cu paşi 
tăcuţi. 

— Nu mâncaţi, aşadar, meştere Claude? întrebă femeia, 
oprindu-se. 

Uriaşul făcu un gest de nepăsare şi osteneală. 

— Încă sub impresia acelor înfricoşătoare amintiri ale fostei 
dumneavoastră meserii? întrebă ea din nou, după un răstimp. 

— Nu, răspunse înăbuşit Claude, clătinând din cap. 

— Ah, atunci înseamnă că vă gândiţi la copilă!... 

— Neiîntrerupt! suspină Claude, ca şi cum ar fi vorbit pentru 
sine. Momentele când nu sunt asediat de umbrele victimelor 
mele sunt, poate, cele mai îngrozitoare pentru mine, căci atunci 
în faţa ochilor mei se ridică chipul ei... Opt ani. doamnă Gilberte! 
Opt ani s-au scurs de când a dispărut aşa cum se mistuie un vis 
frumos... 

Meşterul Claude, care părea întruchiparea forţei animale, 
continuă cu o neobişnuită blândeţe: 

— Se pare că n-am fost făcut pentru atâta fericire şi că sunt 
condamnat la o singurătate blestemată î 

— Hai, meştere Claude, scutură-te de aceste amintiri! 

— Cu câtă încântare alergam la Meudon! continuă Claude, 
fără să asculte. Draga mea Simonne mă întâmpina... Şi copilul? 
Ah, iat-o! Aleargă spre mine, îmi îmbrăţişează gâtul, se caţără 
pe umerii mei, râzând şi strigând ca o micuță nebunatică: Mamă 
Simonne, iată-l pe tata!... Ah, ce vis frumos!... 

Meşterul Claude îşi acoperi obrajii cu ambele mâini... 
Plângea încetişor, fără zgomot... 

— Într-o dimineaţă... Înspăimântătoare zi! Era într-o joi, 
vremea era frumoasă... ajung la Meudon. chem... nici un 
răspuns... Intru în grădină, Simonne nicăieri! Şi nici urmă de 
copil! Pătrund în casă... totul e răvăşit ca de o luptă... simt că 
înnebunesc... ies, strig... nimic, iarăşi nimic!... Îngrozitoare zi! 


Seara, cad fără cunoştinţă şi când îmi revin, văd o femeie care 
mă îngrijeşte... Copilul! Unde-i copilul meu?... Nimeni nu ştie! Tot 
ce se ştia printre vecini este că în ajun a fost văzută trecând o 
şatră de ţigani... Cum de n-am murit? 

O bătaie în uşă răspândi lungi ecouri prin toată casa. 
Gilberte rămase nemişcată, încremenită de mirare... 

— De opt ani n-a mai bătut nimeni la această uşă! bolborosi 
Claude. Cine poate fi, dacă nu nefericirea în trecere?... 

O a doua bătaie şi mai puternică răsună surd. Meşterul 
Claude făcu un semn poruncitor servitoarei, care ieşi. Deodată, 
în uşă, apăru un bărbat cu capul acoperit de o glugă neagră... 
Claude se ridică şi cu un ton aspru, dar temător în acelaşi timp. 
Întrebă: 

— Cine sunteţi?... Ce aveţi cu mine?... 

Necunoscutul rămase o clipă mut, apoi, cu un glas coborât 
şi răguşit, rosti: 

— Meştere, vin să-ţi cer un serviciu profesional. 

Claude, zguduit de o tresărire, răspunse: 

— Pe vremuri, când îmi exercitam trista mea meserie, 
numai judecătorul bisericesc şi şeful poliţiei mă puteau chema. 
Dumneavoastră nu sunteţi nici judecător bisericesc, nici şeful 
poliţiei... pentru că altfel aţi şti că de opt ani am fost înlocuit în 
funcţia mea... 

Necunoscutul tăcu o clipă; apoi, cu glas aspru, rosti 
următoarele cuvinte: 

— Pentru mine, pentru aceea căreia trebuie să-i dai 
ascultare, tu mai eşti călăul... priveşte! 

Atunci, îşi scoase de sub mantie mâna dreaptă. La degetul 
mijlociu al acestei mâini se afla un inel lat, pe deasupra căruia 
era fixată o montură enormă de fier, pe care fuseseră gravate 
nişte semne misterioase. Claude privi în fugă acele semne. Şi 
atunci se clătină înfiorat! 

— Acum te supui?... Intrebă necunoscutul. 

— Mă supun, monseniore!... 

— Bine. Vei veni la casa aşezată la capătul insulei, în 
spatele catedralei Notre-Dame. Execuţia va avea loc la zece... Ai 
să vii? 

— Voi fi acolo, monseniore!... răspunse Claude într-un 
suspin ca un geamăt. Dar spuneţi celor ce v-au trimis să nu se 
mai bizuie de aci încolo pe mine... Execuţia aceasta va fi ultima! 


— Ultima! exclamă omul. Fie! Acum am să-ţi arăt chipul, pe 
care păreai să-mi reproşezi că l-am ţinut ascuns. 

Cu o mişcare bruscă dădu deoparte gluga şi chipul lui 
apăru, palid, de o paloare spectrală. Claude sări înapoi, gâfâitor 
şi murmură cu un glas de nedescris: 

— Episcopul!... Prinţul Farnese!... Tatăl copilei!... 

— Al copilei pe care mi-ai furat-o! răcni Farnese. Da, eu 
sunt! Eu, care te-am blestemat! Eu, care vin să te blestem din 
nou, pentru că nu ţi-a fost milă de nenorocirea mea! Sau mai 
bine, nu! Nu te blestem. Vin la tine rugânducte...! Ascultă! 
Spune-mi adevărul! Fii om cel puţin o dată în viaţa ta! 

Claude şovăi o clipă... apoi scutură din cap. 

— Adevărul! urmă în sfârşit Claude. Vi l-am spus în ziua 
când aţi apărut, acum cincisprezece ani! Ea a murit! A murit la 
trei zile, după ce am cules-o de sub spânzurătoare... 

Cardinalul-prinţ Farnese nu mai zise nimic. Işi trase din nou 
gluga pe cap şi cu un oftat lugubru se îndreptă spre uşă. Claude 
îşi aruncă la repezeală o mantie pe umeri şi fugi după Farnese, 
pe care-l ajunse din urmă în momentul când acesta păşea în 
stradă. 

— Nu mi-aţi spus pe cine trebuie să execut astă-seară! 

— Nu ştiu! răspunse Farnese, trist şi glacial. 

— E un bărbat?... E o femeie?... 

— O femeie!... O fată tânără!... 

Călăul îşi şterse sudoarea care-i inunda fruntea. Se îndreptă 
spre capătul insulei, către misterioasa casă a prinţesei Fausta, 
mormăind: 

— Ultima execuţie... Ultima victimă!... 


V 
CASA DIN INSULA CITÉ 


Simonne fu îngropată în cel mai apropiat cimitir, adică al 
Inocenţilor. După ce coşciugul fu coborât în pământ, iar groparul 
începu să arunce pe el primele lopeţi de pământ, Belgodère o 
apucă pe Violetta de mână şi o luă cu el. Fata îl urmă fără să se 
opună. Ea mergea fără să-şi dea seama de drumul pe care-l 
străbătea. Totuşi, în fundul inimii, lumina blândă a unei imagini 
alinătoare părea să-i şoptească că nu era singură pe lume. 

Seniorul acela tânăr, cu privirea limpede, cu glasul 


dezmierdător... se va mai întoarce oare? Nu-i ştia nici numele. 

Da, va reveni! Din moment ce a făgăduit!... Mâine 
dimineaţă îl va revedea. Până şi ultimele cuvinte ale Simonnei, 
murmurând inimii ei o mângâiere, spuneau: 

„Omul acela tânăr... va fi salvatorul tău... căci te iubeşte!..." 

Deodată îşi dădu seama că Belgodere nu se îndrepta nici 
spre piaţa Grève, nici spre strada Tisseranderie, unde se afla 
Hanul Speranţei. 

— Dar unde mă duceţi? bâigui ea. 

Ţiganul, fără să răspundă, strânse şi mai puternic mâna 
Violettei şi iuți pasul. Înainta printre cele două şiruri de case ale 
unui pod şi, după trecerea fluviului, coti la stânga. 

La răsărit, în spatele catedralei Notre-Dame şi al palatului 
arhiepiscopal, se ridicau una lângă alta două construcţii 
asemănătoare, ca două surori care se ţin de mână... dar două 
surori dintre care una era o fiinţă drăgălaşă. iar cealaltă un 
monstru de urâţenie. 

Belgodere, trăgând-o pe Violetta de mână, se îndreptă 
direct spre colosalul portal al construcţiei monstruoase. 

— Unde suntem? bâigui Violetta, aruncând în jurul ei o 
privire deznădăjduită. 

Belgodère nu răspunse şi bătu în poartă cu ciocanul greu de 
bronz. Poarta se deschise fără zgomot. Violetta voi să sară 
înapoi, dar tiganul o ţinea strâns. In clipa în care urmă, ajunse 
într-un vast vestibul pardosit cu lespezi de piatră, cu pereţii 
înalţi şi goi, slab luminat, unde se aflau doi oameni mascaţi, cu 
pumnale fără teci la brâu. 

— lată micuța pe care eu, Belgodère, trebuia să v-o aduc. 
Am nimerit bine? întrebă tiganul. 

— Aici e! răspunse unul dintre cei doi paznici. 

În aceeaşi clipă, omul mascat aruncă pe capul Violettei un 
sac de pânză neagră, pe care-l strânse pe gâtul ei cu un şiret. 
Fără un țipăt, fără respiraţie, paralizată, Violetta se simţi 
ridicată, târâtă, dusă într-un loc necunoscut!... Celălalt uriaş 
mascat îi întinse lui Belgodere o pungă rotofeie. 

— lată cei o sută de ducați pe care i-ai cerut... O clipă, 
prietene: dacă vrei să ţi se smulgă limba, sau să fii jupuit de viu, 
atunci n-ai decât să spui cuiva o singură vorbă despre ceea ce ai 
făcut... 

Ţiganul se înclină până la pământ, cu un zâmbet viclean şi, 


ieşind de-a-ndăratelea, dispăru în noapte. 

La Notre-Dame sună de ora zece. Belgodere dispăruse de 
mult. In momentul acela, meşterul Claude, apropiindu-se la 
rândul său de înfricoşătoarea clădire, bătu în poartă. Poarta se 
deschise din nou fără nici un zgomot. După victimă, acum sosea 
călăul! Fără îndoială că cei doi oameni mascaţi îl recunoscură, 
căci unul dintre ei, făcându-i semn să-l urmeze, porni înaintea lui 
înlăuntrul casei. 

După ce străbătură vestibulul, casa aceea hâdă deveni un 
palat ca în basme: un şir de încăperi luxos ornamentate, care 
duceau la o sală imensă, în fundul căreia, sub un baldachin, se 
ridica un tron de aur - o minune a sculpturii. 

In sala tronului se aflau douăsprezece candelabre de aur, 
purtând fiecare câte douăsprezece torţe de ceară trandafirie, 
nişte coloane de matostat şi de marmură, enorme vase de 
porfir, tapiserii de Arabia, şaizeci de fotolii cu spătare foarte 
înalte, purtând câte o tiară sculptată, toate cu câte un F brodat, 
sub care se încrucişau două chei simbolice, care păreau să-i 
păzească pe cei douăzeci şi patru de oameni înarmaţi, 
înveşmântaţi în oţel, tăcuţi, nemişcaţi, cu halebardele in mâini. 

Călăul trecu printre aceste minuni fără o _ tresărire, 
urmându-şi ghidul mut. Ajunse astfel, din sală în sală, până la o 
odaie rece, umedă, cu pereţii din piatră cenuşie, fără nici o 
mobilă; doar de-a lungul pereţilor se vedeau lanţuri prinse în 
inele de fier. 

Acolo stătea o femeie îmbrăcată în negru, cu capul acoperit 
de o mantilă de dantelă neagră. Faţa nu i se vedea, dar pe mâna 
ei strălucea un inel la fel cu cel al prinţului Farnese. Cu diferenţa 
că inelul cardinalului era de fier, în timp ce acel ce strălucea pe 
mâna femeii era din aur curat, iar literele de pe faţa monturii 
erau însemnate cu diamante, care sclipeau în penumbră. 

Femeia aceea era Fausta! 

Ajuns aici, Claude se cutremură şi căzu în genunchi 
murmurând: 

— Suverana!... 

Fausta i se adresă cu o uimitoare şi glacială solemnitate: 

— Călăule! Noi, marea preoteasă a Ordinului căruia i-ai 
jurat supunere, am judecat şi condamnat la moarte o fiinţă 
omenească, a cărei viaţă era o ameninţare pentru sfintele 
planuri încredințate nouă spre îndeplinire. Călăule! Ai primit să 


fii cel ce aduce la îndeplinire sentinţele secrete care aparţin 
numai justiţiei divine. Intră deci în camera de execuţie, unde 
condamnata aşteaptă, şi împlineşte-ţi misiunea... 

Claude ridică fruntea şi întinse mâinile spre Fausta. 

— Ai să ne spui ceva! Îţi îngădui s-o faci... zise Fausta. 

— Suverană, rosti Claude, scuturat de un tremur convulsiv, 
îndrăznesc să adresez o rugăminte strălucitei majestăţi, la 
picioarele căreia mă prostern... 

— Vorbeşte, călăule. Ne aflăm pe lumea aceasta pentru a 
pedepsi, dar şi pentru a alina. 

— Alinare! Da, de o alinare am nevoie... Vântul în zborul lui 
mi-aduce lacrimile şi blestemele celor pe care i-am ucis. In zadar 
le strig că n-am fost decât un instrument al justiţiei omeneşti! In 
zadar îl rog pe Dumnezeu atotputernicul să redea puţină linişte 
sufletului meu! Mă tem că voi muri fără această iertare 
supremă, ce mi-a fost făgăduită de trimisul domniei-voastre! De 
doi ani, de când v-am jurat credinţă, a trebuit să vin aici şi să 
practic de trei ori înfricoşătoarea mea funcţie, iar Sena n-a 
dezvăluit nimănui taina celor trei cadavre pe care i le-am 
aruncat!... Am cerşit milă la mai mult de o sută de preoţi, dar 
nici unul n-a vrut să facă deasupra capului meu acel semn 
mântuitor, care mi-ar fi redat liniştea! l-am refuzat trimisului 
domniei-voastre, Suverană, aurul pe care mi-l oferea... dar, când 
mi-a făgăduit sfânta dezlegare de păcate, am semnat pactul! De 
trei ori am ascultat, Suverană! Acum nu mai pot, Suverană, 
fie-vă milă de mine! 

— Ai făcut bine că ţi-ai deschis sufletul în faţa mea, rosti 
Fausta cu un accent de o blândeţe învăluitoare. Călăule, greaua 
încercare s-a terminat. Mergi mâine la Notre-Dame. După slujbă 
vei împărtăşi tot ce ai pe suflet unui prinţ al bisericii, înarmat de 
sanctitatea-sa, special pentru dumneata, cu depline puteri. 

Apoi cu un glas de poruncă supremă: 

— Acum, călăule, du-te! Mai ia şi această viaţă. Cu preţul 
acesta, mâine vei fi dezlegat de toate crimele tale şi eliberat de 
toate vedeniile... 

Claude se ridică dintr-o săritură, cu faţa strălucind de un 
înspăimântător extaz: 

— Spuneţi, strigă el, că mi se va ierta tot trecutul meu?... 

— Vei fi iertat!... 

— Şi că această execuţie va fi ultima... iar după această 


femeie nu voi mai ucide pe nimeni? 

— Femeia aceasta va fi ultima ta victimă! 

— Atunci, să moară! răcni meşterul Claude, îndreptându-se 
spre camera de execuţii. 

Aceasta era o încăpere mare cu pardoseala prost încheiată, 
în mijlocul căreia apăreau spaţiile dintre scândurile unui 
chepeng închis. Chepengul avea un inel prin care era trecută o 
funie. Ea se ridica drept spre tavan, apoi, printr-un sistem de 
scripeţi, cobora de-a lungul unui perete în care funia era fixată 
cu un cui mare, printr-un nod. Trebuia numai să dezlegi nodul şi 
atunci coarda aluneca pe scripeţi, iar capacul chepengului, 
nemaifiind susţinut de funie, cobora, se închidea... 

Cine se găsea atunci pe acest capac era zvârlit... Jos, Sena 
se rostogolea cu jeluiri înăbuşite, cu clipocii! aidoma 
blestemelor. 

Intrând, călăul zări în mijlocul încăperii, în palida lumină 
difuză, pe aceea pe care trebuia s-o ucidă. Era întinsă pe podea, 
cu siguranţă leşinată de spaimă. 

El se cutremură îndelung. Apoi, se îndreptă spre cuiul de 
care era agăţată funia de susţinere a chepengului! Dar, ca să 
ajungă acolo, făcu un lung ocol, fără a-şi privi victima... 
Sudoarea i se prelingea în picături mari pe obraz şi astfel ajunse 
la funie. Fără a îndrăzni să se întoarcă, duse o mână 
tremurătoare spre nodul pe care începu să-l desfacă. În clipa 
aceea, condamnata, victima, suspină adânc. 

„Se trezeşte... Trebuie s-o omor înainte de-a o azvârli..? 
S-ar putea să fugă! Şi apoi... ar suferi prea mult... eu trebuie să 
ucid, nu să produc suferinţă..." adăugă el clănţănind din dinţi. 

Atunci, se întoarse, făcu un salt până la condamnată şi 
îngenunche, mai bine zis se chirci lângă ea, punându-i de gât 
frânghioarele de sugrumare!... 

Victima făcu o mişcare... Cuvinte abia bolborosite ajunseră 
până la urechea călăului. 

„Adio, mamă... scumpa mea mamă... Tată, unde eşti?" 

„O cheamă pe maică-sa, gâfâi călăul. Cât de plăcută îi este 
vocea şi cum îmi sfâşie inima!..." 

II cuprinse o curiozitate de neînvins! Să vadă! Oh, să vadă 
chipul acestei victime... Să citească pe faţa ei crima care o 
osândea. Mai rezista încă ispitei, când degetele lui singure au şi 
dezlegat şiretul care strângea sacul negru în jurul gâtului. 


Adorabilul chip al Violetei îi apăru astfel în faţa ochilor... O privi 
îndelung, înmărmurit la culme. 

Apoi, tot privind-o, simţi o tresărire surdă şi adâncă a inimii, 
o răvăşire puternică a sufletului său. 

— Asta-i bună! răcni el apucându-i părul cu amândouă 
mâinile încleştate, dar simt că înnebunesc! Ce prostii îmi trec 
prin cap!... Am să-mi pierd minţile!... chipul...îmi reaminteşte... 
Nu! e o sminteală! Copila ar fi trebuit să aibă vârsta asta! Ah, 
dacă aş putea să-i văd ochii! Dacă e ea?... Fiica mea! urlă el un 
răcnet îngrozitor... Violetta! Violetta!... 

Violetta deschise ochii şi îi îndreptă, timizi şi speriaţi, spre 
călău... Ea întinse braţele şi murmură: 

— Tată! Bunul meu tată Claude!... 

Claude dădu un țipăt îndurerat: 

— Doamne, Dumnezeule! E ea! E copila mea!... 

Se ridică, făcu un pas înapoi, iar mâinile lui uriaşe, scu- 
turate de un tremur nestăpânit, se întindeau spre ea. Râdea şi 
plângea în acelaşi timp. 

Apoi, cu o mişcare bruscă, o ridică pe fată cu braţele lui 
puternice şi o duse în colţul cel mai îndepărtat de chepeng, se 
aşeză pe podea şi o luă pe genunchi. 

Plângea cu lacrimi mari, bolborosind lucruri de neînțeles, iar 
pe faţa lui monstruoasă se putea vedea o undă luminoasă de 
fericire. Violetta zâmbea şi repeta mereu: 

— Tată... dragul meu tată Claude... tu eşti!... 

Şi, atunci când ea putu înţelege unele cuvinte din cele 
mormăite de el, îl auzi spunând: 

— Da... aşa e... mai spune-mi încă astfel şi încă o dată, 
mereu! Dar ce s-a petrecut? Nu! Taci, ai să-mi povesteşti mai 
târziu... Când mă gândesc că eşti chiar tu! Nu visez, spune-mi! 
Asta-i grozavă! exclamă el râzând fericit. Să plecăm acasă... 

— Ah, tată! Dar aici ce este? şopti Violetta, din nou 
îngrozită. 

Claude repetă tremurând de groază: 

— Aici... Noi suntem aici!... 

— Tată, tată, ce spaimă groaznică te cuprinde! Ah, mi-e 
frică! Dar ce fel de casă este asta?... 

— E aşa cum e! se răsti Claude. Ah!... Mi-aduc aminte!... Se 
ridică dintr-o săritură şi o apucă pe fata încremenită de frică... In 
clipa aceea uşa se deschise şi apăru Fausta învăluită în negru. 


Fausta pironi asupra Violettei o privire de arzătoare 
curiozitate. 

„Aceasta este, deci, murmură ea, copila crescută de călău. 
E, prin urmare, fiica lui Farnese! Un nou temei şi mai puternic ca 
să dispară!..." 

Claude se oprise, împietrit. Fausta întinse braţele şi rosti cu 
o voce dureros de calmă: 

— Ce mai aştepţi? 

Claude dădu o clipă înapoi ca fiara sălbatică în momentul 
morţii. Fausta repetă cu acelaşi glas îngrozitor de egal: 

— Ce mai aştepţi? 

Atunci Claude o împinse pe Violetta la spatele lui, ca pentru 
a-i servi de ultim scut. Apoi, împreună mâinile sale enorme şi cu 
disperare bâigui cu glas şoptit: 

— Doamnă, e copilul meu... O pierdusem... şi o regăsesc 
aici... N-aţi vrea, nu-i aşa? Acum, că ştiţi, lăsaţi-ne să trecem. 

— Călău, rosti Fausta, ce aştepţi ca să execuţi condamnata? 

La acest cuvânt de că/ău, un țipăt de spaimă şi de groază 
izbucni din gâtlejul Violeltei. 

— Tatăl meul!... Călău!... Tatăl meu e călăul... 

Claude auzi acest țipăt şi se întoarse spre fată. O expresie 
de nesfârşită disperare apăru pe chipul său şi rosti cu un accent 
de o tristeţe de nedescris: 

— Nu te speria... n-am să te mai ating, dacă aşa ai să vrei 
tu... n-am să-ţi mai vorbesc... nu te voi mai numi fiica mea... 
numai nu te speria. Te rog din suflet, nu-ţi fie frică... Doamnă, 
strigă el deodată, întorcându-se spre Fausta, aţi săvârşit o 
crimă; aţi sfărâmat legătura de dragoste care o unea pe această 
fată de nenorocitul care sunt eu. lată de ce vă spun: acum, 
feriţi-vă... 

— Bagă de seamă, tu, călăule! întrerupse Fausta, fără 
mânie. Te-ai revoltat? Nu mă mai asculţi? 

— Să ascult! Asta-i bună! Vă spun doar că e fiica mea!... Nu 
te teme de nimic, micuța mea Violetta. Să ieşim de aici! 

— Călău! strigă Fausta cu glas răsunător, alege: ori mori cu 
ea, ori te supui!... 

— Să mă supun eu! urlă Claude cu un accent sălbatic. S-o 
ucid pe fiica mea, chiar eu? Sunteţi nebună, 

Suverana mea! Loc! Loc! Pe toţi dracii iadului! Altfel ţi-a 
sunat ultimul ceas!... 


Cu braţul stâng cuprinse mijlocul Violettei, pe care o saltă şi 
porni cu ea. Apoi, ridicându-şi celălalt braţ, legănând în aer 
pumnul lui uriaş, se îndreptă spre Fausta... 

Aceasta văzu apropiindu-se de ea omul acela 
înspăimântător. Ea nu dădu înapoi, dar scoase un sunet scurt şi 
ascuţit dintr-un fluier pe care-l purta la brâu. In aceeaşi clipă, 
cincisprezece guarzi înarmaţi cu archebuze năvăliră în acea sală 
a groazei. 

Claude, în braţe cu Violetta pe jumătate leşinată, se retrase 
răcnind: 

— Haideţi, veniţi! Atingeţi-vă de ea dacă îndrăzniţi... 

Dar guarzii rămaseră locului: fără îndoială că Fausta i-a 
instruit înainte de a intra. Nu înaintaul!... Dar Claude îi văzu 
pregătindu-şi armele! 

— Atenţie! comandă un glas aspru. 

În momentul acela, cei cincisprezece guarzi auziră un urlet 
şi văzură o umbră uriaşă care sărea; atunci îşi descărcară 
armele! Răsună trăsnetul celor cincisprezece archebuze! Sinistra 
încăpere se umplu de un fum negru!... Apoi guarzii ieşiră... 

Fausta rămase singură, nemişcată, cu un zâmbet misterios 
pe buze. Treptat, vălătucii de fum se risipiră. Atunci, ea căută 
cadavrele lui Claude şi al Violettei... Dar nu le zări nicăieri!... 
Violetta şi Claude dispăruseră!... 

Privirile  Faustei rătăceau  scormonind prin ungherele 
întunecate... şi în sfârşit se opriră asupra chepengului... din 
mijlocul încăperii. Chepengul era deschis!... 

Fausta se apropie, se aplecă, ascultă şi rămase acolo, 
ghemuită peste acea prăpastie neagră, în fundul căreia, nu mai 
încăpea îndoială, se roteau, prinse acum de vârtej, cele două 
cadavre înlănţuite. 

VI 
BUNA HANGIŢĂ 


Despărţindu-se de Crillon în câmpia Tuileriilor, cavalerul de 
Pardaillan şi ducele d'Angoulême au mers de-a lungul şanţurilor, 
reintrând în Paris prin poarta Montmartre. Ei străbătură oraşul, 
ajunseră în strada Barres, situată între Sena şi biserica 
Saint-Paul, şi intrară într-o casă cu înfăţişare burgheză, unde, în 
ajun, se întorseseră de-a dreptul după întâlnirea lor cu Henric al 
III-lea. 


Casa aparţinea Mariei Touchet, mama tânărului duce, şi-i 
fusese dăruită de Carol al IX-lea. Era deci plină de amintirile 
regelui mort atât de tânăr, de o moarte atât de îngrozitoare, 
după sângeroasa tragedie din zilele Sfântului Bartolomeu. 

Charles, care era în relaţii de camaraderie cu o mulţime de 
tineri seniori din Orleans şi Ile-de-France, nu avea decât un 
singur prieten: pe Pardaillan. Şi totuşi, pe acest Pardaillan nu-l 
cunoştea decât de vreo zece zile; într-o seară, cavalerul a trecut 
prin Orleans şi a vizitat-o pe iubita decedatului rege Carol al 
IX-lea. Marie Touchet îi povestise fiului ei ceea ce ştia despre 
Pardaillan, iar tânărul duce o ascultase aşa cum se ascultă un 
pasaj eroic dintr-un poem închinat isprăvilor cavalereşti. Apoi, a 
doua zi, atunci când, după scena în care fusese hotărâtă 
plecarea lui, Charles d'Angouleme pornise la drum. Marie 
Touchet a îndreptat spre cavaler privirile ei rugătoare, părând că 
vrea să-i spună: 

„Şovăiam să-l las pe copilul meu să plece, dar nu-mi va mai 
fi teamă dacă va avea prietenia dumitale." 

— Doamnă, zise Pardaillan, mă duc la Paris. Nădăjduiesc că 
monseniorul duce d'Angoulême va binevoi să mă numesc 
printre prietenii săi... 

Mama lui Charles a înţeles toată făgăduiala cuprinsă în 
aceste cuvinte şi a răspuns printr-o privire care dovedea toată 
recunoştinţa ei. Pe drum, ducele l-a îndrăgit mult pe tovarăşul 
său, admirându-i fără încetare siguranţa de sine, în sfârşit, toată 
înfăţişarea, care impresiona de la prima privire şi care făcea din 
Pardaillan o fiinţă deosebită, unul din acei oameni pe care era cu 
neputinţă să nu-i remarci. 

Apoi, încăierarea din piaţa Grève, rămăşiţele înfrângerii de 
pe Baricade, i-au insuflat tânărului duce un sentiment care ţinea 
de o încântare plină de admiraţie, de respect, precum şi de 
recunoştinţă, deoarece, fără cavalerul Pardaillan, el ar fi fost cu 
siguranţă ucis. 

Or, atunci când după o lungă gândire se hotărâse seara, la 
masă, să vorbească de Violetta, când şi-a dezvăluit dragostea, 
Charles a întâlnit în Pardaillan pe cel mai desăvârşit prieten pe 
care-l putea visa un îndrăgostit. 

— lubeşte-o, ce naiba! exclamă cavalerul şi fă-te iubit! Fiţi 
fericiţi amândoi. Ţigancă sau prinţesă, din moment ce-o iubeşti 
ea trebuie să-ţi fie steaua călăuzitoare! 


Acestea spuse, Pardaillan s-a dus să se culce, nu înainte de 
a-l fi anunţat pe Charles că a doua zi dimineaţa se va duce la 
hanul Deviniere din strada Saint-Denis, unde îl va aştepta ca să 
afle rezultatul celor stabilite cu Belgodere. 

A doua zi în zori, tânărul duce era în picioare şi simţea cum 
îi zvâăcneşte inima în piept. 

„S-o revăd! murmură el vrăjit, s-o revăd şi să-i spun... voi 
îndrăzni oare?..." 

Pardaillan dormise ca omul care n-are nimic altceva mai 
bun de făcut. Dimineaţa, pe la orele nouă, s-a dus, aşa după 
cum spusese, la Deviniere, faimoasa cârciumă care era pe 
atunci locul de întâlnire al înaltei societăţi petrecăreţe. 

Atunci când cavalerul de Pardaillan urcă, nu fără o surdă 
emoție, cele patru trepte ale peronului de la Deviniere şi se 
aşeză într-un colţ retras al salonului comun, hangiţa, cu braţele 
goale până la cot, cu obrazul încins în faţa flacărei înalte a vetrei 
din bucătărie, supraveghea două sau trei şiruri de sitari şi de 
lişiţe din balta de la Grange-Batelière, care se roteau solemn şi 
se rumeneau la foc. 

Huguette, stăpâna hanului Devi/niere, avea în momentul 
acela ceva mai mult de treizeci şi trei de ani, mijlocelul ei îşi 
păstrase linia, iar trăsăturile aveau o fineţe pe care multe 
doamne mari i-ar fi invidiat-o. 

Deodată, un câine roşcat ridică nasul, cu o tresărire; se 
ridică brusc în patru labe, adulmecând... apoi se repezi în salon. 
Huguette se opri scurt, cu ochii căscaţi, aţintiţi asupra unui 
străin care mângâia câinele. Ea păli. 

„ISuse! murmură ea, parcă ar fi..." 

În aceeaşi clipă, cavalerul ridică capul şi ea îl recunoscu. 

— Dumnezeule! Domnule cavaler... chiar dumneavoastră 
sunteţi? 

Pardaillan se ridică repede, privi o clipă hangiţa cu un 
zâmbet înduioşat, apoi îi apucă mâinile şi, spre marea uluire a 
servitoarelor, care nu mai văzuseră niciodată pe stăpână 
îngăduind cuiva o asemenea familiaritate, o sărută pe amândoi 
obrajii: 

— Şi cum o mai duce bunul Gregoire? întrebă cavalerul, ca 
să încerce să mai potolească emoția vizibilă a gazdei. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul, sărmanul om! E 
mort de aproape şapte ani... 


Apoi, cu acea prefăcătorie specială, trecută cu vederea 
femeilor frumoase, Huguette profită de această amintire, pentru 
a da liber curs lacrimilor care i se zăreau pe. pleoape. 

— Dar din ce naiba a murit? întrebă cavalerul. Avea doar 
sănătate atât de înfloritoare... 

— Tocmai, răspunse Huguette ştergându-şi ochii. A murit de 
prea multă sănătate... 

Ea îl cercetă îndelung şi pe furiş pe cavaler şi constată, 
poate cu un gând preconceput de nemărturisită mulţumire, că 
nu se pricopsise în acest răstimp; după unele amănunte vizibile 
numai privirilor pătrunzătoare ale unei femei ce iubeşte, ea 
socotea că dacă Pardaillan era departe de a mai fi sărmanul 
coate-goale dinainte, era însă tot atât de departe de a fi falnicul 
senior, pe care şi-l imaginase cu o oră mai înainte. 

— Vă mai amintiţi, monseniore cavaler, spuse ea, de ultima 
vizită pe care aţi făcut-o la Deviniere?... Sunt aproape 
cincisprezece ani... eraţi trist... ah, atât de trist!... 

Pardaillan ridicase perdeaua ferestrei lângă care stătea şi, 
puţin palid, îndreptă ochii spre faţada unei case vechi, aşezată 
peste drum de han. 

— Aici am cunoscut-o, zise el cu o mare gingăşie. Aici am 
văzut-o pentru prima dată. 

„Loise"... Îşi şopti gazda în sinea ei. 

Pardaillan lăsă perdeaua să cadă la loc şi începu să râdă. 

— Ei, doamnă Huguette, nu mai ai vinul acela atât de 
limpede şi de înşelător, care-i plăcea tatălui meu?... 

Hangiţa făcu un semn şi o slujnică veni în grabă; îndată, 
Huguette umplu un pahar, pe care cavalerul îl dădu peste cap. 
El goli astfel, unul după altul, trei sau patru pahare, în timp ce 
hangiţa, cu vocea ei mângâietoare, şi împinsă de curiozitate, nu 
mai prididea cu întrebările... Privirile lui Pardaillan se tulburau, 
iar fruntea aceea de o cutezanţă senină se întunecă. 

— lată, Huguette, zise el deodată, în afară de dumneata nu 
mai am pe nimeni care să mă iubească. Nu văd de ce v-aş 
ascunde durerea sufletului meu. Să ştiţi, deci, doamnă 
Huguette, că dacă am fost atât de trist la ultima mea trecere 
prin Paris, cauza era că o. pierdusem pe Loise... 

— A murit? întrebă hangiţa cu o durere sinceră adâncă. A 
murit Loise de Montmorency?... 

— Loise de Pardaillan, contesă de Margency, completă grav 


cavalerul. Căci fusese soţia mea, iar eu fusesem numit conte de 
Margency. Da, a murit... În ziua când am părăsit Parisul, în ziua 
aceea de groază când păşeam în băltoace de sânge... 

— Ziua Sfântului Bartolomeu! 

— Da... În ziua aceea tatăl meu a murit de pe urma rănilor. 
Şi atunci, în clipa aceea de spaimă, când mă aplecam asupra 
tatălui meu, un demon s-a repezit şi a lovit-o pe Loise cu un 
pumnal. Turnaţi-mi să beau, frumoasă Huguette. 

— Oh, e înfricoşător! zise Huguette. Să vezi murind în 
aceeaşi zi şi tatăl... şi aceea pe care o adorai!... 

— Nu! exclamă Pardaillan, ea n-a murit în ziua aceea. Rana 
părea neînsemnată şi Loise s-a vindecat repede de ea... După 
aceea ne-am căsătorit la Montmorency. Am crezut că raiul 
coborâse pe pământ numai pentru mine fiindcă, aşa cum ai 
spus, o adoram pe Loise. astfel cum voi adora până la ultima 
mea suflare luminoasa amintire pe care i-o port... 

Pardaillan rostise lucrurile acestea cu un uşor tremur, cu 
ochii rătăciţi în depărtări, în adâncurile trecutului său... 

— Sărmane cavaler! Biată Loise! îi compătimi Huguette. 

— Da! Trei luni după unirea noastră, îngerul şi-a luat 
zborul... Într-o seară fu cuprinsă de o fierbinţeală puternică... A 
doua zi dimineaţa, îşi încolăci braţele în jurul gâtului meu, vru să 
spună câteva cuvinte şi muri liniştită. 

— A murit deci în urma acelei febre? continuă întrebătoare 
Huguette. 

Pardaillan clătină din cap: 

— Dacă ar fi murit de o simplă fierbinţeală, rosti el cu glas 
înăsprit, nemaiavând nici eu ce căuta pe lume, aş fi murit cu ea 
odată!... Dar am supravieţuit... şi trăiesc... adăugă el cu un 
accent ameninţător. 

Lăsă să-i cadă paharul golit pe masă şi spuse mai departe: 

— Loise a murit asasinată... Pumnalul era otrăvit!... 

Gazda se cutremură. 

— Atunci, urmă cavalerul, am pornit să-l găsesc pe vinovat. 
Acela a fost momentul cânt te-am văzut, dragă Huguette! 

— ŞI... l-aţi găsit... pe acel om?... 

— Încă nu. El ştie că îl caut. De patru ori am izbutit să-l 
încolţesc... Îl aveam în mână! Dar de patru ori mi-a alunecat 
printre degete în ultima clipă... Îl urmăresc mereu... n-o să-mi 
scape... Am cunoscut toate caznele cutreierării drumurilor de 


ţară şi adesea, Huguette, de câte ori mă culcam pe o 
grămăjoară de paie fără să mănânc, m-am gândit la buna 
hangiţă de la Deviniere, care avea întotdeauna o cină pentru 
mine, un zâmbet pentru bucuriile mele şi o lacrimă pentru 
suferinţe... 

— Din nefericire, murmură Huguette emoţionată de cele 
auzite, hangiţa nu s-a gândit numai adesea la dumneavoastră... 
ci neîncetat!... Dar fiindcă veni vorba de cină. Îndrăznesc să 
sper... 

— Şi încă cum, buna mea Huguette! Eu fac mai mult decât 
să sper: o cer!... 

În bucătăria care avea o uşă proprie spre stradă, Huguette 
se lovi de doi seniori, dintre care unul spuse: 

— Repede, hangiţo, o cameră pentru mine şi colegul meu, 
patru sticle de Beaugency, una sau două păsări, iar pentru rest 
ne bizuim pe dumneata! 

Huguette îi conduse pe cei doi gentilomi şi îi părăsi pentru a 
se întoarce la bucătărie, spunându-le: 

— Veţi fi serviţi într-o clipă, domnule de Maineville şi 
domnule de Maurevert!... 

Deodată, intră un tânăr gentilom cu chipul răvăşit, cuprinse 
sala dintr-o privire şi, zărindu-l pe cavaler, alergă spre el. Era 
Charles d'Angoulême care, foarte palid, se prăbuşi pe un 
scăunel. 

— Dragă Pardaillan, murmură el, sunt pierdut! 

— Dar cum, răspunse Pardaillan, ce ţi s-a întâmplat? 

— Ei bine, exclamă tânărul duce, ai cărui ochi se umpluseră 
de lacrimi, tânăra aceea de care ţi-am vorbit... aceea pe care o 
iubesc, Pardaillan!... A dispărut! 

— Sărmane duce! murmură cavalerul cu deosebită duioşie. 
Şi tiganul ce spune? 

— Belgodère? De negăsit! N-a mai fost văzut la hanul 
„Speranţei". După ce am luat unele vagi informaţii, am plecat ca 
un nebun, cutreierând străzile din jurul pieţei Grève şi, în sfârşit, 
iată-mă... 

Pardaillan rămase tăcut. Se gândea adânc: 

— Da, bolborosi el în cele din urmă, ca şi cum şi-ar fi vorbit 
singur, e într-adevăr epoca răpirilor, a violurilor, a crimelor, a 
intrigilor întunecate. Cine poate avea interesul să facă să 
dispară o biată ţigăncuşă? 


— Pardaillan! Pardaillan! Ceea ce spui mă înspăimântă! 

Cavalerul dete din umeri. Deodată, tresări, se gândi o clipă 
şi, ridicând capul, rosti: 

— N-ai din întâmplare un obiect care să fi aparţinut acestei 
tinere?... 

Ducele d'Angoulême roşi, suspină şi sfârşi prin a scoate din 
pieptar o eşarfă de mătase brodată. 

— Am ridicat-o ieri... În trăsura ţiganului, bâigui el 
întinzând-o cavalerului. 

— Spune mai bine că ai furat-o, spuse liniştit Pardaillan, 
punând eşarfa în buzunar şi adăugând: întoarce-te acasă, 
monseniore, şi aşteaptă-mă în strada Barres. S-ar putea ca încă 
în seara asta, sau mâine, să-ţi aduc veşti... căci am o călăuză 
sigură. 

Era vorba de câinele său, Pipeau, încredinţat pe vremuri 
Huguettei. i 

Pipeau dădu solemn din coadă. In momentul acela, hangiţa 
aşternu pe masă primele bunătăţi ale unei cine, ce trebuia să fie 
minunată. 

— Dar cum? întrebă Huguette cu glas tremurat, plecați? 
Fără a-mi onora cina? 

— O cină demnă de doi împărați, răspunse Pardaillan, 
aruncând o privire plină de păreri de rău asupra îmbelşugatelor 
bucate, de unde se ridica o aromă înmiresmată. 

— Vai! dar a fost făcută special pentru dumneavoastră, 
Cine va fi demn s-o mănânce?... 

— Cine, scumpa mea Huguette? Pe Dumnezeul meu, 
exclamă Pardaillan ai căror ochi scăpărară o flacără de bunătate 
oarecum poznaşă, vreau să fac azi doi împărați! Făgăduieşte-mi 
că-i vei servi pe invitaţii mei ca şi pe mine însumi!... 

Pardaillan străbătu majestuos sala cea mare, care începuse 
să se umple de băutori. Se opri pe peronul intrării şi privi o clipă 
trecătorii, alegându-şi doi oameni demni de el şi de minunata 
cină a Huguettei. 

—  Ascultaţi! strigă el deodată către doi oameni care 
treceau. Daţi-vă osteneala să intraţi, domnilor... Da, dumneata, 
dumneata, negriciosul înalt cu ochi de corb - şi dumneata, 
prăjina aceea lungă cu ochi sfredelitori... Faceţi-mi cinstea de a 
veni să cinaţi aci înăuntru, căci vă poftesc eu. 

Cei doi amărâţi cărora li se adresau cuvintele de mai sus se 


opriră uimiţi, apoi sfioşi, neîncetând temenelele, urcară scările 
peronului. 

Erau doi vlăjgani lungi cât o zi de post, dar amândoi 
nemaipomenit de slabi, mizerabili, jalnici, cu mantiile lor 
jerpelite, cu tălpile găurite, îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de prost 
gust de saltimbanci în mizerie. 

Pardaillan îi conduse pe cei doi la masa strălucitoare, le 
făcu semn să se aşeze în faţa prânzului de basme ce se găsea 
pe ea. Speriaţi, muţi de emoție, cu nările larg căscate şi privirile 
piezişe  aţintite pe capodoperile Huguettei, cei doi jalnici 
sărăntoci ascultară, se aşezară cu teamă, punându-şi pe scaun 
fiecare numai câte un sfert de fund. Apoi, se opriră ameţiţi, 
crezând că visează. 

— Cum te numeşti, dumneata, domnul cel sfredelitor? 
întrebă Pardaillan pe acela care i se păru să fie mai dezgheţat 
dintre cei doi. 

Omul răspunde ploconindu-se: 

— Monseniore, mi se spune Picouic... 

— Picouic?... Frumos şi melodios. Dar te rog, binevoieşte să 
nu mă iei cu monseniore! Dar dumneata, domnule corb? 

Celălalt era într-adevăr caricatura unui corb: părul negru şi 
lung pe frunte, nasul lung, proeminent şi osos. El răspunse cu un 
glas mohorât: 

— Monseniore, mi se spune Croasse (Croncănit) ... 

— Croasse? Admirabil, pe legea mea!... Ei bine, domnule 
Picouic şi domnule Croasse, mâncaţi şi beţi, sunteţi oaspeţii 
cavalerului de Pardaillan... Doamnă Grégoire, iată şi plata 
prietenilor mei, adăugă cavalerul, strecurând doi scuzi de aur în 
mâna hangiţei. 

lar când Huguette schiţă un gest de refuz, îi spuse blând: 

— Dragă Huguette, ştii bine că aceştia sunt oaspeţii mei şi 
niciodată n-am îngăduit cuiva să mi-i răpească. 

Şi, salutându-i pe cei doi coate-goale cu unul din acele largi 
gesturi cavalereşti în care era mare meşter, cavalerul, urmat de 
Pipeau, porni către ducele d'Angoulême care-l aştepta în stradă, 
în timp ce domnii Croasse şi Picouic, cei doi „herculi" ai lui 
Belgodere, năuci de admiraţie, începeau cu sfială atacul. 

In clipa când Pardaillan trecea pragul hanului Deviniere, se 
ridică perdeaua unei cămăruţe care dădea în bucătărie şi în 
sufragerie. In spatele geamurilor apăru faţă posomorâtă, care-l 


privi coborând treptele peronului. Acest chip, schimonosit de 

ură, era al lui Maurevert, asasinul Loisei de Pardaillan, contesă 

de Margency. 

IDacă ar trebui să găsim cuvântul cel mai cuprinzător în stare să 
redea personalitatea umană a ducelui de Guise, am spune că 
acest om reprezenta Trufia. De Guise, ca şi Ahile, n-avea decât 

un punct vulnerabil în sufletul lui împietrit: nu putea fi rănit 
decât în orgoliul său. 

lar această căpetenie, care putea trece cu adevărat drept 
cel mai frumos gentilom din Paris, căruia toate doamnele 
sus-puse ale epocii îi trimiteau scrisori pătimaşe, cuceritorul 
căruia nici o femeie nu-i rezista, ei bine, Henri de Guise era 
căsătorit şi încornorat... 

A fost soţul cel mai batjocorit al timpului. Trecuse prin stări 
de disperare a orgoliului - da, a orgoliului - pentru că, fireşte, el 
nu-şi iubea soţia căreia îi cerea să-i fie credincioasă: era de 
acord ca el s-o înşele zilnic, dar. nu voia ca el să fie făcut de 
râsul lumii. Uciderea lui Saint-Megrin n-a făcut să înceteze 
batjocura: Catherine de Cleves, ducesă de Guise, îl plânse opt 
zile pe Saint-Megrin şi-şi luă apoi un alt amant, apoi altul şi pe 
urmă alţii, astfel încât de Guise continuă să-şi facă sânge rău şi 
să verse lacrimi de necaz. 

În momentul acela, Henri de Guise nu ştia cine este 
amantul Catherinei; totuşi, era foarte sigur că are pe cineva. 
Hotărât să-şi păstreze întreaga limpezime a minţii, în momentul 
când Parisul începuse să fiarbă, o trimise pe Catherine în 
Lorrena, în paza unei doamne de companie pe care o considera 
sigură. Am văzut din scrisoarea prinţesei Fausta cum Catherine 
ieşise pe o uşă şi se întorsese pe alta... Dar comedia avea să se 
termine chiar atunci, căci cortina urma să se ridice în prezenţa 
unei drame! 

Reîntors la palatul său, ducele de Guise se închise în 
apartamentul lui şi avu o lungă convorbire cu cel ce-i fusese 
anunţat prin scrisoarea Faustei. A doua zi îşi petrecu timpul 
dictând scrisori şi împărțind ordine. Era neliniştit, nervos, iar cei 
din jurul lui vedeau limpede semnele unei furtuni lăuntrice 
dezlănţuită în sufletul lui. 

În seara aceleiaşi zile, doi oameni se opreau la capătul 
insulei Cite, în faţa unei case a cărei faţadă dărăpănată 
ascundea un palat ca în basme. 


Unul din ei bătu şi când se deschise poarta de fier, se 
retrase din faţa însoţitorului său, care intră. Înăuntru, acesta din 
urmă îşi scoase mantia, iar cei doi guarzi care vegheau fără 
încetare în vestibul, putură recunoaşte întunecata şi palida 
figură a ducelui de Guise. 

Regele Parisului, pe care parizienii ar fi vrut să-l numească 
rege al Franţei, fu condus atunci în aripa stângă a palatului, 
adică spre locul unde casa Faustei se unea cu aceea a hanului la 
„Teascul-de-fier"!. 

Acolo, într-o încăpere mai mică, mai puţin severă decât 
celelalte, dar tot atât de elegantă, prinţesa Fausta, îmbrăcată 
armonios, într-un costum de lână albă cu cute drepte, era 
aşezată într-un fotoliu de mătase albă; picioarele i se odihneau 
pe o pernă de catifea albă. În această albeaţă imaculată, 
frumuseţea Faustei strălucea, iar diamantele negre ale ochilor 
ei, umbriţi de genele lungi, sclipeau de o luminozitate stranie, 
halucinantă. 

Henri de Guise intră brusc, dar în faţa Faustei se opri scurt 
şi cu un freamăt al întregii sale fiinţe, se înclină adânc. Când se 
ridică, chipul lui apăru în lumina crudă atât de palid, încât 
cicatricea tăieturii păru de un roşu sângeriu. 

— Puteţi vorbi, duce, zise misterioasa prinţesa cu un 
zâmbet - adevărat poem de gingăşie. 

— Doamnă, i se adresă atunci Henri de Guise cu glas 
răguşit, trimisul dumneavoastră mi-a spus tot. Am suferit de ieri 
ca un afurisit... Dovezi, doamnă!... 

— Voiţi...! îi spuse Fausta cu un ton de supremă trufie care-l 
îngheţă pe de Guise, plecat în faţa ei. 

— lertaţi-mă, se bâlbâi el... Mi-am pierdut capul... Ah, dacă 
aş putea să-l prind pe acest conte de Loignes. cum l-am prins pe 
Saint-Megrin!... 

— Aşadar, rosti în şoaptă Fausta... dacă... vi s-ar arăta 
dovezi... 

— Oh, vai de el, nefericitul!... strigă de Guise. 

— Dar ea?... continuă Fausta, ea?... Sărmană femeie! Biată 
ieşită din minţi în goană după dragoste! Sper că răzbunarea 
voastră nu se va abate asupra ei!... 

— Destul, doamnă, răcni de Guise ieşit din fire. Dacă 
ducesa a dus mârşăvia până acolo, încât să-l iubească pe un 
Loignes, atunci trebuie să moară! Trebuie să moară împreună!.. 


Fausta tresări. 

— Duce, îi spuse ea, amintiţi-vă că v-au fost încredințate 
interese importante. Nu uitaţi că, pentru popor, sunteţi fiul lui 
David, iar pentru noi, mult iubitul fiu al Bisericii, rege al Franţei! 
Haideţi, duce, continuă ea lovind gongul, îndepliniţi fapta care 
va reda pacea sufletului vostru... Urmaţi-vă călăuza... veţi 
vedea... şi veţi fi convins... 

De Guise, gâfâind, beat de dorinţa răzbunării, urlă: 

— Dacă lucrurile se adeveresc, vă voi datora mai mult 
decât tronul! strigă de Guise respirând din greu, turbat de 
nerăbdarea răzbunării. 

El se înclină cu un respect religios, care-i făcea să se plece 
toţi cei care se apropiau de Fausta şi, văzându-l pe tânărul care 
intrase la sunetul gongului, îl urmă grăbit cu mâna pe mânerul 
pumnalului. 

Atunci, Fausta se apropie de o tapiserie grea, pe care o 
dădu deoparte. În spatele tapiseriei se afla o uşă închisă, din 
tăblia căreia se deschidea o ferestruică, pe unde se comunica 
între casa Faustei şi hanul învecinat... 

Omul care-l conducea pe de Guise ieşi din casă şi se 
îndreptă direct spre intrarea „leascului-de-Fier". Zgârie într-un 
anumit fel uşa, care se deschise şi câteva clipe mai târziu 
ducele de Guise se afla înăuntrul cârciumii. 

Două fete grase şi dolofane, foarte sulemenite, pline de 
bijuterii şi foarte scurt îmbrăcate, îl întâmpinară zâmbind şi 
înclinându-se adânc. 

Una dintre ele se apropie de el şi-i puse pe obraz o mască 
de catifea, ca acelea purtate de persoanele elegante ale vremii, 
pentru a nu fi recunoscute atunci când intrau în locuri mai 
deocheate. Aproape în acelaşi timp, cealaltă îi aruncă pe umeri 
o largă mantie dintr-o mătase uşoară. 

De Guise a înţeles că femeile acelea au fost anunţate de 
vizita lui şi că ştiau scopul venirii sale „La Teascul-de-Fier". Ele îl 
duseră într-un salon ce dădea spre cârciumă. 

Acolo domnea semiîntunericul. Încăperea, tapisată cu stofe 
luxoase şi mobilată cu fotolii încăpătoare, era goală; dar din 
odaia învecinată se auzeau hohote de râs, glasuri întărâtate, 
vacarmul unei adevărate orgii. De Guise înţelese atunci că mica 
clădire a cârciumii era în realitate un loc de dezmăţ, cum se 
găseau atâtea în străduţele întunecate din insula Cité... 


— Monseniorul poate intra, şopti una dintre femei; nu mai e 
aşteptat decât un singur comesean. Dar acesta nu va veni... 
monseniorul fiind cel ce se prezintă în locul lui. Partea amuzantă 
de astă-seară este că trebuie să rămâneţi mascat şi de-abia la 
ora zece vor trebui să cadă toate măştile... 

Ele deschiseră o uşă, se dădură înapoi, iar de Guise intră. 
La început fusese orbit de scânteierea luminilor. Era aruncat pe 
neaşteptate în toiul orgiei celei mai strălucitoare şi mai 
neruşinate. 

Salonul era spaţios, luxos şi pătruns de parfumuri 
îmbătătoare. 

La mijloc se afla o masă fastuoasă, încărcată cu o veselă de 
aur, plină de fructe rare şi de bunătăţi scumpe: vinuri de 
culoarea rubinului sclipeau în sticle de forme ciudate, ele fiind 
turnate în cupele de aur ale comesenilor de servante, 
nepăsătoare şi zâmbitoare, purtând costume deşucheate. 

Se găseau acolo patru perechi înlănţuite, femeile şezând pe 
genunchii bărbaţilor. Sosirea lui de Guise n-a trezit mare atenţie: 
un gest de bun sosit al unuia dintre bărbaţi, o invitaţie să ia loc 
şi asta fu tot... Numai una din femei, care era singură, îi ieşi 
grăbită în întâmpinare, îl îmbrăţişă cu amândouă braţele ei 
goale şi îi murmură: 

— În sfârşit, iată-vă, scumpe senior... veniţi tare târziu... 

De Guise simţi cum îşi iese din minţi... o furie de neînfrânt 
făcu să-i trosnească muşchii. Cu o mişcare de nebun voi s-o 
respingă pe femeie... dar ea îl strânse şi mai tare în braţe, apoi 
una dintre mâini îi opri pe buze un urlet de mânie... În timp ce 
cu cealaltă îi arăta un obiect pe care el încă nu-l văzuse. 

Era un mare orologiu care scanda orgia cu un tic-tac 
batjocoritor. De Guise văzu că nu peste mult va fi ora zece! 

— Ora zece! şopti femeia. Momentul când vor cădea 
măştile... Aşteptaţi, scumpe senior... Priviţi! 

Ducele de Guise se prăbuşi într-un fotoliu şi simţi cum îi 
curgea sudoarea sub mască. Cele patru perechi rămaseră 
îmbrăţişate, murmurând lucruri de neînțeles... Deodată, sună 
orologiul. Cele zece lovituri răsunară ascuţit şi jalnic. 

— Orice ar fi! strigă pe neaşteptate un glas de femeie, 
ne-am angajat să ne arătăm feţele! încep eu... 

Şi, brusc, lăsă să-i cadă masca, smulgând-o şi pe aceea a 
bărbatului de gâtul căreia era agăţată. 


— Regina Margot! murmură de Guise înlemnit. 

— Doar aşa ne-am înţeles! continuă o alta, în mijlocul 
hohotelor de râs. 

Apoi, cu o mişcare şi mai îndrăzneață, o imită pe Margot. 

— Claudine de Beauvilliers! bombăni de Guise în sinea lui. 

Bărbatul care o însoțea pe Claudine îi era necunoscut. Dar 
iată că şi a treia femeie îşi scoase masca! Şi aceasta râdea cu 
un râs ştrengar şi mai proaspăt şi mai răsunător. De data 
aceasta de Guise fu zguduit de un fior de turbare. Recunoscu în 
acea femeie pe propria sa soră!... Ducesa de Montpensier!... 

Zâmbitoare şi silindu-se să roşească, ea încerca să dez- 
noade masca partenerului ei, dar bărbatul se opunea, trezit 
brusc din beţie... Pe neaşteptate... ea izbuti... şi chipul 
amantului ducesei ieşi la iveală. Râsetele care salutaseră 
apariţia fiecărui chip încremeniră... iar amantul ducesei de 
Montpensier se ridică scurt, cu ochii rătăciţi. 

Era un tânăr livid, cu o faţă gălbuie şi trăsăturile încleştate. 
El îşi trecu peste frunte o mână palidă, de culoarea fildeşului şi 
răcni: 

— Ce-ai făcut? Ce caut eu aici? 

Se dădu în acelaşi timp înapoi, sări spre uşă şi cu faţa 
ascunsă în mâini, fugi. De Guise, care urmărise toată această 
scenă fantastică cu priviri aprinse, murmură: 

— Călugărul Jacques Clement e amantul Mariei)! 

— E rândul meu! strigă a patra femeie cu un glas hotărât, 
ca şi cum din mintea ei dispăruse şi ultima urmă de ruşine. 
Indată, cu o mişcare sfidătoare, smulse masca ei şi pe aceea a 
amantului. De Guise simţi cum i se învârteşte capul. Bărbatul 
acela era contele de Loignes, duşmanul său de moarte! lar 
destrăbălată aceea neruşinată, cu zâmbetul sfidător, era 
Catherine de Cl&ves, ducesa de Guise, propria lui soţie. 

Clipa de slăbiciune a lui de Guise făcu loc unei reacţii în 
care ruşinea ocupa încă primul loc. Se ridică încet din fotoliu şi 
rămase nemişcat. Ducesa de Guise observă acest fel de statuie, 
ai cărei ochi, dindărătul măştii, s-au pironit asupra ei. Un fior 
scurt de-a lungul cefei îi prevesti că va fi cuprinsă de groază... 
Zâmbi totuşi şi, cutezătoare, întrebă: 

— Dar dumneavoastră, domnule, nu respectaţi prinsoarea? 

Ea se opri dintr-odată. De Guise se demascase şi el. Într-o 
clipă, contele de Loignes se ridică, livid, în timp ce ceilalţi doi 


bărbaţi ieşeau pe uşă, ducesa de Montpensier fugi, Claudine de 
Beauwvilliers leşină, iar ducesa de Guise, cu toată îndrăzneala ei, 
nu-şi putu reţine un geamăt slab. 

Într-adevăr, de Guise, tăcut, cu buzele fremătând, cu 
pumnalul în mână, avea una din acele figuri cum mai văzuse la 
el numai de două sau de trei ori. Ea voi să se ridice, să facă o 
mişcare, să bâiguie un cuvânt, dar rămase paralizată, fascinată, 
gândindu-se că i-a sunat ceasul morţii... 

Ducele se afla de o parte a mesei, iar de Loignes, în faţă, de 
partea cealaltă. De Guise se încorda şi cu sforţare uriaşă 
răsturnă greaua masă, pentru ca în clipa următoare să execute 
acea mişcare fulgerătoare a braţului, care se ridică şi se lăsă... 
Un şuvoi de sânge inundă parchetul... Loignes se prăbuşi ca o 
bucată de plumb. 

Apoi, de Guise se întoarse către ducesă, cu pumnalul înroşit 
în mână. El o văzu sărind înnebunită, zburând pe uşă, fugind. Se 
repezi după ea... 

Răsunară înjurături groaznice, ţipete ascuţite. Ducesa, 
înspăimântată, străbătu două încăperi, ajunse la uşa exterioară, 
o deschise şi se aruncă afară. De Guise o urmări în salonul 
cârciumii; acolo se împiedică de o masă, capul începu să i se 
învârtească, simţi cum îi fugea pământul de sub picioare şi se 
prăbuşi, leşinat, strângând pumnalul însângerat în mâna 
încleştată. 

În camera în care zăcea neînsufleţit de Loignes, se deschise 
fără zgomot o uşă secretă. Intră o femeie. Ea aruncă o privire 
fugara asupra lui de Loignes şi apoi, ajunsă în salonul cârciumii, 
văzu uşa deschisă. 

„Catherine de Cleves a murit! murmură ea. Henri de Guise 
va fi rege al Franţei, iar eu, regină!..." 

Un zâmbet înfricoşător îi fulgeră pe faţă. Dar, deodată, 
piciorul ei se lovi de ducele de Guise întins pe podea, fără 
cunoştinţă. Îl recunoscu numaidecât. Ochii îi ieşiră din cap... 

„Catherine de Cleves a scăpat! rosti înăbuşit Fausta. O 
întârziere, un obstacol. Trebuie găsit altceva!..." 

Atunci, încet, Fausta făcu cale întoarsă. Un om în- 
genuncheat lângă contele de Loignes îi cerceta rana. Ea se 
apropie de cel ce examina rana lui de Loignes şi îl atinse pe 
umăr. 

— A murit oare? întrebă Fausta. 


— Nu, doamnă... şi nici nu va muri... 

— Maestre Ruggieri... continuă ea, ce ar trebui făcut ca 
acest om să moară? 

— Puteţi să-i provocaţi moartea, doamnă, răspunse 
netulburat omul care fusese numit Ruggieri. 

— Maestre, urmă Fausta clătinând din cap, trebuie ca 
această rană să-i ajungă, iar eu să nu fiu amestecată, 

— In acest caz, doamnă, trebuie ca rănitul să fie dus la 
mine. Va fi suficient să-i întreţin febra. Pentru aceasta va fi 
nevoie să pot supraveghea personal mersul bolii. 

Fausta aprobă cu un semn din cap şi dispăru. Ruggieri o 
urmări cu un zâmbet, care ar fi putut să îngheţe până şi sufletul 
femeii aceleia neînfricate. 

„Fii liniştită, mormăi el în sinea lui. Tu nici nu bănuieşti, 
Fausta, că ţi-am ghicit gândurile!..." 

In momentul acela, şase oameni, trimişi desigur de Fausta, 
intrară şi-l aşezară pe de Loignes, încă leşinat, într-un fotoliu pe 
care-l scoaseră din han. 

Catherine de Cleves, ducesă de Guise, sărise afară din 
cârciumă, pradă unei spaime de nestăpânit. Puterile o părăsiră 
deodată. Înţelese că se va rostogoli pe caldarâm. În clipa aceea i 
se păru că vede un om oprit în faţa casei învecinate. Se târî 
până la acel necunoscut şi căzu în braţele lui, murmurând: 

— Fie-vă milă, domnule, oricine aţi fi, apăraţi-mă. 

Omul, foarte încurcat de această povară şi înțelegând că 
femeia avea nevoie de un ajutor neîntârziat, privi în jurul lui şi, 
zărind uşa casei aparţinând Faustei, bătu cu ciocanul de bronz. 

Uşa se deschise... iar Pardaillan intră, ducând-o în braţe pe 
prinţesa de Cl&ves, leşinată. În urma lor, uşa grea de fier a 
locuinţei Faustei se închise!... 


VIII 
DUBLA VÂNATOARE 


Cavalerul de Pardaillan părăsise hanul Deviniere însoţit de 
Charles d'Angoulême şi urmat de Pipeau. La insistenţele şi 
aproape la ordinele sale, tânărul duce îl părăsi pentru a merge 
să-l aştepte în strada Barrès. Pardaillan găsi fără greutate hanul 
„Speranţei" şi se instală acolo pentru toată ziua. 

Işi începu supravegherea iscodind gazda, făcându-i să 


pălăvrăgească pe oamenii cu mutre prăpădite care treceau prin 
cârciumă. Dar orice a făcut şi orice a dres, el n-a putut obţine 
nici o indicație mai serioasă asupra misterioasei dispariţii a 
micuţei cântărețe ţigance. Atunci, se hotărî să aştepte noaptea, 
pentru a întreprinde acţiunea pe care o pusese la cale. 

La sosirea nopţii, Pardaillan ieşi, fluierând o melodie de 
fanfară. Pipeau păşea demn pe urmele lui. 

Afară, cavalerul puse în faţa câinelui eşarfa Violettei şi i-o 
dădu s-o miroasă. Pipeau privi pieziş eşarfa, o adulmecă o clipă, 
mişcând din ciozvârta lui de coadă. 

— Foarte bine, îi suflă Pardaillan, acum ai prins mirosul. 
Înainte! 

La prima încrucişare de străzi, Pipeau se învârti, căută cu 
înverşunare, cu aprindere, scormonind peste tot cu vârful 
nasului. 

La douăzeci de paşi în spatele lui Pardaillan, în umbră, 
ştergând zidurile, înaintau trei oameni, urmărindu-i toate 
mişcările. Doi dintre ei strângeau în mâini câte un solid pumnal 
ascuţit; al treilea îi conducea şi părea să pândească momentul 
când să-i arunce asupra lui Pardaillan. 

Omul acela era Maurevert. Ceilalţi doi, erau cei doi herculi 
ai trupei lui Belgodere: Croasse şi Picouic. 

Maurevert, în clipa în care Pardaillan ieşise din hanul 
Deviniere, se repezi pe urmele lui şi îl urmări până la uşa hanului 
„Speranţei", rămânând afară, să-i pândească ieşirea. 

Aştepta cu nerăbdare. Ar fi aşteptat până a doua zi 
dimineaţa, dacă ar fi trebuit. Pardaillan era deci la Paris!... 
însemna un pericol de moarte sigură. Unde să mai fugă? Ar 
trebui să reînceapă goana aceea nebună, care a durat ani de 
zile?... _ 

Dar de fapt ce voia el? Nu ştia prea bine. Il părăsise grăbit 
pe Maineville şi se repezi pe urmele lui Pardaillan, fascinat, atras 
de vaga speranţă că o întâmplare va face poate să pună mâna 
pe el! 

Oh, dacă ar putea să-l ucidă! El nu dorea numai moartea 
cavalerului; ura lui urmărea însă moartea acestuia în suferinţe 
cumplite. Dar în el stăruia ceva mai puternic decât ura... Era 
frica... o frică de fiecare clipă... 

A-I ucide pe Pardaillan însemna pentru Maurevert să se 
scuture de spaimă; atâta vreme cât trăia Pardaillan, el nu 


îndrăznea să trăiască liniştit! 

Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme, când zări 
doi oameni ţinându-se de braţ şi apropiindu-se de han. Cu ochiul 
lui sigur, Maurevert recunoscu în ei două mutre de pungaşi, doi 
din acei nemernici cum mişunau pe atunci şi care, pentru câţiva 
scuzi, omorau pe cineva pe tăcute, fără să-i lase nici timp să 
strige. Maurevert făcu deci un semn poruncitor, la care cei doi 
nenorociţi răspunseră pe dată. 

— Vreţi să câştigaţi fiecare câte cincizeci de livre bune, 
bătute pe muche? întrebă  Maurevert, continuând să 
supravegheze neîncetat uşa hanului. 

— Ce trebuie să facem? întrebară ei în cor. 

Maurevert se asigură că cei doi derbedei erau înarmaţi cu 
câte un pumnal bun, cu toată mulţimea de legi care oprea acest 
lucru. 

— Ascultaţi, vitejilor! lată ce va fi de făcut: în hanul acesta 
se află cineva.. 

— Care vă stă în cale, poate, zise unul din ei. 

— Eşti deştept, prietene, i se adresă Maurevert. 

— Şi acest om... ar urma să fie... 

— Da, exclamă Maurevert. 

— Bine! Suntem de acord. O sută de livre pentru noi doi, 
după operaţie. Ne-am înţeles. Pregăteşte-ţi pumnalul, Croasse! 
căci cei doi borfaşi erau foştii musafiri ai lui Pardaillan. 

— Tăcere!... porunci Maurevert. : 

Uşa hanului se deschise. Cei trei oameni se lipiră de zid. In 
raza de lumină strecurată din cârciumă, Maurevert îl recunoscu 
pe Pardaillan şi simţi cum îi fuge sângele din obraz... Când 
cavalerul şi câinele porniră, Maurevert împărţi ordinele: 

— Urmaţi-mă, şopti el înfundat, Când am să vă spun: 
"Haideţi!" atunci va fi momentul. O să vă aruncaţi asupra 
omului, dar nu cumva să vă scape din prima clipă, pentru că pe 
urmă el n-o să vă cruţe! 

Drept orice răspuns, Picouic trase pumnalul şi Croasse, 
înțelegând în sfârşit despre ce era vorba, îl imită. Maurevert o 
luă înainte. Cei doi herculi jigăriţi veneau după el, cu pumnalul 
în mână. De douăzeci de ori ar fi putut Maurevert să dea 
semnalul; de douăzeci de ori era pe punctul s-o facă. Dar nu 
îndrăzni!... 

Mistuit de gândurile unei frici mortale, Maurevert, 


urmărindu-l pe Pardaillan, ajunse în Cite. 

Acolo, Maurevert îl văzu pe cavaler oprindu-se în faţa unei 
case, crezu în cele din urmă că era momentul cel mai potrivit şi 
voia tocmai să se ascundă şi să dea semnalul, când o femeie 
despletită ţâşni din hanul învecinat şi căzu în braţele lui 
Pardaillan. Câteva clipe după aceea, cavalerul dispărea cu 
necunoscuta în casa unde bătuse la uşă. 

— Ne scapă, zise Picouic. Din cauza voastră, gentilomule! 

— Să aşteptăm, răspunse Maurevert. 


IX 
IERTAREA PĂCATELOR 


Meşterul Claude, purtând-o pe Violetta, leşinată, în braţele-i 
puternice, se aruncase pe gaura chepengului. Ajungând în apă, 
se simţi la început tras la fund, foarte departe. Strânse copila 
mai tare la pieptul său uriaş şi, cu o puternică lovitură de călcâi, 
se ridică la suprafaţa Senei. Apoi, toată puterea şi instinctul lui 
de supravieţuire le-a folosit ca să menţină capul tinerei fete în 
afara apei. Deodată, simţi la genunchi ca o răzuială. Atinsese 
fundul râului. Atunci, ridică copila cu totul deasupra apei şi păşi, 
suflând din greu. 

Când se ridică pe țărm, văzu că se găsea aproape de strada 
Juiverie sub podul Notre-Dame. Incepu să alerge şi în câteva 
minute ajunse acasă. La strigătele lui, uşa se deschise. Doamna 
Gilberte apăru tare speriată. 

— Un foc bun! gâfâi Claude, rufe calde... repede! 

În zăpăceală, uşa rămase deschisă. Claude alergă în 
camera sa şi o aşeză pe Violetta în pat. 

Doamna Gilberte aprinse un foc zdravăn în bucătărie. 

În clipa în care Claude pătrunse în casă, un om care intrase 
în strada Calendre se oprise în faţa locuinţei fostului călău al 
Parisului. Era Belgodere!... 

Chipul ticălosului era înfricoşător de vesel. Văzu uşa 
deschisă şi se opri un moment, încurcat. Apoi, apucând un 
pumnal scurt în mâna ascunsă sub mantie, ridică din umeri, 
bodogănind: 

— Cu atât mai bine, la urma urmei!... S-ar spune că 
meşterul Claude nu mă aşteaptă decât pe mine!... Să intrăm!... 
Dar ia stai,... ce am să-i spun? Trebuie ca suferinţa să dureze... 


şi să-l fac să moară sub ochii mei!.... Cum, meştere Claude, nu 
mă recunoşti? Priveşte-mă bine! Eu sunt cel pe care-l legai la 
stâlpul infamiei, atunci când ţi-era atât de uşor să mă laşi să 
fug!... Acum, fii atent: eu sunt cel ce a răpit-o pe micuța 
Violetta. Şi ştii ce am făcut cu neprihănita şi nevinovata 
dumitale copilă? Am făcut din ea o târfă! Du-te s-o găseşti în 
palatul monseniorului de Guise!... 

Ei, ce spui de povestea asta plină de haz, bunul meu domn 
Claude? 

Banditul rânji, povestindu-şi toate aceste lucruri. Intră şi 
văzu uşi deschise în faţa lui. Deodată, se opri: îl văzuse în fundul 
unei camere pe Claude, aplecat peste un pat, cu umerii zdrobiţi 
de hohote de plâns, gemând: 

— Trăieşte!... Doamne Isuse care ai milă de bieţii oameni, ai 
avut deci milă şi de mine!... Violetta, copila mea, deschide-ţi 
ochii!... 

Belgodère rămase o clipă ca trăsnit. Apoi, iute şi neauzit, se 
retrase în camera vecină care era sufrageria. Acolo domnea 
întunericul. Tiganul trecu după aceea, tăcut, prin uşa 
sufrageriei, apoi ieşi prin uşa dinafară şi se îndepărtă grăbit. Din 
instinct, fără să ştie prea bine ce voia să facă, el se îndreptă 
spre casa Faustei. Acolo, se opri. Fausta îl făcea să tremure. Dar 
era cuprins mai mult de uimire decât de mânie. 

În timp ce se gândea la ceea ce văzuse, Belgodère se 
apropie de uşa de fier, la care începu să bată din răsputeri. Zece 
minute mai târziu, Belgodère se afla în faţa Faustei. Avu cu ea o 
lungă convorbire, după care, misterioasa prinţesă, bătând 
într-un clopot, dădu această poruncă celui venit în grabă: 

— Să fie adus de îndată prinţul Farnese... 

După terminarea întâlnirii, Belgodere fu condus într-o 
cameră a palatului şi închis bine cu cheia. Fără îndoială că 
tiganul se aştepta la această zăvorâre, care era probabil şi 
consimţită, căci el nu dădea dovadă nici de surprindere, nici de 
înspăimântare. 

Datorită îngrijirilor doamnei Gilberte, care o dezbrăcase, o 
culcase şi o frecţionase, Violetta îşi reveni. lar atunci, când 
meşterul Claude putu intra în cameră, o găsi pe copilă cu ochii 
larg deschişi, visătoare, căzută pe gânduri, părând să cugete la 
lucruri dureroase şi triste. 

Tuşi ca pentru a o preveni pe Violetta de prezenţa lui şi, de 


departe, cu un glas umil şi răguşit, îi spuse: 

— Încearcă să dormi; nu te mai gândi la tot ce a fost, S-a 
terminat. Nu înţelegi? Trebuie să te odihneşti, pentru ca mâine 
devreme să putem porni... nu, nu, nu-mi spune nimic... taci... Să 
ştii doar, că atunci când vom fi departe de Paris, când vei fi în 
siguranţă... ei bine, atunci vei fi liberă să mă vezi sau să nu mă 
mai vezi... 

Violetta voi să rostească câteva cuvinte... dar Claude se 
grăbise să dispară. 

Când primele raze ale soarelui pătrunseră în odaie, ea se 
ridică, se îmbrăcă şi se aşeză într-un fotoliu, cu mâinile 
împreunate, cu capul plecat pe piept. Fu momentul când Claude 
îşi făcu apariţia. 

— În câteva minute va sosi o trăsură bună de călătorie. Ai 
să te urci în ea împreună cu doamna Gilberte... Eu voi urma 
călare şi, ştii, să n-ai nici o frică... 

— Aş vrea să vă vorbesc înaintea plecării, bâigui Violetta cu 
o emoție care o cutremura. 

Claude se îngălbeni. 

Totuşi, Violetta tăcea. Plecase ochii şi continua să tremure. 
Claude, printr-o sforţare disperată, zâmbea. 

— Haide, zise el cu un glas pe care-l credea firesc, 
vorbeşte, din moment ce ai să-mi spui ceva... eu, vezi tu, cred... 
că.. 

Deodată căzu în genunchi. 

—  Ascultă-mă, micuță Violetta. Înainte ca bunătatea 
Domnului să te fi adus în viaţa mea ca pe o rază de soare, îmi 
făceam meseria fără să-mi bat capul. Când la Montfaucon, când 
la piaţa Grève, uneori la Croix-du-Trahoir, sau în altă parte, mă 
duceam... mi se preda condamnatul sau condamnata... Dar ce, 
mai ştiam eu ce era? Tatăl, bunicul, străbunicul, toţi au omorât.. 
Am făcut ca ei, era doar meseria familiei... 

Violetta asculta, şi era atât de uluită încât îi fu cu neputinţă 
să facă cea mai mică mişcare. 

— Astfel se petreceau lucrurile, adăugă el, când, iată, că 
într-o zi te-am ridicat, te-am luat cu mine, slăbuţă, micuță şi atât 
de frumoasă. N-ai să afli niciodată ceea ce s-a petrecut în inima 
mea în clipa când întindeai micile tale braţe spre mulţime! 

— Întindeam... mânuţele... spre mulţime? 

— Bineînţeles! Şi eu am fost cel ce te-a cules, fiindcă 


n-aveai tată... 

— Fără tată! exclamă Violetta, zguduită de o tresărire. 

— E adevărat... că tu nu ştii... te-am minţit întotdeauna... 
Eu nu sunt tatăl tău... termină el, umil. 

Violetta îşi duse repede mâinile la ochi, ca pentru a-i feri de 
o lumină prea puternică şi murmură: 

— O, Simonne, în agonia ta ai spus, deci, adevărul... 

Ea rămase astfel cu faţa ascunsă în mâini, în timp ce 
Claude continua: 

— lată! Eu nu sunt tatăl tău. Înainte de a deveni a mea, de 
a te fi cules, sărmană micuță părăsită, eu nu ştiam ce e viaţa. 
Dar, când te-am avut pe tine, într-o zi, am observat deodată că 
nu mai eram acelaşi... că mi-era groază să mai ucid... Mă şi 
gândeam la ceea ce vei spune tu, dacă ai afla vreodată 
înfricoşătorul adevăr. Am crezut că-mi voi regăsi liniştea, 
renunțând la groaznica mea funcţie. Dar de unde! Strigoii roiau 
în jurul meu mai mult ca oricând. Şi numai lângă tine, în micuța 
noastră casă din Meudon, mă mai simţeam redevenind eu 
însumi... Dar a fost o fericire prea mare pentru mine... şi te-am 
pierdut. Nici eu singur n-aş putea spune cât am suferit în aceşti 
ani de singurătate şi deznădejde. Şi, iată, că în momentul când 
te regăsesc, în clipa când puteam spera să trăiesc din nou... tu 
afli ceea ce am fost în realitate... Acum ştii tot... Ceea ce voiam 
să-ţi cer este doar să-mi îngădui să te salvez... să te pun în 
siguranţă... iar după aceea mă vei izgoni... 

Claude plecă capul, în genunchi, prăbuşit în el însuşi. 
Violetta îşi deschise ochii albaştri, în care licărea o zare de 
lumină şi cu un glas blând, zise: 

— Tată, bunul meu papa Claude... Îmbrăţişează-mă... vezi 
doar cât mă faci să sufăr. 

— Ce-ai spus? bolborosi Claude tremurând. 

Violetta, fără să răspundă, cuprinse cu mânuţele ei uriaşele 
mâini ale călăului, îl făcu să se ridice şi, atunci când Claude, ieşit 
din minţi, căzu în fotoliu, ea i se aşeză pe genunchi, îşi încolăci 
braţele în jurul gâtului şi, punându-şi adorabilul ei căpşor pe 
pieptul lui, repetă: _ 

— Tată, bunul meu tată... Imbrăţişează-ţi fiica!... 

Xx 
TATĂL 


Ceasul care urmă fu pentru meşterul Claude o asemenea 
orbitoare fericire, încât trecutul păru cu desăvârşire uitat. 

— Să plecăm, zise el deodată. Eram gata să uit de toate! 
Nu fiindcă ar exista vreo primejdie... căci e sigur că ne socotesc 
morţi... Deci, am putea cu atât mai mult să rămânem pe loc, cu 
cât, chiar dacă nu ne-ar crede morţi, tot nu şi-ar închipui că 
ne-am fi refugiat chiar aici. Ne-ar căuta peste tot, numai în 
această casă nu... dar casa asta a început acum să mă 
îngrozească! Am suferit atâta în ea! Dar, destulă vorbă! Să 
plecăm! 

Violetta clătină încet din cap, în semn că nu dorea să plece. 

— Cum, tu nu vrei să pleci? 

— Tată, ai spus-o chiar tu: aici nu-i nici un pericol; suntem 
mai bine ascunşi ca oriunde, pentru că ne cred morţi... 

— E adevărat... Dar de ce?... 

— Nu vreau să părăsesc încă Parisul, răspunse Violetta 
plecându-şi privirile. Să mai rămânem aici cel puţin câteva zile. 

— Cât vei voi. Doamnă Gilberte! Trimite înapoi trăsura şi 
calul. Copila mea vrea să mai rămânem!... 

Bătrâna slujnică, uimită, învârtindu-se în jurul lui Claude şi 
al Violettei, se grăbi să asculte. 

— Dar asta nu-i tot, tată, zise apoi Violetta zâmbind; 
rămânem, dar azi-dimineaţă trebuie să ies, ca să mă duc la 
hanul „Speranţei"... 

— Aşadar, asta e!... Stai puţin... adineauri, când te purtam 
în braţe, mi-ai povestit o mulţime de lucruri pe care abia le-am 
auzit... Ah, da! Mi-amintesc! Tânărul care a adus flori? Hai, 
povesteşte-mi puţin! Mai întâi numele lui... Roşeşti? De ce? 

— N-am spus asta... murmură fata pălind. 

— Da, dar eu ghicesc! Minunat tânăr! Spune-mi, aşadar, 
cum îl cheamă? 

— Nu ştiu! exclamă Violetta într-un suflet. 

Claude izbucni într-un râs zgomotos, care făcu să se 
cutremure geamurile. 

— Atunci, cel puţin descrie-mi-l... 

Violetta, în culmea fericirii, copleşită de bucurie, începu o 
descriere, pe care meşterul Claude i-o smulse crâmpei cu 
crâmpei. După ce termină, Claude se ridică. 

— Mă duc să-l caut, spuse el. intr-o oră ţi-l aduc. Trebuie 
să-l văd pe acest tânăr gentilom, să-i citesc în ochi dacă e în 


stare să iubească atât, încât... 

Claude o strânse pe Violetta în braţe şi plecă alergând, 
lăsând-o complet ameţită, fără să aibă timp să se împotrivească. 
Cu gândul, ea îl urmărea până la hanul „Speranţei". 

În momentul acela, geamurile unei ferestre de la catul de 
jos fură făcute ţăndări; mai mulţi oameni săriră în casă, iar 
Violetta, înspăimântată, auzi strigându-se cuvintele: 

— Dacă omul se opune, ucideţi-l!... Dar nici o zgârietură 
pentru micuţa!... 

Meşterul Claude, după ce-şi aruncă o mantie pe umeri, se 
repezi până în strada Tisseranderie şi curând ajunse la hanul 
Espérance. 

Claude nu se întâlni cu Charles d'Angoulême. Hangiul, 
extrem de prudent, nu-i dădu decât câteva vagi informații. 
Meşterul Claude aşteptă mai bine de o oră. Apoi, îşi spuse că, 
fără îndoială, tânărul gentiiom nu va mai veni. Plecă, 
făgăduindu-şi să revină. 

Zece minute mai târziu, Charles se întorcea la han, după ce 
cercetase zadarnic toate împrejurimile... 

Meşterul Claude trecuse tocmai podul, întorcându-se la 
Notre-Dame, când se opri scurt. În faţa lui venea un om... cu o 
înfăţişare tare posomorâtă. 

O nesfârşită milă cuprinse sufletul călăului, care şopti, 
pălind: 

„Tatăl Violettei!" 

Era într-adevăr prinţul Farnese!... Dar de unde venea el?... 
leşea tocmai din locuinţa lui Claude!... 

Chemat noaptea de către Fausta, primise o însărcinare din 
partea ei. lar această sarcină încercase s-o îndeplinească în timp 
ce fusese invadată casa lui Claude. Farnese nu-l găsise pe călău 
şi se putea ca misiunea lui să fi devenit zadarnică. Părăsi 
locuinţa blestemată, aruncând o ultimă afurisenie asupra celui 
ce-i luase fetiţa. În clipa aceea, Farnese îl zări pe Claude şi se 
opri în faţa lui. 

— Am primit ieri poruncă să vă ascult împărtăşania 
generală, i se adresă el. 

Un val de ruşine năvăli în creierul lui Claude. 

„Deci, se gândi el în adâncul conştiinţei sale, el este cel ce 
trebuie să-mi acorde iertarea! Eu i-am furat fata şi el vrea să mă 
redea lui Dumnezeul..." 


— Monseniore, bâigui el, nu vreau să vă înşel. De ieri... 
chiar în noaptea asta... s-a petrecut o întâmplare care a făcut 
ca... poate... să nu mai am dreptul la binecuvântarea voastră! 

— Trebuie să vă ascult, răspunse Farnese cu glas ciudat; 
n-are importanţă ceea ce s-a întâmplat. 

Farnese porni, ca şi cum ar fi avut siguranţa că Claude îl va 
urma şi, într-adevăr, Claude mergea la trei paşi în urma lui. 

Farnese ajunse la Notre-Dame prin nişte străduţe ocolite. 
Meşterul Claude intră după el. Farnese îl conduse la un 
confesional şi-i spuse: 

—  Aşteptaţi-mă aici... pregătiţi-vă sufletul pentru în- 
semnatul act pe care-l veţi săvârşi. 

Claude îngenunche şi murmură: 

— Doamne-Dumnezeule! Nu-i aşa că nu mă pot despărţi de 
copila mea? Nu-i aşa că trebuie s-o păstrez?... Nu-i aşa că-i 
destul să-i spun preotului Tău că nu trebuie să mai plângă şi că, 
mai târziu, îşi va revedea copila? 

Farnese dispăruse în sacristie. Intrase acolo cavaler şi ieşi 
cardinal... Când Claude îl văzu din nou străbătând vastul naos 
tăcut şi întunecat, tresări. Farnese, cavaler, era un gentilom 
încântător. În ţinuta de cardinal, era Însă, în toată majestatea lui 
impunătoare, ceea ce se înţelegea atunci prin cuvântul: un prinţ 
al Bisericii! 

Farnese, trecând prin faţa altarului principal, îndoi un 
genunchi, poate tot atât din cauza unei slăbiciuni fizice, cât şi 
din datorie religioasă. Un fel de geamăt surd scăpă de pe buzele 
sale şi-şi plecă privirile, neîndrăznind să privească acele trepte 
de-a lungul cărora căzuse Leonore... 

Ah, această groaznică dimineaţă de Paşte din anul 1573)... 

Zguduit de aceste amintiri, el se îndreptă spre Claude, 
îngenuncheat în marele confesional, o încăpere impunătoare. ŞI 
atunci, un alt simţământ se dezlănţui în el. O altă scenă apăru în 
imaginaţia sa! Revăzu spânzurătoarea din piaţa Grève! Il revăzu 
pe călău luând copilul! 

O copilă... o fiică! Adică posibilitatea de a trăi, de a mai iubi, 
de a mai îndrepta poate lucrurile... Nu! Nimic din toate acestea 
n-a existat aievea... : 

Se revăzu alergând spre Claude, implorându-l. Il auzise pe 
călău repetându-i: 

„Fiica dumneavoastră n-a trăit decât trei zile..." 


Chiar în ajun, Claude repetase aceste înspăimântătoare 
cuvinte fatale. Omul acesta i-a lăsat fiica să moară; poate a 
ucis-o chiar el? Cine putea şti?... Da, să-l facă pe acest om să 
sufere cum a suferit el. Să-i pricinuiască durere pentru durere, 
disperare pentru disperare. 

Se aşeză lângă Claude, nu în locul obişnuit al celui ce 
ascultă mărturisirea de cealaltă parte a gratiilor, ci lângă el, 
aproape lipit. Claude nu observă acest amănunt. Chipul lui se 
lumină când îl văzu pe cardinal. 

„Atât de trist şi de mohorât acum, când îndată va fi fericit!" 
se gândea el. 

— Vă ascult! rosti Farnese cu glas de gheaţă. 

Un fior străbătu umerii largi ai lui Claude. Apoi, începu hâda 
povestire, confesiunea sa de călău, înspăimântat de toate 
crimele făptuite cu sânge rece. Călăul, cu părul zbârlit, cu ochii 
rătăciţi, mormăind şi asudând, povestea, povestea întruna şi din 
când în când îşi ridica privirea plină de o cumplită suferinţă spre 
cardinal. 

Dar acesta rămânea de gheaţă. Nici un cuvânt... Farnese 
aştepta să se termine. În cele din urmă, Claude se opri, cu 
respiraţia întretăiată. 

— Acestea sunt într-adevăr toate omorurile tale? întrebă 
Farnese. 

— Toate, monseniore, răspunse Claude, smerit. N-am uitat 
nimic. 

Farnese închise ochii. Când îi deschise îl sfredeli astfel cu 
privirea, încât Claude se înfiora îndelung, şi-şi adună puterile ca 
în faţa unei nenorociri. 

— L-ai uitat pe cel mai mârşav din toate, zise Farnese. 
Monstrule, coboară în tainiţele sufletului tău şi caută adevărata 
crimă a existenţei tale dezgustătoare!... _ 

Claude, tremurând de frică, se ridică. In aceeaşi clipă, 
cardinalul fu în picioare şi îi apucă mâna... 

— Crima ta este de a fi ucis inima unui om, a mea! Mi-ai 
furat fiica! Ai lăsat-o să moară! Ai omorât-o! Răspunde! 
Mizerabile demon, tocmai eu să-ţi acord iertarea păcatelor? 
Ascultă, ascultă, pentru că şi tu ai o fiică, pentru că şi tu ai o 
inimă de tată!... 

Claude se îngălbeni ca un mort. Cu ochii ieşiţi din cap, cu 
gura căscată, îl privea pe Farnese, fără să poată rosti un cuvânt. 


Cardinalul începu să râdă înfricoşător şi cu mâna, scutură furios 
braţul lui Claude. 

— Ah, şi tu ai o fiică! Şi tu o iubeşti! Pe fiica ta eu am dus-o 
în camera de execuţii! Da, da, văd batjocura din ochii tăi! Vrei să 
spui că ai scăpat-o? 

— Ştiaţi, deci, ce s-a întâmplat în noaptea aceea! răcni 
Claude. g 

— Da, ştiam!... Şi de aceea,... ca să ţi-o spun... ascultă! In 
această clipă... fiica ta... ascultă-mă, demone! Fiica ta e din nou 
prinsă! E în mâinile Faustei! Va fi ucisă! lar eu sunt cel ce a pus 
totul la cale... 

Farnese îl respinse pe Claude cu o mişcare brutală şi-şi 
încrucişa braţele. Acesta, izbit de groaznicele spuse ale lui 
Farnese, se încovoie şi-şi ascunse obrazul în mâini. 

Atunci când Claude lăsă braţele, fu de nerecunoscut... era 
întruchiparea uluirii îndurerate. Privirea lui tragică şi sângeroasă 
se opri pe altar, ajunse la cruce. Apoi întrebă: 

— Tu ai făcut asta, părinte? Tu ai trimis la moarte copila?... 

— Da, eu am trimis-o!... 

— Şi spui că o omoară?... A murit? 

— E moartă!... 

Un geamăt de o neasemuită resemnare se ridică până în 
bolțile catedralei. Apoi, acest geamăt se umflă, deveni un urlet 
mânios şi Claude tună: 

— Această copilă, preote! Această copilă pe care ai 
asasinat-o... ştii tu cine e?... 

— Copila aceasta? bolborosi Farnese. Ei bine? 

— Ei bine... răcni Claude cu glas sfâşietor... copila aceasta... 
era fiica ta! 

Şi plecă, clătinându-se, făcând să răsune vastul naos de 
hohotele sale, fără a privi în urmă, fără a vedea ce mai făcea 
cardinalul. Cardinalul se prăbuşise horcăind. Un tânăr călugăr 
care se ruga, nu departe de acolo, se apropie atunci de el şi, 
văzând că mai trăia, începu să-l îngrijească în grabă. Călugărul 
acela se numea Jacques Clement. 

XI 
ÎNVOIALA 


Claude ieşi din catedrala Notre-Dame, se îndreptă spre casa 
Faustei şi lovi puternic cu pumnul în uşa de fier, fără să se mai 


folosească de ciocan. 

Uşa rămase închisă. 

„Mi se va deschide totuşi, mârâi Claude; vor trebui să-mi 
deschidă, vor trebui să-mi spună ce au făcut cu copila mea... 
Blestemaţi să fiţi! Nu deschideţi?..." 

Lovi din nou cu amândoi pumnii... 

— Dar, dragul meu domn, rosti un glas, nu ştiţi că locuinţa 
e pustie? 

In jurul lui se adunase lume. Puţini îl recunoscură pe fostul 
călău. In momentul acela, un om, un cavaler îmbrăcat în negru, 
trecu printre oameni fără să privească 

In jur şi mergând cu un pas egal şi rapid, pătrunse în căsuţa 
învecinată, în hanul „La Teascul-de-Fier'". Omul acela nu-l văzu 
pe Claude şi nici Claude nu-l văzu pe el... Descurajat de 
zadarnicele rugăminţi, Claude plecă cu capul în piept. 

Se întoarse la locuinţa lui şi începu s-o cutreiere; doamna 
Gilberte dispăruse; în camera în care dormise Violetta se vedeau 
urmele unei lupte. Din obişnuinţă, Claude începu să aşeze toate 
la loc. 

Înşira cuvinte fără rost şi strângea cu mâinile-i încleştate 
cele câteva obiecte care au putut fi atinse de Violetta. In cele 
din urmă se aruncă în fotoliul unde şezuse Violetta, închise ochii 
şi încercă să cugete... 

„Asta-i, murmură el cu un zâmbet greu de înţeles; asta-i, ce 
dracu!... Să mori!... Ce idee bună!..." 

Se ridică şi alergă într-o încăpere în care probabil că nu 
intrase de multă vreme, căci toate miroseau acolo a mucegai. 
Claude deschise repede fereastra şi dădu deoparte storurile. 
Lumina orbitoare a amiezii intră în valuri în odaie şi lumină 
deodată securi ruginite, ciocane grele de metal şi de lemn, 
cuțite. Camera aceea era depozitul lui de instrumente folosite în 
trista lui meserie din trecut!... 

Intr-un colţ, colaci cu funii noi, neatinse; unele din ele erau 
gata pregătite, cu laţul înnodat la capăt. Claude apucă una şi tot 
în goană se întoarse în camera Violettei... 

Acolo, încercă rezistenţa funiei cu mâini sigure, şi începu, 
cu multă grijă, să ungă funia în jurul laţului; apoi bătu un cui 
uriaş destul de sus în perete şi agăţă funia... Se urcă pe un 
scăunel şi îşi trecu laţul în jurul gâtului. După aceea, cu o 
lovitură de picior, răsturnă scăunelul... şi se prăbuşi în gol. 


În aceeaşi clipă, cineva apăru în pragul odăii şi îl văzu pe 
meşterul Claude spânzurat. El trase pumnalul şi tăie funia chiar 
deasupra capului... Claude se prăbuşi de-a lungul zidului... Omul 
desfăcu, cu aceeaşi hotărâre, laţul şi începu să-l fricţioneze pe 
călău, care după câteva momente reîncepu să respire şi 
deschise ochii. Bărbatul acela era tatăl Violettei, cardinalul prinţ 
Farnese. 

Claude, revenindu-şi în fire, îl recunoscu pe cardinal. Se 
ridică, îl respinse cu brutalitate pe Farnese şi cu un hohot de râs 
drăcesc, fugi din cameră. După câteva clipe reapăru cu o secure 
grea în mână. Cardinalul nici nu se clinti. 

Atunci, Claude observă un lucru pe care nu-l băgase de 
seamă în primul moment... Dimineaţa, în catedrală, părul lung şi 
moale al cardinalului, precum şi barba erau aproape negre... 
Acum, barba şi părul albiseră. Cardinalul Farnese îmbătrânise cu 
douăzeci de ani în câteva ore. 

Claude constată faptul fără să-i dea vreo importanţă. Se 
îndreptă spre Farnese, răstindu-se: 

— Mulţumesc, preote! Te uitasem şi acum vii să-mi 
reaminteşti că înainte de a muri...! 

— Viu să-ţi aduc aminte că vei avea altceva de făcut decât 
să mori, rosti Farnese. cu glasul uimitor de liniştit. 

— Ce am de făcut? răcni Claude, ai cărui ochi începură să 
rătăcească. Să te ucid înainte de a muri?... 

— Omoară-mă, dacă vrei! Veneam tocmai să-ţi spun că va 
trebui să răzbunăm copila... 

— S-o răzbunăm? bâigui Claude. 

— Femeia aceea, răspunse Farnese, care nu ştiu datorită 
cărui demon a aflat de lipsa ta, femeia aceea la picioarele căreia 
m-am târât timp de două ceasuri, care m-a folosit pe mine la 
uciderea copilei, pe care o numeam „Sanctitate" şi pe care tu o 
numeai „Suverană'", ucigaşa fiicei mele... călăule, ai vrea să mai 
fie lăsată în viaţă?... 

Claude apucă braţul lui Farnese şi-l strânse cu putere. 

—  Călăule, continuă Farnese, am venit să te întreb 
următoarele: vrei să mă ajuţi s-o dobor? Ea întruchipează o forţă 
de temut. Puterea ei este nemărginită. 

Apropierea de ea ne poate nimici, la un semn al ei putem 
muri. Ei bine, iubeai tu destul copila ca să-mi poţi deveni ajutor, 
ajutorul meu doar pe timp de un an... Nu numai ajutor, ci 


sclav?... 

Claude ascultă, cutremurat în toată fiinţa sa. O bucurie rău 
prevestitoare străluci în ochii lui rătăciţi. 

— Monseniore, răspunse el într-o suflare, din această clipă 
vă aparţin cu trup şi suflet, aşa cum dumneavoastră îmi veţi 
aparţine trup şi suflet, după ce totul se va fi sfârşit! 

Cu o înfricoşătoare seninătate, Farnese se aşeză la masa pe 
care se găsea un pergament şi cele trebuincioase scrisului. 

