Michel Zevaco — Pardaillan — V3 Fausta

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Pardaillan 
Vol. 3 - Fausta 


CUPRINS: 

Prolog 2 

Capitolul 1 

Violetta 11 

Capitolul 2 

Piaţa Greve 23 
Capitolul 3 
Pardaillan 45 
Capitolul 4 

Călăul 60 

Capitolul 5 

Casa din insula Cite 70 
Capitolul 6 

Buna hangiţă 86 
Capitolul 7 

Orgia 103 

Capitolul 8 

Dubla vânătoare 119 
Capitolul 9 

Iertarea păcatelor 125 
Capitolul 10 

Tatăl 134 

Capitolul 11 

Învoiala 145 
Capitolul 12 

Fausta 152 

Capitolul 13 
Regina-mamă 173 
Capitolul 14 

Sixtus al V-lea 188 


Capitolul 15 

Sadzuma 193 

Capitolul 16 

Vedenia lui Jacques Clement 218 
Capitolul 17 

Vedenia lui Jacques Clement (urmare) 231 
Capitolul 18 

Moara de pe colina Saint-Roch 241 
Capitolul 19 

Morarul 251 

Capitolul 20 

Atacul morii 273 

Capitolul 21 

Mânăstirea din Montmartre 286 
Capitolul 22 

Inima Faustei 292 

Capitolul 23 

Spectrul 298 

Capitolul 24 

Sora Filomena 312 

Capitolul 25 

Dragoste tomnatică 318 
Capitolul 26 

Ograda mânăstirii 326 

Capitolul 27 

Îndrăgostiţii 333 

Capitolul 28 

Consiliu de război 345 

Capitolul 29 

Fecioara războinică 354 
Capitolul 30 

Violetta 359 

Capitolul 31 

Surorile Fourcaud 365 
Capitolul 32 

Taina lui Belgodere 375 


Capitolul 33 

Femeia-cavaler 390 

Capitolul 34 

Cei doi taţi 409 

Capitolul 35 

Epopeea 422 

Capitolul 36 

Belgodcre 451 

Capitolul 37 

Claude 460 

Capitolul 38 

Tribunalul secret 476 

Capitolul 39 

Căsătoria Violettei 487 
Capitolul 40 

Căsătoria Violettei (urmare) 500 
Capitolul 41 

Căsătoria Violettei (sfârşit) 516 
Capitolul 42 

Eroismul lui Pardaillan 527 
Capitolul 43 

Consiliu de familie 538 
Capitolul 44 

Tigrul îndrăgostit 553 
Capitolul 45 

Revanşa lui Bussi-Leclerc 570 
Capitolul 46 

Monologul lui Pardaillan 586 
Capitolul 47 

Bastilia 589 

Capitolul 48 

În care Pardaillan vizitează Bastilia 605 
Capitolul 49 

Hanul „La Teascul de Fier” 634 
Capitolul 50 


În care Pardaillan descoperă că hangiţa e mai frumoasă 
decât pare 650 

Capitolul 51 

Palatul Faustei 658 


Prolog. 

Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi 
pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, 
catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele 
din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada 
severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o 
apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă. 

Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în 
întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care 
se îndepărtează. 

Tânăra este Leonore, singurul copil al baronului de 
Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, 
când bătrânul hughenot fusese torturat - scoţându-i-se 
amândoi ochii - o înconjură cu nesfârşite dovezi de 
dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi 
pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce 
Jean de Kervilliers. 

Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în 
cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor 
nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele 
amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, 
încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă 
şi de temut dintre mărturisiri... Va fi mamă! 

Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul 
Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un 
sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor. 

De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă... de 
fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare 
înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: 


bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi 
nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea 
va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie! 

Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, 
iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Leonore 
încremenise la început de uimire şi de spaimă. 

Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o 
ridică, şovăie şi... o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr- 
o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de 
sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? 


Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia 
mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă 
poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua 
niciodată de soţie... niciodată!” 

Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman 
al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, 
oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues 
se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se 
întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al 
Leonorei şi hohoteşte: 

— Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! 
Oh, pierdută! Dar eu? ... Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am 
fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să 
fac? ... Să fug! Să fug ca un laşi... 

La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, 
Leonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de 
hughenot, nu-l trecuse niciodată. 

Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut 
mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit 
cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare! 

În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce 
face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii 
aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria 
Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei. 


Leonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide 
drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel 
mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa 
spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de 
o solemnă măreție... 

Acum, Leonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă 
apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei 
de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe... 
Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea! 

Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind 
de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe 
Leonore din cap până în picioare. Episcopul acesta... 
Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! 
„.. Îi sunt toate cunoscute! ... 

Episcopul acesta... Nu, vedenia este prea fără noimă! 
Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea 
pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se 
avântă... şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! 
Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului 
înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea: 

— Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti! 

Şi Leonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, 
la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura. 

Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se 
apropie grăbiţi, se reped asupra Leonorei şi pun mâna pe 
ea. 

Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei 
temnițe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de 
propria-i conştiinţă, care-i urlă: 

— Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci! 

În piaţa Gr&ve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul 
unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de 
oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş 
tăcut: meşterul Claude... călăul! Acel sinistru schelet de 
stâlpi este spânzurătoarea! lar mulţimea, adunată din cele 
patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe 


Leonore, condamnată pentru minciună drăcească şi 
defăimare eretică a episcopului. 

În ziua când Leonore a fost arestată la Notre-Dame, 
baronul de Montaigues s-a sinucis cu o lovitură de pumnal 
în inimă. În ce priveşte pe acuzată, ea a răspuns tuturor 
întrebărilor doar cu o privire lipsită de viaţă. 

Sună de ora nouă. Clopotul bate. Se aude un De Profundis: 
se apropie cortegiul. Trec pe rând călugării, confreriile, 
penitenţii care îşi murmură rugăciunile, medicul-jurat, 
garda, şeful poliţiei... 

Apoi, sprijinită de doi preoţi, cu părul despletit, în 
picioarele goale, cu capul căzut pe un umăr - Leonore! 

În urma ei, înconjurat de inchizitorii care-l supraveghează, 
posomorât, îmbătrânit, descompus, păşind treaz într-un vis 
funebru, el, iubitul! Ordin neînduplecat venit de la Roma, de 
la Sfântul-Scaun: trebuie ca prezenţa şi nepăsarea lui să 
dovedească lumii că eretica a minţit, învinuind un episcop 
chiar la picioarele tronului lui Dumnezeu! 

Deodată, totul se opreşte într-o tăcere înfiorătoare. Şeful 
poliţiei face semnul fatal! 

Călăul se apropie. Mâna lui grea cade pe umărul gol al 
condamnatei. Clipa e cumplită. 

În acest moment suprem, Leonore are un spasm care o 
smulge din strânsoarea monstruoasă. Şi, unul după celălalt, 
două ţipete scurte, ascuţite explodează de pe buzele ei 
încleştate! ... 

Femeia aceasta sortită morţii se zbate în durerile facerii, 
acolo, sub funia spânzurătorii! 

Călăul dă înapoi! Medicul-jurat se repede, în timp ce un 
freamăt furtunos mătură piaţa Greve! lar când, în cele din 
urmă, medicul se ridică, lângă Leonore, prăbuşită fără 
puteri, nemişcată, leşinată, oamenii zăresc o fiinţă micuță 
care scânceşte. 

— O fată! E o fată! strigă o femeie. 

Mulțimea, înconjurând nou-născuta atât de plăpândă, atât 
de singură, este cuprinsă un moment de şovăială. Apoi, 


deodată, mila învinge, izbucneşte şi răbufneşte. Se aud 
rugăminţi, ameninţări, se cere îndurare şi iertare pentru 
mamă! Şeful poliţiei şovăie... Apoi, convins de marea 
compătimire a poporului, dă un ordin: condamnatei i se 
cruţă viaţa. Leonore, leşinată, este ridicată pe o targă, iar 
copilul... 

Copilul rămâne pe loc! O condamnată n-are dreptul să-şi 
alăpteze fiica în închisoare! Fiinţa nevinovată este lăsată în 
voia milei publice. Timp de o oră ea rămase pe locul unde 
fusese născută: sub spânzurătoare! Sărmană micuță 
aşteptând mila unei mame! 

Dar Farnese! Jean de Kervilliers! Tatăl. E acolo, gâfâind, cu 
părul scăldat în sudori, sorbind din ochi acea carne din 
carnea lui, încovoiat, înlănţuit de înfricoşătoarea supunere 
în faţa unor înfricoşătoare ordine superioare. Vrea să ridice 
copilul, să plece cu el... dar nu se cuvine! Nu poate! Dar 
cum! Mama a fost graţiată... şi acum fiica ei să moară acolo! 
Nu, oh, nu... căci iată, în sfârşit, vine cineva! ... Un om se 
apropie de ea, se apleacă, îngenunche cu un zâmbet înecat 
în lacrimi... Şi cu o grijă plină de gingăşie şi duioşie, acel 
cineva o înveleşte în faldurile mantiei sale pe micuța 
părăsită. Apoi, în timp ce episcopul zdrobit, sprijinit de 
inchizitor, izbucneşte în plânsete şi întinde braţele, omul se 
îndepărtează încet, luând cu el pe fiica prinţului Farnese... 

lar acel om... este chiar călăul! ... 

Capitolul 1 

Violetta. 

În dimineaţa de 12 mai 1588, şase gentilomi urcau grăbiţi 
înălțimile de la Chaillot. Ajunşi în vârf, şeful lor se opri. Palid 
de disperare, el se întoarse cu faţa spre Parisul pe care-l 
privi îndelung. Un hohot înăbuşit îi sfâşie gâtlejul. Apoi se 
încordă şi urlă aceste cuvinte furate de vânt: 

— Oraş nerecunoscător! Oraş necinstit, pe care te-am iubit 
mai mult decât pe propria mea soţie! Cutremură-te, căci nu 
mă voi mai întoarce între zidurile tale decât călcând pe 
ruine! 


În clipa aceea apărură doi călăreţi: unul părea să fie trecut 
de treizeci de ani, minunat de puternic, cu un chip 
cutezător şi zeflemitor, glacial şi genial, dintre acelea care 
fac o impresie de neuitat. Celălalt, de vreo optsprezece ani, 
zvelt, grațios, de o frumuseţe încântătoare. 

Cei cinci devotați care-l înconjurau pe fugar, văzându-i pe 
cei doi necunoscuţi oprindu-se, căutară să-l ducă de acolo. 
Dar el, ridicând braţele spre cer, strigă: 

— Nenorocire! loţi mă părăsesc. Cine oare va mai voi să 
aibă milă de mine? 

— Eu! răspunse o voce răsunătoare. 

Fugarul văzu cum cel mai tânăr dintre cei doi străini se 
apropie... Atunci fu cuprins de o spaimă bruscă: 

— Tu! Tu! Charles! Ai ieşit oare din mormânt, frate, ca să 
mă copleşeşti cu învinuirile tale? 

— Vă înşelaţi, răspunse necunoscutul. Nu sunt eu acela pe 
care remuşcările vi-l aduc în faţa ochilor, nu sunt Carol al 
IX-lea. Sunt fiul lui, Charles, duce de Angouleme. 

— Ah, răcni fugarul, tu eşti copilul Mariei Touchet ţi al lui 
Carol! Tu eţti bastardul d'Angouleme! Ce vii să-i ceri lui 
Henric al III-lea, regele Franţei? 

— Am să vă spun. Vin de la Orleans ca să vă vorbesc 
deschis! Acum opt zile, sire, am devenit major. În ziua 
aceea, mama m-a dus în camera ei şi a dezvelit un portret, 
pe care până atunci îl văzusem întotdeauna acoperit cu un 
văl. L-am recunoscut pe Carol al IX-lea. 

Apoi, mama a îngenuncheat şi mi-a povestit cum a murit 
acela pe care l-a adorat. Am aflat astfel înfiorătoarea agonie 
a tatălui meu! După aceea am plecat să-i arunc adevărul în 
faţă ducelui de Guise: „Irădător şi rebel, ce i-ai făcut 
regelui tău?” M-am dus şi i-am strigat Caterinei de Medicis: 
„Mamă blestemată! Mamă fără suflet, ce-ai făcut cu fiul 
tău?” L-am căutat apoi pe Henri de Valois, rege al Franţei, 
ca să-i strig întrebarea: „Ce-ai făcut cu fratele tău? ...” 

La această ultimă imputare, regele tresări atât de 
puternic, încât calul făcu un salt înapoi, apoi el se prăbuşi 


ghemuindu-se, zguduit de un tremur mortal. 

În momentul acela, strigăte furioase izbucniră din 
piepturile celor cinci gentilomi. Toţi îşi traseră spadele... 
Dar, atunci, însoţitorul ducelui d'Angouleme sări în mijlocul 
grupului înfuriat, trase din teacă o spadă lungă şi, foarte 
calm, le spuse: 

— Domnilor, este o chestiune de familie. Lăsaţi-i pe unchi 
şi pe nepot să se explice între ei, sau, dacă nu, am să cred 
că faceţi parte din familie. În acest caz, voi fi obligat să cred 
că şi eu fac de asemenea parte din ea! 

Spadele erau gata să se încrucişeze, când regele făcu un 
semn poruncitor. Gentilomii se opriră: 

— Ne vom mai întâlni noi! ... Numai dacă domnul nu-şi 
ascunde numele! strigară ei. 

— Domnilor, răspunse dispreţuitor străinul, sunt cavalerul 
de Pardaillan! 

Cavalerul nu păru să observe efectul uluitor produs de 
numele său şi se retrase mai la o parte, ca şi cum această 
scenă violentă ar fi încetat să-l mai intereseze. Începu să 
privească atent o trupă de călăreţi, care, ieşind din Paris, se 
apropiau de Chaillot - fără prea multă grabă de altfel. 

Ducele d'Angouleme rămăsese nemişcat. Întunecat, 
adevărată întruchipare a omului mustrat de cuget, Henric 
al III-lea se întoarse spre el: 

— Tinere, îi zise el, în nenorocirea în care mă aflu, numai o 
întâlnire cu dumneata îmi mai lipsea pe drumul 
surghiunului meu. Roagă-te cerului ca în ziua când mă voi 
urca din nou pe tron, să pot uita că m-ai umilit atunci când 
m-am aflat în mizerie. 

— În ziua aceea mă veţi vedea suind treptele tronului şi 
smulgându-vă mantia regală! Până atunci nu pot nici măcar 
să vă urăsc: nu aveţi parte decât de mila mea! Parisul vă 
izgoneşte. Nu mai sunteţi decât o fantomă a regelui, 
obsedată de fantoma victimei. Mergeţi, aşadar, sire, căci 
iată, au început să vă urmărească... Priviţi... Până ce veţi 
redeveni rege al Franţei, fiul lui Carol al IX-lea vă iartă! 


Henric al III-lea, alb de mânie, voi să bolborosească câteva 
cuvinte, care se topiră într-un plânset. Dar oamenii rămaşi 
credincioşi lui, zărind grosul călăreţilor care ieşeau din 
Paris, apucară frâul calului şi-l traseră după ei. 

Charles d'Angouleme rămase locului îngândurat, cu ochii 
aţintiţi asupra Parisului. Ce se petrecea în sufletul lui? De 
ce tânărul nu-l urmărea oare cu o ultimă privire de ură pe 
regele pe care-l sfidase atât de mult acum câteva clipe? 

Puțin câte puţin, treptat, ultimele rămăşiţe ale violentelor 
simţăminte care îl zguduiseră se şterseră de pe chipul său, 
care, deodată, fu luminat de un zâmbet plin de duioşie. 

Cu o voce extaziată, murmură: 

— Paris! ... Da, vin să caut aici răzbunarea... dar şi 
dragostea! ... Paris! Aici te voi regăsi pe tine, scumpă 
necunoscută, care mi-ai răpit inima: Violetta, gingaşă floare 
violetă a dragostei... 

În momentul acela, cavalerul de Pardaillan se apropie de 
el şi îl bătu uşor pe umăr. Cu o mişcare largă el îmbrăţişă 
panorama Parisului şi privindu-l pe fiul lui Carol al IX-lea în 
ochi, îi zise: 

— Un tron de cucerit, monseniore! ... 

Charles d'Angouleme tresări ca un visător smuls din visele 
sale cele mai frumoase şi bâigui: 

— Pardaillan! Pardaillan! Despre ce vorbeşti? 

— Îţi spun numai că Henric de Valois nu mai este rege al 
Franţei şi că Henri de Guise nu este decât regele Parisului, 
iar Henric de Navarre îşi şi aruncă pe aici privirile sale de 
şoim în căutarea pradei. Asta înseamnă trei hoţomani 
pentru o singură coroană... şi că această coroană aşezată 
pe capul domniei-tale mi-ar putea folosi foarte bine la plata 
datoriei mele de recunoştinţă faţă de mama domniei-tale. 

Acestea spuse, Pardaillan apucă pe o potecă care 
înconjura Parisul şi străbătea cătunele Houle şi Monceaux, 
pentru a se opri în satul Montmartre. 

— Violetta! murmură tânărul. De ce nu-ţi pot oferi, într- 
adevăr, un tron? 


Apoi, emoţionat şi orbit de strălucirea celor ce le 
întrezărea în viitor, Charles d'Angouleme se grăbi pe 
urmele însoţitorului său, în momentul când grosul 
călăreţilor ieşiţi din Paris urca înălţimea Chaillot. Cel care 
se afla în fruntea urmăritorilor era un om de treizeci şi opt 
de ani, falnic, ca statură şi îmbrăcăminte, cu un chip 
frumos, cu o ţinută mândră, cu un aer mohorât şi fruntea 
brăzdată de cicatricea unei răni vechi: era Henri de 
Lorraine, duce de Guise. 

— Domnilor, rosti el oprindu-se, regele e acum departe. 
Trebuie să renunţăm la speranţa de a-l mai readuce în 
mijlocul supuşilor săi... 

— Spuneţi un singur cuvânt, zise un gentilom de lângă el, 
daţi-mi zece cai buni şi vi-l aduc înapoi, viu sau mort! 

— Maurevert, ai înnebunit oare? îl întrebă ducele pe 
acelaşi ton. Să-l lăsăm să fugă! Ei, drăcie, dar ce-i cu 
apariţia asta din fundul iadului? 

Într-adevăr, în momentul acela, apăruse pe vârful colinei o 
trăsură lungă şi grea, pe jumătate distrusă, prăfuită şi trasă 
de un cal scheletic. 

Pe lângă calul pe jumătate leşinat, mergea cu un pas de 
strigoi, o ţigancă cu o mască roşie, purtându-şi cu o ciudată 
nobleţe costumul bălţat, pe care cobora părul ei de un 
blond minunat. 

— Cine eşti? întrebă ducele de Guise, împingându-şi calul 
spre ea. 

Țiganca se opri, dar nu scoase nici un cuvânt. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă ducele. Cred că ţiganca 
asta îşi bate joc... 

Dar nu-şi isprăvi vorba, căci în aceeaşi clipă, din interiorul 
acelui lucru fără asemănare, care era trăsura, se auzi o 
melodie. Un glas de o neasemuită puritate cânta încet. 
Ducele de Guise păli dintr-odată, vrăjit, ascultând pe 
jumătate aplecat, fermecat: 

— Ah, vocea asta! E vocea ei! E ea!... 


În momentul acela, un om sări din trăsură şi se prosternă 
într-o atitudine de respect exagerat şi zeflemitor. 

— 'Ţiganul Belgodere! murmură Henri de Guise. 

Căutând să ascundă cât de puternic era zguduit, i se 
adresă acestuia: 

— Spune-mi, ţigane, cine este femeia mascată, mai tăcută 
ca noaptea şi mai misterioasă ca mormântul? ... 

— lertaţi-o, monseniore! Este Sadzuma, o biată nebună pe 
care am găsit-o într-o zi, pe când ieşea din închisoare. 
Nebunia ei stă în faptul că-şi ţine faţa totdeauna acoperită, 
ca să nu i se poată vedea obrazul de care se ruşinează... lar 
eu, monseniore, de unde să vin? De la capătul lumii! Unde 
mă duc? La Paris, centrul omenirii! Cine sunt? Belgodere, 
primul ţi ultimul cu acest nume, scamator, jongler, înghiţitor 
de săbii şi priceput în orice meserie. Doriţi un spectacol? 

— Ajunge, ţigane! Spune-mi, nu te-ai aflat acum trei luni la 
Orleans? 

— Acolo am fost, monseniore! răspunse Belgodere, 
ascunzând un zâmbet. M-am găsit acolo cu întreaga mea 
trupă, deci şi cu minunea minunilor, cântăreaţa Violetta, 
care-i farmecă până şi pe prinți! Monseniorul o poate 
vedea! Violetta, Violetta mia! Ah, iat-o! ... 

În faţa trăsurii apăru atunci o tânără de cincisprezece ani, 
tremurând toată. 

— lată-mă, maestre... iată-mă! ... 

Un murmur de admiraţie străbătu rândurile celor cincizeci 
de călăreţi. Ducele rămase şi el uluit. 

„Da, e ea!” îşi spuse el în sinea lui. „Încerc aceeaşi emoție 
ca şi atunci când am văzut-o prima dată. Pe toţi sfinţii! Ce 
am de sunt atât de tulburat? ... Fata asta de ţigan va fia 
mea, aşa vreau!” 

Fata de ţigan era într-adevăr o minune. 

Văzându-i pe străini aţintind asupra ei ochii lor 
scânteietori, ea îşi plecă capul. Atunci privirea ei o întâlni pe 
aceea a lui de Guise şi un fior de groază o zgudui. Păşi 
înapoi, se ascunse după perdelele de piele şi alergă spre o 


femeie care, întinsă pe o saltea, cu capul lângă o ferestruică 
deschisă chiar deasupra duşumelei, palidă ca o moartă, 
respira cu greu. 

— Mamă! Mamă! murmură Violetta. Omul de la Orleans! E 
aici! Ah, mi-e frică! Nenorocirea îmi dă târcoale. 

Cuvântul de mamă părea nepotrivit, adresat de această 
fată delicată femeii aceleia cu trăsături grosolane, fie ele 
chiar pline de bunătate şi puţin subţiate de oftică. 

— Sărmană copilă! gemu ea... Curând... n-am să mai fiu... 
Facă cerul să întâlneşti un om care să te salveze... Speră, 
Violetta! ... Tânărul acela... care n-a îndrăznit să-ţi 
vorbească niciodată... cred că am citit în sufletul lui... că te 
iubeşte! ... 

— Violetta! Violetta! urlă după ea ţiganul. Stai, că pun eu 
mâna pe tine! ... 

— Lasă copila în pace, porunci ducele de Guise, plecându- 
se spre Belgodcre. Şi ascultă-mă! ... la punga asta, ea 
conţine zece ducați de aur. Ie mai aşteaptă încă zece ca ea, 
mă auzi, dacă împlineşti întocmai ceea ce va veni să-ţi ceară 
cineva în numele meu. 

Belgodcre se plecă până la pământ. Când se ridică, îl văzu 
pe duce reluându-şi în trap întins, în fruntea călăreţilor săi, 
drumul spre Paris. Atunci se ridică în picioare, aruncă o 
privire piezişă spre trăsura în care dispăruse Violetta şi 
răcni: 

— Iată, răzbunarea e în mâna mea! 

Capitolul 2 

Piaţa Greve. 

În fundul unei săli încăpătoare, decorată cu minunate 
tapiserii, cu mobile somptuoase, într-un fotoliu de abanos 
bogat sculptat, stătea o femeie în umbra unui baldachin de 
mătase brodată cu aur. Era o fiinţă de o frumuseţe 
miraculoasă, strălucitoare şi fatală. S-ar fi spus o sfântă în 
extaz, sau poate o sclipitoare magiciană, dacă nu chiar o 
fastuoasă curtezană orientală. 


Intră un bărbat cu un costum bogat şi sever de cavaler, 
totul din catifea neagră, cu chipul palid, împietrit treptat de 
o durere care nu iartă niciodată. Se opri în faţa splendidei 
necunoscute şi îndoi un genunchi. 

Ea nu păru mirată de acest omagiu regal sau religios şi 
întinse braţul spre o fereastră larg deschisă. Gentilomul se 
ridică. 

Atunci, necunoscuta vorbi. Şi nici un cuvânt n-ar putea 
reda forţa acelui glas. 

— Cardinale, spuse ea, v-am poruncit ceva. 

Cavalerul se înfioră şi, umil, ca şi cum în vorbele acelea n- 
ar fi fost nimic neobişnuit, uimitor, fabulos, el răspunse 
femeii: 

— Mă supun sanctităţii-voastre... 

— Cardinale, continuă ea fără o tresărire, ai rostit un 
cuvânt primejdios. Nu uita că, dacă la Roma sunt aceea ce 
ai spus, moştenitoarea suveranităţii pontificale a Jeannei, 
apărătoare a marii tradiţii, aici, la Paris, nu sunt decât 
urmaşa Lucreţiei Borgia: prinţesa Fausta. 

Gentilomul pe care ea îl numea cu titlul de cardinal, cu 
toate că nu purta veşminte bisericeşti şi era înarmat cu o 
spadă, bărbatul acela care părea plin de mândria vechilor 
stirpe, se prosternă într-o atitudine de supunere. Apoi, 
deznădăjduit, păşi spre fereastră şi, îngheţat de o tainică 
groază, se aplecă, privind de sus piaţa... 

Era a doua zi după ziua Baricadelor. lar Parisul, care-şi 
izgonise regele, Parisul încă mânios, Parisul ce mai fumega 
de împuşcăturile din ajun ale archebuzelor, sărbătorea 
florile de violete şi trandafiri, fiindcă dintotdeauna Parisului 
i-au plăcut răzmeriţele şi florile, zarva şi zâmbetul străzilor 
sale. Însorită, zgomotoasă, piaţa Gr&ve, în dimineaţa aceea 
strălucitoare a marelui târg anual din mai, prezenta o 
indescriptibilă mişcare de linii şi de culori, un talmeş- 
balmeş de plimbăreţe împopoţonate şi de cerşetori în 
zdrenţe. 


Cardinalul, care domina cu privirea această feerie a 
veseliei, era fără îndoială cufundat în evocarea trecutului 
său întunecat, căci gâfâia retrăind unele amintiri 
înfricoşătoare. Dar, deodată, sub ochii lui, la cele două 
extremităţi ale pieţei, atenţia îi fu atrasă de o dublă mişcare 
a mulţimii. 

La dreapta se vedea o droagă neînchipuit de hodorogită, 
pe care imaginaţia obosită a unei Callot ar fi dat-o drept 
caleaşcă a cetelor lui de puşlamale: era vehiculul lui 
Belgodcre care, în pasul ţovăitor al mârţoagei sale istovite, 
îşi făcea intrarea în piaţa Greve. La stânga se afla un grup 
de tineri seniori cu pieptare de bivol, încinşi cu spade de 
luptă. lar în mijlocul lor, întrecându-i cu un cap, mai măreț 
şi mai posomorât decât în ajun pe platoul de la Chaillot, 
îngândurat şi neasemuit de puternic, omul cu cicatricea, 
ducele Henri de Guise, regele Parisului! 

Temutul căpitan de oşti părea că nu vede nimic în jurul lui, 
nici respectul amestecat cu groază, care făcea să se plece 
capetele la trecerea lui, nici neliniştea care agita mulţimea. 
N-o vedea decât pe ţiganca Sadzuma, care, cu o mână pe 
frâul calului, înainta încet, ca o enigmă vie. Şi, lângă ea, 
Belgodcre, care ţipa cât îl ţinea gura. 

De la înălţimea ferestrei, cardinalul îl văzu pe de Guise 
îndreptându-se spre Belgodere. Fără a-şi părăsi locul de 
observaţie, se întoarse spre fotoliul de abanos şi anunţă: 

— Au sosit! ... 

Misterioasa necunoscută, numită prinţesa Fausta, se ridică 
şi se apropie cu un mers de zeiţă. 

— Violetta, Violetta! strigă atunci Belgodere, zărindu-l pe 
ducele de Guise venind spre el. 

Copila, ca o rază luminoasă a zorilor, apăru în faţa trăsurii, 
cu părul îmbelşugat, blond, răspândit pe umerii ei de nea, 
timidă, temătoare, speriată. 

Prinţesa Fausta săgetă apariţia, atât de fermecătoare şi 
pură a Violettei, cu o privire în care mocnea flacăra unui 
pârjol. 


— Henri, murmură ea, Henri de Guise, tu-mi aparţii! Vei fi 
rege pentru că eu vreau să fiu regină! Stăpână a Franţei şi 
a Italiei, voi nimici tot ceea ce te va împiedica să mă 
iubeşti... pe mine, numai pe mine! Piară Catherine de 
Cleves, soţia ta! Piară şi această Violetta, pe care o adori! 

Apoi, cu un glas tăios, devenit deodată metalic şi aspru: 

— Cardinale, a sosit clipa faptelor... Priveşte-l pe omul 
acesta pe umerii căruia se sprijină atât de mari speranţe. 
Crezi că se gândeşte la tronul pe care-l va avea datorită 
nouă? De trei luni, de când la Orleans a dat cu ochii de 
această fiică de ţigan, al cărei chip nu-l mai părăseşte, de 
Guise şovăie: ne scapă din mâini şi dacă nu-i voi smulge din 
inimă până şi rădăcina acestei pasiuni, va fi pierdut pentru 
noi. 

Cardinalul o privi pe adorabila copilă şi şopti: 

— Săârmană nevinovată! 

— Mila este adesea o crimă şi întotdeauna o slăbiciune, 
rosti prinţesa Fausta, glacială. Coboară, cardinale şi fă 
astfel ca ţiganul Belgodcre să o aducă pe micuță în palatul 
meu din insula Cite... 

Cardinalul ştia, fără îndoială, ce sentinţă înfricoşătoare se 
ascundea în spatele acestei porunci, căci se plecă şi bâigui: 

— Loviţi deci, dacă moartea acestei fiinţe nefericite vă este 
necesară! Dar scutiţi-mă pe mine de josnica sarcină de a v-o 
preda! 

— Cardinale, continuă ea cu o răceală cutremurătoare, îl 
vei anunţa pe meşterul Claude. 

— Călăul! gâfâi cardinalul. Nu mă condamnaţi la oribila 
tortură de a-l revedea pe omul care mi-a sfâşiat sufletul, 
furându-mi şi lăsând-o să moară pe... 

— Tăcere, cardinale Farnese! ... 

Tonul prinţesei răsună de această dată atât de tunător, 
încât omul se clătină, respirând greu, uluit, înfrânt. Atunci 
ea, calmată şi deodată liniştită, spuse: 

— Deci, astă-seară la zece. Du-te, cardinale, acţionează şi 
predă-i ducelui de Guise această scrisoare. 


Gentilomul luă plicul şi apoi, încă mai posomorât, ieşi şi 
cobori, urlând în străfundul inimii sale: „Ah! Blestemul mă 
urmăreşte fără încetare, întruna! ...” 

În piaţa Gr&ve, prin mulţimea adunată în jur, cu chipul din 
nou împietrit, el se îndreptă spre Belgodetre. În faţa trăsurii 
aştepta Violetta, fremătând. În clipa aceea, ducele de Guise 
se aplecă spre mişel şi şopti: 

— Peste puţin, un gentilom îţi va preda ordinele mele. Să 
le împlineşti dacă nu vrei să-ţi frâng oasele! 

— Sunt gata, monseniore. Porunciţi! 

— Atunci, iată ducaţii pentru tine... şi fata pentru mine! Şi 
acum cere-i să cânte, ca să existe un pretext pentru 
prezenţa mea aici. 

— Într-o clipă! Violetta! Violetta! 

Tânăra tresări, smulsă din visul ei fermecător. De departe, 
din fundul pieţei, înainta un tânăr senior, cu ochii aţintiţi 
asupra ei. Privirile lor se căutau, se încrucişau. Tânărul 
gentilom, strălucitor de tinereţe şi de dragoste, era fiul 
regelui Carol al IX-lea, ducele d'Angouleme. 

— Violetta! se răsti Belgodere. 

Un țipăt îngrozitor îl întrerupse... Un urlet de agonie sau 
de spaimă răzbătea din rulotă. 

— Mama! Moare mama! 

Femeia în agonie, aceea pe care Violetta o numea mamă, 
îşi ţinea cu mâinile încleştate chipul lipit de ferestruică, ca 
vrăjită de o apariţie înspăimântătoare. 

— Mamă! Mamă! hohoti Violetta. 

— Monseniore, striga afară Belgodere, puţintică răbdare şi 
v-o aduc înapoi pe cântăreaţă. În aşteptare, faimoasa 
Sadzuma vă va ghici viitorul! 

Sadzuma rămase nemişcată. Ochii ei scăpărători se 
pironiseră, pe sub mască, asupra cardinalului Farnese. 

Cardinalul o mai văzuse undeva pe această femeie... Şi 
amândoi se priveau. 

Femeia care trăgea să moară îndreptă spre Violetta, pe 
care Belgodere o certa ţi o înjura, un chip pătruns de o 


nemărginită milă: 

— Violetta, am să mor. Trebuie să ştii... că eu nu sunt 
mama ta... 

— Oh, suspină tânăra fată zdrobită, eşti ameţită de boală. 
Revino-ţi în fire, mamă! 

— Nu sunt mama ta! ... lar tatăl tău, Violetta, crezi c-a fost 
meşterul Claude? Ei bine, meşterul Claude nu e tatăl tău! 
Nu ştiu unde este mama ta... Dar tatăl tău, Violetta? ... Tatăl 
tău, vrei să-l cunoşti? ... Vrei să-l vezi? ... Ei bine, priveşte- 
li 

Muribunda încercă într-o teribilă zvârcolire să-l arate pe 
omul asupra căruia îşi aţintise privirea... 

— Doamne. Dumnezeule şi toţi sfinţii, gângăvi Violetta 
înnebunită de durere, fie-vă milă de mama! 

În clipa aceea, în mijlocul sfâşietoarei scene, răsună o 
înjurătură sălbatică şi apăru Belgodere, înfuriat la culme. 
Se aruncă asupra fetei, o apucă de umeri şi, cu o mişcare 
mânioasă, o ridică în picioare. 

— Afară! urlă el. La treabă, cântăreaţo! ... 

— Priveşte şi adu-ţi aminte! strigă muribunda. 

— Pe tot iadul! strigă ţiganul. Acum se mai amestecă şi 
Simonne! Aşteaptă, tu, numai puţin! 

Şi pe loc se repezi asupra aceleia pe care o numea 
Simonne - asupra femeii în agonie! O răsturnă pe culcuş şi 
îşi propti una din labele sale uriaşe peste gură, iar cealaltă 
în beregată... 

Simonne se zbătu câteva clipe... Deodată, oftă scurt şi 
rămase înţepenită, în timp ce braţul ei descărnat, întins 
spre fereastră, părea să-l mai arate încă pe omul acela din 
mulţime... Trimisul Faustei! Prinţul Farnese! Iubitul 
Leonorei de Montaigues! ... Tatăl Violettei! 

Copila, îmbrâncită cu brutalitate, căzuse. Nu văzuse nimic 
din hâda tragedie. Când se ridică, ticălosul, în picioare, 
întunecat şi uimit de crima sa, mormăi: 

— Am strâns cam prea tare, poate! Şi apoi, eu n-am 
omorât pe nimeni! Moartea venise singură să dea târcoale, 


n-am făcut decât s-o ajut... 

Prima privire a Violettei a fost spre Simonne, care zăcea 
galbenă ca ceara. 

— Moartă! gemu ea. Mama e moartă! ... 

— Dar eu îţi spun că doarme, rânji batjocoritor Belgodere. 
Afară, cântăreaţo! Afară, la treabă! 

Violetta se prăbuşi în genunchi şi începu să hohotească. 
— O, sărmana, sărmana mea mamă Simonne, ai dispărut 
deci! Ai părăsit-o pe mica ta Violetta! Mamă, nu mă vei mai 

lua, deci, niciodată în braţe? 

În clipa aceea, la intrarea în căruţa cu coviltir, apăru 
ţiganca Sadzuma ţi, părând că nu-l vede pe Belgodere, nici 
pe Violetta ţi nici cadavrul, se duse să se aşeze în spate. Fu 
scuturată apoi de un lung fior şi murmură: 

— De ce m-a privit omul acela? Dar eu de ce l-am privit? În 
fundul cărui iad am mai simţit eu arsura acelor ochi negri? 
Oh, dacă aş putea să sfâşii vălul negru care-mi apasă 
minţile! 

Într-un gest de nebunie, îşi strânse fruntea în menghina 
celor două palme, apoi, ca şi cum masca o sufoca, ea o 
desfăcu şi îi ieşi la iveală chipul! Ciudată, cu trăsăturile 
încremenite, cu ochii lipsiţi de viaţă, în care ardea flacăra 
unei nemăsurate deznădejdi, faţa aceea îşi păstra o 
frumuseţe amestecată cu ceva tragic, misterios, nesfârşit de 
plăcut şi de surprinzător... 

Violetta hohotea încet, cu buzele lipite de mâna îngheţată 
a aceleia pe care o numise mamă. Belgodere se învârtea în 
sus ţi în jos, mestecându-ţi înjurăturile înfundate, 
înmărmurit de propria sa şovăire. Deodată, apucă chitara 
cu care Violetta se acompania de obicei şi se răsti: 

— Destul! Dacă plângi atâta, n-ai să mai poţi cânta. Hai, 
cântăreaţo, eşti aşteptată! Seniori, duci şi prinți, nobilă 
societate, bună recoltă! 

Violetta se ridică şi, revoltată, strigă: 

— Să cânt! Să cânt când mama mea, moartă, mai e încă 
aici! Oh, mai bine ucide-mă. 


— Ascultă-mă, cântăreaţo! N-am să te ucid... fiindcă eşti 
aşteptată... de prinți, de duci, îţi spun! Dar alege: or iei 
chitara şi-ţi faci auzit frumosul tău glas, ori mă apuc s-o 
biciuiesc pe... maică-ta! ... 

Între timp, banditul puse mâna pe un bici pentru câini... 
Violetta scoase un țipăt de spaimă. Aruncă în jurul ei o 
privire îndurerată şi disperată... iar ochii i se opriră asupra 
moartei! Tânăra alergă spre ţigancă, îi apucă mâinile şi se 
rugă cu un glas sugrumat: 

— Doamnă! Doamnă! Apăraţi-o, ocrotiţi-o, aduceţi-vă 
aminte cum v-a îngrijit! Oh, nici nu mă ascultă! Veţi lăsa să 
fie lovită o moartă? Mama... 

— Cine vorbeşte aici de mamă? răspunse ţiganca cu 
privirea pierdută. Oare există mame? Există oare copii? ... 

— Îndurare, doamnă! Omul acesta vă dă ascultare şi se 
teme de dumneavoastră! Un cuvânt! Un singur cuvânt! 

— Atenţie, urlă Belgodcre. Hotărăşte-te! 

— Oh, strigă Violetta, frângându-şi mâinile, n-ai inimă, 
țigancă! 

— N-am inimă! îşi spuse înfundat Sadzuma. S-a dus, inima 
mea! A rămas acolo, în biserica aceea imensă. Tânăro, fii 
atentă la episcopul hoţ de inimi! ... 

— Nebună nenorocită! suspină copila. Nu vrei să faci nimic 
pentru mama! Ei bine, ascultă la rândul tău! Eu, fiica, te 
blestem! Auzi? Fii blestemată de mine! ... 

Sadzuma izbucni în râs. Ţi, încetiţor, îţi puse la loc pe 
obraz masca roşie. Violetta se întoarse spre ţigan în clipa 
când acesta abătu biciul... Ea îi sări în faţă şi lovitura căzu 
pe umerii ei... 

— Îndurare, Belgodere! Mă supun! Mă duc să cânt! ... 

— Ei, aşa da! exclamă nepăsător ticălosul, care-i întinse 
fetei chitara. 

Ea se urni încet, cu o mişcare vădind adânca ei 
deznădejde şi, cu faţa în lacrimi, murmură: 

— Să cânt! ... Lângă trupul mamei mele! O. Sărmană 
mamă, iartă-mi această nelegiuire! ... Trebuie să mă supun! 


Se aplecă repede, sărută moarta pe frunte şi se repezi 
afară. Belgodcre, aruncându-i o privire de satisfacţie 
ticăloasă, scrâşni printre dinţi: 

— Du-te, fiică de călău! De Guise aşteaptă! Mâine vei fi 
pângărită! Nimeni altul, ci numai eu voi putea duce ştirea 
tatălui tău! ... 

Apoi cobori treptele şubrede ale scăriţei, urlând: 

— Monseniori, a venit cântăreaţa! Loc, ţăranilor! Loc 
vestitei cântărețe Violetta! Şi dumneata, domnule Picouic! 
Şi dumneata, domnule Croasse! Ce bandă de târâie-brâu! 

Doi uriaţi care completau trupa lui Belgodere începură să 
împartă poporului de rând ghionţi şi lovituri, astfel că în 
scurt timp se formă un cerc mare, în mijlocul căruia biata 
fată îşi acorda chitara, pe care se prelingeau lacrimi tăcute. 

La doi paşi de micuța cântăreaţă stătea un grup de 
gentilomi, favoriţii lui de Guise, iar în faţa lor, ducele, palid, 
agitat, cu privirea aţintită asupra copilei pe care o făcea să 
se cutremure... La stânga lui, prinţul Farnese, întunecat şi 
mut, alături de căruţa de care se sprijinea, ducele Charles 
d'Angouleme, mai zguduit, mai agitat chiar decât Henri de 
Guise... lar acolo sus, în palat, pe jumătate ascunsă de 
perdele, prinţesa Fausta. 

Violetta nu vedea nimic. Sufletul ei rămăsese lângă 
moartă. Ochii îi stăteau aplecaţi asupra chitarei, iar 
degetele fine începură să zboare pe coarde. Un refren de o 
mare gingăşie răsună în aerul îmbălsămat de marfa 
negustorilor de flori. Glasul ei intonă un naiv cântec trist de 
dragoste... dar, frântă de un suspin, se opri de la prima 
strofă. Ducele de Guise înainta grăbit. 

— Plângi? întrebă el cu glasul schimbat. 

Cântăreaţa îndreptă spre el o privire înecată în durere. 

— Dumneavoastră? bâigui ea înspăimântată. Daţi-mi pace! 


— Plângi? întrebă din nou ducele, gâfâind. Dacă ai vrea... 
n-ai mai plânge niciodată... Căci ai fi cea mai sărbătorită, 


cea mai răsfăţată din tot Parisul. Ascultă-mă, continuă el cu 
o înflăcărare mai insistentă... nu fugi astfel... Pentru 
Dumnezeu, trebuie să ştii că te iubesc! Trebuie... 

În momentul acela, pe când Charles d'Angouleme, livid, cu 
mâna pe garda spadei, înainta, fremătând de mânie, în 
piaţa Greve răsună o zgomotoasă fanfară de trompete. 
Îndată, din mijlocul mulţimii izbucniră strigăte mânioase şi 
poporul se apropie din nou, îmbulzindu-se. 

— Guarzii regelui! Elveţienii lui Crillon! La moarte! În apă 
cu ei! ... 

Guarzii erau aceiaşi care în ajun au încercat să 
îndepărteze baricadele ridicate de popor. 

Ducele de Guise se avântă, înjurând de zor. Gentilomii îl 
urmară, cu spada pe jumătate trasă. Mulțimea, la vederea 
duşmanilor din ajun, urla de furie. Într-o clipă, piaţa, atât de 
liniştită şi veselă, se umplu de ţipete şi de îmbrânceala 
burghezilor care fugeau să se înarmeze. 

— La arme! Moarte vânduţilor lui Irod! ... 

— În apă cu guarzii! În apă cu Crillon! ... 

Şi astfel, prima întâlnire dintre Charles şi Violetta avu loc 
în zăngănitul armelor şi în clipa când puteau reîncepe 
împuşcăturile archebuzelor... 

Văzând că de Guise s-a repezit asupra lui Crillon, Charles 
şi-a împins la loc sabia în teacă şi s-a oprit lângă copilă. Se 
aflau faţă în faţă, sub puterea unei vrăji de neînvins în 
zgomotul turbat al furtunii ce se dezlănţuia. 

— Te rog din suflet, şopti el, nu te teme de nimic, 
Plângeai... oare din cauza acelui gentilom neruşinat? 

— Nu, nu, răspunse ea îngrozită. Plângeam... ştiţi..., 
pentru că mama a murit! E acolo... singură de tot! Şi 
nimeni nu se apleacă asupra trupului ei pentru a-şi face 
pomana unei rugăciuni... 

— Mama dumitale e acolo... moartă? exclamă Charles 
pălind de milă precum pălise de dragoste. Şi pe tine, 
sărmană copilă, te obligau să cânţi! ... Asta-i îngrozitor! 


— Nu, nu! strigă ea, aruncând o privire speriată spre 
Belgodcre, care le dădea târcoale, înjurând. Cântam... ca să 
am cu ce cumpăra flori pentru mama... 

Charles luă între ale sale o mână a Violettei, care tresări la 
această atingere. O duse până la căruţă, o urcă în ea, 
intrând şi el acolo. Atunci, zări corpul Simonnei întins pe 
culcuş şi se înclină descoperindu-se. 

— Fie! Veghează-ţi mama, îi zise el cu o expresie de 
nemăsurată milă. Cât despre coşciugul ei, eu voi cumpăra 
florile, dacă îmi îngădui... 

Violetta ridică spre el o privire plină de recunoştinţă... 

— Nu este nici locul, nici momentul să-ţi vorbesc, rosti 
atunci Charles d'Angouleme. Dar, din această clipă nu 
trebuie să te mai temi de nimic... Este cu neputinţă să mai 
rămâi la aceşti ţigani. Mâine dimineaţă voi veni să-i vorbesc 
stăpânului acestei trăsuri... 

— Care e gata să vă asculte, monseniore şi să vă răspundă, 
se auzi lângă Charles un glas zeflemitor. 

Tânărul duce îl măsură pe ticălosul din faţa sa. 

— Unde aş putea să-ţi vorbesc, meştere? întrebă el. 

— Foarte aproape de aici, în strada Tisseranderie, la 
„Hanul Speranţei”. 

— De acord. Aşteaptă-mă acolo mâine dimineaţă. 

Charles d'Angouleme aruncă o ultimă privire Violettei, 
care, prosternată, îşi acoperea faţa cu palmele. 

„Şi acum, răzbunarea!” murmură el. „O, tată, priveşte ce 
va face fiul tău!” 

Ileţi, îndreptându-se direct spre ducele de Guise! ... 
Belgodcre rânjea satisfăcut, cu braţele încrucişate. 

„Vino mâine, da, am să te aştept bine pregătit, nerodule! 
„.. Mâine! Unde va fi Violetta mâine?” 

Dădu din umeri şi cobori mormăind: 

— Trebuie totuşi să chem să ridice cadavrul. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Chiar azi ai să pleci, Simonne. 
Călătorie sprâncenată! ... 


Voia tocmai să coboare, când în josul scărilor văzu în faţa 
sa un om îmbrăcat în catifea neagră al cărui chip semăna cu 
cel al unui mort. 

— Tu eşti Belgodcre, întrebă el, stăpânul acestei trăsuri? 

„lată o figură demonică”, gândi ţiganul, care se înfiora 
fără să vrea. 

— Da, gentilomule, răspunse el cu glas tare, sunt acela pe 
care l-aţi numit. 

— Deci tu eşti stăpânul acestei tinere cântărețe... 
Violetta...? continuă el rar. 

Belgodcre tresări şi se înclină adânc. 

„Am ghicit!” îşi spuse el. „Este gentilomul pe care trebuia 
să mi-l trimită ducele de Guise, ca să-mi transmită ordinele 
sale! Ah! Ah! Acum îl am în mână pe Claude! Acum ai să 
auzi de mine şi ai să ai ştiri şi despre fiică-ta.” 

Se ridică, îşi aranjă mantia şi zise deodată: 

— Aştept ceea ce aveţi să-mi spuneţi... 

— Sunt trimis de un personaj important. Copila aceasta... 
Violetta... zise gentilomul înfundat. 

— Violetta şi cu mine suntem la dispoziţia celui ce v-a 
trimis, spuse Belgodcre. Care-i porunca? 

— Ascultă: în insula Cite există o casă dărăpănată, aproape 
o ruină. Poarta e de fier, cu un ciocan de bronz. Acolo va 
trebui s-o aduci pe fată astă-seară la ora nouă. 

— Astă-seară! La ora nouă! Vom fi acolo, pe toţi dracii! 

Gentilomul în negru rămase o clipă cufundat într-o adâncă 
visare. Apoi, tresărind: 

— Femeia aceea cu mască roşie... care se afla aici acum nu 
demult... spune-mi, cine este? ... 

— O ţigancă din tribul meu. O cheamă Sadzuma! 

Cel pe care ţiganul îl denumise o figură demonică se 
ridică. Păru uşurat de o oarecare spaimă tainică. Făcu un 
semn de rămas bun ţiganului şi apoi, scoțând din pieptar 
scrisoarea pe care Fausta i-o încredinţase pentru ducele de 
Guise. Farnese se strecură prin mulţime şi dispăru în 
tăcere. 


Capitolul 3 

Pardaillan. 

Pe când în această scurtă şi sinistră convorbire între 
Belgodcre ţi prinţul Farnese se hotăra astfel soarta 
Violettei, Charles d'Angouleme alerga spre ducele de Guise. 

Fiul regelui Carol al IX-lea era răscolit de o mânie turbată. 
Când de Guise îi vorbise fetei în şoaptă, el simţi cum inima i 
se umplea de un sentiment pe care nu l-a mai avut: ura din 
dragoste, cea mai necruțătoare ură. Cu pumnii strânşi se 
aruncă în rândurile dese ale mulţimii tăcute, atentă la 
mişcările şi cuvintele lui de Guise, eroul, idolul ei! 

Deodată se simţi apucat de braţ. Se întoarse repede: 

— Cavalerul de Pardaillan! exclamă el bucuros. 

— Da, ajung la timp pentru a te împiedica să săvârşeşti o 
nebunie! zis Pardaillan. Încotro alergi atât de grăbit? Să-l 
ataci pe monseniorul duce? Ce dracu, prea eşti nesăbuit... 
Avem în faţă o armată de partizani ai lui de Guise! N-a 
existat decât un singur om pe lume în stare să ţină piept la 
zece mii de burghezi, care ard de dorinţa de a masacra tot 
ce le vine în cale. Omul acela e mort, prinţe. Era tatăl meu... 

Căutând să-l ameţească pe Charles cu vorba, Pardaillan 
încerca să-l tragă afară din mijlocul mulţimii. 

— Pardaillan, strigă tânărul duce cu un ton adânc disperat, 
vreau să-i vorbesc acestui om... 

— Ei, pe Pilat! La urma urmei, viaţa e frumoasă! Nu vreau 
să mă las ucis, eu! Cel puţin nu înainte de a-i spune părerea 
mea acelui onorabil domn Maurevert! Haide, vino, ce 
Dumnezeu! ... 

— Du-te, Pardaillan! murmură Charles, cu lacrimi de ură. 
Du-te, eu alerg la de Guise. 

Cavalerul aruncă tânărului o privire în care se citea o 
dragoste de frate mai mare. 

— Vrei cu tot dinadinsul! zise el, apucând una din mâinile 
lui Charles. 

— Îl urăsc pe de Guise! Nenorocire lui, căci îmi stă în cale! 


— Dragoste! Dragoste! Nebunie şi nefericire, mormăi 
cavalerul. Să încercăm să-l scăpăm pe acest tânăr 
înnebunit! Haide deci, adăugă el cu glas tare, din moment 
ce ţii atât de mult! Dar, pe Dumnezeul meu, discuţia va fi 
nostimă! Giboulee, vechea şi draga mea spadă, ai cuvântul! 

Pardaillan se ridică în vârful picioarelor, îmbrăţişă cu o 
scurtă privire atotcuprinzătoare enorma mulţime care-i 
înconjura şi porni! Îşi deschise drumul, lovind cu coatele. În 
câteva clipe, cavalerul şi tânărul sau prieten ajunseră în 
rândul întâi şi îl văzură atunci pe ducele de Guise, regele 
Parisului, care, sfidător şi palid, stătea în faţa lui Crillon şi 
urla nişte cuvinte care se pierdeau în furioasele aclamații 
ale mulţimii. 

Momentul era tragic... lată ce se petrecuse: Crillon - acela 
pe care Carol al IX-lea, la asediul de la Saint-Jean-d'Angely 
îl supranumise viteazul - Crillon, viteaz şi credincios până la 
moarte, aflase că Henric al III-lea fugise din Paris şi, atunci, 
a părăsit şi el Primăria, unde era cantonat cu o mie de 
guarzi şi două mii de mercenari elveţieni, pentru a-l ajunge 
din urmă pe rege! 

De Guise tocmai sosise în grabă! Cu un singur semn, el 
puse stăpânire pe mulţimea ce-l idolatriza şi o făcu să tacă. 
Apoi, se îndreptă spre Crillon. Bătrânul comandant, îndesat, 
cu faţa însângerată, îşi opri trupa şi cu un gest scurt. Îl 
salută pe duce. 

— Văd cu plăcere, rosti de Guise pe un ton muşcător, că 
Louis de Crillon îi conduce pe guarzi la majestatea-sa. 
Aşadar, vă îndreptaţi spre Luvru? 

— Vă înşelaţi! Mă duc acolo unde e regele! izbucni Crillon. 

— Fiţi atent, căpitane! se răsti el la omul cu cicatricea. Aţi 
şi săvârşit o gravă nechibzuinţă părăsind clădirea 
Primăriei! 

— Şi dumneavoastră vreţi să mă obligaţi s-o mai fac şi pe a 
doua, întorcându-mă acolo! Regele se află în afara Parisului, 
domnule duce. Voi ieşi, deci şi eu din Paris! Drumul nu-i 
liber? 


— Este liber pentru toţi adevărații devotați, exclamă de 
Guise. lar regele... 

— Trăiască regele! domnule, urlă Crillon. Fiţi şi 
dumneavoastră atent, monseniore. Feriţi-vă de trădare! Am 
fost decoraţi amândoi cu ordinul Sfântului Spirit. Primindu- 
l, am jurat credinţă regelui, marele nostru stăpân! Cum vă 
respectaţi jurământul? 

Un bubuit de tunet mătură piaţa dezlănţuită, agitată de 
furioase tălăzuiri omeneşti. 

De Guise, înfricoşător de palid, împărțea în jurul lui ordine 
scurte. Gentilomii se repeziră din toate punctele unde erau 
răspândite trupele Ligii. 

Crillon ridică spada... Şi tocmai acela a fost momentul 
când ducele d'Angouleme ţi cavalerul de Pardaillan 
ajunseră în primul rând al mulţimii zgomotoase. 

De Guise, idolul Parisului, de Guise făcu atunci cu mâna un 
gest foarte larg şi impunător. lar mulţimea se linişti, 
ascultă, lacomă să-l audă, să-l admire şi mai mult. 

În clipa aceea, colonelul elveţienilor, care până atunci 
stătuse în spatele lui Crillon, ieşi repede în faţa ducelui şi 
declară cu glas tare: 

— Nici eu, nici elveţienii mei nu vom ieşi din Paris! 

— Colonele, răcni Crillon, înapoi în front! Sau, pe sângele 
lui Cristos, va trebui să lupţi cu mine până ce unul din nou 
doi va fi doborât! 

— Monseniore, răspunse colonelul, mă predau Ligii! 
Elveţieni! leşiţi din front! ... 

Atunci izbucni un glas tânăr, răsunător, vibrant: 

— Trădătorule! Te predai unui alt trădător! 

Colonelul urlă o înjurătură plină de mânie. De Guise, cu 
chipul răvăşit de furie, trase pe jumătate spada şi-l căută pe 
îndrăzneţul care-l pălmuia cu jignitorul cuvânt de trădător! 

Văzu atunci pe un tânăr sărind în mijlocul cercului liber, 
împingându-l înapoi pe colonelul elveţienilor, cu un gest de 
suprem dispreţ, după care se înfipse în faţa lui. 


— Henri de Lorraine, duce de Guise! mai adăugă încă 
tânărul, eşti ucigaşul tatălui meu şi de două ori trădător! 
Eu, Charles d'Angouleme, fiul lui Carol al IX-lea, rege al 
Franţei, te declar trădător şi te provoc la un duel turnir la 
ora, ziua şi locul ce-ţi vor fipe plac! .... 

Pe moment, douăzeci de gentilomi se repeziră asupra lui 
Charles, cu pumnalele ridicate. Dar de Guise îi opri cu un 
semn. Gâfâia. Gura-i spumega. Căuta o insultă, înainte de a 
face semnul pe care să-l dea pe tânăr pe mâna haitei. 

— Fiu al lui Carol, răspunse el în sfârşit, primesc 
provocarea ta. Dar, deoarece laşitatea este ereditară în 
familia ta şi pentru că ai putea încerca să fugi, am să te 
păzesc cu grijă, până în ziua când eu, Omul cu cicatricea... 

— Nu vă numiţi Omul cu cicatricea, monseniore! strigă un 
tânăr care, la rândul său, ieşi în faţă, calm, cu zâmbetul 
ironic, cu ochii scăpărători de isteţime şi de satisfacţie. 

Era Pardaillan! Judecase situaţia dintr-o singură privire. 
Înţelesese că de Guise va da un ordin de arestare. 

„Să-l salvăm pe micul nostru pui de lup!” mormăi el. Se 
îndreptă spre ducele de Guise, căruia cu un glas biciuitor, îi 
aruncă aceste cuvinte: 

— Iertare, dar dumneavoastră nu vă numiţi „Omul cu 
cicatricea”? 

— Care ţi-e numele? Numele dumitale? răcni de Guise. 
Cine eşti? 

— Nu interesează numele meu, ci al dumneavoastră, 
monseniore! Acum şaisprezece ani în curtea unui palat de 
pe strada Bethisy... 

— Strada Bethisy! murmură de Guise, ai cărui ochi ieşiţi 
din orbite îl priviră cu groază pe Pardaillan. Ah, dacă eşti 
cel pe care-l cred... nenorocire ţie! Continuă! ... 

— Continui! Deci, îndată după ce l-aţi asasinat pe Coligny, 
în momentul când aţi pus piciorul pe faţa însângerată a 
cadavrului, palma aceasta pe care o priviţi, monseniore... 

Şi Pardaillan îşi deschise larg palma... 


— Ei bine, palma aceasta v-a plesnit peste obraz şi de 
atunci vă numiţi Pălmuitul! ... Nu altfel. 

— Tu eşti? răcni de Guise. Săriţi! Săriţi! Arestaţi-i pe 
amândoi! Luaţi-i! Vii! Am nevoie de ei vii! ... 

Îndată se dezlănţui un vacarm îngrozitor. Digurile 
oceanului popular s-au rupt. Crillon fu împins până lângă 
guarzii lui, târât ca de un val uriaş. Colonelul elveţienilor, 
apucă primul, cu o mână grea, umărul ducelui 
d'Angouleme. În aceeaţi clipă se prăbuşi ca un pietroi. 
Pardaillan îşi trăsese spada şi cu o lovitură de mâner îi 
zdrobise ţeasta. 

— De Guise! De Guise! striga Charles, nu uita că ai primit 
provocarea mea! ... 

— La moarte! La moarte! urla mulţimea. 

— Vii! Îi vreau vii! răcnea de Guise. 

În clipa în care, cu o lovitură de mâner, cavalerul îl 
doborâse pe colonelul elveţienilor la picioarele lui de Guise, 
îl apucă pe Charles, puiul lui de lup şi, strângându-l în 
braţe, începu să facă salturi în direcţia lui Crillon, spre 
trupa guarzilor nemişcaţi şi palizi ca ceara. 'Ținea spada de 
lamă şi se servea de mâner ca de o măciucă. Îşi croi drum 
până la trupa lui Crillon, printre gentilomii lui de Guise, 
repeziţi asupra lui. 

Pardaillan se ridică în vârful picioarelor şi duse foarte sus, 
cu braţul întins, spada îndreptată spre cer. 

Atunci, cu un glas de bronz, chiar în clipa în care Crillon, 
pierdut, se vedea copleşit, guarzii erau gata să fugă şi de 
Guise izbucnea într-un urlet de triumf, Pardaillan strigă cu 
glas tunător: 

— Trompeţi, cântaţi marşul regal! ... 

Electrizaţi, pătrunşi de entuziasmul marilor momente de 
cumpănă, soldaţii strigară într-un singur avânt: 

— Trăiască regele! ... 

Ei porniră în marş, în timp ce fanfara regală răsuna şi 
domina groaznica învălmăşeală. 


În faţă, cu spada ridicată, lângă Charles, pe care-l trăgea 
cu el, lângă Crillon, buimăcit, mut de admiraţie, cavalerul 
de Pardaillan păşea, năpustindu-se în mulţime, ducându-i 
pe soldaţi după el, tăind o trecere prin masa duşmanilor şi 
infernalele lor strigăte cerând moartea. Acum, în faţa trupei 
lui Crillon şi a răniților, care înaintau cu un pas hotărât şi 
regulat, cu halebardele încrucişate, mulțimile de orăşeni 
cedau, fugeau, unii alergând să-şi ia armele, iar alţii 
descărcându-şi pistoalele la întâmplare. 

Pardaillan îşi pusese spada la loc în teacă şi mergea în 
frunte, cu un pas puternic, strigând: 

— Loc regelui! Loc regelui! ... 

În strigătul acela se simţea atâta ironie, încât cei ce-l 
auzeau nu ştiau despre ce rege vorbea cavalerul şi nici 
dacă privirea lui înflăcărată era cu adevărat în serviciul 
vreunui rege. 

În momentul acela, o mie de soldaţi ai Ligii, comandaţi de 
Bussi-Leclerc, înarmaţi cu archebuze încărcate, au năvălit 
în pas alergător în piaţa Greve, venind de la Bastilia. 

— În sfârşit! exclamă ducele de Guise, triumfător. 

Voia tocmai să iasă înaintea lui Bussi-Leclerc, dar, deodată, 
o mână se lăsă pe braţul său. 

— Ce vrei? se răsti el cu glas aspru către cel ce-i tăiase 
avântul, un gentilom îmbrăcat în catifea neagră, tăcut şi 
înfiorător de liniştit. 

— Citeşte aici, monseniore duce, zise gentilomul, care-i 
întinse un plic închis. 

— Ei, domnule, zbieră de Guise. Ceva mai târziu... 

— Va fi prea târziu! răspunse omul înveşmântat în negru. 
Scrisoarea e trimisă de prinţesa Fausta! ... 

Ducele, care se avântase, se opri brusc, tresărind adânc. 
Luă scrisoarea, desfăcu sigiliul şi... citi...! Efectul citirii fu 
fulgerător. Ducele se clătină... iar chipul i se făcu cenuşiu. 

— Care-i porunca, monseniore? i se adresă Bussi-Leclerc. 

— Porunca! bolborosi ducele dezorientat... 


Aruncă asupra celor din jur o privire în care scăpără o 
nebunie ucigaşă şi apoi cu glas scăzut ordonă: 

— La palat, domnilor! După mine, la palatul de Guise! ... 

Porni, urmat de gentilomii uimiţi, uitând de Bussi-Leclerc 
şi de cei o mie de soldaţi ai Ligii, de Crillon, de Pardaillan, 
de ducele d'Angouleme ţi de totul de pe lume. 

Pardaillan şi-a continuat marşul lui fulgerător, trăgându-i 
după el pe Crillon şi pe oamenii înarmaţi ai acestuia. 
Răzbătând prin mulțimile dezlănţuite ale partizanilor Ligii, 
care, neavând însă comandanţi, nu îndrăzneau să atace, 
trupa lui Crillon ajunse la Poarta Nouă, în momentul când 
din cele două palate Châtelet, din Temple şi din Arsenal 
porniră alergând spre piaţa Greve companiile alarmate... 
Poarta fu trecută... şi atunci Crillon se aruncă în braţele lui 
Pardaillan. 

— Plecaţi repede, ascultați ce vă spun! rosti cavalerul. 

— Da! Dar în ce parte? Nu ştiu unde se află regele. 

— L-am văzut ieri, fugind şi tare palid... tristă apariţie, fie 
vorba între noi, domnule Crillon! în orice caz, a luat drumul 
spre Chartres. 

— Veniţi cu mine, domnule, exclamă Crillon, regele vă face 
colonel. 

— Ei, domnule! răspunse liniştit Pardaillan, sunt deja 
mareşal! Mareşalul meu personal şi asta-i mare lucru. De ce 
să devin colonelul altora? 

Crillon îşi scutură chica: 

— Sunteţi un om tare. Dacă regele ar avea în serviciul lui 
zece oameni după chipul şi asemănarea dumitale, s-ar 
întoarce mâine pe tron! ... Dar să mergem! Adio! Cum vă 
numiţi? ... 

— Cavalerul de Pardaillan! Adio, domnule de Crillon! 

Viteazul Crillon, înmărmurit, se întoarse la trupele lui şi 
porni la drum, salutându-l o ultimă dată cu spada, pe omula 
cărei cutezanţă îl uimise. 

Pardaillan îl luă pe ducele d'Angouleme de braţ şi, simplu, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit, îi spuse: 


— Să ne întoarcem prin poarta Montmartre şi să ne 
odihnim golind o cană de vin înţepat la hanul Devinicre, la 
buna noastră prietenă Huguette Gregoire... 

Să-i lăsăm pe Pardaillan şi pe ducele d'Angouleme să se 
întoarcă la Paris şi să revenim o clipă la ducele de Guise, 
care a pornit-o în grabă spre palatul său. 

În spatele înfăţişării lui de strălucit gentilom şi al ambiţiei 
fără margini care-i înfierbânta creierul, sub impulsul unei 
asemenea patimi misterioase pentru fiica aceea de ţigan, 
Henri de Lorraine, duce de Guise, rege al Parisului prin 
puterea ce-o deţinea, aproape rege al Franţei dacă privim 
nenumăratele pofte ale Ligii, omul acesta care-i făcea să 
tremure pe regi, purta în inima lui o suferinţă groaznică, un 
ulcer nimicitor: gelozia! 

Guise citise scrisoarea prinţesei Fausta, pe care i-o 
adusese cardinalul Farnese. Ea conţinea următoarele 
rânduri: „Contele de Loignes nu face parte dintre aceia 
care au părăsit Parisul împreună cu Irod. Ducesa de Guise, 
pe care o credeţi în drum spre Lorrena şi pe care aţi 
condus-o personal acum două zile până la Lagny, s-a 
reîntors la Paris. Cineva vă aşteaptă la palat, pentru a vă 
explica această dublă întâmplare.” 

Capitolul 4 

Călăul. 

În seara aceleiaşi zile, sub seninul palid al amurgului, 
Parisul mai era încă zguduit de adânci zvârcoliri. Era între 
zi şi noapte. Treptat, zgomotele slăbeau şi din cer, împletite 
cu ultimele raze, cădeau primele umbre care vor învălui 
silueta schimbătoare şi agitată a bătrânului Paris. Lia ora 
aceasta nehotărâtă, patru oameni purtând o targă se 
apropiară de trăsura lui Belgodere, rămasă în piaţa Greve. 
Pe targă se afla un coşciug gol. 

În căruţa cu coviltir era aprinsă o torţă de răşină. Lumina 
ei afumată arunca slabe reflexe roşii asupra trupului 
Simonnei, întins şi înţepenit în culcuşul lui. Violetta, 
îngenuncheată, prăbuşită, cu ochii aţintiţi pe chipul iubit al 


celei pe care ea o numise mamă, nu mai plângea, căci îi 
secase izvorul lacrimilor. Lângă ea, în picioare, cu braţele 
încrucişate, cu buzele încleştate de ură satisfăcută, pândea 
Belgodcre. 

Cei patru oameni intrară şi aşezară sicriul în dreptul 
moartei. 

— lacă! zise unul, am venit s-o ridicăm pe ţiganca asta 
eretică... 

— Bineînţeles, adăugă un altul, nu există preot. N-a avut 
nevoie toată viaţa de preot, aşa că n-o să aibă nevoie nici 
pentru ultima ei plimbare. 

Violetta, zguduită de un lung fior, se aruncă asupra 
Simonnei şi cu duioşie, cu cuvinte de-abia auzite, întrerupte 
de hohote, îi şoptea un ultim rămas bun... Brutal, Belgodere 
o smulse din funebra îmbrăţişare. 

Violetta se ridică, mai mult leşinată. Când îndrăzni să mai 
privească, Simonne se şi afla în sicriu! Atunci copila dădu 
un țipăt puternic. 

Simonne dispăruse pentru totdeauna, iar taina pe care 
voise s-o strige în agonia ei, secretul naşterii Violettei, 
fusese pironit şi el în coşciugul acela! ... 

— Vino, îi spuse atunci Belgodere cu un glas ciudat. Cred 
că nu vrei s-o laşi pe mama ta să plece neînsoţită! Hai, îţi 
dau voie s-o însoţeşti... 

Pentru prima dată, după mulţi ani, Violetta ridică spre 
Belgodcre o privire în care se citea o geană de recunoştinţă 
uimită. 

Să-şi însoţească mama până la cimitir! Pentru sărmana 
copilă era o mângâiere...! Astfel, patrulele care cutreierau 
Parisul putură vedea acel sicriu sărăcăcios, plin de flori ca 
sicriul unei prințese, trecând prin străzile ce se întunecau, 
urmat cu paşi rari de o fată care înainta plângând... 

Belgodcre plecase din rulotă, spunându-le celor doi 
herculi, aşezaţi pe trepte: 

— Duceţi trăsura înapoi la han, s-ar putea să nu mă întorc 
azi-noapte. În ce o priveşte pe Violetta, adăugă el mai 


înfundat, ea nu se va întoarce niciodată! ... 

Se îndepărtă apoi cu paşi mari şi, din depărtare, începu s- 
o supravegheze pe Violetta, urmărind-o cu privirea aprinsă 
a singurului său ochi. 

În momentul în care Violetta pornise în urma jalnicului 
coşciug, un om adăpostit sub streaşina unei case din piaţă o 
urmări cu o privire posomorâtă... „Victima e pe drum.”, 
murmură el atunci. „lrebuie să-l anunţ pe cel ce o va 
sacrifica! îngrozitoare treabă! Sărmană nefericită! Hâdul 
ţigan te duce cu forţa... şi acolo te aşteaptă Fausta, 
necruţătoarea Fausta! ...” 

Omul se înfioră ca pe o vreme foarte friguroasă. Părăsi 
ungherul de unde pândise plecarea lui Belgodere ţi a 
Violettei ţi se înfundă în labirintul străzilor din insula Cite. 

Lângă catedrală, pe la mijlocul străzii Calandre, pe un loc 
viran, se ridica o casă scundă, sfioasă, izolată printre 
locuinţele învecinate. 

Ziua, bărbaţii se îndepărtau de această casă, mormăind un 
blestem, iar femeile păleau şi îşi făceau semnul crucii. În 
locuinţa aceea, într-o cameră rece, cu mobilă severă, cu 
pereţii golaşi, împodobiţi doar cu o cruce de abanos, într-un 
fotoliu încăpător, şedea cu fruntea în mâini un fel de colos 
gânditor, în timp ce o servitoare bătrână trebăluia în sus şi 
în jos cu paşi tăcuţi. 

— Nu mâncaţi, aşadar, meştere Claude? întrebă femeia, 
oprindu-se. 

Uriaşul făcu un gest de nepăsare şi osteneală. 

— Încă sub impresia acelor înfricoşătoare amintiri ale 
fostei dumneavoastră meserii? întrebă ea din nou, după un 
răstimp. 

— Nu, răspunse înăbuşit Claude, clătinând din cap. 

— Ah, atunci înseamnă că vă gândiţi la copilă! ... 

— Neîntrerupt! suspină Claude, ca şi cum ar fi vorbit 
pentru sine. Momentele când nu sunt asediat de umbrele 
victimelor mele sunt, poate, cele mai îngrozitoare pentru 
mine, căci atunci în faţa ochilor mei se ridică chipul ei... Opt 


ani, doamnă Gilberte! Opt ani s-au scurs de când a dispărut 
aşa cum se mistuie un vis frumos... 

Meşterul Claude, care părea întruchiparea forţei animale, 
continuă cu o neobişnuită blândeţe: 

— Se pare că n-am fost făcut pentru atâta fericire şi că 
sunt condamnat la o singurătate blestemată. 

— Hai, meştere Claude, scutură-te de aceste amintiri! 

— Cu câtă încântare alergam la Meudon! continuă Claude, 
fără să asculte. Draga mea Simonne mă întâmpina... Şi 
copilul? Ah, iat-o! Aleargă spre mine, îmi îmbrăţişează 
gâtul, se caţără pe umerii mei, râzând şi strigând ca o 
micuță nebunatică: Mamă Simonne, iată-l pe tata! ... Ah, ce 
vis frumos! ... 

Meşterul Claude îşi acoperi obrajii cu ambele mâini... 
Plângea încetişor, fără zgomot... 

— Într-o dimineaţă... Înspăimântătoare zi! Era într-o joi, 
vremea era frumoasă... ajung la Meudon. Chem... nici un 
răspuns... Intru în grădină, Simonne nicăieri! Şi nici urmă 
de copil! Pătrund în casă... totul e răvăşit ca de o luptă... 
simt că înnebunesc... ies, strig... nimic, iarăşi nimic! ... 
Îngrozitoare zi! Seara, cad fără cunoştinţă şi când îmi revin, 
văd o femeie care mă îngrijeşte... Copilul! Unde-i copilul 
meu? ... Nimeni nu ştie! Tot ce se ştia printre vecini este că 
în ajun a fost văzută trecând o şatră de ţigani... Cum de n- 
am murit? 

O bătaie în uşă răspândi lungi ecouri prin toată casa. 
Gilberte rămase nemişcată, încremenită de mirare... 

— De opt ani n-a mai bătut nimeni la această uşă! 
bolborosi Claude. Cine poate fi, dacă nu nefericirea în 
trecere? ... 

O a doua bătaie şi mai puternică răsună surd. Meşterul 
Claude făcu un semn poruncitor servitoarei, care ieşi. 
Deodată, în uşă, apăru un bărbat cu capul acoperit de o 
glugă neagră... Claude se ridică şi cu un ton aspru, dar 
temător în acelaşi timp. Întrebă: 

— Cine sunteţi? ... Ce aveţi cu mine?.... 


Necunoscutul rămase o clipă mut, apoi, cu un glas coborât 
şi răguşit, rosti: 

— Meştere, vin să-ţi cer un serviciu profesional. 

Claude, zguduit de o tresărire, răspunse: 

— Pe vremuri, când îmi exercitam trista mea meserie, 
numai judecătorul bisericesc şi şeful poliţiei mă puteau 
chema. Dumneavoastră nu sunteţi nici judecător bisericesc, 
nici şeful poliţiei... pentru că altfel aţi şti că de opt ani am 
fost înlocuit în funcţia mea... 

Necunoscutul tăcu o clipă, apoi, cu glas aspru, rosti 
următoarele cuvinte: 

— Pentru mine, pentru aceea căreia trebuie să-i dai 
ascultare, tu mai eşti călăul... priveşte! 

Atunci, îşi scoase de sub mantie mâna dreaptă. La degetul 
mijlociu al acestei mâini se afla un inel lat, pe deasupra 
căruia era fixată o montură enormă de fier, pe care 
fuseseră gravate nişte semne misterioase. Claude privi în 
fugă acele semne. Şi atunci se clătină înfiorat! 

— Acum te supui? ... Întrebă necunoscutul. 

— Mă supun, monseniore! ... 

— Bine. Vei veni la casa aşezată la capătul insulei, în 
spatele catedralei Notre-Dame. Execuţia va avea loc la 
zece... Ai să vii? 

— Voi fi acolo, monseniore! ... răspunse Claude într-un 
suspin ca un geamăt. Dar spuneţi celor ce v-au trimis să nu 
se mai bizuie de aci încolo pe mine... Execuţia aceasta va fi 
ultima! 

— Ultima! exclamă omul. Fie! Acum am să-ţi arăt chipul, 
pe care păreai să-mi reproşezi că l-am ţinut ascuns. 

Cu o mişcare bruscă dădu deoparte gluga şi chipul lui 
apăru, palid, de o paloare spectrală. Claude sări înapoi, 
gâfâitor şi murmură cu un glas de nedescris: 

— Episcopul! ... Prinţul Farnese! ... Tatăl copilei! ... 

— Al copilei pe care mi-ai furat-o! răcni Farnese. Da, eu 
sunt! Eu, care te-am blestemat! Eu, care vin să te blestem 
din nou, pentru că nu ţi-a fost milă de nenorocirea mea! 


Sau mai bine, nu! Nu te blestem. Vin la tine rugându-te...! 
Ascultă! Spune-mi adevărul! Fii om cel puţin o dată în viaţa 
ta! 

Claude şovăi o clipă... apoi scutură din cap. 

— Adevărul! urmă în sfârşit Claude. Vi l-am spus în ziua 
când aţi apărut, acum cincisprezece ani! Ea a murit! A 
murit la trei zile, după ce am cules-o de sub 
spânzurătoare... 

Cardinalul-prinţ Farnese nu mai zise nimic. Îşi trase din 
nou gluga pe cap şi cu un oftat lugubru se îndreptă spre 
uşă. Claude îşi aruncă la repezeală o mantie pe umeri şi 
fugi după Farnese, pe care-l ajunse din urmă în momentul 
când acesta păşea în stradă. 

— Nu mi-aţi spus pe cine trebuie să execut astă-seară! 

— Nu ştiu! răspunse Farnese, trist şi glacial. 

— E un bărbat? ... E o femeie? .... 

— O femeie! ... O fată tânără! ... 

Călăul îşi şterse sudoarea care-i inunda fruntea. Se 
îndreptă spre capătul insulei, către misterioasa casă a 
prinţesei Fausta, mormăind: 

— Ultima execuţie... Ultima victimă! ... 

Capitolul 5 

Casa din insula Cite. 

Simonne fu îngropată în cel mai apropiat cimitir, adică al 
Inocenţilor. După ce coşciugul fu coborât în pământ, iar 
groparul începu să arunce pe el primele lopeţi de pământ, 
Belgodcre o apucă pe Violetta de mână şi o luă cu el. Fata îl 
urmă fără să se opună. Ea mergea fără să-şi dea seama de 
drumul pe care-l străbătea. Totuşi, în fundul inimii, lumina 
blândă a unei imagini alinătoare părea să-i şoptească că nu 
era singură pe lume. 

Seniorul acela tânăr, cu privirea limpede, cu glasul 
dezmierdător... se va mai întoarce oare? Nu-i ştia nici 
numele. 

Da, va reveni! Din moment ce a făgăduit! ... Mâine 
dimineaţă îl va revedea. Până şi ultimele cuvinte ale 


Simonnei, murmurând inimii ei o mângâiere, spuneau: 
„Omul acela tânăr... va fi salvatorul tău... căci te iubeşte! 

Deodată îşi dădu seama că Belgodere nu se îndrepta nici 
spre piaţa Greve, nici spre strada Tisseranderie, unde se 
afla Hanul Speranţei. 

— Dar unde mă duceţi? bâigui ea. 

Ţiganul, fără să răspundă, strânse şi mai puternic mâna 
Violettei şi iuți pasul. Înainta printre cele două şiruri de 
case ale unui pod şi, după trecerea fluviului, coti la stânga. 

La răsărit, în spatele catedralei Notre-Dame şi al palatului 
arhiepiscopal, se ridicau una lângă alta două construcţii 
asemănătoare, ca două surori care se ţin de mână... dar 
două surori dintre care una era o fiinţă drăgălaşă, iar 
cealaltă un monstru de urâţenie. 

Belgodcre, trăgând-o pe Violetta de mână, se îndreptă 
direct spre colosalul portal al construcţiei monstruoase. 

— Unde suntem? bâigui Violetta, aruncând în jurul ei o 
privire deznădăjduită. 

Belgodcre nu răspunse şi bătu în poartă cu ciocanul greu 
de bronz. Poarta se deschise fără zgomot. Violetta voi să 
sară înapoi, dar ţiganul o ţinea strâns. În clipa care urmă, 
ajunse într-un vast vestibul pardosit cu lespezi de piatră, cu 
pereţii înalţi şi goi, slab luminat, unde se aflau doi oameni 
mascaţi, cu pumnale fără teci la brâu. 

— Iată micuța pe care eu, Belgodere, trebuia să v-o aduc. 
Am nimerit bine? întrebă ţiganul. 

— Aici e! răspunse unul dintre cei doi paznici. 

În aceeaşi clipă, omul mascat aruncă pe capul Violettei un 
sac de pânză neagră, pe care-l strânse pe gâtul ei cu un 
şiret. Fără un țipăt, fără respiraţie, paralizată, Violetta se 
simţi ridicată, târâtă, dusă într-un loc necunoscut! ... 
Celălalt uriaş mascat îi întinse lui Belgodere o pungă 
rotofeie. 

— lată cei o sută de ducați pe care i-ai cerut... O clipă, 
prietene: dacă vrei să ţi se smulgă limba, sau să fii jupuit de 


viu, atunci n-ai decât să spui cuiva o singură vorbă despre 
ceea ce ai făcut... 

Ţiganul se înclină până la pământ, cu un zâmbet viclean şi, 
ieşind de-a-ndăratelea, dispăru în noapte. 

La Notre-Dame sună de ora zece. Belgodere dispăruse de 
mult. În momentul acela, meşterul Claude, apropiindu-se la 
rândul său de înfricoşătoarea clădire, bătu în poartă. Poarta 
se deschise din nou fără nici un zgomot. După victimă, 
acum sosea călăul! Fără îndoială că cei doi oameni mascaţi 
îl recunoscură, căci unul dintre ei, făcându-i semn să-l 
urmeze, porni înaintea lui înlăuntrul casei. 

După ce străbătură vestibulul, casa aceea hâdă deveni un 
palat ca în basme: un şir de încăperi luxos ornamentate, 
care duceau la o sală imensă, în fundul căreia, sub un 
baldachin, se ridica un tron de aur - o minune a sculpturii. 

În sala tronului se aflau douăsprezece candelabre de aur, 
purtând fiecare câte douăsprezece torţe de ceară 
trandafirie, nişte coloane de matostat şi de marmură, 
enorme vase de porfir, tapiserii de Arabia, şaizeci de fotolii 
cu spătare foarte înalte, purtând câte o tiară sculptată, 
toate cu câte un F brodat, sub care se încrucişau două chei 
simbolice, care păreau să-i păzească pe cei douăzeci şi 
patru de oameni înarmaţi, înveşmântaţi în oţel, tăcuţi, 
nemişcaţi, cu halebardele în mâini. 

Călăul trecu printre aceste minuni fără o tresărire, 
urmându-şi ghidul mut. Ajunse astfel, din sală în sală, până 
la o odaie rece, umedă, cu pereţii din piatră cenuşie, fără 
nici o mobilă, doar de-a lungul pereţilor se vedeau lanţuri 
prinse în inele de fier. 

Acolo stătea o femeie îmbrăcată în negru, cu capul 
acoperit de o mantilă de dantelă neagră. Faţa nu i se vedea, 
dar pe mâna ei strălucea un inel la fel cu cel al prinţului 
Farnese. Cu diferenţa că inelul cardinalului era de fier, în 
timp ce acel ce strălucea pe mâna femeii era din aur curat, 
iar literele de pe faţa monturii erau însemnate cu diamante, 
care sclipeau în penumbră. 


Femeia aceea era Fausta! 

Ajuns aici, Claude se cutremură şi căzu în genunchi 
murmurând: 

— Suverana! ... 

Fausta i se adresă cu o uimitoare şi glacială solemnitate: 
— Călăule! Noi, marea preoteasă a Ordinului căruia i-ai 
jurat supunere, am judecat şi condamnat la moarte o fiinţă 
omenească, a cărei viaţă era o ameninţare pentru sfintele 

planuri încredințate nouă spre îndeplinire. Călăule! Ai 
primit să fii cel ce aduce la îndeplinire sentinţele secrete 
care aparţin numai justiţiei divine. Intră deci în camera de 
execuţie, unde condamnata aşteaptă şi împlineşte-ţi 
misiunea... 

Claude ridică fruntea şi întinse mâinile spre Fausta. 

— Ai să ne spui ceva! Îţi îngădui s-o faci... zise Fausta. 

— Suverană, rosti Claude, scuturat de un tremur convulsiv, 
îndrăznesc să adresez o rugăminte strălucitei majestăţi, la 
picioarele căreia mă prostern... 

— Vorbeşte, călăule. Ne aflăm pe lumea aceasta pentru a 
pedepsi, dar şi pentru a alina. 

— Alinare! Da, de o alinare am nevoie... Vântul în zborul 
lui mi-aduce lacrimile şi blestemele celor pe care i-am ucis. 
În zadar le strig că n-am fost decât un instrument al justiţiei 
omeneşti! În zadar îl rog pe Dumnezeu atotputernicul să 
redea puţină linişte sufletului meu! Mă tem că voi muri fără 
această iertare supremă, ce mi-a fost făgăduită de trimisul 
domniei-voastre! De doi ani, de când v-am jurat credinţă, a 
trebuit să vin aici şi să practic de trei ori înfricoşătoarea 
mea funcţie, iar Sena n-a dezvăluit nimănui taina celor trei 
cadavre pe care i le-am aruncat! ... Am cerşit milă la mai 
mult de o sută de preoţi, dar niciunul n-a vrut să facă 
deasupra capului meu acel semn mântuitor, care mi-ar fi 
redat liniştea! I-am refuzat trimisului domniei-voastre, 
Suverană, aurul pe care mi-l oferea... dar, când mi-a 
făgăduit sfânta dezlegare de păcate, am semnat pactul! De 


trei ori am ascultat, Suverană! Acum nu mai pot, Suverană, 
fie-vă milă de mine! 

— Ai făcut bine că ţi-ai deschis sufletul în faţa mea, rosti 
Fausta cu un accent de o blândeţe învăluitoare. Călăule, 
greaua încercare s-a terminat. Mergi mâine la Notre-Dame. 
După slujbă vei împărtăşi tot ce ai pe suflet unui prinţ al 
bisericii, înarmat de sanctitatea-sa, special pentru 
dumneata, cu depline puteri. 

Apoi cu un glas de poruncă supremă: 

— Acum, călăule, du-te! Mai ia şi această viaţă. Cu preţul 
acesta, mâine vei fi dezlegat de toate crimele tale şi eliberat 
de toate vedeniile... 

Claude se ridică dintr-o săritură, cu faţa strălucind de un 
înspăimântător extaz: 

— Spuneţi, strigă el, că mi se va ierta tot trecutul meu? ... 

— Vei fi iertat! ... 

— Şi că această execuţie va fi ultima... iar după această 
femeie nu voi mai ucide pe nimeni? 

— Femeia aceasta va fi ultima ta victimă! 

— Atunci, să moară! răcni meşterul Claude, îndreptându- 
se spre camera de execuţii. 

Aceasta era o încăpere mare cu pardoseala prost 
încheiată, în mijlocul căreia apăreau spaţiile dintre 
scândurile unui chepeng închis. Chepengul avea un inel 
prin care era trecută o funie. Ea se ridica drept spre tavan, 
apoi, printr-un sistem de scripeţi, cobora de-a lungul unui 
perete în care funia era fixată cu un cui mare, printr-un 
nod. Trebuia numai să dezlegi nodul şi atunci coarda 
aluneca pe scripeţi, iar capacul chepengului, nemaifiind 
susţinut de funie, cobora, se închidea... 

Cine se găsea atunci pe acest capac era zvârlit... Jos, Sena 
se rostogolea cu jeluiri înăbuşite, cu clipociri aidoma 
blestemelor. 

Intrând, călăul zări în mijlocul încăperii, în palida lumină 
difuză, pe aceea pe care trebuia s-o ucidă. Era întinsă pe 
podea, cu siguranţă leşinată de spaimă. 


El se cutremură îndelung. Apoi, se îndreptă spre cuiul de 
care era agăţată funia de susţinere a chepengului! Dar, ca 
să ajungă acolo, făcu un lung ocol, fără a-şi privi victima... 
Sudoarea i se prelingea în picături mari pe obraz şi astfel 
ajunse la funie. Fără a îndrăzni să se întoarcă, duse o mână 
tremurătoare spre nodul pe care începu să-l desfacă. În 
clipa aceea, condamnata, victima, suspină adânc. 

„Se trezeşte... Trebuie s-o omor înainte de-a o azvârli...? 
S-ar putea să fugă! Şi apoi... ar suferi prea mult... eu 
trebuie să ucid, nu să produc suferinţă...” adăugă el 
clănţănind din dinţi. 

Atunci, se întoarse, făcu un salt până la condamnată şi 
îngenunche, mai bine zis se chirci lângă ea, punându-i de 
gât frânghioarele de sugrumare! ... 

Victima făcu o mişcare... Cuvinte abia bolborosite ajunseră 
până la urechea călăului. 

„Adio, mamă... scumpa mea mamă... lată, unde eşti?” „O 
cheamă pe maică-sa.”, gâfâi călăul. „Cât de plăcută îi este 
vocea şi cum îmi sfâşie inima! ...” 

Îl cuprinse o curiozitate de neînvins! Să vadă! Oh, să vadă 
chipul acestei victime... Să citească pe faţa ei crima care o 
osândea. Mai rezista încă ispitei, când degetele lui singure 
au şi dezlegat şiretul care strângea sacul negru în jurul 
gâtului. Adorabilul chip al Violetei îi apăru astfel în faţa 
ochilor... O privi îndelung, înmărmurit la culme. 

Apoi, tot privind-o, simţi o tresărire surdă şi adâncă a 
inimii, o răvăşire puternică a sufletului său. 

— Asta-i bună! răcni el apucându-i părul cu amândouă 
mâinile încleştate, dar simt că înnebunesc! Ce prostii îmi 
trec prin cap! ... Am să-mi pierd minţile! ... chipul...îmi 
reaminteşte... Nu! e o sminteală! Copila ar fi trebuit să aibă 
vârsta asta! Ah, dacă aş putea să-i văd ochii! Dacă e ea?... 
Fiica mea! urlă el un răcnet îngrozitor... Violetta! Violetta! 


Violetta deschise ochii şi îi îndreptă, timizi şi speriaţi, spre 
călău... Ea întinse braţele şi murmură: 


— Tată! Bunul meu tată Claude! ... 

Claude dădu un țipăt îndurerat: 

— Doamne, Dumnezeule! E ea! E copila mea! ... 

Se ridică, făcu un pas înapoi, iar mâinile lui uriaşe, 
scuturate de un tremur nestăpânit, se întindeau spre ea. 
Râdea şi plângea în acelaşi timp. 

Apoi, cu o mişcare bruscă, o ridică pe fată cu braţele lui 
puternice şi o duse în colţul cel mai îndepărtat de chepeng, 
se aşeză pe podea şi o luă pe genunchi. 

Plângea cu lacrimi mari, bolborosind lucruri de neînțeles, 
iar pe faţa lui monstruoasă se putea vedea o undă 
luminoasă de fericire. Violetta zâmbea şi repeta mereu: 

— Tată... dragul meu tată Claude... tu eşti! ... 

Şi, atunci când ea putu înţelege unele cuvinte din cele 
mormăite de el, îl auzi spunând: 

— Da... aşa €... mai spune-mi încă astfel şi încă o dată, 
mereu! Dar ce s-a petrecut? Nu! Taci, ai să-mi povesteşti 
mai târziu... Când mă gândesc că eşti chiar tu! Nu visez, 
spune-mi! Asta-i grozavă! exclamă el râzând fericit. Să 
plecăm acasă... 

— Ah, tată! Dar aici ce este? şopti Violetta, din nou 
îngrozită. 

Claude repetă tremurând de groază: 

— Aici... Noi suntem aici! ... 

— Tată, tată, ce spaimă groaznică te cuprinde! Ah, mi-e 
frică! Dar ce fel de casă este asta? ... 

— E aşa cum e! se răsti Claude. Ah! ... Mi-aduc aminte! ... 
Se ridică dintr-o săritură şi o apucă pe fata încremenită de 
frică... În clipa aceea uşa se deschise şi apăru Fausta 
învăluită în negru. 

Fausta pironi asupra Violettei o privire de arzătoare 
curiozitate. 

„Aceasta este, deci,” murmură ea, „copila crescută de 
călău. E, prin urmare, fiica lui Farnese! Un nou temei ţi mai 
puternic ca să dispară! ...” 


Claude se oprise, împietrit. Fausta întinse braţele şi rosti 
cu o voce dureros de calmă: 

— Ce mai aştepţi? 

Claude dădu o clipă înapoi ca fiara sălbatică în momentul 
morţii. Fausta repetă cu acelaşi glas îngrozitor de egal: 

— Ce mai aştepţi? 

Atunci Claude o împinse pe Violetta la spatele lui, ca 
pentru a-i servi de ultim scut. Apoi, împreună mâinile sale 
enorme şi cu disperare bâigui cu glas şoptit: 

— Doamnă, e copilul meu... O pierdusem... şi o regăsesc 
aici... N-aţi vrea, nu-i aşa? Acum, că ştiţi, lăsaţi-ne să 
trecem. 

— Călău, rosti Fausta, ce aştepţi ca să execuţi 
condamnata? 

La acest cuvânt de călău, un țipăt de spaimă şi de groază 
izbucni din gâtlejul Violeltei. 

— Tatăl meu! ... Călău! ... Tatăl meu e călău!... 

Claude auzi acest țipăt şi se întoarse spre fată. O expresie 
de nesfârşită disperare apăru pe chipul său şi rosti cu un 
accent de o tristeţe de nedescris: 

— Nu te speria... n-am să te mai ating, dacă aşa ai să vrei 
tu... n-am să-ţi mai vorbesc... nu te voi mai numi fiica mea... 
numai nu te speria. Te rog din suflet, nu-ţi fie frică... 
Doamnă, strigă el deodată, întorcându-se spre Fausta, aţi 
săvârşit o crimă. Aţi sfărâmat legătura de dragoste care o 
unea pe această fată de nenorocitul care sunt eu. lată de ce 
vă spun: acum, feriţi-vă... 

— Bagă de seamă, tu, călăule! întrerupse Fausta, fără 
mânie. Te-ai revoltat? Nu mă mai asculţi? 

— Să ascult! Asta-i bună! Vă spun doar că e fiica mea! ... 
Nu te teme de nimic, micuța mea Violetta. Să ieşim de aici! 
— Călău! strigă Fausta cu glas răsunător, alege: ori mori 

cu ea, ori te supui! ... 

— Să mă supun eu! urlă Claude cu un accent sălbatic. S-o 
ucid pe fiica mea, chiar eu? Sunteţi nebună, Suverana mea! 


Loc! Loc! Pe toţi dracii iadului! Altfel ţi-a sunat ultimul ceas! 


Cu braţul stâng cuprinse mijlocul Violettei, pe care o saltă 
şi porni cu ea. Apoi, ridicându-şi celălalt braţ, legănând în 
aer pumnul lui uriaş, se îndreptă spre Fausta... 

Aceasta văzu apropiindu-se de ea omul acela 
înspăimântător. Ea nu dădu înapoi, dar scoase un sunet 
scurt şi ascuţit dintr-un fluier pe care-l purta la brâu. În 
aceeaşi clipă, cincisprezece guarzi înarmaţi cu archebuze 
năvăliră în acea sală a groazei. 

Claude, în braţe cu Violetta pe jumătate leşinată, se 
retrase răcnind: 

— Haideţi, veniţi! Atingeţi-vă de ea dacă îndrăzniţi... 

Dar guarzii rămaseră locului: fără îndoială că Fausta i-a 
instruit înainte de a intra. Nu înaintau! ... Dar Claude îi 
văzu pregătindu-şi armele! 

— Atenţie! comandă un glas aspru. 

În momentul acela, cei cincisprezece guarzi auziră un 
urlet şi văzură o umbră uriaşă care sărea. Atunci îşi 
descărcară armele! Răsună trăsnetul celor cincisprezece 
archebuze! Sinistra încăpere se umplu de un fum negru! ... 
Apoi guarzii ieşiră... 

Fausta rămase singură, nemişcată, cu un zâmbet misterios 
pe buze. Treptat, vălătucii de fum se risipiră. Atunci, ea 
căută cadavrele lui Claude şi al Violettei... Dar nu le zări 
nicăieri! ... Violetta şi Claude dispăruseră! ... 

Privirile Faustei rătăceau scormonind prin ungherele 
întunecate... şi în sfârşit se opriră asupra chepengului... din 
mijlocul încăperii. Chepengul era deschis! ... 

Fausta se apropie, se aplecă, ascultă şi rămase acolo, 
ghemuită peste acea prăpastie neagră, în fundul căreia, nu 
mai încăpea îndoială, se roteau, prinse acum de vârtej, cele 
două cadavre înlănţuite. 

Capitolul 6 

Buna hangiţă. 


Despărţindu-se de Crillon în câmpia Tuileriilor, cavalerul 
de Pardaillan şi ducele d'Angouleme au mers de-a lungul 
ţanţurilor, reintrând în Paris prin poarta Montmartre. Ei 
străbătură oraşul, ajunseră în strada Barrces, situată între 
Sena şi biserica Saint-Paul şi intrară într-o casă cu 
înfăţişare burgheză, unde, în ajun, se întorseseră de-a 
dreptul după întâlnirea lor cu Henric al III-lea. 

Casa aparţinea Mariei Touchet, mama tânărului duce, şi-i 
fusese dăruită de Carol al IX-lea. Era deci plină de 
amintirile regelui mort atât de tânăr, de o moarte atât de 
îngrozitoare, după sângeroasa tragedie din zilele Sfântului 
Bartolomeu. 

Charles, care era în relaţii de camaraderie cu o mulţime 
de tineri seniori din Orleans şi Ile-de-France, nu avea decât 
un singur prieten: pe Pardaillan. Şi totuşi, pe acest 
Pardaillan nu-l cunoştea decât de vreo zece zile. Într-o 
seară, cavalerul a trecut prin Orleans şi a vizitat-o pe iubita 
decedatului rege Carol al IX-lea. Marie Touchet îi povestise 
fiului ei ceea ce ştia despre Pardaillan, iar tânărul duce o 
ascultase aşa cum se ascultă un pasaj eroic dintr-un poem 
închinat isprăvilor cavalereşti. Apoi, a doua zi, atunci când, 
după scena în care fusese hotărâtă plecarea lui, Charles 
d'Angouleme pornise la drum. Marie Touchet a îndreptat 
spre cavaler privirile ei rugătoare, părând că vrea să-i 
spună: „Şovâiam să-l las pe copilul meu să plece, dar nu-mi 
va mai fi teamă dacă va avea prietenia dumitale.” 

— Doamnă, zise Pardaillan, mă duc la Paris. Nădăjduiesc 
că monseniorul duce d'Angouleme va binevoi să mă numesc 
printre prietenii săi... 

Mama lui Charles a înţeles toată făgăduiala cuprinsă în 
aceste cuvinte şi a răspuns printr-o privire care dovedea 
toată recunoştinţa ei. Pe drum, ducele l-a îndrăgit mult pe 
tovarăşul său, admirându-i fără încetare siguranţa de sine, 
în sfârşit, toată înfăţişarea, care impresiona de la prima 
privire şi care făcea din Pardaillan o fiinţă deosebită, unul 
din acei oameni pe care era cu neputinţă să nu-i remarci. 


Apoi, încăierarea din piaţa Greve, rămăşiţele înfrângerii de 
pe Baricade, i-au insuflat tânărului duce un sentiment care 
ţinea de o încântare plină de admiraţie, de respect, precum 
şi de recunoştinţă, deoarece, fără cavalerul Pardaillan, el ar 
fi fost cu siguranţă ucis. 

Or, atunci când după o lungă gândire se hotărâse seara, la 
masă, să vorbească de Violetta, când şi-a dezvăluit 
dragostea, Charles a întâlnit în Pardaillan pe cel mai 
desăvârşit prieten pe care-l putea visa un îndrăgostit. 

— lubeşte-o, ce naiba! exclamă cavalerul şi fă-te iubit! Fiţi 
fericiţi amândoi. Ţigancă sau prinţesă, din moment ce-o 
iubeşti ea trebuie să-ţi fie steaua călăuzitoare! 

Acestea spuse, Pardaillan s-a dus să se culce, nu înainte de 
a-l fi anunţat pe Charles că a doua zi dimineaţa se va duce 
la hanul Devinicre din strada Saint-Denis, unde îl va aţtepta 
ca să afle rezultatul celor stabilite cu Belgodere. 

A doua zi în zori, tânărul duce era în picioare şi simţea 
cum îi zvâcneşte inima în piept. 

„S-o revăd!” murmură el vrâjit, „s-o revăd şi să-i spun... 
voi îndrăzni oare? ...” 

Pardaillan dormise ca omul care n-are nimic altceva mai 
bun de făcut. Dimineaţa, pe la orele nouă, s-a dus, aşa după 
cum spusese, la Devinicre, faimoasa cârciumă care era pe 
atunci locul de întâlnire al înaltei societăţi petrecăreţe. 

Atunci când cavalerul de Pardaillan urcă, nu fără o surdă 
emoție, cele patru trepte ale peronului de la Devinicre ţi se 
aţeză într-un colţ retras al salonului comun, hangiţa, cu 
braţele goale până la cot, cu obrazul încins în faţa flacărei 
înalte a vetrei din bucătărie, supraveghea două sau trei 
şiruri de sitari şi de lişiţe din balta de la Grange-Batelicre, 
care se roteau solemn ţi se rumeneau la foc. 

Huguette, stăpâna hanului Devinicre, avea în momentul 
acela ceva mai mult de treizeci ţi trei de ani, mijlocelul ei îşi 
păstrase linia, iar trăsăturile aveau o fineţe pe care multe 
doamne mari i-ar fi invidiat-o. 


Deodată, un câine roşcat ridică nasul, cu o tresărire. Se 
ridică brusc în patru labe, adulmecând... apoi se repezi în 
salon. Huguette se opri scurt, cu ochii căscaţi, aţintiţi 
asupra unui străin care mângâia câinele. Ea păli. 

„Isuse!” murmură ea, „parcă ar fi...” 

În aceeaşi clipă, cavalerul ridică capul şi ea îl recunoscu. 

— Dumnezeule! Domnule cavaler... chiar dumneavoastră 
sunteţi? 

Pardaillan se ridică repede, privi o clipă hangiţa cu un 
zâmbet înduioşat, apoi îi apucă mâinile şi, spre marea uluire 
a servitoarelor, care nu mai văzuseră niciodată pe stăpână 
îngăduind cuiva o asemenea familiaritate, o sărută pe 
amândoi obrajii: 

— Şi cum o mai duce bunul Gregoire? întrebă cavalerul, ca 
să încerce să mai potole-ască emoția vizibilă a gazdei. 

— Dumnezeu să-i aibă în pază sufletul, sărmanul om! E 
mort de aproape şapte ani... 

Apoi, cu acea prefăcătorie specială, trecută cu vederea 
femeilor frumoase, Huguette profită de această amintire, 
pentru a da liber curs lacrimilor care i se zăreau pe 
pleoape. 

— Dar din ce naiba a murit? întrebă cavalerul. Avea doar 
sănătate atât de înfloritoare... 

— Tocmai, răspunse Huguette ştergându-şi ochii. A murit 
de prea multă sănătate... 

Ea îl cercetă îndelung şi pe furiş pe cavaler şi constată, 
poate cu un gând preconceput de nemărturisită mulţumire, 
că nu se pricopsise în acest răstimp. După unele amănunte 
vizibile numai privirilor pătrunzătoare ale unei femei ce 
iubeşte, ea socotea că dacă Pardaillan era departe de a mai 
fi sărmanul coate-goale dinainte, era însă tot atât de 
departe de a fi falnicul senior, pe care şi-l imaginase cu o 
oră mai înainte. 

— Vă mai amintiţi, monseniore cavaler, spuse ea, de ultima 
vizită pe care aţi făcut-o la Devinicre? ... Sunt aproape 
cincisprezece ani... eraţi trist... ah, atât de trist! ... 


Pardaillan ridicase perdeaua ferestrei lângă care stătea şi, 
puţin palid, îndreptă ochii spre faţada unei case vechi, 
aşezată peste drum de han. 

— Aici am cunoscut-o, zise el cu o mare gingăşie. Aici am 
văzut-o pentru prima dată. 

„Lodse”... îţi ţopti gazda, în sinea ei. 

Pardaillan lăsă perdeaua să cadă la loc şi începu să râdă. 

— Ei, doamnă Huguette, nu mai ai vinul acela atât de 
limpede şi de înşelător, care-i plăcea tatălui meu? ... 

Hangiţa făcu un semn şi o slujnică veni în grabă. Îndată, 
Huguette umplu un pahar, pe care cavalerul îl dădu peste 
cap. El goli astfel, unul după altul, trei sau patru pahare, în 
timp ce hangiţa, cu vocea ei mângâietoare şi împinsă de 
curiozitate, nu mai prididea cu întrebările... Privirile lui 
Pardaillan se tulburau, iar fruntea aceea de o cutezanţă 
senină se întunecă. 

— Iată, Huguette, zise el deodată, în afară de dumneata nu 
mai am pe nimeni care să mă iubească. Nu văd de ce v-aş 
ascunde durerea sufletului meu. Să ştiţi, deci, doamnă 
Huguette, că dacă am fost atât de trist la ultima mea 
trecere prin Paris, cauza era că o pierdusem pe Lodse... 

— A murit? întrebă hangiţa cu o durere sinceră adâncă. A 
murit Lodse de Montmorency? ... 

— Lodse de Pardaillan, contesă de Margency, completă 
grav cavalerul. Căci fusese soţia mea, iar eu fusesem numit 
conte de Margency. Da, a murit... În ziua când am părăsit 
Parisul, în ziua aceea de groază când păşeam în băltoace de 
sânge... 

— Ziua Sfântului Bartolomeu! 

— Da... În ziua aceea tatăl meu a murit de pe urma rănilor. 
Şi atunci, în clipa aceea de spaimă, când mă aplecam 
asupra tatălui meu, un demon s-a repezit şi a lovit-o pe 
Lodse cu un pumnal. Turnaţi-mi să beau, frumoasă 
Huguetite. 

— Oh, e înfricoşător! zise Huguette. Să vezi murind în 
aceeaşi zi şi tatăl... şi aceea pe care o adorai! ... 


— Nu! exclamă Pardaillan, ea n-a murit în ziua aceea. 
Rana părea neînsemnată şi Lodse s-a vindecat repede de 
ea... După aceea ne-am căsătorit la Montmorency. Am 
crezut că raiul coborâse pe pământ numai pentru mine 
fiindcă, aşa cum ai spus, o adoram pe Lodse, astfel cum voi 
adora până la ultima mea suflare luminoasa amintire pe 
care i-o port... 

Pardaillan rostise lucrurile acestea cu un uşor tremur, cu 
ochii rătăciţi în depărtări, în adâncurile trecutului său... 

— Sărmane cavaler! Biată Lodse! îi compătimi Huguette. 

— Da! Trei luni după unirea noastră, îngerul şi-a luat 
zborul... Într-o seară fu cuprinsă de o fierbinţeală 
puternică... A doua zi dimineaţa, îşi încolăci braţele în jurul 
gâtului meu, vru să spună câteva cuvinte şi muri liniştită. 

