Michel Zevaco — Nostradamus — V1 Nostradamus, Regele Intunericului

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


Nostradamus 


CAPITOLUL 1 

VRĂJITOAREA. 

ÎNDRĂGOSTIŢII. 

O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. 
Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc | 
un aer de sărbătoare şi veselie. 

În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi 
de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi 
transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. lată şi 
pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte. 

Era o gălăgie infernală. 'Toţi strigau, discutau, se înjurau în 
glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se 
întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când 
vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm. 

Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între 
două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug. 

Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele 
două spânzurători? Mulțimea curioasă avea să afle, 
probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc 
să înceteze miile de zgomote matinale. 

lată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. 
EI desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din 
partea regelui!... Noi, Robert Dubech, crainicul regal, 
însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător 
al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici 
prezenţi: 

Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de 
Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără 
forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, 


ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, 
infectează capitala regatului. 

Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş 
este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să 
denunțe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa 
porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat 
constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în 
„Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa 
Grevei”. 

Aceasta este voinţa regelui”. 

Mulțimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul 
crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar 
heraldul regal porni mai încolo să repete proclamația. 

Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde 
imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de 
Vaupart, mare judecător al provinciei. 

În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri 
rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub 
marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri. 

Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, 
era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le 
visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe 
care le adori şi în vis. 

EI, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a 
unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o 
frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în 
care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se 
străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o 
neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de 
supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui 
personalitate. 

Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa 
fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, 
formau o viziune ideală a unui cântec de iubire. 

Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi 
făcând o reverență, spuse: 


— Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem 
acasă. 

— Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată. 

— Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, 
Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru 
vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu 
cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul 
cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă 
duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe 
profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum 
ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. 
Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărțuit de 
Vaupart... 

— Vaupart!... şopti fata, pălind deodată. 

Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi 
continuă: 

— Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec 
după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu 
ştie că te-am cunoscut pe tine...! 

— Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei 
afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi 
cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc 
totul. 

„O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine 
altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş 
vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.” 

— Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu... 

Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, 
privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse 
cu o tandreţe infinită: 

— Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea 
ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai 
acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru 
tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să 
afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, 
scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este 


Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am 
spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă 
gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă 
gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, 
care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, 
mi se pare că sunt ...prinsă de o vâltoare. 

Nervoasă, ea strânse mâna aceluia pe care îl chema, sau 
spunea că-l cheamă Renaud... 

— A fost straniu, continuă ea, ca într-un vis. Am simţit din 
primul moment o tulburare, una din acele frământări pe 
care nu le uiţi toată viaţa. 

Am fost atinsă, în ciuda voinţei mele şi am înţeles că acest 
simţământ, această tulburare a întregii mele fiinţe s-a 
născut sub privirea ta şi că tu exerciţi asupra mea o putere 
magică... 

— Magică? tresări tânărul. 

— Nu găsesc alt cuvânt. Ai venit atunci la mine şi mi-ai 
spus: „Liniştiţi-vă. Nu vreau să ţin cont decât de voinţa 
dumneavoastră şi nicidecum de a mea. Îmi interzic chiar să 
vă urmăresc. După o secundă nu voi mai şti unde sunteţi. 
Însă, dacă mă iubiţi, dacă simţiţi că mă veţi putea iubi, 
veniţi mâine să mi-o spuneţi sub plopii din Piaţa Grevei”. Şi 
ai plecat fără să întorci capul. Când am ajuns acasă, am 
plâns şi am căzut în genunchi, să mă rog. Am înţeles însă 
imediat că tu ai fost acela, tu, necunoscutul, cu care am 
vorbit în genunchi o oră, crezând că vorbesc cu Dumnezeu. 

— Scumpa mea! şopti Renaud. 

— A doua zi de dimineaţă, când să mă duc la rugăciune, 
eram hotărâtă să te uit. Dar, în loc să mă îndrept spre Saint 
Germain - LAuxerrois, am pornit-o spre Sena... şi m-am 
găsit sub plopi, lângă tine. Şi, de atunci, în fiecare 
dimineaţă, la ora rugăciunii, scumpul meu iubit, aici e 
biserica la care vin să mă închin. 

Renaud, gânditor, îşi plecă capul său frumos. 

— Da, murmură el, nu vreau să ţin seamă decât de voinţa 
ta. Voi aştepta... 


— Mâine, Renaud, mâine!... Mâine vei afla cui trebuie să 
ceri consimţământul pentru a ne uni. Un suflu de bucurie, 
puternică înflori pe buzele tânărului, urcând din cele mai 
adânci simţăminte ale sale. 

Se ridică. Mâinile lor se încleştară. Privirile lor se întâlniră, 
iar buzele lor murmurară deodată: 

— Mâine! Oh! Ce va fi mâine? 

În acest moment, o rumoare scurtă îşi făcu loc în Piaţa 
Grevei. Murmure şi blesteme... Şi în mijlocul unei trupe de 
arcaşi, trecu un senior. Statura lui atletică avea un aspect 
formidabil. 

— Loc monseniorului de Vaupart! strigă brutal 
comandantul arcaşilor. 

Marie se făcu albă ca hârtia. Degetele lui Renaud se 
crispară..., în timp ce, din depărtare, se întrezărea silueta 
baronului Lerohne, senior de Vaupart, marele judecător al 
Provinciei, în căutare de victime. 

OMUL CU NUMELE BLESTEMAT 

— Domnişoară, repetă doamna Bertrande alarmată, unde 
fugiţi? Pe aici se merge acasă... 

Renaud, după o ultimă îmbrăţişare, se îndepărtă. Marie, 
încă palidă, traversă Piaţa Grevei şi nu învrednici cu nici o 
privire somptuosul palat pe care i-l arăta bona. Apoi, brusc, 
întrebă: 

— Doamnă Bertrande, unde locuieşte femeia aceea care 
cunoaşte trecutul şi viitorul? 

— Dumnezeule! se cutremură bătrâna. Vrei să intri la 
vrăjitoare? 

— Cui să mă destăinuiesc? Suspină trist Marie. N-am 
mamă. Şi nu ştiu încă dacă mâine voi îndrăzni să-i 
mărturisesc lui Renaud. Ah! Aceste strigăte de blestem 
continue! Şi ce privire arzătoare de ură! Doamnă 
Bertrande, trebuie s-o văd pe femeia aceea. Nu dumneata 
mi-ai spus că dă sfaturi preţioase acelora care o consultă? 

— Ba da, desigur. Eu ţi-am spus, domnişoară Marie. 
Sfaturile mele au făcut numeroase servicii, anumitor 


burghezi. Şi apoi, e foarte milostivă cu oamenii sărmani; au 
botezat-o chiar. Buna Providenţă. Dar ceea ce face creşte o 
viclenie a diavolului. Dacă cineva ar denunţa-o cu siguranţă 
că, peste câteva ceasuri, buna femeia ar fi arsă pe rug... 

— Dar cine va comite o crimă atât de odioasă, denunţând 
pe această femeie de treabă? Cum ai spus că se numeşte, 
Bertrande? 

— E cunoscută numai sub numele Doamna. Nimeni nu ştie 
dacă are şi vreun nume creştinesc, nici cine e, nici de unde 
vine şi, nici unde se va duce: în rai ori în iad. Locuinţa ei 
este în apropiere, aici, în faţa palatului. 

— Taci! o întrerupse Marie, cu un gest de teamă. Aşteaptă- 
mă. 

Abia atinse poarta că aceasta se şi deschise. 

Tânăra fată intră. Ea pătrunse într-o sală împodobită cu 
frumoase mobile, sculptate, din acelea cu care burghezii 
înstăriți îşi ornamentează locuinţele. Stăpâna acestei case 
se apropie de vizitatoare. Părea să aibă cincizeci, maximum 
cincizeci şi doi de ani. Sub părul său de argint, figura 
rămăsese tânără. Fizionomia îi era impregnată de o 
desăvârşită demnitate. În atitudine, în mers, gestul ei revela 
seninătate sufletelor întreprinzătoare. Cu atenţie emotivă, o 
făcu pe Marie să se aşeze într-un fotoliu, îi luă mâinile într- 
ale sale, cu o voce dulce, melancolică, i se adresă: 

— Linişteşte-te, fiica mea şi spune-mi, te rog ce grijă te 
apasă. Dacă voi putea să te ajut, sau sa te consolez, am s-o 
fac din toată inima. 

— Da, murmură Marie, puteţi fi consolatoarea mea şi... 
este foarte straniu, dar vocea dumneavoastră mă calmează 
şi mă face fericită, întocmai ca o altă voce ce-mi este foarte 
scumpă. Să vă spun însă ce mă face să am nevoie de 
ajutorul dumneavoastră. 

Tânăra fată se opri, palpitând de emoție. Doamna continuă 
în locul ei, cu un surâs indulgent. 

— Iubeşti, fiica mea. Nu te ascunde. La vârsta d-tale 
amorul este parfumul vieţii. lubeşti, nu-i aşa? Şi ai venit la 


ghicitoare să-ţi spună dacă te iubeşte şi el... dacă vei fi 
fericită purtându-i numele...? 

— Nu, nu! răspunse Marie într-un strigăt al inimii sale 
feciorelnice. Ştiu că mă iubeşte. Ştiu că voi fi foarte fericită 
când voi fi a lui, pe vecie. Nu. Am venit pentru cu totul 
altceva. E teribil, veţi vedea. Numele pe care îl port e 
duşmănit de toată lumea. Când se pronunţă acest nume, 
mulţimea blesteamă. Şi aceasta nu-i totul. El de asemenea 
îmi urăşte numele. Iubitul meu urăşte acest nume cuoură 
implacabilă. lar eu, adăugă fata ai cărei ochi se umplură de 
lacrimi mari şi calde, dacă îmi iubesc nespus de mult 
logodnicul, îl iubesc, de asemenea, foarte mult şi pe tatăl 
meu şi îl respect din toată inima. lată deci durerea mea, 
iată ceea ce mă supără. Dacă îi voi mărturisi aceluia pe care 
îl iubesc numele meu, nume blestemat de el, dar pe care 
încă nu-l ştie, dacă îi voi spune mâine, după cum i-am 
promis, numele tatălui meu, va fugi de mine? Asta e ceea ce 
vreau să ştiu. Lumea vă numeşte „Buna Providenţă”. 
Căutaţi-mi viitorul şi spuneţi-mi dacă voi fi cea mai fericită 
sau cea mai nenorocită dintre logodnice. 

Doamna privi un moment, cu o atenţie plină de înţelegere 
miloasă pe tânăra fată, în timp ce lacrimile îi curgeau una 
câte una, asemănătoare perlelor nestemate. 

— Îţi iubeşti părintele? o întrebă ea. 

— Mi-aş da viaţa ca să-i evit o durere. Cu cât este mai 
înconjurat de blesteme, cu atât mai mult caut să-l fac să uite 
această ură care-l înconjoară, îl urmăreşte, din toate părţile 
cu o atmosferă mortală. 

— Ei bine, fiica mea, înainte de orice, trebuie să-mi spui 
numele tatălui d-tale. 

Marie, roşi, ezită, privi cu atenţie de jur împrejur, apoi se 
întoarse către interlocutoarea sa şi din vârful buzelor, într- 
un suflet, bâlbâi mai multe nume - numele redutabil şi urât. 
Într-o clipă, Doamna se ridică. Ea păli şi aruncă Mariei o 
privire de bănuială. 


Puţin câte puţin însă trăsăturile femeii îşi recăpătară 
expresia lor senină, melancolică. 

— Nu, murmură ea, clătinând capul, e imposibil ca acest 
copil nevinovat să fie o spioană trimisă să mă piardă. Fiica 
mea, adăugă ghicitoarea reluând mâinile Mariei şi eu am 
avut de suferit din partea aceluia a cărui copilă eşti. Într-o 
Zi... zi de groază... el m-a văzut ivindu-mă în drumul său şi 
strigându-i din toată inima blestemul meu... Da, este 
îngrozitor pentru d-ta să fii fiica acestui furnizor al călăului. 
Moartea îl însoţeşte pe acest om. 

Tânăra fată făcu un gest care cerea graţie. 

— Dumnezeu te-a trimis la mine, continuă ea cu un accent 
solemn. Nu, nu ştiu ce mă atrage ...către d-ta şi dacă îţi 
iubeşti tatăl, ar putea ...fi salvat. 

— Salvat? îngăimă Marie. 

— Da, copilul meu. Acum însă trebuie să ştiu şi numele 
aceluia pe care îl iubeşti. 

— Imediat, tremură Marie înspăimântată. Înainte de orice, 
spuneţi-mi, vă rog, ce pericol îl ameninţă? lertaţi-l! Oh! ... 
Ştiu acum. aţi citit ceva îngrozitor în viitorul tatălui meu. 

— Ei bine, da. Îngrozitor... 

— Salvaţi-l, îngână Marie subjugată de accentul aceleia 
care nu era poate decât o simplă vrăjitoare. 

Femeia rămase un moment pe gânduri, figura ei căpătă o 
expresie de neîmblânzită energie; ochii ei, negri şi frumoşi, 
aruncau priviri de ciudată strălucire. 

— Să-l salvez? spuse ea, în sfârşit. Fie, pentru dragostea d- 
tale, care-l iubeşti, tatăl d-tale va fi salvat. Când îl vei 
revedea pe tatăl d-tale, copilă, spune-i ca timp de trei zile să 
nu iasă din casă. Altminteri va muri. 

Marie ţipă uşor şi se ridică. 

— Spune-i, adăugă vrăjitoarea, că în aceste trei zile 
trebuie să demisioneze din toate funcţiile cu care este 
investit. Altminteri va fi lovit de soartă, va fi sfâşiat, 
sfârtecat, rupt în bucăţi. 


Marie nu mai auzea, nimic. Fugi. Înainte de orice, să-l 
previe pe tatăl ei. Fără să piardă o secundă, încercă să 
oprească sinistra povestire a femeii. Tatăl său întâi. 
Dragostea ei pe urmă. Va reveni mai târziu să afle ce 
trebuie să-i spuie lui Renaud. Femeia nu avu timp să facă 
cel mai mic gest pentru a o opri. Marie ajunsese deja la uşă. 

— Această plecare precipitată!... murmură Doamna. Ea fu 
prinsă brusc într-o îngrozitoare bănuială. Această fugă!... O 
spioană? Cine ştie! Acest om e capabil de toate vicleniile şi 
de toate violențele. El e Moartea..., el este Neadevaărul. Da! 
Mâine trebuie să fim plecaţi de aici. 

Marie traversă Piaţa Grevei mergând drept înainte. Ea 
pătrunse într-un somptuos palat, străjuit de soldaţi, plin de 
ofiţeri, halebardieri, arcaşi, ca o adevărată fortăreață 
regală. Ea se îndreptă, tremurând, spre un cavaler de 
statură înaltă, cu o figură aspră, care, în acel moment, 
tocmai cobora în curtea palatului. 

— Fiica mea! spuse acest om încruntându-şi sprâncenele. 
De ce vii atât de târziu de la rugăciune? Şi de ce ai obrajii 
atât de plânşi? Ce s-a întâmplat? 

— Tată, hohoti fata, trebuie să-ţi vorbesc imediat. E vorba 
de viaţa d-tale. 

— Viaţa mea? exclamă formidabilul senior aruncând o 
privire orgolioasă asupra gărzii sale. Viaţa mea e bine 
apărată. Nenorocire aceluia care va îndrăzni. Dar fie. 
Aşteaptă-mă în camera mea. Îmi vei vorbi acolo. 

Şi el ridică din umeri, în timp ce fata se îndepărtă. 

— Viaţa mea!... repetă el, surd, cu fruntea încruntată. Da 
ştiu, desigur. Acest popor mă urăşte din tot sufletul, 
blesteme se rostesc nenumărate în jurul meu, ori de câte 
ori trec... Dar eu, eu sunt cel mai tare. 

El făcu câţiva paşi, se opri şi îngăimă cu un tremur în tot 
corpul: 

— Femeia aceea cu părul alb m-a blestemat. Ea mi-a 
prezis că voi fi rupt în bucăţi, sfâşiat ca un corb... Dar, o voi 


regăsi eu pe femeia asta! Gardă, să se închidă porţile şi 
santinelele să fie dublate! 

Apoi seniorul se îndreptă şi el spre scara care duce la 
apartamentul său, urmat de un paj ce striga întruna: 

— Loc pentru monseniorul de Vaupart. 

Acest palat era locuinţa marelui judecător al Provinciei. 
Acest senior era omul cu numele blestemat. Marie era fiica 
baronului Lerohne, senior de Vaupart. 

Intrând în camera sa, o cameră mare, de o bogăţie cu 
adevărat regală, Lerohne o văzu pe fiica sa îngenunchiată 
lângă un iconostas, cu capul în mâini. Un minut o contemplă 
şi apoi, cu pumnii încleştaţi, murmură: 

— Ce va deveni ea, dacă voi fi omorât? Femeia aceea mi-a 
strigat că blestemul mă va urmări şi după moarte. 

El clătină capul, cu violenţă şi înainta până lângă 
iconostas, unde o atinse pe umeri pe Marie, care se ridică 
atât de palidă, încât asprul senior se cutremură. 

— Tată, se rugă fata cu mâinile împreunate, promite-mi că 
n-ai să ieşi trei zile din casă. 

— Ce capriciu! 'Tle-am alintat foarte mult, Marie. E 
adevărat că nu te am decât pe tine, în toată lumea asta. Pe 
tine... şi pasiunea mea pentru ordinea publică. Toată 
iubirea mea e pentru tine. Toată aversiunea mea e erezia, e 
vrăjitoria, pe care le detest din suflet. 

— Tată, reluă Marie, care tremura de groază. de-o groază 
insuportabilă, o groază mai puternică decât voinţa ei - tată, 
trebuie să demisionezi încă astăzi din funcţia d-tale de 
judecător. 

Teribilul baron hohoti într-un râs spasmodic. 

— Încă astăzi? îngăimă el, cu ochii injectaţi de sânge. Să 
demisionez? Dar devii nebună, fiica mea. Astăzi, peste o oră 
chiar, voi pleca să caut în vizuinele lor trei, ce spun, patru 
tinere haimanale care mi-au fost denunţate şi să le spânzur: 
Bouracan, la Crucea Trădătorilor, Trinquemaille, în Piaţa 
Grevei, Strapafar, la Hală şi Corpodibale, la Poarta Iadului, 
ca să stabilesc mai bine şi pretutindeni bunul exemplu. 


Marie tremura. Groaza ei filială ajunsese la paroxism. Ea 
îşi vedea părintele sfâşiat, rupt în bucăţi, aşa cum prezisese 
vrăjitoarea. Plângea. Gândul acesta o înnebunea aproape. 
Biata copilă încerca în zadar să găsească cuvântul care l-ar 
putea, convinge pe tatăl blestemat de toţi... dar iubit de ea. 
Şi, deodată, fără să se gândească ce spunea, crezând că a 
găsit argumentul suprem. Marie şopti printre lacrimi: 

— Tată! Tată! Dacă vei ieşi din casă în aceste trei zile ai să 
fii sfâşiat, rupt în bucăţi... 

Figura lui Lerohne se împurpură, un val de sânge îi năvăli 
în obraji, apoi, imediat, deveni lucid. Sfâşiat, rupt în bucăţi? 
Cuvintele femeii care l-a blestemat. 

— Tată! Tată! Sunt sigură! hohotea înecată de lacrimi 
Marie. Femeia care mi-a spus ştie totul. Ea citeşte viitorul. 
Nu s-a înşelat niciodată. 

De astă dată, baronul simţi cum frica i se strecoară în 
suflet. Brusc însă un cutremur rece îl făcu să-şi revie şi să 
priceapă. Se îndreptă înspre colţul unde se găsea fiica lui. 
Privirea lui scapără de răutate - şi această privire, o 
secundă, printre vitralii, se îndreptă spre rugul construit în 
Piaţa Grevei. 

— Aşa! făcu el, îndulcindu-şi pe cât putea vocea, dacă 
femeia care ţi-a spus ştie totul... 

— Da, da, tată! hohoti Marie. 

—, e altceva. Am să mă gândesc la demisie. Şi deocamdată, 
nu voi ieşi azi din casă. 

Fata se ridică cu un strigăt de bucurie şi cele două braţe 
ale sale înconjurară drăgăstos gâtul părintelui. 

— Asta, reluă el cu bunătate, e grav. Trebuie s-o întrebăm 
pe femeia aceea şi, de altfel, ea merită chiar o recompensă. 
Vreau s-o trimit pe Doamna Bertrande s-o caute. Unde 
locuieşte? 

— Acolo! răspunse Marie întinzând mâna. 

— Acolo? Casa aceea din unghiul Pieţii? 

— Da, tată. Recompenseaz-o, pentru că ţi-a salvat viaţa. 


Cu un gest violent, redutabilul baron o respinse pe fiica sa, 
care îl privi năucită, neînţelegând nimic. Redevenise 
seniorul sălbatec şi neînduplecat. Deschise larg uşile şi 
strigă cu vocea sa de tunet: 

— Hei, paji! Să mi se aducă spada şi cuirasa. Douăzeci de 
soldaţi din gardă să meargă pentru a aresta pe o femeie 
acuzată de vrăjitorie. Să fie anunţat călăul să se prezinte 
peste o oră în Piaţa Grevei unde va da foc rugului. 

„O am, acuma, în mână, îngăimă el mai încet, scoțând un 
lung suspin de uşurare. Am prins-o pe bătrâna cu părul alb 
care a îndrăznit să mă blesteme în faţa mulţimii. Vom vedea, 
deci, dacă voi fi rupt în bucățele sau sfâşiat ca un cerb de 
către o haită de lupi...” 

Marie tremura de groază. Făcând un efort, îşi îndreptă 
corpul şi mândră se îndreptă spre tatăl ei, căruia i se 
adresă cu vocea fermă: 

— Domnule, nu vei face asta! Eu, denunţătoare? Eu, 
furnizoare a călăului?! Ai milă, te rog, de onoarea şi 
conştiinţa copilului d-tale, tăticule. Sărmana femeie! Şi ea 
mă compătimea. Şi ea voia să mă consoleze din toată inima. 
Oh! E îngrozitor. E imposibil. N-ai să te duci...! 

— Ajunge! mârâi tiranul. 

Din nou o respinse pe fiica sa şi porni spre ieşire. Marie, 
plângând, se aruncă spre uşă, dar aceasta era închisă cu 
cheia. Fu cuprinsă de disperare, ochii i se înecară în lacrimi 
mari ca boabele de rouă, spiritul ei se întuneca, fu cuprinsă 
de ameţeală... 

— Ce-am făcut?! murmură ea. Ce-am spus? Doamne! Ce 
va spune Renaud când va afla că eu am trimis pe rugo 
biată bătrână nevinovată. Fiica lui Vaupart! Denunţătoare! 
Eu! Fiica demnă a acestui părinte. Renaud, Renaud, fie-ţi 
milă şi nu mă părăsi! Fecioara cu părul de aur căzu în 
genunchi şi îngăimă o rugă fierbinte. Încet, încet, în sufletul 
acestui copil care, până atunci, îşi adorase tatăl, se ridică 
umbra sinistră a unui sentiment necunoscut... Îşi ura tatăl. 
Numele pe care îl purta îl blestemă şi ea alături de toţi 


aceia care îl blestemaseră înainte. Acest nume nu-l va mai 
purta. Nu va mai fi copila omului cu numele blestemat. 

DOUĂ PROFILURI DE DIAVOL. 

Credincios promisiunii sale de a nu căuta să afle cine e 
iubita lui, Renaud plecă din Piaţa Grevei, rezistând chiar 
dorinţei de a privi înapoi pentru a face un ultim salut 
Mariei. Plin de bucurie pentru destăinuirea ce-l aştepta a 
doua zi, el uită de Vaupart, uită de tatăl său, uită de lumea 
întreagă şi fericit, cu pasul uşor şi ochii la cer, se îndreptă 
spre tinerii care păreau să-l aştepte la capul podului de la 
Notre-Dame: doi tineri seniori. Unul blond, cu ochii verzi şi 
buze subţiri, îmbrăcat cu o eleganţă supremă, era contele 
Jaques d'Artois de Saint-Etienne; celălalt, brun, cu figura 
întunecată şi trăsături contractate, îmbrăcat mult mai 
sărăcăcios, era baronul Joseph de Vernique; amândoi aveau 
stigmatizată bestialitatea în privire. La primul, însă, 
bestialitatea era aprigă, surâsul înveninat, iar la al doilea 
bestialitatea era brutală, rictusul mortal. 

— lată, scumpul meu, ultimele noutăţi de la Curte, spuse 
d'Artois de Saint-Etienne, continuând conversaţia începută. 
Încearcă să scoţi un profit de aici dacă poţi... 

— Tu eşti fericit că ţi se permite intrarea în mediul 
prinților, că eşti în intimitatea lor, mormăi Vernique cu-n 
suspin de necaz. Răbdare, prietene, va veni şi rândul meu. 
Deci, cei doi fii ai regelui sunt îndrăgostiţi? 

— Amorezaţi la nebunie. Prinţul Francois şi prinţul Henri 
vor să se războiască pentru ochii frumoşi ai unei fetişcane 
pe care şi-o dispută... şi care-i dispreţuieşte pe amândoi, 
deoarece - aşa se spune - se întâlneşte în fiecare dimineaţă 
sub plopii din Piaţa Grevei cu un... Dar iată-l pe scumpul 
nostru Renaud, se întrerupse Saint-Etienne. Vino aici.! 

Joseph Vernique tresări. Faţa i se întunecă. Pumnii i se 
crispară. Cât despre d'Artois de Saint-Etienne, ochii săi 
aruncară o strălucire de oţel. Geniul urii îşi aruncă aripile 
asupra acestor doi oameni şi le insuflă gânduri mârşave. 


Da, mârâi Vernique. Bogatul şi frumosul Renaud. De unde, 
oare, are el aurul acesta pe care-l aruncă cu amândouă 
mâinile? Şi are dreptul să poarte spadă? În sfârşit, cine este 
acest om? 

— Taci, murmură Saint-Etienne. Am bănuieli stranii. Felul 
în care te-a vindecat numai în două zile de febra aceea 
teribilă. 

— Şi lovitura de pumn pe care ţi-a administrat-o atât de 
violent o haimana şi el ţi-a vindecat-o şi cicatrizat-o în 
câteva ore. 

— Dar femeia pe care a adormit-o, în faţa noastră, numai 
întinzând mâinile! Când îl văd, când îl ascult, nu ştiu ce 
frământare surdă de spaimă mă face să palpit. De unde, 
oare, această exorbitantă putere pe care şi-o arogă? 

— De unde are acest arhanghel al tenebrelor, acest rege al 
întunericului, puteri atât de misterioase? mormăi Vernique. 
Şi ce face oare Vaupart, pe care regele l-a însărcinat să 
distrugă toţi discipolii infernului? 

Cei doi se priviră o secundă, pălind: acelaşi gând, ca o 
floare veninoasă, se ivi deodată în creierii lor înrăiţi... 

— Îl urăşti? întrebă Saint-Etienne cu o voce care semăna 
cu un şuierat. 

— Da, mârâi convulsiv Vernique, îl urăsc, pentru că m-a 
vindecat, pentru că este generos, pentru că este mai bogat 
ca mine, pentru că e mai frumos ca mine, mai fericit ca 
mine, pentru că posedă o putere care mă înspăimântă, 
pentru că mi-e frică, pentru că tremur în faţa lui. Dar tu? 

— Tăcere! lată-l. 

Renaud veni spre ei cu braţele deschise. Ardea de fericire. 
El râse larg, sănătos şi strângând mâinile celor doi prieteni, 
fericirea sa explodă: 

— Prieteni, scumpii mei prieteni, astăzi sunt cu adevărat 
fericit. Nu v-ar surâde, oare, o masă în cel mai nobil han al 
Parisului, unde să putem sărbători bucuria vieţii? Ce spui, 
Saint-Etienne? Dar tu, bunul meu Vernique, tu care ai 
înălţat atât de mult virtuțile maestrului Gregoire? La 


Landry Gregoire vă invit amicii mei, la ilustrul local 
Devintere. 

— Ce fermecător eşti azi! exclamă Saint-Etienne - şi 
fremăta de furie. 

— Tu umbreşti fericirea! surâse Vernique - şi era livid. 

— Veniţi, prieteni. Mâine va fi altceva. Mâine!... Ah, drag 
mâine. Să mergem, băieţi... 

Cu braţele unul pe umerii celuilalt, cei trei tineri, vorbind, 
râzând, o luară pe Rue Saint Denis, unde se găsea hanul 
Devintere, celebru prin vinul de Anjou pe care-l introdusese 
poetul Francois Rabelais şi prin mii de preparate suculente 
pe care le pregătea genialul Landry Gregoire. 

Două ceasuri mai târziu, Renaud, Saint-Etienne şi 
Vernique se despărţeau dându-şi întâlnire pentru a doua zi. 
— Masa asta, spuse vesel Saint-Etienne, a fost o minune. 
Ne-ai spus de zeci de ori cât de frumoasă este iubita ta şi că 

mâine te va conduce acasă la mama ei, ca s-o ceri de 
nevastă şi că eşti sigur că nu vei fi refuzat. N-ai uitat decât 
un singur lucru. Să ne spui care este numele acestei sacre 
divinităţi... 

— Aşa e, făcu repede Vernique, cum se numeşte logodnica 
ta? 

— Şi asta tot mâine am să ştiu, răspunse simplu Renaud. 

Cei doi îl priviră uimiţi, stupefiaţi. 

— Ea m-a oprit să aflu... şi tot ceea ce voiam eu să ştiu 
despre ea este că inima ei e albă ca zăpada pe care nici un 
picior omenesc nu a atins-o, că o iubesc nebuneşte, în 
fiecare dimineaţă, de o lună încheiată, amorul a pătruns în 
inima mea, că ne întâlnim zilnic sub plopii din Piaţa Grevei. 

Acelaşi gând îi făcu pe cei doi amici ai lui Renaud să se 
privească reciproc. Acelaşi surâs lumină figurile lor ce 
căpătaseră un aer funest. „Sub plopii din Piaţa Grevei”, a 
spus Renaud. Atunci tânăra fată pe care o iubeşte este 
aceeaşi cu aleasa celor doi prinți, una şi aceeaşi cu fata pe 
care şi-o disputau cele două vlăstare regale şi pe care voiau 
s-o răpească necunoscutului cu care se plimba în fiecare 


dimineaţă. Ori, necunoscutul acesta era Renaud. De astă 
dată, probabil, îl aveau în mână. În fine, se despărţiră de 
acela pe care-l numeau amicul lor. Saint-Etienne se 
îndreptă spre Louvre. 

— Unde te duci? îl întrebă Vernique. 

— Să cer o audienţă prinţului Francois şi una prinţului 
Henri, răspunse Saint-Etienne, printre buze. 

Împărţim câştigul pe din două! 

— Fie! În orice caz, va fi destul ca să ne putem potoli ura 
noastră. 

— Să mergem, răcni Vernique. 

RUGUL DIN PIAŢA GREVEI. 

Renaud o porni la rândul său. El mergea cu paşi înceţi, 
încercând să-şi aducă în faţa ochilor imaginea ...aceleia pe 
care o adora. Dar unde se duce Renaud? Iată-l că ajunse în 
Piaţa Grevei şi se îndreaptă înspre locuinţa din unghiul 
pieţii, unde, de curând, fusese Marie. Iată-l urcând aceeaşi 
scară, pe care o urcase şi ea; apoi, intrând pe aceeaşi uşă, 
prin care a intrat Marie. Şi, ca şi ea, înainta spre femeia cu 
părul de argint. Aceea care citeşte viitorul. Către vrăjitoare! 
Către nenorocita pe care Marie a denunţat-o tatălui ei. Şi 
către care, chiar în acest moment, marele judecător 
Vaupart a pornit s-o aresteze. Da, Renaud se îndrepta către 
condamnată, care surâdea cu un luminos zâmbet de 
bucurie... şi, când se apropie de ea, depuse un sărut pe 
părul de argint, iar cuvântul pe care îl murmură tandru era 
un cuvânt devenit tragic din cauza fatalităţii: 

— Mamă! 

Iubitul Mariei de Vaupart era fiul vrăjitoarei... şi jos în 
stradă, pe trotuarul celălalt, marele judecător Lerohne de 
Vaupart venea s-o aresteze, murmurând: 

— Vom face un spectacol frumos în Piaţa Grevei. 

— Te-am aşteptat, fiul meu, spuse femeia cu voce gravă. 
— Dragă mamă, iartă-mă, răspunse tânărul cu un accent 
de profundă sensibilitate. Ştiu ce mustrare merit. Sunt trei 
zile de când n-am venit să te văd şi inima d-tale e alarmată, 


desigur. E o lună de când trebuia să părăsim Parisul şi, din 
depărtare, tata ne cheamă... Peste puţine zile, insă, dragă 
mamă, vom pleca la Montpellier. Şi poate ca ai să mă ierţi, 
dumneata care eşti atât de bună, când vei afla că forţa care 
mă ţine prizonier aici, la Paris, e irezistibilă, deoarece 
paralizează toate voinţele, conduce oamenii, guvernează 
universul şi se numeşte iubirea. 

Femeia aruncă fiului ei o lungă privire nelămurită. Ea 
ezita. 

— Nu peste câteva zile va trebui să plecăm, dragule, ci 
mâine... Astă seară. Acum, dacă se poate. 

Renaud păli brusc. Se cutremură din creştet până în tălpi. 

— Mamă, suspină el, te rog, încă două zile. De ce ne-am 
grăbi atât? Tata este viguros. Flaconul acela pe care l-am 
căutat pentru el tocmai în depărtările Germaniei va ţine 
încă vreo câteva luni... Dacă ai şti... dacă ai şti... 

— Ştiu numai că fiica lui Vaupart a fost aici acum două 
ceasuri. 

— Fiica lui Vaupart? gemu Renaud. Şi ai primit-o? l-ai 
vorbit? Ce imprudenţă teribilă. 

— Am făcut mai mult, continuă femeia cu ochii fixaţi în van, 
ca şi cum ar evoca cine ştie ce scenă misterioasă. l-am 
vorbit de tatăl ei. Am anunţat-o de ceea ce au plănuit 
haimanalele de la Curtea Miracolelor. În sfârşit, m-am 
arătat că ştiu să citesc viitorul... da, asta e o imprudenţă 
teribilă... dar, acest copil mi-a pătruns în inimă de la 
început... nu ştiu ce m-a făcut să-i vorbesc, ca şi cum aş fi 
fost mama ei. 

— Blestem şi nenorocire! 

— Nenorocire, da. Din păcate ara priceput numai după ce 
a plecat. 

— A fost trimisă aici, nu? întrebă Renaud. 

— Poate! Cine ştie? Fapt este că această fată are acum o 
dovadă contra mea. Dacă mă va lovi vreo nenorocire, fiul 
meu, aminteşte-ţi că fiica lui Vaupart e aceea care m-a ucis. 

— Mamă, strigă Renaud, mă sperii. 


— E foarte posibil, continuă femeia, ca acel înger să nu fi 
fost decât un demon... E posibil ca nevinovata fecioară să 
nu fi fost decât o mârşavă spioană... taci... ascultă... văd... 
aud... 

— Mamă, Mamă! strigă Renaud. Făcând un gest straniu cu 
mina. Revino-ţi în fire şi să plecăm! 

— Ce-ai făcut? murmură femeia. M-ai împiedicat să ascult. 

Ea îşi recapătă aerul natural, fizionomia ei obişnuită. 
Obrajii redeveniră senini. Apoi, cu ochii în ochii fiului ei, îi 
prinse acestuia mâinile într-ale sale şi-i spuse: 

— Dacă am fost denunţată de fata aceea, să nu ai pace şi 
odihnă până când nu o vei face să plătească această crimă 
şi până când nu vei răzbuna pe mama şi pe tatăl tău. 

— Ţi-o jur, mamă! spuse Renaud cu o voce energică. 
Femeia cu părul de argint, mângâindu-şi drăgăstos fiul, 
pronunţă, fără să-l mai privească, vorbe al căror înţeles 
îngrozitor răsuna fioros: 

— Ai jurat, fiul meu. Şi nu mai poţi reveni asupra acestui 
lucru. Aminteşte-ţi că tu faci parte dintr-o familie în care 
morţii ies din cavourile lor ca să vorbească cu cei vii. 
Aminteşte-ţi că porţi un nume înscris pe fruntea stelelor şi 
că acest nume e simbolul cunoştinţelor extraterestre... 

— Taci, mamă! răcni tânărul. Voi reveni la Paris după ce te 
voi fi dus în siguranţă. la-mă de braţ. haide... să fugim! 

În acest moment, sub ferestrele clădirii se auzi o rumoare, 
un clinchet de arme. Uşa răsuna de lovituri puternice, iar o 
voce amenințătoare striga: 

— Din partea regelui... deschideţi! 

— Prea târziu! exclamă vrăjitoarea. 

Apoi întorcându-se către fiul ei care părea nimicit, cu un 
glas solemn şi plin de ceva supraomenesc, ea adăugă: 

— Să nu uiţi niciodată! Să nu uiţi niciodată numele pe 
care-l porţi şi că acest nume e NOSTRADAMUS! 

Uşa sălii se deschise violent, iar scara, într-o clipă, se 
umplu de arcaşi şi de halebardieri. Un om, într-o cuirasă de 
oţel, de parcă se ducea la bătălie, înainta şi aruncă asupra 


vrăjitoarei o privire sângerândă de ură, apoi făcu un semn 
arcaşilor săi. 

Luaţi-o pe femeia aceasta! Eu, Lerohne, senior de Vaupart, 
declar aici, în faţa tuturor, că am în contra ei o suficientă 
dovadă că practică vrăjitoria. Ea m-a denunţat diavolului, 
prin fiica mea. 

— Îngerul era un demon! murmură femeia... 

— În consecinţă, continuă baronul de Vaupart, în virtutea 
instrucţiunilor speciale care mi-au fost date de către 
suveranul meu, judec şi ordon ca această femeie să fie arsă 
pe rugul din Piaţa Grevei, unde va suferi pedeapsa celor 
vânduți diavolului. 

— Aminteşte-ţi totdeauna jurământul pe care l-ai făcut, fiul 
meu! strigă vrăjitoarea întorcându-se către Renaud. 

— Adio, tată, mamă, adio viaţă! murmură acesta. Adio, 
dragostea mea! Adio, Marie adorată. Ultimul meu gând se 
îndreaptă către tine... 

Şi, cu un gest nebunesc, el trase spada din teacă. În 
aceeaşi clipă, zece ostaşi din gardă se repeziră în odaie 
înspre vrăjitoare. Primul căzu mort străpuns în inimă, al 
doilea se retrase cu un urlet de durere. Dar sala, în acest 
timp, se umpluse. Un vârtej violent, furios, se produse. 
Arcaşii urcau, cuirasele se ciocneau, răsunând lugubru. 
Vociferări puternice se auzeau în stradă. Blesteme. Un flux 
şi reflux de grozăvie şi de răcnete. Şi, în acest grup inform, 
ireal, o fiinţă supranaturală, uluitoare, cu faţa strălucitoare, 
sângeroasă, lovea în mulţime, ataca, se arunca în toate 
părţile, se retrăgea, roşu de ardoare şi de emoție, îndrăzneţ 
şi sublim... Era Renaud care-şi apăra mama. Vrăjitoarea era 
însă târâtă, puţin câte puţin, spre uşă. Lupta grozavă 
continua pe scară. Înjurăturile se încrucişau, săbiile 
sclipeau în aer, ţipetele răniților formau o hărmălaie 
stranie, imposibilă; era ceva nemaipomenit. Şi nimeni nu-l 
putea atinge pe acest om. Nimeni nu izbutea să-i dea o 
lovitură mortală. Zece cadavre zăceau înecate în sânge. El 
nici nu era atins. Lupta fără să scoată un singur cuvânt. 


Numai mârâituri scurte şi neînţelese ce ieşeau din gătlejul 
său. Şi grupul hidos, fantastic, - viziune de coşmar - ajunse 
în Piaţa Grevei. Infernala bătălie continuă în stradă. O 
mulţime imensă aleargă să vadă acest spectacol uluitor. Din 
toate străzile soseau torente de oameni. Grupul nemilos se 
îndrepta spre rug. La mijloc, vrăjitoarea, calmă şi teribilă. 
În jurul acestui grup, Renaud, cu spada care aducea moarte 
şi deznădejde. Ca un tigru sălbatic se repezea, ataca aici şi 
colo, în toate părţile. 

Şi, deodată, o mână brutală o trase pe vrăjitoare din grup. 
Era călăul, care o duse spre rug, unde o legă de un stâlp. În 
aceeaşi clipă, una din ajutoarele călăului aprinse o torţă 
care luci sinistru. Din mii de piepturi ieşi un strigăt puternic 
de indignare. Dar mai tare decât acest strigăt, fu un țipăt 
lugubru, nemaipomenit, fără expresie omenească: durerea 
fiului. 

— Mamă! Mamă! Mamă! 

În acelaşi timp, o fereastră se deschise la palatul lui 
Vaupart... În cadrul ei apăru o formă albă... O tânăra fată 
cu, bucle blonde... O fecioară cu ochii pierduţi, cu figura 
pietrificată... Era Marie. Marie care privea. Fiica lui 
Vaupart, care se apleca asupra acestei scene de oroare, ca 
îngerul disperării peste abisul diavolilor. Ea privea... 
asculta... Şi în acest tumult de voci revoltate, în care 
domnea răscoala, în care blestema mulţimea, ea nu auzea 
decât o singură voce: strigătul teribil al lui Renaud. 

Din această mulţime furioasă ce se agita în jurul rugului 
arzând, Marie nu vedea decât două figuri: Vrăjitoarea! 
Vrăjitoarea din mijlocul flăcărilor care se urcau în spirale la 
cer... şi pe tânărul acela, sângerând acum, imposibil de 
recunoscut dar în care ea, totuşi, îl recunoscuse pe el, pe 
Renaud. Iubitul ei, cu braţele întinse spre rug. Iubitul ei, 
care, în mijlocul rumoarei, striga deznădăjduit: 

— Mamă! Mamă! Mamă! 

— Mama lui? Ce spune? Mama lui? Visez... 


Nemişcat, formidabil, în mijlocul soldaţilor săi, seniorul de 
Vaupart, brusc, dădu un ordin. Arcaşii se îndreptară spre 
Renaud... Marie îşi prinse capul în mâini şi murmură: 

— Mama lui?... Aceea pe care eu am trimis-o pe rug... €... 
mama lui? 

— Mamă! Mamă! Mamă! 

Lugubrul strigăt al fiului se pierdu în aer. În jurul său 
mulţimea compătimitoare îl privea neputincioasă... Bărbaţii 
strângeau furioşi pumnii îndreptându-i spre arcaşi. Femeile, 
mamele, mişcate adânc, aveau lacrimi mari şi triste pe 
obraji. Seniorul de Vaupart înţelese că ceva teribil se 
pregăteşte. Arcaşii încercau zadarnic să ajungă până la 
Renaud... 

— Mamă! Mamă! Mamă! 

— Prindeţi-l! răcni Vaupart. 

— Mama lui! E mama lui, horcăi Marie clătinându-se. 

RĂZMERIŢA. 

În piaţă se iscă o rafală de zgomote, o viitoare 
nemaipomenită, o grămadă de indivizi zdrenţăroşi şi 
murdari, sălbateci aproape, apărură în Piaţa Grevei, nu se 
ştie de unde. Şi, în clipa în care arcaşii lui Lerohne de 
Vaupart se aruncară spre Renaud ca să-l prindă, tânărul, 
prăbuşit în genunchi, se simţi ridicat pe sus şi dus departe 
de teatrul dramei de către nişte oameni care-i strigau: 

— Curaj! O vom salva pe Buna Providenţă. 

— Blestemată! murmură Renaud, blestemată să fie 
denunţătoarea. Nenorocire fiicei lui Vaupart! 

Deodată, în această clipă îngrozitoare, în care el pierdea 
noţiunea lucrurilor, un gând fugar îi ...lumină cunoştinţa. şi 
murmurând numele îndrăgit - Marie, Renaud leşină. 

Fu dus, în timp ce rugul pâlpâia, dar imense fâşii de flăcări 
urcau, la cer, în timp ce vociferările creşteau, în timp ce o 
nemaipomenită furtună de răcnete, de furie, de milă, anima 
oceanul imens de suflete. Insensibilă, cu mima rănită, Marie 
privea şi cu vocea înecată în durere şoptea încontinuu: 


— Femeia asta... de pe rug... mama lui. e mama lui! Unde 
e Renaud? Ea nu-l mai vede. Dar rugul care arde este acolo, 
un martor îngrozitor al faptului că nu visează. Şi tatăl ei 
este acolo. Seniorul de Vaupart e acolo, ţeapăân pe calul său, 
cu spada de război în mână, strigând ordine şi 
supraveghind rugul. El este acolo, asemănător unei statui a 
Voinţei. Baronul Lerohne striga din toate puterile sale: 

— Aici, arcaşii mei! Aici, halebardieri! Arzi, vrăjitoare. Arzi, 
tu care m-ai ameninţat. Arzi până la sfârşit, înainte, soldaţi! 
Măturaţi de aici toate haimanalele astea. 

— Petite-Flambe! Petite-Flambe, înainte! 

— Haide! Înainte! La Curtea Miracolelor! 

— Tringqguemaille şi Saint Pancrace! Tringquemaille! 
Strapafar, mii de diavoli! Strapafar! 

— Corpodibale, porco dio, Corpodibale! 

— Bouracan, vino Bouracan! 

Patru haimanale, tineri de cel mult 20 de ani, patru 
fanatici, îmbrăcaţi în haine peticite, figuri violente cu părul 
ciufulit, cu ochii injectaţi de furie şi cu gesturi de uragan, 
aceştia patru erau indivizii care conduceau atacul în contra 
arcaşilor şi conduceau dansul infernal al răscoalei... 

Cu mâinile încleştate pe prichiciul ferestrei, Marie privea. 
Ochii rămaseră ficşi asupra rugului. Şi deodată, scoase un 
teribil strigăt de oroare şi de milă. Flăcările se abătură 
asupra cărbunilor, puşi lângă nefericita victimă. Corpul, 
sărmanul trup alvrăjitoarei dispăru în flăcări... Oribilul 
supliciul se consumase. Doamna, Buna Providenţă, cum o 
numeau toţi nefericiţii din Paris, murise. Mama lui Renaud 
nu mai suferă. Nu mai rămăsese în focul aprig decât o 
formă nedefinită, un cadavru fără aparenţă omenească şi 
care se desfăcea în cenuşă... Marie, cu un supraefort, se 
smulse de la fereastră şi căzu sfâşiată într-un fotoliu. Nu 
plângea. Nici cea mai mică şi neînsemnată urmă că ar fi 
încercat vreun sentiment oarecare nu se vedea pe figura sa. 
Privirea îi rămăsese fixă, fără urmă de viaţă, într-o 
mohorâtă nemişcare. 


— S-a sfârşit, spuse ea, într-un târziu, încet. Ce se 
sfârşise? Nu ştia nici ea singură. Supliciul? Sau, poate, 
dragostea ei? Da, totul se sfârşise pentru ea în lumea 
aceasta; pentru că însuşi rostul vieţii sale nu era decât 
iubirea şi între ea şi Renaud exista acum un blestem şi un 
cadavru. Ce va face? Ce voia? Să fugă? Nu mai avea decât, 
singură, dorinţa asta. Să fugă. Restul era fără înţeles. Să 
părăsească această casă a durerii. Să se ducă oriunde, 
departe şi să moară acolo. Să moară fără să-l mai vadă pe 
Renaud? Îngenuncheată, într-un colţ al camerei, cu capul în 
mâini, o femeie se ruga. 

— Bertrande, vreau să plec de aici. Vrei să vii cu mine? 

— Da, da. E îngrozitor. Să plecăm, domnişoară. Strigătele 
acelea!... Mi-e teamă. 

— Ridică-te. Să mergem - spuse Marie care, tremura din 
toată fiinţa ei gingaşă. 

— Dar tatăl d-tale? 

— Nu mai am tată, Bertrande. Vrei să plec singură? 

— Nu, nu. le urmez. Dumnezeule! Ce masacru e în piaţă! 

— Vino! şopti tânăra fată, tristă, posomorită. 

Foarte prudentă, în ciuda spaimei de care era cuprinsă, 
Doamna Bertrande umplu o servietă cu bijuterii, aur, pietre 
nestemate, diamante, perle, o adevărată comoară. Apoi, 
printr-o scară dosnică, cele două femei ieşiră în stradă. 
Câteva secunde mai târziu, Marie, fără să privească o 
singură dată înapoi, părăsi castelul de Vaupart... 

În Piaţa Grevei, scandalul căpăta proporţii, furtuna de 
vociferări se auzea în tot Parisul. Peste două sute de 
cadavre zăceau de jur împrejurul rugului; sute de răniţi, 
strigăte de teroare, blesteme; învălmăşeală furioasă, 
grupuri sălbatice care se mutau din loc în loc... şi lângă 
palatul de Vaupart, o vâltoare mai furioasă, o masă mai 
înverşunată de pumni ameninţători, spade, topoare, sulițe, 
tot ceea ce ...omoară. Aici, înconjurat de vreo douăzeci de 
arcaşi, sumbru, livid, cu braţul obosit de lovituri, cu spada 


lungă în mână, seniorul Lerohne de Vaupart se apăra, 
având un surâs de suprem orgoliu în colţul buzelor... 

— Nu-l scăpa! Omoară-l! Ucide-l! 

— Ajutor! Trăiască regele! 

— Strapafar, atinge-l! Corpodibale nu te lăsa! 

— Bouracan! Tringuemaille! 

— În foc! La ştreang! La moarte! 

O formidabilă învălmăşeală. Una din acele gălăgii infernale 
care se aud numai în bătăliile sângeroase. O prodigioasă 
năvălire de fiinţe zdrenţăroase, care se încurajau şi se 
luptau înflăcărat. O viziune infernală de figuri convulsive, 
de guri schimonosite în înjurături, o ploaie de sânge; o 
avalanşă de zgomote; mişcarea monstruoasă a unei mulţimi 
în delir... şi, deodată, un corp cade!... Un corp asupra 
căruia se abat braţele tuturor în gesturi nebuneşti! Zece 
minute se scurg şi, apoi tunete de voci bucuroase, un ura 
formidabil care are răsunetul unei explozii, un adevărat 
uragan de râsete. Şi, după aceea, în locul unde corpul a 
căzut, se poate vedea cum oamenii au devenit animale de 
pradă, animale cu colţi ascuţiţi, ...care sfâşie. Într-un lac de 
sânge, amestecat cu ţărână, corpul e sfâşiat, rupt în bucăţi, 
sfârtecat... Prezicerea vrăjitoarei se împlinise complet. 

Şi capul acela! Acel cap livid, plin de sânge, care încă mai 
gâlgâia, teribil, cu ochii ficşi în orbite, capul pe care 
mulţimea furioasă îl despărţiră de trup şi-l împlântară în 
vârful unei sulițe era al baronului Lerohne de Vaupart, 
mare judecător al Provinciei. Se făcuse dreptate! În câteva 
minute, după aceea, Piaţa Grevei se goli, se făcu linişte 
completă, mulţimea se împrăştie şi porţile fură închise. 
Paris, Parisul teribil, în liniştea sa neobişnuită, îşi cânta 
victoria într-o tăcere ce apăsa întunecată deasupra marelui 
oraş. 

Se făcuse dreptate! 

CENUŞA RUGULUI. 

Se făcu seară. Noaptea, puţin câte puţin, acoperea cu 
imensitatea ei piaţa goală şi rugul stins. Neliniştea grea, pe 


care o iscaseră loviturile de tunet, plana încă asupra 
Parisului uimit. În acest loc, unde răzmeriţa îşi agitase iniile 
de braţe sângerânde, singurătatea părea şi mai 
înspăimântătoare. Pe rugul care se răcise strălucea uşor 
lumina unui felinar, asemănătoare unei pâlpâiri de candelă 
funerară. Aplecat asupra cenuşei de pe rug, un om o 
strângea, plin de răbdare, cu mâinile tremurânde; era palid 
şi părea că suferă enorm. Câteodată o lacrimă caldă pica 
din ochii săi, amestecându-se cu cenuşa. 

Din când în când, acest fanatic muncitor al morţii se pleca 
repede şi cu un gest plin de tragică pietate culegea câte un 
os albit şi cu atenţie, îl depunea într-o casetă de stejar... 
Apoi îşi ştergea fruntea brobonită de sudoare cu dosul 
mâinii şi reîncepea munca sa funebră. Acest om, căutătorul, 
deodată, după ce strânsese la un loc toată cenuşa într-o 
grămadă, căzu în genunchi... găsise capul nefericitei, care 
fusese supusă îngrozitorului supliciu - un cap pe care 
lumina tremurândă a felinarului îl anima într-un fel de viaţă 
stranie - un cap pe care flăcările abia îl atinseseră, deşi au 
carbonizat corpul. Un tremur zgudui umerii lucrătorului 
nocturn, îşi frânse mâinile şi murmură: Mamă! 

În acest timp, Marie de Vaupart apăru în colţul Pieţii 
Grevei şi, încet, se îndrepta spre cenuşa care rămăsese din 
rug. Era îmbrăcată în doliu ...mare. negru şi alb, după cum 
era moda acelei epoci. Şi acest doliu pe care îl purta 
fecioara îl îmbrăcase după mama lui Renaud... De altfel, 
habar nu avea de sfârşitul tatălui ei. Pe seară, Doamna 
Bertrande, printr-o minciună cu care vroia să-i cruţe 
mâhnirea, o anunţase că marele judecător fusese nevoit să 
se exileze, deoarece regele Francisc I îl făcuse răspunzător 
de răscoala haimanalelor. 

Ce vroia însă aici Marie Lerohne de Vaupart, ce venea să 
facă, singură, la ora asta, mergând posomorâtă înspre 
felinar, spre mica stea funerară? Ajunsă lângă rug, ridică 
privirea din pământ şi văzu omul... 


— Renaud! îngăimă ea lăcrimând. lată deci pentru ce o 
forţă necunoscută, o forţă asemănătoare aceleia care m-a 
condus sub plopi, m-a adus până aici. Doamne! Doamne! Tu 
ai vrut, Dumnezeule ca fiica lui Vaupart să audă blestemele 
fiului celei jertfite. 

Marie de Vaupart fu, apoi, zguduită de un tremur de 
durere şi spaimă, îşi reveni şi voi să se retragă neştiută, să 
fugă imediat de acolo, cât mai departe, în această clipă însă 
Renaud ridică ochii... Elo văzu. 

Marie rămase ca împietrită. Însă Renaud, în acelaşi 
moment, cu vocea de o stranie blândeţe, îi zise: 

— Te-am chemat, Marie şi ai venit să mă ajuţi, O! Marie, 
scumpa mea logodnică, te binecuvântez. 

Aproape zăpăcită, cu spiritul nelămurit şi cu sufletul 
pătruns de o supranaturală teroare, Marie întrebă: 

— M-ai chemat? spui că m-ai chemat aici? 

— Da, Marie, răspunse simplu tânărul, apropiindu-se de ea 
şi prinzându-i mâinile, te-am chemat Şi m-ai ascultat, 
pentru că, iată-te, ai venit. lartă-mă, continuă el cu vocea 
stinsă şi înecată în plânset. De când am sosit aici, imediat 
am început să strâng cenuşa ca să pot găsi rămăşiţele 
mamei mele, am simţit cum mi se învârteşte capul, mi-a fost 
teamă că n-am să pot continua până la ...sfârşit. Atunci, 
Marie, m-am gândit la tine... M-am gândit că iubirea ta mă 
va face mai rezistent în faţa durerii... şi te-am chemat... 
Încurajat de îngerul vieţii mele, voi putea, poate, să suport 
mai uşor disperarea pe care Vaupart şi fiica lui au aruncat-o 
în inima mea. 

Un strigăt teribil de bucurie, puternic, răsună în spiritul 
Mariei. Dar numai în spiritul ei, deoarece buzele, pe care şi 
le muşcă până la sânge, rămaseră închise... 

— Voința Cerului! gândi spiritul Mariei, tăcute şi 
înverşunate. Renaud nu mă blesteamă. Renaud nu mă 
goneşte. Nu fuge de mine. Şi asta pentru că el nu ştie că 
sunt fiica lui Vaupart. Renaud nu m-a văzut azi la fereastră. 
Oh! Doamne, dacă n-ar afla niciodată acest teribil secret. 


Nici o singură clipă ea nu se gândi să mărturisească cine 
e, să încerce să-i explice nefericitul eveniment - să-i spuie 
că ea n-a denunţat-o pe vrăjitoare, sau, mai bine spus, că 
această denunţare a fost involuntar făcută, iresponsabil 
comisă. Marie nu spuse nimic. Ea îşi făcu irevocabil 
jurământ: să trăiască toată viaţa alături de Renaud fără să-i 
spună cine e! Minciună? Nu! Ipocrizie? Nu! În dragoste 
aceşti termeni convenţionali îşi pierd sensul. Marie nu era 
decât o femeie care nu înţelegea să-şi distrugă viaţa şi 
iubirea, să insulte moartea omului care o născuse, afirmând 
că ea e fiica asasinului. 

În câteva secunde, cu o incalculabilă rapiditate a 
imaginaţiei, gata să-şi apere fericirea, Marie îşi organiză 
viaţa sa de fată fără nume, inventă probabilităţi, găsi 
răspunsuri pentru eventualele bănuieli ale lui Renaud, 
construi toate piesele unei existenţe bazată pe minciună şi 
din această minciună făcu un adevăr sublim. 

— Renaud, spuse ea cu vocea calmă în care vibra cea mai 
curată iubire, care tremura singură de atâta tandreţe. 
Renaud, iubitul meu, sunt a ta, ia-mă. Inima mea, sufletul 
meu, curajul meu sunt ale tale. Sunt gata. Vrei să te ajut? 

— Tu mă ajuţi cu prezenţa ta, murmură Renaud, încântat 
de muzicalitatea glasului ei. S-a sfârşit, iubita mea, 
priveşte... 

Şi, luând felinarul, el lumină interiorul casetei care 
semăna cu un sicriu de nou născut. Marie îşi stăpâni 
slăbiciunea. Ea se apropie, se aplecă asupra sărmanelor 
oseminte, unele albe şi altele negre şi murmură o 
rugăciune. Apoi, încercuind cu braţele gâtul lui Renaud, 
exclamă: 

— Logodnicul meu, soţul meu, te iubeam şi înainte. Acum 
însă, abia acum, pătrund cu adevărat înţelesul acestui 
cuvânt: te iubesc! Durerea ta, Renaud, este durerea mea. 
N-am suferit niciodată ca acum, pentru că niciodată până 
azi n-am suferit pentru mine şi pentru tine. Această 
suferinţă, Renaud, este unirea noastră, nu-i aşa? 


— Unirea, da, spuse el tresărind. Suntem uniţi pe vecie. 
Nimic nu ne poate despărţi... 

— Nimic? întrebă ea într-un suflet. 

— Nimic, Marie, nimic. Nici chiar moartea, crede-mă! 

— 'Te cred, spuse ea. 

Apoi Renaud se aplecă asupra capului pe care-l scoase din 
cenuşă. Încet, el îl înfăşură într-o stofă albă, Marie încercă 
să-i închidă ochii... Se simţea lipsită de putere. Pupilele 
refuzau să se coboare. Renaud tremura convulsiv. El 
încercă de două ori înainte de a izbuti să ridice uşoara 
povară şi, apoi s-o aşeze în sicriu. Şi când, în sfârşit reuşi, 
el, zguduit de emoție, privi o clipă capul în mâinile sale. 

Marie îngenunche. Credea că o să moară. Şi dacă n-a 
leşinat, faptul se datoreşte că îşi spuse „Dacă voi cădea 
pradă slăbiciunii s-ar putea să scap un cuvânt care să-i 
dezvăluiască lui Renaud adevărul şi să ne omoare pe 
amândoi. Renaud plângea. Şi Marie auzea vocea lui 
întretăiată de plâns care o făcea să tremure de milă. 

— Mamă, sărmana mea mamă, iartă-mă. lartă-mă pe mine 
şi pe acest înger care asistă la funeraliile ...d-tale. 

Marie scoase un geamăt sfâşietor, asemenea unui suspin 
de agonie. 

— Nu-i aşa, mamă, că o ierţi? hohoti tânărul om. Ea n-are 
nici o vină că eu am rămas, aici, la Paris şi că te-am silit să 
mă aştepţi. Dacă Marie ar fi ştiut că fiica lui Vaupart te va 
pierde, ea singură m-ar fi silit să fug şi să te salvez... nu-i 
aşa, scumpo? 

— Da! răspunse fata, înfigându-şi unghiile ascuţite în 
carne, pentru ca durerea s-o împiedice să leşine. 

— Iart-o deci, mamă, continuă Renaud într-un fel de delir. 

În acest moment, capul... capul moartei... capul însângerat 
deschise ochii mari. Marie scoase un strigăt... uşor, în 
groază atingând paroxismul. Renaud se clătină ca sub şocul 
unor misterioase zguduiri şi deveni tot atât de palid ca şi 
capul pe care îl ţinea în mână. Îşi reveni însă numaidecât şi 


pronunţă, cu o voce în care se distingeau accente de 
funebră solemnitate: 

— Morţii aud... 

Tăcerea era atât de profundă, ca şi cum din toată 
eternitatea nici un zgomot nu pătrunsese în Paris. Piaţa 
Grevei era un loc al tenebrelor. Marie tremura. Ea ieşise 
din realitate, din viaţă. 1 se părea că acel moment marca 
începutul intrării ei în lumea visurilor. 

— Vezi tu, îi spuse Renaud eu acea exaltare care atingea 
marginile nebuniei, vezi tu, ne-a iertat. Marie! Putem deci 
să trăim şi să ne iubim în pace... Mama mea a binecuvântat 
iubirea noastră... 

Fata suspină îngrozitor... 

— Dormi în pace, mama mea, îmi voi ţine promisiunea. 
Jurământul pe care l-am făcut atunci când mi-ai spus cine 
este denunţătoarea îl reînnoiesc acum te voi răzbuna, 
mamă!... Fiica lui Vaupart va muri în acelaşi fel în care ai 
murit şi tu pe rug! 

Marie rămase încremenită, tremurând; susţinându-se cu 
ambele mâini de pământ ca să nu cadă, cu gura încleştată 
ca să nu poată striga: „Milă! Fie-ţi milă de Marie Lerohne 
de Vaupart! Fie-ţi milă de mine şi de dragostea mea”. 

Zgomotul surd al ciocanului în cuiul cu care Renaud 
închidea capacul casetei-sicriu o reanimă. Se ridică cu 
greutate. Renaud puse capul mamei sale în sicriu şi după ce 
îl acoperise cu o stofă dinainte pregătită, bătea capacul în 
cuie. 

— Fii curajoasă până la sfârşit, iubita mea Marie. 
Luminează-mi... 

Tânăra fată, pe jumătate nebună, aproape inconştientă de 
ceea ce face, apucă felinarul şi se apropie de Renaud, care 
lucra în genunchi; îl ţinu deasupra capului său, în timp ce 
el, cu gesturi precise, monotone, ciocănea mereu. Deodată, 
pasul greoi şi cadenţat al mai multor oameni mergând în 
noapte, fu auzit până în Piaţa Grevei. 


Era o patrulă de arcaşi ai regelui, comandaţi de un ofiţer 
de la Louvre. Lângă comandant mergeau doi gentilomi 
care-şi impuseseră această corvoadă nocturnă - fie pentru 
că şeful patrulei era unul din prietenii lor, fie pentru că, din 
contra, patrula fusese pusă la dispoziţia lor pentru anumite 
cercetări. Brusc, soldaţii se opriră ca inspirați de nu ştiu ce 
fel de uimire superstiţioasă... Acest necunoscut care 
îngenunchease în cenuşa rugului şi monta capacul unui 
sicriu...; necunoscuta aceasta îmbrăcată în negru, care 
şedea într-o atitudine ţeapănă de statuie..., acest tablou 
straniu, luminat de razele unui felinar... pe care spectrul 
îndoliat îl ţinea în mâini, totul la un loc forma pentru ei o 
sesizantă viziune creatoare de groază... 

Se dădură înapoi, lovindu-şi armele unul de altul, 
închinându-se şi rugându-se fierbinte celui atotputernic. 
Unul din cei doi gentilomi, însă, înainta până aproape de 
rug şi examina o clipă cele două apariţii; scoase apoi un 
şuierat scurt de bucurie duşmănoasă şi reveni lângă 
tovarăşii săi. 

— Hei! strigă ofiţerul, ce fac aici aceşti doi trimişi ai 
diavolului? Oare, sufletul vrăjitoarei l-au închis în cutie, ca 
să-l ducă stăpânului lor? 

Ofiţerul nu glumea. Primul gentilom îl apucă de braţ şi îi 
şopti la ureche: 

— Linişteşte-te, domnule. Rondul d-tale s-a sfârşit. 
Înapoiaţi-vă la Louvru fără zgomot. Şi raportați celor doi fii 
ai regelui că nu mai trebuie să fie neliniştiţi... 

Ofiţerul ascultă. Patrula, la un semn al lui, se întoarse şi, 
curând, dispăru în ...depărtare. Dar cei doi gentilomi 
rămaseră pe loc. Ascunşi sub umbra întunecată a unei 
streşine, ei priveau cu ochii arzători mica stea funerară... 
Aceşti doi oameni erau contele Jaques d'Artois de Saint- 
Etienne şi baronul Joseph de Vernique. 

CIMITIRUL INOCENŢILOR. 

Nici Marie, nici Renaud nu văzuseră nimic, transportaţi 
cum erau, departe de toate lucrurile acestei lumi, prin 


gânduri care nimicesc orice sensibilitate corporală. După ce 
ultimul cui fu bătut, brusca încetare a acelui zgomot regulat 
pe care îl producea ciocanul îi trezi pe amândoi. Tresăriră. 
Tânăra fată scoase un suspin care părea mai mult o 
horcăială. Renaud se ridică, cu micul sicriu în braţe şi făcu 
semn Mariei să-l urmeze. 'Lăcuţi, o porniră, el purtând 
caseta de stejar, iar dânsa felinarul. Curând ajunseră la o 
clădire, unde Renaud deschise poarta, care era închisă 
numai în clanţă. Intrară şi Marie văzu, în jurul ei, cruci şi 
pietre funerare aşezate fără nici o regulă. Erau în Cimitirul 
Inocenţilor. 

Renaud pătrunse într-o colibă în care se zăreau 
instrumente de săpat şi leşi, de acolo, cu o cazma. Începu 
să sape. Sudoarea îi îmbrobonise cu stropi mari fruntea şi 
căzând se amestecau cu lacrimile sale. Când sfârşi, ridică 
privirea şi o văzu pe Marie atât de palidă, atât de 
asemănătoare cu o apariţie a durerii, în vălurile ei negre, 
straniu luminate de razele felinarului, el o văzu atât de 
posomorită, atât de împietrită, încât această viziune se 
întipări, în spiritul său pentru totdeauna. 

Îi luă mâinile într-ale lui - poate pentru a-şi da curaj - apoi 
începu din nou să lucreze, aruncând bulgării de pământ 
înapoi în groapa pe al cărei fund aşezase micul sicriu de 
stejar. 

— Dormi în pace, mamă. Adio! Plec să-mi ţin jurământul. O 
voi găsi pe fiica lui Vaupart şi... Nu mai termină. Un hohot 
de plâns îl întrerupse. Marie tremura. O nemăsurată durere 
se înfiripa în gândurile sale. 

— De ce nu vorbeşti de tatăl meu? Pentru ce eu sunt 
singura vinovată? De ce vorbeşti numai de fiica lui 
Vaupart?... DE MINE?! 

— O voi regăsi pe denunţătoare, continuă Renaud. lubita 
mea îmi va da ajutor. Nu-i aşa că ai să mă ajuţi, Marie? 

Tânăra fată aruncă o privire sălbatică asupra mormântului 
proaspăt acoperit. O tresărire furioasă îi zguduia corpul. 

— Da, răspunse ea, am să te ajut! 


— Auzi, mamă! Suntem doi fiul tău şi fiica ta. Dormi deci în 
pace. Nu voi reveni aici decât în ziua când te voi putea trezi 
o secundă din somnul tău veşnic ca să-ţi spun că te-am 
răzbunat. 

Cuvintele fabuloase ale acestui om care vorbea de trezirea 
morţilor din somnul lor etern nu o uimiră pe Marie, 
deoarece aceste cuvinte răsunară cu un accent 
supraomenesc de convingere. Renaud se apropie de ea, îi 
luă iar mâinile şi cu vocea lui armonioasă, sonoră, care era 
atât de dulce când furia şi răzbunarea nu o înăspreau, o 
întrebă: 

— Mă iubeşti, scumpo? 

— Da, răspunse ea într-un strigăt suprem al fiinţei sale, 
mai întrebi? 

— Ei bine, logodnica mea iubită, ceea ce mi-ai promis că 
îmi vei spune mâine, spune-mi acum, aici, în faţa acestui 
mormânt, martor al iubirii noastre. 

— Ce? spuse fata, ameţită. 

— Numele mamei şi al tatălui tău. 

Marie se înţepeni într-un efort suprem, pentru a nu fi 
nevoită să izbucnească în hohote de plâns, ca să nu strige 
de durere şi ca să nu se prăbuşească. Acum? Această 
întrebare ea o aştepta. Era pregătită. Încercă să-şi adune 
toate puterile sufletului. Construise deja, în toate detaliile..., 
minciuna. minciuna care-i salva pe amândoi din ghearele 
disperării... Pe ea şi pe el - mai alespeel. 

— Numele tatălui meu?... îngăimă ea. 

— Nu trebuie să-l ştiu? o întrebă el drăgăstos. 

Încet ea înconjură cu braţele-i calde şi moi gâtul omului pe 
care îl iubea în această clipă cu toată simţirea amorului cel 
mai sublim, cel mai pur şi murmură: 

— Renaud, iubitul meu Renaud, trebuie totuşi să ştii ceea 
ce am vrut să-ţi ascund. 

— Vorbeşte! 

— Acest secret am vrut să-l ascund în fundul inimei mele, 
dar trebuie să fac sacrificiul credinţei; pentru că vreau să 


fiu toată a ta, cu trup şi suflet!... Nu mi-e ruşine... 

— Ruşine? Ce vrei să spui? 

— Tristul adevăr. Ascultă, Renaud şi înţelege pentru ce am 
ezitat să-ţi spun cine sunt... N-am nici mamă şi nici tată. 
Sunt un copil fără familie... O fată fără nume. Renaud 
tresări. Apoi, în braţele sale, o strânse tandru pe logodnica 
adorată. 

— Sărmanul meu înger!... Linişteşte-te... Da, ştiu ce ură 
nemiloasă şi ce dispreţ feroce urmăresc pe acei fără nume. 
Dar dacă tu n-ai nici mamă şi nici tată, eu sunt, de azi 
înainte, toată familia ta. 

— Da, da! gemu ea. 

— Iar cât despre nume, de acum vei avea unul: al meu. 

— Da, da! repetă ea cu înfrigurare. Atunci, nu mă 
respingi? Nu mă goneşti de lângă tine? 

Renaud o privi cu dragoste, ochi în ochi şi apoi buzelor lor 
se întâlniră. Un minut rămaseră înlănţuiţi, pierduţi, 
transportaţi în lumea extazului. Apoi veniră întrebările - 
moment teribil şi sublim. La fiecare întrebare, ea dădu un 
răspuns precis şi hotărât, ca şi când de multă vreme Marie 
avea pregătite, combinate, inventate cele mai mici detalii. 

Ea îi povesti cum a fost părăsită; la naşterea ei, pe 
lespezile Catedralei Notre-Dame! O tânără femeie sărmană 
o găsi: Bertrande. A doua zi, Bertrande primi, foarte 
misterios, o mare sumă de bani şi acte asupra unei clădiri 
aflată la Tissanderie. Fiind văduvă, a crescut-o şi s-a dedicat 
educaţiei ei. Deoarece averea pe care o primise pentru 
copilul abandonat era atât de importantă, buna femeie 
socoti că părinţii necunoscuţi fac parte din nobilime ea se 
obişnui să-i spună domnişoară, ca şi cum micuța ar fi fost 
fiică de conte sau de baron şi să fie copilului găsit mai mult 
o servitoare credincioasă şi devotată decât o mamă 
adoptivă. Marie a crescut, deci, în casa de la Tissanderie şi 
acolo a trăit până în ziua în care l-a întâlnit pe Renaud... 

Asta a fost deci povestea pe care fiica lui Lerohne de 
Vaupart o istorisi fiului vrăjitoarei. 


N-a fost, de fapt, o povestire. Au fost o serie de răspunsuri 
precise date fără cea mai mică umbră de ezitare unor 
întrebări inspirate de nobila curiozitate a iubirii. 

Renaud o prinse în braţele sale, o strânse cu pasiune şi 
apoi ridică cu atenţia cu care se ridică un trandafir frumos. 

— Mamă, spuse el adresându-se proaspătului mormânt, fii 
martoră. Jur să-mi consacru viaţa pentru fericirea acestui 
înger tot aşa cum am jurat să nu am linişte şi răgaz până 
când nu o voi fi lovit pe fiica lui Vaupart. Adio, mamă! 

Şi el ieşi din cimitir, ducând în braţe pe iubita sa mergând 
cu pasul sigur, fără oboseală, spre strada Tissanderie cu 
ochii la cer, cu inima plină de acel nobil orgoliu care este 
triumful iubirii. Când se apropiară de casa pe care Marie i-o 
arătă emoţionată, extaziată în asemenea măsură că 
aproape uitase cine e în realitate, Renaud şopti: 

— Pentru că eşti singură pe lume; pentru că eşti logodnica 
mea..., scumpo. 

— Sunt soţia ta, răspunse Marie în extaz. 

— Da, iubito. Trebuie să fii. Mâine voi pleca la Saint- 
Germain LAuxerrois să caut pe un bătrân preot, prieten cu 
mine, care ne va celebra căsătoria. 

Marie tremura de teamă. Simţea gheara fatalităţii plutind 
deasupra ei. Ea înţelese că zadarnic se va lupta, zadarnic va 
încerca să nu cadă în prăpastia ce se deschidea în faţa ei. 
Această căsătorie... căsătoria anunţată, pe care nimic în 
lume nu o putea împiedica, însemna un fals în faţa lui 
Dumnezeu dacă nu-şi mărturisea numele adevărat... sau 
disperarea dacă o făcea. 

Căsătoria, îngrozitoarea căsătorie era catastrofa fericirii 
ei, sau sacrilegiul şi, de ambele părţi, moartea! 

CAPITOLUL II. 

Căsătoria. 

REGELE FRANCISC 1. 

Pentru a demonstra cât mai veridic scena teribilă ce o 
povestim în acest capitol, vom ruga mai întâi pe cititorii 
noştri să ne urmeze în castelul Louvre. Vom trece întâi, prin 


mulţimea de curteni şi ne vom opri o clipă într-un salon 
alăturat, pentru a nota, în trecere, un cuvânt şi o atitudine 
anumită. 

În acest salon erau adunate patru personaje Henri şi 
Francois, cei doi fii ai regelui, erau într-o parte a încăperii, 
iar contele Jaques d'Artois de Saint-Etienne şi baronul 
Joseph de Vernique, vechile noastre cunoştinţe, de partea 
cealaltă. Cei doi fraţi, legaţi sufleteşte prin ură, aşa cum 
alţii sunt uniţi prin afecţiune, nu se părăseau deloc. 
Niciodată un temnicer nu a fost mai atent la gesturile 
prizonierului pe care-l păzea ca Francois la atitudinile 
fratelui său Henri şi niciodată un inchizitor n-a cercetat cu 
mai multă patimă pe vinovaţi ca Henri gândurile cele mai 
ascunse ale fratelui său Francois. 

Iubirea iscase între ei această vrăjmăşie. Cei doi fraţi 
iubeau, cu pasiune, aceiaşi femeie. Împreună o văzuseră 
întâia oară, pe sub plopii de pe malul Senei, împreună 
simţiră acea stare ciudată care e premergătoare amorului 
şi, tot în acelaşi timp, amândoi simţiră pasiunea născându- 
se pentru acea femeie. 

Când intrară în salonul de care vorbeam mai sus, unde 
d'Artois şi de Vernique aşteptau cu nerăbdare, cei doi prinți 
făcură aceeaşi întrebare mută. 

— Alteță, zise contele de Saint-Etienne, am aflat cine este 
omul, iubitul. 

— Alteță, interveni baronul de Vernique, ştiu şi cine este 
tânăra fată? Pe care binevoiţi s-o onoraţi... 

— Cine e fata? întrebară cei doi prinți deodată. 

— Fiica seniorului de Vaupart. 

— Fiica marelui judecător ucis ieri în Piaţa Grevei. Cei doi 
fraţi se priviră pe furiş. Niciunul din ei nu se gândea că 
moartea tragică a tatălui i-ar fi putut face se le fie milă de 
durerea fiicei şi deci, să renunţe la planurile lor. 

— E singură, acum, zise Francois suspinând. 

— Şi fără apărare, completă surâzând Henri. 


— Dar acela pe care-l iubeşte? mormăiră întrebător 
amândoi. 

— E un anume Renaud, zise Vernique. Ţin să anunţ pe 
Alteţele Voastre că acest Renaud este un om periculos. 
Francois dădu din umeri. Henri surise. 

— Chiar astă noapte l-am văzut pe acest om făcând lucruri 
stranii... Fiţi prudenţi, Alteță. E foarte uşor să fie arestată 
sau chiar ucisă o fiinţă asemănătoare nouă, dar cine poate 
şti câte inviolabile şi misterioase protecţii apără pe agenţii 
infernului? 

De data asta cei doi prinți tremurară. 

— Ce-aţi văzut? murmurară ei. 

— Nişte lucruri, spuse Vernigque, care au făcut să se 
cutremure de groază toată patrula care ne conducea. 

— Şi care lucruri, adăugă Saint-Etienne, ar putea să.vă 
scape de acest individ, dacă totuşi el este de esenţă 
umană... adică dacă este om ca noi. 

— Cum asta? întrebară cu aviditate cele două vlăstare 
regale. 

— O, simplu, Alteță: ofiţerul şi arcaşii din patrulă sunt 
martori că ieri noapte, trecând prin Piaţa Grevei, l-au văzut 
pe acest om, pe Renaud, îngenunchind în cenuşa rugului pe 
care a fost arsă vrăjitoarea. Un spectru negru îl 
întovărăşea. Şi ce credeţi că făcea, Alteță? Culegea 
osemintele vrâjitoarei. 

Cei patru prinți fremătau. Joseph de Vernique întări 
povestirea lui Saint-Etienne, mai ales că urmau să împartă 
în două beneficiul trădării lor. 

— Osemintele, Alteță, destinate eu siguranţă, unei 
vrăjitorii. Agent al diavolului, Renaud e un criminal: trebuie 
să-l prindem, să-l condamnăm şi să fie ars pe rug ca şi 
vrăjitoarea de ieri. 

— E drept, răcni Henri. Mă duc la rege să-l denunţ pe 
criminal şi să cer arestarea. Lui. 

— Ba n-ai să te duci, scrâşni Francois. Eu voi face treaba 
asta..., eu sunt mai mare. 


Tremurând de enervare, cei doi fraţi se priviră îndârijiţi. 
Cuvinte de ură şi de ameninţare zburară, dintr-o parte şi 
din alta. Scrâşnirile celor doi tigri, faţă în faţă. Bestie contra 
bestie - fiecare cu o gheară întinsă asupra victimei pe care 
şi-o disputau, se înteţeau din ce în ce. În acest moment însă, 
o perdea se dete la o parte şi contele d'Artois de Saint- 
Etienne strigă: 

— Regele...! 

Să ne oprim un moment pentru a-l prezenta cititorilor 
noştri, în câteva cuvinte, pe Francois I, regele războinic, 
regele galant. Pentru aceasta, să intrăm, puţin, într-o 
magnifică sală unde Francois I şi conetabilul de 
Montmorency, căruia i se făcuse onoarea de a fi invitat la 
masa regală, intrară împreună. Francois I revenise, la Paris, 
de câteva zile, după un armistițiu încheiat cu Carol Quintul 
şi oraşul lumină îi făcuse o primire splendidă, Regele era 
deci vesel şi plin de bună dispoziţie. 

Francisc 1... Carol Quintul... 

Figuri care străluceau ca orizontul îndepărtat în reflexul 
livid al spadelor de război. Ce duel era mai teribil decât al 
acestor doi vrăjmaşi? În decursul anilor însângeraţi, lumea 
îi văzu trecând când pe unul când pe celălalt, căutându-se, 
plini de ură, o dată învingători, altă dată învinşi, niciodată 
însă osteniţi de luptă. 

Francisc I era în epoca sa de glorie. Îşi pusese gheara 
cuceritoare pe Savoya şi Carol Quintul, înfrânt, ceruse un 
armistițiu pe care fericitul învingător i-l acordă. 

Regele Franţei pătrunse, deci, împreună cu Anne de 
Montmorency, în cabinetul său de lucru. Francisc I se aşeză 
într-un fotoliu larg. Conetabilul admiră o vreme tablourile 
din încăpere şi apoi îşi aţinti privirea asupra regelui, care-şi 
trecea, nervos, degetele prin părul albit. Când se văzu 
astfel observat, Francisc I începu să râdă: 

— Bine, te ascult, ce vrei bătrâne credincios? Vorbeşte 
acum. Dar mai întâi, permite-mi să te felicit. Dumnezeule! 


Ce poftă de mâncare ai, aş vrea să am în fiecare zi 
asemenea tovarăşi la masă. Eu, nici n-am mâncat. 

— Sire, spuse Montmorency, Majestatea Sa Carol Quintul 
aduce zece mii de elveţieni, cincisprezece mii de germani, 
opt mii de lănci şi patruzeci de tunuri pe Alpi. Îi sosesc 
trupe din toate părţile; în trei luni va avea şaizeci sau 
şaptezeci de mii de luptători şi... 

Francisc Il se ridică în picioare şi începu să se plimbe cu 
paşi mari în cameră. Îşi păstrase acea eleganţă în atitudini, 
acea nobleţe a gesturilor, acea armonie a liniei care făceau 
din el cel mai frumos gentilom al regatului său. 

— Ce primire! spuse el, surâzând, cu ochii strălucitori. A! 
Parisul acesta e unic. Ai văzut cum se bucurau femeile şi 
cum agitau eşarfele lor, entuziaste? Şi cât de frumoase 
sunt? Dumnezeule! Mi se pare că toate sunt îndrăgostite de 
mine. Eu sunt mai mult decât regele Franţei, scumpul meii 
războinic, eu sunt regele parizienelor. 

Anne de Montmorency îşi încleşta pumnii şi îşi îndreptă, 
din şale, talia sa de uriaş. 

— Sire, spuse el, dacă Majestatea Sa împăratul va avea în 
mâinile sale puternica armată pe care o adună acum, el va 
denunța armistițiul pe care cu atâta uşurinţă i l-aţi oferit. Şi 
atunci, Sire, vulturul imperial va fâlfâi peste provinciile 
voastre; dintr-o bătaie de aripi, el va cădea de sus, din 
înălțimile Alpilor, peste Provența şi... 

— Şi noi îi vom opune atunci spada d-tale aspră şi 
credincioasă, domnule conetabil, cariatida tronului şi 
cuirasa regatului meu! Carol Quintul! Alpii! Provența! Pe 
toţi dracii, lasă-mă să respir în voie, să mă îmbăt de moarte 
pe câmpul de luptă. Da, ştiu! N-ar trebui să fiu aici, la Paris, 
ar trebui să stau la Piemont... Dar, ce vrei? Tu nu înţelegi! 

— În dragoste, Henri, fiecare e pentru el şi dracul pentru 
toţi - spune Francois, continuând discuţia din salonul vecin 
cu cabinetul regelui. Dacă eu sunt moştenitorul tronului, în 
schimb tu o posezi pe acea floare magică venită din Italia. O 
iubeşti pe micuța Marie? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, 


o iubesc şi eu. O vrei? E de la sine înţeles, pentru că fata e 
minunată, dar o vreau şi eu. La dracu! Am s-o disput oricui, 
cu spada în mână dacă e nevoie... 

— Infern! murmură surd Henri: decât să ţi-o cedez pe 
Marie... 

— Ei bine! Ce-ai să faci? mârâi Francois, încordându-se. 

Cei doi fraţi, faţă în faţă, livizi, îşi aruncară o teribilă 
privire de ură. Aceeaşi pasiune îi frământa pe amândoi. Îşi 
duseră mâna la spadă, amândoi, în acelaşi timp şi... 

— Regele! strigă Jaques d'Artois de Saint-Etienne. 

— Regele! murmurară cei doi fraţi. 

— În numele lui Dumnezeu, făcu vesel Francois I, intrând 
în salon. Ce dispută înverşunată pentru o fustă! Am aflat 
totul. Vă rog să vă împăcaţi numaidecât! 

Francois şi Henri se îmbrăţişară sub privirea severă a 
regelui. Dar, fără îndoială, că sărutarea de împăcăciune pe 
care o schimbaseră era mai mult o muşcătură duşmănoasă, 
deoarece tatăl continuă să dea, supărat, din cap. 

— Copii, spuse el încercând să zâmbească, copii mari ce 
sunteţi! Cum? Doi fraţi or să se omoare pentru că doresc 
aceeaşi femeie? Ei, drăcie? Dacă nu puteţi cădea, altfel, de 
acord, trageţi la sorţi, adăugă el râzând cu poftă. 

Cei doi prinți tresăriră. 

— E frumoasă, cel puţin? reluă regele, care, văzându-i că 
au căzut de acord, îşi recapătă figura obişnuită de bună 
dispoziţie, veselie, nepăsare şi scepticism. 

— A! Sire, închipuiţi-vă o minunată coafură de madonă 
blondă, cu buze rumene şi cu ochi ca azurul cerului din 
Spania... 

— Doi ochi albaştri, adăugă Francois, atât de albaştri că, în 
apropierea acestor ochi, albastrul cerului pare mai puţin 
curat... 

— Hola! zise regele, râzând din ce în ce mai tare. Cunosc 
cântecul ăsta. Principalul e să nu vă mai certaţi că, altfel, 
am să iau fata pentru mine... 


Cei doi prinți tremurară. Francisc | îi unise din nou, 
sugerându-le că el însuşi ar putea ridica pretenţii asupra 
acelei râvnite de ei. Încet, regele se îndreptă spre o uşă în 
dosul căreia se auzeau zgomotele curtenilor nerăbdători. 
Joseph de Vernique se apropie repede de Delfin şi îi şopti la 
ureche: 

— Dar arestarea, Alteță? Dacă acel Renaud nu va fi 
aşteptat, frumoasa fată vă scapă pentru totdeauna. 

Jaques d'Artois de Saint-Etienne îşi muşcă buzele de furie 
că fusese întrecut de baron. 

— Sire, zise Delfinul mergând după rege, sunt aici doi 
supuşi ai Majestății Voastre, contele de Saint-Etienne şi 
baronul de Vernique, care, după revolta de ieri, au făcut 
treabă în folosul tronului. Patrulând în Piaţa Grevei au văzut 
un individ, un anume Renaud, îndeletnicindu-se cu ...un 
lucru demonic şi, totodată, criminal. 

— Ei, şi? 

— Acest om trebuie să fie arestat, Sire, judecat şi 
condamnat. Un simplu ordin al vostru, Sire şi vrăjitorul va 
muri. 

Figura lui Francisc I se întunecă. 

— Iar poveşti cu vrăjitorii! mormăi regele încruntându-şi 
sprâncenele. Ele ne izbutesc de minune, ce să spun! 
Vaupart e cea mai bună dovadă. 

— Sire, strigă Henri, tăind vorba fratelui său Francois, 
acest om a fost văzut ridicând din cenuşa rugului 
osemintele vrăjitoarei care a fost arsă ieri. 

— Şi? întrebă regele supărat. 

— Acest om, acest Renaud, trebuie arestat şi judecat 
numaidecât. 

— Nu, niciodată! Nu vreau, cu nici un preţ! Să se termine 
cu procesele de vrăjitorie. leri am avut o emoție teribilă. 
Credeţi-mă, fiii mei, când veţi fi în locul meu, să ocoliţi, mai 
bine, leul, decât să-l îmblânziţi. Parisul ne-a spus ieri că nu 
vrea să i se mai ardă vrăjitorii şi vrăjitoarele sale. Nu vreau 
să se atingă un fir de păr de pe capul acestui om. 


Francois şi Henri se priviră consternaţi. Dintr-un colţ al 
încăperii se auzi un scrâşnet: d'Artois şi de Vernique 
tremurau de furie neputincioasă. Regele continuă să se 
îndrepte spre ieşire, puse chiar mâna pe clanţă, când se 
întoarse şi, posomorându-se brusc, spuse: 

— Amuzaţi-vă, copii amuzaţi-vă, aşa cum s-a amuzat şi 
tatăl vostru. Credeţi în regele vostru care, din înălţimea 
tronului său, domină toate legile umane, dar se supune 
întotdeauna legilor onoarei... 

Fiţi prudenţi, copii! Nu vă complicaţi viaţa cu o mustrare 
de cuget. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par. 
Într-o zi, vezi o fată, o găseşti frumoasă, te aprinzi, o 
urmăreşti, îi vorbeşti căutând s-o convingi şi... fata. 
cedează. Apoi, după ce ţi-ai făcut gustul, o uiţi, crezând că 
totul s-a sfârşit. Zece sau douăzeci de ani mai târziu însă, 
un spectru jalnic îţi apare în drum. Frunzăreşti în grabă 
cenuşa iubirilor defuncte şi vezi că spectrul este cel al fetei 
pe care o crezi uitată. Şi atunci voci în depărtare îţi tulbură 
somnul cel mai adânc. Auzi hohote de plâns şi imprecaţii 
ieşind din fiecare mormânt solitar şi îţi spui: am fost un 
blestemat. 

Prinşi de teamă, palizi, tremurând, cei doi prinți ascultau... 
În colţul încăperii se auzi un nou scrâşnet: d'Artois şi 
Vernique râdeau. 

— "Totul e pierdut, spuse Henri cu un accent indescriptibil 
de necaz. Fata ne scapă. 

Francois strânse pumnii. Ochii i se injectară. Cei doi tineri 
dădeau dovadă de una din acele pasiuni teribile care 
transformă pe om în fiară. 

— Nimic nu e pierdut, zise liniştit Joseph de Vernique. 

— Fără îndoială, adăugă Jaques d'Artois de Saint-Etienne. 
Deoarece regele refuză să-l aresteze pe Renaud... 

— Îl vom face noi să dispară, continuă de Vernique. 

— Vă însărcinaţi cu asta? întrebară cei doi prinți. 

— Da, ne obligăm s-o facem. 


Cele două odrasle regale zâmbiră cu subînţeles. Şi gelozia 
se dezlănţui din nou între ei. Se apropiară unul de altul, 
privindu-se duşmănos, gata să reînceapă cearta de 
adineauri. 

— Urmăm sfatul regelui? mormăi Francois. 

— Care? întrebă Henri, cu o privire de ură. Acela cu 
mustrările de cuget? 

— Acela cu tragerea la sorţi. 

— Voiam să-ţi propun acelaşi lucru. 

— Atunci să dăm cu zarurile. 

— Da, e cei mai nimerit, zise şi d'Artois, ieşind din colţul 
întunecat unde se retrăsese. 

Scoţând apoi din buzunar un mic cornet de piele, din 
acelea de care poartă toţi jucătorii pentru îi oricând şi 
oriunde gata să susţină o partidă, îl puse pe masă. Când voi, 
însă, să arunce şi o pereche de zaruri, baronul Joseph de 
Vernique îl opri, aruncă el în cornetul contelui zarurile sale 
şi-i spuse: 

— Tu ai dat cornetul de piele. Zarurile le ofer eu. Fiecare 
cu aportul lui. 

— Şi fiecare cu partea lui e drept, răspuns Saint-Etienne. 

— Cine începe? întrebă Henri într-un acces de furie. 

— Eu, răspunse Francois. Sunt cel mai mare. 

— Fie, răcni Henri, a cărui privire ardea de ură şi invidie. 

Delfinul apucă zarurile, le aruncă în cornet şi le agită, ca 
să se amestece. 

— Un moment! reluă Henri, oprindu-i mâna. Să stabilim 
un regulament de onoare. 

— Da, e drept, admise Francois. Regele ne-a spus: să fim 
oameni de onoare. 

— Acela care va pierde să dea ajutorul său cinstit celuilalt. 
Iţi convine? 

— Desigur! 

— Jură! Atunci. 

— Jur! 


Cei doi fraţi se priviră un moment în tăcere, gâfâind şi cu 
fruntea încruntată, Francois amestecă zarurile, dar Henri îl 
împiedică, din nou, să le arunce. 

— Un moment! Acela care va pierde renunţă pentru 
totdeauna la fată şi nu va întreprinde, niciodată, nimic în 
contra ei. Jură! 

— Jur, mormăi Francois. Acum jură şi tu! 

Henri repetă jurământul de a-şi ajuta fratele s-o 
cucerească pe Marie şi să nu întreprindă, niciodată, ceva în 
contra ei, dacă soarta îl va favoriza pe Francois. 

Apoi, moştenitorul tronului Franţei agită cornetul, mâna îi 
tremura convulsiv; un rictus îi descoperea dinţii printre 
buzele crispate; brusc, zarurile se rostogoliră pe masă. 

— Trei! strigă Saint-Etienne. 

Francois scoase un răcnet de furie. Nu reuşise să dea 
decât un doi şi un unu, ceea ce însemna că avea toate 
şansele să piardă, fiecare zar având numere de la unu până 
la şase; era aproape de necrezut ca Henri să dea mai puţin 
de trei. 

— Nu-i nimic, zise apoi Delfinul; cred ca am pierdut, îmi 
voi ţine cuvântul, Henri şi te voi ajuta. 

Henri, la rândul său, aruncă zarurile pe masă şi, fără să le 
privească măcar, se întoarse către fratele său, surâzând 
răutăcios. În acelaşi moment, cei doi fii ai regelui îl auziră 
pe Joseph de Vernique spunând: 

— Doi! Alteţă, iată o tristă lovitură a ...şansei. Francois 
scoase un strigăt de bucurie, în timp ce Henri, sălbatic, 
privi o clipă cele doua zaruri, îşi lovi mâna cu care agitase 
cornetul şi urlă: 

Blestem! 

VA AVEA LOC CĂSĂTORIA? 

Casa din strada Tissanderie, unde se refugiase Marie de 
Vaupart, era mică, cu aspect modest, dar în interior era 
aranjată cu o eleganţă rafinată minunate tapiţerii de Arras 
şi pereţii îmbrăcaţi în marmură formau o splendidă locuinţă 
pentru cele două femei. Arta creatoare a Renaşterii era la 


loc de cinste în această casă, cu detaliile sale fermecătoare, 
cu eleganța ei fină şi sobră, cu visele sale himerice. Această 
casă, Marie o avea din partea mamei sale, împreună cu alte 
două, una pe strada Saint-Martin şi alta pe strada 
Lavandiere, în faţa cabaretului „Anguille-sous-Roche”. 

La parter, în această după masă, opt zile după 
evenimentele pe care am încercat să le povestim până 
acum, doamna Bertrande se ocupa serios de nevoile 
menajului. La primul etaj, într-o cameră aranjată cu bun 
gust de către cineva dotat cu instinctul frumosului, — 
camera Mariei - Renaud sosise, ca în fiecare zi de altfel, 
Renaud pe a cărui figură radioasă şi totuşi posomorită se 
poate citi dublul reflex al durerii sale filiale, ca şi al 
amorului său înflăcărat. 

Cei doi logodnici, aşezaţi unul lângă altul, se ţineau de 
mână, într-o atitudine care, lor, le devenise necesară, aşa 
cum se ţinuseră de mână pe bancă, sub plopii din Piaţa 
Grevei. Marie era fericită şi surâsul ei conţinea toată 
epopeea vitregiei feminine. Seninătatea trăsăturilor sale se 
susţinea pe efortul frenetic al unei voințe întinse la 
maximum. Numai febra care o consuma intern făcea să-i 
strălucească ochii. Dar, pe când surâdea, sau ordona 
corpului să nu tresară, ori îşi stăpânea frigurile trădătoare, 
înfricoşătoare tumulturi se dezlănţuiau în spiritul ei obosit 
şi inima ei, uneori, înceta să mai bată. 

— lată catastrofa! Soseşte! E aici! Nimic n-o mai poate 
împiedica, nimic! 

Marie, continuă Renaud, au trecut cele opt zile de 
aşteptare pe care mi le-ai cerut. Ai avut dreptate, suflet 
scump. Căsătoria noastră, a doua zi după nenorocire, ar fi 
avut loc sub triste auspicii... Aceste zile şi dragostea ta au 
adus puţin calm în inima... mea. Amintirea se şterge... 
hidoasa, îngrozitoarea viziune dispare. 

— Scumpul meu, zise Marie cu o linişte sublimă, să mai 
aşteptăm puţin. Nu eşti sigur de dragostea mea? Şi, ştii la 
ce mă gândesc? Să plecăm împreună la Montpellier şi 


acolo, sub privirea şi binecuvântarea venerabilului tău tată, 
să ne căsătorim... 

Renaud clătină capul. 

— Catastrofă! îşi spuse Marie în sufletul ei. Nimic nu o va 
împiedica, nimic!” 

— Tu uiţi, scumpa mea, ceea ce şi eu am uitat în aceste opt 
zile; trebuie s-o regăsesc pe denunţătoare. Fiica lui Vaupart 
trebuie să-şi plătească crima dublă... crima de a o fi trimis 
pe mama mea pe rug... şi crima de a fi copila unui 
asemenea părinte. Căci, asculţi Marie, mama mea l-a 
blestemat pe acest om până şi după moarte. Eu trebuie să 
împlinesc acest blestem. 

— Cât o urăşti! murmură Marie. 

Oricine ar fi putut vedea ce se petrece, în acest moment, 
în inima acestei admirabile fete, ar fi căzut în genunchi în 
faţa ei şi i-ar fi plâns de milă. 

— Faci bine că-mi reaminteşti de tatăl meu, continuă 
Renaud. Sărmanul bătrân mă aşteaptă mai bine de o lună, 
de când trebuia să mă duc la Montpellier. El aşteaptă filtrul 
pe care trebuie să i-l aduc. 

— Filtrul? întrebă Marie tresărind. 

— Da, spuse Renaud surâzând. Un filtru, pe care am fost 
să-l caut, pentru el, tocmai la Leipzig, în Germania şi pe 
care l-a fabricat un mag, vechi prieten al său. Un filtru care- 
i poate prelungi viaţa, sau cel puţin să redea bătrâneţelor 
sale puterea necesară muncii pe care o face... Văd că asta 
te uimeşte, scumpa mea. Curând vei afla adevărul asupra 
geniului tatălui meu, al mamei mele şi chiar al meu. 

— Oh! făcu Marie cu o irezistibilă curiozitate şi când se va 
întâmpla asta? 

— Când vei fi soţia mea... 

„Oh! 'Teribilă spaimă care-mi arde inima Nimic pe lumea 
asta nu va împiedica îngrozitoarea catastrofă. Nimic! gândi 
din nou Marie.” 

— Şi asta va fi curând, sfârşi Renaud. Mâine. Totul e 
pregătit. Preotul e anunţat. Doi prieteni ai mei, doi fraţi aş 


putea spune: Jaques d'Artois de Saint-Etienne şi Vernique, 
cărora le-am vorbit de tine, vor fi martorii căsătoriei 
noastre. Vezi tu, iubita mea, că nu vreau să mă duc la 
Montpellier înainte de a-ţi fi dat numele meu... şi mai ales, 
adăugă el cu o voce înflăcărată, înainte de a schimba cu tine 
sărutul suprem, care te va face a mea pentru totdeauna. 

„lată catastrofa! striga sufletul Mariei. Nimic n-o poate 
împiedica să întârzie! Nimic. Nimic? O! Gândul acesta? 
Dumnezeule atotputernic, tu îmi trimiţi gândul acesta care 
mă ameţeşte!... Tu eşti acela care-mi ordoni să arunc la 
picioarele lui fericirea, virtutea şi pudoarea. Voi fi femeia lui 
înainte de căsătorie şi căsătoria va deveni, astfel, inutilă. 
INUTILĂ PENTRU CĂ VOI FI A LUI FĂRĂ CĂSĂTORIE.” 

Cu o singură fâlfâire de aripi acest înger se ridică în 
regiunile eternului adevăr, unde nu exista nici pudoare, nici 
neruşinare şi nici puritate, nici spurcăciune. Sacrificiul 
fiinţei sale, ea îl îndeplini spunându-şi cu un splendid 
orgoliu: „voi fi blestemată, poate, dar Renaud nu va muri 
disperat ştiind că a iubit-o pe fiica lui Vaupart”. 

Renaud, se ridică, spunând: 

— D'Artois de Saint-Etienne şi Joseph de Vernigue sunt 
acum la mine acasă şi mă aşteaptă. Adio, pe mâine, adorata 
mea... 

— Rămâi, bâlbâi Marie, încleştându-şi braţele în jurul 
gâtului lui Renaud, mai rămâi, nu pleca încă... 

— Să mai rămân? întrebă tânărul uimit. 

— Tu nu vezi că mă topesc de dragoste? Rămâi... Încă 
puţin... nu pleca, te rog. 

— Să mai rămân? repetă Renaud..., care fremăta de 
pasiune şi simţea amorul năvălind furios, odată cu sângele 
cald în vinele sale. 

Ea nu mai răspunse. Braţele i se încleştară cu îndârjire. 
Sânii îi palpitau furtunos. Ochii i se închiseră. Buzele-i 
tremurau căutând gura frumoasă a lui Renaud... Era, pe 
jumătate, leşinată... Şi, când se trezi complet din acest 


extaz, jertfa amorului se îndeplinise... Marie era nevasta lui 
Renaud... 

„Acum îşi, spuse ea, când ameţită, îmbătată de pasiune 
rămase singură, acum căsătoria e inutilă.” 

În acelaşi timp, Renaud care, cu fericirea în inimă, se 
ducea să-i întâlnească pe cei doi prieteni ai săi, repeta cu 
înfrigurare: 

— Acum, da, acuma mai mult ca oricând trebuie ca unirea, 
noastră să se facă mâine, sau, de nu, sunt un infam... 

Erau aproape orele nouă seara când Renaud ajunse acasă, 
unde cei doi falşi prieteni, contele Jaques d'Artois de Saint- 
Etienne şi Joseph de Vernique, îl aşteptau cu acea teribilă 
răbdare pe care o inspira ura. 

— Scumpi prieteni, le zise Renaud. Mereu credincioşi, cum 
vă ştiu de atâta vreme... 

— Te-am fi aşteptat şi până mâine, dragă... şi asta fără nici 
o supărare. 

— lertaţi-mă, dragi prieteni. Dacă aţi şti... Dar pentru că 
suntem toţi trei aici, să aranjăm lucrurile nobilei şi 
minunatei zile de mâine... 

— Pardon, dragă, îl întrerupse de Vernigue. Contele şi cu 
mine nu suntem singurii care te-am aşteptat. În bucătărie 
te mai aşteaptă un om, de la orele două după-amiază. 

— Un om? întreabă Renaud, cu acea tristă nesiguranţă 
care anunţa apropierea unei nenorociri. 

— Un curier, răspunse Saint-Etienne. 

— Un curier de la Montpellier, adăugă Joseph de Vernique, 
privind cu ură sălbatecă pe cei doi amici ai săi. 

Renaud tresări. Două secunde, mai târziu, se găsea în faţa 
curierului. 

— Soseşti de la Montpellier? 

— Da. Am făcut unsprezece zile până aici. Am străbătut 
circa optsprezece leghe pe zi şi am făcut să crape sub mine 
doi cai zdraveni până m-am văzut la Paris, azi după-masă. 

Renaud întinse curierului o pungă plină cu aur. 

— Taci! şopti d'Artois de Saint-Etienne. Să ascultăm! 


Curierul prinse cu bucurie punga înţesată şi, în schimb, îi 
dădu lui Renaud o scrisoare, al cărei plic tânărul îl rupse cu 
un gest violent. Păli... Scrisoarea avea acest cuprins: „Dacă 
în douăzeci de zile nu am filtrul pe care savantul Exael ţi l-a 
dat cu siguranţă, pentru mine, peste douăzeci de zile voi fi 
mort. Grăbeşte-te, fiul meu. Dacă, însă, tu vei sosi prea 
târziu, iată ultima mea dorinţă: să deschizi mormântul în 
care voi fi îngropat şi să citeşti pergamentul pe care-l vei 
găsi în sicriu. Te sărut, scumpul meu fiu şi îţi trimit 
binecuvântarea mea. Consoleaz-o pe mama ta, spune-i că 
nu plângă şi anunţ-o că ultimul meu gând a fost pentru ea şi 
pentru tine şi că vă aştept, pe amândoi, la sediul spiritelor 
astrale. N. 

Grăbeşte-te! Grăâbeşte-te! Poate mai e timp”. 

Când termină de citit, Renaud era palid. Sprâncenele 
încruntate îi dădeau uri aer sumbru. Se adânci un moment 
într-unul din acele calcule concentrate care închid în ele o 
situaţie, elucidând o problemă. Apoi, cu paşi hotărâți, se 
apropie de o flacără la care arse scrisoarea tatălui său şi, pe 
urmă, se adresă curierului: 

— Îl cunoşti pe acela care te-a trimis la mine? 

— Nu, domnule. Am promis să ajung în douăsprezece zile. 
Înălţimea Voastră e martor că mi-am ţinut cuvântul, mai 
ales că am venit în unsprezece zile. 

— Bine. Eu va trebui să fac acest drum în opt zile. Crezi că 
se poate? 

— Da. Omorând însă o jumătate de duzină de cai. 

— Am să omor o duzină întreagă şi voi face drumul în opt 
zile. Poţi pleca, prietene! 

Curierul salută până la pământ şi se retrase. 

— Ştiri proaste? întreba Vernique. 

— Da, mormăi Renaud, cu buzele strânse, strângându-şi, 
într-o crispare, pumnii, ca şi cum ar sfida fatalitatea. 

— Sărmane prieten! zise Saint-Etienne. Eşti, deci, 
nefericit? Să nu cauţi să mă înşeli, Renaud, căci n-aş mai 
putea crede, pe urmă, în prietenia ta; de opt zile eşti chinuit 


de o teribilă nenorocire. Totul strigă la tine: atitudinile tale, 
vocea ta, hohotele pe care, uneori, nu le poţi stăpâni... 

— Da, spuse şi baronul de Vernique, din ziua... de... din 
ziua când a fost revolta haimanalelor în Piaţa Grevei... şi 
când a fost arsă pe rug vrăjitoarea aceea cu părul ...de 
argint. Renaud îşi plecă, trist, capul, Inima începu să-i bata 
mai puternic, umflându-i pieptul. El trăia una din acele clipe 
în care sufletul agonizează dacă nu găseşte o consolare, 
când omul uită prudenţă, pericole, totul pe lume, pentru a 
culege puţină, cât de puţină simpatie. 

— Vrâjitoarea aceea... murmură el. 

— Ei? Ce-i cu ea? 

— A fost mama mea! 

— Mama ta? răcni Joseph de Vernique cu un accent 
indescriptibil, pe care Renaud îl luă drept un strigăt de 
milă. 

— Da... mama mea, continuă tânărul om care, hohotind, se 
lăsă îmbrăţişat de acest fals prieten, baronul Joseph de 
Vernique. 

— Cu ochii strălucind de bucurie răutăcioasă, acesta, în 
timp ce ii consola pe Renaud, în sinea lui, gândea: 

— Îl am în mână! E pierdut, acum, mormăi el. Vrăjitoarea 
a fost mama lui... La dracu! Cum nu m-am gândit, singur 
mai înainte. Îl ţin bine. Fiul vrăjitoarei vrea să se 
căsătorească cu fiica lui Lerohne de Vaupart...” 

În acest timp, Renaud îşi stăpâni emoția de care fusese 
cuprins cu o stranie rapiditate, o rapiditate care părea 
izvorâtă dintr-o misterioasă putere de voinţă. 

— Prieteni, zise el, cu o voce hotărâtă, în urma ştirilor pe 
care le-am primit, trebuie să pornesc încă astă seară la 
drum. Trebuie să părăsesc Parisul. Vernique, să-mi procuri 
un cal straşnic. 

— Îmi comandă parcă ar fi regele! scrâşni baronul, pălind 
de mânie. Dragul meu, spuse el apoi cu voce tare, vei avea 
un cal capabil să parcurgă două leghe pe zi. 


— Perfect. Tu Saint-Etienne, eşti bine văzut la Palat. Să-mi 
procuri un permis de ieşire prin poarta Eufer. 

— E uşor, răspunse Saint-Etienne. 

— Îmi trebuie pentru orele unu din noapte. 

— Foarte bine, dragul meu. Dar căsătoria? O amâni până 
când te vei înapoia? 

— Nu, spuse Renaud cu un accent în care se vedea că 
hotărârea era irevocabilă. O veţi cunoaşte, încă noaptea 
aceasta pe logodnica mea, în loc s-o cunoaşteţi mâine, aşa 
cum v-am promis. La biserica Saint Germain LAuxerrois va 
fi o rugăciune, la orele unu în noaptea aceasta. Va fi 
rugăciunea căsătoriei mele. Veţi veni şi voi, nu-i aşa, fraţii 
mei? 

— Desigur, răspunse Saint-Etienne. La douăsprezece şi 
jumătate vom fi acolo. 

— La Saint Germain LAuxerrois, adăugă Joseph de 
Vernique. Vom sosi, chiar, la miezul nopţii. 

— Bine, făcu Renaud, cu atât mai bine. La miezul nopţii. 
Voi avea timp să vă prezint pe logodnica mea. 

Cei trei tineri ieşiră împreună şi apoi se despărţiră pe 
drum Renaud pentru a se duce la preotul ce trebuia să-l 
cunune, iar Jacques d'Artois de Saint-Etienne şi Joseph de 
Vernique în sens opus. 

Erau orele zece. 

— Să intrăm aici, zise de Vernique cu vocea aspră de 
bucurie. 

El arătă o cârciumă care mai era încă deschisă la ora 
aceea. 

— Cu toate că clopotul de culcare sunase - una din acele 
taverne deocheate, frecvente în special de indivizi dubioşi; 
asupra acestor infracţiuni de nerespectare a orelor de 
închidere, marele judecător al Provinciei închidea 
binevoitor ochii. 

Nimeni nu era în sala cea mare şi negustorul tocmai se 
pregătea să tragă obloanele. Un băieţaş cu trăsături obosite 
se apropie alene de noii sosiți. 


— O sticlă de vin de Spania, comandă Joseph de Vernique. 
Adu-mi şi un toc cu cerneală şi o coală de hârtie. Dar, 
grăbeşte-te, dacă nu vrei să-ţi tai urechile. 

Cei doi acoliţi se priviră, un moment, în tăcere. Amândoi 
erau livizi. Privirea acestora, a lor, era teribilă. Îşi făcură 
frică, unul altuia. 

— În sfârşit! suspină Saint-Etienne. 

— Un suspin care era totodată dureros şi plin de bucurie. 

— Nu-i aşa? E pierdut, de astă dată. Ceea ce noi am căutat 
în zadar timp de opt zile, el ne-a oferit singur. 

— Da. Şi Alteța Sa, Delfinul, nu va avea să se plângă de 
noaptea aceasta. 

Joseph şi, Vernique se aplecă înspre d'Artois de Saint- 
Etienne şi murmură: 

— Căsătoria nu trebuie să aibă loc. 

— Bah! făcu Saint-Etienne. Ce importanţă are căsătoria 
dacă mirele pleacă imediat. 

— Aşa ar fi, cu ori care altcineva decât Marie de Vaupart. 
Ascultă-mă pe mine. Fata aceasta ar ceda ea singură, 
probabil, dacă mai este fecioară. Căsătorită însă, după 
jurământul de credinţă făcut în faţa lui Dumnezeu, va 
prefera să moară decât să... Înţelegi? 

— Oh! Oh! făcu Saint-Etienne cu un fel de admiraţie 
pentru acest spirit tenebros, care stabilea atât de precis 
calculul probabilităților. 

Băieţaşul puse pe masă toate obiectele cerute. 

— Drace! Cum să procedăm? reluă Saint-Etienne. Nu 
există nici un mijloc să împiedicăm această căsătorie. Doar 
să revenim la prima mea idee: înlăturarea omului. 

Joseph de Vernique ridică din umeri şi zâmbi. Acest 
zâmbet, însă, îl făcu pe tovarăşul său să se cutremure. 

— Există totuşi un mijloc, spuse el, în timp ce ochii i se 
aprinseră de bucurie răutăcioasă. Am eu ceva mai bun 
decât o lovitură de sabie. Lovitura pe care i-o voi da eu nu-l 
va omori pe loc, ...dar îl va ucide ...de zece ori. 

— La dracu, mă sperii. 


— E, totuşi, foarte simplu. Priveşte! 

Şi baronul Joseph de Vernique, pe care Renaud îl socotea 
mai mult decât un frate, începu să scrie repede, Când 
sfârşi, îi întinse hârtia lui Saint-Etienne, care o citi pe 
nerăsuflate şi fluieră uimit: 

— Eşti teribil, maestre! Ai putea fi un ambasador, 
extraordinar. 

— Cred, răspunse baronul, în timp ce împăturea 
scrisoarea şi o lipea, punându-i un sigiliu fără armoarii, aflat 
pe inelul său. 

lată ceea ce scrisese Joseph de Vernique: „Domnule 
Renaud, aceea cu care vrei să te căsătoreşti se numeşte 
MARIE LEROHNE DE VAUPARI. , 

— Gervais! strigă baronul. Flăcăiandrul, care îi servise, 
alergă. 

— Gervais, vrei să câştigi zece poli de aur dintr-o lovitură? 

— Domnule baron..., bâlbâi băiatul ameţit de recompensa 
promisă. 

— Vrei zece poli de aur, mizerabile? răcni Saint-Etienne 
fierbând de nerăbdare. 

— Ma arunc şi în foc pentru banii ăştia. 

— Bine, zise de Vernique. la scrisoarea aceasta şi vino cu 
ea la douăsprezece şi jumătate, din noapte, la biserica 
Saint-Germain LAuxerrois. O vei da domnului care va sta cu 
mine de vorbă lângă altar. Asta e totul. Încă ceva: omul se 
numeşte Renaud. Dacă uiţi, te ucid. 

SCRISOAREA. 

Câteva minute înainte de miezul nopţii, de Vernique şi 
Saint-Etienne se opriră în faţa bisericii. Tremurau. Râdeau, 
însă. Ochii le-ardeau pătimaş. Infernul întreg era în sufletul 
lor. Deodată, fură zguduiţi de acelaşi simţământ de frică şi, 
amândoi, rămaseră o clipă nemişcaţi, tăcuţi: deasupra lor 
clopotul începu să sune şi cu lovituri puternice, sonore 
povesteau tuturor celor în viaţă că o zi se sfârşea 
prăbuşindu-se în neantul lucrurilor trecute. În acest 
moment, la zece paşi mai încolo, apărură două umbre. 


Strâns înlănţuite - şi Renaud înainta, susţinând-o pe Marie, 
cu braţul său robust Ea venise! 

Nu căsătoria era inutilă; jertfa dragostei fusese inutilă. 
Venise! În van luptase contra puternicei voințe a lui 
Renaud. În van încercase să-l hotărască să plece imediat la 
Montpellier. În van îi strigase că un ceas pierdut poate 
însemna moartea bătrânului său părinte. În van îi reaminti 
de misiva pe care o primise de la Montpellier şi al cărei 
conţinut Renaud i-l povestise... Trebui să cedeze. Ea 
pricepu că un singur cuvânt în plus ar putea face să se 
nască bănuieli în spiritul logodnicului ei. 

Ea venise, mergând la căsătoria cu omul pe care îl iubea 
mai mult decât viaţa ei, mai mult decât sufletul ei, da, 
mergând la această căsătorie de dragoste curată, eternă, 
aşa cum merg blestemaţii în iadul legendarelor epopei 
divine, unde Dumnezeu luptă contra îngerului revoltat... 

Renaud îi văzu pe cei doi prieteni şi faţa i se deschise într- 
un zâmbet larg de bucurie. Apoi, strângându-le mâna, 
afectuos, întrebă: 

— Permisul de trecere? 

— Iată-l, spuse Saint-Etienne înmânându-i o hârtie simplu 
împăturită pe care Renaud o puse în buzunar. 

— Calul? 

— E lângă poarta bisericii. Te poţi urca în şa imediat după 
ce vei cobori de la altar. 

— Perfect. Să intrăm! 

— E prea devreme, spuse Joseph de Vernique, care 
aştepta sosirea lui Gervais. Ceasurile sunt abia 
douăsprezece şi căsătoria şire loc la unu... 

— Căsătoria are loc acum, la douăsprezece, spuse simplu 
Renaud Am obţinut aceasta ca să câştig o oră. 

Saint-Etienne, în umbră, îşi muşcă mâinile ca să nu 
răcnească. Joseph de Vernique simţea că înnebuneşte. 

— Dragii mei prieteni, reluă Renaud cu o voce tremurândă 
de emoție, fraţii mei, iat-o pe Marie, iat-o pe acea pe care-o 
ador şi care, peste câteva minute, va fi soţia mea. Marie, 


aceştia sunt prietenii mei, tot ce am mai scump pe lume 
după tatăl meu şi tine. lată: Contele Jagues d'Artois de 
Saint-Etienne şi baronul Joseph de Vernique. 

Ei murmurară câteva cuvinte confuze, în timp ce 
blestemul plutea pe buzele lor, schimonosite într-un rictus 
de ură. Marie nici nu vorbea. Slăbită, mergea spre biserică, 
cu ochii deschişi, mari, plini de lacrimi şi de spaimă, cu 
privirea fixă asupra tabernacolului pe care ea vedea 
strălucind în litere de foc cuvântul care-i răsuna puternic în 
urechi.:... 

— SACRILEGIU! 

Scena se petrece în biserica Saint Germain LAuxerrois; în 
a doua capelă din stânga lucesc lumini palide. Patru 
luminări de ceară luminează pe un bătrân preot care, cu 
gesturi încete, mers tremurător, mişcări ezitante, oficiază în 
faţa lui Renaud şi a Mariei, îngenuncheaţi. În spatele lor, 
jumătate pierduţi în umbră, cu braţele încrucişate, Jaques 
d'Artois de Saint-Etienne şi Joseph de Vernique, blazaţi, cu- 
n surâs sardonic în colţul buzelor, contemplă unirea celor 
două fiinţe, atât de tinere, atât de frumoase, pentru a li se 
face rău. 

Apoi bătrânul coboară de pe altar. El singur oferă celor doi 
verighetele. Şi, în timp ce soţii schimbă cele două simboluri 
ale unirii, preotul, cu figura gravă, pronunţă solemnele 
jurăminte, cuvintele de mister care cimentează pentru 
totdeauna unirea a două suflete. Marie e palidă, ca moartă. 
Renaud tremură. În sfârşit, un registru e deschis pe altar, 
intre tabernacol şi evanghelia care rămăsese deschisă. 
Renaud înaintează cu pas hotărât şi semnează - Renaud 
Michel de Notredame. 

Fără nici o îndoială acest nume avea o semnificaţie 
redutabilă. Fără îndoială că bătrânul preot, prieten al lui 
Renaud, primise şi acceptase instrucţiunile acestuia, 
deoarece arătând Mariei unde trebuie să se iscălească el 
acoperi cu mâna semnătura bărbatului. 

— Iscăleşte-te aici, fetiţa mea, zise bătrânul. 


Marie luă tocul, cu un gest straniu şi fără să în oprească 
scrise într-o singură trăsătură: „Marie, orfană care nu-şi 
mai ştie alt nume...” 

Apoi, slăbită căzu în braţele lui Renaud, în timp ce de 
Vernique, de Saint-Etienne şi preotul semnau la rândul lor. 

— Soţia mea! Soţia mea adorată! Soţia mea pentru vecie! 
murmură Renaud la urechea Mariei. 

O lovitură surdă, o lungă şi puternică vibraţiune de bronz 
sparse tăcerea. Capul soţiei se umplu de acest zgomot care 
ei i se părea formidabilă. I se părea că demonii se învârtesc 
în jurul ei şi urlă sarcastic: 

— Sacrilegiu! Sacrilegiu! 

„Dumnezeule! Dumnezeule! gândea ea, omoară-mă, 
blesteamă-mă, dar el să fie salvat. Niciodată să nu afle 
numele afurisit, numele soţiei sale”... 