— In cazul acesta să schimbăm documentele necesare 
învoielii noastre, zise el. 

Pe o filă de pergament, scrise: 

"In această zi de 14 mai a anului 1588. Eu, prinţul Farnese, 
cardinal, episcopul Modenei, declar şi certific: într-un an, 
întocmai sau înainte de această dată, dacă femeia numită 
Fausta va fi moartă, mă angajez să vin înaintea meşterului 
Claude, călău, în ziua sau noaptea aleasă de el; mă oblig să 
îndeplinesc tot ceea ce îmi va cere şi îi voi îngădui chiar să mă 
ucidă, dacă aşa va voi. Să am parte de osânda veşnică, dacă voi 
încerca să mă opun sau să fug. Semnat de mine: Jean, prinţ 
Farnese, episcop şi cardinal prin graţia lui Dumnezeu." 

Farnese se ridică, întinse legământul lui Claude, iar acesta îl 
citi îndelung, îl îndoi şi-l puse în buzunar. 

— E rândul tău! zise atunci cardinalul. 

„in această zi de 14 mai a anului 1503. Eu, meşterul 
Claude, cetăţean al Cetăţii, fost călău jurat al Parisului, rămas 
călău în sufletul meu, declar şi certific: Pentru a dobori pe 
femeia numită Fausta mă oblig, timp de un an din această zi, să 
ascult orbeşte pe monseniorul prinţ şi cardinal Farnese. Şi să am 
parte de osânda veşnică, dacă o singură dată în acest an nu-i 
voi da ascultare. Semnez..." 

In clipa aceea, deoarece fruntea lui Claude sângera, o 
picătură de sânge căzu pe pergament, deasupra ultimului 
cuvânt. Claude tresări şi, cu degetul gros înmuiat în picătura de 
sânge, făcu o cruce roşie. 

— lată semnătura mea... mormăi el. 

— O socotesc drept bună! răspunse Farnese, preluând 
învoiala. 

Călăul îl privi plecând şi şopti înăbuşit: 

— Mai întâi... Suverana! Şi dumneata, după aceea... 
Monseniore! 


XII 
FAUSTA 


Îl aducem acum înapoi pe cititor în misteriosul palat al 
prinţesei Fausta, în clipa când Pardaillan intrase în el, purtând-o 
pe Catherine de Cleves, leşinată. 

Din palat au fugit Marie de Lorraine, ducesa de Montpensier 
şi Claudine de Beavwvilliers, folosind uşa de trecere. 

Fausta, întorcându-se la han, merse de-a lungul unui coridor 
şi în faţa unei uşi se opri şi şopti: 

„Aici, micuța ţigancă, vom vedea!" 

Mai departe, în faţa unei a doua uşi: 

"Aici, Claudine de Beavwvilliers, poate dezlegarea. 

Şi apoi şi mai departe, în faţa unei a treia uşi: 

„Aici... mă aşteaptă Marie de Lorraine... Am să-i vorbesc 
despre călugăr!..." spuse ea. 

În cele din urmă, mai departe, în faţa unei a patra uşi 
situată în vecinătatea părţii rezervată gărzii, spuse: 

„Aici, ţiganul Belgodère... un copoi bun de pus pe urmele 
lui Farnese." 

Astfel, cu o înfricoşătoare luciditate, această femeie punea 
câte o etichetă pe fiecare din gândurile sale: mintea ei se mişca 
cu uşurinţă în mijlocul imensului păienjeniş al intrigii... 

Pe când se întorcea şi trecea prin faţa marelui vestibul, un 
glas răsunător şi batjocoritor ajunse până la ea. Fiecare uşă a 
palatului era trucată: fiecare avea câte o ferestruică, un ochi 
nevăzut. Fausta n-avu decât să se apropie pentru a vedea ceea 
ce se petrecea în vestibul. li scăpă o exclamaţie de bucurie. 

„Dumnezeu e cu mine!" murmură ea. 

În momentul acela făcu un semn; fără îndoială că slujnicele 
ei n-o pierdeau nici o clipă din ochi, căci pe loc veniră în mare 
grabă două femei, două franţuzoaice, de astă dată. Ea le dădu 
cu glas scăzut şi grăbit nişte porunci, apoi deschise larg uşa 
vestibulului în care Pardaillan, ţinând-o în braţe pe ducesa de 
Guise, le spunea guarzilor pe şleau părerea lui despre ei. 

— Nu i-ar fi pe plac Domnului, rosti Fausta, ca cineva să 
bată la uşa acestei case, fără să primească ajutorul cuvenit între 
creştini. Intraţi, domnule, fiţi binevenit... Slujnicele mele vor da 
îngrijirile necesare doamnei, pe care o văd în nesimţire... 

Pardaillan o încredinţă pe ducesa de Guise celor două 


femei, care dispărură, ducând cu ele pe Catherine de Cleves 
leşinată. Apoi. Pardaillan se descoperi. 

— Doamnă, zise el, vă datorez mii de mulţumiri. Fără 
dumneavoastră aş fi fost extrem de stingherit. Această nobilă 
doamnă mi-e necunoscută... 

În câteva cuvinte îi povesti Faustei toată întâmplarea. 

— Domnule cavaler de Pardaillan, i se adresă solemn 
Fausta, înfăţişarea şi cuvintele dumneavoastră îmi dau dorinţa 
de a vă cunoaşte mai bine. N-aţi vrea să-mi acordaţi favoarea de 
a vă odihni o clipă la prinţesa Fausta Borgia, o străină venită la 
Paris pentru a studia artele, literele şi nobila eleganţă a 
aristocrației franceze?... 

Cavalerul, ca unul învăţat cu prudenţa, aruncă în jurul lui o 
privire scurtă şi cuprinzătoare. 

„Ce-o fi aici? mormăi el pentru sine. Dacă e o capcană? 
Hm!... Pe sufletul diavolului, prea e fermecătoare creatura asta 
pentru un asemenea cadru... Fie ce o fi, mă las dus de nas. 
Atâta pagubă dacă sub flori se află o prăpastie!..." 

Apoi, înclinânduse cu o graţie semeaţă, nu fără a lăsa să se 
vadă lungimea neobişnuită a spadei sale: 

— Doamnă, zise el, ilustrul nume Borgia este un zălog că în 
ce priveşte artele şi literatura ne-aţi putea fi învăţătoare. 
Acestea fiind spuse, doamnă, mă aflu la ordinele 
dumneavoastră. 

Fausta făcu un gest, ca pentru a-l pofti pe cavaler s-o 
urmeze, şi intră în locuinţă. 

Pardaillan, orbit, transportat într-o ţară de vis şi de mister, 
tresări văzând tronul şi mitra papală. 

Fausta se opri în acest soi de salonaş, unde îl primise cu 
puţin înainte pe ducele de Guise şi care era, fără îndoială, 
rezervat străinilor. Ea se aşeză pe jilţul acela de mătase albă. 
unde frumuseţea ei fatală căpăta un relief de medalie prețioasă. 
Şi, înainte ca Pardaillan să-şi fi revenit din uluiala sa, îi spuse: 

— Domnule cavaler, dumneavoastră sunteţi cel ce în piaţa 
Grève laţi înfruntat pe domnul duce de Guise şi i-aţi jucat 
renghiul de care a vorbit tot Parisul. 

— Eu, doamnă? exclamă Pardaillan, prefăcându-se uimit, 
sunteţi sigură că am fost eu?... 

— Am văzut totul din înaltul unei ferestre, unde mă 
desfătam privind piaţa mişunând de măscărici şi de negustori... 


am văzut totul şi v-am recunoscut. 

— În acest caz, doamnă, am să mă feresc să vă contrazic. 
Ar însemna să vă faceţi o jalnică părere despre aristocrația 
franceză pe care aţi venit s-o studiaţi la faţa locului. 

Pardaillan, după trecerea primei uluiri, îşi recăpătase 
stăpânirea de sine. Avea un chip plin de nevinovăție credulă şi 
paşnică. În ce o privea pe ea, era cu neputinţă să ştii ce gândea. 
Dar, pentru prima dată vedea un bărbat înfruntându-i privirile cu 
o demnitate însoţită de o ironie rece... 

— Domnule, urmă ea, v-am admirat în piaţa Grea... Aveţi o 
spadă sigură, iar iscusinţa ei este încă şi mai fără greş. Dar să 
revenim la ale noastre... 

„Ce-o să mi se întâmple?" se întrebă Pardaillan în sinea lui. 

— Când v-am văzut la lucru în piaţa Grève, continuă Fausta, 
încercând zadarnic să-l facă pe cavaler să-şi plece privirile, 
m-am hotărât pe loc să mă interesez de dumneavoastră şi să vă 
cunosc. Întâmplarea m-a servit din plin, pentru că domnul de 
Guise trebuie să vă urască. Dacă vă urăşte de multă vreme, 
aveţi un temei mai mult de a încheia pace cu el... 

— Vreţi să spuneţi, doamnă, că ar fi înţelept din partea lui 
să încheie el pace cu mine...? 

Fausta aruncă o privire mai scrutătoare pe chipul omului, 
care îndrăznea să vorbească astfel despre stăpânul Parisului. 

— Domnule, zise ea deodată, dacă vreţi să vă puneţi spada 
în serviciul ducelui de Guise, vă jur că nu numai va uita orice 
ură, dar va face din dumneavoastră un puternic senior... 

— Va trebui, deci, spuse calm cavalerul, să strângă mâna 
pe care o vedeţi? 

— O va strânge, spuse ea zâmbind. 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, să am o părere mai bună despre 
omul care poate mâine va fi rege al Franţei. Domnul de Guise nu 
poate strânge mâna care l-a plesnit peste obraz... 

— Aţi făcut asta? murmură ea; l-aţi plesnit deci pe ducele 
de Guise?... 

— Într-o împrejurare pe care v-o va povesti el singur, dacă o 
să i-o cereţi. Vă va spune că el, cavaler de Lorraine, mare senior, 
primul din regat după prinții de sânge şi poate chiar înaintea lor, 
n-a şovăit să pună la cale uciderea unui moşneag în patul său. 
Vă va spune că a dus mărinimia până la a porunci să fie aruncat 
pe fereastră cadavrul amiralului Coligny! Straşnică victorie, 


doamnă! Şi n-a plătit-o prea scump cu palma care, dacă 
îndrăznesc să spun, a zvâcnit din mâna pe care o priviţi!... 

— Ducele apăra cauza Bisericii! zise înăbuşit Fausta. 

— A cărei Biserici, doamnă? Sunt cel puţin două... adăugă 
Pardaillan fără altă intenţie decât cea a unei nevinovate 
zeflemele. 

— De unde ştiţi dumneavoastră că sunt numai două 
Biserici? se răsti ea, îngălbenindu-se. 

— Două Biserici! mormăi Pardaillan, zăpăcit. Ce vrea să 
însemne asta? 

„Nu cumva omul acesta e un spion?" gândi Fausta. 

„Ha, ha, îşi spunea cavalerul, nu este această femeie şeful 
secret al Sfintei Legi? Nu este oare de Guise doar o unealtă?... 
Poate că Legea este o nouă Biserică?". 

În scurtul răgaz în care gândeau astfel, se cercetau ca doi 
luptători. Fausta îşi formă repede părerea. Din cele observate de 
ea, rezultă că Pardaillan trebuia să fie un cavaler rătăcitor eroic, 
în stare de isprăvi neobişnuite; o spadă de neînvins, care trebuia 
cumpărată cu orice preţ. 

— Cavalere, continuă deodată Fausta, dacă nu puteţi 
aparţine domnului de Guise, poate nu veţi refuza să serviţi un 
alt stăpân? 

— Aceasta depinde de stăpân, doamnă, răspunse Pardaillan 
cu aerul lui cel mai nevinovat. Spuneţi, doamnă, stăpânul pe 
care vreţi să mi-l propuneţi este cel pe care-l aşteaptă lumea?... 

Fausta îl privea, năucită de a simţi în adâncurile ei ceva 
palpitând. Omul acesta era primul care-i tulbura gândirea. Era 
mişcată fără să vrea. 

— Stăpânul pe care am să vi-l propun, răspunse ea, 
păstrând acea răceală majestuoasă pe care o datora unui lung 
exerciţiu, e demn de dumneavoastră, cavalere... 

— O, dar pe Dumnezeul meu, aş fi foarte fericit să cunosc 
un asemenea personaj!... 

— Îl aveţi în faţa dumneavoastră, răspunse Fausta. 

— Dumneavoastră, doamnă!... 

— Eu! Eu, cavalere. eu care caut oameni pentru înfăptuirea 
unor fapte mari, în stare să-i atragă şi pe cei mai ambiţioşi... 
Vreţi să fiţi unul din aceşti oameni? Ghicesc la dumneavoastră 
un suflet mare, forţa unei minţi superioare, o gândire în stare să 
stăpânească oamenii!... 


„Ce pacoste pe capul meu! îşi spuse cavalerul. lată-mă 
intrat în horă. Nu e deci cu putinţă să trăiesc liniştit?" 

— Trebuie să aflaţi, deci, urmă Fausta cu un glas devenit 
înflăcărat, dumneavoastră pe care nu vă cunosc, trebuie să 
aflaţi ce visez eu! Să ştiţi că sunt aceea pe care episcopii, 
cardinalii, adunaţi în conclav secret, au ales-o pentru a conduce 
Biserica spre cele mai înalte culmi! Să ştiţi că... 

Se opri, fremătând. Deodată îşi duse mâna la frunte şi 
bâigui în sinea ei: 

„Cum se poate! Tulburată până într-atât de acest cavaler 
rătăcitor? Cum? Eu, care mă adresez regilor ca un depot, să mă 
simt atât de slabă în faţa acestui aventurier?... Nefericite! Ce-ai 
spus? Ce erai pe cale să spui?..." 

Dar Pardaillan înţelesese... vălul misterului care o acoperea 
pe Fausta fusese smuls în parte.!... 

„Ah, deci e-adevărat! murmură el. Roma stăpâneşte aşadar 
Parisul!... lar tronul pe care l-am zărit nu este pentru papă... ci 
pentru papesă!" 

Pardaillan se cutremură. O femeie! Da, o femeie care-l 
înfrunta pe papa Sixtus al V-lea?... Exista în această 
monstruoasă presupunere o atât de viabilă doză de nebunie, 
încât Pardaillan ridică din umeri şi rosti cu jumătate glas: 

— Cu neputinţă!... 

„N-a ghicit! murmură Fausta în sinea ei. Trebuie neapărat 
ca acest om să intre de îndată în serviciul meu... sau să nu iasă 
viu din acest palat!..." 

Emoţiile puternice durau puţin la Pardaillan. O privi pe 
ciudata prinţesă cu multă curiozitate. 

— Doamnă, rosti el, deoarece aţi început să vă depănaţi 
gândurile, binevoiţi să isprăviţi. Văd că vă aflaţi în Franţa cu o 
misiune de temut. 

— Aţi asistat doar la primele acţiuni ale acestei misiuni... 
zise atunci Fausta, după ce-şi revenise cu totul în fire... Henri de 
Valois s-a prăbuşit la primele noastre lovituri... Acum e izgonit... 
Tronul Franţei este liber... Cavalere, ce gândiţi dumneavoastră 
despre Henric al Iil-lea? 

— ÎI cunosc foarte puţin pe rege, doamnă. Nu l-am văzut 
decât o dată sau de două ori, pe când se numea duce d'Anjou şi 
mărturisesc că nu-l apreciez prea mult. 

— Bine, spuse Fausta, cu faţa luminată, dar acum, lăsând la 


o parte ura, ce credeţi despre Henri de Guise? 

— Cred, răspunse fără şovăire cavalerul, că are cei mai 
mulţi sorţi să se urce pe tronul Franţei. 

— Da, răspunse Fausta. Dar nu credeţi că dintre toţi 
gentilomii ţării el este şi cel mai vrednic de a purta coroana? 

Pardaillan căpătă o înfăţişare din cele mai uimite. 

— Cum ar putea domnul de Guise să-mi pară frumos şi 
viteaz, mie, care l-am lovit peste obraz?... De Guise este o fiară, 
doamnă. Şi apoi... 

—  Isprăviţi ce aveţi de spus, cavalere, rosti cu răceală 
Fausta. 

— Fie! Vroiam să vă întreb: Ce amestec aveţi dum- 
neavoastră? Atât de frumoasă şi nu vă gândiţi la nimic plăcut, 
adică la dragoste, la fericire... Vă gândiţi la lucruri care mă fac 
de la început să casc de plictiseală... adică la poveşti despre 
tron... lertaţi-mă. 

— Niciodată n-am fost mai atentă... Continuaţi! reluă Fausta 
aruncându-i o privire întunecată. 

— Mulţumesc, doamnă! Continui... Cel puţin dacă aceste 
poveşti cu tronul ar oferi o distracţie... Dar nu... Totul se 
complică. Vreţi să vă spun cinstit?... Ei bine, Henri de Guise nu 
va fi rege al Franţei!... 

— De ce?... Spune, de ce?... 

— Pentru că nu vreau eu, răspunse simplu Pardaillan. Aţi 
venit în Franţa să îndepliniţi o misiune. Ei bine, doamnă, nu veţi 
izbuti! 

— De ce? strigă Fausta... de ce?... 

— Pentru că v-am ghicit gândurile, doamnă! Pentru că o 
femeie care visează să se numească papesă este un lucru care 
mă jigneşte! Pentru că voiţi să vă urcați pe tron alături de un 
om. pe care am hotărât să-l îndepărtez de la tron!... 

— Dar de ce n-am să izbutesc? întrebă Fausta. 

— Pentru că vă voi sta în cale, doamnă! A 

După aceste cuvinte, Pardaillan se înclină adânc. In aceeaşi 
clipă răsună un fluierat ascuţit. Şi atunci când cavalerul se 
ridică, crezu că visează, căci Fausta dispăruse! Se întoarse 
repede. 

— Ah! Ah! exclamă el izbucnind în râs. Trei... şapte... 
doisprezece! Bravo, domnilor, dar cine sunteţi? 

În timp ce vorbea, Pardaillan trase spada sa lungă şi, 


adăpostindu-se dintr-un salt în colţul stâng al camerei, se aşeză 
în gardă. Într-adevăr, la auzul fluieratului, în timp ce Fausta 
dispăruse printr-o uşă ascunsă după draperiile baldachinului, o 
duzină de oameni mascaţi s-au repezit, cu spadele în mâini... 

Într-o clipă camera se umplu de zăngănitul spadelor 
încrucişate şi ciocnite, apoi, rând pe rând, se auzi un geamăt 
scurt şi un urlet prelung: geamătul venea de la unul din atacanţi 
căzut ţeapăn mort; urletul îl scoase un rănit care acum părăsea 
lupta. 

Pardaillan, retras în colţul său, cu un ochi calm şi limpede, 
făcea puţine mişcări, dar fiecare mişcare a sa era o lovitură de 
trăsnet. Atacatorii, în rânduri strânse, dădeau lovitură după 
lovitură. La un moment dat, cavalerul, înainta trei paşi şi în jurul 
lui fulgerul de oţel fu atât de orbitor, încât se produse o 
retragere... 

— Înapoi, domnilor! strigă Pardaillan. 

El n-avea nici o zgârietură, în schimb, printre atacatori se 
numărau morţi şi răniţi. Între timp, mai intrară în scenă şapte 
sau opt luptători. Aceştia erau înarmaţi cu pistoale! Pardaillan 
era pierdut! 

Tocmai în momentul acela, şi înainte ca vreun pistol să fi 
apucat să tragă, se deschise o uşă. Apăru un bărbat! Pardaillan, 
dezlănţuit, sări ca un leu. Cu un brânci grozav îl trimise pe omul 
acela de-a berbeleacul zece metri şi sări pe uşă afară! 

Uşa aceea comunica din palatul Faustei cu hanul „La 
Teascul de Fier"! lar bărbatul acela era ducele de Guise! 

Pardaillan se afla acum în odaia orgiei. 

— Opriţi-l! Opriţi-l! urlau acum ucigaşii năimiţi de Fausta. 

În câteva clipe, cavalerul străbătu două încăperi şi ajunse în 
cârciumă; uşa pe care fugise ducesa de Guise era 
întredeschisă... 

leşi în stradă... şi în clipa următoare se mistui în întuneric... 

„Uf! oftă el, oprindu-se după vreo sută de paşi. La urma 
urmei nu-mi pare rău de tot ce am văzut!..." 

Mai înaintă zece paşi şi se opri scurt. 

„Asta-i bună! mormăi el, dar tânăra persoană care a leşinat 
în braţele mele ce-o fi devenit? Dacă m-aş duce s-o caut?... De 
fapt, sunt cavalerul ei protector? Este poate necuviincios s-o las 
astfel în părăsire. Ar fi cu toate acestea exagerat să mă las 
sfâşiat numai pentru a merge să prezint omagiile şi salutul meu 


unei necunoscute... Oricum, cavalere, puţină înţelepciune nu 
strică! Dar micuța ţigancă? Unde să-i dau de urmă...?" 

Se reculese şi porni liniştit la drum. 

„Să mergem la culcare, îşi spuse el. Am observat că ideile 
bune mi-au venit totdeauna în somn." 

Apoi, trecând podul, se îndreptă spre strada Barrès, unde-l 
aştepta Charles d'Angouleme... 

De când ieşise din hanul „La Teascul-de-Fier'", era urmărit 
de trei umbre, care s-au luat după el, urmărindu-l pas cu pas. 
Erau Picouic, Croasse şi, mai în urmă, Maurevert. 

Ajuns în strada Saint-Paul, se înfundă la stânga într-un fel 
de străduţă îngustă, care la celălalt capăt dădea în strada 
Barres. 

— lată momentul! răcni Maurevert, oprindu-se. 

Cei doi vlăjgani se repeziră... Maurevert îşi trase pumnalul 
şi se pregătea să sară asupra lui Pardaillan, în clipa când acesta 
va fi la pământ; voia să-i dea el ultima lovitură. 

Cavalerul mergea acum fără nici o grijă. Deodată, auzi în 
spatele lui tropăitul înfundat al unor oameni grăbiţi. Se întoarse 
şi-i văzu pe cei doi venind spre el. Mâna apucă la repezeală 
spada. 

„Oh, spuse el, e o noapte de muncă grea pentru Giboulee. 
Ah, adăugă el, e vorba doar de doi derbedei şi împinse sabia la 
loc." 

— Punga sau viaţa! strigară bandiții, ridicând în acelaşi 
timp pumnalele. Dar, înainte ca braţele lor să fi apucat să 
coboare, amândoi dădură un urlet de durere. Pardaillan nu 
făcuse decât să întindă pumnii. Pumnul drept strivise nasul lui 
Croasse, iar stângul umflase pe loc ochiul lui Picouic. 

— In genunchi, derbedeilor! strigă cavalerul. Şi cereţi 
iertare cavalerului de Pardaillan... 

Cei doi oameni, cu toată durerea şi sperietura pricinuită de 
această primire la care nu s-au aşteptat nici pe departe, se 
pregăteau să dea nişte lovituri ascunse cavalerului; dar numele 
lui îi opri, încremeniţi... Croasse aruncă pumnalul, iar Picouic îl 
vâri în teaca pe al său... 

— la te uită! răcni cavalerul. V-am poruncit în genunchi... 

Îi apucă în acelaşi timp, pe unul şi pe celălalt, de gât, iar 
cele. două frunţi apropiate cu forţa fură ciocnite cu un zgomot 
de lemn izbit. Cele două puşlamale căzură în genunchi... 


— lertare, domnule cavaler, gemu unul din ei... Vă spun 
totul!... Să ştiţi numai că eu sunt Picouic!... 

— lar eu, monseniore, adăugă celălalt, mai curând decât să 
mă ating de un fir din părul dumneavoastră, aş posti o lună 
întreagă. Croasse are recunoştinţa stomacului! 

„Croasse? Picouic? se întrebă Pardaillan. Unde am mai auzit 
aceste două nume? 

— Ei drăcie, ridicaţi-vă, caraghioşilor!... Unde v-am mai 
văzut? 

—  Azi-dimineaţă,  monseniore! zise Picouic. La hanul 
Deviniere... 

— Hm, acum vă recunosc! Prin urmare, drept recunoştinţă 
pentru cina aceea pregătită de însăşi Huguette cu mâinile ei 
dumnezeieşti, vreţi acum să mă omorâţi? 

Picouic şi Croasse răspunseră într-un singur glas: 

— Ah, dacă aş fi ştiut că sunteţi dumneavoastră, mon- 
seniore!... 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Spuneţi, nu vă fac nimic, nu 
vă pedepsesc, dar fiţi sinceri! 

— Să ne îndepărtăm, monseniore! răspunse Croasse, căci 
v-ar putea cădea pe neaşteptate în spate. 

— Cine?... El? Eraţi prin urmare trei? 

— Cel care ne-a plătit ca să vă doborâm! 

Dar Pardaillan nu-i mai asculta demult. Se şi avântase spre 
Sena... Să fii atacat de două lichele care urmăreau să-i ia banii 
nu însemna nimic... dar ca cineva să-i fi plătit pe cei doi ca să-l 
ucidă era un lucru serios. Pardaillan cutreieră în zadar 
împrejurimile, nu găsi pe nimeni. Reveni deci la cei doi derbedei, 
care rămăseseră în străduţă. Îi regăsi în acelaşi loc... ca dovadă 
că erau de bună-credinţă. 

— Omul a dispărut! le zise el. Descrieţi-mi-l puţin... Poate că 
e vorba de unul din prietenii mei, care voia să mă distreze!... 

Picouic şi Croasse se uitau unul la altul, uluiţi. Nu erau 
obişnuiţi cu asemenea vorbe. Picouic, cel mai deştept dintre ei, 
începu atunci o descriere a omului care-i plătise. Se părea că 
descrierea era destul de fidelă şi că Pardaillan îşi dădea bine 
seama despre cine era vorba, căci treptat obrazul lui se 
înflăcăra şi un zâmbet îi încleştă buzele: 

„El e! murmură cavalerul. A şi aflat că sunt la Paris!..." 

Căzu pe gânduri câteva clipe şi apoi exclamă: 


— Mi-ajunge, duceţi-vă unde a înţărcat dracul iapa!... 
Dar cei doi prăpădiţi nu vrură să-l lase singur şi-l însoţiră 
până în strada Barrès. 
XIII 
REGINA-MAMĂ 


Într-o capelă încăpătoare şi întunecată la palatului reginei, o 
femeie aşezată într-un fotoliu de stejar vechi răsfoia cu atenţie 
încordată un volum mare, scris în latină, pe a cărui primă pagină 
se putea citi titlul: 

STEMMATA LOTHARINGAE ET BARRI DUCUM 

Genealogia ducilor de Lorrena şi Bar! Era o nesfârşită 
argumentare înţesată de documente mai mult sau mai puţin 
autentice şi de piese justificative. 

Cititoarea părea să se adâncească în concluziile cărţii, pe 
care în cele din urmă o închise cu o mişcare înceată. 

Ea murmură surd: 

— Da, René, iată cum se explică îndrăzneala familiei de 
Guise şi a partizanilor ei!... Avocatul David, care am pus să fie 
ucis, ajungea cu ascendenta familiei de Guise până la Carol cel 
Mare... 

— Nu vă plângeţi, doamnă, rosti omul căruia îi fuseseră 
adresate aceste cuvinte şi care, în picioare, o privea neclintit pe 
cititoare. Nu vă plângeţi. Dumneavoastră l-aţi cocoloşit pe acest 
vultur. Ar fi trebuit să i se taie aripile atunci când v-am spus... 

— Fiul meu este un uzurpator. Familia Valois este şi ea o 
uzurpatoare. Adevărata stârpă regală este cea de Lorraine... 
Adevăratul rege al Franţei este Henri de Guise!... 

— Caterina! Gândiţi-vă că aţi acordat tot rolul cel frumos 
ducelui de Guise, în timpul zilelor pe care această carte le 
numeşte: pioasele utrenii ale Sfântului Bartolomeu... 

De această dată femeia tresări şi-şi ridică chipul energic şi 
posomorât. Era Caterina de Medici, mama Lui Henric al III-lea. În 
epoca aceea, avea aproape şaptezeci de ani. 

— Sfântul Bartolomeu! şopti ea de-abia auzit. 

— Da, adăugă omul numit René, cu un glas înfricoşător de 
liniştit, moartea fiului meul!... 

Bătrâna regină se făcu că nu aude. 

— Ruggieri, răspunse ea, ai dreptate. Sfântul Bartolomeu 
este marea greşeală a vieţii mele. Ar fi trebuit să mă 


descotorosesc mai întâi de Guise. lar în ce-i priveşte pe 
hughenoți, ar fi fost oricând timp să-i dau pe mâna sângeroasei 
evlavii a poporului... Dar ce să mai vorbim, René! lată-l pe de 
Guise stăpân al Parisului... Fiul meu a fugit. Sărmanul copil abia 
a apucat să iasă pe poarta oraşului, lăsând-o pe maică-sa să 
ţină piept baricadelor... Aii, cât de bine mă cunoaşte! Ştia că 
bătrâna, ea, nu va dezerta! 

Îşi ridică capul. O văpaie de ură înconjura cu o tragică 
aureolă această frunte îmbătrânită. In clipa aceea un orologiu 
mare bătu rar de ora nouă. 

— În câteva minute, continuă ea, vizitatorul va fi aici, Să ai 
grijă, René, să-l aşezi aşa încât să vadă şi să audă tot. In ce-l 
priveşte pe de Guise, îl vei introduce aici în capelă. Du-te, bunul 
meu Ren€... Să nu uit, cum îi merge acelui Loignes?... Va scăpa 
oare?... 

— Da, regina mea; va scăpa. Într-o lună va fi pe picioare. 

— Să mi-l aduci atunci aici, ca să ştiu ce se poate obţine de 
la el. 

Ruggieri, în loc să iasă, se apropie de bătrâna regină, 
scoase din buzunar un săculeţ de catifea, din care dădu la iveală 
o piatră rotundă pe care o puse pe masă, în faţa Caterinei. 

— Ce-i aceasta? întrebă regina, ai cărei ochi începură să 
sclipească de bucurie. Un nou talisman? 

— Da, doamnă, răspunse serios Ruggieri. M-am gândit că în 
aceste împrejurări periculoase, majestatea-voastră n-ar putea fi 
mai bine apărată împotriva vrăjitoriilor şi a deochiului. 

— Ah, Rene, îmi salvezi viaţa! exclamă Caterina, care, cu 
degetele tremurânde, luă piatra şi o cercetă îndelung. 

Era un onix rotund, în două culori, pe care era săpat un 
cuvânt: 

"Publeni"..., descifră bătrâna regină. 

— Un cuvânt de cabală, pe care l-am găsit într-un 
manuscris al lui Nostradamus, răspunse astrologul. Puterea lui 
este aproape nemărginită. Când veţi simţi că şovăiţi în găsirea 
ideii victorioase, sau a unui răspuns fără replică, va fi de-ajuns 
să-l rostiţi de trei ori cu glas scăzut... 

— Publeni! repetă Caterina de Medici. 

Ruggieri scosese între timp dintr-o geantă un cleşte de oţel, 
la fel cu cei folosiţi de bijutieri. Caterina desfăcu o brățară pe 
care o purta la mâna stângă. Brăţara se compunea din două 


monturi pe care Ruggieri i le dăruise reginei în diferite 
împrejurări. Astrologul adăugă onixul pe care tocmai i-l oferise 
atunci. 

— lată-vă puternic înarmată, regina mea, rosti astrologul 
după ce-şi termină lucrul. 

Indată după aceea, Ruggieri ieşi. 

— Domnul Peretti a venit? întrebă el pe un lacheu. 

— Aşteaptă de câteva minute în sala Nimfelor. 

Ruggieri se îndreptă grăbit spre această sală. Acolo, 
îmbrăcat ca un burghez modest, se afla un om aşezat într-un 
fotoliu cu perniţe. Era un bătrân cu părul cărunt; putea avea 
ceva mai mult de şaizeci şi opt de ani, dar făptura lui înaltă se 
ţinea dreaptă, într-o poziţie de forţă şi cutezanţă. Astfel arăta 
domnul Peretti. 

Când Ruggieri intră, el se ridică gemând, ca şi cum i-ar fi 
fost foarte greu să se mişte şi, încovoiat, se sprijini cu mâna 
dreaptă într-un baston, în timp ce cu stânga se lăsă cu toată 
greutatea pe braţul lui Ruggieri, pe care acesta i-l întinsese cu 
respect. 

Astrologul îl conduse pe vizitator până într-o cameră care 
comunica cu capela reginei. De la locul unde se aşeză, domnul 
Peretti putea vedea şi auzi totul, printr-o fereastră destul de 
largă, ascunsă după o tapiserie... 

Caterina isprăvise tocmai o rugăciune străbătută de 
plăsmuiri stranii, în care îngerii se amestecau ciudat cu demonii 
când, din stradă, răsunară aclamaţiile mulţimii. Ea se ridică, cu 
pumnii strânşi, şi mormăi: 

— lată că vine Henri de Guise. El este aclamat, în timp ce 
fiul meu e disprețuit! Dar, răbdare... Multă răbdare! 

Zgomotul uralelor creştea, se apropia, apoi încetă aproape 
dintr-odată. Henri de Guise intrase în palatul reginei. După 
câteva clipe, uşa capelei fu deschisă: apăru un lacheu, un fel de 
majordom al palatului. Dar, înainte ca acesta să fi deschis gura, 
regina spuse cu glas răsunător: 

— Mergeţi şi spuneţi domnului duce că ne face plăcere să-l 
primim în audienţă, ca pe cel mai credincios supus al 
majestăţii-sale regelui... 

— Mulţumesc majestăţii-voastre, rosti ducele intrând, de a 
mă numi cel mai credincios supus, ceea este cel mai frumos titlu 
la care poate aspira un gentilom devotat... 


Regina luă loc în fotoliu. De Guise rămase în picioare, dar 
cu o înfăţişare atât de mândră şi de cutezătoare, încât era greu 
de ştiut dacă se prezenta ca un supus al regelui sau ca un 
cuceritor, care avea să-şi dicteze condiţiile. 

Caterina îşi compuse acea figură de majestuoasă dem- 
nitate, pe care şi-o lua ca pe o mască. 

— Vere, zise ea, cu o seninătate care ţinea într-adevăr de 
marea artă, care vă sunt intenţiile? Suntem singuri, nimeni nu 
ne poate auzi. Sunt gata să ascult şi să înţeleg orice. Până unde 
vreţi să împingeţi avantajul victoriei? 

— Doamnă, răspunse el, după cum ştiţi, nu eu sunt cel cea 
ridicat baricadele. Poporul Parisului este acela, pe care am 
încercat zadarnic să-l stăpânesc, dar burghezii erau sătui să 
plătească dări atât de grele, doamnă. 

Regina îl aprobă cu un semn. 

— Ceea ce a scos din sărite Parisul, continuă de Guise, 
însufleţindu-se, este prefăcătoria acestui rege care când merge 
cu Liga catolică, când cu hughenoţii, depravarea lui de necrezut, 
care-l face să se înconjoare de tot felul de înzorzonaţi şi, în 
sfârşit, uriaşa dorinţă a regatului indignat, care cere un rege, un 
rege adevărat... 

— lar acest rege adevărat... sunteţi dumneavoastră!... 

— Eu, doamnă!... Eu sau altul! se răsti de Guise, pierzând 
orice măsură. Franţa trebuie salvată... 

— lar salvatorul sunteţi dumneavoastră! 

— Eu, doamnă... Eu... sau un altul! Nu interesează decât ca 
străvechea faimă a Franţei să nu se cufunde pentru totdeauna în 
ridicolul şi ruşinea orgiilor, întrerupte de procesiuni ipocrite!... 

— Şi eu gândesc toate cele pe care le-ai rostit dumneata. 
L-am prevenit de o mie de ori pe fiul meu. Din nefericire, n-am 
fost ascultată... Dar să nu mai vorbim de acestea; sunt prea 
bătrână şi prea ostenită ca să mai pot lupta. Mărturisesc însă că 
aş muri cu deznădejdea în suflet dacă aş vedea tronul căzut pe 
mâna unui eretic... a acelui Bearnez blestemat care, chiar în 
acest moment, adună la Rochelle o armată formidabilă... 

De Guise păli şi aproape se clătină sub puternica lovitură pe 
care i-o dăduse Caterina. Henri de Béarn, rege al Navarrei, era 
singurul care-l putea înfrunta. 

— Dar, din nenorocire, continuă ea, cine este în stare să-l 
oprească pe hughenot în marşul lui spre coroană? Fiul meu, un 


fugar, aproape proscris, fără soldaţi, nu poate nimic... lar 
dumneavoastră, vere, cum aţi putea porni un război împotriva 
Bearnezului? 

— Ah, doamnă, aş trece regatul prin foc şi sabie... dar Henri 
de Navarre n-are să poată ajunge la Paris!... 

— Ce autoritate aveţi pentru a porni şi duce la capăt o 
asemenea acţiune? Ar trebui ca mai întâi să vă proclamaţi rege! 
Adică să-l detronaţi pe fiul meu, ceea ce ar fi o crimă 
respingătoare. 

— Oricât mă dezgustă această crimă, ea va trebui comisă, 
doamnă!... 

— Ar însemna dezlănţuirea unui război civil, zise Caterina. 

— Vedeţi o altă cale de a-l putea opri pe Bearnez? întrebă 
ducele cu o ironie obraznică. 

— Există una, răspunse Caterina cu gravitate, una singură... 
este aceea de a aştepta moartea fiului meu... 

De Guise tresări puternic. Caterina era impunătoare, în 
momentul acela, prin durerea şi măreţia ei. 

— Ştiţi, rosti cu un glas nemărginit de trist, că sărmanul 
copil e condamnat; mai ştiţi că medicii nu-i mai dau acum nici 
un an de viaţă... Duce, ascultaţi-mă pe mine. Să nu vedeţi în 
mine decât o mamă îndurerată, o creştină care vrea să moară 
împăcată, îndeplinindu-şi datoria până la capăt. Henric este 
ultimul meu copil. După el, dinastia Valois se va stinge. 

De Guise asculta acum cu o asemenea atenţie, încât pălăria 
pe care o ţinea în mână îi alunecă dintre degete. 

Un zâmbet greu de surprins îi brăzdă buzele subţiri. 

— İn câteva luni, după moartea fiului meu, urmă ea, cine va 
urma dinastiei Valois, acum stinsă? Cine deci, dacă nu cel pe 
care regele Henric al Iil-lea îl va fi desemnat personal? Şi pe cine 
va desemna Henric al Ill-lea, dacă nu pe acel ce i-l voi prezenta 
eu? căci, mulţumită Domnului, mi-am păstrat toată puterea 
asupra inimii copilului meu... Rămâne de ştiut, doar, pe cine voi 
susţine eu? 

— Şi cine-i acela, doamnă, fremătă de Guise, cine-i acela?... 

La auzul acestor cuvinte, Caterina înţelese că victoria era a 
ei. De Guise se afla la discreţia ei. 

— Acela, rosti ea, cu un fel de nepăsare, va fi acela ce mă 
va ajuta, vreau să spun, îl va ajuta pe fiul meu, să-l zdrobească 
pentru totdeauna pe Bearnez... Nu-l văd decât pe unul singur în 


stare de asemenea faptă: sunteţi dumneavoastră, vere. 

Ducele tremura de speranţă şi mândrie. Ceea ce-i oferea 
Caterina însemna regalitatea asigurată, fără război. lar pentru 
aceasta, ce i se cerea în schimb? 

Să aștepte ca regele să moară. 

Nu va trece un an şi de Guise va fi rege fără vreo tăgadă cu 
putinţă. Dar dacă moartea va veni prea încet după părerea 
pretendentului, nu ar putea fi ea grăbită? 

lată gândurile înfricoşătoare care se îmbulzeau acum în 
mintea lui de Guise. Se poate că în clipa aceea să fi consimţit 
propria lui nimicire! Ultimelor cuvinte ale Caterinei el le 
răspunse, îndreptându-se: 

— Doamnă, când doriţi să plec pentru a-l aduce înapoi pe 
rege triumfător la Luvru? 

— Vere, răspunse Caterina, ascunzându-şi ironia, vom pleca 
împreună. Dar, pentru  parizienii noştri, va trebui ca 
reîntoarcerea fiului meu să fie precedată de unele discuţii. Nu va 
trebui să păreţi că vă supuneţi, dacă doriţi ca partizanii Ligii să 
vă rămână credincioşi în ziua... din nefericire apropiată, când 
veţi fi uns rege... 

— Doamnă, i se adresă de Guise uluit, vă admir geniul. Se 
va face aşa cum spuneţi. Mă voi prezenta regelui ca 
locotenent-general al Ligii... şi nu... 

— Şi nu ca un supus prea credincios! completă Caterina cu 
un zâmbet tăios. Dar să nu uit, adăugă ea tuşind şi aruncând o 
scurtă privire spre tapiserie, va fi absolut necesar să vă asiguraţi 
ajutorul Romei... 

— Roma! exclamă el înăbuşit. lată, doamnă, a venit 
momentul ca papa să se ocupe ceva mai mult de treburile 
Bisericii şi mai puţin de cele ale Franţei. Sixtus a început să ne 
încurce. 

— Băgaţi de seamă, fiule... Sixtus e puternic... 

— A fost, doamnă! Azi ne putem lipsi de el. Prin 
despotismul său şi-a atras ura unui mare număr de cardinali. 
Mai curând ar trebui să bage el bine de seamă! Ceea ce-i voi 
spune  majestăţii-voastre este atât de necrezut, că abia 
îndrăznesc s-o cred eu însumi... Dar aflaţi că, dacă creştinătatea 
are un şef vizibil în Sixtus al V-lea, ea mai are şi un şef ascuns 
vederii... 

— Oh, e cu neputinţă... O schismă!... 


— De ce nu, doamnă, dacă schisma asigură predominanţa 
puterii regale! 

— Ei bine, zise Caterina, nu doresc să văd nimic din ceea 
ce-mi anunţaţi acum... nu mai doresc decât un singur lucru pe 
lume... Ca fiul meu să trăiască cât mai liniştit cele două luni de 
viaţă ce-i mai rămân... iar după aceasta, mă voi stinge, 
nemaiavând nimic de făcut pe acest pământ! 

Guise se înclină cu emoție prefăcută, apoi se duse să 
deschidă singur uşa. Escorta lui apăru atunci în ochii bătrânei 
regine. 

— Domnilor, li se adresă cu glas puternic ducele de Guise, 
majestatea-sa regina a binevoit să-mi făgăduiască în această zi 
memorabilă că pot folosi influenţa sa pentru a face să înceteze 
acest război care umple de jale Parisul şi regatul. Regina, 
domnilor, urmă de Guise, a primit şi a făgăduit să-l determine pe 
majestatea-sa regele să accepte cererile cele mai importante 
ale Sfintei noastre Ligi... 

Gentilomii din escortă rămaseră încremeniţi. Au venit acolo 
s-o aresteze pe Caterina, să o facă ostatecă şi acum asistau, cu 
uimire, la această împăcare neprevăzută. 

— Domnilor, le spuse atunci Caterina, vă rog să pregătiţi un 
caiet cu cererile dumneavoastră: eu răspund că vor fi 
satisfăcute de rege. 

— Trăiască regina! strigară în cor oamenii lui de Guise, care 
începură pe dată să se retragă. 

Regina-mamă, în picioare, sprijinită de un fotoliu, zâmbea 
privindu-i cum se îndepărtează. Apoi, se îndreptă spre tapiseria 
care ascundea fereastra de unde Peretti, invizibil, asistase la 
toată scena. Regina Caterina de Medici rămase în picioare în 
faţa acestui burghez, astfel cum de Guise rămăsese în faţa ei. 

— Sanctitatea-voastră a văzut şi a auzit? întrebă regina. 

— Da, fiica mea, răspunse domnul Peretti, am văzut tot, am 
auzit tot... 

XIV 
SIXTUS AL V-LEA 


— Domnul duce de Guise, continuă papa, reaminteşte 
adesea că în prima mea tinereţe am păzit porcii. În adevăr, 
stăpânul la care eram slugă mă socotea atât de slab la minte, 
încât nici n-a vrut să-mi încredinţeze vacile turmei sale. Mi-au 


fost daţi purceii, să-i mân la păscut: astfel, fiica mea, am învăţat 
să-i conduc pe oameni... Devenit preot, apoi cardinal, am 
observat că oamenii sunt ca purceii, pe care trebuie să-i mâi cu 
lovituri de prăjină. Astfel, am devenit papă, fiica mea!... 

Începu să râdă încetişor. 

— Ştiţi cum mă numeau cardinalii din conclave?... Îmi 
spuneau Măgarul!... Da, fiica mea. Măgarul din Marche. De 
aceea m-au şi ales. Apoi, mai credeau că am să mor, atât eram 
de încovoiat, aplecat spre pământ. Inchipuiţi-vă groaza lor când 
m-am îndreptat deodată, după ce fusesem ales! De Guise al 
dumneavoastră este un laş, doamnă. De Guise al 
dumneavoastră este un purcel, doamnă! 

Sixtus se porni pe un râs potolit, dar oricât era de potolit, 
era de temut. Caterina se cutremură fără să vrea. Papa se 
întoarse deodată spre ea: 

— Fiul dumneavoastră Henri, doamnă, este un prinţ 
neputincios. Când de Guise, cu toată opreliştea lui, s-a dus să-l 
sfideze la Luvru, atunci era momentul, pentru rege, să se scape 
de un om care-i putea aduce pieirea. Atunci trebuia... 

Se opri brusc. Caterina se plecase ca pentru a culege cu 
lăcomie cuvântul care autoriza, binecuvânta, să spunem aşa, 
uciderea ducelui de Guise. 

— De Guise, reluă papa, mi-a cerut bani pentru nimicirea 
ereziei din Franţa. Banii aceştia i-am adus: treizeci de catări 
încărcaţi cu aur vor sosi la Paris! 

Regina se înfioră. 

— Vă mulţumesc, urmă Sixtus, că mi-aţi dezvăluit un de 
Guise pe care nu-l cunoşteam; milioanele care sunt pe drum se 
vor întoarce la Roma. 

Regina răsuflă. 

— Este adevărat, adăugă bătrânul, că mi-a fost frică de 
Henri de Béarn. M-am temut că voi vedea erezia 
înscăunându-se, prin acest om, pe tronul Franţei. Pierderea 
Franţei de către Biserică este una din catastrofele de care papii 
trebuie să se ferească cu orice preţ... Cu toată dragostea mea 
pentru dumneavoastră, am trebuit de aceea să-l părăsesc pe 
Henric al Ill-lea şi să-mi întorc faţa spre de Guise... Mărturisesc 
că ducele îmi părea, cu Liga, drept un apărător al viitorului 
Bisericii. M-am înşelat... mi-aţi dovedit-o... Fiul dumneavoastră e 
slab... Cine oare ne va scăpa de erezie?... 


Atunci Caterina se îndreptă încet, şi ea, care până atunci nu 
spusese nimic, răspunse: 

— Eul... Me, me adsum!... Eu sunt aici!... Ceea ce mă 
înspăimânta, Sfinte Părinte, ceea ce mă paraliza, era de a şti că 
sanctitatea-voastră nu era de partea noastră. Eraţi alături de 
duşmanul de moarte al familiei, de Guise! Ah, Sfinte Părinte, 
dacă aş fi asigurată numai de neutralitatea dumneavoastră, n-aş 
cere mai mult şi m-aş apuca pe loc de treabă!... În ce-l priveşte 
pe de Guise, lăsaţi-l în seama mea! 

— Şi ce ai nevoie pentru aceasta? întrebă Sixtus zâmbind. 

— Mai întâi de neutralitatea voastră... În al doilea rând, de 
sprijinul lui Filip al Spaniei! 

— Voi cere chiar azi regelui Filip să vă vină în ajutor... 
Apoi?... 

— De binecuvântarea voastră, Sfinte Părinte!... răspunse 
Caterina căzând în genunchi. 

Sixtus al V-lea ridică mâna dreaptă şi o binecuvântă cu trei 
degete unite pe regina prosternată. 

— Sfinte Părinte, zise regina ridicându-se, aţi binevoi să 
primiţi umila şi pioasa ospitalitate a celei mai credincioase şi 
supuse dintre fiicele voastre? 

— Da, răspunse Sixtus al V-lea. Sunt prea bătrân ca să plec 
din nou la drum, fără să mă odihnesc câteva zile. 

După ieşirea Caterinei, Sixtus al V-lea se aşeză la o masă şi 
începu să scrie îndelung. Când termină, îl chemă pe Cajetan, 
singurul dintre cardinali în care avea o încredere absolută. 

— Cajetan, îi spuse el, vei pleca imediat. După ieşirea din 
Paris vei citi această hârtie, care conţine instrucţiuni precise, 
apoi o vei distruge, după ce vei fi învăţat tot ce e în ea... 

— Unde trebuie să merg, Sfinte Părinte? 

— E vorba, dragul meu Cajetan, să-l aducem la noi... pe 
singurul om în stare să salveze Biserica şi să restabilească 
autoritatea regală în Franţa... 

— Şi care este acest om, Sfinte Părinte? 

— Un hughenot. Se numeşte Henri de Bourbon. E 
deocamdată regele Navarrei până ce va fi rege al Franţei..., 
răspunse Sixtus al V-lea, privindu-l ţintă pe cardinal. 

XV 
SAÏZUMA 


Timp de trei zile, cavalerul de Pardaillan şi Charles 
d'Angoulême au cutreierat Parisul ca să regăsească o urmă a 
micii ţigănci. 

— N-am s-o mai regăsesc, spunea Charles posomorât. 

— Dar de ce crezi asta? riposta Pardaillan. O femeie e 
regăsită întotdeauna, crede-mă. 

— Pardaillan, am pierdut orice nădejde! 

Cavalerul îl privea cu o milă frăţească. 

— Să fie al naibii! exclamă el. Tare aş vrea să te înţeleg! 
Când doamna, mama dumitale, mi-a făcut marea cinste dea mă 
ruga să veghez asupra dumitale, credeam că vii la Paris cu 
gânduri pline de ambiţie. Când ne aflam pe platoul de la 
Chaillot, ţi-am propus să ocupi tronul vacant... 

— Nu! răspunse cu hotărâre tânărul. Nu, Pardaillan, nu de 
aceea am venit la Paris! 

Chipul cavalerului se lumină: 

— Aşadar, nu visezi să fii rege?... 

— Nu, prietene... 

Cavalerul începu să se plimbe prin camera unde avea loc 
această convorbire. Zâmbea. Ochii îi străluceau de bucurie. 

— Atunci, reluă el dintr-odată, ce cauţi la Paris? Doar 
răzbunarea?... 

De data aceasta privirea tânărului se aprinse şi răspunse: 

— În zadar aş vrea să mă împăunez în ochii dumitale cu o 
tărie, care însă nu există în sufletul meu. Dispreţuieşte-mă, 
Pardaillan; nu sunt nici prinţul pe care îndrăzneala dumitale 
poate că l-a sperat, nici omul acţiunilor violente, pe care spiritul 
dumitale de luptă l-a dorit fără îndoială. Pardaillan, trebuie să 
mă cunoşti până la capăt. 

Cavalerul se aruncase într-un fotoliu şi printre pleoapele pe 
jumătate lăsate îl privea pe duce. 

— Cavalere, continuă d'Angoulême, trebuie s-o mărturisesc. 
Când m-ai făcut să întrezăresc posibilitatea ca şi eu să mă arunc 
în încăierarea pentru cucerirea acestui tron, ţinta atâtor pofte 
nemăsurate, am avut o clipă de ameţeală. Un moment am 
crezut că sunt un prinţ şi am uitat că nu sunt decât bastardul 
d'Angoulême... Fiu de rege da, dar nu şi de regină... Oh, nu-i 
nevoie să-ţi spun, nu-i aşa? Îmi pare mai bine că pe mama mea 
o cheamă Marie Touchet. Nu-mi pot închipui o mamă mai 
duioasă ca a mea, dar Marie Touchet nu era soţia lui Carol al 


IX-lea, şi chiar fiind fiu de rege, nu pot fi prinţ moştenitor... 

— Deci acesta-i motivul pentru care renunţi la marea luptă 
pe care ţi-o propuneam? întrebă cavalerul. 

Charles îşi cobori privirile. 

— Lasă-mă să termin, spuse el, şi mă vei judeca după 
aceea, aşa cum sunt... Când l-am întâlnit pe rege, unchiul meu, 
am crezut că în inima mea nu-i loc decât pentru răzbunare. Şi 
totuşi, simţeam chiar eu că strigătul meu de ură suna fals. 
Răzbunarea nu e pentru mine decât o obligaţie filială. Ea nu 
ţâşneşte din adâncul sufletului meu... 

— Şi când te-ai găsit faţă în faţă cu domnul de Guise? 
întrebă Pardaillan răutăcios. 

Tânărul prinţ păli. 

— Ah, răspunse el înfundat, atunci am simţit cu adevărat 
furtuna pe care o poate stârni în inima omenească acel 
sentiment de temut ce se cheamă ură. Da, Pardaillan, vreau să-l 
lovesc pe Henric al Ill-lea, adevăratul ucigaş al lui Carol al IX-lea 
care, prin urzelile lui ipocrite, l-a împins pe tatăl meu în braţele 
nebuniei... dar nu-l urăsc! Da, vreau să mă răzbun pe Caterina 
de Medici... bunica mea! întunecată minte blestemată care l-a 
azvârlit pe Carol al IX-lea în prăpastia deznădejdii, dar n-o urăsc! 
Dar îl urăsc în schimb pe de Guise, cel mai puţin vinovat dintre 
toţi trei, numai pentru că s-a adresat cu zâmbetul înfumurat al 
triumfătorului sărmanei ţigănci pe care eu o iubesc! Acum ştii 
totul, Pardaillan! 

Charles rostise ultimele cuvinte cu un glas din ce în ce mai 
slab. La sfârşit, din ochi i se prelinseră două lacrimi mari. 

— Sărmane micut! murmură Pardaillan. 

— Te fac de ruşine, nu-i aşa? continuă Charles. 

Pardaillan se apropie de tânăr şi îi luă mâna. 

— Nu, copile, răspunse el firesc. De ce să te dispreţuiesc? 
Din toate îndeletnicirile, dragostea e cea mai nobilă, cea mai 
omenească, în sensul că ea produce cel mai puţin rău celor din 
jur. Pe sfântul Dumnezeu, cucerirea femeii iubite este cu mult 
mai prețioasă şi interesantă decât cucerirea unui tron! 

Fiul lui Carol al IX-lea fremăta. Inima îi zvâcnea de dragoste, 
dar şi de deznădejde. 

— Sărmane micut! repetă Pardaillan. Haide, continuă el cu 
glas puternic, nu te mai amări atât! 

— Cine ştie dacă ea n-a murit! Sau mai rău, Pardaillan! Cine 


ştie dacă nu a căzut în puterea acestui om?... 

— Bine! Să presupunem că e chiar aşa! Trebuie însă să fii 
încredinţat că femeia care iubeşte este în stare de toate 
şireteniile şi de toate eroismele ca să se păstreze pentru cel 
ales. 

Pardaillan vorbi încă multă vreme pe acelaşi ton. 

Charles, zdrobit de osteneala acelor zile de căutare îndârjită 
şi zadarnică, se aruncase într-un fotoliu. Treptat, pleoapele i se 
lăsară. Venise noaptea. Pardaillan închise încetişor fereastra şi 
ieşi pe nesimţite. 

La stânga palatului din strada Barrès, se găsea o curticică. 
Acolo dădeau grajdurile. Cavalerul, străbătând curticica, zări doi 
oameni în uşa grajdului aşezaţi pe o legătură de paie şi 
pălăvrăgind între ei cu destulă amărăciune. 

Erau Picouic şi Croasse. Se ridicară la vederea celui pe care 
fuseseră gata să-l ucidă. 

— Ce dracu faceţi aici? întrebă el. 

— După cum monseniorul poate vedea, ne răcorim puţin 
înainte de a începe să căutăm un stăpân mai puţin aspru decât 
Belgodăre. 

— Belgodere? întrebă Pardaillan tresărind. Acela care face 
pe măscăriciul şi locuieşte în strada Tisseranderie, la hanul 
"Speranţei"?... 

— Chiar el!... Dacă monseniorul ar binevoi să ne îngăduie, 
i-aş propune o idee care mi-a venit în timp ce dormeam în paiele 
acestui grajd. 

— Să auzim ideea, zise Pardaillan. 

— Căutăm un stăpân, monseniore, un stăpân care să nu ne 
cotonogească de dimineaţă până seara şi să nu ne hrănească cu 
pietre. Căutăm, după cum vă spuneam, un stăpân care să ştie 
să răsplătească inteligenţa şi dibăcia noastră. De ce n-aţi fi 
dumneavoastră acel stăpân? 

— la spuneţi, li se adresă Pardaillan, care tot timpul nu-şi 
părăsea ideea lui, deoarece aţi trăit cu acel Belgodere, cine era 
tânăra aceea... numită... cum îi spunea?... 

— Monseniorul vrea să vorbească de cântăreaţa Violetta! 

— Chiar ea. Aveţi vreo bănuială cam pe unde ar fi acum şi 
ce interes ar avea stăpânul vostru s-o reţină la el? 

— Noi n-o cunoşteam. Când Belgodère ne-a întâlnit şi ne-a 
angajat în trupă, Violetta şi Saizuma îşi duceau dinainte traiul cu 


tiganul. 

— Saizuma? întrebă Pardaillan. 

— Da, ghicitoarea... o nebună. 

— Această Saizuma a dispărut şi ea? 

— Habar n-am, monseniore; noi n-am mai pus piciorul pe la 
hanul „Speranţei". Dar monseniorul n-a răspuns la întrebarea pe 
care cu plecăciune am avut cinstea să i-o pun. 

— Ah, da... căutaţi un stăpân şi v-ar conveni ca acela să fiu 
eu?... Ei bine, am să vă răspund mâine dimineaţă. Mai rămâneţi 
şi noaptea aceasta aici şi vom vedea. Dar spuneţi-mi, această 
Saizuma... credeţi că e nebună?... 

— Cel puţin aşa pare. Dealtfel, vorbeşte tare puţin şi doar 
pentru a-şi face meseria, care este aceea de a citi în palma 
oamenilor, 

— Nu ştiţi dacă o cunoştea pe mica cântăreaţă? 

— Cine poate şti ce gândeşte Saizuma? Este o taină vie. 
Până şi chipul ei ne este necunoscut, căci poartă întotdeauna o 
mască. 

Pardaillan căzu pe gânduri. Misterioasa ţigancă îi aţâţa 
curiozitatea. Se gândea la suferinţele ducelui d'Angoulême. Îşi 
spunea că dacă ar putea să dea de urma dispărutei şi, datorită 
lui, cei doi îndrăgostiţi să fie fericiţi, ar simţi o bucurie tot atât 
de puternică ca şi aceea de a-l regăsi pe Maurevert. 

Porni deci spre hanul „Speranţei" şi pătrunse acolo chiar în 
momentul când stăpânul închidea localul, la darea semnalului 
de stângere. Dar, pentru anumite cârciumi deocheate ale 
Parisului, închiderea nu era decât de formă. 

Intrând, cavalerul văzu că sala era ocupată de vreo 
douăzeci de băutori, bărbaţi şi femei, şi se duse să se aşeze la o 
masă, sperând să stoarcă îndată ceva informaţii de la gazdă. 
Preacinstita adunare ce se adăpa acolo se compunea, 
bineînţeles, din haimanale şi femei de stradă. Una din femei, 
văzându-l pe cavaler că ia loc la o masă izolată, părăsi grupul 
din care ea era cea mai răsărită, pentru a se apropia de 
Pardaillan. Se aşeză în faţa lui, cu coatele pe masă şi începu să 
râdă. 

In faţa acestui râs, Pardaillan rămase serios şi liniştit. 

— Pe capul şi pântecele diavolului! răcni unul dintre băutori, 
vino înapoi, Loison! 

Cavalerul tresări şi păli. Numele acela făcu să-i năpădească 


în creier un noian de amintiri. 

— Te cheamă Loison? o întrebă el pe deşucheată. 

— Loise, prinţul meu... 

El închise ochii o clipă, apoi îşi scutură capul. 

— Ei drăcie! urlă beţivanul, o puşlama îndesată cu un ciuf 
roşcat, ce, trebuie să vin să te iau? 

— Stai liniştit, Roşcovanule, bolborosi cocota, lasă-mă să-mi 
câştig pâinea mea şi ata! 

— lată, fată, spuse Pardaillan cu mare duioşie, primeşte 
scudul acesta şi du-te să-l bei cu prietenul tău, Roşcovanul... 

Loison înmărmuri. Luă scudul pe care i-l întindea cavalerul 
şi se gândi cum putea să-i mulţumească pentru atâta mărinimie. 
Apoi, şopti: 

— Locuiesc pe această stradă, la uşa din faţa cârciumii... 

Arătându-şi astfel recunoştinţa, desfrânata se ridică şi se 
duse la Roşcovanul ei, care la vederea scudului se uită tare 
pieziş, aruncând lui Pardaillan o privire duşmănoasă. Deodată, 
din mai multe părţi, se auziră strigăte. 

— Ei, cârciumarul iadului, nu ne arăţi pe drăcoaica roşie? 
răcni unul dintre ei. 

— Să ne ghicească viitorul! ţipară câteva femei. 

— Bine, bine, mieluşeilor, răspunse gazda, mă duc s-o caut 
pe femeia cu mască!... 

— Cine-i ţiganca pe care o cer cu toţii? întrebă Pardaillan. 

— O nenorocită, o nebună, domnule! Mi-a fost lăsată zălog. 
Închipuiţi-vă că acum câteva zile, în preacinstitul meu han, s-a 
aşezat o trupă de măscărici. Oamenii aceştia mâncau cât patru. 
În felul acesta, în scurtă vreme, nota lor de plată a luat nişte 
proporţii uluitoare, când dintr-o-dată au dispărut uitând-o aici pe 
ghicitoare. Pentru a mă mai despăgubi, o oblig să citească în 
fiecare seară povestea celor dornici s-o asculte: îi costă doi 
bănuţi de persoană şi bineînţeles... 

— Că banii îi iei dumneata. Aşa e drept. Acum du-te s-o 
aduci, fiindcă muşteriii devin nerăbdători. 

Saizuma, înveşmântată în costumul ei violent colorat, cu 
masca roşie pe obraz, cu părul ei minunat revărsat pe umeri, 
intră cu un pas falnic şi spectral. 

— Hai, ţiganco! rosti pe neaşteptate cârciumarul cu un râs 
silit, povesteşte-ne puţin trecutul tău. 

— Voi toţi cei ce mă ascultați, începu ea atunci, seniori şi 


înalte doamne adunaţi în această catedrală, de ce mă priviţi 
astfel? Am spus adevărul. Minciuna se află pe buzele episcopului 
şi nu pe ale mele. Nefericită ce sunt! De ce l-am iubit?... 
Ascultaţi, pentru că vreţi să aflaţi povestea nenorocirii mele! 

Îşi plecă capul. Desfrânatele tremurau, iar puşlamalele se 
înfiorau. 

— Este seara, şopti de-abia auzit ţiganca. Totul e liniştit în 
măreţul palat şi prin fereastra mare, larg deschisă, se vede 
catedrala pe care tânăra o priveşte îndelung. lat-o că acum 
zâmbeşte uşor... Cât e de fericită! Lângă ea stă cel pe care-l 
iubeşte şi îi cuprinde strâns amândouă mâinile; iar ea ascultă, 
cu sufletul fermecat, ceea ce-i spune nobilul senior... In acest 
timp, în fundul luxosului palat, bătrânul tată orb se odihneşte... 
încrezător în fiica sa... el doarme, Cel puţin aşa credeau ea şi 
iubitul ei. Stau lipiţi unul de altul, buzele li se apropie şi se uniră 
într-un sărut, când uşa se deschise brusc... 

— Ce nenorocire! strigă o deşucheată pălind. 

— E tatăl... orb, care înaintează cu braţele întinse, 
chemându-şi fiica... lubitul s-a ridicat... iar tânăra tremură de 
groază... „Fiica mea, copilul meu... cu cine vorbeşti?"... „Cu 
nimeni, tată!..." Dar iubitul? Ah, cât e de îndemânatic, de tăcut 
şi cât de dibaci se furişează!... S-a retras în fundul camerei şi se 
pare că nici nu mai suflă... Tânăra nu mai are nici puterea să se 
ridice pentru a-l întâmpina pe orb... El este cel ce se îndreaptă 
spre ea cu paşi tremurători şi în cele din urmă o prinde de 
mâini... „Cât îţi sunt de îngheţate mâinile, copila mea!..." „Tată, 
astă seară... e vânt..." iar privirile tinerei fete, murind de frică, 
se îndreaptă spre iubitul nemişcat. Caută o altă minciună... 

— Sărmană domnişoară! rosti dezmăţata cu numele de 
Loison. 

Saizuma nu auzi şi continuă: 

— Fruntea tatălui se întunecă; orbul aruncă în jur privirile 
sale moarte, ca şi cum ar fi sperat să vadă... Să vadă! Oh, dacă 
ar fi văzut!... „Fiica mea, copilul meu, eşti cu adevărat sigură că 
nu mai e nimeni altcineva aici?...' „Desigur, tată! Absolut 
sigură!..." „Jură, copila mea!... fiindcă ştiu că ai sufletul cinstit şi 
curat şi n-ai putea să te înjoseşti jurând strâmb!"... Să jur, să jur 
acest lucru pe părul alb al orbului! Privirea tinerei o caută pe cea 
a iubitului, iar privirea lui îi răspunse: Jură, hai, jură odată!.... Și 
atunci, sub ochii iubitului, tânăra fată rosti: „Tată, pe părul tău 


alb, pe sfânta scriptură, jur că aici nu mai e altcineva în afară de 
noi doi..." Atunci bietul tată zâmbi, cerându-i iertare fiicei. lar ea, 
o sperjură, simţea că de acum încolo fusese prinsă în vârtejul 
nenorocirilor. 

Saizuma tăcu şi se poate că în mintea ei să se fi produs o 
neaşteptată clătinare a gândurilor. Cu glas schimbat, pompos şi 
teatral, ea exclamă: 

— Tot scrutând în sinea mea, în fundul acelei temnițe, am 
învăţat să privesc şi în sufletele altora. Seniori şi înalte doamne, 
tiganca ştie orice şi viitorul n-are pentru ea nici o taină. Cine 
vrea să-şi cunoască viitorul? 

— Eu, eu! strigă o femeie de stradă, întinzând mâna. 

— Vei trăi mult, zise Saizuma, dar nu vei fi niciodată 
bogată, nici fericită. 

— Ce nenorocire! răcni dezmăţata. 

Între timp Loison întinse mâna pe care Saizuma aruncă o 
privire fugară. 

— Fereşte-te de cel pe care îl iubeşti, îţi va face rău. 

— Bine, bombăni Roşcovanul, am să-i dau anafură. 

Pe rând, mai multe destrăbălate şi câteva puşlamale îşi 
cunoscură, cutremurându-se, viitorul dezvăluit de ţigancă. 

Roşcatul întinse şi el mâna. 

— Ţie ţi se va scurge curând sângele, spuse Saizuma. la 
seamă! 

Se vede că Roşcovanul băuse mai mult decât se cuvenea. 
Păli deodată şi trase o înjurătură. Apoi, chipul i se schimonosi. 
Era încredinţat că tiganca îi făcea vrăji. O apucă brutal de braţ. 
Saizuma, ţeapănă, nemişcată, nu făcu nici un gest de apărare. 

— Mărturiseşte că ai minţit! urlă licheaua, în timp ce târfele 
se îndepărtau speriate. 

— Am zis! repetă Saizuma, cu glasul ei mohorât. 

Roşcovanul ridică pumnul. În clipa când acest pumn, 
adevărată măciucă, urma să se prăvălească pe capul ţigăncii, 
secătura simţi că pe umăr îi căzuse o mână grea. Se clătină şi se 
întoarse cu un urlet fioros. 

Pardaillan o luă pe Saizuma de mână şi o duse la locul de 
unde plecase el. Roşcovanul rămase uluit de această dovadă de 
îndrăzneală. El era regele acelui bârlog, care se numea hanul 
„Speranţei". Domnea acolo ca un despot. Când spunea ceva, 
ceilalţi clienţi trebuiau să se supună. lată de ce în sală se făcu 


tăcere deplină; derbedeii aşteptau să vadă ce se va întâmpla, 
gata, dealtfel, să sară în ajutorul şefului lor, dacă va fi nevoie. 
Deşucheatele îl priveau pe Pardaillan cu compătimire. Loison se 
îngălbeni. Cavalerul se aşezase lângă Saizuma şi, liniştit, fără a 
se sinchisi câtuşi de puţin de furtuna care atârna deasupra 
capului său, spuse: 

— Doamnă, v-ar face plăcere să-mi citiţi şi mie în palmă? 

— Doamnă! repetă Saizuma, tresărind. Când am mai fost 
numită astfel?... Oh, e tare mult de atunci! 

— N-am chef ca tiganca să-ţi citească în palmă, mormăi 
Roşcovanul păşind înainte. 

Pardaillan ridică capul, se uită lung la derbedeu şi i se 
adresă: 

— Vrei un sfat bun, prietene?... 

— Nu vreau nici un sfat. De la dumneata n-am nevoie de 
nimic. Domnii din nobilime n-au dreptul să intre în această 
cârciumă decât cu încuviințarea mea. leşi de aici chiar în clipa 
asta! 

Relativul calm al Roşcovanului înfioră întreaga asistenţă. 

— Şi dacă nu ies? întrebă Pardaillan. 

— Atunci am să te car eu afară! 

Deodată, cei doi pumni ai banditului se ridicară. Dar în 
aceeaşi clipă, un zvon de uimire trecu printre ticăloşii care se 
ridicară cu mare zarvă. 

Pumnii Roşcovanului n-apucară să coboare... Pardaillan se 
ridicase ca fulgerul. Pumnii lui se destinseră ca doi berbeci şi-l 
loviră pe derbedeu drept în piept... Mişcarea fu atât de rapidă, 
că nu se văzu decât cum secătura se clătină pe picioare, 
prăbuşindu-se peste o masă, care se rostogoli cu oalele de 
gresie şi paharele de cositor de pe ea. In aceeaşi clipă, 
Roşcovanul se ridică dintr-un salt şi strigă: 

— Înainte, fârtaţi ciorditori! Moarte gentilomului! 

Atunci pumnalele începură să lucească sinistru. Femeile de 
stradă, într-o mişcare rapidă, se îngrămădiră într-un colţ. Într-o 
clipă, sala se goli, iar hoţii, cu pumnalele în mâini, înaintau spre 
Pardaillan, cu Roşcovanul în frunte. 

Pe neaşteptate, grămada aceea de turbaţi se opri îngrozită. 
Cu o mişcare înfricoşătoare, Pardaillan îl apucase pe Roşcovan, îI 
culcase pe masă, îl ţinea de beregată cu o mână, iar cu cealaltă, 
trăgându-şi pumnalul, apăsa cu vârful în pieptul derbedeului. 


— Încă un pas, voi ăştia, zise el cu glas îngheţat, şi omul 
vostru e mort! 

Sub strânsoarea acestor mâini de fier, Roşcovanul, turbat 
de furie, făcu o mişcare de reptilă, răsucindu-se. 

— Înainte! răcni el. 

Pumnalul se înfipse, iar sângele ţâşni!... 

— Am spus! murmură ţiganca. 

Ticăloşii dădură înapoi... Roşcovanul făcu o ultimă sforţare, 
încercă zadarnic să-şi libereze beregata, iar glasul lui, care nu 
mai fu acum decât un horcăit, repetă: 

— Înainte!... ladul!... Mor... Eu... 

De data aceasta, cinci sau şase din cei mânioşi înaintară, 
urlând. Larma izbucni şi mai puternică. 

— Să luăm, deci, lucrurile în serios, tună Pardaillan. Apoi, 
apucându-l pe Roşcovan, aproape leşinat, îl împinse în zid... 
Prinse după aceea zdreanţa de om, o ridică, cu o sforţare 
furioasă, deasupra capului, o legănă puţin şi, chiar în clipa în 
care bandiții aveau să-l lovească, o aruncă în ei cu toată forţa, 
ca pe un proiectil viu!... Patru dintre bandiți se prăbuşiră. 
Roşcovanul rămase pe podea, lat, neînsufleţit. Derbedeii se 
retraseră înspăimântați, înjurând şi blestemând. 

Se terminase!... Pardaillan învinsese... se aşeză liniştit şi 
aştepta ca lucrurile să se potolească. 

— Doamnă, i se adresă încet Pardaillan Saizumei, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat, există pe lume ceva ce aş putea face 
pentru dumneavoastră? 

— Da, răspunse ţiganca, să mă scoateţi de aici.. 

Pardaillan se ridică, îl căută din ochi pe cârciumar şi îi 
porunci: 

— Deschide uşa. 

Inainte chiar ca hangiul să fi făcut o mişcare, uşa e 
deschisă de doi sau trei dintre clienţi. Pardaillan o Luă pe 
Saizuma de mână şi, împreună, străbătură sala. Vagabonzii se 
dădură înapoi din drumul lor. Pe podea, Roşcovanul, însângerat, 
cu faţa înnegrită, horcăia. Loison, în genunchi, îi clătea fruntea 
cu apă rece şi plângea. Cavalerul se aplecă, îl cercetă pe rănit şi 
spuse: 

— Nu plânge, copila mea, o să-şi revină... Mă urăşti, poate? 

Dezmăţata ridică privirea spre el şi răspunse încetişor: 

— Nu vă port nici o pică... 


Cavalerul îi strecură un scud de aur în mână şi-şi urmă 
drumul până la uşa cârciumii. Pe prag, se întoarse, scoase din 
buzunar un pumn de bani de aramă şi de argint, îi aruncă ca pe 
o ploaie şi ieşi cu Saizuma, în timp ce în sală, cu toţii se 
năpustiră asupra bănuţilor care se rostogoleau peste tot. 

Era o noapte întunecată. Oraşul dormea în tăcere şi 
Pardaillan ajunse în strada Montmartre, însoţind-o pe ţigancă. 

— Doamnă, iată-vă scăpată de oamenii aceia. Dar acum 
unde vă veţi duce? Dacă vreţi... 

— AŞ vrea, răspunse Saizuma, să ies din acest oraş. Mă 
înăbuş aici... De ce am venit?... 

— Dar unde vreţi să mergeţi după aceea? Sărmană 
femeie... Veniţi cu mine... ştiu un han nu departe de aici, un han 
bun. unde inima miloasă a hangiţei va vindeca rănile inimii 
dumneavoastră... spuneţi, vreţi?... 

— Să ies! şopti Saizuma, scuturându-şi capul. Oh! să scap 
din acest oraş în care am suferit atât... unde mai sufăr încă!... 
Oricine aţi fi, aveţi milă de mine!... 

— Ei bine. fie!... Veniţi... rosti Pardaillan, mişcat. 

Ajunseră la poarta Montmartre, şi ieşiră pe şoseaua aceea 
prost întreţinută, care şerpuia printre smârcuri şi ducea până la 
poalele dealurilor. Atunci socoti momentul potrivit să-i pună 
întrebări ţigăncii: 

— Ai stat mult timp cu tiganul Belgodère? 

— Belgodere?... Da. Un om aspru şi rău. Dar cine va putea 
descrie vreodată asprimea şi răutatea episcopului? 

— Dar Violettă?... Aţi cunoscut-o şi pe ea? 

— N-o cunosc şi nici nu vreau s-o cunosc. 

— Dar de ce? întrebă Pardaillan surprins. O urăşti deci pe 
această biată micuță? 

— Nu. N-o urăsc. Dar nu-mi place... Nu vreau s-o cunosc... 
Nu pot s-o văd în ochi! 

Se opri deodată şi-l apucă de braţ pe cavaler: 

— Are un chip care mă face să sufăr prea mult, murmură 
ea, care-mi aduce aminte de prea multe... nu-mi vorbiţi 
niciodată de ea... niciodată! 

Ajunseră în sfârşit în vârful dealului. Acolo se afla 
mânăstirea Benedictinelor. 

Pardaillan se întreba până unde îl va târî imaginaţia 
nebunei. El nu voia şi nu se putea îndepărta de Paris. Pe de altă 


parte, ar fi fost ros de remuşcări dacă ar fi părăsit-o pe 
nenorocita aceea, singură în mijlocul câmpului. Dacă va putea 
s-o hotărască să ceară adăpost la mănăstire! 

— Doamnă, îi zise el atunci, iată-vă ieşită din Paris. 

— Da, murmură tiganca, aici respir. Aici mă înăbuş mai 
puţin sub povara gândurilor, care acolo mi se învârtejesc 
fugărindu-se prin cap ca nişte păsări ale morţii... Gândurile 
nebuniei, fără îndoială. Sunt Saizuma, nimic altceva. Sunt 
Saizuma. Nu vreţi să vă citesc în palmă? 

Pardaillan întinse mâna ghicitoarei. 

— Dacă aş iubi un om, rosti Saizuma, eu care nu iubesc, 
care n-am iubit vreodată şi care nu voi iubi niciodată, dacă aş 
iubi un bărbat, aş dori să aibă o mână ca a dumneavoastră. 
Sunteţi poate sărac, dar sunteţi un prinţ printre prinți. În fiinţa 
voastră purtaţi sămânţa nefericirii, dar printre cei din jur, 
împrăştiaţi fericirea. 

— Pe legea mea, îşi zise cavalerul. Port în mine neno- 
rocirea? Va trebui să vedem dacă e chiar aşa. lată, sărmană 
femeie, continuă el, deoarece păreţi a-mi acorda oarecare 
încredere, iată o casă unde ospitalitatea faţă de cei fără adăpost 
este o datorie. Trebuie să vă odihniţi aici două sau trei zile. După 
aceea mă voi întoarce să vă caut. 

— Atunci mă învoiesc să rămân aici, zise Saizuma. 

Cavalerul, temându-se ca nebuna să nu-şi schimbe îndată 
părerea, se grăbi să tragă clopotul de la intrarea mănăstirii. 
Apăru o femeie care nu purta uniforma de călugăriţă şi văzând 
că are de-a face cu un gentilom onorabil, zâmbi ciudat şi făcu un 
gest ca pentru a-l pofti să intre. 

— lertaţi-mă, rosti cavalerul mirat, aici este mănăstirea 
Benedictinelor din Montmartre? Nu mă-nşel oare? 

— Nu vă înşelaţi, domnule, răspunse femeia. 

— Buna mea doamnă, nu pentru mine vă cer ospitalitate, ci 
pentru această nefericită... 

Sora se uită cu o privire fugară la ţigancă şi spuse: 

— Stareţa noastră, cucernica Claudine de Beawvilliers, ne 
interzice să-i primim pe eretici în altă parte, decât într-un 
anumit loc al mănăstirii, unde noi nu pătrundem niciodată. O voi 
conduce acolo pe femeie. 

— Am să mă întorc s-o caut peste puţine zile. 

— Când veţi binevoi, gentilome. 


Saizuma intră. Călugăriţa adresă cavalerului un nou 
zâmbet, care-l surprinse tot atât de mult ca şi primul. Apoi 
poarta se închise. 

XVI 
VEDENIA LUI JACQUES CLÉMENT 


Nevoile povestirii noastre ne cer să revenim în palatul 
prinţesei Fausta, în mica şi eleganta încăpere unde am văzut-o 
pe Fausta faţă în faţă cu Pardaillan; acolo stătea de vorbă, de 
data aceasta, cu o femeie. 

Pe această femeie noi am zărit-o în scena de orgie descrisă 
la timpul său şi era tocmai Claudine de Beavwvilliers, stareţa 
benedictinelor din Montmartre. Convorbirea se apropia, fără 
îndoială, de sfârşit, căci Claudine se ridicase, pregătindu-se să 
plece. 

— Aşadar, pentru a rezuma cele discutate, ce-i cu micuța 
cântăreaţă? 

— În deplină siguranţă, printre tinerele casei mele. E 
dealtfel păzită cu sfinţenie şi de acel Belgodere. Dar trebuie să 
aflu ce voi face cu ea... Mi s-a părut că trebuie să înţeleg... 

— Vorbiţi limpede, ceru poruncitoare Fausta. Spuneţi-mi, 
ce-aţi înţeles? 

— Că aţi condamnat-o la moarte pe Violetta. 

— E judecată. Execuţia a fost doar întârziată. 

— Da!... Dar mai e ceva, urmă Claudine de Beavwvilliers, mi 
s-a părut că dacă execuţia a fost amânată, este pentru că 
micuța Violetta nu trebuia numai să moară... şi că înaintea 
morţii... ea trebuia... 

— Inainte ca trupul să-i moară, rosti solemn Fausta, vreau 
să-i ucid sufletul. lată intenţia mea şi iată ceea ce dumneata nu 
îndrăzneşti să spui deschis pentru că slăbiciunea minţii vă face 
să vedeţi o greşeală, acolo unde e vorba doar de o necesitate: 
anume ca această fecioară să devină o desfrânată. 

Stareţa benedictinelor se înclină. 

— Când lucrul se va fi împlinit, să mă anunţaţi... 

Claudine de Beavwvilliers făcu o nouă reverență, aproape o 
îngenunchere şi se retrase. 

„Nu îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume, murmură 
Fausta când rămase singură, dar îndrăznesc în schimb atâtea 
altele. Eu, o fecioară pe care nici un gând de dragoste n-a 


tulburat-o, ştiu să spun ceea ce trebuie şi folosesc cuvintele 
potrivite..." 

Se opri brusc. Faţa îi păli deodată, iar pieptul îi zvâcni. O 
clipă, privirea ei rătăcită rămase ţintuită asupra unei imagini 
care, fără îndoială, plutea în faţa ochilor ei... 

După ce Fausta se mai linişti, ea chemă şi dădu o poruncă 
servitoarei venită în grabă. 

Câteva clipe mai târziu, o femeie frumoasă, sprintenă, 
graţioasă, intră zâmbind. Avea un mers atât de uşor, încât 
trebuia să te uiţi de două ori ca să observi că şchiopăta puţin. 
Nou-venita în budoarul Faustei era Marie de Lorraine, ducesă de 
Montpensier, sora ducelui de Guise. 

— Ce noutăţi? întrebă Fausta, zâmbind oarecum amical. 

— Şi bune şi rele... 

— Să le auzim pe cele rele... 

— Ei bine, fratele meu... 

— Ah, ştirile proaste îl privesc pe ducele de Guise? 

— Da, regina mea. Aici e vorba de o înfrângere pe toată 
linia. Mai întâi, Henri s-a împăcat cu Catherine de Cleves şi, 
apoi, este îndrăgostit mai mult ca oricând de micuța cântăreaţă, 
mai ales după dispariţia ei. 

— Povestiţi mai departe, porunci prinţesa cu glas tăios. 

— Ei bine, iată. În primul rând, aflaţi că fratele meu a avut o 
convorbire cu bătrâna regină, şi ea i-a dat satisfacţie! 

— In felul acesta a dispărut şi obstacolul cel mai temut de 
duce. Nimic nu-l mai împiedică să-şi desăvârşească victoria! 

— Da; şi ca dovadă este faptul că vrea să pună cât mai 
repede mâna pe rege. Fratele mi-a arătat planul lui, care e 
admirabil: să dea impresia unei supuneri momentane, să-l 
întâlnească pe Valois sub pretextul unei discuţii şi al nevoii de a 
aduna statele generale; să meargă la întâlnire însoţit de o trupă 
puternică... cei mai viteji ostaşi ai Ligii vor fi şi ei acolo... Eu îl voi 
întovărăşi. E momentul când Valois va fi prins şi... închis pur şi 
simplu într-o mănăstire sigură... 

— E într-adevăr minunat, aprecie Fausta cu seriozitate. 

— Oh, veţi vedea, doamnă, continuă prosteşte frumoasa 
ducesă, va fi o întreagă comedie. Ştiţi cine îl va tunde pe 
Valois?... Eu, doamnă!... Am şi foarfecii! Marie de Montpensier 
flutură foarfecii de aur pe care-i purta prinşi într-un lănţişor. 

— Il urâţi, deci, pe rege? întrebă Fausta. 


— Da, mi-e necaz pe el! N-a avut îndrăzneala să mă 
sfătuiască, în faţa întregii curţi, să-mi fac un pantof mai înalt ca 
celălalt? Ca şi cum aş şchiopăta. Priviţi, doamnă, şchioapăt eu 
oare? adăugă ea, făcând câţiva paşi. 

— Nu, drăguţa mea, nu şchioapeţi şi trebuie să ai sufletul 
hain al unui Irod ca să susţii o asemenea monstruozitate... E 
deci un lucru stabilit... dumneata ai să-i impui lui Henric de 
Valois... 

— Să-l tund! exclamă ducesa mulţumită. 

— Da. Aceasta era ştirea bună pe care mi-o aduceaţi? 

— Nu, doamnă, şi pentru că trebui să v-o spun neîntârziat, 
să ştiţi că mama mea, ducesa de Nemours, este la Paris! Am 
câştigat-o pentru cauza dumneavoastră. Mama vine de la Roma 
unde l-a văzut pe Sixtus, acum două luni. A avut o lungă 
convorbire cu acela pe care cardinalii rebeli continuă să-l mai 
numească papă. Mama s-a întors cu convingerea că Sixtus este 
un prefăcut primejdios, hotărât să lucreze numai pentru el... 
Văzând că are o asemenea părere, i-am vorbit despre acel 
conclav în care s-au întrunit cei mai înfocaţi şi mai generoşi 
dintre cardinali, pentru a alege un nou şef... astfel că 
Biserica-mamă va face cu Sixtus întocmai acelaşi lucru pe care 
vrem noi să-l facem cu Henric de Valois... lar ea a acceptat 
ideea unui nou papă, din moment ce acesta va fi devotat 
intereselor familiei noastre... 

— lată o ştire cu adevărat bună, copilă dragă! zise Fausta, 
în ochii căreia străfulgeră o lumină ciudată. Dacă ducesa de 
Nemours este cu noi, cred că în scurtă vreme vor fi înfăptuite 
lucruri mari... 

— Numai că, urmă ducesa de Montpensier, mama vrea să-l 
cunoască pe acest nou papă, înainte de a se angaja într-o 
aventura atât de periculoasă. 

— Am să i-l prezint! Dar spuneaţi că aveţi să-mi daţi şi veşti 
rele? 

— Îmi reiau, deci, povestirea: după întâlnirea cu 
regina-mamă, fratele meu s-a întors la palatul său. Mi-a vorbit 
chiar el despre scena petrecută acum câteva seri; a făcut-o fără 
mânie. Din moment ce l-a ucis, fratele meu s-a liniştit. Loignes 
mort, de Guise şi-a potolit furia. 

— Nu ştiam, interveni Fausta, că ducele ar fi atât de 
generos. 


— Dar ducesa de Guise o ştie, doamnă! De aceea nu m-am 
mirat s-o văd pe Catherine de Cleves intrând pe neaşteptate în 
cabinetul fratelui meu, care, la început, uluit de atâta 
îndrăzneală, duse mâna la pumnal. Ducesa, fără a rosti o vorbă, 
îngenunche; apoi, pentru că fratele meu gâfâia de mânie, ea 
murmură: 

“Loignes a murit; a murit şi nebunia mea..." 

Ştia ea bine ce făcea, căci mâna fratelui meu încetă să se 
mai încleşteze pe mânerul pumnalului, iar ducesa schiţă un 
zâmbet văzut numai de mine. Atunci am ieşit... După două 
ceasuri, fratele mi-a spus că o exila pe ducesa de Guise în 
Lorrena şi asta a fost tot. 

— lată o frumoasă pildă de mărinimie, zise liniştită Fausta. 
Aşadar, reluă ea după un răstimp mai lung de gândire în tăcere, 
sunteţi sigură că-l aveţi în mână pe Henric de Valois?... 

— V-am spus-o, doamnă. 

— Şi credeţi că fratele dumneavoastră, ducele de Guise, îl 
va aresta pe rege? 

— Se pregăteşte doar în acest scop. 

— Copilă! Dar dacă am să vă spun că sunt informată că îmi 
e cunoscută, ca şi cum aş fi auzit-o cu urechile mele, 
convorbirea Caterinei de Medici cu ducele de Guise? Dacă v-aş 
dovedi că bătrâna florentină, vicleană ca o vulpe, şi-a bătut joc 
de fratele dumneavoastră? Şi dacă v-aş spune, în sfârşit, că 
ducele a făgăduit să aştepte cu răbdare moartea lui Henric al 
III-lea? 

— Vai, doamnă, dar ar fi o josnică trădare a fratelui meu 
faţă de Ligă şi faţă de familie! 

— Nu-i o trădare, ci un act diplomatic... 

— In acest caz... zise ducesa de Montpensier, al cărei chip 
se schimonosi, răzbunarea mea îmi scapă!... 

— Nu, dacă ştiţi să perseveraţi, dacă veţi avea încredere în 
mine, dacă mă ascultați... 

— Increderea mea în dumneavoastră e nemărginită, 
doamnă. Vorbiţi deci, sunt hotărâtă să-l dobor pe Henric de 
Valois. 

Fausta păru să fi căzut pe gânduri câteva momente. Apoi, 
cu glasul ei atât de convingător, zise: 

— Marie, sunteţi capul cel mai luminat al familiei. Datorită 
dumneavoastră dinastia Valois se va stinge, iar aceea a familiei 


de Guise va ocupa tronul. Dintre cei trei fraţi pe care-i aveţi, 
unul, Mayenne, este prea gras ca să poată avea şi minte; 
celălalt, cardinalul, este un soldăţoi brutal; iar al treilea, ducele, 
e orbit de o dragoste. Numai tu singură, copila mea, ştii să vezi 
şi să înţelegi totul. Situaţia este primejdioasă. Nu vrei să salvezi 
totul dintr-o singură lovitură? 

— Sunt gata, doamnă... porunciţi... ce trebuie să fac? 

— Trebuie, răspunse Fausta, ca Henric de Valois să moară. 
Este foarte frumos să vrei să-l tunzi şi dumneata ai o nesfârşită 
gingăşie în fluturarea foarfecilor de aur. Dar dacă Henric al III-lea 
nu moare, Caterina vă va pregăti o soartă înfricoşătoare! 

— Şi cine va săvârşi execuţia, doamnă? bâigui ducesa. 

— Dumneavoastră! răspunse Fausta. 

Ducesa de Montpensier păli. 

— Aceasta-i situaţia, vorbi cu răceală Fausta. Henri de 
Guise i-a jurat Caterinei de Medici să aştepte liniştit moartea lui 
Henric al Iil-lea. Cu acest preţ, i s-a făgăduit că regele îl va 
desemna pe el ca urmaş. Valois poate trăi zece ani, douăzeci de 
ani, cu toate aparențele contrarii. 

Dacă n-ar mai trăi decât câteva luni şi tot va fi destul. 
Bătrâna regină va şti să folosească acest răgaz şi va pune la 
cale nimicirea lui de Guise, cum a mai făcut cu distrugerea 
familiei Chatillon... Alegeţi, deci: ucideţi ori veţi fi ucisă. Trebuie 
să trecem la fapte, continuă cu asprime Fausta. Dacă daţi înapoi 
acum, feriţi-vă, veţi fi doborâtă. 

— Să ucid? se întrebă în şoaptă Montpensier, să ucid cu 
mâinile mele! Vai, dar nu voi avea niciodată acest curaj!... 

— Valois va avea, în schimb, acest minunat curaj, de a face 
ca frumosul dumitale cap să se rostogolească sub satârul 
călăului! Smintito! O familie de smintiţi care nu vrea să vadă! E 
vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte, aceea pe care aţi 
început-o. Dacă Henric al Ill-lea şi femeia Medici nu moare, 
familia de Guise va fi stârpită. Adio, drăguţo! 

— Doamnă, ţipă ducesa pierzându-şi firea, un singur 
cuvânt:: sunt gata să fac orice! 

— Bine! lată-vă, deci, aşa cum vă doream, pregătită 
sufleteşte pentru să aducă până la capăt marea faptă. Ar fi 
destul să puteţi transmite cuiva ura care vă mistuie... 

— Cuiva! şopti ducesa tresărind. Unde să găsesc omul în 
care să am destulă încredere, ca să-i spun ceea ce nu 


îndrăznesc să-mi spun nici mie? 

— Cuiva care să vă iubească tot atât de nebuneşte pe cât 
vă este de mare ura, zise Fausta în treacăt. Bărbatul acela 
există... 

De data aceasta, Marie de Montpensier se îngălbeni. 

— Jacques! bâigui ea într-un suflet. 

— Da, călugărul Jacques Clement, zise Fausta. Jacques 
Clement vă iubeşte cu o patimă neţărmurită... 

— Sărmane prieten! murmură ducesa în şoaptă. 

Fausta se ridică. 

— Vreţi să moară cel ce v-a jignit? întrebă ea cu o voce 
joasă şi înflăcărată. 

— Da, vreau! răspunse gâtuită ducesa. 

— Vreţi ca fratele vostru să ajungă rege? Vreţi să deveniți 
prima persoană la curtea Franţei şi să-i umiliţi pe cei sau pe cele 
ce v-au umilit? 

— Da, vreau! repetă ducesa scoasă din minţi. 

— Fiţi deci credincioasă şi ascultătoare, zise atunci Fausta, 
îndreptându-se. Haideţi, fata mea... 

— Vai, exclamă ducesa cuprinsă de o teamă ameţitoare, 
cine sunteţi oare, doamnă, dumneavoastră care vorbiţi ca şi 
cum aţi deţine puterea supremă? 

— Sunt. răspunse Fausta, care se transfigură, luminată de 
un nimb al măreției, sunt aceea ce vă este trimisă de conclavul 
secret; sunt aceea ce a fost aleasă pentru a lupta împotriva lui 
Sixtus, trădătorul intereselor Bisericii! 

Sunt papesa Fausta |... 

Ducesa de Montpensier, năucită, aruncă o privire asupra 
femeii care vorbea astfel şi o văzu atât de strălucitoare, încât se 
dădu înapoi, îndoi genunchii şi se prosternă, uluită, fascinată. 
Fausta se apropie de ea, o ridică cu blândeţe şi-i zise: 

— Haideţi... veţi fi unul dintre îngerii mei)... 

XVII 
VEDENIA LUI JACQUES CLÉMENT (urmare) 


Mănăstirea iacobinilor era aşezată în strada Saint-Jacques şi 
aproape că se sprijinea pe zidurile împrejmuitoare ale oraşului; 
la picioarele ei, se aflau șanțurile adânci botezate Saint-Michel, 
al căror nume l-a moştenit actualul bulevard. 

Starețul iacobinilor se numea Bourgoing. Era un om trupeş, 


cu o faţă veselă, foarte înclinat să se amestece în politică, dar 
altfel, om cumsecade. Era, dealtfel, un partizan fanatic al lui de 
Guise şi al Ligii şi nu-l putea suferi cu nici un chip pe Henric de 
Valois. 

În seara când pătrundem în mănăstirea iacobinilor, stareţul, 
înfundat comod în perinele unui vast fotoliu, asculta pe unul din 
călugări, care părea întruchiparea vie a contrariului său. Slab, cu 
o figură ascetică, iluminată de doi ochi mari învăpăiaţi de febră, 
cu o gură severă, astfel arăta călugărul care tocmai terminase o 
povestire în care trebuie că mărturisise un păcat greu, căci ţinea 
capul plecat, în timp ce stareţul zâmbea. 

— Hm, rosti, în sfârşit, cumătrul Bourgoing, e limpede că ai 
greşit intrând în taverna aceea, unde te păştea primejdia de a-l 
întâlni pe Satan. la spune, fiule, femeile acelea erau chiar pe 
jumătate dezbrăcate?... 

— Din nefericire, prea cucernice, e tristul adevăr! răspunse 
călugărul cu un glas deznădăjduit. 

— Dar în cele din urmă, ai rezistat, frate Clement? 

— Da, preacuvioase. 

— Şi ţi-ai învins ispita? La urma urmelor ai ieşit învingător 
din această încercare? Ştii că ai făcut o frumoasă ispravă, frate 
Clement? Te vei lipsi timp de patru zile de orice hrană, afară de 
pâine şi apă; vei rosti de trei ori pe noapte psalmul pocăinţelor. 
Mergi în pace!... 

Călugărul se înclină şi ieşi, cu braţele încrucişate pe piept, 
cu gluga lăsată pe ochi. De-abia ieşise călugărul, când stareţul 
se ridică şi se duse să deschidă o uşă pe care intră o femeie 
învăluită toată într-o mantie neagră.... Era ducesa de 
Montpensier. 

— Aţi auzit? întrebă Bourgoing. 

— Da, răspunse ducesa, tare se mai teme de păcat, acest 
biet tânăr. Şi totuşi, adăugă ea, păcatul nu i se înfăţişează sub o 
formă atât de respingătoare... 

Între timp, Jacques Clément ajunse în celula sa, lăsând, 
după regulă, deschisă uşa acesteia. Îngenunche pe lespede şi 
ridicându-şi ochii spre cruce murmură: 

— Păcatul se află încă în mine! Privesc, dar nu văd chipul 
sfânt, ci faţa ei!... Doamne, .Doamne, fie-ţi milă de umilul tău 
servitor... 

Călugărul rămase, astfel, într-o îndelungată meditaţie, până 


în momentul când clopotul sună slujba de noapte. Atunci se 
ridică şi cobori în capelă. 

Aceasta, slab luminată, cu făclii puţine, se umplu treptat, 
fiecare călugăr ocupându-şi locul după gradul său din ierarhie. 

— Oremus! strigă stareţul. Fraţilor, să ne rugăm ca cele 
puse la cale de o prinţesă în folosul Bisericii noastre să fie 
încununate de o izbândă deplină. 