— A murit deci în urma acelei febre? continuă 
întrebătoare Huguette. 

Pardaillan clătină din cap: 

— Dacă ar fi murit de o simplă fierbinţeală, rosti el cu glas 
înăsprit, nemaiavând nici eu ce căuta pe lume, aş fi murit cu 
ea odată! ... Dar am supravieţuit... şi trăiesc... adăugă el cu 
un accent ameninţător. 

Lăsă să-i cadă paharul golit pe masă şi spuse mai departe: 

— Lodse a murit asasinată... Pumnalul era otrăvit! ... 

Gazda se cutremură. 

— Atunci, urmă cavalerul, am pornit să-l găsesc pe vinovat. 
Acela a fost momentul când te-am văzut, dragă Huguette! 

— Şi... l-aţi găsit... pe acel om? ... 

— Încă nu. El ştie că îl caut. De patru ori am izbutit să-l 
încolţesc... Îl aveam în mână! Dar de patru ori mi-a alunecat 
printre degete în ultima clipă... Îl urmăresc mereu... n-o să- 
mi scape... Am cunoscut toate caznele cutreierării 
drumurilor de ţară şi adesea, Huguette, de câte ori mă 
culcam pe o grămăjoară de paie fără să mănânc, m-am 
gândit la buna hangiţă de la Devinicre, care avea 
întotdeauna o cină pentru mine, un zâmbet pentru bucuriile 
mele şi o lacrimă pentru suferinţe... 


— Din nefericire, murmură Huguette emoţionată de cele 
auzite, hangiţa nu s-a gândit numai adesea la 
dumneavoastră... ci neîncetat! ... Dar fiindcă veni vorba de 
cină, îndrăznesc să sper... 

— Şi încă cum, buna mea Huguette! Eu fac mai mult decât 
să sper: o cer! ... 

În bucătăria care avea o uşă proprie spre stradă, 
Huguette se lovi de doi seniori, dintre care unul spuse: 

— Repede, hangiţo, o cameră pentru mine şi colegul meu, 
patru sticle de Beaugency, una sau două păsări, iar pentru 
rest ne bizuim pe dumneata! 

Huguette îi conduse pe cei doi gentilomi şi îi părăsi pentru 
a se întoarce la bucătărie, spunându-le: 

— Veţi fi serviţi într-o clipă, domnule de Maineville şi 
domnule de Maurevert! ... 

Deodată, intră un tânăr gentilom cu chipul răvăşit, 
cuprinse sala dintr-o privire şi, zărindu-l pe cavaler, alergă 
spre el. Era Charles d'Angouleme care, foarte palid, se 
prăbuşi pe un scăunel. 

— Dragă Pardaillan, murmură el, sunt pierdut! 

— Dar cum, răspunse Pardaillan, ce ţi s-a întâmplat? 

— Ei bine, exclamă tânărul duce, ai cărui ochi se 
umpluseră de lacrimi, tânăra aceea de care ţi-am vorbit... 
aceea pe care o iubesc, Pardaillan! ... A dispărut! 

— Sărmane duce! murmură cavalerul cu deosebită 
duioşie. Şi ţiganul ce spune? 

— Belgodcre? De negăsit! N-a mai fost văzut la hanul 
„Speranţei”. După ce am luat unele vagi informaţii, am 
plecat ca un nebun, cutreierând străzile din jurul pieţei 
Greve ţi, în sfârţit, iată-mă... 

Pardaillan rămase tăcut. Se gândea adânc: 

— Da, bolborosi el în cele din urmă, ca şi cum şi-ar fi vorbit 
singur, e într-adevăr epoca răpirilor, a violurilor, a crimelor, 
a intrigilor întunecate. Cine poate avea interesul să facă să 
dispară o biată ţigăncuşă? 

— Pardaillan! Pardaillan! Ceea ce spui mă înspăimântă! 


Cavalerul dete din umeri. Deodată, tresări, se gândi o clipă 
şi, ridicând capul, rosti: 

— N-ai din întâmplare un obiect care să fi aparţinut 
acestei tinere? ... 

Ducele d'Angouleme roţi, suspină şi sfârşi prin a scoate din 
pieptar o eşarfă de mătase brodată. 

— Am ridicat-o ieri... În trăsura ţiganului, bâigui el 
întinzând-o cavalerului. 

— Spune mai bine că ai furat-o, spuse liniştit Pardaillan, 
punând eşarfa în buzunar şi adăugând: întoarce-te acasă, 
monseniore şi aşteaptă-mă în strada Barres. S-ar putea ca 
încă în seara asta, sau mâine, să-ţi aduc veşti... căciam o 
călăuză sigură. 

Era vorba de câinele său, Pipeau, încredinţat pe vremuri 
Huguettei. 

Pipeau dădu solemn din coadă. În momentul acela, hangiţa 
aşternu pe masă primele bunătăţi ale unei cine, ce trebuia 
să fie minunată. 

— Dar cum? întrebă Huguette cu glas tremurat, plecaţi? 
Fără a-mi onora cina? 

— O cină demnă de doi împărați, răspunse Pardaillan, 
aruncând o privire plină de păreri de rău asupra 
îmbelşugatelor bucate, de unde se ridica o aromă 
înmiresmată. 

— Vai! Dar a fost făcută special pentru dumneavoastră, 
Cine va fi demn s-o mănânce? ... 

— Cine, scumpa mea Huguette? Pe Dumnezeul meu, 
exclamă Pardaillan ai căror ochi scăpărară o flacără de 
bunătate oarecum poznaşă, vreau să fac azi doi împărați! 
Făgăduieşte-mi că-i vei servi pe invitaţii mei ca şi pe mine 
însumi! ... 

Pardaillan străbătu majestuos sala cea mare, care 
începuse să se umple de băutori. Se opri pe peronul intrării 
şi privi o clipă trecătorii, alegându-şi doi oameni demni de 
el şi de minunata cină a Huguettei. 


— Ascultaţi! strigă el deodată către doi oameni care 
treceau. Daţi-vă osteneala să intraţi, domnilor... Da, 
dumneata, dumneata, negriciosul înalt cu ochi de corb - şi 
dumneata, prăjina aceea lungă cu ochi sfredelitori... Faceţi- 
mi cinstea de a veni să cinaţi aci înăuntru, căci vă poftesc 
eu. 

Cei doi amărâţi cărora li se adresau cuvintele de mai sus 
se opriră uimiţi, apoi sfioşi, neîncetând temenelele, urcară 
scările peronului. 

Erau doi vlăjgani lungi cât o zi de post, dar amândoi 
nemaipomenit de slabi, mizerabili, jalnici, cu mantiile lor 
jerpelite, cu tălpile găurite, îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de 
prost gust de saltimbanci în mizerie. 

Pardaillan îi conduse pe cei doi la masa strălucitoare, le 
făcu semn să se aşeze în faţa prânzului de basme ce se 
găsea pe ea. Speriaţi, muţi de emoție, cu nările larg căscate 
şi privirile piezişe aţintite pe capodoperile Huguettei, cei 
doi jalnici sărăntoci ascultară, se aşezară cu teamă, 
punându-şi pe scaun fiecare numai câte un sfert de fund. 
Apoi, se opriră ameţiţi, crezând că visează. 

— Cum te numeşti, dumneata, domnul cel sfredelitor? 
întrebă Pardaillan pe acela care i se păru să fie mai 
dezgheţat dintre cei doi. 

Omul răspunde ploconindu-se: 

— Monseniore, mi se spune Picouic... 

— Picouic? ... Frumos şi melodios. Dar te rog, binevoieşte 
să nu mă iei cu monseniore! Dar dumneata, domnule corb? 

Celălalt era într-adevăr caricatura unui corb: părul negru 
şi lung pe frunte, nasul lung, proeminent şi osos. El 
răspunse cu un glas mohorât: 

— Monseniore, mi se spune Croasse! ... 

— Croasse? Admirabil, pe legea mea! ... Ei bine, domnule 
Picouic şi domnule Croasse, mâncaţi şi beţi, sunteţi oaspeţii 
cavalerului de Pardaillan... Doamnă Gregoire, iată şi plata 
prietenilor mei, adăugă cavalerul, strecurând doi scuzi de 
aur în mâna hangiţei. 


Iar când Huguette schiţă un gest de refuz, îi spuse blând: 

— Dragă Huguette, ştii bine că aceştia sunt oaspeţii mei şi 
niciodată n-am îngăduit cuiva să mi-i răpească. 

Şi, salutându-i pe cei doi coate-goale cu unul din acele 
largi gesturi cavalereşti în care era mare meşter, cavalerul, 
urmat de Pipeau, porni către ducele d'Angouleme care-l 
aştepta în stradă, în timp ce domnii Croasse şi Picouic, cei 
doi „herculi” ai lui Belgodcre, năuci de admiraţie, începeau 
cu sfială atacul. 

În clipa când Pardaillan trecea pragul hanului Devinitre, 
se ridică perdeaua unei cămăruţe care dădea în bucătărie 
şi în sufragerie. În spatele geamurilor apăru faţă 
posomorâtă, care-l privi coborând treptele peronului. Acest 
chip, schimonosit de ură, era al lui Maurevert, asasinul 
Lodsei de Pardaillan, contesă de Margency. 

Capitolul 7 

Orgia. 

Dacă ar trebui să găsim cuvântul cel mai cuprinzător în 
stare să redea personalitatea umană a ducelui de Guise, am 
spune că acest om reprezenta Trufia. De Guise, ca şi Ahile, 
n-avea decât un punct vulnerabil în sufletul lui împietrit: nu 
putea fi rănit decât în orgoliul său. 

lar această căpetenie, care putea trece cu adevărat drept 
cel mai frumos gentilom din Paris, căruia toate doamnele 
sus-puse ale epocii îi trimiteau scrisori pătimaşe, 
cuceritorul căruia nici o femeie nu-i rezista, ei bine, Henri 
de Guise era căsătorit şi încornorat... 

A fost soţul cel mai batjocorit al timpului. Trecuse prin 
stări de disperare a orgoliului - da, a orgoliului - pentru că, 
fireşte, el nu-şi iubea soţia căreia îi cerea să-i fie 
credincioasă: era de acord ca el s-o înşele zilnic, dar nu voia 
ca el să fie făcut de râsul lumii. Uciderea lui Saint-Megrin n- 
a făcut să înceteze batjocura: Catherine de Cleves, ducesă 
de Guise, îl plânse opt zile pe Saint-Megrin şi-şi luă apoi un 
alt amant, apoi altul şi pe urmă alţii, astfel încât de Guise 
continuă să-şi facă sânge rău şi să verse lacrimi de necaz. 


În momentul acela, Henri de Guise nu ştia cine este 
amantul Catherinei, totuşi, era foarte sigur că are pe 
cineva. Hotărât să-şi păstreze întreaga limpezime a minţii, 
în momentul când Parisul începuse să fiarbă, o trimise pe 
Catherine în Lorrena, în paza unei doamne de companie pe 
care o considera sigură. Am văzut din scrisoarea prinţesei 
Fausta cum Catherine ieşise pe o uşă şi se întorsese pe 
alta... Dar comedia avea să se termine chiar atunci, căci 
cortina urma să se ridice în prezenţa unei drame! 

Reîntors la palatul său, ducele de Guise se închise în 
apartamentul lui şi avu o lungă convorbire cu cel ce-i fusese 
anunţat prin scrisoarea Faustei. A doua zi îşi petrecu timpul 
dictând scrisori şi împărțind ordine. Era neliniştit, nervos, 
iar cei din jurul lui vedeau limpede semnele unei furtuni 
lăuntrice dezlănţuită în sufletul lui. 

În seara aceleiaşi zile, doi oameni se opreau la capătul 
insulei Cite, în faţa unei case a cărei faţadă dărăpănată 
ascundea un palat ca în basme. 

Unul din ei bătu şi când se deschise poarta de fier, se 
retrase din faţa însoţitorului său, care intră. Înăuntru, 
acesta din urmă îşi scoase mantia, iar cei doi guarzi care 
vegheau fără încetare în vestibul, putură recunoaşte 
întunecata şi palida figură a ducelui de Guise. 

Regele Parisului, pe care parizienii ar fi vrut să-l numească 
rege al Franţei, fu condus atunci în aripa stângă a palatului, 
adică spre locul unde casa Faustei se unea cu aceea a 
hanului la „leascul-de-fier””. 

Acolo, într-o încăpere mai mică, mai puţin severă decât 
celelalte, dar tot atât de elegantă, prinţesa Fausta, 
îmbrăcată armonios, într-un costum de lână albă cu cute 
drepte, era aşezată într-un fotoliu de mătase albă. 
Picioarele i se odihneau pe o pernă de catifea albă. În 
această albeaţă imaculată, frumuseţea Faustei strălucea, iar 
diamantele negre ale ochilor ei, umbriţi de genele lungi, 
sclipeau de o luminozitate stranie, halucinantă. 


Henri de Guise intră brusc, dar în faţa Faustei se opri 
scurt şi cu un freamăt al întregii sale fiinţe, se înclină adânc. 
Când se ridică, chipul lui apăru, în lumina crudă, atât de 
palid, încât cicatricea tăieturii păru de un roşu sângeriu. 

— Puteţi vorbi, duce, zise misterioasa prinţesă cu un 
zâmbet - adevărat poem de gingăşie. 

— Doamnă, i se adresă atunci Henri de Guise cu glas 
răguşit, trimisul dumneavoastră mi-a spus tot. Am suferit de 
ieri ca un afurisit... Dovezi, doamnă! ... 

— Voiţi...! îi spuse Fausta cu un ton de supremă trufie 
care-l îngheţă pe de Guise, plecat în faţa ei. 

— Iertaţi-mă, se bâlbâi el... Mi-am pierdut capul... Ah, 
dacă aş putea să-l prind pe acest conte de LoigneS. Cum |- 
am prins pe Saint-Megrin! ... 

— Aşadar, rosti în şoaptă Fausta... dacă... vi s-ar arăta 
dovezi... 

— Oh, vai de el, nefericitul! ... strigă de Guise. 

— Dar ea? ... continuă Fausta, ea? ... Sărmană femeie! 
Biată ieşită din minţi în goană după dragoste! Sper că 
răzbunarea voastră nu se va abate asupra ei! ... 

— Destul, doamnă, răcni de Guise ieşit din fire. Dacă 
ducesa a dus mârşăvia până acolo, încât să-l iubească pe un 
Loignes, atunci trebuie să moară! Trebuie să moară 
împreună! ... 

Fausta tresări. 

— Duce, îi spuse ea, amintiţi-vă că v-au fost încredințate 
interese importante. Nu uitaţi că, pentru popor, sunteţi fiul 
lui David, iar pentru noi, mult iubitul fiu al Bisericii, rege al 
Franţei! Haideţi, duce, continuă ea lovind gongul, 
îndepliniţi fapta care va reda pacea sufletului vostru... 
Urmaţi-vă câlăuza... veţi vedea... şi veţi fi convins... 

De Guise, gâfâind, beat de dorinţa răzbunării, urlă: 

— Dacă lucrurile se adeveresc, vă voi datora mai mult 
decât tronul! strigă de Guise respirând din greu, turbat de 
nerăbdarea răzbunării. 


El se înclină cu un respect religios, care-i făcea să se plece 
pe toţi cei care se apropiau de Fausta şi, văzându-l pe 
tânărul care intrase la sunetul gongului, îl urmă grăbit cu 
mâna pe mânerul pumnalului. 

Atunci, Fausta se apropie de o tapiserie grea, pe care o 
dădu deoparte. În spatele tapiseriei se afla o uşă închisă, 
din tăblia căreia se deschidea o ferestruică, pe unde se 
comunica între casa Faustei şi hanul învecinat... 

Omul care-l conducea pe de Guise ieşi din casă şi se 
îndreptă direct spre intrarea „Ileascului-de-Fier”. Zgârie 
într-un anumit fel uşa, care se deschise şi câteva clipe mai 
târziu ducele de Guise se afla înăuntrul cârciumii. 

Două fete grase şi dolofane, foarte sulemenite, pline de 
bijuterii şi foarte scurt îmbrăcate, îl întâmpinară zâmbind şi 
înclinându-se adânc. 

Una dintre ele se apropie de el şi-i puse pe obraz o mască 
de catifea, ca acelea purtate de persoanele elegante ale 
vremii, pentru a nu fi recunoscute atunci când intrau în 
locuri mai deocheate. Aproape în acelaşi timp, cealaltă îi 
aruncă pe umeri o largă mantie dintr-o mătase uşoară. 

De Guise a înţeles că femeile acelea au fost anunţate de 
vizita lui şi că ştiau scopul venirii sale „La Teascul-de-Fier”. 
Ele îl duseră într-un salon ce dădea spre cârciumă. 

Acolo domnea semiîntunericul. Încăperea, tapisată cu 
stofe luxoase şi mobilată cu fotolii încăpătoare, era goală, 
dar din odaia învecinată se auzeau hohote de râs, glasuri 
întărâtate, vacarmul unei adevărate orgii. De Guise înţelese 
atunci că mica clădire a cârciumii era în realitate un loc de 
dezmăţ, cum se găseau atâtea în străduţele întunecate din 
insula Cite... 

— Monseniorul poate intra, şopti una dintre femei. Nu mai 
e aşteptat decât un singur comesean. Dar acesta nu va 
veni... monseniorul fiind cel ce se prezintă în locul lui. 
Partea amuzantă de astă-seară este că trebuie să rămâneţi 
mascat şi de-abia la ora zece vor trebui să cadă toate 
măştile... 


Ele deschiseră o uşă, se dădură înapoi, iar de Guise intră. 
La început fusese orbit de scânteierea luminilor. Era 
aruncat pe neaşteptate în toiul orgiei celei mai strălucitoare 
şi mai neruşinate. 

Salonul era spaţios, luxos şi pătruns de parfumuri 
îmbătătoare. 

La mijloc se afla o masă fastuoasă, încărcată cu o veselă de 
aur, plină de fructe rare şi de bunătăţi scumpe: vinuri de 
culoarea rubinului sclipeau în sticle de forme ciudate, ele 
fiind turnate în cupele de aur ale comesenilor de servante, 
nepăsătoare şi zâmbitoare, purtând costume deşucheate. 

Se găseau acolo patru perechi înlănţuite, femeile şezând 
pe genunchii bărbaţilor. Sosirea lui de Guise n-a trezit mare 
atenţie: un gest de bun sosit al unuia dintre bărbaţi, o 
invitaţie să ia loc şi asta fu tot... Numai una din femei, care 
era singură, îi ieşi grăbită în întâmpinare, îl îmbrăţişă cu 
amândouă braţele ei goale şi îi murmură: 

— În sfârşit, iată-vă, scumpe senior... veniţi tare târziu... 

De Guise simţi cum îşi iese din minţi... o furie de neînfrânt 
făcu să-i trosnească muşchii. Cu o mişcare de nebun voi s-o 
respingă pe femeie... dar ea îl strânse şi mai tare în braţe, 
apoi una dintre mâini îi opri pe buze un urlet de mânie... În 
timp ce cu cealaltă îi arăta un obiect pe care el încă nu-l 
văzuse. 

Era un mare orologiu care scanda orgia cu un tic-tac 
batjocoritor. De Guise văzu că nu peste mult va fi ora zece! 

— Ora zece! şopti femeia. Momentul când vor cădea 
măştile... Aşteptaţi, scumpe senior... Priviţi! 

Ducele de Guise se prăbuşi într-un fotoliu şi simţi cum îi 
curgea sudoarea sub mască. Cele patru perechi rămaseră 
îmbrăţişate, murmurând lucruri de neînțeles... Deodată, 
sună orologiul. Cele zece lovituri răsunară ascuţit şi jalnic. 

— Orice ar fi! strigă pe neaşteptate un glas de femeie, ne- 
am angajat să ne arătăm feţele! încep eu... 

Şi, brusc, lăsă să-i cadă masca, smulgând-o şi pe aceea a 
bărbatului de gâtul căreia era agăţată. 


— Regina Margot! murmură de Guise înlemnit. 

— Doar aşa ne-am înţeles! continuă o alta, în mijlocul 
hohotelor de râs. 

Apoi, cu o mişcare şi mai îndrăzneață, o imită pe Margot. 

— Claudine de Beauvilliers! bombăni de Guise în sinea lui. 

Bărbatul care o însoțea pe Claudine îi era necunoscut. Dar 
iată că şi a treia femeie îşi scoase masca! Şi aceasta râdea 
cu un râs ştrengar şi mai proaspăt şi mai răsunător. De data 
aceasta de Guise fu zguduit de un fior de turbare. 
Recunoscu în acea femeie pe propria sa soră! ... Ducesa de 
Montpensier! ... 

Zâmbitoare şi silindu-se să roşească, ea încerca să 
deznoade masca partenerului ei, dar bărbatul se opunea, 
trezit brusc din beţie... Pe neaşteptate... ea izbuti... şi 
chipul amantului ducesei ieşi la iveală. Râsetele care 
salutaseră apariţia fiecărui chip încremeniră... iar amantul 
ducesei de Montpensier se ridică scurt, cu ochii rătăciţi. 

Era un tânăr livid, cu o faţă gălbuie şi trăsăturile 
încleştate. El îşi trecu peste frunte o mână palidă, de 
culoarea fildeşului şi răcni: 

— Ce-ai făcut? Ce caut eu aici? 

Se dădu în acelaşi timp înapoi, sări spre uşă şi cu faţa 
ascunsă în mâini, fugi. De Guise, care urmărise toată 
această scenă fantastică cu priviri aprinse, murmură: 

— Călugărul Jacques Clement e amantul Mariei! 

— E rândul meu! strigă a patra femeie cu un glas hotărât, 
ca şi cum din mintea ei dispăruse şi ultima urmă de ruşine. 
Îndată, cu o mişcare sfidătoare, smulse masca ei şi pe aceea 
a amantului. De Guise simţi cum i se învârteşte capul. 
Bărbatul acela era contele de Loignes, duşmanul său de 
moarte! lar destrăbălată aceea neruşinată, cu zâmbetul 
sfidător, era Catherine de Cleves, ducesa de Guise, propria 
lui soţie. 

Clipa de slăbiciune a lui de Guise făcu loc unei reacţii în 
care ruşinea ocupa încă primul loc. Se ridică încet din 
fotoliu şi rămase nemişcat. Ducesa de Guise observă acest 


fel de statuie, ai cărei ochi, dindărătul măştii, s-au pironit 
asupra ei. Un fior scurt de-a lungul cefei îi prevesti că va fi 
cuprinsă de groază... Zâmbi totuşi şi, cutezătoare, întrebă: 

— Dar dumneavoastră, domnule, nu respectaţi 
prinsoarea? 

Ea se opri dintr-odată. De Guise se demascase şi el. Într-o 
clipă, contele de Loignes se ridică, livid, în timp ce ceilalţi 
doi bărbaţi ieşeau pe uşă, ducesa de Montpensier fugi, 
Claudine de Beauvilliers leşină, iar ducesa de Guise, cu 
toată îndrăzneala ei, nu-şi putu reţine un geamăt slab. 

Într-adevăr, de Guise, tăcut, cu buzele fremătând, cu 
pumnalul în mână, avea una din acele figuri cum mai văzuse 
la el numai de două sau de trei ori. Ea voi să se ridice, să 
facă o mişcare, să bâiguie un cuvânt, dar rămase paralizată, 
fascinată, gândindu-se că i-a sunat ceasul morţii... 

Ducele se afla de o parte a mesei, iar de Loignes, în faţă, 
de partea cealaltă. De Guise se încorda şi cu sforţare uriaşă 
răsturnă greaua masă, pentru ca în clipa următoare să 
execute acea mişcare fulgerătoare a braţului, care se ridică 
şi se lăsă... Un şuvoi de sânge inundă parchetul... Loignes 
se prăbuşi ca o bucată de plumb. 

Apoi, de Guise se întoarse către ducesă, cu pumnalul 
înroşit în mână. Elo văzu sărind înnebunită, zburând pe 
uşă, fugind. Se repezi după ea... 

Răsunară înjurături groaznice, ţipete ascuţite. Ducesa, 
înspăimântată, străbătu două încăperi, ajunse la uşa 
exterioară, o deschise şi se aruncă afară. De Guise o urmări 
în salonul cârciumii. Acolo se împiedică de o masă, capul 
începu să i se învârtească, simţi cum îi fugea pământul de 
sub picioare şi se prăbuşi, leşinat, strângând pumnalul 
însângerat în mâna încleştată. 

În camera în care zăcea neînsufleţit de Loignes, se 
deschise fără zgomot o uşă secretă. Intră o femeie. Ea 
aruncă o privire fugara asupra lui de Loignes şi apoi, ajunsă 
în salonul cârciumii, văzu uşa deschisă. 


'” murmură ea. „Henri de 


LLA 


„Catherine de Cleves a murit 
Guise va fi rege al Franţei, iar eu, regină! ... 

Un zâmbet înfricoşător îi fulgeră pe faţă. Dar, deodată, 
piciorul ei se lovi de ducele de Guise întins pe podea, fără 
cunoştinţă. Îl recunoscu numaidecât. Ochii îi ieşiră din 
cap... „Catherine de Cleves a scăpat!” rosti înăbuşit Fausta. 
„O întârziere, un obstacol. Trebuie găsit altceva! ...” 

Atunci, încet, Fausta făcu cale întoarsă. Un om 
îngenuncheat lângă contele de Loignes îi cerceta rana. Ea 
se apropie de cel ce examina rana lui de Loignes şi îl atinse 
pe umăr. 

— A murit oare? întrebă Fausta. 

— Nu, doamnă... şi nici nu va muri... 

— Maestre Ruggieri... continuă ea, ce ar trebui făcut ca 
acest om să moară? 

— Puteţi să-i provocaţi moartea, doamnă, răspunse 
netulburat omul care fusese numit Ruggieri. 

— Maestre, urmă Fausta clătinând din cap, trebuie ca 
această rană să-i ajungă, iar eu să nu fiu amestecată. 

— În acest caz, doamnă, trebuie ca rănitul să fie dus la 
mine. Va fi suficient să-i întreţin febra. Pentru aceasta va fi 
nevoie să pot supraveghea personal mersul bolii. 

Fausta aprobă cu un semn din cap şi dispăru. Ruggieri o 
urmări cu un zâmbet, care ar fi putut să îngheţe până şi 
sufletul femeii aceleia neînfricate. 

„Fii liniştită!”, mormăi el în sinea lui. „Lu nici nu bănuieşti, 
Fausta, că ţi-am ghicit gândurile! ...” 

În momentul acela, şase oameni, trimişi desigur de Fausta, 
intrară şi-l aşezară pe de Loignes, încă leşinat, într-un 
fotoliu pe care-l scoaseră din han. 

Catherine de Cleves, ducesă de Guise, sărise afară din 
cârciumă, pradă unei spaime de nestăpânit. Puterile o 
părăsiră deodată. Înţelese că se va rostogoli pe caldarâm. 
În clipa aceea i se păru că vede un om oprit în faţa casei 
învecinate. Se târi până la acel necunoscut şi căzu în 
braţele lui, murmurând: 


— Fie-vă milă, domnule, oricine aţi fi, apăraţi-mă. 

Omul, foarte încurcat de această povară şi înțelegând că 
femeia avea nevoie de un ajutor neîntârziat, privi în jurul lui 
şi, zărind uşa casei aparţinând Faustei, bătu cu ciocanul de 
bronz. 

Uşa se deschise... iar Pardaillan intră, ducând-o în braţe 
pe prinţesa de Cl&ves, leţinată. În urma lor, uşa grea de fier 
a locuinţei Faustei se închise! ... 

Capitolul 8 

Dubla vânătoare. 

Cavalerul de Pardaillan părăsise hanul Devinicre însoţit de 
Charles d'Angouleme ţi urmat de Pipeau. La insistenţele şi 
aproape la ordinele sale, tânărul duce îl părăsi pentru a 
merge să-l aştepte în strada Barres. Pardaillan găsi fără 
greutate hanul „Speranţei” şi se instală acolo pentru toată 
ziua. 

Îşi începu supravegherea iscodind gazda, făcându-i să 
pălăvrăgească pe oamenii cu mutre prăpădite care treceau 
prin cârciumă. Dar orice a făcut şi orice a dres, el n-a putut 
obţine nici o indicație mai serioasă asupra misterioasei 
dispariţii a micuţei cântărețe ţigancă. Atunci, se hotări să 
aştepte noaptea, pentru a întreprinde acţiunea pe care o 
pusese la cale. 

La sosirea nopţii, Pardaillan ieşi, fluierând o melodie de 
fanfară. Pipeau păşea demn pe urmele lui. 

Afară, cavalerul puse în faţa câinelui eşarfa Violettei şi i-o 
dădu s-o miroasă. Pipeau privi pieziş eşarfa, o adulmecă o 
clipă, mişcând din ciozvârta lui de coadă. 

— Foarte bine, îi suflă Pardaillan, acum ai prins mirosul. 
Înainte! 

La prima încrucişare de străzi, Pipeau se învârti, căută cu 
înverşunare, cu aprindere, scormonind peste tot cu vârful 
nasului. 

La douăzeci de paşi în spatele lui Pardaillan, în umbră, 
ştergând zidurile, înaintau trei oameni, urmărindu-i toate 
mişcările. Doi dintre ei strângeau în mâini câte un solid 


pumnal ascuţit, al treilea îi conducea şi părea să pândească 
momentul când să-i arunce asupra lui Pardaillan. 

Omul acela era Maurevert. Ceilalţi doi, erau cei doi herculi 
ai trupei lui Belgodere: Croasse şi Picouic. 

Maurevert, în clipa în care Pardaillan ieţise din hanul 
Devinicre, se repezi pe urmele lui ţi îl urmări până la uşa 
hanului „Speranţei”, rămânând afară, să-i pândească 
ieşirea. 

Aştepta cu nerăbdare. Ar fi aşteptat până a doua zi 
dimineaţa, dacă ar fi trebuit. Pardaillan era deci la Paris! ... 
Însemna un pericol de moarte sigură. Unde să mai fugă? Ar 
trebui să reînceapă goana aceea nebună, care a durat ani 
de zile? ... 

Dar de fapt ce voia el? Nu ştia prea bine. Îl părăsise grăbit 
pe Maineville şi se repezi pe urmele lui Pardaillan, fascinat, 
atras de vaga speranţă că o întâmplare va face poate să 
pună mâna pe el! 

Oh, dacă ar putea să-l ucidă! El nu dorea numai moartea 
cavalerului. Ura lui urmărea însă moartea acestuia în 
suferinţe cumplite. Dar în el stăruia ceva mai puternic decât 
ura... Era frica... o frică de fiecare clipă... 

A-l ucide pe Pardaillan însemna pentru Maurevert să se 
scuture de spaimă. Atâta vreme cât trăia Pardaillan, el nu 
îndrăznea să trăiască liniştit! 

Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme, când zări 
doi oameni ţinându-se de braţ şi apropiindu-se de han. Cu 
ochiul lui sigur, Maurevert recunoscu în ei două mutre de 
pungaşi, doi din acei nemernici cum mişunau pe atunci şi 
care, pentru câţiva scuzi, omorau pe cineva pe tăcute, fără 
să-i lase nici timp să strige. Maurevert făcu deci un semn 
poruncitor, la care cei doi nenorociţi răspunseră pe dată. 

— Vreţi să câştigaţi fiecare câte cincizeci de livre bune, 
bătute pe muche? întrebă Maurevert, continuând să 
supravegheze neîncetat uşa hanului. 

— Ce trebuie să facem? întrebară ei în cor. 


Maurevert se asigură că cei doi derbedei erau înarmaţi cu 
câte un pumnal bun, cu toată mulţimea de legi care oprea 
acest lucru. 

— Ascultaţi, vitejilor! Iată ce va fi de făcut: în hanul acesta 
se află cineva... 

— Care vă stă în cale, poate, zise unul din ei. 

— Eşti deştept, prietene, i se adresă Maurevert. 

— Şi acest om... ar urma să fie... 

— Da, exclamă Maurevert. 

— Bine! Suntem de acord. O sută de livre pentru noi doi, 
după operaţie. Ne-am înţeles. Pregăteşte-ţi pumnalul, 
Croasse! căci cei doi borfaşi erau foştii musafiri ai lui 
Pardaillan. 

— 'Tăcere! ... porunci Maurevert. 

Uşa hanului se deschise. Cei trei oameni se lipiră de zid. În 
raza de lumină strecurată din cârciumă, Maurevert îl 
recunoscu pe Pardaillan şi simţi cum îi fuge sângele din 
obraz... Când cavalerul şi câinele porniră, Maurevert 
împărţi ordinele: 

— Urmaţi-mă, şopti el înfundat, Când am să vă spun: 
„Haideţi!” atunci va fi momentul. O să vă aruncaţi asupra 
omului, dar nu cumva să vă scape din prima clipă, pentru că 
pe urmă el n-o să vă cruţe! 

Drept orice răspuns, Picouic trase pumnalul şi Croasse, 
înțelegând în sfârşit despre ce era vorba, îl imită. 
Maurevert o luă înainte. Cei doi herculi jigăriţi veneau după 
el, cu pumnalul în mână. De douăzeci de ori ar fi putut 
Maurevert să dea semnalul, de douăzeci de ori era pe 
punctul s-o facă. Dar nu îndrăzni! ... 

Mistuit de gândurile unei frici mortale, Maurevert, 
urmărindu-l pe Pardaillan, ajunse în Cite. 

Acolo, Maurevert îl văzu pe cavaler oprindu-se în faţa unei 
case, crezu în cele din urmă că era momentul cel mai 
potrivit şi voia tocmai să se ascundă şi să dea semnalul, 
când o femeie despletită ţâşni din hanul învecinat şi căzu în 


braţele lui Pardaillan. Câteva clipe după aceea, cavalerul 
dispărea cu necunoscuta în casa unde bătuse la uşă. 

— Ne scapă, zise Picouic. Din cauza voastră, gentilomule! 

— Să aşteptăm, răspunse Maurevert. 

Capitolul 9 

Iertarea păcatelor. 

Meşterul Claude, purtând-o pe Violetta, leşinată, în 
braţele-i puternice, se aruncase pe gaura chepengului. 
Ajungând în apă, se simţi la început tras la fund, foarte 
departe. Strânse copila mai tare la pieptul său uriaş şi, cu o 
puternică lovitură de călcâi, se ridică la suprafaţa Senei. 
Apoi, toată puterea şi instinctul lui de supravieţuire le-a 
folosit ca să menţină capul tinerei fete în afara apei. 
Deodată, simţi la genunchi ca o răzuială. Atinsese fundul 
râului. Atunci, ridică copila cu totul deasupra apei şi păşi, 
suflând din greu. 

Când se ridică pe țărm, văzu că se găsea aproape de 
strada Juiverie sub podul Notre-Dame. Începu să alerge şi 
în câteva minute ajunse acasă. La strigătele lui, uşa se 
deschise. Doamna Gilberte apăru tare speriată. 

— Un foc bun! gâfâi Claude, rufe calde... repede! 

În zăpăceală, uşa rămase deschisă. Claude alergă în 
camera sa şi o aşeză pe Violetta în pat. 

Doamna Gilberte aprinse un foc zdravăn în bucătărie. 

În clipa în care Claude pătrunse în casă, un om care 
intrase în strada Calendre se oprise în faţa locuinţei fostului 
călău al Parisului. Era Belgodere! ... 

Chipul ticălosului era înfricoşător de vesel. Văzu uşa 
deschisă şi se opri un moment, încurcat. Apoi, apucând un 
pumnal scurt în mâna ascunsă sub mantie, ridică din umeri, 
bodogănind: 

— Cu atât mai bine, la urma urmei! ... S-ar spune că 
meşterul Claude nu mă aşteaptă decât pe mine! ... Să 
intrăm! ... Dar ia stai, ... ce am să-i spun? Trebuie ca 
suferinţa să dureze... şi să-l fac să moară sub ochii mei! ... 
Cum, meştere Claude, nu mă recunoşti? Priveşte-mă bine! 


Eu sunt cel pe care-l legai la stâlpul infamiei, atunci când ţi- 
era atât de uşor să mă laşi să fug! ... Acum, fii atent: eu sunt 
cel ce a răpit-o pe micuța Violetta. Şi ştii ce am făcut cu 
neprihănita şi nevinovata dumitale copilă? Am făcut din ea o 
târfă! Du-te s-o găseşti în palatul monseniorului de Guise! 


Ei, ce spui de povestea asta plină de haz, bunul meu domn 
Claude? 

Banditul rânji, povestindu-şi toate aceste lucruri. Intră şi 
văzu uşi deschise în faţa lui. Deodată, se opri: îl văzuse în 
fundul unei camere pe Claude, aplecat peste un pat, cu 
umerii zdrobiţi de hohote de plâns, gemând: 

— Trăieşte! ... Doamne lIsuse care ai milă de bieţii oameni, 
ai avut deci milă şi de mine! ... Violetta, copila mea, 
deschide-ţi ochii! ... 

Belgodcre rămase o clipă ca trăsnit. Apoi, iute şi neauzit, 
se retrase în camera vecină care era sufrageria. Acolo 
domnea întunericul. Țiganul trecu după aceea, tăcut, prin 
uşa sufrageriei, apoi ieşi prin uşa dinafară şi se îndepărtă 
grăbit. Din instinct, fără să ştie prea bine ce voia să facă, el 
se îndreptă spre casa Faustei. Acolo, se opri. Fausta îl făcea 
să tremure. Dar era cuprins mai mult de uimire decât de 
mânie. 

În timp ce se gândea la ceea ce văzuse, Belgodăre se 
apropie de uţa de fier, la care începu să bată din răsputeri. 
Zece minute mai târziu, Belgodere se afla în faţa Faustei. 
Avu cu ea o lungă convorbire, după care, misterioasa 
prinţesă, bătând într-un clopot, dădu această poruncă celui 
venit în grabă: 

— Să fie adus de îndată prinţul Farnese... 

După terminarea întâlnirii, Belgodere fu condus într-o 
cameră a palatului şi închis bine cu cheia. Fără îndoială că 
ţiganul se aştepta la această zăvorâre, care era probabil şi 
consimţită, căci el nu dădea dovadă nici de surprindere, nici 
de înspăimântare. 


Datorită îngrijirilor doamnei Gilberte, care o dezbrăcase, o 
culcase şi o frecţionase, Violetta îşi reveni. Iar atunci, când 
meşterul Claude putu intra în cameră, o găsi pe copilă cu 
ochii larg deschişi, visătoare, căzută pe gânduri, părând să 
cugete la lucruri dureroase şi triste. 

Tuşi ca pentru a o preveni pe Violetta de prezenţa lui şi, de 
departe, cu un glas umil şi răguşit, îi spuse: 

— Încearcă să dormi, nu te mai gândi la tot ce a fost. S-a 
terminat. Nu înţelegi? Trebuie să te odihneşti, pentru ca 
mâine devreme să putem porni... nu, nu, nu-mi spune 
nimic... taci... Să ştii doar, că atunci când vom fi departe de 
Paris, când vei fi în siguranţă... ei bine, atunci vei fi liberă să 
mă vezi sau să nu mă mai vezi... 

Violetta voi să rostească câteva cuvinte... dar Claude se 
grăbise să dispară. 

Când primele raze ale soarelui pătrunseră în odaie, ea se 
ridică, se îmbrăcă şi se aşeză într-un fotoliu, cu mâinile 
împreunate, cu capul plecat pe piept. Fu momentul când 
Claude îşi făcu apariţia. 

— În câteva minute va sosi o trăsură bună de călătorie. Ai 
să te urci în ea împreună cu doamna Gilberte... Eu voi urma 
călare şi, ştii, să n-ai nici o frică... 

— Aş vrea să vă vorbesc înaintea plecării, bâigui Violetta 
cu o emoție care o cutremura. 

Claude se îngălbeni. 

Totuşi, Violetta tăcea. Plecase ochii şi continua să tremure. 
Claude, printr-o sforţare disperată, zâmbea. 

— Haide, zise el cu un glas pe care-l credea firesc, 
vorbeşte, din moment ce ai să-mi spui ceva... eu, vezi tu, 
cred... că... 

Deodată căzu în genunchi. 

— Ascultă-mă, micuță Violetta. Înainte ca bunătatea 
Domnului să te fi adus în viaţa mea ca pe o rază de soare, 
îmi făceam meseria fără să-mi bat capul. Când la 
Montfaucon, când la piaţa Greve, uneori la Croix-du-Trahoir, 
sau în altă parte, mă duceam... mi se preda condamnatul 


sau condamnata... Dar ce, mai ştiam eu ce era? Tatăl, 
bunicul, străbunicul, toţi au omorât... Am făcut ca ei, era 
doar meseria familiei... 

Violetta asculta şi era atât de uluită încât îi fu cu neputinţă 
să facă cea mai mică mişcare. 

— Astfel se petreceau lucrurile, adăugă el, când, iată, că 
într-o zi te-am ridicat, te-am luat cu mine, slăbuţă, micuță şi 
atât de frumoasă. N-ai să afli niciodată ceea ce s-a petrecut 
în inima mea în clipa când întindeai micile tale braţe spre 
mulţime! 

— Întindeam... mânuţele... spre mulţime? 

— Bineînţeles! Şi eu am fost cel ce te-a cules, fiindcă n- 
aveai tată... 

— Fără tată! exclamă Violetta, zguduită de o tresărire. 

— E adevărat... că tu nu ştii... te-am minţit întotdeauna... 
Eu nu sunt tatăl tău... termină el, umil. 

Violetta îşi duse repede mâinile la ochi, ca pentru a-i feri 
de o lumină prea puternică şi murmură: 

— O, Simonne, în agonia ta ai spus, deci, adevărul... 

Ea rămase astfel cu faţa ascunsă în mâini, în timp ce 
Claude continua: 

— Iată! Eu nu sunt tatăl tău. Înainte de a deveni a mea, de 
a te fi cules, sărmană micuță părăsită, eu nu ştiam ce e 
viaţa. Dar, când te-am avut pe tine, într-o zi, am observat 
deodată că nu mai eram acelaşi... că mi-era groază să mai 
ucid... Mă şi gândeam la ceea ce vei spune tu, dacă ai afla 
vreodată înfricoşătorul adevăr. Am crezut că-mi voi regăsi 
liniştea, renunțând la groaznica mea funcţie. Dar de unde! 
Strigoii roiau în jurul meu mai mult ca oricând. Şi numai 
lângă tine, în micuța noastră casă din Meudon, mă mai 
simţeam redevenind eu însumi... Dar a fost o fericire prea 
mare pentru mine... şi te-am pierdut. Nici eu singur n-aş 
putea spune cât am suferit în aceşti ani de singurătate şi 
deznădejde. Şi, iată, că în momentul când te regăsesc, în 
clipa când puteam spera să trăiesc din nou... tu afli ceea ce 
am fost în realitate... Acum ştii tot... Ceea ce voiam să-ţi cer 


este doar să-mi îngădui să te salvez... să te pun în 
siguranţă... iar după aceea mă vei izgoni... 

Claude plecă capul, în genunchi, prăbuşit în el însuşi. 
Violetta îşi deschise ochii albaştri, în care licărea o zare de 
lumină şi cu un glas blând, zise: 

— Tată, bunul meu papa Claude... Îmbrăţişează-mă... vezi 
doar cât mă faci să sufăr. 

— Ce-ai spus? bolborosi Claude tremurând. 

Violetta, fără să răspundă, cuprinse cu mânuţele ei 
uriaşele mâini ale călăului, îl făcu să se ridice şi, atunci când 
Claude, ieşit din minţi, căzu în fotoliu, ea i se aşeză pe 
genunchi, îşi încolăci braţele în jurul gâtului şi, punându-și 
adorabilul ei căpşor pe pieptul lui, repetă: 

— Tată, bunul meu tată... Îmbrăţişează-ţi fiica! ... 

Capitolul 10 

Tatăl. 

Ceasul care urmă fu pentru meşterul Claude o asemenea 
orbitoare fericire, încât trecutul păru cu desăvârşire uitat. 
— Să plecăm, zise el deodată. Eram gata să uit de toate! 

Nu fiindcă ar exista vreo primejdie... căci e sigur că ne 
socotesc morţi... Deci, am putea cu atât mai mult să 
rămânem pe loc, cu cât, chiar dacă nu ne-ar crede morţi, 
tot nu şi-ar închipui că ne-am fi refugiat chiar aici. Ne-ar 
căuta peste tot, numai în această casă nu... dar casa asta a 
început acum să mă îngrozească! Am suferit atâta în ea! 
Dar, destulă vorbă! Să plecăm! 

Violetta clătină încet din cap, în semn că nu dorea să plece. 

— Cum, tu nu vrei să pleci? 

— Tată, ai spus-o chiar tu: aici nu-i nici un pericol. Suntem 
mai bine ascunşi ca oriunde, pentru că ne cred morţi... 

— E adevărat... Dar de ce? ... 

— Nu vreau să părăsesc încă Parisul, răspunse Violetta 
plecându-şi privirile. Să mai rămânem aici cel puţin câteva 
zile. 

— Cât vei voi. Doamnă Gilberte! Trimite înapoi trăsura şi 
calul. Copila mea vrea să mai rămânem! ... 


Bătrâna slujnică, uimită, învârtindu-se în jurul lui Claude şi 
al Violettei, se grăbi să asculte. 

— Dar asta nu-i tot, tată, zise apoi Violetta zâmbind. 
Rămânem, dar azi-dimineaţă trebuie să ies, ca să mă duc la 
hanul „Speranţei”... 

— Aşadar, asta e! ... Stai puţin... adineauri, când te purtam 
în braţe, mi-ai povestit o mulţime de lucruri pe care abia le- 
am auzit... Ah, da! Mi-amintesc! Tânărul care a adus flori? 
Hai, povesteşte-mi puţin! Mai întâi numele lui... Roşeşti? De 
ce? 

— N-am spus asta... murmură fata pălind. 

— Da, dar eu ghicesc! Minunat tânăr! Spune-mi, aşadar, 
cum îl cheamă? 

— Nu ştiu! exclamă Violetta într-un suflet. 

Claude izbucni într-un râs zgomotos, care făcu să se 
cutremure geamurile. 

— Atunci, cel puţin descrie-mi-l... 

Violetta, în culmea fericirii, copleşită de bucurie, începu o 
descriere, pe care meşterul Claude i-o smulse crâmpei cu 
crâmpei. După ce termină, Claude se ridică. 

— Mă duc să-l caut, spuse el. Într-o oră ţi-l aduc. Trebuie 
să-l văd pe acest tânăr gentilom, să-i citesc în ochi dacă e în 
stare să iubească atât, încât... 

Claude o strânse pe Violetta în braţe şi plecă alergând, 
lăsând-o complet ameţită, fără să aibă timp să se 
împotrivească. Cu gândul, ea îl urmărea până la hanul 
„Speranţei”. 

În momentul acela, geamurile unei ferestre de la catul de 
jos fură făcute ţăndări. Mai mulţi oameni săriră în casă, iar 
Violetta, înspăimântată, auzi strigându-se cuvintele: 

— Dacă omul se opune, ucideţi-l! ... Dar nici o zgârietură 
pentru micuță! ... 

Meşterul Claude, după ce-şi aruncă o mantie pe umeri, se 
repezi până în strada Tisseranderie şi curând ajunse la 
hanul Esperance. 


Claude nu se întâlni cu Charles d'Angouleme. Hangiul, 
extrem de prudent, nu-i dădu decât câteva vagi informaţii. 
Meşterul Claude aşteptă mai bine de o oră. Apoi, îşi spuse 
că, fără îndoială, tânărul gentilom nu va mai veni. Plecă, 
făgăduindu-şi să revină. 

Zece minute mai târziu, Charles se întorcea la han, după 
ce cercetase zadarnic toate împrejurimile... 

Meşterul Claude trecuse tocmai podul, întorcându-se la 
Notre-Dame, când se opri scurt. În faţa lui venea un om... 
cu o înfăţişare tare posomorâtă. 

O nesfârşită milă cuprinse sufletul călăului, care şopti, 
pălind: „Iatăl Violettei!” 

Era într-adevăr prinţul Farnese! ... Dar de unde venea el? 
„.. leşea tocmai din locuinţa lui Claude! ... 

Chemat noaptea de către Fausta, primise o însărcinare din 
partea ei. lar această sarcină încercase s-o îndeplinească în 
timp ce fusese invadată casa lui Claude. Farnese nu-l găsise 
pe călău şi se putea ca misiunea lui să fi devenit zadarnică. 
Părăsi locuinţa blestemată, aruncând o ultimă afurisenie 
asupra celui ce-i luase fetiţa. În clipa aceea, Farnese îl zări 
pe Claude şi se opri în faţa lui. 

— Am primit ieri poruncă să vă ascult împărtăşania 
generală, i se adresă el. 

Un val de ruşine năvăli în creierul lui Claude. 

„Deci”, se gândi el în adâncul conştiinţei sale, „el este cel 
ce trebuie să-mi acorde iertarea! Eu i-am furat fata şi el 
vrea să mă redea lui Dumnezeu! ...” 

— Monseniore, bâigui el, nu vreau să vă înşel. De ieri... 
chiar în noaptea asta... s-a petrecut o întâmplare care a 
făcut ca... poate... să nu mai am dreptul la binecuvântarea 
voastră! 

— Trebuie să vă ascult, răspunse Farnese cu glas ciudat. 
N-are importanţă ceea ce s-a întâmplat. 

Farnese porni, ca şi cum ar fi avut siguranţa că Claude îl 
va urma şi, într-adevăr, Claude mergea la trei paşi în urma 
lui. 


Farnese ajunse la Notre-Dame prin nişte străduţe ocolite. 
Meşterul Claude intră după el. Farnese îl conduse la un 
confesional şi-i spuse: 

— Aşteptaţi-mă aici... pregătiţi-vă sufletul pentru 
însemnatul act pe care-l veţi săvârşi. 

Claude îngenunche şi murmură: 

— Doamne-Dumnezeule! Nu-i aşa că nu mă pot despărţi 
de copila mea? Nu-i aşa că trebuie s-o păstrez? ... Nu-i aşa 
că-i destul să-i spun preotului Tău că nu trebuie să mai 
plângă şi că, mai târziu, îşi va revedea copila? 

Farnese dispăruse în sacristie. Intrase acolo cavaler şi ieşi 
cardinal... Când Claude îl văzu din nou străbătând vastul 
naos tăcut şi întunecat, tresări. Farnese, cavaler, era un 
gentilom încântător. În ţinuta de cardinal, era însă, în toată 
majestatea lui impunătoare, ceea ce se înţelegea atunci 
prin cuvântul: un prinţ al Bisericii! 

Farnese, trecând prin faţa altarului principal, îndoi un 
genunchi, poate tot atât din cauza unei slăbiciuni fizice, cât 
şi din datorie religioasă. Un fel de geamăt surd scăpă de pe 
buzele sale şi-şi plecă privirile, neîndrăznind să privească 
acele trepte de-a lungul cărora căzuse Leonore... 

Ah, această groaznică dimineaţă de Paşte din anul 1573! 


Zguduit de aceste amintiri, el se îndreptă spre Claude, 
îngenuncheat în marele confesional, o încăpere 
impunătoare. Şi atunci, un alt simţământ se dezlănţui în el. 
O altă scenă apăru în imaginaţia sa! Revăzu spânzurătoarea 
din piaţa Gr&ve! Îl revăzu pe călău luând copilul! 

O copilă... o fiică! Adică posibilitatea de a trăi, de a mai 
iubi, de a mai îndrepta poate lucrurile... Nu! Nimic din 
toate acestea n-a existat aievea... 

Se revăzu alergând spre Claude, implorându-l. Îl auzise pe 
călău repetându-i: „Fiica dumneavoastră n-a trăit decât trei 
zile...” 

Chiar în ajun, Claude repetase aceste înspăimântătoare 
cuvinte fatale. Omul acesta i-a lăsat fiica să moară, poate a 


ucis-o chiar el? Cine putea şti? ... Da, să-l facă pe acest om 
să sufere cum a suferit el. Să-i pricinuiască durere pentru 
durere, disperare pentru disperare. 

Se aşeză lângă Claude, nu în locul obişnuit al celui ce 
ascultă mărturisirea de cealaltă parte a gratiilor, ci lângă el, 
aproape lipit. Claude nu observă acest amănunt. Chipul lui 
se lumină când îl văzu pe cardinal. 

„Atât de trist şi de mohorât acum, când îndată va fi 
fericit!” se gândea el. 

— Vă ascult! rosti Farnese cu glas de gheaţă. 

Un fior străbătu umerii largi ai lui Claude. Apoi, începu 
hâda povestire, confesiunea sa de călău, înspăimântat de 
toate crimele făptuite cu sânge rece. Călăul, cu părul 
zbârlit, cu ochii rătăciţi, mormăind şi asudând, povestea, 
povestea întruna şi din când în când îşi ridica privirea plină 
de o cumplită suferinţă spre cardinal. 

Dar acesta rămânea de gheaţă. Nici un cuvânt... Farnese 
aştepta să se termine. În cele din urmă, Claude se opri, cu 
respiraţia întretăiată. 

— Acestea sunt într-adevăr toate omorurile tale? întrebă 
Farnese. 

— "Toate, monseniore, răspunse Claude, smerit. N-am uitat 
NIMIC. 

Farnese închise ochii. Când îi deschise îl sfredeli astfel cu 
privirea, încât Claude se înfiora îndelung, şi-şi adună 
puterile ca în faţa unei nenorociri. 

— L-ai uitat pe cel mai mârşav din toate, zise Farnese. 
Monstrule, coboară în tainiţele sufletului tău şi caută 
adevărata crimă a existenţei tale dezgustătoare! ... 

Claude, tremurând de frică, se ridică. În aceeaşi clipă, 
cardinalul fu în picioare şi îi apucă mâna... 

— Crima ta este de a fi ucis inima unui om, a mea! Mi-ai 
furat fiica! Ai lăsat-o să moară! Ai omorât-o! Răspunde! 
Mizerabile demon, tocmai eu să-ţi acord iertarea păcatelor? 
Ascultă, ascultă, pentru că şi tu ai o fiică, pentru că şi tu aio 
inimă de tată! ... 


Claude se îngălbeni ca un mort. Cu ochii ieşiţi din cap, cu 
gura căscată, îl privea pe Farnese, fără să poată rosti un 
cuvânt. Cardinalul începu să râdă înfricoşător şi cu mâna, 
scutură furios braţul lui Claude. 

— Ah şi tu ai o fiică! Şi tu o iubeşti! Pe fiica ta eu am dus-o 
în camera de execuţii! Da, da, văd batjocura din ochii tăi! 
Vrei să spui că ai scăpat-o? 

— Ştiaţi, deci, ce s-a întâmplat în noaptea aceea! răcni 
Claude. 

— Da, ştiam! ... Şi de aceea, ... ca să ţi-o spun... ascultă! În 
această clipă... fiica ta... ascultă-mă, demone! Fiica ta e din 
nou prinsă! E în mâinile Faustei! Va fi ucisă! lar eu sunt cel 
ce a pus totul la cale... 

Farnese îl respinse pe Claude cu o mişcare brutală şi-şi 
încrucişa braţele. Acesta, izbit de groaznicele spuse ale lui 
Farnese, se încovoie şi-şi ascunse obrazul în mâini. 

Atunci când Claude lăsă braţele, fu de nerecunoscut... era 
întruchiparea uluirii îndurerate. Privirea lui tragică şi 
sângeroasă se opri pe altar, ajunse la cruce. Apoi întrebă: 

— Tu ai făcut asta, părinte? Tu ai trimis la moarte copila? 


— Da, eu am trimis-o! ... 

— Şi spui că o omoară? ... A murit? 

— E moartă! ... 

Un geamăt de o neasemuită resemnare se ridică până în 
bolțile catedralei. Apoi, acest geamăt se umflă, deveni un 
urlet mânios şi Claude tună: 

— Această copilă, preote! Această copilă pe care ai 
asasinat-o... ştii tu cine e?.... 

— Copila aceasta? bolborosi Farnese. Ei bine? 

— Ei bine... răcni Claude cu glas sfâşietor... copila 
aceasta... era fiica ta! 

Şi plecă, clătinându-se, făcând să răsune vastul naos de 
hohotele sale, fără a privi în urmă, fără a vedea ce mai 
făcea cardinalul. Cardinalul se prăbuşise horcăind. Un 
tânăr călugăr care se ruga, nu departe de acolo, se apropie 


atunci de el şi, văzând că mai trăia, începu să-l îngrijească 
în grabă. Călugărul acela se numea Jacques Clement. 

Capitolul 11 

Învoiala. 

Claude ieşi din catedrala Notre-Dame, se îndreptă spre 
casa Faustei şi lovi puternic cu pumnul în uşa de fier, fără să 
se mai folosească de ciocan. 

Uşa rămase închisă. 

„Mi se va deschide totuşi, mârâi Claude. Vor trebui să-mi 
deschidă, vor trebui să-mi spună ce au făcut cu copila 
mea... Blestemaţi să fiţi! Nu deschideţi? ...” 

Lovi din nou cu amândoi pumnii... 

— Dar, dragul meu domn, rosti un glas, nu ştiţi că locuinţa 
e pustie? 

În jurul lui se adunase lume. Puţini îl recunoscură pe fostul 
călău. În momentul acela, un om, un cavaler îmbrăcat în 
negru, trecu printre oameni fără să privească în jur şi 
mergând cu un pas egal şi rapid, pătrunse în căsuţa 
învecinată, în hanul „La Teascul-de-Fier”. Omul acela nu-l 
văzu pe Claude şi nici Claude nu-l văzu pe el... Descurajat 
de zadarnicele rugăminţi, Claude plecă cu capul în piept. 

Se întoarse la locuinţa lui şi începu s-o cutreiere. Doamna 
Gilberte dispăruse. În camera în care dormise Violetta se 
vedeau urmele unei lupte. Din obişnuinţă, Claude începu să 
aşeze toate la loc. 

Înşira cuvinte fără rost şi strângea cu mâinile-i încleştate 
cele câteva obiecte care au putut fi atinse de Violetta. În 
cele din urmă se aruncă în fotoliul unde şezuse Violetta, 
închise ochii şi încercă să cugete... „Asta-i”, murmură el cu 
un zâmbet greu de înţeles, „asta-i, ce dracu! ... Să mori!.... 
Ce idee bună! ...” 

Se ridică şi alergă într-o încăpere în care probabil că nu 
intrase de multă vreme, căci toate miroseau acolo a 
mucegai. Claude deschise repede fereastra şi dădu 
deoparte storurile. Lumina orbitoare a amiezii intră în 
valuri în odaie şi lumină deodată securi ruginite, ciocane 


grele de metal şi de lemn, cuțite. Camera aceea era 
depozitul lui de instrumente folosite în trista lui meserie din 
trecut! ... 

Într-un colţ, colaci cu funii noi, neatinse. Unele din ele 
erau gata pregătite, cu laţul înnodat la capăt. Claude apucă 
una şi tot în goană se întoarse în camera Violettei... 

Acolo, încercă rezistenţa funiei cu mâini sigure şi începu, 
cu multă grijă, să ungă funia în jurul laţului. Apoi bătu un 
cui uriaş destul de sus în perete şi agăţă funia... Se urcă pe 
un scăunel şi îşi trecu laţul în jurul gâtului. După aceea, cu 
o lovitură de picior, răsturnă scăunelul... şi se prăbuşi în 
gol. 

În aceeaşi clipă, cineva apăru în pragul odăii şi îl văzu pe 
meşterul Claude spânzurat. El trase pumnalul şi tăie funia 
chiar deasupra capului... Claude se prăbuşi de-a lungul 
zidului... Omul desfăcu, cu aceeaşi hotărâre, laţul şi începu 
să-l fricţioneze pe călău, care după câteva momente 
reîncepu să respire şi deschise ochii. Bărbatul acela era 
tatăl Violettei, cardinalul prinţ Farnese. 

Claude, revenindu-şi în fire, îl recunoscu pe cardinal. Se 
ridică, îl respinse cu brutalitate pe Farnese şi cu un hohot 
de râs drăcesc, fugi din cameră. După câteva clipe reapăru 
cu o secure grea în mână. Cardinalul nici nu se clinti. 

Atunci, Claude observă un lucru pe care nu-l băgase de 
seamă în primul moment... Dimineaţa, în catedrală, părul 
lung şi moale al cardinalului, precum şi barba erau aproape 
negre... Acum, barba şi părul albiseră. Cardinalul Farnese 
îmbătrânise cu douăzeci de ani în câteva ore. 

Claude constată faptul fără să-i dea vreo importanţă. Se 
îndreptă spre Farnese, răstindu-se: 

— Mulţumesc, preote! Te uitasem şi acum vii să-mi 
reaminteşti că înainte de a muri...! 

— Viu să-ţi aduc aminte că vei avea altceva de făcut decât 
să mori, rosti FarnesE. Cu glasul uimitor de liniştit. 

— Ce am de făcut? răcni Claude, ai cărui ochi începură să 
rătăcească. Să te ucid înainte de a muri?.... 


— Omoară-mă, dacă vrei! Veneam tocmai să-ţi spun că va 
trebui să răzbunăm copila... 

— S-o răzbunăm? bâigui Claude. 

— Femeia aceea, răspunse Farnese, care nu ştiu datorită 
cărui demon a aflat de lipsa ta, femeia aceea la picioarele 
căreia m-am târât timp de două ceasuri, care m-a folosit pe 
mine la uciderea copilei, pe care o numeam „Sanctitate” şi 
pe care tu o numeai „Suverană”, ucigaşa fiicei mele... 
călăule, ai vrea să mai fie lăsată în viaţă? ... 

Claude apucă braţul lui Farnese şi-l strânse cu putere. 

— Călăule, continuă Farnese, am venit să te întreb 
următoarele: vrei să mă ajuţi s-o dobor? Ea întruchipează o 
forţă de temut. Puterea ei este nemărginită. 

Apropierea de ea ne poate nimici, la un semn al ei putem 
muri. Ei bine, iubeai tu destul copila ca să-mi poţi deveni 
ajutor, ajutorul meu doar pe timp de un an... Nu numai 
ajutor, ci sclav? ... 

Claude ascultă, cutremurat în toată fiinţa sa. O bucurie 
rău prevestitoare străluci în ochii lui rătăciţi. 

— Monseniore, răspunse el într-o suflare, din această clipă 
vă aparţin cu trup şi suflet, aşa cum dumneavoastră îmi veţi 
aparţine trup şi suflet, după ce totul se va fi sfârşit! 

Cu o înfricoşătoare seninătate, Farnese se aşeză la masa 
pe care se găsea un pergament şi cele trebuincioase 
scrisului. 

— În cazul acesta să schimbăm documentele necesare 
învoielii noastre, zise el. 

Pe o filă de pergament, scrise: „În această zi de 14 maia 
anului 1588, eu, prinţul Farnese, cardinal, episcopul 
Modenei, declar şi certific: într-un an, întocmai sau înainte 
de această dată, dacă femeia numită Fausta va fi moartă, 
mă angajez să vin înaintea meşterului Claude, călău, în ziua 
sau noaptea aleasă de el. Mă oblig să îndeplinesc tot ceea 
ce îmi va cere şi îi voi îngădui chiar să mă ucidă, dacă aşa va 
voi. Să am parte de osânda veşnică, dacă voi încerca să mă 
opun sau să fug. 


Semnat de mine: Jean, prinţ Farnese, episcop şi cardinal 
prin graţia lui Dumnezeu.” 

Farnese se ridică, întinse legământul lui Claude, iar acesta 
îl citi îndelung, îl îndoi şi-l puse în buzunar. 

— E rândul tău! zise atunci cardinalul. 

„În această zi de 14 maia anului 1503. Eu, meşterul 
Claude, cetăţean al Cetăţii, fost călău jurat al Parisului, 
rămas călău în sufletul meu, declar şi certific: pentru a 
dobori pe femeia numită Fausta mă oblig, timp de un an din 
această zi, să ascult orbeşte pe monseniorul prinţ şi 
cardinal Farnese. Şi să am parte de osânda veşnică, dacă o 
singură dată în acest an nu-i voi da ascultare. 

Semnez...” 

În clipa aceea, deoarece fruntea lui Claude sângera, o 
picătură de sânge căzu pe pergament, deasupra ultimului 
cuvânt. 

Claude tresări şi, cu degetul gros înmuiat în picătura de 
sânge, făcu o cruce roşie. 

— lată semnătura mea... mormăi el. 

— O socotesc drept bună! răspunse Farnese, preluând 
învoiala. 

Călăul îl privi plecând şi şopti înăbuşit: 

— Mai întâi... Suverana! Şi dumneata, după aceea... 
Monseniore! 

Capitolul 12 

Fausta. 

Îl aducem acum înapoi pe cititor în misteriosul palat al 
prinţesei Fausta, în clipa când Pardaillan intrase în el, 
purtând-o pe Catherine de Cleves, leţinată. 

Din palat au fugit Marie de Lorraine, ducesa de 
Montpensier şi Claudine de Beauvilliers, folosind uşa de 
trecere. 

Fausta, întorcându-se la han, merse de-a lungul unui 
coridor şi în faţa unei uşi se opri şi şopti: „Aici, micuță 
ţigancă, vom vedea!” 


Mai departe, în faţa unei a doua uşi: „Aici, Claudine de 
Beauvilliers, poate dezlegarea.” 

Şi apoi şi mai departe, în faţa unei a treia uşi: „Aici... mă 
aşteaptă Marie de Lorraine... Am să-i vorbesc despre 
călugăr! ...” spuse ea. 

În cele din urmă, mai departe, în faţa unei a patra uşi 
situată în vecinătatea părţii rezervată gărzii, spuse: „Aici, 
ţiganul Belgodere... un copoi bun de pus pe urmele lui 
Farnese.” 

Astfel, cu o înfricoşătoare luciditate, această femeie punea 
câte o etichetă pe fiecare din gândurile sale: mintea ei se 
mişca cu uşurinţă în mijlocul imensului păienjeniş al 
intrigii... 

Pe când se întorcea şi trecea prin faţa marelui vestibul, un 
glas răsunător şi batjocoritor ajunse până la ea. Fiecare uşă 
a palatului era trucată: fiecare avea câte o ferestruică, un 
ochi nevăzut. Fausta n-avu decât să se apropie pentru a 
vedea ceea ce se petrecea în vestibul. Îi scăpă o exclamaţie 
de bucurie. 

„Dumnezeu e cu mine!” murmură ea. 

În momentul acela făcu un semn. Fără îndoială că 
slujnicele ei n-o pierdeau nici o clipă din ochi, căci pe loc 
veniră în mare grabă două femei, două franţuzoaice, de 
astă dată. Ea le dădu cu glas scăzut şi grăbit nişte porunci, 
apoi deschise larg uşa vestibulului în care Pardaillan, 
ţinând-o în braţe pe ducesa de Guise, le spunea guarzilor 
pe şleau părerea lui despre ei. 

— Nu i-ar fi pe plac Domnului, rosti Fausta, ca cineva să 
bată la uşa acestei case, fără să primească ajutorul cuvenit 
între creştini. Intraţi, domnule, fiţi binevenit... Slujnicele 
mele vor da îngrijirile necesare doamnei, pe care o văd în 
nesimţire... 

Pardaillan o încredinţă pe ducesa de Guise celor două 
femei, care dispărură, ducând cu ele pe Catherine de 
Cleves leţinată. Apoi. Pardaillan se descoperi. 


— Doamnă, zise el, vă datorez mii de mulţumiri. Fără 
dumneavoastră aş fi fost extrem de stingherit. Această 
nobilă doamnă mi-e necunoscută... 

În câteva cuvinte îi povesti Faustei toată întâmplarea. 

— Domnule cavaler de Pardaillan, i se adresă solemn 
Fausta, înfăţişarea şi cuvintele dumneavoastră îmi dau 
dorinţa de a vă cunoaşte mai bine. N-aţi vrea să-mi acordaţi 
favoarea de a vă odihni o clipă la prinţesa Fausta Borgia, o 
străină venită la Paris pentru a studia artele, literele şi 
nobila eleganţă a aristocrației franceze? ... 

Cavalerul, ca unul învăţat cu prudenţa, aruncă în jurul lui 
o privire scurtă şi cuprinzătoare. 

„Ce-o fi aici?” mormăi el pentru sine. „Dacă e o capcană? 
Hm! ... Pe sufletul diavolului, prea e fermecătoare creatura 
asta pentru un asemenea cadru... Fie ce o fi, mă las dus de 
nas. Atâta pagubă dacă sub flori se află o prăpastie! ...” 

Apoi, înclinându-se cu o graţie semeaţă, nu fără a lăsa să 
se vadă lungimea neobişnuită a spadei sale: 

— Doamnă, zise el, ilustrul nume Borgia este un zălog că 
în ce priveşte artele şi literatura ne-aţi putea fi învăţătoare. 
Acestea fiind spuse, doamnă, mă aflu la ordinele 
dumneavoastră. 

Fausta făcu un gest, ca pentru a-l pofti pe cavaler s-o 
urmeze şi intră în locuinţă. 

Pardaillan, orbit, transportat într-o ţară de vis şi de mister, 
tresări văzând tronul şi mitra papală. 

Fausta se opri în acest soi de salonaş, unde îl primise cu 
puţin înainte pe ducele de Guise şi care era, fără îndoială, 
rezervat străinilor. Ea se aşeză pe jilţul acela de mătase 
albă, unde frumuseţea ei fatală căpăta un relief de medalie 
prețioasă. Şi, înainte ca Pardaillan să-şi fi revenit din uluiala 
sa, îi spuse: 

— Domnule cavaler, dumneavoastră sunteţi cel ce în piaţa 
Greve laţi înfruntat pe domnul duce de Guise şi i-aţi jucat 
renghiul de care a vorbit tot Parisul. 


— Eu, doamnă? exclamă Pardaillan, prefăcându-se uimit, 
sunteţi sigură că am fost eu? .... 

— Am văzut totul din înaltul unei ferestre, unde mă 
desfătam privind piaţa mişunând de măscărici şi de 
negustori... am văzut totul şi v-am recunoscut. 

— În acest caz, doamnă, am să mă feresc să vă contrazic. 
Ar însemna să vă faceţi o jalnică părere despre aristocrația 
franceză pe care aţi venit s-o studiaţi la faţa locului. 

Pardaillan, după trecerea primei uluiri, îşi recăpătase 
stăpânirea de sine. Avea un chip plin de nevinovăție credulă 
şi paşnică. În ce o privea pe ea, era cu neputinţă să ştii ce 
gândea. Dar, pentru prima dată vedea un bărbat 
înfruntându-i privirile cu o demnitate însoţită de o ironie 
rece... 

— Domnule, urmă ea, v-am admirat în piaţa Greve... Aveţi 
o spadă sigură, iar iscusinţa ei este încă şi mai fără greş. 
Dar să revenim la ale noastre... „Ce-o să mi se întâmple?” 
se întrebă Pardaillan în sinea lui. 

— Când v-am văzut la lucru în piaţa Greve, continuă 
Fausta, încercând zadarnic să-l facă pe cavaler să-şi plece 
privirile, m-am hotărât pe loc să mă interesez de 
dumneavoastră şi să vă cunosc. Întâmplarea m-a servit din 
plin, pentru că domnul de Guise trebuie să vă urască. Dacă 
vă urăşte de multă vreme, aveţi un temei mai mult de a 
încheia pace cu el... 

— Vreţi să spuneţi, doamnă, că ar fi înţelept din partea lui 
să încheie el pace cu mine...? 

Fausta aruncă o privire mai scrutătoare pe chipul omului, 
care îndrăznea să vorbească astfel despre stăpânul 
Parisului. 

— Domnule, zise ea deodată, dacă vreţi să vă puneţi spada 
în serviciul ducelui de Guise, vă jur că nu numai va uita 
orice ură, dar va face din dumneavoastră un puternic 
senior... 

— Va trebui, deci, spuse calm cavalerul, să strângă mâna 
pe care o vedeţi? 


— O va strânge, spuse ea zâmbind. 

— Îngăduiţi-mi, doamnă, să am o părere mai bună despre 
omul care poate mâine va fi rege al Franţei. Domnul de 
Guise nu poate strânge mâna care l-a plesnit peste obraz... 

— Aţi făcut asta? murmură ea, l-aţi plesnit deci pe ducele 
de Guise? ... 

— Într-o împrejurare pe care v-o va povesti el singur, dacă 
o să i-o cereţi. Vă va spune că el, cavaler de Lorraine, mare 
senior, primul din regat după prinții de sânge şi poate chiar 
înaintea lor, n-a şovăit să pună la cale uciderea unui 
moşneag în patul său. Vă va spune că a dus mărinimia până 
la a porunci să fie aruncat pe fereastră cadavrul amiralului 
Coligny! Straşnică victorie, doamnă! Şi n-a plătit-o prea 
scump cu palma care, dacă îndrăznesc să spun, a zvâcnit 
din mâna pe care o priviţi! ... 

— Ducele apăra cauza Bisericii! zise înăbuşit Fausta. 

— A cărei Biserici, doamnă? Sunt cel puţin două... adăugă 
Pardaillan fără altă intenţie decât cea a unei nevinovate 
zeflemele. 

— De unde ştiţi dumneavoastră că sunt numai două 
Biserici? se răsti ea, îngălbenindu-se. 

— Două Biserici! mormăi Pardaillan, zăpăcit. Ce vrea să 
însemne asta? 

„Nu cumva omul acesta e un spion?” gândi Fausta. 

„Ha, ha,” îşi spunea cavalerul, „nu este această femeie 
şeful secret al Sfintei Legi? Nu este oare de Guise doar o 
unealtă? ... Poate că Legea este o nouă Biserică?”. 

În scurtul răgaz în care gândeau astfel, se cercetau ca doi 
luptători. Fausta îşi formă repede părerea. Din cele 
observate de ea, rezultă că Pardaillan trebuia să fie un 
cavaler rătăcitor eroic, în stare de isprăvi neobişnuite; o 
spadă de neînvins, care trebuia cumpărată cu orice preţ. 

— Cavalere, continuă deodată Fausta, dacă nu puteţi 
aparţine domnului de Guise, poate nu veţi refuza să serviţi 
un alt stăpân? 


— Aceasta depinde de stăpân, doamnă, răspunse 
Pardaillan cu aerul lui cel mai nevinovat. Spuneţi, doamnă, 
stăpânul pe care vreţi să mi-l propuneţi este cel pe care-l 
aşteaptă lumea? ... 

Fausta îl privea, năucită de a simţi în adâncurile ei ceva 
palpitând. Omul acesta era primul care-i tulbura gândirea. 
Era mişcată fără să vrea. 

— Stăpânul pe care am să vi-l propun, răspunse ea, 
păstrând acea răceală majestuoasă pe care o datora unui 
lung exerciţiu, e demn de dumneavoastră, cavalere... 

— O, dar pe Dumnezeul meu, aş fi foarte fericit să cunosc 
un asemenea personaj! ... 

— Îl aveţi în faţa dumneavoastră, răspunse Fausta. 

— Dumneavoastră, doamnă? ... 

— Eu! Eu, cavalere, eu care caut oameni pentru 
înfăptuirea unor fapte mari, în stare să-i atragă şi pe cei 
mai ambiţioşi... Vreţi să fiţi unul din aceşti oameni? Ghicesc 
la dumneavoastră un suflet mare, forţa unei minţi 
superioare, o gândire în stare să stăpânească oamenii! ... 
„Ce pacoste pe capul meu!” îşi spuse cavalerul. „lată-mă 
intrat în horă. Nu e deci cu putinţă să trăiesc liniştit?” 

— Trebuie să aflaţi, deci, urmă Fausta cu un glas devenit 
înflăcărat, dumneavoastră pe care nu vă cunosc, trebuie să 
aflaţi ce visez eu! Să ştiţi că sunt aceea pe care episcopii, 
cardinalii, adunaţi în conclav secret, au ales-o pentru a 
conduce Biserica spre cele mai înalte culmi! Să ştiţi că... 

Se opri, fremătând. Deodată îşi duse mâna la frunte şi 
bâigui în sinea ei: „Cum se poate! Tulburată până într-atât 
de acest cavaler rătăcitor? Cum? Eu, care mă adresez 
regilor ca un depot, să mă simt atât de slabă în faţa acestui 
aventurier? ... Nefericite! Ce-ai spus? Ce erai pe cale să 


spui? ...” 
Dar Pardaillan înţelesese... vălul misterului care o 
acoperea pe Fausta fusese smuls în parte! ... „Ah, deci e- 


adevărat!” murmură el. „Roma stăpâneşte aşadar Parisul! 


„.. lar tronul pe care l-am zărit nu este pentru papă... ci 
pentru papesă!” 

Pardaillan se cutremură. O femeie! Da, o femeie care-l 
înfrunta pe papa Sixtus al V-lea? ... Exista în această 
monstruoasă presupunere o atât de viabilă doză de 
nebunie, încât Pardaillan ridică din umeri şi rosti cu 
jumătate glas: 

— Cu neputinţă! ... „N-a ghicit!” murmură Fausta în sinea 
ei. „lrebuie neapărat ca acest om să intre de îndată în 
serviciul meu... sau să nu iasă viu din acest palat! ...” 

Emoţiile puternice durau puţin la Pardaillan. O privi pe 
ciudata prinţesă cu multă curiozitate. 

— Doamnă, rosti el, deoarece aţi început să vă depănaţi 
gândurile, binevoiţi să isprăviţi. Văd că vă aflaţi în Franţa cu 
o misiune de temut. 

— Aţi asistat doar la primele acţiuni ale acestei misiuni... 
zise atunci Fausta, după ce-şi revenise cu totul în fire... 
Henri de Valois s-a prăbuşit la primele noastre lovituri... 
Acum e izgonit... Tronul Franţei este liber... Cavalere, ce 
gândiţi dumneavoastră despre Henric al III-lea? 

— Îl cunosc foarte puţin pe rege, doamnă. Nu l-am văzut 
decât o dată sau de două ori, pe când se numea duce 
d'Anjou şi mărturisesc că nu-l apreciez prea mult. 

— Bine, spuse Fausta, cu faţa luminată, dar acum, lăsând 
la o parte ura, ce credeţi despre Henri de Guise? 

— Cred, răspunse fără şovăire cavalerul, că are cei mai 
mulţi sorţi să se urce pe tronul Franţei. 

— Da, răspunse Fausta. Dar nu credeţi că dintre toţi 
gentilomii ţării el este şi cel mai vrednic de a purta 
coroana? 

Pardaillan căpătă o înfăţişare din cele mai uimite. 

— Cum ar putea domnul de Guise să-mi pară frumos şi 
viteaz, mie, care l-am lovit peste obraz? ... De Guise este o 
fiară, doamnă. Şi apoi... 

— Isprăviţi ce aveţi de spus, cavalere, rosti cu răceală 
Fausta. 


— Pie! Vroiam să vă întreb: Ce amestec aveţi 
dumneavoastră? Atât de frumoasă şi nu vă gândiţi la nimic 
plăcut, adică la dragoste, la fericire... Vă gândiţi la lucruri 
care mă fac de la început să casc de plictiseală... adică la 
poveşti despre tron... lertaţi-mă. 

— Niciodată n-am fost mai atentă... Continuaţi! reluă 
Fausta aruncându-i o privire întunecată. 

— Mulţumesc, doamnă! Continui... Cel puţin dacă aceste 
poveşti cu tronul ar oferi o distracţie... Dar nu... Totul se 
complică. Vreţi să vă spun cinstit? ... Ei bine, Henri de Guise 
nu va fi rege al Franţei! ... 

— De ce? ... Spune, de ce?... 

— Pentru că nu vreau eu, răspunse simplu Pardaillan. Aţi 
venit în Franţa să îndepliniţi o misiune. Ei bine, doamnă, nu 
veţi izbuti! 

— De ce? strigă Fausta... de ce?.... 

— Pentru că v-am ghicit gândurile, doamnă! Pentru că o 
femeie care visează să se numească papesă este un lucru 
care mă jigneşte! Pentru că voiţi să vă urcați pe tron alături 
de un oM. Pe care am hotărât să-l îndepărtez de la tron! ... 

— Dar de ce n-am să izbutesc? întrebă Fausta. 

— Pentru că vă voi sta în cale, doamnă! 

După aceste cuvinte, Pardaillan se înclină adânc. În 
aceeaşi clipă răsună un fluierat ascuţit. Şi atunci când 
cavalerul se ridică, crezu că visează, căci Fausta dispăruse! 
Se întoarse repede. 

— Ah! Ah! exclamă el izbucnind în râs. Trei... şapte... 
doisprezece! Bravo, domnilor, dar cine sunteţi? 

În timp ce vorbea, Pardaillan trase spada sa lungă şi, 
adăpostindu-se dintr-un salt în colţul stâng al camerei, se 
aşeză în gardă. Într-adevăr, la auzul fluieratului, în timp ce 
Fausta dispăruse printr-o uşă ascunsă după draperiile 
baldachinului, o duzină de oameni mascaţi s-au repezit, cu 
spadele în mâini... 

Într-o clipă camera se umplu de zăngănitul spadelor 
încrucişate şi ciocnite, apoi, rând pe rând, se auzi un 


geamăt scurt şi un urlet prelung: geamătul venea de la unul 
din atacanţi căzut ţeapăn mort, urletul îl scoase un rănit 
care acum părăsea lupta. 

Pardaillan, retras în colţul său, cu un ochi calm şi limpede, 
făcea puţine mişcări, dar fiecare mişcare a sa era o lovitură 
de trăsnet. Atacatorii, în rânduri strânse, dădeau lovitură 
după lovitură. La un moment dat, cavalerul, înainta trei paşi 
şi în jurul lui fulgerul de oţel fu atât de orbitor, încât se 
produse o retragere... 

— Înapoi, domnilor! strigă Pardaillan. 

El n-avea nici o zgărietură, în schimb, printre atacatori se 
numărau morţi şi răniţi. Între timp, mai intrară în scenă 
şapte sau opt luptători. Aceştia erau înarmaţi cu pistoale! 
Pardaillan era pierdut! 

Tocmai în momentul acela şi înainte ca vreun pistol să fi 
apucat să tragă, se deschise o uşă. Apăru un bărbat! 
Pardaillan, dezlănţuit, sări ca un leu. Cu un brânci grozav îl 
trimise pe omul acela de-a berbeleacul zece metri şi sări pe 
uşă afară! 

Uşa aceea comunica din palatul Faustei cu hanul „La 
Teascul de Fier”! lar bărbatul acela era ducele de Guise! 

Pardaillan se afla acum în odaia orgiei. 

— Opriţi-l! Opriţi-l! urlau acum ucigaşii năimiţi de Fausta. 

În câteva clipe, cavalerul străbătu două încăperi şi ajunse 
în cârciumă, uşa pe care fugise ducesa de Guise era 
întredeschisă... 

leşi în stradă... şi în clipa următoare se mistui în 
întuneric... „Uf!” oftă el, oprindu-se după vreo sută de paşi. 
„La urma urmei nu-mi pare rău de tot ce am văzut! ...” 

Mai înaintă zece paşi şi se opri scurt. 

„Asta-i bună!” mormăi el, „dar tânăra persoană care a 
leşinat în braţele mele ce-o fi devenit? Dacă m-aş duce s-o 
caut? ... De fapt, sunt cavalerul ei protector? Este poate 
necuviincios s-o las astfel în părăsire. Ar fi cu toate acestea 
exagerat să mă las sfâşiat numai pentru a merge să prezint 
omagiile şi salutul meu unei necunoscute... Oricum, 


cavalere, puţină înţelepciune nu strică! Dar micuța ţigancă? 
Unde să-i dau de urmă...?” 

Se reculese şi porni liniştit la drum. 

„Să mergem la culcare.”, îşi spuse el. „Am observat că 
ideile bune mi-au venit totdeauna în somn.” 

Apoi, trecând podul, se îndreptă spre strada Barres, unde-l 
aţtepta Charles d'Angouleme... 

De când ieşise din hanul „La Teascul-de-Fier”, era urmărit 
de trei umbre, care s-au luat după el, urmărindu-l pas cu 
pas. Erau Picouic, Croasse şi, mai în urmă, Maurevert. 

Ajuns în strada Saint-Paul, se înfundă la stânga într-un fel 
de străduţă îngustă, care la celălalt capăt dădea în strada 
Barres. 

— lată momentul! răcni Maurevert, oprindu-se. 

Cei doi vlăjgani se repeziră... Maurevert îşi trase pumnalul 
şi se pregătea să sară asupra lui Pardaillan, în clipa când 
acesta va fi la pământ, voia să-i dea el ultima lovitură. 

Cavalerul mergea acum fără nici o grijă. Deodată, auzi în 
spatele lui tropăitul înfundat al unor oameni grăbiţi. Se 
întoarse şi-i văzu pe cei doi venind spre el. Mâna apucă la 
repezeală spada. 

„Oh,” spuse el, „e o noapte de muncă grea pentru 
Giboulee. Ah!”, adăugă el, „E vorba doar de doi derbedei şi 
împinse sabia la loc.” 

— Punga sau viaţa! strigară bandiții, ridicând în acelaşi 
timp pumnalele. Dar, înainte ca braţele lor să fi apucat să 
coboare, amândoi dădură un urlet de durere. Pardaillan nu 
făcuse decât să întindă pumnii. Pumnul drept strivise nasul 
lui Croasse, iar stângul umflase pe loc ochiul lui Picouic. 

— În genunchi, derbedeilor! strigă cavalerul. Şi cereţi 
iertare cavalerului de Pardaillan... 

Cei doi oameni, cu toată durerea şi sperietura pricinuită 
de această primire la care nu s-au aşteptat nici pe departe, 
se pregăteau să dea nişte lovituri ascunse cavalerului, dar 
numele lui îi opri, încremeniţi... Croasse aruncă pumnalul, 
iar Picouic îl vâri în teacă pe al său... 


— Ia te uită! răcni cavalerul. V-am poruncit în genunchi... 

Îi apucă în acelaşi timp, pe unul şi pe celălalt, de gât, iar 
cele două frunţi apropiate cu forţa fură ciocnite cu un 
zgomot de lemn izbit. Cele două puşlamale căzură în 
genunchi... 

— Iertare, domnule cavaler, gemu unul din ei... Vă spun 
totul! ... Să ştiţi numai că eu sunt Picouic! ... 

— Iar eu, monseniore, adăugă celălalt, mai curând decât 
să mă ating de un fir din părul dumneavoastră, aş posti o 
lună întreagă. Croasse are recunoştinţa stomacului! 

„Croasse? Picouic?” se întrebă Pardaillan. „Unde am mai 
auzit aceste două nume? 

— Ei drăcie, ridicaţi-vă, caraghioşilor! ... Unde v-am mai 
văzut? 

— Azi-dimineaţă, monseniore! zise Picouic. La hanul 
Devinicre... 

— Hm, acum vă recunosc! Prin urmare, drept recunoştinţă 
pentru cina aceea pregătită de însăşi Huguette cu mâinile 
ei dumnezeieşti, vreţi acum să mă omorâţi? 

Picouic şi Croasse răspunseră într-un singur glas: 

— Ah, dacă aş fi ştiut că sunteţi dumneavoastră, 
monseniore! ... 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Spuneţi, nu vă fac nimic, nu 
vă pedepsesc, dar fiţi sinceri! 

— Să ne îndepărtăm, monseniore! răspunse Croasse, căci 
v-ar putea cădea pe neaşteptate în spate. 

— Cine? ... El? Eraţi prin urmare trei? 

— Cel care ne-a plătit ca să vă doborâm! 

Dar Pardaillan nu-i mai asculta demult. Se şi avântase spre 
Sena... Să fii atacat de două lichele care urmăreau să-i ia 
banii nu însemna nimic... dar ca cineva să-i fi plătit pe cei 
doi ca să-l ucidă era un lucru serios. Pardaillan cutreieră în 
zadar împrejurimile, nu găsi pe nimeni. Reveni deci la cei 
doi derbedei, care rămăseseră în străduţă. Îi regăsi în 
acelaşi loc... ca dovadă că erau de bună-credinţă. 


— Omul a dispărut! le zise el. Descrieţi-mi-l puţin... Poate 
că e vorba de unul din prietenii mei, care voia să mă 
distreze! ... 

Picouic şi Croasse se uitau unul la altul, uluiţi. Nu erau 
obişnuiţi cu asemenea vorbe. Picouic, cel mai deştept dintre 
ei, începu atunci o descriere a omului care-i plătise. Se 
părea că descrierea era destul de fidelă şi că Pardaillan îşi 
dădea bine seama despre cine era vorba, căci treptat 
obrazul lui se înflăcăra şi un zâmbet îi încleştă buzele: „El 
e!” murmură cavalerul. „A şi aflat că sunt la Paris! ...” 

Căzu pe gânduri câteva clipe şi apoi exclamă: 

— Mi-ajunge, duceţi-vă unde a înţărcat dracul iapa! ... 

Dar cei doi prăpădiţi nu vrură să-l lase singur şi-l însoţiră 
până în strada Barres. 

Capitolul 13 

Regina-mamă. 

Într-o capelă încăpătoare şi întunecată la palatului reginei, 
o femeie, aşezată într-un fotoliu de stejar vechi, răsfoia cu 
atenţie încordată un volum mare, scris în latină, pe a cărui 
primă pagină se putea citi titlul: 

STEMMATA LOTHARINGAE ET BARRI DUCUM. 

Genealogia ducilor de Lorrena şi Bar! Era o nesfârşită 
argumentare înţesată de documente mai mult sau mai puţin 
autentice şi de piese justificative. 

Cititoarea părea să se adâncească în concluziile cărţii, pe 
care în cele din urmă o închise cu o mişcare înceată. 

Ea murmură surd: 

— Da, Rene, iată cum se explică îndrăzneala familiei de 
Guise şi a partizanilor ei! ... Avocatul David, care am pus să 
fie ucis, ajungea cu ascendenţa familiei de Guise până la 
Carol cel Mare... 

— Nu vă plângeţi, doamnă, rosti omul căruia îi fuseseră 
adresate aceste cuvinte şi care, în picioare, o privea 
neclintit pe cititoare. Nu vă plângeţi. Dumneavoastră l-aţi 
cocoloşit pe acest vultur. Ar fi trebuit să i se taie aripile 
atunci când v-am spus... 


— Fiul meu este un uzurpator. Familia Valois este şi ea o 
uzurpatoare. Adevărata stirpă regală este cea de 
Lorraine... Adevăratul rege al Franţei este Henri de Guise! 


— Caterina! Gândiţi-vă că aţi acordat tot rolul cel frumos 
ducelui de Guise, în timpul zilelor pe care această carte le 
numeşte: pioasele utrenii ale Sfântului Bartolomeu... 

De această dată femeia tresări şi-şi ridică chipul energic şi 
posomorât. Era Caterina de Medici, mama Lui Henric al III- 
lea. În epoca aceea, avea aproape şaptezeci de ani. 

— Sfântul Bartolomeu! şopti ea de-abia auzit. 

— Da, adăugă omul numit Ren€, cu un glas înfricoşător de 
liniştit, moartea fiului meu! ... 

Bătrâna regină se făcu că nu aude. 

— Ruggieri, răspunse ea, ai dreptate. Sfântul Bartolomeu 
este marea greşeală a vieţii mele. Ar fi trebuit să mă 
descotorosesc mai întâi de Guise. Iar în ce-i priveşte pe 
hughenoți, ar fi fost oricând timp să-i dau pe mâna 
sângeroasei evlavii a poporului... Dar ce să mai vorbim, 
Rene! Iată-l pe de Guise stăpân al Parisului... Fiul meu a 
fugit. Sărmanul copil abia a apucat să iasă pe poarta 
oraşului, lăsând-o pe maică-sa să ţină piept baricadelor... 
Aii, cât de bine mă cunoaşte! Ştia că bătrâna, ea, nu va 
dezerta! 

Îşi ridică capul. O văpaie de ură înconjura cu o tragică 
aureolă această frunte îmbătrânită. În clipa aceea un 
orologiu mare bătu rar de ora nouă. 

— În câteva minute, continuă ea, vizitatorul va fi aici. Să ai 
grijă, Rene, să-l aşezi aşa încât să vadă şi să audă tot. În ce-l 
priveşte pe de Guise, îl vei introduce aici în capelă. Du-te, 
bunul meu Rene€... Să nu uit, cum îi merge acelui L.oignes? 
„„. Va scăpa oare? ... 

— Da, regina mea, va scăpa. Într-o lună va fi pe picioare. 

— Să mi-l aduci atunci aici, ca să ştiu ce se poate obţine de 
la el. 


Ruggieri, în loc să iasă, se apropie de bătrâna regină, 
scoase din buzunar un săculeţ de catifea, din care dădu la 
iveală o piatră rotundă pe care o puse pe masă, în faţa 
Caterinei. 

— Ce-i aceasta? întrebă regina, ai cărei ochi începură să 
sclipească de bucurie. Un nou talisman? 

— Da, doamnă, răspunse serios Ruggieri. M-am gândit că 
în aceste împrejurări periculoase, majestatea-voastră n-ar 
putea fi mai bine apărată împotriva vrăjitoriilor şi a 
deochiului. 

— Ah, Rene, îmi salvezi viaţa! exclamă Caterina, care, cu 
degetele tremurânde, luă piatra şi o cercetă îndelung. 

Era un onix rotund, în două culori, pe care era săpat un 
cuvânt: „Publeni”..., descifră bătrâna regină. 

— Un cuvânt de cabală, pe care l-am găsit într-un 
manuscris al lui Nostradamus, răspunse astrologul. Puterea 
lui este aproape nemărginită. Când veţi simţi că şovăiţi în 
găsirea ideii victorioase, sau a unui răspuns fără replică, va 
fi de-ajuns să-l rostiţi de trei ori cu glas scăzut... 

— Publeni! repetă Caterina de Medici. 

Ruggieri scosese între timp dintr-o geantă un cleşte de 
oţel, la fel cu cei folosiţi de bijutieri. Caterina desfăcu o 
brățară pe care o purta la mâna stângă. Brăţara se 
compunea din două monturi pe care Ruggieri i le dăruise 
reginei în diferite împrejurări. Astrologul adăugă onixul pe 
care tocmai i-l oferise atunci. 

— Iată-vă puternic înarmată, regina mea, rosti astrologul 
după ce-şi termină lucrul. 

Îndată după aceea, Ruggieri ieşi. 

— Domnul Peretti a venit? întrebă el pe un lacheu. 

— Aşteaptă de câteva minute în sala Nimfelor. 

Ruggieri se îndreptă grăbit spre această sală. Acolo, 
îmbrăcat ca un burghez modest, se afla un om aşezat într- 
un fotoliu cu perniţe. Era un bătrân cu părul cărunt. Putea 
avea ceva mai mult de şaizeci şi opt de ani, dar făptura lui 


înaltă se ţinea dreaptă, într-o poziţie de forţă şi cutezanţă. 
Astfel arăta domnul Peretti. 

Când Ruggieri intră, el se ridică gemând, ca şi cum i-ar fi 
fost foarte greu să se mişte şi, încovoiat, se sprijini cu mâna 
dreaptă într-un baston, în timp ce cu stânga se lăsă cu toată 
greutatea pe braţul lui Ruggieri, pe care acesta i-l întinsese 
cu respect. 

Astrologul îl conduse pe vizitator până într-o cameră care 
comunica cu capela reginei. De la locul unde se aşeză, 
domnul Peretti putea vedea şi auzi totul, printr-o fereastră 
destul de largă, ascunsă după o tapiserie... 

Caterina isprăvise tocmai o rugăciune străbătută de 
plăsmuiri stranii, în care îngerii se amestecau ciudat cu 
demonii când, din stradă, răsunară aclamaţiile mulţimii. Ea 
se ridică, cu pumnii strânşi şi mormăi: 

— Iată că vine Henri de Guise. El este aclamat, în timp ce 
fiul meu e disprețuit! Dar, răbdare... Multă răbdare! 

Zgomotul uralelor creştea, se apropia, apoi încetă aproape 
dintr-odată. Henri de Guise intrase în palatul reginei. După 
câteva clipe, uşa capelei fu deschisă: apăru un lacheu, un 
fel de majordom al palatului. Dar, înainte ca acesta să fi 
deschis gura, regina spuse cu glas răsunător: 

— Mergeţi şi spuneţi domnului duce că ne face plăcere să-l 
primim în audienţă, ca pe cel mai credincios supus al 
majestăţii-sale regelui... 

— Mulţumesc majestăţii-voastre, rosti ducele intrând, de a 
mă numi cel mai credincios supus, ceea este cel mai frumos 
titlu la care poate aspira un gentilom devotat... 

Regina luă loc în fotoliu. De Guise rămase în picioare, dar 
cu o înfăţişare atât de mândră şi de cutezătoare, încât era 
greu de ştiut dacă se prezenta ca un supus al regelui sau ca 
un cuceritor, care avea să-şi dicteze condiţiile. 

Caterina îşi compuse acea figură de majestuoasă 
demnitate, pe care şi-o lua ca pe o mască. 

— Vere, zise ea, cu o seninătate care ţinea într-adevăr de 
marea artă, care vă sunt intenţiile? Suntem singuri, nimeni 


nu ne poate auzi. Sunt gata să ascult şi să înţeleg orice. 
Până unde vreţi să împingeţi avantajul victoriei? 

— Doamnă, răspunse el, după cum ştiţi, nu eu sunt celcea 
ridicat baricadele. Poporul Parisului este acela, pe care am 
încercat zadarnic să-l stăpânesc, dar burghezii erau sătui 
să plătească dări atât de grele, doamnă. 

Regina îl aprobă cu un semn. 

— Ceea ce a scos din sărite Parisul, continuă de Guise, 
însufleţindu-se, este prefăcătoria acestui rege care când 
merge cu Liga catolică, când cu hughenoţii, depravarea lui 
de necrezut, care-l face să se înconjoare de tot felul de 
înzorzonaţi şi, în sfârşit, uriaşa dorinţă a regatului indignat, 
care cere un rege, un rege adevărat... 

— lar acest rege adevărat... sunteţi dumneavoastră! ... 

— Eu, doamnă! ... Eu sau altul! se răsti de Guise, pierzând 
orice măsură. Franţa trebuie salvată... 

— Iar salvatorul sunteţi dumneavoastră! 

— Eu, doamnă... Eu... sau un altul! Nu interesează decât 
ca străvechea faimă a Franţei să nu se cufunde pentru 
totdeauna în ridicolul şi ruşinea orgiilor, întrerupte de 
procesiuni ipocrite! ... 

— Şi eu gândesc toate cele pe care le-ai rostit dumneata. 
L-am prevenit de o mie de ori pe fiul meu. Din nefericire, n- 
am fost ascultată... Dar să nu mai vorbim de acestea. Sunt 
prea bătrână şi prea ostenită ca să mai pot lupta. 
Mărturisesc însă că aş muri cu deznădejdea în suflet dacă 
aş vedea tronul căzut pe mâna unui eretic... a acelui 
Bearnez blestemat care, chiar în acest moment, adună la 
Rochelle o armată formidabilă... 

De Guise păli şi aproape se clătină sub puternica lovitură 
pe care i-o dăduse Caterina. Henri de Bearn, rege al 
Navarrei, era singurul care-l putea înfrunta. 

— Dar, din nenorocire, continuă ea, cine este în stare să-l 
oprească pe hughenot în marşul lui spre coroană? Fiul meu, 
un fugar, aproape proscris, fără soldaţi, nu poate nimic... 


lar dumneavoastră, vere, cum aţi putea porni un război 
împotriva Bearnezului? 

— Ah, doamnă, aş trece regatul prin foc şi sabie... dar 
Henri de Navarre n-are să poată ajunge la Paris! ... 

— Ce autoritate aveţi pentru a porni şi duce la capăt o 
asemenea acţiune? Ar trebui ca mai întâi să vă proclamaţi 
rege! Adică să-l detronaţi pe fiul meu, ceea ce ar fi o crimă 
respingătoare. 

— Oricât mă dezgustă această crimă, ea va trebui comisă, 
doamnă! ... 

— Ar însemna dezlănţuirea unui război civil, zise Caterina. 

— Vedeţi o altă cale de a-l putea opri pe Bearnez? întrebă 
ducele cu o ironie obraznică. 

— Există una, răspunse Caterina cu gravitate, una 
singură... este aceea de a aştepta moartea fiului meu... 

De Guise tresări puternic. Caterina era impunătoare, în 
momentul acela, prin durerea şi măreţia ei. 

— Ştiţi, rosti cu un glas nemărginit de trist, că sărmanul 
copil e condamnat. Mai ştiţi că medicii nu-i mai dau acum 
nici un an de viaţă... Duce, ascultaţi-mă pe mine. Să nu 
vedeţi în mine decât o mamă îndurerată, o creştină care 
vrea să moară împăcată, îndeplinindu-şi datoria până la 
capăt. Henric este ultimul meu copil. După el, dinastia 
Valois se va stinge. 

De Guise asculta acum cu o asemenea atenţie, încât 
pălăria pe care o ţinea în mână îi alunecă dintre degete. 

Un zâmbet greu de surprins îi brăzdă buzele subţiri. 

— În câteva luni, după moartea fiului meu, urmă ea, cine 
va urma dinastiei Valois, acum stinsă? Cine deci, dacă nu cel 
pe care regele Henric al III-lea îl va fi desemnat personal? 
Şi pe cine va desemna Henric al III-lea, dacă nu pe acel ce i- 
| voi prezenta eu? Căci, mulţumită Domnului, mi-am păstrat 
toată puterea asupra inimii copilului meu... Rămâne de 
ştiut, doar, pe cine voi susţine eu? 

— Şi cine-i acela, doamnă, fremătă de Guise, cine-i acela? 


La auzul acestor cuvinte, Caterina înţelese că victoria era 
a ei. De Guise se afla la discreţia ei. 

— Acela, rosti ea, cu un fel de nepăsare, va fi acela ce mă 
va ajuta, vreau să spun, îl va ajuta pe fiul meu, să-l 
zdrobească pentru totdeauna pe Bearnez... Nu-l văd decât 
pe unul singur în stare de asemenea faptă: sunteţi 
dumneavoastră, vere. 

Ducele tremura de speranţă şi mândrie. Ceea ce-i oferea 
Caterina însemna regalitatea asigurată, fără război. lar 
pentru aceasta, ce i se cerea în schimb? 

Să aştepte ca regele să moară. 

Nu va trece un an şi de Guise va fi rege fără vreo tăgadă 
cu putinţă. Dar dacă moartea va veni prea încet, după 
părerea pretendentului, nu ar putea fi ea grăbită? 

Iată gândurile înfricoşătoare care se îmbulzeau acum în 
mintea lui de Guise. Se poate că în clipa aceea să fi 
consimţit propria lui nimicire! Ultimelor cuvinte ale 
Caterinei el le răspunse, îndreptându-se: 

— Doamnă, când doriţi să plec pentru a-l aduce înapoi pe 
rege triumfător la Luvru? 

— Vere, răspunse Caterina, ascunzându-şi ironia, vom 
pleca împreună. Dar, pentru parizienii noştri, va trebui ca 
reîntoarcerea fiului meu să fie precedată de unele discuţii. 
Nu va trebui să păreţi că vă supuneţi, dacă doriţi ca 
partizanii Ligii să vă rămână credincioşi în ziua... din 
nefericire apropiată, când veţi fi uns rege... 

— Doamnă, i se adresă de Guise uluit, vă admir geniul. Se 
va face aşa cum spuneţi. Mă voi prezenta regelui ca 
locotenent-general al Ligii... şi nu... 

— Şi nu ca un supus prea credincios! completă Caterina cu 
un zâmbet tăios. Dar să nu uit, adăugă ea tuşind şi 
aruncând o scurtă privire spre tapiserie, va fi absolut 
necesar să vă asiguraţi ajutorul Romei... 

— Roma! exclamă el înăbuşit. lată, doamnă, a venit 
momentul ca papa să se ocupe ceva mai mult de treburile 


Bisericii şi mai puţin de cele ale Franţei. Sixtus a început să 
ne încurce. 

— Băgaţi de seamă, fiule... Sixtus e puternic... 

— A fost, doamnă! Azi ne putem lipsi de el. Prin 
despotismul său şi-a atras ura unui mare număr de 
cardinali. Mai curând ar trebui să bage el bine de seamă! 
Ceea ce-i voi spune majestăţii-voastre este atât de necrezut, 
că abia îndrăznesc s-o cred eu însumi... Dar aflaţi că, dacă 
creştinătatea are un şef vizibil în Sixtus al V-lea, ea mai are 
şi un şef ascuns vederii... 

— Oh, e cu neputinţă... O schismă! ... 

— De ce nu, doamnă, dacă schisma asigură predominanţa 
puterii regale! 

— Ei bine, zise Caterina, nu doresc să văd nimic din ceea 
ce-mi anunţaţi acum... nu mai doresc decât un singur lucru 
pe lume... Ca fiul meu să trăiască cât mai liniştit cele două 
luni de viaţă ce-i mai rămân... iar după aceasta, mă voi 
stinge, nemaiavând nimic de făcut pe acest pământ! 

Guise se înclină cu emoție prefăcută, apoi se duse să 
deschidă singur uşa. Escorta lui apăru atunci în ochii 
bătrânei regine. 

— Domnilor, li se adresă cu glas puternic ducele de Guise, 
majestatea-sa regina a binevoit să-mi făgăduiască în 
această zi memorabilă că pot folosi influenţa sa pentru a 
face să înceteze acest război care umple de jale Parisul şi 
regatul. Regina, domnilor, urmă de Guise, a primit şi a 
făgăduit să-l determine pe majestatea-sa regele să accepte 
cererile cele mai importante ale Sfintei noastre Ligi... 

Gentilomii din escortă rămaseră încremeniţi. Au venit 
acolo s-o aresteze pe Caterina, să o facă ostatecă şi acum 
asistau, cu uimire, la această împăcare neprevăzută. 

— Domnilor, le spuse atunci Caterina, vă rog să pregătiţi 
un caiet cu cererile dumnea-voastră: eu răspund că vor fi 
satisfăcute de rege. 

— Trăiască regina! strigară în cor oamenii lui de Guise, 
care începură, pe dată, să se retragă. 


Regina-mamă, în picioare, sprijinită de un fotoliu, zâmbea 
privindu-i cum se îndepărtează. Apoi, se îndreptă spre 
tapiseria care ascundea fereastra de unde Peretti, invizibil, 
asistase la toată scena. Regina Caterina de Medici rămase 
în picioare în faţa acestui burghez, astfel cum de Guise 
rămăsese în faţa ei. 

— Sanctitatea-voastră a văzut şi a auzit? întrebă regina. 

— Da, fiica mea, răspunse domnul Peretti, am văzut tot, 
am auzit tot... 

Capitolul 14 

Sixtus al V-lea 

— Domnul duce de Guise, continuă papa, reaminteşte 
adesea că în prima mea tinereţe am păzit porcii. În adevăr, 
stăpânul la care eram slugă mă socotea atât de slab la 
minte, încât nici n-a vrut să-mi încredinţeze vacile turmei 
sale. Mi-au fost daţi purceii, să-i mân la păscut: astfel, fiica 
mea, am învăţat să-i conduc pe oameni... Devenit preot, 
apoi cardinal, am observat că oamenii sunt ca purceii, pe 
care trebuie să-i mâi cu lovituri de prăjină. Astfel, am 
devenit papă, fiica mea! ... 

Începu să râdă încetişor. 