Acest zgomot, cu ondulaţii largi care vibrau în aer, era 
jumătatea de oră după miezul nopţii, pe care o suna 
clopotul bisericii. Luminările fură stinse... Renaud, Marie, 
Saint-Etienne şi de Vernique se pomeniră în faţa porţii 
bisericii, în întuneric. 

— De Vernique, spuse Renaud, ţine calul de căpăstru. 
Dragi mei, vă rog să mă întovărăşiţi până la locuinţa iubitei 
mele soţii. Vreau să vă mai cer un imens serviciu... 

Grupul înainta. Marie păşea în neştire. 

— Cine este domnul Renaud? întrebă o voce. 

Era Gervais! Sosise scrisoarea pe care o trimisese Joseph 
de Vernique. Sosise catastrofa. 

— Eu, răspunse Renaud, ce doriţi? 

— Am o scrisoare, pe care vă rog s-o citiţi imediat, Gervais 
întinse scrisoarea şi apoi dispăru ca o umbră ce se pierde în 
întuneric. O tăcere de moarte plana asupra acestei scene. 
Renaud ţinea scrisoarea în mână. Saint-Etienne şi Vernique 
fixau această misivă cu ochii injectaţi. Marie insensibilă la 
ce se petrecea, tremura convulsiv; capul îi ardea în flăcări 
iar inima i se strângea de teamă. 


— Trebuie s-o citesc la moment? pronunţă Renaud cu un 
surd murmur plin de revoltă în contra fatalităţii. S-o 
citesc... imediat... Ce conţine, oare? Am s-o ştiu 
numaidecât. S-o citesc... În întuneric!... Trebuie să ştiu. 

În aceeaşi clipă însă, el apucă în mâinile sale mâna 
îngheţată a soţiei şi rămase nemişcat, tăcut, gâfâind într-un 
efort teribil. 

— Ce face? întrebă Saint Etienne prins de groază. 

— Taci, mârâi Vernique. 

Şi cu toate că întunericul era de nepătruns, ei putură 
vedea cum ochii Mariei se măriră, devenind fosforescenţi, 
corpul i se destinse şi, în sfârşit, un surâs de extaz îi apăru 
pe buze... Atunci, în întuneric, în tăcerea aceea 
mormântală, ei auziră vocea lui Renaud care se ridica ca un 
accent de durere pătrunzătoare şi de inefabilă autoritate. 

Şi vocea aceasta spunea: 

— Marie, scumpă Marie, asculţi? 

— Da, iubitul meu, răspunse tânăra femeie cu o voce 
voalată, ce parcă venea de departe... 

— "Ţine scrisoarea aceasta, scumpa mea Marie... 

— Am luat-o, dragul meu... soţ. 

— Citeşte-o...! 

Joseph de Vernique şi Jaques de Saint-Etienne, stupefiaţi, 
se dădură înapoi. 

— Ei? zise Renaud, poţi s-o citeşti? 

— Încerc, iubitul meu, răspunse Marie cu o voce de 
supraomenească tandreţe. Da, cred că ...reuşesc. lată 
primele litere care se ...deosebesc. un cuvânt, două 
cuvinte... ah! da. e: Domnule Renaud. 

Marie se opri o clipă. Cei doi ticăloşi tremurau de groază. 
Marie citea în cel mai cumplit întuneric scrisoarea pe care 
nici n-o desfăcuse. 

Marie citea fără să fi rupt măcar plicul. 

— Foarte bine, iubita mea, spuse Renaud, cu infinită 
bunătate. ...Irebuie să continui. Vezi. caută bine... Ce scrie 
după Domnule Renaud... 


Joseph de Vernique şi Saint-Etienne se dădură încă o dată 
îndărăt, cu părul zburlit de spaimă. Trecu un minut de 
tăcere îngrozitoare... de tăcere enormă cum trec, uneori, 
reflexe luminoase, în noapte. Apoi vocea Mariei se ridică din 
nou, mereu plină de adâncă iubire, dar slăbită, ezitând, ca 
vocea unui copil care silabiseşte. 

— Ascultă... oh! zise ea cu un fel de curiozitate, e vorba de 
mine... scrie... aceea... cu care... vrei să... te căsătoreşti. 

Joseph de Vernique scrâşni din dinţi, Saint-Etienne scoase 
din sân o cruciuliţă şi începu să se roage. Deodată un 
strigăt teribil, un strigăt atroce, o adevărată explozie de 
disperare care nu semăna cu nimic omenesc se auzi în 
noapte. 

— Nu, nu, nu! plângea Marie. E groaznic. Eu nu citesc 
asta. 

Renaud se clătină sub şocul unor gânduri teribile. O 
sudoare de gheaţă îi inundă fruntea. Buzele ii. Tremurară. 
Cu o voce autoritară, aspră, mârâi: 

— Ei, Marie? Trebuie să citeşti urmarea. Citeşte!... Ea îşi 
frământă, disperată mâinile. Corpul ei părea că se 
arcuieşte, cade pe spate, într-o atitudine neverosimilă. 
Buzele îi murmurau, fără voce: 

— Dumnezeule! Vreau să citesc, eu. Doamne! Trebuie să 
citesc eu aceasta. la-mă, Doamne, ia-mă! 

— Marie, strigă Renaud, trebuie să citeşti. 

— Nu! Nu. Graţie. Fie-ţi milă, Renaud. Omoară-mă, dar nu 
mă forţa să citesc asta... Asta! Eu. 

Apoi, cu gesturi furioase, disperate, în timp ce un geamăt 
întunecat îi ieşea dintre buze, ea mototoli hârtia în mâinile-i 
crispate, o rupse în mii de bucățele şi cu un avânt de parcă 
ar fi vrut să le trimită cât mai departe, de Paris, le aruncă. 
Bucăţile de hârtie căzură în apa unui şanţ. Renaud nu făcu 
nici un singur gest s-o oprească. 

— Acum, nu mai pot să citesc, zise Marie cu o furie 
înspăimântătoare. De altfel, e groaznic să mă pui pe mine 
iubitule, să citesc... aceea. e groaznic. 


Renaud apucă mâinile tinerei femei. Ea tremura. 

— Marie, spuse Renaud, caută hârtia... O vezi? 

— Da, da... o o duce apa departe... va ajunge în Sena. 
Domnul fie lăudat... Cade în Sena. 

— Urmeaz-o, Marie, urmeaz-o! N-o pierde din vedere. 

— O văd, o văd...! 

— Ei bine, citeşte-o. 

Se auzi în noapte, un geamăt funebru: erau Saint-Etienne 
şi Vernique care horcăiau de spaimă. 

— Citeşte, repetă Renaud. 

— Nu, nu! ...Altul! Nu eu! 

— Citeşte! 

— Graţie. Fie-ţi milă de soţia ta, Renaud. 

— Citeşte! 

Spumegând, tremurând, învinsă, Marie, citi cu o voce în 
care se distingea primejdia trăită. 

— Domnule Renaud, aceea... cu care...v. vrei... să te... 
căsătoreşti... se numeşte... 

— Se numeşte... Marie... 

Un răcnet, apoi ceva asemănător cu un hohot de tristeţe 
infinită şi sărmana femeie pronunţă mai departe: 

— Marie Lerohne de Vaupart... 

Marie căzu, sfârşită, în genunchi, Plângea fără glas, cu un 
val de durere imperceptibilă. Îşi înconjurase numite în jurul 
picioarelor lui Renaud, îşi plecase capul şi, aşa, plângea... 
Renaud era nemişcat, parcă îngheţase... Se mulţumi, 
numai, să-şi ridice braţele la cer, cu pumnii încleştaţi şi 
figura lui înfrigurată părea să-l caute, printre norii albaştri, 
ca să-i adreseze un blestem. 

Era un lucru atât de trist, grupul pe care-l formau, cei doi 
soţi şi degajau o durere atât de mare încât Jaques d'Artois 
de Saint-Etienne şi Joseph de Vernique avură presimţirea 
că au trecut de, marginile urii, că au făcut ceva monstruos 
şi, tremurând, îngroziţi de oroarea săvârşită, căutară să se 
facă cât mai nevăzuţi, să dispară în noapte... 


— O! Mamă, spuse Renaud, încet, cu voce scoborâtă, fără 
furie, fără patimă. Sărmana mea mamă..., bietul tău trup pe 
care l-am văzut chinuindu-se în flăcări îngrozitoarea 
suferinţă pe care am citit-o în ochii tăi. Ai auzit, nu-i aşa? 
Iat-o, aici, la picioarele mele pe denunţătoare! Iat-o pe fiica 
lui Vaupart! El se plecă încet, ca una din acele maşini de 
sfărâmat ce nu are voie să grăbească. totuşi, el n-o atinse 
pe Marie. 

— Nu, nu-i aşa mamă martiră? Tu vrei ca s-o ucid? Ar fi 
prea simplu, nu-i aşa? Ce înseamnă pedeapsa de o secunda, 
când tu ai suferit atâta... separat de ce sufăr eu! Ce-mi 
porunceşti, mamă! 

— Oh! îngăimă Saint-Etienne, galben de groază şi de 
uimire, iată, vorbeşte cu vrăjitoarea moartă. Daca spectrul 
ei va veni aici? Şi dacă ne va denunţa...? 

Joseph de Vernique, cadaveric, îşi scoase pumnalul şi îl 
pregăti, mişeleşte, în mână. Renaud, ca şi cum ar fi vorbit 
cu moartea, ca şi cum ar fi replicat unei obiecţii, venită din 
alte meleaguri, continuă, cu vocea sa posomorită: 

— Şi pentru că ştii, trebuie să plec... să plec numaidecât! 
S-o las nepedepsită! Da! Te ascult, te înţeleg. Trebuie, să 
plec, nu-i aşa? Trebuie să ...las, deocamdată, în suspensie, 
până la înapoierea mea, pedepsirea denunţătoarei. Să-i 
ordon să uite! Trebuie să uit şi eu. Şi, peste douăzeci de 
zile, să reiau jurământul la acelaşi punct, cu aceleaşi 
cuvinte, în care îl las noaptea asta... 

Brusc el se aplecă, luă iar mâinile Mariei într-ale lui şi 
spuse: 

— Uită! 

— Să uit? 

— Da. Totul. Scrisoarea şi cele ce mi-ai citit. S-a şters tot în 
mintea ta? 

— Da, iubitul meu! 

Renaud scăpă un răcnet. „lubitul meu!” Cuvintele acestea 
dezlănţuiră criza. Un hohot prelung, asemenea unui răget 
de bestie, ieşi dintre buzele sale. Îşi duse mâinile la gât, 


înfigând adânc unghiile în carne. Hohotea violent, fără să 
verse, totuşi, cea mai mică lacrimă. Scrâşnea printre dinţi 
cuvinte neînţelese. Un şoc teribil se produse în capul său, 
iscat de gânduri îngrozitoare... Deodată, cu iuţeala pe care 
am mai semnalat-o, el se calmă. Se aplecă, apoi şi o luă pe 
Marie în braţe: 

— Veniţi cu mine, se adresă el celor doi martori ai acestei 
scene uimitoare. 

O porni cu pasul aspru, hotărât. De la biserică şi până în 
strada Tissanderie el nu slăbi şi nu se opri nici o secundă ca 
să respire. Mergea, cu disperarea în inimă şi i se părea că 
merge printre ruine. 

Marie dormea, cu capul pe umerii săi, un somn calm; 
ţinându-şi braţele, grațios încolăcite, în jurul gâtului soţului 
ei. 

— Isuse! strigă doamna Bertrande tremurând, când îl văzu 
pe Renaud, asemănător cu un spectru. Ce s-a întâmplat, 
senior Renaud? 

Tânărul trecu fără să răspundă bătrânei, fără poate, s-o 
vadă. El urcă, liniştit, scara şi o aşeză uşor pe Marie în patul 
ei. Cei doi prieteni îl urmară în tăcere. Jos, la parter, 
doamna Bertrande, lângă icoană, se ruga: 

— Ascultaţi, zise Renaud aspru. Eu plec. Îmi trebuiesc opt 
zile pentru dus, opt pentru înapoiere, două să le stau la 
Montpellier şi două pentru cazuri neprevăzute. În total 
douăzeci de zile. Peste douăzeci de zile voi fi înapoi. Juraţi- 
mi să vegheaţi asupra ei. 

— Jur! spuse de Vernique. 

— Jur!... bâlbâi Saint-Etienne. 

— V-o încredinţez. Juraţi-mi că peste douăzeci de zile o voi 
regăsi aici. Juraţi-mi asta şi veţi avea drept de viaţă şi de 
moarte asupra mea. 

— Jurăm! 

Renaud făcu semn cu capul că primise acest jurământ. 

— Fata aceasta, spuse el, va dormi două ceasuri. Să nu-i 
spuneţi nimic din cele ce s-au întâmplat. Anunţaţi-o numai 


că peste douăzeci de zile, precis, voi reveni lângă ea. 

Se întoarse, apoi, către Marie. Un fior tumultos îl scutură. 
Buzele i se crispară ca şi cum hohotele de plâns ar fi fost 
mai puternice decât voinţa sa. Dar se stăpâni repede. 
Apropiindu-se de pat, se aplecă asupra femeii adormite şi, 
cu 0 voce care părea calmă, fără nici un evident efort al 
spiritului, spuse: 

— Marie, asculţi? 

— Da, iubitul meu, ascult! 

— Ai uitat? 

— "Totul! Totul! Mi-ai poruncit, doar. 

— Bine. Aminteşte-ţi numai acest lucru peste douăzeci de 
zile, precis, voi fi înapoi aici. Îţi vei reaminti? 

— Da... iubitule, n-am să uit. 

O luptă puternică părea că are loc în spiritul. sau poate în 
inima lui Renaud. Brusc, el se întoarse către prietenii săi. Şi 
le apăru acestora atât de crispat, atât de împietrit, cu 
trăsăturile răvăşite, că tresăriră în faţa acestor ravagii 
făcute de mârşăvia lor. 

— Adio, zise el. Plec cu jurământul vostru. 

Cei doi mişei nu avură curaj să pronunţe nici un cuvânt şi 
se dădură, doar, înapoi, făcându-i loc să treacă. O clipă mai 
târziu, cei doi demoni, gâfâind, auziră galopul unui cal. 
Ascultară până când zgomotul potcoavelor se pierdu în 
depărtare. Numai după ce fură siguri că Renaud e destul de 
departe, abia atunci răsuflară uşuraţi, se priviră lung şi 
Joseph de Vernique spuse: 

— Fugi la Louvru... Eu rămân să veghez asupra ei... aşa 
cum am jurat. 

Contele Jaques d'Artois de Saint-Etienne ieşi. Marie 
dormea somnul lin al îngerilor... 

CAPITOLUL III. 

Fiul lui Nostradamus. 

FRAŢII RIVALI. 

La Louvre, cu toată ora înaintată, porţile se deschiseră 
larg înaintea contelui d'Artois de Saint-Etienne care se 


repezi grăbit în salonul unde aşteptau cei doi prinți. 

— Alteţele Voastre, spuse el, pot veni. 

Henri deveni palid, ca un mort. În oribila scenă a tragerii 
la sorţi, el pierduse. Scoase un răcnet de fiară când văzu că- 
i scapă prada şi făcu un gest să se retragă; Francois întrebă 
aspru: 

— E vreun pericol? 

— Depinde, răspunse Saint-Etienne. În orice caz, e 
preferabil să fim numai noi patru, deoarece nu mai putem 
invita şi pe alţii în această afacere. Cred deci că ar fi bine ca 
Alteța Sa, Delfinul, să vie însoţit de Augustul Său frate... 

Henri se apropie de Saint-Etienne şi scrâşni: 

— Mizerabile! 

— Deci, Alteță, continuă contele cu vocea scăzută, eu vă 
voi servi de gardă. 

Francois înainta până lângă fratele său, îl privi în ochi şi 
spuse: 

— Să mergem, deci, să mergem. 

Cel chemat simţea cum i se zbârleşte părul în cap. Elo 
iubea pe Marie cu o dragoste vinovată, dar o iubea. 
Pasiunea lui era mârşavă, era însă pasiune. Există crime 
sincere. Inima lui Henri bătea furtunos. Gândul său se 
revolta. Carnea lui striga. 'Tot ceea ce avea viu în el urla de 
suferinţă. Francois văzu această ezitare. 

— Ai jurat că mă vei ajuta şi îmi vei da ajutorul tău 
complet. Să mergem. 

— Nu! răcni Henri, chinuit. 

— Să mergem. Henri, să mergem. Sau de nu, pe 
Dumnezeu, am să te denunţ mâine, întregii Curți, drept 
trădător. 

— Fie. Să mergem, bolborosi prinţul Henri ameţit de 
oroarea pe care se duceau s-o facă. Da, să ştii, că pe tine, 
fratele meu, acela care mă obligi să execut un jurământ 
făcut într-o clipă de nebunie şi să-ţi arunc în braţe pe aceea 
pe care o iubesc, te blestem! 


Toţi trei porniră, enervaţi, sumbri şi tăcuţi, şi astfel 
merseră până în strada Tissanderie. Saint-Etienne deschise 
uşa şi se dădu apoi la o parte, înclinându-se. Cei doi prinți 
intrară. La capătul scării apăru figura ameţită a lui Joseph 
de Vernique. 

— Cine sunt aceştia doi? strigă doamna Bertrande 
alarmându-se. 

— Taci, bătrâno! se răsti Saint-Etienne. 

— Cum să tac! Şi d-ta eşti un prieten al domnului 
Renaud!... Olala! Unde se duc domnii aceştia? 

— Taci, vrăjitoareo! 

Bertrande la picioarele scării, cu boneta în mână, ochii 
strălucitori, bară drumul celor doi prinți. Atunci, cu buzele 
încleştate, Joseph de Vernique, începu să coboare. 

— N-o să treceţi, strigă doamna Bertrande. Cum? În plină 
noapte... Prietenii domnului Renaud! Ce, vreţi să intraţi la 
noi cu forţa?... Oh! Nu sunteţi gentilomi... 

Henri se retrase câţiva paşi; Francois, însă, cu un gest 
violet încercă s-o înlăture din drum pe bătrâna care se 
aşezase ameninţător în gardă, cu ghearele gata de atac. 
Gesticulând ea striga ca de frica morţii. 

— Foc! Bandiţii! Hoţii! Jefuitorii! Criminalii! 

Brusc se auzi un strigăt sfâşietor, apoi un răcnet de durere 
şi doamna Bertrande căzu; Joseph de Vernique îi înfipse 
pumnalul în spate. Bătrâna se zvârcoli o clipă pe duşumea, 
apoi, zgârcindu-se, rămase nemişcată, cu ochii mari 
deschişi, ficşi, plini de uimire şi care păreau să acuze mai 
departe pe criminali. 

— Treceţi, Alteță, zise Vernique. 

Prinții, unul după altul, săriră peste cadavru şi urcară... 
Când Francois ajunse sus, în capătul scării, se întoarse şi 
arătând cadavrul nefericitei bătrâne zise: 

— Debarasaţi-vă de asta, imediat. Nu e bine să rămânem 
într-o casă unde se află un mort. 

Joseph de Vernique şi Jaques d'Artois. de Saint-Etienne se 
înclinară. 


— În Sena, răspunse contele. 

Îngreunaţi de povara pe care o duceau spre Sena, Saint- 
Etienne şi Vernique treceau cu pasul apăsat prin Piaţa 
Grevei. Această povară era cadavrul doamnei Bertrande. 
Ajunşi la malul fluviului, ei depuseră, pentru o clipă, greaua 
lor sarcină, în nisip şi răsuflară ca doi gropari de noapte 
care îşi recapătă puterile. 

— E grea, zise d'Artois de Saint-Etienne. Afurisită treabă 
ne-au încredinţat domnii noştri stăpâni. 

— Excelentă treabă, mârâi Joseph de Vernique... asta face 
din fiii regelui complicii şi tovarăşii noştri. 

Tăcură apoi. Sena curgea, liniştită, cu mici clipociri ale 
apei. Parisul dormea. Asasinii duseră cadavrul până la una 
din bărcile priponite în apropiere. Intrară în barcă şi Saint- 
Etienne tăie cu pumnalul său frânghia care o ţinea legată. 
În timp ce lucrau, cei doi tovarăşi se supravegheau. Făceau 
aceleaşi gesturi. Nu aveau nici milă, nici remuşcare, nici 
groază. 

— Eşti gata? întrebă Saint-Etienne apucând cadavrul de 
umeri. 

— Da, răspunse Vernique, prinzând picioarele victimei. 
Una! Două! Trei! Cadavrul fu balansat şi aruncat în apa 
limpede a Senei, care se închise peste el. 

Un strigăt disperat se auzi din depărtare ca şi cum ar fi 
venit din fundul ...spaţiului. Un strigăt care sfâşie tăcerea 
nopţii... Vernique şi Saint-Etienne în barca ce se clătina, se 
prinseră de mână aplecaţi unul asupra celuilalt, cu părul 
zburlit şi dinţii clânţănind... 

— Ai auzit?... bolborosi Saint-Etienne. 

— Da! Exact în clipa când cadavrul a atins apa. 'Tăcere 
lungă. Barca devia, învârtindu-se în jurul ei. 

— Cine a strigat? reluă Saint-Etienne într-un suflu. Şi 
Joseph de Vernique, întunecat, cu ochi sălbatici, răspunse: 

— Cine ştie! 

Aceea care strigase era doamna Bertrande. Nu murise şi, 
revenindu-şi în fire tocmai când era aruncata în apă, ea îşi 


aduna toate puterile pentru a striga un ultim apel. 

Odată intraţi în locuinţă, prinții Francois şi Henri urcară în 
vârful picioarelor până în faţa uşii camerei în care dormea 
Marie. Un moment o priviră pe tânăra femeie din 
depărtare. Apoi, de comun acord, se retraseră închizând 
uşa. Şi unul şi celălalt simţiră că sosise ceasul unei explicaţii 
decisive între ei şi că din această explicaţie, poate, unul va 
deveni fratricid. Francois aruncă asupra fratelui său o 
privire de foc. Henri, cu capul plecat, îl privea chiorâş. 

— Ei bine, începu deodată Delfinul, acum te poţi retrage. 

Un hohot de râs fu răspunsul. Henri se îndreptă şi spuse: 

— Da! Cu o singură condiţie, însă. 

— Mii de tunete! O condiţie! Care? Vorbeşte. Sau nu. Mai 
bine taci şi pleacă. Pleacă, trădătorule... Ai jurat, aminteşte- 
ţi. Ai jurat că mi-o vei lăsa mie. Eu sunt singurul care am 
drepturi asupra ei... Pleacă! 

— Mă duc, răspunse Henri. Şi se îndreptă spre ieşire. Mă 
duc drept la rege. Poate nu ştii, dar regele caută de opt zile. 
cu disperare, pe fiica judecătorului Vaupart, care a fost 
omorât în serviciul său. Mă duc la rege căruia îi voi striga: 
Sire, o căutai pe fiica lui Lerohne de Vaupart spre. A o 
recompensa pentru devotamentul tatălui, pentru a o adopta 
pe această orfană, pentru a o face fericită şi respectată... Ei 
bine, în acest moment, fratele meu Francois o violează. O 
violează, auzi! Şi mâine întreaga nobilime a Franţei va afla, 
cum ştie regele, prin fiii săi, să onoreze şi să respecte pe 
fiica servitorului monarhiei, mort în serviciu cinstit... lată 
deci ceea ce-i voi spune regelui. Henri deschise uşa ce 
dădea spre scară. 

— Un pas mai mult şi eşti mort... 

Cu un salt scurt, urlând de furie, Francois se afla între uşă 
şi fratele său. Amândoi se priviră faţă în faţă, cu pumnalele, 
pregătite, în mâini. Şi pumnalele încă nu erau nimic faţă de 
ura cu care se priveau şi insultele ce şi le aruncau cu furie. 
Cum se face că nu săreau unul în gâtul celuilalt? Cum se 
explică faptul că nu se încăierau pentru a sfârşi odată ura 


aceasta care dura de ani întregi? Există numai o singură 
explicaţie fiecăruia din ei îi era teamă că va fi ucis şi-l va 
lăsa pe celălalt, singur, la câţiva paşi de Marie, care 
dormea... 

— Să-ţi aud condiţia, făcu Francois, suspinând furios. 

— Condiţia mea? Iat-o jurământul care mi-a fost impus 
prin simplă întâmplare e abolit. Decizia stupidă a zarurilor 
e nulă şi neavenită. Din acest moment avem drepturi egale 
şi forţa, amorul, şiretenia vor decide ele singure în această 
chestiune. 

Francois răcni, blestemând şi înjurând cu furie. 

— Da? continuă Henri. Rămân atunci şi suntem tovarăşi! 
Nu? Mă duc la Louvre... 

— Fii blestemat, urlă Delfinul. Rămâi! 

Amândoi îşi băgară pumnalele în teacă. În acest moment 
baronul Joseph de Vernique şi contele Jaques d'Artois de 
Saint-Etienne intrau în casă spunând: 

S-a făcut, bătrâna n-o să ne mai supere! 

JOSEPH DE VERNIQUE INTRA ÎN GRAȚIE. 

Cei doi fraţi scoaseră un lung suspin de uşurare şi, 
împreună, se îndreptară spre camera unde dormea ea. 
Voiau s-o vadă... să-i vorbească... Intrară. Tocmai când ei se 
apropiau de pat, Marie se deşteptă murmurând: 

— Renaud, iubitul meu Renaud... eşti aici? 

Ea deschise ochii şi, deodată, văzu în faţa ei cele două 
fizionomii îngrozitoare, răvăşite de ură şi iubire. Amândoi îi 
apărură ca nişte demoni din vis şi citi în ochii lor, ca într-o 
carte deschisă, infamia gândurilor lor imprimate pe obrajii 
palizi... Groaza o făcu să se ridice din pat. În aceeaşi clipă 
însă, cei doi prinți o apucară şi Marie recăzu, tremurând, cu 
un strigăt puternic care traversă aerul ca un mesager al 
spaimei şi ...al agoniei. 

După ce o trântiră, ţinând-o astfel pe pat, Francois, beat 
de pasiune, îşi apropie violent buzele sale de cele ale tinerei 
femei. Printr-o frenetică smucire a vitregei sale fiinţe, ea 
putu evita hidoasa îmbrăţişare şi, în aceeaşi clipă, Francois 


căzu la trei paşi, pe jumătate ameţit de lovitura de pumn pe 
care i-o dăduse Henri. 

— Desigur, pentru că d'Artois e omul tău! reluă Francois 
mârâind. Aşa nu vom fi egali. 

— Alteță, zise Vernique înaintând încă un pas şi înclinându- 
se, de ce nu v-aţi folosi de locuinţa mea! Stau pe Rue de la 
Hache, monseniori, la doi paşi de Louvre; împrejurimile 
sunt pustii, linişte, foarte propice şi veţi onora astfel pe 
servitorul dumneavoastră, care e la fel de credincios atât 
uneia cât şi celeilalte alteţe Regale. 

— Accept, zise Francois. 

— Atunci în locuinţa lui Vernique, mormăi prinţul Henri. 

În aceeaşi noapte, Marie fu dusă în Rue de la Hache, iar 
cei doi prinți reintrară în Louvre. Pentru a fi siguri unul de 
altul, ei conveniră să doarmă în acelaşi apartament şi 
regele Francisc 1 se bucură crezând că o prietenie se leagă 
între cei doi fii ai săi. E drept, Catherine de Medicis, soţia 
lui Henri, se supără, dar, cum era o spioană fină, acceptă 
situaţia fără să protesteze. 

Joseph de Vernique se instala drept temnicer şef al 
nefericitei Marie. Dar Saint-Etienne, alarmat de brusca 
favoare acordată complicelui său, se instala şi el în Rue de 
la Hache. Şi aşa, tânăra femeie avu doi păzitori, în loc de 
unul singur; doi gardieni care se spionau reciproc, însă pe 
care niciodată ea nu-i văzuse. 

CELULA FORTĂREŢEI TEMPLE. 

Luni întregi se scurseră... Daca cititorul n-are nimic 
împotrivă, vom trece peste acest interval de timp. Şi îl vom 
ruga pe cititor să intre cu noi într-una din fortărețele regale 
ale cărei turnuri masive, formidabile, teribile, păzitoare a 
unor sângeroase amintiri, sumbre evocatoare de fantome, 
dominau mlaştinile şi lacurile ce se întindeau la nord-est de 
Paris. Această fortăreață se numea Temple. 

Luni întregi, deci. se scurseră din noaptea în care Marie se 
căsătorise cu Renaud, până în ziua în care urmând un 
temnicer - brută indiferentă ce fluiera printre dinţi un 


cântec de vânătoare - vom cobori pe o scară de piatră 
enormă, care se înfunda la intrarea în pământ. Aerul 
devenise mai greu, întunericul se măreşte, sus e 
splendoarea soarelui de iunie, aici e noaptea glacială unde 
plutesc aere puturoase, unde trăiesc bestii de pe alta lume. 

Temnicerul, prevăzut cu un felinar, străbate un culoar 
strimt şi lung deschide o uşă, blestemând broasca care 
rezista şi depuse într-un colţ al celulei o carafă plină cu apă 
şi o pâine. Apoi el plecă ducând carafa goală. Pâinea şi apa 
pe care le adusese erau raţia pe două zile a prizonierei. 

Şi această prizonieră era Marie. 

Ochii săi aveau fixitatea disperării. Obrajii îi erau istoviţi, 
sărmanul ei trup era slăbit grozav. Tenul ei căpătase o 
culoare cadaverică. Ea se băgase în colţul cel mai depărtat 
al celulei, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în piept şi se 
gândea la lucruri de o nemaipomenită tristeţe. Câteodată 
un tremur... o zguduia. acest fel de uimire amestecata cu 
suferinţă şi bucurie dovedea ceea ce mai spera ea! Aştepta 
sosirea pe lume a fiinţei iubite atât de mult de pe acum, 
când incă nu venise pe lume. Se ridică şi făcu, cu ezitare, 
câţiva paşi. 

Apoi, când această uimire trecu, ea îşi reluă locul şi 
posomorâta ei reverie. Mereu aceleaşi triste amintiri. 
Mereu evocarea acestor şapte luni trecute care-i apăreau în 
faţa ochilor estompate însă de umbrele trecutului. Ce? Ea 
este aceea care se află aici? Ea s-a trezit, într-o noapte, în 
faţa a două figuri convulsionate de pasiune? Ea a fost 
condusă într-o casă misterioasă, unde, timp de zece zile, 
când la o oră, când la alta, pe lumină sau în întuneric a 
trebuit să respingă nenumărate atacuri ale unuia sau 
celuilalt dintre bestii?... Da, ea era! A fost curajoasă! Cât de 
viu i-a fost sufletul şi cât de viguros corpul. Cum a ştiut ea 
uneori cu un gest şi alteori cu un cuvânt să gonească omul 
aplecat asupra ei, câteodată fricos şi violent şi câteodată 
hohotind şi târându-se în genunchi... Şi asta pentru că mai 
spera. Aştepta întoarcerea soţului ei. Renaud spusese, 


Renaud, îi repetase la fiecare moment: „Peste douăzeci de 
zile, precis, mă vei revedea”. 

După încercarea cu viclenia, cu forţa, cu promisiuni, cu 
ameninţări, la sfârşitul zilei a zecea cei doi fraţi veniră 
împreună în camera ei. 

Francois scrâşni, privind-o în ochi. 

— Eşti acuzată de magie. Eşti acuzată de a fi citit o 
scrisoare fără s-o scoţi din plic, în plină noapte. Eşti acuzată 
de a fi vorbit cu o fiinţă invizibilă, de esenţă demonică, fără 
îndoială. Vei fi închisă în fortăreaţa Temple şi procesul d-tale 
va începe. Vei fi condamnată şi arsă de vie. 

Apoi continuă Henri: 

— Afară de cazul că ai vrea să scapi de acestea toate. [ţi 
oferim libertatea, bogăţia, viaţă fericită şi fastuoasă. Vei fi o 
femeie importantă şi lumea întreagă ţi se va prosterna... 

— Conduceţi-mă la temniţă! răspunse Marie. 

Cei doi prinți se retraseră. Un ceas mai târziu, mai mulţi 
oameni în negru, urmaţi de câţiva arcaşi, intrară în camera 
ei şi o interogară; apoi fu condusă la Temple pe jos, printre 
urletele mulţimii care striga „Moarte vrăjitoarei”. 

Marie intră în temniţa ei fără frică, fără nedumerire. Ea 
numără zilele care o despărţeau de reîntoarcerea lui 
Renaud. Peste zece zile va fi aici! Nimic nu va putea 
împiedica, ca peste zece zile, Renaud să fie în braţele mele, 
aici, chiar în această temniţă, ale cărei porţi el mi le va 
deschide. 

Ziua atât aşteptată, ziua indicată de Renaud se apropia în 
sfârşit. Ea număra: duminică se împlinea termenul şi 
aştepta cu uşurinţă. Abia sâmbătă păru ceva mai nervoasă. 

Dar când simţea groaza urcându-i-se în inimă, închidea 
ochii şi asculta vocea lui Renaud şi auzea clar cum acesta îl 
spunea: peste douăzeci de zile, precis... 

Duminica, de când auzi prin zgomote îndepărtate că ziua 
începea, se aşeză, palpitând toată, lângă uşă şi aşteptă. 
Ceasurile treceau. La început ea aştepta cu răbdare; apoi, 
un fel de frământare începu s-o cuprindă puţin câte puţin... 


Seara temnicerul veni să-i aducă hrana pentru două zile o 
cană de apă şi o pâine. Marie nu dădu nici o atenţiune 
acestui om. De când deschisese uşa, ea nu-l privise nici o 
singură clipă. Ştia precis că nu e Renaud acela care va 
intra. Nu mânca nimic, în aşteptare. Continua să stea, lângă 
uşă, în picioare şi să aştepte. Câte odată murmura: 

— Ce lungă e Duminica aceasta. Parcă nu se mai sfârşeşte. 
Şi nu se sfârşeşte pentru că el n-a venit încă! 

O copleşitoare oboseală, care o cuprindea în momente 
foarte îndelungate, o obliga să se reaşeze în colţul ei. Dar 
imediat se ridica şi îşi relua locul lângă uşă. Li era imposibil 
să numere ceasurile care se scurgeau. Nu atinsese, în acest 
timp, nici o fărâmă din pâinea sa; numai setea o tortura şi 
pe când se ducea să mai soarbă o înghiţitură, Marie văzu că 
în carafă nu mai e nici un strop de apă. 

— Cum am putut să beau atâta? se întrebă ea. 

În momentul în care-şi punea această întrebare, uşa se 
deschise şi temnicerul reapăru cu felinarul său în mână; 
aducea o carafă plină şi o pâine: raţia pe două zile. Asta o 
uimi. Ea nu adresase încă niciodată cuvântul acestui om. 
Dar, acum ea nu se putu împiedica să întrebe: 

— Îmi aduceţi de două ori pe zi de mâncare? 

— Cum, de două ori? zise temnicerul stupefiat. 

— Desigur. Mi-aţi adus şi azi dimineaţă pâinea şi cana cu 
apă... 

— Iată, îşi spuse bătrânul paznic, şi asta a înnebunit. Toţi 
înnebunesc aici... 

Şi porni spre uşă. În clipa când s-o închidă, însă el şopti: 

— "Ţi-am adus raţia de pâine şi apă duminică seara. 

— Duminică seara? Ei, şi? 

— Ei şi astăzi continuă temnicerul, e marţi seara. 

Poarta se închise aspru. Marie, fără un singur cuvânt, căzu 
pe spate, cutremurată. De duminică dimineaţa şi până 
marţi seara ea rămăsese lângă uşă, fără să mănânce, fără 
să aţipească, aproape tot timpul în picioare. 

CONDAMNATA. 


Zilele trecură. Marie rămase, mereu încremenită, în colţul 
de temniţă pe care-l alesese. Dacă, vreodată, un obraz şi o 
atitudine omenească a putut înfăţişa disperarea în tot ceea 
ce ea are mai neprevăzut şi mai vertiginos atunci figura şi 
atitudinea Mariei îndeplineau acest lucru! Ea nu striga. Nu 
plângea. Orice cunoştinţă a vieţii fusese ştearsă din mintea 
ei. Un singur gând o apăsa: el nu va mai veni. 

De mai multe ori, i se păru, vag, că Francois şi Henri 
apăruseră lângă ea câteodată împreună şi câteodată, 
primul, sau al doilea, venea singur. Ce-i spunea? Ea nu 
auzea. Apoi, odată, înţelese că au ameninţat-o. Şi atunci, 
după ce prinții plecară, celula se umplu de lume, temnicerul 
o sili să iasă afară şi să urce o scară - revăzu lumina zilei. 
Fu încadrată de soldaţi, care o porniră fără să ştie unde fu 
introdusă într-o sală obscură unde o aşteptau mai mulţi 
oameni îmbrăcaţi în negru. 

Unul din aceştia îi puse mai multe întrebări printre altele 
Marie fu rugată să spună de câtă vreme avea legături cu 
diavolul şi dacă semnase un pact cu el. La toate întrebările 
Marie dădu din cap fără să răspundă. Rechizitoriul dură 
mult deoarece ea văzu că se aduseră lumini în sala. Apoi 
patru halebardieri o apucară de braţ, o siliră să 
îngenuncheze şi unul din oamenii în negru începu să 
citească cu repezeală pe un pergament. 

Totul forma în faţa ei un tablou vag, cu linii fugare, 
copleşită de umbre. Nu înţelegea nimic din ce se întâmpla. 
Era tribunalul oficial. Şi ceea ce citea omul în negru era 

condamnarea ei. 

Marie fu condamnată să fie arsă de vie în Piaţa Grevei, de 
către călău şi să fie interogată până când va explica felul 
legăturilor sale cu puterile infernului. 

După aceea, ea fu recondusă în temniţa din fortăreaţa 
Temple... 

Alte zile - zile şi nopţi - treceau, una după alta, 
asemănătoare între ele; minutele se scurgeau încet, ca şi 


cum fiecare ar fi durat o eternitate. Şi astfel luni întregi se 
scurseră din noaptea în care Renaud plecase la Montpellier. 

Se întâmplă însă într-o zi că uşa celulei se deschise şi 
temnicerul introduse doi bărbaţi. Lăsându-i singuri cu 
Marie, păzitorul se înclină până la, pământ şi ieşi. Uimită, 
Marie, după ce îi recunoscu pe cei doi vizitatori, îi privi cu 
dezinteresare. 

Desigur că cele ce urmau să-i comunice cei doi prinți 
urmau să fie lucruri groaznice, de la care ei şovăiră câteva 
clipe. Francois fu acela care se hotări primul să-i vorbească. 
Luă mâna Mariei. Henri prinse cealaltă mână a femeii într- 
un acces de gelozie feroce. 

— Ascultă-ne, Marie, zise atunci Francois. Noi suntem doi 
fraţi care te iubim cu aceeaşi dragoste. E un lucru ciudat 
acesta, Marie. 

Francois horcăia. O umbră de ezitare cobori în sufletul 
său. Dar în acest moment, Henri - fratele său, rivalul său, 
spuse: 

— Da, e un lucru ciudat acesta, Marie. E ceva care ne face 
să înţelegem că eşti în legătură cu puterile infernale. De 
aceea regele vrea ca să fii interogată... 

— Interogată? bâlbâi Marie, trăgându-şi mâinile. 

— Da, se grăbi să răspundă Francois. Şi poate chiar ca vei 
fi torturată... 

— Torturată! strigă nefericita femeie. 

Henri şi Francois gâfâiau. Feţele lor însă trădau 
sentimentul iubirii lor ajunsă la paroxism. 

— Marie, reluă Francois, ne-am hotărât să te scăpăm de 
tortură şi de rug. Trebuie să ieşi imediat de aici. 

Marie îşi ridică încet capul. Cei doi fraţi palpitau. 

— Bogată, onorată, liberă, murmură Henri. Pentru a 
schimba totul în strălucire, nu ai de spus decât un cuvânt. 
Apoi, unul dintre noi se va prezenta singur în faţa ta, 
deoarece am hotărât să ne batem cu armele. Numai 
învingătorul va avea dreptul să-ţi asigure fericirea. 

Răspunde, Marie! ceru Francois. 


TEMNICER ŞI PRIZONIERĂ. 

Un strigăt umplu celula. Cei doi fraţi se dădură înapoi plini 
de groază. Cine striga? Marie! Dar de ce oare striga? Era 
un strigăt de frică? Va ceda ea în cele din urmă? 

— Trebuie să terminăm, murmură repede Henri, Marie, 
răspunde la întrebarea noastră! 

— Gărzi! strigă Francois. Duceţi-o pe prizonieră în camera 
de tortură. 

Uşa celulei se deschise larg şi în obscuritatea coridorului 
şi a zidurilor Marie văzu patru oameni care o aşteptau, îi 
privi cu groază. Instinctul o făcu să înţeleagă că aceştia 
sunt călăul şi cele trei ajutoare, li recunoscu după feţele lor 
reci, apoi căzu în genunchi. 

— Ea va ceda!... murmură Henri. 

— Ea noastră! şopti Francois. 

— Luaţi-o pe prizonieră! tunară cei doi prinți. 

Călăul înainta. Ajutoarele îl urmară. Se aplecară asupra 
femeii îngenuncheate... În acest moment, ea se aruncă cu 
spatele pe pământul umed şi scoase, unul după altul, câteva 
strigăte deznădăjduite. 

Tăcu îndată, înnebunită de spaimă, pierdută. Se făcu 
pentru o clipă o tăcere îngrozitoare. Şi, deodată, în tăcere, 
o voce!... O voce slabă, de abia licărind. Un murmur, un 
scâncet vag parcă, o silabisire imprecisă. primul strigăt al 
unei fiinţe care-şi făcea intrare în univers... Scâncetul unui 
copil... Copilul lui Nostradamus...! 

Francois şi Henri se retraseră, livizi, cu părul zbârlit. 

— Vrâjitoarea a născut! mormăi călăul. 

— Fiul Diavolului! bâlbâiră ajutoarele, lovite de o groază 
religioasă. 

— Trebuie s-o ducem? 

— Lăsaţi-o! Lăsaţi-o aici! repetă Henri care tremura ca 
varga. 

Cei doi prinți, cu mâinile la urechi, ca să nu audă plânsetul 
acuma puternic al copilului, fugiră. Micuţul nu contenea 
scâncetul care cerea milă, dreptate şi îndurare. Era 


strigătul vieţii! Călăul dădu din umeri şi plecă, urmat de 
ajutoarele sale. 

Atunci, temnicerul intră în celulă şi îşi plimbă felinarul 
peste mogâldeaţa de carne în care se luptau viaţa şi 
moartea... Omul acesta păli. O lacrimă ţâşni din ochiul lui, 
din ochiul care nu plânsese niciodată. Se ridică şi ieşi în 
fugă, urcă scările îndrugând înjurături de milă... 

Cinci minute mai târziu se întoarse însoţit de o femeie 
obişnuită să privească în faţă suferinţa. Era soţia lui. Se 
aplecară amândoi, scâncetul copilului slăbise faţa mamei 
avea o paloare de mort. Se priviră dând din cap. 

— Spune, Gilles, făcu ea, dacă o îngrijesc, voi fi 
condamnată? 

— Se poate, Margotte. Şi poate că şi eu voi fi dat afară. 

— Da..., aşa... Dar micuțul ăsta vrea să trăiască! 

— Şi această nenorocită care nu vrea să moară! bombăni 
temnicerul. 

Margotte făcu semnul crucii, rosti o rugă şi, în genunchi, 
se puse să îngrijească copilul şi pe mama lui! Temnicerul 
privea cu ochii holbaţi şi gura căscată. Copilul ţipa. Mama 
era mută. Când se termină, temnicerul înjură şi zise: 

— Poate că vom fi alungaţi... 

Margotte ţinea micuțul în braţe. Ridică privirea spre 
bărbatul ei, amenințătoare: 

— Fugi şi caută lapte...! 

— Mă duc! 

Marie întredeschise ochii. Privirea ei căzu asupra copilului 
ţinut în braţe. Un surâs de extaz îi lumină faţa la vederea 
corpului care se zbătea. întinse, domol, braţul. Margotte 
aşeză copilul la sânul mamei... 

Când Gilles se întoarse, o văzu pe Margotte plângând. 
Marie, extaziată, zâmbea...! 

CAPITOLUL IV. 

Aici odihneşte Marie. 

COPILUL CREŞTE. 


Poate că trecură încă trei luni. În fundul celulei, copilul 
Mariei, fiul lui Nostradamus, creştea în umbră şi întuneric. 
Pe scurt, judecătorii, în ceea ce priveşte soarta micuţului, 
hotărâră să aştepte. 

În acest timp, Henri, al doilea fiu al regelui, cobora 
câteodată, la lungi intervale, în temniţă. Rămânea acolo 
câteva minute, fără să spună vreun cuvânt. O privea pe 
Marie îndelung şi constata cum creşte dragostea ei pentru 
copil. Apoi, privirea lui se oprea asupra micuţului. Atunci, 
Marie îşi lua copilul în braţe şi se retrăgea cu el într-un colţ 
întunecat al celulei. 

Un gând infernal năştea în mintea prinţului. O iubea pe 
Marie aşa cum nu mai iubise niciodată. Ura de moarte acest 
copil, rod al iubirii pentru alt bărbat. Afară de vizitele pe 
care le făcea în celulă, prinţul avea întrevederi lungi cu 
contele Saint-Etienne şi cu baronul de Vernique, care 
deveniseră favoriţii lui. 

Trebuie să spunem aici că aceştia se duseseră într-o zi la 
Saint-Germain LAuxerrois, pentru ca să facă să dispară 
registrul pe care, în ziua nunţii, Renaud îşi pusese 
semnătura numele său adevărat... Ei nu găsiră însă nimic 
totul dispăruse dinainte. 

Ce devenise Renaud? Nu se ştia. Nici o ştire nu venise 
despre persoana lui. Vernigque căuta urme şi la Montpellier, 
dar... nimic. Ajunseseră să bănuiască oarecum că Renaud 
fusese asasinat de unul dintre acei tâlhari care cutreierau 
drumurile pe vremea aceea. 

În ce-l priveşte pe Francois, el nu mai cobori niciodată în 
temniţă. De la scena pe care am povestit-o, Delfinul Franţei 
îşi schimbă obiceiurile, preocupându-se de afacerile statului 
şi luând comanda armatei contra lui Carol Quintul, regele 
împotriva căruia lupta tatăl său. 

Între timp, Henri şi Francois fură însărcinaţi să 
pregătească o concentrare de trupe între Valence şi 
Avignon. De acolo, ajutaţi de conetabilul Montmorency, 


dădură o lovitură puternică oastei lui Carol Quintul. Regele 
însuşi ajută expediţia. 

Se părea că Francois uitase dragostea lui pentru 
prizonieră. Renunţase el într-adevăr la Marie? Remuşcarea, 
mila, coborâseră oare în inima lui? 

Într-o zi, Marie dădea zor să-şi facă pruncul să râdă. Îl 
alinta, gâdilându-i bărbia. Îi vorbea fără şir, copilăreşte, cu 
dragoste curată. Margotte era lângă ea, privind şi 
ascultând, fără a se mai teme de vrăjitoare şi fără a mai 
avea frică de vreo condamnare. 

Putem să spunem că Marie se mai gândea la soţul ei 
Renaud? Desigur! Toate gândurile ei erau spre Renaud, la 
dragoste şi la îmbrăţişările şi cuvintele lui. Toată viaţa ei era 
el! 

Rareori era preocupată de absenţa lui materială, deoarece 
prezenţa copilului o atrăgea îndeosebi. Copilul era lumea în 
care se concentra tot ce era viu în ea. Se simţea beată de 
bucurie atunci când îl mângâia, când îl atingea în treacăt 
numai. 

— Mă zgârie, zise ea râzând, va fi puternic. 

— Desigur, zise Margotte, şi frumos! Îl vezi bine? 

— Ce-ntrebare? Cu ochii închişi pot să-l văd. 

Ele vorbeau astfel, glumind, huzurind, îngenuncheate pe 
paiele celulei. Asta se petrecea la treizeci de paşi sub 
pământ, într-o cloacă infectă, într-un colţ umed, unde 
dragostea străfulgera bezna. 

Margotte se ridică grăbită. 

— lată-l pe Gilles! zise ea. 

O IDEE PRINCIARA. 

Margotte ieşi, trăgând zăvorul uşii. Marie luă copilul în 
braţe, cu ochii fixaţi asupra intrării în celulă. O lumină 
gălbuie. Felinarul apăru. Prinţul veni spre ea: 

— Eşti liberă...! 

Marie tresări. „Liberă...? 

— Sunt liberă?... bâlbâi ea. 


— Da, eşti liberă. Am obţinut graţierea ta, zise prinţul 
cercetându-i faţa. Poţi ieşi pe uşă, sui scara şi eşti afară, în 
drum. 

Ea îndrugă: 

— Monseniore, cum de te-am blestemat, pe tine care dai 
lumină copilului meu?! Pot muri pentru tine, monseniore. 

Lacrimi curgeau pe obrajii ei palizi. Cu o stângăcie 
pricinuită de emoție, înveli copilul; râdea şi plângea. 
Timidă, se-ndreptă spre uşă. Atunci, Henri o opri cu un 
gest: 

— Nu ţi-am spus, bărbatul tău te-aşteaptă sus. 

Un strigăt atroce. O zguduitură a întregii sale fiinţe. Marie 
se aruncă la picioarele lui: 

— Renaud! 

— Da. Renaud! repetă Henri, cu ochii pofticioşi aruncaţi 
asupra ei. 

Marie făcu un efort disperat să se ridice, să meargă şi să 
zâmbească. dar, recăzu pe spate, zguduită de bucurie şi 
spuse: 

— Alteță, te binecuvântez! 

Seninul Mariei, provocat de Henri, nu dură decât vreo 
câteva minute. Ea îşi recapătă cunoştinţa lucrurilor şi 
primul gest fu să-şi sărute copilul. Printre multele gânduri 
care-i inundau mintea, cu mai mare putere stăruia acesta: 
„Doamne! Sa nu-i fi făcut vreun rău, în cădere...” În acelaşi 
timp, ea rămase năucă, zăpăcită, nepricepând nimic... 
Braţul ei strânsese vidul. Copilul nu mai era. Cu un salt fu în 
picioare şi mâinile i se încrustară în braţul lui Henri: 

Copilul meu, ţipă ea. 

Henri, cu vocea rece, repetă: 

— Am spus că eşti liberă. 

— Liberă? Ah! Ah! Liberă! Bine. Daţi-mi copilul şi zbor de 
aici. 

— Brabant! strigă Henri. 

— Alteță, răspunse o voce aspră. 


Din întuneric apăru un om. Figura acestuia era parcă 
tăiată în piatră dură: ochii clipind continuu erau 
strălucitori, mustaţa neagră, în furculiţă, fizionomia şi 
atitudinea de apaş, de individ gata la orice pentru acela 
care plăteşte. 

— Brabant? zise Marie cu vocea tremurândă. Ce să-mi 
facă Brabant? Eu vreau copilul meu. Alteță, aţi spus că sunt 
liberă. Un fiu al regelui, minte? Lăsaţi-mă să trec! 

— Eşti liberă, zise Henri cu un accent atât de întunecat, 
încât Marie rămase înspăimântată de frică. Brabant, unde e 
copilul? 

— În siguranţă, Alteță. 

Marie avu un gest sălbatec de a se arunca asupra 
apaşului, pregătită de atac. Henri o împiedică să treacă şi o 
azvârli în fundul temniţei. Ea se târi cu mâinile împreunate, 
în rugăciune. 

— Graţie, monseniore. lată, rămân aici. Toată viaţa. Nu-l 
voi mai vedea pe soţul meu. Puneţi-mă în lanţuri..., dacă 
vreţi. dar înapoiaţi-mi copilul... vă asigur că... 

— Brabant, o întrerupse Henri, ţi-am dat un ordin... 
Repetă-l ca să văd dacă l-ai înţeles. 

Apaşul făcu o grimasă respingătoare, tuşi şi se întoarse 
către Marie, care continua să rămână prosternată. 
Nefericita femeie asculta cuvintele nelegiuitului cu acea 
prodigioasă atenţie a întregii sale vieţi concentrată, în ceea 
ce va spune omul acesta: 

— Anevoios comision, Alteță, răspunse vocea aspră a 
apaşului. Dar am promis. Şi voi executa sau numele de 
Brabant-le-Branancon... 

— Atunci, repetă ordinul, răcni furios Henri, palid ca un 
mort. 

— Ajunge. lată despre ce e vorba. Acum sunt orele nouă 
din seară. La miezul nopţii veţi veni să mă găsiţi la mine 
acasă şi îmi veţi zice: „Grăbeşte-te să duci copilul mamei 
sale”. În cazul acesta, Alteță, voi lua copilul şi-l voi duce 
direct mamei sale, în casa pe care mi-o veţi indica. Asta €... 


— Perfect, zise Henri. Dar dacă la miezul nopţii nu voi veni 
la tine acasă? 

— Asta e mai greu de spus, Prinţul meu, mârâi omul. 

— Vorbeşte odată, animalule! 

— Ajunge! Iată dar despre ce e vorba. În acest caz, voi 
aştepta o oră. După acest interval de timp, copilul va fi 
abandonat de Dumnezeu şi de oameni. Şi cum e dovedit că 
naşterea sa e satanică, voi executa jurământul. La dracul!... 
În sfârşit, am promis... Voi arunca puţină apă binecuvântată 
asupra acestui diavolaş şi-l voi duce călăului care-l va 
expedia de pe această lume. Asta e tot! 

— Perfect. Du-te acum. Şi veghează bine asupra copilului. 

Apaşul dispăru. Marie rămase prosternată. Ea răcnea. 
Bolborosea cuvinte fără înţeles, întretăiate de câte un 
strigăt strident. Încercă să se târască în faţa prinţului. 
Henri se aplecă, o prinse de umeri, ridicând-o în picioare şi, 
mai livid decât ea, îi spuse: 

— Vreau să fii a mea. Te aştept în Rue de la Hache, în casa 
lui Joseph de Vernique, până la miezul nopţii. Reţine 
aceasta. Ai auzit?! 

— Casa lui Vernique, în Rue de la Hache..., da, aud..., 
răspunse ea printre horcăituri de agonie. 

— Bine! Dacă vii, îţi redau fiul. Dacă nu, judecata va fi 
executată. Acum, eşti liberă! 

Marie voi să se agate de el. Ea căută un cuvânt, unui 
singur - şi-ar fi dat viaţa pentru un cuvânt - sau o lacrimă 
care l-ar fi înduioşat; dar nu putea nici să vorbească şi nici 
să plângă. Avea numai putere ca să se agate de el. 

Henri o respinse şi ea recăzu, gâfâind. 

Fiul regelui îi mai aruncă o singură privire, încărcată de 
pasiune şi ieşi. 

MORMÂNTUL MARIEI. 

În culoar, prinţul îl găsi pe Gilles, temnicerul. 

— S-o urmăreşti, zise el. Şi vei veni să-mi raportezi ceea ce 
a făcut. Răspunzi cu capul tău de ea! Timp de zece minute, 
nefericita mamă rămase în acelaşi loc, fără un suspin, fără 


un cuvânt; apoi începu să zgârie pământul cu unghiile; 
țipete teribile urmară acestei stări de apatie: strigăte 
violente, prelungi, furioase, chemări sfâşietoare, toată 
prodigioasa lamentare a unei fiinţe căreia i se smulg inima, 
creierii, muşchii. Se ridică în picioare, frângându-şi mâinile, 
rupându-şi părul şi lovindu-se cu capul de pereţi. 

Îşi striga mereu, dureros, copilul. Ea-l chema pe Renaud 
cu strigăte exorbitante, care făcură să tremure şi să fugă pe 
toţi temnicerii însărcinaţi s-o scoată din celulă. În sfârşit, ea 
văzu uşa deschisă şi se avântă afară. Ţipetele sale umpleau 
scara. Apoi se umplu de gemete curtea fortăreței Temple. 
Fu împinsă, afară, peste podul fortăreței. 

Marie mergea drept înainte şi urla. Astfel intră în Paris, 
când se făcuse noapte neagră. 

Puțin câte puţin, totul slăbi. În ea, carnea, inima continua 
să ţipe de durere. Dar buzele tumefiate, gâtlejul închis nu 
mai permiteau ieşirea nici unui sunet. Aproape de miezul 
nopţii, se afla în apropierea Pieței Grevei, unde o adusese 
instinctul său. Se aşeză pe o bancă. Se gândea. Adică, în 
înspăimântătoarea nenorocire ce-o lovise, începu să-şi revie 
puţin câte puţin şi să înţeleagă faptele aşa cum erau. Din 
obscuritatea gândurilor sale se desprindea numai aceasta: 
„Până la miezul nopţii trebuie să fie în Rue de la Hache, la 
casa lui Vernique. Altminteri, copilul meu va fi ucis de 
călău”. 

Şi, brusc, când sună miezul nopţii, după ce numără până la 
ultima lovitură, întrebarea, hidoasa întrebare se înfipse în 
mintea ei, ca o lovitură de nebunie. Marie nu mai spunea 
„Trebuie să-mi salvez copilul!”. Ea îşi spunea „Irebuie să 
mă dau” Şi se ridică gemând. 

O porni spre Rue de la Hache. Tremura de groază... Dinţii 
îi clănţăneau. Striga cuvinte, frânturi de cuvinte. 

Ar fi vrut să-şi grăbească pasul. dar o forţă necunoscută, 
misterioasă o ţinea pe loc. Ar fi vrut să scoată un strigăt de 
scârbă a cărnii şi a sufletului ei... - şi, în acest moment, 


traversă şoseaua. Cineva o urmărea din umbră. Brusc, 
acesta, se apropie şi îi dădu o groaznică lovitură de pumnal. 

Un alt om, care o urmărise, pas cu pas, de la ieşirea din 
fortăreaţa Temple şi care asistase la această scenă rapidă, 
se apropie şi se aplecă asupra Mariei, îi cercetă inima. 

— Moartă! răcni temnicerul Gilles, căci el era acest al 
doilea om. Nu, pentru Dumnezeu!... A preferat s-o omoare 
decât... Hm! Ce-i de făcut? S-o ascultăm pe Margotte? 

Omul rămase mult timp perplex. Marie, nemişcată, 
ţeapănă, era întinsă de-a lungul apei care curgea în mijlocul 
drumului. Luna, printre norii apropiaţi, arunca o rază 
palidă asupra acestei figuri imobile! Gilles văzu cum, din 
ochii închişi, lacrimile curgeau, una câte una. Începu să 
tremure. Şi, deodată, cu o furioasă înjurătură, el o ridică pe 
tânăra femeie, o aruncă pe umeri şi o porni repede spre 
locuinţa sa de lângă fortăreaţa Temple. 

Aici se afla Margotte care-l ajută să aşeze corpul bietei 
Marie într-un pat. Apoi temnicerul şi soţia sa avură un 
conciliabul, în cursul căruia el încercă să spună de câteva 
ori nu, terorizat, dar, până la urmă, învins, stăpânit, sfârşi 
prin a spune da! Gilles, temnicerul, o porni spre Rue de la 
Hache, unde sosi cu puţin înainte de ora unu. 

— Ei? îl întrebă cu febrilitate fiul regelui. 

— Monseniore, răspunse Gilles, femeia a murit! 

— A murit? întrebă Henri. 

— Da, monseniore. Şi am venit să vă întreb ce facem cu 
cadavrul? 

Henri se dădu înapoi, cu ochii ieşiţi din orbite, ca şi cum ar 
fi văzut un spectru. Apoi desfăcu braţele în cruce. Scoase 
un strigăt puternic şi căzu greoi, la pământ. 

— Mizerabile, spuseră Vernique şi Saint-Etienne, 
repezindu-se la temnicer. L-ai ucis pe Alteţa Sa. 

— Domnilor, eu n-am făcut decât să execut ordinul primit, 
răspunse ferm Gilles. 

— Du-te acum, pleacă! 


Temnicerul salută şi voi să se retragă. În acel moment 
prinţul îşi reveni. 

— Stai! zise Vernique. Înainte de a pleca, explică-ne cum a 
murit, ca să putem povesti Alteţei Sale. 

— A fost ucisă, zise Gilles. 

— Ucisă? exclamară cei doi gentilomi, privindu-se cu 
uimire. 

— Da. A fost ucisă în momentul în care pornea spre Rue de 
la Hache. 

Henri scoase un geamăt. Dar Vernique şi Saint-Etienne nu- 
l auziră fiind absorbiți de explicaţiile temnicerului. Gilles 
continuă: 

— Conform ordinelor Alteţei Sale, o urmăream la zece 
paşi, înapoia ei. Femeia tocmai vroia să intre în Rue de la 
Hache. Când un gentilom se apropie de ea şi, lovind-o furios 
cu pumnalul, spuse: „Aşa, cel puţin, nu vei fi a nimănui...!” 

— Şi cine era gentilomul acesta? întrebă avid Joseph de 
Vernique. 

— L-am recunoscut la lumina lunii, răspunse Gilles. Dar 
mai bine îmi dau capul călăului decât să trădez un 
asemenea secret. 

— Fratele meu, răcni Henri în el însuşi. A fost Francois, 
fratele meu! 

Apoi el închise ochii, pentru a nu se observa că a ascultat. 

— Bine, spuse Joseph de Vernique, după un moment de 
gândire. Păstrează cadavrul la tine până mâine, deoarece e 
posibil ca prinţul să vrea s-o vadă. Mâine, o vei îngropa în 
cimitirul Inocenţilor... 

Cincisprezece zile mai târziu avu loc plecarea regelui, a 
celor doi fii ai săi şi a întregii armate spre Provența, pe care 
trebuiau s-o apere de invazia lui Carol Quintul. Fie din 
teamă superstiţioasă, fie din exces de durere, Henri nu voi 
să se ducă să vadă cadavrul Mariei. Numai două zile după 
evenimentele pe care le-am povestit, el se duse la 
fortăreaţa Temple şi ordonă temnicerului Gilles să-l urmeze. 


Temnicerul ascultă şi, împreună cu Henri, se îndreptă spre 
cimitirul Inocenţilor. 

Ajunşi în cimitir, prinţul se întoarse către Gilles şi îi spuse: 

— Arată-mi locul unde ai îngropat-o. 

Temnicerul, fără să spună un singur cuvânt, îl conduse 
până lângă un colţ unde pământul era proaspăt răvăşit. 
Apoi, la un semn al prinţului, se retrase. Groparul 
cimitirului a povestit, apoi, că prinţul Henri a rămas lângă 
moi mint până în toiul nopţii şi că el îl auzise hohotind şi 
strigând. În zilele care precedară plecarea. Henri comandă 
o piatră funerară pe care o aşezară în locul arătat de 
temnicer, pe pământul unde fusese îngropată Marie. Era o 
capelă deasupra căreia se afla o cruce. Pe uşa capelei, din 
ordinul său, se gravaseră aceste cuvinte: „AICI 
ODIHNEŞTE MARIE. VA PUTEA EA, DIN ÎNĂLŢIMEA 
CERURILOR, SA IERTE PE CEI CARE AU UCIS-O?” 

CEI VII O VOR RĂZBUNA! 

Henri se interesă de fiul Mariei. Durerea şi patima se 
ciocneau în spiritul său. Patima, mai ales, îl domina când se 
gândea că Marie venea să-i cedeze atunci când fusese 
lovită. În sfârşit, era atât de turburat, de această moarte, 
încât căută ca ordinul relativ la copil să nu fie executat. Dar, 
când îl întrebă pe Brabant, de soarta micului Renaud, 
acesta răspunse liniştit: 

— Monseniore, s-a făcut! Micul diavol a fost trimis marelui 
său patron şi tată, domnul Satana! Noutatea nu făcu decât 
o impresie mediocră asupra prinţului. Acest copil, în 
definitiv, nu fusese decât un instrument de care s-a servit 
pentru a o îndupleca pe mama sa. Marie, fiind moartă, puţin 
interesa dacă instrumentul nu mai era. 

Când trupele, în sfârşit, părăsiră Parisul în sunetele 
trompetelor şi când fanioanele fâlfâiau, printre strigătele de 
ură şi exclamaţiile de bucurie, în dimineaţa aceea, Henri, 
situat în mijlocul războinicilor săi cu panaşe, la o mare 
depărtare de Delfin, aruncă fratelui său o privire stranie, 


ascuţită, ca o lovitură de pumnal. Şi, în sinea lui, murmura 
cu furie: „Cei vii o vor răzbuna!” 

Tânăra lui soţie, Catherina de Medicis, care, ca un 
adevărat războinic, călărea în apropierea sa, surprinse 
această privire de duşmănie mortală. Fermecătorul ei 
obraz, radios de tinereţe înfloritoare, se lumină un moment 
cu unul din acele livide surâsuri, care, în ochii unui 
observator, revelau secretele şi torturile profunde ale unui 
suflet. 

„Oh! Îşi spuse ea, mi se pare că am mijlocul să fac din soţul 
meu Delfinul Franţei. Ceea ce ar însemna succesorul lui 
Francisc [... Adică, să-mi asigur titlul de regină... 

BRABANTI-LE-BRANANCON. 

Una din acele aspre şi naive fizionomii zbârlite, 
nepăsătoare printr-un inconştient scepticism, scandalagiu 
prin temperament, unul din acei oameni de jaf şi de pradă 
care se vindeau inimă şi piele, corp şi suflet celui mai darnic 
şi ultimului ofertant. El făcuse ultimele campanii ale lui 
Francisc I, depusese eforturi teribile şi cunoştea toate 
câmpurile de bătaie. Cunoştea, de asemenea, toate 
drumurile Franţei, toate îmbucăturile marilor şosele. Se 
ataşase la garda prinţului Henri, care-l dispreţuia, dar care- 
i plătea serviciile fără să se tocmească. 

Acesta era omul ce acceptase să predea pe micuțul copil al 
Mariei călăului însărcinat să execute nevinovata creatură, 
învinuită de a se fi născut dintr-un demon. 

În momentul când, în celula fortăreței Temple, Marie căzu 
fără cunoştinţă, Henri înfăşură copilul şi-l dădu apaşului 
care aştepta ordinele sale. S-a văzut care au fost aceste 
ordine. Brabant ieşi de la Temple, ducând în braţele sale pe 
micuțul, care se zbătea şi striga, ca şi cum s-ar fi simţit rău 
că nu se mai afla lângă sânul mamei sale, dar şi pentru că 
lumina puternică îi supăra ochişorii obişnuiţi numai cu 
întunericul. Cu toate strigătele copilului, Brabant îl duse, 
fără să-i facă cel mai mic rău, până în locuinţa sa din Rue 
Calendre. Un fel de cocioabă murdară şi fără nici un 


confort, dar împodobită, în schimb, cu tot felul de pumnale, 
săbii, baionete, spade, lâăncii şi două sau trei archebuze. 

Brabant depuse copilul pe o saltea. 

— Aici, micul meu pui de lup, aici, micuţule diavolaş, floare 
a lui Belzebuth, urmaş al lui Satan, să taci imediat, auzi? 
Spuse apaşul. Taci, diavole! Ce gâtlej, ce strigăte! Continuă 
el. E bine legat dumnealui! A! Poftim, ai şi gheare. Vei fi, 
mai târziu, ca un iepure prăjit la flacără mare dacă, din 
nefericire, nu vei lua din nou drumul de unde ai venit. Aşa 
că taci sau te stropesc cu aghiazmă! 

Această ameninţare nu produse nici un efect asupra 
micului demon şi Brabant, în sinceritatea sa, îşi făcu de trei 
ori semnul crucii, destul de mare, convins că astfel copilul 
va cădea într-un leşin. Dar încăpăţânatul continuă să strige 
mai tare; îi era foame! 

— Ce înseamnă asta? mormăi apaşul. L-am gratificat cu 
trei cruci şi mucosul tot nu vrea să tacă. Dacă aş şti o 
rugăciune, acum aş spune-o... 

Deodată începu să se plimbe furios prin colibă, înjurând 
teribil, ceea ce trebuia să înlocuiască rugăciunea, aruncând 
câte-o privire copilului ori de câte ori făcea pe jumătate 
ocolul încăperii şi astupându-şi zadarnic urechile. Apoi, 
hotărât, luă. Din nou, copilul în braţe. Acum micuțul nu mai 
plângea, ţipa, mica lui figură devenise vânătă; apaşul îl lovi 
cu palma şi copilaşul tăcu brusc, deschise ochii mari, plini 
de spaimă şi întinse sfios minutele cerând să sugă. Văzând 
aceasta, apaşul se opri scurt; un tremur nervos îl zgudui din 
creştet până în tălpi şi căzu într-o adâncă reverie. Apaşul, 
drumeţul, spadasinul obişnuit cu lovituri mârşave, simţi 
atunci ceva necunoscut, ceva dulce şi puternic care-l 
cuprindea puţin câte puţin: era mila. Nu ştia, însă. 
Niciodată nu avusese milă de nimeni şi de nimic. 

Ochii copilului se închiseră. Adormise şi, cu toate acestea, 
aşa cum se întâmplă uneori celor micuţi care au o durere, 
ochişorii săi închişi continuau să plângă. Apaşul nu sufla un 
cuvânt. Rămăsese ca o statuie. 


Omul războaielor, omul ambuscadei, omul cu inima 
acoperită într-o triplă cuirasă de oţel, apaşul înfăşurat în 
mantaua sa, cu o imensă spadă la sold, acest om privi cum 
dormea, în braţele sale, copilul care plângea. Încet, cu 
atenţiune, el îl aşeză din nou pe saltea. Apoi se retrase, 
dând din cap. 

leşi pe uşa strâmtă, direct în stradă şi obişnuiţii 
cabaretului vecin îl văzură, stupefiaţi, intrând la o 
negustoreasă de lapte, unde ceru să i se deschidă lovind 
furtunos în obloane. Pentru prima oară în viaţa lui, Brabant- 
le-Branancon cumpăra lapte, în loc să cumpere vin. 

Urcă din nou în cocioaba sa. Spălă bine de tot paharul de 
pe poliţă - tovarăşul obişnuitelor lui meditații - şi îl umplu 
cu lapte. Se apropie de micuţ, ridicându-i căpşorul. 

Copilul se deşteptă şi, după două sau trei încercări 
stângace, dar de acea stângăcie adorabilă a fiinţelor micuţe 
care nu ştiu să bea decât de la sânul mamei, fiul Mariei 
apucă în buzele sale marginea paharului. Când fu sătul, el 
deschise ochişorii spre apaş, începu să râdă, întinzând 
frenetic mânuţele şi cu un aer mirat începu să tragă de 
mustaţa omului. Brabant-le-Branancon, în genunchi, lângă 
saltea, nemişcat şi tăcut, se lăsa tras. şi, deodată, copilul 
adormi din nou. De astădată, un somn liniştit. 

Multă vreme apaşul rămase în genunchi, fără să se mişte. 
EI privea cum doarme fiul diavolului. 

Noaptea fu sfâşiată de un soi de țipăt sonor. Clopotul 
catedralei Notre Dame lăsa să plutească asupra Parisului 
sunetul său puternic, de bronz. Apaşul se ridică, ascultând 
şi mormăi: 

— Este ora unu...! 

Era ora când trebuia să-şi îndeplinească înfiorătoarea 
misiune, deoarece prinţul nu venise să-i poruncească să 
ducă înapoi mamei sale pe micuţ. El se scutură ca un 
mistreţ, aruncă asupra oţelurilor agăţate pe pereţi o privire 
teribilă, desprinse o spadă solidă şi, postându-se în mijlocul 
colibei, spuse: 


— Cu atât mai rău! Dacă vine şi-mi ordonă să duc copilul la 
călău, îl spintec aşa prinţ cum e. 

Am văzut ce a răspuns Brabant când îl întrebă prinţul 
Henri ce s-a făcut cu copilul Mariei. 

În ziua când armata pornea spre Provența, Henri îl căuta 
pe apaş printre servitorii şi oamenii din suita sa, dar nu-l 
găsi. Brabant-le-Branancon dispăruse fără să se ştie unde. 

CAPITOLUL V. 

Renaud. 

MIRACOLUL PARALITICEI. 

Renaud se îndepărta de Paris ca o furtună. Cu inima 
strânsă de una din acele puternice spaime care pot ucide 
un om în câteva ceasuri, cu gândul copleşit de necesitatea 
devorării a cât mai mult spaţiu, să fugă, în timp ce toate 
forţele vii ale sufletului său rămâneau la Paris, Renaud 
galopa furios. Toată puterea sa de voinţă o depunea ca să 
uite scena de la Saint-Germain LAuxerrois. El îşi spunea, 
repetat: 

— Deoarece mă voi înapoia peste douăzeci de zile, 
deoarece atunci voi fi liber şi voi putea să reiau acea 
formidabilă conversaţie începută la biserică, trebuie, vreau 
să nu mă mai gândesc decât că e necesar să merg cât mai 
repede. 

Putea oare acest om să se dedubleze? Putea el să-şi 
ordone să se gândească la ceva sau să nu se mai 
gândească? Da, asta trebuia să fie! Da, Renaud era o fiinţă 
cu un organism excepţional. Avea acea putere 
supraomenească de a face ca spiritul său să păstreze doar 
imaginea sau gândul ce-i conveneau. 

A doua zi, seara, după plecarea sa, calul căzu mort la 
intrarea unui sătuc. Renaud şezuse în şa, fără întrerupere, 
timp de optsprezece ore. Se culcă pe paie, într-un hambar 
şi îşi spuse: „Voi dormi trei ceasuri”... Adormi aproape 
imediat şi, la sfârşitul celor trei ore, nici un minut mai 
târziu, se trezi. 


Câţiva ţărani, uimiţi, făcură cerc în jurul său. Renaud 
scoase din pungă zece piese de aur şi spuse: 

— Îmi trebuie un cal bun. 

Într-o clipă i se aduseră patru armăsari dintre care el îl 
alese pe cel mai bun, îl înşeuă singur, fără ajutorul ţăranilor, 
încalecă şi porni ca un fulger. Nu se opri nici acum din cale, 
până când şi acest al doilea cal sucombă sub el. 

Şi astfel, un cal omorât, altul distrus, după-amiaza zilei a 
cincea, el ajunse la Tournon, oraş ridicat pe malul Rhonului. 
Renaud se odihnise, până aici, douăzeci de ore în total şi 
asta în mai multe reprize. 

Sosit la 'Tournon, fu cuprins de un fel de oboseală de 
moarte - nu o oboseală a corpului, ci una a spiritului. 

— Dacă nu birui această sfârşeală care m-a cuprins, îşi 
spuse el, voi muri peste un ceas şi tata va muri fără ...filtrul 
pe care îl duc şi. 

Simţea cum gândul său se reîntoarce, fatal, la Marie şi 
clătină încet din cap. Descăleca de pe cal şi se opri la porta 
unui han, fără s-o vadă pe servitoarea care-i aducea un 
pahar cu vin. Se aşeză la o masă, cu privirea fixată asupra 
soarelui roşiatic, ce se prăvălea îndărătul munţilor violeţi 
din depărtare. Doar mina sa, sub haina desfăcută, îşi 
încrusta unghiile în piept, aproape de locul unde simţea 
inima bătând. Era grozav: Unghiile îi sfârtecau pieptul şi 
sângele curgea. S-ar fi zis că mâna aceasta însângerată 
voia să ajungă la inimă. 

Ceea ce se petrecea în sufletul acestui om era mai presus 
de întreaga umanitate. Simţea în el hohote de plâns, care 
nu vroiau să ţâşnească şi scrâşnete de durere, în cap i se 
învârtea un amestec furios de sentimente contrarii, o gamă 
înspăimântătoare de gânduri care se ucideau unul pe altul. 

A fost o oră de groază, ireală, imposibilă, în care Renaud 
se mira că n-a murit. Şi, în hora vertiginoasă a gândurilor, 
acest tumult de furtună dezlănţuită, o imagine surâdea 
victorioasă asupra voinţei lui... Renaud. 


Era imaginea. Mariei. El o revedea aşa cum o văzuse în 
noaptea funerară, la Cimitirul Inocenţilor, sub voalurile de 
doliu, în picioare, cu felinarul în mâna. Şi Renaud urlă: 

— O iubesc! O iubesc! Marie, Marie, iubita mea! Marie, te 
iubesc, te ador! Marie, vom muri împreună, pentru că 
trebuie să te omor... 

Imediat după ce luă această hotărâre, calmul se cobori în 
sufletul său însângerat. 

În aceeaşi clipă în care Renaud se liniştise, uşa unei capele 
se deschise în faţa lui şi o duzină de ţărani ieşiră de acolo. 
Doi dintre ei duceau un fotoliu în care era aşezată o fetiţă 
de vreo cincisprezece ani, palidă, cu părul desfăcut, 
frumoasă ca o icoană, în nesfârşita tristeţe a ochilor ei mari, 
albaştri, impunători, în apropiere, o supraveghea, atentă la 
cea mai mică groapă, o bătrâna, al cărei cap era o imagine 
a durerii. Cu obrajii înecaţi în lacrimi, mergea de colo până 
colo, rugind să se păşească cu atenţie. Era mama fetiţei. 
Ochii lui Renaud se fixară asupra acestui spectacol. 
Zâmbetul său deveni mai livid, mâna, mai furioasă, îi 
sfârteca pieptul şi el zise: 

— Durere, durere, tu stăpâneşti lumea...! 

Şi cum gândul se oprise asupra cuvintelor pe care le 
pronunţase, privirea sa, devenită mai vie şi mai sigură, o 
studia pe sărmana micuță infirmă. El fremăta. Tresări. Se 
ridică brusc şi gându-i sălbatec bâlbâi: 

— Dacă aş lăsa aici, în trecerea mea, un strop de bucurie 
curată?... Asta, desigur, ar îndepărta durerea, să încercăm! 

Bătu în masă şi chemă pe hangiu. 

— Fetiţa aceasta e paralitică, nu-i aşa întrebă el. Vocea lui 
căpătase un timbru de stranie bunătate. 

— Da, domnule, răspunse hangiul uimit. Monseniorul de 
Tournon a spus că trebuie să fie dusă mereu la Capela 
Fecioarei Marie şi asta o va vindeca. 

— Monseniorul de Tournon? 

— Da, cardinalul de 'Tournon, arhiepiscop de Embrum, 
acela care a fost numit locotenent general al conetabilului 


de Montmorency şi al cărui palat se vede de aici, în capătul 
străzii - adăugă hangiul, arătându-i o clădire impunătoare, 
pătrată, apărată de şanţuri şi creneluri. Şi, după cum 
vedeţi, domnule, mica Huberte a fost adusă la Capelă, dar 
Fecioara n-a vrut s-o vindece... 

— Şi sunt, mi se pare, aproape doi ani de când e 
paralitică? Mai spuse Renaud studiind cu atenţie chipul 
micuţei infirme. 

— Da, domnule. Exact doi ani. Dar de unde ştiţi? 

Renaud nu răspunse. El se apropie de fotoliul pe care cei 
doi purtători îl lăsară jos, întorcându-l cu faţa spre intrarea 
în capelă. Vreo cincizeci de ţărani şi de burghezi 
înconjurară fotoliul; câţiva ostaşi de la castelul cardinalului 
se apropiară curioşi. În această mulţime, care creştea din 
moment în moment, se găsea şi meşterul Pezenac. Şeful 
poliţiei regale din Tournon. El dădea explicaţii unui călugăr 
care venise de la palatul cardinalului. Acest călugăr era 
înalt, subţire cu figura palidă, de ascet, ochi arzători, 
atitudinea nobilă şi ţinută care trăda pe soldatul şi pe 
elegantul cavaler ce trebuie că fusese odinioară. 

Mama paraliticei îngenunche, cu faţa spre capelă. Femeile 
din grup şi majoritatea bărbaţilor o imitară. Desigur că 
sărmana bătrână voia să facă o ultimă tentativa pentru a 
atrage puterile cerului şi a obţine vindecarea fiicei sale. 

O imensă tăcere, plină de teamă, plutea asupra mulţimii. 

Micuța Huberte, frumoasă ca un înger, era iubită de întreg 
oraşul. Veselă, veşnic surâzătoare, sprintenă, era văzută 
peste tot, cu părul ei auriu atârnându-i pe umeri, fiind 
oriunde binevenită. Huberte era farmecul, bucuria, veselia 
micului orăşel. Deodată, însă, după ce vizitase pe o 
paralitică, pe care o consolase şi o întărise cât putea ea mai 
bine, Huberte fu cuprinsă de indispoziţii stranii; o 
curiozitate bolnăvicioasă o împingea să se ducă s-o revadă 
pe paralitică. După fiecare din aceste vizite, indispoziţiile se 
accentuau. 


Într-o dimineaţă, ea încercă zadarnic să se ridice 
picioarele refuzau s-o ajute. După câteva zile, atât braţele 
cât şi picioarele se înţepeniră într-o imobilitate pe care 
nimic, de atunci, nu o putură vindeca. Huberte paralizase şi 
numai cei doi ochi mari albaştri rămaseră vii în ea. Bătrâna 
ei mamă aproape înnebunise de durere. 

lată ceea ce meşterul Pezenac explicase călugărului, a 
cărui figură întunecată şi statură înaltă dominau mulţimea. 

Din mijlocul tăcerii, vocea plângătoare se ridică, înecată 
de hohote: 

— Sfântă Fecioară, monseniorul de Tournon ne-a trimis să 
ne rugăm ie, aşa cum ţi-am mai spus şi adineauri. N-ai 
auzit oare rugămintea mea şi nu mi-ai văzut lacrimile? Nu 
trebui să faci decât un semn, Sfântă Fecioară, şi micuța mea 
Huberte va putea iar să meargă. O! Bună Fecioară, regină a 
Cerului şi a Pământului, Tu care eşti atât de puternică, 
salvează-mi copilul! 

— Salvează-l! striga mulţimea, Salveaz-o pe Huberte! 
Femeile plângeau, bărbaţii îşi ştergeau ochii înlăcrimaţi; 
durerea bătrânei mame era copleşitoare. Micuţa Huberte, 

paralitica, fixa cu ochii săi mari statuia Fecioarei, care se 
zărea în fundul Capelei printre luminările aprinse şi avea o 
rugăminte atât de dureroasă în frumoşii săi ochişori, încât 
şi călugărul, întunecatul călugăr care privea această scenă 
tremura puternic. Şi totul părea să indice că acest om avea 
una din acele inimi care nu se emoţionează prea uşor la 
spectacolele durerilor omeneşti. 

Un lung murmur de rugăciuni şi de lacrimi se auzea din 
grosul mulţimii; apoi, se făcu iar linişte. Toate privirile se 
îndreptară spre paralitică; ea rămase însă nemişcată. 
Mama Hubertei continuă încă multă vreme să rămână 
îngenunchiată, cu obrazul scăldat în lacrimi; în sfârşit, 
tristă, se ridică şi ea de jos. Cei doi ţărani care duceau 
fotoliul îl apucară din nou, ridicându-l. Mulțimea se 
împrăştia. Se sfârşise. Micuța Huberte trebuia să rămână 
pentru totdeauna paralizată. 


În momentul însă când se întâmpla acest lucru, străinul pe 
care toată lumea îl văzuse încovoiat la o masă în faţa 
hanului, unde părea că se odihneşte, călătorul acoperit în 
întregime de praf se apropie şi se adresă celor doi ţărani: 

— Lăsaţi scaunul jos! 

Ţăranii tresăriră la auzul acestei voci de-o infinită 
bunătate şi în acelaşi timp atât de autoritară, că era 
imposibil să rezişti; ei lăsară, încet, fotoliul pe şosea. 
Mulțimea se apropia din nou, mânată de una din acele 
curiozităţi pasionate care preced evenimentele 
extraordinare. Toate privirile se fixară asupra călătorului, a 
cărui figură, în această clipă, degaja o asemenea strălucire, 
că toţi oamenii adunaţi fremătară de mirare. Bătrâna mamă 
privea, de asemenea, pe străin şi inima îi bătea cu putere. 
Renaud se aplecă asupra micuţei Huberte şi îi apucă 
mâinile, zicând: 

— Priveşte-mă, copilul meu...! 

Paralitica îl ascultă şi frumoşii ei ochi albaştri se opriră în 
privirea străinului. Un minut ea ţinu ochii ficşi în aceia 
arzători ai lui Renaud şi, puţin câte puţin, obrazul palid şi 
slăbit al infirmei căpătă o încredere infinită... Abia acuma 
Renaud se îndreptă din şale, ţinând însă mai departe, 
mâinile fetiţei într-ale lui. O tăcere teribilă domnea 
pretutindeni. Nu se auzea decât zgomotul respiraţiilor 
gâfâite. Şi apoi o voce se auzi, o voce se auzi blinda, 
imperioasă, dominatoare. Era Renaud, care spuse: 

— Ridică-te şi mergi! 

În minutul următor, un murmur, o rumoare şi apoi strigăte 
ţâşniră din toate piepturile. Stupoare, admiraţie, groază, 
bucurie se amestecau cu zgomotul făcut de mulţime. 

Şi acestea toate atunci când bătrâna se prosternă în 
genunchi, delirând şi prinzând mâna lui Renaud pe care o 
acoperea cu săruturi; când mulţimea striga Minune! Când 
mai multe femei leşinară, iar câţiva bărbaţi fugiră îngroziţi, 
deoarece toţi văzură acest lucru fabulos, imposibil, 
nebănuit. 


Paralitica ascultase ordinul. Micuța Huberte se ridicase. 
Ea mergea. Ea o ridică pe mama ei, bătrâna ei mamă, de la 
pământ. 

Huberte vorbea, surâdea tuturor şi o aclamaţie de bucurie 
frenetică, de admiraţie nemărginită se ridică în tot oraşul 
Tournon. 

IGNAŢIU DE LOYOLA. 

Călugărul păli. Repede el şopti câteva cuvinte la urechea 
meşterului Pezenac. Şeful poliţiei regale din Tournon făcu 
un semn gardienilor. În momentul când Renaud se rupse 
din îmbrăţişarea bătrânii şi din mijlocul entuziasmului 
mulţimii şi se înapoie la masa lui de la ban, fu apucat pe la 
spate, smucit de mâini, de picioare şi de cap de către o 
duzină de flăcăi voinici, dintre care unii îl amenințau teribil. 
Un zgomot, o rumoare sinistră se iscară în mulţimea care 
fugea în toate părţile. 

— Trebuie să fie un diavol sau un vrăjitor care a făcut un 
pact... 

Zece minute după ce fusese înhăţat de garda lui jupân 
Pezenac, Renaud fu închis într-o sală scundă din castelul 
Monseniorului de Tournon i se puseră două mari câtuşe, 
prevăzute cu lanţuri groase, care erau fixate în pereţi. Apoi, 
călugărul intră în celulă şi, la un semn pe care-l făcu şi care 
fu ascultat cu un respect deosebit, toată lumea ieşi, până 
chiar jupân Pezenac. 

Călugărul se apropie până la doi paşi de prizonier, făcu 
semnul crucii şi spuse: 

— Tinere, dacă vrei să fii sincer cu mine şi să-mi explici ce 
fel de vrăjitorie ai întrebuințat, îţi promit să intervin pentru 
d-ta, depunând în favoarea d-tale întregul meu credit. Şi 
acesta e mare. 

Renaud utiliza întreaga putere de voinţă a spiritului său, 
toate misterioasele resurse de care dispunea pentru a-şi 
feri sufletul de o durere zadarnică. El îl studia pe omul care 
se afla în faţa lui. Toată problema vieţii sale, în acest minut, 
era în aceste cuvinte: să iasă din închisoare imediat, nu 


diseară sau mâine, ci imediat, pentru că diseară sau mâine 
ar fi fost prea târziu. 

— Domnule, spuse el - şi trebui să adune o imensă putere 
de voinţă pentru a putea gândi şi vorbi. 

În aceste clipe când totul se frângea în el şi în jurul lui. 

— Domnule, voiţi să-mi. faceţi favoarea de a-mi spune cine 
sunteţi? 

— Nu văd nici un inconvenient în asta, răspunse călugărul. 
Sunt Loyola. 

Renaud tresări. 

— Loyola, simplu..., continuă călugărul, şi, dacă aş putea 
găsi un nume mai umil, l-aş lua pe acela. Altădată am fost 
gentilom şi mi se spunea regele Loyola. Asta îţi poate spune 
că am văzut multe cât am trăit, cunosc toate slăbiciunile 
omeneşti şi că poţi să-mi vorbeşti cu îndrăzneală. 

— Am auzit vorbindu-se de Ignaţiu de Loyola, spuse 
Renaud şi ştiu că posedă o inteligenţă ce-i permite să 
înţeleagă orice. Binecuvântez, deci, cerul, domnule, că am 
de a face cu dumneavoastră şi nu cu cine ştie ce călugăr 
ignorant. Acum, vă rog, să-mi spuneţi de ce fel de manieră e 
creditul care-l veţi depune pentru mine? 

Vorbea cu calmul unui doctor de la Sorbonna. Spiritul său, 
ajuns la capăt, aduna toate puterile de care dispunea 
pentru a păstra acest calm teribil. Loyola zise: 

— Numai Infernul e în stare să acorde o asemenea putere, 
pe care eu n-am obținut-o niciodată din partea cerului. 
Dacă vrei să fii sincer, spuse el, voi vorbi pentru d-ta regelui 
şi îţi voi evita rugul şi tortura, obţinând să fii dus la 
spânzurătoare. 

Renaud zise, la rândul său: 

— Peste câteva minute trebuie să fiu liber. Altfel. Domnule, 
n-am făcut nici o crimă. Redând viaţa unui sărman copil, 
fericirea unei mame bătrâne, bucuria mulţimii, e un lucru 
rău? Condamnabil? 

— Nu, dacă această fericire vine din partea Cerului, da, 
dacă vine din Infern... Spovedeşte-te deci, tinere şi spune- 


mi clar blestemăţia pe care ai utilizat-o pentru a o face pe 
paralitică să poată merge. Deci, cum ar veni vorba, pentru a 
face un miracol. 

Renaud respiră îndelung. 

„Dacă acest om nu e atât de inteligent cum bănuiesc să fie, 
sunt pierdut.” 

— Domnule, n-a fost nici un miracol. Micuța fată nu era 
paralitică. De la prima aruncătură de ochi, am văzut că era 
o natură stăpânită de imaginaţie şi capabilă să asimileze o 
boală, s-o imite, dacă vreţi. Huberte nu era paralitică. Fără 
un ceva oarecare ea nu putea să meargă. Eu n-am făcut 
decât să-i inspir încrederea în ea şi în mine; şi, când i-am 
ordonat să meargă, legăturile factice, uşoare, imaginate, 
ireale care o înlănţuiau, s-au rupt îndată. 

Părea uşurat, acuma, după ce vorbise. Totuşi, o 
formidabilă spaimă îl învăluia complet. Loyola clătina, 
incredul, capul. 

— Nu te gândeşti, sper, că am luat drept bune vreuna din 
minciunile cuprinse în răspunsul d-tale. Deci refuzi să-mi 
spui vrăjitoria pe care ai utilizat-o? 

Renaud îşi plecă capul. Plângea. În întrebarea călugărului, 
în atitudinea acestuia, el citea lămurit credinţa furioasă, 
credinţa opacă ce-i întuneca ochii inteligenţii. Renaud 
plângea. Asta nu dură însă decât un minut. Dar fu 
îngrozitor. O rază de lumină pătrunse, deodată, în infernul 
în care se zbătea. 

„Inteligența acestui om e inaccesibilă poate voi reuşi să 
aflu drumul la inima lui...” 

Căzu în genunchi. Piciorul său drept fu răsucit de lanţul 
greu de fier; îi produse o durere care ar fi scos strigăte 
sălbatice altuia. El nici nu simţi. Îşi ridică privirea spre 
Loyola. Figura îi era atât de descompusă, atât de răvăşită, 
încât călugărul îl recunoscu anevoie. Vorbi. Şi vocea sa era 
atât de blândă, ea cuprindea o atât de puternică intensitate 
a durerii şi a rugăminţii, încât se dădu înapoi bolborosind. 


— Infernul vrea să-mi atingă inima, după ce a încercat să- 
mi înconvoaie spiritul... 

Renaud spunea: 

— Domnule, am un tată, un sărman bătrân, care a suferit 
mult în viaţă şi care nu mă are decât pe mine în lumea asta. 
Un pericol mortal îl ameninţă pe tatăl meu. Ai şi d-ta un 
tată? Închipuieşte-ţi că e suficient să întinzi mâna pentru a- 
ţi salva părintele de o moarte îngrozitoare. Ai refuza să faci 
pentru tatăl d-tale ceea ce ai face şi pentru un câine? 
Domnule, îţi cerşesc mila, dă-mi drumul pentru opt zile şi 
pe Dumnezeu, pe sufletul meu creştin, îţi jur că mă voi 
înapoia aici imediat după ce-l voi salva pe bătrânul meu 
tată. 

Loyola scutură îndârijit capul şi răspunse: 

— Arată-mi pactul pe care l-ai semnat cu Satana, spune-mi 
formula de vrajă cu care faci paraliticii să poată merge. 

Renaud îşi frânse mâinile. Din ce în ce, figura i se 
descompuse. El strigă: 

— Domnule, fii bun şi ascultă-mă. Am o soţie, o soţie 
tânăra. D-ta ai inimă? Ai iubit vreodată? Domnule! 
Domnule! Adăugă el într-un strigăt de disperare. Fii mai 
mult decât Dumnezeu! Fii om! Loyola se retrase plângând. 
În faţa acestei explicaţii de durere, Loyola plângea! Când îl 
văzu pe acest om tânăr, robust, învârtindu-se pe dalele 
aspre, lovindu-şi fruntea de piatra duşumelei, încercând să 
se târască spre el, când auzi această voce întretăiată de 
hohote de plâns, când aspră, când blândă, când teribilă, 
Loyola ...plângea! Totuşi îşi făcea semnul crucii, dându-se 
încet înapoi şi, deschizând uşa, exclamă: 

— Şiretenie diabolică..., zadarnic dai asalt slăbiciunii mele 
omeneşti! 

Dar, pe când se îndepărta cu grabă, din fundul celulei, a 
cărei poartă se închidea, el auzi până la el, dusă de un ultim 
răcnet, un blestem care-l făcu să se cutremure: 

— Afurisit! Afurisit! Voi trăi ca să te fac să suferi ceea ce 
sufăr eu... 


PRIMUL PAS AL CATHERINEI DE MEDICIS. 

Montmorency precipită marşul trupelor sale pentru a 
ajunge la timp; planul său iniţial, pe care curajul lui Carol 
Quintul trebuia să-l dejoace era să se arunce asupra 
Savoyei şi, în loc să aştepte invazia, să-l atace pe împărat în 
Alpi. Ajutat de locotenentul general, Cardinalul de Tournon, 
el căuta în toată armata sa o trupă de cavalerie şi de 
infanterie uşoară capabilă să se războiască în munţi şi 
înaintă cu o rapiditate nebunească. Nu mai puţin arzător 
decât conetabilul său, Francisc I rămase, totuşi, în urmă, în 
grosul armatei, al cărei comandament suprem îl avea. 

În sfârşit, un fel de ariergardă era comandată de Francois, 
Delfinul Vienei şi Duce de Bretagne. El avea sub ordinele 
sale pe fratele lui, Henry d'Orleans. Cel de al treilea fiu al 
regelui, Charles rămăsese la Paris, fiind prea tânăr pentru o 
expediţie războinică. 

Concentrarea generală a trupelor se făcuse sub zidurile 
oraşului Aix. 

Ariergarda deci intrase în Viena, cam prin primele zile ale 
lunii august. Această trupă nu era formată numai din soldaţi 
şi bagajele întregii armate, ci cuprindea şi numeroase 
doamne de la Curte, dar, printre acestea, strălucind, în 
primul rând, prin spiritul, graţia şi frumuseţea ei, Catherine 
de Medicis, foarte tânăra soţie a lui Henri. Diane de 
Poitiers, care exercita asupra prinţului o puternică 
influenţă, mai mult graţie politicii decât frumuseţii sale 
celebre nu voise să plece din Paris - poate spre a nu fi 
umbrită de Catherine. 

Soţia lui Henri domnea deci incontestabil asupra acestui 
fel de Curte războinică, pe care armata o ducea în urma sa, 
Viena, ca delfinat (principat) al lui Francois, oferise 
moştenitorului Franţei serbări magnifice. Dar, în ciuda 
acestor sărbătoriri, Delfinul rămânea mereu sumbru, aşa 
cum era de câteva luni, înainte încă de plecarea din Paris. 
Într-o seară, după dineul la care asistaseră cei doi prinți, 
doamnele de onoare şi gentilomii Casei, după ce se 


discutaseră şansele bătăliei în toate chipurile, Catherine 
aruncă o privire adâncă lui Henri, care păli, apoi această 
privire, ricoşând, căzu asupra lui Francois, care asculta tot 
ce se vorbea fără a lua parte la conversaţie. 

— Alteță, zise Catherine, cunosc o reţetă de vinuri 
amestecate care redă veselia unui ipohondru şi uitarea jelui 
mai nefericit dintre îndrăgostiţi... 

— Uitarea!... murmură surd Francois. 

— Da, scumpul meu senior, uitarea. Chiar dacă există o 
crimă în viaţa d-tale, ceea ce nici lui Dumnezeu nu-i place, 
reţeta mea te ajută s-o poţi uita. Adio tristeţe şi trăiască 
bucuria! lată rezultatul pentru cei care beau din amestecul 
meu. 

— Spune-mi reţeta d-tale, Doamnă, zise Francois care cu 
un fel de strigăt disperat goli un pahar plin. 

— Ba nu, răspunse Catherina râzând. Dacă vrei însă o pot 
spune paharnicului d-tale. 

— Montecuculi! strigă prinţul. 

— Montecuculi era în casa lui Francois un fel de paharnic 
sau de majordom însărcinat cu procurarea celor mai alese 
specialităţi de vinuri. Era un om tânăr, ca de vreo treizeci 
de ani. La chemarea prinţului, intră imediat. Catherine se 
părea că nu-l cunoaşte, deoarece nu-i aruncă nici cea mai 
neînsemnată privire. 

— Dumneata eşti, îl întrebă ea, nobilul însărcinat cu 
supravegherea pivniţelor ducelui de Bretagne? 

— Am această onoare, Doamnă, răspunse Montecuculi, 
care pălise la fel ca şi Henri. 

— Ei bine, domnul meu, vei găsi aici cele mai minunate 
reţete pentru vinurile prinţului. 

Ea scoase din poşetă o cărticică subţire şi o întinse lui 
Montecuculi, care o luă tremurând. Francois, recăzut în 
reverie, nu dădu nici o atenţie acestei scene. Montecuculi, 
la un gest al Catherinei, ieşi clătinându-se, dar nimeni nu 
remarcă această emoție. Până când paharnicul ieşi complet 
din sală, Henri îşi şterse de mai multe ori fruntea asudată. 


Era livid şi privirea pe care o aruncă tinerei sale soţii era 
încărcată de teamă. 

În acest moment, Delfinul se ridică de la masă zicând: 

— Domnilor, mâine plecăm. Mă grăbesc să-l ajung din 
urmă pe rege şi pe conetabil. Mă grăbesc, de asemenea, să 
aud zgomotul tunurilor... Poate că una din ghiulelele 
imperiale îmi va zdrobi pieptul sau mă va ...lăsa fără cap. 

Şi, aproape, cu voce puternică, dar mult mai surd, el 
adăugă, suspinând parcă din fundul sufletului său: 

— Această ghiulea va fi binevenită. 

Henri şi Catherine auziră aceste cuvinte şi se priviră aşa 
cum se privesc agenţii Fatalităţii, atunci când aceştia 
primesc vreun ordin. 

Reîntors în camera sa, Montecuculi închise uşa, trase 
perdeaua, învârti cheia în broască şi numai după aceea, 
când fu sigur că nici o fiinţă omenească nu putea să vadă şi 
că nici o ureche nu putea să audă, abia atunci deschise 
micuța cărticică a Catherinei de ...Medicis. Şi această carte, 
ca toate celelalte cărţi, avea un titlu... lar acest titlu era 
Folosirea otrăvurilor. 

Printr-un puternic şoc, groaza făcu erupție în sufletul lui 
Montecuculi. Un cutremur convulsiv îl cuprinse. Pielea 
obrazului căpătă o culoare de marmoră brăzdată de linii 
violete, la fel cu aceea produsă de un frig intens. 

El privi sălbatec în jurul său, prin încăpere şi cu un gest 
nebunesc, ascunse cartea sub capătul patului. 

A doua zi de dimineaţă, după ce ascultară liturghia, cei doi 
prinți şi Curtea lor trecură Rhonul şi o apucară la dreapta 
pe o frumoasă şosea largă, ajungând la Tournon. Soldaţii se 
răspândiseră prin oraş căutând locuinţă şi hrană la 
locuitori. Gentilomii ocupară locuinţele nobililor sau ale 
burghezilor bogaţi. Delfinul şi fratele său fură conduşi de 
jupân Pezenac în palatul arhiepiscopului de Embrum. 

Urma ca, în zori, trupa s-o pornească din nou la drum. 
Delfinul Francois era grăbit să ajungă armata regală şi de 
acolo să treacă în avangarda comandată de către 


conetabilul de Montmorency. Se făcu seară. Se mâncă în 
comun. Ca de obicei, Doamna Catherine cântă la vioară şi fu 
aşa cum era întotdeauna, scânteietoare de vervă. 'Iot ca de 
obicei, Francois rămase întunecat şi tăcut, gândindu-se la 
lucruri pe care numai el le ştia. Abia spre sfârşitul supeului 
spuse: 

— Nu ştiu ce mă opreşte să încalec imediat şi s-o pornesc 
pe urma Monseniorului Conetabil... 

Brusc, el se ridică şi, întorcându-se spre scutierul său de 
război, porunci: 

— Calul meu, imediat! 

Catherine păli. Se ridicase în picioare imediat ce Delfinul 
făcu acest gest şi simţea cum se clatină. Scoase un strigăt 
de blestem şi cu o privire arzătoare aruncă soţului ei un 
ordin: Henri însă întoarse capul. O flacără de bucurie se 
imprimă pe figura lui Montecuculi. Scutierul lui Francois 
ieşise să execute ordinul stăpânului său; deci nu va mai 
trebui să otrăvească. Francois va rămâne Delfin al Franţei. 
Niciodată nu se va mai prezenta o ocazie atât de frumoasă, 
atât de uşoară. Catherine simţea cum îi plezneşte capul. Ea 
se apropie de Francois. Niciodată nu a fost mai radioasă, 
mai surâzătoare ca în acest moment. 

— Monseniore, zise ea, vrei deci să ne abandonezi. Dar ce 
va spune regele când va afla că ai părăsit postul pe care ţi l- 
a încredinţat? 

— Regele!... murmură Delfinul - părând că se smulge 
dintr-un vis îndepărtat. 

— Da, regele! Îi cunoşti doar ieşirile furioase atunci când 
ordinele sale nu sunt respectate. 

— Pe Christ, ai dreptate, Doamnă! Regele trebuie să fie 
ascultat. Şi eu care voi fi rege, eu care voi dori să fiu 
ascultat trebuie să dau exemplu. Scutier! Du-mi armăsarul 
înapoi, în grajd. Plecăm mâine! 

CAIN. 

Catherine se încovoie sub greutatea bucuriei. Ea se îndoi 
într-o adâncă reverență. Când se ridică, domnul Francois 


plecase de lângă ea, îndreptându-se, cu oamenii din 
serviciul său, spre apartamentul ce-i fusese rezervat. Unul 
după altul gentilomii se retraseră. Catherine şi Henri 
intrară în camera lor Montecuculi era acolo şi-i aştepta. Un 
semn al Catherinei îl înştiinţa că trebuia să i se vorbească. 

Cele trei personaje se priviră îndelung. Montecuculi era 
livid, Henri alb ca o coală de hârtie iar Catherine roşie. Asta 
nu dură decât un minut şi se făcu într-o tăcere teribilă. Apoi 
se auzi un murmur. O voce care se distingea cu greutate, 
dar care răsuna ca o lovitură de tunet în creierii celor doi 
oameni. Catherine era aceea care vorbea. 

Montecuculi, sleit, ţeapăn, cu ochii ieşiţi din orbite, rămase 
nemişcat. Henri întoarse capul, privind la uşă. Catherine 
spunea: 

— Şi-acum să aranjăm povestea cealaltă. Bunul nostru 
Montecuculi care este atât de hotărât nu a aşteptat decât 
ceasul acesta. Dar pentru asta aşteaptă un ordin precis al 
d-tale Henri. Vorbeşte. După cum vezi paharnicul Delfinului 
aşteaptă. 

Henri scoase un suspin şi clătină cu violenţă. 

— Ce? Nu vrei...? 

Din nou Henri dădu din cap. Montecuculi respiră uşurat. 
Sângele îi năvăli în obraji. Catherine, cu deosebita 
delicateţe, puse mâna pe umerii bărbatului ei, o mână fină 
şi nervoasă. Henri tresări şi urlă: 

— Nu! 

— Nu?... murmură Catherine. Nu vrei să domneşti? Fie! 
Asta mă priveşte cel mai puţin pe mine. Vei fi, deci, toată 
viaţa vasalul fratelui tău. Când va domni, când va pune pe 
fruntea sa această coroană strălucitoare pe care tu o 
respingi, fără să încerci s-o capeţi, el va vorbi ca stăpân şi 
va trebui să asculţi. Regii trebuiesc ascultați. Chiar 
adineauri a spus-o şi Delfinul. Şi vorbind de viitoarea sa 
omnipotenţă, te-a privit lung. Montecuculi, toată povestea 
n-a fost decât un joc. Retrage-te, amicul meu şi nu spune 
nimănui nici un cuvânt, deoarece s-ar putea crede că odată, 


din întâmplare, stăpânul meu, prinţul Henri, a avut un gând 
de bărbat adevărat. Mai târziu când fratele său îl va exila 
sau îl va spânzura, chiar pentru a se debarasa de el, atunci 
îţi vei putea spune că într-o, seară de vară norocul, glorios, 
splendid s-a urcat până la Henri şi că acesta ...nu trebuia să 
spună decât un cuvânt pentru a-l reţine, dar că el n-a 
pronunţat acest cuvânt. Du-te, Montecuculi! 

Paharnicul se îndreptă spre ieşire. Henri gâfâia şi 
sudoarea îi curgea pe frunte. 

— Laşule!... murmură Catherine. 

— Rămâi, Montecuculi! mormăi prinţul. 

— CAIN! tună o voce. 

Prinţul tresări din toată fiinţa sa. În cameră nu erau decât 
ei, Catherine la câţiva paşi în apropiere şi paharnicul lui 
Francois care ajunsese lângă uşă. Şi, totuşi, o voce strigase: 
CAIN! Nu era ceea ce s-ar putea numi vocea conştiinţei, ci o 
voce omenească răsunase în cameră. O fiinţă se afla acolo, 
invizibilă şi strigase numele primului fratricid. Catherine, 
totuşi, nu se mişcă: ea nu auzise, deci. Montecuculi se 
apropie, din nou de prinţ. Deci, nici el nu auzise. 

— Numai eu am auzit, se gândi al doilea fiu al regelui 
Franţei. Iluzie diabolică, poate. Ce? Francois va domni şi eu 
voi fi numai simplul său vasal... Jucăria lui. Servitorul lui. Şi 
el ar muri, dacă eu spun un cuvânt. Numai un singur 
cuvânt... Şi, apoi, dacă asta e o crimă, îi voi duce numai eu 
greutatea, luptându-mă cu zadarnicele remuşcări... 

— CAIN! strigă vocea necunoscută, dar de astă dată, mult 
mai înceată, mai ştearsă din cauza depărtării. 

— Fie! scrâşni Henri al cărui păr se zburlise. Cain!... Un 
titlu! 

— Domnule, adăugă el vorbind de astă dată cu paharnicul 
Delfinului, în timp ce dinţii îi clănţăneau, ai citit cartea care 
ţi-a fost încredinţată ieri? 

— Da, monseniore... la pagina marcată cu o cruce roşie. 

Şi Montecuculi îşi şterse fruntea. 

— Ai preparat. băutura...? 


— Da, monseniore! 

— Şi eşti hotărât s-o dai. aceluia... ştii cine? 

— Da, monseniore, în condiţiunile care mi-au fost promise. 

— Le cunosc: dacă vei fi acuzat, te voi acoperi. Vei fi mai 
târziu paharnicul regelui Franţei. Asta e? 

Montecuculi se înclină. Era la capătul puterilor. Picioarele 
nu-l mai ţineau. Catherine rămase nepăsătoare. Figura lui 
Henri, însă, se descompunea văzând cu ochii. Un moment 
îşi ascuţi urechile. Ce asculta? Apoi îşi adună întreaga 
energie de care e capabil un om ce vrea să ridice o greutate 
formidabilă şi această energie el o folosi ca să poată 
pronunţa aceste cuvinte: 

— Ei bine, domnule, fă-o! 

— Cain! repetă pentru a treia oară vocea - însă atât de 
slabă, atât de îndepărtată ca un ultim suflu de agonie. 

— Acum, spuse Catherine cu un ton vesel, poţi să te culci 
liniştit. Adio, Sire. 

Când ridică capul, Catherine ieşise, dar nu se alarmă, 
deoarece rareori cei doi soţi dormeau în aceeaşi cameră. 
Montecuculi ieşise, de asemeni. O teroare groaznică îl 
cuprinse. Ar fi vrut să strige paharnicul să se înapoieze. Dar 
limba îi paraliza. Şi vocea care strigase adineauri Cain, se 
auzi din nou. Părea că vine de departe. Şi cu cât se apropia 
cu atât devenea mai puternică. În sfârşit, parcă răsună din 
camera în care se afla Henri şi această voce era ca tunetul 
cerului în descărcare. 

— Cain! CAIN! CAIN...! 

Apoi alte voci veniseră să se amestece cu vocea care striga 
puternic: Cain. Apoi, încă, altele. Clopote sunau cu 
disperare. Glasuri, clopote de alarmă. 

O gălăgie enormă, un adevărat infern, care făcea să se 
zguduie pereţii castelului... Cu un efort teribil, Henri izbuti 
să se mişte şi, târându-se, căzu în patul său, de-a latul. 

În acelaşi moment Montecuculi pătrundea în camera 
Delfinului Francois. EI ducea o tavă de argint aurit pe care 
se afla un pahar de cristal cizelat. Prinţul şedea lângă o 


masă cu capul în mâini. La intrarea lui Montecuculi, 
Francois făcu o mişcare şi ridică capul. 

— Eşti binevenit, spuse el, mor de sete. 

— Aveţi febră, Alteță, reuşi să îngâne paharnicul. Francois 
luă paharul. 

— E băutura răcoritoare pe care mi-o dai în fiecare seară? 

— Aceeaşi, bâlbâi Montecuculi. 

— Dar ce-i cu tine, prietene? Ce ai...? 

— Eu, monseniore? 

— Da, tu. Eşti palid ca un mort. 

Spunând aceste cuvinte Francois goli paharul până la 
ultima picătură. 

— Excelenţă, continuă el să spuie, punând paharul pe tavă. 
Du-te acum şi îngrijeşte-te! Se vede că tu ai febră. Cu 
drumul, trimite-mi valetul de cameră. Aş vrea să încerc să 
dorm. 

Montecuculi ieşi, ducând şi tava. 

— El merge de-a latul, murmură Francois, ridicând din 
umeri. N-are febră. E beat, acest credincios Montecuculi. 
Unde e, oare, timpul când şi eu mă ...îmbătam bucuros. 

Îşi ascunse obrazul în mâini şi un suspin îi ieşi din gâtlej. 

— Uitarea!... răcni el. Dar cum să poţi uita vreodată 
această infernală iubire. Moartă, ucisă de mine, Marie e 
totuşi veşnic vie în inima mea. Oh! Cum să uit noaptea 
teribilă în care am urmărit-o pas cu pas, de la ieşirea din 
fortăreaţa Temple şi când am doborât-o la picioarele mele? 
Cum să uit, mai ales, adăugă el clănţănind din dinţi, că 
Marie a cedat fratelui meu Henri, în timp ce mie mi-a 
rezistat? Şi că avea un copil... 

Începu să hohotească, de furie. Deci nu remuşcarea era 
ceea ce îl mâhnea pe Delfin. Era iar şi mereu aceeaşi 
furioasă gelozie de altădată. Copilul pe care-l născuse 
Marie în fundul temniţei era, credea el, fiul lui Henri. 
Această bănuială se născuse în spiritul său, se întărise şi 
acum Delfinul Francois se prăpădea de ură şi de gelozie. 

SALVATORUL. 


A doua zi dimineaţa, la orele şapte, caii tropăiau în piaţa 
Tournon, trompetele sunau, strigăte chemau pe cei 
întârziaţi, soldaţii îşi ocupau locurile în coloană, pregătindu- 
se de marş. Totuşi, Delfinul nu sosea. Şi nici prinţul Henri. 

Deodată, în această mulţime zgomotoasă, veselă, bine 
dispusă, de femei dichisite şi de bărbaţi frumoşi, care se 
duceau la război ca la dans, un zvon se răspândi cu iuţeala 
fulgerului, trecând din gură în gură şi o tăcere adâncă 
înlocui hohotele de râs. Delfinul era bolnav. 

Cum? Ce avea? Nu ştia nimeni. Unii spuneau că răcise în 
ajun, făcând baie imediat după sosirea la Tournon. Alţii 
afirmau că neagra melancolie, care fusese remarcată la el 
în ultima vreme, se transformase, cu siguranţă, într-o febră 
grozavă. 

Trecu un ceas. Apoi două. Pe urmă se văzură plecând, 
mâncând pământul, curieri trimişi de fratele Delfinului, 
prinţul Henri, la regele Francisc I. Soldaţii, nemişcaţi în 
cuirasele lor de piele de bivol, aşteptau impasibili, 
sprijinindu-se în sulițe. Dar, în această aşteptare, goleau 
întruna carafele umplute de către frumoasele fete din 
Tournon. Gentilomii descălecaseră; unul după altul se 
duceau să afle ştiri în palatul cardinalului. 

În sfârşit, la orele zece, apăru prinţul Henri şi, după 
paloarea figurii sale, fiecare îşi dădu seama că starea 
Delfinului era gravă. De asemenea, fiecare putu să-şi dea 
seama de afecțiunea pe care Henri o nutrea fratelui său mai 
mare, când, cu o voce surdă, întretăiată de lacrimi, el 
anunţă: 

— Iubitul meu frate, moştenitorul Tronului, atins de o 
boală necunoscută, dar pe care medicii o declară fără 
gravitate, mi-a poruncit să preiau comandamentul trupei şi 
să continuăm drumul. Astfel, domnilor, vom porni imediat şi 
Dumnezeu să-l păzească pe fratele meu Francois. 

— Amin! zise Doamna Catherine, făcându-şi cruce. 

— Amin! repetă trupa şi gentilomii, închinându-se. 
Imediat, ordinul de marş fu dat. Corul şi trompetele dădură 


semnalul. Toată această masă de oameni, în care luceau 
reflexele de oţel ale căştilor, se puse în mers, îndepărtându- 
se apoi dispăru spre sud, în norii făcuţi de praful orbitor de 
alb. 

La orele şase de dimineaţă, valetul de cameră al Delfinului 
se apropie de patul acestuia şi, uimit de a-l vedea încă 
dormind, contrar obiceiului, îl atinse respectuos pe umeri. 

— Deoarece ora fixată pentru plecare, chiar de către 
prinţul Francois, se apropia. Delfinul deschise ochii, văzu că 
se făcuse ziua mare şi surise. 

— Ce? murmură el, e târziu? 

— Sunt orele şase, Monseniore, răspunse vesel valetul. 
Alteța Voastră, pesemne, nu şi-a făcut somnul complet. 
Totuşi, am ascultat de trei ori în noaptea aceasta la uşă şi 
am intrat de două ori chiar înăuntru... Ei bine, niciodată n- 
am văzut-o pe Alteţa Voastră dormind atât de bine, atât de 
mulţumit. 

— Fericită noapte, răspunse Delfinul, cu o uimire fericită. 
Noapte binecuvântată căreia am să-i păstrez multă vreme 
amintirea. Mi se pare că n-a durat decât cinci minute. 
Haide, îmbracă-mă... Vreau să fiu primul la Întâlnirea 
pentru plecare! Ca întotdeauna! 

Spunând aceste cuvinte, Francois se ridică, în pat. Dar, 
imediat, capul îi recăzu pe pernă. Bănuia că e un rău 
momentan. A doua tentativă însă îi slăbi toate puterile. 
Aproape în, aceeaşi clipă o sudoare de gheaţă îi acoperi 
fruntea şi, privind fizionomia îngrozită a valetului, 
murmură: 

— Mi-e râu... foarte rău...! 

— Ajutor! strigă valetul fugind din cameră, Alteța sa 
Delfinul se simte rău. 

Zece minute mai târziu, doctorul particular al Delfinului 
intră şi îl examina îndelung. Apoi sosi şi medicul prinţului 
Henri. Timp de o oră, cele două savante personaje 
schimbară cuvinte abundente, din care rezultau că 
Monseniorul Francois era bolnav de o boală necunoscută, 


dar care trebuia să se îmbunătăţească, deoarece starea 
pacientului nu se înrăutăţise. De fapt, Francois, câtă vreme 
rămânea întins în pat, nici un semn de răutate, de boală, nu 
se arăta, dar, cum încerca să se ridice, capul i se învârtea, 
pulsul începea să-i bată cu violenţă şi un nor negru i se 
aşternea peste ochi. 

Cei doi medici hotărâră deci că bolnavul trebuia să 
rămână culcat până a doua zi şi să nu se neliniştească de 
această stranie greutate a capului! 

Delfinul aprobă cu un gest şi ordonă să vină fratele. Prinţul 
Henri nu veni însă. Au trebuit să-l caute de trei ori. Oamenii 
de serviciu îl văzură, în sfârşit, trecând, avea faţa palidă, iar 
mâinile îi tremurau aşa de tare, încât toată lumea se întreba 
dacă nu cumva o boală misterioasă s-a abătut asupra celor 
doi fraţi. Din noaptea groaznică, atunci când Marie a fost 
cuprinsă de durerile facerii în temniţă, cei doi prinți nu se 
vedeau decât foarte rar şi-şi vorbeau la intervale şi mai 
mari. Văzându-şi fratele intrând, Francois îl cercetă cu o 
lungă privire: 

— Ce! gândea el tremurând. Este el aşa de îndurerat? 
Poate că, de fapt, mă iubeşte? Oare eu sunt acela căruia i-a 
rămas această urâtă povară a urii...? 

Făcu un efort pentru a zâmbi, dar, nu reuşi. În clipa 
aceasta simţi că ura se înfipse aşa de puternic în sufletul 
său, încât nimic n-ar putea-o dezrădăcina. La trei paşi de 
pat, Henri stătea nemişcat şi-şi ţinea ochii ţintă pe 
fereastră. Gândea că, dacă şi-ar îndrepta privirea spre 
Francois, faţa i s-ar schimonosi şi ar începe să urle: 

— Cain! Eu sunt Cain! 

— Domnule, spuse încet Francois, vei lua comanda şi te vei 
duce la rege. N-aş vrea ca, din cauza unei simple 
indispoziţii, să întârzii cu operaţiunile prevăzute. Mă 
înţelegi? 


— Da. Îmi ordoni să mă duc la rege? 

— Vei spune regelui că-l voi întâlni mâine sau cel mai 
târziu poimâine. Mă înţelegi? 

— Da. Şi dacă regele mă va întreba de ce l-am lăsat singur 
pe Delfin, în loc ca să rămân lângă el? 

— Vei răspunde că ai ascultat de şeful d-tale. Du-te, ca să 
pot auzi sunetul de plecare al trompetelor. 

Henri se îndepărtă. Era galben ca ceara. Ajungând în 
camera lui, căzu ca un animal la abator. Catherine, în 
aşteptarea soţului ei, luptă în aceste două ore, din cauza 
dispariţiei lui. Când îl văzu întorcându-se, se aplecă asupra 
lui şi-i spuse: 

— Eşti un laş! Vei pierde totul cu firea ta de femeie. Sus, 
scoală! Ia în faţă Destinul! Sau, poate, călăul ţi-a tăiat 
capul! 

Henri era năuc, zăpăcit de-a binelea. 

Ziua trecu fără nimic serios pentru bolnav, îi păru chiar 
rău că, simțindu-se aşa de bine, nu şi-a lăsat la o parte 
slăbiciunea, pentru a se scula. Încercă, dar capul îi recăzu 
greu şi un lung tremur îl tulbura din nou. La patru după- 
amiaza, îl cuprinse brusc o febră puternică, urmată de 
greață. Pielea deveni arzătoare, limba uscată, iar gâtul fu 
luat parcă de foc. Stomacul i se umflă îngrozitor. După zece 
minute de la acest atac neaşteptat, Delfinul intră în delir. 
Faţa i se descompunea. Cei doi medici, aplecaţi asupra 
obrazului său, citeau moartea inevitabilă... 

