Michel Zevaco — Dragoste Si Ura

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


Dragoste şi ură 


CUPRINS: 
[. Călătoria lui Passavant 4 
II. Îndurarea 16 
III. Mortul îşi caută locul 21 
IV. „Acta gestaque” 26 
V. Bogăția lui Passavant 38 
VI. În tenebre 47 
VII. Cum a fost decretat războiul civil 54 
VIII. Tămăduitorii regelui 62 
IX. Sihăstria lui Bruscaille şi Co. 68 
X. La schit 73 
XI. Surpriza lui Thibaud Le Poingre 78 
XII. Martorul 85 
XIII. Magia 95 
XV. Misterele Marii Opere 109 
XVI. Averea lui Passavant 117 
XVII. Dispozitivul de luptă 126 
XVIII. Isabela 137 
XIX. lemnicerul 143 
XX. Pergamentul 149 
XXI. În palatul regelui 155 
XXII. Coincidenţe 158 
Isabela de Bavaria 159 
Jean Temerarul 160 
Odette de Champdivers 161 
Passavant 162 
Cei trei sihaştri 163 
Moartea regelui nebun 164 
XXIII. Roselys 166 
XXIV. Eşafodul 171 


XXV. Ducesa de Orleans 179 
XXVI. Saint-Pol 183 
Epilog 189 


DRAGOSTE ŞI URĂ1 

I. Călătoria lui Passavant. 

După o cumplită încăierare cu oamenii ducelui de 
Burgundia, cavalerul Passavant poposise dincolo de zidurile 
Parisului. Era descumpănit. Ratase întâlnirea cu regele 
Franţei, la Saint-Pol, întâlnire pe care, spre satisfacția 
frumoasei Odette, suveranul însuşi o fixase. Felul lui de a 
judeca oamenii, bruma lui de experienţă de viaţă îl făceau 
să vadă totul - întâmplări şi fiinţe - cu jumătăţi de măsură. 
Tocmai de aceea, acum se socotea în faţa unei catastrofe, 
iar dezamăgirea îi cheltuia şi ultima speranţă. Bietul de el, 
nu ştia că pe lumea asta un singur lucru poate fi rânduit: 
moartea. Restul se aranjează, se drege, se cârpeşte chiar, 
căci aşa-i firea omului: pentru orice încurcătură caută o 
ieşire. 

Se gândi că ar putea să-şi răscumpere ghinionul 
întorcându-se la Saint-Pol şi, dacă va fi nevoie, să lupte din 
nou cu vrăjmăşia ducelui de Burgundia. Adică să înfrunte 
iarăşi moartea. Încălecă. Cum gândurile îi colindau aiurea, 
uită de Paris şi luă drumul spre Dammartin. În pasul domol 
al calului avu timp să-şi chinuie sufletul: sunt acuzat de o 
crimă îngrozitoare, sunt urmărit de răzbunarea reginei şi a 
lui Jean 'Temerarul. Acum, pentru că oamenii acestuia m-au 
împiedicat să ajung la întâlnirea cu regele, sunt disprețuit 
de suveran şi de acea frumoasă Odette. 

Se lăsase în voia întâmplării. 

Cu siguranţă că atunci când se opri în faţa hanului Saint- 
Eloi, era mai degrabă ademenit de mirosul puternic al 
bucatelor, ce răzbătea până afară, decât de chipul 
frumoasei tinere aflată în pragul uşii de la intrare şi care îl 


privea cu o simpatie neascunsă. Şi cum cavalerul nu scotea 
nici o vorbă, se hotări chiar frumoasa hangiţă să atace: 

— Dacă sunteţi cumva în căutarea celui mai bun han, apoi 
să ştiţi că l-aţi şi găsit. 

— Nu! Mă interesează drumul spre Villers-Cotterets, 
spuse Passavant la întâmplare. 

— A, da! Păi luaţi-o pe acolo, arătă ea într-o direcţie, dar 
mă tem că nu puteţi ajunge până la Villers-Cotterets fără să 
mâncaţi ceva. Parcă asta vă citesc pe faţă! 

— Chiar aşa îmi ziceam şi eu, frumoasa mea, numai că... 
Descălecă şi începu să pună mai mult preţ pe hanul care îi 
ieşise în cale mai ales că era asaltat de rafalele unui vânt 
rece. Era frig. Prin uşa deschisă zări flăcările care jucau 
într-un şemineu. Parcă-i făceau semne. Avea inima zdrobită 
şi ochii frumoşi ai hangiţei îi promiteau o frumoasă 
consolare. Ce să facă! Ce ar fi făcut altul în locul lui decât să 
intre? Intră, deci, şi avu grijă să-i ceară unui băiat să-i ducă 
în grajd calul obosit. Înainte de a face vreo cunoştinţă, se 
aşeză la masă, aproape de şemineu. Se simţi asaltat de 
mirosurile bucătăriei, dar nu se lăsă pradă slăbiciunii ştiind 
cât de goale îi sunt buzunarele. Nici nu apucă să se 
necăjească prea mult când hangiţa îi aşeză pe masă o 
omletă cât toate zilele, rumenită şi tare îmbietoare. Când îi 
aduse friptura de vânat, stomacul păru că începe să cheme 
ajutor. Ciupercile fierte la foc potolit şi prăjite apoi într-o 
tigaie în care se mai aruncase cimbru, busuioc şi rozmarin, 
îi părură garnitura cea mai potrivită pentru bucata rozalie 
de căprioară. Un ulcior de vin îl ajută să vadă viaţa mai 
puţin blestemată. Şi atunci îi apăru în cap o idee care îi 
aduse întreaga bună dispoziţie: 

— La ce bun paftaua asta de argint cu care este fixată 
panglica pe nenorocita mea de pălărie? Ei, frumoaso, 
ascultă-mă bine! Nu am nici o leţcaie, e adevărat. Nu te 
întuneca şi continuă, te rog, să-ţi oboseşti frumogşii ochi 
uitându-te spre mine. Îmi face tare bine! În loc de bani, te 
rog să primeşti această pafta de argint, preţul cinei mele şi 


al unui braţ de fân pentru cal, dacă vei avea bunătatea să te 
înduri de bietul animal. 

Tânăra examina paftaua. 

— Pentru paftaua asta, zise ea, domnul meu, 
dumneavoastră şi calul dumneavoastră mai aveţi dreptul la 
câte o porţie în plus, la fel de bogată ca aceasta. 

— Bine, bine, strigă bucuros cavalerul, atunci pune-mi 
pentru drum, ovăz pentru animal şi în traistă, pentru mine, 
un pateu, o pâine şi un ulcior de vin. În felul ăsta suntem 
chit. 

— Precum porunciţi, domnule căpitan. 

O jumătate de oră mai târziu Passavant se porni din nou la 
drum. Tânăra hangiţă îl ajutase să aranjeze bagajele, 
căutând cu privirea ochii cavalerului. Passavant nu 
părăsise, nici el, fără regrete hanul în care luase masa 
copioasă şi în care, în afara gândurilor lui nu se mai găsise 
decât zâmbetul înflorit în colţul gurii al acestei hangiţe. 
Câte visuri şi câte pasiuni nemărturisite nu rămân în inima 
unui bărbat! 

Când ajunse la Villers-Cotterets totul intrase în amintire, 
chiar şi frumoasa de la Saint-Eloi. Ajuns aici, unde cândva 
micuța Roselys fusese expusă în faţa bisericii pentru a fi 
recunoscută sau înfiată, Passavant găsi de cuviinţă să-şi 
continue drumul spre castelul pe care ducele de Orleans îl 
construise de curând şi unde ar fi trebuit să-şi găsească 
refugiu regele Franţei. Cel puţin aşa credea el. 

Tot căutând urmele altor călători care mai trecuseră prin 
acele locuri spre castelul ducelui, se trezi că soarele 
asfinţise deja. În pădure era frig. Trist şi descumpănit, 
cavalerul căuta viaţa şi, în jurul lui, nu era decât chipul 
morţii. 

În timp ce ajunsese la această constatare, lui Passavanti 
se întâmplă singurul lucru posibil în astfel de împrejurări: 
să se rătăcească. Calul urcă pieptiş coasta unui deal şi 
ajunse într-un platou unde, ca nişte turnuri de catedrală, se 
înălţau falnic câţiva stejari. Ici şi colo frunzele tinere 


rezistaseră frigului şi ploii. Passavant se opri undeva, lângă 
nişte tăietori de lemne. 

— Cum se numeşte locul acesta? Întrebă el. 

— Voliard, răspunse unul dintre tăietori. 

— De aici şi până la castelul ducelui de Orleans mai este 
mult? 

— Ia, priviţi, pe aici, îi ceru un bătrân tăietor, dacă aveţi 
ochi buni o să vedeţi prin negura serii acolo, departe, 
acoperişul turnului de pază. 

Passavant se uită în direcţia indicată şi, într-adevăr, 
undeva în depărtare se distingeau contururile unui colos de 
piatră albă. Descălecă. 

— Domnule, spuse tăietorul, este noapte deja şi, pe 
deasupra, o să înceapă să plouă. N-aţi vrea să înnoptaţi în 
adăpostul nostru? 

Passavant dădu din cap, dar imediat îşi pipăi punga în care 
nu se mai afla nimic căci amabilul tăietor de lemne şi 
întinsese mina pentru a avea plata ospitalităţii lui. 

— Omule, sunt sărman trecător şi nu am cum să te 
răsplătesc astăzi pentru generozitatea dumitale. Dacă 
accepţi altă dată... 

— Când doriţi dumneavoastră, o fac din toată inima. 

După un semn de mulţumire, tăietorii se îndepărtară, iar 
cavalerul rămase singur pe platoul Voliard, sub imensele 
arcade ale catedralei de stejari pe care o ridicase sfânta 
natură. Îşi întoarse privirea din nou spre locul unde se 
înălţau, pe o colină abruptă, în apropierea unui lac, 
turnurile castelului ducelui de Orleans. Abia le mai zărea 
căci seara se aşternuse încet-încet cuprinzând în întuneric 
totul. 

— Acolo trebuie să ajung! 

Un nechezat al calului îl readuse la realitate. Era frig, 
începuse să plouă, aşa cum prevăzuse tăietorul. Passavant 
trase calul într-un desiş, luă şaua de pe el şi-l acoperi cu o 
pătură. Apoi îi agăţă de gât o traistă cu ovăzul luat de la 
han. 


— Ei, spuse el mângâind animalul, iată-te la adăpost, 
bătrâne! Lovitura tâlharului a fost zdravănă, dar amândoi 
avem pielea tăbăcită. Şi, apoi, să nu-i vorbim de rău pe 
tâlhari, tocmai noi! 

Calul mesteca liniştit grăunţele de ovăz. Passavant privi în 
jurul lui şi zări undeva un fuior de fum care se ridica încet 
spre cer. Se apropie şi văzu că fumul iese din focul abia 
părăsit de tăietori, înlătură cenuşa, puse lemne şi îl aprinse 
din nou. Într-o clipă, o flacără vie începu să danseze 
luminând în jur. 

Passavant căută în desaga lui pateul şi pâinea primită la 
han, apoi scoase ulciorul cu vin. Tot căutând, descoperi pe 
fundul desagii paftaua de argint. 

Frumoasa hangiţă nu acceptase, deci, să fie plătită de 
sărmanul ei client! Să fi fost mulţumită ea numai cu 
zâmbetul şi privirile lui? 

Căzu din nou pe gânduri. Şi, cum pântecul lui îşi cerea 
drepturile, se aşeză lângă foc. În faţa flăcărilor roşu-aurii 
care tăiau întunericul nopţii, în liniştea care se aşternuse pe 
platoul Voliard, singur, departe de lume, sub săbiile reci ale 
ploii, cavalerul Passavant găsi de cuviinţă să-şi astâmpere 
foamea. Niciodată, îşi aminti el mai târziu, nu a mâncat cu 
mai multă poftă ca atunci. 

La adăpostul unui stejar, aşezat pe un lemn doborât de 
tăietori, acoperit de mantaua lui, care abia îl mai proteja de 
frig şi de ploaie, mulţumit de cina pe care şi-o oferise, 
Passavant se lăsă plăcerii de a visa, crezându-se că se află 
departe, departe de lume. Era, desigur, spectaculos să vezi 
undeva, în noapte un tânăr răpus de oboseală şi de somn, 
lângă un foc care murea încet-încet, învins de picăturile 
mari şi reci ale ploii. 

Spre dimineaţă, frigul îl răzbise, şi se trezi. Se uită spre 
castel şi se hotări să plece cât mai curând. Căută calul, îi 
puse şaua şi-l luă de căpăstru, conducându-l prin pădure pe 
potecă, spre castel. Trecu pe lângă nişte case izolate, 
ridicate pe malul lacului şi ajunse la un han sărăcăcios. Aici 


îşi lăsă calul şi continuă singur drumul spre castel. Podul nu 
era ridicat aşa încât el putu ajunge, fără dificultate, la 
intrarea în castel. Nimic nu părea să arate că, în această 
adevărată fortăreață, se pregăteşte ceva fie pentru 
apărare, fie pentru atac. Totul i se păru liniştit şi inofensiv. 
Numai când se prezentă la a doua intrare, Passavant fu 
oprit de un post de arcaşi înarmaţi. Erau oamenii contelui 
Armagnac. Prin poarta larg deschisă, văzu curtea, galeria 
gotică şi scările majestuoase, păsările şi monştri din piatră 
de pe zidurile clădirii. Mai mult de trei sute de seniori şi 
oşteni intrau şi ieşeau. O parte dintre aceştia purtau 
semnele Casei de Orleans. Aproape toţi aveau eşarfa albă, 
semnul Casei contelui de Armagnac. Văzându-l, un arcaş 
care comanda grupul de pază de la intrare, îl întrebă 
politicos ce doreşte. 

— Aş vrea să-i vorbesc regelui, spuse Passavant. Este 
posibil? 

— Regelui? Glumiţi, domnule, şi nu-i cea mai potrivită zi. 
Regele se află la reşedinţa lui, în Paris. La Saint-Pol. 

— Cum! Regele este la Saint-Pol! Nu a venit aici împreună 
cu domnişoara Champdivers? 

— Domnule, spuse oşteanul, aici nu se află decât o nobilă 
văduvă care-şi plânge soţul ucis mişeleşte. Ei mai sunt 
oameni care pun la cale o răzbunare. Aşa că, vă cer sa 
plecaţi. Dar... ia staţi, reveni el bănuitor. 

— Dar ce? Întrebă Passavant intrigat de politeţea 
colţuroasă a soldatului. „Să fie oare un spion al 
Burgunzilor” se întrebă arcaşul. 

— Domnule, continuă cavalerul, aş putea obţine o audienţă 
la ducesa de Orleans? Am informaţii preţioase în legătură 
cu asasinarea nobilului ei soţ. 

Aflând că nici regele şi nici Odette nu au ajuns la castelul 
ducelui de Orleans, cavalerul rămăsese zăpăcit - 
decepţionat, dar şi într-un fel bucuros că putea să creadă ca 
altcineva nu-l înlocuise în misiunea de a-l escorta pe rege. 


Brusc, ştirea pe care o căpătă de la arcaş îl făcu să ia 
hotărârea de a se întoarce în Paris. 

Se gândea că ducesa va cere răzbunare, îşi aducea aminte 
că ducele de Orleans îl salvase, ştia că el, Passavant, era 
acuzat în mod public de moartea ducelui, că Valentina de 
Milano, văduva, îi va blestema numele. De aceea, se hotări 
să se dezvinovăţească. 

Arcaşul din garda contelui de Armagnac îl privi atent mai 
ales de când cavalerul îi ceruse să-l introducă la ducesă. 
Nu-i citea nimic rău pe chip. 

— Domnule, spuse acesta, dacă este adevărat ceea ce 
spuneţi - Dumnezeu să vă ferească să vă bănuiesc - 
înseamnă că aţi putea aduce un mare serviciu contelui 
Armagnac. Aţi auzit, întâmplător, de Passavant? 

— Chiar mai mult decât atât, spuse cavalerul. II cunosc. 

— A! Şi ştiţi, cumva, unde se află? 

— Da, ştiu. 

— Veniţi! 

Cavalerul, surâzând, îl urmă pe arcaş care îl conduse în 
apartamentele luxoase ale ducesei văduve. Când trecu prin 
faţa unei uşi, auzi într-o încăpere o gălăgie infernală. 

— Ce-i asta? Întrebă el. 

— Este sala de război. Două mii de oameni înarmaţi s-au 
adunat aici, fără să-i mai punem la socoteală pe cei din sala 
de gardă. Dar, urmaţi-mă! 

Ajunseră la intrarea de la apartamente. Arcaşul făcu semn 
să aştepte, dispăru şi reveni pentru a-l invita într-o 
frumoasă încăpere. 

— Domnule, spuse arcaşul, mă numesc Helion de Lignac. 
Vreţi să-mi spuneţi pe cine să anunţ? 

— Cavalerul Hardy de Passavant, dar nu mai aşteptă şi 
deschise el însuşi uşa, lăsându-l înmărmurit pe Helion de 
Lignac. Acestuia nu-i era teamă de soarta ducesei, lângă 
care se aflau opt persoane bine înarmate, dar era uluit de-a 
binelea de îndrăzneala celui pe care îl ştia de asasin. Acum 
se îndrepta grăbit spre sala de război, una dintre sălile 


mari, impozante ale palatului. În şemineu, ardea focul, iar 
doi bucătari se luptau să învârtă un vițel întreg străpuns cu 
O ţeapă şi aşezat deasupra jarului. Lângă ziduri erau 
aşezate statuile unor bravi cavaleri: Tlamaris, Semiramis, 
Panteselie, Menelippe. Aici, aşa cum spusese Helion de 
Lignac, se aflau două mii de oameni, îmbrăcaţi în zale, 
pregătiţi de război. Făceau un zgomot îngrozitor, care se 
răspândea în sălile reci ale castelului. Era un spectacol 
teribil. Cei aflaţi acolo ascultau un om care, aflat pe o masă, 
le vorbea cu o voce calmă. Era îmbrăcat în armura de oţel şi 
nu i se vedea decât capul în care sclipeau doi ochi 
întunecaţi de ură. Era Coucy, unul dintre cei mai apropiaţi 
aliaţi ai contelui de Armagnac. 

— Neruşinarea oamenilor ducelui de Burgundia nu mai 
are limită. Nobilimea franceză este pierdută dacă nu se va 
opune cu toate mijloacele acestor uzurpatori. Ducele, 
susţinut de regină şi abuzând de slăbiciunea regelui, nu-şi 
mai ascunde pofta de a domina Parisul şi de a jefui 
nobilimea Franţei. Le îngăduiţi voi asta? 

Un strigăt surd, înjurături şi ameninţări umplură sala după 
care, cu toţii, cerură: răzbunare! Răzbunare! 

— Aşa! Reluă Coucy cu glas ferm. Ştiţi prea bine că totul 
ne face să credem că Jean de Burgundia a pus la cale 
uciderea prinţului, bravului nostru conducător. Pe drept era 
numit primul gentilom din regat. A căzut, azi noapte, pe o 
stradă, sub loviturile ucigaşe ale unor asasini care nu vor 
mai fi găsiţi. Dar adevăratul ucigaş îl cunoaştem. 

— Răzbunare! Răzbunare, izbucni din nou mulţimea. 
Helion de Lignac răzbătând cu greu prin mulţime, se 
îndrepta spre Coucy. 

Passavant văzu o doamnă în doliu, aşezată într-un fotoliu. 
Câţiva nobili se aflau în jurul ei. Sărmana ducesă, nu mai 
avea nici lacrimi să plângă. Pe nestatornicul ei soţ, care nu-i 
adusese decât supărări, îl adorase şi, cu credinţă şi iubire, 
încercase în van să-i inspire sensul fidelității. Îl iubise pe 
duce cu toată fiinţa ei. Cu el se stingea lumina vieţii ei. 


Passavant se opri în faţa ei şi, cu un respect care îi dădea 
atâta farmec, se aplecă în semn de salut. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă trist nefericita. Pe chipul 
lui Passavant se citeau, în toată puritatea lor, candoarea şi 
credinţa. 

— Doamnă, răspunse el emoţionat, vă rog să vedeţi în 
mine un gentilom pe care seniorul, ducele de Orleans, l-a 
salvat de la moarte. 

Valentina fu impresionată de vorbele cavalerului iar 
amintirea soţului ei o emoţiona şi mai mult. 

— Ai putea să-mi dai mai multe amănunte? 

— Într-o seară, buna mea doamnă, am fost obligat să scot 
spada împotriva a patru gentilomi. 

— Singur împotriva a patru oameni înarmaţi? 

— Doamnă, de fapt cei patru atacau o biată femeie pe 
stradă. Ducesa de Orleans nu putu să-şi ascundă o privire 
de simpatie pentru cel care, cu simplitate, îi dăduse un 
răspuns atât de politicos. 

— Continuă, te rog. 

— Deci, cei patru socotiseră că nu fac faţă şi cerură în 
ajutor alte persoane care căutară, să-mi străpungă pieptul 
sau să mă omoare. Eram aproape pierdut când Dumnezeu a 
vrut să apară nobilul dumneavoastră soţ care, cu o simplă 
poruncă, m-a salvat. Ab fost un gest cutezător, doamnă, căci 
el era adresat unor oameni care aparţineau celui mai crud 
adversar al ducelui. Probabil acest gest este cauza uciderii 
ducelui... 

— Oh, dragul meu duce, murmură Valentina, curajosul, 
viteazul meu duce... 

— De atunci, doamnă, am făcut ce mi-a stat în putinţă 
pentru a-mi putea oferi serviciile, viaţa însăşi, salvatorului 
meu sau celor care îi erau dragi. Am sosit prea târziu în 
strada Barbette, în ziua nenorocirii, dar sabia aceasta care 
ar fi trebuit să-l apere pe duce, poate fi în serviciul 
dumneavoastră acum când ducele nu mai poate să-mi 
poruncească. 


— Mulţumesc, domnule, răspunse ducesa. Fii bun şi 
spune-mi, atunci, de ce erai atacat? Eşti prea tânăr, după 
câte văd, să fii în situaţia de a avea duşmani care să-ţi 
dorească moartea. 

— Tânăr?! Gândi melancolic cavalerul încercat de prea 
multe dezamăgiri. Da, să spunem că... Mai mult - şi s-ar 
putea să nu mă credeţi, doamnă - din scurta mea viaţă, 
doisprezece ani i-am petrecut în temniţă. Cum aş putea să 
nu fiu recunoscător - eu care ştiu şi altfel cât preţ are viaţa 
- amintirii ducelui, care m-a salvat atunci? 

— În temniţă?! Atât de tânăr! Şi, pentru care vină, 
domnule? 

— Nici eu nu ştiu. V-am spus aceste lucruri pentru ca să 
înţelegeţi că ştiu prea puţin despre viaţă şi tocmai de aceea 
nu pun preţ pe ea. Ceea ce este neapărat nevoie să 
cunoaşteţi este că recunoştinţa mea pentru nobilul 
dumneavoastră soţ nu era egalată decât de cea pe care i-o 
port Majestății Sale, regina Isabela. 

După aceste cuvinte, Passavant se ridică. Avusese de gând 
să explice, să protesteze contra abominabilei acuzaţii 
inventate de oamenii ducelui de Burgundia, dar 
pronunţarea numelui reginei o făcuse pe ducesa de Orleans 
să se întunece dintr-o dată. Poate că o idee îi apăruse brusc 
- instinctul unei femei adesea este mai puternic decât forţa 
judecății ei - şi înţelesese care ar fi putut fi partea de vină a 
reginei în uciderea soţului ei. 

— Adică vrei să spui că şi regina te-a salvat de la ceva? 

— Nu, doamnă, ea a făcut ceva şi mai important. 

— Ce anume? la să vedem! 

Vocea cavalerului era marcată de o ciudată emoție, ceea 
ce la el se întâmpla rar căci avea grijă întotdeauna ce a-şi 
struni slăbiciunile. 

— Doamnă, dacă regina Isabela mi-ar cere viaţa, i-aş da-o 
cu aceeaşi smerenie cu care v-aş oferi-o şi dumneavoastră. 
Şi iată pentru ce: în iunie 1395 o fetiţă de cinci ani a fost 


luată de la mama ei de aceiaşi oameni care, pe mine, m-au 
aruncat în temniţa de la turnul Huidelonne. 

Ultimele cuvinte o surprinseseră pe ducesă dar, probabil, 
o ciudată idee îi venise în minte. Se uită cu atenţie la 
cavaler: 

— Spui că era în iunie 1395? 

— Da, doamnă. Copilul se chema Roselys, mama ei 
Laurence d'Amburn şi, pe amândouă, le socoteam din 
familia mea. Laurence îmi era ca o soră, iar Roselys, ce să 
vă spun... era viaţa mea... atunci şi... chiar şi acum. 

Se opri brusc. Valentina de Milano îl urmări cu şi mai 
multă atenţie. 

— Roselys a fost dusă spre nord, în ţinutul Valois, mai 
precis la Villers-Cotterets, după cum mi s-a spus. 

— Villers-Cotterets, repetă Valentina ridicându-se din 
fotoliu, în iunie 1395? 

— Da, doamnă, încuviinţă Passavant. 

— Era o fetiţă cu ochii albaştri, ca azurul, iar în părul ei 
strânsese tot aurul din lume! Spuse ducesa ca pentru ea. 

— A, strigă cavalerul, aţi cunoscut-o pe Roselys? 

— O copilă care a fost expusă în faţa unei biserici? 

— Doamnă! De unde ştiţi toate astea? 

— Şi care a fost smulsă din mijlocul unei mulţimi de către o 
doamnă care trecea pe acolo... 

— Această doamnă a fost regina... 

— Regina?! 

— Da, doamnă, de aceea vă spuneam că-i sunt într-atât de 
îndatorat şi că aştept ceasul în care, va trebui să mă achit 
de această datorie. 

Ducesa se făcu palidă. 

— Da, cunoşteam toată această poveste, mai puţin 
adevăratul nume al copilului. Dar, dumneata, nu cunoşti 
adevărul şi tocmai de aceea ar fi un sacrilegiu să te las să 
crezi că eşti îndatorat reginei, când de fapt... 

— Doamnă! Ce spuneţi?! Strigă cavalerul aproape pierdut. 


— Simt că eşti cu adevărat sincer, continuă ducesa, şi ar fi 
o insultă la adresa dreptăţii să te las să crezi în această 
minciună. Orice ar fi, trebuie să-ţi spun adevărul. Doamna 
care a luat-o din faţa bisericii pe Roselys nu a fost regina 
Isabela. 

Passavant făcu un pas înapoi şi în loc să-l copleşească 
vestea se simţi uşurat. Îl cuprinsese un fel de bucurie... 
bucuria de a nu-i datora nimic reginei şi posibilitatea de a 
lupta împotriva ei. 

— Nu era regina! Murmură el. Bine, dar cine a fost 
doamna aceea atât de bună! 

— Cea din faţa dumitale, răspunse ducesa de Orleans, cu 
simplitate. 

Ca şi atunci când intrase, Passavant îngenunche. În faţa 
ducesei, inima îi bătu puternic şi îşi dădu seama că nici o 
urmă de îndoială nu-l încercă. Între cuvintele acelui vrăjitor 
dubios, Saitano, şi cele ale acestei fiinţe de o bunătate 
fermecătoare, nu era loc pentru nici o ezitare. Câteva clipe 
bune, cavalerul rămase plecat, fără să scoată o vorbă. Şi 
poate că acesta a fost cel mai frumos mod de a-i mulţumi 
ducesei. 

— Când am să o revăd pe cea pe care dumneata o numeşti 
Roselys... 

Passavant se ridică. Când îl văzu cât este de transfigurat, 
ducesa scoase un strigăt. Pierdut, nemaiştiind ce face, 
cavalerul o luă de braţ pe ducesă şi-i ceru fără protocol: 

— Doamnă, pe Dumnezeul meu, pe sufletul şi pe viaţă 
mea, vă rog, fiţi atentă la ceea ce spuneţi! Văd că mă lăsaţi 
să sper că Roselys trăieşte. 

— Trăieşte, da, spuse cu aceeaşi simplitate ducesa. 

— Trăieşte! Strigă cavalerul. Saitano! Vrâjitor blestemat! 
Ia bine seama, vei plăti cumplit minciuna ta! Trăieşte! 
Doamnă, spuneţi că Roselys trăieşte! Unde o pot găsi? Ce 
ştiţi despre ea? Cum se numeşte acum? Ah, doamnă, iertaţi- 
mă, dar Roselys a fost viaţa mea! 

— Roselys se află la... 


În clipa în care ducesa pronunţa ultimele cuvinte, uşa se 
deschise violent şi contele Armagnac intră urmat de vreo 
douăzeci de nobili înarmaţi. Înainta spre cavaler, dar i se 
adresă ducesei: 

— Doamnă, ştiţi numele acestui ins care îşi permite să 
vorbească cu atâta familiaritate? Îl cunoaşteţi? 

— Numele? Se bâlbâi ducesa. 

— Nu vi l-a spus, eram sigur, izbucni contele. Ei bine, cel 
care se află în faţa dumneavoastră este cavalerul Passavant! 

Ducesa făcu câţiva paşi înapoi şi avu un gest de oroare 
când spuse: 

— Asasinul soţului meu! 

Palid dar stăpân pe el, Passavant se adresă contelui: 

— Da, Hardy, cavaler de Passavant. Acesta este numele 
meu, acesta este titlul meu. Fiul lui Passavant cel Viteaz. 
Luaţi seama la ceea ce spuneţi, domnule, şi voi toţi, adăugă 
el cu o voce dojenitoare. Eu sunt un adevărat Passavant. Ce 
aveţi să mai spuneţi? 

Ducesa Valentina de Milano îl asculta, cu uimire şi simţi 
cum oroarea o părăseşte şi sentimentul de simpatie revine. 
Fără să întârzie strigă: 

— Nu, nu! Acesta nu poate fi un ucigaş! 

— Passavant? Întrebă Armagnac. Cel la apariţia căruia s- 
au retras tâlharii din pădurea Vincennes şi care a salvat-o 
pe regina Isabela? 

— Da, acela răspunse Hardy. Numai că, din câte îmi dau 
seama, dumneavoastră insinuaţi ceva. Linişte, domnilor, 
strigă el şi cei din preajmă tăcură. E vorba de ceva mai 
important decât viaţa mea: onoarea mea, numele meu! 
Domnule conte, spuneţi că, în pădurea Vincennes tâlharii s- 
au retras din faţa mea! Greşiţi! Au fugit! Nu este acelaşi 
lucru! Sper să înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Passavant? Reluă Armagnac. Acelaşi care, la una dintre 
seratele desfrânate în care se complace regina bavareză, a 
fost remarcat de aceasta şi s-au întreţinut în taină? 

— Întreţinut, da, în taină, nu! 


— Passavant, acelaşi care, într-un han din Saint-Martin i-a 
tratat de toată minunea pe Scas, Ocquetonville, 
Courteheuse, Guines, oamenii lui Jean de Burgundia. 

Cavalerul izbucni în râs. 

— Da, i-am „tratat” de minune. Guines ştie el ceva despre 
asta, dar mă tem că nu mai poate să grăiască. 

— Să nu râzi! Ceru Armagnac cu o gravitate sinistră. Îţi 
jur că nu este momentul. 

— Ah! Răspunse cavalerul şi avu un surâs tragic. Am râs 
eu cu moartea, de ce să nu rid şi cu dumneavoastră. Şi dacă 
nu ar fi durerea atât de cumplită care mă încearcă, aş râde 
şi mai tare. Doamnă, vă rog să iertaţi această ieşire a mea: 
în faţa acestor domni, îmi dau seama, este ultima dată când 
râd. 

Se făcu linişte. Era o linişte grea, ca într-o sală de tribunal 
în care se aşteaptă condamnarea la moarte. Undeva, lângă 
un fotoliu, Valentina rămăsese nemişcată. Lângă ea sta 
Passavant, palid şi rece, cu privirea aţintită spre Armagnac, 
aşteptând acuzarea care, deocamdată, nu fusese 
pronunţată. În spatele lui Armagnac cei douăzeci de 
gentilomi. Un adevărat tribunal. Armagnac, cu un glas 
sumbru, spuse: 

— Doamnă, şi voi, nobilii mei aţi auzit. Cavalerul Passavant 
este prietenul reginei, duşmanul celui ucis. Este întovărăşit 
cu tâlharii şi asupra lui planează o bănuială în legătură cu 
ce s-a întâmplat în Saint-Martin. Este prieten al burgunzilor 
care, pentru a acoperi mai bine pe stăpânul lor, au simulat 
că-l arestează. În realitate, l-au lăsat să fugă. Cavalere, ai 
putea să juri că nu ai fost pe strada Barbette în noaptea 
crimei? 

Surâsul lui Passavant încremeni. 

— Pe Dumnezeul meu, jur că în noaptea crimei m-am aflat 
nu numai în strada Barbette, dar, mai mult, aproape chiar 
de duce, spuse Passavant stăpânit de mânie. 

O linişte de mormânt căzu în salon. 


— Aştept, continuă Passavant, aştept să spuneţi până la 
capăt ceea ce gândiţi. 

— lată! Interveni Armagnac. Cred că dumneata eşti 
asasinul vărului meu, ducele de Orleans. Bunii mei nobili, 
aveţi aceeaşi părere? 

— Şi noi credem la fel, răspunseră, ca o turmă, cei 
douăzeci nobili prezenţi. 

— Ce pedeapsă merită acest om? Întrebă Armagnac. 

— Moartea! Răspunseră din nou cu toţii. Răzbunare! 
Răzbunare! 

Cu o mişcare fulgerătoare Passavant scoase spada, îi 
potrivi vârful în podea şi li se adresă furios: 

— Şi dumneavoastră, nobile Armagnac şi dumneavoastră, 
gentilomi, ce meritaţi pentru fals şi lipsă de probe atunci 
când acuzaţi? Eu vă acuz! Vă acuz de trădare şi de laşitate 
pentru că acuzaţia pe care mi-o aduceţi este nedreaptă şi 
că vă mai şi încăpăţânaţi să o susţineţi. 

— În ştreang cu el! Începură să urle nobilii contelui. 
Moarte! Să-l spânzurăm numaidecât! 

— Moarte? Întrebă Passavant. Fie! Ucideţi-mă! Care 
dintre voi mă va ucide! 

Spada lui şuieră în aer. 

— Înainte! Răcni Armagnac. 

Acesta a fost semnalul. 'Toţi se aruncară spre Passavant. 
Pumnalele scoase străluceau. În mişcările repezi cu care 
erau mânuite, strigătele nobililor erau înfiorătoare, 
insultele şi blestemele umpleau marea sală. Nu mai era 
nimic de făcut, lui Passavant îi venise sfârşitul. Căzuse deja 
în încăierarea aceea cumplită când, ca un trăsnet, se auzi 
vocea Valentinei. 

— Opriţi! Nu mai mişcă nimeni! Aici numai eu poruncesc! 

— Doamnă, se miră contele Armagnac, în timp ce nobilii se 
opriseră. 

— Acest om este oaspetele meu, reluă Valentina cu o voce 
suverană. 


Passavant îşi aşeză spada la centură de parcă, miraculos 
cuvintele ducesei ar fi fost sfinte. Oamenii contelui erau însă 
departe de a crede acelaşi lucru. Pentru o clipă se opriseră 
şi ei dar, rapid, îşi încrucişară privirile. În acel moment, 
Valentina deschise o uşă tainică şi-l îndemnă pe Passavant: 

— Vino, domnule! Spuse ea cu un ton poruncitor 
continuând, însă, să supravegheze furioşii nobili. 

— Domnilor! Interveni Passavant. M-aţi insultat. Şi 
dumneavoastră vă consideraţi într-un fel insultaţi. Vă cer să 
ne revedem în locul şi la data pe care le veţi fixa 
dumneavoastră. 

Cavalerul ieşi liniştit. Ducesa îl urmă şi în urma ei închise 
uşa pe care oamenii lui Armagnac începură curând să o 
asalteze. Câteva minute uşa îi împiedică. Contele însuşi găsi 
de cuviinţă să o forţeze şi, când intră în sală, o găsi numai 
pe ducesă. 

— Ce aţi făcut? Strigă Armagnac. 

— L-am salvat, răspunse liniştită Valentina de Milano. 

— Doamnă, cred că aţi făcut un rău mai mare decât aţi 
putea bănui. 

Da, Valentina îl salvase pe Passavant. Imediat ce trecuse 
uşa, îi deschisese o altă uşă secretă care dădea spre una 
dintre scările castelului. Ea îi ceruse să coboare repede 
anticipând că cei de dincolo, furioşi, vor forţa. 

— Doamnă, prefer să mor aici decât să ştiu că 
dumneavoastră credeţi că am făcut crima care mi se 
impută! Pe Dumnezeul meu, doamnă, spuneţi-mi dacă şi 
dumneavoastră mă credeţi un ucigaş? 

— Eu cred că dumneata ai încercat să-l salvezi pe 
nefericitul meu soţ şi că ai sosit prea târziu, aşa cum mi-ai 
povestit. 

Passavant îngenunche şi îi sărută mâna cu recunoştinţă, 
iar Valentina simţi lacrimile calde ale bravului cavaler. 

— Doamnă, reluă el după ce se ridică, spuneţi-mi dacă mă 
socotiți demn să o revăd pe Roselys? 


— Da. Şi am să-ţi spun unde o poţi găsi şi sub ce nume. 
Acum pleacă, nu mai întârzia o clipă! Coboară pe scara asta 
până jos, unde vei găsi pe ultima treaptă, un paznic. 
Acestuia îi vei spune: „Protectoarea lui Odette m-a trimis 
aici...” Hai, du-te! Dumnezeu să te aibă în pază! 

— Odette! Numele ăsta mă apără aici aşa cum îngerul 
acela necunoscut m-a scăpat din temniţa de la Huidelonne. 
Şi cobori, ca vijelia, pe scară. 

— Odette! Repetă şi Valentina de Milano, Odette... Roselys. 
Ajuns la capătul scărilor, Passavant auzi avertismentul 
paznicului: 

— Înapoi, pe aici nu se poate ieşi! 

— Eu pot să trec, spuse Passavant. Protectoarea lui Odette 
m-a trimis la dumneata. 

— Atunci se schimbă situaţia, spuse paznicul cu respect. 
Urmaţi-mă repede! După parolă, înţeleg că situaţia este 
primejdioasă. 

Din adâncul inimii Passavant îi mai mulţumi o dată ducesei 
şi, urmând paznicul, se trezi traversând un adevărat 
labirint care îl scoase, pe sub zidurile castelului, în afara 
fortăreței, în pivniţa unui han. Era hanul în care îşi lăsase 
calul. Fără îndoială că stăpânul hanului mai salvase oameni 
după acelaşi scenariu şi că, hanul însuşi, nu fusese construit 
la întâmplare, ci, mai degrabă, pentru astfel de isprăvi. 
Când ieşi din pivniţă şi-l văzu pe hangiu, avu impresia că-i 
un cunoscut. 

— Nu cumva eşti fratele jupânului Thibaud, stăpânul 
hanului „La scroafa spânzurată”?! 

— Nu, răspunse mirat hangiul. Dar te rog să nu mai 
zăboveşti căci, cum văd, este vorba de o chestiune de viaţă 
şi de moarte. 

Cavalerul găsi sfatul rezonabil, încalecă în grabă şi plecă 
spre Villers-Cotterets. Numai ce intră în pădure că şi văzu 
la zidurile castelului oşteni care păreau să fie în căutarea 
lui. Dar era destul de departe aşa că, oamenii lui Armagnac 
nu mai avură norocul să-l mai ajungă din urmă. 


Scăpat ca prin urechile acului Passavant era acum 
ameninţat să moară... de foame. Nu mai avea curajul să 
trăiască aceeaşi aventură ca la Dammartin. 

— N-am decât să cad peste o gazdă care să refuze paftaua 
de pe coif şi, atunci, voi deveni 0... datorie ambulantă şi 
toate fetele frumoase din acest ţinut vor striga după mine: 
uite statuia ecvestră a Datoriei! 

Făcea haz de necaz şi se plimba haihui bucurându-se ca 
omul care a scăpat de o idee rea. Aproape că nici nu-şi mai 
aducea aminte de pericolul prin care trecuse şi, mai ales, 
nu mai gândea la cele care abia îl aşteptau: întâlnirea cu 
Isabela, cu Jean de Burgundia şi cu Bernard Armagnac, 
fără a mai pune la socoteală alţi trepăduşi nemernici care-i 
pot ieşi oricând în cale. 

Bucuria lui era îndoită. Mai întâi nu-i datora nimic reginei 
Isabela pentru că, acum ştia, Roselys fusese salvată de 
Valentina de Milano. Deci era îndreptăţit şi dezlegat să o 
apere pe Odette de ura reginei. Apoi, pentru că acum ştia 
că Roselys trăia. II frământa, îl chinuia întrebarea pentru ce 
Saitano îi spusese că Roselys nu mai trăia, că regina care o 
salvase de ruşinea pe care i-o provocase expunerea în faţa 
bisericii, nu putuse să o scape din ghearele morţii. 

Se hotări să se lumineze asupra acestui mister şi, deci, să-l 
caute pe Saitano. Dar toate planurile lui se destrămau de 
îndată ce în suflet îi apăru adevărul nou că Roselys trăieşte. 
Ducesa îi promisese că-i va spune unde o găseşte. Curând, 
deci, îşi va revedea sufletul copilăriei lui. 

Cum hălăduia fără rost având-o în gând numai pe Roselys, 
îşi dădu seama că, de fapt, el nu o uitase niciodată, că 
chipul ei adormise în străfundul fiinţei lui. Deodată opri 
calul, chipul se întunecă, apoi se lumină şi, uluit, avu 
impresia că, în faţa lui era chiar Odette. Pierdut, neliniştit 
ca un îndrăgostit care nu-şi poate mărturisi gândul, nu putu 
spune decât: 

— Roselys? Odette? 


Trebuie spus că Passavant nu era dintre cei care să-şi 
pună prea multe probleme de suflet, dar simţi că adoraţia 
din copilărie pentru Odette era cu mult mai puternică şi mai 
chinuitoare, că timpul trecut nu ştersese din sufletul lui 
nimic ba, din contră, adăugase destul. Chinuit de aceste 
sentimente se trezi la porţile Parisului. Se înserase şi 
stomacul îi aduse din nou aminte că prea mult timp a trecut 
de la cina nemaipomenită din pădure, sus, pe platoul 
Voliard. Aşa că se duse la hanul „La scroafa spânzurată”, 
intră în curte, duse calul în grajd, fără să prevină pe cineva. 

— Dacă m-ar vedea jupân Thibaud! Se gândi el. leşi fără 
să atragă atenţia asupra lui. Pentru nimic în lume nu i-ar fi 
cerut lui Thibaud ospitalitate dacă nu ar fi fost capabil să 
plătească. Aşa că ieşi să hoinărească pe străzile Parisului ca 
omul care nu avea nici unde să doarmă, nici unde să 
mănânce. Când trecu prin faţa unui restaurant de unde 
răzbătea un miros ademenitor de friptură, stomacul îi mai 
aduse aminte că-i datorează ceva. Se făcuse noapte de-a 
binelea. Era o noapte tristă, străzile erau pustii, învăluite de 
o ceaţă deasă. Ici-colo, din câte o cârciumă ieşea câte o rază 
slabă de lumină. Unde să se fi dus obosit, înfometat şi trist? 
Nici el nu ştia. De o sută de ori se gândi că ar fi mai bine să 
se întoarcă la hanul „La scroafa spânzurată” şi tot de atâtea 
ori renunţă din cauza buzunarelor goale. Uitase că, altă 
dată, fără o leţcaie, îl făcuse pe Thibaud să-i deschidă credit 
nelimitat. Mergând fără vreo ţintă, îşi dădu seama că a 
ajuns în Cetate. Aici locuia Saitano. Îşi propuse să-l întrebe 
de ce i-a spus că Roselys nu mai trăieşte. Se întunecă de 
necaz. Îşi acoperi faţa cu mâna şi se întrebă dacă ar putea 
să ia înfăţişarea unui călău. „Sunt eu mai nemernic decât 
Isabela sau decât Jean Temerarul? Ori încep să regret că 
Roselys trăieşte!” 

Nu, bietul naiv mergea cu gândul prea departe. Era prea 
necâjit şi avea o rea pornire de a se calomnia singur. Alături 
de imaginea lui Roselys apărea o altă imagine şi numai 
foamea reuşi să-l smulgă din aceste frământări. Hotări să-l 


caute pe Saitano altă dată iar acum să se ocupe de stomac, 
acest tiran neiertător. 