— Ştiţi cum mă numeau cardinalii din conclave? ... Îmi 
spuneau Măgarul! ... Da, fiica mea. Măgarul din Marche. De 
aceea m-au şi ales. Apoi, mai credeau că am să mor, atât 
eram de încovoiat, aplecat spre pământ. Închipuiţi-vă 
groaza lor când m-am îndreptat deodată, după ce fusesem 
ales! De Guise al dumneavoastră este un laş, doamnă. De 
Guise al dumneavoastră este un purcel, doamnă! 

Sixtus se porni pe un râs potolit, dar oricât era de potolit, 
era de temut. Caterina se cutremură fără să vrea. Papa se 
întoarse deodată spre ea: 

— Fiul dumneavoastră Henri, doamnă, este un prinţ 
neputincios. Când de Guise, cu toată opreliştea lui, s-a dus 
să-l sfideze la Luvru, atunci era momentul, pentru rege, să 
se scape de un om care-i putea aduce pieirea. Atunci 
trebuia... 


Se opri brusc. Caterina se plecase ca pentru a culege cu 
lăcomie cuvântul care autoriza, binecuvânta, să spunem 
aşa, uciderea ducelui de Guise. 

— De Guise, reluă papa, mi-a cerut bani pentru nimicirea 
ereziei din Franţa. Banii aceştia i-am adus: treizeci de 
catâri încărcaţi cu aur vor sosi la Paris! 

Regina se înfioră. 

— Vă mulţumesc, urmă Sixtus, că mi-aţi dezvăluit un de 
Guise pe care nu-l cunoşteam. Milioanele care sunt pe drum 
se vor întoarce la Roma. 

Regina răsuflă. 

— Este adevărat, adăugă bătrânul, că mi-a fost frică de 
Henri de Bearn. M-am temut că voi vedea erezia 
înscăunându-se, prin acest om, pe tronul Franţei. Pierderea 
Franţei de către Biserică este una din catastrofele de care 
papii trebuie să se ferească cu orice preţ... Cu toată 
dragostea mea pentru dumneavoastră, a trebuit de aceea 
să-l părăsesc pe Henric al III-lea şi să-mi întorc faţa spre de 
Guise... Mărturisesc că ducele îmi părea, cu Liga, drept un 
apărător al viitorului Bisericii. M-am înşelat... mi-aţi 
dovedit-o... Fiul dumneavoastră e slab... Cine oare ne va 
scăpa de erezie? ... 

Atunci Caterina se îndreptă încet şi ea, care până atunci 
nu spusese nimic, răspunse: 

— Eu! ... Me, me adsum! ... Eu sunt aici! ... Ceeacemă 
înspăimânta, Sfinte Părinte, ceea ce mă paraliza, era de a 
şti că sanctitatea-voastră nu era de partea noastră. Eraţi 
alături de duşmanul de moarte al familiei: de Guise! Ah, 
Sfinte Părinte, dacă aş fi asigurată numai de neutralitatea 
dumneavoastră, n-aş cere mai mult şi m-aş apuca pe loc de 
treabă! ... În ce-l priveşte pe de Guise, lăsaţi-l în seama 
mea! 

— Şi ce ai nevoie pentru aceasta? întrebă Sixtus zâmbind. 

— Mai întâi de neutralitatea voastră... În al doilea rând, de 
sprijinul lui Filip al Spaniei! 


— Voi cere chiar azi regelui Filip să vă vină în ajutor... 
Apoi? ... 

— De binecuvântarea voastră, Sfinte Părinte! ... răspunse 
Caterina căzând în genunchi. 

Sixtus al V-lea ridică mâna dreaptă şi o binecuvântă cu trei 
degete unite pe regina prosternată. 

— Sfinte Părinte, zise regina ridicându-se, aţi binevoi să 
primiţi umila şi pioasa ospitalitate a celei mai credincioase 
şi supuse dintre fiicele voastre? 

— Da, răspunse Sixtus al V-lea. Sunt prea bătrân ca să plec 
din nou la drum, fără să mă odihnesc câteva zile. 

După ieşirea Caterinei, Sixtus al V-lea se aşeză la o masă şi 
începu să scrie îndelung. Când termină, îl chemă pe 
Cajetan, singurul dintre cardinali în care avea o încredere 
absolută. 

— Cajetan, îi spuse el, vei pleca imediat. După ieşirea din 
Paris vei citi această hârtie, care conţine instrucţiuni 
precise, apoi o vei distruge, după ce vei fi învăţat tot ce e în 
ea... 

— Unde trebuie să merg, Sfinte Părinte? 

— E vorba, dragul meu Cajetan, să-l aducem la noi... pe 
singurul om în stare să salveze Biserica şi să restabilească 
autoritatea regală în Franţa... 

— Şi care este acest om, Sfinte Părinte? 

— Un hughenot. Se numeşte Henri de Bourbon. E 
deocamdată regele Navarrei până ce va fi rege al Franţei..., 
răspunse Sixtus al V-lea, privindu-l ţintă pe cardinal. 

Capitolul 15 

Sadzuma. 

Timp de trei zile, cavalerul de Pardaillan ţi Charles 
d'Angouleme au cutreierat Parisul ca să regăsească o urmă 
a micii ţigănci. 

— N-am s-o mai regăsesc, spunea Charles posomorât. 

— Dar de ce crezi asta? riposta Pardaillan. O femeie e 
regăsită întotdeauna, crede-mă. 

— Pardaillan, am pierdut orice nădejde! 


Cavalerul îl privea cu o milă frăţească. 

— Să fie al naibii! exclamă el. Tare aş vrea să te înţeleg! 
Când doamna, mama dumitale, mi-a făcut marea cinste de a 
mă ruga să veghez asupra dumitale, credeam că vii la Paris 
cu gânduri pline de ambiţie. Când ne aflam pe platoul de la 
Chaillot, ţi-am propus să ocupi tronul vacant... 

— Nu! răspunse cu hotărâre tânărul. Nu, Pardaillan, nu de 
aceea am venit la Paris! 

Chipul cavalerului se lumină: 

— Aşadar, nu visezi să fii rege? ... 

— Nu, prietene... 

Cavalerul începu să se plimbe prin camera unde avea loc 
această convorbire. Zâmbea. Ochii îi străluceau de bucurie. 

— Atunci, reluă el dintr-odată, ce cauţi la Paris? Doar 
răzbunarea? ... 

De data aceasta privirea tânărului se aprinse şi răspunse: 

— În zadar aş vrea să mă împăunez în ochii dumitale cu o 
tărie, care însă nu există în sufletul meu. Dispreţuieşte-mă, 
Pardaillan. Nu sunt nici prinţul pe care îndrăzneala 
dumitale poate că l-a sperat, nici omul acţiunilor violente, 
pe care spiritul dumitale de luptă l-a dorit fără îndoială. 
Pardaillan, trebuie să mă cunoşti până la capăt. 

Cavalerul se aruncase într-un fotoliu şi printre pleoapele 
pe jumătate lăsate îl privea pe duce. 

— Cavalere, continuă d'Angouleme, trebuie s-o 
mărturisesc. Când m-ai făcut să întrezăresc posibilitatea ca 
şi eu să mă arunc în încăierarea pentru cucerirea acestui 
tron, ţinta atâtor pofte nemăsurate, am avut o clipă de 
ameţeală. Un moment am crezut că sunt un prinţ şi am 
uitat că nu sunt decât bastardul d'Angouleme... Fiu de rege 
da, dar nu ţi de regină... Oh, nu-i nevoie să-ţi spun, nu-i 
aşa? Îmi pare mai bine că pe mama mea o cheamă Marie 
Touchet. Nu-mi pot închipui o mamă mai duioasă ca a mea, 
dar Marie 'Iouchet nu era soţia lui Carol al IX-lea şi chiar 
fiind fiu de rege, nu pot fi prinţ moştenitor... 


— Deci acesta-i motivul pentru care renunţi la marea luptă 
pe care ţi-o propuneam? întrebă cavalerul. 

Charles îşi cobori privirile. 

— Lasă-mă să termin, spuse el şi mă vei judeca după 
aceea, aşa cum sunt... Când l-am întâlnit pe rege, unchiul 
meu, am crezut că în inima mea nu-i loc decât pentru 
răzbunare. Şi totuşi, simţeam chiar eu că strigătul meu de 
ură suna fals. Răzbunarea nu e pentru mine decât o 
obligaţie filială. Ea nu ţâşneşte din adâncul sufletului meu... 

— Şi când te-ai găsit faţă în faţă cu domnul de Guise? 
întrebă Pardaillan răutăcios. 

Tânărul prinţ păli. 

— Ah, răspunse el înfundat, atunci am simţit cu adevărat 
furtuna pe care o poate stârni în inima omenească acel 
sentiment de temut ce se cheamă ură. Da, Pardaillan, vreau 
să-l lovesc pe Henric al III-lea, adevăratul ucigaş al lui Carol 
al IX-lea care, prin urzelile lui ipocrite, l-a împins pe tatăl 
meu în braţele nebuniei... dar nu-l urăsc! Da, vreau să mă 
răzbun pe Caterina de Medici... bunica mea! întunecată 
minte blestemată care l-a azvârlit pe Carol al IX-lea în 
prăpastia deznădejdii, dar n-o urăsc! Dar îl urăsc în schimb 
pe de Guise, cel mai puţin vinovat dintre toţi trei, numai 
pentru că s-a adresat cu zâmbetul înfumurat al 
triumfătorului sărmanei ţigănci pe care eu o iubesc! Acum 
ştii totul, Pardaillan! 

Charles rostise ultimele cuvinte cu un glas din ce în ce mai 
slab. La sfârşit, din ochi i se prelinseră două lacrimi mari. 

— Sărmane micuţ! murmură Pardaillan. 

— 'Te fac de ruşine, nu-i aşa? continuă Charles. 

Pardaillan se apropie de tânăr şi îi luă mâna. 

— Nu, copile, răspunse el firesc. De ce să te dispreţuiesc? 
Din toate îndeletnicirile, dragostea e cea mai nobilă, cea 
mai omenească, în sensul că ea produce cel mai puţin rău 
celor din jur. Pe sfântul Dumnezeu, cucerirea femeii iubite 
este cu mult mai prețioasă şi interesantă decât cucerirea 
unui tron! 


Fiul lui Carol al IX-lea fremăta. Inima îi zvâcnea de 
dragoste, dar şi de deznădejde. 

— Sărmane micuţ! repetă Pardaillan. Haide, continuă el cu 
glas puternic, nu te mai amări atât! 

— Cine ştie dacă ea n-a murit! Sau mai rău, Pardaillan! 
Cine ştie dacă nu a căzut în puterea acestui om? ... 

— Bine! Să presupunem că e chiar aşa! Trebuie însă să fii 
încredinţat că femeia care iubeşte este în stare de toate 
şireteniile şi de toate eroismele ca să se păstreze pentru cel 
ales. 

Pardaillan vorbi încă multă vreme pe acelaşi ton. 

Charles, zdrobit de osteneala acelor zile de căutare 
îndârjită şi zadarnică, se aruncase într-un fotoliu. Treptat, 
pleoapele i se lăsară. Venise noaptea. Pardaillan închise 
încetişor fereastra şi ieşi pe nesimţite. 

La stânga palatului din strada Barres, se găsea o curticică. 
Acolo dădeau grajdurile. Cavalerul, străbătând curticica, 
zări doi oameni în uşa grajdului aşezaţi pe o legătură de 
paie şi pălăvrăgind între ei cu destulă amărăciune. 

Erau Picouic şi Croasse. Se ridicară la vederea celui pe 
care fuseseră gata să-l ucidă. 

— Ce dracu faceţi aici? întrebă el. 

— După cum monseniorul poate vedea, ne răcorim puţin 
înainte de a începe să căutăm un stăpân mai puţin aspru 
decât Belgodere. 

— Belgodere? întrebă Pardaillan tresărind. Acela care face 
pe măscăriciul şi locuieşte în strada Tisseranderie, la hanul 
„Speranţei”? ... 

— Chiar el! ... Dacă monseniorul ar binevoi să ne îngăduie, 
i-aş propune o idee care mi-a venit în timp ce dormeam în 
paiele acestui grajd. 

— Să auzim ideea, zise Pardaillan. 

— Căutăm un stăpân, monseniore, un stăpân care să nu ne 
cotonogească de dimineaţă până seara şi să nu ne 
hrănească cu pietre. Căutăm, după cum vă spuneam, un 


stăpân care să ştie să răsplătească inteligenţa şi dibăcia 
noastră. De ce n-aţi fi dumneavoastră acel stăpân? 

— la spuneţi, li se adresă Pardaillan, care tot timpul nu-şi 
părăsea ideea lui, deoarece aţi trăit cu acel Belgodere, cine 
era tânăra aceea... numită... cum îi spunea? ... 

— Monseniorul vrea să vorbească de cântăreaţa Violetta! 

— Chiar ea. Aveţi vreo bănuială cam pe unde ar fi acum şi 
ce interes ar avea stăpânul vostru s-o reţină la el? 

— Noi n-o cunoşteam. Când Belgodere ne-a întâlnit şi ne-a 
angajat în trupă, Violetta şi Sadzuma îşi duceau dinainte 
traiul cu ţiganul. 

— Sadzuma? întrebă Pardaillan. 

— Da, ghicitoarea... o nebună. 

— Această Sadzuma a dispărut şi ea? 

— Habar n-am, monseniore. Noi n-am mai pus piciorul pe 
la hanul „Speranţei”. Dar monseniorul n-a răspuns la 
întrebarea pe care cu plecăciune am avut cinstea să i-o pun. 

— Ah, da... căutaţi un stăpân şi v-ar conveni ca acela să fiu 
eu? ... Ei bine, am să vă răspund mâine dimineaţă. Mai 
rămâneţi şi noaptea aceasta aici şi vom vedea. Dar spuneţi- 
mi, această Sadzuma... credeţi că e nebună? ... 

— Cel puţin aşa pare. Dealtfel, vorbeşte tare puţin şi doar 
pentru a-şi face meseria, care este aceea de a citi în palma 
oamenilor. 

— Nu ştiţi dacă o cunoştea pe mica cântăreaţă? 

— Cine poate şti ce gândeşte Sadzuma? Este o taină vie. 
Până şi chipul ei ne este necunoscut, căci poartă 
întotdeauna o mască. 

Pardaillan căzu pe gânduri. Misterioasa ţigancă îi aţâţa 
curiozitatea. Se gândea la suferinţele ducelui d'Angouleme. 
Îți spunea că dacă ar putea să dea de urma dispărutei şi, 
datorită lui, cei doi îndrăgostiţi să fie fericiţi, ar simţi o 
bucurie tot atât de puternică ca şi aceea de a-l regăsi pe 
Maurevert. 

Porni deci spre hanul „Speranţei” şi pătrunse acolo chiar 
în momentul când stăpânul închidea localul, la darea 


semnalului de stingere. Dar, pentru anumite cârciumi 
deocheate ale Parisului, închiderea nu era decât de formă. 

Intrând, cavalerul văzu că sala era ocupată de vreo 
douăzeci de băutori, bărbaţi şi femei şi se duse să se aşeze 
la o masă, sperând să stoarcă îndată ceva informaţii de la 
gazdă. Preacinstita adunare ce se adăpa acolo se 
compunea, bineînţeles, din haimanale şi femei de stradă. 
Una din femei, văzându-l pe cavaler că ia loc la o masă 
izolată, părăsi grupul din care ea era cea mai răsărită, 
pentru a se apropia de Pardaillan. Se aşeză în faţa lui, cu 
coatele pe masă şi începu să râdă. 

În faţa acestui râs, Pardaillan rămase serios şi liniştit. 

— Pe capul şi pântecele diavolului! răcni unul dintre 
băutori, vino înapoi, Lodson! 

Cavalerul tresări şi păli. Numele acela făcu să-i 
năpădească în creier un noian de amintiri. 

— Te cheamă Lodson? o întrebă el pe deşucheată. 

— Lodse, prinţul meu... 

EI închise ochii o clipă, apoi îşi scutură capul. 

— Ei drăcie! urlă beţivanul, o puşlama îndesată cu un ciuf 
roşcat, ce, trebuie să vin să te iau? 

— Stai liniştit, Roşcovanule, bolborosi cocota, lasă-mă să- 
mi câştig pâinea mea şi a ta! 

— lată, fată, spuse Pardaillan cu mare duioşie, primeşte 
scudul acesta şi du-te să-l bei cu prietenul tău, 
Roşcovanul... 

Lodson înmărmuri. Luă scudul pe care i-l întindea 
cavalerul şi se gândi cum putea să-i mulţumească pentru 
atâta mărinimie. Apoi, şopti: 

— Locuiesc pe această stradă, la uşa din faţa cârciumii... 
Arătându-şi astfel recunoştinţa, desfrânata se ridică şi se 
duse la Roşcovanul ei, care la vederea scudului se uită tare 
pieziş, aruncând lui Pardaillan o privire duşmănoasă. 

Deodată, din mai multe părţi, se auziră strigăte. 

— Ei, cârciumarul iadului, nu ne arăţi pe drăcoaica roşie? 

răcni unul dintre ei. 


— Să ne ghicească viitorul! ţipară câteva femei. 

— Bine, bine, mieluşeilor, răspunse gazda, mă duc s-o caut 
pe femeia cu mască! ... 

— Cine-i ţiganca pe care o cer cu toţii? întrebă Pardaillan. 

— O nenorocită, o nebună, domnule! Mi-a fost lăsată zălog. 
Închipuiţi-vă că acum câteva zile, în preacinstitul meu han, 
s-a aşezat o trupă de măscărici. Oamenii aceştia mâncau cât 
patru. În felul acesta, în scurtă vreme, nota lor de plată a 
luat nişte proporţii uluitoare, când dintr-o-dată au dispărut 
uitând-o aici pe ghicitoare. Pentru a mă mai despăgubi, o 
oblig să citească în fiecare seară povestea celor dornici s-o 
asculte: îi costă doi bănuţi de persoană şi bineînţeles... 

— Că banii îi iei dumneata. Aşa e drept. Acum du-te s-o 
aduci, fiindcă muşteriii devin nerăbdători. 

Sadzuma, înveţmântată în costumul ei violent colorat, cu 
masca roşie pe obraz, cu părul ei minunat revărsat pe 
umeri, intră cu un pas falnic şi spectral. 

— Hai, ţiganco! rosti pe neaşteptate cârciumarul cu un râs 
silit, povesteşte-ne puţin trecutul tău. 

— Voi toţi cei ce mă ascultați, începu ea atunci, seniori şi 
înalte doamne adunaţi în această catedrală, de ce mă priviţi 
astfel? Am spus adevărul. Minciuna se află pe buzele 
episcopului şi nu pe ale mele. Nefericită ce sunt! De ce l-am 
iubit? ... Ascultaţi, pentru că vreţi să aflaţi povestea 
nenorocirii mele! 

Îşi plecă capul. Desfrânatele tremurau, iar puşlamalele se 
înfiorau. 

— Este seară, şopti de-abia auzit ţiganca. Totul e liniştit în 
măreţul palat şi prin fereastra mare, larg deschisă, se vede 
catedrala pe care tânăra o priveşte îndelung. Iat-o că acum 
zâmbeşte uşor... Cât e de fericită! Lângă ea stă cel pe care-l 
iubeşte şi îi cuprinde strâns amândouă mâinile, iar ea 
ascultă, cu sufletul fermecat, ceea ce-i spune nobilul 
senior... În acest timp, în fundul luxosului palat, bătrânul 
tată orb se odihneşte... Încrezător în fiica sa... el doarme, 
Cel puţin aşa credeau ea şi iubitul ei. Stau lipiţi unul de 


altul, buzele li se apropie şi se uniră într-un sărut, când uşa 
se deschise brusc... 

— Ce nenorocire! strigă o deşucheată pălind. 

— E tatăl... orb, care înaintează cu braţele întinse, 
chemându-şi fiica... Iubitul s-a ridicat... iar tânăra tremură 
de groază... „Fiica mea, copilul meu... cu cine vorbeşti?”... 
„Cu nimeni, tată! ...” Dar iubitul? Ah, cât e de îndemânatic, 
de tăcut şi cât de dibaci se furişează! ... S-a retras în fundul 
camerei şi se pare că nici nu mai suflă... Tânăra nu mai are 
nici puterea să se ridice pentru a-l întâmpina pe orb... El 
este cel ce se îndreaptă spre ea cu paşi tremurători şi în 
cele din urmă o prinde de mâini... „Cât îţi sunt de îngheţate 
mâinile, copila mea! ...” „Iată, astă seară... e vânt...”, iar 
privirile tinerei fete, murind de frică, se îndreaptă spre 
iubitul nemişcat. Caută o altă minciună... 

— Sărmană domnişoară! rosti dezmăţata cu numele de 
Lodson. 

Sadzuma nu auzi ţi continuă: 

— Fruntea tatălui se întunecă. Orbul aruncă în jur privirile 
sale moarte, ca şi cum ar fi sperat să vadă... Să vadă! Oh, 
dacă ar fi văzut! ... „Fiica mea, copilul meu, eşti cu adevărat 
sigură că nu mai e nimeni altcineva aici? ...” „Desigur, tată! 
Absolut sigură! ...” „Jură, copila mea! ... fiindcă ştiu că ai 
sufletul cinstit şi curat şi n-ai putea să te înjoseşti jurând 
strâmb!”... Să jur, să jur acest lucru pe părul alb al orbului! 
Privirea tinerei o caută pe cea a iubitului, iar privirea lui îi 
răspunse: Jură, hai, jură odată! ... Şi atunci, sub ochii 
iubitului, tânăra fată rosti: „Iată, pe părul tău alb, pe sfânta 
scriptură, jur că aici nu mai e altcineva în afară de noi 
doi...” Atunci bietul tată zâmbi, cerându-i iertare fiicei. lar 
ea, o sperjură, simţea că de acum încolo fusese prinsă în 
vârtejul nenorocirilor. 

Sadzuma tăcu şi se poate că în mintea ei să se fi produs o 
neaşteptată clătinare a gândurilor. Cu glas schimbat, 
pompos şi teatral, ea exclamă: 


— Tot scrutând în sinea mea, în fundul acelei temnițe, am 
învăţat să privesc şi în sufletele altora. Seniori şi înalte 
doamne, ţiganca ştie orice şi viitorul n-are pentru ea nici o 
taină. Cine vrea să-şi cunoască viitorul? 

— Eu, eu! strigă o femeie de stradă, întinzând mâna. 

— Vei trăi mult, zise Sadzuma, dar nu vei fi niciodată 
bogată, nici fericită. 

— Ce nenorocire! răcni dezmăţata. 

Între timp Lodson întinse mâna pe care Sadzuma aruncă o 
privire fugară. 

— Fereşte-te de cel pe care îl iubeşti, îţi va face rău. 

— Bine, bombăâni Roşcovanul, am să-i dau anafură. 

Pe rând, mai multe destrăbălate şi câteva puşlamale îşi 
cunoscură, cutremurându-se, viitorul dezvăluit de ţigancă. 

Roşcatul întinse şi el mâna. 

— 'Ţie ţi se va scurge curând sângele, spuse Sadzuma. la 
seamă! 

Se vede că Roşcovanul băuse mai mult decât se cuvenea. 
Păli deodată şi trase o înjurătură. Apoi, chipul i se 
schimonosi. Era încredinţat că ţiganca îi făcea vrăji. O 
apucă brutal de braţ. Sadzuma, ţeapănă, nemişcată, nu 
făcu nici un gest de apărare. 

— Mărturiseşte că ai minţit! urlă licheaua, în timp ce 
târfele se îndepărtau speriate. 

— Am zis! repetă Sadzuma, cu glasul ei mohorât. 

Roşcovanul ridică pumnul. În clipa când acest pumn, 
adevărată măciucă, urma să se prăvălească pe capul 
ţigăncii, secătura simţi că pe umăr îi căzuse o mână grea. 
Se clătină şi se întoarse cu un urlet fioros. 

Pardaillan o luă pe Sadzuma de mână şi o duse la locul de 
unde plecase el. Roşcovanul rămase uluit de această dovadă 
de îndrăzneală. El era regele acelui bârlog, care se numea 
hanul „Speranţei”. Domnea acolo ca un despot. Când 
spunea ceva, ceilalţi clienţi trebuiau să se supună. lată de 
ce în sală se făcu tăcere deplină; derbedeii aşteptau să vadă 
ce se va întâmpla, gata, dealtfel, să sară în ajutorul şefului 


lor, dacă va fi nevoie. Deşucheatele îl priveau pe Pardaillan 
cu compătimire. Lodson se îngălbeni. Cavalerul se aşezase 
lângă Sadzuma ţi, liniţtit, fără a se sinchisi câtuşi de puţin 
de furtuna care atârna deasupra capului său, spuse: 

— Doamnă, v-ar face plăcere să-mi citiţi şi mie în palmă? 

— Doamnă! repetă Sadzuma, tresărind. Când am mai fost 
numită astfel? ... Oh, e tare mult de atunci! 

— N-am chef ca ţiganca să-ţi citească în palmă, mormăi 
Roşcovanul păşind înainte. 

Pardaillan ridică capul, se uită lung la derbedeu şi i se 
adresă: 

— Vrei un sfat bun, prietene? ... 

— Nu vreau nici un sfat. De la dumneata n-am nevoie de 
nimic. Domnii din nobilime n-au dreptul să intre în această 
cârciumă decât cu încuviințarea mea. leşi de aici chiar în 
clipa asta! 

Relativul calm al Roşcovanului înfioră întreaga asistenţă. 

— Şi dacă nu ies? întrebă Pardaillan. 

— Atunci am să te car eu afară! 

Deodată, cei doi pumni ai banditului se ridicară. Dar în 
aceeaşi clipă, un zvon de uimire trecu printre ticăloşii care 
se ridicară cu mare zarvă. 

Pumnii Roşcovanului n-apucară să coboare... Pardaillan se 
ridicase ca fulgerul. Pumnii lui se destinseră ca doi berbeci 
şi-l loviră pe derbedeu drept în piept... Mişcarea fu atât de 
rapidă, că nu se văzu decât cum secătura se clătină pe 
picioare, prăbuşindu-se peste o masă, care se rostogoli cu 
oalele de gresie şi paharele de cositor de pe ea. În aceeaşi 
clipă, Roşcovanul se ridică dintr-un salt şi strigă: 

— Înainte, fârtaţi ciorditori! Moarte gentilomului! 

Atunci pumnalele începură să lucească sinistru. Femeile de 
stradă, într-o mişcare rapidă, se îngrămădiră într-un colţ. 
Într-o clipă, sala se goli, iar hoţii, cu pumnalele în mâini, 
înaintau spre Pardaillan, cu Roşcovanul în frunte. 

Pe neaşteptate, grămada aceea de turbaţi se opri 
îngrozită. Cu o mişcare înfricoşătoare, Pardaillan îl apucase 


pe Roşcovan, îl culcase pe masă, îl ţinea de beregată cu o 
mână, iar cu cealaltă, trăgându-şi pumnalul, apăsa cu vârful 
în pieptul derbedeului. 

— Încă un pas, voi ăştia, zise el cu glas îngheţat şi omul 
vostru e mort! 

Sub strânsoarea acestor mâini de fier, Roşcovanul, turbat 
de furie, făcu o mişcare de reptilă, răsucindu-se. 

— Înainte! răcni el. 

Pumnalul se înfipse, iar sângele ţâşni! ... 

— Am spus! murmură ţiganca. 

Ticăloşii dădură înapoi... Roşcovanul făcu o ultimă 
sforţare, încercă zadarnic să-şi libereze beregata, iar glasul 
lui, care nu mai fu acum decât un horcăit, repetă: 

— Înainte! ... Iadul! ... Mor!... Eu... 

De data aceasta, cinci sau şase din cei mânioşi înaintară, 
urlând. Larma izbucni şi mai puternică. 

— Să luăm, deci, lucrurile în serios, tună Pardaillan. Apoi, 
apucându-l pe Roşcovan, aproape leşinat, îl împinse în zid... 
Prinse după aceea zdreanţa de om, o ridică, cu o sforţare 
furioasă, deasupra capului, o legănă puţin şi, chiar în clipa 
în care bandiții aveau să-l lovească, o aruncă în ei cu toată 
forţa, ca pe un proiectil viu! ... Patru dintre bandiți se 
prăbuşiră. Roşcovanul rămase pe podea, lat, neînsufleţit. 
Derbedeii se retraseră înspăimântați, înjurând şi 
blestemând. 

Se terminase! ... Pardaillan învinsese... se aşeză liniştit şi 
aştepta ca lucrurile să se potolească. 

— Doamnă, i se adresă încet Pardaillan Sadzumei, ca ţi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, există pe lume ceva ce aş 
putea face pentru dumneavoastră? 

— Da, răspunse ţiganca, să mă scoateţi de aici... 

Pardaillan se ridică, îl căută din ochi pe cârciumar şi îi 
porunci: 

— Deschide uşa. 

Înainte chiar ca hangiul să fi făcut o mişcare, uşa e 
deschisă de doi sau trei dintre clienţi. Pardaillan o luă pe 


Sadzuma de mână şi, împreună, străbătură sala. Vagabonzii 
se dădură înapoi din drumul lor. Pe podea, Roşcovanul, 
însângerat, cu faţa înnegrită, horcăia. Lodson, în genunchi, 
îi clătea fruntea cu apă rece şi plângea. Cavalerul se aplecă, 
îl cercetă pe rănit şi spuse: 

— Nu plânge, copila mea, o să-şi revină... Mă urăşti, 
poate? 

Dezmăţata ridică privirea spre el şi răspunse încetişor: 

— Nu vă port nici o pică... 


Cavalerul îi strecură un scud de aur în mână şi-şi urmă 
drumul până la uşa cârciumii. Pe prag, se întoarse, scoase 
din buzunar un pumn de bani de aramă şi de argint, îi 
aruncă ca pe o ploaie şi ieşi cu Sadzuma, în timp ce în sală, 
cu toţii se năpustiră asupra bănuţilor care se rostogoleau 
peste tot. 

Era o noapte întunecată. Oraşul dormea în tăcere şi 
Pardaillan ajunse în strada Montmartre, însoţind-o pe 
țigancă. 

— Doamnă, iată-vă scăpată de oamenii aceia. Dar acum 
unde vă veţi duce? Dacă vreţi... 

— Aş vrea, răspunse Sadzuma, să ies din acest oraş. Mă 
înăbuş aici... De ce am venit? ... 

— Dar unde vreţi să mergeţi după aceea? Sărmană 
femeie... Veniţi cu mine... ştiu un han nu departe de aici, un 
han bun, unde inima miloasă a hangiţei va vindeca rănile 
inimii dumneavoastră... spuneţi, vreţi? ... 

— Să ies! şopti Sadzuma, scuturându-şi capul. Oh! să scap 
din acest oraş în care am suferit atât... unde mai sufăr încă! 
„.. Oricine aţi fi, aveţi milă de mine! ... 

— Ei bine, fie! ... Veniţi... rosti Pardaillan, mişcat. 

Ajunseră la poarta Montmartre şi ieşiră pe şoseaua aceea 
prost întreţinută, care şerpuia printre smârcuri şi ducea 
până la poalele dealurilor. Atunci socoti momentul potrivit 
să-i pună întrebări ţigăncii: 

— Ai stat mult timp cu ţiganul Belgodere? 

— Belgodcre? ... Da. Un om aspru şi rău. Dar cine va putea 
descrie vreodată asprimea şi răutatea episcopului? 

— Dar Violettr? ... Aţi cunoscut-o şi pe ea? 

— N-o cunosc şi nici nu vreau s-o cunosc. 

— Dar de ce? întrebă Pardaillan surprins. O urăşti deci pe 
această biată micuță? 

— Nu. N-o urăsc. Dar nu-mi place... Nu vreau s-o cunosc... 
Nu pot s-o văd în ochi! 

Se opri deodată şi-l apucă de braţ pe cavaler: 


— Are un chip care mă face să sufăr prea mult, murmură 
ea, care-mi aduce aminte de prea multe... nu-mi vorbiţi 
niciodată de ea... niciodată! 

Ajunseră în sfârşit în vârful dealului. Acolo se afla 
mânăstirea Benedictinelor. 

Pardaillan se întreba până unde îl va târî imaginaţia 
nebunei. El nu voia şi nu se putea îndepărta de Paris. Pe de 
altă parte, ar fi fost ros de remuşcări dacă ar fi părăsit-o pe 
nenorocita aceea, singură în mijlocul câmpului. Dacă va 
putea s-o hotărască să ceară adăpost la mănăstire! 

— Doamnă, îi zise el atunci, iată-vă ieşită din Paris. 

— Da, murmură ţiganca, aici respir. Aici mă înăbuş mai 
puţin sub povara gândurilor, care acolo mi se învârtejesc 
fugărindu-se prin cap ca nişte păsări ale morţii... Gândurile 
nebuniei, fără îndoială. Sunt Sadzuma, nimic altceva. Sunt 
Sadzuma. Nu vreţi să vă citesc în palmă? 

Pardaillan întinse mâna ghicitoarei. 

— Dacă aş iubi un om, rosti Sadzuma, eu care nu iubesc, 
care n-am iubit vreodată şi care nu voi iubi niciodată, dacă 
aş iubi un bărbat, aş dori să aibă o mână caa 
dumneavoastră. Sunteţi poate sărac, dar sunteţi un prinţ 
printre prinți. În fiinţa voastră purtaţi sămânţa nefericirii, 
dar printre cei din jur, împrăştiaţi fericirea. 

— Pe legea mea, îşi zise cavalerul. Port în mine 
nenorocirea? Va trebui să vedem dacă e chiar aşa. lată, 
sărmană femeie, continuă el, deoarece păreţi a-mi acorda 
oarecare încredere, iată o casă unde ospitalitatea faţă de 
cei fără adăpost este o datorie. Trebuie să vă odihniţi aici 
două sau trei zile. După aceea mă voi întoarce să vă caut. 

— Atunci mă învoiesc să rămân aici, zise Sadzuma. 

Cavalerul, temându-se ca nebuna să nu-şi schimbe îndată 
părerea, se grăbi să tragă clopotul de la intrarea mănăstirii. 
Apăru o femeie care nu purta uniforma de călugăriţă şi 
văzând că are de-a face cu un gentilom onorabil, zâmbi 
ciudat şi făcu un gest ca pentru a-l pofti să intre. 


— lertaţi-mă, rosti cavalerul mirat, aici este mănăstirea 
Benedictinelor din Montmartre? Nu mă-nşel oare? 

— Nu vă înşelaţi, domnule, răspunse femeia. 

— Buna mea doamnă, nu pentru mine vă cer ospitalitate, 
ci pentru această nefericită... 

Sora se uită cu o privire fugară la ţigancă şi spuse: 

— Stareţa noastră, cucernica Claudine de Beauvilliers, ne 
interzice să-i primim pe eretici în altă parte, decât într-un 
anumit loc al mănăstirii, unde noi nu pătrundem niciodată. 
O voi conduce acolo pe femeie. 

— Am să mă întorc s-o caut peste puţine zile. 

— Când veţi binevoi, gentilome. 

Sadzuma intră. Călugăriţa adresă cavalerului un nou 
zâmbet, care-l surprinse tot atât de mult ca şi primul. Apoi 
poarta se închise. 

Capitolul 16 

Vedenia lui Jacques Clement. 

Nevoile povestirii noastre ne cer să revenim în palatul 
prinţesei Fausta, în mica şi eleganta încăpere unde am 
văzut-o pe Fausta faţă în faţă cu Pardaillan. Acolo stătea de 
vorbă, de data aceasta, cu o femeie. 

Pe această femeie noi am zărit-o în scena de orgie descrisă 
la timpul său şi era tocmai Claudine de Beauvilliers, stareţa 
benedictinelor din Montmartre. Convorbirea se apropia, 
fără îndoială, de sfârşit, căci Claudine se ridicase, 
pregătindu-se să plece. 

— Aşadar, pentru a rezuma cele discutate, ce-i cu micuța 
cântăreaţă? 

— În deplină siguranţă, printre tinerele casei mele. E 
dealtfel păzită cu sfinţenie şi de acel Belgodere. Dar trebuie 
să aflu ce voi face cu ea... Mi s-a părut că trebuie să 
înţeleg... 

— Vorbiţi limpede, ceru poruncitoare Fausta. Spuneţi-mi, 
ce-aţi înţeles? 

— Că aţi condamnat-o la moarte pe Violetta. 

— E judecată. Execuţia a fost doar întârziată. 


— Da! ... Dar mai e ceva, urmă Claudine de Beauvilliers, 
mi s-a părut că dacă execuţia a fost amânată, este pentru că 
micuța Violetta nu trebuia numai să moară... şi că înaintea 
morţii... ea trebuia... 

— Înainte ca trupul să-i moară, rosti solemn Fausta, vreau 
să-i ucid sufletul. lată intenţia mea şi iată ceea ce dumneata 
nu îndrăzneşti să spui deschis pentru că slăbiciunea minţii 
vă face să vedeţi o greşeală, acolo unde e vorba doar de o 
necesitate: anume ca această fecioară să devină o 
desfrânată. 

Stareţa benedictinelor se înclină. 

— Când lucrul se va fi împlinit, să mă anunţaţi... 

Claudine de Beauvilliers făcu o nouă reverență, aproape o 
îngenunchere şi se retrase. 

„Nu îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume”, murmură 
Fausta când rămase singură, „dar îndrăznesc în schimb 
atâtea altele. Eu, o fecioară pe care nici un gând de 
dragoste n-a tulburat-o, ştiu să spun ceea ce trebuie şi 
folosesc cuvintele potrivite...” 

Se opri brusc. Faţa îi păli deodată, iar pieptul îi zvâcni. O 
clipă, privirea ei rătăcită rămase ţintuită asupra unei 
imagini care, fără îndoială, plutea în faţa ochilor ei... 

După ce Fausta se mai linişti, ea chemă şi dădu o poruncă 
servitoarei venită în grabă. 

Câteva clipe mai târziu, o femeie frumoasă, sprintenă, 
graţioasă, intră zâmbind. Avea un mers atât de uşor, încât 
trebuia să te uiţi de două ori ca să observi că şchiopăta 
puţin. Nou-venita în budoarul Faustei era Marie de 
Lorraine, ducesă de Montpensier, sora ducelui de Guise. 

— Ce noutăţi? întrebă Fausta, zâmbind oarecum amical. 

— Şi bune şi rele... 

— Să le auzim pe cele rele... 

— Ei bine, fratele meu... 

— Ah, ştirile proaste îl privesc pe ducele de Guise? 

— Da, regina mea. Aici e vorba de o înfrângere pe toată 
linia. Mai întâi, Henri s-a împăcat cu Catherine de Cleves şi, 


apoi, este îndrăgostit mai mult ca oricând de micuța 
cântăreaţă, mai ales după dispariţia ei. 

— Povestiţi mai departe, porunci prinţesa cu glas tăios. 

— Ei bine, iată. În primul rând, aflaţi că fratele meu a avut 
o convorbire cu bătrâna regină şi ea i-a dat satisfacţie! 

— În felul acesta a dispărut şi obstacolul cel mai temut de 
duce. Nimic nu-l mai împiedică să-şi desăvârşească victoria! 

— Da, şi, ca dovadă, este faptul că vrea să pună cât mai 
repede mâna pe rege. Fratele meu mi-a arătat planul lui, 
care e admirabil: să dea impresia unei supuneri 
momentane, să-l întâlnească pe Valois sub pretextul unei 
discuţii şi al nevoii de a aduna statele generale. Să meargă 
la întâlnire însoţit de o trupă puternică... cei mai viteji 
ostaşi ai Ligii vor fi şi ei acolo... Eu îl voi întovărăşi. E 
momentul când Valois va fi prins şi... închis pur şi simplu 
într-o mănăstire sigură... 

— E într-adevăr minunat, aprecie Fausta cu seriozitate. 

— Oh, veţi vedea, doamnă, continuă prosteşte frumoasa 
ducesă, va fi o întreagă comedie. Ştiţi cine îl va tunde pe 
Valois? ... Eu, doamnă! ... Am şi foarfecii! Marie de 
Montpensier flutură foarfecii de aur pe care-i purta prinşi 
într-un lănţişor. 

— Îl urâţi, deci, pe rege? întrebă Fausta. 

— Da, mi-e necaz pe el! N-a avut îndrăzneala să mă 
sfătuiască, în faţa întregii curţi, să-mi fac un pantof mai înalt 
ca celălalt? Ca şi cum aş şchiopăta. Priviţi, doamnă, 
şchioapăt eu oare? adăugă ea, făcând câţiva paşi. 

— Nu, drăguţa mea, nu şchioapeţi şi trebuie să ai sufletul 
hain al unui Irod ca să susţii o asemenea monstruozitate... 
E deci un lucru stabilit... dumneata ai să-i impui lui Henric 
de Valois... 

— Să-l tund! exclamă ducesa mulţumită. 

— Da. Aceasta era ştirea bună pe care mi-o aduceaţi? 

— Nu, doamnă şi pentru că trebuie să v-o spun neîntârziat, 
să ştiţi că mama mea, ducesa de Nemours, este la Paris! Am 
câştigat-o pentru cauza dumneavoastră. Mama vine de la 


Roma unde l-a văzut pe Sixtus, acum două luni. Aavuto 
lungă convorbire cu acela pe care cardinalii rebeli continuă 
să-l mai numească papă. Mama s-a întors cu convingerea că 
Sixtus este un prefăcut primejdios, hotărât să lucreze 
numai pentru el... Văzând că are o asemenea părere, i-am 
vorbit despre acel conclav în care s-au întrunit cei mai 
înfocaţi şi mai generoşi dintre cardinali, pentru a alege un 
nou şef... astfel că Biserica-mamă va face cu Sixtus întocmai 
acelaşi lucru pe care vrem noi să-l facem cu Henric de 
Valois... lar ea a acceptat ideea unui nou papă, din moment 
ce acesta va fi devotat intereselor familiei noastre... 

— lată o ştire cu adevărat bună, copilă dragă! zise Fausta, 
în ochii căreia străfulgeră o lumină ciudată. Dacă ducesa de 
Nemours este cu noi, cred că în scurtă vreme vor fi 
înfăptuite lucruri mari... 

— Numai că, urmă ducesa de Montpensier, mama vrea să-l 
cunoască pe acest nou papă, înainte de a se angaja într-o 
aventura atât de periculoasă. 

— Am să i-l prezint! Dar spuneaţi că aveţi să-mi daţi şi 
veşti rele? 

— Îmi reiau, deci, povestirea: după întâlnirea cu regina- 
mamă, fratele meu s-a întors la palatul său. Mi-a vorbit 
chiar el despre scena petrecută acum câteva seri. A făcut-o 
fără mânie. Din moment ce l-a ucis, fratele meu s-a liniştit. 
Loignes mort, de Guise şi-a potolit furia. 

— Nu ştiam, interveni Fausta, că ducele ar fi atât de 
generos. 

— Dar ducesa de Guise o ştie, doamnă! De aceea nu m-am 
mirat s-o văd pe Catherine de Cleves intrând pe neaşteptate 
în cabinetul fratelui meu, care, la început, uluit de atâta 
îndrăzneală, duse mâna la pumnal. Ducesa, fără a rosti o 
vorbă, îngenunche, apoi, pentru că fratele meu gâfâia de 
mânie, ea murmură: „Loignes a murit. A murit şi nebunia 
mea...” 

Ştia ea bine ce făcea, căci mâna fratelui meu încetă să se 
mai încleşteze pe mânerul pumnalului, iar ducesa schiţă un 


zâmbet văzut numai de mine. Atunci am ieşit... După două 
ceasuri, fratele mi-a spus că o exila pe ducesa de Guise în 
Lorrena şi asta a fost tot. 

— lată o frumoasă pildă de mărinimie, zise liniştită Fausta. 
Aşadar, reluă ea după un răstimp mai lung de gândire în 
tăcere, sunteţi sigură că-l aveţi în mână pe Henric de 
Valois? ... 

— V-am spus-o, doamnă. 

— Şi credeţi că fratele dumneavoastră, ducele de Guise, îl 
va aresta pe rege? 

— Se pregăteşte doar în acest scop. 

— Copilă! Dar dacă am să vă spun că sunt informată că îmi 
e cunoscută, ca şi cum aş fi auzit-o cu urechile mele, 
convorbirea Caterinei de Medici cu ducele de Guise? Dacă 
v-aş dovedi că bătrâna florentină, vicleană ca o vulpe, şi-a 
bătut joc de fratele dumneavoastră? Şi dacă v-aş spune, în 
sfârşit, că ducele a făgăduit să aştepte cu răbdare moartea 
lui Henric al III-lea? 

— Vai, doamnă, dar ar fi o josnică trădare a fratelui meu 
faţă de Ligă şi faţă de familie! 

— Nu-i o trădare, ci un act diplomatic... 

— În acest caz... zise ducesa de Montpensier, al cărei chip 
se schimonosi, răzbunarea mea îmi scapă! ... 

— Nu, dacă ştiţi să perseveraţi, dacă veţi avea încredere în 
mine, dacă mă ascultați... 

— Încrederea mea în dumneavoastră e nemărginită, 
doamnă. Vorbiţi deci, sunt hotărâtă să-l dobor pe Henric de 
Valois. 

Fausta păru să fi căzut pe gânduri câteva momente. Apoi, 
cu glasul ei atât de convingător, zise: 

— Marie, sunteţi capul cel mai luminat al familiei. Datorită 
dumneavoastră dinastia Valois se va stinge, iar aceea a 
familiei de Guise va ocupa tronul. Dintre cei trei fraţi pe 
care-i aveţi, unul, Mayenne, este prea gras ca să poată avea 
şi minte, celălalt, cardinalul, este un soldăţoi brutal, iar al 
treilea, ducele, e orbit de o dragoste. Numai tu singură, 


copila mea, ştii să vezi şi să înţelegi totul. Situaţia este 
primejdioasă. Nu vrei să salvezi totul dintr-o singură 
lovitură? 

— Sunt gata, doamnă... porunciţi... ce trebuie să fac? 

— Trebuie, răspunse Fausta, ca Henric de Valois să moară. 
Este foarte frumos să vrei să-l tunzi şi dumneata ai o 
nesfârşită gingăşie în fluturarea foarfecilor de aur. Dar dacă 
Henric al III-lea nu moare, Caterina vă va pregăti o soartă 
înfricoşătoare! 

— Şi cine va săvârşi execuţia, doamnă? bâigui ducesa. 

— Dumneavoastră! răspunse Fausta. 

Ducesa de Montpensier păli. 

— Aceasta-i situaţia, vorbi cu răceală Fausta. Henri de 
Guise i-a jurat Caterinei de Medici să aştepte liniştit 
moartea lui Henric al III-lea. Cu acest preţ, i s-a făgăduit că 
regele îl va desemna pe el ca urmaş. Valois poate trăi zece 
ani, douăzeci de ani, cu toate aparențele contrarii. 

Dacă n-ar mai trăi decât câteva luni şi tot va fi destul. 
Bătrâna regină va şti să folosească acest răgaz şi va pune la 
cale nimicirea lui de Guise, cum a mai făcut cu distrugerea 
familiei Chatillon... Alegeţi, deci: ucideţi ori veţi fi ucisă. 
Trebuie să trecem la fapte, continuă cu asprime Fausta. 
Dacă daţi înapoi acum, feriţi-vă, veţi fi doborâtă. 

— Să ucid? se întrebă în şoaptă Montpensier, să ucid cu 
mâinile mele! Vai, dar nu voi avea niciodată acest curaj! ... 

— Valois va avea, în schimb, acest minunat curaj, de a face 
ca frumosul dumitale cap să se rostogolească sub satârul 
călăului! Smintito! O familie de smintiţi care nu vrea să 
vadă! E vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte, aceea pe 
care aţi început-o. Dacă Henric al III-lea şi femeia Medici nu 
moare, familia de Guise va fi stârpită. Adio, drăguţo! 

— Doamnă, ţipă ducesa pierzându-şi firea, un singur 
cuvânt: sunt gata să fac orice! 

— Bine! lată-vă, deci, aşa cum vă doream, pregătită 
sufleteşte pentru a aduce până la capăt marea faptă. Ar fi 
destul să puteţi transmite cuiva ura care vă mistuie... 


— Cuiva! şopti ducesa tresărind. Unde să găsesc omul în 
care să am destulă încredere, ca să-i spun ceea ce nu 
îndrăznesc să-mi spun nici mie? 

— Cuiva care să vă iubească tot atât de nebuneşte pe cât 
vă este de mare ura, zise Fausta în treacăt. Bărbatul acela 
există... 

De data aceasta, Marie de Montpensier se îngălbeni. 

— Jacques! bâigui ea într-un suflet. 

— Da, călugărul Jacques Clement, zise Fausta. Jacques 
Clement vă iubeşte cu o patimă neţărmurită... 

— Sărmane prieten! murmură ducesa în şoaptă. 

Fausta se ridică. 

— Vreţi să moară cel ce v-a jignit? întrebă ea cu o voce 
joasă şi înflăcărată. 

— Da, vreau! răspunse gâtuită ducesa. 

— Vreţi ca fratele vostru să ajungă rege? Vreţi să deveniți 
prima persoană la curtea Franţei şi să-i umiliţi pe cei sau pe 
cele ce v-au umilit? 

— Da, vreau! repetă ducesa scoasă din minţi. 

— Fiţi deci credincioasă şi ascultătoare, zise atunci Fausta, 
îndreptându-se. Haideţi, fata mea... 

— Vai, exclamă ducesa cuprinsă de o teamă ameţitoare, 
cine sunteţi oare, doamnă, dumneavoastră care vorbiţi ca şi 
cum aţi deţine puterea supremă? 

— Sunt, răspunse Fausta, care se transfigură, luminată de 
un nimb al măreției, sunt aceea ce vă este trimisă de 
conclavul secret. Sunt aceea ce a fost aleasă pentru a lupta 
împotriva lui Sixtus, trădătorul intereselor Bisericii! 

Sunt papesa Fausta [... 

Ducesa de Montpensier, năucită, aruncă o privire asupra 
femeii care vorbea astfel şi o văzu atât de strălucitoare, 
încât se dădu înapoi, îndoi genunchii şi se prosternă, uluită, 
fascinată. Fausta se apropie de ea, o ridică cu blândeţe şi-i 
zise: 

— Haideţi... veţi fi unul dintre îngerii mei! ... 

Capitolul 17 


Vedenia lui Jacques Clement (urmare) 

Mănăstirea iacobinilor era aşezată în strada Saint-Jacques 
şi aproape că se sprijinea pe zidurile împrejmuitoare ale 
oraşului. La picioarele ei, se aflau şanţurile adânci botezate 
Saint-Michel, al căror nume l-a moştenit actualul bulevard. 

Starețul iacobinilor se numea Bourgoing. Era un om 
trupeş, cu o faţă veselă, foarte înclinat să se amestece în 
politică, dar altfel, om cumsecade. Era, dealtfel, un partizan 
fanatic al lui de Guise şi al Ligii şi nu-l putea suferi cu nici 
un chip pe Henric de Valois. 

În seara când pătrundem în mănăstirea iacobinilor, 
stareţul, înfundat comod în perinele unui vast fotoliu, 
asculta pe unul din călugări, care părea întruchiparea vie a 
contrariului său. Slab, cu o figură ascetică, iluminată de doi 
ochi mari învăpăiaţi de febră, cu o gură severă, astfel arăta 
călugărul care tocmai terminase o povestire în care trebuie 
că mărturisise un păcat greu, căci ţinea capul plecat, în 
timp ce stareţul zâmbea. 

— Hm, rosti, în sfârşit, cumătrul Bourgoing, e limpede că 
ai greşit intrând în taverna aceea, unde te păştea primejdia 
de a-l întâlni pe Satan. Ia spune, fiule, femeile acelea erau 
chiar pe jumătate dezbrăcate? ... 

— Din nefericire, prea cucernice, e tristul adevăr! 
răspunse călugărul cu un glas deznădăjduit. 

— Dar în cele din urmă, ai rezistat, frate Clement? 

— Da, preacuvioase. 

— Şi ţi-ai învins ispita? La urma urmelor ai ieşit învingător 
din această încercare? Ştii că ai făcut o frumoasă ispravă, 
frate Clement? 'Ie vei lipsi timp de patru zile de orice hrană, 
afară de pâine şi apă. Vei rosti de trei ori pe noapte psalmul 
pocăinţelor. Mergi în pace! ... 

Călugărul se înclină şi ieşi, cu braţele încrucişate pe piept, 
cu gluga lăsată pe ochi. De-abia ieşise călugărul, când 
stareţul se ridică şi se duse să deschidă o uşă pe care intră 
o femeie învăluită toată într-o mantie neagră... Era ducesa 
de Montpensier. 


— Aţi auzit? întrebă Bourgoing. 

— Da, răspunse ducesa, tare se mai teme de păcat, acest 
biet tânăr. Şi totuşi, adăugă ea, păcatul nu i se înfăţişează 
sub o formă atât de respingătoare... 

Între timp, Jacques Clement ajunse în celula sa, lăsând, 
după regulă, deschisă uşa acesteia. Îngenunche pe lespede 
şi ridicându-şi ochii spre cruce murmură: 

— Păcatul se află încă în mine! Privesc, dar nu văd chipul 
sfânt, ci faţa ei! ... Doamne, Doamne, fie-ţi milă de umilul 
tău servitor... 

Călugărul rămase, astfel, într-o îndelungată meditaţie, 
până în momentul când clopotul sună slujba de noapte. 
Atunci se ridică şi cobori în capelă. 

Aceasta, slab luminată, cu făclii puţine, se umplu treptat, 
fiecare călugăr ocupându-şi locul după gradul său din 
ierarhie. 

— Oremus! strigă stareţul. Fraţilor, să ne rugăm ca cele 
puse la cale de o prinţesă în folosul Bisericii noastre să fie 
încununate de o izbândă deplină. 

— Oremus! repetă stareţul. Să ne rugăm, fraţilor, pentru 
mântuirea unuia dintre fraţii noştri, care a avut de 
întâmpinat un puternic asalt al Diavolului şi care va 
mărturisi... 

Jacques Clement îşi părăsi locul şi înaintă până în mijlocul 
altarului, se prosternă şi zise: 

— Fraţilor, mă învinuiesc de a fi pătruns într-un loc al 
pierzaniei şi de a-mi fi bucurat ochii cu lucruri necurate. 

Un freamăt nevăzut trecu printre rasele călugărilor. Se 
făcu o tăcere adâncă. Jacques Clement tremura. O 
desfătare aspră şi dureroasă îi sugruma gâtlejul. Dar 
nemilosul stareţ poruncise şi trebuia ascultat. 

— Fraţilor, spuse el, acele lucruri necurate erau în primul 
rând nişte tablouri deşucheate cum nici nu vă puteţi 
închipui. Erau femei, fraţilor, nu nişte femei cum le vedem 
la biserică sau pe stradă, cuviincios îmbrăcate, ci nişte fiinţe 
drăceşti, de o frumuseţe de necrezut, cu toate că erau 


mascate şi sumar îmbrăcate... aşadar, acolo, fraţilor, dacă n- 
am făptuit groaznicul păcat şi nu m-am prăvălit în prăpastia 
ruşinii, este pentru că, folosindu-mă de o ultimă rază de 
virtute, mi-am adunat toate puterile şi am fugit... 

— Oremus! Oremus! Oremus! porunci stareţul, apoi dădu 
ordine pentru mântuirea sufletului în primejdie şi izgonirea 
demonilor năpustiţi asupra bietului frate. 

— Fiecare dintre voi, le spuse el, să recite de trei ori în 
cursul acestei nopţi şapte Pater şi şapte Ave, precum şi o 
dată psalmul pocâinţei. Pentru această osteneală 
suplimentară, veţi fi scutiţi de slujbele de noapte. Fiecare să 
rămână închis în chilia lui. 

— Amin! răspunseră călugării într-un singur glas. 

Apoi, ieşiră încolonaţi, cu mâinile încrucişate, cu capetele 
plecate. După aceea, stareţul ieşi la rândul lui, iar 
paracliserul stinse cele două sau trei torţe care ardeau în 
capelă. Singura lumină rămasă fu aceea a candelei, 
atârnată de tavan cu un lanţ lung. 

Jacques Clement, prosternat, încercă să se roage aşa cum 
o făcuse şi în chilie. Dar în faţa lui nu vedea tabernacolul, ci 
imaginea unei femei pe care încerca zadarnic s-o 
îndepărteze. Era chipul Mariei de Lorrena, ducesă de 
Montpensier. 

— Dumnezeule, murmură tânărul, aşadar, cu toată 
pocăinţa, cu toată mărturisirea publică în faţa fraţilor 
adunaţi, cu tot postul şi rugăciunea, dragostea mă mistuie, 
mă face să-mi pierd minţile. Dumnezeule, ai milă de mine! 

Puţin câte puţin, în creierul acela sleit de post, scos din 
sărite de pasiune, începură să se ivească semnele unor 
năluciri. Un zgomot surd, îndepărtat, venit de nu se ştie 
unde, îl făcu să tresară. Zgomotul era al orologiului şi se 
auzea întotdeauna înainte de bătaia ceasurilor. Apoi, în 
înfricoşătoarea şi deplina tăcere care-l învălui pe călugăr, se 
auzi bătaia orelor cu o încetineală înnebunitoare. 

— Nouă! ... Zece! ... Unsprezece! ... Douăsprezece! ... 


I se zbârli părul pe cap... făcu o sforţare să se ridice, dar 
căzu din nou în genunchi, încremenit, căci la a 
douăsprezecea bătaie... acolo, în fundul altarului, chiar în 
locul unde se găsea uşa spre mormintele subterane, capela 
fu luminată de o lucire ciudată, dar adevărată... care forma 
un fel de nimb foarte discret. 

Un strigăt i se opri atunci în gâtlej. Uşa se deschise... 

Dar, în locul strigoiului pe care-l aştepta, Jacques Clement 
văzu o faţă orbitor de frumoasă şi luminoasă, o tânără 
femeie, minunat de încântătoare, cu părul ei lung, blond, 
revărsat pe umeri... Era îmbrăcată în alb... şi ţinea în mână 
un pumnal lung ale căror reflexe de oţel scânteiau. Figura o 
înfăţişa pe Marie de Montpensier, aceea pe care o adora! 

— Cine eşti? întrebă el cu glasul întretăiat, greu de înţeles. 
Eşti de obârşie sfântă sau iadul mă supune din nou unei 
încercări? 

Arătarea vorbi. Cu o voce gingaşă, limpede, fiecare cuvânt 
răsunând răspicat, ea zise: 

— Linişteşte-te, Jacques Clement... Nu sunt o fiinţă a 
iadului... iar dovada, iat-o! ... 

Odată cu aceasta, arătarea îşi muie toată mâna într-un vas 
cu apă sfinţită. 

— Sunt ceea ce voi pe pământ numiţi un înger... 

— Dar de ce, de ce ai împrumutat chipul acesta? ... 

— Pentru că este cel al fiinţei pe care o iubeşti. Cel de sus 
ţi-a auzit rugăciunea. Şi dacă am luat înfăţişarea pe care o 
vezi, este pentru că ţi s-a îngăduit să iubeşti această 
femeie... 

Jaques Clement dădu un țipăt nestăpânit. 

— Îmi este îngăduit s-o iubesc! bâigui el. 

— Da... cu condiţia de a îndeplini poruncile pe care am 
venit să ţi le spun... 

Jacques Clement întinse braţele sale încleştate spre 
fantomă. Orice groază dispăruse din sufletul lui... 

— Vorbeşte! rosti el cu un glas înflăcărat, vorbeşte mai 
departe! 


Îngerul avu un zâmbet viclean, nezărit şi spuse: 

— Sunt trimisul lui Dumnezeu Atotputernicul şi vin să-ţi 
predau sfintele lui porunci. Jacques, Jacques! ascultă! Acolo 
sus, ţi se pregăteşte o cunună de martir... Dar jos, îţi este 
făgăduită cea a dragostei! ... 

— Ce trebuie să fac? exclamă tânărul călugăr scos din 
minţi. 

— Trebuie să îndeplineşti fapta supremă, care va elibera 
poporul Franţei... poporul lui Dumnezeu: ai fost ales să-l 
ucizi pe Valois... Tiranul trebuie să moară de mâna ta... 

Rostind acestea, forma albă a fantomei se mistui în 
întuneric. Călugărul căzu cu faţa pe lespezi. Groaza puse 
din nou stăpânire pe el, ca înaintea apariţiei. 

Trecu un ceas până ce putu să-şi adune minţile. Oarecum 
liniştit, izbuti cu greu să se ridice. Atunci se întrebă dacă nu 
cumva visase. 

Când începu să păşească, piciorul lui lovi un obiect, care 
răsună puternic. Se aplecă, îl ridică şi pe buzele lui vineţii 
se stinse atunci un urlet de bucurie nestăvilită şi de 
spaimă... Obiectul acela... era pumnalul pe care îngerul îl 
ţinuse în mână în timpul apariţiei sale! ... Îngerul îi lăsase o 
dovadă pipăibilă a trecerii sale pe pământ! 

— Oh, urlă călugărul strângând pumnalul în mâna lui 
crispată, deci n-am visat! Am dreptul să iubesc! ... lată, 
deci, arma cu care trebuie să-l ucid pe tiran. 

Ileşit din minţi, clătinându-se, el se întoarse fugind în celulă 
şi căzu pe culcuş, cu mâna încleştată pe pumnal. 

Capitolul 18 

Moara de pe colina Saint-Roch. 

Picouic şi Croasse şi-au văzut visul cu ochii şi sforţările 
încununate de un deplin succes: fuseseră numiţi lachei ai 
ducelui d'Angouleme. Pardaillan ţi tânărul duce, ducând 
deocamdată un trai comun, foştii herculi ai lui Belgodere se 
socoteau cu atât mai mulţumiţi cu cât, devenind lacheii lui 
Charles d'Angouleme, nădăjduiau mai cu seamă să ajungă 


scutierii lui Pardaillan, pentru care aveau o nemărginită 
admiraţie. 

A doua zi după fericita zi când cei doi prăpădiţi au găsit 
ceea ce Picouic numise, pe drept cuvânt, o poziţie socială, 
cavalerul de Pardaillan şi tânărul duce ieşiră, cu gândul de 
a merge la mănăstirea Montmartre, pentru a încerca să 
stoarcă unele informaţii de la ţiganca Sadzuma. Picouic ţi 
Croasse, făloşi ca doi păuni în hainele lor noi şi înarmaţi 
până-n dinţi, îşi urmau stăpânii la zece paşi. 

Tot răspunzând lui Charles, care nu vorbea, aşa cum 
bănuiţi, decât de Violetta, Pardaillan se gândea la acel 
Maurevert, pe care venise să-l caute la Paris, după ce 
umblase după el în Provența şi în Burgundia. Pe 
neaşteptate, dădu cu ochii de el. Mergea înaintea lor, nici la 
cincisprezece paşi, însoţit de un om. 

Pardaillan păli uşor. Ochii i se încreţiră, iar mâna se 
încleştă pe garda spadei. 

Nu astfel trebuia să moară Maurevert! ... 

— Ce-i cu tine, dragă prietene? îl întrebă micul duce. Eşti 
galben ca ceara. 

— Nimic, răspunse Pardaillan. Doar un lucru: dacă eşti de 
acord să amânăm pentru mai târziu călătoria noastră la 
Montmartre? 

— Fie. Dar ce vom face? 

— Îi vom urmări pe cei doi care merg acolo înaintea 
noastră... 

Se vede că Maurevert era copleşit de gânduri grele. Căci 
el, care era de obicei cu ochii şi urechile la pândă, părea să 
fi uitat de toată lumea, atât era de cufundat în ascultarea 
însoţitorului său, care-i vorbea cu glas scăzut. Acest om era 
un fel de ucenic morar. Dar un ochi format ar fi recunoscut 
numaidecât sub acel veşmânt pe războinicul astfel ascuns. 
Într-adevăr, acesta era Maineville, omul devotat al ducelui 
de Guise. Iar Maineville spunea: 

— Ducele nu crede acel lucru. Cu toate amănuntele exacte 
din scrisoarea care-i dezvăluie situaţia, el nu vrea să 


creadă... 

— Scrisoarea, reluă Maurevert, îi vine totuşi de la femeia 
aceea misterioasă... 

— Căreia el i se supune ca şi cum ar fi o suverană. Ar 
trebui, Maurevert, să aflăm cine este cu adevărat această 
Fausta. 

— Vom şti. Şi tu spui, Maineville, că ea este aceea carea 
scris hârtia? ... Dacă ar fi adevărat, Maineville! ... 

— Ar însemna regalitatea asigurată pentru monseniorul 
duce... căci lui nu-i lipsesc decât banii. Într-un ceas vom şti 
dacă scrisoarea a spus adevărul! ... Dar, în sfârşit, dacă este 
chiar adevărat? 

— Ei bine, răspunse Maineville, ne vom grăbi să-l anunţăm 
pe duce, care ştie ce are de făcut. 

Apoi, cei doi oameni lungiră pasul. Trecură de poarta 
Saint-Honore şi se îndreptară acum spre o veche şi micuță 
capelă închinată sfântului Roch. Ea se ridica la poalele unei 
coline, care împrumutase numele capelei şi se numea colina 
Saint-Roch. În vârful ei, o frumoasă moară îşi întindea 
braţele lungi în calea vântului. După capela Saint-Roch 
începea o potecă bolovănoasă, atât de îngustă. Încât asinii, 
care cărau grâul la moară, nu puteau trece decât câte unul. 
În momentul sosirii lui Maurevert şi Maineville la capelă, 
aceştia avură parte de un spectacol nemaipomenit. 

Pe potecă, urcau unul după celălalt nişte catări, înaintând 
sprinten. Fiecare purta câte un sac mare, care putea 
conţine făină sau grâu. Erau mânaţi de vreo zece 
conducători de catâri, care semănau cu aşa ceva, tot atât pe 
cât Maineville putea să semene cu un argat de moară. 
Oamenii aceia, prăfuiţi şi arşi de soare ca după un drum 
lung, purtau la brâu pistoale grele de pus la armătura şeii şi 
pumnale foarte ascuţite. 

— Ha! Ha! exclamă Maineville. lată, aşadar, escorta 
catârilor de care se vorbea în scrisoare. 

— Iată un grâu care trebuie să preţuiască cât greutatea lui 
în aur, zise Maurevert, ai cărui ochi scăpărau. 


— E tocmai ceea ce trebuie să aflăm. 

Ajunseră la potecă, în dreptul ultimului catâr, în spatele 
căruia mergea cel din urmă însoțitor din escortă. 

— Ştergeţi-o! se răsti paznicul cu glas ameninţător. 

— O clipă, ofiţere, interveni Maineville, acest om 
cumsecade nu ştie că eu sunt unul din argaţii morii şi că 
dumneavoastră sunteţi ofiţerul morilor regale. Haide, 
prietene, te însoţim până sus. 

— Sunteţi argat de moară? întrebă paznicul de catâri, 
aruncând o privire bănuitoare lui Maineville. 

— Mi se pare că lucrul se vede destul de limpede, iar 
gentilomul pe care-l vezi este însărcinat cu impozitul asupra 
măcinatului. 

— Iar, datorită funcţiei mele, vreau să văd calitatea grâului 
din acest sac. 

Însoţitorul văzu că tovarăşii săi nu se opriră din mers în 
timpul acestei discuţii. O clipă voi să-i cheme, dar fără 
îndoială că, gândindu-se mai bine, îşi schimbă gândul, căci 
continuă cu un ton supărat: 

— Îndepliniţi-vă datoria. Am să vă arăt grâul. 

Începu să desfacă frânghiuţa care lega gura sacului. 
Maineville se prefăcu că vrea să-l ajute, se repezi şi 
îmbrânci omul. Sacul se deschise, iar orzul se răspândi pe 
potecă. Sacul, nemaiavând contra-greutate, căzu în cealaltă 
parte. Paznicul, fără o vorbă, se năpusti, dar Maurevert îşi 
şi vârâse mâna în sacul pe jumătate golit şi dădu la fundul 
lui de un alt sac, pe care-l pipăi nerăbdător. 

Se ridica tocmai când însoţitorul se aruncă asupra lui: 
Maurevert era galben ca ceara. Acest al doilea sac, la 
lovire, dădu un sunet de metal... iar sub degete simţise 
forma tare, care n-o prea amintea pe aceea a orzului sau a 
altor grâne, fiindcă erau ducați sau scuzi! ... 

— E în ordine, zise el cu răceală. Adună-ţi grâul, omule! 

Paznicul de catâri, fără să răspundă, scoase unul din 
pistoale şi-l urmă. Cei doi oameni săriră din loc şi când se 
îndepărtară vreo douăzeci de paşi, Maurevert simţi o 


lovitură deasupra capului şi rămase fără pălărie: era glonţul 
tras de însoțitor. Maurevert şi Maineville dispărură curând, 
iar paznicul murmură: 

— Cine să fie aceşti doi oameni? ... Au spus oare adevărat? 
„„.„ Nu cred că au avut timp să... 

Îşi înfundă mâna în fundul sacului şi, văzând că metalul 
era la locul lui, se mai linişti, încărcă la loc sacul pe catâr şi- 
şi ajunse tovarăşii la moară. 

Maurevert şi Maineville se opriseră la poalele colinei, 
lângă. Un gard viu. 

— Treizeci de catâri încărcaţi cu aur! spuse Maurevert. 
Căci e limpede că cei douăzeci şi nouă de saci din faţă au la 
fund ceea ce conţine şi al treizecilea. 

— Da... S-ar putea să fie acolo mai multe milioane! rosti 
Maineville, căzut pe gânduri. 

Cei doi năimiţi ai lui de Guise se priviră. Se lăsă un 
moment de tăcere. Apoi, Maineville puse mâna pe umărul 
lui Maurevert, adresându-i-se: 

— Te înţeleg, camarade. Vrei să spui că, dacă am vrea, în 
loc să-l anunţăm pe duce, am putea noi pune mâna pe doi 
sau trei din sacii aceia. Dar ce să faci cu atâta aur? 

— Ce aş face? Aş pleca, Maineville! Încep să fiu ostenit de 
război şi de aventuri. Şi apoi, am simţit pe pielea mea 
nerecunoştinţa celor mari. Dacă aş avea ale mele două sute 
de mii de livre, Maineville, aş pleca! Unde? Nu ştiu... dar 
aerul Parisului nu-mi mai prieşte pentru moment. Nu mai 
îndrăznesc să mă plimb pe străzi, de frică să nu-l 
întâlnesc... 

— Pe cine? întrebă Maineville. 

— Nimic: un strigoi. Nu crezi în fantome? Strigoiul meu 
are trupul însufleţit. 

— S-ar spune că ţi-e frică! râse în batjocură Maineville. 

— Frică! răcni înăbuşit Maurevert. Mă cunoşti doar. M-ai 
văzut în douăzeci de lupte. N-am tremurat niciodată... Ei 
bine, Maineville, de fiecare dată când mă gândesc la omul 
acesta, simt că mă pătrunde un fior îngheţat până-n 


măduva oaselor. Trebuie să fug, dacă e nevoie, chiar la 
capătul lumii... Să cunosc, în sfârşit, o bucurie pe care n-am 
mai simţit-o de şaisprezece ani: aceea de a dormi liniştit... 
de a uita de acest om! lar pentru aceasta am nevoie de 
bani! ... Maineville, ce mare lucru sunt două sute de mii de 
livre? Lasă-mă să le iau... 

— Ascultă, îi răspunse atunci Maineville... Se pregătesc 
lucruri mari. Ducele va fi regele Franţei. Marea conspirație 
va izbândi. Ce ar mai fi nevoie? Aproape de nimic, afară de 
puţin aur ca să se recruteze oameni şi să fie nimicit 
Bearnezul, iar Valois să fie constrâns să se retragă în 
ultimul său refugiu. Aurul acesta, Maurevert, înseamnă 
salvarea Ligii, coroana regală pentru de Guise, iar pentru 
mine, spada de conetabil. Dacă furăm o parte din el, nu vom 
fi decât nişte borfaşi mizerabili. De Guise ne urmăreşte... 
Fii, deci, atent la planul meu: facem rost de nişte oameni 
îndrăzneţi. Astă-seară ne întoarcem la moară şi punem 
mâna pe faimoşii saci, pe care-i ducem la palatul lui de 
Guise. După aceea, îi vom spune ducelui: „Monseniore, toţi 
banii sunt aici. Pentru mine nu cer nimic, dar e nevoie de 
două sute de mii de lire pentru Maurevert. Dacă nu, e în 
stare să strige în gura mare cum aţi găsit milioanele care vă 
vor îngădui să întemeiaţi o armată...” Crezi oare că de 
Guise îţi va refuza această sumă? ... 

— Ei bine, da! Ai dreptate! ... 

— Aşadar, facem cum am spus? 

— Cuvânt cu cuvânt zise Maurevert. Deci, pe deseară! ... 

Cei doi ticăloşi se îndepărtară în grabă, plecând spre Paris. 
Atunci din fundul unui gard viu, stufos, apăru un chip palid, 
cu un zâmbet care l-ar fi speriat pe Maurevert, iar doi ochi 
aprinşi se aţintiră asupra celor doi, până când trecură de 
prima cotitură a drumului. 

Cavalerul de Pardaillan rămase locului, nemişcat şi 
îngândurat. 

— De data aceasta, murmură el, cred că nu-mi mai scapă! 


Capitolul 19 

Morarul. 

Pardaillan îi urmărise pe Maineville şi Maurevert, chiar din 
clipa când îi zărise. Dincolo de poarta Saint-Honore, îi 
părăsi pe Angouleme ţi pe cei doi proaspeţi lachei, care-l 
aşteptară ascunşi în spatele unei cocioabe. Asistase de 
departe la convorbirea paznicului de catâri cu Maineville şi 
cu Maurevert. Apoi îl văzuse pe acest din urmă fugind cât 
putea de repede, auzise focurile de pistol şi, târându-se prin 
ovăzul înalt, putu să se strecoare până la gardul lângă care 
avusese loc convorbirea pe care arătat-o. După aceea, 
cavalerul se îndepărtă spre locul unde îl lăsase pe Charles. 

— Vrei să-i joci un renghi lui de Guise? îl întrebă el. 
Întoarce-te la palat şi ia arme şi muniții. Încalecă pe cai 
împreună cu aceşti cinstiţi servitori, care ard de nerăbdare 
să se bată! Unul din ei, continuă cavalerul, să-mi aducă cu 
el calul meu de luptă. Am să vă aştept la moara pe care o 
zăriţi de aici. 

— Dar despre ce este vorba? ... întrebă Charles. 

— Ţi-am spus: să-i jucăm o festă lui de Guise şi să-i dăm o 
lovitură din care să nu se mai ridice. 

Micul duce nu întrebă mai mult. Avea o încredere 
neţărmurită în Pardaillan şi plecă neîntârziat. 

Pardaillan o luă pe poteca îngustă, care cu un ceas înainte 
fusese bătută de cei treizeci de catări. Spre marea lui 
mirare, poteca se dovedi liberă. Putu ajunge pe platou fără 
să fie oprit de vreo santinelă, pe care se aşteptase s-o 
întâlnească. 

— Nu cumva catării transportau cu adevărat orz? se gândi 
el. Nu cumva povestea sumelor de bani din fundul sacilor o 
fi la urma urmelor o închipuire? 

Împrejurimile morii nu păreau să ascundă nimic 
neobişnuit. Intră în locuinţa morarului, a cărei uşă 
rămăsese deschisă. 

„Hotărât lucru, Maurevert a visat”, bolborosi el, bătând 
într-o masă cu mânerul spadei. La această chemare se ivi o 


slujnică şi cu o mină foarte, mirată, întrebă ce dorea 
vizitatorul acela înarmat până-n dinţi, aşa cum nu mai 
fusese văzut un altul pe la moară. 

— Drăguţo, îi spuse Pardaillan, aş vrea să-i vorbesc 
stăpânului pentru o afacere cu făină, o afacere de aur... 

— Ha, ha, se auzi un bărbat care tocmai intrase, o afacere 
de aur, spuneţi, gentilome? 

lar meşterul morar aţinti asupra lui PardaillaN. O privire 
ascuţită şi pătrunzătoare. 

— Vreau doar să cumpăr câţiva saci de grâu, plătind 
înzecit preţul obişnuit. Să ştii că am nevoie de treizeci de 
saci. Vezi, deci, că e vorba de o avere... Nu pun decât o 
singură condiţie: să-mi aleg singur sacii. 

— Aşa se şi cuvine, răspunse morarul, care fără să aibă 
aerul că o făcuse înadins, închise uşa intrării. 

— Poţi pune şi zăvorul, om bun, rosti Pardaillan în 
derâdere. Mai cu seamă că sacii pe care vreau să-i cumpăr 
sunt tocmai cei treizeci care au fost aduşi adineaori pe 
treizeci de catâri. 

La auzul acestor cuvinte, morarul dădu un strigăt şi din 
odaia vecină, năvăliră paznicii catârilor cu pumnalele şi 
pistoalele în mâini. Pardaillan îşi trase sabia şi lupta trebuia 
să înceapă, când răsună un glas puternic: 

— Jos armele! ... 

Conducătorii catârilor şi Pardaillan se opriră. În încăpere 
intră atunci un moşneag înalt, cu o înfăţişare mândră, care 
făcu un semn poruncitor. Catârii şi morarul dispărură. 
Pardaillan îşi vâri înapoi sabia în teacă. Bătrânul îl privi 
îndelung şi-i spuse: 

— Domnule, eu sunt stăpânul acestei mori. Cu mine deci 
trebuie să vorbeşti. 

— Domnule, îi zise Pardaillan, cred că e zadarnic să 
vorbesc cu dumneata pe ocolite. Am să încep deci prin a-ţi 
declara că ţi-am descoperit taina: catârii care au urcat aici 
erau încărcaţi cu aur. 

— Aşa este, domnule. E aur de trei milioane... 


Pardaillan făcu un gest de nepăsare. Stăpânul morii, sau 
cel ce se dădea ca atare, îl cercetă pe Pardaillan, care, la 
rândul lui, îl iscodi pe bătrân. 

— De ce, întrebă el deodată, i-ai împiedicat pe aceşti bravi 
conducători de catâri să tabere asupra mea? 

— Pentru că m-a interesat chipul dumitale. Aş fi fost 
mâhnit dacă ţi s-ar fi întâmplat ceva rău. Am vrut să te 
cunosc, din clipa când te-am văzut urcând poteca şi ai intrat 
aici. Nu vrei să-mi spui cum te cheamă? 

— Mă numesc cavalerul de Pardaillan. Dar dumneata? 

— Pe mine mă cheamă Peretti, răspunse bătrânul după o 
mică şovâială. 

— Ştii, întrebă Pardaillan, cine erau cei doi oameni care s- 
au certat cu conducătorii de catâri? 

— Cred că l-am recunoscut de departe pe unul dintre ei... 
meşterul Maineville, care aparţine casei de Guise. Dar 
dumneata, domnule Pardaillan, continuă Peretti, nu faci 
parte dintre oamenii ducelui? 

Vorbind, Peretti pândea atent ochii lui Pardaillan. 

— Am să-ţi spun, rosti liniştit cavalerul, cu ce gânduri am 
urcat la moară. Îl urmăream tocmai pe domnul de 
Maineville şi pe prietenul său. 

— Cine era acest prieten? întrebă cu însufleţire Peretti. 

— Dumneata l-ai ghicit pe Maineville. Eu mi-am spus 
numele, pentru că m-ai întrebat. În ce-l priveşte pe cel pe 
care nu-l cunoşti, dar pe care eu îl cunosc, numele lui îţi e 
de prisos. Am putut asculta deci convorbirea lui Maineville, 
omul lui de Guise, după cum ai spus şi dumneata. lar ceea 
ce vrea să facă Maineville nu-mi convine deloc şi am venit 
aici ca să-l împiedic de la acel lucru. 

— Dar ce are de gând să facă? 

— Vrea să se ducă să-i spună seniorului şi stăpânului său, 
că milioanele făgăduite de Sixtus au sosit. Se pare însă că 
sanctitatea-sa, după ce a promis, bate acum în retragere. 
De ce? Habar n-am şi nici nu mă interesează. Numai că 
Maineville vrea să se întoarcă aici cu forţe noi, să pună 


mâna pe preţioşii saci ai sanctităţii-sale şi să-i ducă 
domnului de Guise, acest grâu crescut la umbra Vaticanului, 
pe care ducele intenţionează să-l preschimbe într-o 
prăjitură regală. Toate acestea nu-mi sunt pe plac. lată de 
ce am venit să-i spun morarului din partea locului: „Bunul 
meu domn, dacă eu nu mă voi amesteca în această istorie, 
astă-seară ţi se va răpi comoara.” Le-am făcut deci semn la 
doi sau trei tovarăşi îndrăzneţi, care, împreună cu mine, vor 
fi aici pentru a primi cu onorurile cuvenite pe trimişii 
domnului duce de Guise. 

— Şi cât îmi ceri pentru acest serviciu, pentru apărarea pe 
care mi-o propui? 

— Nimic, răspunse Pardaillan. 

Domnul Peretti tresări şi-l privi bănuitor pe Pardaillan. 
Omul acesta n-o fi un duşman trimis înainte? Dar în faţa 
figurii cinstite a lui Pardaillan, toate îndoielile se risipiră. 

— Eşti un cavaler viteaz, spuse el, iartă-mi neîncrederea. 
O vei găsi firească atunci când vei afla că răspund pentru 
toţi aceşti bani. Am să-i vorbesc de dumneata Sfântului 
nostru Părinte şi el îţi va acorda o răsplată demnă de 
dumneata. 

— Răsplata mi-am şi aflat-o, zise Pardaillan ironic. Nu-ţi 
face griji, te rog. 

Domnul Peretti rămase încă o dată nedumerit. 

— Ce demon de om trebuie să fie şi ăsta? se întrebă şi el. 

Şi pentru a pătrunde misterul, îl rugă pe cavaler să cineze 
cu el, ceea ce Pardaillan se grăbi să primească. 

În timpul mesei, el observă mai multe lucruri: mai întâi că 
cina era cu mult prea aleasă pentru un simplu morar, apoi, 
că domnul Peretti era înconjurat de un respect suspect. 
Trase de aici concluzia că avea de-a face cu un înalt şi 
puternic senior în serviciul lui Sixtus ai V-lea. 

Cina era pe sfârţite, când ducele d'Angouleme sosi 
împreună cu Picouic şi Croasse. Cei doi lachei duceau 
fiecare câte două puşti, pistoale, în fine, un întreg arsenal 
de război, care provocă zâmbetul domnului Peretti. 


— Drace! zise el, văd că sunteţi oameni prevăzători. Avem 
aici cu ce să facem faţă unui întreg asediu... 

— Chiar de un asediu este vorba... 

Atunci, domnul Peretti începu să se întrebe dacă n-ar face 
mai bine să se retragă. Nu mai avea acum nici o îndoială 
asupra lui Pardaillan. Până atunci se legănase de bunăvoie 
în speranţa că tânărul cavaler exagerase cu mult situaţia. 
Dar, la vederea armelor de luptă, începu să ia întâmplarea 
în serios. 

Fără îndoială, însă, că domnul Peretti era curajos, 
deoarece, cuprins de o irezistibilă curiozitate de a-l vedea 
luptând pe acest om excepţional, care venise să apere o 
comoară, nevrând să primească nimic în schimb, el se 
hotări să rămână pe loc... 

Ziua trecu fără nici un incident. La sfârşitul zilei, Picouic şi 
Croasse fură trimişi ca santinele înaintate, la poalele colinei, 
pentru a semnala apropierea oricărui grup, înarmat sau nu. 

Cei doi uriaşi slăbănogi se postară deci în jurul capelei 
Saint-Roch şi începură să supravegheze locurile în direcţia 
porţii Saint-Honore. Se înnoptase când o trupă ieşi din Paris 
şi se îndreptă de-a dreptul spre capelă. Era formată din 
patruzeci de oameni înarmaţi şi urmată de o căruţă mare 
trasă de trei cai puternici. Luptătorii erau destinaţi să-i 
sperie pe oamenii de la moară, iar căruţa urma să 
transporte cei treizeci de saci preţioşi la palatul lui de 
Guise. 

Expediția era condusă de Maineville. Lângă Maineville 
mergeau Maurevert, Bussi-Leclerc şi Cruce. Restul era 
compus din soldaţi, această incursiune urmând să rămână 
secretă. Printre soldaţi, mărşăluia tăcut un gentilom 
mascat. Era chiar ducele de Guise, care ţinuse să asiste la 
operaţie. 

Pe Maineville şi Maurevert îi cunoaştem. 

Cruce era un burghez, partizan îndârjit al Ligii. Jean 
Leclerc, un profesor de scrimă, numit de către de Guise 
guvernator al Bastiliei, era un fel de viteaz care se lăuda că 


toate duelurile lui se terminaseră cu moartea unui om. 
Numelui său de Leclerc îi adăugase pe cel de Bussi, în 
memoria vestitului Bussi d'Amboise, atât de josnic asasinat 
de curtenii lui Henric al III-lea. 

De Guise, ducându-se la moară pentru a pune stăpânire pe 
milioanele pe care Sixtus al V-lea i le trimisese şi pe care 
acum acesta nu voia să i le mai dea, era plin de speranţă. 
Cu această sumă enormă el îşi va putea permite să calce 
cuvântul dat Caterinei de Medici, de a nu întreprinde nimic 
violent împotriva lui Henric al III-lea. Îi va putea cumpăra 
pe consilierii Parlamentului care i se mai opuneau. Va putea 
plăti soldele neachitate a două sau trei regimente, care nu 
mai ascultau decât mormăind. Ar putea pune pe picioare o 
armată, ar duce o campanie, ar izgoni pe Henri de Bearn 
până în munţii lui, ar prinde pe Henric al IlI-lea, spre a-l 
detrona şi a se încorona el în locul lui! 

Era întărâtat de o mânie surdă împotriva papei Sixtus 
care-i trimisese un reprezentant ca să-l anunţe că 
sanctitatea-sa, secătuit în urma unor pierderi de bani, se 
găsea în imposibilitate de a-l ajuta. Dar, la mai puţin de 
două ore după acest trimis, de Guise primise scrisoarea 
prinţesei Fausta care-l prevenea că banii sosiseră! 

Maineville, trimis să se convingă de cele aflate din 
scrisoare, se întorsese curând cu confirmarea faptelor! De 
Guise, mistuit de furie şi nerăbdare, se pierdea în 
presupuneri asupra cauzelor acestei bruşte schimbări a 
papei... căci, în fine... dacă banii erau aici, numai pentru el 
fuseseră trimişi! ... 

Expediția fu hotărâtă imediat. 

Picouic şi Croasse zăriră mica trupă înaintând disciplinat. 

— Să ne întoarcem la moară, acum, zise Picouic şi porni. 

Croasse, speriat, îl imită. Dar, după câţiva paşi, cuprins de 
frică, se împiedică şi căzu în genunchi. Picouic îşi continuă 
singur drumul alergând. Apoi, Croasse se ridică şi începu să 
coboare cu toată iuţeala spre capela Saint-Roch. Dar, tot în 
acelaşi moment, trupa de care am vorbit era şi ea pe 


punctul de a ajunge la capelă. Croasse auzi paşii greoi ai 
oamenilor echipați cu cuirase şi căşti de fier. Se cutremură 
şi se socoti pierdut. 

Totuşi, în clipa în care trupa lui de Guise începuse să 
ocolească capela pentru a apuca pe drumul unde zăcea 
Croasse, acesta, însufleţit de o ultimă rămăşiţă a instinctului 
de conservare, se ridică, sări şi, căţărându-se pe un pietroi, 
putu să ajungă, datorită braţelor sale lungi, la fereastra 
altarului capelei. Cu o lovitură a cotului sparse vitraliile şi, 
repede, se lăsă să alunece în interior. Trupa comandată de 
Maineville trecu fără să-l observe. 

Oricare altul afară de Croasse ar fi socotit că primejdia 
trecuse, dar dacă Croasse nu strălucea în general prin 
imaginaţie, în momentul acela, imaginaţia surescitată de 
frică dădu naştere unor descoperiri: auzi şoapte în jurul 
capelei, cu toate că nu era nimeni acolo. 

Croasse căută, înnebunit, o gaură de şoarece în care să se 
vâre şi străbătu capela pe întuneric, lovindu-se de bănci şi 
de scaune. Deodată, căzu cât era de lung: în acelaşi timp se 
auzi în depărtare un foc de archebuză. Se agăţă de un inel 
de fier peste care dăduse bâjbâind cu mâna, se sprijini de 
acest inel aşa cum un înecat se agaţă de un pai. Tot 
încordându-se şi făcând mişcări disperate din pricina 
spaimei, Croasse observă deodată că lespedea în care era 
fixat inelul se ridica. 

Un fel de tunel îngust se deschise în faţa lui... Se avântă în 
el. Întunericul era adânc, deplin. Unde ducea acea 
subterană? Croasse alerga cu sufletul la gură. Pe 
neaşteptate, fruntea i se lovi de o piedică. Croasse simţi că 
fu lovit ca de o măciucă, căzu şi-şi pierdu cunoştinţa... 

Între timp, Picouic îşi continua fuga şi, numai ajungând la 
moară, observă dispariţia camaradului său. 

— Fricosul, a şters-o! Ah, Croasse, tu ne terfeleşti obrazul! 


Şi fiindcă Picouic nu vroia să treacă şi el drept necinstit, îi 
povesti lui Pardaillan despre Croasse, că acesta se 


ascunsese la capătul potecii pentru a încerca o diversiune. 

Cavalerul luă pe dată măsurile de cuviinţă şi adună toată 
lumea în odaia cea mare, adică pe morar, pe cei trei 
lucrători ai morii, pe cei zece catârgii, ceea ce, socotindu-i 
şi pe ducele d'Angouleme cu Picouic, precum şi pe el însuşi, 
ridica la şaptesprezece numărul apărătorilor morii. În ce le 
priveşte pe cele două sau trei femei aflate la moară, ele s-au 
închis într-o încăpere ce dădea spre ogoare. 

Domnul Peretti supraveghea din ochi toate mişcările 
cavalerului. Pe figura lui se mai citea doar o ultimă ezitare. 

Pardaillan îşi scoase afară trupa. Răsunau paşii oamenilor 
lui de Guise care urcau poteca. Curând li se deosebiră 
umbrele nelămurite. 

„Să fie oare tânărul acesta un trădător?” gândea Peretti. 
„Este cumva Pardaillan un trimis al lui de Guise? ... Am să 
aflu eu într-un moment... Soarta mea şi a regatului Franţei 
se află în mâinile acestui necunoscut... Dacă e un trădător, 
milioanele mele sunt ca şi în buzunarul lui de Guise... De 
Guise devine rege... iar eu... poate prizonier! ...” 

Îngândurat, se duse să se sprijine de vitraliile ferestrei. 
Toate luminile fuseseră stinse. 

„Într-o clipă, voi afla!” murmură domnul Peretti. „la să mă 
gândesc... dacă acest Pardaillan mă trădează... dacă de 
Guise intră aici, ce-am să-i spun? Am să-i spun...” 

O pocnitură puternică răsună pe neaşteptate. Fulgerul 
unei descărcări de arme brăzdă întunericul, iar de pe 
potecă se auziră urletele răniților şi larma retragerii 
grăbite a supravieţuitorilor... 

— Şi-au luat porţia! rosti liniştit Pardaillan. Reâncărcaţi-vă 
în tihnă armele... Vor avea nevoie de o jumătate de oră ca 
să se sfătuiască şi să-şi revină din uluială. 

Domnul Peretti auzi aceste cuvinte, iar chipul său se 
lumină. 

„Nu-i un trădător.”, îşi zise el. „Cu siguranţă că de Guise 
nu va pune mâna pe banii mei. Bearnezul va fi rege! ...” 
Deschise repede uşa şi-l chemă pe cavaler. 


— Nu vă temeţi de nimic, zise Pardaillan apropiindu-se. 

— Nu mi-e frică, domnule, dar ai spus că, fără îndoială, 
înainte de o jumătate de oră nu se va mai repeta nici un 
atac? Ei binE. A venit momentul să urmăm minunatul sfat 
pe care mi l-ai dat în cursul zilei... adică de a-i expedia la 
repezeală pe cei treizeci de catâri... Mă tem... numai... 

— Da, vă temeţi că domnul de Guise, găsind moara goală, 
să nu trimită pe urmele lor o puternică companie de 
călăreţi, ai căror cai vor ajunge curând din urmă catârii... 

— Chiar aşa, nobile prieten. Îmi dai voie, nu-i aşa, să te 
numesc astfel? Deoarece mi-ai făcut un serviciu... vezi... 
eram răspunzător! Şi încă în faţa cui? Chiar în faţa 
Sfântului nostru Părinte! ... Sanctitatea-sa va afla tot ceea 
ce datorează cavalerului de Pardaillan! ... Dar iată-mă tare 
încurcat! Dacă voi fi urmărit, va trebui... 

— Va trebui, interveni Pardaillan, ca trupa ducelui să fie 
oprită în faţa morii până dimineaţă, pentru a vă permite să 
vă îndepărtați... Ei bine, plecaţi deci... Mă angajez să ţin în 
loc duşmanul până mâine dimineaţă. 

— Cum? Dumneata singur vei izbuti să opreşti această 
ceată bine înarmată? Deoarece, ţi-o spun dinainte, că 
morarul şi ajutoarele lui vor trebui să mă însoţească... 

— Băânuiam eu, căci toţi aceşti domni seamănă a morari, 
cum semăn eu cu papa. 

Domnul Peretti tresări. 

— Îi semeni poate mai mult decât îţi închipui... Tinere, nu 
doreşti nici o răsplată şi văd după înfăţişarea dumitale că e 
zadarnic să insist. Dar ia acest inel... şi poate că în anumite 
împrejurări, va putea fi mai de folos decât o avere... 

Odată cu aceasta, domnul Peretti strecură repede un inel 
în mâna lui Pardaillan, iar fără a-i da prea multă 
importanţă, cavalerul îl trase pe unul din degete... Zece 
minute mai târziu, cei treizeci de catâri, încărcaţi cu 
preţioşii lor saci, ieşeau prin spatele morii şi porneau la 
drum. Domnul Peretti îi urma călare, escortat de morar şi 
de muncitorii preschimbaţi în militari. 


Caravana ajungând în scurt, timp la Ville-Evegque, cel ce 
părea şeful însoţitorilor de catâri se apropie, cu pălăria în 
mână, de domnul Peretti şi-l întrebă: 

— Luăm, bineînţeles, drumul Italiei? 

— Nu, domnule conte, răspunse domnul Peretti, vă 
îndreptaţi spre La Rochelle... 

Pardaillan, Charles d'Angouleme ţi Picouic rămăseseră 
singuri în locuinţa morarului. Moara propriu-zisă se ridica 
în stânga acestei locuinţe, cu care comunica printr-o scară 
de lemn care, de la parter, ducea până la etajul unde 
funcţiona piatra de moară şi de unde se puteau pune în 
mişcare aripile cele mari împinse de puterea vântului. De la 
acest etaj al morii, printr-un simplu chepeng care dădea 
spre o scăriţă, se putea cobori la etajul de jos, unde se 
aduna făina. 

Pardaillan trecu la iuţeală prin toată locuinţa şi moara, 
luând cunoştinţă de diferitele ei amănunte. 

— Iată cartierul nostru general, zice el arătând locuinţa şi 
iată linia noastră de retragere, adăugă el, arătând scara 
care ducea la moară. 

— Ne vom bate, deci? întrebă Picouic. 

— Alarmă! strigă Pardaillan. 

Într-adevăr, trupa lui de Guise apăruse în momentul acela 
pe colină. Pardaillan deschise fereastra şi strigă: 

— Atenţie, domnilor! Cine sunteţi? Ce doriţi? 

— Dar voi cine sunteţi? se auzi în noapte un glas 
poruncitor. 

— Eu, monseniore duce, răspunse Pardaillan, recunoscând 
vocea lui de Guise, sunt morarul acestei frumoase mori de 
pe colină... Cu ce v-aş putea fi de folos? 

— Morar sau nu, răspunse ducele, ai tras adineauri asupra 
oamenilor mei care urcau poteca, fără altă intenţie decât de 
a patrula. În consecinţă, te previn că veţi fi spânzurați de 
grinda cea mai de sus, în afară de cazul că aţi ieşi pe 
moment de acolo. Atunci, vi s-ar dărui viaţa. 


— Îmi va fi îngăduit, monseniore, să iau cu mine şi cei 
treizeci de saci plini cu aur pe care i-aţi jefuit 
dumneavoastră? 

— leşiţi, urlă ducele furios, predaţi-ne localul, sau vă vom 
asalta! 

— Ah! monseniore, dacă ameninţaţi, vom fi obligaţi să 
ieşim de aici şi să vă nimicim pe toţi... 

De Guise, care tocmai voia să dea un ordin, se opri brusc. 

— Sunt poate o sută, acolo înăuntru îi spuse el lui 
Maineville. 

Pardaillan auzi şi strigă: 

— Suntem trei, monseniore! ... E bine să aflaţi că ducele 
d'Angouleme vă aşteaptă cu nerăbdare la întâlnirea pe care 
i-aţi promis-o, se mai află aici şi cumătrul Picouic, 
saltimbanc de meserie şi, în sfârşit, servitorul 
dumneavoastră, cavalerul de Pardaillan. 

Apoi, închise liniştit la loc fereastra. 

— Bine, atunci la revedere, urlă de Guise, palid de mânie. 
Începu să împartă ordine. Cu forţele de care dispunea, 
formă un cerc larg de supraveghere în jurul colinei. Fiecare 
om avea ca misiune să supravegheze, dar să nu se bată. 
Trebuiau să anunţe mai ales dacă s-ar încerca să se scoată 
din moară orice bagaj care ar semăna cu nişte saci de grâu. 
Apoi, trimise un sergent la Paris. 

După două ore, sergentul se întoarse spunând că ordinele 
ducelui vor fi executate, adică va fi trimisă acolo o trupă de 
o mie de archebuzieri. 

În timpul acestor două ore, Pardaillan şi tovarăşii săi se 
baricadaseră straşnic. Maurevert tremura de bucurie: în 
sfârşit, punea mâna pe duşmanul atât de temut. El spuse 
ducelui: 

— Monseniore, mi-aţi promis două sute de mii de livre din 
prada pe care o veţi obţine? Vreau să vă propun un schimb: 
păstraţi cele două sute de mii de livre şi daţi-mi-l mie pe 
omul care v-a vorbit cu atâta obrăznicie. 


— 'Te înţeleg, Maurevert, răspunse de Guise, îl urăşti pe 
acest om. Dar şi eu îl urăsc. Am cu el o veche răfuială, 
pentru o întâmplare de la palatul Coligny... Dar, dacă te vei 
mulţumi numai cu o sută de mii de livre, ceea ce este de 
asemeni o sumă frumoasă, ai putea avea permisiunea să 
asişti la întâlnirea pe care o voi avea cu Pardaillan, în 
momentul când îl vom fi prins în vizuina lui. 

— Pe naiba, monseniore, e scump tare, dar va fi chiar atât 
de frumos? 

— 'Ţi-o jur! răcni de Guise. 

Capitolul 20 

Atacul morii. 

În timp ce de Guise aştepta întărirea cerută de o mie de 
oameni şi făcea cu Maurevert acele glume macabre, 
Maineville şi Bussi-Leclerc se apropiau târâş de moară, 
hotărâți să afle numărul adevărat al celor asediați. 

Acolo totul era tăcut şi întunecat. Doar o fereastră a 
locuinţei era luminată. Cei doi oameni se îndreptară deci 
spre scara morii şi curând ajunseră la etajul unde se găsea 
mecanismul ei. 

În câteva minute cutreierară moara şi se convinseră că nu 
era nimeni în ea. Voiau tocmai să coboare, când Maineville 
observă un fir subţire de lumină la piciorul unui zid. Îl 
apucă de braţ pe Bussi-Leclerc şi-i şopti la ureche: 

— Există aici o uşă de trecere... 

Se apropiară de palida rază de lumină, cu gândul nu dea 
deschide, ci de a asculta. Dar atingând uşa, Bussi-Leclerc îşi 
dădu seama că era numai împinsă. Cu multă grijă o trase 
spre el: uşa se deschise fără zgomot... Cei doi oameni se 
aplecară peste capul scării şi putură atunci vedea toată 
încăperea. Tresăriră de uimire. Aveau sub ochii, lor un 
spectacol neobişnuit. 

Aşezaţi la o masă, cavalerul de Pardaillan şi ducele 
d'Angouleme mâncau cu multă poftă o şuncă frumoasă, în 
timp ce o tocătură îşi aştepta rândul, iar Picouic le turna de 
băut! De-a lungul unui zid erau înşirate o duzină de 


archebuze, toate încărcate. Pe o masă învecinată erau 
înşirate mai multe pistoale. În timp ce mâncau şi beau, 
Pardaillan şi Charles continuau o convorbire începută. 

— Ne vom duce chiar mâine dimineaţă să vizităm 
mănăstirea aceea. Va trebui ca ţiganca să vorbească şi vom 
afla în sfârşit ce este cu frumoasa dumitale Violetta... Hai, 
înveseleşte-te, prinţe! 

— Aşadar, Pardaillan, zise ducele d'Angouleme, crezi că 
această Sadzuma ştie mai multe decât a vrut să spună la 
început? 

— Sunt sigur, răspunse Pardaillan. lar meşterul Picouic, 
care a trăit mai mult timp alături de ea, o să-ţi spună... la te 
uită! la te uită! 

Aceste ultime cuvinte fură pronunţate de cavaler în clipa 
când se răsturnase pe spătarul scaunului său, pentru a privi 
mai bine culoarea vinului pe care avea să-l bea. În această 
mişcare, capul lui se ridicase şi dădu cu ochii, în capul scării 
de lemn, de Maineville şi Bussi-Leclerc. Pardaillan începu să 
râdă şi-i arătă pe cei doi oameni lui Charles, care îşi şi trase 
spada. 

— Domnilor, li se adresă Pardaillan, dacă vă trage imima, 
vă poftesc! ... 

Maineville şi Bussi-Leclerc erau curajoşi. N-aveau în faţa 
lor decât trei oameni. Avură acelaşi gând: să pună mâna pe 
Pardaillan şi pe cei doi însoțitori ai lui şi să-i ducă legaţi 
fedeleş ducelui de Guise. 

Se ridicară, salutară, iar Maineville spuse politicos: 

— Domnule de Pardaillan, am ciocni cu plăcere un pahar 
cu dumneavoastră dacă aţi voi să-i uraţi sănătate domnului 
duce de Guise şi să veniţi după aceea la el, împreună cu noi. 

Charles vru să se repeadă, dar Pardaillan îl reţinu. 

— Domnule de Maineville, îi răspunse el, aş ciocni cu 
plăcere în sănătatea stăpânului dumitale dacă nu m-aş teme 
că-l supăr pe domnul d'Angouleme, aci de faţă şi care, nu 
ştiu din ce cauză, nu-i poate suferi pe Loreni. Cât despre 


ideea de a vă însoţi la ducele de Guise, este şi mai puţin 
realizabilă deoarece noi n-am terminat încă cina. 

— Suntem foarte mâhniţi că vă vom întrerupe cina, 
răspunse atunci Bussi-Leclerc. 

Rostind aceste cuvinte, cei doi oameni se năpustiră cu 
spada în mână. Iar Bussi-Leclerc îi dădu lui Picouic o 
asemenea lovitură în cap cu mânerul spadei, încât bietul de 
el căzu leşinat, Pardaillan se repezi la piciorul scării, tâăindu- 
le astfel orice retragere. Toate se petrecură doar în câteva 
clipe. Maineville era în gardă în faţa ducelui d'Angouleme, 
tot aţa ca Pardaillan în faţa lui Bussi-Leclerc... În aceeaşi 
clipă spadele lor se încrucişară. Bussi-Leclerc dădu la rând 
două sau trei din loviturile lui favorite, spre marea lui 
uimire, ele fură parate de cavaler. 

— Atenţie, domnule, te ucid! urlă Bussi-Leclerc, fandând 
adânc la o lovitură din faţă. 

— Bravo, prinţe, strigă PardaillaN. Care nici nu răspunse 
amenințării şi pară cu iuţeală lovitura. Împingeţi... aşa... 
fandaţi adânc... atins! 

Maineville, lovit la braţ, apucă spada cu mâna stângă şi-l 
atacă furios pe Charles, în timp ce Bussi-Leclerc, înnebunit 
de mânie în faţa dispreţului adversarului său, îi trimitea lui 
Pardaillan lovituri cunoscute până atunci ca mortale. 

— Haide, haide! Uite-l că oboseşte, spunea Pardaillan, 
adresându-se lui Charles, ca şi cum Bussi-Leclerc nici n-ar fi 
existat... Nu-l omori, ce dracu! ... Am o idee: leagă-i spada... 
bun! ... ah! dezarmat! Ţine-l bine! Acum leagă-l zdravăn... 
Ce-o să mai râdem! ... 

Într-adevăr, în clipa aceea Charles îl dezarmase pe 
Maineville care, alunecând pe podea, căzuse într-un 
genunchi, îi propti vârful spadei în beregată şi-i spuse: 

— Te predai, domnule? 

— Mă predau, răspunse Maineville, îngălbenit din cauza 
sângelui pierdut, dar şi mai palid din cauza ruşinii şi a 
furiei. 


În momentul acela, Picouic, trezit din leşin, se ridică, se 
repezi spre Maineville, apucă un colac de frânghii cu care 
erau legaţi sacii de grâu şi, în câteva clipe, îl legă aşa cum 
trebuie. Numai după aceea Pardaillan se uită la adversarul 
său care, spumegând, sărea în jurul lui, şi-i zise: 

— Ei, ce mai spuneţi, scumpe domn? 

— Spuneam, urlă Bussi-Leclerc, că am să te ţintuiesc de 
zidul ăsta! ... 

Pardaillan, cu o mişcare scurtă, devie spada, al cărei vârf îi 
zgârie pieptarul. 

— Vorbeai de țintuit, răspunse el. Într-adevăr, mânuieşti 
spada ca un cui. Uite, am să-ţi dau acum o lecţie. Priveşte 
atenti! 

— Mizerabile! răcni Bussi-Leclerc. 

În secunda aceea spada îi sări din mâini şi se opri la zece 
paşi de ei. Voi să alerge s-o ridice, dar se lovi de Picouic 
care îndreptase un pistol asupra lui... Bussi-Leclerc 
încrucişă braţele, plecându-şi capul. Nici nu-şi dădu seama 
când Picouic îi legase mai întâi picioarele, apoi braţele... 
pentru ca apoi să-l ducă şi să-l întindă lângă Maineville. 

— Să isprăvim de cinat, zise Pardaillan, care îşi vârâse 
spada înapoi în teacă şi se aşezase la masă. Ei drăcie 
meştere Picouic, la ce te gândeşti... paharul meu e gol... 

— Cred, scumpe prieten, că e momentul să plecăm, zise 
atunci Charles d'Angouleme, care se apropiase de 
fereastră. Priviţi... 

Pardaillan se duse să privească. În luminile zorilor ce se 
iveau, văzu la poalele colinei o trupă care se desfăşura 
pentru asalt. Era un front lung de archebuzieri, flancaţi la 
stânga şi la dreapta de un dublu şir de arcaşi. În depărtare, 
pe sub poarta Saint-Honore, se apropiau cete de civili cu 
suliţi în mâini, urlând. 