— Oremus! repetă stareţul. Să ne rugăm, fraţilor, pentru 
mântuirea unuia dintre fraţii noştri, care a avut de întâmpinat un 
puternic asalt al Diavolului şi care va mărturisi... 

Jacques Clement îşi părăsi locul şi înaintă până în mijlocul 
altarului, se prosternă şi zise: 

— Fraţilor, mă învinuiesc de a fi pătruns într-un loc al 
pierzaniei şi de a-mi fi bucurat ochii cu lucruri necurate. 

Un freamăt nevăzut trecu printre rasele călugărilor. Se făcu 
o tăcere adâncă. Jacques Clement tremura. O desfătare aspră şi 
dureroasă îi sugruma gâtlejul. Dar nemilosul stareţ poruncise şi 
trebuia ascultat. 

— Fraţilor, spuse el, acele lucruri necurate erau în primul 
rând nişte tablouri deşucheate cum nici nu vă puteţi închipui. 
Erau femei, fraţilor, nu nişte femei cum le vedem la biserică sau 
pe stradă, cuviincios îmbrăcate, ci nişte fiinţe drăceşti, de o 
frumuseţe de necrezut, cu toate că erau mascate şi sumar 
îmbrăcate... aşadar, acolo, fraţilor, dacă n-am făptuit groaznicul 
păcat şi nu m-am prăvălit în prăpastia ruşinii, este pentru că, 
folosindu-mă de o ultimă rază de virtute, mi-am adunat toate 
puterile şi am fugit... 

— Oremus! Oremus! Oremus! porunci stareţul, apoi dădu 
ordine pentru mântuirea sufletului în primejdie şi izgonirea 
demonilor năpustiţi asupra bietului frate. 

— Fiecare dintre voi, le spuse el, să recite de trei ori în 
cursul acestei nopţi şapte Pater şi şapte Ave, precum şi o dată 
psalmul pocăinţei. Pentru această osteneală suplimentară, veţi fi 
scutiţi de slujbele de noapte; fiecare să rămână închis în chilia 
lui. 

— Amin! răspunseră călugării într-un singur glas. 

Apoi, ieşiră încolonaţi, cu mâinile încrucişate, cu capetele 
plecate. După aceea, stareţul ieşi la rândul lui, iar paracliserul 
stinse cele două sau trei torţe care ardeau în capelă.. Singura 
lumină rămasă fu aceea a candelei, atârnată de tavan cu un lanţ 


lung. 

Jacques Clement, prosternat, încercă să se roage aşa cum o 
făcuse şi în chilie. Dar în faţa lui nu vedea tabernacolul, ci 
imaginea unei femei pe care încerca zadarnic s-o îndepărteze. 
Era chipul Mariei de Lorrena, ducesă de Montpensier. 

— Dumnezeule, murmură tânărul, aşadar, cu toată 
pocăinţa, cu toată mărturisirea publică în faţa fraţilor adunaţi, cu 
tot postul şi rugăciunea, dragostea mă mistuie, mă face să-mi 
pierd minţile. Dumnezeule, ai milă de mine! 

Puțin câte puţin, în creierul acela sleit de post, scos din 
sărite de pasiune, începură să se ivească semnele unor năluciri. 
Un zgomot surd, îndepărtat, venit de nu se ştie unde, îl făcu să 
tresară. Zgomotul era al orologiului şi se auzea întotdeauna 
înainte de bătaia ceasurilor. Apoi, în înfricoşătoarea şi deplina 
tăcere care-l învălui pe călugăr, se auzi bătaia orelor cu o 
încetineală înnebunitoare. 

— Nouă!... Zece!... Unsprezece!... Douăsprezece!... 

| se zbârli părul pe cap... făcu o sforţare să se ridice, dar 
căzu din nou în genunchi, încremenit, căci la a douăsprezecea 
bătaie... acolo, în fundul altarului, chiar în locul unde se găsea 
uşa spre mormintele subterane, capela fu luminată de o lucire 
ciudată, dar adevărată... care forma un fel de nimb foarte 
discret. 

Un strigăt i se opri atunci în gâtlej. Uşa se deschise... 

Dar, în locul strigoiului pe care-l aştepta, Jacques Clement 
văzu o faţă orbitor de frumoasă şi luminoasă, o tânără femeie, 
minunat de încântătoare, cu părul ei lung, blond, revărsat pe 
umeri... Era îmbrăcată în alb... şi ţinea în mână un pumnal lung 
ale căror reflexe de oţel scânteiau. Figura o înfăţişa pe Marie de 
Montpensier, aceea pe care o adora! 

— Cine eşti? întrebă el cu glasul întretăiat, greu de înţeles. 
Eşti de obârşie sfântă sau iadul mă supune din nou unei 
încercări? 

Arătarea vorbi. Cu o voce gingaşă, limpede, fiecare cuvânt 
răsunând răspicat, ea zise: 

—  Linişteşte-te, Jacques Clement... Nu sunt o fiinţă a 
iadului... iar dovada, iat-o!... 

Odată cu aceasta, arătarea îşi muie toată mâna într-un vas 
cu apă sfinţită. 

— Sunt ceea ce voi pe pământ numiţi un înger... 


— Dar de ce, de ce ai împrumutat chipul acesta?... 

— Pentru că este cel al fiinţei pe care o iubeşti. Cel de sus 
ţi-a auzit rugăciunea. Şi dacă am luat înfăţişarea pe care o vezi, 
este pentru că ţi s-a îngăduit să iubeşti această femeie... 

Jaques Clement dădu un țipăt nestăpânit. 

— Îmi este îngăduit s-o iubesc! bâigui el. 

— Da... cu condiţia de a îndeplini poruncile pe care am 
venit să ţi le spun... 

Jacques Clément întinse braţele sale încleştate spre 
fantomă. Orice groază dispăruse din sufletul lui... 

— Vorbeşte! rosti el cu un glas înflăcărat, vorbeşte mai 
departe! 

Îngerul avu un zâmbet viclean, nezărit, şi spuse: 

— Sunt trimisul lui Dumnezeu Atotputernicul şi vin să-ţi 
predau sfintele lui porunci. Jacques, Jacques! ascultă! Acolo sus, 
ţi se pregăteşte o cunună de martir... Dar: jos, îţi este făgăduită 
cea a dragostei!... 

— Ce trebuie să fac? exclamă tânărul călugăr scos din 
minţi. 

— Trebuie să îndeplineşti fapta supremă, care va elibera 
poporul Franţei... poporul lui Dumnezeu: ai fost ales să-l ucizi pe 
Valois... Tiranul trebuie să moară de mâna ta... 

Rostind acestea, forma albă a fantomei se mistui în 
întuneric. Călugărul căzu cu faţa pe lespezi. Groaza puse din nou 
stăpânire pe el, ca înaintea apariţiei. 

Trecu un ceas până ce putu să-şi adune minţile. Oarecum 
liniştit, izbuti cu greu să se ridice. Atunci se întrebă 

dacă nu cumva visase. 

Când începu să păşească, piciorul lui lovi un obiect, care 
răsună puternic. Se aplecă, îl ridică, şi pe buzele lui vineţii se 
stinse atunci un urlet de bucurie nestăvilită şi de spaimă... 
Obiectul acela... era pumnalul pe care îngerul îl ţinuse în mână 
în timpul apariţiei sale!... Îngerul îi lăsase o dovadă pipăibilă a 
trecerii sale pe pământ! 

— Oh, urlă călugărul strângând pumnalul în mâna lui 
crispată, deci n-am visat! Am dreptul să iubesc!... lată, deci, 
arma cu care trebuie să-l ucid pe tiran. 

leşit din minţi, clătinându-se, el se întoarse fugind în celulă 
şi căzu pe culcuş, cu mâna încleştată pe pumnal. 

XVIII 


MOARA DE PE COLINA SAINT-ROCH 


Picouic şi Croasse şi-au văzut visul cu ochii şi sforţările 
încununate de un deplin succes: fuseseră numiţi lachei ai 
ducelui d'Angoulême. Pardaillan şi tânărul duce, ducând 
deocamdată un trai comun, foştii herculi ai lui Belgodère se 
socoteau cu atât mai mulţumiţi cu cât, devenind lacheii lui 
Charles d'Angoulême, nădăjduiau mai cu seamă să ajungă 
scutierii lui Pardaillan, pentru care aveau o nemărginită 
admiraţie. 

A doua zi după fericita zi când cei doi prăpădiţi au găsit 
ceea ce Picouic numise, pe drept cuvânt, o poziţie socială, 
cavalerul de Pardaillan şi tânărul duce ieşiră, cu gândul de a 
merge la mănăstirea Montmartre, pentru a încerca să stoarcă 
unele informaţii de la ţiganca Saizuma. Picouic şi Croasse, făloşi 
ca doi păuni în hainele lor noi şi înarmaţi până-n dinţi, îşi urmau 
stăpânii la zece paşi. 

Tot răspunzând lui Charles, care nu vorbea, aşa cum 
bănuiţi, decât de Violetta, Pardaillan se gândea la acel 
Maurevert, pe care venise să-l caute la Paris, după ce umblase 
după el în Provența şi în Burgundia. Pe neaşteptate, dădu cu 
ochii de el; mergea înaintea lor, nici la cincisprezece paşi, însoţit 
de un om. 

Pardaillan păli uşor. Ochii i se încreţiră, iar mâna se încleştă 
pe garda spadei. 

Nu astfel trebuia să moară Maurevert!... 

— Ce-i cu tine, dragă prietene? îl întrebă micul duce. Eşti 
galben ca ceara. 

— Nimic, răspunse Pardaillan. Doar un lucru: dacă eşti de 
acord să amânăm pentru mai târziu călătoria noastră la 
Montmartre? 

— Fie. Dar ce vom face? 

— li vom urmări pe cei doi - care merg acolo înaintea 
noastră... 

Se vede că Maurevert era copleşit de gânduri grele. Căci el, 
care era de obicei cu ochii şi urechile la pândă, părea să fi uitat 
de toată lumea, atât era de cufundat în ascultarea însoţitorului 
său, care-i vorbea cu glas scăzut. Acest om era un fel de ucenic 
morar. Dar un ochi format ar fi recunoscut numaidecât sub acel 
veşmânt pe războinicul astfel ascuns. Într-adevăr, acesta era 


Maineville, omul devotat al ducelui de Guise. lar Maineville 
spunea: 

— Ducele nu crede acel lucru. Cu toate amănuntele exacte 
din scrisoarea care-i dezvăluie situaţia, el nu vrea să creadă... 

— Scrisoarea, reluă Maurevert, îi vine totuşi de la femeia 
aceea misterioasă... 

— Căreia el i se supune ca şi cum ar fi o suverană. Ar 
trebui, Maurevert, să aflăm cine este cu adevărat această 
Fausta. 

— Vom şti. Şi tu spui, Maineville, că ea este aceea care a 
scris hârtia?... Dacă ar fi adevărat, Maineville!... 

— Ar însemna regalitatea asigurată pentru monseniorul 
duce... căci lui nu-i lipsesc decât banii. Intr-un ceas vom şti dacă 
scrisoarea a spus adevărul!... Dar, în sfârşit, dacă este chiar 
adevărat? 

— Ei bine, răspunse Maineville, ne vom grăbi să-l anunţăm 
pe duce, care ştie ce are de făcut. 

Apoi, cei doi oameni lungiră pasul. Trecură de poarta 
Saint-Honore şi se îndreptară acum spre o veche şi micuță 
capelă închinată sfântului Roch. Ea se ridica la poalele unei 
coline, care împrumutase numele capelei şi se numea colina 
Saint-Roch. În vârful ei, o frumoasă moară îşi întindea braţele 
lungi în calea vântului. După capela Saint-Roch începea o potecă 
bolovănoasă, atât de îngustă. Incât asinii, care cărau grâul la 
moară, nu puteau trece decât câte unul. In momentul sosirii lui 
Maurevert şi Maineville la capelă, aceştia avură parte de un 
spectacol nemaipomenit. 

Pe potecă, urcau unul după celălalt nişte catâri, înaintând 
sprinten. Fiecare purta câte un sac mare, care putea conţine 
făină sau grâu. Erau mânaţi de vreo zece conducători de catâri, 
care semănau cu aşa ceva, tot atât pe cât Maineville putea să 
semene cu un argat de moară. Oamenii aceia, prăfuiţi şi arşi de 
soare ca după un drum lung, purtau la brâu pistoale grele de 
pus la armătura şeii şi pumnale foarte ascuţite. 

— Ha! Ha! exclamă Maineville. lată, aşadar, escorta 
catârilor de care se vorbea în scrisoare. 

— lată un grâu care trebuie să preţuiască cât greutatea lui 
în aur, zise Maurevert, ai cărui ochi scăpărau. 

— E tocmai ceea ce trebuie să aflăm. 

Ajunseră la potecă, în dreptul ultimului catâr, în spatele 


căruia mergea cel din urmă însoțitor din escortă. 

— Ştergeţi-o! se răsti paznicul cu glas ameninţător. 

— O clipă, ofiţere, interveni Maineville, acest om 
cumsecade nu ştie că eu sunt unul din argaţii morii şi că 
dumneavoastră sunteţi ofiţerul morilor regale. Haide, prietene, 
te însoţim până sus. 

— Sunteţi argat de moară? întrebă paznicul de catări, 
aruncând o privire bănuitoare lui Maineville. 

— Mi se pare că lucrul se vede destul de limpede, iar 
gentilomul pe care-l vezi este însărcinat cu impozitul asupra 
măcinatului. 

— lar, datorită funcţiei mele, vreau să văd calitatea grâului 
din acest sac. 

Însoţitorul văzu că tovarăşii săi nu se opriră din mers în 
timpul acestei discuţii. O clipă voi să-i cheme, dar fără îndoială 
că, gândindu-se mai bine, îşi schimbă gândul, căci continuă cu 
un ton supărat: 

— Îndepliniţi-vă datoria. Am să vă arăt grâul. 

începu să desfacă frânghiuţa care lega gura sacului. 
Maineville se prefăcu că vrea să-l ajute, se repezi şi îmbrânci 
omul. Sacul se deschise, iar orzul se răspândi pe potecă. Sacul, 
nemaiavând contra-greutate, căzu în cealaltă parte. Paznicul, 
fără o vorbă, se năpusti, dar Maurevert îşi şi vârâse mâna în 
sacul pe jumătate golit şi dădu la fundul lui de un alt sac, pe 
care-l pipăi nerăbdător. 

Se ridica tocmai când însoţitorul se aruncă asupra lui..: 
Maurevert era galben ca ceara. Acest al doilea sac, la lovire, 
dădu un sunet de metal... iar sub degete simţise forma tare, 
care n-o prea amintea pe aceea a orzului sau a altor grâne, 
fiindcă erau ducați sau scuzi!... 

— E în ordine, zise el cu răceală. Adună-ţi grâul, omule! 

Paznicul de catâri, fără să răspundă, scoase unul din 
pistoale şi-l urmă. Cei doi oameni săriră din loc, şi când se 
îndepărtară vreo douăzeci de paşi, Maurevert simţi o lovitură 
deasupra capului şi rămase fără pălărie: era glonţul tras de 
însoțitor. Maurevert şi Maineville dispărură curând, iar paznicul 
murmură: 

— Cine să fie aceşti doi oameni?... Au spus oare 
adevărat?... Nu cred că au avut timp să... 

Îşi înfundă mâna în fundul sacului şi, văzând că metalul era 


la locul lui, se mai linişti, încărcă la loc sacul pe catâr şi-şi ajunse 
tovarăşii la moară. 

Maurevert şi Maineville se opriseră la poalele colinei, lângă. 
un gard viu. 

— Treizeci de catâri încărcaţi cu aur! spuse Maurevert. Căci 
e limpede că cei douăzeci şi nouă de saci din faţă au la fund 
ceea ce conţine şi al treizecilea. 

— Da... S-ar putea să fie acolo mai multe milioane! rosti 
Maineville, căzut pe gânduri. 

Cei doi năimiţi ai lui de Guise se priviră. Se lăsă un moment 
de tăcere. Apoi, Maineville puse mâna pe umărul lui Maurevert, 
adresându-i-se: 

— Te înţeleg, camarade. Vrei să spui că, dacă am vrea, în 
loc să-l anunţăm pe duce, am putea noi pune mâna pe doi sau 
trei din sacii aceia. Dar ce să faci cu atâta aur? 

— Ce aş face? Aş pleca, Maineville! incep să fiu ostenit de 
război şi de aventuri. Şi apoi, am simţit pe pielea mea 
nerecunoştinţa celor mari. Dacă aş avea ale mele două sute de 
mii de livre, Maineville, aş pleca! Unde? Nu ştiu... dar aerul 
Parisului nu-mi mai prieşte pentru moment. Nu mai îndrăznesc 
să mă plimb pe străzi, de frică să nu-l întâlnesc... 

— Pe cine? întrebă Maineville. 

— Nimic: un strigoi. Nu crezi în fantome? Strigoiul meu are 
trupul însufleţit. 

— S-ar spune că ţi-e frică! râse în batjocură Maineville. 

— Frică! răcni înăbuşit Maurevert. Mă cunoşti doar. M-ai 
văzut în douăzeci de lupte. N-am tremurat niciodată... Ei bine, 
Maineville, de fiecare dată când mă gândesc la omul acesta, 
simt că mă pătrunde un fior îngheţat până-n măduva oaselor. 
Trebuie să fug, dacă e nevoie, chiar la capătul lumii... Să cunosc, 
în sfârşit, o bucurie pe care n-am mai simţit-o de şaisprezece 
ani: aceea de a dormi liniştit... de a uita de acest om! lar pentru 
aceasta am nevoie de bani!... Maineville, ce mare lucru sunt 
două sute de mii de livre? Lasă-mă să le iau... 

— Ascultă, îi răspunse atunci Maineville... Se pregătesc 
lucruri mari. Ducele va fi regele Franţei. Marea conspirație va 
izbândi. Ce ar mai fi nevoie? Aproape de nimic; afară de puţin 
aur ca să se recruteze oameni şi să fie nimicit Bearnezul, iar 
Valois să fie constrâns să se retragă în ultimul său refugiu. Aurul 
acesta, Maurevert, înseamnă salvarea Ligii, coroana regală 


pentru de Guise, iar pentru mine, spada de conetabil. Dacă 
furăm o parte din el, nu vom fi decât nişte borfaşi mizerabili. De 
Guise ne urmăreşte.... Fii, deci, atent la planul meu: facem rost 
de nişte oameni îndrăzneţi; astă-seară ne întoarcem la moară şi 
punem mâna pe faimogşii saci, pe care-i ducem la palatul lui de 
Guise. După aceea, îi vom spune ducelui: „Monseniore, toţi banii 
sunt aici. Pentru mine nu cer nimic, dar e nevoie de două sute 
de mii de lire pentru Maurevert. Dacă nu, e în stare să strige în 
gura mare cum aţi găsit milioanele care vă vor îngădui să 
întemeiaţi o armată..." Crezi oare că de Guise îţi va refuza 
această sumă?... 

— Ei bine, da! Ai dreptate!... 

— Aşadar, facem cum am spus? 

— Cuvânt cu cuvinte zise Maurevert. Deci, pe deseară!... 

Cei doi ticăloşi se îndepărtară în grabă plecând spre Paris. 
Atunci din fundul unui gard viu, stufos, apăru un chip palid, cu 
un zâmbet care l-ar fi speriat pe Maurevert, iar doi ochi aprinşi 
se aţintiră asupra celor doi, până când trecură de prima cotitură 
a drumului. 

Cavalerul de  Pardaillan rămase locului, nemişcat şi 
îngândurat, 

— De data aceasta, murmură el, cred că nu-mi mai 
scapă!... 

XIX 
MORARUL 


Pardaillan îi urmărise pe Maineville şi Maurevert, chiar din 
clipa când îi zărise. Dincolo de poarta Saint-Honor6, îi părăsi pe 
Angoulême şi pe cei doi proaspeţi lachei, care-l aşteptară 
ascunşi în spatele unei cocioabe. Asistase de departe la 
convorbirea paznicului de catâri cu Maineville şi Maurevert. Apoi 
îl văzuse pe acest din urmă fugind cât putea de repede, auzise 
focurile de pistol şi, târându-se prin ovăzul înalt, putu să se 
strecoare până la gardul lângă care avusese loc convorbirea pe 
care arătat-o. După aceea, cavalerul se îndepărtă spre locul 
undeiîl lăsase pe Charles. 

— Vrei să-i joci un renghi lui de Guise? îl întrebă el. 
Întoarce-te la palat, şi ia arme şi muniții. Încalecă pe cai 
împreună cu aceşti cinstiţi servitori, care ard de nerăbdare să se 
bată! Unul din ei, continuă cavalerul, să-mi aducă cu el calul 


meu de luptă. Am să vă aştept la moara pe care o zăriţi de aici. 

— Dar despre ce este vorba?... Întrebă Charles. 

— Ţi-am spus: să-i jucăm o festă lui de Guise şi să-i dăm o 
lovitură din care să nu se mai ridice. 

Micul duce nu întrebă mai mult. Avea o încredere 
neţărmurită în Pardaillan şi plecă neîntârziat. 

Pardaillan o luă pe poteca îngustă, care cu un ceas înainte 
fusese bătută de cei treizeci de catâri. Spre marea lui mirare, 
poteca se dovedi liberă. Putu ajunge pe platou fără să fie oprit 
de vreo santinelă, pe care se aşteptase s-o întâlnească. 

— Nu cumva catării transportau cu adevărat orz? se gândi 
el. Nu cumva povestea sumelor de bani din fundul sacilor o fi la 
urma urmelor o închipuire?... 

Împrejurimile morii nu păreau să ascundă nimic neobişnuit. 
Intră în locuinţa morarului, a cărei uşă rămăsese deschisă. 

„Hotărât lucru, Maurevert a visat", bolborosi el, bătând 
într-o masă cu mânerul spadei. La această chemare se ivi o 
slujnică şi cu o mână foarte, mirată, întrebă ce dorea vizitatorul 
acela înarmat până-n dinţi, aşa cum nu mai fusese văzut un 
altul pe la moară. 

—  Drăguţo, îi spuse Pardaillan, aş vrea să-i vorbesc 
stăpânului pentru o afacere cu făină, o afacere de aur... 

— Ha, ha, se auzi un bărbat care tocmai intrase, o afacere 
de aur, spuneţi, gentilome? 

lar meşterul morar aţinti asupra lui Pardaillan. o privire 
ascuţită şi pătrunzătoare. 

— Vreau doar să cumpăr câţiva saci de grâu, plătind înzecit 
preţul obişnuit. Să ştii că am nevoie de treizeci de saci. Vezi, 
deci, că e vorba de o avere... Nu pun decât o singură condiţie: 
să-mi aleg singur sacii. 

— Aşa se şi cuvine, răspunse morarul, care fără să aibă 
aerul că o făcuse înadins, închise uşa intrării. 

— Poţi pune şi zăvorul, om bun, rosti Pardaillan în derâdere. 
Mai cu seamă că sacii pe care vreau să-i cumpăr sunt tocmai cei 
treizeci care au fost aduşi adineaori pe treizeci de catări. 

La auzul acestor cuvinte, morarul dădu un strigăt şi din 
odaia vecină, năvăliră paznicii catăârilor cu pumnalele şi 
pistoalele în mâini. Pardaillan îşi trase sabia şi lupta trebuia să 
înceapă, când răsună un glas puternic: 

— Jos armele!... 


Conducătorii catârilor şi Pardaillan se opriră. În încăpere 
intră atunci un moşneag înalt, cu o înfăţişare mândră, care făcu 
un semn poruncitor. Catăriii şi morarul dispărură. Pardaillan îşi 
vâri înapoi sabia în teacă. Bătrânul îl privi îndelung şi-i spuse: 

— Domnule, eu sunt stăpânul acestei mori. Cu mine deci 
trebuie să vorbeşti. 

— Domnule, îi zise Pardaillan, cred că e zadarnic să vorbesc 
cu dumneata pe ocolite. Am să încep deci prin a-ţi declara că 
ţi-am descoperit taina: catării care au urcat aici erau încărcaţi cu 
aur. 

— Aşa este, domnule. E aur de trei milioane... 

Pardaillan făcu un gest de nepăsare. Stăpânul morii, sau cel 
ce se dădea ca atare, îl cercetă pe Pardaillan, care, la rândul lui, 
îl iscodi pe bătrân. 

— De ce, întrebă el deodată, i-ai împiedicat pe aceşti bravi 
conducători de catâri să tabere asupra mea? 

— Pentru că m-a interesat chipul dumitale. Aş fi fost mâhnit 
dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva rău. Am vrut să te cunosc, din clipa 
când te-am văzut urcând poteca şi ai intrat aici. Nu vrei să-mi 
spui cum te cheamă? 

— Mă numesc cavalerul de Pardaillan. Dar dumneata? 

— Pe mine mă cheamă Peretti, răspunse bătrânul după o 
mică şovăială. 

— Ştii, întrebă Pardaillan, cine erau cei doi oameni care s-au 
certat cu conducătorii de catâri? 

— Cred că l-am recunoscut de departe pe unul dintre ei... 
meşterul Maineville, care aparţine casei de Guise. Dar 
dumneata, domnule Pardaillan, continuă Peretti, nu faci parte 
dintre oamenii ducelui? 

Vorbind, Peretti pândea atent ochii lui Pardaillan. 

— Am să-ţi spun, rosti liniştit cavalerul, cu ce gânduri am 
urcat la moară. Îl urmăream tocmai pe domnul de Maineville şi 
pe prietenul său. 

— Cine era acest prieten? întrebă cu însufleţire Peretti. 

— Dumneata l-ai ghicit pe Maineville. Eu mi-am spus 
numele, pentru că m-ai întrebat. În ce-l priveşte pe cel pe care 
nu-l cunoşti, dar pe care eu îl cunosc, numele lui îţi e de prisos. 
Am putut asculta deci convorbirea lui Maineville, omul lui de 
Guise, după cum ai spus şi dumneata. lar ceea ce vrea să facă 
Maineville nu-mi convine deloc şi am venit aici ca să-l împiedic 


de la acel lucru. 

— Dar ce are de gând să facă? 

— Vrea să se ducă să-i spună seniorului şi stăpânului său, 
că milioanele făgăduite de Sixtus au sosit. Se pare însă că 
sanctitatea-sa, după ce a promis, bate acum în retragere. De 
ce? Habar n-am şi nici nu mă interesează. Numai că Maineville 
vrea să se întoarcă aici cu forţe noi, să pună mâna pe preţioşii 
saci ai sanctităţii-sale şi să-i ducă domnului de Guise acest grâu 
crescut la umbra Vaticanului, pe care ducele intenţionează să-l 
preschimbe într-o prăjitură regală. Toate acestea nu-mi sunt pe 
plac. lată de ce am venit să-i spun morarului din partea locului: 

„Bunul meu domn, dacă eu nu mă voi amesteca în această 
istorie, astă-seară ţi se va răpi comoara." Le-am făcut deci semn 
la doi sau trei tovarăşi îndrăzneţi, care, împreună cu mine, vor fi 
aici pentru a primi cu onorurile cuvenite pe trimişii domnului 
duce de Guise. 

— Şi cât îmi ceri pentru acest serviciu, pentru apărarea pe 
care mi-o propui? 

— Nimic, răspunse Pardaillan. 

Domnul Peretti tresări şi-l privi bănuitor pe Pardaillan. Omul 
acesta n-o fi un duşman trimis înainte? Dar în faţa figurii cinstite 
a lui Pardaillan, toate îndoielile se risipiră. 

— Eşti un cavaler viteaz, spuse el, iartă-mi neîncrederea; o 
vei găsi firească atunci când vei afla că răspund pentru toţi 
aceşti bani. Am să-i vorbesc de dumneata Sfântului nostru 
Părinte şi el îţi va acorda o răsplată demnă de dumneata. 

— Răsplata mi-am şi aflat-o, zise Pardaillan ironic. Nu-ţi face 
griji, te rog. 

Domnul Peretti rămase încă o dată nedumerit. 

— Ce demon de om trebuie să fie şi ăsta? se întrebă şi el. 

Şi pentru a pătrunde misterul, îl rugă pe cavaler să cineze 
cu el, ceea ce Pardaillan se grăbi să primească. 

În timpul mesei, el observă mai multe lucruri: mai întâi că 
cina era cu mult prea aleasă pentru un simplu morar; apoi, că 
domnul Peretti era înconjurat de un respect suspect. Trase de 
aici concluzia că avea de-a face cu un înalt şi puternic senior în 
serviciul lui Sixtus ai V-lea. 

Cina era pe sfârşite, când ducele d'Angoulême sosi 
împreună cu Picouic şi Croasse. Cei doi lachei duceau fiecare 
câte două puşti, pistoale, în fine, un întreg arsenal de război, 


care provocă zâmbetul domnului Peretti. 

— Drace! zise el, văd că sunteţi oameni prevăzători. Avem 
aici cu ce să facem faţă unui întreg asediu... 

— Chiar de un asediu este vorba... 

Atunci, domnul Peretti începu să se întrebe dacă n-ar face 
mai bine să se retragă. Nu mai avea acum nici o îndoială asupra 
lui Pardaillan. Până atunci se legănase de bunăvoie în speranţa 
că tânărul cavaler exagerase cu mult situaţia. Dar, la vederea 
armelor de luptă, începu să ia întâmplarea în serios. 

Fără îndoială, însă. că domnul Peretti era curajos, deoarece, 
cuprins de o irezistibilă curiozitate de a-l vedea luptând pe acest 
om excepţional, care venise să apere o comoară, nevrând să 
primească nimic în schimb, el se hotări să rămână pe loc... 

Ziua trecu fără nici un incident. La sfârşitul zilei, Picouic şi 
Croasse fură trimişi ca santinele înaintate, la poalele colinei, 
pentru a semnala apropierea oricărui grup, înarmat sau nu. 

Cei doi uriaşi slăbănogi se postară deci în jurul capelei 
Saint-Roch şi începură să supravegheze locurile în direcţia porţii 
Saint-Honore. Se înnoptase când o trupă ieşi din Paris şi se 
îndreptă de-a dreptul spre capelă. Era formată din patruzeci de 
oameni înarmaţi şi urmată de o căruţă mare trasă de trei cai 
puternici. Luptătorii erau destinaţi să-i sperie pe oamenii de la 
moară, iar căruţa urma să transporte cei treizeci de saci preţioşi 
la palatul lui de Guise. 

Expediția era condusă de Maineville. Lângă Maineville 
mergeau Maurevert, Bussi-Leclerc şi Cruce. Restul era compus 
din soldaţi, această incursiune urmând să rămână secretă. 
Printre soldaţi, mărşăluia tăcut un gentilom mascat: era chiar 
ducele de Guise, care ţinuse să asiste la operaţie. 

Pe Maineville şi Maurevert îi cunoaştem. 

Cruce era un burghez, partizan îndârjit al Ligii. Jean Leclerc, 
un profesor de scrimă, numit de către de Guise guvernator al 
Bastiliei, era un fel de viteaz care se lăuda că toate duelurile lui 
se terminaseră cu moartea unui om. Numelui său de Leclerc îi 
adăugase pe cel de Bussi, în memoria vestitului Bussi 
d'Amboise, atât de josnic asasinat de curtenii lui Henric al III-lea. 

De Guise, ducându-se la moară pentru a pune stăpânire pe 
milioanele pe care Sixtus al V-lea i le trimisese şi pe care acum 
acesta nu voia să i le mai dea, era plin de speranţă. Cu această 
sumă enormă el îşi va putea permite să calce cuvântul dat 


Caterinei de Medici, de a nu întreprinde nimic violent împotriva 
lui Henric al Ill-lea. Îi va putea cumpăra pe consilierii 
Parlamentului care i se mai opuneau. Va putea plăti soldele 
neachitate a două sau trei regimente, care nu mai ascultau 
decât mormăind. Ar putea pune pe picioare o armată, duce o 
campanie, izgoni pe Henri de Béarn până în munţii lui, prinde pe 
Henric al Ill-lea, spre a-l detrona şi a se încorona el în locul lui! 

Era întărâtat de o mânie surdă împotriva papei Sixtus care-i 
trimisese un reprezentant ca să-l anunţe că sanctitatea-sa, 
secătuit în urma unor pierderi de bani, se găsea în imposibilitate 
de a-l ajuta. Dar, la mai puţin de două ore după acest trimis, de 
Guise primise scrisoarea prinţesei Fausta care-l prevenea că 
banii sosiseră!... 

Maineville, trimis să se convingă de cele aflate din 
scrisoare, se întorsese curând cu confirmarea faptelor! De 
Guise, mistuit de furie şi nerăbdare, se pierdea în presupuneri 
asupra cauzelor acestei bruşte schimbări a papei... căci, în 
fine... dacă banii erau aici, numai pentru el fuseseră trimişi!... 

Expediția fu hotărâtă imediat. 

Picouic şi Croasse zăriră mica trupă înaintând disciplinat. 

— Să ne întoarcem la moară, acum, zise Picouic şi porni. 

Croasse, speriat, îl imită. Dar, după câţiva paşi, cuprins de 
frică, se împiedică şi căzu în genunchi. Picouic îşi continuă 
singur drumul alergând. Apoi, Croasse se ridică şi începu să 
coboare cu toată iuţeala spre capela Saint-Roch. Dar, tot în 
acelaşi moment, trupa de care am vorbit era şi ea pe punctul de 
a ajunge la capelă. Croasse auzi paşii greoi ai oamenilor echipați 
cu cuirase şi căşti de fier. Se cutremură şi se socoti pierdut. 

Totuşi, în clipa în care trupa lui de Guise începuse să 
ocolească capela pentru a apuca pe drumul unde zăcea 
Croasse, acesta, însufleţit de o ultimă rămăşiţă a instinctului de 
conservare, se ridică, sări şi, căţărându-se pe un pietroi, putu să 
ajungă, datorită braţelor sale lungi, la fereastra altarului capelei. 
Cu o lovitură a cotului sparse vitraliile şi, repede, se lăsă să 
alunece în interior. Trupa comandată de Maineville trecu fără 
să-l observe. 

Oricare altul afară de Croasse ar fi socotit că primejdia 
trecuse, dar dacă Croasse nu strălucea în general prin 
imaginaţie, în momentul acela, imaginaţia surescitată de frică 
dădu naştere unor descoperiri: auzi şoapte în jurul capelei, cu 


toate că nu era nimeni acolo. 

Croasse căută, înnebunit, o gaură de şoarece în care să se 
vâre şi străbătu capela pe întuneric, lovindu-se de bănci şi de 
scaune. Deodată, căzu cât era de lung: în acelaşi timp se auzi în 
depărtare un foc de archebuză. Se agăţă de un inel de fier peste 
care dăduse bâjbâind cu mâna, se sprijini de acest inel aşa cum 
un înecat se agaţă de un pai. Tot încordându-se şi făcând mişcări 
disperate din pricina spaimei, Croasse observă deodată că 
lespedea în care era fixat inelul se ridica. 

Un fel de tunel îngust se deschise în faţa lui.. Se avântă în 
el. Întunericul era adânc, deplin. Unde ducea acea subterană? 
Croasse alerga cu sufletul la gură. Pe neaşteptate, fruntea i se 
lovi de o piedică. Croasse simţi că fu lovit ca de o măciucă, căzu 
şi-şi pierdu cunoştinţa... 

Intre timp, Picouic îşi continua fuga şi, numai ajungând la 
moară, observă dispariţia camaradului său. 

— Fricosul, a şters-o! Ah. Croasse, tu ne terfeleşti obrazul!... 

Şi fiindcă Picouic nu vroia să treacă şi el drept necinstit, îi 
povesti lui Pardaillan despre Croasse, că acesta se ascunsese la 
capătul potecii pentru a încerca o diversiune. 

Cavalerul luă pe dată măsurile de cuviinţă şi adună toată 
lumea în odaia cea mare; adică pe: morar, pe cei trei lucrători ai 
morii, pe cei zece catârgii, ceea ce, socotindu-i şi pe ducele 
d'Angouleme cu Picouic, precum şi pe el însuşi, ridica la 
şaptesprezece numărul apărătorilor morii. In ce le priveşte pe 
cele două sau trei femei aflate la moară, ele s-au închis într-o 
încăpere ce dădea spre ogoare. 

Domnul Peretti supraveghea din ochi toate mişcările 
cavalerului. Pe figura lui se mai citea doar o ultimă ezitare. 

Pardaillan îşi scoase afară trupa. Răsunau paşii oamenilor 
lui de Guise care urcau poteca. Curând li se deosebiră umbrele 
nelămurite. 

"Să fie oare tânărul acesta un trădător? gândea Peretti. 
Este cumva Pardaillan un trimis al lui de Guise?... Am să aflu eu 
într-un moment... Soarta mea şi a regatului Franţei se află în 
mâinile acestui necunoscut... Dacă e un trădător, milioanele 
mele sunt ca şi în buzunarul lui de Guise... De Guise devine 
rege... iar eu... poate prizonier!..." 

Îngândurat, se duse să se sprijine de vitraliile ferestrei. 
Toate luminile fuseseră stinse. 


„Într-o clipă, voi afla! murmură domnul Peretti. la să mă 
gândesc... dacă acest Pardaillan mă trădează... dacă de Guise 
intră aici, ce-am să-i spun? Am să-i spun..." 

O pocnitură puternică răsună pe neaşteptate. Fulgerul unei 
descărcări de arme brăzdă întunericul, iar de pe potecă se 
auziră  urletele răniților şi larma retragerii grăbite a 
supravieţuitorilor... 

— Şi-au luat porţia! rosti liniştit Pardaillan. Reâncărcaţi-vă în 
tihnă armele... Vor avea nevoie de o jumătate de oră ca să se 
sfătuiască şi să-şi revină din uluială. 

Domnul Peretti auzi aceste cuvinte, iar chipul său se 
lumină. 

„Nu-i un trădător, îşi zise el. Cu siguranţă că de Guise nu 
va pune mâna pe banii mei. Bearnezul va fi rege!...' Deschise 
repede uşa şi-l chemă pe cavaler. 

— Nu vă temeţi de nimic, zise Pardaillan apropiindu-se, 

— Nu mi-e frică; domnule, dar ai spus că, fără îndoială, 
înainte de o jumătate de oră nu se va mai repeta nici un atac? Ei 
bine. a venit momentul să urmăm minunatul sfat pe care mi l-ai 
dat în cursul zilei... adică de a-i expedia la repezeală pe cei 
treizeci de catâri... Mă tem... numai... 

— Da, vă temeţi că domnul de Guise. găsind moara goală, 
să nu trimită pe urmele lor o puternică companie de călăreţi, ai 
căror cai vor ajunge curând din urmă catării... 

— Chiar aşa. nobile prieten. Îmi dai voie, nu-i aşa, să te 
numesc astfel? Deoarece mi-ai făcut un serviciu... vezi... eram 
răspunzător! Şi încă în faţa cui? Chiar în faţa Sfântului nostru 
Părinte!... Sanctitatea-sa va afla tot ceea ce datorează 
cavalerului de Pardaillan!... Dar iată-mă tare încurcat! Dacă voi 
fi urmărit, va trebui... 

— Va trebui, interveni Pardaillan. ca trupa ducelui să fie 
oprită în faţa morii până dimineaţă, pentru a vă permite să vă 
îndepărtați... Ei bine, plecaţi deci... Mă angajez să ţin în loc 
duşmanul până mâine dimineaţă. 

— Cum? Dumneata singur vei izbuti să opreşti această 
ceată bine înarmată? Deoarece, ţi-o spun dinainte, că morarul şi 
ajutoarele lui vor trebui să mă însoţească... 

— Bănuiam eu, căci toţi aceşti domni seamănă a morari, 
cum semăn eu cu papa. 

Domnul Peretti tresări. 


— Îi semeni poate mai mult decât îţi închipui... Tinere, nu 
doreşti nici o răsplată şi văd după înfăţişarea dumitale că e 
zadarnic să insist. Dar ia acest inel... şi poate că în anumite 
împrejurări, va putea fi mai de folos decât o avere... 

Odată cu aceasta, domnul Peretti strecură repede un inel în 
mâna lui Pardaillan, iar fără a-i da prea multă importanţă, 
cavalerul îl trase pe unul din degete... Zece minute mai târziu, 
cei treizeci de catâri, încărcaţi cu preţioşii lor saci, ieşeau prin 
spatele morii şi porneau la drum. Domnul Peretti îi urma călare, 
escortat de morar şi de muncitorii preschimbaţi în militari. 

Caravana ajungând în scurt, timp la Ville-Eveque, cel ce 
părea şeful însoţitorilor de catâri se apropie, cu pălăria în mână, 
de domnul Peretti şi-l întrebă: 

— Luăm, bineînţeles, drumul Italiei? 

— Nu, domnule conte, răspunse domnul Peretti: vă 
îndreptaţi spre La Rochelle... 

Pardaillan, Charles d'Angoulême şi Picouic rămăseseră 
singuri în locuinţa morarului; moara propriu-zisă se ridica în 
stânga acestei locuinţe, cu care comunica printr-o scară de lemn 
care, de la parter, ducea până la etajul unde funcţiona piatra de 
moară şi de unde se puteau pune în mişcare aripile cele mari 
împinse de puterea vântului. De la acest etaj al morii, printr-un 
simplu chepeng care dădea spre o scăriţă, se putea cobori la 
etajul de jos, unde se aduna făina. 

Pardaillan trecu la iuţeală prin toată locuinţa şi moara, 
luând cunoştinţă de diferitele ei amănunte. 

— lată cartierul nostru general, zice el arătând locuinţa, şi 
iată linia noastră de retragere, adăugă el, arătând scara care 
ducea la moară. 

— Ne vom bate, deci? întrebă Picouic. 

— Alarmă! strigă Pardaillan. 

Într-adevăr, trupa lui de Guise apăruse în momentul acela 
pe colină. Pardaillan deschise fereastra şi strigă: 

— Atenţie, domnilor! Cine sunteţi? Ce doriţi? 

— Dar voi cine sunteţi? se auzi în noapte un glas poruncitor. 

— Eu, monseniore duce, răspunse Pardaillan, recunoscând 
vocea lui de Guise, sunt morarul acestei frumoase mori de pe 
colină... Cu ce v-aş putea fi de folos? 

— Morar sau nu, răspunse ducele, ai tras adineauri asupra 
oamenilor mei care urcau poteca, fără altă intenţie decât de a 


patrula. În consecinţă, te previn că veţi fi spânzurați de grinda 
cea mai de sus, în afară de cazul că aţi ieşi pe moment de acolo. 
Atunci, vi s-ar dărui viaţa. 

— Îmi va fi îngăduit, monseniore, să iau cu mine şi cei 
treizeci de saci plini cu aur pe care i-aţi jefuit dumneavoastră? 

— leşiţi, urlă ducele furios, predaţi-ne localul, sau vă vom 
asalta! 

— Ah! monseniore, dacă ameninţaţi, vom fi obligaţi să 
ieşim de aici şi să vă nimicim pe toţi... 

De Guise, care tocmai voia să dea un ordin, se opri brusc. 

— Sunt poate o sută, acolo înăuntru îi spuse el lui 
Maineville. 

Pardaillan auzi şi strigă: 

— Suntem trei, monseniore!... E bine să aflaţi că ducele 
d'Angoulême vă aşteaptă cu nerăbdare la întâlnirea pe care i-aţi 
promis-o, se mai află aici şi cumătrul Picouic, saltimbanc de 
meserie şi, în sfârşit, servitorul dumneavoastră, cavalerul de 
Pardaillan. 

Apoi, închise liniştit la loc fereastra. 

— Bine, atunci la revedere, urlă de Guise, palid de mânie. 
Începu să împartă ordine. Cu forţele de care dispunea, formă un 
cerc larg de supraveghere în jurul colinei; fiecare om avea ca 
misiune să supravegheze, dar să nu se bată; trebuiau să anunţe 
mai ales dacă s-ar încerca să se scoată din moară orice bagaj 
care ar semăna cu nişte saci de grâu. Apoi, trimise un sergent la 
Paris. 

După două ore, sergentul se întoarse spunând că ordinele 
ducelui vor fi executate, adică va fi trimisă acolo o trupă deo 
mie de archebuzieri. 

În timpul acestor două ore, Pardaillan şi tovarăşii săi se 
baricadaseră straşnic. Maurevert tremura de bucurie: în sfârşit, 
punea mâna pe duşmanul atât de temut; el spuse ducelui: 

— Monseniore, mi-aţi promis două sute de mii de livre din 
prada pe care o veţi obţine? Vreau să vă propun un schimb: 
păstraţi cele două sute de mii de livre şi daţi-mi-l mie pe omul 
care v-a vorbit cu atâta obrăznicie. 

— Te înţeleg, Maurevert, răspunse de Guise, îl urăşti pe 
acest om. Dar şi eu îl urăsc. Am cu el o veche răfuială, pentru o 
întâmplare de la palatul Coligny... Dar, dacă te vei mulţumi 
numai cu o sută de mii de livre, ceea ce este de asemeni o sumă 


frumoasă, ai putea avea permisiunea să asişti la întâlnirea pe 
care o voi avea cu Pardaillan, în momentul când îl vom fi prins în 
vizuina lui. 

— Pe naiba, monseniore, e scump tare, dar va fi chiar atât 
de frumos? 

— Ţi-o jur! răcni de Guise. 

XX 
ATACUL MORII 


În timp ce de Guise aştepta întărirea cerută de o mie de 
oameni şi făcea cu Maurevert acele glume macabre, Maineville 
şi Bussi-Leclerc se apropiau târâş de moară, hotărâți să afle 
numărul adevărat al celor asediați. 

Acolo totul era tăcut şi întunecat. Doar o fereastră a 
locuinţei era luminată. Cei doi oameni se îndreptară deci spre 
scara morii şi curând ajunseră la etajul unde se găsea 
mecanismul ei. 

In câteva minute cutreierară moara şi se convinseră că nu 
era nimeni în ea. Voiau tocmai să coboare, când Maineville 
observă un fir subţire de lumină la piciorul unui zid; îl apucă de 
braţ pe Bussi-Leclerc şi-i şopti la ureche: 

— Există aici o uşă de trecere... 

Se apropiară de palida rază de lumină, cu gândul nu de a 
deschide, ci de a asculta. Dar atingând uşa, Bussi-Leclerc îşi 
dădu seama că era numai împinsă. Cu multă grijă o trase spre 
el: uşa se deschise fără zgomot... Cei doi oameni se aplecară 
peste capul scării şi putură atunci vedea toată încăperea. 
Tresăriră de uimire. Aveau sub ochii, lor un spectacol neobişnuit, 

Aşezaţi la o masă, cavalerul de Pardaillan şi ducele 
d'Angoulême mâncau cu multă poftă o şuncă frumoasă, în timp 
ce o tocătură îşi aştepta rândul, iar Picouic le turna de băut! 
De-a lungul unui zid erau înşirate o duzină de archebuze, toate 
încărcate. Pe o masă învecinată erau înşirate mai multe pistoale. 
In timp ce mâncau şi beau, Pardaillan şi Charles continuau o 
convorbire începută. 

— Ne vom duce chiar mâine dimineaţă să vizităm 
mănăstirea aceea. Va trebui ca ţiganca să vorbească şi vom afla 
în sfârşit ce este cu frumoasa dumitale Violetta... Hai, 
înveseleşte-te, printe! 

— Aşadar, Pardaillan, zise ducele d'Angoulême, crezi că 


această Saizuma ştie mai multe decât a vrut să spună la 
început? 

— Sunt sigur, răspunse Pardaillan. lar meşterul Picouic, care 
a trăit mai mult timp alături de ea, o să-ţi spună... la te uită! la 
te uită! 

Aceste ultime cuvinte fură pronunţate de cavaler în clipa 
când se răsturnase pe spătarul scaunului său, pentru a privi mai 
bine culoarea vinului pe care avea să-l bea. În această mişcare, 
capul lui se ridicase şi dădu cu ochii, în capul scării de lemn, de 
Maineville şi Bussi-Leclerc. Pardaillan începu să râdă şi-i arătă pe 
cei doi oameni lui Charles, care îşi şi trase spada. 

— Domnilor, li se adresă Pardaillan, dacă vă trage imima, 
vă poftesc!... 

Maineville şi Bussi-Leclerc erau curajoşi. N-aveau în faţa lor 
decât trei oameni; avură acelaşi gând: să pună mâna pe 
Pardaillan şi pe cei doi însoțitori ai lui şi să-i ducă legaţi fedeleş 
ducelui de Guise. 

Se ridicară, salutară, iar Maineville spuse politicos: 

— Domnule de Pardaillan, am ciocni cu plăcere un pahar cu 
dumneavoastră dacă aţi voi să-i uraţi sănătate domnului duce 
de Guise şi să veniţi după aceea la el, împreună cu noi. 

Charles vru să se repeadă, dar Pardaillan îl reţinu. 

— Domnule de Maineville, îi răspunse el, aş ciocni cu 
plăcere în sănătatea stăpânului dumitale dacă nu m-aş teme 
că-l supăr pe domnul d'Angoulême, aci de faţă şi care, nu ştiu 
din ce cauză, nu-i poate suferi pe Loreni. Cât despre ideea de a 
vă însoţi la ducele de Guise, este şi mai puţin realizabilă 
deoarece noi n-am terminat încă cina. 

— Suntem foarte mâhniţi că vă vom întrerupe cina, 
răspunse atunci Bussi-Leclerc. 

Rostind aceste cuvinte, cei doi oameni se năpustiră cu 
spada în mână. iar Bussi-Leclerc îi dădu lui Picouic o asemenea 
lovitură in cap cu mânerul spadei, încât bietul de el căzu leşinat, 
Pardaillan se repezi la piciorul scării, tăindu-le astfel orice 
retragere. Toate se petrecură doar în câteva clipe. Maineville era 
în gardă în faţa ducelui d'Angoulême, tot aşa ca Pardaillan în 
faţa lui Bussi-Leclerc... În aceeaşi clipă spadele lor se 
încrucişară. Bussi-Leclerc dădu la rând două sau trei din 
loviturile lui favorite; spre marea lui uimire, ele fură parate de 
cavaler. 


— Atenţie, domnule, te ucid! urlă Bussi-Leclerc, fandând 
adânc la o lovitură din faţă. 

— Bravo, prinţe, strigă Pardaillan. care nici nu răspunse 
amenințării şi pară cu iuţeală lovitura. Impingeţi... aşa... fandaţi 
adânc... atins! 

Maineville, lovit la braţ, apucă spada cu mâna stângă şi-l 
atacă furios pe Charles, în timp ce Bussi-Leclerc, înnebunit de 
mânie în faţa dispreţului adversarului său, îi trimitea lui 
Pardaillan lovituri cunoscute până atunci ca mortale. 

— Haide, haide! Uite-l că oboseşte, spunea Pardaillan, 
adresându-se lui Charles, ca şi cum Bussi-Leclerc nici n-ar fi 
existat... Nu-l omori, ce dracu!... Am o idee: leagă-i spada... 
bun!... ah! dezarmat! Ţine-l bine! Acum leagă-l zdravân... Ce-o 
să mai râdem!... 

Intr-adevăr, în clipa aceea Charles îl dezarmase pe 
Maineville care, alunecând pe podea, căzuse într-un genunchi, îi 
propti vârful spadei în beregată şi-i spuse: 

— Te predai, domnule? _ 

— Mă predau, răspunse Maineville. Ingălbenit din cauza 
sângelui pierdut, dar şi mai palid din cauza ruşinii şi a furiei. 

În momentul acela, Picouic, trezit din leşin, se ridică, se 
repezi spre Maineville, apucă un colac de frânghii cu care erau 
legaţi sacii de grâu şi, în câteva clipe, îl legă aşa cum trebuie. 
Numai după aceea Pardaillan se uită la adversarul său care, 
spumegând, sărea în jurul lui, şi-i zise: 

— Ei, ce mai spuneţi, scumpe domn? 

— Spuneam, urlă Bussi-Leclerc, că am să te ţintuiesc de 
zidul ăsta!... 

Pardaillan, cu o mişcare scurtă, devie spada, al cărei vârf îi 
zgârie pieptarul. _ 

— Vorbeai de țintuit, răspunse el. Într-adevăr, mânuieşti 
spada ca un cui. Uite, am să-ţi dau acum o lecţie. Priveşte atent! 

— Mizerabile! răcni Bussi-Leclerc. 

In secunda aceea spada îi sări din mâini şi se opri la zece 
paşi de ei. Voi să alerge s-o ridice, dar se lovi de Picouic care 
îndreptase un pistol asupra lui... Bussi-Leclerc încrucişă braţele, 
plecându-şi capul. Nici nu-şi dădu seama când Picouic îi legase 
mai întâi picioarele, apoi braţele... pentru ca apoi să-l ducă şi 
să-l întindă lângă Maineville. 

— Să isprăvim de cinat, zise Pardaillan, care îşi vârâse 


spada înapoi în teacă şi se aşezase la masă. Ei drăcie meştere 
Picouic, la ce te gândeşti... paharul meu e gol... 

— Cred, scumpe prieten, că e momentul să plecăm, zise 
atunci Charles d'Angoulême, care se apropiase de fereastră. 
Priviţi... 

Pardaillan se duse să privească. În luminile zorilor ce se 
iveau, văzu la poalele colinei o trupă care se desfăşura pentru 
asalt. Era un front lung de archebuzieri, flancaţi la stânga şi la 
dreapta de un dublu şir de arcaşi. In depărtare, pe sub poarta 
Saint-Honore, se apropiau cete de civili cu suliţi în mâini, urlând. 

Dintr-o privire generală, rezulta că la răsăritul soarelui se 
vor găsi în jurul colinei patru sau cinci mii de oameni. 

— Drace! exclamă Pardaillan, e într-adevăr momentul să 
plecăm, dar deocamdată e mai uşor de spus decât de făcut. 

— Totuşi, interveni liniştit Charles, azi-dimineaţă trebuie să 
mergem s-o vedem pe ţigancă. Mi-ai făgăduit, Pardaillan. 
Trebuie să plecăm. 

— Vom pleca, răspunse Pardaillan. Dar ce strigăte 
asurzitoare!... Hei, meştere Picouic, la treabă! la-l în spinare pe 
domnul de Maineville, iar eu îl voi lua pe domnul Bussi-Leclerc, 
care e mai greu... 

Urlete înfricoşătoare se auzeau din rândurile armatei 
asediatoare. La jumătatea urcuşului, atacatorii se opriră. 
Aşteptau împuşcăturile celor, asediați şi se mirau de tăcerea lor. 

— Pregătesc o lovitură grozavă, îi zise de Guise lui 
Maurevert. Dar Maineville unde e? Unde e Bussi?... 

Între timp, cel care era cauza acestei agitaţii, închis în 
moară împreună cu cei doi camarazi, se pregătea calm de o 
apărare disperată. 

Pardaillan făcuse găuri prin scândurile prost încheiate ale 
morii şi instalase astfel toate archebuzele; erau toate îndreptate 
spre duşman şi nu trebuia decât să le dea foc. După acestea, 
mai aveau şi pistoalele. 

Afară, când soarele se ridică, de Guise dădu deodată 
semnalul de atac. Se auzi o larmă uriaşă şi armata porni din 
toate direcţiile; dar, aproape în aceeaşi clipă, se opriră cu toţii, 
iar pe colină şi pe câmpie se aşternu o mare tăcere, în faţa unui 
spectacol nemaipomenit. 

Din moară ieşeau trei oameni, care-l duceau pe un cal pe al 
patrulea, strâns legat. 


Într-o clipă omul acela fu fixat de extremitatea uneia din 
aripile morii... 

— E Maineville! răcni de Guise îngrozit, înlemnit de uimire. 

Cei trei asediați apucară îndată şi pe un al doilea individ, tot 
bine legat, şi cu aceeaşi iuţeală, traseră spre pământ aripa 
opusă şi-l ţintuiră de ea pe nefericit! 

— Bussi-Leclerc! exclamă Maurevert. 

— Foc! Foc asupra acestor diavoli! urlă de Guise. 

O sută de archebuze traseră deodată; împuşcăturile durară 
câteva minute, cu riscul de a-i lovi pe cei doi nenorociţi, agăţaţi 
fiecare de câte o aripă a morii! Dar când fumul des se împrăştie, 
Pardaillan, fu văzut pe ultima treaptă, a scării, salutând cu o 
largă mişcare a pălăriei după care intră în moară şi aruncă scara 
la pământ, cu o lovitură de călcâi. În acelaşi timp aripile morii 
începură să se învârtească! Cei doi nefericiţi, când sus, când jos, 
când cu capul spre cer, când cu el în jos, urmau orbita 
nemiloasă a aripilor de moară, găfâind de groază. 

— Înainte! Înainte! răcnise Guise turbat de mânie. 

Din moară porni o răpăială puternică. Erau cele zece 
archebuze ale lui Pardaillan, care fuseseră descărcate. Dar 
avântul fusese luat... şi două minute mai târziu, în mijlocul unor 
ţipete înfiorătoare, locuinţa morarului, fu ocupată. 

Dar uimirea se transformă în delir. În locuinţă nu se afla 
nimeni! Fu zărită scara care ducea la moară. Intr-o clipă, 
douăzeci, cincizeci, o sută de oameni înarmaţi se năpustiră şi 
ajunseră la etajul de sus al morii. 

— Nimeni!... 

Cei trei asediați coborâseră la parter, Picouic înarmat cu 
ultimele două pistoale, iar Pardaillan şi Charles cu spada în 
mână. 

Pardaillan, ajuns jos, ridică două sau trei scânduri ale 
culmei pe care era zidită moara şi le arătă drumul celor doi 
tovarăşi, care se strecurară înăuntru... Era ultimul refugiul... 
Aveau să moară acolo, vânzându-şi pielea cât mai scump.!... 
Pardaillan se strecură ultimul în gaură şi puse scândurile la loc. 

Acum se găseau chiar pe pământ. Năvălitorii nu îndrăzneau 
să coboare la etajul de jos al morii. 

În cele din urmă, unul dintre ei uitându-se şi nevăzând pe 
cineva, o ceată de atacanţi se repezi şi ajunse pe podeaua pe 
care cei trei asediați tocmai o părăsiseră! Era sfârşitul! Intr-un 


minut îngusta deschizătură prin care ei se strecuraseră va fi 
descoperită. 

Acesta fu momentul când Picouic simţi pământul fugindu-i 
de sub picioare şi avu impresia că va cădea... Se aplecă şi pipăi 
cu mâinile în întuneric. Ele atinseră o lespede, care se clătina. 
Picouic dădu un strigăt. Intr-o clipa, Pardaillan şi Charles 
înţeleseră despre ce era vorba şi toţi trei apăsară din răsputeri 
pe lespedea care-i va lăsa să treacă pe asediaţi!... 

Cum stăteau în genunchi, gâfâind, apăsând pe lespede, 
auziră un glas lugubru şi îndepărtat: 

— Ah, laşii! striga glasul. Mi-astupă ieşirea! Staţi val, că vă 
nimicesc pe toţi!... 

— Croasse, urlă Picouic. E Croasse!... 

Intr-o secundă lespedea fu smulsă şi scoase la iveală o 
gaură căscată, de unde începea o scară de piatră mucegăită. 
Din această gaură apăru capul livid, speriat tragic şi comic al lui 
Croasse! 

De îndată, înainte ca Croasse să-şi fi revenit din uimire, cei 
doi oameni săriră în gaură fugind de-a lungul unui tunel îngust 
întunecat, în care Picouic îl trase pe Croasse. Zece minute mai 
târziu ei ajunseră la cealaltă extremitate a subteranului, care 
dădea la bisericuţa Saint-Roch. Chiar în clipa aceea, asediatorii 
găsiră lespedea răsturnată şi începură să coboare cu grijă scara 
de piatră. 

Cei patru oameni ieşiră din micuța biserică în modul cel mai 
paşnic din lume şi se pierdură în mulţimea care se învârtea la 
poalele colinei, cu ochii aţintiţi asupra morii. Trecură neobservaţi 
în această aglomeraţie unde nimeni nu-i cunoştea şi se 
reîntoarseră grăbiţi la Paris. 

Croasse fu întrebat îndelung asupra împrejurărilor care l-au 
transformat într-un salvator neprevăzut. 

— Tocmai mă băteam în capelă cu nu ştiu câţi duşmani pe 
oare îi pusesem pe fugă. răspunse el, când, apucat pe 
neaşteptate de şapte sau opt turbaţi, am fost aruncat într-o 
gaură neagră unde am fost lăsat fiind socotit mort. Când mi-am 
revenit, am auzit larma bătăliei şi m-am hotărât să mă apropii 
de voi, domnilor. Atunci... 

— Domnule Croasse, sunteţi uimitor!... exclamă Pardaillan 
zâmbind. 

XXI 


MÂNĂSTIREA DIN MONTMARTRE 


O lectică împodobită în interior cu perne de mătase şi 
căptuşită toată cu aceeaşi țesătură, trecuse tocmai peste podul 
Notre-Dame. Vreo zece călăreţi, îmbrăcaţi în costume de culoare 
închisă şi bine înarmaţi, escortau această lectică. Cu ochii 
pironiţi asupra lecticii; un om de statură înaltă şi bine făcut, 
învăluit cu grijă într-o mantie, o urma de la distanţă. 

Omul acela era meşterul Claude, fostul călău al Parisului. 
Lectica aparţinea prinţesei Fausta. 

Ea străbătu Parisul, trecu de poarta Montmartre şi urcă 
coasta aspră pe drumul care şerpuia sub umbra fagilor seculari. 
În sfârşit, se opri sub bolta mănăstirii Benedictinelor. Prinţesa 
Fausta cobori din lectică şi, ca şi cum sosirea ei ar fi fost 
aşteptată, poarta fu deschisă neîntârziat. 

Meşterul Claude se oprise în spatele unui copac. Apoi; se 
întoarse, cercetă cu nerăbdare pantele colinei şi, zărind în sfârşit 
pe un om care urca încet, îi făcu semn să se apropie. Omul veni 
lângă Claude; era prinţul cardinal Farnese. 

Dintr-un soi de fatalism sau un suprem dispreţ pentru viaţă, 
izvorât din deznădejde, Farnese de-abia se mai ascundea şi mu 
se mai ferea deloc. 

— Ea e aici, îi zise meşterul Claude întinzând braţul spre 
mănăstire. 

Farnese aruncă o privire asupra escortei Faustei, care 
descălecase şi aştepta în faţa porții. 

— Bine, eşti hotărât să acţionezi? întrebă el. 

— Mam vândut dumneavoastră pentru un an, răspunse 
meşterul Claude cu o voce întunecată. Vă aparţin. Porunciţi, 
deci, şi voi asculta... dar nu uitaţi că după moartea tigroaicei 
dumneavoastră îmi veţi aparţine mie!..? mormăi el. 

Farnese ridică din umeri şi spuse: 

— Dacă nu mi-aş fi agăţat viaţa de nădejdea dea-mi 
răzbuna fiica, m-aş fi predat ţie pe moment şi te-aş binecuvânta 
dacă m-ai scăpa de această viaţă. Nu trebuie deci să te temi că 
voi încerca să rup pactul care ne leagă... 

— Bine! Porunciţi deci şi eu mă supun!... răspunse călăul, 

— Să începem prin a intra în mănăstire. 

Apoi, pe departe, ascunzându-se după copacii bătrâni, 
ocoliră mănăstirea. Am arătat că mănăstirea se găsea într-o 


stare jalnică, părând că fusese părăsită de multă vreme; 
grădinile, altădată atât de frumoase, nu mai erau acum decât o 
pădure de mărăcini. Grădina de zarzavaturi, aşezată în spatele 
mănăstirii, mai era singura încă destul de bine îngrijită; locuitorii 
acelor locuri ciudate hrănindu-se îndeosebi cu legumele care 
creşteau acolo. Această grădină de zarzavat, ca şi restul 
mănăstirii, era împrejmuită cu un zid. Dar, din loc în loc, în zidul 
acela, sub paşii unor misterioşi vizitatori, apăruseră nişte 
spărturi mari, care se transformaseră în adevărate treceri 
deschise. Spre una din aceste treceri se îndreptă meşterul 
Claude, urmat de îngânduratul prinţ Farnese. 

Nu departe se găsea un vechi pavilion cu o arhitectură 
elegantă, construit altădată de vreo stareță venită acolo să 
caute liniştea şi singurătatea, dar care acum arăta ca o 
adevărată ruină. Claude împinse cu umărul poarta roasă de carii 
şi apoi intrară. 

— Aşteptaţi-mă aici, zise meşterul Claude. 

Farnese încuviinţă din cap şi rămase nemişcat. În timp ce 
fostul călău se îndepărtă. 

Prinţesa Fausta intrase în mănăstire. Cu toată forţa de 
caracter de necrezut a acestei femei, pe chipul ei vedea o 
tulburare nelămurită. 

Precedată de două maici tinere, cu feţele mai curând 
sprinţare decât pioase, Fausta ajunse la primul etaj şi, pe 
imensul palier de unde se deschidea un coridor lung, o întâlni pe 
stareţa Claudine de Beawvilliers, care se grăbea să-şi întâmpine 
ilustra vizitatoare. Ea îngenunche scurt şi Fausta ridică mâna, cu 
primele trei degete îndepărtate, un semn misterios... 
binecuvântare ce putea fi dată numai de urmaşii Sfântului Petru! 
Dar totul se petrecu atât de repede, încât cele două maici nu 
observară nimic. 

Claudine se grăbi să meargă înaintea Faustei, arătându-i 
drumul şi o introduse într-o odaie mobilată cu un lux pestriţ. Pe 
o masă de marmură cu colţurile îmbrăcate în argint, se afla tot 
arsenalul de perii, de cleştiuţi, de borcane şi flacoane, pomade 
şi cosmetice folosite pe atunci nu numai de femei, dar şi de 
bărbaţi. lar, deasupra acestei mese, îşi întindea braţele un 
Cristos de aur. 

Stareţa împinse un fotoliu încăpător şi când Fausta se 
aşeză, ea-i puse sub picioare o perniţă de catifea. Ea rămase în 


picioare. 

— Femeia aceea... ţiganca, mai e încă aici? întrebă atunci 
Fausta. 

— Da, doamnă. Conform ordinelor dumneavoastră o 
supraveghem îndeaproape. Sanctitatea-voastră doreşte s-o 
vadă? 

Fausta rămase câteva minute tăcută şi îngândurată. 

— Sanctitatea-mea! îngână Fausta, după o tăcere... Ce 
batjocură!... Douăzeci şi trei de cardinali adunaţi în conclav 
secret, în catacombele Romei, au declarat război lui Sixtus. Şi 
iată că în faţa faptelor, au început să  tremure. 
Suveranitatea-mea pontificală este menită să fie exercitată pe 
ascuns, în timp ce sufletul meu tânjeşte din răsputeri după 
lumina zilei!... Ah! Claudine, sufletul meu e plin de amărăciune. 
Mă numeşti sanctitate!... Dar când privesc în adâncul sufletului 
meu, nu văd decât o tânără speriată că natura s-a înşelat 
dându-i sexul, nostru, mai speriată încă de a descoperi, sub 
dorinţele ei smintite, slăbiciunea unei femei. 

Claudine ridică spre Fausta o privire compătimitoare. 

— Ah, nobilă şi strălucită suverană, murmură ea, 
dumneavoastră care inspirați în aceiaşi timp dragostea şi 
respectul, vă văd copleşită de o îndurerare necunoscută... De ce 
nu pot muri ca să vă feresc fie şi de umbra unei suferinţe!... 

Fausta, cu un gest plin de demnitate, o ridică pe stareță. 

— Da, zise ea, eşti cu adevărat un apostol, Claudine. Dacă 
trupeşte ai slăbiciuni, sufletul tău este însă tare. Eşti singura 
care m-ai înţeles... Ascultă, deci... 

La un semn al Faustei, Claudine de Beavwvilliers, stareţa 
benedictinelor din Montmartre, se aşeză şi ascultă. 

XXII 
INIMA FAUSTEI 


"Domnia pontificală a Jeannei poate fi doar un vis? continuă 
Fausta ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. Ce lege interzice unei 
femei să ocupe tronul lui Petru? Nu există oare sfinte aşa cum 
există sfinţi?" 

Claudine asculta atentă cuvintele neobişnuite. 
Adresându-se mai direct stareţei, Fausta urmă: 

— Deci douăzeci şi trei de cardinali, sătui de tirania lui 
Sixtus, au hotărât să ridice o altă Biserică în faţa Bisericii 


acestuia, un alt tron în faţa tronului său. De atunci s-au scurs 
trei ani... Locuiam pe atunci la Roma, în palatul în care a trăit 
bunica mea, Lucreția. Sângele familiei Borgia clocotea în vinele 
mele. Bogată, frumoasă, iubită, singură pe lume, palatul meu 
era plin de nobili şi prinți ai Bisericii... Dar singura mea bucurie 
era să recitesc înfricoşătoarea legendă a neamului Borgia, 
strămoşii mei. Astfel am simţit în mine spiritul larg al lui 
Alexandru Borgia, înflăcărarea de cuceritor a lui Cezar Borgia şi 
inima Lucreţiei Borgia. Voiam să întrunesc în fiinţa mea, ceea ce 
au fost ei trei la un Loc! Da, făceam acest vis nemaiauzit, când 
l-am întâlnit pe Farnese. Pe el l-am cucerit primul, el a fost 
primul care m-a părăsit!... 

— Cum, doamnă?... Cardinalul Farnese?... 

— Într-o seară, zise Fausta mai departe, fără să răspundă, 
Farnese veni să mă caute în palatul meu. El îmi cunoştea visele 
şi-mi purta un soi de admiraţie. In seara aceea, am ieşit să ne 
plimbăm prin Roma şi am pătruns în catacombele ei. Ajunşi la o 
mare răscruce luminată de torţe, i-am văzut pe cei douăzeci şi 
trei înveşmântaţi în mantiile lor... „Iat-o pe aceea de care v-am 
vorbit, zise Farnese. lat-o pe aceea ce ne poate salva..." Atunci, 
cei douăzeci şi trei mă înconjurară. Nu m-am cutremurat în faţa 
celor întrevăzute în acea clipă şi am primit propunerea lor. 
Îndată, unul dintre ei, cel mai bătrân, mi-a pus în deget acest 
inel.... 

Fausta întinse mâna şi arătă inelul. 

— Am încercat să acţionez, continuă Fausta, am răscolit 
Italia şi aproape toţi episcopii sunt gata să mă recunoască. Am 
dat peste cap Franţa, fiindcă regele, la primele avansuri ale lui 
Farnese, a ridicat din umeri. L-am gonit pe acest rege şi am 
făcut să fie ales un altul... 

— Mi se pare, zise timid Claudine, că evenimentele se 
desfăşoară potrivit planului dumneavoastră... 

— lată ceea ce mă dezorientează! Aparenţele depăşesc 
prevederile mele, dar în spatele acestor evenimente se află 
altele care mă înfrânează. Cardinalii conclavului secret se tem. 
Farnese m-a părăsit... 

— Dar de Guise! De Guise? 

— De Guise s-a împăcat cu ducesa. Deşi aveam o mare 
influenţă asupra ei, mi-a scăpat. Am trimis-o acasă, sperând că 
va avea destulă îndrăzneală să se prezinte din nou la palatul de 


Guise şi... atunci... A avut îndrăzneala pe oare i-am presupus-o, 
l-a întâlnit pe soţ... dar acesta a iertat-o. 

Claudine de Beavwvilliers îşi reţinu un zâmbet. 

— De Guise, reluă Fausta, de Guise care trece drept tipul 
desăvârşit al omului energic şi violent. De Guise nu este 
minunat decât în luptă. Dar, odată dezbrăcat de cască 
şi de cuirasă, întrezăresc în de Guise ceea ce este el în realitate: 
o statuie frumoasă, care are uneori câte un gest violent, dar 
care nu e în stare de o gândire înaltă, nici de o hotărâre fermă... 
Da. a iertat-o pe ducesa de Guise şi faptul ma derutat. A lăsat să 
iasă din oraş trei mii de oameni pe care Crillon i-a dus lui Henri 
de Valois. A vorbit cu Caterina de Medici şi câteva cuvinte ale 
bătrânei florentine au fost de-ajuns ca să se prăbuşească 
întregul eşafodaj al hotărârilor pe care reuşisem să le sădesc în 
acest creier slăbănog!... În sfârşit, fiind lipsit de bani, i se 
prezintă prilejul de a pune mâna pe tezaurul care să-i permită 
cucerirea regatului, N-avea decât să-l culeagă... dar la moara de 
pe colina Saint-Roch s-a lăsat păcălit ca un copil! Fausta închise 
ochii şi murmură: 

— E adevărat că în piaţa Grève şi la colina Saint-Roch, de 
Guise a întâlnit un potrivnic puternic... De ce oare ducele de 
Guise n-are sufletul unui Pardaillan?... 

Apoi, ca şi cum taina pe care c păstra în inimă ar fi înă- 
buşit-o, spuse mai departe cu o voce aproape tremurătoare: 

— Adevăratul cavaler al aventurilor eroice nu este un de 
Guise cu armura strălucitoare sau cu pieptarul de satin. L-am 
văzut eu pe adevăratul cavaler. Cine e? Oh, ce n-aş da să-l 
cunosc mai bine, să pătrund în viaţa lui, să-i înţeleg gândurile... 
să fiu.:, in sfârşit.... 

Fausta se opri deodată. Chipul ei păli, iar unghiile i se 
înfipseră în podul palmei, în sforţarea pe care trebui s-o facă 
pentru a-şi domina emoția, par Claudine văzuse, auzise... şi 
ghicise. 

— Sunt nebună! murmură Fausta. Eu nam inimă... 

— De ce. suverana mea? exclamă Claudine fremătând. 
Regină atotputernică, de ce nu aţi fi şi femeie?... 

— Pentru că, răspunse Fausta, recăpătându-şi toată 
prestanţa, nu vreau să fiu stăpânită de un bărbat... 

— Ah, doamnă, dragostea e un stăpân atât de plăcut de 
îndurat!... 


— Dragostea! bolborosi Fausta tresărind. 

Ea plecă fruntea şi o lacrimă fierbinte i se opri pe pleoape. 
Dar lacrima se uscă şi când îşi înălţă capul, chipul ei îşi regăsise 
toată seninătatea. 

— lată deci care e situaţia, continuă ea simplu. De Guise a 
dat înapoi cu zece ani în aceste câteva zile, iar Farnese, piatra 
unghiulară a edificiului meu, Farnese îmi scapă!... S-o vedem, 
aşadar, pe această Saizuma... pentru că îmi spui că ai 


descoperit... 
Stareţa bătu din palme; se deschise o uşă şi apăru o 
călugăriţă. 
— Să fie adusă ţiganca, porunci Claudine. 
XXIII 
SPECTRUL 


Meşterul Claude, lăsându-l pe prinţul Farnese în pavilion, se 
îndepărtă, străbătând grădina de zarzavat. 

Claude cunoştea, fără îndoială, ciudatele obiceiuri din 
această mănăstire deosebită. Părea că nu se fereşte deloc. 
Trecând prin grădina de zarzavat, ajunse sub o boltă şi acolo 
întâlni o fată tânără şi frumoasă, într-un costum laic, puţin cam 
despuiat. 

lar această tânără, cu un zâmbet neruşinat, cu privirea 
impertinentă, era tot o călugăriţă. Ea se opri hotărâtă în faţa 
meşterului Claude şi, cu un glas mângâietor, îl întrebă: 

— Frumosul cavaler face desigur parte din escorta care s-a 
oprit în faţa porţii? 

— Întradevăr, fac parte din suita prinţesei şi am poruncă s-o 
caut. 

— Ca să ajungeţi la stareță, urmaţi-le pe cele două maici. 

Cele două maici erau îmbrăcate în călugăriţe. Mergeau 
încet, cu capul plecat şi braţele încrucişate, căci în mănăstirea 
aceea se mai găseau câteva maici rămase neiîntinate. 

Între cele două femei, păşea tăcută tiganca cu mască 
roşie... Saizuma. Claude le lăsă să treacă şi începu să le urmeze. 
Cele două călugăriţe bătură la o uşă care se deschise. Atunci ele 
o apucară pe Saizuma fiecare de câte o mână şi intrară. După 
câteva clipe ele ieşiră singure şi se îndepărtară încet. Atunci, 
meşterul Claude se apropie de uşă. Dar acolo se opri şi-şi şterse 
fruntea cu ambele mâini. Uşurinţa cu care se putea îndrepta 


spre îngrozitorul eveniment îi producea o anumită nelinişte, pe 
care n-ar fi resimţit-o, dacă ar fi trebuit să treacă printr-o mie de 
primejdii. 

Claude zări la câţiva paşi o uşă întredeschisă; se duse 
într-acolo şi ajunse într-o încăpere strâmtă nemobilată, unde 
domnea semiîntunericul. Oprit în această singurătate, Claude, 
cu braţele încrucişate, începu să gândească. Ce căuta el acolo? 

Venise să omoare, sau cel puţin să răpească o femeie pe 
care să i-o predea prinţului Farnese. Era însufleţit de o ură 
turbată împotriva Faustei. Ucigaşa fiicei lui trebuia să moară, dar 
i se părea că unele amintiri i se zbăteau în străfundul memoriei. 

„Țiganca aceea care merge între cele două călugăriţe are o 
ţinută pe care o recunosc", gândi meşterul Claude. 

Se frământă îndelung cu privire la aceasta, uitând în clipa 
aceea de Farnese şi de Fausta. Apoi, se hotărî. 

Cele două maici care o conduceau pe Saizuma intrară la 
stareță. 

— Doamnă, zise una din ele, pe teritoriul comunităţii 
noastre au mai intrat doi bărbaţi. 

— Din păcate, răspunse Claudine, zidurile bietei noastre 
mănăstiri au căzut în ruină. Cum am putea oare opri incursiunile 
amaleciţilor? Duceţi-vă şi rugaţi-vă, surorilor, duceți-vă. 

Răspunsul acesta făţarnic îl dădu Claudine pe tonul unei 
cuvioşii îndurerate. Cele două maici se înclinară şi ieşiră. Fără 
îndoială că Fausta cunoştea obiceiurile speciale din această 
mănăstire, căci nu păru deloc mirată; Numai că, după ce 
călugărițele s-au retras, ea spuse: 

— Este aproape ziua, doamnă stareță, când îţi vei putea 
reconstrui templul care adăposteşte pe aceste tinere sfinte. Nu 
uita că mănăstirii îi este asigurat un venit de o sută de mii de 
livre, din ziua în care planurile noastre vor fi fost binecuvântate 
de Dumnezeu. 

Ochii Claudinei sticliră. Fausta se şi întorsese spre Saizuma 
şi o privea în tăcere. Țiganca se apropie de ea, îi luă mâna și o 
întrebă cu un glas trist: 

— Vreţi să vă cunoaşteţi viitorul? 

— Nu, răspunse Fausta. Dar dacă vrei, ţi-l voi spune pe al 
tău, deoarece ştiu să citesc în palmă întâmplările trecute. 

Saizuma privi cu mirare femeia care-i vorbea cu o blândeţe 
care îi topea inima şi cu o autoritate care o subjuga; întrebă: 


— Cine eşti? Eşti şi tu din Boemia ca şi mine? 

— Poate, răspunse Fausta. Dar, pentru că eu îţi vorbesc cu 
chipul descoperit, n-ai putea să-ţi scoţi masca? 

— Masca mea e roşie, dar, dacă o retrag se va vedea 
obrazul meu stacojiu de ruşine. Toţi cei ce a-au aflat în catedrala 
din piaţa Grève m-au văzut... 

— Sau poate ţi-e frică să nu fii recunoscută de călău? 
adăugă ea, urmărind efectul cuvintelor ei. 

— Călăul nu e nimic, rosti Saizuma. Nu mi-a făcut nici un 
rău. El nu mi-a zdrobit inima. Cel de care mă tem este şarlatanul 
care mi-a ucis sufletul. 

— Numele şarlatanului? întrebă Fausta urmărind cu O 
atenţie pătimaşă impresia spuselor sale. 

— Se află aici! răspunse Saizuma ducându-şi mâna la piept. 
Nimeni nu-l va afla. 

— Ei bine, eu îl ştiu! 

Saizuma pufni în râs. Fausta îi apucă mâna, o deschise, 
aruncă o privire asupra ei şi zise cu glas poruncitor: 

— Liniile palmei tale mi-au arătat viaţa ta trecută... 

Saizuma îşi trase repede mâna şi o închise cutremurată de 
groază. 

— Ştiu că inima ţi-a fost strivită de episcop la piciorul unui 
altar... Cel pe care-l iubeai: Jean de Kervilliers! 

Saizuma scoase un strigăt de disperare şi se prăbuşi în 
genunchi. 

— Ea e! E chiar ea! murmură Fausta. 

Se aplecă spre ţigancă ca s-o ridice, dar în momentul acela 
uşa se deschise şi Fausta îl văzu intrând pe meşterul Claude... 
Ea nu se cutremură. 

— Pe cine cauţi aici? îl întrebă ea cu aroganță. 

— Pe dumneavoastră! răspunse Claude. 

— Vorbeşte deci... 

— Cererea mea e simplă, doamnă. Voiam să vă rog să mă 
însoţiţi până la vechiul pavilion aflat în spatele grădinilor 
mănăstirii. 

— Şi dacă aş refuza, călăule? 

— Dacă aţi refuza, doamnă, aş fi obligat să vă ucid pe loc. 
Stăpânul meu, şi-i spun stăpân pentru că acum îi aparţin trup şi 
suflet, mi-a poruncit să vă duc la el în pavilionul acela. Vă voi 
duce vie sau moartă. 


Claudine, în faţa acestei scene neaşteptate, se albise de 
spaimă. Fausta îşi păstra, ca întotdeauna, admirabila ei 
înfăţişare de maiestate senină. 

— Şi care e stăpânul tău? întrebă ea. 

— Monseniorul cardinal Farnese... 

Fausta tresări puternic. 

— Te urmez, răspunse ea. 

Claude, mirat de lipsa de opunere, nu lăsă să se vadă acest 
lucru, nici prin vorbă, nici prin gesturi. Fausta, cu un senin, o 
linişti pe Claudine. Apoi, aplecându-se spre Saizuma, o ridică 
şoptindu-i la ureche cu o expresie de milă neţărmurită: 

— Vino, sărmană femeie, şi nu vei mai suferi... 

Meşterul Claude, cu pumnalul în mână, deschise uşa. 
Fausta trecu sprijinindu-se de braţul Saizumei, sau mai curând 
târând-o. Stareţa voi s-o urmeze, dar Claude închise uşa cu 
cheia, spunând: 

— Rămâneţi aici, doamnă. În plus, să ştiţi că dacă strigaţi 
după ajutor, distrugeţi şi singura şansă de salvare ce i-a mai 
rămas prinţesei Fausta. 

Claudine rămase deci închisă în cameră, pe jumătate 
leşinată de groază. În ce-o priveşte pe Fausta, ea păşea liniştită. 
Claude venea în spatele ei. Când ajunse în josul scării. Fausta se 
întoarse spre călău: 

— Condu-mă, îi spuse ea. 

— Mergeţi drept în fundul grădinii, răspunse Claude. Şi nu 
uitaţi că la primul strigăt, la prima mişcare, vă ucid... 

Fausta porni şi ajunse la pavilion, unde intră. Claude intră 
după ea şi închise uşa. 

Farnese, cufundat în gânduri, nu auzi scârţâitul uşii. Claude 
se îndreptă spre el. În clipa aceea Fausta o împinse pe ţigancă 
într-un colţ mai întunecat şi-i şopti la repezeală: 

— Dacă vrei să scapi de suferinţa care-ţi încătuşează viaţa, 
de când ai fost trădată de Jean de Kervilliers, rămâi aici tăcută. 

Îndemnul fusese de prisos. Țiganca îl văzuse pe Farnese şi 
toată fiinţa îi fu zguduită de un fior adânc. 

— Omul negru din piaţa Grève, murmură ea. 

Fausta se îndreptă grăbită spre marginea opusă a încăperii. 
Se aşeză într-un fotoliu vechi şi aşteptă. Claude îl atinse pe 
Farnese. 

— Monseniore, spuse el, ea e aici. 


— Ea? Care ea? gâfâi Farnese, sărind. În picioare. 

— Aceea care v-a ucis fiica, pe care noi am condamnat-o, 
aceea ce va muri... iat-o. 

— Ah, da, bolborosi el, Fausta! E chiar Fausta! Constatarea 
sună ca o uşurare. 

— Călău, se adresă el acestuia cu un glas liniştit, aşteaptă 
afară. Când te voi chema, vei executa sentinţa. 

Claude se înclină cu supunere şi ieşind, se aşeză pe pragul 
de piatră. Farnese o privi pe Fausta în tăcere timp de câteva 
clipe. 

— Doamnă, spuse el, în cele din urmă, iată-vă în puterea 
mea. Trebuie să vă previn că am intenţia să vă omor aşa cum se 
omoară o fiară sângeroasă. Ce aveţi de' spus? 

— Cardinale, răspunse Fausta, te afli în stare de rebeliune 
împotriva propriei tale suverane. Aş fi putut cu un singur cuvânt 
să-l arestez pe călăul trimis, dar am vrut să văd până unde vei 
merge cu îndrăzneala. lată de ce mă aflu aici. Să ştii că voi ieşi 
din această clădire fără să te fi atins de un fir din părul meu. 

Un moment, furat de acest glas autoritar, cardinalul fusese 
gata să-şi plece capul. Dar, încordându-se, continuă: 

— Nu vă poate salva decât un singur lucru pe lume. Atunci 
când m-am târât la picioarele voastre, când v-am strigat că 
această sărmană nevinovată era fiica mea... credeam că mă mai 
adresez suveranei mele. Dar am văzut atunci că n-aveaţi în 
suflet decât îndrăzneala şi numai ea vă era tăria. Ani de zile, 
v-am fost devotat orbeşte. Pentru dumneavoastră am devenit 
criminal, crezând că lupt pentru binele noii Biserici. Când v-am 
cerut înapoi fiica, mi-aţi răspuns: „A murit"... În clipa aceea v-am 
condamnat. Nimic nu vă mai poate deci salva azi, afară numai 
dacă-mi dovediţi că fiica mea nu e moartă! 

Cardinalul pironi o privire aprinsă asupra Faustei. O ultimă 
speranţă îl făcea să mai freamete. 

— E moartă, răspunse Fausta necruțătoare. Am vrut să văd 
dacă dumneata, primul meu discipol, erai atât de eliberat de 
slăbiciunile omeneşti, încât să-ţi sacrifici şi fiica sfintei noastre 
cauze, căreia îi datorai până la ultima picătură de sânge... Dacă 
le-aş fi văzut aşa cum speram, Farnese... de câte n-aş fi fost în 
stare şi ce minunată răsplată aş fi găsit pentru dumneata! Cine 
ştie dacă o minune nu ti-ar fi înapoiat-o pe aceea pe care o 


plângi! 


— Visuri nesăbuite! zise el surd. Să nu nădăjduiţi, doamnă, 
că veţi scăpa de sentinţă, legănându-mă într-o speranţă 
copilărească. 

Odată cu aceste cuvinte, cardinalul făcu o mişcare ca şi 
cum ar fi vrut să cheme călăul. Dar Fausta se ridică în acelaşi 
timp. Ea păşi atât de luminoasă în seninătatea ei, atât de 
înfricoşătoare în măreţia ei, încât cardinalul se opri şi fu deodată 
copleşit de o groază tainică, 

— Deoarece rebeliunea te osândeşte, zise ea glacial, şi n-ai 
vrut să încercăm miracolul bucuriei, ei bine, împlinească-se deci 
miracolul disperării, trăieşte cu aceea care este moartea 
sufletului tău! 

— Ce vreţi să spuneţi? bâlbâi Farnese. 

— Întreabă-te pe tine însuţi! O crezi moartă de şaisprezece 
ani!... Priveşte!... 

Cu o mişcare fulgerătoare, smulse masca Saizumei. 

— Léonore! urlă Farnese dând înapoi, în timp ce Saizuma 
înainta spre el. 

— Cine mi-a rostit numele? întrebă ţiganca. 

Farnese, livid, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi ascunse faţa în 
mâini. lar când Saizuma ajunse foarte aproape de el, căzu în 
genunchi. 

Se auzi glasul răsunător al Faustei: 

— Adio, cardinale! Te pun azi faţă în faţă cu Léonore de 
Montaigues, iubita ta!... Fereşte-te ca într-o zi să nu te pun de 
faţă cu spectrul fiicei tale!... 

Dar Farnese nu mai auzea. N-o vedea decât pe Saizuma... 
Léonore... arătarea!... 

Fausta se îndreptă spre uşă fără a grăbi pasul. Acolo îl găsi 
pe Claude aşteptând; văzând-o cum pleacă, el nu-şi credea 
ochilor de uimire. Cu o săritură, călăul pătrunse în cameră, 
alergă la Farnese şi o văzu atunci pe Saizuma plecată peste 
cardinal. 

— Mama Violettei!... murmură el încremenit. 

Claude se dădu câţiva paşi înapoi, speriat, aproape îngrozit 
de neaşteptata apariţie a aceleia pe care odinioară, întro 
dimineaţă de noiembrie, trebuia s-o execute în piaţa Grève. 
Atunci, după înfăţişarea lui Farnese, iubitul Leonorei, el înţelese 
de ce Fausta putuse să iasă atât de nestânjenită din odaia aceea 
unde ar fi trebuit să moară. Ura lui, care o clipă făcuse loc 


uimirii, reveni şi mai arzătoare. 
— Ei bine, şopti el, am s-o execut singur pe această femeie! 
Şi se repezi afară, pe urmele Faustei. Dar aceasta ajunsese 
lângă escorta de sub marea poartă a mănăstirii. De departe, 
Claude văzu lectica depărtându-se, înconjurată de călăreţi. 
XXIV 
SORA FILOMENA 


Meşterul Claude se întoarse. O clipă se opri în faţa 
pavilionului unde-l lăsase pe prinţul Farnese. Mergând fără 
grabă, se gândea: 

„Fausta ştie că Farnese vrea s-o omoare, ea a adus-o pe 
nenorocita de Léonore la cardinal. De ce? Avea o escortă destul 
de puternică pentru a pune mâna pe Farnese... dar a plecat fără 
să încerce ceva. Şi pe mine de ce nu m-a arestat?" 

Claude trecu prin spărtura pe unde intrase cu cardinalul 
Farnese. În timp ce cobora pantele abrupte, zări urcând patru 
oameni împărţiţi în două grupe. Işi continuă coborârea şi-i 
încrucişă pe primii doi din necunoscuţi pe care-i salută cu 
respect. Ei îi răspunseră la salut, iar Claude îşi urmă drumul spre 
Paris. 

Tânărul senior pe care Claude nu l-a recunoscut şi care i-a 
răspuns la salut mai politicos decât o făceau de obicei 
aristocrații cu un simplu cetăţean ca el fusese Charles 
d'Angoulême. 

Era plin de speranță tânărul duce! Gura de aur a lui 
Pardaillan îi repetase doar că o va revedea pe Violetta. Urca deci 
sprinten pantele din Montmartre, găsind natura încântătoare. 
Pardaillan, cel mai bun dintre prieteni, era convins că acolo, sus, 
o va găsi pe tiganca Saizuma şi că prin ea va putea afla 
ascunzătoarea lui Belgodère. prin urmare şi pe cea a Violettei. 

Cei patru oameni ajunseseră la spărtură. Pardaillan trecu 
primul şi, neobservând nimic anormal sau alarmant, îi făcu semn 
lui Charles, care-l urmă numaidecât. Indată fură ajunşi şi de 
Croasse şi Picouic. În grădină, două călugăriţe bătrâne săpau. 

Una din ele zări deodată pe cei patru nou-sosiţi, şi-i arătă 
cu un zâmbet amar, tovărăşei de lucru. 

— Stăm bine, zise ea. acum au început să vină câte patru! 
Isuse, nu mai e mult şi la mănăstire o să se cartiruiască o 
armată întreagă! 


— Nici chiar aşa. soră Filomena, făcu cealaltă maică, mai 
neîncrezătoare sau mai resemnată. Dacă tinerele noastre surori 
vor să se ticăloşească, asta le priveşte... noi tot nu putem nimic! 

— Isuse Hristoase, murmură sora Filomena, s-ar spune că 
vin spre noi, ia te uită, soră Mariange. 

— Da, într-adevăr, vin spre noi. Hai să plecăm, soră 
Filomena. 

Sora Filomena, cu o mişcare rapidă, îşi netezi fusta 
învechită şi-şi împinse sub ceafă şuviţele de păr care zburau în 
vânt. 

— Dimpotrivă, zise ea, să rămânem. Trebuie să vedem dacă 
vor avea îndrăzneala să nu ne respecte. 

Pardaillan şi ducele d'Angoulême se îndreptau într-adevăr 
spre cele două maici. Sora Mariange înfrunta privirile celor doi 
sosiți, în timp ce sora Filomena îşi plecă ruşinos ochii. 

Sora Mariange era o femeie grasă, micuță şi durdulie, 
numai rotunzimi, cu o faţă roşcată. Sora Filomena, ascuţită şi 
uscată ca un curmei de viţă, fusese întotdeauna urâtă şi de 
aceea era supărată pe întregul univers. Nu cunoştea nimic din 
viaţă şi, în unele privinţe, era de o naivitate copilărească. 

Pardaillan îşi ridică pălăria politicos. 

— Nu vă apropiaţi! Opriţi-vă! strigă Filomena. 

Pardaillan, cumsecade, se opri la acest țipăt impresionant şi 
rămase înmărmurit. 

La rândul lui, Charles d'Angoulême salută şi zise: 

— Doamnă... 

— Nu-mi vorbiţi! îl întrerupse bătrâna cu un gest de 
pudoare ofensată. Ce vreţi de la noi? Vorbiţi! Vă citesc pe chipuri 
intenţiile necurate! 

Atunci, Pardaillan fu scuturat de un hohot de râs, care, cu 
toate necazurile acestuia, îl cuprinse îndată şi pe duce. 

— Pe toţi dracii, exclamă Pardaillan, arătăm noi ca nişte 
mauri sau ca nişte turci? înfăţişarea noastră este oare ca a 
unora care vin să violeze virtutea a două femei cu aspect atât 
de venerabil?... Nu, doamnă, nu vă temeţi de nici un act 
nelalocul lui. Venim numai să vă rugăm să ne daţi o informaţie. 
Şi, ca să fiţi şi mai liniştite, am să vă spun că prietenului meu aci 
de faţă i s-a întâmplat o mare nenorocire... iubeşte o fată... oh, 
nu vă speriaţi, nu-i o călugăriţă - iar fata aceea a fost răpită. 

— Sărmane tânăr! murmură sora Filomena privindu-l cu 


atenţie pe micul duce. 

— Există aici o femeie, continuă Pardaillan, o ţigancă, pe 
care am dus-o chiar eu până la poarta mănăstirii şi căreia i s-a 
dat o binevoitoare ospitalitate. Țiganca aceasta ne poate da un 
preţios ajutor în găsirea aceleia pe care o căutăm... şi am vrea 
s-o vedem. 

— Am văzut femeia de care vorbeşti, răspunse atunci sora 
Mariange, care până atunci făcuse pe muta. 

Charles făcu doi paşi sprinteni spre sora Mariange. 

— Doamnă, rosti el cu glasul tulburat, ajută-mă s-o găsesc 
pe ţigancă şi vei vedea că n-ai ajutat pe un nerecunoscător. 

— Mila creştină ne obligă să-l ajutăm pe aproapele nostru. 
Vrei să vorbeşti cu ţiganca? întrebă ea. Ei bine, vezi pavilionul 
acela vechi de acolo, aproape de spărtură? Ea-i acolo acum; am 
văzut-o intrând. 

Pardaillan şi Charles nu aşteptară să li se spună de două ori 
şi se îndreptară în mare grabă spre pavilionul arătat. 

XXV 
DRAGOSTE TOMNATICA 


În vreme ce Charles şi Pardaillan pătrundeau în vechiul 
pavilion, cei doi lachei, adică Picouic şi Croasse, rămaseră afară 
de pază. Primul se postase la spărtură, iar al doilea avea să 
rămână chiar la intrarea pavilionului. Croasse, care, fără voia lui, 
fusese luat drept mare războinic, arunca în jur priviri 
amenințătoare, Trase pumnalul şi-l ţinea gata de luptă. Totuşi, 
după ce constată că grădina de zarzavat, singura lui adversară, 
nu expunea privirilor sale decât nişte neînsemnate verdeţuri şi 
legume, începu să-şi spună că, fără îndoială, nu venise încă mo- 
mentul unei noi bătălii. Îşi potoli deci jăratecul din priviri şi, 
încetişor, îşi puse pumnalul înapoi în teacă, bolborosind: 

— În orice caz, îi văd eu la timp. 

În aşteptare, ca simplă precauţiune și ca să nu rişte 
zadarnic, părăsi cu paşi mici postul luat în supraveghere şi se 
îndreptă spre o remiză unde erau depozitate sculele de 
grădinărit. Şubred adăpost, totuşi un adăpost. Tocmai când să 
ajungă la remiză şi să se ascundă, apăru o umbră. Croasse sări. 
Nu era nici un duşman, ci sora Filomena. 

—  Opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, ţipă ea, 
văzându-l pe Croasse trăgându-şi pistolul de la brâu. 


Croasse, dându-şi seama că avea de-a face doar cu o 
femeie în vârstă. Înţepenită de spaimă. Îşi puse la loc revolverul. 
Între timp, sora Filomena îşi împreună mâinile, plină de 
admiraţie. 

— Cât de viteaz trebuie să fiţi! exclamă ea. 

— Ce nenorocire! gândi Croasse. Lucrul se observă, deci! 
Ce doriţi, preacinstită doamnă? adăugă el cu glas tare. 