— În Valea Dragostei, se gândi el, acolo ar trebui să ajung. 
Îşi schimbă brusc direcţia, intră pe o străduţă şi, deodată 
simţi că cineva îl prinse de braţ. 

— Spuneţi, căpitane, nu-i aşa că pe mine mă căutaţi? 

Era în faţa unei ferestre luminate aşa că, întorcându-se, 
văzu chipul celei care îl acostase: era palidă de atâta 
îndrăzneală, probabil. O privi atent şi-i spuse: 

— Nu, scuză-mă, nu caut pe nimeni. Dar ea nu cedă. 

— Cum! Nu-mi veţi face onoarea să vă odihniţi măcar 
câteva minute la mine? 

Se făcu linişte. Tânăra, albă ca varul, lăsă capul în jos şi, cu 
glasul domol, continuă: 

— Puteţi să veniţi fără teamă... Niciodată casa mea nu a 
fost un loc blestemat. Eu aş putea fi socotită o desfrânată 
dar casa mea, oricât de săracă, este un loc curat. 
Dumneavoastră aţi fi primul bărbat care ar intra la mine. 
Ah, aş fi fericită să vă văd în casa mea, măcar câteva clipe, 
ca să pot avea şi eu o mulţumire şi o amintire de la 
dumneavoastră. 

Exasperat de insistența tinerei, dar şi de cea a stomacului, 
Passavant făcu un pas înapoi şi spuse: drace, sunt fără o 
para chioară şi crap de foame. Nu vezi că mor de foame? 

— Foame! Vă este foame, se sperie fata. 

— Hai, copilă reluă cavalerul, hai, lasă-mă! Uite am chef să 
mă plimb singur. La revedere. 

— Nu! Ochii dumneavoastră ard de febră... văd că 
tremuraţi tot, nu pot să vă las. Veniţi, altfel voi crede că 
bravul căpitan care s-a bătut cândva pentru mine şi care, 
pe deasupra, mi-a dat un galben de aur, da, voi crede că 
atunci aţi făcut gestul care m-a salvat din orgoliul şi nu din 
milă pentru biata mea fiinţă. 

Cavalerul privi mai atent la tânăra care nu-i da pace şi, 
uluit, descoperi că era Ermina Valencienne, fata în ajutorul 
căreia sărise altă dată, riscându-şi viaţa în faţa oamenilor 


ducelui Jean 'Temerarul. Ea îl luă din nou de braţ şi-l trăgea 
hotărâtă pe una din străzile mici şi întunecate, iar el o 
ascultă supus. Intrară într-un hol, urcară nişte scări la 
capătul cărora se aflară în faţa unei uşi. Fata deschise şi 
Passavant intră într-o cameră luminoasă. În mijloc se afla o 
masă de stejar care strălucea de curăţenie ca şi scaunele, 
patul, dulapul şi tot ce era în interior. La capătul patului, o 
ramură de merişor era agăţată sub chipul Sfintei Fecioare. 
Totul trăda o grijă de om cinstit care îşi iubeşte casa în care 
trăieşte ca pe o fiinţă. 

Passavant se oprise în prag. Era stânjenit şi abia făcu 
câţiva paşi după ce Ermina insistă ca şi mai înainte. Undeva 
se afla o sabie, o carte de rugăciuni, un şirag şi alte obiecte 
preţioase, aranjate cu grijă. Erau amintiri de familie, din 
copilărie ale sărmanei tinere. Printre aceste obiecte, într-o 
cutiuţă îmbrăcată în velur, se afla un bănuţ de aur, un 
galben nou-nouţ. Ermina îl luă şi spuse: 

— Este galbenul pe care dumneavoastră mi l-aţi dat; mi-a 
fost de atâtea ori foame, dar nu am vrut să-l cheltuiesc. 
Aveam credinţa că având acest bănuţ, în casă se află chiar 
fericirea, pentru că aţi fost primul bărbat care mi-a vorbit 
acolo fără ură şi fără dispreţ, pentru că v-aţi riscat viaţa 
pentru mine. 

— Mi-am riscat viaţa! Spuse Passavant, dacă ai şti cât de 
puţin valorează... 

— În seara asta va fi altceva: vom cheltui împreună acest 
mic tezaur. 

— Pe onoarea mea, interveni Passavant, sunt de acord să-l 
prăpădim împreună. 

— Alerg la hanul la care v-aţi bătut pentru mine, spune 
Ermina şi apoi strigă: 

— Hei, Îndurare, vino şi ţine companie domnului care a 
acceptat ospitalitatea noastră. 

— Cum o cheamă? Întrebă Passavant. 

— Se numeşte Jehanne. Este o creatură de toată cinstea 
care locuieşte cu mine; Jehanne, din strada Îndurării, dar 


m-am obişnuit să o strig cu numele acelei străzi. 

În fundul camerei se deschise o uşă şi, în prag, apăru o 
femeie. Ermina, veselă şi bucuroasă, dispăru. 

Fără să ştie, Hardy de Passavant se găsea acum faţă în 
faţă, cu Laurence d'Ambrun. 

II. Îndurarea. 

Strada Îndurării se afla ca şi Valea Dragostei într-un 
cartier căutat de tot felul de lume. Era una dintre străzile 
care, potrivit unei ordonanţe din 1363, primise autorizaţia 
să găzduiască cele cinci mii de fete de plăceri câte se 
găseau atunci în Paris. În acest oraş erau puzderie de astfel 
de străzi: Champ-Flory, Froid-mantel, Baille-Hoe, [yron, 
Orde-Rue şi multe altele cu nume care trimiteau fără 
pudoare la rosturile lor. 

Laurence d'Ambrun ajunsese, deci, în strada Îndurării, 
după ce ieşise din Saint-Pol, când o întâlnise pe Odette de 
Champdivers. Să ne întoarcem însă la altceva. Vrăjitorul 
Saitano avea o teorie complicată despre memorie. Mai întâi, 
el credea că este posibil ca printr-o intervenţie asupra 
creierului să se creeze o memorie artificială, adică să 
provoci acumularea amintirii unor evenimente care nu au 
existat. Dacă aşa ceva este posibil, atunci trebuie să fie 
posibil şi să înlături amintirea unor evenimente care au 
existat. Concluzia ar fi că poţi să dai astfel unei fiinţe o nouă 
personalitate. De exemplu: să înlături din memoria lui 
Laurence d'Ambrun amintirea faptelor succesive care i-au 
alcătuit viaţa. Atunci Laurence nu mai este... Laurence, 
pentru că numai amintirile dau personalitate; viitorul nu 
există şi prezentul este insesizabil atâta timp cât nu a intrat 
în trecut. 

Deci numai trecutul există. Există sub formă de amintiri. 
Nu mai există amintiri, nu mai există Laurence. În această 
fiinţă amorfă, dacă creăm în mod artificial amintirea unor 
lucruri care nu au existat, amintirea unui nume care nu 
este al ei, a unei case care nu este a ei, a unor întâmplări 


care nu s-au petrecut în acea casă, atunci acelei fiinţe 
amorfe i-am dat personalitate. Laurence devine... Jehanne. 
A doua parte a teoriei este de un interes mult mai 
dramatic, dacă se poate spune aşa. Să spunem: nici 
prezentul, nici viitorul nu există. Numai trecutul este viu şi 
el trăieşte în amintiri. Aici intervine o descoperire 
remarcabilă care demonstrează că acest Saitano, nebun, 
era capabil de uluitoare eforturi de judecată. El spunea: a-ţi 
aduce aminte înseamnă a crea imagini ale unui eveniment 
trecut, nu o imagine metaforică ci o imagine reală. Adică să 
retrăieşti până într-un anumit punct evenimentul pe care l- 
ai trăit. Această imagine există cu întreaga ei forţă în clipa 
în care evenimentul s-a produs. O clipă mai târziu, ea 
începe să slăbească. Amintirea o creează din nou dar, din ce 
în ce mai slab, până când creierul devine neputincios să o 
evoce. Dacă, în acest moment, se introduce o forţă nouă în 
facultatea de realizare a amintirii, imaginea creaţiei va fi 
mai clară. Dacă această forţă infuzată este suficientă, 
imaginea devine din ce în ce mai netă, parcurgând în sens 
invers drumul până când imaginea creată prin amintiri se 
confundă cu imaginea creată de însuşi evenimentul real. 
Adică, în acest punct, se va retrăi complet evenimentul. De 
exemplu: Laurence şi scena din capela din casa Passavant. 
După doisprezece ani, această scenă nu există decât ca 
amintire; imaginea creată se afirmă, detaliile se 
estompează; în mintea lui Laurence scena rămâne ca un 
fapt de epocă, ea nu este decât un reflex a ceea ce s-a 
întâmplat altă dată. Să refacem detaliile şi imaginea se va 
împrospăta; să intensificăm amintirea, introducând câteva 
gesturi, câteva atitudini, costume, mobile, voci, totul va fi 
readus în stare de vibraţie şi Laurence va crede că scena de 
acum doisprezece ani s-a întâmplat acum un an, acum şase 
luni, acum două zile, acum o zi, acum o oră sau acum un 
minut. Să intensificăm amintirea mai mult şi ea va crede că 
acum se petrece evenimentul şi îl retrăieşte cu aceleaşi 
senzaţii. Şi, acum, să revenim la personajele noastre după 


această teorie poate plictisitoare, dar necesară pentru a 
înţelege ceea ce urmează. 

Laurence d'Ambrun l-a întâlnit pe Jean Temerarul în 
momentul în care ieşea din fortăreaţa Saint-Pol. Atunci s-a 
întâmplat un fenomen pe care Saitano nu l-a prevăzut. 
Laurence devenise Jehanne din strada Îndurării. Vederea 
lui Jean Temerarul condusese la înlăturarea... lui Jehanne şi 
reînvierea lui Laurence. Totuşi, fie din cauza unor substanţe 
toxice, a unui amestec de stupefiante şi revulsive, fie prin 
acţiunea directă asupra creierului sau printr-o practică 
vrăjitorească, Saitano a acţionat atât de puternic asupra 
memoriei bietei femei încât, câteva momente mai târziu ea 
nu se mai putu gândi la fostul ei iubit, tatăl copilului ei, 
adică al lui Roselys. 

Mersese pe străzi pe care le cunoştea şi ajunsese în strada 
Îndurării, şi, deşi nu o văzuse niciodată, ea recunoscu 
această stradă ca pe una familiară. Ajunsese la o casă, 
evident necunoscută, şi-şi spuse: ciudat, cum am ajuns să 
fiu atât de obosită. Noroc că am ajuns acasă. Şi intră în 
acea casă fără să ezite, urcă la mansardă, scoase o cheie 
din buzunarul şorţului, deschise şi intră. Făcuse totul 
mecanic de parcă ar fi făcut aceste gesturi de mii de ori 
înainte. Apoi aruncase câteva priviri nehotărâte asupra 
mobilei sărăcăcioase şi avusese un gest de neîncredere. 
Pentru o clipă, instinctul de lux artistic pe care îl acumulase 
prin educaţie se luptă cu sugestiile memoriei artificiale. 
Adică, avu loc o luptă rapidă între Laurence d'Ambrun şi 
Jehanne - Îndurarea... Ultima câştigase. 

În acea zi, Laurence făcu ceea ce Saitano îşi imaginase că 
trebuie să facă o femeie de condiţia Johannei: spălă vesela 
şi lenjeria, făcu curăţenie în bucătărie. Când nu mai avu ce 
face, căută un obiect. Ce anume? Nu ştia. Îşi apăsă cu mâna 
fruntea. 

— Asta era! Cartea mea de rugăciuni! Vreau să citesc. 
Cartea ei de rugăciuni! Era o sărmană femeie, de unde să 


aibă carte de rugăciuni! Laurence era cea care încerca, în 
subconştient, să se trezească. Începu să ridă. 

— Ce idee! Nici nu ştiu să citesc! Şi de unde să fiavuteuo 
carte de rugăciuni! Şi, totuşi, o văd, cu coperţile din lemn, 
cu încuietorile din argint şi cu paginile ei atât de frumos 
scrise... Dar, de fapt, unde am văzut eu această carte de 
rugăciuni. Bine, fie. Am văzut-o eu într-o casă bogată, 
undeva la vreo doamnă. Aici nu e, aşa că nu-i decât o simplă 
amintire. Acest cuvânt, spus inconştient, era teribil: Da, era 
o simplă amintire... 

Seara, Laurence fu cuprinsă de nelinişte. O tristeţe 
ucigătoare şi, apoi, o revoltă împotriva a tot ceea ce urma 
să facă. Nu vroia. În ea, Jehanne îşi amintea de ceea ce avea 
de făcut în fiecare seară. În ea, Laurence se indigna că a 
făcut acele lucruri. Încă o dată, Laurence a fost învinsă. 

Cu suspine de nelinişte, de ruşine, cu lacrimi fierbinţi, cu 
ezitări nesfârşite, gata-gata să renunţe, Jehanne se hotări şi 
deschise o ladă. Câteva clipe bune rămase cu ochi aţintiţi 
asupra lucrurilor pe care le vedea. Apoi îşi spuse: e timpul 
să mă îmbrac, să mă fac frumoasă. În ladă se aflau: un 
mantou cu guler răsfrânt, o diademă, un costum de blană 
de hermină şi o centură de argint. Tot ceea ce era mai 
atrăgător la o fată de plăceri. Laurence se aşeză în faţa unei 
oglinzi din metal polizat şi începu să-şi aranjeze coafura. 
Avea părul alb, de un alb strălucitor, ca zăpada curată. 
Numai părul îmbătrânise. Pe chipul ei, această podoabă nu 
era decât o nouă înfăţişare a tinereţii. Se grăbi să se 
îmbrace, îţi puse centura, îţi puse câteva pene la pălărie, cu 
o dexteritate care trăda o veche obişnuinţă, îşi coloră 
buzele cu carmin, accentuându-le frumuseţea în contururi 
precise; îşi aranja genele şi îşi îmbujora obrajii cu o cremă 
pe care o găsise în ladă. Ei bine, în ciuda acestei dichiseli 
vulgare nu reuşi, totuşi, să distrugă armonioasa frumuseţe 
a chipului ei şi nici aerul acela de inocenţă şi candoare, care 
îi dădea un farmec aparte. 


leşi din odaia de la mansardă, cobori scara aceea 
mizerabilă şi ajunsese în stradă, în Strada Îndurării, unde 
se aflau câteva fete de joasă condiţie care tocmai 
ademeneau un soldat. Când o văzură pe Laurence 
rămaseră uimite şi apoi începură să o insulte: 

— Cine-i asta? N-am mai văzut-o! 

— De unde a ieşit? Ce, vrea să facă strada aici? Nu vedeţi 
ce bine-i îmbrăcată, cu lucruri scumpe şi cu centură de 
argint, cu haină de hermină! Nu-i este ruşine! 

— Asta-i cu siguranţă una din alea din Valea Dragostei. 
Netrebnica, vine să ne ia pâinea de la gură! Unde o fi 
jandarmul? 

— În Valea Dragostei cu tine, nu aici! 

Înfierbântate, o încercuiră devenind din ce în ce mai 
amenințătoare. Atunci, Laurence, pierdută, le spuse: 

— Dar eu sunt Jehanne, nu mă mai recunoaşteţi? 

— Afară, pleacă de aici, urlau fetele. Du-te în Valea 
Dragostei, întinde-o! 

Îşi scoseseră ghearele aşa că Laurence nu avu încotro şi 
plecă. Unde? Nici ea nu ştia. În urma ei fetele gesticulau 
vulgar şi urlau. Deîndată ce noua venită plecase, se 
potoliră. Deci nu erau chiar aşa de rele. 

Curând Laurence nu le mai auzi insultele. Părăsise Strada 
Îndurării şi era frământată de un gând. „Deci, Strada 
Îndurării nu-i strada mea, nu locuiesc acolo. Deci nu mă pot 
întoarce acasă. Atunci unde? Ele spuneau să merg în Valea 
Dragostei. Dar de ce acolo şi nu în altă parte”. 

Atunci se produse un fenomen care scăpase până şi 
perspicacităţii lui Saitano: în afara ambianţei şi amintirilor 
impuse de vrăjitor, spiritul lui Laurence devenea o epavă, 
care se lăsa în voia sorții. 1 s-a strigat; du-te în Valea 
Dragostei! Ea s-a îndreptat spre Valea Dragostei. Numai că 
nu ştia drumul, aşa că se adresă unui sergent de stradă 
care puse mare preţ pe această frumoasă fată ce nu se sfia 
să întrebe de un astfel de loc chiar o persoană din 
autoritatea de ordine. Fata se afla în stare de nesupunere 


căci purta însemnele meseriei ei în locuri în care nu se 
putea practica această meserie. 

Agentul autorităţii, forţei, moralei, virtuţii, onestităţii, al 
tuturor atribuţiilor unei societăţi, acest tânăr chipeş rămase 
perplex în faţa unei astfel de întrebări. De aceea, îşi spuse: 
datoria mea este să arestez această vagabondă. Da, dar 
este atât de frumoasă! 

Fără să se mai gândească, se trezi mergând spre Valea 
Dragostei, spunându-şi: mă întreabă despre o stradă pe 
care ea o cunoaşte mai bine decât mine. E un fel de a-mi 
arăta că a înţeles dorinţa mea. Aşa că omul ordinii cedă şi 
conduse delicventa. Sigur că, la capătul străzii, îşi va primi 
şi răsplata, îşi făcu el socoteala. 

Cum mergea lângă sergent, Laurence nu mai fu nici 
molestată, nici acostată de mulţime sau de alţi 
reprezentanţi ai ordinii publice. 

— Ei bine, frumoaso, asta este strada Valea Dragostei. 
Acum condu-mă la tine acasă. 

— La mine? Dar eu sunt Jehanne din strada Îndurării. 
Sergentul ridică din sprâncene a mirare şi, furios, îi strigă: 

— Îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine? Să ştii, frumoaso, că 
nu-ţi merge! În tot Parisul noi suntem cu sutele, noi, 
oamenii de ordine, şi pot să te pun bine pentru totdeauna. 

— Ce doriţi de la mine, domnule? 

— Să mă duci la tine şi o prinse de braţ. Numai că imediat, 
cei din stradă începură să-l amenințe pe sergent şi, curând, 
acesta fu scos afară, înjurat şi umilit. 

„Bine, sunt pedepsit de pomană, îşi spuse el, o să vadă ea, 
vagabonda! Va plăti cu vârf şi îndesat!” 

Vagabonda o luă şi ea la fugă pe o stradă lăturalnică şi 
când nu mai putu să alerge se opri în faţa unei case. Era 
chiar casa Erminei Valencienne. Urcase pe treptele scării. 
Acolo o găsise Ermina. Când o văzu pe nefericită, când se 
uită la chipul ei, pe care se citea demnitate şi decenţă, 
Ermina nu se stăpâni să nu-şi pună o firească întrebare: ce- 
o fi cu fata asta? Aici nu-i Valea Dragostei şi, cu toate astea, 


ea e îmbrăcată ca cele de acolo. Ea ştia prea bine strada 
aceea, mult mai arăâtoasă, cu fete de lux. Fusese şi ea acolo. 
Cum ajunsese, asta este altceva. Acum reuşise să se smulgă 
din acea lume. Laurence plângea. 

— De unde eşti, unde locuieşti? 

— Nu am locuinţă, răspunse Laurence ezitând. „Am avut 
una în Strada Îndurării. Mă numesc Jehanne din Strada 
Îndurării Dar se pare că locuinţa aceea nu este a mea 
pentru că fetele de acolo m-au alungat în Valea Dragostei. 
Aici este Valea Dragostei? 

Ermina îşi dădu seama că necunoscuta nu avea unde locui 
şi că nu era ceea ce s-ar fi putut crede, judecând-o după 
veşminte. Ghici că-i o nefericită şi că nu practicase 
niciodată meseria de care ea, slavă domnului, reuşise să 
scape. Misterul acestei întâlniri îi stârni imaginaţia, restul îi 
dictă inima. 

— Ascultă, vrei să locuieşti cu mine, măcar câteva zile? 
Alături de camera mea este o altă cameră în care a locuit o 
prietenă de-a mea, Jacqueline, care a fost arestată acum 
trei zile şi, Dumnezeu ştie când va ieşi din închisoare. 

Laurence se lăsă condusă într-o cameră şi, ca niciodată, 
toată noaptea a dormit liniştită. Se simţea, parcă, protejată. 

A doua zi Ermina îi povesti oroarea pe care i-o provoacă 
Valea Dragostei şi-i spuse: 

— De şase luni eu şi Jacqueline am început să învăţăm să 
brodăm. E greu. Dar când voi şti bine, voi fi liberă şi-mi voi 
câştiga viaţa căci eu cunosc câteva doamne din nobilime 
sau negustorime care plătesc bine broderia. 

— Broderia? Se miră Laurence. 

— Da, e o meserie care cere talent şi care nu-i la îndemâna 
unei fete sărmane ca mine. 

— Dar, ştii, cred că... nu sunt sigură... eu ştiu să brodez. 

— Ei bine, trebuie să-ţi spun că nu sunt deloc mirată. Şi 
dacă mi-ai fi spus că ştii să scrii şi să citeşti te-aş fi crezut. 
Cine te vede şi cine te aude îşi dă seama că eşti din 
nobilime. 


— Eu, se sperie Laurence şi începu să râdă. Dar îţi repet, 
eu sunt Jehanne din Strada Îndurării. Ermina se bucură 
mult când află că necunoscuta ştie să brodeze. Din acel 
moment, cele două trăiră câteva zile o viaţă nouă. Să-şi fi 
dat seama Laurence că o fată, cândva a pierzaniei, îi oferise 
ospitalitatea? Greu de spus. Ermina profită pentru a scăpa 
de sclavia existenţei sale. De a doua zi, noua venită începu 
să brodeze, iar Ermina ştiu ce trebuie făcut pentru a 
asigura cele de care aveau nevoie. Eşarfele, herminele, 
lenjeria din casele mari cereau din belşug broderia. 

III. Mortul îşi caută locul. 

Deci, cavalerul Passavant intră în camera Erminei care 
plecă imediat să facă cumpărături. Luase galbenul de aur 
pe care îl păstrase atâta timp dintr-un frumos sentiment de 
recunoştinţă. 

Cavalerul, hămesit de foame nu avu puterea să se opună 
acestui sacrificiu. Rămase cu femeia pe care Ermina o 
chemase din camera de alături, cea care, în mod ciudat, 
purta numele unei străzi din cartierul rău famat: Jehanne 
Îndurarea. 

— Fiţi bine venit, domnule, îi spuse ea lui Passavant, când 
intrase în camera Erminei. Prietena mea mi-a povestit 
frumoasa întâmplare cu galbenul de aur şi încăierarea care 
a urmat. Fără să vă fi cunoscut, v-am admirat. 

Cavalerul rămase împietrit, fără să scoată o vorbă. În 
sfârşit, după un timp reuşi să-şi revină. 

„Jehanne îndurarea... un nume de nefericită pierdută”. 
Ştiu destul despre acea stradă... Nu, femeia asta nu poate 
să se numească astfel. , 

Atitudinea femeii, vorbele şi felul în care vorbea trădau la 
Jehanne obişnuinţa unei demnități care nu se potrivea deloc 
cu numele străzii. Numai aşa îşi putu explica Passavant 
stupoarea pe care i-o provocase vederea acelei fiinţe. 
Imediat avu cheia acestei enigme. 

— Dar... dar eu cunosc numele dumneavoastră. Nu este 
cel pe care mi-l spuneţi! 


— Numele meu? Se miră Laurence d'Ambrun. 

Cavalerul se frământa. Întreaga lui copilărie o regăsea în 
apele limpezi ale acelor ochi care-l priveau. Da, a 
recunoscut-o în ciuda părului ei alb. Nu, nu era nici o 
îndoială că ea era: ochii, privirea, surâsul, gesturile, totul a 
recunoscut. Numai costumul era altul. De ce oare îşi luase 
acest nume fals şi de ce se ascunde? Şi, mai ales, de ce nu 
mă recunoaşte? Sau de ce se face că nu mă recunoaşte? , 

Se apropie de Jehanne, îi luă mâinile, o privi în ochi şi 
strigă: 

— Laurence! Dumneata pe care eu o consideram sora 
mea, Laurence! Laurence d'Ambrun, uită-te la cel care îţi 
vorbeşte. Sunt eu, Hardy! Adu-ţi aminte, Hardy de 
Passavant! 

Laurence scutură încăpăţânată din cap. În acelaşi timp 
începu să tremure şi pe chipul ei apăru umbra care îi trăda 
neputinţa de a mărturisi. Ar fi preferat moartea decât să 
recunoască ştiind, probabil, că mărturisirea ar putea-o 
costa chiar mai mult decât viaţa. Spiritul lui Saitano era în 
fiinţa ei. Tot ceea ce ţinea de Laurence fusese înlăturat. 

În faţa acelor gesturi de negare, Passavant se pierdu, 
nervii nu-l mai ţinură, nu putea să mai înţeleagă nimic din 
atitudinea celei pe care o regăsise. El nu se îndoia că este 
Laurence. 

— Dar dumneata eşti Laurence, strigă el din nou. Ai locuit 
în casa mea, casa Passavant. Nu-ţi aduci aminte de mama 
mea care te-a adus în casă? Nu mă recunoşti, pe mine care 
ţi-am fost ca un frate? 

— Eu sunt Jehanne, reluă ea, Jehanne îndurarea. 

— Ah, se înroşi cavalerul de mânie. Şi fiica dumitale, fiica 
dumitale care trăieşte, înţelegi! Fiica dumitale pe care o voi 
revedea curând, mi s-a promis că o voi revedea, şi pe care 
am să ţi-o aduc! Roselys! Cu Roselys am copilărit! 

Când auzi numele lui Roselys, Laurence păru că a fost 
lovită de un trăsnet. Braţele şi le ridică spre cer şi pe chipul 


ei se citiră chinurile unui imens efort de a se elibera de 
ceva. Cu glasul stins, sugrumată, spuse: 

— Roselys? Ce nume-i ăsta? Fata mea? Eu nu am nici o 
fată! 

— Roselys! Repetă Passavant aproape răcnind de 
disperare. 

— Nu există nici o Roselys! 

Passavant făcu un pas înapoi, o privi atent şi căzu din nou 
în uimirea inexplicabilă cu care o contemplase la început. 
Dar, acum îşi spuse: ce asemănare extraordinară! Aş fi jurat 
că... dar văd că nu-iea! 

În acea clipă, Ermina Valencienne intră în cameră şi aşeză 
pe o măsuţă un talger. Bineînţeles că nu avea o faţă de 
masă. Singurul obiect necesar era cuțitul, de fapt un 
briceag care se închidea şi, apoi, se putea pune în buzunar 
pentru a servi în tot felul de împrejurări, inclusiv pentru a... 
cresta pielea cuiva. Passavant, aflat încă sub impresia 
întâlnirii cu cea pe care o credea Laurence, nu reacţiona în 
nici un fel. Se aşeză liniştit la masă, Ermina îl servi, îi puse 
într-o cană vin şi mâncând, nu o pierdu din priviri pe 
Jehanne care îşi recăpătase liniştea sau, mai degrabă, 
indiferența. După ce mâncă bine, se ridică şi spuse: 

— Adio, şi-ţi mulţumesc. Ai cheltuit pentru mine şi ultimul 
bănuţ. Nu am să uit! 

Era emoţionat, dar cum nu-i plăcea să-şi trădeze emoţiile, 
se stăpâni cât putu. Ermina încercă să-l oprească. 

— Dar mi-aţi spus că nu aveţi unde să înnoptaţi! 

— E adevărat, cel puţin pentru seara asta. 

— Aş putea să merg la prietena mea, Jehanne, şi să vă las 
aici... Ştiu, nu sunt demnă de a oferi ospitalitate unui 
cavaler ca dumneavoastră, dar... 

Passavant o luă de mâini şi, apoi, o sărută pe obraji. 

— Eşti demnă să oferi ospitalitate şi unui prinţ, iar eu nu 
sunt decât un biet amărât. Nu vreau ca mâine dimineaţă să 
se spună că din locuinţa Erminei Valencienne a ieşit un 
bărbat. 


Ermina lăsă capul în jos şi fu tare bucuroasă să constate că 
este tratată nu ca o fată de plăceri, ci ca o doamnă a cărei 
reputaţie trebuie menajată. Avea, deci o reputaţie? Nu era, 
deci, o fată pierdută? Tânărul cavaler găsise cu cale să o 
flateze în modul cel mai plăcut. Il auzi din nou: 

— Adio, deci. Am să te mai văd, fii sigură. Aruncând o 
ultimă privire spre Jehanne, făcu un semn Erminei şi ieşi. 
Passavant auzi cum bat clopotele de ora unsprezece din 
noapte. 

Cavalerul mărturisise că nu este prinţ, dar Ermina îl 
tratase cum se cuvine. Cumpărase tot ce era mai rafinat. 
Mai ales vinul i se păru lui Passavant mai bun decât cel pe 
care îl băuse la Thibaud şi despre care Gringonneur 
pretindea că-i rezervat numai regelui. Melancolia îl 
părăsise. Ajuns în stradă se întrebă de ce hălăduieşte şi nu 
se duce la hanul „La scroafa spânzurată”. 

— Drace, ce tot vreau? Acum am aflat încă un lucru. În 
fiecare zi învăţ câte ceva. De exemplu, ştiu că o ulcică de vin 
bun este un remediu pentru o idee neagră. Nu trebuie să 
uit asta! Dacă nu o găsesc pe Roselys, am să mă 
cherchelesc ca Gringonneur şi totul se va aranja. Ce simplu! 

În timp ce-şi făcu astfel de socoteli, nu departe de el, pe 
strada Feves, Saitano îşi termina ultimele pregătiri pentru 
experienţa pe care o pusese la cale: aceeaşi experienţă care 
eşuase cândva pentru că - cine a citit povestea din „leşirea 
din moarte” ştie - copilul pe care îl ştia mort se ridicase de 
pe masa de operaţie. 

Vrăjitorul era neliniştit şi acum. Oricâtă repulsie ne-ar 
produce acest personaj, trebuie spus încă odată că Saitano 
era în căutarea absolutului: elixirul vieţii sau Marea Operă, 
cum o numea el. Experienţa trebuia să-i probeze că un 
cadavru poate să reînvie în anumite condiţii. Acesta era 
punctul final al descoperirii lui. Furase un document de la 
un alt savant, Nicolas Flamel, în care se spunea că poţi 
readuce la viaţă un cadavru de adolescent dacă îi infuzezi 
sânge luat din venele a trei adolescenţi vii. 


În casa lui îi avea din nou pe Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon. 

Vrăjitorul se obosea şi se necăjea într-un du-te-vino 
nervos. Îi trebuiau, deci, un mort şi trei adolescenţi vii. Or, 
chiar dacă putea fi socotit Brancaillon ceva mai mult decât 
o persoană, Saitano nu-i avea decât pe aceştia. Trebuia ca 
unul dintre ei să fie... mortul, ceea ce Hardy de Passavant 
fusese cândva. Trebuia deci, să se mulţumească numai cu... 
doi vii. 

„Mort fără vărsare de sânge, asta era încă o condiţie. Ei 
bine, o singură picătură din otrava asta este suficientă. Da, 
dar tot nu-i de ajuns. La carte se spune că este nevoie de 
sângele a trei adolescenţi vii, şi dacă omor unul, îmi mai 
rămân numai doi. De ce trei şi nu doi? Nu s-o fi înşelat 
Flamel? Îşi reluă plimbarea nervoasă. Să mai aştepte? Dar 
dacă ăştia trei scapă şi fug? Şi, pe deasupra, nu sunt 
adolescenţi. Da, dar eu i-am transformat.” Se adresă celor 
trei: 

— Tu câţi ani ai? 

— Paisprezece ani, răspunse Bruscaille căruia îi 
clănţăneau dinţii de groază. 

— Şi tu? Spune drept, tu câţi ani ai? 

— Cincisprezece, zise Bragaille. 

— Şi tu? 

— Şaisprezece, răspunse Brancaillon delirând. 

Erau acolo toţi trei. Transformarea pe care o realizase 
vrăjitorul cu Laurence d'Ambrun o încercase şi cu 
Brancaillon, Bragaille şi Bruscaille. Cu ajutorul amintirilor 
supraexcitate îi dăduse cu doisprezece ani în urmă. 
Senzaţiile pe care le avuseseră în noaptea în care Passavant 
îi „tratase” îi încercau şi acum. Nu mai spuneau: suntem 
bărbaţi. Spuneau: dacă eram mai tari, dacă am fi fost 
bărbaţi! 

— Sunt copii, repeta Saitano, pentru că totul din ei a 
revenit la vârsta adolescenţei. De ce să facă excepţie tocmai 
sângele? Au sânge de adolescent. Gata; asta era! Am găsit! 


Neliniştea care-l cuprinsese îl zgâlţâia puternic. Ar fi avut 
de gând să nu dea înapoi pentru că esenţial pentru un 
jucător nu este să câştige ci să păstreze iluzia că va câştiga. 
Saitano se hotărâse. În joc erau vieţile celor trei diavoli 
ferecaţi din nou, ca acum doisprezece ani, în scaunele de 
stejar. Spre ora unsprezece şi jumătate, Saitano se apropie 
de aceştia şi-i examina din nou. 

— Care dintre ei va fi copilul care va muri fără vărsare de 
sânge? 

Îi cercetă cu o atenţie lugubră şi, într-un timp, puse 
degetul lui scheletic pe fruntea lui Brancaillon. Acesta urlă 
ca o fiară. El nu ştia ce punea la cale Saitano, dar îşi dădea, 
însă, seama că era predestinat unui sacrificiu monstruos. 
Ceilalţi doi priveau îngroziţi, fără să scoată o vorbă. Numai 
ochii le ardeau. 

— La miezul nopţii începem, spuse Saitano. Cei trei 
începură din nou să urle. Ce trebuia să înceapă la miezul 
nopţii? Se zbăteau neputincioşi încercând să scape de 
strânsoarea frânghiilor cu care erau legaţi de scaunele 
grele de stejar. Se deschise o uşă şi, din prag, o femeie 
spuse: 

— Nu auzi că bate cineva la uşă? Saitano se frământă fără 
încetare. 

— Linişte, sau încep chiar acum! Strigă el. Cei trei tăcură. 
Nu se mai auzeau decât bătăile în uşă. 

— Cine-i acolo? Întrebă Saitano. Câţi sunt? Geraude ridică 
din umeri: 

— Nu-i decât unul, un tânăr de pe stradă. Are spadă. 

— Eşti sigură că-i singur? Cine-i? Nu cumva este o 
capcană a jandarmului. Linişte, v-am spus. Cine vine aici, la 
Saitano, la miezul nopţii! 

Saitano traversă în grabă cele trei încăperi, ajunse la uşă 
şi o întredeschise. În întuneric nu putu distinge prea bine 
silueta celui care continua să bată violent. 

— Cine eşti? Întinde-o de aici. 

— Nu! Cum să plec când aici am eu de lucru! Deschide! 


— Pleacă! Îţi spun. Saitano fusese surprins de vocea celui 
care insista. Ştii dumneata unde te afli? Ştii că în curând va 
fi miezul nopţii şi, la acest ceas, în casa lui Saitano nu intră 
cei vii? 

— A lui Satan, vrei să spui. Mort sau viu voi intra. Ne 
cunoaştem, maestre. Este a treia oară când Hardy de 
Passavant îţi trece pragul. 

— Hardy de Passavant?! 

— Ei, da! S-ar părea că am un nume magic, care deschide 
uşile... 

Cavalerul râdea. Dacă ar fi citit în sufletul lui Saitano n-ar 
mai fi râs. Saitano deschise zăvoarele şi acestea căzură cu 
un zgomot înfiorător. 

„Ce întâmplare! Puterea nevăzută mi l-a adus pe acest om 
ca să-mi pot împlini Marea Operă! Altfel de ce-ar fi venit 
aici? Păcat, îl păstram pentru răzbunarea mea! El l-a lovit 
pe Jean Temerarul. Dar aici nu Hardy de Passavant a intrat, 
ci mortul pe care îl aşteptau cei trei vii.” 

— Intră! Viteazul meu tovarăş, şi, bucuros, îi făcu semn lui 
Hardy. 

Passavant intră în prima sală unde Geraude aşeza pe o 
masă un flacon. În urma lui, Saitano încuie uşa cu grijă. 

— la spune, maestre Saitano, damnaţii care se prezintă ia 
casa frăţiorului dumitale Satanas, trebuie să aştepte tot 
atât de mult la uşă, ca şi mine? M-aş mira să nu-şi piardă 
răbdarea, cum mă mir că iadul ar fi tot la fel de bine 
baricadat precum este casa dumitale. 

— Aici totul e făcut să fie suficient pentru a mă apăra, 
cavalere. 

— Te temi, cumva, de tâlhari? 

— Nu, cavalere, mă tem de morţii care ar putea să intre 
aici, fără voia mea. 

— Ah, pe Dumnezeul meu, eu sunt viu, ţi-o jur! 

— Cine ştie! Spuse rece Saitano. 

Hardy de Passavant simţi cum tremură din cap până în 
picioare, dar depăşi destul de repede această slăbiciune. 


— Aşa cum ţi-am spus, mort sau viu vreau să-ţi cer 
socoteală pentru nişte minciuni. 

Saitano se înclină şi gura i se strâmbă într-un surâs cinic. 

— Faceţi-mi onoarea şi vă aşezaţi, cavalere, sunt al 
dumneavoastră în câteva clipe... am de terminat o mică... 
operaţie... în timpul căreia eram când aţi apărut şi, ca să fiu 
sincer, m-aţi deranjat. 

Passavant luă loc într-un fotoliu, scoase sabia şi o aşeza pe 
genunchi. Apoi, îi strigă lui Saitano: 

— Nu-ţi face griji, vezi-ţi de treabă! Mă simt bine şi cred că 
voi rămâne aici toată noaptea. 

— Da, răspunse Saitano, şi dispăru. Ajunse în sala unde 
aşteptau îngroziţi cei trei, deschise cu grabă un dulap de 
unde luă un tifon pe care îl îmbibă cu un lichid incolor, 
având grijă să nu respire în timp ce făcea această operaţie. 
Vâri tifonul sub haină şi se întoarse la Passavant. 

— Tu eşti vrăjitor? Întrebă Hardy. 

— Da, domnule, răspunse Saitano şi se aşeză, lângă 
acesta, pe scaun. 

— Atunci, de ce dracu îţi ţii capul dat pe spate? S-ar zice 
că mantoul pe care îl porţi îţi provoacă teamă. Dar, asta nu 
are importanţă. Dacă zici că eşti vrăjitor înseamnă că ştii şi 
ce mă aduce aici. 

— Nu-i prea greu să presupun. Veniţi de la castelul ducelui 
de Orleans şi vreţi să-mi cereţi socoteala pentru anumite 
minciuni. Pentru mine e clar. Aţi aflat că Roselys a fost 
salvată de ducesa Valentina de Milano şi nu de câtre regină 
şi, mai ales, aţi aflat că Roselys trăieşte. 

Pe chipul lui Passavant apăru surâsul acela cinic. 

— De ce ai minţit? 

— Pentru că, atunci, eu aveam interes să vă mint crezând 
că... trăiai şi perseverai să trăieşti, termină în gând Saitano. 
Passavant se frământă şi mai tare când, inspirând adânc, 

simţi ceea ce el numea parfumul ororii. 

— Ah, deci m-ai crezut viu! Şi pentru asta ai minţit? În 
seara asta n-o să mai minţi... deci... 


— Mi-am dat seama când am văzut cine sunteţi, domnule 
cavaler. 

— Şi, mă rog, cine sunt? 

— Eu îndrăznesc să spun că dumneavoastră sunteţi... 
mortul, răspunse Saitano cu un calm suveran. 
Dumneavoastră sunteţi mortul pe care îl aşteptau cu 
nerăbdare cei trei vii. 

De data asta Passavant simţi cum sentimentul de teroare 
care îl încercase la intrare era înlocuit de o furie fără 
margini. 

— Saitano, te-am iertat pentru că ai vrut să mă taica pe o 
găină, pe masa ta blestemată, dar pentru minciună, ai să 
mi-o plăteşti. 

Saitano nu-l pierdu din vedere pe Passavant, îi urmărea 
fiecare mişcare. 

— Sunt vinovat, spuse el. Trebuie să plătesc, e drept, dar 
cum? 

— Să te omor, îşi continuă cavalerul gândul cu glas tare, ar 
fi să-ţi acord prea multă onoare în această clipă. Acum, 
pentru că ştiu că Roselys trăieşte, am curajul să iau hotărâri 
mai aspre: îţi voi tăia urechile! 

În clipa următoare Passavant făcu câţiva paşi spre vrăjitor 
cu intenţia evidentă de a-şi pune planul în aplicare dar 
Saitano se aruncă asupra lui. 

— Zău că aşa îmi place mai mult de tine. Cel puţin nu am 
remuşcări, se amuză Passavant. 

Vrăjitorul i se agăţase de gât, iar Passavant începu să 
strângă în braţe trupul lui scheletic pentru a scăpa de 
nebun. Ciudat, simţi cum îl părăsesc puterile, că nu-l mai ţin 
picioarele, un abur negru i se aşezase pe ochi iar fruntea îi 
fu inundată cu o transpiraţie rece. Saitano nu făcuse nici un 
gest de apărare. Chiar se lăsase zdrobit de strânsoarea lui 
Passavant. Nu-l preocupa decât să-i aplice acestuia, peste 
gură, un tifon puternic mirositor. În câteva secunde 
Passavant simţi că-l lasă de tot puterile şi că pică în hău. 


Se lăsă într-un fotoliu şi nu mai ştiu nimic. Un somn greu, 
de plumb, îl doborâse. La rândul lui, Saitano, lac de 
sudoare, încercă să-şi recapete echilibrul. Ochii îi ardeau. 

— Geraude, vino repede şi ajută-mă! 

EI îl prinse pe Passavant pe sub braţe, iar Geraude îl luă 
de picioare şi, curând mortul fu aşezat pe masa de 
marmură. 

— De dormit, mai doarme cam o oră spuse Saitano. Am 
destul timp pentru ce vreau eu. 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon văzuseră totul şi chiar 
recunoscuseră pe Passavant. Erau şi mai pierduţi şi mai 
torturați de groază. 

— Hei, ce tot vă văicăriţi acolo? Nu sunteţi mulţumiţi? Hai, 
voinicilor, încetaţi odată! Acum am tot ce-mi trebuie, 
înţelegeţi? Chiar şi mortul îl am acum! 

În clipa aceea urletele lor acoperiră totul. Saitano începu, 
totuşi, să-l dezbrace pe cavaler pentru a-l pregăti pentru 
operaţie. 

IV. „Acta gestaque” 

Acesta este titlul unei cronici, al unei cronici vechi la care 
a trebuit să facem apel pentru a vedea ce se întâmpla în 
Paris, în momentul în care Saitano îşi pregătea pacientul. 

La Saint-Pol, Major, dinele lui Odette, care după cum ne 
amintim fusese, încuiat într-o cameră cu minunatele 
plăcinte pregătite de patiserul palatului, părea să rămână 
un animal obişnuit care a mâncat prea mult. Era un 
exemplar superb al rasei lui şi pictorul Gringonneur, care îi 
dăduse numele, chiar îşi propusese să-i facă portretul. 
Acest câine de lux avea defectul de a fi gurmand, era cum 
se spune în popor un Flămânzilă. De fapt, tocmai din cauza 
acestei pofte de mâncare se găsea Major încuiat. Când simţi 
mândrul animal că i s-a luat libertatea, începu să se zbată, 
să latre, să urle, trânti rafturile cu atâtea bunătăţi de 
patiserie pregătite de fapt pentru personalul castelului, 
într-un cuvânt tăcu un tărăboi de nedescris. Dar, dintr-o 
dată, tot acest vacarm încetă. Major se culcă, renunțând să 


mai insiste. De altfel, nici nu se mai putea mişca de cât 
mâncase. Când se trezi, găsi uşa deschisă şi ieşi în grădină. 
Era ora la care Honore de Champdivers ar fi trebuit să-i 
dea să mănânce aşa că, din reflex, se duse în apartamentul 
lui Odette. Cum nu-i era foame se culcă la picioarele 
acesteia. Aflată într-un fotoliu, tânăra se lăsase în voia 
reveriei. Din când în când suspina. Se vedea că era tristă. 
Nu, nu din cauza regelui Charles, bietul rege nebun pe care 
îl apucase din nou criza. Nu se gândea nici măcar la Jean 
Temerarul. Acum ştia că acest om este tatăl ei. Nici din 
cauza lui Passavant, deşi nu-i ieşea o clipă din sufletul ei 
chinuit. Nici din cauza reginei. Care, acum, pentru ea, era o 
mare ameninţare. 