Criza dură patru ore. Toată lumea din Iournon, 
îngrămădită în biserici, înălța în acest timp rugi. Clopotele, 
cu sunetul lor grav, întovărăşeau chemările către 
Dumnezeu ale poporului. La ora zece seara, Delfinul îşi 
recapătă cunoştinţa. Avu chiar acest gest maşinal, instinctiv, 
de a se scula. Dar şi de data aceasta, recăzu, scoțând un 
strigăt spart: 

— Voi muri! 

— Fiul meu, dragul meu stăpân, spuse o voce lângă el. 
Dacă Dumnezeu a hotărât ceasul, nu crezi oare că ar trebui 


să-ţi strângi puterea pentru a face această călătorie a 
sufletului tău nemuritor? 

Francois se-ntoarse câtre omul care vorbi şi recunoscu un 
preot. 

— Voi muri deci! repetă el. 

În clipa aceea, cu toate că gentilomii erau îngenunchiaţi 
pentru miruirea care se pregătea, cineva intră deodată în 
cameră şi strigă: 

— Monseniore, nu veţi muri, dacă mă veţi asculta! 

— Cine eşti? întrebă prinţul, pe fruntea căruia licări o rază 
de speranţă. 

— Monseniore, mă numesc Anselme Pezenac şi sunt un 
umil ofiţer al poliţiei regale în oraşul Tournon, Cunosc un 
mijloc de-a vă salva. 

— Soarta ţi-e făcută. Grăbeşte-te să vorbeşti, spuse 
prinţul. 

Cu toţii, preoţi, camerişti, gentilomi, valeţi, ofiţeri, îl 
înconjurară, curioşi să vadă pe omul care promitea să-l 
salveze pe prinţul muribund. Câtuşi de puţin intimidat, 
Pezenac îşi repeta în sinea lui vorbele Delfinului „Soarta ţie 
făcută”! Apoi, reluă: 

— Monseniore, ceea ce voi spune poate fi dovedit de prea 
cinstitul preot şi de tot oraşul. Acum. Câteva luni, din 
ordinul înaltului Părinte Ignaţiu de Loyola, la ordinul unui 
călugăr demn deci, încredinţat cu o scrisoare de depline 
puteri, am arestat, la trecerea lui prin Iournon un bărbat 
tânăr care zace acum în subteranele acestui palat. De ce n- 
a fost oare instruit procesul acestui străin? Nu ştiu. L-a 
uitat oare Prea Sfinţitul Loyola? 

Se prea poate, asta nu mă priveşte. Dar, neprimind nici un 
ordin cu privire la acest om, l-am păstrat la celulă. 

— Scurteaz-o, pentru numele lui Dumnezeu, zise, unul 
dintre medici. 

— Monseniorul e mai răbdător decât dumneavoastră, 
spuse ofiţerul de poliţie Pezenac. Ajung însă la fapt. lată de 
ce a fost arestat acest necunoscut, monseniore. Aveam la 


Tournon pe mica Huberte Chassagne, fiica văduvei 
Chassagne. Tânăra fată era paralitică de doi ani. Mii de 
oameni au fost martori la cele ce vă voi povesti 
necunoscutul se apropie de fată şi-i spuse: „Ridică-te şi 
umblă!” Huberte se ridică şi putu să meargă. 

— Confirm! spuse grav, preotul. 

Delfinul, asculta ca şi cum l-ar fi ascultat pe Dumnezeu 
coborât de pe tronul lui pentru ca să-i spună, Ridică-te, nu 
vei muri!”. Cei doi medici zâmbeau cu un aer de 
neîncredere. Gentilomii tăceau cuprinşi de un fel de groază 
superstiţioasă. Nu se auzea decât horcăitul Delfinului. 
Pezenac continuă: 

— Cincisprezece zile mai târziu, copilul Coubeyrous, în 
vârstă de patru ani, fu cuprins de friguri şi, după ce căpătă 
toate îngrijirile necesare, ai lui veniră să mă roage să-i las 
să intre în temniţă, la necunoscut. Le-am dat voie. 
Vindecătorul cercetă copilul. Scoase din haină o duzină de 
cocoloaşe albe şi ordonă tatălui să dea copilului din oră-n 
oră câte una, s-o înghită. Tatăl ascultă. A doua zi, copilul se 
simţea mai bine. Opt zile mai târziu, el se juca în piaţă cu 
alţi broscoi... 

— Aşa e. spuse preotul. 

Un freamăt scutură pe cei de faţă. Prinţul, jumătate sculat, 
părea transfigurat, moartea parcă ar fi fost alungată 
undeva, departe. 

— De atunci, când se afla vreun bolnav, ori un muribund, 
celula necunoscutului trebuia deschisă. Veneau din 
împrejurimi, chiar de la Privas şi Valence. Vrăjitorul 
vindeca. Căci unii îl numeau aşa. Alţii îi spuneau numai 
vrăjitor. Unii pretindeau că-i înger, ca mica Huberte, de 
pildă. Alţii susţin că-i un diavol, cum spunea preacuviosul 
Loyola... Monseniore, vreţi să-l vedeţi pe acest om? 

— Să fie adus! horcăi prinţul. Repede! Mor. 

Cinci minute mai târziu, gentilomii din anticameră se 
strânseră cu o mare uimire în faţa celui care se apropia un 
bărbat cu mersul rar, cu ochii profund ascunşi în orbite, de 


unde ţâşnea o strălucire miraculoasă. Pomeţii îi erau palizi 
şi săpaţi. Gura omului era deformată de o îndoitură amară. 
Nostradamus intră! 

— Să iasă toată lumea! spuse Nostradamus. Asistenţii 
avură un moment de ezitare. Prinţul, cu o privire îndârjită, 
porunci ca vrăjitorul să fie ascultat. Vindecătorul să fie 
ascultat! Cel care venea să aducă viaţa! Camera se goli 
deodată, iar străinul, cu pasul rar, se duse să-nchidă uşa. 
Apoi se-ntoarse ca un arhanghel salvator spre pat. Durerile 
sufleteşti şi suferinţele parcă l-ar fi subţiat, micşorat. Altul 
ar fi slăbit, el parcă ar fi fost imaterializat. Mişcările şi 
gesturile lui rare veneau de la suferinţa îndurată; o flacără 
străbătea faţa, ca şi cum toată viaţa acestui corp, întreaga 
viaţă a inimii ar fi fost cuprinse în strălucirea privirii. 

Nostradamus se aplecă asupra patului în care agoniza 
delfinul Francois, unul din călăii Mariei de Vaupart. 

Nostradamus examina muribundul cu atenţie, îi ridică 
pleoapele şi-i privi marginile unghiilor, Francois îşi scutură 
capul cu o tristeţe nesfârşită. Nu mai era orgoliosul Delfin, 
fiul regelui. renunţase. era numai un simplu om. un sărman 
muritor peste care căzuse gheaţa morţii, care se ...precipită 
în neant. 

În acest timp, pe faţa vindecătorului se, arătă curiozitatea 
savantului, apăru mila. Milă! 

Nostradamus. Renaud. acest om pentru care nimeni nu 
cerea milă, uită în acel moment că, asemenea lui Christos 
purtând crucea, el însuşi suferise toată durerea omenească. 
Fu o clipă sublimă, o clipă care făcea să se ierte omenirii un 
veac de crime. Nostradamus avu un zâmbet de bunăvoință, 
luă în mână mâna muribundului şi murmură: 

— Priviţi-mă!... Delfinul ascultă. 

— Aveţi încredere în mine? 

— Am încredere, horcăi Delfinul. 

Nostradamus se aplecă din nou. Surâsul lui deveni şi mai 
binevoitor. Pronunţă aceste cuvinte străine pe care Delfinul 
abia le auzi: 


— În noaptea asta, din fundul celulei mele, am strigat 
unuia care va fi Cain... Din fericire, am venit la timp. 
Liniştiţi-vă, monseniore. Mulţumiţi cerului că un călugăr 
pătimaş m-a aruncat în temniţa acestui palat. Poate că 
lucrul acesta a fost dorit de forţe superioare, căci, dacă nu 
m-aş fi aflat aici, nimic nu v-ar fi putut salva. 

— Şi acum?... gâfâi muribundul. 

— Sunt aici, iată! Veţi trăi! 

În clipa în care pronunţă cuvintele acestea, Nostradamus 
lua o expresie senină, iar muribundul, ascultându-le, nu 
exprimă decât o încredere fără limite. Siguranţa de a trăi 
cobori în el cu o dulce vioiciune. Ridică ochii spre 
vindecător şi-i zâmbi cu o nesfârşită recunoştinţă. Bucuria 
omului care se-ntoarce de la marginea abisului de unde nu 
mai vine nimeni! 

Nostradamus scoase o cutiuţă din haină, o deschise şi 
dădu prinţului o bulină albicioasă. Francois o înghiţi ca un 
flămând. Aproape în aceeaşi clipă simţi cum îi revin 
puterile. 

— Sunt salvat! murmură el cu pasiune. 

— Încă nu, spuse Nostradamus cu un zâmbet. Deocamdată 
n-am făcut altceva decât să vă îndepărtez moartea pentru 
câteva ore, adunându-vă forţele. 

— Atunci?... palpită prinţul. Ce se va întâmpla după aceste 
ore? 

— Veţi trăi. Pentru că nu-mi trebuie mult timp pentru a 
prepara... 

Nostradamus se opri. Prinţul îl privi cu teamă. 

— Pentru a prepara, ce? 

— Ei bine! zise Nostradamus cu voce sumbră. Trebuie să 
ştiţi: pentru a prepara antidotul! 

— Antidotul! răcni prinţul. Oh! Sunt deci... 

OTRĂVIT! 

CAPITOLUL VI. 

Calea misionarului. 

MARIE E CHEMATĂ. 


Delfinul aruncă un strigăt groaznic. Uşa fu deschisă cu 
violenţă şi camera fu năpădită de oameni. 

— Afară! urlă Francois. Afară! 

— Salvat! strigară gentilomii, uitând să asculte. Prinţul e 
salvat! Minune...! 

În faţa acestei scene de bucurie, Francois prinse a zâmbi. 
Lumea făcu cerc în jurul vindecătorului, care, aşezat la 
masă, scria repede. Nostradamus se ridică. Groază, 
admiraţie, uimire, toate aceste sentimente se amestecau pe 
feţele celor prezenţi. Se trecuse peste ordinul Delfinului, se 
uitase eticheta, respectul. Toate credinţele sociale se 
împrăştiară faţă de întâmplarea nemaipomenită şi totuşi 
reală: prinţul care fusese lăsat agonizând este aici, 
zâmbind, plin de viaţă! 

— Domnilor, zise Delfinul, retrageţi-vă dacă vreţi să fiu cu 
adevărat salvat. Orice veţi auzi. vă rog să nu mai intraţi fără 
a fi chemaţi. 

De data aceasta, lumea ascultă, dar nu fără a manifesta, 
strigând Ura! Şi exclamând de bucurie. 

— Aşteptaţi, zise Nostradamus. 

Cu tot ordinul fiului regelui, cu toţi se opriră. 

— Prietene, zise Nostradamus unuia din cei de faţă, 
procură-mi într-o oră cel mai târziu toate obiectele, 
ierburile şi lichidele care sunt scrise pe această hârtie. Hai, 
grăbeşte-te e vorba de viaţa Delfinului! 

Cel căruia îi vorbise Nostradamus cu această familiaritate 
era un senior înalt, un tânăr duce, căpitan de gardă al 
Delfinului, viitor căpitan general al Luvrului. 

Ducele luă tremurând hârtia şi se înclină mai profund în 
faţa lui Nostradamus decât obişnuia să se încline în faţa 
regelui. 

— Trebuie făcut focul în cămin, zise Nostradamus. Valeţi şi 
gentilomi se grăbiră. Într-un sfert de oră tot ce spusese 
vindecătorul era pe masă. În oraş toată lumea alerga să 
caute şi s-aducă ceva. Cei doi medici, uluiţi, aproape 
îndobitociţi de uluială, contemplau acum cu admiraţie 


ierburile, lichidele şi instrumentele de bucătărie puse pe 
masă. Preotul se ruga în genunchi. Era un om plin de 
admiraţie pentru vrăjitorul care smulsese atâtea secrete 
iadului... 

— Acum, spuse dulce Nostradamus, trebuie să ieşiţi cu 
toţii. 

Fu ascultat imediat. Aici nu poruncea un rege. Era un 
agent al puterilor ascunse care comanda regilor. 
Nostradamus şi Delfinul rămaseră singuri. 

— Spune-mi, spune-mi... ce vrei. imploră cu ardoare 
Francois. 

— Veţi trăi, zise Nostradamus, care-şi începu lucrul. 

— Spui că am fost otrăvit? 

— Sunteţi otrăvit. Am ştiut noaptea trecută că cineva 
trebuie să fie otrăvit, dar n-am putut şti cine urma să 
moară... 

— Ai ştiut!... bâlbâi Francois. 

— Fără îndoială, spuse liniştit Nostradamus. Am încercat 
chiar să împiedic proiectul otrăvitorului. N-am reuşit. 

— Dar erai închis. 

— Da, prins în lanţuri. 

— Şi ai încercat... 

— Săâ-mpiedic crima, da. 

Delfinul simţi răceala de gheaţă a fricii până-n măduvă. O 
extraordinară groază se desprindea din tot ce spunea acest 
om. În plus, emoție şi o irezistibilă curiozitate. Cu orice 
preţ, trebuie să ştie ce se ascunde în acest om! Se aruncă 
pe jumătate din pat. Era foarte palid. Dinţii îi clănţăneau... 

— 'Te conjur, bâlbâi el, în numele lui Dumnezeu 
Atotputernicul, te conjur să-mi spui... dacă eşti ...de esenţă 
infernală sau omeneasca. 

— Sunt de esenţă omenească, răspunde cu tristeţe 
Nostradamus. Am plâns şi plâng. Nu se recunosc, oare 
după aceasta oamenii? 

Îşi continuă munca, amestecând lichide, punând ierburi pe 
foc. Francois îl privea în tăcere, gândindu-se la el. Tremura. 


Nostradamus ridică uşor umerii şi spuse: 

— Să n-aveţi teamă...! 

În aceeaşi clipă, frica ieşi din sufletul lui Francois. Dar, 
curiozitatea îi reveni, mai aprinsă să ştie numele asasinului. 

— Spui că am fost otrăvit, nu? 

— La prima vedere a feţei voastre, după gât, pleoape şi 
buze, am recunoscut otrava. Totul e descris într-o carte 
întâlnită: Despre întrebuinţarea otrăvurilor. 

— O carte? se miră Delfinul. 

— Da. Şi această otravă nu iartă niciodată. Suntem 
aproape zece în Europa care să-i cunoaştem antidotul. E 
destul însă că eu sunt unul din aceşti zece. Din clipa în care 
veţi bea licoarea pe care o prepar, veţi fi salvat. 

— Şi spui, reluă prinţul, că ai cunoscut astă noapte 
otrăvitorul? 

— Nu? Am cunoscut crima. Am ştiut, am fost prevenit că 
cineva urmează să fie otrăvit. Asta-i tot. Acum ştiu şi numele 
otrăvitorului. 

— Îl ştii? întrebă prinţul ştergându-şi sudoarea care-i 
curgea pe obraji. 

— Îl ştiu. Şi ştiu ceea ce urmăriţi să ştiţi. 

— Da! Oh! Da... 

Nostradamus păru un minut visător. Un zâmbet straniu îi 
deschise buzele. Murmură: 

— Da! E tocmai momentul ca să ştiţi numele otrăvitorului. 
Aflaţi că astă noapte, când am ştiut că cineva urma să fie 
otrăvit, am scos un strigăt, am dat adică un avertisment 
otrăvitorului. Sunt sigur că el m-a auzit. Trebuie să ştiţi că l- 
am numit Cain... 

Francois căzu în pat şi deveni mai palid decât atunci când 
lupta cu agonia. 

— Cain! răcni el. Dar atunci... Oh! Oh! 

— Nu ştiam cine trebuia otrăvit. Dar ştiam că asasinul 
merită numele de Cain... şi l-am numit Cain. 

— Cain!... Cain care şi-a omorât. fratele! 


— Aţi spus-o! făcu Nostradamus cu o simplitate augustă, 
îngrozitoare. 

Îşi reluă lucrul activ. 

— Henry! gângăvi Francois, beat de groază. Fratele meu 
m-a otrăvit! Cain... 

Nu-şi mai spuseră nimic Timpul curgea. Orologiul palatului 
bătu orele de unsprezece ori. În acest moment, 
Nostradamus, se aproprie de Delfin. Ţinea în mână o fiolă 
minusculă în care era un lichid de culoare verzuie. Francois 
întinse mâna cu nerăbdare. 

— Nu, zise încet Nostradamus. Trebuie ca acest lichid să 
se răcească şi să se concentreze. Îi trebuie cel puţin o oră. 

— La miezul nopţii, deci! 

— Da, la douăsprezece! Ce mai contează încă o oră, atunci 
când erai aproape ...în prezenţa eternității. E mai bine însă 
dacă vei încerca să dormi. 

Sub privirea lui Nostradamus, Delfinul simţi un somn de 
neînvins. Pleoapele îi apăsau ochii. Cu o voce tremurândă, 
îngăimă: 

— Voi dormi... nu mă voi da morţii... mă las în voia ...d-tale. 
simt că voinţa mea se pierde, se stinge în faţa ...d-tale. 

Ochii i se închiseră. Nostradamus ascultă câteva minute 
respiraţia regulată şi grea, apoi, încet, îşi lăsă capul în 
mâini. Nu mai rămânea în el decât suferinţa. Dintr-o suflare 
de adâncă amărăciune, el chemă într-un freamăt de 
durere... 

— Marie. 

El chemă. Trăsăturile i se împietriră parcă. Pe frunte îi 
curgea sudoarea unui efort supraomenesc. El strigă: 

— Marie...! 

Suntem la Paris. O casă tristă şi săracă, nu departe de 
Templu. Un pat rău. O candelă slabă luminează mizeria, în 
pat, o tânără femeie pradă frigurilor... Un bărbat, un 
adevărat uriaş, stă în colţ. O femeie e aplecată asupra 
patului. Bărbatul e temnicerul Gilles. Femeia e Margotte. 


E trecut de unsprezece. Bolnava se ridică, deodată. Ochii îi 
strălucesc, trăsăturile i se împietresc. Pare că ascultă... ea 
ascultă...! 

Deodată, scoase un țipăt sfâşietor. Margotte încearcă să o 
culce. În zadar corpul rănitei e înţepenit; nu mai e o fiinţă 
omenească. Cu mâinile reci, cu privirea fixă şi sticloasă, ea 
ascultă! 

Se-ntoarce brusc, fără un strigăt, fără un murmur. Pare 
mai curând un cadavru, Margotte tremură şi se-ndreaptă 
spre temnicer. 

— E moartă? întrebă uriaşul. 

— Nu. Inima bate. 

— Dar...? 

Margotte îngălbeneşte, tresare şi spune cu o voce slabă: 

— Sufletul ei a plecat... 

La 'Tournon, la palatul cardinal, în camera unde doarme 
liniştit delfinul Franţei, Nostradamus, cu capul în mâini, 
nemişcat pare că gândeşte. lată ce spunea: 

— Unde eşti? De ce nu vii, deoarece te caut de luni, fără să 
te găsesc? Pe aripile necunoscutului, gândirea mea 
parcurge în zadar spaţiile. Fugi de mine, Marie? Marie! 
Marie!... Nu înţelegi că dragostea a biruit în inima mea? 

Un tremur îl cuprinse pe tânărul bărbat. Apoi el îşi 
continuă monologul. 

Ascultă, Marie, în noaptea în care te-am iertat şi m-am 
trântit pe lespezile carcerei mele, cu faţa şi carnea 
însângerate, atunci când ţi-am strigat dragostea mea, 
mama mea nu a venit la mine! Ea n-a ieşit din mormântul ei 
pentru a-mi aduce aminte jurământul! N-a venit să-mi 
spună că trebuie să urăsc mai departe pe fata lui Vaupart!... 
Marie, tu n-ai fost decât mâna sorții care a lovit pe mama 
mea! Marie, te iert! Marie, te iubesc! Oriunde ai fi, Marie, 
aş vrea să auzi vocea care te cheamă! Vocea iubitului tău! 
Ascultă..., ascultă, Marie!... Vie, sau moartă, vreau să vii...! 

Moartă sau ...vie. 


Oare acest spirit îndrăzneţ pretindea că învinge spaţiul şi 
moartea?! Era oare Nostradamus pradă nebuniei, sau 
disperării? Sau încerca să pătrundă numai anumite secrete, 
pe care nici un om nu le cunoaşte? Cobora el în abisul 
vertiginos al ...magnetismului animal? Povestea care 
urmează ne va da, desigur, un răspuns oarecum. 

Tăcerea era groaznică în această cameră unde Delfinul 
Franţei dormea poate ultimele clipe ale vieţii sale. Limba 
orologiului însemna mersul timpului. În sfârşit, ora fatală fu 
marcată pe cadran, ora însemnată de soartă cu cifra XII. 
Miezul nopţii! În această clipă, Delfinul Franţei se trezi, se 
ridică cu o mişcare vie, întinse braţul parcă să prindă ceva, 
apoi recăzu pe pernă, scoțând un strigăt sfâşietor de tragic. 
Strigătul lugubru îl deşteptă pe Nostradamus. Îl aduse din 
lumea visurilor în aceea a realităţii vizibile. O tristeţe 
inexplicabilă se citea pe faţa lui Renaud. iubitul Mariei. 
Buzele îi tremurau. Murmură: 

— Ea n-a venit! De ce?... Picioarele i se înţepeniră. Inima i 
se strânse de frică. Credea că va muri. Pentru prima oară 
de când o iubea pe Marie, îndoiala pătrundea în sufletul lui. 

— Ea nu m-aşteaptă! strigă el disperat. Nu vine! S-a dat 
ea oare altuia? 

Un alt strigăt al Delfinului îl aduse lângă pat. Savantul se 
aplecă asupra prinţului, care gemea surd şi se zbătea în 
spasme de groază. 

— Hei, murmură Nostradamus cu un suspin de milă mai e 
timp. să salvăm această fiinţă omenească! 

Se îndreptă spre masă să ia flaconul. În acest moment, 
Francois strigă: 

— Ea e aici! Ţi-am spus că vine iat-o! Nu mă părăsi! 

Dintr-o săritură, Nostradamus fu lângă pat, cu flaconul 
salvator în mână. 

— Delir!... murmură ...Nostradamus, destupând sticluţa şi 
golind conţinutul ei printre buzele lui Francois. Delir. sau 
viziune! 


Astupă flaconul. Faţa lui deveni de o paloare lividă. Prinse 
mâna lui Francois, întrebă: 

— Cine e aici? Cine a intrat? Francois răspunse în 
geamătul agoniei. 

ACEEA PE CARE AI CHEMAIL-O! 

CONFESIUNEA. 

Un suspin adânc umflă pieptul lui Nostradamus. Dar nu 
făcu nici o mişcare. Privirea lui arzătoare rămase asupra 
Delfinului. Venise Marie! Marie era aici! El era sigur... Dar 
nu o văzuse el. Nu o auzise el! Îndoiala se preciza. 

— Ea m-a trădat. 

Francois se zbătea violent, frământându-se. Cuvintele care 
îi ieşeau de pe buze se încâlceau. Nostradamus aştepta 
tăcut, rigid, sfârşitul acestei lupte grele. Francois horcăia: 

— Nu!... Nu vreau!... Nu voi spune nimic... 

Câteva minute, lupta între conştiinţa Delfinului Franţei şi 
fiinţa invizibilă care-i poruncea să nu vorbească continuă cu 
îndârjire. Deodată, se prăbuşi. Trăsăturile i se destinseră. 
Liniştea îl cuprinse cu încetul. În cele din urmă, deschise 
ochii şi privi în jur cu mirare. Privi la ceasornicul care arăta 
miezul nopţii. Apoi, ochii i se pironiră asupra lui 
Nostradamus. 

— Am avut un vis îngrozitor, murmură Delfinul. Dumnezeu 
să fie lăudat! A fost oare numai un vis? Medicamentul pe 
care mi l-ai dat trebuie să mă salveze... vezi, e timpul... ai 
spus la miezul nopţii. 

Nostradamus dădu din cap liniştit şi spuse: 

— Nu veţi asculta mai întii de aceea care v-a dat un ordin 
în vis? 

Francois tremura. Cuvintele acestea nu-l mirau. Creierul 
său transpus într-o lume exorbitantă admitea şi imposibilul 
realizat. Îşi spunea că Nostradamus a fost amestecat în 
visul lui şi că visul s-a prelungit poate. 

— Am promis să spun totul. Dacă n-aş vorbi, ea se va 
întoarce? 

— Va reveni cu siguranţă, zise Nostradamus. 


— Îţi voi povesti crima, reluă Francois cu căldură. 

— Crima! tună Nostradamus. Aţi comis o crimă? 

— Contra Mariei! spuse Delfinul. 

— Contra Mariei! Cuvintele ieşiră din gura lui 
Nostradamus ca un tunet. Se opri, totuşi, într-un efort de 
voinţa exasperată: 

— Ei bine! făcu el cu o voce calmă, povestiţi-mi crima! 

— De ce să ţi-o povestesc d-tale şi nu altuia? răcni 
Francois. Un preot! Vreau un preot! Nu! Stai! Ştiu că 
numai dumitale trebuie s-o povestesc. Ascultă! A fost 
îngrozitor, mai mult decât îngrozitor. O iubeam amândoi, 
fratele meu Henri şi cu mine. 

Nostradamus scoase un strigăt: 

— Aţi iubit-o...! 

— Da! răspunse Delfinul. Până la moarte! Am iubit-o, că 
am ajuns să ne urâm de moarte. Ea ne-a fost predată... în 
sfârşit... 

— Predată! gemu Nostradamus. De cine? De cine? 
Vorbeşte! 

— Ne-a fost predată de oameni pe care i-am plătit, oameni 
de-ai noştri. 

— Numele lor! strigă Nostradamus. 

— Joseph de Vernique şi Jaques d'Artois de Saint-Etienne. 

Nostradamus ridică o privire fulgerătoare. Un blestem 
groaznic ieşi din fundul inimii şi muri pe buzele lui palide. 

— Aşa, aţi iubit-o amândoi pe Marie?... Şi ea v-a fost 
predată de Vernique şi Saint-Etienne? 

— Da!... Da! Îmi faci frică. pentru că mă priveşti astfel... 
Oh! Mi-e frică, aşa cum mi-a fost în vis... nu voi mai spune 
NIMIC! 

— Liniştiţi-vă, porunci Nostradamus şi continuaţi. Când v-a 
fost dată pe mână? Ce-aţi făcut cu ea? 

— Medicamentul! urlă Francois. Antidotul! Repede Simt că 
Mor! 

Miezul nopţii trecuse. Nostradamus nu se mişcă. Era ca un 
sfinx. Singur, acest spectru plângea încet. Francois îşi 


privea lacrimile cum îi cad pe mână. Îşi striga că nu va mai 
spune nimic, dar continuă după o clipă: 

— În temniţele Templului, coboram câteodată eu, 
câteodată Henri. Dar ea ne rezista mereu. Atunci dădui 
ordin să i se aplice... chestiunea. 

— Tortura! urlă Nostradamus. Şi ai iubit-o! Şi n-ai avut 
milă de ea! 

Francois îşi suci capul cu o mişcare funebră. Nostradamus 
hohotea. Ştiinţa umană, ştiinţa supraomenească, totul 
dispărea. Nu încerca decât o durere imensă care-i 
străbătea inima, îl privi cu furie pe Francois. 

— Continuaţi! cerul să-mi dea numai putere să ascult până 
la capăt...! 

— Medicamentul! strigă Delfinul. Mor...! 

— Continuaţi! urlă Nostradamus. 

Puterile lui Francois crescură. Cu o voce slabă, Delfinul 
reluă, în timp ce Nostradamus se aplecă să-i culeagă de pe 
buze cuvintele. 

— Prizoniera nu a fost chinuită... 

Un suspin de bucurie ridică pieptul lui Nostradamus. 
Privirea i se făcu mai puţin sălbatică. Cu o mişcare 
instinctivă duse la buzele bolnavului flaconul care conţinea 
antidotul. 

— N-a fost torturată, pentru că în ziua când călăul cobori 
în celula ei, Marie ...trebuia să nască. 

Un țipăt prelungit umplu camera. Nostradamus se dădu 
apoi îndărăt. 1 se părea că totul se rupe în el, cu un zornăit 
de lanţuri. Un tremur îl străbătea din cap până-n picioare. 
Un geamăt strident îi ieşi de pe buze. Francois îl privea cu 
un sentiment de groază. 

— Cine eşti? întreabă Delfinul, cum se poate ca povestea 
crimei mele să te facă să plângi? 

— Spuneţi că trebuia să nască? Copilul Mariei? Aţi spus că 
Marie a avut un copil? 

— Da. Născut în temniţă, în ziua în care am spus. Un 
băiat... 


— Un băiat..., repetă maşinal Nostradamus, cu o voce 
plângătoare, zguduită de un tremur de milă. Totodată, îl 
prinse parcă un delir, iar mintea i se întunecă. Izbucni într- 
un râs groaznic, fantastic. 

— Fiul fratelui meu Henri...! 

Horcăitul care se ridică din pieptul lui Nostradamus 
semăna cu ultimul suspin al unui animal care e omorât. Cu 
acelaşi râs al agoniei, Francois repetă: 

— Fiul fratelui meu!... Ea, care-mi rezistase mie, s-a dat 
fratelui meu... 

— S-a ...dat! murmură slab Nostradamus. 

— Fratelui meu Henri! Aceluia care m-a otrăvit!... Înţelegi 
acum de ce Henri a scos-o din Temple pe iubita lui? 

— A făcut-o să iasă din temniţă!... bâlbâi Nostradamus. E 
şi natural. A vrut să aibă lângă el amanta şi copilul lui. 

Nostradamus dădu din cap cu o linişte de mormânt. 
Francois continuă: 

— Acum înţelegi crima mea? Înţelegi de ce am urmărit-o 
după ce a ieşit din Templu, de ce am sărit asupra ei în 
momentul când se ducea să-l găsească pe fratele meu? 
Înţelegi de ce am doborât-o la picioarele mele cu o lovitură 
de pumnal? 

Nostradamus se aplecă. 

— Şi copilul? L-aţi omorât şi pe el? 

— Nu, nu! Nu l-am ucis! A fost dat... 

— Cui? Cui?... Aduceţi-vă... aminte! 

— Unui om care se numeşte... da, mi-aduc aminte... 
Brabant-le-Branancon. 

Delfinul îşi lăsă capul pe pernă; râsete şi gemete; strigăt şi 
„„„frământare. Era delirul în forma lui cea mai urâtă, un 
amestec de ură, răzbunare... şi Nostradamus, ţeapăn, 
tăcut, asculta văicărelile bolnavului. 

— Puteri ale iadului! Puteri ale cerului! lată de ce s-a rupt 
legătura între ea şi mine!... Ea s-a ...dat! Fiul ei... Fiul lui 
Henri! Oh, e oare asta cu putinţă...?! Oh, dacă aş fi căzut 
aici, fulgerat. Marie!... Un băiat...! 


Totul îl făcea să creadă şi să-şi spună: tu vei muri! 

— Mor!... strigă deodată, Francois. Medicamentul! 
Repede, repede! 

Nostradamus scrâşni din dinţi. Se aplecă asupra 
Delfinului. Era înfricoşător, ca arhanghelul răzbunării. 
Arătă muribundului flaconul. Francois încercă să-l prindă 
cu mâna. 

— Antidotul! spuse Nostradamus. lată-l! N-am decât să 
vărs câteva picături în gura ta şi eşti salvat! 

— Da, da! strigă Francois cu o bucurie delirantă. 
Repede!... Dă-mi...! 

Nostradamus se dădu cu câţiva paşi înapoi. Ţinea flaconul 
în mână. 

— Oh! Cine eşti, cine eşti?... exclamă Delfinul plin de 
groază. 

— Vrei să ştii? Ei bine, eu sunt soţul acelei femei pe care tu 
ai aruncat-o în temniţa 'Templului, bărbatul femeii pe care 
fratele tău a necinstit-o şi pe care tu ai ucis-o! lată! 

— Soţul Mariei! suspină Francois. Ah! Ah... 

Nu mai putu să vorbească. Atunci, flaconul din mâna de 
fier a lui Nostradamus se sparse în ţăndări şi. licoarea 
salvatoare se răspândi pe jos amestecată cu sânge. Delfinul 
recăzu horcăind în pat. Nostradamus se apropie de pat, 
întinse mâna însângerată, punându-i-o pe frunte. 

— Să mori! Mori, blestematule! Mori primul, aşteptând să 
moară sub loviturile mele Saint-Etienne, Vernique şi Henri, 
viitorul rege al Franţei. Mori, blestematule...! 

Spasmul agoniei îl galvaniză pe muribund. Apoi se prăbuşi. 
Un suspin îi deschise buzele. Într-o clipă rămase nemişcat. 
Nostradamus se duse să deschisă uşa. Apăru în faţa celor 
care îl aşteptau în anticameră. Era calm, rece, nepăsător. 

— Domnilor, zise el, monseniorul Delfin a fost condamnat 
de Dumnezeu. Nu l-am putut salva. Domnilor, Delfinul 
Franţei e mort. Conduceţi-mă în celula mea...! 

GARDA. 


Durerea lui Francisc 1 a fost teribilă, la aflarea morţii fiului 
său. La vestea că acesta a fost otrăvit, durerea tatălui a fost 
şi mai mare. Opt zile mai târziu după moartea Delfinului, 
regele primi o scrisoare în care Montecuculi era acuzat de 
a fi asasinul prinţului. Se adăuga că paharnicul prinţului ar 
fi fost plătit de Carol Quintul pentru a săvârşi nelegiuirea. 
Montecuculi fu prins şi aruncat în temniţă. El se apăra cu 
dârzenie şi nega până la capăt, era sigur că noul Delfin, 
Henri, îl va salva în ultimul moment. Era de altfel hotărât ca 
împreună cu Catherina, să-l denunțe, dacă nu venea în 
ajutorul lui. E adevărat că i se reprezentase scrisoarea prin 
care era acuzat şi i se păru că recunoaşte scrisul 
Catherinei. Bănuiala i se păru însă absurdă, aşa că renunţă 
repede la ea. Montecuculi fu condamnat deci să fie rupt în 
patru. 

Zorii execuţiei sosiră fără ca nimeni să-l facă să creadă că 
speranţa i se va realiza. Montecuculi declară atunci că vrea 
să vorbească. O oră după ce făcu destăinuiri, poarta celulei 
fu deschisă şi un tânăr gentilom îmbrăcat cu o manta mare 
intră. După ce temnicerul închise poarta grea, prizonierul 
recunoscu în gentilom pe Catherina de Medicis. Ea îi şopti 
la ureche: 

— Du-te mâine dimineaţă în linişte la locul chinului. Lasă- 
te să fii chiar legat. Călăul e cumpărat. Caii nu vor trage. O 
sută de camarazi se vor arunca asupra ta, strigând: „La 
moarte!” În loc să te ucidă, ei te vor elibera şi te vor lua cu 
ei, O barcă te va duce pe Rhon, până la mare. Acolo, te 
aşteaptă un vas, care te va duce în Italia. Debarcându-te, 
căpitanul îţi va da trei mii de livre care-ţi vor ajunge până te 
vei putea întoarce la Curtea lui Henri II, ca să-ţi iei locul 
care ţi se cuvine. 

Prizonierul se aplecă, prinse mâna Catherinei şi o sărută 
cu pasiune. 

— Am ştiut că mă vei salva...! 

Catherina se-ndreptă şi dispăru radioasă, plină de graţie, 
asemenea unui înger al speranţei, coborându-se în infern. 


Când comisarul regal se prezentă să asculte destăinuirile, 
Montecuculi jură că n-are nimic de spus. 

A doua zi dimineaţa, prizonierul fu condus la locul 
supliciului. Toată lumea admira liniştea cu care acesta 
păşea spre locul morţii. Călăul îl culcă, legându-l de două 
bucăţi de lemn prinse între piedici de fier. De fiecare capăt 
era prinsă o funie, iar fiecare funie era prinsă de un cal 
puternic. Caii ocupau cele patru puncte cardinale. Funiile 
fură legate de mâinile şi picioarele lui Montecuculi, care 
deveni deodată livid şi începu să tremure de frică. Îşi 
întoarse capul spre mulţime, privind. Preotul care îl asista îi 
întinse crucea. Călăul îşi puse ochii pe crucea ţinută în aer. 

— În numele lui Dumnezeu, strigă preotul, îţi spun pentru 
ultima oară să spui numele complicilor tăi. 

Toată lumea putea să vadă că Montecuculi era gata să 
vorbească. În clipa aceea, strigăte izbucniră „La moarte i La 
moarte!” în mulţime se produse o mişcare vie. 

— Vin spre mine!... Sunt salvat!... murmură Montecuculi. 
N-am nimic de spus, strigă el. 

Preotul cobori crucea. Era semnalul morţii. Călăul făcu o 
mişcare. Cele patru ajutoare începură să asmute caii. 
Animalele o luară fiecare în direcţia sa; se auzi un strigăt 
îngrozitor, un fel de urlet lugubru, iar câteva minute mai 
târziu nu erau pe jos decât bucăţi informe de carne 
sângerândă. 

— Nimeni pe lume nu ştie acum în ce fel a murit fratele 
tău ...Francois! murmură Catherine la urechea soţului ei, 
care, trist şi palid, luase parte la supliciu. 

Ea se înşela! Mai era cineva în viaţă care ştia! Şi acest 
cineva se numea Nostradamus! 

Cincisprezece zile după aceste întâmplări, Nostradamus fu 
vizitat de Pezenac, care îi spuse: 

— Regele vrea să vă vadă. Veţi fi condus până la 
Majestatea Sa. 

Nostradamus nu făcu măcar un gest de indiferenţă. 1 se 
desfăcură lanţurile. Urmă de bună voie garda. Fu împins 


într-un fel de trăsură închisă, închisoarea ambulantă, în 
care mai luară loc lângă el patru soldaţi, ale căror arme 
erau pregătite. Trăsura fu pusă în mişcare şi călătoriră 
toată ziua şi o jumătate de noapte. 

Nostradamus nu scoase o vorbă în tot timpul călătoriei. 
Flacăra supraomenească a spiritului său parcă se stinsese... 
Nostradamus nu era decât un om, mai puţin chiar o 
zdreanţă de suferinţă fizică şi morală. De când aflase că 
Marie cedase lui Henri şi că un băiat se născuse din această 
trădare, el nu mai încerca să se pună în legătură cu fiinţele 
invizibile. Aştepta moartea. Toate gândurile i se-nvârteau în 
jurul acestuia: 

— Ea e moartă pentru mine. Moartă în veci... Cât a suferit 
ea despărţindu-se de ...mine! Cât şi-o fi blestemat ea fiul 
care a însemnat pentru noi despărţirea sufletească!... Eu 
nu o blestem pentru slăbiciunea ei. O voi răzbuna şi ea mă 
va răzbuna. Despărţiţi pentru totdeauna! Adio Marie..., pe 
care te-am iubit ...atâta! Adio..., iubito! 

Către mijlocul nopţii, garda care-l păzea pe prizonier auzi 
zgomotul frunzişului unei păduri. 

— Suntem în tabăra regală, îşi spuseră ei bucuroşi că au 
ajuns. 

Caii se opriră îndată. Prizonierul fu dus spre cortul 
deasupra căruia fâlfâia steagul lui Francisc I. Regele era 
acolo cu câţiva ofiţeri de-ai lui, cu conetabilul său, cu fiul 
său Henri şi Catherina. Era palid, slăbit, ochii îi erau roşii, 
ca ai unui om care plânge des. Francisc I cercetă lung 
prizonierul şi îl întrebă: 

— De ce eşti deţinut la închisoarea Tournon? 

— Pentru că am salvat o tânără fată de la moarte, 
răspunse Nostradamus. 

— Cine a făcut să fii arestat? 

— Monseniorul Ignaţiu de Loyola. 

La acest nume, regele se cutremură. Mai mulţi din cei de 
faţă se descoperiră cu respect. Francisc I păstră un timp 
tăcere, gânditor. 


— Ai încercat să-l vindeci pe fiul meu... 

— Nu l-am salvat, zise Nostradamus. 

— Da! făcu regele, înăbuşindu-şi un suspin. Dar ai 
încercat. Rapoarte care mi-au fost date asupra acelei nopţi 
îngrozitoare mi-au adus la cunoştinţă că ai făcut un antidot. 
Fără-ndoială, era prea târziu... 

Regele îşi duse mâna la ochi, ştergându-şi o lacrimă, 
Nostradamus nu spuse nimic. Cei de faţă îl priveau pe acest 
tânăr slab, cu figura fantomatică şi dureroasă, despre care 
se spunea că e dăruit cu o putere miraculoasă. 

— Se spune, reluă Francisc I, că ai salvat fata datorită 
forţelor diavoleşti. Venerabilul Ignaţiu de Loyola ne-a trimis 
o scrisoare, înştiinţându-ne că eşti chiar o primejdie vie. 
Dar ai încercat să-l faci să trăiască pe fiul meu. Tinere, 
pentru binele vieţii tale, te sfătuiesc să renunţi la asemenea 
practici. Du-te! Altă dată nu te voi mai ierta. Astăzi te 
plătesc pentru bunăvoința pe care ai arătat-o faţă de fiul 
meu. Du-te eşti liber! 

În acest moment, Catherina făcu un semn. Henri înainta 
doi paşi şi spuse: 

— Sire, acest om a încercat într-adevăr să scape viaţa 
fratelui meu? Asta trebuie stabilit. Ceea ce e sigur e că ela 
dat afară pe toată lumea din odaia sărmanului Francois... 
adică a împiedicat ca medicamentele să-şi facă efectul. A 
rămas în cameră până ce fratele meu şi-a dat sufletul. 
Pentru mine, Sire, ca şi pentru alţi oameni, omul acesta nu 
e un salvator. E, desigur, un impostor... poate chiar un 
complice. 

Francisc I se-ntoarse spre Nostradamus şi întrebă: 

— Ce ai de spus? Răspunde! 

— Nimic! 

Catherina zâmbi. Acest tânăr era de faţă la ultimele clipe 
ale lui Francois, aşa că ar putea şti ceva... Putea fi deci un 
pericol. În orice caz era bine să fie scăpaţi de el... Henri era 
nepăsător Ia toată scena. El nu făcea altceva decât să 
asculte de soţia lui. 


— Bagă de seamă! zise regele. Eşti aproape acuzat. le-am 
chemat pentru a te salva. Dar dacă taci, asta înseamnă că 
admiţi acuzaţia. 

Nostradamus păstra tăcere. 

— Luaţi-l! strigă furios Francisc I. Să fie ţinut la secret. Cu 
începere de mâine procesul său să fie instruit! 

— Sire, zise Henri, dacă vei permite, eu vreau să conduc 
instrucţia procesului. Nefericitul meu frate trebuie 
răzbunat. Îmi voi lua eu această grijă. 

— Bine, fiul meu, zise regele. 

Henri dădu din cap. În clipa aceea, privirea i se încrucişa 
cu a lui Nostradamus. Ce văzu el oare în flacăra ochilor? Ce 
citise el pe această mască încununată parcă de o strălucire 
stranie? Cine era acest om? Se dădu brusc înapoi, 
tremurând şi bâlbâi: 

— Duceţi-l! Acest om îmi aparţine! Băgaţi-l în închisorile 
Palatului, porunci Henri. 

Tabăra regală era aproape la două leghe de oraşul 
Avignon. Nostradamus fu încarcerat. Garda îşi reluă locul 
obişnuit, mormăind din pricina acestui supliment de 
oboseală. 

Nostradamus era complet schimbat. Întâlnirea lui cu 
Henri, bărbatul căruia i se dase Marie, îl galvaniză puterea. 
O furtună de ură se dezlănţui în el. Spiritele răzbunării îi 
tulburau gândirea. Vroia să trăiască. Vroia să fie liber! 

Garda era împărţită astfel doi oameni în faţa lui, unul la 
dreapta, iar altul la stânga. Erau soldaţi, archebuzieri care 
nu ştiau decât un lucru, acela de a omori prizonierul dacă el 
făcea numai o mişcare pentru a fugi. Soldaţii vorbeau între 
ei. 

— Brabant-le-Branancon ne lipseşte! zise unul deodată. 

Nostradamus tresări. Memoria îi repeta cuvintele pe care 
Delfinul Francois le pronunţase în timpul agoniei sale. 
Brabant-le-Branancon!... Acesta era omul care ştia ce s-a 
făcut cu fiul Mariei şi al lui Henri! 


— Ce călăreț straşnic şi ce şef bun de rond! Ce chefuri am 
făcut noi cu el! Unde dracu poate fi? Cred... ah! eu... 

Brusc, soldăţoiul tăcu, iar capul îi căzu pe piept. 

— Hei, camarade! strigă vecinul său, ridicându-l Dormi în 
serviciul comandat de rege! Dacă Brabant ar fi aici, ţi-ar 
băga sabia în piept. Scoală-te, diavole! 

Ceilalţi doi râdeau. Bărbatul fu cuprins de un somn atât de 
adânc, încât camaradul său renunţă să-l mai scuture. Se 
puse să sforăie, iar ceilalţi pufniră în râs. Erau cei doi tipi 
din stânga şi dreapta prizonierului. 

Nostradamus se întoarse spre soldatul care mai rămăsese 
treaz, privindu-l drept în faţă. Omul clipi buimăcit, îşi duse 
mâna la frunte...; buzele lui Nostradamus tremurară, 
privirea i se ascuţi... archebuzierul se dădu înapoi, 
aplecându-se, cu ochii închişi şi gura ...deschisă. 

Al patrulea şi ultimul, plasat la dreapta prizonierului, se 
simţi atunci pătruns de groază. Somnul acesta care se 
abătea asupra soldaţilor îi părea venit din iad. Se dădu şi el 
înapoi, făcându-şi cruce şi întinse mâna spre frânghia care, 
odată trasă, putea opri trăsura în caz de nevoie. 

Nostradamus îi prinse mâna. În acelaşi timp, zise: 

— Dormi...! 

Soldatul deschise ochii mari. Din gât îi ţâşni un geamăt. 

— Dormi!... repetă Nostradamus. 

Omul mai luptă o secundă, apoi se cufundă asemenea 
camarazilor lui într-un somn adânc. Nostradamus avu 
atunci un moment de slăbiciune. Efortul pe care-l făcuse cu 
aceşti patru soldaţi voinici îl epuizase. Lângă soldatul din 
dreapta lui era o ploscă. O luă şi-o goli. Băutura tare îi 
scutură nervii şi dădu o culoare frunţii palide. Câteva clipe 
mai târziu, deschise poarta trăsurii şi se lăsă să cadă în 
drum... 

Închisoarea pe roţi gonea înainte, ducând pe cei patru 
păzitori adormiţi. 

Nostradamus rămase pe drumul plin cu iarbă aproape o 
oră. Contemplă stelele ce luceau pe cer, ca într-o reverie 


plăcută, dulce. 

Căuta el să citească în această carte deschisă a cerului?... 
Vroia el să găsească aici secretul destinului său scris în 
diamante scânteietoare?... Cine ...poate spune! El gândea. 

Prietenii săi? Vernique, Saint-Etienne cărora le dăduse 
încrederea...: nişte trădători morţi pentru el. Aceea pe care 
o iubise ...atâta? Moartă? Mama lui, de asemenea, moartă? 
Tatăl său, fără îndoială, mort şi el... La acest gând, îl 
cuprinse un tremur. Aplecă încet capul şi începu să plângă. 

VOINȚA MORTULUI. 

Câteva zile mai târziu, Nostradamus intră în Montpellier. 
Făcuse drumul pe jos, mergând noaptea şi ascunzându-se 
ziua. O ultimă durere îl aştepta la Montpellier. Tatăl său era 
mort. Întrebă pe bătrânul servitor care păzea casa, 
confruntă datele şi constată că, dacă n-ar fi fost arestat la 
Tournon, l-ar fi putut salva pe tatăl său. Nostradamus 
suferise atâta, încât acest nou doliu îl lovi în aparenţă mai 
puţin. Îşi jură să nu uite numele lui Ignaţiu de Loyola şi se 
mulţumi să-l întrebe pe bătrânul servitor Simon cum a 
murit tatăl său. 

— Chemându-vă şi binecuvântându-vă, răspunse 
servitorul. L-am înmormântat creştineşte la cimitir, încheie 
Simon, ştergându-şi lacrimile. 

— Bine, zise Nostradamus. Mă vei duce la mormântul lui 
chiar în noaptea asta. 

„În caz că vei veni prea târziu, iată ultima mea dorinţă: vei 
deschide groapa mea şi vei citi pergamentul pe care-l vei 
găsi în hainele ...cu care am fost înmormântat.” 

Aceste cuvinte din scrisoarea pe care Renaud o primise de 
la tatăl său la Paris rămaseră tipărite în memoria sa. 
Bătrânul Nostradamus îşi luase cu el testamentul. Trebuia 
deci căutat în groapă. 

Spre mijlocul nopţii, Nostradamus şi Simon se îndreptară 
spre cimitir cu o lanternă, sapă şi cazma. Ajunseră. Simon 
tremura. Nostradamus se puse pe treabă. Lespedea fu 
repede desprinsă. Apăru o gaură neagră în fundul căreia 


era sicriul. Nostradamus se lăsă în fundul gropii. Simon 
lumina cu lanterna. Era un lucru înfiorător. Când 
Nostradamus apăru şi se aşeză pe iarbă era palid şi 
extenuat. Se aplecă pe urmă să vadă dacă sicriul e bine 
închis. După câteva minute de odihnă, Nostradamus puse 
lespedea la loc. Când ieşiră din cimitir se făcea ziua. Sosiră 
acasă, fără a-şi spune un cuvânt. În camera sa, 
Nostradamus căzu leşinat. 

Când se trezi în urma îngrijirilor lui Simon, se încuie 
singur în cameră şi scoase pergamentul din sân. 
Pergamentul era sigilat cu negru. Nostradamus stătu timp 
de două ore în faţa lui, fără a-i rupe sigiliul. 

— Aici e voinţa ta, tată, murmură el. Aici sunt ordinele tale. 
Le voi executa întocmai, chiar dacă va trebui să-mi dau 
sufletul... 

În cele din urmă rupse sigiliul. Deschise pergamentul şi-l 
citi cu nerăbdare. El nu conţinea decât câteva linii, iată-le: 
„Nostradamus, iată voinţa lui Nostradamus: Blestemul a 
unsprezece veacuri scurse să cadă peste tine, dacă nu vei fi 
un executor fidel. Cele unsprezece încercări ale tale în 
decursul veacurilor au fost zadarnice, pentru că Voința ta a 
slăbit. Dacă tu eşti într-adevăr mai tare ca Moartea şi Frica, 
cea de-a douăsprezecea încercare te va duce la izbândă. 
Deci, în ora când se vor împlini cei douăzeci şi patru de ani 
ai tăi, caută să te afli în faţa Sfinxului şi intră în el. Fă-ţi o 
inimă de bronz, un suflet de foc, un cuget de diamant. Ajuns 
în cele din urmă în prezenţa Misterului, străbate-i Voința. 
Atunci Misterul îţi va da pe mână secretul suprem”. 

Rândurile, asemănătoare unor şerpi de foc, străluceau în 
faţa ochilor tânărului. Fiecare cuvânt se întipărea în 
creierul său, ca să nu mai poată ieşi. Dar înţelesul, înţelesul 
misterios!... Cum să prindă însă rostul tainic... al acestei 
linii întortochiate? 

— Unsprezece încercări făcute de-a lungul veacurilor!... 
făcute de mine! Am trăit deci în secolele ...precedente! 
Eu!... Sfinxul... Care e Sfinxul în sânul căruia trebuie să 


pătrund? Cine e şi unde e Misterul care trebuie să-mi dea 
secretul suprem, dacă voinţa mea e mai tare ca a lui? Mai 
am deci aproape trei luni pentru a înţelege voinţa tatălui 
meu şi să cobor în măruntaiele pământului... 

Nostradamus petrecu zile întregi în faţa mormântului 
tatălui său. Alte nopţi întregi stătea închis în laboratorul 
bătrânului savant. Într-o zi, pentru prima oară de la aflarea 
ştirii morţii Mariei, o rază de bucurie cobori în sufletul lui 
bolnav: crezu că găsise ceva! 

În aceeaşi zi, fără a pierde o clipă, plecă, luând cu el aur 
destul. Merse călare până la Marsilia. Acolo, închirie o 
luntre napolitană. Când luntrea, gata de zbor ca o 
rândunică, cu aripile desfăcute, era în port, stăpânul ei îl 
întrebă: 

— Unde trebuie să vă duc? 

— În Egipt! răspunse Nostradamus. 

IN INIMA MISTERULUI. 

Un bărbat călca nisipul arzător al deşertului egiptean. Cu 
pas egal, măsurat, aspru şi voluntar, omul nostru, a cărui 
privire pătrunzătoare căuta orizontul, nu avea decât o 
singură dorinţă: să se vadă odată cât mai aproape de 
silueta fantastică, de monstrul care se profilează la orizont: 
Sfinxul. 

Pe întinderea albă şi incandescentă, Sfinxul, acest colos 
gigantic, era ca o pată în culori roşii şi negre. Nostradamus 
fixa Sfinxul. Ochii lui nu erau orbiţi de iradiaţia care radia în 
jurul capului misterioasei făpturi de piatră: cap de femeie, 
pe un corp de taur, gheare de leu şi aripi de vultur. Soarele 
căzu repede, iar de la capătul câmpiei nesfârşite, noaptea 
cuprinse spaţiul. Nostradamus ridică ochii spre stele, dar 
continua să meargă cu paşii săi apăsaţi, către platoul unde 
se ridică Marea Piramidă. 

Marea Piramidă! Ultimul mormânt încă de văzut al 
civilizaţiilor dispărute! Locul de înţelegere al misterului 
magic încă nedescifrat. Marea Piramidă, cu gangurile, 
camerele, labirintele şi mormintele ei, vast sistem interior 


care conservă întreaga lui preciziune după şase mii de 
ani...! 

Înaintea Marii Piramide se ridică Sfinxul Giseh. Monstrul 
de granit surâdea şi-l privea cu ochii lui de piatră pe omul 
care se apropia în lumina stelelor, în tăcerea măreaţă şi în 
singurătatea această absolută. 

Nostradamus ajunse la Sfinx cu puţin înainte de miezul 
nopţii. Aruncă o privire lacomă asupra colosului şi, la 
lumina stelelor, observă o poartă de bronz între picioarele 
dinainte. Ghearele Sfinxului păreau că opresc oamenii să se 
apropie de poartă. Dar, la ce bun aceste gheare? Nici o 
caravană care se oprea înaintea bronzului nu îndrăznea să-l 
atingă. Chiar tâlharii care atacau caravanele se îndepărtau 
de această poartă magică. Triburile rătăcitoare povesteau 
că cei contemporani cu Isis, Platon şi apoi Isus Christos 
cunoşteau secretul care îngăduia să deschizi această 
poartă. Dar, de-a lungul secolelor, secretul a fost pierdut. 
Unde se mergea pe acolo? Cine ştia! 

Era intrarea Misterului, iată totul. Nostradamus murmură: 

— În câteva minute cei douăzeci şi patru de ani ai mei se 
vor împlini. lată Sfinxul. Şi iată pe unde pot intra în inima 
lui. Pe aici trebuie să cobor şi să străpung voinţa Enigmei cu 
voinţa mea. O, tată, pentru a te asculta am părăsit lumea. 
Ştii ce jurământ am făcut. Îmi trebuie putere, ...toată 
bogăţia, toată ştiinţa. O, tată, iată-mă înaintea porţii 
Misterului. Ce trebuie să fac...? 

O clipă rămase pradă unei visări adânci. Deodată, se duse 
la poartă şi bătu cu pumnul de trei ori; primele două lovituri 
fură mai apropiate, iar a treia mai lungă, în aceeaşi clipă 
poarta se deschise. Nostradamus tremura până în adâncul 
sufletului; emoția i se citea pe faţă. Intră fără teamă, fără 
îndoială. Cum trecu pragul, poarta se închise în urma lui cu 
un zgomot asurzitor. După un întuneric gros, o lumină 
orbitoare îi luă ochii. Privi în jurul lui şi se văzu într-o sală 
imensă în care erau aşezate simetric sarcofage de piatră 
lustruită. Nostradamus le numără repede: erau 12. Nu se 


vedea nici o ieşire din sala aceasta tăiată în stâncă. Înainta 
încet spre mijlocul sălii, când, deodată, văzu că, una după 
alta, lespezile uriaşe se ridicau, împinse parcă de o forţă 
nevăzută. Capacele se dădeau la o parte încet. Când fură 
toate deschise, dintr-unul din morminte se ridică o ...fiinţă. 
Om? Spectru? Apoi, din toate celelalte 11 sarcofage se 
sculară fantomele. 

Lumina se stinse. Şi deodată fu înlocuită cu o alta cu tonuri 
verzi şi roşii. Nostradamus simţea o sudoare rece la 
rădăcina părului. Rămase nemişcat, închis ca Sfinxul. Cele 
douăsprezece spectre veniră spre el, înconjurându-l. 

— Nostradamus, zise unul din ei, iată-te întors pentru ă 
douăsprezecea oară printre noi în douăsprezece veacuri! 
Vei avea de astă dată forţa sufletească ce ţi-a lipsit în cele 
unsprezece veacuri? 

Nostradamus răspunse - vocea lui nu tremura: 

— Sper. Dar, înainte ca să pot sta de vorbă cu voi, vreau să 
mă lămuriţi asupra unui punct din viaţa mea. 

— Vorbeşte: zise fantoma. 

— Spuneţi că sunt aici pentru a douăsprezecea oară în 
douăsprezece veacuri. Am trăit deci o mie două sute de ani? 

— Noaptea, vârsta împrăştiată, nu-ţi cuprinde spiritul. 
Memoria nu-ţi prezintă imaginile de fapte împlinite de la 
ultima ta încarnare. Ascultă, Nostradamus, caută să vrei şi 
du-te spre ţinta ta, fără slăbiciune, Atunci, cele şapte genii 
ale Crucii Roze, păzitorii cheii sfinte care închide trecutul şi 
deschide viitorul, vor pune pe fruntea ta coroana Maeştrilor 
Templului. Eşti gata? 

— Sunt gata, răspunse Nostradamus. Dar, încă o 
întrebare. M-aţi aşteptat deci? 

— Tu ai venit acum o sută de ani, zi de zi, oră de oră. Dar, 
pentru că n-ai înţeles că Ştiinţa Voinţei este principiul 
înţelepciunii şi izvorul puterii, te-am trimis înapoi pe 
pământ. 

Nostradamus începu să meargă. La primul său pas, 
luminile se stinseră. Părea că e noaptea veşnică a 


mormântului. Suflări reci şi puturoase trecură prin aer; 
mirosuri de putreziciuni se ridicau; mâini scămoase îi 
atingeau faţa; larve îi înţepau picioarele; în jurul său, auzi 
scârţâituri de oase, văicăreli stridente, urlete îndepărtate, 
gemete sfâşietoare, care se produceau prin apropiere. 
Nostradamus îşi simţea gâtul strâns. Mormăi însă în sine: 

— Groază, te resping! 

Deodată, scârţâiturile şi urletele deveniră mai înfiorătoare. 
Din bolta de granit, căzu o lucire albă, luminând, spectrele 
care se dezlănţuiseră în jurul lui; din fundul sălii văzu 
venind spre el un schelet care ţinea în mâinile descărnate o 
seceră de oţel. Scheletele se îndreptară direct spre 
Nostradamus... El îşi încrucişa braţele şi aşteptă. 

Moartea nu fu decât la doi paşi; în jurul lui Nostradamus, 
acelaşi haos infernal. Moartea făcu o mişcare cu secera, ca 
şi cum ar fi vrut să secere la înălţimea gâtului. El văzu 
lucind securea. Oţelul făcu în aer un semicerc... În această 
clipă totul tăcu, totul se stinse. Nostradamus nu mişcase. 

Lumina orbitoare reveni. Nu mai erau larve, spectre, 
fantome... Nostradamus se găsi în faţa a doisprezece 
bătrâni înveliţi în alb, care îi surâdeau, felicitându-l. Îi 
arătară secera la pământ. Nostradamus puse piciorul pe 
oţel. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă el aspru. 

— Noi suntem cei doisprezece magi păzitori ai Misterului, 
răspunse un bătrân. Inima ta nu a tremurat în faţa morţii. 
Fiu al Pământului, îţi poţi urma drumul... Du-te, nu mai 
putem face nimic împotriva ta. Caută-ţi drumul şi urmează- 
]..., dacă îndrăzneşti. 

În acelaşi timp, cei doisprezece Magi se întoarseră în 
sarcofagiile lor, închizându-se după lespezile grele. 
Nostradamus îşi şterse fruntea şi privi în jur. Într-o 
adâncitură, la lumina slabă, zări o poartă deschisă.... 

— Iată drumul Misterului, gândi el. 

Trecu plin de încredere poarta, care se închise în urma lui. 
Se afla într-un gang mare. Cu lampa în mână, observă că 


gangul coboară. În câteva minute, Nostradamus ajunse să 
meargă îndoindu-se. După un sfert de oră, trebuia să se 
târască în genunchi; câteva clipe mai târziu se afla într-un 
drum îngust şi lung, care-l strângea din ce în ce. 

— Vreau toată ştiinţa, pentru a avea toată puterea. Pe 
pământ va trebui să lupt contra celui mai tare rege. Înainta. 
Chipul Mariei i se arătă în faţă şi un suspin îi sfâşie gâtul. 
Mâinile îi sângerau. Genunchii se rupeau, înainta mereu, 
târâş... 

La un moment dat, drumul ajunse atât de îngust că nu mai 
putea să înainteze. Încerca să se dea înapoi. Deodată însă 
simţi cum puterea se scurge din el şi un zgomot îl făcu să- 
nţeleagă că drumuleţul s-a închis înapoia lui. O voce 
îndepărtată strigă: 

— Aici pier nebunii care au râvnit Ştiinţa şi Puterea...! 

— Oh! gemu Nostradamus! Am fost deci păcălit! Să mor!... 
Să mor aici, înăbuşit, în cea mai groaznică agonie!... Să 
Mor, în timp ce fiul lui Francisc 1 se bucură; iar Loyola, 
Vernique şi Saint-Etienne îşi urmează gloria şi cariera! 

Aerul îi lipsea. Se înăbuşea. Cu disperarea morţii, făcu o 
mişcare înainte... şi, deodată, văzu peretele drumului 
desfăcându-se. Scoase un strigăt de bucurie. Înainta, cu 
buzele strânse. Cărarea se făcea din ce în ce mai largă, aşa 
că după câteva minute ajunse din nou în gang. Panta era 
oare sfârşitul acestei călătorii îngrozitoare făcute în Marea 
Piramidă? Nu! Nostradamus văzu o scară de fier agăţată de 
perete şi începu să coboare. Numără şaizeci şi două de 
trepte. La ultima treaptă, aplecându-se, văzu că e 
suspendat deasupra unui abis. Sub el era vidul, golul de 
nepătruns. Vru să se urce din nou, dar văzu că sunt numai 
douăsprezece trepte; partea superioară a scării dispăruse! 
Nostradamus nu putea nici să coboare, nici să urce. 

Auzise în adolescenţa lui pe tatăl său vorbind despre 
încercările prin care trebuie să treacă acela care vrea să 
ajungă la Putere şi Ştiinţă, străbătând minunile Marii 
Piramide. Căzuse oare şi el pradă ...dorinţei lui aprinse? 


— Moartea! Moartea, fără tine, Marie! Bogăţie, Putere, 
Ştiinţă! Vă vreau! Răzbunare, te vreau! urlă el. 

Urcă câteva scări. Era în el furia disperării. Din nou 
bucuria îi umplu sufletul în perete, o crăpătură se căscase 
înaintea lui! Cine oare deschisese acest drum nou! Puțin 
importă! Nostradamus înainta cu pas iute şi se văzu la 
picioarele unei scări în spirală pe care o urcă. Ajunse într-o 
sală minunat decorată, unde un bărbat aşezat într-un 
fotoliu de marmură părea că-l aşteaptă. 

— Cine eşti? întrebă Nostradamus, palid şi plin de curaj. 
Eşti oare acela care păzeşti Misterul? 

— Sunt păzitorul simbolurilor sfinte. Pentru că ai scăpat 
abisului, trebuie să-ţi deschid calea Misterului. 

Omul se ridică pentru a deschide nişte zăbrele prin care 
trecu Nostradamus. Intră într-o sală ornată cu doisprezece 
sfincşi de piatră. Pe pereţi erau cele şapte genii ale 
plantelor, cele patruzeci şi opt de genii ale omului şi cele 
360 de genii ale zilelor. La capătul galeriei, lampa i se stinse 
pe neaşteptate. Un crepuscul îi lumină calea. Aici, 
Nostradamus era în faţa a patru statui: o femeie, un taur, 
un leu şi un vultur. 

— Frate, zise femeia, ce oră e? O voce răspunse: 

— E ora ştiinţei. 

— Frate, zise taurul, ce oră e? 

— E ora muncii, zise vocea. 

— Frate, zise leul, ce oră e? 

— E ora luptei, zise vocea. 

— Frate, zise vulturul, ce oră e? 

— E ora voinţei! 

— Voinţă!... zise Nostradamus. Voinţă!... Voința stăpâneşte 
Universul. Ea îţi dă victoria. Ea îţi dă totul! Înainte deci! 

Simţirea lui era peste măsură. El trăia un vis ciudat, 
fantastic. Era în afară de realitate. Mergea înainte, cu nervii 
încordaţi, precedat de imaginea Mariei care se legăna ... 
înaintea lui, aeriană şi îndepărtată... O lumină violentă se 


arătă în spatele lui... Se-ntoarse şi văzu că galeria pe care o 
părăsise era întreagă de foc. Totul ardea. 

— Frate, strigă o voce, ce oră e? O altă voce urlă: 

— E ora morţii! 

Un ecou groaznic repetă fraza. E ora morţii! Se auziră, 
unul după altul, şapte ecouri. Nostradamus nu fugi în faţa 
focului; continuă să meargă. Douăzeci de paşi înaintea lui 
era un lac cu apă neagră şi puturoasă pe suprafaţa căruia 
pluteau fiinţe scârboase. Se dădu îndărăt... În faţa acestui 
lac al morţii. În jurul lui, în aer, parcă se mai auzea E ora 
morţii! Nostradamus avu un moment de şovăire. Dar, 
îndată, intră în apă până la genunchi, chiar până la piept, 
chiar până la gură. Şi, pentru a treia oară, simţi bucuria 
cum îi umple inima. Fundul lacului se ridica! Apa puturoasă 
nu-i mai atingea buzele! În câteva minute ajunse la celălalt 
mal. 

Ce drum făcu Nostradamus ca să ajungă în ...balta Marei 
Piramide? Niciodată n-a ştiut să spună. Dar aici, pe malul 
lacului, se ridica o masă de bronz. Lângă masă, un bărbat 
îmbrăcat în alb, îi făcea semn să se apropie. Nostradamus 
ascultă. Omul îi arătă masa pe care erau trase semne în 
relief. 

— Dacă vrei să te supui, zise el, legilor mesei de bronz, vei 
urma drumul tău. Dacă refuzi, fiu al pământului, vei fi trimis 
pământului...! 

În acea clipă, doisprezece coloşi îl înconjurară. Erau 
înarmaţi cu pumnale. Nostradamus îi privi şi zise: 

— Nu mi-e frică! 

— Apoi îşi aruncă ochii pe masa de bronz şi citi „Iniţierea 
în ştiinţa perfectă cuprinde 9 grade primul grad: 
Sârguinciosul. Al doilea grad Teoreticianul. Al III-lea: 
Practicantul. Al IV-lea: Filosoful. Al V-lea Adeptul minor. Al 
VI-lea: Adeptul major. Al VII-lea: Adeptul liberat. Al VIII-lea 
Maestru de Templu. Al IX-lea: Mag al Crucii Roze. 

Nici un fiu al Pământului care a ajuns până aici nu poate 
trece un grad fără doi ani de studii. Numai aceia care ajung 


la gradul al IX-lea sunt îngăduiţi la proba supremă şi puşi în 
faţa Misterului - după trei ani de muncă”. 

„Acela care ajunge să subjuge cu voinţa lui voinţa 
Misterului; intră în posesia Secretului”. 

Nostradamus socoti: doi ani pentru fiecare grad, asta face 
optsprezece ani. Trei ani de efort complimentar, asta face 
douăzeci şi unu de ani. Atâţia ani în aceste cripte, departe 
de viaţă şi de lumină!... Atâţia ani fără să-şi poată potoli 
setea de răzbunare!... Cuprins de disperare şi cu agonia în 
suflet, strigă într-un suspin chinuitor - Şi dacă voi reuşi să 
ajung la Mister, ce-am câştigat? 

— Vei fi stăpânul lumii! Îi răspunse o voce. Întoarse capul 
şi fu în faţa a trei bărbaţi tineri, frumoşi şi puternici. 

— Ai citit? îl întrebă primul. 

— Am citit! răspunse Nostradamus. 

— Te-ai gândit? întrebă al doilea. 

— Da, m-am gândit. 

— Eşti hotărât? întrebă al treilea. 

Nostradamus simţea cum îl năpădeşte mândria şi puterea. 

— Da, sunt hotărât! Iar în sinea lui îşi striga: „Chiar 
cincizeci de ani dacă trebuie! O, Marie, marele secret, Viaţa 
şi Moartea! Numai acestea pot fi mijlocul de a te trezi din 
mormânt... şi să-ţi spun: Ridică-te şi să-ncepem dragostea 
noastră pe care am lăsat-o!” 

Ce gânduri nutrea el!... Nu numai răzbunarea îl frământa, 
ci şi această luptă îndârjită cu Moartea. Găsise el oare 
punctul ascuns care despărţea Moartea de ...Viaţă? 

Orice ar fi fost, cum pronunţase hotărârea lui, unul din cei 
trei Magi îl prinse de mână şi-l trecu printr-o pădure de 
cedri luminată de soare. Pământul era presărat cu flori pe 
care Nostradamus nu le mai văzuse niciodată. O muzică 
infinit de dulce ieşea din arborii uriaşi. 

— Unde mă duci? întrebă Nostradamus liniştit. 

— La adunarea Magilor Crucii Roze, care te vor primi în 
numărul adepților marii iniţieri. 

— Şi câţi adepţi sunt? 


— Vei fi al cincisprezecelea în veacul acesta şi al treilea 
care studiază. Unul din ei vine din India. Celălalt vine din 
Grecia. 'Toţi vor aici să ajungă Magi. Tu eşti primul care pe 
aripile Vulturului te-ai înălţat la o îndrăzneală 
nemaipomenită. 

Nostradamus zâmbi. Era în acest zâmbet un univers de 
mândrie. Câteva minute mai târziu intra într-un Templu, 
unde, aşezaţi pe scaune de marmură, îmbrăcaţi în alb, 
stăteau douăzeci şi patru de oameni fără vârstă. Erau magii 
Crucii Roze. 

Trebuia să-şi înceapă iniţierea, marea iniţiere care să-l 
facă să cucerească Marele Secret, cu care să poată săvârşi 
totul, să smulgă chiar morţii femeia pe care o ...iubea atâta. 

CAPITOLUL VII. 

Necunoscutul. 

REGELE LOVITURII FRUMOASE. 

Am spus că prinţul Henri, părăsind Parisul pentru a se 
duce la armata lui, nu mai avea lângă el mâna lui dreaptă. 
Ce devenise Brabant? Şi copilul ce ajunsese el? 

— Fiul Mariei, copil al diavolului, a fost dus. Ela intrat în 
iadul ...lui. Să nu ne mai gândim la el, aşa cugeta prinţul 
Henri. 

Apoi veniră evenimentele din Toulon; moartea lui Francois 
îl făcu pe Henri Delfinul Franţei, moştenitorul tronului. Cu 
toate acestea el tot se mai gândea la copil. Lucru ciudat, 
umbra lui Francois nu-i tulbura visele, dar câteodată, figura 
micuţului, această imagine îi făcea uneori somnul foarte 
neplăcut, dându-i friguri. 

După ani, prinţul ajunse regele Henri al II-lea al Franţei. 
În beţia lui de putere, Henri uită de multe, aşa că nu se mai 
gândea la copilul dat pe mâna călăului. 

Henri n-a aflat niciodată ce s-a făcut cu Brabant. Noi o 
spunem însă cu plăcere. A rămas cincisprezece zile în chilia 
lui din str. Calendre, cu copilul Mariei lângă el, ducându-se 
să cumpere laptele trebuincios hranei. El mânca ce putea... 
Câteodată, mai apuca să bea şi câteva înghiţituri de vin. Îl 


cercetă cu atenţie pe copilul iadului, aşa că ajunse să vadă 
că micuțul are ochii mai buni în întuneric decât la lumină. 

— Nici nu-i de mirare! Diavolul ăsta împieliţat vine din 
întuneric... 

În cele cincisprezece zile, Brabant avu remuşcări 
groaznice şi-şi înjura şi blestema toată ziua soarta. Într-o zi 
dădu copilului să bea vin. Micuţul refuză. 

— Cu-atât mai bine! Îl duc! E un diavol care vede 
noaptea... 

Poate pentru a suta oară îi prinse - dar în momentul acela 
îi trecu un gând prin minte. 

— Ah! Micul purceluş de lapte!... Dacă închide ziua ochii 
şi-i ţine deschişi noaptea, e că s-a născut în temniţă şi că a 
trăit mai întâi în bezna celulei... 

Copilul deschise ochii o clipă, privi şi zâmbi. Mila îl covârşi 
pe Brabant. Fiul Mariei era deci salvat! Namila jură că 
purceluşul de lapte nu va fi tăiat niciodată. Dar aici se oprea 
mila lui. Nu se putea sinchisi prea mult de un copil care-l 
împiedica să-şi pună armura. Se gândi la cine oare ar putea 
da în grijă băieţelul. Alesese. 

— Dacă-l voi duce la Mirtho? E o fată bună şi a avut 
totdeauna slăbiciune pentru mine. Să mergem deci la 
Mirtho! 

Brabant înveli purceluşul de lapte cu mantaua sa şi o luă 
repede spre locuinţa lui Mirtho, care se afla într-un cartier 
de hoţi şi spărgători, pe str. Saint-Sauvens. O găsi pe femeie 
stând pe pragul casei. Era o fată puternică, cu umeri laţi, 
părul negru şi buze roşii. Avea o înfăţişare greacă. Mirtho 
ridică mantaua şi zâmbi mirată. 

— Drace, ce puşti, ce drăguţ e. Parcă e făcut din oţel de 
Toledo. 

— Nu e fiul meu, spuse modest Brabant, cu un fel de 
regret. 

— Are mai curând mutra unui copil de rege, nu alunui 
bădăran. 

— E de pe acum un leu şi jumătate. 


— E os domnesc, zise Mirtho, cu admiraţie. 

— Îi e foame? 

— Da, desigur. Îi e foame micului. Na, mănâncă, leule, 
puiul meu, strigă femeia. Regele meu! Du-te la dracu, 
Brabant, ţine-ţi banii. N-am nevoie de ei. 

Fără a se lăsa rugat, Brabant băgă în buzunar banii pe 
care vru să-i dea femeii pentru întreţinerea copilului, 
Mirtho îşi dezgoli sinii şi dădu să sugă micuţului, care îi 
strângea cu degetele mici, bucuros de hrana abundentă. 
Brabant privi scena înduioşat şi plecă hotărât să părăsească 
Parisul şi să se ducă să-şi caute de lucru aiurea. A doua zi, 
se duse la grajd, unde îşi pregăti calul pentru călătorie, aşa 
cum face ori călăreț înaintea unui drum lung. Când fu gata 
să sară în şea, începu deodată să înjure şi să blesteme, 
răcnind din fundul gâtului. Apoi, luă deodată şeaua de pe 
cal şi tot înjurând şi blestemând, fugi în str. Saint-Sauvens, 
la Mirtho. Intră ca un fulger în casa femeii. 

— Drace! Mii de trăsnete! Pe burta mamei mele! Lată că 
nu pot pleca! Rămân. Nu voi pleca decât după 
douăsprezece zile... Unde e micul meu Rege? 

Cele douăsprezece zile anunţate de Brabant se făcură 
douăsprezece luni, iar apoi doisprezece ani. Călăuza de 
drum mare deveni o călăuză de Paris, mai bine zis un temut 
bandit, priceput la toate, iute la mână şi la minte. 

Când Vernique fu făcut sub domnia lui Henri II mare 
intendent de Paris, ca răsplată a serviciilor aduse regelui, 
una din primele lui griji fu să scape oraşul de o haimana 
care stătea veşnic la pândă. Fu organizată o expediţie sub 
comanda lui Montander. Expediția dădu greş. 

A doua zi dimineaţa, Vernique, deschizând fereastra, văzu 
în faţa casei în care locuia ridicată o spânzurătoare. De 
funie se legăna un cadavru. Vernigque cobori în stradă şi 
cercetând cadavrul, îl recunoscu pe Montander, cavalerul 
gărzii lui. Vernique nu spuse nimic Din toate mişcările de 
trupe din Paris şi toate manevrele, Brabant înţelegea că 
totul e îndreptat contra lui. 


— Mirtho, zise el, cred că mi se pregăteşte o cravată 
domnească. Dar, ştii, mie nu-mi plac onorurile. Tu ce zici? 

Mirtho aprobă numai decât planul fugii. De altfel, Brabant 
căpătase nostalgia drumurilor mari, regretând ploaia şi 
soarele de câmp. Pe scurt, vroia să vadă ţara. 

— Pregăteşte catrafusele Regelui meu! 

— Ce! Vrei să-l iei pe Rege! 

Mirtho izbucni în plâns. Copilul Mariei, acela pe care noi îl 
botezaseră Regele, devenise copilul ei, asemenea fiicei sale, 
căreia îi dăduse numele poetic de Myrtha. Era de 
treisprezece ani. 1 se putea da cincisprezece ani. În Curtea 
Miracolelor el era groaza celorlalţi copii. Pe Myrtha o apăra 
şi-l aducea tot ce era mai bun, era Dumnezeul ei. 

Mirtho plânse în zadar. Brabant era neînduplecat. 

— Ascultă, dragul meu Rege, adăugă el, după ce căută să-i 
explice lui Mirtho toate, vrei să vezi cu mine Franţa, 
Navarra, Bourgogne şi Spania, Italia şi Germania, toate 
țarile cunoscute şi necunoscute? 

Regele strigă de bucurie şi jură că nimic în lume n-ar 
putea să-l împiedice să-l urmeze pe bătrânul aventurier. Pe 
Mirtho, pe care o socotea drept mama lui, o îmbrăţişa în 
semn de consolare. 

— De ce plângi? Gândeşte-te, cu cât voi izbuti să 
buzunăresc mai mulţi cetăţeni, voi deveni mai bogat! 

Micuţei Myrtha îi adresă aceleaşi consolări. Myrtha nu 
scoase o lacrimă. Dar era aşa de palidă, că ai fi putut spune 
că moare. 

În aceeaşi zi, la căderea nopţii, Brabant şi Regele 
dispăreau sub porţile Parisului. Intrară în întuneric, în 
necunoscut. Şoldurile lui Brabant erau parcă mai ţepene, 
iar Regele îl urma trăgând pe nări vântul de toamnă. Inima 
copilului bătea puternic. 

În câţiva ani, Regele străbătu lângă Brabant lumea, 
luptându-se în solda Lorrainei, sau sub cea a lui 
Montmorency. În cele din urmă se luptau pentru ei. Fură la 
asediul Metzului, la bătălia de la Renzy; mai târziu, se 


bătură în Italia, la Civitalla. Bătăliile şi duelurile Regelui 
fură nenumărate; rănile lui, de asemenea. Era furios dacă 
auzea vorbindu-se despre gloria şi rănile sale. Avea chiar o 
lovitură inventată de el, pe care o dădea adversarului şi-l 
dobora numaidecât. Fu botezat de admiratorii lui Regele 
loviturii frumoase. 

Acest tânăr de douăzeci de ani părea că a trăit cincizeci de 
ani în tabără şi bătălii. Cunoştea toate tainele luptei; le ştia 
pe toate din instinct. În scrima italiană, franceză şi spaniolă, 
nimeni nu-l putea întrece. Era de neînvins şi de temut. Iute 
la mânie, nu avea încredere decât în spada sa şi în Brabant. 
Trebuie să spunem că era frumos - o adevărată frumuseţe 
diavolească. 

— Uşor şi zvelt ca o căprioară. Nările i se umflau în luptă 
şi ochii îi scânteiau. La paradă, în luptă, sau la orice lucru, 
puterea lui era de neînvins. Încă o trăsătură: era mândru şi- 
şi iubea libertatea cu pasiune. La luarea Calaisului, ducele 
de Guise fu mirat de curajul acestui bărbat. Îl chemă şi-i 
spuse: 

— Îţi dau o companie, dacă vrei să te legi de mine şi să mă 
serveşti. 

— Pentru ce trebuie să vă servesc? întrebă Regele loviturii 
frumoase. Şi cu cât vreţi să mă plătiţi? 

— Vreau să te iau pentru totdeauna în solda mea. Am 
nevoie de spada ta. 

— Cu neputinţă. E vândută. 

— Cui? 

— Mie. 

Şi Regele loviturii frumoase ieşi din cort, lăsându-l pe 
general uluit. Apoi, plecă cu Brabant şi alţi tovarăşi, al căror 
şef era el. 

Încă un amănunt: Regele loviturii frumoase nu ştia să 
citească, nici să scrie. Nu cunoştea morala. Nu ştia ce-i este 
oprit. Nu ştia nici ce e răul şi binele. Afară de luptă, nu ştia 
nimic. Era o putere. Nimeni nu-l învățase ce înseamnă legea 
conştiinţei. 


DOI CĂLĂREŢI AU ATACAT UN CĂLĂTOR NECUNOSCUT. 

La sfârşitul iernii anului 1558, pe drumul de la 
Fontainebleau spre Paris, doi călăreţi înaintau cu greu. 
Noaptea era neagră, iar ploaia era mai mult decât 
neobişnuită. Caii erau plini de noroi şi slabi de-ţi făceau 
milă. Slabi erau şi călăreţii care aveau feţele unor oameni 
care suferă de foame şi sete. 

E adevărat. De luni de zile poate nu se hrâniseră ca lumea. 
Nu aveau în pungă nici o monedă. Cizmele le erau rupte; 
mantalele şi hainele pline de găuri, adevărate zdrenţe. 

Unul din aceşti călători putea să aibă şaizeci de ani: 
celălalt, de la douăzeci la douăzeci şi patru. Tânărul trebuia 
să-l tină din când în când în şea pe bătrân, ca acesta să nu 
cadă. Cu o mână, bătrânul îşi strângea haina la pieptul 
desfăcut, de unde curgea sânge. Bătrânul arăta parcă 
ultimele lui clipe de viaţă. Buzele-i erau uscate şi era 
gârbov şi slab, foarte slab. Era livid. Înjura şi blestema 
mereu. Tânărul avea o figură nobilă, iar gesturile lui erau 
violente. Din ochi îi ieşeau flăcări. Călărea ca un adevărat 
luptător. 

De unde veneau aceşti doi oameni? De ce era bătrânul 
rănit? Şi de ce se aflau ei acolo? 

Mergeau încet, cu greu. Vântul era de gheaţă şi ploua cu 
găleata. Câteodată, tânărul se oprea şi întindea urechea. 
Dar nu auzea decât trosnetul copacilor şi foşnetul frunzelor 
sub ploaie. 

— Nu mai suntem urmăriţi. Şi de altfel, omul a părăsit 
Melunul înaintea noastră. Să ...înaintăm. zise tânărul. 

— Da, să mergem spre moarte... lată ultimul meu drum, 
spuse bătrânul. 

— Curaj, omule! Ce dracu! 

— Afurisită ploaie. Curaj, hai? Plouă cu sânge. Nu ştiu dacă 
mai am o oră. Într-o oră nu voi mai avea nevoie de nimic. 
Oh! Şi n-aş vrea să mor fără să-ţi spun că... 

— Curaj! Vom găsi îndată o cocioabă şi va trebui să ţi se 
dea ceva de băut. Sau distrug totul, nimicesc totul! 


Muribundul avu un surâs de mândrie şi murmură: 

— Mai bine să crap aici decât în paie... Hai, lasă-mă, du- 
te... Şi cu toate astea... aveam atâtea să-ţi spun... 

— O lumină! strigă tânărul. Vocea lui domină vântul. 

— O lumină?... Unde?... întrebă rănitul, revenindu-şi 
parcă. 

— Înaintea noastră! La un sfert de leghe. Să înaintăm! 

Păreau două năluci înaintând spre lumina care se arăta, 
încovoiaţi, tremurau de frig şi durere. 

— S-a sfârşit, spuse rănitul, clătinându-se în şea. Nu voi... 
ajunge. Ce lovitură, Doamne, tocmai în piept!... Cu cine 
dracu am avut de-a-face? Şi eu am avut ideea să atacăm 
călătorul ăsta necunoscut de la Melun, inspiraţie a 
Diavolului... Puteam să atacăm alţi o sută de cetăţeni, fără 
să ni se-ntâmple nimic. Tocmai pe necunoscutul ăsta... l-am 
ales! 

— Taci! Taci! strigă tânărul, furios. 

— Am fi putut s-o împingem încet până la Paris, continuă 
bătrânul cu o exaltare bruscă. Acolo, am fi ajuns teferi. Dar 
a trebuit să mă agăţ de călătorul ăsta necunoscut. Ce 
lovitură, Doamne Isuse! M-a atins până în inima vieţii. Ce 
pumn! Chiar tu, leule, te-ai dat înapoi dinaintea lui. 

Tânărul călăreț scrâşni din dinţi şi scoase o înjurătură. 

— Da, m-am dat înapoi! Eu!... Eu! Da! Da! E adevărat! S-a 
întâmplat! M-am retras! Şi ce-a făcut el, pentru ca eu să mă 
dau înapoi? O, e groaznic! Poţi să înnebuneşti de furie! Ela 
întins numai braţul spre mine, m-a atins numai la frunte cu 
vârful degetului şi m-am dat înapoi!... Am dat îndărăt! 

— Atunci, consolează-te. După toate astea... 

— Ce! strigă tânărul. Isprăveşte! 

— Ei bine, tremură bătrânul, făcându-şi cruce, omul ăsta e 
fără-ndoială un trimis al Diavolului. Ai văzut ochii lui? Ai 
reţinut numele lui ciudat de turc sau păgân, pe carei l-a 
spus tovarăşul său? 

— Nu, n-am auzit. Cum îl cheamă? 

— 'Tovarăşul i-a spus... aşteaptă... ei, am uitat! 


— Aduc-ţi aminte! porunci tânărul. Blestematul ăsta care 
te-a rănit de moarte şi m-a făcut să mă dau înapoi, oh, 
diavolul, cum îl urăsc! Mi se pare că am fost născut ca să-l 
urăsc! Vreau să-l regăsesc şi să-l găuresc cu sabia. Să-i 
arunc ficaţii la câini! Adu-ţi aminte, ce dracu! 

— Numele lui..., stai puţin. a, da! Ştiu... Îl cheamă 
Nostradamus! 

Rănitul care era pe moarte se numea Brabant-le- 
Branancon. 

Tânărul care mergea alături de el era Regele loviturii 
frumoase. 

HANUL CELOR TREI FEMEI. 

Hanul se ridica la marginea drumului. Era o casă 
singuratică şi de-a lungul ei era o scară. Ziua chiar, hanul 
era urât. Noaptea, avea un aspect îngrozitor. În sala din 
mijlocul hanului, câteva chipuri colorate sunt spânzurate de 
pereţi, iar plafonul e afumat şi stricat. Zidurile crăpate 
miros a mucegai. Singurul lucru mai înveselitor în această 
încăpere e căminul lângă care sunt lemne de brad şi crengi 
uscate. Lângă cămin, în noaptea asta patru oameni se 
strânseră în jurul unei mese, discutând şi bând. Toţi patru 
erau într-un hal nemaipomenit: mantalele zdrenţuroase, 
bocancii rupţi şi fără şireturi şi muiaţi până la piele de 
ploaie. 

— Ce vreme, oameni buni, ce vreme! zise Trinquemaille. 

— Se pare că Garronna vrea să se reverse, zise Strapafar. 

— E un potop în toată puterea, zise Corpodibale. 

— Da, da..., aşa e, zise Bouracan. 

Trinquemaille era din Paris. Era prefăcut, roşcat şi avea o 
mutră de rozătoare. Strapafar, fiu de Spaniol, era gascon, 
sau provensal, nici el nu ştia bine ce e. Avea şi el mutra unui 
pehlivan şiret, ca o vulpe. Corpodibale era piemontez. Avea 
pe faţă şi la suflet toate calităţile unui lup. Bouracan era 
unul din cei care fugiseră din armata lui Carol Quintul, 
dezertase pe urmă şi din armata franceză. Era puternic şi 
prost ca un câine de fermă. Avea fălci de fier. 


Discutau, dar urechile lor erau întinse spre zgomotele de 
afară. Cu coada ochiului, erau cu toţii atenţi la bucata de 
carne de porc ce sta gata să fie friptă. Curând, fiecare 
rupea din carne şi mânca nestingherit cu mâna; singur, 
Trinquemaille, mai delicat, se ajuta cu pumnalul... 

Un bădăran slab şi osos, aşezat lângă uşa de intrare, îi 
privea de departe: acesta era gazda. 

— E foarte bună, porco dio! zise Corpodibale. Dar asta nu-i 
nimica pe lângă mămăliga pe care o făceam eu în vremuri 
bune. 

— Da, da, zise Bouracan, dar cârnatul de Frankfurt e mai 
bun. 

Timp de câteva minute nu se auzi decât freamătul ploii. 
Vântul urla. Deodată, o lovitură puternică pocni uşa. 
Stăpânul hanului se ridică în picioare. Cei patru tovarăşi 
erau şi ei în picioare, cu pumnalele în mână. 

— Domnilor, zise gazda, pot deschide? 

— N-am auzit fluieratul, răspunde Trinquemaille. Sfânta 
fecioară să ajute trecătorilor care merg pe-aici, dar ei nu 
pot intra acum aici. 

— Saint-Etienne ne-a spus să nu deschidem decât dacă se 
aude un fluierat. Călătorul să se ducă la dracu! 

— Mergeţi mai departe! strigă gazda. 

— Deschide! strigă o voce de-afară. 

Vocea această metalică, asemenea vocii destinului, îi făcu 
pe cei patru tâlhari să tresară. Gazda se bâţâia, ca după o 
lovitură de măciucă. Îşi trecu mâna pe fruntea rece şi-şi 
şterse broboanele de sudoare. 

— Oh! Ce slăbiciune m-a apucat!... Nu!... Nu! urlă el Nu 
deschid! 

Vocea de-afară nu se mai auzi, dar după câteva minute cei 
patru văzură pe hangiu cum ridică drugul de fier de la uşă. 
Apoi deodată, ca apucat de furii, înnebunit, începu să se 
învârtească dându-se înapoi de la uşă. Se duse din nou la 
drugul de fier, căutând a deschide. 


— Nu deschide! Nu deschide, blestematule! strigară cei 
patru tovarăşi. 

— Nu deschid! Nu vreau să deschid, bâlbâi hangiul, 
clănţănind. 

Şi, în acelaşi timp, lăsă bara de fier să cadă. Doi bărbaţi de 
pe care apa curgea şiroaie, intrară. Tâlharii se avântară cu 
pumnalele în aer. Tânărul care mergea înaintea tovarăşului 
său, îşi aruncă mantaua şi se-ntoarse deodată în faţa 
agresorilor. În aceeaşi clipă, aceştia se opriră. Tânărul 
ridică spada, iar cei patru se retrăgeau. Erau palizi, loviți 
parcă de groază. Omul lăsă braţul în jos, zâmbi, apoi se- 
ntoarse spre hangiu: 

— O cameră pentru mine, zise el! Un loc în grajd pentru 
cal! Hai, ce mai stai. Vei fi bine plătit. 

Hangiul se înclină respectuos până la pământ şi ieşi. 
Tânărul dădea în acest timp câteva ordine tovarăşului său. 

Tovarăşul salută şi, aşa muiat cum era, se urcă pe cal, 
luând drumul Parisului... 

Hangiul se-ntoarse şi-l conduse pe călător într-o cameră 
de sus. Apoi, cobori jos, la cei patru tâlhari, făcându-şi 
cruce. 

— Sacrament, zise Bouracan, omul ăsta e mai tare decât 
regele Carol. 

— Asta-i nu-i un om, zise Strapafar, e un vampir ieşit din 
groapă. l-aţi văzut faţa? Pot să jur că nu-i nici o picătură de 
sânge sub pielea lui. 

— Băieți, zise Trinquemaille, asta-i întâmplarea cea mai 
ciudată din viaţa mea. 

— Ne-a făcut pe toţi patru să ne dăm înapoi, adăugă 
Corpodibale. 

Strapafar reluă apoi, după un moment de tăcere. 

— Porumbeilor, vă propun să ieşim din blestematul ăsta de 
han şi să povestim totul seniorului Saint-Etienne care 
amorţeşte în drum aşteptându-şi frumoasa. 

— Da! Da! zise Bouracan, să ieşim. 


— Domnilor, făcu dulce Trinqguemaille, e ceva mai bun de 
făcut. Gândiţi-vă că d-ra Florise de Vernigque va trece în 
curând pe aici. E vorba s-o prindem cu grija noastră 
delicată şi s-o ducem tânărului Saint-Etienne, care, în 
schimb, ne va număra trei sute de galbeni sunători. 

— Eu nu mă bag în afacerea asta, spuse Strapafar. Nu 
uitaţi că Florise de Vernique e fata abatelui Parisului, omul 
cel mai puternic după rege! 

— Da! aprobă Bouracan. E omul care taie şi spânzură. Hai, 
mai bine să mergem. 

— Porco dio! mârâi Corpodibale. Dacă vorbiţi aşa, vă voi 
spune că mareşalul Saint-Etienne e tatăl tânărului senior 
care ne plăteşte să o răpim pe Florise. Ele tot atât de 
puternic ca Vernique. Dacă fiul lui îi povesteşte cine 
suntem, vom fi rupţi în patru de cai. Şi cu toate acestea, nu 
mai vreau să rămân în hanul ăsta blestemat. Propunerea lui 
Strapafar mi se pare cea mai bună. Să ieşim în drum. Vom 
aştepta trecerea domnişoarei. 

— Domnilor, începu iarăşi Trinquemaille cu miorlăitul lui 
dulceag, tânărul Saint-Etienne ne-a poruncit să aşteptăm 
aici fluieratul său. Să nu ne mişcăm. Dar, să ne apărăm 
contra farmecelor acestui diavol călător. 

— Şi cum? întrebă Bouracan. 

— Da, cum? adăugă Corpodibale. 

— Cum? zise Tringuemaille. Să ne rugăm la Sfânta 
Fecioară şi să rostim Tatăl nostru. N-aveţi decât să repetaţi 
după mine, dacă aţi uitat... cumva. 

Hangiul se apropiase şi urmări convorbirea cu interes 
vădit. 

— Domnul are dreptate, zise el. Să ne rugăm, domnilor! E 
singurul mijloc de a scoate din vrajă hanul meu, în care stă 
Diavolul însuşi acum! 

Şi căzu în genunchi. Tringuemaille îl imită îndată. Apoi, 
după o scurtă şovăială, ceilalţi trei îngenuncheară şi ei. 
Atunci, se întâmplă ceva ciudat. Flacăra din cămin se stinse. 
Marea sală a hanului nu mai era luminată decât de un opaiţ 


slab. Tâlharii spuseră trei rugi. Totul fu urmat de serii lungi 
de cruci. Liniştit, hangiul se duse să-şi ia postul la poartă. 

— Mii de draci, zise Strapafar, mi-e egal. Puțin îmi pasă ce 
se-ntâmplă. 

— Domnilor, începu iarăşi Trinquemaille, mi se pare că ni 
se face frică! N-am fi în halul ăsta dacă ar fi cineva cu noi pe 
care-l ştiţi cu toţii. 

— Da, da, aprobă Bouracan, era tocmai să spun şi eu. 

— Porco Dio! adăugă Corpodibale, când el era în fruntea 
noastră şi când spada lui lucea în soare, care duşman putea 
să ne reziste? De când ne-a părăsit, sunt un corp fără suflet. 

— Ce lovituri de sabie şi de lance!... Ochiul lui arunca 
lumini, vocea lui tuna când ne striga: Înainte! 

— Ele mult mai puternic ca regele Carol! yise Bouracan. 

— E regele luptelor! yise Strapafar. 

— E fulgerul lui Dumnezeu! zise Tringquemaille. 

Şi toţi patru se descoperiseră. În această clipă, poarta fu 
din nou zgâlţâită şi o voce strigă: 

— Deschideţi! 

CĂLĂTORUL NECUNOSCUT 

— Nu deschideţi! urlară deodată cei patru tovarăşi. 

— Nu deschid, zise gazda. De data asta, cu toate că e 
aspră, vocea e omenească. 

— Deschide, hangiu nenorocit, dacă nu vrei să te pun în 
frigare! Deschide, sau dau foc cocioabei! Se auzi din nou 
de-afară. 

— Saint-Etienne nu a fluierat, observă Trinquemaille. Ce 
lovituri!... Ce vacarm... Va dărâma uşa. 

Călătorul lovea mereu. Pumnul lui trebuia să fie asemenea 
unui ciocan de fier. 

— Dio sapone, la madonna lavandaia? tună Corpodibale. 
Dacă piccola Florise trece acum pe aici şi dacă singur Saint- 
Etienne fluieră, ne-am făcut de ruşine cu treaba noastră. 

— O ieşire! zise Trinquemaille. Înainte! 

— Da. Înainte. 


Şi într-o clipă, drugul de fier fu smuls. Aveau ochii obrajii şi 
buzele roşii. Erau plini de pofta crimei, poarta se băâtu; un 
vânt furios stinse opaițul. Cele patru pumnale se ridicară. În 
clipa aceea se auzi un urlet, apoi patru deodată. Cei patru 
bandiți reintrară îngroziţi... Corpodibale scuipă doi dinţi; 
Trinquemaille încerca să sufle: o mână de fier îl gâtuise 
aproape; Strapafar căzu în prag, Bouracan îşi freca pieptul 
pe jumătate astupat. 

— Ce ploaie! strigă Strapafar. 

— Nu-i decât el, urlă Corpodibale, dregându-şi fălcile. 

— Da! strigă Bouracan, el e! 

— Regele ...loviturii frumoase! mormăi Trinquemaille. 

— EI însuşi, oile mele! Strapafar şi Bouracan, ajutaţi 
bătrânului Brabant să coboare de pe cal şi aduceţi-mi-l aici. 
Corpodibale, foc! Trinquemaille, tu vei închide uşa! 

Tâlharii se precipitară. Tânărul intră udat leoarcă, se duse 
la masa de lângă cămin, prinse carafa cu vin, bău zdravăn, 
apoi zvârli în celălalt colţ al mesei carafa, ştergându-se pe 
gură cu dosul palmei. 

— Ah! Vinul! strigă el mânios. E bun! Hangiu pezevenghi, 
meritai să-ţi ciopârţesc urechile cu spada. Iar voi, câini 
blestemaţi, aţi fi vrut ca Regele loviturii frumoase să zacă 
afară în ploaie. 

— Căpitane, noi nu ştiam..., zise umil Trinquemaille. 

— Trebuie să ştiţi când e vorba de mine! urlă tânărul. 
Trinquemaille se încovoie în faţa Regelui. Corpodibale, 
Bouracan, Strapafar îl priviră cu o admiraţie pasionată. 

— Hangiu! Cea mai bună cameră! Şi vin. Cel mai bun din 
pivniţa ta. lar voi, la drum. Bietul Brabant o să moară. 

Bătrânul fu adus înăuntru şi fu aşezat lângă cămin, apoi fu 
ridicat la etaj şi pus în pat. Hangiul alergă după vin. 

— Hai, bătrâne! Brabant! Înghite puţin nectar din ăsta! îl 
îndemnă Regele. 

Rănitul, întins în pat, avea gura întredeschisă şi ochii 
holbaţi. Muribundul acesta era un bandit. Prădase, jefuise, 
omorâse... 


— Îi datorez viaţa... mea! gândi Regele loviturii frumoase. 
A fost tatăl meu... 

Tresări. Un zâmbet amar îi dezveli dinţii albi şi ascuţiţi. 

— Un tată!... Am eu oare un tată...? 

În clipa aceasta, la uşa rămasă întredeschisă, asemenea 
unei spectrale apariţii, se arătă un cap palid... Era călătorul 
necunoscut. 

Ce curiozitate îl atrăgea? De ce venea el să vadă şi să 
asculte...? 

— Dacă am un tată, zise Regele, blestemat să fie! 

— Hei, bătrâne! Tu eşti adevăratul meu tată! Nu ţi-e sete? 

Întinse sticla adusă de hangiu. Vinul curse şi se răspândi în 
gura bătrânului, până în gât. Licoarea puternică parcă 
dădea viaţă muribundului. 

— Îşi revine!... murmură tânărul. Brabant avu un zâmbet 
eroic şi bâlbâi: 

— Da..., da..., micul meu, dar pentru a mă-ntoarce pentru 
totdeauna... 

— Nu, nu se poate! Tu nu vei muri! 

— Trebuie să ne ducem, fiul meu. Papă, rege, tâlhar, 
fiecare are groapa lui pregătită. 

Faţa lui Brabant se strânse, chircindu-se, mai mult de 
patimă, decât de durere. În clipa aceea, privirea 
muribundului se opri asupra uşii. 

— Moartea!... gemu el. Iat-o! Acolo! Priveşte! Regele se- 
ntoarse spre uşă. Dar nu văzu nimic. Sări la uşă, rezultatul 
fu acelaşi. 

— Nu e nimeni. Visezi, bătrânul meu...! 

— Da, am visat. Visul începe. Da, era unul cu faţa fără nici 
o picătură de sânge. 

Vocea rănitului era spartă, iar suflarea înceată şi 
întretăiată, începu deodată să râdă. 

— Ei drace, ce văd pe faţa ta? O lacrimă? Atunci, nu mai 
eşti leul meu, Regele loviturii frumoase cu inima tare ca o 
stâncă. Să plângi? Eşti nebun. Hai, băiatul meu, fii tare: nici 
o slăbiciune, bună pentru proşti - să n-ai încredere decât în 


braţul tău şi în sabia ta - luptă cu pumnul, cu dinţii, fură, 
jefuieşte, fără milă! Auzi? Adio..., eu mă duc... Ascultă încă 
puţin. Cine eşti tu? M-ai întrebat adesea. Îţi voi spune. Eu... 
Oh! Moartea e ...aici! Mă priveşte! La uşa asta...! 

Regele loviturii frumoase se-ntoarse. Dar nici de data asta 
nu văzu nimic. 

— Aşteaptă, spuse el. Lumina asta îţi face vedenii. Stinse 
flacăra de lângă bătrân. Întunericul cuprinse camera, 
deodată. 

— Bine!... Bezna îmi pregăteşte noaptea veşnică... Ascultă 
deci, micul meu. 

Dar muribundul văzuse bine. După uşă era cineva; Şi acest 
cineva era călătorul necunoscut, care cu o putere 
necunoscută, de departe, îl făcu pe hangiu să lase uşa 
întredeschisă. 

Brabant horcăia. Memoria şi gândurile lui se turburau în 
haos, încerca să povestească ceva, dar totul se amesteca în 
groaza agoniei. 

— Ştii că a trebuit să te dau, atunci când te-am luat mic de 
tot, sărman leuşor fără ghiare? 

— A trebuit să mă dai cuiva? 

— Da. Ghiceşte cui... Nu?... Ei bine! Călăului. Regele se 
cutremură de groază. De cealaltă parte, călătorul 
necunoscut asculta cu o atenţie pasionată. 

— Şi de ce ar fi trebuit să mă dai călăului? Ce crimă am 
făcut eu atunci? 

— De ce? Ah! Ah! Mă întrebi de ce? E adevărat. Tu nu ştii. 
Află deci tu eşti fiul unei femei care a fost închisă în Templu 
pentru că a făcut farmece de dragoste contra Delfinului 
Francois şi a lui Henri, duce de Orleans. Numai vraja contra 
Delfinului a reuşit, deoarece cu puţin după asta ela murit la 
Tournon. În ce-l priveşte pe Henri, care a devenit regele 
nostru Henri al doilea, el e acela care... Ah! Drace!... Burta 
şi măruntaiele!... Mă prăpădesc... 

— Spune-mi cel puţin numele mamei mele? urlă Regele 
loviturii frumoase. 


— Mama ta? Ah!... Da. mama ta... lemplul... temniţa în 
care te-ai născut. Oh! Adio!... Mâna ta! Crăp... 

Muribundul fu zguduit de ultimele mişcări de rezistenţă 
ale vieţii. Puțin sânge se arăta la colţul buzelor. 

— Nu vreau! răcni Regele. Nu vreau ca să mori! 

— Adu-ţi aminte, şopti Brabant într-o ultimă sforţare de 
acela care m-a omorât... 

— Va muri de mâna mea! ţipă Regele. Nostradamus! Asta 
e numele pe care mi l-ai spus. Îl voi căuta până la sfârşitul 
lumii şi... 

— lată-l aici! strigă muribundul şi se ridică, ca şi cum ar fi 
vrut să respingă o închipuire a iadului, dar recăzu ţeapăn, 
fără suflare. 

Camera era plină de lumină. Cu geamătul unui leu care 
atacă, Regele loviturii frumoase se întoarse pentru a treia 
oară spre uşă. De data aceasta, se afla în faţa unui om care 
intra, cu o făclie în mână. 

— Nostradamus! strigă Regele. 

— Eu sunt! răspunse călătorul necunoscut cu o linişte 
îngrozitoare. 

— Vei crăpa aici! Îţi voi înmormânta stârvul împreună cu 
Brabant! 

Regele loviturii frumoase trase pumnalul şi-l ridică spre 
Nostradamus. 

— Nu mă vei ucide, zise Nostradamus, cu vocea lui calmă. 
Nu mă vei ucide. Eu ştiu ce a vrut să-ţi spună omul acesta 
înainte de a muri. Ştiu cine e mama ta! 

Braţul Regelui căzu. 

— Tu ştii asta? 

— Da. Tu eşti născut într-o celulă a Templului, continuă 
Nostradamus. Ştiu întreaga poveste a mamei tale. Ce 
fatalitate te-a adus tocmai ieri seara aici la han, unde şieua 
trebuit să-mi caut adăpost!... Asta a fost hotărârea puterilor 
cereşti, care m-au trimis. Tu nu mă vei ucide deci. 

Regele loviturii frumoase îl privea pe necunoscut, 
contemplându-i întreaga făptură ciudată, dar minunată. 


— Cine eşti? întrebă el. 

— Cine sunt?... Acela care cunoaşte numele şi povestea 
mamei tale. Sunt acela care cunoaşte povestea tatălui tău! 
Adăugă Nostradamus cu un suspin de ură adâncă. 

— Tatăl meu! strigă Regele loviturii frumoase. 

— Vei şti numele lui! Îţi vei cunoaşte povestea! Mai vrei să 
mă ucizi? 

— Nu! Nu! Pentru a cunoaşte pe tatăl meu şi să-i spun că-l 
urăsc, eu, copil abandonat, eu care eram să fiu dat pe mâna 
călăului, mi-aş vinde sufletul şi Diavolului. 

— Bine, zise Nostradamus. Vei avea bucuria să asculţi. 
După asta, mă vei omori, dacă vrei, deoarece după ce-ţi voi 
fi spus totul, eu nu voi mai avea ce căuta printre cei vii. 

— 'Te cred! Cred tot ce-mi spui! Voi face tot ce vei vrea. 
Dar, să ştii, că totuşi te urăsc. Iu l-ai ucis pe Brabant. Tu m- 
ai făcut să dau înapoi. Când nu voi mai avea nevoie de tine, 
te voi ucide. 

— E bine, zise Nostradamus. Tu eşti acelaşi. Ne vom 
revedea la Paris. 

— Dar unde? 

— Nu te îngriji. Voi şti să te găsesc. Adio, tinere. M-ai 
întrebat cine sunt. Ei bine! Eu sunt geniul răzbunărilor 
înscrise în cartea destinelor. Pentru tine, eu sunt 
Fatalitatea. Sunt acela care a venit din adâncurile 
necunoscutului, pentru a te duce de mână până la punctul 
unde soarta ta va fi împlinită. Încă un cuvânt. Vrei aur? 

Fără a aştepta răspuns, Nostradamus îl prinse pe tânăr de 
braţ şi-l trase până în camera lui. Aici, deschise o ladă. În 
loc să fie plină de haine, lada era umplută cu pietre 
preţioase şi monede de aur. Tâlharul păli, iar Nostradamus 
zâmbi misterios şi spuse: 

— Ia cât îţi trebuie. Ia totul, dacă vrei. 

Regele loviturii frumoase se răsuci şi ţipă furios: 

— Eu am mai mult decât atâta! 

— Ce anume? întrebă Nostradamus. 


Regele scoase pumnalul pe care-l lăsă să cadă pe masă, 
înfigându-se la un deget adâncime. 

— lată! zise el. 

Aruncă asupra lui Nostradamus o privire sângeroasă. 

— Îţi las pumnalul şi ţi-l voi lua la timp, pentru a te ucide. 
Adio. Dacă vrei să mă vezi, vino la Curtea Miracolelor şi 
întreabă de tâlharul cel mai vestit, omul pe care marele 
abate Vernique a jurat să-l spânzure cu mâinile lui... eu sunt 
acela! 

La numele de Vernique, călătorul tresări. 

— E bine, zise el cu o voce atât de aspră şi sălbatică. 
Numele tău? 

— Regele loviturii frumoase! 

Şi ieşi. În camera lui, Regele se apropie de cadavrul lui 
Brabant şi îi luă mâna. 

— Linişteşte-te. Omul ăsta va muri de mâna mea, în clipa 
aceea, un fluierat prelung se auzi afară şi-l făcu să tresară. 
— Fiul ...Mariei! Acesta e deci copilul femeii pe care am 
iubit-o ...atâta! Acesta e omul pe care Destinul mi l-a dat pe 

mână ca instrument al răzbunării mele! Ei, dar nici o 
slăbiciune, aşa cum zicea bătrânul. Nici o milă pentru fiul 
Mariei! Copilul ăsta e doar al lui Henri al II-lea, regele 
Franţei! 

Deodată, aceeaşi fluierătură care-l făcuse pe Regele 
loviturii frumoase să tresară îl trezi şi pe Nostradamus din 
meditaţia lui. Se ridică şi se duse până la fereastră. 

FIICA MARELUI INTENDENI DE PARIS. 

La auzirea fluieratului, cei patru bandiți se ridicară. 
Hangiul deschise poarta de afară. 

— E timpul să facem un plan de atac, zise Trinquemaille. 
Am găsit ceva! Trebuie ca Regele loviturii să meargă cu noi. 
Ce spuneţi de ideea asta? 

Cuvintele îi fură primite cu aclamații. Toţi patru se 
hotărâră să urce scara, la Rege. 

— Iată-l! strigară ei în cor, aplecându-se umili în faţa lui. 


— Bine, bine! zise Regele loviturii frumoase, coborând. Vă 
iert. Ce le ierta el oare? Dinţii pe care li i-a rupt? În acelaşi 
timp când Regele apăru, un tânăr venit din afară intră în 
sală, strigând: 

— Sunteţi gata? Călărețul meu m-a anunţat că ea va trece 
pe-aici în douăzeci de minute, a văzut trăsura plecând din 
Melun. La drum! Vă voi împărţi locurile... 

Era un tânăr de vreo douăzeci de ani, palid, cu buzele 
subţiri şi trăsăturile aspre. Era în prada unei tulburări pe 
care nu căuta s-o ascundă. 

— Monseniore, noi ne-am gândit că expediţia asta e 
departe de legile lui Christos. 

Bandiţii aprobară, fiecare în felul lui, simplu, dar viclean şi 
hrăpăreţ. 

Regele loviturii frumoase asculta şi-l privea cu neîncredere 
pe noul venit. La capătul scării, aplecat deasupra barei, mai 
asculta cineva... 

— Asta-i trădare! strigă tânărul. În cazul acesta, să ştiţi, că 
dacă veţi sufla un cuvânt tatălui meu, asta vă va costa 
scump. 

— Monseniore, nu ne ameninţaţi, zise dulce Trinquemaille. 

Tânărul îngălbeni şi aruncă o privire spre uşă, dar 
Bouracan se aşeză înaintea singurei ieşiri, cu mâna pe 
spadă. Avu un gest de ameninţare. 

— Ha! ţipă Strapafar. Disperarea dumneavoastră îmi face 
milă, zău! Am vrea noi să vă prindem turturica, dar noi 
vrem s-o facem cu căpitanul nostru. 

— Căpitanul vostru? 

— Ilustrul Rege al loviturii frumoase, pe care-l vedeţi aici 
în carne şi oase, zise Trinquemaille, Căpitane, iată-l aici pe 
Roland de Saint-Etienne, fiul marelui Saint-Etienne. El vrea 
s-o răpească pe duduita Florise de Vernique, fiica prea 
cuviosului nostru abate. 

Acolo sus, Nostradamus era livid, galben ca ceara. Se 
aplecă, să audă şi să vadă mai bine... 


— Fie! strigă Roland de Saint-Etienne. Veţi fi cinci în loc de 
patru. 

— Dar depinde de banii pe care îi puneţi jos, zise Regele. 

— Am promis o sută de galbeni tovarăşilor d-tale. 

— Din momentul în care sunt aici, preţul e dublu. O sută 
de galbeni! Atât îmi trebuie numai mie. 

— Ei bine, fie! Două sute de galbeni. Să ne grăbim acum. 
Haideţi, să vă pun la posturi! 

— Un moment, stăpâne, zise Regele. Eu comand expediţia. 
D-ta te vei odihni lângă foc şi noi îţi vom aduce tânăra fată. 

— Bine! răspunse Saint-Etienne. Vă las vouă câmpul de 
luptă. 

Regele loviturii frumoase întinse atunci mâna, nepăsător. 

— Plăteşte înainte! 

Saint-Etienne aruncă o privire ucigătoare tâlharului. 

Ce bine ştie şmecherul să lucreze! Exclamă admirativ 
Strapafar. 

Regele ridică din umeri, iar Saint-Etienne scoase din 
manta o pungă grea şi vărsă conţinutul. Începu să numere 
iute. Erau două sute cincisprezece scuzi. 

— Cei cincisprezece galbeni sunt pentru vin. La drum, voi 
ceilalţi! 

Banda dispăru. Saint-Etienne rămase singur în sală mare, 
palid şi gâfâind. De sus, Nostradamus contempla cu un fel 
de beţie pe fiul lui Jacques de Saint-Etienne... fiul unuia din 
cei doi prieteni ai lui... 

Deodată, afară, pe drum, se auzi un zgomot, apoi strigăte, 
înjurături şi detunături de flinte. Apoi, un clinchet de săbii, 
iarăşi strigăte de groază, gemete de răniţi, cu adevărat 
tumultul unui atac în toată regula. Câţiva cai în galop şi, pe 
urmă, o tăcere înfiorătoare. se ...sfârşise! 

Saint-Etienne tremura de frig. Ochii lui scoşi din orbite 
priveau spre uşă. Nostradamus coborâse câteva trepte. Şi 
el privea cu nesaţ spre aceeaşi uşă. Aştepta, ca un 
arhanghel al morţii, pe fiica lui Vernique. Fiica celuilalt 


prieten al său! Un zâmbet de gheaţă înflori pe buzele lui 
fără sânge. 

— Fiica lui Vernique! Fiul lui Saint-Etienne! lată-l; sub 
ochii mei! lată cum a socotit Destinul! Aici, în nenorocitul 
ăsta de han, iată-i pe copiii acelora pe care îi urăsc. lată-l pe 
Saint-Etienne care vrea să necinstească pe fiica lui 
Vernique. Şi cine vine în ajutorul lui? Tocmai fiul lui Henri al 
II-lea, regele Franţei! Fiul aceluia care a pus mâna pe 
Marie! gândi în el însuşi Nostradamus. 

În acea clipă, se aplecă s-o vadă pe fiica lui Vernique, care 
intra. 

Regele loviturii o ţinea de braţ. Era beat de luptă, înainta 
zvelt, cu o înfăţişare aprinsă. În urma lui, veneau cei patru 
tâlhari şchiopătând şi zdrenţuiţi, gemând. Corpodibale îşi 
ştergea sângele care ţâşnea din frunte. 

— Dio cane, la madonna lavandaia, strigă el. Ei erau opt? 
Ce lovituri? Ce marmeladă? 

— Ba erau nouă, zise dulceag Tringuemaille, căruia un 
picior îi atârna. 

— Tăcere! tună Regele loviturii, închideţi uşa şi tăceţi din 
gură! 

Ordinul fu executat. Se putea auzi şi o muscă zburând. 

Roland de Saint-Etienne se retrăsese lângă cămin. 
Tremura, îşi trăsese pulpana mantalei pe faţă, nu pierdea 
însă din vedere nimic din cele ce se întâmplau. 

— Domnule, zise Regele, lăsând braţul tinerei fete, iat-o pe 
domnişoara. Mi-aţi plătit să v-o aduc, Iat-o! Suntem chit! 

Tânăra fată se ţinea liniştită. Numai mâinile îi tremurau 
uşor. Se îndreptă spre Saint-Etienne. 

— Va să zică dumneavoastră, domnule, opriţi şi sechestraţi 
femeile prin violenţă şi trădare. Cine sunteţi, că nu 
îndrăzniţi să v-arătaţi faţa! Bine faceţi. Aş vedea faţa unui 
laş... Trebuie să ştii! Nu se pune mâna pe Florise de 
Vernique, Nu vorbesc de aceşti tâlhari, dar dumneavoastră, 
un gentilom, îndrăzniţi şi mă priviţi, aşa cum vă privesc. 


Cu un gest grațios şi inocent, ea îşi scoase capişonul care-i 
acoperea capul. Era înaltă, zveltă, o adevărată frumuseţe. 
Părul bogat îi împodobea cu măreție capul. Strălucea de 
tinereţe. 

Tringuemaille exclamă de admiraţie. Bouracan rămase cu 
gura deschisă, iar Strapafar făcu cu ochiul. 

Regele loviturii deveni foarte palid. 

— Aşa de frumoasă! Oh! Aş omori pe acela care s-ar atinge 
de ea. Şi ea a spus: tâlhar..., se gândiel. 

— Haideţi! Adunaţi-mi servitorii pe care mi i-aţi împrăştiat 
şi conduceţi-mă. Poate că voi uita, continuă Florise de 
Vernique. 

Saint-Etienne făcu doi paşi înainte şi o prinse de mână. 

— Dar eu, voi putea eu oare să uit dragostea care mă 
arde? 

Florise îşi înăbuşi un strigăt de ruşine. 

— Oh! îndrugă fata, cine eşti? 

— Cine sunt? Nu ghiceşti? Ei bine, atunci priveşte omul 
care de un an de zile te roagă în genunchi să-i fi soţie, acela 
care s-ar lupta cu toată lumea pentru dumneata! 

— Roland de Saint-Etienne. 

Era un strigăt de durere, de groază poate, acela care-l 
scăpă fata. Cu o mişcare violentă, îşi trase mâna, se aruncă 
înapoi, albă ca o moartă. 

— E adevărat, domnule. După laşitatea şi meschinăria 
mijloacelor întrebuințate, trebuia să ghicesc că eşti 
dumneata! 

— Laş, meschin, da, dar te iubesc! Nu mă vrei... Dar, eu te 
iau! Destul. le am. Nu te voi mai lăsa. 

Şi Saint-Etienne înainta din nou spre ea. Florise se dădu 
înapoi, îngrozită. 

— Ah! Nu e oare aici nici un om care să mă scape de 
trădătorul acesta? 

Aruncă în jurul ei o privire pierdută. Şi, lucru ciudat, 
privirea ei se opri parcă instinctiv asupra Regelui loviturii 
frumoase. 


Roland de Saint-Etienne înainta cu capul înfierbântat şi cu 
faţa cruntă. În acest moment, se auzi zgomotul greu al unei 
pungi de bani care cădea. Era punga cu cei două sute de 
galbeni, pe care Regele o aruncă la picioarele lui Saint- 
Etienne! 

— "Ţine, domnule, zise tâlharul, ia-ţi banii! 

Florise aruncă o privire scurtă. Apoi, îşi întoarse iute ochii. 
O mândrie stăpânea trăsăturile ei. 