Filomena rămase cu gura căscată. Nu prevăzuse o întrebare 
atât de simplă. De fapt, chiar, ce voia? 

Filomena trăia de treisprezece ani în mănăstirea aceea 
ciudată. Avea patruzeci şi cinci de ani şi părea cu zece mai mult. 
Fusese întotdeauna prea urâtă ca să cadă în păcat. Nu era o 
destrăbălată. 

În faţa întrebării prevăzătorului Croasse, care simţi deodată 
în ea un duşman, Filomena îşi plecă privirea, oftă şi începu să-şi 
netezească marginea şorţului, ca o fetiţă căreia i s-a spus prima 
dată că e frumoasă. Era caraghios, hâd, poate jalnic, dar de o 
profundă sinceritate: Filomena, maica Filomena, se îndrăgostise 
pe loc! 

— În sfârşit, continuă Croasse, cred că n-aţi venit aici numai 
pentru plăcerea de a mă privi? 

Filomena ridică, pleoapele şi cu îndrăzneala nevinovăţiei 
răspunse: 

— Ba da!... Eşti atât de frumos! Ţi-o spune Filomena! 

„Ha, ha, gândi Croasse. Oi fi, tot fără să ştiu, şi un cuceritor 
de inimi?..." 

O privi cu un ochi mai binevoitor pe Filomena, care, 
fremătătoare, părea mai puţin urâtă şi mai puţin bătrână decât 
era. 

Văzând efectul pe care aceste vorbe le-au făcut asupra lui 
Croasse, Filomena prinse mai mult curaj şi şopti: 

— Venisem să vă rog să vizitaţi cu mine grădinile... 

Poftit să viziteze împreună cu Filomena fructele şi florile 
grădinii, Croasse înţelese că era de datoria lui să răspundă 
printr-o drăgălăşenie, atât cât te puteai aştepta de la un călău al 
inimilor şi de la un adevărat erou războinic, deschise pliscul 
mare şi croncăni: 

— O, Filomena, de ce nu pot eu culege floarea modestiei şi 
fructul virtuţii tale! 

Era o declaraţie socotită îndrăzneață de Croasse şi 


hotărâtoare de către Filomena. Amândoi rămaseră o clipă uluiţi, 
speriaţi; Filomena, tulburată şi înfiorată, simţea cum se 
prăbuşeşte în prăpastia păcatului. Croasse, din ce în ce mai 
îndrăzneţ, simțindu-se irezistibil, luă mâna Filomenei. 

Cu multă abilitate, Filomena îl atrăgea pe Croasse spre un 
colţ singuratic, îndepărtat de oameni, a căror apropiere le 
fusese, de câteva zile, interzisă cu severitate celor două 
călugăriţe. Filomena urmărea să ajungă în locul unde se ridica o 
mică construcţie înconjurată de uluci, ca să-şi poată continua 
convorbirea cu Croasse la adăpost de orice indiscreţie. Datorită 
unor ocoluri dibace, Filomena putu să ajungă la locul dorit. 

— Acum nu mai avem decât să intrăm după uluci; murmură 
ea abia auzit. Este un colţişor încântător, unde nimeni nu va 
veni să asculte ce ne spunem. 

Filomena îşi agăţă mâna uscată de braţul lui Croasse. Fără 
alte explicaţii, ea-l împinse până la poarta gardului, care însă 
era închisă. 

— Aşteaptă, zise Croasse clocotind de pasiune şi îndrăz- 
neală; am să sar gardul şi când voi fi înăuntru am să-ţi pot 
deschide mai uşor. 

Croasse se şi căţărase pe uluci şi câteva clipe mai târziu 
sări în curticică; fără a pierde nici un moment, el se pregătea 
să-i deschidă Filomenei. În acelaşi timp auzi în spatele lui 
zgomotul grăbit al unor paşi uşori; se întoarse şi-şi înăbuşi un 
strigăt de uimire: o tânără alerga spre el, cu părul despletit, cu 
palmele împreunate, cu privirea rugătoare... o copilă minunat de 
frumoasă, chiar îngrozită cum era. 

— O, domnule, îl imploră ea, oricine ai fi, salvează-mă! 
Du-mă de aici!... 

— Micuța cântăreaţă!... Violetta... exclamă Croasse. 

După voce, tânăra părea că-l recunoscuse deodată pe cel 
căruia i se adresase şi se opri. 

— Ah! şopti zdrobită, nu-i un salvator! Nu-i decât un ajutor 
al lui Belgodere!... 

Două lacrimi se prelinseră pe obrajii palizi. 

— Violetta! Aici! repetă Croasse. 

Croasse n-avu timp să mai spună ceva! Pe pragul căsuţei 
apăru în clipa aceea cineva pe care-l cunoştea prea bine: era 
Belgodere!... 

Ţiganul învârtea o bâtă de corn de dimensiuni respectabile. 


Croasse se îngălbeni şi, gemând prelung, se clătină pe picioarele 
lui lungi. 

Sărmana micuță plecă capul şi se îndreptă încet spre 
căsuţa în care dispăru. Belgodere se întoarse spre Croasse... 
Acesta, profitând de scurtul răgaz când se părea că înfrico- 
şătorul lui patron nu-l privise, se avântă să sară gardul. Dar 
Belgodère îl pândise cu coada ochiului: în clipa când nefericitul 
Croasse trecea peste palisadă, fu apucat de picior şi tras cu 
putere înapoi la pământ. 

Belgodère îl înşfăcă cu brutalitate pe Croasse de braţ şi 
răcni: 

— Asta-i bună! Dar ce cauţi tu aici? 

— Stăpâne, bâigui Croasse, vă căutam... 

— Ei bine, dacă mă căutai, m-ai găsit. Apropie-te! Vino, sau 
fereşte bâta!... 

Câteva clipe mai târziu, Croasse, alb de spaimă, intră la 
rândul lui în căsuţă. Filomena asistase la întreaga scenă, printre 
scândurile prost încheiate ale gardului. Apoi, cuprinsă de teamă, 
se îndepărtă fugind repede şi, regăsind-o pe sora Mariange, îi 
povesti totul. Când ea termină de povestit, sora Mariange 
rămase multă vreme pe gânduri. Sub înfăţişarea ei necioplită, 
era o fată isteaţă, în stare să înţeleagă tot şi mai ales să se 
folosească cum trebuie de ceea ce a înţeles. 

— Ascultă, soră Filomena, făcu ea, ceea ce mi-ai spus e 
foarte important. Cred că doamna de Beawvilliers ne-ar pedepsi 
grozav dacă ar şti că noi ştim... 

— Isuse, mă înspăimânţi! 

— Este sigur, însă, că dacă ai să ştii să-ţi ţii gura... 

— Ce-am să câştig? întrebă Filomena. 

— O viaţă asigurată! Gândeşte-te la asta, soră Filomena. 

Mariange se îndreptă grăbită spre vechiul pavilion pe care îl 
arătase chiar ea lui Pardaillan şi Charles d'Angoulême. Dar în 
zadar se repezi înăuntru, căci pavilionul era gol. 

XXVI 
OGRADA MÂNĂSTIRII 


Când jalnicul Croasse, tremurând din toate încheieturile, 
ajunse înăuntrul căsuţei, Belgodère, care venea după el cu 
înfricoşătoarea măciucă în mână, închise cu grijă uşa şi 
adresându-se mizerabilului său Hercule pe care spaima îl făcea 


să se clatine ca un betiv, îi spuse: 

— Aşadar, mă căutai după cum zici... 

Croasse, devenit zbanghiu sub ameninţarea bâtei, se 
pâlbâia pierdut, neştiind cum s-o întoarcă. 

— Pe coarnele diavolului! răcni Belgodère puţin răbdător 
din fire, nu cumva te-ai schimbat într-o oaie behăitoare? Behăi şi 
nu răspunzi! Trebuie să-ţi dezleg limba? 

— Dacă vă spun adevărul, o să mă bateţi? întrebă Croasse, 
cu sufletul la gură. 

— Depinde de ceea ce ai să-mi spui... Haide! 

Croasse înţelese că trebuia să se mulţumească numai cu 
aceste asigurări, oricât de. puţin încurajatoare ar fi fost ele, şi că 
nu va obţine nimic mai mult de la acest stăpân pe care-l ura din 
tot sufletul. Vederea bâtei în mâna puternică a ţiganului îi 
paraliza orice efort de gândire, într-atât încât la un gest de 
nerăbdare al călăului, el se hotărî pe loc să-i spună tot adevărul, 
fără a mai ţine seamă de urmările pe care le-ar avea de suferit 
noii săi stăpâni, cavalerul de Pardaillan şi ducele d'Angoulême, 
pe care-i regreta amar acum, fiindcă aceştia, cel puţin, nu-i 
vorbeau cu bâta în mână. Îşi începu deci povestirea cu un glas 
nesigur: 

— lată, stăpâne... Dispariţia voastră bruscă... ne-a pus, pe 
Picouic şi pe mine, într-o cumplită încurcătură... stăpânul 
hanului „Speranţei" gonindu-ne de acolo, noi n-am mai ştiut ce 
să facem! 

— Animalul are dreptate de fapt, bodogăni Belgodère. 

Trebuie să arătăm aici că Croasse minţea neruşinat, 
deoarece ne aducem aminte că Picouic şi cu el au profitat de 
absenţa ţiganului ca să iasă în stradă şi să caute un stăpân, pe 
care au crezut că l-au găsit în persoana cavalerului Pardaillan. 

Dar oricât de puţin ager la minte era, Croasse observă cu 
multă judecată că, dacă fostul lui stăpân ar fi ştiut că ei l-au 
părăsit, ar fi început prin a-l cotonogi fără să mai aştepte alte 
explicaţii şi a înţeles, pe drept cuvânt, că dacă n-a făcut-o până 
acum, însemna că nu aflase nimic. Văzând deci că Belgodere nu 
răspundea cuvintelor sale cu nici un argument izbitor, respiră 
uşurat şi continuă mai sigur de el: 

— Am rătăcit astfel mai multe zile în jurul hanului şi văzând 
că nu vă-ntoarceţi, ne-am gândit că pentru motive... bine 
întemeiate, fără îndoială... aţi hotărât să ne părăsiţi... şi pentru 


că totuşi trebuia să trăim, am început să căutăm un alt stăpân 
care... In aşteptarea reîntoarcerii voastre... să binevoiască să ne 
ofere adăpost şi hrană. 

— Pe scurt, interveni Belgodère, m-aţi părăsit... Şi cum se 
numeşte noul vostru stăpân? 

Atunci Croasse fusese o clipă gata să-l numească pe 
Pardaillan, dar din dorinţa întemeiată de a străluci, cu noua sa 
slujbă, dădu preferinţă ducelui, al cărui titlu era cu mult mai 
pompos şi impunător decât acela, modest, al cavalerului. De 
aceea răspunse mândru, umflându-se în pene: 

— Este monseniorul duce d'Angouleme.!... 

Belgodère sări din loc şi nu putu să-şi creadă urechilor. 

— Ei drăcie! exclamă ţiganul care căzuse pe gânduri, 
felicitările mele... E-o cinste pentru mine să fiu înlocuit cu un 
duce... un fiu de rege... 

Croasse, care nu înţelegea ironia, se umfla peste măsură şi 
aproape că uitase de măciuca aflată încă în mâinile ţiganului. 
Acesta, zeflemitor mereu, continuă: 

— Dar toate astea nu mă lămuresc deloc cum şi de ce 
te-am întâlnit într-un fel atât de neaşteptat, domnule Croasse. 

— Ah! iată, răspunse domnul Croasse. Se pare că tânărul 
meu stăpân - după câte am putut eu înţelege din frânturi de 
convorbiri surprinse ici, colo - tânărul meu stăpân e îndrăgostit 
de o fată care a dispărut pe neaşteptate. 

— Cum e posibil?... rosti Belgodère strângând enervat bâta. 

— Şi se pare că în această mănăstire se află o ţigancă... 
Belgodère tresări. 

— O ţigancă care prezice viitorul în mod miraculos. Tânărul 
meu stăpân, monseniorul duce, a venit aici ca s-o consulte, 
gândind că ea ar putea poate să-i spună ce a devenit fata... o 
domnişoară nobilă, frumoasă ca lumina zilei... şi de care el este 
îndrăgostit. 

— Aşadar, ducele d'Angoulême a venit aici... ca s-o 
consulte pe această ţigancă? Foarte interesant! Dar tu? Cum se 
face că te-am găsit în faţa ulucilor pe care le-ai sărit?... 

Croasse tuşi uşor. 

— Eu, zise el, fusesem lăsat în grădină... singur... şi pentru 
că văzusem nişte feţe care nu-mi inspirau nici o încredere... mă 
hotărâsem să trec dincolo de gard... ca să supraveghez mai bine 
pe suspecţii aceia... 


— Ba bine că nu! În felul acesta, în serviciul noului tău 
stăpân ai fi devenit un viteaz... Ah! Ticălosule! izbucni deodată 
tiganul, care-l apucă pe loc de guler pe Croasse înmărmurit şi 
începu să-l lovească cu toată nădejdea pe spinarea lui 
scheletică, Ţine, mă, banditule, tâlharule, îţi baţi joc de mine! 

Strigând, Belgodère lovea fără încetare. La început, 
înţepenit de uimire, Croasse se lăsă să cadă la pământ, gemând. 

Apoi gemetele se ridicară cu un ton şi în cele din urmă se 
transformară în urlete care sfâşiau aerul de fiecare dată când 
teribila bâtă îi cădea pe umeri. 

— Scoală-te, câine! ţipă ţiganul bătând din picior, stai drept 
şi ascultă... 

Scheunând întruna, Croasse se ridică cu greu. 

— Prin urmare, ai venit aici să mă spionezi! Ah, nelegiuitul 
tău de stăpân vrea s-o fure pe Violetta... Ei bine, ascultă: eu ies, 
iar tu... fii liniştit, ai să fii închis cu grijă aici... cu Violetta... mă 
întorc întro clipă... şi dacă n-o găsesc pe Violetta aici... dacă 
cineva se va apropia de gard... iți smulg limba... 

Belgodère zăvori bine toate uşile şi se duse drept la stareţa 
Claudine de Beavwvilliers, căreia îi povesti tot ce ştia sau bănuia. 
Aceasta se însărcină s-o înştiinţeze pe loc pe prinţesa Fausta, 
care urma să ia măsurile pe care le va crede de cuviinţă. Intre 
timp, Belgodère se întoarse grăbit la căsuţă, unde găsi toate aşa 
cum le lăsase. 

XXVII 
ÎNDRĂGOSTIŢII 


Prinţesa Fausta, recunoscând în tiganca Saizuma pe 
Léonore de Montaigues, avu covârşitoarea impresie că se 
întorcea cu şaisprezece ani înapoi. 

Léonore se schimbase foarte puţin. 

Senzaţia de uluire şi groază se stinse treptat în sufletul lui 
Farnese. În clipa aceea, dragostea ieşi învingătoare în inima lui. 
Încet se ridică şi murmură: 

— Probabil că mă urăşti. Ai dreptate. Dar când am să-ți 
povestesc tot, poate că ai să mă urăşti ceva mai puţin. 

Vorbea cu glas umil şi stins. De-abia îndrăznea să arunce o 
privire spre femeia pe care nu încetase s-o iubească. 

Pe când o credea moartă, i se părea că dragostea fusese 
înăbuşită. Se aruncase din tot sufletul în fantastica aventură: s-o 


opună pe Fausta lui Sixtus al V-lea, să  răscolească 
creştinătatea... În sfârşit, să uite. Acum de-abia înţelegea 
zădărnicia acelor încercări. 

jean Farnese, în goană după cucerirea dragostei, se 
prăbuşise în acea tristă întâmplare din existenţa lui senti- 
mentală: sosirea Leonorei la Notre-Dame... Léonore considerată 
moartă, cardinalul căutase altceva, alte leacuri pentru suferinţa 
sufletului său atât de frământat până atunci. 

Acum, pentru că Léonore trăia, se întorcea din nou la 
dragostea lui. Fu cuprins de o speranţă nebună: s-o recu- 
cerească pe Léonore, s-o mai iubească, să mai fie iubit, să fugă, 
să fugă împreună cu ea... 

Un singur cuvânt ni-l va înfăţişa cum era: acum uitase de 
Violetta! Uitase că avea o fiică şi că fiica aceea era moartă, că el 
se afla acolo ca s-o pedepsească pe Fausta. Căută cuvinte 
pătimaşe care să aprindă din nou o scânteie în inima Leonorei... 
Într-un gest şovăielnic de implorare, el întinse mâinile şi 
deodată, fără zgomot, fără hohote, începu să plângă. 

Farnese nu mai plânsese de şaisprezece ani. El nu plânsese 
nici atunci când i-a cerut Faustei s-o lase în viaţă pe fiica sa. 
Acum, Farnese plângea în faţa Leonorei. 

— Plângi? îl întrebă Léonore cu multă milă şi duioşie. Ai, 
deci, şi tu suferinţele tale? Suferințele se risipesc odată cu 
lacrimile. Eu nu pot plânge şi de aceea sunt copleşită de 
suferinţe care mă înăbuşă. 

Cardinalul ridică fruntea. Fu cuprins de o nemăsurată 
mirare. Cum, Léonore vorbea aşa?... Nici o imputare? Numai 
milă?... Se cutremură. 

— Spune-mi, continuă Léonore, care ţi-e durerea? De ce 
plângi? N-aş putea să-ţi aduc o alinare? 

— Oh, gemu în sinea lui cardinalul, dar nu mă recunoaşte!... 
Leonore!... Leonore!... ţipă el. 

Ea-l privi cu o uimire care-i sfâşie inima. 

— Léonore? întrebă ea. Ce nume pronunţi tu acolo? 
Sărmana fată!... Taci, că ai putea s-o trezeşti... 

De data aceasta groaza se dezlănţui în sufletul cardinalului. 

— Ascultă, continuă Leonore, am să-ţi prezic viitorul, şi 
apucă în acelaşi timp mâna cardinalului care, la această 
atingere, se înfioră prelung. 

„Nebună,  bolborosi el, nebună!... Mai grozav decât 


moartă!..." 

În clipa aceea uşa pavilionului se deschise şi intrară doi 
oameni. Erau Charles şi cavalerul de Pardaillan, care, în faţa 
acestei scene neaşteptate, se opriră în prag. 

Cardinalul nu-i văzu. El repeta cu o patimă înflăcărată 
numele adoratei, ca şi cum cu acest nume ar fi vrut să-şi 
redeştepte amintirile şi judecata. 

— Ascultă! Ascultă! se jeli cardinalul. Nu-ţi mai recunoşti 
iubitul? Priveşte-mă. Sunt cel pe care l-ai iubit! Cel din faţa ta 
este Jean Farnese!... 

O scutură puternic şi, deodată, exclamă: 

— Fiica ta! Fie! Pe mine nu mă mai recunoşti! Dar eşti 
mamă. Fiica ta! Violetta ta!... 

— Ce spune? întrebă emoţionat Charles d'Angoulême, 

— Tăcere! îi răspunse cavalerul. Aici se petrec acum nişte 
lucruri îngrozitoare. 

— Violetta ta! răcnea Farnese. O cheamă Violetta: e fiica ta! 
Ca să-ţi mişc sufletul trebuie oare să te lovesc aşa cum te-am 
lovit altădată? Ascultă!... Aveai o fiică... ea a suferit mai mult ca 
tine... şi acum e moartă!... 

— Cine a spus că Violetta e moartă? strigă o voce însoţită 
de un hohot sfâşietor. 

Cardinalul, înnebunit, se trezi faţă-n faţă cu un tânăr cu 
trăsături nobile şi blânde, cu chipul răvăşit în clipa aceea deo 
înfricoşătoare suferinţă. Saizuma, ca şi cum această scenă n-ar 
fi privit-o, stătea retrasă. 

Farnese se întoarse spre tânărul care tocmai apăruse şi 
acum plângea. 

— Cine sunteţi? întrebă el cu un glas de ieşit din minţi. 

— Oh! exclamă Charles cu un accent care-l cutremură pe 
cardinal, iar pe Pardaillan îl umplu de compătimire; aţi spus că e 
moartă? Violetta moartă!... 

Nefericitul tânăr fu cuprins de un soi de turbare şi-l apucă 
brutal de braţ pe Farnese. 

— Cine sunteţi?... Cine-i femeia aceea? De ce spuneţi că 
Violetta a murit? De unde ştiţi? 

Cu privirea rătăcită, cu un glas atât de trist şi sfâşietor, 
încât Charles se înspăimântă, cardinalul răspunse: 

— Cine sunt? Un nenorocit blestemat de o femeie într-un 
moment înfricoşător. Priviţi-mă... Sunt cardinalul-prinţ Farnese, 


iubitul Leonorei de Montaigues şi tatăl Violettei... 

— Tatăl ei! gemu Charles. 

— Mama ei! murmură Pardaillan, aruncând o privire plină 
de compătimire spre ţiganca Saizuma. 

— Fugiţi! ţipă cardinalul, scos din fire. Fugiţi, tinere! Nu mă 
atingeţi! Tot ce mă atinge e afurisit!... 

Pardaillan îşi lăsă mâna pe umărul lui. 

— Domnule cardinal, i se adresă el, fiţi bărbat. Acesta-i un 
prieten, domnul duce d'Angoulême... el o iubea pe sărmana 
micuță Violetta. Spuneţi că e moartă... dar nu-i puteţi totuşi 
refuza acestui copil groaznica consolare de a şti cum a murit... 

— Cum? bolborosi Farnese... Moartă... Asasinată... 

Pardaillan tresări. Gândul la ducele de Guise îi fulgeră prin 
minte. 

— Asasinată! rosti el cu o furie rece. De cine? 

— De o femeie... de o tigroaică... oh, am lăsat-o să-mi 
scape! Nenorocire mie, nenorocire nouă, fiindcă n-am ucis-o 
când o aveam în mână!... 

— Numele femeii! Numele femeii! strigă cutremurat 
cavalerul, în timp ce Charles, cu respiraţia tăiată, se apropia să 
audă numele blestematei. 

Cardinalul, cu preţul unei mari sforţări, izbuti să-şi 
regăsească ceva din calmul său: 

— Femeia aceea, răspunse el, nici să nu vă gândiţi s-o 
înfruntaţi. Aţi fi sfărâmaţi ca o bucată de sticlă. Duce 
d'Angoulême şi dumneata, domnule, feriţi-vă de această femeie. 
Pentru că aţi cunoscut-o şi iubit-o pe Violetta, ea probabil că vă 
cunoaşte şi vă urăşte... Fugiţi cât mai aveţi timp... 

— Femeia care a asasinat-o pe Violetta este deci... 

— Se numeşte Fausta! 

— Bine, mormăi Pardaillan, văd că am judecat-o bine! Ei 
bine, diabolică Fausta, pentru că nu-ţi bagi coada numai în 
numirea regilor, pentru că te amesteci şi în omoruri... pe 
Dumnezeul meu, vei avea de-a face cu, mine! 

Farnese se şi întorsese spre Léonore, dar acum, după ce ea 
îşi puse la loc masca roşie, vraja dispăru. El împreună mâinile şi 
cu un glas şoptit, rosti: 

— Léonore, eu te mai iubesc! Léonore, blesteamă-mă, dar 
să fugim împreună. Îţi voi încălzi iar inima... am să-ţi trezesc iar 
sufletul... 


Saizuma avu un râs îngrozitor, care-l mai îngheţase şi 
altădată pe Farnese. 

— Jean de Kervilliers! urlă ea. Ce mai vrei de la mine? Unde 
vrei să mă târăşti? O, tată, unde eşti? Să tacă toţi! A sunat 
clopotul... lată-l pe blestematul care a ridicat potirul şi va 
binecuvânta adunarea credincioşilor. 

Farnese horcăi un geamăt de moarte, aruncându-se şi mai 
mult înapoi. 

— Blestemat! murmură el. Da, sunt blestemat! într-adevăr 
blestemat!... 

Şi fugi, scos din minţi, clătinându-se. Cavalerul îşi şterse 
atunci sudoarea care-i şiroia pe frunte. 

— Vino, zise el, luând braţul lui Charles, să ieşim din 
mănăstirea asta unde şi aerul e îmbibat de blesteme... 

Charles, cu un semn, i-o arătă pe Saizuma. 

— Mama ei! murmură tânărul. 

Se apropie grăbit de Saizuma. 

— Doamnă, i se adresă el cu blândeţe, vreţi să veniţi cu 
mine? 

Saizuma îl privi o clipă cu atenţie. 

— Sigur că vreau, răspunse ea, în fine. Nu văd nimic în 
trăsăturile chipului dumitale care să-mi inspire neîncredere sau 
teamă. 

Pardaillan, prinzând mâna ţigăncii, o puse în aceea alui 
Charles, care se înfioră dureros. El o porni înainte... Afară îl 
întâlni pe Picouic, nemişcat la postul său de la spărtură. În ce-l 
priveşte pe Croasse, el dispăruse. 

Era momentul când sora Mariange, găsind pustiu pavilionul, 
se duse să vadă ce era la spărtură. Ea privi în depărtare şi nu 
văzu pe nimeni. Dar Mariange era încăpăţânată. Era convinsă că 
găsise calea de a face avere şi era hotărâtă să nu-i scape 
ocazia. Începu deci să coboare cu viteză pantele colinei, 
îndreptându-se spre Grange-Batelière. lar când ajunse la două 
sute de metri de zidurile Parisului, avu mulţumirea să vadă un 
grup care trecea tocmai prin poarta Montmartre; în grup o recu- 
noscu imediat pe ţigancă după haina ei bălţată. 

Sora Mariange, fără să mai şovăie, începu să alerge cu 
picioruşele ei scurte şi trecu la poarta Montmartre. Ajunse la 
timp ca s-o vadă pe Saizuma, însoţită de Pardaillan şi Charles, 
cotind la stânga şi intrând într-un han. Pentru că nu ştia să 


citească, nu putu descifra firma.' Atunci, întrebă o femeie, 

„Hanul Deviniere... Bine!" mormăi ea, întipărinduşi bine 
numele în memorie. 

Sora Mariange începu apoi să se plimbe încoace şi încolo 
cugetând asupra întâmplării. 

Era bine să le vorbească acelor străini, aşa cum avusese de 
gând? Ar fi poate un mijloc de a câştiga bani, dar şi de a-ți 
atrage mânia stareţei. 

„Am găsit, îşi zise ea deodată. După câte am văzut, stareţa 
are un mare interes să n-o piardă din ochi pe tiganca 
necuratului. Am să-i dezvălui ascunzătoarea ţigăncii şi, drept 
răsplată, am să-i cer cel puţin zece scuzi de aur!" 

După ce-şi puse astfel la punct micul ei plan, porni grăbită 
spre mănăstire, unde se prezentă de îndată în faţa stareţei care 
fusese vizitată de Belgodere şi chiar în clipa aceea isprăvea o 
scrisoare. Claudine de Beavwvilliers ascultă cu atenţie povestirea 
sorei Mariange, o felicită pentru isteţime şi murmură: 

— lată, într-adevăr, o curieră nimerită... 

Apoi, adăugă un post-scriptum la scrisoarea pe care o 
terminase, o îndoi şi o lipi, după care se întoarse spre Mariange, 
spunându-i: 

— Mi-ai făcut un mare serviciu, soră. Trebuie să fii 
răsplătită. Îţi predau scrisoarea aceasta. Aceea căreia i-o vei 
duce te va răsplăti mai bine decât pot s-o fac eu. Dar bagă de 
seamă, dacă o pierzi sau ţi-o fură cineva, ar fi pentru mine o 
mare nenorocire, deci şi pentru mănăstire, prin urmare şi pentru 
tine. 

Ea se grăbi să-i dea lui Mariange indicaţiile necesare ca 
scrisoarea să ajungă la destinaţie. 

Adresa era astfel întocmită: 

„Doamnei prințese Fausta, la palatul său." 

XXVIII 
CONSILIU DE RĂZBOI 


În acest timp, Parisul se frământa. Nobilimea, mirată de 
inactivitatea lui de Guise, începea să se teamă. Se spunea pe 
ascuns că şeful suprem al Ligii trăda. 

Burghezii, la rândul lor, începeau din nou să formeze 
patrule înarmate şi făceau auzite murmurele premergătoare 
răscoalei. 


A doua zi după ce sora Mariange fusese însărcinată de 
Claudine să ducă Faustei scrisoarea, agitația era în toi. Pe la 
patru după-masă, ducele de Guise era închis cu Maurevert în 
cabinetul său. Ducele lua foarte puţin în seamă zbuciumul 
parizienilor. Ştia că n-avea decât să le vorbească pentru a fi 
aclamat. 

De Guise era prost dispus. Pentru el, ca şi pentru Charles 
d'Angoulême, Violetta trebuia socotită pierdută. Se învârtea în 
sus şi în jos, în vastul şi luxosul salon care-i servea de cabinet. 
Cu capul plecat pe piept, îl asculta pe Maurevert cu o ureche 
neatentă. Într-adevăr, Maurevert îi raporta despre situaţia din 
Paris, despre mânia care începuse să fiarbă, despre nerăbdarea 
cetăţenilor, despre bănuielile mai multor nobili pe care-i numea. 

Totuşi de Guise îşi ciuli deodată urechea şi se opri în faţa lui 
Maurevert, atunci când acesta pronunţă un nume. Acela al 
cavalerului de Pardaillan. 

— Ei bine, întrebă el, l-ai. găsit? 

— Din nenorocire, nu, monseniore! 

— Dar bastardul d'Angoulême? urmă de Guise. 

— Dacă-l găsim pe Pardaillan, punem mâna în acelaşi timp 
şi pe Charles. 

— Ah, continuă cu amărăciune ducele, dacă l-ai uri pe acest 
mizerabil Pardaillan aşa cum îl urăsc eu, nu l-ai fi pierdut din 
ochi şi nici nu l-ai fi lăsat să iasă din Paris! 

—  Monseniore, sunt convins că Pardaillan n-a părăsit 
Parisul. 

— Ce te face să crezi? 

Maurevert se cutremură şi continuă: 

— Atâta vreme cât mă aflu eu în Paris, el nu se va mişca de 
aici. 

— Nu te înţeleg, făcu de Guise eu un aer ironic; vreau să-ți 
amintesc numai un singur lucru şi anume că din prada noastră 
de la colina Saint-Roch trebuiai să primeşti două sute de mii de 
livre şi că ai renunţat la aceşti bani, numai de dragul de a-l 
vedea pe Pardaillan mort o dată pentru totdeauna. Din moment 
ce omul se află la Paris şi tu îl urăşti, de ce nu-l cauţi? Ţi-e oare 
frică de el? 

Maurevert căută un răspuns, când valetul personal al lui de 
Guise deschise uşa şi anunţă că Bussi-Leclerc, guvernatorul 
Bastiliei, sosise. 


— Să intre! Să intre!... Şi el trebuie să-i poarte o pică 
turbată lui Pardaillan şi o să ne ajute. 

— lată-te, sărmane răstignit, râse batjocoritor ducele, care 
era necruţător cu întâmplările nefericite ale altora, cum o mai 
duci? Pe barba papei, ştii că-ţi stătea bine pe aripa aia de 
moară? 

— Spectacolul trebuie să fi fost într-adevăr foarte plăcut, 
răspunse Bussi glacial. 

— Nu te supăra, zise ducele, râzând şi mai tare. Te revăd cu 
picioarele spre cer, cu capul în jos, căscând nişte ochi speriaţi, 
hai, nu mai scrâşni din dinţi, doar eu te-am dezlegat... Era şi 
timpul, nu? 

— Ei, monseniore, aş fi vrut să te văd în locul meu. 

— Deci ai mare necaz pe Pardaillan? 

— Da, dar nu din acest motiv! bodogăni Bussi-Leclerc. 

Se gândea desigur la duelul acela când pentru prima dată 
fusese dezarmat şi învins. 

— Monseniore, continuă el, am să-ţi povestesc nişte lucruri 
deosebite. Parisul e în mare fierbere! 

— Bine! Şi ce vor parizienii noştri? 

— Vor un rege, monseniore! 

— Un rege! Un rege! răcni de Guise; au avut unul şi l-au 
izgonit. Da, ştiu ce ai să-mi răspunzi. Mă vor pe mine. Ei, drăcie, 
n-au decât să aştepte! 

— Parizienii aşteaptă de asemeni să vă vadă la Luvru; dar, 
ca să nu-şi piardă răbdarea, între timp, se distrează, sau mai 
curând noi căutăm să-i distrăm. Le-am făgăduit că le voi 
spânzura puţin pe cele două Fourcaude, rânji batjocoritor 
Bussi-Leclerc. 

Fourcadele erau cele două fiice ale procurorului Fourcaud, 
care fusese arestat cu două luni înaintea fugii lui, Henric al III-lea 
şi închis la Bastilia, ca suspect de erezie. In ziua când a fost 
arestat, cele două fiice au strigat că şi ele erau de religia nouă, 
adică protestante; au fost deci şi ele târâte la Bastilia, unde tatăl 
lor na întârziat să moară. 

Forţate să-şi renege credinţa, oferindu-li-se în schimb 
libertatea, surorile Fourcaud au răspuns că preferau să moară. 
Una din aceste nenorocite se numea Jeanne, avea 
şaptesprezece ani şi era atât de frumoasă că şi un sfânt ar fi 
intrat în păcat pentru ea; pe cealaltă o chema Madeleine şi avea 


douăzeci de ani. 

— Le-am făgăduit pe cele două Fourcaude, adăugă 
Bussi-Leclerc. Adineaori erau vreo zece mii care-mi spărgeau 
urechile cu urletele lor şi care se agitau de-a lungul şanţului de 
la Bastilia. l-am chemat înăuntru pe vreo doisprezece turbaţi şi 
i-am întrebat ce voiau. 

— Vrem să le spânzurăm şi să le ardem pe ereticele 
„Fourcaude", mi-au răspuns într-un glas. 

— Şi atunci? făcu de Guise căscând. 

— Atunci, monseniore, mâine va avea loc un mare foc de 
petrecere, în care blestematele de Fourcaude vor fi prăjite aşa 
cum se cuvine, nu fără a fi fost mai întâi puţin spânzurate. 

— Cavalerul de Maineville cere să intre la monseniorul, rosti 
în clipa aceea un valet. 

De Guise făcu un semn. Uşa se întredeschise, lăsând să se 
vadă o sală ticsită cu gentilomi înarmaţi, care aşteptau 
nerăbdători hotărârea pe care o va lua stăpânul, regele 
Parisului. Maineville intră, şi ca şi cum s-ar fi aflat în faţa regelui, 
aştepta în tăcere. 

— Vorbeşte, îi spuse de Guise, ce ai să ne povesteşti 

— Monseniore, trebuie să vă spun că în Paris domneşte o 
ciudată nelinişte. Parizienii dumneavoastră turbează de sete... şi 
pentru o asemenea sete, monseniore, e nevoie de o băutură 
roşie. Numai sângele poate stingă setea parizienilor atunci când 
încep ei să strige. 

— Ei bine, să li se dea sânge! răspunse de Guise. Mâine, 
cele două Fourcaude... 

Se aşternu un moment de tăcere. Ştirile aduse pe rând lui 
de Guise de Bussi-Leclerc, de către Maineville şi de alţii înaintea 
lor, îi dovedeau că venise momentul unei hotărâri. Dar tocmai în 
faţa ei dădea mereu înapoi. 

În zilele acelea când îl vedem atât de şovăitor, atât de 
chinuit de o dragoste care-l mistuia, de Guise era obsedat de 
gândul răzbunării. Întâmplarea din piaţa Grève i l-a adus din nou 
în faţă pe acel Pardaillan, despre care păstrase o amintire 
groaznică din ziua înfricoşătoare a Sfântului Bartolomeu. Şi iată 
că acelaşi Pardaillan îi dăduse acum o lovitură ce putea fi 
mortală. 

Au fost scotocite moara şi locuinţa morarului, s-a săpat în 
pământ, au fost găuriţi pereţii şi nu s-a găsit nici o urmă a 


preţioşilor saci, care totuşi existau! Deci, Pardaillan expediase 
banii! De ce? 

Oricum ar fi, de Guise fusese jefuit, furat! Şi unde era acum 
acest Pardaillan? Cine putea s-o spună? 

Pe când Maineville îşi termina povestirea şi de Guise era 
copleşit de felurite gânduri, valetul intră pentru a treia oară şi-i 
dădu ducelui o scrisoare, pe care acesta, după ce-i examina 
scrisul, se grăbi s-o deschidă. Cei trei curteni văzură atunci 
trecând un zâmbet pe chipul ducelui şi-l auziră murmurând: 

— Am pus mâna pe el!... 

Scrisoarea era a Faustei!... lar Fausta, înştiinţată de 
Claudine de Beavwvilliers, îl anunţa pe duce că Pardaillan şi 
Charles d'Angoulême se găseau la Paris. 

Mâine, adăugase prinţesa la urmă, mâine vă voi, spune 
locul exact unde veţi putea pune mâna pe acest om. 

— Spuneai, îl întrebă de Guise pe Maurevert, că prietenul 
tău se mai află la Paris? 

— Răspund de aceasta! spuse Maurevert înfiorându-se. 

— Ei bine, ai avut dreptate... De data asta cred că nu ne va 
mai scăpa. lar pentru început, Maurevert, ordonă tuturor porţilor 
Parisului să nu lase să treacă nici o fiinţă vie. Du-te şi 
grăbeşte-te... 

Maurevert se avântă şi, dând ordine la rândul lui, trimise în 
toate colţurile Parisului curieri purtători ai hotărârii ducale. În 
mai puţin de jumătate de oră, toate porţile oraşului fură închise, 
toate podurile mobile ridicate şi în Paris începu să circule zvonul 
că fuseseră semnalate armatele lui Henric al III-lea, împreună cu 
cea a regelui Navarrei. 

In cabinetul ducelui de Guise, Maurevert, Bussi-Leclerc, 
Maineville discutau planurile caznelor la care-l vor supune pe 
Pardaillan după prinderea lui. 

XXIX 
FECIOARA RĂZBOINICĂ 


Ne aflăm în seara aceleiaşi zile. În fundul misteriosului său 
palat, Fausta este aşezată la o masă pe care se află scrisoarea 
stareţei Claudine de Beawvilliers. Ea e îmbrăcată într-un costum 
de cavaler din catifea neagră, pe care se desprinde uşor o 
jachetă din piele roşcată, o cuirasă suplă destul de fixă pentru a 
modela contururile acestei minunate statui şi destul de 


rezistentă pentru a face faţă tăişului unui pumnal. 

O mască neagră de catifea acoperă faţa Faustei. O spadă 
este atârnată de centiron, o adevărată spadă de luptă, lungă şi 
solidă, cu garda din oţel lustruit. Pe cap, al cărui păr bogat este 
ridicat în cozi împletite negre ca noaptea, ea şi-a pus un fetru 
împodobit cu o pană de cocoş roşu... 

Şi Pardaillan purta un fetru pe care se leagănă o pană de 
cocoș roşu. Coincidenţă? Amintire?... Cine ştie? 

Nici Fausta nu ştie de ce a imitat acest amănunt din 
îmbrăcămintea cavalerului; căci Fausta este o fecioară 
inviolabilă, neavând dintr-o femeie decât sexul. Şi totuşi, Fausta 
simte o tulburare copleşitoare. 

Pentru prima dată, e nehotărâtă. şi înţelege că mai este 
încă prea femeie pentru a deveni îngerul pe care visase să-l 
întruchipeze!... 

Fausta reciti de o mie de ori scrisoarea stareţei. Ce anume 
din paginile acelea putea răvăşi până întratât un asemenea 
suflet? Să începem cu sfârşitul, adică cu post-scriptumul: el 
conţinea povestirea lui Mariange, adică fuga, sau mai bine zis 
plecarea Saizumei. lar Saizuma era mama Violettei. Şi cu cine 
plecase ea? Cu Pardaillan! Tot începutul scrisorii era ocupat cu 
cele povestite de Belgodère, adică faptul că ducele d'Angoulême 
şi Pardaillan se aflau în căutarea Violettei. 

Fausta, după lungi şi îndârjite dezbateri cu ea însăşi, 
descoperise în sufletul său un sentiment care până acum nu se 
mai cuibărise acolo. 

O ura pe Violetta!... De când?... De când citise scrisoarea. 
Obişnuită să-şi privească în adâncul sufletului, urlând de ruşine 
şi de neputinţă, ea trebui să-şi mărturisească adevărul: până 
acum n-o urâse pe Violetta. A privit-o întotdeauna doar ca peo 
biată fetiţă, pe care întâmplarea i-a scos-o de-a curmezişul 
traiectoriei ei fulgerătoare şi pe care trebuia s-o nimicească cu 
sânge rece. 

Acum o ura pe Violetta cu o ură cumplită; acum, da acum, 
pentru că ştia un lucru: Paroai//lan o căuta pe Violetta!... 
Pardaillan o iubea deci pe Violetta!... 

Fausta geloasă! 

Hotărârile se îngrămădiră treptat în mintea ei, în ziua aceea 
în care trăise momente de luptă şi de deznădejde de neuitat. 
Spre prânz, trimise un curier la Claudine ca să-i anunţe vizita 


apropiată şi-i spusese stareţei: 

„Răspunzi cu viaţa pentru prizonieră, până la viitoarea mea 
vizită." 

Pe la ora patru scrisese ducelui de Guise pentru a-i dezvălui 
prezenţa lui Pardaillan la Paris. Şovăise să arate că era vorba de 
hanul Deviniere... şi amânase acest lucru pe a doua zi. De ce? 

Era în jurul orei nouă seara, când am regăsit-o noi, sprijinită 
în coate, pe o masă, recitind încă o dată scrisoarea lui Claudine, 
căutând o hotărâre definitivă. În momentul acela Fausta părea 
foarte calmă. Poate pentru că între timp hotărârea fusese luată 
în mintea ei. Întradevăr, se ridică, arse scrisoarea la o flacără de 
ceară trandafirie, îşi trase nişte mănuşi din piele suplă, se uită 
să vadă dacă spada era la locul ei şi apoi, lovind într-un clopotel, 
porunci fără măcar să se întoarcă, pentru că era sigură că 
cineva venise în grabă să primească ordinul: 

— Patru călăreţi de escortă şi un cal pentru mine, în clipa 
aceasta. Şi să fie anunţat Bussi-Leclerc, guvernatorul Bastiliei, 
că mă voi duce să-l văd chiar în noaptea asta. 

Mai puţin de două minute după aceea, ea se găsi în strada 
unde o aşteptau cei patru călăreţi şi unde un scutier îi ţinea 
scara... Odată în şa, călăreţii se aşezară doi în faţă şi doi în 
spatele ei. 

— La mănăstirea Montmartre! ordonă atunci Fausta. Mica 
trupă porni neîntârziat, ieşi din Cite şi se îndreptă spre poarta 
Montmartre. Poarta era închisă, dar unul dintre călăreţi arătă 
ofițerului din post o hârtie care purta semnătura ducelui. Ofiţerul 
ordonă să fie lăsat podul mobil. 

XXX 
VIOLETTA 


Când Fausta ajunse la mănăstirea Montmartre, totul era 
întunecat şi tăcut. Dar, după ce un călăreț bătu în poartă într-un 
anumit fel, cele două laturi fuseră larg deschise. Fausta 
descălecă şi fu condusă în apartamentul stareţei. 

— Prizoniera? întrebă Fausta cu un glas care o miră pe 
Claudine prin tremurul lui neliniştit. 

— E aici, doamnă, liniştiţi-vă... 

— Du-mă la ea. 

Stareţa luă fără şovăire o torţă şi porni înaintea Faustei. Ea 
deschise bariera. Belgodère dormea întotdeauna numai cu un 


ochi şi auzi deci paşii Claudinei şi ai Faustei, sărind din patul de 
campanie unde moţăia îmbrăcat şi, bănuitor, se duse să 
deschidă uşa. Recunoscu de îndată pe stareță şi se înclină 
adânc. 

— Prizoniera? repetă Fausta întrebarea, cu aceeaşi emoție 
observată de Claudine. 

Belgodère o recunoscu după voce şi de data aceasta se 
plecă până la pământ. 

— Ceea ce mi se dă în păstrare, spuse el, nu-mi scapă. 
Prizoniera e aici!... 

Cele două femei pătrunseră în locuinţa sumar mobilată cu 
un mic pat de campanie, o masă şi două scaune, totul iluminat 
de o torţă. Claudine deschise broasca unei uşi. Fausta luă torţa 
şi spuse: 

— Am să intru singură... 

În clipa aceea, dintr-o cămăruţă de sub scară, care domina 
prima odaie în care aşteptau Claudine şi Belgodère, ieşi la iveală 
un cap speriat, cu un profil caraghios. Era capul lui Croasse. 

Croasse dormise în chiţimie pe o mână de paie. Din acel loc 
ridicat, el privea ca în palmă camera şi le văzu intrând pe 
Claudine şi Fausta. O văzu pe Fausta intrând în încăperea care 
servea Violettei de închisoare. Şi el se întreba ce o fi însemnând 
vizita aceea nocturnă. 

Fausta puse pe o mobilă făclia pe care o ţinea în mână. O 
scurtă privire aruncată în jurul ei îi arătă o odaie mizerabilă, fără 
fereastră, într-adevăr mai tristă ca o închisoare. Pe o canapea 
veche dormea Violetta îmbrăcată. Fausta o privi pătrunzător. 
Încetişor îşi scoase masca şi o lăsă să-i cadă la picioare. 

— Frumoasă, murmură ea, e-adevărat! Un chip de înger. E 
pe drept cuvânt demnă de acest erou cavaleresc care se 
numeşte Pardaillan. Cât de mult trebuie s-o iubească! Ei bine, 
n-are decât să sufere, de vreme ce s-a pus de-a curmezişul 
drumului meu. Aşadar, cum? Am mers până aici spre țelul meu 
sublim cu o irezistibilă voinţă triumfătoare şi senină şi acum să 
se găsească un om, unul singur, care să-mi poată spune în faţă: 
„Nu vei merge mai departe pe acest drum"? 

Fausta fremăta. Înţelegea că se minţea pe sine. Pretexte!... 
Nu-l ura pe Pardaillan nici pentru întâmplarea din piaţa Grève, 
nici pentru aceea de la moară. Dar îl ura oare? în clipa aceea 
simţea foarte limpede: pe Violetta o ura; o bănuia că era iubită 


de Pardaillan. Era geloasă. 

Fausta îşi ascunse obrazul în palme. Era sugrumată de o 
suferinţă cumplită... Cea mai grea suferinţă... Aceea a ruşinii... 

Violetta se deşteptă chiar atunci. Ea-l văzu pe acel tânăr - 
Fausta era îmbrăcată în cavaler - gâfâind, cu obrazul înfundat în 
palme, pălind că luptă împotriva unei teribile şi misterioase 
îndurerări. Marii ei ochi albaştri se umplură de milă. 

Mâna ei atinse braţul Faustei şi cu un glas de o ferme- 
cătoare compătimire, întrebă: 

— Cine sunteţi? Sunteţi ca şi mine o victimă? Sunteţi... Ah! 

Acest ultim țipăt brusc se stinse într-o gâtuire de spaimă şi 
groază, şi, dintr-o săritură fu în picioare. Fausta, atinsă la braţ, 
tresărise puternic, mâinile îi căzură de pe chipul devastat de 
patimă, ieşit acum la lumină. Violetta o recunoscuse. 

Mii de gânduri îşi încrucişau focurile în mintea Faustei. Mii 
de cuvinte arzătoare i se înghesuiau pe buze, insulte, sau poate 
strigăte de durere... căci în clipa aceea nu mai era Fausta, 
Fecioara sfântă, Fausta Suverana, Fausta Aleasa conclavului 
secret... ci era numai urmaşa Lucreţiei Borgia. Ea rosti firesc cu 
un glas răguşit: 

— Vino!... 

Să vină! Unde?... Ce voia să facă cu ea? Ce hotărâre crudă 
şi întunecată fusese aceea de a o răpi, de a o arunca pradă 
caznelor, de a asista la agonia ei!... 

Şi, pentru că Violetta, tremurând, nu o urma, Fausta se 
dădu înapoi până la uşă. În acest scurt răgaz, printr-un efort 
miraculos, ea îşi regăsi seninătatea chipului. 

— O lectică, imediat! îi porunci ea lui Claudine. 

Stareţa porni în grabă. Fausta se întoarse spre Belgodère. 

— la această fată, zise ea, şi du-o la lectică. Ai să te urci 
lângă ea. Răspunzi cu viaţa. 

— Încotro va merge lectica? întrebă Belgodère nerăbdător. 

— La Bastilia! răspunse înfundat Fausta. 

Belgodère intră în magherniţă, se duse drept la Violetta şi 
rosti tot cu un glas aspru: 

— Vino!... 

O apucă în acelaşi timp de mână şi în sinea lui bombăni. 

— Cred că de astă dată, meşterul Claude va vărsa lacrimi 
de sânge... cum m-a făcut şi pe mine să vărs!... 

XXXI 


SURORILE FOURCAUD 


Violeta fu aruncată în lectică de Belgodere, care se sui 
lângă ea. Fausta încalecă. La un semn al ei cei patru călăreţi 
înconjurară lectica şi mica trupă începu să coboare în întuneric. 

Fausta străbătu strada Saint-Antoine şi se opri în faţa 
Bastiliei. Curând lanţurile podului mobil scârţâiră şi podişca se 
lăsă; lectica trecu şi se opri, în sfârşit, într-o curte strâmtă. 

— Guvernatorul! se adresă Fausta sergentului de serviciu. 

— Binevoiţi să mă urmaţi, am să vă conduc la el. 

Fausta descălecă şi arătă spre lectică: 

— Inăuntru e o prizonieră. Dacă scapă, vei fi spânzurat, fără 
judecată, în zorii zilei. 

Sergentul zâmbi. Dădu un ordin celor doi temniceri care-l 
însoțeau. Câteva minute mai târziu, Violetta era închisă într-o 
celulă. 

Fausta îl urmă pe sergent, în faţa căruia înainta un om cu 
un felinar. Urcară o scară, îi întâmpină un om care-şi termina în 
grabă îmbrăcatul. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă! spuse 
Bussi-Leclerc, recunoscând o femeie în tânărul cavaler care-i 
vorbea cu atâta autoritate. 

— Domnule, zise Fausta, aţi fost înștiințat că voi veni în 
noaptea aceasta. 

— Doamnă, răspunse Bussi-Leclerc, privind-o insistent pe 
Fausta, am fost prevenit că un mesager al monseniorului duce 
îmi va aduce ordine în noaptea aceasta. 

— Aveţi aici, îl întrerupse Fausta, două prizoniere numite 
Fourcaud? Aceste prizoniere trebuie predate judecății poporului? 

— Chiar mâine dimineaţă, doamnă. Zis şi făcut, noi ne 
ţinem de cuvânt. 

— Una din cele două Fourcaud, zise Fausta, va fi spânzurată 
şi arsă. lar pe cealaltă o vei pune în libertate. 

— Oh! Cu neputinţă, doamnă! exclamă Bussi-Leclerc 
tresărind. Am făgăduit poporului două eretice de spânzurat şi le 
va avea. 

— O să vă ţineţi cuvântul, maistre Leclerc. Cum se numesc 
cele două condamnate? Şi ce vârstă au? 

— Cea mai mare, Madeleine, are vreo douăzeci de ani; cea 
mai tânără, Jeanne, pare de vreo şaisprezece. 


— Pe aceasta o veţi elibera, iar Madeleine va fi predată. 
Jeanne va fi graţiată. 

— Dacă una din condamnate va fi graţiată, cum am să pot 
preda două eretice? 

— Nu vă faceţi griji. Esenţialul este ca Jeanne Fourcaud să 
fie graţiată. 

— Şi cine îi va acorda graţia? 

— Eu. 

— Dar cine sunteţi, doamnă? întrebă Bussi-Leclerc uimit. 

— Citiţi aici! îl întrerupse Fausta întinzându-i lui Bus- 
si-Leclerc o hârtie; acesta o luă, se apropie de o faclă şi o citi. 
Hârtia purta pecetea ducelui de Guise şi conţinea următoarele 
rânduri: 

„Ordin către toţi ofiţerii noştri de orice grad, în orice loc şi în 
orice împrejurare s-ar găsi, răspunzând cu viaţa, să se supună 
prinţesei Fausta, purtătoarea prezentei." 

— Prinţesa Fausta! murmură Bussi-Leclerc. 

Aruncă asupra Faustei o privire de curiozitate arzătoare şi, 
înclinânduse foarte adânc, îi înapoie documentul, spunând: 

— Vă ascult, doamnă. 

— Bine. Să fiu condusă la aceste Fourcaude, sau mai bine la 
cea tânără. 

Fără a rosti o vorbă, Bussi-Leclerc se grăbi să ia o faclă şi 
porni înaintea vizitatoarei. Pe coridor îl întâlni pe sergent şi-i 
şopti câteva cuvinte. Sergentul se înclină şi o luă înainte 
alergând. 

Bussi-Leclerc, urmat mereu de Fausta, cobori o scară şi 
ajunse în curtea unde aşteptau lectica şi cei patru călăreţi din 
escortă. Tot acolo se aflau şi patru temniceri chemaţi de 
sergent. 

— Du-te şi adu-mi deţinuta... se adresă Fausta sergentului. 

Câteva minute mai târziu Violetta apăru între doi soldaţi 
care o ţineau de mâini. 

Tremura de spaimă şi se lăsa în voia soartei. 

— Porniţi! îi zise atunci Fausta lui Bussi-Leclerc. 

Mica trupă se îndreptă spre o uşă scundă, însoţită de doi 
gardieni cu cheile. Coborâră o scară în spirală, care se înfunda în 
pământ ca un şurub ce sfredelea măruntaiele pământului. 

Temnicerii se opriră în faţa unei uşi, dând la o parte 
zăvoarele. Fausta intră singură, după ce luă facla din mâna lui 


Bussi-Leclerc. Celula era strâmtă, bolțile ei joase păreau să 
apese pe umeri cu o greutate enormă. Într-un colţ, chircită la 
pământ, o fată cu trăsăturile slăbite, foarte tânără, se ridică la 
deschiderea uşii. Fruntea îi era senină. Ochii îi străluceau cu 
sclipiri supraomeneşti. Tânăra era Jeanne Fourcaud. 

— Aţi venit să mă luaţi pentru execuţie? întrebă ea. Sunt 
gata. 

— Jeanne Fourcaud, i se adresă Fausta, nu vei fi executată. 
Vei trăi. Vei fi liberă. 

— Regele îmi dăruieşte viaţa? rosti cu sufletul la gură 
sărmana creatură. 

— îţi dăruieşte viaţa şi libertatea. Eşti liberă. Vino!... 

Jeanne era gata să se avânte, dar se opri deodată şi mai 
palidă. Un gând înspăimântător îi străfulgera mintea. 

— Dar Madeleine, gemu ea, sora mea? Liberă şi ea, da!... 
Fără Madeleine mai bine mor!... 

— Sora ta, Madeleine, e salvată ca şi tine. E afară şi te 
aşteaptă. Vino... 

Jeanne Fourcaud se prăbuşi în genunchi, luă mâna Faustei 
şi o acoperi de sărutări. Trecea printr-o puternică emoție. Fausta 
o ridică un gest de nerăbdare, şi o trase pe biata fată, aproape 
leşinată de fericire. Pe coridor, ea o dădu pe Jeanne Fourcaud 
din nou pe mâna unui paznic şi ordonă: 

— Du-o la lectică... 

Apoi, Fausta se întoarse spre un alt paznic şi-i spuse, 
arătând spre Violetta: 

— Pe asta închide-o... 

Violetta, în faţa gropii căscate a carcerei, dădu instinctiv 
înapoi şi de pe buze îi scăpă un fel de geamăt hăcuit. Dar mâna 
temnicerului se lăsă pe umerii ei şi o clipă mai târziu uşa grea fu 
închisă şi zăvoarele ferecate. După aceea Fausta făcu semn 
paznicului şi celor doi soldaţi să plece, iar aceştia se îndepărtară 
urcând scara. Rămase singură cu Bussi-Leclerc. Un zâmbet 
vineţiu îi încreţi buzele. Întrebă calm: 

— Nu înţelegeţi? 

— Aştept să mă lămuriţi... 

Atunci Fausta, arătând spre carcera în care Violetta fusese 
aruncată, zise: 

— Aici se găseşte Jeanne Fourcaud!... 

Oricât era  Bussi-Leclerc de călit împotriva emoţiilor 


sentimentale, nu se putu împiedica să se cutremure. 

— Cum, bâlbâi el, tânăra aceasta... 

— Ea se numeşte de acum încolo Jeanne Fourcaud. Mâine 
dimineaţă trebuie să le predaţi pe cele două surori Fourcaud 
justiţiei poporului. Le veţi preda! 

Când Bussi-Leclerc şi Fausta ajunseră din nou la suprafaţă, 
Jeanne Fourcaud fu aşezată în lectică, aproape leşinată. 
Belgodère se apropie de Fausta. 

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu fiica lui Claude? întrebă 
ea. 

— Nimic nu vă scapă, doamnă, se linguşi ţiganul 
temenindu-se. Violetta, ştiţi, este nădejdea mea. Se împlinesc 
opt ani de când e a mea. O păstram ca ochii din cap pentru... 
ceea ce ştiţi. Pe scurt, în loc s-o vând monseniorului duce, s-a 
întâmplat să v-o vând dumneavoastră. Simt, ghicesc, că a sosit 
momentul când îi voi putea vorbi lui Claude... 

— Ştii cel puţin unde e? 

— Nu, dar am să dau de el, nu vă temeţi. 

— Spune-mi, continuă atunci Fausta, îngândurată, mi-ai 
făgăduit mereu să-mi povesteşti viaţa ta: a venit momentul. lată 
ce vei face: ai să duci înapoi lectica la mănăstire; oamenii mei te 
vor escorta şi apoi te vor readuce la palatul meu. Ai să pui noua 
prizonieră la loc sigur. Şi când îmi vei spune de ce o urăşti pe 
Violetta, am să-ţi spun şi eu ce soartă va avea. Domnule 
guvernator, zise cu glas tare Fausta întorcându-se spre 
Bussi-Leclerc, la ce oră va avea loc spectacolul promis 
parizienilor? 

— Cred că în zorii zilei. 

— E prea devreme. Vreau să fiu şi eu acolo. Mi se pare că 
ora zece dimineaţa ar fi cea mai potrivită. 

— Cum porunciţi! Va fi la ora zece... 

Fausta încălecă, iar Belgodère luă loc lângă Jeanne 
Fourcaud. 

Escorta porni şi odată ieşiţi din Bastilia, Fausta ordonă ceva 
călăreţilor. 

Lectica şi escorta se îndreptară atunci spre drumul pe unde 
veniseră. Numai Fausta plecă spre Cite. 

Belgodere, ajuns la mănăstirea Montmartre, o conduse pe 
noua sa prizonieră, adică pe Jeanne Fourcaud, în aceeaşi 
magherniţă în care cu câteva ore înainte fusese închisă Violetta. 


— Cine-i fata asta pe care trebuie s-o păzesc acum? Să fiu 
al dracului dacă înţeleg ceva din toată istoria asta! Croasse! Ce 
vrea Signora Fausta? încotro mă împinge ea? Ei, am să aflu eu 
îndată, fără nici o îndoială... Croasse! Croasse o va păzi pe 
micuță în lipsa mea.. Croasse!... 

La această a treia chemare, Croasse nu răspunse ca şi la 
primele două. 

— Dormi, se răsti Belgodere, ai îndrăzneala să dormi în timp 
ce eu muncesc! Aşteaptă numai, mizerabile, vin la tine, nu te 
osteni... 

Bodogănind aceste amabilităţi, ţiganul puse mâna pe bâta 
cu care Croasse făcuse o atât de apropiată cunoştinţă şi, fără 
grabă, urcă scara care ducea la chiţimie. Acolo exclamă furios: 
„Nici urmă de Croasse!"' Croasse dispăruse. Belgodère nu se 
sinchisi peste măsură, căci se gândi că noua prizonieră, al cărei 
nume nu-l cunoştea, nu putea evada atât de curând şi, fără ao 
anunţa pe stareță, se duse să-i caute pe călăreţii Faustei care-l 
aşteptau ca să-l conducă înapoi la palatul din Cite. O oră mai 
târziu, Belgodere intra în casa misterioasă unde, a doua zi după 
sosirea la Paris, o adusese pe Violetta, crezând că o predă 
ducelui de Guise. 

XXXII 
TAINA LUI BELGODERE 


Fausta îl aştepta pe ţigan în aceeaşi cameră unde noi i-am 
mai introdus pe cititori şi unde cele două însoţitoare favorite, 
Myrthis şi Lea, erau ocupate cu prepararea unei băuturi 
întăritoare. Intrând şi înclinându-se, Belgodère trăgea serios cu 
ochiul la aceste pregătiri. 

— Să se aducă vin, strigă Fausta, surprinzându-i privirea. 

Fu ascultată fără întârziere. 

Ochiul lui Belgodère scapără. Îşi turnă un pahar şi-l dădu 
peste cap. 

— Ei bine, reluă Fausta muinduşi la rândul ei buzele în 
paharul de cristal pe care i-l întinsese Myrthis, spuneai că ai 
să-mi povesteşti o istorie interesantă? 

— De!... Este povestea multora dintre noi aceştia, sărmani 
ţigani, izgoniți, hăituiţi, spânzurați. Aţi auzit desigur de o sută de 
ori ceva asemănător, fără, a-i da importanţă. 

— Povesteşte-mi, totuşi, îi ceru Fausta. Dacă ţi s-a făcut 


vreo nedreptate, aş putea s-o îndrept. 

— Prea târziu! rosti surd Belgodere. 

— Dacă îi mai urăşti pe cei ce ţi-au făcut un rău, ştii că te 
pot ajuta. 

— Da, răspunse atunci Belgodere. Puteţi să-mi faceţi 
răzbunarea mai cumplită. Sunteţi tare şi puternică. Prin 
dumneavoastră, Claude ar putea suferi mai mult decât aş 
putea-o face eu singur... 

— Împotriva lui Claude vrei deci să te răzbuni? Belgodère 
băuse toată sticla. Cobori capul până ce îl lăsă să cadă între 
mâinile sale enorme. Fausta făcu un semn: o sticlă plină o 
înlocui neîntârziat pe masă pe cea goală. 

— Ascultaţi, se porni atunci Belgodère, am înfăţişarea unei 
brute, nu-i aşa? 

Semăn oare cu una din fiarele la care cu greu deosebeşti un 
chip omenesc? Ce aţi spune dacă aţi afla că în pieptul fiarei bate 
o inimă de om? Şi totuşi aşa este, continuă Belgodère; oricât de 
necrezut ar părea, am şi eu o inimă, pentru că există o epocă în 
viaţa mea când nu mă gândeam nici la ură, nici la răzbunare, o 
vreme când am iubit! 

Belgodere tăcu, cufundat în trecutul său. 

— Continuă! rosti Fausta poruncitoare. 

— A fost deci o vreme, continuă Belgodere, când nu eram 
ceea ce par să fiu. Într-o zi mi-am dat seama că eram 
îndrăgostit... Pentru altcineva nu e mare lucru; pentru mine însă 
era groaznic. Într-adevăr, eram foarte urât şi o ştiam... mi s-a 
repetat de atâtea ori. Eram cel mai puternic, cel mai temut din 
tribul meu. Eu însă tremuram în faţa Magdei. Tremuram pentru 
că mă ştiam hidos şi pentru că în jurul Magdei se învârteau cinci 
sau şase băieţi frumoşi, dintre care cel mai urât era de o sută de 
ori mai frumos' ca mine. Niciodată n-am îndrăznit să-i spun 
Magdei un cuvânt. Atâta doar că, atunci când treceam pe lângă 
ea, îi simţeam privirea neagră, grea, aţintită asupra mea. Nu 
mai dormeam, nu mai mâncam. Aşa nu mai putea să meargă. 
Într-o seară, i-am adunat pe curtezanii Magdei. Când au fost toţi 
la un loc, am trimis s-o cheme şi pe ea. A venit şi atunci i-am 
spus: "Magda, acum mergi pe cincisprezece ani. E timpul să-ţi 
alegi un bărbat". Magda zâmbi şi arătând cam la întâmplare 
spre unui din rivali, îi spuse: „Pe tine te aleg!" 

— Ah, sărmanul Belgodère! îl luă în râs Fausta. 


— Da, urmă ţiganul, dar veţi vedea mai departe. M-am 
aşezat în faţa băiatului. El a înţeles şi a ieşit afară. Cinci minute 
mai târziu era pe spate şi în timp ce îi striveam pieptul cu 
genunchii, i-am tăiat ambele urechi. El se ridică urlând şi atunci 
Magda spuse foarte calmă: „N-am nevoie de un bărbat fără 
urechi". "Ei bine, alege-ţi un altul!" „lată-l", zise ea alegând un 
alt curtezan. M-am aşezat în faţa lui, cum-făcusem şi cu primul. 
Bătălia reîncepu şi de data asta a durat zece minute încheiate. 
Când am izbutit să-l dobor, i-am tăiat nasul. Desigur că Magda 
nu voia un bărbat fără nas, tot aşa cum n-avea nevoie de un 
chior, pentru că celui de-al treilea i-am scos un ochi. Bineînţeles, 
că nu voia nici pe unul fricos, pentru că ultimii doi o luară la 
goană, astfel că am rămas singur. 

— Atunci Magda mi-a spus: "Pe tine te aleg. Te-am ales încă 
de mult, dar voiam să văd dacă eşti aşa cum te bănuiam." In 
aceeaşi seară am luat-o pe Magda de nevastă, după obiceiurile 
tribului meu. Timp de şase ani am fost un om fericit. Am avut 
întâi o fiică pe care am numit-o Flora. Patru ani mai târziu, am 
avut a doua fiică, pe care am botezat-o Stella. Se spunea despre 
ele că erau frumoase ca două flori. Cred că am terminat şi sticla 
asta... 

Era la a patra. 

— În al şaptelea şi ultimul an al fericirii mele, continuă 
tiganul, am venit la Paris, în Franţa. Flora avea pe atunci şase 
ani şi Stella doi. Trăiam foarte liniştiţi, când într-o seară se 
răspândi zvonul că nişte bandiți au pătruns noaptea într-o 
biserică şi au furat vasele de aur. Biserica se numea 
Saint-Eustache. Eram vecini cu ea. Şi, pentru că hoţomanii şi 
cetăţenii liberi, oricât de răi ar fi fost, erau totuşi creştini şi nu 
puteau să comită o asemenea mârşăvie, vina a căzut pe noi. 
Într-o dimineaţă, vreo cincisprezece din tribul nostru, bărbaţi, 
femei şi copii au fost cu toţii arestaţi şi duşi la o închisoare. Pe 
drum, am reuşit să scap din mâinile paznicilor. Poate că aş fi 
Făcut mai bine să mă las dus ca toţi ceilalţi. Pentru că au fost 
spânzurați cinci bărbaţi şi şase femei. Printre femei se găsea şi 
Magda. Belgodere era palid, de o paloare lividă şi picături mari 
de sudoare îi curgeau pe obrajii pe care şi-i ştergea cu dosul 
palmei. 

— În ajunul zilei când Magda, împreună cu ceilalţi, trebuiau 
să fie duşi la Montfaucon, reluă el firul, m-am dus să-l caut pe 


călău. De două luni de când dura procesul, adunasem aur, mult 
aur. l-am oferit aur. Am îngenuncheat în faţa lui. L-am rugat. li 
ceream totuşi un lucru simplu: să pună în jurul gâtului Magdei o 
funie putredă. Funia s-ar fi rupt, ceea ce e un motiv de grațiere. 
În ce priveşte scoaterea din închisoare, asta mă privea pe mine. 

— Şi ce-a făcut Claude? 

— A luat sacul cu aur şi l-a aruncat în stradă. Apoi, m-a 
apucat de umeri şi m-a aruncat şi pe mine în stradă. După 
aceea a închis uşa şi s-a încuiat pe dinăuntru. În zorii zilei l-am 
văzut pe călău ieşind. L-am urmărit până la Montfaucon. 
Douăzeci de minute mai târziu am văzut-o pe Magda 
legănându-se la capătul unei funii, în timp ce mulţimea urla 
strigăte de bucurie pe care le mai aud şi acum. 

— Şi copiii tăi? întrebă Fausta. Stella? Flora?.. au fost şi ele 
spânzurate? 

— Nu, gemu Belgodere, ele n-au fost spânzurate, ci au fost 
botezate!... 

— Ei bine, dar după aceea n-ai reuşit să le anulezi botezul? 

— N-am mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ele, bâigui 
Belgodere. A doua zi după scena de la Montfaucon, am aflat că 
prin grija călăului, copiii fuseseră încredinţaţi unor familii 
miloase, care au primit să le crească. 

Timp de trei luni am căutat peste tot. Am scorni Parisul, dar 
n-am dat de nici o urmă a fiicelor mele. 

— Şi atunci ce-ai făcut? 

— După trei luni m-am dus din nou să-l caut pe călău şi 
i-am spus: "Ai ucis-o pe aceea .pe care o iubeam, iar eu am jurat 
să te omor. Dar, dacă ai să-mi răspunzi, te voi ierta.. Am să-ţi 
dau aurul adunat pentru plata răscumpărării Magdei. Am să fac 
şi mai mult: am să mă angajez în serviciul tău şi-ţi voi fi un 
servitor credincios, apărătorul casei şi al vieţii tale. Spune-mi, 
vrei să-mi răspunzi? Ştii unde se află fiicele mele?" Urmă atunci 
pentru mine un moment de bucurie delirantă când l-am auzit pe 
Claude spunând: ..Fără îndoială, de vreme ce eu le-am plasat! 
Oh! poţi fi liniştit, tigane, ele au norocul să fie adoptate de un 
cetăţean foarte sus pus." Cuvintele acestea n-aveau pentru 
mine nici un rost. Îmi spuneam: Omul acesta a omorât-o pe 
Magda. Asta era meseria lui. Nu puteam să-i port pică. Dar 
meseria lui nu era să împingă la deznădejde un tată nefericit şi 
va vorbi... Drept orice răspuns, m-a ridicat, apucându-mă de 


umeri. Îmi strigam rugămintea de milă şi îndurare. Atunci mi-a 
spus: „Ascultă, ţigane, ar trebui să te arestez şi să te predau 
judecătorului. Lăsându-te să pleci, cum am mai făcut şi altă 
dată, mi-am călcat îndatoririle. Fiicele tale sunt în mâini bune. 
Vor fi mai fericite decât cu tine..." "Îmi vreau fiicele! Dă-mi 
înapoi fiicele!" „Haida, fără furii şi fără milă, pleacă de aici..." Şi, 
ca şi prima dată, mi-a pus mâna în gât. Am jurat pe loc că şi 
Claude va suferi întocmai acelaşi chin pe care l-am suferit eu. 

— Jurământul e frumos, fără îndoială, spuse calmă Fausta. 
Mai rămâne să-l împlineşti! 

— Veţi vedea, răspunse Belgodere cu râsul lui înfricoşător. 
Până acum nu m-am grăbit. L-aş fi putut ucide pe Claude, dar mi 
se părea că nu e destul. L-am urmărit deci pas cu pas. Mergeam 
după el peste tot. Şi aşa am aflat că are o fiică şi că o iubea, o 
adora, aşa cum le-am iubit, le-am adorat şi eu pe Stella şi pe 
Flora mea. In ziua în care am fost sigur de aceasta, doamnă, 
eram gata să înnebunesc de bucurie. Ca şi mine, Claude iubea! 
Ca şi mine. Claude avea să sufere şi, ca şi fiicele mele, fiica lui 
avea să trăiască printre străini, de un alt neam şi de o altă 
religie... Fiica aceasta, doamnă, e Violetta... 

— Violetta e deci fiica lui Claude? 

— Fără îndoială! Dacă nu, de ce aş fi urât-o? Prin ea îl urăsc 
pe Claude. Dar de ce vreţi să ştiţi toate astea? 

— Ca să fiu sigură că Violetta este fiica lui Claude. 

— Sunt absolut sigur. Nu a trecut mult şi am observat o 
adevărată pasiune din partea călăului pentru acest copil. M-am 
hotărât deci să-l lovesc prin copil. Din nenorocire, într-o zi am 
observat că eram urmărit şi a trebuit să fug şi să părăsesc 
Franţa. Am aşteptat cu răbdare trecerea timpului ca să aducă 
uitarea. După câţiva ani, m-am întors; dragostea mea se 
stinsese, dar mă întorsesem însetat de răzbunare. 

Belgodère se cutremură şi Fausta îl privi lung. 

— Am răpit-o deci pe Violetta, continuă ţiganul. Era păzită 
de o femeie numită Simonne. Pentru ca această femeie să mi 
mă poată denunța, am răpit-o şi pe ea. Apoi le-am trimis pe 
amândouă în Bourgogne. lar eu am rămas la Paris ca să 
urmăresc efectul produs de lovitură. Era îngrozitor şi după aceea 
am plecat să-mi regăsesc trupa. Aveam eu un gând pentru 
soarta Violettei. 

— Ce voiai s-o faci? întrebă Fausta. 


— Un fel de femeie destrăbălată, pe care s-o predau într-o 
zi unui senior. După aceea m-aş fi prezentat în faţa lui Claude ca 
să-i spun: „Tu ai furat fiicele mele, eu ţi-am răpit-o pe ata. Tu ai 
făcut din Flora şi Stella nişte creştine, eu am. făcut din Violetta o 
destrăbălată." După aceea l-aş fi omorât. La Orleans, unde mă 
oprisem destul de multă vreme, am văzut că un senior puternic 
şi frumos dădea târcoale în jurul micuţei. Am întrebat şi am aflat 
că bărbatul acela era ducele de Guise. Am venit deci la Paris şi 
steaua mea bună a făcut să-l întâlnesc pe duce la porţile 
oraşului, L-am găsit mai îndrăgostit ca oricând, am ajuns cu el la 
un preţ bun, ceea ce nu-mi strica deloc şi urma să i-o predau pe 
Violetta. Numai că, din acel moment lucrurile au început să se 
încurce: crezând că o duc pe micuță ducelui de Guise, v-am 
adus-o dumneavoastră!... 

— Şi-ţi pare rău? 

— Nu ştiu, răspunse Belgodère după o ezitare. E rândul 
dumneavoastră să vă ţineţi cuvântul. Mi-aţi promis o răzbunare 
straşnică, doamnă. 

— Ei bine, ce-ai spune dacă aş face ca Violetta să fie 
spânzurată sub ochii lui Claude? 

Un zâmbet înfiorător schimonosi chipul ţiganului. - Ho, ho! 
Şi Claude va privi cu ochii lui? Şi eu îi voi putea vorbi? Il voi 
putea forţa să privească? Să-i spun că eu i-am luat copila şi am 
făcut-o să ajungă pe rug? 

— Vei fi lângă el şi ai să-i spui tot ce ai să vrei. Ascultă-mă: 
mâine dimineaţă la ora zece, în piaţa Grève, vor fi spânzurate 
două tinere, spânzurate şi arse. Crima lor este că sunt fiicele 
unui tată care altădată fusese de religie romano-catolică şi după 
aceea a trecut la altă religie. Omul acela se numea Fourcaud. - 
A murit în închisoare. Mâine, poporul va spânzura şi va arde pe 
cele două fiice ale lui. Ştii ce am făcut adineauri la Bastilia? Am 
scos pe una din surorile Fourcaud... şi în locul ei... am lăsat-o... 

— Pe Violetta! răcni Belgodere. Pe tot iadul! E minunat! ce 
bine că am intrat în serviciul dumneavoastră!... Deci, urlă el cu 
rânjetul acela îngrozitor, mâine dimineaţa la ora zece, în piaţa 
Grève, vor fi spânzurate... 

— Cele două blestemate, cele două eretice protestante. - 
Puțin mă interesează religia lor, rosti ţiganul cu un glas 
întunecat. Violetta va fi arsă în faţa tatălui său, asta-i esenţialul. 

— Da! În faţa tatălui său! murmură Fausta, tresărind. 


— Spuneţi că Violetta şi încă una... cine-i cealaltă? 

— Madeleine Fourcaud. 

Belgodère se ridică şi făcu câţiva paşi bombănind. Deodată 
se opri locului: 

— Dar Claude? se răsti el. Claude cum va vedea? Asta-i 
totul! Cum să-l anunţ? Pentru că eu trebuie să fiu cel care-l 
anunţă!... 

— Bine, atunci ascultă-mă. Mâine dimineaţă te vei duce în 
piaţa Greve. Când vei vedea mulţimea adunată, vei intra în a 
treia casă din stânga pieţei, cu spatele spre fluviu. N-ai cum să 
te înşeli. Vei vedea capete scoase la terestrele tuturor caselor, 
numai casa aceea va fi închisă de sus şi până jos, ca şi cum ar 
purta doliu după cele două condamnate. Când vei intra, vei cere 
să vorbeşti cu prinţul Farnese. 

— Cine e prinţul Farnese? 

— Nu te interesează! răspunse Fausta cu un zâmbet livid. 
Vei fi dus în faţa prinţului Farnese. S-ar putea să fii introdus 
într-o cameră mare, a cărei fereastră dă spre piaţa Grève. 

— Dar Claude? Claude? 

— Ei bine, pe Claude îl vei găsi lângă Farnese! Du-te acum. 
Ţi-am făgăduit că răzbunarea ta, chiar târzie, va fi cu atât mai 
deplină! 

Belgodère mârâi înfundat şi se repezi afară din casa 
Faustei. 

După plecarea lui Belgodère, Fausta se aşeză să scrie. lată 
ce a scris: 

„Revolta dumitale merita o pedeapsă. lată de ce ţi-am 
pricinuit o suferinţă pe măsura greşelii. Deoarece revolta era 
produsă de fiica dumitale, am vrut ca durerea să-ţi vină de la ea. 
lată de ce ţi-am spus că era moartă. Dar eşti discipolul meu 
preferat. Nu vreau ca pedeapsa să se prelungească... Cardinale, 
află deci că Violetta nu e moartă. Dacă vrei s-o revezi, 
găseşte-te mâine dimineaţă în locuinţa noastră din piaţa Grève 
şi cere-i omului care va veni să te vadă înainte de ora zece să 
ţi-o arate; el ţi-o va arăta. 

Cu afecţiune, aceea care-ţi aşteaptă reîntoarcerea..." 

Apoi Fausta lăsă să-i cadă în mâini capul ce atârna atât de 
greu şi murmură: 

— Îl am în mână pe Farnese şi-l lovesc. Dar cum să pun 
mâna şi să-l lovesc pe Pardaillan înainte de a-l preda lui de 


Guise? Tatăl va asista la execuţia Violettei... de ce n-ar asista şi 
iubitul? 
XXXIII 
FEMEIA-CAVALER 


Fausta rămase multă vreme nemişcată. Până în clipa aceea 
luptase Împotriva pasiunii. Stăpână pe sentimentele ei, ea nu 
dăduse importanță primelor semne premergătoare ale iubirii. 
Acum. În ea, vuia uraganul dragostei. Încovoiată, renunțând la 
propria ei mândrie şi strălucire, ea gemea un strigăt sublim: 

— lubesc! Ah, iubesc! 

Şi pe când simţea mintea clătinându-se şi împleticindu-se, 
în faţa ochilor îi apăru deodată o scenă. 

Stătea la fereastra casei din piaţa Grève. O mulţime 
enormă forfotea în piaţă... În mijlocul aclamaţiilor apăru de 
Guise, apoi trompetele sunară o melodie şi apăru Crillon. 

Atunci, revăzu întâmplarea... un om se împotrivea regelui 
Parisului şi părea că numai cu privirea făcea să dea înapoi 
mulţimea amenințătoare... iar Pardaillan cu spada spre înaltul 
cerului păşea în mijlocul acelei vâltori populare. Acolo îl văzuse 
ea pentru întâia oară! Aşa îl vedea acum din nou! Atunci se 
născuse dragostea ei!... 

— ÎI şi iubeam, urlă ea în sinea ei. După moartea Violettei 
nu voi înceta să-l iubesc!... 

Cufundată în gânduri, căuta o dezlegare demnă de ea. 
Niciodată până atunci, în viaţa ei stranie, fabuloasă, fantastică, 
nu şovăise atâta; la ea fapta urma fără întârziere gândului. 
Soluţia la care a ajuns, o dăm aici ca o dovadă a asprimii 
sufletului ei. 

— lubesc, spuse ea. E un lucru vădit. Oricât de cumplită ar 
fi întâmplarea, nimic n-o mai poate împiedica; îl iubesc pe 
Pardaillan, eu care am luat în râs dragostea oferită de cei mai 
frumoşi gentilomi din Roma, Milano, Florenţa... Eu, care n-am 
iubit niciodată, iată-mă acum fulgerată de dragoste... Il iubesc 
pe acest om care m-a privit drept în faţă... 

Gâfâia, suferea un adevărat chin fizic în faţa hotărârii pe 
care urma s-o ia. 

— Nu am voie să iubesc!... Aceasta este o încercare la care 
mă supune Spiritul suprem şi din care trebuie să ies 
învingătoare. Un suflet ca al meu nu e făcut pentru pasiuni 


obişnuite: îl voi iubi pe acest om atât câtva trăi. Deci, trebuie să 
moară!... 

Tresări. Privirea ei scapără de mândrie. 

— Şi mort îl voi iubi poate... dar nu va mai fi pentru mine 
decât întristata amintire a unei suferinţe trecute, vindecată prin 
voinţa mea. Pardaillan va muri! Şi pentru ca triumful meu 
asupra propriei mele fiinţe să fie adevărat şi deplin, Pardaillan 
va muri chiar de mâna mea!... 

Rostind acestea se ridică şi încheie: 

— Să-l am în vârful spadei mele, să fie şi el o dată învins... 
Învins de mine! Şi poate disprețul pentru înfrângerea lui va 
înăbuşi până şi amintirea dragostei mele!... 

Trase spada şi o cercetă cu atenţie. Işi redobândise tot 
calmul şi acum zâmbea. Încercă oţelul îndoindu-l cu amândouă 
mâinile. Apoi, Fausta se înfăşură într-o mantie, îşi puse pe obraz 
o mască mare de catifea şi-şi potrivi fetrul pe cozile părului ei 
negru. Aruncă o privire spre un orologiu: arăta orele trei 
dimineaţă. 

— Curând se va lumina, zise ea. A sosit momentul! 

Suflă de trei ori într-un fluier de argint pe care-l purta 
întotdeauna la gât. Apăru un om. 

— Plecăm într-o misiune, îi spuse Fausta. 

— Câţi oameni de escortă? 

— Dumneata singur vei fi de ajuns. 

Apoi Fausta ieşi din casă pe jos, urmată de un singur om. 
Străzile Parisului erau încă întunecate şi pustietatea lor deplină. 
Numai câteva gene nedesluşite şi rare de lumină arătau că 
zorile nu mai erau departe. Fausta înainta cu un pas elastic şi 
rapid. Pe drum dădu însoţitorului instrucţiunile necesare. Fără 
îndoială că acestea erau cu totul neobişnuite, fiindcă omul nu-şi 
putu împiedica un gest de uimire. 

Ajunşi în faţa hanului Deviniere, Fausta se opri în stradă. 
Omul o privi, ca şi cum încă mai şovăia şi cerea o confirmare a 
ordinelor primite. 

— Du-te, rosti scurt Fausta. 

Atunci omul bătu de mai multe ori în uşă... 

Cavalerul Pardaillan dormea adânc, când unul din lachei 
veni să-l trezească spunându-i că un străin, cu toată ora 
neobişnuită, voia să-i vorbească cu orice preţ. Pardaillan obiectă 
că-şi făcuse obiceiul să doarmă noaptea şi că găsea foarte 


neplăcut să fie trezit în momentul când visa atât de frumos. 
Adăugă apoi: 

— Să ştii, secătură, că nu mă voi deştepta la această oră 
decât pentru două lucruri la fel de vrednice de cinste: să 
primesc o doamnă frumoasă sau să mă bat cu un duşman 
grăbit. 

Pardaillan se întoarse apoi cu faţa la perete, ameninţânau-l 
pe lacheu că-l va arunca pe fereastră, dacă nu-l va lăsa să 
reînnoade visul de unde-l lăsase într-un mod atât de nefericit. 

— Domnule cavaler, se auzi un glas, chiar dacă nu sunteţi 
trezit pentru ambele motive arătate, sunteţi totuşi trezit pentru 
unul din ele. 

Pardaillan se întoarse, se ridică în coate şi-l zări pe străinul 
care, urmărindu-l pe lacheu până la uşă, asistase la discuţie. 

— Ha, ha! exclamă cavalerul, e vorba deci de o doamnă 
care vrea să mă vadă? 

Omul nu răspunse. 

— Atunci e cineva care vrea să mă  spintece 
dis-de-dimineaţă. 

Omul se înclină fără să răspundă. 

— Bine, zise atunci Pardaillan, în zece minute sunt al 
dumitale, domnule. 

Se îmbrăcă fără nici o grabă, fluierând o melodie de 
vânătoare. 

Apoi se încinse cu spada de luptă, cobori în salonul comun 
şi-l zări pe acelaşi străin, care-l rugă politicos să-l însoţească 
până-n stradă. Cavalerul dădu ascultare invitaţiei şi se asigură 
dintr-o scurtă ochire că strada era pe deplin pustie. Omul 
aşteptă ca servitorul hanului să închidă uşa. Apoi, se întoarse 
spre Pardaillan, îşi scoase pălăria şi-i spuse: 

— Sunteţi într-adevăr cavalerul de Pardaillan? 

— În carne şi oase, scumpe domn; dar dumneata? 

— Eu, domnule cavaler, sunt scutierul unui senior care 
doreşte să rămână necunoscut. In numele stăpânului meu, vă 
provoc la luptă, declarându-vă laş, dacă nu primiţi provocarea. 

Pardaillan începu să râdă. 

— Pe coarnele diavolului, strigă el, aş putea să vă răspund, 
nobile scutier, că este în uzanţele cavaleriei să ştii cel puţin cu 
cine te tai în săbii. 

— Stăpânul meu vă va spune numele când veţi zăcea 


doborât pe caldarâmul drumului. 

În clipa aceea, din umbra adâncă a unui zid se desprinse o 
apariţie care înaintă, se opri în faţa lui Pardaillan şi făcu un semn 
celui ce se dăduse drept scutier. Acesta, fără nici un cuvânt, îl 
salută pe cavaler, se înclină în faţa noului-venit, şi fără a 
întoarce capul, se îndepărtă. Pardaillan şi necunoscutul se 
găseau acum singuri, faţă-n faţă. Cavalerul aruncă o privire 
pătrunzătoare spre personajul apărut. 

Ciudatul personaj părea a fi un tânăr de vreo douăzeci de 
ani, în care puteai ghici forţa nervoasă şi mlădioasă a cuiva 
obişnuit cu exerciţiile corporale. 

— Domnule, i se adresă atunci cavalerul, reluându-şi 
obişnuita lui înfăţişare nepăsătoare, n-aţi vrut să vă spuneţi 
numele; cu toate că aceasta este împotriva tuturor regulilor, nu 
insist să-l cunosc; dar, în sfârşit, n-aş putea afla de ce doriţi să 
mă ucideţi? 

În timp ce vorbea, căuta să-l cerceteze mai bine pe 
necunoscut. Spera să-l recunoască după voce, dar necunoscutul 
răspunse cuvintelor sale trăgându-şi spada. Cavalerul salută 
şi-şi trase şi el spada din teacă. 

— Domnule, continuă el, înainte de a încrucişa tăişurile, vă 
rog să luaţi în seamă că am toate motivele posibile de a rămâne 
anonim la Paris, şi cu toate acestea n-am şovăit să dau curs 
provocării dumneavoastră. Faţă de respectul de care vă dau 
dovadă, aţi putea să-mi faceţi im serviciu. N-aţi putea să-mi 
spuneţi cum şi prin cine aţi aflat că-mi petrec noaptea la 
Deviniere? 

Drept orice răspuns, necunoscutul luă poziţia în gardă. 

— Nu prea sunteţi amabil, domnule, zise Pardaillan şi spre 
marea mea părere de rău voi fi obligat să vă smulg masca. 
Apăraţi-vă obrazul... vă făgăduiesc să nu urmăresc cu loviturile 
mele decât masca. 

De câteva clipe spadele începură să se încrucişeze şi 
zăngănitul lor metalic era singurul zgomot care tulbura liniştea. 

Chiar de la primele asalturi, Pardaillan avu un moment de 
surprindere: se mai bătuse poate de o sută de ori, cunoştea cele 
mai iscusite spade ale regatului şi era obişnuit cu figurile cele 
mai complicate, dar de data aceasta găsise un adversar de 
temut. Niciodată nu întâlnise o mână atât de mlădioasă şi 
puternică totodată, o spadă mai ageră, un vârf de spadă mai 


ameninţător. Încercă să-l facă pe necunoscut să se retragă. 

Dar acesta rămase pe poziţie, țintuit locului, cu umerii 
şterşi, neoferind nici un loc vulnerabil. Deodată se destinse ca 
un arc şi Pardaillan fu cel ce trebui să facă un pas înapoi... 

—  Felicitările mele, îi spuse cavalerul, răspunzându-i cu 
aceeaşi monedă; aveţi toate şansele să mă omorâţi, toate afară 
de una. În această una şi singura îmi găsesc scăparea! 

Atacă la rândul lui şi datorită desăvârşitei lui ştiinţe a 
mânuirii scrimei, găsise în mai multe rânduri ocazia de a-l lovi 
pe adversar în piept, dar făgăduise să nu lovească decât 
obrazul. 

Între timp se luminase bine; deodată, unul din adversari 
dădu un țipăt îngrozitor, ţipătul cuiva rănit de moarte... Totuşi, 
nici unui din adversari nu se prăbuşea!... 

Cel ce ţipase era necunoscutul. Pardaillan, după o serie de 
atacuri combinate cu o artă superioară, îl atinsese la frunte... 
Vârful străbătuse masca, o smulse; ţinând-o agăţată de capătul 
spadei. 

— O femeie! exclamă Pardaillan înmărmurit şi cobori vârful 
spadei. 

Fausta avea pe frunte o mică pată roşie; o picătură de 
sânge. Înălţă capul spre cer şi se gândea că rana nu-i atinsese 
numai fruntea, ci ceva şi mai profund ce se afla în fiinţa ei de 
mai mulţi ani... credinţa. 

Da, credinţa fusese lovită în ea, rănită pentru prima dată. 
Fausta se simţi înjosită. 

Pardaillan. cu o mişcare potolită, îşi înălţă din nou spada. Se 
retrase doi paşi, îşi ridică pălăria şi se înclină: 

— Dacă aş fi avut cinstea de a şti că-mi încrucişez spada cu 
prinţesa Fausta, spuse el, v-o jur, doamnă, că m-aş fi lăsat atins. 

Apăsă pe acest cuvânt cu dublu înţeles. Fausta îl privi cu 
înflăcărare şi-i răspunse printr-un singur cuvânt: 

— Apăraţi-vă... 

Pardaillan îşi puse înapoi spada în teacă. Ea-l atacă, 
fremătând de dragoste şi de ură turbată, splendidă şi în- 
fricoşătoare. Îşi apucă spada de mijlocul lamei, transformând-o 
în pumnal, o îndreptă spre cavaler şi se năpusti asupra lui, fără 
un strigăt, fără o vorbă. Pardaillan, cu o mişcare ageră, apucă cu 
o mână încheietura Faustei şi cu cealaltă spada; aproape în 
aceeaşi clipă ea rămase dezarmată şi dând un al doilea țipăt 


asemănător cu cel când fusese lovită la frunte, se retrase 
acoperindu-şi obrazul cu mâinile. 

Pardaillan prinse de vârf spada Faustei şi-i întinse mânerul, 
înclinându-se. 

— Doamnă, spuse el, oarecum emoţionat, n-am pe lumea 
aceasta altă avere, decât sărmana mea viaţă, la care ţin cât de 
cât; iertaţi-mă deci dacă o apăr şi sunt obligat să fac să curgă 
preţioasele lacrimi pe care le văd în ochii dumneavoastră, 
împiedicând astfel scurgerea sângelui meu. 

— Oh, diavole! răcni ea într-un hohot, diavolul iadului mi 
te-a scos în cale ca să mă ademenească, ca să mă scoată din 
minţi; m-ai învins de două ori: pe calea inimii si pe calea 
armelor. Dar nu te grăbi să triumfi. Am să te smulg din inima 
mea prin vrăjitorii. lar în ce priveşte inima ta... fii liniştit, piaţa 
Grève mă va răzbuna peste puţin! 

Cuvintele acestea smintite ea le pronunţă cu un glas atât 
de surd, încât cavalerul de-abia le auzi. 

Aşezând apoi spada la picioarele Faustei, el se retrase. Dar 
Fausta scutură cu trufie din cap. Işi ridică piciorul furios şi lovi 
spada care se frânse. 

— Adio, zise ea, sau mai bine zis la revedere pe curând, 
căci sper să fiţi azi la ora zece în piaţa Grève... 

„Piaţa Grève? murmură Pardaillan îndepărtându-se. E a 
doua oară că-mi pomeneşte de ca. De ce? Cred că a venit 
momentul să-mi deschid bine ochii. Şi, pentru început, am s-o 
şterg de la Deviniere". 

Apoi se aplecă, adună cele două frânturi de spadă şi le 
examină. 

„Drace! murmură el, o lamă din atelierele din Milano, dacă 
dau crezare mărcii! Dar frumos mai zburda cu ea blestemata de 
prinţesă! " 

Intre timp se făcuse ziuă de-a binelea. Pardaillan bătu la 
uşa hanului Deviniere, închisă la ora aceea şi, după ce intră, se 
îndreptă spre camera ocupată de ducele d'Angoulême. 

— Trebuie să ne mutăm, spuse el; dacă ieri ni s-a părut 
puţin sigură şederea noastră la hotel, se pare că acum hanul 
acesta este încă şi mai puţin sigur. Dar cum, te-ai şi trezit, 
prinţe? Sau... mai bine zis... nici nu te-ai culcat? Cum?... Ce 
văd?... Un pistol încărcat pe masa asta?... 

Charles puse mâna pe pistol. Era palid. 


— Vrei să mori? îl întrebă Pardaillan. 

— Da, răspunse scurt Charles. Din moment ce ea a murit. 

— Asta ţi-e hotărârea? 

—  lrevocabilă, răspunse Charles cu un glas ferm şi 
întunecat. Pardaillan, să ne luăm rămas bun. 

— Sunt de acord, spuse Pardaillan, supraveghind cu atenţie 
toate mişcările tânărului, sunt de acord să ne luăm bun rămas. 
Dar de ce dracu e un lucru atât de grabnic să-ţi expediezi, un 
glonţ în cap sau în inimă? Cred că ţi-am fost un servitor 
credincios... Dar dacă şi eu, la rândul meu, am nevoie de tine? 
Dacă fac apel la prietenia ta? 

— Vorbeşte atunci, cavalere... sunt gata. Ce-mi ceri? 

— Nimic, sau aproape nimic: să aştepţi până mâine cu 
acest rămas bun. 

Charles puse la loc pistolul pe masă. Pardaillan înhaţă 
numaidecât. 

— Cavalere, i se adresă ducele d'Angoulême, înţeleg 
suprema încercare izvorâtă din prietenia pentru mine. Speri ca, 
obţinând o amânare, să mă împaci cu viaţa. Mută-ţi gândurile. 
Am iubit-o pe Violetta, continuă el din ce în ce mai agitat, nu-ţi 
poţi da seama ce înseamnă asemenea lucru, tu care n-ai 
sentimentele oamenilor obişnuiţi şi n-ai iubit poate niciodată. Nu 
mai trăiam prin mine, existam numai prin ea. Moartea ei 
înseamnă deci şi moartea mea. Îți spuneam că sufăr. Nu-i 
adevărat. Adevărul e că nu mai trăiesc. Cavalere, trebuie să mor 
neîntârziat. 

Cavalerul cuprinse mâinile tânărului. Era copleşit de o 
puternică emoție. 

Inţelegea că Charles, ajuns la culmea îndurerării, voia să se 
omoare. Inimă slabă, atât de duioasă şi atât de curată în 
această primă tinereţe, Charles se prăbuşea la prima lovitură 
nenorocită a soartei. Pardaillan înţelese că era pierdut. 

— Prietene, şopti el cu un glas tremurător, copile, trăieşte 
pentru mine, care nu mai sunt legat de viaţă decât printr-o 
veche ură şi care, de când te cunosc, mi-am făurit visul să mă 
mai leg de viaţă şi printr-un sentiment de prietenie! 

Charles scutură capul şi privirea lui posomorâtă pironi 
asupra pistolului. 

— Trebuie deci! rosti Pardaillan. 

Avea o fire prea îndrăgostită de independenţă, era un 


prieten prea sigur, o conştiinţă prea liberă şi un spirit prea larg, 
pentru a-i trece prin cap că s-ar putea opune cu forţa gestului 
suprem, care ar fi pus capăt suferinţei prietenului său. 

— Adio, Pardaillan, rosti Charles cu glas hotărât. 

Pardaillan aşeză înapoi pistolul pe masă. In această clipă 
tragică uşa se deschise şi intră Picouic, care strigă: 

— Monseniore, a fost regăsit! S-a întors! E aici!... 

— Cine, urlă Pardaillan. Cine s-a întors? Cine-i aici? 

— Eu! se auzi un glas lăbărţat, unsuros, caraghios şi 
lugubru. 

Apăru Croasse. 

— Eu, continuă el, care cu preţul a o mie de primejdii am 
descoperit taina mănăstirii Montmartre, eu, care azi-noapte am 
văzut cum a fost răpită micuța Violetta şi care... 