Nu se gândea decât la Honore de Champdivers şi la 
guvernanta ei Margentine. Îi iubise şi îi respectase pe 
amândoi cu toată tandreţea unui copil. Acum, când nu-i mai 
avea, totul i se părea pierdut. Dispăruţi? Regele aşa 
spusese. Dar durerea pe care o simţea îi spunea că 
realitatea era mult mai teribilă: Champdivers şi Margentine 
erau morţi. În această clipă, Odette văzu câinele şi începu 
să-l mângâie: şi, totuşi, tu i-ai apărat, nu-i aşa? Întrebă ea 
bietul animal. 

În chiar momentul acela dar într-un alt loc din palatul 
Saint-Pol, regina Isabela îi spunea tigroaicei sale, Imperia: 

— Tu ai să mă răzbuni! 

Regina era veselă. O veselie care nu părea să-i liniştească 
pe servitorii ei căci, în palat, se aşternuse o linişte ciudată. 
Bois-Redon, marele favorit al reginei fusese de două ori 
tentat să intre în sala în care regina se amuza cu planurile 
ei, cu tigroaica ei, dar îşi aducea aminte că, în astfel de 
momente, nu era primit cu bucurie. Aşa că, regina îşi 
petrecu ziua cu Imperia, iar noaptea trecu fără nici un 
incident. Era noaptea pe care Passavant şi-o petrecuse pe 
platoul Voliard, sub ploaie, aşteptând să poată intra în 
castelul ducelui de Orleans. 


A doua zi, Isabela de Bavaria, încă şi mai veselă şi mai 
hotărâtă anunţă că peste câteva zile va avea loc la palat o 
nouă sărbătoare la care, cum spunea ea celor de faţă, va 
invita tot ce este tânăr şi grațios. 

— Nu vreau să am în jurul meu figuri morocănoase sau 
urâte. Aici este regatul frumuseţii, este capitala dragostei, 
palatul bucuriei. 

Ştirea a fost întâmpinată cu satisfacţie. Spre stupefacţia 
celor din anturajul ei care începuseră să o laude pentru 
această hotărâre, regina ceru să rămână singură. Toată 
lumea înţelese încă o dată că ea, Isabela, este singura 
stăpână la Saint-Pol. În mai puţin de două minute, palatul 
reginei, plin de mulţime, animat de bucuria seratei 
anunţate, căzu brusc într-o linişte grea şi tristă. 

În mod obişnuit, Imperia era dusă în fiecare seară în cuşca 
mare de fier alături de alte sălbăticiuni, sau închisă într-o 
cameră special amenajată, lângă dormitorul reginei. Dar, în 
noaptea aceea, Isabela a vrut ca tigroaica să rămână în 
salonul ei. 

Era ora la care paznicul îi aducea animalului mâncarea de 
prânz. În salon intră Bois-Redon. 

— Majestate, soseşte paznicul cu porţia de carne pentru 
senioria sa Imperia. Căpitanul nu avea obiceiul să 
glumească cu regina. Această adresare pentru favorita 
reginei, tigroaica Imperia, o folosea în mod obişnuit. În 
spatele lui se afla un vlăjgan îmbrăcat în piei de sălbăticiuni, 
având într-o mână o furcă de fier, iar în cealaltă un paner 
plin cu hălci de carne. Era paznicul fiarelor. 

Imperia se ridicase şi, ademenită de mirosul de sânge, se 
îndrepta spre uşă. 

— Scoate imediat carnea de aici! Ceru rece Isabela. Bois- 
Redon făcu un gest că a înţeles şi se întoarse spre paznic 
pentru a-l îndepărta dar acesta, aplecându-se în faţa 
reginei, spuse: 

— Majestate, dacă nu-i dăm acum să mănânce, nu se mai 
poate apropia nimeni de Imperia. 


Regina îl privi cu dispreţ. 

— Vrei să fii spânzurat? 

Paznicul se ridică, lăsă furca într-un colţ, se înclină şi ieşi. 

— Veţi avea nevoie curând de arma asta, spuse el şi regina 
îl aprobă. Sălbăticiunea mersese până la uşă, se întoarse şi 
acum se uita fioroasă la regină. 

— Sigur că da, vei prânzi nu-ţi fie teamă, frumoasa mea. Şi 
eu vreau asta. la, supără-te puţin! 

Tigroaica începu să bată aerul cu coada şi să ragă 
înfiorător. 

— În noaptea asta trebuie să-ţi fie foame... şi, cu lovituri de 
cravaşă, o trimise în sala special amenajată după care se 
aruncă în divan şi, cu ochii fixaţi în plafon, începu să viseze. 
Toată ziua a ascultat răgetele fiarei. 

Seara, cam la ceasul la care Passavant intra în Paris, 
flămând ca şi Imperia, Isabela îl chemă pe Bois-Redon. 
Căpitanul era palid când intră în salon. Răgetele Imperiei se 
auzeau puternic dar nu asta îl neliniştea. Isabela se uită cu 
atenţie la el şi, cum îşi dădu seama că nu înţelege prea bine, 
îl întrebă: 

— S-a făcut? 

— Da, Majestate, răspunse surd căpitanul, nu a fost uşor 
dar, ce să o mai lungim, s-a făcut. Drumul este liber... 
drumul, repetă el încurcat, care duce la camera 
domnişoarei Champdivers: 

Isabela îşi dădu seama că nu-i în apele lui. Îl iscodi cu 
privirea până în sufletul lui de sălbăticiune, căci la nudul lui 
şi el, Bois-Redon, era un animal, unul fără complicaţii. Îşi 
dădea şi el seama dar, ce să facă, nu avea decât să se 
supună poruncilor reginei. E tot ce i se cerea. 

Isabela îşi puse braţele pe umerii lui robuşti. 

— Tremuri? 'Ţi-e frică Bois-Redon? 

— Da, mi-e frică, e adevărat! Niciodată nu mi-a fost atât de 
frică. 

Regina îl gratula cu un surâs. 

— 'Ţi-e frică de Imperia? 


— Nu, bolborosi căpitanul, şi dacă m-ar devora sub ochii 
dumneavoastră. Nu mi-e frică de moarte! 

— Atunci? Spune, vorbeşte, povesteşte tot ce te frământă. 
Nu are importanţă, te iert dinainte, orice mi-ai spune. 

Căpitanul o cercetă cu atenţie să vadă dacă este sinceră. 
Apoi şi mai pierdut decât înainte, zise: 

— Mi-e teamă de ceea ce vom face. E prea oribil! 

Se aplecă, lăsând capul spre pământ pentru a cere 
iertarea pe care i-o promisese dinainte şi pe care nu conta. 
Regina făcu un pas înapoi şi ceru: 

— Bine, atunci pleacă! 

— Majestate! 

— Pleacă, dacă ţi-e frică, pleacă şi să nu te mai văd 
niciodată în faţa ochilor! Te iert, nu te pedepsesc, nu te 
arunc în temniţa de la Huidelonne care îţi inspiră atâta 
frică. Nici nu te alung din Paris. Atâta numai, să nu mai fii 
pe lângă mine. Pleacă! 

Vorbea fără să fie furioasă şi tocmai asta îl îngrozea pe 
Bois-Redon şi mai mult. 

De câte ori nu suportase el accesele de nervi ale reginei! 
Era obişnuit şi ştia că totul se termina cu o mângâiere, 
chiar şi când îl lovea, ca pe Imperia. Crezu că, acum, faptul 
că nu era furioasă, ar putea să-l socotească tot o 
mângâiere. 

Niciodată regina nu-i vorbise atât de rece, pe un ton care 
nu-i lăsa nici o speranţă. Îl alunga. Nu o va mai revedea 
niciodată, deci. Asta i se păru o adevărată catastrofă. 

Bois-Redon nu mai îngenunche în faţa reginei, ca altădată, 
pentru a-şi cere iertare. Se înclină numai şi rămase aşa de 
parcă era încremenit. 

— Gata! Pleacă Bois-Redon! 

Se auzi un muget ca de animal care nu se lăsa doborât. 

— Ucideţi-mă! Decât să vă părăsesc, mai bine să mor. Să 
plec şi să nu vă mai văd. Este cu putinţă, Majestate, să 
vorbiţi cu atâta uşurinţă! Este cu putinţă să respir un alt 
aer decât cel din preajma Majestății Voastre? Aş putea trăi 


fără să vă văd? Mai bine să mi se scoată ochii sau să-mi 
smulgă inima din piept! Ce sunt eu, Majestate? Un gentilom 
a cărui viaţă a început în acea zi când aţi venit la 
Champagne şi m-aţi milostivit cu privirea dumneavoastră. 
De atunci nu sunt decât dinele dumneavoastră. Nu trăiesc 
decât aşa cum îmi îngăduiţi să trăiesc. Voi muri atunci când 
veţi porunci sau când veţi dori asta. Înţelegeţi-mă, 
Majestate, când nu-ţi mai place câinele îl omori, nu îl alungi. 

Uriaşul fu el însuşi surprins cât de mult putuse să 
vorbească. Era emoţionat, lăsa impresia că abia îşi stăpânea 
plânsul. Avea un amestec de uimire şi de durere pe care 
regina îl aprecie. De aceea îşi spuse în gând: ăsta este al 
meu, într-adevăr! Apoi, cu acelaşi ton cu care vorbise cu 
Imperia, spuse: 

— Bine, vei rămâne. Uriaşul suspină de bucurie. 

— Da, dar să nu te mai văd că te pierzi, că mai ai privirea 
aşa de speriată, că mai tresari! Nimic altceva decât 
supunere, aşa cum ai spus chiar tu. Nu ai spus tu că eu sunt 
totul pentru tine? Dacă eu mor, mori şi tu, nu-i aşa? 

— Da, Majestate. 

— Ei bine, dacă tânăra aceea mai rămâne în viaţă, eu îmi 
iau zilele. Nu vreau ca ea să fie prizoniera ducelui de 
Burgundia! Eu îl iubesc pe Jean de Burgundia, înţelegi? 

Bois-Redon nu fu surprins de declaraţia reginei. În fond, 
ce-l interesa pe el că ea iubeşte sau nu? El nu era decât un 
câine. 

— Majestate, reluă el cu o candoare imbecilă, dacă nu-i 
vorba decât să fie omorâtă domnişoara Champdivers... 

Cu un gest energic regina îl opri. 

— Idiotule, mâine toată lumea va şti că regina, nemernica 
de regină, a pus la cale uciderea îngerului de la Saint-Pol. 
Nu, eu nu sunt încă regina care să poată porunci moartea 
cuiva şi să ceară executarea sentinţei. Un accident, e 
altceva. O fiară sălbatică poate să scape din cuşcă şi să intre 
într-un apartament, înţelegi, asta se poate şi chiar s-a mai 
văzut. Dumnezeu e mare! 


Isabela tăcu. Îl privea atent pe Bois-Redon, dar acesta sta 
nemişcat ceea ce o mulţumi pe regină. 

— Ce face regele? Întrebă ea calm, schimbând aparent 
discuţia. 

— Regele nu va ieşi în noaptea asta din apartamentele lui. 
Se află pe mâinile a doi tămăduitori pe care i-a trimis Jean 
de Burgundia. 

Regina avu o tresărire uşoară. 

— Pierre 'Tosant şi Martin Lancelot au şi sosit? 

— Aceşti doi sihaştri sunt deja lângă Majestatea Sa, 
regele, spuse Bois-Redon mişcat de emoția care o încerca 
pe regină. Au şi început descântecele care vor dura toată 
noaptea. Mai mult nu pot să vă spun. 

— Bine, destul. Şi, acum, pleacă. Să fii pe aproape, să mă 
însoţeşti atunci când te voi chema. Ai grijă să fii bine 
înarmat! 

Bois-Redon avu un surâs de învingător şi aruncă o privire 
cu înţeles spre pumnal de parcă ar fi spus: nici o teamă! 
Apoi ieşi. Isabela rămase nemişcată, ascultând răgetele 
tigresei: parcă plângea de foame. Şi se mai gândea la ceva, 
la ceva care însemna mai mult decât Bois-Redon, Jean 
Temerarul, Odette sau regele. Se gândea la tânărul acela 
din pădurea Vincenne, viteaz şi puternic, care o scăpase din 
mina tâlharilor. 

Passavant nu era, deci, mort! Mai mult, cutezase să se 
aşeze între ea şi Odette. Începu să se frământe şi furia 
împotriva lui Passavant începu să crească. Dacă nu era el, 
Odette nu ar fi rezistat atacului oamenilor ducelui. 

— Dacă ar fi al meu, ce n-aş putea eu face! Ar putea să mă 
răzbune împotriva lui Jean Temerarul. M-ar răzbuna şi 
împotriva acestui... nebun mizerabil! Împotriva intrigantei, 
a ducelui de Berry care, din umbră, conspiră şi-mi vrea 
pierzania, împotriva ducelui de Bourbon care, cu 
bunăvoința lui, mă insultă. Dacă Passavant ar fi omul meu! 
Îşi mai spuse furată de visuri. 


Nu mai suportă singurătatea. Îl chemă pe Bois-Redon şi-i 
dădu câteva ordine. Acesta plecă. Ştia ce are de făcut: când 
i se va da drumul tigresei, în calea ei să nu găsească nici o 
fiinţă. După un sfert de oră, Bois-Redon reveni şi, cum 
anunţase că intrarea în dormitor era liberă (fără îndoială, 
prin trădare) anunţă acum că liber este şi drumul care 
ducea până acolo. 

— Bine. Acum ieşi! Când vei vedea că apar, mă vei urma la 
distanţă. Să fii gata pentru orice. 

— Cum să mergeţi singură! 

— leşi! Ţi-am poruncit. Singură... Da. Fii gata. Nu 
împotriva Imperiei care nu-i decât o tigroaică şi-i pot face 
faţă, ci împotriva oamenilor, dacă vom întâlni oameni în 
calea noastră. Şi începu să-şi facă ultimele pregătiri de 
luptă: aruncă din veşminte tot ce putea să o împiedice sau 
de care să se agate fiara şi rămase îmbrăcată ca într-o 
platoşă, ca şi paznicul fiarelor. Luă furca pe care acesta o 
lăsase. Era mai frumoasă decât zeiţa Diana şi mai gravă 
decât Hercule. Deschise uşa. Dintr-o săritură, Imperia 
ajunse în mijlocul salonului. Fără să aştepte, fără să o 
prevină, fără să-i vorbească, îmblânzitoarea se îndreptă 
spre fiară, cu furca întinsă. Imperia se retrase într-un colţ şi 
se ridică furioasă în două picioare. Pentru o clipă cumpăna 
destinului se clătină: ori va fi sfâşiată regina, ori va fi 
potolită tigroaica. Imperia lăsă labele grele din nou pe 
lespezi şi se pregăti de un nou salt. Îngrozită, Isabela atacă 
prima. Cu mâna dreaptă potrivi furca în faţa botului fioros 
al animalului, iar cu stânga o lovi puternic cu cravaşa. 
Vârfurile ascuţite ale furcii se înfipseră în botul animalului 
care încercă să iasă din colţul în care era. Lupta dură 
câteva clipe. Dintr-o dată, regina lăsă la picioare furca şi 
aruncă cravaşa. Tigresa se lungi pe covor, uşurată. În ochii 
fiarei s-ar fi putut citi tristeţea. Fusese învinsă. 

— Vezi, spuse regina, sunt mai puternică. Să nu mai 
încerci să rezişti! Scoase o zgardă şi o trecu peste gâtul 


animalului. Totul fusese pregătit dinainte. Prinse un lanţ de 
zgardă şi apoi îşi luă cravaşa. 

— Ridică-te! 

Imperia se supuse, dar Isabela simţi furia care o stăpânea, 
că nu mai era mult până când fiara nu va mai putea fi 
strunită. 

— Hai, mergi! Îi porunci. Apoi traversă cu animalul marea 
galerie, cobori scările majestuoase, traversă grădina. O 
lovitură violentă de cravaşa o împiedică pe tigroaica să nu- 
şi dea frâu liber sălbăticiei din ea când simţi aerul rece de 
afară. 

— Mergi! Îi cerea din când în când regina animalului. La 
câţiva paşi în urmă, Bois-Redon venea calm, sigur că regina 
stăpâneşte bine fiara. Curând ajunseră lângă palatul 
regelui. La capătul unui lung coridor se deschise o uşă. 
După ce trecu de uşă tigroaica se simţi dezlegată. Bătu 
aerul cu coada şi apoi, liniştită, parcurse coridorul spre uşa 
deschisă de la capătul acestuia. 

Să ne întoarcem la Odette de Champdivers şi să ne ţinem 
cât mai aproape de consemnările cronicarului, a celui care 
ne-a lăsat atâtea informaţii în Acta gestague! 

În ziua aceea, ca de obicei, Odette se pregătea să 
primească vizita regelui Charles şi, cum Majestatea Sa nu 
îşi făcuse apariţia, se hotări să plece spre palat. Se mai 
întâmplase în atâtea rânduri. De data asta, la uşa mare a 
antecamerei apartamentului, oamenii înarmaţi care se 
găseau acolo nu i-au permis să intre. Odette făcu cale- 
ntoarsă şi se găsi din nou singură în apartament. Curând 
apăru o guvernantă care pretindea că-i trimisă de însuşi 
regele pentru a o înlocui pe Margentine. Odette nu se 
împotrivi, dar îi ceru să-şi intre în drepturi ceva mai târziu. 
Îi arătă camera pe care o ocupase Margentine şi cu asta nu 
o mai preocupă în nici un fel noua venită. Dădu chiar ordin 
să nu mai fie deranjată. Vroia să fie singură, deşi simţea un 
fel de nelinişte. De ce să nu poată intra la rege? De cenua 
venit regele la ea? Şi ce făceau cei doi tămăduitori? 1 se 


păru că ceva se întâmplă, dar ce anume? Curând aceste 
frământări fură înlocuite de durerea pe care o resimțea 
pentru dispariţia lui Honore de Champdivers şi a 
Margentinei. Regele, îşi aduse ea aminte, a promis că va 
cere să fie făcută o anchetă minuțioasă. Spre seară ceru să 
vină una dintre servitoarele ei favorite cu care avea obiceiul 
să mai discute. La vremurile acelea servitorii nu erau ţinuţi 
la distanţă. În locul celei pe care o chemase apăru noua 
guvernantă care, ciudat, era familiarizată cu obiceiurile lui 
Odette. Ba, chiar mai mult, cunoştea bine totul: mobilierul, 
obiectele din apartament. Fără să i se ceară, aceasta 
aprinse lumânările. Odette ceru să vină servitoarea şi 
guvernanta o asigură că o cheamă chiar ea. Dispăru şi, 
după o oră, niciuna nu mai venea. 

Odette se aşeză în fotoliu şi se lăsă din nou pradă reveriei. 
Câinele Major se plimba prin apartament şi, din când în 
când, mârâia. Era ora nouă. Sunetul clopoţelului care arăta 
ora o făcu să tresalte. Chemă din nou servitoarea şi din nou 
apăru guvernanta, care se prezentă liniştită şi surâzătoare. 
Odette constată că era o femeie robustă. O privi mai atent şi 
văzând-o atât de umilă şi supusă, simţi cum îi provoacă 
repulsie. 

Câinele mârâi din nou. Odette se uită atent la animal. 

— Am spus să vină una dintre subretele mele. 

— Subretele? Să mă ierte Dumnezeu, să fi înţeles eu 
greşit? Le-am lăsat să plece căci mi-aţi spus că doriţi să 
rămâneţi singură... 

Odette se nelinişti. Alergă în antecameră unde, aşa cum 
poruncise regele, ar fi trebuit să fie oameni de pază în 
permanenţă. Nu numai că nu era nimeni nici în 
antecameră, nici în sala de gardă, dar constată că uşile 
exterioare erau închise şi că nu mai avea pe unde ieşi. Îşi 
dădu seama că este prizonieră. Nu teama, ci indignarea o 
cuprinse. 

— Unde sunt oamenii mei de pază? 


— Regele este stăpân, răspunse guvernanta. Regele a dat 
ordinele. Păcat, dacă aş fi ştiut că nu vă plac aceste ordine 
v-aş fi prevenit. 

— Ce ordine? Fii mai clară! 

— Regele a cerut ca toţi oamenii înarmaţi din palat să fie 
aduşi în jurul apartamentului său. Nu puteam să fac nimic! 
Şi văd că vă uitaţi la mine de parcă aş fi vinovată. 

Odette era furioasă: 

— Majestatea sa, regina, a cerut ieri noapte să fiu ridicată. 
Numai Dumnezeu ştie cum am scăpat... Dumnezeu şi 
cineva care a fost lichidat din moment ce el nu este aici să 
mă apere. Ceea ce nu a putut face atunci încearcă să facă 
din nou acum. Fie! Deci, în seara asta mi-a sosit sfârşitul 
căci, îmi dau seama, stăpâna dumitale nu vrea ca eu să 
trăiesc. 

— Stăpâna mea? Bolborosi guvernanta. 

— Fără îndoială, răspunse Odette, stăpâna dumitale, 
regina. Guvernanta îşi încrucişa braţele şi izbucni în hohote 
de plâns. 

Câinele începu să latre. 

— 'Te-a trimis aici pentru a mă trăda, pentru a mă preda. 
Taci! Nici un cuvânt! Ascultă, numai. Înţeleg că aiun 
interes. Trebuie să-ţi placă banii. Dacă ai acceptat să mă 
trădezi poţi să-ţi trădezi şi stăpâna. Poţi să o faci fără 
pericol. 

— Doamnă, ce lucruri îngrozitoare puteţi să spuneţi! 

— Adevărul este adesea îngrozitor, spuse Odette. Poţi să 
mă salvezi fără să-ţi fie teamă. Nu-ţi cer să-mi deschizi şi să 
pot ieşi. Nici nu vreau măcar să ies de aici, deşi ştiu că mă 
pândeşte moartea. Dumneata poţi să ajungi până la rege şi 
să-i spui... ce urmează să se întâmple aici. 

— Dar ce să-i spun? Strigă guvernanta. Este oribil să fiu 
acuzată. 

Odette se întoarse şi dintr-un sipet scoase o cutiuţă, o 
aşeză pe masă, o deschise şi lăsă să se vadă brățări, 
lânţişoare, inele, diamante, pietre preţioase. La lumina 


flăcărilor din şemineu, acestea străluceau diabolic. Odette 
n-o slăbi din vedere pe guvernantă, o văzu cum se luptă cu 
ea însăşi şi, până la urmă, înţelese că este pierdută. Atunci, 
cu 0 voce dulce care o făcu pe spioană să tresalte violent, îi 
ceru: 

— Spune-mi, cel puţin, cum voi fi omorâtă. 

Guvernanta încetă să mai plângă. Se revoltă sub efectul 
îngrozitoarei insulte căci ticăloşii nu vor niciodată să-i pui 
faţă în faţă cu ticăloşia lor, nu se mai stăpânesc pentru a 
mai putea spera să-şi păcălească victima. Să o înşele! Să o 
mai mintă! Să nege până la sfârşit, până la moarte. Ăsta 
este visul oricărui ticălos. Vine o clipă în care ticăloşia 
apare, ţâşneşte din ei, se mărturiseşte singură. Odette 
întrebă încă odată: 

— Cum voi fi asasinată? Spune-mi, pentru că ştiu că ştii. 

— Nu ştiu, răspunse femeia. 

Asta a fost totul. Se făcu o linişte înspăimântătoare. Când 
ridică capul, Odette constată că falsa guvernată dispăruse... 
Se aşeză din nou în fotoliu şi începu să plângă. Era tributul 
pe care îl plătea regretului. Regretul pentru viaţă. Atât de 
tânără, cu inima încărcată de dragoste, frumoasă, cu atâtea 
vise şi se găsea deja în faţa morţii. Curând reveria ei prinse 
contururi precise: îşi aminti de temniţa de la Huidelonne, 
cum se deschisese poarta la ordinul regelui şi ea, îngerul de 
la Saint-Pol alerga spre acel prizonier pe care nu-l văzuse 
niciodată. „Nu, nu mai plânge căci nenorocirea dumitale a 
luat sfârşit.” 

De atunci l-a purtat în sufletul ei, în gândurile şi în inima 
ei. În închipuirea ei se vedea plimbându-se la braţ cu el prin 
grădina plină de parfumul florilor. În această clipă în care 
se afla atât de aproape de moarte, Odette înţelese că a 
regreta viaţa înseamnă a-l regreta pe Passavant. 

Câinele Major se plimba nervos prin salon, dar Odette nu îl 
luă în seamă. Un uşor zgomot îi atrăsese atenţia şi o făcu să 
tresară. Ridică ochii şi văzu că uşa de la salonaş se deschise 


şi pe coridor zări o siluetă care fugea. Era femeie. O 
viziune, desigur, care se şterse rapid. 

— O, buna şi draga mea Margentine! Murmură Odette. O, 
sărmanul meu Champdivers, adio, eu am să... Nu-şi termină 
fraza. Sări în picioare scuturată de groază, cu ochii fixaţi 
spre coridor, încercă să se desprindă din locul ei şi nu putu. 
Dezgustul pe care îl provoca teroarea fu atât de mare că nu 
putu să privească în altă parte. Mai repede decât în vis îşi 
făcu un calcul complicat cum să ajungă la panoplie, să ia un 
pumnal şi să se sinucidă. Privind spre uşă rămase 
încremenită. Era Imperia, tigroaica. Ajunsese la uşă, şi 
acum o privea cu ochi fioroşi. Era acolo, la câţiva paşi de ea, 
lovind înspăimântător aerul cu coada ei puternică, 
încordându-se, gata pentru un salt. Din botul ei căscat ieşea 
un aer cald care ajungea până la Odette Două-trei răgete... 
Odette ţipă, picioarele nu o mai ascultară şi se prăbuşi în 
fotoliu. Închise ochii şi, în aceeaşi clipă aproape, îi deschise 
din nou şi văzu cum fiara se pregăteşte să sară încât ceea 
ce urma nu putea fi decât... în momentul în care tigroaica 
se pregătea să sară, un alt animal, cu o linişte majestuoasă 
şi teribilă se aşeză în faţa lui Odette. Era Major. Câinele se 
uita la stăpâna lui de parcă ar fi vrut să-i spună: nu-ţi fie 
teamă! Apoi se plasă alături, fremătând, cu ochii roşii, cu 
părul ridicat; Major nu părea să se uite la Imperia. Parcă 
aştepta. Îngrozită, Odette privea la toată această scenă şi 
dacă inima nu i-ar fi spart pieptul, cu siguranţă că ar fi spus 
că Major este întruchiparea devotamentului. Descumpănită 
pentru o clipă de această întâlnire, tigroaica începu să se 
târască spre câine. Major fremăta şi continua să privească 
fiara. Bătând aerul cu coada ei puternică, Imperia răsturnă 
o masă. Răgetele ei fură şi mai înfricoşătoare... în clipa 
aceea, Odette auzi două răcnete scurte. Major sărise 
asupra tigroaicei şi îi smulsese acesteia o ureche. Fiara îi 
ţintise gâtul şi Major începu să sângereze. Lupta fusese 
scurtă. În salon se răspândi rapid mirosul de sânge. Acum, 
cele două animale îşi refăceau poziţiile de atac. Imperia 


căscă botul şi scoase un răcnet înfricoşător, Major părea să 
nu-şi vadă adversarul; căscase gura lui imensă, îşi arăta 
caninii imenşi şi mârâia cu ură. Brusc avu loc al doilea atac. 
Imperia sărise asupra lui Major care se rostogolea sub fiara 
fioroasă ca un bulgăre. Era o amestecătură informă din 
care apăreau, din când în când, rănile pline de sânge ale 
celor două animale. Urlete ieşeau din acel ghem care când 
se rostogolea pe dale, când se ridica ca să cadă din nou. 
Deodată, la fel de brusc cum începuse, lupta luă sfârşit. 
Acum, cele două animale se aflau despărțite, la câţiva paşi 
unul de altul. Major tremura, ţinea capul în jos, dar nu 
slăbea tigroaica din priviri. Imperia răgea, îşi pierduse şi a 
doua ureche. Sângele curgea din abundență şi, din instinct 
probabil, se aşeză de parcă ar fi vrut să se odihnească. 
După câteva clipe, lupta începu din nou. Era ceva de 
neînchipuit, un spectacol îngrozitor de violent. Amândouă 
animalele erau la capătul puterilor, dar atacau continuu. De 
data asta însă Imperia nu mai sări prima. Se îndrepta încet 
spre câine şi parcă nu mai avea forţă. Scosese ghearele şi 
încerca să le înfigă în craniul inamicului. Ghearele ei 
puternice deschiseră o nouă rană din care ţâşni sângele. 
Major ţinti şi el gâtul tigroaicei şi muşcă puternic. O altă 
fântână de sânge se deschise. Imperia vru să înfigă din nou 
ghearele dar laba ei căzu neputincioasă şi grea. Cele două 
animale se priveau cu ură. Sfârşitul acestei lupte fu şi mai 
ciudat decât lupta însăşi. Animalele se priveau disperate de 
neputinţa de a fi învins. Câinele se năpusti încă o dată la 
gâtul fiarei şi dădu lovitura. De durere tigroaica începu să 
bată în retragere, urmărită de Major. În urma lor, două 
dâre de sânge se întindeau pe dale. Tigroaica plecă 
gemând, iar Major rămase în uşă, parcă să-i supravegheze 
retragerea. Când Imperia dispăru, Major se lăsă bătut, căzu 
şi-şi îndreptă ochii spre Odette. Cu fălcile lui puternice, 
câinele de lux reuşise să-şi onoreze numele pe care i-l 
dăduse Gringonneur: Major, un câine inteligent şi o fiinţă 
care a vrut să trăiască şi care a ştiut să scape de moarte. 


Cronica spune că, atunci când regina văzu tigroaica 
întorcându-se, îşi dădu seama că adversara ei scăpase. Îi 
ceruse lui Bois-Redon să controleze şi acesta se năpustise 
spre apartamentul lui Odette. În absenţa lui se întâmplase 
un lucru incredibil. Isabela uitase de Odette, de rege, de 
Jean Temerarul şi chiar că ea era regină - uitase de tot 
pentru a da îngrijiri tigroaicei. În cele zece minute cât spălă 
şi unse rănile animalului regina se simţi mai bucuroasă 
decât oricând în viaţa ei. 

Bois-Redon se întoarse şi-i dădu raportul: 

— Imperia s-a întâlnit cu diavolul de Major, cu care s-a 
luptat. Dacă m-aţi fi lăsat să-l trimit pe lumea ailaltă, ieri 
seară, acum era altceva... 

— Şi ea? 

— Teafără şi nevătămată! Era de prevăzut! Major este la 
fel de puternic ca mine. 

— Şi ce face? Urlă Isabela nebună de furie. 

— Imposibil să te apropii. Regele... 

— Ce? Ce vrei să spui, brută? 

— Ştiţi, reluă Bois-Redon liniştit, regele este în 
apartamentul domnişoarei Champdivers. A scăpat din 
mâinile lui Tosant şi Lancelot. Cum, nu ştiu. Este acolo cu 
zece-cincisprezece nobili şi cu căpitanul lui. 

Isabela tăcu. Era lividă şi fremăta de ură. Îşi muşca buzele 
şi nu putea scoate o vorbă. Făcea eforturi pentru a-şi 
stăpâni criza de furie care o imobilizase. Îşi jură că în 
noaptea aceea Odette va dispare. Cum? Cui să se adreseze, 
ce mijloc să mai întrebuinţeze acum când alarma fusese 
dată? Astea erau întrebările pe care şi le punea de îndată 
ce-şi recăpătase puţin stăpânirea de sine. Ştia că, mai întâi, 
trebuia să găsească soluţia şi apoi să acţioneze. Dintr-o dată 
un surâs îi crispa faţa devorată încă de furie. Îşi luă repede 
un mantou şi-i porunci lui Bois-Redon: 

— Să plecăm! 

— Unde? Întrebă acesta liniştit. 

— La Saitano! 


În clipa aceea ceasul era aproape unsprezece, adică 
momentul în care cavalerul Passavant intra la vrăjitor 
pentru a-i cere socoteală pentru minciunile lui. Întâlnirea se 
terminase rău pentru cavaler, Saitano reuşise să-l adoarmă 
punându-i la gură tifonul îmbibat cu lichidul stupefiant. 
Passavant căzuse într-un somn letargic, apoi Saitano şi 
Geraude îl duseseră pe masa de marmură, în sala în care 
mai erau sechestraţi şi legaţi în scaune Brancaillon, 
Bragaille şi Bruscaille. Saitano începuse să-l dezvelească la 
piept pe Passavant, cu gesturi liniştite şi metodice. Numai 
ochii îi aruncau flăcări. În sfârşit, după atâţia ani, începea 
experienţa pe care o aşteptase cu atâta nerăbdare. Nici nu 
mai auzea urletele celor trei nefericiţi legaţi în scaune. 

— Moarte sau vărsare de sânge? Ei bine, ceea ce trebuia 
să fac cu ăsta - şi se uită la Brancaillon - voi face cu 
Passavant. O picătură pe vârful limbii înseamnă moarte 
fulgerătoare. Nici nu-şi va da seama sărmanul cavaler. La 
urma-urmei, nici nu mi-ar fi plăcut să-l văd suferind. 

Se duse spre Brancaillon care începu să urle şi mai tare, 
zbătându-se între frânghii. Saitano îl ciupi de urechi. 

— Hai, voinice, astâmpără-te! Nu tu vei face pe mortul, am 
dat de altul. Fii liniştit, tu vei avea rolul tău de viu. 
Brancaillon strigă: 

— Nu înţeleg! 

— O să înţelegi de îndată, fii pe pace! Lăsându-l pe acesta 
să mai încerce încă o dată să-şi rupă frânghiile. Saitano se 
dusese la un dulap. În acel moment, simţi că cineva îl ia de 
braţ. 'Tresări. O văzu în faţa lui pe Geraude şi-i spuse: 

— Bine, nu mai am nevoie de tine, poţi să pleci. 

— Nu auzi că bate cineva la uşă? Zise femeia. 

— Bate? Urlă Saitano. Toţi diavolii s-au năpustit pe capul 
meu în noaptea asta? Lasă să bată! Vreau să fiu singur! 

— Da, spuse Geraude cu ironie, dar dracii care sunt la uşa 
dumitale nu sunt din cei pe care să-i alungi cu una cu două. 
Cei care bat sunt din cei care te pot trimite direct la 
judecător. 


— Ce tot trăncăni, căţea spurcată? 

— Îţi spun că mâine vei fi ori spânzurat, ori fiert în cazan 
sau fript. Asta vreau să spun, maestre. Dar, cum şi eu voi fi 
spânzurată cu dumneata, merg să deschid. 

Saitano luă un cuţit şi se aşeză în faţa lui Geraude. 

— Eşti nebun! Ştii cine bate? Regina! 

— Regina! Ce vrea? 

— Ai să ştii imediat, stai să-i deschid. Încă o dată îţi spun, 
eu nu ţin să fiu arsă. 

Saitano o lăsă să treacă şi bolborosi: regina la mine?! De 
ce chiar în noaptea asta? Blestemată să fie că a venit! 

Auzi cum Geraude trage zăvoarele şi apoi vocea lui Bois- 
Redon care bombănea nervos. 

— Pe toţi dracii, aşa primiţi voi oaspeţi ca noi? 

Saitano se înclină slugarnic în faţa reginei, fără să scoată o 
vorbă. Era disperat. Isabela nu era dintre oamenii pe care 
să nu-i lase să intre. Aşa cum îi explicase Geraude, regina 
putea să-l trimită oricând sub ştreang. Acum trebuia să 
piardă timpul şi să-şi amâne experienţa. Trebuia să facă 
ceva pentru a o satisface cât mai repede şi a se debarasa de 
ea. Trase un fotoliu şi o invită, dar regina refuză. 

— Să mergem mai departe, maestre, am ceva să-ţi spun. 

— Aici, Majestate, sunteţi în siguranţă. Nimeni, în afară de 
Dumnezeu, nu ne aude. 

— Dumnezeu? Întrebă regina. Dumnezeu sau Satan? Bois- 
Redon constată că regina devenise gravă. Credinţa sa era 
sinceră şi profundă. Dar în cine credea ea oare? Acum se 
afla la un vrâjitor, adică la o fiinţă supusă mai mult sau mai 
puţin unor forţe infernale. Era contrariată, da, dar pentru 
ce vrăjitorul îndrăznise să amintească de Dumnezeu?! 

Saitano o invită din nou să se aşeze şi ea refuză. 

— Vrăjitorule, am venit să implor ştiinţa supraomenească 
pentru că cea lumească a eşuat. Întâmplarea a făcut ca 
toate calculele mele să fie răsturnate. Ţie îţi cer să corectezi 
Hazardul. Dar, mai întâi, aş vrea să ştiu, cu ce drept 


vorbeşti tu de Dumnezeu, tu care nu ar trebui să vorbeşti 
decât de Satan. 

Răspunsul lui Saitano ar putea să neliniştească scrupulele 
unor cititori. El este un vrăjitor, adică o fiinţă inteligentă 
până la nebunie, o floare a unor vremuri în fierbere, aşa 
cum erau cele de acum cinci secole. 

— Majestate, îmi vorbiţi de Dumnezeu şi de Satan. 
Atitudinea dumneavoastră, tonul şi chiar fizionomia mă fac 
să cred că acordaţi primului puterea Binelui şi celui de-al 
doilea pe cea a Răului. Aş putea să vă întreb unde începe 
Binele şi unde Răul şi dacă aţi descoperit vreodată linia 
care le separă. Între noi: nu vreau să spun că, în numele 
acestor noţiuni, oamenii varsă sânge, se distrug. Spun 
numai că fiecare dintre noi, în subconştient, în credinţa lui 
tainică ştie ce-i Răul şi ce-i Binele. În societate, oamenii 
socotesc moartea drept Rău. Şi, acum, vă întreb, care 
dintre noi nu a avut un duşman căruia să nu-i fi dorit 
moartea? 

Saitano se opri. Îşi aduse aminte că timpul a trecut şi că 
Passavant ar putea să se trezească. Trebuia să nu ajungă cu 
regina în sala în care acesta era adormit şi întins pe masă, 
în aşteptarea experienţei. 

Regina asculta explicaţia lui Saitano, fără să-l ia în serios. 

— Eu nu am spus Bine şi Rău, ci Dumnezeu şi Satan. 

— Ei bine, Majestate, pentru oameni, Binele este 
Dumnezeu şi Răul este Satan. Dar există Bine şi există Rău, 
aşa cum există Frumuseţe şi Urâţenie. Unde sunt acestea? 
Aici se înşeală sau este înşelată omenirea. Dumnezeu există. 
Satan există. Cine îndrăzneşte să nege? Despre această 
dublă existenţă eu pot să spun că am probe matematice. 
Dar, încă o dată: unde este Binele şi unde este Răul? 
Majestate, umanitatea este regizată de o nemaipomenită 
eroare, şi oameni ca mine, ca dumneavoastră trebuie să se 
situeze deasupra erorii. Ascultaţi, pentru că acesta este 
adevărul care, mai devreme sau mai târziu, va ieşi la 
lumină. 


În sala pe jumătate luminată se lăsă linişte. Numai 
murmurul lui Bois-Redon se auzea: uriaşul spunea o 
rugăciune. 

Saitano se duse într-un ungher întunecat şi cu degetele 
ridicate spuse: 

— Cândva, nu ştie nimeni când, s-a petrecut o cumplită 
luptă, Majestate. Două fiinţe îşi împărțeau dominarea lumii, 
amândouă la fel de frumoase, luminate şi puternice: Satan 
şi Dumnezeu, doi prinți ai eternei creaţii. Satan a fost învins 
şi aruncat în întuneric. Dumnezeu a triumfat şi domneşte. 
Întrebarea este: ce vor cu noi? 

Saitano începu să râdă iar Bois-Redon să tremure. 

— Satan vrea Binele, continuă vrăjitorul cu convingere. 
Dumnezeu, esenţă a egoismului, nu vrea decât binele lui. 
Judecata bună şi toleranța ne vin de la Satan. Lui îi place 
fericirea. Bucuria este mereu cu el. Dumnezeu ne dă 
gândul rău al urii şi ne inspiră neîncredere în fericire. Cine 
este adevăratul nostru stăpân? Cel care ne ameninţă, ne 
pedepseşte, ne porunceşte să suferim de parcă tocmai ca să 
sufere l-a făcut pe om. Este cel care plânge în fundul 
infernului partea care i-a fost furată, care plânge 
nefericirea noastră, care gândeşte ca noi, iubeşte ca noi şi 
încearcă să îndulcească suferinţele noastre? Alegerea mea 
este făcută, doamnă. Pentru mine Dumnezeu este Satan! 
Satan care îmi spune că viaţa e dulce şi că trebuie să-mi 
trăiesc ceasurile de acum. Satan care nu concepe durerea 
ca un mijloc de regenerare, Satan care nu-mi cere să-i fiu 
sclav şi adorator. lată adevăratul Dumnezeu, doamnă! Se 
spune că voi ajunge în Infern. Ei bine, aştept ceasul ăla, el 
va fi gloria mea! 

Saitano se opri şi ascultă. Terminase şi Bois-Redon 
rugăciunea. Regina reflectă la cele spuse de vrăjitor şi, 
după un timp, spuse: 

— Dumnezeu sau Satan, puţin contează. Eu nu vreau să 
am stăpân... Hai, vrăjitorule. Am să-ţi spun ceva, să vorbim 
despre ceva care mă chinuie. 


— Majestate sunt gata să vă ascult. 

— Hai mai departe, ceru regina şi se îndreptă spre a treia 
sală, făcând totodată un semn discret lui Bois-Redon. 

— Fă loc reginei! Ceru acesta când îl văzu pe Saitano că 
stă înţepenit în calea Isabelei. Bois-Redon îl înlătură şi 
deschise uşa. Vrăjitorul scoase un geamăt când văzu că 
regina intră. Ajunsese la masa de marmură şi se aplecase 
asupra lui Passavant. Bois-Redon intră şi el în sală dar făcu 
rapid doi paşi înapoi. Trase pumnalul şi, dacă nu ar fi fost 
regina, probabil că Saitano şi-ar fi pus capăt carierei. Cei 
trei sărmani legaţi de scaune scoaseră strigăte de speranţă. 

Regina nu vedea şi nu înţelegea nimic. Îl contempla pe 
Passavant adormit. 

— Ce i-ai făcut, parcă l-ai omorât, întrebă ea. 

— L-am adormit, răspunse mohorât vrăjitorul. 

— Adormit! Şi ce vrei să-i faci acum? 

— Majestate, dumneavoastră mi l-aţi oferit. Aduceţi-vă 
aminte! Căpitanul Bois-Redon l-a adus aici, pe umeri. 

— Eu? 

— Dumneavoastră mi l-aţi dat continuă Saitano fără să-l ia 
în seamă pe Bois-Redon. Şi, cu siguranţă, a fost şi voinţa 
puterilor care vor să-mi duc la bun sfârşit Marea Operă, 
pentru că el singur a revenit şi şi-a luat locul... 

— Ajutaţi-ne, ajutaţi-ne! Strigau Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon. 

— Doamnă, continuă Saitano, sunt doisprezece ani de 
când m-aţi ajutat. A sosit ziua marii experienţe. Îmi trebuiau 
trei vii: iată-i! 

Cei trei începură să urle frenetic. 

— Îmi trebuia un mort: iată-l! A venit singur-singurel şi şi-a 
luat locul. Doamnă, în noaptea asta puteţi să vă împliniţi 
promisiunile de acum doisprezece ani... 

— Şi ce trebuie să fac pentru asta? 

— Nimic! Îndrăzni Saitano să spună. Aproape nimic. 
Numai să mă lăsaţi să lucrez, atâta tot. 

— Şi ce vei face? 


— V-am spus de o sută de ori! Ah, Majestate, vă rog, 
retrageţi-vă! Este timpul. A început deja să tresalte, adăugă 
el şi arătă spre Passavant. Şi, apoi... 

— Apoi ce? Întrebă regina izbucnind într-un fel de râs. 

— Apoi, nu vedeţi că totul este pierdut? Eu sunt pierdut! 
Mă veţi omori! Regină, veţi omori omul care a găsit secretul 
vieţii eterne... Saitano izbucni în plâns. 

Regina nu-şi lua ochii de la Passavant. Să fi vrut să-l 
salveze? Nu a spus asta. Mai degrabă îl ura, nu-l putuse 
ierta. Dar, cine ştie, sub această ură, alte sentimente să fi 
fost mai puternice. 