— Ce vrea să-nsemne asta? întrebă Saint-Etienne. 

— Asta-nseamnă că trebuie să-ţi iei înapoi aurul. Asta-i 
totul! 

— Isuse Doamne, frumosul nostru Rege şi-a pierdut capul, 
zise Trinqguemaille, uluit. 

— Da, zău, păcat de capul lui, zise Bouracan. 

— La madonna lavandaia! mormăi Corpodibale. 

— Ptiu! fluieră Strapafar. 

— Tăcere! tună Regele loviturii. Cei patru tâlhari 
încremeniră. 

— La cai, pungaşi blestemaţi, la cai! Porunci aspru 
căpitanul. Fiţi gata s-o conduceţi pe această nobilă 
domnişoară în două minute până la Paris. 

Pentru a doua oară, Florise aruncă o privire tâlharului şi 
zâmbi parcă. Din această privire Regele loviturii frumoase 
nu văzu nimic. Saint-Etienne se duse la el şi-l atinse cu un 
deget. 

— Ce vrei? mormăi Regele, ca şi cum s-ar fi deşteptat 
dintr-un vis. 

— "Ţi-ai pierdut capul, aşa cum au spus şi oamenii d-tale. 
Ce vrei să faci? 

— E mult mai simplu ca „Iatăl Nostru”. Vreau s-o conduc 
până la marele abate pe această domnişoară, pe care m-aţi 
făcut s-o opresc. M-aţi plătit pentru asta şi mi-am făcut 
datoria. Acum nu-mi mai place să continui jocul; va dau 
banii înapoi. 

— Mizerabile! Voi face să fii tras pe roată de viu! strigă 
Saint-Etienne. 


— O! Renunţă, te rog, de bună voie. Văd că domnişoara nu 
prea se simte bine în faţa d-tale. În consecinţă, iţi interzic să 
te mai apropii de ea. 

— Tâlharule! Vei îndrăzni... 

— Îndrăznesc tot ce vreau. 

— Ei bine, atunci să mori câine! urlă Saint-Etienne, 
căutând să-i dea Regelui o lovitură care l-ar fi trimis după 
Brabant, dacă tâlharul nu s-ar fi dat la o parte, lângă uşă. 
Cei doi adversari se găseau faţă în faţă. Regele loviturii 
frumoase avea acum şi el pumnalul în mână. Un scurt 
clinchet al armelor şi Saint-Etienne scoase un țipăt de 
durere. Regele îl zgârie pe obraz, apoi îi vâri pumnalul, 
răsucindu-l cu îndemânare, în umăr. 

— E lovitura frumoasă, zise simplu Regele, în timp ce 
Saint-Etienne cădea pe spate. 

— 'Te voi mai prinde eu! strigă el. Eşti al călăului. Florise 
tremura. Regele loviturii frumoase îngălbeni. 

— Al călăului! Da. Brabant mi-a spus-o. Eu sunt al călăului 
de când m-am născut. Şi continuă, cu voce tare: 

— Veniţi, domnişoară. Hangiule, e acolo sus corpul unui 
om care mi-a fost singurul prieten. Eşti creştin, nu-i aşa? Îl 
vei înmormânta cumsecade, cu un preot. Mă voi întoarce să 
văd dacă mi-ai ascultat ordinul, băgă de seamă. Veniţi! 

leşi. Florise îl urma. Saint-Etienne ameţi şi leşină. Hangiul 
privi lung punga cu bani, o ridică şi o ascunse. 

— Voi spune că tâlharul a luat-o, mormăi el. 

Trăsura care o ducea pe Florise mergea în noapte. Regele 
loviturii mergea călare înainte, urmat de cei patru răniţi, 
care nu îndrăzneau să crâcnească. În zori, trăsura ajunse la 
porţile Parisului, tocmai atunci când acestea erau deschise 
şi fu îndreptată spre casa din capătul străzii Saint-Antoine, 
unde locuia marele intendent general. La ora şapte 
dimineaţa, trăsura intra în curtea casei. Un bărbat înalt, cu 
umerii largi, cu faţa aspră, o primi pe Florise în braţe. 
Acesta era marele intendent de Paris. 


— De ce te-ntorci aşa de târziu? Muream de nelinişte. Şi 
ce fel de echipaj e acesta? Unde sunt oamenii noştri? Ce s-a 
întâmplat? 

Cei patru tovarăşi rămaseră din prudenţă afară, în stradă. 
Regele loviturii descăleca şi înainta mândru, cu pumnul pe 
spadă. Marele intendent îl scurta cu ochiul său de pradă. 

— Domnule intendent, iată ce s-a întâmplat: am fost plătit 
să răpesc pe domnişoara şi să o predau unui gentilom, al 
cărui nume vi-l va spune dumneaei, dacă va vrea. 

— Oh! murmură Florise încet, te pierzi, nenorocitule! 

— Şi asta vii să mi-o spui aici? Mie! Visez, poate! Garda 
mea, tună marele intendent. 

— Tată! se rugă Florise tremurând de o emoție pe care nu 
şi-o explica. 

— Păzitori, arestaţi-l pe omul ăsta! Spumegă de furie 
intendentul. 

La strigătele temutului şef, o duzină de arcaşi se aruncară 
asupra Regelui, în timp ce vreo trei păzitori închideau 
poarta, pentru a-i tăia retragerea. 

— Drace! Dacă mă lăsam arestat ca s-o mai văd odată pe 
Florise, această floare nevinovată şi mândră! Dar nu! Ea mă 
va vedea spânzurat! În lături, soldaţi ai puterii! 

Spada lui străluci, apoi se aruncă înainte. 

— Prindeţi-l! Prindeţi-l! La spânzurătoare cu el! vocifera 
marele intendent. 

— O, Doamne, îndură-te pentru el! murmură Florise. 

— După el! După tâlhar! urlară gărzile. Se auziră deodată 
alte patru strigăte. 

— În lături, strigă o voce mieroasă. 

— Da, tună o alta. Sacrament. 

— Porumbeilor, înainte, strigă o voce ascuţită. 

— Trippe del Papa i porco dio la Madonna! urlă a patra. 

Erau Trinquemaille, Strapafar, Bouracan şi Corpodibale, 
care zdrobiseră poarta şi năvăliră în curte. Se făcu o 
gălăgie îngrozitoare. Vreo cincizeci de soldaţi ieşiră din 
casele vecine şi înconjurară grupul tâlharilor. Vernigue, cu o 


mişcare de dragoste şi forţă, îşi prinse fata cu amândouă 
braţele, o ridică şi o duse înăuntru. Dar Florise se zbătea şi 
fu iarăşi pe pământ. 

— Vreau să văd! zise ea. 

— Ei bine, vezi! Cinci tâlhari spânzurați! 

— Înainte! urlă Regele loviturii. 

— Înainte! gemură cei patru diavoli. 

Şi grupul celor cinci se aruncară spre poartă. Dar poarta 
mare era închisă! 

Regele tremura de furie. Se învârti odată cu spada în 
mână şi zări într-un colţ al curţii o poartă mică deschisă. O 
arătă cu spada şi o luă în fruntea tovarăşilor înnebuniţi de 
dorul luptei. În drum, străpunseră câteva piepturi. Florise 
privea cu ochii măriţi şi cu figura palidă. 

Regele loviturii intră ultimul pe poartă. Înainte de a o 
închide în nasul urmăritorilor, aruncă o privire Florisei. În 
clipa aceea primi o suliță în umăr şi căzu pe spate. Florise 
închise ochii. Când îi deschise, văzu uşa închisă. 

— Lăsaţi-i! strigă Vernigue. Sunt în capcană! 

Râsetele şi aclamaţiile mulţimii de soldaţi îi răspunseră. 
Poarta dădea într-un turn pustiu şi izolat. Nu mai era altă 
ieşire. Florise era nespus de tristă. 

— Acum, zise Regele, să baricadăm asta, Apoi, scumpele 
mele oi, trebuie să ieşim de-aici. Mi-e sete. 

Se puseră pe lucru, îngrămădiră cufere peste dulapuri. 
Regele scormonea pretutindeni. 

— E-n zadar, zise el, gemând de durere. Rana din umăr îl 
făcea să sufere. Nu vom putea ieşi de-aici. Gărzile ne pun la 
frigare. Poarta e înconjurată şi nu putem să ne facem o 
ieşire. Brabant a spus. Azi eu, mâine un altul. E o groapă la 
capătul fiecărei vieţi de om. Şi iată, începutul serbării... 

Parizianul, gasconul, italianul şi germanul scoaseră fiecare 
înjurătura lui preferată. Atunci, un fum negru începu să-şi 
arate rotocoalele dedesubtul turnului. 

CAPITOLUL, VIII. 

CatherinA de Medicis. 


VREAU SĂ-L ASCULT PE NOSTRADAMUS. 

Într-o mare cameră de dormit a Louvrului, Catherina de 
Medicis, soţia lui Henri al II-lea, regele domnitor şi Ignaţiu 
de Loyola, fondatorul unui ordin care număra douăzeci de 
ani de existenţă şi a cărui putere era răspândită în toată 
lumea, pe lângă puterea regalității şi a papalității, aceste 
două personaje extraordinare şi temute stăteau de vorbă. 
Camera era a reginei legitime. Cât priveşte camera reginei 
nelegitime, adică a Dianei de Poitiers, ea se afla în altă aripă 
a Louvrului. Aceasta era o odaie mare şi impunătoare, aşa 
cum îi plăcea Catherinei, mare iubitoare de fast şi 
grandoare, măreție şi masacru. Camera era plină de 
podoabele Renaşterii. Aici domnise Francois I visând 
dragoste şi bătălii. 

Parisul dormea. O tăcere grea apăra palatul regilor. 

— E timpul, să plecăm, zise Catherina. 

Ea se ridică şi se acoperi cu un văl negru. Pe vremea 
aceea, faimoasa mamă a lui Carol al X-lea şi a lui Henri al 
III-lea avea puţin peste patruzeci de ani. Frumuseţea ei 
strălucitoare de odinioară căpătase chipul şi caracterul 
fatal al vrăjitoarelor celebre. În loc să se îngraşe ca toate 
femeile de vârsta ei, Catherina se subţia, era mai slabă, mai 
zveltă. 

Ignaţiu de Loyola, văzând-o pe regină ridicându-se, se 
apropie de ea, nu ca un călugăr sărman care înaintează 
spre suverana lui, ci ca un monarh, de la egal la egal. Cu 
toate că avea aproape şaptezeci de ani, trăsăturile aspre şi 
colţuroase, el mai păstra încă o eleganţă aleasă, purtând un 
frumos costum de călăreț din catifea violetă. Pe tunică avea 
brodată inima lui Isus, însemnată cu cele patru litere care 
au fost semnul celei mai mari puteri: 

A.M.D.G. 

O spadă fină de Toledo se legăna la şoldul lui. Dacă ai fi 
tras lama, ai fi putut citi aceste cuvinte cizelate pe ea: „Eu 
sunt soldatul lui Cristos”. Era pe faţa lui un fel de seninătate 
îngrozitoare. Privirea lui era de gheaţă. Şchiopăta uşor. Era 


semnul rămas din tinereţe, care însă nu-i strica graţia 
mersului. 

— Madame, zise Loyola, eşti hotărâtă? Te-ai gândit? 

— Da, zise Catherina. Totul e bine judecat. Să mergem, 
messire, e târziu. 

— Madame, zise el cu vocea lui incisivă şi armonioasă, care 
îi dădea căldura elocvenţei, veţi fi campioana bisericii. 
Bănuiesc în dumneavoastră un suflet războinic. Doamnă, 
trebuie să distrugem erezia. Madame, trebuie să ucidem 
ştiinţa, mama blestemată a ereziei. Pe dumneavoastră, v-am 
ales pentru lupta aceasta. Apoi, eu mă voi putea duce să 
mor în linişte la Roma, cu cugetul împăcat că regatul cel 
creştin al lumii a încăput pe mâini bune. De ce vreţi, 
Madame, să consultaţi un vrăjitor, un fel de astrolog, o 
creatură diavolească, ceva şi mai rău încă poate un savant! 

Catherina zâmbi. 

— Messire, zise ea, sunt regină, e adevărat. Sper că voi 
triumfa împotriva ereziei. Sunt, aşa cum crezi şi d-ta, soldat 
al lui Cristos. Dar sunt şi femeie. Ascultă. lată câteva zile de 
când Nostradamus e la Paris. Reputația, faima lui 
strălucitoare s-au şi răspândit în oraş. Se povesteşte... dar 
la ce bun! Vreau să-l văd, messire! Vreau să-l ascult pe omul 
care poate spune ce va fi mâine. 

— Numai Dumnezeu poate spune asta! 

Un nou zâmbet străbătu buzele palide ale Catherinei. 

— l-am vorbit lui Dumnezeu. M-am rugat la el, aşa cum mi- 
ai spus să fac. N-am primit însă nici un răspuns. Ei bine, 
dacă cerul e surd, mă voi adresa iadului! 

Primul general al iezuiţilor se dădu un pas înapoi şi 
murmură: 

— Fiat voluntar tua. 

— Sunt hotărâtă să ştiu! reluă Catherina cu o voce tristă. 
Dacă ar fi vorba de mine, am destulă răbdare. lată, 
douăzeci şi cinci de ani de când aştept. Ştiu că ceasul meu 
va veni. Dar Henri, dragul meu Henri, îngeraşul meu... 

— Henri? întrebă călugărul. 


— Al treilea copil al meu... Al treilea! Înţelegi? Sărăcuţul 
de el! Sunt încă doi înaintea lui... Îndepărtat de la domnie... 
Înainte de vârstă... 

Pasiunea Catherinei pentru fiul ei creştea ca pasiunea unei 
tigroaice. 

— Vrei să-l vezi? începu ea iarăşi. Vino să-l binecuvântezi, 
messire, în numele lui Isus. 

Catherina deschise iute o uşă şi intră într-o cameră 
luminată de lumina slabă a unei candele. Aici dormeau 
primii trei fii ai regelui Henri. Erau acolo trei paturi 
acoperite de cortine de mătase. În stânga era patul lui 
Francois, mai târziu soţul Mariei Stuart, prinţ tânăr cu faţa 
palidă şi slabă, care mergea pe cincisprezece ani; lângă el 
era Carol, care urmă fratelui său Francois al II-lea, sub 
numele de Carol al IX-lea. Acesta avea aproape nouă ani. 
Prin perdelele care îi acopereau patul, putea fi văzut cu 
ochii deschişi. În cameră nu se afla Francois, în vârstă 
numai de patru ani, care dormea cu doica lui. 

— Nu dormi, Carol? întrebă Catherina, sec. 

— Nu, madame, răspunse copilul. Încerc. 

— Trebuie să dormiţi. Hai, închide ochii. 

— Da, madame. 

Şi Carol îşi deschise ochii, scoțând un oftat. Catherina 
trase perdelele şi se duse în fundul camerei. Acolo era patul 
lui Henri, acela care urmă fratelui său Carol al IX-lea, sub 
numele de Henri al III-lea. Trebuia să împlinească şapte ani. 
Dormea surâzând parcă de fericire. Avea somnul copiilor 
încrezători, mulţumiţi, care se ştiu iubiţi. Bucle blonde 
minunate îi încadrau faţa. Catherina se aplecă. 

— Priveşte-l, murmură ea entuziastă. 

Privirea rafinată a lui Loyola nu căuta copilul, ci pe mamă. 
Apoi, privirea aceasta subtilă a călugărului se întoarse spre 
paturile lui Francois şi Carol, copiii care în ordinea naşterii 
se interpuneau între Henri şi tron. Aceştia îl împiedicau pe 
Henri să domnească... dacă nu cumva Dumnezeu îi va 


chema înainte de vreme la el! Şi Loyola îşi spuse fără cea 
mai mică remuşcare: 

— Condamnaţi! 

Ochiul lui de flacără descoperise gândul ascuns al reginei! 

— Binecuvântează-l! spuse dulce Catherina. 

Şi ea îngenunche, murmurând rugăciuni, iar Loyola puse o 
mână pe fruntea copilului, spuse o rugă, pe care o încheie 
cu semnul binecuvântării. Atunci, Catherina se ridică, trase 
perdelele şi urmată de călugăr, intră în camera ei. 

— Ai înţeles? întrebă ea, apucând braţul călugărului. 
Vreau să ştiu dacă Henri va domni. Vreau să ştiu soarta 
fiului meu. Şi pentru că nu poţi să-mi răspunzi, mă duc să-l 
văd pe trimisul lui Satan! 

HOTELUL DIN STRADA FROIDEMANIEL. 

În mijlocul străzii Froidemantel se ridica unul din acele 
hoteluri cu turnuri şi întărituri, rămăşiţe ale vremurilor 
feudale, când un duce îşi ţinea garnizoana ca un Louvru, 
sau o cetate regală. Cu o lună înainte, un străin cumpără 
hotelul pe socoteala stăpânului său. Era un bătrân slab, 
care la apariţia lui în cartier trezi bănuieli printre locuitori. 
Oricine ar fi fost bătrânul acesta ciudat, el făcu din hotel o 
locuinţă minunată, chemând lucrători. Apoi, bătrânul plecă 
într-o seară, spunând că se duce la Fontainebleau să-şi 
întâlnească stăpânul. 

Înaintea acestei clădiri de care am vorbit, regina şi 
tovarăşul ei se opriră, după ce-şi lăsară escorta în urmă. În 
acest moment trecea păzitorul de noapte, cu lanterna în 
mână. 

— E ora unsprezece. Locuitori ai Parisului, dormiţi în 
pace...! 

— Unsprezece..., murmură Catherina, Sosim la timp. 

— Mai avem totuşi timp să ne retragem, madame, zise 
Loyola. 

Ambii erau mascaţi. Ca să fie sigură că nu vor fi 
recunoscuţi, regina avea vălul negru, iar călugărul îşi trase 
mantaua pe faţă. Puntea din faţa casei era lăsată. 


— Doamnă, zise Loyola, voi intra ca să mă conving numai 
că omul pe care îl vizitaţi e un impostor. Generalul iezuiţilor 
puse mâna pe un ciocan de bronz în formă de sfinx - 
miniatură după sfinxul Marii Piramide. Înainte ca ciocanul 
să fi recăzut, poarta se deschise. A fost aşa de neaşteptată 
această mişcare a porţii, că Loyola tremură. 

Intrară şi se pomeniră într-un vestibul mare, luminat de 
trei candelabre. În fundul vestibulului se ridica o scară de 
marmoră roşie, a cărei rampă era din fier lucrat cu mâna. 
Pe prima treaptă era un bătrân mititel îmbrăcat în negru. 

— Stăpânul meu vă aşteaptă, salută el. 

Urcă apoi. La primul etaj, bătrânul deschise o uşă şi se 
dădu în lături. Sala în care pătrunseră vizitatorii era de o 
simplitate misterioasă şi măreaţă. Era perfect rotundă, iar 
plafonul se rotunjea şi el într-un dom în vârful căruia era o 
lampă care vărsa o lumină dulce şi vaporoasă. 
Douăsprezece porţi dădeau în această sală. Erau din fildeş 
lustruit şi aşa de asemănătoare una cu alta, că vizitatorilor 
le era cu neputinţă să ştie pe unde au intrat. Pe deasupra 
uşilor erau reprezentate în relief de aur semnele zodiacului. 
Uşile erau despărțite una de alta prin coloane de jad. În 
vârful fiecărei coloane era scris câte un nume, iar la 
picioarele lor erau figuri de marmoră cu forme himerice, 
chircite în poze de extatic mister, cu ochii deschişi, ca într- 
un vis. Aceste douăsprezece figuri reprezentau cele 
douăsprezece Genii legate de puterile fatale ale semnelor 
zodiacului. 

Toată mobila era formată din douăsprezece fotolii de 
marmoră roşie aranjate simetric în jurul unei mese rotunde 
sprijinite de patru sfincşi de marmură. Masa era de aur, iar 
în mijlocul ei era Crucea Roză, adică roza mistică în centrul 
căreia străluceau în diamante literele sfinte: 

INRI. 

Simplicitatea sălii, forma ei, inspirau teamă şi respect. 
Loyola rămase ferm, dispreţuitor, chiar ostil. Inima 
Catherinei tremura. Privirea lor se îndreptă asupra unui om 


care venea spre ei zâmbind: Nostradamus! Aceeaşi 
simplitate, aceeaşi somptuozitate în îmbrăcămintea acestui 
om. Era îmbrăcat după moda seniorilor de la Curtea 
Franţei, Purta sabie. La piept, Crucea Roză din briliante, 
prinsă într-un lanţ de aur, se odihnea pe tunica de catifea 
fină. Nostradamus era înalt elegant, avea mişcări nobile, 
dar era de o paloare neomenească, asemenea unei fiinţe 
care a fugit din groapă. 

— Nobilă doamnă, zise el, şi pe dumneavoastră, seniore, 
Nostradamus vă salută... 

Apoi el îi arătă Catherinei fotoliul corespunzător de lângă 
uşa de fildeş, deasupra căreia era însemnată Balanța 
zodiacului, iar Loyola se aşeză în fotoliul Săgetătorului. 
Nostradamus se aşeză sub semnul Leului. 

— Madame, zise Nostradamus, în noaptea asta îmi pun 
ştiinţa în serviciul dumneavoastră. Aştept întrebările. 

— Ştiinţa ta, bombăni Loyola cu dispreţ. Magie! Vrâjitorie! 
Astrologie! Himere zadarnice! Ca să nu zic crimă...! 

LOYOLA. 

Nostradamus întoarse capul spre omul care îl ataca cu o 
asemenea violenţă şi brutalitate. 

— Seniore, ţi-am ascultat toate cuvintele de data aceasta. 
Sunteţi asemenea omului care neagă existenţa soarelui. De 
ce vreţi să vă faceţi campionul ignoranței? Ascultaţi, 
doamnă, continuă el cu un fel de aer solemn, nu credeţi 
oare că tovarăşul dumneavoastră, ar face bine să asculte de 
semnele înţelepciunii? Această încăpere e universul nostru. 
După semnele acestea pe care le vedeţi în jur, eu pot vedea 
tot ce urmează să se întâmple. 

— Şi pretinzi că eşti aşa dar o fiinţă privilegiată? 

— Da, sunt, seniore, zise simplu Nostradamus. 

— Dă-ne o probă! ceru Loyola. 

Nostradamus puse mâna pe masa de aur. Făptura lui se 
ridică, iar faţa i se umplu de mândrie. 

— Dumnezeu, spuse el, e dorinţa supremă a omului. 
Dumnezeu e speranţa ascunsă într-o viaţă reîncepută într- 


un ciclu al eternității. A crede în Dumnezeu înseamnă a 
spera, înseamnă a crede în perpetuare. 

Loyola se ridică. 

— Nu mai pot să aud mult timp sacrilegiile lui 
îngrozitoare! 

Nostradamus întinse mâna spre el şi-i spuse cu o voce 
rece: 

— Seniore, mi-aţi cerut o dovadă a ştiinţei mele. Nu veţi 
pleca fără a o avea. Doamnă, astă seară la ora şase a fost 
strecurată sub uşa acestei locuinţe o depeşă. Ea îmi anunţa 
vizita unei doamne din societatea înaltă, pentru ora 
unsprezece. Doamna, sunteţi dumneavoastră Cât vă 
priveşte pe dumneavoastră, domnule, nu vă cunosc. Nu 
ştiam că veţi veni. Sunteţi mascat. O manta largă vă 
ascunde faţa şi corpul. Acum, ascultați. 

Loyola tremura. Catherina privea acest om în care vedea o 
încarnare a misterului. 

— Domnule, zise Nostradamus, cu o voce de data asta 
calmă, au trecut şaizeci şi opt de ani de când, într-o ţară 
muntoasă, arsă de soare, o femeie nobilă încerca pentru a 
unsprezecea oară durerile facerii. Asta se petrecea într-un 
castel bine apărat de natură şi turnuri, care domina 
împrejurimea. Doamna vroia să nască într-un staul, ca 
Fecioara şi dădu copilului ei numele de ...Inigo. 

— Demon! murmură Ignaţiu de Loyola, care, pentru prima 
oară, simţea cum groaza îi pătrunde sufletul. 

— Trebuie să continui? reluă Nostradamus, surâzând. 
Trebuie să spun că Inigo de Loyola a fost pajul lui 
Ferdinand al V-lea, că a comandat o companie la asediul 
unui oraş şi că a fost rănit la un picior şi că s-a dedicat apoi 
cultului lui Isus? Trebuie să vă mai spun că, în sfârşit, 
Ignaţiu de Loyola a creat în Franţa un ordin religios, dând 
instrucţiuni supreme Catherinei de Medicis, cel mai bun 
elev al său; mai trebuie să spun că Ignaţiu a intrat în casa 
asta pentru a mă trata ca pe un impostor? Loyola se- 
ntoarse spre. Catherina. 


— Vino, doamnă, bolborosi el. Te previn că sufletul d-tale e 
în pericol. 

— Vreau să ştiu!... murmură surd regina. 

— Eu nu voi mai rămâne nici o clipă în casa lui Satan! 

— Du-te, messire, zise Catherina, cu o voce hotărâtă. 

— Veniţi, zise grav Nostradamus. 

Şi îl conduse pe Loyola până la una din uşile de fildeş, care 
se deschise. 

— Adio, messire, ne vom revedea curând. 

— Niciodată! Dacă te voi vedea numai pe rug, să-ţi dau 
ultimele consolări ale stăpânului meu Isus. 

Nostradamus prinse mâna lui Loyola şi se apropie de el. În 
această clipă era îngrozitor. Vocea lui tremura, parcă era 
spartă: 

— Ne vom revedea! Deoarece trebuie să fii pedepsit 
pentru nenorocirile în care ai aruncat un om nevinovat, din 
cauza neştiinţei tale. Adu-ţi aminte Loyola! Aminteşte-ţi de 
Tournon! 

Nostradamus se întoarse spre micul bătrân care era acolo. 

— Djinno, zise el, condu pe domnul acesta şi fă-i cinstea 
care i se cuvine, deoarece îmi aparţine! 

Îngrozit, îngheţat parcă la suflul acestei voci, ridicând din 
umeri, Loyola se-ntoarse. Nu mai văzu decât pe bătrân care 
îi zâmbea şi îi arătă drumul. 

CERCUL MAGIC 

— Madame, zise Nostradamus revenind în faţa Catherinei 
de Medicis, cred că nu mai e nevoie să vă spun că ştiu cine 
sunteţi. Puteţi să vă lăsaţi masca şi gluga. Sunt sigur că mă 
aflu în faţa nobilei reginei Franţei. 

Cuvintele, ca şi tonul, erau respectuoase. Catherina nu 
mai tremura. Un fel de încredere, cu o irezistibilă dulceaţă, 
intra în ea. Îşi scoase masca; cu toate acestea, nu îndrăznea 
să vorbească. 

— Întrebările pe care mi le-aţi spus sunt îngrozitoare, zise 
Nostradamus. Ar trebui, madame, ca să-mi arâtaţi 


împrejurările în care trăiţi. Astfel, voi putea să vă dau un 
răspuns mai precis. 

Catherina pierdu expresia aceea de curiozitate. 

— Ei bine, da! zise ea în sfârşit. Voi fi sinceră cu puterile al 
căror reprezentant eşti. Dar... eu sunt mamă! 
Nostradamus, ascultă-mă şi înţelege-mă cu inteligenţa şi 
sufletul tău vizionar! Am venit aici ca să-ţi vorbesc de mine, 
da! Înainte de toate, vreau însă să cunosc soarta fiului meu, 
viitorul lui! 

— Fiul vostru? întrebă Nostradamus. Am crezut că regele 
Franţei număra patru băieţi pentru, posteritatea sa. 

Privirea magului o pătrundea pe regină până în adâncul 
gândirii sale. 

— Am spus fiul meu, repetă Catherina cu un fel de extaz. 
Ard de nerăbdare să-i cunosc destinul. Mag, vrăjitor, 
demon, orice ai fi, trebuie să-mi ghiceşti acum viitorul 
iubitului meu Henri. 

Nostradamus scoase de la piept o foaie de pergament şi 
un creion pe care le întinse reginei. 

— Madame, zise el, vă rog să scrieţi în câteva cuvinte 
întrebările pe care vreţi să le puneţi Destinului. 

Catherina prinse creionul şi scrise aceste cuvinte: 
„Ghiceşte soarta şi viitorul iubitului meu fiu Henri”. 
Nostradamus cercetă cu atenţie pergamentul, în timp ce 
Catherina îl fixa cu nerăbdare crescândă. 

— Doamnă şi regină, reluă atunci Nostradamus, acesta e 
cuvântul mamei. E neliniştea unei mame bune. Întrebarea e 
prea simplă să capete un răspuns magic. 

Catherina asculta cu nesaţul omului în care coborâse 
credinţa. Cuvintele care cădeau de pe buzele magului se 
întipăreau adânc în sufletul ei. 

Nostradamus continuă: 

— Întrebarea conţine un anumit număr de litere. Am luat 
literele, după cum aţi văzut şi le-am aşezat întâi în ordine 
progresivă în cercul de pe masă. Fiecare literă trebuie să 
corespundă unui semn magic, care descoperă o realitate. 


Nostradamus arătă apoi Catherinei figura pe care o trase 
în timp ce vorbiră. 

Catherina se înfiora. Se simţea pătrunsă de acea groază 
de care vorbesc poeţii antichităţii. Se simţea aproape de 
mister. 

Nostradamus împinse în faţa ei un alt pergament. 

— Scrieţi, Doamnă. Din cuvintele pe care le veţi aşterne, 
voi reuşi să formez înţelesuri noi. Scrieţi: „dar fierul unui 
călugăr”... 

Creionul tremura în mâinile Catherinei. Reuşi să scrie: 

— Dar fierul unui călugăr... 

— lată, continuă Nostradamus cu o voce ciudată. lată alte 
cuvinte care îmi sar în ochi... sunt fără nici o legătură... dar 
cine ştie?... scrieţi, doamnă, scrieţi. „viaţa lui loveşte... 
Încet... zadar...”. Şi Catherine scrise cuvintele dictate. 

— Herode! spuse Nostradamus. 

— Herode... scrise Catherina de Medicis. 

Regina aruncă o privire asupra lui Nostradamus care, 
aplecat asupra figurii magice, îşi ştergea de sudoare şi faţa 
descompusă. 

— Încă un cuvânt! murmură el. Numai patru cuvinte care 
înseamnă mărire, putere, glorie. Scrieţi doamnă! „Rege”... 

Un strigăt de bucurie se ridică pe buzele Catherinei. Cu o 
mână violentă, despotică, Catherine scrise: REGE! 

Nostradamus aproape că îi smulse pergamentul, pe care-l 
luă să-l cerceteze. Cufundat în semnele cercului magic şi în 
literele scrise de regină, părea dus în alte lumi. Deodată, se 
trezi din reverie şi rosti: 

— Iată răspunsul Ocultei, madame! Rege încet, zadar, 
Herode. Dar fierul unui călugăr loveşte viaţa lui. 

— Da! Va domni. Dar aveţi grijă de ultimele cuvinte ale 
răspunsului. 

— Ah! Ce importă! afirmă regina cu un fel de exaltare. Eu 
voi veghea, fiul meu va domni în linişte, fără frica nici unui 
fier. 


Fu un moment de tăcere. Nostradamus o acoperi pe 
Catherina cu privirea lui de foc. 

— Iată instrumentul răzbunării mele!... gândi el. Aş vrea 
numai să văd până unde se înalţă sufletul acestei femei 
scelerate... Doamnă, continuă el, această prezicere cu 
privire la fiul vostru Henri va fi incompletă, dacă nu vom 
întreba oculta şi asupra viitorului celorlalţi fraţi ai lui, care, 
înaintea lui, sunt desemnaţi să domnească. 

Catherina tresări. 

— lau ultima frază pe care aţi rostit-o, madame: „Fiul meu 
va domni în linişte, fără frica nici unui fier”. Nostradamus se 
aşeză să scrie. 

Magul înscrise fraza în cercul magic şi se aplecă, 
cercetând destinul şi Misterul legat de aceste litere. Scrise 
pe acelaşi pergament răspunsul, pe care i-l întinse 
Catherinei: „Aşa tineri, Francois şi Carol, grijă îndoită. 
Nimic datorit. Vor pieri în floarea vârstei”. 

— Astfel, încă din copilărie, Francois şi Carol sunt o grijă 
mare pentru dumneavoastră, Doamnă. Oculta declară că nu 
le datoraţi nimic, adică nu aveţi pentru ei o afecţiune 
materială. Liniştiţi-vă, madame, după cum vedeţi, ei vor 
muri încă de tineri, aşa că vor lăsa locul liber fiului vostru 
iubit. 

Catherina se simţi străbătută de ironia amară a acestor 
cuvinte. Azvârli lui Nostradamus o privire uimitor de clară. 

— Vrăjitorule, tună ea, ghicitor, mag, rege al infernului! 
Nu îndrăzni să scrutezi secretele inimii mele! 

Nostradamus dădu din umeri şi spuse, ca şi cum ar fi spus 
orice lucru obişnuit, aceste cuvinte îngrozitoare pentru 
regină: 

— Dacă vreţi să vă servesc planurile, atunci trebuie să ştiu 
numele bărbatului care a fost amantul dumneavoastră... 

— Iubitul meu..., murmură Catherina, lividă... 

— Dar, Francois şi Carol, sunt fiii regelui, copiii unui 
bărbat pe care nu-l iubiţi. Dar, Henri, pe care îl adoraţi, este 


fiul unui bărbat pe care l-aţi iubit. Madame, trebuie să ştiu 
numele acestui bărbat... 

— O! bâlbâi Catherina cuprinsă de ameţeală, cine v-a spus 
un asemenea secret? 

— Această putere! răspunse simplu Nostradamus, punând 
un deget pe roza simbolică prinsă la gâtul său. Aşa că, 
Doamnă, fă-mă să trec peste oboseala de a găsi numele... 

— Niciodată! Insulţi regina! 

— Nu! O salvez! Numele, madame, spuneţi-l! 

— Numele bărbatului!... gâfâi Catherina. Nu, magule Vei 
porunci acestei puteri să ţi-l spună! 

Şi Catherina arătă strălucitoarea Cruce Roză de la pieptul 
lui. 

În faţa reginei care tremura ca un fir de iarbă, el scrise în 
cercul magic această frază: „Numele bărbatului? Nu, 
magule! Numele! Vei porunci acestei puteri să ţi-l 
spună...!”. 

Timp de câteva minute, Nostradamus fixă cercul. Apoi avu 
un surâs care o făcu pe regină să se cutremure. 

— lată, răspunsul, Doamnă! Odată cu numele, iată şi 
poarta fiului vostru Henri! 

Catherina apucă pergamentul şi citi cu nerăbdare: 

— Tatăl copilului se numeşte Montgomery. Lancea lui, dar 
al Catherinei, deznoadă soarta regelui. 

Ce vedea regina în aceste cuvinte întretăiate? Ce fierbere 
era în sufletul ei? Fără-ndoială, ea crezu că-nţelege. Pentru 
a-şi ascunde însă faţa, îşi trase vălul negru. Un surâs amar 
flutura pe buzele lui Nostradamus. El se gândea: „lată că 
am aruncat în această minte ideea crimei. Am sădit în acest 
suflet sămânţa din care va ieşi floarea otrăvită! Da!... Voi 
veghea la asta! Catherina, nu-l vei asasina pe Henri decât 
atunci când îţi voi da semnalul...” 

În timpul acesta, regina îşi recâştigă calmul. Căuta 
mijlocul să sa apropie de Nostradamus. 

— Magule, zise ea, dacă vrei să-mi serveşti interesele, te 
voi îmbogăţi peste dorinţele tale. 


Nostradamus surâse dispreţuitor. 

— Doamnă, răspunse el dulce, când cuferele 
dumneavoastră vor fi goale, să veniţi la mine ca să le umplu. 

— Tu? 

— Eu. Vedeţi masa asta? E din aur masiv, făcută de mine. 
Eu am făcut aceste diamante pe care le vedeţi în crucea 
aceasta! 

— Oh..., bâlbâi Catherina uluită, ai găsit deci lucrul pe 
care l-au căutat atâţia savanţi ai lumii. 

— Ce, Doamnă! 

— Piatra filosofală! murmură regina, privindu-l cu nesaţ. 

Nostradamus rămase gânditor. Părea că a uitat-o pe 
Catherina. 

— Am găsit, sau mai bine zis Enigma m-a învăţat am ce 
oamenii vor avea abia după trei mii de ani. 

Piatra filosofală este un adevăr, ca atâtea altele ascunse. 

— Eşti om?... murmură regina. Eşti înger?... Eşti 
demon...? 

— Sunt un om, zise Nostradamus cu o vădită melancolie, 
deoarece ştiinţa nu m-a făcut să uit durerile inimii. 

Catherina privi în jurul ei cu groază. 

— Doamnă, reluă el nu vă temeţi, nu sunt decât un om, un 
om... care suferă. Pot face orice pentru altul, nimic însă 
pentru mine... Mi-aţi făgăduit că-mi veţi expune situaţia 
dumneavoastră..., prezentă. 

Catherina îşi făcu cruce. 

— Bine, murmură ea, tremurând. Să vorbim despre mine, 
dacă vrei. 

JURĂMÂNTUL LUI NOSTRADAMUS 

— Aveţi deci motive să vă plângeţi de soţul dumneavoastră 
Henri, regele Franţei? 

Regina nu observă accentul de ură cu care pronunţase el 
numele regelui. Ea nu văzu flacăra care ţâşni din privirea 
lui. 

— Henri, zise ea cu un surâs trist, a iubit mult femeile. 
Asta nu m-a neliniştit însă niciodată. Dar, că iubeşte şi 


acuma, asta mă-nspăimântă. Oh! Pasiunea lui ar putea 
merge până la... 

Un val de roşeaţă se ridică în obrajii reginei. 

— Până la despărţirea de dumneavoastră, nu-i aşa, 
Doamnă? 

Regina aruncă magului o privire care ar fi îngrozit pe 
oricare altul. 

— Aţi făgăduit că veţi fi sinceră, doamnă. 

— Da, trebuie să spun că regele e nebun, nebun de 
dragoste. El va da Franţa, chiar tronul, acestei femei, iar eu 
care sunt o piedică, voi fi sfărâmată. Oh! Dar. Ora mea va 
veni. Şi atunci! Nenorocire aceluia care a cutezat să mă 
facă să sufăr! 

Catherina se ridică. Semăna în clipa aceea cu îngerul urii. 
Tremura întreagă de ură, de durere. De mult nu-şi dăduse 
astfel drumul, iar încrederea pe care o - acorda lui 
Nostradamus o uimea. Se opri brusc, îşi trecu mâna peste 
frunte, se reaşeză şi murmură: 

— Această femeie, messire, poate să-mi facă un rău 
ireparabil. O femeie!... O copilă! O creatură perversă şi 
primejdioasă, care face orice pentru a căpăta... 

— Pot şti numele ei? întrebă Nostradamus. 

— Se numeşte Florise, răspunse regina: Florise de 
Vernique. 

Nostradamus nu făcu nici o mişcare. Dacă regina ar fi 
putut auzi strigătul de bucurie ce ţâşni în inima lui 
Nostradamus... cu toată puterea şi sângele ei rece, s-ar fi 
umplut de groază. 

— Florise! ţipă în conştiinţa lui, fiica lui Vernique. Florise e 
iubită de Henri! Ah, pe acest om îl aşteaptă chinurile pe 
care le-am suferit eu, deoarece Florise este, sau va fi iubită 
de Regele loviturii frumoase, iar Regele loviturii este fiul lui 
Henri! Rege al Franţei, călăul iubitei mele, iată deci viitorul 
tău! lubeşte-o pe Florise!... Inima îi tăcu, iar conştiinţa îi 
amorţi. În Nostradamus nu trăia decât socoteala răzbunării. 


Îşi lăsă coatele pe masa de aur şi pe jumătate aplecat spre 
regina care-şi continua confesiunea. 

— Nu am decât un mijloc de a mă apăra... Acela de a 
încerca asupra lui Henri un artificiu de dragoste. Am auzit 
vorbindu-se despre otrăvuri... eu însumi, adăugă ea pălind, 
am întrebuințat unele câteodată, cu succes... Magule, am în 
tine o încredere fără margini. aştept! 

Nostradamus nu răspunse. Îşi vorbea singur. 

— Ce viitor blestemat o aşteaptă pe familia asta! lată deci 
pedeapsa lui Henri, care loveşte întâi în el şi pe urmă în 
urmaşii lui? Va fi o familie nenorocită în care soţia îşi ucide 
bărbatul, în care mama îşi omoară copiii, în care fraţii se 
mănâncă între ei... 

— Magule, reluă regina, tu nu-mi răspunzi nimic! 
Nostradamus se ridică şi se apropie de Catherine. 

Gâfâind, ea aştepta. Nostradamus spuse: 

— Pe acest om care te-a umilit, regină, care te-a 
frământat, îl urăşti. Şi îmi ceri o otravă, un filtru de 
dragoste. Încearcă asupra lui, încă o dată, farmecele 
trupului tău. Tu eşti frumoasă, Catherina, iar frumuseţea ta 
se usucă asemenea unei flori neudate. Da, încearcă încă o 
dată o bătălie cu inima şi simţurile lui Henri. Eu nu vreau să 
mă amestec. 

Catherinei îi clănţăneau dinţii de furie. 

— Taci! continuă Nostradamus. Henri o va iubi pe Florise 
de Vernique. Va merge chiar foarte departe. Vei vedea clipa 
îngrozitoare a despărțirii... 

Un geamăt scăpă reginei. Dar magul urmă: 

— Şi atunci destinul va interveni în viaţa ta. Atunci voi veni 
eu şi te voi salva. Catherina, tu nu vei fi îndepărtată, 
Catherina, tu vei domni... Vei ocupa tronul Franţei cu fiul 
inimii tale. Cenuşă să fiu făcut dacă nu-mi voi împlini 
făgăduiala. 

Regina avu un sentiment de speranţă amestecată cu 
durere, în care se amesteca întreaga ei încredere în viitor şi 
în spusele magului. 


Nostradamus se trase înapoi, cufundându-se din nou în 
meditaţie. 

Oh! Dacă ea ar reuşi într-adevăr să şi-l apropie din nou pe 
omul acesta! Dacă va reuşi!... Ea e încă frumoasă. Omul 
cesta e o fiinţă slabă. Dacă o va iubi din nou pe Catherina, 
voi fi pierdut! Răzbunarea mea se va împrăştia, se va risipi. 
Atunci, să punem între Catherina şi Henri câteva piedici de 
netrecut. Iar voi, forţe oculte, ajutaţi-mă! Toată viaţa mea e 
în joc aici. 

Catherina se liniştea încetul cu încetul. Se ridică, 
învelindu-se cu vălul. 

— lată că miezul nopţii a sosit. Messire, mă vei revedea. 
Plec, am cuvintele tale în inimă; ele sunt tipărite ca picături 
de plumb. 

— Madame, spuse repede Nostradamus, pentru ca 
jurământul meu să fie valabil, trebuie să fie repetat în faţa 
unui membru defunct al familiei regelui, soţul vostru. Fiţi 
tare, fiţi curajoasă. 

FANTOMA LUI FRANCOIS. 

Nostradamus făcu o mişcare şi lumina care cădea din 
vârful cupolei sferice se stinse deodată. Sala rămase în 
întuneric. Catherina simţi frica, asemenea unei reptile de 
gheaţă. 

— Ce vrei să faci? murmură ea îngrozită. 

Ea simţi atunci că o mână o prinde şi o trage. În clipa 
aceea i se păru că aude de departe glasul păzitorului de 
noapte, asemenea unei văicăreli: 

— E miezul nopţii! Locuitori ai Parisului, dormiţi în pace! E 
miezul nopţii...! 

— Miezul nopţii! repetă Catherina, cu sufletul împietrit. 

— În numele tuturor puterilor! murmură Nostradamus la 
urechea ei. Nu rosti nici un cuvânt, dacă vrei ca chemarea 
spiritelor să se-mplinească. Şi, dacă vrei să domneşti, 
această chemare a spiritelor trebuie să se înfăptuiască. 
Trebuie ca un mort să asculte jurământul meu solemn... un 
mort al familiei lui Henri, regele Franţei. Catherina îşi 


înăbuşi groaza şi-l urmă pe Nostradamus. Ea se află îndată 
într-o cameră luminată slab de o lumină fosforescentă 
roşiatică; o lumină care era pretutindeni şi nicăieri. Un 
parfum ciudat, îi pătrunse nările. Era un parfum care dădea 
groază. 

— Nu te îngrozi de mirosurile astea, zise vocea lui 
Nostradamus, care răsuna dulce şi melodioasă de data asta. 
E sulful, parfumul lui Saturn; e moscul, parfumul lui Venus; 
e ienupărul, parfumul lui Mercur; e magnetul, parfumul 
Lunii; e, în sfârşit, tămâia, care e parfumul ...sintetic. 

Catherina îngenunche şi zguduită de groază deschise 
ochii. Şi iată ce văzu: 

Se găsea într-o cameră fără ferestre, ai cărei pereţi erau 
căptuşiţi cu mătase verde, care arunca reflexe ciudate, 
asemenea salamandrelor. În fundul acestei încăperi 
orientale se afla o ramă mare acoperită cu un văl alb. 

— Un portret!... bâlbâi regina. Portretul cui? Totodată îşi 
îndreptă privirea asupra unui altar de marmură albă, 
ridicat înaintea cadrei şi susţinut de patru coloane 
terminate în picioare de taur. Pe altar se afla talismanul lui 
Anael, crucea cu cinci puncte, de aramă curată. Tot pe acest 
altar, Catherina văzu un vas din care ieşeau aromele. La 
picioarele altarului, o blană de miel, iar în mijlocul încăperii 
un alt vas care fierbea arome. 

Ochii uimiţi ai reginei se plimbau de la un obiect la altul, 
fără a le înţelege însemnătatea. Şi cum îşi întoarse capul 
puţin înapoi, în faţa portretului acoperit văzu în bolta de 
stofă verde susţinută de două coloane de aramă, un sfinx de 
marmură albă. 

Sub această boltă îl zări deodată pe Nostradamus. Cum a 
ajuns el acolo? Pe unde a venit? Nu ştia. Magul ţinea în 
mâna stingă un candelabru mare cu o lumânare de ceară 
albă, iar în mâna dreaptă, o sabie... goală. Aşeză 
candelabrul în faţa peretelui, apoi, înaintând în mijlocul 
camerei, făcu un cerc mare cu sabia. 


Catherina era să ţipe. Simţi însă că limba îi amorţeşte, iar 
braţele îi sunt de plumb. În clipa aceea, Nostradamus 
spuse: 

— Din mulţimea de morţi pe care legături nevăzute îl ţin 
lângă Henri, rege al Franţei, pe cine îl voi chema oare să fie 
martor şi să confirme Puterilor oculte că am legat jurământ 
de a da Catherinei de Medicis puterea de la natură? Cine 
altul va fi, dacă nu fratele lui bun, mort la Tournon, Francois 
de Valois! 

— Francois! urlă Catherina. O! Nu! Nu! Nu el! Nu vreau! 

Ea crezu numai că a strigat aceste cuvinte. Buzele ei nu 
scoaseră însă nici un sunet. 

— Francois de Valois, chemă Nostradamus, în numele 
Puterilor, te conjur să te ridici dintre morţi! 

— Nu! Nu! strigă Catherina în ea însăşi. 

Graţie unui efort uriaş, împinsă de năvala groazei, reuşi să 
facă doi paşi înainte. Avea astfel în dreapta ei rama mare 
acoperită cu pânză albă, iar în stânga bolta verde. 
Nostradamus, în mijlocul încăperii, cu sabia în mână, îi 
apăru de o frumuseţe supraomenească, asemenea 
arhanghelului care porunceşte morţii. 

Deodată, pânza albă care acopere cadrul căzu. Privirea 
Catherinei se opri asupra locului cuprins în ramă. Era ca o 
gheaţă, în spatele căreia plutea întunericul. 

— În numele puterilor ascunse, rosti din nou 
Nostradamus, Francois de Valois, frate al lui Henri, te 
conjur să te arăţi reginei care e de faţă. 

Catherina simţea că inima încetează să-i mai bată. O 
spaimă fără expresie o ţinea prostită, iar deodată o 
tremurătură îi zgudui întreaga fiinţă: în rama din spatele 
oglinzii, o formă începea să ia viaţă! O formă nelămurită, cu 
contururi neprecise, o formă albă, de un alb strălucitor; 
părea foarte depărtată, dar în mai puţin de o secundă, ea se 
preciza, fu la doi paşi de oglindă, chiar pe oglindă. fu afară 
din gheaţa aceea aburită. era în cameră! 


— Francois! gemu Catherina din fundul sufletului ei. 
Iertare! Francois, îndepărtează-te, fie-ţi milă! 

— Francois de Valois, zise încet magul, Nostradamus, te 
salută! 

În aceeaşi clipă, fără să-l fi văzut umblând, Catherina zări 
apariţia aşezată pe boltă. Fantoma lui Francois îmbrăcată 
aşa cum îl văzuse Catherina ultima oară pe Delfin, când se 
ducea la bătălie cu cuirasă, jambiere şi semne pe braţ. Era 
tot în oţel, afară de cap, pe care-l purta liber şi trist, fără 
sânge, un cap cu ochii oribil fixaţi spre Catherina. 

Regina gâfâia. Catherina! Era în spasmul pe care-l dă 
contactul direct cu Groaza, Moartea şi Misterul. Ea vedea 
Nevăzutul! Fiinţa ei, zguduită de groază, se pierdu cu totul. 
Carnea îi îngheţă, iar părul i se zburli. 

Francois venise spre ea!... Se apropia!... Aluneca, plutea 
peste covoarele verzi. Era aproape asupra ei! Catherina se 
răsuci înapoi, cu braţele întinse... groază peste groază! 
Francois se aplecă asupra ei!... Francois întinse mâna! Şi cu 
vârful degetului îi atinse fruntea. Catherina se prăbuşi cu 
un geamăt lugubru şi leşină. 

Când regina îşi reveni în fire, se văzu într-o cameră 
frumoasă, ornată cu mobile minunate, plină de lumină. Nici 
un lucru nu-i dădea impresia că s-ar afla la un magician. 
Catherina era într-un pat moale, plin cu perne pufoase. 
Nostradamus, lângă ea, mai frumos ca oricând, îi dădea să 
respire o esenţă. Magicianul zâmbea respectuos. Apoi, îi 
vorbi dulce, liniştind-o, cerându-i să nu-i fie teamă de el şi 
să-şi aducă aminte că e regină. La cuvintele lui 
Nostradamus, Catherina simţea că renaşte. Amintirea 
evocării spectrale se ştergea din mintea ei. Nu, ea nu-şi 
văzuse victima. Nu, fantoma lui Francois nu o atinsese pe 
frunte. Visase! 

„„„CAPITOLUL IX. 

Tâlharii. 

LAGARDE ŞI MONTGOMERY. 


Afară, Catherina îşi găsi escorta: doisprezece uriaşi 
înarmaţi, cu feţele aspre, tăiate în piatră, oţeliţi de 
disciplină, obişnuiţi cu întunericul. Ei nu cunoşteau decât 
un şef: baronul Lagarde şi un singur Dumnezeu: signora 
Catherina. La un cuvânt al lui Lagarde, ei ar fi dat foc 
Louvrului; la un semn al Catherinei ei ar fi deschis porţile 
iadului. Regina îi numea Escadronul de fier. Bărbaţii 
aceştia, într-adevăr de fier, nu aveau decât patru gânduri: 
jocul, vinul, cheful şi omorul. Deviza lor era: Prin foc! 
Ucideau cu beţie. Acesta era escadronul de fier. 

Regina mai avea un escadron zburător - escadron de 
mătase, de dantele: douăzeci de fete nobile alese dintre 
cele mai frumoase statui ale amorului, socotite în pasiunile 
dragostei şi ale spionajului. Era organizaţia Catherinei pe 
care regina o aruncase în Curte. Dacă se întâmpla ca un 
nobil nefericit să guste voluptatea dragostei vreuneia din 
ele, secretul pe care-l tăinuiau nu mai rămânea secret, ci 
era destăinuit în clipa următoare în budoarul reginei. 
Deviza acestor vestale era: prin dragoste. 

Dacă regina, totdeauna turburată, credea că vede sau ştie 
ceva, atunci ea desemna o spioană de-a ei, iar raportul era 
făcut imediat. Dacă bănuiala ei se-ntâmpla să fie întărită de 
relatările spioanei, nefericitul era dat pe mâna escadronului 
de fier: în câteva zile era găsit înjunghiat la cotitura unei 
uliţe. 

Lagarde era şeful escadronului de fier. Cei doisprezece 
uriaşi tremurau înaintea lui. El avea intrările lui în Louvru. 
Dar el era ţinut puţin la distanţă. Avea însă calitatea să se 
arate la palat, tocmai atunci când prezenţa lui era 
necesară. Între baronul Lagarde şi Catherina de Medicis se 
simţea nevoia unui intermediar, aşa cum se cere să fie între 
creierul care gândeşte şi mâna care execută. 

Mijlocitorul era contele de Montgomery, căpitan de gardă 
al regelui Henri al II-lea; sarcina lui era nobilă, căutată şi, în 
fond, Montgomery îl iubea pe rege. Regina însă îl avea în 
mână şi iată de ce: într-o seară, cu ani de zile înainte, avu 


loc o scenă teribilă între Catherina şi Henri. Pe vremea 
aceea, Catherina nu învățase încă să tacă, aşa că, în seara 
aceea, ea vorbi. Ura ei contra Dianei de Poitiers se revărsă 
în torente. Era încă femeie, era geloasa. Regele o părăsi 
dând din umeri. 

— Pentru că e aşa, mă duc la Diana, să găsesc dragostea 
pe care nu o am de la Regină. Rămasă singură, Catherina 
izbucni în suspine. 

— lar pe mine, umilită, cine mă va consola? Aruncă o 
privire în jurul ei şi-l văzu pe căpitanul de gardă, care, mut 
şi nepăsător, asistase la scenă. Îl văzu tânăr, puternic, 
frumos. Ea îşi spuse iată omul care poate să mă răzbune. Îşi 
închipui într-o clipă un plan genial. Se îndreptă spre 
Montgomery şi-i spuse: 

— Ai auzit? 

— Nu, madame, răspunse căpitanul. Regina îl admiră. 

— Ai auzit şi ai văzut cum sunt înşelată. Ultima din 
servitoarele mele nu ar suporta o asemenea jignire. Spune, 
ai auzit? 

— Madame, n-aud şi nu văd, decât ce mi se porunceşte. 

— Ei bine, gâfâi Catherina, îţi poruncesc să auzi! 
Montgomery văzu în faţa lui o femeie pe care lacrimile o 
făceau şi mai frumoasă. Avu în clipa aceea intuiţia că regina 

era femeia şi că dacă el ar vrea, ea ar fi a lui şi că dacă 
acest vis s-ar realiza, un viitor plin de succese minunate îl 
aşteaptă. 

— Pun capul la bătaie, îşi spuse el. Norocul sau moartea! 

Şi el căzu în genunchi murmurând: 

— Oh! Atunci, madame, dacă-mi porunciţi, am văzut, am 
auzit! Sunteţi suverana mea şi vă jur că mi-e inima frântă şi 
că sufăr văzând regina mea alungată de pe tron, atunci 
când eu o vreau înălţată pe un piedestal. Vă jur că dacă ar 
trebui să mor, aş muri numai să sorb cu buzele mele aceste 
lacrimi sfinte care cad din ochii dumneavoastră! 

Catherina făcu un gest măreț; îl ridică pe căpitan, îl 
cuprinse în braţe, deschizându-şi ochii şi zise: 


— Ei bine, ia! 

Când Montgomery părăsi spre dimineaţă camera reginei 
aceste două fiinţe schimbaseră pasiunea într-o înţelegere 
tăcută între ei, un pact pe care numai moartea putea să-l... 
desfacă. Nopți după nopţi de dragoste. Catherina dădea 
dovezi căpitanului, la scurte intervale, că e femeie pentru 
el, nu regină. În ziua însă când Montgomery văzu că 
planurile lui au fost numai închipuite, îi spuse reginei: 

— Madame, eu am vrut să fiu un erou, să nu faci din milă 
nimic pentru mine! 

Şi, într-o zi, îl trimise pe Lagarde. 

— lată omul dumneavoastră, zise el. 

Catherina înţelese şi făcu cu acesta o minunată înţelegere: 
escadronul de fier fu organizat. Dar Montgomery rămase la 
discreţia reginei. Începu pentru el o existentă şi mai rea, o 
viaţă de teroare şi minciuni: deveni confidentul Catherinei. 

leşind de la Nostradamus, Catherina de Medicis îl găsi în 
str. Froidemantel pe Montgomery, baronul Lagarde şi cei 
doisprezece uriaşi ai escadronului. Ea luă braţul lui 
Montgomery şi Lagarde îi urmă. Cei doisprezece mergeau 
la stânga şi la dreapta lor. Lia Louvru, regina opri grupul în 
faţa porţii joase prin care trebuia să intre. 

— Puteţi să vă-ntoarceţi, porunci regina. 

— Ai auzit, domnule? întrebă Montgomery pe Lagarde. 

Escadronul înţelese ordinul. Asta însemna că poate să se 
ducă în voie, după pradă, să ucidă, să jefuiască. 

Şi într-adevăr, în noapte, cei doisprezece uriaşi îşi 
satisfăceau poftele animalice fără nici o sinchiseală. 

— Punga sau viaţa! strigau ei. primului cetăţean pe care-l 
întâlneau în cale. 

Catherina aruncă în jurul ei o privire neîncrezătoare. Apoi 
murmură încet: 

— Gabriel, ora se apropie. 'Iot ce ţi-am promis, îţi voi da, 
Ar 

Montgomery îl privi pe Lagarde cu groază. Tresări de o 
agitare teribilă. Înţelege că regina vrea să-l facă din nou 


complice. dar la ce? 

Demult, Catherina nu-l chemase pe numele mic, demult 
chiar nu-l mai tutuise, ...întrevăzu, nici el nu ştia însă ce, 
dar ceva îngrozitor. 

— Madame, bâlbăi el, arătându-l pe Lagarde, ...suntem 
auziţi. 

— Gabriel, ridică regina vocea, ţi-am dat o spadă 
frumoasă. Mâine, vei găsi la tine o lance, o lance tare şi 
frumoasă, demnă de tine. Trebuie să fii înarmat... 

— O lance? întrebă Montgomery. 

— Timpul se-apropie, îţi spun doar! N-am combinat oare 
noi doi marea lovitură, care ne va da, mie puterea, iar ţie 
averea? 

Montgomery se clătină, lovit de ameţeală. Înţelesese! 

În ziua când se născu acela care trebuia să se numească 
Henri al treilea, Montgomery ghicise ce urmărea 
Catherina! Pentru ce îi dăduse spada de oţel curat! Dar 
apoi anii trecură, ca şi coşmarul. Montgomery spera că 
niciodată nu va mai fi vorba de asta. Şi iată, că regina îi 
dădea în dar o lance, spunându-i: Ora se apropie. 

— Madame, dacă viaţa, noastră este ameninţată în 
prezenţa mea de acela la care vă gândiţi, jur pe Dumnezeu 
că-l voi lovi fără milă. Dar... 

Catherina zâmbea. Lagarde nu ştia despre ce e vorba. 
Catherina se întoarse spre baron. Continuă să vorbească, 
lui Montgomery: 

— Atunci, fără slăbiciune. Gabriel, priveşte-mă în toate 
serile de joc ale regelui. Când vei vedea la sânul meu un 
trandafir roşu, atunci să ştii că e vremea... 

— Un trandafir roşu, bine! zise Lagarde. 

— Madame, madame! gândiţi-vă că vreţi sa înarmaţi braţul 
meu ...contra. 

— Contra cui? Numegşte-l! 

— Regelui! suspină Montgomery. 

— Regele! repetă Lagarde, uluit. 


— Adu-ţi aminte, Gabriel, zise rece Catherina: când vei 
vedea trandafirul pe pieptul meu, atunci să ştii că a sosit 
timpul. Şi acum, condu-mă până la apartamentul meu. 

Lagarde rămase singur. 

— Rege! Drace! îşi spuse el şi, câştigându-şi echilibrul de 
soldat, se îndreptă spre cabaretul Anguille-sous-Roche, 
unde-l aştepta escadronul de fier. 

PIVNIŢELE MARII INTENDENȚE. 

Când Regele loviturii frumoase văzu că turnul casei lui 
Vernique e în flăcări şi că vor muri aici ca guzgani, se urcă 
pe prima treaptă a scării, îşi încrucişa braţele, izbucnind 
într-un râs amestecat eu plâns. Vărsa mai mult lacrimi de 
ruşine, decât de disperare! 

Afară, oamenii marelui intendent urlau de bucurie. 
Baloane de fum intrară în sala joasă, înăbuşindu-i, 
înecându-i pe cei cinci prizonieri. Trinquemaille se aruncă 
la picioarele lui Bouracan, care căuta să dea la o parte 
fumul gros. 

— În numele lui Isus, se văicărea Trinquemaille, primeşte 
mărturisirea păcatelor mele şi dă-mi iertarea în extremis! 

— Mi-e sete! urlă Bouracan. 

— Porco Dio! grohăi Corpodibale. 

Regele nu auzea, nu vedea nimic. Pentru prima oară aşa 
de aproape de moarte, se gândea la lucruri care îl uimeau. 
Deodată scoase un geamăt, deschise un ochi şi se aruncă 
înainte. Privirea i se agăţase de ceva pe care nu-l văzuse 
încă. Era un chepeng de pivniţă, o trapă... 

O trapă! Coborârea în subterane! Poate chiar fuga! În 
orice caz salvarea de la moartea prin asfixiere. Arătă 
tovarăşilor locul cu degetul. Tâlharii se aruncară asupra 
chepengului. Acesta era de fier. Gâfâind, pe jumătate 
sufocaţi, încercară să-l ridice. Pumnalele li se frânseră. În 
câteva clipe înţeleseră că chepengul se deschise numai la 
un mecanism interior şi că eforturile lor sunt în zadar. 

— S-a terminat... 


În aceeaşi clipă, rămaseră uluiţi. Trapa se ridica singură! 
Da, o minune ...se făcea! O lumină tremurătoare lumina 
dedesubt o scară. Şi cum se aplecară deasupra scării, 
văzură pe aceea care ducea lumina; ea îşi ridică ochii şi cu 
un zâmbet, îi pofti s-o urmeze. 

— E Doamna noastră! murmură Tringquemaille. Tâlharii 
scoaseră un murmur de mirare. 

Regele loviturii simţi cum i se încălzeşte sângele. 

— Florise! 

Tremura. În capul lui nu era decât un haos de idei neclare. 

— Mii de diavoli! se răsti el deodată. E fata marelui 
intendent! Hai, coborâţi! Ce mai aşteptaţi? 

Îi împinse pe tâlhari, unul după altul, trăgându-i apoi de 
urechi. Închise cu greu chepengul, trăgându-l în jos de 
drugul de fier. Florise lăsă luminarea, iar tâlharii o 
înconjurară scoțând strigăte sălbatice de bucurie, 
asemenea oamenilor scăpaţi într-adevăr de la moarte. 

Regele se aruncă în urma Florisei, care intrase într-o 
galerie şi o ajunse în clipa când ea deschidea o uşă. Florise 
se-ntoarse. Se examinară în întunericul acela, un minut, cu 
un fel de curiozitate. Ea se arătă liniştită, dar puţin palidă. 
El gâfâia. În cele din urmă întrebă aspru: 

— Pentru ce ne salvaţi? Ştiţi cine suntem? Nişte tâlhari de 
rând, buni de strâns cu funia de gât, nişte golani pe care 
ilustrul dumneavoastră tată a vrut să-i cocoţeze în vârful 
spânzurătorii. Sunteţi duşmana noastră doar. Pentru ce ne 
salvaţi? 

EI rostise aceste cuvinte cu o ironie sălbatică. Avea inima 
plină de ură. În timp ce vorbea, îşi apleca uşor capul cu 
profilul de medalie. Când termină, aruncă Florisei o privire 
nu prea frumoasă. Şi atunci văzu că din ochii tinerei fete 
curg lacrimi. Se dădu un pas înapoi, ca pierdut lovit; i se 
părea că pământul se deschide sub picioarele lui. Ea îi 
răspunse, dulce: 

— Încerc să vă salvez, pentru că şi d-ta m-ai salvat. El 
spuse: 


— Şi tatăl dumneavoastră ştie că v-am scăpat din mâinile 
tânărului Saint-Etienne. A ştiut foarte bine că tovarăşii mei 
au însoţit trăsura dumneavoastră, până acasă. Cu toate 
astea, marele intendent a vrut să ne ardă de vii! Ascultaţi 
numai acolo sus uruitul focului! 

— Ce vrea tatăl meu de la voi? Întreabă ea cu o voce 
tremurătoare. 

— Moartea noastră. 

Ea păli cu totul. Buzele i se secară de sânge. 

— Mai curând sau mai târziu ne veţi vedea rânjind în 
furcă, reluă Regele loviturii frumoase, furios. 

— Tâlhar sau nu, mi-e groază ca să ştiu un om ucis prin 
foc, fie chiar cu ştreangul, sau cu barda. 

Florise îi întinse mâna delicată, atingându-i braţul; el 
tremura de asemenea. 

— E o meserie groaznică aceea pe care o aveţi. Oh! Mi-ar 
fi plăcut să vă ştiu nişte viteji! 

— Pe cer! Viteaz! Sunt totdeauna. 

— Viteaz la lumina soarelui, continuă ea, aşa cum sunteţi 
noaptea. Aş fi vrut ca numele vostru să fie rostit în oraş cu 
admiraţie care însoţeşte numele adevăraţilor gentilomi. 

O flacără lumină faţa cu trăsături fin tăiate. El strigă: 

— Regele loviturii frumoase! lată un nume! Cine se teme 
fuge, cine cutează se-apropie de el. 

Ea păstră o clipă tăcere, cu pleoapele aplecate; apoi zise 
cu un accent şi mai dulce: 

— Dacă vă gândiţi din întâmplare la fiica marelui 
intendent, împrăştiaţi-i pe aceia care vă pândesc... Curajul! 
gândiţi-vă la lacrimi, la dureri, la suferinţa doliului. Ah! 
Renunţaţi. Adio! zise ea deodată. În momentul acesta, 
palatul e plin de soldaţi. Noaptea asta însă voi veni să vă 
deschid uşa care vă va duce până la stradă. Adio! 

În clipa următoare, ea dispăru după uşă, ca o apariţie 
vaporoasă. Tânărul rămase cu pieptul plin de suspine 
înăbuşite, cu mintea răvăşită de o frică ciudată. Cu paşi 


mari se-ndreptă apoi spre luminare. Deodată, îşi bătu ca un 
nebun fruntea: 

— Vreau s-o urmez! Vreau să-i spun!... ah, e închisă. 
Florise închisese uşa cu zăvorul dublu. Intre timp tâlharii 
inspectaseră pivniţa cu ochiul lor priceput. Rotonda avea 
ziduri umede, iar pământul era acoperit cu nisip. Patru 
ochiuri de uşă făceau această încăpere mucegăită să 
comunice cu alte pivnițe. Trinquemaille luă comanda trupei 
şi pătrunse în prima pivniţă. Intrarea lor în bandă fu îndată 
urmată de o împătrită exclamaţie: 

— Sfinţi ai cerului! Mii de diavoli! Sacrement! Corpo di 
Bacco! 

Era un spectacol într-adevăr minunat. De bârnele pivniţei 
atârnau la o înălţime oarecare o mulţime de bunătăţi: şunci 
întregi, cârnaţi de cea mai frumoasă specie, al căror miros 
deschise nările bieţilor tâlhari lihniţi de foame. 
Trinquemaille rosti iute o rugăciune de recunoştinţă. 
Corpodibale scrâşni din fălci. Strapafar scoase un fluierat 
prelungit, iar Bouracan nu zise nimic, se mulţumi să se 
repeadă asupra acestei hrane neaşteptate. Trinquemaille îl 
opri să fure. 

Fu o furtună de râsete şi, liniştiţi, tâlharii se înfruptară din 
bunătăţi. Unul câte unul, îşi lăsau şunca şi se duceau să 
soarbă din butoiaş. Se înflăcărară. Mustăţile li se zbârliră. 
Râdeau îngrozitor. 

După ce se ghiftuiră, se lungiră pe nisip şi începură să-şi 
povestească aventurile. Regele loviturii îi asculta şi poate 
chiar că îi invidia... Şi cei patru tovarăşi de prădăciuni şi 
tâlharii îşi depanau aventurile. 

— Vă aduceţi aminte, băieţii mei, vă amintiţi de dimineaţa 
aceea în care a fost arsă femeia acea bună care ne venise în 
ajutor? 

— Da! făcu Strapafar. Mai am pentru ea o lacrimă de 
vărsat. Şi au trecut de-atunci douăzeci şi doi de ani. Cenuşa 
bătrânei o fi îngheţat de mult. 

Regele loviturii frumoase se apropie. 


— Ce făcuse femeia? întrebă el. 

— Parcă se poate şti? zise Trinqguemaille. A fost denunţată 
de fiica seniorului de Vaupart şi arsă ca vrăjitoare, sărmana. 

— Vaupart? întrebă Regele loviturii. 

— Nu ai cunoscut-o, stăpâne. Ah! Pe vremea aceea erai în 
burta mamei. Noi patru străbătuserăm ţara-ntreagă şi 
Egiptul. Vaupart..., hei Vernique e ceva, dar Vaupart... 

— Era deci înainte marele intendent? 

— Era marele judecător. Regele Francois făcuse un mare 
călău la Paris, o făptură de bronz. Când îl vedeam îmbrăcat 
în oţel, înconjurat de garda lui, simţeam moartea cum se 
prinde de păr. Omorâtorul ăsta crud avea o ...fată. 

— O putoare! răcni Corpodibale. 

— O desfrânată! spuse Strapafar. 

— E nesănătos să mănânci fără să bei, zise el. Scrie în 
evanghelia Sfântului Matei. 

— Şi atunci? făcu Bouracan, uluit. 

— Atunci! Atunci! Ce, ţie nu ţi-e sete? 

— Mie, nu! bâlbâi Bouracan, ameţit de foame. 

— Ei bine! Să căutăm băutură; dacă e de mâncare, trebuie 
să fie şi de băut. 

— Crezi? 

— Drace! E logic. 

Gasconul, germanul şi italianul se lăsară duşi de parizian 
în pivniţa vecină. 

— lată! ţipă Trinquemaille. Ce v-am spus? Nu trebuie să te 
rogi decât sfântului Pancrace. Asta înseamnă să fii bun 
creştin. 

La dreapta, era un butoi mare. Bouracan îl atinse cu 
degetul, ceea ce însemna că se pricepea la meseria asta. 
Plin! strigă el, triumfător. În nisip mai erau butoiaşe şi 
balerci. 'Toate pline. 

— Să lăsăm butoiul. Balercile, întăi! 

— Da, zise Corpodibale. Minunat. Şi prinse un butoiaş în 
braţele lui musculoase şi-l duse în pivniţa cu şunci şi 
cârnaţi. Cei trei făceau aceeaşi treabă în urma lui. 


— Tată! zise uriaşul, ştergându-şi fruntea cu dosul 
mânecii. 

— Cele patru evanghelii! zise pios Trinquemaille. În 
genunchi, fraţilor, să ne rugăm. 

Tâlharii înălţară într-adevăr osanale. Cu cuţitele în mână, 
tăind felii groscioare, îmbucând cu o poftă demnă de 
invidiat, râdeau de bucurie şi fericire. Parcă altceva nici nu 
mai era pe lume: numai băutura şi vinul. Regele loviturii 
frumoase intră şi-i privi cu coada ochiului. 

— Nu mănânci, stăpâne? întrebă Strapafar. 

— Nu mi-e foame. 

— Nu bei? 

— Nu mi-e sete. 

Se priviră uimiţi. Cu neputinţă! Corpodibale îşi zise: E 
bolnav! Strapafar zâmbi, se atinse la piept şi zise: da, e 
bolnav! Bouracan îşi dădu un pumn în burtă şi zise: Ya, e 
bolnav. Tringqguemaille dădu din umeri, clipi şi spuse: 

— Proştilor! Nu vedeţi că Regele îşi bate joc de noi? 

— O călugăriţă sângeroasă! zise Bouracan. 

— O, dacă ne-ar fi încăput pe mâini, ce marmeladă am fi 
făcut din ea. Doamne! Dar bestia a avut grijă să dispară. 

— Şi ce v-a făcut ea? întrebă Regele loviturii. 

— Oh! Ne întrebi ce ne-a făcut Marie de Vaupart? Asta nu 
era numai o vrăjitoare, deoarece vrâjitoarele sunt inspirate 
de Satan. Era o cărturăreasă inspirată de sfinţii cerului - 
bună pentru lumea săracă, totdeauna cu chimirul căscat. 

— Şi tu spui că bătrâna asta cumsecade, întreabă Regele 
loviturii frumoase, a fost denunţată de fiica marelui 
judecător? Era deci un monstru, o lupoaică. 

— Da, avea ...sufletul unui demon. Ah! Stăpâne, fereşte-te 
de femei. 

— În ce priveşte pe fata Vaupart, reluă Tringuemaille, noi 
am jurat s-o strângem de gât dacă punem mâna pe ea într-o 
zi. Monseniore, stăpâne, dacă inima ţi-o spune, ne vei ajuta, 
nu-i aşa? 


— Da, zise grav Regele loviturii frumoase. Această Marie 
de Vaupart, tânără, frumoasă, bogată şi puternică, denunţă 
şi aruncă pe rug o biată ...nenorocită. O urăsc fără ao 
cunoaşte măcar. Urăsc toate femeile. Nenorocire celeia 
care va încerca să mă umilească. Vocea lui era fierbinte; 
ochii îi străluceau. Urăsc femeile astea nobile care îţi 
aruncă în treacăt o privire de milă! Unde e mama care mi-a 
dat naştere! Am eu oare o mamă? [ara mea e Curtea 
Miracolelor. Familia mea, nicăieri. Cine sunt eu? Sunt 
Regele loviturii frumoase, temut de toată lumea! 
Nenorocire ţie. Denunţătoareo, Marie de Vaupart. Blestem 
pe capul fiicelor de mari judecători şi intendenţi, care cu 
dulceaţa lor mieroasă, cred că-ţi fac milă dacă nu te aruncă 
pe mâna călăului. Daţi-mi să beau! Nu vă uitaţi aşa la mine, 
când mi-e sete! 

Tâlharii tremurau de groază şi admiraţie. Dintr-o mişcare, 
Bouracan fu lângă un butoiaş. Îl ridică pe braţe şi întinse 
capul la buzele Regelui, care începu să bea. Fu un spectacol 
ciudat. Bouracan cu braţele suspendate în aer, iar Regele 
sorbind mereu. Deodată, cuprins parcă de o furie subită, 
Regele loviturii prinse butoiul, îl ridică deasupra capului şi-l 
zvârli de pereţi. Balerca se sfărâmă în. Bucăţi. 

— Sacrament, ţipă Bouracan, regretând vinul împrăştiat. 

Cei patru tâlhari rămaseră cu gura căscată în faţa acestui 
act de nebunie. Regele le întoarse spatele şi pătrunse în 
galerie, unde rămase nemişcat, cu braţele încrucişate, 
lângă uşa pe care ieşise Florise. Trinquemaille înainta 
câţiva paşi, ca să vadă ce se-ntâmplă cu stăpânul lor. Auzi 
un murmur monoton, nesfârşit de trist Regele loviturii 
frumoase suspina. 

— Dragii mei, spuse el, întorcându-se, să ne rugăm pentru 
stăpânul nostru. A intrat dracu-n el. 

— Da, zise Bouracan, să ne rugăm. 

Şi se puseră pe băutură. Strapafar, Corpodibale şi 
Trinquemaille începură să se roage şi ei după metoda lui 
Bouracan. O oră mai târziu erau gata. În pivniţă nu se mai 


auzea decât horcăitul porcesc al tâlharilor, cărora le ieşise 
limba de atâta băutură şi nu se mai vedeau decât resturi de 
şunci şi cârnaţi şi trei butoiaşe întregi, dar goale. 

BOURACAN. 

Regele loviturii frumoase, rezemat de uşă, asemenea unui 
basorelief, căzuse într-o furie sau disperare: Gândurile lui 
se-nvârteau în jurul acestor cuvinte care îi reveneau mereu. 

„E o meserie groaznică aceea pe care o aveţi.” 

Îşi revedea viaţă lui, copilăria lui din Curtea Miracolelor, 
tinereţea zbuciumată pe care o petrecuse lângă Brabant, 
etapele aspre ale războaielor făcute, apoi scena de la 
Melun... un bărbat necunoscut care l-a făcut să dea înapoi; 
moartea lui Brabant; apoi omul care reapăru în faţa lui, 
zicându-i: „Ştiu cine a fost tatăl tău, cine a fost mama ta”. 

Şi în sfârşit, sala hanului o dată cu apariţia Florisei! 

Şi atunci, în acest suflet simplu, în acest creier care 
niciodată nu a ştiut ce înseamnă binele şi frumosul, izbucni 
ceea ce oamenii numesc ruşinea. Pentru prima oară. Regele 
loviturii frumoase avu ruşine de cele ce făcuse. În clipa 
aceasta, el simţi că întreaga lui viaţă se sfârşea într-un fel. 
Cu pleoapele închise, el o revedea pe Florise, care-i apărea 
luminoasă... O umbră însă părea că o desparte de el... 
Această umbră lua fiinţă, se ridica ...plină de groază. era 
omul care, la Melun, îl făcuse să se dea înapoi, omul care-i 
dăduse o întâlnire, omul care-i cunoştea tatăl şi mama. 
Nostradamus! 

Regele loviturii frumoase se trezi din închipuirea lui. O 
aştepta acuma pe Florise. 

— Să ies numai din capcana asta şi domnul de Vernique va 
vedea care din noi doi va purta cravata de frânghie. 

Uşa se deschise şi Florise apăru cu o lumină în mână. El fu 
zguduit de friguri. Se răsuci însă şi o privi cu dispreţ. 

— Plecaţi, zise ea, cu o voce care tremura puţin. Drumul e 
liber. 'Tloată lumea doarme. Vă voi însoţi până-n stradă. 

El gâfâi: 


— Gândegşte-te că dai libertatea la cinci tâlhari, crimă 
pedepsită aspru. 

— În câteva minute va fi prea târziu, zise ea dulce. 

E] îi zise, cu putere: 

— Bagă de seamă, de mâine ne luăm iarăşi meseria asta 
pe care o numeşti groaznică. 

— Grăbiţi-vă, zise ea. Să nu fiu surprinsă aici; aş muri de 
ruşine. 

Regele loviturii fugi în pivniţa în care zăceau cei patru. 

— Hei! Mii de draci! Afară de-aici! 

Îi lovi cu cizma. Singur, Bouracan, care dormea pe burtă, 
se-ntoarse pe spate: 

— Mi-e sete! Răsuflă el. 

Regele îi ridică de umeri pe câteşipatru. Căzură însă la 
pământ ca nişte saci cu făină. 

— Repede! murmură Florise. 

— Strapafar! strigă Regele, administrându-i o duzină de 
ciubote în spate. 

— La dracu! Muştele! murmură gasconul, ameţit. 

— Corpodibale! strigă Regele, înţepându-l pe acesta cu 
vârful pumnalului. 

— Carolina! Nu mă pişca de gât! râse italianul. 

— Trinquemaille! urlă Regele, lovindu-l cu pumnii în cap. 

— Plouă! mormăi francezul... Plouă cu vin... Suntem la 
han. la hanul. Morţii! 

— Hanul Morţii! Da! strigă furios Regele. Vom crăpa cu 
toţii. 

Se duse drept la Florise care venea spre el. 

— Eu rămân, zise el rece. Du-te în apartamentul d-tale, 
înainte ca să ţi se observe lipsa. Tovarăşii mei nu mă pot 
urma, iar eu nu pot să-i iau în spate. Adio. 

Ea îl privi. Şi înţelese în figura lui că hotărârea-i era de 
nestrămutat. Pricepu că nici o vorbă nu l-ar face să se- 
ntoarcă. 

Şi, în această clipă supremă, ea putu să citească în sufletul 
şi inima ei: nu era milă ce avea ea pentru el, ci mai degrabă 


mândria de a-l vedea aşa de viteaz, bucuria de a-l vedea pe 
acest şef de tâlhari mai cavaler şi nobil decât oricare 
gentilom de la Curtea Franţei. 

Nu spuse nici un cuvânt. Simţi că va izbucni în hohote. Şi 
se retrase încet. Iar regele loviturii frumoase o văzu albă ca 
un crin. Tremura, simţea în el o furie, o ciudă nebună; 
simţea nevoia s-o insulte. Atitudinea ei îl umilea grozav, 
pieptul lui era de asemeni plin de suspine. şi, brusc, în clipa 
când ea trebuia să ajungă la uşă, el se-aruncă în genunchi şi 
gemu: 

— Când voi muri, voi rosti numele d-tale, iar moartea mi se 
va părea dulce... 

Ea se opri cu sufletul pătruns de o lumină curată, cu inima 
gata să se rupă. În clipa aceea, privirea ei se opri în fundul 
galeriei, la picioarele unei scări. Un bărbat era acolo, 
nemişcat, cu braţele încrucişate şi asculta! Tatăl ei! Marele 
intendent de Vernique! 

Florise văzu pericolul, îndată tatăl ei prins de tâlhar. Şi cu 
o mişcare iute, instinctivă, închise uşa care o despărţi de 
Regele loviturii frumoase. Apoi aşteptă... 

Vernique înainta palid, trase el însuşi zăvoarele uşii apoi 
luându-şi fata de mână, îi zise: 

— Vino! 

De câte nopţi erau în pivnițele astea, nici ei singuri nu 
puteau să spună. Singur, Trinquemaille număra zilele după 
butoiaşe. Şuncile erau pe sfârşite, iar despre cârnaţi nu mai 
„„„putea fi vorba. În sfârşit, ei trăiau. Se obişnuiseră încetul 
cu. Încetul cu bezna. În ce-l priveşte pe Regele loviturii, el 
vedea noaptea ca ziua în amiaza mare. De o sută de ori pe 
zi, se ducea să asculte la uşă. 

— Ea nu va mai veni. A avut numai o clipă de înduioşare, 
de milă. Dacă Vernique nu ne-a omorât încă, mai are timp s- 
o facă. Dar cum dracu mai trăim noi? Ce ne pregăteşte 
marele intendent? 

Toate astea păreau naturale, deoarece Regele nu-l văzu pe 
Vernique, atunci când Florise închise uşa. Veni şi clipa în 


care ultimul butoiaş fu golit. 

— Beţivilor, strigă atunci Regele loviturii, n-am murit încă, 
pentru că marele intendent ne pregăteşte o moarte 
grozavă: aceea prin foame şi sete! Aţi înţeles? 

Trinquemaille îşi făcu o cruce mare. Bouracan începu să 
plângă: era beat. Corpodibale şi Strapafar îşi strânseră 
mâinile. 

— Să ne săpăm gropile! 

— Ticăloşi nenorociţi! le strigă Regele. De ce să le lăsăm 
plăcerea asta, să ne găsească aici? Nu ştiţi ce ne rămâne de 
făcut? 

— Gropile!... zise Strapafar, încăpățânat. 

— Da, adăugă pios Trinquemaille şi să rupem butoaiele, ca 
să ne facem cruci. Vom avea morminte creştineşti. 

Bouracan deschise ochii mari de admiraţie; dar 
Corpodibale, păgân îndărătnic, mormăi: 

— Madona e latro dio! 

— Proştilor! zise Regele, pentru că aici nu mai e nimic de 
băut şi de mâncat, haideţi la Myrtha, la Anguille-sous- 
Roche! 

Tâlharii credeau că ar putea ieşi din capcană. 

— Să mergem! zise Bouracan. 

— Da, haideţi! strigară în cor ceilalţi. 

— Să mergem! zise Regele. Dar pe unde? Întrebarea căzu 
ca o lovitură de măciucă. De douăzeci de ori în şir încercară 
să răzbată, să ridice chepengul, ori să străpungă uşa. 
Deasupra trapei, oamenii marelui intendent strânseseră 
bolovani de piatră. Uşa putea fi tăiată numai cu toporul. 
Bucuria lor se risipi: înţeleseră că erau condamnaţi. 

— Ascultaţi, zise Regele loviturii, ştiu cum să ieşim de aici. 

Sunt aproape opt zile de când suntem închişi. În câteva 
ore, vom fi prea slabi să luăm o hotărâre. Ori murim 
repede, ori ieşim ca vulpile urmărite de câini. Sunteţi gata 
să muriţi dacă trebuie? 

— Da, spuseră ei cu neclintită voinţă. 


— Ei bine, atunci. Dar dacă unul din voi va şovăi, să ştiţi 
că-l trimit pe lumea cealaltă. Noi n-avem alte arme decât 
pumnalele noastre. Va trebui să lucrăm cumsecade, 
deoarece vom avea în faţa noastră patruzeci sau cincizeci 
de golani bine înarmaţi cu spade, suliţi şi halebarde. 

Toţi patru scoaseră pumnalele. 

— Nu tu, Bouracan. 

Bouracan ascultă, fără însă să-nţeleagă pentru ce tocmai 
el urma să fie dezarmat. 

— lată arma mea! zise Regele loviturii. Şi arătă o feştilă, 
un fel de fitil lung de vreo două picioare. 

Trinquemaille tremura, Strapafar şi Corpodibale holbară 
ochii. 

— Am băgat-o trei zile în pulbere. 

— În pulbere? 

— Da, în pulberea butoiului care era în faţa butoiaşelor şi 
am pus-o la broasca uşii galeriei. 

— Ooo! murmurară tâlharii, beţi de groază. 

— Şi va funcţiona, vă jur. Acum, atenţie! Când poarta va fi 
deschisă, eu voi ieşi primul. În spatele meu, Bouracan. După 
Bouracan, voi trei, unul lângă altul. Omorâţi pe oricare ar 
vrea să-l atingă pe Bouracan. 

Ei nu înțelegeau planul. Dar presimţeau că va fi ceva 
îngrozitor. Regele le părea acum ca geniul nebuniei, în 
stare să facă chiar imposibilul. 

— Atenţie! strigă Regele loviturii frumoase. Voi deschide 
uşa. Se poate ca, deschizându-se, să ne omoare. În cazul 
ăsta, adio! Dă-mi scăpărătoarea ta, Trinquemaille. Bine. Nu 
vă mişcaţi. 

O clipă mai târziu, ei auzeau cum loveşte scăpărătoarea. 
Apoi, se auzi parcă o fâşâitură. Regele fu îndată lângă ei cu 
fitilul aprins în mână. 

— lată, uşa se va deschide acum. 

Regele săpase o mină sub poartă! O umpluse cu două sau 
trei livre de pulbere. 

— Atenţie! Bouracan, pune-mi butoiul ăsta pe umeri! 


— Da! zise Bouracan cu o simplitate splendidă. 

Prinse butoiul încă plin de pulbere cu amândouă mâinile 
şi-l puse pe umerii şefului. 

— Voi trei, îndărătul butoiului...! 

Trinquemaille, Strapafar şi Corpodibale ascultară, dar 
gata să sară. În aceeaşi clipă, auziră o detunătură... fu o 
zăpăceală de pietre, praf şi fum. Poarta sărise! 

— Bine! N-am fost sfărâmaţi. Înainte deci! La drum! 
Înaintară, trecând peste uşa sfărâmată, intrând într-o 
galerie la capătul căreia era o scară. Mergeau cu multă 
băgare de seamă, plini de sudoare, cu părul zburilit, 
murdari, dar plini de dorinţa libertăţii. În clipa când trecură 
spărtura, de-a lungul scării o mulţime care cobora. În 
frunte ei o voce plină de ură striga: 

— Omorâţi-i! Omorâţi-i! N-au murit de foarte, vor muri de 
fier! La moarte! 

— La moarte deci! tună Regele loviturii. Dacă aici e hanul 
morţii, să sărim cu toţii, marele nostru intendent! 

El apropie fitilul de butoi! Bouracan nu se mişcă, închise 
numai ochii. 

Un strigăt prelung de groază străbătu scara. Pulberea! 
Pulberea! O învălmăşeală teribilă. Oameni care se- 
nghesuiau, se împingeau, se loveau! Pulberea! Pulberea! 

— Înainte! strigă Regele. 

Scara era acum liberă. Nimeni. O groază nebună, acolo 
sus! 

Strigăte disperate. O întrecere între oameni care 
înnebuneau, care de care s-o ia înaintea altuia. Vernique 
fugea în sărituri spre camera Florisei. Soldaţii din post se 
repezeau în stradă. Porţile se-nchideau. 

Şi în timp ce panica îşi făcea efectul, grupul tâlharilor cu 
stăpânul lor în frunte se-ndrepta, trecând curtea casei, spre 
poarta larg deschisă. Regele loviturii frumoase ţinea fitilul 
în mână, la un deget depărtare de gura butoiului. Apoi, 
după el, Bouracan care ţinea vasul cu pulbere. Strapafar, 
Trinquemaille, Corpodibale cu, pumnalele în mână, strânşi 


în urma lui Bouracan erau cuprinşi de o linişte cu adevărat 
înfiorătoare. 

O duzină de oameni care nu avură timp să fugă, lipiţi de 
ziduri, priveau cortegiul tâlharilor. Iar acolo, în tinda casei 
departe, marele intendent îşi ţinea fata la piept. Florise 
văzu şi ea grupul formidabil. Din buzele ei ieşi un zâmbet. 

Cei cinci tâlhari se opriră în stradă. 

— De ce oare urlă ăştia? întrebă liniştit Regele. Hai, 
Bouracan, lasă pulberea! 

Câteva clipe mai târziu se fofilau prin ulicioarele dosnice 
ale oraşului. O flacără de mândrie lumina faţa Regelui. 
Trinquemaille de-abia se mai ţinea pe picioare. Lui 
Corpodibale îi clănţăneau dinţii, iar lui Strapafar îi bâţâiau 
picioarele. Bouracan scuipa praf. 

— Nu ţi-a fost frică? întrebă Regele loviturii. 

Bouracan se şterse de sudoare şi dădu din cap. 

— Mi-e sete! zise el. 

O FEMEIE NECUNOSCUIA II VORBEŞTE REGELUI 
LOVITURII FRUMOASE. 

Către ora nopţii când Catherina de Medicis, Montgomery 
şi Lagarde ţineau conciliabulul pe care l-am relatat, 
aproape când căpitanul gărzii îşi trimitea escadronul de fier 
şi când baronul Lagarde îşi dădea întâlnire cu oamenii la 
hanul Anguille-sous-Roche din str. Lavandiere, atunci 
Regele loviturii frumoase se afla cu tovarăşii săi într-un 
ascunziş din Curtea Miracolelor. Aşteptau să-şi poată 
schimba hainele şi să-şi poată lua de undeva arme. Nu 
aveau nici un gologan, dar cunoşteau negustori care 
dădeau pe credit la auzul numelui Regelui! Aşa că, la o oră 
după ieşirea lor din pivnițele marelui intendent, erau de- 
acum îmbrăcaţi cum trebuie, înarmaţi şi cu ceva sfanţi în 
buzunare. 

După ce-l prădară pe nefericitul negustor, Regele loviturii 
murmură: 

— Ocupaţia mea a fost totdeauna groaznică. 


— Visează! zise Bouracan. Şi începu să povestească o 
bătălie în care ela dat piept cu o sută de soldaţi pe carei-a 
culcat cu două lovituri la pământ. A fost bătaia în care l-a 
cunoscut pe Regele loviturii frumoase. 

Fiecare povesti atunci pe rând cum l-a cunoscut pe şefi. 
Regele îi asculta fără să intervină. Simţea o plăcere ciudată 
să le asculte minciunile umflate ale închipuirii lor neroade. 
În cele din urmă, adormi. Din somn, începu să murmure: 

— Am eu un tată?... Ah! Iatăl meu... 

— Se roagă, zise Tringuemaille. 

— De ce oare e atât de frumoasă? 

Corpodibale îi strânse pe tâlhari lângă obrazul Regelui. 

— Visează Madonna. Ce somn fericit! 

Bătură orele douăsprezece. Regele loviturii sări din pat, 
aşa îmbrăcat cum era. Se duse la fereastră, trase aer adânc 
în piept, scoase câteva înjurături. 

— La drum! strigă el celor patru acoliţi. V-am promis un 
ospăț la Mirtho şi ştiţi cum îmi ţin eu cuvântul... 

Şi adăugă în sinea lui: 

— Mirtho, buna mea Mirtho, te voi vedea în sfârşit î 
Mirtho, sora mea... Numai că Brabant e mort! 

Tâlharii ţopăiau de bucurie. Şeful se năpusti afară, urmat 
de pofticioşii mâncăi. În clipa când o luau pe str. 
Troussevache, un fluierat al lui Strapafar dădu alarma; în 
două secunde, cei cinci se strânseră laolaltă, cu pumnalele 
în mâini, împietriţi cu gâtul şi urechile întinse. O trupă 
mergea înaintea lor, în aceeaşi direcţie pe care o apucaseră 
ei. 

— Sunt doisprezece, murmură Regele loviturii frumoase. 

— Drace, ce ochi are omul ăsta, vede ca în plină zi! 

— Bătrânul Brabant mi-a spus de ce, zise Regele, 
tresărind. Pentru că sunt născut într-o temniţă. 

Cei patru bandiți se cutremurară. 

— Spre ei! La moarte! strigă o voce înnebunită, de 
departe. 

— Ei atacă! zise Regele. Sunt tâlhari. 


— Trebuie să se împartă cu noi! 

— Nu! Nu! Nici o împărţeală! Toată pleaşca să fie a 
noastră! 

— Da, a noastră! zise Regele loviturii cu o voce ciudată. 
O luară înainte, cu Regele în frunte. Cei patru săreau în 
urma lui, gata să pună mina pe pradă. Regele loviturii zări 
îndată grupul celor doisprezece necunoscuţi care se- 

nvârteau în jurul prăzii. 

— Ajutor! strigă victima. 

— Venim! tună Regele loviturii frumoase cu o voce 
răsunătoare. 

Din trei sărituri fu asupra grupului care se zbătea 
tumultos în întuneric. Unul din cei doisprezece strigă 
deodată înapoi! Câteva înjurături, o goană neaşteptată, apoi 
dispărură cu toţii. Regele rămase înspăimântat de această 
retragere neaşteptată. Cei patru tovarăşi strigau 
aruncându-se asupra prăzii. 

— Nouă tot chilipirul! 

Prada era o femeie nemişcată, nepăsătoare la întreg 
scandalul; înaintea ei, ca s-o apere, se aşezase un bărbat 
înalt şi o altă femeie care continua să strige ascuţit văzând 
că a scăpat de o bandă de tigri şi a dat peste una de lupi. 
Trinquemaille băgă de seamă că prima femeie e stăpâna. 

— lată comoara! strigă el cu voie bună, aşa cum era el 
când se credea gata să facă o afacere bună. 

Şi prinse femeia de umăr, în timp ce tovarăşii lui se 
repeziră asupra celorlalte victime. Trinquemaille scoase un 
urlet de durere; Bouracan, Corpodibale şi Strapafar se 
dădură înapoi, respinşi cu violenţă. 

— Jos labele! strigă Regele. 

— Ce? murmurară ei, proşti de mirare. 

— Madame, zise şeful tâlharilor, eşti liberă. Trinquemaille, 
dă-i doamnei chimirul pe care i l-ai luat. 

Strapafar începu să râdă e nebun. Corpodibale înjură, 
porco dio, Bouracan, sacrament, iar Trinquemaille se 
supuse. 


Femeia, cu o mişcare caldă respinse punga şi zise cu o 
voce dulce: 

— Păstrează-l, amice... 

— Dacă mă ...forţezi! zise banditul şi făcu să dispară aurul. 

Regele îşi trase spada şi tună furios! 

— Trinquemaille, dacă nu dai punga, eşti un om mort! 

De data asta, femeia luă punga pe care i-o întinse plin de 
groază Trinquemaille şi-l privi pe tâlhar: 

— Vrei să-mi spui numele tău? întrebă ea, pătrunzându-l 
cu vocea ei pe tânărul om. 

El răspunse brusc: 

— Numele meu? Regele loviturii frumoase. Averea mea? 
Nici un gologan. Locuinţa mea? Marginea uliţei. Meseria 
mea? Tâlhar. Trecutul meu? Mister. Viitorul meu? Ştreang. 
Ştii acum întreaga mea poveste. Adio, madame. 

— O clipă, zise ea, reţinându-l cu o mişcare... Poate că într- 
o zi vei avea nevoie de un culcuş. Dacă eşti cumva fugărit, 
urmărit, hărțuit, refugiază-te la mine, în str. Lavandiere. În 
faţa hanului Anguille-sous-Rouche. Vei întreba de Gilles: 
acesta e bărbatul. Sau de Margotte: aceasta e femeia. 

— Dar, d-ta doamnă, cine eşti? întrebă Regele loviturii cu o 
emoție profundă, de care nu-şi dădea seama. 

— Eu... sunt Femeia fără nume, răspunse necunoscuta, 
care se îndepărtă îndată, însoţită de bărbatul şi femeia pe 
care îi prezentase tâlharului. Înainte însă de a plecă ea lăsă 
să-i cadă punga la picioarele lui Tringqguemaille spunând: 

— la-o, e dată cu inimă bună! 

Nici un tâlhar nu se aplecă s-o ridice, cu toate că, după 
sunet ştiau că e numai aur. Aruncau numai priviri de la 
pungă la Rege. Strapafar izbucni: 

— He! Ea merge tocmai acolo unde vrem şi noi să 
mergem. 

— Da. Strada Lavandiere. Da, să plecăm! 

— Dar biata pungă! zise Strapafar. O lăsăm aici în ploaie s- 
o găsească vreun bandit nenorocit...? 

— Hai, ia-o! făcu Regele loviturii. 


Patru mâini se întinseră. Patru mârâituri. Într-o clipă 
punga fu golită, iar conţinutul ei, împărţit. 

— Să mă damblagească sfântul Pancrace, dacă nu am 
recunoscut vocea doamnei cu punga! zise Trinquemaille. 

— Bah! La ce poate ajuta asta! făcu Bouracan. Haideţi la 
Mirtho. 

— S-a făcut! Continuă Trinquemaille. Asta-i vocea femeii 
pe care am încercat s-o fur în biserica Sf. Eustațiu asta 
înseamnă, dragul meu, că ea se numeşte Marie de Vaupart. 

ANGUILLE-SOUS-ROCHE. 

Aproape la mijlocul străzii Lavandiere, splendida clădire, 
opera unui fierar de geniu, înainta până aproape de un 
pârâu. Ea reprezenta un tipar, ale cărui încolăcituri şi 
şerpuituri se desfăşurau în voie. 

Nu era un han nobil, frecventat de poeţi şi artişti Era un 
local de noapte care se închidea în afara ordonanţelor şi 
care se deschidea oricui ştia să bată. Avea o sală comună 
destul de arătoasă. La dreapta şi la stânga, se deschideau 
însă camerele separate. Numai atunci când dădea afară 
toată lumea, Mirtho rămânea singură în han. 

Era o fată curioasă Mirtho asta. Avea ea ideile ei. Una din 
ideile ei era să nu dea ospitalitate niciunui om, fie cât de 
bogat, care se arăta noaptea. 

Aici, spre orele mici, năvăleau tâlharul, pungaşul, 
gentilomul beat de vin. Aici se bea, se cânta, se înjura. Între 
mese, circulau fete frumoase îmbrăcate în mătase şi catifea, 
iar în stradă un om făcea schimbul pentru a anunţa sosirea 
gărzii. 

La ora două dimineaţa, clienţii plecară de data asta de 
mult. Sala comună era goală, însă în camerele rezervate din 
stânga şi din dreapta, două bande erau în toiul chefului. La 
dreapta era banda celor doisprezece, pe care Regele 
loviturii frumoase o opriseră să buzunărească pe doamna 
necunoscută din str. Troussevache. La stânga era banda lui 
Trinquemaille. 


Cei patru tâlhari gustau pe deplin plăcerea dezmăţului. Cu 
spadele scoase, roşii şi veseli, chiuiau. 

— Drace! Acum că l-am regăsit pe Regele nostru, vom 
avea vremuri ca altă dată, ţipă Strapafar. 

— Binecuvântat să fie Pancrace şi Barnabes, care ne-au 
oprit pe drumul Melunului, la barul acela! zise 
Trinquemaille. 

— Şi cârnaţii! vocifera Bouracan. Uiţi cârnaţii, dragul 
meu! Jafurile vor reîncepe acum. 

— Hei, răcni Corpodibale, omleta asta pe care-o am sub 
nas e o minune. Hei, cu Regele loviturii nu vom mai primi 
ghionţi de la fiecare neghiob. 

Regele loviturii frumoase îşi băuse şi mâncase partea. 
Asculta acum grozavul cvartet. Se ridicase, îşi prinse 
centura şi-şi aruncă mantaua pe umeri. Cei patru se grăbiră 
să-l imite. El îi opri însă cu o mişcare şi le vorbi: 

— E adevărat, dragii mei tovarăşi, adesea am tras sabia 
împreună. Tu, Strapafar, cu veselia ta, ne-ai ţinut de multe 
ori loc de prânz. Trinquemaille, sufletul tău milos ne-a adus 
de multe ori binecuvântarea cerului; Corpodibale, te-am 
iubit pentru inima ta, iar pe tine, Bouracan, pentru puterea 
ta; pe toţi v-am îndrăgit, pentru curajul vostru. Atunci când 
v-am întâlnit pe drumul Melunului, la hanul acela blestemat, 
inima mea a tresărit de bucurie. 

Se ridicară să asculte lauda Regelui. Feţele lor se luminau. 
Îndată însă. pe aceste feţe se citi uimirea, îndoiala... Regele 
loviturii frumoase adăugă: 

— Acum, dragii mei, trebuie să ne despărţim! 

— Să ne despărţim, când ne simţim aşa de bine împreună! 
Bah! De ce oare? Sacrament! Porumbelul vrea să râdă de 
noi! Cristo ladre e vacca madonna! 

— Tăcere! zise Regele. Tăcură, privindu-se disperaţi. 

— Voi la stânga, eu la dreapta. De ce? Pentru că, lângă 
mine nu veţi face decât prostii. Vă voi împiedica să trăiţi. Să 
nu mai vorbim. Aceasta a fost masa noastră de bun rămas. 
Tăcere, oile mele! Mi-e scârbă de inimile slabe! Numai dacă 


unul din voi are nevoie de pielea mea pentru a şi-o scăpa 
pe-a lui, să vină la Mirtho să întrebe de mine. Nimeni să nu 
mişte! Adio! 

Cei patru tâlhari rămaseră cu ochii holbaţi, aiuriţi. 

— Am pierdut sufletul regelui nostru! oftă Corpodibale. 

— Porumbelul se pierde. A luat-o pe drum rău, zise 
Strapafar. 

— Nu ştiu cum va fi fără el, spuse Tringuemaille. Bouracan 
plângea. Nu spunea nimic. 

Regele loviturii frumoase intră în bucătărie, o sală mare 
curată şi ordonată, strălucitoare la flăcările căminului. Aici 
era stăpână Mirtho, hangiţa înţeleaptă în mijlocul 
desfrâului, chibzuită în hărmălaia chefurilor. Minune de 
socoteală şi rațiune. Era o fată bună şi frumoasă. La 
intrarea. Regelui, ea roşi puţin şi nu întoarse ochii de la 
mâncarea pe care o fierbea. 

— lată-te deci din nou la Paris! Nici n-am putut să te salut 
cum trebuie, din cauza desfrânaţilor. 

— Desfrâu, e cam aspru zis, frumoasa mea! Dar ce 
frumoasă te faci, camarada mea! Ce purpurii ţi-s obrajii! 

— Obrajii de bucătăreasă. Să nu vorbim de asta. Mai bine 
să vorbim de tine. 

— Da, bine Mirtho, chiar pentru asta am şi venit. 

— Ştiu, zise ea, ridicând umerii. Vii să-mi spui că nu-mi 
poţi plăti cheful din noaptea asta. 

— A, nu trebuie să-mi dai pe datorie, Mirtho! Chef! Eşti 
îngrozitoare. Mirtho! Vreau să ştiu chiar cât îţi datorez, 
hangiţo! 

Ea îl privi în faţă, puţin palidă: 

— Datoria ta nu s-a ridicat încă până la creditul pe care-l 
ai la mine. Deci, domnule, nu fi stingherit. 

El izbucni într-un râs nervos. 

— Oh! Oh! Şi dacă regele Franţei ar face parte din 
muşterii tăi, ce credit i-ai face? 

— Cam până la o sută de galbeni, zise Mirtho. 


— Drace! Aş vrea să fiu rege! Spune-mi creditul meu, 
pentru că n-aş vrea să te fur. 

— O mie de ducați de aur, zise simplu Mirtho, cu o voce 
înceată şi serioasă, privindu-l. 

El tresări şi păli la rândul său. Aruncă Mirtei o privire 
mânioasă. Era umilit, fără ca să ştie. 

— Mirtho, o mie de ducați de aur, de o sută de ori mai mult 
cât face întregul tău han. Eşti o fată bună; nu voi uita 
niciodată ce mi-ai spus. 

Ea poate aştepta alte cuvinte. 

— Pot oare uita că acelaşi sân ne-a hrănit pe-amândoi? Nu 
eşti tu, oare, ca fratele meu? 

— Da, e-adevărat, eşti ca o soră pentru mine, zise el, 
visător. Mirtho, am venit să-ţi cer două lucruri. 

O flacără de bucurie luci în ochii ei. 

— Primul, e să-mi dai un adăpost în hanul tău. Vreau să 
rămân câtva timp la Paris. Cât? Nu ştiu. Trebuie să găsesc 
aici ceva care mă aşteaptă, mă pândeşte, sau mă 
urmăreşte. Fericirea poate, ...ori Moartea. 

— Eşti aici ca la tine acasă, zise ea cu o voce care tremura 
puţin. 

— Un locşor, o gaură undeva, în podul casei, îmi va fi 
destul. 

— Să auzim al doilea lucru, zise ea, brusc. 

— Vreau să ştiu cine e banda celor doisprezece care 
chefuiesc alături. 

— Nu mai sunt doisprezece: sunt treisprezece acum, de 
câteva minute. 

— Mirtho, deschide săliţa de unde-i pot vedea, Tânăra fată 
nu şovăi. Pentru oricare altul nu ar fi făcut acest lucru: să 
trădeze secretele oaspeţilor ei. În clipa în care Regele 
loviturii frumoase pătrundea în săliţă, ea-l atinse de braţ: 

— Şi eu aveam să-ţi spun ceva. De vreo opt zile un om, un 
bătrân mititel, cu bărbuţa cenuşie şi cu un cap de drac, vine 
aici la mine şi mă-ntreabă dacă nu cumva ai sosit. Apoi 


pleacă, spunându-mi să-ţi aduc aminte să nu uiţi întâlnirea 
pe care i-ai dat-o stăpânului său. 

Regele tresări. 

— Şi numele stăpânului lui? întrebă el. Ea îl privi coborând 
vocea: 

— Numele ăsta! Toată lumea din Paris îl rosteşte de câteva 
zile. E numele unui om atotputernic, care se spune că se 
joacă cu moartea. Se spune că ştie totul. Se spune că face 
aur după placul lui. Îl vizitează fantome. Unii spun că e 
trimis de Dumnezeu, alţii spun că e omul Diavolului. Bagă 
de seamă! 

— Numele lui! răcni Regele. 

— Nostradamus, răspunse Mirtho. 

— lată-mă! zise o voce. 

Se-ntoarseră cu o tresărire bruscă. Regele făcu un pas şi 
exclamă: 

— Omul de la Melun! Omul de la han! 

Cum ajunsese el aici? Era aici, iată totul. Figura lui înaltă, 
pieptul lui voinic, mantaua largă şi haina de catifea, lanţul 
de aur ce-i atârna la gât, teaca de aur cu pumnalul ornat de 
diamante, era un întreg de-o armonie rară. Numai faţa 
acestui om era de o paloare cadaverică. Ochii lui negri şi 
misterioşi străluceau ca pe un cer ciudat. 

— Veţi intra aici, spuse el rece. Să intrăm împreună. 

— Rege! gâfâi Mirtho îngrozită, nu intra! Nostradamus 
înainta spre ea. Înnebunită, Mirtho se dădu înapoi. Elo 
prinse de mână şi, câteva clipe, ţinu această mână în mâna 
lui. Mirtho se zbătu o clipă, apoi, încetul cu încetul, 
trăsăturile ei se liniştiră. Un surâs înflori chiar pe buzele ei. 

— Da, monseniore!... bâlbâi ea. 

Nostradamus se-ntoarse atunci spre Regele loviturii. 

— Cine eşti? întrebă tânărul bărbat cu un fel de groază 
reţinută. 

— Nu ţi-am spus? Sunt omul care ştie numele mamei tale. 

— Mama mea!... bâlbâi Regele loviturii, ştergându-şi 
sudoarea. 


— Şi numele tatălui tău! adăugă Nostradamus. Ridicând 
ochii spre el, Regele îi văzu faţa umplându-se cu venin. 
Nostradamus intră însă în săliţă. 

— Vorbeşte! Vorbeşte! se aruncă Regele loviturii în urma 
lui. 

— Tăcere! zise Nostradamus. Când va trebui, vei şti ce ţi- 
am promis că-ţi voi spune. Şi trebuie să ştii că-mi ţin 
făgăduiala! Acum, pentru că suntem aici, să privim şi să 
auzim, să ascultăm şi să vedem! 

Nostradamus împinse o ferestruică zăbrelită şi sala în care 
cei treisprezece petreceau li se arătă înaintea ochilor. Era o 
gălăgie amestecată cu vin, un du-te vino de femei şi de 
bărbaţi. Resturi de mâncare, vinul curgea pe mese, braţele 
femeilor încolăceau gâturile beţivilor tolăniţi pe scaune; 
strigăte, chemări, un adevărat desfrâu, orgie a simţurilor, 
teroare a ruşinii. Într-un colţ nemişcat era un om care 
aştepta, aşa cum aşteaptă îmblânzitorul într-o cuşcă de 
animale furioase. Acest om lăsă, deodată, să-i cadă mantaua 
care-i acoperea faţa. 

Nostradamus zâmbi şi rosti la urechea Regelui: 

— Baronul Lagarde, şeful bătăuşilor Majestății Sale Regele 
Franţei! 

Lagarde aruncă atunci o privire lungă celor doisprezece 
cavaleri ai escadronului de fier. 

— Afară de-aici, desfrânaţilor! porunci el. 

Vocea şuiera asemenea cravaşei îmblânzitorului. Cei 
doisprezece se ridicară. Fetele se grăbiră să fugă. Tăcerea 
apăsa acum. Lagarde se apropie de masă. 

— Câinilor! Aşa vă faceţi voi datoria faţă de Majestatea Sa 
Regina? Când v-am spus să m-aşteptaţi aici, a fost un ordin, 
nu? Beţivilor! Păgâni blestemaţi! Înapoi, sunteţi daţi afară 
din serviciu! Pentru a o servi pe regină, trebuiesc oameni, 
nu vite! Afară de-aici! 

Mulţi dintre ei se aruncară în genunchi. Cereau iertare. 
Văicăreala lor era jalnică. Jurăminte şi blesteme; promisiuni 
de credinţă şi onoare. 


— Hai! Hai! Mai încet! Disperarea voastră mă atinge. Să 
nu mai vorbim. 

— Uraaa! Urrraa! Iadul, sau regina! Gâtul meu la 
picioarele ei! Ultima mea picătură de sânge! Regina! 
Regina! 

Lagarde îi lăsă să-şi sfârşească furtuna bucuriei. La 
semnul pe care i-l făcu, ei îşi ocupară locurile şi, de piatră, 
ascultară porunca reginei. 

— Mâine, chef; poimâine tot chef. A treia zi însă... Nările li 
se deschiseră. A treia zi! Ei ştiau ce urma să se întâmple. 

— A treia zi, omul care stinghereşte pe regină trebuie să 
dispară... continuă Lagarde. 

— Ascultă! Ascultă! îi suflă la ureche Nostradamus 
Regelui. 

— Vă previn că va fi primejdios, reluă Lagarde. 

Ostaşii escadronului de fier se priviră. Niciodată baronul 
nu le vorbise aşa. El spunea: „Omorâţi-l pe acela!” Şi asta 
era totul. Pe cine oare trebuiau ei să ucidă de data asta? 
Unul dintre ei rupse în cele din urmă tăcerea. 

— Cine €...? 

Lagarde tăcu. Ei îl văzură cum cumpăneşte. 

— Oh! Oh! făcu unul, pot să jur că e vorba de un gentilom 
sus pus. 

— Pe leafa mea de-o lună că e marele intendent! zise unul 
privindu-şi şeful. 

— Mai mare, tună baronul Lagarde. 

— Mareşalul de Saint-Etienne, favoritul regelui! Mai mare! 

Briganzii din solda reginei schimbară feţe feţe. 

.„„„— Mai mare! 

Un suflu de groază trecu prin sală. 

— Un prinţ! Ducele de Guise. 

— Mai mare! repetă Lagarde, care îşi încrusta unghiile în 
masă... 

În clipa aceea îşi juca soarta, viitorul, fericirea, totul. 
Atunci, cei doisprezece se ridicară îngroziţi. Se părea că 


moartea intrase aici. Şi, privindu-se unul pe altul, ei văzură 
că înţeleseră cu toţii! 

Lagarde îi inspecta. Văzu că nu mai are nevoie să spună 
numele omului care o supără pe regină. 

— Sunteţi hotărâți? întrebă el. 

Într-o singură mişcare, se-ntoarseră spre comandant. Nu 
mai avură nevoie să spună da. Lagarde zise: 

— Cu începere de mâine, vom supraveghea împrejurimile 
casei Vernique. 

— Acţiunea va avea deci loc lângă marea intendenţă? 
întrebă unul din cei doisprezece. 

— Da, repetă baronul. În împrejurimile casei Vernique. 

Nu mai era nimic de spus. Se acoperiră cu mantalele şi 
ieşiră în urma lui Lagarde. În tăcerea de gheaţă nu rămase 
decât un suflu de groază care fâlfâia printre mirosurile tari 
ale orgiei. 

— Vino acum, îi spuse Nostradamus Regelui loviturii 
frumoase. 

Şi, la rândul lor, ieşiră din han. Regele mergea tăcut. 
Scena la care asistase îl uimise. Cine poate fi oare omul pe 
care trebuiau să-l ucidă? Lovitura trebuia să fie dată lângă 
casa lui Vernique. De ce aici şi nu aiurea? 

— Omul acesta... murmură el. 

— Care om? făcu Nostradamus. 

— Acela pe care vor să-l omoare... e îngrozitor... 
Nostradamus se opri. 

— Dar, ce? Tu n-ai străpuns niciodată un piept de om? 

— Da!... Dar, faţă-n faţă. Ziua, în amiaza mare. Am jefuit 
chiar câteodată. N-am lovit însă niciodată, din întuneric şi 
pe la spate. 

Ajunseră la casa din str. Froidemantel. În clipa intrării, 
Regele se opri. l se părea că uşa pe care trebuia s-o treacă 
duce spre mistere de care nu e bine să se apropie. Vru să-şi 
dea curaj. 

— Îmi vei vorbi despre tatăl meu, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Nostradamus. Încă nu. 


— Nici despre mama mea? 

— Încă, nu. 

Regele loviturii frumoase se dădu îndărăt. 

— Despre cine vrei atunci să-mi vorbeşti? 

— Despre aceea pe care o iubeşti. Despre Florise de 
Vernique. 

Regele loviturii frumoase îşi duse mâinile la ochi. 

— Aceea pe care o iubesc? Este deci adevărat că o iubesc? 
Să intrăm! Să intrăm! 

Nostradamus intră după el. 

CAPITOLUL X. 

Curtea Regelui Henri. 

CUM SIMŢEA CATHERINA MOARTEA. 

În camera în care i-am ascultat vorbind pe Catherina de 
Medicis şi Ignaţiu de Loyola, regina, înconjurată de 
domnişoare de serviciu, aşezată în faţa unei oglinzi cu 
îngeraşi, lăsă să i se facă toaleta. O domnişoară de serviciu 
îi strângea părul bogat şi negru, alta îi farda obrajii, iar o 
alta îi vopsea buzele cu carmin. O a patra domnişoară îi 
trăgea pe pulpe ciorapii din cea mai fină mătase. 

În timp ce regina era îmbrăcată, Henri, fiul ei preferat, 
aşezat pe un taburet, prindea gustul acela rafinat al 
budoarului reginei, care, mai târziu, urma să facă din Henri 
al III-lea regele favoritelor. Copilul nu se juca, nu mişca. 
Câteodată, mama lui îi arunca o privire pasionată şi-i 
trimitea din vârful degetelor, prin oglindă, câte o sărutare. 
În ce priveşte pe ceilalţi trei fii ai reginei, doi dintre ei erau 
la manej, unde-şi luau lecţia de călărie, iar al treilea, cel mai 
mare, Francois, în vârstă de cincisprezece ani, era în 
apartamentele soţiei sale, tânăra regină a Scoției, căreia-i 
oferea omagiile în fiecare dimineaţă. 

În clipa în care, îmbrăcată, regina se pregătea să se ducă 
în oratoriul ei, pentru a-şi face rugăciunea, o uşă se 
deschise şi ofiţerul de gardă anunţă: 

— Regele! 


Catherina rămase locului. Domnişoarele de onoare, 
femeile de serviciu făcură o reverență şi se retraseră. Una 
din domnişoarele de onoare îl luă cu ea pe copil, Henri al II- 
lea intră. 

În tunică de catifea albă, cu o manta scurtă căptuşită cu 
satin, cu gulerul de dantelă revărsându-se bogat, în cap cu 
o pălărie scurtă neagră, împodobită cu pene de struţ alb, 
purtând cizme înalte cu agrafe şi centiron de piele aurită - 
un cap palid încadrat de o barbă tăiată scurt, nasul lung şi 
căzut şi fruntea încărcată de tristeţe, ochii vagi, gura 
amară, rezultatele nopţilor de orgie - un ansamblu de 
tristeţe şi eleganţă, acesta era Henri al II-lea, la patruzeci şi 
doi de ani. Acesta era regele Franţei, soţul Catherinei de 
Medicis. 

— Madame, zise el, cu tonul acela nepăsător şi obraznic 
care convenea de minune politeţei sale trufaşe şi rafinate, 
madame, cred că e bine să-ţi comunic, înainte de a ajunge 
publică, o hotărâre de stat pe care am luat-o. 

Catherina făcu. O reverență plina de ironie. Era puţin 
obişnuită să fie pusă la curent cu deciziile de stat. 

— Sire, e o favoare pentru care îţi voi fi veşnic 
recunoscătoare. 

Henri al II-lea aruncă în jurul lui o privire nepăsătoare. 
Gândurile lui erau aiurea. 

— Ia loc, madame, îngână el curtenitor. 

Catherina se aşeză într-un fotoliu. Din spirit de linguşire, 
Henri al II-lea rămase în picioare. Regina îl fixă cu privirea 
ei de pasăre de pradă. 

— Madame, reluă el după câtva timp, presimţiri urâte mă 
bântuie. Simt că firul vieţii mele se va rupe curând. Am 
sentimentul că voi muri curând. 

Catherina tresări. O paloare uşoară se-ntinse pe fruntea ei 
mare. Nu spuse însă nici un cuvânt. 

— Aşa că, urmă regele, am vrut să asigur fiecărui prieten 
şi servilor credincios o recompensă care să le amintească 
de mine atunci când nu voi mai fi. Printre aceşti prieteni se 


numără şi o femeie care s-a bucurat de favoarea mea 
constantă. 

— Diana! Izbucni regina. 

— Da, madame! zise Henri al II-lea, aplecându-se. 

— Voi fi fericită de tot ceea ce va putea mulţumi pe această 
sfetnică a Majestății Tale. Avem, de-acum în Louvru un 
portret al ei, care va mărturisi şi în viitor stima pe care am 
împărtăşit-o pentru ea. 

Vocea reginei era acum liniştită. Dar dacă regele ar fi 
putut auzi urletul de furie din conştiinţa ei, ar fi crezut mult 
mai tare în presimţirile ei. 

— Şi ce nouă cinste ai destinat favoritei noastre? întrebă 
Catherina. 

— Îi acord ducatul de Valentinois! răspunse Henri al II-lea, 
Catherina primi o lovitură drept în inimă. Se ridică 
tremurând. 

— Va fi frumos, va fi nobil, ca fiica lui Saint-Vallier să 
urmeze lui Cezar Borgia la posesiunea acestui minunat 
ducat. E o idee care face cinste Majestății Tale. 