Croncănitul se opri scurt în gâtlejul lui Croasse. Răsună un 
dublu strigăt dezlănţuit. Pardaillan şi Charles săriră împreună 
asupra lui Croasse şi-l târâră înăuntrul camerei. 

— Ce-ai spus? întrebă Charles cu sufletul la gură, mai livid 
în faţa acestei nădejdi decât fusese în faţa morţii. 

— Că ai văzut-o pe Violetta noaptea asta? răcni Pardaillan. 

— Da! răspunse Croasse cu un suspin răguşit. 

Charles se clătină. Un zâmbet neasemuit îl transfigurase pe 
tânăr. Apoi, Croasse fu copleşit de întrebări. Din toate 
răspunsurile lui reieşea că Violetta fusese răpită din mănăstirea 
Montmartre şi dusă în altă închisoare. 

Charles, sorbind cuvintele lui Croasse, îl ascultă ca pe un 
Mesia. 

El povesti, împăunându-se cu un rol frumos, răpirea 
sărmanei Violetta. Arătă cum luptase cu zbirii cei cu mutre rele 
şi cum, cu toate sforţările, nu putuse scăpa pe biata Violetta. 
Atunci, deznădăjduit de înfrângere, a căutat să-i regăsească pe 
duce şi pe Pardaillan. 

Adevărul, aşa cum e de bănuit, era cu mult mai simplu. 
După plecarea lui Belgodère şi a Violettei, Croasse coborâse din 
cămăruţa lui şi o ştersese, aşteptase prin bălți deschiderea 
porţilor Parisului şi, pentru că ordinul ducelui de Guise era de a 
nu permite ieşirea nimănui iar nu de a împiedica pe cineva să 
intre, el pătrunsese cu mult curaj în Paris. 

Chiar dacă Charles d'Angoulême şi Pardaillan nu credeau 
decât foarte puţin, din odiseea nemaipomenită a lui Croasse, nu 


lăsară totuşi să se vadă aceasta. Esenţialul era că Violetta se 
găsea în viaţă. Asupra acestui punct Croasse era categoric şi nu 
exista nici un temei ca spusele lui să fie puse la îndoială. Dar 
atunci ce-au făcut cu Violetta? Unde a fost târâtă? Deodată 
Pardaillan păli. 

„Piaţa Grève! murmură el. De ce blestemata de Fausta 
vorbise de Violetta? De ce mi-a dat întâlnire azi-dimineaţă la ora 
zece în piaţa Gre&ve?...." 

Aruncă o privire spre orologiu. Arăta nouă şi jumătate. 

— La drum! rosti el cu un glas care-l făcu pe Charles să se 
cutremure. Duce, înarmează-te până în dinţi şi... vino cu mine.!... 

— Unde mergem? gâfâi Charles. 

— În piaţa Grève! răspunse Pardaillan, pornind în mare 
grabă. 

XXXIV 
CEI DOI TAŢI 


Belgodère îşi isprăvi noaptea în piaţa Grève, urmărind 
forfota ajutoarelor care construiau aparatele cu care urmau să 
fie torturate Madeleine şi Jeanne Fourcaud. Aparatele; de o mare 
simplitate, constau din două  spânzurători, ca toate 
spânzurătorile. Numai că, în jurul fiecăreia dintre ele au fost 
îngrămădite şi aşezate metodic legături de vreascuri, iar, peste 
ele bucăţi de lemn uscat. Condamnata sau condamnatul erau 
spânzurați de funie. Apoi se dădea foc vreascurilor, flăcările se 
ridicau, cuprindeau trupul şi apoi ardeau funia; corpul cădea în 
mijlocul flăcărilor şi era mistuit de ele. 

Belgodère asista deci la aceste pregătiri. După ce fuseseră 
gata cele două ruguri din jurul spânzurătorilor, îi văzu pe aceiaşi 
muncitori ridicând o mare platformă, pe care se putea ajunge pe 
patru trepte şi care fu acoperită în întregime cu un covor. Era 
destinată lui de Guise şi suitei lui. 

Între timp se luminase şi pe măsură ce razele soarelui 
inundau piaţa, aceasta se umplea treptat de lume. Grupuri 
îmbrăcate sărbătoreşte, pline de veselie, veneau din toate 
colţurile Parisului şi îşi ocupau locurile. 

Pe la ora opt, înaintă în piaţă o companie de arcaşi ai Ligii. 
Răsunară aclamații; momentul se apropia.- Belgodère se 
învârtea în sus şi în jos în mijlocul acestei mulţimi. Un zâmbet 
livid îi împietrise buzele. | se părea că acea masă enormă de 


oameni se afla acolo ca să-i sărbătorească răzbunarea. 

Se apropie de acea parte a pieţei aflată de-a lungul fluviului 
şi carp era prundişul propriu-zis. Acolo sosise o lectică. 

Ea fu astfel aşezată încât persoanele dinăuntru să poată 
îmbrăţişa toată scena. Vreo douăzeci de oameni înarmaţi cu 
spade şi pumnale înconjurau lectica, ale cărei perdele de piele 
erau trase. 

Ele fură întredeschise o clipă şi Belgodere zări interiorul 
căptuşit cu satin alb. O figură palidă se arătă şi apoi dispăru... 
Oricât de scurtă fusese această apariţie ţiganul recunoscuse 
chipul: 

— Fausta! murmură el. 

In momentul acela răsunară în piaţă trompetele unei 
fanfare,, izbucniră exclamaţii exaltate ca bubuitul unui tunet. 
Dinspre strada Temple veneau patru rânduri de călăreţi cu 
pălărioarele împodobite cu smocuri de pene, cu pieptarele din 
mătase roşie pe care se detaşau armoariile lui de Guise. Ei 
înălţară spre cer steguleţele trompetelor şi răsunătoarea fanfară 
părea să anunţe sosirea unui rege atotputernic. 

In spatele lor veneau guarzii personali ai lui Henri de Guise, 
luxos îmbrăcaţi cu stofe din fire de aur, purtând la umăr 
strălucitoare halebarde; apoi urmau călare căpitanul şi ofiţerii 
gărzii. 

Şi în sfârşit, singur, în mijlocul unui larg spaţiu liber, 
încălecat pe un splendid alezan cu nările focoase, înveşmântat 
în mătase albă, cu o mantie roşie pe umăr, venea ducele de 
Guise, ridicând în trecerea lui un îndelungat val de aplauze. 

In spatele lui, mulţimea gentilomilor ce-i aparţineau, în 
costume de paradă cu broderii strălucitoare, trecea într-un 
zornăit de pinteni şi de spade. 

Henri de Guise şi gentilomii săi descălecare şi luară loc 
imediat pe scaunele de pe platforma ridicată în faţa celor două 
ruguri; aproape în acelaşi moment, departe, din fundul străzii 
Saint-Antoine, năvăliră în piaţă în rafale sinistre nişte urlete 
surde, strigăte de ură şi moarte; apăruseră cele două 
condamnate, care urmau să fie predate judecății poporului şi 
erau duse acum la execuţie. 

Atunci, Belgodère privi orologiul cel mare al palatului 
judecătorilor: arăta aproape ora zece! El se îndreptă spre casa 
indicată de Fausta şi bătu puternic la uşă. | se deschise îndată. 


Un servitor îmbrăcat în negru apăru şi, înainte ca ţiganul să fi 
deschis gura, întrebă: 

— Veniţi din partea prinţesei Fausta? Intraţi! Monseniorul se 
dă de ceasul morţii aşteptându-vă! 

Servitorul îl conduse grăbit şi ţiganul se găsi în faţa intrării 
unei vaste încăperi pe jumătate întunecată. Işi încordă privirea 
şi-l văzu pe prinţul Farnese care, cu trăsăturile răvăşite, îi veni în 
întâmpinare, răcnind un urlet de bucurie turbată: 

— Avenit!... 

Era vorba de Claude!... 

Da, Claude era acolo. De la încheierea pactului pe care l-au 
semnat, prinţul Farnese şi meşterul Claude, cardinalul şi călăul, 
s-au văzut tot timpul, uniţi de acelaşi gând: s-o omoare pe 
Fausta, care a ucis-o, pe Violetta. 

Când Farnese primise, noaptea trecută, scrisoarea Faustei 
care-i anunţa că fiica lui trăia, Claude se afla lângă el, Restul 
nopţii fusese pentru cei doi oameni un şir întreg de frământări. 

La ivirea zorilor, când lumina s-a strecurat prin obloanele 
închise, ei se văzură atât de schimbaţi, atât de jalnici cu 
chipurile desfigurate de o asemenea spaimă, încât se speriară. 
Primul care se scutură din această lâncezeală bolnăvicioasă fu 
Farnese; el chemă un servitor şi-i dădu nişte ordine. 

— Să aşteptăm! zise el apoi. 

Farnese rămase nemişcat, cu braţele încrucişate. Claude 
începu să se plimbe încet. Li se părea că trăiesc într-un vis. 
Scrisoarea Faustei li se părea când adevărată, când mincinoasă. 
Dar de ce ar fi minţit Fausta? In ce scop? 

După un timp, atenţia lui Farnese se concentra asupra 
urletelor care creşteau. În enervarea neobişnuită a acestei 
aşteptări înfrigurate, el ajunsese să-şi închipuie existenţa unei 
misterioase legături între scrisoarea Faustei şi strigătele pe care 
le auzea. Se duse la fereastră şi împinse puţin storurile. Îi apăru 
deodată piaţa Grève, cu cei doi stâlpi de tortură, cu cele două 
ruguri, estrada, mulţimea nenumărată, o viziune tragică, 
înspăimântătoare, care-l făcu să se dea înapoi. 

— Cine va fi executat?, întrebă el cu un glas tunător, 
apucându-l pe Claude de braţ? 

Claude rămase o clipă buimac de groază. Şi în el se 
dezvăluise deodată legătura tainică dintre numele Violettei şi 
ideea execuţiei. Sări la fereastră şi, cu privirea rătăcită, urmări 


ceea ce se întâmpla acolo. Un strigăt de moarte, un nume 
repetat de o mie de boturi de monştri, învăluia cele două ruguri. 
Acest nume îi arătă adevărul. Zâmbi. 

—  Liniştiţi-vă, zise el. Îmi amintesc. Azi-dimineaţă sunt 
spânzurate surorile Fourcaud... 

— Fiicele procurorului Fourcaud? 

— Fiicele lui? întrebă Claude tresărind puternic. Da! Fiicele 
lui!... Jeanne şi Madeleine... 

— Cum ai aflat numele lor? întrebă cardinalul, fericit să se 
gândească o clipă la altceva. 

— Toată lumea ştie, răspunse Claude. 

Şi în şoaptă, într-un murmur abia desluşit, mai palid decât 
fusese cu o clipă înainte: 

„Jeanne şi Madeleine! Fiicele lui Fourcaud! Ale lui 
Fourcaud!... Vai mie, puteam să prevăd toate astea atunci 
când..." 

O lovitură în uşă venită de afară zgudui încăperile şi se 
rostogoli în surde ecouri până la ei. 

„lată-l", murmură Farnese, cu glasul stins. 

Claude nu spuse nimic, dar ochii i se pironiră asupra uşii. 
De afară ajunse până la ei vuietul unui imens urlet. 

— lată-le! lată-le! Surorile Fourcaud! 

Ei nici n-auziră dezlănţuirea acelui vuiet funebru, pentru că 
ascultau atent paşii grăbiţi care urcau scara, paşii celui ce le va 
arăta că Violetta e vie... şi, fără îndoială, le-o va înapoia! 

Farnese, cu mintea rătăcită, înaintă clătinându-se spre uşă. 
Claude voi să se repeadă, dar în aceeaşi clipă uşa se deschise şi 
fostul călău se opri țintuit locului. 

Înnebunise oare? 

Acum, când gândul la Violetta ar fi trebuit să-i stăpânească 
mintea şi sufletul, el chibzuia la altceva: 

— E el! E el! Tocmai în momentul când surorile Fourcaud 
urcă pe rug... Oh! Cumplită fatalitate! 

Apoi, dădu înapoi, ca şi cum vederea lui Belgodère l-ar fi 
îngrozit, scoţându-l din minţi. 

Farnese recunoscu de la prima privire pe ţiganul cu care 
vorbise în aceeaşi piaţă Grève. Ţiganul căruia îi poruncise s-o 
ducă pe Violetta la palatul Faustei! Pe fiica sa!... 

El trebuia să ştie unde se află Violetta! Farnese dădu un 
chiot de bucurie turbată, îl apucă de braţ pe Belgodere şi bâigui: 


— Fiica mea? Unde-i fiica mea? 

— Fiica lui! răcni ţiganul. Nu cumva e vreun ţicnit? 

Atunci îl zări pe Claude, se smulse cu o mişcare scurtă din 
strânsoarea cardinalului şi se îndreptă spre fostul călău. Claude 
se cutremură. 

— Nu ne-am mai văzut de multă vreme, zise Belgodere cu 
un rânjet înfiorător... Din ziua când n-ai vrut să-mi arăţi copiii 
mei, nici măcar pentru o clipă!... 

Privirea lui Claude se îndreptă spre fereastră, cu o expresie 
de groază de nedescris. 

— Ascultă, murmură el cu glas slugarnic, credeam că fac 
bine... că le salvez trupeşte şi sufleteşte pe aceste micuţe... oh, 
ţi-o jur, cel care le-a luat este un om cumsecade. 

— Să-mi salvezi fiicele! urlă Belgodere. Să salvezi nişte 
copii smulgându-i de la tatăl lor! Nemaiauzit! Aşadar, cinstite 
călău, nici nu te-ai gândit la suferinţele tatălui... Şi nici nu ţi-ai 
spus că voi căuta să-ţi plătesc doliul cu un doliu şi suferinţa 
printr-o suferinţă!... 

Claude se ridică. 

— Ce spui tu? bolborosi el, 

— Violetta ta! Cine ţi-a furat-o? Spune! Ştii? Eu sunt 
acela!... Eu! Acum înţelegi?... Ei bine, călău, nu spui nimic? Nu 
vrei să-mi spui ce-ai făcut cu Flora?... Ce-ai făcut cu Stella? Eu 
am să-ţi spun ce-am făcut cu Violetta! 

— Omul acesta mi-a ucis fiica! răcni Farnese. 

— A ucis-o! urlă Claude. Asta voiai să ne spui?... Oh, vai de 
capul tău dacă e adevărat! 

Belgodère izbucni în râs. 

— Dinte pentru dinte! scrâşni el. O vrei pe fiică-ta? Vrei s-o 
vezi?... Azi-dimineaţă vor fi spânzurate şi arse cele două 
Fourcaud! Una din ele va fi pe rug! Cealaltă însă nu! Cealaltă 
Fourcaud, ştii cine e? Ei bine, priveşte!... 

Dintr-o săritură, Claude fu la fereastră; Farnese delirând se 
repezi şi el. Un strigăt de moarte spintecă văzduhul. 

— Violetta! Acolo? Acolo? Pe rug! Violetta! 

— Violetta pe rug! urlă Claude. 

Claude privi... Pe rugul din stânga se legăna trupul uneia 
din surorile Fourcaud, gata spânzurată, învăluită de flăcări. 
Cealaltă Fourcaud era târâtă în clipa aceea spre rugul din 
dreapta. Era Violetta! 


Claude îl apucă de gât pe Belgodere: înfricoşător, groaznic 
la vedere, cu un chip lipsit de expresie omenească, el se aplecă 
şi, în această mişcare, îl forţă şi pe ţigan să se aplece. lar glasul 
lui Claude, un glas aspru, cu un accent cu neputinţă de redat, îi 
urlă lui Belgodère la ureche următoarele cuvinte: 

— Priveşte la rândul tău!... Priveşte, diavole! Priveşte corpul 
Madeleinei Fourcaud!... Priveşte-l!... Funia se rupe... Priveşte! 
lat-o pradă flăcărilor!... Belgodere!.. Aceea care arde nu se 
cheamă Madeleine! Ea se cheamă Flora şi e fiica ta!... 

La aceste cuvinte, Claude, cu o mişcare frenetică, îl împinse 
pe Belgodère înapoi în cameră şi cu un blestem sălbatic, 
încălecând pragul ferestrei, se avântă în gol. Belgodere dădu 
unul din acele urlete groaznice, asemănător fiarelor când sunt 
ucise. 

Ca într-un coşmar el îl văzu pe Claude străbătând văzduhul, 
căzând, rostogolindu-se pe pământ, apoi ridicându-se şi, cu 
pumnalul în mână, repezindu-se în mulţime, spre rug... spre 
Violetta... Belgodère întinse braţele, în timp ce lacrimi de sânge 
se prelingeau pe obrazul lui monstruos. 

Deodată tresări... Azi-noapte n-o recunoscuse pe Stella, dar 
o va regăsi şi ea îi rămânea. Porni ca din puşcă, se repezi... şi 
deodată îşi simţi prins umărul de o mână de fier. Privirea i se 
aţinti asupra omului care-l oprise. 

— Cine eşti? Ce vrei? se răsti el. 

— Sunt tatăl Violettei, răspunse Farnese cu o voce de 
gheaţă. Tu vei muri aici! 

— Tatăl Violettei? strigă Belgodère, zăpăcit de uimire. Tatăl 
Violettei este Claude!... 

— Tatăl Violettei sunt eu! ţipă Farnese cu un accent 
supraomenesc de disperare. Şi pentru că tu eşti cel ce ai ucis-o, 
mori! Mori şi fii blestemat!... 

Odată cu cuvintele, pumnalul lui Farnese fulgeră prin aer. 
Dar emoţiile care l-au răvăşit au frânt în el resorturile vieţii... 
Pumnalul nu apucă să coboare. Cardinalul deschise larg braţele, 
se răsuci pe loc şi se prăbuşi ca o piatră, leşinat. Belgodère fugi, 
cobori scara din câteva sărituri şi începu să alerge spre poarta 
Montmartre. Din piaţa Grève se ridica un vuiet. Farnese, sfârşit, 
se târi până la fereastră. 

XXXV 
EPOPEEA 


Ducele de Guise şi strălucitoarea lui escortă descăleca-seră 
iar lângă estrada pregătită pentru ei; valul gentilomilor sui 
treptele în foşnetul mătăsos al mantiilor de satin. Un paj purtând 
culorile casei de Guise luă loc printre pajii ducelui. Acesta, după 
ce salută încă o dată imensa mulţime, care-l aclama, se aşeză 
într-un fotoliu mai ridicat decât scaunele rezervate gentilomilor. 
În spatele fotoliului se înşirară cei opt paji, cu pumnul pe 
coapsă. Ei nu dădură semne de mirare văzându-l pe acest al 
nouălea paj strecurându-se printre ei, ocupând fără şovăire locul 
de onoare, aşezat chiar în spatele ducelui, atingând aproape 
spătarul fotoliului. 

În spatele pajilor luară loc Maineville, Bussi-Leclerc, 
Maurevert şi o mulţime de gentilomi, formând cu toţii escorta 
acestei căpetenii care nu îndrăznea să fie rege. 

Pe neaşteptate, de Guise păli. Gentilomii de pe estradă se 
agitară şi se ridicară. Dintr-un grup numeros şi disciplinat, 
îngrămădit la baza estradei, răsună un strigăt nou. lar acest 
strigăt era dat la un semn făcut de pajul necunoscut, aşezat în 
spatele  fotoliului ducal. Era urletul unei voci puternice, 
poruncitoare: 

— Trăiască regele!... 

— Trăiască regele! Trăiască regele! repetă mulţimea 
exaltată. 

Pajul se aplecă peste spătarul fotoliului şi în timp ce de 
Guise bolborosea nişte cuvinte de neînțeles, el murmură cu o 
voce sigură: 

— Rege al Parisului, iată prilejul de a fi rege al Franţei! 

Ducele se întoarse repede. 

— Dumneavoastră, doamnă! Dumneavoastră, prinţesa 
Fausta! Aici! în acest costum!... rosti el plin de emoție. 

— Sunt acolo unde sunteţi şi dumneavoastră şi puţin 
interesează costumul din moment ce poartă blazonul casei de 
Guise. Duce, veţi trece azi la fapte? Poporul vă va purta îndată 
pe umeri până la Luvru, numai să vreţi! 

— Da! Ei bine, da! răspunse ducele gâfâind, ameţit. 

—  Porniţi spre Luvru, duce! Şi astă-seară, fiind rege al 
Franţei, veţi dormi în patul lui Henri de Valois... 

— Da, da, repetă ducele de Guise, care în acel moment se 
ridică în picioare şi salută îndelung, ca şi cum ar fi acceptat în 


sfârşit acea regalitate oferită de întregul popor. 

Atunci, pe estradă şi în jurul ei, în toată piaţa care vuia, nu 
se mai auzi decât un singur strigăt, în timp ce mii de braţe 
neastâmpărate fluturau pălării şi eşarfe, iar din toate ferestrele 
cădea o ploaie de flori: 

— Trăiască regele! Trăiască regele!... ` 

Fausta ridică spre cer o privire înflăcărată. In momentul 
acela, dinspre strada Saint-Antoine ajunse până în piaţă un urlet 
sinistru. 

— lată-le! lată-le! 

Strigătele de moarte se amestecară atunci cu aclamaţiile. 

— Trăiască regele! Moarte hughenoţilor!... 

Cele două condamnate apăruseră la intrarea pieţei şi fură 
salutate cu un răget sălbatic, imens, înfiorător. 

De Guise îşi reluă locul în fotoliu. In spatele lui, aplecată pe 
jumătate, Fausta. Ochii lui de Guise erau pironiţi asupra 
Madeleinei Fourcaud, care intrase prima în piaţă. 

— Frumoasă fată! zise de Guise. 

În jurul lui ţâşniră râsete. Era într-adevăr frumoasă, cu părul 
ei lung negru, cu pielea brună şi mată, arămie, de parcă ar fi 
coborât dintr-o ţigancă. 

Enormul urlet de moarte se dezlănţui şi mai turbat, mai 
aspru, mai sălbatic. Madeleine ajunse la rugul ce-i fusese 
destinat!... Madeleine!... Flora!... Fiica cea mare a lui Belgodere. 

Ea aruncă în jur o privire de muribundă, plină de marea 
spaimă a morţii. Fu îndată apucată de ajutoarele călăului, 
spânzurată de gât, în vreme ce aclamaţiile creşteau. Madeleine 
Fourcaud, înveşmântată în lunga ei tunică albă, se legăna acum 
la capătul funiei. 

De Guise privea şi spunea întruna: 

— Frumoasă fată, pe cuvântul meu! Frumoasă... 

Dar ultimul cuvânt îi rămase înăbuşit în gâtlej. Ochii ieşiţi 
din orbite se fixaseră asupra celei de-a doua condamnate, care 
era târâtă spre rug. 

— Acum cealaltă! urla mulţimea. 

lar pe această cealaltă o privea de Guise! Această cealaltă 
era aceea care-i obseda visele, pe care, în sfârşit, o iubea, era 
Violetta!... 

Albă, în rochia ei, albă din cap până-n picioare, cu nimbul 
părului de aur în jurul capului, înainta probabil fără să înţeleagă, 


iar ochii de un albastru aproape violet rătăceau cu o duioşie 
mirată asupra acestei mulţimi care urla cerând moartea ei. 
Deodată, văzu spânzurătoarea! Zări rugul! Avu un gest de 
indescriptibilă groază şi înţepeni... 

De Guise suspină înăbuşit. Cum ajunsese Violetta acolo, 
lângă rug, în locul Jeannei Fourcaud? Nu mai avea decât un 
gând: s-o scape cu orice preţ! Se ridică pe jumătate, gata să dea 
un ordin. 

— Ce vreţi să faceţi? îi ţipă la ureche o voce. 

De Guise se întoarse cu privirea rătăcită spre Fausta, şi 
nemaiputând rosti nici un cuvânt, cu un semn disperat, i-o arătă 
pe Violetta. 

— Ştiu, zise Fausta cu o înspăimântătoare linişte. E 
condamnată. Trebuie să moară... 

— Nu, nu! gâfâi de Guise. 

— Scăpaţi-o, dacă puteţi! Nesăbuite! Nu înţelegeţi că 
dragostea ce vă poartă acest popor se va schimba în ură? Că 
dacă i-o smulgeţi pe Fourcaud nu mai sunteţi fiul lui David,. 
stâlpul Bisericii? Că deveniți apărătorul ereziei şi că nu veţi fi 
purtat pe umeri la Luvru, ci la Sena!... 

De Guise căzu înapoi în fotoliu! Nu mai dădu ordinul 
salvator!... Renunţase, pentru ca astfel să ajungă rege şi să-şi 
apere viaţa! Plecă doar capul şi murmură: 

— Oh, e groaznic! Nu vreau să văd!... 

Şi închise ochii. 

Aceasta fu clipa când în rândurile mulţimii izbucniră urale şi 
aplauze puternice; o ceată, fără îndoială nerăbdătoare de ao 
arde mai repede pe cea de-a doua Fourcaud, se repezise asupra 
guarzilor care o târau pe Violetta... Fausta dădu un țipăt de 
înfiorătoare desperare... 

In fruntea bandei recunoscuse un om care, năpustindu-se 
cu capul înainte, se înfigea ca un vârf de lance în mulţime şi, 
odată ajuns la Violetta, pusese mâna pe ea. Omul acela era 
Pardaillan! 

Cavalerul de Pardaillan şi fiul lui Carol al IX-lea plecaseră în 
mare grabă de la hanul Deviniere, urmaţi de Picouic. 

— Dragă prietene, spunea Charles, alergând lângă Par- 
daillan, simt că trăiesc din nou de când ştiu că ea trăieşte. Dar 
unde e? Ah! aş înfrunta tot Parisul, numai să fie a mea!... 

— Cu atât mai bine, monseniore, cu atât mai bine! 


răspunse Pardaillan cu o voce ciudată. Nu ştiu dacă instinctul 
mă înşeală, dar mi se pare că adulmec un miros de bătălie... 

— Ne vom bate oare? 

Drept orice răspuns, cavalerul mârâi o înjurătură şi mări 
pasul. Ce gândea? De ce se temea? Nimic precis. Alerga spre 
piaţa Grève pentru că Fausta îi dăduse acolo întâlnire, rostind 
numele Violettei. 

Când ajunseră acolo, gâfâind şi plini de sudoare, în piaţa în 
care se rostogolea valul tumultuos al mulţimii, Pardaillan se 
adresă primului cetăţean întâlnit: 

— Ce se întâmplă aici? 

— Nu ştiţi? Vor fi spânzurate şi arse blestematele de 
Fourcaud, în prezenţa monseniorului de Guise. 

— Bietele fete! murmură Pardaillan. 

Şi, începând să dea din coate şi din umeri, el înaintă spre 
rugurile dominate de spânzurători. 

— Bună ziua, domnule cavaler, auzi deodată, lângă el, un 
glas de femeie. 

Pardaillan privi atent pe tânăra sulemenită, care-l prinsese 
cu atâta cutezanţă de braţ. 

— Dar unde dracul te-am mai văzut, drăguţo? 

— Cum, nu vă mai amintiţi de „Hanul speranţei"? Nici de 
seara când aţi venit acolo s-o vedeţi pe ţiganca aceea care 
prezicea viitorul? 

— Loison! exclamă cavalerul zâmbind. 

— Ah! vă aduceţi aminte de numele meu! strigă veselă 
deşucheata. 

O furtună de urlete o întrerupse pe Loison... Era Guise, care 
în acea clipă intra în piaţă. 

— Şi ce faci aici? continuă Pardaillan înduioşat de privirea 
ei, de recunoştinţa plină de admiraţie a cocotei. 

— Păi caut şi eu o aventură, răspunse Loison. 

— Cu prietenul tău, Roşcovanul? întrebă din nou cavalerul 
râzând. 

O nouă răbufnire de strigăte mai turbate străbătu piaţa 
Grève şi o împiedică pe Loison să răspundă. De data aceasta 
apăruseră condamnatele Fourcaud, 

Privirea lui scăpărătoare se ţintuise asupra ducelui de Guise 
a cărui căutătură şi-o reamintea; mâna lui frământa garda 
spadei; gânduri smintite îi năvăleau în minte; se gândea la o 


acţiune nebunească: să sară, pe estradă, să-l înfrunte şi să-l 
provoace la duel pe duce - răpitorul Violettei şi asasinul lui Carol 
al IX-lea. 

Tocmai în momentul acela deşucheata de Loison se ridică în 
vârful picioarelor ca să vadă şi ea mai bine condamnatele şi o 
zări venind pe Madeleine... Dezmăţata începu să-şi facă cruce, 
căci era o bună catolică. Dar mâna ei se opri brusc din mişcarea 
începută. Zărise acum şi pe a doua condamnată... pe aceea 
numită Jeanne Fourcaud... 

— Oh, bolborosi ea, ce lucru ciudat! 

Pardaillan o zărise şi el pe condamnată. El n-o văzuse 
niciodată pe Violetta, dar tresări şi aruncă o privire rapidă spre 
Charles. Cuvintele Faustei îi răsunară în urechi...întâlnirea de la 
ora zece în piaţa Grève... tocmai atunci bătea ora zece la palatul 
magistraţilor municipali. Şi pe loc, mintea lui Pardaillan fu 
fulgerată de o groaznică bănuială, în timp ce Loison şoptea: 

— Oh, iată un lucru cu adevărat ciudat!... O cunosc pe fata 
asta!... 

— O cunoşti? întrebă Pardaillan cu răsuflarea întretăiată. 

— Cu siguranţă... Era la hanul „Speranţei" împreună cu 
tiganul, cu cei doi lungani şi cu ghicitoarea pe care aţi luat-o de 
acolo... Ei o chemau Violetta... 

Pardaillan se schimbă la faţă. Fu zguduit de o neagră 
deznădejde. Cu o rapidă privire circulară îmbrăţişă piaţa Grève 
şi enorma ei mulţime semănând cu un ocean înfuriat. Dar 
privirea i se umplu de neţărmurită milă atunci când îl întâlni pe 
Charles d'Angoulême. 

— Să mergem, zise el cu glas tare, să încercăm imposibilul. 

Loison urmărise, ca să zicem aşa, gândirea cavalerului. 

— O iubeşte pe condamnată! îşi spuse ea. Pe ea o căuta la 
hanul „Speranţei"! Va muri pentru ea! 

Şi, la rândul ei, tot în aceeaşi secundă, Loison se năpusti, 
străbătând prin grupele de cetăţeni, atât de fremătândă, de 
furioasă şi despletită încât oamenii se îndepărtau din drumul ei 
cu ţipete de spaimă şi uimire. Pardaillan ajunse lingă Charles. 
Acesta întoarse capul şi-l văzu pe cavaler albit la faţă, întinzând 
braţul spre condamnată... Jeanne Fourcaud. Atunci ea nu mai 
avea decât vreo douăzeci de paşi până la rug, iar Pardaillan, cu 
un glas straniu al cărui calm trezea ecouri înspăimântătoare, 
spuse: 


— Acolo trebuie să priveşti!... 

Charles se clătină deodată şi dădu un țipăt sălbatic. 
Totodată se năpusti pe urmele lui Pardaillan, care înainta cu un 
avânt furios. Pardaillan îşi trăsese greaua lui spadă. O ţinea de 
lamă şi se servea de masivul ei mâner de fier ca de o măciucă. 
O învârtea sărind şi dacă nu te fereai erai doborât. Garda de 
metal a spadei dădea lovituri înfundate şi oamenii cădeau în 
stânga şi-n dreapta... Mulțimea se căsca, despicată... cei ce se 
aflau înaintea lui se întorceau ţipând de durere şi de groază, 
fugind înnebuniţi în toate părţile. Vâltori nemaipomenite târau 
ciorchine de oameni şi Pardaillan pătrundea mereu mai departe, 
înfricoşător la vedere, cu un zâmbet ameninţător. Se făcu un 
larg spaţiu liber între Pardaillan şi arcaşii care o târau pe 
Violetta. 

Violetta, în clipa când, cu privirea rătăcită, înnebunită de 
groază, avea hidoasa viziune a rugului aprins, deasupra căruia 
se legăna trupul Madeleinei, îl zări pe Pardaillan venind în fugă 
ca un vârtej... urmat la mică distanţă de Claude. Ea întinse 
braţele. Un indescriptibil zâmbet de extaz îi ilumină chipul. 

Charles, fără un strigăt, se aruncă înainte. Atunci, guarzii îşi 
încrucişară armele şi Violetta rămase în spatele unui cordon de 
halebarde şi de sulițe. În acelaşi timp mulţimea, un moment 
zăpăcită, îşi regăsi cumpătul, spaţiul gol se umplu cu umbre 
furioase... şi de sus, de pe estradă se auziră strigăte: 

— La moarte! La moartel!... 

Un imens răcnet al mulţimii bubui ca duruitul de moarte al 
tunetului. Mulțimea pe de-o parte, guarzii pe de cealaltă, se 
strânseră ca o menghină uriaşă, în care Pardaillan şi Charles 
aveau să fie striviţi, turtiţi, sfâşiaţi. 

În momentul acela, zece, cincisprezece, douăzeci de 
oameni cu feţe sinistre se năpustiră cu pumnalul ridicat; 
oamenii se prăbuşeau, fuga reîncepu şi necunoscuţii urlau: 

— Pardaillan! Pardaillan! 

În faţa neaşteptatului şi fantasticului atac al haimanalelor 
asmuţite de Loison, mulţimea dădea înapoi, descumpănită. 

De Guise, în picioare, urla de turbare, Maineville, Bussi şi 
mulţi alţii se avântară cu spada trasă. Fausta scăpărând de furie 
ridica spre cer o privire plină de blesteme, dar când această 
privire dădea din nou de Pardaillan, strălucea de o admiraţie 
supraomenească... 


lată ce se întâmplase: toţi hoţii de buzunare din Paris 
fuseseră atraşi spre piaţa Grève de siguranţa unor operaţii 
fructuoase, în mijlocul unei mulţimi prea ocupată să urle strigăte 
de moarte ca să-şi mai supravegheze buzunarele. 

Acei dintre ei care-l văzuseră pe cavaler la hanul 
„Speranţei", păstrând o amintire de teamă şi admiraţie, îl 
recunoscură din clipa când se repezise în arcaşi. Să te 
năpusteşti asupra agenţilor autorităţii a constituit întotdeauna o 
plăcere pentru drojdia aceea de oameni fără lege. 

In câteva clipe, o sută din aceşti borfaşi, apăruţi din toate 
părţile, se îngrămădiră în spatele cavalerului, strigând ca semne 
de recunoaştere: 

— Pardaillan! Pardaillan! 

Se produse o ciocnire. Masa aceea repezită ca un val 
puternic străpunse mulţimea descumpănită şi se lovi deodată de 
guarzii cu suliţele încrucişate. 

Şocul fu îngrozitor şi cât ai clipi din ochi, vreo douăzeci de 
oameni, guarzi sau borfaşi, căzură morţi sau răniţi. Pardaillan, 
cu îmbrăcămintea ferfeniţă de pe urma loviturilor de suliță, 
sângerând, zbârlit, înfricoşător, străbătu ca o ghiulea rândurile 
arcaşilor. 

— Inapoi! urlară cei doi străjeri care o ţineau pe Violetta. 

Spada cavalerului se ridică, se răsuci şi mânerul ei de fier 
izbi pe unul din guarzi în tâmplă: acesta căzu ca un pietroi; 
celălalt dădu înapoi şi în clipa următoare cavalerul o purta în 
braţe pe Violetta, căzută în nesimţire; întorcându-se, el fu văzut 
de cei de pe estradă... 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! răcnea de Guise. 

— Sunt înfrântă! Sunt blestemată! ţipa Fausta. 

Incăierarea dintre guarzi şi derbedei devenea din ce în ce 
mai furtunoasă; gentilomii se repezeau jos de pe estradă şi se 
îndreptau spre Pardaillan, cu pumnalul ridicat. Pardaillan o 
aruncă pe fată în braţele lui Charles. Acesta, cu veşmintele 
sfâşiate şi el, cu puterile însutite de încordarea clipei, o privea 
pe Violetta, care atunci deschise ochii. 

Intre ei fu schimbată o privire fulgerătoare, care în 
vacarmul acela dezlănţuit, în mijlocul fumului ce se ridica din 
rugul Madeleinei, însemna o confirmare a dragostei ce-şi purtau. 

— Înainte! ţipă Pardaillan. Spre cai! 

Caii escortei aşteptau îngrămădiţi lângă estradă. 


El apucă spada de mâner şi începu să-şi deschidă drum 
spre cai. Nu alerga. Nu mai era năvala de adineaori. Spada 
vâjâia prin aer, lovea, şuiera; în drumul ei însângerat oamenii se 
prăbuşeau... şi Pardaillan, rănit, semănând cu o statuie roşie, 
stropit de sânge din cap până-n picioare, înainta acoperind cu 
miraculoasa sa morişcă pe Charles şi Violetta. 

Pardaillan ajunse la cai în momentul în care vreo douăzeci 
de gentilomi se năpustiră toţi odată asupra lui. Işi luă spada 
între dinţi, îl apucă pe Charles care o purta pe Violetta şi îi ridică 
pe amândoi cu preţul unei uriaşe sforţări. Charles se pomeni 
călare, cu Violetta aşezată în faţa lui pe gâtul calului, 
îmbrăţişându-l cu un braţ, 

— Omoară-l! Omoară-l! răgeau atacatorii, ajunşi până la el. 

Borfaşii, măcelăriți, fugiseră! Mulțimea revenea la atac cu 
strigăte sălbatice. 

Pardaillan se văzu singur!... 

Singur împotriva a două, trei sute de gentilomi... Singur 
împotriva a cinci, şase sute de guarzi! Singur împotriva a 
douăzeci de mii de turbaţi care acopereau piaţa Grève... 

Pardaillan zâmbi... 

— O, tu, pe care te iubesc, murmură Charles, fie ca ultimul 
meu cuvânt să fie unul de fericire... te iubesc!... 

— Frumosul meu prinţ, răspunse Violetta vrăjită; în braţele 
tale şi moartea mi se pare o fericire. 

In clipa aceea, uriaşa larmă a strigătelor de moarte şi de 
oribilă înveselire se preschimbă iar în urlete de spaimă... 
Gentilomii fugeau, fugeau guarzii, fugea şi mulţimea... şi, 
singură acum pe estradă, Fausta, horcăind, gemea înfiorătoare 
blesteme de furie... Ce se întâmplase? 

Caii de escortă, speriaţi fără îndoială, se împrăştiară. 
Aproape patru sute de cai, scăpaţi care încotro, înnebuniţi, 
nechezând, lovind din copite, scoşi şi mai tare din minţi de 
tipetele disperate, răsturnau cete de oameni, împrăştiindu-le, 
rostogolindu-le cu piepturile lor; alţii se ciocneau între ei, se 
muşcau, cădeau, se ridicau şi-şi reluau goana lor smintită... 

Cum şi de ce această nebunie bruscă? 

In secunda în care borfaşii fură împrăştiaţi şi guarzii îşi 
reluară locurile, când gentilomii se năpustiră şi când Charles fu 
aşezat, mai mult aruncat pe cal împreună cu Violetta, Pardaillan 
sărise asupra servitorului cel mai apropiat şi-l dădu peste cap cu 


un brânci puternic; în acelaşi timp, începu să bată caii cu spada; 
aceasta, transformată în cravaşă, şfichiuia crupele, biciuia 
boturile, brăzda cu tăieturi însângerate piepturile şi greabănele. 

lar caii, turbaţi de durere, ridicându-se în două picioare, se 
ciocneau unii de alţii muşcându-se şi aruncând din copite, 
pentru ca apoi s-o pornească într-un galop nebunesc. Pardaillan 
se repezi asupra unui al doilea grup şi repetă aceeaşi operaţie, 
aceleaşi biciuiri, cu aceeaşi goană dezlănţuită a animalelor 
speriate. Acum caii erau cei ce luptau în locul lui!... 

Charles d'Angoulême, încremenit de înmărmurire în faţa 
acestui spectacol uimitor, auzi deodată un glas răsunător: 

— Înainte! Pe toţi dracii!... A 

ÎI văzu pe Pardaillan lângă el... Încălecat pe un cal apucat 
din mers. Pardaillan ud de sânge şi de sudoare, înfricoşător, 
strălucitor, avântându-se spre podul Grève unde nu mai era 
nimeni, adică spre fluviu, acolo de unde mulțimea, temându-se 
să nu fie împinsă în apă, fugise împrăştiată prin toate străzile. 
Charles îl urmă. 

— Fugi, îi strigă Pardaillan, întoarce-te acasă şi aşteaptă-mă 
acolo. 

— Şi dumneata? gâfâi tânărul duce, 

— Suntem urmăriţi. Am să încerc să-i trag după mine. Dacă 
fugim împreună se va afla unde suntem!... 

Pardaillan, ridicând spada, biciui cu ea crupa calului lui 
Charles, care ţâşni în goană mare. In ce-l priveşte pe el, rămase 
pe loc, nemişcat, urmărind cu o privire ciudată tunica albă, 
fluturată de vânt a Violettei care curând dispăru în depărtare. 
Charles era salvat! Şi Violetta! 

În secunda aceea răsună foarte aproape de el, venind 
dinspre piaţa Grève, un urlet prelung. 

De Guise şi Fausta rămăseseră singuri lângă estradă. 

Nu mai era vorba acum de un marş triumfal spre 
Notre-Dame şi spre Luvrul!... 

Între timp, după câteva minute, vreo cincizeci de cai fură în 
sfârşit opriţi. Se formă o trupă, care se năpusti pe urmele lui 
Pardaillan. Atunci Pardaillan dădu calului două lovituri furioase 
de pinteni. Animalul necheză de durere şi sări din loc, luând-o 
de-a lungul unei străduţe înguste, în care se repeziră şi 
urmăritorii. 

— Bun, mormăi cavalerul, acum i-am atras după mine! 


În spatele lui strigătele de moarte vuiau; după o străduţă, o 
alta. Străbătu dintr-un salt strada Saint-Antoine, răsturnă nişte 
oameni, în timp ce strigăte gălăgioase salutau în trecere 
infernala cavalcadă. Fu ajuns din urmă de primii urmăritori; 
auzea răsuflarea gâfâită a animalelor istovite; el fugea, dând 
ploaie de lovituri în burta calului când acesta încetinea, 
cerându-i o ultimă sforţare. Incotro se îndrepta? Era condus 
numai de instinct... 

„Porţile Parisului sunt închise", gândi el. 

Şi se întoarse în centrul oraşului. Dar haita zburase şi ea 
după el. Mai mulţi căzuseră în drum, dar mai rămăseseră vreo 
treizeci. 

Ce urmărea Pardaillan? Spera să-i obosească, pentru ca. la 
urmă, întorcându-se, să-şi caute salvarea într-o încercare 
nebunească? Doar vedea destul de limpede că, în momentul în 
care s-ar opri, mulţimea s-ar repezi asupra lui. In străzile pe care 
le străbătea, se dezlănţuia un vacarm îngrozitor. Injurăturile, 
blestemele ţicneau din toate părţile împotriva celui urmărit. 

Unde să se ducă? Calul începuse să slăbească şi sângera pe 
nări; pântecele şiroia de sânge. lar el, plin de sânge, sfâşiat 
peste tot, cu spada trasă de-a latul şeii, cu ochii scăpărători, 
aplecat pe  greabănul înspumat, trecea ca o vedenie 
fulgerătoare!... 

Unde se ducea?... Unde se va opri? Habar n-avea!... 

Să moară?... Să moară fără a-l nimici pe Maurevert? 

Pardaillan aruncă în jurul lui o privire rătăcită în care, chiar 
în aceste clipe tragice, se zărea un licăr de ironie... Va muri! lar 
Maurevert, pentru care rămăsese în viaţă, Maurevert, asasinul 
Loisei... Maurevert va trăi de-acum încolo fără teamă! 

Mai privi o dată în jur şi, în goana ameţitoare, i se părea că 
recunoaşte unele amănunte, case, o stradă cunoscută... O rază 
de speranţă i se aprinse în minte: strada aceea era strada 
Saint-Denis!... Era hanul Deviniere... un adăpost posibil!... 

In spatele lui ceata de cavaleri galopa nebuneşte; nu mai 
avea decât un avans de două sau trei lungimi de cal. Animalul 
lui sleit nu mai gonea decât un galop ţeapăn premergător 
prăbuşirii. Pardaillan zări peronul de la Deviniere şi se pregăti: 
lăsă frâul pe gâtul calului, scoase picioarele din scări; în acelaşi 
timp, ducând piciorul peste greabăn, rămase aşezat în şa. In 
clipa aceea, ajunse la Devinière şi sări!... În timpul săriturii mai 


dădu o ultimă lovitură de spadă pe gâtul calului. Animalul, 
turbat de durere, sări cu puteri înnoite, şi-şi continuă galopul 
disperat, pentru a se prăbuşi la mai mult de cinci sute de paşi 
mai departe. Plutonul urmăritorilor, lansat într-un galop de şarjă, 
trecu ca o nălucă... 

Numai primii dintre ei văzuseră manevra lui Pardaillan şi 
încercară să se oprească. Se produse atunci o îngrămădeală 
îngrozitoare. Călăreţii veniţi din urmă, avântaţi într-o cursă 
nebunească, se loviră de cei din primul rând ca nişte catapulte 
vii. 

între timp, cavalerul ajunse pe peronul hanului Deviniere, 
chiar în clipa când toţi cei aflaţi acolo, băutori, ospătari şi 
ospătare, se repeziseră afară ca să vadă ce ciclon trecea pe 
strada lor. Aceştia îl văzură pe Pardaillan urcând treptele şi se 
îndepărtară cuprinşi de spaimă. Pardaillan avea o înfăţişare atât 
de groaznică, încât se cutremurară. 

El intră, îşi aruncă spada şi se clătină un moment. Izbuti să 
se menţină cu preţul unui uriaş efort şi zărind un pahar plin cu 
vin, pe care cineva îl lăsase acolo ca să dea fuga pe peron, îl goli 
dintr-o sorbitură. Apoi, închise uşile şi ferestrele. După aceea, 
liniştit, începu să baricadeze hanul; între prima fereastră şi uşă 
se găsea un dulap încărcat cu veselă: Pardaillan începu să 
împingă dulapul şi reuşi să-l aşeze în faţa uşii... 

„Bună idee, mormăi el, a avut pe vremuri jupânul Grégoire 
că a pus gratii la ferestre; asta mă scuteşte de o osteneală, căci 
într-adevăr sunt sleit de puteri". 

— Doamne, se auzi deodată un glas tremurat, ce se 
întâmplă aici? Cine sunteţi?... Ce faceţi aici? 

— Eu sunt, draga mea Huguette, linişteşte-te! răspunse 
Pardaillan care, întorcându-se, o văzuse pe hangiţă... 

— Dumneavoastră, domnule cavaler!... Sfinte Dumnezeule! 
Cât sunteţi de istovit!... Vai, dar uite că a leşinat!... 

Pardaillan căzuse cu toată greutatea pe un scaun; sângele 
pierdut, emoția acelei goane drăceşti prin tot Parisul, toate 
acestea la un loc îl doborâseră în cele din urmă. Huguette se 
repezi şi sprijinind cu mâinile capul palid al cavalerului, îl privi o 
clipă cu o adâncă duioşie, în care se amesteca emoția iubitei cu 
mila unei mame. 

Urletele de afară se apropiară brusc. 

— Mathieu! Lubin! strigă Huguette. Şi voi, Jehanne, Gillette, 


veniţi repede! Daţi-mi iute tonicul!... 

Salonul comun era cu desăvârşire gol; nu se mai afla 
nimeni în tot hanul. Pardaillan începu să râdă. 

— Ce dracu, când m-am baricadat îi lăsasem afară!... 

Pe stradă, în faţa hanului se auzea vacarmul urletelor 
însetaţilor de moarte, care ajungeau până la ei. Gentilomii lui de 
Guise se pregăteau de atac. 

— Trebuie spartă asta, zise unul din ei. 

— O clipă! răspunse o voce aspră. 

Toţi se întoarseră şi-l recunoscură pe Maurevert. Nu se 
putură împiedica să nu se cutremure văzând ura care i se citea 
în obraz. 

— Cunosc omul, strigă el. Fiţi siguri că dacă s-a aşezat aici, 
trebuie să-şi fi făcut rost şi de mijloace de apărare. Deci, nu 
trebuie lăsat nimic la întâmplare. Prada este prea importantă. 
Trebuie să-l anunţăm pe duce. 

— Mă duc eu, zise un gentilom pornind ca din puşcă. 

Huguette şi cavalerul nu auziseră nici unul din cuvintele 
acestea, care se pierdură în zarva de acolo. Dar Huguette auzea, 
foarte bine, urletele cerând moartea. 

— Dumneavoastră vă sunt adresate aceste urlete? întrebă 
ea pălind. 

— Dar cui ai vrea să fie! răspunse Pardaillan. 

— Ce nenorocire! continuă Huguette cutremurându-se, ce 
vi se va mai întâmpla, cavalere? 

Cuvântul era încântător, căci Huguette, cu toată groaza, se 
lăsa furată de sentimente. Pardaillan o privi o clipă cu o tandră 
admiraţie. 

— Ştii bine, scumpa mea gazdă, că la Deviniere nu mi s-a 
întâmplat niciodată ceva rău. 

Un vacarm neobişnuit izbucnise tocmai atunci în stradă, dar 
nu era zarva unui atac; răsunau zgomote înăbuşite, insă nu era 
vorba de lovituri într-o uşă pe care încerci s-o spargi. Era 
zgomotul unei mulţimi care se îndepărtează în grabă. Erau 
bufniturile unor mobile căzând de foarte sus, fărâmându-se cu 
trosnete puternice pe peron, şi pe stradă. In acelaşi timp 
răcnete aspre coborau de la înălţimea unei ferestre, ca o ploaie 
de blesteme. Afară, Maurevert urla: 

— Ştiam eu că blestematul de Pardaillan a adunat aici 
armata lui de borfaşi! 


lar Pardaillan o întrebă pe Huguette: 

— Cum asta. avem apărători? 

Se repezi spre etajele de sus şi, atras de zgomotul 
formidabil, ajunse la al doilea şi ultimul etaj. Acolo constată că 
strigătele veneau din camera în care dormise el noaptea 
trecută... 

„Sunt cel puţin cincisprezece acolo înăuntru, gândi el. Aşa 
mai zic şi eu! Încep să cred că o să le scoatem peri albi 
oamenilor lui de Guise." 

Deschise uşa strigând: 

— Staţi puţin, prieteni, nu aruncaţi totul o dată! Puţină 
metodă, ce dracu! Sa organizăm o apărare şi... 

Se opri scurt, înmărmurit de spectacolul neprevăzut ce-i 
stătea în faţa ochilor. 

În cameră nu mai era nici o mobilă: scaunele, cele două 
fotolii, masa, dulapul, chiar şi patul, desfăcute probabil în bucăţi, 
fuseseră aruncate pe fereastra larg deschisă. Nu se mai găsea 
acolo decât un orologiu, unul din acele orologii mari închise 
într-o cutie de lemn sculptat. 

lar cel ce se dădea de ceasul morţii, sforţându-se să-l 
arunce după celelalte boarfe... 

Era... Croasse. 

XXXVI 
BELGODERE 


După cum am văzut, Belgodère pornise grăbit spre poarta 
Montmartre, ca să ajungă repede la mănăstire. Găsi poarta 
închisă: la ordinul ducelui de Guise, nimeni nu putea ieşi din 
Paris. 

„La ora asta, îşi spunea el, fiica lui Claude trebuie să fie 
cenuşă. l-am făcut bucata. Ce-o fi gândind?... Plânge..." 

Imaginea pe care o revedea în minte era Violetta 
spânzurată deasupra rugului şi Claude murind de durere, ceea 
ce îi aducea aminte şi de fiica sa, pe care o văzuse cu proprii 
ochi cuprinsă de flăcări şi se înfioră îndelung. 

"Flora e moartă, mormăi el. Dar şi Violetta. Îmi mai rămâne 
Stella." Atunci se întoarse cât putu de iute la poartă. 

— Lăsaţi-mă să trec, îi spuse el şefului de post, am să 
plătesc cât e nevoie. 

Omul acela acoperit de sudoare, cu privirea rătăcită, 


gâfâind cu ochii ieşiţi din orbite, dădu de bănuit sergentului de 
serviri. Acesta făcu un semn şi cinci sau şase guarzi se aruncară 
asupra lui Belgodère şi-l împinseră înapoi în. stradă. Tiganul 
alergă la o poartă învecinată, dar se lovi de acelaşi consemn. 

Deodată dădu un chiot de bucurie şi începu din nou să 
fugă. 

"Cum de nu m-am gândit numaidecât? Ea o să mă ajute să 
ies de aici!..." 

Plecă în fugă şi în scurt timp bătu la palatul Faustei. 

Fausta tocmai se întorsese. 

Ea îl primi pe Belgodère îndată ce acesta ceruse s-o vadă. 
Şi, desigur că ţiganul n-ar fi putut bănui niciodată ce furtuni se 
dezlănţuiseră atunci în mintea acelei femei, care era doar ceva 
mai palidă ca de obicei. 

— Ce-mi ceri? întrebă ea. 

— O liberă-trecere prin porţile Parisului, răspunse ţiganul. 

— Vrei deci să mă părăseşti? 

— Nu, doamnă. Azi mai puţin ca oricând, căci datorită 
dumneavoastră una din fiicele mele a rămas în viaţă. Ştiţi că 
cele două fiice ale mele Flora şi, Stella au fost, - după arestarea 
alor mei, încredințate unui creştin. Acest creştin, doamnă, a fost 
procurorul Fourcaud! Astfel că, aceea care a fost spânzurată şi 
arsă a fost fiica mea mai mare. Aceea pe care aţi salvat-o era 
Stella. La ordinul dumneavoastră, am condus-o şi am lăsat-o la 
mănăstirea Montmartre. Porţile Parisului sunt închise şi acum 
înţelegeţi de ce am nevoie de o liberă-trecere! 

— Înţeleg, zise Fausta. Şi o vei obţine. Într-adevăr, Fausta 
scoase o hârtie dintr-o mică mobilă şi o predă ţiganului 
spunându-i: 

— Păstreaz-o cu sfinţenie; hârtia asta îţi îngăduie să treci 
oricând, pe oriunde; astă-seară îmi vei înapoia documentul. 

Belgodère preluă hârtia care purta semnătura şi sigiliul lui 
de Guise şi se repezi afară fără să se mai gândească să-i 
mulţumească Faustei. Abia plecat, Fausta înşiră în grabă câteva 
cuvinte pe o foaie şi spuse: 

— Un călăreț pentru mănăstire. Ordin către doamna de 
Beauvilliers. Trebuie ca acest călăreț să ajungă înaintea omului 
care a ieşit de aici. 

Belgodère a luat din nou drumul porţii Montmartre. Când a 
ajuns acolo, mai era de gardă încă acelaşi sergent. El îl 


recunoscu pe ţigan şi se pregătea acum să-l aresteze, când 
Belgodère arătă documentul. Sergentul abia aruncă o privire pe 
permis şi se uită cu uimire la ţigan, dar n-avu ce face. 

În clipa când poarta fuse deschisă, Belgodère se repezi 
afară, trecu podul şi goni spre mănăstire. În timp ce urca 
alergând, el îşi frământa creierii: 

„Cum am să aflu? Ea crede că se numeşte Jeanne Fourcaud. 
Dar de fapt o cheamă Stella. E fiica mea. Mă va crede oare? Da, 
vom pleca împreună." 

Mormăind astfel râdea nervos, cu un chip înfiorător. 

Ajunse la mănăstire şi găsi că e mai uşor să treacă prin 
spărtura zidului. 

Se îndreptă spre împrejmuire şi când nu mai avea decât o 
sută de paşi până acolo, văzu că poarta de scânduri era 
deschisă. Belgodère se încruntă, dar numaidecât se gândi: 

„S-o fi lăsat eu deschisă azi-noapte...?" 

Dintr-o săritură pătrunse în casă. Era goală. 

începu să alerge ca un descreierat, strigând, plângând în 
hohote şi amestecând cuvintele duioase cu cele mai grozave 
înjurături. Când se asigură că Stella nu se mai afla nici în 
pavilion, nici în casa împrejmuită, alergă la mănăstire, urcă 
scara îmbrâncind un om care tocmai cobora şi bătu cu putere în 
uşa stareţei. 

— Stella! Unde e Stella? răcni el când se află în faţa 
doamnei de Beavwvilliers. Unde-i prizoniera! 

— N-ai luat-o cu dumneata? N-ai dus-o la Bastilia? 

— Nu vorbesc de Violetta. Eu întreb de cea pe care am 
adus-o înapoi... 

— Ah! Prin urmare ai adus înapoi o altă deţinută? Belgodère 
îşi apucă părul aspru cu amândouă mâinile. _ 

Îşi amintea acum că nu anunţase pe nimeni. În cuvinte 
întretăiate, povesti cele întâmplate în cursul nopţii şi cum, după 
ce a condus-o pe Violetta la Bastilia, o adusese în loc pe Jeanne 
Fourcaud. 

— Ai greşit că nu m-ai anunţat, zise Claudine de 
Beauvilliers. Dacă prinţesa îmi cere socoteală de această nouă 
deţinută, dumneata va trebui să răspunzi. Acum înţeleg agitația 
dumitale... _ 

Dar Belgodère nu o mai asculta. Işi scutură capul, se 
năpusti afară şi se întoarse la casa împrejmuită. Acolo, se aşeză 


pe o piatră, cu capul în mâini. Această cumplită deznădejde 
dură două ore, după care ţiganul începu să-şi adune minţile. 

Se gândi mai întâi la uşurinţa cu care ajunsese până la 
stareță. Dacă ar fi fost aşteptat şi tot n-ar fi fost primit mai 
repede şi mai bine; deoarece stareţa îi vorbise cu o politeţe şi o 
blândeţe cu care nu fusese obişnuit. 

Apoi se duse să cerceteze îndeaproape uşa camerei în care 
fusese închisă Stella. Broasca era neatinsă, nu fusese nici 
forţată, nici spartă. Concluzia sărea în ochi: Stella n-a deschis, ci 
i s-a deschis dinafară! 

Dar cine? Cine putea avea interes să elibereze această 
fată?... Fausta! Fausta şi călăreţii care i-au servit de escortă! 

Belgodère îşi aduse atunci aminte de omul pe care-l 
întâlnise adineaori pe scară. Când adună în minte toate 
împrejurările, Belgodère părăsi mănăstirea şi începu să coboare 
încet pantele colinei Montmartre. În momentul acela, figura lui 
aspră părea calmă. Numai buzele erau albe şi ochii brăzdaţi de 
vinişoare roşii. lată ce-şi spunea: 

„Fausta ştia că mă voi duce la mănăstire să-mi caut fata. 
Fausta a trimis un cavaler care mi-a luat-o înainte şi mi-a răpit 
copila. Bine. Foarte bine. Ce vrea ea? Nu ştiu. Dar dacă 
bănuieşte câtuşi de puţin ce gândesc eu, îmi va ucide fiica... E 
bine... nu mă despart de ea!" 

Un gest ameninţător întregi intenţia ţiganului. Când în 
cursul serii, socotindu-se destul de potolit ca să-şi stăpânească 
emoția, el reapăru în faţa Faustei, aceasta îl întrebă cea dintâi: 

— Prizoniera mea? 

— A dispărut, răspunse cu răceală Belgodere. 

— O s-o găsim, zise Fausta indiferentă. Tu te poţi retrage 
liniştit, Belgodere, însă nu înainte de a-mi fi înapoiat permisul pe 
care ţi l-am dat. 

— Hârtia aceea! exclamă ţiganul scotocindu-se la 
repezeală. Ce naiba, unde-o fi?... N-o mai am... 


— Ai pierdut-o? 
— Da, răspunse Belgodère privind-o fix pe Fausta, cred cam 
pierdut-o. 


— La urma urmei, n-are prea mare importanţă. Du-te, 
Belgodere, şi aşteaptă ordinele mele. Numai dacă nu vrei să 
pleci din serviciul meu, şi atunci te-aş trimite la casierie. 

— Dacă nu mă izgoniți, zise ţiganul, aş vrea să rămân. 


— E tocmai ceea ce gândeam şi eu, spuse Fausta. 
Şi ea îl însoţi cu un zâmbet larg pe tiganul care, după o 
umilă plecăciune, se retrase. Belgodère bodogănea în sinea lui: 
„Acum sunt pe deplin sigur că ea a văzut-o pe Stella. Pe tot 
iadul, signora mia, nu numai că n-am terminat cu tine, dar 
povestea de-abia începe!..." 
XXXVII 
CLAUDE 


Prinţul Farnese, sprijinindu-se de fereastra locuinţei din 
piaţa Grève, asistă încremenit la înspăimântătorul spectacol pe 
care am încercat să-l descriem. 

Violetta fusese salvată!... Violetta dispăruse, răpită în galop 
de salvatorii ei!... 

Aceşti salvatori fuseseră recunoscuţi de Farnese. Erau 
aceiaşi oameni cu care vorbise în pavilionul mănăstirii 
Montmartre, atunci când rafinata şi perversa diplomaţie a 
Faustei îl pusese atât de neaşteptat faţă-n faţă cu Saizuma... 
Léonore de Montaigues... pe care o crezuse moartă. 

Când Farnese văzu că fiică-sa fusese salvată, dădu un 
adânc şi înăbuşit geamăt de bucurie supraomenească şi, pentru 
prima dată după şaisprezece ani de nenorociri prin care trecuse, 
inima aceasta blestemată fu străbătută de o rază de nădejde. 

În mintea lui, în câteva secunde, încolţi un plan. S-o 
regăsească pe Léonore cu ajutorul celor doi salvatori, care să i-o 
readucă pe Violetta, fiica sa, şi să obţină astfel iertarea 
trecutului întunecat. 

Oh! S-o revăd pe Léonore! Să le aibă pe amândouă, pe ea şi 
pe fiica lui! Să sfâşie sutana aceasta de cardinal a cărei purpură 
i se părea făcută din sânge!... Să plece într-o ţară îndepărtată... 
să-şi regăsească fericirea şi dragostea... 

Toate aceste închipuiri îl exaltau pe cardinal, chiar în 
momentul când Fausta cobora de pe estradă, urlându-şi durerea 
noii înfrângeri, şi când, păstrându-şi totuşi acel minunat sânge 
rece care n-o părăsea niciodată, dăduse repede două ordine: 

Unul din aceste ordine privea locuinţa unde se afla Farnese. 
Cât despre celălalt, vom asista în curând la executarea lui. 

Atunci când prinţul-cardinal văzuse dispărând calul care-i 
purta pe Charles şi pe Violetta, se întoarse în cameră după ce 
închisese maşinal fereastra. Trebuia acţionat repede. Nu era nici 


o îndoială că Fausta va căuta să pună mâna pe Violetta. În 
momentul acela regreta amarnic că n-o omorâse pe această 
femeie când se aflase cu ea în pavilionul mănăstirii. 

Gândindu-se la acestea, Farnese cobora încet scara. 
Servitorul îmbrăcat în negru, care-l introdusese pe Belgodere, 
veni să-i deschidă uşa. 

— Dacă mă caută cineva din partea suveranei, îi spuse el, 
vei răspunde că am plecat, lăsând vorbă că părăsesc Parisul 
pentru a mă reîntoarce în Italia. 

— Bine, monseniore! răspunse lacheul care, în acelaşi timp, 
deschise repede o uşă care dădea într-un fel de odăiţă ocupată 
de el. 

In secunda aceea, din această odăiţă se repeziră cinci sau 
şase oameni, care tăbărâră asupra lui Farnese. Într-o clipită 
acesta fu dezarmat. 

Farnese, livid, spuse aceluia care-l dezarmase: 

— Conte, mergem împreună pe acelaşi drum de trei ani; 
ştiu deci că veţi executa cu toată stricteţea ordinele primite. 
Doar un cuvânt: aş putea să vă adresez rugămintea de a fi dus 
de îndată în faţa aceleia care v-a trimis? 

—  Monseniore, răspunse cel care fusese numit conte, 
rugămintea dumneavoastră va fi cu atât mai bine primită, cu cât 
noi trebuie să vă ducem fără întârziere la palatul din insula Cite. 

Porniră deci, cu cardinalul în mijlocul lor. 

Douăzeci de minute mai târziu, mica trupă intră în casa 
Faustei. Cardinalul fu introdus într-o încăpere a cărei uşă de 
stejar era împodobită cu ferecături grele de fier. 

Ceru să fie dus imediat la Fausta. Dar, drept orice răspuns, 
omul care-l adusese în această cameră închise uşa şi puse 
zăvoarele. Farnese căzu pe un scaun şi murmură: 

— Cine ştie dacă n-ar fi mai bine să mor în sfârşit! 
Blestemul de la Notre-Dame apasă asupra mea şi tot ceea ce 
ating devine afurisit. Dar să mor fără s-o fi nimicit pe această 
infernală Fausta?... O! Claude! Claude! Ce faci tu? 

Ce făcea Claude? Se năpustise spre locul unde-l văzuse pe 
Charles d'Angoulême luând-o cu el pe Violetta. Trecu dintr-un 
salt pe lângă estradă. 

Fausta îl văzuse, desigur! Ea ghicise ce voia să facă, şi şopti 
câteva cuvinte cuiva aflat lângă ea, iar acela începu să alerge în 
urma lui Claude. 


Claude fu unul dintre primii care pusese mâna pe frâul 
unuia dintre caii care fugeau în toate direcţiile. Sări pe el şi se 
găsi deodată printre cei ce formau plutonul plecat în urmărirea 
lui Pardaillan: Numai că, atunci când Pardaillan cotise, Claude nu 
mai urmă plutonul. Se avântă cu toată iuţeala în aceeaşi direcţie 
cu Charles d'Angoulême pe care-l văzu dispărând în depărtare. 
Acesta se credea urmărit. 

Când se opri, cu respiraţia întretăiată, în faţa palatului său - 
palatul Mariei Touchet - sări jos de pe cal, o prinse pe Violetta în 
braţe şi bătu în uşă atât de disperat, încât servitorii, speriaţi, 
veniră în goană; când uşa fu deschisă, Charles o aşeză pe 
Violetta leşinată în anticameră. In momentul acela Claude sosise 
cu toată viteza şi se opri în faţa uşii. Charles fugi afară şi 
îndreptă pistolul spre Claude. Chiar în clipa când trase, braţul lui 
fu abătut şi glonţul se pierdu în văzduh. Charles se simţi cuprins 
de două braţe de femeie şi un glas îi şuşoti la ureche: 

— E tatăl meu! îl omori pe tata!... 

Tânărul duce dădu un țipăt şi aruncă o privire îngrozită spre 
Claude. Văzându-l în picioare, palid în mijlocul fumului, se repezi 
şi-l apucă de amândouă mâinile. 

— Intraţi... Intraţi, dumneavoastră căruia ea îi spune tată... 
lertaţi-mă... Crezusem că ne urmăreaţi... 

Câteva clipe mai târziu, Charles-d'Angouââme şi Violetta, 
uniţi în braţele lui Claude, îşi contopeau zâmbetele şi lacrimile. 
Călăul plângea încetişor. 

— Domnule, i se adresă atunci tânărul, zâmbind Violettei, 
situaţia noastră e foarte limpede: iubesc acest înger al cărei tată 
aveţi fericirea să fiţi. Trebuie deci să aflaţi cine sunt eu. Mă 
numesc Charles, duce d'Angoulême. Mama mea se cheamă 
Marie Touchet, iar tatăl meu a fost Carol al IX-lea... 

— Fiul regelui! murmură Violetta fermecată. 

În fundul acelei străzi liniştite, zgomotele de moarte nu se 
auzeau. In salonul cu mobile frumoase, cu tapiserii vechi, 
domnea un calm desăvârşit. 

Între timp, Charles d'Angoulême continuă: 

— Acum ştiţi cine sunt... aş fi foarte fericit, în acest cel mai 
minunat moment al vieţii mele, să ştiu cine este tatăl celei pe 
care o iubesc... 

Claude, care o privea îndelung pe Violetta, îşi ridică încet 
capul. Lacrimile de bucurie ce i se prelingeau pe obraz îngheţară 


pe pleoapele ochilor săi rătăciţi. 

— Cine sunt eu? rosti el eu un glas sugrumat. 

Totodată, cu o mişcare instinctivă, îşi retrase mâna din cea 
a lui Charles. Mâna aceea... mâna ucigaşă de oameni... Inroşită 
de sânge!... 

Violetta păli înspăimântător. Ea înţelesese!... 

— Tată! Oh, bunul meu tată Claude! bolborosi ea. 

Cât de mişcător era acest cuvânt, cuvântul cu care-l 
recunoştea pe călău drept tată într-un asemenea moment! 

— Nu! Nu! repetă Claude. N-aţi greşit întrebându-mă cine 
sunt. Trebuie să ştiţi ceea ce nu sunt. Monseniore duce, eu nu 
sunt tatăl acestei copile. 

— Tată! Tată! strigă Violetta cu glas sfâşietor, mi-ai spus de 
mult acest lucru! Ei bine, eu, orice s-ar întâmpla, declar că eşti 
tatăl meu şi că n-am avut niciodată un altul!... 

În timp ce Charles rămăsese înmărmurit, răvăşit, Claude o 
ridică pe Violetta în braţe, o strânse o clipă, cu un aspru hohot 
de plâns, la pieptul său uriaş şi o duse în camera vecină unde o 
aşeză într-un fotoliu. 

— Nu mişca, zise el, nu te teme de nimic... Bătrânul tău 
tată Claude le va rândui pe toate. Te vei căsători cu fiul regelui! 
Curând vei fi doamna ducesă d'Angoulême. 

Apoi se întoarse în salonul unde-l lăsase pe Charles şi 
începu să meargă în sus şi în jos îngândurat. 

— Domnule, spuse el oprindu-se deodată, aşa cum vă 
spuneam, nu sunt tatăl Violettei. Eu doar am crescut-o. 
Interesează deci prea puţin să aflaţi ceea ce am fost. Am să vă 
spun numai că numele meu e meşterul Claude şi că sunt 
cetăţean al Parisului. Ceea ce este important, continuă el făcând 
o sforţare, este faptul că nu sunt tatăl celei pe care o iubiţi. 
Violetta este fiica monseniorului Farnese şi a preanobilei 
domnişoare Léonore de Montaigues. 

— Omul acela, pe care l-am văzut în pavilionul mânăstirii? 

— Da, el!... 

— Unde şi când aş putea să-l revăd pe prinţul Farnese? 

— Ştiu unde să-l găsesc. 

— Ei bine, faceţi astfel ca să-l văd cât mai curând cu 
putinţă. 

Între cei doi bărbaţi domnea acum un fel de stinghereală, 
de sfială. 


— Prinţul Farnese, continuă Claude, este singurul care 
poate hotărî soarta Violettei. Eu nu sunt nimic pentru ea... Vreau 
să vă convingeţi pe deplin de acest adevăr... 

— Sunt convins, răspunse Charles cu glas înfundat. 

— Bine! rosti Claude pălind. Dat fiind că nu sunt nimic 
pentru Violetta şi că ea nu e nimic pentru mine, cel mai bun 
lucru ar fi ca, începând de azi, să intraţi în legătură cu prinţul 
Farnese... tatăl Violettei. 

— Este şi părerea mea, răspunse Charles. 

Fostul călău îşi înclină capul. Rămase locului, strivit de 
gândurile lui întunecate. 

Tânărul îl privea cu o spaimă crescândă. ÎI cuprinseră 
bănuieli, cu atât mai zguduitoare, cu cât erau mai nedesluşite. 
Cum se face că acest Claude se zăvora într-o atitudine confuză? 
Cine era el? Ce pată aruncase asupra Violettei contactul cu el? 
Tocmai când îşi punea aceste întrebări, Charles văzu pe chipul 
lui Claude o asemenea suferinţă, încât bănuielile se risipiră 
pentru o clipă şi, târât de o compătimire firească, exclamă: 

— Nu ne putem despărţi astfel, domnule! În numele celei 
pe care o iubim amândoi, vă cer să-mi spuneţi cine sunteţi! 

— Nu v-am spus oare? răspunse călăul cu glas tremurător, 
sunt un cetăţean al Parisului şi mă numesc Claude... Asta-i tot. 

— Nu, nu-i tot!... Taina vieţii dumitale vreau s-o aflu chiar 
acum... 

— Taina! gângăvi Claude... Ascultaţi, monseniore, v-am 
spus că Violetta personal v-o va dezvălui. Prinţul Farnese, tatăl 
copilei, pe care-l veţi vedea peste puţin, vă va da explicaţiile 
necesare asupra naşterii celei pe care o iubiţi... Monseniore, 
juraţi-mi că nu veţi vorbi niciodată de mine prinţului Farnese! 

— Ei bine, fie! 

— Adio, deci. Într-un ceas prinţul Farnese va fi aci... Totuşi... 
dacă s-ar întâmpla ceva... oriunde credeţi că pot fi de folos 
copilei, există în Cite, pe la mijlocul străzii Calandre, o casă în 
jurul căreia creşte iarba, o casă scundă şi izolată de celelalte, a 
cărei uşă şi ferestre sunt totdeauna închise. Zi şi noapte, atâta 
vreme cât veţi mai fi în Paris, dacă aveţi nevoie de ajutor, veniţi 
şi bateţi la uşa acelei case... Un ultim cuvânt: când plecaţi? 

— Mâine, în zorii zilei. 

— Pe ce poartă? 

— Am să trec pe strada Saint-Denis, să-l caut la hanul 


Deviniere pe un prieten la care ţin foarte mult... căci cred că 
acolo s-a refugiat, apoi, cu prinţul Farnese şi Violetta, am să iau 
drumul spre Orleans. 

— Bine! Veţi ieşi deci pe poarta Notre-Dame-des-Champs... 

După aceste cuvinte, Claude făcu brusc câţiva paşi ca şi 
cum ar fi vrut să intre în odaia în care se afla Violetta. Dar se 
opri scurt, clătină din cap şi se întoarse spre Charles, pe care-l 
privi îndelung. 

— Monseniore, rosti el, cu o voce coborâtă şi răguşită, 
copilul acesta vă adoră. O ştiu. Este sufletul cel mai curat, inima 
cea mai generoasă... A suferit mult... 

— Suferinţe, mizerii, toate acestea s-au. isprăvit pentru ea! 
răspunse Charles împreunându-şi înfrigurat mâinile. 

O impresie de indescriptibilă bucurie se aşternu pe chipul 
călăului. II salută pe duce cu un fel de smerenie. După câteva 
clipe se afla afară. 

In momentul în care călăul părăsise casa din strada Barrès, 
un om ieşind dintr-un ungher începu să-l urmărească de la 
distanţă. Acesta era unul din cei cărora Fausta le dăduse la 
repezeală câte un ordin lângă estradă. 

Omul, care-l urmărea de departe, îl văzu coborând malul, 
ajungând până la marginea apei şi rămânând multă vreme în 
picioare ca să privească curgerea ei. 

„Fapt este, se frământa nefericitul, zbătându-se împotriva 
disperării, că sunt un călău! Că Violetta a trecut cu buretele 
peste trecutul meu, nu mă miră... Da, dar Violetta e un înger, iar 
eu sunt un călău. Nu-i nimic de făcut. Ea-l iubeşte pe tânărul 
acela. Şi el o iubeşte pe ea!... Este o inimă nobilă. Va fi ducesă 
d'Angoulême", gândi el, râzând dintr-o dată. 

Iscoada îl văzu făcând un gest violent, apoi urcând înapoi 
malul, pentru a relua drumul spre piaţa Grève. 

„Dar, urla Claude în sinea lui, chiar de-ar fi ultimul hamal de 
pe Sena, de-ar fi borfaş în loc de duce, unde e prăpăditul, oricât 
de nefericit ar fi el, care să consimtă să trăiască lângă un 
călău?" 

Ajunse în piaţa Grève şi, trecând printre pâlcurile încă 
numeroase şi destul de agitate, se îndreptă spre locuinţa unde-l 
lăsase pe Farnese. 

„Călăul odată dispărut - prin moartea mea, totul se va 
schimba! Nu-i va mai fi silă de mine dacă va şti că m-am 


omorât... Nu-i va mai fi decât milă... Da, da... Va afla că sunt 
mort şi va putea iubi fără această groază... Totul se va rândui 
printr-un bilet pe care am să i-l trimit la Orleans... Şi atunci, 
Violetta o să-i poată spune tot, dacă va voi! O, fiică mult iubită, 
dacă ai şti cu câtă mulţumire voi muri pentru tine!..." 

Era într-adevăr vesel, monstruosul său chip înecat în lacrimi 
purta nimbul gloriei celui ce se sacrifică. Bătu în uşa locuinţei, 
spunându-şi: „Farnese! lată omul care va fi mirat când îi voi 
spune că rup înţelegerea care-l leagă de mine, că îl iert şi că 
fiica sa... da, fiica sa îl aşteaptă! Nu are decât să se ducă până-n 
strada Barres. Aşa mai zic şi eu! Acesta-i un tată pe care Violetta 
îl poate recunoaşte!" 

Servitorul negru veni să deschidă, îl recunoscu pe dată şi-i 
zâmbi. 

— Vreau să-l văd pe monsenior, zise Claude. 

— Urcaţi, răspunse servitorul. _ 

Claude trecu şi începu să urce repede scara largă. In clipa 
aceea, iscoada care-l urmărise pas cu pas intră şi el în casă, şi 
fără a spune un cuvânt lacheului negru, pătrunse în locuinţă. 

Claude ajunse la uşa acelei vaste încăperi unde-l aşteptase 
pe Farnese. Intră. În momentul când, îngândurat, trecu prin uşă, 
se simţi apucat de braţe, în timp ce capul îi fu acoperit cu un 
sac. 

Nu dete nici un strigăt, nu suflă nici o vorbă, dar cu o 
formidabilă smucitură din umeri se eliberă din strânsoare, 
întinzând la întâmplare ambele mâini; acestea, cleşti în- 
fricoşători, apucară două beregate, un dublu horcăit scurt şi 
două trupuri se prăbuşiră ca plumbul. 

Deodată Claude se împiedică şi căzu... Un laţ îi fusese 
trecut în jurul picioarelor şi o puternică scuturătură a funiei îl 
făcu să-şi piardă echilibrul. 

Claude, întins pe jos, cu picioarele legate, încercă o ultimă 
rezistenţă. Dar, curând, se află în imposibilitate de a mai face o 
mişcare. 

Rămase înţepenit, iar gândurile i se întoarseră spre 
Violetta... Apoi totul i se învârti în cap, îşi dădu seama că va 
leşina... că poate va muri. 

XXXVIII 
TRIBUNALUL SECRET 


Când îşi reveni, se simţi înviorat de o senzaţie de răcoare, 
în timp ce era zgâlţâit de trecerea prin nişte hârtoape. Unde era 
dus? 

De către cine şi pentru cine fusese el prins? Sacul aruncat 
în jurul capului îl lămuri. Era o operaţie obişnuită oamenilor 
Faustei. Se cutremură. Nu pentru el... Ce putea face Fausta? Să-l 
ucidă? Era hotărât s-o facă chiar el... Dar Violetta? Oare 
drăceasca Fausta nu-i regăsise, şi ei urma? 

Deodată trăsura care-l transporta se opri. Claude fu apucat 
de vreo doisprezece oameni pe care nu-i vedea, Auzi răsunând 
pe o uşă lovitura unui ciocan de bronz şi se înfioră. Înţelese în ce 
vizuină era târât. Era într-adevăr prizonierul celei pe care o 
numise altădată Suverana!... 

Claude, dus pe braţe, simţi că din nou se opriră, că se 
descuie o uşă şi e lăsat în grabă pe un covor. Atunci auzi un 
strigăt de uimire. O mână dibace tăie legăturile care-l ţineau 
nemişcat şi i se scoase sacul. Cel careiîl eliberase şi se găsea în 
genunchi lângă el exclamă înfundat: 

— Claude! Dumneata! Dumneata aici!... 

Ochii lui Claude, orbiţi, se închiseră. 

— Cardinalul prinţ Farnese!... 

Cardinalul era îngenuncheat lângă el. 

— Unde ne aflăm? gemu Claude. 

— Nu bănuieşti? răspunse Farnese cu un glas trist. Unde să 
fim dacă nu la aceea care seamănă moartea în trecerea ei! 

— Fausta! răcni Claude care izbuti să se ridice. Dar şi 
dumneata eşti prizonierul ei? 

— Am fost prins în momentul când părăseam locuinţa din 
piaţa Grève... Fiica mea? suspină Farnese. 

— Salvată! Vroiam tocmai să vă duc la ea... 

Farnese se plecă în faţa călăului, care-l privea cu o 
seninătate de nedescris. 

— l-aţi fost tată, murmură Claude. Pentru fericirea acestei 
copile era nevoie de un tată care să nu fi fost călău. 

Două lacrimi fierbinţi se prelinseră din ochii lui Farnese. 

— Spuneai că a fost salvată, rosti el cu o voce tremu- 
rătoare, repetă deci... spuneai că... 

— Da, vă voi povesti cu amănuntul toată întâmplarea; 
pentru moment trebuie să găsim cum să ieşim de aici... 

Înainte de orice trebuie să-mi refac puterile. Daţi-mi să 


mănânc! 

— Să mănânci? bâigui Farnese trecându-şi mâna pe frunte. 

— Da, mor de foame... Şi mai ales de sete... Farnese apucă 
braţul lui Claude. 

— Mă aflu aici de azi-dimineaţă şi uşa aceasta de stejar nu 
s-a deschis decât o dată, adineauri, când ai fost azvârlit în 
braţele mele. Nu există nici mâncare, nici băutură. 

În momentul acela lampa, atârnată foarte sus de tavan, se 
stinse dintr-odată, cu ajutorul vreunui mecanism exterior. 

Se auzi un clinchet uşor. O lumină slabă străpunse brusc 
întunericul adânc şi atunci le apăru în faţa ochilor, un spectacol 
de vis. 

Un zid întreg al încăperii unde erau închişi părea să fi 
dispărut! În locul acelui zid se vedea acum un grilaj, iar dincolo 
de acest grilaj se găsea o odaie de mari dimensiuni, iluminată 
de rare făclii, care aruncau în jurul lor o lumină tristă. In mijlocul 
acestui salon, cardinalul şi călăul văzură o înscenare fabuloasă. 

În mijlocul sălii se ridica o estradă îmbrăcată în catifea de 
un roşu aprins, având deasupra un baldachin de mătase de 
brocart cu reflexe roşii. Stofa acestui baldachin căzând în 
spatele estradei în cute sclipitoare forma un fundal de un roşu 
ca para, pe care reieşea într-un ciudat relief întunecata 
frumuseţe a Faustei... Fausta, nemişcată pe un tron de fildeş 
încrustat cu aur, îmbrăcată în straie pontificale, cu fruntea 
încinsă de o mitră papală de aur, cu picioarele sprijinite pe o 
mare pernă de satin alb, Fausta, sculpturală, hieratică, 
strălucind de măreție, în timp ce la piciorul estradei şase robe 
roşii de cardinali, douăsprezece robe violete episcopale se 
aliniau într-o nemişcare de sfinţi de catedrală, în timp ce la 
dreapta şi la stânga sălii, un dublu şir de militari Inveşmântaţi în 
oţel şi sprijiniți pe halebarde semăna cu alinierea unor cariatide 
strălucitoare. 

Papesa!... 

Ea era papesa puternică şi glorioasă, care binevoia să se 
arate în toată splendoarea ei, în această lumină tulbure a 
candelabrelor. Vreo patruzeci de gentilomi, în picioare, cu capul 
gol, se aflau în spatele tronului. O tăcere amenințătoare domnea 
asupra acestei adunări. 

Deodată, statuia albă se însufleţi... Privirea i se întoarse 
spre unul din cei şase cardinali înşiraţi la piciorul estradei, şi 


făcu o mişcare cu mâna ei palidă unde sclipea un inel, simbolicul 
inel identic cu cel purtat pe deget de către Sixtus al V-lea. 

Cardinalul, căruia Fausta îi făcuse semn, ţinea în mână o 
hârtie. lInainta câţiva paşi, îngenunche în faţa Faustei, se 
prosternă, apoi, ridicându-se, se întoarse spre grilajul din faţa 
prizonierilor şi spuse: 

— Sunteţi Jean Farnese, cardinal de Parma, cardinal legat 
de noi prin tratatul acceptat şi semnat de dumneavoastră în faţa 
conclavului adunat în catacombele Romei? 

— Sunt acela de care vorbiţi, cardinal Rovenni... Ce doriţi de 
la mine? răspunse Farnese glacial. 

Cel care se numea cardinalul Rovenni se întoarse spre 
Claude şi rosti: 

— Sunteţi meşterul Claude, cetăţean, fost călău jurat al 
Parisului, acel Claude care a primit funcţia de călău in asociaţia 
noastră? 

— Eu sunt! răspunse surd Claude. 

Glasul cardinalului deveni şi mai solemn. 

— Cardinal Farnese şi dumneata, meştere Claude, ascultați: 
Sunteţi amândoi învinuiți de crime capitale împotriva siguranţei 
sfintei noastre asociaţii. Aceste crime au fost expuse în faţa 
tribunalului secret, care lea judecat cu toată conştiinciozitatea. 
Trebuie deci să vă fac cunoscută sentinţa fără apel cu care a fost 
pedepsit fiecare dintre voi... Cardinal Farnese, continuă el, 
desfăşurând şi citind documentul pe care-l ţinea, sunteţi acuzat 
că v-aţi lăsat copleşită inima de un sentiment uman, care v-a 
împins la nesupunere şi apoi la rebeliune. Sunteţi învinuit şi 
dovedit a fi încercat s-o sustrageţi de la moarte pe fiica voastră, 
condamnată de tribunalul nostru ca fiind o piedică, iar viaţa ei o 
primejdie pentru societatea noastră. 

Farnese îşi regăsise puţin câte puţin sângele rece şi 
privind-o pe Fausta în faţă, zise: 

— Doamnă, am fost primul care v-a susţinut suveranitatea 
şi sunt primul care se răscoală împotriva ei. M-am îndreptat spre 
dumneavoastră pentru că Sixtus mi se părea că este tirania 
într-o Biserică liberă. M-am despărţit de dumneavoastră pentru 
că am văzut că sânteţi întruchiparea perversităţii. Nu vă mai 
recunosc autoritatea sacră şi nici suveranitatea. Ştiu că mă veţi 
ucide, dar înainte, lăsaţi-mă să vă spun că am privit până în 
străfundul sufletului dumneavoastră şi că ceea ce am văzut 


acolo îmi produce o groază ameţitoare. 

Farnese păşi înapoi, încrucişându-şi braţele. O tăcere de 
moarte urmă acestor cuvinte. Nici o tresărire de viaţă nu 
străbătu chipul de statuie al Faustei... Atunci, cardinalul Rovenni 
vorbi din nou, adresându-se de astă dată lui Claude: 

— Meştere Claude, eşti acuzat cu dovezi de rebeliune; eşti 
acuzat cu dovezi că ai încercat să sustragi de la execuţie pe 
tânăra păgână numită Violetta; eşti acuzat cu dovezi de a fi 
refuzat chiar aici de a-ţi exercita meseria asupra acestei tinere 
care ţi-a fost predată. 

Claude nu răspunse. Era încă copleşit de uluirea de care 
fusese cuprins din prima clipă şi care-i paralizase facultăţile. 
Cardinalul Rovenni aşteptă o clipă. Apoi, cu un glas surd, începu 
să citească documentul; 

— In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit în numele 
Suveranei noastre, aleasă şi menită să urce pe tronul Sfântului 
Petru şi să-şi exercite pontificatul sub numele de Fausta, prima 
cu acest nume, noi, în deplină cunoştinţă de cauză, l-am 
declarat pe Jean Farnese, cardinal, vinovat de înaltă trădare faţă 
de suveranitatea pontificală; iar pe Claude, călău jurat, vinovat 
de rebeliune şi trădare faţă de Liga noastră. În consecinţă, eu, 
Francesco Rovenni, cardinal prin voinţa lui Dumnezeu, am dat 
citire în faţa condamnaților sentinţei de moarte, rugând-o 
respectuos pe sanctitatea-sa, suverana noastră pontificală, să 
se pronunţe asupra felului de tortură aplicabilă condamnaților. 

Papesa rămase nemişcată. Numai ochii ei negri acaparară 
în semiîntuneric, iar glasul său fără accent omenesc, necruţător, 
fără ură, rosti: 

— Noi, Fausta l-a, suverană prin alegerea conclavului 
secret, luând în considerare sentinţa care-i condamnă la moarte 
pe Jean Farnese, cardinal, şi pe Claude, călău jurat, şi având în 
vedere situaţia neprielnică a momentului care mai impune 
secretul, hotărâm: 

Cei doi condamnaţi să nu fie executaţi în mod public. 

Foamea şi setea să fie acelea ce vor aduce la îndeplinire 
sentinţa. 

Toate personajele aflate în jurul tronului îngenuncheară. O 
lumină orbitoare, ţâşnită din cele douăzeci şi patru de lămpi 
brusc scoase la iveală, inundă tronul de fildeş, trompetele 
sunară o fanfară cu accente largi şi rare, susţinute de o orgă 


mare aşezată în spatele tronului... iar pe acest tron. Fausta, în 
picioare, ridică braţele, întinse mâna dreaptă şi cele trei degete 
se deschiseră pentru binecuvântarea pontificală... 

Intr-o clipă, această fantastică viziune dispăru. Farnese şi 
Claude se găsiră din nou cufundaţi în cel mai deplin întuneric. 
Când se reaprinse lampa din tavan, datorită unui mecanism 
nevăzut, în locul grilajului dădură cu ochii de zidul care fusese 
acolo la început. 

— Ce coşmar îngrozitor!... bâigui Claude. 

— Ce realitate tristă! răspunse Farnese cu glasul lui de 
gheaţă. N-ai visat deloc! 

— Cum?... Suntem condamnaţi la moarte? 

— Prin înfometare şi sete!... Da!... 

Claude voia să moară, dar nu de moarte atât de cumplită. 
Aruncă în jurul lui o privire pătrunzătoare. 

— Fereastra aceea? mormăi el. 

Cât ai clipi din ochi el aşeză un scaun pe masă, împinse 
masa spre fundul încăperii şi se căţără până la fereastra care se 
deschidea deasupra Senei. O răbufnire umedă, venită din 
direcţia fluviului, îi biciui faţa. Fereastra era zăbrelită cu nişte 
gratii enorme... dar Claude zâmbi! El se simţea destul de voinic 
să smulgă gratiile de fier, Cobori, îl apucă pe Farnese de braţ şi 
spuse într-un suflet: 

— Nu vom muri aici... Vom fugi prin această fereastră 
până-n cel mult două ore. 

Farnese ridică abia vizibil din umeri. 

— N-o să putem fugi, vom muri aici, murmură el; În 
momentul acela, ca pentru a întări convingerea exprimată de 
cardinal cu un glas nehotărât, un oblon se închise din exterior şi 
ferecă fereastra: era un oblon de fier, gros de trei degete şi i-ar 
fi trebuit lui Claude trei luni de muncă pentru a-l smulge de 
acolo, după ce mai întâi ar fi scos gratiile din loc. 

Atunci, cu părul zbârlit, pradă unei spaime ameţitoare, el se 
dădu înapoi până într-un colţ al acelui mormânt, se ghemui 
acolo şi înfricoşat, gâfâind de setea care-l ardea, începu să 
socotească numărul orelor pe care le mai avea de trăit!... 

XXXIX 
CĂSĂTORIA VIOLETTEI 


Să ne întoarcem în timp, adică în momentul când Claude 


fusese arestat în locuinţa din piaţa Grève. Vom urmări iscoada 
care, din strada Barres, o luase pe urmele fostului călău. 

Când Claude fusese zdravăn legat şi pus în imposibilitate 
de a mai face vreo mişcare, omul acela, iscoada, ieşi din 
locuinţă, se avântă grăbit spre palatul Faustei şi, fiind pe dată 
introdus la ea, îi raportă arestarea. 

Fausta avea deci în puterea ei, în acelaşi timp, pe Farnese şi 
pe Claude - cei doi taţi ai Violettei. Dar ceea ce dorea acum 
Fausta cel mai mult era să pună din nou mâna pe Violetta. 
Iscodi, aşadar, iscoada. 

Din toate răspunsurile iscoadei, cu toate că acesta nu-l 
văzuse decât pe Claude, în mintea Faustei se formă convingerea 
că Violetta se afla în locuinţa din strada Barrès. Fausta îi făcu 
semn iscoadei că putea pleca şi începu să chibzuiască cu cine ar 
putea fi tânăra fată, cu Pardaillan, fără îndoială! 

Nu-i mai rămânea decât să se ducă în strada Barrès cu 
forţe suficiente, pentru a pune mâna pe Pardaillan şi iubita lui. 

Fausta, o dată hotărârea luată, nu tărăgăna niciodată 
împlinirea ei. Sună deci pentru a chema să împartă ordine. 
Valetul care intră ţinea în mână o tavă de aur. Pe tavă se găsea 
o scrisoare. 

— Un gentilom al monseniorului de Guise, zise valetul 
îndoind un genunchi, a adus această scrisoare şi aşteaptă 
răspunsul. 

Fausta luă scrisoarea, o deschise, o citi şi tresări. lată ce 
citise: 


„Doamnă, îl avem în mână pe blestematul de Pardaillan. Se 
găseşte la hanul Deviniere din strada Saint-Denis, pe care l-am 
împresurat din toate părţile. Fiara e prinsă în capcană şi m-am 
gândit că v-ar plăcea să asistați la vânarea ei. Vă trimit deci pe 
unul din devotaţii mei, nobilul Maurevert, care se va pune la 
dispoziţia dumneavoastră pentru a vă aduce la locul 
vânătoarei." 

Scrisoarea nu fusese nici semnată, nici sigilată, dar Fausta 
recunoscuse scrisul lui de Guise. 

— Introduceţi-l pe acest gentilom, zise ea. 

Presupunerile Faustei fuseseră răsturnate: Pardaillan nu se 
găsea în strada Barrès împreună cu Violetta. El era împresurat în 
strada Saint-Denis de către oamenii lui de Guise. 


În momentul acela intră Maurevert. Întrucât ştia că fusese 
trimis la o prinţesă, nu-şi putu reţine un gest de uimire văzând 
un paj cu pieptarul purtând armoarile cu scutul casei de 
Lorraine, acolo unde se aştepta să găsească o femeie. 
Într-adevăr, Fausta încă nu se dezbrăcase de costumul de paj pe 
care-l alesese ca să meargă în piaţa Grève. 

— Domnule, i se adresă ea, sunteţi trimis la mine de ducele 
de Guise? 

— Da, doamnă, răspunse Maurevert înclinânduse cu un 
zâmbet, căci în mintea lui, femeia aceasta îmbrăcată în paj nu 
putea fi decât una din numeroasele prietene ale lui deGuise. 

— Doamnă, continuă el, seniorul meu ducele mă trimite să 
vă confirm ştirea conținută în mesajul său şi anume că 
netrebnicul de Pardaillan va fi prins ca vulpea în vizuină. Dacă 
doriţi să asistați la această petrecere, binevoiţi să mă urmaţi, 
doamnă, fără întârziere, deoarece şi eu am un oarecare interes 
să fiu acolo la acel spectacol. 

Fausta, chiar din momentul intrării lui Maurevert, îşi 
concentrase toată puterea ei de observaţie ca să judece, după 
mişcări şi după glas, ce fel de om era acesta. Când Maurevert 
termină de vorbit ea înţelese că o ură mistuitoare îl mâna pe 
acest om, care din clipa aceea încetase de a mai fi un simplu 
mesager. 

— Domnule de Maurevert, rosti ea pe neaşteptate, cu unul 
din acele zâmbete care produceau fiori, nu sunt mai puţin 
grăbită ca dumneavoastră de a ajunge lângă ducele de Guise... 

— Să plecăm, deci... 

— O clipă. Vreau să vă spun motivul grabei mele, 
nădăjduind că mă veţi ajuta în planurile ce le am. Vreau să 
cereţi pentru mine o grațiere ducelui de Guise. Cu siguranţă că 
nu mă va refuza. 

— Şi care este această grațiere? întrebă Maurevert, 
răsucindu-şi nerăbdător mustaţa. 

— Nu-i mare lucru, zise Fausta: viaţa şi libertatea domnului 
de Pardaillan... 

Maurevert sări din loc. 

— lată deci ce doriţi să-i cer eu ducelui, răspunse el cu glas 
schimbat. Sunt optsprezece ani de când îl cunosc pe Pardaillan. 
Şi sunt tot optsprezece ani de când aştept un prilej ca cel de azi. 
Dacă tatăl meu ar mişca un deget ca să-l salveze pe Pardaillan, 


l-aş ucide. Dacă ducele de Guise v-ar acorda graţierea lui 
Pardaillan, l-aş ucide pe duce, chiar cu riscul de a fi sfâşiat pe 
loc de guarzii săi! Dacă aţi cere această grațiere în faţa mea, 
v-aş omori şi pe dumneavoastră!... 

Rostind aceste cuvinte, Maurevert, cu mâna înfiptă în garda 
pumnalului, părea că într-adevăr era gata să se năpustească 
asupra Faustei. Totuşi, îşi regăsi repede sângele rece şi se înclină 
spunând: 

— Adio, doamnă. lertaţi-mă că nu pot să vă escortez, ştiind 
ceea ce aveţi de gând să cereţi... 

— O voi cere, totuşi, răspunse Fausta ridicându-se. 

— Din fericire nu voi fi obligat să omor o fiinţă atât de 
frumoasă ca dumneavoastră, doamnă, deoarece cred că însuşi 
ducele vă va ucide cu propriilei mâini, oricât de amarnic ar 
regreta apoi acest lucru, mai curând decât să vă acorde viaţa şi 
libertatea celui mai mare duşman al său. 