Dacă vrăjitorul l-ar fi omorât, ea n-ar fi făcut un gest. 
Numai Saitano era sigur că ea ar fi făcut ceva şi tocmai 
pentru asta o blestema în gând şi pe ea şi ceasul în care i-a 
încredinţat secretul: e o ticăloasă, ce-i pasă că ratez iarăşi! 

Se apropiase şi el de Passavant şi-l urmărea atent cum 
începe să-şi revină din somn. Cei trei tăcuseră şi el Bois- 
Redon îşi acoperise faţa cu mâinile pentru a nu vedea. În 
acel moment, regina scoase un suspin adânc şi întoarse 
ochii de la Passavant. Îl sacrifica, astfel, îl abandona lui 
Saitano. 

— Ei bine? Întrebă Saitano. 

— Bine, continuă! 

Saitano sări spre dulap cu intenţia de a îmbiba din nou 
tifonul în lichidul stupefiant pentru a-l adormi mai profund 
pe Passavant. În clipa aceea auzi un râs foarte puternic. Se 
întoarse şi-l văzu pe Passavant aşezat pe masa de marmură. 

V. Bogăția lui Passavant. 

Saitano rămăsese încremenit locului, ca şi cum trezirea lui 
Passavant era evenimentul cel mai neaşteptat, cel mai 
monstruos. Scoase un suspin şi simţi nevoia să-şi 
umezească buzele, atât de mare era febra care îl 
cuprinsese. Crezu că moare. 

— Lasă-l! Strigă Passavant aşezat pe masă şi se uită la 
tifon. Lasă-l, ţi-am spus! 


Saitano se supuse, tifonul îi căzu din mână, iar Passavant 
continuă să râdă. Un râs clar, vesel, fără urmă de ironie. 
Era mai întâi bucuria de a fi scăpat de ceea ce bănuia 
numai. Apoi, Passavant nu era o fire melancolică. El vedea 
la oameni şi la lucruri faţa lor mai veselă. Figura lui Saitano 
era înspăimântătoare şi râsul cavalerului îl zguduia şi mai 
mult; Bois-Redon privea cu uimire şi cu un fel de satisfacţie; 
Isabela se retrăsese şi, cu o privire gravă se uita la 
Passavant. În acea sală sinistră, unde toate aceste 
personaje ale unei drame îngrozitoare se adunaseră printr- 
o macabră fantezie a fatalităţii, în acea sală se auzi deodată 
o altă cascadă de râs. Erau Brancaillon, Bragaille şi 
Bruscaille care. Îl redescoperiseră bucuroşi pe cavaler. De 
altfel li se păru mai mult decât firesc ca el să fie acolo. 
Aşteptau! Ştiau că trebuie să vină, ca şi acum doisprezece 
ani, să taie frânghiile cu care erau legaţi şi să-şi recapete 
libertatea. Râdeau ca şi când asta făcea parte din ritualul 
acelei seri. 

— Dumnezeule! Spuse Bois-Redon, mă apucă şi pe mine 
râsul de atâta bucurie. 

Şi izbucni şi el în râs. Saitano nu-şi mai putea controla 
mişcările. Tremura, era zguduit pur şi simplu. Suferea. Era 
o insultă la adresa vrăjitoriei lui, a ştiinţei lui. Trăia cele mai 
grele clipe din viaţa lui. Passavant cobori de pe masă şi 
încetă să mai râdă. După el, ceilalţi trei tăcură, apoi şi Bois- 
Redon. Liniştea care urmă era sinistră. Cavalerul trase 
pumnalul şi se îndreptă spre Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon care se uitau la el cu admiraţie. Nu se mai 
gândeau că, acum câteva clipe, erau condamnaţi. Fură 
eliberaţi. Mormăiră ceva, probabil îi mulţumeau cavalerului 
Passavant pentru fapta lui, sau îl înjurau pe Saitano. Acesta 
nu făcu nici un gest. Dacă ar fi putut ucide cu gândul, 
regina ar fi fost prima victimă. Cei trei îşi frecau braţele în 
locurile în care frânghiile le striviseră carnea. De data asta 
nu mai fugiră. Nu-l părăseau din priviri pe Passavant. Ce va 
face el vor face şi ei. Asta-i tot! 


— Cavalere, începu regina, îndreptându-se spre Passavant, 
vrei să mă escortezi până la Saint-Pol? 

Passavant se înclină cu aceeaşi graţie cu care o salutase în 
timpul petrecerii din marea galerie. Surâdea. Regina îl 
urmărea calmă. 

— Majestate, mă invitaţi să vin ca omul dumneavoastră la 
palat... 

— Este pentru a doua oară că-ţi adresez această 
rugăminte. 

— Rugăminte? Şi surâsul cavalerului se transformă în 
ironie. Regina nu roagă... ea porunceşte. 

— La care poruncă văd că nu te supui. Ei bine, ordinul pe 
care ţi l-am dat în camera domnişoarei Champdivers ţi-l 
repet aici. Îl vei asculta de data asta? 

Passavant salută. 

— Majestate, daţi-mi ordin să mă omor. Voi vedea eu dacă 
trebuie să mă supun... 

— Te temi că vei fi asasinat în palatul meu! 

Passavant răspunse: 

— Da, doamnă! Să mă iertaţi, dar am trăit atât de puţin 
încât simt nevoia să... Mai am destul de trăit, doamnă, fie şi 
pentru a vedea cu ochii mei dacă în lumea asta nu-i decât 
corupţie şi răutate. 

Isabela îl privi cu răceală. Se apropie de masa de 
marmură, o atinse şi, brusc, se întoarse spre Passavant. 

— Erai aici, spuse ea cu o seriozitate lugubră. Dacă aş fi 
vrut să te omor, nici măcar nu eram obligată să dau vreun 
ordin. Nu trebuia decât să-l las să continue... şi eu să tac. 
Eu te-am salvat, dar nu-mi datorezi nimic, nici măcar ceva 
din atât de lăudata politeţe franceză. E adevărat, dumneata 
m-ai salvat în pădurea Vincennes. Acum suntem chit! Ştii ce 
vrei aşa că ai dreptul să refuzi unei femei cererea de a fi 
apărată. Adio! Să mergem, Bois-Redon! 

Aceste cuvinte îl tulburară puternic pe Passavant. „Ea m-a 
salvat! Cu siguranţă. Nu se poate altfel.” 


— Majestate! Binevoiţi să-mi iertaţi această lipsă de 
curtoazie! Sunt la dispoziţia dumneavoastră. Vă voi 
conduce până la Saint-Pol. Vrăjitorule, deschide uşile! Ceru 
Passavant şi-i întinse mâna Isabelei. 

— Eu aş fi fost îndeajuns, îndrăzni Bois-Redon. Regina îl 
fulgeră cu privirea. 

Saitano, pierdut, se duse să deschidă uşile. Isabela şi 
Passavant ieşiră primii. În urma lor Bois-Redon, mergea 
bombănind iar în spate veneau Brancaillon, Bragaille şi 
Bruscaille. Când îşi dădu seama că şi aceştia vin, Bois- 
Redon întrebă pe regină: 

— Şi ăştia fac parte din escortă, Majestate? 

— Aceştia... începu regina. 

— Aceştia sunt escorta mea, spuse cavalerul fără ca să-şi 
dea cineva seama dacă vorbeşte serios. 

Un minut mai târziu se aflau cu toţii pe străzile Cetăţii. În 
urma lor, Saitano închisese toate uşile. Îi tremurau mâinile, 
îi clănţăneau dinţii. Când termină, încercă să urce în 
camera în care o ţinuse pe Laurence d'Ambrun. Nu apucă 
să facă un pas că se prăbuşi. Geraude îl ridică şi-l aşeză 
într-un fotoliu. Nu-l iertă: 

— 'Ţi-am spus eu că ai greşit atunci când l-ai lăsat pe 
Passavant să plece. 

Regina se îndrepta spre Saint-Pol. Lângă ea Passavant, 
Bois-Redon care se frământa întrebându-se: „cine ştie dacă 
ăsta n-o să fie noul ei căpitan de gardă?”. Cei trei ţineau 
aproape, asigurându-se: „Noi suntem escorta cavalerului!”. 

Sosiră la Saint-Pol. Bois-Redon chemă paznicul şi, tot 
timpul cât acesta cobori podul, înjură şi blestemă. 

Regina i se adresă rece lui Passavant. 

— Dacă ţi-e teamă, eşti liber să te retragi. În loc de 
răspuns, cavalerul o luă înainte. Ajunseră în curte şi, rând 
pe rând, uşile se deschiseră pentru a le face loc să ajungă la 
castelul reginei. Aproape nimic important nu se întâmplase 
pe drum, afară de... Da, în momentul în care Passavant 
trecuse înaintea reginei, Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon 


încercaseră să ajungă aproape de cavaler, dar Bois-Redon îi 
oprise şi, când regina şi cavalerul se îndepărtaseră, le 
strigă: 

— Afară de aici, Saint-Pol nu-i coteţ! 

— la te uită, ce puternic! 

— Da, sunt puternic şi vă voi arăta la toţi trei, când veţi 
dori. Acum întindeţi-o! 

— Dar, încercă Brancaillon să folosească argumentul lui 
Passavant, noi suntem escorta... 

— A cui escortă? Vrei să spui escorta reginei? Urlă Bois- 
Redon. 

— Escorta cavalerului, interveni Bragaille. Dumneata ai 
auzit din gura lui asta! 

Căpitanul plecase deja. Curând apăru un grup de arcaşi 
care le ceru să se îndepărteze. 

— Drace! Făcu Bruscaille. A început să dea cu grindină, 
hai să plecăm! 

— "Totuşi, interveni Brancaillon... 

Câteva săgeți fluierară pe la urechile lor şi acum înţelese 
Bruscaille despre ce grindină e vorba. Era întuneric aşa că 
arcaşii nu ţintiseră bine. 

— Nu avem unde ne adăposti, zise Bruscaille, nu avem o 
para chioară, suntem sleiţi după păţania din casa 
vrăjitorului, ne este foame, ne este sete, ne este frig! Ce 
dracu putem să mai facem? 

— Am o idee: mergem să ne petrecem noaptea în biserica 
Saint-Jacques de la Boucherie, acolo este un azil, spuse 
Bragaille. 

— Da, şi don Gendy, care trebuia spânzurat, a făcut la fel 
şi, ca să nu-şi mai facă păcat cu el l-au lăsat acolo şi ăsta a 
crăpat de foame. 

— Îl ştiu eu pe paracliser, insistă Bragaille. 

— Ne dă ăla să mâncăm şi să bem? 

— Nu, deşi are provizii de biscuiţi care i se aduc ca plată 
pentru lumânările pe care ar trebui să le aprindă pentru 
sufletul morţilor. 


— Bine, iată ce zic eu. Să ne întoarcem la castelul 
Burgunzilor şi să-i spunem ducelui: uite că noi avem pielea 
groasă şi că am scăpat din ghearele vrăjitorului! 

— Ei, şi? 

— Atunci ducele va fi cuprins de admiraţie şi ne va primi... 

— Ca să ne spânzure! A, nu, eu nu merg! 

— Am o altă idee, interveni Brancaillon, e de mirare că am 
şi eu idei, dar ce să fac, trebuie să scap de ele, altfel îmi 
înfierbântă capul. 

— Dă-i drumul! 

— Uite, vă duc eu la Marion Bonnecoste, o fetişcană care 
are o mare slăbiciune pentru mine. Este o fată bună, o să ne 
procure de-ale gurii, ceva de băut şi o să ne dea şi un 
aşternut. 

— Nouă ne convine, mie şi lui Bragaille. 

— Şi eu, întrebă Brancaillon, şi se puseră pe o mie de 
glume dar şi... pe drum spre salvatoarea lor, Marion 
Bonnecoste. Nici nu mai vorbiră de Passavant, deşi nu se 
gândeau decât la el. Cântau, glumeau şi erau bucuroşi că 
scăpaseră iarăşi din ghearele lui Saitano. 

Cavalerul intrase în palatul reginei cu senzaţia clară că 
pătrunde într-o casă şi mai redutabilă decât cea a lui 
Saitano. Se aflau în puterea nopţii aşa că marea galerie 
abia era luminată. Liniştea era grea şi înfricoşătoare. Plutea 
un fel de mister, iar Passavant avea impresia că, prin 
unghere, se mişcă umbrele unor persoane care se ascund, 
gata să se arunce asupra lui. Chiar auzi câteva şuşoteli. 

Era numai ochi şi urechi, decis să-şi vândă scump pielea. 
„Şi, totuşi, de ce să mă fi salvat la vrăjitor dacă ea îmi vrea 
moartea” se gândi el. 

Isabela îl conduse în sala tigroaicei Imperia. O văzu pe 
regină cum se aplecă asupra fiarei. Animalul era bandajat 
cu fâşii mari de pânză. Regina începu să plângă, spre 
surprinderea cavalerului. Lacrimi de bucurie că animalul se 
salvase sau de emoţii pentru câte trăise în noaptea aceea. 
În orice caz, lacrimi sincere şi, când constată acest lucru, pe 


Passavant îl părăsiră multe din sentimentele lui ostile. 
Regina se ridică de lângă animalul rănit, şi îl conduse pe 
cavaler într-un mic salon somptuos, încărcat de obiecte 
scumpe şi de tapiserii. 

— Ia loc, cavalere, îi ceru ea şi se aşeză, la rândul ei, pe o 
perniţă brodată cu fir de aur, într-un fotoliu. 

Passavant se supuse şi avu grijă să-şi verifice pumnalul: 
„Ce, dracu, vrea? În sfârşit, am să văd eu! 

Regina se uita la Passavant, îl studia chiar, cu atenţie şi 
interes. 

— Ei bine, cavalere, ai găsit oamenii care au intrat în casa 
dumitale, cum mi-ai povestit, şi au ridicat-o pe fetiţa aceea 
cu numele de Roselys? 

„Atenţie! Îşi spuse Passavant, să nu cumva să-i arăt că-mi 
este teamă!” 

— Nu, doamnă, nu am găsit acei oameni! Dar, aşa cum v- 
am mai spus, am găsit îngerul care a salvat-o. 

— A, da! Cine este? 

— Nobila ducesă de Orleans, răspunse rece cavalerul. 
Isabela nici măcar nu tresări. Surâdea. 

— Dar, reluă ea cu voce dulce, de ce-mi spuneai că eu am 
salvat-o şi că, pentru asta eşti gata să-mi oferi viaţa. Nu 
eram, deci, eu cea care am salvat-o? 

— Nu doamnă, nu eraţi dumneavoastră. M-am înşelat. 
Regina surâse şi mai dulce. 

— Cu adevărat, mă supăr! Aş fi fost fericită să fi fost eu 
îngerul acela care a salvat-o. Măcar o dată în viaţa mea. 
Dar, pentru că nu eu am fost aceea, hai să nu mai vorbim 
despre asta. la spune-mi, dragul meu cavaler... 

Se opri. Semăna cu Imperia când îşi pregătea un atac. Şi 
atacul se produse fulgerător. 

— Ai găsit adevăratul ucigaş al nobilului meu văr, ducele 
de Orleans? 

Cavalerul tresări. Îşi dădu seama de marea greşeală pe 
care o făcuse acceptând să vină la Saint-Pol, dar era prea 


târziu. Aşa că îşi propuse să-i arate reginei măcar măsura 
curajului lui. 

— Majestate, nu eu trebuie să caut asasinul ducelui. 
Justiţia oficială şi cea a regelui sunt suficiente. Ştiu, 
Majestate, ce vreţi să spuneţi. Că sunt acuzat şi că, dacă nu 
va fi găsit adevăratul asasin, va trebui să fiu eu judecat, 
condamnat şi executat. Fie! Pot să fiu ridicat, dacă mă 
predaţi. Pot să fiu judecat şi, dacă cereţi, să fiu dus la 
Châtelet. Pot să fiu condamnat dacă m-aţi adus la palat. Dar 
vă jur că adevăratul ucigaş va fi pedepsit. Chiar dacă mă 
predaţi pe mine, va fi pedepsit! Pedepsit de mine! 

Isabela, cu ochii ieşiţi din orbite, ţipă: 

— Ah, deci, îl cunoşti? 

— Îl cunosc, doamnă! 

— Cine este? Vorbeşte! Spune imediat! 

— Majestate, nu eu trebuie să-i spun numele şi să-l denunţ 
justiţiei. Dar va fi pedepsit. Este o afacere între el şi mine. 
Cât despre cei pe care i-a înarmat pentru a-l ucide pe duce, 
aceştia vor muri de mâna mea. Le-am promis asta, 
Majestate. 

Isabela asculta cu stupoare acest om care se lăuda că ar 
cunoaşte pe ucigaş şi pe oamenii lui... care se lăuda că 
pregăteşte pedeapsa pentru fiecare... 

Se făcu linişte. Passavant aştepta liniştit ca regina să-i 
spună ce doreşte de la el. Era ceea ce nici ea, regina, nu 
ştia. 

În realitate, era nehotărâtă chiar din momentul în care îl 
văzuse pe masa de marmură a lui Saitano. În sufletul ei 
căuta ura şi nu o găsea. Era iritată şi simţea în inimă un 
sentiment pe care nu-l cunoştea. Nu era vorba nici de 
pasiunea ei nebună care o arunca în braţele amanţilor, nici 
de pofta de dragoste sau ambiția pe care le oferea lui Jean 
Temerarul... Era altceva, ceva care se contrazicea şi se 
lovea de raţiunea ei. Admira siguranţa rece şi simplă a 
acestui tânăr care, altfel ar fi trebuit să tremure. Se gândea 
cu amărăciune că ela împiedicat-o să se debaraseze de 


Odette. Dar îi venea în minte şi scena din pădurea 
Vincennes când cavalerul o salvase. Ea îi datora lui viaţa. 
Începu să plângă la gândul că vrea să-i facă rău şi avu 
impresia că-şi doreşte moartea. Dar se trezi din reverie 
hotărâtă: ori este al meu, ori îl ucid! Dilema este o formă de 
provocare a destinului, dar ea conţine o speranţă. Ori este 
al meu - şi asta era speranţa, ori îl ucid - şi asta era 
provocarea destinului. Da, există o mare parte lăsată 
speranţei şi, din cauza asta, în situaţii disperate, raţiunea 
umană face apel la dilemă. 

— Cavalere, mi-ai spus lucruri teribile... pentru toţi. 

— Cred, Majestate: să ştii cine l-a ucis pe duce, şi să afirmi 
că ştii este, probabil, şi mai periculos decât să fii ucigaşul. 
Nu sunt eu ucigaşul, Majestate! Eu cunosc numele 
asasinilor şi al celui care i-a înarmat. Este teribil pentru 
mine, dar nu am ce să fac! 

— Şi spui că vrei să-i pedepseşti? 

— Cel puţin este o promisiune pe care mi-am făcut-o mie, 
chiar şi lor. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt înseamnă că voi 
cădea primul. 

— Şi nu vrei să-mi spui numele acelor oameni? 

— Nu, Majestate! 

— Ei bine, spuse regina cu un accent de ameninţare, am 
să le spun eu. Ucigaşii se numesc Guines... 

— Guines este mort, doamnă! 

Isabela tresări. Siguranţa lui Passavant îi provocă teama. | 
se păru o forţă oarbă a fatalităţii căreia nu are rost să-i 
reziste. Pentru o clipă teama îi fu mai puternică decât 
admiraţia. Se smulse repede şi continuă: 

— Ceilalţi se numesc Scas, Courteheuse, Ocguetonville. Şi 
ăştia sunt morţi? 

— Nu; dar vor muri. Vor muri de aceeaşi mână care l-a 
omorât şi pe Guines, doamnă. 

Isabela se ridică. Passavant o imită şi rămase în picioare 
într-o atitudine de respect. 

— Stai jos! Îţi ordon! 


Passavant se supuse, se aşeză din nou şi îşi aşeză spada 
între genunchi. O supraveghea pe regină cu coada ochiului 
şi zâmbea mângâindu-şi arma. Isabela se plimba prin salon. 

„Soarta mea se decide aici, se gândi Passavant. Cine ştie 
ce vrea de la mine? Să mă predea? Poate, dacă nu cumva va 
pune la cale să fiu înjunghiat. Numai că asta nu se va 
întâmpla până nu voi cresta şi eu câteva piepturi.” 

— lar cel care a pus la cale uciderea, spuse brusc Isabela, 
oprindu-se lângă Passavant, acesta se numeşte Jean 
Temerarul, duce de Burgundia. Taci! Taci şi ascultă-mă! 
Caută să mă înţelegi, ascultă-mă cu sufletul căci sufletul 
meu vorbeşte... inimii dumitale, minţii dumitale. Ascultă-mă, 
că nu-ţi voi mai spune, niciodată nu-ţi voi mai repeta. 

Respirând greu, aplecată asupra lui Passavant, cu ochii 
închişi şi gura arzând, Isabela, poate pradă a unei furtuni 
de pasiuni care se declanşa din când în când în sufletul ei, îi 
păru cavalerului ca un geniu al răului încarnat în trupul 
frumos al unei femei. O emoție violentă îl sugruma. Da, 
soarta lui se decidea aici. Isabela vorbea şi vorbele ei 
ardeau. În acel moment intră Bois-Redon dar regina nu-i 
acordă nici o atenţie. Era ca un animal familiar, ca un lucru 
care avea locul lui în casă. 

— Pe acest bărbat, spuse ea, aprinsă de pasiune, pe acest 
Jean care se numeşte şi Tlemerarul, eu l-am iubit. Mă 
înţelegi? Vreau să spun că pentru el am fost gata şi la bine 
şi la rău, în sensul pe care Saitano le dă acestor noţiuni: 
Bine şi Rău, adică, am fost la fel de bine inspirată şi de 
Dumnezeu şi de Satan. Îl iubeam. I-am spus asta şi lui. I-am 
promis imperiul lumii şi i l-aş fi dat. Acest bărbat care se 
numeşte 'lemerarul a fost învins de frică şi m-a trădat. 

„Oh, se gândi Passavant, acum îmi va cere să-l ucid pe 
ducele de Burgundia, aşa cum acesta mi-a cerut să-l ucid pe 
ducele de Orleans”. 

— Majestate, spuse Passavant ridicându-se, luaţi seama că 
sunteţi ascultată! 


— Cine? Bois-Redon? El înţelege dar nu ascultă, nu-i aşa 
Bois-Redon? Spuse regina şi izbucni în râs. Uriaşul făcu un 
pas înainte, se înclină respectuos şi spuse: 

— Nu, Majestate, nu ascult dar vreau să vă spun... 

— Taci! Îmi vei spune ceva mai târziu. Acest Jean 
Temerarul, cavalere, nu mai reprezintă nimic pentru mine. 
Că-i viu, că-i mort, tot una! Cel pe care îl caut trebuie să fie 
gata să facă orice pentru propria lui glorie şi pentru a mea. 
Trebuie ca eu să fiu totul pentru el aşa cum el trebuie să fie 
totul pentru mine. Acestui om, cavalere, îi ofer bogăţia cea 
mai ameţitoare pe care un aventurier a putut vreodată să o 
vadă... în ce-l priveşte, nu-i cer decât să aibă spadă, curaj, 
suflet... Pentru a ajunge la treptele tronului, el va avea 
dragostea mea... Dragostea mea, înţelegi? Dragostea 
Isabelei! Priveşte-mă şi spune-mi dacă ai văzut pe cineva 
mai frumoasă la Curtea Franţei. Înţelegi, cavalere, vreau să 
fiu iubită de un bărbat care să fie deasupra unor ambiţii, să 
nu fie mânat spre iubiri josnice, să fie capabil să plutească 
împreună cu mine deasupra lumii pe care să o strivim cu 
sfidarea noastră! Ce nu am putea să facem noi doi! 
Ascultă... am să-ţi spun... 

Stupefiat, Passavant credea că visează. Era visul somptuos 
al bogăției cu care Isabela putea foarte bine să-l facă bogat. 
EI], sărmanul, care nu avea nici un sfanţ în buzunare, nici 
casă, nici nimic, să fie iubit de o regină ca Isabela de 
Bavaria! Acesta era visul. 

Realitatea însă pe care Passavant o simţea vie în sufletul 
lui este că pentru această regină aplecată asupra lui, care 
vărsa peste el veninul pasiunii ei, el nu simţea decât oroare. 
Şi tot adevărat este că ar fi dat toate bogăţiile şi toate 
tronurile pentru un surâs al celei care trăia în sufletul lui. În 
timp ce regina vorbea, pe chipul lui apărea din când în când 
un surâs sceptic, o crispare, Regina îl cerceta, atentă să 
citească fiecare semn de pe faţa lui. În zadar, nu găsi nici un 
semn al emoţiei la care se aştepta şi pe care încerca să o 


provoace. Făcu un gest de furie şi se aplecă şi mai tare 
asupra lui Passavant. 

— Ei bine, spune-mi dacă există în lume un astfel de om, 
aşa cum ţi l-am descris? Aşa cum îl caut? Ar trebui ca acest 
bărbat să mă înţeleagă iar pentru asta, ar trebui ca el să nu 
poarte în suflet imaginea lui Odette de Champdivers. 

Într-o clipă Passavant sări în picioare. De data asta avu 
senzaţia teribilă că soarta lui se juca pe un singur cuvânt. Şi 
acest cuvânt nu putea să-l treacă cu vederea. Nici nu vroia, 
de altfel. De aceea vru să-i spună cu glas tare. 

— Răspunde, insistă Isabela, este adevărat că o iubeşti pe 
această fată? 

— Dacă o iubesc? Şopti cavalerul uimit când auzi acest 
nume, mai uimit decât atunci când regina îi vorbea de 
bogăţie. 

— Nu îndrăzneşti să spui! 

— Majestate, jur pe Dumnezeul meu că o iubesc! 

— Pe toţi dracii, cavalere, ia seama ce spui, se auzi o voce 
stridentă. 

Regina şi Passavant se întoarseră brusc spre cel care 
intrase şi spusese acele cuvinte: era Saitano. Purta 
costumul cu care Passavant îl mai văzuse îmbrăcat la serata 
de la Saint-Pol. 

Regina îl întrebă ceva din priviri pe Bois-Redon, dar acesta 
ridică din umeri în semn că îşi declina orice răspundere 
pentru intrarea în salon a vrăjitorului. Abia putu să 
şoptească: de aceea venisem să vă previn, dar nu aţi vrut să 
auziţi. 

Privirea reginei se îndreptă spre noul venit. Câteva clipe 
cei doi încercară să se înţeleagă, să-şi spună lucruri care nu 
puteau fi exprimate. Şi, cu siguranţă, Isabela înţelesese. 
Intervenţia lui Saitano însemna moartea lui Passavant. El 
nu venise decât să-l lichideze pe acesta. Asta îşi spunea 
regina şi un regret imens o cuprinse. În acest moment în 
care ea nu avea decât să lase să se facă, când gestul ei 
devenea inutil, când arhanghelul morţii era acolo pentru a 


lovi, acum ea simţi că o misterioasă legătură o apropia de 
Passavant. Şi îşi propuse să-l salveze. Palpita de teamă şi de 
durere gândindu-se la suferinţele care îl puteau aştepta pe 
cavaler. Tremura de spaimă că ar putea să nu-l mai vadă. 
Şi, totuşi, ar fi trebuit să-l ucidă. Acum era necesar. Ar fi 
trebuit să-l predea... Cel puţin vru să facă această ultimă 
tentativă. 

Apropiindu-se fulgerător de Passavant, de care se 
îndepărtase la intrarea lui Saitano, regina îl apucă de braţ 
tremurând, uitându-se în ochii lui ca o îndrăgostită ce-şi 
pierduse capul. Cavalerul se simţi mişcat. Ea nu mai arăta 
ca mai înainte, nu mai era regina cu ambiţii formidabile, 
visând la restaurarea unui imperiu, nu mai era nici femeia 
adulteră, nici desfrânata tragică şi somptuoasă care îl 
atrăsese pe ducele de Orleans în capcana frumuseţii ei 
perverse... Acum, ea era numai candoare, numai puritate, 
femeia în sensul cel mai poetic, o fecioară. Vocea ei 
rugătoare se auzi ca o muzică: 

— Cavalere, această bogăţie ciudată, fabuloasă de care ţi- 
am vorbit, vrei să ţi-o dăruiesc? Oh, nu te grăbi să-mi 
răspunzi, este ultima mea rugăminte. Vrei să fii pentru trei 
zile oaspetele reginei Franţei? Îţi jur că în aceste trei zile 
vei deveni respectat de toţi, chiar şi de Jean de Burgundia. 
Îţi jur că, după aceste trei zile dacă vrei să pleci de lângă 
mine, vei părăsi teafăr şi nevătămat Saint-Pol. Răspunde, 
cavalere. 

Saitano asculta neliniştit, iar Bois-Redon cu groază. 

Passavant, fără să, se încline, fără să-i dea iluzia unui 
respect ipocrit, o privea cu un fel de durere. 

— Majestate, să iertaţi un nefericit care ar trebui să se 
prosterneze la picioarele dumneavoastră pentru a vă 
mulţumi. Dacă aş accepta să fiu oaspetele dumneavoastră 
aş minţi, căci ar însemna să vă las să credeţi că aş putea să 
am vreo ezitare... 

Se opri. Palidă, regina făcu câţiva paşi înapoi şi spuse: 

— Şi nu eziţi? 


— Nu, regină, răspunse Passavant cu hotărâre. Am 
repulsie faţă de minciună care m-ar îndemna să vă promit 
ceva, acum când mi-am dat seama cât sunteţi de frumoasă 
şi de puternică. Orice s-ar întâmpla, nu voi accepta. Când 
acest om a intrat aici, eram gata să jur... 

— Ia seama! Spuse Saitano făcând doi paşi spre cavaler şi 
arătându-l cu mina, ia seama la ce vrei să spui, repetă el şi 
apoi se uită la regină. 

— Acum mi-l predaţi? O întrebă el. 

— Nu, răspunse Isabela schimbată complet, aproape de 
nerecunoscut. Cavalerul văzu că chipul acela dulce şi 
armonios se transformase, era livid, pietrificat aproape, 
ochii îi ardeau. Din acest moment, el se găsea gata de luptă. 
Se întoarse spre vrăjitor şi-i spuse: 

— Pe Dumnezeul meu, nu tu mă vei împiedica să 
mărturisesc că o iubesc pe nobila domnişoară Odette de 
Champdivers şi... 

— Minţi! Strigă Saitano. 

Regina se apropie de Bois-Redon. Tremura cumplit. 
Passavant avu un gest furios şi, dintr-o dată, începu să râdă. 

— Ei, spuse el, îmi datorezi deja cele două urechi, ţi-am 
mai spus. Acum văd că mă obligi să-ţi tai şi limba. 

— Nu, ţipă Saitano şi râse sinistru. Am spus că ai minţit şi 
pot să demonstrez! Am probe! 

— Să demonstrezi? Se înroşi de furie Passavant. 

— Da, am probe că nu o iubeşti pe Odette de 
Champdivers. O iubeşti pe Roselys d'Ambrun. Acum 
îndrăzneşti să juri! 

Passavant simţi că totul se prăbuşeşte în el. 

— Ei bine, cavalere, continuă Saitano cu o voce funebră, 
care dintre noi doi a minţit? Dacă domnişoara Champdivers 
ar fi fost aici, ai fi cutezat, cu toată onestitatea, să-i fi oferit 
inima, ştiind că această inimă, din copilărie, a fost dată 
alteia, pe care acum o cauţi? la spune? 

„Ăsta este demonul, îşi spuse cavalerul, demonul care mi-a 
citit în suflet!” 


— Acum taci? Întrebă Saitano şi se apropie de Passavant. 
Vrei să o vezi din nou? Aş putea să te conduc la Roselys 
chiar în noaptea asta. 

Cavalerul tresări. Inima îi bătea puternic şi o speranţă 
începea să crească în el. Îl luă de mână pe Saitano care făcu 
un gest de triumf. 

— Eşti gata să mă urmezi? 

— Da, imediat! Răspunse Passavant aprins de acest plan. 
Saitano se întoarse spre regină şi o întrebă din priviri. De 
data asta, Isabela îi răspunse: „Da, ţi-l predau!” Apoi, 
făcând un semn lui Bois-Redon, se îndepărtă. Când ieşi pe 
uşă, se mai întoarse şi-l mai privi odată pe Passavant. Se 
auzi un suspin. O lacrimă îi căzu pe obraz. Îi trimise un 
semn de dragoste acestui om pe care îl preda şi apoi 
dispăru. 

VI. În tenebre 

— Să mergem, ceru Saitano. 

— Unde? Întrebă Passavant. 

— Să ieşim mai întâi din Saint-Pol. Aici nici eu nici 
dumneata nu suntem în siguranţă. Aceste cuvinte făcură să 
dispară orice bănuială din mintea lui Passavant. Aşa cum îl 
cunoştea el pe Saitano, era sigur că a ştiut şi ştie unde se 
află Roselys. Conducându-l la Roselys, Saitano urmărea 
ceva de la el sau vroia să obţină, pentru motive obscure, 
ceva din partea reginei? Nu are importanţă! Important era 
că-l conduce la Roselys, îşi spunea cavalerul. 

Plecară. Până la ieşirea din Saint-Pol nu-i opriră nimeni, 
nimeni nu-i întrebă unde merg. Passavant se găsi pe străzile 
întunecate ale Cetăţii alături de Saitano şi acesta îl asigură 
că trebuie să aibă speranţă, să fie bucuros. Mergea repede, 
după el şi nu se mai gândea decât la Roselys. Mai exista, 
oare, Odette? Nici el nu ştia. 

După cum s-a văzut, când regina plecase de la el, Saitano 
leşinase, necăjit că mortul şi cei trei îi scăpaseră şi că 
tentativa lui eşuase încă o dată. Geraude avusese grijă de el 
şi-l făcuse să-şi revină. Cum îşi venise în fire, îşi făcuse o 


evaluare a ceea ce urma să se întâmple între regină şi 
Passavant. Era neliniştit: „trebuie să mă răzbun. Să mă 
răzbun pe Passavant care, pentru mine, este un adversar de 
moarte acum, şi pe această regină stupidă care pune 
pasiunile ei vulgare înaintea unei cercetări, a unei 
splendide descoperiri. Trebuie să o lovesc pe Isabela de 
Bavaria şi să mă debarasez pentru totdeauna de un om 
care mă va ucide dacă eu nu-l înlătur. lată ce am de făcut!” 

— Să mă ucidă, izbucnise el în râs. Pe mine! Să ucidă 
viaţa? Să-l omoare pe cel care-i pe punctul de a duce la 
capăt Marea Operă! Asta nu se va întâmpla, asta nu trebuie 
să se întâmple! 

În timp ce-şi spunea aceste lucruri, se îmbrăcă. Nu-şi luă 
nici o armă, dar sub mantou îşi strecură două-trei chei, o 
lumânare şi ce trebuia pentru a o aprinde, adică amnarul şi 
fitilul. La un sfert de oră după plecarea reginei, se îndrepta 
spre Saint-Pol. 

Cum ştia parola, intrase în palat şi îi spusese ceva lui Bois- 
Redon care făcea de gardă în faţa salonului. S-a văzut cum 
aştepta un moment favorabil pentru a interveni şi care a 
fost rezultatul acestei intervenţii. Acum el mergea lângă 
Passavant şi era tare bucuros. 

— Unde suntem? Întrebă Passavant. 

— La Universitate, răspunse vesel Saitano, aproape de 
mănăstirea Cluny. Promite-mi că orice ai să vezi, oriunde 
vom ajunge, vei avea încredere în mine şi că nu te vei 
îngrozi! 

— Îngrozi! Maestre, am văzut destule lucruri care mi-au 
provocat teama. Să-ţi mai aduc aminte de Cetate şi de masa 
de marmură, de care ştii foarte bine? Am fost în locuri în 
care frica ar fi trebuit să-mi ia minţile. Ai auzit de temniţa 
de la Huidelonne? Să fim serioşi! Nu cred că mă vezi deja 
tremurând. Cât despre încrederea pe care o am în 
dumneata, ăsta îţi va răspunde în locul meu, spune 
cavalerul şi-i arătă pumnalul. Saitano începu să râdă încă şi 
mai vesel. 


— Martori îmi sunt toţi diavolii că m-ai învins, cavalere. 
Asta-i adevărul. Mărturisesc chiar eu că sunt învins. Văd, 
simt, ghicesc că eşti o fiinţă condusă în viaţă de forţe mai 
redutabile decât cele care mă inspiră pe mine. Ah, drace, 
nu vreau să intru în luptă cu aceste forţe şi mă declar 
învins. Ştii că am o întâmplare, la fel de complicată ca a 
dumitale, din care nu-mi revin? 

— Care, adică? Întrebă cu o falsă naivitate Passavant. 

— Cum, nu ştii? De două ori i-am avut pe cei trei, i-am 
ferecat în scaunele mele şi tot de două ori dumneata, 
mortul de neînlocuit, te aflai pe masa mea. Şi de fiecare 
dată, exact când nu trebuia, te-ai ridicat şi i-ai eliberat şi pe 
cei trei... 

— Ascultă vrăjitorule, nu-mi aduce aminte de întâmplările 
alea că nu ştiu dacă mă mai pot stăpâni. 

— Bine, hai să nu mai vorbim. De altfel am şi ajuns... 

— Aici stă Roselys? 

— Da, aici. 

Saitano se opri, îl luă de braţ şi-l întrebă pe cavalerul 
Passavanit. 

— O vei mai recunoaşte? Închipuie-ţi că nu era decât un 
copil atunci când v-aţi despărţit. De atunci era frumoasă, 
dar acum, ce crezi? Cu cine să o compar pentru a-ţi face o 
idee despre frumuseţea şi candoarea ei? Da, am găsit, este 
frumoasă ca Odette de Champdivers. 

Passavant tresări. 

— Hai, să mergem mai repede! 

— Mergem, mergem răspunse liniştit Saitano. Suntem 
deci, în Cetate, la Universitate, aproape de mănăstirea 
Cluny, se gândi Passavant. De ce tocmai aici? 

— Am ajuns! Îl auzi el pe vrăjitor. Cavalerul se uită atent în 
jurul lui. La stânga, pe deasupra căsuţelor de pe străzile 
înguste prin care ajunseseră aici, se vedeau turlele 
mănăstirii. La dreapta era o casă mică în faţa căreia se 
opriseră. Vrăjitorul descuie o uşă cu o cheie pe care o 
scoase de sub mantou şi intră. Passavant îl urmă. Vrăjitorul 


încuie uşa în urma lui, aprinse lumânarea şi amândoi 
intrară într-o cameră a cărei uşă fusese închisă şi deschisă 
de Saitano cu aceeaşi mare grijă. Apoi ridică un chepeng şi 
coborâră într-o pivniţă bine aerisită, burduşită de sticle de 
vin frumos aranjate. Saitano nu se mai interesă de cavaler. 
Se duse la o uşă pe care o deschise cu una dintre cheile sale 
şi-i făcu semn. 

— Ei, ăsta-i drumul spre Infern? Întrebă Passavant. 
Trebuiau să coboare alte scări. Saitano se opri şi-l dojeni: 

— Mai avem, cavalere. Dacă vrei, urcăm din nou şi ne 
despărţim în stradă. 

— Ce! Mergem la Roselys, oricum ar fi drumul. 

— Atunci, să mergem! 

— Nu-i altă cale? 

— Pentru dumneata nu, nu-i altă cale spusese vrăjitorul cu 
o voce ciudată. 

Passavant ezită şi se opri. Saitano continua să coboare, dar 
îşi făcu un calcul rapid: dacă nu coboară, este salvat! 

„Drum ciudat, îşi spunea Passavant, dar oricât ar fi de 
ciudat, trebuie să ajung la Roselys. Şi, la urma-urmei, de ce 
m-aş teme? La primul semn de trădare, îi înfig pumnalul în 
inimă. Şi, în grabă, îl prinse din urmă pe vrăjitor. Mergeau 
printr-o galerie mare, căptuşită cu piatră albă, care trecea 
prin pântecele Parisului. Alte galerii mai mici se arătau din 
când în când venind din întunericul cumplit. Passavant, cu 
capul înfierbântat, îşi făcu toate socotelile posibile şi ajunse 
la concluzia că accesul la casa lui Roselys era probabil 
interzis. Da, dar de cine şi pentru ce? Se uită înapoi şi-şi 
dădu seama că nu ar mai şti pe unde a venit. Începu să-i fie 
teamă şi îl opri pe Saitano: 

— Ei, prietene, unde dracu suntem? 

— Ai să vezi, nobile gentilom. Suntem sub Paris, înţelegi? 

— Sub Paris? 

— Da, sub Paris. Oraşul e mare, are multe case, palate, 
castele, biserici, mănăstiri. Totul a fost construit încetul cu 
încetul. Ar fi tare greu acum să spunem de câtă piatră a fost 


nevoie să fie ridicat oraşul, Cetatea, Universitatea. De unde 
crezi că a fost luată această piatră dacă nu chiar de sub 
Paris, din aceste cariere care, acum, sunt abandonate. 
Înţelegi? 

— Prea bine, dar unde mergem noi acum? Unde duc 
galeriile astea? 

Lumânarea aproape că se topise. 

— Unde duc? Nicăieri, cavalere, nicăieri. Toate sunt 
înfundate. Sunt trei-patru ieşiri numai, pe care puţini 
oameni le cunosc. Eu le ştiu prea bine. Astea sunt venele 
fără sânge ale marelui oraş, spuse el şi începu să râdă. 

Se opriră şi se priveau drept în ochi. Flacăra luminării 
pâlpâia slab, umbrele siluetelor lor apăreau şi dispăreau pe 
pereţii reci de piatră. 

— Vrâjitorule, sper să nu te roadă ideea unei trădări! 

— Pe mine? Ce trădare? 

Passavant scoase pumnalul şi spuse simplu: 

— Viaţa ta răspunde de viaţa mea. Atât îţi spun! 

— Bine, răspunse Saitano şi porni din nou la drum. Să-ţi 
mai spun de galeriile astea. Trebuie să ştii, bravul meu 
cavaler, un lucru curios: sunt atât de multe şi atât de lungi, 
se întretaie în atâtea rânduri fără nici o noimă încât toate la 
un loc formează un adevărat labirint. Dacă nu cunoşti 
drumul, de aici nu mai ieşi, spuse vrăjitorul râzând şi 
privindu-l din nou drept în ochi pe cavaler. 

— Dacă ai rămâne singur, ai muri de o moarte înfiorătoare, 
după o agonie atroce care ar putea să dureze mai multe 
zile; da, ai muri de foame, de sete şi de spaimă, alergând ca 
un nebun să găseşti o ieşire; numai că fiecare pas s-ar 
înfunda şi mai mult în acest labirint. Din fericire, te afli aici 
cu mine şi eu ştiu prea bine galeriile astea, pe care le-am 
parcurs în întuneric de sute de ori. 

Passavant îl luă din nou de braţ pe vrăjitor. 

— Am ajuns sau nu? 

— Ajungem curând! Răspunse vrăjitorul chiar când 
intraseră într-un fel de sală rotundă în care dădeau o 


duzină de alte galerii. 

— De o sută de ori am venit aici. Chiar şi fără lumânare aş 
găsi drumul căci, gândindu-mă că aş fi obligat să mă 
ascund, mi-am făcut semnele mele pe aceşti pereţi. Dar 
dumneata nu ai putea să te descurci nici cu o torţă şi ai 
muri aici de foame, de sete şi de spaimă! 

— Destul! Să plecăm! Şi, vezi să ajungem mai repede că 
mi-am pierdut răbdarea! 

— Am ajuns, spuse Saitano. În clipa aceea lumânarea se 
stinse. Răcnind, Passavant întinse mâinile să se agate de 
Saitano, dar acesta scăpă. Rămase în întuneric. Avea 
senzaţia că pluteşte în gol. Începu să alerge în toate 
sensurile în speranţa că se va lovi de vrăjitor dar, curând se 
opri convins că acesta se găsea deja departe. Trecerea 
bruscă în situaţia de catastrofă îl acapara, îl invada; îl apucă 
ameţeala când nu-i mai auzi vocea lui Saitano. Îşi încorda 
cât putu auzul, doar-doar ar putea să perceapă vreo 
mişcare. Credea că vrăjitorul, înainte de a-l părăsi, ar putea 
să spună ceva, măcar să-l insulte, să-l înjure, să se bucure 
că i-a făcut-o. Aştepta râsul acestuia strident şi rău. 