Dintr-o privire generală, rezulta că la răsăritul soarelui se 
vor găsi în jurul colinei patru sau cinci mii de oameni. 

— Drace! exclamă Pardaillan, e într-adevăr momentul să 
plecăm, dar deocamdată e mai uşor de spus decât de făcut. 


— "Totuşi, interveni liniştit Charles, azi-dimineaţă trebuia 
să mergem s-o vedem pe ţigancă. Mi-ai făgăduit, Pardaillan. 
Trebuie să plecăm. 

— Vom pleca, răspunse Pardaillan. Dar ce strigăte 
asurzitoare! ... Hei, meştere Picouic, la treabă! Ia-l în 
spinare pe domnul de Maineville, iar eu îl voi lua pe domnul 
Bussi-Leclerc, care e mai greu... 

Urlete înfricoşătoare se auzeau din rândurile armatei 
asediatoare. La jumătatea urcuşului, atacatorii se opriră. 
Aşteptau împuşcăturile celor, asediați şi se mirau de 
tăcerea lor. 

— Pregătesc o lovitură grozavă, îi zise de Guise lui 
Maurevert. Dar Maineville unde e? Unde e Bussi? ... 

Între timp, cel care era cauza acestei agitaţii, închis în 
moară împreună cu cei doi camarazi, se pregătea calm de o 
apărare disperată. 

Pardaillan făcuse găuri prin scândurile prost încheiate ale 
morii şi instalase astfel toate archebuzele. Erau toate 
îndreptate spre duşman şi nu trebuia decât să le dea foc. 
După acestea, mai aveau şi pistoalele. 

Afară, când soarele se ridică, de Guise dădu deodată 
semnalul de atac. Se auzi o larmă uriaşă şi armata porni din 
toate direcţiile, dar, aproape în aceeaşi clipă, se opriră cu 
toţii, iar pe colină şi pe câmpie se aşternu o mare tăcere, în 
faţa unui spectacol nemaipomenit. 

Din moară ieşeau trei oameni, care-l duceau pe un cal pe 
al patrulea, strâns legat. 

Într-o clipă omul acela fu fixat de extremitatea uneia din 
aripile morii... 

— E Maineville! răcni de Guise îngrozit, înlemnit de 
uimire. 

Cei trei asediați apucară îndată şi pe un al doilea individ, 
tot bine legat şi cu aceeaşi iuţeală, traseră spre pământ 
aripa opusă şi-l ţintuiră de ea pe nefericit! 

— Bussi-Leclerc! exclamă Maurevert. 

— Foc! Foc asupra acestor diavoli! urlă de Guise. 


O sută de archebuze traseră deodată, împuşcăturile 
durară câteva minute, cu riscul de a-i lovi pe cei doi 
nenorociţi, agăţaţi fiecare de câte o aripă a morii! Dar când 
fumul des se împrăştie, Pardaillan, fu văzut pe ultima 
treaptă, a scării, salutând cu o largă mişcare a pălăriei după 
care intră în moară şi aruncă scara la pământ, cu o lovitură 
de călcâi. În acelaşi timp aripile morii începură să se 
învârtească! Cei doi nefericiţi, când sus, când jos, când cu 
capul spre cer, când cu el în jos, urmau orbita nemiloasă a 
aripilor de moară, gâfâind de groază. 

— Înainte! Înainte! răcnise Guise turbat de mânie. 

Din moară porni o răpăială puternică. Erau cele zece 
archebuze ale lui Pardaillan, care fuseseră descărcate. Dar 
avântul fusese luat... şi două minute mai târziu, în mijlocul 
unor ţipete înfiorătoare, locuinţa morarului, fu ocupată. 

Dar uimirea se transformă în delir. În locuinţă nu se afla 
nimeni! Fu zărită scara care ducea la moară. Într-o clipă, 
douăzeci, cincizeci, o sută de oameni înarmaţi se năpustiră 
şi ajunseră la etajul de sus al morii. 

— Nimeni! ... 

Cei trei asediați coborâseră la parter, Picouic înarmat cu 
ultimele două pistoale, iar Pardaillan şi Charles cu spada în 
mână. 

Pardaillan, ajuns jos, ridică două sau trei scânduri ale 
culmii pe care era zidită moara şi le arătă drumul celor doi 
tovarăşi, care se strecurară înăuntru... Era ultimul refugiu! 
„„„ Aveau să moară acolo, vânzându-şi pielea cât mai scump! 
„.. Pardaillan se strecură ultimul în gaură şi puse scândurile 
la loc. 

Acum se găseau chiar pe pământ. Năvălitorii nu 
îndrăzneau să coboare la etajul de jos al morii. 

În cele din urmă, unul dintre ei uitându-se şi nevăzând pe 
cineva, o ceată de atacanţi se repezi şi ajunse pe podeaua 
pe care cei trei asediați tocmai o părăsiseră! Era sfârşitul! 
Într-un minut îngusta deschizătură prin care ei se 
strecuraseră va fi descoperită. 


Acesta fu momentul când Picouic simţi pământul fugindu-i 
de sub picioare şi avu impresia că va cădea... Se aplecă şi 
pipăi cu mâinile în întuneric. Ele atinseră o lespede, care se 
clătina. Picouic dădu un strigăt. Într-o clipa, Pardaillan şi 
Charles înţeleseră despre ce era vorba şi toţi trei apăsară 
din răsputeri pe lespedea care-i va lăsa să treacă pe 
asediați! ... 

Cum stăteau în genunchi, gâfâind, apăsând pe lespede, 
auziră un glas lugubru şi îndepărtat: 

— Ah, laşii! striga glasul. Mi-astupă ieşirea! Staţi, că vă 
nimicesc pe toţi! ... 

— Croasse, urlă Picouic. E Croasse! ... 

Într-o secundă lespedea fu smulsă şi scoase la iveală o 
gaură căscată, de unde începea o scară de piatră 
mucegăită. Din această gaură apăru capul livid, speriat 
tragic şi comic al lui Croasse! 

De îndată, înainte ca Croasse să-şi fi revenit din uimire, cei 
doi oameni săriră în gaură fugind de-a lungul unui tunel 
îngust întunecat, în care Picouic îl trase pe Croasse. Zece 
minute mai târziu ei ajunseră la cealaltă extremitate a 
subteranului, care dădea la bisericuţa Saint-Roch. Chiar în 
clipa aceea, asediatorii găsiră lespedea răsturnată şi 
începură să coboare cu grijă scara de piatră. 

Cei patru oameni ieşiră din micuța biserică în modul cel 
mai paşnic din lume şi se pierdură în mulţimea care se 
învârtea la poalele colinei, cu ochii aţintiţi asupra morii. 
Trecură neobservaţi în această aglomeraţie unde nimeni 
nu-i cunoştea şi se reîntoarseră grăbiţi la Paris. 

Croasse fu întrebat îndelung asupra împrejurărilor care l- 
au transformat într-un salvator neprevăzut. 

— Tocmai mă băteam în capelă cu nu ştiu câţi duşmani pe 
care îi pusesem pe fugă, răspunse el, când, apucat pe 
neaşteptate de şapte sau opt turbaţi, am fost aruncat într-o 
gaură neagră unde am fost lăsat fiind socotit mort. Când 
mi-am revenit, am auzit larma bătăliei şi m-am hotărât să 
mă apropii de voi, domnilor. Atunci... 


— Domnule Croasse, sunteţi uimitor! ... exclamă Pardaillan 
zâmbind. 

Capitolul 21 

Mânăstirea din Montmartre. 

O lectică împodobită în interior cu perne de mătase şi 
căptuşită toată cu aceeaşi țesătură, trecuse tocmai peste 
podul Notre-Dame. Vreo zece călăreţi, îmbrăcaţi în costume 
de culoare închisă şi bine înarmaţi, escortau această lectică. 
Cu ochii pironiţi asupra lecticii, un om de statură înaltă şi 
bine făcut, învăluit cu grijă într-o mantie, o urma de la 
distanţă. 

Omul acela era meşterul Claude, fostul călău al Parisului. 
Lectica aparţinea prinţesei Fausta. 

Ea străbătu Parisul, trecu de poarta Montmartre şi urcă 
coasta aspră pe drumul care şerpuia sub umbra fagilor 
seculari. În sfârşit, se opri sub bolta mănăstirii 
Benedictinelor. Prinţesa Fausta cobori din lectică şi, ca şi 
cum sosirea ei ar fi fost aşteptată, poarta fu deschisă 
neîntârziat. 

Meşterul Claude se oprise în spatele unui copac. Apoi se 
întoarse, cercetă cu nerăbdare pantele colinei şi, zărind în 
sfârşit pe un om care urca încet, îi făcu semn să se apropie. 
Omul veni lângă Claude. Era prinţul cardinal Farnese. 

Dintr-un soi de fatalism sau un suprem dispreţ pentru 
viaţă, izvorât din deznădejde, Farnese de-abia se mai 
ascundea şi nu se mai ferea deloc. 

— Ea e aici, îi zise meşterul Claude întinzând braţul spre 
mănăstire. 

Farnese aruncă o privire asupra escortei Faustei, care 
descălecase şi aştepta în faţa porţii. 

— Bine, eşti hotărât să acţionezi? întrebă el. 

— M-am vândut dumneavoastră pentru un an, răspunse 
meşterul Claude cu o voce întunecată. Vă aparţin. Porunciţi, 
deci şi voi asculta... dar nu uitaţi că după moartea 
tigroaicei, dumneavoastră îmi veţi aparţine mie! mormăi el. 

Farnese ridică din umeri şi spuse: 


— Dacă nu mi-aş fi agăţat viaţa de nădejdea dea-mi 
răzbuna fiica, m-aş fi predat ţie pe moment şi te-aş 
binecuvânta dacă m-ai scăpa de această viaţă. Nu trebuie 
deci să te temi că voi încerca să rup pactul care ne leagă... 

— Bine! Porunciţi deci şi eu mă supun! ... răspunse călăul. 

— Să începem prin a intra în mănăstire. 

Apoi, pe departe, ascunzându-se după copacii bătrâni, 
ocoliră mănăstirea. Am arătat că mănăstirea se găsea într-o 
stare jalnică, părând că fusese părăsită de multă vreme. 
Grădinile, altădată atât de frumoase, nu mai erau acum 
decât o pădure de mărăcini. Grădina de zarzavaturi, 
aşezată în spatele mănăstirii, mai era singura încă destul de 
bine îngrijită, locuitorii acelor locuri ciudate hrănindu-se 
îndeosebi cu legumele care creşteau acolo. Această grădină 
de zarzavat, ca şi restul mănăstirii, era împrejmuită cu un 
zid. Dar, din loc în loc, în zidul acela, sub paşii unor 
misterioşi vizitatori, apăruseră nişte spărturi mari, care se 
transformaseră în adevărate treceri deschise. Spre una din 
aceste treceri se îndreptă meşterul Claude, urmat de 
îngânduratul prinţ Farnese. 

Nu departe se găsea un vechi pavilion cu o arhitectură 
elegantă, construit altădată de vreo stareță venită acolo să 
caute liniştea şi singurătatea, dar care acum arăta ca o 
adevărată ruină. Claude împinse cu umărul poarta roasă de 
carii şi apoi intrară. 

— Aşteptaţi-mă aici, zise meşterul Claude. 

Farnese încuviinţă din cap şi rămase nemişcat. În timp ce 
fostul călău se îndepărtă. 

Prinţesa Fausta intrase în mănăstire. Cu toată forţa de 
caracter de necrezut a acestei femei, pe chipul ei vedea o 
tulburare nelămurită. 

Precedată de două maici tinere, cu feţele mai curând 
sprinţare decât pioase, Fausta ajunse la primul etaj şi, pe 
imensul palier de unde se deschidea un coridor lung, o 
întâlni pe stareţa Claudine de Beauvilliers, care se grăbea 
să-şi întâmpine ilustra vizitatoare. Ea îngenunche scurt şi 


Fausta ridică mâna, cu primele trei degete îndepărtate, un 
semn misterios... binecuvântare ce putea fi dată numai de 
urmaşii Sfântului Petru! Dar totul se petrecu atât de 
repede, încât cele două maici nu observară nimic. 

Claudine se grăbi să meargă înaintea Faustei, arătându-i 
drumul şi o introduse într-o odaie mobilată cu un lux 
pestriţ. Pe o masă de marmură cu colţurile îmbrăcate în 
argint, se afla tot arsenalul de perii, de cleştiuţi, de borcane 
şi flacoane, pomade şi cosmetice folosite pe atunci nu numai 
de femei, dar şi de bărbaţi. lar, deasupra acestei mese, îşi 
întindea braţele un Cristos de aur. 

Stareţa împinse un fotoliu încăpător şi când Fausta se 
aşeză, ea-i puse sub picioare o perniţă de catifea. Ea 
rămase în picioare. 

— Femeia aceea... ţiganca, mai e încă aici? întrebă atunci 
Fausta. 

— Da, doamnă. Conform ordinelor dumneavoastră o 
supraveghem îndeaproape. Sanctitatea-voastră doreşte s-o 
vadă? 

Fausta rămase câteva minute tăcută şi îngândurată. 

— Sanctitatea-mea! îngână Fausta, după o tăcere... Ce 
batjocură! ... Douăzeci şi trei de cardinali adunaţi în conclav 
secret, în catacombele Romei, au declarat război lui Sixtus. 
Şi iată că în faţa faptelor, au început să tremure. 
Suveranitatea-mea pontificală este menită să fie exercitată 
pe ascuns, în timp ce sufletul meu tânjeşte din răsputeri 
după lumina zilei! ... Ah! Claudine, sufletul meu e plin de 
amărăciune. Mă numeşti sanctitate! ... Dar când privesc în 
adâncul sufletului meu, nu văd decât o tânără speriată că 
natura s-a înşelat dându-i sexul, nostru, mai speriată încă 
de a descoperi, sub dorinţele ei smintite, slăbiciunea unei 
femei. 

Claudine ridică spre Fausta o privire compătimitoare. 

— Ah, nobilă şi strălucită suverană, murmură ea, 
dumneavoastră care inspirați în acelaşi timp dragostea şi 
respectul, vă văd copleşită de o îndurerare necunoscută... 


De ce nu pot muri ca să vă feresc fie şi de umbra unei 
suferinţe! ... 

Fausta, cu un gest plin de demnitate, o ridică pe stareță. 

— Da, zise ea, eşti cu adevărat un apostol, Claudine. Dacă 
trupeşte ai slăbiciuni, sufletul tău este însă tare. Eşti 
singura care m-ai înţeles... Ascultă, deci... 

La un semn al Faustei, Claudine de Beauvilliers, stareţa 
benedictinelor din Montmartre, se aşeză şi ascultă. 

Capitolul 22 

Inima Faustei „Domnia pontificală a Jeannei poate fi doar 
un vis?” continuă Fausta ca şi cum ar fi vorbit pentru sine. 
„Ce lege interzice unei femei să ocupe tronul lui Petru? Nu 
există oare sfinte aşa cum există sfinţi?” 

Claudine asculta atentă cuvintele neobişnuite. Adresându- 
se mai direct stareţei, Fausta urmă: 

— Deci douăzeci şi trei de cardinali, sătui de tirania lui 
Sixtus, au hotărât să ridice o altă Biserică în faţa Bisericii 
acestuia, un alt tron în faţa tronului său. De atunci s-au 
scurs trei ani... Locuiam pe atunci la Roma, în palatul în 
care a trăit bunica mea, Lucreția. Sângele familiei Borgia 
clocotea în vinele mele. Bogată, frumoasă, iubită, singură 
pe lume, palatul meu era plin de nobili şi prinți ai Bisericii... 
Dar singura mea bucurie era să recitesc înfricoşătoarea 
legendă a neamului Borgia, strămoşii mei. Astfel am simţit 
în mine spiritul larg al lui Alexandru Borgia, înflăcărarea de 
cuceritor a lui Cezar Borgia şi inima Lucreţiei Borgia. Voiam 
să întrunesc în fiinţa mea, ceea ce au fost ei trei la un loc! 
Da, făceam acest vis nemaiauzit, când l-am întâlnit pe 
Farnese. Pe el l-am cucerit primul, el a fost primul care m-a 
părăsit! ... 

— Cum, doamnă? ... Cardinalul Farnese? ... 

— Într-o seară, zise Fausta mai departe, fără să răspundă, 
Farnese veni să mă caute în palatul meu. El îmi cunoştea 
visele şi-mi purta un soi de admiraţie. În seara aceea, am 
ieşit să ne plimbăm prin Roma şi am pătruns în catacombele 
ei. Ajunşi la o mare răscruce luminată de torţe, i-am văzut 


pe cei douăzeci şi trei înveşmântaţi în mantiile lor... „Iat-o 
pe aceea de care v-am vorbit.”, zise Farnese. „lat-o pe 
aceea ce ne poate salva...” Atunci, cei douăzeci şi trei mă 
înconjurară. Nu m-am cutremurat în faţa celor întrevăzute 
în acea clipă şi am primit propunerea lor. Îndată, unul 
dintre ei, cel mai bătrân, mi-a pus în deget acest inel... 

Fausta întinse mâna şi arătă inelul. 

— Am încercat să acţionez, continuă Fausta, am răscolit 
Italia şi aproape toţi episcopii sunt gata să mă recunoască. 
Am dat peste cap Franţa, fiindcă regele, la primele avansuri 
ale lui Farnese, a ridicat din umeri. L-am gonit pe acest 
rege şi am făcut să fie ales un altul... 

— Mi se pare, zise timid Claudine, că evenimentele se 
desfăşoară potrivit planului dumneavoastră... 

— lată ceea ce mă dezorientează! Aparenţele depăşesc 
prevederile mele, dar în spatele acestor evenimente se află 
altele care mă înfrânează. Cardinalii conclavului secret se 
tem. Farnese m-a părăsit... 

— Dar de Guise! De Guise? 

— De Guise s-a împăcat cu ducesa. Deşi aveam o mare 
influenţă asupra ei, mi-a scăpat. Am trimis-o acasă, sperând 
că va avea destulă îndrăzneală să se prezinte din nou la 
palatul de Guise şi... atunci... A avut îndrăzneala pe care i- 
am presupus-o, l-a întâlnit pe soţ... dar acesta a iertat-o. 

Claudine de Beauvilliers îşi reţinu un zâmbet. 

— De Guise, reluă Fausta, de Guise care trece drept tipul 
desăvârşit al omului energic şi violent. De Guise nu este 
minunat decât în luptă. Dar, odată dezbrăcat de cască şi de 
cuirasă, întrezăresc în de Guise ceea ce este el în realitate: 
o statuie frumoasă, care are uneori câte un gest violent, dar 
care nu e în stare de o gândire înaltă, nici de o hotărâre 
fermă... Da, a iertat-o pe ducesa de Guise şi faptul m-a 
derutat. A lăsat să iasă din oraş trei mii de oameni pe care 
Crillon i-a dus lui Henri de Valois. A vorbit cu Caterina de 
Medici şi câteva cuvinte ale bătrânei florentine au fost de- 
ajuns ca să se prăbuşească întregul eşafodaj al hotărârilor 


pe care reuşisem să le sădesc în acest creier slăbănog! ... În 
sfârşit, fiind lipsit de bani, i se prezintă prilejul de a pune 
mâna pe tezaurul care să-i permită cucerirea regatului, N- 
avea decât să-l culeagă... dar la moara de pe colina Saint- 
Roch s-a lăsat păcălit ca un copil! Fausta închise ochii şi 
murmură: 

— E adevărat că în piaţa Greve şi la colina Saint-Roch, de 
Guise a întâlnit un potrivnic puternic... De ce oare ducele 
de Guise n-are sufletul unui Pardaillan? ... 

Apoi, ca şi cum taina pe care o păstra în inimă ar fi 
înăbuşit-o, spuse mai departe cu o voce aproape 
tremurătoare: 

— Adevăratul cavaler al aventurilor eroice nu este un de 
Guise cu armura strălucitoare sau cu pieptarul de satin. L- 
am văzut eu pe adevăratul cavaler. Cine e? Oh, ce n-aş da 
să-l cunosc mai bine, să pătrund în viaţa lui, să-i înţeleg 
gândurile... să fiu, în sfârşit... 

Fausta se opri deodată. Chipul ei păli, iar unghiile i se 
înfipseră în podul palmei, în sforţarea pe care trebui s-o 
facă pentru a-şi domina emoția, dar Claudine văzuse, 
auzise... şi ghicise. 

— Sunt nebună! murmură Fausta. Eu n-am inimă... 

— De ce suverana mea? exclamă Claudine fremătând. 
Regină atotputernică, de ce nu aţi fi şi femeie? ... 

— Pentru că, răspunse Fausta, recăpătându-şi toată 
prestanţa, nu vreau să fiu stăpânită de un bărbat... 

— Ah, doamnă, dragostea e un stăpân atât de plăcut de 
îndurat! ... 

— Dragostea! bolborosi Fausta tresărind. 

Ea plecă fruntea şi o lacrimă fierbinte i se opri pe pleoape. 
Dar lacrima se uscă şi când îşi înălţă capul, chipul ei îşi 
regăsise toată seninătatea. 

— lată deci care e situaţia, continuă ea simplu. De Guise a 
dat înapoi cu zece ani în aceste câteva zile, iar Farnese, 
piatra unghiulară a edificiului meu, Farnese îmi scapă! ... S- 


o vedem, aşadar, pe această Sadzuma... pentru că îmi spui 
că ai descoperit... 

Stareţa bătu din palme. Se deschise o uşă şi apăru o 
călugăriţă. 

— Să fie adusă ţiganca, porunci Claudine. 

Capitolul 23 

Spectrul. 

Meşterul Claude, lăsându-l pe prinţul Farnese în pavilion, 
se îndepărtă, străbătând grădina de zarzavat. 

Claude cunoştea, fără îndoială, ciudatele obiceiuri din 
această mănăstire deosebită. Părea că nu se fereşte deloc. 
Trecând prin grădina de zarzavat, ajunse sub o boltă şi 
acolo întâlni o fată tânără şi frumoasă, într-un costum laic, 
puţin cam despuiat. 

lar această tânără, cu un zâmbet neruşinat, cu privirea 
impertinentă, era tot o călugăriţă. Ea se opri hotărâtă în 
faţa meşterului Claude şi, cu un glas mângâietor, îl întrebă: 

— Frumosul cavaler face desigur parte din escorta care s- 
a oprit în faţa porţii? 

— Întradevăr, fac parte din suita prinţesei şi am poruncă s- 
o caut. 

— Ca să ajungeţi la stareță, urmaţi-le pe cele două maici. 

Cele două maici erau îmbrăcate în călugăriţe. Mergeau 
încet, cu capul plecat şi braţele încrucişate, căci în 
mănăstirea aceea se mai găseau câteva maici rămase 
neîntinate. 

Între cele două femei, păşea tăcută ţiganca cu mască 
roşie... Sadzuma. Claude le lăsă să treacă şi începu să le 
urmeze. Cele două călugăriţe bătură la o uşă care se 
deschise. Atunci ele o apucară pe Sadzuma fiecare de câte 
o mână şi intrară. După câteva clipe ele ieşiră singure şi se 
îndepărtară încet. Atunci, meşterul Claude se apropie de 
uşă. Dar acolo se opri şi-şi şterse fruntea cu ambele mâini. 
Uşurinţa cu care se putea îndrepta spre îngrozitorul 
eveniment îi producea o anumită nelinişte, pe care n-ar fi 


resimţit-o, dacă ar fi trebuit să treacă printr-o mie de 
primejdii. 

Claude zări la câţiva paşi o uşă întredeschisă. Se duse într- 
acolo şi ajunse într-o încăpere strâmtă nemobilată, unde 
domnea semiintunericul. Oprit în această singurătate, 
Claude, cu braţele încrucişate, începu să gândească. Ce 
căuta el acolo? 

Venise să omoare, sau cel puţin să răpească o femeie pe 
care să i-o predea prinţului Farnese. Era însufleţit de o ură 
turbată împotriva Faustei. Ucigaşa fiicei lui trebuia să 
moară, dar i se părea că unele amintiri i se zbăteau în 
străfundul memoriei. 

„Ţiganca aceea care merge între cele două călugăriţe are 
o ţinută pe care o recunosc”, gândi meşterul Claude. 

Se frământă îndelung cu privire la aceasta, uitând în clipa 
aceea de Farnese şi de Fausta. Apoi, se hotărî. 

Cele două maici care o conduceau pe Sadzuma intrară la 
stareță. 

— Doamnă, zise una din ele, pe teritoriul comunităţii 
noastre au mai intrat doi bărbaţi. 

— Din păcate, răspunse Claudine, zidurile bietei noastre 
mănăstiri au căzut în ruină. Cum am putea oare opri 
incursiunile amaleciţilor? Duceţi-vă şi rugaţi-vă, surorilor, 
duceţi-vă. 

Răspunsul acesta făţarnic îl dădu Claudine pe tonul unei 
cuvioşii îndurerate. Cele două maici se înclinară şi ieşiră. 
Fără îndoială că Fausta cunoştea obiceiurile speciale din 
această mănăstire, căci nu păru deloc mirată. Numai că, 
după ce călugărițele s-au retras, ea spuse: 

— Este aproape ziua, doamnă stareță, când îţi vei putea 
reconstrui templul care adăposteşte pe aceste tinere sfinte. 
Nu uita că mănăstirii îi este asigurat un venit de o sută de 
mii de livre, din ziua în care planurile noastre vor fi fost 
binecuvântate de Dumnezeu. 

Ochii Claudinei sticliră. Fausta se şi întorsese spre 
Sadzuma ţi o privea în tăcere. Țiganca se apropie de ea, îi 


luă mâna şi o întrebă cu un glas trist: 

— Vreţi să vă cunoaşteţi viitorul? 

— Nu, răspunse Fausta. Dar dacă vrei, ţi-l voi spune pe al 
tău, deoarece ştiu să citesc în palmă întâmplările trecute. 

Sadzuma privi cu mirare femeia care-i vorbea cu o 
blândeţe care îi topea inima şi cu o autoritate care o 
subjuga; întrebă: 

— Cine eşti? Eşti şi tu din Boemia ca şi mine? 

— Poate, răspunse Fausta. Dar, pentru că eu îţi vorbesc cu 
chipul descoperit, n-ai putea să-ţi scoţi masca? 

— Masca mea e roşie, dar, dacă o retrag se va vedea 
obrazul meu stacojiu de ruşine. Toţi cei ce s-au aflat în 
catedrala din piaţa Greve m-au văzut... 

— Sau poate ţi-e frică să nu fii recunoscută de călău? 
adăugă ea, urmărind efectul cuvintelor ei. 

— Călăul nu e nimic, rosti Sadzuma. Nu mi-a făcut nici un 
rău. El nu mi-a zdrobit inima. Cel de care mă tem este 
şarlatanul care mi-a ucis sufletul. 

— Numele şarlatanului? întrebă Fausta urmărind cu o 
atenţie pătimaşă impresia spuselor sale. 

— Se află aici! răspunse Sadzuma ducându-şi mâna la 
piept. Nimeni nu-l va afla. 

— Ei bine, eu îl ştiu! 

Sadzuma pufni în râs. Fausta îi apucă mâna, o deschise, 
aruncă o privire asupra ei şi zise cu glas poruncitor: 

— Liniile palmei tale mi-au arătat viaţa ta trecută... 

Sadzuma îţi trase repede mâna ţi o închise cutremurată de 
groază. 

— Ştiu că inima ţi-a fost strivită de episcop la piciorul unui 
altar... Cel pe care-l iubeai: Jean de Kervilliers! 

Sadzuma scoase un strigăt de disperare şi se prăbuşi în 
genunchi. 

— Ea e! E chiar ea! murmură Fausta. 

Se aplecă spre ţigancă ca s-o ridice, dar în momentul acela 
uşa se deschise şi Fausta îl văzu intrând pe meşterul 
Claude... Ea nu se cutremură. 


— Pe cine cauţi aici? îl întrebă ea cu aroganță. 

— Pe dumneavoastră! răspunse Claude. 

— Vorbeşte deci... 

— Cererea mea e simplă, doamnă. Voiam să vă rog să mă 
însoţiţi până la vechiul pavilion aflat în spatele grădinilor 
mănăstirii. 

— Şi dacă aş refuza, câlăule? 

— Dacă aţi refuza, doamnă, aş fi obligat să vă ucid pe loc. 
Stăpânul meu, şi-i spun stăpân pentru că acum îi aparţin 
trup şi suflet, mi-a poruncit să vă duc la el în pavilionul 
acela. Vă voi duce vie sau moartă. 

Claudine, în faţa acestei scene neaşteptate, se albise de 
spaimă. Fausta îşi păstra, ca întotdeauna, admirabila ei 
înfăţişare de maiestate senină. 

— Şi care e stăpânul tău? întrebă ea. 

— Monseniorul cardinal Farnese... 

Fausta tresări puternic. 

— Te urmez, răspunse ea. 

Claude, mirat de lipsa de opunere, nu lăsă să se vadă acest 
lucru, nici prin vorbă, nici prin gesturi. Fausta, cu un senin, 
o linişti pe Claudine. Apoi, aplecându-se spre Sadzuma, o 
ridică şoptindu-i la ureche cu o expresie de milă 
neţărmurită: 

— Vino, sărmană femeie şi nu vei mai suferi... 

Meşterul Claude, cu pumnalul în mână, deschise uşa. 
Fausta trecu sprijinindu-se de braţul Sadzumei, sau mai 
curând târând-o. Stareţa voi s-o urmeze, dar Claude închise 
uşa cu cheia, spunând: 

— Rămâneţi aici, doamnă. În plus, să ştiţi că dacă strigaţi 
după ajutor, distrugeţi şi singura şansă de salvare ce i-a mai 
rămas prinţesei Fausta. 

Claudine rămase deci închisă în cameră, pe jumătate 
leşinată de groază. În ce-o priveşte pe Fausta, ea păşea 
liniştită. Claude venea în spatele ei. Când ajunse în josul 
scării. Fausta se întoarse spre călău: 

— Condu-mă, îi spuse ea. 


— Mergeţi drept în fundul grădinii, răspunse Claude. Şi nu 
uitaţi că la primul strigăt, la prima mişcare, vă ucid... 

Fausta porni şi ajunse la pavilion, unde intră. Claude intră 
după ea şi închise uşa. 

Farnese, cufundat în gânduri, nu auzi scârţâitul uşii. 
Claude se îndreptă spre el. În clipa aceea Fausta o împinse 
pe ţigancă într-un colţ mai întunecat şi-i şopti la repezeală: 

— Dacă vrei să scapi de suferinţa care-ţi încătuşează viaţa, 
de când ai fost trădată de Jean de Kervilliers, rămâi aici 
tăcută. 

Îndemnul fusese de prisos. Țiganca îl văzuse pe Farnese şi 
toată fiinţa îi fu zguduită de un fior adânc. 

— Omul negru din piaţa Greve, murmură ea. 

Fausta se îndreptă grăbită spre marginea opusă a 
încăperii. Se aşeză într-un fotoliu vechi şi aşteptă. Claude îl 
atinse pe Farnese. 

— Monseniore, spuse el, ea e aici. 

— Ea? Care ea? gâfâi Farnese, sărind în picioare. 

— Aceea care v-a ucis fiica, pe care noi am condamnat-o, 
aceea ce va muri... iat-o. 

— Ah, da, bolborosi el, Fausta! E chiar Fausta! 

Constatarea sună ca o uşurare. 

— Călău, se adresă el acestuia cu un glas liniştit, aşteaptă 
afară. Când te voi chema, vei executa sentinţa. 

Claude se înclină cu supunere şi ieşind, se aşeză pe pragul 
de piatră. Farnese o privi pe Fausta în tăcere timp de 
câteva clipe. 

— Doamnă, spuse el, în cele din urmă, iată-vă în puterea 
mea. Trebuie să vă previn că am intenţia să vă omor aşa 
cum se omoară o fiară sângeroasă. Ce aveţi de spus? 

— Cardinale, răspunse Fausta, te afli în stare de rebeliune 
împotriva propriei tale suverane. Aş fi putut cu un singur 
cuvânt să-l arestez pe călăul trimis, dar am vrut să văd până 
unde vei merge cu îndrăzneala. lată de ce mă aflu aici. Să 
ştii că voi ieşi din această clădire fără să te fi atins de un fir 
din părul meu. 


Un moment, furat de acest glas autoritar, cardinalul fusese 
gata să-şi plece capul. Dar, încordându-se, continuă: 

— Nu vă poate salva decât un singur lucru pe lume. Atunci 
când m-am târât la picioarele voastre, când v-am strigat că 
această sărmană nevinovată era fiica mea... credeam că mă 
mai adresez suveranei mele. Dar am văzut atunci că n- 
aveaţi în suflet decât îndrăzneala şi numai ea vă era tăria. 
Ani de zile, v-am fost devotat orbeşte. Pentru 
dumneavoastră am devenit criminal, crezând că lupt pentru 
binele noii Biserici. Când v-am cerut înapoi fiica, mi-aţi 
răspuns: „A murit”... În clipa aceea v-am condamnat. Nimic 
nu vă mai poate deci salva azi, afară numai dacă-mi dovediţi 
că fiica mea nu e moartă! 

Cardinalul pironi o privire aprinsă asupra Faustei. O 
ultimă speranţă îl făcea să mai freamete. 

— E moartă, răspunse Fausta necruțătoare. Am vrut să 
văd dacă dumneata, primul meu discipol, erai atât de 
eliberat de slăbiciunile omeneşti, încât să-ţi sacrifici şi fiica 
sfintei noastre cauze, căreia îi datorai până la ultima 
picătură de sânge... Dacă le-aş fi văzut aşa cum speram, 
Farnese... de câte n-aş fi fost în stare şi ce minunată 
răsplată aş fi găsit pentru dumneata! Cine ştie dacă o 
minune nu ţi-ar fi înapoiat-o pe aceea pe care o plângi! 

— Visuri nesăbuite! zise el surd. Să nu nădăjduiţi, doamnă, 
că veţi scăpa de sentinţă, legănându-mă într-o speranţă 
copilărească. 

Odată cu aceste cuvinte, cardinalul făcu o mişcare ca şi 
cum ar fi vrut să cheme călăul. Dar Fausta se ridică în 
acelaşi timp. Ea păşi atât de luminoasă în seninătatea ei, 
atât de înfricoşătoare în măreţia ei, încât cardinalul se opri 
şi fu deodată copleşit de o groază tainică. 

— Deoarece rebeliunea te osândeşte, zise ea glacial şi n-ai 
vrut să încercăm miracolul bucuriei, ei bine, împlinească-se 
deci miracolul disperării, trăieşte cu aceea care este 
moartea sufletului tău! 

— Ce vreţi să spuneţi? bâlbâi Farnese. 


— Întreabă-te pe tine însuţi! O crezi moartă de 
şaisprezece ani! ... Priveşte! ... 

Cu o mişcare fulgerătoare, smulse masca Sadzumei. 

— Leonore! urlă Farnese dând înapoi, în timp ce Sadzuma 
înainta spre el. 

— Cine mi-a rostit numele? întrebă ţiganca. 

Farnese, livid, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi ascunse faţa în 
mâini. lar când Sadzuma ajunse foarte aproape de el, căzu 
în genunchi. 

Se auzi glasul răsunător al Faustei: 

— Adio, cardinale! 'Te pun azi faţă în faţă cu Leonore de 
Montaigues, iubita ta! ... Fereşte-te ca într-o zi să nu te pun 
de faţă cu spectrul fiicei tale! ... 

Dar Farnese nu mai auzea. N-o vedea decât pe Sadzuma... 
Leonore... arătarea! ... 

Fausta se îndreptă spre uşă fără a grăbi pasul. Acolo îl găsi 
pe Claude aşteptând, văzând-o cum pleacă, el nu-şi credea 
ochilor de uimire. Cu o săritură, călăul pătrunse în cameră, 
alergă la Farnese şi o văzu atunci pe Sadzuma plecată peste 
cardinal. 

— Mama Violettei! ... murmură el încremenit. 

Claude se dădu câţiva paşi înapoi, speriat, aproape 
îngrozit de neaşteptata apariţie a aceleia pe care odinioară, 
într-o dimineaţă de noiembrie, trebuia s-o execute în piaţa 
Greve. Atunci, după înfăţişarea lui Farnese, iubitul 
Leonorei, el înţelese de ce Fausta putuse să iasă atât de 
nestânjenită din odaia aceea unde ar fi trebuit să moară. 
Ura lui, care o clipă făcuse loc uimirii, reveni şi mai 
arzătoare. 

— Ei bine, şopti el, am s-o execut singur pe această 
femeie! 

Şi se repezi afară, pe urmele Faustei. Dar aceasta ajunsese 
lângă escorta de sub marea poartă a mănăstirii. De 
departe, Claude văzu lectica depărtându-se, înconjurată de 
călăreţi. 

Capitolul 24 


Sora Filomena. 

Meşterul Claude se întoarse. O clipă se opri în faţa 
pavilionului unde-l lăsase pe prinţul Farnese. Mergând fără 
grabă, se gândea: „Fausta ştie că Farnese vrea s-o omoare, 
ea a adus-o pe nenorocita de Leonore la cardinal. De ce? 
Avea o escortă destul de puternică pentru a pune mâna pe 
Farnese... dar a plecat fără să încerce ceva. Şi pe mine de 
ce nu m-a arestat?” 

Claude trecu prin spărtura pe unde intrase cu cardinalul 
Farnese. În timp ce cobora pantele abrupte, zări urcând 
patru oameni împărţiţi în două grupe. Îşi continuă 
coborârea şi-i încrucişă pe primii doi din necunoscuţi pe 
care-i salută cu respect. Ei îi răspunseră la salut, iar Claude 
îşi urmă drumul spre Paris. 

Tânărul senior, pe care Claude nu l-a recunoscut şi care i-a 
răspuns la salut mai politicos decât o făceau de obicei 
aristocrații cu un simplu cetăţean ca el, fusese Charles 
d'Angouleme. 

Era plin de speranţă tânărul duce! Gura de aura lui 
Pardaillan îi repetase doar că o va revedea pe Violetta. Urca 
deci sprinten pantele din Montmartre, găsind natura 
încântătoare. Pardaillan, cel mai bun dintre prieteni, era 
convins că acolo, sus, o va găsi pe ţiganca Sadzuma ţi că 
prin ea va putea afla ascunzătoarea lui Belgodere, prin 
urmare ţi pe cea a Violettei. 

Cei patru oameni ajunseseră la spărtură. Pardaillan trecu 
primul şi, neobservând nimic anormal sau alarmant, îi făcu 
semn lui Charles, care-l urmă numaidecât. Îndată fură 
ajunşi şi de Croasse şi Picouic. În grădină, două călugăriţe 
bătrâne săpau. 

Una din ele zări deodată pe cei patru nou-sosiţi, şi-i arătă 
cu un zâmbet amar, tovărăşei de lucru. 

— Stăm bine, zise ea. Acum au început să vină câte patru! 
Isuse, nu mai e mult şi la mănăstire o să se cartiruiască o 
armată întreagă! 


— Nici chiar aşa, soră Filomena, făcu cealaltă maică, mai 
neîncrezătoare sau mai resemnată. Dacă tinerele noastre 
surori vor să se ticăloşească, asta le priveşte... noi tot nu 
putem nimic! 

— Isuse Hristoase, murmură sora Filomena, s-ar spune că 
vin spre noi, ia te uită, soră Mariange. 

— Da, într-adevăr, vin spre noi. Hai să plecăm, soră 
Filomena. 

Sora Filomena, cu o mişcare rapidă, îşi netezi fusta 
învechită şi-şi împinse sub ceafă şuviţele de păr care zburau 
în vânt. 

— Dimpotrivă, zise ea, să rămânem. Trebuie să vedem 
dacă vor avea îndrăzneala să nu ne respecte. 

Pardaillan ţi ducele d'Angouleme se îndreptau într-adevăr 
spre cele două maici. Sora Mariange înfrunta privirile celor 
doi sosiți, în timp ce sora Filomena îşi plecă ruşinos ochii. 

Sora Mariange era o femeie grasă, micuță şi durdulie, 
numai rotunzimi, cu o faţă roşcată. Sora Filomena, ascuţită 
şi uscată ca un curmei de viţă, fusese întotdeauna urâtă şi 
de aceea era supărată pe întregul univers. Nu cunoştea 
nimic din viaţă şi, în unele privinţe, era de o naivitate 
copilărească. 

Pardaillan îşi ridică pălăria politicos. 

— Nu vă apropiaţi! Opriţi-vă! strigă Filomena. 

Pardaillan, cumsecade, se opri la acest țipăt impresionant 
şi rămase înmărmurit. 

La rândul lui, Charles d'Angouleme salută şi zise: 

— Doamnă... 

— Nu-mi vorbiţi! îl întrerupse bătrâna cu un gest de 
pudoare ofensată. Ce vreţi de la noi? Vorbiţi! Vă citesc pe 
chipuri intenţiile necurate! 

Atunci, Pardaillan fu scuturat de un hohot de râs, care, cu 
toate necazurile acestuia, îl cuprinse îndată şi pe duce. 

— Pe toţi dracii, exclamă Pardaillan, arătăm noi ca nişte 
mauri sau ca nişte turci? Înfăţişarea noastră este oare ca a 
unora care vin să violeze virtutea a două femei cu aspect 


atât de venerabil? ... Nu, doamnă, nu vă temeţi de nici un 
act nelalocul lui. Venim numai să vă rugăm să ne daţi o 
informaţie. Şi, ca să fiţi şi mai liniştite, am să vă spun că 
prietenului meu aci de faţă i s-a întâmplat o mare 
nenorocire... iubeşte o fată... oh, nu vă speriaţi, nu-i o 
călugăriţă - iar fata aceea a fost răpită. 

— Sărmane tânăr! murmură sora Filomena privindu-l cu 
atenţie pe micul duce. 

— Există aici o femeie, continuă Pardaillan, o ţigancă, pe 
care am dus-o chiar eu până la poarta mănăstirii şi căreia i 
s-a dat o binevoitoare ospitalitate. Țiganca aceasta ne poate 
da un preţios ajutor în găsirea aceleia pe care o căutăm... şi 
am vrea s-o vedem. 

— Am văzut femeia de care vorbeşti, răspunse atunci sora 
Mariange, care până atunci făcuse pe muta. 

Charles făcu doi paşi sprinteni spre sora Mariange. 

— Doamnă, rosti el cu glasul tulburat, ajută-mă s-o găsesc 
pe ţigancă şi vei vedea că n-ai ajutat pe un nerecunoscător. 

— Mila creştină ne obligă să-l ajutăm pe aproapele nostru. 
Vrei să vorbeşti cu ţiganca? întrebă ea. Ei bine, vezi 
pavilionul acela vechi de acolo, aproape de spărtură? Ea-i 
acolo acum, am văzut-o intrând. 

Pardaillan şi Charles nu aşteptară să li se spună de două 
ori şi se îndreptară în mare grabă spre pavilionul arătat. 

Capitolul 25 

Dragoste tomnatică. 

În vreme ce Charles şi Pardaillan pătrundeau în vechiul 
pavilion, cei doi lachei, adică Picouic şi Croasse, rămaseră 
afară de pază. Primul se postase la spărtură, iar al doilea 
avea să rămână chiar la intrarea pavilionului. Croasse, care, 
fără voia lui, fusese luat drept mare războinic, arunca în jur 
priviri amenințătoare. Trase pumnalul şi-l ţinea gata de 
luptă. Totuşi, după ce constată că grădina de zarzavat, 
singura lui adversară, nu expunea privirilor sale decât nişte 
neînsemnate verdeţuri şi legume, începu să-şi spună că, 
fără îndoială, nu venise încă momentul unei noi bătălii. Îşi 


potoli deci jăratecul din priviri şi, încetişor, îşi puse 
pumnalul înapoi în teacă, bolborosind: 

— În orice caz, îi văd eu la timp. 

În aşteptare, ca simplă precauţiune şi ca să nu rişte 
zadarnic, părăsi cu paşi mici postul luat în supraveghere şi 
se îndreptă spre o remiză unde erau depozitate sculele de 
grădinărit. Şubred adăpost, totuşi un adăpost. Iocmai când 
să ajungă la remiză şi să se ascundă, apăru o umbră. 
Croasse sări. Nu era nici un duşman, ci sora Filomena. 

— Opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, ţipă ea, 
văzându-l pe Croasse trăgându-şi pistolul de la brâu. 

Croasse, dându-şi seama că avea de-a face doar cu o 
femeie în vârstă, înţepenită de spaimă. Îşi puse la loc 
revolverul. Între timp, sora Filomena îşi împreună mâinile, 
plină de admiraţie. 

— Cât de viteaz trebuie să fiţi! exclamă ea. 

— Ce nenorocire! gândi Croasse. Lucrul se observă, deci! 
Ce doriţi, preacinstită doamnă? adăugă el cu glas tare. 

Filomena rămase cu gura căscată. Nu prevăzuse o 
întrebare atât de simplă. De fapt, chiar, ce voia? 

Filomena trăia de treisprezece ani în mănăstirea aceea 
ciudată. Avea patruzeci şi cinci de ani şi părea cu zece mai 
mult. Fusese întotdeauna prea urâtă ca să cadă în păcat. 
Nu era o destrăbălată. 

În faţa întrebării prevăzătorului Croasse, care simţi 
deodată în ea un duşman, Filomena îşi plecă privirea, oftă şi 
începu să-şi netezească marginea şorţului, ca o fetiţă căreia 
i s-a spus prima dată că e frumoasă. Era caraghios, hâd, 
poate jalnic, dar de o profundă sinceritate: Filomena, maica 
Filomena, se îndrăgostise pe loc! 

— În sfârşit, continuă Croasse, cred că n-aţi venit aici 
numai pentru plăcerea de a mă privi? 

Filomena ridică, pleoapele şi cu îndrăzneala nevinovăţiei 
răspunse: 

— Ba da! ... Eşti atât de frumos! Ţi-o spune Filomena! 


„Ha, ha, gândi Croasse. Oi fi, tot fără să ştiu şi un cuceritor 
de inimi? ...” 

O privi cu un ochi mai binevoitor pe Filomena, care, 
fremătătoare, părea mai puţin urâtă şi mai puţin bătrână 
decât era. 

Văzând efectul pe care aceste vorbe le-au făcut asupra lui 
Croasse, Filomena prinse mai mult curaj şi şopti: 

— Venisem să vă rog să vizitaţi cu mine grădinile... 

Poftit să viziteze împreună cu Filomena fructele şi florile 
grădinii, Croasse înţelese că era de datoria lui să răspundă 
printr-o drăgălăşenie, atât cât te puteai aştepta de la un 
călău al inimilor şi de la un adevărat erou războinic, 
deschise pliscul mare şi croncăni: 

— O, Filomena, de ce nu pot eu culege floarea modestiei şi 
fructul virtuţii tale! 

Era o declaraţie socotită îndrăzneață de Croasse şi 
hotărâtoare de către Filomena. Amândoi rămaseră o clipă 
uluiţi, speriaţi. Filomena, tulburată şi înfiorată, simţea cum 
se prăbuşeşte în prăpastia păcatului. Croasse, din ce în ce 
mai îndrăzneţ, simțindu-se irezistibil, luă mâna Filomenei. 

Cu multă abilitate, Filomena îl atrăgea pe Croasse spre un 
colţ singuratic, îndepărtat de oameni, a căror apropiere le 
fusese, de câteva zile, interzisă cu severitate celor două 
călugăriţe. Filomena urmărea să ajungă în locul unde se 
ridica o mică construcţie înconjurată de uluci, ca să-şi poată 
continua convorbirea cu Croasse la adăpost de orice 
indiscreţie. Datorită unor ocoluri dibace, Filomena putu să 
ajungă la locul dorit. 

— Acum nu mai avem decât să intrăm după uluci, 
murmură ea abia auzit. Este un colţişor încântător, unde 
nimeni nu va veni să asculte ce ne spunem. 

Filomena îşi agăţă mâna uscată de braţul lui Croasse. Fără 
alte explicaţii, ea-l împinse până la poarta gardului, care 
însă era închisă. 

— Aşteaptă, zise Croasse clocotind de pasiune şi 
îndrăzneală. Am să sar gardul şi când voi fi înăuntru am să- 


ţi pot deschide mai uşor. 

Croasse se şi căţărase pe uluci şi câteva clipe mai târziu 
sări în curticică, fără a pierde nici un moment, el se 
pregătea să-i deschidă Filomenei. În acelaşi timp auzi în 
spatele lui zgomotul grăbit al unor paşi uşori, se întoarse şi- 
şi înăbuşi un strigăt de uimire: o tânără alerga spre el, cu 
părul despletit, cu palmele împreunate, cu privirea 
rugătoare... o copilă minunat de frumoasă, chiar îngrozită 
cum era. 

— O, domnule, îl imploră ea, oricine ai fi, salvează-mă! Du- 
mă de aici! ... 

— Micuța cântăreaţă! ... Violetta... exclamă Croasse. 

După voce, tânăra părea că-l recunoscuse deodată pe cel 
căruia i se adresase şi se opri. 

— Ah! şopti zdrobită, nu-i un salvator! Nu-i decât un ajutor 
al lui Belgodere! ... 

Două lacrimi se prelinseră pe obrajii palizi. 

— Violetta! Aici! repetă Croasse. 

Croasse n-avu timp să mai spună ceva! Pe pragul căsuţei 
apăru în clipa aceea cineva pe care-l cunoştea prea bine: 
era Belgodere! ... 

Ţiganul învârtea o bâtă de corn de dimensiuni 
respectabile. Croasse se îngălbeni şi, gemând prelung, se 
clătină pe picioarele lui lungi. 

Sărmana micuță plecă capul şi se îndreptă încet spre 
căsuţa în care dispăru. Belgodere se întoarse spre 
Croasse... Acesta, profitând de scurtul răgaz când se părea 
că înfricoşătorul lui patron nu-l privise, se avântă să sară 
gardul. Dar Belgodere îl pândise cu coada ochiului: în clipa 
când nefericitul Croasse trecea peste palisadă, fu apucat de 
picior şi tras cu putere înapoi la pământ. 

Belgodcre îl înţfăcă cu brutalitate pe Croasse de braţ şi 
răcni: 

— Asta-i bună! Dar ce cauţi tu aici? 

— Stăpâne, bâigui Croasse, vă căutam! ... 


— Ei bine, dacă mă căutai, m-ai găsit. Apropie-te! Vino, sau 
fereşte bâta! ... 

Câteva clipe mai târziu, Croasse, alb de spaimă, intră la 
rândul lui în căsuţă. Filomena asistase la întreaga scenă, 
printre scândurile prost încheiate ale gardului. Apoi, 
cuprinsă de teamă, se îndepărtă fugind repede şi, regăsind- 
o pe sora Mariange, îi povesti totul. Când ea termină de 
povestit, sora Mariange rămase multă vreme pe gânduri. 
Sub înfăţişarea ei necioplită, era o fată isteaţă, în stare să 
înţeleagă tot şi mai ales să se folosească cum trebuie de 
ceea ce a înţeles. 

— Ascultă, soră Filomena, făcu ea, ceea ce mi-ai spus e 
foarte important. Cred că doamna de Beauvilliers ne-ar 
pedepsi grozav dacă ar şti că noi ştim... 

— Isuse, mă înspăimânţi! 

— Este sigur, însă, că dacă ai să ştii să-ţi ţii gura... 

— Ce-am să câştig? întrebă Filomena. 

— O viaţă asigurată! Gândeşte-te la asta, soră Filomena. 

Mariange se îndreptă grăbită spre vechiul pavilion pe care 
îl arătase chiar ea lui Pardaillan şi Charles d'Angouleme. 
Dar în zadar se repezi înăuntru, căci pavilionul era gol. 

Capitolul 26 

Ograda mânăstirii. 

Când jalnicul Croasse, tremurând din toate încheieturile, 
ajunse înăuntrul căsuţei, Belgodere, care venea după el cu 
înfricoşătoarea măciucă în mână, închise cu grijă uşa şi 
adresându-se mizerabilului său Hercule pe care spaima îl 
făcea să se clatine ca un beţiv, îi spuse: 

— Aşadar, mă căutai după cum zici... 

Croasse, devenit zbanghiu sub ameninţarea bâtei, se 
bâlbâia pierdut, neştiind cum s-o întoarcă. 

— Pe coarnele diavolului! răcni Belgodere puţin răbdător 
din fire, nu cumva te-ai schimbat într-o oaie behăitoare? 
Behăi şi nu răspunzi! Trebuie să-ţi dezleg limba? 

— Dacă vă spun adevărul, o să mă bateţi? întrebă Croasse, 
cu sufletul la gură. 


— Depinde de ceea ce ai să-mi spui... Haide! 

Croasse înţelese că trebuia să se mulţumească numai cu 
aceste asigurări, oricât de puţin încurajatoare ar fi fost ele 
şi că nu va obţine nimic mai mult de la acest stăpân pe care- 
| ura din tot sufletul. Vederea bâtei în mâna puternică a 
ţiganului îi paraliza orice efort de gândire, într-atât încât la 
un gest de nerăbdare al călăului, el se hotări pe loc să-i 
spună tot adevărul, fără a mai ţine seamă de urmările pe 
care le-ar avea de suferit noii săi stăpâni, cavalerul de 
Pardaillan şi ducele d'Angouleme, pe care-i regreta amar 
acum, fiindcă aceştia, cel puţin, nu-i vorbeau cu bâta în 
mână. Îşi începu deci povestirea cu un glas nesigur: 

— Iată, stăpâne... Dispariţia voastră bruscă... ne-a pus, pe 
Picouic şi pe mine, într-o cumplită încurcătură... stăpânul 
hanului „Speranţei” gonindu-ne de acolo, noi n-am mai ştiut 
ce să facem! 

— Animalul are dreptate de fapt, bodogăni Belgodcre. 

Trebuie să arătăm aici că Croasse minţea neruşinat, 
deoarece ne aducem aminte că Picouic şi cu el au profitat 
de absenţa ţiganului ca să iasă în stradă şi să caute un 
stăpân, pe care au crezut că l-au găsit în persoana 
cavalerului Pardaillan. 

Dar oricât de puţin ager la minte era, Croasse observă cu 
multă judecată că, dacă fostul lui stăpân ar fi ştiut că ei l-au 
părăsit, ar fi început prin a-l cotonogi fără să mai aştepte 
alte explicaţii şi a înţeles, pe drept cuvânt, că dacă n-a 
făcut-o până acum, însemna că nu aflase nimic. Văzând, 
deci, că Belgodere nu răspundea cuvintelor sale cu nici un 
argument izbitor, respiră uşurat şi continuă mai sigur de el: 

— Am rătăcit astfel mai multe zile în jurul hanului şi 
văzând că nu vă-ntoarceţi, ne-am gândit că pentru motive... 
bine întemeiate, fără îndoială... aţi hotărât să ne părăsiţi... 
şi pentru că totuşi trebuia să trăim, am început să căutăm 
un alt stăpân care... în aşteptarea reîntoarcerii voastre... să 
binevoiască să ne ofere adăpost şi hrană. 


— Pe scurt, interveni Belgodere, m-aţi părăsit... Şi cum se 
numeşte noul vostru stăpân? 

Atunci Croasse fusese o clipă gata să-l numească pe 
Pardaillan, dar din dorinţa întemeiată de a străluci, cu noua 
sa slujbă, dădu preferinţă ducelui, al cărui titlu era cu mult 
mai pompos şi impunător decât acela, modest, al 
cavalerului. De aceea răspunse mândru, umflându-se în 
pene: 

— Este monseniorul duce d'Angouleme! ... 

Belgodcre sări din loc şi nu putu să-şi creadă urechilor. 

— Ei drăcie! exclamă ţiganul care căzuse pe gânduri, 
felicitările mele... E-o cinste pentru mine să fiu înlocuit cu 
un duce... un fiu de rege... 

Croasse, care nu înţelegea ironia, se umfla peste măsură şi 
aproape că uitase de măciuca aflată încă în mâinile 
ţiganului. Acesta, zeflemitor mereu, continuă: 

— Dar toate astea nu mă lămuresc deloc cum şi de ce te- 
am întâlnit într-un fel atât de neaşteptat, domnule Croasse. 
— Ah! iată, răspunse domnul Croasse. Se pare că tânărul 
meu stăpân - după câte am putut eu înţelege din frânturi 

de convorbiri surprinse ici, colo - tânărul meu stăpân e 
îndrăgostit de o fată care a dispărut pe neaşteptate. 

— Cum e posibil? ... rosti Belgodere strângând enervat 
bâta. 

— Şi se pare că în această mănăstire se află o ţigancă... 

Belgodcre tresări. 

— O ţigancă care prezice viitorul în mod miraculos. 
Tânărul meu stăpân, monseniorul duce, a venit aici ca s-o 
consulte, gândind că ea ar putea poate să-i spună cea 
devenit fata... o domnişoară nobilă, frumoasă ca lumina 
zilei... şi de care el este îndrăgostit. 

— Aşadar, ducele d'Angouleme a venit aici... ca s-o 
consulte pe această ţigancă? Foarte interesant! Dar tu? 
Cum se face că te-am găsit în faţa ulucilor pe care le-ai 
sărit? ... 

Croasse tuşi uşor. 


— Eu, zise el, fusesem lăsat în grădină... singur... şi pentru 
că văzusem nişte feţe care nu-mi inspirau nici o încredere... 
mă hotărâsem să trec dincolo de gard... ca să supraveghez 
mai bine pe suspecţii aceia... 

— Ba bine că nu! În felul acesta, în serviciul noului tău 
stăpân ai fi devenit un viteaz... Ah! Ticălosule! izbucni 
deodată ţiganul, care-l apucă pe loc de guler pe Croasse 
înmărmurit şi începu să-l lovească cu toată nădejdea pe 
spinarea lui scheletică, Ţine, mă, banditule, tâlharule, îţi 
baţi joc de mine! 

Strigând, Belgodcre lovea fără încetare. La început, 
înţepenit de uimire, Croasse se lăsă să cadă la pământ, 
gemând. 

Apoi gemetele se ridicară cu un ton şi în cele din urmă se 
transformară în urlete care sfâşiau aerul de fiecare dată 
când teribila bâtă îi cădea pe umeri. 

— Scoală-te, câine! ţipă ţiganul bătând din picior, stai 
drept şi ascultă... 

Scheunând întruna, Croasse se ridică cu greu. 

— Prin urmare, ai venit aici să mă spionezi! Ah, nelegiuitul 
tău de stăpân vrea s-o fure pe Violetta... Ei bine, ascultă: eu 
ies, iar tu... fii liniştit, ai să fii închis cu grijă aici... cu 
Violetta... mă întorc întro clipă... şi dacă n-o găsesc pe 
Violetta aici... dacă cineva se va apropia de gard... Îţi smulg 
limba... 

Belgodcre zăvori bine toate uşile şi se duse drept la 
stareţa Claudine de Beauvilliers, căreia îi povesti tot ce ştia 
sau bănuia. Aceasta se însărcină s-o înştiinţeze pe loc pe 
prinţesa Fausta, care urma să ia măsurile pe care le va 
crede de cuviinţă. Între timp, Belgodăre se întoarse grăbit 
la căsuţă, unde găsi toate aşa cum le lăsase. 

Capitolul 27 

Îndrăgostiţii. 

Prinţesa Fausta, recunoscând în ţiganca Sadzuma pe 
Leonore de Montaigues, avu covârţitoarea impresie că se 
întorcea cu şaisprezece ani înapoi. 


Leonore se schimbase foarte puţin. 

Senzaţia de uluire şi groază se stinse treptat în sufletul lui 
Farnese. În clipa aceea, dragostea ieşi învingătoare în inima 
lui. Încet se ridică şi murmură: 

— Probabil că mă urăşti. Ai dreptate. Dar când am să-ţi 
povestesc tot, poate că ai să mă urăşti ceva mai puţin. 

Vorbea cu glas umil şi stins. De-abia îndrăznea să arunce o 
privire spre femeia pe care nu încetase s-o iubească. 

Pe când o credea moartă, i se părea că dragostea fusese 
înăbuşită. Se aruncase din tot sufletul în fantastica 
aventură: s-o opună pe Fausta lui Sixtus al V-lea, să 
răscolească creştinătatea... În sfârşit, să uite. Acum de-abia 
înţelegea zădărnicia acelor încercări. 

Jean Farnese, în goană după cucerirea dragostei, se 
prăbuşise în acea tristă întâmplare din existenţa lui 
sentimentală: sosirea Leonorei la Notre-Dame... Leonore 
considerată moartă, cardinalul căutase altceva, alte leacuri 
pentru suferinţa sufletului său atât de frământat până 
atunci. 

Acum, pentru că Leonore trăia, se întorcea din nou la 
dragostea lui. Fu cuprins de o speranţă nebună: s-o 
recucerească pe Leonore, s-o mai iubească, să mai fie iubit, 
să fugă, să fugă împreună cu ea... 

Un singur cuvânt ni-l va înfăţişa cum era: acum uitase de 
Violetta! Uitase că avea o fiică şi că fiica aceea era moartă, 
că el se afla acolo ca s-o pedepsească pe Fausta. Căută 
cuvinte pătimaşe care să aprindă din nou o scânteie în 
inima Leonorei... Într-un gest şovăielnic de implorare, el 
întinse mâinile şi deodată, fără zgomot, fără hohote, începu 
să plângă. 

Farnese nu mai plânsese de şaisprezece ani. El nu 
plânsese nici atunci când i-a cerut Faustei s-o lase în viaţă 
pe fiica sa. Acum, Farnese plângea în faţa Leonorei. 

— Plângi? îl întrebă Leonore cu multă milă şi duioşie. Ai, 
deci şi tu suferinţele tale? Suferințele se risipesc odată cu 


lacrimile. Eu nu pot plânge şi de aceea sunt copleşită de 
suferinţe care mă înăbuşă. 

Cardinalul ridică fruntea. Fu cuprins de o nemăsurată 
mirare. Cum, Leonore vorbea aşa? ... Nici o imputare? 
Numai milă? ... Se cutremură. 

— Spune-mi, continuă Leonore, care ţi-e durerea? De ce 
plângi? N-aş putea să-ţi aduc o alinare? 

— Oh, gemu în sinea lui cardinalul, dar nu mă recunoaşte! 
„„. Leonore! ... Leonore! ... ţipăel. 

Ea-l privi cu o uimire care-i sfâşie inima. 

— Leonore? întrebă ea. Ce nume pronunţi tu acolo? 
Sărmana fată! ... aci, că ai putea s-o trezeşti... 

De data aceasta groaza se dezlănţui în sufletul 
cardinalului. 

— Ascultă, continuă Leonore, am să-ţi prezic viitorul şi 
apucă în acelaşi timp mâna cardinalului care, la această 
atingere, se înfioră prelung. 

„Nebună, bolborosi el, nebună! ... Mai grozav decât 
moartă! ...” 

În clipa aceea uşa pavilionului se deschise şi intrară doi 
oameni. Erau Charles şi cavalerul de Pardaillan, care, în 
faţa acestei scene neaşteptate, se opriră în prag. 

Cardinalul nu-i văzu. El repeta cu o patimă înflăcărată 
numele adoratei, ca şi cum cu acest nume ar fi vrut să-şi 
redeştepte amintirile şi judecata. 

— Ascultă! Ascultă! se jeli cardinalul. Nu-ţi mai recunoşti 
iubitul? Priveşte-mă. Sunt cel pe care l-ai iubit! Cel din faţa 
ta este Jean Farnese! ... 

O scutură puternic şi, deodată, exclamă: 

— Fiica ta! Fie! Pe mine nu mă mai recunoşti! Dar eşti 
mamă. Fiica ta! Violetta ta! ... 

— Ce spune? întrebă emoţionat Charles d'Angouleme. 

— Tăcere! îi răspunse cavalerul. Aici se petrec acum nişte 
lucruri îngrozitoare. 

— Violetta ta! răcnea Farnese. O cheamă Violetta: e fiica 
ta! Ca să-ţi mişc sufletul trebuie oare să te lovesc aşa cum 


te-am lovit altădată? Ascultă! ... Aveai o fiică... ea a suferit 
mai mult ca tine... şi acum e moartă! ... 

— Cine a spus că Violetta e moartă? strigă o voce însoţită 
de un hohot sfâşietor. 

Cardinalul, înnebunit, se trezi faţă-n faţă cu un tânăr cu 
trăsături nobile şi blânde, cu chipul răvăşit în clipa aceea de 
o înfricoşătoare suferinţă. Sadzuma, ca ţi cum această 
scenă n-ar fi privit-o, stătea retrasă. 

Farnese se întoarse spre tânărul care tocmai apăruse şi 
acum plângea. 

— Cine sunteţi? întrebă el cu un glas de ieşit din minţi. 

— Oh! exclamă Charles cu un accent care-l cutremură pe 
cardinal, iar pe Pardaillan îl umplu de compătimire, aţi spus 
că e moartă? Violetta moartă! ... 

Nefericitul tânăr fu cuprins de un soi de turbare şi-l apucă 
brutal de braţ pe Farnese. 

— Cine sunteţi? ... Cine-i femeia aceea? De ce spuneţi că 
Violetta a murit? De unde ştiţi? 

Cu privirea rătăcită, cu un glas atât de trist şi sfâşietor, 
încât Charles se înspăimântă, cardinalul răspunse: 

— Cine sunt? Un nenorocit blestemat de o femeie într-un 
moment înfricoşător. Priviţi-mă... Sunt cardinalul-prinţ 
Farnese, iubitul Leonorei de Montaigues şi tatăl Violettei... 

— Tatăl ei! gemu Charles. 

— Mama ei! murmură Pardaillan, aruncând o privire plină 
de compătimire spre ţiganca Sadzuma. 

— Fugiţi! ţipă cardinalul, scos din fire. Fugiţi, tinere! Nu 
mă atingeţi! Tot ce mă atinge e afurisit! ... 

Pardaillan îşi lăsă mâna pe umărul lui. 

— Domnule cardinal, i se adresă el, fiţi bărbat. Acesta-i un 
prieten, domnul duce d'Angouleme... el o iubea pe sărmana 
micuță Violetta. Spuneţi că e moartă... dar nu-i puteţi totuşi 
refuza acestui copil groaznica consolare de a şti cum a 
murit... 

— Cum? bolborosi Farnese... Moartă... Asasinată... 


Pardaillan tresări. Gândul la ducele de Guise îi fulgeră prin 
minte. 

— Asasinată! rosti el cu o furie rece. De cine? 

— De o femeie... de o tigroaică... oh, am lăsat-o să-mi 
scape! Nenorocire mie, nenorocire nouă, fiindcă n-am ucis- 
o când o aveam în mână! ... 

— Numele femeii! Numele femeii! strigă cutremurat 
cavalerul, în timp ce Charles, cu respiraţia tăiată, se 
apropia să audă numele blestematei. 

Cardinalul, cu preţul unei mari sforţări, izbuti să-şi 
regăsească ceva din calmul său: 

— Femeia aceea, răspunse el, nici să nu vă gândiţi s-o 
înfruntaţi. Aţi fi sfărâmaţi ca o bucată de sticlă. Duce 
d'Angouleme şi dumneata, domnule, feriţi-vă de această 
femeie. Pentru că aţi cunoscut-o şi iubit-o pe Violetta, ea 
probabil că vă cunoaşte şi vă urăşte... Fugiţi cât mai aveţi 
timp... 

— Femeia care a asasinat-o pe Violetta este deci... 

— Se numeşte Fausta! 

— Bine, mormăi Pardaillan, văd că am judecat-o bine! Ei 
bine, diabolică Fausta, pentru că nu-ţi bagi coada numai în 
numirea regilor, pentru că te amesteci şi în omoruri... pe 
Dumnezeul meu, vei avea de-a face cu, mine! 

Farnese se şi întorsese spre Leonore, dar acum, după ce 
ea îşi puse la loc masca roşie, vraja dispăru. El împreună 
mâinile şi cu un glas şoptit, rosti: 

— Leonore, eu te mai iubesc! L.eonore, blesteamă-mă, dar 
să fugim împreună. Îţi voi încălzi iar inima... am să-ţi 
trezesc iar sufletul... 

Sadzuma avu un râs îngrozitor, care-l mai îngheţase şi 
altădată pe Farnese. 

— Jean de Kervilliers! urlă ea. Ce mai vrei de la mine? 
Unde vrei să mă târăşti? O, tată, unde eşti? Să tacă toţi! A 
sunat clopotul... lată-l pe blestematul care a ridicat potirul 
şi va binecuvânta adunarea credincioşilor. 


Farnese horcăi un geamăt de moarte, aruncându-se şi mai 
mult înapoi. 

— Blestemat! murmură el. Da, sunt blestemat! într-adevăr 
blestemat! ... 

Şi fugi, scos din minţi, clătinându-se. Cavalerul îşi şterse 
atunci sudoarea care-i şiroia pe frunte. 

— Vino, zise el, luând braţul lui Charles, să ieşim din 
mănăstirea asta unde şi aerul e îmbibat de blesteme... 

Charles, cu un semn, i-o arătă pe Sadzuma. 

— Mama ei! murmură tânărul. 

Se apropie grăbit de Sadzuma. 

— Doamnă, i se adresă el cu blândeţe, vreţi să veniţi cu 
mine? 

Sadzuma îl privi o clipă cu atenţie. 

— Sigur că vreau, răspunse ea, în fine. Nu văd nimic în 
trăsăturile chipului dumitale care să-mi inspire neîncredere 
sau teamă. 

Pardaillan, prinzând mâna ţigăncii, o puse în aceea a Lui 
Charles, care se înfioră dureros. El o porni înainte... Afară îl 
întâlni pe Picouic, nemişcat la postul său de la spărtură. În 
ce-l priveşte pe Croasse, el dispăruse. 

Era momentul când sora Mariange, găsind pustiu 
pavilionul, se duse să vadă ce era la spărtură. Ea privi în 
depărtare şi nu văzu pe nimeni. Dar Mariange era 
încăpăţânată. Era convinsă că găsise calea de a face avere 
şi era hotărâtă să nu-i scape ocazia. Începu deci să coboare 
cu viteză pantele colinei, îndreptându-se spre Grange- 
Batelicre. Iar când ajunse la două sute de metri de zidurile 
Parisului, avu mulţumirea să vadă un grup care trecea 
tocmai prin poarta Montmartre. În grup o recunoscu 
imediat pe ţigancă după haina ei bălţată. 

Sora Mariange, fără să mai şovăie, începu să alerge cu 
picioruşele ei scurte şi trecu la poarta Montmartre. Ajunse 
la timp ca s-o vadă pe Sadzuma, însoţită de Pardaillan şi 
Charles, cotind la stânga şi intrând într-un han. Pentru că 
nu ştia să citească, nu putu descifra firma. Atunci, întrebă o 


LIA 


femeie, „Hanul Devinicre... Bine!” mormăi ea, întipărinduşi 
bine numele în memorie. 

Sora Mariange începu apoi să se plimbe încoace şi încolo 
cugetând asupra întâmplării. 

Era bine să le vorbească acelor străini, aşa cum avusese 
de gând? Ar fi poate un mijloc de a câştiga bani, dar şi de a- 
ţi atrage mânia stareţei. 

„Am găsit”, îşi zise ea deodată. „După câte am văzut, 
stareţa are un mare interes să n-o piardă din ochi pe 
ţiganca necuratului. Am să-i dezvălui ascunzătoarea ţigăncii 
şi, drept răsplată, am să-i cer cel puţin zece scuzi de aur!” 

După ce-şi puse astfel la punct micul ei plan, porni grăbită 
spre mănăstire, unde se prezentă de îndată în faţa stareţei 
care fusese vizitată de Belgodere ţi chiar în clipa aceea 
isprăvea o scrisoare. Claudine de Beauvilliers ascultă cu 
atenţie povestirea sorei Mariange, o felicită pentru isteţime 
şi murmură: 

— Iată, într-adevăr, o curieră nimerită... 

Apoi, adăugă un post-scriptum la scrisoarea pe care o 
terminase, o îndoi şi o lipi, după care se întoarse spre 
Mariange, spunându-i: 

— Mi-ai făcut un mare serviciu, soră. Trebuie să fii 
răsplătită. Îţi predau scrisoarea aceasta. Aceea căreia i-o 
vei duce te va răsplăti mai bine decât pot s-o fac eu. Dar 
bagă de seamă, dacă o pierzi sau ţi-o fură cineva, ar fi 
pentru mine o mare nenorocire, deci şi pentru mănăstire, 
prin urmare şi pentru tine. 

Ea se grăbi să-i dea lui Mariange indicaţiile necesare ca 
scrisoarea să ajungă la destinaţie. 

Adresa era astfel întocmită: „Doamnei prințese Fausta, la 
palatul său.” 

Capitolul 28 

Consiliu de război. 

În acest timp, Parisul se frământa. Nobilimea, mirată de 
inactivitatea lui de Guise, începea să se teamă. Se spunea 
pe ascuns că şeful suprem al Ligii trăda. 


Burghezii, la rândul lor, începeau din nou să formeze 
patrule înarmate şi făceau auzite murmurele 
premergătoare răscoalei. 

A doua zi după ce sora Mariange fusese însărcinată de 
Claudine să ducă Faustei scrisoarea, agitația era în toi. Pe la 
patru după-masă, ducele de Guise era închis cu Maurevert 
în cabinetul său. Ducele lua foarte puţin în seamă 
zbuciumul parizienilor. Ştia că n-avea decât să le vorbească 
pentru a fi aclamat. 

De Guise era prost dispus. Pentru el, ca ţi pentru Charles 
d'Angouleme, Violetta trebuia socotită pierdută. Se învârtea 
în sus şi în jos, în vastul şi luxosul salon care-i servea de 
cabinet. Cu capul plecat pe piept, îl asculta pe Maurevert cu 
o ureche neatentă. Într-adevăr, Maurevert îi raporta despre 
situaţia din Paris, despre mânia care începuse să fiarbă, 
despre nerăbdarea cetăţenilor, despre bănuielile mai 
multor nobili pe care-i numea. 

Totuşi de Guise îşi ciuli deodată urechea şi se opri în faţa 
lui Maurevert, atunci când acesta pronunţă un nume. Acela 
al cavalerului de Pardaillan. 

— Ei bine, întrebă el, l-ai găsit? 

— Din nenorocire, nu, monseniore! 

— Dar bastardul d'Angouleme? urmă de Guise. 

— Dacă-l găsim pe Pardaillan, punem mâna în acelaşi timp 
şi pe Charles. 

— Ah, continuă cu amărăciune ducele, dacă l-ai uri pe 
acest mizerabil Pardaillan aşa cum îl urăsc eu, nu l-ai fi 
pierdut din ochi şi nici nu l-ai fi lăsat să iasă din Paris! 

— Monseniore, sunt convins că Pardaillan n-a părăsit 
Parisul. 

— Ce te face să crezi? 

Maurevert se cutremură şi continuă: 

— Atâta vreme cât mă aflu eu în Paris, el nu se va mişca de 
aici. 

— Nu te înţeleg, făcu de Guise eu un aer ironic. Vreau să-ţi 
amintesc numai un singur lucru şi anume că, din prada 


noastră de la colina Saint-Roch, trebuia să primeşti două 
sute de mii de livre şi că ai renunţat la aceşti bani, numai de 
dragul de a-l vedea pe Pardaillan mort o dată pentru 
totdeauna. Din moment ce omul se află la Paris şi tu îl 
urăşti, de ce nu-l cauţi? [i-e oare frică de el? 

Maurevert căută un răspuns, când valetul personal al lui 
de Guise deschise uşa şi anunţă că Bussi-Leclerc, 
guvernatorul Bastiliei, sosise. 

— Să intre! Să intre! ... Şi eltrebuie să-i poarte o pică 
turbată lui Pardaillan şi o să ne ajute. 

— Iată-te, sărmane răstignit, râse batjocoritor ducele, care 
era necruţător cu întâmplările nefericite ale altora, cum o 
mai duci? Pe barba papei, ştii că-ţi stătea bine pe aripa aia 
de moară? 

— Spectacolul trebuie să fi fost într-adevăr foarte plăcut, 
răspunse Bussi glacial. 

— Nu te supăra, zise ducele, râzând şi mai tare. Te revăd 
cu picioarele spre cer, cu capul în jos, căscând nişte ochi 
speriaţi, hai, nu mai scrâşni din dinţi, doar eu te-am 
dezlegat... Era şi timpul, nu? 

— Ei, monseniore, aş fi vrut să te văd în locul meu. 

— Deci ai mare necaz pe Pardaillan? 

— Da, dar nu din acest motiv! bodogăni Bussi-Leclerc. 

Se gândea desigur la duelul acela când pentru prima dată 
fusese dezarmat şi învins. 

— Monseniore, continuă el, am să-ţi povestesc nişte lucruri 
deosebite. Parisul e în mare fierbere! 

— Bine! Şi ce vor parizienii noştri? 

— Vor un rege, monseniore! 

— Un rege! Un rege! răcni de Guise. Au avut unul şi l-au 
izgonit. Da, ştiu ce ai să-mi răspunzi. Mă vor pe mine. Ei, 
drăcie, n-au decât să aştepte! 

— Parizienii aşteaptă de asemeni să vă vadă la Luvru, dar, 
ca să nu-şi piardă răbdarea, între timp, se distrează, sau 
mai curând noi căutăm să-i distrăm. Le-am făgăduit că le 


voi spânzura puţin pe cele două Fourcaude, rânji 
batjocoritor Bussi-Leclerc. 

Fourcadele erau cele două fiice ale procurorului Fourcaud, 
care fusese arestat cu două luni înaintea fugii lui, Henric al 
III-lea şi închis la Bastilia, ca suspect de erezie. În ziua când 
a fost arestat, cele două fiice au strigat că şi ele erau de 
religia nouă, adică protestante. Au fost deci şi ele târâte la 
Bastilia, unde tatăl lor urma neîntârziat să moară. 

Forţate să-şi renege credinţa, oferindu-li-se în schimb 
libertatea, surorile Fourcaud au răspuns că preferau să 
moară. Una din aceste nenorocite se numea Jeanne, avea 
şaptesprezece ani şi era atât de frumoasă că şi un sfânt ar fi 
intrat în păcat pentru ea. Pe cealaltă o chema Madeleine şi 
avea douăzeci de ani. 

— Le-am făgăduit pe cele două Fourcaude, adăugă Bussi- 
Leclerc. Adineaori erau vreo zece mii care-mi spărgeau 
urechile cu urletele lor şi care se agitau de-a lungul şanţului 
de la Bastilia. I-am chemat înăuntru pe vreo doisprezece 
turbaţi şi i-am întrebat ce voiau. 

— Vrem să le spânzurăm şi să le ardem pe ereticele 
„Fourcaude”, mi-au răspuns într-un glas. 

— Şi atunci? făcu de Guise căscând. 

— Atunci, monseniore, mâine va avea loc un mare foc de 
petrecere, în care blestematele de Fourcaude vor fi prăjite 
aşa cum se cuvine, nu fără a fi fost mai întâi puţin 
spânzurate. 

— Cavalerul de Maineville cere să intre la monseniorul, 
rosti în clipa aceea un valet. 

De Guise făcu un semn. Uşa se întredeschise, lăsând să se 
vadă o sală ticsită cu gentilomi înarmaţi, care aşteptau 
nerăbdători hotărârea pe care o va lua stăpânul, regele 
Parisului. Maineville intră şi ca şi cum s-ar fi aflat în faţa 
regelui, aştepta în tăcere. 

— Vorbeşte, îi spuse de Guise, ce ai să ne povesteşti 

— Monseniore, trebuie să vă spun că în Paris domneşte o 
ciudată nelinişte. Parizienii dumneavoastră turbează de 


sete... şi pentru o asemenea sete, monseniore, e nevoie deo 
băutură roşie. Numai sângele poate stingă setea 
parizienilor atunci când încep ei să strige. 

— Ei bine, să li se dea sânge! răspunse de Guise. Mâine, 
cele două Fourcaude... 

Se aşternu un moment de tăcere. Ştirile aduse pe rând lui 
de Guise de Bussi-Leclerc, de către Maineville şi de alţii 
înaintea lor, îi dovedeau că venise momentul unei hotărâri. 
Dar tocmai în faţa ei dădea mereu înapoi. 

În zilele acelea când îl vedem atât de şovăitor, atât de 
chinuit de o dragoste care-l mistuia, de Guise era obsedat 
de gândul răzbunării. Întâmplarea din piaţa Greve i l-a adus 
din nou în faţă pe acel Pardaillan, despre care păstrase o 
amintire groaznică din ziua înfricoşătoare a Sfântului 
Bartolomeu. Şi iată că acelaşi Pardaillan îi dăduse acum o 
lovitură ce putea fi mortală. 

Au fost scotocite moara şi locuinţa morarului, s-a săpat în 
pământ, au fost găuriţi pereţii şi nu s-a găsit nici o urmă a 
preţioşilor saci, care totuşi existau! Deci, Pardaillan 
expediase banii! De ce? 

Oricum ar fi, de Guise fusese jefuit, furat! Şi unde era 
acum acest Pardaillan? Cine putea s-o spună? 

Pe când Maineville îşi termina povestirea şi de Guise era 
copleşit de felurite gânduri, valetul intră pentru a treia oară 
şi-i dădu ducelui o scrisoare, pe care acesta, după ce-i 
examina scrisul, se grăbi s-o deschidă. Cei trei curteni 
văzură atunci trecând un zâmbet pe chipul ducelui şi-l 
auziră murmurând: 

— Am pus mâna pe el! ... 

Scrisoarea era a Faustei! ... lar Fausta, înştiinţată de 
Claudine de Beauvilliers, îl anunţa pe duce că Pardaillan şi 
Charles d'Angouleme se găseau la Paris. 

„Mâine”, adăugase prinţesa la urmă, „mâine vă voi, spune 
locul exact unde veţi putea pune mâna pe acest om.” 

— Spuneai, îl întrebă de Guise pe Maurevert, că prietenul 
tău se mai află la Paris? 


— Răspund de aceasta! spuse Maurevert înfiorându-se. 

— Ei bine, ai avut dreptate... De data asta cred că nu ne va 
mai scăpa. lar pentru început, Maurevert, ordonă tuturor 
porţilor Parisului să nu lase să treacă nici o fiinţă vie. Du-te 
şi grăbeşte-te... 

Maurevert se avântă şi, dând ordine la rândul lui, trimise 
în toate colţurile Parisului curieri purtători ai hotărârii 
ducale. În mai puţin de jumătate de oră, toate porţile 
oraşului fură închise, toate podurile mobile ridicate şi în 
Paris începu să circule zvonul că fuseseră semnalate 
armatele lui Henric al III-lea, împreună cu cea a regelui 
Navarrei. 

În cabinetul ducelui de Guise, Maurevert, Bussi-Leclerc, 
Maineville discutau planurile caznelor la care-l vor supune 
pe Pardaillan după prinderea lui. 

Capitolul 29 

Fecioara războinică. 

Ne aflăm în seara aceleiaşi zile. În fundul misteriosului său 
palat, Fausta este aşezată la o masă pe care se află 
scrisoarea stareţei Claudine de Beauvilliers. Ea e îmbrăcată 
într-un costum de cavaler din catifea neagră, pe care se 
desprinde uşor o jachetă din piele roşcată, o cuirasă suplă 
destul de fixă pentru a modela contururile acestei minunate 
statui şi destul de rezistentă pentru a face faţă tăişului unui 
pumnal. 

O mască neagră, de catifea, acoperă faţa Faustei. O spadă 
este atârnată de centiron, o adevărată spadă de luptă, 
lungă şi solidă, cu garda din oţel lustruit. Pe cap, al cărui 
păr bogat este ridicat în cozi împletite negre ca noaptea, ea 
şi-a pus un fetru împodobit cu o pană de cocoş roşu... 

Şi Pardaillan purta un fetru pe care se leagănă o pană de 
Cocoş roşu. Coincidenţă? Amintire? ... Cine ştie? 

Nici Fausta nu ştie de ce a imitat acest amănunt din 
îmbrăcămintea cavalerului, căci Fausta este o fecioară 
inviolabilă, neavând dintr-o femeie decât sexul. Şi totuşi, 
Fausta simte o tulburare copleşitoare. 


Pentru prima dată, e nehotărâtă şi înţelege că mai este 
încă prea femeie pentru a deveni îngerul pe care visase să-l 
întruchipeze! ... 

Fausta reciti de o mie de ori scrisoarea stareţei. Ce anume 
din paginile acelea putea răvăşi până întratât un asemenea 
suflet? Să începem cu sfârşitul, adică cu post-scriptumul: el 
conţinea povestirea lui Mariange, adică fuga, sau mai bine 
zis plecarea Sadzumei. lar Sadzuma era mama Violettei. Ţi 
cu cine plecase ea? Cu Pardaillan! Tot începutul scrisorii era 
ocupat cu cele povestite de Belgodere, adică faptul că 
ducele d'Angouleme ţi Pardaillan se aflau în căutarea 
Violettei. 

Fausta, după lungi şi îndârjite dezbateri cu ea însăşi, 
descoperise în sufletul său un sentiment care până acum nu 
se mai cuibărise acolo. 

O ura pe Violetta! ... De când? ... De când citise scrisoarea. 
Obişnuită să-şi privească în adâncul sufletului, urlând de 
ruşine şi de neputinţă, ea trebui să-şi mărturisească 
adevărul: până acum n-o urâse pe Violetta. A privit-o 
întotdeauna doar ca pe o biată fetiţă, pe care întâmplarea i- 
a scos-o de-a curmezişul traiectoriei ei fulgerătoare şi pe 
care trebuia s-o nimicească cu sânge rece. 

Acum o ura pe Violetta cu o ură cumplită; acum, da acum, 
pentru că ştia un lucru: Pardaillan o căuta pe Violetta! ... 
Pardaillan o iubea deci pe Violetta! ... 

Fausta era geloasă! 

Hotărârile se îngrămădiră treptat în mintea ei, în ziua 
aceea în care trăise momente de luptă şi de deznădejde de 
neuitat. Spre prânz, trimise un curier la Claudine ca să-i 
anunţe vizita apropiată şi-i spusese stareţei: „Răspunzi cu 
viaţa pentru prizonieră, până la viitoarea mea vizită.” 

Pe la ora patru scrisese ducelui de Guise pentru a-i 
dezvălui prezenţa lui Pardaillan la Paris. Şovăise să arate că 
era vorba de hanul Devinicre... ţi amânase acest lucru pe a 
doua zi. De ce? 


Era în jurul orei nouă seara, când am regăsit-o noi, 
sprijinită în coate, pe o masă, recitind încă o dată scrisoarea 
lui Claudine, căutând o hotărâre definitivă. În momentul 
acela Fausta părea foarte calmă. Poate pentru că între timp 
hotărârea fusese luată în mintea ei. Întradevăr, se ridică, 
arse scrisoarea la o flacără de ceară trandafirie, îşi trase 
nişte mănuşi din piele suplă, se uită să vadă dacă spada era 
la locul ei şi apoi, lovind într-un clopoțel, porunci fără măcar 
să se întoarcă, pentru că era sigură că cineva venise în 
grabă să primească ordinul: 

— Patru călăreţi de escortă şi un cal pentru mine, în clipa 
aceasta. Şi să fie anunţat Bussi-Leclerc, guvernatorul 
Bastiliei, că mă voi duce să-l văd chiar în noaptea asta. 

Mai puţin de două minute după aceea, ea se găsi în strada 
unde o aşteptau cei patru călăreţi şi unde un scutier îi ţinea 
scara... Odată în şa, călăreţii se aşezară doi în faţă şi doi în 
spatele ei. 

— La mănăstirea Montmartre! ordonă atunci Fausta. 

Mica trupă porni neîntârziat, ieşi din Cite şi se îndreptă 
spre poarta Montmartre. Poarta era închisă, dar unul dintre 
călăreţi arătă ofițerului din post o hârtie care purta 
semnătura ducelui. Ofiţerul ordonă să fie lăsat podul mobil. 

Capitolul 30 

Violetta. 

Când Fausta ajunse la mănăstirea Montmartre, totul era 
întunecat şi tăcut. Dar, după ce un călăreț bătu în poartă 
într-un anumit fel, cele două laturi fuseră larg deschise. 
Fausta descălecă şi fu condusă în apartamentul stareţei. 

— Prizoniera? întrebă Fausta cu un glas care o miră pe 
Claudine prin tremurul lui neliniştit. 

— E aici, doamnă, liniştiţi-vă... 

— Du-mă la ea. 

Stareţa luă fără şovăire o torţă şi porni înaintea Faustei. 
Ea deschise bariera. Belgodere dormea întotdeauna numai 
cu un ochi ţi auzi deci păţii Claudinei ţi ai Faustei, sărind din 
patul de campanie unde moţăia îmbrăcat şi, bănuitor, se 


duse să deschidă uşa. Recunoscu de îndată pe stareță şi se 
înclină adânc. 

— Prizoniera? repetă Fausta întrebarea, cu aceeaşi emoție 
observată de Claudine. 

Belgodcre o recunoscu după voce şi de data aceasta se 
plecă până la pământ. 

— Ceea ce mi se dă în păstrare, spuse el, nu-mi scapă. 
Prizoniera e aici! ... 

Cele două femei pătrunseră în locuinţa sumar mobilată cu 
un mic pat de campanie, o masă şi două scaune, totul 
iluminat de o torţă. Claudine deschise broasca unei uşi. 
Fausta luă torţa şi spuse: 

— Am să intru singură... 

În clipa aceea, dintr-o cămăruţă de sub scară, care domina 
prima odaie în care aşteptau Claudine şi Belgodere, ieţi la 
iveală un cap speriat, cu un profil caraghios. Era capul lui 
Croasse. 

Croasse dormise în chiţimie pe o mână de paie. Din acel 
loc ridicat, el privea ca în palmă camera şi le văzu intrând 
pe Claudine şi Fausta. O văzu pe Fausta intrând în 
încăperea care servea Violettei de închisoare. Şi el se 
întreba ce o fi însemnând vizita aceea nocturnă. 

Fausta puse pe o mobilă făclia pe care o ţinea în mână. O 
scurtă privire aruncată în jurul ei îi arătă o odaie 
mizerabilă, fără fereastră, într-adevăr mai tristă ca o 
închisoare. Pe o canapea veche dormea Violetta îmbrăcată. 
Fausta o privi pătrunzător. Încetişor îşi scoase masca şi o 
lăsă sa-i cadă la picioare. 

— Frumoasă, murmură ea, e-adevărat! Un chip de înger. 
E, pe drept cuvânt, demnă de acest erou cavaleresc care se 
numeşte Pardaillan. Cât de mult trebuie s-o iubească! Ei 
bine, n-are decât să sufere, de vreme ce s-a pus de-a 
curmezişul drumului meu. Aşadar, cum? Am mers până aici 
spre țelul meu sublim cu o irezistibilă voinţă triumfâtoare şi 
senină şi acum să se găsească un om, unul singur, care să- 


mi poată spune în faţă: „Nu vei merge mai departe pe acest 
drum”? 

Fausta fremăta. Înţelegea că se minţea pe sine. Pretexte! 
„„„ Nu-l ura pe Pardaillan nici pentru întâmplarea din piaţa 
Greve, nici pentru aceea de la moară. Dar îl ura oare? în 
clipa aceea simţea foarte limpede: pe Violetta o ura, o 
bănuia că era iubită de Pardaillan. Era geloasă. 

Fausta îşi ascunse obrazul în palme. Era sugrumată de o 
suferinţă cumplită... Cea mai grea suferinţă... Aceea a 
ruşinii... 

Violetta se deşteptă chiar atunci. Ea-l văzu pe acel tânăr - 
Fausta era îmbrăcată în cavaler - gâfâind, cu obrazul 
înfundat în palme, pălind ea lupta împotriva unei teribile şi 
misterioase îndurerări. Marii ei ochi albaştri se umplură de 
milă. 

Mâna ei atinse braţul Faustei şi cu un glas de o 
fermecătoare compătimire, întrebă: 

— Cine sunteţi? Sunteţi ca şi mine o victimă? Sunteţi... Ah! 

Acest ultim țipăt brusc se stinse într-o gâtuire de spaimă şi 
groază, şi, dintr-o săritură fu în picioare. Fausta, atinsă la 
braţ, tresărise puternic, mâinile îi căzură de pe chipul 
devastat de patimă, ieşit acum la lumină. Violetta o 
recunoscuse. 

Mii de gânduri îşi încrucişau focurile în mintea Faustei. Mii 
de cuvinte arzătoare i se înghesuiau pe buze, insulte, sau 
poate strigăte de durere... căci în clipa aceea nu mai era 
Fausta, Fecioara sfântă, Fausta Suverana, Fausta Aleasa 
conclavului secret... ci era numai urmaşa Lucreţiei Borgia. 
Ea rosti firesc cu un glas răguşit: 

— Vino! ... 

Să vină! Unde? ... Ce voia să facă cu ea? Ce hotărâre 
crudă şi întunecată fusese aceea de a o răpi, de a o arunca 
pradă caznelor, de a asista la agonia ei! ... 

Şi, pentru că Violetta, tremurând, nu o urma, Fausta se 
dădu înapoi până la uşă. În acest scurt răgaz, printr-un 
efort miraculos, ea îşi regăsi seninătatea chipului. 


— O lectică, imediat! îi porunci ea lui Claudine. 

Stareţa porni în grabă. Fausta se întoarse spre Belgodere. 

— la această fată, zise ea şi du-o la lectică. Ai să te urci 
lângă ea. Răspunzi cu viaţa. 

— Încotro va merge lectica? întrebă Belgodtre 
nerăbdător. 

— La Bastilia! răspunse înfundat Fausta. 

Belgodcre intră în magherniţă, se duse drept la Violetta şi 
rosti tot cu un glas aspru: 

— Vino! ... 

O apucă în acelaşi timp de mână şi în sinea lui bombăni. 

— Cred că de astă dată, meşterul Claude va vărsa lacrimi 
de sânge... cum m-a făcut şi pe mine să vărs! ... 

Capitolul 31 

Surorile Fourcaud. 

Violeta fu aruncată în lectică de Belgodere, care se sui 
lângă ea. Fausta încalecă. La un semn al ei cei patru 
călăreţi înconjurară lectica şi mica trupă începu să coboare 
în întuneric. 

Fausta străbătu strada Saint-Antoine şi se opri în faţa 
Bastiliei. Curând lanţurile podului mobil scârţâiră şi podişca 
se lăsă. Lectica trecu şi se opri, în sfârşit, într-o curte 
strâmtă. 

— Guvernatorul! se adresă Fausta sergentului de serviciu. 

— Binevoiţi să mă urmaţi, am să vă conduc la el. 

Fausta descălecă şi arătă spre lectică: 

— Înăuntru e o prizonieră. Dacă scapă, vei fi spânzurat, 
fără judecată, în zorii zilei. 

Sergentul zâmbi. Dădu un ordin celor doi temniceri care-l 
însoțeau. Câteva minute mai târziu, Violetta era închisă într- 
o celulă. 

Fausta îl urmă pe sergent, în faţa căruia înainta un om cu 
un felinar. Urcară o scară, îi întâmpină un om care-şi 
termina în grabă îmbrăcatul. 

— La ordinele dumneavoastră, doamnă! spuse Bussi- 
Leclerc, recunoscând o femeie în tânărul cavaler care-i 


vorbea cu atâta autoritate. 

— Domnule, zise Fausta, aţi fost înştiinţat că voi veni în 
noaptea aceasta. 

— Doamnă, răspunse Bussi-Leclerc, privind-o insistent pe 
Fausta, am fost prevenit că un mesager al monseniorului 
duce îmi va aduce ordine în noaptea aceasta. 

— Aveţi aici, îl întrerupse Fausta, două prizoniere numite 
Fourcaud? Aceste prizoniere trebuie predate judecății 
poporului? 

— Chiar mâine dimineaţă, doamnă. Zis şi făcut, noi ne 
ţinem de cuvânt. 

— Una din cele două Fourcaud, zise Fausta, va fi 
spânzurată şi arsă. lar pe cealaltă o vei pune în libertate. 

— Oh! Cu neputinţă, doamnă! exclamă Bussi-Leclerc 
tresărind. Am făgăduit poporului două eretice de spânzurat 
şi le va avea. 

— O să vă ţineţi cuvântul, maistre Leclerc. Cum se numesc 
cele două condamnate? Şi ce vârstă au? 

— Cea mai mare, Madeleine, are vreo douăzeci de ani. Cea 
mai tânără, Jeanne, pare de vreo şaisprezece. 

— Pe aceasta o veţi elibera, iar Madeleine va fi predată. 
Jeanne va fi graţiată. 

— Dacă una din condamnate va fi graţiată, cum am să pot 
preda două eretice? 

— Nu vă faceţi griji. Esenţialul este ca Jeanne Fourcaud să 
fie graţiată. 

— Şi cine îi va acorda graţia? 

— Eu. 

— Dar cine sunteţi, doamnă? întrebă Bussi-Leclerc uimit. 

— Citiţi aici! îl întrerupse Fausta întinzându-i lui Bussi- 
Leclerc o hârtie; acesta o luă, se apropie de o faclă şi o citi. 
Hârtia purta pecetea ducelui de Guise şi conţinea 
următoarele rânduri: „Ordin către toţi ofiţerii noştri de 
orice grad, în orice loc şi în orice împrejurare s-ar găsi, 
răspunzând cu viaţa, să se supună prinţesei Fausta, 
purtătoarea prezentei.” 


— Prinţesa Fausta! murmură Bussi-Leclerc. 

Aruncă asupra Faustei o privire de curiozitate arzătoare 
şi, înclinându-se foarte adânc, îi înapoie documentul, 
spunând: 

— Vă ascult, doamnă. 

— Bine. Să fiu condusă la aceste Fourcaude, sau mai bine 
la cea tânără. 

Fără a rosti o vorbă, Bussi-Leclerc se grăbi să ia o faclă şi 
porni înaintea vizitatoarei. Pe coridor îl întâlni pe sergent şi- 
i şopti câteva cuvinte. Sergentul se înclină şi o luă înainte 
alergând. 

Bussi-Leclerc, urmat mereu de Fausta, cobori o scară şi 
ajunse în curtea unde aşteptau lectica şi cei patru călăreţi 
din escortă. Tot acolo se aflau şi patru temniceri chemaţi de 
sergent. 

— Du-te şi adu-mi deţinuta... se adresă Fausta sergentului. 

Câteva minute mai târziu Violetta apăru între doi soldaţi 
care o ţineau de mâini. 

Tremura de spaimă şi se lăsa în voia soartei. 

— Porniţi! îi zise atunci Fausta lui Bussi-Leclerc. 

Mica trupă se îndreptă spre o uşă scundă, însoţită de doi 
gardieni cu cheile. Coborâră o scară în spirală, care se 
înfunda în pământ ca un şurub ce sfredelea măruntaiele 
pământului. 

Temnicerii se opriră în faţa unei uşi, dând la o parte 
zăvoarele. Fausta intră singură, după ce luă facla din mâna 
lui Bussi-Leclerc. Celula era strâmtă, bolțile ei joase păreau 
să apese pe umeri cu o greutate enormă. Într-un colţ, 
chircită la pământ, o fată cu trăsăturile slăbite, foarte 
tânără, se ridică la deschiderea uşii. Fruntea îi era senină. 
Ochii îi strălu-ceau cu sclipiri supraomeneşti. Tânăra era 
Jeanne Fourcaud. 

— Aţi venit să mă luaţi pentru execuţie? întrebă ea. Sunt 
gata. 

— Jeanne Fourcaud, i se adresă Fausta, nu vei fi executată. 
Vei trăi. Vei fi liberă. 


— Regele îmi dăruieşte viaţa? rosti cu sufletul la gură 
sărmana creatură. 

— Îţi dăruieşte viaţa şi libertatea. Eşti liberă. Vino! ... 

Jeanne era gata să se avânte, dar se opri deodată şi mai 
palidă. Un gând înspăimântător îi străfulgera mintea. 

— Dar Madeleine, gemu ea, sora mea? Liberă şi ea, da!... 
Fără Madeleine mai bine mor! ... 

— Sora ta, Madeleine, e salvată ca şi tine. E afară şi te 
aşteaptă. Vino... 

Jeanne Fourcaud se prăbuşi în genunchi, luă mâna Faustei 
şi o acoperi de sărutări. Trecea printr-o puternică emoție. 
Fausta o ridică cu un gest de nerăbdare şi o trase pe biata 
fată, aproape leşinată de fericire. Pe coridor, ea o dădu pe 
Jeanne Fourcaud din nou pe mâna unui paznic şi ordonă: 

— Du-o la lectică... 

Apoi, Fausta se întoarse spre un alt paznic şi-i spuse, 
arătând spre Violetta: 

— Pe asta închide-o... 

Violetta, în faţa gropii căscate a carcerei, dădu instinctiv 
înapoi şi de pe buze îi scăpă un fel de geamăt hăcuit. Dar 
mâna temnicerului se lăsă pe umerii ei şi o clipă mai târziu 
uşa grea fu închisă şi zăvoarele ferecate. După aceea 
Fausta făcu semn paznicului şi celor doi soldaţi să plece, iar 
aceştia se îndepărtară urcând scara. Rămase singură cu 
Bussi-Leclerc. Un zâmbet vineţiu îi încreţi buzele. Întrebă 
calm: 

— Nu înţelegeţi? 

— Aştept să mă lămuriţi... 

Atunci Fausta, arătând spre carcera în care Violetta fusese 
aruncată, zise: 

— Aici se găseşte Jeanne Fourcaud! ... 

Oricât era Bussi-Leclerc de călit împotriva emoţiilor 
sentimentale, nu se putu împiedica să se cutremure. 

— Cum, bâlbâi el, tânăra aceasta... 

— Ea se numeşte de acum încolo Jeanne Fourcaud. Mâine 
dimineaţă trebuie să le predaţi pe cele două surori 


Fourcaud justiţiei poporului. Le veţi preda! 

Când Bussi-Leclerc şi Fausta ajunseră din nou la 
suprafaţă, Jeanne Fourcaud fu aşezată în lectică, aproape 
leşinată. Belgodere se apropie de Fausta. 

— Vrei să ştii ce s-a întâmplat cu fiica lui Claude? întrebă 
ea. 

— Nimic nu vă scapă, doamnă, se linguşi ţiganul 
temenindu-se. Violetta, ştiţi, este nădejdea mea. Se 
împlinesc opt ani de când e a mea. O păstram ca ochii din 
cap pentru... ceea ce ştiţi. Pe scurt, în loc s-o vând 
monseniorului duce, s-a întâmplat să v-o vând 
dumneavoastră. Simt, ghicesc, că a sosit momentul când îi 
voi putea vorbi lui Claude... 

— Ştii cel puţin unde e? 

— Nu, dar am să dau de el, nu vă temeţi. 

— Spune-mi, continuă atunci Fausta, îngândurată, mi-ai 
făgăduit mereu să-mi povesteşti viaţa ta: a venit momentul. 
lată ce vei face: ai să duci înapoi lectica la mănăstire. 
Oamenii mei te vor escorta şi apoi te vor readuce la palatul 
meu. Ai să pui noua prizonieră la loc sigur. Şi când îmi vei 
spune de ce o urăşti pe Violetta, am să-ţi spun şi eu ce 
soartă va avea. Domnule guvernator, zise cu glas tare 
Fausta întorcându-se spre Bussi-Leclerc, la ce oră va avea 
loc spectacolul promis parizienilor? 

— Cred că în zorii zilei. 

— E prea devreme. Vreau să fiu şi eu acolo. Mi se pare că 
ora zece dimineaţa ar fi cea mai potrivită. 

— Cum porunciţi! Va fi la ora zece... 

Fausta încălecă, iar Belgodere luă loc lângă Jeanne 
Fourcaud. 

Escorta porni şi odată ieşiţi din Bastilia, Fausta ordonă 
ceva călăreţilor. 

Lectica şi escorta se îndreptară atunci spre drumul pe 
unde veniseră. Numai Fausta plecă spre Cite. 

Belgodcre, ajuns la mănăstirea Montmartre, o conduse pe 
noua sa prizonieră, adică pe Jeanne Fourcaud, în aceeaşi 


magherniţă în care cu câteva ore înainte fusese închisă 
Violetta. 

— Cine-i fata asta pe care trebuie s-o păzesc acum? Să fiu 
al dracului dacă înţeleg ceva din toată istoria asta! Croasse! 
Ce vrea Signora Fausta? încotro mă împinge ea? Ei, am să 
aflu eu îndată, fără nici o îndoială... Croasse! Croasse o va 
păzi pe micuță în lipsa mea... Croasse! ... 

La această a treia chemare, Croasse nu răspunse ca şi la 
primele două. 

— Dormi, se răsti Belgodere, ai îndrăzneala să dormi în 
timp ce eu muncesc! Aşteaptă numai, mizerabile, vin la tine, 
nu te osteni... 

Bodogănind aceste amabilităţi, ţiganul puse mâna pe bâta 
cu care Croasse făcuse o atât de apropiată cunoştinţă şi, 
fără grabă, urcă scara care ducea la chiţimie. Acolo 
exclamă furios: „Nici urmă de Croasse!”. Croasse 
dispăruse. Belgodcre nu se sinchisi peste măsură, căci se 
gândi că noua prizonieră, al cărei nume nu-l cunoştea, nu 
putea evada atât de curând şi, fără a o anunţa pe stareță, se 
duse să-i caute pe călăreţii Faustei care-l aşteptau ca să-l 
conducă înapoi la palatul din Cite. O oră mai târziu, 
Belgodcre intra în casa misterioasă unde, a doua zi după 
sosirea la Paris, o adusese pe Violetta, crezând că o predă 
ducelui de Guise. 

Capitolul 32 

Taina lui Belgodere. 

Fausta îl aştepta pe ţigan în aceeaşi cameră unde noi i-am 
mai introdus pe cititori şi unde cele două însoţitoare 
favorite, Myrthis şi Lea, erau ocupate cu prepararea unei 
băuturi întăritoare. Intrând şi înclinându-se, Belgodcre 
trăgea serios cu ochiul la aceste pregătiri. 

— Să se aducă vin, strigă Fausta, surprinzându-i privirea. 

Fu ascultată fără întârziere. 

Ochiul lui Belgod&re scapără. Îşi turnă un pahar şi-l dădu 
peste cap. 


— Ei bine, reluă Fausta muindu-şi la rândul ei buzele în 
paharul de cristal pe care i-l întinsese Myrthis, spuneai că ai 
să-mi povesteşti o istorie interesantă? 

— De! ... Este povestea multora dintre noi aceştia, sărmani 
ţigani, izgoniți, hăituiţi, spânzurați. Aţi auzit desigur de o 
sută de ori ceva asemănător, fără, a-i da importanţă. 

— Povesteşte-mi, totuşi, îi ceru Fausta. Dacă ţi s-a făcut 
vreo nedreptate, aş putea s-o îndrept. 

— Prea târziu! rosti surd Belgodere. 

— Dacă îi mai urăşti pe cei ce ţi-au făcut un rău, ştii că te 
pot ajuta. 

— Da, răspunse atunci Belgodere. Puteţi să-mi faceţi 
răzbunarea mai cumplită. Sunteţi tare şi puternică. Prin 
dumneavoastră, Claude ar putea suferi mai mult decât aş 
putea-o face eu singur... 

— Împotriva lui Claude vrei deci să te răzbuni? 