— Cu toate acestea mi-o va acorda! zise Fausta cu acel 
accent de irezistibilă autoritate, care făceau să se plece în faţa 
ei frunţile cele mai semeţe. Vorbesc astfel pentru că, dacă 
dumneavoastră îi daţi ascultare lui de Guise, iar Parisul i se 
supune, de Guise îmi dă mie ascultare. Pentru că eu sunt aceea 
care a răzvrătit regatul şi l-a izgonit pe Henric al III-lea! Aceea 
care pune bazele tronului pentru regele dumneavoastră de 
mâine; deoarece eu sunt aceea trimisă să restabilesc vechea 
orânduire, pentru că sunt Fausta! 

— Fausta! murmură Maurevert înfiorându-se. 

In mintea lui năucită îşi făcu apariţia legenda de ne- 
ţărmurită putere ce însoțea acest nume precum fulgerul 
întovărăşeşte trăsnetul. Numele acesta şoptit cu groază de cei 
din jurul ducelui, care-l făcea chiar şi pe de Guise să pălească, îi 
produse lui Maurevert un fel de spaimă superstiţioasă. 

Aruncă o scurtă privire asupra ei. Genunchii i se îndoiră şi 
se prosternă. Fausta dispreţui acest triumf. 

— Maurevert, spuse ea, cu o voce mai potolită, cunosc ura 
dumneavoastră împotriva lui Pardaillan. Şi acum, pentru că ştiţi 
cine sunt, vă întreb: vreţi să-mi dăruiţi viaţa şi libertatea acestui 
om?... 

Maurevert fu cuprins de ameţeală. Îi trecu prin gând să se 
repeadă la Fausta, s-o lovească mortal... dar în spatele acelor 
uşi el ghicea guarzii care vegheau, gata să sară la primul țipăt. 


Suspină adânc şi căzând de acord cu sine să amâne răzbunarea 
pentru mai târziu, murmură: 

___._ — Facă-se voia voastră!... Ura aceasta era toată viaţa mea. 
Imi încredinţez viaţa în mâinile dumneavoastră. 

Fausta îl pofti atunci pe Maurevert să şadă, arătându-i un 
scaun. 

„lată un om pe punctul de a mă urî, gândi Fausta. Dar 
trebuie ca peste o clipă să fie gata să mă adore." 

— Domnule de Maurevert, i se adresă ea cu glas tare, 
sacrificându-mi de bunăvoie ura dumneavoastră, aţi obţinut 
unele drepturi la recunoştinţa mea. Vreau să vă ofer o răsplată 
demnă de dumneavoastră. In primul rând, aflaţi că ura ce o 
purtaţi va găsi deplină satisfacţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? exclamă înfierbântat Maurevert. 

— Că Pardaillan va muri! Că voi cere lui de Guise graţierea 
lui, dar vi-l voi preda din clipa când va fi prins!... 

Maurevert înăbuşi un urlet. 

— Doamnă, rosti el, adineauri v-am spus că vă încredinţez 
viaţa mea; acum vă spun că în ziua când îmi veţi cere această 
viaţă, mă veţi găsi gata să mor pentru dumneavoastră... 

„Al meu e! gândi Fausta. Se poate obţine deci orice prin ură 
şi nimic prin iubirea oamenilor!" 

— Domnule de Maurevert, continuă ea solemn, am ascultat 
cuvintele dumneavoastră şi-mi voi aminti de ele la momentul 
potrivit. 

— Aştept acest prilej ca să mă puteţi vedea la treabă. Dar, 
doamnă, nu vi se pare că a sosit momentul când aş trebui să mă 
întorc la ducele de Guise? 

— Nu vă temeţi. Nu se va întreprinde nimic împotriva 
hanului Deviniere fără ordinul meu. lar ordinul îl veţi duce 
dumneavoastră. Acum ascultaţi-mă. Ştiu că sunteţi sărac. Ştiu 
cât de mult se bizuie ducele pe devotamentul dumneavoastră, şi 
totuşi vă menţine în posturi subalterne. Vreţi să deveniți bogat? 
Vreţi să obţineţi şi bani şi înalta situaţie la care mintea 
dumneavoastră vie poate năzui?... Vă sunt asigurate chiar de 
mâine o sută de mii de livre, dacă-mi daţi ascultare; iar pe viitor, 
o slujbă importantă la curtea Franţei, de pildă aceea de 
căpitan-general al gărzilor. 

— Ce trebuie să fac? fremătă Maurevert uluit, subjugat... 

— Veţi afla astă-seară. Fiţi aici la ora unsprezece. Acum vă 


puteţi întoarce la duce. lată ordinele mele în ce-l priveşte pe 
duşmanul... Pardaillan: să fie prins viu şi dus la Bastilia 
Saint-Antoine. Adăugaţi că vreau să fiu anunţată în clipa când va 
fi prins. 

— Veţi fi anunţată chiar de mine, răspunse Maurevert 
înclinânduse, complet ametit de ceea ce i se întâmpla. 

Fausta făcu un semn de înaltă bunăvoință, iar Maurevert, 
depărtându-se, ieşi din casă şi reluă în mare grabă drumul spre 
strada Saint-Denis. In ce-o priveşte pe Fausta, cu toate că părea 
să fi condus această scenă fără un efort vizibil, sforţarea ei 
fusese totuşi considerabilă, căci după plecarea lui Maurevert îşi 
înclină capul şi-l lăsă să cadă într-una din mâini, ca şi cum ar fi 
fost un moment copleşită de povara gândurilor. 

„Pardaillan e prins, murmură ea. Prins!... Dus la Bastilia!... 
Pieptul meu palpită oare de bucurie sau de groază?... Pardaillan 
va muri fără să-l mai revăd..." 

Scuturând din cap ca pentru a se elibera de un gând care o 
apăsa atunci şi folosind minunata ei metodă de logică a 
acţiunilor, îşi zise: 

„Dar atunci cine se găseşte în palatul din strada Barres?... 
Unde e Violetta?..." 

Vorbindu-şi astfel, chipul, o clipă răvăşit de patimă, îşi 
recăpătă toată sinceritatea. Chemă femeile care-i aduseră un 
costum de gentilom pe care-l îmbrăcă, îşi puse o mască de 
catifea neagră pe faţă şi, peste puţin, călare, reluă drumul spre 
strada Barrès, însoţită de un singur servitor. 

Servitorul acela era iscoada care-l urmărise pe meşterul 
Claude. Când ajunseră în strada Barres, iscoada o luă înainte şi 
se opri în faţa locuinţei de unde-l văzuse pe Claude ieşind. 
Fausta descăleca şi bătu singură cu ciocănelul în uşă. După 
câteva clipe, ferestruica din uşă se deschise. In spatele ei apăru 
un cap de om. 

— Ce doriţi? întrebă omul, aruncând asupra străzii o privire 
rapidă şi bănuitoare. 

Fausta răspunse: 

— Vin din partea domnului cavaler de Pardaillan, a 
meşterului Claude şi a monseniorului Farnese. 

Abia rosti Fausta aceste cuvinte şi poarta se deschise cu 
iuţeală, iar omul spuse: 

— Intraţi, monseniorul vă aşteaptă... 


„Monseniorul!" îşi spuse Fausta tresărind. 

Intră fără nici o şovăială, dar cu mâna se asigură daca 
pumnalul şi pistolul de la brâu puteau fi apucate uşor şi repede. 

— Veniti, veniţi, domnule! insistă servitorul. 

Oricât de repede străbătuse Fausta anticamera, ea examină 
totuşi cu o privire de ansamblu lucrurile din jur. Pe o porţiune de 
zid văzu portretul unei tinere femei de o frumuseţe delicată şi 
tristă. Sub portret o tapiserie purta într-o broderie de aur 
aceeaşi deviză care se repeta şi pe alte panouri: „Farmec totul". 

— Marie Touchet! lubita regelui Carol al IX-lea!... 

Fausta zâmbi şi murmură: 

„Mă aflu în locuinţa Mariei Touchet!... lar prietenul lui 
Pardaillan, cel căruia i-a fost încredinţată Violetta... e cel care l-a 
insultat pe de Guise în piaţa Grève... e Charles de Valois, duce 
d'Angoulême... dar iată..." 

Într-adevăr, în clipă aceea se deschise o uşă şi Charles 
d'Angoulême veni repede în întâmpinare: 

— Fiți binevenit, domnule, rosti el cu emoție. Sunteţi 
trimisul acelor trei oameni, care acum stăpânesc toate gândurile 
mele... 

XL 
CĂSĂTORIA VIOLETTEI (urmare) 


După plecarea lui Claude, ducele d'Angoulême rămăsese 
câteva clipe pe gânduri, fără a-şi putea smulge din minte 
această figură întunecată, care-i inspirase un sentiment 
nedesluşit şi mai ales o vie curiozitate pentru taina pe care 
Claude o luase cu el. 

Îndată, gândirea lui Charles luă un alt curs; în inima lui 
vibra şi-l făcea să palpite dragostea în ceea ce avea ea mai 
curat, mai generos şi mai entuziast. 

Numai câteva luni se scurseseră din ziua binecuvântată 
când îi apăruse Violetta... când dragostea s-a născut in inima lui 
sub primele raze ale privirilor ei. 

Se îndreptă spre camera în care se găsea femeia 
mult-iubită. Intră. Violetta la vederea lui se ridică, făcu doi paşi 
grăbiţi spre el, şi-i întinse mâinile murmurând: 

— lată-te, deci, scumpul meu senior... te aşteptam... 

Era puţin palidă, iar în ochii mari aţintiţi asupra lui 
străluceau dragostea şi fericirea care o însufleţeau. 


Charles, orbit, luă o mână a Violettei pe care o duse la 
buze, într-un gest mai mult curtenitor decât pătimaş, care însă îi 
îngădui să-şi ascundă tulburarea. Apoi, mânat de un gând 
neaşteptat, o conduse sub un mare portret de unde zâmbea o 
femeie cu trăsăturile pline de o gingăşie tristă şi rosti simplu: 

— Mama mea... 

Violetta ridică ochii cu atenţie spre portret, îşi împreună 
mâinile şi zise: 

— Cât de frumoasă e, scumpul meu senior! Cât de bună 
trebuia să fie! Şi cât de mult a trebuit să te iubească!... 

Cu acea ştiinţă fără graniţe a instinctului, Violetta o 
rezumase în întregime pe Marie Touchet, prin aceste trei 
trăsături: frumuseţea, bunătatea, dragostea... 

— Cel pe care l-a iubit... continuă Charles fermecat de cele 
mai încântătoare emoţii. 

O conduse apoi pe Violetta sub un alt portret şi-i spuse: 

— Tatăl meu, regele Carol al IX-lea, aşa cum era cu doi ani 
înaintea morţii... 

Violetta contemplă îndelung portretul cu o deosebită 
atenţie, apoi şopti: 

— Bietul regişor! 

Charles d'Angoulême tresări. Nu era cu putinţă să se 
găsească un cuvânt mai potrivit pentru a reda impresia ce voia 
s-o lase pictorul despre acest rege slăbănog, palid, în ai cărui 
ochi tulburi scăpără încă de atunci lumina lividă a nebuniei. 

Stăteau astfel de vorbă, fără o emoție aparentă, despre 
lucruri care nu erau legate direct de dragostea lor. Despre 
această dragoste, nu pomeneau nimic. Dar toate cuvintele lor, 
toate gesturile lui Charles dovedeau că o face pe Violetta să 
intre în intimitatea familiei, din care avea drept să facă parte de 
acum încolo. 

Se priveau zâmbind şi clipa avea un farmec neţărmurit... 
Charles, tremurând, scoase atunci dintr-un sipet o casetă care 
conţinea mai multe bijuterii şi mai cu seamă brățări şi inele 
împodobite cu diamante. Printre inele se afla unul foarte simplu 
din aur mat, care avea o singură perlă incrustată în ghearele 
monturii, o bijuterie fragilă, de o extremă fineţe. 

— lată, zise el atunci, un inel pe care Carol al IX-lea l-a 
dăruit mamei în ziua naşterii mele. Mama l-a scos din deget 
când am părăsit-o şi mi l-a dat, spunându-mi ca acesta să fie 


inelul de logodnă pentru femeia pe care o voi alege de soţie... 

Apoi, palid şi cutremurat de emotie, luă inelul, îl puse în 
degetul Violettei şi şopti: 

— lată inelul de logodnă pe care mi l-a dat mama. E al tău, 
Violetta, şi tu eşti draga mea logodnică, aşa cum ai fost aleasa 
inimii mele din prima clipă când te-am văzut. 

Ameţiţi amândoi, extaziaţi de emoție, îşi căutau mâinile, 
privirile li se înlănţuiau, iar braţele li se deschideau uşor pentru 
o îmbrăţişare. În clipa aceea, cineva bătu la uşă. Aproape în 
acelaşi timp intră un servitor apropiat al ducelui şi Charles 
alergă înaintea lui. 

— E prinţul Farnese? întrebă el nerăbdător. 

— Nu, monseniore, ci un tânăr gentilom care vine din 
partea lui, ca şi din partea lui Pardaillan şi a meşterului Claude... 

— Tatăl meu! murmură Violetta. A plecat deci! 

Charles luă mâna tinerei femei. 

— Suflet drag, zise el, readus brutal de la vis la realitate, 
am să aflu unde-ţi este tatăl şi ne vom duce să-l căutăm... nu te 
teme... el ne aşteaptă... 

După aceea se grăbi spre marea sală unde stătea tânărul 
gentilom anunţat, iar Violetta aşteptă palpitând, dar liniştită... 
căci de ce s-ar fi putut teme când lângă ea i se găsea 
logodnicul?... 

Tânărul duce salută politicos pe acela ce-l putea socoti 
prieten. Mesagerul se înclină şi întrebă: 

— Am onoarea să vorbesc chiar cu monseniorul Charles de 
Valois, conte d'Auvergne şi duce d'Angoulême? 

— „O femeie!" murmură Charles. Dar... domnule, răspunse 
el apăsând asupra ultimului cuvânt. 

— Monseniore, reluă Fausta, numele meu nu vă va spune 
nimic. Este acela al unei biete femei, trădată, înşelată, 
batjocorită, împinsă la disperare de omul care domneşte în 
momentul de faţă asupra Parisului... 

— Ducele de Guise! 

— Da. Şi pentru a mă răzbuna împotriva lui, aşa cum sper, 
am îmbrăcat acest costum care mi-a permis să intru în Paris şi 
să mă mişc în voie. Ceea ce vă spun este numai pentrua mă 
scuza de faptul că pentru dumneavoastră voi rămâne numai 
mesagera unor prieteni. 

— Oh, doamnă, nu-i nevoie de scuze. Aş fi nedemn de 


numele pe care-l port dacă, cerându-vă adevăratul nume, aş 
semăna în sufletul dumneavoastră cea mai mică nelinişte. 
Cauza dumneavoastră îmi este apropiată, pentru că sunteţi, ca 
şi mine, o victimă a lui de Guise. 

— Să nu mai vorbim de omul acesta, zise Fausta 
aşezându-se în fotoliul oferit de Charles şi să ne ocupăm de 
mesajul pe care am acceptat să vi-l transmit. 

Poziţia Faustei era periculoasă. Ştia prea puţine lucruri şi 
ceea ce nu cunoştea trebuia să-l oblige pe Charles să-i spună 
chiar el. 

— Monseniore, i se adresă ea, îngăduiţi-mi o întrebare. Cei 
trei prieteni păreau să fie îngrijoraţi de un amănunt de care eu, 
în calitate de femeie... care a iubit şi a suferit... m-am interesat 
de aproape. Tânăra pe care o numeau Violetta este încă aici, în 
această locuinţă? 

— E aici, răspunse Charles fără să bănuiască ceva. 

— Lăudat fie Domnul! Domnul de Pardaillan va fi foarte 
fericit, pentru că el mi se părea cel mai îngrijorat. Fără îndoială 
că o iubeşte pe această fată?..., întrebă ea. 

— Pardaillan o iubeşte fără îndoială pe Violetta, zise Charles 
zâmbind. Dar, dacă vi s-a părut atât de neliniştit, recunosc aci 
generoasa lui prietenie. Deoarece Violetta, doamnă, este 
logodnica mea, iar eu am fericirea de a fi prietenul cavalerului. 

La aceste cuvinte, Fausta dădu afirmativ din cap în semn de 
simpatie. Dar trebui fără îndoială să facă un efort enorm pentru 
a nu lăsa să-i scape vreo vorbă, vreun strigăt, vreun gest, 
întrucât sub masca ei devenise extrem de palidă. 

Ceea ce aflase o răvăşea. Insemna răsturnarea bruscă a 
întregii gândiri şi a tuturor sentimentelor ei. Violetta nu era 
iubita lui Pardaillan! Violetta era logodnica lui Charles 
d'Angoulême! 

Pentru a spune ceva, pentru a câştiga timp şi a încerca 
să-şi limpezească propria simţire, ea continuă: 

— Nu mă mai mir acum de grija arătată de domnul de 
Pardaillan pentru această tânără. Gentilomul pare să nutrească 
pentru dumneavoastră o nemărginită afecțiune... 

— Da, rosti Charles înduioşat: Pardaillan îmi este prieten şi 
în viaţa mea joacă rolul unui zeu protector. Îi datorez bucuriile 
mele cele mai nepreţuite. Dacă am regăsit-o pe aceea pe care o 
iubesc, dacă ea n-a murit, toate acestea lui i le datorez... 


— Cum! exclamă Fausta. Biata copilă s-a găsit deci în 
primejdie de moarte? 

Întrebarea fusese atât de firească, încât Charles începu să 
povestească întâmplările din piaţa Grève, insistând bineînţeles 
asupra eroismului cavalerului de Pardaillan. 

Fausta, în timp ce asculta cu atenţie, făcea în minte planuri 
şi hotăra soarta Violettei: 

S-o ucidă?... La ce bun acuma?... Era de ajuns s-o 
îndepărteze pentru totdeauna pe Violetta de ducele de Guise şi 
în acest caz situaţia se putea rezolva astfel: 

Pardaillan va fi prins acolo unde se află. Farnese şi Claude 
erau prizonierii ei şi, încă astă-seară, tribunalul secret îi va 
condamna la moarte. Nu-i mai rămânea acum decât să pună 
mâna pe ducele d'Angoulême şi s-o îndepărteze pe Violetta. 
Asupra acestor două chestiuni îşi îndreptă acum Fausta întreaga 
ei forţă de uneltire şi de voinţă. 

Când Charles isprăvi emoţionat povestirea, ea continuă: 

— Acum înţeleg totul. Aceşti gentilomi, în graba lor, n-au 
putut să-mi dea decât informaţii trunchiate. De aceea nu 
înţelegeam rostul întâlnirii pe care o stabileau. 

— O întâlnire? întrebă Charles uimit. 

— Văd că trebuie să vă povestesc lucrurile din fir în păr. 
După cum v-am spus, monseniore, supravegheată, hăituită, am 
intrat în Paris datorită acestei deghizări. Pe scurt, sunt de 
religie... ceea ce ei numesc... hughenotă... 

— În cazul acesta, doamnă, zise el, vă sfătuiesc serios să vă 
ascundeţi repede: în Paris se ucide, se spânzură, se dă foc... 

— Ştiu, răspunse Fausta pe un ton de mâhnire şi tulburare 
admirabil de firească. Venită pentru împlinirea unei grele 
misiuni, m-am costumat astfel, am tras la un han simplu din 
strada Şaint-Denis... hanul Deviniere. Mi-am petrecut acolo o 
noapte foarte liniştită. Dimineaţa s-a scurs de asemeni fără 
vreun incident. Mă pregăteam tocmai să ies, adineauri; când 
deodată, strada se umplu de larmă. Se striga: „La moarte!" Pe 
neaşteptate, un om cu veşmintele sfâşiate pătrunse în han şi, 
aproape îndată, o ceată de călăreţi trecu pe stradă ca un vârtej. 

— Era Pardaillan! exclamă Charles. A scăpat? 

— Pe deplin salvat, liniştiţi-vă. Gentilomul acela, după cum 
am aflat imediat, era într-adevăr cavalerul de Pardaillan. L-am 
luat drept un hughenot şi, deschizând uşa unei cămăruţe în care 


mă aflam, i-am făcut semn să intre. El se apropie nu ca cineva 
care se ascunde, ci păstra o înfăţişare foarte liniştită. 

— Cât de bine îl recunosc în toate acestea!... 

— L-am întrebat dacă e protestant. Atunci mi-a spus 
numele său, fără să-mi explice motivele pentru care era urmărit. 
Apoi, m-am străduit să-i spăl şi să-i pansez rănile cât mai bine. 
Au trecut astfel două ore, când prin uşa cu geam a cămăruţei, el 
văzu intrând în salon doi oameni pe care eu nu-i cunoşteam. El 
le făcu semn şi aceştia se apropiară. Lucru curios, el îşi rosti 
numele, şi pe al dumneavoastră, ca şi cum cei doi oameni nu 
l-ar fi cunoscut. Erau, după cum am aflat aproape numaidecât, 
prinţul Farnese şi un cetăţean numit meşterul Claude. 

— Ei nu-l cunosc, într-adevăr, iar unul dintre ei nu l-a văzut 
decât câteva clipe... Continuati, doamnă... 

— Apoi avu loc o convorbire destul de lungă, în care s-a 
pomenit de dumneavoastră şi de tânăra fată... Orăşeanul a 
povestit că a ieşit de aici, din locuinţa dumneavoastră, ca să-l 
caute pe prinţul Farnese... 

— E adevărat! exclamă Charles foarte interesat. 

— Şi că-l găsise, continuă ea. A mai adăugat că amândoi au 
pornit spre strada Barres, dar că meşterul Claude, fiind 
recunoscut de guarzii ducelui de Guise, trebuise să fugă. S-au 
repezit în strada Saint-Denis şi au intrat în hanul Deviniere, ca 
să aştepte potolirea agitaţiei populare... 

— Mă duc să-i caut! exclamă Charles ridicându-se. 

— Să nu cumva s-o faceţi! strigă Fausta. Aşteptaţi sfârşitul 
mesajului... Atunci, cel numit meşterul Claude începu o poveste 
lungă. Auzeam că este vorba de dumneavoastră şi cuvântul 
căsătorie mi-a ajuns de mai multe ori la urechi. Prinţul Farnese şi 
cavalerul de Pardaillan ascultară cu egală emoție povestirea... In 
sfârşit, orăşeanul, meşterul Claude, se duse să cerceteze strada 
şi se întoarse spunând că era plină de furioşi, ale căror strigăte 
se auzeau şi că începuseră să scotocească prin case. Cavalerul 
de Pardaillan propuse să ieşim printr-o uşă din spate. Dar încotro 
să mergi după aceea? Atunci, monseniore, am propus celor trei 
oameni, a căror situaţie mă impresionase, să se refugieze în 
locuinţa unui prieten al meu, situată foarte aproape. „Da, zise 
prinţul Farnese, dar cum să-l anunţ pe logodnicul fiicei mele?" 

Ultimele cuvinte erau o capodoperă de şiretenie. Aflând 
toate acestea, Charles le găsea atât de fireşti, încât nici nu se 


gândea să pună ceva la îndoială. Fausta, văzând încrederea 
ducelui, spuse mai departe: 

— Când prinţul Farnese a vorbit despre nevoia de a vă 
înştiinţa, m-am oferit ca mesager. 

— Ah, doamnă, exclamă Charles luând o mână a Faustei şi 
ducând-o la buze, adineauri voiam să vă respect taina. Acum 
însă vă rog să-mi spuneţi cui îi sunt dator un atât de mare 
serviciu... 

Fausta clătină din cap cu melancolie. 

— Ceea ce am făcut nu este într-adevăr mare lucru şi nu 
merit vreo recunoştinţă. Pentru a reveni la conţinutul mesajului, 
s-a stabilit ca cei trei oameni să se refugieze în locuinţa de care 
le vorbisem şi să aştepte noaptea ca să plece de acolo. În ce 
priveşte, cavalerul de Pardaillan mi-a arătat amănunţit locul 
locuinţei dumneavoastră şi mi-a spus să mă prezint ca venind 
din partea prinţului Farnese, a meşterului Claude şi a domnului 
de Pardaillan. Ceea ce am şi făcut... Apoi, am ieşit cu toţii 
printr-o uşă dosnică. l-am condus până la locuinţa prietenului 
meu, unde se vor găsi în siguranţă şi de unde nu vor ieşi decât 
astă-seară la ora unsprezece. lată, întocmai, ceea ce mi-a spus 
cavalerul de Pardaillan: „Pentru Dumnezeu, doamnă, rugaţi-l pe 
ducele d'Angoulême să nu se mişte înainte de venirea nopţii!..." 
În momentul când mă depărtam, prinţul Farnese mi-a mulţumit 
şi apoi a adăugat următoarele cuvinte pe care vi le transmit: 
„Astă-seară, la miezul nopţii, îi vom aştepta pe duce şi pe fiica 
mea la biserica Saint-Paul. Să n-aibă grijă de nimic, totul va fi 
pregătit!..." 

— La biserica Saint-Paul! rosti Charles beat de fericire, 
înţeleg... inţeleg totul! Astă-seară la douăsprezece, la biserica 
Saint-Paul... voi fi acolo cu Violetta!... 

Fausta se ridică şi spuse cu un accent plin de căldură: 

— Nu-mi mai rămâne, monseniore, decât să vă urez toată 
fericirea pe care o meritati. 

— Cum am să-mi pot plăti vreodată această datorie? 
murmură Charles. 

Fausta păru să şovăie câteva clipe, ca şi cum ar fi fost 
năpădită de o puternică emoție... Răspunse deodată: 

— Indemnaţi-o pe ducesa d'Augouleme să se roage uneori 
pentru soțul meu... Agrippa, baron d'Aubigné (Agrippa 
d'Aubigné, hughenot militant şi unul dintre cei mai fideli căpitani 


ai lui Henri de Bearn, era cunoscut ca un complotist de temut, 
iar pe capul lui se pusese un premiu de către conducătorii Ligii 
Catolice învingătoare la Paris - n.a.). 

In acelaşi timp, ea se îndreptă în grabă spre uşă. 

— Baroana d'Aubigné! murmură Charles. Inţeleg acum, 
înţeleg de ce îşi ascunde numele! Inimă nobilă, nu te teme de 
vreun rău din partea mea! 

Câteva clipe mai târziu, Fausta dispărea la colţul străzii în 
pasul liniştit al calului, urmărită de la distanţă de lacheul său şi 
murmurând cu un zâmbet care-i descoperea dinţii ei mărunți, 
plini de cruzime: 

— Acum nu-mi mai rămâne decât s-o căsătoresc pe 
Violetta... 

Charles, cu inima tresărind de bucurie, alergă s-o caute pe 
Violetta şi, luându-i mâna, îi şopti: 

— Suflet scump, astă-seară vom fi uniţi pe veci, astă-seară 
vei fi ducesă d'Angoulême... 

XLI 
CĂSĂTORIA VIOLETTEI (sfârşit) 


Biserica Saint-Paul se găseşte la doi paşi de locuinţa Mariei 
Touchet. 

Treptat, înainte chiar de căderea nopţii, în strada Barres 
apărură diferite personaje, care ocupară ungherele uşilor. Astfel 
că, la o oră după plecarea mesagerei, dacă lui Charles i-ar fi 
trecut prin gând să iasă din casă, n-ar fi putut face zece paşi fie 
la dreapta, fie la stânga, fără să se lovească de aceste statui 
nemişcate. 

Când veni noaptea, se produse o mişcare ciudată în jurul 
bisericii Saint-Paul. Mai multe cete, compuse fiecare din zece 
sau doisprezece oameni, luară poziţie în faţa fiecărei uşi a 
bisericii. In strada Saint-Antoine se opri o caleaşcă grea. 

In timp ce Fausta lua aceste măsuri, Charles şi Violetta, 
aşezaţi unul lângă celălalt, continuau să trăiască acel frumos vis 
de dragoste început de curând. In sfârşit, sună ora unsprezece. 

— A venit momentul, rosti Charles încet. 

— Să mergem, scumpul meu stăpân, răspunse Violetta. 

Ea era îmbrăcată tot cu tunica albă pe care o purtase în 
piaţa Grève. Cu singura schimbare că Charles scosese dintrun 
vechi dulap o mantie largă care aparținuse mamei sale şi i-o 


aruncase pe umeri. 

Afară, Violetta se lăsă cu totul pe braţul lui şi strânşi unul 
de celălalt, fără un cuvânt, se îndreptară spre biserica 
Saint-Paul. 

Sună de ora unsprezece noaptea!... Era momentul când 
Claude şi Farnese ascultau în casa Faustei sentinţa tribunalului 
secret, care-i condamna la moarte. 

După ce se închise la loc panoul, Fausta cobori încet de pe 
tron şi se duse în dormitor. Aici nu intra nimeni. Numai Myrthis şi 
ear, cele două însoţitoare, aveau permisiunea de a intra acolo. 

Ele se aflau înăuntru, aşteptându-şi suverana. O dezbrăcară 
de minunatul costum pe care-l purta şi apoi ea se îmbrăcă cu 
hainele de gentilom cu care se prezentase în locuinţa din strada 
Barrès. După aceea trecu în sala aceea elegantă, care putea fi 
luată drept budoarul unei femei frumoase. Acolo o aştepta 
şezând un om, care la intrarea Faustei se ridică repede şi se 
înclină. 

— Sunteţi gata pentru ceea ce ne-am înţeles astă-seară? 
întrebă Fausta. 

— Sunt pregătit, doamnă, răspunse omul. 

leşiră împreună din palatul din Cite. Afară aştepta o escortă 
de douăzeci de călăreţi. Fausta încălecă şi, pornind, făcu semn 
omului să meargă lângă ea. Apoi, începură să vorbească în 
şoaptă. 

Omul care o aşteptase pe Fausta, care acum era călare şi 
înainta lângă ea, era domnul de Maurevert. 

Charles şi Violetta sosiră la biserică prin strada 
Prâtres-Saint-Paul în clipa când ultima bătaie de ora unsprezece 
şi jumătate suna rostogolindu-se în negura vremurilor. 

Charles, în scurtul drum din strada Barrès până la biserica 
Saint-Paul, zărise nişte umbre alunecând de-a lungul zidurilor, 
apărând şi dispărând imediat, dar se gândise că erau nişte 
borfaşi neprimejdioşi pentru un om hotărât şi se mulţumi doar 
să apuce mai strâns mânerul pumnalului său. 

În faţa bisericii, Charles se opri şi privi în jur, pentru a 
vedea dacă nu-i zăreşte pe cei ce trebuiau să-l aştepte. Nu văzu 
pe nimeni, dar observă de îndată că uşa era întredeschisă. Deci 
era aşteptat înăuntru. Intrară. Biserica era slab luminată de 
două lumânări aprinse la altarul principal. Lângă altar zări atunci 
trei oameni în picioare, care, adunaţi în grup, păreau să aştepte 


vorbind între ei. 

— lată-i! spuse Charles. 

— Tata? întrebă Violetta. 

— Da, tatăl tău, sufletul meu drag... Şi iată... Oh! lată-l pe 
preotul care ne va uni... 

Se înfiorară amândoi îndelung şi se strânseră unul de 
celălalt, într-o tandră îmbrăţişare. Preotul îmbrăcat în odăjdii 
apăru, urmat de alţi doi preoţi în stihare albe. 

Înaintară încet spre altar. 

Pe măsură ce înaintau, în biserică se producea o mişcare 
ciudată. Din capelele laterale cufundate în întuneric ieşeau 
oameni care, tăcuţi, începură să meargă în spatele tinerei 
perechi. Curând, aceşti necunoscuţi se adunară vreo treizeci şi 
învăluiţi în mantiile lor păreau o escortă formată pentru 
căsătoria tainică a unui prinţ. 

Charles şi Violetta, cu ochii aţintiţi asupra celor trei oameni 
care aşteptau în faţa altarului, înaintau zâmbind. Deodată, 
Charles tresări şi privi îngrozit. 

Cei trei necunoscuţi lăsaseră să cadă mantiile! Erau 
Maineville şi Bussi-Leclerc; al treilea purta mască. 

Cu o mişcare instinctivă, Charles o cuprinse pe Violetta cu 
braţul stâng, în timp ce cu mâna dreaptă îşi trase pumnalul. 

— Domnilor, li se adresă el cu o voce înăbuşită, ce căutaţi 
aici? 

— Domnule, răspunse Bussi-Leclerc, suntem aci pentru o 
dublă ceremonie: o căsătorie. 

— O căsătorie? exclamă Charles, care începu să simtă o 
sudoare rece la rădăcina părului. Ce căsătorie?... Domnilor, fiţi 
atenţi! 

— Căsătoria fiicei prinţului Farnese, numită Violetta, 
interveni Maineville la rândul lui. 

Violetta dădu un geamăt slab. 

— Bine, urlă Charles, dar asta e o nebunie! Maineville! 
Leclerc! Ce vreţi de la mine? Băgaţi de seamă!... 

Pe nesimţite, cu braţul stâng căută să se elibereze din 
îmbrăţişarea Violettei. 

— Domnule, îi spuse atunci Bussi-Leclerc, vei afla ceea ce 
căutăm noi aici. Am venit pentru o dublă ceremonie - o 
căsătorie, după cum v-am mai spus şi, dacă m-ai fi lăsat să 
termin, aş fi adăugat: o arestare... Monseniore... binevoieşte să 


ne predai spada: în numele locotenentului general al Sfintei Ligi, 
te arestez! 

Violetta dădu un țipăt sfâşietor. Charles izbucni în râs şi 
ridicându-şi logodnica în braţe, le strigă: 

— Primul dintre voi care mă atinge e mort! 

În timp ce vorbea, turbat de disperare, cu puterile înzecite, 
el se retrăgea cu Violetta în braţe. Se părea că privirea lui 
încremenise cu adevărat pe cei trei, fiindcă nu mai făceau nici o 
mişcare. 

— Monseniore, spuse atunci Maineville, orice rezistenţă e 
zadarnică. Întoarce-te şi priveşte... 

Charles, cu o mişcare instinctivă şi furioasă, întoarse capul. 
Un blestem îngrozitor îi ţâşni din gâtlej: în faţa lui, la stânga şi la 
dreapta, se înşira un larg semicerc de spade trase. Simultan, 
cele două braţe ale acestui cleşte se puseră în mişcare şi 
Charles se găsi închis într-un cerc... 

Violetta, în braţele sale, îi cuprinse cu o mişcare rapidă 
capul între cele două mâini ale ei şi, sărutându-l pe gură, îi şopti: 

— Să murim împreună, scumpul meu stăpân... 

În clipa aceea, Violetta se lăsă să alunece din braţele lui pe 
lespezile bisericii şi apucă pumnalul logodnicului său. Charles, 
îmbătat de puternica senzaţie a sărutului acela de iubire şi de 
moarte, aruncă în jur o ultimă privire care-i arătă că biserica era 
plină de umbre. Maineville, Bussi-Leclerc şi necunoscutul mascat 
la picioarele altarului, iar pe trepte preotul care începuse să 
oficieze. În jurul lui şi al Violettei, cercul de oţel se strângea. 

Atunci. Îşi trase spada şi ochii scânteietori de pasiune se 
pironiră în cei ai Violettei, în timp ce-i şoptea: 

— Să murim împreună, suflet drag... 

Apoi, avântându-se, se aruncă drept înainte, ţinând-o încă 
de mână pe Violetta, cu nădejdea smintită de a strânge cercul 
de oţel şi să fugă... Să fugă!... Deodată, zece braţe se abătură 
asupra lui şi alte zece asupra Violettei. Charles începu să 
învârtească spada, dând lovituri înfricoşătoare. 

— Aşteaptă-mă, suflet drag!... Sunt al tău!... urlă el. 

Spada se frânse şi el continua să lovească cu frântura ce-i 
rămăsese; în jurul lui ţâşnea sângele, cădeau oamenii; îi fu 
smulsă şi ultima ciosvârtă de spadă... mai departe, auzi strigătul 
Violettei ca o chemare în ajutor şi apoi se prăbuşi în genunchi; 
zece, cincisprezece oameni se năpustiră asupra lui... şi se simţi 


legat, ridicat, dus în afara bisericii şi aruncat într-o caleaşcă care 
porni numaidecât... 

După mai puţin de trei minute, caleaşca trecu peste un pod 
mobil, apoi pe sub o boltă şi se opri. 

Ducele d'Angoulême se afla la Bastilia. 

În biserica Saint-Paul se desfăşura în acel moment o scenă 
cumplită. 

Într-adevăr, Violetta, smulsă din braţele lui Charles, fusese 
târâtă până la piciorul altarului. Acolo, după cum am mai spus, 
se aflau trei oameni; doi dintre ei ne sunt cunoscuţi: erau 
Maineville şi Bussi-Leclerc. Al treilea s-a demascat numai în 
momentul când tânăra fată ajunsese lângă el, pe jumătate 
moartă de disperare şi de-abia ţinându-se pe picioare. Acela era 
Maurevert. i 

Violetta aruncă în jur nişte priviri rătăcite. In acea clipă 
Maurevert îi luă mâna într-a lui şi spuse: 

— Mulţumesc, iubita mea, îţi mulţumesc, frumoasa mea 
logodnică fiindcă ai venit la timp. Totul e gata pentru căsătoria 
noastră şi iată-l pe preotul care ne va uni... 

— Să ne unească! bâigui Violetta. Cu dumneavoastră? Dar 
cine sunteţi? 

— Violetta, răspunse Maurevert, cu glas înflăcărat, ce fel de 
stranie nebunie te cuprinde? Priveşte-mă! nu mă recunoşti? 
Sunt logodnicul tău! 

— Ce grozăvie! Simt că înnebunesc! Charles! lubitul meu, 
ajută-mă! 

Braţul ei se ridică pentru a se înjunghia cu pumnalul luat 
din mâinile iubitului, dar numai atunci îşi dădu seama că arma îi 
fusese smulsă şi se prăbuşi în genunchi; Maurevert îngenunche 
lângă ea. 

Atunci, preotul se întoarse spre ei, pronunţând cuvintele 
sacramentale, deschizându-şi braţele pentru a binecuvânta. lar 
pe acest preot, Violetta, ridicându-şi capul într-o mişcare a 
zbaterilor ei, îl recunoscu... Era un preot foarte tânăr cu ochii 
negri şi cu o faţă care i se păru că o mai văzuse cândva... 

Preotul îşi mormăia formulele... Şi deodată, în lumina unei 
străfulgerări, ea revăzu scena înfricoşătoare când îl regăsise pe 
meşterul Claude, în seara când Belgodere o dusese cu forţa 
într-o casă misterioasă din Cite şi unde i s-a aruncat un sac 
negru pe cap, când a leşinat şi când, redeşteptându-se, a văzut 


aplecat asupra ei chipul celui pe care-l socotea tată! După 
aceea, Claude o luase în braţe ca s-o ducă de acolo! Apoi au 
intrat oamenii înarmaţi cu archebuze... şi cu ei o femeie! O 
femeie asupra căreia ochii ei muribunzi nu se opriseră decât o 
clipă! 

Preotul acela era chiar ea!... Era Fausta, care celebra 
căsătoria lui Maurevert cu Violetta!... 

O inexprimabilă groază îngheţă sângele în vinele tinerei 
fete. În clipa aceea îşi pierdu cunoştinţa... şi tot în aceeaşi clipă, 
preotul întinzându-şi braţele, rostea cu voce gravă: 

— Mergeţi. În numele lui Dumnezeu cel viu, sunteţi uniţi pe 
vecie!... 

XLII 
EROISMUL LUI PARDAILLAN 


Am văzut cum cavalerul de Pardaillan, atras de zgomotul 
neobişnuit de mare ce se auzea din camera lui, a intrat la timp 
pentru a-l vedea pe Croasse luptându-se cu un orologiu. 

Pardaillan rămase o clipă încremenit, apoi se apropie de 
fereastră şi se uită mai bine la ceea ce se petrecea acolo; era 
vorba doar de două cete de arcaşi care luaseră poziţie în stradă 
şi pe care poporul le aclama, profitând de împrejurară ca să-l 
ovaţioneze mai cu seamă pe ducele de Guise, cu toate că 
acesta nu era acolo. 

leşi din cameră, urmat de aproape de Croasse. Apăru atunci 
gazda, care aducea un vas şi bandaje de pânză albă. Huguette 
puse totul pe o masă. Vasul conţinea un amestec savant 
compus chiar de ea, cu care să închidă rănile cavalerului. 

— Pentru cine sunt toate astea? întrebă Pardaillan. 

— Pentru dumneata, domnule cavaler, răspunse Huguette, 
palidă şi tremurând din pricina larmei pe care o auzea în faţa 
uşii casei sale. 

— la te uită, e adevărat, sunt puţin cam descusut pe ici pe 
colo, exclamă Pardaillan, care observă atunci că sângele i se 
scurgea pe mâini. Dar, scumpa mea Huguette, oricât de 
excelent chirurg ai fi, cred că îngrijirile sunt inutile, pentru că 
peste câteva clipe totul va trebui reluat de la început. 

— Doamne, Dumnezeule, dar vorbiţi, domniile, ca şi cum 
veţi fi atacat. 

— Atacat, nu glumă, dragă Huguette!... Cred că până într-o 


jumătate de oră nu va mai rămâne mare lucru din. hanul 
dumitale; voi fi din nou cauza unei mari distrugeri în casa 
dumitale... dar va fi ultima! 

— Dar dumneavoastră? întrebă Huguette cu glasul stins. 

— Oh, eu, toate fesele pe care le-ar putea pregăti 
frumoasele dumitale mâini îmi vor fi cu desăvârşire ne- 
folositoare. Dar va fi o mare plăcere pentru mine să mor în acest 
han drag, unde am cunoscut cele mai plăcute momente ale 
vieţii. 

Huguette oftă gemând. Pardaillan se învârtea încoace şi 
încolo, tira mese şi bănci, întărind baricada după toate regulile 
artei. 

— Perfect, zise el. La adăpostul unei asemenea baricade, 
cred că am să le pot da de furcă domnilor partizani ai liturghiei. 
la uitaţi-vă ce meterez şi ce lăcaşuri de tragere! O să le 
trebuiască un ceas să dărâme toate astea... În acest timp vom 
căuta să batem în retragere; pe coarnele diavolului, vom găsi 
noi o cale! 

Pardaillan cuprinse mâinile gazdei şi căută s-o consoleze. 

— la să vedem, îi spuse cavalerul, trebuie să găsim un 
ungher unde ai putea să te ascunzi, în timp ce eu voi ţine piept 
acestor turbaţi, fiindcă, probabil că nu-ţi spun nimic nou, dar 
fuga de care vorbeam va fi foarte grea. 

— Imposibilă, bâigui Huguette hohotind. 

— Vezi bine că trebuie să te ascunzi în pivniţă, de pildă... 
Dacă vor pune mâna pe mine, nu se vor gândi să caute mai 
departe. Vino, draga mea; tăcerea aceasta de moment din 
stradă nu-mi spune nimic bun. 

— Dumneavoastră prins! murmură Huguette. Dum- 
neavoastră mort, eu ce-am să mă fac? 

Işi lăsă uşor pe pieptul cavalerului capul ei încântător, pe 
care dragostea îl înfrumuseţa şi mai mult. 

Afară, în acea tăcere relativă semnalată de Pardaillan, 
răsună un glas aspru: 

— Bârnele astea, aici!... Archebuzierii acolo, pe două 
rânduri! Pregătiţi-vă armele! Aici, halebardierii! 

— Pardaillan, rosti în şoaptă Huguette, dacă n-am putut trăi 
împreună, lăsaţi-mă să murim împreună. Sărmana mea inimă, 
de ani de zile vă poartă chipul în ea. Nu îndrăzneam să mă 
aştept la dragoste. Ştiam că toate gândurile vă sunt închinate 


alteia. Ştiam că o adoraţi pe Loise moartă, tot aşa cum aţi 
iubit-o vie. Oh, nu nădăjduiam nimic! Doar când vă aflaţi aici vă 
priveam şi asta-mi ajungea. Era partea mea de fericire. 

Pardaillan, foarte palid, asculta glasul întretăiat de lacrimi 
care-i aducea prima mărturisire a unei dragoste pe care o 
simţea de mulţi ani. 

Huguette nu-şi mai asculta decât inima care, în sfârşit, îşi 
spunea aleanul: 

— Vedeţi, Pardaillan, viaţa dumneavoastră era viaţa mea. 
Dacă n-ar fi vorba decât de unele fapte pentru care aţi putea fi 
pedepsit cu închisoare, aş fi liniştită, pentru că aş izbuti să vă 
scot, de acolo. Viu, sau deţinut ca şi altădată la Bastilia, aş 
putea trăi... şi mi-aş spune: „O să scape cu siguranţă. Dacă n-o 
să poată singur, am să-l ajut eu!..." 

— Huguette, draga mea Huguette, dar tocmai despre aşa 
ceva e vorba! _ 

— Nu, nu, or să vă omoare, Pardaillan! Infăţişarea şi 
pregătirile îmi arată că sunteţi hotărât să vă lăsaţi ucis în 
această luptă! 

— Hotărât să mă apăr, asta-i tot. La naiba, crezi că e plăcut 
să intri la Bastilia? 

— Nu, Pardaillan! Din Bastilia se mai iese, dar dintr-un 
mormânt, nu! 

— Hm! Se iese... se iese... nu întotdeauna, draga mea! 

— Este deci atât de grav ceea ce aţi făcut? 

— Nu e grav deloc. Cum cred că ţi-am spus, eu n-am. făcut 
nimic. l-am împiedicat doar pe alţii să facă. Dar, în sfârşit, îţi 
mărturisesc că cele opt sau zece luni pe care le meritam mă 
îngrozesc şi că vreau mai bine să risc totul pe o carte. 

Pardaillan, vorbind doar de opt sau zece luni de închisoare 
de care se temea, era admirabil. 

— Să rişti totul pe o carte, repetă Huguette, asta înseamnă 
să mori. Pardaillan, lăsaţi-mă să murim împreună, căci dacă veţi 
muri, viaţa nu va mai avea nici un rost pentru mine!... 

Hohotele de plâns o împiedicară să continue. 

— Destul, Huguette, destul! exclamă Pardaillan cu glas 
scăzut şi tremurător. Eşti aceea pe care am iubit-o cel mai mult 
după acel biet înger pe care l-am pierdut... Tu eşti aceea pe care 
inima mea ar alege-o, dacă această inimă n-ar fi murit odată cu 
Loise... Tu n-ai să mori... şi nici eu!... Huguette, după ce am să 


scap din păcătoasa asta de treabă... vom îmbătrâni împreună 
povestind,. În serile de iarnă, despre domnul de Pardaillan, tatăl 
meu, care te-a iubit atât... 

O privi pe Huguette pe furiş! Nu mai plângea, dar mâinile ei 
împreunate păreau să continue o rugăciune. 

„O, tată, îşi spuse Pardaillan, în timp ce fruntea i se 
împurpura de flacăra mândriei şi a sacrificiului. O, tată, 
dumneata care m-ai învăţat cum trebuie să te baţi şi să mori. 
dumneata vei asista la predarea mea!" 

În clipa aceea, îşi trase spada şi o frânse pe genunchi. 

— Ce faceţi? tresări Huguette. 

El apucă pumnalul şi-l aruncă departe, izbucnind în râs. 

— Vezi bine, scumpa mea, mă supun bunelor tale sfaturi. 
Am să mă las arestat. Pentru câteva luni de închisoare, n-are 
rost atâta luptă. Vreau să trăiesc, Huguette!... Vreau să trăiesc 
pentru că mi-ai dovedit că viaţa mai poate fi frumoasă şi plăcută 
pentru mine! Aşteaptă-mă deci liniştită şi încrezătoare... Îți 
garantez că n-am să mucegăiesc în Bastilia lor... 

Apoi, Pardaillan începu să dărâme maldărul de lucruri pe 
care-l ridicase în faţa uşii, pe care o deschise chiar în clipa când 
din stradă se ridica un strigăt uriaş: 

— De Guise! De Guise! Trăiască marele Henri! 

Într-adevăr era de Guise care, în mijlocul unei strălucite 
escorte, se oprise în faţa peronului hanului Deviniere. 

Uşa fusese deschisă brusc şi Pardaillan apăru pe peron. EIl 
se întoarse spre Huguette, îşi ridică pălăria cu un gest larg şi 
rosti zâmbind: 

— La revedere, draga mea gazdă... pe curând!..: 

Apoi, punându-şi înapoi pălăria, palid, dar înflăcărat,; se 
întoarse cu faţa spre stradă şi cobori treptele peronului. Guarzii, 
arcaşii, archebuzierii îngrămădiţi acolo, gentilomii călare, cu de 
Guise în mijlocul lor, mulţimea de la ferestre, toată gloata care 
urla, făcu dintr-odată linişte. ÎI priveau pe Pardaillan cu 
veşmintele  sfâşiate şi însângerate coborând peronul şi 
îndreptându-se spre ducele de Guise. Atunci i se auzi glasul 
puternic, puţin ironic şi pătruns de milă: 

— Monseniore, mă predaul!... 

De Guise rămase un moment ca împietrit. Pardaillan, cu 
capul sus, îl privea drept în faţă. Ducele aruncă în jurul lui priviri 
bănuitoare. Tăcerea deveni înfricoşătoare. 


— Nu vă temeţi, monseniore, nu-i nici o capcană, rosti 
atunci Pardaillan. 

lar aceste cuvinte. „Nu vă temeţi', pronunţate de un om 
singur, rănit, dezarmat, adresate unui alt om, înconjurat de cinci 
sute de guarzi, aveau în ele atâta cutezanţă, încât de Guise păli, 
ca şi cum omul acela l-ar fi pălmuit pentru a doua oară. Făcu un 
semn. 

Îndată, Pardaillan fu înconjurat de oameni înarmaţi şi numai 
după aceea, când cavalerul dezarmat, rănit şi singur se găsi sub 
paza a patru şiruri de guarzi, de Guise rosti: 

— Vă predaţi, domnule! Cine-mi spunea că sunteţi de 
neînvins, un neîmblânzit! Pe legea mea, domnilor, vă găsesc 
ridiculi cu arcaşii voştri: ca să-l prind pe domnul nu era nevoie 
decât de un simplu ofiţer de poliţie... 

Pardaillan îşi încrucişă braţele. De Guise ridică din umeri. 

— Haideţi, zise el, venisem să văd un cavaler viteaz... 
Guarzi, duceţi-l la Bastilia... Sunt foarte mâhnit că m-am 
deranjat ca să nu văd decât un laş prăpădit. - 

g Pardaillan începu să zâmbească, dar zâmbetul era livid. 
Intinse un braţ şi cu un deget arătă obrazul ducelui. Apoi, cu 
glas liniştit, spuse: 

— Credeam că mă predau unui călău. Dar m-am înşelat. 
M-am predat lui Henri Pălmuitul. Nu mă scăpaţi din mână, Henri 
de Lorraine, atâta vreme cât puteţi! Ucideţi-mă, atâta vreme cât 
mă puteţi asasina. Şi, dacă credeţi în Dumnezeu, căruia acum 
şaisprezece ani i-aţi oferit douăzeci de mii de cadavre 
nevinovate, dacă credeţi în acel Dumnezeu pe care-l 
propovăduiţi ca să furaţi un tron, atunci rugaţi-vă fierbinte lui, 
căci jur pe numele tatălui meu că, dacă nu mă veţi ucide, eu vă 
voi ucide! lar cuvântul acela pe care mi l-aţi aruncat în obraz, îl 
prind din zbor şi am să vi-l înfund în gâtlej cu vârful pumnalului 
meu!... Guarzi, înainte!... 

Pardaillan porni, înconjurat de archebuzierii care păreau a fi 
conduşi de el, atât de repede ascultaseră de comanda lui. 

XLIII 
CONSILIU DE FAMILIE 


De Guise porni spre palatul lui. Porunci ca porţile să fie 
închise fără întârziere. Avea nevoie să se liniştească, să 
chibzuiască asupra celor văzute. Era limpede că Parisul se afla 


la capătul răbdărilor. Trebuia găsit ceva cu care să-l ocupe şi să-l 
distreze. 

De Guise intră în vastul său cabinet. Era urmat de 
Maineville şi de Bussi-Leclerc, favoriţii lui. 

— Dar nu-l văd pe Maurevert, spuse el. 

—  Monseniore, răspunse Maineville, Maurevert digeră... 
răzbunarea cu care s-a delectat adineauri, dacă nu înăuntrul 
hanului, cel puţin în faţa acestuia. 

— Ah, da!... Are o ură, o ură veche împotriva lui Pardaillan. 
Ei bine, acum e mulţumit? Va fi şi mai mulţumit mâine şi, oricât 
ar fi de nesăţios de răzbunare, mă însărcinez să-l potolesc 
pentru un timp. 

— Drace! Dar ce lăcomie, monseniore! exclamă Maineville. 
Mai cu seamă după întâmplarea de pe colina Saint-Roch... 

— Aia cu aripile morii? completă de Guise râzând.. 

— Da. Ei bine, credeam că eu am cel mai mare necaz pe 
nefericitul de Pardaillan. Dar iată că Leclerc n-a lăsat să treacă o 
zi de la Dumnezeu fără să aprindă o lumânare la Notre-Dame, 
pentru ca Sfânta Fecioară să-l ajute să se răzbune. E adevărat, 
Bussi? 

— Da, e adevărat! răspunse Leclerc. Şi sunt tare supărat că 
l-am văzut pe caraghios predându-se. Pierd astfel o duzină de 
ducați cheltuiţi pe lumânări de ceară de prima calitate. 

— Ai să-ţi adresezi plângerea Sfintei Fecioare, când o să 
ajungi în rai, glumi deGuise. 

— Deci, continuă Maineville, Leclerc şi cu mine aveam o 
ciudă serioasă împotriva blestematului de Pardaillan. Dar ciuda 
noastră nu era nimic pe lângă aceea a lui Maurevert, care e 
pornit ca un mistreţ. L-am văzut, monseniore, în clipa când 
fanfaronul s-a aşezat el singur printre guarzi ca un simplu borfaş 
care se predă oamenilor agiei. Maurevert mă apucase de braţ 
de-mi venea să ţip şi a spus: „lată cea mai frumoasă zi din viaţa 
mea". lar când Pardaillan fu dus de acolo, el sări de pe cal. Când 
l-am întrebat unde se ducea, mi-a arătat spre prizonier şi a 
pornit în urma guarzilor. 

— Ei bine, să-l lăsăm deci pe Maurevert să se desfete şi să 
ne ocupăm de bravii noştri partizani ai Ligii. Trebuie să luăm o 
hotărâre. 

— Da, frate, rosti în acea clipă o voce aspră, e timpul să 
luăm o hotărâre. 


Văzură atunci intrând un bărbat care rostise cele auzite şi 
care, de câtva timp, întredeschisese uşa. 

— Louis! exclamă Henri de Guise. 

— Şi Charles! adăugă un al doilea personaj, care pătrunse 
în sală suflând din greu ca un bou. 

— Şi sărmana micuță Catherine! se auzi o voce femeiască, 
şireată şi blândă în acelaşi timp. 

— lat-o şi pe mama dumitale, Henri! adăugă o voce tot 
femeiască, dar gravă, cu rezonanţe triste. 

Ducele de Guise, la vederea celor patru personaje sosite, 
făcu un semn lui Maineville şi Bussi-Leclerc care, înclinânduse 
adânc, dispărură. 

— Dragă frate, soră şi mamă, li se adresă atunci ducele, fiţi 
bineveniţi. Nimic nu-mi poate fi atât de scump ca vederea 
întregii familii întrunite, într-o împrejurare în care e în joc gloria 
numelui nostru şi în care familia, al cărei cap sunt, poate cuceri 
primul loc din lume. 

— Tocmai asupra acestei cuceriri trebuie să hotărâm, zise 
mama lui de Guise. N-ai de făcut decât un singur pas, dar văd 
că şovăi să-l faci. Dacă nu-l vei face, Henri, suntem pierduţi cu 
toţii. 

Ducele de Guise păli. Apoi, simțind că venise momentul 
unei explicaţii decisive, îi invită pe musafiri să ia loc în fotolii, 
aşezându-se şi el: 

— Să discutăm, deci, mamă, zise el, căci ştii că sunt gata 
mai curând să mor decât să vă ştiu ameninţaţi de o primejdie 
ivită din vina mea... 

Cele patru personaje se aşezară. Erau: Louis de Lorraine, 
cardinal de Guise; Charles de Lorraine, duce de Mayenne; 
Marie-Catherine de Lorraine, ducesă de Montpensier, şi Anne 
d'Este, ducesă de Nemours, văduva lui François de Guise, ucis 
de Poltrot de Mere în asediul oraşului Orleans. 

Aceste cinci personaje se adunaseră, aşadar, în marele 
cabinet. Să asistăm la acest consiliu de familie unde trebuiau 
hotărâte atâtea evenimente ce aveau să ducă la o catastrofă. 

Ducesa de Nemours luă loc în marele fotoliu al fiului său. 
Era aşezată cu spatele la fereastră şi în faţa unui imens portret 
al lui François de Guise. Copiii erau adunaţi în jurul ei. 

Cardinalul de Guise vorbi primul şi spuse: 

— Am primit de la aceea care ne conduce porunca de a 


aştepta la Notre-Dame venirea fratelui meu Henri. Pregătisem 
tot pentru ceremonia încoronării. Şase cardinali şi doisprezece 
episcopi trimişi de sanctitatea-sa Fausta mă înconjurau. Trei sute 
de preoţi, decani sau vicari, erau gata să se împrăştie în tot 
Parisul ca să anunţe fericita veste. Totul era gata: numai fratele 
meu n-a fost gata, pentru că n-a venit la Notre-Dame! 

Henri se încruntă, dar ducele de Mayenne luă imediat 
cuvântul. 

— Pe legea mea, am venit de la Auxerre la Paris în galop 
mare, după primirea unei misive trimisă de frumoasa Fausta. Am 
ajuns devreme, pentru că am putut dispune de două mii de 
luptători pe străzi şi pentru că eu personal, cu o mie de buni 
suliţaşi, am luat poziţie înăuntrul Luvrului. Dar l-am aşteptat 
zadarnic pe fratele meu. 

— Aveam cinci sute de târgoveţi şi oameni din popor în 
piaţa Grève, zise la rândul său ducesa de Montpensier. Aceşti 
oameni cumsecade primiseră un cuvânt de ordine de la 
incomparabila noastră Fausta. Ea mi-a făcut semn. Am strigat: 
„Trăiască regele!", iar oamenii au strigat şi ei cât i-a ţinut gura: 
„Trăiască regele!...' Dar n-am văzut nici un rege! 

— Parisul s-a îmbătat de entuziasm, rosti Mayenne ştiţi cât 
de rău este la beţie. 

— Parisul! Parisul! izbucni Henri. Nu vorbiţi decât de Paris. 
S-ar spune, ascultându-vă, că regatul Franţei începe la poarta 
Bordelle ca să se termine la poarta Montmartre! Să mă duc la 
Notre-Dame ca să fiu încoronat? De acolo să mă îndrept spre 
Luvru ca să decretez răsturnarea dinastiei Valois! Era posibil. Era 
uşor, prea uşor! Dar cu provinciile, ce faceţi cu ele? Dar 
parlamentele lor care mă arată ca pe un aţâţător la tulburări şi 
răzmeriţe, cu ele ce faceţi? Vreau să fiu rege, atât pentru mine 
cât şi pentru voi. Dar, pentru Dumnezeu, vreau să fiu un 
adevărat rege care-şi ocupă locul său legitim şi nu ca un hoţ 
care smulge coroana unei Franţe răsculate. lar Caterina de 
Medici îmi oferă această posibilitate. La capătul puterilor şi 
văzând în fiul său, Henri, pe ultimul reprezentant al dinastiei de 
Valois, ea preferă totuşi pe un de Guise unui Navarre! Caterina 
care-şi ştie fiul condamnat, ros de o boală necruțătoare, 
Caterina m-a rugat să aştept un an, nu mai mult de un an! Să 
aştept, spun, moartea fiului său, să-i acord acestui fiu un an de 
linişte! Aveţi voi să-mi oferiţi ceva mai bun? 


Vorbind astfel, bărbatul cu obrazul brăzdat de o cicatrice o 
privea pe ducesa de Nemours. Dar mama familiei de Guise, cu 
coatele sprijinite pe braţele fotoliului, cu bărbia proptită într-o 
mână, îşi pironise ochii asupra portretului soţului ei. 

— Vorbiţi, continuă Henri nerăbdător. Haide, Louis, ce ai de 
spus? 

Cardinalul exclamă: 

— Vin de la Troyes. Poporul s-a grăbit să mă întâmpine. 
Magistraţii comunali au fost spânzurați. Cei câţiva moşieri 
credincioşi lui de Valois au fugit. Am poruncit să fie aleşi noi 
magistrați comunali. O garnizoană de două mii de militari 
susţine poporul revoltat şi trecut de partea lui de Guise. 
Provincia Champagne, răsculată în întregime, te aclama. Furtuna 
se întinde şi cuprinde Picardie şi Artois. Normandie va urma şi 
ea. Henri! Henri! Am aprins un foc primejdios. Acum când el 
mistuie stirpea lor putrezită, curăţă regatul şi nimiceşte erezia. 
Când îi distruge pe Valois, atunci când poporul Franţei te 
cheamă şi te cere, tu ne propui să stingem acest foc, să 
respingem flacăra nădejdii acestui popor... Uite ce e... Mi-e milă 
de tine!... Plec!... 

Şi făcu câţiva paşi spre uşă. 

— Rămâi, Louis! strigă atunci ducesa de Nemours. 

Cardinalul se opri scurt, căci pe vremea aceea autoritatea 
mamei în familie nu era discutată. 

— Rămâi frate, zise şi cel cu obrazul brăzdat. Oricare ar fi 
hotărârea pe care o vom lua, ea trebuie luată în comun. Cu voi, 
sunt totul. Fără voi nu mai sunt mare lucru. 

Cardinalul, măgulit de a fi umilit orgoliul neîmblânzit al 
fratelui, îşi reluă locul, spunând: 

— Dealtfel, dragă Henri, am să-ţi spun un lucru care te va 
face să-ţi schimbi părerea: Valois este departe de a fi atât de 
bolnav pe cât pretinde maică-sa. N-are deloc intenţia să moară. 
Ce-ai spune dacă în loc de un an, va trebui să aştepţi cinci, sau 
chiar zece ani? 

— După trecerea unui an, răspunse pe loc ducele, îmi reiau 
libertatea de acţiune, nu mai sunt legat de nici un jurământ... 

Mama lui de Guise săgeta atunci cu privirea ei limpede pe 
fiul mai mare. Şi, cu un glas înfundat, în care se ghicea o ură 
învechită, pe care anii n-au putut-o astâmpăra, mama lui de 
Guise rosti: 


— Henri, zise ea, iată portretul tatălui vostru şi mă puteţi 
crede că însăşi spiritul lui mă însufleţeşte. Portretul acesta, dacă 
ar putea vorbi, ar spune: „Eu, fiule, am fost asasinat josnic de 
unul din acei ticăloşi de hughenoți care insultă Biserica şi au 
lovit în mine pe servitorul hotărât al lui Dumnezeu. În numele 
Bisericii batjocorite, în numele sângelui meu vărsat, cer 
răzbunare, fiule!..." 

— Am făcut noaptea. Sfântului Bartolomeu, răspunse Henri 
cu glas întunecat şi am omorât douăzeci de mii dintre ei... 

Mama lui de Guise făcu un gest larg. 

— Trebuie, reluă ea, ca secta să fie pe deplin exterminată. 
lar pentru îndeplinirea acestei mari opere, regatul are nevoie de 
un rege ca tine, fiule! Dar ştii tu ce se întâmplă chiar în aceste 
momente când noi discutăm, în timp ce alţii acţionează?... Da, 
papa i-a blestemat pe eretici! Da, Sixtus i-a excomunicat pe 
Bourboni şi i-a declarat inapţi să domnească! Dar, ştii tu unde se 
află acum acest papă viclean şi răsculat împotriva celor sfinte, 
prefăcut şi poate căzut în ghearele ereziei?... Sixtus al V-lea se 
află în tabăra regelui Navarrei! Sixtus al V-lea i-a adus lui 
milioanele destinate nouă!... 

— Pe toate blestemele iadului! urlă ducele. Dacă-i aşa... 

— Aşa e! continuă mama familiei de Guise cu un glas 

Încă şi mai plin de ură. Şi, aşa cum vă spuneam la intrarea 
mea aici, suntem pierduţi cu toţii! Dacă nu le-o luăm înainte, 
dacă nu punem stăpânire pe coroană înainte ca navarrezul să 
şi-o pună pe cap, aceasta va însemna moartea noastră, a 
tuturor! 

La auzul acestor cuvinte ducele se ridică, trase pumnalul 
din teacă şi aruncă în jur o privire de nebun, ca şi cum ar fi vrut 
să-şi apere mama împotriva călăului de care vorbise ea. Ducesa 
de Nemours, ridicându-se şi ea, îl apucă de braţ, îi smulse 
pumnalul din mână şi strigă: 

— Fiule, salvează-te pe tine, salvează-ne pe noi, salvează 
religia! Jură pe această armă, care este şi o cruce, că-i vei ataca 
pe necredincioşi şi-i vei lovi pe eretici, chiar dacă-i cheamă de 
Valois! termină mama lui de Guise cu un glas surd. Jură, fiule! 

— Jur! zise ducele cu un accent care nu mai lăsa nici o 
îndoială asupra hotărârii sale. 

Apoi, toţi îşi reocupară locurile şi se priviră, livizi. Ceea ce 
juraseră acolo însemna asasinarea lui Henric al Ill-lea de Valois, 


regele Franţei. 

— Totul e să ştim acum în ce fel vom săvârşi această 
treabă, spuse Mayenne. 

— Asta mă priveşte pe mine, interveni ducesa de 
Montpensier cu un zâmbet ciudat. 

— Operația propusă de ilustra noastră mamă mi se pare 
posibilă, exclamă Mayenne, mă grăbesc s-o spun. Şi aş zice 
chiar că nu văd altă ieşire. Desigur, trebuie ca Valois să moară. 
Numai că în jocul acesta, cine nu izbuteşte să omoare fără greş 
este ucis la rândul lui. lată de ce întreb cum vom face. 

— lau totul asupra mea, repetă frumoasa ducesă cu un ton 
care atrase de data aceasta atenţia celui însemnat cu o 
cicatrice. 

— Altceva, continuă Mayenne, fără să acorde importanţă 
sorei sale. Să presupunem că acţiunea s-a terminat. Valois a 
căzut sub loviturile noastre, Valois e mort şi îngropat. Ce suntem 
noi ceilalţi, nu numai în ochii celor din regat, dar mai ales în faţa 
regilor învecinaţi cu noi? 

Nişte ucigaşi! Conchid, deci, că nu un de Guise trebuie să-l 
omoare pe Valois. Ce părere ai, mamă? 

— Vorbeşte, Marie! zise mama lui de Guise. 

Frumoasa şi micuța ducesă, zâna cu foarfecele de aur, 
scuturându-şi  zulufii blonzi, zâmbitoare, vioaie, pronunţă 
următoarele cuvinte, cu buzele ei roze: 

— Tot ce a spus burtosul de Mayenne este plin de 
bun-simt... 

Mayenne roti nişte priviri mânioase, căci acest sceptic avea 
un punct vulnerabil: nu voia să fie luat peste picior din cauza 
grăsimii. 

— Explică-te mai limpede, soro! i se adresă cardinalul. 

— E foarte simplu, răspunse Marie de Montpensier, cunosc 
pe cineva care vrea să-l ucidă pe Valois. Zic: vrea! Adică şi-a 
închinat toată existenţa spirituală acestui scop... Brațul lui nu va 
şovăi. Inima lui nu va tremura. 

— ÎI urăşte, deci. Într-atât pe Valois? întrebă ducele. 

— E1?... Nu!... lubeşte, asta-i tot. lubeşte o femeie care-l 
urăşte pe Valois. lată de ce el va izbuti acolo unde un duşman al 
regelui ar putea să greşească. Printre atâtea braţe pe care am 
putea să le înarmăm, acesta nu va da greş. Căci în dragostea 
lui, vedeţi, este în stare să se ia la harţă şi cu Dumnezeu, să-l 


înfrunte. Dar ce spun? Un înger al Domnului a încredinţat 
acestui om pumnalul cu care trebuie să-l omoare pe Valois! 
Omul acesta, mistuit de flăcările patimii, aşteaptă şi se roagă în 
fundul unei mănăstiri. El aşteaptă ca îngerul să se întoarcă şi 
să-i spună: „Loveşte! A venit momentul! Loveşte!" 

Marie de Montpensier izbucni în râs şi adăugă: 

— Sunt în situaţia fericită, fraţilor, de a-l cunoaşte de 
aproape pe acest înger. La un semn al meu, îngerul se va duce 
la Jacques Clement, călugărul ucigaş, şi-i va spune: „Loveşte!"... 
lar Jacques Clement va lovi. 

— Jacques Clement!... Călugărul!... murmură Henri de 
Guise. Da, înţeleg! Omul acela care, într-o seară, în fundul 
insulei Cité, în hanul „La Teascul-de-Fier..." 

— Sst, frate! rosti Marie care nici nu roşi la amintirea scenei 
de orgie evocată de duce. Sst! 

— Şi spui că omul acela e pregătit? 

— Pumnalul sfinţit, încredinţat lui de înger, de atunci nu-i 
mai lipseşte de la brâu. 

Ducele de Guise căzu un moment pe gânduri. Ar fi preferat 
poate să lovească chiar el. 

— Ei bine? întrebă Marie de Montpensier. Pot să-i fac semn 
îngerului? 

— Da, mormăi răstit ducele de Guise. La urma urmei, puţin 
interesează braţul care loveşte, dacă arma izbuteşte să ucidă! 

XLIV 
TIGRUL ÎNDRĂGOSTIT 


Era aproape de unsprezece noaptea. Parisul dormea. 
Ducele de Guise se plimba în sus şi în jos, cu un pas rar şi greoi, 
în marele cabinet unde se ţinuse consiliul de familie şi unde 
fusese hotărâtă asasinarea lui Henric al III-lea. 

De la plecarea fraţilor, a sorei şi a mamei sale el visa, iar 
gândurile lui mohorâte puteau fi rezumate astfel: 

„Să fiu rege!... Da, fără îndoială, va fi minunat. Da! Dar 
aceasta mă va mâna în afara Parisului şi mă va îndepărta de 
mica ţigăncuşă. Ah, pentru a mă apropia de tron, trebuie să mă 
îndepărtez de Violetta"!..." 

Doi oameni, rămaşi lângă de Guise la acea oră târzie, în 
picioare. Intr-un colţ al încăperii, aşteptau ca ducele să-i 
elibereze şi ei să se retragă. Erau Maineville şi Bussi-Leclerc. 


— Se gândeşte la coroană regele nostru! murmură 
Bussi-Leclerc. 

— Da, dar e unsprezece! şopti Maineville şi cu ochii arătă 
spre orologiul, care tocmai începuse să bată cele unsprezece 
lovituri. 

— Ei, drăcie!... Ne aşteaptă Maurevert! 

Bussi-Leclerc rânjea batjocoritor vorbind astfel. Maineville, 
hotărât, se adresă ducelui de Guise: 

— Monseniore... 

De Guise păru surprins că-i mai vedea acolo pe cei doi 
devotați. 

— Uitasem de voi, zise el, trecându-şi o mână peste frunte. 

— E tocmai ceea ce ne spuneam şi noi, zise Maineville, dar 
nu îndrăzneam să întrerupem... regeasca voastră meditaţie. 

— Totuşi, continuă Bussi-Leclerc, întrucât a trecut de 
unsprezece, îl rugăm pe monsenior să ne elibereze. 

— Da, ziua a fost grea şi sunteţi obosiţi... 

— Obosiţi? exclamă Maineville. Niciodată nu suntem obosiţi 
când trebuie să vă servim, dar avem o întâlnire la miezul nopţii. 

— O întâlnire de dragoste? 

— Monseniore, vă înşelaţi; sau, dacă e vorba de o întâlnire 
de dragoste, ea nu ne priveşte pe noi. Este vorba... Ah, pe 
cuvânt, întâmplarea e prea nostimă şi, cu toate recomandările 
lui Maurevert, e bine să ştiţi!... Maurevert se însoară! 

— Maurevert se însoară! Dar nu mi-a spus nimic!... 

— Dumneavoastră mai puţin ca oricui, monseniore! 

— Bine, dar... In sfârşit, voi toţi ceilalţi ştiaţi. De ce nu m-aţi 
înştiinţat? Nu sunt de acord ca gentilomii în serviciul meu să se 
căsătorească fără ca eu să fi consimţit... 

— Noi n-am ştiut nimic, zise Maineville. În cursul serii, în 
timp ce eraţi în consiliu, Maurevert a sosit cu o înfăţişare ciudată 
şi, după ce ne-a cerut să jurăm că vom păstra taina, ne-a 
anunţat căsătoria sa chiar în această noapte, rugându-ne să 
luăm parte şi spunându-ne că aventura i se părea chiar şi lui 
atât de stranie, încât avea nevoie de doi prieteni buni ca noi ca 
să se asigure împotriva vreunui accident sau unei nenorociri 
posibile. 

— la te uită un lucru curios, într-adevăr. Şi cu cine se 
căsătoreşte? 

— Asta nu mai ştim; o vom cunoaşte pe logodnică atunci 


când o vom vedea... Astfel că, monseniore, dacă ne îngăduiţi, 
noi ne vom retrage, Leclerc şi cu mine, ca să fim la Saint-Paul la 
unsprezece şi jumătate. 

— Ei bine, răspunse deodată ducele de Guise, nu numai că 
vă îngădui să mergeţi la această bizară întâlnire, dar am să vă şi 
însoțesc! Ce naiba! Vreau şi eu s-o cunosc pe logodnica lui 
Maurevert. 

Rostind cele de mai sus, ducele îşi încinse spada şi îşi 
aruncă o mantie pe umeri. 

— Monseniore, spuse Bussi-Leclerc, cu o anumită şovăială, 
i-am promis lui Maurevert că nu vom spune nimănui nimic şi mai 
ales dumneavoastră. 

— Fiţi liniştiţi... am să mă descurc să văd totul fără să fiu 
văzut. La drum, domnilor... 

Cei trei oameni ajunseră în scurt timp la Saint-Paul. 
Bussi-Leclerc şi Maineville pătrunseră în biserică, lăsându-l pe 
duce sub uşa mare de la intrare, după cum se înţeleseseră pe 
drum. Brăzdatul rămase nemişcat, ascuns în umbra uşii, răscolit 
fără voia lui de nu se ştie ce îngrijorare. In clipa aceea, din 
fundul naosului, ajunse până la el un strigăt de deznădejde; apoi 
zgomotul unei lupte îndârjite. 

— Nu e o conspirație, murmură de Guise liniştit, e vorba de 
un omor. Dar cine este omorât? 

Intră. Strigătele, scurte şi înăbuşite, zăngănitul armelor 
umpleau biserica. În fund, spre altar, în întuneric, se agitau 
puternic un mănunchi de umbre... Apoi, pe neaşteptate, văzu că 
cineva e târât şi toată ceata trecu la trei paşi de el... Câteva 
clipe după aceea, auzi o trăsură pornind în grabă şi înţelese că 
cineva fusese dus într-o direcţie necunoscută. 

O uimire de nedescris îl cuprinse atunci pe de Guise. 
Într-adevăr, atunci când crezuse că totul s-a terminat, a mai 
auzit un țipăt... Un țipăt de femeie... Şi, îndreptându-şi privirea 
spre amvon, îl văzu pe preot oficiind la altar şi, îngenuncheaţi, 
ca doi logodnici, un bărbat şi o tânără îmbrăcată în alb... 
Bărbatul, mirele, o sprijinea pe tânără cu braţul său şi i se păru 
lui de Guise, de acolo de unde se găsea, că logodnica se lăsa să 
atârne mai mult inconştientă pe braţul lui Maurevert... Căci 
bărbatul nu putea fi decât Maurevert. 

Deodată, ducele tresări. Ceremonia se terminase; preotul 
după ce rostise formula de unire se retrăgea; mirele, Maurevert, 


se ridica. Atunci, de Guise, în picioare, constata că mireasa era 
leşinată, poate moartă! Ceea ce luase drept o atitudine duioasă 
nu era decât poziţia unui corp prăbuşit. In momentul acela, din 
sacristie, ieşiră două femei. O voce spuse: 

— Conduceţi-o la lectică şi să fiu aşteptată. 

— Glasul Faustei! murmură ducele. 

Maurevert... mirele... n-o însoțea pe mireasă! Cele două 
femei o apucară pe necunoscuta înveşmântată în alb şi o 
susțineau, sau mai curând o târau, leşinată. Ele trecură pe lângă 
de Guise şi la lumina slabă şi difuză din biserică, el o privi atent 
pe femeia leşinată. Înăbuşi un urlet care i se opri vuind în gâtlej. 
Era femeia pe care o iubea până la nebunie, micuța ţigancă, era 
Violetta... 

Biserica se goli în câteva clipe, de Guise reveni din 
înmărmurirea sa, voia să se avânte, când din fundul amvonului 
văzu venind spre el doi oameni, din care recunoscu pe unul: 
Maurevert! Soţul Mirele Violettei! 

Ce însemna oare această ciudată căsătorie? De ce 
Maurevert se căsătorise cu Violetta? lIntrebările acestea îi 
vâjâiau în cap... Voia să ştie. Trebuia să afle!... Se retrase înapoi 
în umbră, trăgând cu urechea la ceea ce spunea Maurevert, sau 
mai curând la cele spuse de necunoscutul care-l însoțea. 

Deoarece Maurevert se mai afla acolo, Violetta, mireasa, nu 
era, fără îndoială, departe! Avea să afle astfel adevărul. Gâfâind, 
el ascultă cu încordare şi recunoscu numaidecât glasul 
necunoscutului... era acelaşi glas care poruncise ca mireasa să 
aştepte în lectică... era Fausta! 

— Deci, ordona Fausta, treci pe la palatul Cite şi primeşti 
cele o sută de mii de livre promise. Pentru rest, ai încredere în 
mine! Ducele va fi rege până într-o lună. Atunci o va uita pe 
mica ţigăncuşă. Şi, chiar de va afla ceea ce s-a întâmplat, vă 
garantez eu iertarea. Ce am spus, rămâne spus: vei fi căpitan al 
guarzilor majestăţii-sale Henric al IV-lea, rege al Lorenei şi al 
Franţei. 

— Ah, doamnă, exclamă Maurevert, clipa când v-am întâlnit 
rămâne pe veci clipa cea mai binecuvântată din viaţa mea! Cum 
vă voi putea răsplăti vreodată?... 

— Ţi-am spus-o! răspunse Fausta cu un glas întunecat. 

— Oh! Fiţi liniştită în ceea ce o priveşte pe micuță... 

— Deci, pleci? 


— Plec. Dar ştiţi că înainte de a părăsi Parisul trebuie să mai 
văd pe cineva. 

— Du-te să-l vezi pe omul acela, din moment ce aşa vrei! 

— Ah, aş renunţa mai curând la totul, decât să renunţ la 
plăcerea de a-l vedea în lanţuri, în sfârşit în puterea mea!... 

— Bine. Între timp eu voi veghea asupra... soţiei. 

— Mulţumesc, doamnă! rânji batjocoritor Maurevert. Şi 
unde o voi regăsi? 

— Când vei ieşi din Bastilia, te vei duce în afara Parisului, la 
stareţa benedictinelor din Montmartre. Ea are să-ţi înapoieze 
soţia... şi-ţi va comunica ultimele mele instrucţiuni. Pleacă... 

De Guise văzu cum Maurevert se înclină adânc în faţa 
Faustei, îi sărută mâna şi apoi ieşi grăbit. Ştia acum unde o va 
regăsi pe Violetta; mai avea două sau trei ore în faţa lui şi, deci, 
mai aşteptă. 

Fausta se îndreptă spre lectica înconjurată de doisprezece 
călăreţi, dintre care unul purta o torţă. Restul străzii părea 
pustiu. 

Trăsura porni împreună cu escorta şi dispăru curând în 
fundul străzii Saint-Antoine. Fausta rămase singură pe jos şi făcu 
câţiva paşi şovăielnici spre Bastilia, apoi, brusc, se opri oarecum 
nehotărâtă. În momentul acela ducele se apropie de ea. 

— Doamnă şi mult iubită suverană, străzile Parisului sunt 
puţin sigure la această oră. Vă aflaţi de prea puţină vreme la 
Paris ca s-o ştiţi. Dar eu, care ştiu, am datoria să vă ofer sprijinul 
braţului meu şi să vă. apăr cu spada mea... 

Fausta nu dădu nici un semn de surprindere. 

— Duce, răspunse ea cu seriozitate, ştiţi că sunt o fiinţă pe 
care nimic n-o poate ataca şi că pentru mine nu există primejdie 
în aceste străzi, chiar pline de borfaşi. Spada muritoare pe care 
mi-o oferiţi este puţin lucru faţă de spada spirituală nemuritoare 
de care pot dispune... Duce, ieşiţi din această biserică, continuă 
ea arătând spre Saint-Paul... 

Nu era o întrebare. Fausta afirma ca şi cum ar fi fost sigură. 
Totuşi, nu ştia nimic. 

— Da, doamnă, răspunse de Guise şi tocmai pentru că ies 
din această biserică... 

— Ei bine, hai să ne întoarcem acolo, întrerupse Fausta. Ar 
fi poate mai bine ca ceea ce avem să ne spunem să se petreacă 
sub privirile Domnului... 


lar Fausta, hotărâtă, se îndreptă spre Saint-Paul, unde intră. 
De Guise, pradă iritării şi temerii, o urmă până la altar, unde ea 
se opri. Fausta luă atunci mâna lui de Guise şi cu o voce aspră, 
răguşită, amenințătoare, rosti: 

— În numele Sfintei Treimi: Jur pe Dumnezeul făcător al 
lumii, cu mâna pe Evanghelie şi sub pedeapsa anatemei şi 
afuriseniei veşnice, că am intrat în sfânta asociaţie catolică, în 
urma formulei ce mi-a fost citită cinstit şi sincer, fie pentru a 
comanda, fie pentru a mă supune poruncii altora. 

Asociaţia prinților, seniorilor şi gentilomilor catolici trebuie 
să fie constituită şi este constituită, cu scopul de a restabili în 
întregul ei legea Domnului, să readucă şi să menţină sfânta 
slujire a acestuia în forma şi în felul prevăzut de sfânta Biserică 
catolică, apostolică şi romană, lepădându-mă şi renunțând la 
toate ereziile contrarii. 

Era formula Ligii al cărei şef suprem era de Guise. 

Fausta lăsă să cadă mâna lui de Guise. 

— lată ceea ce ai jurat, zise ea. 

— Şi ceea ce sunt gata să jur din nou. 

— Bine! continuă Fausta. Acum, duce, o întrebare: cunoşti 
pedeapsa prevăzută în tratatele noastre pentru orice catolic 
care se căsătoreşte cu o eretică? 

— Pedeapsa cu moartea! răspunse de Guise 
cutremurându-se. 

Intunecat, zguduit de gânduri contradictorii, bărbatul era 
totuşi hotărât s-o urmărească pe Violetta. 

Dar cum? S-o rupă în mod brutal cu Fausta? Fausta era 
însuşi izvorul puterii sale. Ea ţinea Liga în mâinile ei mici 
datorită unor fire invizibile! 

Să renunţe la Violetta? La gândul acesta simţea cum urlă 
mânia în el şi capul i se pierde în combinaţii inspirate de 
nebunie. Fausta urmă: 

— Pedeapsa cu moartea va fi aplicată nu numai celui ce se 
căsătoreşte cu o eretică, dar şi aceluia ce, prin contactul cu o 
eretică, devine la rândul lui demonic. Este adevărat? 

— Legile acestea, răspunse de Guise cu glas aspru, ştiţi 
foarte bine, doamnă, au fost făcute ca să-i menţinem pe 
partizanii de rând într-o supunere absolută. Ştiţi că noi, cei ce 
gândim, care suntem în frunte, nu ne putem supune unor 
asemenea servituţi!... 


— Duce, dumneata vorbeşti aşa? întrebă surd Fausta. 
Dumneata, şeful! Dumneata, regele de mâine! Ai jurat, duce! 
Dacă jurământul dumitale nu mai e valabil, spune-mi! Dacă 
cuvântul unui de Guise n-are nici valoarea cuvântului oricăruia 
dintre ultimii partizani ai Ligii, spune-mi, ca să se ştie! Şi se va 
şti!... Vorbeşte, duce. Un singur cuvânt, unul singur: eşti sau nu 
eşti un sperjur?... 

De Guise tremură. Intr-o străfulgerare văzu Parisul răsculat 
împotriva lui. 

— Pe viul Dumnezeu, răcni el, nimeni nu va putea spune că 
Henri de Lorraine nu şi-a făcut datoria. Dar aceea pe care o 
iubesc nu este o eretică!... 

— Aceea pe care o iubeşti! Vorbeşti de ţiganca Violetta; nu-i 
aşa? Ei bine, ascultă!... În seara duminicii Sfântului Bartolomeu, 
acum şaisprezece ani, duce, pe la ora unsprezece, un grup de 
buni catolici a ocupat un palat situat în insula Cité, în faţa 
catedralei Notre-Dame. 

— Îmi amintesc, spuse ducele, care se înfioră la amintirea 
îngrozitoarelor scene evocate de Fausta. 

— Bine... Începând din ajun cutreieraseşi Parisul ca... un 
înger ucigaş şi pe unde ai trecut sângele a curs, incendiile se 
aprindeau şi cadavrele se îngrămădeau... 

Ducele lăsă să-i cadă pe piept capul livid şi murmură: 

— Coligny! Rohan! Condé! Montaigues!... 

— Montaigues! interveni Fausta. Acesta ți s-a părut, fără 
îndoială, cel mai de temut. Crima lui era mai crudă, probabil! 
Erezia lui mai înrădăcinată! Căci moartea nu ţi s-a părut o 
ispăşire îndestulătoare! Ai găsit o altă pedeapsă potrivită lui 
Montaigues! Şi, pentru că sufletul lui era întunecat, ai hotărât ca 
el să-şi sfârşească viaţa în întuneric. La un semn al tău, lui 
Montaigues i s-au scos ochii! E adevărat? 

— E adevărat! răspunse de Guise într-un oftat, care era 
poate mărturisirea unei remuşcări... 

— Bine... Ştii cum a murit acest Montaigues. Ştii că el a 
transmis în sufletul fiicei sale toată ideea ereziei care-i mânjea 
fiinţa. Ştii la ce crimă dezgustătoare a împins-o pe Léonore şi că 
fata aceasta a îndrăznit să-l învinuiască pe episcop că i-ar fi fost 
iubit... Ştii că Leonore de Montaigues a adus pe lume o fiică de 
trei ori blestemată, care s-a născut sub spânzurătoare. 

— Ce o să mai aflu acum? gâfâi de Guise. 


— Ceea ce ai şi început să înţelegi, răspunse Fausta: că 
Violetta este fetiţa de sub spânzurătoare! 

— Fiica Leonorei de Montaigues? bâigui ducele. 

— Da! înţelegi acum! Din fericire eu stau de veghe. Am 
izbutit s-o duc pe această fată de neam afurisit până aproape de 
rug. 

— Îndurare pentru ea!... Oh, n-o ucideţi! Nu trebuie să 
moară... căci voi muri şi eu! 

— Îmi inspiri milă. duce!... Voi aştepta deci ca să ordon 
executarea ei, până ce se va găsi un leac destul de puternic, cu 
care să fii vindecat... 

— Dar de ce această căsătorie? strigă ducele. De ce 
Maurevert a devenit soţul Violettei? Ceea ce e valabil pentru 
mine, pentru el nu e? Maurevert n-a fost dezonorat?... Ah! să se 
ferească de mine.!... 

— Lasă-ţi în pace pumnalul, zise Fausta. Trebuie să-ți 
servească să-i loveşti pe duşmani, nu pe cei mai devotați 
slujitori... Maurevert a consimţit la acest simulacru pentru a o 
îndepărta de dumneata pe ţiganca eretică... Dar Maurevert nu 
va fi soţul Violettei... 

— Atunci ce va fi el pentru ea? 

— Va fi temnicerul ei!... 

De Guise chibzuia. Din tot ceea ce-i spusese Fausta, el 
reţinuse un singur lucru, dar lucrul acela îl răscolea şi îi inspira 
un fel de groază. 

Da, era adevărat! El fusese, cel ce i-a aplicat lui Montaigues 
înfiorătoarea tortură a orbirii. Şi acum el o iubea pe fiica acelui 
om!... 

Fausta îl împinsese într-o dilemă: să renunţe sau la Violetta 
sau la coroană! lar de Guise nu voia să renunţe nici la una, nici 
la cealaltă. Trebuia să câştige timp. 

— Mi-aţi amintit de jurăminte, spuse el în sfârşit, vreau să 
vă cer şi eu unul. Sunt gata să le respect pe ale mele. O 
socotesc pe ţigancă drept eretică. Cred şi sper ca prin 
atotputernica voastră intervenţie să mă vindec de această 
dragoste... Dar la rândul vostru, juraţi-mi că Maurevert nu va 
deveni soţul acestei tinere. 

— V-o jur, duce. Violetta nu va fi nici mireasa lui Maurevert 
şi nici a altcuiva, până-n momentul când, personal, în sfârşit 
vindecat, vei da ordin să fie executată... 


Se scurseră câteva clipe de tăcere; de Guise chibzui între 
timp şi iată cum puse lucrurile la cale în mintea lui: 

Violetta fiind prizonieră, va putea s-o găsească oricând va 
voi. Închisă în mănăstirea din Montmartre, păzită de Maurevert, 
ea nu putea să-i scape. Deci, el va servi mai întâi pe Fausta ca 
să cucerească coroana şi, odată ajuns rege... va avea grijă s-o 
pună şi pe Fausta la punct. 

— Adio, deci, doamnă şi suverană, zise el înclinânduse. Mă 
bizui pe cuvântul vostru sacru! 

XLV 
REVANŞA LUI BUSSI-LECLERC 


Maurevert, după cum spusese, era aşteptat în stradă de 
Bussi-Leclerc. 

— Totul s-a petrecut bine? întrebă acesta, gândindu-se 
zâmbind la prezenţa ducelui de Guise. 

— Fără îndoială! răspunse Maurevert mirat. De ce?... 

— De nimic! Hai să mergem! 

— Da, să mergem! Mă grăbesc să-l văd pe omul meu, 
Bussi-Leclerc începu să fluiere o melodie de vânătoare 

şi Maurevert iuți pasul. Câteva minute mai târziu, ei treceau 
peste podul mobil şi intrau în Bastilia. 

— lată moşia mea! zise râzând Bussi-Leclerc. Nu e prea 
veselă. Curioasă idee a avut ducele nostru când m-a numit 
guvernator al Bastiliei! 

— Nu, nu-i vesel pe aici! E chiar îngrozitor, observă 
Maurevert cu o bucurie răutăcioasă. Unde-i el?... Să ne 
grăbim!... 

— Răbdare, ce naiba! Atenţie! patru guarzi şi un felinar la 
mine... 

Patru soldaţi înarmaţi cu archebuze şi un temnicer, 
purtătorul unui felinar, răspunseră grăbiţi ordinului. 

— Mergi înainte, îi zise Bussi-Leclerc temnicerului. lar voi, 
urmaţi-ne, adăugă el adresându-se celor patru archebuzieri. 

Traversară mai multe curţi, trecură pe sub bolți; 
Bussi-Leclerc mergea fluierând printre dinţi, iar Maurevert era 
străbătut de fiori, cu toată bucuria sălbatică din inima ce-i 
zvâcnea puternic în piept. 

Ajunseră într-o curte strâmtă, în care se intra după trecerea 
printr-o poartă cu zăbrele grele. Locul era respingător. Acolo era 


înfipt un colos din piatră, al cărui creştet se pierdea în 
întunericul cerului: era turnul din nord. 

— Aici îi punem pe cei mai înrăiţi. Nu-i aşa, Comtois? 

Comtois, temnicerul, făcu „da" din cap şi începu să 
deschidă uşa. O răbufnire de duhoare împuţită îl izbi pe 
Bussi-Leclerc în obraz. 

Comtois începu să coboare. Maurevert, în spatele lui, 
aruncă o privire cercetătoare în întunecimea în care se cufunda. 
După el venea Bussi-Leclerc şi la urmă cei patru archebuzieri. 
Scara se răsucea şi se înfunda ca un groaznic şurub din piatră 
înverzită. Se opriră la capătul a treizeci de trepte. Aerul era greu 
de respirat. 

Bussi-Leclerc arătă cu vârful degetului o uşă şi spuse: 

— Numărul paisprezece! 

— Numărul paisprezece? întrebă Maurevert uluit. 

— Ei, da... drăguţul mic duce d'Angoulême... 

— Nu mă interesează ducele d'Angoulême! răcni 
Maurevert. Să coborâm!... 

Îl împinse din urmă pe temnicer. În clipa aceea ţâşni din 
fundul carcerei numărul paisprezece un puternic țipăt înnebunit, 
care răsună cu sinistre ecouri în toată seara. 

Bussi-Leclerc păli. Acest duelgiu şi spadasin fără nici o 
credinţă n-avea încă un suflet de temnicer. 

— lată numărul şaptesprezece! zise pe neaşteptate 
Comtois, oprindu-se în faţa unei uşi. 

— Deschide! porunci Maurevert cu o voce aspră. 

Luă felinarul din mâna paznicului şi cum acesta nu se 
grăbea atât cât voia el, trase singur la o parte ferecăturile uşii. 
Aceasta se deschise larg. Maurevert, cu felinarul în mână, 
înaintă doi paşi în acest fel de groapă care se numea carceră. 
Slaba lumină a lanternei lumină groapa, ale cărei pietre roase 
erau pline de inscripţii. Privirea i se opri în fundul carcerei. 

Acolo, chiar în zid, în două belciuge înfipte în piatră, 
atârnau două lanţuri ruginite. Cele două cătuşe de jos înlănţuiau 
gleznele unui om. lar acest om, în picioare, sprijinit de zid, 
asupra căruia Maurevert ridicase felinarul, îl privea. 

Bussi-Leclerc intră şi el, spunând temnicerului să iasă. 
Maurevert tremura uşor. Îl privea pe prizonier cu un zâmbet de 
nedescris. Prizonierul zâmbea şi el, dar altfel. Maurevert, după 
ce-l privi un timp, agăţă felinarul de un cui şi spuse: 


— lată-te deci, Pardaillan. De şaisprezece ani fugim unul 
după celălalt şi acum, în sfârşit, ne-am întâlnit... 

— Bun! exclamă liniştit Pardaillan. lată-l şi pe domnul 
Bussi-Leclerc, temnicerul-şef al acestor locuri vesele!... 

Maurevert scrâşni din dinţi şi spuse: 

— Nu îndrăzneşti nici să mă priveşti, nici să-mi vorbeşti, 
nobile Pardaillan. Dar eu te privesc şi îţi vorbesc. Pentru asta am 
venit. Ai să mă asculţi, deci, chiar dacă nu vrei... 

— Domnule Leclerc, zise Pardaillan. sabia care vă ajunge la 
glezne este foarte lungă. Dar e mai puţin lungă decât aceea pe 
care v-am săltat-o din mâini la moară. 

Bussi-Leclerc păli şi bodogăni o înjurătură. 

— Grăbeşte-te, urlă el, grăbeşte-te, Maurevert, pentru că 
nu sunt sigur că n-am să-mi înfig pumnalul în demonul acesta. 

— Ei! răspunse Pardaillan. N-o să îndrăzniţi, domnule 
Leclerc. Pentru că am fost pus în lanţuri numai la picioare, iar de 
mâinile mele libere vă e frică... 

Pardaillan începu să râdă, cu un râs care-i înfioră pe cei 
patru archebuzieri rămaşi pe coridor. 

— Pe toţi dracii! răcni Bussi-Leclerc trăgându-şi spada. 

— Lasă-l! Lasă-l! îi ceru Maurevert cu un glas care picura ca 
fierea. Nobilul Pardaillan are dreptate. Călăul care va veni mâine 
ar fi prea jignit dacă n-ar avea de torturat decât un cadavru... 
Atunci... 

Pardaillan râdea întruna. 

— Domnule Leclerc, continuă el, întrerupându-l pe 
Maurevert. ca şi cum acesta n-ar fi existat, domnule Leclerc, ştiţi 
că am crezut şi eu în ilustra dumneavoastră faimă de maestru 
de scrimă de neînvins? Când v-am văzut cu spada în mână în 
faţa mea, nu mam putut împiedica să încredinţez bietul meu 
suflet lui Dumnezeu. Ce nenorocire, mă şi vedeam făcut zob. 
Tocmai când îmi spuneam aceasta, spada dumneavoastră a 
început să descrie în aer un arc larg de cincisprezece picioare. 
Ce salt! Dar şi ce prost am fost crezând că am în faţa mea un 
maestru, când de fapt nu eraţi decât un poliţist prost... un 
învăţăcel!... 

Bussi-Leclerc spumega. Fiecare cuvânt al lui Pardaillan era o 
lovitură de pumnal dată orgoliului său. 

— Ai să te întâlneşti mâine cu un maestru... al uneltelor de 
tortură! răcni Bussi-Leclerc. 


— Un învățăcel, continuă Pardaillan, dar mărturisesc că un 
bun învățăcel. Se vede că aţi cutreierat tripourile, domnule 
Leclerc. Da, trebuie să fiu drept: cu încă zece ani de învăţătură 
aţi ajunge un elev prezentabil, aproape un bun jandarm... 

lronia aceasta smulse maestrului de arme un urlet de furie: 

— Mizerabile! M-ai atacat mişeleşte! 