Nimic. Nimic nu se auzea, nimic nu se întâmpla. Căzuse 
într-o linişte grea. Şi în întunericul cel mai cumplit. Intrase 
brusc în tenebre, în întunericul acela total în care nu apare 
nici o umbră. Nimic, nici un zgomot, nici o lumină. Îşi adună 
forţele pentru a-şi recăpăta sângele rece. Era tot ce mai 
putea face. Avu senzaţia că poate, că chiar şi-a învins 
teama. Îşi dădu seama că terenul pe care îl calcă este 
nisipos. Îşi încorda auzul. Dacă Saitano era prin preajmă?! 
Cum de nu face imprudenţa să-i arunce răutăcios câteva 
cuvinte înainte de a pleca? Atunci... 

Asculta, asculta dar nimic. Saitano nu era un imbecil. Cum 
se stinsese lumânarea, îl şi scosese pe cavaler din 
preocupările lui. Pentru el, Passavant nu mai exista. Se 
luase după semnele lui şi plecase imediat. Ajunsese deja la 
scările care îl scoteau la lumină când Passavant, îl mai 
aştepta încă... 


Cavalerul îşi spuse: nemernicul a ales cea mai groaznică 
moarte! Dacă scap, îşi va plăti greu trădarea! Va plăti! Şi 
acum, gata, să văd ce pot face pentru a ieşi de aici! 

Începu să facă tot felul de planuri şi-l uită de-a binelea pe 
Saitano. Se opri la cel mai simplu, la cel mai logic, la 
singurul care îi oferea o şansă de salvare: să intre în prima 
dintre galeriile laterale şi să meargă pe ea până unde se va 
putea. Dacă ar duce undeva! Ce dracu, îşi spuse el, trebuie 
să ducă într-un loc! 

Încercă să-şi stăpânească cât mai bine nervii şi plecă. Se 
mişca penibil în întuneric, se lovea când într-o parte, când 
în alta şi pasul îi era nesigur. Călca în gol, avea impresia că 
pământul urcă şi coboară înaintea pasului lui. Se lovi de un 
perete şi se opri, făcu doi paşi înapoi şi, apoi, refăcu aceşti 
doi paşi exact spre locul - aşa credea el - în care se lovise. 
Dar deşi fusese atât de scurtă distanţa nu mai putu atinge 
zidul. Întinse mâinile dar nimic. În faţa lui era din nou gol, 
probabil, o nouă galerie care se deschidea. Atunci 
înţelesese: de când mergea, el intra în galerii laterale când 
în dreapta, când în stânga, se întorcea, revenea poate chiar 
în punctul de plecare, parcurgea locuri fără să înainteze. Îşi 
dădu seama şi-l apucă greaţa, transpiră. O luă de la capăt 
de îndată ce-şi înlătură spaima. Era oribil! Avea o senzaţie 
de neputinţă totală, care îi provoca coşmaruri. Asculta şi 
nu-şi auzea decât propria respiraţie. Se ridică din nou, din 
nou luptă cu teama. Apoi, i se păru că a reuşit din nou să se 
calmeze. Puțin câte puţin îşi linişti tremuratul care îl 
cuprinsese şi-şi puse ordine în gândire. Îşi spuse cu voce 
tare: de ce mi-ar fi frică?! Moartea nu mă înspăimântă. 
Atunci, ce mă înspăimântă? Suferinţa de foame sau de sete! 
Dar pot să le pun singur capăt atunci când vreau! Am 
pumnalul şi pot să-mi iau singur zilele când cred că nu mai 
rezist! 

Această alternativă îl întări. Suspină de uşurare, dar 
groaza se abătu din nou asupra lui. Acum şi mai violent! 


Pe malul oceanului, la adăpost de orice pericol, cel care 
priveşte marea, văzând valurile care urcă şi se retrag, are 
impresia că ceva misterios îl ameninţă. Fiecare val care se 
apropie, îl înspăimântă, fiecare val care se retrage îl 
linişteşte. Acelaşi lucru se petrecea şi cu Passavant. Din nou 
îl cuprinsese groaza. Posibilitatea de a scăpa acesteia prin 
sinucidere o înlătură. Nu mai ştiu decât de această senzaţie 
frenetică de oroare. Unde să meargă? Înainte? Să revină de 
unde a plecat? Din loc în loc simţi curentul de aer uscat şi 
crezu că unele galerii se deschideau - spre unde, nu putea 
şti! 

— Şi se încrucişau. Din ce în ce mai teribil îl chinuia 
disperarea că nici o Ariadnă nu-şi lăsase pe aici firul care i- 
ar fi fost de folos pentru a găsi ieşirea. Şi nimeni nu mai 
trecea prin împrejurimi! Nu se va mai salva niciodată! 

Plecă, totuşi, din nou, cu pas ezitant, cu ochii măriţi, poate 
zăreşte ceva, cu urechile aţintite poate aude ceva. Nimic, 
nici măcar mişcări ale vieţuitoarelor mici care trăiesc prin 
catacombe. Aceste cariere nu ofereau nici cea mai mică 
posibilitate de hrană. Se hotări să meargă mai repede. Din 
când în când scotea câte un strigăt nu pentru a chema, ci 
din nevoia de a striga. Începu să meargă cu ochii închişi şi 
constată că nu-i nici o diferenţă. În plus simţi că astfel îşi 
odihneşte pleoapele. 

Cât timp a durat această înspăimântătoare plimbare 
solitară? Nu putea să spună nici măcar cu aproximaţie de 
ore. Mergea, asta era tot. Era sigur că dacă se opreşte nu 
se mai ridică. Mergea. Veni un moment când îl cuprinse o 
groaznică spaimă că începe să coboare. Până atunci 
avusese impresia că merge pe drum drept. Acum avea 
senzaţia că coboară. Se asigură că, în realitate nu era nici o 
pantă, dar, cum pornea din loc, senzaţia oribilă de coborâre 
revenea. Continuă să meargă pentru că, oricum era mai 
bine decât să se oprească. Simţea că oprirea ar putea fi 
urmată de o cădere în hăurile tenebroase, că toate galeriile 
coborau. Picioarele abia îl mai ţineau. Se clătina, avea 


amețeli. Dar continua să meargă. Asta era singura lui 
speranţă, ultima dovadă că trăieşte. Brusc, îl copleşi 
senzaţia de sete. Nu se gândise până atunci la asta. Nu 
putuse să se gândească la asta şi nici să-şi dea seama că 
buzele îi ardeau de mult, că i se uscase gâtul. Astea le-a 
simţit în momentul în care setea devenise un supliciu de 
nesuportat. Îşi spuse: 

— Măcar dacă aş putea să beau ceva! 

Cuvântul a bea îi declanşa şi mai mult setea, iar febra 
începu să-l tortureze. Strigă: 

— Jos! Jos se aude un izvor! Încercă să se grăbească. 
Izvorul se depărta. Îl chemă pe Thibaud, comandă vin, se 
enervă că nu soseşte mai repede şi atunci, în aceste sinistre 
tenebre, hangiul fu înjurat şi insultat, ameninţat şi 
blestemat. 

Veni rândul foamei. Saitano îi spusese: vei muri de foame, 
de sete şi de spaimă. Prima se instalase în sufletul lui 
spaima. Apoi setea, Al treilea spectru se arăta: era mai 
puţin hidos, mai puţin grav decât celelalte două aşa că, putu 
mai repede să-l uite: foamea. Setea şi spaima erau 
netratabile. Setea îi instalase infernul în gât iar spaima îi 
băgase nebunia în cap. 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! Începu să urle fără să se 
oprească. Ce spera? Nimic. Pe cine chema? Pe nimeni. Urla, 
atâta tot. Ar fi putut să aleagă la fel de bine un alt cuvânt. 
Aşa şi făcu. Începu să vorbească repede, să povestească 
unor fiinţe imaginare că este pierdut de mai multe luni în 
aceste tenebre şi ceru să-i vină în ajutor. 

Iluziile dispărură şi ele. 

Încă o dată, Passavant, îşi dădu seama că rătăcea în galerii 
fără început şi fără sfârşit. Începu să simtă cumplit de 
dureros oboseala acestui mers. Atunci se culcă aşteptându- 
şi moartea. Trecuse atât de mult de când, în plină forţă 
încă, îşi dăduse curaj spunând că, la urma-urmei, el îşi este 
stăpân şi, cu pumnalul, îşi putea pune capăt suferinţei. 
Acum îi era imposibil să ajute moartea, dar îşi dădu seama 


foarte bine că va muri curând şi de aceea se culcase. Era un 
loc cu nisip. Certitudinea morţii nu-i înlătură suferinţa. 
Poate nu mai avea forţa să gândească distinct. Intolerabila 
senzaţie a poverii întunericului asupra lui era ultima pe 
care o percepea. 

Cavalerul de Passavant murea. 

Murea încercând un suprem efort să-şi amintească ceva 
din viaţă. Acest efort îl conduse să pronunţe simplu: 
Roselys. Poate că acesta era o simplă convulsie a puterii de 
a-şi aminti. Intrase în carieră pentru Roselys... Era firesc ca 
acest nume să-i vină în minte. Îl pronunţa şi simţi cum vine 
moartea. 

Ce alt termen am putea să întrebuinţăm pentru ceea cei 
se întâmplă? Nu fusese o simplă pierdere de cunoştinţă. În 
el îşi făcuse loc oribil suverana impresie de moarte. Îşi 
spusese cu o inexprimabilă convingere a agoniei: mor, într-o 
clipă, totul s-a terminat! 

Respira rar. Un horcăit slab se mai putea auzi din când în 
când, dar orice senzaţie fusese ştearsă. Murise?! Murise. 

Învierea se produse brusc. 

Într-o secundă, această fiinţă răpusă de oboseală şi de 
foame, de sete şi de groază, acest om care abia mai respira, 
care intrase în ghearele morţii, sări în picioare, delirând cu 
o bucurie supraomenească: ascultând cu întreaga lui fiinţă, 
undeva departe auzi voci omeneşti! Era ca un murmur. 

Le auzea! Ele, aceste voci, îi însufleţiseră. Ele l-au chemat 
de departe, din îndepărtatele hăuri ale morţii. Aceste 
murmure atât de slabe îi spărseseră timpanele. Acolo, în 
tenebrele galeriilor în care trebuia să moară, auzul era 
ultimul refugiu, ultima speranţă de viaţă. 

Răpus de foame şi de sete, aceste murmure au fost 
suficiente pentru a-i da forţe noi. leama dispăruse. La 
foame nu se mai gândea. Oboseala nu o mai simţea. Numai 
setea persista, dar ea singură nu putu să învingă speranţa 
uriaşă care apăruse în inima lui Passavant. Îl încercă o 
spaimă: dacă era o iluzie! Ca şi cea a izvorului. 


Se încorda, îşi şterse faţa, îşi muşcă buzele, îşi chemă 
toate forţele minţii lui pentru a obţine o secundă de calm. 
Când fu sigur de el, închise ochii, ascultă... 

Mâinile lui se strânseră frenetic, un suspin dureros îi 
sparse pieptul, îl cuprinse nevoia irezistibilă de a striga, de 
a fugi, dar înfrângându-şi delirul, îşi încorda din nou atenţia 
să mai audă, să mai audă, să mai... 

Ah, aceste murmure îndepărtate! Pentru naufragiatul care 
rătăceşte în apele oceanului ce poate însemna apariţia la 
orizont a unei bărci? Foamea şi setea îl torturează. Lumina 
zilei, lucirea stelelor îi dau semne misterioase de consolare. 
Ca un naufragiat, Passavant suportase durerea foamei şi 
tortura setei, care depăşesc în intensitate oroarea oricărui 
supliciu cunoscut. Numai că, acolo el era în întuneric. 
Foamea şi setea nu erau singurele care îl chinuiau. Mai 
erau însoţite şi de spaimă. 

Ce puteau fi pentru el aceste murmure de voci 
necunoscute? Ele îl treziseră şi-l făcuseră să facă primii 
paşi. Inima îi tremura. Numai la gândul că aceste murmure 
ar putea să se stingă sau să se piardă simţea că ameţeşte. 
Mergea cu o nespusă precauţie, cu mâinile întinse, gâtul 
ridicat, cu întregul lui corp întins spre aceste murmure... 
spre viaţă. Dacă se rătăceşte acum! Dacă ia o altă cale 
decât cea care îl duce spre viaţă! Dacă aceşti necunoscuţi 
se îndepărtează! Nu! Murmurele deveneau mai distincte şi, 
dintr-o dată, undeva, în fundul acelei galerii, a sfinţilor, a 
îngerilor, acolo, apăru o rază plăpândă de lumină... 

O lumină slabă, dar ce mai conta! Era lumină! lenebrele 
nu mai erau tenebre. Aripile spaimei fuseseră retezate. 

Din clipa aceea începu să meargă fără precauţie. Era sigur 
că va ajunge la capăt! 

Pe măsură ce avansa, murmurul se desluşea ca o ceartă, 
apoi ca un strigăt. Lumina slabă deveni o lumină violentă. În 
fundul galeriei, într-o rotondă mare, Passavant zări vreo 
sută de oameni care ţineau în mâini torţe aprinse. 

„Cine or fi oamenii ăştia? Ce fac ei aici, în carieră?” 


Nu-şi mai puse întrebări. Când ajunse la o sută de paşi de 
ei, nu mai putu să reziste şi începu să alerge. Oricine ar fi 
fost, aceşti oameni îl vor salva... Brusc, la zece paşi de ei, se 
opri. Între acele voci i se păru că recunoaşte una, una care 
striga: 

— Meştere Caboche, iată dovada intenţiilor ferme ale 
stăpânului meu... 

Era vocea lui Ocguetonville! 

Passavant privi înspre acei oameni aşa cum ar fi privit spre 
abisuri. Lângă Ocguetonville îl văzu pe Scas şi pe 
Courteheuse şi apoi o mulţime de nobili şi de negustori pe 
care nu-i cunoştea. Acum era sigur însă că printre ei se 
aflau oameni care îi doreau moartea: oamenii ducelui de 
Burgundia! 

În faţa lui se aflau oamenii ducelui, în spate, galeriile, 
tenebrele, foamea, setea, spaima! 

Passavant nu ezită. Îşi spuse că era mai bine să se arunce 
între oamenii ducelui de Burgundia, decât să suporte 
supliciile abominabilului labirint. 

Înainta câţiva paşi. 

Acum, prin bucuria pe care i-o provoca lumina torţelor, în 
fiinţa lui se declanşa o puternică reacţie: să scape de 
întuneric însemna să trăiască! Şi, oricât de puţin ar mai fi 
avut de trăit, pentru el era suficient să-i aprindă din nou 
dragostea de viaţă. 

Mai puternic, mai stăpân pe el, Passavant reveni la 
prudenţa necesară. 

Înainte de a se azvârli în ghearele morţii aruncându-se 
printre oamenii ducelui de Burgundia, vroi să vadă dacă nu 
ar mai avea un alt mijloc de a ajunge din nou în lume. 

Începu, deci, să privească, să asculte! 

VII. Cum a fost decretat războiul civil. 

Passavant observă imediat lucruri care aveau pentru elun 
imens interes. Această adunare se ţinea într-o sală rotundă, 
de mari dimensiuni, aflată în pântecul negru al oraşului. 
Acolo erau o sută de persoane. Ori, nu erau alte galerii care 


să ducă în această rotondă decât cea prin care ajunsese el 
aici. În faţa acesteia la cealaltă extremitate, începea o scară 
prin care coborâseră oamenii ducelui. Orice pericol de a se 
pierde din nou în întunericul infernului era înlăturat pentru 
Passavant. Apoi, posibilitatea de a ieşi la lumină trebuia 
folosită şi dacă ar fi fost porţile închise: Acolo, în acea sală, 
cei aproximativ treizeci de negustori şi douăzeci de nobili 
erau foarte ocupați, se vede, cu discursurile. Era posibil, 
deci, să se strecoare până la ultimul rând de oameni, fără să 
fie observat şi, când conferinţa va lua sfârşit, să dispară 
amestecat printre participanţi. Dacă, din contra, era 
imposibil să intre printre aceştia, ar fi trebuit să aştepte ca 
sala să fie părăsită şi să încerce să forţeze uşa. De acolo de 
unde se afla vedea şi auzea tot ce se întâmplă în adunare. 

Un anume Caboche, un personaj intrat în istorie, vorbea în 
numele negustorilor. Ocquetonville îl reprezenta pe ducele 
de Burgundia, dar asta valora cât cei douăzeci de mii de 
negustori ai lui Caboche. În discursul lui, acesta se arătă 
revoltat. Ceea ce cerea el era fundamental: negustorimea 
dorea să ia locul nobilimii, iar poporului să i se dea mai 
multă libertate. Era un om rece şi violent. 

— Meştere Caboche, am să prezint aici, în faţa 
dumneavoastră intenţiile seniorului meu, ducele de 
Burgundia, îl auzi Passavant pe Ocquetonville. 

— Domnule, răspunse Caboche cu o voce aspră, stăpânul 
dumneavoastră a promis că vine aici, în persoană, pentru a 
discuta cu noi posibilitatea unui război. Fără îndoială, locul 
acesta e trist şi întunecat, trist ca şi existenţa noastră, 
întunecat ca şi sufletul nostru. Ce vreţi, noi nu avem 
fortărețe, reşedinţe, palate păzite de oameni înarmaţi, unde 
să putem discuta. Urmăriţi, spionaţi zi şi noapte, a trebuit 
să căutăm un loc sigur. Această veche carieră este Saint- 
Pol-ul nostru. Orice ar fi, oaspeţii noştri sunt în siguranţă 
aici. Poate stăpânului dumneavoastră i-a fost teamă să vină 
aici, spuse viclean Caboche. 


— Se numeşte Jean Temerarul stăpânul meu, spuse cu 
mândrie Ocquetonville. 

— Atunci, de ce nu a venit, strigă Caboche sălbatic? Eu am 
fost la palatul Burgunzilor! De ce nu a venit şi ducele aici? 
Eu am băut din vinul lui într-o cupă de aur, de ce nu vine şi 
el aici să bea dintr-un pahar de cositor? Domnule 
Ocquetonville, nu dumneavoastră trebuie să ne spuneţi 
intenţiile ducelui. Să vină el şi noi îl vom asculta! 

— Aici sunt! Se auzi o voce aspră. 

Cei din sală se uitară spre scări, de unde venise acea voce. 
Şi toţi văzură coborând tacticos, un bărbat îmbrăcat într-un 
mantou care îl acoperea într-atât încât nu i se vedea faţa. 
Când ajunse lângă ei, îşi aruncă mantoul şi oamenii lui se 
înclinară cu respect. Încă şi mai tare se înclinară negustorii. 
Numai Caboche înclină capul ca pentru salut. Înaintă şi 
spuse: 

— Bine aţi venit, Jean de Burgundia. 

Ducele înainta şi el spre masa plină de pahare, luă unul 
plin şi cu o simplitate teatrală pe care ştia să o adopte 
ipocrit spuse: 

— Maestre Caboche, ai băut la mine pentru prosperitatea 
mea, pentru gloria mea. Eu beau aici pentru triumful 
speranţei dumitale care este şi a mea. 

Ciocni cu Caboche şi goli paharul pe nerăsuflate. Toţi cei 
de la masă făcură la fel şi sala fu zguduită de strigăte de 
entuziasm. Apoi se auziră ameninţări, insulte. 

— Moarte lui Armagnac şi oamenilor lui! Strigară nobilii 
lui Jean 'Temerarul. 

— Moarte tiranilor! Strigară negustorii arătând astfel că, 
pentru ei, nu numai oamenii contelui Armagnac le erau 
duşmani. 

— Trăiască libertatea! Tună Caboche cu o voce gravă încât 
ducele şi oamenii lui tresăriră. 

Când tumultul se mai potoli, Jean 'Tlemerarul se întoarse 
spre Caboche. 


— Domnilor negustori, am sosit ceva mai târziu la 
întâlnirea la care m-aţi invitat. Nu din teamă şi nici din 
dispreţ, cum a putut să spună meşterul Caboche. Am vrut 
să aflu precis ce pregătesc oamenii lui Armagnac. Acum ştiu 
şi am să vă spun. 

Se făcu linişte. Caboche nu pierdu din vedere pe duce şi-şi 
dădu seama că acesta aducea veşti proaste. 

„Dacă omul ăsta a venit aici înseamnă că-i este şi mai mult 
teamă de Armagnac decât de popor. Am să-i vând cât mai 
scump alianţa noastră! Cine ştie dacă libertatea noastră nu 
va ieşi tocmai din această aventură!” îşi spuse Caboche. 

— Domnilor, ascultaţi-mă, continuă ducele. Trebuie să fim 
de acord nu numai asupra luptei pe care o vom duce, dar şi 
asupra capturii în cazul în care vom obţine victoria! Nu 
trebuie să spună cineva - nici voi, nici eu - că a fost înşelat! 

Aceste cuvinte îl loviră pe Caboche. Ele erau ecoul 
preocupărilor lui secrete. Nu dorea cu nici un chip să-l 
ajute pe duce dacă nu ar fi tras un profit pentru popor. Se 
înclină în faţa ducelui, aşa cum nu o făcuse la sosirea 
acestuia. 

— Seniore, dacă ceea ce spuneţi este dorinţa 
dumneavoastră sinceră, atunci eu pot să vă asigur de 
victorie chiar de pe acum! Daţi-mi voie să vă mulţumesc. 
Pentru prima dată suntem trataţi ca aliaţi, ni se recunoaşte 
valoarea, se admite că fără popor nimic nu este posibil. 
Alianţă, deci, şi noi vom da şi ultimul ban şi ultima picătură 
de sânge! Senior, lăsaţi-mă să vorbesc şi eu despre 
împărţirea capturii. Dumneavoastră veţi aprecia partea 
noastră, dar pentru asta ar trebui să cunoaşteţi contribuţia 
noastră în această operă comună. De aceea, vă rog să 
ascultați. Cine este din Cetate? 

— Da, aici sunt răspunse, un negustor. 

— Câţi oameni şi câţi bani? 

— Două sute de oameni şi trei mii de scuzi de aur. 

Când auziră câţi bani dau negustorii din Cetate, nobilii 
fremătară de bucurie. 


— Cum, atât de mulţi bani şi atât de puţini oşteni? Întrebă 
ducele. 

— E vorba de Cetate, seniore, spuse Caboche lăsând să se 
vadă un zâmbet ironic. Este cartierul negustorilor de aur. 
Fac ceea ce pot şi ei! Ascultaţi, încă! Marina? 

Un om mic, slab şi nervos ieşi în faţă şi spuse: 

— Patru mii de oameni înarmaţi, toţi hotărâți să lupte până 
la ultimul. 

— Ah! Se bucură ducele. Asta îmi convine mai mult! 

— Templul! Strigă Caboche. 

— Şase sute de oameni, o mie de scuzi de argint. 

— Universitatea! 

— Patru sute de elevi turbaţi, care nu visează decât să 
rupă spinările nobilului Armagnac. 

— Vor avea de lucru, spuse Jean Temerarul. 

Caboche continuă apelul pe cartiere. Fiecare reprezentant 
răspundea precis câţi oameni şi câţi bani pot aduce. La 
sfârşit aflară totalul: şaptesprezece mii patru sute de 
negustori şi meşteşugari, toţi înarmaţi şi aproape o sută de 
mii de livre bătute la Paris. 

— Cu o astfel de armată, adăugă Caboche, noi putem face 
faţă trupelor regale şi chiar trupelor dumneavoastră. Dar 
mai mult decât numărul, mai bine decât banii, noi vrem să 
trăim şi să murim liberi. lată, duce, cine suntem noi şi ce 
vrem noi. Şi acum, seniore, trebuie să ştiţi ceea ce dorim. 

Jean 'lemerarul îl asculta cu stupoare pe acest om care 
vorbea cu orgoliu, cu un fel de familiaritate, cu cutezanţă. 
Şi nu era decât un meşteşugar de ţară, nici măcar un 
negustor. El reprezenta o putere necunoscută a cărei furie 
este şi mai formidabilă decât cea a oceanului: poporul. 

După un lung moment de linişte, ducele ridică capul, îl 
privi ţintă pe Caboche şi spuse: 

— Apreciez la valoarea ei alianţa pe care mi-o propuneţi, 
înainte de a şti ce doriţi voi, trebuie să vă spun ce doresc 
eu. 


— Inutil, seniore, interveni Caboche, scuturându-şi capul 
lui mare. 

— Pe Sfânta Cruce, spuse Jean Temerarul sunteţi atât de 
orbiţi de orgoliu încât nu puteţi să ascultați care este voinţa 
noastră? 

Nobilii începură să murmure şi rândurile se separară în 
două grupuri distincte. În jurul ducelui se adunară nobilii, 
cu mâna pe săbii; lângă Caboche se masară negustorii, 
aşteptând cu o atenţie amenințătoare. 

Caboche ridică mâna şi cu toţi ascultară. 

— Duce şi prea înalţi seniori, ceea ce vreţi să spuneţi, noi 
ştim! De aceea este inutil să mai repetaţi. Suntem gata să 
vă ducem victorios la Saint-Pol. Cred că am spus totul! 

Jean 'Temerarul tresări. Ura, turbarea, satisfacția, 
speranţa se amestecau în sufletul lui. Era mişcat şi umilit că 
acest ţăran putuse să răstoarne rolurile, că putuse deveni 
stăpânul acestei întruniri. Dar, tot el îşi spuse: cu astfel de 
aliaţi, victoria era a lui. Se uită rapid la oamenii lui vrând să 
spună: „Să-i lăsăm să lucreze; încă o dată avem şansa să 
profităm de pe urma unui aliat care se impune cu atâta 
insolenţă!” 

— Regele Charles al VI-lea este nebun, reluă Caboche; 
ducele de Orleans este mort (Jean Temerarul îngălbeni); 
ducele de Berry este un vulpoi prea viclean pentru noi; 
ducele de Bourbon, care ar fi fost singurul în măsură să ne 
ajute fără să ne ceară nimic stă deoparte, retras. În aceste 
împrejurări, regina este liberă să stoarcă poporul Parisului 
pentru a-şi satisface plăcerile. Marii nobili trăiesc într-un 
fast pe care şi l-au câştigat cu sângele nostru. De aceea, noi 
suntem gata să ajutăm să se urce pe tron un nobil drept 
care ne poate garanta posibilitatea de a trăi. Căci asta nu e 
viaţă să munceşti zi şi noapte, ca vitele, pentru a vă 
îmbogăţi, domnilor nobili! 

Vocea lui Caboche devenise amenințătoare, vinele lui 
plesneau la tâmple, ochii îi sticleau. Nobilii fremătau 
înnebuniţi. 


— Da, da, ajutaţi-ne să ne debarasăm de tiranii care au 
pus stăpânire pe Saint-Pol şi veţi putea atunci şi voi să 
intraţi în reşedinţa regelui, strigă Caboche. 

„lată un adevărat om! „îşi spuse cavalerul Passavant care, 
din fundul galeriei, auzea tot. 

— Deocamdată, reluă Caboche, dumneavoastră sunteţi cu 
noi şi vă imaginaţi satisfacția noastră pe care o estimaţi la 
valoarea ei. Nobilii contelui de Armagnac ne anunţă că este 
vremea supunerii poporului. Alegerea noastră este făcută: 
suntem de partea voastră şi împotriva lui Armagnac! 

De data asta, fruntea lui Jean 'Temerarul se lumină. Nobilii 
uitară că acest Caboche nu era decât un ţăran, îşi întinseră 
mâinile şi strigară într-un glas: 

— Moarte lui Armagnac! 

Gălăgia se auzea până în fundul galeriei. 

— Moarte lui Armagnac! Strigă sec Caboche. Dar, după ce 
avem prada sub picioare, noi ne vrem partea! Sunteţi 
pregătiţi să ne-o daţi? 

Jean Temerarul ridică mâna pentru a-l asigura prompt. 

— Vorbeşte, spuse el, spune fără teamă. Jur pe Dumnezeu 
că dacă îmi pun pe cap coroana Franţei, voi respecta toate 
condiţiile pe care le veţi pune. 

— Dar, dumneavoastră, nobilii mei? 

— Şi noi! 

— Ştie vreunul dintre dumneavoastră să scrie, ceru 
Caboche. Nobilii se priviră, ridicară din umeri şi izbucniră 
în râs. Nu! Niciunul nu ştia sau nu mărturisea că ştie să 
scrie. 

— Toată adunătura asta crapă de orgoliu murmură unul 
dintre ei. 

— Ei bine, scriu eu, spuse ducele. 

Caboche tresări de bucurie. Nu pentru că ar fi crezut că-i 
mai valabil un tratat scris de mâna acestuia, ci pentru că 
avu senzaţia că l-a încovoiat pe acest redutabil feudal până 
la a-l face scribul voinţei populare. Avu loc un spectacol 


ciudat: ducele de Burgundia se aşeză la masă, iar Caboche 
îi dicta: 

— Mai întâi restabilirea tuturor posesiunilor meseriaşilor 
şi drepturilor congregaţiilor. 

— Sunt drepturi care le-a abolit actualul rege, spuse 
ducele. E drept să fie restabilite. 

— Apoi, să se restabilească funcţia de magistrat, cea de 
consilier municipal, tribunalul şi jurisdicţia negustorilor. 
Cerem ca veniturile şi dobânzile comune ale oraşului să nu 
fie înstrăinate şi ca regele să nu poată să dispună de ele, 
sub nici un pretext. Cerem ca jurisdicţia, care acum este 
dreptul magistratului, să fie trecută la primărie. 

— Toate sunt îndreptăţite, remarcă ducele cu un surâs 
zeflemitor pe care Caboche îl remarcă. 

— Cerem ca toate meseriile şi toate confreriile să aibă 
dreptul de a se reuni fără nici o permisiune a regelui sau a 
nobililor lui. Aceste adunări vor putea să aibă loc atunci şi 
acolo unde vor hotărî corpurile meşteşugarilor. 

De data asta Jean Temerarul întârzie cu pana de scris în 
aer. Pentru putere şi în acele vremuri, ca şi astăzi, dreptul 
la libera adunare era inacceptabil. Niciodată nu se ştia ce 
iese din astfel de adunări! Acolo săreau scântei, se iscau 
furtuni, izbucneau incendii... 

Caboche aştepta liniştit. Negustorii se frământau şi, când 
ducele scrise fraza, se auzi un murmur de satisfacţie. 
Caboche continuă: 

— Cerem dreptul de a întinde lanţuri pe străzile noastre, 
să ne înarmăm, să ne alegem magistraţii şi consilierii. 
Cerem dreptul de a cumpăra sarea de unde ne convine şi la 
preţurile pe care le acceptăm. Cerem dreptul de a nu mai 
plăti nimic duhovnicului. Cerem ca luxul doamnelor din 
nobilime să fie readus la proporţii decente. Vrem ca în 
Consiliul regal să intre şi oamenii pe care îi vom alege noi şi 
care să ne reprezinte. Cerem ca regele să nu poată face 
nimic fără acceptul consilierilor noştri... şi ca, mai ales, 
impozitele noastre să fie verificate de aceşti consilieri... 


Caboche se opri. Vorbise din ce în ce mai aspru. 

— Asta-i tot, spuse el în sfârşit, pentru moment, cel puţin. 
Ducele-scrib scrisese cu furie. Fiecare cuvânt care i-l dicta 
era pentru el o ofensă de moarte, un privilegiu care se 
ducea pe apa sâmbetei. Semnă. Trecu apoi pergamentul 
unui negustor care ştia să citească. Acesta începu să 
citească cu glas tare şi, când sfârşi, Caboche mai întrebă: 

— Seniorilor, sunteţi hotărâți să ne acordaţi ceea ce cerem 
noi? 

— De acord! 

Astfel aprobat acest proiect de acord deveni baza unei 
monarhii constituţionale. Caboche se întoarse spre ducele 
de Burgundia şi, cu voce gravă, îi spuse: 

— Seniore, din acest moment, sunteţi conducătorul 
nostru! Vă jurăm supunere până la exterminarea totală a 
duşmanului nostru comun. Când ne veţi da semnalul, noi 
vom fi gata de luptă! 

— Bine, spuse ducele, unul dintre oamenii mei vă va aduce 
cuvântul de ordine. 

— Cine va fi acela? 

— Acesta, spuse ducele şi îl arătă pe Courteheuse. 

— Domnilor negustori, reluă ducele, contez pe voi. Contaţi 
şi voi pe mine! 

Aşa se termină întrunirea. 

— Uf, răsuflă Passavant, era timpul să termine, crap de 
foame şi de sete. Acest demn negustor care ceru atât de 
multe drepturi ar mai fi trebuit să ceară ceva: ca la toate 
răspântiile să fie întinse mese pline cu bunătăţi şi oamenii 
sărmani ca mine să poată mânca şi bea câte ceva. În sfârşit, 
uite că pleacă lumea. Să fiu atent! 

Jean Temerarul urcă primul scara, urmat de oamenii lui 
din nobilime; apoi Caboche şi negustorii; Ocquetonville, 
Scas şi Courteheuse formau ariergarda. Urcă primul, apoi 
al doilea. Courteheuse aruncă o ultimă privire înapoi şi 
începu şi el să urce. În sală torţele continuau să lumineze. 


Scările duceau în pivniţa unui negustor, cel care aranjase 
totul. Acesta aştepta ca invitaţii să iasă şi, apoi, să coboare, 
să stingă torţele şi să închidă uşa... 

Când era pe a cincea sau a şasea treaptă, Courteheuse se 
simţi luat de braţ. Cineva era în spatele lui. Cineva care îi 
ceru: 

— Un cuvânt, domnule, vă rog... 

Courteheuse se întoarse şi văzu un om cu spada în mână, 
unul dintre gentilomii ducelui fără îndoială. Din cauza 
întunericului, nu-l recunoscu. 

— Ce doreşti? 

— Să vă vorbesc. Şi cum nu-i cazul ca prietenii noştri să 
audă, faceţi-mi plăcerea să coborâţi din nou aceste câteva 
trepte. Nu vă rețin decât un minut sau două. 

Courteheuse crezu că este un duşman care vroia să-i dea 
întâlnire la Pre-aux-Cleres şi-şi făcu rapid în minte socoteala 
amintindu-şi de toţi adversarii lui. Cum aceştia erau mulţi, 
renunţă. Aşa că se hotări să coboare. 

— Chiar de mine ai nevoie? 

— Da! 

— Courteheuse, strigă Scas. Vino, odată! 

— Vin, vă prind imediat din urmă! Hai spune, vezi că sunt 
aşteptat! Spune repede, te rog. Ce vrei să-mi spui? 

Passavant îşi descoperi faţa pe care şi-o ţinuse tot timpul 
acoperită cu gulerul mantoului şi se aşeză astfel încât să fie 
văzut în lumina torţelor. Courteheuse înmărmuri: 

— Cavalerul de Passavant! Reuşi el să spună şi-şi îndreptă 
privirea spre scară de parcă ar fi vrut să strige după ajutor. 
Passavant îşi aruncă mantoul, scoase spada şi spuse cu o 

voce care răsuna cumplit. 

— Guines a murit de mâna mea! Courteheuse, tu eşti aici? 

— Aici, răspunse acesta. 

— Courteheuse şi tu vei muri de mâna mea, spuse 
Passavant şi dintr-un salt ajunse în faţa acestuia, 
împiedicându-l astfel să urce scările. Courteheuse arăta ca 
un câine turbat. Era suficient să-l asmuţi că se arunca fioros 


asupra oamenilor. Era trup şi suflet pentru duce, îşi riscase 
în multe rânduri pielea pentru acesta. Era un laş şi se afla 
într-o permanentă vânătoare de victime; banii pe care-i 
primea de la duce nu-i ajungeau. Îşi băga mâna până la cot 
în punga altora şi când aceştia aveau nevoie de el le 
întorcea spatele. Nu se formaliza de loc. Azi, în loc de 
pumnal, venise cu ceea ce se numeşte vulgar un şiş. Acum, 
când nu mai avea nimic în portofele, îşi găsea escapade de 
noapte. Evident ieftine. Dar, ca oştean era un viteaz. Nici o 
luptă nu-i provoca teamă. Aşa că şi acum îşi recapătă 
repede sângele rece. 

— Foarte bine, vrei deci să mă ucizi? 

— Aşa cum am făcut-o şi cu Guines şi cum o voi face şi cu 
Scas şi Ocquetonville. 

— Şi de ce m-ai ucide, vreau să ştiu şi eu? Spune-mi, 
măcar să am conştiinţa împăcată înainte de a-l ajunge din 
urmă pe amicul Guines, acolo, în lumea aceea care este cu 
siguranţă mai bună decât cea de aici. Aşa mă face să cred 
faptul că încă nu eşti şi dumneata acolo. 

— Domnule, spuse Passavant surâzând ironic, fii sigur că 
în ziua în care voi ajunge şi eu acolo, în nici un caz nu 
dumneata îmi vei arăta drumul. Fii sigur că dacă te voi 
întâlni şi acolo, voi face cumva să nu te am în calea mea. 
Este posibil ca ura să supravieţuiască chiar şi morţii, 
adăugă Passavant cu o voce calmă; în acest caz am să te 
urăsc şi pe lumea cealaltă aşa cum te urăsc pe lumea asta. 
Te urăsc pe dumneata, pe oamenii şi pe stăpânul dumitale 
pentru că aţi ucis mişeleşte, pe la spate, pentru că v-aţi 
înhăitat douăzeci pentru a ucide un singur om. Ori, pe acest 
om, eu îl preţuiam... Trebuie să-ţi spun: nu te urăsc decât 
de puţină vreme. Atunci când l-aţi omorât pe ducele de 
Orleans, am jurat să-l răzbun pentru că el mi-a salvat viaţa. 
V-aş fi ucis fără ură. Astăzi însă este altceva. Şi astăzi vreau 
să vă ucid, e adevărat, dar acum o voi face cu bucurie. Căci 
fiecare picătură din sângele vostru trebuie să plătească 
lacrimile celei pe care am văzut-o plângându-şi mortul. Şi 


văduva lui Louis d'Orleans a salvat ceva mai scump decât 
viaţa mea! Acum că ştii, eşti satisfăcut? 

— Sunt, răspunse Courteheuse, dar nu înţeleg. 

— Ia te uită, vorbeşti chiar ca Brancaillon. 

Abia îşi termină vorba că, fără să ia gardă, Courteheuse 
atacă prin surprindere. Passavant abia avu timp să pareze 
lovitura extrem de puternică. Omul ducelui încălcase orice 
cod de luptă, cu sfinţenie respectat chiar şi în acele 
vremuri. 

— A, aşa îmi placi mai mult! Te regăsesc. Loviturile laşe te 
prind de minune! la seama! 

Courteheuse nu spunea nimic. Alb de furie, măcinându-şi 
dinţii, având în ochi pofta de a ucide, ataca cu înverşunare; 
dintr-o săritură ajunse în dreapta lui Passavant, apoi la 
stânga; se apleca şi încerca să lovească. Numai că avea de-a 
face cu un adversar obişnuit cu tenebrele. Nenumăratele 
dueluri cu paznicul de la Huidelonne dăduseră lui Passavant 
obişnuinţa tuturor fentelor care se pot imagina contând pe 
protecţia întunericului. Cavalerul nu se mişca din locul lui. Îi 
tăia adversarului orice retragere spre scări şi acesta era un 
punct esenţial. 

În această sală întunecată, în acest subteran în care 
galeriile vărsau un întuneric dens pe care torţele abia îl 
biruiau, timp de câteva minute nu se auzi decât zgomotul 
loviturilor de spadă. 

Courteheuse, după un ultim atac în care îşi pusese 
întreaga măiestrie, începu să bată în retragere. Nu mai 
putea respira, ochii îi ieşeau din cap, era livid. 

— E rândul meu, spuse cavalerul de Passavant. Şi avansa 
un pas pentru a pregăti atacul... în acea clipă simţi că 
braţul i se înmoaie, spada devine grea şi-i scapă din mână; 
aceeaşi slăbiciune îi cuprinsese picioarele... 

Era foamea, era setea, era contraşocul groazei prin care 
trecuse, era întreagă acea oboseală pe care i-o provocase 
oribilul mers prin tenebre. 


La vederea luminii, la vederea acelor oameni, bucuria de a 
se salva îl trezise. Acum reacţia dintâi revenea. 

Passavant înţelese că va muri. 

Făcuse un pas înainte şi mai făcu încă doi clătinându-se. 
Courteheuse răcni de bucurie şi aruncându-se asupra 
adversarului plasă o teribilă lovitură de dreapta... 

— Moarte! Urla el. 

Passavant îngenunchease dar nu fusese atins. Căzuse din 
cauza slăbiciunii în momentul în care spada lui Courteheuse 
îi trecea pe deasupra capului. 

— Trăiesc! Strigă Passavant. În gardă! Ia seama, te ucid! 
Arăta ca un înger pe care aripa morţii îl ocolise. Ridică 
fulgerător spada asupra lui şi îl imobiliza. În aceeaşi clipă, 
se aruncă în urmă. Fără să strige, adunându-şi toate forţele, 
Passavant îi spintecase pieptul lui Courteheuse în dreptul 
inimii... Şi, ridicându-se cu greu, contemplă cadavrul 
pentru o clipă, repetând ultimul cuvânt al lui Courteheuse. 

— Mort! Mort! Mort! 

Pentru un minut, în sala aceea se aşternu o linişte 
înspăimântătoare. Aplecat asupra cadavrului, cavalerul 
şopti: 

— Mort de mâna mea! Mort ca şi Guines. Lovit în inimă, ca 
şi Guines. Mort fără un suspin, ca Guines. 

— Pe toţi dracii, vii sau ce faci acolo Courteheuse, se auzi 
glasul lui Ocquetonville. Passavant ridică capul spre scări şi 
strigi: 

— lată-mă, vă prind din urmă! 

— Noi plecăm, mai adăugă Ocquetonville. Ne întâlnim la 
palat. 

— Vin! Spuse Passavant şi-i luă repede pălăria lui 
Courteheuse, îşi luă mantoul cu care îşi acoperi din nou 
faţa, urcă în linişte scările şi ajunse într-o pivniţă unde 
cineva îi arătă alte scări. 

— Grăbiţi-vă, nobile senior. Ai dumneavoastră s-au săturat 
să vă mai aştepte şi sunt deja pe stradă. 


— Întâlnirea este la palatul Burgunzilor, nu-i aşa? Întrebă 
Passavant cu acelaşi surâs ironic. 

— Da, domnule. 

Passavant urcă şi ajunse într-un fel de prăvălie unde 
aştepta o bătrână. Se opri, salută politicos şi întrebă: 

— Aţi putea să-mi spuneţi ce zi este azi? 

— Cu plăcere, răspunse femeia mirată de întrebare, de 
salutul cuceritor şi de politeţea cu care era tratată: este 
vineri. Era vineri, era dimineaţa. Îşi aduse aminte că intrase 
în carieră în noaptea de luni spre marţi. Făcu socoteala 
zilelor şi se îngrozi. 

— Sunt încă viu?! 

Se minună, se emoţiona chiar de rezistenţa lui în timpul 
celor trei zile petrecute în întuneric, înfometat, însetat şi 
îngrozit. El nu ştia ceea ce ştia Saitano şi anume că agonia 
din cauza foamei şi a setei este cea mai lungă, poate dura 
zece sau chiar mai multe zile. 

— Vă trebuie ceva, domnule? Întrebă femeia. Passavant 
rămase locului ruşinat de ceea ce urma să spună. 

— Ei bine, da, răspunse el, puţină apă... dacă aţi fi 
amabilă. 

— Apă? lisuse! Un pahar de vin bun, da. Pentru un senior 
atât de amabil... 

— Vă rog, puţină apă... repede! Repede! Numai ideea de 
apă îi declanşa setea. În acele câteva secunde el suferi de 
sete cum nu suferise în galerii. Femeia îi aduse o cană mare 
plină cu apă. 

— Mai aduceţi, vă rog! 

Cinci sau şase căni a băut aduse de femeie în grabă, una 
după alta, încântată că unui nobil ca acest trecător îi este 
atât de sete încât preferă apa unui pahar de vin bun. 

Passavant simţi că prinde puteri. Îi zâmbi bătrânei, îi 
mulţumi cu o politeţe care o copleşi şi mai mult. Plecă. Pe 
străzi lumea mergea nepăsătoare, ca în oricare zi. 

Ocquetonville şi banda sa dispăruseră. 


Passavant se uită în jurul lui şi nu recunoscu locurile. 
Numai când văzu că strada este plină de călugăriţe şi de 
şcolari îşi dădu seama că se află în cartierul Universităţii, la 
picioarele colinei Sainte-Genevieve, în partea opusă de 
Cluny. Calculă distanţa care separa schitul de locul în care 
se găsea şi constată că se afla foarte aproape. Şi totuşi 
mersese trei zile. Trei zile şi trei nopţi! Se scutură de 
groază. Abia acum îşi dădu seama de spaima îngrozitoare 
prin care trecuse. Îşi dădu seama că a trecut de sute de ori 
prin aceleaşi galerii, învârtindu-se în cerc în timp ce el 
credea că parcurge distanţe mari. 