— Aşa că, zise regele bucuros, aprobi? 

— Dragul meu, îmi pare chiar rău că n-am fost eu prima 
care să fi avut ideea aceasta. 

— Mulţumesc, madame! zise Henri Il cu căldură. Diana 
continuă să locuiască sub acelaşi acoperiş cu Catherina de 
Medicis. Dar, acum, când şi această stea era astfel părăsită 
de dragostea regelui, curtenii se întrebau curioşi cine oare 
putea fi noua stea aleasă de rege, care va sclipi pe. Cerul 
dragostei palatului. Catherina ştia prea bine că acest nou 
titlu dat Dianei de Poitiers înseamnă părăsirea ei. Când 
acceptă propunerea regelui, se gândi imediat la Florise, la 
Florise de Vernique. 

Henri II îi cuprinse mâna şi i-o sărută cu recunoştinţă. Ea 
îl privi... Mai spera. poate. că soţul ei va reveni la ea! 
Gândurile de moarte, de răzbunare, toate, dispărură. Ea nu 
mai era Catherina de Medicis. Era o femeie... Clipa aceasta 
fu una din cele mai mişcătoare din viaţa ei... Şi ea reţinu 


mâna soţului. Pieptul îi bătea, frumuseţea ei se trezi. Henri 
o privi uimit. Ea îi apăru ca în primele zile ale căsătoriei, 
într-adevăr frumoasă. Dar, într-o clipă, mirarea se şterse şi 
ceea ce se ridică în el, era dorinţa... el răspunse la 
strângerea de mână a reginei...! 

— Henri, murmură ea pierdută, te-ai gândit vreodată că 
noi suntem uniţi în vecie, nu numai de biserică, ci şi de 
Dumnezeu? 

— Ce vrei să spui, prietena mea?... bâlbâi regele cucerit 
de înflăcărare. 

Ochii Catherinei aruncau flăcări. 

— Ce frumoasă eşti!... murmură el. 

— Henri... regele meu... dragul meu senior. Oh! Dacă tu ai 
vrea!... N-am fi decât o singură fiinţă, Henri! 

Ai luat totul din inima mea! Legaţi din nou, va fi mai uşor 
să respingem spectrul fratelui tău, care, câteodată, se 
apleacă asupra pernei patului meu şi care te urmăreşte şi 
pe tine în patul iubitelor tale. 

— Madame!... Madame! spuse regele, livid. Ah, ce, 
amintiri sângeroase îmi trezeşti acuma. 

— Henri! Henri! Eu te voi consola acuma! Eu te voi adormi 
lângă mine şi voi şterge de lângă noi orice urmă de groază. 

— Da, da! Tu ai dreptate şi te iubesc!... bâlbâi Henri II, 
înnebunit de groază şi dorinţă. 

Catherina îşi înăbuşi un strigăt de triumf. În clipa 
următoare, ea era în braţele lui Henri. Buzele lor se lipiră. 

— Madame, murmură regele cu o teamă neînţeleasă, aici, 
pe fruntea ta, ce înseamnă oare pata asta vânătă. 

— O pată?... Pe fruntea mea?... îngână Catherina trezindu- 
se din visul de dragoste pe care reuşise să-l înfăptuiască. 

— Da, o pată..., ca urma unui deget imprimată pe fruntea 
ta! 

Urma unui deget!... Părea că nimic anormal nu se 
petrecea în ea. Doar o groază peste măsură de mare îi 
turbura cugetul. O urmă de deget! Ce urmă, dacă nu aceea 
a degetului lui Francois!... Degetul mortului! Pământul îi 


tremura sub picioare. Încercă un efort supraomenesc de 
conştiinţă. 

— Nebunie! murmură ea cu un surâs eroic. Henri, dragul 
meu Henri, dacă e vreo pată pe fruntea mea şterge-o cu 
buzele tale...! 

Cu sinceritatea dorinţei, el îşi apropie buzele, dar, 
deodată, respinse fruntea, strigând: 

— Nu pot! Nu! Nu pot! 

— De ce? De ce? strigă ea. 

— Pentru că, madame. miroşi a mort! 

Catherina de Medicis căzu frântă, ca trăsnită, pe covor, iar 
regele fugi din camera aceasta în care toate lucrurile, 
începând cu mobilele şi terminând cu regina, erau îmbibate 
de un miros de cadavru. 


Când, în urma îngrijirilor date de domnişoarele de 
serviciu, regina îşi reveni, se privi în oglindă: nu mai era 
urmă de pată vânătă pe care o văzuse regele. Nu spuse 
nimic, necunoscând pe nimeni căruia să-i poată încredința 
secretul groazei ei. Dar, când veni momentul de a se arăta 
la Curtea regelui, Catherina alese din mijlocul unui buchet 
de trandafiri, o splendidă roză sângerie pe care şi-o prinse 
la piept. 

— Dacă respir moartea, murmură ea, trebuie să o port cu 
mine! 

O VEDERE A CURŢII REGALE. 

În seara aceasta minunată, palatul era scânteietor. 
Curtenii străluceau prin eleganţă, iar încăperile, de fast şi 
lux. Cadrul reuniunii era cum nu se poate mai bogat. 

Se trecea din mână în mână, arătându-se un medalion, pe 
care regele îl bătuse în cinstea ducesei de Valentinois. 
Medalionul o reprezenta pe Diana şi purta aceste cuvinte: 
Diana, dux Valentinorum, clarissima. 

În sala care preceda galeria, garda scoțiană forma un 
grup de statui măreţe. Montgomery comanda aceşti oameni 
care ţineau sabia în mână, lângă uşă. Lângă soldaţi, un 
şambelan striga numele fiecărui nou venit. 

Oaspeţii comentau inscripţia de pe medalion. Îşi dădeau 
seama că regele a vrut să-nţeleagă prin clarissima, 
carissima, adică cea mai dragă. Ironiile şi bârfelile se ţineau 
lanţ. 

— Bravo! strigară unii tineri. Carissima: cea mai scumpă 
regelui...! 

— Şi Franţa! zise Brusquet. Întrebaţi-l numai pe domnul 
trezorier ce-nseamnă asta... 

— Oh! zise Tremoille, iată-l pe amicul nostru Saint- 
Etienne! Ei, Saint-Etienne! 

— Ce palid e! De unde vine? Sunt cincisprezece zile de 
când n-a fost văzut. 

— Domnilor, zise Brusquet, tânărul Saint-Etienne, fiul 
mareşalului nostru, a vrut să facă războiul ca şi tatăl său, 


numai că el l-a făcut cu femeile. 

— Taci din gură, comediantule, strigă Saint-Etienne, 
apropiindu-se. Domnilor, am avut de-a face cu briganzii şi 
tâlharii. Vin să vă cer regelui capul unui tâlhar blestemat 
care se numeşte Regele loviturii frumoase. 

Asistenţa era curioasă să afle noutăţi. Deodată însă, 
şambelanul anunţă: 

— Monseniorul duce de Guise! Faceţi loc! 

— Monseniorul cardinal al Lorrainei! Faceţi loc Saint- 
Etienne, Florise de Vernigue, cancelarul Olivier, în sfârşit 
toate personajele ilustre ale Curţii. 

Conetabilul de Montmorency şi mareşalul Saint-Etienne se 
îndreptară spre ducele de Guise, cu care începură o 
discuţie. Cei trei formau un grup distinct. Montmorency, lat 
în spate, înalt cu o statură uriaşă: Saint-Etienne, adevărată 
figură de curtean frecat în meseria lui; iar ducele de Guise, 
o figură maiestuoasă. 

Bufonul Curţii regale, Brusquet, îşi bătea joc în modul lui 
fin de toată lumea. Lumea râdea de glumele lui adresate 
fiecărui oaspete în parte. Acest nebun aruncă la un moment 
dat o privire plină de ciudă ducelui de Guise. 

Cardinalul de Lorraine, fratele ducelui de Guise, chiar de 
la intrarea în salon, începu o discuţie cu o tânără frumoasă. 
Aceasta sta graţioasă, era una din domnişoarele de onoare 
ale reginei, una din spioanele escadronului zburător. 

Cancelarul Francois Olivier, un septuagenar orb, cu barbă 
lungă, albă, fu dus până la un scaun de un tânăr. 

Marele intendent, Joseph de Vernique, îşi aşeză fata într- 
un fotoliu, nu departe de cel al regelui. Florise era palidă ca 
un crin. Poate că ştia ce-o aşteaptă. De când tatăl ei o 
surprinsese că vrea să-i scape pe cei cinci tâlhari, de-atunci 
rămase închisă în casă şi supravegheată. Pentru ce o 
aducea tatăl ei în seara asta la Curte. Ce se petrecea în 
inima ei? De ce oare visa ea mereu, în fiecare noapte, pe 
tâlharul acela mândru şi frumos, care-i apărea ca un 
adevărat fiu de rege? 


— Regele loviturii frumoase...! 

Tânărul Saint-Etienne îngheţă când îl văzu pe bătrânul 
Vernique apropiindu-se de el. 

EI ştie tot!... Dârdâi el. 

— Viconte, îi zise Vernique, pot să-ţi spun câteva cuvinte? 
Îl întrebă acesta cu vocea lui aspră şi categorică. 

— Vă rog, vorbiţi, bâlbâi Saint-Etienne. 

Tremoille, Brantome, Tavannes şi Biron se îndepărtară. 

— Domnule, reluă Vernique coborând vocea, vrei s-o iei de 
soţie pe fata mea? 

Saint-Etienne sări. Ochii lui se fixară asupra marelui 
intendent cu o expresie de îndoială, groază şi speranţă. 

— Desigur că întrebarea te miră, continuă Vernique. De 
trei ori mi-ai cerut-o pe Florise şi ţi-am răspuns câ nue 
pentru d-ta. Ai încercat, din disperare, să o răpeşti. Tâlharul 
pe care îl plătiseşi pentru acest lucru ţi-a luat-o el singur. Şi 
acum te întreb: vrei s-o iei de soţie? De ce mi-am schimbat 
părerea, puţin importă. Nici un discurs, te rog. Da, sau nu. 

Saint-Etienne aruncă o privire fetei, care, de departe, 
tristă, arăta că înţelege condamnarea ei. 

— Da, răspunse el! Desigur că da! Nici nu trebuie să vă 
îndoiţi. 

— Bine, spuse Vernique, vom vorbi despre asta înaintea 
regelui. 

Părăsindu-l pe Saint-Etienne uluit, beat de bucurie, 
Vernique se duse lângă fata lui. În clipa aceea şambelanul 
anunţă: 

— Alteța Sa Regală Delfinul! Majestatea Sa Regina Scoției! 
Loc! Faceţi loc! 

Un murmur colectiv de admiraţie salută apariţia Mariei 
Stuart. 

Regina, încă din primele zile ale vieţii, nepoata ducelui de 
Guise şi a cardinalului de Lorraine, era o fiinţă într-adevăr 
armonioasă. Ea avea atunci şaisprezece ani. Soţul ei, 
Delfinul o ţinea de mână, tremurând. El era un copil 
bolnăvicios, beat de admiraţie. 


— Ah! Ronsard, exclamă îndată Marie Stuart, traversând 
sala, pentru a se-ndrepta spre un grup în care se afla 
marele poet. 

— Ştii, maestre, ca ţi-am citit cartea şi mi-a plăcut foarte 
mult. 

Poetul se înclină adânc. 

— Ce bine ar fi, domnilor, se adresă ea celor trei poeţi 
strânşi, laolaltă, dacă v-aş putea lua în Scoţia! Sau, mai bine 
ar fi să pot rămâne în Franţa, patria inimii mele, locul artei 
şi al poeziei! 

— Şi al ereziei! completă rânjind bufonul Brusquet, care 
sosi lângă ei. 

— Acest nebun e singurul înţelept din această adunare! 

— Nenorocire! Îmi voi pierde slujba, ţipă comediantul, 
fugind în patru labe. 

Toată lumea se-ntoarse câtre omul care vorbi. Cu toţii se 
dădură înapoi, tremurară şi se aplecară sub semnul 
binecuvântării pe care-l făcu călugărul îmbrăcat cu o 
sinistră sărăcie. 

— Monseniorul de Loyola! Şambelanul strigă: 

— Loc Alteţei Sale Regale Margareta! Loc ducesei de 
Valentinois! 

Margareta de Franţa, logodnica ducelui de Savoia, intră 
cu Diana de Poitiers. Margareta, în vârstă de douăzeci şi 
şapte de ani, era frumoasă o adevărată stea pe cerul Curţii. 
Era iubită, admirată. În seara aceea, atenţia întregii Curți 
se-ndreptă însă spre aceea care o urma noua ducesă. Toate 
privirile erau asupra Dianei. Ducesa de Valentinois avea 
aproape şaizeci de ani! Ea nu-şi ascundea vârsta, preferind 
să-şi arate formele sculptate şi tinere, întreaga graţie a 
fizicului ei minunat. Multe femei tinere ar fi vrut să arate ca 
ea şi mulţi bărbaţi ar fi dorit să-i cucerească inima! 

— Clarissima! 

— Nu! Carissima! 

— Nu! Rarissima! 


Ducesa de Valentinois se aşeză în voie lângă fotoliul în care 
urma să ia loc regele. Margareta dădu braţul logodnicului 
ei, Emanuel de Savoia, unul din cei mai temuţi adversari ai 
Franţei. 

— Regina, domnilor! Loc reginei! 

Îmbrăcată într-o rochie lungă de catifea, Catherina de 
Medicis îşi făcu apariţia, însoţită de domnişoarele ei de 
onoare. Surâzătoare, se duse de-a dreptul la Diana de 
Poitiers, pe care o îmbrăţişa lung. 

— Oh! murmură Brantome, se va înăbuşi! 

Dintre toţi însă, cineva o privea cu mai mare atenţie pe 
regină: baronul Lagarde! El închise ochii pentru o clipă, ca 
şi cum ar fi văzut trăsnetul. Gâtul i se răsuci şi simţi parcă 
securea călăului la ceafă. La pieptul Catherinei era un 
trandafir! Şi această roză sângeroasă îi dădea un ordin 
îngrozitor! Îşi spuse în el însuşi: „E timpul! A venit ora! E 
timpul să...” 

— Regele! tună vocea şambelanului. Loc regelui! 

VRĂJITORUL 

— Gardă! Prezentaţi armele! 

Henri intră. Precedat de paji, luă loc între Catherina de 
Medicis şi Diana de Poitiers. O dată în plus, acest menaj în 
trei se arătă ochilor curtenilor, fără a stârni nici un scandal. 
Tăcere de gheaţă. Henri al II-lea aruncă o privire cercului 
de gentilomi şi femeilor frumoase din jur. Mulţumit de 
această mare tăcere respectuoasă, regele încrucişă 
picioarele. 

— Ei, asta-i Curtea Franţei! Ah! Regină a Scoției şi tu, 
vărul meu, când vă veţi întoarce la voi acasă, veţi spune 
Franţa nu e chiar atât de tristă şi ruinată, pe cât se spune. 

De îndată ce regele pronunţă aceste cuvinte, conversațiile 
curtenilor începură; muzicanţii îşi făcură apariţia la un 
semn al regelui; valeţii aduceau cărţi de joc; grupurile 
începură să danseze la sunetul viorilor. Henri Il contempla 
cu poftă spectacolul viu al acestei societăţi în 
descompunere. Da, da! murmură în sinea lui, vreau să se 


râdă, să se joace! Oh! Vocea asta care-mi umblă prin cap şi- 
mi strigă: Cain, Cain!” 

— Sire, zise Diana de Poitiers, cum să mulţumesc 
Majestății Tale pentru atâta bucurie ce mi-ai făcut? 

— Ilubindu-mă mult, sărmana mea Diana, răspunse regele 
cu voce joasă. 

Trecură câteva clipe în care privirile şi sentimentele se 
întretăiară. 

— Domnilor, zise deodată regele, voi avea astă seară ceva 
neobişnuit, care ne va opri din dans şi. ne va face să lăsăm 
jocurile; îl vom avea pe acest Nostradamus... 

— Regele cabalei, zise Brusquet, bufonul, împăratul 
magiei, vrăjitor al diavolului, minune curată! Tot Parisul îl 
cunoaşte de acum. Trăsurile se ciocnesc în str. 
Froidemantel. 

— E adevărat, Sire, că face şi aur? întrebă Diana de 
Poitiers. 

— Sire, întrebă Catherina cu un zâmbet ciudat, e adevărat 
că el ştie cum vom muri fiecare? 

— Îl vom vedea la lucru, zise Henri Il. l-am trimis vorbă să 
fie aici la zece. 

Apăru ducele de Guise, vărul regelui, care se apropie. 

— Sire, zise el, înclinându-se grațios, părintele Loyola va 
explica Majestății Voastre despre ce e vorba. Vă aduc la 
cunoştinţă că domnul conetabil de Montmorency, prea 
cuviosul cardinal al Lorrainei şi mareşalul de Saint-Etienne, 
împreună cu mine, aprobăm dinainte proiectul care va fi 
supus agrementului vostru. 

— Vorbeşte-mi, venerabile părinte, zise Henri II, 
adresându-se călugărului. 

— Rege al Franţei, spuse Loyola, cu vocea lui seacă şi 
categorică, împărăţia voastră e cel mai frumos odor al 
creştinătăţii. Vreţi să-l lăsaţi să cadă în erezie! Am prea 
puţin timp, de aceea vă vorbesc scurt şi întreb dacă voi 
ajunge în faţa lui Dumnezeu, cum îi voi putea explica faptul 
că n-am putut împiedica Franţa de a cădea în erezie? 


— Ce trebuie să facem? întrebă Henri, mirat. 

— Să distrugem nelegiuirea! tună Loyola. 

— Ce trebuie să facem, sire? murmură cardinalul de 
Lorraine. Ascultaţi-l numai pe acest om. Ascultaţi-l, prin 
gura lui vorbeşte însuşi Dumnezeu. 

— E sigur că regatul e tulburat, zise Montmorency. 

— Sire, suflă Saint-Etienne la urechea regelui, lăsaţi-ne pe 
noi să vedem de treburi, păstraţi pentru Majestatea Voastră 
numai plăcerea de a domni. Aveţi încredere în mine. 

Saint-Etienne cunoaşte bine temperamentul lui Henri. 
Atinsese coarda sensibilă. Regele îi zâmbi, iar faţa 
curteanului reflectă acest zâmbet. Făcu apoi un semn lui 
Loyola că poate să vorbească. 

— Trebuie să salvăm Franţa, zise călugărul. Oh, sire, cine 
a salvat Spania? Inchiziția... Cine poate salva Franţa, dacă 
nu Inchiziția? Rege, cerem, eu cer, Dumnezeu cere ca 
Inchiziția să fie introdusă în Franţa...! 

Cele câteva personaje din jurul regelui îngălbeniră la 
auzul groaznicului cuvânt care căzu ca un trăsnet în 
mijlocul ariei melancolice cântată de viori. 

Henri al II-lea privi în jurul lui. Nu văzu decât feţe uimite. 
Singure, Catherina de Medicis, Diana şi Marie Stuart, 
rămaseră liniştite, având fiecare în parte judecata şi opinia 
ei personală care le făceau să nu se tulbure. 

— Cine ştie dacă, de fapt, asta n-ar tocmi cum trebuie 
lucrurile? murmură regele. 

— Messire Nostradamus! strigă în clipa aceea şambelanul. 

La acest nume aruncat în sală, asistenţa tresări; jucătorii 
aruncară cărţile; nu se mai dansa. O irezistibilă curiozitate 
îi stăpânea pe toţi. Lumea rămase cu privirea aţintită spre 
uşă. Nostradamus intră, purtându-şi cu eleganţă marţială 
haina de catifea şi mantaua de mătase larg aruncată pe 
umeri. Mâna o ţinea pe minerul spadei. 

Se îndreptă spre rege. În drum, învălui cu ochii lui 
strălucitori întreaga asistenţă de curteni. Nici un prinţ de 
sânge n-ar fi avut mersul mai nobil şi graţia mai aleasă. Din 


prima clipire, Nostradamus îl văzu pe Vernique şi inima i se 
strânse în piept. Îl văzu pe mareşalul Saint-Etienne şi 
pleoapele începură să-i bată nervos. În timp ce se aplecă în 
faţa regelui, în fundul conştiinţei lui se născu o seamă de 
gânduri negre. 

— Sire, zise el cu voce dulce şi calmă, Majestatea Voastră 
mi-a poruncit să mă aflu aici la orele zece. Sunt la ordinele 
Majestății Voastre. 

— Sire, strigă atunci călugărul cu o voce tremurătoare, 
iertaţi-mi indignarea! Sire, în numele încrederii pe care mi- 
aţi dat-o, în numele Prea Sfântului Părinte al creştinătăţii, 
cer arestarea acestui impostor! 

O tăcere îngrozitoare apăsa mulţimea. Inimile s-ar fi putut 
auzi cum bat. Nostradamus se îndreptă încet. 

— Prea cucernic călugăr, zise el paşnic, se vede că eşti 
străin de aici. Nu ştii că nu intră în obiceiurile regilor 
Franţei arestarea oaspeţilor lor. 

Cuvintele fură primite cu murmur de simpatie. 
Nostradamus continuă: 

— De altfel, dacă regele Franţei ar vrea să uite obiceiurile 
de curtoazie ale Curţii Franţei, nici nu s-ar găsi nimeni care 
să pună mâna pe mine! 

— Sire, tună călugărul. Impostorul vă sfidează! 

— Vom vedea, zise Henri II. Aici, căpitanul meu de gardă! 

Montgomery înainta. 

— Arestează-l pe omul acesta! 

Nostradamus făcu doi paşi înaintea căpitanului gărzii. 
Buzele îi tremurau uşor, aşa că nimeni nu auzi murmurul ce 
flutură pe ele. Dar Montgomery auzi! Fură vorbe 
îngrozitoare, fără îndoială, deoarece căpitanul, în loc să 
pună mâna pe Nostradamus, se dădu înapoi, cu ochii 
înspăimântați, cu părul zburlit, murmurând: 

— Nu! Nu! Iertare! Taci, milă...! 

— Vedeţi Sire, zise Nostradamus care se-ntoarse zâmbind 
spre rege, vă jur că dacă-mi porunciţi, mă constitui singur 
prizonier în palatul Majestății voastre. Dar Regele nu-mi va 


da un asemenea ordin, înainte de a mă fi justificat în ce 
priveşte acuzarea ce mi s-a aruncat. 

— Da! Da! Vorbeşte! strigară cincizeci de seniori 
electrizaţi, uitând orice etichetă. 

— Tăcere! urlă regele, pradă unei turburări fără seamăn. 
Ai dreptate, domnule, eu nu arestez oaspeţii în propria mea 
casă. lartă-mă, prea cinstite călugăr. La Louvru, voinţa 
regelui e sfântă. Vorbeşte, acum, domnule Nostradamus. 

— Sire, pot spune trecutul şi viitorul oamenilor. Pentru 
aceea sunt socotit un impostor. Ei bine, voi dovedi că ştiu să 
cunosc trecutul şi pot ghici viitorul, pentru că-l prevăd! 
Sire, nu-i aşa că n-am de unde să ştiu despre ce a fost vorba 
aici, înainte de venirea mea? Nu-i aşa, doamnelor şi 
domnilor? 

— Fără îndoială. 

— Nu cunoşteam deci propunerea care a fost făcută 
Majestății Voastre. Dar, Sire e aici un om care va arăta că 
nu sunt un impostor. 

Nostradamus se duse drept la Francois Olivier, mâna 
dreaptă a cancelarului orb şi-l duse, respectuos, pe 
bătrânul mirat până în faţa regelui. Apoi, dându-se înapoi, 
spuse: 

— Domnule cancelar, venerabilul Loyola a propus 
Majestății Sale să stabilească în Franţa un tribunal al 
Inchiziției. 

Regele, Montgomery, Saint-Etienne, Guise, toţi aceia care 
veniră să dezbată chestiunea, nu putură să-şi oprească o 
mişcare de stupoare. În ce-l priveşte pe cancelarul Olivier, 
păstră o clipă tăcere. Apoi, privit cu curaj şi putere de 
Nostradamus spuse: 

— Da, aşa e, Sire. Inchiziția pe care au venit s-o propună 
prea supuşii şi credincioşii Voştri mă constrânge şi pe mine 
să-mi prezint demisia... 

— Slăbiciune, exclamă Loyola. Slăbiciunea e mai criminală 
decât crima. 


— Sire, fiţi cu băgare de seamă! continuă bătrânul 
cancelar. Inchiziția e un mare păcat. Feriţi-vă de această 
măsură sângeroasă! Niciodată nu va putea fi instituit în 
Franţa un tribunal al Inchiziției. Dacă credeţi că vocea 
conştiinţei mele a strigat prea tare, dacă credeţi că am 
depăşit buna cuviinţă, pedepsiţi-mă şi trimiteţi-mă pe rug... 

Se făcu o tăcere tristă. Mulțimea îl înconjura pe bătrân. 
Loyola rămase nemişcat, cardinalul de Lorraine se frământa 
între faldurile mantalei, iar curtenii îl fixau pe rege uimiţi. 
Nostradamus domina această scenă, pe care se părea că o 
inspirase. 

Henri Il, sumbru, vânăt, cu mâinile tremurânde, era pradă 
unui acces de furie, care de obicei, se termina cu ordine 
sângeroase. Buzele palide îi tremurau. În cele din urmă, îşi 
ridică iute capul şi aruncă asupra lui Olivier o privire 
injectată. Trebuia să vorbească. Un freamăt străbătu 
asistenţa. În această clipă, Nostradamus rosti liniştit: 

— Sire, să presupunem o clipă, o singură clipă, că fratele 
Vostru, delfinul Francois nu ar fi murit la Tournon şi că, în 
consecinţă, ar ocupa locul pe care vă aflaţi acuma... Să 
presupunem că, ieşit din mormânt cu îngăduiala îngerului 
morţii, ar intra în clipa aceasta în sala asta...! 

Efectul produs de cuvintele lui Nostradamus fu neaşteptat. 
Regele se ridică deodată, ochii lui îngroziţi căutară uşa, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat să-l vadă intrând pe fratele lui, părul i 
se zburli, apoi recăzu în fotoliu. Un murmur de mirare se 
ridică din adunare. 

— Sire, zise Nostradamus, încet, ascultaţi-l pe fratele 
Vostru. El vă vorbeşte prin mine. Morţii trebuiesc ascultați, 
Sire, căci dacă nu sunt ascultați, ei se ridică şi vorbesc 
lucruri pe care lumea nu le cunoaşte... 

Henri tremura ca varga. Avu totuşi puterea să facă un gest 
poruncitor. Toată lumea se îndepărtă. Apoi, cu voce spartă 
de groază, bâlbăi: 

— Ce vrei să spui? De ce-mi vorbeşti de fratele meu? Cine 
eşti tu? Ştii că pot face ca să fii prins... 


— Nu, Sire. Aţi văzut bine că nici căpitanul gărzii n-a 
putut. 

Henri scoase un geamăt. Nostradamus îl privi enigmatic, 
cu surâsul care poate fi văzut pe buzele de piatră ale 
sfinxului egiptean. 

— Cine eşti tu? răcni regele. 

— Un om, Sire! Un om care a pătruns în inima misterului. 
Eşti rege, Sire şi nu poţi porunci decât celor vii. Eu sunt mai 
mult decât un rege, pentru că am deschis porţile nevăzute 
şi am vorbit cu morţii. 

— Vorbeşti cu morţii! gâfâi Henri. 

— Da, zise Nostradamus. Câteodată, aceştia îmi spun 
secretele lor. Acum, Sire, mă îndepărtez de Majestatea 
Voastră. 

Nostradamus salută adânc şi retrăgându-se, se pierdu 
prin mulţimea curtenilor uluiţi dispuşi totuşi să-i arunce 
câte un zâmbet, deoarece lor li se părea că acest om era de- 
acum un favorit puternic. 

— Messire, zise Henri cancelarului, după o lungă tăcere, 
ne-ai vorbit cinstit. Îţi mulţumesc. Voi cerceta sfaturile d- 
tale. În aşteptare, numesc succesorul pe care mi l-ai 
recomandat. În ce te priveşte pe d-ta, Loyola, eşti liber să te 
retragi... 

— Ce. Sire, bâlbâi Loyola, lovit în inimă... 

— Am zis, părinte călugăr! Am zis, domnilor Haideţi la 
dans, toată lumea. Să se petreacă! 

— Ţi-am spus eu că te vei retrage! murmură Nostradamus 
la urechea cancelarului, mirat de propria lui îndrăzneală. Şi 
îndreptându-se spre Loyola, care era tocmai să ajungă la 
uşă. 

— Ei bine, messire! Ce spui de hotărârea regelui Franţei? 
Inima d-tale plină de blândeţe trebuie să aprobe, fără 
îndoială, faptul că regele Franţei scapă de Inchiziţie, nu? 

— Da, diavole, mârâi Loyola, râzi. Pentru că ai triumfat. 
Arta ta infernală a aruncat groaza în sufletul acestui rege 


slab. Dar tu nu vei fi totdeauna stăpân, Satan. Va veni şi 
rândul lui Dumnezeu. 

Ignaţiu de Loyola făcu în aer semnul crucii, apoi îl privi pe 
Nostradamus. Îşi trase apoi gluga pe cap. pentru ca 
magicianul să nu-l vadă cum plânge. 

— Înainte de plecarea d-tale la Roma, mă vei mai vedea, 
murmură Nostradamus. 

Călugărul se-ntoarse ca să răspundă, dar Nostradamus nu 
mai era acolo. 

FLORISE LOGODITA. 

Roland de Saint-Etienne se înclină în faţa lui Henri II. 

— Iată, Sire, cum s-au petrecut lucrurile. Îndrăzneala 
tâlharilor n-a cunoscut margini. Sire, cer ca banditul care 
răspunde la numele de Regele loviturii frumoase să fie 
pedepsit cum trebuie. 

— Dreptatea va fi făcută. Să fie chemat marele intendent. 

Nostradamus asculta surâzând, Roland nu întârzie să îl 
aducă pe Vernigue înaintea regelui. 

— Messire, mare intendent, zise Henri II, ai cunoştinţă de 
un bandit care se numeşte Regele loviturii frumoase? 

— Da, Sire, zise Vernique, şi de cei patru tâlhari 
Trinquemaille, Strapafar, Bouracan şi Corpodibale. Aceşti 
cinci oameni merită să moară. 

— În două zile să fie spânzurați, zise liniştit regele. 

— Mulţumesc, Sire, strigă bucuros Roland de Saint- 
Etienne. 

— Apropie-te, Vernique. Mareşale, comanzi trupele mele 
din Paris. Domnule mare intendent, ai în mâinile d-tale paza 
garnizoanei. Auziţi? Vreau ca acest vrăjitor, acest diavol, să 
fie prins şi ars într-o piaţă publică. 

— Sire, zise Vernique, trebuie să fie înhăţat. 

— Veţi îndrăzni! N-aţi văzut că Montgomery n-a putut? 

— Sire, ordonaţi-mi şi-l arestez pe diavolul ăsta, dacă 
trebuie! bombăni Vernique. 

— Şi eu! se grăbi să adauge zelos mareşalul Saint-Etienne. 


— Da, ştiu prea bine, voi sunteţi cei mai buni prieteni ai 
mei, încă de pe vremea când... 

— Când l-am făcut să dispară pe acel Renaud! spuse 
Vernique. 

— Renaud! bâlbâi Henri II, trecându-şi mâna pe fruntea 
palidă. Da, acesta e numele acelui om... Ce s-a făcut oare cu 
el? E ciudat, dar mă gândesc adesea la acela care a fost 
logodnicul ...Mariei. Vă aduceţi aminte de Marie...? 

— Omul acesta e mort, Sire. Şi morţii nu ies din groapă cu 
toate că vrăjitorul Nostradamus afirma acest lucru. 

— Marie, reluă regele visător, a fost femeia care mi-a 
inspirat o pasiune unică... ca nici o altă femeie. Dar să 
lăsăm amintirile. Nu vreau ca Nostradamus să fie arestat în 
seara asta în Louvru. În ziua în care îmi veţi aduce însă la 
cunoştinţă că l-aţi prins şi că ...s-a dus. atunci veţi avea 
fiecare recompensa mea. Vernique, te voi face cancelar, în 
locul bătrânului Olivier. Iar ţie, Saint-Etienne, îţi voi da o 
sută de mii de galbeni. 

Saint-Etienne tremura pe picioare. Îşi muşcă buzele, ca să 
nu ţipe de bucurie. Nostradamus, care privea de departe, îl 
văzu pălind asemenea avarilor în faţa aurului. 

Niciunul din ei nu găseau totuşi că recompensele ar fi prea 
mici, deoarece simțeau prea bine că se află în faţa unei 
formidabile puteri. Grupul celor trei simboliza Groaza, 
Avariţia şi Ambiţia. 

Henri II îi concedie eu un gest pe cei doi complici. Curtenii 
se apropiară îndată. Catherina de Medicis, Diana pe 
Poitiers, regina Marie a Scoției îşi luară locurile lângă rege. 

— Despre ce-a fost vorba? întrebă Tavannes. 

— De mine! răspunse Saint-Etienne, palid de bucurie. 

— Oh! Oh! făcu Tremoille, dar regele părea trist... 

— Se simte scandalul! interveni un curtezan. Brusquet, 
bufonul, luă atitudinea favorită a lui Henri: 

— E vremea lucrurilor serioase. Să se râdă! Să se 
danseze! Joc şi muzică! 

— Vorbeşte, mareşale! îi zise Henri II lui Saint-Etienne. 


Mareşalul şi marele intendent căutau să observe efectul ce 
urma să-l facă asupra regelui cuvintele ce trebuiau rostite. 
— Sire, zise atunci Saint-Etienne, am hotărât să facem o 
alianţă de nedezlegat. Am făcut încă de mai mult timp un 

proiect pe care-l supunem Majestății Voastre. 

— Care e proiectul? întrebă regele pălind. 

— Sire, e vorba de o căsătorie între vicontele Roland de 
Saint-Etienne, fiul meu şi domnişoara Florise de Vernique. 

Toată lumea putu atunci să vadă privirile chinuite, 
fulgerătoare pe care regele le aruncă celor doi oameni ai 
săi. Pentru a doua oară Henri făcu semn că cei din jur să se 
retragă. 

— Va ploua cu dizgraţii, zise Biron. 

— Drace, să ne-adăpostim, atunci, făcu Tremouille. 

— Scandalul va bubui, murmură Brantome. 

— Îndepărtează-te şi d-ta! zise aspru Henri al II-lea lui 
Vernique. 

Marele intendent se supuse. Îl luă pe tânărul viconte 
Saint-Etienne şi-l trase spre fiica lui. 

— Ce e trădarea asta? zise Henri, cu buzele strânse şi faţa 
urâtă. la seama, Saint-Etienne, te-am făcut mareşal, dar 
câte feluri de recompense sunt, tot atâtea ştreanguri există. 
Tu ştii prea bine că o vreau pe fata asta. O vreau cu orice 
preţ! Ştii prea bine lucrul acesta! Mă însoţeşti doar în fiece 
noapte până la locuinţa lui Vernique. Suspini împreună cu 
mine sub ferestrele ei. Îmi făgăduieşti concursul tău şi 
totodată vii şi-mi spui că Florise e pentru fiul tău. Bagă de 
seamă, Saint-Etienne! 

Nostradamus privea de departe. Îşi spunea, liniştit: 

— Da, Henri, da! Te vei afla acum în rivalitate cu tâlharul 
pe care vrei să-l spânzuri. Regele Franţei şi Regele loviturii 
frumoase! E sau nu Regele loviturii fiul tău? Auzi tu, 
nenorocitule? 

— Sire, spuse în momentul acela mareşalul Saint-Etienne, 
numai această căsătorie poate să asigure dragostea 
Voastră. 


— Cum asta? Explică-te, sau, pe tatăl meu, dau ordin să te 
aresteze! 

— Oh, oh, scandalul ...izbucneşte murmură Brantome. 

— Iată, zise Saint-Etienne, fiul meu se însoară cu Florise, 
care, de altfel, face parte din Curte şi pe care o veţi numi 
doamnă de onoare. În ziua nunţii, veţi da lui Roland o 
misiune urgentă, să meargă de pildă, să vadă ce se petrece 
lângă Metz. 

— Dar va pleca el? 

— Mă priveşte pe mine! 

— Continuă, dragul meu Saint-Etienne. Începe să mă 
intereseze. 

— Sunt douăzeci de ani de când îl cunosc pe Vernique. 
Afară de ambiţie, nu cred să aibă altă pasiune. Va da foc mai 
curând Parisului, decât să-şi compromită fiica. Acum, Sire, 
aflaţi că o bătălie mare a avut loc în curtea intendenţei între 
oamenii de gardă ai marelui intendent şi un om care s-a 
luptat ca un leu şi care, fiind prins, a scăpat într-un fel cu 
totul uimitor. 

— Povesteşte-mi totul, dragul meu; tu ştii ce mult îmi plac 
poveştile astea. 

Henri Il avea o slăbiciune pentru aventurile eroice. Saint- 
Etienne îi făcu o descriere amănunţită a evadării Regelui 
loviturii şi a celor patru tâlhari. 

— lată, un om demn de cei mai mari eroi ai timpului. Să-i 
spui astea lui Vernique. Dar numele lui? Spune-mi numele 
eroului nostru. 

— Sire, îl cheamă Regele loviturii frumoase. 

— Cum? Acela care l-a tras pe sfoară pe fiul tău? strigă 
regele. 

— Da, Sire, acela care aţi dat ordin să fie spânzurat cu 
orice chip. 

— Hei! Şi nu i s-ar putea oare îndulci pedeapsa? 

— Sire, această impresie pe care Regele loviturii frumoase 
a făcut-o asupra Majestății Voastre, a produs-o de 
asemenea şi asupra unei alte persoane - o femeie, Sire. 


Această femeie a îndrăznit să-i elibereze pe cei cinci tâlhari, 
atunci când aceştia se aflau închişi în pivnițele marelui 
intendent... 

— Atunci îl iubeşte pe acest tânăr erou? 

— Poate, sire! În orice caz, lucrul acesta îl îngrozeşte pe 
tatăl ei, deoarece această tânără fată e Florise de Vernique. 

Regele bombăni o înjurătură. Păli. Privirea i înflăcără. 
Buzele îi tremurau. 

— Când Regele loviturii va fi prins, să fiu anunţat. Vreau 
să-l văd spânzurat! 

— Liniştiţi-vă, Sire; marele intendent şi-a surprins fiica 
tocmai atunci când aceasta a vrut să-i elibereze pe tâlhari. 
A închis-o şi a păzit-o până astă seară. Nu vă vorbesc de 
durerea lui. Ar vedea-o mai curând moartă, decât în mâinile 
unui brigand. În situaţia asta nu există decât un remediu 
căsătoria. Vernique cunoaşte mândria fiicei sale. Florise, 
odată măritată, nu-i va mai face nici o grijă. 

Regele rămase tăcut. Pasiunea îi insufla socoteli ciudate. 
Mormăi fragmente de cuvinte care, fără-ndoială, îi fură de- 
ajuns lui Saint-Etienne. Deoarece, înclinându-se şi coborând 
vocea, acesta zise: 

— Sire, în ceea ce priveşte fidelitatea Florisei ea e-n afară 
de orice îndoială. Odată măritată, nu mai avem să ne temem 
de capriciile inimii ei. De altfel, Regele loviturii va fi 
spânzurat. 

— Bine, zise Henri II încântat, vreau ca această căsătorie 
să fie făcută. 

Saint-Etienne se întoarse vioi şi făcu un semn lui Vernique. 
În aceeaşi clipă, regele se ridică brusc, roşi, păli, apoi căzu 
în fotoliu, înţepenit, gâfâind. Vernique înainta dând Florisei 
mâna. 

Toate grupurile se apropiară. Douăzeci, treizeci de tineri 
pricepură lovitura: lovitura pasiunii. Regele tremura. Diana 
de Poitiers privea ca o stea în declin cum Florise se apropie. 
Catherina suferea, zâmbea, încerca chinul, condamnarea 


pe care femeile o numesc gelozie. Marie Stuart admira cu 
imaginaţia ei de poetă şi artistă. 

— Sire, zise Vernique cu vocea disperată a renunţării 
extreme, rog pe Majestatea Voastră să mă autorizeze să-i 
prezint pe fiica mea, logodnica nobilului viconte Roland de 
Saint-Etienne. Rog pe Majestatea Voastră să consimtă la 
această unire care va fi fericirea celor două familii. 

Suspină şi nu scoase nici un cuvânt mai mult. 

— Apropie-te, viconte, zise regele cu un accent de 
intraductibilă ameninţare. Domnişoară, adăugă el (vocea îi 
tremura) sunt fericit că pot da tatălui d-tale autorizaţia 
cerută. Voi da logodnicului d-tale o însărcinare care va fi 
mărturia încrederii mele. (Roland îngenunche aproape). 
Cât te priveşte pe d-ta, vreau să-ţi dau o zestre. Căsătoria 
să se facă mai repede. 

Henri al II-lea tăcu. Parcă s-ar fi simţit la capătul puterilor. 
Florise înainta repede, făcând câţiva paşi şi murmură: 

— Sire... 

Nu putu însă să spună nimic şi se prăbuşi în braţele tatălui 
ei, care, refuzând orice ajutor, o conduse prin mulţime, 
până la trăsură. 

— Sire, aţi văzut deci, murmură Saint-Etienne, cât de 
inofensiv va fi soţul micuţei. 

Acela care vorbea astfel, era tatăl viitorului soţ al Florisei. 

PREZICERI. 

Henri al II-lea, după ce trecu de emoția încercata, aruncă 
în jurul lui o privire veselă. Brusquet, care nu-l pierduse din 
vedere - strigă: 

— Ah, rege Henri, ne ţii aici să îmbătrânim. Nu ne putem 
duce la culcare; pentru că l-ai adus aici - pe cine? Pe 
vrăjitorul Nostradamus, marele Nostradamus, regele 
Magiei venit din Arabia. Să ni se dea Nostradamus! Să 
mâncăm Nostradamus! 

Faţa regelui se-ntunecă şi se uită la Saint-Etienne pentru 
ca să-i aducă aminte asupra celor convenite în legătură cu 
vrăjitorul. Bufonul surprinse şi această căutătură plină de 


ură: era o condamnare la moarte. Înainta, făcând tumbe, 
până la Nostradamus. 

— Ţine-te bine! Regele vrea să-ţi facă bucata. Şi eu, nu ştiu 
de ce, nu vreau să ţi se facă nici un rău. 

— Mulţumesc, domnule Brusquet, zise Nostradamus rece. 
Sire, se adresă el regelui, mulţumesc ambasadorului pe 
care mi l-aţi trimis. 

— Domnule, zise aspru regele, pentru că pretinzi că ştii 
totul, spune-ne ce ţi se va întâmpla în cele opt zile care vor 
urma. 

Mulțimea făcu cerc în jurul magicianului. Curiozitatea era 
aprinsă. 

— Imposibil, Sire! răspunse Nostradamus, căruia i se 
strânse inima. 

— Ah! Ah! murmură cei din jurul lui. Iată-l prins în cursă! 

— Sire, un medic, oricât de faimos ar fi el, nu poate uneori 
să-şi vină lui în ajutor. Destinul meu mi-e ascuns. 

Nostradamus îşi trecu mâna pe frunte. 

— E groaznic, continuă el. Închipuiţi-vă, Sire, că vedeţi 
totul în jurul vostru, dar atunci când încercaţi să vă vedeţi 
în oglindă nu zăriţi nimic. Chiar dacă aş avea părinţi, frate, 
sau soră, mi-ar fi interzis să caut să ghicesc viitorul lor. 
Ştiinţa mea se opreşte în pragul familiei mele. Sire, eu sunt 
clarvăzător numai pentru cei care nu poartă sângele meu. 
Din fericire, sunt singur, n-am pe nimeni. Pentru oricine 
altul, mă puteţi întreba. 

— Fie. Am prieteni aici? întrebă Henri. 

— Da, Sire, aveţi unul. 

— Cine este? 

— Bufonul vostru. 

Răspunsul nu stârni mirare, deoarece curiozitatea îi făcea 
pe cei de faţă să se reţină. 

— Am duşmani aici? reluă Henri Il. 

— Cel puţin unul, Sire. Un duşman care vă va ucide cu 
siguranţă, dacă nu-l veţi ucide la timp. 


Curtenii se priveau cu groază. Montgomery se făcu vânăt. 
Guise se dădu înapoi câţiva paşi. 

— Domnule, mormăi regele înăbuşit, te somez să-l numeşti 
pe acest duşman de moarte pe care-l cunoşti. 

— Nu-l voi numi, zise nepăsător vraciul. Vă spun numai că 
el este în momentul acesta lângă Majestatea Voastră. 

Regele aruncă în mulţimea curtenilor o privire sângeroasă 
care semăna groază printre toţi. 

— Numeşte-l! Numeşte-l! strigă Henri. 

— Cu neputinţă, cel puţin în seara asta. Dar, dacă vreţi, vi-l 
voi spune atunci când va veni timpul. Vă jur! exclamă 
Nostradamus. Sire, eu văd viitorul, aşa cum e. adevărat că 
pământul se-nvârteşte în jurul soarelui! 

— Cum? Se arătă mirat Saint-Etienne. Acum pământul se- 
nvârteşte în locul soarelui? lată ceva nou şi necunoscut! 

Nostradamus făcu atunci asistenţei teoria emisă de 
Copernic. Saint-Etienne rămase uluit de frică şi de ştiinţa 
magicianului. Regele îndrugă atunci stăpânit de un amestec 
de groază şi curiozitate: 

— Mie nu-mi spui nimic? Cum pot oare să mă pun la 
adăpost de rele şi dureri, de criminali şi profitori! 

— Nu, Sire, nu pot să vă spun nimic! 

Vocea lui Nostradamus era de piatră. Se aplecă asupra 
regelui ca un demon al întunericului. Tăcerea plutea acum 
peste mulţime. Nu se auzi decât un geamăt surd, pe care 
Catherina îl recunoscu. Era suferinţa lui Henri care ţâşnea 
din pieptul în care se frământa inima lui vinovată. 

— Pentru că, în sfârşit, continuă Nostradamus cu o voce 
stridentă, Delfinul era un altul! Delfinul a fost fratele vostru, 
Francois! N-ai fost nimic, Sire! Acuma eşti totul! Eşti 
nerecunoscător, Sire, cu destinul! 

— Mizerabile! răcni regele palid, gâfâind de groază, 
îndrăzneşti să spui că m-am bucurat de moartea fratelui 
meu? 

— O! Nu, Sire! Dimpotrivă, afirm în faţa tuturor cu 
moartea fratelui vostru este doliul de naştere al vieţii 


voastre. Spun chiar că vă purtaţi regeşte doliul. Chiar la 
sărbătorile cele mai mari, gândul se-ndreaptă spre cetatea 
blestemată din 'Tournon. O! Sunteţi un frate bun. Sire! Nu 
veţi uita niciodată... 

Henri Il aruncă lui Nostradamus o privire sticloasă. Se 
părea - lucru ciudat - că privirea regelui cerea îndurare. 

— Pentru Dumnezeu, Henri! îi murmură Catherina la 
ureche, fii tare. 

Aceste cuvinte îi biciuiră urechile. Cu un efort aproape 
supraomenesc, regele se aşeză şi avu chiar puterea să 
zâmbească. 

— Maestre, spuse în acel moment ducele de Guise cu un 
ton batjocoritor, aş vrea să-mi cunosc şi eu dinainte 
păţaniile pe care le voi avea. 

Nostradamus îl fixă drept în ochi. 

— Seniore, zise el, eşti numit însemnatul. 

— Dar, zgârietura mea de pe faţă e vizibilă... Nu mă laud! 

— Da, dar nu o vede toată lumea. Rana pe care eu o văde 
puţin sub umăr. E lată, adâncă, sângerândă. Eşti întins pe 
iarbă şi mori, duce! 

— Tăcere! bombăni ducele de Guise cu jumătate de voce. 
Ah! Ah! Râse el, iată ce nostim e! 

— Şi eu! Şi cu mine ce e? întrebă Marie Stuart cu o 
irezistibilă curiozitate. 

Nostradamus se înclină în faţa ei şi-i vorbi dulce: 

— Madame, iubiţi Franţa. Rămâneţi aici. Dacă vă 
întoarceţi în Scoţia, nu treceţi prin Anglia! Fiţi cu băgare de 
seamă la o femeie care e geloasă. Madame, tremuraţi, 
deoarece vă văd şi pe dumneavoastră plină de sânge. 

Marie Sturat scoase un strigăt scurt şi păli, îşi reveni însă 
repede şi râse: 

— Ei, maestre, jocul d-tale mi se pare că nu prea e serios. 

— Joc, madame? întrebă dulce Nostradamus. Da, joc; e 
adevărat! Dar e un joc al matematicii, iată totul. Sau dacă 
vreţi un joc al viziunii. Sunt suflete care nu văd nimic şi sunt 
unele care pot vedea totul. Eu nu ghicesc, eu văd! 


— Caută să vezi atunci viitorul Parisului! strigă cineva. 

— Ah! Iată o întrebare care-mi place! răspunse 
Nostradamus cu surâsul pe buze. Nu e vorba, Sire, că veţi 
muri într-un acces de friguri sau înjunghiat! Nu trebuie să 
ştim că fiul vostru Francois va muri de moarte naturală, sau 
ucis de o mână criminală. Nu e vorba despre femeia care, 
regină a Scoției, te aşteaptă în ţara ei, care e pumnalul 
care-l va răni pe ducele de Guise. Ce sabie va străbate 
pieptul mareşalului Saint-Etienne! Sânge, mereu numai 
sânge! Aud loviturile săbiilor, ciocniturile cuiraselor, galopul 
cailor şi izbiturile copitelor lor! Văd Sena întreagă roşie! 
Urlete de groază, ţipete de uimire! Se ucide! Se omoară! 
Jumătate din Paris ucide pe cealaltă. Fiţi cu băgare de 
seamă, domnilor! Sunteţi toţi însemnați! Moartea v-a 
numărat şi se plimbă printre voi! 

Nostradamus tăcu. Tăcerea era profundă, ca gheaţa unei 
mări. Mulțimea respira groază. În aer pluteau norii 
misterului. Nostradamus apărea tuturor ca un arhanghel în 
flăcări. Singură Catherina de Medicis îndrăzni să-l 
privească în faţă. 

— E adevărat, messire? 

— "Tot aşa de adevărat cum se vor vedea prăbuşindu-se 
tronuri! Tot aşa cum se vor vedea trăsuri fără cai şi oameni 
zburând aşa cum visa Icar. 

Nostradamus înainta cu paşi apăsaţi spre Saint-Etienne. 

— Tot aşa de adevărat, îi aruncă el în faţă, cum tu vei fi 
ucis de omul pe care-l vei sărăci, despuindu-l de toată 
averea lui! 

Saint-Etienne aruncă regelui o privire de blestem. Henri 
nu-l văzu şi atunci mareşalul se fofila printre grupurile de 
curteni înmărmuriţi. 

Nostradamus se duse apoi la Vernique. 

— Tot aşa de adevărat, îi zise el, cu o voce care-l făcu să 
tremure în adâncul sufletului, cum tu vei fi strivit, murind 
condamnat, blestemând cerul şi pământul pentru că şi tu îţi 
vei pierde averea. Şi tu. 


— Averea mea! bâlbâi Vernique, încercând să ridice din 
umeri. 

— Fiica ta! 

— Fiica mea! răcni Vernique pierdut. 

Şi el, asemenea lui Saint-Etienne ieşi din Louvru, sări pe 
cal şi dădu o fugă până acasă, la marea intendenţă, unde se 
năpusti în camera Florisei, căzându-i fetei în genunchi şi 
izbucni într-un râs nervos. 

CAPITOLUL XI. 

Florise. 

LUPII CARE NU SUNT IN PĂDURE. 

Ne aflăm în str. Calandre unde am făcut altădată 
cunoştinţă cu Brabant-le-Branancon, în noaptea în care 
bravul ins l-a adoptat ca fiu pe acela care s-a numit mai 
târziu Regele loviturii frumoase. 

Brabant. În calitatea lui de cetăţean al lumii, obişnuit să 
rătăcească şi să guste aventura, nu prea avea obiceiul să 
rămână mult timp într-un oraş. Parisul era totuşi oricând un 
centru de operaţii, unde tâlharii aduceau foloase, aşa că 
Brabant îşi păstrase domiciliul din str. Calandre câtă vreme 
această cocioabă putea să-şi poarte numele de locuinţă. 
Brabant dându-şi sufletul diavolului, Regele loviturii 
frumoase păstră locuinţa pentru el. 

Trinquemaille, Bouracan, Corpodibale şi Strapafar, 
tovarăşii de odinioară ai lui Brabant şi cei de acum ai 
Regelui loviturii frumoase, cunoşteau prea bine casa din str 
Calandre. După întâlnirea lor nocturnă cu Doamna fără 
nume care le lăsase punga ei, după minunatul lor chef de la 
Anguille-sous-Roche, care se terminase atât de trist prin 
plecarea Regelui loviturii, cei patru tâlhari erau ca un trup 
fără suflet. 

Într-o seară, cei patru tovarăşi se găseau într-o tavernă în 
care se primea de toate, începând cu mâncarea şi 
terminând cu dormitul. Proprietara îi ştia plini cu aur, aşa 
că le puse totul la dispoziţie. 


Domnii noştri înghiţeau hălcile de fripturi şi dădeau pe gât 
vinul roşu. Trinquemaille se căznea cu o pulpă de iepure, 
Bouracan golea a doua sticlă. Strapafar se ocupa cu 
servitorii, pe care îi înţepa şi înjura. Corpodibale anunţă: 

— Fac provizii pentru mâine. Mi-am adus aminte de fabula 
cu cele şapte vaci slabe şi cele şapte vaci grase, pe care ne- 
a povestit-o Trinquemaille. 

Tovarăşii lui se priviră. Corpodibale îi întrebă: 

— Vreţi să-mi spuneţi, fraţilor, de ce oare avem acuma 
numai grija burţilor pline? De ce ne-am descins centurile şi 
ne-am agăţat pumnalele în cui? 

Trei semne. Trei înţelesuri. 

— Aşa e! reluă Corpodibale. De aceea întreb înălțimile 
Voastre, cum zice frumoasa Magdalena: „Care din noi 
plăteşte astă seară consumaţia?” 

Frumoasa Magdalena asculta cu interes conversaţia, cu 
interesul crâşmăriţei obişnuită să înghită chiulurile 
musafirilor. prea slabi. Auzindu-l pe Corpodibale, aruncă o 
privire mâhnită sticlelor care zăceau goale pe jos. Înainta 
străbătută de un fior de groază, dar autoritară şi hotărâtă: 

— Da! Cine face plata astă seară? 

Cei patru fraţi de rele schimbară din fugă câte o privire. 
Erau înţeleşi. 

— Care plăteşte? Repetă frumoasa Magdalena, făcând 
semn celor trei băieţi din crâşmă să stea la uşi. 

— Plada! Plada! mormăi în dialect Strapafar. Ce întrebare 
e azda! 

— Plata! Plata! Signora Magdalena, pigliale, pigliale su, 
signora Magdalena! Grohăi Corpodibale. 

— Plata! Plata! ţipă Bouracan. Unde se ascunde, 
blestematul? 

— Plata! Plata! psalmodie Tringuemaille, Sfântul Pancrace 
să te ţină, frate care vei plăti. Frumoasa Magdalena izbucni: 

— Ce e porcăria asta de limbă? Eu vreau bani! Thomas du- 
te şi cheamă paznicul! 

— Trebuie să plătim? făcu Tringuemaille nevinovat. 


— Desigur! 

— Ah! Se schimbă povestea atunci. Eu credeam că trebuie 
numai să mâncăm, nu să plătim. Ei, de ce nu ne-ai pus mai 
devreme? Ce prost sunt, Doamne! Mi-aduc aminte că, 
înainte de a intra aici, i-am dat punga lui Corpodibale. Am 
pus-o lângă punga mea. Aveam în total optsprezece galbeni, 
trei... 

Corpodibale se scotoci cu frenezie. Crâşmăriţa palpită 
violent. 

— Nărodul de mine, strigă Corpodibale. Mi-aduc aminte 
de-abia acum că am dat pungile lui Strapafar! 

— Aşa e, hei! ţipă Strapafar. Dar, unde Dumnezeu am pus 
blestematele acelea de trei pungi? Ah! Iată-le! 

— Nu! reluă Strapafar. Sunt năpârstoacele mele! Ah, bătu- 
le-ar vina, acum ştiu le-am dat lui Bouracan pe toate trei. 
Hei, plăteşte, Bouracan! 

— Eu? făcu uriaşul ameţit de vin şi mirare. 

— Tu! Tu! Tu! strigară cei trei tâlhari. Magdalena, fugi 
după paznic. Ah! Porcodio! Ah! Sfinte Pancrace! Tâlharul! 
Vrea să ne ia totul! Ah! Nu vrei să faci plata? 

Loviturile curgeau. Numai că acei care le încasau erau 
băieţii din crâşmă, cu Magdalena în frunte. Butelii sparte, 
tejgheaua sfărâmată, picioarele scaunelor şi mese rupte. O 
clipă mai târziu, Tringqguemaille, Corpodibale şi Strapafar 
dispăruseră, trăgându-l după ei pe Bouracan, care urla: 

— Pungile! Plata! Eu, sacrament! Azda ezde o invamie! 

După două zile de hoinăreală, cei patru tâlhari se aflau 
refugiaţi de urgia ploii în locuinţa din str. Calandre. În seara 
în care îi regăsim - a treia, zi după vizita la Louvru - fiecare 
îşi făcea voia lui. 

— Am o idee, zise Strapafar. În casa asta ne vom ruga în 
fiecare zi la umbra Regelui loviturii. Să-l ţină sfinţii, că bun 
a fost! L-am căutat pretutindeni. Dar, nici o urmă. În schimb 
acum trei seri când am ieşit singur am văzut ceva: trei 
oameni pe care i-am urmărit până la casa marelui intendent 
Vernique. 


— Hm! Vreo afacere urâtă? 

— Mi-am spus şi eu. Am crezut că cetăţenii au asupra lor 
vreo avere... La lumina lunii ce-am văzut însă? Sabia unuia 
scăpără de diamante... 

— Şi l-ai lăsat să scape? răcni Corpodibale. 

— Ascultă! ceru Strapafar. A doua zi, m-am dus iarăşi în 
căutare. Aşa, am ajuns tot lângă intendenţă. Şi ce văd? Cei 
doi cetăţeni ai mei! Oamenii cu săbiile pline de diamante 
erau tot acolo. Ce fac? Ce caută ei? Mă lasă rece. Dar mă- 
ntreb ceva, fraţilor: ce rost are să stea mereu pe acolo? Hei, 
ce ziceţi? 

Trinquemaille îşi turnă pălăria lui cea mare în cap, ca 
răspuns. Ceilalţi îşi vârâră pumnalele în teci. Tâlharii 
trecură repede podul de la Notre-Dame, luând drumul 
marii intendenţe. Era ora unsprezece seara. 

— Tăcere! zise deodată Strapafar, care având ideea, 
ajunse şeful expediției! Şi le arătă doi oameni care mergeau 
la o distanţă oarecare înaintea lor. 

Li urmăriră. Cei doi necunoscuţi se opriră sub o fereastră 
luminată. 

Se pregăteau să se arunce. În clipa aceea, dintr-o 
străduţă, ieşiră la larg trei oameni tăcuţi, strânşi desigur să 
sară de asemenea asupra prăzii. Aceştia trei fură urmaţi 
Îndată de alţi doi. Cei patru tâlhari aşteptau, dar, apoi, din 
altă străduţă mai apărură alţi cinci, apoi alţi trei! 

— Blestem, mormăi Tringuemaille. 

— Hârr. up! gemu Bouracan. Să atacăm îndată. Mai bine 
crap din asta decât de foame...! 

PASIUNEA LUI VERNIQUE. 

În camera pe care tâlharii o vedeau de afară luminată şi 
sub care se aflau la un moment dat cei doi necunoscuţi întră 
marele intendent. Toate culoarele şi scările care duceau la 
camera Florisei erau păzite. 

Vernique e gânditor, are faţa aspră, buzele strânse. Îl 
avem în faţă, aşa ca odinioară, când cu ura lui nesfârşită, 


cauză distrugerea lui Renaud. Ne apare ca oamenii aceia 
îndoliaţi care îngheaţă pe cei care îl privesc. 

Henri Il i-a promis că-l numeşte cancelar, cu o condiţie 
însă: dacă-l face pe Nostradamus să dispară. 

— Grea misiune şi periculoasă! Gândeşte marele 
intendent. Dar, de ce grea? Mă voi duce la el cu doisprezece 
arcaşi şi-l voi apuca de guler! E uşor. Cum oare nu l-a putut 
însă aresta până astăzi Saint-Etienne, ameninţat ca şi mine? 
Nici Montgomery n-a îndrăznit să se atingă de acest diavol. 
Regele însuşi nu îndrăzneşte să dea un ordin public de 
arestare. Azi dimineaţă, Loyola a cerut capul acestui om. 
Călugărul are o mare influenţă asupra regelui, acesta însă 
n-a răspuns nimic. De ce? Oh! Pentru ce? Vernique avu un 
suspin dureros. 

— Nu ştiu ce putere are omul ăsta! Dar îl voi aresta! Mă 
voi duce singur, dacă trebuie. Îl voi arunca îndată călăului. 
Drace, nu ştiu cum se face că spionii mei n-au nici o veste 
de la Regele loviturii frumoase! Spânzurătoarea aşteaptă. 
Mâine, dacă n-am veşti despre tâlhar, voi spânzura unul sau 
doi spioni. 

Avu un râs îngrozitor. Îndată însă, tresări şi faţa i se 
întunecă. 

— Să-l arestez pe tâlhar! Bine! Dar, celălalt? 
Nostradamus! Tremur numai la gândul că mă voi afla din 
nou în faţa lui. Oh! Mi-e teamă. aşa cum mă temeam 
altădată de... Renaud! Vernique căzu apoi lung timp într-o 
reverie adâncă. Apoi, murmură: 

— Renaud ne-a spus într-o zi mie şi lui Saint-Etienne că 
morţii ies din morminte. Dacă ar fi aşa...! 

Vernique se opreşte acum în mijlocul scării pe care o urcă. 
Un frig de gheaţă pătrunde până la inimă. Izbucneşte într- 
un râs ciudat. 

— Dacă morţii ar ieşi din morminte, Renaud şi Marie de 
Vaupart s-ar fi sculat de mult din culcuşurile lor... Ah! La ce 
prostii am ajuns să mă gândesc! Hai, deci! Îl voi aresta pe 
Regele loviturii frumoase! Şi pe Nostradamus... Şi voi fi 


cancelar... Apoi voi fi făcut duce... Mi se va da un 
guvernământ... Apoi... 

În clipa aceasta, sufletul lui Vernique se-nalţă. El e departe 
de Nostradamus, departe de Renaud, departe de Marie de. 

Vaupart. Faţa lui căpătă veritabilul semn al ambiţiei. 

Ambiţia! Ambiţia unui blestemat căruia îi e sete de secole. 
Ce vrea Vernique? Până unde vrea să urce? El nu ştie nimic. 
Ceea ce visează el e să-l aresteze şi pe mareşalul Saint- 
Etienne, pe conetabilul Montmorency, pe cancelar şi 
consilieri. Să fie omul al cărui pumn să cadă asupra 
tuturora! Să urle: Stăpânul sunt eu! 

Vernique deschise o uşă, traversă o anticameră în care se 
aflau două femei, împinse o altă uşă şi se află în camera lui 
Florise. 

CEALALTĂ PASIUNE A LUI VERNIQUE. 

În clipa în care marele intendent intră în camera ei, tânăra 
fată lucra într-un fotoliu la o dantelă. Orologiul arăta orele 
zece. Florise ridică atunci capul şi murmură cu un suspin: 

— Dacă tatăl meu mă găseşte încă trează, va mormăi. Îşi 
potrivi apoi glasul şi începu o rugăciune fierbinte către 
Fecioară, implorându-i ajutor pentru nefericiţi, săraci şi 
năpăstuiţi. 

— Florise! 

Fata tresări, păli, apoi roşi, toată. Tatăl era în faţa ei, 
privind-o cu ochi reci, ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă 
gândurile cele mai ascunse. 

— Ia loc, domnule. Eşti bine venit, ca totdeauna, la mine, 
spuse ea cutezătoare, stăpânindu-se. 

— Florise, zise Vernique, nu prea dormi. Te găsesc mereu 
trează. Eşti palidă. Ai slăbit. Şi asta durează de când ai 
încercat să dai drumul tâlharilor acelora din pivniţă. 

Florise ridică o privire plină de mândrie. Pe faţa ei 
strălucea flacăra nevinovăţiei şi a purității. Liniştită acum şi 
hotărâtă, ea purta în sine frumuseţea care înnobilează 
odată cu mândria tot ceea ce poate cuprinde acest cuvânt, 
o fecioară. 


— Ce făceai? reluă Vernique. Lucrai la dantelă? 

— Nu tată, terminasem lucrul şi îmi făceam ruga înainte 
de culcare. O rugam pe Sf. Fecioară să mă păzească de 
această căsătorie. 

Vernique se ridică şi făcu câţiva paşi în cameră. Tremura. 
dar nu de mânie. Mândrul Vernique vroia ca toate capetele 
să se plece în faţa lui. Vreau! Se apropie de fată cu un fel de 
sfiiciune. 

— Florise, mi-am dat cuvântul în faţa mareşalului... 

— Nu, nu tată. Eu nu mi-am dat cuvântul. 

Biata fată avea groaza în suflet. Faţa ei însă păstra liniştea 
supremă. Ea gândea: trebuie să-mi apăr inima, viaţa...! 

Dar, Vernique gândea cu totul altceva. Tună: 

— Vreau şi trebuie să se facă! Florise, ce tu îl urăşti pe 
Roland? 

— Nu, tată. Îl dispreţuiesc, asta-i totul. Cum poţi oare, 
tată, să uiţi scena de la han? 

— O disperare a iubirii. El te iubeşte, copilul meu. Şi apoi. 
Regele vrea ca această căsătorie să se facă. 

— Regele e stăpânul vieţii mele, nu al inimii mele. Iartă-mă 
tată, mă simt foarte obosită. Dă-mi voie să mă retrag, 
adăugă Florise ridicându-se... 

— Rămâi, zise aspru Vernique: mai am să-ţi povestesc. 

Tânăra fată simţea că bătălia hotărâtoare pe care încerca 
mereu s-o amâne se va da acum. Vernique socoti de 
asemenea frământându-se, că e un moment decisiv. 

— Te ascult, tată, zise Florise, luând iniţiativa cu multă 
speranţă. 

— Ah! Ce drăguţa şi dulce eşti, fata mea, când îmi vorbeşti 
astfel! Voi uita totul, scumpa mea, pentru a te privi şi 
asculta. 

Ea zâmbi, se apropie de el, aruncându-i braţele în jurul 
gâtului şi îşi puse capul drăgălaş pe pieptul tatălui. 
Vernique o privea extaziat. 

În această clipă, acest sinistru speculator, acest călău, 
apărea ca cea mai ideală expresie a iubirii de părinte. 


Prin capul lui însă cuvintele se înşirau putere, glorie, 
onoare, stăpânire. 

— Scumpul meu copil, există totuşi un mijloc de a evita 
căsătoria aceasta care te face să plângi. 

Florise scoate un strigăt de bucurie care o făcu să se 
cutremure. 

— Fata mea, murmură el, tu eşti bunul meu cel mai mare. 
Te-am iubit de când te-ai născut. Eu care n-am iubit 
niciodată..., pe tine te văd ca raza mea de viaţă şi fericire. 
Am căutat să nu mă leg sufleteşte cu oamenii decât prin 
dispreţ şi ură. Pentru blestematul şi condamnatul care am 
fost eu, Florise, tu ai apărut ca un drum luminos al bucuriei. 

Vernique vorbise parcă în vis. Strângea braţele Florisei. 

— Ei bine, copilul meu, căsătoria aceasta nu-ţi convine. 
Vom părăsi deci Curtea şi Parisul. Voi renunţa la funcţiile 
mele şi voi înfrunta chiar mânia regelui. Sunt bogat. Vom 
merge să trăim împreună într-o provincie oarecare, 
renunțând la totul. Pregăteşte-te, Florise. Mâine vom pleca, 
vom fugi. 

— Vom fugi? Tată! Avem oare de ce să ne temem? 
Vernique îşi şterse sudoarea care-i picura de pe frunte. 

Sudoarea era de gheaţă. 

— Trebuie să fugim! 

— Un pericol? Palpită Florise. 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Vreau să ştiu! 

— Vrei! strigă Vernique. Tu vrei! Tu vrei să ştii pentru ce 
fugim! 

— Da, tată, zise Florise cu un accent de mândrie. 

— Ei bine! Atunci, fie, să ştii acest formidabil secret care 
mă omoară şi mă face să turbez de neputinţă la gândul că 
nu pot să distrug un tron şi să nimicesc un rege cuun 
cuvânt sau o mişcare! 

— Regele!... bâlbâi Florise. 

— Regele! tună din nou Vernique. 

— Mă îngrozeşti! 


— Regele, nefericito! Nu înţelegi! Acest blestemat de rege 
pentru care mi-am atras ura a trei sute de mii de parizieni! 
Ei bine, acest om te iubeşte! le iubeşte! Te vrea! Pentru a 
te avea mă va trimite chiar la spânzurătoare, sau îmi va da 
chiar un tron. le vrea ca amantă! Pe tine! Fiica mea! Oh, 
fata mea, să fugim de această căsătorie! 

Vernique plângea, Vernique îşi frângea mâinile. Se făcu 
între tată şi fiică o tăcere apăsătoare apoi. Toate 
sentimentele unei furtuni omeneşti se frământau în sufletul 
lui. Florise nici nu clipea. 

— Acum ştii totul. Mâine vom fugi. Pregăteşte-te! În acest 
moment, Florise se dădu înapoi şi murmură. 

— Nu, tată. 

Vernique presimţi că în acest refuz e ceva categoric. Se 
duse repede spre ea şi o prinse cu amândouă mâinile: 

— Ai spus nu? 

Pierdută, uluită de propria ei îndrăzneală, ea bâlbăi: 

— Nu vreau să părăsesc Parisul. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu. 

Cuvânt ciudat şi minunat; nu ştia pentru ce nu vroia să 
părăsească oraşul. Ştia numai că ar muri dacă s-ar 
îndepărta de Paris. În tinereţea ei cântau însă dragostea şi 
viaţa. 

Privirea lui Vernique era roşie. 

— Nu ştii? Întreabă el cu voce stinsă. Vrei să-ţi spun eu? 

— Spune-mi tată! 

Şi Vernigque izbucni, urlând: 

— Tu nu vrei să părăseşti Parisul, fată nefericită, pentru că 
acest oraş e domeniul tâlharilor! 

— Tată! strigă Florise albă ca o moartă. 

— Pentru că, tună Vernique, tâlharul pe care-l ai la inimă 
locuieşte la Paris! Pentru că iubeşti, blestemato! Îl iubeşti 
pe Regele loviturii frumoase. 

Florise căzu în genunchi, surâzând asemenea îngerului 
iubirii, în timp ce Vernique urlă: 


— Fie! Rămân! Ţin piept regelui. Îl omor, dacă trebuie! 
Dar infamia nu se va produce. Iar în ce-l priveşte pe tâlhar, 
să ştiu că te văd murind de durere, îl omor cu mâna mea! 
Sunt pe urmele lui! lată-l pe iubitul tău agăţat de iunie! 
Priveşte! 

Vernique fugi, ameţit, turbat în anticameră, îşi aruncă 
pumnalul în zid, pentru ca să reziste astfel tentaţiei de a 
intra din nou în cameră şi să-şi înjunghie fiica. 

VIZIUNEA. 

În aceeaşi clipă, sub ferestrele Florisei se afla o umbră ca 
o statuie. Ce făcea oare acest om? Ce puteri misterioase 
comanda el? Ce forţe necunoscute evoca el? Ca şi cum ar fi 
auzit totul ce s-a petrecut sus, în casa, lui Vernique, el 
murmură cu un surâs amar: 

— lată că tatăl, ca şi fiica, s-au trezit. Regele va veni 
îndată. Dar eu vreau ca ciocnirea dintre tine, rege Henri şi 
fiul tău, Regele loviturii, să se producă tocmai aici! Fata 
trebuie să-l iubească pe tâlhar până la disperare! 

Atunci, umbra rămase ca de piatră. Cu braţul în aer, părea 
că face un jurământ parcă ar fi emis fluid magnetic... Acest 
om era Nostradamus! 

Florise rămase în suflet cu o veselie amestecată cu mirare. 
Ea strigă în conştiinţa ei cu o voce blândă şi dulce că 
iubeşte şi va iubi numai un singur bărbat, făcut pentru viaţa 
şi destinul ei: Regele loviturii frumoase... 

În urechile ei răsunară însă cuvintele tatălui ei: 

— Priveşte, Florise! Iată-l pe iubitul tău spânzurat! 

— Cine-a vorbit? strigă Florise. 

Privi în jurul ei: era singură. Ochii ei e îndreptară spre 
fereastră. În cadrul ei, pe fondul cerului de o culoare ireală, 
se ridica spânzurătoarea uriaşă. Tânăra fată privi cu groaza 
coşmarului, nemişcată, cu ochii căscaţi. Culoarea cerului se 
schimbă deodată, deschizându-se. Spânzurătoarea domina 
Parisul. Ea apărea lui Florise mai înaltă decât Louvrul, chiar 
decât Notre-Dame. Era o spânzurătoare din lemn prost 
cioplit, de care atârna o frânghie. 


Deodată, frânghia începu să urce în gol, ca şi cum ar fi fost 
trasă. Florise gâfâia. Apăru un cap... capul spânzuratului, 
cu nodul strâns în jurul gâtului, apoi umerii, bustul, 
picioarele... Cuvintele lui Vernique răsunară din nou: 

— Priveşte, iubitul tău se leagănă...! 

Şi atunci, un strigăt sfâşietor ţâşni de pe buzele lui Florise. 

— Regele loviturii frumoase! 

Se aruncă la fereastră şi o deschise larg: frânghia, 
spânzurătoarea, ...spânzurat, totul dispăruse. 

Vântul destul de puternic intră în cameră. Florise rămase 
rezemată de fereastră. 

— Puteri ale cerului! murmură ea ca într-un delir de 
bucurie, n-a fost decât o viziune îngrozitoare... insuflată de 
cuvintele tatălui meu. Un vis, o viziune a sufletului meu! 

Îşi lăsă fruntea în voia mângâierii vântului. Simţea cum 
renaşte. şi deodată, cum se aplecă de la fereastra vecină 
care se deschidea din camera servitoarelor ei, văzu cum se 
desface o frânghie de sfoară care atinse îndată pământul. 
Văzu doi oameni care înaintară spre scară. 

Unul o prinse. Instinctul, mai mult decât razele lunii, o 
făcu să-l recunoască pe bărbat, dându-se totodată înapoi eu 
un strigăt de groază: 

Regele! 

ESCADRONUL DE FIER. 

Henri II ieşise din Louvru spre orele unsprezece şi 
jumătate, întovărăşit de favoritul său şi de doisprezece 
soldaţi din gardă aleşi special pentru această expediţie 
nocturnă. Regele întrebuința o mulţime de şiretlicuri 
pentru a fugi de la o femeie la alta. Avea diferite nume şi, 
câteodată chiar, se masca. Aventurile lui nu erau însă lipsite 
de pericol. Câteodată i se-ntâmpla să se întâlnească cu vreo 
bandă de cuţitari îndrăzneţi. Regele îi înfrunta însă cu 
ajutorul gentilomilor şi al gărzilor de faţă. 

În seara aceasta, mareşalul Saint-Etienne îi spuse lui 
Henri: 


— Sire, am reuşit să cumpăr una din femeile frumoasei. Ni 
se va arunca o scară de frânghie. Femeia vrea să fugă şi 
trebuie să-i asiguram existenţa. 

— Cât? întrebă Henri cu veselie. 

— Saint-Etienne şovâăi o clipă, apoi spuse repede: 

— Zece mii de galbeni, Sire! 

Henri al II-lea se aşeză la masă şi scrise pe o hârtie câteva 
rânduri pe care le întinse lui Saint-Etienne. Era un bon 
pentru vistieria regelui. Saint-Etienne nu cheltuise însă 
decât trei sute de galbeni! 

La ora cuvenită, regele şi Saint-Etienne ieşiră deci din 
Louvru. Erau, aşa cum am spus, escortaţi de doisprezece 
soldaţi din gardă, împărţiţi înaintea şi înapoia lor, pentru a 
preveni orice atac. Henri ÎI înainta cu paşi mari, strângând 
braţul însoţitorului său. 

El râdea. 

— Vezi tu, dragă Saint-Etienne, voi face fiului tău, care e 
un băiat bun, o situaţie cum nu se aşteaptă el, atunci când o 
va lua de nevastă. Trebuie însă să recunoşti că nobila fată e 
un fruct prea delicat pentru el. Îmi voi permite să gust 
înaintea lui. 

— Sărmanul Roland! îngână mareşalul, care, cu mâna 
tremurândă pipăia bonul din buzunar. 

— Plânge-l! Iată trei nopţi de când veghez sub o fereastră. 
Asta nu-i o ocupaţie de rege, mărturiseşte! Saint-Etienne 
ideea ta cu scara e minunată. Era şi timpul! 
Îngenuncheasem eu la picioarele lui Vernique, oferindu-i 
jumătate din regat. Pentru. fiica lui! 

Nu e mult, nu-i aşa? 

Regele râdea. Mareşalul zâmbea şi el în momentul acesta 
auziră în faţa lor un fel de plânset. 

— Ce e? Opriţi, ascultau. 

— Nu-i nimic, Sire, zise Saint-Etienne. Dacă ar fi fost ceva, 
oamenii noştri ne-ar fi înştiinţat. 

— Aşa e. Să mergem. 


La o răspântie a străzilor Vielle-Barbette şi Tissanderie, o 
uşă era deschisă. Era uşa unui fel de pivniţă îngustă, 
cufundată în beznă. Înăuntru, doisprezece oameni formau 
un grup compact. Respirația lor era aşa de înceată, că nici 
nu putea fi auzită. Cei doisprezece erau escadronul de fier. 

Lagarde asculta în tăcere. De cât timp erau aici? 

— Iată-i! îndrugă comandantul. Când voi ridica braţul, să 
nu se audă nici un strigăt. Ţintiţi la gât. Odată numai şi 
bine. Două gloanţe pentru fiecare. 

Se făcu iarăşi tăcere. Lagarde nici nu mişca: Cei şase 
traversară răscrucea şi intrară în strada Saint-Antoine. 
Atunci, Lagarde ridică braţul. 

Într-o clipă, escadronul de fier fu afară din beznă. În alte 
câteva clipe oamenii se împrăştiară în şase grupe de câte 
doi oameni. Totul fu făcut cu o precizie mecanică. 

Cei şase oameni din garda lui Henri avură impresia unui 
vânt în spatele lor. Era vântul morţii. Se întoarseră, pentru 
ca să rămână cu gurile căscate de groază. Se prăbuşiră fără 
geamăt. Ceilalţi patru le urmară în alte câteva clipe. Un 
singur nenorocit putu să scoată un țipăt care mai mult 
semăna cu un plânset. 

Fiecare grupă luă un cadavru. Câteva clipe mai târziu, ele 
zăceau aruncate unul peste altul în văgăuna din care 
ieşiseră cei doisprezece. Sângele curgea în şiroaie calde. 
Pumnalele intraseră adânc. Escadronul îşi reluă aceeaşi 
poziţie de stranie nemişcare. 

Trecu un minut. Doi bărbaţi apărură la răspântie; 
mergeau cu pas liber, ţinându-se la braţ, vorbind şi râzând. 
Era Saint-Etienne! Era regele! Lagarde nu mişcă. 

Mai trecură două minute. Şi, iată-i pe cei şase oameni ai 
ariergărzii. 

— Atenţie! 

Cei şase intrară în str. Saint-Antoine. Lagarde ridică 
braţul. Escadronul de fier se urni. Nici o suflare. Nici un 
zgomot de paşi. Nici un strigăt. ...S-a sfârşit. 


Aceeaşi manevră fu dusă la capăt. În pivniţa cu miros de 
sânge cald sunt douăsprezece cadavre înghesuite, cu gurile 
căscate, ochii albi, cu încă o tremurare care le mai face să 
zâmbească. 

Escadronul de fier e în stradă. Lagarde încuie uşa 
văgăunei devenită cămară de carne. Îşi şterse apoi fruntea 
de sudoare: 

— Asta nu-i nimic. A rămas de făcut lucrul cel mai greu. 

SCARA DE FRÂNGHIE. 

Regele şi Saint-Etienne ajunseră la aripa casei lui 
Vernique sub fereastra luminată. În aceeaşi clipă fereastra 
vecină se deschise şi frânghia se desfăşură. 

— Înţelegi asta, Saint-Etienne, sunt emoţionat ca un tânăr, 
la prima lui întâlnire. 

— Duceţi-vă, Sire. Duceţi-vă şi Dumnezeu să vă aibă în 
paza lui. 

Henri al II-lea, mai emoţionat încă de cât spunea că este, 
prinse capătul scării de frânghie şi puse piciorul pe prima 
treaptă. În momentul acela, dintr-o stradă lăturalnică, 
ţâşniră cinci oameni, iar alţi opt ieşiră din alt colţ întunecat. 
Henri al II-lea, gata să urce, se întoarse. 

— Ce este? întrebă cu tonul lui regal. 

Oamenii formară în jurul lui un cerc strâns, în aşa fel că 
regele se afla prins lângă zid şi nu avea altă ieşire decât pe 
scara de frânghie. Puțin înaintea regelui se afla un om 
mascat, care părea şeful grupei. 

— Domnilor, zise mareşalul Saint-Etienne, băgaţi bine de 
seamă la ce faceţi. Vă atingeţi în momentul acesta de o 
persoană care este foarte aproape de tronul Franţei. 

— Saint-Etienne, zise dispreţuitor regele, cheamă oamenii 
noştri. La întoarcere, te rog să ai grijă de golanii aceştia 
neglijenţi... 

Maregşalul scoase un fluier de argint şi fluieră strident. Cei 
doisprezece nu mişcară. 

Ce aştepta oare Lagarde? De ce oare, dăduse el în ultimul 
moment ordin escadronului de fier de a nu încerca nici cea 


mai mică mişcare contra regelui, numai atunci, dacă ar fi 
strigat: Înainte! Lagarde nu avea decât un semn de făcut şi 
succesiunea la tronul lui Henri al II-lea era deschisă. El nu 
făcu semnul acesta! De ce? 

Lagarde trebui astfel să asasineze doisprezece oameni şi 
asta îi lua minţile. Lagarde, care luase viaţa celor 
doisprezece cu uşurinţa cea mai mare, Lagarde nu 
îndrăznea o singură lovitură. Lagarde nu îndrăznea...! 

Henri al II-lea nu era un bărbat. Era regele! Lagarde voia 
să-l ucidă pe rege. Lagarde nu voia să-l asasineze... 

Scena aceasta fu foarte scurtă. Henri al II-lea nu avu nici o 
clipă. El ştia că n-are decât să spună: Sunt regele! Pentru a 
vedea oamenii aceştia căzând în genunchi şi luând-o apoi la 
fugă, oricine ar fi fost el, tâlhari sau gentilomi. 

— Saint-Etienne, zise el, aruncă-le ceva bani, pentru ca să 
plece! 

Saint-Etienne avu o tresărire dureroasă, scoase punga şi o 
lăsă să cadă. Niciunul din cei doisprezece nu se aplecă să o 
ia. Regele, alb de mânie, se îndreptă spre Lagarde şi tună: 

— Vrei să pleci! 

Lagarde nu răspunse. În aceeaşi clipă, mâna regelui se 
ridică cu furie şi căzu pe obrazul omului. 

— În sfârşit! Iată ce speram, zise el cu o voce surdă. 
Apăraţi-vă, domnilor! 

În acelaşi timp îşi trase spada. Henri al II-lea, fără nici o 
ezitare, o scoase pe a sa. Saint-Etienne se aplecă iute şi 
strânse punga. Cele două spade se ciocniră. În aceeaşi clipă 
se auzi din fundul străzii un galop. Apărură patru umbre. 
Patru spade străluciră. Urlete izbucniră: 

— Partea noastră! Partea noastră! 

— Corpodibale! 

— Trinquemaille şi Sfântul Pancrace! 

— Strapafar! Bouracan! 

Cei doisprezece se întoarseră în aşa fel, încât formară un 
zid în faţa regelui şi a lui Lagarde, care continuau lupta: 
regele zvelt şi uşor, iar Lagarde, cu părul zburilit. 


Cei patru tovarăşi se mişcară cu hotărârea celor care vor 
să moară mai curând de sabie decât foame. Un clinchet 
metalic şi apoi se auzi: 

— Regele! Regele loviturii frumoase! 

O voce stridentă domină zgomotul săbiilor întretăiate: 

— 'Ţine-te bine, domnule, vin la d-ta! 

— Regele! Regele loviturii frumoase! strigau cei patru cu 
sufletul plin de bucurie aproape furioasă, încântați, 
transportaţi. 

Ceva asemănător fulgerului căzu pe zid. O spadă mare 
străluci. Ciocnirea fu violentă, busculada îi îngrămădi unul 
peste altul, dar Regele loviturii frumoase lupta, acoperindu- 
| de data aceasta cu spada lui pe rege. 

Lagarde căzuse, lovit în cap cu o măciucă. Ameninţând, el 
ar fi vrut să strige: Înainte! Dar gâtul lui nu scoase nici un 
sunet... 

— Regele! Regele loviturii frumoase! urlară cei patru 
tâlhari lovind cu furie în dreapta şi în stânga. 

— Nu vreţi să vă ţineţi gura, beţivilor! tună Regele loviturii 
frumoase, lovind şi el unde trebuia. 

— Drace! Ce lovituri! Se miră regele, plin de entuziasm. 
Pierduţi, însângeraţi, înnebuniţi, atacați din toate părţile, 
înlănţuiţi de ordinul lui Lagarde să nu încerce nimic contra 
regelui, cei doisprezece, deodată, ca şi cum ar fi fost 

înţeleşi, băgară săbiile în teacă. 

— Bine! bombăni unul din ei. Mergem. 

Îşi strânseră pe cei câţiva răniţi; patru din ei înaintară şi-l 
ridicară pe Lagarde, fără ca regele sau Regele loviturii 
frumoase să se împotrivească. Un minut mai târziu, 
escadronul de fier dispăru la cotitura străzii. 

— Acum, partea noastră! făcu grațios Tringuemaille 
înaintând un pas. 

— Partea noastră! făcu Corpodibale. Haideţi! Totul e al 
nostru. 

— Tăcere, blestemaţilor! răcni Regele loviturii frumoase. 


— Saint-Etienne, zise regele băgându-şi liniştit sabia în 
teacă, dă te rog punga ta oamenilor acestora, ca să se ducă 
odată la dracu! 

Cei patru tovarăşi tremurau de bucurie şi salutară până la 
pământ. Dar Saint-Etienne nu mişcă; primise o lovitură în 
coaste şi zăcea rezemat de scară. 

— Iată! făcu Henri. E mort. Trebuia să i se-ntâmple într-o 
zi sau într-alta. Domnule, adăugă el, întorcându-se spre 
Regele loviturii frumoase, nu ştiu cum să-ţi fiu recunoscător. 
Fără d-ta aş fi fost desigur unde e tovarăşul meu. Cine eşti 
d-ta, te rog? 

— Mi se spune Regele loviturii frumoase, zise rece tânărul 
bărbat. 

Henri se încruntă, Faţa lui reluă expresia aceea 
amenințătoare, pe care o avea regele de obicei. 

— Tinere, zise el, am auzit vorbindu-se de d-ta. Tot ce pot 
face deocamdată pentru d-ta e să suspend pentru opt zile 
ordinele care te privesc. Profită deci de acest timp, pentru a 
fugi undeva, afară din Franţa, unde vei putea în linişte să 
faci ce vrei. 

— Domnule, zice celălalt rege, mi-ai cerut numele şi ţi l-am 
spus. E rândul d-tale acum. 

Regele avu un zâmbet glacial şi cu un surâs sinistru 
răspunse: 

— Haide, bravul meu, dacă nu vrei să retrag graţia, pleacă 
îndată. 

— Mii de Dumnezei! Să-l scotocim puţin! Haideţi! 

— Adevărat! Am nevoie mâine de bani, ca să plătesc o 
liturghie. 

— Sacrament! Bani! tună Bouracan. 

— Danaro! Madonna ladra! Cei patru tâlhari înaintară 
câţiva paşi. Dar, îndată se dădură înapoi, repeziţi de un 
pumn vijelios. 

— Ah! Câini blestemaţi! Ah! Păgâni nenorociţi! Căraţi-vă 
de aici! Mă împiedicaţi să vorbesc cu acest domn şi să-i dau 
o lecţie de bună creştere. Ţineţi! Bani! lată, bani. Ultimii. 


— Quente pigno, porumbelule! strigă Strapafar încântat. 

— Basta! Basta! răcnea Corpodibale extaziat. 

— Niciodată Sfântul Pancrace nu a fost atât de bun cu noi! 
jubila Trinquemaille. 

— Loveşte mereu, fiule! zise sublimul Bouracan. Care îşi 
întinse spatele! 

— Căraţi-vă, câini beţivi şi staţi departe, până ce vă chem 
eu. Şi acum, domnule, zise el întorcându-se spre rege, că 
suntem singuri, îmi poţi spune numele d-tale. 

Lui Henri îi clănţăneau dinţii. Aruncă în jurul lui o privire 
furioasă. 

— Tinere, pentru ultima oară îţi spun să mă laşi în pace. 
Am treabă în casa aceasta. 

— În care ai pretenţia să te urci pe scara astă de frânghie. 

— Da, făcu Henri cu dinţii strânşi. Vezi. E vorba de o 
întâlnire ...de dragoste. 

— Minţi! răcni Regele loviturii frumoase devenind palid. 

— Drace! Ştii tu oare cu cine vorbeşti? 

— E un ceas de când te întreb domnule. Dar, oricine ai fi, 
minţi. Scara conduce la marele intendent. Domnişoara 
Florise de Vernique nu dă nimănui întâlniri de dragoste. 
Spun deci: minţi! 

— Mizerabile! În genunchi şi cere iertare! Dacă vrei să ştii, 
află! Eu sunt regele! 

Regele loviturii frumoase îşi încrucişa braţele şi spuse: 

— Eşti regele?... Ei bine, rege al Franţei, ai minţit, Rege al 
Franţei, adăugă el cu o voce care devenea îngrozitoare, te 
opresc, eu Regele loviturii frumoase, să insulţi pe această 
tânără fată care locuieşte aici. Rege al Franţei, retrage-te 
îndată, tot ce mai pot face e să nu-ţi întorc insulta pe care ai 
aruncat-o. 

Henri rămase o clipă uluit. Ridică ochii la cer să vadă dacă 
nu cumva a fulgerat. Apoi aplecă privirea să vadă dacă nu 
cumva s-a deschis pământul. Omul acesta îi spusese: ai 
minţit; cui spusese el oare aceste cuvinte? Regelui! 

Regele! 


Cine era regele? 

O fiinţă care putea fi slabă, puternică, rănită, săracă, 
binevoitoare, dar care în nici un caz nu putea fi un simplu 
om. 

Mulțimea tremură, lumini sunt pe frunte, teamă şi respect 
totdeauna în inimi şi cugete pentru acest personaj. 
REGELE! 

— În genunchi! Eu sunt regele! În genunchi! Răspunsul 
Regelui loviturii frumoase fu acesta: 

— Pleacă de aici! 

Atunci Henri îşi aduse aminte că era om. Avu un moment 
trecător de furie şi scoase spada. Murmură pentru el: 

— Aş vrea totuşi să văd dacă îndrăzneşte să scoată sabia 
contra regelui. 

Regele loviturii frumoase prinse cu amândouă mâinile 
sabia regelui şi o frânse pe genunchi. Păcat. Eră o spadă 
ieşită din mâinile unui făurar vestit. 

— Mizerabile! răcni regele cu o voce albă. 

— Hei, voi patru, aici! strigă Regele loviturii. 

Cei patru, care priviră scena de departe, se apropiară cu 
zâmbetul pe buze. Tâlharii bombăneau în speranţa unei noi 
învârteli. 

— Tăcere! zise Regele loviturii frumoase. Vă aduceţi 
aminte de locuinţa mea din strada Calandre? 

— Ya! răspunse Bouracan. 

— La probă, începu Corpodibale. 

Dar Tringuemaille îl calcă pe picior. Henri păstră o tăcere 
sumbră. Era beat. Beat de uimire. Galben de ură. Uimirea 
şi ura frământau sufletul lui. Nu putea să spună sau să facă 
ceva. 

— E în regulă! Conduceţi-l acolo şi păziţi-l, până ce vin eu. 
Dacă nu-l găsesc acolo, aveţi de-a face cu mine! 

Cei patru tâlhari îl înconjurară pe Henri şi, în câteva clipe, 
grupul dispărea după primul colţ de stradă. Un om luase 
parte la toate aceste întâmplări. Văzuse şi auzise totul. 
Acest om murmură: 


— Numai fiul unui rege ar fi putut vorbi astfel unui rege. E 
minunat! Fatalitate? Mai sunt oameni care pretind că eşti 
numai un cuvânt! Eu te ating, te simt, te văd. lată oură 
năprasnică între tată şi fiu! Eu aprind această torţa. Ce va 
arde ea oare?... Nostradamus vorbind astfel, tremura. Faţa 
lui era luminată parcă de o flacără interioară pe care ai fi 
putut să o vezi aproape. Regele loviturii frumoase se 
îndrepta spre el. 

— Ai văzut? Ai auzit? 

— Totul, totul! Copile, ce vrei tu să faci cu regele? 

— Nu ştiu, răspunse maşinal Regele loviturii. Nostradamus 
era plin de bucurie, răspunsul tânărului îi deschise al 
şaptelea cer, al răzbunării. Dacă Regele loviturii ar fi spus: 
îl voi omori. Nostradamus s-ar fi temut că visul său se 
năruie. Dar Regele loviturii frumoase nu ştia. În capul lui se 
concepea un plan groaznic. Nostradamus nu insistă. Există 
cuvinte definitive. Regele loviturii spunea unul: 

— Mă duc, zise el, după un minţit de tăcere. 

— Unde? 

— Să-l ajung. 

Nostradamus avu un râs care-l îngheţă chiar pe Regele 
loviturii frumoase. Înainta spre scară, Frânghia era tot 
agăţată de fereastră. 

— Şi asta? întrebă el. 

Regele loviturii sări, Faţa i se umplu de sânge. Apoi, 
îndrugă, tremurând: 

— Ce, asta... 

— Scara. Nimeni nu va profita deci... Nostradamus nu avu 
timp să termine Regele loviturii era deja pe primul capăt al 
frânghiei. Nostradamus se îndepărtă încet cu capul aplecat 
sub greutatea gândurilor care-l frământau. 

În acest moment, mareşalul Saint-Etienne, rezemat de zid, 
scoase, un suspin, deschise ochii, privi aiurea şi, deodată, 
văzu acolo sus, pe acest om care dispărea încălecând 
fereastra, Saint-Etienne zâmbi uşor şi dureros. 


— Hei, drace, ce s-a întâmplat! Regele i-a pus pe fugă. 
Cred că am primit o lovitură zdravănă în coaste. După toate 
astea, bine că mi-au rămas galbenii. 

Se pipăi cu grijă şi simţi banii la locul lor. 

Douăzeci de mii de scuzi! Încă alţi şaizeci de mii şi al 
şaselea milion va fi complet. Şase milioane, adăugă el cu o 
voce plină de gravitate respectuoasă. Bucuria banilor îl 
făcea să uite durerea fizică. 

— Adio, Sire! Distrează-te cum vrei, zise el plecând. Şi se 
duse. 

Mareşalul Saint-Etienne era avar. Mai mult era un 
disperat după avere. Dar nimeni nu ştia, nici el însuşi 
măcar. Proprietatea marilor pasiuni este că rămân de cele 
mai multe ori necunoscute. El aruncă cu banii la palat. 
Putea chiar să plătească câteva mii de scuzi pentru un guler 
de dantelă. Părul lui era îngrijit, masa lui era luxoasă, 
costumele lui dădeau tonul, casa îi strălucea prin farmecul 
ei de bogăţie şi frumuseţe. Într-un cuvânt, Saint-Etienne nu 
avea nimic de avar; nici o atitudine nu trăda ...în el pe 
iubitorul de aur. 

Numai că. 

Numai că Saint-Etienne mânca fără plăcere la această 
masă pentru care cheltuia fără rost; Saint-Etienne, care-şi 
acoperea amanta cu aur, nu înţelegea că o femeie poate fi 
iubită. Saint-Etienne, care cumpăra caii cei mai frumoşi, nu 
cunoştea plăcerea de a-i încăleca. Saint-Etienne nu 
cunoştea viaţa. El nu trăia, el visa, în visul acesta el juca un 
rol oarecare. 

Şi el nu se deştepta decât în pivnițele lui, în faţa cuferelor 
cu bănet şi aur. Omul tremura atunci. Dragostea îi umfla 
inima. Bucuria izbucnea. Pasiunea creştea în el. Saint- 
Etienne cunoştea atunci fericirea de a trăi, voluptatea 
puternică pe care nu i-o puteau oferi femeile, beţia pe care 
nu i-o dădeau nici vinurile de Spania... el îngenunchia, el 
adora, găsea atunci voluptatea supremă în avariţie. 

Ce devenise Lagarde? 


Şeful escadronului de fier fugise până la Louvru. Niciodată 
nu-i se întâmplase să păţească aşa ceva, mai cu seamă în 
tovărăşia gărzilor lui temute de toată lumea. Drace! 
Lovitura pe care o primise de data aceasta merita orice 
atenţie. De unde oare ieşise omul acela? De unde luase 
cizmele acelea pe care ei le simţiseră în spate? Poţi să te 
retragi fără ruşine în faţa unei armate întregi, dar în faţa 
unui singur om? 

Lagarde ajunse la Louvru, unde, desigur, era aşteptat. 
Toate porţile se deschiseră înaintea lui. O găsi pe Catherina 
de Medicis. Văzându-l pe Lagarde, ea păli. Nu trebui să-l 
privească în ochi, pentru ca să înţeleagă că afacerea a dat 
greş. Buzele ei tremurau. Lagarde nu putu să suporte 
claritatea sinistră a ochilor fixaţi asupra lui. Aplecă încet 
capul şi zise: 

— Doamnă, escadronul ar fi trebuit dublat, sau triplat. 

— E primejdios. Şi doisprezece sunt mulţi. 

— Atunci nu înţeleg de ce trebuie să mă ucideţi cu privirile 
voastre. 

— Nu te mai vreau. 

— Mai mult de cincizeci s-au aruncat asupra noastră. 
Catherina tresări, păli şi simţi cum îi îngheaţă sângele în 
vine. 

— El ştia..., atunci? murmură ea, strângându-şi pumnii. 

— Nu, madame. Erau nişte tâlhari. O întâmplare 
nenorocită. Era o bandă condusă de un luptător grozav, 
care căuta să înhaţe pungile noastre. 

— Cum se numeşte conducătorul bandei? 

— Regele loviturii frumoase. 

— Regele loviturii frumoase, bine! zise Catherina, 
întipărindu-şi acest nume în inimă. Trebuie să ne 
descotorosim de acest om. Cine ştie? Poate că el e pentru 
rege ceea ce eşti tu pentru mine. 

— Va muri, madame! tună Lagarde cu hotărâre. Catherina 
deveni gânditoare, apoi se linişti. 

— Regele, s-a întors, desigur? 


— Nu ştiu, madame. 

Catherina se despărţi de Lagarde cu un simplu gest. Ea îşi 
petrecu timpul în oratoriu, ascultând la ferestre în tăcere. 
Ar fi dat bucuroasă cinci ani din viaţa ei să ştie dacă regele 
e sau nu în Louvru. Ea nu îndrăznea. Către orele opt 
dimineaţa, o doamnă de onoare intră în oratoriu, îngrozită: 

— Madame, zise ea, ştiţi ce se spune? Că regele nu e în 
Louvru! 

Catherina îşi muşcă buzele, pentru ca să nu strige. Avu 
curajul să răspundă: 

— Dar ce? E pentru prima oară că regele nu se culca la 
palat? 

Fraza aceasta, care îi permitea să ia o atitudine, o făcea 
minunată. Catherina putu astfel să-şi stăpânească nervii, cu 
toate că suspina. Simţea cum i se îngroaşă sângele în vine. 
Vorbăria din Louvru, întrebările care se încrucişau, 
zgomotul curtenilor care fugeau spre apartamente, toate 
acestea îi loveau urechile ca o muzică ciudată şi suavă. 

La prânz, nimica. Catherina gândea: Regele loviturii 
frumoase a făcut ce trebuia să îndeplinească Lagarde... 
Scandalul şi tumultul izbucniră în Louvru. Regele! Unde e 
Regele? Catherina ridică ochii spre cristalul de pe crucifixul 
ei şi murmură: 

— M-ai ascultat oare în sfârşit? 

Şi ea dădu ordin să se adune consiliul. În culoar se auzea 
vocea bufonului Brusquet care striga: 

Vreau regele meu! Vreau bufonul meu! 

FAŢĂ IN FAŢĂ. 

Regele loviturii frumoase sărise într-o cameră în care se 
aflau două femei. 

— Monseniore, zise una din ele, aici e! Şi ea arătă uşa 
camerei Florisei. 

Uşa se deschise îndată şi Florise apăru. Regele loviturii nu 
o văzu. El era aplecat spre femeia care stătea în faţa lui 
îngrozită. 

— Tu ai cumpărat scara? întrebă el. 


— Da, răspunse biata femeie. N-am făcut bine! Regele 
loviturii se întoarse spre fereastră: 

— Ascultă, zise el. Nu te ucid, pentru că eşti o femeie. 
Dacă se va mai întâmpla vreodată să te prind pe aici, atunci 
te voi sugruma cu părul în jurul gâtului. Acum, du-te! 

— Pe unde? întrebă femeia, beată de groaza. 

— Pe aici, zise Regele loviturii. Tu ai aruncat scara; Tu vei 
cobori. Tu o vei desface. Nu va fi nici un păcat dacă îţi vei 
rupe oasele. 

— Iertare! Îndrugă femeia. 

— 'Ţi-ar place să-l chem pe marele intendent? E o 
spânzurătoare în curte, ştii? 

Femeia se ridică, se aplecă, dându-se înapoi, lovindu-se pe 
frunte; Regele loviturii îşi scoase liniştit pumnalul. Ea ridică 
spre el privirea ei înmărmurită, apoi se hotărî. În clipa 
următoare începu să coboare, cu ochii închişi, cu dinţii 
strânşi, treaptă cu treaptă, Regele loviturii privea. Femeia 
atinse pământul şi sări ca şi cum ar fi fost aprinsă. Regele 
loviturii dădu din umeri. Se îndreptă apoi spre cealaltă 
femeie care aştepta îngrozită. 

— Ai văzut, ei? 

— Oh! Da, da!... Dar eu n-am făcut nimic, eu! Eu, n-am 
vrut! 

— Cine v-a plătit? 

— Saint-Etienne. 

— Saint-Etienne! răcni Regele loviturii frumoase, Roland 
de Saint-Etienne, spui? 

— Nu, mareşalul, Regele loviturii îşi şterse sudoarea de pe 
frunte. Apoi: 

— Da, înţeleg. Fiul lucrează pe socoteala lui proprie şi 
tatăl pe contul regelui. Asta e bine. Nu plânge. 

Regele loviturii frumoase se întoarse atunci şi o văzu pe 
Florise. El rămase nemişcat, fără ca măcar să se gândească 
la acel salut care scoate pe orice bărbat din încurcătură. 
Căută să facă un gest, sau să spună ceva. Ea dădu un pas 


înapoi şi arătă cu mâna uşa camerei ei, în care nici un alt 
bărbat, afară de tatăl ei, nu intrase până acum: 

— Vino, zise ea atunci. 

Dacă Florise ar fi fost în stare să judece gestul ei, sigur că 
şi-ar fi dat seama că el este un semn de mulţumire, un act 
de credinţă. Între ei doi se afla din întâmplare un scaun, 
nimic altceva. Unul în faţa altuia, apăsaţi de teamă, ei se 
vedeau prea bine, fără a avea însă curajul să se privească. 
Ei erau atunci dragostea care se trezeşte, candoarea care 
aureolează frumuseţea, gloria dragostei. Ei erau tinereţea. 

Florise închise ferestrele. Timpul în care rămăseseră unul 
în faţa celuilalt nu trebuiau să-l uite toată viaţa. Ar fi trebuit 
dealtfel să dureze o veşnicie. Florise fu prima care vorbi. 

— Domnule, trebuie să-ţi mulţumesc. Am văzut lupta de 
jos. Fără d-ta aş fi fost desigur pierdută, ştiu prea bine. 

Şi, dulce, cu un accent de nespusă căldură, ea continuă: 

— Am văzut lupta... am văzut bătaia şi la Melun, apoi aici, 
în curtea casei. În seara aceasta, de asemenea... 

— Domnişoară, zise Regele loviturii, te rog să nu crezi 
nimic rău din partea mea. De ce eram sub fereastra d-tale? 
E numai întâmplarea, ţi-o jur. Şi apoi am văzut oameni. Am 
atacat, gândind totuşi că e vorba de d-ta. Mi-a venit greu să 
urc la d-ta, crede-mă. Dar trebuie să te previn. Trebuie să 
te păzeşti şi să te ştii apărată. 

El se opri, deoarece vocea începu să-i tremure. 

— Dacă nu ai fi venit, zise Florise, te-aş fi căutat. Şi d-ta 
trebuie să te fereşti. E îngrozitor. Eşti căutat. Vor să te 
omoare. 

— Cine? 

— Tatăl meu, răspunse ea tremurând. 

Mâinile ei frumoase se uniră într-un gest de îndurare, ea 
revedea acum spânzurătoarea din curte, de care se legăna 
un cadavru... 

— Jură-mi, imploră ea, că te vei feri. 

— Da, zise Regele loviturii frumoase, dar îmi vei făgădui că 
şi d-ta te vei apăra. Căci, dacă ţi se va întâmpla ceva, să ştii 


că mă voi duce direct la tatăl d-tale şi-i voi spune: iată-mă. 
Fă cu mine ce vrei. 

— Pentru ca să spună acestea, el îngenunche. Florise 
crezu atunci că va muri de bucurie. Ea îi acoperi ochii cu 
mâinile şi îi spuse: 

— Dacă se va întâmpla asta, atunci să ştii că voi veni lângă 
tine, chiar dacă va fi lângă eşafod, pentru ca să pot muri 
odată cu tine... 

Regele loviturii frumoase ar fi dorit moartea în acea clipă, 
deoarece simţea că, chiar dacă va mai trăi mii de ani, nu va 
ajunge să trăiască o asemenea clipă. Ei rămaseră astfel, 
pradă unui extaz fără margini. Aceasta fu declaraţia lor de 
dragoste. 

Regele loviturii se afla în anticameră. Ei nu-şi mai spuseră 
nimic. Mâinile lor nici nu se atinseră. Florise se duse la uşă 
şi o deschisese. Regele loviturii o închise apoi. Femeia mai 
era acolo, mută şi îngrozită. 

— Ascultă, îi spuse Regele loviturii frumoase, când voi 
ajunge jos, vei dezlega scara şi o vei lăsa să cadă. Astfel, ea 
nu va mai putea servi nimănui. 

Nici măcar lui... dar el nu se gândea la aşa ceva. El cobori. 
Când ajunse jos, femeia îi ascultă ordinul. Se îndreptă spre 
Sena. Ajuns la malul fluviului, luă câţiva bolovani, de care 
legă frânghia şi o aruncă astfel în apă. Apoi se aşeză cu 
capul rezemat în palme şi începu să viseze. Zbirii lui 
Vernique l-ar fi putut înhăţa chiar fară să-i observe. Când se 
deşteptă, era ziuă. Se ridică şi se îndreptă spre oraş. Un 
sfert de oră mai târziu, intră în locuinţa lui Nostradamus. 

CAPITOLUL XII. 

Vânătorii. 

MAREA VÂNĂTOARE. 

Henri al II-lea fu luat de cei patru spadasini. Se lăsă târât, 
cu uimirea omului căzut pradă unui eveniment neprevăzut. 
Evenimentul era într-adevăr fantastic: un rege prizonier! 
Prizonierul unui tâlhar! La Paris! La doi paşi de Louvru! Era 
un coşmar, un vis groaznic. 


Ajungând în str. Calandre, gândurile regelui luară alt 
drum. Aventurile şi întâmplările trecutului se treziră în 
mintea lui Henri, redeşteptând sentimentele vechi, 
adormite demult în conştiinţa lui. 

— Am mai fost eu odată în strada asta, gândi Henri. Dar 
când? E, desigur, mult timp de atunci. Nu mai mi-aduc 
aminte... De ce oare? 

Şi intrând în locuinţa aceea săracă şi îngrozitoare, în 
mintea lui se făcu lumină. Un fulger străbătu tinereţea lui. 
Imaginea acestei odăi în care fusese o singură dată în viaţa 
lui, dormea în adâncul creierului său şi nu aştepta decât 
momentul prielnic să iasă la suprafaţă. Înţelese deodată că 
el nu uitase niciodată această cameră. Închizând ochii, văzu 
cele mai mici amănunte! Da, asta e! Da, el prinţul tâlhar, fiu 
de rege, venise aici într-o noapte asemănătoare cu un erou 
căruia îi spusese: 

— Dacă mama nu e la miezul nopţii în str. Hache, vei 
aştepta până la ora unu. Atunci, copilul trebuie să moară... 

Mama nu venise la întâlnire. Copilul era mort; luptătorul îl 
asigurase despre aceasta. El revăzu copilul, într-o lumină 
orbitoare, îl revăzu aşa cum îl văzuse în celula temniţei, 
atunci când îl smulsese de lângă mama sa, îl revăzu 
zbătându-se şi strigând. Atunci, prinţul Henri nu avu nici o 
teamă de strigătele acestui copil. Astăzi, douăzeci de ani 
mai târziu, el auzi aceste strigăte şi tremură. 

Îşi şterse fruntea de sudoare şi murmură: 

— Copilul e mort... 

Cei patru tâlhari nu ştiau ce-i frica. Auzind însă aceste 
ciudate cuvinte rostite cu o voce funebră, se cutremurară. 

— Copilul e mort? întrebă Tringuemaille îngrozit. 

— Aşa! Care va să zică, se omoară copii aici? mormăi 
Strapafar. 

— Sacrament! bombăni Bouracan. 

Henri îşi scutură amintirile şi le arunca, una după alta, ca 
pe nişte frunze uscate. Îi privi pe cei patru. 


— Tăcere, caraghioşilor! Eu trebuie să întreb. Răspundeţi: 
nu-i aşa că locuinţa aceasta a fost odată locuită de o 
oarecare călăuză Brabant-le-Branancon! L-aţi cunoscut? 

— Of! Dacă l-am cunoscut, sărmanul! făcu Strapafar. Era 
un bun tovarăş şi, sub ordinele lui, n-am stat niciodată 
degeaba. 

— Ce s-a făcut cu el? întrebă Henri curios. 

— A murit! zise Corpodibale. 

Şi, la rândul lui, se descoperi. Henri scoase un suspin de 
uşurare. Bouracan adaugă imediat: Mort! Ca şi copilul! 

— Ce copil? urlă regele. 

— Copilul despre care vorbeşte Senioria voastră, făcu 
Bouracan, care deschise îngrozit ochii. 

— Bine, îndrugă regele. Acuma, răspundeţi-mi: cine e 
blestematul cu care am avut de-a face şi căruia îi daţi 
ascultare, tâlharilor! 

Cei patru schimbară priviri încrucişate. Strapafar bătu din 
picior şi pierdu astfel o bucată de talpă legată cu sfoară. 
Bouracan duse mâna la pumnal. 

— O clipă! făcu dulce Trinquemaille. Lăsaţi-mă pe mine să 
tratez această afacere delicată. Domnule, adăugă el, 
trebuie să vă previn că noi suntem gentilomi. 

— Mai mult! zise Strapafar cu admiraţie crescândă. 

— Gentilomi, porco Dio! afirmă Corpodibale. 

— Ya, zise Bouracan cu demnitate. Noi suntem gentilomi, 
sacrament! 

Trinquemaille, mândru de succesul obţinut de cuvântul 
său, continuă, aplecându-se ca un senior: Domnilor, faceţi 
cea mai mare greşeală dacă vedeţi în noi nişte tâlhari. În 
ce-l priveşte pe el, mai cu seamă! Ie rog, să nu-l mai 
numeşti blestemat în faţa mea. Voi fi atunci nevoit să-ţi tai 
puţin beregata, fără să ştiu măcar cine eşti. 

Henri văzu patru pumnale lucind. El era destul de curajos. 
Dar, aceste patru mutre îngrozitoare, lamele pumnalelor îl 
puneau pe gânduri. Aşa cum arătau, peticiţi, cu ghetele 


scofâlcite, lăţoşi şi nespălaţi, gentilomii noştri nu prea 
inspirau încredere. 

— Ca să-ţi spun cine e, reluă Trinquemaille, ar însemna să 
spun o poveste lungă. L-ai văzut la lucru, zici? Ei bine, de 
zece ori, eu, care-ţi vorbesc, l-am văzut făcând mai bine. 
Noi suntem patru, vezi. El e numai unul singur, dar face ce 
vrea din noi. Fiecăruia în parte ne-a scăpat viaţa de câteva 
ori. E moartea diavolului omul ăsta! 

— Cea mai bună spadă a Franţei şi Italiei! strigă 
Corpodibale. 

— Ya! răcni Bouracan. Stăpânul nostru! 

— E un porumbel fin! făcu Strapafar. 

— Regele loviturii frumoase! zise Trinqguemaille. Şi toţi 
patru se descoperiră. 

Henri, trist, cu furia în inimă, asculta toate astea. Şi atât 
de mare fu puterea de convingere a sincerităţii, încât se 
simţi cuprins de groază. 

— Regele loviturii frumoase!... murmură el, cu un fel de 
respect. Cine e omul acesta? 

— E copilul, zise Bouracan cu nevinovăție, fără să ştie 
NIMIC. 

Henri sări. Ochii i se holbară. Ridică umerii şi se feri, parcă 
un pumn nevăzut s-ar fi abătut asupra lui. El întrebă 
îngrozit: 

— Copilul!... Copilul e mort... 

— Bouracan, zise Trinquemaille, tu ai spus bine e copilul 
nostru! 

— Drace! ţâşni Strapafar, răsucindu-şi mustaţa el nu-l 
cunoaşte pe Regele loviturii frumoase! 

— Hei, se mai întreabă cine e Regele loviturii frumoase! 
făcu Corpodibale cu milă. 

Şi Trinquemaille: 

— Nu există decât un singur Rege al loviturii pe lume. 

REGELE E ARESTAT 

— E deci omul, reluă Henri, cu care Roland de Saint- 
Etienne a avut o ciocnire într-un han de pe drumul 


Metanului? E vorba despre omul care a dat lupta aceea în 
curtea casei marelui intendent? 

Trinquemaille ridică ochii în plafon, se aplecă în semn de 
asentiment şi zise: 

— Da, e omul care v-a salvat azi noapte! Aşa era, de altfel, 
dar regele uitase. 

— Ah! Ce frânghie îi trebuie netrebnicului ăsta? Ascultaţi, 
zise el cu voce tare, ridicând capul. Eu pot obţine de la rege 
iertare pentru voi toţi. lată aur, lăsaţi-mă să plec, daţi-mi 
drumul. 

Regele aruncă la picioarele lor o pungă mare şi grea - o 
pungă pe care mareşalul Saint-Etienne ar fi luat-o repede. 
Toţi patru avură aceeaşi mişcare, cu piciorul înainte: patru 
mâini întinse. 

— Sunt salvat, gândi Henri. Ei bine! Ce fac ei acum? Nici o 
mână nu apucă însă punga. 

— Ce va spune porumbelul nostru? zise Strapafar. 

— E prada lui, nu a noastră, suspină Corpodibale. 

— Va fi un păcat de moarte! Oftă Tringqguemaille. 

— Copilul ne va pedepsi, Ya! zise Bouracan. Tâlharii se 
ridicară. Aveau mutrele unor tâlhari siliţi să pară oameni 
cumsecade. Suspinele lor ar fi înduioşat chiar cea mai 
nemiloasă inimă. Dar ei nu atinseră punga. Şi poate că n-aţi 
uitat că tâlharii nu mâncaseră nimic din ajun... 

Strapafar avu totuşi o idee, se lovi cu degetul pe frunte. 

— Monseniore, zise în acelaşi timp Tringquemaille, ţi-am 
mai spus: noi suntem gentilomi adevăraţi. De aceea, cu 
părere de rău, cu bucurie mai bine zis, avem onoarea, ca să 
spunem aşa că nu vă refuzăm ducaţii, pentru că, de, sunt 
ducați, i-am recunoscut eu după sunet. 

Henri scrâşni din dinţi. Se înăbuşea de furie. Se hotări: 

— Ştiţi voi cine sunt eu? 

Tâlharii se priviră şi dădură nepăsători din umeri, cu 
ochiul mereu spre pungă. Henri strigă: 

— Eu sunt regele! 


Şi el se-ndreptă, luând atitudinea demnă pe care întreaga 
lui familie ştia s-o ia când urma să-şi joace rolul, marele rol 
- acela al regelui. Cei patru îl priviră şi numai atunci îl 
recunoscură. 

Fiecare din ei îl văzuse pe regele Franţei la vreo 
ceremonie religioasă sau războinică, în fundul unei trăsuri, 
ori în fruntea călăreţilor. De abia spuse: eu sunt regele - şi 
ei îl recunoscură. Patru ţipete izbucniră laolaltă: 

— Ela făcut asta! 

— ELîl arestează acuma pe rege! 

— EL îl aresta şi pe Papa! 

— EL îl va prinde şi pe diavol! 

Fu o explozie de încântare, mirare şi admiraţie. Dar, 
îndată fură cuprinşi de gravitatea situaţiei. Instinctiv, 
duseră mina la gât. Se sugrumau parcă. Aveau deja cravata 
de frânghie. Îngroziţi, se lipiră de perete. Dacă, în 
momentul acela, Henri s-ar fi îndreptat spre uşă, niciunul n- 
ar fi avut curajul să facă un singur pas. Henri triumfa. El 
încerca irezistibila dorinţă să vadă ce înseamnă victoria lui. 

— Ah! Ah! Tremuraţi, caraghioşilor! Aveţi dreptate: în zori, 
veţi fi spânzurați cu toţii! lar, pentru şeful vostru, funia nu 
va fi destul de lungă. Va fi ars de viu... 

Regele, maiestos, se-ndreptă atunci spre uşă. Dar el fu 
întâmpinat de un lanţ de carne; cei patru, mână în mână, îi 
stăteau în cale. 

Dimineaţa, Henri era la capătul puterilor. Ţipase, Fusese 
lăsat să urle cât a vrut. Se aruncase asupra paznicilor lui, 
cu pumnii încleştaţi: s-a lăsat chiar bătut. Le promisese 
averi întregi. Dar ei îşi astupaseră urechile, Bouracan îşi 
scoase pumnalul: 

— Dacă primiţi, se răsti el tovarăşilor lui, vă omor şi mă 
ucid şi pe mine! 

Regele era verde. De mânie nu se moare, deoarece el nu 
muri. Cei patru erau palizi. De teamă? Nu. Le era foame. Pe 
podea zăcea punga... 

— Ce palid e! zise Corpodibale. 


— Sărmanul! Îi e foame, făcu Strapafar. 

Clipi, se aplecă înaintea regelui şi spuse emoţionat: 

— Nu puteţi rămâne aşa! Drace! Trebuie să mâncaţi ceva; 
da, mă voi duce eu să caut. Doamne, nu suntem noi chiar 
aşa de răi. Noi suntem gentilomi! 

Ceilalţi trei înţeleseră despre ce e vorba. 

— De altfel, ce vreţi să mâncaţi? Henri avu un gest de 
disperare. 

— Du-te. Am înţeles! O şuncă bună..., ce? Henri îşi strânse 
pumnii. 

— Bine, bine. Odată cu şunca, un pateu de iepure... 

— Da, iepure, iepure! se extazie Bouracan. 

— Şi un butoiaş de vinişor, ceva pâine!... Pâinea eo 
mâncare regească, dacă e făină, bineînţeles. 