Treptat, el uită cu totul adevărata situaţie. Nu mai vedea în 
Pardaillan decât un maestru care se lăuda că l-a învins. Se 
credea în sala de arme şi, trăgându-şi spada, începu o 
demonstraţie. 

— lată, spumegă el, îmi ţineam spada în poziţia treia, aşa... 
priveşte Maurevert... când... 

— Vai, domnule Leclerc, întrerupse râsul înfricoşător al lui 
Pardaillan, dar ce fel de gardă-i asta? încheietura mâinii e prea 
ţeapănă, ce dracu! 

— Diavole! vociferă Bussi-Leclerc. Acum îmi dă şi lecţii!... 

Împinse spada înapoi în teacă. Era vânăt de furie şi deodată 
îl ameninţă cu pumnul pe Pardaillan, mormăi o înjurătură, bătu 
de două ori din picior ca şi cum ar fi răspuns unei provocări şi 
ieşi din groapa aceea neagră, din carcera, din peştera aceea 
îngrozitoare, urmărit de râsul înfiorător al lui Pardaillan. 

— Demonul e turbat! strigă Leclerc astupându-şi urechile. 

Ar fi plâns. Orgoliul lui sângera din plin; Făcu un semn 
pentru a ordona archebuzierilor să-l aştepte pe Maurevert şi 
urcă scara câte patru trepte deodată. 

— Aşadar, zise atunci Maurevert, cât mai trăieşti, nobile 
Pardaillan,  ascultă-mă. Eu nu sunt  Bussi-Leclerc, şi-ţi 
mărturisesc că mi-a fost frică de tine. Acum, ferecat în lanţuri 
cum eşti, nu-mi mai e frică, înţelegi? Omul din faţa ta se 
numeşte Maurevert... Pricepi?... Acel Maurevert care poartă pe 
obraz urma loviturii de spadă cu care l-ai plesnit!... Maurevert, 
care a dat una din ultimele lovituri de moarte borfaşului tău de 
tată!... Acelaşi Maurevert care a dat acolo sus, pe colinele din 
Montmartre, acea frumoasă lovitură de pumnal, de pe urma 
căreia a murit domnişoara de Montmorency, amanta ta!... 

Ticălosul studia atent efectul acestor cuvinte. 

El nu deosebi nici o tresărire pe obrazul ciudat de liniştit al 
cavalerului. Pardaillan nici nu-l privea. Îşi ţinea doar mâna 
dreaptă sub pieptar. La amintirea tatălui său mort în braţele 
sale, precum şi la evocarea celei care rămăsese pe viaţă 


statornica sa adorată, mâna i se încleştă; urletul de deznădejde 
care-i vuia în piept l-a înăbuşit; 

„Pe tot iadul! strigă în sinea lui Maurevert şi mai vânăt. 
Oare nu mai suferă de pe urma trecutului?" 

— M-ai căutat mult, continuă el cu glas tare. Sunt ani şi ani 
de când alergi după mine. Sunt tot atâţia ani de când eu fug de 
tine. La urma urmei, m-am întrebat ce ai putea avea să-mi 
spui... Şi m-am ostenit să pregătesc această întâlnire. Haide, 
sunt gata să te ascult. Ce ai să-mi spui? 

Pardaillan urmărea din ochi zborul înnebunit al unui liliac, 
care se rotea în spaţiul acela strâmt. 

— Să vedem dacă va găsi o cale de ieşire, murmură 
cavalerul. 

Maurevert tremura de furie. 

— Bine, zise el. Fii liniştit, Pardaillan. Şi tu ai să ieşi de aici, 
dar cu picioarele înainte. Nu te vei duce singur la cimitirul 
executaţilor. Te voi însoţi până acolo... Şi, când voi vedea 
aruncată ultima lopată de pământ peste cadavrul tău, voi pleca 
în sfârşit liber şi liniştit. lar dacă din întâmplare o teamă târzie 
m-ar copleşi, ei bine, o voi avea pe soţia mea ca să mă 
liniştească şi să mă consoleze... 

Maurevert se opri o clipă. Spera ca de data aceasta să dea 
o lovitură zdrobitoare lui Pardaillan. lar dacă acesta nu mai 
suferea la amintirea trecutului, îl va face să sufere cu 
întâmplările prezentului. 

— E drept, reluă el, să ştii cine-mi este soţia. O cunoşti. Se 
numeşte Violetta. M-am căsătorit cu ea acum nici un ceas. 

Nici o mişcare, nici o clipire a pleoapelor nu-i arătară lui 
Maurevert că Pardaillan l-ar fi auzit. Dar sforţarea pe care 
cavalerul trebuia s-o facă în momentul acela ca să-şi 
stăpânească mişcările obrazului trebuie să fi fost nemai- 
pomenită. 

— Când vei fi mort, continuă Maurevert, am să plec cu 
Violetta. Chiar dacă mă iubeşte, sau nu, puţin mă interesează, e 
a mea! Dimpotrivă, doresc chiar ura ei, căci voi avea o dublă 
plăcere să fiu stăpânul acelei fete, cu toată dragostea ei pentru 
altul... Celălalt este unul din cei mai buni prieteni ai tăi... la 
auzi... ascultă... Îl auzi urlând?... Nu zici nimic? 

Pieptul lui Pardaillan se încordă. 

— Deci, reluă Maurevert, frumoasa ţigancă îmi poartă 


numele şi îndată o voi lua cu mine: e bunul meu, proprietatea 
mea. Deci, asta-i una la mână! lar micul Valois este colo sus, 
într-o carceră ca a ta, şi-l poţi auzi urlând. 

Maurevert îl supraveghea pe Pardaillan cu coada ochiului, 
îmbătat de o bucurie fantastică. 

Pardaillan zâmbea. Dar Maurevert nu observase că el se 
sprijinise cu spatele de perete ca să nu cadă. 

Maurevert, spumegând, scrâşnind, îşi zgâria obrazul cu 
unghiile. 

„Ah! Diavole!... Am să-ţi smulg eu totuşi un suspin!" 

Liliacul ieşise din celulă. Pardaillan murmură: 

— E ciudat ce somn îmi e... 

Se întinse pe pământ, îşi puse capul pe braţul îndoit şi 
închise ochii. 

Dacă Maurevert ar fi putut să vadă cumplita suferinţă care 
îl sfâşia pe omul acela, ar fi înnebunit de plăcere. Dar, aruncând 
snopul de lumină asupra lui, Maurevert văzu că dormea liniştit, 
cu un zâmbet pe buze. 

— La revedere, urlă Maurevert. Pe mâine, sau poate pe 
poimâine, pentru că vreau să te las să-ţi cloceşti disperarea o zi 
sau două. Dormi în pace. Mă duc şi eu la culcare... In misterul 
alcovului tiganca îşi aşteaptă soţul... Pe curând, Pardaillan!... 

leşi de-a-ndăratelea, cu ochii pironiţi pe prizonier, sperând 
să mai surprindă o tresărire, un vaiet, o lacrima. Liniştit şi 
zâmbitor, Pardaillan dormea. 

Atunci Maurevert şuieră o înjurătură. Urcă grăbit scara, 
urmat de temnicer şi cei patru archebuzieri. După câteva minute 
intră în apartamentul lui Bussi-Leclerc. 

— Vai de mine! exclamă guvernatorul. Pe coarnele 
diavolului, dar de unde ieşi că eşti atât de livid? 

— Din iad! răspunse Maurevert. 

— Înţeleg, rânji Bussi-Leclerc, blestematul de Pardaillan te-a 
jignit cum a făcut şi cu mine, nu? Ţi-o fi turnat el o mulţime... 
căci are o limbă ascuţită, derbedeul! Ce ţi-a spus, ia să vedem? 

— Nimic! răspunse Maurevert turnându-şi un pahar dintr-o 
sticlă pe care guvernatorul era pe cale s-o golească. Pentru când 
a fost chemat călăul? 

— Când? Poimâine seară. Marele nostru Henri vrea să vadă 
cum i se aplică tortura. Tu, nu? 

— Fără îndoială. Îl voi însoţi pe duce, aşa cum îl însoțesc 


peste tot. 

Maurevert bolborosi câteva cuvinte de rămas bun şi se 
retrase. Apoi, odată ieşit din Bastilia, luă neîntârziat drumul spre 
Montmartre. Bussi-Leclerc, rămas singur, ridică din umeri şi 
mormăi: 

— Pardaillan trebuie să-l fi ameţit cu insultele!... Pardaillan 
desigur că m-a atacat mişeleşte la moară... Nu-i cunoşteam 
lovitura, dar acum i-o cunosc!... 

Bussi-Leclerc se culcă. Se pare că a avut o noapte rea, căci 
îşi trezi de două sau trei ori valetul ca să-i aducă vin. A doua zi 
îşi petrecu tot timpul în galeria de arme a Bastiliei. Chemă pe 
rând pe ofiţerii şi maeştrii de scrimă cei mai reputați din Paris şi 
le spuse: 

— Am să vă arăt lovitura. Am studiat-o: îl am în mână! 

Şi, într-adevăr, ofiţer sau maestru, adversarul nici nu se 
aşeza bine în gardă, că Bussi, după câteva mişcări rapide, le 
sălta spada din mână. În ziua aceea faima lui Bussi-Leclerc 
ajunse la culme. 

— Da, i-a spus Maineville, dar la urma urmei tot ai fost 
dezarmat într-o zi. 

— E-adevărat, răspunse. Bussi-Leclerc scrâşnind din dinţi, 
dar cel ce m-a dezarmat nu se va putea lăuda cu isprava lui. 

Veni noaptea. Leclerc cină cumpătat şi apoi dormi patru 
ore. După aceea ceru să fie masat şi uns cu ulei ca luptătorii din 
vechime. În continuare, se odihni un ceas, pe pat, rumegând şi 
mormăind din când în când: 

— Nu trebuie să moară înainte... 

Era ceva mai mult de miezul nopţii, când se îmbrăcă cu 
veşminte uşoare şi elastice. Se înfăşură în mantie şi sub ea 
ascunse două spade. Apoi îl chemă pe temnicerul Comtois şi, 
urmat ca şi în ajun de patru archebuzieri, se îndreptă spre celula 
lui Pardaillan. 

La primul subsol părăsi  guarzii şi pe  temnicer, 
poruncindu-le să-l aştepte acolo. Apoi, luând în mână felinarul, 
cobori, intră în celulă şi întinzându-i lui Pardaillan o spadă, îi 
spuse: 

— Domnule, printr-o lovitură vicleană m-aţi dezarmat 
odată. Sunteţi cu picioarele puse în fiare, e drept; dar lanţurile 
sunt destul de lungi pentru a vă putea pune în gardă. La rândul 
meu, vă jur că n-am să fug nici în spate, nici în lături. Ne aflăm 


deci la egalitate. lată o spadă. M-aţi dezarmat, am să vă 
dezarmez. Şi când voi face să se constate că v-am învins, vă voi 
sta la dispoziţie, domnule, pentru orice serviciu doriţi după 
moarte. Gândesc, domnule, că veţi fi atât de nobil ca să nu-mi 
refuzaţi această revanşă. 

— Domnule de Bussi-Leclerc, răspunse Pardaillan, cu un 
glas care fără voia lui fremăta de o mare bucurie, eram sigur că 
un om ca dumneavoastră nu va rămâne dator cu o înfrângere 
atât de umilitoare. După cum vedeţi, nici nu dormeam... VĂ 
AŞTEPTAM! 

XLVI 
MONOLOGUL LUI PARDAILLAN 


lată ce-şi povestea în sinea lui cavalerul de Pardaillan, în 
timpul în care domnul de Bussi-Leclerc se pregătea să coboare 
în celula lui: 

„Ma veni oare, sau nu va veni? Am citit eu bine pe chipul 
acela de spadasin o înfumurare rănită? Am înţeles cum trebuie 
din atitudinile lui binecuvântata ură pe care mi-o poartă? Să 
sper oare că i-am aţâţat destul această îngâmfare? 
Doamne-Dumnezeule, dacă într-adevăr exişti, fă astfel ca 
domnul de Bussi-Leclerc să fie stăpânit de atâta deşertăciune 
câtă sper eu să aibă; restul, lasă-l în seama mea! 

Puteam să nu mă predau?... Singur, aş fi încercat cine ştie 
ce trăsnaie. Cred chiar că datorită unei asemenea nebunii aş fi 
fost destul de dibaci ca să scap din hanul Deviniere. Dar se mai 
afla acolo şi Huguette! 

Sărmana Huguette! Nu-i datoram oare atâta lucru? Pentru 
asemenea dragoste ascunsă, umilă şi devotată, pentru 
şaisprezece ani de afecţiune nemărturisită, trebuia să-i acord 
acele puţine clipe de bucurie... şi să nu mor sub ochii ei. Fiindcă 
nimeni nu poate dovedi că n-aş fi murit. Şi apoi, printre atâtea 
lovituri pe care le-aş fi primit, unele s-ar fi abătut şi asupra ei! 
să fim drepţi, am făcut bine că m-am predat! 

Dragostea Huguettei! continuă Pardaillan încruntându-se. 
Răspunsul meu la această dragoste înseamnă oare o trădare a 
iubirii pe care o port în mine? Loise! Te mai iubesc încă?... lubesc 
o moartă! Moartă de şaisprezece ani, în braţele mele, 
aruncându-mi o ultimă privire atât de caldă, încât şi azi îi mai 
simt mângâierea... lubesc o moartă! Să însemne oare că 


întreaga viaţă a inimii mele n-a fost decât o sminteală?..." 

Vorbindu-şi astfel, Pardaillan plângea tăcut. El continuă: 

„ipera asta (gândindu-se la Maurevert) a izbutit totuşi să 
mă muşte de câteva ori, făcându-mă să sufăr chinurile unor 
morţi tragice! Loise! Violetta! Charles! Sărmane mic duce, care 
aveai o atât de mare încredere în mine! Prins! înlănţuit ca şi 
mine! Şi gemetele acelea care ajung uneori până la mine." 

Un urlet îi umflă gâtlejul. Îşi scutură lanţurile şi încercând să 
facă unul sau doi paşi, murmurând: ' 

„Ce cer eu în schimbul asasinării Loisei, al uciderii tatălui 
meu, pentru Charles pe cale să fie omorât, pentru Violetta ce va 
fi asasinată, pentru atâtea suferinţe răspândite pe întreg 
pământul şi adunate aici, în această celulă? Să pot într-o zi să le 
spun două cuvinte asasinului şi aceleia care pe vremuri i-a 
procurat arma. Oh, drăguță Catherine, când îmi dau seama că 
nici nu m-am gândit la tine!... 

Loise... Maurevert... Médicis... De Guise... va veni sau nu va 
veni? Nu va veni..." 

În clipa aceea trase cu urechea. Se auzi un zgomot 
îndepărtat. Repede, zgomotul se apropie şi uşa se deschise. 
Pardaillan se înfioră până în adâncurile fiinţei sale. lar în gând, 
într-un val de bucurie înnebunitoare, strigă aceste singure 
cuvinte: 

„Au venit!..." 

XLVII 
BASTILIA 


— Mă aşteptaţi? întrebă Bussi-Leclerc, adresându-i-se lui 
Pardaillan. 

— Cred şi eu, domnule, vă aşteptam! 

Bussi-Leclerc aruncă în jur o privire bănuitoare: 

— Am greşit poate că mi-am lăsat oamenii acolo sus, 
mormăi el. Dacă i-aş chema jos? Dar dacă nu voi reuşi să-l 
dezarmez? Ruşinea va fi îndoită!... 

Pardaillan înţelese că, înlănţuit fiind, chiar în starea de 
slăbiciune în care se găsea, părea încă de temut şi se cutremura 
văzându-l pe Bussi-Leclerc îndepărtându-se. 

— Vă aşteptam, reluă el; nu m-aţi anunţat că urmează să 
fiu schingiuit? Deoarece aţi venit, nici călăul nu mai poate fi 
departe... 


— Ah, desigur! zise Leclerc. Ei bine, nu, scumpe domn, nu 
în noaptea asta. Liniştiţi-vă. Mai aveţi câteva ore până atunci. 
Dar să ne întoarcem la ale noastre. Mi-aţi auzit propunerea? 
Primiţi să-mi acordaţi revanşa? 

— Trebuie să vă atrag atenţia, domnule, răspunse 
Pardaillan, care tremura acum de bucurie, că sunt într-o stare de 
inferioritate totală. 

Bussi-Leclerc tresări de mulţumire. Această remarcă, atât 
de adevărată şi de firească a lui Pardaillan, i se părea a fi o 
mărturisire. 

— l-e frică! E pierdut!... 

Dându-se înapoi patru paşi, luă astfel distanţa necesară 
acestui duel fantastic. 

Pardaillan se înfipse pe picioare pe cât de bine îi îngăduiau 
lanţurile şi, luând poziţia în gardă, lăsă să-i scape un fel de 
geamăt. 

— E în ordine, domnule, zise cu seriozitate Leclerc, mi se 
pare că vă simţiţi bine. 

— Vai, domnule! Dimpotrivă, grozav de stânjenit! 

— Ei, asta-i! Din moment ce rămân în aceeaşi poziţie, ne 
găsim cu şanse egale. Mă angajez pe cinstea mea că nu mă voi 
servi nici o clipă de picioare; nu voi fi, deci, decât un braţ 
înarmat cu o spadă ca şi dumneata. Daţi-i drumul! răcni el, 
suntem gata? 

— Sunt gata! răspunse Pardaillan. 

Spadele se încrucişară, se ciocniră şi Pardaillan execută 
lovitura cu care-l dezarmase pe Bussi-Leclerc la moara 
Saint-Roch. Spada lui Leclerc rămase neclintită în mâna 
acestuia. 

— E jale! murmură el. A învăţat riposta!... 

— Ha, ha! izbucni în râs Bussi triumfător. Da, am învăţat-o 
blestemata asta de ripostă! Şi am mai învăţat încă una pe care 
am să v-o arăt acum! 

Coborâse vârful spadei. Pardaillan făcu la fel şi repetă: 

— Ce pacoste pe capul meul!... 

Bussi-Leclerc râdea înfiorător. Prima parte a revanşei fusese 
câştigată, deoarece lovitura lui Pardaillan nu reuşise. Poate că 
dacă s-ar fi uitat mai bine, ar fi putut vedea că adversarul 
dăduse dovadă de o ciudată stângăcie. Dar Bussi-Leclerc nu se 
gândea atât de departe. El spuse: 


— Acum am să vă dezarmez, domnule de Pardaillan, aşa 
cum m-aţi dezarmat pe mine şi astfel vom fi chit. Numai că, 
trebuind să dovedesc tuturor că v-am învins, am să vă înapoiez 
spada. Apoi, am să vă rănesc... În gardă!... Ah! Demon al 
iadului! 

Aceste ultime cuvinte fură un adevărat urlet de turbare şi 
uimire. Pe măsură ce vorbise, Bussi acţionase. Cu o apăsare la 
care puţine spade ar fi rezistat, el dobori lama adversarului şi 
sperând să-l surprindă cu o lovitură la frunte, după ce-l 
anunţase că va încerca mai întâi numai să-l dezarmeze, a fandat 
adânc; în aceeaşi clipă spada îi sări din mână!... 

Pentru a doua oară, Bussi-Leclerc, neînvinsul, fusese învins, 
dezarmat! Pardaillan nu se clintise din loc. Sprijinit de zid cu 
mâna stângă, rămăsese în gardă şi rosti cu acea amenințătoare 
răceală, care la el trăda emoția: 

— Ridicaţi-vă spada, domnule. Puteţi s-o faceţi, pentru că 
eu sunt înlănţuit... 

Această înfricoşătoare emoție a lui Pardaillan izvora din 
ceea ce gândea. Şi iată ce gândea: 

„Idiot! De trei ori nătărău! N-am putut rezista plăcerii de a-i 
da o lecţie acestui spadasin! Totul e pierdut! lată-i că acum 
coboară toţi!... Şi el are să plece!..." 

Intr-adevăr, la urletele lui Leclerc au răspuns de pe scară 
nişte voci speriate. Comtois şi archebuzierii, închipuindu-şi că 
guvernatorul Bastiliei era pe cale să fie ucis, alergară grăbiţi 
într-acolo... Bussi-Leclerc, copleşit de ruşine, ridică repede 
spada, o vâri în teacă şi deschise uşa. 

— Ce căutaţi aici, să mă spionaţi? Înapoi, ticăloşilor, mutre 
bune de spânzurat! La loc sus, imediat! 

— Pardaillan tresări de bucurie şi, gâfâind, sprijinindu-se de 
zid cu un zâmbet de nedescris, bolborosi: 

— Loise!... Tată!... Suntem salvaţi!... 

Archebuzierii urcară scara înapoi, în goană, mai repede 
chiar decât coborâseră. 

Când Bussi-Leclerc nu mai auzi nimic, reintră în carceră şi, 
aşa cum făcuse la început, închise uşa şi agăţă de un cui 
felinarul şi legătura de chei. Imediat, îşi trase spada. 

— Pe moartea mamei! mârâi el cu glas scăzut. Atâta 
pagubă pentru călău. Ai să mori de mâna mea... 

Ei, de data aceasta nu mai era vorba de un duel. De data 


aceasta nu mai rămânea nemişcat conform înţelegerii. De data 
asta voia să ucidă... Sărea la dreapta, la stânga, se retrăgea, 
înainta... lar celălalt, prins în lanţuri, îl ţinea, gâfâind, la distanţă. 

Spada lui Bussi brăzda întunericul cu scurte fulgerări de 
oţel. lar acest om, care urla de furie şi se năpustea la atac... 
Avea în faţă un Pardaillan care nu putea face un pas, care se. 
apăra numai cu vârful spadei. Da, în întunecimea aceea, în 
fundul acelei hrube, spectacolul era delirant... 

Veni şi clipa când Leclerc, ostenit, se sprijini de uşă. 

— Ah, murmură el, de ce i-am dat o spadă? 

Odihnit, se năpusti din nou. În tăcerea înfiorătoare, nu se 
auzeau decât loviturile rapide ale lamelor ciocnite şi icneala de 
fiară setoasă de sânge. De data aceasta, Pardaillan dădu înapoi 
şi se ghemui în colţul lui!... 

— Al meu e! răcni Leclerc şi înaintă doi paşi pentru corp la 
corpul final. 

— Îl am în mână! L-am pironit de zid! 

Dar în aceeaşi clipă, Bussi-Leclerc, aruncându-se înainte, 
turbat, cu ochii injectaţi, se simţi apucat de două braţe 
puternice. Se clătină şi apoi capul îi căzu pe umăr. Atunci, 
Pardaillan slăbi strânsoarea... Îl lăsă pe Leclerc să alunece la 
pământ şi, aplecându-se, îi pipăi inima: 

— E bine, zise el, n-a murit! Îşi va reveni şi tot eu am să-i 
vin de hac dacă o avea chef s-o ia de la început... 

Pardaillan se ridică, înaintă cât putu, întinse mina şi apucă 
legătura de chei. Într-o clipă descuie enormele lacăte ale 
cătuşelor care-i împiedicau gleznele. Apoi, voi să pornească. Dar 
un fel de deznădejde furioasă îi cuprinse sufletul. 

Pardaillan nu mai putea merge! De-abia se mai putea ţine 
pe picioare. Cunoscu o clipă de disperare, de spaimă, apoi se 
stăpâni şi-şi udă mâinile în apa stătută din băltoacele podelii. 
Răcoarea aceasta îl învioră definitiv. Atunci se ridică în picioare. 

— Vreau, scrâşni el cu dinţii încleştaţi de sforţarea de 
voinţă... Vreau!... Deci, pot!... Vreau să umblu!... 

Şi astfel se împlini acea minune, ca forţa firească a su- 
fletului să învingă suferinţele trupului. Pardaillan, istovit, se 
ridică şi păşi... luă în mână felinarul şi legătura de chei, ieşind 
astfel din mormântul său. Închise de trei ori cu cheia uşa acelei 
hrube în care Leclerc zăcea leşinat şi oftă cât pentru o lume 
întreagă. Apoi, înflăcărat de speranţă, cu un pas elastic, nervos, 


începu să urce. 

Sus, în curte, aşteptau cei patru archebuzieri. Temnicerul 
Comtois, aplecat peste golul scării, asculta. Pardaillan se opri la 
primul subsol. Se afla în faţa celulei lui Charles - cel puţin aşa îi 
spusese Maurevert. Cu un calm înnebunitor, Pardaillan începu să 
încerce cheile şi să sucească broaştele, ceea ce nu se petrecu 
fără unele scârţâituri. De cealaltă parte a uşii, Pardaillan auzea 
un soi de gâfâit furios. 

În momentul acela, de la etajul inferior se auziră nişte 
strigăte înăbuşite, lovituri înfundate ca atunci când se sparge o 
uşă cu un berbece. Era Bussi-Leclerc care, trezindu-se din leşin 
şi constatând că era încuiat, urla turbat de furie şi încerca să 
spargă cu lovituri de picior tăblia groasă de stejar. 

Deodată, uşa pe care o zgâlţâia Pardaillan se deschise. Intră 
repede şi o închise în urma lui. Carcera fu luminată de flacăra 
slabă a felinarului pe care-l ţinea în mână. lar această lumină 
scoase la iveală un tânăr în zdrenţe, plin de sânge, cu privirea 
rătăcită, cu gura încremenită într-un obraz livid, nebun de 
disperare... 

Fiinţa aceea făcu un salt uluitor şi Pardaillan se simţi 
cuprins, încolăcit de două braţe; o respiraţie aspră îl izbi în 
obraz, două braţe încleştate i se înfipseră în beregată şi un glas 
de-abia auzibil mormăi: 

— Am pus mâna pe unul! Mori, ticălosule!... 

— Charles! Copilul meu! gâfâi Pardaillan. 

În această încăpere pe jumătate întunecată, în timp ce jos 
răsunau înfundat chemările lui Leclerc, începu o luptă cumplită, 
Charles punea la bătaie ultimele forţe ca să înăbușe... să 
sugrume, să omoare! Să-l omoare... pe cine?... Pe Pardaillan!... 
lar Pardaillan nu voia nici să-l ucidă, nici să-l rănească pe tânărul 
prieten! lar sus, fără îndoială că temnicerii auzeau aceste 
zgomote şi cu toată opreliştea guvernatorului se vor hotărî să 
coboare!... 

Clipa era înfricoşătoare, iar temutul eveniment prevăzut se 
împlini! Temnicerul Comtois şi archebuzierii lui coboraul!... 
Pardaillan le auzi paşii tropăind pe pietre în întuneric... şi atunci 
încetă să se mai apere. Râse ciudat şi, când mâinile lui Charles, 
în sfârşit libere, îl apucară de beregată, el rosti: 

— Grozavă treabă, n-am ce zice, ca Pardaillan să fie ucis de 
fiul Mariei Touchet! 


Charles auzi acest râs şi-l recunoscul!... Sări înapoi şi-l privi 
atent pe cel ce voia să-l omoare... Şi atunci îl recunoscu de-a 
binelea!... 

Pardaillan îi astupă gura cu mâna: Comtois şi archebuzierii 
treceau chiar atunci prin faţa uşii! 

Pardaillan îl prinse pe Charles de umeri, îl ridică şi zise cu 
sufletul la gură: 

— Tăcere!... În numele Violettei, care trăieşte, tăcere!..? 

Violetta în viaţă! Charles ameţit se lăsă condus... 

In câteva clipe ajunseră în capul scării şi Pardaillan învârti 
cheia de trei ori încuind uşa turnului din nord! 

In momentul acela se auzi în spatele uşii goana înnebunită 
a guarzilor care, speriaţi, reveneau sus şi se loveau cu fruntea 
de ferecăturile interioare ale uşii... Pardaillan se sprijini de uşă 
ca să răsufle puţin. Charles îi cuprinse mâinile şi le acoperi cu 
lacrimi fierbinţi. 

— O, Pardaillan! hohoti tânărul duce. O, frate, iartă-mă!... 
Te-am lovit!... Eram gata să te omor!... 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! răspunse Pardaillan. Acum, că 
suntem pe jumătate liberi, putem respira mai bine, cu toate că 
nu e încă aerul libertăţii. 

Se aflau în acea curte strâmtă pe unde se ajungea la turnul 
din nord. Dincolo de acest turn se mai găseau şi alte curţi. Dar 
acolo ar întâlni santinele. Drept orice armă, amândoi n-aveau 
decât un singur pumnal, smuls de cavaler din mâna lui 
Bussi-Leclerc... 

In timp ce Pardaillan căuta să cumpănească posibilităţile 
acelui miracol, ieşirea din Bastilia, el dădu pentru prima oară 
atenţie vacarmului pe care Comtois şi archebuzierii îl făceau în 
spatele uşii. 

— Derbedeii ăştia ar deştepta şi morţii! mormăi el. 

Turnul din nord era din fericire destul de îndepărtat de 
posturile santinelelor şi mai ales de postul principal de la poarta 
de intrare: Văzând că urletele celor închişi, în loc să se oprească, 
se întăreau mereu, se gândi: 

„Se spune că dacă ţipi mai tare decât lătratul câinilor, asta-i 
sperie şi-i face să se oprească. Hai să încercăm!" 

Şi Pardaillan începu să lovească în uşă şi să ţipe; 

— Ajunge! Ce-aţi turbat? Nu se mai poate dormi în linişte 
aici? 


O tăcere de moarte urmă strigătelor lui Pardaillan. Desigur 
că cei închişi erau în culmea spaimei. 

— Ce vreţi? continuă Pardaillan. 

— Ei, pe toţi dracii, vrem să ieşim! Oricine aţi fi, duceţi-vă şi 
anunţaţi neîntârziat postul! 

Vorbise temnicerul Comtois. Preacinstitul Comtois nu putea 
să-şi închipuie ce se întâmplase. La strigătele lui Bussi-Leclerc el 
coborâse până la al doilea subsol; dar la întrebările lui 
guvernatorul răspunse numai cu ameninţarea că-i va scoate 
maţele dacă nu deschide imediat... Comtois se repezi atunci să 
caute cheile, pentru că legătura de chei se găsea închisă cu 
guvernatorul. Şi, împreună cu cei patru guarzi, buimăciţi, 
îngroziţi, s-au lovit de uşa turnului, încuiată pe dinafară. 

— Aşadar, reluă Pardaillan, nici nu ştiţi cine v-a închis? 

— Nu! Dacă n-o fi chiar dracul în persoană! 

— Am să vă spun eu. Cel ce v-a închis sunt eu, domnule 
guvernator. Eu, cel pe care l-aţi închis... 

— Care tu? urlă Comtois. 

— Eu, Pardaillan, răspunse liniştit cavalerul. 

Se auzi un urlet de disperare. 

—  Liniştiţi-vă, răspunse Pardaillan, turnul din nord e tare 
departe de posturile de pază şi nimeni nu vă poate auzi. Am să-l 
anunţ aşadar pe şeful de post că domnul guvernator a trebuit să 
plece pe neaşteptate în călătorie, escortat de un temnicer şi de 
archebuzieri. Nimănui nu-i va trece prin cap să vină să vadă ce-i 
cu voi, pentru că o să vă creadă plecaţi în călătorie. Vă spun 
deci că o să muriţi pur şi simplu pe această scară. 

Când Pardaillan înţelese după corul de gemete că groaza 
nenorociţilor ajunse vecină cu nebunia, lovi cu pumnul spre a 
face semn că avea ceva de spus. Pe loc se făcu tăcere. 

— Mi-e milă de voi, zise atunci cavalerul. Aş vrea să vă las 
să trăiţi, cu o condiţie iat-o: vă predaţi, deschid. Dacă nu, plec. 

— Ne predăm, strigară într-un glas cei patru, îngroziţi. 

— Eu nu mă predau! strigă temnicerul. 

— Sunteţi nişte laşi şi frica vă prosteşte şi mai rău. Omul 
acesta nu poate ieşi din Bastilia şi, în ce ne priveşte, vom fi 
eliberaţi de rondul care trece la ora trei! 

— Eliberaţi ca să fiţi spânzurați! strigă Pardaillan. Pentru că 
am să le spun că-mi sunteţi complici. Adio! 

— Opreşte-te, monseniore! strigară soldaţii. 


Un zgomot de încăierare cumplită năpădi scara: cel patru 
archebuzieri se repeziseră asupra temnicerului, care se pomeni 
cu un căluş în gură şi legat fedeleş cu ajutorul centiroanelor şi al 
eşarfelor. Pardaillan înţelese ce se petrecea acolo şi când se făcu 
din nou tăcere, întredeschise uşa. 

— Predaţi-mi archebuzele şi pumnalele, zise el. 

Soldaţii ascultară. Atunci el deschise larg uşa. Cei patru 
prăpădiţi ieşiră în mare grabă, ca nişte păsări de noapte 
speriate. Îl lăsară jos pe Comtois care amuţit, legat strâns ca un 
salam, arunca nişte priviri înfricoşătoare. 

— lată, monseniore! spuseră ei. 

Pardaillan izbucni în râs, apoi dezlegă picioarele 
temnicerului, care se ridică neîntârziat. Apoi, îi scoase căluşul. 
Dar, în acelaşi timp, îi apăsa vârful pumnalului pe beregată, gest 
care ţinea locul oricăror cuvinte. 

— Te predai? îl întrebă Pardaillan. 

— Cu condiţia să mă scoateţi din Bastilia, răspunse 
Comtois. 

— Nu numai că ai să ieşi împreună cu cei patru viteji, dar 
veţi primi fiecare şi solda pe un an întreg. 

— În cazul acesta sunt omul dumneavoastră! zise Comtois. 

— Să plecăm, dragă prietene, interveni atunci ducele 
d'Angoulême. 

— O clipă! exclamă Pardaillan privindu-l într-un fel ciudat. 
Am visat întotdeauna să vizitez o dată Bastilia. Prilejul este prea 
frumos şi prea nimerit ca să-l las să scape. Să vizităm Bastilia! 

XLVIII 
ÎN CARE PARDAILLAN VIZITEAZĂ BASTILIA 


Tânărul duce îndreptă asupra celui ce-i spunea frate o 
privire îngrozită. Într-adevăr, Charles considera că nu mai 
rămăsese decât un singur lucru de făcut: să plece! El nu se 
gândea la gratii, la santinele, la posturile de pază, la uşi, la toate 
aceste piedici de netrecut: 

— Prietene... Frate!... bâigui tânărul cu o spaimă de 
nedescris. 

Pardaillan zâmbi... Se întoarse deci spre Comtois, îi dezlegă 
mâinile şi-i spuse liniştit: 

— Mergi înainte şi deschide-mi porţile! 

— N-am la mine legătura de chei. răspunse Comtois cu o 


nespusă deznădejde. 

— lat-o! rosti Pardaillan zeflemitor. 

Şi-i întinse temnicerului buimăcit legătura de chei. 

— Voi, ceilalţi, continuă cavalerul adresându-se celor patru 
soldaţi, mergeţi lângă el şi, dacă face o singură mişcare în plus, 
doborâţi-l. 

Tactica era admirabilă. Pardaillan, încredinţând o misiune 
de încredere acestor oameni, părând că se bizuie pe ei în 
privinţa securităţii, dându-le în sfârşit un prilej de gândire, făcea 
din ei ajutoarele lui. 

— Ce vreţi să vedeţi? întrebă temnicerul. 

— Pe prizonieri! răspunse Pardaillan. Câţi deţinuţi se află în 
carcere? 

— Douăzeci şi şase... din care opt în turnul din nord, care e 
serviciul meu special. 

— Să-i vedem deci pe cei opt din turnul din nord!... 

Comtois aruncă în jur o ultimă privire, ca şi cum ar fi sperat 
sosirea neaşteptată a unui rond, apoi, socotind orice rezistenţă 
inutilă, deschise o uşă lângă aceea pe care se cobora la subsol. 
Şi cu toţii începură să urce. La primul etaj, într-o încăpere 
spațioasă şi destul de bine aerisită, se găseau trei tineri care 
dormeau neîntorşi şi care, la zgomotul celor ce intrau în carceră, 
se deşteptară năuci. 

— Domnilor, li se adresă Pardaillan, vă rog să vă îmbrăcaţi 
la repezeală şi să mă urmaţi. 

— La ce bun, zise unul dintre ei, ca să ne duceţi în piaţa 
Grève? 

— Sau ne duceţi să ne terminăm noaptea lângă iubitele 
noastre? întrebă un al doilea. 

— Dumneata ai ghicit, domnule, răspunse Pardaillan. 

La rostirea foarte firească a acestor cuvinte, deținuții se 
ridicară toți deodată şi, tremurând din toate mădularele, 
coborâră din paturi. Cel care vorbise la urmă se îndreptă spre 
cavaler şi-i spuse: 

— Domnule, ascultaţi-mă: acesta-i domnul de Chalabre, de 
douăzeci şi doi de ani; iar acesta, domnul de Montsery, de 
douăzeci de ani; eu personal, marchizul de Sainte-Maline, am 
douăzeci şi patru. Vă spun acestea ca să vedeţi ce cumplită 
cruzime ar fi din partea dumneavoastră să ne oferiţi libertatea în 
momentul când aşteptam moartea, dacă această libertate nu-i 


decât o ironie... Domnule, am fost condamnaţi la moarte de 
domnul de Guise, pentru că suntem nişte nobili credincioşi 
majestăţii-sale. Înduraţi-vă şi spuneţi-ne adevărul: unde ne 
duceţi? 

— V-am spus, răspunse Pardaillan, cu o seriozitate pătrunsă 
de o mare milă. 

— Suntem deci liberi! izbucniră, cu respiraţia întretăiată, 
nefericiţii tineri. 

— Veţi fi!.. 

— Numele dumneavoastră! Numele! strigară cei trei 
prizonieri însufleţiţi de o mare emotie. 

— Deoarece mi-aţi făcut cinstea de a mi le spune pe ale 
voastre, pe mine mă cheamă cavalerul de Pardaillan. 

Într-o clipită cei trei tineri fură gata îmbrăcaţi. Fiecăruia 
dintre ei Pardaillan îi dădu câte o archebuză. Atunci, cel ce se 
numea marchizul de Sainte-Maline îl salută pe Pardaillan atât de 
ceremonios şi cu o atât de fermecătoare eleganţă, încât te-ai fi 
putut crede într-un salon al Luvrului, la o festivitate de 
prezentare. 

— Domnule de Pardaillan, zise el, vă datorăm trei libertăţi şi 
trei vieţi. Când veţi dori şi unde veţi dori veniţi să ne cereţi trei 
vieţi şi trei libertăţi! 

Pardaillan se înclină, luând act de această promisiune - La 
drum, domnilor, rosti el tăios. Şi tu, ia-o înainte! 

Comtois ridică braţele la cer şi se supuse. 

Temnicerul urcă un etaj şi deschise o uşă. Pardaillan şi 
Charles intrară, în timp ce restul grupului rămase să aştepte pe 
scară. La lumina felinarului, Pardaillan văzu un moşneag curăţel 
îmbrăcat, cu o expresie de nobilă inteligenţă pe chip. Lucra la 
lumina unei lămpi la desenarea unor planuri aşternute pe 
cartoane. La vederea acestor vizitatori nocturni, omul se ridică, 
salută şi zise: 

— Fiți bineveniţi în locuinţa pe care marea Caterina a 
binevoit să i-o ofere lui Bernard de Palissy... 

— Domnul de Palissy, murmură Pardaillan. 

Era într-adevăr ilustrul artist închis la Bastilia, pentru că 
nu-i plăcuse Caterinei de Medici. 

— Domnule, reluă Bernard de Palissy, faceţi parte din 
Curte?  N-aţi dori să acceptaţi misiunea de a remite 
majestăţii-sale un memoriu, în care-i explic că am nevoie de 


compas şi de creioane? 

— Imi pare rău că nu-mi pot lua această obligaţie, răspunse 
Pardaillan, cu glasul acela liniştit cu care-şi ascundea emoția. 
Veniţi, sunteţi liber. 

Pardaillan ieşi, m timp ce artistul, înmărmurit, rămase o 
clipă încremenit, apoi se grăbi să-şi adune cartoanele cu o mână 
tremurătoare, strângându-le cu grijă sub braţ şi amestecându-se 
printre ceilalţi deţinuţi. 

La etajul trei, Comtois, cu oftatul unui temnicer care 
trăieşte acel grozav coşmar de a-şi elibera singur prizonierii, 
deschise o uşă în spatele căreia Pardaillan găsi trei oameni, 
care, auzind zgomotul paşilor, pândeau alarmaţi. Erau trei 
hughenoți care trebuiau peste puţin timp să fie supuşi torturii 
înainte de a fi spânzurați. Nenorociţii, văzând atâta lume, îşi 
închipuiră că le sunase ceasul şi cu o energie deznădăjduită, 
intonară un psalm. 

— O să cântaţi mâine, strigă Pardaillan. Urmaţi-mă..: 
Sunteţi liberi... 

Cei trei fanatici amuţiră pe loc şi-l priviră cu groază pe omul 
acela însângerat, care le arăta uşa celulei larg deschisă. 
Pardaillan o şi luase înainte. 

Atunci, hughenoţii, văzând că oamenii aceia pleacă, palizi 
ca şi ei, de aceeaşi paloare specială pe care o dă închisoarea, 
pornesc mai departe, fură apucaţi de un tremur nervos şi muţi 
de nemăsurată bucurie pe care o pot simţi numai nişte oameni 
îngropaţi de vii şi scoşi din nou la lumina zilei, începură să-i 
urmeze pe ceilalţi. 

Pe scara întunecată a turnului din nord, primul cobori 
Pardaillan, cu felinarul în mână. 

Lângă Pardaillan păşea Charles d'Angoulême, tremurând de 
emoție. Apoi, Comtois, temnicerul care arunca spre Pardaillan 
priviri înspăimântate; iar la urmă, îngrămădindu-se, cei opt 
prizonieri. 

În curtea cea mică, Pardaillan se opri brusc. În depărtare, 
dincolo de grilajul de fier despre care am pomenit, el văzu 
apropiindu-se un felinar ca al său. La lumina nesigură a acestui 
felinar în mişcare, se agitau vreo douăsprezece umbre. 

— Rondul de ora trei! murmură un glas. 

__ Pardaillan se întorsese şi văzu că fusese cel al lui Comtois. 
In acelaşi timp înţelese că temnicerul va ţipa, va chema... 


— Alarmă! urlă Comtois! Ajutor! A... 

Dar n-avu timp să mai termine, căci pumnul lui Pardaillan 
se ridicase, asemănător unei măciuci, şi se abătu asupra 
tâmplei  temnicerului. Comtois se prăbuşi dintr-o bucată, 
pierzând sânge pe nas şi pe gură şi rămase nemişcat. 

Rondul auzise strigătul de alarmă... şi venea în pas 
alergător... Cei opt oameni, fremătând, cu mintea rătăcită, 
trăind un moment uluitor, dădură un strigăt cutremurător. 
Chalabre, Sainte-Maline, Montsery, Charles d'Angoulême luară 
archebuzele la ochi. Rondul compus din doisprezece oameni şi 
un ofiţer năvăli în curte strigând: 

— lată-ne! Ce s-a întâmplat? 

— Foc, comandă Pardaillan. 

Şi în clipa în care detunară cele patru archebuze, el se 
năpusti cu pumnalul în mână, până la grilajul de fier, pe care-l 
închise după el. Atunci, în întunericul acelei curţi strâmte, se 
produse o încăierare care dură aproape un minut şi se opri 
deodată... 

Intr-adevăr, Pardaillan îl ochise repede pe ofiţer, sărise 
asupra lui, îi smulse spada, îl înşfăcă de beregate şi 
împingându-l într-un ungher al curţii îi spuse: 

— Domnule, noi suntem treizeci şi voi numai, doisprezece. 
Strigă oamenilor dumitale să se predea, sau te omor. 

Ofiţerul, simțind vârful propriei sale spade apăsându-i pe 
beregată, se hotărî: 

— Jos armele! strigă el cu un glas înnebunit de groază. 

Guarzii aruncară halebardele. Năuciţi, supraviețuitorii, răniţi 
sau nu, ascultară, în timp ce prizonierii, repezindu-se la 
halebarde, începură să-i împingă grăbiţi pe guarzi. Şi atunci 
putu fi văzut cel mai de necrezut spectacol: unul câte unul, 
ofiţerul şi până la ultimul guard, cei care formau rondul, intrară 
în curte! Când se găsiră cu toţii înăuntru, Pardaillan închise 
liniştit poarta, spunând: 

— Acum avem toţi arme.!... 

Şi făcând semn oamenilor săi să-l urmeze, se avântă pe sub 
o boltă largă, dincolo de care ajunse în altă curte. Acolo domnea 
o tăcere deplină. Nu se vedea ţipenie de om şi nimic altceva 
decât zidul construcţiilor interioare. 

Pardaillan căută o ieşire făcând ocolul zidurilor şi în faţa 
bolţii prin care trecuse, el văzu deschizându-se o trecere 


îngustă, un fel de coridor lung, umed şi întunecat, înaintă în el 
urmat de pestriţa lui ceată şi ajunse la o cotitură: 

— Cine-i acolo? strigă un glas pe neaşteptate. 

Şi numaidecât, glasul începu să urle: 

— Santinele, atenţie! Santinele, la arme! 

Pardaillan se repezi înainte, cu pumnalul tras. Dar în faţa lui 
nu găsi pe nimeni. Santinela care dăduse alarma se retrăsese în 
fugă spre poarta principală. Şi acum, toată acea enormă 
fortăreață se umpluse de zgomotele oamenilor care alergau şi 
se strigau între ei. 

Pardaillan se cutremură din toată fiinţa. Se întoarse spre cei 
ce-l urmau şi le spuse doar atât: 

— Vreţi să încercaţi să vă eliberaţi împreună cu mine? S-ar 
putea să şi murim! 

— Libertatea sau moartea! strigară ei într-un glas. 

— Ei bine, continuă Pardaillan cu o voce care de astă dată 
răsună ca o fanfară, ei bine, înainte, deci, şi dacă nu putem fi 
liberi cu alt preţ, atunci vom cuceri Bastilia! 

Pardaillan porni, în aparenţă liniştit. 

În spatele lui trupa înainta tăcuta. Gând, deodată, la zece 
paşi în faţa lui într-o curte, la lumina torţelor aprinse, el văzu 
furnicarul unei mase nedesluşite de oameni înarmaţi, în fruntea 
cărora mergea un ofiţer. 

Acesta, cu un semn, îşi opri trupa în faţa intrării coridorului. 
Pardaillan continua să înainteze, fără să grăbească sau să-şi 
încetinească pasul. Momentul acela de tăcere fu scurt. 

— Hei, voi de colo, cine sunteţi? strigă ofiţerul. 

— Înainte! răcni Pardaillan, 

Se încordă din răsputeri şi se destinse apoi ca un arc; în doi 
paşi ajunse lângă ofiţer. O mişcare fulgerătoare urmă săriturii şi 
ofiţerul căzu grămadă, ucis pe loc. 

Guarzii, văzându-şi şeful astfel căzut, făcură acea mişcare 
de retragere care se observă la toate trupele supuse unei 
ascultări oarbe. Şi această clipă de şovăire fu de-ajuns 
revoltaţilor ca să iasă din coridor şi să se repeadă în curte. 

— Foc! Foc! urlă un sergent. 

Patruzeci de archebuze se descărcară dintr-odată, gloanţele 
căzură ca grindina pe ziduri şi. În acelaşi timp cu detunătura 
aceasta de trăsnet, izbucni un enorm strigăt de triumf... urmat 
de îndată de blesteme furioase. 


Într-adevăr, guarzii, închipuindu-şi că duşmanii nevăzuţi 
umpleau coridorul, ţintiseră asupra  deschizăturii aceleia 
întunecate. Doar lumina focului produs de propriile lor 
archebuze le scoase la iveală că pe culoar nu se afla nimeni, şi 
aceasta tocmai în momentul, când din dreapta, din stânga, din 
spate, fură atacați de halebardele revoltaţilor. 

După descărcarea archebuzelor guarzii se pomeniră 
dezarmaţi, pentru că era nevoie de aproape două minute ca să 
le încarce la loc. Atunci, în mijlocul blestemelor răniților şi al 
înjurăturilor, avu loc în curtea aceea o a doua bătălie... 
Infricoşătoare încăierare, cu atât mai groaznică cu cât, aruncând 
torţele, guarzii se serveau acum de archebuze ca de nişte 
măciuci, doborându-se unii pe alţii. 

Şi în această îngrămădeală fără cap şi fără coadă, spectacol 
delirant, Pardaillan, cu pumnalul său lung în mână, se năpustea 
cu capul înainte, izbea la stânga şi la dreapta, trecea, tăia în 
grămadă, îşi croia drum semănând spaima. Se scurseră două 
sau trei minute; curtea era plină de sânge... guarzii zăpăciţi, 
apoi copleșiți de o groază nebună, fugeau, se loveau de alţii 
care veneau în fugă. 

Era o viziune de iad, o indescriptibilă goană prin culoarele şi 
curţile Bastiliei. In curtea cea mare, vreo treizeci de cadavre 
zăceau pe lespezile de piatră. 

Pardaillan, Charles d'Angoulême, Montsery, Sainte-Maline şi 
Chalabre ţinură un sfat de câteva secunde. Se hotărâră ca ei 
cinci să atace poarta de intrare. Ici-colo, mai pocneau încă focuri 
de archebuze; din când în când treceau grupe de guarzi, uluiţi, 
trăgând unii în alţii. 

Pardaillan ajunse în faţa porţii de la intrare. Acolo se 
baricadaseră vreo douăzeci de guarzi. Pardaillan, cu o lovitură 
de cot, sparse geamul ferestrei; în faţa celor asediați apăru 
capul său însângerat, zbărlit, ameninţător, care le urlă: 

— În numele regelui, predaţi-vă... În Bastilia se află două 
mii de regalişti! 

— Trăiască regele! strigară asediaţii. 

— Aruncaţi armele!... 

Archebuzele şi halebardele trecură printre gratiile fe- 
restrei... 

— Bine!... Nu mişcaţi sau sunteţi oameni morţi! 

In acelaşi timp, Sainte-Maline, Montsery şi Chalabre 


deschiseră larg poarta şi coborâră podul mobil. 

— Plecaţi! le strigă Pardaillan. 

— Dar dumneata? 

— Plecaţi odată, ce dracu! 

— Adio, domnule de Pardaillan! Aduceţi-vă aminte de ceea 
ce vă datorăm!... 

Toţi trei săriră pe pod şi dispărură în noapte. Charles îl 
privea pe Pardaillan fără să înţeleagă, dar plin de acea încredere 
neţărmurită pe care o avea în el. De ce nu fugea şi el? 

Totuşi, situaţia, care după ce fusese tragică şi era acum atât 
de favorabilă, ameninţa să redevină grea. Într-adevăr, bătăilor 
tocsimului Bastiliei le răspundeau acum alte tocsime din Paris. 
Se făceau auzite zvonuri îndepărtate. 

Ce se petrecea? Pardaillan punea stăpânire pe Bastilia. Dar 
ce mai urmărea după cucerirea Bastiliei?... Se apropie de 
fereastra zăbrelită în spatele căreia îngheţaseră de frică cei 
douăzeci de guarzi, terorizaţi de zgomotele pe care le auzeau, 
fiind convinşi că Henric al Ill-lea se afla la Paris. 

— Care-i şeful? întrebă Pardaillan. 

Un sergent se apropie spunând: 

— Îndurare! N-am făcut mai mult rău ca alţii! 

— Linişteşte-te, prietene, îi spuse Pardaillan. Ai să rămâi în 
viaţă. Dă-mi numai cheile celulelor şi fă-mi plăcerea să ieşi afară 
împreună cu şase din aceşti viteji. 

Câteva clipe mai târziu el i se alătură lui Pardaillan cu şase 
oameni, fiecare din ei având o legătură de chei. 

— Prietene, i se adresă Pardaillan, regele vrea să-i vadă 
încă în noaptea aceasta pe deţinuţii din Bastilia, în afară de cei 
din turnul din nord. Du-te şi adu-i încoace pe ceilalţi. Şi caută să 
te mişti repede dacă vrei sa se uite că ai fost din oamenii lui de 
Guise. 

Sergentul porni ca din puşcă. 

Trecură zece minute. În Bastilia zgomotele începuseră să se 
stingă treptat. Şi dacă, din când în când, se mai auzea câte un 
strigăt, acela era de „Trăiască regele!" Dar, în afara Bastiliei, 
Parisul, deşteptat la tocsimurile bisericilor, se înarma şi umplea 
străzile. Nu se ştia încă de ce, nici de unde venise alarma... Dar 
curând... Charles d'Angoulême îl privi pe Pardaillan într-un fel 
care însemna limpede că prea se jucau cu dracul dacă aşteptau 
mai departe. Pardaillan începu să râdă şi zise: 


— Mă gândesc la mutra pe care trebuie s-o facă guver- 
natorul Bastiliei, domnul de Bussi-Leclerc, auzind strigătele 
„Trăiască regele!" 

începuse să se lumineze. Străzile se umpleau de cetăţeni 
speriaţi; patrule de oameni înarmaţi treceau ia goană; grupuri se 
îndreptau spre porţile oraşului, iar mulţimea poporului se 
repezise la metereze ca să respingă atacul. 

Deodată în faţa ochilor lui Pardaillan şi ai lui Charles 
d'Angoulême apăru o ceată ciudată, o ceată compusă din 
oameni slabi, cu obrajii supţi, livizi; cu priviri rătăcite şi 
pâlpâitoare ca cele ale păsărilor de noapte orbite de lumina 
zilei; cei mai mulţi erau în zdrenţe, iar unii abia acoperiţi cu câte 
ceva. Toţi purtau însă pe chipuri pecetea uimirii şi încântării pe 
care Pardaillan o observase şi la cei cărora le deschisese 
personal uşile închisorii. _ 

Oamenii aceia erau restul de optsprezece deţinuţi. In faţa 
porţii larg deschise, în faţa podului mobil coborât, ei se opriră cu 
o teamă plină de neîncredere. Inima lui Pardaillan era mişcată 
de o nespusă emoție. 

— Ei bine? întrebă el; ce mai aşteptaţi ca să plecaţi? Hai, 
plecaţi, ce naiba! Din moment ce sunteţi liberi!... 

Atunci, din mijlocul acestor oameni izbucni un strigăt 
nemaipomenit, făcut din hohote, din urletele nedesluşite ale 
bucuriei lor turbate. Şi, ridicând braţele la cer, îmbrâncindu-se, 
năpustindu-se, se repeziră la podul mobil; în câteva clipe ceata 
lor ieşită din minţi se risipi prin străduţele învecinate... La 
Bastilia nu se mai aflau deţinuţi!... 

— Acum putem pleca, zise Pardaillan. 

Şi la rândul său, împreună cu Charles d'Angoulême, trecu 
peste podul mobil. 

— Domnule guvernator?... rosti aproape de Pardaillan 
sergentul care-l escortase cu pălăria în mână. Binevoiţi să-mi 
ordonaţi? Trebuie să închid poarta? 

— Ei, fir-ar să fie! Cărui guvernator îi vorbeşti, dragă? 
întrebă Pardaillan. 

— Dumneavoastră... bolborosi sergentul... Căci bănuiesc că 
sunteţi noul guvernator... 

— la te uită! rosti Pardaillan, lovindu-se cu palma peste 
frunte. Eram gata să uit... Prietene, fă-mi plăcerea şi du-te la 
turnul din nord şi eliberează-i pe camarazii dumitale pe care 


i-am închis acolo. În ce-l priveşte pe guvernator, domnul 
Bussi-Leclerc, îl vei găsi în carcera de la al doilea subsol, unde 
trebuie să înjure de mama focului. Du-te, prietene, grăbeşte-te. 

— Dar nu sunteţi noul guvernator? răcni sergentul, pălind în 
faţa celor pe care începuse să le ghicească. 

— Eu? întrebă Pardaillan, cu acel calm pe care-l avea în 
momentele când se distra cel mai mult, eu? Sunt un prizonier ca 
şi domnii pe care i-am împins afară. Şi uite, fac ca şi ei, plec... 

Sergentul rămase locului ca lovit de trăsnet. Când îşi 
reveni, Pardaillan şi Charles se aflau departe. Pe jumătate 
nebun, sergentul ţipă după o patrulă care trecea în pas 
alergător, chemând-o să intre în Bastilia. Dar patrula se grăbea 
spre metereze şi nu luă în seamă ţipetele lui. Dealtfel, în Paris, 
toată lumea striga. Şi, când soarele se ridică, în faţa ochilor 
puţinilor parizieni rămaşi acasă apăru un spectacol neobişnuit. 

Cele mai multe din case fuseseră baricadate; pe străzi erau 
întinse lanţuri. Cei mai în puteri se aflau pe metereze; iar pe 
aceste metereze, o mulţime nenumărată, mişunând, scruta 
zarea liniştită. 

Ducele de Guise, postat la Poarta Nouă, care era punctul 
slab pe unde se putea încerca o pătrundere pe Sena, îşi 
concentrase acolo cele mai bune trupe. Un număr de călăreţi a 
plecat dincolo de ziduri, ca să recunoască forţele regaliste... 

Şi, treptat, cercetaşii aceştia se întorceau unul după altul, 
toţi aducând acelaşi răspuns: 

— În jurul Parisului nu se află nici un regalist, nici un 
duşman! 

Dar atunci, de unde venea panica? De ce sunaseră 
clopotele de alarmă? 

Care clopot începuse? Nu se ştia nimic. De Guise, nervos şi 
palid, ridică în cele din urmă din umeri şi le mormăi lui 
Maurevert şi Maineville care se găseau lângă el: 

— Dacă parizienii noştri se sperie atât de umbra lor, ce s-ar 
mai întâmpla dacă l-ar vedea chiar pe lup? Adevărul e că mama 
şi fraţii mei au dreptate: trebuie să plecăm!... 

Trupele se întoarseră la locurile lor, mulţimea reveni în 
Paris, puţin cam plouată. Lanţurile fură strânse şi baricadele 
dărâmate... De Guise se întoarse la palatul său şi la trecerea lui 
se răspândi zvonul că se va organiza o mare procesiune şi că fiul 
lui David, marele Henri, Henri cel Sfânt, se va întâlni cu Valois. 


Era în jurul orei şapte dimineaţa când de Guise ajunse la 
palat şi porunci să se pregătească de îndată toate cele necesare 
plecării sale la Chartres. 

— Maurevert, ne vei însoţi! adăugă el privindu-l ţintă pe 
acesta. 

Maurevert se îngălbeni. De Guise se apropie de el, îi atinse 
fruntea cu vârful degetelor şi-i spuse cu o voce înfundată: 

— Chiar după ce ai să primeşti cele o sută de mii de livre, 
mă auzi, Maurevert! Chiar când vei fi destul de bogat ca să mă 
părăseşti şi chiar când vei fi primit o misiune de supraveghere la 
Montmartre... 

— Monseniore!... 

— Chiar după ce vei fi căsătorit după toate regulile - mă 
auzi tu, Maurevert! continuă ducele scrâşnind din dinţi, te 
opresc să ridici vreodată ochii asupra aceleia pe care o ştii... Iți 
interzic să mă părăseşti... 

— Monseniore, bâigui Maurevert livid, fiţi sigur... 

— N-ai să mă părăseşti: ai să locuieşti aici. Şi în drum spre 
Chartres vreau să fii tot timpul pe lângă mine... dacă doreşti ca 
acel cap pe care l-am atins adineaori să-ţi rămână pe umeri... 

Maurevert se înclină murmurând o asigurare de desăvârşită 
ascultare. Dar în sinea lui gândi: 

„De îndată ce blestematul acela de Pardaillan va fi 
executat, plec! Tocmai pentru că ţin la capul meu!" 

— Monseniore, reluă el cu glas tare, în dimineaţa aceasta 
trebuie să mergem la Bastilia. Ştiţi ce aţi binevoit să-mi 
făgăduiţi! 

— Da, da, răspunse ducele, potolit de atitudinea servilă a 
lui Maurevert, eşti un bun slujbaş şi fii sigur că nu voi uita 
niciodată nimic... nici gradul de căpitan al guarzilor pe care ţi 
l-am promis! 

Maurevert tresări. 

— Cu condiţia, continuă ducele, să ai grijă să-l câştigi 
dovedindu-ţi devotamentul faţă de acela care-ţi poate conferi 
titlul pe care-l urmăreşti. In ceea ce priveşte cele spuse despre 
Bastilia, ai dreptate: vei asista la tortura duşmanului, tău. 

— In cazul acesta, monseniore, să ne grăbim! rosti cu 
lăcomie Maurevert. Călăul a fost chemat pentru ora şapte 
dimineaţă. 

— Să mergem, exclamă de Guise, râzând, să ne grăbim să 


satisfacem poftele prietenului nostru... fără de care s-ar arunca 
asupra noastră să ne sfâşie. La Bastilia! 

În clipa aceea izbucni în cameră o mare gălăgie, iar uşa fu 
deschisă, în ciuda regulilor de etichetă mai severe în palatul lui 
de Guise decât la Luvru. Apăru un om care intră dintr-un singur 
salt. Omul acela era Bussi-Leclerc! 

— Ei bine, răcni ducele, ce ai de spus? 

—  Monseniore, ah, monseniore! Loviţi-mă! Băteţi-mă! 
Omorâţi-mă!... Am înnebunit! Sunt un mizerabil?... 

lar Bussi-Leclerc căzu în genunchi în faţa lui de Guise 
înmărmurit. Cât despre Maurevert, el se dădu trei paşi înapoi, 
vânăt, zguduit până în adâncurile fiinţei lui de o groaznică 
bănuială. 

— Ridică-te, Leclerc, spuse ducele de Guise, şi explică-ne, 
sau dacă nu, pe Sfânta Fecioară, o să credem că ai fost 
într-adevăr lovit de nebunie. 

— De ce nu sunt nebun cu adevărat? gemu Bussi-Leclerc. 
De ce n-am murit? Orice ar fi fost mai bine pentru mine. decât 
nenorocirea care mă copleşeşte!... Monseniore... Bastilia... 

— Ei bine, Bastilia?... 

— Pardaillan!... Diabolicul Pardaillan a evadat... 

Se auzi un blestem, un strigăt sfâşietor... Şi Maurevert se 
prăbuşi ca un pietroi. Atunci, în sufletul lui de Guise se dezlănţui 
zbuciumul unei mânii înfricoşătoare. Bussi-Leclerc cunoştea 
aceste accese de furie ale stăpânului său. Se ridică repede şi în 
faţa celor pe care le prevedea, îşi recăpătă sângele rece. 

De Guise îl privi o clipă cu un ochi buimac, căutând poate 
ce trebuie să facă. După aceea, mâna lui se ridică, cu acea 
încetineală premeditată de umilire. Bussi-Leclerc văzu mişcarea. 
Livid, apucă un pumnal care se găsea pe masă, îl întinse ducelui 
şi apoi, cu vocea stinsă, îi spuse: 

— Monseniore, dacă vreţi să mă loviți, loviţi-mă cu fierul, ca 
un gentilom pe un alt gentilom... 

Mâna lui de Guise se crispă, braţul căzu fără să ducă până 
la capăt gestul umilitor. Bussi-Leclerc aruncă pumnalul pe 
parchet şi-şi încrucişă braţele. 

De Guise începu să măsoare cu paşi mari vasta sală, 
respirând din greu şi bătând în parchet cu călcâiul lui puternic. 
Ducele se potoli treptat, se întoarse spre Bussi-Leclerc, îi întinse 
mâna şi-i spuse: 


— N-am avut dreptate, Bussi: să rămânem prieteni. Dar 
povesteşte-mi cum s-au petrecut lucrurile. 

Atunci, cu cuvinte întretăiate, împletite cu înjurături, 
suspine şi blesteme,  Bussi-Leclerc începu povestirea 
fantasticului duel din fundul carcerei; în timpul acestei povestiri i 
se redeşteptă orgoliul, orgoliul său de maestru duelgiu de care 
n-avea nimeni dreptul să se atingă şi Bussi-Leclerc se învinui de 
imprudenţă, strigând sus şi tare că era un om de nimic. Totuşi 
Bussi-Leclerc îl înfruntase cu puţin înainte pe de Guise şi se 
dovedise curajos, arătând că, la urma urmelor, era mai bun ca 
alţii. Dar, când sosi momentul mărturisirii că fusese dezarmat 
pentru a doua oară.  Bussi-Leclerc simți cuvintele 
sugrumându-i-se în gâtlej! 

Şi atunci, Bussi-Leclerc minţi! Minţi, jurând că-l va ucide pe 
Pardaillan în chinuri groaznice, el fiind pricina minciunii sale! 
Născoci nişte peripeții, se cufundă în amănunte şi dovedi că 
Pardaillan fusese cel dezarmat. 

— Tocmai în momentul când mă aplecam, adăugă el, ca să-i 
ridic spada, mi-a expediat în mod josnic o asemenea lovitură de 
pumn, că putea omori şi un bou, astfel că-mi pierdui cunoştinţa 
şi când m-am deşteptat eram singur, închis în carceră! Dar asta 
nu-i tot! 

Povesti atunci încăierările din întuneric, adevărate bătălii 
încât puteai crede că Pardaillan comanda o armată; ba noi am si 
crezut în prezenţa acestei armate şi în faptul că regele era la 
Paris. În cele din urmă, povesti fuga deţinuţilor din Bastilia, 
eliberaţi de diavolul de Pardaillan!... 

— Bine, rosti de Guise, am să fac tot ce am să pot împotriva 
acestui răufăcător de temut. 

Şi, pe dată, începu să scrie grăbit un ordin. 

— lată! zise ducele terminând de scris şi semnând. 

Ordinul acesta să fie strigat neîntârziat de crainici. Căci, 
dacă derbedeul a deschis poarta celor douăzeci şi şase de 
deţinuţi din Bastilia, a făcut-o numai ca să formeze o bandă pe 
care s-o pună la dispoziţia lui Valois!...' Chalabre, Sainte-Maline 
şi Montsery se găseau printre deţinuţi... 

Într-adevăr, niciodată nu i-ar fi trecut prin minte lui de 
Guise, sau oricărui alt om cu judecată, că Pardaillan, în situaţia 
disperată în care se găsise, şi-a pierdut timpul să deschidă 
porţile Bastiliei unor deţinuţi, doar pentru plăcerea de a-i 


elibera. 

— Bussi, continuă ducele de Guise, te iert... 

— Ah, monseniore! bâigui Leclerc care se aplecă peste 
mâna ducelui şi i-o sărută. 

— Să nu mai vorbim despre această monstruoasă 
întâmplare, decât ca să ne ferim de asemenea aventuri. 

Maurevert, Maineville, Bussi, voi toţi trei sunteţi legaţi de 
aci înainte de mine cu ceva mai puternic decât prietenia, 
devotamentul şi ambiția... 

— Prin ce, atunci, monseniore? întrebă cu sufletul la gură 
Maurevert care-şi revenise în fire. 

— Prin teamă! continuă ducele de Guise. Toţi patru suntem 
stăpâniţi de gândul că Pardaillan vrea să ne omoare până la 
ultimul... 

Ei se înfiorară, pentru că într-adevăr la aceasta se gândeau. 

XLIX 
HANUL „LA TEASCUL DE FIER" 


Ce făcea în acest timp acela care era pricina acestei 
groaze? Pardaillan, e dureros că trebuie să mărturisim, mânca o 
porţie de tocană de ţâpari la hanul numit „La Teascul-de-Fier". O 
ocupaţie, care, desigur, n-avea în ea nimic eroic. 

Am văzut cum Pardaillan şi Charles d'Angoulême, ieşind din 
Bastilia, se îndepărtară pe strada Saint-Antoine. Aceasta era 
plină de grupuri speriate, care strigau „la arme" şi fugeau spre 
metereze. Datorită acestei mulţimi, ei trecură neobservaţi. După 
vreo cinci sute de paşi, Pardaillan se opri brusc şi se rezemă de 
un perete. 

— Ce ai? îl întrebă Charles. Emoţia, nu-i aşa, dragă 
prietene?... sau mai curând... pierderea de sânge!... 

— Nu, răspunse Pardaillan, mi-e foame, asta-i tot! 

— Nu suntem departe de strada Barrès, zise Charles, dar 
am toate motivele să presupun că după ceea ce mi s-a 
întâmplat, locuinţa mea, pentru noi doi, e cel mai puţin sigur 
adăpost din tot Parisul. 

— Într-adevăr, grăi Pardaillan, care la aceste cuvinte făcu 
un efort ca să-şi învingă slăbiciunea, ce naiba ţi s-a întâmplat? 
Cum se face că după ce te-am lăsat galopând de-a lungul Senei, 
atrăgând pe urmele mele toată banda de turbaţi, te-am regăsit 
după aceea bine zăvorât într-o celulă? 


— Să intrăm în cârciuma aceasta, spuse Charles, şi am să-ţi 
povestesc păţania mea în timp ce ne vom potoli cât mai bine 
foamea; căci, adăugă el, şi mie mi-e foame. 

— O clipă, duce! Bani ai? Că eu n-am nici cel mai mic 
bănuţ, nici o urmă de sfant. 

Charles se scotoci în zadar. 

—  Bandiţii m-au jefuit când m-au coborât în temniţă, 
constată el. 

— În cazul acesta, zise calm Pardaillan, trebuie să trecem 
pe la locuinţa ta, cu orice risc. 

Se îndreptară deci spre strada Barres, pe care Pardaillan o 
cercetă cu grijă dintr-o ochire rapidă şi sigură, înainte de a intra 
pe ea. Strada era pustie şi forma un colţişor liniştit în mijlocul 
vuietului întregului Paris. Intrară în casă, unde cavalerul îşi 
stinse setea, fără nici o zăbavă, cu două pahare de vin. Charles 
îl conduse pe Pardaillan într-o încăpere care fusese odaia în care 
tatălui său îi plăcea să se odihnească. Se afla acolo atâta 
îmbrăcăminte încât puteai să echipezi din cap până-n picioare 
vreo doisprezece gentilomi. 

— Dragă prietene, i se adresă tânărul duce, iată hainele 
care au aparţinut decedatului rege Carol al IX-lea. Incearcă şi 
vezi dacă din toate acestea vei putea să-ţi compui un costum. 

— Îţi mulţumesc, monseniore, răspunse Pardaillan, dar dacă 
nu mă înşel, majestatea-sa Carol al IX-lea era atât de subţire 
încât... 

— E adevărat, zise Charles d'Angoulême, nici nu m-am 
gândit că aceste haine regeşti ar putea fi prea mici pentru 
dumneata. 

Desprinse din cui o spadă lungă şi grea, care-i aparținuse 
lui Carol al IX-lea, mare amator de arme. 

— la cel puţin această spadă, pe care a purtat-o tatăl meu, 
îi zise el. 

— Ah, asta da! exclamă Pardaillan care cercetă atent lama 
şi după aceea se încinse cu o bucurie care făcu să strălucească 
de plăcere ochii lui Charles. 

Tânărul trecu după aceea în camera sa şi se grăbi să se 
îmbrace din cap pânăn în picioare, căci şi el se afla în zdrenţe. 
Apoi se întoarse la cavaler, spunându-i: 

— Am poruncit oamenilor mei să ne pregătească cină aşa 
cum ştiu că-ţi place. Într-o jumătate de oră o să ne putem aşeza 


la masă şi vom sta de vorbă. 

— Hm! Am putea sta de vorbă tot aşa de bine şi afară, iar 
în ce priveşte cina ne vom mulţumi cu bucătăria primei cârciumi 
întâlnite. Să plecăm deci, pentru că te văd gata îmbrăcat... şi 
garnisit cu ceva bănuţi de aur, sper? 

Drept orice răspuns Charles înşiră pe masă două sute de 
dubli ducați de aur, din care luă o jumătate, în timp ce Pardaillan 
îndesă cealaltă jumătate în buzunarele chimirului său de piele. 

leşind din casă, cavalerul intră" într-un magazin de haine 
vechi şi-şi cumpără un costum. Îşi completă echipamentul cu o 
chiurasă bună din piele de bou şi cu o manta. Apoi începură să 
caute o tavernă destul de retrasă în care să se afle în siguranţă. 

— Acum, că suntem aproape liniștiți, zise Charles 
mer-gând, aş vrea să-mi vorbeşti înainte de orice despre 
Violetta aflată în viață. 

— Da, răspunse cu însufleţire cavalerul, după toate cele 
auzite, Violetta este cu siguranţă în viaţă... 

— Şi acum ce-i cu ea? exclamă tânărul duce. 

— Ce-i cu ea? Ei, asta o să încercăm să aflăm după ce îmi 
vei fi povestit ce vi s-a întâmplat, zise Pardaillan. Dar întâi un 
singur cuvânt: îl cunoşti pe domnul de Maurevert? 

— L-am văzut la Orleans, când ducele de Guise a trecut pe 
acolo. 

— Bun. Ei bine, dacă ai să-l revezi vreodată, oriunde s-ar 
afla, încearcă să pui mâna pe el. 

— O lovitură zdravănă de pumnal sau de spadă... 

— Nu, nu! sări Pardaillan cu un zâmbet curios. Să nu-l 
ucizi... Şi apoi, cred că Maurevert se află la adăpost de orice 
pericol... pentru că trebuie... pentru că e drept să-i pot spune eu 
două cuvinţele înainte să moară. Dar, în sfârşit, dacă-l vezi, 
prinde-l viu şi adu-l la mine. Dacă până atunci n-o vom găsi pe 
aceea pe care o căutăm, Maurevert ar putea să ne dea indicaţii 
preţioase. Trebuie să-l regăsim pe Maurevert! 

— Dar, continuă Charles, explică-mi mai întâi cum, după ce 
mi-ai dat întâlnire la Saint-Paul, unde trebuia să mă aştepţi 
împreună cu Farnese şi tatăl Violettei... Claude, misteriosul 
personaj la care ea ţine atât... ' 

— Cum adică, eu trebuiam să te aştept la Saint-Paul cu 
Farnese şi Claude? Şi ţi-am dat întâlnire acolo? 

— Prin doamna d'Aubigné, care a venit să mă vadă din 


partea ta... 

Charles povesti vizita pe care o primise şi tot ce a urmat 
până la scena din timpul nopţii, de la Saint-Paul. 

— Foarte bine, interveni Pardaillan, care ascultase cu multă 
atenţie. Acum, monseniore, am să-ţi spun două lucruri: primul 
este că n-am putut nicicum să-ţi dau întâlnire cu Farnese şi 
meşterul Claude, pentru că nu l-am văzut niciodată pe acest 
Claude şi nu l-am mai văzut pe acela care se numeşte prinţul 
Farnese de când ne-am reîntâlnit la mănăstirea din Montmartre, 
şi apoi, în sfârşit, pentru că două ore după ce ne-am despărţit 
am fost arestat la hanul Deviniere. 

— Oh, exclamă Charles, tresărind; am fost păcălit! 

— Al doilea lucru, continuă Pardaillan, este că doamna 
mascată şi deghizată în gentilom nu poartă de fel onorabilul 
nume d'Aubigné... , 

— Şi cum se cheamă ea atunci? întrebă Charles 
cutremurându-se. 

— Se numeşte Fausta! răspunse liniştit Pardaillan. Numele 
acesta nu-ți spune nimic. Răbdare! Nu va trece mult şi o vei 
cunoaşte pe femeia care poartă acest nume... Dar să te fereşti 
de ea, monseniore! Răpirea Violettei de către Belgodère, târârea 
Violettei la moarte ca eretică, sub numele unei fiice de-a lui 
Fourcaud, toate acestea sunt isprăvile Faustei... Ca să-i faci 
față... e destul să pui mâna pe domnul de Maurevert... 

— Oh, Pardaillan, îmi pierd capul, cercetând aceste abisuri. 
Ce rol are Maurevert în toate treburile astea?... 

— Dacă îl prindem pe Maurevert, poate că vom îi smuls din 
mâna Faustei una din armele ei cele mai de temut, răspunse 
Pardaillan. 

— Dar de ce să n-o atacăm direct pe ea? 

Pardaillan apucă braţul lui Charles. 

— Bizuie-te pe mine! spuse el. Violetta e vie, acesta-i lucrul 
cel mai important de ştiut. In ce-o priveşte pe Fausta, să ştii că 
de-acum încolo eşti unul dintre cei pe care şi-a aruncat ochiul ei 
ucigaş şi te va lovi tot aşa cum a încercat să mă lovească şi pe 
mine, pe Farnese şi pe acel Claude. 

— Atunci înseamnă că dispune de o adevărată forţă? 

— Este mai regină în Franţa decât a fost vreodată rege 
Henric al Ill-lea. Domneşte asupra Parisului ca o regină, mai 
curând decât de Guise. A dat peste cap întregul regat. Va răscoli 


tot Parisul ca să te găsească. Are o armată a ei! O justiţie a ei!... 

— Imposibil! Ah, dar toate acestea nu sunt decât un vis 
urât!... 

— În sfârşit, gândeşte-te totuşi la Henric al III-lea izgonit din 
Paris! Gândeşte-te la rugul pregătit pentru Violetta! Adu-ți 
aminte că nu sunt decât două ceasuri de când noi înşine am 
ieşit din Bastilia!... Apoi mai gândeşte-te la meşterul Claude, la 
prinţul Farnese! 

— Pardaillan, gâfâi Charles, trebuie să-i eliberăm pe aceşti 
doi oameni! Unde sunt? Dacă ştii... 

— Sunt aici, răspunse Pardaillan arătându-i lui Charles o 
casă lângă care acesta se opri cutremurat. 

De câteva minute ei intraseră în insula Cite şi o ocoliră 
până la acel punct unde ea se prelungeşte în spatele catedralei 
Notre-Dame. Tânărul duce se găsi în faţa unor ziduri înalte 
înnegrite, crăpate, o faţadă întunecată şi mută, cu o poartă de 
fier şi rare ferestre închise, cu aparenţa unei locuinţe părăsită de 
mulţi ani. 

— lată palatul Faustei! zise Pardaillan. 

Charles făcu o mişcare ca pentru a se avânta. Cavalerul îl 
prinse de braţ. 

— Bate la poarta aceasta de fier! rosti el calm şi în zece 
minute vom da de Claude şi Farnese, care-şi trăiesc ultimele 
clipe în spatele acestor ziduri!... Dar iată, tocmai lângă casa în 
care se moare, se află o casă în care se bea şi se mănâncă... 

Charles aruncă o privire spre hanul pe care i-l arăta 
Pardaillan. Avea o înfăţişare frumoasă, plăcută, atrăgătoare şi 
era împodobit cu multe flori. Pardaillan îşi amintea perfect că în 
seara în care intrase în palatul Faustei, cu o femeie leşinată în 
braţe, în seara când avusese cu stăpâna palatului acea 
convorbire care s-a terminat printr-o încăierare, îşi amintea, 
spunem noi, că după ce intrase în palat a putut să fugă prin 
acest han frumos. Exista, aşadar, o cale de trecere între sinistrul 
palat şi hanul cel îmbietor. 

— Pardaillan! exclamă Charles fremătând, nu mi-e foame! 
Trebuie să-i eliberez pe cei doi nefericiţi!... 

— Ei, pe coarnele diavolului! tocmai de aceea trebuie să 
cinăm. Să intrăm! adăugă el brusc. 

Şi se îndreptă spre cârciumă. 

În momentul când străbăteau peronul, apăru un crainic 


public, escortat de patru suliţaşi şi sună de trei ori din trompetă. 
Oricât de pustiu era locul, străduţele învecinate se umplură 
imediat de un val de curioşi şi de cumetre, care-l înconjurară pe 
crainic. 

— Să ascultăm, zise Pardaillan. Crainicii povestesc uneori 
lucruri foarte curioase, cu atât mai mult cu cât acesta este 
escortat de guarzii înarmaţi ai mult iubitului nostru duce de 
Guise... 

Când crainicul socoti că era înconjurat de un număr 
suficient de ascultători, începu nu să citească, ci să strige cât 
mai puternic un text pe care-l învățase, fără îndoială, pe 
dinafară. 

— Noi, meşterul Guillaume Guillaumet, crainic oficial al 
oraşului Paris, din ordinul special al monseniorului duce, regent 
al acestui oraş în absenţa majestăţii-sale regelui... 

Din ordinul de faţă, semnat cu propria sa mână şi purtând 
pecetea dublă. facem cunoscut tuturor celor prezenţi, 
cerându-le să le repete celor absenţi: 

"Domnul de Pardaillan, cavaler, conte de Margency, este 
declarat mişel, trădător şi rebel faţă de Biserică şi Sfânta Ligă. 

Se cere oricărui slujitor devotat al credinţei bisericeşti sau 
laice să-l aresteze pe numitul domn de Pardaillan şi să-l predea 
judecătorului bisericesc. 

să fie prins viu sau mort. 

Numitul domn de Pardaillan este de statură mijlocie, mai 
curând înalt, cu umeri laţi, poartă un costum de catifea cenușie 
şi o pălărie cu pană de cocoş; are mustaţa răsucită şi un 
barbişon după moda regală, fruntea înaltă, ochii de culoare 
deschisă şi o figură plină de cutezanţă; este cu neputinţă să nu 
fie recunoscut după aceste semnalmente, oriunde s-ar ascunde. 

Mai facem cunoscut că se făgăduieşte: O sumă de cinci mii 
de ducați de aur oricui îl va fi prins viu pe numitul cavaler de 
Pardaillan, sau îi va prezenta capul judecătorului bisericesc, sau 
şefului poliţiei sau oricărui funcţionar al Justiţiei." 

Meşterul Guillaume Guillaumet suflă o dată din trompetă, 
ceea ce însemna că strigarea se isprăvise. 

In salonul comun de la "Teascul de Fier", unde intrară 
Pardaillan şi Charles, primul foarte calm, iar cel de-al doilea 
răvăşit şi livid, nu se vorbea decât de strigarea crainicului. 
Intrebările şi răspunsurile se încrucişau şi ca un refren obsedant, 


veneau mereu cuvintele acelea care păreau că răsună ca 
metalul: 

"Cinci mii de ducați de aur!..." 

Pardaillan străbătu salonul cu un pas liniştit şi intră într-o 
cămăruţă îndepărtată, pe care cavalerul îşi aducea aminte că o 
trecuse dintr-o săritură, în seara ciocnirii din palatul Faustei; 
voia să se apropie cât mai mult cu putinţă de uşa de comunicare 
cu palatul. Se aşeză la o masă şi-i răspunse astfel femeii care 
venise să întrebe ce doresc gentilomii: 

— O cină! Strigarea meşterului Guillaumet mi-a deschis 
pofta de mâncare. 

Zece minute mai târziu, o omletă frumoasă, rumenită cât 
trebuie, îşi răspândea pe masă aburul ei parfumat. Apoi veni 
rândul unei tocături de ţipar, din care cavalerul nu mai lăsă 
decât strachina. Totul fu stropit cu câteva sticle dintr-un vinişor 
de pe dealurile Saumur, înţepător ca şampania. Fără să-şi 
întrerupă mestecatul, Pardaillan bodogănea uneori: 

— Hai, mănâncă, ce naiba! Faci o mutră de înmormântare... 

Intr-adevăr, Charles nu se putea ţine după voinicul mâncău 
decât foarte pe departe şi fără convingere. 

Hangiţa, o roşcovană mare şi zdravănă, care trebuie, să fi 
fost foarte frumoasă în vremea destul de îndepărtată a tinereţii 
sale, aşeză tocmai atunci pe masă o oală mare spunând: 

— Sunt nişte piersici fierte în vin, cu zahăr şi scorţişoară. 
Sunt delicioase! 

Pardaillan goli trei sferturi din oală în farfuria sa şi după ce 
gustă, declară: 

— Minunat! 

— Eu am inventat acest desert, zise hangiţa, ai cărei ochi 
albaştri de oaie se umplură de mulţumire. 

— Şi cum te numeşti, frumoaso? continuă cavalerul. 

— Roşcovana, domnul meu, cu plăcere la ordinul dum- 
neavoastră. 

— Doamne, ce nume frumos... Doamnă Roşcovană, îţi 
declar din toată inima că hanul dumitale e cel mai bun din tot 
Parisul! 

În clipa aceea intră un tânăr îmbrăcat în negru şi se aşeză 
la o masă apropiată. Ochii şterşi ai acestui tânăr se pironiră o 
clipă asupra cavalerului şi tresări: 

Pardaillan se întoarse spre gazdă şi-i zise zâmbind: 


— Doamnă Roşcovană, mă instalez la hanul dumitale şi nu 
mă mai mişc de aici câtă vreme voi mai avea un ban în chimir. 

În acest timp Charles îl privea pe Pardaillan cu adâncă 
mâhnire. 

— Pe toţi dracii! exclamă Pardaillan văzând-o revenind pe 
Roşcovană, după ce îl servise pe tânărul în negru, s-ar spune, 
dragul meu prieten, că ai o crimă pe conştiinţă. N-ar trebui să fii 
atât de trist chiar dacă ai fi însuşi acel Pardaillan. al cărui cap a 
fost pus la preţ de către crainicul oficial al oraşului Paris, la un 
preţ pipărat dealtfel. Cinci mii de ducați de aur! Ei, drăcie!... Tare 
aş mai vrea să-l cunosc pe acest Pardaillan! 

Atunci chipul Roşcovanei deveni serios şi spuse: 

— Eu îl cunosc!... 

Charles d'Angoulême sări ca ars. Pardaillan pe sub masă, îl 
călcă pe picior. 

— Ha! Ha! exclamă el. 

— Da, da, îl cunosc! repetă Roşcovana. 

Pardaillan se răsuci pe scaun, se rezemă cu coatele pe 
masă, o privi pe hangiţă în faţă şi-i spuse: 

— Descrie-ni-l, tare aş vrea să câştig cei cinci mii de ducați! 

— Pariez pe zece contra unul că-l cunoaşteţi şi dum- 
neavoastră, interveni liniştit de la locul lui tânărul om în negru, 
cu privirea ştearsă. 

N CARE PARDAILLAN DESCOPERĂ CA HANGIŢA 
E MAI FRUMOASĂ DECÎT PARE 


Pardaillan aruncă ochii la spadă şi apoi la necunoscutul care 
rostise acele cuvinte. Dar tânărul lăsă să-i cadă din nou capul pe 
piept. 

— Bine, domnule, atunci dumneavoastră îl cunoaşteţi? 

— Îl cunosc! răspunse necunoscutul. 

— Dar şi eu îl cunosc, se auzi un glas plăcut în clipa aceea. 

Şi o femeie care intrase în local de câteva minute înaintă 
zâmbind şi se sprijini de braţul Roşcovanei. 

Pardaillan izbucni într-un râs nervos. 

— Asta-i bună, continuă el, îl cunoaşte deci toată lumea? 

— Nu-i aşa că-l cunoaştem, Pâquette? întrebă Roşcovana. 

— Fără îndoială! răspunse Pâquette. 

— Ei bine, descrie-mi-l! îi ceru Pardaillan. 

— Dacă e pentru a câştiga cei cinci mii de ducați, se 


încăpăţână Roşcovana clătinând din cap, nu vă bizuiţi pe mine! 

— Nici pe mine! sări în vorbă Pâquette. 

De data aceasta uimirea lui Pardaillan ajunse la culme. 

— Ei, ia aşezaţi-vă aici! spuse brusc Pardaillan. Nici nu mă 
gândesc să câştig cei cinci mii de ducați de aur. Ca dovadă, iată 
zece pentru tine şi alţi zece pentru tine. 

— Roşcovana şi Pâguette căscară nişte ochi enormi. 

— Hai, luaţi-i, ce naiba! strigă Pardaillan, care împingea în 
faţa lor grămezile de aur. Dar în schimb să-mi povestiţi cum l-aţi 
cunoscut pe domnul de Pardaillan. 

Cele două gazde îşi făcură semn cu cotul, se întrebară din 
priviri, apoi înhăţară aurul şi se aşezară. 

— Dacă alteţa-voastră aşa vrea, zise Roşcovana. Dar nu vă 
vom spune cum arată domnul de Pardaillan... 

— E inutil. 

— Ei bine, deci. nobilul meu domn, cred că aţi observat că 
hanul nostru poartă firma „La Teascul-de-Fier'? Aceasta, în 
amintirea cavalerului de Pardaillan... Lucrurile s-au petrecut în 
noaptea de 24 august 1572. 

— Noaptea în care s-a început masacrarea blestemaţilor 
aceia de hughenoți, adăugă Pâquette. 

— In vremea aceea am cunoscut o femeie numită Catho. 

In privirea lui Pardaillan se aprinse o flăcăruie ciudată de 
înduioşare. Roşcovana continuă: 

— Noi o iubeam pe Catho ca pe o soră, iar Catho îl iubea pe 
cavalerul de Pardaillan, fără să i-o fi spus vreodată. Catho s-ar fi 
lăsat ucisă pentru cavaler. Ca dovadă că a şi fost omorâtă... 

— Ah! A fost omorâtă! murmură Pardaillan cu glas înăbuşit. 

— Da, sărmana fată!... Dar, ca să ne întoarcem la cavaler, 
el şi tatăl lui, un bătrân pe care-l văd şi acum, înalt, uscat, slab, 
cu un chip teribil... amândoi, deci, erau Închişi la Temple şi 
condamnaţi la o tortură pe care nu v-o puteţi închipui. Se pare 
că au fost puşi într-o cuşcă de fier, ai cărei pereţi trebuiau să se 
strângă, intrând unul în celălalt şi să-i zdrobească. Cum a aflat 
Catho acest lucru? Nu ştiu... Dar trebuie să vă spun că a asmuţit 
toate femeile de stradă, începând din strada Tirechappe până la 
Blancs-Manteaux. 

Pardaillan închise ochii. Retrăia năprasnicele clipe evocate 
de Roşcovană. Redeschise ochii, aruncând o privire rătăcită care 
le sperie pe cele două femei. Incepu să râdă, iar râsul lui îl 


înfioră pe Charles. Pardaillan, întorcându-se către tânărul în 
negru cu privirea lipsită de expresie, spuse cu un glas care-l 
miră şi pe el: 

— Ei, domnule! N-ai vrea să câştigi cele cinci mii de ducati 
de aur?... 

Necunoscutul ridică capul, se apropie, se aşeză lingă 
cavaler şi răspunse: 

— Nu, domnule, căci decât să vă denunţ, mai bine mi-aş 
tăia limba cu propriii mei dinţi... Mă-nţelegeţi, domnule de 
Pardaillan? 

La rostirea acestui nume, Roşcovana şi Pâquette dădură un 
strigăt. Pâquette alergă la uşă şi o încuie la repezeală. Charles, 
care se ridicase dintr-un salt, se aşeză la loc. Pardaillan îşi trecu 
cele două mâini peste frunte. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă cavalerul. 

—  Priviţi-le pe cele două femei, domnule de Pardaillan, 
răspunse necunoscutul. Au şi ele un prăpădit de han pentru 
şcolari. Cinci mii de ducati ar fi pentru ele o avere, nu glumă. De 
ce am putut citi pe chipurile lor că mai curând ar muri decât să-l 
trădeze pe Pardaillan? 

— Pentru că nenorocitele de femei depravate şi oamenii 
săraci îl iubeau, zise Pâquette. 

— Pentru că de multe ori spada lui a pus pe fugă poliţia 
care ducea pe cine ştie ce prăpădit la închisoare, întări 
Roşcovana. 

lar Roşcovana adăugă: 

— Pentru că, aşa cum spunea Catho: „Este prietenul tuturor 
celor ce plâng". Da, Catho ne-a spus aceasta atunci când le-a 
adunat pe toate bietele desfrânate tinere şi bătrâne. Şi toţi, cei 
care sufereau se năpustiră spre Temple pentru a-l elibera pe 
prietenul celor ce-şi plângeau soarta. lar acum, când vă văd, 
domnule, ah, domnule, cât de fericită sunt că m-am găsit printre 
aceia care au atacat închisoarea Temple! 

Pardaillan o privi pe Roşcovană. Parcă întinerise şi se 
schimbase la faţă. Era frumoasă deşănţata îmbătrânită, 
împodobită cu frumuseţea bietului ei suflet neprefăcut şi simplu. 

Pardaillan, văzându-i lacrimile, fu mişcat până-n fundul 
sufletului. O rază de soare pătrunse până la acest suflet şi, 
golindu-şi paharul, foarte încurcat, începu să râdă cu râsul lui 
sănătos, neştiind ce va răspunde acelor femei decăzute. 


Prinse doar o mână a Roşcovanei şi una a Pâquettei, 
unindu-le într-un singur sărut foarte respectuos, ceea ce le făcu 
să pălească pe cele două femei de stradă, căci pe atunci se 
săruta mâna doar regilor şi prinţeselor. 

— lar eu, zise atunci tânărul în negru, nu vă voi trăda, 
cavalere Pardaillan, pentru că într-o zi, o zi de măcel şi groază, 
când eraţi urmărit, hăituit, aţi întâlnit lângă cimitirul Inocenţilor 
un copil care căuta mormântul mamei sale. Pentru că l-aţi 
mângâiat pe acel copil, pe care l-aţi luat de mână şi l-aţi dus la 
mormântul căutat. Pentru că acel copil v-a privit bine şi a jurat 
să nu vă uite niciodată. Copilul sunt eu. domnule, şi mă numesc 
Jacques Clement!... 

Spunând aceste cuvinte şi înainte ca Pardaillan să fi putut 
face o singură mişcare, Jacques Clement se întoarse spre cele 
două hangiţe, le făcu un semn misterios de recunoaştere şi 
spuse: 

— Adio, cavalere de Pardaillan. Urmaţi-vă soarta, care este 
strălucitoare. Eu o voi urma pe a mea, care e îngrozitoare... 
Haideţi, fetelor, deschideţi-mi uşa de trecere!... 

Roşcovana şi Pâquette văzuseră semnul. Ele se duseră în 
fundul încăperii şi dispărură într-o cameră vecină, urmate de 
Jacques Clement. Pardaillan luă mâna lui Charles d'Angoulême şi 
murmură: 

— Uşa de trecere! Adică drumul pe unde putem ajunge la 
Claude şi Farnese... şi poate... chiar la Violetta... 

LI 
PALATUL FAUSTEI 


Cele două hangițe l-au trecut deci pe Jacques Clement prin 
faimoasa uşă, într-o sală mare, împodobită cu mobile luxoase. 
Jacques Clément  recunoscu încăperea. Se  cutremură 
amintindu-şi orgia în care fusese atras. De data aceasta nu era 
vorba de orgie. Era vorba, pentru el, de a merge să primească 
poruncile lui Dumnezeu în vederea marelui act ce se pregătea. 

Venea pentru a doua oară la hanul „leascul-de-Fier". Prima 
dată fusese atras acolo pentru o orgie; a doua oară, adică 
atunci, era trimis de ducesa de Montpensier ca să discute 
despre cele mai înalte probleme ale Bisericii. 

În salonul orgiilor, el trebui să repete semnul de recu- 
noaştere. 


— Asta-i tot? întrebă Roşcovana. 

— E tot pentru a obţine dreptul să ajungi până aici, zise 
călugărul, dar cum eu vreau să merg mai departe, priviţi... 

Şi, desenă în aer, cu vârful degetului, un fel de triunghi. Era 
al doilea semn, care permitea să „mergi mai departe". 

Atunci Roşcovana, ridicând o draperie, descoperi o uşă, 
spunând: 

— Pe-aici. 

Cele două hangiţe dispărură din odaie şi Jacques Clement 
bătu într-un fel anumit la uşa care-i fusese arătată. Ca şi cum ar 
fi fost aşteptat, uşa se deschise imediat. Jacques Clement intră 
atunci într-o cameră luminată de o lampă, cu toate că afară era 
lumina zilei. O femeie înveşmântată în alb, aşezată într-un 
fotoliu, aproape în umbră, îi făcu semn să se apropie. 

— Eşti onorabilul Jacques Clement? întrebă ea. 

— Da, doamnă. Sunt chiar eu. 

— Şi ştii cine sunt eu? 

— Presupun că sunteţi aceea care se cheamă prinţesa 
Fausta!... 

— Într-adevăr... răspunse Fausta cu acel ton simplu, pe 
care-l folosea ca să nu sperie oamenii chiar de la început. 

— Reverendul stareţ, foarte venerabilul Bourgoing, mi-a 
spus că pot avea deplină încredere în dumneavoastră, continuă 
Clement. 

— Da, poţi avea toată încrederea în mine. 

— lată, deci, ceea ce mă aduce la dumneavoastră, 
doamnă... 

— Vorbiti fără teamă, spuse Fausta. 

— Da, rosti călugărul, da, înţeleg, simt, văd că pot vorbi 
fără teamă... Ei bine, doamnă, mintea mea a pus la cale un plan 
înfricoşător. Acest plan îl voi executa chiar dacă ar trebui să fiu 
afurisit. Dar am cerut reverendului părinte Bourgoing să-mi 
acorde sfânta dezlegare de păcate, iar el mi-a răspuns că pentru 
un caz atât de grav nu există decât o singură persoană pe lume 
care-mi poate acorda iertarea... vreau să spun o iertare 
anticipată. 

— Şi cine-i acea persoană? întrebă Fausta. 

— Reverendul preot m-a asigurat că dumneavoastră mă 
puteţi duce la ea, spre a mă asculta păstrând taina spovedaniei. 

— Vorbeşte, deci, călugăre, zise liniştită Fausta. Căci te afli 


în faţa aceleia de care ţi-a vorbit stareţul dumitale, aceea care 
poate da iertarea păcatelor. 

Spunând acestea, Fausta se ridică în fotoliul său: 

Nu mai era o femeie... Era o fiinţă misterioasă, căreia îi 
plăcea să se arate ca femeie, dar care, peste puţin, se putea 
schimba în prinţ, militar sau preot. 