Încercă să uite, să scape de aceste impresii, de cumplitele 
amintiri şi plecă la drum. 

VIII. Tămăduitorii regelui. 

Două zile mai târziu, într-o dimineaţă de duminică. 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon se aflau într-un cabaret 
mizerabil din strada Francs-Bourgeois (o stradă de hoţi, de 
tâlhari, de borfaşi). Aveau feţele trase, obosite, arătau slabi 
şi neîngrijiţi. Cât fusese Brancaillon de solid, chiar gras s-ar 
putea spune, acum arăta ca un amărât. Bragaille avea alura 
unui călugăr ieşit din postul mare, iar Bruscaille era un 
schelet. Le clănţăneau dinţii, iar ochii li se lipiseră de uşa 
bucătăriei; de unde venea un miros de mâncare proastă. 
Dar costumele lor! Nu mai arătau ca altădată când erau, 
mă rog, cineva, la curtea lui Jean Temerarul. Pentru a avea 
ce mânca îşi vânduseră la preţuri mizerabile ba pălăriile, ba 
mantourile, ba cizmele. Ultimul cerşetor de la Curtea 
miracolelor arăta mai bine decât ei. Afară era frig dar lor şi 
în cabaret le clănţăneau dinţii. Cerul, încărcat de nori 
prevestitori de zăpadă, era o ameninţare şi un blestem. Se 
anunţa o iarnă grea, cu multă zăpadă, cu geruri mari. 

— Mi-e frig, spuse Bruscaille. 

— Mi-e foame, anunţă Bragaille. 

— Mi-e sete, adăugă Brancaillon. 

Foamea, frigul şi setea erau întreaga lor viaţă de câteva 
zile căci ideea lui Brancaillon - de a merge la Marion 


Bonnecoste - nu dăduse rezultatele aşteptate. Nu se 
întâmplase cum crezuse şi cum se lăudase acesta. Fata le 
dăduse un pahar de vin prost şi apoi îi aruncase în stradă 
ocărându-i: am destule greutăţi să răzbat eu, plecaţi şi 
lăsaţi-mă în pace! 

Încercaseră norocul şi în altă parte dar totul fusese la fel 
de neiertător. Brancaillon ar fi vrut să se angajeze marinar 
pe Sena, numai că fluviul îngheţase şi lucrul era suspendat! 
Bragaille îşi oferi serviciile paracliserului de la Saint- 
Jacques-de-la-Boucherie, dar fu refuzat. La ce-o fi crezut că- 
| poate ajuta, nu se ştie! Bruscaille îndrăznise să creadă că 
poate să stea la pândă noaptea pe străzi, pentru a tâlhări 
pe negustori. Dar, pe vremea asta de câine, nu ieşea nimeni 
din casă. 

În a treia seară, pe strada Mauconseil se întâlniră cu 
rondul de noapte care îi lovi zdravăn; în a patra seară se 
întâlniră cu o bandă de francburghezi care nu aveau nici 
cea mai mică milă pentru concurenţii lor în regatul lui 
Argot. 

Acum, acolo în sala acelei mizerabile crâşme, Bragaille 
crezu că-i bine să-şi anunţe amicii: 

— Suntem morţi! 

— Şi să mai spună, să mai îndrăznească blestematul de 
vrăjitor să ne mai numească cei trei vii! 

— Ce aveţi? Întrebară ei pe stăpânul crâşmei care venise 
lângă ei şi îşi pusese mâinile pe masă aşteptând. 

— Vreţi să mâncaţi sau să beţi? 

— Şi una şi alta, făcu Bruscaille. Mâncăm şi bem, dragul 
nostru stăpân, ceea ce te lasă inima... 

— Da... continuă Brancaillon, omletă, pate de cocoş, o 
friptură de căprioară, peşte, ceva acolo, ce s-o găsi! 

— Nu avem friptură! 

— Bine, să trecem peste asta. Adu, atunci, măcar omleta, 
pateul şi... 

— Şi de băut? 


— Mai nimic, spuse Brancaillon umezindu-şi buzele, în 
timp ce ceilalţi doi rămăseseră cu gura căscată. 

Adu-ne şi nouă din vinul care îl serveşti acolo, la masa 
aceea. 

— Foarte bine! Spuse patronul şi începu să facă calculul. 
Bruscaille se aplecă la urechea lui Bragaille şi-i şopti: 

— A spus foarte bine! 

— Da, suntem salvaţi. Ce om pe cinste este Brancaillon! 

— Foarte bine, reluă gazda, după ce terminase socotelile. 
Totul face şase livre, doi soli şi un denier. 

— Ce? Întrebă Bruscaille indignat. 

— Ce tot cântă ăsta? Spuse şi Bragaille. 

— Nu mai înţeleg nimic, adăugă Brancaillon. 

— Foarte bine, spuse gazda. Nu avea nevoie de alte 
explicaţii, le arătă o pancartă. 

— Ştiţi să citiţi? 

— E simpatic! Nu-i vorba de citit, interveni Brancaillon cu 
candoare dar hotărât. E vorba de... 

— Da. Foarte bine. Nu ştiţi voi să citiţi, nu ştiu nici eu... 

— Asta da, se agăţară cei trei de o ultimă speranţă. 

— Nu ştiu să citesc, continuă gazda, dar ştiu foarte bine ce 
vrea să spună pentru că anunţul a fost scris după cum am 
poruncit eu maestrului Baluche, cel din Strada Scriitorilor. 
Adică, Baluche a scris: Creditul a murit. 

Cei trei se uitară unul la altul de parcă vroiau să spună că 
această ştire i-a uimit profund şi că li se pare ceva de 
neimaginat. Brancaillon, care avea întotdeauna câte ceva 
de spus, interveni: 

— Dar morţii reînvie. Noi am văzut asta de două ori. 

Gazda încetă să mai arate spre nenorocita de pancartă, 
dar acum se uita atent spre uşă. 

— Bine, foarte bine... 

— Ce? Ce-i foarte bine? Urlară cei trei. 

— Afară! leşiţi afară pentru că am... 

În acel moment, în faţa unei uşi apărură trei zdrahoni care 
păreau pregătiţi să dea o mână de ajutor stăpânului. Cei 


trei sărmani, lihniţi de foame, îşi dădură seama că în starea 
în care se aflau, nu aveau nici o şansă. Se ridicară 
suspinând, cu capul plecat şi ieşiră în stradă. 

— Foarte bine, repetă gazda închizând repede uşa în urma 
lor să nu lase frigul să intre. Lui Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon nu le ieşea din minte acel foarte bine spus 
prosteşte de acel idiot fără suflet. Era o răutate care le 
sfredelea inima. Când se îndepărtară, Brancaillon se 
întoarse spre crâşmă şi, spre admiraţia prietenilor lui, îşi 
desfăcu sacul cu înjurături. Nu uită nici soarta lor 
nenorocită pe care o amestecă într-o cascadă de insulte. 

Mergeau unul în spatele celuilalt prin străzile pustii. Se 
aşezase, inconştient, după talie: Bruscaille, cel mai mic în 
faţă, apoi Bragaille şi ultimul Brancaillon a cărui siluetă 
părea că-i mai protejează cumva. 

Începu să ningă. Cădeau încet şi liniştit fulgi mari care 
curând acoperiră Parisul dându-i un aspect de necropolă. 

Bruscaille, cu umerii strânşi, cu o figură neliniştită şi 
vicleană, pornită mereu spre mizerii implacabile, sonda 
orizontul uitându-se atent la uşile deschise sau la ferestrele 
luminate. 

Bragaille era sumbru şi gânditor, cu ochii iritaţi ca de 
criminal. Numai Brancaillon părea mai degajat şi gândul 
nu-i stătea decât la o mâncare caldă. Asta era tortura 
stomacului lui. 

Unde să fi mers când toate casele erau încuiate ca fericiţii 
dinăuntru să nu fie deranjaţi nici măcar de frig? Bruscaille 
încercă să adulmece, să zărească, să facă ceva să scape de 
mersul ăsta din ce în ce mai greu prin zăpadă, de frigul 
pătrunzător şi de foamea care le îndoia spinările şi le reteza 
picioarele. Se opri. Bragaille începu să urle la el, iar 
Brancaillon, în lipsa unei hrane omeneşti, le mai servi o 
porţie de înjurături. 

— Unde, dracu, suntem? 

— La Castelul Burgunzilor. 


— Nu mai spune! Se miră Bruscaille. Ce-ar fi să intrăm 
aici? Erau la capătul puterilor şi teama le pătrunsese în 
suflet. 

Schimbară câteva priviri dar nu putură să se mai mişte din 
faţa porţii palatului. După o oră Bruscaille reuşi să anime 
din nou discuţia cu calmul pe care îl poate da... disperarea. 

— În seara asta vom muri de frig! De-am crăpa mai 
repede! 

— Ei bine, eu zic să intrăm şi să ne lăsăm prinşi! 
Brancaillon căsca. 

— Poate că ai dreptate, cine ştie? Da, poate e bine aşa, zise 
Bruscaille, intrăm şi cerem să-l vedem pe senior. Odată 
intraţi, nici un cuvânt să nu aud! Mă lăsaţi pe mine. Şi... să 
mai vedem! Ori spânzurați, ori salvaţi. Să intrăm! 

Poarta mare era închisă deşi podul peste canal era lăsat. 
Brancaillon văzu doi inşi care intrau şi ei în palat. Erau doi 
călugări care. Înotând în zăpada albă ajunseseră la intrare 
mai mult alergând şi acum cereau să li se deschidă. 
Călugării intrară în curtea mică. Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon se strecurară şi ei în urma lor şi dădură nas în 
nas cu căpitanul de gardă. 

În timp ce cei trei nu mai conteneau cu salutările, acest 
brav soldat luă o atitudine dintre cele mai ciudate: făcu o 
mutră de om surprins la început apoi se indignă, ridică 
sprâncenele şi-i certă: 

— Cum aşa, simpaticilor, nu aţi murit? Şi mai aveţi 
îndrăzneala să veniţi şi aici! 

— Dar, începu Bruscaille, seniorul a declarat că noi suntem 
cei trei vii. 

— Da! Dar trebuia să fiţi morţi, blestemaţilor! 

— Fiind noi, cei trei vii, era firesc să venim şi să ne punem 
în serviciul seniorului. 

— Da, dar trebuia să fiţi morţi şi văd că nu sunteţi? Cum se 
face, hm! Nu prea este clar, spuse căpitanul şi îi cercetă mai 
atent să vadă dacă nenorociţii sunt cu adevărat vii. Să 


vedem, adăugă el, e treaba ducelui, ştie el ce trebuie făcut. 
Eu nu mai înţeleg nimic! 

— Nici eu, spuse Brancaillon. 

Toţi trei îl urmară pe căpitan şi acesta îi predă unei gărzi 
de halebardieri care-i înconjură rapid. 

— Nu prea-mi miroase a bine, zise Bragaille. 

— De, ce să-i faci! Eu aş prefera să fiu spânzurat, spuse 
Brancaillon. Cel puţin aşa nu ţi-e sete. 

— Ce ştii tu despre asta, imbecilule? Interveni Bruscaille. 
Tu n-ai văzut ce limbă scot spânzuraţii de la Montfaucon 
sau cei de la Greve! De ce crezi că o scot, nu de sete? 

Brancaillon nu mai răspunse. Se gândea numai la sete, 
care i se părea extrem de dezagreabilă. 

Câteva minute mai târziu, cei trei prizonieri voluntari se 
găseau în antecamera sălii armelor. 

Căpitanul le ceru să rămână; el intră singur în sala 
armelor şi reapăru curând. 

— Aşteptaţi. Ducele discută cu cei doi sfinţi reverenzi, 
personaje mai plăcute la vedere şi la ascultat decât voi, 
zăpăciţilor. 

Într-adevăr, Jean Temerarul se sfătuia cu cei doi călugări 
care intraseră în palat: Pierre Tosant şi Martin Lancelot. 
Erau sihaştri care fuseseră chemaţi să-l tămăduiască pe 
regele Charles. Ducele se agita, plimbându-se în jurul lor. 

— Misiunea noastră s-a terminat, spunea Iosant. Lui 
Dumnezeu nu-i place să-l acuz pe rege de rea voinţă. 
Sărmanul nu cerea decât să lăsăm lucrurile în voia lor. 

— Accepta totul, interveni Lancelot. 

— A băut? Îl întrerupse violent Jean Temerarul. Cei doi 
sihaştri se uitară mâhniţi. 

— Ni s-a spus că nu va fi făcut nici un act de violenţă 
împotriva noastră, interveni Lancelot. Garda Majestății 
Sale, chiar când eram în timpul rugăciunilor, s-a legat de 
noi. Câte nu am îndurat! Ne-au dat afară din Saint-Pol, ne- 
au alungat şi, în loc de mulţumiri, căpitanul gărzii ne-a 
strigat: duceţi-vă dracului! 


— A jurat că vom fi spânzurați dacă mai apărem pe acolo. 

— Spuneţi-mi cum s-au petrecut lucrurile, dar scurt, 
ordonă ducele. 

Tosant îşi duse mâna la frunte şi începu: În nomine patris, 
et filli, et... 

— Încetează odată, ţipă Jean Temerarul. Lasă rugăciunile 
pentru ceasurile voastre de tihnă. Aici este vorba de 
sănătatea regelui Franţei pe care trebuie să-l salvăm de la 
nebunie. Regatul, uite, se prăbuşeşte! 

— Cui spuneţi asta, seniore, nouă? Mănăstirea noastră 
săraca a fost de trei ori jefuită de către păgânii de englezi. 
De aceea, atunci când au venit trimişii dumneavoastră, eu şi 
fratele Lancelot, am primit cu entuziasm misiunea care ne-o 
încredinţaţi... Noi vindecaserăm mulţi bolnavi cărora 
demonii sau femeile blestemate le luaseră minţile. Pentru 
mai multă siguranţă am acceptat şi flaconul cu băutura 
tămăduitoare şi am acceptat să-l facem pe rege să bea din 
acest lichid. 

Jean 'Temerarul fierbea. 

— Am ajuns la porţile acestui mare oraş care este Parisul, 
am ajuns aici la Saint-Pol, magnifica fortăreață unde, 
trebuie să vă spun, am fost foarte bine primiţi. 

— Continuă! 

— Şi, deci, am ajuns în preajma regelui. Ar fi trebuit, timp 
de opt zile, să spunem rugăciuni, să facem descântece, să 
alungăm demonii. În a opta zi, adică azi, ar fi trebuit să ne 
încununăm opera, făcându-l pe rege să bea din acest lichid 
care, aşa cum ne-a asigurat trimisul dumneavoastră, sosea 
chiar de la Roma. Ori, seniore, până în dimineaţa asta totul 
a mers normal. Regele era calm. Râdea chiar, din toată 
inima. Părea fericit. Trăia din nou. Aşa a fost în toate zilele 
şi nopţile de până acum, în afară de azi noapte când, într-o 
parte a palatului s-au auzit dintr-o dată nişte strigăte 
sălbatice. Regele şi oamenii lui au alergat acolo. Adică la 
domnişoara Champdivers. 

Jean 'Temerarul se făcu alb ca varul. 


— Treci peste asta, mai departe! Şi un suspin profund îi 
scăpă. Murmura numele Isabelei şi ochii îi ardeau de ură. 

— Descântecele noastre au avut, deci, efectul fericit 
asupra Majestății Sale. Azi dimineaţă, fratele Lancelot şi cu 
mine ne făceam rugăciunile, îl slăveam pe rege şi ne rugam 
pentru sănătatea lui, mângâindu-i fruntea. În sfârşit, fratele 
Lancelot scosese flaconul preţios şi vărsase conţinutul într-o 
cupă de aur. Atunci eu i-am spus regelui: „Sire, acest lichior 
este de la Roma, iar Lancelot a adăugat: „Sau chiar de la 
Ierusalim ,. 

„Sfinte Dumnezeule, ne-a spus regele, înseamnă că a 
călătorit mult şi că vine din locuri sfinte pe care aş vrea tare 
mult să le văd.”. 

„Sire, a spus fratele Lancelot, trebuie să beţi şi vă veţi 
însănătoşi.” 

— Ei, ştiţi ce ne-a întrebat Majestatea Sa? „Este un vin 
bun?” asta ne-a întrebat şi s-a pornit pe râs. Râdeam şi noi 
cu el. Regele a luat cupa să bea... 

— Ah, exclamă necontrolat Jean Temerarul. 

Cei doi sihaştri începură să-şi facă cruce şi să spună 
rugăciuni cu o profundă sinceritate. Obişnuiţi cu stările de 
extaz aproape continui, ei nu mai erau capabili să sesizeze 
realităţile vieţii. 

— Regele era gata să bea, când, pe neaşteptate, a intrat 
diavolul... 

— Diavolul, tresări ducele. 

— Vârcolacul infernului, spuse Lancelot. 

— Vrăjitorul dracului, adăugă Tosant. 

— Trimisul lui Belzebuth venit special să ne împiedice să-l 
vindecăm pe rege. 

— Cine? Urlă ducele... spuneţi, odată! Pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Domnişoara Champdivers! Spuse Lancelot precipitat, 
speriat de intervenţia lui Jean Temerarul. 

— Ce nenorocire! Dragostea şi ura se luptau sălbatic în 
sufletul ducelui. Începu să o blesteme dar dacă ea ar fi fost 


acolo ar fi căzut la picioarele ei. 

— Intrase, continuă Tosant, alergă până la rege. Îi smulse 
cupa şi o goli în cenuşa din foc. Regele o privi fără un 
cuvânt de revoltă. Surâdea. Duce, nu-i decât o singură cale 
de a-l tămădui pe rege: să-l scăpăm de acest demon... de... 

— Destul, nici un cuvânt despre ea, dacă ţineţi la viaţa 
voastră! 

Tosant şi Lancelot se priviră uimiţi de parcă şi-ar fi spus: 
ducele are şi el nevoie de descântecele noastre. Să-i ia 
dracul pe toţi! 

— Continuaţi, ceru Jean 'Temerarul mai calm. 

— Ei bine, pentru a sfârşi, după ce a vărsat cupa, 
domnişoara Champdivers a venit la noi şi ne-a spus: „Ceea 
ce vreţi să faceţi este oribil”. „Cum?” a întrebat surprins 
fratele Lancelot. „Tăceţi şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu că nu 
vreau să am moartea voastră pe conştiinţă şi că nu denunţ 
nelegiuirea voastră. Am să cer să vă alunge. Plecaţi, 
dispăreţi şi să nu vă mai calce piciorul vreodată pe aici!” 

Atunci, seniore, cum noi nu mai aveam grai, căci eram 
loviți de oroare, ea s-a întors spre rege şi a zis: „Sire, vă rog 
să cereţi să fie alungaţi imediat aceşti doi oameni din 
palat!” Şi regele, care şi-a vândut sufletul acestui dia... 
acestei domnişoare, zise: „Pentru că doreşti asta, aşa să se 
facă!” şi a chemat căpitanul de gardă care, cum v-am mai 
spus, a cerut oamenilor lui să ne aresteze. Aşa am fost noi 
expulzați de la Saint-Pol unde veniserăm din ordinul 
dumneavoastră să-l tămăduim pe rege, să-l salvăm în 
numele îngerilor, al fericiţilor, al sfinţilor, al arhanghelilor, al 
Fecioarei, pe care noi îi rugăm să aibă milă de sufletele 
noastre, acum şi pururea şi-n vecii-vecilor. Amin! Aşa să ne 
ajute Dumnezeu! 

După ce termină această peroraţie mai mult cântată pe 
nas, sihastrul îşi trase capişonul peste faţă şi îşi încrucişa 
braţele. Lancelot îl imită. 

Jean Temerarul căzu pe gânduri. Mergea cu pas încet şi 
obosit prin marea sală a armelor. Se gândea şi în minte nu-i 


venea decât numele lui Odette. Spuse mai mult ca pentru 
el: 

— Ilată-mă încă o dată oprit de fatalitate. Totul era 
pregătit. Nu aveam decât să-i fac un semn lui Caboche şi 
oraşul era răsculat. Şi, în timp ce se desfăşura răzmeriţa 
împotriva Armagnacilor eu mă îndreptam spre Saint-Pol... 
unde nu ar mai fi existat rege! Din nou trebuie să dau 
înapoi. 

Se opri, palid, cu mantoul într-o mână, cu ochii închişi. 

„Şi cine ştie, continuă el, cine ştie dacă mâine, în seara 
asta, nu se va descoperi că asasinul ducelui de Orleans sunt 
eu... Şi atunci! Ducele tremura de frică. Este sigur că, în 
ciuda puterii şi curajului său, dacă se descoperea că el 
pusese la cale uciderea regelui, afacerea îi era fatală. Fără 
nici o îndoială ar fi fost arestat şi dat pe mâna călăului... 
„Odette nu eşti, deci, numai dragostea mea, tu eşti un 
obstacol în calea tronului. Odette eşti visul unei ambiţii 
care... Ei, bine!” 

Domnilor, spuse el adresându-se sihaştrilor, acceptaţi până 
mâine ospitalitatea casei mele, iar mâine vă reîntoarceţi la 
sihăstrie! 

Cei doi se înclinară. 

Jean 'Temerarul chemă: 

— Să li se dea acestor doi reverenzi cele mai bune 
apartamente, ordonă ducele; să fie trataţi cum se cuvine, să 
li se dea ce poftesc de mâncare căci au postit destul pentru 
noi. Domnilor, aş vrea ca ospitalitatea la palatul Burgunzilor 
să vă facă să uitaţi de cea de la Saint-Pol. 

Cei doi sihaştri îl urmară pe servitor. Atunci căpitanul 
gărzii se apropie de duce şi-i spuse: 

— Seniore, mai sunt trei sihaştri care aşteaptă să vă vadă. 

— Trei sihaştri? Întrebă mirat Jean Temerarul. 

IX. Sihăstria lui Bruscaille şi Co. 

Ducele de Burgundia dădu ordin ca cei trei să intre, bravul 
căpitan din ce în ce mai zeflemitor îi căută şi-i împinse în 
faţa stăpânului. Cei trei intraseră în ordinea înălţimii şi 


încercau să ia o alură cât mai degajată, ca odinioară, pe 
vremea splendorii lor. Dar erau atât de pierduţi, atât de 
jerpeliţi, atât de prăpădiţi încât ducele nici nu-i recunoscu. 
Apoi, privindu-i mai atent, se lumină. 

— Bruscaille! 

— Da, seniore, eu sunt şi nu din cauza mea nu am murit! 

— Bragaille! 

— Înviat fără să vreau! 

— Brancaillon! 

— Mi-a fost sete, seniore şi atunci... Răspunsul lui 
Brancaillon fu cel mai frumos, deşi nici celelalte două nu 
duceau lipsă de eleganţă sau de abilitate. Cei trei se 
aliniară din nou, salutară cu o singură mişcare, parcă, se 
redresară şi luară poziţia de mâna la spadă. Mâinile căzură 
pe lângă corp de îndată întrucât nu aveau arme, spadele 
rămăseseră la Saitano, dacă nu cumva le vânduseră. Câteva 
clipe bune, ducele de Burgundia nu ştiu ce să mai creadă, 
ca şi căpitanul. Şi desigur, ca şi acesta le puse aceeaşi 
întrebare: 

— Cum se face că nu sunteţi morţi? 

Brancaillon avansă un pas şi, cu calmul lui preţios, 
răspunse: 

— Pentru că seniorul ne-a spus că noi suntem cei trei vii. 
Atunci... 

Bragaille îl trase de mânecă: se înţeleseseră că numai 
Bruscaille vorbeşte. Brancaillon intră în rând. Ducele se 
apropie şi apucându-i de haine, cu două degete, spuse: 

— Căpitane, priveşte bine la aceşti băieţi răi. De unde vin? 
Prin ce coclauri au hălăduit? Sunt ei, oare, atât de josnici? 
Vezi, au îndrăznit să se prezinte la palatul ducelui de 
Burgundia! 

Toţi trei jubilau. Se aşteptau la o primire groaznică şi, în 
aceste insulte ei vedeau un fel de bucurie secretă a ducelui. 
Ceea ce se prea poate pentru că personajele erau de 
domeniul visului. Jean Temerarul avu un moment de 
cumsecădenie. Bucuria lui de a revedea aceste trei animale 


domestice nu intra în nici un calcul. Dacă erau morţi, el nu 
s-ar mai fi gândit la ei. Regăsindu-i vii, el îşi aduse aminte că 
i-a regretat la un moment dat şi că mutrele lor bune de 
spânzurat, gesturile lor de fanfaroni, exagerate de 
devotament îi lipsiseră în ultimele zile. După ce îi beşteli 
cum îi veni la gură, se apropie de ei şi le spuse: 

— Povestiţi-mi cum aţi evadat din carcera palatului 
Burgunzilor. 

— Evadaţi! Strigă Bruscaille surprins de-a binelea. 

— Eraţi în carcera din pivniţă. Aţi ieşit nu se ştie cum. Aţi 
evadat. 

Bruscaille reflectă un moment. Un răspuns i se părea 
imposibil. Cât despre Bragaille, nu mai avea glas. 

— Aşa este! Am evadat spuse Brancaillon. 

— Cum? Insistă ducele. 

— Dormind, seniore! 

Jean 'Temerarul rămase fără replică. Cuvântul i se păru 
atât de ironic, încât nu mai putu vorbi. Şi, totuşi, 
Brancaillon fusese cât se poate de sincer. 

— Bine, răspunse ducele. Spuneţi-mi ce vi s-a întâmplat. 
Să nu cumva să minţiţi! 

Venise momentul, pentru Bruscaille să-şi desfăşoare toată 
ingeniozitatea lui. Se uită aspru la cei doi recomandându-le 
astfel prudenţă, atenţie şi, mai ales, linişte. 

— Seniore, pentru a vă putea face să înţelegeţi mai bine, 
trebuie să o iau de la capăt. 

— Ah, fii scurt măcar, mai scurt decât sihaştri. 

— Sihaştri? Întrebă Bruscaille. 

— Da, sihaştri, râse căpitanul de gardă. Şi voi, voi nu 
sunteţi sihaştri? 

Jean Temerarul tresări şi îi veni o idee. 

— Sihaştri, ce tot vă miraţi. De ce nu? 

— Ei bine, seniore, e greu de crezut, e teribil de spus, dar 
omul cu care am avut noi treabă moare sau trăieşte, după 
cum îi place. Iată unde se adăposteşte diavolul şi cum ne- 
am ales noi cu pedeapsa şi furia înălţimii voastre. 


Jean Temerarul fu surprins. Căpitanul de gardă interveni: 

— Adevărat este că eu l-am văzut mort în sac pe cavalerul 
Passavant, mort-mort, vă jur! 

— Brancaillon îl terminase dintr-o singură lovitură de 
pumnal, se amestecă Bruscaille ridicând mâna. Brancaillon 
îşi trase manşeta, duse mâna la spate şi spuse: 

— Fac proba, iată pumnalul! 

— Şi după? Ceru Jean Temerarul cu o anumită admiraţie 
pentru lovitură. 


— După! După aceea noi am dus sacul pe malul Senei, cum 
ne-aţi poruncit. O piatră de gât, una de picioare şi, hop cu el 
în barcă! Aici, seniore, începe minciuna noastră, spuse 
Bruscaille. Se aşeză în genunchi, începu să plângă şi să 
ceară iertare. Bragaille îl imită, dar Brancaillon murmură: 
de unde toată durerea asta, nu înţeleg nimic! 

— Destul! Porunci ducele. 

Bruscaille se ridică, îşi drese vocea şi continuă: 

— Nu am aruncat cadavrul în apă, asta este minciuna. Dar 
avem o scuză: în momentul în care Bragaille şi Brancaillon 
se aplecau pentru a-l ridica să-l arunce în apă, cadavrul s-a 
ridicat în picioare, da, seniore, în picioare în sacul în care se 
afla şi vă jur că mai bine aş fi văzut în faţa ochilor mei 
ştreangul spânzurătorii decât să văd sacul acela în picioare. 

— V-a fost teamă, nu-i aşa? Spuse căpitanul. 

— Teamă? Da, cum adică?! Dumneata, căpitane, viteaz 
cum eşti, n-ai fi tremurat văzând sacul desfăcându-se de sus 
în jos? Mortul... trăia, şi nu ştiu ce aţi fi făcut în locul nostru. 
Noi, fără să ne mai gândim, ne-am aruncat în apă. Când am 
ajuns la mal, ne-am întors să vedem ce este în mijlocul 
Senei: cadavrul, sacul, barca, totul dispăruse. Ei bine, 
pentru asta am fost noi băgaţi în carceră. 

Căpitanul se amuza ironic, ducele însă rămăsese pe 
gânduri. Sigur că produsese asupra lui un efect de care 
aveau nevoie. Bruscaille reluă: 

— În carceră, seniorul poate ştie acest lucru, noi am căzut 
într-un somn adânc. Când am deschis ochii eram ferecaţi în 
casa vrăjitorului dracului. 

Cei trei începură să tremure şi atunci Brancaillon urlă: 

— Suntem vii! Trăim! 

— Bruscaille mai putea să vorbească, pe masa morţii noi 
am văzut... mortul. Şi noi, seniore, noi eram... copiii ferecaţi 
în scaune. Ce vroia să facă acest diavol? Nu ştiu. Dar când a 
trecut la treabă... 

— Ce treabă! Se miră ducele. 


— Nu ştiu ce trebuia să facă dar când a început să facă 
ceva, mortul a înviat. Cavalerul de Passavant ne-a dat 
drumul. Asta este, senior, şi de atunci noi murim de foame... 

— Şi de sete, se repezi Brancaillon. 

— Omorâţi-ne, seniore! Mai bine să murim decât să 
rătăcim ca lupii! Asta e, noi suntem... 

— Voi sunteţi trei impostori înrăiţi. Să fie duşi în spatele 
curţii! Ceru ducele. Apoi îi şopti ceva la ureche căpitanului 
şi acesta dispăru. Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon erau 
pierduţi. Sfârşitul nobilei lor cariere era aproape. Nu fără 
regret se pregăteau să părăsească această vale a suferinţei: 
Bruscaille plângea, Bragaille suspina şi Brancaillon începu 
să cânte foarte tare. Când văzu că ducele se îndepărtase, 
umplu o cupă cu vin şi o dădu peste cap. 

— E grozav. Ei bine, accept să mă spânzure în fiecare 
dimineaţă dacă mi se mai dă încă o cupă şi tot din vinul 
ăsta, spuse el ştergându-şi mustaţa. 

În acea clipă, garda intră în sală. Cei trei nefericiţi fură 
înconjurați, împinşi afară, duşi cu forţa până în spatele 
curţii unde văzuseră trei ştreanguri agăţate de 
spânzurători şi pe executor care, fluierând vesel, ungea 
frânghiile, desigur, să alunece mai uşor. 

— Înalt şi scurt! Ordonă căpitanul. Înalt şi scurt. Să fie 
bine trataţi! 

— Hai, grăbiţi-vă, ceru ducele care venise şi el. Terminaţi 
repede! Aceşti sihaştri sunt de acord să-i spovedească. Le 
dau cinci minute pentru spovedanie! 

Tosant şi Lancelot se apropiară. 

— Nu am nimic să spun, făcu brusc Brancaillon şi îşi reluă 
cântecul cu glas şi mai tare. Bragaille şi Bruscaille începură 
să se spovedească, primul crezând în eficacitatea acestei 
ceremonii, al doilea că astfel mai poate amina momentul 
fatal. Cât aveau ochii deschişi, cât puteau respira fie şi 
lângă ştreang, mai exista o speranţă. Hazardul este aşa de 
capricios! 


Tosant îl spovedea pe Bruscaille şi Lancelot pe Bragaille. 
Cele cinci minute se terminară şi căpitanul strigă: 

— Destul! Să li se pună ştreangul! 

— Dar, protestă Bruscaille, abia începusem. Dacă-mi 
îngăduie seniorul, aş mai avea destule să spun acestui om 
sfânt. Accept să fiu spânzurat, dar pe toţi dracii! Trebuie să 
mă gândesc la sufletul meu. 

Li se mai acordară încă cinci minute la capătul cărora, cu 
toate strigătele, lacrimile, implorarea, executorul le trecu 
ştreangul peste grumaz. La capătul fiecărui ştreang se 
aflau nişte zdrahoni pregătiţi să tragă pentru a-i ridica pe 
condamnaţi, după ce se va da porunca. Clipa groaznică 
sosise. Brancaillon nu mai cânta. Bragaille spunea o 
rugăciune, iar Bruscaille înjura de mama focului. Toţi trei 
erau pierduţi. 

— Atenţie, strigă bucuros executorul: unu, doi, trei. 
Trageţi! Trageţi puternic! Cei şase inşi - câte doi la fiecare - 
începură să tragă. Nodurile se strângeau. Brancaillon 
scoase limba. Bruscaille urla: nu încă, animalule! Ai destul 
timp! Ştreangurile fură trase şi cei trei nefericiţi simţiră că 
nu mai sunt siguri pe picioare. Se apropia sfârşitul şi îi 
cuprinseseră fiorii morţii, închiseră ochii. 

— Opriţi! Strigă Jean 'Temerarul. 

Ştreangurile fură slăbite. Brancaillon murmură: „De ce să 
se oprească? Nu mai înţeleg nimic!” Bragaille nu-şi mai 
putea stăpâni inima. Bruscaille deschise ochii, se uită la 
duce şi jubilă: „Ştiam eu!” 

— la să vedem, spuse ducele, regretaţi ce aţi făcut? 

Din gâturile lor abia scăpate de ştreang se auzi o 
înspăimântătoare rugă de iertare. 

— Bine! Continuă ducele satisfăcut, vă iert, vă scap de 
ştreang dar cu o condiţie: vă sihăstriţi! 

— Sihaştri, călugări, popi, tot ce doriţi dumneavoastră, 
nobilul nostru stăpân! 

Câteva minute mai târziu cei trei se găseau în bucătăria 
palatului. 


— Să li se dea să mănânce, să li se dea haine potrivite, să 
doarmă şi mâine mai vedem, ceruse ducele. 

— Ei, ăsta da ordin, strigă Bruscaille. Dar de ce dracu 
trebuie să ne facem sihaştri! 

A urmat un chef monstruos şi i-ar fi greu de imaginat unui 
om obişnuit cât au putut mânca şi cât au putut bea cei trei. 
La sfârşit, pentru că până la urmă a fost şi un sfârşit, toţi 
trei au fost duşi, morţi de beţi, într-un dormitor. Când s-au 
trezit a doua zi îi aştepta un rând de haine. 

— De ce ne-o fi dat boarfele astea! 

— Să mă ia dracu, dacă mai pricep ceva! Într-adevăr se 
uitară mai atent şi descoperiră că erau straie călugăreşti; 
aveau chiar şi anteriu, centură şi mătănii. 

— Adevăr grăiesc vouă, începu Bruscaille, trebuie să ne 
sihăstrim, fraţii mei! 

Ce să mai facă! Începură să se îmbrace. 

— Ah, un pumnal! Mi-au pus şi un pumnal se miră 
Brancaillon. 

— Şi mie! 

— Uite, şi mie mi-au pus unul! Asta înseamnă că vom fi 
numai pe jumătate sihăstriţi. Ce pumnal? Scurt, uşor, 
ţeapăân... Ehei... fraţii mei, nu s-au terminat zilele noastre 
frumoase, spuse Bruscaille. 

Izbucniră în râs. Veselia fu şi mai mare când îşi puseră 
anteriele şi îşi ascunseră sub ele pumnalele. În acel moment 
intrară losant şi Lancelot. 

— Ţapi bălţaţi, ia veniţi voi şi spovediţi-vă la mine, îi 
întâmpină Bruscaille. 

— Nu, fraţii noştri, noi am fost trimişi să vă învăţăm tainele 
meseriei. 

— Meserie? Ce, dracu, meserie este asta? 

— Meseria de sihastru, spuse Lancelot. Trebuie să învăţaţi 
să tămăduiţi prin descântece şi rugăciuni. 

— Etete! Zise Bragaille zeflemitor, mângâindu-şi pumnalul. 
Cu ăsta putem să tămăduim pe oricine, pe toţi nebunii 


Parisului. Să fim serioşi, părintele, noi ne cam cunoaştem 
meseria! 

— Trebuie să învăţaţi vorbele şi gesturile de sihastru. 
Ascultaţi, fraţii noştri şi reţineţi! 

Cu toată sila pe care le-o provoca, cei trei trebuiră să 
asculte o lecţie care dură până seara. Se întrerupseră 
numai la prânz pentru o masă, pe cinste, pe care o 
împărţiră toţi cinci: şi sihaştrii şi elevii. 

În acest timp ducele de Burgundia mersese la Saint-Pol 
pentru o importantă întâlnire cu regina Isabela de Bavaria. 
Când se întoarse seara, ceru să-i fie aduşi Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon împreună cu Tosant şi Lancelot. 

— Au învăţat ceva? 

— Ştiu aproape aşa de bine ca şi noi, răspunse Lancelot. 

— Ar putea să vindece chiar şi pe unul pe care a pus 
stăpânire diavolul. 

— Au învăţat să facă mişcările, dar despre tainele sacre... 

— Cuvintele nu prea au importanţă. Eu întreb dacă au 
deprins mişcările. 

Bruscaille asculta pasionat. Vocea dură, aspră a stăpânului 
îi trezea pofta de bătaie. 

— Mişcările le ştim, le-am învăţat toţi trei, seniore, 
interveni el. 

— Toţi? 

— Da. Şi dacă aceste gesturi pe care le-am învăţat de la 
prea cuvioasele feţe nu ar fi de ajuns, apoi noi mai 
cunoaştem unul, îl ştim de multă vreme, seniore, continuă el 
mângâindu-şi pumnalul şi privindu-l. Ducele avu o scurtă 
ezitare şi, apoi, răspunse rece: 

— Da! De acord! 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon tresăriră. Cineva era 
condamnat! Cine? 

— Seniore, interveni Bruscaille, apoi nu ne mai rămâne 
decât să aflăm numele... 

— Îl veţi afla, răspunse întunecat Jean Temerarul. Este 
vorba de un posedat de diavoli care va fi dus la schitul 


vostru. 

— Schitul nostru? 

— Da. Schitul în care veţi locui. Urmaţi-mă, am să vă 
conduc chiar eu acolo! 

Era ora şase seara. Afară era întuneric, zăpada acoperise 
pământul, frigul pătrundea neiertător în oase. Pe străzi nu 
se afla nimeni, prăvăliile erau închise, nici măcar hoţii nu 
mai mişunau ca altădată. Numai câţiva câini vagabonzi se 
plimbau prin zăpadă, căutând un adăpost. O linişte de 
mormânt stăpânea oraşul. Când se părea că nu s-ar mai 
putea întâmpla nimic, de după ferestrele luminate, cei care 
se întâmplase să se uite spre stradă, văzură vreo cincizeci 
de cavaleri care mergeau la pas, înfăşuraţi în mantale sub 
care privirile mai agere văzură strălucind lamele 
pumnalelor şi ale spadelor. 

— Ăsta-i ducele de Burgundia care se duce să facă vizită 
vreunui nobil, îşi spuneau unii. 

Da, el era, Jean Temerarul! Mergea înaintea escortei cu 
câţiva paşi buni, înconjurat de trei cuvioşi călugări şi nimeni 
nu auzea discuţia lor. Ducele dădea ultimele instrucţiuni lui 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon. Era ceva spectaculos în 
acel marş al unei mici trupe care înainta prin zăpadă, şi, 
mai ales, ceva sinistru în vocea celui care vorbea cuvioşilor 
călugări. 

Ajunseră la schit. Podul se lăsă şi ducele intră însoţit de cei 
trei călugări şi de alţi cinci nobili. Escorta rămăsese în 
stradă. În strada Saint Antoine. Acest schit era... Saint Pol! 

X. La schit. 

Când Bruscaille se văzu la Saint-Pol începu să tremure; îşi 
pierdu capul şi fără să-şi dea seama ce face, îl luă pe duce 
de braţ. Se pare că nici Jean Temerarul nu era în apele lui 
căci nu sesiză gestul familiar al noului sihastru. 

— Deci, începu Bruscaille, omul pe care trebuie... 

— Să-l tămăduiţi prin rugăciuni şi descântece... îl 
întrerupse ducele. 


— Da, aşa, să-l tămăduim prin rugăciuni şi descântece... 
omul ăsta se află în palatul regelui? Jean de Burgundia îl 
fixă cu o privire de moarte şi-i răspunse: 

— Da, este chiar regele! Bruscaille parcă fusese lovit cu 
parul. 

— Viteazule, adu-ţi aminte de ştreangul care a rămas 
agăţat de spânzurătoare gata pregătit! Apoi, alege! 

— Eu am făcut deja alegerea, seniore; noi tămăduim pe 
rege, pe regină, tot palatul dacă ne cereţi. În sinea lui îşi 
spuse: „Acolo, da, sigur, pot fi spânzurat imediat; şi aici pot 
fi, desigur, spânzurat dar peste câteva zile. Şi, în câteva 
zile, câte nu se pot întâmpla, chiar şi moartea generosului 
nostru stăpân.” 

— Ai înţeles bine ce misiune ai? 

— Ah, seniore, mă umiliţi! 

— Ai să-ţi aduci aminte ce trebuie să faci, ce trebuie să zici 
şi când trebuie să acţionezi? 

— Da, răspunse sec Bruscaille. Ne-aţi redat viaţa, noi vom 
risca pentru dumneavoastră. Ce să mai vorbim! Să mergem 
mai departe! 

Jean Temerarul aprecie asprimea răspunsului, dar observă 
că Bruscaille tremura tot, era galben la faţă aşa că nu mai 
insistă. 

— Vino, viteazule şi gândeşte-te la bogăţia care te 
aşteaptă. Restul nu contează! 

Bragaille şi Brancaillon îl urmară. Cu siguranţă că aceştia 
nu presupuneau nimic din ce-i aştepta căci ei erau departe 
de a trece prin emoția care îl scutura pe Bruscaille. 
Traversară grădina şi în drum spre palatul regelui se 
încrucişară cu o femeie cu care Jean Temerarul schimbă 
rapid câteva cuvinte. Dacă Bruscaille ar fi putut vedea 
chipul acesteia ar fi constatat că era însăşi regina. Isabela 
era însoţită de doi oameni înarmaţi. 

— Urmaţi aceşti doi gentilomi porunci Jean Temerarul şi 
apoi se retrase, dispărând în direcţia palatului reginei. Cei 
doi primiseră, probabil, instrucţiuni detaliate în cursul zilei. 


Erau oameni de la curtea regelui... doi trădători, cu 
siguranţă. 

— Veniţi preacucernici părinţi, li se adresă unul dintre 
aceştia, celor trei... noi călugări. Bragaille şi Brancaillon 
uitaseră că purtau anterie. 

— A, da, noi suntem cucernici! Plecară cu paşi hotărâți 
după călăuza lor şi ajunseră la palatul regelui. Intrară şi 
traversară o sală unde se găseau mulţi oameni înarmaţi 
care, văzând sfintele feţe, se înclinară cu respect. 

Ştirea că trei sihaştri au sosit la palat pentru a-i înlocui pe 
cuvioşii Tosant şi Lancelot se răspândise repede. Se spunea 
că cei doi, Iosant şi Lancelot, nu făcuseră nimic bun aşa că 
a trebuit să fie alungaţi. Cât despre cei trei sosiți, numai 
cuvinte bune: erau faimoşi în arta vindecării celor stăpâniţi 
de diavoli. De aceea, erau priviţi cu simpatie. 

Regele însuşi fusese pregătit pentru această vizită de 
către părintele Celestins, faţa cea mai venerabilă, în care 
avea mare încredere. Trebuie să se ştie că înainte ca 
părintele Celestins să fi vorbit cu regele, acesta discutase şi 
cu Jean 'Temerarul şi cu regina Isabela! 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon fură introduşi într-o 
sală frumoasă unde aproape douăzeci de gentilomi, printre 
care şi ducele Berry, îl înconjurau pe rege. 

— Domnilor, ceru politicos regele când îi văzu pe cei trei, 
retrageţi-vă şi lăsaţi locul trimişilor lui Dumnezeu. 

Toate privirile se îndreptară spre sihaştri care nu ştiau 
cum să-şi acopere mai bine feţele pentru a nu-şi trăda 
emoția. Nobilii fură de acord că aveau de-a face cu oameni 
de mare prestanţă. 

Se gândeau că unui demon nebun i-ar trebui forţă nu 
glumă să poată scăpa acestor maeştri. 