Strapafar îngenunche lângă pungă, o deschise cu 
gingăşie, fără ca s-o mişte din loc măcar. 

— Fraţilor, sunteţi martori că nu ating punga! O luă din 
loc. Bouracan strigă: 

— Iepure, sacrament! Nu uita vinul şi pâinea! 

În ziua asta avu loc un chef ca niciodată. Fiecare striga, pe 
rând, că prizonierului îi e foame, ba sete, ba că mai vrea 
ceva. Se aruncau asupra pungii şi se întorceau încărcaţi de 
bunătăţi. Spre seară, punga era tot la locul ei, dar nu mai 
era nici o lescaie înăuntru. 

La orele opt seara, Henri mâncă o bucată de pâine şi bău 
un pahar de vin. Apoi, se-ntoarse şi-ncepu să plângă. Dacăi 
s-ar fi spus că trebuie să îndure umilinţa aceasta, n-ar fi 
crezut. Avea friguri. Sângele stătea să-i ţâşnească din ochi. 

Era de-acum noapte. Un pas scârţâi afară, pe scară, un 
pas pe care tâlharii îl recunoscură, deoarece se ridicară. 
Regele loviturii frumoase apăru. Regele îl înghiţea cu ochii. 
Cei patru văzură aceşti ochi şi gândiră: Dacă nu-l omoară 
pe rege, e pierdut! 

Regele loviturii se apropie de Henri, se descoperi şi zise: 

— Sunteţi liber! 

Bucuria şi ura străluciră laolaltă pe fruntea regelui. 


— Liber? întrebă el cu o voce sugrumată. 

— Cu o singură condiţie: îmi veţi da cuvântul regesc că nu 
veţi încerca niciodată nimic împotriva domnişoarei Florise 
de Vernique. 

ANIMALUL FUGĂRIT. 

Henri se plecă ruşinat. Primise o adevărată, lovitură. 
Cuvântul lui regesc!... Cei patru tâlhari, roşii şi înflăcăraţi, 
făcură mutre. Vinul le dădea un avânt groaznic. 

— Porumbelul! E nebun, zise Strapafar. 

— Va muri? zise Corpodibale. 

— Tăcere câinilor! tună Regele loviturii. Trinquemaille 
duse mina la pumnal; vinul îi ieşea prin ochi. 

— Daţi-mi voie, declamă el, noi suntem câini dacă vrei. Şi 
nu suntem, dacă vrei... 

Regele loviturii frumoase deschise uşa, îl prinse pe 
Tringquemaille de guler şi-i dădu drumul pe scară. Se auzi 
un fel de zgomot, ca şi cum un butoi ar fi căzut peste fiare. 
Apoi, se auzi o văicăreală: Trinquemaille aşezat pe prima 
treaptă plângea. 

— Şi dacă nu jur, zise Henri, ce vei face? 

— Nu ştiu, răspunse Regele loviturii. 

Henri tremura aşa cum tremurase Nostradamus. Un 
zâmbet livid îi lumină faţa cu o lucire funestă. 

— Fie! făcu el. Îţi dau cuvântul meu regesc, că nu voi 
încerca nimic contra fiicei marelui intendent. Şi pot să-mi 
ţin cuvântul. Caraghioşilor, eu vreau însă să vă arăt ce 
înseamnă un rege! Vă dau totodată cuvântul meu ca voi uita 
crima de lezmajestate pe care aţi comis-o. Hai, duceţi-vă! 
Sunteţi liberi. 

Fu într-adevăr un gest frumos, pe care Regele loviturii îl 
admiră. Bouracan, Corpodibale şi Strapafar rămaseră 
nepăsători. Henri se înfăşură cu mantaua, fără grabă, 
arătând un aer de bravură. 

— Prieteni, zise Regele loviturii, străzile sunt puţin sigure. 
Îl veţi însoţi pe nobilul domn şi nu-l veţi lăsa decât la poarta 
locuinţei sale. 


În cuvintele spadasinului era o nuanţă de curată 
delicateţe, cu toate că el nu întrebuinţase numele de 
Maiestate, ori de Sire. 

Şi trebuie să ne întoarcem aici? întrebă Strapafar cu vocea 
joasă. 

— Nu. Vă voi aştepta mâine la Myrtha. 

— Fiţi cu băgare de seamă! zise Trinquemaille întrând în 
cameră. 

— Avem doar cuvântul regelui! 

Cei patru tâlhari ascultară ordinul. Fără greutate, Henri 
ajunse la Louvru. Când îl văzură trecând podul suspendat, 
ei ţinură sfat pentru a hotări dacă să se întoarcă în strada 
Calandre, Regele loviturii le spusese însă mâine, la Myrtha. 
Ei erau obişnuiţi cu revolta în ceea ce priveşte un lucru cu 
care nu erau de acord, de asemenea ascultau de Regele 
loviturii fără să cârtească. Pe de altă parte, în fond, aveau 
încredere şi în cuvântul lui Henri, Ştiau bine că un rege nu 
poate să mintă. 

La Louvru, în acelaşi timp fu o mare rumoare de bucurie. 
Scoţienii, elveţienii, germanii, fiecare companie de soldaţi 
făceau o hărmălaie de plăcere. Compania franceză striga 
cât o ţinea gura: Trăiască Regele! Două sute de valeţi 
fugeau ca nişte smintiţi, ducând luminări. Într-o clipă curtea 
în care intrase Henri fu plină de lume. 

— Doamne! Dumnezeule! 

— Trăiască Regele! 

El străbătu această populaţie a Louvrului cu pas grăbit, 
dinţii strânşi, ochii scăpători, cu buzele tremurânde şi căzu 
ca o bombă în sala de consiliu, unde, în jurul Catherinei era 
adunată Curtea: Montmorency, Saint-Etienne. Fiul său 
Roland, Marie Stuart, Margueritte, Emanuel Cap-de-Fier, 
delfinul Francois. Ignaţiu de Loyola, Montgomery, Vernique, 
Tavannes, Biron, Cardinalul de Lorena, Brantome, o sută de 
alţi seniori. Singură Diana de Poitiers, lipsea. În grabă, ea 
îşi făcuse bagajul, pentru a părăsi Louvrul, dacă bineînţeles 
Catherina ar fi lăsat-o liberă. Fiecare îşi spunea cuvântul, 


dând o părere, un sfat. Catherina asculta pe toată lumea şi, 
câteodată, aproba sau dezaproba cu un gest. Ea era palidă. 
Femeia aceasta de o mare şi rară inteligenţă nu arăta nici o 
durere în care nimeni nu ar fi putut să creadă. Demnă, 
liniştită şi mândră, ea lua la cunoştinţă că intra în 
stăpânirea puterii, cugetul ei plana la înălţimea asupra 
acestei Curți care se prosterna înaintea ei. Deodată uşa din 
fund se deschise şi Brusquet, bufonul Brusquet, intră 
ţipând. 

— Pe Notre-Dame, vreau ca să se râdă! Insă de acum o zi 
în care nu se râde la Louvru... 

Bufonul nu avu timp să termine. Gălăgia care urca scările 
se amestecă în furtuna de aclamații şi Henri apăru. 

Catherine se ridică, apoi recăzu, cu ochii lărgiţi de groază. 
Montgomery se apropie de ea tremurând. 

— Regele! Regele! Trăiască Regele... 

Fulgerul era în Louvru. Timp de câteva minute, Henri 
asculta această voce monstruoasă cu un fel de mirare, apoi 
ducându-se drept la Catherina de Medicis, o sărută pe 
amândoi obraji, fapt care înmulţi aclamaţiile. Îmbrăţişând-o 
pe Catherina, Regele căpăta mulţumirea Curţii. Apoi, în 
tăcere: 

— Căpitanul meu de gardă! Bine! Montgomery, ia o sută 
de oameni, două sute şi duceţi-vă în strada Calandre - a 
şasea casă pe stânga. E acolo un om, poate patru sau cinci. 
Prindeţi-i pe toţi. Să se ridice cinci spânzurători înaintea 
porţii celei mari. Nici un proces! Şi repede, pe Notre-Dame. 
Să se aducă călăul. Vreau să-i văd spânzurați într-o oră! 

Regele vorbea cu o voce atât de sugrumată, încât lumea 
credea că e pe moarte. Era alb ca varul, iar ochii îi erau 
roşii. Montgomery plecă. Henri strigă: 

— Omul se numeşte Regele loviturii frumoase. Vernique, 
Roland, Saint-Etienne săriră. 

— Regele loviturii frumoase! O clipă, zise Vernique, cu o 
voce tot atât de alterată ca şi aceea a Regelui. Sire, cer să 
conduc eu expediţia. Asta e o afacere foarte gravă. 


— O afacere gravă! Arestarea unui tâlhar? Rânjiră 
Tavannes, Biron şi câţiva alţii. 

Dar, lucru ciudat, Regele spunea da, cu un semn lent şi 
solemn al capului. Fu un freamăt general. 

— Asta e o afacere gravă, zise Saint-Etienne, care se 
gândea la omul pe care-l văzuse escaladând scara de 
frânghie. 

Şi fiul său Roland, adăugă: 

— E o afacere gravă. Vernique, furios continua: 

— Dacă ar trebui să arestăm zece, douăzeci, cincizeci din 
dumneavoastră, domnilor aş spune: Să se trimită scoţienii 
sau elveţienii Maiestăţii Sale. E o arestare, asta e totul. Dar 
pentru că Regele vrea, zic: e o afacere gravă. Aici nu 
trebuiesc gărzi. Domnilor, mergem la luptă, deoarece omul 
pe care trebuie să-l arestăm se numeşte Regele loviturii 
frumoase. 

— Mare intendent, zise Henri, ai comanda expediției. 

Zece minute mai târziu, Vernique, Saint-Etienne, Roland, 
urmaţi de cincizeci de seniori, ieşeau din Louvru. 
Montgomery luase cu el cincizeci de soldaţi Gentilomii erau 
aici pentru a se bate. 

Vernique zise: 

— Mai întâi, trebuie să împresurăm oraşul. 

Regele loviturii frumoase, după plecarea Regelui, se 
întinse pe pat. Încăperea era luminată de două sau trei 
luminări de ceară pe care Trinquemaille le cumpărase de 
cu seară, spunând că fiecare din ele îl costase doi ducați - 
sărmana pungă a Regelui! 

Regele loviturii aruncă o privire mirată asupra resturilor 
chefului. Apoi, el văzu în mijlocul camerei punga, goală 
desigur. Încruntă sprâncenele, îndrugă câteva înjurături, 
dar mânia îi trecu repede şi, zâmbitor, murmură: 

— Sărmani diavoli! După toate astea... 

Închise ochii, iar zâmbetul lui deveni mai dulce şi apoi mai 
radios. O revedea pe Florise. El intra în ceruri. Câteodată, 


imaginea pe care el o crea se ştergea brusc, înlocuită de 
cea a lui Nostradamus. 

Regele loviturii petrecuse toată ziua singur. El nu ştia prea 
bine ce fel de sentiment îi inspira acest om: frică sau 
admiraţie, poate ură! Omul acesta îi dădea gânduri ciudate. 
El avea un scop. Care? Regele loviturii căută în zadar să 
afle. Apoi printr-un violent efort, goni imaginea lui 
Nostradamus şi încercă din nou să o trezească pe aceea a 
lui Florise. Era o încercare plină de plăcere şi emoție. 
Florise era aici. Florise îi spunea: 

— Îţi jur că voi veni să-mi iau rămas bun de la tine, chiar la 
picioarele eşafodului, Jur că voi muri împreună cu tine. 

— Ea va veni! bâlbâi Regele loviturii, într-un lung suspin. 
Dacă va trebui să mor, ea va muri odată cu mine deoarece 
mi-a jurat-o. Oh! Dacă aş putea să-i aud vocea!... Florise, 
vorbeşte-mi... te ascult... 

În două clipe, Regele loviturii se ridică, stinse luminările, 
prinse pumnalul şi tăcut, ascultă. 

Fereastra cocioabei dădea într-o curte îngustă şi 
întunecată. Pentru a vedea în stradă, trebuia să înduri un 
adevărat chin. Regele loviturii întredeschise uşa. Repede el 
sui câteva trepte ale scării, îşi strecură capul prin gaura din 
zid, afară era însă beznă. Luna nu coborâse până în stradă. 
La urechile lui ajungeau zgomote confuze. 

Regele loviturii ştia ce înseamnă să asculţi. Când ochii nu-i 
erau de folos, el privea şi cu auzul. Trăise doar o viaţă de 
pândă. De mic copil era obişnuit cu tăcerea. 

— E o trupă înarmată..., murmură el. 

Era într-adevăr o trupă, cu toate că zgomotul pe care 
oamenii îl făceau nu era mai mare decât acela al unor 
fantome care se întorc la cimitir. O aspră disciplină se vede 
că stăpânea pe aceşti oameni. Conducătorul lor trebuie că 
merge la sigur în ceea ce priveşte reuşita expediției. lată ce 
îşi spunea Regele loviturii. 

— Şi desigur, ei vin la mine. Bine, mă voi duce deci pe aici. 


Îşi alese capătul străzii din dreapta. În aceeaşi clipă, 
aceste suflări de zgomot, răsuflările acestea surde de 
ameninţare, pe care le constatase în stânga lui, el le mirosi 
şi la dreapta. 

— Sunt înconjurat! 

Îşi scoase capul din gaură şi rămase un minut tremurând 
de furie cu nervii întinşi, ca nişte corzi gata să se rupă, 
înnebunit de ciudă. Un urlet sălbatic ţâşni în tăcerea din 
stradă: 

— Aici! Rupeţi rândurile! Înainte! 

Banda ajunsese înaintea uşii, locuinţei, pe care Vernique o 
recunoscu îndată după indicaţiile date de Rege. 

— Nu e nevoie să rupeţi rândurile! zise o voce. 

— Nici nu e nevoie să împingeţi, zise o altă voce venită de 
sus, pe care nimeni nu o recunoscu. 

— Înainte, deci! 

Dar nimeni nu mişcă. Ei erau aici, înaintea uşii lăsate 
întredeschisă de Regele loviturii şi fiecare îşi spunea: 
Primul care va intra e un om mort. Vernique, cu o mişcare 
furioasă intră. Odată cu el, Roland de Saint-Etienne, apoi 
Montgomery şi Mareşalul de Saint-Etienne. Se auziră 
strigăte îngrozitoare. 

— Diavolul ne scapă, răcni Roland. 

— Mii de blesteme! urlă Vernique. 

— Pe aici! vocifera cineva pe scară. 

Cu toţii, îşi dădură drumul, escaladând partea superioară 
a scării şi, la lumina torţelor, văzură un om care dispărea 
printr-o fereastră. 

— Ele. 

— Omorâţi-l! Omorâţi-l! 

— 'Tăcere! făcu Vernique cu o voce ciudat de liniştită. Zece 
oameni la Podul mic. Zece oameni la Podul Saint-Michel. 
Zece la Podul Change. Zece la Podul Notre-Dame. Restul, 
înşiraţi, de-a lungul străzilor. Roland rămâi cu mine. Zece 
oameni în jurul pieţei. 


Toate aceste ordine fură executate cu o precizie uimitoare. 
În aer era totuşi groază. O duzină de arcaşi rămaseră lângă 
Vernigque. Marele intendent privi pe fereastră; ea dădea pe 
un acoperiş. La capătul acoperişului, îl văzu pe Regele 
loviturii care se căţăra. I-l arătă lui Roland, spunând: 

— Florise e a ta, du-te să o cucereşti. 

— O luptă pe aceste acoperişuri, fie! zise Roland. 

— E vorba să urmăreşti omul, sa nu-l pierzi din vedere şi, 
când acesta se va arunca la pământ, trebuie să-mi dai de 
ştire cu un fluierat. lată fluierul meu, zise Vernique, trecând 
şnurul la gâtul lui Roland. 

Fiul Mareşalului încruntă sprâncenele. 

— Mare intendent, eu sunt un om de luptă. De ce măiei 
drept un fel de muscă? 

Vernique dădu din umeri şi se pregăti să treacă prin 
fereastră. 

— Ei bine. Voi face pe musca. Dar îmi păzesc fata. Roland îl 
îndepărtă aspru, dintr-o săritură străbătu reazămul şi 
îndrugă: 

— Mă duc! 

Vernique surise şi cobori scara cu aerul unui om stăpân pe 
el. El mormăia: 

— Gentilomi, zbiri, regi, tâlhari... Toţi ăştia atârnă atât cât 
atârnă un om. Nu-i adevărat în om decât pasiunea pe care 
fiecare trebuie să ştie să o poarte în el. Regele loviturii 
frumoase se caţără pe acoperiş. La capăt nu era nici un 
burlan, nici streaşină. O mişcare greşită. şi ar fi căzut în gol. 
Mâna lui nu şovăia însă. Genunchii nu-i alunecară, Atinse 
marginea. Mişcările lui erau inconştiente, el se precipita 
asemenea animalului al cărui instinct îi dă direcţia şi 
siguranţa. 

Aplecat deasupra acoperişului, el văzu dedesubtul lui 
creasta unui zid. O ghici, mai bine zis. Distanţa el nu putu 
să o aprecieze. Mijlocul de a atinge creasta zidului? Nu era 
decât unul: să cadă. Să cadă, asta însemna moartea, la 
sigur. 


Regele loviturii privi în urma lui, către fereastra pe are o 
părăsise. Erau acolo două capete: întoarcerea lui era 
aşteptată. În aceeaşi clipă el văzu pe cineva străbătând 
fereastra. Avu intuiţia că va fi lovit din spate şi că va cădea 
în gol. Preferă să sară. 

În momentul următor, el se văzu pe creasta zidului. 
Mâinile îi erau însângerate, iar unghiile rupte. Ce minune a 
voinţei îl ţinuse? Avu un suspin de uimire, de bucurie a de 
groază, deoarece, în acelaşi timp, el auzi deasupra lui 
zgomotul făcut de un mers pe olane. Un țipăt prelung alun 
corp căzu. Apoi Regele loviturii se lăsă în gol, cu ochii 
închişi şi dinţii încleştaţi. Rămase la pământ fără să facă o 
mişcare, Durerea i se amestecase cu spaima. Mai mai mult 
amorţit, fără o conştiinţă trează a vieţii. Făcu un efort. Se 
ridica. 

— Ilată-l, striga o voce. L-am atins cu piciorul. 

— Al nostru e! Nu mai mişcă, mizerabilul! 

— A căzut de pe acoperiş! 

Oamenii fugeau, vocile şi umbrele se îndepărtau, 
împrăştiindu-se ca în vis. 

— Visez, îşi zise Regele loviturii. Ei mă duc? Nu, eu sunt 
aici, mereu. Dar ce duc ei...? 

Deodată începu să râdă. Viaţă îi curgea iarăşi prin vine. De 
fapt, nici o fractură, nimic stricat. El trase o bună 
înghiţitură de aer, aşa cum Bouracan ar fi înghiţit o cupă de 
vin. 

Banda triumfătoare se îndrepta spre strada Jidovilor. În 
acelaşi timp spre centrul oraşului se făcea un mare zgomot. 
Aclamaţiile ajungeau până la Regele loviturii. 

— Al nostru e! Al nostru e! 

De departe, către podul Au-Change, Regele loviturii văzu 
lucind sulițe. 

— Drace! Podurile sunt păzite! 

O privire repede în jurul lui şi cobori pe râpă. Câteva 
luntrişoare erau trase la mal. El sări într-una din ele după 
ce desprinse frânghia. 


— Hei, opreşte! Opreşte. Doi oameni, patru, zece, fugeau, 
săreau peste ripă. Regele loviturii împingea barca, fără să 
răspundă. De departe se auzeau strigătele de furie. Zece 
puşti răsunară... 

VÂNĂTORII SE ODIHNESC. 

Banda care, lângă piaţă, ridicase tâlharul omorât în 
cădere plecase chiuind. Din toate părţile, oamenii pe care 
Vernique îi împrăştiase, se apropiau. Lucrul era terminat. În 
oraş era un vacarm în toată puterea cuvântului. Cetăţenii, 
deşteptaţi din somn, se baricadară în case. Nici o fereastră 
nu se deschisese. La întretăierea străzilor Calandre şi a 
Jidovilor, un grup luminat de torţe: Statul major al 
expediției, Montgomery, Saint-Etienne, câţiva gentilomi şi 
marele intendent. 

Vernique, Saint-Etienne ajunseră cu torţele. Cadavrul fu 
descoperit deoarece se aruncase poşte el o manta. 

— Blestem! răcni Vernique. 

— Fiul meu! zise Mareşalul de Saint-Etienne, fără prea 
mare emoție. Vernigue o luă la fugă, dând ordine. 

— Sărmanul meu copil! repeta Saint-Etienne care, 
văzându-se observat, se arăta de data aceasta impresionat. 

El îngenunche: „lată-mă descotorosit de datoriile lui 
Roland. Chiar ieri mi-a cerut cinci sute de livre, pe care a 
trebuit să i le dau... Dumnezeu fie lăudat! făcu el deodată, 
în gura mare. Trăieşte! Inima îi bate!”. 

Roland de Saint-Etienne nu era decât ameţit. El nu avea 
nici o rană. Fiul Mareşalului fu scuturat de un spasm, se 
strâmbă, deschise ochii şi avu o privire stranie. 

— Dumnezeu fie lăudat! Repetă Saint-Etienne. 

— A fost prins? Fu primul cuvânt al lui Roland. 

— Vernique fuge după el. Îl va înhăţa. Nu scapă aşa de 
uşor din mâinile marelui intendent. 

Roland se apropie de tatăl său. Prudent, mareşalul se 
retrase câţiva paşi. 

— La revedere, fiul meu. Du-te la culcare şi dormi până 
mâine la prânz. Voi veni să te văd. 


— Tată, zise Roland trebuie să-ţi vorbesc. 

— Vorbeşte! făcu Mareşalul, suspinând. Gentilomii care 
erau acolo se îndepărtară discret. Mareşalul deveni trist şi 
abătut. 

— Tată, zise Roland, am vorbit cu marele intendent. 
Căsătoria se va face, dacă tu îţi vei da aprobarea. 

— Da, ţi-o dau. 

— Tată, dar eu am datorii, datorii multe... 

— Ştiu. Treci însă mâine pe la intendentul meu. Vei avea 
banii. 

— Tată, eu trăiesc rău. Sunt un om dezonorat. Casa mea 
din strada Bethisy e luată cu asalt în fiecare zi de creditori. 

— Aruncă-i pe fereastră. Adio, Roland... 

— Nu, tată. Trebuie înainte de căsătorie să-mi plătesc 
datoriile: aproape două sute de mii de scuzi. 

— Zestrea, fiul meu, zestrea! Gândeşte-te la zestrea 
făgăduită de Rege. 

— Nu o voi atinge, înainte ca Florise să poarte numele 
meu. În afară de asta, casa mea va trebui să fie demnă de 
tine, tată. Ori pentru asta, îmi mai trebuiesc o sută de mii 
de scuzi. 

— Zestrea, Roland, zestrea...! 

— Tată, cred că ai o oarecare dragoste pentru fiul tău. 
Binecuvântez momentul acesta în care pot să-ţi vorbesc de 
la inimă la inimă. În afară de datorii şi casă, trebuie să mă 
gândesc la mine însumi. Sunt numai zdrenţe. Mai trebuie să 
fac logodnicei mele cadouri, rochii şi pietre scumpe. Toate 
acestea ajung la două sute de mii de scuzi. 

— Adio, Roland! Du-te şi culcă-te, fiul meu, zise mareşalul. 

— Am socotit totul cum trebuie, îmi vei da cinci sute de mii 
de scuzi. 

— Va trebui deci să-mi vând casa din strada Fosses- 
Mercoeur? Cum să mă lipsesc de argintăria mea? 

Mareşalul părea calm. 

— Tată, reluă Roland, este pentru a treia oară, de când 
Florise e logodită cu mine, că îţi arăt care este situaţia mea. 


La refuzurile tale mi-am refăcut socotelile. Cu cinci sute de 
mii de scuzi voi putea susţine onoarea casei tale. Ce ai de 
spus? 

— 'Tot ce ţi-am spus şi altădată, Roland. Vei avea cincizeci 
de mii de scuzi în ajunul căsătoriei tale, nici o clipă mai 
devreme şi nici un ban mai mult. Cred că e destul. 

— Ai spus o sută de mii! mormăi Roland. 

— M-am înşelat, fiule. Ca tine, mi-am făcut şi eu 
socotelile... Ah! Chestiunile de bani sunt într-adevăr 
odioase. La revedere, Roland. 

Tânărul îşi prinse tatăl de braţ. El era livid. 

— Tată, eşti cunoscut ca un om bogat, zise el. Ai cel puţin 
trei milioane, poate patru. Eşti mai bogat decât Regele. 
Sunt singurul tău fiu. Acum două luni, nu ani putut lua 
parte la serbarea Maiestăţii Sale, pentru că armurierii au 
refuzat să-mi facă credit. Acum cincisprezece zile nu am 
putut concura la jocul Ducelui de Savoya, din aceleaşi 
motive. Printre gentilomii de la Curte, sunt cel mai sărac. 
Mâine, va trebui să-mi vând doi cai de război. Este ruşinos, 
tată. Lacheii mei vor să-şi caute alt stăpân. Şi tu, tată, poţi 
îndura asta? Ei bine, iată ultimul cuvânt. Nu-ţi voi mai cere 
Nimic, nu vreau nici un ban de la tine! 

Roland dădu drumul braţului mareşalului şi se grăbi să-l 
ajungă pe 'Tavannes, Biron şi pe ceilalţi, care îl aşteptau. 

— Ei! întrebă în cor tinerii. 

— Se spune, răspunse Roland, că acest vrăjitor al 
diavolului, Nostradamus, face aur după placul lui. Credeţi 
oare că este adevărat? Se mai spune că vrea să-mi cumpere 
sufletul...! 

— Eu cred! zise Brantome, zâmbind. 

Mâine mă voi duce să-l văd pe Nostradamus! zise Roland 
cu 0 voce surdă. 

Mareşalul de Saint-Etienne plecă şi el, visător: Seara e 
bună, câştig cincizeci de mii de scuzi. 

OCOLUL MISTREŢULUI. 


Regele loviturii frumoase ajunse la țărm şi trimise cu 
piciorul barca pe apă, urcând apoi povârnişul mărginit de 
platani şi plopi. La stânga lui, în umbră, se ridică Louvrul. 
Regele loviturii cercetă podul Au-Change şi văzu soldaţii ale 
căror coifuri ţipau amenințătoare. Oamenii treceau, făcând 
zgomot la lumina torţelor roşii. Tăie drumul spre colosul de 
piatră de la malul fluviului. Mergea fără grabă, sigur că a 
scăpat de zbirii lui Vernique. În acest moment Regele 
loviturii se întreba cum oare i-a venit marelui intendent 
ideea să-l caute în strada Calandre. Pe Rege nu putea să-l 
bănuiască. Am mai spus-o; regele era regele... 

Cobori de-a lungul apei, făcând mii de proiecte în care 
Florise era stăpâna şi sfârşitul. Pentru ca să fie sigur, din 
timp în timp se întorcea. Banda dispăruse. 

Zbirii lui Vernique făceau ocolul Louvrului. Vernique avea 
geniul unui adevărat pândar. L-am văzut la lucru atunci 
când a fost vorba ca Marie de Vaupart să fie dată pe mâna 
fiului lui Francois I. El îşi dezvoltase calităţile din tinereţe. 
Marele intendent, ştiind că o barcă se desprinsese de lângă 
insula Jidovilor, concentra repede toată lumea lângă podul 
Au-Change. Acolo, îşi spuse: îl am! 

Regele loviturii văzu deodată la două sute de paşi înaintea 
lui oamenii înşiraţi până la malul apei: o barieră zăbrelită 
de suliţi. 

— E bine! mormăi el? Ştrengarule, să ne întoarcem de 
unde venim. 

Şi fără a insista, o luă înapoi. Scoase o înjurătură. Acolo, la 
cealaltă extremitate a Louvrului, o barieră asemănătoare. 
Astfel el avea înaintea lui douăzeci de oameni, în spatele lui 
tot atâţia, la stânga, era Louvru, la dreapta, fluviul. 

— Va trebui să iau un drum cam ud, îşi zise el. 

Cobori din nou râpa. În acest moment, trei bărci separate 
una de alta apărură pe fluviu. Ele coborau încet. Un foc de 
puşcă, apoi un al doilea, al treilea. 

Regele loviturii simţi o sudoare rece la rădăcina părului. 
Trebuia să moară. Îşi scoase pumnalul, tăie aerul cu el şi 


aruncă o privire înainte, apoi una înapoi, pentru a alege una 
din barierele vii pe care trebuia să le străbată. Şi el văzu 
cum cele două bariere începură să meargă. Îi văzu pe toţi 
înarmaţi, avu o clipă de mirare şi mândrie. 

— Toţi aceştia pentru mine! În aceeaşi clipă, în stânga lui, 
văzu un lucru pe care nu-l observase încă; în marginea 
Louvrului, o deschizătură, o gaură, o uşă tainică a unei 
fortificaţii subterane, deschisă. în şanţ două scânduri: iată 
salvarea. Gaura parcă i-ar fi spus: treci! Dar treci! Uşa 
tainică era deschisă! Şi nu era nici o santinelă!... Regele 
loviturii trecu peste podul provizoriu, se afundă în gaură şi 
se pomeni într-o curte mică. În clipa aceea, o poartă 
zăbrelită se închise în spatele lui şi, deodată, în jurul lui 
ţâşniră puşcaşii. 

Aceasta era capodopera lui Vernique. 

Era capodopera comandantului de pândari. 

Lagarde fusese plasat în această curte de către marele 
intendent: post de onoare. 

— Ia-ţi atâţi oameni de câţi ai nevoie, îi spusese Vernique. 

— Am eu oamenii mei, răspunse Lagarde. Împingeţi-l 
numai pe mistreţ în gaură şi lăsaţi pe mine. 

Lagarde era deci aici cu escadronul de fier. La prima 
privire, regele loviturii îi recunoscu. Escadronul de fier făcu 
cerc în jurul lui. Lagarde înainta. Un fulger, în momentul 
acesta, incendie creierul Regelui loviturii frumoase. O 
idee... nu, nu o idee: cuvinte, cuvinte auzite, unde? La 
Nostradamus! Cuvinte care, în această clipă când trebuia 
să moară, îi răsunară în cap. Nostradamus trebuie că era 
lângă el, deoarece Regele loviturii nu l-ar fi putut auzi mai 
bine. Se lovi în frunte şi băgă pumnalul în teacă. Escadronul 
începu să râdă. Lagarde bombăni: 

— Urmează-mă! 

Regele loviturii îl privi în faţă şi zise rece: 

— Condu-mă la regina Catherina. 

— Hai, făcu Lagarde, tremurând de o bucurie ferocei, hai, 
ia-o din loc, sau te luăm pe sus! 


Regele, cu o voce îngrozitoare, îi murmură în faţă: 

— Vrei deci ca regina ta să moară pe eşafod? Şi tu de 
asemenea...? 

Ochii lui Lagarde aruncă un fulger sângeros. Scoase 
pumnalul. 

— Degeaba mă omori, zise Regele loviturii. Într-o oră 
Regele Franţei va şti de cine a fost atacat sub ferestrele 
marii intendenţe şi de către cine au fost asasinați cei 
doisprezece oameni ai escortei sale. Mă înţelegi tu, 
Lagarde? Acum caută să înţelegi că eu singur pot împiedica 
lesne ca toate acestea să ajungă la rege. Singur, înţelegi tu? 

Lagarde şovâi... O spumă mustea pe buzele lui. Ridică 
pumnalul - dar nu pentru a-l ucide pe Regele loviturii - ci 
pentru a se lovi pe sine. Groaza îl făcuse nebun. Regele 
loviturii îi opri braţul şi zâmbi. 

— Du-mă la regină. Astfel o salvezi. Şi tu eşti salvat, de 
asemenea. Grăbeşte-te înainte ca Vernique să ajungă. 

Lagarde sări, zăpăcit. 

— Da, da, murmură el ieşiţi afară, voi! Drace! Sunt auzit? 
Să mă aşteptaţi în afară de Louvru! Şi repede, repede, 
tâlhari blestemaţi! 

Escadronul înspăimântat se împrăştie. Unul singur 
rămase, iar şeful său îi dădu câteva instrucţiuni. Omul se 
duse să deschidă zăbrelele capcanei care fusese închisă 
după ce Regele loviturii intrase. 

— Vino! zise Lagarde cu o voce stinsă. 

Începu să meargă. Regele loviturii trebui să-l susţină. 
Lagarde se lăsă dus, deoarece simţea că altă primejdie nu 
mai există. 

Nu trecură nici trei minute când, deodată, curtea se 
lumină de torţe, străluciri de oţel şi priviri furioase. Erau o 
sută de oameni. Vernique. Ajuns primul, observă dintr-o 
privire că spaţioasa curte este goală. El fugi la tovarăşul lui 
Lagarde, rămas ca să îndure lovitura. 

— Unde a fost condus omul? răcni el. La rege? 

— Omul n-a venit. 


— N-a venit! răcni Vernique! 

— Căpitanul a auzit strigăte în curtea vecină şi s-a aruncat 
cu camarazii, lăsându-mă singur aici, să pândesc. Nu l-am 
văzut intrând pe om... 

Vernique ridică ochii la cer, mormăi o înjurătură şi se 
prăbuşi. 

Regele loviturii frumoase şi Catherina, faţă în faţă, se 
măsurară o clipă cu privirea. Regina era calmă şi 
maiestoasă. Totuşi, revenirea lui Henri, îi dăduse o lovitură 
puternică. 

— Dumneata eşti Regele loviturii frumoase, deci? făcu ea 
cu un ton scurt. Tânărul se înclină. Vocea aceasta îi îngheţa 
inima. În această clipă, el îşi va juca viaţa cu un cuvânt, sau 
atitudine - mai mult decât viaţa: dragostea. 

— Dumneata eşti acela care ameninţi viaţa reginei d-tale? 
reluă Catherina. 

Ea aşteptă o protestare - asigurări de devotament - sau 
regrete în ceea ce priveşte folosirea acestor ameninţări. 

— Da, Madame! răspunse simplu Regele loviturii. 

— Ce ştii? Fii scurt! Ce vrei? Fii sincer! Ce poţi? Nu te 
lăuda! 

— Madame, zise Regele loviturii frumoase cu aceeaşi 
simplitate îngrozitoare, eu pot să te fac să mori aşa cum 
mor ucigătorii de regi. 

Dovada că nu mă laud este că mă asculţi, regină puternică, 
pe mine diavol sărac. Ce vreau? Să trăiesc. lată totul. Vreau 
cuvântul de regină că nu vei lovi niciodată viaţa mea. Sunt 
sincer, după cum vezi. Acum, iată ce ştiu: mai întâi fiul tău 
Henri nu este fiul Regelui Franţei, deci el nu va putea să 
domnească când îi va veni rândul să urce treptele tronului. 
Pe urmă, mai ştiu că l-ai trimis pe Lagarde ca să-l înjunghie 
pe rege lângă marea intendenţă. Asta este totul, Madame, 
altceva nu ştiu. 

Catherina se înăbuşea. Escadronul de fier era ascuns în 
anticamera ei, în dosul perdelelor. 


Ordinul era acesta: oricine s-ar fi apropiat de oratoriu să 
fie ucis. Ea nu se temea deci de nimeni, din afară. Şi totuşi, 
această femeie trăia în momentul acesta o groază 
neînchipuită. 

— Spui, reluă ea cu glasul gâtuit, că cineva, într-o oră, 
urmează să-l prevină pe rege? 

— Într-o jumătate de oră, madame, zise rece Regele 
loviturii. 

— Ai putea să-l împiedici pe acest necunoscut să ajungă la 
Louvru? 

— Da, Madame. Sigur, pot face ca el să renunţe pentru 
totdeauna să te mai denunțe. Îmi iau această obligaţie, dacă 
te vei angaja să-mi respecţi viaţa. 

Catherina avu un nou suspin. Niciodată o ură mai mare nu 
clocotise în inima ei. Iotuşi ea spuse: 

— Mă oblig să îţi respect viaţa. Jur. Regele loviturii se 
înclină şi spuse: 

— Madame, condu-mă afară din Louvru, dacă vrei să ajung 
la timp. 

Catherina îşi înăbuşi blestemele pe buze. 

— Vino! zise ea. 

Când vru să înceapă să meargă, ea se clătină. Regele 
loviturii nu se urni din loc înțelegând că ajutorul lui în acest 
moment, pentru că o astfel de femeie, ar fi însemnat cea 
mai mare insultă. 

MISTREȚUL ÎNCOLŢIT. 

Catherina conduse pe tânăr până la o uşă mijlocie a 
Louvrului. Ea urmase un drum pe care-l cunoştea prea 
bine, deoarece nu întâlniră pe nimeni. Ea însăşi deschise 
uşa. În clipa următoare, Regele loviturii era afară. 
Catherina se rezemă de perete, ca să nu cadă, O umbră se 
ridică lângă ea. 

— Urmează-l! mormăi ea. 

Lagarde porni, încet. Catherina se întoarse pe acelaşi 
drum, urcă apoi o scară, străbătu o galerie plină de zgomot, 
unde se striga, se gesticula, se vocifera: 


— Totuşi, el a trecut scândurile! 

— E în Louvru, cu siguranţă. 

— A fost... 

Catherina trecu pe lângă marele intendent. Acesta era 
verde. Ea repetă: 

— A fost. 

— Madame. bâlbâi Vernique. Oh! Ştiţi ceva! Madame aş... 
da viaţa mea pentru a şti ce ascundeţi! 

— Mâine dimineaţă Lagarde îţi va spune unde-l veţi găsi 
pe acest om. 

Marele intendent o privi lung. Gânduri ciudate se treziră 
în mintea lui cufundată în meditaţie. 

Către orele şapte ale dimineţii, stăpâna hanului Anguille- 
sous-Roche, întredeschise uşa camerei în care pătrunsese 
Regele loviturii, de cu noapte. Tânărul căzuse într-un somn 
adânc, deoarece luminarea mai ardea încă pe măsuţă. 
Myrtha îl contemplă de la uşă în tăcere, tăcută, cu teamă, 
nu cumva să-l trezească. În privirea ei era ceva dulce şi 
plăcut. 

— Dacă ar vrea!... Ne cunoaştem de atâta timp!... Din 
vremea copilăriei, gândi Myrtha. Mama mea l-a cunoscut 
doar. El mă apăra atunci când copiii voiau să mă bată. Când 
a plecat ca tânăr căpitan, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „Le 
iubesc, draga mea Myrtha...” Eu nu i-am spus nimic Dar, de 
când nu l-am mai văzut, am plâns. M-am gândit adesea la el. 
Eu nu puteam să spun „Le iubesc.”, dar îl iubeam. Să-l 
iubesc! Dacă ar vrea!... Dar el nu va vrea niciodată şi eu nu 
îi voi spune niciodată: vrei să ne unim vieţile noastre? 

Myrtha scoase un oftat, care o scutură, aşa cum scutură 
vântul florile de pe crengile copacilor, primăvara, închise 
apoi încet uşa, în fond, ea era mulţumită. Regele loviturii 
frumoase era aici, la ea. Asta era ceva. Şi apoi se părea că 
el vrea să renunţe la viaţa de aventură şi să se stabilească 
la Paris. 

Am spus că Myrtha era frumoasă. Ei bine, femeia aceasta 
se păstrase curată şi mândră în mijlocul tâlharilor de tot 


soiul. 

Ea aruncă o privire în dreapta şi în stânga în stradă; prima 
privire matinală asupra caselor tăcute. Grăbită, intră în 
casă, răsturnând scaunele. Tremura. Devenise palidă. 

Ce vor oamenii aceştia?... Printre geamurile rotunde, ea îi 
studie. Erau cinci la număr şi păreau că cercetează hanul. 
Nu era nimic deosebit în toate acestea, însă Myrtha 
recunoscu printre cei de faţă pe un om care o înfricoşa: 
marele intendent. 

— Ce vor ei? Pentru ce oare sunt aici? Oh! Pentru el 
pentru el! 

În acest moment, un grup de alţi trei ajunsese şi se adăugă 
celorlalţi. 

— Şi Lagarde! murmură Myrtha. Ce vor ei? Oh! Aşteaptă 
desigur întăriri, deoarece vor să atace. 

Începu să se învârtească prin cameră, înnebunită. Când 
mai privi la fereastră, oamenii erau zece la număr. Ea fugi 
spre mica odaie în care se afla Regele loviturii. Dar, la uşă 
ea se opri. 

— Nu, să doarmă, micuțul. Aceasta e poate ultimul lui 
somn. Îl voi trezi când va fi timpul. Nimeni nu-i în han, care 
să pună mâna pe spadă pentru el. Fecioară atotputernică! 
O haină de aur pentru tine! Am în pivniţă toate economiile 
mele, vreo trei mii de galbeni. Sunt ai tăi, numai să-l scapi. 

Fugi la fereastră: ei erau cincisprezece acuma. Vernique 
dădea ordine, Myrtha cobori în sala comună. Erau acolo 
două ferestre, bine zăbrelite. Uşa era bine ferecată cu bare 
de fier. 

Asta o să ţină o oră. Ce e de făcut? Ei vor să pună mâna pe 
el. De ce? Oh! 

Dinţii îi clănţăneau. Se bătu cu pumnii în tâmple, ca o 
nebună. Ar fi înfricoşat pe cel mai cutezător bărbat. Nu mai 
era blonda şi frumoasa Myrtha, cu zâmbetul dulce. 
Instinctul ei de revoltă se dezlănţuise. Avea o privire 
îngrozitoare. 

— Ne vom apăra! răcni ea. 


Scara de lemn era în fundul sălii. Gaura de coborâre ia 
pivniţă era în colţul stâng. Myrtha ridică trapa şi o rezemă 
de perete. În sală erau mese, scaune, un dulap şi alte 
mobile şi obiecte necesare încăperii. Ea trase dulapul, apoi 
puse o masă peste el. Toate greutăţile pe care le ridica i se 
păreau lucruri de nimic în mâinile ei. 

Mobilele, după această tactică improvizată a Myrtei, fură 
aşezate înaintea uşii şi în jurul trapei de la gaura pivniţei, în 
aşa fel încât ele despărţeau acum în două sala, un dublu 
meterez. Sudoarea curgea şiroaie de pe fruntea ei. Părul îi 
căzuse pe umeri, desfăcut. 

— E bine, mormăi ea. Acuma, trebuiesc arme! Lângă 
trapă, ea aşeză două securi cu care spărgea de obicei 
lemnele, câteva cuțite, o sabie veche şi câteva greutăţi cu 
care măsura grâul. 

După ce termină acest lucru, sări pe scară şi ajunse sus 
unde goli un sac, apoi trecu iarăşi la fereastră. Erau tot 
cincisprezece. Era sigură că aşteptau întăriri, deoarece 
Vernique şi Lagarde priveau spre capătul străzii. Myrtha 
aruncă o privire spre casele din faţă. Toate ferestrele erau 
închise, cu toate că era ziua în amiaza mare. Locuitorii nu 
ţineau să vadă. Dacă vedeai, erai martor. Şi cine ştie ce i se 
poate întâmpla unui bun cetăţean, atunci când ia parte la 
un masacru. O singură fereastră era deschisă. O femeie 
nemişcată privea - o femeie cu părul alb, cu figura palidă, 
cu trăsăturile triste. Myrtha se dădu înapoi, făcându-şi 
cruce şi murmură: 

— Doamna fără nume! Oh! Ne va aduce nenorocire!... Dar 
dacă Myrtha ar fi privit-o mai bine pe doamna fără nume, ar 
fi putut să vadă că ea nu cerceta nici strada, nici hanul, 
nimica. nimic altceva decât doi oameni, aruncase asupra 
acestor doi oameni ca un blestem. Şi aceşti doi oameni erau 
mareşalul şi marele intendent. Jacques d'Artois de Saint- 
Etienne şi de Vernique. 

Dându-se înapoi, Myrtha se izbi de sacul pe care îl golise. 
Ea căzu pe gânduri. Un zâmbet lumină deodată faţa ei 


aprinsă. Era frumoasă şi îngrozitoare. Într-un colţ al 
camerei era râşniţa cu care măcina grăunţele, Myrtha 
începu să macine de zor. Când termină, vărsă conţinutul 
într-o ladă, apoi reluă măcinatul eu aceeaşi frenezie. În 
stradă era o tăcere de moarte. Casele vecine tăceau, 
înfricoşate, în faţa hanului, banda de afară primea ultimele 
dispoziţii. 

— Hei, Myrtha! Frumoasa mea Myrtha! Totdeauna 
obişnuieşti să macini atât de devreme. Nu ţi-e teamă că 
vecinii te vor trimite la dracu? 

Regele loviturii frumoase se arătă surâzând: 

— Ce fel de ocupaţie e asta? întrebă el. 

— Vezi bine, macin grăunţe, răspunse Myrtha. 

— Nu prea eşti în apele tale. La naiba cu moara ta. 

— Un han are nevoie de grăunţe, zise ea posomorită. 
Regele loviturii frumoase izbucni în râs. 

— Mi-e foame, draga mea Myrtha. Nu face mutre, scumpa 
mea. Oh, dar ce palidă eşti, surioară! 

— Am visat unt! 

— Myrtha, Myrtha, nu înţeleg nimic, din pricina foamei 
care-mi rupe maţele. 

— Coboară, masa e gata. 

— Mi-e capul gol. Dar inima mi-e plină. 

Myrtha păli. Regele loviturii cobori vesel. După câteva 
clipe, se-ntoarse, cu sprâncenele încruntate, fugi la 
fereastră, inspecta o clipă strada, apoi îşi pipăi pumnalul. 
Când se întoarse spre Myrtha, aceasta tremura. El zise 
răspicat: 

— Mă vor. Vezi tu, Myrtha, asta durează de ieri. Urmărit, 
hărțuit, împresurat, cu moartea lângă mine. Strada 
Calandre. Acoperişurile. Sena. Louvrul. L-am iertat pe rege 
şi pe regină. Şi iată-i. lată moartea. Şi ştii tu, Myrtha, 
pentru ce mă fugăresc oamenii aceştia? Tatăl aceleia care 
mă iubeşte...! 

Myrtha nu spuse un cuvânt. Ea aplecă, tristă, capul Din 
ochii ei ţâşniră două lacrimi... Visul ei, visul ei de dragoste 


se prăbuşea. Regele loviturii văzu aceasta. El văzu! El 
înţelese! El auzi! Lacrimile izvorâte din inimă sunt mai 
sincere decât strigătul unei voci. Regele loviturii frumoase 
se apropie de Myrtha, încet, dulce şi timid. 

— Myrtha! murmură el. 

— Lasă-mă. 

Jos, o lovitură zgudui uşa. 

Myrtha! repetă Regele loviturii. 

— Gândeşte-te să te aperi. 

Loviturile se succedau cu o regularitate tristă. Era glasul 
dragostei Myrtei. Asediatorii tăcură. De data aceasta, 
Vernique îşi redusese planul. Nu avea decât vreo douăzeci 
de spadasini obişnuiţi cu tot felul de omoruri. Nici un țipăt. 
Poarta gemea. Rostul ei era să reziste. Lovită însă cu 
insistenţă, ajunse în agonie. 

— Myrtha, draga mea, mica mea surioară, nu e greşeala 
mea. Tu ai fost pentru mine ca o mamă. Mă certai când 
făceam prostii. Mă legai când eram rănit. Îmi dădeai de 
mâncare când mi-era foame. Îmi deschideai casa ta, atunci 
când n-aveam adăpost. Când nu aveam nimic, îmi spuneam: 
o am pe Myrtha. Şi cu asta uitam de toate. Te iubeam fără 
să ţi-o spun şi te iubesc, Myrtha, mai mult decât orice pe 
lume. Am văzut ce ai făcut jos, în timp ce eu dormeam. Oh, 
Myrtha, îţi jur că nu e vina mea, că am întâlnit-o. Ea, vezi. 
Myrtha..., lasă-mă să fiu fratele tău, lasă-mă să te iubesc 
astfel Myrtha, voi muri fericit dacă tu vei fi lângă mine, să 
îmi închizi ochii, aşa cum eu i-am închis lui Brabant... 

Ultimele cuvinte o făcură pe Myrtha să tresară. Ea se 
ridică. O flacără de mândrie îi lumină fruntea. Ea gândea: 
„Nu vreau ca el să moară! Şi eu, Myrtha, voi fi aceea care-l 
voi salva. Nu ea! 

Ea fu prima care cobori. Pe umărul ei puternic luă lada în 
care vărsase praful din râşniţă. Era piper. 

Regele loviturii frumoase o privi cu admiraţie, el înţelese. 
Cobori la rândul lui şi o văzu pe Myrtha, care, la picioarele 
dulapului, îngrămădea paie peste paie şi surcele peste 


surcele. Peste această grămadă de aşchii şi paie aşeză 
lemnele uscate. Lângă gaura pivniţei, puse o lumânare de 
ceară aprinsă. 

Sub lovitura grea dată de afară, uşa gemu ca un om rănit 
de moarte. În stradă, o voce scurtă şi aspră dădu comanda: 

— Atenţiune! Intraţi! 

— Îmbrăţişează-mă, Myrtha, mica mea soră. Spune-mi 
adio, scumpa mea! 

Myrtha îi întinse fruntea şi murmură: 

Dumnezeu să te aibe în paza lui! 

Uşa căzu cu o bufnitură, ca şi cum ar fi spus am făcut tot 
ce am putut! 

Trei oameni intrară înainte, cu săbiile în mâini. Alţi trei 
veneau în urmă. Erau din escadronul de fier. Într-o clipă tot 
escadronul era în sală, împingând scaunele şi celelalte 
mobile, aruncându-se totodată asupra Regelui loviturii 
frumoase. Spada acestuia şuieră. De trei ori se ciocni cu 
oţelurile vrăşmaşe. Trei gemete surde, trei grohăituri. 
Sabia apăru roşie, scăldată în sânge. Spadasinul nostru se 
ridică mândru şi strigă: 

— Regele loviturii! Regele loviturii! 

Fu strigătul de luptă. Un râs feroce, apoi o nouă 
întretăiere a spadelor. Dar, spada i se rupse de data 
aceasta. 

— Dezarmat! Dezarmat! 

— Prindetţi-l! 

— Înainte! 

Erau opt oameni care se-ndreptau spre el, urmaţi de 
ceilalţi opt care trecură peste cadavrele tovarăşilor lor. El 
se retrase spre meterezul ridicat de Myrtha. Se făcu o 
tăcere de groază. Da, gărzile mergeau. El era dezarmat. El 
se retrăgea, da. Dar faţa lui, fiinţa lui care purta moartea, le 
inspiră o frică nebună oamenilor escadronului. 

— Mii de draci! tună Vernique. Puneţi mâna pe el! 
Întreaga bandă făcu un pas înainte, douăzeci de braţe 
întinse, oţelurile scânteiau în semiobscuritatea încăperii. Fu 


un drum tăcut. Dar deodată, o retragere furioasă, un foc 
infernal de înjurături şi blesteme, urlete, gemete, tunete: 

Nu mai văd! Sunt orb! Apă! Apă! La mine! Ochii mei! 

Piperul! Myrtha îl arunca cu pumnul, de-a dreptul în ochii 
asediatorilor. 

— Securile! zise ea, rece. 

Regele loviturii frumoase se-ntoarse, văzu securile, răcni, 
prinse una şi se aruncă, înainte. Atunci, fu ceva îngrozitor. 
Se auzi, în mijlocul ţipetelor de durere şi prin zgomotul 
făcut de lovituri, oasele celor ce cădeau la pământ cu capul 
crăpat de furia spadasinului. Myrtha îi orbea pe luptători, 
iar Regele loviturilor ridica securea şi îi lovea de moarte, 
strigând cu furie: 

— Regele loviturii frumoase! Regele loviturii frumoase! 

Într-o secundă, securea îi scăpă din mână. Lagarde veni 
atunci înspre el, să-l doboare. 

Luptătorii se opriră. Ei nu-l văzură pe Regele loviturii 
căzând. Îl văzură numai dispărând în dosul dulapului. 
Gâfâind înnebuniţi de groază, ei contemplară o secundă 
cadavrele, pereţii mânjiţi. Vernique se ştergea. Saint- 
Etienne rămase fără nici o grijă. Cu toţii, priviră fortificațiile 
în spatele cărora aştepta Regele loviturii frumoase. Ei 
respirară vreo două minute. Apoi, strângându-şi armele, se 
adunară pentru asalt. În acest moment un fum negru, des, 
năvăli în sală. 

Flăcări ţâşniră îndată. Mobilele ardeau. 

— Foc! Foc! 

Dulapul cel mare era numai flăcări. În câteva secunde, 
sala întreagă era în flăcări. Asediatorii băteau în retragere 
până în stradă. Hanul ardea... 

— O mie de scuzi aceluia care a pus focul! strigă Vernique. 

— Eu! răspunse un supravieţuitor al escadronului. Din 
casele învecinate se auziră strigăte de groază. Apoi 
chemarea obişnuită: 

— La foc! La foc! 


Din toate părţile lumea fugea pentru a potoli focul şi să 
păzească celelalte case de primejdie. Paznicul străzii înainta 
spre Vernique şi îi spuse: 

— Monseniore, trebuie să atacăm focul. 

— Lăsaţi să ardă! 

— Monseniore! Vecinii... 

— Ascultă ce-ţi spun: lăsă să ardă! 

Seara, alte trei case erau distruse. Hanul nu era decât o 
grămadă de resturi înnegrite şi fumegânde, care se 
stingeau încetul cu încetul. 

CAPITOLUL XIII. 

DOAMNA FARA NUME. 

MYRITHA. 

Vernique, Saint-Etienne, Lagarde, Roland, priveau în 
tacere. De dimineaţă se aflau aici, fără să-şi vorbească. Nu 
erau decât ei înaintea jăratecului. Oamenii de pe stradă 
văzându-l aici pe marele intendent nu îndrăzniră să 
rămână. O singură persoană privea de undeva. Era spectrul 
pe care Myrtha îl văzuse dimineaţa la fereastra casei din 
faţă. Era doamna fără nume. 

Noaptea a început să cadă. Roland plecă să ia masa şi să 
viseze la mijloacele de a-şi procura bani. Mareşalul de 
Saint-Etienne rosti, în cele din urmă. 

— De data aceasta e mort. 

Marele intendent tresări şi fixă jăratecul, din care se 
ridicau fumuri lungi şi subţiri, asemenea unor fantome 
aeriene. 

— Lagarde, zise el, te rog să spui omului care a pus focul, 
să treacă mâine dimineaţă pe la intendentă. Îi datorez două 
mii de scuzi. 

Lagarde se înclină, dar mormăi în sine.” O mie de picioare 
în bot. Caraghiosul ăsta n-a dat foc la nimic. Banii sunt ai 
mei.” 

— De data asta e mort de-a binelea, repetă Saint-Etienne. 

Marele intendent dădu din cap şi zise: 

— E mort! Apoi adăugă: 


— Mâine, i se va căuta cadavrul. Se întoarse spre mareşal 
şi, cu un zâmbet ciudat: 

— Era şi timpul ca acest om să moară! 

— Da, regele va fi mulţumit. 

— Şi regina! gândi Lagarde. Saint-Etienne, adăugă, 
rânjind: 

— Caraghiosul ar fi vrut să împiedice căsătoria fiului meu 
cu fata d-tale. 

— De unde ştii? mormăi Vernique, cu o privire care îl făcu 
pe mareşal să pălească. 

— Nu ştiu nimic, amice. Am auzit numai că tâlharul acesta 
ar fi ridicat ochii la fata d-tale. Şi apoi afacerea din hanul de 
pe drumul ...Melunului. 

— E adevărat, e adevărat, bombăni Vernique liniştit. 

— Adio, mare intendent. Mă duc la culcare. Cad de 
oboseală. 

— Deocamdată trebuie însă să vii la mine. Avem de 
discutat. 

— Despre ce? 

— Despre această căsătorie! făcu Vernique, cu dinţii 
strânşi şi pumnii încordaţi. Lagarde rămase cu doi din 
acoliţii săi, care aşteptau la douăzeci de paşi, cărora le şi 
făcu semn să se apropie. 

— Animalul e mort, spuseră cei doi soldaţi, trebuie să 
plecăm. 

— Va trebui să rămânem aici toată noaptea! zise Lagarde. 

Ordinul şefului nu cunoaşte împotrivire. Toţi trei se duseră 
la oarecare distanţă de unde, nestingheriţi, puteau să 
supravegheze ruinele cârciumei Myrtha. Curând, noaptea îi 
transformă în trei umbre. 

Văzându-l pe Regele loviturii frumoase cum cade, Myrtha 
prinse luminarea de lângă trapă şi dădu foc paielor. Ea nu 
şovăi câtuşi de puţin. Niciodată nu păru mai calmă. Îl ridică 
în braţe pe Regele loviturii frumoase şi îl cobori în pivniţă. 
Apoi, urcând sus, luă luminarea, trase trapa pivniţei şi o 
prinse bine pe dinăuntru. Ea făcu toate acestea în intervalul 


a două minute, timp în care zbirii lui Vernique respirară, 
reculegându-se. 

Myrtha îl depuse pe Regele loviturii la pământ, apoi nu se 
mai ocupă de el. Asculta. În mină ţinea un cuţit lat. În 
întunericul pivniţei, luminată numai de flacăra slabă a 
lumânării, părea întruchiparea crimei. Şi, într-adevăr, 
gânduri de moarte îi treceau prin minte. 

— Nu-l vor avea viu! Parisul nu-l va vedea pe Regele 
loviturii frumoase la spânzurătoare! Spânzurătoarea!... 
Dacă manevra mea nu reuşeşte, dacă focul se stinge, dacă 
el deschide trapa aceasta, frumosul meu Rege, îţi voi face 
cel mai mare serviciu pe care ţi l-aş putea face; te-aş ucide, 
cu o lovitură în inimă. După aceasta, m-aş înjunghia. 
Sângele nostru se va amesteca pe aceeaşi lamă a cuţitului. 

Ea ascultă mai mult timp. Sfârâiturile focului, fluierăturile, 
zgomotele din stradă, îi arătau că manevra ei a reuşit. 

— Ei nu vor cobori. 

Ea aruncă cuțitul. Un tremur o cuprinse. Îi fu frig şi 
deodată, izbucni în suspine. Ea îngenunche lângă Regele 
loviturii, îi rupse stofa vestonului şi văzu două răni pe carei 
le spălă cu vin. Regele loviturii deschise ochii, privi în jurul 
lui, se văzu în pivniţă şi zâmbi. 

— Mica mea Myrtha, ai reuşit deci să mă salvezi? Ah...! 

Apoi îşi pierdu din nou cunoştinţa. 

— Ce frumos e, Doamne! Suspină Myrtha, Da, într-adevăr, 
el era frumos. Avea trăsăturile sobre şi mândre, ale unui 
adevărat bărbat, strălucitor de tinereţe. Când îşi reveni, 
sfârâiala incendiului deveni mai tare. 

— Myrtha, zise el, mai fâ-mi ceva credit. Dă-mi ceva de 
băut. 

Ea îi aduse o carafă plină de vin. O bău toată. 

Trecură ore. Nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot. Din 
timp în timp, Myrtha urca scara şi atingea trapa, 
constatând că aceasta se răceşte. 

— Trebuie că e noapte, zise ea la un moment dat, Ea nu se 
înşela. Era mai târziu decât miezul nopţii. Myrtha trase 


bara trapei şi încercă să o ridice. Ceva însă apăsa greu. Ea 
îşi arcui umerii. Regele loviturii frumoase o admira. El 
plângea de furie. 

— Eu ar trebui să fac acest lucru! 

Deodată, trapa cedă, deschizându-se cu un mare zgomot, 
Myrtha îşi scoase capul şi îşi văzu hanul distrus până la 
temelie. Ea nu avu nici cea mai mică bătaie de inimă. 

— Au plecat, zise ea, coborând în pivniţa. Noaptea e 
neagră. Trebuie să profităm. Unde mergem? 

— În faţă, zise Regele loviturii. 

Myrtha crezu că el delirează. Dar el adăugă: 

— Nu-i aşa că în faţă locuieşte o doamnă fără nume, pe 
care nu o pot numi altfel? 

— Da, zise Myrtha, cu ochii măriţi de un fel de teroare. 
Vrei să te duci. acolo? 

— Desigur, draga mea Myrtha. Femeia aceasta mi-a zis 
într-o noapte: Dacă vei avea nevoie de un refugiu, caută- 
mă. lată refugiul, Myrtha. Să mergem la Doamna fără 
nume. 

Myrtha îşi făcu semnul crucii. Frigul fricii îi intră în vine. 

— Am putut să-l scap de soldaţii lui Vernique, murmură ea, 
dar cum îl voi putea scăpa de acest spectru care a fost 
văzut de zece ori dând târcoale cimitirului Inocenţilor? 

CASA DIN STRADA TISSANDERIE. 

Regele loviturii frumoase se ridică şi se sprijini de zidurile 
pivniţei. 

— Reazemă-te de mine, zise Myrtha. Nu-ţi fie teamă să te 
sprijini. Seniore, nu cumva rănile tale sunt primejdioase? 

— Nu, buna mea Myrtha. Mi se învârte numai capul. Asta-i 
totul. Nu ştiu cu ce dracu m-a lovit blestematul acela în cap. 
Mâine nu va mai fi însă nici urmă de lovitură. 

El urcă treptele, străbătu rămăşiţele sălii comune. Trebui 
totuşi să se aşeze. Nu mai putea. Tuna şi fulgera. 

— Du-te, Myrtha şi bate la uşa bunei doamne... 

— Eu?! 

— Da tu. Vezi bine că voi muri, dacă nu mi se dă ajutor. 


Închise ochii şi căzu pe spate. El spusese rănile nu 
însemnau nimic. Dar lovitura pe care o primise trebuie că a 
fost teribilă. Aproape îndată începu să delireze. Pierdută, 
Myrtha străbătu dintr-o săritură strada şi trase cu putere 
ciocanul de la poartă. Desigur, că în această casă nu se 
dormea poate că se aştepta vreun eveniment. Poarta se 
deschise şi un om apăru. Bărbatul era de statură colosală, 
cu barba cenuşie. Avea în mână o lanternă. 

— Ce doreşti? întrebă el aspru. 

— Ajutor! 

— Pentru cine? întrebă din spatele omului o voce dulce şi 
pătrunzătoare. 

Şi Doamna fără nume înainta. Myrtha nu mai avea teamă 
de nimic, deoarece era vorba de viaţa Regelui loviturii 
frumoase. 

— Pentru un om, căruia i-aţi făgăduit odată ajutor la 
nevoie. 

— Numele lui? 

— Regele loviturii frumoase. 

— Condu-ne, zise Doamna. Vino, bunul meu Gilles. Vocea 
aceasta o făcea să tremure pe Myrtha. Dar, să repetăm nu-i 
mai era frică. Dar ce, atunci? Milă? Milă, pentru ce? Ea nu 
ştia. Vocea aceasta era cântecul unei dureri misterioase. 

Colosul pe care Doamna îl numise Gilles străbătu strada, 
condus de Myrtha care ţinea lanterna. Îl ridică pe Regele 
loviturii ca pe un fulg. Regele loviturii frumoase delira. Ce 
vedea el oare în delirul său? El spunea: 

— Temnicerul! lată-l pe temnicer! Gilles se opri. Părul i se 
zburli. 

Doamna fără nume înainta. Aruncă o privire asupra 
Regelui loviturii şi ...avu un moment de şovăială. 

— Acesta este tânărul, care ne-a scăpat într-o noapte din 
mâinile unor spadasini. În han a avut loc astăzi o bătălie. 
Oare marele intendent a vrut-o? 

— Da, madame, zise Myrtha, cu toate că necunoscuta îşi 
pusese mai curând ei înşişi întrebarea. 


— Va fi periculos să-l aduc la mine. Poate că se va afla că 
nu e mort, dacă se vor scotoci resturile. Poate că va fi căutat 
în toate casele vecine. Poate că suntem chiar pândiţi. Toate 
aceste ferestre au obiceiul să mă spioneze. Dar unde să-l 
ducem? 

Doamna păru că are un gând pe care-l respinge. Sfârşi 
însă prin a-l accepta. 

— Fie! murmură ea tremurând. Mă pot întoarce la mine cu 
un om care m-a salvat. Trebuie să fac acest lucru! Trebuie! 

— Tânărul acesta este rudă cu d-ta? E prietenul d-tale? 

— E fratele meu, zise Myrtha suspinând. 

— Un frate! murmură doamna. De ce nu am eu un frate!... 
Ascultă. Vă veţi duce la mine şi veţi rămâne acolo cu 
Margotte. Trebuie. Desigur că hanul este acum 
supravegheat. 

— E adevărat, e adevărat. 

— În ce priveşte pe fratele d-tale, îl voi pune în siguranţă. 
Gilles va veni să-ţi aducă noutăţi. Hai, bunul meu Gilles, la 
drum. Myrtha şi-ar fi dat o mână, ca să nu fie despărțită de 
Regele loviturii. Vocea aceasta o zăpăcea însă, dominând-o 
cu irezistibila ei autoritate. Instinctul îi spunea că Regele 
loviturii e în siguranţă lângă Doamna necunoscută. 

— Copilul meu, îţi voi salva fratele. Femeia care până acum 
câteva clipe îi părea suspectă, îi apărea acum ca un înger 
salvator. Myrtha intră în casă. Doamna fără nume se 
îndepărtă, ţinând lanterna în mână. Gilles o urma, ţinându-l 
în braţele lui musculoase pe Regele loviturii frumoase. Pe 
măsură ce înaintau, Doamna fără nume devenea şi mai 
palidă. Începu să tremure. Dar nu-şi încetini mersul. Ce se 
petrecea oare în sufletul ei? 

Ajunseră în strada Tissanderie. 

— Aici! murmură ea, oprindu-se în faţa unei case. Ochii ei 
se fixară cu teamă asupra uşii. Apoi, deschise cu o cheie pe 
care o purta legată de gât. Şi ea intră! Ea intră în casa din 
strada Tissanderie... 


Gilles intră la rândul său, închizând uşa. În fundul unei săli 
era o scară. Doamna aprinse luminări. Gilles îl depuse pe 
Regele loviturii pe un pat. Doamna fără nume se apropie, cu 
o lumânare în mână. Lumina descoperi faţa fină a Regelui 
„„„Şi o scoase în relief. Şi, cu luminarea în mână, Doamna 
fără nume contemplă faţa tânărului necunoscut... 

DOI VECHI PRIETENI. 

La marea intendenţă, în sala cea mare, plină de mobile 
luxoase şi obiecte de rară frumuseţe, Vernique şi Saint- 
Etienne luară masa în doi. 

Trecuse mult timp de când aceşti tovarăşi de nelegiuiri nu 
se aflaseră singuri. De douăzeci de ani, ei evitau discuţiile 
intime. 'Totuşi, ce lucru e oare mai plăcut, decât să ai la 
masă pe tovarăşul tău din tinereţe, pe prietenul primelor 
aventuri! Fiecare din ei gândise destul pe socoteala sa. Şi 
poate că amândoi îşi dădeau seama cât erau de hidoşi unul 
în faţa celuilalt. Cu toate acestea, Vernique şi Saint-Etienne 
discutau prieteneşte. Era ceva îngrozitor. 

La întoarcerea lui acasă, Florise observă în ochii tatălui ei 
o bucurie tragică, ea tremură. 

Vernique venise să-i spună: „S-a sfârşit: el e mort”. 

Dar el nu îndrăzni. Tremură la gândul că îşi va face copilul 
să plângă. 

După masa îmbelşugată, Vernique ceru vinuri vechi, 
expedie valeţii şi rămase singur cu Saint-Etienne, vechiul lui 
prieten. Atunci, marele intendent aborda chestiunea 
căsătoriei fiicei sale cu fiul mareşalului. Gelozia, gelozia lui 
părintească, se dezlănţui în el. Nimic nu-l împiedică însă să 
discute cu un calm aparent toate condiţiile şi punctele 
acestei căsătorii, între prieteni de tinereţe! 

Primul punct: Saint-Etienne se angaja să obţină pentru el, 
Vernique, un guvernământ important, undeva, departe de 
Paris, acela al Guyanei, de exemplu. 

— Dragă prietene, da! Ei bine, da! Vei avea 
guvernământul!... Lucrul acesta este de altfel de mult timp 
hotărât de rege. 


Al doilea punct: Saint-Etienne îşi lua obligaţia să-l facă pe 
rege să renunţe la pretenţia de a-i înzestra fata. Vernique 
nu vroia să accepte un lucru pe care îl refuza chiar cel mai 
puţin mândru dintre gentilomi. 

— Dar cine o va înzestra pe Florise? gâfâi Saint-Etienne. 

— Eu! răspunse aspru Vernique, eu singur. Privirea lui 
deveni sângeroasă. 

Al treilea punct: Saint-Etienne îşi lua obligaţia să obţină 
pentru fiul său o importantă misiune în provincie. 

— S-a făcut! strigă vesel mareşalul. Misiunea aceasta, va fi 
de exemplu în Guyana. 

— Fie? Ea va fi chiar în palatul guvernatorului în aşa fel, 
încât Roland va trăi sub ochii lui Vernique, Al patrulea şi 
ultimul punct: Condiţiile enumerate intră în vigoare de la 
încheierea căsătoriei copiilor. 

Era o capodoperă de tactică. Vernique îşi mulțumea 
ambițiile şi îşi scăpa fiica de ghearele regelui fără nici un 
risc, fără primejdii. 

— Ah. Ah, făcu Saint-Etienne, la enunţarea ultimei clauze. 

— Aşa va fi! zise Vernique cu o voce aspră. 

— Greu!... Drace, drace! Foarte greu...! 

Vernigque se ridică şi dete peste cap fotoliul. El prinse mina 
lui Saint-Etienne şi îi strigă cu un accent sălbatic în ochi: 

— Spune regelui că dacă nu va fi astfel, sunt hotărât să-mi 
înjunghii fata - şi apoi pe tine - curtean şiret! Crezi tu că 
pentru zece scuzi îmi voi arunca fiica în braţele acestei 
Majestăţi a prostiei? Auzi, Saint-Etienne? Iar în ce-l priveşte 
pe rege, îi voi face un scandal să rămână de pomină. 

Saint-Etienne îngălbenise. 

— Hei, omule, astâmpără-te, îndrugă el. 

Vernique era verde; buzele îi erau albe. Căuta insulte şi nu 
le găsea. Cu siguranţă, dacă mareşalul ar fi găsit încă un 
cuvânt de spus acesta i-ar fi sărit de gât încetul cu încetul, 
îşi reveni din această stare de furie. 

— Să bem în sănătatea alor noştri, spuse mareşalul, 
observându-i schimbarea. Eşti mulţumit dacă lucrurile se 


vor aranja după înţelegerea noastră? 

— Saint-Etienne, dacă totul se-ntâmplă aşa, îmi salvezi 
viaţa! 

— Da, o voi face aşa cum am jurat s-o fac. 

Era mai mult de orele zece. Nobilii prieteni ciocniră 
pentru ultima oară cupele. Amintirile le năvăliră în cuget. 
Deodată, Vernique tremură. 

— Îţi mai aduci aminte de ei? 

— Ei! Ce vrei să spui? 

— Tu ştii prea bine. Văd că ştii. Eşti galben şi asuzi. 
Fruntea ta e rece. 

— Ei şi! mormăi Saint-Etienne, şi ţie ţi-e frică. Ţi-e frică 
desigur că Renaud nu e mort. Dacă l-am revedea vreodată? 
Dar ar veni să ne întrebe: ce v-am făcut eu? 

Vernique dădu din cap şi privi în jurul său, bănuitor. 
Mareşalul izbucni într-un râs nervos şi continuă: 

— Renaud nu ne-a făcut nimica. Nimic altceva, decât că 
ne-a vindecat, ne-a salvat pe amândoi. Eram prietenii lui, 
fraţii lui. EL îţi dădea bani, Vernique. Noi l-am înşelat, i-am 
vândut femeia. Suntem nişte tâlhari, bravul meu intendent. 
Au trecut mai mult de douăzeci de ani de atunci şiiată că 
mă întrebi dacă mai mă gândesc la el. lată că arăţi că ai 
remuşcări. E frumos, e nobil. Dar e prea frumos pentru 
mine, eu nu am remuşcări. Eu nu mă gândesc niciodată la 
el. 

Vernique dădu din cap. Un zâmbet subţire îi tăie faţa. 

— Ce? strigă Saint-Etienne. Ce dracu vrei să spui cu 
tăcerea ta? 

Era adevărat. Tăcerea lui Vernique era îngrozitor de 
elocventă. Ei se priviră. Se văzură ca nişte spectre. Erau 
spectrele tinereţii lor, spectrele crimei. Deodată, fără nici 
un motiv, fără nici o cauză, Vernique spuse cu o voce extrem 
de gânditoare: 

— Îl urăsc pe acest Nostradamus. Dar tu, Saint-Etienne? 

Mareşalul tremură ca atunci când prietenul său îi vorbise 
de Renaud. El răspunse: 


— Trebuie să scăpăm de acest om, mare intendent. De 
altfel, regele vrea acest lucru. 

— I-ai privit bine ochii? I-ai auzit bine vocea? întreabă 
Vernique. Saint-Etienne făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Ei bine, reluă Vernique, aş jura că am mai văzut aceşti 
ochi strălucitori şi că am mai auzit această voce ciudată. 
Saint-Etienne, noi l-am cunoscut pe acest Nostradamus! 

Se făcu o lungă tăcere între cei doi complici. Ei nu se mai 
priveau. Fiecare trebuia să lupte contra gândurilor de 
groază care îi asediau. Fiecare din ei îşi spunea: 

— De ce oare m-a ameninţat vrăjitorul? De ce oare mă 
urăşte Nostradamus? 

— Vernique, trebuie să scăpăm de acest om. 

— Da, făcu marele intendent, cu o voce hotărâtă. 

Şi ei recăzură în reveriile lor. Vernique, fără nici o 
tranziţie, zise deodată: 

— Marie de Vaupart e moartă. De zece ani am fost la 
groapa ei de la cimitirul Inocenţilor. 

— Ea e în groapă, făcu Saint-Etienne. Ah! Ah! Regele 
nostru era bine îndrăgostit pe vremea aceea... 

— Şi copilul e mort, adăugă Vernique. Nu noi am omorât-o, 
pe Marie de Vaupart. Delfinul Francois a înjunghiat-o, din 
gelozie. 

— Şi nici noi nu l-am omorât pe copil, adăugă Saint- 
Etienne cu fruntea plină de sudoare. Brabant-le.-... 
Branancon a fost însărcinat cu această misiune. 

O nouă tăcere. Apoi, Vernique spuse: 

— Deci, copilul e mort... 

— Da, e mort, repetă Saint-Etienne. 

În momentul acela, un om cu respiraţia întretăiată fu 
introdus în sala de masă. Era baronul de Lagarde. El se 
îndreptă spre cei doi tovarăşi de fărădelegi şi le zise: 

— Blestematul de bandit nu e mort! Regele loviturii 
frumoase a izbutit să iasă din pivnițele hanului incendiat. 
Băgaţi de seamă, domnilor. Regele loviturii frumoase 
trăieşte! 


FANTOMA MARIEI. 

Vernique şi Saint-Etienne avură acelaşi suspin de uşurare. 
Schimbară o privire, care însenina clar ca bună ziua: 

— Am crezut că ni se anunţă copilul nu este mort. 

Slavă Domnului! Nu era vorba despre copil. Era vorba 
despre un tâlhar numit Regele loviturii frumoase. Cei doi 
prieteni răsuflară. Dar, teama odată trecută, furia se 
dezlănţui. 

— Drace, scrâşni Saint-Etienne, bestia asta nu vrea să 
crape. 

— Totuşi trebuie să se termine cu el, zise Vernique. 
Lagarde, eşti sigur? 

— L-am văzut cu ochii mei. A ieşit din ruine şi a dispărut 
apoi. Atunci, a venit o femeie însoţită de un munte de om. 
Regele loviturii este grav rănit, domnilor, deoarece namila a 
trebuit să-l ia pe umeri. 

— Dar unde a fost dus? 

— Cei doi oameni pe care i-am lăsat de pază în strada 
Lavandiere ne vor spune. 

— Să mergem! zise Saint-Etienne. la-ţi o bună escortă, 
mare intendent. 

— Degeaba, zise Lagarde. V-am spus doar că este rănit de 
moarte. Nu ne rămâne decât să-i dăm lovitura de graţie. Cu 
cei doi oameni ai mei, vom fi cinci. Pentru ca să ucidem un 
muribund, suntem destui. 

— Şi toţi trei ieşiră grăbiţi. În strada Lavandiere ei găsiră 
înaintea ruinelor hanului pe unul din escadronul de fier, 
care le dădu raportul: el şi camaradul său l-au urmărit pe 
colosul care îl ducea pe Regele loviturii frumoase. 
Camaradul a rămas de pază înaintea casei unde intrase 
namila, el s-a întors să aştepte aici. 

— Condu-ne, zise Vernique. 

Omul porni lângă Lagarde, care tremura de nerăbdare. 
Vernique era posomorit şi învârtea minerul spadei. Saint- 
Etienne flecărea fără rost. El avea emoție, o adevărată 
emoție de bucurie. Cei trei, unul lângă altul, completau 


aspectele urii. De altfel, expediţia devenise o adevărată 
partidă de plăcere. Regele loviturii era rănit, pe moarte, 
fară apărare. 

— Îmi iau eu obligaţia să-l curăţ, rânji Saint-Etienne. 
Lagarde se întoarse pentru a asculta răspunsul marelui 
intendent. 

— Nu! făcu Vernigque cu un zâmbet groaznic. Caraghiosul 
trebuie spânzurat. Şi va fi mâine, în zori. Va fi înălţat 
înaintea ferestrelor casei mele. 

Liniştit, Lagarde îşi vedea de drum. Saint-Etienne începu 
să râdă. 

— Bine. Am înţeles. Tu ai avut întotdeauna idei sublime, 
vechiul meu camarad. 

În acest moment, Vernique tremură, se opri şi bombăni: 

— Ah! Dar mi se pare că intrăm pe str. Tissanderie...! 

— Este adevărat, nu băgasem de seamă, se strâmbă Saint- 
Etienne. 

El minţea. Avusese de altfel aceeaşi tresărise şi aceeaşi 
retragere instinctivă ca a lui Vernique. 

— Lagarde! strigă marele intendent cu o voce ciudată, în 
strada asta este...? 

— Mi se pare... 

— Fie! Să mergem. 

Continuară drumul. Dar Vernigque se aplecă spre Saint- 
Etienne şi exclamă cu. Groază: 

— De douăzeci de ani nu am mai pus piciorul în această 
stradă. 

— Şi eu! zise Saint-Etienne. Îţi aduci aminte? El izbucni în 
râs. [i-o aminteşti pe bătrâna Bertrande? Ai doborât-o cu o 
singură lovitură în spate... 

— Taci! şuieră Vernique. 

— Bah! Dar strigătul pe care l-am auzit când am aruncat 
cadavrul bătrânei în Sena? Eu, îl aud câteodată. 

— Taci! spuse Vernique. 

— Da! Îl aud câteodată, noaptea, când nu dorm. Atunci 
beau ceva... 


Saint-Etienne nu termină. Un strigăt, un strigăt puternic 
de undeva departe, străbătea tăcerea nopţii. Cei doi 
prieteni se opriră, uluiţi, îngroziţi, dezorientaţi şi se 
prinseră de mână. 

— Ai auzit? făcu Vernique deabia suflând. 

— Da, bâlbâi Saint-Etienne. Este unul şi acelaşi strigăt 
venit din fundul tenebrelor. ne dă târcoale! 

— Venit din fundul groazei. Saint-Etienne, groaza! 

— Domnilor, zise Lagarde, aici este. 

— Ce? urlară mareşalul şi marele intendent. 

— Regele loviturii frumoase este în această casă. Ridicară 
ochii: apoi aplecară capul, umerii le căzuseră, picioarele le 
tremurau. Aveau atitudinea acelor sceleraţi asupra cărora 
cade acuzaţia care aduce pedeapsa cea mai mare. Aveau 
acea vagă intuiţie că groaza i-a adus până aici. Era acuzaţia 
pietrelor casei, care păreau că strigă: Noi am văzut! 

— Casa aceasta era aceea în care ei juraseră lui Renaud să 
o vegheze pe Marie de Vaupart până la întoarcerea lui din 
Montpellier. În această casă ei o înjunghiaseră pe bătrâna 
Bertrande. În această casă ei conduseră pe cei doi prinți, 
pentru a le da pe mână pe soţia lui Renaud. Era casa 
înaintea căreia, de la fărădelegile lor, ei nu mai trecuseră 
niciodată. 

Casa îmbătrânise cu mult mai mult decât celelalte 
vecinătăţi. Desigur, nimeni nu se mai ocupase de ea. 
Mareşalul şi marele intendent văzură lucrul acesta şi se 
liniştiră puţin. Praful îi acoperea pereţii. Era plină de 
zbârcituri, asemenea unui bătrân. Uşa ei era o gură 
deschisă. Ferestrele, ochii unui orb. Tristeţea şi severitatea 
stăpâneau această casă. 

— Este o simplă întâmplare, zise mareşalul scrâşnind 
dinţii, o întâmplare, aceasta este totul. Trebuie să ne fie 
frică de aşa ceva? 

— Nu! bombăni Vernique. Să intrăm. Vom vedea. Lagarde, 
rămâi afară cu oamenii. 


— De ce să intrăm singuri? îndrugă Saint-Etienne. Marele 
intendent îşi trecu mâna pe fruntea fierbinte şi murmură: 

— O întâmplare ne conduce în casă. Dacă aceeaşi 
întâmplare vrea ca să fi rămas în casă o urmă din cele ce s- 
au întâmplat, ei bine, atunci nu vreau martori. Să intrăm 
singuri. Pentru a aresta un muribund, suntem destui. 
Vernique bătu în ciocanul de la uşă. Ea se deschise îndată. 
Intrară, dar nu văzură pe nimeni. 

— Cine a deschis, întrebă Vernique? Saint-Etienne, doar 
cu o mişcare maşinală, împinse uşa. Pe o policioară ardea o 
luminare, care lumina trist încăperea. Ei o recunoscură. 
Erau aceleaşi mobile. Aceeaşi scară, la picioarele căreia 
bătrâna Bertrande se oprise să împiedice pe cei doi prinți 
să se urce la Marie de Vaupart. Ei tremurau. Nu îndrăzneau 
să se privească, temându-se să nu vadă unul pe faţa 
celuilalt groaza care-i stăpânea. Marele intendent făcu un 
efort de voinţă. 

— Trebuie să îl arestăm pe Regele loviturii, zise el cu o 
voce înceată şi să-l spânzurăm. Nu este vorba despre 
altceva. 

— Aşa e, aşa e, făcu mareşalul ştergându-şi fruntea. La 
dracu, prietene, ne este frică de o umbră. Hei! strigă el, nu 
e nimeni aici? 

— Nu aude nimeni? Strigă Vernique. 

— Nu răspunde nimeni. 

— Trebuie să urcam. Îl vom găsi acolo pe blestematul 
acela şi tu îl vei înhaţă de guler. 

— Da, zise Vernique, trebuie să mergem sus, asta este 
totul. 

Singur, Vernique s-ar fi dat înapoi în faţa acestei scări. 
Singur, Saint-Etienne ar fi luat-o la fugă. Fiecare din ei 
vroia însă să dovedească fără preget că e mai tare decât 
frica. Urcară, sus nu găsiră pe nimeni. leama le dispăruse. 
Dar acela pe care trebuiau să-l prindă, unde era el? Trei uşi 
se deschideau în sala unde se aflau ei. Aceea din mijloc 


dădea în camera unde o văzuseră odată pe Marie adormită, 
acolo unde ei juraseră să o păzească. 

— Să se fi înşelat oare Lagarde? întrebă Vernique. 

— Ar fi o adevărată nenorocire, zise Saint-Etienne. Ei nu 
se mai gândeau la groaza lor. Sau cel puţin, încercau să nu 
se mai gândească. Erau cu capul numai la Regele loviturii. 
Trebuiau să viziteze camerele una după altă, iar dacă cel 
căutat nu se afla în niciuna, era sigur ca Lagarde se 
înşelase. Trebuiau deci atunci să caute în casele vecine. 
Gândul acesta îi speria. Ei se îndreptară spre camera din 
mijloc. Vernique deschise uşa. 

În aceeaşi clipă, ambii rămaseră de piatră. Groaza îi 
cuprinse iar. Nu mai aveau putere să se dea înapoi, să se 
salveze. Se simțeau prizonierii acestei groaze de neînvins. 
Cu părul zbârlit şi ochii peste măsură de mari, ei se 
prinseră de mână şi scoaseră acelaşi suspin! 

— Marie de Vaupart...! 

Ea se afla acolo, în mijlocul camerei. Ea purta aceeaşi 
rochie de doliu pe care nu a vrut să o arunce, nici măcar în 
noaptea nunţii. Abia se putea spune că a îmbătrânit. Numai 
părul îi trăda anii care îi apăsau fruntea, dar un văl negru o 
ascundea. Ea era! Ei simțeau că înnebunesc. Pe buzele lor 
lipsite de culoare trecu un şuierat, un geamăt de furie, 
amestecat cu groază. 

— Marie de Vaupart! Rosti Vernique, cu o voce pe care 
omul o are numai în delir. 

Şi Saint-Etienne repetă: 

— Marie de Vaupart!... În acelaşi moment, ei încercară o 
lovitură într-adevăr uluitoare: spectrul vorbea! Şi iată ce 
spunea: 

— Marie de Vaupart este moartă. O ştiţi bine, ea e moartă, 
deoarece voi aţi ucis-o. Veniţi, vă voi dovedi. 

Ea înainta spre ei. Atunci ei ieşiră din starea lor de groază 
şi se dădură înapoi, ţinându-se mereu de mână. Ajunseră 
până la perete. Spectrul trecu înaintea lor fără să-i 
privească. 


Vernique se întreba dacă nu ar fi mai bine să se omoare, 
pentru ca să scape de groaza aceasta care îi fărâmiţa 
creierul. Saint-Etienne, cu un gest de nebun, îşi trecu mâna 
liberă pe cap, dar părul îi rămânea zbârlit, asemenea unui 
om înnebunit de prezenţa morţii. Spectrul începu să 
coboare scara. 

— Veniţi, zise spectrul, întorcându-se. 

— Ei începură să meargă. Încercau să reziste cu toate 
puterile lor, cu toată voinţa. Dar voinţa fantomei era fără 
îndoială mai tare. Ei o urmară, ţinându-se mereu de mână, 
legaţi unul de altul de aceeaşi groază. Şi îndărătul 
spectrului, ei coborâră aiuriţi, beţi, inconştienţi de mersul 
lor, cu ochii pironiţi asupra acestei apariţii negre care îi 
trăgea. Unde? Ei nu se întrebau. 

Ei mergeau în coşmar. Fantoma străbătu distanţa până în 
stradă: o trecură şi ei. În urma lor, uşa se închise. Lagarde 
şi cei doi oameni de afară îi văzură trecând. Lagarde vru să 
se repeadă să întrebe ce se petrece. Dar elii văzu atât de 
trişti, cu feţele atât de descompuse, încât se opri lovit de 
uimire. El avu presimţirea că se petrece ceva ciudat, 
îngrozitor, în afara realităţii posibile. 

Şi de departe, prada unei nespuse mirări, el urmări grupul 
fantastic. Fantoma mergea cu pas încet, egal şi, câteodată, 
se întorcea să facă un semn celor doi blestemaţi. 

Spectrul ajunse la cimitirul Inocenţilor şi intră. Marele 
intendent şi mareşalul intrară şi ei. De departe, Lagarde 
privea cele ce se petrec. 

Mâinile celor doi se strânseră convulsiv. 

— Se duce la mormânt! horcăi marele intendent. 

— Da, la mormântul ei! suflă mareşalul. 

— Să nu mergem. 

Spectrul se întoarse spre ei şi le făcu semn. Şi ei înaintară. 
Spectrul ajunse la groapă. Cei doi blestemaţi se opriră la 
zece paşi. Erau hotărâți să moară mai curând decât să facă 
un pas mai mult. Ideea aceasta înnebunitoare, ameţitoare, 


că spectrul vroia să-i facă să intre în groapă, ideea aceasta 
le măcina creierul. 

Se strânseră, se ţinură, se atraseră unul pe altul, cu ochii 
înnebuniţi asupra spectrului. 

— Nici un pas mai departe, Saint-Etienne! 

— Nu! Dacă ne cheamă, ucide-mă, Vernique! Spectrul, se 
întoarse spre ei. Ei vedeau faţa palidă, pe care lumina lunii 
o făcea şi mai galbenă. Ei nu vedeau decât aceasta. Atunci 
spectrul le vorbi: 

— Marie de Vaupart e moartă. De ce aţi chemat-o? Erau 
aproape morţi. Cu gura căscată, ei priveau şi ascultau. 

— Eu sunt moartă. Ştiu că ştiţi acest lucru. Am fost 
omorâtă de voi. Francois nu a fost decât pumnalul care 
loveşte. Voi aţi fost gândirea care omoară. Sunt moartă şi 
iată groapa mea... Ascultaţi, ce a spus stăpânul vostru 
Henri să se zgârie pe această piatră: Aici se odihneşte 
Marie... Poate că ea, de la înălţimea cerurilor, va ierta pe 
cei pe care au ucis-o... Cei vii îşi iau datoria să o răzbune... 

Ei nu mai mişcau. Nu mai tremurau. Erau înţepeniţi. 
Spectrul, cu-o voce mai stinsă, mai învăluită, mai 
îndepărtată, reluă: 

— Ascultaţi, ascultați! Voi care m-aţi ucis! Ruga aceasta 
este zadarnică. Ea nu s-a ridicat pe deasupra acestei pietre. 
Ascultaţi, ascultați, eu nu am iertat pe nimeni! Nu iert! Şi 
nu voi ierta niciodată. 

Vocea ei deveni strigăt: 

Cei vii îşi iau datoria să mă răzbune!... În aceeaşi clipă, 
spectrul dispăru. 

Vernique şi Saint-Etienne rămaseră câtva timp aplecaţi 
punând la îndoială libertatea lor. 

— A intrat în groapă! zise Saint-Etienne. 

— S-a întors la morţi! zise Vernique. 

Atunci, încet şi săltând uşor, cu ochii mereu fixaţi asupra 
mormântului, ţinându-se mereu de mână, ei ajunseră la 
poarta cimitirului. Acolo îl găsiră pe Lagarde care vru să 
întrebe ceva. 


— Au intrat dracii în ei! Bombăni şeful escadronului de 
fier. 

Gânditor, el îi privi cum se depărtează în grabă, încovoiaţi, 
gemând. 

Lagarde şi cei doi oameni ai săi alergară la casa din strada 
Tissanderie şi găsiră uşa întredeschisă, ca şi cum ar fi fost 
aşteptat cineva. Intrară cu pumnalele în mână şi cercetară 
casa de sus şi până jos. Nu găsiră pe nimeni. Nici uriaşul, 
nici Regele loviturii frumoase. 

MARIE DE VAUPARI. 

Gâfâind şi la capătul puterilor, zdrobită de amintiri, ea 
căzu în genunchi, nu numai în faţa mormântului ei, ci şi 
înaintea unui alt mormânt din imediata vecinătate, compus 
numai dintr-o lespede pe care nu era gravat nici un nume. 
Ea însăşi pusese piatra aceasta, cu mulţi ani înainte. 

Îngrijirea acestui mormânt sărac fusese prima grijă a 
Mariei de Vaupart când, un an după lovitura de pumnal a 
Delfinului Francois, după lunga stare de tulburare vecină 
nebuniei, ca a putut în sfârşit să se ridice, să respire şi să 
trăiască, atât cât o femeie de condiţia ei ar fi putut să 
trăiască cu o inimă moartă în piept. 

Acest mormânt deci devenise scopul plimbărilor ei zilnice. 
Aici venise ea într-o noapte cu Renaud. Avea în mână o 
lanternă şi ea lumină munca logodnicului său. Renaud 
înmormântase aici osemintele mamei sale moarte pe rug, 
arsă de vie la ordinul seniorului de Vaupart, mare judecător, 
căruia Francois | i-a dat o misiune excepţională. 

Renaud, scena teribilă care urmase căsătoriei, dragostea 
ei curată ca o flacără, nesfârşită ca şi cerul, citirea scrisorii 
în care ea se denunța singură, toate acestea erau amintirile 
vertiginoase asupra cărora ea se apleca fascinantă de 
catastrofă. 

Scena uneltirii, oribila scenă care urmase căsătoriei, 
fusese povestită de Vernique şi Saint-Etienne în timpul 
procesului Mariei. Margotte - temniceră - i-o povestise la 
rândul ei. 


Marie, adormită magnetic, nu avea nici o amintire. Şi 
atunci, ea înţelese, sau mai bine zis crezu că înţelege de ce 
nu s-a întors niciodată Renaud! În urma acestui fapt, 
Renaud pierduse mult în ochii ei. 

— Este egal, gândea ea în tristele ei reverii, el ar fi putut 
să-mi ierte aceasta. Şi e oare greşeala mea, dacă m-am 
numit Vaupart? Am putut eu să cred că am denunţat pe 
cineva? Că i-am denunţat mama? Dacă el m-ar fi iubit cum |- 
am iubit eu, el n-ar fi putut crede acest lucru. Niciodată! 
Am făcut tot ce am putut pentru a-i ascunde tristul meu 
nume, pentru tine am minţit şi-n faţa lui Dumnezeu. Ce 
spun? Am încercat să evit căsătoria! Renaud, mi-am călcat 
mândria, am călcat peste pudoarea mea de fată! Şi fiul tău 
s-a născut! Fiul tău, Renaud, fiul tău născut în celula 
Templului, temnicerul şi temniceră au avut milă de el... Dar 
tu...! 

Iată sumbra urzeală în jurul căreia se brodau gândurile ei 
de când se vindecase. Ea nu păstrase decât o amintire 
tulbure a şederii ei în închisoare. Toată tristeţea aceasta, 
toată grozăvia temniţei era luminată de o clipă radioasă: 
naşterea fiului ei. 

Apoi, ea nu ştia nimic mai mult. Copilul dispăruse. Luat de 
Brabant-le-Branancon, îi spuseseră Gilles şi Margotte. Cine 
era Brabant? Un om în stare să ucidă un copil adăugaseră 
temnicerul şi femeia lui. Copilul era deci mort. Mort şi 
Renaud, fără îndoială! Totul era mort în inima ei. 

Ea trăia cu toate acestea, având credinţa care îi opreşte 
pe creştini să se omoare. Trăia fără speranţa. Numai că, 
jurase să nu se mai numească Vaupart şi fiindcă nu mai 
vroia să poarte numele Renaud, era Doamna fără nume. 

Luptă cu disperare timp de trei ani să afle ce s-a întâmplat 
cu Renaud şi fiul ei. Pe urmă, în sufletul ei intră convingerea 
că orice căutare e în zadar. 

Atunci disperarea ei se opri. Dar, câteodată, în anumite 
împrejurări, această disperare lua forme curioase. În 
noaptea aceea, Marie de Vaupart se afla pradă unei 


asemenea stări. Vederea lui Vernique şi Saint-Etienne o 
adusese la trecut şi îi zdrobise inima ei şi aşa destul de 
împietrită. Ah! Nu era ea, spectrul! Aceşti doi siniştri 
bărbaţi erau nişte fantome care au distrus o viaţă în floare. 
Pentru ce? De ce? Pentru nimic poate! Pentru plăcerea pe 
care o au anumite suflete ca să nu vadă în jurul lor fericire, 
poate. 

Şi în timp ce ea suspină, chemându-l pe fiul ei, strigându-l 
pe Renaud şi întrebându-se pentru ce mai trăieşte pe 
această lume, lacrimile ei se prelingeau pe lespedea 
mormântului... Şi atunci, ea înţelese că dacă i-a fost dat să îi 
mai vadă pe cei doi demoni în viaţă, acest lucru s-a 
întâmplat numai pentru pedepsirea lor. 

Cu trupul şi inima frânte, Marie de Vaupart părăsi 
mormântul ei, îndreptându-se spre strada Tissanderie, 
Deodată, uită de Saint-Etienne şi de Vernique. Se gândea la 
Renaud. De douăzeci de ani se întrebase poate de milioane 
de ori: 

— De ce oare nu s-a întors, aşa cum a făgăduit? De ce m-a 
părăsit? Ştie el, a ştiut el că are un fiu?... Dacă l-aş vedea 
deodată ce i-aş spune...? 

Sărmana femeie îşi închipuia scenele, una după alta. Se 
vedea imputându-i lui Renaud faptul că o părăsise. Apoi, 
dimpotrivă ea îi cerea iertare, pentru că era fata lui 
Vaupart. 

Ceea ce rămăsese în inima ei era o dragoste curată, o 
iubire de flacără pe care ea nu o cunoştea. Dragostea doar 
o făcea să mai trăiască. 

Ea se mai întrebă odată: 

— Ştie el că are un fiu? 

Ea repetă încet, ca într-o mângâiere: 

— Fiul nostru... fiul meu... 

Minune! Ea plângea de tristeţe cu lacrimi amare dar, 
pronunţând cuvântul „fiul meu”, începu deodată să 
zâmbească. Unde găsesc oare mamele zâmbete de acestea 


care fac să strălucească lacrimile, asemenea diamantelor? 
Ea murmură: 

— La Sf. loan se împlinesc 22 de ani. El ar fi mare, ca 
Renaud, îndrăzneţ ca el, nobil şi generos ca tatăl său. Va 
purta cu mândrie spada. Va fi cel mai frumos dintre 
gentilomi. Toată lumea se va întoarce să ne vadă când vom 
trece, iar eu voi spune: E fiul meu... 

Zâmbetul îi dispăru însă. Suspine adânci îi luară locul. Din 
ce oare e făcută inima de mamă? 

Marie de Vaupart băâtu la uşa casei semnalul convenit cu 
Gilles. Ea recăzuse în acea stare care o făcea o adevărată 
Doamnă fără nume. 

— Au intrat toţi trei şi au vizitat totul, zise bătrânul 
temnicer. 

— Cred că n-au descoperit camera secretă! Gilles clipi, 
zâmbind. 

— N-ar mai fi ieşit ei vii de-aici. 

Gilles, cu un gest expresiv, îşi arată pumnalul. Marie nu 
avu nici un gest de frică. Era, demult, obişnuită cu moartea. 

— Dar tânărul? întrebă ea. 

— Doarme ca un om fericit. 

Marie făcu semn lui Gilles să păzească jos. lemnicerul şi 
femeia lui, de mai bine de douăzeci de ani, trăind lângă ea, 
îi deveniseră prieteni. Marie ştia că, dacă un duşman venea 
să se apropie de ea, eltrebuie să treacă mai întâi pe lângă 
Gilles şi Margotte. 

Se urcă în camera unde Vernique şi Saint-Etienne o 
văzuseră, ea împinse căptuşeala zidului: o uşă îngustă se 
deschise. Marie intră. 

Era o cameră mică, mobilată cu un pat, două sau trei 
scaune, o masă, un refugiu secret pe care orice casă din 
vremurile acelea îl avea, din pricina prigonirilor politice şi 
religioase. Un tânăr dormea liniştit în patul său. Să se 
apropie... Şi Marie de Vaupart se aplecă asupra Regelui 
loviturii. 

NUMELE BLESTEMAIT. 


Ea îl contemplă cu o caldă simpatie, pradă unei emoţii 
dulci. 

— E pentru că m-a salvat într-o noapte, îşi spuse ea. Sau 
poate pentru că şi eu l-am salvat la rândul meu... Sărmanul 
băiat... 

Ea încerca astfel să-şi explice simpatia care o pătrundea. 
Astfel, mama aplecată asupra fiului ei încerca să-şi explice 
pentru ce începea să-l iubească pe acest necunoscut, 
pentru ce-i dorea cu aprindere fericirea, pentru ce se 
îngrozea ea citindu-i pe faţă durerile unui vis urât. 

Marie de Vaupart cerceta cu emoție faţa acestui 
necunoscut. Emoţia aceasta o uimea. Ea credea că e numai 
milă, simplă milă pentru un rănit. Dar starea aceasta de 
teamă crescândă cu care analiza trăsăturile acelei figuri, de 
unde venea ea? Ea luă lumânarea care ardea pe masă şi-i 
lumină faţa. Pentru ce? Ce căuta ea? Nimic. Ea nu-şi dădea 
seama de această ciudată emoție. Tânărul făcu o mişcare de 
nerăbdare. 

— Lumina îl supără, murmură Marie, Micuţul. 

Ea puse luminarea departe de pat, ferindu-i astfel obrajii. 
Ea îl contemplă îndelung. Zâmbea. Tânărul deschise ochii. 

Dar aceasta nu era privirea Regelui loviturii frumoase! Nu 
era zâmbetul lui! Marie de Vaupart se ridică dreaptă, 
gâfâind îngrozită. 

Ceaţa de pe figura tânărului dispăruse. Faţa redeveni 
aceeaşi: aceea a Regelui loviturii. a unui necunoscut. Marie 
de Vaupart murmură: 

— Am crezut... nebunie! Himeră a creierului meu 
înnebunit... am crezut... Oh! Am crezut că pe acest pat era 
Renaud...! 

Trecură ore. Se făcu ziuă. Marie era încă acolo. Nu încerca 
nici o oboseală, deoarece era obişnuită cu lungile insomnii. 
Continuă să fixeze faţa aceasta tânără, cu profilul fin şi 
îndrăzneţ. Ea lupta contra unei viziuni care îi ameţea 
vederea. Viziunea fu însă mai tare. Marie de Vaupart se 
ridică şi, tremurând, se apropie de pat: 


— Orice-aş spune şi aş face, e cu neputinţă să nu recunosc 
această faţă. Tânărul acesta, acest necunoscut, seamănă. 
da, e ciudat, dar e adevărat... tânărul acesta seamănă cu 
Renaud! 

Nebunia, himera sărmanului ei creier înnebunit, se 
manifesta din nou. Sugestia, de data aceasta, era completă. 
Marie tremura, fruntea îi era fierbinte, iar inima i se răcise. 
Rămase de piatră. 

— Tu eşti Renaud? Se întrebă ea. 

Ea avu aceeaşi voce pe care o avusese odată, când Renaud 
o făcea să cadă în somnul magnetic. În aceeaşi clipă, ochii 
Regelui loviturii frumoase se deschiseră. Figura aceasta 
care sta aplecată asupra lui, vocea aceasta sugrumată, îi 
făcea milă. El rămase nemişcat, fără răsuflare aproape, cu 
ochii ţintiţi asupra femeii. Ea vorbea încet: 

— Tu eşti, iubitul meu? Ştii tu asta? Ai numărat tu nopţile 
pe care le-am pierdut, evocând imaginea ta scumpă?... 
Renaud, Renaud, nu ţi-a fost niciodată mila de soţia ta? 
Ascultă, e adevărat! Ceea ce era în scrisoare, era adevărat! 
Eu sunt Marie de Vaupart! 

— Marie de Vaupart! repetă surd Regele loviturii 
frumoase. 

Într-o clipă, legenda îngrozitoare care se prinsese în jurul 
acestui nume îi reveni în minte. Discuţia pe care o avură în 
pivnițele marii intendenţe* Trinquemaille, Corpodibale, 
Bouracan şi Strapafar! Şi faptul că făgăduise s-o 
pedepsească pe Marie de Vaupart, denunţătoarea! 
Îngrijitoarea marelui judecător! Frumoasa fată care era un 
diavol, care nu făcea altceva lângă seniorul de Vaupart, 
decât să-i numească victimele! Regele loviturii tremura. 
Pumnii i se strânseră. 

— Ea este oare?... Dacă e ea, pe toţi dracii, atunci o... 

— Renaud, zicea Marie, Renaud, nu te depărta de mine, de 
milă... Tu vezi! Mărturisesc. Eu sunt fata marelui judecător. 
Port numele acesta blestemat de Vaupart... 

— Drace! Îşi spuse Regele loviturii. Ea e! 


Marie căzuse în genunchi. Suspina. Ea repeta scena citirii. 
Sufletul ei, transpus în faza aceea, retrăia acele momente. 
Plângea deci, aşa cum plânsese înaintea tindei casei din 
Saint-Germain LAuxerrois şi în faţa lui Renaud. Aspectul ei 
era jalnic, într-adevăr demn de orice milă. 

Regele loviturii frumoase, aplecat asupra acestei statui vii 
a dezolării, tremura. Asta nu dură decât câtva timp. Dar 
când Marie se ridică în picioare, revenindu-şi la normal şi 
întrebându-se de ce căzuse în genunchi, în sufletul 
tânărului nu mai era într-adevăr decât milă. Regele loviturii 
frumoase plângea şi el. Şi murmura în el însuşi! 

— Biata femeie...! 

— Te-ai trezit, zise Marie de Vaupart tremurând, De când? 
Ce-am făcut eu, de când te-ai deşteptat? 

— Nimic, madame, zise dulce Regele loviturii. 

— Nimic? Sigur? Spune-mi, te rog, copilul meu nu-mi 
ascunde adevărul. Am vorbit desigur, am spus lucruri 
ciudate, nu? Ce-am spus? 

— Nimic, madame. Ea îl privi, bănuitoare. 

— N-am spus că mă numesc... iată. trebuie că am spus un 
nume. 

— Madame, zise Regele loviturii, ştiu că vă numiţi Doamna 
fără nume. Eu mă numesc Regele loviturii frumoase. Mi-aţi 
dat adăpost. Mi-aţi legat rana de la umăr. E tot ce ştiu. 

Un zâmbet destinse buzele ei palide care nu mai 
zâmbiseră de mult timp. Ea începu atunci să-i desfacă 
legătura de la umăr, cu o pricepere uimitoare. În acest 
timp, Regele loviturii gândea: 

— Nu, nu voi pedepsi niciodată acesta femeie. Dacă 
Trinquemaille şi ceilalţi vor veni să-i ceară vreodată 
socoteală, vor avea de-a face cu mine! Dar pot eu să rămân 
sub acelaşi acoperiş cu denunţătoarea? Fata marelui 
judecător, a cărei amintire aduce blesteme şi al cărui nume 
îl făcea să tremure pe bătrânul meu Brabant!... Nu, nu voi 
rămâne aici! Şi cu toate acestea, cine ştie cât a suferit ea! 


— Te simţi mai bine? întrebă Marie de Vaupart, terminând 
lucrul. 

— Atât de bine, madame, încât datorită îngrijirilor 
dumneavoastră, mă voi scula şi mă voi retrage... 

— Cum! făcu ea. Aşa rănit cum eşti, vrei să pleci? El 
începu să râdă. 

— Am mai păţit eu de astea. Am jumulit însă, în schimb, 
multe piei. 

— Dar eşti fugărit şi urmărit! reluă ea, frământată de o 
vădită turburare. Nu vei pleca de aici! 

— Trebuie. În ce-i priveşte pe cei care mă urmăresc lucrul 
cel mai bun care li se poate întâmpla e să nu mă 
întâlnească. Mai devreme sau mai târziu, totul trebuie să 
aibă un sfârşit. Ce sunt eu? Un bun om pentru o frânghie. 
Într-o bună zi voi fi legănat de vânt... 

Marie de Vaupart, pradă unei exaltări misterioase, îl 
prinse de mână şi îl fixă cu privirea ei înnebunită: 

— "Ţi-ai cunoscut mama? murmură ea. 

— Da, zise simplu Regele loviturii. Se numea Myrtho, 
locuia în Curtea Miracolelor. Acolo am fost eu crescut. Asta 
vă miră, nu-i aşa? Meseria mea e însă mai urâtă decât cea a 
marelui intendent... 

Marie de Vaupart lăsă să-i cadă braţele, în semn de 
descurajare. 

— Mama lui se numea Myrtho, murmură ea. Nebunie! 
Himeră a sărmanului meu creier înnebunit! Spune-mi, 
copilul meu, dar femeia aceea care era cu noi în ruinele 
hanului... 

— Myrtha? 

— Da. Eşti fratele ei? 

— Buna Myrtha... Da, sunt fratele ei... 

Marie de Vaupart se retrase încet... şi murmura: 
Asemănare? Vis! 

leşi apoi din cameră. Regele loviturii se îmbrăcă în cea mai 
mare grabă. Cobori, jos o găsi pe Doamna fără nume. 


— Vă mulţumesc, doamnă, pentru ospitalitate şi grija ce 
mi-aţi purtat, vă mulţumesc şi adio. 

Ea scoase un strigăt de disperare şi îndrugă, cu mâinile 
împreunate ca pentru rugă: 

— Te vei întoarce, nu-i aşa? 

EI tresări. Să se-ntoarcă la denunţătoare! 

— Nu cred, făcu el brusc. 

Marie plecă tristă capul plângea. Regele loviturii se mai 
întoarse o dată la uşă, dar ezită. Sărmana femeie. Atâta 
durere! El ezita, deoarece lacrimile îi făceau rău. Tremura. 
Deodată, dintr-o săritură, fu lângă ea, îi prinse amândouă 
mâinile, se aplecă aproape în genunchi şi sărută mâinile 
diafane, suspinând fără a şti de ce: 

— Ei bine, da, da! Mă voi întoarce, vă jur! 

Şi apoi, fugi afară. 

CAPITOLVL XIV. 

Regele loviturii frumoase. 

GĂRZILE. 

Dacă cititorul a uitat poate că Regele loviturii a dat o 
întâlnire la Myrtha celor patru tâlhari, Bouracan, Strapafar, 
Corpodibale şi Trinquemaille n-au uitat însă. Mai întâi, 
pentru că ordinul Regelui loviturii era ordin, apoi, pentru că 
o întâlnire la Myrtha însemna întotdeauna un prilej de 
pileală. 

După ce l-au escortat pe Henri II, după cum s-a văzut, cei 
patru şmecheri înțelegând că vecinătatea Louvrului nu le 
poate fi de folos, o luară din loc. Erau bogaţi golanii noştri, 
deoarece pe nesimţite, unul câte unul, se înfruptaseră din 
punga regelui. 

— Ce vom face cu aurul ăsta? întrebă Tringuemaille, omul 
ordinii. Îl bem sau nu? Îl mâncăm sau îl jucăm? Sau 
cumpărăm lumânări pentru păcatele noastre? 

Căzură pe gânduri. Un lucru trebuia, făcut: să cheltuiască 
aurul. Ei nu se gândeau la zile negre, Corpodibale anunţă 
că ştie un loc discret, unde un gentilom poate să petreacă 
aşa cum se cuvine, în tovărăşie plăcută. Bouracan avea 


încredere în Corpodibale, cunoscut ca om de bun simţ, 
priceput la băutură şi mâncare. Îl urmară deci, vom găsi de 
băut? întrebă Bouracan, căruia îi era mereu sete. 

— Vom găsi de mâncare? susură Trinquemaille, căruia îi 
era mereu foame. 

— Vom găsi ceva frumoase? suspină Strapafar, care ducea 
mereu gândul după femei. 

— Vom găsi, zise Corpodibale, de toate. 

Trebuie să spunem însă că amicul nostru exagerase puţin. 
Taverna din str. Franc-Bourgeois nu răspundea decât vag la 
descrierea entuziastă. Tâlharii, care sufereau de toate 
păcatele, aveau însă calitatea de a fi puţin pretenţioşi. 
Bouracan se extazia în faţa butoiaşelor şi carafelor; 
Trinquemaille găsi cârnaţii piperaţi, drept cei mai buni din 
lume. Strapafar jură pe toate madonele că n-a văzut 
nicăieri servitoare mai bine; în sfârşit, după ce se desfătară 
în toată puterea cuvântului, golind vasele de vin şi 
înfulecând cârnaţi cu metrul, ei găsiră şase golani cu care 
se apucară mai departe de pileală, bineînţeles cu intenţia 
ca, în cele din urmă, să-i jefuiască. Din nefericire, la joc, 
prea cinstiţii jucători pipăiau zarul cu o pricepere care îl 
lăsă mult în urmă pe priceputul Trinquemaille. Aşa că, 
sărmanii noştri tâlhari se găsiră către orele cinci ale 
dimineţii mai săraci decât profeţii din Scripturi. Unul lângă 
altul, adormiră buştean. 

La orele 9 ale dimineţii, erau afară, înjurând şi flecărind 
veseli. N-aveau nici o grijă, deoarece Regele loviturii îi 
aştepta la Myrtha. 

Ajunseră în str. Lavandiere, pregătindu-se să guste 
vinurile şi mâncărurile hangiţei. Nu vor mai ieşi din han. În 
stradă, lângă Anguille-sous-Roche, era o adunătură de 
lume. Trinquemaille se ridică să privească. Strapafar îşi 
duse mâinile la ochi, Corpodibale începu să fugă. Când 
ajunseră acolo, rămaseră zăpăciţi, blegi, fără să se poată 
dumiri. Nu mai exista nici urmă de han! Deci, pentru azi 
dimineaţă, nici gând de chef! Adio pileală! 


— Blestemaţilor, v-am spus să mai păstraţi ceva gologani! 
gemu Strapafar. 

— Tu ai dat doar golanilor banii! Ladro-Cristo! tună 
Corpodibale. 

— Sfântă Fecioară, Bouracan a băut totul, zise 
Trinquemaille. 

— Sacrament, Tringuemaille a înghiţit gologanii, făcu 
Bouracan. 

Înjurându-se şi acuzându-se reciproc, tâlharii ajunseră în 
cele din urmă să se-ntrebe ce pot face să-l găsească pe 
Regele loviturii. Tringqguemaille ascultă din gura unui 
cetăţean povestea focului, pe care acesta o spunea astăzi 
pentru a şaptea oară. 

Cetăţeanul nostru văzuse de altfel totul. Când termină de 
povestit, Trinquemaille era galben ca lămâia şi tremura ca 
varga. 

— Copii, suntem pierduţi, zise el întorcându-se la tovarăşii 
lui. 

— Ce? Dar ce s-a întâmplat? 

— Regele loviturii frumoase e mort. Atacat de o bandă de 
pândari, el s-a închis în han şi şi-a dat foc, decât să cadă viu 
în mâinile mizerabililor care l-ar fi spânzurat. A murit deci 
ars şi noi n-am avut măcar consolarea să-i înmormântăm 
creştineşte corpul prefăcut în cenuşă. Cinste amintirii lui! 

Rămaseră năuciţi. Durerea sinceră pe care o încercau le 
tăiase răsuflarea. Apoi, Tringqguemaille arătă că vrea să-şi 
smulgă părul. Strapafar se încovoaie, parcă sub greutatea 
ştirii. Corpodibale ridică la cer un pumn ameninţător. 
Bouracan îşi dădu în cap câteva lovituri care răsunară ca un 
ciocan. Fiecare îşi arăta astfel, în felul lui disperarea. 

Se priviră, făcându-li-se milă unul de altul. Pentru prima 
oară în viaţa lor, ei cunoscură durerea. Trebuie să adăugăm 
că durerea lor era sinceră, dezinteresată. 

Diavolii aceştia împieliţaţi plângeau cu lacrimi. Priveau 
tăcuţi ruinele hanului şi nu se mai gândeau deloc la chef. 

— S-a sfârşit, nu-l vom mai vedea, sărmanul porumbel! 


— Nici măcar în cer, pentru că vom fi opriţi să intrăm, cine 
ştie? 

— Nu mă va mai chema niciodată, piccolo birbante! 

— Nu mă va mai urechea niciodată, viteazul! Şi după o 
tăcere: 

— Să mergem, drace, mi-e capul gol! 

— Da, da, sufletul meu e ca o zdreanţă! 

— Să plecăm, fraţilor. Mi s-a rupt inima! 

— Ya. 

Întoarseră spatele ruinelor şi plecară, unde? Ei nu ştiau: 
spre aventură! În acest moment, Trinquemaille se simţi tras 
de haină şi se întoarse: 

— Myrtha... 

— Ssst! Şi urmaţi-mă toţi patru. 

Ei o urmară ca nişte câini care se agaţă de primul om 
întâlnit, după ce şi-au pierdut stăpânul. Myrtha îi făcu să 
intre în casa Doamnei fără nume, unde Margotte le dădu să 
bea un vin straşnic, care născu în ei un fel de venerație. Şi 
atunci Myrtha zise: 

— El nu e mort! 

Ce credeţi că au făcut şi au spus! Au strigat de bucurie? 
Au sărit în sus? E adevărat că s-au aplecat sub lovitura 
ştirii. Nu e mort! Căscară nişte ochi îngrozitori. Şi deodată 
începură să se tragă de mâini, împingându-se ca nebunii: 

— 'Ţi-am spus eu! Nu putea să moară aşa porumbelul! 

— Sf. Pancrace nu putea să se poarte aşa cu el! Regele 
loviturii frumoase! 

Prima spadă a lumii, am spus eu. Nu e mort! 

— Am spus eu. E mai tare ca moartea! 

Înghiţiră aproape şi paharele. Myrtha îi cunoştea, ea văzu 
bine încântarea acestor suflete. 

— lată, zise ea cu un ton autoritar. Regele loviturii nu a 
murit. E numai rănit. A fost dus într-o casă din str. 
Tissanderie. Acum o jumătate de oră, Gilles l-a urmărit şi l-a 
văzut intrând într-un han din str. Froidemantel. E acolo un 
pod suspendat. Voi îl veţi recunoaşte. În strada asta e 


cabaretul „Bolta rece”. Ascultaţi: Regele loviturii fugărit de 
oamenii lui Saint-Etienne, de pândarii marelui intendent şi 
de soldaţii regelui. 

Tâlharii scrâşniră din dinţi. 

— Trebuie să-l păzim, să-l apărăm, să murim cu el sau 
pentru el. 

Cei patru duseră mâinile la pumnale. 

— Vreţi să-l păziţi? Vă plătesc. Vă veţi instala la „Bolta 
rece”. Plătesc eu toată cheltuiala şi vă dau pe deasupra câte 
doi scunzi. La terminarea trebii, căpătaţi fiecare o sută de 
scuzi, primiţi? 

Gărzile Regelui loviturii frumoase! S-a făcut! 

— S-a făcut! Şi scuzii, pe deasupra! zise Trinquemaille 
care nu-şi pierdea capul. 

Înainte! răcni Bouracan, cu un gest care ar fi. 

Făcut pe orice pândar să se dea înapoi. 

SFETNICUL INVIZIBIL. 

Trecu o săptămână, în realitate, eroii acestei lupte erau 
cuprinşi de o teamă nemărturisită, inexplicabilă, care îi 
oprea să mai facă ceva. Regele Henri, Catherina de Medicis, 
Montgomery, Vernique, Saint-Etienne, fiul său Roland, 
Lagarde, Marie de Vaupart, Regele loviturii frumoase, 
Florise, fiecare din aceste fiinţe îşi spunea că se apropie 
clipa în care se va întâmpla un lucru îngrozitor în viaţa sa. 

Peste toate aceste vieţi în aşteptare plana figura lividă, 
nemişcată, a lui Nostradamus. 

Trecuse deci o săptămână de când cei patru tâlhari se 
instalaseră la „Bolta rece”, unde chefuiau şi jucau întruna. 

Parisul era liniştit. Era aproape de iunie. În seara de 30 
Mai 1559, avu loc la Louvru un consiliu secret, Ia care luară 
parte Henri II, Saint-Etienne, Roland, fiul mareşalului 
Franţei, de Vernique, marele intendent al Parisului, 
părintele Ignaţiu de Loyola, Gabriel de Montmorency, 
căpitanul general al Louvrului. 

Nu era vorba despre război, deoarece conetabilul nu 
fusese chemat, nici de război civil sau religios, deoarece nici 


ducele de Guise, nici cardinalul de Lorraine nu fuseseră 
chemaţi. Nu era vorba despre chestiuni de familie, 
deoarece Diana de Poitiers nu se afla în mijlocul celor de 
faţă. Niciunul din sfetnicii obişnuiţi ai regelui nu fuseseră 
chemaţi. În ce priveşte pe Catherina de Medicis, ea nu era 
chemată niciodată la consilii. Ea lua totuşi parte la acest 
consiliu, după cum se va vedea. Era vorba despre 
Nostradamus. 

Totul fusese spus. Toată lumea era înţeleasă. Regele nu 
avea decât să declare deschis cele ce murmurase la 
urechea lui Saint-Etienne sau lui Vernique, dorinţa sa era să 
se scape de vrăjitor... Nu avea decât să dea ordinul. 

Călugărul Loyola, ros de boală, cuprins de friguri, afirmase 
că nu va pleca din Paris până ce nu se va şterge această 
insultă adusă creştinătăţii: vrăjitoria. Roland arătă că, după 
raportul baronului Lagarde, Regele loviturii frumoase s-ar fi 
refugiat în casa vrăjitorului. Montgomery spuse că existenţa 
acestui om e o ameninţare la adresa Statului. Saint-Etienne 
şi Vernique demonstrează pălind că, în urma unei aventuri 
avute în urmărirea Regelui loviturii, odată cu revenirea lui 
Nostradamus la Paris, timpul miracolelor infernale a apărut 
şi el. Vernique spuse că afluenţa curioşilor în str. 
Froidemantel e un scandal care ameninţă siguranţa 
Parisului. 