Belgodcre băuse toată sticla. Cobori capul până ce îl lăsă 
să cadă între mâinile sale enorme. Fausta făcu un semn: o 
sticlă plină o înlocui neîntârziat pe masă pe cea goală. 

— Ascultaţi, se porni atunci Belgodere, am înfăţişarea unei 
brute, nu-i aşa? Semăn oare cu una din fiarele la care cu 
greu deosebeşti un chip omenesc? Ce aţi spune dacă aţi afla 
că în pieptul fiarei bate o inimă de om? Şi totuşi aşa este, 
continuă Belgodere. Oricât de necrezut ar părea, am şi eu o 
inimă, pentru că există o epocă în viaţa mea când nu mă 
gândeam nici la ură, nici la răzbunare, o vreme când am 
iubit! 

Belgodcre tăcu, cufundat în trecutul său. 

— Continuă! rosti Fausta poruncitoare. 

— A fost deci o vreme, continuă Belgodere, când nu eram 
ceea ce par să fiu. Într-o zi mi-am dat seama că eram 
îndrăgostit... Pentru altcineva nu e mare lucru. Pentru mine 
însă era groaznic. Într-adevăr, eram foarte urât şi o ştiam... 
mi s-a repetat de atâtea ori. Eram cel mai puternic, cel mai 
temut din tribul meu. Eu însă tremuram în faţa Magdei. 
Tremuram pentru că mă ştiam hidos şi pentru că în jurul 


Magdei se învârteau cinci sau şase băieţi frumoşi, dintre 
care cel mai urât era de o sută de ori mai frumos ca mine. 
Niciodată n-am îndrăznit să-i spun Magdei un cuvânt. Atâta 
doar că, atunci când treceam pe lângă ea, îi simţeam 
privirea neagră, grea, aţintită asupra mea. Nu mai 
dormeam, nu mai mâncam. Aşa nu mai putea să meargă. 
Într-o seară, i-am adunat pe curtezanii Magdei. Când au 
fost toţi la un loc, am trimis s-o cheme şi pe ea. A venit şi 
atunci i-am spus: „Magda, acum mergi pe cincisprezece ani. 
E timpul să-ţi alegi un bărbat”. Magda zâmbi şi arătând 
cam la întâmplare spre unui din rivali, îi spuse: „Pe tine te 
aleg!” 

— Ah, sărmanul Belgodere! îl luă în râs Fausta. 

— Da, urmă ţiganul, dar veţi vedea mai departe. M-am 
aşezat în faţa băiatului. El a înţeles şi a ieşit afară. Cinci 
minute mai târziu era pe spate şi în timp ce îi striveam 
pieptul cu genunchii, i-am tăiat ambele urechi. El se ridică 
urlând şi atunci Magda spuse foarte calmă: „N-am nevoie 
de un bărbat fără urechi”. „Ei bine, alege-ţi un altul!” „lată- 
|!”, zise ea alegând un alt curtezan. M-am aşezat în faţa lui, 
cum-făcusem şi cu primul. Bătălia reîncepu şi de data asta a 
durat zece minute încheiate. Când am izbutit să-l dobor, i- 
am tăiat nasul. Desigur că Magda nu voia un bărbat fără 
nas, tot aşa cum n-avea nevoie de un chior, pentru că celui 
de-al treilea i-am scos un ochi. Bineînţeles, că nu voia nici 
pe unul fricos, pentru că ultimii doi o luară la goană, astfel 
că am rămas singur. 

— Atunci Magda mi-a spus: „Pe tine te aleg. le-am ales 
încă de mult, dar voiam să văd dacă eşti aşa cum te 
bănuiam.” În aceeaşi seară am luat-o pe Magda de nevastă, 
după obiceiurile tribului meu. Timp de şase ani am fost un 
om fericit. Am avut întâi o fiică pe care am numit-o Flora. 
Patru ani mai târziu, am avut a doua fiică, pe care am 
botezat-o Stella. Se spunea despre ele că erau frumoase ca 
două flori. Cred că am terminat şi sticla asta... 

Era la a patra. 


— În al şaptelea şi ultimul an al fericirii mele, continuă 
ţiganul, am venit la Paris, în Franţa. Flora avea pe atunci 
şase ani şi Stella doi. Trăiam foarte liniştiţi, când într-o 
seară se răspândi zvonul că nişte bandiți au pătruns 
noaptea într-o biserică şi au furat vasele de aur. Biserica se 
numea Saint-Eustache. Eram vecini cu ea. Şi, pentru că 
hoţomanii şi cetăţenii liberi, oricât de răi ar fi fost, erau 
totuşi creştini şi nu puteau să comită o asemenea mârşăvie, 
vina a căzut pe noi. Într-o dimineaţă, vreo cincisprezece din 
tribul nostru, bărbaţi, femei şi copii au fost cu toţii arestaţi 
şi duşi la o închisoare. Pe drum, am reuşit să scap din 
mâinile paznicilor. Poate că aş fi făcut mai bine să mă las 
dus ca toţi ceilalţi. Pentru că au fost spânzurați cinci bărbaţi 
şi şase femei. Printre femei se găsea şi Magda. Belgodere 
era palid, de o paloare lividă şi picături mari de sudoare îi 
curgeau pe obrajii pe care şi-i ştergea cu dosul palmei. 

— În ajunul zilei când Magda, împreună cu ceilalţi, 
trebuiau să fie duşi la Montfaucon, reluă el firul, m-am dus 
să-l caut pe călău. De două luni de când dura procesul, 
adunasem aur, mult aur. l-am oferit aur. Am îngenuncheat 
în faţa lui. L-am rugat. Îi ceream totuşi un lucru simplu: să 
pună în jurul gâtului Magdei o funie putredă. Funia s-ar fi 
rupt, ceea ce e un motiv de grațiere. În ce priveşte 
scoaterea din închisoare, asta mă privea pe mine. 

— Şi ce-a făcut Claude? 

— A luat sacul cu aur şi l-a aruncat în stradă. Apoi, m-a 
apucat de umeri şi m-a aruncat şi pe mine în stradă. După 
aceea a închis uşa şi s-a încuiat pe dinăuntru. În zorii zilei |- 
am văzut pe călău ieşind. L-am urmărit până la Montfaucon. 
Douăzeci de minute mai târziu am văzut-o pe Magda 
legănându-se la capătul unei funii, în timp ce mulţimea urla 
strigăte de bucurie pe care le mai aud şi acum. 

— Şi copiii tăi? întrebă Fausta. Stella? Flora? ... au fost şi 
ele spânzurate? 

— Nu, gemu Belgodcere, ele n-au fost spânzurate, ci au fost 
botezate! ... 


— Ei bine, dar după aceea n-ai reuşit să le anulezi botezul? 
— N-am mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ele, bâigui 
Belgodcre. A doua zi după scena de la Montfaucon, am aflat 
că prin grija călăului, copiii fuseseră încredinţaţi unor 

familii miloase, care au primit să le crească. 

Timp de trei luni am căutat peste tot. Am scotocit Parisul, 
dar n-am dat de nici o urmă a fiicelor mele. 

— Şi atunci ce-ai făcut? 

— După trei luni m-am dus din nou să-l caut pe călău şi i- 
am spus: „Ai ucis-o pe aceea pe care o iubeam, iar eu am 
jurat să te omor. Dar, dacă ai să-mi răspunzi, te voi ierta... 
Am să-ţi dau aurul adunat pentru plata răscumpărării 
Magdei. Am să fac şi mai mult: am să mă angajez în 
serviciul tău şi-ţi voi fi un servitor credincios, apărătorul 
casei şi al vieţii tale. Spune-mi, vrei să-mi răspunzi? Ştii 
unde se află fiicele mele?”. Urmă atunci pentru mine un 
moment de bucurie delirantă când l-am auzit pe Claude 
spunând: „Fără îndoială, de vreme ce eu le-am plasat! Oh! 
poţi fi liniştit, ţigane, ele au norocul să fie adoptate de un 
cetăţean foarte sus pus.” Cuvintele acestea n-aveau pentru 
mine nici un rost. Îmi spuneam: omul acesta a omorât-o pe 
Magda. Asta era meseria lui. Nu puteam să-i port pică. Dar 
meseria lui nu era să împingă la deznădejde un tată 
nefericit şi va vorbi... Drept orice răspuns, m-a ridicat, 
apucându-mă de umeri. Îmi strigam rugămintea de milă şi 
îndurare. Atunci mi-a spus: „Ascultă, ţigane, ar trebui să te 
arestez şi să te predau judecătorului. Lăsându-te să pleci, 
cum am mai făcut şi altă dată, mi-am călcat îndatoririle. 
Fiicele tale sunt în mâini bune. Vor fi mai fericite decât cu 
tine...” „Îmi vreau fiicele! Dă-mi înapoi fiicele!”, Haida, fără 
furii şi fără milă, pleacă de aici...” Şi, ca şi prima dată, mi-a 
pus mâna în gât. Am jurat pe loc că şi Claude va suferi 
întocmai acelaşi chin pe care l-am suferit eu. 

— Jurământul e frumos, fără îndoială, spuse calmă Fausta. 
Mai rămâne să-l împlineşti! 


— Veţi vedea, răspunse Belgodere cu râsul lui înfricoşător. 
Până acum nu m-am grăbit. L-aş fi putut ucide pe Claude, 
dar mi se părea că nu e destul. L-am urmărit deci pas cu 
pas. Mergeam după el peste tot. Şi aşa am aflat că areo 
fiică şi că o iubea, o adora, aşa cum le-am iubit, le-am 
adorat şi eu pe Stella şi pe Flora mea. În ziua în care am 
fost sigur de aceasta, doamnă, eram gata să înnebunesc de 
bucurie. Ca şi mine, Claude iubea! Ca şi mine. Claude avea 
să sufere şi, ca şi fiicele mele, fiica lui avea să trăiască 
printre străini, de un alt neam şi de o altă religie... Fiica 
aceasta, doamnă, e Violetta... 

— Violetta e deci fiica lui Claude? 

— Fără îndoială! Dacă nu, de ce aş fi urât-o? Prin ea îl 
urăsc pe Claude. Dar de ce vreţi să ştiţi toate astea? 

— Ca să fiu sigură că Violetta este fiica lui Claude. 

— Sunt absolut sigur. Nu a trecut mult şi am observat o 
adevărată pasiune din partea călăului pentru acest copil. M- 
am hotărât deci să-l lovesc prin copil. Din nenorocire, într-o 
zi am observat că eram urmărit şi a trebuit să fug şi să 
părăsesc Franţa. Am aşteptat cu răbdare trecerea timpului 
ca să aducă uitarea. După câţiva ani, m-am întors. 
Dragostea mea se stinsese, dar mă întorsesem însetat de 
răzbunare. 

Belgodcre se cutremură şi Fausta îl privi lung. 

— Am răpit-o deci pe Violetta, continuă ţiganul. Era păzită 
de o femeie numită Simonne. Pentru ca această femeie să 
nu mă poată denunța, am răpit-o şi pe ea. Apoi le-am trimis 
pe amândouă în Bourgogne. lar eu am rămas la Paris ca să 
urmăresc efectul produs de lovitură. Era îngrozitor şi după 
aceea am plecat să-mi regăsesc trupa. Aveam eu un gând 
pentru soarta Violettei. 

— Ce voiai s-o faci? întrebă Fausta. 

— Un fel de femeie destrăbălată, pe care s-o predau într-o 
zi unui senior. După aceea m-aş fi prezentat în faţa lui 
Claude ca să-i spun: „Lu ai furat fiicele mele, eu ţi-am răpit- 
o pe ata. Tu ai făcut din Flora şi Stella nişte creştine, eu am 


făcut din Violetta o destrăbălată.” După aceea l-aş fi omorât. 
La Orleans, unde mă oprisem destul de multă vreme, am 
văzut că un senior puternic şi frumos dădea târcoale în 
jurul micuţei. Am întrebat şi am aflat că bărbatul acela era 
ducele de Guise. Am venit deci la Paris şi steaua mea bună a 
făcut să-l întâlnesc pe duce la porţile oraşului, L-am găsit 
mai îndrăgostit ca oricând, am ajuns cu el la un preţ bun, 
ceea ce nu-mi strica deloc şi urma să i-o predau pe Violetta. 
Numai că, din acel moment lucrurile au început să se 
încurce: crezând că o duc pe micuță ducelui de Guise, v-am 
adus-o dumneavoastră! ... 

— Şi-ţi pare rău? 

— Nu ştiu, răspunse Belgodere după o ezitare. E rândul 
dumneavoastră să vă ţineţi cuvântul. Mi-aţi promis o 
răzbunare straşnică, doamnă. 

— Ei bine, ce-ai spune dacă aş face ca Violetta să fie 
spânzurată sub ochii lui Claude? 

Un zâmbet înfiorător schimonosi chipul ţiganului: 

— Ho, ho! Şi Claude va privi cu ochii lui? Şi eu îi voi putea 
vorbi? Îl voi putea forţa să privească? Să-i spun că eu i-am 
luat copila şi am făcut-o să ajungă pe rug? 

— Vei fi lângă el şi ai să-i spui tot ce ai să vrei. Ascultă-mă: 
mâine dimineaţă la ora zece, în piaţa Greve, vor fi 
spânzurate două tinere, spânzurate şi arse. Crima lor este 
că sunt fiicele unui tată care altădată fusese de religie 
romano-catolică şi după aceea a trecut la altă religie. Omul 
acela se numea Fourcaud - a murit în închisoare. Mâine, 
poporul va spânzura şi va arde pe cele două fiice ale lui. Ştii 
ce am făcut adineauri la Bastilia? Am scos pe una din 
surorile Fourcaud... şi în locul ei... am lăsat-o... 

— Pe Violetta! răcni Belgodere. Pe tot iadul! E minunat! Ce 
bine că am intrat în serviciul dumneavoastră! ... Deci, urlă 
el cu rânjetul acela îngrozitor, mâine dimineaţă, la ora zece, 
în piaţa Greve, vor fi spânzurate... 

— Cele două blestemate, cele două eretice protestante - 
puţin mă interesează religia lor, rosti ţiganul cu un glas 


întunecat. Violetta va fi arsă în faţa tatălui său, asta-i 
esenţialul. 

— Da! În faţa tatălui său! murmură Fausta, tresărind. 

— Spuneţi că Violetta şi încă una... cine-i cealaltă? 

— Madeleine Fourcaud. 

Belgodcre se ridică şi făcu câţiva paşi bombănind. Deodată 
se opri locului: 

— Dar Claude? se răsti el. Claude cum va vedea? Asta-i 
totul! Cum să-l anunţ? Pentru că eu trebuie să fiu cel care-l 
anunţă! ... 

— Bine, atunci ascultă-mă. Mâine dimineaţă te vei duce în 
piaţa Greve. Când vei vedea mulţimea adunată, vei intra în 
a treia casă din stânga pieţei, cu spatele spre fluviu. N-ai 
cum să te înşeli. Vei vedea capete scoase la ferestrele 
tuturor caselor, numai casa aceea va fi închisă de sus şi 
până jos, ca şi cum ar purta doliu după cele două 
condamnate. Când vei intra, vei cere să vorbeşti cu prinţul 
Farnese. 

— Cine e prinţul Farnese? 

— Nu te interesează! răspunse Fausta cu un zâmbet livid. 
Vei fi dus în faţa prinţului Farnese. S-ar putea să fii introdus 
într-o cameră mare, a cărei fereastră dă spre piaţa Greve. 

— Dar Claude? Claude? 

— Ei bine, pe Claude îl vei găsi lângă Farnese! Du-te acum. 
Ţi-am făgăduit că răzbunarea ta, chiar târzie, va fi cu atât 
mai deplină! 

Belgodcre mârâi înfundat ţi se repezi afară din casa 
Faustei. 

După plecarea lui Belgodcre, Fausta se aţeză să scrie. lată 
ce a scris: „Revolta dumitale merita o pedeapsă. lată de ce 
ţi-am pricinuit o suferinţă pe măsura greşelii. Deoarece 
revolta era produsă de fiica dumitale, am vrut ca durerea 
să-ţi vină de la ea. lată de ce ţi-am spus că era moartă. Dar 
eşti discipolul meu preferat. Nu vreau ca pedeapsa să se 
prelungească... Cardinale, află deci că Violetta nu e moartă. 
Dacă vrei s-o revezi, găseşte-te mâine dimineaţă în locuinţa 


noastră din piaţa Greve ţi cere-i omului care va veni să te 
vadă înainte de ora zece să ţi-o arate. El ţi-o va arăta. 

Cu afecţiune, aceea care-ţi aşteaptă reîntoarcerea...” 

Apoi Fausta lăsă să-i cadă în mâini capul ce atârna atât de 
greu şi murmură: 

— Îl am în mână pe Farnese şi-l lovesc. Dar cum să pun 
mâna şi să-l lovesc pe Pardaillan înainte de a-l preda lui de 
Guise? Tatăl va asista la execuţia Violettei... de ce n-ar 
asista şi iubitul? 

Capitolul 33 

Femeia-cavaler. 

Fausta rămase multă vreme nemişcată. Până în clipa aceea 
luptase împotriva pasiunii. Stăpână pe sentimentele ei, ea 
nu dăduse importanţă primelor semne premergătoare ale 
iubirii. Acum. În ea, vuia uraganul dragostei. Încovoiată, 
renunțând la propria ei mândrie şi strălucire, ea gemea un 
strigăt sublim: 

— Iubesc! Ah, iubesc! 

Şi pe când simţea mintea clătinându-se şi împleticindu-se, 
în faţa ochilor îi apăru deodată o scenă. 

Stătea la fereastra casei din piaţa Greve. O mulţime 
enormă forfotea în piaţă... În mijlocul aclamaţiilor apăru de 
Guise, apoi trompetele sunară o melodie şi apăru Crillon. 

Atunci, revăzu întâmplarea... un om se împotrivea regelui 
Parisului şi părea că numai cu privirea făcea să dea înapoi 
mulţimea amenințătoare... iar Pardaillan cu spada spre 
înaltul cerului păşea în mijlocul acelei vâltori populare. 
Acolo îl văzuse ea pentru întâia oară! Aşa îl vedea acum din 
nou! Atunci se născuse dragostea ei! ... 

— Îl şi iubeam, urlă ea în sinea ei. După moartea Violettei 
nu voi înceta să-l iubesc! ... 

Cufundată în gânduri, căuta o dezlegare demnă de ea. 
Niciodată până atunci, în viaţa ei stranie, fabuloasă, 
fantastică, nu şovăise atâta. La ea fapta urma fără 
întârziere gândului. Soluţia la care a ajuns, o dăm aici ca o 
dovadă a asprimii sufletului ei. 


— Iubesc, spuse ea. E un lucru vădit. Oricât de cumplită ar 
fi întâmplarea, nimic n-o mai poate împiedica. Îl iubesc pe 
Pardaillan, eu care am luat în râs dragostea oferită de cei 
mai frumoşi gentilomi din Roma, Milano, Florenţa... Eu, 
care n-am iubit niciodată, iată-mă acum fulgerată de 
dragoste... Îl iubesc pe acest om care m-a privit drept în 
faţă... 

Gâfâia, suferea un adevărat chin fizic în faţa hotărârii pe 
care urma s-o ia. 

— Nu am voie să iubesc! ... Aceasta este o încercare la 
care mă supune Spiritul suprem şi din care trebuie să ies 
învingătoare. Un suflet ca al meu nu e făcut pentru pasiuni 
obişnuite: îl voi iubi pe acest om atât cât va trăi. Deci, 
trebuie să moară! ... 

Tresări. Privirea ei scapără de mândrie. 

— Şi mort îl voi iubi poate... dar nu va mai fi pentru mine 
decât întristata amintire a unei suferinţe trecute, vindecată 
prin voinţa mea. Pardaillan va muri! Şi pentru ca triumful 
meu asupra propriei mele fiinţe să fie adevărat şi deplin, 
Pardaillan va muri chiar de mâna mea! ... 

Rostind acestea se ridică şi încheie: 

— Să-l am în vârful spadei mele, să fie şi el o dată învins... 
Învins de mine! Şi poate disprețul pentru înfrângerea lui va 
înăbuşi până şi amintirea dragostei mele! ... 

Trase spada şi o cercetă cu atenţie. Îşi redobândise tot 
calmul şi acum zâmbea. Încercă oţelul îndoindu-l cu 
amândouă mâinile. Apoi, Fausta se înfăşură într-o mantie, 
îşi puse pe obraz o mască mare de catifea şi-şi potrivi fetrul 
pe cozile părului ei negru. Aruncă o privire spre un 
orologiu: arăta orele trei dimineaţă. 

— Curând se va lumina, zise ea. A sosit momentul! 

Suflă de trei ori într-un fluier de argint pe care-l purta 
întotdeauna la gât. Apăru un om. 

— Plecăm într-o misiune, îi spuse Fausta. 

— Câţi oameni de escortă? 

— Dumneata singur vei fi de ajuns. 


Apoi Fausta ieşi din casă pe jos, urmată de un singur om. 
Străzile Parisului erau încă întunecate şi pustietatea lor 
deplină. Numai câteva gene nedesluşite şi rare de lumină 
arătau că zorile nu mai erau departe. Fausta înainta cu un 
pas elastic şi rapid. Pe drum dădu însoţitorului 
instrucţiunile necesare. Fără îndoială că acestea erau cu 
totul neobişnuite, fiindcă omul nu-şi putu împiedica un gest 
de uimire. 

Ajunşi în faţa hanului Devinicre, Fausta se opri în stradă. 
Omul o privi, ca şi cum încă mai şovăia şi cerea o 
confirmare a ordinelor primite. 

— Du-te, rosti scurt Fausta. 

Atunci omul bătu de mai multe ori în uşă... 

Cavalerul Pardaillan dormea adânc, când unul din lachei 
veni să-l trezească spunându-i că un străin, cu toată ora 
neobişnuită, voia să-i vorbească cu orice preţ. Pardaillan 
obiectă că-şi făcuse obiceiul să doarmă noaptea şi că găsea 
foarte neplăcut să fie trezit în momentul când visa atât de 
frumos. Adăugă apoi: 

— Să ştii, secătură, că nu mă voi deştepta la această oră 
decât pentru două lucruri la fel de vrednice de cinste: să 
primesc o doamnă frumoasă sau să mă bat cu un duşman 
grăbit. 

Pardaillan se întoarse apoi cu faţa la perete, ameninţându- 
| pe lacheu că-l va arunca pe fereastră, dacă nu-l va lăsa să 
reînnoade visul de unde-l lăsase într-un mod atât de 
nefericit. 

— Domnule cavaler, se auzi un glas, chiar dacă nu sunteţi 
trezit pentru ambele motive arătate, sunteţi totuşi trezit 
pentru unul din ele. 

Pardaillan se întoarse, se ridică în coate şi-l zări pe străinul 
care, urmărindu-l pe lacheu până la uşă, asistase la 
discuţie. 

— Ha, ha! exclamă cavalerul, e vorba deci de o doamnă 
care vrea să mă vadă? 

Omul nu răspunse. 


— Atunci e cineva care vrea să mă spintece dis-de- 
dimineaţă. 

Omul se înclină fără să răspundă. 

— Bine, zise atunci Pardaillan, în zece minute sunt al 
dumitale, domnule. 

Se îmbrăcă fără nici o grabă, fluierând o melodie de 
vânătoare. 

Apoi se încinse cu spada de luptă, cobori în salonul comun 
şi-l zări pe acelaşi străin, care-l rugă politicos să-l 
însoţească până-n stradă. Cavalerul dădu ascultare 
invitaţiei şi se asigură dintr-o scurtă ochire că strada era pe 
deplin pustie. Omul aşteptă ca servitorul hanului să închidă 
uşa. Apoi, se întoarse spre Pardaillan, îşi scoase pălăria şi-i 
spuse: 

— Sunteţi într-adevăr cavalerul de Pardaillan? 

— În carne şi oase, scumpe domn, dar dumneata? 

— Eu, domnule cavaler, sunt scutierul unui senior care 
doreşte să rămână necunoscut. În numele stăpânului meu, 
vă provoc la luptă, declarându-vă laş, dacă nu primiţi 
provocarea. 

Pardaillan începu să râdă. 

— Pe coarnele diavolului, strigă el, aş putea să vă răspund, 
nobile scutier, că este în uzanţele cavaleriei să ştii cel puţin 
cu cine te tai în săbii. 

— Stăpânul meu vă va spune numele când veţi zăcea 
doborât pe caldarâmul drumului. 

În clipa aceea, din umbra adâncă a unui zid se desprinse o 
apariţie care înaintă, se opri în faţa lui Pardaillan şi făcu un 
semn celui ce se dăduse drept scutier. Acesta, fără nici un 
cuvânt, îl salută pe cavaler, se înclină în faţa noului-venit şi 
fără a întoarce capul, se îndepărtă. Pardaillan şi 
necunoscutul se găseau acum singuri, faţă-n faţă. Cavalerul 
aruncă o privire pătrunzătoare spre personajul apărut. 

Ciudatul personaj părea a fi un tânăr de vreo douăzeci de 
ani, în care puteai ghici forţa nervoasă şi mlădioasă a cuiva 
obişnuit cu exerciţiile corporale. 


— Domnule, i se adresă atunci cavalerul, reluându-şi 
obişnuita lui înfăţişare nepăsătoare, n-aţi vrut să vă spuneţi 
numele. Cu toate că aceasta este împotriva tuturor 
regulilor, nu insist să-l cunosc, dar, în sfârşit, n-aş putea afla 
de ce doriţi să mă ucideţi? 

În timp ce vorbea, căuta să-l cerceteze mai bine pe 
necunoscut. Spera să-l recunoască după voce, dar 
necunoscutul răspunse cuvintelor sale trăgându-şi spada. 
Cavalerul salută şi-şi trase şi el spada din teacă. 

— Domnule, continuă el, înainte de a încrucişa tăişurile, vă 
rog să luaţi în seamă că am toate motivele posibile de a 
rămâne anonim la Paris şi cu toate acestea n-am şovăit să 
dau curs provocării dumneavoastră. Faţă de respectul de 
care vă dau dovadă, aţi putea să-mi faceţi im serviciu. N-aţi 
putea să-mi spuneţi cum şi prin cine aţi aflat că-mi petrec 
noaptea la Devinicre? 

Drept orice răspuns, necunoscutul luă poziţia în gardă. 

— Nu prea sunteţi amabil, domnule, zise Pardaillan şi spre 
marea mea părere de rău voi fi obligat să vă smulg masca. 
Apăraţi-vă obrazul... vă făgăduiesc să nu urmăresc cu 
loviturile mele decât masca. 

De câteva clipe spadele începură să se încrucişeze şi 
zăngănitul lor metalic era singurul zgomot care tulbura 
liniştea. 

Chiar de la primele asalturi, Pardaillan avu un moment de 
surprindere: se mai bătuse poate de o sută de ori, cunoştea 
cele mai iscusite spade ale regatului şi era obişnuit cu 
figurile cele mai complicate, dar de data aceasta găsise un 
adversar de temut. Niciodată nu întâlnise o mână atât de 
mlădioasă şi puternică totodată, o spadă mai ageră, un vârf 
de spadă mai ameninţător. Încercă să-l facă pe necunoscut 
să se retragă. 

Dar acesta rămase pe poziţie, țintuit locului, cu umerii 
şterşi, neoferind nici un loc vulnerabil. Deodată se destinse 
ca un arc şi Pardaillan fu cel ce trebui să facă un pas 
înapoi... 


— Felicitările mele, îi spuse cavalerul, răspunzându-i cu 
aceeaşi monedă. Aveţi toate şansele să mă omorâţi, toate 
afară de una. În această una şi singura îmi găsesc scăparea! 

Atacă la rândul lui şi datorită desăvârşitei lui ştiinţe a 
mânuirii scrimei, găsise în mai multe rânduri ocazia de a-l 
lovi pe adversar în piept, dar făgăduise să nu lovească decât 
obrazul. 

Între timp se luminase bine. Deodată, unul din adversari 
dădu un țipăt îngrozitor, ţipătul cuiva rănit de moarte... 
Totuşi, nici unui din adversari nu se prâăbuşea! ... 

Cel ce ţipase era necunoscutul. Pardaillan, după o serie de 
atacuri combinate cu o artă superioară, îl atinsese la 
frunte... Vârful străbătuse masca, o smulse, ţinând-o 
agăţată de capătul spadei. 

— O femeie! exclamă Pardaillan înmărmurit şi cobori 
vârful spadei. 

Fausta avea pe frunte o mică pată roşie, o picătură de 
sânge. Înălţă capul spre cer şi se gândea că rana nu-i 
atinsese numai fruntea, ci ceva şi mai profund ce se afla în 
fiinţa ei de mai mulţi ani... credinţa. 

Da, credinţa fusese lovită în ea, rănită pentru prima dată. 
Fausta se simţi înjosită. 

Pardaillan, cu o mişcare potolită, îşi înălţă din nou spada. 
Se retrase doi paşi, îşi ridică pălăria şi se înclină: 

— Dacă aş fi avut cinstea de a şti că-mi încrucişez spada cu 
prinţesa Fausta, spuse el, v-o jur, doamnă, că m-aş fi lăsat 
atins. 

Apăsă pe acest cuvânt cu dublu înţeles. Fausta îl privi cu 
înflăcărare şi-i răspunse printr-un singur cuvânt: 

— Apăraţi-vă... 

Pardaillan îşi puse înapoi spada în teacă. Ea-l atacă, 
fremătând de dragoste şi de ură turbată, splendidă şi 
înfricoşătoare. Îşi apucă spada de mijlocul lamei, 
transformând-o în pumnal, o îndreptă spre cavaler şi se 
năpusti asupra lui, fără un strigăt, fără o vorbă. Pardaillan, 
cu o mişcare ageră, apucă cu o mână încheietura Faustei şi 


cu cealaltă spada. Aproape în aceeaşi clipă ea rămase 
dezarmată şi dând un al doilea țipăt asemănător cu cel când 
fusese lovită la frunte, se retrase acoperindu-şi obrazul cu 
mâinile. 

Pardaillan prinse de vârf spada Faustei şi-i întinse 
mânerul, înclinându-se. 

— Doamnă, spuse el, oarecum emoţionat, n-am pe lumea 
aceasta altă avere, decât sărmana mea viaţă, la care ţin cât 
de cât. lertaţi-mă deci dacă o apăr şi sunt obligat să fac să 
curgă preţioasele lacrimi pe care le văd în ochii 
dumneavoastră, împiedicând astfel scurgerea sângelui meu. 

— Oh, diavole! răcni ea într-un hohot, diavolul iadului mi 
te-a scos în cale ca să mă ademenească, ca să mă scoată din 
minţi. M-ai învins de două ori: pe calea inimii şi pe calea 
armelor. Dar nu te grăbi să triumfi. Am să te smulg din 
inima mea prin vrăjitorii. Iar în ce priveşte inima ta... fii 
liniştit, piaţa Greve mă va răzbuna peste puţin! 

Cuvintele acestea smintite ea le pronunţă cu un glas atât 
de surd, încât cavalerul de-abia le auzi. 

Aşezând apoi spada la picioarele Faustei, el se retrase. Dar 
Fausta scutură cu trufie din cap. Îşi ridică piciorul furios şi 
lovi spada care se frânse. 

— Adio, zise ea, sau mai bine zis la revedere pe curând, 
căci sper să fiţi azi la ora zece în piaţa Greve... „Piaţa 
Greve? murmură Pardaillan îndepărtăndu-se. E a doua oară 
că-mi pomeneşte de ea. De ce? Cred că a venit momentul 
să-mi deschid bine ochii. Şi, pentru început, am s-o şterg de 
la Devinicre”. 

Apoi se aplecă, adună cele două frânturi de spadă şi le 
examină. 

„Drace!” murmură el, „o lamă din atelierele din Milano, 
dacă dau crezare mărcii! Dar frumos mai zburda cu ea 
blestemata de prinţesă! , 

Între timp se făcuse ziuă de-a binelea. Pardaillan bătu la 
uşa hanului Devinicre, închisă la ora aceea şi, după ce intră, 
se îndreptă spre camera ocupată de ducele d'Angouleme. 


— Trebuie să ne mutăm, spuse el. Dacă ieri ni s-a părut 
puţin sigură şederea noastră la hotel, se pare că acum 
hanul acesta este încă şi mai puţin sigur. Dar cum, te-ai şi 
trezit, prinţe? Sau... mai bine zis... nici nu te-ai culcat? 
Cum? ... Ce văd? ... Un pistol încărcat pe masa asta? ... 

Charles puse mâna pe pistol. Era palid. 

— Vrei să mori? îl întrebă Pardaillan. 

— Da, răspunse scurt Charles. Din moment ce ea a murit. 

— Asta ţi-e hotărârea? 

— Irevocabilă, răspunse Charles cu un glas ferm şi 
întunecat. Pardaillan, să ne luăm rămas bun. 

— Sunt de acord, spuse Pardaillan, supraveghind cu 
atenţie toate mişcările tânărului, sunt de acord să ne luăm 
bun rămas. Dar de ce dracu e un lucru atât de grabnic să-ţi 
expediezi, un glonţ în cap sau în inimă? Cred că ţi-am fost 
un servitor credincios... Dar dacă şi eu, la rândul meu, am 
nevoie de tine? Dacă fac apel la prietenia ta? 

— Vorbeşte atunci, cavalere... sunt gata. Ce-mi ceri? 

— Nimic, sau aproape nimic: să aştepţi până mâine cu 
acest rămas bun. 

Charles puse la loc pistolul pe masă. Pardaillan înhaţă 
numaidecât. 

— Cavalere, i se adresă ducele d'Angouleme, înţeleg 
suprema încercare izvorâtă din prietenia pentru mine. 
Speri ca, obţinând o amânare, să mă împaci cu viaţa. Mută- 
ţi gândurile. Am iubit-o pe Violetta, continuă el din ce în ce 
mai agitat, nu-ţi poţi da seama ce înseamnă asemenea 
lucru, tu care n-ai sentimentele oamenilor obişnuiţi şi n-ai 
iubit poate niciodată. Nu mai trăiam prin mine, existam 
numai prin ea. Moartea ei înseamnă deci şi moartea mea. Îţi 
spuneam că sufăr. Nu-i adevărat. Adevărul e că nu mai 
trăiesc. Cavalere, trebuie să mor neîntârziat. 

Cavalerul cuprinse mâinile tânărului. Era copleşit de o 
puternică emoție. 

Înţelegea că Charles, ajuns la culmea îndurerării, voia să 
se omoare. Inimă slabă, atât de duioasă şi atât de curată în 


această primă tinereţe, Charles se prăbuşea la prima 
lovitură nenorocită a soartei. Pardaillan înţelese că era 
pierdut. 

— Prietene, şopti el cu un glas tremurător, copile, trăieşte 
pentru mine, care nu mai sunt legat de viaţă decât printr-o 
veche ură şi care, de când te cunosc, mi-am făurit visul să 
mă mai leg de viaţă şi printr-un sentiment de prietenie! 

Charles scutură capul şi privirea lui posomorâtă pironi 
asupra pistolului. 

— Trebuie deci! rosti Pardaillan. 

Avea o fire prea îndrăgostită de independenţă, era un 
prieten prea sigur, o conştiinţă prea liberă şi un spirit prea 
larg, pentru a-i trece prin cap că s-ar putea opune cu forţa 
gestului suprem, care ar fi pus capăt suferinţei prietenului 
său. 

— Adio, Pardaillan, rosti Charles cu glas hotărât. 

Pardaillan aşeză înapoi pistolul pe masă. În această clipă 
tragică uşa se deschise şi intră Picouic, care strigă: 

— Monseniore, a fost regăsit! S-a întors! E aici! ... 

— Cine, urlă Pardaillan. Cine s-a întors? Cine-i aici? 

— Eu! se auzi un glas lăbărţat, unsuros, caraghios şi 
lugubru. 

Apăru Croasse. 

— Eu, continuă el, care cu preţul a o mie de primejdii am 
descoperit taina mănăstirii Montmartre, eu, care azi-noapte 
am văzut cum a fost răpită micuța Violetta şi care... 

Croncănitul se opri scurt în gâtlejul lui Croasse. Răsună un 
dublu strigăt dezlănţuit. Pardaillan şi Charles săriră 
împreună asupra lui Croasse şi-l târâră înăuntrul camerei. 

— Ce-ai spus? întrebă Charles cu sufletul la gură, mai livid 
în faţa acestei nădejdi decât fusese în faţa morţii. 

— Că ai văzut-o pe Violetta noaptea asta? răcni Pardaillan. 

— Da! răspunse Croasse cu un suspin răguşit. 

Charles se clătină. Un zâmbet neasemuit îl transfigurase 
pe tânăr. Apoi, Croasse fu copleşit de întrebări. Din toate 


răspunsurile lui reieşea că Violetta fusese răpită din 
mănăstirea Montmartre şi dusă în altă închisoare. 

Charles, sorbind cuvintele lui Croasse, îl ascultă ca pe un 
Mesia. 

El povesti, împăunându-se cu un rol frumos, răpirea 
sărmanei Violetta. Arătă cum luptase cu zbirii cei cu mutre 
rele şi cum, cu toate sforţările, nu putuse scăpa pe biata 
Violetta. Atunci, deznădăjduit de înfrângere, a căutat să-i 
regăsească pe duce şi pe Pardaillan. 

Adevărul, aşa cum e de bănuit, era cu mult mai simplu. 
După plecarea lui Belgodere ţi a Violettei, Croasse coborâse 
din cămăruţa lui şi o ştersese, aşteptase prin bălți 
deschiderea porţilor Parisului şi, pentru că ordinul ducelui 
de Guise era de a nu permite ieşirea nimănui, iar nu dea 
împiedica pe cineva să intre, el pătrunsese cu mult curaj în 
Paris. 

Chiar dacă Charles d'Angouleme ţi Pardaillan nu credeau 
decât foarte puţin, din odiseea nemaipomenită a lui 
Croasse, nu lăsară totuşi să se vadă aceasta. Esenţialul era 
că Violetta se găsea în viaţă. Asupra acestui punct Croasse 
era categoric şi nu exista nici un temei ca spusele lui să fie 
puse la îndoială. Dar atunci ce-au făcut cu Violetta? Unde a 
fost târâtă? Deodată Pardaillan păli. 

„Piaţa Greve!” murmură el. „De ce blestemata de Fausta 
vorbise de Violetta? De ce mi-a dat întâlnire azi-dimineaţă la 
ora zece în piaţa Greve? ...” 

Aruncă o privire spre orologiu. Arăta nouă şi jumătate. 

— La drum! rosti el cu un glas care-l făcu pe Charles să se 
cutremure. Duce, înarmează-te până în dinţi şi... vino cu 
mine! ... 

— Unde mergem? gâfâi Charles. 

— În piaţa Gr&ve! răspunse Pardaillan, pornind în mare 
grabă. 

Capitolul 34 

Cei doi taţi. 


Belgodcre îţi isprăvi noaptea în piaţa Greve, urmărind 
forfota ajutoarelor care construiau aparatele cu care urmau 
să fie torturate Madeleine şi Jeanne Fourcaud. Aparatele, 
de o mare simplitate, constau din două spânzurători, ca 
toate spânzurătorile. Numai că, în jurul fiecăreia dintre ele 
au fost îngrămădite şi aşezate metodic legături de 
vreascuri, iar, peste ele bucăţi de lemn uscat. Condamnata 
sau condamnatul erau spânzurați de funie. Apoi se dădea 
foc vreascurilor, flăcările se ridicau, cuprindeau trupul şi 
apoi ardeau funia; corpul cădea în mijlocul flăcărilor şi era 
mistuit de ele. 

Belgodcre asista deci la aceste pregătiri. După ce fuseseră 
gata cele două ruguri din jurul spânzurătorilor, îi văzu pe 
aceiaşi muncitori ridicând o mare platformă, pe care se 
putea ajunge pe patru trepte şi care fu acoperită în 
întregime cu un covor. Era destinată lui de Guise şi suitei 
lui. 

Între timp se luminase şi pe măsură ce razele soarelui 
inundau piaţa, aceasta se umplea treptat de lume. Grupuri 
îmbrăcate sărbătoreşte, pline de veselie, veneau din toate 
colţurile Parisului şi îşi ocupau locurile. 

Pe la ora opt, înaintă în piaţă o companie de arcaşi ai Ligii. 
Răsunară aclamații. Momentul se apropia. Belgodcre se 
învârtea în sus ţi în jos în mijlocul acestei mulţimi. Un 
zâmbet livid îi împietrise buzele. I se părea că acea masă 
enormă de oameni se afla acolo ca să-i sărbătorească 
răzbunarea. 

Se apropie de acea parte a pieţei aflată de-a lungul 
fluviului şi care era prundişul propriu-zis. Acolo sosise o 
lectică. 

Ea fu astfel aşezată încât persoanele dinăuntru să poată 
îmbrăţişa toată scena. Vreo douăzeci de oameni înarmaţi cu 
spade şi pumnale înconjurau lectica, ale cărei perdele de 
piele erau trase. 

Ele fură întredeschise o clipă şi Belgodere zări interiorul 
căptuşit cu satin alb. O figură palidă se arătă şi apoi 


dispăru... Oricât de scurtă fusese această apariţie ţiganul 
recunos-cuse chipul: 

— Fausta! murmură el. 

În momentul acela răsunară în piaţă trompetele unei 
fanfare, izbucniră exclamaţii exaltate ca bubuitul unui 
tunet. Dinspre strada Temple veneau patru rânduri de 
călăreţi cu pălărioarele împodobite cu smocuri de pene, cu 
pieptarele din mătase roşie pe care se detaşau armoariile 
lui de Guise. Ei înălţară spre cer steguleţele trompetelor şi 
răsunătoarea fanfară părea să anunţe sosirea unui rege 
atotputernic. 

În spatele lor veneau guarzii personali ai lui Henri de 
Guise, luxos îmbrăcaţi cu stofe din fire de aur, purtând la 
umăr strălucitoare halebarde; apoi urmau călare căpitanul 
şi ofiţerii gărzii. 

Şi în sfârşit, singur, în mijlocul unui larg spaţiu liber, 
încălecat pe un splendid alezan cu nările focoase, 
înveşmântat în mătase albă, cu o mantie roşie pe umăr, 
venea ducele de Guise, ridicând în trecerea lui un 
îndelungat val de aplauze. 

În spatele lui, mulţimea gentilomilor ce-i aparţineau, în 
costume de paradă cu broderii strălucitoare, trecea într-un 
zornăit de pinteni şi de spade. 

Henri de Guise şi gentilomii săi descălecare şi luară loc 
imediat pe scaunele de pe platforma ridicată în faţa celor 
două ruguri. Aproape în acelaşi moment, departe, din 
fundul străzii Saint-Antoine, năvăliră în piaţă în rafale 
sinistre nişte urlete surde, strigăte de ură şi moarte. 
Apăruseră cele două condamnate, care urmau să fie 
predate judecății poporului şi erau duse acum la execuţie. 

Atunci, Belgodere privi orologiul cel mare al palatului 
judecătorilor: arăta aproape ora zece! El se îndreptă spre 
casa indicată de Fausta şi bătu puternic la uşă. I se deschise 
îndată. Un servitor îmbrăcat în negru apăru şi, înainte ca 
ţiganul să fi deschis gura, întrebă: 


— Veniţi din partea prinţesei Fausta? Intraţi! Monseniorul 
se dă de ceasul morţii aşteptându-vă! 

Servitorul îl conduse grăbit şi ţiganul se găsi în faţa 
intrării unei vaste încăperi pe jumătate întunecată. Îşi 
încordă privirea şi-l văzu pe prinţul Farnese care, cu 
trăsăturile răvăşite, îi veni în întâmpinare, răcnind un urlet 
de bucurie turbată: 

— A venit! ... 

Era vorba de Claude! ... 

Da, Claude era acolo. De la încheierea pactului pe care l- 
au semnat, prinţul Farnese şi meşterul Claude, cardinalul şi 
călăul, s-au văzut tot timpul, uniţi de acelaşi gând: s-o 
omoare pe Fausta, care a ucis-o, pe Violetta. 

Când Farnese primise, noaptea trecută, scrisoarea Faustei 
care-i anunţa că fiica lui trăia, Claude se afla lângă el, 
Restul nopţii fusese pentru cei doi oameni un şir întreg de 
frământări. 

La ivirea zorilor, când lumina s-a strecurat prin obloanele 
închise, ei se văzură atât de schimbaţi, atât de jalnici cu 
chipurile desfigurate de o asemenea spaimă, încât se 
speriară. Primul care se scutură din această lâncezeală 
bolnăvicioasă fu Farnese. El chemă un servitor şi-i dădu 
nişte ordine. 

— Să aşteptăm! zise el apoi. 

Farnese rămase nemişcat, cu braţele încrucişate. Claude 
începu să se plimbe încet. Li se părea că trăiesc într-un vis. 
Scrisoarea Faustei li se părea când adevărată, când 
mincinoasă. Dar de ce ar fi minţit Fausta? În ce scop? 

După un timp, atenţia lui Farnese se concentra asupra 
urletelor care creşteau. În enervarea neobişnuită a acestei 
aşteptări înfrigurate, el ajunsese să-şi închipuie existenţa 
unei misterioase legături între scrisoarea Faustei şi 
strigătele pe care le auzea. Se duse la fereastră şi împinse 
puţin storurile. Îi apăru deodată piaţa Gr&ve, cu cei doi 
stâlpi de tortură, cu cele două ruguri, estrada, mulţimea 


nenumărată, o viziune tragică, înspăimântătoare, care-l 
făcu să se dea înapoi. 

— Cine va fi executat?, întrebă el cu un glas tunător, 
apucându-l pe Claude de braţ? 

Claude rămase o clipă buimac de groază. Şi în el se 
dezvăluise deodată legătura tainică dintre numele Violettei 
şi ideea execuţiei. Sări la fereastră şi, cu privirea rătăcită, 
urmări ceea ce se întâmpla acolo. Un strigăt de moarte, un 
nume repetat de o mie de boturi de monştri, învăluia cele 
două ruguri. Acest nume îi arătă adevărul. Zâmbi. 

— Liniştiţi-vă, zise el. Îmi amintesc. Azi-dimineaţă sunt 
spânzurate surorile Fourcaud... 

— Fiicele procurorului Fourcaud? 

— Fiicele lui? întrebă Claude tresărind puternic. Da! 
Fiicele lui! ... Jeanne şi Madeleine... 

— Cum ai aflat numele lor? întrebă cardinalul, fericit să se 
gândească o clipă la altceva. 

— Toată lumea ştie, răspunse Claude. 

Şi în şoaptă, într-un murmur abia desluşit, mai palid decât 
fusese cu o clipă înainte: „Jeanne şi Madeleine! Fiicele lui 
Fourcaud! Ale lui Fourcaud! ... Vai mie, puteam să prevăd 
toate astea atunci când...” 

O lovitură în uşă venită de afară zgudui încăperile şi se 
rostogoli în surde ecouri până la ei. 

„lată-l”, murmură Farnese, cu glasul stins. 

Claude nu spuse nimic, dar ochii i se pironiră asupra uşii. 
De afară ajunse până la ei vuietul unui imens urlet. 

— lată-le! Iată-le! Surorile Fourcaud! 

Ei nici n-auziră dezlănţuirea acelui vuiet funebru, pentru 
că ascultau atent paşii grăbiţi care urcau scara, paşii celui 
ce le va arăta că Violetta e vie... şi, fără îndoială, le-o va 
înapoia! 

Farnese, cu mintea rătăcită, înaintă clătinându-se spre 
uşă. Claude voi să se repeadă, dar în aceeaşi clipă uşa se 
deschise şi fostul călău se opri țintuit locului. 

Înnebunise oare? 


Acum, când gândul la Violetta ar fi trebuit să-i stăpânească 
mintea şi sufletul, el chibzuia la altceva: 

— E el! E el! Tocmai în momentul când surorile Fourcaud 
urcă pe rug... Oh! Cumplită fatalitate! 

Apoi, dădu înapoi, ca şi cum vederea lui Belgodcre l-ar fi 
îngrozit, scoţându-l din minţi. 

Farnese recunoscu de la prima privire pe ţiganul cu care 
vorbise în aceeaşi piaţă Greve. Ţiganul căruia îi poruncise s- 
o ducă pe Violetta la palatul Faustei! Pe fiica sa! ... 

EI trebuia să ştie unde se află Violetta! Farnese dădu un 
chiot de bucurie turbată, îl apucă de braţ pe Belgodere ţi 
bâigui: 

— Fiica mea? Unde-i fiica mea? 

— Fiica lui! răcni ţiganul. Nu cumva e vreun ţicnit? 

Atunci îl zări pe Claude, se smulse cu o mişcare scurtă din 
strânsoarea cardinalului şi se îndreptă spre fostul călău. 
Claude se cutremură. 

— Nu ne-am mai văzut de multă vreme, zise Belgodere cu 
un rânjet înfiorător... Din ziua când n-ai vrut să-mi arăţi 
copiii mei, nici măcar pentru o clipă! .... 

Privirea lui Claude se îndreptă spre fereastră, cu o 
expresie de groază de nedescris. 

— Ascultă, murmură el cu glas slugarnic, credeam că fac 
bine... că le salvez trupeşte şi sufleteşte pe aceste micuţe... 
oh, ţi-o jur, cel care le-a luat este un om cumsecade. 

— Să-mi salvezi fiicele! urlă Belgodere. Să salvezi nişte 
copii smulgându-i de la tatăl lor! Nemaiauzit! Aşadar, 
cinstite călău, nici nu te-ai gândit la suferinţele tatălui... Şi 
nici nu ţi-ai spus că voi căuta să-ţi plătesc doliul cu un doliu 
şi suferinţa printr-o suferinţă! ... 

Claude se ridică. 

— Ce spui tu? bolborosi el. 

— Violetta ta! Cine ţi-a furat-o? Spune! Ştii? Eu sunt acela! 
„.. Eu! Acum înţelegi? ... Ei bine, călău, nu spui nimic? Nu 
vrei să-mi spui ce-ai făcut cu Flora? ... Ce-ai făcut cu Stella? 
Eu am să-ţi spun ce-am făcut cu Violetta! 


— Omul acesta mi-a ucis fiica! răcni Farnese. 

— A ucis-o! urlă Claude. Asta voiai să ne spui? ... Oh, vai de 
capul tău dacă e adevărat! 

Belgodcre izbucni în râs. 

— Dinte pentru dinte! scrâşni el. O vrei pe fiică-ta? Vrei s-o 
vezi? ... Azi-dimineaţă vor fi spânzurate şi arse cele două 
Fourcaud! Una din ele va fi pe rug! Cealaltă însă nu! 
Cealaltă Fourcaud, ştii cine e? Ei bine, priveşte! ... 

Dintr-o săritură, Claude fu la fereastră; Farnese delirând 
se repezi şi el. Un strigăt de moarte spintecă văzduhul. 

— Violetta! Acolo? Acolo? Pe rug! Violetta! 

— Violetta pe rug! urlă Claude. 

Claude privi... Pe rugul din stânga se legăna trupul uneia 
din surorile Fourcaud, gata spânzurată, învăluită de flăcări. 
Cealaltă Fourcaud era târâtă în clipa aceea spre rugul din 
dreapta. Era Violetta! 

Claude îl apucă de gât pe Belgodere: înfricoţător, groaznic 
la vedere, cu un chip lipsit de expresie omenească, el se 
aplecă şi, în această mişcare, îl forţă şi pe ţigan să se 
aplece. Iar glasul lui Claude, un glas aspru, cu un accent cu 
neputinţă de redat, îi urlă lui Belgodere la ureche 
următoarele cuvinte: 

— Priveşte la rândul tău! ... Priveşte, diavole! Priveşte 
corpul Madeleinei Fourcaud! ... Priveşte-l! ... Funia se 
rupe... Priveşte! Iat-o pradă flăcărilor! ... Belgodere! ... 
Aceea care arde nu se cheamă Madeleine! Ea se cheamă 
Flora şi e fiica ta! ... 

La aceste cuvinte, Claude, cu o mişcare frenetică, îl 
împinse pe Belgodcre înapoi în cameră şi cu un blestem 
sălbatic, încălecând pragul ferestrei, se avântă în gol. 
Belgodcre dădu unul din acele urlete groaznice, 
asemănător fiarelor când sunt ucise. 

Ca într-un coşmar el îl văzu pe Claude străbătând 
văzduhul, căzând, rostogolindu-se pe pământ, apoi 
ridicându-se şi, cu pumnalul în mână, repezindu-se în 
mulţime, spre rug... spre Violetta... Belgodcre întinse 


braţele, în timp ce lacrimi de sânge se prelingeau pe 
obrazul lui monstruos. 

Deodată tresări... Azi-noapte n-o recunoscuse pe Stella, 
dar o va regăsi şi ea îi rămânea. Porni ca din puşcă, se 
repezi... şi deodată îşi simţi prins umărul de o mână de fier. 
Privirea i se aţinti asupra omului care-l oprise. 

— Cine eşti? Ce vrei? se răsti el. 

— Sunt tatăl Violettei, răspunse Farnese cu o voce de 
gheaţă. Tu vei muri aici! 

— Tatăl Violettei? strigă Belgodere, zăpăcit de uimire. 
Tatăl Violettei este Claude! ... 

— Tatăl Violettei sunt eu! ţipă Farnese cu un accent 
supraomenesc de disperare. Şi pentru că tu eşti cel ce ai 
ucis-o, mori! Mori şi fii blestemat! ... 

Odată cu cuvintele, pumnalul lui Farnese fulgeră prin aer. 
Dar emoţiile care l-au răvăşit au frânt în el resorturile 
vieţii... Pumnalul nu apucă să coboare. Cardinalul deschise 
larg braţele, se răsuci pe loc şi se prăbuşi ca o piatră, 
leşinat. Belgodere fugi, cobori scara din câteva sărituri şi 
începu să alerge spre poarta Montmartre. Din piaţa Greve 
se ridica un vuiet. Farnese, sfârţit, se târî până la fereastră. 

Capitolul 35 

Epopeea. 

Ducele de Guise şi strălucitoarea lui escortă 
descălecaseră, iar lângă estrada pregătită pentru ei, valul 
gentilomilor sui treptele în foşnetul mătăsos al mantiilor de 
satin. Un paj purtând culorile casei de Guise luă loc printre 
pajii ducelui. Acesta, după ce salută, încă o dată, imensa 
mulţime, care-l aclama, se aşeză într-un fotoliu mai ridicat 
decât scaunele rezervate gentilomilor. În spatele fotoliului 
se înşirară cei opt paji, cu pumnul pe coapsă. Ei nu dădură 
semne de mirare văzându-l pe acest al nouălea paj 
strecurându-se printre ei, ocupând fără şovăire locul de 
onoare, aşezat chiar în spatele ducelui, atingând aproape 
spătarul fotoliului. 


În spatele pajilor luară loc Maineville, Bussi-Leclerc, 
Maurevert şi o mulţime de gentilomi, formând cu toţii 
escorta acestei căpetenii care nu îndrăznea să fie rege. 

Pe neaşteptate, de Guise păli. Gentilomii de pe estradă se 
agitară şi se ridicară. Dintr-un grup numeros şi disciplinat, 
îngrămădit la baza estradei, răsună un strigăt nou. lar 
acest strigăt era dat la un semn făcut de pajul necunoscut, 
aşezat în spatele fotoliului ducal. Era urletul unei voci 
puternice, poruncitoare: 

— Trăiască regele! ... 

— Trăiască regele! Trăiască regele! repetă mulţimea 
exaltată. 

Pajul se aplecă peste spătarul fotoliului şi în timp ce de 
Guise bolborosea nişte cuvinte de neînțeles, el murmură cu 
o voce sigură: 

— Rege al Parisului, iată prilejul de a fi rege al Franţei! 

Ducele se întoarse repede. 

— Dumneavoastră, doamnă! Dumneavoastră, prinţesa 
Fausta! Aici! În acest costum! ... rosti el plin de emoție. 

— Sunt acolo unde sunteţi şi dumneavoastră şi puţin 
interesează costumul din moment ce poartă blazonul casei 
de Guise. Duce, veţi trece azi la fapte? Poporul vă va purta 
îndată pe umeri până la Luvru, numai să vreţi! 

— Da! Ei bine, da! răspunse ducele gâfâind, ameţit. 

— Porniţi spre Luvru, duce! Şi astă-seară, fiind rege al 
Franţei, veţi dormi în patul lui Henri de Valois... 

— Da, da, repetă ducele de Guise, care în acel moment se 
ridică în picioare şi salută îndelung, ca şi cum ar fi acceptat 
în sfârşit acea regalitate oferită de întregul popor. 

Atunci, pe estradă şi în jurul ei, în toată piaţa care vuia, nu 
se mai auzi decât un singur strigăt, în timp ce mii de braţe 
neastâmpărate fluturau pălării şi eşarfe, iar din toate 
ferestrele cădea o ploaie de flori: 

— Trăiască regele! Trăiască regele! ... 

Fausta ridică spre cer o privire înflăcărată. În momentul 
acela, dinspre strada Saint-Antoine ajunse până în piaţă un 


urlet sinistru. 

— lată-le! Iată-le! 

Strigătele de moarte se amestecară atunci cu aclamaţiile. 

— Trăiască regele! Moarte hughenoţilor! ... 

Cele două condamnate apăruseră la intrarea pieţei şi fură 
salutate cu un răget sălbatic, imens, înfiorător. 

De Guise îşi reluă locul în fotoliu. În spatele lui, aplecată 
pe jumătate, Fausta. Ochii lui de Guise erau pironiţi asupra 
Madeleinei Fourcaud, care intrase prima în piaţă. 

— Frumoasă fată! zise de Guise. 

În jurul lui ţâşniră râsete. Era într-adevăr frumoasă, cu 
părul ei lung negru, cu pielea brună şi mată, arămie, de 
parcă ar fi coborât dintr-o ţigancă. 

Enormul urlet de moarte se dezlănţui şi mai turbat, mai 
aspru, mai sălbatic. Madeleine ajunse la rugul ce-i fusese 
destinat! ... Madeleine! ... Flora! ... Fiica cea marea lui 
Belgodcre. 

Ea aruncă în jur o privire de muribundă, plină de marea 
spaimă a morţii. Fu îndată apucată de ajutoarele călăului, 
spânzurată de gât, în vreme ce aclamaţiile creşteau. 
Madeleine Fourcaud, înveşmântată în lunga ei tunică albă, 
se legăna acum la capătul funiei. 

De Guise privea şi spunea întruna: 

— Frumoasă fată, pe cuvântul meu! Frumoasă... 

Dar ultimul cuvânt îi rămase înăbuşit în gâtlej. Ochii ieşiţi 
din orbite se fixaseră asupra celei de-a doua condamnate, 
care era târâtă spre rug. 

— Acum cealaltă! urla mulţimea. 

lar pe această cealaltă o privea de Guise! Această cealaltă 
era aceea care-i obseda visele, pe care, în sfârşit, o iubea, 
era Violetta! ... 

Albă, în rochia ei, albă din cap până-n picioare, cu nimbul 
părului de aur în jurul capului, înainta probabil fără să 
înţeleagă, iar ochii de un albastru aproape violet rătăceau 
cu o duioşie mirată asupra acestei mulţimi care urla cerând 


moartea ei. Deodată, văzu spânzurătoarea! Zări rugul! Avu 
un gest de indescriptibilă groază şi înţepeni... 

De Guise suspină înăbuşit. Cum ajunsese Violetta acolo, 
lângă rug, în locul Jeannei Fourcaud? Nu mai avea decât un 
gând: s-o scape cu orice preţ! Se ridică pe jumătate, gata să 
dea un ordin. 

— Ce vreţi să faceţi? îi ţipă la ureche o voce. 

De Guise se întoarse cu privirea rătăcită spre Fausta şi 
nemaiputând rosti nici un cuvânt, cu un semn disperat, i-o 
arătă pe Violetta. 

— Ştiu, zise Fausta cu o înspăimântătoare linişte. E 
condamnată. Trebuie să moară... 

— Nu, nu! gâfâi de Guise. 

— Scăpaţi-o, dacă puteţi! Nesăbuite! Nu înţelegeţi că 
dragostea ce vă poartă acest popor se va schimba în ură? 
Că dacă i-o smulgeţi pe Fourcaud nu mai sunteţi fiul lui 
David, stâlpul Bisericii? Că deveniți apărătorul ereziei şi că 
nu veţi fi purtat pe umeri la Luvru, ci la Sena! .... 

De Guise căzu înapoi în fotoliu! Nu mai dădu ordinul 
salvator! ... Renunţase, pentru ca astfel să ajungă rege şi 
să-şi apere viaţa! Plecă doar capul şi murmură: 

— Oh, e groaznic! Nu vreau să văd!.... 

Şi închise ochii. 

Aceasta fu clipa când în rândurile mulţimii izbucniră urale 
şi aplauze puternice. O ceată, fără îndoială nerăbdătoare de 
a o arde mai repede pe cea de-a doua Fourcaud, se 
repezise asupra guarzilor care o târau pe Violetta... Fausta 
dădu un țipăt de înfiorătoare desperare... 

În fruntea bandei recunoscuse un om care, năpustindu-se 
cu capul înainte, se înfigea ca un vârf de lance în mulţime şi, 
odată ajuns la Violetta, pusese mâna pe ea. Omul acela era 
Pardaillan! 

Cavalerul de Pardaillan şi fiul lui Carol al IX-lea plecaseră 
în mare grabă de la hanul Devinicre, urmaţi de Picouic. 

— Dragă prietene, spunea Charles, alergând lângă 
Pardaillan, simt că trăiesc din nou de când ştiu că ea 


trăieşte. Dar unde e? Ah! aş înfrunta tot Parisul, numai să 
fie a mea! ... 

— Cu atât mai bine, monseniore, cu atât mai bine! 
răspunse Pardaillan cu o voce ciudată. Nu ştiu dacă 
instinctul mă înşeală, dar mi se pare că adulmec un miros 
de bătălie... 

— Ne vom bate oare? 

Drept orice răspuns, cavalerul mârâi o înjurătură şi mări 
pasul. Ce gândea? De ce se temea? Nimic precis. Alerga 
spre piaţa Greve pentru că Fausta îi dăduse acolo întâlnire, 
rostind numele Violettei. 

Când ajunseră acolo, gâfâind şi plini de sudoare, în piaţa în 
care se rostogolea valul tumultuos al mulţimii, Pardaillan se 
adresă primului cetăţean întâlnit: 


— Ce se întâmplă aici? 

— Nu ştiţi? Vor fi spânzurate şi arse blestematele de 
Fourcaud, în prezenţa monseniorului de Guise. 

— Bietele fete! murmură Pardaillan. 

Şi, începând să dea din coate şi din umeri, el înaintă spre 
rugurile dominate de spânzurători. 

— Bună ziua, domnule cavaler, auzi deodată, lângă el, un 
glas de femeie. 

Pardaillan privi atent pe tânăra sulemenită, care-l prinsese 
cu atâta cutezanţă de braţ. 

— Dar unde dracu te-am mai văzut, drăguţo? 

— Cum, nu vă mai amintiţi de „Hanul speranţei”? Nici de 
seara când aţi venit acolo s-o vedeţi pe ţiganca aceea care 
prezicea viitorul? 

— Lodson! exclamă cavalerul zâmbind. 

— Ah! vă aduceţi aminte de numele meu! strigă veselă 
deşucheata. 

O furtună de urlete o întrerupse pe Lodson... Era Guise, 
care în acea clipă intra în piaţă. 

— Şi ce faci aici? continuă Pardaillan înduioşat de privirea 
ei, de recunoştinţa plină de admiraţie a cocotei. 

— Păi caut şi eu o aventură, răspunse Lodson. 

— Cu prietenul tău, Roşcovanul? întrebă din nou cavalerul 
râzând. 

O nouă răbufnire de strigăte mai turbate străbătu piaţa 
Greve ţi o împiedică pe Lodson să răspundă. De data 
aceasta apăruseră condamnatele Fourcaud. 

Privirea lui scăpărătoare se ţintuise asupra ducelui de 
Guise a cărui căutătură şi-o reamintea, mâna lui frământa 
garda spadei, gânduri smintite îi năvăleau în minte. Se 
gândea la o acţiune nebunească: să sară, pe estradă, să-l 
înfrunte şi să-l provoace la duel pe duce - răpitorul Violettei 
şi asasinul lui Carol al IX-lea. 

Tocmai în momentul acela deţucheata de Lodson se ridică 
în vârful picioarelor ca să vadă şi ea mai bine condamnatele 
şi o zări venind pe Madeleine... Dezmăţata începu să-şi facă 


cruce, căci era o bună catolică. Dar mâna ei se opri brusc 
din mişcarea începută. Zărise acum şi pe a doua 
condamnată... pe aceea numită Jeanne Fourcaud... 

— Oh, bolborosi ea, ce lucru ciudat! 

Pardaillan o zărise şi el pe condamnată. El n-o văzuse 
niciodată pe Violetta, dar tresări şi aruncă o privire rapidă 
spre Charles. Cuvintele Faustei îi răsunară în urechi... 
întâlnirea de la ora zece în piaţa Greve... tocmai atunci 
bătea ora zece la palatul magistraţilor municipali. Şi pe loc, 
mintea lui Pardaillan fu fulgerată de o groaznică bănuială, 
în timp ce Lodson ţoptea: 

— Oh, iată un lucru cu adevărat ciudat! ... O cunosc pe 
fata asta! ... 

— O cunoşti? întrebă Pardaillan cu răsuflarea întretăiată. 
— Cu siguranţă... Era la hanul „Speranţei” împreună cu 
ţiganul, cu cei doi lungani şi cu ghicitoarea pe care aţi luat- 

o de acolo... Ei o chemau Violetta... 

Pardaillan se schimbă la faţă. Fu zguduit de o neagră 
deznădejde. Cu o rapidă privire circulară îmbrăţişă piaţa 
Greve ţi enorma ei mulţime semănând cu un ocean înfuriat. 
Dar privirea i se umplu de neţărmurită milă atunci când îl 
întâlni pe Charles d'Angouleme. 

— Să mergem, zise el cu glas tare, să încercăm 
imposibilul. 

Lodson urmărise, ca să zicem aşa, gândirea cavalerului. 

— O iubeşte pe condamnată! îşi spuse ea. Pe ea o căuta la 
hanul „Speranţei”! Va muri pentru ea! 

Şi, la rândul ei, tot în aceeaşi secundă, Lodson se năpusti, 
străbătând prin grupele de cetăţeni, atât de fremătândă, de 
furioasă şi despletită încât oamenii se îndepărtau din 
drumul ei cu ţipete de spaimă şi uimire. Pardaillan ajunse 
lângă Charles. Acesta întoarse capul şi-l văzu pe cavaler 
albit la faţă, întinzând braţul spre condamnată... Jeanne 
Fourcaud. Atunci ea nu mai avea decât vreo douăzeci de 
paşi până la rug, iar Pardaillan, cu un glas straniu al cărui 
calm trezea ecouri înspăimântătoare, spuse: 


— Acolo trebuie să priveşti! ... 

Charles se clătină deodată şi dădu un țipăt sălbatic. 
Totodată se năpusti pe urmele lui Pardaillan, care înainta cu 
un avânt furios. Pardaillan îşi trăsese greaua lui spadă. O 
ţinea de lamă şi se servea de masivul ei mâner de fier ca de 
o măciucă. O învârtea sărind şi dacă nu te fereai erai 
doborât. Garda de metal a spadei dădea lovituri înfundate şi 
oamenii cădeau în stânga şi-n dreapta... Mulțimea se căsca, 
despicată... cei ce se aflau înaintea lui se întorceau ţipând 
de durere şi de groază, fugind înnebuniţi în toate părţile. 
Vâltori nemaipomenite târau ciorchine de oameni şi 
Pardaillan pătrundea mereu mai departe, înfricoşător la 
vedere, cu un zâmbet ameninţător. Se făcu un larg spaţiu 
liber între Pardaillan şi arcaşii care o târau pe Violetta. 

Violetta, în clipa când, cu privirea rătăcită, înnebunită de 
groază, avea hidoasa viziune a rugului aprins, deasupra 
căruia se legăna trupul Madeleinei, îl zări pe Pardaillan 
venind în fugă ca un vârtej... urmat la mică distanţă de 
Claude. Ea întinse braţele. Un indescriptibil zâmbet de 
extaz îi ilumină chipul. 

Charles, fără un strigăt, se aruncă înainte. Atunci, guarzii 
îşi încrucişară armele şi Violetta rămase în spatele unui 
cordon de halebarde şi de sulițe. În acelaşi timp mulţimea, 
un moment zăpăcită, îşi regăsi cumpătul, spaţiul gol se 
umplu cu umbre furioase... şi de sus, de pe estradă se 
auziră strigăte: 

— La moarte! La moarte! ... 

Un imens răcnet al mulţimii bubui ca duruitul de moarte al 
tunetului. Mulțimea pe de-o parte, guarzii pe de cealaltă, se 
strânseră ca o menghină uriaşă, în care Pardaillan şi 
Charles aveau să fie striviţi, turtiţi, sfâşiaţi. 

În momentul acela, zece, cincisprezece, douăzeci de 
oameni cu feţe sinistre se năpustiră cu pumnalul ridicat. 
Oamenii se prăbuşeau, fuga reîncepu şi necunoscuţii urlau: 

— Pardaillan! Pardaillan! 


În faţa neaşteptatului şi fantasticului atac al haimanalelor 
asmuţite de Lodson, mulţimea dădea înapoi, descumpănită. 

De Guise, în picioare, urla de turbare, Maineville, Bussi şi 
mulţi alţii se avântară cu spada trasă. Fausta scăpărând de 
furie ridica spre cer o privire plină de blesteme, dar când 
această privire dădea din nou de Pardaillan, strălucea de o 
admiraţie supraomenească... 

lată ce se întâmplase: toţi hoţii de buzunare din Paris 
fuseseră atraşi spre piaţa Grove de siguranţa unor operaţii 
fructuoase, în mijlocul unei mulţimi prea ocupată să urle 
strigăte de moarte ca să-şi mai supravegheze buzunarele. 

Acei dintre ei care-l văzuseră pe cavaler la hanul 
„Speranţei”, păstrând o amintire de teamă şi admiraţie, îl 
recunoscură din clipa când se repezise în arcaşi. Să te 
năpusteşti asupra agenţilor autorităţii a constituit 
întotdeauna o plăcere pentru drojdia aceea de oameni fără 
lege. 

În câteva clipe, o sută din aceşti borfaşi, apăruţi din toate 
părţile, se îngrămădiră în spatele cavalerului, strigând ca 
semne de recunoaştere: 

— Pardaillan! Pardaillan! 

Se produse o ciocnire. Masa aceea repezită ca un val 
puternic străpunse mulţimea descumpănită şi se lovi 
deodată de guarzii cu suliţele încrucişate. 

Şocul fu îngrozitor şi cât ai clipi din ochi, vreo douăzeci de 
oameni, guarzi sau borfaşi, căzură morţi sau răniţi. 
Pardaillan, cu îmbrăcămintea ferfeniţă de pe urma 
loviturilor de suliță, sângerând, zbârlit, înfricoşător, 
străbătu ca o ghiulea rândurile arcaşilor. 

— Înapoi! urlară cei doi străjeri care o ţineau pe Violetta. 

Spada cavalerului se ridică, se răsuci şi mânerul ei de fier 
izbi pe unul din guarzi în tâmplă: acesta căzu ca un pietroi, 
celălalt dădu înapoi şi în clipa următoare cavalerul o purta 
în braţe pe Violetta, căzută în nesimţire. Întorcându-se, el fu 
văzut de cei de pe estradă... 

— Ucideţi-l! Ucideţi-l! răcnea de Guise. 


— Sunt înfrântă! Sunt blestemată! ţipa Fausta. 

Încăierarea dintre guarzi şi derbedei devenea din ce în ce 
mai furtunoasă. Gentilomii se repezeau jos de pe estradă şi 
se îndreptau spre Pardaillan, cu pumnalul ridicat. Pardaillan 
o aruncă pe fată în braţele lui Charles. Acesta, cu 
veşmintele sfâşiate şi el, cu puterile însutite de încordarea 
clipei, o privea pe Violetta, care atunci deschise ochii. 

Între ei fu schimbată o privire fulgerătoare, care în 
vacarmul acela dezlănţuit, în mijlocul fumului ce se ridica 
din rugul Madeleinei, însemna o confirmare a dragostei ce- 
şi purtau. 

— Înainte! ţipă Pardaillan. Spre cai! 

Caii escortei aşteptau îngrămădiţi lângă estradă. 

El apucă spada de mâner şi începu să-şi deschidă drum 
spre cai. Nu alerga. Nu mai era năvala de adineaori. Spada 
vâjâia prin aer, lovea, şuiera. În drumul ei însângerat 
oamenii se prăbuşeau... şi Pardaillan, rănit, semănând cu o 
statuie roşie, stropit de sânge din cap până-n picioare, 
înainta acoperind cu miraculoasa sa morişcă pe Charles şi 
Violetta. 

Pardaillan ajunse la cai în momentul în care vreo douăzeci 
de gentilomi se năpustiră toţi odată asupra lui. Îşi luă spada 
între dinţi, îl apucă pe Charles care o purta pe Violetta şi îi 
ridică pe amândoi cu preţul unei uriaşe sforţări. Charles se 
pomeni călare, cu Violetta aşezată în faţa lui pe gâtul 
calului, îmbrăţişându-l cu un braţ. 

— Omoară-l! Omoară-l! răgeau atacatorii, ajunşi până la 
el. 

Borfaşii, măcelăriți, fugiseră! Mulțimea revenea la atac cu 
strigăte sălbatice. 

Pardaillan se văzu singur! ... 

Singur împotriva a două, trei sute de gentilomi... Singur 
împotriva a cinci, şase sute de guarzi! Singur împotriva a 
douăzeci de mii de turbaţi care acopereau piaţa Greve... 

Pardaillan zâmbi... 


— O, tu, pe care te iubesc, murmură Charles, fie ca ultimul 
meu cuvânt să fie unul de fericire... te iubesc! ... 

— Frumosul meu prinţ, răspunse Violetta vrăjită, în braţele 
tale şi moartea mi se pare o fericire. 

În clipa aceea, uriaşa larmă a strigătelor de moarte şi de 
oribilă înveselire se preschimbă iar în urlete de spaimă... 
Gentilomii fugeau, fugeau guarzii, fugea şi mulţimea... şi, 
singură acum pe estradă, Fausta, horcăâind, gemea 
înfiorătoare blesteme de furie... Ce se întâmplase? 

Caii de escortă, speriaţi fără îndoială, se împrăştiară. 
Aproape patru sute de cai, scăpaţi care încotro, înnebuniţi, 
nechezând, lovind din copite, scoşi şi mai tare din minţi de 
ţipetele disperate, răsturnau cete de oameni, împrăştiindu- 
le, rostogolindu-le cu piepturile lor. Alţii se ciocneau între 
ei, se muşcau, cădeau, se ridicau şi-şi reluau goana lor 
smintită... 

Cum şi de ce această nebunie bruscă? 

În secunda în care borfaşii fură împrăştiaţi şi guarzii îşi 
reluară locurile, când gentilomii se năpustiră şi când 
Charles fu aşezat, mai mult aruncat, pe cal împreună cu 
Violetta, Pardaillan sărise asupra servitorului cel mai 
apropiat şi-l dădu peste cap cu un brânci puternic. În 
acelaşi timp, începu să bată caii cu spada. Aceasta, 
transformată în cravaşă, şfichiuia crupele, biciuia boturile, 
brăzda cu tăieturi însângerate piepturile şi greabănele. 

Iar caii, turbaţi de durere, ridicându-se în două picioare, 
se ciocneau unii de alţii muşcându-se şi aruncând din 
copite, pentru ca apoi s-o pornească într-un galop 
nebunesc. Pardaillan se repezi asupra unui al doilea grup şi 
repetă aceeaşi operaţie, aceleaşi biciuiri, cu aceeaşi goană 
dezlănţuită a animalelor speriate. Acum caii erau cei ce 
luptau în locul lui! ... 

Charles d'Angouleme, încremenit de înmărmurire în faţa 
acestui spectacol uimitor, auzi deodată un glas răsunător: 

— Înainte! Pe toţi dracii! ... 


Îl văzu pe Pardaillan lângă el... Încălecat pe un cal apucat 
din mers. Pardaillan ud de sânge şi de sudoare, înfricoşător, 
strălucitor, avântându-se spre podul Greve unde nu mai era 
nimeni, adică spre fluviu, acolo de unde mulţimea, 
temându-se să nu fie împinsă în apă, fugise împrăştiată prin 
toate străzile. Charles îl urmă. 

— Fugi, îi strigă Pardaillan, întoarce-te acasă şi aşteaptă- 
mă acolo. 

— Şi dumneata? gâfâi tânărul duce. 

— Suntem urmăriţi. Am să încerc să-i trag după mine. 
Dacă fugim împreună se va afla unde suntem! ... 

Pardaillan, ridicând spada, biciui cu ea crupa calului lui 
Charles, care ţâşni în goană mare. În ce-l priveşte pe el, 
rămase pe loc, nemişcat, urmărind cu o privire ciudată 
tunica albă, fluturată de vânt a Violettei care curând 
dispăru în depărtare. Charles era salvat! Şi Violetta! 

În secunda aceea răsună foarte aproape de el, venind 
dinspre piaţa Greve, un urlet prelung. 

De Guise şi Fausta rămăseseră singuri lângă estradă. 

Nu mai era vorba acum de un marş triumfal spre Notre- 
Dame şi spre Luvru! ... 

Între timp, după câteva minute, vreo cincizeci de cai fură 
în sfârşit opriţi. Se formă o trupă, care se năpusti pe urmele 
lui Pardaillan. Atunci Pardaillan dădu calului două lovituri 
furioase de pinteni. Animalul necheză de durere şi sări din 
loc, luând-o de-a lungul unei străduţe înguste, în care se 
repeziră şi urmăritorii. 

— Bun, mormăi cavalerul, acum i-am atras după mine! 

În spatele lui strigătele de moarte vuiau; după o străduţă, 
o alta. Străbătu dintr-un salt strada Saint-Antoine, răsturnă 
nişte oameni, în timp ce strigăte gălăgioase salutau în 
trecere infernala cavalcadă. Fu ajuns din urmă de primii 
urmăritori. Auzea răsuflarea gâfâită a animalelor istovite. El 
fugea, dând ploaie de lovituri în burta calului când acesta 
încetinea, cerându-i o ultimă sforţare. Încotro se îndrepta? 


Era condus numai de instinct... „Porţile Parisului sunt 
închise”, gândi el. 

Şi se întoarse în centrul oraşului. Dar haita zburase şi ea 
după el. Mai mulţi căzuseră în drum, dar mai rămăseseră 
vreo treizeci. 

Ce urmărea Pardaillan? Spera să-i obosească, pentru ca, la 
urmă, întorcându-se, să-şi caute salvarea într-o încercare 
nebunească? Doar vedea destul de limpede că, în momentul 
în care s-ar opri, mulţimea s-ar repezi asupra lui. În străzile 
pe care le străbătea, se dezlănţuia un vacarm îngrozitor. 
Înjurăturile, blestemele ţicneau din toate părţile împotriva 
celui urmărit. 

Unde să se ducă? Calul începuse să slăbească şi sângera 
pe nări, pântecele şiroia de sânge. Iar el, plin de sânge, 
sfâşiat peste tot, cu spada trasă de-a latul şeii, cu ochii 
scăpărători, aplecat pe greabănul înspumat, trecea ca o 
vedenie fulgerătoare! ... 

Unde se ducea? ... Unde se va opri? Habar n-avea! ... 

Să moară? ... Să moară fără a-l nimici pe Maurevert? 

Pardaillan aruncă în jurul lui o privire rătăcită în care, 
chiar în aceste clipe tragice, se zărea un licăr de ironie... Va 
muri! lar Maurevert, pentru care rămăsese în viaţă, 
Maurevert, asasinul Lodsei... Maurevert va trăi de-acum 
încolo fără teamă! 

Mai privi o dată în jur şi, în goana ameţitoare, i se părea că 
recunoaşte unele amănunte, case, o stradă cunoscută... O 
rază de speranţă i se aprinse în minte: strada aceea era 
strada Saint-Denis! ... Era hanul Devinicre... un adăpost 
posibil! ... 

În spatele lui ceata de cavaleri galopa nebuneşte, nu mai 
avea decât un avans de două sau trei lungimi de cal. 
Animalul lui sleit nu mai gonea decât un galop ţeapăn 
premergător prăbuşirii. Pardaillan zări peronul de la 
Devinicre ţi se pregăti: lăsă frâul pe gâtul calului, scoase 
picioarele din scări. În acelaşi timp, ducând piciorul peste 
greabăn, rămase aşezat în şa. În clipa aceea, ajunse la 


Devinicre ţi sări! ... În timpul săriturii mai dădu o ultimă 
lovitură de spadă pe gâtul calului. Animalul, turbat de 
durere, sări cu puteri înnoite, şi-şi continuă galopul 
disperat, pentru a se prăbuşi la mai mult de cinci sute de 
paşi mai departe. Plutonul urmăritorilor, lansat într-un 
galop de şarjă, trecu ca o nălucă... 

Numai primii dintre ei văzuseră manevra lui Pardaillan şi 
încercară să se oprească. Se produse atunci o 
îngrămădeală îngrozitoare. Călăreţii veniţi din urmă, 
avântaţi într-o cursă nebunească, se loviră de cei din primul 
rând ca nişte catapulte vii. 

Între timp, cavalerul ajunse pe peronul hanului Devinicre, 
chiar în clipa când toţi cei aflaţi acolo, băutori, ospătari şi 
ospătare, se repeziseră afară ca să vadă ce ciclon trecea pe 
strada lor. Aceştia îl văzură pe Pardaillan urcând treptele şi 
se îndepărtară cuprinşi de spaimă. Pardaillan avea o 
înfăţişare atât de groaznică, încât se cutremurară. 

El intră, îşi aruncă spada şi se clătină un moment. Izbuti să 
se menţină cu preţul unui uriaş efort şi zărind un pahar plin 
cu vin, pe care cineva îl lăsase acolo ca să dea fuga pe 
peron, îl goli dintr-o sorbitură. Apoi, închise uşile şi 
ferestrele. După aceea, liniştit, începu să baricadeze hanul. 
Între prima fereastră şi uşă se găsea un dulap încărcat cu 
veselă: Pardaillan începu să împingă dulapul şi reuşi să-l 
aşeze în faţa uşii... „Bună idee”, mormăi el, „a avut pe 
vremuri jupânul Gregoire că a pus gratii la ferestre. Asta 
mă scuteşte de o osteneală, căci într-adevăr sunt sleit de 
puteri”. 

— Doamne, se auzi deodată un glas tremurat, ce se 
întâmplă aici? Cine sunteţi? ... Ce faceţi aici? 

— Eu sunt, draga mea Huguette, linişteşte-te! răspunse 
Pardaillan care, întorcându-se, o văzuse pe hangiţă... 

— Dumneavoastră, domnule cavaler! ... Sfinte 
Dumnezeule! Cât sunteţi de istovit! ... Vai, dar uite că a 
leşinat! ... 


Pardaillan căzuse cu toată greutatea pe un scaun. Sângele 
pierdut, emoția acelei goane drăceşti prin tot Parisul, toate 
acestea la un loc îl doborâseră în cele din urmă. Huguette 
se repezi şi sprijinind cu mâinile capul palid al cavalerului, îl 
privi o clipă cu o adâncă duioşie, în care se amesteca emoția 
iubitei cu mila unei mame. 

Urletele de afară se apropiară brusc. 

— Mathieu! Lubin! strigă Huguette. Şi voi, Jehanne, 
Gillette, veniţi repede! Daţi-mi iute tonicul! ... 

Salonul comun era cu desăvârşire gol, nu se mai afla 
nimeni în tot hanul. Pardaillan începu să râdă. 

— Ce dracu, când m-am baricadat îi lăsasem afară! ... 

Pe stradă, în faţa hanului se auzea vacarmul urletelor 
însetaţilor de moarte, care ajungeau până la ei. Gentilomii 
lui de Guise se pregăteau de atac. 

— Trebuie spartă asta, zise unul din ei. 

— O clipă! răspunse o voce aspră. 

Toţi se întoarseră şi-l recunoscură pe Maurevert. Nu se 
putură împiedica să nu se cutremure văzând ura care i se 
citea în obraz. 

— Cunosc omul, strigă el. Fiţi siguri că dacă s-a aşezat aici, 
trebuie să-şi fi făcut rost şi de mijloace de apărare. Deci, nu 
trebuie lăsat nimic la întâmplare. Prada este prea 
importantă. Trebuie să-l anunţăm pe duce. 

— Mă duc eu, zise un gentilom pornind ca din puşcă. 

Huguette şi cavalerul nu auziseră niciunul din cuvintele 
acestea, care se pierdură în zarva de acolo. Dar Huguette 
auzea, foarte bine, urletele cerând moartea. 

— Dumneavoastră vă sunt adresate aceste urlete? întrebă 
ea pălind. 

— Dar cui ai vrea să fie! răspunse Pardaillan. 

— Ce nenorocire! continuă Huguette cutremurându-se, ce 
vi se va mai întâmpla, cavalere? 

Cuvântul era încântător, căci Huguette, cu toată groaza, se 
lăsa furată de sentimente. Pardaillan o privi o clipă cu o 
tandră admiraţie. 


— Ştii bine, scumpa mea gazdă, că la Devinicre nu mi s-a 
întâmplat niciodată ceva rău. 

Un vacarm neobişnuit izbucnise tocmai atunci în stradă, 
dar nu era zarva unui atac. Răsunau zgomote înăbuşite, 
însă nu era vorba de lovituri într-o uşă pe care încerci s-o 
spargi. Era zgomotul unei mulţimi care se îndepărtează în 
grabă. Erau bufniturile unor mobile căzând de foarte sus, 
fărâmându-se cu trosnete puternice pe peron şi pe stradă. 
În acelaşi timp răcnete aspre coborau de la înălţimea unei 
ferestre, ca o ploaie de blesteme. Afară, Maurevert urla: 

— Ştiam eu că blestematul de Pardaillan a adunat aici 
armata lui de borfaşi! 

Iar Pardaillan o întrebă pe Huguette: 

— Cum asta, avem apărători? 

Se repezi spre etajele de sus şi, atras de zgomotul 
formidabil, ajunse la al doilea şi ultimul etaj. Acolo constată 
că strigătele veneau din camera în care dormise el noaptea 
trecută... „Sunt cel puţin cincisprezece acolo înăuntru”, 
gândi el. „Aşa mai zic şi eu! Încep să cred că o să le scoatem 
peri albi oamenilor lui de Guise.” 

Deschise uşa strigând: 

— Staţi puţin, prieteni, nu aruncaţi totul o dată! Puţină 
metodă, ce dracu! Sa organizăm o apărare şi... 

Se opri scurt, înmărmurit de spectacolul neprevăzut ce-i 
stătea în faţa ochilor. 

În cameră nu mai era nici o mobilă: scaunele, cele două 
fotolii, masa, dulapul, chiar şi patul, desfăcute probabil în 
bucăţi, fuseseră aruncate pe fereastra larg deschisă. Nu se 
mai găsea acolo decât un orologiu, unul din acele orologii 
mari închise într-o cutie de lemn sculptat. 

Iar cel ce se dădea de ceasul morţii, sforţându-se să-l 
arunce după celelalte boarfe... 

Era... Croasse. 

Capitolul 36 

Belgodcre. 


După cum am văzut, Belgodere pornise grăbit spre poarta 
Montmartre, ca să ajungă repede la mănăstire. Găsi poarta 
închisă: la ordinul ducelui de Guise, nimeni nu putea ieşi din 
Paris. 

„La ora asta”, îşi spunea el, „fiica lui Claude trebuie să fie 
cenuşă. I-am făcut bucata. Ce-o fi gândind? ... Plânge...” 

Imaginea pe care o revedea în minte era Violetta 
spânzurată deasupra rugului şi Claude murind de durere, 
ceea ce îi aducea aminte şi de fiica sa, pe care o văzuse cu 
proprii ochi cuprinsă de flăcări şi se înfioră îndelung. 

„Flora e moartă”, mormăi el. „Dar şi Violetta. Îmi mai 
rămâne Stella.” Atunci se întoarse cât putu de iute la 
poartă. 

— Lăsaţi-mă să trec, îi spuse el şefului de post, am să 
plătesc cât e nevoie. 

Omul acela acoperit de sudoare, cu privirea rătăcită, 
gâfâind cu ochii ieşiţi din orbite, dădu de bănuit sergentului 
de serviri. Acesta făcu un semn şi cinci sau şase guarzi se 
aruncară asupra lui Belgodere ţi-l împinseră înapoi în 
stradă. Ţiganul alergă la o poartă învecinată, dar se lovi de 
acelaşi consemn. 

Deodată dădu un chiot de bucurie şi începu din nou să 
fugă. 

„Cum de nu m-am gândit numaidecât? Ea o să mă ajute să 
ies de aici! ...” 

Plecă în fugă şi în scurt timp bătu la palatul Faustei. 

Fausta tocmai se întorsese. 

Ea îl primi pe Belgodere îndată ce acesta ceruse s-o vadă. 
Şi, desigur că ţiganul n-ar fi putut bănui niciodată ce furtuni 
se dezlănţuiseră atunci în mintea acelei femei, care era 
doar ceva mai palidă ca de obicei. 

— Ce-mi ceri? întrebă ea. 

— O liberă-trecere prin porţile Parisului, răspunse ţiganul. 

— Vrei deci să mă părăseşti? 

— Nu, doamnă. Azi mai puţin ca oricând, căci datorită 
dumneavoastră una din fiicele mele a rămas în viaţă. Ştiţi că 


cele două fiice ale mele Flora şi, Stella au fost. - după 
arestarea alor mei, încredințate unui creştin. Acest creştin, 
doamnă, a fost procurorul Fourcaud! Astfel că, aceea care a 
fost spânzurată şi arsă a fost fiica mea mai mare. Aceea pe 
care aţi salvat-o era Stella. La ordinul dumneavoastră, am 
condus-o şi am lăsat-o la mănăstirea Montmartre. Porţile 
Parisului sunt închise şi acum înţelegeţi de ce am nevoie de 
o liberă-trecere! 

— Înţeleg, zise Fausta. Şi o vei obţine. Într-adevăr, Fausta 
scoase o hârtie dintr-o mică mobilă şi o predă ţiganului 
spunându-i: 

— Păstreaz-o cu sfinţenie, hârtia asta îţi îngăduie să treci 
oricând, pe oriunde, astă-seară îmi vei înapoia documentul. 

Belgodcre preluă hârtia care purta semnătura şi sigiliul lui 
de Guise şi se repezi afară fără să se mai gândească să-i 
mulţumească Faustei. Abia plecat, Fausta înşiră în grabă 
câteva cuvinte pe o foaie şi spuse: 

— Un călăreț pentru mănăstire. Ordin către doamna de 
Beauwvilliers. Trebuie ca acest călăreț să ajungă înaintea 
omului care a ieşit de aici. 

Belgodcre a luat din nou drumul porţii Montmartre. Când 
a ajuns acolo, mai era de gardă încă acelaşi sergent. El îl 
recunoscu pe ţigan şi se pregătea acum să-l aresteze, când 
Belgodcre arătă documentul. Sergentul abia aruncă o 
privire pe permis şi se uită cu uimire la ţigan, dar n-avu ce 
face. 

În clipa când poarta fuse deschisă, Belgodtre se repezi 
afară, trecu podul şi goni spre mănăstire. În timp ce urca 
alergând, el îşi frământa creierii: „Cum am să aflu? Ea 
crede că se numeşte Jeanne Fourcaud. Dar de fapt o 
cheamă Stella. E fiica mea. Mă va crede oare? Da, vom 
pleca împreună.” 

Mormăind astfel râdea nervos, cu un chip înfiorător. 

Ajunse la mănăstire şi găsi că e mai uşor să treacă prin 
spărtura zidului. 


Se îndreptă spre împrejmuire şi când nu mai avea decât o 
sută de paşi până acolo, văzu că poarta de scânduri era 
deschisă. Belgodere se încruntă, dar numaidecât se gândi: 
„S-o fi lasat eu deschisă azi-noapte...?” 

Dintr-o săritură pătrunse în casă. Era goală. 

Începu să alerge ca un descreierat, strigând, plângând în 
hohote şi amestecând cuvintele duioase cu cele mai grozave 
înjurături. Când se asigură că Stella nu se mai afla nici în 
pavilion, nici în casa împrejmuită, alergă la mănăstire, urcă 
scara îmbrâncind un om care tocmai cobora şi bătu cu 
putere în uşa stareţei. 

— Stella! Unde e Stella? răcni el când se află în faţa 
doamnei de Beauvilliers. Unde-i prizoniera! 

— N-ai luat-o cu dumneata? N-ai dus-o la Bastilia? 

— Nu vorbesc de Violetta. Eu întreb de cea pe care am 
adus-o înapoi... 

— Ah! Prin urmare ai adus înapoi o altă deţinută? 

Belgodcre îţi apucă părul aspru cu amândouă mâinile. 

Îşi amintea acum că nu anunţase pe nimeni. În cuvinte 
întretăiate, povesti cele întâmplate în cursul nopţii şi cum, 
după ce a condus-o pe Violetta la Bastilia, o adusese în loc 
pe Jeanne Fourcaud. 

— Ai greşit că nu m-ai anunţat, zise Claudine de 
Beauvilliers. Dacă prinţesa îmi cere socoteală de această 
nouă deţinută, dumneata va trebui să răspunzi. Acum 
înţeleg agitația dumitale... 

Dar Belgodtre nu o mai asculta. Îţi scutură capul, se 
năpusti afară şi se întoarse la casa împrejmuită. Acolo, se 
aşeză pe o piatră, cu capul în mâini. Această cumplită 
deznădejde dură două ore, după care ţiganul începu să-şi 
adune minţile. 

Se gândi mai întâi la uşurinţa cu care ajunsese până la 
stareță. Dacă ar fi fost aşteptat şi tot n-ar fi fost primit mai 
repede şi mai bine, deoarece stareţa îi vorbise cu o politeţe 
şi o blândeţe cu care nu fusese obişnuit. 


Apoi se duse să cerceteze îndeaproape uşa camerei în 
care fusese închisă Stella. Broasca era neatinsă, nu fusese 
nici forţată, nici spartă. Concluzia sărea în ochi: Stella n-a 
deschis, ci i s-a deschis dinafară! 

Dar cine? Cine putea avea interes să elibereze această 
fată? ... Fausta! Fausta şi călăreţii care i-au servit de 
escortă! 

Belgodcre îţi aduse atunci aminte de omul pe care-l 
întâlnise adineaori pe scară. Când adună în minte toate 
împrejurările, Belgodcre părăsi mănăstirea şi începu să 
coboare încet pantele colinei Montmartre. În momentul 
acela, figura lui aspră părea calmă. Numai buzele erau albe 
şi ochii brăzdaţi de vinişoare roşii. lată ce-şi spunea: 
„Fausta ştia că mă voi duce la mănăstire să-mi caut fata. 
Fausta a trimis un cavaler care mi-a luat-o înainte şi mi-a 
răpit copila. Bine. Foarte bine. Ce vrea ea? Nu ştiu. Dar 
dacă bănuieşte câtuşi de puţin ce gândesc eu, îmi va ucide 
fiica... E bine... nu mă despart de ea!” 

Un gest ameninţător întregi intenţia ţiganului. Când în 
cursul serii, socotindu-se destul de potolit ca să-şi 
stăpânească emoția, el reapăru în faţa Faustei, aceasta îl 
întrebă cea dintâi: 

— Prizoniera mea? 

— A dispărut, răspunse cu răceală Belgodere. 

— O s-o găsim, zise Fausta indiferentă. Tu te poţi retrage 
liniştit, Belgodere, însă nu înainte de a-mi fi înapoiat 
permisul pe care ţi l-am dat. 

— Hârtia aceea! exclamă ţiganul scotocindu-se la 
repezeală. Ce naiba, unde-o fi? ... N-o maiam... 

— Ai pierdut-o? 

— Da, răspunse Belgodere privind-o fix pe Fausta, cred 
cam pierdut-o. 

— La urma urmei, n-are prea mare importanţă. Du-te, 
Belgodcre ţi aţteaptă ordinele mele. Numai dacă nu vrei să 
pleci din serviciul meu şi atunci te-aş trimite la casierie. 

— Dacă nu mă izgoniți, zise ţiganul, aş vrea să rămân. 


— E tocmai ceea ce gândeam şi eu, spuse Fausta. 

Şi ea îl însoţi cu un zâmbet larg pe ţiganul care, după o 
umilă plecăciune, se retrase. Belgodere bodogănea în sinea 
lui: „Acum sunt pe deplin sigur că ea a văzut-o pe Stella. Pe 
tot iadul, signora mia, nu numai că n-am terminat cu tine, 
dar povestea de-abia începe! ...” 

Capitolul 37 

Claude. 

Prinţul Farnese, sprijinindu-se de fereastra locuinţei din 
piaţa Greve, asistă încremenit la înspăimântătorul spectacol 
pe care am încercat să-l descriem. 

Violetta fusese salvată! ... Violetta dispăruse, răpită în 
galop de salvatorii ei! ... 

Aceşti salvatori fuseseră recunoscuţi de Farnese. Erau 
aceiaşi oameni cu care vorbise în pavilionul mănăstirii 
Montmartre, atunci când rafinata şi perversa diplomaţie a 
Faustei îl pusese atât de neaşteptat faţă-n faţă cu 
Sadzuma... Leonore de Montaigues... pe care o crezuse 
moartă. 

Când Farnese văzu că fiică-sa fusese salvată, dădu un 
adânc şi înăbuşit geamăt de bucurie supraomenească şi, 
pentru prima dată după şaisprezece ani de nenorociri prin 
care trecuse, inima aceasta blestemată fu străbătută de o 
rază de nădejde. 

În mintea lui, în câteva secunde, încolţi un plan. S-o 
regăsească pe Leonore cu ajutorul celor doi salvatori, care 
să i-o readucă pe Violetta, fiica sa şi să obţină astfel iertarea 
trecutului întunecat. 

Oh! S-o revăd pe Leonore! Să le aibă pe amândouă, pe ea 
şi pe fiica lui! Să sfâşie sutana aceasta de cardinal a cărei 
purpură i se părea făcută din sânge! ... Să plece într-o ţară 
îndepărtată... să-şi regăsească fericirea şi dragostea... 

Toate aceste închipuiri îl exaltau pe cardinal, chiar în 
momentul când Fausta cobora de pe estradă, urlându-şi 
durerea noii înfrângeri şi când, păstrându-şi totuşi acel 


minunat sânge rece care n-o părăsea niciodată, dăduse 
repede două ordine: 

Unul din aceste ordine privea locuinţa unde se afla 
Farnese. Cât despre celălalt, vom asista în curând la 
executarea lui. 

Atunci când prinţul-cardinal văzuse dispărând calul care-i 
purta pe Charles şi pe Violetta, se întoarse în cameră după 
ce închisese maşinal fereastra. Trebuia acţionat repede. Nu 
era nici o îndoială că Fausta va căuta să pună mâna pe 
Violetta. În momentul acela regreta amarnic că n-o omorâse 
pe această femeie când se aflase cu ea în pavilionul 
mănăstirii. 

Gândindu-se la acestea, Farnese cobora încet scara. 
Servitorul îmbrăcat în negru, care-l introdusese pe 
Belgodcre, veni să-i deschidă uşa. 

— Dacă mă caută cineva din partea suveranei, îi spuse el, 
vei răspunde că am plecat, lăsând vorbă că părăsesc Parisul 
pentru a mă reîntoarce în Italia. 

— Bine, monseniore! răspunse lacheul care, în acelaşi 
timp, deschise repede o uşă care dădea într-un fel de odăiţă 
ocupată de el. 

În secunda aceea, din această odăiţă se repeziră cinci sau 
şase oameni, care tăbărâră asupra lui Farnese. Într-o clipită 
acesta fu dezarmat. 

Farnese, livid, spuse aceluia care-l dezarmase: 

— Conte, mergem împreună pe acelaşi drum de trei ani. 
Ştiu deci că veţi executa cu toată stricteţea ordinele 
primite. Doar un cuvânt: aş putea să vă adresez rugămintea 
de a fi dus de îndată în faţa aceleia care v-a trimis? 

— Monseniore, răspunse cel care fusese numit conte, 
rugămintea dumneavoastră va fi cu atât mai bine primită, 
cu cât noi trebuie să vă ducem fără întârziere la palatul din 
insula Cite. 

Porniră deci, cu cardinalul în mijlocul lor. 

Douăzeci de minute mai târziu, mica trupă intră în casa 
Faustei. Cardinalul fu introdus într-o încăpere a cărei uşă 


de stejar era împodobită cu ferecături grele de fier. 

Ceru să fie dus imediat la Fausta. Dar, drept orice răspuns, 
omul care-l adusese în această cameră închise uşa şi puse 
zăvoarele. Farnese căzu pe un scaun şi murmură: 

— Cine ştie dacă n-ar fi mai bine să mor în sfârşit! 
Blestemul de la Notre-Dame apasă asupra mea şi tot ceea 
ce ating devine afurisit. Dar să mor fără s-o fi nimicit pe 
această infernală Fausta? ... O! Claude! Claude! Ce faci tu? 

Ce făcea Claude? Se năpustise spre locul unde-l văzuse pe 
Charles d'Angouleme luând-o cu el pe Violetta. Trecu dintr- 
un salt pe lângă estradă. 

Fausta îl văzuse, desigur! Ea ghicise ce voia să facă şi şopti 
câteva cuvinte cuiva aflat lângă ea, iar acela începu să 
alerge în urma lui Claude. 

Claude fu unul dintre primii care pusese mâna pe frâul 
unuia dintre caii care fugeau în toate direcţiile. Sări pe el şi 
se găsi deodată printre cei ce formau plutonul plecat în 
urmărirea lui Pardaillan: Numai că, atunci când Pardaillan 
cotise, Claude nu mai urmă plutonul. Se avântă cu toată 
iuţeala în aceeaşi direcţie cu Charles d'Angouleme pe care-l 
văzu dispărând în depărtare. Acesta se credea urmărit. 

Când se opri, cu respiraţia întretăiată, în faţa palatului său 
- palatul Mariei Touchet - sări jos de pe cal, o prinse pe 
Violetta în braţe şi bătu în uşă atât de disperat, încât 
servitorii, speriaţi, veniră în goană. Când uşa fu deschisă, 
Charles o aşeză pe Violetta leşinată în anticameră. În 
momentul acela Claude sosise cu toată viteza şi se opri în 
faţa uşii. Charles fugi afară şi îndreptă pistolul spre Claude. 
Chiar în clipa când trase, braţul lui fu abătut şi glonţul se 
pierdu în văzduh. Charles se simţi cuprins de două braţe de 
femeie şi un glas îi şuşoti la ureche: 

— E tatăl meu! Îl omori pe tata! .... 

Tânărul duce dădu un țipăt şi aruncă o privire îngrozită 
spre Claude. Văzându-l în picioare, palid în mijlocul fumului, 
se repezi şi-l apucă de amândouă mâinile. 


— Intraţi... Intraţi, dumneavoastră căruia ea îi spune 
tată... lertaţi-mă... Crezusem că ne urmăreaţi... 

Câteva clipe mai târziu, Charles-d'Angouâeme ţi Violetta, 
uniţi în braţele lui Claude, îşi contopeau zâmbetele şi 
lacrimile. Călăul plângea încetişor. 

— Domnule, i se adresă atunci tânărul, zâmbind Violettei, 
situaţia noastră e foarte limpede: iubesc acest înger al cărei 
tată aveţi fericirea să fiţi. Trebuie deci să aflaţi cine sunt eu. 
Mă numesc Charles, duce d'Angouleme. Mama mea se 
cheamă Marie Touchet, iar tatăl meu a fost Carol al IX-lea... 

— Fiul regelui! murmură Violetta fermecată. 

În fundul acelei străzi liniştite, zgomotele de moarte nu se 
auzeau. În salonul cu mobile frumoase, cu tapiserii vechi, 
domnea un calm desăvârşit. 

Între timp, Charles d'Angouleme continuă: 

— Acum ştiţi cine sunt... aş fi foarte fericit, în acest cel mai 
minunat moment al vieţii mele, să ştiu cine este tatăl celei 
pe care o iubesc... 

Claude, care o privea îndelung pe Violetta, îşi ridică încet 
capul. Lacrimile de bucurie ce i se prelingeau pe obraz 
îngheţară pe pleoapele ochilor săi rătăciţi. 

— Cine sunt eu? rosti el eu un glas sugrumat. 

Totodată, cu o mişcare instinctivă, îşi retrase mâna din cea 
a lui Charles. Mâna aceea... mâna ucigaşă de oameni... 
Înroşită de sânge! ... 

Violetta păli înspăimântător. Ea înţelesese! ... 

— Tată! Oh, bunul meu tată Claude! bolborosi ea. 

Cât de mişcător era acest cuvânt, cuvântul cu care-l 
recunoştea pe călău drept tată într-un asemenea moment! 

— Nu! Nu! repetă Claude. N-aţi greşit întrebându-mă cine 
sunt. Trebuie să ştiţi ceea ce nu sunt. Monseniore duce, eu 
nu sunt tatăl acestei copile. 

— Tată! Tată! strigă Violetta cu glas sfâşietor, mi-ai spus de 
mult acest lucru! Ei bine, eu, orice s-ar întâmpla, declar că 
eşti tatăl meu şi că n-am avut niciodată un altul! ... 


În timp ce Charles rămăsese înmărmurit, răvăşit, Claude o 
ridică pe Violetta în braţe, o strânse o clipă, cu un aspru 
hohot de plâns, la pieptul său uriaş şi o duse în camera 
vecină unde o aşeză într-un fotoliu. 

— Nu mişca, zise el, nu te teme de nimic... Bătrânul tău 
tată Claude le va rândui pe toate. Te vei căsători cu fiul 
regelui! Curând vei fi doamna ducesă d'Angouleme. 

Apoi se întoarse în salonul unde-l lăsase pe Charles şi 
începu să meargă în sus şi în jos îngândurat. 

— Domnule, spuse el oprindu-se deodată, aşa cum vă 
spuneam, nu sunt tatăl Violettei. Eu doar am crescut-o. 
Interesează deci prea puţin să aflaţi ceea ce am fost. Am să 
vă spun numai că numele meu e meşterul Claude şi că sunt 
cetăţean al Parisului. Ceea ce este important, continuă el 
făcând o sforţare, este faptul că nu sunt tatăl celei pe care o 
iubiţi. Violetta este fiica monseniorului Farnese şi a 
preanobilei domnişoare Leonore de Montaigues. 

— Omul acela, pe care l-am văzut în pavilionul mânăstirii? 

— Da, el! ... 

— Unde şi când aş putea să-l revăd pe prinţul Farnese? 

— Ştiu unde să-l găsesc. 

— Ei bine, faceţi astfel ca să-l văd cât mai curând cu 
putinţă. 

Între cei doi bărbaţi domnea acum un fel de stinghereală, 
de sfială. 

— Prinţul Farnese, continuă Claude, este singurul care 
poate hotărî soarta Violettei. Eu nu sunt nimic pentru ea... 
Vreau să vă convingeţi pe deplin de acest adevăr... 