Ducele de Berry însă, nu părea la fel de lămurit. 

„Hm! Aş da lanţul meu de aur numai să ştiu ce cred regina 
şi bunul meu văr despre aceşti trei tipi!” Apoi, cu glas tare: 

— Sire, noi lăsăm pe Majestatea Voastră în puterile lui 
Dumnezeu pe care le aduc aceşti cuvioşi. Să dea Domnul să 


reuşească mai bine decât 'Tosant şi Lancelot! 

Lumea plecase. În salon mai rămăseseră regele, cei trei 
sihaştri, o tânără şi un lungan. 

— lată, murmură Bruscaille, iat-o pe cea de care trebuie 
să mă feresc şi căreia trebuie să-i spun... 

Era vorba de Odette de Champdivers, iar tipul acela 
deşirat nu era altul decât Gringonneur. 

— Apropiaţi-vă, preacuvioşilor, apropiaţi-vă, le ceru regele. 
Mergeau, după obiceiul lor, în linie. Salutară toţi, în acelaşi 
timp, cu gesturi care fură apreciate de rege. Bruscaille îşi 
păstra sângele rece, dar ceilalţi doi erau înspăimântați de-a 
binelea. Aveau ochii speriaţi şi nu-şi puteau stăpâni emoţiile 
când se văzură în faţa regelui. Bragaille, care frecventase 
pe paracliserul de la Saint-Jacques îşi spunea, pentru 
sufletul lui: iartă-mă Doamne, iartă-mă Doamne! 
Brancaillon era incapabil de vreun gest: credea că visează 
şi abia reuşea să se întrebe dacă nu cumva se va trezi într-o 
realitate şi mai sinistră. 

Odette, palidă şi speriată, îi cerceta cu privirea încercând 
să afle dacă nu cumva cei trei sihaştri nu au venit, ca şi 
Tosant şi Lancelot, să-l ucidă pe rege. Gringonneur se 
învârti în jurul celor trei, îi salută cu plecăciuni adânci, 
iscodind să vadă ce ascund pe sub anterie. 

— Nu te atinge! Îi spuse Brancaillon, lovindu-l peste mână. 

— Ah! Ce dracu, înjură acesta printre dinţi, ai mâna la fel 
de vânjoasă ca a lui Ajax, fiul lui Telamon, cuvioase părinte! 

— Ajax?! 

— la să vedem cum vă cheamă, distinşii mei fraţi, întrebă 
regele. 

Toţi trei se înclinară şi îşi duseră mâinile pe pântece, cum 
văzuseră la Tosant. 

— Sire, eu sunt fratele Bruscaille, faimosul Bruscaille 
(Gringonneur ciuli urechile) care a scos cincisprezece 
demoni din pântecele unor nefericiţi. 

— Bruscaille, râse regele, ăsta da nume. Şi dumneata? 


— Sire, eu sunt fratele Bragaille (hm, scrâşni 
Gringonneur), celebrul Bragaille care numai punându-le 
mâna pe cap a vindecat treisprezece sărmani bolnavi. 

— Bragaille, se amuză Charles. Asta-i şi mai frumos. Şi 
dumneata? 

— Sire, sunt fratele Brancaillon (nu mai am nici o îndoială, 
îşi spuse Gringonneur), ilustrul Brancaillon care doboară un 
bou... nu, drace! Care goleşte un burduf... 

Sărmanul Brancaillon ieşise complet din lecţia învățată. Se 
opri asudat şi rătăcit. Ceilalţi doi rămăseseră consternaţi, 
lovitura eşuase şi nu mai vedeau decât ştreangul în faţa lor. 
Deodată îi apucară râsul. Regele însuşi râdea cu poftă. 
Departe de a se fi supărat pe Brancaillon, el îl privea cu 
admiraţie. 

— Brancaillon! Ah, ăsta da nume de sihastru! Mai ceva 
decât ale celorlalţi! Bruscaille e bine, Bragaille este ceva 
mai bine, dar Brancaillon, Sfântă Fecioară! Şi aceste 
rugăciuni! Ăştia da, sihaştri, ăştia mă vor vindeca! 

— Oricând putem intra în ritualul... 

— Ritual? Ah, nu cuvioase, lăsaţi ritualurile. Mi s-a acrit de 
cele ale lui 'Tosant şi Lancelot! Faceţi-mă să râd ca şi amicul 
vostru. Mândru de succesul lui, Brancaillon deschise gura, 
gata să debiteze alte prostii. Bragaille îl călcă pe picior şi 
Odette, care se uita cu multă atenţie, văzu gestul. 
Gringonneur nu mai putea să se învârtă în jurul lor şi, cum 
nu mai avea răbdare, ridică anteriul lui Bruscaille. 

— Aha! Ştiam eu că am mai văzut pe undeva pe prea 
sfinţiile voastre! 

— Pe noi? Mănăstirea noastră se află aproape de Tours 
(ştia de la Lancelot) şi noi n-am ieşit de acolo decât pentru a 
veni aici. 

— Schitul vostru, ţapi împieliţaţi, este la hanul „Scroafa 
spânzurată”! 

Se făcu linişte. Odette se aşeză în faţa regelui de parcă ar 
fi vrut să-l apere. 


— Sire, interveni pictorul Gringonneur, aceşti sihaştri au 
sub anterie nişte frumuseți de pumnale! 

Charles se ridică, se schimbase la faţă, şi ceru să vină 
căpitanul de gardă. În clipa când îl văzu Gringonneur că se 
precipită spre uşă, Bruscaille se apropie de Odette şi-i 
spuse: 

— Cavalerul de Passavant ne-a trimis! 

Era cuvântul miracol, una dintre cele mai frumoase idei pe 
care le avusese Jean Temerarul care îşi spusese că Odette 
fiind acolo pentru a-l proteja pe rege, din ea trebuia să facă 
aliata celor trei sihaştri. Plin de furie, ducele îi indicase lui 
Bruscaille numele lui Passavant ca singurul capabil să-i 
inspire lui Odette încredere. Dar, el nu ştia în acel moment 
cât de venerat era numele cavalerului de cei trei. Bruscaille 
îl pronunţase cu fervoare, cu o sinceritate, cu un 
devotament care o convinseră pe Odette. 

— Sire, interveni ea cu glas sigur, eu ştiu pentru ce sunt 
înarmaţi aceşti oameni, ştiu că sunt aici pentru a vă proteja, 
pe Majestatea Voastră şi... pe mine. Sire, vă rog să aveţi 
încredere! Răspund eu! 

Gringonneur rămăsese înmărmurit. Regele ridică mâna şi 
spuse: 

— Destul! Tot ce merită încrederea dumitale, fiica mea, o 
are şi pe a mea. Căpitane, i se adresă celui care tocmai 
intrase, dă ordin ca aceşti trei cuvioşi să fie găzduiţi în 
palatul meu; să fie respectaţi şi să nu le lipsească nimic; 
cum mi se par obosiţi, să li se dea mâncare bună, preparată 
în bucătăria mea. 

Brancaillon, radios, făcu un pas înainte şi zise: 

— Şi vinul, Sire? 

— Bineînţeles, prieteni. Să fie din cel mai bun! 

— Domine, salvum fac regem nostrum, cânta Bragaille. 

— Salvum fac bonum vinum, îl imită Brancaillon. 

În antecameră, cei care înțelegeau, ascultau cu respect 
aceste rugăciuni şi-şi spuneau: preacuvioşii sihaştri au şi 
început! Nu pierd timpul pentru a-l vindeca pe rege! 


Gringonneur se trântise într-un fotoliu şi contempla scena. 
Totuşi, Odette îl trăsese de-o parte pe Bruscaille. 

— L-ai văzut? Întrebă ea curioasă. 

— Sărmanul, fără el noi am fi fost din nou morţi! 

— Unde este? Ce face? 

— Ce face? Cu siguranţă că dă târcoale să intre în palat. 

— Unde l-ai văzut, spune? Ce zicea? Spune mai repede, 
vreau să aflu cât mai repede! 

Sărmana Odette, spera ca Bruscaille să-i spună: „mi-a 
vorbit de dumneavoastră”. Dar acesta, oricât de vulpoi era, 
nu intui ce aştepta Odette de la el. De altfel, se simţea pe un 
teren nisipos. Un cuvinţel numai şi ar fi putut fi descoperită 
viclenia la care trebuise să recurgă. În capul lui se dădea o 
luptă zdravănă: pentru Passavant şi-ar fi pus capul în joc; 
dacă nu asculta ordinele ducelui, ştreangul era deja 
pregătit! 

— Doamnă, noi l-am văzut pe cavalerul Passavant acum 
câteva zile. Eram pe moarte. Ne-a salvat de la moartea cea 
mai îngrozitoare, accentua el. Nu ştiţi ce este o... masă de 
marmură! Să vă ferească Dumnezeu de a şti vreodată, 
nobila mea doamnă! Dar, ce să vă mai spun, am fost salvaţi! 

— Salvaţi de el! 

— Da, doamnă. Şi atunci ne-a spus: sunteţi nişte nătărăi, 
nişte blestemaţi, nişte franc-burghezi... şi câte nu ne-a mai 
zis, doamnă, cum ne-a mai dojenit, nu vă mai spun. La 
sfârşit ne-a zis: dacă vreţi să-mi faceţi o plăcere, căutaţi să 
intraţi în Saint-Pol şi să rămâneţi acolo. Îl veţi vedea pe 
rege, o veţi vedea pe domnişoara Odettte de Champdivers 
şi va trebui să faceţi ceea ce vă va cere ea. Să fiţi bine 
înarmaţi ca să puteţi face faţă, dacă este nevoie, unei lupte! 

— Da, murmură Odette, poate va trebui dată o bătălie! Se 
prea poate ca cineva să vrea viaţa acestui sărman rege ca, 
de altfel, şi pe a mea, şi... cea a nefericitului meu... 

Îşi adusese aminte de bătrânul Champdivers şi începu să 
plângă. Bruscaille simţi că îl mişcă suferinţa ei, pe ela cărui 
inimă nu a bătut niciodată la suferinţa altuia. 


— Drace, se gândi el. Dacă nu vom avea încotro, îl vom... 
termina pe rege, pentru că aşa ni s-a cerut. Dar să nu 
îndemne diavolul să se atingă cineva de nobilul Passavant şi 
această nobilă tânără... Doamnă, reluă el, noi am căutat să 
intrăm aici. Am aflat că Iosant şi Lancelot au fost alungaţi şi 
ne-am gândit că am putea să-i înlocuim, mai ales că, înainte 
de a deveni cerşetori, noi am fost câţiva ani buni călugări. 
Faci ce poţi pentru a-ţi câştiga viaţa. Aş vrea să vă spun, 
totuşi, că meseria de hoţ este mai agreabilă decât cea de 
călugăr. Acum să ne lăsaţi să ne facem meseria de sihaştri: 
ştim totul: şi descântecele şi ritualul şi gesturile. 

— Gesturile? Întrebă Odette în timp ce Bruscaille încerca 
să vâslească bine între adevăr şi minciună. 

— Gesturile care vindecă, le ştim mai bine decât Tosant 
sau Lancelot. Uitaţi-vă! 

Abia acum Odette era sigură că cei trei ciudaţi sihaştri îl 
cunoşteau pe Passavant, că îl iubeau şi îl admirau, că erau 
trimişi de el. Restul nu avea prea mare importanţă. Era 
hotărâtă să nu se opună intenţiilor lor de exorcism astfel 
încât, în faţa celorlalţi, ei să treacă mai departe, drept 
sihaştri veniţi să-l vindece pe rege. 

Gesturile, mişcările? Toţi trei le învăţaseră. 

Ca să mai scape de presiunea întrebărilor lui Odette, 
Bruscaille prinse un moment favorabil şi se duse la ceilalţi 
doi. Gringonneur îl urma cu o curiozitate aparte, cu 
suspiciune. 

XI. Surpriza lui Thibaud Le Poingre. 

Cum ştim atâtea despre sihaştrii noştri să mai respirăm 
puţin şi să mai vedem acum ce s-a mai întâmplat cu alţi eroi, 
în special cu jupânul Thibaud Le Poingre, stăpânul 
faimosului han „La scroafa spânzurată”. 

Frumoasa reclamă a hanului, distrusă de Gringonneur 
fusese reparată cu destulă bătaie de cap, pusă la locul ei 
aşa încât nici nu-ţi mai dădeai seama că acolo se dăduse o 
bătălie în toată regula. 


Rumen şi vesel, gazda „Scroafei spânzurate” continua să 
treacă drept cel mai priceput şi amabil hangiu din 
împrejurimi. 

Suntem a doua zi după ce Passavant a scăpat din labirintul 
întunericului şi în ajunul zilei când i-am reîntâlnit pe 
Bruscaille şi Co. 

Era sâmbătă, dimineaţa. Jupânul Thibaud Le Poingre se 
necăjea, ca de obicei, ca hanul să arate bine dar şi să-şi 
potolească foamea şi, mai ales, să-şi arunce ochii asupra 
pregătirilor. Din când în când faţa i se mai întuneca; 
ajungea chiar să nu-şi mai stăpânească neliniştea dar, un 
pahar de vin bun, o vorbă mai aspră şi totul se îndrepta. 
Buna dispoziţie este o gazdă de care nu scapi uşor! 

— Bine! Gata, mă duc de aici. Ce s-o fi întâmplat cu lumea 
bună care, altădată, nu m-ar fi ocolit! Blestematul de 
Passavant în veac nu mai vine, şi ăsta-i norocul meu. M-a 
ruinat, fără să mai spun că, într-o zi, mi-a adus şi moartea în 
casă! Când îşi aduse aminte de încăierarea ce se încinsese 
în hanul lui, în timpul căreia se ascunsese în fundul unui 
cufăr, Thibaud se necăji din nou şi, ca să scape de 
amărăciune, îşi turnă un pahar de vin. 

— Da, le spuse el, pentru a o suta oară lui Perrinet şi Lubin 
care, ştiind că povestea asta se lăsa cu un pahar de vin, îl 
ascultau cu toată admiraţia, da, cavalerul Passavant nu este 
altceva decât un nemernic care, aşa cum ştiţi şi voi, l-a 
omorât pe bunul nostru duce de Orleans. Să ne rugăm la 
Dumnezeu pentru sufletul ducelui! În noaptea când au venit 
să-l ridice, m-am pus curajos în fruntea oamenilor 
Burgunzilor - erau vreo cincizeci, şaizeci - înspăimântați şi 
ăştia pentru că urmau să lupte cu acel războinic. Copiii mei, 
a fost un moment teribil. Când am deschis uşa, m-a văzut 
nemernicul şi mi-a ghicit intenţiile. I-am strigat: predă-te! 
Şi am înaintat spre el. A dat înapoi... în acel moment! 

— Jupâne, interveni un valet, a sosit un călător, a 
descălecat şi se află în faţa hanului. 

— Du-te dracului! Nu puteai să mă laşi să termin istoria? 


— Nu, călătorul face tărăboi şi ameninţă. 

Bine, merg eu la el! Spuse Thibaud pus pe harţă. Osă 
vadă el! 

Se ridică şi plecă furios spre uşă. Curând dădu nas în nas 
cu un zdrahon mustăcios care înjura de mama focului. 

— Thibaud, luate-ar dracu, calul meu trebuie să aştepte 
până catadicseşti tu să vii să porunceşti slugilor să-l ducă în 
grajd! Să ştii, mitocane, că acest nobil animal m-a adus ca 
vântul şi ca gândul aici! Aşa am poftă să-ţi tai urechile 
acum, cum nici nu-ţi dai seama! 

Cel venit, lăudărosul, avea o înfăţişare cam dubioasă. 
Renunţând deocamdată la gândul cu care pornise, Thibaud 
se grăbi să dea satisfacţie acestui prea nerăbdător oaspete: 
îi ceru unui băiat de la han să ia calul, să-l ducă în grajd, 
pofti musafirul să intre şi să ia loc la o masă. 

— Ceva de mâncat şi ceva de băut, să crape toţi dracii care 
şi-au găsit culcuş în podul hanului tău. Dar repede! Să lase 
toată lumea treaba şi să fiu servit mai repede! Şi tu, 
Thibaud, ştii tu cu cine ai de-a face? 

Cum să nu! Răspunse hangiul liniştit. Cine nu vă cunoaşte! 
Sunteţi senior Tanneguy du Chatel, unul dintre nobilii 
domni de la Casa De Burgundia... 

— Gura! 

—... căruia seniorul Jean Temerarul... 

— Văd că nu-ţi ţii gura, neisprăvitule! 

— l-a pus pe Scas, Courteheuse, Ocquetonville şi Guines 
să-i rupă oasele, termină Thibaud. Pe faţa lui apăruse un 
surâs răutăcios. 

Nu se ştie cât ar fi crescut furia lui du Chatel dacă Thibaud 
ar mai fi continuat. Adevărul este că chiar hangiul şi-a dat 
seama că depăşise măsura şi, cum îi stă bine unui negustor 
care nu trebuie să-şi alunge clienţii, îşi schimbă atitudinea 
şi, pe cât îi permise imensul pântec, se aplecă respectuos 
aşteptând poruncile, fără să mai scoată un cuvânt. Într-un 
timp se hotări să repare gafa: 


— Prea bunule nobil, în bucătăria mea şi sub stricta mea 
supraveghere a fost făcut un pateu de anghile pe care l-ar 
pofti până şi Jupiter şi frumoasa Junona, cum ar spune 
prietenul meu Gringonneur. În orice caz, minunea asta nu 
este pentru blestemaţii oameni ai Burgunzilor! 

— Dar pentru cine? 

— Pentru dumneavoastră! Să mă ia dracu şi ar trebui să 
nu vă îndoiţi: am simţit că veniţi în seara asta aici. Lubin, 
am zis eu azi dimineaţă, pregăteşte un pateu de anghile, 
aşa cum îi place seniorului du Chatel. Ai grijă că seniorul 
nostru se pricepe grozav la pateuri. 

Tanneguy du Chatel era un bărbat de patruzeci de ani, 
aspru, violent şi mâncăcios, un munte de om, amestecat în 
numeroase bătălii sângeroase din acele vremuri. Era un 
răzbunător şi ducele Jean Temerarul a constatat asta prea 
bine la podul Montereau. Aşa cum spusese şi Thibaud, mai 
întâi fusese unul dintre oamenii ducelui Jean Temerarul. Ce 
se va fi întâmplat între ei, Dumnezeu ştie! Toată lumea a 
aflat că Tanneguy s-a despărţit de duce fără însă a-i deveni 
duşman. Dar, într-o „zi, mai degrabă într-o noapte, a fost 
atacat de o bandă care l-a lăsat lat în drum, crezând că-i 
deja mort. Tanneguy nu murise, se alesese cu pielea 
tăbăcită, numai. Mai mult decât bătaia îl înfuriase bârfa 
care se răspândise în tot Parisul. Or, îi ştia, îl văzuse pe cei 
care conduseseră atacul laş: erau oamenii ducelui. Atunci 
Tanneguy a jurat că se va răzbuna şi, cum era din fire 
violent, incapabil de a-şi ţine gura, începu războiul înjurând 
în gura mare peste tot pe unde ajungea, pe ducele de 
Burgundia, ameninţându-l în toate felurile, ceea ce era o 
probă de curaj, căci numai atât şi era suficient să-şi rişte 
viaţa. 

În timp ce lui Thibaud îi trăncănea gura despre minunea 
de pateu de anghile, Tanneguy du Chatel îşi desfăcu 
centura şi îşi aruncă pălăria şi vestonul, să poată sta comod 
la masă. Ştia ce-l aşteaptă. Pentru el masa era un fel de 


bătălie, mânca cu aceeaşi înverşunare cu care se lupta. 
Mult lăudatul pateu de anghile fu adus. 

— Aşează-te lângă mine, jupâne Thibaud. 

— Oh, prea multă cinste, căpitane, răspunse acesta 
neliniştit! 

— Stai liniştit, am cu ce să plătesc. Aşa că... 

Hangiul se lumină şi, de bucurie, luă loc nu fără să uite că 
trebuie bine sesizată admiraţia pe care i-o purta oaspetelui. 
Fariseu cum era, se întreba în sinea lui, totuşi, de ce îi face 
atâta cinste Tanneguy. 

Când terminară de mâncat - vai, ce masă, ce bunătăţi! Şi 
când i se aduse vinul - o ulcică cu vin de Spania - căpitanul 
îşi aşeză mâinile pe „masă, se aplecă spre Thibaud şi-l 
cercetă atent. 

— Ei, spui, deci, că nu-ţi plac oamenii ducelui de 
Burgundia? Thibaud, după ce se uită neliniştit spre uşă - se 
temea să nu apară Ocquetonville şi ai lui - îi răspunse: 

— Pentru ăia, cel mult nişte peşti fripţi. Nu-i de nasul lor 
un pateu de anghile... 

— Uite ce, hai să vorbim serios! Spune sincer, îţi plac sau 
nu oamenii ducelui? 

— l-am respectat şi i-am omenit cât s-a putut, spuse 
hangiul cu tonul cu care i-ar fi spus lui Scas: „Să nu mai aud 
de oamenii lui Armagnac”. 

— Foarte bine! Atunci pot să am încredere în tine. Aş fi 
putu să mă adresez oricărui alt hangiu, dar mi-am spus: 
jupânul Thibaud este un om cinstit şi nu mă va trăda 
niciodată. Şi, în plus, la el se mănâncă cel mai bun pateu din 
Paris. 

Thibaud se simţi măgulit, mai ales pentru laudele aduse 
pateului lui. 

— Spuneţi mai departe, căpitane! Nu puteţi spune că vi s-a 
întâmplat vreodată să nu fiţi bine primit la „Scroafa 
spânzurată”. Cât despre trădare, cum să vă spun ca să mă 
credeţi? Aici se mănâncă prea bine ca să mă gândesc la aşa 
ceva. 


Era o frumoasă filosofie care îl convinse pe Tanneguy. 

— Jupâne Thibaud, am aflat că blestemaţii de oameni ai 
Burgunzilor au de gând să mă atace din nou, chiar la mine 
acasă. Abia m-am făcut bine după atacul lor mârşav cu care 
au vrut să mă omoare şi şi-au propus din nou să mă ucidă, 
chiar în patul meu, urlă Tanneguy. 

— Lubin, mai adu o ulcică! Ceru Thibaud. 

— Vreau să trăiesc, continuă du Chatel dând pe gât ultimul 
pahar. Asta pentru că eu găsesc că-mi place viaţa, înţelegi? 
Apoi, pentru că vreau să mă răzbun. Aşteptând, Burgunzii 
îmi ţin calea la drumul mare şi mie nu-mi mai rămân decât 
cărările. Sunt hotărât să nu-i aştept în pat şi... 

— Să vă culcaţi, interveni Thibaud. 

— Jupâne, oameni ca mine nu se ascund! Vreau să mă 
retrag pentru câteva zile în hanul dumitale pentru a-i 
atrage pe nemernici. E o capcană, o viclenie! 

— Chiar aşa, în război viclean! Sunt gata, căpitane! Gata! 
Ascult! 

— Asta-i tot! Ai o cameră ca lumea pentru opt zile? Plătesc 
dinainte, spuse căpitanul scuturându-şi chimirul. 

Thibaud începu să-şi facă socoteli, pentru că, ce să o mai 
lungim, era necesar sa se gândească bine. 

— O cameră, e cameră bună şi frumoasă? Ei, da! O cameră 
ca lumea şi plata înainte! Frumoasă afacere! (Dacă ar şti 
oamenii, Burgunzilor, aş fi terminat, se gândi el. Dau foc la 
han şi pe mine mă spânzură!) Bineînţeles, căpitane! Dar, 
spuneaţi de un război viclean. (Dacă refuz, ăsta scoate 
măruntaiele din mine). Adică, dumneavoastră nu veţi sufla o 
vorbă şi nu vă veţi arăta prin han? 

— Asta este şi interesul meu. Îţi promit că nu va şti nimeni 
că sunt aici. 

— Veniţi cu mine, ceru Thibaud după ce se mai uită înspre 
uşă. Repede! Îl conduse pe Tanneguy du Chatel în fundul 
sălii unde, după o uşă, se afla o scară. Când ajunseră, 
Thibaud izbucni în râs. Abia acum se simţea în siguranţă. 


— Pe toţi dracii, nu pentru că mi-e frică, am trecut prin 
atâtea! Am să vă dau camera pe care pusese stăpânire acel 
blestemat de Passavant. Ce bătălie a fost! 

— Passavant? 

— Da. Cel care l-a ucis pe ducele de Orleans. Eu l-am 
prins. 

— A, pe asta o vreau! Povesteşte-mi ce-a fost, sunt mort 
după istorii de-astea. 

Thibaud începu să urce scările. Pe fiecare treaptă se oprea 
şi gesticula. Nici el nu părea să creadă ce spune, dar îl 
amuza să spună verzi şi uscate. 

— Deci, nelegiuitul se refugiase în camera în care vă voi 
con duce, care este cea mai frumoasă din tot hanul. 
Oamenii magistratului veniseră deja să-l umfle (El omisese 
cu prudenţă să mai amintească de oamenii ducelui de 
Burgundia). Erau peste cincizeci, care îmi goliseră mai întâi 
două butoaie de bere. Dar, atât de teribilă era reputaţia lui 
Passavant încât nu aveau curajul să urce... 

— A, atunci, ăsta este un luptător de toată isprava, spuse 
du Chatel interesat. 

— Staţi să vă zic, că a fost ca-n poveşti. Zece-douăzeci de 
spade nici nu contează pentru Passavant. Jur că, după 
dumneavoastră, el este cel mai viteaz din tot Parisul. Ce s-o 
tot ocolesc, mie mi-a făcut figura: nu avea para chioară în 
buzunare şi m-a ruinat. Dar să vă zic mai departe. Deci 
oamenii înarmaţi veniţi să-l aresteze nu îndrăzneau să urce. 
I-am făcut semn lui Gringonneur, un prieten de-al meu, să 
mă urmeze şi am urcat. Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe 
Gringonneur, dar trebuie să vă spun că ăstuia nu-i e frică de 
NIMIC. 

— TI ştiu, bea de stinge, zise Tanneguy. Nu chiar atât cât 
mine, asta pot să-ţi spun, pentru că, o dată, l-am băgat sub 
masă. 

— Ce mai, curajos ca şi mine, Gringonneur m-a urmat şi, 
după el, au venit şi cei trimişi să-l umfle. Eu urcam în 


fruntea lor: bineînţeles, Gringonneur după mine. Ajungem 
la uşa asta. 

Sosiseră în faţa camerei unde locuise Passavant. 

— Aveam numai o baionetă la mine. Gringonneur era chiar 
aici unde sunteţi dumneavoastră, cu sabia în mină. În 
spatele lui, scara plină de oameni înarmaţi care-mi strigau 
să fiu atent, că pot fi ucis pe loc. Cum vă imaginaţi, nu eram 
eu omul ăla să dau înapoi sau să-i ascult. L-am întrebat pe 
Gringonneur: Eşti aici? Da! Mi-a răspuns şi atunci am 
deschis uşa. 

Thibaud făcu acelaşi lucru şi acum, ca şi atunci, cu o 
mişcare în stil mare. 

— Şi intru strigând cât puteam... 

Thibaud strigă pentru a-i arăta lui Tanneguy cât de viteaz 
a fost atunci: 

— Predă-te, nemernicule! Nu te opune, orice rezistenţă e 
în zadar! 

— Ei, nici chiar aşa, jupâne Thibaud, se auzi din cameră o 
voce. Ce ţi s-a întâmplat de eşti atât de furios şi vii să 
trezeşti oamenii care dorm. Închide uşa, te rog, că se face 
frig în cameră. 

Thibaud rămăsese năucit, cu gura căscată, cu ochii scoşi 
din orbită. Se făcu alb ca varul, apoi se roşi de ziceai că-i un 
bujor. În sfârşit, îşi recâştigă respiraţia: 

— Cavalerul Passavant! 

— Ţi-am zis să închizi uşa, ce dracu! 

— Visez, visez! Mormăi Thibaud. 

— Ba, dumneata mă împiedici pe mine să visez. Jupâne 
Thibaud, te previn că dacă nu încetezi, am să părăsesc 
hanul dumitale, şi am să-mi găsesc o altă gazdă. 

— Ce?! Ce văd! Dumneavoastră sunteţi, cu adevărat?! 

— Cine vroiai să fie? Întrebă cavalerul care izbucni în râs 
ridicându-se într-un cot. Se afla în pat, îmbrăcat şi părea că 
se trezise dintr-un somn adânc. Tanneguy intrase, închisese 
uşa şi avea poftă de discuţii. 


— Cavalerul are dreptate. E frig şi dumneata eşti un 
caraghios, laşi vraişte peste tot. Într-o clipă Passavant fu în 
picioare şi fără să atragă atenţia merse să vadă dacă spada 
se mai afla la locul ei. Apoi îl salută pe Tanneguy: 

— Domnule, fiţi binevenit la mine... 

— Adică, la mine, zise Tanneguy. 

— Domnule, reluă Passavant, salutând şi mai reverenţios, 
în ciuda felului bizar în care văd că aţi intrat aici, la mine, 
faceţi-mi plăcerea să vă aşezaţi, măcar pentru o clipă. 

— Nu vă jenaţi, zise Tanneguy, luaţi scaunul acesta şi, cu 
toate că sunt surprins că vă aflaţi în camera mea, fiţi bun, 
aşezaţi-vă şi staţi cât doriţi. 

— Doamne, cum o să se termine! Se frământa Thibaud. 
Cavalerul Passavant începu să surâdă, Tanneguy îşi 
încruntă sprâncenele şi se apucă să-şi răsucească mustaţa. 
Amândoi se întoarseră spre Thibaud. 

— Sunt la mine? În întrebă cavalerul. 

— Fără îndoială! 

— Eu sunt sau nu la mine? Îl întrebă Tanneguy. 

— Bineînţeles! 

— Atunci nu ne mai rămâne de făcut decât un singur lucru, 
spuse Tanneguy, adică să-l poftim pe domnul să iasă de aici! 

— Iar eu nu văd decât un singur lucru care îmi mai 
rămâne de făcut, spuse Passavant: să-l arunc pe domnul pe 
fereastră! 

Cei doi adversari se măsurară şi, într-o clipă, fiecare îşi 
trase spada. Thibaud, rapid şi subtil, se aruncă scurt în 
dreapta şi dispăru. Tanneguy şi Passavant se puseră în 
gardă. Spadele străluceau în bătaia luminii. Aproape în 
aceeaşi clipă se năpusti unul asupra celuilalt. O scurtă 
încrucişare corp la corp apoi, în urma unei lovituri 
fulgerătoare, spada lui Tanneguy zbură în aer şi căzu cu 
zgomot pe capacul cufărului. 

— Ah, m-aţi omorât! Gemu o voce din cufăr. 

Dintr-o mişcare, Passavant se aruncă asupra sabiei lui 
Tanneguy şi puse piciorul pe ea. 


— Domnule, sunteţi învins! 

— Mă dau bătut, spuse Tanneguy al cărui braţ, încă 
nevindecat, nu fusese capabil să ţină spada. 

— Bine, luaţi-vă spada. Să continuăm! 

Tanneguy se uită la acest tânăr care, după regulile acelor 
vremi, ar fi avut dreptul să-l ucidă sau să-i ceară o 
recompensă pe măsură. Ei, bine, nimic din toate acestea. 
Din contră îi făcuse o propunere generoasă. Îl văzu tânăr, 
frumos, ager şi sclipitor. 

— Tinere, spuse el, ai învins una dintre cele mai bune 
spade ale Parisului. Văd că ai generozitatea să-mi dai înapoi 
spada. Este un gest pe care nu am să-l uit niciodată. Aş fi 
onorat dacă m-aş putea considera prietenul dumitale. 

În acea clipă, capacul cufărului se ridică şi din interior ieşi 
capul lui Thibaud. Cei doi adversari, împăcaţi, izbucniră în 
râs. Hangiul ieşi din cufăr şi spuse: 

— Ea doua oară că-mi salvează viaţa. Dar, ca să revenim la 
ceea ce vorbeam, bravii mei gentilomi lăsaţi-mă să vă fac o 
propunere. 

— la să vedem! Dacă este rezonabilă... 

— Este. Dumneavoastră, căpitane, v-am promis această 
cameră fără să ştiu că nobilul cavaler s-a instalat aici. Nici 
nu m-a prevenit, măcar. Cu atât mai mult sunteţi îndreptăţit 
să o aveţi, mai ales că mi-aţi spus că plătiţi înainte. 

— Ah, făcu Passavant. lată de ce... 

— Sunt gata să plătesc, interveni Tanneguy, umblând în 
chimir. 

— Dumneavoastră, cavalere, reluă Thibaud, vreţi să mă 
acoperiţi de glorie şi de onoare încărcând nota cheltuielilor 
pe care le faceţi la mine. Sunteţi şi dumneavoastră 
îndreptăţit să aveţi camera, o recunosc din toată inima... 

— Bine, bine, îl opri Passavant. Să nu vorbim încă de nota 
de plată. Ne-am înţeles că o voi achita în ziua în care am să 
dau de o comoară... 

— Ceea ce nu trebuie să vă facă să vă întârziaţi această 
bucurie. Dar, domnilor, dumneavoastră sunteţi amândoi 


urmăriţi, amândoi trebuie să vă ascundeţi. De aceea, 
amândoi sunteţi bine primiţi. Aşa că, rămâneţi amândoi în 
aceeaşi cameră dacă vă place şi dacă vă înţelegeţi unul cu 
altul. 

— Îţi convine, cavalere? Întrebă Tanneguy. 

— Da, accept. E timpul să facem cunoştinţă. 

— Nobilul Tanneguy du Chatel, spuse căpitanul înclinându- 
se. 

— Cavalerul Passavant. 

— Merg să aduc ceva de băut, interveni Thibaud. 

— Din ce ai mai bun! Strigă după el Passavant. 

Cu toate astea pe chipul lui Tanneguy apăru o umbră. 

— Cavalere, se hotări el să reia discuţia, înainte de a 
accepta ospitalitatea pe care ne-o oferim unul celuilalt, aş 
vrea să te întreb: eşti cu Armagnac său cu Burgunzii? 

— Poftim? Eu sunt Passavant, atâta tot. 

— Da, înţeleg, dar eşti în tabăra ducelui Jean Temerarul? 

— Este cel mai drag... duşman al meu. 

— Cu Ocquetonville? 

— Pe ăsta trebuie să-l spintec! 

— Cu Scas? 

— Am jurat că-l omor! 

— Cu Courteheuse? 

— E mort, mort de mâna mea! 

— Cu Guines? 

— Şi pe ăsta l-am ucis! 

— A, pentru numele lui Dumnezeu, strigă Tanneguy, în 
culmea bucuriei, păi trebuie să te îmbrăţişez! 

Chiar când se îmbrăţişau, Thibaud intră şi, văzându-i, 
hangiul se puse pe râs. 

— Iată doi oameni care, cu zece minute în urmă vroiau să- 
şi taie beregăţile. Cavalere, trebuie să vă spun că este ceva 
care mă nelinişteşte... 

— Spune, dar mai repede! 

— Ei bine, pentru că dumneavoastră l-aţi... pe seniorul 
duce de Orleans... 


— Ai terminat? Întrebă Passavant. 

— Nu... nu pot. Nimic, eu nu mai am nimic să spun. 
Passavant se duse spre nefericitul de Thibaud, îl apucă de 
urechea dreaptă şi-şi scoase pumnalul. 

— Spune, spune ce ai vrut să spui sau îţi tai urechea! 

— Seniore! Se spune că dumneavoastră l-aţi ucis pe 
ducele de Orleans. 

Passavant îi dădu drumul şi se întoarse spre du Chatel 
care asculta interesat căci întreg Parisul începuse să 
clevetească: ucigaşul este cunoscut dar nu a fost pedepsit. 

— Căpitane, spuse cavalerul, eu îi ştiu pe asasini! De mâna 
mea vor muri! Spuse el cu un ton care îl făcu pe Tanneguy 
să tresară iar pe Thibaud să tremure. 

— Iertaţi-mă, se fâstâci hangiul înclinându-se, sunt un 
ticălos care m-am prostit de tot. 

— Cavalere, spuse Tanneguy emoţionat, numai văzându-te 
mi-a fost suficient să nu dau crezare acestei acuzaţii. În ce 
mă priveşte, dacă îndrăzneşte vreunul să te acuze în 
prezenta mea, am să spun că nu am văzut niciodată un 
gentilom atât de viteaz şi de generos ca dumneata. Şi îţi jur 
că acuzatorul nu va apuca să mai repete minciuna. 

— Mulţumesc, spuse cavalerul întinzând mâna căpitanului. 
lar dumneata, (Thibaud îşi ascunse urechile şi scoase un 
suspin de disperare), dumneata să ne dai de băut... 

— Acum, chiar acum, se precipită hangiul şi umplu din nou 
paharele. Turnând vinul continua să suspine şi faţa lui 
părea chinuită de spaimă. 

— Ce tot boceşti acolo, vrei să te trag şi de urechea 
stângă? Spune ce te apasă, nu-ţi fie teamă! 

— Cavalere, sunteţi prea generos, spuse într-un sfârşit 
Thibaud, fără să se poată înţelege dacă această 
generozitate se referă la libertatea pe care i-o dăduse să 
spună ce-l frământa sau la ameninţarea cu urecheatul. Am 
să vorbesc. Cu siguranţă că m-a neliniştit faptul că nu ştiam 
dacă cel pe care îl găzduiesc este sau nu un ucigaş pe care 


îl caută potera. Dar, mărturisesc că sufletul meu este 
chinuit de o nelinişte şi mai mare. 

— Care? Întrebă curios du Chatel. Passavant ridică din 
umeri şi spuse: 

— Iată, jupânul Thibaud vrea să afle cum se face că m-a 
găsit dormind într-o cameră pe care o ştia neocupată de 
câteva zile. 

— Pe onoarea mea, asta era seniore! Sunteţi un vrăjitor! 

— Nu, dar am cunoscut un vrăjitor. la, spune, ce te 
nelinişteşte în toată istoria asta? 

— Ei bine, nu ştiu cum aţi intrat, asta-i! Dacă se poate 
intra în hanul meu atât de uşor şi eu nu ştiu, nu mai pot 
dormi liniştit. Uşile sunt mereu închise bine. 

— Dar eu nu am intrat pe uşă. 

— Atunci pe unde? 

— Pe unde am ieşit ultima oară, adică, pe fereastră. Ce 
vrei, eu am un obicei: intru şi ies pe fereastră. Este mai 
uşor şi mai puţin stânjenitor decât pe uşă. 

Nu se ştie dacă explicaţia l-a putut satisface pe stăpânul 
faimosului han „La scroafa spânzurată”, dar acesta păru că, 
deocamdată se mulţumeşte cu atât. Salută respectuos şi ieşi 
cu gândul de a merge la bucătărie pentru a supraveghea 
pregătirea bucatelor. 

Şi, astfel, Tanneguy du Chatel, faimosul căpitan din acele 
vremuri se instala în hanul lui Thibaud le Poingre şi făcu 
cunoştinţă cu cavalerul de Passavant. 

XII. Martorul. 

Prietenia dintre Hardy de Passavant şi lanneguy du Chatel 
se consolida în zilele pe care aceştia le petrecură împreună 
la han. La insistenţele lui Tanneguy, cavalerul povesti o 
parte din aventurile lui şi, mai ales, cum i-a terminat pe 
Guines şi pe Courteheuse. Povestea o înfrumuseţa cât putu 
fără să ocolească adevărul şi, mai ales, păstrând o 
încântătoare modestie care, de fapt, era una dintre 
calităţile lui. Chiar mai mult, părea că nici el nu credea că 


trecuse prin atâtea grozăvii şi le învinsese, aşa că 
exclamaţiile de admiraţie ale lui Tanneguy îl stânjeneau. 

— Cea mai frumoasă poveste este întâlnirea cu 
dumneata... Vezi, scăpând din labirintul întunericului unde 
mă dusese vrăjitorul ca să-mi găsesc sfârşitul, eram slăbit, 
îmi era foame, îmi era sete, muream de frig. A fost o zi 
tristă. Noaptea, cum i-am spus şi hangiului, m-am târât 
până la han. Crezi sau nu, dar, pentru că aveam buzunarele 
pustii, iar capul îmi era gol şi nu ştiam ce să povestesc 
stăpânului casei, când am văzut fereastra deschisă, mi-a 
venit ideea să fac drumul înapoi pe unde ieşisem cu câteva 
zile înainte. M-am strecurat cu greu până la fereastră. M- 
am aruncat în pat şi am căzut într-un somn din care nici 
acum nu m-aş fi trezit dacă nu venea Thibaud. E admirabil 
să întâlnesc în această situaţie un om ca dumneata care 
acceptă să împartă cu mine şi casa şi masa. 

Discuţia aceasta se întâmpla seara, după o cină de toată 
isprava. 

— Uiţi, cavalere, că îţi datorez viaţa, spuse Tanneguy. Îşi 
scoase punga şi o goli pe masă. 

— la te uită! Asta ce mai este! De fapt un nemernic ca 
mine... 

— Împărţim ce-i aici, spuse du Chatel. 

Passavant făcu un gest de refuz, dar când văzu figura 
căpitanului renunţă. 

— Bine, bine. Împărţim! Ei bine, dacă află Thibaud de 
averea mea, spuse el râzând, mă va sâcâi cumplit. Bine, să 
vină. Acum am bani şi tare mă tem că acestui cărpănos de 
hangiu am să-i dau cu ei în cap. Aşa ar merita! 

— Să nu faci asta, ceru bucuros lanneguy, ai pierde toată 
stima de care te bucuri în faţa hangiului. 

Şi, uite aşa, Passavant se găsea din nou cu bani în buzunar, 
chiar bogat s-ar spune căci Tanneguy îi dăduse destui 
galbeni de aur. Acum se simţea în siguranţă. 

A doua zi, o luară de la capăt cu poveştile, cu confidenţele 
şi mai ales cu mesele copioase, aşa că Passavant părea 


complet refăcut după călătoria lui prin infernul negru. 
Seara se echipă şi se înarma de război din cap până în 
picioare. 

— Unde mergi? Vrei să le vii de hac lui Ocquetonville şi lui 
Scas? Lasă-mi şi mie unul! 

— Nu, spuse Passavant. Scas şi Ocgquetonville mai pot 
dormi liniştiţi, deocamdată. Şi dumneata. Merg la unul 
căruia i-am promis că-i tai urechile şi limba. 

— Aşa, simplu! Drace! Nu aş vrea să mă amestec dar, cred 
că mergi la infamul acela de vrăjitor. Te însoțesc! Insistă el 
dar în zadar. Passavant scutură din cap şi spuse că vrea să 
meargă singur. Căpitanul se luă totuşi după urmele lui. 

„Nu mă mai recunosc, îşi spunea el înotând prin zăpadă. 
Altădată eram mai aspru. E adevărat că acest tânăr are un 
fel de a vorbi şi de a se purta care m-a dat gata. Merită să- 
mi risc un braţ numai să nu i se întâmple vreo nenorocire!” 

Aşa se face că bravul căpitan ajunse, pe urmele lui 
Passavant, în Cetate şi se opri în faţa porţii lui Saitano. Se 
gândi că, dacă Passavant ar fi întârziat prea mult înăuntru 
va trebui să ia cu asalt casa vrăjitorului. Ajuns la Saitano, 
Passavant bătu în uşă. 

— Vin din partea reginei, răspunse el unei întrebări. 
Cineva deschise şi Passavant dădu nas în nas cu Geraude. 
Aceasta, când îl văzu, scoase un țipăt de spaimă, apoi, 
luându-şi curaj, îl conduse la Saitano. Aplecat deasupra unei 
mese, absorbit într-o misterioasă treabă, mânuind tot felul 
de eprubete, vrăjitorul nici nu auzise că intrase cineva. 
Passavant făcu semn lui Geraude să iasă şi se aşeză într-un 
fotoliu. Apoi, liniştit, îşi scoase pumnalul şi-i încercă tăişul. 

După câteva minute, Saitano vărsa conţinutul unei 
eprubete într-un borcan umplut deja pe jumătate, puse 
borcanul în faţa unei flăcări şi începu să-l examineze. Vărsă 
o picătură în palmă şi gustă. Bombăni ceva şi se întoarse. 
Abia acum îl văzu pe Passavant. Nu făcu nici un gest, nu 
scoase o vorbă. Rămăsese fixat la treaba lui blestemată, cu 
mintea aiurea, la speculaţiile lui inaccesibile omului 


obişnuit. Nici nu părea mirat. Passavant îşi încercă iarăşi 
lama şi nu păru, nici el, neliniştit. În sfârşit, cavalerul se 
ridică din fotoliu. Saitano sări în picioare: 

— Înainte de a-mi tăia urechile şi limba, poţi să mai ai 
puţină răbdare? Câteva minute! 