A-l prinde pe Nostradamus înseamnă a-l prinde pe Regele 
loviturii, acela care-l insultase pe rege. lată în câteva 
cuvinte ce se discuta în consiliul secret. 

Henri al II-lea, verde la faţă, îşi asculta sfetnicul pe care îl 
aproba cu un semn al capului. El părea însă că luptă cu un 
sfetnic invizibil. Cu siguranţă, cineva era lângă el, cineva 
nevăzut dar care îi vorbea. Regele refuza, amenințând. 
Îndruga crâmpeie de fraze, neauzite de nimeni. Era 
groaznic. Loyola se ruga. Ceilalţi tremurau, dinţii le 
clănţăneau ca nişte oase. Singuri Vernique şi Saint-Etienne 
priveau ca oamenii obişnuiţi cu asemenea scene. Deodată, 
Henri bătu cu pumnul în masă strigând: 


— Ei bine, da! Domnilor, vreau ca acest om să fie arestat! 
Vreau să fie judecat şi ars în Piaţa Grevei! 

— Domnul fie lăudat! zise Loyola cu fervoare. 

Regele se retrase îndată în apartamentele sale. Călugărul, 
mulţumit de victoria lui asupra magiei, plecă şi el. Rămaşi 
singuri, oamenii luptei îşi făcură planul. Hotărâră să-l ia pe 
Lagarde, care era om de acţiune. O sută de archebuzieri 
trebuiau să ajungă pentru arestarea lui Nostradamus şi a 
oaspetelui său, Regele loviturii. Operația urma să fie făcută 
a doua zi, către miezul nopţii. Când totul fu pus la punct, 
Montgomery se retrase gândind: 

— Regina a sosit. Omul acesta care cunoaşte îngrozitorul 
secret va muri în mâinile mele. 

Roland de Saint-Etienne se retrase gândind: 

— De data aceasta, Florise e a mea. 

Mareşalul şi marele intendent, rămaşi singuri, se priviră. 

— Crezi tu că-l vom putea aresta? făcu Saint-Etienne. 

— Nu ştiu! răspunse încet Vernique. În orice caz, trebuie 
să fim cu băgare de seamă. 

— Da, da, şuieră mareşalul, să băgăm de seamă. 

LA RAPORI. 

După ce toată lumea părăsi sala de consiliu, greaua 
perdea cu fireturi de aur care acoperea una din ferestre se 
trase la o parte şi baronul Lagarde îşi făcu apariţia. El ieşi şi 
se-ndreptă spre apartamentul reginei, în faţa căreia se 
prezentă, îndată după ce fu introdus. Micul Henri se juca, 
lângă mama lui. 

— Henri, zise Catherina sărutându-l pe frunte, du-te şi 
joacă-te cu fratele tău Charles. 

— El e mereu bolnav - zise copilul, nu vrea să se joace. 

— Ei bine! Iată cartea cu chipuri pe care mi-ai cerut-o. 
Micul Henry deschise volumul prins în aur, scoase un strigăt 
de bucurie şi fugi în camera învecinată. 

— Madame, zise atunci Lagarde, e vorba despre arestarea 
vrăjitorului, a lui Nostradamus. 

Catherine tresări şi murmură: 


— Mai avem încă nevoie de el... Dar rebelul acesta? 
Regele loviturii? De câteva zile nu-ţi prea merge, Lagarde... 

Baronul păli! răspunse: 

— Ştiu ce i s-a întâmplat predecesorului meu. Madame, 
când nu ţi-a mai plăcut. L-ai rugat într-o zi să te însoţească. 
Trecând printr-un culoar subteran, o trapă s-a deschis sub 
paşii lui şi de-atunci nu a mai fost văzut. Madame, mi-ai 
arătat trapa. Când Maiestatea Sa va vrea să trec, voi trece. 

Era ceva sălbatec în atitudinea aceasta trufaşă a 
bărbatului. Catherina, care-l cunoştea, îl admiră o clipă, 
apoi reluă. 

— Ştiu, dragul meu. Eşti puternic, eşti credincios. Nu e 
vina ta dacă soarta a vrut ca... Dar mai bine să nu mai 
vorbim. Vom mai găsi prilej. Spune-mi. regele... 

— Madame, făcu Lagarde coborând glasul, din seara 
aceea n-a mai părăsit palatul. 

Catherina rămase câteva clipe gânditoare, apoi scoase 
dintr-un deget un inel: 

— Lagarde, ia acest diamant. Se va găsi şi o altă ocazie. 
Ştiu că tu eşti totdeauna gata la toate, bravul meu prieten. 
Diamantul valorează patruzeci de mii de livre... 

Lagarde privi cu mulţumire piatra prețioasă şi o băgă iute 
în buzunarul vestonului. 

— FPără-ndoială, tu eşti brav şi credincios, îndemânatic şi 
priceput. Dar să nu mai vorbim de afacerea de la marea 
intendenţă. Se va ivi o altă ocazie. Dar pe acest Rege al 
loviturii l-ai scăpat! 

Lagarde se răsuci drept în faţa reginei: 

— Madame, meseria lui e bine cunoscută. Să pândeşti un 
senior la colţ de stradă şi să-l dobori, nu prea e mare lucru. 
Să goneşti însă mereu fiara aceasta, care cunoaşte toate 
ascunzişurile, e o muncă anevoioasă. Madame, îl am însă în 
mână pe Regele loviturii. El va fi mâine arestat, arestat sau 
ucis, cum doreşti. El se află găzduit la Nostradamus şi voi 
lua parte la expediţia contra lui. 


Catherina căzu pe gânduri; rezultatul fură aceste cuvinte 
pe care ea şi le murmura: „Regele loviturii la 
Nostradamus!... Ce poate fi între aceşti doi bărbaţi?” 

— Lagarde, vrei să cunoşti - reluă ea cu glas tare - 
părerea mea despre expediţia de mâine? Ei bine, 
Nostradamus nu va fi arestat. Regele loviturii nu va fi 
arestat! 

— Şi de ce, Madame? Vrăjitorul acesta lucrează în numele 
diavolului. 

— Poate! răspunse Catherina cu o funebră ironie. Orice s- 
ar întâmpla, am nevoie de acest Rege al loviturii. El ştie 
multe, Lagarde. Văd acum cum le ştie. Îmi trebuie neapărat 
acest om. Ţi-ai organizat escadronul pe care elţi l-a 
distrus? 

— Îmi mai lipsesc patru oameni, madame. Avem opt 
spadasini puternici. Ceilalţi patru vor fi însă înlocuiţi. 

— Caută-i, Lagarde, grăbeşte-te. Nu mai vreau, nu mai pot 
să aştept. Gândeşte-te că oamenii aceştia îmi ţin în mână 
soarta. Eşti sigur de cei opt pe care îi ai? 

— Ca de mine însumi, madame. Sunt gata să moară pentru 
Maiestatea Ta. Gata să lovească la un semn. În ce priveşte 
pe ceilalţi patru, cred că-i voi avea îndată. 

— Cine sunt ei? întrebă Catherine, aruncând lui Lagarde o 
privire sfredelitoare. 

— Madame, cred că ai auzit de moartea lui Lerohne, 
senior de Vaupart? A fost o aventură ciudată. Sire de 
Vaupart era mare judecător. El a fost prins într-o bună zi în 
Piaţa Grevei şi rupt în bucăţi. Era tocmai la execuţia 
publică. Ei bine, madame, marele judecător a fost ucis de 
aceşti patru despre care vorbesc acuma. A auzit Maiestatea 
Ta vorbindu-se despre Brabant-le-Branancon dispărut şi el! 
Niciodată n-am aflat pentru ce. Ceea ce ştiu însă e că, în 
curând, Brabant-le-Branancon îşi făcu o faimă de diavol în 
toată ţara. Semăna pretutindeni groaza. Ei bine, cei patru 
despre care vorbesc, erau spadele lui Brabant. Tot aceşti 
patru s-au aruncat, conduşi de Regele loviturii, asupra 


noastră, lângă zidurile marii intendenţe, unde ne-au 
decimat escadronul. Sunt cei patru care l-au ţinut pe rege 
în casa din str. Calandre. Pe aceşti patru spadasini vreau să- 
i ofer Maiestăţii Tale. Din nefericire, ei sunt trup şi suflet cu 
cel pe care vreau să-l facem prizonier, sau să-l suprimăm cu 
Regele loviturii frumoase. Mai bine, îl ucid eu? 

Catherina cugetă îndelung. 

— Unde sunt oamenii aceştia? întrebă ea, după o lungă 
tăcere. 

— Într-o cârciumă din str. Froidemantel, unde aşteaptă să 
moară pentru şeful lor. 

— Ce fel de oameni sunt? 

— Lipsiţi de scrupule, nepăsători; ei nu cunosc alt 
Dumnezeu decât pe Regele loviturii. Sunt mereu flămânzi şi 
săraci. 

Catherina recăzu pe gânduri. Un zâmbet flutura pe buzele 
ei palide. Fruntea i se contractă în efortul raţionamentului 
pe care-l făcea. 

— Lagarde, zise ea, nu te vei atinge de oamenii aceştia. În 
două zile însă, vei căuta să le vorbeşti şi să le faci 
propuneri. Ei vor primi. Du-te acuma. 

Lagarde se înclină şi ieşi fără a mai cere alte explicaţii. 
Atunci Catherina se ridică, se apropie de o oglindă şi îşi 
privi cu atenţie fruntea. 

— Urma a dispărut, murmură ea cu glas încet. Urma 
degetului lui Francois. 

„Sire, gândi ea, mai găseşti că regina miroase a mort? 
Urma degetului imprimată pe această frunte de fantoma 
fratelui tău, a dispărut. Dar, bagă de seamă! Mai mult ca 
niciodată, moartea e aici...!”. 

Îşi puse apoi faţa în mâini. 

— Să dea Dumnezeu să reuşesc, Regele loviturii să moară! 
După el, Nostradamus! După el, Montgomery! Ioţi acei care 
ştiu! Şi după ei, regele... Atunci, nu va mai exista nici o 
umilire. Eu sunt regina! Trebuie să pregătesc fiului meu un 
tron demn de el. 


Catherina îşi chemă apoi domnişoarele de onoare. 
ESCADRONUL ZBURATOR. 


În ziua aceea, către orele cinci seara, cei patru se plimbau 
pe strada Froidemantel, ca nişte paşnici cetăţeni care nu au 
altceva de făcut decât să-şi întindă aleanul, în lipsa unei 
griji mai importante. Dar, după mustăţile lor răsucite, după 
mantalele lor zdrenţuite şi spadele lor nefrecate, puteau fi 
recunoscuţi fără greutate. Ei găseau viaţa aceasta 
încântătoare. Ei nu cereau cerului, sau diavolului decât un 
singur lucru ca să dureze cât mai mult cu putinţă. Myrtha 
se ţinuse de cuvânt. Propietăreasa „Boltei reci” îi ospăta 
cum trebuie, iar bătrânul Gilles le aducea în fiecare zi câte 
doi scuzi, bani de buzunar. 

Din timp în timp, plictisiţi de atâta băutură şi de atâta 
mâncare, ieşeau la plimbare, umplând străzile de zgomotul 
săbiilor lor şi de hărmălaia vociferărilor. În acelaşi timp, ei 
nu pierdeau din vedere casa în care se afla Regele loviturii 
frumoase. Ce puteau ei să facă acolo? Iată ce se întrebau ei. 
Îşi dădeau mii de răspunsuri fantastice. Realitatea era 
aceasta: Regele loviturii fusese într-adevăr grav rănit. 
Nostradamus trebuia să-i vindece rana până la capăt. Într-o 
plimbare din aceea colectivă îi întâlnim pe tâlharii noştri. 

— He, zise Strapafar, încă o trăsură. De data aceasta, o 
doamnă din societatea înaltă a trecut podul care se ridică. 
Ah! Mititica! E destul de drăguță. Ce poate ea să-l întrebe 
pe vrăjitor? 

— Sunt destule! Ce trăsuri multe! Să le numărăm. Ne va 
trece timpul. 

— Oh! Şi astea! Sunt desigur o ducesă şi o marchiză... 

— Drage, drage, ge mai vemei zunt be aici... 

— Încă o porumbiţă, iată!... Era distracţia lor de fiecare zi 
să contemple amestecul acesta de trăsuri şi lume care se 
arată în faţa casei lui Nostradamus. Unele femei veneau 
pentru filtre de dragoste, iar unii bărbaţi pentru 
horoscoape şi preziceri în legătură cu existenţa familiilor 
lor. Lumea venea din toate colţurile Parisului. Fiecare intra 
la rândul său. Seniori, ducese, lucrători, oameni din popor 
şi curteni, cu toţii aşteptau cuvântul magicianului. Tot 


Parisul vroia să-l vadă pe omul care face minuni. Până şi 
orbii veneau la el. Strigăte de durere, strigăte de bucurie şi 
disperare, toată mizeria omenirii se zbătea în această 
stradă... 

La prânz, podul suspendat era lăsat jos: oamenii aşteptau 
din zori. Atunci, poporul începea să intre. Oamenii erau 
primiţi la uşă de micul bătrân, care se strâmba mereu. Unii 
ieşeau disperaţi, dar alţii ieşeau bucuroşi îngenuncheau în 
stradă şi strigau că sunt salvaţi. Atunci, cei de afară strigau: 

— Încă o minune! Încă o minune! Tămăduitorul primea pe 
oricine şi refuza orice fel de plată. Când izbutea să 
înapoieze un copil însănătoşit mamei sale, el zicea: 

— Acuma, du-te. Clipa aceasta de bucurie îmi plăteşte ani 
de suferinţă... 

La orele şapte seara, podul se ridicase. Nimeni nu mai 
intra. Atunci, strada se golea în câteva minute şi cădea într- 
o tăcere uluitoare. A doua zi, totul reîncepea. 

În seara aceasta, păzitorii Regelui loviturii frumoase, după 
ce văzură ca de obicei cele ce se petreceau în strada 
Froidemantel, se-ntoarseră la „Bolta rece”, pentru a gusta 
cina care îi aştepta pregătită. 

Cu masa pusă lângă uşă şi cu uşa larg deschisă, ei puteau 
să mănânce în voie şi să ţină totodată în observaţie şi casa 
lui Nostradamus. După masă, îi venea fiecăruia rândul să 
păzească în timpul somnului. 

Corpodibale, Strapafar, Trinquemaille şi Bouracan intrară 
în sala de mâncare a hanului. 

— lată! făcu Trinquemaille. Servitoare! 

De obicei, proprietăreasa servea ajutată de o fată tânără şi 
proastă. Rămaseră uimiţi de această schimbare. 

— Sunt patru, reluă Trinquemaille. 

— Ji noi zuntem batru, observă corect Bouracan. 

— Ce dulci sunt, Santa Madonna! exclamă Corpodibale. 

— Ahhh! suspină Strapafar, într-o strângere de admiraţie. 

Se aşezară la masă, iar cele patru graţii se învârteau în 
jurul lor, aruncându-le surâsuri binevoitoare. Ei căscau 


nişte ochi teribili. Fetele purtau rochii de crâşmăriţe, făcute 
însă din pânză fină. Erau servitoare, dar servitoare care 
trădau pe adevăratele femei din societate deghizate astfel. 

Erau într-adevăr minunat de frumoase, strălucitoare. Cei 
patru căscau gura ameţiţi, glumind prosteşte, înnebuniţi de 
frumuseţea fetelor. 

E adevărat că până în ziua aceasta, proprietăreasa „Boltei 
reci” se arătase demnă de încrederea Myrtha. Le dădea 
băieţilor tot ce le trebuie. Nu făcea însă risipă cu nimic. 
Astăzi, însă cina fu un regal neaşteptat; potârnichi la 
frigare, căprioară în sos de vin, plăcintă cu brânză de oi 
proaspătă, cârnaţi împănaţi cu usturoi şi o mulţime de 
prăjituri pe care diavolii aceştia împieliţaţi nu le-au visat în 
viaţa lor. Vinurile erau de mai multe culori şi de mai multe 
feluri. Tâlharii erau bolnavi numai de admiraţie. 

Când începură să taie mistrețul fript la tavă, îşi dădură cu 
ideea că au devenit nişte oameni mari. Se împurpurară 
curând. Şi cele patru servitoare le tot dădeau târcoale. Nu 
trecu însă mult timp şi fiecare o avea pe a lui. Ba umpleau 
paharele, ba întindeau o bucată de pâine, ori de carne, 
fetele ştiau în orice caz să-şi facă bine treaba pe lângă 
oamenii noştri. 

Era o brună, o blondă, una cu părul castaniu şi o 
roşcovană. Blonda fu a lui Tringuemaille, bruna a lui 
Strapafar, roşcovana a lui Bouracan, iar cea cu părul 
castaniu îi reveni lui Corpodibale. Tocmai la căprioara în sos 
de vin, ele se aşezară fără fasoane lângă tâlharii noştri. La 
vinurile de Spania, începură să se lase ciupite; Bouracan 
însă, care vru să o sărute pe roşcovana lui, primi o palmă - 
e drept cam fină, dar destul de tare. Tringquemaille îl chema 
pe St. Pancrace, iar Corpodibale cânta o serenadă 
languroasă din ţara lui. Lui Strapafar îi luceau ochii ca 
jăratecul. 

Seara aceasta rămase în mintea lor ca un vis lângă care 
realitatea nu e decât un paradis searbăd. 


Către orele unsprezece, bravii noştri erau beţi de vin, beţi 
de dragoste şi palavre. Le rămânea doar să cunoască cea 
mai mare beţie: aceea a amorului propriu mulţumit. Se 
părea că fetele se pricepeau, de minune să întreţină 
societatea. Roşcovana, părăsindu-şi vorba ei obişnuită, se 
maimuţări: 

— Mein Gott! Sacrament, ge băiad drăguz e ...domnu' 
Bourgan. 

Strapafar traduse admiraţia camarazilor săi! 

— Je! Ce porumbiţa roşcovana. 

Bouracan avu un moment de emoție, dar îşi reveni: 

— Ya, mă învază să vorbezg franzugeste. 

Ceilalţi îl invidiau pe ştrengarul de Bouracan, chiar atunci! 

— Drace, porumbelule, spuse în gasconă bruna, noi 
pariziencele suntem din toate colţurile ţării. 

Strapafar rămase împietrit de bucurie. 

— Per la madonna levandaia, strigă şatena, acesta e 
amore. El e une boune lucru. 

Corpodibale tremura de mândrie. 

— Domnişoarelor, suspină blonda, în numele Sf. Pancrace, 
pentru salvarea sufletelor voastre trebuie să vă mărturisiţi. 

Trinquemaille plângea de cucernicie. El cunoscu astfel 
triumful vanităţii. 

Lucru ciudat! Datorită acestei petreceri, oamenii noştri 
începură să simtă că au şi scrupule! 

— Sacrament! tună Bouracan. Femeile ne-au ameţit capul. 
Am uitat de datoria noastră. 

— L-am pierdut pe Regele loviturii frumoase! 

Spadasinii aplecară capetele. Se simțeau vinovaţi. 

— Suntem buni de spânzurat! afirmă Corpodibale. 

— Suntem dezonoraţi! zise Strapafar. 

— Porumbeilor! zise Trinquemaille, cu calmul lui obişnuit. 
Nu suntem dezonoraţi. Regele loviturii frumoase nu mai 
este în casa vrăjitorului Nostradamus, în casa cu podul 
ridicat. Regele loviturii frumoase nu mai are nevoie de 


spadele voastre credincioase. Chiar dacă suntem aici, e că 
el a trimis să ni se spună lucrul acesta. 

O clipă ei nu ştiură ce să facă. Să urle, sau să cânte. 
Tâlharii strigară însă de bucurie. Bouracan neputând să-şi 
îmbrăţişeze roşcovana îl luă în braţe pe Strapafar, 
Trinquemaille şi Corpodibale îşi strânseră mâinile. Se striga 
că e o victorie şi că trebuie să se bea în cinstea 
evenimentului. Băură. 

— Ah, porumbelul, ce drăguţ din partea lui că ne trimite 
astfel de mesageră! 

— Are toate delicateţele, corpo di Cristo! 

— Da, e un om foarte bun, excelent! 

— E un rege, copii! 

Bucuria deveni un delir, atunci când blonda puse pe masă 
o pungă. 

— Şiiată două sute de scuzi pentru fiecare! 

— Myrtha ne trimite asta! 

Blonda schimbă o privire mirată cu tovarăşele ei, dar dădu 
imediat replica pe care o dă orice comediană atunci când 
trebuie: 

— Da, Myrtha, zise ea. 

— Trăiască Myrtha! 

— Cinste şi glorie Regelui loviturii frumoase! Ei trăiau pur 
şi simplu un vis delicios. 

În această clipă ceasornicul hanului bătu miezul nopţii, în 
stradă se auzi parcă zgomotul făcut de o trupă în mers şi 
arme care se ciocnesc. Tâlharii noştri nu au auzit însă nimic 
Zgomotul de afară se pierdu în sunetul şi ciocănitul 
paharelor lor. 

Roşcovana zise atunci: 

— Regele loviturii frumoase a plecat din Paris. 

— Fără noi! Exclamară în cor tâlharii. 

— Vrea să fie singur, spuse bruna. 

Fraza fusese spusă la întâmplare, se potrivea însă cu cele 
ce le spusese în repetate rânduri şeful lor. 


— Nu-l vom mai revedea pe copilaşul nostru! făcu 
Trinquemaille. 

— Sacrament! suspină Bouracan. 

— Ce veţi face voi? întrebă atunci roşcovana. Aveţi fiecare 
câte două sute scuzi. Asta nu vă poate ajunge pentru mult 
timp. Aţi vrea să aveţi zilnic câteva sute de scuzi? 

— Aţi vrea să faceţi în fiecare zi chef şi să nu aveţi grija 
zilei de mâine? întrebă cea cu părul castaniu. 

— Aţi vrea să ne cuceriţi inimile? sfârşi cea blondă. Cei 
patru tâlhari nu fură decât un singur glas: 

— Ce trebuie să facem? 

— Veţi afla mâine...! 

Şi fetele se ridicară uşoare şi zvelte. Aruncând ocheade 
pline de făgăduinţe, ele urcară scara. 

În întuneric, ochii bărbaţilor aruncau ...lumini de dorinţă. 
Tâlharii suspinară, apoi oftară... Curând, suspinele lor se 
prefăcură în nişte sforăituri ...groaznice. 

A doua zi, spre seară, baronul de Lagarde intra la 
Catherina de Medicis: 

— Madame, zise el, escadronul de fier e complet. 

— Cei patru tâlhari...? 

— Sunt ai Maiestăţii Tale, trup şi suflet. Regina zâmbi. 
Apoi, după o clipă de gândire: 

— Lagarde, aceşti patru vor fi ai mei. Pentru rest, îţi vor 
ajunge cei opt. De altfel, dacă se va ivi ocazia, ţi-i voi înapoia 
pe cei patru. Ei vor rămâne sub observaţia femeilor mele. 
Lagarde, bătălia începe. Am nevoie ca în jurul meu să fie 
câţiva bărbaţi. E duelul morţii. Cei patru vor trăi aici, în 
apartamentele mele. În trei zile, ei îmi vor fi devotați ca 
nişte câini, Lagarde, pregăteşte-te! Fii gata! Nu uita, începe 
duelul morţii. Du-te şi trimite-mi cei patru câini. 

CAPITOLUL XV. 

Tatăl şi fiul. 

ÎMBLÂNZITORUL. 

Zgomotul trupei în mers care deşteptase ecoul adormit al 
străzii Froidemantel în noaptea aceea memorabilă, când, 


fără voia lor, cei patru tâlhari intrară în slujba reginei 
Catherina, zgomotul acela surd era făcut de cei o sută de 
archebuzieri care se îndreptau spre locuinţa lui 
Nostradamus. Coloana aceasta strânsă avea în marş ceva 
lugubru. 

Consemnul era scurt, simplu şi grandios. Să intre în 
locuinţă, să scotocească şi să pună mâna pe magicianul 
Nostradamus, care se ocupa cu vrăjitoria, apoi să-l prindă 
pe Regele loviturii frumoase, acuzat de lezmajestate. 

Dacă cei doi se vor preda de bună voie, să fie puşi în 
lanţuri şi să fie aruncaţi în fundul unei celule, până în ziua 
când vor fi arşi de vii pe rug, laolaltă. Dacă vor rezistă, să 
fie măcelăriți pe loc. 

Vernique şi Saint-Etienne ţineau cu tot dinadinsul ca cei 
doi să fie arestaţi, deoarece ar fi vrut să-i chestioneze 
înainte de a-i da pe mâna călăului. 

Henri al II-lea ţinea la al doilea procedeu, care era mai 
expeditiv, să fie măcelăriți pe loc. El ceruse numai că, dacă 
vor fi omorâţi imediat, să i se aducă capetele lor. Simplă 
măsură de prevedere Henri nu era niciodată sigur de cele 
ce vedea înaintea ochilor săi. 

Arcaşii erau conduşi de comandantul pândarilor. Acest om 
era singurul cu cugetul curat. El nu-l cunoştea nici pe 
Nostradamus, nici pe Regele loviturii frumoase. El executa 
un ordin, fără teamă şi fără ură. Ioţi ceilalţi aveau feţe 
îngrozitoare. 

Erau regele, Montgomery, Vernique, Saint-Etienne, 
Roland, Lagarde - zbârciţi de ură şi teamă. Lagarde şi cei 
opt oameni se alipiră expediției de bună voie. Regele nu 
prea avea încredere în acest Lagarde, pe care-l ştia în 
serviciul reginei, fără însă a şti precis ce fel de treburi făcea 
acesta reginei. 

Roland de Saint-Etienne mergea hotărât să-l ucidă pe 
Regele loviturii. În ce priveşte pe Nostradamus, el regreta 
moartea lui. Mai mult ca niciodată, acest gentilom se afla la 
strâmtoare, iar tatăl său nu îi deschidea punga. Roland 


plănuise să-l silească pe vrăjitor să-i dea aur. Nostradamus 
fiind ucis, planul lui se năruia. Căpitanul Montgomery 
mergea alături de rege. ...Sub manta, el ţinea mâna pe 
minerul spadei. Pentru cine era această spadă? 
Montgomery avea pe frunte dâra umedă a fricii. Dar dacă 
blestematul de vrăjitor, înainte de a muri, va putea să mai 
scoată un cuvânt. Un singur cuvânt! Regina e pierdută, iar 
fiul meu va fi închis într-o mânăstire, sau altundeva. Dacă 
vrăjitorul vrea să vorbească. 

Vernique şi Saint-Etienne erau însărcinaţi cu conducerea 
supremă a expediției, regele era numai spectator, zicea el. 
Mareşalul şi marele intendent mergeau cu nepăsarea unor 
oameni care îşi joacă ultima lor carte. Cu toţii se opriră 
înaintea podului suspendat. 

— Cavaler de pândă, în numele regelui, sună din corn! 

În clipa în care această trupă părăsise curtea Louvrului, 
un om străbătu poarta castelului, un om din serviciul 
regelui, unul dintre cei care erau familiarii apartamentelor 
lui. Acest om deci, luând-o cu o minută înaintea expediției, 
ieşise din Louvru, la colţul străzii Froidemantel, el fluieră un 
semnal dintr-un fluier de metal. De departe un acelaşi 
fluierat îi răspunse. Şi atunci, omul se întoarse liniştit în 
Louvru. 

Cavalerul de pândă, primind ordin să sune din corn, făcu 
îndată cele cerute de împrejurare. Douăzeci de oameni 
purtători de nuiele şi crengi se apropiară de el, la un semn. 
Alţi douăzeci prinseră un buştean puternic, destinat să 
servească de catapultă, alţii purtau sulițe şi pârghii. 
Patruzeci de oameni aşezaţi la rând îşi pregătiră 
archebuzele şi îşi aprinseră fitilele. 

Cu toţii ştiau prea bine că cei asediați nu vor răspunde la 
somaţia cornului. Erau siguri că podul nu se va lăsa. 
Trebuia dată imediat o lovitură. 

În două minute toată manevra pe care am descris-o aici se 
traduse în fapt. Cavalerul de pândă duse cornul la gură... 
Dar, în clipa aceasta, podul începu să se coboare... 


Cavalerul nu mai avu timp să sune: grinzile scârţâiră, 
podul se ...lăsă. Regele, Montgomery, Saint-Etienne, 
Vernique rămaseră locului în faţa acestui pod, care lăsa să 
se vadă o poartă deschisă larg. Dinspre această poartă 
venea un suflu de groază. 

Acuma trebuie să intrăm în fortăreaţa vrăjitorului. 
Nostradamus şi Regele loviturii frumoase, cu o oră înainte 
de venirea celor de afară în faţa podului suspendat, 
schimbau cuvinte pe care e bine să le notăm aici. Ei se aflau 
în camera în care tânărul fusese găzduit, unde 
Nostradamus îl vindecase de rana căpătată. Era o cameră 
elegantă, care nu amintea cu nimic de operaţiile magice pe 
care le făcea stăpânul casei. 

Nostradamus era liniştit ca de obicei, dacă se poate spune 
astfel despre un om a cărui faţă era lividă, sub pielea căruia 
nu se vedea un strop de sânge. Regele loviturii părea mai 
degrabă pradă unei nelinişti. 

Între aceşti doi bărbaţi avea loc o discuţie întretăiată, 
lipsită de logică şi de continuitate, tăiată adesea de mari 
tăceri. De câteva minute, ei tăceau. 

— Pe scurt, zise deodată tânărul cu un fel de furie în glas, 
mi-ai închis rana, mi-ai vindecat frigurile, poate că îţi 
datorez viaţa... 

— Linişteşte-te, rana d-tale nu era mortală. Nu îmi 
datorezi nimic. 

— M-ai vindecat în câteva zile de o rană care ar fi putut să 
mă ţină o lună în pat. 

— Ah! Aş fi putut să te vindec şi în câteva ore; dar le-am 
ţinut, deoarece am vrut să te împiedic să faci câteva nebunii 
care mi-ar fi stricat socotelile. 

Regele loviturii înşiră toate înjurăturile pe care le învățase 
de la Brabant-le-Branancon. 

— Văd că ai ţinut pumnalul care... 

— Da, cu care mă vei omori atunci când nu vei mai avea 
nevoie de mine. Ai jurat doar bătrânului Brabant, acolo, pe 
drumul Melunului. Ai jurat, nu poţi spune nu. 


Nostradamus pronunţă aceste cuvinte surâzând, surâsul 
său părea însă un reflex al iadului. Regele loviturii păli. 
Pumnii i se încleştară. Se aplecă cu furie asupra lui 
Nostradamus: 

— Da, pe sufletul meu că nu voi spune nu! 

O bucurie sinistră luci în ochiul negru al magicianului. 

— Te voi ucide, zise Regele loviturii, deoarece mi l-ai 
omorât pe sărmanul Brabant şi pentru că m-ai făcut să mă 
dau înapoi. Drace, dacă vreo putere omenească poate să te 
distrugă, aşteaptă ca ea să înarmeze braţul meu! 

lată, scrâşni el, a sosit ceasul să-mi spui ce ştii! 

— Da, se apropie, zise Nostradamus cu glas ameninţător, 
în câteva zile vei afla cine a fost tatăl tău şi cine a fost mama 
ta. Vei şti! 

În promisiunea lui Nostradamus era un accent deosebit. 
Regele loviturii tremură. Nostradamus reluă: 

— Te gândeşti la ea? 

— Ea? bâlbâi tânărul. 

— Florise de Vernique, pentru a-i spune numele! zise 
Nostradamus. 

Regele loviturii aplecă încet capul. Pieptul i se umflă, el 
murmură: 

— Ea mi-a jurat că, dacă ar fi să mor, va veni să-şi ia rămas 
bun de la mine chiar în faţa eşafodului. Mi-a spus că, dacă 
va fi să mor, va muri şi ea. lată, nu mai ştiu dacă sunt 
acelaşi.om. Mă iubeşte ea oare? Ea nu a spus-o. Într-o zi 
însă mi-a spus că meseria mea e îngrozitoare. Da, şi de 
atunci această meserie îmi e de nesuferit. Cum am putut să 
trăiesc astfel? Adăugă el trecându-şi mâna peste frunte. 
Spune-mi, am făcut eu numai rău în viaţa mea? Şi dacă o 
iubesc, cum îi pot oare spune? 

Ea, sus, în lumină, iar eu aici jos, în mocirlă. Nu ştiu ce va 
fi cu mine. 

Un suspin i se urcă în gât, apoi zise brusc: 

Dă-mi pumnalul acesta! 

Nostradamus dădu din umeri. 


— Nu încă! zise el rece. Dar regele..., ce crezi despre 
rege? 

Regele loviturii frumoase făcu un efort să-şi adune 
gândurile. 

— Regele Franţei, murmură el, mi-a jurat că nu va mai 
încerca nimic contra Florisei. Pacea să fie cu regele. N-am 
nimic de spus ...despre el. 

Nostradamus se posomori. 

— Atunci, crezi că regele îşi va ţine cuvântul? 

— Regele e rege! făcu tânărul spadasin. 

În acest moment uşa se deschise şi bătrânul cu mutra 
caraghioasă intră. 

— Ce este, Djinno? întrebă Nostradamus fără să se mişte. 

— Ei ies din Louvru, răspunse micul bătrân. Fluieratul ne 
înştiinţează. 

Nostradamus se ridică. 

— Făgăduieşte-mi, te rog, că nu vei ieşi din aceasta 
cameră, chiar dacă vei auzi ...orice. 

— Îţi făgăduiesc, zise Regele loviturii, după o scurtă 
ezitare. În culoar, cu uşa închisă, Nostradamus scoase un 
suspin încărcat de ură şi de durere. Faţa lui se zbârci. 

„Fiul lui Henri! Fiul lui Henri! gândi el. Da, acesta este 
blestematul fiu al lui Henri, dar e şi fiul Mariei!... Milă, ce 
vrei tu de la mine? Milă, te urăsc! Nu, inima mea nu s-a 
muiat în faţa acestui tânăr! El va suferi. Inima lui va fi 
frântă. Fiul Mariei va cădea pradă răzbunării mele.” 

Se opri gâfâind, cu mâinile la ochi. 

— Ei se apropie, îi murmură la ureche bătrânul Djinno. 
Sunt o sută de arcaşi, conduşi de marele intendent. 

„Şi totuşi, continuă în el Nostradamus, ce suflet minunat 
are copilul acesta. Cum l-aş fi iubit dacă ar fi fost fiul meu? 
Dar e fiul blestematului!” 

— Şi regele e cu ei! 

„El n-a ajuns încă acolo unde vreau eu, continuă 
Nostradamus în sine. El mai are încredere în cuvântul 
regelui. Şi, cu toate acestea, trebuie ca tatăl său, regele 


acesta, să fie urât de el! Trebuie să-l ucidă! Trebuie să-i 
spun lui Henri când va fi în agonie: Tu mori ucis de fiul tău! 
Trebuie ca agonia ta să cuprindă cei douăzeci de ani de 
suferinţă ai mei!” 

— Messire, ei sunt aici! 

Nostradamus tresări. El spuse atunci liniştit: 

— Să se lase podul! 

Vrăjitorul se îndreptă spre o fereastră care dădea în 
stradă. Mâinile lui se încleştară pe lemnul ferestrei. Ochii 
lui erau închişi. 

Dacă o faţă poate exprima un efort supraomenesc, 
reprezentând o cheltuială de energie pe care un om nu o 
poate concepe, această faţă cu tâmplele umflate, cu 
sprâncenele încruntate, această faţă pe care curgeau 
picături de sudoare rece, arăta un efort îngrozitor. 

Înaintea podului lăsat, înaintea porţii deschise, înainte ca 
somaţia să fi fost făcută, banda de afară se dădu înapoi. 
Regele mormăi o înjurătură. 

— Să arătăm că inima unui rege nu se teme nici de porţile 
iadului. 

Henri fu primul care puse piciorul pe pod. 

— Cain! tună un glas. 

Era aceeaşi voce care, cu douăzeci de ani înainte, uriaşe în 
el. Henri se scutură ca o fiară rănită. Făcu însă doi paşi 
înainte. 

— Cain! sună acelaşi glas. 

Henri scoase un țipăt care făcu întreaga trupă de arcaşi să 
se retragă în dezordine către pod. Pas cu pas, cu ochii ieşiţi 
din orbite, cu părul zburilit, el se retrase... Când nu mai fu 
pe pod, totul tăcu în el. Respira. 

Apoi strigă: 

— Domnilor, ce mai aşteptaţi pentru ca să înaintați? 
Vernique şi Saint-Etienne, cu acelaşi pas hotărât, se 
îndreptară spre pod. Arcaşii tremurau. Cavalerul de pândă 
îşi spunea: „Aş vrea ca ei să intre primii”. Toţi oamenii care 
auziseră strigătul regelui îndrugau rugăciuni. Mareşalul şi 


marele intendent îşi dădură mâna, aşa cum făcuseră în 
strada Tissanderie. 

Ei puseră împreună piciorul pe pod. 

Aceeaşi zguduitură le electriza nervii. Se opriră, parcă în 
aşteptare. Deodată, cineva îi întrebă: 

— Ce aţi făcut cu Marie? 

Zăpăciţi, ei aruncară în jurul lor o privire de nebuni. 
Uitară unde se află. Ei uitară de rege, de Nostradamus, de 
Regele loviturii, de arcaşi. 

— Ai auzit? bâlbâi Saint-Etienne. 

— Da, făcu Vernique, suspinând adânc. 

Cineva era lângă ei. Dar nu se vedea nimeni. Totuşi cineva 
le vorbea din apropiere. Vocea era apropiată. O auziră din 
nou, distinctă: 

— Ce aţi făcut cu Renaud? Vernique tresări: Saint-Etienne 
sări de pe pod. 

— Renaud! Renaud! Renaud! 

Fură câteva clipe de zăpăceală. Vreo douăzeci de arcaşi, 
uluiţi, începură să fugă îngroziţi. Cavalerul de pândă, care 
era un om curajos, încerca o uimire nespusă. El avea doar 
un serviciu de executat. Se întoarse deci spre oamenii lui: 

— Sparg capul primului care iese din rânduri! 

În acest moment, o lumină apăru în tinda casei. Micul 
bătrân se apropia salutând şi zâmbind. 

— Messire Nostradamus, zise el, îşi aşteaptă nobilii 
oaspeţi. 

— Să intru singur, ca să-ţi văd stăpânul? întrebă cavalerul 
de pândă. 

— Intraţi, intraţi, nobilii mei seniori! 

Cavalerul intră. Montgomery, Roland şi Lagarde îl urmară. 

— Toţi! Toţi! repetă Djinno. Ora nu e potrivită. Dar cinstea 
e mare. Toţi! Toţi! Stăpânul meu vă aşteaptă pe toţi! 

Regele, Vernique şi Saint-Etienne înaintase cu aceeaşi 
mişcare de groază. Nimic! De data aceasta nu auziră nimic! 
Cu un murmur de bucurie şi ameninţare, ei trecură... 


— Toţi! 'Toţi! striga bătrânul. Domnilor arcaşi, poftim, 
intraţi! 

Arcaşii trecură şi ei. Intrară atâţi cât putură să intre. Toată 
această lume urcă scara până în sala cu douăsprezece 
coloane şi cu doisprezece sfincşi. Intrară tăcuţi, 
neîncrezători şi atunci, cu o voce aspră, Vernique tună: 

— În numele regelui! 

În această clipă, lumina de până atunci dispăru. Se făcu 
beznă. 

Erau aici aproape cincizeci de oameni înarmaţi ca pentru 
atac. Un rege, un mareşal, un mare intendent, toţi obişnuiţi 
să dea piept cu primejdii. Acum se făcură cu toţii mici. Timp 
de câteva clipe, tăcerea fu sinistră. Apoi cavalerul de pândă 
începu să înjure şi să ceară: 

— 'Torţe! Să se aprindă torţe! 

Strigătul acesta le dădu curaj. Regele strigă atunci şi mai 
tare: 

— Să se aprindă îndată torţe! 

Dar nici o torţă nu se aprinse. Şi, cu toate acestea, ei 
aveau. Cei ce le ţineau în mână strigau: „să se aprindă... 
torţe”. fără să bage de seamă că le au în mână. Strigătele 
slăbiră. Se făcu tăcere, ca pentru a se aprinde torţele. 
Deodată, un strigăt de groază. Venea de la un arcaş omul 
acesta simţise pe faţă atingerea unei mâini de gheaţă. 

Un alt țipăt. Un altreilea. Un al patrulea. Zece, douăzeci, 
numai strigăte! Ei căutau în întuneric uşile. Dar nu existau 
uşi. Se izbeau. Strigătele lor deveniră plânsete, Plânsetele 
deveneau urlete. Şi toate acestea, la un loc, alcătuiau imnul 
groazei. Ceea ce le zburlea părul şi îi înnebunea cu totul 
era frica de Necunoscutul care era printre ei. 

Mâini moi şi vâscoase le prindeau mâinile şi le atingeau 
feţele. Lucruri necunoscute li se agăţau de picioare. Râsete 
de infern răsunau în urechile lor. Şi, deodată, văzură ceea 
ce nu pot vedea toţi oamenii: fiinţe descărnate aburind prin 
aer. Văzură limbi de foc şi femei cu corpul ca de aburi 
împletindu-şi mâinile şi lovindu-şi pieptul. 


Henri, Saint-Etienne, Vernique fură singurii care scăpară 
de acest delir. Dar groaza îi învăluia, îi pătrundea şi pe ei, 
îşi doreau moartea. Henri se ghemui în el, iar mareşalul şi 
marele intendent se strânseră unul lângă altul, chirciţi într- 
un spasm de agonie. Deodată, urletele începură să se 
rărească. Unul câte unul, oamenii tăcură. Şi atunci, din nou, 
se făcu tăcere. Se auzea numai respiraţia celor condamnaţi 
să rămână acolo. 

Un țipăt prelungit de durere izbucni din nou. Apoi un al 
doilea, un al treilea. Era Regele! Era Vernique. Era Saint- 
Etienne! Era rândul lor! 

— Cain! Cain! Fratele tău vine la tine...! 

— Saint-Etienne, iat-o pe Marie care iese din groapă...! 

— Vernique, iată-l pe ...Vernique aici! 

Trei ţipete prelungite de groază şi durere - apoi nimic. 

Un glas nespus de plăcut, o voce omenească dulce, 
murmură la urechea regelui: 

— Sire, vrei să ţi-o dau pe Florise...? 

Henri al II-lea fu scuturat din nou pasiunea ii dobora frica. 
El murmură: 

— Florise...? 

— Da. Dacă vrei, ţi-o dau. Numai Maiestăţii Tale o pot da... 
Numai la Maiestatea Ta poate veni ea de ...bună voie. 

Va veni singură...? 

— Mâine, dacă vrei... 

— Ce trebuie să fac? îndrugă regele. 

— Cheamă-l pe Nostradamus şi fă-l să-i scoată afară pe toţi 
aceştia. 

Groază, delir, pasiune, remuşcări. Totul dispăru din 
sufletul regelui. Nu mai exista decât unica lui pasiune: 
Florise. Dacă Nostradamus îi va cere sufletul, el i-l va da. Cu 
un accent de rugă, regele pronunţă: 

— Nostradamus, vino la mine...! 

În aceeaşi clipă, o lumină orbitoare inunda imensa sală. 
Regele închise mai întâi ochii. Când îi deschise, îl avea 
înaintea lui pe Nostradamus, îmbrăcat în ţinută de curte, cu 


spada la centură. Vrăjitorul se înclină cu un aer senioral şi 
zise: 

— Sire, iată-mă la ordinele Voastre. 

Fu ca un cutremur în această mulţime. Când cei de faţă îl 
văzură pe Nostradamus asemenea celorlalţi oameni, o furie 
nespusă îi cuprinse pe toţi. Vernique şi Saint-Etienne 
tunară: „Al nostru e, în sfârşit!” Montgomery cu ochii la 
rege, se pregăti să lovească. 

— Gărzi! strigă cavalerul de pândă, puneţi mâna pe acest 
om! 

— În numele regelui! răcni Vernique, delirând de bucurie. 

— Toată lumea înapoi! strigă regele. Nostradamus îşi 
încrucişă braţele. 

— Sire, bâlbâi Saint-Etienne, Maiestatea Voastră nu ştie 
cine e acest om... 

— Omul acesta! Primul care-l va atinge va avea de-a face 
cu mine. lar d-ta, mareşale, mai spune încă un cuvânt şi dau 
ordin să fii arestat. leşiţi cu toţii! 

Uşa cea mare se deschise pe neaşteptate. Arcaşii se 
repeziră. Fiecăruia, la uşă, Djinno îi dădea câte o bucată de 
aur, mila magicianului care îi supusese la chinurile iadului, 
Montgomery ieşi ultimul. El bombăni: 

— E sigur că vrăjitorul o va denunța pe regină şi pe mine! 

Îşi răsucea pumnalul. Ochii îi erau injectaţi de sânge. 
Nostradamus se duse la el şi-i spuse: 

— Linişteşte-te. El nu va şti! 

Montgomery dispăru. Regele aruncă o lungă privire 
asupra acestei săli ciudate. Apoi, văzându-l pe Nostradamus 
în faţa lui, vru să se asigure că mai are autoritate în acest 
loc. 

— Aici, la d-ta, se află un rebel. Pe acest om am venit să-l 
căutăm. 

— Vreţi să vorbiţi de Regele loviturii frumoase, sire? Da, e 
aici, la mine. 

— Trebuie să mi-l predai pe acest om, reluă aspru Henri. 

Nostradamus se înclină şi zise: 


— Sunteţi stăpânul, sire. Vi-l voi preda deci pe rebel. 

— Imediat! ceru regele. 

— Imediat, dacă regele doreşte. Dar vă previn că va fi un 
pericol pentru Maiestatea Voastră. Lăsaţi-mă să aleg 
momentul în care destinul rebelului va intra în conjunctură 
cu acela al regelui. Atunci, sire, îl voi pune în faţa Voastră. 
Jur pe sufletul meu. 

Accentul pe care-l avură ultimele cuvinte îl făcu pe rege să 
tremure. Dar, mulţumit că şi-a restabilit autoritatea, Henri 
nu mai insistă. 

— 'Te cred, zise Henri. Voi aştepta momentul pe care-l vei 
socoti favorabil. 

— Şi, în aşteptare, zise Nostradamus cu un zâmbet care îi 
descoperi dinţii ascuţiţi, vi-o dau pe Florise. Nu e nici un 
risc. Ea singură va veni. Numai că... 

— Vorbeşte, vorbeşte, gâfâi Henri. 

— Trebuie să vă descotorosiţi de marele intendent, fără 
vărsare de sânge, sire...! 

— Mâine dimineaţă va fi la Bastilia, scrâşni Henri, care l-ar 
fi înjunghiat el însuşi pe tatăl Florisei, dacă magicianul nu i- 
ar fi zis fără vărsare de sânge. 

— Trebuie să scăpaţi de călugărul care-l sfătuieşte: Ignaţiu 
de Loyola. 

— Îl alung din Franţa, strigă Henri. 

— În sfârşit, trebuie găsită o locuinţă pentru fiica lui 
Vernique, sire. Dacă ea rămâne la Paris, Maiestatea Ta e în 
pericol. Ea nu trebuie, ea nu poate să rămână în oraş. 

— Pierrefonds e o bună fortăreață. O voi trimite acolo. 

— Asta-i totul, sire, Unde vreţi ca să vină să vă găsească 
tânăra fată? 

— La poarta Saint-Denis. Voi avea acolo o litieră şi o 
escortă gata s-o conducă. 

— Sire, mâine la orele zece dimineaţa, tânăra, fată va veni 
să ia loc în litieră. 

Regele, rămase gânditor. Cum se face, se întreba el, că am 
căpătat atâta încredere într-un om pe care am venit să-l 


ucid? Henri îşi ridică iute capul şi fixă pe Nostradamus. 

— Pe Notre-Dame, al cărei nume glorios îl porţi, văd că 
eşti puternic. Loyola spune că eşti un demon. Şi eu, regele, 
îţi spun dacă vei face cele ce ai spus, te voi socoti cel mai 
priceput om al vremurilor. Dacă ea vine mâine, să ştii că eşti 
primul favorit al curţii Franţei, tovarăşul şi prietenul 
regelui, fratele lui!... Pe mâine, domnule! 

Regele se depărta, fără ca Nostradamus să-l conducă. 
După ce Henri ieşi, Nostradamus izbucni într-un râs amar: 
fratele lui! 

MARELE INTENDENI. 

Intrase la el acasă în fugă, privind uneori în urma, 
oprindu-se să asculte. Stătuse de vorbă cu Saint-Etienne, 
care îi spunea: „Irebuie să ne apărăm! Mâine, mâine vom 
vorbi despre această aventură”. Acum nu dorea decât să fie 
singur. Escorta lui particulară îl auzise spunând în timpul 
drumului: 

— Cu toate acestea, ea e moartă!... Iotuşi, el e mort!... Se 
închise în cameră şi începu să se gândească la cele 
întâmplate. 

— Am auzit cum s-a strigat: „Renaud”! Saint-Etienne ai 
auzit şi el. Am văzut împreună stafia Mariei de Vaupart. 
Amândoi am auzit vocea lui Renaud! Dacă aş fi văzut sau 
auzit singur, aş putea spune că e o ...iluzie. Groaza ne dă 
târcoale. Catastrofa e în aer... Ce-a putut oare spune 
Nostradamus regelui?... Să fug! Să fug cu fiica mea!... Da, 
cred că e cea mai bună soluţie... 

Nu reuşi să se culce. Dimineaţa, după o noapte chinuită de 
vedenii şi griji, el mâncă, totuşi, bine. Îşi primi spionii şi 
organiză serviciul de zi. Lucrul acesta îl mai linişti, începu 
să râdă, gândindu-se la fugă. Poziţia lui la curte era destul 
de tare, inatacabilă. Cunoştea toate scandalurile regelui, pe 
care el le acoperise şi le înregistrase. Era prietenul lui 
Loyola, o putere grandioasă. La Paris, era un om de temut. 
Curtenii îl linguşeau. 


Trecându-şi în revistă starea civilă şi morală, marele 
intendent, se simţi invincibil. Avu un zâmbet de mândrie: 
acest zâmbet dispreţuia pe toată lumea. 

În acest moment, un mesager intră în cabinetul său. 

— Maiestatea Sa regele aşteaptă pe monseniorul mare 
intendent la orele nouă. 

Vernique privi orologiul şi văzu că nu era decât opt, îl 
expedie cu un gest simplu pe mesager. Nu mai rămânea pe 
cerul lui decât un punct negru. 

Era pasiunea lui pentru Florise. De aici se putea dezlănţui 
uraganul. Dar Florise îl va lua pe Roland. În ziua căsătoriei, 
el va pleca în Guyana, ca guvernator, Saint-Etienne îi 
făgăduise doar acest lucru. Saint-Etienne îl are la mână pe 
rege, iar eu îl am pe Saint-Etienne, se gândi Vernique. 

Apropiindu-se ora când trebuia să se ducă la Louvru, 
Vernique se sui la fiica lui. La revederea Florisei, fizionomia 
lui se transformă. Dragostea părintească lumina din nou 
această frunte acoperită de nori. Marele intendent îşi 
spuse: „Da, pentru ca să o salvez trebuie s-o dau lui Roland. 
Bine, căsătoria se va face. Opt zile de căsnicie şi Florise 
poate deveni văduvă. Ea va rămâne fata meat Ea e a mea. 
Eu o păzesc.” 

Dragostea părintească devenea o pasiune sălbatică. 
Vernique îşi părăsi după câteva clipe fiica, cu sufletul 
încântat. Da, era a lui! Elo va păzi! 

La Louvru, i se anunţă marelui intendent că Maiestatea Sa 
ieşise cu mareşalul Saint-Etienne. Era o fantezie, pe care 
Henri II o avea adesea. 

Vernique aşteptă o jumătate de oră, apoi o alta şi o alta. 
Erau în anticameră o mulţime de curteni care făceau o 
gălăgie infernală în aşteptarea sosirii regelui. Flecărelile 
acestora îl oboseau şi îl enervau pe marele intendent. 
Bufonul Brusquet se apropie de el, şuşotindu-i glume şi 
insinuând o mulţime de ironii la adresa lui. 

— Domnule Brusquet, zise Vernique cu un ton sever 
bufonului, d-ta eşti un om cumsecade. Dar prea te întreci cu 


firea. 

Deodată marele intendent rămase o clipă ca trăsnit. El se 
gândi: ce putuse oare să-i spună Nostradamus regelui...? 

Aruncă o privire îngrijorată curtenilor, ca şi cum ar fi putut 
surprinde pe feţele acestora secretul destinului său, apoi, 
cu pas repede, se îndreptă spre uşă, Uşa se deschise însă 
puternic şi un glas strigă tare: 

— Loc regelui. 

La dreapta şi la stânga, curtenii se retraseră, în semn de 
afecţiune, de devotament, sau poate chiar de ură. În acest 
spaţiu îngust lăsat de curteni, Henri II şi Vernigue se găsiră 
faţă în faţă. 

— Domnule, zise regele cu glasul lui amorf, te invit să-mi 
spui la ce oare îmi serveşte faptul că am dublat serviciul d- 
tale de spionaj după cum mi-ai cerut. le rog să-mi spui la 
ce-mi servesc toate cheltuielile pe care le fac cu poliţia 
Parisului. La ce îmi serveşte chiar marele intendent? 

Curtenii cei mai apropiaţi de Vernique se îndepărtară 
îndată, ca şi cum ar fi fugit de un ciumat. Ce e oare mai 
umilitor decât dizgraţia? 

Henri privea ca de obicei într-o parte. Nici măcar o clipă, 
ochii lui nu se opriră asupra lui Vernique. Marele intendent 
se îndreptă din mijloc, dar faţa lui era distrusă de 
disperare. 

Voi fi arestat fără a-mi fi pus fata la adăpost îşi spuse 
Vernique. 

— Sire, vă rog să-mi îngăduiţi să cer Maiestăţii voastre... 
să-mi spună ceea ce a putut. 

— Nimeni şi nimic nu îţi îngăduie nimica. E vorba de 
gentilomii care sunt atacați noaptea pe străzi. Suntem 
infectați de tâlhari. Războiul religios, nici el nu cunoaşte o 
poliţie ca lumea. Mai mult decât atâta: s-au întâmplat şi 
crime de lezmajestate. lar acest Rege al loviturii nu a fost 
încă spânzurat. 

Vernique privea cu răceală în jurul lui şi îşi spunea: 


— Cu atât mai rău! Risc viaţa mea. Dacă mă arestează, 
strig că delfinul Francois a fost otrăvit la Tournon de fratele 
său Henri. 

Dar regele nu dădu nici un ordin de arestare. El aplecă 
numai uşor capul şi aruncă o privire chiorâşă lui Vernique, 
îndreptându-se spre uşa cabinetului său de lucru. În 
momentul când atinse uşa, Henri se întoarse şi, fără a ridica 
tonul, spuse: 

— Du-te domnule, du-te! Nu mai eşti mare intendent! 

Vernique ieşi din Louvru fără nici o greutate. Afară, el 
răsuflă uşurat. Nu era vorba de o arestare. Se gândea. 
Douăzeci de ani de muncă, douăzeci de ani de meditaţie 
atentă, de studiu adânc, douăzeci de ani de prudenţă 
prodigioasă şi de îndrăzneli nemaipomenite, douăzeci de 
ani de ambiţie şi de crime săvârşite în umbra funcţiilor sale, 
cea mai admirabilă organizaţie de cucerire, toate acestea 
se prăbuşeau. Totul dispărea într-o clipă. Uriaşul cădea la 
suflarea unui copil - suflarea fiicei sale! 

Vernique îşi lăsă umerii sub greutatea acestei dizgraţii, 
strigând încă din adâncul conştiinţei sale, înnebunită de 
căderea ambițiilor lui: 

— Rege mişel! Rege laş! Tu vei afla cât valorează 
Vernique. Numai cu ceea ce ştiu despre infamia ta îmi pot 
reface în trei luni norocul. Astă-seară voi părăsi Parisul, în 
trei zile, voi părăsi regatul. Şi atunci..., rege mizerabil, nu 
voi avea decât să aleg. Am regatul. Am Spania. Am Anglia. 
Am Austria... Tuturor urilor, tuturor râvnirilor împrăştiate 
în lume, le lipsesc un cap. Eu voi fi acel cap! Voi intra în 
Paris cu armatele care îţi vor distruge armatele tale; te voi 
închide într-o mănăstire şi voi lua regența regatului tău. Te 
voi vedea la picioarele mele, învăţându-te să-mi ceri iertare. 

Cele ce se frământau în cugetul lui Vernique erau lucruri 
îngrozitoare. Dar, punând piciorul în curtea casei sale, el 
murmură cu un strigăt de bucurie pasionată: 

— Şi o am pe fata mea! Eu o păstrez! 


Se urcă apoi încet la Florise, rumegând, calculând toate 
amănuntele răzbunării. 

— Drace, făcu el vesel. Ce afacere..., guvernator! Ezitam, 
nebun ce eram! Ezitam în faţa ofertelor venite din Spania şi 
din Austria! Vreau să fie cel puţin vicerege. Florise va fi 
principesă. Este doar fiica mea!... Să mă duc să-i spun fetei 
să se pregătească de plecare. Vernique văzu în anticameră 
femeile de serviciu ale Florisei. Intră în apartamente, 
străbătu cele cinci sau şase camere şi se întoarse în grabă. 
Era îngrozitor la vedere. Cele două femei începură să 
tremure. Vernique întrebă: 

— Unde este fata mea? 

Glasul său nu mai era o voce omenească. Femeile 
ridicaseră braţele spre cer, privindu-se. Una din ele bâlbâi: 

— Seniore, dar ea este dincolo! 

Vernique intră din nou în apartamente. Părea un tigru în 
mersul său drept, lipsit de grija obstacolelor. El răsturna 
mesele şi fotoliile. 

— Florise...! 

Ajunse până la capăt şi reveni. Avea ochii plini de sânge. 
Urlă: 

— Florise... 

Cele două femei, mai mult moarte decât vii, căzură în 
genunchi. Una din ele îndruga bătându-şi pieptul. 

— Adormite. fără voia noastră... asta nu a durat decât un 
sfert de oră... somn adânc... 

Vernique era năuc. Buzele îi erau de ceară. Privi în jurul 
lui. Un singur suspin, unul singur. Apoi, unul din aceste 
strigăte scurte. Cele două femei erau la pământ, cu gâtul 
spintecat. Vernique se aruncase asupra lor. Braţul lui 
căzuse odată, de două ori. Îşi aruncă pumnalul înroşit. 
Rămase aiurit, apoi îşi scutură capul, urlând, muşcându-şi 
pumnii. Văicăreala lui curioasă palpita în aer: 

— Florise...! 

Cobori scara cu paşii scurţi ai animalului gata să muşte. 
Părul îi era zbârlit. Striga într-una: Florise...! 


Nu răspundea însă nimeni. Se îndreptă spre stradă. Se 
gândea vag: „O voi găsi. Voi scotoci Parisul casă cu casă...” 

Înaintând, o trupă de douăzeci de scoțieni ai Louvrului 
bară poarta cea mare a casei. Ofiţerul veni la el şi-i zise: 

— Domnule, în numele regelui, sabia dumneavoastră! 
Vernique se strânse ca pentru o săritură. Dar, în loc să se 
apere, corpul se prăbuşi. Marele intendent se învârtea pe 
pământ, ca un animal lovit cu o măciucă în cap. 

Înainte de a leşina, ultimul său suflu fu Florise...! 

POARIA SAINI-DENIS. 

După plecarea tatălui său la Louvru, Florise îşi începuse 
lucrul de gospodină. Escortată de cele două femei de 
cameră - două temnicere - ea făcu inspecția câtorva 
dulapuri. În fiecare zi făcea câte ceva. După ce dădu de 
lucru spălătoreselor, intră în apartamentul ei, iar cele două 
temnicere îşi luară postul din anticameră. 

Lângă fereastra larg deschisă, Florise începu să toarcă, 
deoarece iubea nespus acest lucru care îi lăsa imaginaţia 
liberă şi o putea să facă să viseze. Dimineaţa de vară, 
furtunoasă şi grea, o apăsa. Privirea ei vagă încărcată cu 
tristeţi adânci îmbrăţişa tabloul vast de linii capricioase, 
clopotniţele multe, acoperişurile şi, mai cu seamă la orizont, 
un nor negru care urca încet. 

Florise murmură stins: 

— Tatăl meu zice că e un tâlhar. Dar nu am văzut niciodată 
privire mai cinstită. Care gentilom are pe frunte mai multă 
sinceritate? Ai inima urâtă când eşti atât de curajos? Oh! El 
a ţinut piept la douăzeci de ...gărzi. Capul ei încântător se 
aplecă: 

— Dar ce făcea el la marea intendenţă? El ştia că aici va fi 
arestat. Proscris, hărțuit, destinat călăului, el ştia că tatăl 
meu îl ...pândeşte. Şi tocmai la tatăl meu a vrut el să mă 
conducă! Între fiul mareşalului şi el, care este deci 
gentilomul? 

Fruntea ei se încreţi. Avu un fel de groază şi apoi o sclipire 
de dragoste. 


— Când cei doisprezece sau cincisprezece soldaţi l-au 
escortat pe rege, aici, sub ferestrele mele, când a fost 
aruncată scara de frânghie, cine oare a fost regele Henri al 
Franţei sau Regele loviturii frumoase, care era tâlharul? 

Deodată, ea păru că ascultă. Îşi strânse părul pe frunte şi 
bâlbâi: 

— Nebunie! 

Făcu apoi câţiva paşi spre uşă, se opri scuturându-şi capul. 
În anticameră ea văzu pe cele două femei adormite. Se 
dădu înapoi îngrozită: 

— Este adevărat: ele dorm! Pot trece... Pot ieşi... Un 
zgomot surd, un bubuit, anunţă furtuna. Ea nu văzu însă că 
jumătatea cerului era acoperită cu nori care se trăgeau 
asemenea unor fiare mergând să asedieze cealaltă jumătate 
a cerului. Florise tremura. Niciodată nu-i venise ideea să 
iasă singură din casă. Să iasă! De ce? Pentru a se duce 
unde? 1 se va spune! 

Tot ceea ce era conştient în ea rezistă. Fu o luptă teribilă, 
dar scurtă. Deodată, fizionomia ei luă o expresie de 
nepăsare. Era şi nu era ea. Fără grabă, ea se acoperi cu o 
glugă, ieşind. Pe scara cea mare, se opri şi murmură: 

— Nu pe aici?... Atunci pe unde?... Pe scara secretă?... 
Intră în apartamentul tatălui ei. În ultima cameră, ea ridică 
o perdea, apăsă pe un buton şi cobori atunci pe o scară 
îngustă care se sfârşea într-o ieşire secretă unde nu erau 
niciodată oameni de gardă. Era o uşă joasă, din fier şi fără 
broască. Uşa se deschidea datorită unui mecanism. 

Pe care Florise îl făcu să funcţioneze fără nici o greutate 
sau ezitare. 

Acum trebuie să se ştie că Florise nu cunoscuse niciodată 
mijlocul de a ajunge la scara secretă. Ea nu cunoscuse de 
asemenea nici mecanismul uşii de fier şi nici existenţa 
scării. 

Cu puţin mai târziu de orele nouă şi jumătate, regele 
Henri şi mareşalul Saint-Etienne ieşiră din Paris şi veniră să 
se pună la adăpost sub castanii drumului din Saint-Denis. În 


spatele unui grup de arbori, aştepta o litieră, o frumoasă 
trăsură de voiaj, la care erau înhămaţi patru cai zdraveni. 
În jurul litierei, doisprezece călăreţi bine înarmaţi. 
Înăuntru, două femei. 

Totul era perfect organizat. Regele era rege, aşa că 
tovarăşii lui nu erau oameni de rând. Fiecare din ei ştia 
prea bine ce trebuie să facă. 

Henri era neliniştit. 

— Sire, zise Saint-Etienne, o veţi escorta îndată pe 
frumoasa fată până la Pierrefonds? 

Regele aruncă favoritului său o privire bănuitoare. 

— Avem, răspunse el, căsătoria Marguerittei. Vărul meu 
de Savoya e nerăbdător. Mă voi duce la Pierrefonds după 
serbări. 

Avu un zâmbet ascuţit: 

— Am şi eu nunțile mele... 

— Înţeleg, zise Saint-Etienne, şi chiar admir răbdarea 
Maiestăţii Voastre. 

— Taci! bombăni pălind. Priveşte! 

— Ce? 

— Acolo, omul acesta care vine spre noi... Vrăjitorul! 
murmură slab Saint-Etienne, tremurând. 

Nostradamus înainta. Părea că o oboseală oarecare i-ar fi 
distrus forţele. Mergea încet, cu capul plecat. Se opri lângă 
rege şi părea că nu-l vede pe Saint-Etienne. Henri îl cercetă 
un minut. Şi, văzând că tace, întrebă: 

— Va veni ea? 

Ea vine! răspunse Nostradamus. 

Henri tremura. Privirea îi căzu pe poarta Saint-Denis. 

— Ai văzut-o? 

— Nu! 

— Dar spui că va veni! 

Cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi. Nostradamus stătea fără 
să spună un cuvânt, fără o mişcare. 

Trecură zece minute. Regele încerca un fel de teamă, care 
îi venea poate mai degrabă din cauza vrăjitorului, decât de 


la aşteptare. Henri reluă: 

— Ai spus că vine... 

— Şi iat-o! zise Nostradamus. 

Henri şi Saint-Etienne aruncară o privire avidă asupra 
porţii Saint-Denis. Nu văzură însă pe nimeni. 

— Vrăjitor, bombăni Henri. Gândeşte că vorbeşti regelui 
Franţei, în clipa aceasta! 

Nostradamus repetă: 

— Iat-o... 

În această clipă, Florise apăru, ieşi prin poartă, străbătu 
podul şi, fără nici o ezitare, ca şi cum ar fi ştiut că aici se 
află o litieră pentru ea, se apropie, urcă în trăsură şi se 
aşeză pe banchetă. Aproape imediat, adormi. Un tunet 
prăvăli norii, iar la orizont fulgerul se dezlănţui. 

— Dumnezeu reprobă cele ce se petrec aici!... bâlbâi 
Saint-Etienne, cu privirea îngrozită. 

Regele rămase mut de uimire. Până în ultima clipă, el nu 
crezuse că Florise venea singură! Minunea era săvârşită. 

Îl privi pe Nostradamus cu groază. Mândria îl împiedica să 
se încline. Atunci o privi pe Florise. O văzu adormită şi 
zâmbitoare, în tragica lumină pe care o arunca cerul în 
flăcări. Pasiunea crescu în el, aşa cum creşteau în înălţimi 
bubuiturile şi fulgerele. El gâfâi: 

— Cu preţul sufletului meu, ea va fi a mea! Vrăjitorule de 
unde vine puterea ta? Se spune că din iad. Ei bine, fie! Dacă 
trebuie, îţi ofer sufletul meu... 

— Îl iau, răspunse Nostradamus. 

Regele dădu repede ordinele sale şefului de escortă şi 
celor două matroane care se aflau în litieră. 

— În trei zile voi fi la Pierrefonds... 

Litiera se scutură. Escorta o urmă în trap. Henri rămase 
pe loc, sub ploaia caldă care cădea în picături mari, până ce 
trăsura şi caii dispărură în depărtare, către înălțimile 
Montfauconului. Atunci, sigur de triumf, mai stăpân pe el, 
se întoarse la Nostradamus, care nu îl pierduse din vedere. 

— Cere ce vrei! făcu el cu un ton scurt. 


— Nimic! Nu am nevoie de tine. Dar tu, Sire, tu ai nevoie 
de mine. Vei pleca la Pierrefonds. Dacă vrei să reuşeşti, 
atunci trebuie ca eu să cunosc ziua. 

— Astăzi este sâmbătă. Miercurea viitoare voi fi la 
Pierrefonds. 

Nostradamus repetă: Miercuri! 

Apoi, înclinându-se înaintea regelui, făcu o mişcare pentru 
a se retrage. Henri îl prinse de braţ. 

— Ţi-ai ţinut cuvântul. Nu vrei nimic. Fie! Află însă că 
Louvrul îţi este deschis şi. nenorocire aceluia care va 
încerca să-ţi facă rău. Dar, asta nu e totul. Mi l-ai promis şi 
pe Regele loviturii frumoase. 

— Îl vei avea! 

Când? Spune! Când? 

— Curând. În câteva zile. 

Nostradamus îşi descoperi dinţii săi ascuţiţi. Era un surâs 
care muşca. 

— Cum îl voi avea pe tâlhar? repetă regele. 

— Aşa cum ai avut-o şi pe fata marelui intendent Sire! Şi 
cu o voce ciudată, Nostradamus sfârşi: 

— Tâlharul va veni la rege. 

Regele, Saint-Etienne, Nostradamus dispărură de câteva 
minute, când, din fundul unui tufiş de castani tineri, înainta 
un tânăr, palid de mânie. Văzuse totul: venirea vrăjitorului, 
sosirea Florisei, plecarea litierei Tânărul era Roland de 
Saint-Etienne. La ieşirea din Louvru, el îşi întâlnise tatăl 
escortând pe rege. Cele două personaje aveau feţele 
mascate dar Roland îi recunoscu după figură şi costume. Îi 
urmărise, putându-se ascunde în boschet, fără a se face 
observat. Acum el ştia totul. 

Roland ar fi ucis în această clipă pe rege. Şi-ar fi ucis 
tatăl... Intră în Paris şi, sub dezlănţuirea furtunii, fugi până 
la el acasă, în strada Bethisy, tunând şi înjurând... În colţul 
străzii Thibaudete, se ciocni de cineva. Acest cineva urlă: 

— Drace! ...Domnule alergător, unde ai luat-o aşa de 
grăbit?! Ah! făcu el deodată, d-ta eşti...! 


Roland de Saint-Etienne ridică ochii, având şi el un strigăt 
de ură! 

— Regele loviturii frumoase! 

Apa curgea din ceruri în torente. Colţul străzii era pustiu. 
Regele loviturii pălise. Mâna lui căzu pe umărul lui Roland. 

— În lături, tâlharule, scrâşni gentilomul. 

— Nu mi-e teamă de tine, zise Regele loviturii. Mă cauţi de 
mult timp ca să mă ucizi. Prilejul este bun. Încearcă! 

Roland îşi muşcă pumnii. În închipuirea lui, el văzu litiera 
în care era Florise. El vroia sânge. Scoase un suspin 
disperat. 

— Domnule, zise el, am totuşi nevoie de libertatea mea, 
îndată. Ne vom bate, ţi-o jur. Vrei să mă laşi opt zile? 

— Fie! mormăi Regele loviturii, asemenea unui lup care îşi 
lasă prada din gură. 

— În opt zile, mă vei găsi acasă şi vom merge să ne 
luptăm. 

Regele loviturii dădu drumul lui Roland, care îşi continuă 
cursa furios. Apoi, ştergându-şi cu pulpana mantalei spada, 
el îşi urmă drumul. drumul către Florise! 

Ajuns acasă, Roland de Saint-Etienne, fără a pierde o 
clipă, puse şeaua pe cel mai bun calal său. O oră mai târziu 
el ajungea litiera care o ducea pe Florise. 

PARADISUL. 

Vernique nu fusese închis la Bastilia, ci la Chatelet. Parisul 
a fost în totdeauna plin de închisori. Fiecare palat, fiecare 
fortăreață avea temniţele şi închisorile ei. Regalitatea însă 
avea cele mai multe: Templul, Louvrul! Şi cele două 
închisori ale Chateletului. Mai erau apoi Bastilia, Casa 
Forţei şi Consiergeria. 

Turnuri masive, porţi căptuşite cu fier, ferestre zăbrelite, 
acesta era Chatelet. Era acolo un oarecare număr de celule 
fiecare purtând un nume, sinistră nomenclatură a groazei. 
Era una care se numea „Sfârşitul plăcerii”, umplută cu 
reptile. Groapa, unde erai coborât, cu ajutorul unei funii, 
printr-o gaură făcută în plafon, te îngrozea, de ţi se zbârlea 


părul numai la vederea ei. În băltoacă, nu puteai să stai, 
nici, să te întinzi. Mai erau şi alte celule, nu chiar atât de 
îngrozitoare: Brutăria, Morişca şi Fântânile. Una din 
acestea din urmă se numea Paradisul. 

Marele intendent al Parisului, Joseph de Vernique, fusese 
închis acolo. 

Era o cameră joasă, mobilată cu un pat strâmt de fier şi cu 
un scaun de lemn fără rezemătoare. Pe scaun, călugărul era 
aşezat şi vorbea cu glas aspru. Prizonierul stătea şi asculta; 
amândoi aveau feţele livide. Călugărul, pe jumătate aplecat 
asupra prizonierului, semăna unui mort coborât într-o 
groapă, pentru a vizita un alt mort. Ochii lor aruncau 
fulgere. 

A doua zi după arestare, Loyola obținuse dreptul să îl 
împărtăşească pe Vernique. Ignaţiu de Loyola spunea: 

— Eşti un soldat al lui Cristos. Faci parte din companie. Ai 
adus importante servicii Ordinului. Odată ce eu voi pleca, 
vei avea de făcut servicii şi mai importante. Va trebui să o 
supraveghezi pe regină. Va trebui să execuţi planul pe care 
l-am făcut pentru salvarea Franţei. Deci, nu trebuie să 
disperi. Nu te lăsa, soldat al lui Isus! Înainte, în numele 
Ordinului nostru! Nu ai dreptul nici să plângi, nici să 
disperi. 

— Fiica mea! Părinte, fiica mea, suspina Vernique. 

— Ai o fiică şi aceasta este Biserica, zise călugărul cu un 
accent de violenţă sălbatică. Ai o mamă şi aceasta este 
Biserica. Ea veghează asupra ta. Mâine, vei fi liber. 

Vernique se ridică şi făcu câţiva paşi iuți. Loyola. Care îl 
privea, tresări de groază... Prizonierul căuta să potolească 
beţia pe care o trezi în el cuvântul liber şi se întoarse către 
călugăr. 

— Speri, deci, să obţii de la rege... 

— Regele e condamnat! pronunţă Loyola. 

— Regele?... condamnat? bâlbâi Vernique. Ah! Iată puţină 
bucurie unei inimi căzute în disperare. Să asişti la agonia 


regelui laş, regele trădător!... Ce vis!... Şi spui că-i 
condamnat?... De cine...? 

— De mine! 

Loyola îşi îndreptă corpul îndoit spre moarte. În cuvântul 
acesta îngrozitor, nu era nici mândrie, nici ură. Faţa 
călugărului exprima numai violenţa fatală a unei puteri 
naturale... Vernique îşi reluă locul. Nemişcat mut, cu dinţii 
strânşi şi ochii închişi, cu pumnii încleştaţi, el asculta. 
Călugărul spunea: 

— Atâta cât am sperat, l-am lăsat să trăiască. Am 
astâmpărat chiar nerăbdarea Catherinei. Dar am văzut că 
mă înşelam. Acest rege poate ucide mulţi eretici. El nu va 
distruge însă erezia. Da, rugurile şi spânzurătorile, timp de 
douăzeci de ani şi-au făcut datoria. Trebuie să-i dăm lui 
Henri ce e al lui. El nu cunoaşte mila. Dacă acest om 
domneşte încă zece ani, Franţa e pierdută pentru biserică, 
iar Reforma triumfă. De ieri, Nostradamus este marele 
favorit al acestui rege care, de abia ieri, mi-a promis 
moartea vrăjitorului. 

Călugărul se opri, gâfâind. La numele de Nostradamus, 
Vernique tremură ca şi cum ar fi fost lovit cu ceva. 

— L-am condamnat deci pe rege, urmă călugărul. Ceea ce 
nu a putut să facă regina, va fi executat astă-seară. Totul e 
gata. Nu am decât să fac un semn. În zece minute, îl voi 
face, ieşind de aici. Mâine, Catherina va fi regentă şi tot 
mâine vei fi liber. Orele mele sunt numărate. De altfel, 
vreau să părăsesc Franţa, pentru a duce Papei ultimele 
sfaturi pe care un suflet le poate da înaintea morţii. Prima 
ta grijă, înainte de a-ţi căuta fiica, va trebui să fie aceea de 
a veni la mine ca să primeşti instrucţiuni. Adio, fii sigur că, 
dacă regina va fi regenta Franţei, tu vei fi regentul 
Catherinei! 

Vernique se aplecă, aproape că îngenunche. Loyola rosti 
grav: 

— Te binecuvântez, fiul meu...! 


Apoi ieşi din celulă, iar un temnicer închise uşa. 
Prizonierul rămase gâfâind de speranţă părintească şi de 
ambiţie. 

Trecând poarta marelui Chatelet, călugărul auzi îndată, 
lângă el, un glas care spunea: 

— Messire, cred că cineva vă caută. 

Loyola recunoscu vocea. Fără a întoarce capul către omul 
pe care-l întrevedea în umbra bolţii, el tună: 

— În lături, diavole! Nu vei putea face nimic trimisului lui 
Christ! Nostradamus, tu care pretinzi că citeşti viitorul, 
ascultă prezicerea mea. Ea e adevărată, deoarece 
Dumnezeu mă inspiră! Nostradamus, eşti nesuferit, 
judecat, împărţit! 

— Mâna magică, mâna celui Nevăzut nu se va abate 
asupra mea, Messire. Ascultă încă odată: iată pe cineva 
care te caută. 

Atunci Loyola văzu un ofiţer din garda Louvrului, care se 
înclină respectuos înaintea lui. 

— Părinte, zise el, sunt însărcinat să vă comunic o 
hotărâre a Maiestăţii Sale. 

În acelaşi timp, o uşă se deschise într-unul din pereţii bolţii 
şi ofiţerul intră. Călugărul după el. Nostradamus intră şi 
închise uşa. Era o sală mare care servea de corp de gardă 
sergenţilor intendenţei. În acest moment nu se aflau acolo 
decât trei personaje. 

— Care e hotărârea? întrebă Loyola. 

— Cucernice părinte, regele mi-a ordonat să vă spun că e 
foarte mulţumit de vizita pe care aţi făcut-o regatului 
Franţei, Parisului, Curţii şi chiar Maiestăţii Sale. 

— Aceasta vrea să spună, făcu Loyola cu un surâs amar, că 
trebuie să-mi consider vizita ca şi terminată...? 

Ofiţerul se înclină. 

— Ei bine, în trei zile voi părăsi Parisul. Aceasta era de 
altfel intenţia mea. 

— Părinte, regele vă roagă însă să părăsiţi Parisul chiar 
astăzi. 


— Fie! făcu Loyola. ...Era timpul, gândi el. 

— E prea târziu, zise vocea lui Nostradamus, răspunzând 
gândului acestuia. 

Călugărul tremura, pradă unei slăbiciuni cumplite. 

— Voi pleca deci în seara aceasta. 

— Cucernice părinte, zise ofiţerul, chiar în clipa aceasta 
trebuie să pleci. 

Călugărul înăbuşi un țipăt. Omul căruia trebuia să-i facă 
semnul fatal - semnul morţii regelui! 

— Îl aştepta în piaţa din faţa bisericii Notre-Dame. Ei bine! 
El va trece prin piaţă şi va face semnul. Iată totul! Mâine va 
intra în Paris şi va lua parte la înmormântarea lui Henri II, 
va da instrucţiunile sale lui Vernique. Nimic nu va fi 
schimbat... Loyola îşi îndreptă capul. 

— Fie, zise el, încă o dată. Te rog să mă însoţeşti până la 
mine, în piaţa Notre-Dame, pentru a-mi lua... 

— Hârtiile şi cărţile dumneavoastră, banii, hainele, toate 
sunt într-o litieră care trebuie să vă ducă şi care aşteaptă 
înaintea tindei. Am ordin să nu vă părăsesc decât în Italia, 
îmi pare rău, dar trebuie să vă informez că până acolo 
sunteţi prizonierul meu. De altfel nu veţi cobori din litieră. 
lertaţi-mă, cucernice părinte, dar aceasta este dorinţa 
regelui. 

Călugărul făcu un semn care arăta că el nu poate să 
urască o asemenea creatură. Îi mai rămânea o şansă să facă 
în aşa fel ca litiera să treacă pe podul Notre-Dame şi în 
piaţă, cu preţul vieţii sale, să dea semnalul omului care 
aştepta. 

În acelaşi moment Nostradamus pronunţă: 

— Vei Părăsi Parisul prin poarta Bordette, d-le ofiţer. 
Citeşte instrucţiunile. Trebuie să străbaţi oraşul prin Pont- 
au-Change şi Saint-Michel... 

Călugărul se lăsă pe un scaun: se simţea învins. La un 
semn a lui Nostradamus, ofiţerul ieşi, Loyola îl privi pe 
Nostradamus şi gândi: 

— Care demon mă loveşte din nou? 


— Eu! îi zise Nostradamus cu o simplitate maiestoasă şi 
îngrozitoare. 

Călugărul se clătină. Pentru a doua oară, în câteva minute 
acest om răspundea gândurilor lui neexprimate! Ce fel de 
facultăţi auditive putea să aibă? 

Nostradamus îşi şterse fruntea plină de sudoare: se vedea 
că făcuse un efort obositor. Se îndreptă spre călugăr şi-i 
puse o mână pe umăr. 

— Eu sunt acela care păzesc Franţa din clipa în care l-ai 
eliberat pe marele staroste. Eu sunt acela care-ţi distrug 
planul. Regele nu va fi ucis şi nici Catherine de Medicis nu 
va ajunge regină. 

— Cine eşti?... Cine eşti?... Bolborosi Loyola. 

— Sunt cel care vede, îi răspunse Nostradamus. Crezi 
acum în puterea cu care sunt înzestrat? 

— Da, da! murmură Loyola clănţănind din dinţi. 

— Crezi acum că nu mă laud când spun că prevăd viitorul? 

— Da, da!... murmură Loyola plin de frică. Nostradamus îşi 
îndreptă statura amenințătoare. 

— Ascultă-mă deci, acum, când crezi în mine: viaţa nu-ţi va 
aduce nimic îmbucurător; într-o lună, cel mai târziu, tu vei 
fi mort. Vei ajunge la Roma, dar vei fi un om pierdut, fără 
putere şi fără judecată. Nu vei mai avea nici timpul să mai 
stai de vorbă cu stăpânul credincioşilor. 

Loyola scoase un suspin asemănător cu un geamăt de 
agonie. 

— Şi acum opera ta. ea va cădea în neant, ca toate operele 
ridicate prin sânge. Ce importanţă au câteva secole mai 
mult sau mai puţin? O văd murind încetul cu încetul, până la 
ultima clipă. O văd murind de-a lungul secolelor, lăsând în 
urma ei amintirea unei idei absurde..., a unui moment ale 
cărui pietre vor dispărea în întunericul etern. 

— Iertare! strigă călugărul. Ai milă! Lasă-mi cel puţin o 
agonie mai uşoară... 

— Mi-e milă, zise Nostradamus cu un fel de amărăciune în 
glas, dar totul e în zadar. Cuvintele pe care le-am pronunţat 


vor rămâne în cugetul tău până în ultimele clipe, Loyola! 
Ignaţiu de Loyola! Priveşte în urma ta, la curajul tău, la 
suferinţa ta, la speranţele tale, la opera ta!... loate vor... 
muri! N-ai făcut nimic bun, pentru că n-ai crezut în ea. 
Adio! Mori şi, în ultima clipă a vieţii tale, adu-ţi aminte de 
prizonierul de la Tournon! Adu-ţi aminte de omul care s-a 
târât la picioarele tale, care ţi-a cerut îndurare şi care te-a 
implorat să-l laşi să-şi salveze tatăl. Tu, care n-ai vrut să fii 
om, tu care ai fost doar îngerul răzbunărilor, vei muri ca un 
simplu ...0om! 

— Prizonierul de la Tournon!... bâlbâi călugărul scuturat 
de groază. 

— Da, răzbunătorul! zise Nostradamus cu o voce 
cavernoasă. 

leşi calm şi maiestos. Când ofiţerul gărzii reintră în sală, el 
îl văzu pe călugăr lungit pe podele, cu părul smuls, cu faţa 
descompusă şi, printre gemete, îl auzi murmurând: 

— Degeaba! Opera mea va ...muri! Dumnezeule!... 
Dumnezeule Atotputernic! Dacă exişti cu adevărat, ai milă 
de ultimele mele zile!... Spune-mi un cuvânt, fă-mi un 
singur semn, care să-mi îndepărteze neîncrederea!... Oh! 
Nimic!... Nimic... Totul e tăcut şi întunecos!... 

Trei sau patru soldaţi îl ridicară şi-l urcară în litiera, care 
se îndreptă spre Pont-au-Change, spre Italia... Roma... spre 
neîncredere, necredinţă, deznădejde. spre Moarte... 

DOUA ASPECTE ALE DRAGOSTEI. 

Când Regele loviturii frumoase se întâlnise sau, mai bine 
Zis, se ciocnise de Roland de Saint-Etienne, acesta mergea 
la întâmplare. Era, cel puţin, convins că mergea la 
întâmplare. Simţea nevoia să bată din nou drumurile 
Parisului, aşa cum făcea altădată. Era fericit că trăieşte. 
Era, de asemenea, fericit că scăpase de magicianul acela 
care îl neliniştea. 

— Mă voi întoarce oare în casa aceea? Da, deoarece numai 
prin el pot afla cine sunt. Drace! Nostradamus acesta mă 
apasă. Îmi face rău. Dar nu mă va apăsa mult timp. 


Brabant, am jurat să te răzbun! Vom vedea ce e mai tare: 
blestemul lui, sau sabia mea! 

Deodată, el se opri. Văzu că se află în str. Tissanderie, 
înaintea casei Doamnei fără nume. El murmură: 

— Pentru mine, ea are nume. Ea se numeşte Vaupart. E 
numele unui ucigaş faimos. Dacă cei morţi prin ştreang, 
secure şi foc, s-ar scula din fundul tenebrelor, pentru ca să 
blesteme numele celor ce i-au ucis, atunci ei ar striga 
desigur: Vaupart şi Vernique. 

Regele loviturii tresări şi se simţi pălind. El gândi: 
„Sărmana femeie. În orice caz, că a murit tot prin suferinţă. 
Cine ştie câte picături de sânge a vărsat ea pentru a şterge 
suferinţa?” 

Poarta tristă şi tăcută îi fascina privirea. Poarta acestei 
case putea fi foarte bine şi poarta unui mormânt. Încet, fără 
zgomot, ea se deschise. Marie de Vaupart apăru. Regele 
loviturii frumoase se simţi tremurând. Faţa aceea avea ceva 
august, într-adevăr regesc. Ea zâmbea tânărului om. 
Surâsul acesta îl făcea să plângă. Ea îi luă mâna pe care i-o 
păstră într-a sa. 

— Madame, bâlbâi Regele loviturii, am venit să-mi 
îndeplinesc promisiunea. Am venit să vă văd şi chiar să vă 
consolez, dacă voi putea. 

— Numai vederea d-tale mă consolează, copilul meu, zise 
ea cu accentul acela sensibil care-i domina vocea. Dar, iată 
că mergi pe furtună. Eşti ud leoarcă. Trebuie să intri şi să 
aştepţi ca ploaia să înceteze. 

Ea avea o nelinişte de iubită sau de mamă. Regele loviturii 
zâmbi cu mândrie. Pentru el nu mai exista furtună. Furtuna 
era prietena lui, iar ploaia era binevenită ca şi soarele. Cu 
un gest, el conduse pe femeie până în vestibul. 

— Madame, voi mai veni. Da, vă plâng, din tot sufletul, dar 
astăzi... Nici nu ştiam de ce mergeam în plină furtună. 
Acum ştiu şi încerc o plăcere nespusă să vă spun pentru ce. 
E că am o frică nemaipomenită pentru soarta celei pe care 
o iubesc şi vreau să văd... 


— Aceea pe care o iubeşti?... întrebă Doamna fără nume 
cu vădită curiozitate. 

— Florise, îndrugă Regele loviturii, îmbătat de muzica 
acestui nume, Florise de Vernique... 

Şi el se îndepărtă cu paşi mari şi repezi, uimit că a putut 
trăda un asemenea secret. Când fu la colţul străzii, se 
întoarse şi o văzu pe Doamna fără nume, în ploaie, privindu- 
l. Ea era foarte palidă şi cu vocea stinsă repeta: 

— Florise de Vernique... 

E] ajunse la casa marii intendenţe. Dădu mai multe 
târcoale zidurilor, pe care le găsea minunate, învârtindu-se 
încoace şi încolo. Deodată, se pomeni în faţa tindei mari şi 
aruncă o privire în curte unde, odată, împreună cu cei 
patru tâlhari, dăduse bătălia aceea de neuitat. Intră. Nu 
făcu decât câţiva paşi şi zgomotele, vociferările mulţimii se 
strânseseră în câteva cuvinte: 

— Marele intendent arestat... Florise dispărută... Regele 
loviturii sări pe scara cea mare. Instinctul lui măsurat îi 
indică drumul spre apartamentul în care intrase cu ajutorul 
frânghiei. În câteva clipe fu acolo şi intră. Cadavrele celor 
două femei îi apărură pe fondul unui nor roşu. 

Cele şase gărzi care se luară după el se opriră în pragul 
apartamentului; necunoscutul acesta, care trecea cu iuţeala 
fulgerului dintr-o cameră într-alta, le apărea asemenea 
Disperării în mers. Gărzile se strânseră şi strigară: 

— Hei, cine eşti? Ce vrei? 

Regele loviturii se întoarse. Ei încrucişară suliţele. El nu se 
gândi măcar să scoată sabia. Merse drept asupra lor. Poate 
că nici nu îi vedea. Şi ei se dădură înlături, pentru a-l lăsa să 
treacă. Era oare milă, sau înţelegere? Nu se poate spune. 
Tânărul trecu însă. 

Un minut mai târziu, el era în stradă. După un sfert de oră, 
se afla în prezenţa lui Nostradamus. Se credea liniştit. În 
realitate, primise o lovitură în creier care, de obicei, te 
trăsneşte sau te înnebuneşte. Avea faţa unui om căruia i s-a 
întâmplat o mare catastrofă. 


Nostradamus, după ce îl văzu, fugi la el acasă, de unde 
aduse un flacon pe care i-l întinse, dându-i să bea câteva 
picături. Regele loviturii începu atunci să respire repede. 
Sângele începu să-i circule prin vene; era salvat. El nu află 
niciodată că în ziua aceea moartea ...îi stătuse în gât. 

Nostradamus zise: 

— Ea va fi regăsită. Vei vedea. 

Regele loviturii frumoase nu avu nici o mirare, dar nu 
pentru că ştia că Nostradamus e un vrăjitor, ci pentru că 
avea sentimentul că întreg Parisul trăieşte o catastrofă, 
Florise dispărută!... El gâfâi: 

— O voi revedea? 

— Îţi făgăduiesc. 

Atunci, criza se dezlănţui. Dar, nu fu nici disperare, nici 
lacrimi nu-i curseră din ochi. El redeveni ucigătorul care, în 
hanul de la Melun, înfrunta moartea şi pe omul ce-i 
spusese: meseria d-tale e urâtă. Accesul de furie căpătă 
aspectul unei furtuni. Nostradamus contempla cu satisfacţie 
pe tânărul acesta, a cărui furie se prefăcea în delir. 
Sudoarea curgea pe el, urla chinuit, ca o fiară sălbatică. 
Gândurile lui, pe scurt, erau acestea: 

— Mi-au luat-o. Ea nu a plecat de bună voie. Ştiu că ea m- 
ar fi aşteptat. Vreau să ştiu cine mi-a luat-o. Vreau sângele 
aceluia. Vreau inima lui pentru câini. 

Nostradamus se apropie şi prinse mâinile nebunului. 

— Vrei să ştii unde se află ea? 

— Vreau! tună Regele loviturii. Şi, dacă nu vorbeşti, 
nenorocire ţie! 

— Vei şti marţi seara. Atunci îţi voi spune. Îţi jur pe sufletul 
meu. 

— Marţi seara! Marţi seara! Voi aştepta. Nu mă mişc de 
aici. Eşti mort dacă m-ai minţit... 

— Eu nu mint niciodată, zise Nostradamus zâmbind. Şi tu 
vrei să ştii cine a răpit-o? 

— Da, pentru ca să-i răsucesc gâtul. Oh! Să-l am numai pe 
omul acesta! Dă-mi-l pe omul acesta şi ia-mi viaţa! 


— Ei bine, ţi-l dau. Miercuri, vei vedea. 

— Dar unde? strigă Regele loviturii. 

— Unde te voi trimite! 

Am spus că Roland de Saint-Etienne a ajuns din urmă 
litiera care o ducea pe Florise. El se ţinea totuşi la 
depărtare, ca o vulpe pândindu-şi prada. Escorta se opri la 
Villers-Cotterets. Adăpară caii şi apoi se afundară în pădure 
şi în câteva minute fură la Pierrefonds. În câteva clipe, 
convoiul trecu podul suspendat al cetăţuiei. În jurul înălţimii 
pe care se ridica cetăţuia, erau aşezate, ici şi colo, câteva 
cocioabe. Roland se ascunsese după o dărăpăânătură din 
acestea, ca să poată privi ce se petrece în vechea aşezare 
feudală. După o jumătate de oră, litiera ieşi. Călăreţii 
reluară la pas drumul spre Villers-Cotterets. Roland ştia de 
altfel că Florise nu va merge mai departe. Sări pe cal şi 
goni, întrecând convoiul. Ajuns la Paris, el se închise în casa 
lui din str. Bethisy. 

Rezultatul cugetării sale fu acesta: în primul rând, trebuia 
să formeze o armată de douăzeci-treizeci de oameni, bine 
hotărâți şi bine plătiţi, pentru îndrăzneala pe care urmau s- 
o aibă şi că trebuia să lucreze cât mai repede. Bietul nostru 
Roland se gândi, de asemenea, că banii trebuiau procuraţi 
chiar în noaptea aceea. 

— Cu aur, cu aur poţi cuceri lumea întreagă! Poţi ajunge şi 
rege! strigă el, încheindu-şi astfel neliniştea. 

După criza aceea care îl făcu aproape nebun, aflând că 
miercuri va cunoaşte locul unde se află Florise, trecând prin 
emoția provocată desigur de magician, Regele loviturii 
frumoase căzu într-un somn greu, o adevărată toropeală. 

În restul zilei, Nostradamus se ocupă de vizitatorii săi, încă 
o mamă, înnebunită de durere, încă un orb care cerea 
lumină, încă un nenorocit disperat care ieşea din locuinţa 
magicianului cu o bucată de aur. Dar, Nostradamus suferea 
mult mai mult decât aceşti suferinzi. Era un fenomen unic 
ura aceasta concentrată în sufletul lui. O ură înăbuşită de 
mila pentru alţii. 


Se făcu seară. Bătură orele nouă. Nostradamus intră în 
camera Regelui loviturii frumoase şi îl privi îndelung. O 
nesfârşită dulceaţă, o fineţe nespusă se desprindea din 
profilul tânărului care dormea nestingherit. 

— Sărmanul copil! murmură Nostradamus, Sărmană 
victimă care se află între destinul meu şi cel al tatălui său!... 
Milă, milă ce ...vrei tu! 

Poate pentru a douăzecea oară, mila şi ura se luptau în 
inima sa. O clipă, privirea lui Nostradamus căzu asupra 
obrajilor Regelui loviturii. Apoi, această privire încărcată de 
străluciri se ridică spre cer. Un suspin prelung şi un nume 
pierdut în gasul disperării: 

— Marie...! 

Apoi, încetul cu încetul, faţa lui se linişti, se împietri. Ura 
triumfase. Fiul Mariei şi al lui Henri era condamnat! Fiul lui 
Henri!... Cuvântul acesta urla în sufletul lui Nostradamus. 
În acest moment, Djinno se apropie şi strecură la urechea 
stăpânului: 

— Roland vrea să intre... 

Nostradamus tresări. Un surâs de moarte îi trecu pe buze. 

— Iată răspunsul destinului. Djinno, cum îndrăzneşti să-l 
laşi pe fiul lui Saint-Etienne să aştepte la poarta mea...? 

Era îngrozitor să-l asculţi. Micul bătrân avu un râs uscat şi 
se depărta. În clipa când Roland de Saint-Etienne fu în faţa 
lui Nostradamus, el gândea: 

— Decât să o ştiu a altuia, mai bine să o văd moartă, cu un 
pumnal în piept! 

Roland nu fu nici emoţionat, nici înfricoşat de acest om. În 
afara pasiunii lui pentru Florise altceva mai exista pentru 
el. Nostradamus îi citi în suflet ca într-o carte. 

— Da, e fiul lui Saint-Etienne, gândi el cu o bucurie 
funebră. Ce doreşti de la mine? întrebă el. 

— Înainte de toate, o dovadă că eşti omul atotputernic 
care pretinzi că eşti. 

— O dovadă? făcu Nostradamus. Ei bine, fie! Îţi voi arăta, 
gândurile. 


Uimirea îl făcu pe Roland să tresară. În acest moment, 
luminile se stinseră. Simţi cum e luat de mână. În timp ce 
mergea, sudoarea îi curgea de pe frunte. El repeta: 

— Mai bine o ucid eu, cu mâinile mele. Mai bine o văd 
moartă, cu un pumnal în piept. 

Deodată, Roland nu mai simţi mâna care-l conducea. Se 
văzu într-o cameră slab luminată. Mirosuri şi arome 
parfumate ieşeau din vase cu forme ciudate. În acelaşi timp, 
Roland îl văzu pe Nostradamus înaintea unei oglinzi: 

— Iată aici gândurile tale! zise magicianul cu o voce 
dătătoare de groază. Priveşte aici! 

Şi, atunci, Roland simţi că sufletul lui se înfundă în 
necunoscut. Avu amețeli. Privea totuşi. Cu ochii scoşi din 
orbite, Roland privea. Nostradamus nu privea oglinda. 

Deodată, o formă albă, vaporoasă, se legăna departe în 
regiunile de vis ale oglindei. Lui Roland începu să-i îngheţe 
inima. Părul i se ridica. 

Forma se preciza încet. Aproape îndată, ea luă. Liniile unui 
corp omenesc... Roland scoase un țipăt prelung de groază 
şi căzu la pământ. Erau gândurile lui realizate! Era fantoma 
Florisei! Florise moartă! Florise înjunghiată! Purtând în 
piept un pumnal, ea părea că arată pe asasin! 

Nostradamus murmură: 

— Ela văzut! Aşa cum a văzut şi Catherina! Aşa cum au 
văzut toţi ceilalţi cărora le-am spus: „Priveşte”! El a văzut, 
dar eu, niciodată, eu nu am văzut! 

Nostradamus se îndreptă către Roland, îl ridică şi îl trase 
în camera unde îl primise. Îl lăsă să se zbată câteva clipe în 
frigurile groazei, năuc, înnebunit, încetul cu încetul, Roland 
părea apoi că îşi revine. 

— Acum te-ai convins? întrebă Nostradamus. 

— Da, răspunse Roland cu o voce în care mai luptau încă 
uimirea cu groaza. Cele ce am văzut ieri şi astăzi îmi 
dovedesc puterea d-tale infernală. 

— Ei bine, cere, deoarece pentru acest lucru ai venit! 


— Dar d-ta ce-mi ceri în schimb? Nostradamus dădu din 
umeri: 

— Nimic. Cere. Ce vrei? 

— Aur! răspunse Roland. 

Nostradamus se aplecă asupra fiului lui Saint-Etienne. 

— Aur? Vrei aur? Nu-ţi voi da. Şi ascultă de ce: aurul care 
iese din mâinile mele nu trebuie să servească decât pentru 
cauze sfinte. Pentru cauzele blestemate la care îţi trebuie d- 
tale, trebuie aur blestemat. Pentru crimele la care te 
gândeşti, trebuie aur cules în urma crimelor! Îţi voi spune 
unde să te duci, pentru ca să găseşti acest aur! 

— Unde? Unde pot găsi aurul acesta? 

— La tatăl tău! 

Tânărul fu parcă zdrobit la auzul acestui nume. Îşi strânse 
însă pumni şi strigă: 

— Mă duc şi la diavol, dacă, bineînţeles, îmi dai o putere. 

— Djinno! strigă atunci Nostradamus. 

Bătrânul se arătă îndată, rânjind şi învârtindu-se în jurul 
stăpânului său. 

— Djinno, acesta este Roland de Saint-Etienne, fiul 
mareşalului, un vlăstar nobil al unei nobile familii. Explică-i, 
te rog, ce trebuie să facă pentru ca să pună mâna pe banii 
tatălui său încă în noaptea aceasta. 

— Milioane! În noaptea asta încă! bâlbâi Roland. 

— E lucru uşor, zise Djinno salutând. Mareşalul şi-a ascuns 
comorile pe care le-a strâns în cariera lui, în colţul din 
stânga al celei de a treia pivnițe a casei sale. Pentru ca să 
intri acolo, trebuie să treci o singură uşă. 

— Atunci? făcu Roland care înghiţea din ochi pe fantasticul 
om. 

Casa mareşalului este ridicată cu zidurile înspre marginea 
Parisului. Zidurile pivniţelor sunt zidurile oraşului. 

Nu trebuie să faci decât o gaură, o scobitură în colţul din 
stânga al pivniţei unde se află averea... 

— Şi atunci? Şi atunci? scrâşni Roland. 


— Ei, e atunci, după ce zidarii îşi vor fi făcut datoria, îi poţi 
întinde la pământ cu o lovitură de pumnal... Atunci trebuie 
să chemi un fierar, un lăcătuş, care să-ţi deschidă lăzile de 
fier. Sunt două morminte în pivniţa mareşalului. Oamenii 
pot să rămână acolo. În loc de vin, sânge... 

Roland spumega. Învârtea minerul pumnalului său. 

— Şi pe urmă? Cum poţi deschide cufărul de fier? La un 
semn al lui Nostradamus, Djinno continuă: 

— Cum, nu înţelegi? Gândeşte-te că o căruţă trasă de un 
cal puternic aşteaptă ordinele tale, lângă groapa făcută. 
Patru golani muţi şi surzi, dar nu orbi, devotați ca nişte 
câini, aşteaptă, de asemenea, ordinele d-tale. 

Djinno tuşi, scuipă şi îşi frecă mâinile. 

— Aşa că acum înţelegi? Nimeni nu intră în pivniţă, afară 
de d-ta. Apoi, se trece la lucru. Îi chemi pe cei patru golani 
şi duci milioanele în căruţă. Ha, ha, ha! Roland aruncă în 
jurul lui priviri speriate. Nostradamus dispăruse. Fiul 
mareşalului se aplecă asupra micului bătrân: 

— Şi poţi să mă conduci acolo? 

— Îndată, seniore. 

Roland porni după nebunul, al cărui râs ascuţit îl făcea să 
se cutremure. El îşi striga: 

— Milioanele sunt ale mele! Florise e a mea, Nenorocire 
aceluia care mi se va aşeza în drum. 

CAPITOLUL XVI. 

CENTURIILE. 

LUCRUL. 

În noaptea aceasta, în gropile de lângă palatul 
mareşalului, se lucra de zor Duminică dimineaţa, Roland 
pornea pe drumul Picardiei, escortat în felul cel mai nobil 
cu putinţă, aşa cum se va vedea îndată. Nimic nou nu se 
întâmplă până marţi, când Nostradamus primi un 
ambasador al Louvrului, care-i aducea scrisorile prin care 
Henri îl numea medic regal. Nostradamus se duse la 
Louvru. Pentru a mulţumi regelui. Fu primit cu manifestații 


de prietenie. Gărzile avură ordinul să-i dea aceleaşi onoruri 
date conetabililor. 

Regele îi confirmă intenţia sa de a se duce a doua zi, 
miercuri, la Florise. De fapt, aceasta era tot ce vroia să ştie 
Nostradamus. Vrăjitorul se înapoie acasă, în aşteptarea zilei 
în care îl va arunca pe Regele loviturii frumoase asupra lui 
Henri - fiul contra tatălui său. 

El aştepta această miercuri, în care trebuia să afle în ce 
loc se găseşte Florise. Regele loviturii aştepta, de 
asemenea, cu o nerăbdare aprinsă. Nostradamus îi 
făgăduise să-i vorbească marţi seara. Câteva ore îl mai 
despărţeau de această clipă. 

În ce-l priveşte pe rege, el trăia în febrilă aşteptare a doua 
zi se va duce ia Pierrefonds îmbrăcat, cum nu se poate mai 
frumos. Nu erau în joc decât plăcerea şi pasiunea care 
creşteau. 

Catherina de Medicis aştepta şi ea. Catherina era regină, 
dar era şi femeie. 

Louvrul era împrejmuit de spioni. Ea ştia deci prea bine, 
de ce era Vernique la Chatelet şi de ce, a doua zi, trebuia 
regele să se ducă la ierrefonds. Catherina suferea cumplit. 
Dacă ar fi putut, ea l-ar fi înjunghiat pe Henri II înainte de 
ziua de miercuri. 

Către seară, s-ar fi putut spune că e o fantomă. 
Sentimentele îi încremeniseră faţa. Violenţa se traducea pe 
figura ei printr-o rigiditate îngrozitoare. În oratoriul ei, fără 
lumânări, printre umbrele ce se încrucişau, îmbrăcată în 
negru, nu se vedea decât figura ei palidă, mască a unor... 
idei de moarte. 

— Trebuie să mă duc să-l văd pe vrăjitor... 

Catherina ieşi, străbătu un culoar şi se află în 
apartamentul în care stăteau cele patru gărzi personale. Ea 
putea să-i supravegheze, să-i asculte, dintr-un cabinet 
nevăzut. Intră în acest cabinet. 

Oficial, tâlharii făceau parte din serviciul de gardă al 
Reginei. În realitate, căpitanul nu-i cunoştea decât prin 


inscripţia lor din registrul controlului nominal. Ei nu făceau 
nici o treabă, nu erau văzuţi la nici o ceremonie, Catherina 
îi păstra pentru ea singură. Patru spade Ia picioarele ei, 
gata să se bată pentru ea. Era, de altfel, ceea ce Catherina 
dorea. Ei aveau o locuinţă a lor, despărțită de toate 
celelalte. Un valet le sta la dispoziţie. Valetul se numea 
Hubert, dar ei îl numeau Capon. 

Existenţa tâlharilor era astfel hotărâtă: dimineaţa, Ia orele 
şase, se sculau, se rugau şi îşi luau masa. La şapte, era 
rugăciune în oratoriul reginei. La opt, exerciţii de arme 
adesea în prezenţa reginei, cu spade şi apoi cu pumnale. La 
orele nouă, gărzile Catherinei mâncau din nou. Odihnă. La 
prânz, masa, care se prelungea până la orele două. De la 
două la trei aveau libertate să iasă în afara Louvrului, însă 
cu condiţia să nu se îndepărteze prea mult. La orele patru, 
prăjituri, vinuri de Spania şi alte bunătăţi. De la cinci la 
şapte exerciţii de arme. La şapte, cina, fripturi, vinuri, o 
adevărată masă regească. La orele opt, cu ajutorul a patru 
domnişoare din escadronul zburător, ei făceau lucru 
monden. La zece, sforăială generală. Câteodată, la mijlocul 
nopții, un clopoțel care îi punea în comunicaţie cu camera 
reginei bătea deodată atunci, cei patru trebuiau să fie gata, 
îmbrăcaţi, înarmaţi. Regina urma să-i treacă în revistă. 
Câteva piese de aur îi consolau. 

În această seară, în clipa în care regina intră în cabinetul, 
de unde, printr-o gaură nevăzută, ea îi observa, cei patru îşi 
terminaseră cina. Bouracan era tolănit pe o canapea 
magnifică. Strapafar, pe un scaun, îşi întindea picioarele pe 
pernele unui fotoliu. Corpodibale, întins pe spatele unui alt 
fotoliu, zgâria cu cuiele bocancilor mătasea unei draperii, 
Tringuemaille, mai decent, era doar gentilomul bandei, se 
mulțumea să stea culcat pe faţa de masă, cu braţele 
încrucişate şi cu nasul într-un rest de sos. 

Cu greu puteau fi recunoscuţi, atât erau de graşi. Ah! Nu 
mai erau lupii de odinioară, fiare sălbatice. Erau câini de 
pază. Toţi câinii de pază sunt graşi. Şi costumele lor! 


Pălăriile lor cu pene! Vestele de catifea, bocancii din piele 
subţire, negăuriţi!... Bouracan avea o manta din mătase 
vişinie! Trinqguemaille era ca un portret al lui Velasquez! 
Corpodibale era îmbrăcat în catifea albastră, ca azurul, 
Strapafar avea la gât dantelă..., erau splendizi, erau 
încântători! 

Corpodibale îşi mai turnă o cupă şi sorbi. Cupa, ca 
celelalte trei, era de argint. Corpodibale o examina o clipă, 
aruncă o ochire în jurul lui şi, văzând că nu e observat, făcu 
discret să dispară obiectul era de argint! Obiceiul, 
instinctul... El zâmbi. Mustăţile îi ajunseră până la urechi, în 
clipa următoare, aruncă o privire pe masă şi văzu că şi 
celelalte trei cupe au dispărut, fiecare tâlhar, la rândul lui, 
învârtise cupa. 

Cei patru tovarăşi se priviră serioşi, admirându-se şi 
bucurându-se în tăcere, Dar, deodată, se întâmplă ceva 
ciudat: Bouracan scoase un suspin care făcu să tremure 
buteliile goale; încet, el scoase de sub mantaua lui vişinie 
cupa şi o puse pe masă. 

— La ce bun, acuma... 

— Evero Dio Birbante, la ce bun! 

Cele patru cupe stăteau iar la locul lor. Da. La ce bun, 
acuma?... Nu făcea să se mai fure. Patru suspine 
prelungite... de cinste. 

— Jucăm? făcu Tringquemaille şi scoase un cornet cu două 
zaruri. 

Cei patru se scotociră şi scoaseră cu gesturi nepăsătoare 
din buzunare pumni încărcaţi de aur. Strapafar aruncă 
primul aurul în buzunar, cu o mişcare dispreţuitoare a 
mâinii. Ceilalţi repetară gestul. La ce bun să joace! La ce 
bun să fure! La ce bun să înşele...? 

Ei nu mai puteau de bogăţie. Niciodată nu avuseseră în 
mâinile lor atâta aur deodată. Erau strălucitori de sănătate; 
se culcau într-un palat; erau îmbrăcaţi ca nişte adevăraţi 
seniori; nu aveau altceva de făcut decât să bea şi să 
mănânce; aveau aur şi... 


— Corpodibale, porumbelule, ţi-aduci aminte seara când 
nu mâncaserăm din ajun şi a trebuit să înghiţim o bucată de 
pâine de opt zile? 

— Dacă îmi aduc aminte...! 

Atunci amintirile începură să curgă. Fiecare, la rândul lui, 
trebuia să povestească câte una. Zilele de mizerie erau 
evocate cu plăcere. 

— Erau timpuri ...bune. 

— Timpul acesta nu se va mai întoarce, suntem bogaţi! 

— Şi apoi, gentilomii mei, aveam pe cineva cu noi. 

— E adevărat, madonna ladra, l-am avut pe unul care ne 
făcea să uităm de foame şi de sete! 

— Da, l-am avut pe Regele loviturii frumoase! 

— Sacrament! răcni Bouracan. 

Câinii graşi regretau viaţa de lupi rătăcitori. Ghiftuiţi de 
trai bun, regretau foamea. În faţa buteliilor de vin, regretau 
setea. Regretau, în sfârşit, tâlhăriile, aventurile, bătăile şi 
mizeria. 

Suspinele se modelară într-un cvartet elegiac. În acest 
timp, o adiere de fuste şi parfumuri subtile, iată că cele 
patru dudui ale escadronului zburător, cele patru rândunici 
ataşate de Catherina instrucției celor patru golani îşi făcură 
apariţia. Ele nu erau altele decât servitoarele de la „Bolta 
rece”. 

— Santa madonna, făcu cea cu părul castaniu, încă la 
masă? 

— Repede, zise blonda, la lucru, nobili seniori! Bătăuşii se 
ridicară, aruncând femeilor nişte priviri. 

Doamne ce priviri! Erau priviri de furie, mânie şi revoltă! 

Li se făgăduiseră totul, dar nu puteau nici măcar să dea un 
sărut, nimic. Ele erau numai pentru a-i învăţa să facă 
lucruri mondene. 

Lucruri mondene! Ah! Dulce Isuse! Ah! Porco dio! Ah! 
Sacrament! lată ce trebuiau să înveţe ei. 

Catherina ştia prea bine ce trebuie să facă din aceste 
animale. În primul rând, trebuia să le schimbe feţele, să-i 


facă prezentabili. Trebuia să-i înveţe cum să se poarte într-o 
adunare de oameni ca lumea. Şi ea le făcea educaţia. 
Capon! răcni Corpodibale, sabia mea, caraghiosule! 

— Capon! Blestemâăţiile, mantaua mea verde, 
porumbelule! 

— Capon! Capon al dracului! Pălăria mea cu pene violete, 
sau te pocnesc! 

— Capon, bocancul meu galben, Sacrament! 

— lată, gentilomul meu, poftim! 

Valetul se grăbi într-o clipă, tâlharii era aliniaţi, ca la 
paradă, cu pălărie, manta, eşarfă, pene şi spadă. Trecură 
astfel la inspecţie. Ele treceau grave în faţa lor, arătând o 
greşală, un defect de gust, barbarismele costumelor. 

— Domnule de Corpodibale, ai pus pinteni galbeni; nu ai 
încă dreptul, dragul meu. 

— Domnule de Trinquemaille, ţi-ai pus eşarfa ca un 
paracliser. 

— Domnule de Bouracan, dantela d-tale nu e a unui 
cavaler mercenar, sacrament. 

— Domnule de Strapafar, agrafele d-tale sunt prinse ca la 
un valet. 

Ei ascultau atenţi şi docili, învârtind nişte ochi groaznici. 
Gâştele, neroadele, ascultau înjurăturile care ieşeau din 
piepturile lor, asemenea unor tunete. Privirea tâlharilor 
spunea: 

— Unde este vremea foamei, a setei şi a câldurii?... Unde 
sunt nopţile fără odihnă şi luptele noastre de altădată... 

Hai, făcu bruna bătând din mâini, la lucru! Cine ia lecţie, 
astă-seară? 

— E rândul lui M. de Bouracan, zise roşcovana, Bouracan 
scoase un oftat prelung care ondulă penele vecinilor. În 
aceiaşi timp, roşcovana aranja lecţia. Masa, împinsă la un 
capăt al camerei, fotoliile la un altul şi ea arătă: 

— Domnule Bouracan, să presupunem că eşti admis să ai 
cinstea de a saluta pe Maiestatea Sa. Mergi pentru prima 
oară în audienţă. D-ta, domnule de Strapafar, pe acest 


fotoliu, aici, nu mişti: eşti Regele, Strapafar îşi răsuci 
mustaţa şi încercă să ia o atitudine regală. D-ta, domnule de 
Trinquemaille, aşează-te acolo, d-ta eşti Delfinul; d-ta, 
domnule de Corpodibale, aşează-te la stingă regelui, d-ta 
eşti ducele de Savoya; domnişoarelor, la locurile voastre; d- 
ta eşti Maiestatea Sa Regina, madame Diana de Valentinois 
şi madame de Margueritte de Franţa. Eu voi fi uşierul. Stai 
lângă uşă. Domnule de Bouracan. Atenţiune, te anunţ. 

Bouracan lăsă capul în jos, ca şi cum i s-ar fi citit 
condamnarea la moarte. Roşcovana strigă: 

— Domnul cavaler de Bouracan! 

Nu se putea râde. Sărmanul Bouracan ştia lucrul acesta 
prea bine. El înainta deci, asemenea unui rinocer. 

— Hai, strigă roşcovana, furioasă, capul sus, îndreaptă-ţi 
bustul! Priveşte drept înainte, la picioarele tronului! 
Pumnul drept pe şold. Nu fi aşa de ţeapăn. Opreşte-te la 
trei paşi de rege. Salută! 

Bouracan se opri aşa de bine, că roşcovana îl prinse de 
braţ: 

— Bonjur, Sire! 

— Nefericitule, aşteaptă ca regele să-ţi vorbească!... 
Maiestatea Sa îţi va spune, de exemplu: „Domnule de 
Bouracan, sunt mulţumit că te văd. Vorbeşte acuma, fă un 
compliment regelui! 

— Sire... 

— Uite-l cum priveşte în plafon! Apleacă-te, atunci când 
vorbeşti regelui! Mai jos! 

— Nu ...pot deloc. 

— Cum? Nu poţi înaintea regelui? 

— Nu pot. Am ...mâncat prea mult. 

Roşcovana ridică braţele spre ceruri. Bruna, blonda şi 
şatena izbucniră în râs. Dar Strapafar, Trinquemaille şi 
Corpodibale rămaseră serioşi, obligându-le astfel să reţină 
lecţia. 

— Domnişoarelor, să fim serioase! Iar d-ta, domnule 
Bouracan, eşti îngrozitor cu acest „Bonjur, sire”, al d-tale. 


D-ta vorbeşti regelui Franţei, sacrament! 

Deodată un strigăt: 

— Regina! aruncă blonda, ridicându-se. 

Regina înainta surâzătoare, în timp ce cei patru se 
retraseră cu atitudinea unor soldaţi în faţa generalului. 
Domnişoarele escadronului zburător salutară cu o adâncă şi 
graţioasă reverență. Catherina surâse lui Tringuemaille, îl 
trase de mustață pe Corpodibale, avu un gest de admiraţie 
pentru Strapafar şi îl bătu pe obraji pe Bouracan. Cu toţii 
erau zăpăciţi de emoție. 

Puţine femei au avut maiestatea Catherinei de Medicis şi 
niciuna nu a avut simplitatea ei naturală. Pentru ca să-i 
seduci pe aceşti patru diavoli, să faci din ei patru câini 
credincioşi, gata să moară pentru tine, era un joc complicat. 
Ei o admirau cu pasiune, înainte pentru că era regină şi 
apoi că era Catherina. Niciodată nu o priveau fără să nu 
tremure. La un semn al reginei, domnişoarele ieşiră. 

— Copii mei, zise ea atunci, nu am încredere decât în voi. 
Am venit să văd lecţia. În curând veţi putea fi prezentaţi. 
Prin curajul şi purtarea voastră, voi faceţi cât douăzeci din 
gărzile mele, prin credinţă, faceţi cât toate gărzile mele, 
trebuie ca în seara asta să fiu escortată de oameni hotărâți. 
Dacă cineva îndrăzneşte să se apropie de mine, trebuie 
trimis la zece paşi, dacă nu se mai ridică, cu atât mai bine. 
Pot să contez pe voi? 

— Doamnă regină, zise Strapafar, braţele şi inimile 
noastre sunt ale dumneavoastră, faceţi cu ele ce vreţi. 

Ceilalţi trei deschiseră ochii mari, plini de admiraţie şi 
regina avu un licăr de bucurie. 

— Ei bine, zise Catherina, am încredere în voi. Astă-seară 
îmi veţi escorta averea. Veniţi, bravii mei! 

Câteva clipe mai târziu, cei patru se aflau afară din 
Louvru. 

VIAŢA ŞI MOARTEA. 

În momentul în care Catherina de Medicis intră în sala de 
masa a celor patru gărzi, Nostradamus sta într-un larg 


fotoliu şi-l privea pe Regele loviturii frumoase. Mila lui era 
reală, sinceră, adâncă. Nostradamus nu avea nici o ură 
contra fiului Mariei şi al lui Henri. Dacă l-ar fi putut salva, el 
l-ar fi salvat. Dar tânărul era condamnat. De către cine? De 
destin...! 

— Destinul e logic, gândea Nostradamus. Fiul lui Henri 
este instrumentul care mi-a fost trimis. Va fi absurd ca 
Vernique, Saint-Etienne să nu sufere pedeapsa logică. 
Francois a fost lovit la Tournon. Lovit de mine. Otrava lui 
Montecuculi nu a fost decât instrumentul. Cei trei trebuiesc 
loviți. În hanul de la Melun m-am aflat în faţa fiului lui 
Henri, a fiului lui Saint-Etienne şi a fiicei lui Vernique. lată 
instrumentele mele. Tinere, reluă el cu voce tare, când vei 
şti undele află Florise, când îl vei fi pedepsit pe răpitor, 
când nu vei avea decât să-l răzbuni pe bătrânul tâlhar pe 
care eu l-am lovit... 