— Sunt convins, răspunse Charles cu glas înfundat. 

— Bine! rosti Claude pălind. Dat fiind că nu sunt nimic 
pentru Violetta şi că ea nu e nimic pentru mine, cel mai bun 
lucru ar fi ca, începând de azi, să intraţi în legătură cu 
prinţul Farnese... tatăl Violettei. 

— Este şi părerea mea, răspunse Charles. 

Fostul călău îşi înclină capul. Rămase locului, strivit de 
gândurile lui întunecate. 


Tânărul îl privea cu o spaimă crescândă. Îl cuprinseră 
bănuieli, cu atât mai zguduitoare, cu cât erau mai 
nedesluşite. Cum se face că acest Claude se zăvora într-o 
atitudine confuză? Cine era el? Ce pată aruncase asupra 
Violettei contactul cu el? 'Tocmai când îşi punea aceste 
întrebări, Charles văzu pe chipul lui Claude o asemenea 
suferinţă, încât bănuielile se risipiră pentru o clipă şi, târât 
de o compătimire firească, exclamă: 

— Nu ne putem despărţi astfel, domnule! În numele celei 
pe care o iubim amândoi, vă cer să-mi spuneţi cine sunteţi! 

— Nu v-am spus oare? răspunse călăul cu glas tremurător, 
sunt un cetăţean al Parisului şi mă numesc Claude... Asta-i 
tot. 

— Nu, nu-i tot! ... Taina vieţii dumitale vreau s-o aflu chiar 
acum... 

— Taina! gângăvi Claude... Ascultaţi, monseniore, v-am 
spus că Violetta personal v-o va dezvălui. Prinţul Farnese, 
tatăl copilei, pe care-l veţi vedea peste puţin, vă va da 
explicaţiile necesare asupra naşterii celei pe care o iubiţi... 
Monseniore, juraţi-mi că nu veţi vorbi niciodată de mine 
prinţului Farnese! 

— Ei bine, fie! 

— Adio, deci. Într-un ceas prinţul Farnese va fi aci... 
Totuşi... dacă s-ar întâmpla ceva... oriunde credeţi că pot fi 
de folos copilei, există în Cite, pe la mijlocul străzii 
Calandre, o casă în jurul căreia creşte iarba, o casă scundă 
şi izolată de celelalte, a cărei uşă şi ferestre sunt totdeauna 
închise. Zi şi noapte, atâta vreme cât veţi mai fi în Paris, 
dacă aveţi nevoie de ajutor, veniţi şi bateţi la uşa acelei 
case... Un ultim cuvânt: când plecaţi? 

— Mâine, în zorii zilei. 

— Pe ce poartă? 

— Am să trec pe strada Saint-Denis, să-l caut la hanul 
Devinicre pe un prieten la care ţin foarte mult... căci cred 
că acolo s-a refugiat, apoi, cu prinţul Farnese şi Violetta, am 
să iau drumul spre Orleans. 


— Bine! Veţi ieşi deci pe poarta Notre-Dame-des- 
Champs... 

După aceste cuvinte, Claude făcu brusc câţiva paşi ca şi 
cum ar fi vrut să intre în odaia în care se afla Violetta. Dar 
se opri scurt, clătină din cap şi se întoarse spre Charles, pe 
care-l privi îndelung. 

— Monseniore, rosti el, cu o voce coborâtă şi răguşită, 
copilul acesta vă adoră. O ştiu. Este sufletul cel mai curat, 
inima cea mai generoasă... A suferit mult... 

— Suferinţe, mizerii, toate acestea s-au isprăvit pentru ea! 
răspunse Charles împreunându-şi înfrigurat mâinile. 

O impresie de indescriptibilă bucurie se aşternu pe chipul 
călăului. Îl salută pe duce cu un fel de smerenie. După 
câteva clipe se afla afară. 

În momentul în care călăul părăsise casa din strada 
Barres, un om ieţind dintr-un ungher începu să-l 
urmărească de la distanţă. Acesta era unul din cei cărora 
Fausta le dăduse la repezeală câte un ordin lângă estradă. 

Omul, care-l urmărea de departe, îl văzu coborând malul, 
ajungând până la marginea apei şi rămânând multă vreme 
în picioare ca să privească curgerea ei. 

„Fapt este”, se frământa nefericitul, zbătându-se împotriva 
disperării, „că sunt un călău! Că Violetta a trecut cu 
buretele peste trecutul meu, nu mă miră... Da, dar Violetta 
e un înger, iar eu sunt un călău. Nu-i nimic de făcut. Ea-l 
iubeşte pe tânărul acela. Şi el o iubeşte pe ea! ... Este o 
inimă nobilă. Va fi ducesă d'Angouleme”, gândi el, râzând 
dintr-o dată. 

Iscoada îl văzu făcând un gest violent, apoi urcând înapoi 
malul, pentru a relua drumul spre piaţa Greve. 

„Dar”, urla Claude în sinea lui, „chiar de-ar fi ultimul 
hamal de pe Sena, de-ar fi borfaş în loc de duce, unde e 
prăpăditul, oricât de nefericit ar fi el, care să consimtă să 
trăiască lângă un călău?” 

Ajunse în piaţa Greve ţi, trecând printre pâlcurile încă 
numeroase şi destul de agitate, se îndreptă spre locuinţa 


unde-l lăsase pe Farnese. 

„Călăul odată dispărut - prin moartea mea, totul se va 
schimba! Nu-i va mai fi silă de mine dacă va şti că m-am 
omorât... Nu-i va mai fi decât milă... Da, da... Va afla că sunt 
mort şi va putea iubi fără această groază... Totul se va 
rândui printr-un bilet pe care am să i-l trimit la Orleans... Şi 
atunci, Violetta o să-i poată spune tot, dacă va voi! O, fiică 
mult iubită, dacă ai şti cu câtă mulţumire voi muri pentru 
tine! ...” 

Era într-adevăr vesel, monstruosul său chip înecat în 
lacrimi purta nimbul gloriei celui ce se sacrifică. Bătu în uşa 
locuinţei, spunându-şi: „Farnese! lată omul care va fi mirat 
când îi voi spune că rup înţelegerea care-l leagă de mine, că 
îl iert şi că fiica sa... da, fiica sa îl aşteaptă! Nu are decât să 
se ducă până-n strada Barres. Aşa mai zic şi eu! Acesta-i un 
tată pe care Violetta îl poate recunoaşte!” 

Servitorul negru veni să deschidă, îl recunoscu pe dată şi-i 
zâmbi. 

— Vreau să-l văd pe monsenior, zise Claude. 

— Urcaţi, răspunse servitorul. 

Claude trecu şi începu să urce repede scara largă. În clipa 
aceea, iscoada care-l urmărise pas cu pas intră şi el în casă 
şi fără a spune un cuvânt lacheului negru, pătrunse în 
locuinţă. 

Claude ajunse la uşa acelei vaste încăperi unde-l aşteptase 
pe Farnese. Intră. În momentul când, îngândurat, trecu prin 
uşă, se simţi apucat de braţe, în timp ce capul îi fu acoperit 
cu un sac. 

Nu dete nici un strigăt, nu suflă nici o vorbă, dar cu o 
formidabilă smucitură din umeri se eliberă din strânsoare, 
întinzând la întâmplare ambele mâini. Acestea, cleşti 
înfricoşători, apucară două beregate, un dublu horcăit scurt 
şi două trupuri se prăbuşiră ca plumbul. 

Deodată Claude se împiedică şi căzu... Un laţ îi fusese 
trecut în jurul picioarelor şi o puternică scuturătură a funiei 
îl făcu să-şi piardă echilibrul. 


Claude, întins pe jos, cu picioarele legate, încercă o ultimă 
rezistenţă. Dar, curând, se află în imposibilitate de a mai 
face o mişcare. 

Rămase înţepenit, iar gândurile i se întoarseră spre 
Violetta... Apoi totul i se învârti în cap, îşi dădu seama că va 
leşina... că poate va muri. 

Capitolul 38 

Tribunalul secret. 

Când îşi reveni, se simţi înviorat de o senzaţie de răcoare, 
în timp ce era zgâlţâit de trecerea prin nişte hârtoape. 
Unde era dus? 

De către cine şi pentru cine fusese el prins? Sacul aruncat 
în jurul capului îl lămuri. Era o operaţie obişnuită oamenilor 
Faustei. Se cutremură. Nu pentru el... Ce putea face 
Fausta? Să-l ucidă? Era hotărât s-o facă chiar el... Dar 
Violetta? Oare drăceasca Fausta nu-i regăsise şi ei urma? 

Deodată trăsura care-l transporta se opri. Claude fu 
apucat de vreo doisprezece oameni pe care nu-i vedea, Auzi 
răsunând pe o uşă lovitura unui ciocan de bronz şi se 
înfioră. Înţelese în ce vizuină era târât. Era într-adevăr 
prizonierul celei pe care o numise altădată Suverana! ... 

Claude, dus pe braţe, simţi că din nou se opriră, că se 
descuie o uşă şi e lăsat în grabă pe un covor. Atunci auzi un 
strigăt de uimire. O mână dibace tăie legăturile care-l 
ţineau nemişcat şi i se scoase sacul. Cel care îl eliberase şi 
se găsea în genunchi lângă el exclamă înfundat: 

— Claude! Dumneata! Dumneata aici! ... 

Ochii lui Claude, orbiţi, se închiseră. 

— Cardinalul prinţ Farnese! ... 

Cardinalul era îngenuncheat lângă el. 

— Unde ne aflăm? gemu Claude. 

— Nu bănuieşti? răspunse Farnese cu un glas trist. Unde 
să fim dacă nu la aceea care seamănă moartea în trecerea 
ei! 

— Fausta! răcni Claude care izbuti să se ridice. Dar şi 
dumneata eşti prizonierul ei? 


— Am fost prins în momentul când părăseam locuinţa din 
piaţa Greve... Fiica mea? suspină Farnese. 

— Salvată! Vroiam tocmai să vă duc la ea... 

Farnese se plecă în faţa călăului, care-l privea cu o 
seninătate de nedescris. 

— l-aţi fost tată, murmură Claude. Pentru fericirea acestei 
copile era nevoie de un tată care să nu fi fost călău. 

Două lacrimi fierbinţi se prelinseră din ochii lui Farnese. 

— Spuneai că a fost salvată, rosti el cu o voce 
tremurătoare, repetă deci... spuneai că... 

— Da, vă voi povesti cu amănuntul toată întâmplarea. 
Pentru moment trebuie să găsim cum să ieşim de aici... 
Înainte de orice trebuie să-mi refac puterile. Daţi-mi să 
mănânc! 

— Să mănânci? bâigui Farnese trecându-şi mâna pe 
frunte. 

— Da, mor de foame... Şi mai ales de sete... 

Farnese apucă braţul lui Claude. 

— Mă aflu aici de azi-dimineaţă şi uşa aceasta de stejar nu 
s-a deschis decât o dată, adineauri, când ai fost azvârlit în 
braţele mele. Nu există nici mâncare, nici băutură. 

În momentul acela lampa, atârnată foarte sus de tavan, se 
stinse dintr-odată, cu ajutorul vreunui mecanism exterior. 

Se auzi un clinchet uşor. O lumină slabă străpunse brusc 
întunericul adânc şi atunci le apăru în faţa ochilor, un 
spectacol de vis. 

Un zid întreg al încăperii unde erau închişi părea să fi 
dispărut! În locul acelui zid se vedea acum un grilaj, iar 
dincolo de acest grilaj se găsea o odaie de mari dimensiuni, 
iluminată de rare făclii, care aruncau în jurul lor o lumină 
tristă. În mijlocul acestui salon, cardinalul şi călăul văzură o 
înscenare fabuloasă. 

În mijlocul sălii se ridica o estradă îmbrăcată în catifea de 
un roşu aprins, având deasupra un baldachin de mătase de 
brocart cu reflexe roşii. Stofa acestui baldachin, căzând în 
spatele estradei în cute sclipitoare, forma un fundal de un 


roşu ca para, pe care reieşea într-un ciudat relief 
întunecata frumuseţe a Faustei... Fausta, nemişcată pe un 
tron de fildeş încrustat cu aur, îmbrăcată în straie 
pontificale, cu fruntea încinsă de o mitră papală de aur, cu 
picioarele sprijinite pe o mare pernă de satin alb, Fausta, 
sculpturală, hieratică, strălucind de măreție, în timp ce la 
piciorul estradei şase robe roşii de cardinali, douăsprezece 
robe violete episcopale se aliniau într-o nemişcare de sfinţi 
de catedrală, în timp ce la dreapta şi la stânga sălii, un 
dublu şir de militari Înveşmântaţi în oţel şi sprijiniți pe 
halebarde semăna cu alinierea unor cariatide strălucitoare. 

Papesa! ... 

Ea era papesa puternică şi glorioasă, care binevoia să se 
arate în toată splendoarea ei, în această lumină tulbure a 
candelabrelor. Vreo patruzeci de gentilomi, în picioare, cu 
capul gol, se aflau în spatele tronului. O tăcere 
amenințătoare domnea asupra acestei adunări. 

Deodată, statuia albă se însufleţi... Privirea i se întoarse 
spre unul din cei şase cardinali înşiraţi la piciorul estradei şi 
făcu o mişcare cu mâna ei palidă unde sclipea un inel, 
simbolicul inel identic cu cel purtat pe deget de către Sixtus 
al V-lea. 

Cardinalul, căruia Fausta îi făcuse semn, ţinea în mână o 
hârtie. Înainta câţiva paşi, îngenunche în faţa Faustei, se 
prosternă, apoi, ridicându-se, se întoarse spre grilajul din 
faţa prizonierilor şi spuse: 

— Sunteţi Jean Farnese, cardinal de Parma, cardinal legat 
de noi prin tratatul acceptat şi semnat de dumneavoastră în 
faţa conclavului adunat în catacombele Romei? 

— Sunt acela de care vorbiţi, cardinal Rovenni... Ce doriţi 
de la mine? răspunse Farnese glacial. 

Cel care se numea cardinalul Rovenni se întoarse spre 
Claude şi rosti: 

— Sunteţi meşterul Claude, cetăţean, fost călău jurat al 
Parisului, acel Claude care a primit funcţia de călău în 
asociaţia noastră? 


— Eu sunt! răspunse surd Claude. 

Glasul cardinalului deveni şi mai solemn. 

— Cardinal Farnese şi dumneata, meştere Claude, 
ascultați: sunteţi amândoi învinuiți de crime capitale 
împotriva siguranţei sfintei noastre asociaţii. Aceste crime 
au fost expuse în faţa tribunalului secret, care le-a judecat 
cu toată conştiinciozitatea. Trebuie deci să vă fac cunoscută 
sentinţa fără apel cu care a fost pedepsit fiecare dintre 
voi... Cardinal Farnese, continuă el, desfăşurând şi citind 
documentul pe care-l ţinea, sunteţi acuzat că v-aţi lăsat 
copleşită inima de un sentiment uman, care v-a împins la 
nesupunere şi apoi la rebeliune. Sunteţi învinuit şi dovedit a 
fi încercat s-o sustrageţi de la moarte pe fiica voastră, 
condamnată de tribunalul nostru ca fiind o piedică, iar viaţa 
ei o primejdie pentru societatea noastră. 

Farnese îşi regăsise puţin câte puţin sângele rece şi 
privind-o pe Fausta în faţă, zise: 

— Doamnă, am fost primul care v-a susţinut suveranitatea 
şi sunt primul care se răscoală împotriva ei. M-am îndreptat 
spre dumneavoastră pentru că Sixtus mi se părea că este 
tirania într-o Biserică liberă. M-am despărţit de 
dumneavoastră pentru că am văzut că sunteţi întruchiparea 
perversităţii. Nu vă mai recunosc autoritatea sacră şi nici 
suveranitatea. Ştiu că mă veţi ucide, dar înainte, lăsaţi-mă 
să vă spun că am privit până în străfundul sufletului 
dumneavoastră şi că ceea ce am văzut acolo îmi produce o 
groază ameţitoare. 

Farnese păşi înapoi, încrucişându-şi braţele. O tăcere de 
moarte urmă acestor cuvinte. Nici o tresărire de viaţă nu 
străbătu chipul de statuie al Faustei... Atunci, cardinalul 
Rovenni vorbi din nou, adresându-se de astă dată lui 
Claude: 

— Meştere Claude, eşti acuzat, cu dovezi de rebeliune; eşti 
acuzat, cu dovezi, că ai încercat să sustragi de la execuţie 
pe tânăra păgână numită Violetta. Eşti acuzat cu dovezi de 


a fi refuzat, chiar aici, de a-ţi exercita meseria asupra 
acestei tinere care ţi-a fost predată. 

Claude nu răspunse. Era încă copleşit de uluirea de care 
fusese cuprins din prima clipă şi care-i paralizase 
facultăţile. Cardinalul Rovenni aşteptă o clipă. Apoi, cu un 
glas surd, începu să citească documentul; 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit în 
numele Suveranei noastre, aleasă şi menită să urce pe 
tronul Sfântului Petru şi să-şi exercite pontificatul sub 
numele de Fausta, prima cu acest nume, noi, în deplină 
cunoştinţă de cauză, l-am declarat pe Jean Farnese, 
cardinal, vinovat de înaltă trădare faţă de suveranitatea 
pontificală, iar pe Claude, călău jurat, vinovat de rebeliune 
şi trădare faţă de Liga noastră. În consecinţă, eu, Francesco 
Rovenni, cardinal prin voinţa lui Dumnezeu, am dat citire în 
faţa condamnaților sentinţei de moarte, rugând-o 
respectuos pe Sanctitatea-Sa, suverana noastră pontificală, 
să se pronunţe asupra felului de tortură aplicabilă 
condamnaților. 

Papesa rămase nemişcată. Numai ochii ei negri acaparară 
în semiintuneric, iar glasul său fără accent omenesc, 
necruţător, fără ură, rosti: 

— Noi, Fausta I-a, suverană prin alegerea conclavului 
secret, luând în considerare sentinţa care-i condamnă la 
moarte pe Jean Farnese, cardinal şi pe Claude, călău jurat şi 
având în vedere situaţia neprielnică a momentului care mai 
impune secretul, hotărâm: Cei doi condamnaţi să nu fie 
executaţi în mod public. Foamea şi setea să fie acelea ce vor 
aduce la îndeplinire sentinţa. 

Toate personajele aflate în jurul tronului îngenuncheară. O 
lumină orbitoare, ţâşnită din cele douăzeci şi patru de lămpi 
brusc scoase la iveală, inundă tronul de fildeş, trompetele 
sunară o fanfară cu accente largi şi rare, susţinute de o 
orgă mare aşezată în spatele tronului... iar pe acest tron, 
Fausta, în picioare, ridică braţele, întinse mâna dreaptă şi 


cele trei degete se deschiseră pentru binecuvântarea 
pontificală... 

Într-o clipă, această fantastică viziune dispăru. Farnese şi 
Claude se găsiră din nou cufundaţi în cel mai deplin 
întuneric. Când se reaprinse lampa din tavan, datorită unui 
mecanism nevăzut, în locul grilajului dădură cu ochii de 
zidul care fusese acolo la început. 

— Ce coşmar îngrozitor! ... bâigui Claude. 

— Ce realitate tristă! răspunse Farnese cu glasul lui de 
gheaţă. N-ai visat deloc! 

— Cum? ... Suntem condamnaţi la moarte? 

— Prin înfometare şi sete! ... Da!... 

Claude voia să moară, dar nu de moarte atât de cumplită. 
Aruncă în jurul lui o privire pătrunzătoare. 

— Fereastra aceea? mormăi el. 

Cât ai clipi din ochi el aşeză un scaun pe masă, împinse 
masa spre fundul încăperii şi se căţără până la fereastra 
care se deschidea deasupra Senei. O râbufnire umedă, 
venită din direcţia fluviului, îi biciui faţa. Fereastra era 
zăbrelită cu nişte gratii enorme... dar Claude zâmbi! El se 
simţea destul de voinic să smulgă gratiile de fier, Cobori, îl 
apucă pe Farnese de braţ şi spuse într-un suflet: 

— Nu vom muri aici... Vom fugi prin această fereastră 
până-n cel mult două ore. 

Farnese ridică abia vizibil din umeri. 

— N-o să putem fugi, vom muri aici, murmură el. În 
momentul acela, ca pentru a întări convingerea exprimată 
de cardinal cu un glas nehotărât, un oblon se închise din 
exterior şi ferecă fereastra: era un oblon de fier, gros de 
trei degete şi i-ar fi trebuit lui Claude trei luni de muncă 
pentru a-l smulge de acolo, după ce mai întâi ar fi scos 
gratiile din loc. 

Atunci, cu părul zbârlit, pradă unei spaime ameţitoare, el 
se dădu înapoi până într-un colţ al acelui mormânt, se 
ghemui acolo şi înfricoşat, gâfâind de setea care-l ardea, 


începu să socotească numărul orelor pe care le mai avea de 
trăit! ... 

Capitolul 39 

Căsătoria Violettei. 

Să ne întoarcem în timp, adică în momentul când Claude 
fusese arestat în locuinţa din piaţa Greve. Vom urmări 
iscoada care, din strada Barres, o luase pe urmele fostului 
călău. 

Când Claude fusese zdravăn legat şi pus în imposibilitate 
de a mai face vreo mişcare, omul acela, iscoada, ieşi din 
locuinţă, se avântă grăbit spre palatul Faustei şi, fiind pe 
dată introdus la ea, îi raportă arestarea. 

Fausta avea deci în puterea ei, în acelaşi timp, pe Farnese 
şi pe Claude - cei doi taţi ai Violettei. Dar ceea ce dorea 
acum Fausta cel mai mult era să pună din nou mâna pe 
Violetta. Iscodi, aşadar, iscoada. 

Din toate răspunsurile iscoadei, cu toate că acesta nu-l 
văzuse decât pe Claude, în mintea Faustei se formă 
convingerea că Violetta se afla în locuinţa din strada Barres. 
Fausta îi făcu semn iscoadei că putea pleca şi începu să 
chibzuiască cu cine ar putea fi tânăra fată, cu Pardaillan, 
fără îndoială! 

Nu-i mai rămânea decât să se ducă în strada Barres cu 
forţe suficiente, pentru a pune mâna pe Pardaillan şi iubita 
lui. 

Fausta, o dată hotărârea luată, nu tărăgăna niciodată 
împlinirea ei. Sună deci pentru a chema să împartă ordine. 
Valetul care intră ţinea în mână o tavă de aur. Pe tavă se 
găsea o scrisoare. 

— Un gentilom al monseniorului de Guise, zise valetul 
îndoind un genunchi, a adus această scrisoare şi aşteaptă 
răspunsul. 

Fausta luă scrisoarea, o deschise, o citi şi tresări. lată ce 
citise: „Doamnă, îl avem în mână pe blestematul de 
Pardaillan. Se găseţte la hanul Devinicre din strada Saint- 
Denis, pe care l-am împresurat din toate părţile. Fiara e 


prinsă în capcană şi m-am gândit că v-ar plăcea să asistați 
la vânarea ei. Vă trimit deci pe unul din devotaţii mei, 
nobilul Maurevert, care se va pune la dispoziţia 
dumneavoastră pentru a vă aduce la locul vânătoarei.” 

Scrisoarea nu fusese nici semnată, nici sigilată, dar Fausta 
recunoscuse scrisul lui de Guise. 

— Introduceţi-l pe acest gentilom, zise ea. 

Presupunerile Faustei fuseseră răsturnate: Pardaillan nu 
se găsea în strada Barrcs împreună cu Violetta. El era 
împresurat în strada Saint-Denis de către oamenii lui de 
Guise. 

În momentul acela intră Maurevert. Întrucât ştia că fusese 
trimis la o prinţesă, nu-şi putu reţine un gest de uimire 
văzând un paj cu pieptarul purtând armoarile cu scutul 
casei de Lorraine, acolo unde se aştepta să găsească o 
femeie. Într-adevăr, Fausta încă nu se dezbrăcase de 
costumul de paj pe care-l alesese ca să meargă în piaţa 
Greve. 

— Domnule, i se adresă ea, sunteţi trimis la mine de 
ducele de Guise? 

— Da, doamnă, răspunse Maurevert înclinându-se cu un 
zâmbet, căci în mintea lui, femeia aceasta îmbrăcată în paj 
nu putea fi decât una din numeroasele prietene ale lui de 
Guise. 

— Doamnă, continuă el, seniorul meu ducele mă trimite să 
vă confirm ştirea conținută în mesajul său şi anume că 
netrebnicul de Pardaillan va fi prins ca vulpea în vizuină. 
Dacă doriţi să asistați la această petrecere, binevoiţi să mă 
urmaţi, doamnă, fără întârziere, deoarece şi eu am un 
oarecare interes să fiu acolo la acel spectacol. 

Fausta, chiar din momentul intrării lui Maurevert, îşi 
concentrase toată puterea ei de observaţie ca să judece, 
după mişcări şi după glas, ce fel de om era acesta. Când 
Maurevert termină de vorbit ea înţelese că o ură 
mistuitoare îl mâna pe acest om, care din clipa aceea 
încetase de a mai fi un simplu mesager. 


— Domnule de Maurevert, rosti ea pe neaşteptate, cu unul 
din acele zâmbete care produceau fiori, nu sunt mai puţin 
grăbită ca dumneavoastră de a ajunge lângă ducele de 
Guise... 

— Să plecăm, deci... 

— O clipă. Vreau să vă spun motivul grabei mele, 
nădăjduind că mă veţi ajuta în planurile ce le am. Vreau să 
cereţi pentru mine o grațiere ducelui de Guise. Cu 
siguranţă că nu mă va refuza. 

— Şi care este această grațiere? întrebă Maurevert, 
răsucindu-şi nerăbdător mustaţa. 

— Nu-i mare lucru, zise Fausta: viaţa şi libertatea 
domnului de Pardaillan... 

Maurevert sări din loc. 

— lată deci ce doriţi să-i cer eu ducelui, răspunse el cu 
glas schimbat. Sunt optsprezece ani de când îl cunosc pe 
Pardaillan. Şi sunt tot optsprezece ani de când aştept un 
prilej ca cel de azi. Dacă tatăl meu ar mişca un deget ca să-l 
salveze pe Pardaillan, l-aş ucide. Dacă ducele de Guise v-ar 
acorda graţierea lui Pardaillan, l-aş ucide pe duce, chiar cu 
riscul de a fi sfâşiat pe loc de guarzii săi! Dacă aţi cere 
această grațiere în faţa mea, v-aş omori şi pe 
dumneavoastră! ... 

Rostind aceste cuvinte, Maurevert, cu mâna înfiptă în 
garda pumnalului, părea că într-adevăr era gata să se 
năpustească asupra Faustei. Totuşi, îşi regăsi repede 
sângele rece şi se înclină spunând: 

— Adio, doamnă. lertaţi-mă că nu pot să vă escortez, ştiind 
ceea ce aveţi de gând să cereţi... 

— O voi cere, totuşi, răspunse Fausta ridicându-se. 

— Din fericire nu voi fi obligat să omor o fiinţă atât de 
frumoasă ca dumneavoastră, doamnă, deoarece cred că 
însuşi ducele vă va ucide cu propriile-i mâini, oricât de 
amarnic ar regreta apoi acest lucru, mai curând decât să vă 
acorde viaţa şi libertatea celui mai mare duşman al său. 


— Cu toate acestea mi-o va acorda! zise Fausta cu acel 
accent de irezistibilă autoritate, care făceau să se plece în 
faţa ei frunţile cele mai semeţe. Vorbesc astfel pentru că, 
dacă dumneavoastră îi daţi ascultare lui de Guise, iar 
Parisul i se supune, de Guise îmi dă mie ascultare. Pentru că 
eu sunt aceea care a răzvrătit regatul şi l-a izgonit pe 
Henric al III-lea! Aceea care pune bazele tronului pentru 
regele dumneavoastră de mâine. Deoarece eu sunt aceea 
trimisă să restabilesc vechea orânduire, pentru că sunt 
Fausta! 

— Fausta! murmură Maurevert înfiorându-se. 

În mintea lui năucită îşi făcu apariţia legenda de 
neţărmurită putere ce însoțea acest nume precum fulgerul 
întovărăşeşte trăsnetul. Numele acesta şoptit cu groază de 
cei din jurul ducelui, care-l făcea chiar şi pe de Guise să 
pălească, îi produse lui Maurevert un fel de spaimă 
superstiţioasă. 

Aruncă o scurtă privire asupra ei. Genunchii i se îndoiră şi 
se prosternă. Fausta dispreţui acest triumf. 

— Maurevert, spuse ea, cu o voce mai potolită, cunosc ura 
dumneavoastră împotriva lui Pardaillan. Şi acum, pentru că 
ştiţi cine sunt, vă întreb: vreţi să-mi dăruiţi viaţa şi 
libertatea acestui om? ... 

Maurevert fu cuprins de ameţeală. Îi trecu prin gând să se 
repeadă la Fausta, s-o lovească mortal... dar în spatele 
acelor uşi el ghicea guarzii care vegheau, gata să sară la 
primul țipăt. Suspină adânc şi căzând de acord cu sine să 
amâne răzbunarea pentru mai târziu, murmură: 

— Facă-se voia voastră! ... Ura aceasta era toată viaţa 
mea. Îmi încredinţez viaţa în mâinile dumneavoastră. 

Fausta îl pofti atunci pe Maurevert să şadă, arătându-i un 
scaun. 

„lată un om pe punctul de a mă urt”, gândi Fausta. „Dar 
trebuie ca peste o clipă să fie gata să mă adore.” 

— Domnule de Maurevert, i se adresă ea cu glas tare, 
sacrificându-mi de bunăvoie ura dumneavoastră, aţi obţinut 


unele drepturi la recunoştinţa mea. Vreau să vă ofer o 
răsplată demnă de dumneavoastră. În primul rând, aflaţi că 
ura ce o purtaţi va găsi deplină satisfacţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? exclamă înfierbântat Maurevert. 

— Că Pardaillan va muri! Că voi cere lui de Guise graţierea 
lui, dar vi-l voi preda din clipa când va fi prins! ... 

Maurevert înăbuşi un urlet. 

— Doamnă, rosti el, adineauri v-am spus că vă încredinţez 
viaţa mea. Acum vă spun că în ziua când îmi veţi cere 
această viaţă, mă veţi găsi gata să mor pentru 
dumneavoastră... „Al meu e!” gândi Fausta. „Se poate 
obţine deci orice prin ură şi nimic prin iubirea oamenilor!” 

— Domnule de Maurevert, continuă ea solemn, am 
ascultat cuvintele dumneavoastră şi-mi voi aminti de ele la 
momentul potrivit. 

— Aştept acest prilej ca să mă puteţi vedea la treabă. Dar, 
doamnă, nu vi se pare că a sosit momentul când ar trebui să 
mă întorc la ducele de Guise? 

— Nu vă temeţi. Nu se va întreprinde nimic împotriva 
hanului Devinicre fără ordinul meu. lar ordinul îl veţi duce 
dumneavoastră. Acum ascultaţi-mă. Ştiu că sunteţi sărac. 
Ştiu cât de mult se bizuie ducele pe devotamentul 
dumneavoastră şi totuşi vă menţine în posturi subalterne. 
Vreţi să deveniți bogat? Vreţi să obţineţi şi bani şi înalta 
situaţie la care mintea dumneavoastră vie poate năzui? ... 
Vă sunt asigurate chiar de mâine o sută de mii de livre, 
dacă-mi daţi ascultare, iar pe viitor, o slujbă importantă la 
curtea Franţei, de pildă aceea de căpitan-general al 
gărzilor. 

— Ce trebuie să fac? fremătă Maurevert uluit, subjugat... 

— Veţi afla astă-seară. Fiţi aici la ora unsprezece. Acum vă 
puteţi întoarce la duce. Iată ordinele mele în ce-l priveşte 
pe duşmanul... Pardaillan: să fie prins viu şi dus la Bastilia 
Saint-Antoine. Adăugaţi că vreau să fiu anunţată în clipa 
când va fi prins. 


— Veţi fi anunţată chiar de mine, răspunse Maurevert 
înclinându-se, complet ameţit de ceea ce i se întâmpla. 

Fausta făcu un semn de înaltă bunăvoință, iar Maurevert, 
depărtându-se, ieşi din casă şi reluă în mare grabă drumul 
spre strada Saint-Denis. În ce-o priveşte pe Fausta, cu toate 
că părea să fi condus această scenă fără un efort vizibil, 
sforţarea ei fusese totuşi considerabilă, căci după plecarea 
lui Maurevert îşi înclină capul şi-l lăsă să cadă într-una din 
mâini, ca şi cum ar fi fost un moment copleşită de povara 
gândurilor. 

„Pardaillan e prins”, murmură ea. „Prins! ... Dus la 
Bastilia! ... Pieptul meu palpită oare de bucurie sau de 
groază? ... Pardaillan va muri fără să-l mai revăd...” 

Scuturând din cap ca pentru a se elibera de un gând care 
o apăsa atunci şi folosind minunata ei metodă de logică a 
acţiunilor, îşi zise: „Dar atunci cine se găseşte în palatul din 
strada Barres? ... Unde e Violetta? ...” 

Vorbindu-şi astfel, chipul, o clipă răvăşit de patimă, îşi 
recăpătă toată sinceritatea. Chemă femeile care-i aduseră 
un costum de gentilom pe care-l îmbrăcă, îşi puse o mască 
de catifea neagră pe faţă şi, peste puţin, călare, reluă 
drumul spre strada Barres, însoţită de un singur servitor. 

Servitorul acela era iscoada care-l urmărise pe meşterul 
Claude. Când ajunseră în strada Barres, iscoada o luă 
înainte şi se opri în faţa locuinţei de unde-l văzuse pe 
Claude ieşind. Fausta descălecă şi bătu singură cu 
ciocănelul în uşă. După câteva clipe, ferestruica din uşă se 
deschise. În spatele ei apăru un cap de om. 

— Ce doriţi? întrebă omul, aruncând asupra străzii o 
privire rapidă şi bănuitoare. 

Fausta răspunse: 

— Vin din partea domnului cavaler de Pardaillan, a 
meşterului Claude şi a monseniorului Farnese. 

Abia rosti Fausta aceste cuvinte şi poarta se deschise cu 
iuţeală, iar omul spuse: 


— Intraţi, monseniorul vă aşteaptă... „Monseniorul!” îşi 
spuse Fausta tresărind. 

Intră fără nici o şovăială, dar cu mâna se asigură dacă 
pumnalul şi pistolul de la brâu puteau fi apucate uşor şi 
repede. 

— Veniţi, veniţi, domnule! insistă servitorul. 

Oricât de repede străbătuse Fausta anticamera, ea 
examină totuşi cu o privire de ansamblu lucrurile din jur. Pe 
o porţiune de zid văzu portretul unei tinere femei de o 
frumuseţe delicată şi tristă. Sub portret o tapiserie purta 
într-o broderie de aur aceeaşi deviză care se repeta şi pe 
alte panouri: „Farmec totul”. 

— Marie Touchet! Iubita regelui Carol al IX-lea! ... 

Fausta zâmbi şi murmură: „Mă aflu în locuinţa Mariei 
Touchet! ... lar prietenul lui Pardaillan, cel căruia i-a fost 
încredinţată Violetta... e cel care l-a insultat pe de Guise în 
piaţa Greve... e Charles de Valois, duce d'Angouleme... dar 
iată...” 

Într-adevăr, în clipă aceea se deschise o uşă şi Charles 
d'Angouleme veni repede în întâmpinare: 

— Fiţi binevenit, domnule, rosti el cu emoție. Sunteţi 
trimisul acelor trei oameni, care acum stăpânesc toate 
gândurile mele... 

Capitolul 40 

Căsătoria Violettei (urmare) 

După plecarea lui Claude, ducele d'Angouleme rămăsese 
câteva clipe pe gânduri, fără a-şi putea smulge din minte 
această figură întunecată, care-i inspirase un sentiment 
nedesluşit şi mai ales o vie curiozitate pentru taina pe care 
Claude o luase cu el. 

Îndată, gândirea lui Charles luă un alt curs. În inima lui 
vibra şi-l făcea să palpite dragostea în ceea ce avea ea mai 
curat, mai generos şi mai entuziast. 

Numai câteva luni se scurseseră din ziua binecuvântată 
când îi apăruse Violetta... când dragostea s-a născut în 
inima lui sub primele raze ale privirilor ei. 


Se îndreptă spre camera în care se găsea femeia mult- 
iubită. Intră. Violetta la vederea lui se ridică, făcu doi paşi 
grăbiţi spre el, şi-i întinse mâinile murmurând: 

— lată-te, deci, scumpul meu senior... te aşteptam... 

Era puţin palidă, iar în ochii mari aţintiţi asupra lui 
străluceau dragostea şi fericirea care o însufleţeau. 

Charles, orbit, luă o mână a Violettei pe care o duse la 
buze, într-un gest mai mult curtenitor decât pătimaş, care 
însă îi îngădui să-şi ascundă tulburarea. Apoi, mânat de un 
gând neaşteptat, o conduse sub un mare portret de unde 
zâmbea o femeie cu trăsăturile pline de o gingăşie tristă şi 
rosti simplu: 

— Mama mea... 

Violetta ridică ochii cu atenţie spre portret, îşi împreună 
mâinile şi zise: 

— Cât de frumoasă e, scumpul meu senior! Cât de bună 
trebuia să fie! Şi cât de mult a trebuit să te iubească! ... 

Cu acea ştiinţă fără graniţe a instinctului, Violetta o 
rezumase în întregime pe Marie Touchet, prin aceste trei 
trăsături: frumuseţea, bunătatea, dragostea... 

— Cel pe care l-a iubit... continuă Charles fermecat de cele 
mai încântătoare emoţii. 

O conduse apoi pe Violetta sub un alt portret şi-i spuse: 

— Tatăl meu, regele Carol al IX-lea, aşa cum era cu doi ani 
înaintea morţii... 

Violetta contemplă îndelung portretul cu o deosebită 
atenţie, apoi şopti: 

— Bietul regişor! 

Charles d'Angouleme tresări. Nu era cu putinţă să se 
găsească un cuvânt mai potrivit pentru a reda impresia ce 
voia s-o lase pictorul despre acest rege slăbănog, palid, în ai 
cărui ochi tulburi scăpăra încă de atunci lumina lividă a 
nebuniei. 

Stăteau astfel de vorbă, fără o emoție aparentă, despre 
lucruri care nu erau legate direct de dragostea lor. Despre 
această dragoste, nu pomeneau nimic. Dar toate cuvintele 


lor, toate gesturile lui Charles dovedeau că o face pe 
Violetta să intre în intimitatea familiei, din care avea drept 
să facă parte de acum încolo. 

Se priveau zâmbind şi clipa avea un farmec neţărmurit... 
Charles, tremurând, scoase atunci dintr-un sipet o casetă 
care conţinea mai multe bijuterii şi mai cu seamă brățări şi 
inele împodobite cu diamante. Printre inele se afla unul 
foarte simplu din aur mat, care avea o singură perlă 
incrustată în ghearele monturii, o bijuterie fragilă, de o 
extremă fineţe. 

— lată, zise el atunci, un inel pe care Carol al IX-lea l-a 
dăruit mamei în ziua naşterii mele. Mama l-a scos din deget 
când am părăsit-o şi mi l-a dat, spunându-mi ca acesta să fie 
inelul de logodnă pentru femeia pe care o voi alege de 
soţie... 

Apoi, palid şi cutremurat de emoție, luă inelul, îl puse în 
degetul Violettei şi şopti: 

— Iată inelul de logodnă pe care mi l-a dat mama. E altău, 
Violetta şi tu eşti draga mea logodnică, aşa cum ai fost 
aleasa inimii mele din prima clipă când te-am văzut. 

Ameţiţi amândoi, extaziaţi de emoție, îşi căutau mâinile, 
privirile li se înlănţuiau, iar braţele li se deschideau uşor 
pentru o îmbrăţişare. În clipa aceea, cineva bătu la uşă. 
Aproape în acelaşi timp intră un servitor apropiat al ducelui 
şi Charles alergă înaintea lui. 

— E prinţul Farnese? întrebă el nerăbdător. 

— Nu, monseniore, ci un tânăr gentilom care vine din 
partea lui, ca şi din partea lui Pardaillan şi a meşterului 
Claude... 

— Tatăl meu! murmură Violetta. A plecat deci! 

Charles luă mâna tinerei femei. 

— Suflet drag, zise el, readus brutal de la vis la realitate, 
am să aflu unde-ţi este tatăl şi ne vom duce să-l căutăm... 
nu te teme... el ne aşteaptă... 

După aceea se grăbi spre marea sală unde stătea tânărul 
gentilom anunţat, iar Violetta aşteptă palpitând, dar 


liniştită... căci de ce s-ar fi putut teme când lângă ea i se 
găsea logodnicul? ... 

Tânărul duce salută politicos pe acela ce-l putea socoti 
prieten. Mesagerul se înclină şi întrebă: 

— Am onoarea să vorbesc chiar cu monseniorul Charles de 
Valois, conte d'Auvergne ţi duce d'Angouleme? 

— O femeie!” murmură Charles. Dar... domnule, răspunse 
el apăsând asupra ultimului cuvânt. 

— Monseniore, reluă Fausta, numele meu nu vă va spune 
nimic. Este acela al unei biete femei, trădată, înşelată, 
batjocorită, împinsă la disperare de omul care domneşte în 
momentul de faţă asupra Parisului... 

— Ducele de Guise! 

— Da. Şi pentru a mă răzbuna împotriva lui, aşa cum sper, 
am îmbrăcat acest costum care mi-a permis să intru în Paris 
şi să mă mişc în voie. Ceea ce vă spun este numai pentru a 
mă scuza de faptul că pentru dumneavoastră voi rămâne 
numai mesagera unor prieteni. 

— Oh, doamnă, nu-i nevoie de scuze. Aş fi nedemn de 
numele pe care-l port dacă, cerându-vă adevăratul nume, 
aş semăna în sufletul dumneavoastră cea mai mică 
nelinişte. Cauza dumneavoastră îmi este apropiată, pentru 
că sunteţi, ca şi mine, o victimă a lui de Guise. 

— Să nu mai vorbim de omul acesta, zise Fausta aşezându- 
se în fotoliul oferit de Charles şi să ne ocupăm de mesajul 
pe care am acceptat să vi-l transmit. 

Poziţia Faustei era periculoasă. Ştia prea puţine lucruri şi 
ceea ce nu cunoştea trebuia să-l oblige pe Charles să-i 
spună chiar el. 

— Monseniore, i se adresă ea, îngăduiţi-mi o întrebare. Cei 
trei prieteni păreau să fie îngrijoraţi de un amănunt de care 
eu, în calitate de femeie... care a iubit şi a suferit... m-am 
interesat de aproape. Tânăra pe care o numeau Violetta 
este încă aici, în această locuinţă? 

— E aici, răspunse Charles fără să bănuiască ceva. 


— Lăudat fie Domnul! Domnul de Pardaillan va fi foarte 
fericit, pentru că el mi se părea cel mai îngrijorat. Fără 
îndoială că o iubeşte pe această fată? ..., întrebă ea. 

— Pardaillan o iubeşte fără îndoială pe Violetta, zise 
Charles zâmbind. Dar, dacă vi s-a părut atât de neliniştit, 
recunosc aci generoasa lui prietenie. Deoarece Violetta, 
doamnă, este logodnica mea, iar eu am fericirea de a fi 
prietenul cavalerului. 

La aceste cuvinte, Fausta dădu afirmativ din cap în semn 
de simpatie. Dar trebui fără îndoială să facă un efort enorm 
pentru a nu lăsa să-i scape vreo vorbă, vreun strigăt, vreun 
gest, întrucât sub masca ei devenise extrem de palidă. 

Ceea ce aflase o răvăşea. Însemna răsturnarea bruscă a 
întregii gândiri şi a tuturor sentimentelor ei. Violetta nu era 
iubita lui Pardaillan! Violetta era logodnica lui Charles 
d'Angouleme! 

Pentru a spune ceva, pentru a câştiga timp şi a încerca să- 
şi limpezească propria simţire, ea continuă: 

— Nu mă mai mir acum de grija arătată de domnul de 
Pardaillan pentru această tânără. Gentilomul pare să 
nutrească pentru dumneavoastră o nemărginită afecţiune... 

— Da, rosti Charles înduioşat: Pardaillan îmi este prieten şi 
în viaţa mea joacă rolul unui zeu protector. Îi datorez 
bucuriile mele cele mai nepreţuite. Dacă am regăsit-o pe 
aceea pe care o iubesc, dacă ea n-a murit, toate acestea luii 
le datorez... 

— Cum! exclamă Fausta. Biata copilă s-a găsit deci în 
primejdie de moarte? 

Întrebarea fusese atât de firească, încât Charles începu să 
povestească întâmplările din piaţa Greve, insistând 
bineînţeles asupra eroismului cavalerului de Pardaillan. 

Fausta, în timp ce asculta cu atenţie, făcea în minte planuri 
şi hotăra soarta Violettei: 

S-o ucidă? ... La ce bun acuma? ... Era de ajuns s-o 
îndepărteze pentru totdeauna pe Violetta de ducele de 
Guise şi în acest caz situaţia se putea rezolva astfel: 


Pardaillan va fi prins acolo unde se află. Farnese şi Claude 
erau prizonierii ei şi, încă astă-seară, tribunalul secret îi va 
condamna la moarte. Nu-i mai rămânea acum decât să 
pună mâna pe ducele d'Angouleme şi s-o îndepărteze pe 
Violetta. Asupra acestor două chestiuni îşi îndreptă acum 
Fausta întreaga ei forţă de uneltire şi de voinţă. 

Când Charles isprăvi emoţionat povestirea, ea continuă: 

— Acum înţeleg totul. Aceşti gentilomi, în graba lor, n-au 
putut să-mi dea decât informaţii trunchiate. De aceea nu 
înţelegeam rostul întâlnirii pe care o stabileau. 

— O întâlnire? întrebă Charles uimit. 

— Văd că trebuie să vă povestesc lucrurile din fir în păr. 
După cum v-am spus, monseniore, supravegheată, hăituită, 
am intrat în Paris datorită acestei deghizări. Pe scurt, sunt 
de religie... ceea ce ei numesc... hughenotă... 

— În cazul acesta, doamnă, zise el, vă sfătuiesc serios să vă 
ascundeţi repede: în Paris se ucide, se spânzură, se dă foc... 

— Ştiu, răspunse Fausta pe un ton de mâhnire şi tulburare 
admirabil de firească. Venită pentru împlinirea unei grele 
misiuni, m-am costumat astfel, am tras la un han simplu din 
strada Saint-Denis... hanul Devinicre. Mi-am petrecut acolo 
o noapte foarte liniţtită. Dimineaţa s-a scurs de asemeni 
fără vreun incident. Mă pregăteam tocmai să ies, adineauri, 
când deodată, strada se umplu de larmă. Se striga: „La 
moarte!” Pe neaşteptate, un om cu veşmintele sfâşiate 
pătrunse în han şi, aproape îndată, o ceată de călăreţi trecu 
pe stradă ca un vârtej. 

— Era Pardaillan! exclamă Charles. A scăpat? 

— Pe deplin salvat, liniştiţi-vă. Gentilomul acela, după cum 
am aflat imediat, era într-adevăr cavalerul de Pardaillan. L- 
am luat drept un hughenot şi, deschizând uşa unei 
cămăruţe în care mă aflam, i-am făcut semn să intre. El se 
apropie nu ca cineva care se ascunde, ci păstra o înfăţişare 
foarte liniştită. 

— Cât de bine îl recunosc în toate acestea! ... 


— L-am întrebat dacă e protestant. Atunci mi-a spus 
numele său, fără să-mi explice motivele pentru care era 
urmărit. Apoi, m-am străduit să-i spăl şi să-i pansez rănile 
cât mai bine. Au trecut astfel două ore, când prin uşa cu 
geam a cămăruţei, el văzu intrând în salon doi oameni pe 
care eu nu-i cunoşteam. El le făcu semn şi aceştia se 
apropiară. Lucru curios, el îşi rosti numele şi pe al 
dumneavoastră, ca şi cum cei doi oameni nu l-ar fi cunoscut. 
Erau, după cum am aflat aproape numaidecât, prinţul 
Farnese şi un cetăţean numit meşterul Claude. 

— Ei nu-l cunosc, într-adevăr, iar unul dintre ei nu l-a 
văzut decât câteva clipe... Continuaţi, doamnă... 

— Apoi avu loc o convorbire destul de lungă, în care s-a 
pomenit de dumneavoastră şi de tânăra fată... Orăşeanul a 
povestit că a ieşit de aici, din locuinţa dumneavoastră, ca 
să-l caute pe prinţul Farnese... 

— E adevărat! exclamă Charles foarte interesat. 

— Şi că-l găsise, continuă ea. A mai adăugat că amândoi au 
pornit spre strada Barres, dar că meşterul Claude, fiind 
recunoscut de guarzii ducelui de Guise, trebuise să fugă. S- 
au repezit în strada Saint-Denis ţi au intrat în hanul 
Devinicre, ca să aştepte potolirea agitaţiei populare... 

— Mă duc să-i caut! exclamă Charles ridicându-se. 

— Să nu cumva s-o faceţi! strigă Fausta. Aşteptaţi sfârşitul 
mesajului... Atunci, cel numit meşterul Claude începu o 
poveste lungă. Auzeam că este vorba de dumneavoastră şi 
cuvântul căsătorie mi-a ajuns de mai multe ori la urechi. 
Prinţul Farnese şi cavalerul de Pardaillan ascultară cu egală 
emoție povestirea... În sfârşit, orăşeanul, meşterul Claude, 
se duse să cerceteze strada şi se întoarse spunând că era 
plină de furioşi, ale căror strigăte se auzeau şi că 
începuseră să scotocească prin case. Cavalerul de 
Pardaillan propuse să ieşim printr-o uşă din spate. Dar 
încotro să mergi după aceea? Atunci, monseniore, am 
propus celor trei oameni, a căror situaţie mă impresionase, 
să se refugieze în locuinţa unui prieten al meu, situată 


foarte aproape. „Da, zise prinţul Farnese, dar cum să-l 
anunţ pe logodnicul fiicei mele?” 

Ultimele cuvinte erau o capodoperă de şiretenie. Aflând 
toate acestea, Charles le găsea atât de fireşti, încât nici nu 
se gândea să pună ceva la îndoială. Fausta, văzând 
încrederea ducelui, spuse mai departe: 

— Când prinţul Farnese a vorbit despre nevoia de a vă 
înştiinţa, m-am oferit ca mesager. 

— Ah, doamnă, exclamă Charles luând o mână a Faustei şi 
ducând-o la buze, adineauri voiam să vă respect taina. 
Acum însă vă rog să-mi spuneţi cui îi sunt dator un atât de 
mare serviciu... 

Fausta clătină din cap cu melancolie. 

— Ceea ce am făcut nu este într-adevăr mare lucru şi nu 
merit vreo recunoştinţă. Pentru a reveni la conţinutul 
mesajului, s-a stabilit ca cei trei oameni să se refugieze în 
locuinţa de care le vorbisem şi să aştepte noaptea ca să 
plece de acolo. În ce priveşte, cavalerul de Pardaillan mi-a 
arătat amănunţit locul locuinţei dumneavoastră şi mi-a spus 
să mă prezint ca venind din partea prinţului Farnese, a 
meşterului Claude şi a domnului de Pardaillan. Ceea ce am 
şi făcut... Apoi, am ieşit cu toţii printr-o uşă dosnică. l-am 
condus până la locuinţa prietenului meu, unde se vor găsi în 
siguranţă şi de unde nu vor ieşi decât astă-seară la ora 
unsprezece. lată, întocmai, ceea ce mi-a spus cavalerul de 
Pardaillan: „Pentru Dumnezeu, doamnă, rugaţi-l pe ducele 
d'Angouleme să nu se mişte înainte de venirea nopţii! ...” În 
momentul când mă depărtam, prinţul Farnese mi-a 
mulţumit şi apoi a adăugat următoarele cuvinte pe care vi 
le transmit: „Astă-seară, la miezul nopţii, îi vom aştepta pe 
duce şi pe fiica mea la biserica Saint-Paul. Să n-aibă grijă de 
nimic, totul va fi pregătit! ...” 

— La biserica Saint-Paul! rosti Charles beat de fericire, 
înţeleg... Înţeleg totul! Astă-seară la douăsprezece, la 
biserica Saint-Paul... voi fi acolo cu Violetta! ... 

Fausta se ridică şi spuse cu un accent plin de căldură: 


— Nu-mi mai rămâne, monseniore, decât să vă urez toată 
fericirea pe care o meritaţi. 

— Cum am să-mi pot plăti vreodată această datorie? 
murmură Charles. 

Fausta păru să şovăie câteva clipe, ca şi cum ar fi fost 
năpădită de o puternică emoție... Răspunse deodată: 

— Îndemnaţi-o pe ducesa d'Augouleme să se roage uneori 
pentru soţul meu... Agrippa, baron d'Aubignel... 

În acelaşi timp, ea se îndreptă în grabă spre uşă. 

— Baroana d'Aubigne! murmură Charles. Înţeleg acum, 
înţeleg de ce îşi ascunde numele! Inimă nobilă, nu te teme 
de vreun rău din partea mea! 

Câteva clipe mai târziu, Fausta dispărea la colţul străzii în 
pasul liniştit al calului, urmărită de la distanţă de lacheul 
său şi murmurând cu un zâmbet care-i descoperea dinţii ei 
mărunți, plini de cruzime: 

— Acum nu-mi mai rămâne decât s-o căsătoresc pe 
Violetta... 

Charles, cu inima tresărind de bucurie, alergă s-o caute pe 
Violetta şi, luându-i mâna, îi şopti: 

— Suflet scump, astă-seară vom fi uniţi pe veci, astă-seară 
vei fi ducesă d'Angouleme... 

Capitolul 41 

Căsătoria Violettei (sfârşit) 

Biserica Saint-Paul se găseşte la doi paşi de locuinţa 
Mariei Touchet. 

Treptat, înainte chiar de căderea nopţii, în strada Barres 
apărură diferite personaje, care ocupară ungherele uşilor. 
Astfel că, la o oră după plecarea mesagerei, dacă lui 
Charles i-ar fi trecut prin gând să iasă din casă, n-ar fi putut 
face zece paşi fie la dreapta, fie la stânga, fără să se 
lovească de aceste statui nemişcate. 

Când veni noaptea, se produse o mişcare ciudată în jurul 
bisericii Saint-Paul. Mai multe cete, compuse fiecare din 
zece sau doisprezece oameni, luară poziţie în faţa fiecărei 


uşi a bisericii. În strada Saint-Antoine se opri o caleaşcă 
grea. 

În timp ce Fausta lua aceste măsuri, Charles şi Violetta, 
aşezaţi unul lângă celălalt, continuau să trăiască acel 
frumos vis de dragoste început de curând. În sfârşit, sună 
ora unsprezece. 

— A venit momentul, rosti Charles încet. 

— Să mergem, scumpul meu stăpân, răspunse Violetta. 

Ea era îmbrăcată tot cu tunica albă pe care o purtase în 
piaţa Greve. Cu singura schimbare că Charles scosese 
dintr-un vechi dulap o mantie largă care aparținuse mamei 
sale şi i-o aruncase pe umeri. 

Afară, Violetta se lăsă cu totul pe braţul lui şi strânşi unul 
de celălalt, fără un cuvânt, se îndreptară spre biserica 
Saint-Paul. 

Sună de ora unsprezece noaptea! ... Era momentul când 
Claude şi Farnese ascultau în casa Faustei sentinţa 
tribunalului secret, care-i condamna la moarte. 

După ce se închise la loc panoul, Fausta cobori încet de pe 
tron şi se duse în dormitor. Aici nu intra nimeni. Numai 
Myrthis şi Lea, cele două însoţitoare, aveau permisiunea de 
a intra acolo. 

Ele se aflau înăuntru, aşteptându-şi suverana. O 
dezbrăcară de minunatul costum pe care-l purta şi apoi ea 
se îmbrăcă cu hainele de gentilom cu care se prezentase în 
locuinţa din strada Barres. După aceea trecu în sala aceea 
elegantă, care putea fi luată drept budoarul unei femei 
frumoase. Acolo o aştepta şezând un om, care la intrarea 
Faustei se ridică repede şi se înclină. 

— Sunteţi gata pentru ceea ce ne-am înţeles astă-seară? 
întrebă Fausta. 

— Sunt pregătit, doamnă, răspunse omul. 

leşiră împreună din palatul din Cite. Afară aştepta o 
escortă de douăzeci de călăreţi. Fausta încălecă şi, pornind, 
făcu semn omului să meargă lângă ea. Apoi, începură să 
vorbească în şoaptă. 


Omul care o aşteptase pe Fausta, care acum era călare şi 
înainta lângă ea, era domnul de Maurevert. 

Charles şi Violetta sosiră la biserică prin strada Pretres- 
Saint-Paul în clipa când ultima bătaie de ora unsprezece şi 
jumătate suna rostogolindu-se în negura vremurilor. 

Charles, în scurtul drum din strada Barres până la biserica 
Saint-Paul, zărise nişte umbre alunecând de-a lungul 
zidurilor, apărând şi dispărând imediat, dar se gândise că 
erau nişte borfaşi neprimejdioşi pentru un om hotărât şi se 
mulţumi doar să apuce mai strâns mânerul pumnalului său. 

În faţa bisericii, Charles se opri şi privi în jur, pentru a 
vedea dacă nu-i zăreşte pe cei ce trebuiau să-l aştepte. Nu 
văzu pe nimeni, dar observă de îndată că uşa era 
întredeschisă. Deci era aşteptat înăuntru. Intrară. Biserica 
era slab luminată de două lumânări aprinse la altarul 
principal. Lângă altar zări atunci trei oameni în picioare, 
care, adunaţi în grup, păreau să aştepte vorbind între ei. 

— lată-i! spuse Charles. 

— Tata? întrebă Violetta. 

— Da, tatăl tău, sufletul meu drag... Şi iată... Oh! Iată-l pe 
preotul care ne va uni... 

Se înfiorară amândoi îndelung şi se strânseră unul de 
celălalt, într-o tandră îmbrăţişare. Preotul îmbrăcat în 
odăjdii apăru, urmat de alţi doi preoţi în stihare albe. 

Înaintară încet spre altar. 

Pe măsură ce înaintau, în biserică se producea o mişcare 
ciudată. Din capelele laterale cufundate în întuneric ieşeau 
oameni care, tăcuţi, începură să meargă în spatele tinerei 
perechi. Curând, aceşti necunoscuţi se adunară vreo 
treizeci şi învăluiţi în mantiile lor păreau o escortă formată 
pentru căsătoria tainică a unui prinţ. 

Charles şi Violetta, cu ochii aţintiţi asupra celor trei 
oameni care aşteptau în faţa altarului, înaintau zâmbind. 
Deodată, Charles tresări şi privi îngrozit. 

Cei trei necunoscuţi lăsaseră să cadă mantiile! Erau 
Maineville şi Bussi-Leclerc, al treilea purta mască. 


Cu o mişcare instinctivă, Charles o cuprinse pe Violetta cu 
braţul stâng, în timp ce cu mâna dreaptă îşi trase pumnalul. 
— Domnilor, li se adresă el cu o voce înăbuşită, ce căutaţi 

aici? 

— Domnule, răspunse Bussi-Leclerc, suntem aci pentru o 
dublă ceremonie: o căsătorie. 

— O căsătorie? exclamă Charles, care începu să simtă o 
sudoare rece la rădăcina părului. Ce căsătorie? ... Domnilor, 
fiţi atenţi! 

— Căsătoria fiicei prinţului Farnese, numită Violetta, 
interveni Maineville la rândul lui. 

Violetta dădu un geamăt slab. 

— Bine, urlă Charles, dar asta e o nebunie! Maineville! 
Leclerc! Ce vreţi de la mine? Băgaţi de seamă! ... 

Pe nesimţite, cu braţul stâng căută să se elibereze din 
îmbrăţişarea Violettei. 

— Domnule, îi spuse atunci Bussi-Leclerc, vei afla ceea ce 
căutăm noi aici. Am venit pentru o dublă ceremonie - o 
căsătorie, după cum v-am mai spus şi, dacă m-ai fi lăsat să 
termin, aş fi adăugat: o arestare... Monseniore... 
binevoieşte să ne predai spada: în numele locotenentului 
general al Sfintei Ligi, te arestez! 

Violetta dădu un țipăt sfâşietor. Charles izbucni în râs şi 
ridicându-şi logodnica în braţe, le strigă: 

— Primul dintre voi care mă atinge e mort! 

În timp ce vorbea, turbat de disperare, cu puterile 
înzecite, el se retrăgea cu Violetta în braţe. Se părea că 
privirea lui încremenise cu adevărat pe cei trei, fiindcă nu 
mai făceau nici o mişcare. 

— Monseniore, spuse atunci Maineville, orice rezistenţă e 
zadarnică. Întoarce-te şi priveşte! ... 

Charles, cu o mişcare instinctivă şi furioasă, întoarse 
capul. Un blestem îngrozitor îi ţâşni din gâtlej: în faţa lui, la 
stânga şi la dreapta, se înşira un larg semicerc de spade 
trase. Simultan, cele două braţe ale acestui cleşte se puseră 
în mişcare şi Charles se găsi închis într-un cerc... 


Violetta, în braţele sale, îi cuprinse cu o mişcare rapidă 
capul între cele două mâini ale ei şi, sărutându-l pe gură, îi 
şopti: 

— Să murim împreună, scumpul meu stăpân... 

În clipa aceea, Violetta se lăsă să alunece din braţele lui pe 
lespezile bisericii şi apucă pumnalul logodnicului său. 
Charles, îmbătat de puternica senzaţie a sărutului acela de 
iubire şi de moarte, aruncă în jur o ultimă privire care-i 
arătă că biserica era plină de umbre. Maineville, Bussi- 
Leclerc şi necunoscutul mascat la picioarele altarului, iar pe 
trepte preotul care începuse să oficieze. În jurul lui şi al 
Violettei, cercul de oţel se strângea. 

Atunci. Îşi trase spada şi ochii scânteietori de pasiune se 
pironiră în cei ai Violettei, în timp ce-i şoptea: 

— Să murim împreună, suflet drag... 

Apoi, avântându-se, se aruncă drept înainte, ţinând-o încă 
de mână pe Violetta, cu nădejdea smintită de a strânge 
cercul de oţel şi să fugă... Să fugă! ... Deodată, zece braţe 
se abătură asupra lui şi alte zece asupra Violettei. Charles 
începu să învârtească spada, dând lovituri înfricoşătoare. 

— Aşteaptă-mă, suflet drag! ... Suntaltău! ...urlăel. 

Spada se frânse şi el continua să lovească cu frântura ce-i 
rămăsese. În jurul lui ţâşnea sângele, cădeau oamenii. Îi fu 
smulsă şi ultima ciosvârtă de spadă... mai departe, auzi 
strigătul Violettei ca o chemare în ajutor şi apoi se prăbuşi 
în genunchi. Zece, cincisprezece oameni se năpustiră 
asupra lui... şi se simţi legat, ridicat, dus în afara bisericii şi 
aruncat într-o caleaşcă care porni numaidecât... 

După mai puţin de trei minute, caleaşca trecu peste un 
pod mobil, apoi pe sub o boltă şi se opri. 

Ducele d'Angouleme se afla la Bastilia. 

În biserica Saint-Paul se desfăşura în acel moment o scenă 
cumplită. 

Într-adevăr, Violetta, smulsă din braţele lui Charles, fusese 
târâtă până la piciorul altarului. Acolo, după cum am mai 
spus, se aflau trei oameni; doi dintre ei ne sunt cunoscuţi: 


erau Maineville şi Bussi-Leclerc. Al treilea s-a demascat 
numai în momentul când tânăra fată ajunsese lângă el, pe 
jumătate moartă de disperare şi de-abia ţinându-se pe 
picioare. Acela era Maurevert. 

Violetta aruncă în jur nişte priviri rătăcite. În acea clipă 
Maurevert îi luă mâna într-a lui şi spuse: 

— Mulţumesc, iubita mea, îţi mulţumesc, frumoasa mea 
logodnică fiindcă ai venit la timp. Totul e gata pentru 
căsătoria noastră şi iată-l pe preotul care ne va uni... 

— Să ne unească! bâigui Violetta. Cu dumneavoastră? Dar 
cine sunteţi? 

— Violetta, răspunse Maurevert, cu glas înflăcărat, ce fel 
de stranie nebunie te cuprinde? Priveşte-mă! nu mă 
recunoşti? Sunt logodnicul tău! 

— Ce grozăvie! Simt că înnebunesc! Charles! Iubitul meu, 
ajută-mă! 

Braţul ei se ridică pentru a se înjunghia cu pumnalul luat 
din mâinile iubitului, dar numai atunci îşi dădu seama că 
arma îi fusese smulsă şi se prăbuşi în genunchi. Maurevert 
îngenunche lângă ea. 

Atunci, preotul se întoarse spre ei, pronunţând cuvintele 
sacramentale, deschizându-şi braţele pentru a binecuvânta. 
Iar pe acest preot, Violetta, ridicându-şi capul într-o 
mişcare a zbaterilor ei, îl recunoscu... Era un preot foarte 
tânăr cu ochii negri şi cu o faţă care i se păru că o mai 
văzuse cândva... 

Preotul îşi mormăia formulele... Şi deodată, în lumina unei 
străfulgerări, ea revăzu scena înfricoşătoare când îl 
regăsise pe meşterul Claude, în seara când Belgodere o 
dusese cu forţa într-o casă misterioasă din Cite şi unde i s-a 
aruncat un sac negru pe cap, când a leşinat şi când, 
redeşteptându-se, a văzut aplecat asupra ei chipul celui pe 
care-l socotea tată! După aceea, Claude o luase în braţe ca 
s-o ducă de acolo! Apoi au intrat oamenii înarmaţi cu 
archebuze... şi cu ei o femeie! O femeie asupra căreia ochii 
ei muribunzi nu se opriseră decât o clipă! 


Preotul acela era chiar ea! ... Era Fausta, care celebra 
căsătoria lui Maurevert cu Violetta! ... 

O inexprimabilă groază îngheţă sângele în vinele tinerei 
fete. În clipa aceea îşi pierdu cunoştinţa... şi tot în aceeaşi 
clipă, preotul întinzându-şi braţele, rostea cu voce gravă: 

— Mergeţi. În numele lui Dumnezeu cel viu, sunteţi uniţi 
pe vecie! ... 

Capitolul 42 

Eroismul lui Pardaillan. 

Am văzut cum cavalerul de Pardaillan, atras de zgomotul 
neobişnuit de mare ce se auzea din camera lui, a intrat la 
timp pentru a-l vedea pe Croasse luptându-se cu un 
orologiu. 

Pardaillan rămase o clipă încremenit, apoi se apropie de 
fereastră şi se uită mai bine la ceea ce se petrecea acolo. 
Era vorba doar de două cete de arcaşi care luaseră poziţie 
în stradă şi pe care poporul le aclama, profitând de 
împrejurare ca să-l ovaţioneze mai cu seamă pe ducele de 
Guise, cu toate că acesta nu era acolo. 

leşi din cameră, urmat de aproape de Croasse. Apăru 
atunci gazda, care aducea un vas şi bandaje de pânză albă. 
Huguette puse totul pe o masă. Vasul conţinea un amestec 
savant compus chiar de ea, cu care să închidă rănile 
cavalerului. 

— Pentru cine sunt toate astea? întrebă Pardaillan. 

— Pentru dumneata, domnule cavaler, răspunse Huguette, 
palidă şi tremurând din pricina larmei pe care o auzea în 
faţa uşii casei sale. 

— la te uită, e adevărat, sunt puţin cam descusut pe ici pe 
colo, exclamă Pardaillan, care observă atunci că sângele i se 
scurgea pe mâini. Dar, scumpa mea Huguette, oricât de 
excelent chirurg ai fi, cred că îngrijirile sunt inutile, pentru 
că peste câteva clipe totul va trebui reluat de la început. 

— Doamne, Dumnezeule, dar vorbiţi, domnule, ca şi cum 
veţi fi atacat. 


— Atacat, nu glumă, dragă Huguette! ... Cred că până într- 
o jumătate de oră nu va mai rămâne mare lucru din hanul 
dumitale, voi fi din nou cauza unei mari distrugeri în casa 
dumitale... dar va fi ultima! 

— Dar dumneavoastră? întrebă Huguette cu glasul stins. 

— Oh, eu, toate feşele pe care le-ar putea pregăti 
frumoasele dumitale mâini îmi vor fi cu desăvârşire 
nefolositoare. Dar va fi o mare plăcere pentru mine să mor 
în acest han drag, unde am cunoscut cele mai plăcute 
momente ale vieţii. 

Huguette oftă gemând. Pardaillan se învârtea încoace şi 
încolo, aşeza mese şi bănci, întărind baricada după toate 
regulile artei. 

— Perfect, zise el. La adăpostul unei asemenea baricade, 
cred că am să le pot da de furcă domnilor partizani ai 
liturghiei. la uitaţi-vă ce meterez şi ce lăcaşuri de tragere! 
O să le trebuiască un ceas să dărâme toate astea... În acest 
timp vom căuta să batem în retragere. Pe coarnele 
diavolului, vom găsi noi o cale! 

Pardaillan cuprinse mâinile gazdei şi căută s-o consoleze. 

— Ia să vedem, îi spuse cavalerul, trebuie să găsim un 
ungher unde ai putea să te ascunzi, în timp ce eu voi ţine 
piept acestor turbaţi, fiindcă, probabil că nu-ţi spun nimic 
nou, dar fuga de care vorbeam va fi foarte grea. 

— Imposibilă, bâigui Huguette hohotind. 

— Vezi bine că trebuie să te ascunzi în pivniţă, de pildă... 
Dacă vor pune mâna pe mine, nu se vor gândi să caute mai 
departe. Vino, draga mea. Tăcerea aceasta de moment din 
stradă nu-mi spune nimic bun. 

— Dumneavoastră prins! murmură Huguette. 
Dumneavoastră mort, eu ce-am să mă fac? 

Îşi lăsă uşor pe pieptul cavalerului capul ei încântător, pe 
care dragostea îl înfrumuseţa şi mai mult. 

Afară, în acea tăcere relativă semnalată de Pardaillan, 
răsună un glas aspru: 


— Bârnele astea, aici! ... Archebuzierii acolo, pe două 
rânduri! Pregătiţi-vă armele! Aici, halebardierii! 

— Pardaillan, rosti în şoaptă Huguette, dacă n-am putut 
trăi împreună, lăsaţi-mă să murim împreună. Sărmana mea 
inimă, de ani de zile vă poartă chipul în ea. Nu îndrăzneam 
să mă aştept la dragoste. Ştiam că toate gândurile vă sunt 
închinate alteia. Ştiam că o adoraţi pe Lodse moartă, tot aşa 
cum aţi iubit-o vie. Oh, nu nădăjduiam nimic! Doar când vă 
aflaţi aici vă priveam şi asta-mi ajungea. Era partea mea de 
fericire. 

Pardaillan, foarte palid, asculta glasul întretăiat de lacrimi 
care-i aducea prima mărturisire a unei dragoste pe care o 
simţea de mulţi ani. 

Huguette nu-şi mai asculta decât inima care, în sfârşit, îşi 
spunea aleanul: 

— Vedeţi, Pardaillan, viaţa dumneavoastră era viaţa mea. 
Dacă n-ar fi vorba decât de unele fapte pentru care aţi 
putea fi pedepsit cu închisoare, aş fi liniştită, pentru că aş 
izbuti să vă scot, de acolo. Viu, sau deţinut ca şi altădată la 
Bastilia, aş putea trăi... şi mi-aş spune: „O să scape cu 
siguranţă. Dacă n-o să poată singur, am să-l ajut eu! ... 

— Huguette, draga mea Huguette, dar tocmai despre aşa 
ceva e vorba! 

— Nu, nu, or să vă omoare, Pardaillan! Înfăţişarea şi 
pregătirile îmi arată că sunteţi hotărât să vă lăsaţi ucis în 
această luptă! 

— Hotărât să mă apăr, asta-i tot. La naiba, crezi că e 
plăcut să intri la Bastilia? 

— Nu, Pardaillan! Din Bastilia se mai iese, dar dintr-un 
mormânt, nu! 

— Hm! Se iese... se iese... nu întotdeauna, draga mea! 

— Este deci atât de grav ceea ce aţi făcut? 

— Nu e grav deloc. Cum cred că ţi-am spus, eu n-am făcut 
nimic. l-am împiedicat doar pe alţii să facă. Dar, în sfârşit, îţi 
mărturisesc că cele opt sau zece luni pe care le meritam mă 
îngrozesc şi că vreau mai bine să risc totul pe o carte. 


LL 


Pardaillan, vorbind doar de opt sau zece luni de închisoare 
de care se temea, era admirabil. 

— Să rişti totul pe o carte, repetă Huguette, asta înseamnă 
să mori. Pardaillan, lăsaţi-mă să murim împreună, căci dacă 
veţi muri, viaţa nu va mai avea nici un rost pentru mine! ... 

Hohotele de plâns o împiedicară să continue. 

— Destul, Huguette, destul! exclamă Pardaillan cu glas 
scăzut şi tremurător. Eşti aceea pe care am iubit-o cel mai 
mult după acel biet înger pe care l-am pierdut... Tu eşti 
aceea pe care inima mea ar alege-o, dacă această inimă n- 
ar fi murit odată cu Lodse... Tu n-ai să mori... şinicieu!... 
Huguette, după ce am să scap din păcătoasa asta de 
treabă... vom îmbătrâni împreună povestind în serile de 
iarnă, despre domnul de Pardaillan, tatăl meu, care te-a 
iubit atât... 

O privi pe Huguette pe furiş! Nu mai plângea, dar mâinile 
ei împreunate păreau să continue o rugăciune. 

„O, tată”, îşi spuse Pardaillan, în timp ce fruntea i se 
împurpura de flacăra mândriei şi a sacrificiului. „O, tată, 
dumneata care m-ai învăţat cum trebuie să te baţi şi să 
mori, dumneata vei asista la predarea mea!” 

În clipa aceea, îşi trase spada şi o frânse pe genunchi. 

— Ce faceţi? tresări Huguette. 

El apucă pumnalul şi-l aruncă departe, izbucnind în râs. 

— Vezi bine, scumpa mea, mă supun bunelor tale sfaturi. 
Am să mă las arestat. Pentru câteva luni de închisoare, n- 
are rost atâta luptă. Vreau să trăiesc, Huguette! ... Vreau să 
trăiesc pentru că mi-ai dovedit că viaţa mai poate fi 
frumoasă şi plăcută pentru mine! Aşteaptă-mă deci liniştită 
şi încrezătoare... Îţi garantez că n-am să mucegăiesc în 
Bastilia lor... 

Apoi, Pardaillan începu să dărâme maldărul de lucruri pe 
care-l ridicase în faţa uşii, pe care o deschise chiar în clipa 
când din stradă se ridica un strigăt uriaş: 

— De Guise! De Guise! Trăiască marele Henri! 


Într-adevăr era de Guise care, în mijlocul unei strălucite 
escorte, se oprise în faţa peronului hanului Devinicre. 

Uşa fusese deschisă brusc şi Pardaillan apăru pe peron. El 
se întoarse spre Huguette, îşi ridică pălăria cu un gest larg 
şi rosti zâmbind: 

— La revedere, draga mea gazdă... pe curând! ...: 

Apoi, punându-şi înapoi pălăria, palid, dar înflăcărat, se 
întoarse cu faţa spre stradă şi cobori treptele peronului. 
Guarzii, arcaşii, archebuzierii îngrămădiţi acolo, gentilomii 
călare, cu de Guise în mijlocul lor, mulţimea de la ferestre, 
toată gloata care urla, făcu dintr-odată linişte. Îl priveau pe 
Pardaillan cu veşmintele sfâşiate şi însângerate coborând 
peronul şi îndreptându-se spre ducele de Guise. Atunci i se 
auzi glasul puternic, puţin ironic şi pătruns de milă: 

— Monseniore, mă predau! ... 

De Guise rămase un moment ca împietrit. Pardaillan, cu 
capul sus, îl privea drept în faţă. Ducele aruncă în jurul lui 
priviri bănuitoare. Tăcerea deveni înfricoşătoare. 

— Nu vă temeţi, monseniore, nu-i nici o capcană, rosti 
atunci Pardaillan. 

lar aceste cuvinte. „Nu vă temeţi”, pronunţate de un om 
singur, rănit, dezarmat, adresate unui alt om, înconjurat de 
cinci sute de guarzi, aveau în ele atâta cutezanţă, încât de 
Guise păli, ca şi cum omul acela l-ar fi pălmuit pentru a 
doua oară. Făcu un semn. 

Îndată, Pardaillan fu înconjurat de oameni înarmaţi şi 
numai după aceea, când cavalerul dezarmat, rănit şi singur 
se găsi sub paza a patru şiruri de guarzi, de Guise rosti: 

— Vă predaţi, domnule! Cine-mi spunea că sunteţi de 
neînvins, un neîmblânzit! Pe legea mea, domnilor, vă găsesc 
ridiculi cu arcaşii voştri: ca să-l prind pe domnul nu era 
nevoie decât de un simplu ofiţer de poliţie... 

Pardaillan îşi încrucişă braţele. De Guise ridică din umeri. 

— Haideţi, zise el, venisem să văd un cavaler viteaz... 
Guarzi, duceţi-l la Bastilia... Sunt foarte mâhnit că m-am 
deranjat ca să nu văd decât un laş prăpădit. 


Pardaillan începu să zâmbească, dar zâmbetul era livid. 
Întinse un braţ şi cu un deget arătă obrazul ducelui. Apoi, 
cu glas liniştit, spuse: 

— Credeam că mă predau unui călău. Dar m-am înşelat. 
M-am predat lui Henri Pălmuitul. Nu mă scăpaţi din mână, 
Henri de Lorraine, atâta vreme cât puteţi! Ucideţi-mă, atâta 
vreme cât mă puteţi asasina. Şi, dacă credeţi în Dumnezeu, 
căruia acum şaisprezece ani i-aţi oferit douăzeci de mii de 
cadavre nevinovate, dacă credeţi în acel Dumnezeu pe 
care-l propovăduiţi ca să furaţi un tron, atunci rugaţi-vă 
fierbinte lui, căci jur pe numele tatălui meu că, dacă nu mă 
veţi ucide, eu vă voi ucide! Iar cuvântul acela pe care mi l- 
aţi aruncat în obraz, îl prind din zbor şi am să vi-l înfund în 
gâtlej cu vârful pumnalului meu! ... Guarzi, înainte! ... 

Pardaillan porni, înconjurat de archebuzierii care păreau a 
fi conduşi de el, atât de repede ascultaseră de comanda lui. 

Capitolul 43 

Consiliu de familie. 

De Guise porni spre palatul lui. Porunci ca porţile să fie 
închise fără întârziere. Avea nevoie să se liniştească, să 
chibzuiască asupra celor văzute. Era limpede că Parisul se 
afla la capătul răbdărilor. Trebuia găsit ceva cu care să-l 
ocupe şi să-l distreze. 

De Guise intră în vastul său cabinet. Era urmat de 
Maineville şi de Bussi-Leclerc, favoriţii lui. 

— Dar nu-l văd pe Maurevert, spuse el. 

— Monseniore, răspunse Maineville, Maurevert digeră... 
răzbunarea cu care s-a delectat adineauri, dacă nu 
înăuntrul hanului, cel puţin în faţa acestuia. 

— Ah, da! ... Are o ură, o ură veche împotriva lui 
Pardaillan. Ei bine, acum e mulţumit? Va fi şi mai mulţumit 
mâine şi, oricât ar fi de nesăţios de răzbunare, mă 
însărcinez să-l potolesc pentru un timp. 

— Drace! Dar ce lăcomie, monseniore! exclamă Maineville. 
Mai cu seamă după întâmplarea de pe colina Saint-Roch... 

— Aia cu aripile morii? completă de Guise râzând... 


— Da. Ei bine, credeam că eu am cel mai mare necaz pe 
nefericitul de Pardaillan. Dar iată că Leclerc n-a lăsat să 
treacă o zi de la Dumnezeu fără să aprindă o lumânare la 
Notre-Dame, pentru ca Sfânta Fecioară să-l ajute să se 
răzbune. E adevărat, Bussi? 

— Da, e adevărat! răspunse Leclerc. Şi sunt tare supărat 
că l-am văzut pe caraghios predându-se. Pierd astfel o 
duzină de ducați cheltuiţi pe lumânări de ceară de prima 
calitate. 

— Ai să-ţi adresezi plângerea Sfintei Fecioare, când o să 
ajungi în rai, glumi deGuise. 

— Deci, continuă Maineville, Leclerc şi cu mine aveam o 
ciudă serioasă împotriva blestematului de Pardaillan. Dar 
ciuda noastră nu era nimic pe lângă aceea a lui Maurevert, 
care e pornit ca un mistreţ. L-am văzut, monseniore, în 
clipa când fanfaronul s-a aşezat el singur printre guarzi ca 
un simplu borfaş care se predă oamenilor agiei. Maurevert 
mă apucase de braţ de-mi venea să ţip şi a spus: „lată cea 
mai frumoasă zi din viaţa mea”. lar când Pardaillan fu dus 
de acolo, el sări de pe cal. Când l-am întrebat unde se 
ducea, mi-a arătat spre prizonier şi a pornit în urma 
guarzilor. 

— Ei bine, să-l lăsăm deci pe Maurevert să se desfete şi să 
ne ocupăm de bravii noştri partizani ai Ligii. Trebuie să 
luăm o hotărâre. 

— Da, frate, rosti în acea clipă o voce aspră, e timpul să 
luăm o hotărâre. 

Văzură atunci intrând un bărbat care rostise cele auzite şi 
care, de câtva timp, întredeschisese uşa. 

— Louis! exclamă Henri de Guise. 

— Şi Charles! adăugă un al doilea personaj, care pătrunse 
în sală suflând din greu ca un bou. 

— Şi sărmana micuță Catherine! se auzi o voce femeiască, 
şireată şi blândă în acelaşi timp. 

— Iat-o şi pe mama dumitale, Henri! adăugă o voce tot 
femeiască, dar gravă, cu rezonanţe triste. 


Ducele de Guise, la vederea celor patru personaje sosite, 
făcu un semn lui Maineville şi Bussi-Leclerc care, 
înclinânduse adânc, dispărură. 

— Dragă frate, soră şi mamă, li se adresă atunci ducele, fiţi 
bineveniţi. Nimic nu-mi poate fi atât de scump ca vederea 
întregii familii întrunite, într-o împrejurare în care e în joc 
gloria numelui nostru şi în care familia, al cărei cap sunt, 
poate cuceri primul loc din lume. 

— Tocmai asupra acestei cuceriri trebuie să hotărâm, zise 
mama lui de Guise. N-ai de făcut decât un singur pas, dar 
văd că şovăi să-l faci. Dacă nu-l vei face, Henri, suntem 
pierduţi cu toţii. 

Ducele de Guise păli. Apoi, simțind că venise momentul 
unei explicaţii decisive, îi invită pe musafiri să ia loc în 
fotolii, aşezându-se şi el: 

— Să discutăm, deci, mamă, zise el, căci ştii că sunt gata 
mai curând să mor decât să vă ştiu ameninţaţi de o 
primejdie ivită din vina mea... 

Cele patru personaje se aşezară. Erau: Louis de Lorraine, 
cardinal de Guise; Charles de Lorraine, duce de Mayenne; 
Marie-Catherine de Lorraine, ducesă de Montpensier şi 
Anne d'Este, ducesă de Nemours, văduva lui Frangois de 
Guise, ucis de Poltrot de Mere în asediul oraşului Orleans. 

Aceste cinci personaje se adunaseră, aşadar, în marele 
cabinet. Să asistăm la acest consiliu de familie unde 
trebuiau hotărâte atâtea evenimente ce aveau să ducă la o 
catastrofă. 

Ducesa de Nemours luă loc în marele fotoliu al fiului său. 
Era aşezată cu spatele la fereastră şi în faţa unui imens 
portret al lui Frangois de Guise. Copiii erau adunaţi în jurul 
ei. 

Cardinalul de Guise vorbi primul şi spuse: 

— Am primit, de la aceea care ne conduce, porunca de a 
aştepta la Notre-Dame venirea fratelui meu Henri. 
Pregătisem tot pentru ceremonia încoronării. Şase cardinali 
şi doisprezece episcopi trimişi de sanctitatea-sa Fausta mă 


înconjurau. Trei sute de preoţi, decani sau vicari, erau gata 
să se împrăştie în tot Parisul ca să anunţe fericita veste. 
Totul era gata: numai fratele meu n-a fost gata, pentru că n- 
a venit la Notre-Dame! 

Henri se încruntă, dar ducele de Mayenne luă imediat 
cuvântul. 

— Pe legea mea, am venit de la Auxerre la Paris în galop 
mare, după primirea unei misive trimisă de frumoasa 
Fausta. Am ajuns devreme, pentru că am putut dispune de 
două mii de luptători pe străzi şi pentru că eu personal, cu 
o mie de buni suliţaşi, am luat poziţie înăuntrul Luvrului. 
Dar l-am aşteptat zadarnic pe fratele meu. 

— Aveam cinci sute de târgoveţi şi oameni din popor în 
piaţa Greve, zise la rândul său ducesa de Montpensier. 
Aceşti oameni cumsecade primiseră un cuvânt de ordine de 
la incomparabila noastră Fausta. Ea mi-a făcut semn. Am 
strigat: „Trăiască regele!”, iar oamenii au strigat şi ei cât i-a 
ţinut gura: „lrăiască regele! ...” Dar n-am văzut nici un 
rege! 

— Parisul s-a îmbătat de entuziasm, rosti Mayenne ştiţi cât 
de rău este la beţie. 

— Parisul! Parisul! izbucni Henri. Nu vorbiţi decât de 
Paris. S-ar spune, ascultându-vă, că regatul Franţei începe 
la poarta Bordelle ca să se termine la poarta Montmartre! 
Să mă duc la Notre-Dame ca să fiu încoronat? De acolo să 
mă îndrept spre Luvru ca să decretez răsturnarea dinastiei 
Valois! Era posibil. Era uşor, prea uşor! Dar cu provinciile, 
ce faceţi cu ele? Dar parlamentele lor care mă arată ca pe 
un aţâţător la tulburări şi răzmeriţe, cu ele ce faceţi? Vreau 
să fiu rege, atât pentru mine cât şi pentru voi. Dar, pentru 
Dumnezeu, vreau să fiu un adevărat rege care-şi ocupă 
locul său legitim şi nu ca un hoţ care smulge coroana unei 
Frânte răsculate. Iar Caterina de Medici îmi oferă această 
posibilitate. La capătul puterilor şi văzând în fiul său, Henri, 
pe ultimul reprezentant al dinastiei de Valois, ea preferă 
totuşi pe un de Guise unui Navarre! Caterina care-şi ştie 


fiul condamnat, ros de o boală necruțătoare, Caterina m-a 
rugat să aştept un an, nu mai mult de un an! Să aştept, 
spun, moartea fiului său, să-i acord acestui fiu un an de 
linişte! Aveţi voi să-mi oferiţi ceva mai bun? 

Vorbind astfel, bărbatul cu obrazul brăzdat de o cicatrice o 
privea pe ducesa de Nemours. Dar mama familiei de Guise, 
cu coatele sprijinite pe braţele fotoliului, cu bărbia proptită 
într-o mână, îşi pironise ochii asupra portretului soţului ei. 

— Vorbiţi, continuă Henri nerăbdător. Haide, Louis, ce ai 
de spus? 

Cardinalul exclamă: 

— Vin de la Troyes. Poporul s-a grăbit să mă întâmpine. 
Magistraţii comunali au fost spânzurați. Cei câţiva moşieri 
credincioşi lui de Valois au fugit. Am poruncit să fie aleşi noi 
magistrați comunali. O garnizoană de două mii de militari 
susţine poporul revoltat şi trecut de partea lui de Guise. 
Provincia Champagne, răsculată în întregime, te aclama. 
Furtuna se întinde şi cuprinde Picardie şi Artois. 
Normandie va urma şi ea. Henri! Henri! Am aprins un foc 
primejdios. Acum când el mistuie stirpea lor putrezită, 
curăţă regatul şi nimiceşte erezia. Când îi distruge pe 
Valois, atunci când poporul Franţei te cheamă şi te cere, tu 
ne propui să stingem acest foc, să respingem flacăra 
nădejdii acestui popor... Uite ce e... Mi-e milă de tine!... 
Plec! ... 

Şi făcu câţiva paşi spre uşă. 

— Rămâi, Louis! strigă atunci ducesa de Nemours. 

Cardinalul se opri scurt, căci pe vremea aceea autoritatea 
mamei în familie nu era discutată. 

— Rămâi frate, zise şi cel cu obrazul brăzdat. Oricare ar fi 
hotărârea pe care o vom lua, ea trebuie luată în comun. Cu 
voi, sunt totul. Fără voi nu mai sunt mare lucru. 

Cardinalul, măgulit de a fi umilit orgoliul neîmblânzit al 
fratelui, îşi reluă locul, spunând: 

— Dealtfel, dragă Henri, am să-ţi spun un lucru care te va 
face să-ţi schimbi părerea: Valois este departe de a fi atât 


de bolnav pe cât pretinde maică-sa. N-are deloc intenţia să 
moară. Ce-ai spune dacă în loc de un an, va trebui să aştepţi 
cinci, sau chiar zece ani? 

— După trecerea unui an, răspunse pe loc ducele, îmi 
reiau libertatea de acţiune, nu mai sunt legat de nici un 
jurământ... 

Mama lui de Guise săgeta atunci cu privirea ei limpede pe 
fiul mai mare. Şi, cu un glas înfundat, în care se ghicea o 
ură învechită, pe care anii n-au putut-o astâmpăra, mama 
lui de Guise rosti: 

— Henri, zise ea, iată portretul tatălui vostru şi mă puteţi 
crede că însăşi spiritul lui mă însufleţeşte. Portretul acesta, 
dacă ar putea vorbi, ar spune: „Eu, fiule, am fost asasinat 
josnic de unul din acei ticăloşi de hughenoți care insultă 
Biserica şi au lovit în mine pe servitorul hotărât al lui 
Dumnezeu. În numele Bisericii batjocorite, în numele 
sângelui meu vărsat, cer răzbunare, fiule! ...” 

— Am făcut noaptea. Sfântului Bartolomeu, răspunse 
Henri cu glas întunecat şi am omorât douăzeci de mii dintre 
ei... 

Mama lui de Guise făcu un gest larg. 

— Trebuie, reluă ea, ca secta să fie pe deplin exterminată. 
lar pentru îndeplinirea acestei mari opere, regatul are 
nevoie de un rege ca tine, fiule! Dar ştii tu ce se întâmplă 
chiar în aceste momente când noi discutăm, în timp ce alţii 
acţionează? ... Da, papa i-a blestemat pe eretici! Da, Sixtus 
i-a excomunicat pe Bourboni şi i-a declarat inapţi să 
domnească! Dar, ştii tu unde se află acum acest papă 
viclean şi răsculat împotriva celor sfinte, prefăcut şi poate 
căzut în ghearele ereziei? ... Sixtus al V-lea se află în tabăra 
regelui Navarrei! Sixtus al V-lea i-a adus lui milioanele 
destinate nouă! ... 

— Pe toate blestemele iadului! urlă ducele. Dacă-i aşa... 

— Aşa e! continuă mama familiei de Guise cu un glas încă 
şi mai plin de ură. Şi, aşa cum vă spuneam la intrarea mea 
aici, suntem pierduţi cu toţii! Dacă nu le-o luăm înainte, 


dacă nu punem stăpânire pe coroană înainte ca navarrezul 
să şi-o pună pe cap, aceasta va însemna moartea noastră, a 
tuturor! 

La auzul acestor cuvinte ducele se ridică, trase pumnalul 
din teacă şi aruncă în jur o privire de nebun, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi apere mama împotriva călăului de care vorbise 
ea. Ducesa de Nemours, ridicându-se şi ea, îl apucă de braţ, 
îi smulse pumnalul din mână şi strigă: 

— Fiule, salvează-te pe tine, salvează-ne pe noi, salvează 
religia! Jură pe această armă, care este şi o cruce, că-i vei 
ataca pe necredincioşi şi-i vei lovi pe eretici, chiar dacă-i 
cheamă de Valois! termină mama lui de Guise cu un glas 
surd. Jură, fiule! 

— Jur! zise ducele cu un accent care nu mai lăsa nici o 
îndoială asupra hotărârii sale. 

Apoi, toţi îşi reocupară locurile şi se priviră, livizi. Ceea ce 
juraseră acolo însemna asasinarea lui Henric al III-lea de 
Valois, regele Franţei. 

— Totul e să ştim acum în ce fel vom săvârşi această 
treabă, spuse Mayenne. 

— Asta mă priveşte pe mine, interveni ducesa de 
Montpensier cu un zâmbet ciudat. 

— Operația propusă de ilustra noastră mamă mi se pare 
posibilă, exclamă Mayenne, mă grăbesc s-o spun. Şi aş zice 
chiar că nu văd altă ieşire. Desigur, trebuie ca Valois să 
moară. Numai că în jocul acesta, cine nu izbuteşte să 
omoare fără greş este ucis la rândul lui. lată de ce întreb 
cum vom face. 

— lau totul asupra mea, repetă frumoasa ducesă cu un ton 
care atrase de data aceasta atenţia celui însemnat cu o 
cicatrice. 

— Altceva, continuă Mayenne, fără să acorde importanţă 
sorei sale. Să presupunem că acţiunea s-a terminat. Valois a 
căzut sub loviturile noastre, Valois e mort şi îngropat. Ce 
suntem noi ceilalţi, nu numai în ochii celor din regat, dar 
mai ales în faţa regilor învecinaţi cu noi? 


Nişte ucigaşi! Conchid, deci, că nu un de Guise trebuie să-l 
omoare pe Valois. Ce părere ai, mamă? 

— Vorbeşte, Marie! zise mama lui de Guise. 

Frumoasa şi micuța ducesă, zâna cu foarfecele de aur, 
scuturându-şi zulufii blonzi, zâmbitoare, vioaie, pronunţă 
următoarele cuvinte, cu buzele ei roze: 

— Tot ce a spus burtosul de Mayenne este plin de bun- 
simţ... 

Mayenne roti nişte priviri mânioase, căci acest sceptic 
avea un punct vulnerabil: nu voia să fie luat peste picior din 
cauza grăsimii. 

— Explică-te mai limpede, soro! i se adresă cardinalul. 

— E foarte simplu, răspunse Marie de Montpensier, cunosc 
pe cineva care vrea să-l ucidă pe Valois. Zic: vrea! Adică şi-a 
închinat toată existenţa spirituală acestui scop... Braţul lui 
nu va şovăi. Inima lui nu va tremura. 

— Îl urăşte, deci, într-atât pe Valois? întrebă ducele. 

— EI? ... Nu!.... lubeşte, asta-i tot. lubeşte o femeie care-l 
urăşte pe Valois. lată de ce el va izbuti acolo unde un 
duşman al regelui ar putea să greşească. Printre atâtea 
braţe pe care am putea să le înarmăm, acesta nu va da 
greş. Căci în dragostea lui, vedeţi, este în stare să se ia la 
harţă şi cu Dumnezeu, să-l înfrunte. Dar ce spun? Un înger 
al Domnului a încredinţat acestui om pumnalul cu care 
trebuie să-l omoare pe Valois! Omul acesta, mistuit de 
flăcările patimii, aşteaptă şi se roagă în fundul unei 
mănăstiri. El aşteaptă ca îngerul să se întoarcă şi să-i 
spună: „Loveşte! A venit momentul! Loveşte!” 

Marie de Montpensier izbucni în râs şi adăugă: 

— Sunt în situaţia fericită, fraţilor, de a-l cunoaşte de 
aproape pe acest înger. La un semn al meu, îngerul se va 
duce la Jacques Clement, călugărul ucigaş, şi-i va spune: 
„Loveşte!”... Iar Jacques Clement va lovi. 

— Jacques Clement! ... Călugărul! ... murmură Henri de 
Guise. Da, înţeleg! Omul acela care, într-o seară, în fundul 
insulei Cite, în hanul „La 'leascul-de-Fier...” 


— Sst, frate! rosti Marie care nici nu roşi la amintirea 
scenei de orgie evocată de duce. Sst! 

— Şi spui că omul acela e pregătit? 

— Pumnalul sfinţit, încredinţat lui de înger, de atunci nu-i 
mai lipseşte de la brâu. 

Ducele de Guise căzu un moment pe gânduri. Ar fi 
preferat poate să lovească chiar el. 

— Ei bine? întrebă Marie de Montpensier. Pot să-i fac 
semn îngerului? 

— Da, mormăi răstit ducele de Guise. La urma urmei, 
puţin interesează braţul care loveşte, dacă arma izbuteşte 
să ucidă! 

Capitolul 44 

Tigrul îndrăgostit. 

Era aproape de unsprezece noaptea. Parisul dormea. 
Ducele de Guise se plimba în sus şi în jos, cu un pas rar şi 
greoi, în marele cabinet unde se ţinuse consiliul de familie 
şi unde fusese hotărâtă asasinarea lui Henric al III-lea. 

De la plecarea fraţilor, a sorei şi a mamei sale el visa, iar 
gândurile lui mohorâte puteau fi rezumate astfel: „Să fiu 
rege! ... Da, fără îndoială, va fi minunat. Da! Dar aceasta mă 
va mâna în afara Parisului şi mă va îndepărta de mica 
ţigăncuşă. Ah, pentru a mă apropia de tron, trebuie să mă 
îndepărtez de Violetta”! 

Doi oameni, rămaşi lângă de Guise la acea oră târzie, în 
picioare. Într-un colţ al încăperii, aşteptau ca ducele să-i 
elibereze şi ei să se retragă. Erau Maineville şi Bussi- 
Leclerc. 

— Se gândeşte la coroană regele nostru! murmură Bussi- 
Leclerc. 

— Da, dar e unsprezece! şopti Maineville şi cu ochii arătă 
spre orologiul, care tocmai începuse să bată cele 
unsprezece lovituri. 

— Ei, drăcie! ... Ne aşteaptă Maurevert! 

Bussi-Leclerc rânjea batjocoritor vorbind astfel. 
Maineville, hotărât, se adresă ducelui de Guise: 


— Monseniore... 

De Guise păru surprins că-i mai vedea acolo pe cei doi 
devotați. 

— Uitasem de voi, zise el, trecându-şi o mână peste frunte. 

— E tocmai ceea ce ne spuneam şi noi, zise Maineville, dar 
nu îndrăzneam să întrerupem... regeasca voastră meditaţie. 

— Totuşi, continuă Bussi-Leclerc, întrucât a trecut de 
unsprezece, îl rugăm pe monsenior să ne elibereze. 

— Da, ziua a fost grea şi sunteţi obosiţi... 

— Obosiţi? exclamă Maineville. Niciodată nu suntem 
obosiţi când trebuie să vă servim, dar avem o întâlnire la 
miezul nopţii. 

— O întâlnire de dragoste? 

— Monseniore, vă înşelaţi sau, dacă e vorba de o întâlnire 
de dragoste, ea nu ne priveşte pe noi. Este vorba... Ah, pe 
cuvânt, întâmplarea e prea nostimă şi, cu toate 
recomandările lui Maurevert, e bine să ştiţi! ... Maurevert 
se însoară! 

— Maurevert se însoară! Dar nu mi-a spus nimic! ... 

— Dumneavoastră mai puţin ca oricui, monseniore! 

— Bine, dar... În sfârşit, voi toţi ceilalţi ştiaţi. De ce nu m- 
aţi înştiinţat? Nu sunt de acord ca gentilomii în serviciul 
meu să se căsătorească fără ca eu să fi consimţit... 

— Noi n-am ştiut nimic, zise Maineville. În cursul serii, în 
timp ce eraţi în consiliu, Maurevert a sosit cu o înfăţişare 
ciudată şi, după ce ne-a cerut să jurăm că vom păstra taina, 
ne-a anunţat căsătoria sa chiar în această noapte, rugându- 
ne să luăm parte şi spunându-ne că aventura i se părea 
chiar şi lui atât de stranie, încât avea nevoie de doi prieteni 
buni ca noi ca să se asigure împotriva vreunui accident sau 
unei nenorociri posibile. 

— Ia te uită un lucru curios, într-adevăr. Şi cu cine se 
căsătoreşte? 

— Asta nu mai ştim. O vom cunoaşte pe logodnică atunci 
când o vom vedea... Astfel că, monseniore, dacă ne 


îngăduiţi, noi ne vom retrage, Leclerc şi cu mine, ca să fim 
la Saint-Paul la unsprezece şi jumătate. 

— Ei bine, răspunse deodată ducele de Guise, nu numai că 
vă îngădui să mergeţi la această bizară întâlnire, dar am să 
vă şi însoțesc! Ce naiba! Vreau şi eu s-o cunosc pe logodnica 
lui Maurevert. 

Rostind cele de mai sus, ducele îşi încinse spada şi îşi 
aruncă o mantie pe umeri. 

— Monseniore, spuse Bussi-Leclerc, cu o anumită şovăială, 
i-am promis lui Maurevert că nu vom spune nimănui nimic 
şi mai ales dumneavoastră. 

— Fiţi liniştiţi... am să mă descurc să văd totul fără să fiu 
văzut. La drum, domnilor... 

Cei trei oameni ajunseră în scurt timp la Saint-Paul. Bussi- 
Leclerc şi Maineville pătrunseră în biserică, lăsându-l pe 
duce sub uşa mare de la intrare, după cum se înţeleseseră 
pe drum. Brăzdatul rămase nemişcat, ascuns în umbra uşii, 
răscolit fără voia lui de nu se ştie ce îngrijorare. În clipa 
aceea, din fundul naosului, ajunse până la el un strigăt de 
deznădejde, apoi zgomotul unei lupte îndârjite. 

— Nu e o conspirație, murmură de Guise liniştit, e vorba 
de un omor. Dar cine este omorât? 

Intră. Strigătele, scurte şi înăbuşite, zăngănitul armelor 
umpleau biserica. În fund, spre altar, în întuneric, se agitau 
puternic un mănunchi de umbre... Apoi, pe neaşteptate, 
văzu că cineva e târât şi toată ceata trecu la trei paşi de el... 
Câteva clipe după aceea, auzi o trăsură pornind în grabă şi 
înţelese că cineva fusese dus într-o direcţie necunoscută. 

O uimire de nedescris îl cuprinse atunci pe de Guise. Într- 
adevăr, atunci când crezuse că totul s-a terminat, a mai 
auzit un țipăt... Un țipăt de femeie... Şi, îndreptându-şi 
privirea spre amvon, îl văzu pe preot oficiind la altar şi, 
îngenuncheaţi, ca doi logodnici, un bărbat şi o tânără 
îmbrăcată în alb... Bărbatul, mirele, o sprijinea pe tânără cu 
braţul său şi i se păru lui de Guise, de acolo de unde se 
găsea, că logodnica se lăsa să atârne mai mult inconştientă 


pe braţul lui Maurevert... Căci bărbatul nu putea fi decât 
Maurevert. 

Deodată, ducele tresări. Ceremonia se terminase. Preotul 
după ce rostise formula de unire se retrăgea. Mirele, 
Maurevert, se ridica. Atunci, de Guise, în picioare, constata 
că mireasa era leşinată, poate moartă! Ceea ce luase drept 
o atitudine duioasă nu era decât poziţia unui corp prăbuşit. 
În momentul acela, din sacristie, ieşiră două femei. O voce 
spuse: 

— Conduceţi-o la lectică şi să fiu aşteptată. 

— Glasul Faustei! murmură ducele. 

Maurevert... mirele... n-o însoțea pe mireasă! Cele două 
femei o apucară pe necunoscuta înveşmântată în alb şi o 
susțineau, sau mai curând o târau, leşinată. Ele trecură pe 
lângă de Guise şi la lumina slabă şi difuză din biserică, el o 
privi atent pe femeia leşinată. Înăbuşi un urlet care i se opri 
vuind în gâtlej. Era femeia pe care o iubea până la nebunie, 
micuța ţigancă, era Violetta... 

Biserica se goli în câteva clipe, de Guise reveni din 
înmărmurirea sa, voia să se avânte, când din fundul 
amvonului văzu venind spre el doi oameni, din care 
recunoscu pe unul: Maurevert! Soţul! Mirele Violettei! 

Ce însemna oare această ciudată căsătorie? De ce 
Maurevert se căsătorise cu Violetta? Întrebările acestea îi 
vâjâiau în cap... Voia să ştie. Trebuia să afle! ... Se retrase 
înapoi în umbră, trăgând cu urechea la ceea ce spunea 
Maurevert, sau mai curând la cele spuse de necunoscutul 
care-l însoțea. 

Deoarece Maurevert se mai afla acolo, Violetta, mireasa, 
nu era, fără îndoială, departe! Avea să afle astfel adevărul. 
Gâfâind, el ascultă cu încordare şi recunoscu numaidecât 
glasul necunoscutului... era acelaşi glas care poruncise ca 
mireasa să aştepte în lectică... era Fausta! 

— Deci, ordona Fausta, treci pe la palatul Cite şi primeşti 
cele o sută de mii de livre promise. Pentru rest, ai încredere 
în mine! Ducele va fi rege până într-o lună. Atunci o va uita 


pe mica ţigăncuşă. Şi, chiar de va afla ceea ce s-a întâmplat, 
vă garantez eu iertarea. Ce am spus, rămâne spus: vei fi 
căpitan al guarzilor majestăţii-sale Henric al IV-lea, rege al 
Lorenei şi al Franţei. 

— Ah, doamnă, exclamă Maurevert, clipa când v-am 
întâlnit rămâne pe veci clipa cea mai binecuvântată din 
viaţa mea! Cum vă voi putea răsplăti vreodată? ... 

— 'Ţi-am spus-o! răspunse Fausta cu un glas întunecat. 

— Oh! Fiţi liniştită în ceea ce o priveşte pe micuță... 

— Deci, pleci? 

— Plec. Dar ştiţi că înainte de a părăsi Parisul trebuie să 
mai văd pe cineva. 

— Du-te să-l vezi pe omul acela, din moment ce aşa vrei! 

— Ah, aş renunţa mai curând la totul, decât să renunţ la 
plăcerea de a-l vedea în lanţuri, în sfârşit în puterea mea! ... 

— Bine. Între timp eu voi veghea asupra... soţiei. 

— Mulţumesc, doamnă! rânji batjocoritor Maurevert. Şi 
unde o voi regăsi? 

— Când vei ieşi din Bastilia, te vei duce în afara Parisului, 
la stareţa benedictinelor din Montmartre. Ea are să-ţi 
înapoieze soţia... şi-ţi va comunica ultimele mele 
instrucţiuni. Pleacă... 

De Guise văzu cum Maurevert se înclină adânc în faţa 
Faustei, îi sărută mâna şi apoi ieşi grăbit. Ştia acum unde o 
va regăsi pe Violetta. Mai avea două sau trei ore în faţa lui 
şi, deci, mai aşteptă. 

Fausta se îndreptă spre lectica înconjurată de doisprezece 
călăreţi, dintre care unul purta o torţă. Restul străzii părea 
pustiu. 