Jacques Clement, încă din timpul nopţii aceleia din capela 
iacobinilor, trăia într-un fel de puternică exaltare sentimentală 
sau, mai curând, într-o stare de nebunie specială. Foarte 
cumpănit şi capabil de sentimente frumoase, după cum am 
văzut din întâlnirea sa cu Pardaillan, cu o minte înclinată spre 
tristeţe, dar foarte lucid, din clipa când era încă vorba de 
vedenia aceea şi de tot ce era legat de ea... adică de plănuita 
ucidere a lui Henric de Valois, era aruncat de propria lui fantezie 
într-o existenţă cu totul deosebită. 

| se părea atunci că aude voci supraomeneşti şi că măreşte 
nişte fiinţe fantastice, în mijlocul cărora se mişca în voie, ca şi 
cum acel domeniu al fantasticului ar fi fost singura realitate 
adevărată. 

Călugărul o privi pe Fausta şi n-o recunoscu. Văzu chipul 
acela care, de la o gingăşie feminină, trecuse la o maiestate 
strălucitoare. Il cuprinse un freamăt ciudat. Auzi cu urechile lui 
acel sunet de cimbal care-i răsuna în auz atunci când trecea 
subit din viaţa reală în cea ireală. Coborându-şi privirile până la 
mâna Faustei, nu fu deloc surprins când văzu în degetul ei inelul 
papilor!... 

Incet, se lăsă în genunchi şi bâigui: 

— Cine sunteţi?... Sunteţi oare trimisa Domnului? Sunteţi 
poate unul dintre îngeri, ca şi ea? 

Fausta răspunse cu deplină sinceritate întrebării care-i 
fusese adresată: 

— Te înşeli, călugăre. Nu sunt un înger. Dar fii sigur că sunt 
Trimisa, aceea căreia Dumnezeu i-a dat misiunea să-i 
reîntroneze autoritatea pe pământ. Sunt suverana voastră 
pontificală! 

— Suverana pontificală! murmură Jacques Clement. 
Părintele reverend Bourgoing mi-a vorbit într-adevăr cu cuvinte 
ocolite despre acest straniu eveniment. Dar credeam că-i un 
basm. 

— Apariţia îngerului este un basm? încetează de a te mai 


îndoi, călugăre! Pleacă-ţi fruntea în faţa sanctităţii Faustei l-a, 
aşa cum Fausta îşi pleacă fruntea în faţa gloriei Celui de-Sus... Ai 
venit aici să cauţi iertarea. Numai această dreaptă o poate 
revărsa asupra creştetului tău. Vorbeşte deci fără frică, fără 
orgoliu şi fără slăbiciune. Şi, ca să nu mai ai nici o îndoială 
asupra soartei tale şi a mea, priveşte... 

În aceeaşi clipă Fausta desprinse cu iuţeală pumnalul pe 
care-l purta la brâu şi îl aruncă în faţa călugărului îngenuncheat. 

— Este acelaşi? întrebă Fausta. 

— Da, răspunse înfundat Jacques Clement, este într-adevăr 
acelaşi cu pumnalul pe care l-am primit şi acum văd că sunteţi 
în legătură cu îngerul... 

Deodată, cu o iuţeală fulgerătoare, în jurul lui Jacques 
Clement se făcu întuneric. N-o mai văzu nici pe Fausta, nici 
altceva în jurul său. lar groaza sfântă pe care o simţite în capela 
iacobinilor. Îl cuprinse, în momentul când o lumină blândă se 
răspândi în fundul camerei şi când din ea văzu născându-se 
îngerul. Ca şi prima dată, îngerul avea trăsăturile ducesei de 
Montpensier. Jacques Clement, scos din minţi, întinse braţele 
spre această apariţie. Deodată, îngerul se apropie de el şi-i 
şopti: 

— Astăzi, Jacques Clement, vei afla pe ce căi vei ajunge la 
nemurire, la gloria cerească... şi la fericirea pământească. 
Suverana pontificală este însărcinată să-ţi comunice... Ascult-o... 

Îndată, îngerul se retrase subit şi călugărului i se păru că 
fiinţa aceea se evaporase. Lumina reapăru din nou în cameră. 

Călugărului nici nu-i trecea prin minte că totul putea fi o 
înşelătorie. 

— În numele Cerului, doamnă, exclamă el ştergându-şi 
sudoarea rece ce-i acoperea obrazul, n-aţi văzut nimic în 
această cameră în timp ce s-a făcut întuneric? 

— Călugăre, revino-ţi în fire, te rog... Lumina a strălucit 
neîntrerupt. 

— Cum, odaia aceasta n-a fost o clipă cufundată în 
întuneric? 

— În nici un caz. 

— Şi n-aţi văzut un corp aerian, acolo, în faţa acelei 
draperii? 

— Nu te-am văzut decât pe tine, călugăre..: 

— Dumnezeu să-mi apere minţile! continuă Jacques 


Clement. 

— Crede-mă, călugăre, Dumnezeu ţi le va apăra atâta 
vreme cât le vei pune în slujba lui. 

— Dar ce trebuie să fac?... izbucni tânărul călugăr. Ştiţi 
oare? 

— Ştiu, răspunse Fausta, că ai primit de la un înger un 
pumnal asemănător cu cel pe care l-am primit şi eu şi pe care ţi 
l-am arătat. Cu pumnalul acela trebuie să-l loveşti pe Valois... 

— Aşadar, rosti călugărul cu o înflăcărare în care se mai 
putea ghici încă o şovăială, este cu adevărat îngăduit să ucizi un 
rege? 

— Cine se mai îndoieşte, dacă regele este un criminal! 

— Şi voi avea deplina iertare? 

— O ai! zise cu gravitate Fausta. 

Apoi, ridicând mâna dreaptă într-un gest de binecuvântare, 
ea pronunţă cuvintele sacramentale, pe care Jacques Clement, 
înmărmurit, le ascultă cu nesat. 

Călugărul se înclină: 

— Ordinele dumneavoastră? întrebă el. Singur şi slab cum 
sunt cum aş putea eu ajunge la Valois? 

— Poimâine, răspunse Fausta, va pleca din Paris marea 
procesiune spre Chartres, pentru a prezenta regelui doleanţele 
poporului din Paris. Intră în cortegiu. Nimeni nu se va mira 
văzându-te acolo. Amestecat cu modestie în mulţime, roagă-te 
în sinea ta şi gândeşte-te că eşti purtătorul în acelaşi timp al 
cuvântului Domnului, cât şi al soartei noii Biserici! 

— Şi odată ajuns la Chartres? între călugărul. 

— O să mă regăseşti acolo ca să-ţi îndrept paşii... afară de 
cazul când s-ar putea să fii condus chiar de înger... 

— Îngerul! rosti Jacques Cl&ment tresărind. Îl voi vedea 
deci? 

— Cred că-l vei vedea, dacă nu sub forma lui aeriană, cel 
puţin sub forma lui materială. 

Jacques Clement aţinti de data aceasta asupra Faustei o 
privire neîncrezătoare şi întrebă: 

— Cum, doamnă, cunoaşteţi deci această formă materială? 
Cum o cunoaşteţi? 

— Aşa cum o cunoşti şi dumneata. Am văzut şi eu ceea ce 
ai văzut şi dumneata în alte locuri şi în alte momente, asta-i tot. 
Am auzit şi eu ceea ce ai auzit şi dumneata. Te îndoieşti oare de 


aceste apariţii, călugăre? 

— Ferească Sfântul! răspunse călugărul cu înfocare. 

— Deci, dacă-ţi spun că poate îl vei vedea pe înger în 
întruchiparea lui materială, înseamnă că ducesa de Montpensier 
se va afla la Chartres, în acelaşi timp cu dumneata şi cu mine. 

Fruntea palidă a călugărului se împurpura. Işi cobori 
pleoapele pentru a-şi ascunde arsura din sânge şi bâigui acest 
singur cuvânt: 

— Marie! 

Atunci Fausta zâmbi livid şi, reluându-şi tonul de autoritate 
suverană, cu care insufla respect unor minţi chiar mai viguroase 
decât aceea a călugărului, spuse: 

— Priveşte-mă atent. Crezi într-adevăr că sunt în legătură 
cu puterea cerească? 

— O cred din tot sufletul... 

— Ei bine, atunci trebuie să crezi că toate cuvintele mele 
sunt dictate, inspirate chiar... 

— Oh, gemu călugărul, ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Doar atât: pe cât trebuie să ai încredere în forma aeriană 
a îngerului, pe atât trebuie să te fereşti de forma lui materială. 

— Să mă feresc de Marie? murmură călugărul. 

— N-a încercat oare o dată să te târască într-un păcat 
mortal? Adu-ţi aminte de încăperea pe care ai trebuit s-o 
străbaţi ca să ajungi aici! Adu-ţi aminte de seara când ai fost 
atras în ea... 

— Ah, ştiţi, aşadar, toate, dacă ştiţi şi că am fost groaznic 
de zguduit în inima mea... 

Călugărul răcnise aceste ultime cuvinte scrâşnind din dinţi. 
Fausta îl examina cu atenţia rece a unui chirurg, care face să 
pârâie pielea sub bisturiu şi văzându-l pe tânăr gâfâind, se grăbi 
să continue: 

— Aminteşte-ţi că din noaptea aceea fatală, în vinele tale 
pare să curgă lavă aprinsă şi că buzele tale arse de friguri caută 
în noapte un sărut ca acela pe care ea ţi l-a dat atunci!... 

— Îndurare, doamnă şi suverană, horcăi călugărul. Nu ştiu 
prin ce minune cunoaşteţi senzațiile pe care nu îndrăznesc să mi 
le mărturisesc mie însumi, dar aceste senzaţii le descrieţi cu o 
precizie înfricoşătoare! 

— Fie, reluă Fausta cu o neţărmurită blândeţe. Să nu mai 
vorbim de trecut şi să ne gândim la viitor. lată-te deci pus în 


gardă. Şi dacă te vei găsi în faţa ducesei de Montpensier... 

— Ei bine? bolborosi călugărul. 

— Ei bine, ţi-am spus: fii neîncrezător... căci..: 

— Doamnă, suverană, îndurare... 

— Ei bine, ea te iubeşte! încheie Fausta. 

Călugărul dădu un strigăt teribil şi căzu prosternat, cu faţa 
la pământ. El rămase multă vreme aşa, cu acest singur gând viu 
în el, scânteietor ca un fulger care l-a orbit: 

— Mă iubeşte!... Să mă feresc de ea... eu! Ah, chiar de-ar fi 
să ajung în iad!... 

Când se ridică, văzu cu surprindere că Fausta dispăruse. In 
locul ei o fată tânără, zâmbitoare, îl aştepta. Ea îl luă de mână 
şi-l conduse spre o uşă, care la un semnal al ei, se întredeschise. 

Călugărul trecu prin această uşă şi găsindu-se din nou la 
hanul „Teascul de Fier", ar fi putut crede că totul n-a fost decât 
un vis. Dealtfel, fără să mai întârzie, el părăsi hanul şi se 
îndepărtă în grabă. 

Fausta intrase într-o cameră vecină cu cea în care l-a primit 
pe Jacques Clement. Acolo o regăsi pe femeia care o aştepta 
fără îndoială cu nerăbdare, căci la vederea Faustei ea îi ieşi 
repede în întâmpinare. Şi dacă călugărul s-ar fi aflat acolo, ar fi 
recunoscut numaidecât costumul din lână albă şi părul lung 
auriu al îngerului care-i apăruse. 

Numai trăsăturile acestui înger, din grave şi melancolice; 
deveniseră zâmbitoare, iar chipul bănuitor al ducesei de 
Montpensier ar fi dat o lovitură de moarte sentimentelor de 
credinţă ale călugărului. 

Oricum ar sta lucrurile, când îngerul ieşi în faţa Faustei, 
aceasta îi cuprinse mâinile, o sărută pe frunte şi-i zise: 

— Eşti într-adevăr un înger gingaş şi de o frumuseţe 
surâzătoare în toiul acestei cumplite bătălii, în care totul în jurul 
nostru este atât de negru şi de trist... 

— Aşadar, exclamă Marie de Montpensier, el crede cu 
adevărat că sunt un înger? 

Izbucni în râs, şi adăugă numaidecât: 

— Bietul tânăr! 

Fausta o privi lung pe ducesă cu o severitate pătrunsă de o 
undă de răceală glacială şi spuse: 

— Cu toate că mintea ta păcătoasă nu poate concepe unele 
adevăruri care-ţi scapă, află că eşti chiar îngerul ales, mai mult 


decât ţi se pare ţie însuţi... 

— Dar..., gângăvi ducesa, înlemnită şi aproape îngrozită. 

— Dar, continuă Fausta, a venit momentul să părăseşti 
acest rol. Slabă cum eşti, nu-l vei mai putea suporta multă 
vreme. La Chartres n-ai să-i mai apari călugărului Jacques 
Clement sub forma unui înger, ci Marie de Montpensier va fi 
aceea care-l va conduce până la capăt. 

— Dacă-i după mine, murmură ducesa, îmi place mai bine 
aşa. 

— Jacques Clement se va afla în marea procesiune, 
continuă în treacăt Fausta. 

— Mă voi afla deci lângă el în timpul drumului, pentru că eu 
voi face drumul pe jos, da! De mi-ar fi cel puţin iertate 
păcatele!... Păcatele prezente şi viitoare! 

După ce făcu o uşoară reverență, ducesa se îndepărtă 
sprintenă, ieşind curând prin uşa principală de fier. In ce o 
priveşte pe Fausta, ea se duse în încăperea învecinată cu hanul 
"La Teascul-de-Fier'"' care, după cum am văzut, era refugiul ei 
favorit. Acolo murmură: 

— Hernic al Ill-lea va muri, deci!... Zarurile au fost acum 
aruncate. 

În clipa aceea, una dintre însoţitoare intră şi-i şopti Câteva 
cuvinte. Fausta tresări surprinsă, dar spuse: 

— Adu-l aici, Myrthis... 

Însoţitoarea ieşi, apoi reveni după câteva clipe cu un bărbat 
care se înclină în faţa Faustei, fără să scoată vreun cuvânt. 

— Ei, ce-i? întrebă Fausta eu acea veselie care părea să fie 
doar expresia unei muşcătoare ironii. Chiar dumneata eşti, 
domnule de Maurevert? Nu ai primit oare cele o sută de mii de 
livre convenite de la casierul meu? 

— E lucru făcut, doamnă... 

— Atunci de ce nu te afli la mănăstirea Montmartre? 

— Da. ar trebui să mă găsesc lângă Violetta. dar am să vă 
spun, doamnă: monseniorul de Guise mi-a interzis categoric să 
mă apropii de mănăstire - atât este de chinuit de gelozie. 

— Ah, se răsti Fausta. Şi eu voiam s-o las în viaţă!... 

— Să vă povestesc mai departe, continuă Maurevert, 
vorbind şi el cu o ironie furioasă; trebuie să mă cunoaşteţi din 
moment ce aţi recurs la mine. Trebuie deci să bănuiţi că, în 
ciuda interdicţiei monseniorului de Guise: aş fi ajuns la 


mănăstire, aş fi răpit-o pe soţia mea, căci la urma urmei e soţia 
mea! Într-un cuvânt, m-aş fi aflat acum departe de Paris 
împreună cu Violetta. 

— Este oarecum ceea ce ne-am înţeles. 

— Da, dar a intervenit o mică întâmplare care mi face să nu 
mai vreau să fug singur, întrucât ducele îmi acordă o protecţie 
sigură. 

— Care-i întâmplarea? 

— Domnul de Pardaillan a evadat de la Bastilia! 

Dacă Maurevert ar fi putut avea cea mai mică bănuială 
asupra sentimentelor Faustei faţă de Pardaillan, atunci bănuiala 
s-ar fi risipit chiar în clipa aceea. Într-adevăr, este imposibil de 
redat perfecțiunea nepăsării cu care Fausta a primit această 
ştire, care a bubuit brusc în urechile ei ca o lovitură de trăsnet! 

Şi, în timp ce gândurile începură să i se învârtejească în 
furtuna nebuniei, zâmbitoare, calmă, cu aceeaşi nuanţă de 
ironie în care străbătea totuşi puţină milă, întrebă: 

— Sărmane domnule de Maurevert, ce ai să te faci acum? 

Maurevert scrâşni din dinţi. Fausta exprimase într-un Singur 
cuvânt ceea ce era straniu şi înspăimântător în viaţa sa: dacă 
Pardaillan era liber, ce va face el, Maurevert? 

— Ce voi face? întrebă Maurevert cu un oftat de osteneală. 
Trebuie să mă bizui pe de Guise. Acum suntem patru care-l urâm 
pe acest om: de Guise, Leclerc, Maineville şi Maurevert, iată 
patru duşmănii... patru spaime dacă vreţi... 

—  Spaime? exclamă Fausta. Ai pronunţat cuvântul 
„spaime'"? 

Şi gândindu-se mai adânc la propria-i fiinţă, Fausta văzu că 
în inima ei îşi făcuse loc ceva ce nu mai simţise până acum: 
spaima... 

— Doamnă, strigă Maurevert, lui de Guise îi e frică; la fel şi 
lui Bussi-Leclerc. Maineville se teme, ca şi Maurevert. Şi numai 
astfel am putea scăpa, înmănunchind cele patru spaime, ca din 
ele să ţâşnească trăsnetul! Ducele de Guise, doamnă, continuă 
el, ne-a vorbit astfel: „Cred că toţi patru vom muri de mâna 
blestematului de Pardaillan!" N-aveam nevoie să-mi spună mie 
acest lucru, pe care-l ştiu de şaisprezece ani! 

Atunci, Maurevert povesti în câteva cuvinte cele întâmplate 
la Bastilia. Fausta ascultă cu acelaşi calm compătimitor. Apoi 
Maurevert conchise: 


— lată ce am venit să vă spun, doamnă: că ducele, eu, 
Leclerc şi Maineville ne unim de acum încolo ca să lovim în 
duşmanul comun. Cu alte cuvinte, doamnă, că nu mai pot 
rămâne la mănăstirea Montmartre. Ducele pleacă la Chartres, 
plecăm împreună toţi patru. 

— E foarte bine, răspunse liniştită Fausta. Dar de 
azi-dimineaţă, de când omul acela a fugit din Bastilia, ce aţi 
făcut ca să-l prindeţi? 

— l-am pus capul la preţ: cinci mii de ducați de aur... 

— Întoarce-te la duce, spuse Fausta, cu acelaşi calm. 

Vom relua executarea planurilor noastre, domnule de 
Maurevert, după ce, cu ajutorul celor trei prieteni, îl vei fi nimicit 
pe duşman. 

Maurevert se înclină şi voi să se îndrepte spre uşa pe care 
venise. 

— Nu, zise Fausta, treci pe aici... 

Ea-i arătă uşa care făcea legătura între palat şi han. Era un 
principiu practicat în palatul Faustei: să fie văzută cât mai puţină 
lume intrând sau ieşind, mai cu seamă în timpul zilei. 

Maurevert, după ce-o salută pe Fausta, ieşi deci şi se găsi în 
han, sau cel puţin în salonul acela luxos, care părea să fie o 
prelungire a palatului. Îl străbătu şi ajunse într-o odăiţă, în 
momentul în care una din hangiţe, Pâquette, intra tocmai pe o 
altă uşă. Pâquette, zărindu-l pe străin, închise repede uşa, ca şi 
cum s-ar fi temut ca acesta să nu vadă personajele aflate în 
camera alăturată. Maurevert intrase în salonul comun şi se pare 
că numai când Pâquette îl întrebă ce dorea, îşi dăduse seama că 
se afla într-un han. Clătină din cap şi ieşi. 

„E vreun nebun", gândi Pâguette care, luând o mică 
damigeană cu vin de Saumur, se întoarse în odăiţa din care 
ieşise când l-a întâlnit pe Maurevert. 

— Am tras o spaimă, spuse Pâguette intrând acolo. 

— De ce? se auzi glasul zeflemitor al lui Pardaillan. 

Persoanele pe care Maurevert fusese gata să le vadă, sau 
care l-ar fi putut zări pe el, dacă Pâquette n-ar fi închis atât de 
repede uşa, persoanele acelea erau Pardaillan şi Charles 
d'Angoulême care, după plecarea lui Jacques Clement, 
rămăseseră la aceeaşi masă, în aceeaşi cameră. 

— De ce? reluă Pâquette, din cauza unui om cu un chip 
oribil, care nu mi-a răspuns nici un cuvânt atunci când i-am 


vorbit şi care intrase în han Dumnezeu ştie cum, şi s-ar putea să 
fie din cei ce vă caută! 

— Ei bine, n-are decât să mă caute, rosti nepăsător 
cavalerul. Aşadar, frumoasa mea Roşcovană, nu sunteţi aici ca 
stăpâne ale „leascului-de-Fier", după cum arată firma, ci ca nişte 
persoane în serviciul acelei doamne misterioase..." Servantele 
ei! Poate că spioanele ei?... 

Cuvintele nu le jigniră de fel pe cele două foste femei de 
stradă. 

— Nici servante, nici spioane, răspunse simplu Pâguette. 
lată adevărul: a doua zi după ce am deschis aici un han al cărui 
nume l-am dat în memoria dumneavoastră şi a lui Catho, în ziua 
aceea am primit vizita unui om înalt şi frumos, care ar fi fost 
măreț şi plăcut la vedere, dacă n-avea o înfăţişare aspră şi o 
tristeţe cum nu mai văzusem până atunci. E adevărat, 
Roşcovano?... 

— E adevărat; monseniorul Farnese era în acelaşi timp un 
cavaler admirabil şi preotul cel mai mohorât ce se poate 
închipui. 

— Monseniorul Farnese! exclamă cu glas sugrumat Charles 
d'Angoulême. 

— Era numele acelui om, după cum am aflat mai târziu. Se 
pare că este cardinal. În sfârşit... ne-a propus să ne ajute în 
instalarea hanului nostru, până într-atât încât a plătit cele opt 
mii de livre cât a costat hanul. Nu s-a mulţumit numai cu atât şi 
ne-a asigurat că ne va face o rentă de şase sute de scuzi pentru 
noi două, dacă vom consimţi să-i închiriem pe veci o sală din 
fundul hanului şi să lăsăm să se pună acolo o uşă de trecere 
spre casa învecinată. Se înţelege că am fost de acord cu toate. 
Şi, puţin câte puţin, omul acesta ne-a dezvăluit ceea ce aştepta 
stăpâna lui de la noi... Sala din fund a fost luxos mobilată... şi 
din când în când se desfăşurau acolo orgii nemaipomenite... iar 
altădată erau atraşi acolo oameni pe care nu-i mai revedeam 
niciodată. 

Când am văzut că se petrec lucruri necurate, continuă 
Pâgquette, ne-a părut rău, dar era prea târziu. Dar, la urma 
urmei, ce ni se cerea nouă? Să conducem doar până-n sala 
respectivă persoanele care veneau şi ne făceau un semn. 

— La fel cu cel pe care vi l-a făcut adineauri tânărul acela? 

— Întocmai... Noi nu ştim ce se întâmplă în casa de alături... 


— Şi n-aţi încercat niciodată să pătrundeţi acolo?... 

— O, ba da!... exclamă cu naivitate Roşcovana. Numai că... 

— Numai că? întrebă Pardaillan. 

— Ei bine, continuă Roşcovana, într-o zi am vrut să 
deschidem uşa şi n-am putut. Atunci ne-a cuprins curiozitatea 
pe amândouă şi Pâguette s-a hotărât să bată la uşă după 
semnalul convenit. 

— Şi care e acest semnal? întrebă ca în treacăt cavalerul. 

Roşcovana şi Pâquette se priviră speriate. 

— Semnalul? bâigui Pâquette. 

— Da, te întreb cu ce semnal ai deschis uşa, căci isteţe cum 
sunteţi amândouă, probabil că aţi izbutit. 

— Din nefericire, nu, domnule cavaler. Nu vă daţi seama că 
ne riscăm viaţa vorbindu-vă de asemenea lucruri? Cine ştie ce ni 
s-ar putea întâmpla dacă am face dezvăluirea pe care ne-o 
cereţi! 

— Ei bine, atunci să nu mai vorbim despre asta! spuse 
Charles d'Angoulême. 

— Chiar aşa, întări Pardaillan. Să nu mai vorbim de semnal. 
Dar vă puteţi continua povestirea. 

Roşcovana, care avea mâncărime de limbă ca o preacinstită 
cumătră ce era, continuă deci: 

— Pâquette fu aceea care a bătut la uşă. De-abia a ciocănit 
că uşa s-a şi deschis. Şi noi am vrut să dăm înapoi... 

— Dar cum, era atât de groaznic? 

— O să vedeţi, reluă Roşcovana înfiorându-se. Din clipa în 
care am intrat, uşa s-a închis de la sine... lumina care inunda 
încăperea se stinse. Am dat un țipăt puternic şi am căzut în 
genunchi... Am închis ochii!... 

— Şi eu la fel! 

— Când am deschis din nou ochii, continuă Roşcovana, am 
văzut că se făcuse puţină lumină în odaie, destul ca să se poată 
vedea atârnând de tavan două funii, iar la capătul fiecăreia din 
ele câte un laţ frumos. Atunci am înţeles că vom fi spânzurate şi 
am început să plâng. Deodată, apărură doi oameni, doi uriaşi cu 
măşti negre. Nu ştiu ce simţea Pâquette, dar eu nu mai puteam 
gândi nimic. Unul dintre uriaşi apucă laţul care se legăna 
deasupra mea, cobori nodul până la mine, care căzusem în 
genunchi, şi îndată am simţit că funia mă strânge de gât... 

La aceste cuvinte, Roşcovana duse mâna la gât fără să-şi 


dea seama şi respiră adânc. Pâquette murmură: 

— Între timp, celălalt uriaş mă strângea pe mine de gât! 

— Şi cum aţi fost salvate? 

— Veţi vedea, continuă Roşcovana. Când mi s-a pus funia 
de gât am început să spun în minte o rugăciune ca să încerc 
să-mi salvez sufletul, dacă nu-mi mai puteam salva trupul. 
Întredeschizând un ochi, văd că cei doi uriaşi au dispărut. Ne 
găseam una în faţa celeilalte, în genunchi, fiecare cu funia de 
gât. Nu ştiu cum arăta chipul meu, dar cel al Pâguettei m-a 
înspăimântat. Am vrut să-i vorbesc, dar cuvintele mi se opreau 
în gâtlej. Atunci, domnule cavaler, oh, atunci se întâmplă un 
lucru într-adevăr înfricoşător. Ascultaţi... In timp ce o priveam pe 
Pâgquette, pe care o vedeam albă ca o moartă, cu trăsăturile 
schimonosite, am observat că funia pe care o purta la gât şi 
care avea celălalt capăt atârnat de tavan... da... funia aceea 
începuse să se întindă!... 

Pâquette dădu un țipăt. În aceeaşi clipă se ridică în picioare. 
Tot atunci am simţit, că funia din jurul gâtului meu se întindea şi 
ea, iar eu dădui la rândul meu un țipăt asemănător. 

— Da, ţipătul pisicii sălbatice, nu? 

— Da, domnule cavaler, răspunse Roşcovana înmărmurită. 
M-am ridicat şi eu în picioare! Apoi am încercat să-mi desfac 
nodul. Imposibil! Funia se întindea întruna. Mă trăgea spre 
tavan, dar se întindea încet, atât de încet încât se putea vedea 
cu ochii, domnule. Oh, am vrut s-o opresc, am apucat-o, dar ea 
continua să se întindă. Încă puţin, încă o mică mişcare şi funia 
mă va ridica, voi atârna, voi fi spânzurată. 

— Taci! Taci! gâfâi Pâgquette ieşită din minţi. 

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care Roşcovana şi 
Pâquette îşi reveniră din emoţiile lor, golind câte un păhărel de 
vin, pe care Pardaillan i-l turnă din damigeană. 

— Am rămas cu o sperietură de moarte, reluă apoi 
Roşcovana. Dar, în sfârşit, pentru a termina povestea, iată că o 
văd deodată pe Pâguette apucând un scaun de lângă ea, în clipa 
în care funia avea s-o ridice de la pământ! Se urcă pe scaun, iar 
eu, într-o ultimă privire, văd de asemeni un scăunel lângă mine. 
ÎI trag în dreptul meu şi mă urc pe el. lată-ne salvate... salvate 
pentru zece minute, căci blestematele de funii continuau să se 
întindă din ce în ce mai mult! Deci, zece minute cât zece 
veacuri, domnilor, zece agonii, zece morţi! La capătul acestui 


răgaz voi vedea funiile din nou întinse. Şi atunci nu mai 
rămânea nici o speranţă! M-am ridicat în vârful picioarelor şi, 
deodată, ca apucată de o nebunie, am început să strig: „Iertare! 
lertare.!... 

— Şi eu la fel, se alătură Pâquette. Auzind-o pe Roşcovană, 
am început şi eu să strig: ..lertare! lertare!..." 

— Şi, nu uitaţi: acolo nu se afla nimeni! Dar eu strig din ce 
în ce mai tare: „lertare! N-am să mai fac..." Atunci funia s-a oprit 
deodată din mişcarea ei! Ba chiar a fost slăbită puţin!. „Iertare! 
Niciodată n-am să mai intru aci!..." Funia se destinde şi iată că 
un glas ieşit de nu ştiu unde, un glas care m-a îngheţat de frică, 
un glas cu toate acestea plăcut, ne spune: „Vă căiţi oare?" 

"Da, da!" strigarăm hohotind de plâns amândouă. 

„O să mai încercaţi să surprindeţi taine sfinte?" 

„Niciodată, oh, niciodată!" 

„Ei bine, de data aceasta, Dumnezeu v-a iertat. Mergeţi şi 
rămâneţi credincioase!..." La rostirea acestor cuvinte, continuă 
Roşcovana cu emoție, iată că funiile sunt pe deplin slăbite. Sar 
jos de pe scăunel şi Pâquette la fel. Leşin. Când mi-am revenit 
mă găseam întinsă într-o odaie a hanului, cu Pâguette lângă 
mine. 

Roşcovana tăcu câteva clipe şi-şi frecă încetişor gâtul. 

— lată, zise Pâguette, ce ni s-a întâmplat când am vrut să 
vedem ce se petrece dincolo de uşă. 

— Drace, exclamă Pardaillan, dar mie, tot ce mi-aţi povestit 
până acum, îmi dă o poftă nebună să mă duc să văd... 

Cele două hangiţe speriate se priviră îngălbenindu-se. 

— Feriţi-vă de una ca asta! murmură una din ele. 

— O să vi se întâmple o nenorocire! adăugă cealaltă. 

— Ei, asta-i! Cred că exageraţi puţin. Şi la urma urmei tot 
nu va fi mai groaznic decât teascul de fier la care mă face firma 
voastră să mă gândesc... 

Ziua se scursese pe îndelete, cu aceste poveşti; venise 
seara. În han se aprinseră torţe. Între timp, damigeana se 
golise. După damigeană, numeroase sticle îşi dădură sufletul în 
urma atacurilor repetate. Şi nu trebuie să mai spunem că 
Roşcovana se făcuse mai roşie ca oricând şi că Pâquette se 
îmbujorase ca un mac. Oricât erau de bune băutoare, Pardaillan, 
care era un mare băutor când îşi punea mintea, le doborâse. 

— Ei, şi acum ce-aţi spune voi dacă v-aş cere să-mi 


dezvăluiţi semnalul? 

— Semnalul? se bâlbâi Roşcovana. 

— Da, faimosul semnal care deschide uşa de trecere... 

Pardaillan zâmbea nevinovat vorbind astfel. Roşcovana şi 
Pâgquette erau aproape bete, dar după cum am mai spus, erau 
două cumetre zdravene, nişte sugative în stare să bea fără să-şi 
piardă minţile mai mult decât voiau ele. La întrebarea lui 
Pardaillan,  Roşcovana, femeie  prevăzătoare, îşi pregăti 
retragerea: 

— Hai, Pâquette, zise ea, zboară timpul de care avem 
nevoie, să pregătim cina studenţilor în timp ce pălăvrăgim aici, 
servitoarele noastre ticăloase probabil că lasă să se ardă 
vânatul. Vino, Pâquette... 

Ea se înclină adânc în faţa lui Pardaillan, retrăgându-se. Pe 
neaşteptate, cavalerul o înşfăcă de braţ, spunându-i: 

— Bagă de seamă, copilo, că ai să cazi. lată acum că şi 
Pâgquette îşi îndoaie genunchii într-o reverență. Ţine-o bine! 
Susţine-o! Nu-i da drumul, bunul meu prieten! E uimitor cum 
vinul acesta uşor de Saumur taie picioarele femeilor şi dă putere 
braţelor bărbaţilor! 

Ducele d'Angoulême înţelese de la primul cuvânt şi din 
prima ochire şi o urmă pe Pâquette, pe care o ţinea strâns. In 
acelaşi timp, Pardaillan se ridicase, împinse cu genunchiul uşa 
întredeschisă şi întorcând capul spuse cu mare blândeţe: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Domnule cavaler, i se adresă Roşcovana cu un fel de 
demnitate, ascultaţi-mă: m-am bătut pentru dumneavoastră 
altădată. Am intrat în închisoarea Temple chiar înaintea lui 
Catho, iar Pâquette şi-a pus şi ea viaţa la bătaie ca s-o salveze 
pe a dumneavoastră. De atunci s-a scurs multă vreme şi n-a 
trecut o zi în care să nu vorbim de dumneavoastră cu o mare 
admiraţie. În aşa fel, domnule cavaler, că am ajuns să vă vedem 
cu ochii închipuirii ca pe un rege... Să fim oare forţate să re- 
gretăm?... 

Şi preacinstita gazdă vărsă câteva lacrimi, în timp ce 
Pâguette continuă la rândul ei: 

— Ah, domnule cavaler, n-am crezut niciodată că într-o zi 
dumneavoastră veţi face să apese o vină atât de mare asupra 
Roşcovanei şi a bietei Pâquette. Căci, dacă vă răspundem, vom 
fi ucise fără milă! 


Pardaillan răspunse grav: 

— Imi sfâşiaţi inima amândouă. Aveţi deplină dreptate. Sunt 
un ingrat! 

— Vă bateţi joc de două biete fete, rosti trist Roşcovana. 

— Credeţi? Sunteţi sigure? Eu nu cred. Ceea ce cred însă 
este că-mi veţi preda semnalul, sau sunt hotărât să vă înjunghii 
cu mâna mea. 

Pardaillan trase pumnalul. Cele două femei se consultară 
din ochi cu o privire deznădăjduită, oftară din răsputeri, iar 
Roşcovana bolborosi în cele din urmă: 

— Pe uşă se află o cruce făcută din cinci cuie mari. Ciocăniţi 
pe rând pe acele cinci cuie, sus, jos, la stângă, la dreapta şi în 
sfârşit la mijloc: uşa se va deschide.!... 

Imediat îşi acoperi obrazul cu mâinile şi şopti plângând: 

— Suntem pierdute!... 

— Sunteţi nişte fete cumsecade, zise Pardaillan cu multă 
căldură. Vă rog să mă iertaţi dacă am fost brutal cu voi... Hanul 
vostru face cam douăsprezece până la cincisprezece mii de 
livre... Vi-l cumpăr! 

Odată cu cuvintele deşertă pe masă conţinutul brâului său 
de piele şi-i făcu semn lui Charles, care-l imită fără şovăire. 
Roşcovana şi Pâguette, dând cu ochii de grămada de ducați de 
aur, se potoliră pe loc, cu toată frica de răzbunarea la care se 
expuneau şi la care se mai gândeau oarecum. 

— Cu aurul ăsta. zise Charles, puteţi fugi... 

— Uşurel, uşurel! exclamă Roşcovana, mai îmbătată de 
vederea ducaţilor decât fusese de vinul băut. De ce să fugim, 
domnule? 

— Dar funiile?... Faimoasele funii care se întind atât de 
încet? 

— Nu-i nimic. O să jurăm că aţi intrat în han împreună cu 
cavalerul de adineauri şi că el v-a arătat semnalul. 

— Şi dacă nu vi se dă crezare? 

— O să avem atunci timp să fugim. 

Pardaillan se minimă cu câtă uşurinţă ştiau femeile să 
rezolve cazurile de conştiinţă. Apoi, urmat de Charles 
d'Angoulême, se îndreptă spre încăperea luxoasă care servea, 
ca să zicem aşa, ca loc de trecere între han şi palat. Se duse 
drept la uşă şi văzu cele cinci cuie mari arătate de Roşcovană. 
Ciocăni cu pumnul în ele, în ordinea care-i fusese indicată. La a 


cincea lovitură uşa se deschise!... 

După plecarea lui Maurevert, Fausta ceru femeilor s-o lase 
singură. 

Ea primise cu o linişte ciudată vestea evadării lui Pardaillan. 
Rămasă singura, încuie cu grijă uşile, cobori draperiile care le 
ascundeau, se duse încet să se aşeze şi începu să chibzuiască: 

„Omul acesta mi-a mărturisit că se va împotrivi planurilor 
mele. Şi se ţine de cuvânt. Toate mi-au reuşit până-n ziua când a 
apărut el în viaţa mea. Toate se prăbuşesc din clipa în care l-am 
cunoscut!...' 

In sufletul ei se petrecu ceva îngrozitor. 

Fausta simţea, îşi dădea seama că plângea. Dar lacrimile ei, 
în loc să inunde pleoapele şi să devină picături vizibile care să-i 
ardă obrajii, erau nişte lacrimi nevăzute şi păreau să-i cadă 
înapoi pe inimă ca un plumb topit. 

Ceea ce suferea în ea, ceea ce se zbătea, era fiinţa 
omenească, femeia. lar ceea ce rămânea neclintit în fotoliul 
acela era o Fausta, să spunem aşa, artificială, suverana 
orgolioasă, aceea care nu se văzuse niciodată plângând şi nu s-a 
temut vreodată de ceva. 

„Acest Maurevert mi-a vorbit de groaza lor, a tuturor. Dar 
eu?... Spaimă, ce însemni tu?... Spaimă, nici nu vreau să te 
cunosc!..." 

Dar văzu că de acum încolo spaima nu mai era ceva 
necunoscut. Inţelese că atâta vreme cât Pardaillan va fi liber, ea 
va tremura. 

„Propria mea slăbiciune face puterea lui, continuă ea, 
Există în mine un sentiment pe care n-ar fi trebuit să-l cunosc. 
Astfel a fost încheiat pactul dintre mine şi Dumnezeu. Trebuia să 
rămân fecioară imaculată nu numai cu trupul, dar şi în gândurile 
mele cele mai ascunse... Acum nu mai sunt fecioara..." 

Fausta pronunţă aceste cuvinte aproape cu glas tare. Cine 
le-ar fi auzit nu-şi putea închipui turbarea, groaza, ruşinea care 
răvăşeau acest suflet. 

Totuşi, puţin câte puţin, ea se potoli. 

„Dar, pentru a-mi duce la bun sfârşit planul, mormăi ea la 
un moment dat, trebuie neapărat ca acest om să fie regăsit şi să 
ajungă din nou în puterea mea! Dar dacă aceasta nu se va 
întâmpla niciodată?" 

In timp ce chibzuia astfel, la uşa de trecere spre han se auzi 


un ciocănit. 

"Cine poate veni?" gândi Fausta. 

Se auzi o a doua bătaie în uşă. 

„Să fie de Guise?... Să fie călugărul? Cine este?.. " 

După executarea celor cinci lovituri, uşa se deschidea 
automat. Dar Fausta putea să împiedice deschiderea ei. 
împingând doar un zăvor uşor, care oprea funcţionarea 
mecanismului. La a patra lovitură, îi veni deodată gândul să 
împingă zăvorul. Un sentiment straniu o îndemna să nu-l 
primească pe cel ce bătea. Se ridică repede şi se îndreptă spre 
uşă. 

Dar în clipa aceea căzu a cincea lovitură şi uşa se deschise. 
Fausta se opri încremenită: Pardaillan se afla în faţa ei. Cavalerul 
se întoarse spre Charles d'Angoulême aflat încă în camera de 
trecere şi rosti pe un ton ciudat: 

— Monseniore, mă bizui pe dumneata să-l păzeşti pe acest 
prizonier... 

„Care prizonier?" se întrebă Charles înmărmurit. 

— Dacă până întrun ceas nu mă întorc, ucide-l fără milă, 
apoi sări pe cal, repede te la Chartres în galop mare şi anunţă-l 
pe rege... 

„Despre ce trebuia să-l anunţe pe rege?" bodogăni în sinea 
lui tânărul duce, ameţit. 

încrederea lui în forţa şi fantezia născocitoare a lui 
Pardaillan era neţărmurită. Dar simţea că acum cavalerul juca o 
carte înfricoşătoare şi Charles, în loc să răspundă, îşi spuse că ar 
fi ultimul dintre laşi dacă nu intra o dată cu prietenul lui în 
vizuina Faustei. Făcu deci cu hotărâre un pas înainte. 

— Monseniore, zise Pardaillan apucându-l de braţ, m-ai 
înţeles cum trebuie, nu-i aşa? 

De data aceasta tonul era astfel încât Charles înţelese că 
succesul expediției şi viaţa cavalerului depindeau de ascultarea 
lui orbească. 

— Fii liniştit, răspunse el, dacă într-o oră nu te-ai întors 
unde ştim noi, ucid, şi Henric al Ill-lea va fi prevenit încă în 
noaptea aceasta. 

— Admirabil! răspunse Pardaillan. 

Apoi intră în cameră, încetând să mai ţină uşa între- 
deschisă. Atunci uşa grea se închise de la sine. 

Pardaillan înaintă spre Fausta, cu capul descoperit şi, 


măturând podeaua cu penajul pălăriei, se înclină. 

— Doamnă, i se adresă el îndreptându-şi spinarea, veţi 
avea oare bunăvoința de a mă ierta pentru faptul că mă prezint 
la dumneavoastră la o oră atât de târzie şi pe o uşă ascunsă? 

Fausta se aşezase. O bucurie prezicătoare de nenorociri 
strălucea în privirea ei. Işi sprijinise coatele pe braţele fotoliului 
şi era de o paloare şi de o încremenire, încât uşor putea fi luată 
drept o marmură frumoasă. Pardaillan vorbi din nou: 

— O discuţie între noi doi era necesară şi urgentă. M-am 
introdus la dumneavoastră aşa cum am putut. Îmi iertaţi 
această gravă înfrângere a regulilor etichetei, fie ea princiară, 
regală sau pontificală? 

De data aceasta Fausta făcu o mişcare şi bătu cu un ciocan 
într-un clopoțel. Intră un om care nu se arătă deloc mirat de 
prezenţa străinului. 

— Câţi guarzi sunt în palat? întrebă Fausta cu glas potolit. 

— Cei doisprezece obişnuiţi, dar... 

— Tăcere! Guarzii să se înarmeze şi să păzească toate 
ieşirile. Gentilomii de serviciu să fie pregătiţi să intre aici la 
primul fluierat. Puteţi pleca. 

Omul se înclină şi ieşi. Pardaillan zâmbi. Măsurile luate de 
Fausta îl uşurau de o grijă! Fausta aceasta era poate o tigroaică, 
dar rămânea femeie. Acum era însă sigur că va avea de-a face 
cu bărbaţi şi aceasta îl //niștea. 

— Cine sunteţi? întrebă Fausta, ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată pe omul din faţa ei. 

— Doamnă, răspunse Pardaillan, sunt acela care v-a împins 
să faceți o greşeală de  neiertat. Datorită priceperii 
dumneavoastră de a vă deghiza, datorită sprintenelii 
neasemuite cu care mânuiţi spada, m-aţi făcut, în faţa hanului 
Deviniere, să cred o clipă că aveam în faţa mea un bărbat. M-aţi 
obligat să îmi încrucişez spada cu o femeie şi s-o lovesc pe 
această femeie drept în frunte. Este un lucru pe care nu mi-l voi 
ierta niciodată, doamnă... - Pardaillan, cu pălăria în mâna 
dreaptă, cu mâna stângă sprijinită în garda spadei, cu o privire 
plăcută, cu chipul destins, vorbea cu un accent de adâncă 
sinceritate. Fausta îi aruncă o privire fugară şi ochii i se 
tulburară, iar inima îi zvâcni în piept. 

Este sigur că aşa cum ea era expresia splendorii femeieşti, 
tot aşa Pardaillan, în această atitudine puţin teatrală, dar care îi 


şedea de minune, cu chipul strălucind de generozitate, era un 
admirabil tip de frumuseţe bărbătească. 

Fausta îşi dădu seama că avea în faţă un adversar demn de 
forţa ei, 

— Domnule de Pardaillan, spuse ea, vă iert că aţi intrat aici 
fără să fiţi chemat. Vă iert şi lovitura din frunte. Dar vă declar că 
nu veţi ieşi viu de aici. Aţi auzit ordinele pe care le-am dat? 

Pardaillan făcu din cap un semn de încuviinţare. Fausta 
continuă cu un zâmbet livid. 

— Vă iert, de asemeni, deoarece veţi muri peste puţin, că 
aţi surprins taina mea şi că aţi aflat cine sunt. 

Pardaillan se înclină. 

— Doamnă, răspunse el cu acea încântătoare naivitate a 
glasului şi a privirii care-i aparţineau numai lui, deoarece 
binevoiţi să-mi iertaţi toate acestea, atunci de ce vreţi să mă 
ucideţi? 

Fausta păli şi mai tare şi răspunse cu o voce ştearsă, fără 
nici un accent: 

— Veţi înţelege imediat, domnule de Pardaillan, cât vă 
admir, cât vă respect şi cât sunt de sigură că am să vă ucid 
îndată. Vreau să vă omor, domnule, pentru că m-aţi lovit nu în 
frunte, ci în inimă. Dacă v-aş uri, v-aş lăsa să trăiţi. Dar trebuie 
să muriţi pentru că vă iubesc. 

Pardaillan se cutremură. Ceea ce auzise i se părea de o mie 
de ori mai de temut decât ordinele date în prezenţa lui. Se 
simţea pierdut. Şi totuşi, voi printr-un calm desăvârşit, să 
rămână demn de înfricoşătoarea lui adversară şi destul de 
stăpân pe sine pentru a o dobori. lată ce-i răspunse: 

— Mă iubiţi, doamnă. lar mie îmi apăreţi de o atât de 
monstruoasă strălucire, în ochii mei vă arătaţi ca o neînchipuită 
forţă de frumuseţe, de moarte şi de teroare, încât v-aş iubi; da. 
v-aş iubi, dacă inima mea n-ar fi dată. 

— lubiţi? întrebă Fausta fără mânie, nici curiozitate, nici 
dragoste, nici ură, ci numai cu acea înspăimântătoare răceală 
de care am mai vorbit. 

— Da, iubesc, rosti Pardaillan, cu o neţărmurită duioşie. Şi 
voi iubi până la ultima clipă a vieţii mele. In sufletul meu nu 
încape nici un alt sentiment, în afara acestei iubiri pentru care 
trăiesc şi fără de care n-aş mai exista, O iubesc, doamnă, o 
iubesc moartă... 


— Moartă!... 

Faustei îi scăpă aproape un țipăt, o exclamaţie înăbuşită, în 
care se îmbinau uimirea, bucuria şi, poate, cine ştie, părerea de 
rău. Căci Fausta, sinceră în rolul ei de fecioară, ar fi învins în 
inima ei gelozia pentru o femeie în viaţă. 

— Vă gândiţi poate că sunt un biet nebun, continuă 
Pardaillan. Dar aşa stau lucrurile. O iubesc pe moartă de 
şaisprezece ani de când a murit. lată de ce, doamnă, vă jur pe 
cinstea mea, că aş binecuvânta clipa când asasinii, pe care i-aţi 
aşezat la pândă, se vor năpusti asupra mea, dacă n-aş mai avea 
un ţel pentru care vreau să mai trăiesc. Deci, fiindcă trebuie, voi 
mai trăi. 

Pentru a doua oară Fausta se simţi oarecum umilită. Aşa 
cum spusese Pardaillan, ea puse la pândă asasini gata să se 
năpustească. lar Pardaillan, cu toate acestea, afirma cu 
minunata lui simplicitate: 

„Pentru că trebuie, voi mai trăi..." 

Fu gata să dea semnalul. O mare curiozitate, o dorinţă 
fierbinte de a-l cunoaşte mai bine pe om o reţinură. Ea îl privea 
atentă, cu o nemăsurată uimire. El plecase capul, îngândurat 
după cele spuse. Deodată ridică fruntea. Un zâmbet subtil îi 
flutura pe buze. 

— Doamnă, zise el, înainte de a începe să mă încaier cu 
oamenii dumneavoastră şi să-i pun la locul lor... 

— Credeţi că-i veţi nimici? îl întrerupse Fausta. 

— Doamnă, nu voi ieşi de aici fără să fi obţinut ceea ce e 
necesar să obţin, răspunse fără ocol Pardaillan. lar pentru 
aceasta trebuie să vă spun mai întâi cum am putut intra aici. 

lar în gândul lui, Pardaillan exclamă: 

„O, buna mea Pâquette şi duioasă Roşcovană, asta o spun 
ca să vă apăr puţin pe voi." 

— Trebuie să ştiţi, continuă el cu glas tare, că am un 
duşman... iertaţi-mă, doamnă, dar aceste amănunte sunt 
necesare: acest duşman este un călugăr iacobin şi se numeşte 
Jacques Clement. Pe acest călugăr. Urmă el, am pus mâna 
adineaori, când a ieşit din palatul dumneavoastră. Şi ştiu ce vrea 
să facă. 

Pardaillan ştia numai un singur lucru: că Jacques Clement 
voia să-l omoare pe Henric al Ill-lea şi că intrase la Fausta. Tot 
restul îl presupunea cu imaginaţia lui vie. În timp ce vorbea, îşi 


spunea: 

„Dacă mă înşel, sunt mort. Dacă Fausta n-a înarmat chiar 
ea braţul lui Jacques Clement, dacă ea nu are un mare interes 
să-l ucidă pe Valois, nu mai ies de aici..." 

Fausta închise ochii şi el nu putea afla ce gândea ea, dar 
continuă cu îndrăzneală: 

— Fratele Jacques Clement, doamnă, trebuie să-l omoare pe 
Henric al Ill-lea. lar dumneavoastră sunteţi aceea care-l împinge 
la acest omor! lată ce ştiu, doamnă! De la Jacques Clement, 
obligându-l să vorbească, am aflat cum se intră aici, am aflat 
care-i este gândul, acelaşi cu al dumneavoastră. Il cunosc de 
multă vreme pe călugăr, doamnă. Alegându-l pe el, pot să vă 
spun că aţi găsit un instrument înfricoşător. Va izbuti. Il va 
suprima pe Valois, iar datorită acestui fapt domnul duce de 
Guise va fi rege. 

Vorbea rar, cum se înaintează pas cu pas pe un teren 
necunoscut, plin de hârtoape. 

— Pentru ca Jacques Clement să reuşească, continuă el, de 
ce are el nevoie în primul rând? Trebuie să fie liber... Apoi, 
trebuie ca Henric al Ill-lea să nu afle că ducele de Guise are 
intenţia să-i ia viaţa... 

De data aceasta lovitura fusese atât de grea, încât Fausta 
tresări. Pardaillan zări această tresărire şi respiră adânc. 

„Încep să cred că încă nu mi-a sunat ceasul!" gândi el. 

— Aşadar, zise Fausta, călugărul v-a povestit că vrea să-l 
omoare pe Henri de Valois! 

— Am zis eu aşa ceva, doamnă? Să spunem că m-am 
înşelat, pentru că Jacques Clement nu mi-a spus nimic. Ştiu 
numai că el trebuie să-l ucidă pe rege în favoarea lui de Guise şi, 
ştiind aceasta, l-am capturat. Dacă voi fi liber, dacă-mi acordaţi 
graţia pe care v-o cer, Jacques Clement va fi şi el liber şi va 
merge unde vrea şi va face ce vrea. Pentru că ce mă interesează 
pe mine dacă Valois trăieşte sau moare! Dar, după cum v-am 
mai spus, moartea regelui îl interesează pe ducele de Guise. 
Dacă Valois nu moare în scurt timp, de Guise este pierdut. Elo 
ştie. Şi dumneavoastră o ştiţi. Rămânerea în viaţă a lui Henric al 
III-lea înseamnă moartea lui de Guise şi a dumneavoastră! 

La expunerea aceasta pe cât de simplă şi înfricoşătoare, pe 
atât de adevărată, a întregii politici a epocii, Fausta înţelese că 
n-avea în faţa ei un om numai de un excepţional curaj, ci şi de o 


profundă şi sensibilă inteligenţă. Ea oftă şi în clipa aceea gândi: 

„De ce acest biet gentilom fără nici un căpătâi nu se 
numeşte ducele de Guise?..." 

— Aşadar, reluă cavalerul, ştiind sigur că de Guise şi 
dumneavoastră i-aţi pus arma în mână lui Clement, ştiind de 
asemeni că multă vreme n-aţi putea găsi un om în stare cuo 
lovitură a braţului său să schimbe soarta regatului şi a Bisericii, 
eu, Pardaillan, l-am răpit pe acest călugăr. Şi, dacă mă omorâţi, 
moare şi el, aşa cum aţi putut auzi că mi-a făgăduit adineaori 
monseniorul duce d'Angoulême. Călugărul va muri, iar Henric al 
III-lea este înştiinţat că de Guise vrea să-l ucidă. De Guise va fi 
deci pierdut şi odată cu el, şi dumneavoastră. E limpede, nu? 

Fausta, albă ca o moartă, Fausta suferea în clipa aceea cum 
nu suferise niciodată, îl ura pe acest om care o înfrunta, cu o ură 
turbată, cu o ură omenească... ea care voise să se ridice 
deasupra întregii omeniri... şi era gata să se arunce la picioarele 
lui. să strige cerând îndurare, să-şi mărturisească înfrângerea, 
să-şi umilească orgoliul, să-şi strige sus şi tare dragostea, în 
sfârşit, să uite că nu era decât o femeie!... 

— Ce doriţi? întrebă ea cu asprime. 

— Puțin lucru; pentru libertatea lui Jacques Clement vă cer 
viaţa şi libertatea a doi oameni. Inseamnă oare o plată prea 
mare pentru moartea unui rege? 

— Doi oameni? întrebă Fausta surprinsă, 

— lată, deci, despre ce e vorba, zise Pardaillan. Am să vă 
spun, doamnă. Pe aceşti doi oameni eu nici nu-i cunosc. Viaţa 
sau moartea lor mi-e indiferentă ca şi aceea a lui Valois. Numai 
că, l-aţi văzut adineauri pe tânărul care acum se pregăteşte să-l 
omoare pe Jacques Clement, dacă nu mă revede imediat? Ei 
bine, acest tânăr are o mamă care se numeşte Marie Touchet. 
lar această femeie, într-o zi când tatăl meu urma să fie torturat 
şi executat, a apărut la închisoare şi l-a salvat pe tata... şi pe 
mine, cu acelaşi prilej. Pentru mine, fiul Mariei Touchet e lucru 
sfânt, Acum vedeţi cât e de simplu? In mod foarte firesc am 
început să iubesc şi eu ceea ce iubeşte seniorul duce şi să simt 
o puternică prietenie pentru această sărmană ţigăncuşă, pe care 
aţi vrut s-o ardeţi de vie... Mă urmăriţi, doamnă? 

— Da, vreţi să mi-o cereţi pe Violetta, Dar nu ştiu unde 
poate fi. 

— Vin, o întrerupse Pardaillan, să vă cer viaţa tatălui 


Violettei şi a unui alt năpăstuit. Prinţul Farnese şi meşterul 
Claude sunt închişi aici, condamnaţi la moarte. Pe aceşti oameni 
am venit să vă rog respectuos să-i scoateţi iar la lumina zilei. 

In clipa aceea Fausta hotărî la repezeală, în mintea ei, că 
cineva din anturaj o trăda. Căci, cum altfel ar fi aflat Pardaillan 
că Claude şi Farnese erau închişi în palatul ei? Nici nu voi să se 
gândească cine ar putea fi trădătorul. 

— Aşadar, rosti ea cu un glas plin de o stranie gingăşie, aţi 
venit să vă lăsaţi ucis aici în speranţa că veţi salva doi oameni 
pe care nu-i cunoaşteţi? 

— Cred că vă înşelaţi, doamnă, răspunse Pardaillan. Este 
adevărat că am venit să-i scap pe cei doi oameni, dar n-am 
venit să mă las ucis, deoarece, după cum v-am spus, 
dimpotrivă, trebuie să trăiesc. Vă propun o învoială, asta-i tot, 
socotind că viaţa lui Jacques Clement, care e în mâna mea, vă 
este mai prețioasă decât viaţa lui Farnese şi a lui Claude. Să mă 
fi înşelat oare? adăugă el cu o îngrijorare adevărată, atât de 
adevărată încât oricui în afară de Fausta i-ar fi putut părea 
simulată. 

— Nu v-aţi înşelat, răspunse ea solemn. Ca dovadă, îi iert 
pe aceşti doi oameni, cu toate că sunt condamnaţi de un 
tribunal ale cărui sentinţe sunt fără apel. 

Pardaillan rămase înmărmurit. Nu putea crede că naivul 
şiretlic pe care-l întrebuinţase a reuşit atât de bine. 

Dar Fausta bătu de două ori într-un clopoțel. Intră un om şi 
în clipa când acesta ridicase draperia, Pardaillan putu să vadă în 
spatele ei, nemişcaţi, nişte oameni cu spada trasă. 

— Ce fac prizonierii? întrebă Fausta. 

— Prinţul Farnese şade într-un fotoliu, iar călăul e întins pe 
un covor. 

„Călăul!" exclamă Pardaillan în sinea lui. 

Fu cuprins de un fel de spaimă. O sudoare rece îi apăru pe 
frunte. Cine era acest călău? Ce apropiere misterioasă putea 
exista între călău şi Violetta?... Fiindcă acest călău era cel numit 
meşterul Claude! Acela pe care Violetta îl iubea mai mult decât 
pe propriul său tată!...' 

— Ce spun? continuă Fausta. 

— Nu spun nimic. Par lipsiţi de orice simţire. Totuşi, mai 
trăiesc. Pieptul cardinalului se lasă şi se ridică cu greutate şi se 
aude respiraţia gâfâită a meşterului Claude. 


— Groaznic! murmură Pardaillan pălind. 

Fausta zâmbea cu zâmbetul tăios care-i descoperea dinţii, 
admirabile perle strălucitoare sub carminul buzelor ei pline. 

— Ce-au spus? Ce-au făcut de când au început să moară? 

— In primele ceasuri care au urmat sentinţei sfântului 
tribunal, cei doi condamnaţi au rămas în nemişcare, fiecare 
într-un colţ, apatici şi abătuţi. Apoi călăul a căutat o cale de 
ieşire. Când a constatat că era cu neputinţă să fugă, s-a liniştit. 
S-au scurs câteva ore. Apoi au început să sufere cu adevărat, 
pentru că s-au apropiat unul de celălalt şi au căutat într-un 
schimb de cuvinte uitarea trecătoare a suferinţei lor. 

Omul vorbea pe un ton neutru. Nu povestea, ci făcea un 
raport, nimic mai mult. 

— Apoi, continuă el, ei s-au despărţit din nou. Cardinalul s-a 
aşezat într-un fotoliu şi a închis ochii, iar călăul a rămas în 
picioare în colţul opus, privind fix în faţa lui. În sfârşit, au început 
să sufere crunt. Mai întâi s-au auzit nişte tânguiri. Apoi acestea 
au devenit strigăte, iar strigătele s-au preschimbat în urlete. S-a 
declarat o stare de nebunie furioasă. Amândoi s-au repezit la 
uşă, în care au bătut cu lovituri puternice. Apoi, treptat, după 
câteva ore de furie, au început să plângă şi au cerut un strop de 
apă... 

— Groaznic! Oh, e groaznic! gemu Pardaillan. 

— Continuă, porunci simplu Fausta. 

— Apoi au început să horcăie. Marile suferinţe au trecut şi 
cred că agonia e foarte apropiată. 

Fausta se întoarse spre Pardaillan care, livid, îşi ştergea 
fruntea. Ea îi spuse: 

— Am vrut, domnule, să vă aduc la cunoştinţă că cei doi 
oameni nu sunt departe de moarte... 

Pardaillan făcu un efort pentru a se scutura de acea 
impresie de groază care-l paraliza. 

— Să se deschidă uşa camerei lor şi condamnaţii să fie 
reînsufleţiţi. Să fie readuşi la viaţă şi să li se refacă forţele 
printr-o atentă folosire a licorii de care ne servim în asemenea 
caz. Apoi, când vor fi din nou în stare să umble, să fie duşi 
până-n stradă şi să fie lăsaţi liberi, spunându-li-se că au fost 
graţiaţi datorită intervenţiei domnului cavaler de Pardaillan. 

— Doamnă! murmură Pardaillan. 

Fausta făcu un gest trufaş care însemna: 


„Aşteaptă! Între noi lucrurile nu s-au terminat!..." 

Omul care raportase se retrase. Se aşternu o tăcere de 
moarte. Pardaillan o privea pe această femeie cu o repulsie 
nelămurită, cu toate că ea-i dăduse deplină satisfacţie. In. acest 
fel s-a scurs jumătate de oră. Apoi, omul apăru din nou spunând: 

— Condamnaţii au fost readuşi în puteri conform ordinului 
primit. N-a mai rămas decât să fie duşi în stradă. 

— Domnule cavaler de Pardaillan, i se adresă Fausta, 
însoţiţi-vă prietenii până în marele vestibul... Eu vă aştept aici... 
căci, dacă vă dovedesc că am primit învoiala propusă, trebuie la 
rândul dumneavoastră să-mi dovediţi că omul meu e liber ca şi 
cei doi ai dumneavoastră... 

Ea făcu un semn, omul cu raportul se înclină şi ieşi urmat 
de Pardaillan. Cavalerul străbătu cu repeziciune, uimindu-l pe 
ghid, două sau trei vaste saloane bogat ornamentate, merse 
de-a lungul unui culoar şi ajunse la o uşă deschisă. 

— Aici, indică ghidul. 

Cavalerul intră şi-i văzu pe prinţul Farnese şi pe meşterul 
Claude aşezaţi în fotolii. Un personaj înveşmântat în negru, fără 
îndoială un medic, era aplecat asupra lor şi desăvârşea 
readucerea lor la viaţă. 

Trecură câteva minute. Pardaillan aştepta sugrumat de 
emoție, privind cu o curiozitate bolnăvicioasă chipurile celor doi 
oameni pe care suferinţa lăsase urme cumplite. 

Apoi, personajul în negru se ridică cu un râs înăbuşit de 
satisfacţie şi se întoarse spre Pardaillan: 

— Au să-şi revină, zise el cu o strâmbătură care voia să 
însemne, fără îndoială, un zâmbet. Au să se refacă dacă vor 
avea grijă să mănânce şi să bea cu multă cumpătare timp de 
opt zile. Lăudată fie suverana noastră sacră şi plină de îndurare! 

Acestea spuse, personajul în negru făcu o plecăciune şi 
dispăru. Pardaillan privi repede în jurul lui, văzu că era singur şi, 
apropiindu-se de Farnese, îi strecură acestuia în grabă la ureche: 

— leşind de aici, intraţi în hanul vecin, căutaţi-l acolo pe 
ducele d'Angoulême şi mergeţi toţi trei să mă aşteptaţi la 
Deviniere, în strada Saint-Denis. Ei bine, domnule, continuă el 
cu glas tare, cum vă mai simţiţi?... 

Cardinalul şi călăul schimbară o privire speriată, 
şovăielnică, cuprinsă de acea nemăsurată uimire care duce la 
rătăcirea gândurilor. Erau palizi ca nişte arătări. Aveau obrajii 


traşi, ochii adânc înfundaţi in orbite, 

Dar. aproape numaidecât şi cu o iuţeală fulgerătoare, 
sângele le reveni în obraji. Licoarea acţiona astfel. Se ridicară, şi 
prima mişcare fu aceea de a se îndrepta spre uşă; dar se opriră 
dintr-o teamă copilărească. 

— În numele Violettei! murmură cu înflăcărare cavalerul, 

— Violetta? bâigui Farnese, ca şi cum i-ar fi venit foarte 
greu să-şi aducă aminte, dar şi mai greu să vorbească. 

Numele pronunţat astfel avu asupra lui Claude, un efect 
asemănător cu cel pe care produsul acela biciuitor îl avusese 
asupra corpului său. Se auzi un fel de mormăit şi pumnii lui 
uriaşi se strânseră. 

— Spuneaţi Violetta? gemu el. 

— Da! răspunse Pardaillan într-un suflet. Dacă o iubeşti fă 
ce-ţi spun eu: intră "La Teascul-de-Fier", găseşte-l pe ducele 
d'Angoulême şi toţi trei duceţi-vă să mă aşteptaţi la Deviniere. 
Tăcere! Suntem ascultați... 

In acelaşi timp, Pardaillan apucă o mână a lui Farnese şi o 
alta a lui Claude, trăgându-i după el. 

— Veniţi, le spuse el, n-aţi auzit că Fausta cea glorioasă v-a 
grațiat? 

Cei doi oameni porniră. Ce li se va întâmpla? Unde 
mergeau? Cine era omul acela? Nu ştiau nimic. In capul lor era 
un mare gol. 

Câteva clipe mai târziu, ajunseră în marele vestibul, târâţi 
de cavaler, care la rândul lui era condus de omul Faustei. Toate 
camerele, toate coridoarele ce se perindau păreau pustii. Dar în 
vestibul se găseau vreo douăzeci de guarzi. Uşa, greaua uşă de 
fier se întredeschise. In aceeaşi clipă, Farnese şi Claude se 
găsiră afară. 

Oricât de puţin timp fusese întredeschisă uşa de fier, 
cavalerul ar fi putut poate profita ca să facă, aşa cum spunea el, 
o străpungere printre guarzii adunaţi acolo şi să se repeadă 
afară. Fu reţinut însă de gândul că în starea în care se găseau 
cei doi condamnaţi graţiaţi, nu puteai spera la un ajutor din 
partea lor. Ar fi fost urmăriţi, ajunşi din urmă şi tot ceea ce 
pusese la cale Pardaillan până atunci s-ar fi dus de râpă. 

Lăsă deci să se închidă uşa la loc şi, urmându-l pe acelaşi 
om care-l condusese, se regăsi, câteva clipe mai târziu, în 
prezenţa Faustei. Se înclină în faţa ei, nu fără emotie, şi-i spuse: 


— Doamnă, s-a făcut: cei doi năpăstuiţi sunt liberi. 

Şi, pentru că Fausta nu răspundea nimic, cufundată cum 
era într-o visare adâncă, el continuă: 

— Oricât de puţin lucru sunt eu şi oricât de puternică şi 
glorioasă sunteţi dumneavoastră, nu se ştie dacă recunoştinţa 
unui biet cavaler nu vă va fi într-o zi de folos? 

Fausta întoarse încet capul spre el şi-l întrebă: 

— Unde e călugărul Jacques Clement... 

— E liber, doamnă, răspunse Pardaillan fără şovăire. Tot 
atât de liber ca şi cardinalul şi călăul, care tocmai au ieşit din 
această locuinţă. Doamnă, urmă el, în timp ce înflăcărarea 
vitejiei şi a cutezanţei îi împurpură obrajii, sunteţi liberă să mă 
consideraţi drept ostatec. Dar nu veţi putea dovedi că v-am 
înşelat după actul de generozitate pe care l-aţi săvârşit la umila 
mea rugăminte. Mărturisindu-vă, ştiu că pierd orice speranţă de 
scăpare, dar trebuie să ştiţi: Jacques Clement n-a fost nici o clipă 
prizonierul meu, aşa cum nici acum nu se află în mâna ducelui 
d'Angoulême... 

— Aşadar, rosti Fausta, pot să ordon uciderea dum- 
neavoastră, fără ca planurile călugărului privindu-l pe Henric al 
Ill-lea să fie împiedicate. 

— Puteţi s-o faceţi, doamnă! 

Atunci, Fausta, cu acel glas fără expresie care-i făcea să se 
cutremure şi pe cei mai bravi, continuă: 

— In acest caz am să dau ordinul, Pregătiţi-vă să muriţi, 
cavalere! 

Cavalerul îşi trase spada cu o mişcare înceată, o privi pe 
Fausta în faţă şi spuse: 

— Sunt gata, doamnă!... 

Fausta se ridică şi se apropie de Pardaillan. 

Acesta o recunoscu cu greu. 

Nu mai era acea statuie de răceala gheții. Nu mai era nici 
acea întruchipare a orgoliului, acea ilustrare a majestăţii care 
făcea să se plece frunţile şi inspira groază. Aceea care se 
apropia de el era o femeie în toată strălucirea frumuseţii ei 
glorioase, în toată splendoarea dragostei dezlănţuite şi care se 
oferea! 

Ochii acestei femei, minunaţii ei ochi negri, asemănători 
diamantelor negre, scăpărau de pasiune cu flăcări dogorâtoare. 
Ochii aceia plângeau. Lacrimile prelungi, tăcute şi fierbinţi, se 


uscau pe obrajii ei încinşi. 

Pardaillan se sprijini cu amândouă mâinile în garda spadei, 
al cărei vârf era înfipt în podea. Stătea ţeapăn, într-o nemişcare 
împietrită. 

Când Fausta ajunse lângă Pardaillan, fremătătoare, cu sânul 
palpitând de furtuna pasiunii dezlănţuite, cu ochii înecaţi într-o 
imensă suferinţă, ea îşi ridică ambele braţe. Şi aceste braţe se 
încolăciră deodată în jurul gâtului lui Pardaillan. Apoi, 
sprijinindu-se de el; îi prinse capul în palme şi... încet îi atrase 
capul spre ea, Apoi buzele ei palide se apropiară de cele ale 
cavalerului... 

Infocarea acestui sărut îl făcu pe Pardaillan să tresară până 
în adâncurile fiinţei sale... dar buzele lui rămaseră mute! 

Pardaillan primise sărutul, violentul, delirantul sărut al 
fecioarei. Dar nu răspunsese la el... Pardaillan avea s-o iubească 
pe moartă până la ultima lui suflare! 

Fausta îşi retrase încet braţele şi păşi înapoi... 

Când ajunse departe, în fundul salonului, gata sa dispară, 
ea vorbi. lar glasul ei ajunse până la cavaler ca un ecou 
îndepărtat, poate o voce de dincolo de mormânt sau de dincolo 
de cer. lată ce spunea: 

— Pardaillan, vei muri. Nu pentru că te-ai ridicat împotriva 
puterii mele, nu pentru că mi-ai smuls-o pe Violetta, sau pentru 
că ai luptat cu mine şi m-ai învins... Pardaillan, vei muri pentru 
că te iubesc!... 

Se opri o clipă. Cavalerul tot nemişcat şi ţeapăn, în acelaşi 
loc, însă sprijinit în spada înfiptă în faţa lui, o privea, o asculta şi 
i se părea că vede o umbră care se mistuie, i se părea că aude 
muzica unor hohote de plâns. 

Glasul de o nemaipomenită gingăşie, melopee de dragoste 
şi de durere, cu siguranţă mai frumos decât orice voce 
omenească, pentru că Fausta, în acest moment unic, se ridica în 
adevăr deasupra omenescului, acest glas continuă: 

— Eşti iubit de aceea care n-a iubit niciodată: fecioara 
orgolioasă şi pură s-a umilit în faţa ta, Pentru că eu n-am voie să 
iubesc, omul pe care-l iubesc trebuie să moară, Pardaillan, plâng 
după tine şi totuşi te omor. lar tu, care o iubeşti pe moartă, tu 
care ai înţeles gloria şi armonia devotamentului, tu care porţi în 
suflet o moartă, o moartă vie, vei înţelege tâlcul sărutului pe 
care fecioara l-a dăruit buzelor tale. Deoarece cineva, cu toată 


înverşunarea opunerii mele, a pătruns în inima aceasta unde 
nimeni nu are voie să pătrundă, acel pe care-l voi purta în suflet 
va fi un mort, ca şi moarta pe care o porţi tu în sufletul tău. 
Adio, Pardaillan! 

Acestea spuse, Fausta se îndepărtă şi mai mult, unduioasă 
şi plutitoare ca o umbră, apoi, deodată, Pardaillan nu mai văzu 
nimic. Rămăsese singur. O tăcere de moarte, o tăcere de noapte 
adâncă îl copleşea. 

Dar el nu era omul să rătăcească multă vreme printre vise. 
Nu întârzie deci să se întoarcă pe pământ şi asigurându-se că 
spada se găsea încă în mâna lui, zâmbi: 

„Să mor! murmură el. E uşor de spus. Doamna Fausta, o 
fiinţă într-adevăr frumoasă şi e păcat că un trup atât de frumos 
ascunde în el atâta răutate... mă asigură că voi fi ucis. De ce? 
Pentru că m-a îmbrăţişat? Pe cuvântul meu, motivul mi se pare 
insuficient!" 

Între timp, pentru că singurătatea şi tăcerea continuau să 
fie tot atât de desăvârşite în camera aceea; Pardaillan începu să 
se întrebe ce fel de moarte îi pregătea strania magiciană. 

Încercând podeaua la fiecare pas, cu ochii la pândă şi cu 
spada în mână, el se îndreptă spre uşa pe care intrase, adică 
aceea care comunica cu „leascul-de-Fier". Incercă s-o deschidă, 
dar nu exista nici broască, nici zăvor. Uşa care se deschidea 
printr-un mecanism trebuia să se închidă la fel. Pardaillan se 
convinse, în scurt timp, că aşa era. 

„Trebuie totuşi să plec!" 

Şi, hotărât, se îndreptă spre fundul încăperii, spre draperia 
în spatele căreia dispăruse Fausta. Ridică draperia şi se găsi în 
faţa unui coridor pustiu. Unde ducea acest coridor? 

— Ce naiba! murmură el înaintând, nu înseamnă că am să 
aştept aici bunul plac al acestei blestemate vrăjitoare, ca o 
vulpe în vizuina ei. Înainte, deci, şi la dracu cu toate misterele! 

Porni deci cu paşi mari şi în curând ajunse într-o sală goală. 
Dar, în clipa în care intră, uşa se închise în urma lui. In acelaşi 
timp se deschise o altă uşă la celălalt capăt al sălii... 

„Se pare deci că pe aici trebuie să trec, gândi Pardaillan. Să 
trec, deci!" N 

Continuă să meargă cu spada în mână. inainta în tăcere. 
Palatul era pustiu. Numai că, pe măsură ce trecea printr-o uşă, 
aceasta se închidea după el. Străbătu astfel mai multe încăperi. 


începu să fie oarecum cuprins de o groază copleşitoare. 
Exista vreun pericol de moarte? Şi unde era acest pericol? In ce 
consta el? Simţea ca o ameninţare sinistră cuprinsă în acele uşi 
care se închideau singure în urma lui, ca pentru a-i spune: 

„Pe aici n-ai să mai treci niciodată înapoi!..." 

Totuşi, nu se opri. 

„Undeva tot am să ajung", bodogăni el furios, asemănător 
prinţului din legendă, care străbătea cu spada în mână tot un 
astfel de palat fermecat. 

Şi cu toată tăria lui de caracter, simţea ameţeala pericolului 
necunoscut. 

Mai trecu printr-o sală imensă şi luxoasă cu coloanele ei de 
jasp... era sala tronului. Apoi încă două sau trei odăi, pe care 
Pardaillan le străbătu aproape alergând, cu ochii ieşiţi din cap, 
cu spaima în suflet, strigând cât putea de tare: 

— Dar ce-i asta? Tuturor le este frică de spada mea, în 
acest cuib de ucigaşi?... g 

Pardaillan se înşela: el era cel îngrozit... Ingrozit de tăcerea, 
de pustietatea şi necunoscutul de acolo. Deodată, se linişti. 
Pătrunsese, în sfârşit, într-o sală cu pereţii goi, dar acolo se aflau 
oameni, oameni în carne şi oase, făcuţi ca şi el!... Respiră adânc 
şi începu să râdă, luând totuşi poziţia „în gardă". 

Oamenii aceia erau vreo treizeci. Erau înarmaţi cu spade şi 
pumnale. Stăteau în picioare, în jurul sălii, rezemaţi de pereţi. 
Nimeni nu făcu nici o mişcare la intrarea lui Pardaillan şi astfel, 
în minutul următor, el avu timp să-şi dea mai bine seama de 
situaţie. Era îngrozitoare... 

În primul rând, uşa, ca şi celelalte, se închisese. Apoi, în 
mijloc, chiar în mijlocul podelei se căsca o gaură pătrată. In 
fundul acelei găuri, se auzea vuietul apelor Senei. Dacă făcea un 
singur pas greşit în timpul luptei, ar fi căzut în gaură. Dacă se 
deplasa înainte sau înapoi, la stânga sau la dreapta, se lovea de 
oţelele care luceau tulbure în această peşteră de-abia luminată! 
Pardaillan se găsea în sala execuțiilor, adică în aceeaşi sală 
unde pătrunsese meşterul Claude ca s-o sugrume pe Violetta. 

S-a produs, aşa cum am mai spus, o clipă de tăcere. 

„De-aş putea numai să mă adăpostesc în unul din aceste 
unghere!" gândi Pardaillan. 

Deodată, de dincolo de ziduri, răsună un zgomot strident şi 
prelung, asemănător celui produs de două cimbale puternic 


lovite între ele. Atunci, statuile rezemate de ziduri se însufleţiră 
şi se puseră în mişcare, cu spadele în gardă. Brusc Pardaillan se 
văzu în mijlocul unui cerc de oţel. 

Cercul se strângea fără grabă. Fiecare dintre oamenii aceia, 
cu spada trasă înainte, se îndrepta spre căscătura găurii negre. 
Păreau că nici nu-l văd pe Pardaillan şi nu se sinchiseau de el. 
Manevra îi păru cavalerului de o admirabilă simplitate: în orice 
parte s-ar fi întors se găsea un vârf de spadă îndreptat spre 
pieptul lui. Era sigur că va fi sfâşiat de lovituri de spadă şi că, 
retrăgându-se întruna, va trebui în cele din urmă să sară în 
gaură!... 

Chiar în clipa când statuile se însufleţiră şi se puseră în 
mişcare, el se repezi înainte voind să străpungă cercul de oţel şi 
dădu în faţă două sau trei lovituri cu vârful spadei. Un fior de 
groază îl străbătu atunci din creştet până-n tălpi: era sigur că-i 
lovise pe cei doi dintre atacanţi... că-i atinsese de moarte! Şi nici 
unul nu căzuse!... 

Inţelese că toţi oamenii aceia erau înveşmântaţi în zale, 
care-i făceau invulnerabili, în afară de partea descoperii ă a 
obrazului! Şi atunci le privi chipurile, căci avu destul timp. 
atacatorii înaintând cu o încetineală înfricoşătoare. De-abia 
acum spaima i se strecură în suflet... 

Deoarece înţelese că aceste chipuri încremenite, fără o 
cută, fără expresie, asemănătoare cu cele ale morţilor, nu erau 
decât nişte măşti... Nu, nici în obraz nu putea să lovească 
aceste statui amenințătoare, care înaintau încet spre el. atât de 
încet! 

Aruncă o privire în spate. Se găsea la trei paşi de gaura 
căscată care-l aştepta. Se năpusti pentru a doua oară, tăcut, 
gâfâind, cu părul zbârlit. Trebui să dea înapoi: nici unul dintre 
oameni nu fusese rănit, dar el fusese lovit la umăr lipsindu-i 
pieptarul de bivol. 

Se opinti atunci din răsputeri. 

Cercul de oţel se strânsese şi mai mult... Statuile făcuseră 
încă doi paşi şi acum cercul foarte strâmt avea o adâncime de 
doi sau trei oameni. 

In clipa aceea, din tainicele adâncuri ale palatului se înălţă 
o melodie funebră, ca şi cum un mare număr de călugări sau de 
preoţi ar fi fost adunaţi pentru un De profundis. În acelaşi timp 
un clopot începu să bată dangătul morţilor şi vuietul unei orgi se 


răspândi în  largile volute ale unei muzici jalnice şi 
amenințătoare. 

Pardaillan fu zguduit de un fior do moarte! Pentru el bătea 
dangătul morților. Recăpătă deodată acel sânge rece 
nemaipomenit, acea luciditate, acea fulgerătoare rapiditate de 
decizie, care stau la baza „loviturilor nebuneşti". 

Tocmai în momentul în care vârfurile spadelor erau gata să-l 
ajungă şi să-l împingă în gaură, el se aplecă, se opinti şi se 
destinse brusc. Printre picioarele atacatorilor se produse o 
scurtă viermuială, ca a unei fiare care trece muşcând, ca a unui 
mistreţ care se năpusteşte cu colții înainte. Izbucniră două sau 
trei urlete de durere şi doi oameni se prăbuşiră spintecaţi de 
spada lui Pardaillan care, neputând lovi nici chipurile mascate, 
nici piepturile înzăuate, le smulgea măruntaiele! O clipă după 
aceea, el se găsi în afara cercului infernal şi, ridicându-se dintr-o 
săritură, se refugie într-un colţ, unde se adăposti. 

Un moment de răgaz în timpul căruia glasurile grave ale 
călugărilor îndepărtați, vuietul orgii şi bătaia clopotelor 
acopereau orice alt zgomot. 

Călăii, oamenii înarmaţi ai Faustei, trecură printr-o clipă de 
zăpăceală. Apoi, unul dintre ei, fără îndoială şeful lor, rosti 
câteva vorbe scurte şi aspre şi, numaidecât, într-o mişcare 
rapidă şi tăcută, cercul se sparse. Ei se aşezară pe trei sau patru 
rânduri şi se îndreptară spre colţul unde se refugiase 
condamnatul. 

În momentul acela, Pardaillan vibrând din tot corpul, cu 
nervii încordaţi să se rupă, cu capul înfierbântat, aruncă o privire 
de fiară prinsă în capcană. Respiră adânc, o răsuflare 
şuierătoare... In acelaşi timp îşi vâri spada la loc în teacă şi 
apucă un obiect agăţat de perete. Sala era aceea a execuțiilor. 
Acolo erau ucişi cei condamnaţi de tribunalul secret. Era sala 
călăului... Şi, fiind sala călăului, peste tot pe pereţi atârnau 
frumos rânduite instrumentele acestuia: ici colaci de funie, colo 
o măciucă cu care să zdrobeşti, apoi nişte cuțite lungi, mai 
departe nişte satire. 

Obiectul pe care-l apucase Pardaillan era o măciucă grea. 
Ea se compunea dintr-o enormă bilă de fier plină de ţepi 
ascuţite şi un mâner dintr-un lemn aspru, nelustruit. 

După cum am spus, se produsese clipa aceea de răgaz, în 
care ucigaşii se organizară pentru un nou sistem de atac. 


Pardaillan, cu măciuca în mână, îi văzu apropiindu-se cu 
pasul lor egal. 

— Dacă aştept, sunt un om mort, îşi zise Pardaillan. 

Şi atunci, apucă măciuca cu amândouă mâinile şi se 
avântă! Mlădios, viguros, înfricoşător la vedere în clipa aceea, 
făcu trei paşi. Enorma măciucă se ridică, se învârti deasupra 
capului său, şuieră şi se abătu. Lovituri înfundate, scurte gemete 
de animale doborâte, trupuri ce se prăbuşeau dintr-odată cu 
faţa la pământ, capete sfărâmate. Apoi, o zarvă îngrozitoare, o 
dezordine turbată în ceata care uitase de orice disciplină, de 
orice consemn de mutism. În plus urletele blestemelor şi totul 
acoperit de mugetele orgii. 

Pardaillan se afla în mijlocul acelei cete înnebunite care se 
învârtejea, urla, striga, încerca să-i dea lovitura de moarte... Dar 
cum s-ajungi până la el? Măciuca, teribila măciucă de fier 
descria un cerc al morţii! Proptit pe amândouă picioare, ca şi 
cum s-ar fi aflat acolo de când lumea, fără să rostească un 
cuvânt, cu o scăpărare roşie în colţul ochilor unde sclipea 
reflexul straniu al unei ironii triumfătoare, el făcea deasupra 
trupului, deasupra capului doar o mişcare uniformă şi 
fulgerătoare cu ambele braţe învârtind măciuca. 

Ceata dădea înapoi într-o mare debandadă. Pe podea 
Zăceau şapte cadavre. Şi, în această retragere nebunească, un 
întreg ciorchine omenesc era împins spre trapă!... Unul cădea, 
se agăța, trăgea pe altul după el şi astfel dispărură cinci dintre 
ei, cu nişte urlete îngrozitoare!... 

Apoi, după acest atac care a durat poate trei secunde, 
Pardaillan începu să înainteze! Nu stătea să aleagă! Mergea 
drept în faţa lui, neuitându-se unde nimerea, lăsând enormei 
măciuci grija de a-şi alege victimele în mijlocul zăpăcelii aceleia 
dezlănţuite, a cetei sfărâmate, fărâmiţate, înspăimântate. 

Când ajunse în cealaltă parte a marii încăperi, el se 
întoarse, se odihni o clipă sprijinindu-se în măciucă şi apăru 
inundat de sudoare gâfâind, cu pieptul lui lat umflat de sforţarea 
respirației repezite, cu capul îngrozitor la vedere, cu flăcări de 
trăsnet ţâşnind din ochi, cu nările umflate, cu un râs înăbuşit 
ieşit din minţi, acel înspăimântător râs care-i descoperea dinţii, 
răsfrângându-i buzele... 

Suflă un moment şi în secunda aceea, ca printr-o pâclă 
roşie, văzu pe podea vreo douăsprezece trupuri ghemuite în 


poziţia ultimei lor spaime, văzu că pe jos erau presărate spade 
frânte şi măşti din plase metalice, mari băltoace de sânge, iar 
pe pereţi împroşcături roşii. Apoi, în locul unde se afla desigur 
uşa, câţiva oameni înfuriaţi loveau scoşi din minţi, cu mânerul 
spadei într-un panou, urlând cu glasurile lor delirante de 
spaimă... 

Uşa, închisă cu un mecanism, nu se deschidea! Supremă 
precauţiune a Faustei care voise moartea lui Pardaillan, fără nici 
o speranţă de evadare... Poate chiar pentru a se feri pe ea însăşi 
de a ceda unui sentiment de milă! 

El îşi dădu seama pe loc de toate acestea! Şi ei, oamenii 
Faustei, înţeleseră. Căci, oprindu-se deodată din zadarnicele lor 
chemări, se adunară într-un grup şi, înfuriaţi, răcnind blesteme 
sălbatice, se năpustiră asupra lui... 

Înaintară doi paşi şi iată că măciuca se ridică! Acea 
măciucă pe care călăul o ridica cu greu pentru a o lăsa să cadă 
o singură dată, enorma măciucă începu din nou să se rotească! 
Cu neputinţă de ajuns până la ei!... Dădură înapoi! lar el începu 
să înainteze! 

Merse de la un capăt la celălalt al sălii şi deodată, fu 
scuturat de un râs nervos: în fuga lor nebună, ciocnindu-se între 
ei, sărind în toate părţile, încă trei oameni căzură în gaura 
neagră. Acum nu mai rămăseseră decât şapte sau opt. 

lar aceştia erau scoşi din minţi de spaimă, fără glas, 
răguşiţi de ţipetele lor disperate. 

Încercară încă de trei ori să se repeadă asupra lui, să-l 
lovească unde se nimerea, la braţ, la obraz, la picioare... De 
fiecare dată era sfărâmat câte un craniu! Măciuca îşi îndeplinea 
misiunea, se rotea, întâlnea un cap, un umăr, un braţ, zdrobea, 
măcina... Şi deodată Pardaillan văzu că rămăsese singurul în 
picioare! Atunci, măciuca îi căzu din mâini, încercă s-o ridice, 
dar fără succes şi murmură: 

— Bieţii oameni! 

În palat, glasurile funebre continuau să cânte psalmi pentru 
moartea lui... 

Pe neaşteptate, se lăsă o mare tăcere. Pardaillan înţelese 
că cineva avea să vină să deschidă uşa şi să constate dacă 
treaba fusese făcută, adică dacă fusese ucis şi aruncat în fluviu. 
Gândul acesta îl cutremură şi făcu să-şi recapete tot sângele 
rece. 


„Fiecare îşi apără pielea cum poate, bodogăni el. Aici e un 
câmp de luptă. Am omorât ca să nu fiu omorât. 

Dar pentru că am luptat atâta pentru a mă apăra, cred că a 
sosit momentul să părăsesc această locuinţă." 

Spunându-şi aceasta, trăgea cu ochiul la gaura unde 
trebuise să fie aruncat. Era în adevăr singura lui ieşire pentru a 
fugi de acolo. Se apropie de marginea ei, îngenunche, privi şi nu 
văzu altceva decât întunericul. Dar, în fund, auzi foarte bine 
apele fluviului care se rostogoleau cu un murmur surd şi 
alunecări mătăsoase. 

Nu mai avea nici o clipă de pierdut. Se agăţă cu amândouă 
mâinile de margini şi, atârnând astfel, se lăsă să cadă în gaură. 
Atunci, cu vârful picioarelor legănându-se în gol, căută... Şi, ceea 
ce prevăzuse el, se realiză. 

Sala execuțiilor, după cum am spus, era situată deasupra 
fluviului. Ea nu făcea parte din construcţia propriu-zisă a 
palatului. Era o anexă. Podeaua se sprijinea pe o schelă de 
bârne, care ieşeau din apă. Picioarele lui Pardaillan se loviră de 
una dintre aceste bârne. Aceasta pleca de la o altă grindă şi se 
ridica în diagonală până la podea. 

Picioarele lui Pardaillan, trase în sus şi pipăind, urmară 
această linie diagonală, care se termina aproape de deschiderea 
trapei. Un fel de urlet surd scăpă atunci de pe buzele lui 
Pardaillan: era strigătul de bucurie al omului care se ştia salvat! 

Prin forţa mâinilor el se ridică atunci până când simţi că 
bârna era din ce în ce mai apropiată de gaură, din ce în ce mai 
apropiată de el şi apoi o înlănţui cu amândouă picioarele, cu 
forţa înzecită a unuia care nu voia să moară. lar când izbuti să 
fie astfel agăţat, mâinile sale părăsiră marginea gaurei de care 
erau prinse, încolăcindu-se în jurul bârnei şi... se lăsă să 
alunece. 

În mai puţin de o secundă ajunse la locul unde grinda 
diagonală se rezema de o grindă verticală, ca o cracă sprijinită 
de trunchiul copacului. Se lăsă să alunece mai departe şi curând 
simţi că intra în apă. 

„Să ne odihnim puţin, gândi el, apoi am să încep să înot şi 
mare ghinion ar trebui să am, ca să nu ajung la unul sau la 
celălalt mal." 

În timp ce-şi spunea acestea, fu lovit de un corp moale. 
Pardaillan pipăi obiectul şi fu străbătut de un fior de groază: 


obiectul era un cadavru, cadavrul unuia din cei căzuţi în fluviu. 
Aproape în acelaşi timp, dintr-o altă direcţie, fu atins de un alt 
cadavru ridicat de valuri. Apoi de un altul şi de alte cadavre din 
jurul lui, din jurul bârnei de care era agăţat. Valurile le legănau, 
le ridicau, le dădeau la fund, dar nu le luau cu ele! 

De ce nu le târau cu ele? 

Toate aceste leşuri îl înconjurau şi se învârteau în voia 
vârtejurilor de apă care se formau acolo. S-ar fi spus că-l 
chemau, că-i făceau semn să vină după ele, căutând să-l târască 
pe urma lor. Toate acestea depăşeau orice limite ale grozăviei... 

Cavalerul se găsea în fundul acelei găuri negre, agăţat de 
bârnă, cu unghiile înfipte în muşchiul vâscos al lemnului 
atârnând deasupra apelor întunecate care alunecau printre 
celelalte grinzi şi se zbăteau lovind în temeliile palatului. 
Aproape de el, în jur, se legănau cadavrele care nu voiau să se 
îndepărteze, care-l atingeau, îl loveau, îl înlănţuiau în hora lor 
înfricoşătoare! 

Pardaillan rămase înlemnit de groază, cu părul zbârlit, cu 
gura căscată într-un strigăt care nu ieşea, cu ochii holbaţi ca să 
vadă... dar nu putea vedea, sau nu distingea decât puţin şi 
nelămurit. Primul lucru care i se bloca a fost gândirea, căreia îi 
luă locul spaima şi întunericul. Apoi, senzaţia de groază, 
ameţitorul dezgust pentru cadavrele strânse în jur, mişcându-se 
prin apă, fură atât de crunte încât simţi redeşteptându-i-se 
gândirea. 

Dar şi această impresie se risipi şi, printr-un efort 
extraordinar, Pardaillan izbuti să îndepărteze parţial spaima. 
Ridică capul şi, acolo sus, deschiderea pătrată a găurii îi apăru 
într-o lumină nesigură. Atunci se gândi să scape din acea 
strânsoare macabră, de atingerea cadavrelor, căţărându-se din 
nou până sus. Poate va găsi un alt mijloc de, a ieşi din palat. 

Începu să se ridice şi îndată scăpă de atingerea cadavrelor. 
Sub el le auzea ciocnindu-se încet, continuându-şi hora 
misterioasă a morţii. O sudoare înţepătoare şi îngheţată i se 
prelingea pe obraji, dar nu se putea şterge şi nici nu se putea 
gândi la ea, toată forţa lui fiind folosită într-un singur scop: să se 
ridice iar până în sală şi să fugă, să fugă cu orice preţ! 

Şi, pe când se găsea cam la jumătatea drumului între 
deschiderea de sus şi cadavrele de jos, auzi glasuri. Un fior 
mortal îi străbătu şira spinării. Nu se mai putea urca în sală, căci 


acolo răsunau acum paşi numeroşi, strigăte, blesteme... 

Deci, dacă cobora, cădea din nou în oribilul coşmar al 
cadavrelor şi se prăbuşea în bezna nebuniei. Dacă se ridica, în 
clipa în care capul i-ar fi fost zărit în gaură, ar fi fost doborât şi 
aruncat printre cadavre... 

Pardaillan, cu ambele braţe şi picioare frenetic încolăcite în 
jurul bârnei, se opri gâfâind, dezorientat, cu minţile rătăcite. 
Deodată, zgomotul din sală se linişti şi auzi un glas, pe care-l 
recunoscu, rostind: 

— Ce se întâmplă?... Unde-i condamnatul? 

Pardaillan ascultă răspunsul: 

— Sanctitatea-voastră poate vedea că domnul de Pardaillan 
a fost aruncat în apă de oamenii noştri, dar lucrul ne costă 
foarte scump! Ce măcel!... 

Pardaillan ridică privirea şi văzu nişte umbre aplecându-se 
în gol. O recunoscu limpede pe Fausta. O privi timp de aproape 
un minut. Auzi suspinul adânc ţâşnit din pieptul ei. Apoi, încet, 
ea se ridică. Omul care vorbise îi spuse atunci: 

— Fericită idee a avut sanctitatea-voastră ca să se pună 
drept capcană o vârşă de fier! 

„Mârşa!" mormăi Pardaillan în sinea lui, cuprins de o nouă 
groază. 

— În felul acesta, continuă omul, nu se mai poate fugi pe 
acolo, așa cum s-a întâmplat cu Claude... 

Urmară câteva clipe de tăcere. Pardaillan gândi: 

„Ei vor pleca, iar eu am să mă caţăr sus şi, pentru că mă 
cred mort, am şanse să scap. Dar ce-i cu vârşa aia?..." în sală se 
auzea un du-te-vino. Apoi, mai îndepărtată, dar încă limpede, 
ajunse până la el vocea Faustei: 

— Mâine să fie desfăcută vârşa pentru ca trupurile acelea 
să fie duse de ape... şi să se închidă la loc trapa... 

În aceeaşi clipă, firul de lumină de deasupra capului său se 
stinse brusc şi auzi un zgomot înfundat: trapa fusese închisă! 
Gaura pătrată fusese astupată! 

Pardaillan fu izbit atunci de valul unei deznădejdi fără 
scăpare: era pierdut şi nimic nu-l mai putea salva. In adevăr, 
toate ieşirile pe sus îi fuseseră tăiate. lar în ce priveşte fuga pe 
calea fluviului, înţelegea acum că era cu neputinţă! Înţelegea, în 
sfârşit, de ce, apa nu târa cadavrele după ea! Inţelegea, îşi 
închipuia cum drăceasca Fausta, în urma evadării lui Claude, a 


dispus să se fixeze un fel de puț din împletitură, care să se 
prelungească până la albia fluviului, sau mai bine, aşa cum spu- 
sese omul acela, o vârşă din care nu se putea ieşi!... 

Într-o ultimă sforţare, se căţără până la punctul unde se 
proptea bârna diagonală pe care coborâse şi putu să se aşeze 
pe furca formată de aceasta. Era şi timpul! Se afla la capătul 
puterilor şi al rezistenţei. Acolo răsuflă puţin şi aproape îndată 
se petrecu o reacţie în sufletul acela minunat... 

Călare pe furcă, cu spatele sprijinit de bârna diagonală, 
Pardaillan simţi atunci o odihnă a trupului şi a minţii care i se 
păru o desfătare. Toate senzațiile de spaimă şi. teroare pe care 
le simţise dispărură. Închise ochii şi zâmbi, în timp ce în el 
cobora o mare linişte. 

„În vârşă!" murmură el, cu un mormăit nedesluşit. Nici mai 
mult nici mai puţin ca un guvid din Sena. Dar eu nu sunt un 
guvid, doamnă!..." 

Deodată, murmurul încetă şi nu se mai auzi decât o 
respiraţie regulată, în timp ce, jos, susurau alunecările 
mătăsoase ale apei şi se auzeau ciocniturile moi ale cadavrelor 
care se loveau încet între ele,  continuându-şi hora 
macabră... 

Pardaillan dormea!...