— Brabant! murmură Regele loviturii frumoase. 

— Da, ei bine, în momentul acela, îţi vei ţine cuvântul pe 
care l-ai dat morţii? Mă vei lovi cu acest pumnal, aşa cum l- 
am lovit eu pe Brabant? 

Ar fi dat orice pentru ca Regele loviturii să-i răspundă: Da! 

— Ţi-e frică? făcu Regele loviturii. 

Nostradamus zâmbi, în semn de răspuns. Se făcu apoi 
tăcere, iar vrăjitorul se cufundă în adâncurile gândirii sale, 
unde nimeni nu-l putea urma. 

— Răspunde la întrebarea mea! Când nu vei mai avea 
nevoie de mine, mă vei lovi? 

Regele loviturii închise ochii o clipă. Dinţii i se încleştară. 
Faţa i se împurpură, apoi păli. 

— Nu mă provoca! Ceea ce voi face cu d-ta, nu ştiu! Nu îmi 
mai vorbi despre aceasta. Deocamdată, mi-ai făgăduit că în 
această seară voi şti unde se află ea. Nu îţi bate joc de 
răbdarea mea! 

L-ar fi îngrozit pe oricare altul, dar pe Nostradamus îl lăsă 
indiferent. Nimic nu putea însă îngrozi pe acest opri, care 
era chiar deasupra morţii. 


— Îmi voi ţine promisiunea. D-ta trebuie însă să-mi 
făgăduieşti că nu vei ieşi din această casă până mâine 
dimineaţă. 

Regele loviturii frumoase nu răspunse. 

— Fie! zise Nostradamus. Ascultă: la câteva leghe de 
Villers-Cotterets, se află un castel, pe care îl vei recunoaşte 
uşor, după mărimea lui; castelul se numeşte Pierrefonds. 
Dacă vei putea intra acolo vei găsi... 

Nostradamus se întrerupse. Regele loviturii nu mai era 
acolo. El zburase parcă din cameră. Ajungând în curte, 
podul suspendat fu coborât şi Djinno înaintă spre Catherina 
de Medicis. Dintr-o săritură, Regele loviturii se afla în 
stradă. El dispăru curând. 

În clipa când spadasinul trecu podul, el fu luminat de 
torţele duse de către doi valeţi, care, sub ordinele lui 
Djinno, intrau... În acelaşi timp, în stradă, răsună un 
fluierat. Atunci, umbre se desprinseră din colţuri şi se 
aruncară în drumul pe care-l luase Regele loviturii. Era 
Lagarde! Erau cei opt oameni ai escadronului de fier. 

De trei zile, Lagarde supraveghea casa. Era un om 
încăpățânat. Îi trebuiau sângele şi pielea Regelui loviturii... 
Lagarde lucra pe socoteala reginei... Îl văzuse odată pe 
Regele loviturii ieşind ziua, în amiaza-mare şi îl urmărise 
până la marea intendenţă. Dar, prilejul nu i se oferise încă. 
Acum era însă altă situaţie. 

Regele loviturii, singur, în plină noapte! Se putea ivi un 
prilej mai bun? În loc de a se uimi de sosirea reginei, de 
altfel destul de păzită de cei patru recruți, el porni cu cei 
opt oameni ai săi. La cotitura străzii, îl ajunse pe Regele 
loviturii, scoase un suspin de uşurare. Oprindu-se îşi trase 
spada, ştergând-o de pulpana mantalei. Şi zise: 

— Atenţie! 

Cei opt îşi scoaseră săbiile în acelaşi timp. Fu un freamăt 
de plăcere. Era doar un premiu de două mii de scuzi acelui 
care va veni să spună reginei: S-a făcut, iată capul lui! 


Regele loviturii mergea repede. El nu auzea în urma lui 
paşii grăbiţi ai asasinilor. Nu auzea decât bătaia inimii sale, 
bătaia de dragoste. Ar fi dat jumătate din viaţa lui pentru a 
se afla faţă în faţă cu răpitorul. Cine era el oare? Trebuia să 
aştepte până mâine! Porţile Parisului erau închise. Numai 
mâine dimineaţă va putea să fugă spre Pierrefonds. 

— Hei, domnule! făcu deodată o voce aspră. Da, d-ta. 
Domnule! Unde fugi aşa de repede? Mă împiedici să merg! 
Regele loviturii se întoarse şi zări în întuneric strălucirile 

celor nouă spade. 

— Ah! Ah! scrâşni el. E vorba de o bătaie? Drace! Tocmai 
bine: simt nevoia să-mi dezmorţesc pumnii. 

În aceeaşi clipă, cei nouă se aruncară asupra lui. Dintr-o 
săritură, Regele loviturii se strânse într-un colţ, învârtindu- 
şi sabia. 

— La moarte! La moarte! strigară soldaţii gărzii. 

Cei patru bătăuşi, transformați de escadronul zburător al 
reginei în spadasini de curte, se opriră în faţa podului 
suspendat. Şi ei văzură pe acest om care, cu paşi mari, 
furios, trecu podul prin mijlocul lor, împingându-i. Ei 
rămaseră nedumeriţi. Dar Regele loviturii dispăru în 
adâncul nopţii. 

— Sacrament, mormăi Bouracan, e pumnul lui! 

— Ye, făcu Strapafar, e porumbelul nostru, copiii mei! 

— Da, el el! murmură Trinquemaille, ştergându-şi ochii. 

— Andiamo! La dracu cu domnişoarele, cu Louvru şi cu 
toate alea! strigă Corpodibale. Un singur rege există: 
Regele loviturii frumoase! 

Şi plecară să-l găsească pe acela pe care nu-l uitaseră nici 
în mijlocul tuturor splendorilor. Din nefericire, în această 
clipă, Djinno înainta: 

— Aceşti nobili domni nu pot aştepta în stradă. Intraţi, 
domnilor, intraţi. Vă aşteaptă o gustare. De altfel, regina 
doreşte! 

Ezitară, e adevărat. Dar Regele loviturii era departe acum. 
Regina comanda... Ei trecură podul care se ridică îndată. 


— Unde e timpul, murmură Corpodibale, când puteam să 
mergem unde vroiam? Să-l urmăm ...pretutindeni pe el. 

Catherina de Medicis intrase în cabinetul lui Nostradamus. 
Vrăjitorul se ridică din fotoliu. Regina aceasta era pentru el 
numai o creatură omenească. 

— Maestre, zise ea aşezându-se pe scaunul oferit, niciuna 
din promisiunile d-tale nu se realizează. 

— Ce ţi-am făgăduit, Madame? 

— Totul! făcu surd Catherina. 

— Nimic! zise Nostradamus. Eu nu am fost decât un 
interpret. Am spus ceea ce va fi. În ce priveşte făgăduielile, 
oh! Eu nu promit decât ceea ce pot face. M-ai întrebat dacă 
fiul tău Henri va domni. Răspunsul a fost că-l vei vedea într- 
o zi pe tron. Ei bine, aşteaptă, doamnă. 

— Dar regele? întrebă Catherina. 

— Ţi s-a spus că el va muri de o moarte violentă. El va 
muri. 

— Când? palpită regina. 

— Înainte de sfârşitul acestei luni, zise Nostradamus. 
Catherina îşi dezvelea sufletul în faţa acestui om. 
Câteodată, ea încerca o uşurare vorbindu-i. Simţea chiar o 
nevoie adâncă să-i vorbească despre moartea lui Henri, 
despre viitorul copiilor ei şi câteodată chiar despre ea. 

— Maestre, zise ea repede. Dacă cele ce spui sunt 
adevărate, de ce nu i-a reuşit lui Lagarde lovitura? De ce s- 
a aflat în acel moment acolo, mizerabilul de Rege al 
loviturii, pentru a-l salva pe cel care e condamnat? 

— Madame, îl urăşti pe Regele loviturii frumoase? 

— Da. Nu numai pentru că l-a salvat pe rege, dar şi pentru 
un lucru pe care îl cunoşteam împreună cu Montgomery. Pe 
d-ta nu te număr. Cine l-a învăţat pe acest tânăr? Cine i-a 
spus că fiul meu Henri nu este fiul regelui? 

Nostradamus nu răspunse. 

— Puțin importă, adăugă Catherina, el ştie. Asta ajunge. E 
un secret care ucide, maestre! 


Ea fixă o privire amenințătoare asupra lui Nostradamus, 
care avu un zâmbet livid. 

— Îl poţi omorî pe soţul tău, Maiestate, zise el, aşa cum ai 
ucis pe atâţia gentilomi care păstrau secretele tale. Contra 
mea nu vei putea face nimic. Dar să revenim la gândul tău. 
Regele nu va fi ucis de Lagarde; el va muri de mâna lui 
Montgomery. Totul e logic în lumea invizibilă, aşa cum e şi 
în lumea vizibilă. Nu există nimic supranatural. Va fi natural 
ca regele să moară ucis de mâna lui Montgomery... 

— Gabriel! murmură Catherina, trecându-şi mâna pe 
frunte. Îl cunosc. El nu va vrea niciodată. E imposibil ceea 
ce spui. Montgomery nu-l va ucide pe rege! 

— Nu ţi s-a spus că Montgomery îl va ucide, ci că va cădea 
sub mâna lui de fier. Asta se va întâmpla spre sfârşitul lunii, 
adăugă Nostradamus cu convingere. Şi mai vrei să-ţi spun 
un lucru? 

— Da, spune! 

— Mi-ai adus o spadă care a aparţinut lui Montgomery. 
Nu-i aşa? 

— Mi-ai cerut-o. Ei? 

— Ei bine, spada aceasta este în mâinile omului care 
trebuie să-l ucidă pe rege. 

Regina tresări violent. 

— Da, gândi Nostradamus, am avut slăbiciunea să ajut 
destinul. Am schimbat sabia lui Montgomery cu cea a 
Regelui loviturii frumoase. 

— La ce va servi oare acest lucru? Nebunie! Dar cine ştie 
că sabia aceasta a fost oare schimbată? Henri nu poate 
doar să fie ucis în acelaşi timp de Montgomery şi de Regele 
loviturii! 

— Acest Rege al loviturii ...e numai instrumentul. Nu mai 
ai să mă întrebi nimic, madame? 

Catherine păru că se trezeşte dintr-un vis funest. Ea ridică 
încet ochii spre magician. 

— Să te întreb? Nu. Să se adeverească numai prezicerea 
şi atunci vei vedea ce înseamnă recunoştinţa mea... Vei 


cunoaşte prin mine toate bucuriile despotismului. Nu, nu 
mai am ce să-ţi cer, nu mai am ce să te întreb. Dar, de când 
am început să-ţi vorbesc, e în sufletul meu o problemă care 
se zbate. Mi-ai spus într-o seară că morţii pot fi înviaţi. Oh! 
Dar nu să le evoci numai umbrele. Asta am văzut eu! 
Adăugă ea tremurând. Henri mi-a spus odată că miros a 
mort! Vorbesc de învierea în carne şi oase. Ai încercat 
vreodată să faci acest lucru, care te-ar face egalul lui 
Dumnezeu? 

— Nu, madame. 

— Dar, dacă ar trebui, ai încerca? 

— Da. Bineînţeles, cu o persoană care îmi va fi foarte 
dragă. Dar nu cunosc niciuna. Inima mea a murit pentru a 
învia! 

— Persişti însă să crezi că această minune este cu putinţă? 

Nostradamus păru că se reculege. Şi cu un glas care 
părea convingerea însăşi, iată ce spuse el: 

— Madame, noi numim imposibile fenomenele care nici nu 
s-au produs, care par împotriva naturii. Dar ce sunt legile 
naturii pentru mintea omenească? Dacă lăsăm o piatră din 
mână, o vedem căzând. Spunem iată, aceasta e o lege a 
naturii. Noi spunem că învierea e cu neputinţă, deoarece ea 
e contrară regulilor naturii. În realitate, contra învierii, sau 
contra încarnaţiei, nu e decât o singură dovadă, că nu a fost 
nimeni văzut înviind. Dar aceasta nu e o dovadă...E o 
simplă probabilitate. 

Nostradamus se ridică. Spiritul acesta, care se deda la 
speculaţii adânci, omul acesta, care pătrundea cele mai 
profunde regiuni ale cugetării, era numit nebun! 

— Iată un cadavru, zise el. Nimic nu-l deosebeşte de ceea 
ce este o fiinţă vie. lată o fiinţă vie: nervi, muşchi, sânge. Ea 
trăieşte. Trece o fărâmă de secundă şi apoi ea nu mai 
trăieşte. Cu o clipă înainte trăia. Cu o clipă mai târziu, e 
moartă. Ce s-a întâmplat? Dacă o examinăm, găsim aceiaşi 
muşchi, aceiaşi nervi, aceleaşi oase. Nimic nu lipseşte. E 
aceeaşi fiinţă. Era vie. Acum e moartă. Ce s-a întâmplat? 


Catherina asculta cu întreaga ei fiinţă. Nimic nu mai trăia 
în ea, nici măcar amintirea fiului ei. Ea înghiţea vorbele 
magicianului. 

— Ei bine, continuă Nostradamus, să admitem că ceva 
care nu există în fiinţa moartă a intrat în ea. lar cadavrul 
devine fiinţă vie. Eu am găsit că această formă care nu 
distruge, dar care modifică mişcarea fiinţei, poate fi 
alungată de o forţă pe care o numim vrajă. Omul obosit de 
boală, sau de o rană gravă, devine neputincios să se mai 
apere. Am descoperit că toate fiinţele vii, în plină vigoare, 
sunt atacate de această putere străină care vrea să intre în 
ele şi să le transforme în cadavre. Ele se apără până în 
momentul când ultimele mijloace le stau la îndemâna. 
Atunci, această putere străină intră în ei. Să spunem că 
acesta este spiritul de dezorganizare. Dacă ajung să alung 
această forţă printr-o forţă contrarie, obţin învierea. Toată 
problema este deci să compun această forţă contrarie, pe 
care vreau s-o introduc în cadavru. 

— Şi care este acel element? făcu Catherina uimită. 

— N-am încercat încă, răspunse Nostradamus. N-am 
încercat, deoarece unul din aceste elemente ale compoziţiei 
repugnă slăbiciunii mele omeneşti. Numai la ideea că 
trebuie să-l întrebuinţez, mă umplu de groază. 

— Şi care este acel element? întrebă Catherina încă o 
dată. 

— Viaţa unui copil. Un copil tânăr, viguros, în vârstă de cel 
puţin douăzeci de ani, un copil născut dintr-o dragoste 
adevărată. Din elementele pe care le am, îmi lipseşte 
acesta. Niciodată nu-l voi căuta însă. 

— Ce? 'Te vei lăsa oprit deci de. 

— Ah, madame, o întrerupse Nostradamus, gândeşte-te la 
cele ce îmi spui. lată, zise el cu o violenţă stranie, e vorba 
despre copilul tău! Copilul tău, Henri! Ei bine, el se află în 
condiţiile cele mai favorabile! Dacă ţi l-aş smulge! Dacă, 
pentru a da viaţă unui cadavru, i-aş lua viaţa lui! 

Catherina scoase un țipăt îngrozitor. 


— Taci! urlă ea. E îngrozitor. Aş muri. Dar mai sunt şi alţi 
copii. 

Nostradamus prinse pumnul Catherinei. 

— Acum e rândul meu să-ţi spun! Mi-ai făcut impresia unei 
mame adevărate, lipsite de orice idee şi gând criminal. 
Gândeşte-te că orice mamă, chiar aceea care trăieşte într-o 
cocioabă, simte ca tine, regină maiestoasă. Du-te madame, 
facă-se ca geniile superioare să acorde copilului tău 
fericirea pe care o doreşti! 

Catherina se înclină la aceste cuvinte. Ea era o regină, dar 
era şi mamă. 

APARIȚIE. 

Nostradamus, după plecarea reginei, se aşeză la o masă 
încărcată cu cărţi deschise. Rămase acolo gânditor, 
învârtindu-şi pana. 

— Muncă..., muncă!... Tu singură îmi dai puterea să îndur 
mizeriile acestei inimi care nu vrea să moară... care bate 
încă pentru Ea. 

Se ridică brusc şi se plimbă cu pas încet de-a lungul 
cabinetului său. 

— De câte ori de la întoarcerea mea la Paris nu am stat 
sub plopii din marginea Senei!... Aici am cunoscut singura 
fericire a vieţii mele. Aici m-am îmbătat de muzica vocii ei, 
aici am căutat în puritatea ochilor ei o rază de infinită 
fericire... 

Nostradamus deschise o carte. Parcurse câteva rânduri, 
cu o privire stinsă, apoi o închise, lăsând-o să cadă. 

— A fost îngrozitor, înaintea tindei din Saint-Germain, 
când am aflat că ea se numeşte Vaupart, că era fata omului 
care mi-a aruncat mama pe rug. Am crezut că voi muri. De 
ce ...nu sunt mort? 

Un suspin îi ridică pieptul. 

— Şi, totuşi, i-am iertat aceasta. Da, cred, cred, sunt sigur 
că ea nu a denunţat-o pe mama mea! Ea nu e vinovată de 
crimele tatălui său. O, Marie! Marie! Am înţeles că 
dragostea ...ta şi-a dictat minciuna. dar îţi pot ierta că ai 


cedat lui Henri? Oh! Acest fiu! Acest Rege al loviturii! 
Această dovadă vie a trădării! 

Câteodată, am încercat să nu cred. M-am întrebat chiar 
dacă acest copil... nu! Oh! Speranţă stupidă! Cuvintele 
delfinului în agonie au fost clare! El ştia adevărul 
îngrozitor! Şi el mi-a spus adevărul când, gata să moară, în 
acea cameră de la 'Tournon, în care eu venisem să-l salvez, 
el mi-a strigat că tu ai un fiu şi că acest fiu era copilul 
fratelui său Henri! 

Oh! Marie! Din ce este făcută oare inima mea, deoarece te 
mai iubesc încă! Unde eşti tu? De ce nu asculţi niciodată 
vocea mea! 

Nostradamus se aşeză din nou la masă şi prinse din nou 
pana. 

Dar gândirea lui intră acum ...în altă lume... El murmură: 

— Cum se face, oare, că nu am văzut niciodată aceste 
spirite?! De când sunt în posesia secretului magic, am 
încercat evocări. Întotdeauna spiritul s-a arătat celui pe 
care i l-am indicat eu, dar niciodată mie! Când am evocat 
înaintea Catherinei spiritul lui Francois mort, Catherina l-a 
văzut! Catherina a fost atinsă la frunte! Dar eu nu am 
văzut... De ce? Când am chemat, odată, în camera de la 
Tournon, spiritul Mariei vii, Francois a auzit vocea ...Mariei. 
Dar eu nu am auzit-o. Pentru ce? Când am chemat, înaintea 
lui Roland, spiritul fiicei lui Vernigque, Roland a văzut-o pe 
Florise, dar eu nu. Pentru ce? Mister!... Adâncuri ... 
insondabile! Să lucrăm, să lucrăm, să lucrăm. E singura 
consolare pe care o găsesc. Şi începu să scrie. 

— Să lucrăm! E bine zis, stăpâne! făcu o voce ascuţită în 
spatele lui. 

— Taci, Djinno, zise dulce Nostradamus. Micul bătrân 
înainta, încovoiat, salutând cu faţa zbârcită rânjind, cu ochii 
sfredelitori şi răi. 

— Eh! Eh! făcu el, frecându-şi mâinile. Şi eu am lucrat. Te 
ajut. Scrie, stăpâne, scrie! Cunosc numărul diavolilor. 
Cunosc compoziţia vastei armate a răului... Scrie, scrie...! 


Djinno îşi freca mâinile: totul râdea în el. Nu se putea 
închipui un bătrân mai vesel. El se apropie de masă şi 
aruncă o privire asupra hârtiilor împrăştiate. 

— Nu scrii? zise el. La ce îmi serveşte răul căruia m-am 
dat? Atâtea nopţi petrecute la lucru!... La ce lucrezi? 
Stăpâne, scrie că există şase mii şase sute şaizeci şi şase de 
îngeri... 

— Djinno, bunul meu Djinno, lasă-mă să lucrez, zise dulce 
Nostradamus. Ce vrei tu să spui? Că fiecare creatură 
omenească e un demon? 

— Nu şi iar nu! Vreau să-ţi dovedesc, stăpâne, că numărul 
diavolilor este egal cu cel al fiinţelor omeneşti, în aşa fel că 
fiecare din noi este condus de un înger negru... Ce scrii?... 
Ce scrii acolo?... Să vedem... 

Nostradamus, după ce consultă mai multe pergamente 
acoperite cu figuri geometrice, scrise: „Anno 1589. Moartea 
subită a primului personaj va schimba şi va aduce o altă 
domnie”. 

— Şi ce faci cu lucrul acesta? Strigă ascuţit Djinno. 
Stăpâne, stăpâne, te omori ...cu lucrul! 

— Ca să uit! răspunse cu glasul stins Nostradamus. El 
ridică capul şi se întoarse spre Djinno, pe care îl întrebă cu 
privirea. Ca şi cum ar fi înţeles, micul bătrân încetă să mai 
râdă şi, lăsând pe masă mai multe hârtii numerotate, le 
puse apoi în ordine. 

— Stăpâne, zise el, fii liniştit. Ochiul nostru este 
pretutindeni. Consultă numai aceste note care rezumă 
rapoartele diferite ale spionilor noştri. lată ce priveşte 
domnişoară Florise, în castelul ei de la Pierrefonds iată, 
pentru sire Vernique, din celula de la Chatelet iată pentru 
sire de Saint-Etienne, iată pentru regele Franţei, iată 
pentru regina şi pentru cei patru spadasini care au intrat în 
serviciul ei. 

Djinno salută adânc şi se retrase legănându-se. 
Nostradamus luă hârtia care îl privea pe Vernique, o citi cu 
atenţie, scoțând un suspin. 


— Suferă, blestematule! tună el. Nu vei suferi niciodată ce 
am suferit eu! 

Se aplecă asupra pergamentelor şi rămase nemişcat, într- 
un studiu care dură două sau trei ceasuri. Atunci, luă pana 
şi fără să privească, scrise: „Marele din Blois îşi va ucide 
prietenul. Domnia cade în rău şi îndoiala se întăreşte”. 

Timp îndelungat, Nostradamus se cufundă în 
contemplarea acestor pergamente, care, conţineau, fiecare, 
horoscopul unuia din personajele epocii. 

Începu să se facă ziuă când Nostradamus, în fotoliul său, 
îşi continua, într-o formidabilă tensiune cerebrală, lucrul. 

Privirea sa deveni de o fixitate anormală, iar năduşeala îi 
curgea pe frunte, ajungându-i până la gât. Faţa, de obicei 
lividă şi calmă, îi era contractată ca într-un efort de 
suferinţă nervoasă şi se colora uşor. Apoi, aproape fără 
tranziţie, o seninătate supraomenească i se întinse pe faţă. 

Din toată fiinţa sa, cu toată voinţa sa, Nostradamus chema 
spiritul Mariei. 'Tot ce era în el fluid, puternic, se exterioriza 
şi se răspândi în spaţiu. Parisul dormea... Tăcerea era 
adâncă. Deodată, în aer, se manifestă o formă, la trei paşi 
de Nostradamus, drept înaintea lui... 

Spunem o formă, în lipsă de alt cuvânt. În realitate, 
aceasta nu era o formă. Era mai curând o condensare 
scânteietoare într-un loc determinat în spaţiu. Nostradamus 
văzu acesta albeaţă ce se legăna în aer... El fu scuturat de o 
zguduitură groaznică. Simţea cum i se zbârleşte părul. 
Pentru prima oară, el, vedea nevăzutul. 

El vorbea. Nu cu buzele, ci cu gândirea. 

— Tu eşti, Marie, iubita mea? Tu eşti? Te conjur, printr-un 
cuvânt, printr-un gest, printr-un semn, fă-mă să înţeleg că 
eşti tu!... Vreau! 

Voința lui se întinse ca o coardă de metal ascuţită. Aerul 
vibra în jurul lui. Atunci, albeaţa aeriană se condensa, se 
preciza aproape, dar nu într-un fel absolut. 

În orice caz, de data aceasta era o formă. Era o formă 
omenească, albă şi scânteietoare, în care el distingea 


contururile vagi ale unui corp suspendat în aer, cu bustul 
său, braţele sale, rochia fluturătoare, capul încă imprecis. 
EI îşi îndoi voinţa. Forma umană se preciza încă şi ajunse o 
formă femeiască, căreia el nu putu să-i distingă faţa, nici 
amănuntele costumului. 

O spumă uşoară mustea la buzele lui Nostradamus. În 
acest moment, el văzu! El văzu faţa şi o recunoscu! El văzu 
rochia şi o recunoscu! Ea era! Era Marie..., era îmbrăcată 
în alb şi negru, rochia ei de doliu. Purta aceeaşi rochie ca în 
noaptea când îi ajutase să caute în cenuşa rugului 
osemintele mamei arse. 

O văzu ca atunci, în cimitirul Inocenţilor, când schimbase 
cu ea o privire de neasemuită pasiune; o văzu aşa cum o 
vedea întotdeauna: răspândind o mireasmă de durere, o 
încântare de dragoste sublimă... 

Un lung, un funebru urlet se ridică în tăcere. Acesta era 
Nostradamus, care o chema, pe Marie, care striga morţii şi 
groazei, care se zbătea cu întreaga sa revoltă, contra 
prezenţei nevăzutului! 

Se prăbuşi pe covor, fără cunoştinţă. 

Când se deşteptă, era ziuă. Djinno îl îngrijea. 

— Iată ce fac Centuriile tale, stăpâne! Aruncă-le în foc! În 
foc. 

VERNIQUE. 

Nostradamus reuşise pe socoteala sa o evadare. Până în 
ziua aceasta, el nu văzuse niciodată ceea ce alţii puteau să 
vadă. El căuta cauzele acestui fapt, care i se părea ciudat şi 
iată ce găsi: 

— Este pedeapsa regelui Henri care începe. În acesta zi de 
miercuri, Vernique va fi, de asemenea lovit. E ziua în care 
pot spune omului acesta că mă numesc Răzbunarea. E deci 
natural că Marie mi s-a arătat, pentru a mă încuraja... 

Cheltuiala de voinţă, efortul săvârşit, groaza pe care el o 
încercase, toate acestea îl lăsaseră aproape ameţit. Spre 
prânz, graţie inepuizabilei sale rezerve de energie, 
Nostradamus îşi reveni. Câteva ore mai târziu, el era stăpân 


pe sine. Încălecă şi, urmat de doi valeţi, porni în direcţia 
marelui Chatelet. 

E greu să ne închipuim efectul pe care-l producea acest 
om asupra populaţiei Parisului, atunci când el apărea 
îmbrăcat în catifea neagră, în mantaua lui lungă de mătase 
neagră, fâlfâind pe umeri cu o eleganţă funebră şi cu 
penele negre ale pălăriei unduind în vânt. Această statură 
înaltă, umerii lui largi, acest nobil cap gânditor, ochii lui 
negri care aruncau flăcări, această frumuseţe 
extraordinară a feţei atrăgeau şi reţineau atenţia mulţimii, 
cu toate că se ştia că nu e un mare senior. Dar se ştia că 
acest om e Nostradamus. 

— Ele! lată-l...! 

Atunci, lumea fugea după el. Unii se închinau cu groază, 
alţii se apropiau de el pentru a-i atinge pulpana mantalei. 
Bolnavii îl rugau să-şi pună mâna pe frunţile lor. 

— E ghicitorul care ştie viitorul...! 

— E vindecătorul! 

— E Nostradamus! 

Nostradamus intră în fortăreață. Era ziuă. Dar, după ce 
trecu porţile, când ajunse în faţa „Paradisului”, unde se afla 
închis Vernique, se făcu întuneric. Magicianul luă felinarul 
şi cheile din mâinile temnicerului care-l escorta, deschise el 
însuşi şi intră singur. La zgomotul zăvorului, la vederea 
acestei lumini palide, prizonierul se ridică din patul mic în 
care zăcea cu faţa în mâini şi, năuc, înaintă. 

— Cine vine? Tu eşti, în sfârşit, cucernice părinte...? 

— Messire de Loyola nu va mai veni, zise. Nostradamus. 
Nu-l vei mai vedea. În clipa aceasta el se află în drum spre 
Roma, unde cred că nu va ajunge viu... 

Plecat. scrâşni Vernigque, frângându-şi mâinile. A plecat şi 
m-a lăsat! Blestemat să fie! 

— Rău faci că-l blestemi, zise Nostradamus. El vroia să te 
scape. A fost însă împiedicat de Maiestatea Sa regele Henri, 
care l-a alungat din regat. 


— Regele! Regele acesta laş, regele acesta crud şi 
trădător, adăugă Vernique cu un râs sinistru. Ei, bine, 
blestemat să fie deci regele Henri! 

— Rău faci că-l blestemi pe rege, zise Nostradamus, El nu 
a făcut altceva decât a ascultat sfaturile şi ordinele aceluia 
care i le-a dat... 

Vernique fixă asupra vizitatorului ochii măriţi de groază. 
Căuta să-l recunoască pe acela care-i vorbea astfel. El 
strigă: 

— Şi cine a fost mai puternic decât Ignaţiu de Loyola? Cine 
este atât de puternic pentru a da ordine regelui Franţei? 

— Eu! Eu! zise Nostradamus. 

— Tu! Tu! Oh! Cine eşti tu, diavol? Nu văd faţa ta 
blestemată! Dar mi se pare că am auzit odată această voce 
odioasă care-mi muşcă inima! Cine eşti tu! Spune numele 
tău! 

Nostradamus, fără a spune nimica, lăsă să-i cadă mantaua 
şi ridică felinarul, care-i lumină faţa. Vernique se dădu 
înapoi până la extremitatea celulei şi bâlbâi: 

— Nostradamus! 

Vernique rămase câteva clipe gâfâind, cu ochii fixaţi 
asupra acestei fizionomii nepăsătoare şi formidabile, aşa 
cum trebuie să fie figura răzbunării. În întuneric nu vedea 
trupul său şi, singură, figura lui verde apărea vag, ca 
suspendată în aer. Nostradamus tăcea. Surâdea. Dinţii lui, 
foarte albi, se arătau. Acest surâs îngrozitor, hipnotiza 
prizonierul. Vernique împreună mâinile şi murmură: 

— Ce ţi-am făcut eu? De ce l-ai împiedicat pe călugăr să 
mă salveze? 

— Pentru că eu am cerut regelui arestarea ta. 

— Tu ai făcut să fiu arestat!... bâlbâi Vernique uluit. Da, 
da!... Ar fi trebuit să ghicesc, îl acuzam pe rege. Numai pe 
tine ar fi trebuit să te acuz de această îngrozitoare 
nenorocire care se abate asupra mea. ...De la prima ta 
privire, am simţit că trebuie să te urăsc. De la primul cuvânt 
pe care mi l-ai spus, am simţit că erai duşmanul meu. Ce ţi- 


am făcut? Nu ştiu! Dar ceea ce înţeleg bine e că într-o zi tu 
mă vei omori, dacă nu te voi omori eu! Ei bine! 
Nostradamus! Eşti mulţumit? Priveşte temniţa aceasta...! 

Nostradamus agăţă felinarul într-un cui, aşa că celula se 
lumină puţin. Atunci el se întoarse spre prizonier: 

— L-aş fi putut pedepsi mai rău pe călugăr. Dar călugărul 
avea o scuză: era sincer. La ora aceasta agonia lui a 
început. El va muri disperat. Privesc celula. Dar eu am 
văzut odată, alta. Aceasta este foarte plăcută. Aceea despre 
care îţi vorbesc era respingătoare. Apa curgea de-a lungul 
pereţilor în şerpi îngheţaţi. Cădea asemenea lacrimilor. 
Prizonierul era legat în lanţuri. Inelele erau strâmbe şi 
tăioase, aşa că nenorocitul înnebunea de suferinţă. 
Prizonierul a trăit astfel timp îndelungat. Când călugărul 
cobori în acest infern, prizonierul îi jură pe sufletul său că 
nu făcuse nimic. Căzu în genunchi. Plângea cu lacrimi de 
sânge. Avea un tată şi îl ruga pe călugăr să-i îngăduie să-şi 
salveze tatăl. Călugărul plecă. Vernique, ascultă: vin în 
numele acestui nefericit. Crezi că am făcut, bine lovindu-l 
pe Loyola în speranţa care era toată viaţa lui? 

— Dar eu nu sunt Loyola, tună Vernique. Eu nu ţi-am făcut 
nimic! 

— Adevărat, zise Nostradamus, cu un astfel de accent că 
Vernique rămase ca zdrobit. Tu nu mi-ai făcut nimic, mie. 
Eu vin însă în numele prizonierului de care ţi-am vorbit. Nu 
tu l-ai aruncat în acea gaură despre care ţi-am vorbit. 
Loyola a fost acela. El e pedepsit. 

— Dar eu!... Dar eu! gâfâi Vernique! Ce am eu în toate 
acestea? Mă privesc oare pe mine nedreptatea şi cruzimea 
călugărului? 

— Adevărat... astea nu te privesc, dar trebuia să le ştii. Am 
uitat însă să-ţi spun numele nefericitului care mă trimite. 

— Nu vreau să-l ştiu! urlă Vernique. 

— Trebuie să-l ştii. Acest om se numea Renaud. Vernique 
simţi cum i se ridică păru-n cap, cum groaza îi măreşte 
ochii. Un tremur îi scutură şira spinării. Numele acesta!... 


Acest nume, care de douăzeci de ani răsuna surd în 
conştiinţa sa, cădea asupra lui ca un fulger, Nostradamus se 
înălţă într-o atitudine de fulgerătoare maiestate. Prizonierul 
gemea. Nostradamus reluă: 

— Celula aceasta, în cele din urmă, e o locuinţă 
îndestulătoare. Dar eu am văzut şi o alta. A fost prima mea 
grijă ajungând la Paris. Cu puţin aur, l-am cumpărat pe 
guvernatorul Templului. 

— Templul! bâlbâi Vernigue într-un suflu de groază. 

— Da, ce ai? Am putut astfel cobori în groapa în care era 
închisă nefericita care mă trimite. Să plângi de milă şi de 
furie! Cum oare au putut fiinţe cu faţă omenească să 
închidă acolo o femeie, o tânără fată? Am văzut-o, cu pieptul 
înăcrit de aerul puturos, ţipând îngrozitor de fiecare piatră 
sub care se ascundea câte un animal urât. Da, am văzut 
celula asta! Şi mă întreb, prin ce minune oare a putut ea 
trăi. Vrei să-ţi spun numele ei? 

— Marie de Vaupart! 

Vernique aruncă numele ca un speriat de moarte, îşi înălţă 
braţele şi se prăbuşi. 

Nostradamus rămase nemişcat. Ce gândea el în acest 
moment în care ar fi trebuit să triumfe? Nostradamus 
gândea: 

— De douăzeci de ani aştept această clipă. Douăzeci de ani 
de când ...sper că voi găsi în această clipă un licăr de 
bucurie. Nimic! Nimic nu mai bate în inima mea. Nimic 
altceva decât disperarea că am pierdut-o pentru totdeauna. 

El nu mişcă. Aşteptă ca Vernique să-şi recapete cunoştinţa. 
După câteva minute Vernique făcu o mişcare. Deschise apoi 
ochii şi se ridică în genunchi. Trimisul Mariei! Încetul cu 
încetul, Vernique se linişti. Datorită unui robust efort al 
voinţei, el reuşi să-şi limpezească gândirea. Trebuia să se 
apere. Pentru aceasta trebuia înainte de toate să ştie cine e 
Nostradamus. El reluă: 

— L-am cunoscut pe Renaud. Am cunoscut-o pe Marie de 
Vaupart. Spui că eşti trimisul lor? 


— Vin în numele lor, răspunse Nostradamus. 

— Când i-ai văzut? întrebă Vernique. 

— Îl văd pe Renaud în fiecare clipă. Pe Marie de Vaupart, 
am văzut-o acum câteva ceasuri. 

„Vie! îşi spuse Vernique în sine. Ah! Ah! Ei bine, fie! Atunci, 
nu era o fantomă ce am văzut cu Saint-Etienne... Ea era 
vie! EI trăieşte..., vom vedea... însă.” 

Vernique era un adevărat luptător. Glasul său luă ironia 
care îi era obişnuită. El ridică ochii către Nostradamus, pe 
care-l văzu liniştit. 

— Şi cu ce te-au însărcinat ei? 

— Să-i răzbun, zise încet Nostradamus. 

— Să-i răzbuni? Fie! scrâşni Vernique Vom vedea. Încă un 
cuvânt. Cum ai primit această misiune ciudată? De ce nu fac 
ei acest lucru? 

Nostradamus prinse pumnul lui Vernique şi zise: 

— Pentru că ei sunt morţi! 

Fruntea lui Vernique se muie. El înţelese că acest om care 
era în faţa sa, nepăsător, se juca cu el ca un lup cu prada sa. 

Gheara groazei se prinse de gâtul fostului mare intendent. 

— Spuneai că... 

— Am spus că am văzut-o azi pe Marie de Vaupart, am 
spus că îl văd pe Renaud în fiecare clipă. Ei sunt morţi de 
douăzeci de ani. Am venit în Franţa pentru ca să-i răzbun... 

Atunci Vernique se agăţă de zidurile celulei, ca să nu cadă. 
El nu mai era în celula sa. Era în camera Mariei de Vaupart. 
În camera unde îi dusese şi pe Francois şi Henri. Un miros 
de cadavru îl izbi. Clopotele băteau în capul său şi deodată 
o voce tună ca pe podul din strada Froidemantel: 

— Renaud! lată-l pe Renaud cum vine! 

Se simţi zdrobit. Îi mai rămânea ceva: să ceară iertare 
acestui om. Îngenunche şi zise: 

— Am o fiică. Numai pentru ea doresc libertatea. Lasă-mă 
să-mi salvez fata şi fă, apoi din mine ce vrei. 

El suspina. 


— Ştiu, zise Nostradamus. Ea se numeşte Florise. Ştiu că 
îţi iubeşti copila. Destinul ţi-a pus în inimă instrumentul pe 
care-l voi întrebuința eu să-ţi fărâm inima. 

— Ce vrei sa spui? urlă Vernique. Diavol! Omoară-mă! Dar 
nu îmi atinge fata. Oh! Ştiu! Florise e în puterea ta! 

Nostradamus se aplecă, prinse capul lui Vernique în mâini 
Şi zise: 

— Priveşte-mă! 

— lertare pentru fata mea! imploră Vernique. Ce-ai făcut 
cu fata mea? 

Fata lui Nostradamus era plină de lumină. Ochii lui 
fulgerau. Glasul îi răsună asemenea clopotelor pe care le 
auzise Vernique. 

— Am dat-o regelui. 

— Iertare! Iertare! tună Vernique Mai este încă timp. Viaţa 
mea pentru a ei! Fugi! Salveaz-o...! 

— Prea târziu. În această clipă regele este lângă fiica ta. 

— Ai dat-o pe mâna regelui! 

— Aceluiaşi, căruia, odată, i-ai dat-o tu pe Marie de 
Vaupart. 

Vernique căzu cu faţa la pământ. 

Nostradamus ieşi, calm şi maiestuos. Temnicerul observă 
însă că mâinile îi tremurau puţin şi că sudoarea îi curgea de 
pe faţă. Când ajunse la cotitura străzii Froidemantel, el 
văzu la marginea Louvrului o mare adunare de popor care 
striga: 

— Trăiască Monseniorul! Trăiască Maiestatea Sa! 

— Trăiască Savoya! Trăiască Regele! Nostradamus tresări 
şi îşi simţi inima muşcată de o bănuială. 

— Trăiască regele? Regele este la Pierrefonds! Azi e 
miercuri! Regele este lângă Florise şi în faţa Regelui 
loviturii frumoase! 

Se aplecă din şa şi întrebă pe un cetăţean, căruia îi dădu o 
monedă de argint: 

— Prietene de ce e toată lumea aceasta aici? 


— Ducele de Savoya s-a dus să viziteze locul care se 
pregăteşte lângă Bastilia pentru festivitățile care vor avea 
loc cu ocazia căsătoriei lui. 

— Ah! făcu Nostradamus, răsuflând uşurat. 

— Maiestatea Sa regele l-a însoţit pe Duce, aşa că am 
strigat trăiască Savoya şi trăiască regele! 

Nostradamus simţi în el un pârăit îngrozitor. I se păru că 
cerul se prăbuşeşte. Regele nu se afla la Pierrefonds! Iar 
Regele loviturii frumoase se afla acolo! Răzbunarea nu se 
împlinise! 

CAPITOLUL XVII. 

Răpirea. 

PIERREFONDS. 

Suntem obligaţi să-l ducem pe cititor cu câteva zile în 
urmă, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, atunci 
când Djinno îl conduse pe Roland de Saint-Etienne lângă 
casa mareşalului. Visul cu aur evocat de micul bătrân 
devenea realitate vie. 

Galeria care dădea la lăzile cu aur se înfăţişă în faţa 
ochilor lui Roland. Cei patru oameni erau acolo, căruţa 
anunţată aştepta şi ea afară. În mai puţin de o oră, sacii cu 
întreaga avere aflată erau transportaţi în căruţă. 

Roland era beat. Când, în fundul cufărului, nu mai era 
decât un singur sac, Djinno rânji: 

— Nu vei lăsa această consolare tatălui d-tale? 

— Nu, nu, răcni Roland, vreau totul! 

Djinno îşi frecă vesel mâinile şi ultimul sac fu dus alături 
de ceilalţi. 

— Câţi sunt? 

— Şase. 

— Şase milioane, deci. 

— Unde-i ducem? 

— Să-i ducem la mine acasă, în str. Bethisy. 

— Dar acolo va veni Mareşalul să scotocească, atunci când 
va constata furtul. Hai, vino. Ne-am gândit noi şi la asta. 


Căruţa se puse în mers, urmată de Roland care tremura 
de plăcere. După puţin timp ea ajunse la o îngrăditură, 
unde se afla o casă mică, iar în spatele ei o fântână. Casa 
era înconjurată cu ziduri. 

— Casa aceasta este a d-tale. Fântâna este a d-tale şi e 
secată. Ea va ascunde bine averea. 

— Da, dar va putea fi bine golită în lipsa mea. 

— Sărmane tânăr, murmură atunci Djinno ridicând braţele 
spre cer, dacă noi am fi vrut milioanele acestea, le-am fi luat 
fără să întrebăm pe nimeni. 

— Adevărat, adevărat, bâlbâi Roland. Dintr-un sac, el luă o 
mulţime de bucăţi de aur pe care şi le băgă în toate 
buzunarele. Apoi, sacii fură aruncaţi în fântână. Deasupra 
lor se aruncară pietre şi pământ. Djinno îi dădu lui Roland 
cheile casei şi ale porţii. Roland le luă ...aproape fără 
cunoştinţă. Căzuse într-o stare de uimire. 

Când îşi reveni din această stare, căruţa, Djinno şi cei 
patru oameni dispăruseră. Roland putu să creadă că visase. 
Se aplecă asupra fântânei şi rămase astfel gânditor. Se 
gândea la mareşal. Se gândea la lovitura groaznică pe care 
o da tatălui său. 

— Tâlhar! strigă un glas în noapte. 

Roland tresări. Trecu peste o oră, în timp ce, nemişcat cu 
ochii ficşi, el ascultă. Dar el nu mai auzi nimic. 

— N-am auzit nimic, murmură el... tremurând. E numai 
frica. Hai! Sunt bogat! Milionar! Şi acum, la Pierrefonds! 

Roland de Saint-Etienne intră în strada Franc-Bourgeois, 
într-unul din cabaretele care făceau faimă străzii pe vremea 
aceea. Era trei dimineaţa. El chemă patronul şi îi numără 
un şir de scuzi pe tejghea. Apoi îi suflă la ureche câteva 
cuvinte. Lucrul fusese înţeles repede. Cârciumarul ieşi 
afară. Se întoarse cu zâmbetul pe buze. 

Afară aşteptau douăzeci de oameni călare, bine înarmaţi, 
pregătiţi pentru orice fel de aventură. Şeful lor se numea 
Loredan. Era o ceată de oameni certaţi cu legile gata să se 
bată pentru o bucată de pâine şi o cupă de vin. 


Şeful intră singur în cabaret. Roland îi explică despre ce e 
vorba. Căzură la un preţ. Fiul mareşalului vărsă îndată 
jumătate din sumă. 

— Acum, zise Loredan, suntem ai d-tale. Poţi face ce vrei 
cu braţele şi spadele noastre. Capul nostru pentru senioria 
ta. 

Luptătorul nu minţea. Oamenii aceştia erau foarte 
credincioşi. Odată ce spada lor era vândută, târgul rămânea 
în picioare. De altfel, Roland le făgăduise şi o răsplată 
specială în caz de reuşită. 

Duminică dimineaţa, cele douăzeci de săbii închiriate de 
Roland, cei douăzeci de mustăcioşi, cu părul zburlit, călări, 
chiuind şi plesnind caii cu pintenii, luau drumul Picardiei. 
După un drum făcut în goana vântului, ei ajunseră în sfârşit 
la marginea cetăţuiei Pierrefonds. 

Îşi legară caii în grajdurile singurului han din apropierea 
castelului, iar Roland şi Loredan se apropiară de podul 
suspendat al fortăreței. 

— În lături! strigară cele două gărzi, întinzându-şi 
archebuzele. 

— În lături, strigară cele două santinele cocoţate pe 
crenelurile castelului, gata să tragă şi ele. 

Se auzi în curtea fortăreței clinchet de arme, zăngănit de 
săbii şi chiote de ostaşi. Roland era palid, Loredan dădea 
din cap. 

— Nu vom intra niciodată aici, zise el. 

— Încă înainte de miercuri voi fi înăuntru, zise Roland. 

— Pentru ce înainte de miercuri? 

— Pentru că atunci va intra Henri, regele Franţei! 
ierrefonds. nu este al lui. El nu are mai mult decât mine 
dreptul ca să intre. 

Luptătorul nu prea avea aerul că înţelege prea bine. Dar 
fiind om prevăzător, îşi păstră ideile pentru sine. În Roland 
vorbise pasiunea. 

Hanul se afla la picioarele dealului pe care era zidită 
cetăţuia. Tifan, stăpânul acestui han, făcea treburi destul de 


bune. Ofițerii şi vânătorii în trecere pe aici găseau la hanul 
lui tot ce le trebuiau. Era un om slab, uscat, puţin 
posomorât. Căsătorit cu o tânără din Normandia, o 
frumoasă de 24 de ani - ce lipsă de prevedere - hangiul nu 
avea altă plăcere decât să vadă de treburile afacerii. 

Martina, nevestica lui, ...învârtea nişte ochi de drăcoaică. 

— Dacă mă înşeli, te omor, o ameninţase odată Tifan. 

— Ei şi, o singură dată voi muri, cugeta ea, dând din 
umeri. 

NEVOIA ADULTERULUI ŞI A BRACONAJULUI. 

În seara aceasta, madame Tifan jumulea o gâscă destinată 
să fie înfulecată de Roland şi de căpitanul său Loredan. 
Tifan cu satârul în mână tăia câteva hălci de carne, 
spintecând oasele pentru ciorbă. 

— Martina, zise el deodată, mi se pare că băiatul ăla de la 
castel dă târcoale coteţului nostru cu găini. E o vulpe şi 
jumătate. 

— Crezi că vrea să fure? întrebă nevasta hangiului, clipind. 

— E o vulpe şi jumătate, care ştie să se învârtească şi în 
jurul fustelor... 

— Da? întrebă nevinovată muieruşca. 

— Da, mi se pare că şmecherul ţi-a pus gând rău... 
Martina picură câteva lacrimi pe ceapa tăiată mărunt. 

— Aduc-ţi aminte, dacă mă înşeli, să ştii că te omor. Femeia 
dădu ochii peste cap: 

— Cum vrei să uit, dacă mi-o spui de atâtea ori! Tifan lovea 
cu securea, parcă ar fi dat în capul vinovatului. În fond, el 
era liniştit în ce priveşte sentimentele nevestei lui. Scena pe 
care o făcuse nevestei era ceea ce se numeşte o scenă 
preventivă. Trecu un sfert de oră. 

— Spune, Martina, la ce oră se ridică luna astă seară? 
Hangiţa tresări. Un zâmbet ştrengăresc îi lumină faţa. 

— De unde să ştiu eu, care mă culc odată cu găinile... 

— Trebuie să ştii. Miercurea care vine, se pare că soseşte 
la castel un mare senior şi trebuie să fiu pregătit. 


— Mi se pare că la nouă se ridică luna. Aşa că pregăteşte- 
te, dacă vrei să faci ceva. 

Martirul se urcă apoi în pod, de unde luă un cearceaf care 
îi servea drept drapel, Era semnul dragostei! Şi iată ce 
spunea muieruşca: 

— E clar de lună astă seară. E timp de braconaj. Nimic nu 
va fi păzit noaptea ...aceasta! 

La orele zece hangiul Tifan ieşi din han, luând cu el cheia. 
În ce priveşte ferestrele, el era liniştit: erau zăbrelite, ca o 
puşcărie. Gelozia lui Tifan ştia doar să ia măsuri de 
prevedere. 

— N-are de ce să-mi fie frică, îşi zise el, intrând în 
păduricea de lângă dealul castelului. 

La douăzeci de paşi de el, o umbră se repezi în întuneric. 
Iute ca un braconier, Tifan întinse arcul pe care îl avea 
pregătit şi dădu drumul săgeţii. Umbra dispăru, lăsând în 
urma ei un foşnet de frunze. 

— Drace, făcu Tifan, iată că mi-a scăpat vulpoiul. Ce vânat 
bun ar fi fost, gândi el, jinduind după o blană de animal. 

Dar Tifan se gândea şi la nedreptatea conjugală. 

— Nu-i nimic. Poarta e închisă şi ferestrele sunt zăbrelite 
cum trebuie. Cheiţele sunt la mine! 

Ah, da desigur! Aşa era, Dar nu ştim cum se făcu, în ciuda 
porţilor închise şi a ferestrelor zăbrelite, că vulpoiul ajunse 
în camera Marţinei. Pe unde izbutise oare să treacă 
îndrăgostitul, dacă intrările erau atât de bine ferecate? 

Martina nu dormea, nici Roland de Saint-Etienne. Loredan 
şi bătăuşii lui sforăiau însă de zguduiau pământul în jurul 
lor, la treizeci de paşi de han, într-o şură care odinioară 
servea la ţinut fân. 

Roland de Saint-Etienne, în camera lui neluminată, cu 
capul aplecat în mâini, lângă fereastră, contempla castelul 
care se ridica măreț pe deal. Cerul era albastru ca safirul. 

— Ea e acolo! Două zile! Nu mai am decât două zile până 
ce voi forţa porţile care se vor deschide lui Henri al Franţei. 
Simt că destinul meu e acolo! Milioanele tatălui meu, 


sufletul meu, sunt gata să dau totul pentru a o cuceri pe 
aceea care mă urăşte şi mă dispreţuieşte! Îţi voi arăta eu 
dispreţ! Voi fi stăpânul ei! 

Monologul lui însoţit de suspine fu întrerupt brusc de un 
râs sonor, Roland se dădu înapoi şi duse mina la pumnal. 
Dar nu era nimeni în cameră. Cine? Roland ciuli urechea. Şi 
auzi o voce de femeie. 

— Nu mai râde aşa de tare, zise glasul. 

— Martina, draga mea Martina. Pentru ce să nu râd? 
Labele lui Tifan sunt acum departe. Cine ştie unde se află 
acum jupânul Tifan! 

Roland auzi zgomotul făcut de sărutări, farfurii lovite şi 
pahare ciocnite. 

— În sănătatea lui jupân Tifan! 

— În sănătatea bietului bărbat! zise vocea aceea fragedă. 
Dar cu râsul tău îl vei trezi pe seniorul care a venit de la 
Paris şi care doarme în camera învecinată. El e darnic, da. 
Aruncă aurul. E o bună pomană pentru han. Nu trebuie să-l 
trezim. Să doarmă liniştit. 

Şi Martina, femeie de bun simţ, adăugă: 

— Îl înşel cu plăcere pe Tifan, dar nu vreau să ruinez 
hanul. 

— La dracu cu seniorul tău. Dacă nu va fi mulţumit, va veni 
să-mi spună! 

Roland făcu o mişcare ca pentru a se duce la uşă. Îl opri 
însă un gând: 

— Pe unde naiba a putut să intre iubitul hangiţei? Pe unde 
poate să iasă de aici? 

Cuprins parcă de un presentiment, Roland începu iarăşi să 
asculte. Şi auzind tot ce se petrecea alături, el ajunse la 
convingerea că jupân Tifan era înşelat cu regularitate de 
câteva ori pe săptămână, că iubitul hangiţei se numeşte 
Agenor şi că bravul viteaz face parte din garnizoana 
castelului. 

Inima lui Roland începu să bată cu putere. Desigur, iubitul 
Marţinei îi va deschide porţile castelului. Dar cum? El nu 


ştia încă. Se aşeză pe un scaun aproape de uşă. E adevărat 
că nu mai auzi nimic. Dar era hotărât: dacă acela care era 
îndrăgostitul va ieşi, el se va lua după el, îl va opri şi îi va 
spune: 

— Domnule, vrei să fii atât de bun şi să mă conduci în 
castel? Dacă nu, voi avea neplăcerea să-ţi tai gâtul! 

Roland aşteptă mai mult timp. Numai un spion poate fi mai 
nerăbdător decât un îndrăgostit. El era şi îndrăgostit şi, pe 
deasupra, trebuia să şi spioneze. După o aşteptare mai mult 
decât lungă, uşa necredincioasei Martina se deschise. 
Şuşoteli. Paşi uşori. Apoi nimic. 

Roland ieşi şi văzu o lumină care se înfunda pe scară. 
Scara conducea la bucătărie. El cobori. Ajuns acolo, Roland 
crezu că Martina a deschis uşa cu ajutorul unei chei anume 
făcute. Lumina continua însă să coboare pe treptele care 
duceau la pivniţă. 

Roland cobori în urma luminii. În pivniţă el nu văzu altceva 
decât o lumânare aşezată într-un colţ. Nici o fiinţă 
omenească. Martina şi iubitul ei dispăruseră. 

Roland privi în jurul lui şi se văzu într-o pivniţă susţinută 
pe trei stâlpi. Bolta era mare şi arcuită. Dintr-una din feţele 
pereţilor pornea un culoar subteran, care era barat de altă 
poartă, de data aceasta însă de o uşă de fier. 

Pivniţa era desigur altădată un refugiu pentru cei care se 
retrăgeau de frica unei invazii din castel. Subterana lega 
pavilionul care astăzi era hanul cu fortăreaţa. 

Era noapte. Era întuneric. ...Era un adevărat mister. 

Roland văzu prima uşă deschisă. În zece paşi de aici, 
soldatul îşi lua rămas bun de la drăguţa Martina, care 
repeta: 

— Pe mâine, desigur. El plecă din nou la braconaj, Îi place 
să vâneze când nu e voie. Are şi el metehnele lui. 

— Pe mâine, repetă braconierul dragostei. 

Uşa de fier se închise. Martina, suspinând visătoare, se 
întoarse în pivniţă, închise cu atenţie prima uşă, luă 
lumânarea, înaintă şi... 


— Bună seara, draga mea gazdă, făcu Roland, ieşind din 
spatele unui butoi. 

Martina nu scoase nici un strigăt. Nu avea frica nici de lup. 
Se făcu numai albă ca zăpada. Lumânarea îi tremura în 
mână. Umbrele celor doi dansau pe peretele pivniţei ca 
nişte făpturi fantastice. Muieruşca îl recunoscu îndată pe 
darnicul senior venit de la Paris. 

— Domnule, sunteţi un gentilom şi nu mă veţi trăda. O 
marchiză nu s-ar fi exprimat mai bine. 

— Să nu rămânem aici, zise Roland, jupân Tifan se poate 
întoarce şi te poate ...vedea. 

Martina tremură. O clipă mai târziu, erau în camera lui 
Roland. Biata hangiţă dârdâia, apucată parcă de tremurici. 
Roland, fără a scoate măcar un cuvânt, puse pe masă o sută 
de bucăţi de aur. Martina privea îngrozită, năucă. 

— Acest soldat, acest Agenor..., făcu Roland. 

— Domnule, zise cu mândrie Martina, el e viconte. Biata 
Martina! Ea uită primejdia! Trăda cu un singur cuvânt 
secretul... dragostei ei. 

— Draga mea gazdă, zise grav Roland, vreau să intru 
noaptea care vine în castel. Te rog frumos să-l rogi la rândul 
d-tale pe d-nul viconte Agenor să mă introducă. 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! 

— Dar, averea aceasta este a ...d-tale. 

Martina lăsă să-i cadă o privire dulce asupra ducaţilor. 

— Cu neputinţă, repetă ea mai încet. 

— Atunci, zise Roland, să ştii că te spun soţului d-tale. 
Alege între avere şi moarte. Adio, draga mea, mâine 
noapte! 

Roland o luă pe Martina de mână şi o conduse până la uşa 
ei. Un sfert de oră mai tărziu, îl auzi pe jupân Tifan intrând 
în casă, înjurând. Jupân Tifan se întorcea plouat. Hangiul nu 
vânase nimic. Mânia lui se sparse în capul femeii. 

— A, blestemato, e din vina ta! Sunt sigur că tu faci ceva. 
Dar, bagă de seamă! Dacă te prind, te omor! 

BRACONIERUL LA PÂNDĂ. 


Ce făcea Florise? Văzându-se în fundul caleştei feudale, ea 
căuta să-şi dea seama ce se petrece cu ea. Ajunse la ideea 
că a trebuit să fie răpită sau de către rege, sau de Roland. 
Şi îşi pregăti apărarea. Ea dispreţui cele două matroane 
care o escortaseră. Florise îşi spunea că, vie, ea se va face 
respectată, chiar de un rege. Văzu că trebuie să aleagă 
între moarte şi ruşine. 

Îndată ce teama îi dispăru, ea aşteptă. În sufletul ei era 
ceva cutezător, ea încerca o bucurie amestecată cu 
mândrie. Îndărătul acestei bucurii, zăcea o tristeţe 
apăsătoare. Şi această tristeţe devenea disperare când fata 
îşi amintea scena tumultoasă în mijlocul căreia strălucea o 
spadă. când acest tâlhar, acest nume proscris era 
murmurat de buzele fetei care respingea un rege. 

— Regele loviturii frumoase. Noaptea de marţi spre 
miercuri. 

Într-o cameră mare, înaintea odăii Florisei, cele două 
matroane stăteau de vorbă. O singură torţă aprinsă lumina 
capetele acestor zbire. Erau două femei în care se 
amestecau sentimentele cele mai abjecte. Una din ele era 
şchioapă şi se numea Şchioapa. Cealaltă avea mustăţi şi se 
numea Arhebuza; nu ştim pentru ce, dar acesta era numele 
ei. 

Bătură orele două ale dimineţii. 

— Cred că putem să ne culcăm, zise Arhebuza. 

— Nu, să veghem. Mâine la prânz vom avea fiecare din noi 
câte două sute de scuzi sunători. Şi când te gândeşti că 
micuța nu vrea un rege! Ah, ce figură! 

— Un rege! Ah, un rege...! 

Ele ridicară ochii spre plafon şi în cor: 

— Să veghem, să veghem. 

— Eşti sigură că vom primi cei două sute de scuzi? întrebă 
Arhebuza? N-am câtuşi de puţin încredere în diavolul 
acesta de mareşal. 

— Saint-Etienne e bogat. Se spune că e stăpânul a zece 
sau cincisprezece milioane. 


— Milioane! Ah, milioane! 

— Cum se poate face oare un milion, spune-mi, draga 
mea? 

— Vrei să ai unulP făcu o voce. 

Cele două matroane săriră în picioare şi scoaseră un 
strigăt ascuţit. Un bărbat era acolo, lângă ele. Venit de 
unde? Intrat, cum? Ele îşi făcură cruce. Recunoscură însă 
îndată, liniştindu-se, pe fiul mareşalului de Saint-Etienne. 
Cumpărate de mareşal, ele găsiră natural ca Roland să fie 
însărcinat să le aducă ordin. Aşteptând, ele ziseră: 

— Vedeţi, monseniore, veghem... 

— Vreţi să ştiţi cum este făcut un milion? Repetă Roland. 

— Ele se priviră, uluite. Roland era palid, picături mari îi 
curgeau de pe frunte. El spunea: un milion! Şi ar fi zis: 
două, trei milioane! Totul! Atât de aproape de Florise, el 
avea mândria bogăției şi vieţii sale. Introdus şi condus până 
aici de iubitul Marţinei, căruia îi făgăduise plata datoriilor, 
el venise aici spunându-şi: voi oferi o mie de livre celor două 
paznice. 

Cuvântul milion îi veni singur pe buze. Femeile rămaseră 
uimite, cu gândul că le venea o neaşteptată fericire care 
semăna mai mult, prin iuţeala ei, cu o catastrofă. 

— Un milion pe care-l veţi împărţi. Jumătate de milion 
fiecăreia din voi! 

Ele căzură în genunchi şi îngânară o rugăciune. 

— Când îl vom avea? făcu Arhebuza cu o voce sugrumată. 

— În câteva ore. Ştiţi voi cine sunt? Sunt fiul mareşalului 
Saint-Etienne. În clipa aceasta, averea mareşalului se află 
în pivniţa casei mele. Mâine, la ora pe care o veţi alege, 
aflaţi-vă la mine, în strada Bethisy şi veţi vedea cum arată 
un milion. 

Dinţii lui clănţăneau. Era livid. Pasiunea gemea în el. 
Pricepute, femeile recunoscură pe faţa aceasta distinsă 
sinceritatea omului gata la toate, la crimă, la nebunie, la 
dărnicie, la cruzime, la toate! Ele zâmbiră. Îşi aruncară o 
privire, pentru a-şi spune da. Şchioapa vorbi: 


— Tatăl d-tale trebuie să ne dea fiecăruia câte douăzeci de 
mii de scuzi. 

— Un milion! scrâşni Roland. Eu vă dau un milion! 

— Pentru a păzi pe această frumoasă, continuă Arhebuza 
la care trebuie să introducem mâine un puternic senior pe 
care nu-l cunoaştem încă... 

— Dar care ne poate spânzura, termină Şchioapa. 

— Un milion, răcni Roland. Voi nu ştiţi ce înseamnă asta, 
mizerabilelor! 

Îşi încleşta pumnii, sângele părea că-i ţâşneşte din ochi. Li 
se făcu frică. 

— Hei! făcu Arhebuza. Ar trebui asta, vedeţi, pentru ca să 
ne hotărâm să vă predăm pe mititica! 

— Da, zise Şchioapa, ar trebui cel puţin un milion. 

Să o dea pe Florise..., pe mâna lui Roland! El nici nu 
vorbise despre aşa ceva. Dar ele ghiciră îndată despre ce e 
vorba. Roland nu băgă de seamă că cerberele Florisei îi 
propuneau ceea ce el venise să le ceară. 

— Trebuie să mi-o aduceţi la han în zori, zise el. 

— Şi pe unde vom trece? Sunt cincizeci de gărzi în curte. 

— Veniţi, zise Roland, zâmbind. 

Şchioapa rămase să o supravegheze pe Florise. Arhebuza 
îl însoţi pe Roland. 

După o jumătate de oră, Arhebuza reveni. Şchioapa o 
aştepta cu înfrigurare. La ideea că ele nu vor avea milionul 
promis, simțeau că mor. Avariţia şi meschinăria lor se 
ciocneau cu situaţia în mod violent. 

Zorile aruncau la zenit aburi trandafirii şi albi, în timp ce 
orizontul rămânea încă într-un albastru sumbru. Ele 
stinseră torţa. Arhebuza aminti coborârea subterană, 
poarta de fier. 

— Dar cum s-o ducem? zise Şchioapa. Va ţipa. 

— Trebuie să vină singură, zise Arhebuza gânditoare. 

— Ştiu, îi voi spune că m-am răzgândit şi îi voi propune să 
fugim... 


— Ba nu ne va crede. Lasă pe mine; eu ştiu ce trebuie să-i 
spun. Tânărul cu milionul mi-a explicat. 

— Cu milionul? rânji Şchioapa care gândea dacă l-ar putea 
avea singură! 

— Da, bombăni Arhebuza, cu milionul! Şi ea gândea: „Va fi 
al meu!” 

Şi atunci Arhebuza intră în ...camera Florisei. 

Ea dormea. Somnul ei era agitat. Braţul ei stâng atârna 
din pat, în minunata lui nuditate de marmură frumoasă. 
Mâna ei dreaptă se crispa pe mânerul unui pumnal mic. 

Arhebuza se apropie şi o atinse pe umăr. În aceeaşi clipă 
Florise, trezită, se ridică, tremurând de groază. Glasul ei 
tremura, de asemenea: 

— Cum îndrăzneşti să mă atingi? Păzeşte-mă, spionează- 
mă, omoară-mă, dacă încerc să fug. Dar lipseşte-mă de 
prezenţa şi contactul d-tale. leşi! Afară de aici, îţi spun! 

— Madame, zise femeia, regele este în curtea castelului. 

— Regele... 

— A sosit, Madame, un cuvânt, unul singur. Regele ne dă 
două sute de scuzi... 

— Mizerabilo! răcni Florise care încercă să se acopere, 
dar mâinile ei tremurau. 

— Făgăduieşte-ne suma îndoită, şuieră femeia şi te lăsăm 
să fugi. 

— Să fug! Oh! Să fug! Tot ce vreţi! O mie, două mii de 
scuzi! Tatăl meu vă va da totul... 

— Vino! zise Arhebuza aruncându-i o manta pe umeri. 

Florise văzu în acest moment faţa femeii, iar pe această 
faţă un zâmbet îngrozitor. 

— Oh! strigă ea dându-se înapoi, e o cursă...! 

— Va trebui deci să spun acestui tânăr că ai refuzat să mă 
urmezi şi că ai preferat să aştepţi aici pe rege? 

— Să aştept!... bâlbâi Florise pierdută. 

— Sărmanul tânăr! 

— Ce tânăr, mizerabilo, vorbeşte! 


— El se numeşte Regele loviturii frumoase şi te iubeşte, 
iată tot ce ştiu. 

Florise palpită o clipă. Ochii ei frumoşi străluciră ca două 
stele ale dragostei. Apoi, totul în ea deveni liniştit. Regele 
loviturii era aici şi ea era liniştită. Nu i se mai putea 
întâmpla nici un rău. Începu să se îmbrace. 

— Regele va urca, vino! 

Era aproape clipa în care Nostradamus evoca şi o vedea 
pe Marie de Vaupart. Era opt dimineaţa. 

Nebun de mânie, de frică, de pasiune, Roland lua ultimele 
dispoziţii pentru a o duce cu forţa pe Florise, atunci închisă 
în camera Marţinei. Arhebuza şi Şchioapa erau de acum în 
drum spre Paris, unde trebuiau să găsească milionul. Şase 
bătăuşi ai lui Loredan îi păzeau pe jupân Tifan, pe soţia lui 
şi pe cei doi servitori ai hanului, adunaţi în bucătărie. 
Ceilalţi aşteptau în faţă pădurii, în şa, gata să lovească. 

Caii lui Roland şi Loredan, înşeuaţi, erau legaţi afară de o 
buturugă. Roland trebuia să se urce lângă Florise. 

— Ascultaţi, spuse el. O voi prinde. Dacă ţipă, cu atât mai 
rău. Urc pe cal. Ea de-a curmezişul şelei mele. O iau spre 
Villers-Cotterets unde cred că voi găsi o trăsură. lată rolul 
meu. lată pe al vostru, se pot întâmpla două lucruri. Primul 
este că se poate observa de acolo de sus cele ce se petrec; 
poate că, având remuşcări, ...Agenor mă denunţă. 

— Răspund eu de asta, zise rece Loredan. Chiar dacă sunt 
cincizeci, îi vom împiedica să vă ajungă. Dar să auzim al 
doilea lucru. 

— Putem, zise Roland ezitând, putem să ne ciocnim în 
drum cu o trupă care vine dinspre Paris. 

— Numeroasă? întrebă şeful bătăugşilor. 

— Nu, nu, făcu Roland grăbit. Ei vor fi cinci sau şase. 
respiră cu greu. Va trebui să trecem printre ei. 

— Şi să-i ucidem pe toţi, nu-i aşa, dacă trebuie? Roland 
avu un suspin de demon. 

— Da! Pe toţi. dacă trebuie! Acum, adună-ţi oamenii! Eu 
mă urc. E târziu. 


— O clipă! zise Loredan, prinzându-l de braţ. O trupă de 
cinci sau şase oameni, asta e nimic, dar, dacă în această 
trupă se va afla mareşalul... tatăl dumneavoastră? 

Roland se făcu verde şi murmură: 

— Cu atât mai rău. 

— Ah! făcu Loredan. În cazul ăsta e mai greu... Alături de 
maregşal va fi... 

— Cine? şuieră grosolan Roland. 

— Regele! Vezi!... Pericolul e. treaba dumneavoastră, 
domnule. dar. 

— Eziţi? întrebă palid tânărul. 

— Nu! Refuz în mod hotărât. 

Roland strânse cu furie dinţii. Simţi că-l cuprinde nebunia. 

— Chiar dacă te îmbogăţesc pentru toată viaţa? 

— Pentru toate averile din lume, nu fac aşa ceva. Şi 
trebuie să ştii că dacă un Loredan spune aşa, aşa va fi. 

Cu un salut abia schiţat, derbedeul ieşi afară, îşi chemă 
oamenii şi dispăru în noapte. 

Roland rămase tăcut, plin de furie şi copleşit de gânduri. 

Ea se află în hanul ăsta blestemat de la ora cinci dimineaţa 
şi n-am reuşit până acum să fac nimic. Încă un eşec şi sunt 
cu adevărat pierdut. Trebuie să... 

Gândurile îi fură însă întrerupte de un strigăt sălbatec un 
strigăt care sfâşie tăcerea din han ca o lovitură de cuţit 
dată în plină inimă şi care făcu pe tânăr să tresară îngrozit: 

— Ajutor! Rege al loviturii! Ajutor! 

LIBERTATEA. 

În aceeaşi noapte, când Roland o răpea pe Florise, Regele 
loviturii frumoase era atacat de Lagarde, împreună cu cei 
opt oameni din Escadronul de fier. 

Nouă spade erau în faţa lui, dar tânărul zâmbea sinistru. 
Lagarde şi oamenii lui se apropiau din ce în ce mai mult de 
el. Cu un şuierat metalic, Regele loviturii trase spada din 
teacă şi atacă frenetic, scoțând strigătul de război: 

— Regele loviturii! Regele loviturii! 


Un fior trecu prin cele nouă trupuri din faţa lui. Tânărul 
profită de momentul de zăpăceală produs între ei de acest 
strigăt şi doi dintre atacatori se prăbuşiră într-un lac de 
sânge. Ceilalţi se retraseră îngroziţi. 

— Înainte nemernicilor! tună Lagarde. Pentru regină! 
Regele loviturii fandă de două ori şi alte două trupuri 
căzură fără să scoată vreun geamăt. 

— Înainte! Îl încuraja Lagarde. Înain. 

Un val de sânge îi umplu gura, ochii i se împăienjeniră, un 
tremur uşor îi cuprinse toate membrele şi, cu pieptul 
străpuns, se roti în jurul lui şi căzu cu o bufnitură surdă. 

Ceilalţi patru, văzându-şi şeful mort, făcură câţiva paşi 
înapoi şi dispărură apoi în întuneric, scoțând blesteme 
îngrozitoare la adresa tânărului. 

Regele loviturii însă izbucni într-un hohot de râs sălbatec, 
încălecă pe cal şi ca o furtună se mistui pe drumul ce ducea 
la Pierrefonds. 

În zorii zilei, ajungând în apropierea hanului unde Roland 
o ţinea prizonieră pe Florise, tânărul se opri puţin, pentru 
a-şi alcătui un plan. Nu avu însă când, căci un strigăt de 
ajutor îl făcu să tresară. Un strigăt pe care-l recunoscu 
numaidecât. 

— Ajutor! Rege al loviturii! Ajutor! 

— Iată-mă! strigă el scoțând spada şi intrând val-vârtej pe 
uşa hanului. 

Roland îi ieşi în cale, cu spada şuierând prin aer. Dar 
trăsnetului i se poate împotrivi oare cineva? Un geamăt, un 
şuvoi de sânge ţâşnind din frunte, un zgomot înfundat de 
căpăţână şi. Roland de Saint-Etienne nu mai exista. 

Cu un zâmbet extrem de liniştit şi în acelaşi timp 
înfiorător, fluturând pe buze, Regele loviturii urcă scara, 
sărind câte patru trepte deodată până la primul etaj. 
Proptindu-se solid într-o uşă de unde se mai auzeau încă 
strigătele de ajutor ale aceleia care simţise că iubitul ei 
venise, o sfărâmă cu un zgomot asurzitor. În faţa lui se afla 


Florise de Vernique, care-l privea îngrozită. Îndată însă ce-l 
zări, izbucni într-un plâns liniştitor. 

— Repede, strigă el. Să fugim! 

Apucând-o în braţele lui solide, o duse afară din han, o 
urcă în şaua calului său şi într-o goană se îndreptă spre 
Paris. 

— Unde mergem? întrebă Florise, încă buimăcită. 

— Unde vrei, răspunse tânărul. 

— Du-mă la tata, spuse fata. 

Pe seară, în faţa palatului lui Joseph de Vernique, Regele 
loviturii frumoase ajută fetei să coboare. În faţa porții, doi 
soldaţi stăteau de pază. 

— Unde este marele intendent? întrebă tânărul. 

— Regele n-a găsit încă altul în locul lui Vernique, 
răspunse un soldat. 

— Dar, Joseph de Vernique, unde este? Continuă cu 
sufletul la gură, tânărul, în vreme ce Florise palidă, era gata 
să leşine. 

— Hm! făcu soldatul. Eşti venit de curând în Paris? Dacă 
vrei să ai informaţii mai precise despre fostul mare 
intendent du-te la Chatelet. 

Numele vestitei închisori. Făcu pe tânăr că se cutremure, 
iar pe fată să se prăbuşească fără cunoştinţă. 

Regele loviturii încalecă din nou pe cal. Susţinând în faţa 
lui pe biata fată dădu pinteni calului. 

Pe drum, Florise îşi reveni. Cu un glas slab, murmură. 

— Unde mă duci? La mama ta? 

— N-am mamă, răspunse posomorit tânărul. Cunosc însă 
pe cineva care mi-a fost ca o mamă. Acolo vei fi în siguranţă. 

— Cine este? Cine este? 

— Oamenii îi spun Doamna fără nume... 

În aceeaşi zi, pe la ora zece, la hanul din Pierrefonds se 
opri un grup numeros de oameni. Printre ei erau regele, 
mareşalul Saint-Etienne şi un doctor, Ambroise Pare. 

Intrând în han, regele fu aproape să se împiedice de un 
trup omenesc. Mareşalul apropiindu-se, la strigătul de 


spaimă al lui Henri Il, scoase un geamăt de durere: 

— Roland!... Fiul meu!... Doctore, vezi te rog dacă mai 
trăieşte. 

Ambroise Pare, se apropie de tânăr şi-l cercetă un timp 
oarecare. 

— Mai răsuflă încă, răspunse el, dar nu pentru mult timp. 

Roland, începu să mişte pleoapele încet, apoi deschise 
ochii. Păru mai întâi că nu recunoaşte pe nimeni, dar la 
strigătul tatălui său, îşi reveni: 

— Roland!... Fii cinstit, cel puţin acum... Am fost la castel. 
Cine a răpit-o pe Florise de Vernique? 

— Eu! făcu într-un suflu, rănitul. Eu am răpit-o. dar... el 
mi-a luat-o... 

— Cine? Cine? se rugă Henri II. 

— lată-l. 

— E aici. O înţepătură în frunte şi. vă spun că el mi-a luat- 
0. 

— Cine? întrebă Henri II. 

— Regele... Regele loviturii frumoase...! 

EI! scrâşni Henri Il. Nenorocire! Va fi vai de el! 

— Ela... Ah! Mor... Ajutor! Ah!... murmură Roland. Un val 
de sânge îi năpădi printre buze şi capul i se plecă într-o 
parte. Era mort! 

Zece minute mai târziu, micul grup, în frunte cu regele se 
îndreptă spre Paris. Dădură pinteni cailor, care mergeau 
într-o goană fantastică. Poate viziunea morţii îi mâna aşa! 

CAPITOLUL XVIII. 

Regăsirea. 

PĂRINŢII REGELUI LOVITURII FRUMOASE. 

În acel an, la 29 iunie, trebuia să aibă loc o mare serbare 
regală, al cărei punct principal îl forma un turnir. Senzaţia 
era aceea că însuşi regele lua parte la luptă. Adversarul lui 
nu fusese încă vestit, dar se şoptea că va fi Montgomery, 
omul reginei şi pe care regele îl ura de moarte. Lupta 
trebuia să aibă loc în Rue Saint-Antoine, alături de Bastilia, 


unde se ridicaseră tribune pentru nobili. Poporul asista de 
pe margini. 

Cu o zi înainte de turnir, se vesti tuturor adversarul 
regelui: era într-adevăr Montgomery. 

În ziua de 29 iunie, Regele loviturii intră val-vârtej în 
palatul lui Nostradamus. Când acesta apăru, tânărul 
izbucni: 

— Mi-ai spus că-mi vei divulga numele părinţilor mei... 
Vreau să-mi spui acum! 

— Nu încă... Nu e timpul... 

— 'Ţi-e teamă că după aceea te voi ucide, pentru că l-ai 
omorât pe Brabant? Fii liniştit! Ai făcut atâtea lucruri 
pentru mine, încât acest gând nu mă mai obsedează. Mai 
vreau însă ceva. Ştii că o iubesc pe Florise de Vernique. 
Tatăl ei e la închisoare. I-am jurat că-l voi scăpa. Ajută-mă 
şi-ţi voi rămâne veşnic recunoscător... 

— Nebunule! spuse Nostradamus. Vrei să-ţi eliberezi 
călăul? Nu ştii că te va spânzura cum va pune mâna pe 
tine? 

— Nu-mi pasă. Am jurat! Neeliberându-l pe marele 
intendent, Florise va fi nefericită toată viaţa. Aşa cel puţin 
ea va trăi liniştită, chiar dacă ...tatăl ei mă va spânzura. Îmi 
făgăduieşti să mă ajuţi? 

— Bine. Joseph de Vernique va fi eliberat, dar numai dacă 
vei face ceea ce-ţi voi spune eu. 

— Vorbeşte. Te ascult! 

— Ce vei face când vei afla numele tatălui tău, care a 
nenorocit pe maică-ta? 

— Îl voi ucide! răspunse Regele loviturii frumoase. 

— Fără cea mai mică remuşcare? 

— Da, făcu sălbatic tânărul. Spune-mi numele lui şi-al 
mamei mele. 

— Mama ta e moartă. Tatăl tău a ucis-o. 

— Numele lui! strigă Regele loviturii! Cine este? 

— Cine este?... E regele! E Henri II, tună Nostradamus. 


— Regele! făcu sinistru tânărul. Cu atât mai bine. Cum să 
fac, însă, vrăjitorule, spune? 

— Ascultă. Mâine are loc lupta dintre rege şi Montgomery. 
Vei îmbrăca zalele acestuia şi. restul va decurge normal. 
Înţelegi? 

— Da. Montgomery însă va primi? 

— Asta este grija mea. A ta este regele. 

— Va muri! şuieră Regele loviturii. Dar Joseph de Vernique 
va trebui eliberat... 

— Aşa am spus, aşa voi face. 

— Acum îmi cunosc tatăl. Numele mamei însă nu. Care 
este? 

— Numele mamei tale?... repetă fremătând Nostradamus, 
este... Marie de Vaupart. 

— Marie de Vaupart, făcu tânărul uluit. 

— Da. Henri Il a ucis-o. 

Regele loviturii însă nu mai asculta. Aşadar Doamna fără 
nume este Marie de Vaupart... Era mama lui. Trăia!... Nu 
murise!... Ca ameţit de băutură, tânărul ieşi pe uşă 
clătinându-se. Abia auzi pe Nostradamus care-i striga din 
urmă: 

— Peste o jumătate de oră în cortul lui Montgomery! 

Rămas singur, Nostradamus sună. Aproape în acelaşi timp 
uşa se deschise şi apăru Djinno. 

— Ce doreşti, stăpâne? întrebă acesta. 

— Vreau să-l eliberez pe Joseph de Vernique, răspunse 
Nostradamus. 

— Să eliberezi pe Vernique! chicoti bătrânul. Imposibil, pe 
toţi sfinţii! Imposibil! 

— De ce? făcu Nostradamus încruntând fruntea. 

— Pentru că a fost eliberat! 

— Când? 

— În prima zi, când Regele s-a întors din Pierrefonds. S-a 
dus drept la Chatelet şi a coborât în subterane la Vernique, 
spunându-i: Scumpul meu intendent, iartă-mă daca te-am 
închis... (Regelui îi plac farsele, nu?) Dar închipuieşte-ţi, în 


lipsa ta, un derbedeu ţi-a răpit fata. Ori eu, regele Franţei, 
nu vreau ca fiicele nobililor mei să sufere... Mai ales că fiica 
ta e în ghiarele unui ticălos. Şi ce ticălos!... Regele loviturii 
frumoase! Mi-am spus deci că nimeni pe lumea asta nu-i 
mai capabil să-l găsească decât tine. ţi redau locul de mare 
intendent. Du-te, scumpul meu. Scotoceşte Parisul şi adu-mi 
pe acest blestemat să-l spânzur... 

Nostradamus, auzind vorbele bătrânului, surâse. Scăpase 
de-o grijă. Acum, trebuia să se gândească numai la 
răzbunare. 

ARESTAREA REGELUI LOVITURII FRUMOASE. 

Clopotele Parisului anunţară marea luptă a acestui turnir, 
dintre Regele Henri II şi Montgomery. Mulțimea se 
îngrămădea în Rue Saint-Antoine, gesticulând, vorbind şi 
pronosticând soarta fiecăruia dintre aceşti doi nobili 
luptători. 

În tribune, nobilii luaseră loc de cu vreme, alegându-şi 
locurile cele mai bune. Regele stătea în faţa cortului său 
mândru, în armura lui, ţinând într-una din mâini lancea, iar 
în cealaltă frâul calului. Catherine şedea lângă el şi-i 
murmura la ureche: 

— Sire, căpitanul tău este cam bolnav. Cruţă.-l, 
făgăduieşte-mi că-l vei cruța! 

— Fii pe pace, draga mea. Îţi făgăduiesc! 

Ochii Catherinei străluciră de un foc sinistru. În sinea ei, o 
voce interioară îi şoptea: „Va muri! Montgomery va trece 
frontiera! Regele loviturii, acest îndrăzneţ derbedeu, îl va 
ucide. Mă va scăpa de el... Apoi, va muri şi el... 
Nostradamus nu mă va trăda!... Ah! Micul meu Henri, vei 
domni şi tu. După Henri Il, urmează Francois... Va trebui 
însă să moară şi el, căci numai tu vreau să domneşti...!” 

În acest timp, în cortul căpitanului Montgomery se 
petreceau anumite lucruri, care unor străini li s-ar fi părut 
stranii. Montgomery, în vreme ce-şi punea armura, se 
pomeni cu Nostradamus şi Regele loviturii că intră peste el. 


— Ce vrei? întrebă el pe Nostradamus, retrăgându-se în 
faţa privirilor de oţel ale acestuia. 

— Armura, lancea şi calul tău, răspunse vrăjitorul cu glas 
tunător. 

— Ce faci cu ele? 

— Treaba mea... Îţi spun totuşi că regele va fi ucis. 

— N-am să te las. Voi spune tuturor că. 

— Nu vei spune nimănui nimic, îl întrerupse 
Nostradamus... Vrei oare ca toată Franţa să afle că tu, 
căpitanul Montgomery, te-ai făcut vinovat de adulter faţă de 
rege...? 

Căpitanul tremură. 

— Vei fi spânzurat. Lumea va arunca cu pietre în tine. 
Pleacă! Treci graniţa. Ţine punga asta. Aici vei găsi bani cu 
care poţi trăi ca marii seniori în orice ţară. Du-te! 

Nostradamus târi pe căpitan până ia ieşirea din cort şi-i 
arătă poarta Saint-Antoine. Vrăjitorul îl împinse... şi 
Montgomery fugi spre poartă, livid şi tremurând. 

Atunci Nostradamus se întoarse spre tânăr şi îl întrebă: 

— Rege al loviturii, eşti gata? 

— Numaidecât... Dacă mor, vei spune Florisei că am voit 
să-i salvez tatăl şi că ultimul meu gând este pentru ea. 
Vreau să ucid pe acest rege, răpitor de fete... Îmi reneg 
tatăl. 

O trâmbiţă stridentă, care anunţă începutul luptei îl 
întrerupse. Strigătele poporului care aclama pe rege erau 
asurzitoare. Toate privirile se îndreptau spre cortul lui 
Montgomery. 

Şi Montgomery apăru! 

Armura lui Montgomery pe calul lui Montgomery! 

Un alt trâmbiţat vesti poporul că lupta a început. 
Mulțimea văzu doi cai înverşunaţi, îndreptându-se unul 
spre altul într-un galop furios; iar călare pe ei doi oameni, 
în armură şi cu lancea pregătită de atac. Deodată, se făcu o 
tăcere adâncă. Mii de capete, cu răsuflarea la gură, 

aplecate mult, priveau cu nesaţ pe aceşti călăreţi. 


Două trăsnete aruncându-se unul asupra altuia... 

Strălucitoarele armuri scânteiau în bătaia soarelui într-un 
multicolor feeric. Pe neaşteptate, un şoc formidabil, doi cai 
ciocnindu-se, un zgomot de armuri sfărâmate, reţinură 
atenţia mulţimii, apoi urmă un strigăt teribil. 

„„.„Şi asta fu totul. 

Din norul de praf ce înconjurase pe luptători, un singur 
călăreț ieşi, îndreptându-se spre cortul lui: Montgomery. 
Celălalt, regele, se prăbuşi la pământ în vreme ce calul se 
îndepărta în salturi uşoare. 

În acest moment, Catherina de Medicis înainta spre Joseph 
de Vernique, aruncându-i un ordin: 

— Arestaţi omul care a ucis pe rege! 

În jurul lui Henri II nobilii se strânseră turburaţi nici un 
cuvânt de regret însă, nu ieşi din gura vreunuia. Până şi 
poporul privea în linişte. 

Regele loviturii pătrunse în cortul lui Montgomery, îşi 
scoase armura şi se pregăti să dispară. În aceeaşi clipă însă, 
foaia cortului fu dată la o parte şi Joseph de Vernique intră 
înăuntru urmat de vreo douăzeci de soldaţi. Zărindu-l pe 
tânăr, făcu o mutră uluită, dar care se schimbă însă 
numaidecât într-un zâmbet sinistru: 

— În numele reginei, eşti arestat! 

Braţele Regelui loviturii căzură moi, de-a lungul trupului. 
Aplecă capul trist, murmurând: 

— Tatăl Florisei. 

— Luaţi-l, strigă Vernique. 

Câtva timp mai târziu, tânărul era aruncat în subteranele 
din Chatelet. Un gând îl rodea, sfâşiindu-i sufletul: 

— Trebuie să vestesc pe mama că trăiesc! 

Privirile rătăcite i se plimbară prin celulă, oprindu-se pe 
uşa de fier. Se îndreptă spre ea cu iuţeală şi văzu pe paznic, 
dormind pe o bancă. 

— Hei! Vino-ncoace! făcu disperat tânărul. 

— Ce vrei? întrebă ursuz paznicul. 


Regele loviturii scoase o pungă din buzunar şi o arăta 
acestuia: 

— Dacă-mi faci un serviciu, asta va fi a ta! 

Ochii paznicului străluciră, pipăind cu privirile rotunjimea 
pungii. Se apropie binişor de tânăr, uitându-se cu prudenţă 
primprejur şi câtăva vreme după aceea faţa sclipitoare a 
paznicului dovedi că pricepuse ce-i spusese prizonierul. 

FURAI. 

Când regele fu transportat la Louvru, Catherina de 
Medicis începu să dea fiecărui nobil ordine. Mareşalului 
Saint-Etienne îi spuse: 

— Mareşale, du-te acasă şi aşteaptă ordinele mele. Saint- 
Etienne, puţin confuz, se grăbi să îndeplinească porunca. 
Se simţea ameninţat, acum când singurul om, regele, care-l 
sprijinise, era pe moarte. 

— Trebuie să mă pun la adăpost. Încă de astăzi, trebuie să- 
mi pun banii în siguranţă. 

Se îndreptă spre palatul său, urcă scările şi se duse în 
camera ce-i slujea de vistierie. Deschise uşa. dar rămase ca 
împietrit în prag. Totul era răvăşit, claie peste grămadă. Cu 
un strigăt groaznic, cum numai avarii pot scoate, se repezi 
la un cufăr! Era gol! Mareşalul simţi că i se zbârleşte părul. 

Alergă la al doilea, la al treilea... toate erau goale. 

Cu privirile rătăcite, Saint-Etienne se plimbă prin camere, 
urlând, gesticulând şi proferând blesteme înfiorătoare. În 
cele din urmă se opri şi căzu plângând, cu mâinile într-unul 
din cuferele goale. Îngropat aproape cu capul în cufăr, nu 
văzu un străin, cu o manta ce-i acoperea aproape faţa, care 
apăru în prag. Necunoscutul, observând dintr-o aruncătură 
de ochi ce se petrecea, izbucni într-un râs sinistru. 

Saint-Etienne, ridică puţin capul şi întrebă: 

— Cine eşti? răspunde, pentru Dumnezeu, cine eşti? 
Străinul, fără să înceteze a râde, se descoperi. 

— Nostradamus! gemu mareşalul. 

— Da! răspunse liniştit vrăjitorul! Eşti uimit că mă vezi? Eu 
nu sunt uimit că-ţi văd cuferele goale! 


— Goale! urlă Saint-Etienne. De unde ştii că sunt goale? 

— Pentru că ştiu cine-i hoţul! răspunse Nostradamus. 

— Hoţul! repetă zăpăcit mareşalul? Cine e? Spune! 

— Vrei neapărat să ştii? 

— Numele lui! strigă Saint-Etienne aproape înnebunit. 
Numele lui! 

— Roland de Saint-Etienne! tună vrăjitorul. 

— Fiul meu! Hoţ! Trebuie să-mi găsesc banii. N-a avut 
când să-i cheltuiască. căci a murit. 

Avarul începu să alerge prin cameră, înfrigurat şi 
murmurând vorbe neînţelese. Credea că va găsi banii, 
pentru că fiul lui murise. Mareşalul se opri brusc în faţa lui 
Nostradamus, părând că-l vede acum pentru prima dată. 

— Ce vrei? 

— Vreau să-ţi spun, Saint-Etienne, că răzbunarea mea e 
completă. Fiul tău nu-ţi va mai reda nici un ban. 

— Răzbunarea ta? Dar cine eşti tu? 

— Da, răzbunarea mea, răspunse Nostradamus ocolind 
întrebarea. Ştii pe cine am răzbunat? Pe Renaud! Pe omul 
căruia i-ai vândut nevasta! 

— Dar cine eşti tu? repetă mareşalul, a cărui inimă bătea 
din ce în ce mai tare. 

— Cine sunt? Tremură, Saint-Etienne, căci numele de 
Nostradamus, ascunde pe ...cel al lui. Renaud! 

— Renaud! răcni avarul. Şi Renaud, repetă spiritul lui. 

Nostradamus, aruncând o ultimă privire asupra epavei 
omeneşti din faţa lui, dispăru pe uşă. Mareşalul, apucându- 
şi capul în mâini, se aşeză pe un scaun şi fixă cu privirile 
rătăcite un punct nelămurit din spaţiu. 

— Puteri ale Cerului! Era Renaud! 

A doua zi, când servitorii palatului intrară în cameră, 
găsiră pe stăpânul lor privind ţintă în faţa lui, ascultând 
orice vorbă cu o docilitate uimitoare, părul îi albise într-o 
noapte, iar faţa i se zbârcise. 

Era nebun! 


Myrtha, de când îi arsese hanul, locuia la Marie de 
Vaupart. Doamna fără nume. În ziua luptei din Rue Saint- 
Antoine, asistă şi ea la turnir. Văzu pe rege cum se 
prăbuşeşte, precum şi arestarea Regelui loviturii. Abia 
atunci pricepu ea de cine fusese ucis Henri Il. Într-un suflet 
alergă în Rue Tissanderie, intrând în camera Mariei ca o 
furtună: 

— Oh! Doamnă. Îl vor ucide! 

Marie pricepu numaidecât despre cine este vorba. Îşi 
înălţă bustul, palidă ca un mort. 

— Sărmanul tânăr... murmură ea. Myrtha, povesteşte-mi 
totul. 

De-abia termină de povestit, când uşa se deschise şi 
Florise apăru în cameră, inocentă şi neştiutoare de tot ceea 
ce se întâmplase în Paris. 

— Ce este? întrebă ea, văzându-le tulburate. 

— Nu ştii nimic? făcu Marie puţin cam violentă. 

— Nu. 

— Ei bine! Află că Joseph de Vernique, drept răsplată, a 
aruncat în subteranele din Chatelet pe salvatorul fiicei sale. 

Florise deveni albă: buzele ei tremurară uşor. 

— Înţelegi acum? făcu Marie de Vaupart, furioasă. 

— Da. Adio, doamnă. Îţi mulţumesc pentru ospitalitate. 
Ştiu că nu mă iubiţi, dar eu vă iubesc, căci elvă adoră... 

O clipă mai târziu, fata dispăru, lăsând pe cele două femei 
puţin cam ruşinate pentru ieşirea lor prea bruscă. 

— Myrtha, întrebă Marie, cred că-l iubeşti cu adevărat pe 
fratele tău... 

— Fratele meu! murmură cu amărăciune aceasta. 

— Biată copilă, continuă Marie de Vaupart. El alcătuieşte 
toată familia ta, nu-i aşa? Alt frate nu ai? 

— N-am familie, răspunse trist Myrtha. Nici frate! 

— Nici frate? bâigui Marie. 

— Nu...! 

— Dar ...el? 

— Nu-i fratele meu. 


Marie de Vaupart închise ochii; ea simţi că inima-i bate mai 
cu putere. 

— Regele loviturii frumoase s-a născut într-o subterană, 
continuă Myrtha. Cel puţin aşa i-a spus Brabant-le- 
Branancon... 

Marie se ridică, cu totul palidă. Figura i se transformase 
aproape definitiv; ochii îi străluceau, buzele îi tremurau 
nervos. 

— Brabant-le-...Branancon, murmură ea răguşit. Să fie 
oare... Dumnezeule, nu-i cu putinţă. Gilles!... 
Margueritte...! 

Bătrânul paznic şi nevastă-sa intrară în cameră. 

— Cum se numea omul căruia i-a fost încredinţat fiul meu, 
ca să fie dus călăului? 

— Fiul ei! bâigui Myrtha. 

— Brabant-le-Branancon, spuse Gilles tremurând. Şi 
Margueritte repetă: 

— Brabant-le-Branancon. 

— Fiul ei! gemu Myrtha. 

Marie se întoarse spre ea, privind-o straniu. 

În ce subterană spui tu că s-a născut? 

Myrtha, cu privirile rătăcite, răspunse: 

— În subteranele închisorii Temple! 

— Fiul meu! urlă mama cu deznădejde. Fiul meu! Şi Marie 
de Vaupart, privind fix spre crucifix pe perete, se prăbuşi 
fără cunoştinţă, murmurând mereu: 

— Fiul meu... în aceeaşi clipă, o bătaie puternică în uşă, 
făcu pe cei din cameră să tresară. Gilles luă în braţe pe 
Marie şi-o aşeză pe un pat. Apoi, se îndreptă spre uşă pe 
care o deschise. Un individ bărbos, murdar şi zdrenţuit se 
arătă în prag. 

— Pot vorbi cu Doamna Vaupart? întrebă el. 

— Despre ce? făcu ursuz bătrânul. 

— Sunt trimis de Regele loviturii frumoase, care-i închis la 
Chatelet. 

— Gilles, se auzi un, glas ca din mormânt. Lasă-l. 


Să intre. 

Fostul paznic, se dădu în lături şi individul intră. 

— Ce vrei? întrebă Marie. 

— Am fost trimis să vă spun că fiul dumneavoastră trăieşte 
şi că este închis în Chatelet. M-a mai însărcinat să vă spun 
ca ştie că sunteţi mama lui şi că dacă o să moară, are să fie 
fericit că v-a răzbunat, ucigând pe rege, tatăl său. 

— Ce spui? Strigă nefericita mamă. Regele, tatăl lui? 

— Şi eu cred că-i nebun, făcu liniştit paznicul din Chatelet. 
Dar aşa mi-a spus să vă zic şi aşa v-am spus. Acuma, pentru 
că mi-am îndeplinit însărcinarea, plec. Bună ziua, doamnă. 

În urma paznicului, se produse în cameră o tăcere 
profundă neîntreruptă decât de un geamăt al Mariei: 

— El ştie că-i fiul meu! Dar ce-i cu regele? 

FIUL LUI RENAUD. 

La Louvru domnea o mare tulburare. Regele îşi dădea 
sufletul. Nobilimea stătea îngrămădită pe culoare, 
aşteptând să vadă ce se va întâmpla, murmurând cuvinte de 
spaimă şi îngrijorare. 

Deodată, un tumult se auzi şi mulţimea se desfăcu în două, 
lăsând să treacă pe Nostradamus, însoţit de regină. 
Amândoi, ajunşi în dreptul camerei unde se afla regele 
muribund, se opriră şi intrară în anticameră. 

— Vrăjitorule, spuse Catherina îndată ce fură singuri, 
toate au mers de minune. Mai am o singură teamă ca 
drepturile micului meu Henri să nu fie contestate. 

— Doamnă, afară de mine, un singur om ştia lucrul acesta 
şi l-aţi lăsat să fugă. 

— Montgomery? făcu regina cu un surâs teribil. Va muri şi 
el, la fel ca Regele loviturii, fii fără grijă. 

— Şi eu! murmură Nostradamus. 

— Tu! Oh! ...Tu ştiu că nu mă vei ierta niciodată. Iu nu eşti 
decât instrumentul destinului, aşa cum mi-ai spus... Şi 
destinul e ...logic. Vino, să mergem la rege. 

Henri II stătea nemişcat, cu respiraţia foarte grea, cu faţa 
răvăşită. Nostradamus apucă una din mâinile regelui, apoi îi 


dădu drumul; mâna căzu inertă. Totuşi mai trăia. Pleoapele 
i se mişcară uşor, apoi privi rătăcit în jurul lui. 

— Apă! murmură el. 

Catherina ieşi din cameră pentru a-i aduce apă. 

— Cine eşti tu? întrebă Henri II. 

— Nu mă cunoşti? făcu Nostradamus. 

— Ah! ...Eşti vrăjitorul. Salvează-mă şi-mi vei fi ca un 
frate... 

— Nu sunt vrăjitorul, tună Nostradamus. Şi nu vreau să-ţi 
fiu ca un frate. Ştiu cum îţi iubeşti fraţii. 

— Cine eşti atunci? bâgui regele. 

— Cine sunt?... Sunt Renaud... Sunt bărbatul Mariei de 
Vaupart pe care a-i ucis-o... 

Henri Il se ridică puţin din pat sub impresia ştirii aflate, 
dar slăbi, recăzu înapoi. 

— Renaud!... Ah! Mor!... Mizerabilul!... Montgomery m-a. 
ucis... 

— Te înşeli! şuieră Nostradamus. Nu te-a ucis 
Montgomery... Regele loviturii te-a ucis... Fiul tău şi al 
Mariei de Vaupart... 

— Fiul meu?... făcu uluit Henri Il. 

— Da, fiul tău, pe care l-ai încredinţat unui anume 
Brabant-le-Branancon. Dar derbedeul a fost mai milos ca 
regele. 

— Oh! Îmi amintesc! E adevărat... bâlbâi muribundul. Îl 
credeam mort... 

— Nu, n-a murit. A trăit că să-şi răzbune mama. Să ucidă 
pe tatăl lui... 

— Tatăl lui? gâfâi regele. 

— Da. Pe tine. 

— Tu! Eu!... Dar nu sunt tatăl lui!... Dumnezeu fie lăudat! 
Am crezut o clipă că... Dar Regele loviturii nu e fiul meu, 
dacă spui că este fiul Mariei de Vaupart... Nici eu nici 
fratele meu n-am reuşit să înfrângem rezistenţa prizonierei. 

Nostradamus rămase încremenit. Îşi trecu palma peste 
ochi. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Picioarele îi 


tremurau. Reculegându-se o clipă, întrebă cu o emoție 
crescândă în glas: 

— Ea v-a rezistat...? 

— Mă ...sting. bâigui muribundul. S-a sfârşit... Mor... 

— Un cuvânt! se rugă Nostradamus. Un singur cuvânt. Cu 
o ultimă licărire a vieţii, regele întinse mina spre un crucifix 
şi cu faţa transfigurată de apropierea morţii, murmură slab: 

— Pe Dumnezeu din ceruri, jur că am spus adevărul. Marie 
de Vaupart a murit fără pată. N-a cedat nici mie, nici 
fratelui meu. Binecuvântat să fie D-zeu că mi-a îngăduit să- 
mi uşurez sufletul... Soţ al Mariei, ea n-a fost batjocorită... 
Copilul Mariei nu-i fiul meu. Ah! Mor... 

Regele mai răsuflă încă o dată, puternic, ochii îi 
deveniseră sticloşi şi nu mai mişcă. În vreme ce clopotele 
capitalei sunau trist, moartea regelui Franţei, Henri II, 
Nostradamus, cu sufletul. Plin de bucurie, murmura: 

— Oh! Atunci, Regele loviturii e fiul meu... Fiul meu... Nu 
trebuie să moară!... Va trăi! O jur, pe toţi zeii. 

În acea clipă, Catherina de Medicis, intră în cameră cu o 
cană de apă. Apropiindu-se de pat, văzu că bărbatul ei 
murise şi zâmbi, un zâmbet crud, sinistru, spunând: 

— Cine miroase acum a mort...? 

Ca într-un vis, Nostradamus părăsi Louvrul; părea că nu 
mai zăreşte nimic şi pe nimeni în jur. Un fluid magic îl 
trăgea. Trecu prin străzi populate şi pustii, prin pieţe, prin 
câmpuri şi în cele din urmă intră într-un cimitir şi se opri în 
faţa unui mormânt, pe crucea căruia scria simplu: MARIE 
DE VAUPARII, fiica baronului Jerome de Vaupart. 

Rămase în picioare, într-o contemplare care-l făcu să uite 
de sine. Stătu astfel ore întregi, lacrimi amare curgându-i 
pe obraji. Marie, aşadar nu-l trădase! Rămăsese cinstită 
până la moarte. Dacă ar fi fost aici, i-ar fi căzut în genunchi 
şi i-ar fi cerut iertare..., aşa cum nimeni în lume nu a făcut 
vreodată. Şi. Dar asta ce mai era?... O formă neagră, parcă 
transparentă, înainta spre el. Nostradamus privi uimit. E 
ea... Spiritul ei!... Venea la el... Era oare un vis?... Nu. Un 


vis sau un spirit nu are ochii aceştia care se mişcă trist. 
mâinile acestea albe, care tremură. 

În acest moment, umbra făcu doi paşi. Nostradamus 
întinse mâinile, cu o emoție infinit de mare. 

— Marie...! 

— Renaud! strigă printre suspine Marie de Vaupart. 
Nostradamus, abia acum îşi dădu seama de realitate şi 
bâlbâi întretăiat. 

— Trăieşti!... Tu... Tu! Trăieşti! 

Ceea ce se petrecu atunci în sufletul Mariei fu sublim. Cei 
douăzeci şi trei de ani pe care îi trăise în nenorocire, se 
şterseră ca nimic. Nu mai rămăsese acum decât mama 
iubitoare, mama care-şi ştia copilul în primejdie. 

— Oh! Salvează-l! Salvează-l! 

— Regele loviturii frumoase! suspină Renaud! 

— Copilul nostru! Fiul tău! 

— Vino! spuse uşor vrăjitorul. 

Nostradamus merse câţiva paşi, apoi se opri brusc. În faţa 
lui, o femeie plângea, alături de ea un om, un colos aproape, 
îl privea cu un fel de curiozitate mişcătoare. 

— Cine sunteţi voi? Omul răspunse: 

— Sunt fostul paznic, care păzea odinioară pe Marie de 
Vaupart în închisoarea Temple. Iar femeia, adăugă: 

— Sunt nevasta lui şi am luat cea dintâi în braţe pe noul 
născut în subteranele din 'Temple. pe fiul tău! 

CAPITOLUL XIX. 

GRAŢIEREA. 

Regele loviturii trebuia să fie executat la orele nouă de 
dimineaţă. În Place de Greve. În seara dinaintea execuţiei, 
Nostradamus se arătă la porţile Louvrului. 

— Nu se trece! îi spuse ofiţerul de gardă. 

— Nici chiar eu? întrebă Nostradamus cu un surâs eroic 
sub care căuta să-şi ascundă durerea şi neliniştea. 

— Mai ales d-ta. Regina a dat ordine precise. 

— Trebuie s-o văd. E în interesul ei. 


— Regina e la rugăciune, îndepărtează-te, d-le, sau voi fi 
nevoit să te arestez. 

Nostradamus aruncă o privire disperată spre curtea plină 
de soldaţi şi ofiţeri şi se îndepărtă mohorât. 

A doua zi de dimineaţă, mulţimea poporului se strânsese în 
jurul eşafodului, spre a vedea execuţia tânărului erou, care 
ucisese pe rege. 

În palatul lui, Joseph de Vernique privea pe fereastră, spre 
locul execuţiei. Gânduri negre îl tulburau adânc: 

— Fata mea!... Florise, iubeşte pe acest criminal! Nu se 
poate! E un coşmar! Mai bine o ucid cu mâinile mele! Eu, 
care am salvat-o din ghearele regelui şi ale lui Roland, sunt 
acum atât de crunt lovit!... Derbedeul va muri însă, jur! 

În acea clipă, o bătaie în uşă îl făcu să tresară. Un valet 
intră şi anunţă pe Nostradamus. Vernique dădu ordin să fie 
primit. 

— Ce este, vrăjitorule? întrebă Vernique cu un fior. 

— Aduc o solie, răspunse trist Renaud. 

— De la cine? 

— De la Marie de Vaupart şi... Renaud! 

— Ce mai vor morţii? urlă sălbatec marele intendent. 

— Morţii! repetă lugubru Nostradamus. Nu, ei trăiesc şi îţi 
dau iertarea lor. 

— Cine te-a îndreptăţit? Spui că trăiesc...? 

— Da. Nimeni nu m-a îndreptăţit s-o fac, căci eu sunt 
Renaud. 

— Renaud! strigă el. Ah, tu eşti Renaud! 

— Da. Ascultă Vernique, eu am un fiu, fiul Mariei de 
Vaupart şi el o iubeşte pe Florise, fata ta... Urmează să fie 
spânzurat. Fă un semn şi îţi vor fi iertate toate câte ai 
păcătuit. 

— Nu, ţipă ca un nebun Vernique. Nu, asta va fi 
răzbunarea mea. Niciodată fiica mea nu va fi soţia fiului tău. 
O jur pe moartea mea! ŞI... 

Marele intendent se opri brusc şi aruncă o privire pe 
fereastră. Nostradamus păli. Vernique scoase o înjurătură 


„.„.grozavă. 

Regele loviturii era adus spre locul execuţiei, într-o căruţă, 
cu mâinile legate la spate. Pe jos, alerga lângă el Florise, 
plângând. 

— Nu, nu se poate una ca asta! urla Vernique. Florise, fugi 
de-acolo! Îndepărtează-te! 

Marele intendent ieşi ca o furtună în stradă, urmat de 
Nostradamus. 

— Florise!... Florise! 

Fata îşi văzu tatăl, care-i striga să se îndepărteze. Mândră, 
îşi înălţă capul. Regele loviturii fu urcat pe eşafod. Călăul îşi 
pregăti securea, care luci sinistru, în bătaia soarelui. Cu un 
glas schimbat, fata striga tuturor. Cu ochii ţintă spre tatăl ei 
care se apropia ameninţător, cu un pumnal în mână. 

— Eu, Florise de Vernique, înaintea tatălui meu şi a 
tuturor de faţă, înaintea lui Dumnezeu, declar că iau de soţ 
în moarte, pe Regele loviturii..., aici prezent. 

Vernique se opri pe loc, cu ochii strălucind de o lumină 
ucigaşă. Din gură îi ieşiră înjurături groaznice. Apoi, 
izbucnind într-un râs teribil, ridică mâna şi se izbi în plin 
piept. În aceeaşi clipă se prăbuşi în ţărână. 

— Renaud! Renaud! strigă cu ultima suflare marele 
intendent. Eşti mulţumit...? 

Şi-şi dădu sufletul. 

În aceeaşi zi, de dimineaţă, Myrtha plecă în grabă din Rue 
Tissanderie, apucând pe drumul spre Louvru. Într-o seară, 
întâlnindu-se cu Bouracan, aflase de la acesta că cei patru 
derbedei erau în slujba reginei şi că locuiau în 
apartamentele ei şi că, dacă voia să-i vadă, nu avea decât să 
spună cuvântul de ordine care era: Pierrefonds. Ajungând 
la L.ouvru, spuse ofițerului de gardă cuvântul şi fu condus 
până la ei. Intrând în cameră, cei patru săriră în sus, cu 
strigăte de bucurie: 

— Myrtha! 

Fata însă, dintr-un gest le impuse tăcere. 

— Vreţi să-l salvaţi? întrebă ea. 


— Pe el? Cum să nu! răcni Bouracan. Ce spadă! Prima din 
lume. 

— Pe el? Desigur! urlă Tringquemaille. Să fie ucis? Nu! Ne- 
am fi pierdut sufletele. 

— Pe el? Mai e vorba! ţipă Strapafar. Mi-am băut lacrimile 
pentru el şi nu de sete te asigur. 

— Pe el? Fără îndoială! strigă Corpodibale, Moartea să ne 
strângă de gât, dacă nu-l vom ajuta. 

— Dar cum? întrebară cu toţii într-un glas. Myrtha îi privi 
o clipă cu atenţie. Apoi spuse: 

— Răpiţi-l pe micul Henri. Scoateţi-l afară din Louvru, 
înainte de ora nouă şi duceţi-l în Rue Tissanderie. E bine? 

— S-a făcut! spuse Trinquemaille. 

— Vom ucide pe regină, dacă trebuie! răcni Strapafar. 
Ceilalţi urmau să-i facă o adevărată manifestare 
zgomotoasă dar fata îi părăsi spunând: 

— Înainte de ora nouă! 

Rămaşi singuri, derbedeii se priviră cu ochii fulgerători. 
Dintr-o mişcare se asigurară de spadele lor, apoi se 
apropiară iute de pat, în aceeaşi clipă însă, uşa se deschise 
şi. apăru regina. 

Derbedeii o priviră sălbatec, dinţii le scrâşneau. Niciodată 
regina nu fusese aşa de aproape de moarte... 

— Voi lipsi o oră, le spuse ea. 

Bouracan rânji de bucurie, Trinquemaille îi dădu o lovitură 
puternică de picior. 

— Vegheaţi în lipsa mea. Aveţi grijă de micul meu Henri! 

Catherina se apropie de copil, îl sărută pe frunte şi plecă. 
Era şi timpul, căci cei patru ar fi sărit de gâtul ei şi ar fi 
sugrumat-o. 

Myrtha plecând, se ascunsese în stradă după un colţ de 
casă. Nu trecu mult şi văzu pe cei patru credincioşi Regelui 
loviturii, apărând pe o poartă dosnică. Fata îşi reţinu cu 
greutate un strigăt de bucurie. Bouracan ducea în spate un 
sac. 


Myrtha, asigurându-se astfel că fusese ascultată, se 
îndreptă cu iuţeală spre Piaţa Grevei, de unde strigătele 
mulţimii ajungeau până la ea. 

Nostradamus nu privea cadavrul lui Vernique, care fusese 
înconjurat de mulţime. El îşi privi fiul... fiul său, pe care nici 
o putere omenească nu-l mai putea scăpa. Lacrimi amare îi 
brăzdau obrajii; pumnii i se strânseră neputincioşi. La ce 
folosise răzbunarea lui, dacă însuşi fiul său murea în faţa 
lui. Nostradamus voi să strige din răsputeri, să oprească 
execuţia. Vru să înainteze câţiva paşi spre eşafod, dar. O 
mână blândă îl opri. Se întoarse şi văzu pe Myrtha. 

Tânăra fată se ridică puţin pe călcâie şi şopti ceva la 
urechea nefericitului tată. Ochii lui Nostradamus străluciră 
de bucurie, inima îi bătu cu putere, membrele îi tremurară. 
Cu un glas uşor, şopti: 

— Iţi mulţumesc, Myrtha. 

Catherina de Medicis, părăsind Louvrul, se instalase în 
Hotel des Echevins, a cărei fereastră întunecoasă dădea în 
Piaţa Grevei. Văzu căruţa venind cu condamnatul, văzu pe 
Florise şi pe marele intendent înjunghiindu-se şi un zâmbet 
sinistru îi flutură pe buze observând toate acestea. 

Deodată, tresări. Un ofiţer se apropia de ea şi-i spuse că 
Nostradamus voia să-i vorbească. 

— Să intre! ordonă ea. 

Nostradamus, intră în cameră, păşind hotărât, cu capul 
înălţat mândru. 

— Doamnă, spuse, am venit să cer iertare condamnatului. 

— De ce te interesezi atâta de el? întrebă cu răceală 
regina. 

— E fiul meu, doamnă, spuse simplu Nostradamus. 

— Ah! E fiul tău! Cu atât mai bine! Dacă ai puterea pe care 
o spui că o posezi, scapă-l singur! 

— Doamnă, o imploră vrăjitorul, graţiaţi-l! 

— Îmi ceri un lucru imposibil, vrăjitorule. Numai regele 
are dreptul să graţieze. Şi regele Francois Il este la Louvru. 


— Doamnă, spuse hotărât Nostradamus, mă văd silit 
atunci să vă propun un schimb. 

— Un schimb? făcu puţin neliniştită Catherina. 

— Da, doamnă. Vă vestesc că fiul dumneavoastră Henri se 
află la dispoziţia mea şi va avea aceeaşi soartă ca a fiului 
meu... D-voastră hotărâți, doamnă. 

— Fiul meu! răcni regina. E imposibil, el este la Louvru. 

— A fost, doamnă... Acum numai este. Cei patru oameni, 
Bouracan, Strapafar, Trinquemaille şi Corpodibale îl păzesc. 

— Oh! strigă regina pălind. Am fost trădată. 

Catherina se prăbuşi pe un scaun, ca ameţită, cu privirile 
rătăcite. Cu părul despletit, aplecată cu jumătate de corp 
afară pe fereastră, cu vocea delirantă, ea urlă: 

— Opriţi! Graţiere! Opriţi! 

Securea, nu căzu pe gâtul condamnatului. Poporul izbucni 
în strigăte entuziaste, frenetice, în aclamații de bucurie. 

— Regele! Condamnatul e grațiat! Trăiască regina! Regele 
loviturii frumoase fu condus înapoi în subteranele din 
Chatelet. Cât despre Florise ea ajunse în casa din Rue 
Tissanderie, în braţele Mariei de Vaupart. Numai Marie 
putea să explice lucrul acesta. 

Catherine de Medicis, urmată de Nostradamus, părăsi 
Piaţa Grevei în fugă, îndreptându-se spre apartamentele ei 
din Louvru. 

— Deci ai spus adevărul, zise regina pe drum, adresându- 
se vrăjitorului, cu un suspin teribil. atunci eşti mai tare ca 
mine! Dar dacă m-ai minţit... Nenorocire ţie şi alor tăi! 

Ajunsă la Louvru, puse să se scotocească tot palatul, în 
lung şi-n lat. Degeaba însă. Prinţul Henri dispăruse fără 
urmă. şi împreună cu el şi cei patru derbedei pe care-i 
lăsase de pază. 

Timp de două ore, regina se luptă cu ea însăşi. Când, în 
cele din urmă îşi dădu seama de cruda realitate, veni la 
Nostradamus. 

— Sunt învinsă, spuse ea cu un efort groaznic. Redă-mi 
fiul. 


— Doamnă, răspunse Nostradamus cu acea voce 
nemiloasă pe care ea o cunoştea destul de bine. Vă veţi 
duce la rege şi-i veţi cere să scrie ceea ce-i voi dicta. E un 
angajament de onoare, doamnă. Dacă regele primeşte, fiul 
dumneavoastră va fi liber. Dacă nu. dacă fiul meu păţeşte 
vreo nenorocire, vă jur doamnă, că chiar dacă aş fi închis, 
oriunde aş fi, voi ieşi doamnă şi-l voi ucide pe micul Henri, îi 
voi suge sângele până la ultima picătură. 

— 'Te cred! 'Te cred, bâgui Catherina, cu sufletul rătăcit. 

— Prea bine, spuse maiestuos Nostradamus. Să mergem la 
rege, doamnă! 

Tânărul rege, Francois II, primi pe Nostradamus cu o 
privire curioasă. Catherina aşeză pe o masă un pergament 
cu pecetea armelor Franţei şi-i spuse: 

— Sire, scrieţi ceea ce vă va dicta acest om. Francois Il luă 
pana întinsă de mama sa. Apoi, ridicând capul, întrebă: 

— Aşadar acesta e primul meu act pe care-l fac ca rege? 

— Da, Sire, răspunse Nostradamus, cu vocea tremurândă. 

— E prima dată când iscălesc ca rege... Spune-mi, 
domnule, e pentru un lucru bun? Ah! Aş vrea să fie pentru 
ceva bun şi frumos... 

Nostradamus se înclină profund. 

— Sire, spuse el cu un glas plin de emoție şi dulceaţă, vă 
jur că noblețea sufletului dumneavoastră va fi satisfăcută! 

Tânărul rege, mişcat de emoția din glasul acestuia, 
întrebă: 

— Domnule Nostradamus, n-aţi fost medicul Majestății 
Sale regale, tatăl meu? 

— Da, Sire! 

— Ei bine, vă numesc medicul meu şi eu. Acum, dictaţi. 

Şi Nostradamus dictă: „Eu, Francois, rege al Franţei, al 
doilea după nume, în numele onoarei mele, mă angajez în 
cele ce urmează: Omul cunoscut sub numele Regele 
loviturii frumoase, nu va fi niciodată urmărit, interogat, sau 
arestat, pentru tot ceea ce a făcut sau se spune că a făcut, 
până astăzi 6 iulie 1559. Autorizez căsătoria nobilei 


domnişoare Florise de Vernique cu susnumitul Rege al 
loviturii cu condiţia următoare toate bunurile, mobile şi 
imobile şi averea în bani ale fostului mare intendent de 
Vernigque, decedat, să revină săracilor din Paris. De 
asemeni, nu vor fi arestaţi, nici urmăriţi, pentru orice fel de 
act, făcut până în ziua de astăzi, oamenii numiţi: 
Trinquemaille, Strapafar, Bouracan şi Corpodibale. 

Pentru îndeplinirea acestora, semnez cu numele meu, 
Francois II, rege al Franţei”. 

Tânărul rege semnă şi dădu hârtia lui Nostradamus. 

— Şi pentru dumneavoastră? făcu el. 

— Sire, spuse Nostradamus, titlul pe care Maiestatea 
Voastră mi l-a conferit îmi este de ajuns. 

Regele salută grațios pe vrăjitor şi ieşi mândru, ducându- 
se să povestească tinerei sale soţii, regina Scoției, Maria 
Stuart, primul act regal al său. 

— Doamnă, spuse Nostradamus reginei mame, mă duc să 
vă aduc copilul. 

Catherina rămase o clipă gânditoare. Cu o voce 
emoţionantă, spuse: 

— Vrei să fim prieteni? 

Nostradamus se înclină profund şi sărută mâna întinsă a 
reginei. 

— Du-te, continuă ea. În vreme ce micul meu Henri va lua 
drumul spre Louvru, fiul dumneavoastră, va fi eliberat din 
Chatelet, de mine însumi. 

Catherina îşi ţinu cuvântul. O oră mai târziu, prinţul Henri 
era în braţele mamei sale. 

Pe de altă parte, Regele loviturii frumoase, Florise, Marie 
de Vaupart şi Nostradamus se aflau adunaţi în Rue 
Tissanderie, în jurul trupului fără viaţă al fostului mare 
intendent, îngenunchiaţi în jurul patului într-o supremă 
rugă. Câţiva paşi mai departe, Myrtha îşi ştergea lacrimile, 
pe furiş, iar cei patru derbedei îşi învârteau încurcaţi 
pălăriile în mâini. 


SFÂRŞIT