Trăsura porni împreună cu escorta şi dispăru curând în 
fundul străzii Saint-Antoine. Fausta rămase singură pe jos şi 
făcu câţiva paşi şovăielnici spre Bastilia, apoi, brusc, se opri 
oarecum nehotărâtă. În momentul acela ducele se apropie 
de ea. 

— Doamnă şi mult iubită suverană, străzile Parisului sunt 
puţin sigure la această oră. Vă aflaţi de prea puţină vreme 


la Paris ca s-o ştiţi. Dar eu, care ştiu, am datoria să vă ofer 
sprijinul braţului meu şi să vă. Apăr cu spada mea... 

Fausta nu dădu nici un semn de surprindere. 

— Duce, răspunse ea cu seriozitate, ştiţi că sunt o fiinţă pe 
care nimic n-o poate ataca şi că pentru mine nu există 
primejdie în aceste străzi, chiar pline de borfaşi. Spada 
muritoare pe care mi-o oferiţi este puţin lucru faţă de spada 
spirituală nemuritoare de care pot dispune... Duce, ieşiţi 
din această biserică, continuă ea arătând spre Saint-Paul... 

Nu era o întrebare. Fausta afirma ca şi cum ar fi fost 
sigură. Totuşi, nu ştia nimic. 

— Da, doamnă, răspunse de Guise şi tocmai pentru că ies 
din această biserică... 

— Ei bine, hai să ne întoarcem acolo, întrerupse Fausta. Ar 
fi poate mai bine ca ceea ce avem să ne spunem să se 
petreacă sub privirile Domnului... 

lar Fausta, hotărâtă, se îndreptă spre Saint-Paul, unde 
intră. De Guise, pradă iritării şi temerii, o urmă până la 
altar, unde ea se opri. Fausta luă atunci mâna lui de Guise şi 
cu o voce aspră, răguşită, amenințătoare, rosti: 

— În numele Sfintei Treimi: Jur pe Dumnezeul făcător al 
lumii, cu mâna pe Evanghelie şi sub pedeapsa anatemei şi 
afuriseniei veşnice, că am intrat în sfânta asociaţie catolică, 
în urma formulei ce mi-a fost citită cinstit şi sincer, fie 
pentru a comanda, fie pentru a mă supune poruncii altora. 

Asociaţia prinților, seniorilor şi gentilomilor catolici trebuie 
să fie constituită şi este constituită, cu scopul de a restabili 
în întregul ei legea Domnului, să readucă şi să menţină 
sfânta slujire a acestuia în forma şi în felul prevăzut de 
sfânta Biserică catolică, apostolică şi romană, lepădându- 
mă şi renunțând la toate ereziile contrarii. 

Era formula Ligii al cărei şef suprem era de Guise. 

Fausta lăsă să cadă mâna lui de Guise. 

— lată ceea ce ai jurat, zise ea. 

— Şi ceea ce sunt gata să jur din nou. 


— Bine! continuă Fausta. Acum, duce, o întrebare: cunoşti 
pedeapsa prevăzută în tratatele noastre pentru orice 
catolic care se căsătoreşte cu o eretică? 

— Pedeapsa cu moartea! răspunse de Guise 
cutremurându-se. 

Întunecat, zguduit de gânduri contradictorii, bărbatul era 
totuşi hotărât s-o urmărească pe Violetta. 

Dar cum? S-o rupă în mod brutal cu Fausta? Fausta era 
însuşi izvorul puterii sale. Ea ţinea Liga în mâinile ei mici 
datorită unor fire invizibile! 

Să renunţe la Violetta? La gândul acesta simţea cum urlă 
mânia în el şi capul i se pierde în combinaţii inspirate de 
nebunie. Fausta urmă: 

— Pedeapsa cu moartea va fi aplicată nu numai celui ce se 
căsătoreşte cu o eretică, dar şi aceluia ce, prin contactul cu 
o eretică, devine la rândul lui demonic. Este adevărat? 

— Legile acestea, răspunse de Guise cu glas aspru, ştiţi 
foarte bine, doamnă, au fost făcute ca să-i menţinem pe 
partizanii de rând într-o supunere absolută. Ştiţi că noi, cei 
ce gândim, care suntem în frunte, nu ne putem supune 
unor asemenea servituţi! ... 

— Duce, dumneata vorbeşti aşa? întrebă surd Fausta. 
Dumneata, şeful! Dumneata, regele de mâine! Ai jurat, 
duce! Dacă jurământul dumitale nu mai e valabil, spune-mi! 
Dacă cuvântul unui de Guise n-are nici valoarea cuvântului 
oricăruia dintre ultimii partizani ai Ligii, spune-mi, ca să se 
ştie! Şi se va şti! ... Vorbeşte, duce. Un singur cuvânt, unul 
singur: eşti sau nu eşti un sperjur? ... 

De Guise tremură. Într-o străfulgerare văzu Parisul 
răsculat împotriva lui. 

— Pe viul Dumnezeu, răcni el, nimeni nu va putea spune că 
Henri de Lorraine nu şi-a făcut datoria. Dar aceea pe care o 
iubesc nu este o eretică! ... 

— Aceea pe care o iubeşti! Vorbeşti de ţiganca Violetta, 
nu-i aşa? Ei bine, ascultă! ... În seara duminicii Sfântului 
Bartolomeu, acum şaisprezece ani, duce, pe la ora 


unsprezece, un grup de buni catolici a ocupat un palat 
situat în insula Cite, în faţa catedralei Notre-Dame. 

— Îmi amintesc, spuse ducele, care se înfioră la amintirea 
îngrozitoarelor scene evocate de Fausta. 

— Bine... Începând din ajun cutreieraseşi Parisul ca... un 
înger ucigaş şi pe unde ai trecut sângele a curs, incendiile 
se aprindeau şi cadavrele se îngrămădeau... 

Ducele lăsă să-i cadă pe piept capul livid şi murmură: 

— Coligny! Rohan! Conde! Montaigues! ... 

— Montaigues! interveni Fausta. Acesta ţi s-a părut, fără 
îndoială, cel mai de temut. Crima lui era mai crudă, 
probabil! Erezia lui mai înrădăcinată! Căci moartea nu ţi s-a 
părut o ispăşire îndestulătoare! Ai găsit o altă pedeapsă 
potrivită lui Montaigues! Şi, pentru că sufletul lui era 
întunecat, ai hotărât ca el să-şi sfârşească viaţa în întuneric. 
La un semn al tău, lui Montaigues i s-au scos ochii! E 
adevărat? 

— E adevărat! răspunse de Guise într-un oftat, care era 
poate mărturisirea unei remuşcări... 

— Bine... Ştii cum a murit acest Montaigues. Ştii că ela 
transmis în sufletul fiicei sale toată ideea ereziei care-i 
mânjea fiinţa. Ştii la ce crimă dezgustătoare a împins-o pe 
Leonore şi că fata aceasta a îndrăznit să-l învinuiască pe 
episcop că i-ar fi fost iubit... Ştii că Leonore de Montaigues 
a adus pe lume o fiică de trei ori blestemată, care s-a născut 
sub spânzurătoare. 

— Ce o să mai aflu acum? gâfâi de Guise. 

— Ceea ce ai şi început să înţelegi, răspunse Fausta: că 
Violetta este fetiţa de sub spânzurătoare! 

— Fiica Leonorei de Montaigues? bâigui ducele. 

— Da! înţelegi acum! Din fericire eu stau de veghe. Am 
izbutit s-o duc pe această fată de neam afurisit până 
aproape de rug. 

— Îndurare pentru ea! ... Oh, n-o ucideţi! Nu trebuie să 
moară... căci voi muri şi eu! 


— Îmi inspiri milă, duce! ... Voi aştepta deci ca să ordon 
executarea ei, până ce se va găsi un leac destul de puternic, 
cu care să fii vindecat... 

— Dar de ce această căsătorie? strigă ducele. De ce 
Maurevert a devenit soţul Violettei? Ceea ce e valabil 
pentru mine, pentru el nu e? Maurevert n-a fost dezonorat? 
„„„ Ah! Să se ferească de mine! ... 

— Lasă-ţi în pace pumnalul, zise Fausta. Trebuie să-ţi 
servească să-i loveşti pe duşmani, nu pe cei mai devotați 
slujitori... Maurevert a consimţit la acest simulacru pentru a 
o îndepărta de dumneata pe ţiganca eretică... Dar 
Maurevert nu va fi soţul Violettei... 

— Atunci ce va fi el pentru ea? 

— Va fi temnicerul ei! ... 

De Guise chibzuia. Din tot ceea ce-i spusese Fausta, el 
reţinuse un singur lucru, dar lucrul acela îl răscolea şi îi 
inspira un fel de groază. 

Da, era adevărat! El fusese, cel ce i-a aplicat lui 
Montaigues înfiorătoarea tortură a orbirii. Şi acum el o 
iubea pe fiica acelui om! ... 

Fausta îl împinsese într-o dilemă: să renunţe sau la 
Violetta sau la coroană! lar de Guise nu voia să renunţe nici 
la una, nici la cealaltă. Trebuia să câştige timp. 

— Mi-aţi amintit de jurăminte, spuse el în sfârşit, vreau să 
vă cer şi eu unul. Sunt gata să le respect pe ale mele. O 
socotesc pe ţigancă drept eretică. Cred şi sper ca prin 
atotputernica voastră intervenţie să mă vindec de această 
dragoste... Dar la rândul vostru, juraţi-mi că Maurevert nu 
va deveni soţul acestei tinere. 

— V-o jur, duce. Violetta nu va fi nici mireasa lui Maurevert 
şi nici a altcuiva, până-n momentul când, personal, în sfârşit 
vindecat, vei da ordin să fie executată... 

Se scurseră câteva clipe de tăcere. De Guise chibzui între 
timp şi iată cum puse lucrurile la cale în mintea lui: 

Violetta fiind prizonieră, va putea s-o găsească oricând va 
voi. Închisă în mănăstirea din Montmartre, păzită de 


Maurevert, ea nu putea să-i scape. Deci, el va servi mai întâi 
pe Fausta ca să cucerească coroana şi, odată ajuns rege... 
va avea grijă s-o pună şi pe Fausta la punct. 

— Adio, deci, doamnă şi suverană, zise el înclinându-se. 
Mă bizui pe cuvântul vostru sacru! 

Capitolul 45 

Revanşa lui Bussi-Leclerc. 

Maurevert, după cum spusese, era aşteptat în stradă de 
Bussi-Leclerc. 

— Totul s-a petrecut bine? întrebă acesta, gândindu-se, 
zâmbind, la prezenţa ducelui de Guise. 

— Fără îndoială! răspunse Maurevert mirat. De ce? ... 

— De nimic! Hai să mergem! 

— Da, să mergem! Mă grăbesc să-l văd pe omul meu. 
Bussi-Leclerc începu să fluiere o melodie de vânătoare şi 
Maurevert iuți pasul. Câteva minute mai târziu, ei treceau 
peste podul mobil şi intrau în Bastilia. 

— Iată moşia mea! zise râzând Bussi-Leclerc. Nu e prea 
veselă. Curioasă idee a avut ducele nostru când m-a numit 
guvernator al Bastiliei! 

— Nu, nu-i vesel pe aici! E chiar îngrozitor, observă 
Maurevert cu o bucurie răutăcioasă. Unde-i el? ... Să ne 
grăbim! ... 

— Răbdare, ce naiba! Atenţie! patru guarzi şi un felinar la 
mine... 

Patru soldaţi înarmaţi cu archebuze şi un temnicer, 
purtătorul unui felinar, răspunseră grăbiţi ordinului. 

— Mergi înainte, îi zise Bussi-Leclerc temnicerului. Iar voi, 
urmaţi-ne, adăugă el adresându-se celor patru 
archebuzieri. 

Traversară mai multe curţi, trecură pe sub bolți. Bussi- 
Leclerc mergea fluierând printre dinţi, iar Maurevert era 
străbătut de fiori, cu toată bucuria sălbatică din inima ce-i 
zvâcnea puternic în piept. 

Ajunseră într-o curte strâmtă, în care se intra după 
trecerea printr-o poartă cu zăbrele grele. Locul era 


respingător. Acolo era înfipt un colos din piatră, al cărui 
creştet se pierdea în întunericul cerului: era turnul din 
nord. 

— Aici îi punem pe cei mai înrăiţi. Nu-i aşa, Comtois? 

Comtois, temnicerul, făcu „da” din cap şi începu să 
deschidă uşa. O răbufnire de duhoare împuţită îl izbi pe 
Bussi-Leclerc în obraz. 

Comtois începu să coboare. Maurevert, în spatele lui, 
aruncă o privire cercetătoare în întunecimea în care se 
cufunda. După el venea Bussi-Leclerc şi la urmă cei patru 
archebuzieri. Scara se răsucea şi se înfunda ca un groaznic 
şurub din piatră înverzită. Se opriră la capătul a treizeci de 
trepte. Aerul era greu de respirat. 

Bussi-Leclerc arătă cu vârful degetului o uşă şi spuse: 

— Numărul paisprezece! 

— Numărul paisprezece? întrebă Maurevert uluit. 

— Ei, da... drăguţul mic duce d'Angouleme... 

— Nu mă interesează ducele d'Angouleme! răcni 
Maurevert. Să coborâm! ... 

Îl împinse din urmă pe temnicer. În clipa aceea ţâşni din 
fundul carcerei numărul paisprezece un puternic țipăt 
înnebunit, care răsună cu sinistre ecouri în toată scara. 

Bussi-Leclerc păli. Acest duelgiu şi spadasin fără nici o 
credinţă n-avea încă un suflet de temnicer. 

— lată numărul şaptesprezece! zise pe neaşteptate 
Comtois, oprindu-se în faţa unei uşi. 

— Deschide! porunci Maurevert cu o voce aspră. 

Luă felinarul din mâna paznicului şi cum acesta nu se 
grăbea atât cât voia el, trase singur la o parte ferecăturile 
uşii. Aceasta se deschise larg. Maurevert, cu felinarul în 
mână, înaintă doi paşi în acest fel de groapă care se numea 
carceră. Slaba lumină a lanternei lumină groapa, ale cărei 
pietre roase erau pline de inscripţii. Privirea i se opri în 
fundul carcerei. 

Acolo, chiar în zid, în două belciuge înfipte în piatră, 
atârnau două lanţuri ruginite. Cele două cătuşe de jos 


înlănţuiau gleznele unui om. lar acest om, în picioare, 
sprijinit de zid, asupra căruia Maurevert ridicase felinarul, 
îl privea. 

Bussi-Leclerc intră şi el, spunând temnicerului să iasă. 
Maurevert tremura uşor. Îl privea pe prizonier cu un 
zâmbet de nedescris. Prizonierul zâmbea şi el, dar altfel. 
Maurevert, după ce-l privi un timp, agăţă felinarul de un cui 
şi spuse: 

— Iată-te deci, Pardaillan. De şaisprezece ani fugim unul 
după celălalt şi acum, în sfârşit, ne-am întâlnit... 

— Bun! exclamă liniştit Pardaillan. lată-l şi pe domnul 
Bussi-Leclerc, temnicerul-şef al acestor locuri vesele! ... 

Maurevert scrâşni din dinţi şi spuse: 

— Nu îndrăzneşti nici să mă priveşti, nici să-mi vorbeşti, 
nobile Pardaillan. Dar eu te privesc şi îţi vorbesc. Pentru 
asta am venit. Ai să mă asculţi, deci, chiar dacă nu vrei... 

— Domnule Leclerc, zise Pardaillan, sabia care vă ajunge 
la glezne este foarte lungă. Dar e mai puţin lungă decât 
aceea pe care v-am săltat-o din mâini la moară. 

Bussi-Leclerc păli şi bodogăni o înjurătură. 

— Grăbeşte-te, urlă el, grăbeşte-te, Maurevert, pentru că 
nu sunt sigur că n-am să-mi înfig pumnalul în demonul 
acesta. 

— Ei! răspunse Pardaillan. N-o să îndrăzniţi, domnule 
Leclerc. Pentru că am fost pus în lanţuri numai la picioare, 
iar de mâinile mele libere vă e frică... 

Pardaillan începu să râdă, cu un râs care-i înfioră pe cei 
patru archebuzieri rămaşi pe coridor. 

— Pe toţi dracii! răcni Bussi-Leclerc trăgându-şi spada. 

— Lasă-l! Lasă-l! îi ceru Maurevert cu un glas care picura 
ca fierea. Nobilul Pardaillan are dreptate. Călăul care va 
veni mâine ar fi prea jignit dacă n-ar avea de torturat decât 
un cadavru... Atunci... 

Pardaillan râdea întruna. 

— Domnule Leclerc, continuă el, întrerupându-l pe 
Maureverl. Ca şi cum acesta n-ar fi existat, domnule 


Leclerc, ştiţi că am crezut şi eu în ilustra dumneavoastră 
faimă de maestru de scrimă de neînvins? Când v-am văzut 
cu spada în mână în faţa mea, nu m-am putut împiedica să 
încredinţez bietul meu suflet lui Dumnezeu. Ce nenorocire, 
mă şi vedeam făcut zob. Tocmai când îmi spuneam aceasta, 
spada dumneavoastră a început să descrie în aer un arc 
larg de cincisprezece picioare. Ce salt! Dar şi ce prost am 
fost crezând că am în faţa mea un maestru, când de fapt nu 
eraţi decât un poliţist prost... un învățăcel! ... 

Bussi-Leclerc spumega. Fiecare cuvânt al lui Pardaillan 
era o lovitură de pumnal dată orgoliului său. 

— Ai să te întâlneşti mâine cu un maestru... al uneltelor de 
tortură! răcni Bussi-Leclerc. 

— Un învățăcel, continuă Pardaillan, dar mărturisesc că un 
bun învățăcel. Se vede că aţi cutreierat tripourile, domnule 
Leclerc. Da, trebuie să fiu drept: cu încă zece ani de 
învăţătură aţi ajunge un elev prezentabil, aproape un bun 
jandarm... 

Ironia aceasta smulse maestrului de arme un urlet de 
furie: 

— Mizerabile! M-ai atacat mişeleşte! 

Treptat, el uită cu totul adevărata situaţie. Nu mai vedea 
în Pardaillan decât un maestru care se lăuda că l-a învins. 
Se credea în sala de arme şi, trăgându-şi spada, începu o 
demonstraţie. 

— Iată, spumegă el, îmi ţineam spada în poziţia treia, aşa... 
priveşte Maurevert... când... 

— Vai, domnule Leclerc, întrerupse râsul înfricoşător al lui 
Pardaillan, dar ce fel de gardă-i asta? Încheietura mâinii e 
prea ţeapănă, ce dracu! 

— Diavole! vociferă Bussi-Leclerc. Acum îmi dă şi lecţii! ... 

Împinse spada înapoi în teacă. Era vânăt de furie şi 
deodată îl ameninţă cu pumnul pe Pardaillan, mormăi o 
înjurătură, bătu de două ori din picior ca şi cum ar fi 
răspuns unei provocări şi ieşi din groapa aceea neagră, din 


carcera, din peştera aceea îngrozitoare, urmărit de râsul 
înfiorător al lui Pardaillan. 

— Demonul e turbat! strigă Leclerc astupându-şi urechile. 

Ar fi plâns. Orgoliul lui sângera din plin. Făcu un semn 
pentru a ordona archebuzierilor să-l aştepte pe Maurevert 
şi urcă scara câte patru trepte deodată. 

— Aşadar, zise atunci Maurevert, cât mai trăieşti, nobile 
Pardaillan, ascultă-mă. Eu nu sunt Bussi-Leclerc, şi-ţi 
mărturisesc că mi-a fost frică de tine. Acum, ferecat în 
lanţuri cum eşti, nu-mi mai e frică, înţelegi? Omul din faţa ta 
se numeşte Maurevert... Pricepi? ... Acel Maurevert care 
poartă pe obraz urma loviturii de spadă cu care l-ai plesnit! 
..„. Maurevert, care a dat una din ultimele lovituri de moarte 
borfaşului tău de tată! ... Acelaşi Maurevert care a dat acolo 
sus, pe colinele din Montmartre, acea frumoasă lovitură de 
pumnal, de pe urma căreia a murit domnişoara de 
Montmorency, amanta ta! ... 

Ticălosul studia atent efectul acestor cuvinte. 

El nu deosebi nici o tresărire pe obrazul ciudat de liniştit 
al cavalerului. Pardaillan nici nu-l privea. Îşi ţinea doar 
mâna dreaptă sub pieptar. La amintirea tatălui său mort în 
braţele sale, precum şi la evocarea celei care rămăsese pe 
viaţă statornica sa adorată, mâna i se încleştă, urletul de 
deznădejde care-i vuia în piept l-a înăbuşit; „Pe tot iadul!” 
strigă în sinea lui Maurevert şi mai vânăt. „Oare nu mai 
suferă de pe urma trecutului?” 

— M-ai căutat mult, continuă el cu glas tare. Sunt ani şi ani 
de când alergi după mine. Sunt tot atâţia ani de când eu fug 
de tine. La urma urmei, m-am întrebat ce ai putea avea să- 
mi spui... Şi m-am ostenit să pregătesc această întâlnire. 
Haide, sunt gata să te ascult. Ce ai să-mi spui? 

Pardaillan urmărea din ochi zborul înnebunit al unui liliac, 
care se rotea în spaţiul acela strâmt. 

— Să vedem dacă va găsi o cale de ieşire, murmură 
cavalerul. 

Maurevert tremura de furie. 


— Bine, zise el. Fii liniştit, Pardaillan. Şi tu ai să ieşi de aici, 
dar cu picioarele înainte. Nu te vei duce singur la cimitirul 
executaţilor. 'Te voi însoţi până acolo... Şi, când voi vedea 
aruncată ultima lopată de pământ peste cadavrul tău, voi 
pleca în sfârşit liber şi liniştit. lar dacă din întâmplare o 
teamă târzie m-ar copleşi, ei bine, o voi avea pe soţia mea 
ca să mă liniştească şi să mă consoleze... 

Maurevert se opri o clipă. Spera ca de data aceasta să dea 
o lovitură zdrobitoare lui Pardaillan. lar dacă acesta nu mai 
suferea la amintirea trecutului, îl va face să sufere cu 
întâmplările prezentului. 

— E drept, reluă el, să ştii cine-mi este soţia. O cunoşti. Se 
numeşte Violetta. M-am căsătorit cu ea acum nici un ceas. 

Nici o mişcare, nici o clipire a pleoapelor nu-i arătară lui 
Maurevert că Pardaillan l-ar fi auzit. Dar sforţarea pe care 
cavalerul trebuia s-o facă în momentul acela ca să-şi 
stăpânească mişcările obrazului trebuie să fi fost 
nemaipomenită. 

— Când vei fi mort, continuă Maurevert, am să plec cu 
Violetta. Chiar dacă mă iubeşte, sau nu, puţin mă 
interesează, e a mea! Dimpotrivă, doresc chiar ura ei, căci 
voi avea o dublă plăcere să fiu stăpânul acelei fete, cu toată 
dragostea ei pentru altul... Celălalt este unul din cei mai 
buni prieteni ai tăi... Ia auzi... ascultă... Îl auzi urlând? ... 
Nu zici nimic? 

Pieptul lui Pardaillan se încordă. 

— Deci, reluă Maurevert, frumoasa ţigancă îmi poartă 
numele şi îndată o voi lua cu mine: e bunul meu, 
proprietatea mea. Deci, asta-i una la mână! lar micul Valois 
este colo sus, într-o carceră ca a ta, şi-l poţi auzi urlând. 

Maurevert îl supraveghea pe Pardaillan cu coada ochiului, 
îmbătat de o bucurie fantastică. 

Pardaillan zâmbea. Dar Maurevert nu observase că el se 
sprijinise cu spatele de perete ca să nu cadă. 

Maurevert, spumegând, scrâşnind, îşi zgâria obrazul cu 
unghiile. 


V 


„Ah! Diavole! ... Am să-ţi smulg eu totuşi un suspin 

Liliacul ieşise din celulă. Pardaillan murmură: 

— E ciudat ce somn îmi e... 

Se întinse pe pământ, îşi puse capul pe braţul îndoit şi 
închise ochii. 

Dacă Maurevert ar fi putut să vadă cumplita suferinţă care 
îl sfâşia pe omul acela, ar fi înnebunit de plăcere. Dar, 
aruncând snopul de lumină asupra lui, Maurevert văzu că 
dormea liniştit, cu un zâmbet pe buze. 

— La revedere, urlă Maurevert. Pe mâine, sau poate pe 
poimâine, pentru că vreau să te las să-ţi cloceşti disperarea 
o zi sau două. Dormi în pace. Mă duc şi eu la culcare... În 
misterul alcovului ţiganca îşi aşteaptă soţul... Pe curând, 
Pardaillan! ... 

leşi de-a-ndăratelea, cu ochii pironiţi pe prizonier, sperând 
să mai surprindă o tresărire, un vaiet, o lacrimă. Liniştit şi 
zâmbitor, Pardaillan dormea. 

Atunci Maurevert şuieră o înjurătură. Urcă grăbit scara, 
urmat de temnicer şi cei patru archebuzieri. După câteva 
minute intră în apartamentul lui Bussi-Leclerc. 

— Vai de mine! exclamă guvernatorul. Pe coarnele 
diavolului, dar de unde ieşi că eşti atât de livid? 

— Din iad! răspunse Maurevert. 

— Înţeleg, rânji Bussi-Leclerc, blestematul de Pardaillan 
te-a jignit cum a făcut şi cu mine, nu? Ţi-o fiturnatelo 
mulţime... căci are o limbă ascuţită, derbedeul! Ce ţi-a spus, 
ia să vedem? 

— Nimic! răspunse Maurevert turnându-şi un pahar dintr- 
o sticlă pe care guvernatorul era pe cale s-o golească. 
Pentru când a fost chemat călăul? 

— Când? Poimâine seară. Marele nostru Henri vrea să 
vadă cum i se aplică tortura. Tu, nu? 

— Fără îndoială. Îl voi însoţi pe duce, aşa cum îl însoțesc 
peste tot. 

Maurevert bolborosi câteva cuvinte de rămas bun şi se 
retrase. Apoi, odată ieşit din Bastilia, luă neîntârziat drumul 


spre Montmartre. Bussi-Leclerc, rămas singur, ridică din 
umeri şi mormăi: 

— Pardaillan trebuie să-l fi ameţit cu insultele! ... 
Pardaillan desigur că m-a atacat mişeleşte la moară... Nu-i 
cunoşteam lovitura, dar acum i-o cunosc! ... 

Bussi-Leclerc se culcă. Se pare că a avut o noapte rea, căci 
îşi trezi de două sau trei ori valetul ca să-i aducă vin. A doua 
zi îşi petrecu tot timpul în galeria de arme a Bastiliei. 
Chemă pe rând pe ofiţerii şi maeştrii de scrimă cei mai 
reputați din Paris şi le spuse: 

— Am să vă arăt lovitura. Am studiat-o: îl am în mână! 

Şi, într-adevăr, ofiţer sau maestru, adversarul nici nu se 
aşeza bine în gardă, că Bussi, după câteva mişcări rapide, le 
sălta spada din mână. În ziua aceea faima lui Bussi-Leclerc 
ajunse la culme.' 

— Da, i-a spus Maineville, dar la urma urmei tot ai fost 
dezarmat într-o zi. 

— E-adevărat, răspunse. Bussi-Leclerc scrâşnind din dinţi, 
dar cel ce m-a dezarmat nu se va putea lăuda cu isprava lui. 

Veni noaptea. Leclerc cină cumpătat şi apoi dormi patru 
ore. După aceea ceru să fie masat şi uns cu ulei ca luptătorii 
din vechime. În continuare, se odihni un ceas, pe pat, 
rumegând şi mormăind din când în când: 

— Nu trebuie să moară înainte... 

Era ceva mai mult de miezul nopţii, când se îmbrăcă cu 
veşminte uşoare şi elastice. Se înfăşură în mantie şi sub ea 
ascunse două spade. Apoi îl chemă pe temnicerul Comtois 
şi, urmat ca şi în ajun de patru archebuzieri, se îndreptă 
spre celula lui Pardaillan. 

La primul subsol părăsi guarzii şi pe temnicer, poruncindu- 
le să-l aştepte acolo. Apoi, luând în mână felinarul, cobori, 
intră în celulă şi întinzându-i lui Pardaillan o spadă, îi spuse: 

— Domnule, printr-o lovitură vicleană m-aţi dezarmat 
odată. Sunteţi cu picioarele puse în fiare, e drept, dar 
lanţurile sunt destul de lungi pentru a vă putea pune în 
gardă. La rândul meu, vă jur că n-am să fug nici în spate, 


nici în lături. Ne aflăm deci la egalitate. Iată o spadă. M-aţi 
dezarmat, am să vă dezarmez. Şi când voi face să se 
constate că v-am învins, vă voi sta la dispoziţie, domnule, 
pentru orice serviciu doriţi după moarte. Gândesc, 
domnule, că veţi fi atât de nobil ca să nu-mi refuzaţi această 
revanşă. 

— Domnule de Bussi-Leclerc, răspunse Pardaillan, cu un 
glas care fără voia lui fremăta de o mare bucurie, eram 
sigur că un om ca dumneavoastră nu va rămâne dator cu o 
înfrângere atât de umilitoare. După cum vedeţi, nici nu 
dormeam... VĂ AŞTEPTAM! 

Capitolul 46 

Monologul lui Pardaillan. 

lată ce-şi povestea în sinea lui cavalerul de Pardaillan, în 
timpul în care domnul de Bussi-Leclerc se pregătea să 
coboare în celula lui: „Va veni oare, sau nu va veni? Am citit 
eu bine pe chipul acela de spadasin o înfumurare rănită? 
Am înţeles cum trebuie din atitudinile lui binecuvântata ură 
pe care mi-o poartă? Să sper oare că i-am aţâţat destul 
această îngâmfare? Doamne-Dumnezeule, dacă într-adevăr 
exişti, fă astfel ca domnul de Bussi-Leclerc să fie stăpânit de 
atâta deşertăciune câtă sper eu să aibă, restul, lasă-l în 
seama mea! 

Puteam să nu mă predau? ... Singur, aş fi încercat cine ştie 
ce trăsnaie. Cred chiar că datorită unei asemenea nebunii 
aş fi fost destul de dibaci ca să scap din hanul Devinicre. 
Dar se mai afla acolo şi Huguette! 

Sărmana Huguette! Nu-i datoram oare atâta lucru? Pentru 
asemenea dragoste ascunsă, umilă şi devotată, pentru 
şaisprezece ani de afecţiune nemărturisită, trebuia să-i 
acord acele puţine clipe de bucurie... şi să nu mor sub ochii 
ei. Fiindcă nimeni nu poate dovedi că n-aş fi murit. Şi apoi, 
printre atâtea lovituri pe care le-aş fi primit, unele s-ar fi 
abătut şi asupra ei! Să fim drepţi, am făcut bine că m-am 
predat! 


Dragostea Huguettei! continuă Pardaillan încruntându-se. 
Răspunsul meu la această dragoste înseamnă oare o 
trădare a iubirii pe care o port în mine? Lodse! Te mai 
iubesc încă? ... Iubesc o moartă! Moartă de şaisprezece ani, 
în braţele mele, aruncându-mi o ultimă privire atât de 
caldă, încât şi azi îi mai simt mângâierea... lubesc o moartă! 
Să însemne oare că întreaga viaţă a inimii mele n-a fost 
decât o sminteală? ...” 

Vorbindu-şi astfel, Pardaillan plângea tăcut. El continuă: 
„Vipera asta (gândindu-se la Maurevert) a izbutit totuşi să 
mă muşte de câteva ori, făcându-mă să sufăr chinurile unor 
morţi tragice! Lodse! Violetta! Charles! Sărmane mic duce, 
care aveai o atât de mare încredere în mine! Prins! 
Înlănţuit ca şi mine! Şi gemetele acelea care ajung uneori 
până la mine.” 

Un urlet îi umflă gâtlejul. Îşi scutură lanţurile şi încercând 
să facă unul sau doi paşi, murmurând: * „Ce cer eu în 
schimbul asasinării Lodsei, al uciderii tatălui meu, pentru 
Charles pe cale să fie omorât, pentru Violetta ce va fi 
asasinată, pentru atâtea suferinţe răspândite pe întreg 
pământul şi adunate aici, în această celulă? Să pot într-o zi 
să le spun două cuvinte asasinului şi aceleia care pe 
vremuri i-a procurat arma. Oh, drăguță Catherine, când îmi 
dau seama că nici nu m-am gândit la tine! ... 

Lodse... Maurevert... Medicis... De Guise... va veni sau nu 
va veni? Nu va veni...” 

În clipa aceea trase cu urechea. Se auzi un zgomot 
îndepărtat. Repede, zgomotul se apropie şi uşa se deschise. 
Pardaillan se înfioră până în adâncurile fiinţei sale. Iar în 
gând, într-un val de bucurie înnebunitoare, strigă aceste 
singure cuvinte: „Au venit! ...” 

Capitolul 47 

Bastilia 

— Mă aşteptaţi? întrebă Bussi-Leclerc, adresându-i-se lui 
Pardaillan. 

— Cred şi eu, domnule, vă aşteptam! 


Bussi-Leclerc aruncă în jur o privire bănuitoare: 

— Am greşit, poate, că mi-am lăsat oamenii acolo sus, 
mormăi el. Dacă i-aş chema jos? Dar dacă nu voi reuşi să-l 
dezarmez? Ruşinea va fi îndoită! ... 

Pardaillan înţelese că, înlănţuit fiind, chiar în starea de 
slăbiciune în care se găsea, părea încă de temut şi se 
cutremura văzându-l pe Bussi-Leclerc îndepărtându-se. 

— Vă aşteptam, reluă el, nu m-aţi anunţat că urmează să 
fiu schingiuit? Deoarece aţi venit, nici călăul nu mai poate fi 
departe... 

— Ah, desigur! zise Leclerc. Ei bine, nu, scumpe domn, nu 
în noaptea asta. Liniştiţi-vă. Mai aveţi câteva ore până 
atunci. Dar să ne întoarcem la ale noastre. Mi-aţi auzit 
propunerea? Primiţi să-mi acordaţi revanşa? 

— Trebuie să vă atrag atenţia, domnule, răspunse 
Pardaillan, care tremura acum de bucurie, că sunt într-o 
stare de inferioritate totală. 

Bussi-Leclerc tresări de mulţumire. Această remarcă, atât 
de adevărată şi de firească a lui Pardaillan, i se părea a fi o 
mărturisire. 

— le frică! E pierdut! ... 

Dându-se înapoi patru paşi, luă astfel distanţa necesară 
acestui duel fantastic. 

Pardaillan se înfipse pe picioare pe cât de bine îi îngăduiau 
lanţurile şi, luând poziţia în gardă, lăsă să-i scape un fel de 
geamăt. 

— E în ordine, domnule, zise cu seriozitate Leclerc, mi se 
pare că vă simţiţi bine. 

— Vai, domnule! Dimpotrivă, grozav de stânjenit! 

— Ei, asta-i! Din moment ce rămân în aceeaşi poziţie, ne 
găsim cu şanse egale. Mă angajez pe cinstea mea că nu mă 
voi servi nici o clipă de picioare. Nu voi fi, deci, decât un 
braţ înarmat cu o spadă ca şi dumneata. Daţi-i drumul! 
răcni el, suntem gata? 

— Sunt gata! răspunse Pardaillan. 


Spadele se încrucişară, se ciocniră şi Pardaillan execută 
lovitura cu care-l dezarmase pe Bussi-Leclerc la moara 
Saint-Roch. Spada lui Leclerc rămase neclintită în mâna 
acestuia. 

— E jale! murmură el. A învăţat riposta! ... 

— Ha, ha! izbucni în râs Bussi triumfător. Da, am învăţat-o, 
blestemata asta de ripostă! Şi am mai învăţat încă una pe 
care am să v-o arăt acum! 

Coborâse vârful spadei. Pardaillan făcu la fel şi repetă: 

— Ce pacoste pe capul meu! ... 

Bussi-Leclerc râdea înfiorător. Prima parte a revanşei 
fusese câştigată, deoarece lovitura lui Pardaillan nu reuşise. 
Poate că dacă s-ar fi uitat mai bine, ar fi putut vedea că 
adversarul dăduse dovadă de o ciudată stângăcie. Dar 
Bussi-Leclerc nu se gândea atât de departe. El spuse: 

— Acum am să vă dezarmez, domnule de Pardaillan, aşa 
cum m-aţi dezarmat pe mine şi astfel vom fi chit. Numai că, 
trebuind să dovedesc tuturor că v-am învins, am să vă 
înapoiez spada. Apoi, am să vă rănesc... În gardă! ... Ah! 
Demon al iadului! 

Aceste ultime cuvinte fură un adevărat urlet de turbare şi 
uimire. Pe măsură ce vorbise, Bussi acţionase. Cu o apăsare 
la care puţine spade ar fi rezistat, el dobori lama 
adversarului şi sperând să-l surprindă cu o lovitură la 
frunte, după ce-l anunţase că va încerca mai întâi numai să-l 
dezarmeze, a fandat adânc. În aceeaşi clipă spada îi sări din 
mână! ... 

Pentru a doua oară, Bussi-Leclerc, neînvinsul, fusese 
învins, dezarmat! Pardaillan nu se clintise din loc. Sprijinit 
de zid cu mâna stângă, rămăsese în gardă şi rosti cu acea 
amenințătoare răceală, care la el trăda emoția: 

— Ridicaţi-vă spada, domnule. Puteţi s-o faceţi, pentru că 
eu sunt înlănţuit... 

Această înfricoşătoare emoție a lui Pardaillan izvora din 
ceea ce gândea. Şi iată ce gândea: „Idiot! De trei ori 
nătărău! N-am putut rezista plăcerii de a-i da o lecţie 


acestui spadasin! Totul e pierdut! Iată-i că acum coboară 
toţi! ... Şielare să plece! ...” 

Într-adevăr, la urletele lui Leclerc au răspuns de pe scară 
nişte voci speriate. Comtois şi archebuzierii, închipuindu-şi 
că guvernatorul Bastiliei era pe cale să fie ucis, alergară 
grăbiţi într-acolo... Bussi-Leclerc, copleşit de ruşine, ridică 
repede spada, o vâri în teacă şi deschise uşa. 

— Ce căutaţi aici, să mă spionaţi? Înapoi, ticăloşilor, mutre 
bune de spânzurat! La loc sus, imediat! 

Pardaillan tresări de bucurie şi, gâfâind, sprijinindu-se de 
zid cu un zâmbet de nedescris, bolborosi: 

— Lodse! ... Iată! ... Suntem salvaţi! ... 

Archebuzierii urcară scara înapoi, în goană, mai repede 
chiar decât coborâseră. 

Când Bussi-Leclerc nu mai auzi nimic, reintră în carceră 
şi, aşa cum făcuse la început, închise uşa şi agăţă de un cui 
felinarul şi legătura de chei. Imediat, îşi trase spada. 

— Pe moartea mamei! mârâi el cu glas scăzut. Atâta 
pagubă pentru călău. Ai să mori de mâna mea... 

Ei, de data aceasta nu mai era vorba de un duel. De data 
aceasta nu mai rămânea nemişcat conform înţelegerii. De 
data asta voia să ucidă... Sărea la dreapta, la stânga, se 
retrăgea, înainta... lar celălalt, prins în lanţuri, îl ţinea, 
gâfâind, la distanţă. 

Spada lui Bussi brăzda întunericul cu scurte fulgerări de 
oţel. lar acest om, care urla de furie şi se năpustea la atac... 
avea în faţă un Pardaillan care nu putea face un pas, care se 
apăra numai cu vârful spadei. Da, în întunecimea aceea, în 
fundul acelei hrube, spectacolul era delirant... 

Veni şi clipa când Leclerc, ostenit, se sprijini de uşă. 

— Ah, murmură el, de ce i-am dat o spadă? 

Odihnit, se năpusti din nou. În tăcerea înfiorătoare, nu se 
auzeau decât loviturile rapide ale lamelor ciocnite şi icneala 
de fiară setoasă de sânge. De data aceasta, Pardaillan dădu 
înapoi şi se ghemui în colţul lui! ... 


— Al meu e! răcni Leclerc şi înaintă doi paşi pentru corp la 
corpul final. 

— Îl am în mână! L-am pironit de zid! 

Dar în aceeaşi clipă, Bussi-Leclerc, aruncându-se înainte, 
turbat, cu ochii injectaţi, se simţi apucat de două braţe 
puternice. Se clătină şi apoi capul îi căzu pe umăr. Atunci, 
Pardaillan slăbi strânsoarea... Îl lăsă pe Leclerc să alunece 
la pământ şi, aplecându-se, îi pipăi inima: 

— E bine, zise el, n-a murit! Îşi va reveni şi tot eu am să-i 
vin de hac dacă o avea chef s-o ia de la început... 

Pardaillan se ridică, înaintă cât putu, întinse mâna şi apucă 
legătura de chei. Într-o clipă descuie enormele lacăte ale 
cătuşelor care-i împiedicau gleznele. Apoi, voi să pornească. 
Dar un fel de deznădejde furioasă îi cuprinse sufletul. 

Pardaillan nu mai putea merge! De-abia se mai putea ţine 
pe picioare. Cunoscu o clipă de disperare, de spaimă, apoi 
se stăpâni şi-şi udă mâinile în apa stătută din băltoacele 
podelii. Răcoarea aceasta îl învioră definitiv. Atunci se ridică 
în picioare. 

— Vreau, scrâşni el cu dinţii încleştaţi de sforţarea de 
voinţă... Vreau! ... Deci, pot! ... Vreau să umblu! ... 

Şi astfel se împlini acea minune, ca forţa firească a 
sufletului să învingă suferinţele trupului. Pardaillan, istovit, 
se ridică şi păşi... luă în mână felinarul şi legătura de chei, 
ieşind astfel din mormântul său. Închise de trei ori cu cheia 
uşa acelei hrube în care Leclerc zăcea leşinat şi oftă cât 
pentru o lume întreagă. Apoi, înflăcărat de speranţă, cu un 
pas elastic, nervos, începu să urce. 

Sus, în curte, aşteptau cei patru archebuzieri. Temnicerul 
Comtois, aplecat peste golul scării, asculta. Pardaillan se 
opri la primul subsol. Se afla în faţa celulei lui Charles - cel 
puţin aşa îi spusese Maurevert. Cu un calm înnebunitor, 
Pardaillan începu să încerce cheile şi să sucească broaştele, 
ceea ce nu se petrecu fără unele scârţâituri. De cealaltă 
parte a uşii, Pardaillan auzea un soi de gâfâit furios. 


În momentul acela, de la etajul inferior se auziră nişte 
strigăte înăbuşite, lovituri înfundate ca atunci când se 
sparge o uşă cu un berbece. Era Bussi-Leclerc care, 
trezindu-se din leşin şi constatând că era încuiat, urla 
turbat de furie şi încerca să spargă cu lovituri de picior 
tăblia groasă de stejar. 

Deodată, uşa pe care o zgăâlţâia Pardaillan se deschise. 
Intră repede şi o închise în urma lui. Carcera fu luminată de 
flacăra slabă a felinarului pe care-l ţinea în mână. lar 
această lumină scoase la iveală un tânăr în zdrenţe, plin de 
sânge, cu privirea rătăcită, cu gura încremenită într-un 
obraz livid, nebun de disperare... 

Fiinţa aceea făcu un salt uluitor şi Pardaillan se simţi 
cuprins, încolăcit de două braţe; o respiraţie aspră îl izbi în 
obraz, două braţe încleştate i se înfipseră în beregată şi un 
glas de-abia auzibil mormăi: 

— Am pus mâna pe unul! Mori, ticălosule! ... 

— Charles! Copilul meu! gâfâi Pardaillan. 

În această încăpere pe jumătate întunecată, în timp ce jos 
răsunau înfundat chemările lui Leclerc, începu o luptă 
cumplită, Charles punea la bătaie ultimele forţe ca să 
înăbuşe... să sugrume, să omoare! Să-l omoare... pe cine? 
.„. Pe Pardaillan! ... lar Pardaillan nu voia nici să-l ucidă, nici 
să-l rănească pe tânărul prieten! Iar sus, fără îndoială că 
temnicerii auzeau aceste zgomote şi cu toată opreliştea 
guvernatorului se vor hotări să coboare! ... 

Clipa era înfricoşătoare, iar temutul eveniment prevăzut 
se împlini! Temnicerul Comtois şi archebuzierii lui coborau! 
„.. Pardaillan le auzi paşii tropăind pe pietre în întuneric... şi 
atunci încetă să se mai apere. Râse ciudat şi, când mâinile 
lui Charles, în sfârşit libere, îl apucară de beregată, el rosti: 

— Grozavă treabă, n-am ce zice, ca Pardaillan să fie ucis 
de fiul Mariei Touchet! 

Charles auzi acest râs şi-l recunoscu! ... Sări înapoi şi-l 
privi atent pe cel ce voia să-l omoare... Şi atunci îl 
recunoscu de-a binelea! ... 


Pardaillan îi astupă gura cu mâna: Comtois şi archebuzierii 
treceau chiar atunci prin faţa uşii! 

Pardaillan îl prinse pe Charles de umeri, îl ridică şi zise cu 
sufletul la gură: 

— Tăcere! ... În numele Violettei, care trăieşte, tăcere! ...? 

Violetta în viaţă! Charles ameţit se lăsă condus... 

În câteva clipe ajunseră în capul scării şi Pardaillan învârti 
cheia de trei ori încuind uşa turnului din nord! 

În momentul acela se auzi în spatele uşii goana înnebunită 
a guarzilor care, speriaţi, reveneau sus şi se loveau cu 
fruntea de ferecăturile interioare ale uşii... Pardaillan se 
sprijini de uşă ca să răsufle puţin. Charles îi cuprinse 
mâinile şi le acoperi cu lacrimi fierbinţi. 

— O, Pardaillan! hohoti tânărul duce. O, frate, iartă-mă! ... 
Te-am lovit! ... Eram gata să te omor! ... 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! răspunse Pardaillan. Acum, că 
suntem pe jumătate liberi, putem respira mai bine, cu toate 
că nu e încă aerul libertăţii. 

Se aflau în acea curte strâmtă pe unde se ajungea la 
turnul din nord. Dincolo de acest turn se mai găseau şi alte 
curţi. Dar acolo ar întâlni santinele. Drept orice armă, 
amândoi n-aveau decât un singur pumnal, smuls de cavaler 
din mâna lui Bussi-Leclerc... 

În timp ce Pardaillan căuta să cumpănească posibilităţile 
acelui miracol, ieşirea din Bastilia, el dădu pentru prima 
oară atenţie vacarmului pe care Comtois şi archebuzierii îl 
făceau în spatele uşii. 

— Derbedeii ăştia ar deştepta şi morţii! mormăi el. 

Turnul din nord era din fericire destul de îndepărtat de 
posturile santinelelor şi mai ales de postul principal de la 
poarta de intrare. Văzând că urletele celor închişi, în loc să 
se oprească, se întăreau mereu, se gândi: „Se spune că 
dacă ţipi mai tare decât lătratul câinilor, asta-i sperie şi-i 
face să se oprească. Hai să încercăm!” 

Şi Pardaillan începu să lovească în uşă şi să ţipe: 


— Ajunge! Ce-aţi turbat? Nu se mai poate dormi în linişte 
aici? 

O tăcere de moarte urmă strigătelor lui Pardaillan. 
Desigur că cei închişi erau în culmea spaimei. 

— Ce vreţi? continuă Pardaillan. 

— Ei, pe toţi dracii, vrem să ieşim! Oricine aţi fi, duceţi-vă 
şi anunţaţi neîntârziat postul! 

Vorbise temnicerul Comtois. Preacinstitul Comtois nu 
putea să-şi închipuie ce se întâmplase. La strigătele lui 
Bussi-Leclerc el coborâse până la al doilea subsol, dar la 
întrebările lui guvernatorul răspunse numai cu 
ameninţarea că-i va scoate maţele dacă nu deschide 
imediat... Comtois se repezi atunci să caute cheile, pentru 
că legătura de chei se găsea închisă cu guvernatorul. Şi, 
împreună cu cei patru guarzi, buimăciţi, îngroziţi, s-au lovit 
de uşa turnului, încuiată pe dinafară. 

— Aşadar, reluă Pardaillan, nici nu ştiţi cine v-a închis? 

— Nu! Dacă n-o fi chiar dracul în persoană! 

— Am să vă spun eu. Cel ce v-a închis sunt eu, domnule 
guvernator. Eu, cel pe care l-aţi închis... 

— Care tu? urlă Comtois. 

— Eu, Pardaillan, răspunse liniştit cavalerul. 

Se auzi un urlet de disperare. 

— Liniştiţi-vă, răspunse Pardaillan, turnul din nord e tare 
departe de posturile de pază şi nimeni nu vă poate auzi. Am 
să-l anunţ aşadar pe şeful de post că domnul guvernator a 
trebuit să plece pe neaşteptate în călătorie, escortat de un 
temnicer şi de archebuzieri. Nimănui nu-i va trece prin cap 
să vină să vadă ce-i cu voi, pentru că o să vă creadă plecaţi 
în călătorie. Vă spun deci că o să muriţi pur şi simplu pe 
această scară. 

Când Pardaillan înţelese după corul de gemete că groaza 
nenorociţilor ajunse vecină cu nebunia, lovi cu pumnul spre 
a face semn că avea ceva de spus. Pe loc se făcu tăcere. 

— Mi-e milă de voi, zise atunci cavalerul. Aş vrea să vă las 
să trăiţi, cu o condiţie iat-o: vă predaţi, deschid. Dacă nu, 


plec. 

— Ne predăm, strigară într-un glas cei patru, îngroziţi. 

— Eu nu mă predau! strigă temnicerul. 

— Sunteţi nişte laşi şi frica vă prosteşte şi mai rău. Omul 
acesta nu poate ieşi din Bastilia şi, în ce ne priveşte, vom fi 
eliberaţi de rondul care trece la ora trei! 

— Eliberaţi ca să fiţi spânzurați! strigă Pardaillan. Pentru 
că am să le spun că-mi sunteţi complici. Adio! 

— Opreşte-te, monseniore! strigară soldaţii. 

Un zgomot de încăierare cumplită năpădi scara: cei patru 
archebuzieri se repeziseră asupra temnicerului, care se 
pomeni cu un căluş în gură şi legat fedeleş cu ajutorul 
centiroanelor şi al eşarfelor. Pardaillan înţelese ce se 
petrecea acolo şi când se făcu din nou tăcere, întredeschise 
uşa. 

— Predaţi-mi archebuzele şi pumnalele, zise el. 

Soldaţii ascultară. Atunci el deschise larg uşa. Cei patru 
prăpădiţi ieşiră în mare grabă, ca nişte păsări de noapte 
speriate. Îl lăsară jos pe Comtois care amuţit, legat strâns 
ca un salam, arunca nişte priviri înfricoşătoare. 

— lată, monseniore! spuseră ei. 

Pardaillan izbucni în râs, apoi dezlegă picioarele 
temnicerului, care se ridică neîntârziat. Apoi, îi scoase 
căluşul. Dar, în acelaşi timp, îi apăsa vârful pumnalului pe 
beregată, gest care ţinea locul oricăror cuvinte. 

— Te predai? îl întrebă Pardaillan. 

— Cu condiţia să mă scoateţi din Bastilia, răspunse 
Comtois. 

— Nu numai că ai să ieşi împreună cu cei patru viteji, dar 
veţi primi fiecare şi solda pe un an întreg. 

— În cazul acesta sunt omul dumneavoastră! zise Comtois. 

— Să plecăm, dragă prietene, interveni atunci ducele 
d'Angouleme. 

— O clipă! exclamă Pardaillan privindu-l într-un fel ciudat. 
Am visat întotdeauna să vizitez o dată Bastilia. Prilejul este 


prea frumos şi prea nimerit ca să-l las să scape. Să vizităm 
Bastilia! 

Capitolul 48 

În care Pardaillan vizitează Bastilia. 

Tânărul duce îndreptă asupra celui ce-i spunea frate o 
privire îngrozită. Într-adevăr, Charles considera că nu mai 
rămăsese decât un singur lucru de făcut: să plece! El nu se 
gândea la gratii, la santinele, la posturile de pază, la uşi, la 
toate aceste piedici de netrecut: 

— Prietene... Frate! ... bâigui tânărul cu o spaimă de 
nedescris. 

Pardaillan zâmbi... Se întoarse deci spre Comtois, îi 
dezlegă mâinile şi-i spuse liniştit: 

— Mergi înainte şi deschide-mi porţile! 

— N-am la mine legătura de chei, răspunse Comtois cu o 
nespusă deznădejde. 

— Iat-o! rosti Pardaillan zeflemitor. 

Şi-i întinse temnicerului buimăcit legătura de chei. 

— Voi, ceilalţi, continuă cavalerul adresându-se celor patru 
soldaţi, mergeţi lângă el şi, dacă face o singură mişcare în 
plus, doborâţi-l. 

Tactica era admirabilă. Pardaillan, încredinţând o misiune 
de încredere acestor oameni, părând că se bizuie pe ei în 
privinţa securităţii, dându-le în sfârşit un prilej de gândire, 
făcea din ei ajutoarele lui. 

— Ce vreţi să vedeţi? întrebă temnicerul. 

— Pe prizonieri! răspunse Pardaillan. Câţi deţinuţi se află 
în carcere? 

— Douăzeci şi şase... din care opt în turnul din nord, care 
e serviciul meu special. 

— Să-i vedem deci pe cei opt din turnul din nord! ... 

Comtois aruncă în jur o ultimă privire, ca şi cum ar fi 
sperat sosirea neaşteptată a unui rond, apoi, socotind orice 
rezistenţă inutilă, deschise o uşă lângă aceea pe care se 
cobora la subsol. Şi cu toţii începură să urce. La primul etaj, 
într-o încăpere spațioasă şi destul de bine aerisită, se 


găseau trei tineri care dormeau neîntorşi şi care, la 
zgomotul celor ce intrau în carceră, se deşteptară năuci. 

— Domnilor, li se adresă Pardaillan, vă rog să vă îmbrăcaţi 
la repezeală şi să mă urmaţi. 

— La ce bun, zise unul dintre ei, ca să ne duceţi în piaţa 
Greve? 

— Sau ne duceţi să ne terminăm noaptea lângă iubitele 
noastre? întrebă un al doilea. 

— Dumneata ai ghicit, domnule, răspunse Pardaillan. 

La rostirea foarte firească a acestor cuvinte, deţinuţii se 
ridicară toţi deodată şi, tremurând din toate mădularele, 
coborâră din paturi. Cel care vorbise la urmă se îndreptă 
spre cavaler şi-i spuse: 

— Domnule, ascultaţi-mă: acesta-i domnul de Chalabre, de 
douăzeci şi doi de ani, iar acesta, domnul de Montsery, de 
douăzeci de ani, eu personal, marchizul de Sainte-Maline, 
am douăzeci şi patru. Vă spun acestea ca să vedeţi ce 
cumplită cruzime ar fi din partea dumneavoastră să ne 
oferiţi libertatea în momentul când aşteptam moartea, dacă 
această libertate nu-i decât o ironie... Domnule, am fost 
condamnaţi la moarte de domnul de Guise, pentru că 
suntem nişte nobili credincioşi majestăţii-sale. Înduraţi-vă şi 
spuneţi-ne adevărul: unde ne duceţi? 

— V-am spus, răspunse Pardaillan, cu o seriozitate 
pătrunsă de o mare milă. 

— Suntem deci liberi! izbucniră, cu respiraţia întretăiată, 
nefericiţii tineri. 

— Veţi fi! ... 

— Numele dumneavoastră! Numele! strigară cei trei 
prizonieri însufleţiţi de o mare emoție. 

— Deoarece mi-aţi făcut cinstea de a mi le spune pe ale 
voastre, pe mine mă cheamă cavalerul de Pardaillan. 

Într-o clipită cei trei tineri fură gata îmbrăcaţi. Fiecăruia 
dintre ei Pardaillan îi dădu câte o archebuză. Atunci, cel ce 
se numea marchizul de Sainte-Maline îl salută pe Pardaillan 
atât de ceremonios şi cu o atât de fermecătoare eleganţă, 


încât te-ai fi putut crede într-un salon al Luvrului, la o 
festivitate de prezentare. 

— Domnule de Pardaillan, zise el, vă datorăm trei libertăţi 
şi trei vieţi. Când veţi dori şi unde veţi dori veniţi să ne 
cereţi trei vieţi şi trei libertăţi! 

Pardaillan se înclină, luând act de această promisiune: 

— La drum, domnilor, rosti el tăios. Şi tu, ia-o înainte! 

Comtois ridică braţele la cer şi se supuse. 

Temnicerul urcă un etaj şi deschise o uşă. Pardaillan şi 
Charles intrară, în timp ce restul grupului rămase să 
aştepte pe scară. La lumina felinarului, Pardaillan văzu un 
moşneag curăţel îmbrăcat, cu o expresie de nobilă 
inteligenţă pe chip. Lucra la lumina unei lămpi la desenarea 
unor planuri aşternute pe cartoane. La vederea acestor 
vizitatori nocturni, omul se ridică, salută şi zise: 

— Fiţi bineveniţi în locuinţa pe care marea Caterina a 
binevoit să i-o ofere lui Bernard de Palissy... 

— Domnul de Palissy, murmură Pardaillan. 

Era într-adevăr ilustrul artist închis la Bastilia, pentru că 
nu-i plăcuse Caterinei de Medici. 

— Domnule, reluă Bernard de Palissy, faceţi parte din 
Curte? N-aţi dori să acceptaţi misiunea de a remite 
majestăţii-sale un memoriu, în care-i explic că am nevoie de 
compas şi de creioane? 

— Îmi pare rău că nu-mi pot lua această obligaţie, 
răspunse Pardaillan, cu glasul acela liniştit cu care-şi 
ascundea emoția. Veniţi, sunteţi liber. 

Pardaillan ieşi, în timp ce artistul, înmărmurit, rămase o 
clipă încremenit, apoi se grăbi să-şi adune cartoanele cu o 
mână tremurătoare, strângându-le cu grijă sub braţ şi 
amestecându-se printre ceilalţi deţinuţi. 

La etajul trei, Comtois, cu oftatul unui temnicer care 
trăieşte acel grozav coşmar de a-şi elibera singur 
prizonierii, deschise o uşă în spatele căreia Pardaillan găsi 
trei oameni, care, auzind zgomotul paşilor, pândeau 
alarmaţi. Erau trei hughenoți care trebuiau peste puţin 


timp să fie supuşi torturii înainte de a fi spânzurați. 
Nenorociţii, văzând atâta lume, îşi închipuiră că le sunase 
ceasul şi cu o energie deznădăjduită, intonară un psalm. 

— O să cântaţi mâine, strigă Pardaillan. Urmaţi-mă... 
Sunteţi liberi... 

Cei trei fanatici amuţiră pe loc şi-l priviră cu groază pe 
omul acela însângerat, care le arăta uşa celulei larg 
deschisă. Pardaillan o şi luase înainte. 

Atunci, hughenoţii, văzând că oamenii aceia pleacă, palizi 
ca şi ei, de aceeaşi paloare specială pe care odă 
închisoarea, pornesc mai departe, fură apucaţi de un 
tremur nervos şi muţi de nemăsurată bucurie pe care o pot 
simţi numai nişte oameni îngropaţi de vii şi scoşi din nou la 
lumina zilei, începură să-i urmeze pe ceilalţi. 

Pe scara întunecată a turnului din nord, primul cobori 
Pardaillan, cu felinarul în mână. 

Lângă Pardaillan păşea Charles d'Angouleme, tremurând 
de emoție. Apoi, Comtois, temnicerul care arunca spre 
Pardaillan priviri înspăimântate, iar la urmă, îngrămădindu- 
se, cei opt prizonieri. 

În curtea cea mică, Pardaillan se opri brusc. În depărtare, 
dincolo de grilajul de fier despre care am pomenit, el văzu 
apropiindu-se un felinar ca al său. La lumina nesigură a 
acestui felinar în mişcare, se agitau vreo douăsprezece 
umbre. 

— Rondul de ora trei! murmură un glas. 

Pardaillan se întorsese şi văzu că fusese cel al lui Comtois. 
În acelaşi timp înţelese că temnicerul va ţipa, va chema... 

— Alarmă! urlă Comtois! Ajutor! A... 

Dar n-avu timp să mai termine, căci pumnul lui Pardaillan 
se ridicase, asemănător unei măciuci şi se abătu asupra 
tâmplei temnicerului. Comtois se prăbuşi dintr-o bucată, 
pierzând sânge pe nas şi pe gură şi rămase nemişcat. 

Rondul auzise strigătul de alarmă... şi venea în pas 
alergător... Cei opt oameni, fremătând, cu mintea rătăcită, 
trăind un moment uluitor, dădură un strigăt cutremurător. 


Chalabre, Sainte-Maline, Montsery, Charles d'Angouleme 
luară archebuzele la ochi. Rondul compus din doisprezece 
oameni şi un ofiţer năvăli în curte strigând: 

— Iată-ne! Ce s-a întâmplat? 

— Foc, comandă Pardaillan. 

Şi în clipa în care detunară cele patru archebuze, el se 
năpusti cu pumnalul în mână, până la grilajul de fier, pe 
care-l închise după el. Atunci, în întunericul acelei curţi 
strâmte, se produse o încăierare care dură aproape un 
minut şi se opri deodată... 

Într-adevăr, Pardaillan îl ochise repede pe ofiţer, sărise 
asupra lui, îi smulse spada, îl înşfăcă de beregată şi 
împingându-l într-un ungher al curţii îi spuse: 

— Domnule, noi suntem treizeci şi voi numai, doisprezece. 
Strigă oamenilor dumitale să se predea, sau te omor. 

Ofiţerul, simțind vârful propriei sale spade apăsându-i pe 
beregată, se hotări: 

— Jos armele! strigă el cu un glas înnebunit de groază. 

Guarzii aruncară halebardele. Năuciţi, supraviețuitorii, 
răniţi sau nu, ascultară, în timp ce prizonierii, repezindu-se 
la halebarde, începură să-i împingă grăbiţi pe guarzi. Şi 
atunci putu fi văzut cel mai de necrezut spectacol: unul câte 
unul, ofiţerul şi până la ultimul guard, cei care formau 
rondul, intrară în curte! Când se găsiră cu toţii înăuntru, 
Pardaillan închise liniştit poarta, spunând: 

— Acum avem toţi arme! ... 

Şi făcând semn oamenilor săi să-l urmeze, se avântă pe 
sub o boltă largă, dincolo de care ajunse în altă curte. Acolo 
domnea o tăcere deplină. Nu se vedea ţipenie de om şi 
nimic altceva decât zidul construcţiilor interioare. 

Pardaillan căută o ieşire făcând ocolul zidurilor şi în faţa 
bolţii prin care trecuse, el văzu deschizându-se o trecere 
îngustă, un fel de coridor lung, umed şi întunecat, înaintă în 
el urmat de pestriţa lui ceată şi ajunse la o cotitură: 

— Cine-i acolo? strigă un glas pe neaşteptate. 

Şi numaidecât, glasul începu să urle: 


— Santinele, atenţie! Santinele, la arme! 

Pardaillan se repezi înainte, cu pumnalul tras. Dar în faţa 
lui nu găsi pe nimeni. Santinela care dăduse alarma se 
retrăsese în fugă spre poarta principală. Şi acum, toată 
acea enormă fortăreață se umpluse de zgomotele oamenilor 
care alergau şi se strigau între ei. 

Pardaillan se cutremură din toată fiinţa. Se întoarse spre 
cei ce-l urmau şi le spuse doar atât: 

— Vreţi să încercaţi să vă eliberaţi împreună cu mine? S-ar 
putea să şi murim! 

— Libertatea sau moartea! strigară ei într-un glas. 

— Ei bine, continuă Pardaillan cu o voce care de astă dată 
răsună ca o fanfară, ei bine, înainte, deci şi dacă nu putem fi 
liberi cu alt preţ, atunci vom cuceri Bastilia! 

Pardaillan porni, în aparenţă liniştit. 

În spatele lui trupa înainta tăcută. Gând, deodată, la zece 
paşi în faţa lui într-o curte, la lumina torţelor aprinse, el 
văzu furnicarul unei mase nedesluşite de oameni înarmaţi, 
în fruntea cărora mergea un ofiţer. 

Acesta, cu un semn, îşi opri trupa în faţa intrării 
coridorului. Pardaillan continua să înainteze, fără să 
grăbească sau să-şi încetinească pasul. Momentul acela de 
tăcere fu scurt. 

— Hei, voi de colo, cine sunteţi? strigă ofiţerul. 

— Înainte! răcni Pardaillan, Se încordă din răsputeri şi se 
destinse apoi ca un arc. În doi paşi ajunse lângă ofiţer. O 
mişcare fulgerătoare urmă săriturii şi ofiţerul căzu 
grămadă, ucis pe loc. 

Guarzii, văzându-şi şeful astfel căzut, făcură acea mişcare 
de retragere care se observă la toate trupele supuse unei 
ascultări oarbe. Şi această clipă de şovăire fu de-ajuns 
revoltaţilor ca să iasă din coridor şi să se repeadă în curte. 

— Foc! Foc! urlă un sergent. 

Patruzeci de archebuze se descărcară dintr-odată, 
gloanţele căzură ca grindina pe ziduri şi, în acelaşi timp cu 


detunătura aceasta de trăsnet, izbucni un enorm strigăt de 
triumf... urmat de îndată de blesteme furioase. 

Într-adevăr, guarzii, închipuindu-şi că duşmanii nevăzuţi 
umpleau coridorul, ţintiseră asupra deschizăturii aceleia 
întunecate. Doar lumina focului produs de propriile lor 
archebuze le scoase la iveală că pe culoar nu se afla nimeni 
şi aceasta tocmai în momentul, când din dreapta, din 
stânga, din spate, fură atacați de halebardele revoltaţilor. 

După descărcarea archebuzelor guarzii se pomeniră 
dezarmaţi, pentru că era nevoie de aproape două minute ca 
să le încarce la loc. Atunci, în mijlocul blestemelor răniților 
şi al înjurăturilor, avu loc în curtea aceea o a doua bătălie... 
Înfricoşătoare încăierare, cu atât mai groaznică cu cât, 
aruncând torţele, guarzii se serveau acum de archebuze ca 
de nişte măciuci, doborându-se unii pe alţii. 

Şi în această îngrămădeală fără cap şi fără coadă, 
spectacol delirant, Pardaillan, cu pumnalul său lung în 
mână, se năpustea cu capul înainte, izbea la stânga şi la 
dreapta, trecea, tăia în grămadă, îşi croia drum semănând 
spaima. Se scurseră două sau trei minute. Curtea era plină 
de sânge... guarzii zăpăciţi, apoi copleşiţi de o groază 
nebună, fugeau, se loveau de alţii care veneau în fugă. 

Era o viziune de iad, o indescriptibilă goană prin culoarele 
şi curţile Bastiliei. În curtea cea mare, vreo treizeci de 
cadavre zăceau pe lespezile de piatră. 

Pardaillan, Charles d'Angouleme, Montsery, Sainte-Maline 
ţi Chalabre ţinură un sfat de câteva secunde. Se hotărâră 
ca ei cinci să atace poarta de intrare. Ici-colo, mai pocneau 
încă focuri de archebuze. Din când în când treceau grupe 
de guarzi, uluiţi, trăgând unii în alţii. 

Pardaillan ajunse în faţa porţii de la intrare. Acolo se 
baricadaseră vreo douăzeci de guarzi. Pardaillan, cu o 
lovitură de cot, sparse geamul ferestrei. În faţa celor 
asediați apăru capul său însângerat, zbârlit, ameninţător, 
care le urlă: 


— În numele regelui, predaţi-vă... În Bastilia se află două 
mii de regalişti! 

— Trăiască regele! strigară asediaţii. 

— Aruncaţi armele! ... 

Archebuzele şi halebardele trecură printre gratiile 
ferestrei... 

— Bine! ... Nu mişcaţi sau sunteţi oameni morţi! 

În acelaşi timp, Sainte-Maline, Montsery şi Chalabre 
deschiseră larg poarta şi coborâră podul mobil. 

— Plecaţi! le strigă Pardaillan. 

— Dar dumneata? 

— Plecaţi odată, ce dracu! 

— Adio, domnule de Pardaillan! Aduceţi-vă aminte de ceea 
ce vă datorăm! ... 

Toţi trei săriră pe pod şi dispărură în noapte. Charles îl 
privea pe Pardaillan fără să înţeleagă, dar plin de acea 
încredere neţărmurită pe care o avea în el. De ce nu fugea 
şi el? 

Totuşi, situaţia, care, după ce fusese tragică şi era acum 
atât de favorabilă, ameninţa să redevină grea. Într-adevăr, 
bătăilor tocsimului Bastiliei le răspundeau acum alte 
tocsime din Paris. Se făceau auzite zvonuri îndepărtate. 

Ce se petrecea? Pardaillan punea stăpânire pe Bastilia. 
Dar ce mai urmărea după cucerirea Bastiliei? ... Se apropie 
de fereastra zăbrelită în spatele căreia îngheţaseră de frică 
cei douăzeci de guarzi, terorizaţi de zgomotele pe care le 
auzeau, fiind convinşi că Henric al III-lea se afla la Paris. 

— Care-i şeful? întrebă Pardaillan. 

Un sergent se apropie spunând: 

— Îndurare! N-am făcut mai mult rău ca alţii! 

— Linişteşte-te, prietene, îi spuse Pardaillan. Ai să rămâi în 
viaţă. Dă-mi numai cheile celulelor şi fâ-mi plăcerea să ieşi 
afară împreună cu şase din aceşti viteji. 

Câteva clipe mai târziu el i se alătură lui Pardaillan cu şase 
oameni, fiecare din ei având o legătură de chei. 


— Prietene, i se adresă Pardaillan, regele vrea să-i vadă 
încă în noaptea aceasta pe deţinuţii din Bastilia, în afară de 
cei din turnul din nord. Du-te şi adu-i încoace pe ceilalţi. Şi 
caută să te mişti repede dacă vrei sa se uite că ai fost din 
oamenii lui de Guise. 

Sergentul porni ca din puşcă. 

Trecură zece minute. În Bastilia zgomotele începuseră să 
se stingă treptat. Şi dacă, din când în când, se mai auzea 
câte un strigăt, acela era de „Trăiască regele!” Dar, în afara 
Bastiliei, Parisul, deşteptat la tocsimurile bisericilor, se 
înarma şi umplea străzile. Nu se ştia încă de ce, nici de 
unde venise alarma... Dar curând... Charles d'Angouleme îl 
privi pe Pardaillan într-un fel care însemna limpede că prea 
se jucau cu dracul dacă aşteptau mai departe. Pardaillan 
începu să râdă şi zise: 

— Mă gândesc la mutra pe care trebuie s-o facă 
guvernatorul Bastiliei, domnul de Bussi-Leclerc, auzind 
strigătele „Trăiască regele!”. 

Începuse să se lumineze. Străzile se umpleau de cetăţeni 
speriaţi. Patrule de oameni înarmaţi treceau în goană. 
Grupuri se îndreptau spre porţile oraşului, iar mulţimea 
poporului se repezise la metereze ca să respingă atacul. 

Deodată în faţa ochilor lui Pardaillan şi ai lui Charles 
d'Angouleme apăru o ceată ciudată, o ceată compusă din 
oameni slabi, cu obrajii supţi, livizi, cu priviri rătăcite şi 
pâlpâitoare ca cele ale păsărilor de noapte orbite de lumina 
zilei, cei mai mulţi erau în zdrenţe, iar unii abia acoperiţi cu 
câte ceva. Toţi purtau însă pe chipuri pecetea uimirii şi 
încântării pe care Pardaillan o observase şi la cei cărora le 
deschisese personal uşile închisorii. 

Oamenii aceia erau restul de optsprezece deţinuţi. În faţa 
porţii larg deschise, în faţa podului mobil coborât, ei se 
opriră cu o teamă plină de neîncredere. Inima lui Pardaillan 
era mişcată de o nespusă emoție. 

— Ei bine? întrebă el, ce mai aşteptaţi ca să plecaţi? Hai, 
plecaţi, ce naiba! Din moment ce sunteţi liberi! ... 


Atunci, din mijlocul acestor oameni izbucni un strigăt 
nemaipomenit, făcut din hohote, din urletele nedesluşite ale 
bucuriei lor turbate. Şi, ridicând braţele la cer, 
îmbrâncindu-se, năpustindu-se, se repeziră la podul mobil. 
În câteva clipe ceata lor ieşită din minţi se risipi prin 
străduţele învecinate... La Bastilia nu se mai aflau deţinuţi! 


— Acum putem pleca, zise Pardaillan. 

Şi la rândul său, împreună cu Charles d'Angouleme, trecu 
peste podul mobil. 

— Domnule guvernator? ... rosti aproape de Pardaillan 
sergentul care-l escortase cu pălăria în mână. Binevoiţi să- 
mi ordonaţi? Trebuie să închid poarta? 

— Ei, fir-ar să fie! Cărui guvernator îi vorbeşti, dragă? 
întrebă Pardaillan. 

— Dumneavoastră... bolborosi sergentul... Căci bănuiesc 
că sunteţi noul guvernator... 

— la te uită! rosti Pardaillan, lovindu-se cu palma peste 
frunte. Eram gata să uit... Prietene, fă-mi plăcerea şi du-te 
la turnul din nord şi eliberează-i pe camarazii dumitale pe 
care i-am închis acolo. În ce-l priveşte pe guvernator, 
domnul Bussi-Leclerc, îl vei găsi în carcera de la al doilea 
subsol, unde trebuie să înjure de mama focului. Du-te, 
prietene, grăbeşte-te. 

— Dar nu sunteţi noul guvernator? răcni sergentul, pălind 
în faţa celor pe care începuse să le ghicească. 

— Eu? întrebă Pardaillan, cu acel calm pe care-l avea în 
momentele când se distra cel mai mult, eu? Sunt un 
prizonier ca şi domnii pe care i-am împins afară. Şi uite, fac 
ca şi ei, plec... 

Sergentul rămase locului ca lovit de trăsnet. Când îşi 
reveni, Pardaillan şi Charles se aflau departe. Pe jumătate 
nebun, sergentul ţipă după o patrulă care trecea în pas 
alergător, chemând-o să intre în Bastilia. Dar patrula se 
grăbea spre metereze şi nu luă în seamă ţipetele lui. 
Dealtfel, în Paris, toată lumea striga. Şi, când soarele se 


ridică, în faţa ochilor puţinilor parizieni rămaşi acasă apăru 
un spectacol neobişnuit. 

Cele mai multe din case fuseseră baricadate, pe străzi 
erau întinse lanţuri. Cei mai în puteri se aflau pe metereze, 
iar pe aceste metereze, o mulţime nenumărată, mişunând, 
scruta zarea liniştită. 

Ducele de Guise, postat la Poarta Nouă, care era punctul 
slab pe unde se putea încerca o pătrundere pe Sena, îşi 
concentrase acolo cele mai bune trupe. Un număr de 
călăreţi a plecat dincolo de ziduri, ca să recunoască forţele 
regaliste... 

Şi, treptat, cercetaşii aceştia se întorceau unul după altul, 
toţi aducând acelaşi răspuns: 

— În jurul Parisului nu se află nici un regalist, nici un 
duşman! 

Dar atunci, de unde venea panica? De ce sunaseră 
clopotele de alarmă? 

Care clopot începuse? Nu se ştia nimic. De Guise, nervos şi 
palid, ridică în cele din urmă din umeri şi le mormăi lui 
Maurevert şi Maineville care se găseau lângă el: 

— Dacă parizienii noştri se sperie atât de umbra lor, ce s- 
ar mai întâmpla dacă l-ar vedea chiar pe lup? Adevărul e că 
mama şi fraţii mei au dreptate: trebuie să plecăm! ... 

Trupele se întoarseră la locurile lor, mulţimea reveni în 
Paris, puţin cam plouată. Lanţurile fură strânse şi 
baricadele dărâmate... De Guise se întoarse la palatul său şi 
la trecerea lui se răspândi zvonul că se va organiza o mare 
procesiune şi că fiul lui David, marele Henri, Henri cel 
Sfânt, se va întâlni cu Valois. 

Era în jurul orei şapte dimineaţa când de Guise ajunse la 
palat şi porunci să se pregătească de îndată toate cele 
necesare plecării sale la Chartres. 

— Maurevert, ne vei însoţi! adăugă el privindu-l ţintă pe 
acesta. 

Maurevert se îngălbeni. De Guise se apropie de el, îi atinse 
fruntea cu vârful degetelor şi-i spuse cu o voce înfundată: 


— Chiar după ce ai să primeşti cele o sută de mii de livre, 
mă auzi, Maurevert! Chiar când vei fi destul de bogat ca să 
mă părăseşti şi chiar când vei fi primit o misiune de 
supraveghere la Montmartre... 

— Monseniore! ... 

— Chiar după ce vei fi căsătorit după toate regulile - mă 
auzi tu, Maurevert! continuă ducele scrâşnind din dinţi, te 
opresc să ridici vreodată ochii asupra aceleia pe care o 
ştii... Îţi interzic să mă părăseşti... 

— Monseniore, bâigui Maurevert livid, fiţi sigur... 

— N-ai să mă părăseşti: ai să locuieşti aici. Şi în drum spre 
Chartres vreau să fii tot timpul pe lângă mine... dacă 
doreşti ca acel cap pe care l-am atins adineaori să-ţi 
rămână pe umeri... 

Maurevert se înclină murmurând o asigurare de 
desăvârşită ascultare. Dar în sinea lui gândi: „De îndată ce 
blestematul acela de Pardaillan va fi executat, plec! Tocmai 
pentru că ţin la capul meu!” 

— Monseniore, reluă el cu glas tare, în dimineaţa aceasta 
trebuie să mergem la Bastilia. Ştiţi ce aţi binevoit să-mi 
făgăduiţi! 

— Da, da, răspunse ducele, potolit de atitudinea servilă a 
lui Maurevert, eşti un bun slujbaş şi fii sigur că nu voi uita 
niciodată nimic... nici gradul de căpitan al guarzilor pe care 
ţi l-am promis! 

Maurevert tresări. 

— Cu condiţia, continuă ducele, să ai grijă să-l câştigi 
dovedindu-ţi devotamentul faţă de acela care-ţi poate 
conferi titlul pe care-l urmăreşti. În ceea ce priveşte cele 
spuse despre Bastilia, ai dreptate: vei asista la tortura 
dușmanului, tău. 

— În cazul acesta, monseniore, să ne grăbim! rosti cu 
lăcomie Maurevert. Călăul a fost chemat pentru ora şapte 
dimineaţă. 

— Să mergem, exclamă de Guise, râzând, să ne grăbim să 
satisfacem poftele prietenului nostru... fără de care s-ar 


arunca asupra noastră să ne sfâşie. La Bastilia! 

În clipa aceea izbucni în cameră o mare gălăgie, iar uşa fu 
deschisă, în ciuda regulilor de etichetă mai severe în palatul 
lui de Guise decât la Luvru. Apăru un om care intră dintr-un 
singur salt. Omul acela era Bussi-Leclerc! 

— Ei bine, răcni ducele, ce ai de spus? 

— Monseniore, ah, monseniore! Loviţi-mă! Bateţi-mă! 
Omorâţi-mă! ... Am înnebunit! Sunt un mizerabil... 

Iar Bussi-Leclerc căzu în genunchi în faţa lui de Guise 
înmărmurit. Cât despre Maurevert, el se dădu trei paşi 
înapoi, vânăt, zguduit până în adâncurile fiinţei lui de o 
groaznică bănuială. 

— Ridică-te, Leclerc, spuse ducele de Guise şi explică-ne, 
sau dacă nu, pe Sfânta Fecioară, o să credem că ai fost într- 
adevăr lovit de nebunie. 

— De ce nu sunt nebun cu adevărat? gemu Bussi-Leclerc. 
De ce n-am murit? Orice ar fi fost mai bine pentru minE. 
Decât nenorocirea care mă copleşeşte! ... Monseniore... 
Bastilia... 

— Ei bine, Bastilia? ... 

— Pardaillan! ... Diabolicul Pardaillan a evadat... 

Se auzi un blestem, un strigăt sfâşietor... Şi Maurevert se 
prăbuşi ca un pietroi. Atunci, în sufletul lui de Guise se 
dezlănţui zbuciumul unei mânii înfricoşătoare. Bussi- 
Leclerc cunoştea aceste accese de furie ale stăpânului său. 
Se ridică repede şi în faţa celor pe care le prevedea, îşi 
recăpătă sângele rece. 

De Guise îl privi o clipă cu un ochi buimac, căutând poate 
ce trebuie să facă. După aceea, mâna lui se ridică, cu acea 
încetineală premeditată de umilire. Bussi-Leclerc văzu 
mişcarea. Livid, apucă un pumnal care se găsea pe masă, îl 
întinse ducelui şi apoi, cu vocea stinsă, îi spuse: 

— Monseniore, dacă vreţi să mă loviți, loviţi-mă cu fierul, 
ca un gentilom pe un alt gentilom... 

Mâna lui de Guise se crispă, braţul căzu fără să ducă până 
la capăt gestul umilitor. Bussi-Leclerc aruncă pumnalul pe 


parchet şi-şi încrucişă braţele. 

De Guise începu să măsoare cu paşi mari vasta sală, 
respirând din greu şi bătând în parchet cu călcâiul lui 
puternic. Ducele se potoli treptat, se întoarse spre Bussi- 
Leclerc, îi întinse mâna şi-i spuse: 

— N-am avut dreptate, Bussi: să rămânem prieteni. Dar 
povesteşte-mi cum s-au petrecut lucrurile. 

Atunci, cu cuvinte întretăiate, împletite cu înjurături, 
suspine şi blesteme, Bussi-Leclerc începu povestirea 
fantasticului duel din fundul carcerei. În timpul acestei 
povestiri i se redeşteptă orgoliul, orgoliul său de maestru 
duelgiu de care n-avea nimeni dreptul să se atingă şi Bussi- 
Leclerc se învinui de imprudenţă, strigând sus şi tare că era 
un om de nimic. Totuşi Bussi-Leclerc îl înfruntase cu puţin 
înainte pe de Guise şi se dovedise curajos, arătând că, la 
urma urmelor, era mai bun ca alţii. Dar, când sosi momentul 
mărturisirii că fusese dezarmat pentru a doua oară. Bussi- 
Leclerc simţi cuvintele sugrumându-i-se în gâtlej! 

Şi atunci, Bussi-Leclerc minţi! Minţi, jurând că-l va ucide 
pe Pardaillan în chinuri groaznice, el fiind pricina minciunii 
sale! Născoci nişte peripeții, se cufundă în amănunte şi 
dovedi că Pardaillan fusese cel dezarmat. 

— Tocmai în momentul când mă aplecam, adăugă el, ca să- 
i ridic spada, mi-a expediat în mod josnic o asemenea 
lovitură de pumn, că putea omori şi un bou, astfel că-mi 
pierdui cunoştinţa şi când m-am deşteptat eram singur, 
închis în carceră! Dar asta nu-i tot! 

Povesti atunci încăierările din întuneric, adevărate bătălii 
încât puteai crede că Pardaillan comanda o armată; ba noi 
am şi crezut în prezenţa acestei armate şi în faptul că 
regele era la Paris. În cele din urmă, povesti fuga 
deţinuţilor din Bastilia, eliberaţi de diavolul de Pardaillan! 


— Bine, rosti de Guise, am să fac tot ce am să pot 
împotriva acestui răufăcător de temut. 
Şi, pe dată, începu să scrie grăbit un ordin. 


— lată! zise ducele terminând de scris şi semnând. 

Ordinul acesta să fie strigat neîntârziat de crainici. Căci, 
dacă derbedeul a deschis poarta celor douăzeci şi şase de 
deţinuţi din Bastilia, a făcut-o numai ca să formeze o bandă 
pe care s-o pună la dispoziţia lui Valois! ... Chalabre, Sainte- 
Maline şi Montsery se găseau printre deţinuţi... 

Într-adevăr, niciodată nu i-ar fi trecut prin minte lui de 
Guise, sau oricărui alt om cu judecată, că Pardaillan, în 
situaţia disperată în care se găsise, şi-a pierdut timpul să 
deschidă porţile Bastiliei unor deţinuţi, doar pentru 
plăcerea de a-i elibera. 

— Bussi, continuă ducele de Guise, te iert... 

— Ah, monseniore! bâigui Leclerc care se aplecă peste 
mâna ducelui şi i-o sărută. 

— Să nu mai vorbim despre această monstruoasă 
întâmplare, decât ca să ne ferim de asemenea aventuri. 

Maurevert, Maineville, Bussi, voi toţi trei sunteţi legaţi de 
aci înainte de mine cu ceva mai puternic decât prietenia, 
devotamentul şi ambiția... 

— Prin ce, atunci, monseniore? întrebă cu sufletul la gură 
Maurevert care-şi revenise în fire. 

— Prin teamă! continuă ducele de Guise. Toţi patru suntem 
stăpâniţi de gândul că Pardaillan vrea să ne omoare până la 
ultimul... 

Ei se înfiorară, pentru că într-adevăr la aceasta se 
gândeau. 

Capitolul 49 

Hanul „La leascul de Fier” 

Ce făcea în acest timp acela care era pricina acestei 
groaze? Pardaillan, e dureros că trebuie să mărturisim, 
mânca o porţie de tocană de ţipari la hanul numit „La 
Teascul-de-Fier”. O ocupaţie, care, desigur, n-avea în ea 
NIMIC eroic. 

Am văzut cum Pardaillan şi Charles d'Angouleme, ieţind 
din Bastilia, se îndepărtară pe strada Saint-Antoine. 
Aceasta era plină de grupuri speriate, care strigau „la 


arme” şi fugeau spre metereze. Datorită acestei mulţimi, ei 
trecură neobservaţi. După vreo cinci sute de paşi, 
Pardaillan se opri brusc şi se rezemă de un perete. 

— Ce ai? îl întrebă Charles. Emoţia, nu-i aşa, dragă 
prietene? ... sau mai curând... pierderea de sânge! ... 

— Nu, răspunse Pardaillan, mi-e foame, asta-i tot! 

— Nu suntem departe de strada Barres, zise Charles, dar 
am toate motivele să presupun că după ceea ce mi s-a 
întâmplat, locuinţa mea, pentru noi doi, e cel mai puţin 
sigur adăpost din tot Parisul. 

— Într-adevăr, grăi Pardaillan, care la aceste cuvinte făcu 
un efort ca să-şi învingă slăbiciunea, ce naiba ţi s-a 
întâmplat? Cum se face că după ce te-am lăsat galopând de- 
a lungul Senei, atrăgând pe urmele mele toată banda de 
turbaţi, te-am regăsit după aceea bine zăvorât într-o celulă? 

— Să intrăm în cârciuma aceasta, spuse Charles şi am să-ţi 
povestesc păţania mea în timp ce ne vom potoli cât mai bine 
foamea, căci, adăugă el şi mie mi-e foame. 

— O clipă, duce! Bani ai? Că eu n-am nici cel mai mic 
bănuţ, nici o urmă de sfanţ. 

Charles se scotoci în zadar. 

— Bandiţii m-au jefuit când m-au coborât în temniţă, 
constată el. 

— În cazul acesta, zise calm Pardaillan, trebuie să trecem 
pe la locuinţa ta, cu orice risc. 

Se îndreptară deci spre strada Barres, pe care Pardaillan 
o cercetă cu grijă dintr-o ochire rapidă şi sigură, înainte de 
a intra pe ea. Strada era pustie şi forma un colţişor liniştit 
în mijlocul vuietului întregului Paris. Intrară în casă, unde 
cavalerul îşi stinse setea, fără nici o zăbavă, cu două pahare 
de vin. Charles îl conduse pe Pardaillan într-o încăpere care 
fusese odaia în care tatălui său îi plăcea să se odihnească. 
Se afla acolo atâta îmbrăcăminte încât puteai să echipezi 
din cap până-n picioare vreo doisprezece gentilomi. 

— Dragă prietene, i se adresă tânărul duce, iată hainele 
care au aparţinut decedatului rege Carol al IX-lea. Încearcă 


şi vezi dacă din toate acestea vei putea să-ţi compui un 
costum. 

— Îţi mulţumesc, monseniore, răspunse Pardaillan, dar 
dacă nu mă înşel, majestatea-sa Carol al IX-lea era atât de 
subţire încât... 

— E adevărat, zise Charles d'Angouleme, nici nu m-am 
gândit că aceste haine regeşti ar putea fi prea mici pentru 
dumneata. 

Desprinse din cui o spadă lungă şi grea, care-i aparținuse 
lui Carol al IX-lea, mare amator de arme. 

— la cel puţin această spadă, pe care a purtat-o tatăl meu, 
îi zise el. 

— Ah, asta da! exclamă Pardaillan care cercetă atent lama 
şi după aceea se încinse cu o bucurie care făcu să 
strălucească de plăcere ochii lui Charles. 

Tânărul trecu după aceea în camera sa şi se grăbi să se 
îmbrace din cap până-n în picioare, căci şi el se afla în 
zdrenţe. Apoi se întoarse la cavaler, spunându-i: 

— Am poruncit oamenilor mei să ne pregătească cina aşa 
cum ştiu că-ţi place. Într-o jumătate de oră o să ne putem 
aşeza la masă şi vom sta de vorbă. 

— Hm! Am putea sta de vorbă tot aşa de bine şi afară, iar 
în ce priveşte cina ne vom mulţumi cu bucătăria primei 
cârciumi întâlnite. Să plecăm deci, pentru că te văd gata 
îmbrăcat... şi garnisit cu ceva bănuţi de aur, sper? 

Drept orice răspuns Charles înşiră pe masă două sute de 
dubli ducați de aur, din care luă o jumătate, în timp ce 
Pardaillan îndesă cealaltă jumătate în buzunarele chimirului 
său de piele. 

leşind din casă, cavalerul intră într-un magazin de haine 
vechi şi-şi cumpără un costum. Îşi completă echipamentul 
cu o chiurasă bună din piele de bou şi cu o manta. Apoi 
începură să caute o tavernă destul de retrasă în care să se 
afle în siguranţă. 

— Acum, că suntem aproape liniştiţi, zise Charles 
mergând, aş vrea să-mi vorbeşti înainte de orice despre 


Violetta aflată în viaţă. 

— Da, răspunse cu însufleţire cavalerul, după toate cele 
auzite, Violetta este cu siguranţă în viaţă... 

— Şi acum ce-i cu ea? exclamă tânărul duce. 

— Ce-i cu ea? Ei, asta o să încercăm să aflăm după ce îmi 
vei fi povestit ce vi s-a întâmplat, zise Pardaillan. Dar întâi 
un singur cuvânt: îl cunoşti pe domnul de Maurevert? 

— L-am văzut la Orleans, când ducele de Guise a trecut pe 
acolo. 

— Bun. Ei bine, dacă ai să-l revezi vreodată, oriunde s-ar 
afla, încearcă să pui mâna pe el. 

— O lovitură zdravăână de pumnal sau de spadă... 

— Nu, nu! sări Pardaillan cu un zâmbet curios. Să nu-l 
ucizi... Şi apoi, cred că Maurevert se află la adăpost de 
orice pericol... pentru că trebuie... pentru că e drept să-i 
pot spune eu două cuvinţele înainte să moară. Dar, în 
sfârşit, dacă-l vezi, prinde-l viu şi adu-l la mine. Dacă până 
atunci n-o vom găsi pe aceea pe care o căutăm, Maurevert 
ar putea să ne dea indicaţii preţioase. Trebuie să-l regăsim 
pe Maurevert! 

— Dar, continuă Charles, explică-mi mai întâi cum, după ce 
mi-ai dat întâlnire la Saint-Paul, unde trebuia să mă aştepţi 
împreună cu Farnese şi tatăl Violettei... Claude, misteriosul 
personaj la care ea ţine atât... 

— Cum adică, eu trebuia să te aştept la Saint-Paul cu 
Farnese şi Claude? Şi ţi-am dat întâlnire acolo? 

— Prin doamna d'Aubigne, care a venit să mă vadă din 
partea ta... 

Charles povesti vizita pe care o primise şi tot ce a urmat 
până la scena din timpul nopţii, de la Saint-Paul. 

— Foarte bine, interveni Pardaillan, care ascultase cu 
multă atenţie. Acum, monseniore, am să-ţi spun două 
lucruri: primul este că n-am putut nicicum să-ţi dau 
întâlnire cu Farnese şi meşterul Claude, pentru că nu l-am 
văzut niciodată pe acest Claude şi nu l-am mai văzut pe 
acela care se numeşte prinţul Farnese de când ne-am 


reîntâlnit la mănăstirea din Montmartre şi apoi, în sfârşit, 
pentru că două ore după ce ne-am despărţit am fost arestat 
la hanul Devinicre. 

— Oh, exclamă Charles, tresărind, am fost păcălit! 

— Al doilea lucru, continuă Pardaillan, este că doamna 
mascată şi deghizată în gentilom nu poartă de fel onorabilul 
nume d'Aubigne€... 

— Şi cum se cheamă ea atunci? întrebă Charles 
cutremurându-se. 

— Se numeşte Fausta! răspunse liniştit Pardaillan. Numele 
acesta nu-ţi spune nimic. Răbdare! Nu va trece mult şi o vei 
cunoaşte pe femeia care poartă acest nume... Dar să te 
fereşti de ea, monseniore! Răpirea Violettei de către 
Belgodcre, târârea Violettei la moarte ca eretică, sub 
numele unei fiice de-a lui Fourcaud, toate acestea sunt 
isprăvile Faustei... Ca să-i faci faţă... e destul să pui mâna 
pe domnul de Maurevert... 

— Oh, Pardaillan, îmi pierd capul, cercetând aceste 
abisuri. Ce rol are Maurevert în toate treburile astea? ... 

— Dacă îl prindem pe Maurevert, poate că vom fi smuls 
din mâna Faustei una din armele ei cele mai de temut, 
răspunse Pardaillan. 


— Dar de ce să n-o atacăm direct pe ea? 

Pardaillan apucă braţul lui Charles. 

— Bizuie-te pe mine! spuse el. Violetta e vie, acesta-i lucrul 
cel mai important de ştiut. În ce-o priveşte pe Fausta, să ştii 
că de-acum încolo eşti unul dintre cei pe care şi-a aruncat 
ochiul ei ucigaş şi te va lovi tot aşa cum a încercat să mă 
lovească şi pe mine, pe Farnese şi pe acel Claude. 

— Atunci înseamnă că dispune de o adevărată forţă? 

— Este mai regină în Franţa decât a fost vreodată rege 
Henric al III-lea. Domneşte asupra Parisului ca o regină, 
mai curând decât de Guise. A dat peste cap întregul regat. 
Va răscoli tot Parisul ca să te găsească. Are o armată a ei! O 
justiţie a ei! ... 

— Imposibil! Ah, dar toate acestea nu sunt decât un vis 
urât! ... 

— În sfârşit, gândeşte-te totuşi la Henric al III-lea izgonit 
din Paris! Gândeşte-te la rugul pregătit pentru Violetta! 
Adu-ţi aminte că nu sunt decât două ceasuri de când noi 
înşine am ieşit din Bastilia! ... Apoi mai gândeşte-te la 
meşterul Claude, la prinţul Farnese! 

— Pardaillan, gâfâi Charles, trebuie să-i eliberăm pe aceşti 
doi oameni! Unde sunt? Dacă ştii... 

— Sunt aici, răspunse Pardaillan arătându-i lui Charles o 
casă lângă care acesta se opri cutremurat. 

De câteva minute ei intraseră în insula Cite şi o ocoliră 
până la acel punct unde ea se prelungeşte în spatele 
catedralei Notre-Dame. Tânărul duce se găsi în faţa unor 
ziduri înalte înnegrite, crăpate, o faţadă întunecată şi mută, 
cu o poartă de fier şi rare ferestre închise, cu aparenţa unei 
locuinţe părăsită de mulţi ani. 

— lată palatul Faustei! zise Pardaillan. 

Charles făcu o mişcare ca pentru a se avânta. Cavalerul îl 
prinse de braţ. 

— Bate la poarta aceasta de fier! rosti el calm şi în zece 
minute vom da de Claude şi Farnese, care-şi trăiesc ultimele 
clipe în spatele acestor ziduri! ... Dar iată, tocmai lângă 


casa în care se moare, se află o casă în care se bea şi se 
mănâncă... 

Charles aruncă o privire spre hanul pe care i-l arăta 
Pardaillan. Avea o înfăţişare frumoasă, plăcută, atrăgătoare 
şi era împodobit cu multe flori. Pardaillan îşi amintea 
perfect că în seara în care intrase în palatul Faustei, cu o 
femeie leşinată în braţe, în seara când avusese cu stăpâna 
palatului acea convorbire care s-a terminat printr-o 
încăierare, îşi amintea, spunem noi, că după ce intrase în 
palat a putut să fugă prin acest han frumos. Exista, aşadar, 
o cale de trecere între sinistrul palat şi hanul cel îmbietor. 

— Pardaillan! exclamă Charles fremătând, nu mi-e foame! 
Trebuie să-i eliberez pe cei doi nefericiţi! ... 

— Ei, pe coarnele diavolului! tocmai de aceea trebuie să 
cinăm. Să intrăm! adăugă el brusc. 

Şi se îndreptă spre cârciumă. 

În momentul când străbăteau peronul, apăru un crainic 
public, escortat de patru suliţaşi şi sună de trei ori din 
trompetă. Oricât de pustiu era locul, străduţele învecinate 
se umplură imediat de un val de curioşi şi de cumetre, care- 
l înconjurară pe crainic. 

— Să ascultăm, zise Pardaillan. Crainicii povestesc uneori 
lucruri foarte curioase, cu atât mai mult cu cât acesta este 
escortat de guarzii înarmaţi ai mult iubitului nostru duce de 
Guise... 

Când crainicul socoti că era înconjurat de un număr 
suficient de ascultători, începu nu să citească, ci să strige 
cât mai puternic un text pe care-l învățase, fără îndoială, pe 
dinafară. 

— Noi, meşterul Guillaume Guillaumet, crainic oficial al 
oraşului Paris, din ordinul special al monseniorului duce, 
regent al acestui oraş în absenţa majestăţii-sale regelui... 

Din ordinul de faţă, semnat cu propria sa mână şi purtând 
pecetea dublă, facem cunoscut tuturor celor prezenţi, 
cerându-le să le repete celor absenţi: „Domnul de 


Pardaillan, cavaler, conte de Margency, este declarat mişel, 
trădător şi rebel faţă de Biserică şi Sfânta Ligă. 

Se cere oricărui slujitor devotat al credinţei bisericeşti sau 
laice să-l aresteze pe numitul domn de Pardaillan şi să-l 
predea judecătorului bisericesc. 

Să fie prins viu sau mort. 

Numitul domn de Pardaillan este de statură mijlocie, mai 
curând înalt, cu umeri laţi, poartă un costum de catifea 
cenuşie şi o pălărie cu pană de cocoş. Are mustaţa răsucită 
şi un barbişon după moda regală, fruntea înaltă, ochii de 
culoare deschisă şi o figură plină de cutezanţă. Este cu 
neputinţă să nu fie recunoscut după aceste semnalmente, 
oriunde s-ar ascunde. 

Mai facem cunoscut că se făgăduieşte o sumă de cinci mii 
de ducați de aur oricui îl va fi prins viu pe numitul cavaler 
de Pardaillan, sau îi va prezenta capul judecătorului 
bisericesc, sau şefului poliţiei sau oricărui funcţionar al 
Justiţiei.” 

Meşterul Guillaume Guillaumet suflă o dată din trompetă, 
ceea ce însemna că strigarea se isprăvise. 

În salonul comun de la „Teascul de Fier”, unde intrară 
Pardaillan şi Charles, primul foarte calm, iar cel de-al doilea 
răvăşit şi livid, nu se vorbea decât de strigarea crainicului. 
Întrebările şi răspunsurile se încrucişau şi ca un refren 
obsedant, veneau mereu cuvintele acelea care păreau că 
răsună ca metalul: „Cinci mii de ducați de aur! ...” 

Pardaillan străbătu salonul cu un pas liniştit şi intră într-o 
cămăruţă îndepărtată, pe care cavalerul îşi aducea aminte 
că o trecuse dintr-o săritură, în seara ciocnirii din palatul 
Faustei. Voia să se apropie cât mai mult cu putinţă de uşa 
de comunicare cu palatul. Se aşeză la o masă şi-i răspunse 
astfel femeii care venise să întrebe ce doresc gentilomii: 

— O cină! Strigarea meşterului Guillaumet mi-a deschis 
pofta de mâncare. 

Zece minute mai târziu, o omletă frumoasă, rumenită cât 
trebuie, îşi răspândea pe masă aburul ei parfumat. Apoi 


veni rândul unei tocături de ţipar, din care cavalerul nu mai 
lăsă decât strachina. Totul fu stropit cu câteva sticle dintr- 
un vinişor de pe dealurile Saumur, înţepător ca şampania. 
Fără să-şi întrerupă mestecatul, Pardaillan bodogănea 
uneori: 

— Hai, mănâncă, ce naiba! Faci o mutră de 
înmormântare... 

Într-adevăr, Charles nu se putea ţine după voinicul 
mâncău decât foarte pe departe şi fără convingere. 

Hangiţa, o roşcovană mare şi zdravănă, care trebuie, să fi 
fost foarte frumoasă în vremea destul de îndepărtată a 
tinereţii sale, aşeză tocmai atunci pe masă o oală mare 
spunând: 

— Sunt nişte piersici fierte în vin, cu zahăr şi scorţişoară. 
Sunt delicioase! 

Pardaillan goli trei sferturi din oală în farfuria sa şi după 
ce gustă, declară: 

— Minunat! 

— Eu am inventat acest desert, zise hangiţa, ai cărei ochi 
albaştri de oaie se umplură de mulţumire. 

— Şi cum te numeşti, frumoaso? continuă cavalerul. 

— Roşcovana, domnul meu, cu plăcere la ordinul 
dumneavoastră. 

— Doamne, ce nume frumos... Doamnă Roşcovană, îţi 
declar din toată inima că hanul dumitale e cel mai bun din 
tot Parisul! 

În clipa aceea intră un tânăr îmbrăcat în negru şi se aşeză 
la o masă apropiată. Ochii şterşi ai acestui tânăr se pironiră 
o clipă asupra cavalerului şi tresări: 

Pardaillan se întoarse spre gazdă şi-i zise zâmbind: 

— Doamnă Roşcovană, mă instalez la hanul dumitale şi nu 
mă mai mişc de aici câtă vreme voi mai avea un ban în 
chimir. 

În acest timp Charles îl privea pe Pardaillan cu adâncă 
mâhnire. 


— Pe toţi dracii! exclamă Pardaillan văzând-o revenind pe 
Roşcovană, după ce îl servise pe tânărul în negru, s-ar 
spune, dragul meu prieten, că ai o crimă pe conştiinţă. N-ar 
trebui să fii atât de trist chiar dacă ai fi însuşi acel 
Pardaillan, pe al cărui cap a fost pus la preţ de câtre 
crainicul oficial al oraşului Paris, la un preţ pipărat dealtfel. 
Cinci mii de ducați de aur! Ei, drăcie! ... lare aş mai vrea 
să-l cunosc pe acest Pardaillan! 

Atunci chipul Roşcovanei deveni serios şi spuse: 

— Eu îl cunosc! ... 

Charles d'Angouleme sări ca ars. Pardaillan pe sub masă, îl 
călcă pe picior. 

— Ha! Ha! exclamă el. 

— Da, da, îl cunosc! repetă Roşcovana. 

Pardaillan se răsuci pe scaun, se rezemă cu coatele pe 
masă, o privi pe hangiţă în faţă şi-i spuse: 

— Descrie-ni-l, tare aş vrea să câştig cei cinci mii de 
ducați! 

— Pariez pe zece contra unul că-l cunoaşteţi şi 
dumneavoastră, interveni liniştit de la locul lui tânărul om 
în negru, cu privirea ştearsă. 

Capitolul 50 

În care Pardaillan descoperă că hangiţa e mai frumoasă 
decât pare. 

Pardaillan aruncă ochii la spadă şi apoi la necunoscutul 
care rostise acele cuvinte. Dar tânărul lăsă să-i cadă din 
nou capul pe piept. 

— Bine, domnule, atunci dumneavoastră îl cunoaşteţi? 

— Îl cunosc! răspunse necunoscutul. 

— Dar şi eu îl cunosc, se auzi un glas plăcut în clipa aceea. 

Şi o femeie care intrase în local de câteva minute înaintă 
zâmbind şi se sprijini de braţul Roşcovanei. 

Pardaillan izbucni într-un râs nervos. 

— Asta-i bună, continuă el, îl cunoaşte deci toată lumea? 

— Nu-i aşa că-l cunoaştem, Pâquette? întrebă Roşcovana. 

— Fără îndoială! răspunse Pâquette. 


— Ei bine, descrie-mi-l! îi ceru Pardaillan. 

— Dacă e pentru a câştiga cei cinci mii de ducați, se 
încăpăţână Roşcovana clătinând din cap, nu vă bizuiţi pe 
mine! 

— Nici pe mine! sări în vorbă Pâquette. 

De data aceasta uimirea lui Pardaillan ajunse la culme. 

— Ei, ia aşezaţi-vă aici! spuse brusc Pardaillan. Nici nu mă 
gândesc să câştig cei cinci mii de ducați de aur. Ca dovadă, 
iată zece pentru tine şi alţi zece pentru tine. 

Roşcovana şi Pâquette căscară nişte ochi enormi. 

— Hai, luaţi-i, ce naiba! strigă Pardaillan, care împingea în 
faţa lor grămezile de aur. Dar în schimb să-mi povestiţi cum 
l-aţi cunoscut pe domnul de Pardaillan. 

Cele două gazde îşi făcură semn cu cotul, se întrebară din 
priviri, apoi înhăţară aurul şi se aşezară. 

— Dacă alteţa-voastră aşa vrea, zise Roşcovana. Dar nu vă 
vom spune cum arată domnul de Pardaillan... 

— E inutil. 

— Ei bine, deci, nobilul meu domn, cred că aţi observat că 
hanul nostru poartă firma „La Teascul-de-Fier”? Aceasta, în 
amintirea cavalerului de Pardaillan... Lucrurile s-au 
petrecut în noaptea de 24 august 1572. 

— Noaptea în care s-a început masacrarea blestemaţilor 
aceia de hughenoți, adăugă Pâquette. 

— În vremea aceea am cunoscut o femeie numită Catho. 

În privirea lui Pardaillan se aprinse o flăcăruie ciudată de 
înduioşare. Roşcovana continuă: 

— Noi o iubeam pe Catho ca pe o soră, iar Catho îl iubea 
pe cavalerul de Pardaillan, fără să i-o fi spus vreodată. 
Catho s-ar fi lăsat ucisă pentru cavaler. Ca dovadă că a şi 
fost omorâtă... 

— Ah! A fost omorâtă! murmură Pardaillan cu glas 
înăbuşit. 

— Da, sărmana fată! ... Dar, ca să ne întoarcem la cavaler, 
el şi tatăl lui, un bătrân pe care-l văd şi acum, înalt, uscat, 
slab, cu un chip teribil... amândoi, deci, erau închişi la 


Temple şi condamnaţi la o tortură pe care nu v-o puteţi 
închipui. Se pare că au fost puşi într-o cuşcă de fier, ai cărei 
pereţi trebuiau să se strângă, intrând unul în celălalt şi să-i 
zdrobească. Cum a aflat Catho acest lucru? Nu ştiu... Dar 
trebuie să vă spun că a asmuţit toate femeile de stradă, 
începând din strada Tirechappe până la Blancs-Manteaux. 

Pardaillan închise ochii. Retrăia năprasnicele clipe evocate 
de Roşcovană. Redeschise ochii, aruncând o privire rătăcită 
care le sperie pe cele două femei. Începu să râdă, iar râsul 
lui îl înfioră pe Charles. Pardaillan, întorcându-se către 
tânărul în negru cu privirea lipsită de expresie, spuse cu un 
glas care-l miră şi pe el: 

— Ei, domnule! N-ai vrea să câştigi cele cinci mii de ducați 
de aur?.... 

Necunoscutul ridică capul, se apropie, se aşeză lingă 
cavaler şi răspunse: 

— Nu, domnule, căci decât să vă denunţ, mai bine mi-aş 
tăia limba cu propriii mei dinţi... Mă-nţelegeţi, domnule de 
Pardaillan? 

La rostirea acestui nume, Roşcovana şi Pâquette dădură 
un strigăt. Pâquette alergă la uşă şi o încuie la repezeală. 
Charles, care se ridicase dintr-un salt, se aşeză la loc. 
Pardaillan îşi trecu cele două mâini peste frunte. 

— Cine sunteţi, domnule? întrebă cavalerul. 

— Priviţi-le pe cele două femei, domnule de Pardaillan, 
răspunse necunoscutul. Au şi ele un prăpădit de han pentru 
şcolari. Cinci mii de ducați ar fi pentru ele o avere, nu 
glumă. De ce am putut citi pe chipurile lor că mai curând ar 
muri decât să-l trădeze pe Pardaillan? 

— Pentru că nenorocitele de femei depravate şi oamenii 
săraci îl iubeau, zise Pâquette. 

— Pentru că de multe ori spada lui a pus pe fugă poliţia 
care ducea pe cine ştie ce prăpădit la închisoare, întări 
Roşcovana. 

lar Roşcovana adăugă: 


— Pentru că, aşa cum spunea Catho: „Este prietenul 
tuturor celor ce plâng”. Da, Catho ne-a spus aceasta atunci 
când le-a adunat pe toate bietele desfrânate tinere şi 
bătrâne. Şi toţi, cei care sufereau se năpustiră spre Temple 
pentru a-l elibera pe prietenul celor ce-şi plângeau soarta. 
lar acum, când vă văd, domnule, ah, domnule, cât de 
fericită sunt că m-am găsit printre aceia care au atacat 
închisoarea Temple! 

Pardaillan o privi pe Roşcovană. Parcă întinerise şi se 
schimbase la faţă. Era frumoasă deşănţata îmbătrânită, 
împodobită cu frumuseţea bietului ei suflet neprefăcut şi 
simplu. 

Pardaillan, văzându-i lacrimile, fu mişcat până-n fundul 
sufletului. O rază de soare pătrunse până la acest suflet şi, 
golindu-şi paharul, foarte încurcat, începu să râdă cu râsul 
lui sănătos, neştiind ce va răspunde acelor femei decăzute. 

Prinse doar o mână a Roşcovanei şi una a Pâquettei, 
unindu-le într-un singur sărut foarte respectuos, ceea ce le 
făcu să pălească pe cele două femei de stradă, căci pe 
atunci se săruta mâna doar regilor şi prinţeselor. 

— Iar eu, zise atunci tânărul în negru, nu vă voi trăda, 
cavalere Pardaillan, pentru că într-o zi, o zi de măcel şi 
groază, când eraţi urmărit, hăituit, aţi întâlnit lângă 
cimitirul Inocenţilor un copil care căuta mormântul mamei 
sale. Pentru că l-aţi mângâiat pe acel copil, pe care l-aţi luat 
de mână şi l-aţi dus la mormântul căutat. Pentru că acel 
copil v-a privit bine şi a jurat să nu vă uite niciodată. Copilul 
sunt eU. Domnule şi mă numesc Jacques Clement! ... 

Spunând aceste cuvinte şi înainte ca Pardaillan să fi putut 
face o singură mişcare, Jacques Clement se întoarse spre 
cele două hangiţe, le făcu un semn misterios de 
recunoaştere şi spuse: 

— Adio, cavalere de Pardaillan. Urmaţi-vă soarta, care este 
strălucitoare. Eu o voi urma pe a mea, care e îngrozitoare... 
Haideţi, fetelor, deschideţi-mi uşa de trecere! ... 


Roşcovana şi Pâquette văzuseră semnul. Ele se duseră în 
fundul încăperii şi dispărură într-o cameră vecină, urmate 
de Jacques Clement. Pardaillan luă mâna lui Charles 
d'Angouleme ţi murmură: 

— Uşa de trecere! Adică drumul pe unde putem ajunge la 
Claude şi Farnese... şi poate... chiar la Violetta... 

Capitolul 51 

Palatul Faustei. 

Cele două hangiţe l-au trecut deci pe Jacques Clement 
prin faimoasa uşă, într-o sală mare, împodobită cu mobile 
luxoase. Jacques Clement recunoscu încăperea. Se 
cutremură amintindu-şi orgia în care fusese atras. De data 
aceasta nu era vorba de orgie. Era vorba, pentru el, de a 
merge să primească poruncile lui Dumnezeu în vederea 
marelui act ce se pregătea. 

Venea pentru a doua oară la hanul „leascul-de-Fier”. 
Prima dată fusese atras acolo pentru o orgie, a doua oară, 
adică atunci, era trimis de ducesa de Montpensier ca să 
discute despre cele mai înalte probleme ale Bisericii. 

În salonul orgiilor, el trebui să repete semnul de 
recunoaştere. 

— Asta-i tot? întrebă Roşcovana. 

— E tot pentru a obţine dreptul să ajungi până aici, zise 
călugărul, dar cum eu vreau să merg mai departe, priviţi... 
Şi, desenă în aer, cu vârful degetului, un fel de triunghi. 
Era al doilea semn, care permitea să „mergi mai departe”. 
Atunci Roşcovana, ridicând o draperie, descoperi o uşă, 

spunând: 

— Pe-aici. 

Cele două hangiţe dispărură din odaie şi Jacques Clement 
bătu într-un fel anumit la uşa care-i fusese arătată. Ca şi 
cum ar fi fost aşteptat, uşa se deschise imediat. Jacques 
Clement intră atunci într-o cameră luminată de o lampă, cu 
toate că afară era lumina zilei. O femeie înveşmântată în 
alb, aşezată într-un fotoliu, aproape în umbră, îi făcu semn 
să se apropie. 


— Eşti onorabilul Jacques Clement? întrebă ea. 

— Da, doamnă. Sunt chiar eu. 

— Şi ştii cine sunt eu? 

— Presupun că sunteţi aceea care se cheamă prinţesa 
Fausta! ... 

— Într-adevăr... răspunse Fausta cu acel ton simplu, pe 
care-l folosea ca să nu sperie oamenii chiar de la început. 

— Reverendul stareţ, foarte venerabilul Bourgoing, mi-a 
spus că pot avea deplină încredere în dumneavoastră, 
continuă Clement. 

— Da, poţi avea toată încrederea în mine. 

— lată, deci, ceea ce mă aduce la dumneavoastră, 
doamnă... 

— Vorbiţi fără teamă, spuse Fausta. 

— Da, rosti călugărul, da, înţeleg, simt, văd că pot vorbi 
fără teamă... Ei bine, doamnă, mintea mea a pus la cale un 
plan înfricoşător. Acest plan îl voi executa chiar dacă ar 
trebui să fiu afurisit. Dar am cerut reverendului părinte 
Bourgoing să-mi acorde sfânta dezlegare de păcate, iar el 
mi-a răspuns că pentru un caz atât de grav nu există decât 
o singură persoană pe lume care-mi poate acorda 
iertarea... vreau să spun o iertare anticipată. 

— Şi cine-i acea persoană? întrebă Fausta. 

— Reverendul preot m-a asigurat că dumneavoastră mă 
puteţi duce la ea, spre a mă asculta păstrând taina 
spovedaniei. 

— Vorbeşte, deci, călugăre, zise liniştită Fausta. Căci te afli 
în faţa aceleia de care ţi-a vorbit stareţul dumitale, aceea 
care poate da iertarea păcatelor. 

Spunând acestea, Fausta se ridică în fotoliul său: 

Nu mai era o femeie... Era o fiinţă misterioasă, căreia îi 
plăcea să se arate ca femeie, dar care, peste puţin, se putea 
schimba în prinţ, militar sau preot. 

Jacques Clement, încă din timpul nopţii aceleia din capela 
iacobinilor, trăia într-un fel de puternică exaltare 
sentimentală sau, mai curând, într-o stare de nebunie 


specială. Foarte cumpănit şi capabil de sentimente 
frumoase, după cum am văzut din întâlnirea sa cu 
Pardaillan, cu o minte înclinată spre tristeţe, dar foarte 
lucid, din clipa când era încă vorba de vedenia aceea şi de 
tot ce era legat de ea... adică de plănuita ucidere a lui 
Henric de Valois, era aruncat de propria lui fantezie într-o 
existenţă cu totul deosebită. 

I se părea atunci că aude voci supraomeneşti şi că măreşte 
nişte fiinţe fantastice, în mijlocul cărora se mişca în voie, ca 
şi cum acel domeniu al fantasticului ar fi fost singura 
realitate adevărată. 

Călugărul o privi pe Fausta şi n-o recunoscu. Văzu chipul 
acela care, de la o gingăşie feminină, trecuse la o maiestate 
strălucitoare. Îl cuprinse un freamăt ciudat. Auzi cu 
urechile lui acel sunet de cimbal care-i răsuna în auz atunci 
când trecea subit din viaţa reală în cea ireală. Coborându-şi 
privirile până la mâna Faustei, nu fu deloc surprins când 
văzu în degetul ei inelul papilor! ... 

Încet, se lăsă în genunchi şi bâigui: 

— Cine sunteţi? ... Sunteţi oare trimisa Domnului? Sunteţi 
poate unul dintre îngeri, ca şi ea? 

Fausta răspunse cu deplină sinceritate întrebării care-i 
fusese adresată: 

— 'Te înşeli, călugăre. Nu sunt un înger. Dar fii sigur că 
sunt Trimisa, aceea căreia Dumnezeu i-a dat misiunea să-i 
reîntroneze autoritatea pe pământ. Sunt suverana voastră 
pontificală! 

— Suverana pontificală! murmură Jacques Clement. 
Părintele reverend Bourgoing mi-a vorbit într-adevăr cu 
cuvinte ocolite despre acest straniu eveniment. Dar 
credeam că-i un basm. 

— Apariţia îngerului este un basm? încetează de a te mai 
îndoi, călugăre! Pleacă-ţi fruntea în faţa sanctităţii Faustei I- 
a, aşa cum Fausta îşi pleacă fruntea în faţa gloriei Celui de- 
Sus... Ai venit aici să cauţi iertarea. Numai această dreaptă 
o poate revărsa asupra creştetului tău. Vorbeşte deci fără 


frică, fără orgoliu şi fără slăbiciune. Şi, ca să nu mai ai nici o 
îndoială asupra soartei tale şi a mea, priveşte... 

În aceeaşi clipă Fausta desprinse cu iuţeală pumnalul pe 
care-l purta la brâu şi îl aruncă în faţa călugărului 
îngenuncheat. 

— Este acelaşi? întrebă Fausta. 

— Da, răspunse înfundat Jacques Clement, este într- 
adevăr acelaşi cu pumnalul pe care l-am primit şi acum văd 
că sunteţi în legătură cu îngerul... 

Deodată, cu o iuţeală fulgerătoare, în jurul lui Jacques 
Clement se făcu întuneric. N-o mai văzu nici pe Fausta, nici 
altceva în jurul său. Iar groaza sfântă pe care o simţise în 
capela iacobinilor. Îl cuprinse, în momentul când o lumină 
blândă se răspândi în fundul camerei şi când din ea văzu 
născându-se îngerul. Ca şi prima dată, îngerul avea 
trăsăturile ducesei de Montpensier. Jacques Clement, scos 
din minţi, întinse braţele spre această apariţie. Deodată, 
îngerul se apropie de el şi-i şopti: 

— Astăzi, Jacques Clement, vei afla pe ce căi vei ajunge la 
nemurire, la gloria cerească... şi la fericirea pământească. 
Suverana pontificală este însărcinată să-ţi comunice... 
Ascult-o... 

Îndată, îngerul se retrase subit şi călugărului i se păru că 
fiinţa aceea se evaporase. Lumina reapăru din nou în 
cameră. 

Călugărului nici nu-i trecea prin minte că totul putea fi o 
înşelătorie. 

— În numele Cerului, doamnă, exclamă el ştergându-şi 
sudoarea rece ce-i acoperea obrazul, n-aţi văzut nimic în 
această cameră în timp ce s-a făcut întuneric? 

— Călugăre, revino-ţi în fire, te rog... Lumina a strălucit 
neîntrerupt. 

— Cum, odaia aceasta n-a fost o clipă cufundată în 
întuneric? 

— În nici un caz. 


— Şi n-aţi văzut un corp aerian, acolo, în faţa acelei 
draperii? 

— Nu te-am văzut decât pe tine, călugăre...: 

— Dumnezeu să-mi apere minţile! continuă Jacques 
Clement. 

— Crede-mă, călugăre, Dumnezeu ţi le va apăra atâta 
vreme cât le vei pune în slujba lui. 

— Dar ce trebuie să fac? ... izbucni tânărul călugăr. Ştiţi 
oare? 

— Ştiu, răspunse Fausta, că ai primit de la un înger un 
pumnal asemănător cu cel pe care l-am primit şi eu şi pe 
care ţi l-am arătat. Cu pumnalul acela trebuie să-l loveşti pe 
Valois... 

— Aşadar, rosti călugărul cu o înflăcărare în care se mai 
putea ghici încă o şovăială, este cu adevărat îngăduit să 
ucizi un rege? 

— Cine se mai îndoieşte, dacă regele este un criminal! 

— Şi voi avea deplina iertare? 

— O ai! zise cu gravitate Fausta. 

Apoi, ridicând mâna dreaptă într-un gest de 
binecuvântare, ea pronunţă cuvintele sacramentale, pe 
care Jacques Clement, înmărmurit, le ascultă cu nesaţ. 

Călugărul se înclină: 

— Ordinele dumneavoastră? întrebă el. Singur şi slab cum 
sunt cum aş putea eu ajunge la Valois? 

— Poimâine, răspunse Fausta, va pleca din Paris marea 
procesiune spre Chartres, pentru a prezenta regelui 
doleanţele poporului din Paris. Intră în cortegiu. Nimeni nu 
se va mira văzându-te acolo. Amestecat cu modestie în 
mulţime, roagă-te în sinea ta şi gândeşte-te că eşti 
purtătorul în acelaşi timp al cuvântului Domnului, cât şi al 
soartei noii Biserici! 

— Şi odată ajuns la Chartres? între călugărul. 

— O să mă regăseşti acolo ca să-ţi îndrept paşii... afară de 
cazul când s-ar putea să fii condus chiar de înger... 


— Îngerul! rosti Jacques Clement tresărind. Îl voi vedea 
deci? 

— Cred că-l vei vedea, dacă nu sub forma lui aeriană, cel 
puţin sub forma lui materială. 

Jacques Clement aţinti de data aceasta asupra Faustei o 
privire neîncrezătoare şi întrebă: 

— Cum, doamnă, cunoaşteţi deci această formă materială? 
Cum o cunoaşteţi? 

— Aşa cum o cunoşti şi dumneata. Am văzut şi eu ceea ce 
ai văzut şi dumneata în alte locuri şi în alte momente, asta-i 
tot. Am auzit şi eu ceea ce ai auzit şi dumneata. Te îndoieşti 
oare de aceste apariţii, călugăre? 

— Ferească Sfântul! răspunse călugărul cu înfocare. 

— Deci, dacă-ţi spun că poate îl vei vedea pe înger în 
întruchiparea lui materială, înseamnă că ducesa de 
Montpensier se va afla la Chartres, în acelaşi timp cu 
dumneata şi cu mine. 

Fruntea palidă a călugărului se împurpura. Îşi cobori 
pleoapele pentru a-şi ascunde arsura din sânge şi bâigui 
acest singur cuvânt: 

— Marie! 

Atunci Fausta zâmbi livid şi, reluându-şi tonul de autoritate 
suverană, cu care insufla respect unor minţi chiar mai 
viguroase decât aceea a călugărului, spuse: 

— Priveşte-mă atent. Crezi într-adevăr că sunt în legătură 
cu puterea cerească? 

— O cred din tot sufletul... 

— Ei bine, atunci trebuie să crezi că toate cuvintele mele 
sunt dictate, inspirate chiar... 

— Oh, gemu călugărul, ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Doar atât: pe cât trebuie să ai încredere în forma 
aeriană a îngerului, pe atât trebuie să te fereşti de forma lui 
materială. 

— Să mă feresc de Marie? murmură călugărul. 

— N-a încercat oare o dată să te târască într-un păcat 
mortal? Adu-ţi aminte de încăperea pe care ai trebuit s-o 


străbaţi ca să ajungi aici! Adu-ţi aminte de seara când ai 
fost atras în ea... 

— Ah, ştiţi, aşadar, toate, dacă ştiţi şi că am fost groaznic 
de zguduit în inima mea... 

Călugărul răcnise aceste ultime cuvinte scrâşnind din 
dinţi. Fausta îl examina cu atenţia rece a unui chirurg, care 
face să pârâie pielea sub bisturiu şi văzându-l pe tânăr 
gâfâind, se grăbi să continue: 

— Aminteşte-ţi că din noaptea aceea fatală, în vinele tale 
pare să curgă lavă aprinsă şi că buzele tale arse de friguri 
caută în noapte un sărut ca acela pe care ea ţi l-a dat 
atunci! ... 

— Îndurare, doamnă şi suverană, horcăi călugărul. Nu ştiu 
prin ce minune cunoaşteţi senzațiile pe care nu îndrăznesc 
să mi le mărturisesc mie însumi, dar aceste senzaţii le 
descrieţi cu o precizie înfricoşătoare! 

— Fie, reluă Fausta cu o neţărmurită blândeţe. Să nu mai 
vorbim de trecut şi să ne gândim la viitor. lată-te deci pus în 
gardă. Şi dacă te vei găsi în faţa ducesei de Montpensier... 

— Ei bine? bolborosi călugărul. 

— Ei bine, ţi-am spus: fii neîncrezător... căci...: 

— Doamnă, suverană, îndurare... 

— Ei bine, ea te iubeşte! încheie Fausta. 

Călugărul dădu un strigăt teribil şi căzu prosternat, cu 
faţa la pământ. El rămase multă vreme aşa, cu acest singur 
gând viu în el, scânteietor ca un fulger care l-a orbit: 

— Mă iubeşte! ... Să mă feresc de ea... eu! Ah, chiar de-ar 
fi să ajung în iad! ... 

Când se ridică, văzu cu surprindere că Fausta dispăruse. 
În locul ei o fată tânără, zâmbitoare, îl aştepta. Ea îl luă de 
mână şi-l conduse spre o uşă, care la un semnal al ei, se 
întredeschise. 

Călugărul trecu prin această uşă şi găsindu-se din nou la 
hanul „Ieascul de Fier”, ar fi putut crede că totul n-a fost 
decât un vis. Dealtfel, fără să mai întârzie, el părăsi hanul şi 
se îndepărtă în grabă. 


Fausta intrase într-o cameră vecină cu cea în care l-a 
primit pe Jacques Clement. Acolo o regăsi pe femeia care o 
aştepta fără îndoială cu nerăbdare, căci la vederea Faustei 
ea îi ieşi repede în întâmpinare. Şi dacă călugărul s-ar fi 
aflat acolo, ar fi recunoscut numaidecât costumul din lână 
albă şi părul lung auriu al îngerului care-i apăruse. 

Numai trăsăturile acestui înger, din grave şi melancolice, 
deveniseră zâmbitoare, iar chipul bănuitor al ducesei de 
Montpensier ar fi dat o lovitură de moarte sentimentelor de 
credinţă ale călugărului. 

Oricum ar sta lucrurile, când îngerul ieşi în faţa Faustei, 
aceasta îi cuprinse mâinile, o sărută pe frunte şi-i zise: 

— Eşti într-adevăr un înger gingaş şi de o frumuseţe 
surâzătoare în toiul acestei cumplite bătălii, în care totul în 
jurul nostru este atât de negru şi de trist... 

— Aşadar, exclamă Marie de Montpensier, el crede cu 
adevărat că sunt un înger? 

Izbucni în râs şi adăugă numaidecât: 

— Bietul tânăr! 

Fausta o privi lung pe ducesă cu o severitate pătrunsă de o 
undă de răceală glacială şi spuse: 

— Cu toate că mintea ta păcătoasă nu poate concepe unele 
adevăruri care-ţi scapă, află că eşti chiar îngerul ales, mai 
mult decât ţi se pare ţie însuţi... 

— Dar..., gângăvi ducesa, înlemnită şi aproape îngrozită. 

— Dar, continuă Fausta, a venit momentul să părăseşti 
acest rol. Slabă cum eşti, nu-l vei mai putea suporta multă 
vreme. La Chartres n-ai să-i mai apari călugărului Jacques 
Clement sub forma unui înger, ci Marie de Montpensier va 
fi aceea care-l va conduce până la capăt. 

— Dacă-i după mine, murmură ducesa, îmi place mai bine 
aşa. 

— Jacques Clement se va afla în marea procesiune, 
continuă în treacăt Fausta. 

— Mă voi afla deci lângă el în timpul drumului, pentru că 
eu voi face drumul pe jos, da! De mi-ar fi cel puţin iertate 


păcatele! ... Păcatele prezente şi viitoare! 

După ce făcu o uşoară reverență, ducesa se îndepărtă 
sprintenă, ieşind curând prin uşa principală de fier. În ce o 
priveşte pe Fausta, ea se duse în încăperea învecinată cu 
hanul „La leascul-de-Fier”” care, după cum am văzut, era 
refugiul ei favorit. Acolo murmură: 

— Hernic al III-lea va muri, deci! ... Zarurile au fost acum 
aruncate. 

În clipa aceea, una dintre însoţitoare intră şi-i şopti Câteva 
cuvinte. Fausta tresări surprinsă, dar spuse: 

— Adu-l aici, Myrthis... 

Însoţitoarea ieşi, apoi reveni după câteva clipe cu un 
bărbat care se înclină în faţa Faustei, fără să scoată vreun 
cuvânt. 

— Ei, ce-i? întrebă Fausta eu acea veselie care părea să fie 
doar expresia unei muşcătoare ironii. Chiar dumneata eşti, 
domnule de Maurevert? Nu ai primit oare cele o sută de mii 
de livre convenite de la casierul meu? 

— E lucru făcut, doamnă... 

— Atunci de ce nu te afli la mănăstirea Montmartre? 

— Da, ar trebui să mă găsesc lângă ViolettA. Dar am să vă 
spun, doamnă: monseniorul de Guise mi-a interzis categoric 
să mă apropii de mănăstire - atât este de chinuit de gelozie. 

— Ah, se răsti Fausta. Şi eu voiam s-o las în viaţă! ... 

— Să vă povestesc mai departe, continuă Maurevert, 
vorbind şi el cu o ironie furioasă. Trebuie să mă cunoaşteţi 
din moment ce aţi recurs la mine. Trebuie deci să bănuiţi 
că, în ciuda interdicţiei monseniorului de Guise: aş fi ajuns 
la mănăstire, aş fi răpit-o pe soţia mea, căci la urma urmei e 
soţia mea! Într-un cuvânt, m-aş fi aflat acum departe de 
Paris împreună cu Violetta. 

— Este oarecum ceea ce ne-am înţeles. 

— Da, dar a intervenit o mică întâmplare care mi face să 
nu mai vreau să fug singur, întrucât ducele îmi acordă o 
protecţie sigură. 

— Care-i întâmplarea? 


— Domnul de Pardaillan a evadat de la Bastilia! 

Dacă Maurevert ar fi putut avea cea mai mică bănuială 
asupra sentimentelor Faustei faţă de Pardaillan, atunci 
bănuiala s-ar fi risipit chiar în clipa aceea. Într-adevăr, este 
imposibil de redat perfecțiunea nepăsării cu care Fausta a 
primit această ştire, care a bubuit brusc în urechile ei ca o 
lovitură de trăsnet! 

Şi, în timp ce gândurile începură să i se învârtejească în 
furtuna nebuniei, zâmbitoare, calmă, cu aceeaşi nuanţă de 
ironie în care străbătea totuşi puţină milă, întrebă: 

— Sărmane domnule de Maurevert, ce ai să te faci acum? 

Maurevert scrâşni din dinţi. Fausta exprimase într-un 
singur cuvânt ceea ce era straniu şi înspăimântător în viaţa 
sa: dacă Pardaillan era liber, ce va face el, Maurevert? 

— Ce voi face? întrebă Maurevert cu un oftat de osteneală. 
Trebuie să mă bizui pe de Guise. Acum suntem patru care-l 
urâm pe acest om: de Guise, Leclerc, Maineville şi 
Maurevert, iată patru duşmâănii... patru spaime dacă vreţi... 

— Spaime? exclamă Fausta. Ai pronunţat cuvântul 
„spaime”? 

Şi gândindu-se mai adânc la propria-i fiinţă, Fausta văzu 
că în inima ei îşi făcuse loc ceva ce nu mai simţise până 
acum: spaima... 

— Doamnă, strigă Maurevert, lui de Guise îi e frică, la fel şi 
lui Bussi-Leclerc. Maineville se teme, ca şi Maurevert. Şi 
numai astfel am putea scăpa, înmănunchind cele patru 
spaime, ca din ele să ţâşnească trăsnetul! Ducele de Guise, 
doamnă, continuă el, ne-a vorbit astfel: „Cred că toţi patru 
vom muri de mâna blestematului de Pardaillan!” N-aveam 
nevoie să-mi spună mie acest lucru, care-l ştiu de 
şaisprezece ani! 

Atunci, Maurevert povesti în câteva cuvinte cele 
întâmplate la Bastilia. Fausta ascultă cu acelaşi calm 
compătimitor. Apoi Maurevert conchise: 

— lată ce am venit să vă spun, doamnă: că ducele, eu, 
Leclerc şi Maineville ne unim de acum încolo ca să lovim în 


duşmanul comun. Cu alte cuvinte, doamnă, că nu mai pot 
rămâne la mănăstirea Montmartre. Ducele pleacă la 
Chartres, plecăm împreună toţi patru. 

— E foarte bine, răspunse liniştită Fausta. Dar de azi- 
dimineaţă, de când omul acela a fugit din Bastilia, ce aţi 
făcut ca să-l prindeţi? 

— l-am pus capul la preţ: cinci mii de ducați de aur... 

— Întoarce-te la duce, spuse Fausta, cu acelaşi calm. Vom 
relua executarea planurilor noastre, domnule de 
Maurevert, după ce, cu ajutorul celor trei prieteni, îl vei fi 
nimicit pe duşman. 

Maurevert se înclină şi voi să se îndrepte spre uşa pe care 
venise. 

— Nu, zise Fausta, treci pe aici... 

Ea-i arătă uşa care făcea legătura între palat şi han. Era 
un principiu practicat în palatul Faustei: să fie văzută cât 
mai puţină lume intrând sau ieşind, mai cu seamă în timpul 
zilei. 

Maurevert, după ce-o salută pe Fausta, ieşi deci şi se găsi 
în han, sau cel puţin în salonul acela luxos, care părea să fie 
o prelungire a palatului. Îl străbătu şi ajunse într-o odăiţă, 
în momentul în care una din hangiţe, Pâquette, intra tocmai 
pe o altă uşă. Pâquette, zărindu-l pe străin, închise repede 
uşa, ca şi cum s-ar fi temut ca acesta să nu vadă personajele 
aflate în camera alăturată. Maurevert intrase în salonul 
comun şi se pare că numai când Pâquette îl întrebă ce 
dorea, îşi dăduse seama că se afla într-un han. Clătină din 
cap şi ieşi. 

„E vreun nebun”, gândi Pâquette care, luând o mică 
damigeană cu vin de Saumur, se întoarse în odăiţa din care 
ieşise când l-a întâlnit pe Maurevert. 

— Am tras o spaimă, spuse Pâquette intrând acolo. 

— De ce? se auzi glasul zeflemitor al lui Pardaillan. 
Persoanele pe care Maurevert fusese gata să le vadă, sau 
care l-ar fi putut zări pe el, dacă Pâquette n-ar fi închis atât 
de repede uşa, persoanele acelea erau Pardaillan şi Charles 


d'Angouleme care, după plecarea lui Jacques Clement, 
rămăseseră la aceeaşi masă, în aceeaşi cameră. 

— De ce? reluă Pâquette, din cauza unui om cu un chip 
oribil, care nu mi-a răspuns nici un cuvânt atunci când i-am 
vorbit şi care intrase în han Dumnezeu ştie cum şi s-ar 
putea să fie din cei ce vă caută! 

— Ei bine, n-are decât să mă caute, rosti nepăsător 
cavalerul. Aşadar, frumoasa mea Roşcovană, nu sunteţi aici 
ca stăpâne ale „Ieascului-de-Fier”, după cum arată firma, ci 
ca nişte persoane în serviciul acelei doamne misterioase...” 
Servantele ei! Poate că spioanele ei? ... 

Cuvintele nu le jigniră de fel pe cele două foste femei de 
stradă. 

— Nici servante, nici spioane, răspunse simplu Pâquette. 
lată adevărul: a doua zi după ce am deschis aici un han al 
cărui nume l-am dat în memoria dumneavoastră şi a lui 
Catho, în ziua aceea am primit vizita unui om înalt şi 
frumos, care ar fi fost măreț şi plăcut la vedere, dacă n-avea 
o înfăţişare aspră şi o tristeţe cum nu mai văzusem până 
atunci. E adevărat, Roşcovano? ... 

— E adevărat. Monseniorul Farnese era în acelaşi timp un 
cavaler admirabil şi preotul cel mai mohorât ce se poate 
închipui. 

— Monseniorul Farnese! exclamă cu glas sugrumat 
Charles d'Angouleme. 

— Era numele acelui om, după cum am aflat mai târziu. Se 
pare că este cardinal. În sfârşit... ne-a propus să ne ajute în 
instalarea hanului nostru, până într-atât încât a plătit cele 
opt mii de livre cât a costat hanul. Nu s-a mulţumit numai 
cu atât şi ne-a asigurat că ne va face o rentă de şase sute de 
scuzi pentru noi două, dacă vom consimţi să-i închiriem pe 
veci o sală din fundul hanului şi să lăsăm să se pună acolo o 
uşă de trecere spre casa învecinată. Se înţelege că am fost 
de acord cu toate. Şi, puţin câte puţin, omul acesta ne-a 
dezvăluit ceea ce aştepta stăpâna lui de la noi... Sala din 
fund a fost luxos mobilată... şi din când în când se 


desfăşurau acolo orgii nemaipomenite... iar altădată erau 
atraşi acolo oameni pe care nu-i mai revedeam niciodată. 

Când am văzut că se petrec lucruri necurate, continuă 
Pâquette, ne-a părut rău, dar era prea târziu. Dar, la urma 
urmei, ce ni se cerea nouă? Să conducem doar până-n sala 
respectivă persoanele care veneau şi ne făceau un semn. 

— La fel cu cel pe care vi l-a făcut adineauri tânărul acela? 

— Întocmai... Noi nu ştim ce se întâmplă în casa de 
alături... 

— Şi n-aţi încercat niciodată să pătrundeţi acolo? ... 

— O, ba da! ... exclamă cu naivitate Roşcovana. Numai 
că... 

— Numai că? întrebă Pardaillan. 

— Ei bine, continuă Roşcovana, într-o zi am vrut să 
deschidem uşa şi n-am putut. Atunci ne-a cuprins 
curiozitatea pe amândouă şi Pâquette s-a hotărât să bată la 
uşă după semnalul convenit. 

— Şi care e acest semnal? întrebă ca în treacăt cavalerul. 

Roşcovana şi Pâquette se priviră speriate. 

— Semnalul? bâigui Pâquette. 

— Da, te întreb cu ce semnal ai deschis uşa, căci isteţe 
cum sunteţi amândouă, probabil că aţi izbutit. 

— Din nefericire, nu, domnule cavaler. Nu vă daţi seama 
că ne riscăm viaţa vorbindu-vă de asemenea lucruri? Cine 
ştie ce ni s-ar putea întâmpla dacă am face dezvăluirea pe 
care ne-o cereţi! 

— Ei bine, atunci să nu mai vorbim despre asta! spuse 
Charles d'Angouleme. 

— Chiar aşa, întări Pardaillan. Să nu mai vorbim de 
semnal. Dar vă puteţi continua povestirea. 

Roşcovana, care avea mâncărime de limbă ca o 
preacinstită cumătră ce era, continuă deci: 

— Pâgquette fu aceea care a bătut la uşă. De-abia a ciocănit 
că uşa s-a şi deschis. Şi noi am vrut să dăm înapoi... 

— Dar cum, era atât de groaznic? 


— O să vedeţi, reluă Roşcovana înfiorându-se. Din clipa în 
care am intrat, uşa s-a închis de la sine... lumina care 
inunda încăperea se stinse. Am dat un țipăt puternic şi am 
căzut în genunchi... Am închis ochii! ... 

— Şi eu la fel! 

— Când am deschis din nou ochii, continuă Roşcovana, am 
văzut că se făcuse puţină lumină în odaie, destul ca să se 
poată vedea atârnând de tavan două funii, iar la capătul 
fiecăreia din ele câte un laţ frumos. Atunci am înţeles că 
vom fi spânzurate şi am început să plâng. Deodată, apărură 
doi oameni, doi uriaşi cu măşti negre. Nu ştiu ce simţea 
Pâquette, dar eu nu mai puteam gândi nimic. Unul dintre 
uriaşi apucă laţul care se legăna deasupra mea, cobori 
nodul până la mine, care căzusem în genunchi şi îndată am 
simţit că funia mă strânge de gât... 

La aceste cuvinte, Roşcovana duse mâna la gât fără să-şi 
dea seama şi respiră adânc. Pâquette murmură: 

— Între timp, celălalt uriaş mă strângea pe mine de gât! 

— Şi cum aţi fost salvate? 

— Veţi vedea, continuă Roşcovana. Când mi s-a pus funia 
de gât am început să spun în minte o rugăciune ca să încerc 
să-mi salvez sufletul, dacă nu-mi mai puteam salva trupul. 
Întredeschizând un ochi, văd că cei doi uriaşi au dispărut. 
Ne găseam una în faţa celeilalte, în genunchi, fiecare cu 
funia de gât. Nu ştiu cum arăta chipul meu, dar cel al 
Pâquettei m-a înspăimântat. Am vrut să-i vorbesc, dar 
cuvintele mi se opreau în gâtlej. Atunci, domnule cavaler, 
oh, atunci se întâmplă un lucru într-adevăr înfricoşător. 
Ascultaţi... În timp ce o priveam pe Pâquette, pe care o 
vedeam albă ca o moartă, cu trăsăturile schimonosite, am 
observat că funia pe care o purta la gât şi care avea celălalt 
capăt atârnat de tavan... da... funia aceea începuse să se 
întindă! ... 

Pâquette dădu un țipăt. În aceeaşi clipă se ridică în 
picioare. Tot atunci am simţit, că funia din jurul gâtului meu 


se întindea şi ea, iar eu dădui la rândul meu un țipăt 
asemănător. 

— Da, ţipătul pisicii sălbatice, nu? 

— Da, domnule cavaler, răspunse Roşcovana înmărmurită. 
M-am ridicat şi eu în picioare! apoi am încercat să-mi desfac 
nodul. Imposibil! Funia se întindea întruna. Mă trăgea spre 
tavan, dar se întindea încet, atât de încet încât se putea 
vedea cu ochii, domnule. Oh, am vrut s-o opresc, am apucat- 
O, dar ea continua să se întindă. Încă puţin, încă o mică 
mişcare şi funia mă va ridica, voi atârna, voi fi spânzurată. 

— Taci! Taci! gâfâi Pâquette ieşită din minţi. 

Se lăsă o clipă de tăcere, timp în care Roşcovana şi 
Pâquette îşi reveniră din emoţiile lor, golind câte un păhărel 
de vin, pe care Pardaillan li-l turnă din damigeană. 

— Am rămas cu o sperietură de moarte, reluă apoi 
Roşcovana. Dar, în sfârşit, pentru a termina povestea, iată 
că o văd deodată pe Pâquette apucând un scaun de lângă 
ea, în clipa în care funia avea s-o ridice de la pământ! Se 
urcă pe scaun, iar eu, într-o ultimă privire, văd de asemeni 
un scăunel lângă mine. Îl trag în dreptul meu şi mă urc pe 
el. lată-ne salvate... salvate pentru zece minute, căci 
blestematele de funii continuau să se întindă din ce în ce 
mai mult! Deci, zece minute cât zece veacuri, domnilor, 
zece agonii, zece morţi! La capătul acestui răgaz voi vedea 
funiile din nou întinse. Şi atunci nu mai rămânea nici o 
speranţă! M-am ridicat în vârful picioarelor şi, deodată, ca 
apucată de o nebunie, am început să strig: Iertare! Iertare! 


— Şi eu la fel, se alătură Pâquette. Auzind-o pe Roşcovană, 
am început şi eu să strig: Iertare! Iertare! ... 

— Şi, nu uitaţi: acolo nu se afla nimeni! Dar eu strig din ce 
în ce mai tare: „Iertare! N-am să mai fac...” Atunci funia s-a 
oprit deodată din mişcarea ei! Ba chiar a fost slăbită puţin!. 
„lertare! Niciodată n-am să mai intru aci! ...” Funia se 
destinde şi iată că un glas ieşit de nu ştiu unde, un glas care 
m-a îngheţat de frică, un glas cu toate acestea plăcut, ne 


W 


spune: „Vă câiţi oare?” „Da, da 
plâns amândouă. 

„O să mai încercaţi să surprindeţi taine sfinte?” 
„Niciodată, oh, niciodată!” „Ei bine, de data aceasta, 
Dumnezeu v-a iertat. Mergeţi şi rămâneţi credincioase! ... 
La rostirea acestor cuvinte, continuă Roşcovana cu emoție, 
iată că funiile sunt pe deplin slăbite. Sar jos de pe scăunel şi 
Pâquette la fel. Leşin. Când mi-am revenit mă găseam 
întinsă într-o odaie a hanului, cu Pâquette lângă mine. 

Roşcovana tăcu câteva clipe şi-şi frecă încetişor gâtul. 

— Iată, zise Pâquette, ce ni s-a întâmplat când am vrut să 
vedem ce se petrece dincolo de uşă. 

— Drace, exclamă Pardaillan, dar mie, tot ce mi-aţi 
povestit până acum, îmi dă o poftă nebună să mă duc să 
văd... 

Cele două hangiţe speriate se priviră îngălbenindu-se. 

— Feriţi-vă de una ca asta! murmură una din ele. 

— O să vi se întâmple o nenorocire! adăugă cealaltă. 

— Ei, asta-i! Cred că exageraţi puţin. Şi la urma urmei tot 
nu va fi mai groaznic decât teascul de fier la care mă face 
firma voastră să mă gândesc... 

Ziua se scursese pe îndelete, cu aceste poveşti, venise 
seara. În han se aprinseră torţe. Între timp, damigeana se 
golise. După damigeană, numeroase sticle îşi dădură 
sufletul în urma atacurilor repetate. Şi nu trebuie să mai 
spunem că Roşcovana se făcuse mai roşie ca oricând şi că 
Pâquette se îmbujorase ca un mac. Oricât erau de bune 
băutoare, Pardaillan, care era un mare băutor când îşi 
punea mintea, le doborâse. 

— Ei şi acum ce-aţi spune voi dacă v-aş cere să-mi 
dezvăluiţi semnalul? 

— Semnalul? se bâlbâi Roşcovana. 

— Da, faimosul semnal care deschide uşa de trecere... 

Pardaillan zâmbea nevinovat vorbind astfel. Roşcovana şi 
Pâquette erau aproape bete, dar după cum am mai spus, 
erau două cumetre zdravene, nişte sugative în stare să bea 


strigarăm hohotind de 


LLA 


fără să-şi piardă minţile mai mult decât voiau ele. La 
întrebarea lui Pardaillan, Roşcovana, femeie prevăzătoare, 
îşi pregăti retragerea: 

— Hai, Pâquette, zise ea, zboară timpul de care avem 
nevoie, să pregătim cina studenţilor în timp ce pălăvrăgim 
aici, servitoarele noastre ticăloase probabil că lasă să se 
ardă vânatul. Vino, Pâquette... 

Ea se înclină adânc în faţa lui Pardaillan, retrăgându-se. Pe 
neaşteptate, cavalerul o înşfăcă de braţ, spunându-i: 

— Bagă de seamă, copilo, că ai să cazi. lată acum că şi 
Pâquette îşi îndoaie genunchii într-o reverență. Ţine-o bine! 
Susţine-o! Nu-i da drumul, bunul meu prieten! E uimitor 
cum vinul acesta uşor de Saumur taie picioarele femeilor şi 
dă putere braţelor bărbaţilor! 

Ducele d'Angouleme înţelese de la primul cuvânt şi din 
prima ochire şi o urmă pe Pâquette, pe care o ţinea strâns. 
În acelaşi timp, Pardaillan se ridicase, împinse cu 
genunchiul uşa întredeschisă şi întorcând capul spuse cu 
mare blândeţe: 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Domnule cavaler, i se adresă Roşcovana cu un fel de 
demnitate, ascultaţi-mă: m-am bătut pentru dumneavoastră 
altădată. Am intrat în închisoarea Temple chiar înaintea lui 
Catho, iar Pâquette şi-a pus şi ea viaţa la bătaie ca s-o 
salveze pe a dumneavoastră. De atunci s-a scurs multă 
vreme şi n-a trecut o zi în care să nu vorbim de 
dumneavoastră cu o mare admiraţie. În aşa fel, domnule 
cavaler, că am ajuns să vă vedem cu ochii închipuirii ca pe 
un rege... Să fim oare forţate să regretăm? ... 

Şi preacinstita gazdă vărsă câteva lacrimi, în timp ce 
Pâquette continuă la rândul ei: 

— Ah, domnule cavaler, n-am crezut niciodată că într-o zi 
dumneavoastră veţi face să apese o vină atât de mare 
asupra Roşcovanei şi a bietei Pâquette. Căci, dacă vă 
răspundem, vom fi ucise fără milă! 

Pardaillan răspunse grav: 


— Îmi sfâşiaţi inima amândouă. Aveţi deplină dreptate. 
Sunt un ingrat! 

— Vă bateţi joc de două biete fete, rosti trist Roşcovana. 

— Credeţi? Sunteţi sigure? Eu nu cred. Ceea ce cred însă 
este că-mi veţi preda semnalul, sau sunt hotărât să vă 
înjunghii cu mâna mea. 

Pardaillan trase pumnalul. Cele două femei se consultară 
din ochi cu o privire deznădăjduită, oftară din răsputeri, iar 
Roşcovana bolborosi în cele din urmă: 

— Pe uşă se află o cruce făcută din cinci cuie mari. 
Ciocăniţi pe rând pe acele cinci cuie, sus, jos, la stânga, la 
dreapta şi în sfârşit la mijloc: uşa se va deschide! ... 

Imediat îşi acoperi obrazul cu mâinile şi şopti plângând: 

— Suntem pierdute! ... 

— Sunteţi nişte fete cumsecade, zise Pardaillan cu multă 
căldură. Vă rog să mă iertaţi dacă am fost brutal cu voi... 
Hanul vostru face cam douăsprezece până la cincisprezece 
mii de livre... Vi-l cumpăr! 

Odată cu cuvintele deşertă pe masă conţinutul brâului său 
de piele şi-i făcu semn lui Charles, care-l imită fără şovăire. 
Roşcovana şi Pâquette, dând cu ochii de grămada de ducați 
de aur, se potoliră pe loc, cu toată frica de răzbunarea la 
care se expuneau şi la care se mai gândeau oarecum. 

— Cu aurul ăsta, zise Charles, puteţi fugi... 

— Uşurel, uşurel! exclamă Roşcovana, mai îmbătată de 
vederea ducaţilor decât fusese de vinul băut. De ce să 
fugim, domnule? 

— Dar funiile? ... Faimoasele funii care se întind atât de 
încet? 

— Nu-i nimic. O să jurăm că aţi intrat în han împreună cu 
cavalerul de adineauri şi că el v-a arătat semnalul. 

— Şi dacă nu vi se dă crezare? 

— O să avem atunci timp să fugim. 

Pardaillan se minună cu câtă uşurinţă ştiau femeile să 
rezolve cazurile de conştiinţă. Apoi, urmat de Charles 
d'Angouleme, se îndreptă spre încăperea luxoasă care 


servea, ca să zicem aşa, ca loc de trecere între han şi palat. 
Se duse drept la uşă şi văzu cele cinci cuie mari arătate de 
Roşcovană. Ciocăni cu pumnul în ele, în ordinea care-i 
fusese indicată. La a cincea lovitură uşa se deschise! ... 

După plecarea lui Maurevert, Fausta ceru femeilor s-o lase 
singură. 

Ea primise cu o linişte ciudată vestea evadării lui 
Pardaillan. Rămasă singură, încuie cu grijă uşile, cobori 
draperiile care le ascundeau, se duse încet să se aşeze şi 
începu să chibzuiască: „Omul acesta mi-a mărturisit că se 
va împotrivi planurilor mele. Şi se ţine de cuvânt. Toate mi- 
au reuşit până-n ziua când a apărut el în viaţa mea. Toate se 
prăbuşesc din clipa în care l-am cunoscut! ...” 

În sufletul ei se petrecu ceva îngrozitor. 

Fausta simţea, îşi dădea seama că plângea. Dar lacrimile 
ei, în loc să inunde pleoapele şi să devină picături vizibile 
care să-i ardă obrajii, erau nişte lacrimi nevăzute şi păreau 
să-i cadă înapoi pe inimă ca un plumb topit. 

Ceea ce suferea în ea, ceea ce se zbătea, era fiinţa 
omenească, femeia. lar ceea ce rămânea neclintit în fotoliul 
acela era o Fausta, să spunem aşa, artificială, suverana 
orgolioasă, aceea care nu se văzuse niciodată plângând şi 
nu s-a temut vreodată de ceva. 

„Acest Maurevert mi-a vorbit de groaza lor, a tuturor. Dar 
eu? ... Spaimă, ce însemni tu? ... Spaimă, nici nu vreau să te 
cunosc! ...” 

Dar văzu că de acum încolo spaima nu mai era ceva 
necunoscut. Înţelese că atâta vreme cât Pardaillan va fi 
liber, ea va tremura. 

„Propria mea slăbiciune face puterea lui, continuă ea. 
Există în mine un sentiment pe care n-ar fi trebuit să-l 
cunosc. Astfel a fost încheiat pactul dintre mine şi 
Dumnezeu. Trebuia să rămân fecioară imaculată nu numai 
cu trupul, dar şi în gândurile mele cele mai ascunse... Acum 
nu mai sunt fecioara...” 


Fausta pronunţă aceste cuvinte aproape cu glas tare. Cine 
le-ar fi auzit nu-şi putea închipui turbarea, groaza, ruşinea 
care răvăşeau acest suflet. 

Totuşi, puţin câte puţin, ea se potoli. 

„Dar, pentru a-mi duce la bun sfârşit planul, mormăi ea la 
un moment dat, trebuie neapărat ca acest om să fie regăsit 
şi să ajungă din nou în puterea mea! Dar dacă aceasta nu se 
va întâmpla niciodată?” 

În timp ce chibzuia astfel, la uşa de trecere spre han se 
auzi un ciocănit. 

„Cine poate veni?” gândi Fausta. 

Se auzi o a doua bătaie în uşă. 

„Să fie de Guise? ... Să fie călugărul? Cine este?” 

După executarea celor cinci lovituri, uşa se deschidea 
automat. Dar Fausta putea să împiedice deschiderea ei. 
Împingând doar un zăvor uşor, care oprea funcţionarea 
mecanismului. La a patra lovitură, îi veni deodată gândul să 
împingă zăvorul. Un sentiment straniu o îndemna să nu-l 
primească pe cel ce bătea. Se ridică repede şi se îndreptă 
spre uşă. 

Dar în clipa aceea căzu a cincea lovitură şi uşa se deschise. 
Fausta se opri încremenită: Pardaillan se afla în faţa ei. 
Cavalerul se întoarse spre Charles d'Angouleme aflat încă 
în camera de trecere şi rosti pe un ton ciudat: 

— Monseniore, mă bizui pe dumneata să-l păzeşti pe acest 
prizonier... „Care prizonier?” se întrebă Charles 
înmărmurit. 

— Dacă până întrun ceas nu mă întorc, ucide-l fără milă, 
apoi sări pe cal, repede te la Chartres în galop mare şi 
anunţă-l pe rege... „Despre ce trebuia să-l anunţe pe rege?” 
bodogăni în sinea lui tânărul duce, ameţit. 

Încrederea lui în forţa şi fantezia născocitoare a lui 
Pardaillan era neţărmurită. Dar simţea că acum cavalerul 
juca o carte înfricoşătoare şi Charles, în loc să răspundă, îşi 
spuse că ar fi ultimul dintre laşi dacă nu intra o dată cu 


prietenul lui în vizuina Faustei. Făcu deci cu hotărâre un 
pas înainte. 

— Monseniore, zise Pardaillan apucându-l de braţ, m-ai 
înţeles cum trebuie, nu-i aşa? 

De data aceasta tonul era astfel încât Charles înţelese că 
succesul expediției şi viaţa cavalerului depindeau de 
ascultarea lui orbească. 

— Fii liniştit, răspunse el, dacă într-o oră nu te-ai întors 
unde ştim noi, ucid şi Henric al III-lea va fi prevenit încă în 
noaptea aceasta. 

— Admirabil! răspunse Pardaillan. 

Apoi intră în cameră, încetând să mai ţină uşa 
întredeschisă. Atunci uşa grea se închise de la sine. 

Pardaillan înaintă spre Fausta, cu capul descoperit şi, 
măturând podeaua cu penajul pălăriei, se înclină. 

— Doamnă, i se adresă el îndreptându-şi spinarea, veţi 
avea oare bunăvoința de a mă ierta pentru faptul că mă 
prezint la dumneavoastră la o oră atât de târzie şi pe o uşă 
ascunsă? 

Fausta se aşezase. O bucurie prezicătoare de nenorociri 
strălucea în privirea ei. Îşi sprijinise coatele pe braţele 
fotoliului şi era de o paloare şi de o încremenire, încât uşor 
putea fi luată drept o marmură frumoasă. Pardaillan vorbi 
din nou: 

— O discuţie între noi doi era necesară şi urgentă. M-am 
introdus la dumneavoastră aşa cum am putut. Îmi iertaţi 
această gravă înfrângere a regulilor etichetei, fie ea 
princiară, regală sau pontificală? 

De data aceasta Fausta făcu o mişcare şi bătu cu un ciocan 
într-un clopoțel. Intră un om care nu se arătă deloc mirat 
de prezenţa străinului. 

— Câţi guarzi sunt în palat? întrebă Fausta cu glas potolit. 

— Cei doisprezece obişnuiţi, dar... 

— Tăcere! Guarzii să se înarmeze şi să păzească toate 
ieşirile. Gentilomii de serviciu să fie pregătiţi să intre aici la 
primul fluierat. Puteţi pleca. 


Omul se înclină şi ieşi. Pardaillan zâmbi. Măsurile luate de 
Fausta îl uşurau de o grijă! Fausta aceasta era poate o 
tigroaică, dar rămânea femeie. Acum era însă sigur că va 
avea de-a face cu bărbaţi şi aceasta îl liniştea. 

— Cine sunteţi? întrebă Fausta, ca şi cum l-ar fi văzut 
pentru prima dată pe omul din faţa ei. 

— Doamnă, răspunse Pardaillan, sunt acela care v-a împins 
să faceţi o greşeală de neiertat. Datorită priceperii 
dumneavoastră de a vă deghiza, datorită sprintenelii 
neasemuite cu care mânuiţi spada, m-aţi făcut, în faţa 
hanului Devinicre, să cred o clipă că aveam în faţa mea un 
bărbat. M-aţi obligat să îmi încrucişez spada cu o femeie şi 
s-o lovesc pe această femeie drept în frunte. Este un lucru 
pe care nu mi-l voi ierta niciodată, doamnă... - Pardaillan, 
cu pălăria în mâna dreaptă, cu mâna stângă sprijinită în 
garda spadei, cu o privire plăcută, cu chipul destins, vorbea 
cu un accent de adâncă sinceritate. Fausta îi aruncă o 
privire fugară şi ochii i se tulburară, iar inima îi zvâcni în 
piept. 

Este sigur că aşa cum ea era expresia splendorii femeieşti, 
tot aşa Pardaillan, în această atitudine puţin teatrală, dar 
care îi şedea de minune, cu chipul strălucind de 
generozitate, era un admirabil tip de frumuseţe 
bărbătească. 

Fausta îşi dădu seama că avea în faţă un adversar demn de 
forţa ei. 

— Domnule de Pardaillan, spuse ea, vă iert că aţi intrat aici 
fără să fiţi chemat. Vă iert şi lovitura din frunte. Dar vă 
declar că nu veţi ieşi viu de aici. Aţi auzit ordinele pe care 
le-am dat? 

Pardaillan făcu din cap un semn de încuviinţare. Fausta 
continuă cu un zâmbet livid. 

— Vă iert, de asemeni, deoarece veţi muri peste puţin, că 
aţi surprins taina mea şi că aţi aflat cine sunt. 

Pardaillan se înclină. 


— Doamnă, răspunse el cu acea încântătoare naivitate a 
glasului şi a privirii care-i aparţineau numai lui, deoarece 
binevoiţi să-mi iertaţi toate acestea, atunci de ce vreţi să mă 
ucideţi? 

Fausta păli şi mai tare şi răspunse cu o voce ştearsă, fără 
nici un accent: 

— Veţi înţelege imediat, domnule de Pardaillan, cât vă 
admir, cât vă respect şi cât sunt de sigură că am să vă ucid 
îndată. Vreau să vă omor, domnule, pentru că m-aţi lovit nu 
în frunte, ci în inimă. Dacă v-aş uri, v-aş lăsa să trăiţi. Dar 
trebuie să muriţi pentru că vă iubesc. 

Pardaillan se cutremură. Ceea ce auzise i se părea de o 
mie de ori mai de temut decât ordinele date în prezenţa lui. 
Se simţea pierdut. Şi totuşi, voi printr-un calm desăvârşit, 
să rămână demn de înfricoşătoarea lui adversară şi destul 
de stăpân pe sine pentru a o dobori. lată ce-i răspunse: 

— Mă iubiţi, doamnă. lar mie îmi apăreţi de o atât de 
monstruoasă strălucire, în ochii mei vă arătaţi ca o 
neînchipuită forţă de frumuseţe, de moarte şi de teroare, 
încât v-aş iubi, da, v-aş iubi, dacă inima mea n-ar fi dată. 

— Iubiţi? întrebă Fausta fără mânie, nici curiozitate, nici 
dragoste, nici ură, ci numai cu acea înspăimântătoare 
răceală de care am mai vorbit. 

— Da, iubesc, rosti Pardaillan, cu o neţărmurită duioşie. Şi 
voi iubi până la ultima clipă a vieţii mele. În sufletul meu nu 
încape nici un alt sentiment, în afara acestei iubiri pentru 
care trăiesc şi fără de care n-aş mai exista, O iubesc, 
doamnă, o iubesc moartă... 

— Moartă! ... 

Faustei îi scăpă aproape un țipăt, o exclamaţie înăbuşită, 
în care se îmbinau uimirea, bucuria şi, poate, cine ştie, 
părerea de rău. Căci Fausta, sinceră în rolul ei de fecioară, 
ar fi învins în inima ei gelozia pentru o femeie în viaţă. 

— Vă gândiţi poate că sunt un biet nebun, continuă 
Pardaillan. Dar aşa stau lucrurile. O iubesc pe moartă de 
şaisprezece ani de când a murit. lată de ce, doamnă, vă jur 


pe cinstea mea, că aş binecuvânta clipa când asasinii, pe 
care i-aţi aşezat la pândă, se vor năpusti asupra mea, dacă 
n-aş mai avea un ţel pentru care vreau să mai trăiesc. Deci, 
fiindcă trebuie, voi mai trăi. 

Pentru a doua oară Fausta se simţi oarecum umilită. Aşa 
cum spusese Pardaillan, ea puse la pândă asasini gata să se 
năpustească. lar Pardaillan, cu toate acestea, afirma cu 
minunata lui simplicitate: „Pentru că trebuie, voi mai trăi...” 

Fu gata să dea semnalul. O mare curiozitate, o dorinţă 
fierbinte de a-l cunoaşte mai bine pe om o reţinură. Ea îl 
privea atentă, cu o nemăsurată uimire. El plecase capul, 
îngândurat după cele spuse. Deodată ridică fruntea. Un 
zâmbet subtil îi flutura pe buze. 

— Doamnă, zise el, înainte de a începe să mă încaier cu 
oamenii dumneavoastră şi să-i pun la locul lor... 

— Credeţi că-i veţi nimici? îl întrerupse Fausta. 

— Doamnă, nu voi ieşi de aici fără să fi obţinut ceea ce e 
necesar să obţin, răspunse fără ocol Pardaillan. lar pentru 
aceasta trebuie să vă spun mai întâi cum am putut intra 
aici. 

Iar în gândul lui, Pardaillan exclamă: „O, buna mea 
Pâquette şi duioasă Roşcovană, asta o spun ca să vă apăr 
puţin pe voi.” 

— Trebuie să ştiţi, continuă el cu glas tare, că am un 
duşman... iertaţi-mă, doamnă, dar aceste amănunte sunt 
necesare: acest duşman este un călugăr iacobin şi se 
numeşte Jacques Clement. Pe acest călugăr. Urmă el, am 
pus mâna adineaori, când a ieşit din palatul dumneavoastră. 
Şi ştiu ce vrea să facă. 

Pardaillan ştia numai un singur lucru: că Jacques Clement 
voia să-l omoare pe Henric al III-lea şi că intrase la Fausta. 
Tot restul îl presupunea cu imaginaţia lui vie. În timp ce 
vorbea, îşi spunea: „Dacă mă înşel, sunt mort. Dacă Fausta 
n-a înarmat chiar ea braţul lui Jacques Clement, dacă ea nu 
are un mare interes să-l ucidă pe Valois, nu mai ies de 
aici...” 


Fausta închise ochii şi el nu putea afla ce gândea ea, dar 
continuă cu îndrăzneală: 

— Fratele Jacques Clement, doamnă, trebuie să-l omoare 
pe Henric al III-lea. lar dumneavoastră sunteţi aceea care-l 
împinge la acest omor! Iată ce ştiu, doamnă! De la Jacques 
Clement, obligându-l să vorbească, am aflat cum se intră 
aici, am aflat care-i este gândul, acelaşi cu al 
dumneavoastră. Îl cunosc de multă vreme pe călugăr, 
doamnă. Alegându-l pe el, pot să vă spun că aţi găsit un 
instrument înfricoşător. Va izbuti. Îl va suprima pe Valois, 
iar datorită acestui fapt domnul duce de Guise va fi rege. 

Vorbea rar, cum se înaintează pas cu pas pe un teren 
necunoscut, plin de hârtoape. 

— Pentru ca Jacques Clement să reuşească, continuă el, de 
ce are el nevoie în primul rând? Trebuie să fie liber... Apoi, 
trebuie ca Henric al III-lea să nu afle că ducele de Guise are 
intenţia să-i ia viaţa... 

De data aceasta lovitura fusese atât de grea, încât Fausta 
tresări. Pardaillan zări această tresărire şi respiră adânc. 

„Încep să cred că încă nu mi-a sunat ceasul!” gândi el. 

— Aşadar, zise Fausta, călugărul v-a povestit că vrea să-l 
omoare pe Henri de Valois! 

— Am zis eu aşa ceva, doamnă? Să spunem că m-am 
înşelat, pentru că Jacques Clement nu mi-a spus nimic. Ştiu 
numai că el trebuie să-l ucidă pe rege în favoarea lui de 
Guise şi, ştiind aceasta, l-am capturat. Dacă voi fi liber, 
dacă-mi acordaţi graţia pe care v-o cer, Jacques Clement va 
fi şi el liber şi va merge unde vrea şi va face ce vrea. Pentru 
că ce mă interesează pe mine dacă Valois trăieşte sau 
moare! Dar, după cum v-am mai spus, moartea regelui îl 
interesează pe ducele de Guise. Dacă Valois nu moare în 
scurt timp, de Guise este pierdut. Elo ştie. Şi 
dumneavoastră o ştiţi. Rămânerea în viaţă a lui Henric al 
III-lea înseamnă moartea lui de Guise şi a dumneavoastră! 

La expunerea aceasta pe cât de simplă şi înfricoşătoare, 
pe atât de adevărată, a întregii politici a epocii, Fausta 


înţelese că n-avea în faţa ei un om numai de un excepţional 
curaj, ci şi de o profundă şi sensibilă inteligenţă. Ea oftă şi 
în clipa aceea gândi: „De ce acest biet gentilom fără nici un 
căpătâi nu se numeşte ducele de Guise? ...” 

— Aşadar, reluă cavalerul, ştiind sigur că de Guise şi 
dumneavoastră i-aţi pus arma în mână lui Clement, ştiind 
de asemeni că multă vreme n-aţi putea găsi un om în stare 
cu o lovitură a braţului său să schimbe soarta regatului şi a 
Bisericii, eu, Pardaillan, l-am răpit pe acest călugăr. Şi, dacă 
mă omorâţi, moare şi el, aşa cum aţi putut auzi că mi-a 
făgăduit adineaori monseniorul duce d'Angouleme. 
Călugărul va muri, iar Henric al III-lea este înştiinţat că de 
Guise vrea să-l ucidă. De Guise va fi deci pierdut şi odată cu 
el şi dumneavoastră. E limpede, nu? 

Fausta, albă ca o moartă, Fausta suferea în clipa aceea 
cum nu suferise niciodată, îl ura pe acest om care o 
înfrunta, cu o ură turbată, cu o ură omenească... ea care 
voise să se ridice deasupra întregii omeniri... şi era gata să 
se arunce la picioarele lui, să strige cerând îndurare, să-şi 
mărturisească înfrângerea, să-şi umilească orgoliul, să-şi 
strige sus şi tare dragostea, în sfârşit, să uite că nu era 
decât o femeie! ... 

— Ce doriţi? întrebă ea cu asprime. 

— Puțin lucru: pentru libertatea lui Jacques Clement vă 
cer viaţa şi libertatea a doi oameni. Înseamnă oare o plată 
prea mare pentru moartea unui rege? 

— Doi oameni? întrebă Fausta surprinsă. 

— lată, deci, despre ce e vorba, zise Pardaillan. Am să vă 
spun, doamnă. Pe aceşti doi oameni eu nici nu-i cunosc. 
Viaţa sau moartea lor mi-e indiferentă ca şi aceea a lui 
Valois. Numai că, l-aţi văzut adineauri pe tânărul care acum 
se pregăteşte să-l omoare pe Jacques Clement, dacă nu mă 
revede imediat? Ei bine, acest tânăr are o mamă care se 
numeşte Marie 'Iouchet. lar această femeie, într-o zi când 
tatăl meu urma să fie torturat şi executat, a apărut la 
închisoare şi l-a salvat pe tata... şi pe mine, cu acelaşi prilej. 


Pentru mine, fiul Mariei Touchet e lucru sfânt, Acum vedeţi 
cât e de simplu? În mod foarte firesc am început să iubesc şi 
eu ceea ce iubeşte seniorul duce şi să simt o puternică 
prietenie pentru această sărmană ţigăncuşă, pe care aţi 
vrut s-o ardeţi de vie... Mă urmăriţi, doamnă? 

— Da, vreţi să mi-o cereţi pe Violetta, dar nu ştiu unde 
poate i. 

— Vin, o întrerupse Pardaillan, să vă cer viaţa tatălui 
Violettei şi a unui alt năpăstuit. Prinţul Farnese şi meşterul 
Claude sunt închişi aici, condamnaţi la moarte. Pe aceşti 
oameni am venit să vă rog respectuos să-i scoateţi iar la 
lumina zilei. 

În clipa aceea Fausta hotărî la repezeală, în mintea ei, că 
cineva din anturaj o trăda. Căci, cum altfel ar fi aflat 
Pardaillan că Claude şi Farnese erau închişi în palatul ei? 
Nici nu voi să se gândească cine ar putea fi trădătorul. 

— Aşadar, rosti ea cu un glas plin de o stranie gingăşie, aţi 
venit să vă lăsaţi ucis aici în speranţa că veţi salva doi 
oameni pe care nu-i cunoaşteţi? 

— Cred că vă înşelaţi, doamnă, răspunse Pardaillan. Este 
adevărat că am venit să-i scap pe cei doi oameni, dar n-am 
venit să mă las ucis, deoarece, după cum v-am spus, 
dimpotrivă, trebuie să trăiesc. Vă propun o învoială, asta-i 
tot, socotind că viaţa lui Jacques Clement, care e în mâna 
mea, vă este mai prețioasă decât viaţa lui Farnese şi a lui 
Claude. Să mă fi înşelat oare? adăugă el cu o îngrijorare 
adevărată, atât de adevărată încât oricui în afară de Fausta 
i-ar fi putut părea simulată. 

— Nu v-aţi înşelat, răspunse ea solemn. Ca dovadă, îi iert 
pe aceşti doi oameni, cu toate că sunt condamnaţi de un 
tribunal ale cărui sentinţe sunt fără apel. 

Pardaillan rămase înmărmurit. Nu putea crede că naivul 
şiretlic pe care-l întrebuinţase a reuşit atât de bine. 

Dar Fausta bătu de două ori într-un clopoțel. Intră un om 
şi în clipa când acesta ridicase draperia, Pardaillan putu să 
vadă în spatele ei, nemişcaţi, nişte oameni cu spada trasă. 


— Ce fac prizonierii? întrebă Fausta. 

— Prinţul Farnese şade într-un fotoliu, iar călăul e întins pe 
un Covor. 

„Călăul!” exclamă Pardaillan în sinea lui. 

Fu cuprins de un fel de spaimă. O sudoare rece îi apăru pe 
frunte. Cine era acest călău? Ce apropiere misterioasă 
putea exista între călău şi Violetta? ... Fiindcă acest călău 
era cel numit meşterul Claude! Acela pe care Violetta îl 
iubea mai mult decât pe propriul său tată! ... 

— Ce spun? continuă Fausta. 

— Nu spun nimic. Par lipsiţi de orice simţire. Totuşi, mai 
trăiesc. Pieptul cardinalului se lasă şi se ridică cu greutate 
şi se aude respiraţia gâfâită a meşterului Claude. 

— Groaznic! murmură Pardaillan pălind. 

Fausta zâmbea cu zâmbetul tăios care-i descoperea dinţii, 
admirabile perle strălucitoare sub carminul buzelor ei 
pline. 

— Ce-au spus? Ce-au făcut de când au început să moară? 

— În primele ceasuri care au urmat sentinţei sfântului 
tribunal, cei doi condamnaţi au rămas în nemişcare, fiecare 
într-un colţ, apatici şi abătuţi. Apoi călăul a căutat o cale de 
ieşire. Când a constatat că era cu neputinţă să fugă, s-a 
liniştit. S-au scurs câteva ore. Apoi au început să sufere cu 
adevărat, pentru că s-au apropiat unul de celălalt şi au 
căutat într-un schimb de cuvinte uitarea trecătoare a 
suferinţei lor. 

Omul vorbea pe un ton neutru. Nu povestea, ci făcea un 
raport, nimic mai mult. 

— Apoi, continuă el, ei s-au despărţit din nou. Cardinalul s- 
a aşezat într-un fotoliu şi a închis ochii, iar călăul a rămas în 
picioare în colţul opus, privind fix în faţa lui. În sfârşit, au 
început să sufere crunt. Mai întâi s-au auzit nişte tânguiri. 
Apoi acestea au devenit strigăte, iar strigătele s-au 
preschimbat în urlete. S-a declarat o stare de nebunie 
furioasă. Amândoi s-au repezit la uşă, în care au bătut cu 


lovituri puternice. Apoi, treptat, după câteva ore de furie, 
au început să plângă şi au cerut un strop de apă... 

— Groaznic! Oh, e groaznic! gemu Pardaillan. 

— Continuă, porunci simplu Fausta. 

— Apoi au început să horcăie. Marile suferinţe au trecut şi 
cred că agonia e foarte apropiată. 

Fausta se întoarse spre Pardaillan care, livid, îşi ştergea 
fruntea. Ea îi spuse: 

— Am vrut, domnule, să vă aduc la cunoştinţă că cei doi 
oameni nu sunt departe de moarte... 

Pardaillan făcu un efort pentru a se scutura de acea 
impresie de groază care-l paraliza. 

— Să se deschidă uşa camerei lor şi condamnaţii să fie 
reînsufleţiţi. Să fie readuşi la viaţă şi să li se refacă forţele 
printr-o atentă folosire a licorii de care ne servim în 
asemenea caz. Apoi, când vor fi din nou în stare să umble, 
să fie duşi până-n stradă şi să fie lăsaţi liberi, spunându-li-se 
că au fost graţiaţi datorită intervenţiei domnului cavaler de 
Pardaillan. 

— Doamnă! murmură Pardaillan. 

Fausta făcu un gest trufaş care însemna: „Aşteaptă! Între 
noi lucrurile nu s-au terminat! ...” 

Omul care raportase se retrase. Se aşternu o tăcere de 
moarte. Pardaillan o privea pe această femeie cu o repulsie 
nelămurită, cu toate că ea-i dăduse deplină satisfacţie. În 
acest fel s-a scurs jumătate de oră. Apoi, omul apăru din 
nou spunând: 

— Condamnaţii au fost readuşi în puteri conform ordinului 
primit. N-a mai rămas decât să fie duşi în stradă. 

— Domnule cavaler de Pardaillan, i se adresă Fausta, 
însoţiţi-vă prietenii până în marele vestibul... Eu vă aştept 
aici... căci, dacă vă dovedesc că am primit învoiala propusă, 
trebuie la rândul dumneavoastră să-mi dovediţi că omul 
meu e liber ca şi cei doi ai dumneavoastră... 

Ea făcu un semn, omul cu raportul se înclină şi ieşi urmat 
de Pardaillan. Cavalerul străbătu cu repeziciune, urmându-l 


pe ghid, două sau trei vaste saloane bogat ornamentate, 
merse de-a lungul unui culoar şi ajunse la o uşă deschisă. 

— Aici, indică ghidul. 

Cavalerul intră şi-i văzu pe prinţul Farnese şi pe meşterul 
Claude aşezaţi în fotolii. Un personaj înveşmântat în negru, 
fără îndoială un medic, era aplecat asupra lor şi desăvârşea 
readucerea lor la viaţă. 

Trecură câteva minute. Pardaillan aştepta sugrumat de 
emoție, privind cu o curiozitate bolnăvicioasă chipurile 
celor doi oameni pe care suferinţa lăsase urme cumplite. 

Apoi, personajul în negru se ridică cu un râs înăbuşit de 
satisfacţie şi se întoarse spre Pardaillan: 

— Au să-şi revină, zise el cu o strâmbătură care voia să 
însemne, fără îndoială, un zâmbet. Au să se refacă dacă vor 
avea grijă să mănânce şi să bea cu multă cumpătare timp 
de opt zile. Lăudată fie suverana noastră sacră şi plină de 
îndurare! 

Acestea spuse, personajul în negru făcu o plecăciune şi 
dispăru. Pardaillan privi repede în jurul lui, văzu că era 
singur şi, apropiindu-se de Farnese, îi strecură acestuia în 
grabă la ureche: 

— Ileşind de aici, intraţi în hanul vecin, căutaţi-l acolo pe 
ducele d'Angouleme şi mergeţi toţi trei să mă aşteptaţi la 
Devinicre, în strada Saint-Denis. Ei bine, domnule, continuă 
el cu glas tare, cum vă mai simţiţi? ... 

Cardinalul şi călăul schimbară o privire speriată, 
şovăielnică, cuprinsă de acea nemăsurată uimire care duce 
la rătăcirea gândurilor. Erau palizi ca nişte arătări. Aveau 
obrajii traşi, ochii adânc înfundaţi în orbite, Dar, aproape 
numaidecât şi cu o iuţeală fulgerătoare, sângele le reveni în 
obraji. Licoarea acţiona astfel. Se ridicară şi prima mişcare 
fu aceea de a se îndrepta spre uşă, dar se opriră dintr-o 
teamă copilărească. 

— În numele Violettei! murmură cu înflăcărare cavalerul. 

— Violetta? bâigui Farnese, ca şi cum i-ar fi venit foarte 
greu să-şi aducă aminte, dar şi mai greu să vorbească. 


Numele pronunţat astfel avu asupra lui Claude, un efect 
asemănător cu cel pe care produsul acela biciuitor îl 
avusese asupra corpului său. Se auzi un fel de mormăit şi 
pumnii lui uriaşi se strânseră. 

— Spuneaţi Violetta? gemu el. 

— Da! răspunse Pardaillan într-un suflet. Dacă o iubeşti fă 
ce-ţi spun eu: intră „La Teascul-de-Fier”, găseşte-l pe 
ducele d'Angouleme ţi toţi trei duceţi-vă să mă aşteptaţi la 
Devinicre. Tăcere! Suntem ascultați... 

În acelaşi timp, Pardaillan apucă o mână a lui Farnese şi o 
alta a lui Claude, trăgându-i după el. 

— Veniţi, le spuse el, n-aţi auzit că Fausta cea glorioasă v-a 
grațiat? 

Cei doi oameni porniră. Ce li se va întâmpla? Unde 
mergeau? Cine era omul acela? Nu ştiau nimic. În capul lor 
era un mare gol. 

Câteva clipe mai târziu, ajunseră în marele vestibul, târâţi 
de cavaler, care la rândul lui era condus de omul Faustei. 
Toate camerele, toate coridoarele ce se perindau păreau 
pustii. Dar în vestibul se găseau vreo douăzeci de guarzi. 
Uşa, greaua uşă de fier, se întredeschise. În aceeaşi clipă, 
Farnese şi Claude se găsiră afară. 

Oricât de puţin timp fusese întredeschisă uşa de fier, 
cavalerul ar fi putut poate profita ca să facă, aşa cum 
spunea el, o străpungere printre guarzii adunaţi acolo şi să 
se repeadă afară. Fu reţinut însă de gândul că, în starea în 
care se găseau cei doi condamnaţi graţiaţi, nu puteai spera 
la un ajutor din partea lor. Ar fi fost urmăriţi, ajunşi din 
urmă şi tot ceea ce pusese la cale Pardaillan până atunci s- 
ar fi dus de râpă. 

Lăsă deci să se închidă uşa la loc şi, urmându-l pe acelaşi 
om care-l condusese, se regăsi, câteva clipe mai târziu, în 
prezenţa Faustei. Se înclină în faţa ei, nu fără emoție, şi-i 
spuse: 

— Doamnă, s-a făcut: cei doi năpăstuiţi sunt liberi. 


Şi, pentru că Fausta nu răspundea nimic, cufundată cum 
era într-o visare adâncă, el continuă: 

— Oricât de puţin lucru sunt eu şi oricât de puternică şi 
glorioasă sunteţi dumneavoastră, nu se ştie dacă 
recunoştinţa unui biet cavaler nu vă va fi într-o zi de folos? 

Fausta întoarse încet capul spre el şi-l întrebă: 

— Unde e călugărul Jacques Clement... 

— E liber, doamnă, răspunse Pardaillan fără şovăire. Tot 
atât de liber ca şi cardinalul şi călăul, care tocmai au ieşit 
din această locuinţă. Doamnă, urmă el, în timp ce 
înflăcărarea vitejiei şi a cutezanţei îi împurpură obrajii, 
sunteţi liberă să mă consideraţi drept ostatec. Dar nu veţi 
putea dovedi că v-am înşelat după actul de generozitate pe 
care l-aţi săvârşit la umila mea rugăminte. Mărturisindu-vă, 
ştiu că pierd orice speranţă de scăpare, dar trebuie să ştiţi: 
Jacques Clement n-a fost nici o clipă prizonierul meu, aşa 
cum nici acum nu se află în mâna ducelui d'Angouleme... 

— Aşadar, rosti Fausta, pot să ordon uciderea 
dumneavoastră, fără ca planurile călugărului privindu-l pe 
Henric al III-lea să fie împiedicate. 

— Puteţi s-o faceţi, doamnă! 

Atunci, Fausta, cu acel glas fără expresie care-i făcea să se 
cutremure şi pe cei mai bravi, continuă: 

— În acest caz am să dau ordinul. Pregătiţi-vă să muriţi, 
cavalere! 

Cavalerul îşi trase spada cu o mişcare înceată, o privi pe 
Fausta în faţă şi spuse: 

— Sunt gata, doamnă! ... 

Fausta se ridică şi se apropie de Pardaillan. 

Acesta o recunoscu cu greu. 

Nu mai era acea statuie de răceala gheții. Nu mai era nici 
acea întruchipare a orgoliului, acea ilustrare a majestăţii 
care făcea să se plece frunţile şi inspira groază. Aceea care 
se apropia de el era o femeie în toată strălucirea frumuseţii 
ei glorioase, în toată splendoarea dragostei dezlănţuite şi 
care se oferea! 


Ochii acestei femei, minunaţii ei ochi negri, asemănători 
diamantelor negre, scăpărau de pasiune cu flăcări 
dogorâtoare. Ochii aceia plângeau. Lacrimile prelungi, 
tăcute şi fierbinţi, se uscau pe obrajii ei încingşi. 

Pardaillan se sprijini cu amândouă mâinile în garda spadei, 
al cărei vârf era înfipt în podea. Stătea ţeapăn, într-o 
nemişcare împietrită. 

Când Fausta ajunse lângă Pardaillan, fremătătoare, cu 
sânul palpitând de furtuna pasiunii dezlănţuite, cu ochii 
înecaţi într-o imensă suferinţă, ea îşi ridică ambele braţe. Şi 
aceste braţe se încolăciră deodată în jurul gâtului lui 
Pardaillan. Apoi, sprijinindu-se de el, îi prinse capul în 
palme şi... încet îi atrase capul spre ea, Apoi buzele ei 
palide se apropiară de cele ale cavalerului... 

Înfocarea acestui sărut îl făcu pe Pardaillan să tresară 
până în adâncurile fiinţei sale... dar buzele lui rămaseră 
mute! 

Pardaillan primise sărutul, violentul, delirantul sărut al 
fecioarei. Dar nu răspunsese la el... Pardaillan avea s-o 
iubească pe moartă până la ultima lui suflare! 

Fausta îşi retrase încet braţele şi păşi înapoi... 

Când ajunse departe, în fundul salonului, gata sa dispară, 
ea vorbi. Iar glasul ei ajunse până la cavaler ca un ecou 
îndepărtat, poate o voce de dincolo de mormânt sau de 
dincolo de cer. lată ce spunea: 

— Pardaillan, vei muri. Nu pentru că te-ai ridicat împotriva 
puterii mele, nu pentru că mi-ai smuls-o pe Violetta, sau 
pentru că ai luptat cu mine şi m-ai învins... Pardaillan, vei 
muri pentru că te iubesc! ... 

Se opri o clipă. Cavalerul tot nemişcat şi ţeapăn, în acelaşi 
loc, însă sprijinit în spada înfiptă în faţa lui, o privea, o 
asculta şi i se părea că vede o umbră care se mistuie, i se 
părea că aude muzica unor hohote de plâns. 

Glasul de o nemaipomenită gingăşie, melopee de dragoste 
şi de durere, cu siguranţă mai frumos decât orice voce 


omenească, pentru că Fausta, în acest moment unic, se 
ridica în adevăr deasupra omenescului, acest glas continuă: 

— Eşti iubit de aceea care n-a iubit niciodată: fecioara 
orgolioasă şi pură s-a umilit în faţa ta, Pentru că eu n-am 
voie să iubesc, omul pe care-l iubesc trebuie să moară, 
Pardaillan, plâng după tine şi totuşi te omor. Iar tu, care o 
iubeşti pe moartă, tu care ai înţeles gloria şi armonia 
devotamentului, tu care porţi în suflet o moartă, o moartă 
vie, vei înţelege tâlcul sărutului pe care fecioara l-a dăruit 
buzelor tale. Deoarece cineva, cu toată înverşunarea 
opunerii mele, a pătruns în inima aceasta unde nimeni nu 
are voie să pătrundă, acel pe care-l voi purta în suflet va fi 
un mort, ca şi moarta pe care o porţi tu în sufletul tău. Adio, 
Pardaillan! 

Acestea spuse, Fausta se îndepărtă şi mai mult, unduioasă 
şi plutitoare ca o umbră, apoi, deodată, Pardaillan nu mai 
văzu nimic. Rămăsese singur. O tăcere de moarte, o tăcere 
de noapte adâncă îl copleşea. 

Dar el nu era omul să rătăcească multă vreme printre vise. 
Nu întârzie deci să se întoarcă pe pământ şi asigurându-se 
că spada se găsea încă în mâna lui, zâmbi: „Să mor!” 
murmură el. „E uşor de spus. Doamna Fausta, o fiinţă într- 
adevăr frumoasă şi e păcat că un trup atât de frumos 
ascunde în el atâta răutate... mă asigură că voi fi ucis. De 
ce? Pentru că m-a îmbrăţişat? Pe cuvântul meu, motivul mi 
se pare insuficient!” 

Între timp, pentru că singurătatea şi tăcerea continuau să 
fie tot atât de desăvârşite în camera aceea, Pardaillan 
începu să se întrebe ce fel de moarte îi pregătea strania 
magiciană. 

Încercând podeaua la fiecare pas, cu ochii la pândă şi cu 
spada în mână, el se îndreptă spre uşa pe care intrase, 
adică aceea care comunica cu „Teascul-de-Fier”. Încercă s-o 
deschidă, dar nu exista nici broască, nici zăvor. Uşa care se 
deschidea printr-un mecanism trebuia să se închidă la fel. 
Pardaillan se convinse, în scurt timp, că aşa era. 


V 


„Irebuie totuşi să plec 

Şi, hotărât, se îndreptă spre fundul încăperii, spre 
draperia în spatele căreia dispăruse Fausta. Ridică draperia 
şi se găsi în faţa unui coridor pustiu. Unde ducea acest 
coridor? 

— Ce naiba! murmură el înaintând, nu înseamnă că am să 
aştept aici bunul plac al acestei blestemate vrăjitoare, ca o 
vulpe în vizuina ei. Înainte, deci şi la dracu cu toate 
misterele! 

Porni deci cu paşi mari şi în curând ajunse într-o sală 
goală. Dar, în clipa în care intră, uşa se închise în urma lui. 
În acelaşi timp se deschise o altă uşă la celălalt capăt al 
sălii... „Se pare deci că pe aici trebuie să trec.”, gândi 
Pardaillan. „Să trec, deci!” 

Continuă să meargă cu spada în mână. Înainta în tăcere. 
Palatul era pustiu. Numai că, pe măsură ce trecea printr-o 
uşă, aceasta se închidea după el. Străbătu astfel mai multe 
încăperi. 

Începu să fie oarecum cuprins de o groază copleşitoare. 
Exista vreun pericol de moarte? Şi unde era acest pericol? 
În ce consta el? Simţea ca o ameninţare sinistră cuprinsă în 
acele uşi care se închideau singure în urma lui, ca pentru a- 
i spune: „Pe aici n-ai să mai treci niciodată înapoi! ...” 

Totuşi, nu se opri. 

„Undeva tot am să ajung”, bodogăni el furios, asemănător 
prinţului din legendă, care străbătea cu spada în mână tot 
un astfel de palat fermecat. 

Şi cu toată tăria lui de caracter, simţea ameţeala 
pericolului necunoscut. 

Mai trecu printr-o sală imensă şi luxoasă cu coloanele ei de 
jasp... era sala tronului. Apoi încă două sau trei odăi, pe 
care Pardaillan le străbătu aproape alergând, cu ochii ieşiţi 
din cap, cu spaima în suflet, strigând cât putea de tare: 

— Dar ce-i asta? Tuturor le este frică de spada mea, în 
acest cuib de ucigaşi? ... 


Pardaillan se înşela: el era cel îngrozit... Îngrozit de 
tăcerea, de pustietatea şi necunoscutul de acolo. Deodată, 
se linişti. Pătrunsese, în sfârşit, într-o sală cu pereţii goi, dar 
acolo se aflau oameni, oameni în carne şi oase, făcuţi ca şi 
el! ... Respiră adânc şi începu să râdă, luând totuşi poziţia 
„în gardă”. 

Oamenii aceia erau vreo treizeci. Erau înarmaţi cu spade 
şi pumnale. Stăteau în picioare, în jurul sălii, rezemaţi de 
pereţi. Nimeni nu făcu nici o mişcare la intrarea lui 
Pardaillan şi astfel, în minutul următor, el avu timp să-şi dea 
mai bine seama de situaţie. Era îngrozitoare... 

În primul rând, uşa, ca şi celelalte, se închisese. Apoi, în 
mijloc, chiar în mijlocul podelei se căsca o gaură pătrată. În 
fundul acelei găuri, se auzea vuietul apelor Senei. Dacă 
făcea un singur pas greşit în timpul luptei, ar fi căzut în 
gaură. Dacă se deplasa înainte sau înapoi, la stânga sau la 
dreapta, se lovea de oţelele care luceau tulbure în această 
peşteră de-abia luminată! Pardaillan se găsea în sala 
execuțiilor, adică în aceeaşi sală unde pătrunsese meşterul 
Claude ca s-o sugrume pe Violetta. 

S-a produs, aşa cum am mai spus, o clipă de tăcere. 

„De-aş putea numai să mă adăpostesc în unul din aceste 
unghere!” gândi Pardaillan. 

Deodată, de dincolo de ziduri, răsună un zgomot strident 
şi prelung, asemănător celui produs de două cimbale 
puternic lovite între ele. Atunci, statuile rezemate de ziduri 
se însufleţiră şi se puseră în mişcare, cu spadele în gardă. 
Brusc Pardaillan se văzu în mijlocul unui cerc de oţel. 

Cercul se strângea fără grabă. Fiecare dintre oamenii 
aceia, cu spada trasă înainte, se îndrepta spre căscătura 
găurii negre. Păreau că nici nu-l văd pe Pardaillan şi nu se 
sinchiseau de el. Manevra îi păru cavalerului de o 
admirabilă simplitate: în orice parte s-ar fi întors se găsea 
un vârf de spadă îndreptat spre pieptul lui. Era sigur că va 
fi sfâşiat de lovituri de spadă şi că, retrăgându-se întruna, 
va trebui în cele din urmă să sară în gaură! ... 


Chiar în clipa când statuile se însufleţiră şi se puseră în 
mişcare, el se repezi înainte voind să străpungă cercul de 
oţel şi dădu în faţă două sau trei lovituri cu vârful spadei. 
Un fior de groază îl străbătu atunci din creştet până-n tălpi: 
era sigur că-i lovise pe cei doi dintre atacanţi... că-i atinsese 
de moarte! Şi niciunul nu căzuse! ... 

Înţelese că toţi oamenii aceia erau înveşmântaţi în zale, 
care-i făceau invulnerabili, în afară de partea descoperită a 
obrazului! Şi atunci le privi chipurile, căci avu destul timp, 
atacatorii înaintând cu o încetineală înfricoşătoare. De-abia 
acum spaima i se strecură în suflet... 

Deoarece înţelese că aceste chipuri încremenite, fără o 
cută, fără expresie, asemănătoare cu cele ale morţilor, nu 
erau decât nişte măşti... Nu, nici în obraz nu putea să 
lovească aceste statui amenințătoare, care înaintau încet 
spre el. Atât de încet! 

Aruncă o privire în spate. Se găsea la trei paşi de gaura 
căscată care-l aştepta. Se năpusti pentru a doua oară, 
tăcut, gâfâind, cu părul zbârlit. Trebui să dea înapoi: 
niciunul dintre oameni nu fusese rănit, dar el fusese lovit la 
umăr lipsindu-i pieptarul de bivol. 

Se opinti atunci din răsputeri. 

Cercul de oţel se strânsese şi mai mult... Statuile făcuseră 
încă doi paşi şi acum cercul foarte strâmt avea o adâncime 
de doi sau trei oameni. 

În clipa aceea, din tainicele adâncuri ale palatului se înălţă 
o melodie funebră, ca şi cum un mare număr de călugări 
sau de preoţi ar fi fost adunaţi pentru un De profundis. În 
acelaşi timp un clopot începu să bată dangătul morţilor şi 
vuietul unei orgi se răspândi în largile volute ale unei 
muzici jalnice şi amenințătoare. 

Pardaillan fu zguduit de un fior de moarte! Pentru el bătea 
dangătul morţilor. Recăpătă deodată acel sânge rece 
nemaipomenit, acea luciditate, acea fulgerătoare rapiditate 
de decizie, care stau la baza „loviturilor nebuneşti”. 


Tocmai în momentul în care vârfurile spadelor erau gata 
să-l ajungă şi să-l împingă în gaură, el se aplecă, se opinti şi 
se destinse brusc. Printre picioarele atacatorilor se produse 
o scurtă viermuială, ca a unei fiare care trece muşcând, ca 
a unui mistreţ care se năpusteşte cu colții înainte. Izbucniră 
două sau trei urlete de durere şi doi oameni se prăbuşiră 
spintecaţi de spada lui Pardaillan care, neputând lovi nici 
chipurile mascate, nici piepturile înzăuate, le smulgea 
măruntaiele! O clipă după aceea, el se găsi în afara cercului 
infernal şi, ridicându-se dintr-o săritură, se refugie într-un 
colţ, unde se adăposti. 

Un moment de răgaz în timpul căruia glasurile grave ale 
călugărilor îndepărtați, vuietul orgii şi bătaia clopotelor 
acopereau orice alt zgomot. 

Călăii, oamenii înarmaţi ai Faustei, trecură printr-o clipă 
de zăpăceală. Apoi, unul dintre ei, fără îndoială şeful lor, 
rosti câteva vorbe scurte şi aspre şi, numaidecât, într-o 
mişcare rapidă şi tăcută, cercul se sparse. Ei se aşezară pe 
trei sau patru rânduri şi se îndreptară spre colţul unde se 
refugiase condamnatul. 

În momentul acela, Pardaillan vibrând din tot corpul, cu 
nervii încordaţi să se rupă, cu capul înfierbântat, aruncă o 
privire de fiară prinsă în capcană. Respiră adânc, o 
răsuflare şuierătoare... În acelaşi timp îşi vâri spada la loc 
în teacă şi apucă un obiect agăţat de perete. Sala era aceea 
a execuțiilor. Acolo erau ucişi cei condamnaţi de tribunalul 
secret. Era sala călăului... Şi, fiind sala călăului, peste tot pe 
pereţi atârnau frumos rânduite instrumentele acestuia: ici 
colaci de funie, colo o măciucă cu care să zdrobeşti, apoi 
nişte cuțite lungi, mai departe nişte satire. 

Obiectul pe care-l apucase Pardaillan era o măciucă grea. 
Ea se compunea dintr-o enormă bilă de fier plină de ţepi 
ascuţite şi un mâner dintr-un lemn aspru, nelustruit. 

După cum am spus, se produsese clipa aceea de răgaz, în 
care ucigaşii se organizară pentru un nou sistem de atac. 


Pardaillan, cu măciuca în mână, îi văzu apropiindu-se cu 
pasul lor egal. 

— Dacă aştept, sunt un om mort, îşi zise Pardaillan. 

Şi atunci, apucă măciuca cu amândouă mâinile şi se 
avântă! Mlădios, viguros, înfricoşător la vedere în clipa 
aceea, făcu trei paşi. Enorma măciucă se ridică, se învârti 
deasupra capului său, şuieră şi se abătu. Lovituri înfundate, 
scurte gemete de animale doborâte, trupuri ce se 
prăbuşeau dintr-odată cu faţa la pământ, capete sfărâmate. 
Apoi, o zarvă îngrozitoare, o dezordine turbată în ceata 
care uitase de orice disciplină, de orice consemn de mutism. 
În plus urletele blestemelor şi totul acoperit de mugetele 
orgii. 

Pardaillan se afla în mijlocul acelei cete înnebunite care se 
învârtejea, urla, striga, încerca să-i dea lovitura de 
moarte... Dar cum s-ajungi până la el? Măciuca, teribila 
măciucă de fier descria un cerc al morţii! Proptit pe 
amândouă picioare, ca şi cum s-ar fi aflat acolo de când 
lumea, fără să rostească un cuvânt, cu o scăpărare roşie în 
colţul ochilor unde sclipea reflexul straniu al unei ironii 
triumfătoare, el făcea deasupra trupului, deasupra capului 
doar o mişcare uniformă şi fulgerătoare cu ambele braţe 
învârtind măciuca. 

Ceata dădea înapoi într-o mare debandadă. Pe podea 
zăceau şapte cadavre. Şi, în această retragere nebunească, 
un întreg ciorchine omenesc era împins spre trapă! ... Unul 
cădea, se agăța, trăgea pe altul după el şi astfel dispărură 
cinci dintre ei, cu nişte urlete îngrozitoare! ... 

Apoi, după acest atac care a durat poate trei secunde, 
Pardaillan începu să înainteze! Nu stătea să aleagă! Mergea 
drept în faţa lui, neuitându-se unde nimerea, lăsând 
enormei măciuci grija de a-şi alege victimele în mijlocul 
zăpăcelii aceleia dezlănţuite, a cetei sfărâmate, fărâmiţate, 
înspăimântate. 

Când ajunse în cealaltă parte a marii încăperi, el se 
întoarse, se odihni o clipă sprijinindu-se în măciucă şi apăru 


inundat de sudoare, gâfâind, cu pieptul lui lat umflat de 
sforţarea respirației repezite, cu capul îngrozitor la vedere, 
cu flăcări de trăsnet ţâşnind din ochi, cu nările umflate, cu 
un râs înăbuşit ieşit din minţi, acel înspăimântător râs care-i 
descoperea dinţii, răsfrângându-i buzele... 

Suflă un moment şi în secunda aceea, ca printr-o pâclă 
roşie, văzu pe podea vreo douăsprezece trupuri ghemuite 
în poziţia ultimei lor spaime, văzu că pe jos erau presărate 
spade frânte şi măşti din plase metalice, mari băltoace de 
sânge, iar pe pereţi împroşcături roşii. Apoi, în locul unde 
se afla desigur uşa, câţiva oameni înfuriaţi loveau scoşi din 
minţi, cu mânerul spadei într-un panou, urlând cu glasurile 
lor delirante de spaimă... 

Uşa, închisă cu un mecanism, nu se deschidea! Supremă 
precauţiune a Faustei care voise moartea lui Pardaillan, 
fără nici o speranţă de evadare... Poate chiar pentru a se 
feri pe ea însăşi de a ceda unui sentiment de milă! 

EI îşi dădu seama pe loc de toate acestea! Şi ei, oamenii 
Faustei, înţeleseră. Căci, oprindu-se deodată din 
zadarnicele lor chemări, se adunară într-un grup şi, 
înfuriaţi, răcnind blesteme sălbatice, se năpustiră asupra 
lui... 

Înaintară doi paşi şi iată că măciuca se ridică! Acea 
măciucă pe care călăul o ridica cu greu pentru a o lăsa să 
cadă o singură dată, enorma măciucă începu din nou să se 
rotească! Cu neputinţă de ajuns până la ei! ... Dădură 
înapoi! Iar el începu să înainteze! 

Merse de la un capăt la celălalt al sălii şi deodată, fu 
scuturat de un râs nervos: în fuga lor nebună, ciocnindu-se 
între ei, sărind în toate părţile, încă trei oameni căzură în 
gaura neagră. Acum nu mai rămăseseră decât şapte sau 
opt. 

lar aceştia erau scoşi din minţi de spaimă, fără glas, 
răguşiţi de ţipetele lor disperate. 

Încercară încă de trei ori să se repeadă asupra lui, să-l 
lovească unde se nimerea, la braţ, la obraz, la picioare... De 


fiecare dată era sfărâmat câte un craniu! Măciuca îşi 
îndeplinea misiunea, se rotea, întâlnea un cap, un umăr, un 
braţ, zdrobea, măcina... Şi deodată Pardaillan văzu că 
rămăsese singurul în picioare! Atunci, măciuca îi căzu din 
mâini, încercă s-o ridice, dar fără succes şi murmură: 

— Bieţii oameni! 

În palat, glasurile funebre continuau să cânte psalmi 
pentru moartea lui... 

Pe neaşteptate, se lăsă o mare tăcere. Pardaillan înţelese 
că cineva avea să vină să deschidă uşa şi să constate dacă 
treaba fusese făcută, adică dacă fusese ucis şi aruncat în 
fluviu. Gândul acesta îl cutremură şi făcu să-şi recapete tot 
sângele rece. 

„Fiecare îşi apără pielea cum poate.”, bodogăni el. „Aici e 
un câmp de luptă. Am omorât ca să nu fiu omorât. Dar 
pentru că am luptat atâta pentru a mă apăra, cred că a 
sosit momentul să părăsesc această locuinţă.” 

Spunându-şi aceasta, trăgea cu ochiul la gaura unde 
trebuise să fie aruncat. Era în adevăr singura lui ieşire 
pentru a fugi de acolo. Se apropie de marginea ei, 
îngenunche, privi şi nu văzu altceva decât întunericul. Dar, 
în fund, auzi foarte bine apele fluviului care se rostogoleau 
cu un murmur surd şi alunecări mătăsoase. 

Nu mai avea nici o clipă de pierdut. Se agăţă cu amândouă 
mâinile de margini şi, atârnând astfel, se lăsă să cadă în 
gaură. Atunci, cu vârful picioarelor legănându-se în gol, 
căută... Şi, ceea ce prevăzuse el, se realiză. 

Sala execuțiilor, după cum am spus, era situată deasupra 
fluviului. Ea nu făcea parte din construcţia propriu-zisă a 
palatului. Era o anexă. Podeaua se sprijinea pe o schelă de 
bârne, care ieşeau din apă. Picioarele lui Pardaillan se 
loviră de una dintre aceste bârne. Aceasta pleca de la o altă 
grindă şi se ridica în diagonală până la podea. 

Picioarele lui Pardaillan, trase în sus şi pipăind, urmară 
această linie diagonală, care se termina aproape de 
deschiderea trapei. Un fel de urlet surd scăpă atunci de pe 


buzele lui Pardaillan: era strigătul de bucurie al omului care 
se ştia salvat! 

Prin forţa mâinilor el se ridică atunci până când simţi că 
bârna era din ce în ce mai apropiată de gaură, din ce în ce 
mai apropiată de el şi apoi o înlănţui cu amândouă 
picioarele, cu forţa înzecită a unuia care nu voia să moară. 
Iar când izbuti să fie astfel agăţat, mâinile sale părăsiră 
marginea gaurei de care erau prinse, încolăcindu-se în jurul 
bârnei şi... se lăsă să alunece. 

În mai puţin de o secundă ajunse la locul unde grinda 
diagonală se rezema de o grindă verticală, ca o cracă 
sprijinită de trunchiul copacului. Se lăsă să alunece mai 
departe şi curând simţi că intra în apă. 

„Să ne odihnim puţin”, gândi el, „apoi am să încep să înot 
şi mare ghinion ar trebui să am, ca să nu ajung la unul sau 
la celălalt mal.” 

În timp ce-şi spunea acestea, fu lovit de un corp moale. 
Pardaillan pipăi obiectul şi fu străbătut de un fior de 
groază: obiectul era un cadavru, cadavrul unuia din cei 
căzuţi în fluviu. Aproape în acelaşi timp, dintr-o altă 
direcţie, fu atins de un alt cadavru ridicat de valuri. Apoi de 
un altul şi de alte cadavre din jurul lui, din jurul bârnei de 
care era agăţat. Valurile le legănau, le ridicau, le dădeau la 
fund, dar nu le luau cu ele! 

De ce nu le târau cu ele? 

Toate aceste leşuri îl înconjurau şi se învârteau în voia 
vârtejurilor de apă care se formau acolo. S-ar fi spus că-l 
chemau, că-i făceau semn să vină după ele, căutând să-l 
târască pe urma lor. Toate acestea depăşeau orice limite ale 
grozăviei... 

Cavalerul se găsea în fundul acelei găuri negre, agăţat de 
bârnă, cu unghiile înfipte în muşchiul vâscos al lemnului 
atârnând deasupra apelor întunecate care alunecau printre 
celelalte grinzi şi se zbăteau lovind în temeliile palatului. 
Aproape de el, în jur, se legănau cadavrele care nu voiau să 


se îndepărteze, care-l atingeau, îl loveau, îl înlănţuiau în 
hora lor înfricoşătoare! 

Pardaillan rămase înlemnit de groază, cu părul zbârlit, cu 
gura căscată într-un strigăt care nu ieşea, cu ochii holbaţi 
ca să vadă... dar nu putea vedea, sau nu distingea decât 
puţin şi nelămurit. Primul lucru care i se bloca a fost 
gândirea, căreia îi luă locul spaima şi întunericul. Apoi, 
senzaţia de groază, ameţitorul dezgust pentru cadavrele 
strânse în jur, mişcându-se prin apă, fură atât de crunte 
încât simţi redeşteptându-i-se gândirea. 

Dar şi această impresie se risipi şi, printr-un efort 
extraordinar, Pardaillan izbuti să îndepărteze parţial 
spaima. Ridică capul şi, acolo sus, deschiderea pătrată a 
găurii îi apăru într-o lumină nesigură. Atunci se gândi să 
scape din acea strânsoare macabră, de atingerea 
cadavrelor, căţărându-se din nou până sus. Poate va găsi un 
alt mijloc de, a ieşi din palat. 

Începu să se ridice şi îndată scăpă de atingerea 
cadavrelor. Sub el le auzea ciocnindu-se încet, continuându- 
şi hora misterioasă a morţii. O sudoare înţepătoare şi 
îngheţată i se prelingea pe obraji, dar nu se putea şterge şi 
nici nu se putea gândi la ea, toată forţa lui fiind folosită într- 
un singur scop: să se ridice iar până în sală şi să fugă, să 
fugă cu orice preţ! 

Şi, pe când se găsea cam la jumătatea drumului între 
deschiderea de sus şi cadavrele de jos, auzi glasuri. Un fior 
mortal îi străbătu şira spinării. Nu se mai putea urca în sală, 
căci acolo răsunau acum paşi numeroşi, strigăte, 
blesteme... 

Deci, dacă cobora, cădea din nou în oribilul coşmar al 
cadavrelor şi se prăbuşea în bezna nebuniei. Dacă se ridica, 
în clipa în care capul i-ar fi fost zărit în gaură, ar fi fost 
doborât şi aruncat printre cadavre... 

Pardaillan, cu ambele braţe şi picioare frenetic încolăcite 
în jurul bârnei, se opri gâfâind, dezorientat, cu minţile 


rătăcite. Deodată, zgomotul din sală se linişti şi auzi un glas, 
pe care-l recunoscu, rostind: 

— Ce se întâmplă? ... Unde-i condamnatul? 

Pardaillan ascultă răspunsul: 

— Sanctitatea-voastră poate vedea că domnul de 
Pardaillan a fost aruncat în apă de oamenii noştri, dar lucrul 
ne costă foarte scump! Ce măcel! ... 

Pardaillan ridică privirea şi văzu nişte umbre aplecându-se 
în gol. O recunoscu limpede pe Fausta. O privi timp de 
aproape un minut. Auzi suspinul adânc ţâşnit din pieptul ei. 
Apoi, încet, ea se ridică. Omul care vorbise îi spuse atunci: 

— Fericită idee a avut sanctitatea-voastră ca să se pună 
drept capcană o vârşă de fier! 

„Vârşa!” mormăi Pardaillan în sinea lui, cuprins de o nouă 
groază. 

— În felul acesta, continuă omul, nu se mai poate fugi pe 
acolo, aşa cum s-a întâmplat cu Claude... 

Urmară câteva clipe de tăcere. Pardaillan gândi: „Ei vor 
pleca, iar eu am să mă caţăar sus şi, pentru că mă cred mort, 
am şanse să scap. Dar ce-i cu vârşa aia? ...” 

În sală se auzea un du-te-vino. Apoi, mai îndepărtată, dar 
încă limpede, ajunse până la el vocea Faustei: 

— Mâine să fie desfăcută vârşa pentru ca trupurile acelea 
să fie duse de ape... şi să se închidă la loc trapa... 

În aceeaşi clipă, firul de lumină de deasupra capului său se 
stinse brusc şi auzi un zgomot înfundat: trapa fusese 
închisă! Gaura pătrată fusese astupată! 

Pardaillan fu izbit atunci de valul unei deznădejdi fără 
scăpare: era pierdut şi nimic nu-l mai putea salva. În 
adevăr, toate ieşirile pe sus îi fuseseră tăiate. Iar în ce 
priveşte fuga pe calea fluviului, înţelegea acum că era cu 
neputinţă! Înţelegea, în sfârşit, de ce, apa nu târa cadavrele 
după ea! Înţelegea, îşi închipuia cum drăceasca Fausta, în 
urma evadării lui Claude, a dispus să se fixeze un fel de puț 
din împletitură, care să se prelungească până la albia 


fluviului, sau mai bine, aşa cum spusese omul acela, o vârşă 
din care nu se putea ieşi! ... 

Într-o ultimă sforţare, se căţără până la punctul unde se 
proptea bârna diagonală pe care coborâse şi putu să se 
aşeze pe furca formată de aceasta. Era şi timpul! Se afla la 
capătul puterilor şi al rezistenţei. Acolo răsuflă puţin şi 
aproape îndată se petrecu o reacţie în sufletul acela 
minunat... 

Călare pe furcă, cu spatele sprijinit de bârna diagonală, 
Pardaillan simţi atunci o odihnă a trupului şi a minţii carei 
se păru o desfătare. Toate senzațiile de spaimă şi teroare pe 
care le simţise dispărură. Închise ochii şi zâmbi, în timp ce 
în el cobora o mare linişte. 

„În vârşă!” murmură el, cu un mormăit nedesluşit. Nici 
mai mult nici mai puţin ca un guvid din Sena. Dar eu nu 
sunt un guvid, doamnă! ...” 

Deodată, murmurul încetă şi nu se mai auzi decât o 
respiraţie regulată, în timp ce, jos, susurau alunecările 
mătăsoase ale apei şi se auzeau ciocniturile moi ale 
cadavrelor care se loveau încet între ele, continuându-şi 
hora macabră... 

Pardaillan dormea! ... 


SFÂRŞIT 


1 Agrippa d'Aubigne, hughenot militant şi unul dintre cei 
mai fideli căpitani ai lui Henri de Bearn, era cunoscut ca un 
complotist de temut, iar pe capul lui se pusese un premiu 
de către conducătorii Ligii Catolice învingătoare la Paris. 
(n.a.)