— Ascultă, maestre, eu nu sunt grăbit. Aştept nu câteva 
minute, aştept şi o oră. Vreau să te previn însă că, de data 
asta nu-mi mai scapi. De data asta nu vei mai reuşi să scapi 
nepedepsit orice vei spune, sunt hotărât să nu te iert. Şi 
acum, te ascult. 

— Ia loc, spuse Saitano. 

— Bine, mă aşez. 

Amândoi îşi reluară locurile. Cavalerul îşi păstră în mâini 
pumnalul, fiind numai ochi şi urechi. Se aştepta la orice 
mârşăvie, la o nouă trădare şi se hotări să-l sugrume la 
prima mişcare. Saitano îl cerceta pe furiş şi, din când în 
când, câte un suspin îi umfla pieptul lui slab de strigoi. Se 
hotări să deschidă discuţia. 

— Poţi să-mi spui cum ai ieşit din carieră? 

— Simplu. Cineva mi-a luat locul. 

— Cineva! 

— Da, Courteheuse. M-am întâlnit cu el într-o sală rotundă 
din carieră. L-am ucis! Îi venise rândul. L-am omorât pe el şi 
am ieşit eu. Trebuie să-ţi spun că îmi era foame şi îmi era 
sete, aşa cum m-ai prevenit: cei care se rătăcesc în carieră 
mor fie de foame, fie de sete, fie de spaimă. Ai avut 
dreptate, niciuna dintre acestea nu mi-a lipsit. Dar acum 
vreau să ştiu altceva: de ce m-ai supus unui supliciu ca 
acela? 

Saitano făcu un gest nedesluşit şi apoi spuse: 

— Într-adevăr a fost stupid. Am vrut să scap de dumneata. 
Credeam că eşti cel mai mare obstacol în calea cercetărilor 
mele pentru Marea Operă şi nu mai vedeam nici o altă cale 
de a te suprima. 

Se lăsă linişte şi Saitano părea că uitase de prezenţa 
acestui om care era hotărât să nu-i lase nici o speranţă. 


— În sfârşit, ai vrut deci să mă omori. 

— O dată, spuse rece vrăjitorul, o singură dată: atunci 
când te conduceam prin labirint. 

— Bine, dar atunci când m-ai întins pe masa de marmură 
ce vroiai? 

— Să te readuc la viaţă, spuse Saitano cu o sinceritate 
uimitoare. 

— Ce?! 

— Să te readuc la viaţă... Asta vreau să-ţi spun cerânduc-ţi 
câteva minute de răbdare. După care, mă vei omori, dacă 
vrei. Vei omori Marea Operă. Vei omori viaţa. Înţelegi?! 

Passavant ridică ochii şi când îl văzu pe Saitano o 
inexplicabilă emoție îl copleşi. Faţa trasă, demonică a 
acestuia se transfigurase. Flacăra orgoliului îi aprinsese 
ochii şi era întreţinută de pasiunea cercetărilor în care 
nelegiuitul credea. 

— Ce este viaţa, zise Saitano, ce este această viaţă atât de 
scurtă încât omul abia are timp să constate că a trăit. O 
adiere, câteva valuri ale conştiinţei durerii, câteva 
mizerabile aspirații de dominare venite din subconştientul 
animalic al fiinţei umane. Câteva nenorocite eforturi spre o 
stare imprecisă pe care o numim fericire fără să ştim ce 
spunem şi viaţa e gata, moartea se şi prezintă şi spune: 
gata, ai suferit destul! Intră în neant! Te întreb, asta este 
viaţă? 

Este posibil ca Saitano să nu se mai fi adresat lui 
Passavant. Vorbea, aproape sigur, lui însuşi. Pe Passavant îl 
cuprinse brusc mirarea să asculte acest discurs care vorbea 
despre cruzimea zădărniciei vieţii. 

— Omul, reluă savantul, a încercat un efort suprem să afle 
ce este viaţa. În definitiv, viaţa este aşa de scurtă că nici nu 
merită să fie trăită. Un om cu o sănătate convenabilă 
trăieşte şaizeci până la şaptezeci de ani. Din aceştia, 
trebuie să scazi vreo douăzeci pe care îi dormim. Digestia şi 
bolile ne mai iau vreo zece. Rămân vreo treizeci, treizeci şi 
cinci de ani de existenţă efectivă. Mai mult de jumătate din 


acest timp este petrecută de cea mai mare parte dintre 
oameni muncind, obligaţie monstruoasă care face din fiinţa 
umană un animal strivit de poverile infame ale vieţii. Din 
treizeci şi cinci de ani care îi rămân, omul risipeşte 
douăzeci dacă nu chiar mai mult, pentru a-şi asigura 
adăpostul şi hrana. În total... cincisprezece ani pentru a 
trăi. Te întreb, asta este viaţă? 

— Dracu a făcut astfel de calcule! Totuşi, maestre, îţi 
semnalez că, în ce mă priveşte, printre anii care trebuie 
scoşi din viaţă, trebuie să scazi şi pe cei pe care i-am 
petrecut în puşcăria de la Huidelonne, sau timpul pierdut în 
carierele dumitale. 

Saitano nu mai auzea. Căzuse într-o reverie adâncă. 

— Spuneam deci, reluă Saitano după o pauză bună, că 
omului, ca să fie mulţumit de viaţă, i se sugerează că 
aceasta se poate prelungi în timp. Ajunge să se convingă că 
el este solidar cu trecutul şi cu viitorul. Prin minciuna asta 
atât de bine ticluită şi acceptată de lumea întreagă, viaţa 
omului se prelungeşte în mod fictiv, în realitate, pentru 
fiecare nu-i decât un simplu suspin, o umbră abia sesizabilă. 

Saitano părea luat de un entuziasm violent: invincibila 
ardoare a descoperirilor lui îi aprinsese ochii. 

— Ceea ce caut eu, continuă aşa aprins, este viaţa, viaţa în 
întregime, eternitatea în faţa mea. 

În loc de cincisprezece ani reali de existenţă mizerabilă pe 
care-i trăieşte omul când trăieşte normal şi nu-i ros de boli, 
când este ajutat de întâmplare, eu vreau, să am în faţa mea 
infinitul timpului, infinitul eliberat de această oribilă 
greutate care este spaima de moarte şi care ne striveşte 
existenţa! Ce ar putea să devină un om la capătul unei 
existenţe de câteva secole de viaţă, ce frumuseți n-ar atinge 
gândirea noastră, ce perfecţiune ar putea ajunge chiar 
corpul nostru, ce bucurie, ce fericire! Inutil să ne mai 
gândim! Dar, ca un om să aibă în faţa lui timpul fără limită, 
ca liniştea lui să fie eternă, câte nu trebuie să mai facă! Ar 
mai rămâne vreun obstacol al naturii asupra căruia nu va 


putea triumfa?! Omul de azi nu percepe decât părticica 
infimă din feţele naturii. El îşi va perfecționa vederea şi va 
vedea magia fermecătoare a culorilor intermediare pe care 
acum este incapabil să o perceapă. Va intra într-o lume 
nouă ascultând infinitele, game şi tonalități ale muzicii. Va 
percepe miresmele necunoscute, va descoperi sensuri noi 
pe care, acum, nu are timp să le afle. Ajuns la apogeul 
propriei lui glorii, a propriei lui fericiri, se va aventura în 
cucerirea spaţiului, va schimba planete, va zbura din 
univers în univers, va cunoaşte natura în sensul adevărat al 
cuvântului şi, atunci, va putea spune: există Dumnezeu! Eu 
sunt Dumnezeu! 

Saitano avea o privire înspăimântătoare, era transfigurat 
complet şi, când termină, lăsă impresia că a încremenit, că 
s-a pietrificat. Întreaga lui fiinţă părea un arc întins care ar 
fi putut să se rupă din cauza propriei vibrații. Îşi lăsă brusc 
capul în jos şi îşi răsuci într-un fel ciudat mâinile. 

— Ce-i de făcut? Ce se poate face într-un timp atât de 
scurt, când, în creierul uman există un tezaur fabulos de 
senzaţii care trebuie descoperit? Să ne mulţumim cu aceste 
sărmane senzaţii şi impresii pe care îndrăznim să le numim 
dragoste, bucurie, delir... ia, spune?! Trebuie să trăieşti! 
Trebuie să descoperi omul! Trebuie ridicate unul după altul, 
vălurile groase care-i acoperă vederea, auzul, simţurile... E 
nevoie de timp! Avem nevoie de eternitate! 

Passavant se frământa, îl treceau frigurile. Simţi nevoia de 
a se asigura şi îşi căută pumnalul. Îl impresionase, îl 
subjugase Saitano? Nu! Să nu-l facem pe cavaler mai 
frumos decât era! Simplu, se gândea că-i nebun. Şi, atunci, 
îşi zise: cum să fac rău unui nebun?! 

Avea dreptate? Da, fără îndoială! Nu găseai nicăieri un 
visător ca sărmanul nostru cavaler. Nu el, ci inima lui 
judeca. Încet, încet, Saitano se calmase. Înţelesese ceva din 
gesturile lui Passavant, se apropiase de el şi, cu un glas de 
miere îi spuse: 


— Copile, îmi placi. Nimeni nu mi-a plăcut ca dumneata. 
Pentru mine eşti o fiinţă extraordinară, ai reuşit să mă 
încânţi. Ce vrei să faci cu mine are puţină importanţă! Nu 
mă omori, asta-i tot! Restul nu contează. Dacă mă mutilezi, 
aşa cum văd că ţi-ai propus, voi suferi şi suferinţa mea nu-ţi 
va da nici o satisfacţie... Inima dumitale nu-i făcută pentru 
plăcerea de a provoca durerea, îţi vorbesc ca unuia dintre 
cele mai bune suflete pe care le-am cunoscut vreodată. 

— Bine, atunci pentru ce dracu ai vrut să mă omori? Nu 
vorbesc de carieră, vorbesc de blestemata masă de 
marmură pe care m-ai aşezat... 

— Am vrut să-ţi redau viaţa. Înţelegi? Înţelegi că eu sunt în 
căutarea Marei Opere care va face omul stăpânul timpului 
şi al spaţiului. Ţi-ai dat seama că eu încerc cea mai 
minunată experienţă! Ştii sau nu? Spuse vrăjitorul luându-l 
de braţ pe cavaler. 

— Nu înţelegi ce pot să realizez cu transfuzia de sânge! 
Experiențele încercate de bietul Nicolas Flamel pe animale 
au dat rezultate capabile să ne scoată din minţi. Or, eu am 
furat formula lui Flamel. Ca şi el, eu am fabricat aur şi 
diamante. Ca şi el, prin transfuzii de sânge, de nervi, de 
muşchi, de creier, am determinat transformări 
fundamentale la animale. Nu ştii că viaţa, în aparenţă 
stinsă, poate fi reaprinsă, că dacă în venele unui cadavru 
introduci sânge viu poţi reînvia un mort... şi atunci... nu 
vezi că asta este fereastra larg deschisă spre misterul Marii 
Opere! Nu înţelegi că dacă ajung să fac să-ţi palpite inima, 
inima dumitale când abia ai murit, este proba definitivă că 
omul poate face viaţă. 

Vrăjitorul se opri pentru a-şi trage sufletul, apoi continuă 
cu aceeaşi înflăcărare: 

— Să faci viaţă! Să suspenzi moartea! Ascultă! Am ajuns 
deja să pregătesc elixirul sacru capabil să repună în 
mişcare balanţa oprită - adică inima - care reglează 
întregul mecanism. Da, îţi spun că sunt capabil să pregătesc 
acest elixir, această licoare care, în mâinile mele este o 


armă teribilă, o armă pe care mi-am fabricat-o singur, eu, 
Saitano, şi am probat-o pe un cadavru care a revenit la 
viaţă: cadavrul lui Laurence d'Ambrun! 

Cavalerul Passavant sări în picioare, palid, tremurând. 

— Vrăjitorule, spuse el respirând greu, ai spus cadavrul lui 
Laurence d'Ambrun! 

— Ei, da! Laurence d'Ambrun. Ea însăşi pe care dumneata 
o socoteşti drept soră. Cea pe care buna dumitale mamă a 
primit-o în casa voastră, căreia i-ai acordat şi mai târziu 
ospitalitatea. Eu am văzut-o moartă! Şi eu am văzut-o 
reînviind! 

O teroare ascunsă începea să se infiltreze în sufletul 
cavalerului în acelaşi timp cu o dorinţă arzătoare de a afla 
mai mult. 

— Ai să vorbeşti, de data asta! Măcar de data asta ai să 
spui adevărul? 

— Da, pe sfânta Cruce! Am să spun tot adevărul pe care 
pot să-l spun în acest moment! Căci văd că destinul nu te-a 
marcat pentru marea experienţă, văd că eşti mânat de 
putere împotriva singurului om care mi-a inspirat ură 
adevărată. 

— Cine-i acela? 

— Jean de Burgundia. 

— Da, de data asta s-ar putea să ai dreptate! Şi eu îl urăsc 
pe acest om! 

— Şi dacă ai şti motivele pentru care îl urăşti... Ascultă, o 
iubeşti pe Laurence d'Ambrun ca pe o soră... Ei bine, cel 
care a înjunghiat-o pe Laurence este ducele Jean 
Temerarul. 

— De ce? De ce să fi făcut el una ca asta? Ce aveau ei de 
împărţit? 

— Ce aveau ei de împărţit? Strigă Saitano. Se opri chiar 
când urma să spună: pentru că Laurence era amanta 
ducelui, iar Roselys este fiica lui Jean Temerarul! 

După câteva clipe de pauză, continuă: regina Isabela a 
venit la mine şi mi-a cerut otravă pentru a o omori pe 


Laurence d'Ambrun. Eu însă i-am dat o licoare a vieţii pe 
care am pregătit-o după o reţetă specială. Ştiu că Jean 
Temerarul a înjunghiat-o pe Laurence, dar ea nu a murit 
tocmai pentru că a băut licoarea vieţii. 

— Jean Temerarul, Isabela de Bavaria, rosti cavalerul de 
Passavant, vă uram din instinct! lată de unde îmi venea 
neîncrederea în voi! Şi, acum, unde este Laurence? Ştii 
unde se află? 

— Ştiu, dar nu pot să spun! 

— Nemernicule, vrei să... 

— Vreau, îl întrerupse Saitano cu o voce bine stăpânită, 
vreau ca dumneata să rămâi ceea ce destinul a vrut să fii: 
martorul! 

— Martorul! 

— Da... martorul a ceea ce s-a petrecut în casa Passavant 
în noaptea în care ai fost adus aici şi pus pe masa de 
marmură. Dumneata eşti martorul, teribilul martor care 
poate, cu un simplu cuvânt, să doboare pe puternicul duce 
de Burgundia. Ascultă, nu vreau să contrariez destinul, de 
altfel, ce sunt eu? Un om? Nu. Eu sunt ştiinţa. Dar destinul 
a vrut ca dumneata să-l opreşti pe ducele de Burgundia din 
zborul lui îndrăzneţ şi să-i retezi aripile. Nu voi mai spune 
nimic în plus. 

— Ai să vorbeşti! Strigă Passavant cuprins de o furie care 
creştea cu fiecare clipă în sufletul lui. 

Saitano îl luă de mână, fără să răspundă, îl conduse într-o 
altă încăpere, unde se afla dulapul său miraculos. Deschise: 
trei rafturi pline cu tot felul de flacoane şi o ladă de fier. 
Când văzu, Passavant simţi că o gheară îl strânge de gât. 

Saitano reluă discuţia. 

— Nu vreau să-ţi spun la ce ai fost martor şi nici ce s-a 
întâmplat cu Laurence d'Ambrun; nici ce a ajuns Roselys pe 
care o cauţi. Este un destin! Există o matematică a 
destinului. Eu nu sunt un om, eu sunt ştiinţa! Nu am nici 
timpul, nici voinţa să mă amestec în viaţa oamenilor, eu sunt 
în căutarea Marei Opere şi aceasta explică existenţa mea, 


minciunile şi reticenţele mele. Eu nu vreau să mă amestec 
pentru a corecta destinul şi nici rostul matematicii. Dacă 
destinul te învaţă ceva, e treaba lui. Nu-mi cere mai mult 
decât dau eu. Ceea ce pot să-ţi spun este asta: mai întâi eşti 
martorul, martorul, teribilul martor contra ducelui de 
Burgundia, apoi că Laurence şi Roselys trăiesc. Asta e tot! 
Nu cere nimic în plus. Reţine, căci asta face parte din viaţa 
dumitale! 

Passavant asculta cu atenţie şi cu uimire. Totul era atât de 
ciudat în atitudinea şi în vorbele acestui om la care venise 
cu gândul să-l ucidă; apoi, hotărâse să-l ierte pentru că îl 
socotea nebun: acum îi apărea ca reprezentatul Destinului 
cu care nu te poţi lupta! 

Saitano arătă spre raftul de sus: 

— Aici sunt otrăvurile! Priveşte la acest mic flacon: cu o 
singură picătură poţi să lichidezi pe cineva. Astea de aici 
provoacă agonii lungi, muribundul are timp să-şi facă 
socotelile. Sunt jocuri copilăreşti. lată lichidul ăsta incolor 
ca apa: nu are gust, nu are miros. Cine îl bea are impresia 
că-i apă, nu-l supără cu nimic. Pleacă de lângă tine în 
perfectă stare. Îşi vede de treabă chiar trei ani, se plimbă, 
călătoreşte şi, apoi, gata. Ei, ce crezi? 

— Dacă am un duşman, am spadă sau pumnal pentru el! 

— Şi dacă acest duşman este mai puternic! 

— Hai să trecem peste astea! Nu te preocupa de soarta 
mea. Saitano se uită ciudat la Passavant şi continuă: 

— Să lăsăm otrăvurile şi să vedem elixirurile pe care le 
caută asiduu domnii de la curte. Iată-le aici pe raftul al 
doilea. Îţi place o tânără frumoasă care vrei ca, la rândul ei, 
să te iubească? Iată flaconul ăsta care face cât toate 
cuvintele de dragoste din lume. Când vei dori să fii iubit, 
cavalere, fă-mi o vizită! 

— Când voi vrea asta, voi oferi viaţa mea celei pe care o va 
alege inima. Dacă refuză, mă dau deoparte. Asta-i tot, spuse 
Passavant cu răceală. 


Saitano se hotări să nu mai vorbească mai mult decât 
Passavant. 

— Astea sunt: elixiruri şi otrăvuri! Asta este opera mea! Şi 
acum să-ţi arăt licoarea vieţii, cea care i-a permis lui 
Laurence d'Ambrun să reziste deşi a fost lovită mortal cu 
pumnalul. lată o altă substanţă care îmi permite să 
transform un creier, să şterg sau să măresc capacitatea 
memoriei, să modific sentimentele, să fac dintr-un viteaz ca 
dumneata un laş. Ce spui despre astea? 

— În ziua în care mi se va întâmpla această nenorocire, 
sper să-mi mai rămână destul curaj pentru a mă sinucide. 

Se lăsă din nou o linişte insuportabilă. Saitano se gândi: 
„Nu şi-a aruncat măcar o privire spre masa de marmură. 
De ce nu am un prieten ca acest om!” 

Suspină. Passavant aştepta în linişte ca vrăjitorul să 
continue dar acesta ezita. De trei ori, iată, îi făcuse dovada 
superiorității lui. 

— Cavalere, te-am aşezat pe masa asta şi de două ori m-ai 
învins. A treia oară te-am dus în carieră cu gândul să te las 
să mori de foame, de sete şi de spaimă. Acum te văd venit 
aici pentru a te răzbuna. Adineauri m-ai crezut nebun şi ai 
scos pumnalul. Acum, mă mai crezi nebun? 

— Nu! 

— De ce nu mă ucizi? 

— Pentru că nu mai sunt înfuriat pe dumneata. Nu te 
înţeleg nu ştiu cine eşti şi nu ştiu ce doreşti, de fapt. Dar 
văd că nu ura te conduce în ceea pe faci. Pentru un savant 
care şi-a propus să-şi îndeplinească un vis atât de sublim, 
eu, un spirit simplu incapabil să se ridice la înălţimea 
acestor aspirații, vreau să-ţi spun un lucru care îţi va părea 
mizerabil, dar pentru mine este firesc. 

— Spune! 

— lată: pentru aţi fi dus la capăt experienţa, ar fi trebuit 
să-i omori pe cei trei sărmani nevinovaţi pe care îi legaseşi 
în aceste scaune? 

— Aşa e! Aveam nevoie de sângele lor! 


— Ei bine, de ce trebuia să faci pentru cercetarea 
dumitale asupra vieţii eterne calvar din viaţa nenorociţilor 
de Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon? De ce trebuie 
suprimat un om ca să trăiască un altul? Dacă aş fi fost 
Brancaillon mi-aş fi spus: „nu înţeleg de ce trebuie să mor 
eu pentru alţii, mie, viaţa mea îmi este mai prețioasă decât 
miile de vieţi care mă înconjoară, fie şi dacă ar fi ele 
eterne?” Şi m-aş apăra, ţi-o jur. Maestre, desăvârşirea 
dumitale este, înainte de orice, criminală! 

Saitano zâmbi şi puse mâna pe umărul lui Passavant. 
Zâmbetul şi gestul îl făcură pe cavaler să tresalte. 

— Eşti un copil, un nobil copil, spuse vrăjitorul. Nu ştii că 
războiul, lupta fără milă este legea primordială a brutei 
umane. Este legea naturii însăşi! Trebuie să omori pentru a 
trăi! Nu există un om în lumea asta care nu ar avea să-şi 
reproşeze câteva crime! Nu le ştie, nu se gândeşte la ele! 
Nu ştii, nu poţi să ştii la ce te duce obligaţia de a-ţi apăra 
propria viaţă, fie că eşti tigru, fie că eşti om! 

Trăieşte liniştit, dragul meu, şi nu te gândi la războaiele pe 
care le duc oamenii! Retine numai atât: că ai venit aici să 
mă ucizi! Apoi se aplecă, deschise lada de fier în care 
Passavant văzu trei sipete mici. Saitano luă unul şi îl puse 
pe masa de marmură. Din el scoase un pergament vechi. 
Părea cuprins de alte frământări, faţa îi era din nou 
convulsionată şi, ca şi altă dată Jean lemerarul, Passavant 
descoperi pe faţa lui desenul: 

— Ce-i asta? Ce ai pe faţă? O mână! 

— Mâna însângerată, spuse Saitano fără emoţii. 

— Ce mână? Ce vrei să spui? Oh, iată că se roşeşte, este ca 
sângele! Iată, picură sânge! 

Saitano ridică din umeri. 

— Am încercat să îmblânzesc în mine bruta umană. Nu am 
reuşit! Am rămas om prin unele instincte primitive. Mâna?! 
Este a unui ins care m-a pălmuit. Eu, Saitano, regele 
ştiinţei, eu care sunt în căutarea Marii Opere am fost lovit, 
am suportat mojicia acestui individ. 


— Da, interveni Passavant, dar cum i-a rămas urma? Asta 
este vrăjitorie curată! A, iată că dispare! 

— Priveşte la substanţele astea. Una am încercat-o chiar 
eu. Am vrut ca urma palmei aceleia să nu dispară niciodată. 
Cu acest lichid pot să... 

— A dispărut! Îl întrerupse Passavant. 

— Da, aprobă vrăjitorul râzând diabolic. A dispărut în 
aparenţă. Dar nu va dispărea în realitate decât în ziua în 
care dumneata... 

— Eu? Ce, dracu, am eu cu asta? 

Saitano tăcu. Apoi ridică pergamentul vechi pe care îl 
scosese din sipet. 

— Să nu mai vorbim despre mine, spuse el grav. Să vorbim 
despre dumneata. Ascultă, ascultă cu toată atenţia ceea ce 
am să-ţi spun. Mai devreme sau mai târziu, poate curând, te 
vei lovi de Jean de Burgundia... 

— Da! Şi am să-l întreb ce a făcut cu Laurence şi cu 
Roselys. 

— Asta nu mă priveşte. Este opera destinului, a destinului 
dumitale. Dar reţine altceva: când vei crede că a sosit 
timpul, nu ezita, vino, bate-mi la uşă şi spune-mi: vreau să- 
mi dai papirusul în care sunt relatate faptele la care eu am 
fost martor... 

— Fapte? Ce fapte? De ce eşti aşa misterios? 

— Eşti martorul! Atâta tot. Când va veni vremea, cere-mi 
pergamentul. Şi, acum, pleacă. Şi nu uita că eşti martorul. 
lar eu nu am să uit că, cu câteva minute în urmă, te 
pregăteai să mă ucizi. Passavant îşi luă mantoul şi copleşit 
de ceea ce văzuse, uimit că nu mai simţea nici un fel de ură, 
se îndreptă spre uşă. Saitano luase un sipet şi mergea în 
urma cavalerului. În clipa în care oaspetele ieşea pe uşă, îi 
dădu acel sipet. 

— Ce-i ăsta? 

Saitano închise uşa lăsându-l pe cavaler în stradă. 

— Ce-i în sipetul ăsta? 


— Dota lui Roselys, răspunse Saitano. Passavant începu să 
lovească cu pumnii în uşă. 

— Mi-ai promis că mă vei conduce la Roselys, unde este? 
Dacă mai eşti om, dacă mai ai inimă aşa cum am crezut 
adineauri, răspunde. Unde este Roselys? 

— Du-te la Saint-Pol şi întreabă pe Odette de Champdivers 
despre Roselys. 

Cavalerul simţi că se cutremură pământul sub el. Îl apucă 
un sentiment amestecat de nelinişte şi de teamă şi rămase 
fără să mai scoată un cuvânt în faţa blestematei uşi. Căuta 
în zadar să se liniştească. Deodată simţi că cineva îi pune 
mâna pe umăr. 

— Cine-i? Dă-mi pace! 

— Ei, ce dracu, nu-l mai cunoşti pe Tanneguy du Chatel? 

— Dumneata... Cum aşa? 

— M-am luat pe urmele dumitale de când ai plecat. 
Aşteptam să ieşi din casa asta blestemată. Dacă mai 
întârziai puţin scoteam uşa din balamale. 

Passavant tăcea. Nu-şi revenea din lovitura pe care i-o 
dăduse vrăjitorul. 

— Hai, îl îndemnă căpitanul. Eşti întreg, asta-i esenţialul. 
Dar ce ai în mână? 

— Da, spuse Passavant râzând bizar, este dota lui Roselys. 

— Roselys? 

— Da, Roselys, pentru care trebuie să merg la Odette de 
Champdivers. 

— Pe toţi dracii dacă mai înţeleg ceva! 

— La Saint-Pol, termină Passavant. 

Când auzi, Tanneguy îşi mângâie mustaţa şi începu să se 
învârtească pe loc prin zăpadă mormăind vorbe urâte şi 
înjurături în care numele Fecioarei şi al lui Satan erau 
insistent evocate. 

Sunt martorul, se gândea Passavant neîndrăznind încă să- 
şi ia ochii de la uşa lui Saitano. Martorul cui? 

— Tânărul meu prieten, cu mine te-ai purtat ca un 
adevărat cavaler şi mi-ai inspirat o prietenie căreia nu-i 


rezist. Merită pentru asta să-ţi dau un sfat. 

— Nu, vinde-mi-l! 

— Ce? 

— Da. lată ce idee am. Nu suport să mi se dea sfaturi. 
Atunci, mă înţelegi, ţi-l cumpăr, mai ales dacă este bun. 

Şi Passavant, pregătindu-se să plece, începu să râdă 
bucuros că reuşise să se desprindă de frământările 
provocate de Saitano. 

— Ce fel de om eşti! Orice s-ar zice, iată sfatul meu: evită 
să mai intri vreodată la Saint-Pol. 

— Ceea ce mi s-a mai spus. Ceea ce mi-am spus şi eu: Şi, 
totuşi, voi merge acolo. Sfatul dumitale nu valorează nimic, 
dragul meu, dar apreciez buna intenţie. Hai, să mergem! 

Pe drum nu-şi mai vorbiră. Când ajunseră la hanul lui 
Thibaud, se închiseră în camera pe care nu cu mult timp în 
urmă şi-o disputaseră. Cavalerul puse pe masă sipetul pe 
care îl primise de la Saitano. 

— Dota lui Roselys... 

Tanneguy se învârti în jurul mesei scuipă câteva înjurături 
şi nu mai rabdă: 

— Deschide-l, să vedem ce dracu este înăuntru. 

Passavant tresări. Părea că vine de departe. Sipetul era 
închis aşa că Tanneguy trebui să se ajute de pumnal pentru 
a-l deschide. Căpitanul scoase un strigăt urmat de o ploaie 
de înjurături. Cavalerul se uita pierdut. Amândoi 
rămăseseră uimiţi: în interior era o adevărată comoară! 
Sipetul era plin de diamante! Montate pe inele, pe cercei, în 
şiraguri, pietrele acelea fascinante îi amuţiseră pe bravii 
noştri cavaleri. Nu-şi mai puteau dezlipi ochii de la ele. 

— Or fi adevărate? Întrebă Passavant. 

— E de necrezut! Se minună du Chatel. La început 
niciunul nu îndrăzni să le atingă. Într-un târziu, Passavant 
luă un inel în care era fixat un diamant de toată frumuseţea. 
Când îl văzu cum îl mângâie, lanneguy îi strigă: 

— Ai grijă! 

— La ce? 


— Cum la ce, toate astea vin de la vrăjitor. Poate că ard! 
Eu ştiu o mie de poveşti cu astfel de întâmplări. Dracul are 
saci plini cu diamante. Îţi dă unul pus pe un inel, pui inelul 
pe deget, admiri strălucirea lui şi, hop, diamantul se 
transformă într-un cărbune care arde: îţi arde mâna, îţi 
arde braţul... 

— Ah, atunci să pun la loc inelul pe care tocmai vroiam să 
ţi-l ofer. 

Căpitanul se roşi: 

— Ce, să mi-l dai mie? Inelul! Păi ăsta singur este o avere! 
Spuse Tanneguy şi întinse mâna în care Passavant lăsă să 
cadă inelul. 

— Ai grijă să nu ardă, să nu-ţi usuce braţul! 

— Mai ştii! O să vedem noi, spuse Tanneguy care primi cu 
bucurie preţioasa bijuterie şi pe care începu să o admire 
tare zgomotos. 

Urmară noi jurăminte de prietenie, lanneguy se declară 
prieten al cavalerului şi-i propuse să-l însoţească la Saint- 
Pol, chiar dacă ar fi să-şi lase acolo pielea. Apoi îi propuse: 

— Acum eşti bogat. Eu nu ştiu dacă ducele de Berry, care a 
furat bijuteriile regelui Charles al V-lea, are atâtea 
diamante câte ai dumneata (exagera, desigur), dar, pentru 
că eşti atât de bogat, lasă-mă să-ţi dau... 

— Un sfat! Spuse Passavant râzând. 

— Da! Aprobă Tanneguy dezamăgit. lată-l! Cândva am 
avut un diamant, pe care mi-l dăduse o doamnă al cărui 
nume nu are importanţă. Această doamnă mi-a cerut să jur 
că îl voi păstra în amintirea ei. Am jurat, dar după trei luni, 
am avut nevoie de bani şi am mers la Ephraim. Îl cunoşti pe 
Ephraim? 

— Nu. Dar spune mai departe. 

— Ephraim este un evreu din Cetate, bătrân ca 
Mathusalem. L-a luat, l-a întors pe toate feţele, l-a cântărit 
pe o balanţă de aur pe care cântăreşte numai bijuterii. Apoi 
a scos un sac plin de ducați de aur; eu nu văzusem 
niciodată în viaţa mea atâţia bani. Ce mai! Mi-a dat 


douăzeci de ducați pe diamantul meu care era numai pe 
jumătatea ăstuia. 

— Foarte bine, mi-a plăcut povestea. Care-i sfatul? 

— lată-l: să te asiguri că aceste frumoase pietre nu se 
transformă în frunze moarte, spuse Tanneguy. 

— Le voi arunca în vânt! 

— Sau în simple legume. 

— Le vom mânca! 

— Ah, să mă zgâlţâie Aghiuţă, la toate ai câte un răspuns! 

— Sfatul, căpitane, hai să auzim sfatul! 

— Ilată-l: du-te la Ephraim, sau mai degrabă, mergem 
împreună şi schimbăm bijuteriile în scuzi de aur. 

— Ei, aşa da, ăsta este un sfat bun. 

— Şi plătit înainte, spuse căpitanul şiret. Mergem? 

— Când va veni timpul! 

— Şi dacă se transformă diamantele în morcovi? 

— Le va mânca Ephraim, răspunse Passavant izbucnind în 
râs. 

XIII. Magia. 

A doua zi lanneguy şi Passavant părăseau hanul „La 
scroafa spânzurată”, cu gândul să ducă sipetul lui Ephraim. 
Thibaud, care îi văzuse ieşind la braţ, cu feţele iradiind de 
bucurie, nu putu să se abţină de la o răâutate. 

— Bravii mei, au venit aici să se ascundă, sunt aproape 
condamnaţi la moarte, sunt urmăriţi, unul de oamenii 
magistratului, rasă fără milă şi fără Dumnezeu, altul de 
oamenii Burgunzilor, rasă care nu a iertat niciodată şi, uite- 
te la ei cât de imprudenţi sunt. O să vedem dacă nu-mi vor 
aduce pe cap alte nenorociri. lare mă tem că în câteva zile 
se alege praful de frumosul meu han! 

În timp ce Thibaud se lamenta - era firea lui de a se 
lamenta pentru orice - în timp ce cavalerul şi căpitanul se 
îndreptau spre Ephraim, la Saint-Pol se pregătea un 
eveniment deosebit. Principalul erou era Bois-Redon. Nu 
avem intenţia de a atrage simpatia cititorilor asupra acestui 


personaj dar nici nu putem să trecem peste destinul acestui 
prea credincios om al reginei. 

Suntem în ziua în care Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon, 
sihaştri fără voie, erau introduşi la Saint-Pol de către Jean 
Temerarul. De îndată ce s-au aflat la palat, cei trei s-au şi 
apucat de treabă, petrecându-şi timpul în apartamentul 
regelui. Lângă ei Gringonneur se învârtea lăsând impresia 
că multe lucruri ţin de el. Bruscaille o convinsese pe Odette 
că, de fapt, ei au ajuns aici la porunca lui Passavant, de 
aceea, ea se şi întoarse în apartamentul ei. Cei trei sihaştri 
se porniră la treabă. 

— Sire, începu Bruscaille, în nomine patris... 

— Da, răspunse regele care se supunea cu un devotament 
naiv. Mie îmi place tare mult cum povesteşte prea cuviosul 
Brancaillon. Nu are importanţă ce, daţi-i drumul! 

— Bine. Am ruga pe Majestatea Sa să binevoiască să se 
aşeze în acest fotoliu, să-şi sprijine capul de spetează, da, 
aşa, şi am să mai rog pe bunul nostru rege să nu se mişte. 

— M-am aşezat bine? Întrebă grijuliu regele. 

— Da, întocmai, Sire. Acum nu mai mişcaţi, închideţi ochii 
şi spuneţi de douăsprezece ori „Iatăl nostru”. 

— De douăsprezece ori?! Strigă Gringonneur. De şase ori 
mai mult decât a cerut Tosant. Sire, aşa veţi fi tămăduit pe 
loc! 

— Şi Tosant nu-mi cerea să închid ochii, adăugă Charles. 

— Ah, unde eşti frumoasă Junonă, iată ce bine arată regele 
nostru! Cu trei tipi simpatici ca aceştia eu aş înnebuni în 
două ore. Dar, efectul invers contează. Fiţi liniştit, Sire din 
moment ce sunteţi pe mâna lui Bruscaille, veţi ajunge 
repede ca monseniorul de Berry. 

— Gringonneur, după părerea ta, sunt eu oare, smintit! 

— Depinde de zile, Sire. Astăzi îmi păreţi destul de 
zdruncinat. Regele deschise ochii, privirea lui se tulburase. 
Criza era aproape. De fiecare dată când se făcea aluzie la 
nebunia lui, se întâmpla astfel. Fără îndoială că 


Gringonneur a simţit furtuna aşa că luă hotărârea să-l 
informeze pe rege că trebuie să meargă la bucătărie. 

— Sire, aceşti trei sihaştri se ostenesc în serviciul 
Majestății Voastre. E cinstit şi chiar necesar spun eu, să-i 
reconfortăm cu ceva plăcut. 

— Bine, răspunse regele cu satisfacţie, du-te şi ai grijă să 
fie bine. 

— Să nu uiţi cumva băutura, strigă după el Brancaillon. 

— Să fie bun, cel mai bun vin adăugă regele vesel. Acesta 
era regele Franţei. 

Pentru lector această scenă ca şi cea care va urma poate 
să pară ieşită din comun. Nu poate fi contestată, aşa cum 
trebuie să se accepte ideea că, în atâtea rânduri, ceea ce 
pare verosimil nu are nimic comun cu adevărul. 

Da, regele Franţei, sărmanul rege al Franţei abandonat, 
trădat, abia dacă mai era respectat de valeţi, era când 
stăpânit de delirul sumbru al nebuniei, când pradă 
gândurilor negre şi disperate. Numai Odette îl putea calma. 
Odette era raza lui de soare... 

În această existenţă de zguduitoare mizerie, în fiecare zi. 
Când i se oferea ocazia, Charles găsea un prilej de a râde, îl 
căuta cu insistenţă. Mai mult, este sigur că pentru a se 
ajunge la vindecarea totală a răului, el accepta, cu o voinţă 
mişcătoare şi disperată orice încercare. Să nu uităm că, 
atunci, în acele vremuri, practicarea magiei era curentă. 
Regele acceptase cu plăcere să fie descântat de către 
sihaştri ca 'Tosant sau Lancelot. Cu atât mai mult acceptase 
nişte tămăduitori ca Bruscaille şi ai lui. Se lăsase în voia 
magiei practicate cu gravitate de Bruscaille, dar şi mai mult 
îi plăceau obiceiurile fanteziste ale lui Brancaillon. 

Acum sta supus aşezat în fotoliu, cu ochii închişi, capul 
lăsat pe spate. Cei trei se aliniaseră în jurul lui, cu mâinile 
întinse murmurând după Bruscaille o invocaţie lungă la 
sfârşitul căreia regele, cu o voce precipitată, spuse: Amin. 
Apoi, se aşezară unul în spatele celuilalt, făcură înconjurul 
scaunului de trei ori spunând o rugăciune cu glas tare. 


Brancaillon, care nu avea o memorie bună, înlocuia 
cuvintele latineşti, cu ce-i venea la îndemână, uitându-se 
lung la uşă să vadă dacă mai vin sau nu bucătarii cu masa. 
Terminară, bătură de trei ori din mâini şi Bruscaille, singur, 
cu voce limpede spuse: 

— În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, diavole care ţi- 
ai găsit sălaşul în acest corp, îţi poruncesc să ieşi îndată! 

Bragaille repetă şi el acest ordin cu o voce mai puţin 
redutabilă, iar Brancaillon, după ce aşteptă un minut, în loc 
să repete, se mulţumi să spună: 

— Nu iese! Ah, să-l ferească sfântul să pun eu mâna pe el! 

— Imbecilule, îl întrerupse Bruscaille. 

— Domnilor, spuse Charles deschizând ochii pe jumătate, 
am terminat de spus, de douăsprezece ori, „latăl nostru”... 

Bruscaille şi Bragaille se uitară unul la altul. Nu 
prevăzuseră o astfel de reacţie. 

— Ah, făcu Bruscaille, regele a terminat de spus „Iatăl 
nostru”. Ce-i de făcut? 

— Ce-i de făcut? Întrebă şi Bragaille. 

— Am găsit! Sări Brancaillon. Sire, aţi terminat de spus, de 
douăsprezece ori „Iatăl nostru”? Ei bine, începeţi să-l 
spuneţi din nou! 

Se auzi un strigăt de bucurie şi de descătuşare. Numai 
regele aruncă o privire de reproş spre Brancaillon. Dar, 
resemnat şi tenace ca oricare bolnav care vrea şi crede în 
însănătoşire, închise din nou ochii şi începu din nou să 
spună rugăciunea. 

Atunci Bruscaille se aşeză în spatele fotoliului şi puse 
mâinile pe capul regelui. Bragaille se plasă la stânga, faţă în 
faţă cu Brancaillon care luase locul în dreapta regelui. În 
această poziţie, cei trei sihaştri începură un cântec în latină 
pe care, bineînţeles, Brancaillon îl transformă rapid într- 
unui bachic. Apoi, pe rând, fiecare imită demonul care se 
cuibărise în sărmana fiinţă regală. Fără îndoială ca acel 
demon era tare surd sau recalcitrant, din moment ce 
Brancaillon strigă pentru a doua oară: 


— Nu vrea să iasă, blestematul. Ah, dacă-mi cade în mână, 
vede el pe dracu! Şi-şi arătă pumnul mare cât toate zilele. 

Bruscaille se mai învârti o dată în jurul fotoliului şi se opri 
în faţa regelui, întinse mâna până îi atinse pieptul acestuia 
şi apoi îl trase brusc de parcă ar fi dat de foc; reluă această 
mişcare de o sută de ori, cu o viteză şi cu o vigoare încât 
curând ameţi. Îşi şterse fruntea şi spuse: 

— Sunt la capătul puterilor. Acum, continuă dumneata 
cuvioase Bragaille şi caută să-l alungi din acest corp pe 
diavolul care refuză să iasă. 

Bragaille începu să facă aceleaşi gesturi, cu aceeaşi 
energie. 

— Acum, dumneata, cuvioase Brancaillon, spuse terminat 
şi acesta. 

La început, Brancaillon avu o mişcare de-a dreptul 
elegantă, dar curând începu să scoată limba şi dădu drumul 
la o primă serie de înjurături; îl blestema pe demonul care 
se încăpăţâna să iasă. Deodată, regele se ridică parcă atras 
de ceva. Brancaillon strigă: 

— Victorie! Mi-a reuşit! L-am prins! Charles scoase un 
țipăt. Uimit, Brancaillon se dădu înapoi. 

— Nemernicule! Ţipară Bruscaille şi Bragaille. L-ai luat pe 
rege de piept şi l-ai ridicat din fotoliu. Ah, prostănac ce eşti, 
strici tot ce-am făcut noi cu atâta trudă. 

Regele căzu din nou în fotoliu, iar Bruscaille pregătea o 
nouă serie de mişcări magice. După un minut, regele 
Charles socoti că şedinţa a durat destul. 

— Suficient, prea cuvioşii mei. Mergeţi să vă refaceţi să vă 
odihniţi. Gringonneur vă va ţine companie, dar nu-l 
îndemnați să bea! 

— Sire, o luă înainte Brancaillon, am eu grijă de el! 

Se pare că, dacă Brancaillon îşi propusese să aibă această 
grijă, Gringonneur îşi propusese şi el să aibă grijă de 
Brancaillon. Cum masa sihaştrilor se prelungise până 
noaptea târziu, Bragaille şi Bruscaille avură a doua zi o 


prestație mizerabilă. Li se împleticea limba în gură. Asta nu 
l-a făcut pe rege să aibă mai puţină încredere în ei. 

XIV. Trista aventură a lui Bois-Redon. 

Noua şedinţă de magie începuse. În timpul acesta, la 
regina Isabela se petreceau lucruri care aveau cu siguranţă 
legătură cu osteneala sihaştrilor. Combinarea celor două 
întâmplări îl atrase pe Bois-Redon într-o aventură 
neplăcută. 

Dimineaţa, regina se trezise într-o bună dispoziţie. Însoţită 
de domnişoarele ei de onoare, făcu o primă vizită tigroaicei 
Imperia, îngrijită acum de paznici. 

Imperia era departe de a fi vindecată, dar începuse să-şi 
revină, rănile să se închidă şi chiar îi revenise pofta de 
mâncare. Din când în când se ridica în două labe urlând 
înfiorător. Poate că instinctul ei de animal o îndemna spre 
revanşă. Domnişoarele de onoare o mângâiau şi-i dădeau 
tot felul de bunătăţi, de dulciuri. 

Regina surâse îngăduitoare, generoasă şi ceru să rămână 
singură. După ce-şi făcu rondul, Bois-Redon veni să dea 
raportul. 

— Ce fac sihaştrii? Întrebă regina. 

— Au început practicile magice, răspunse uriaşul. Era un 
răspuns corect. Ca toată lumea de la Saint-Pol, Bois-Redon 
era convins că cei trei blestemaţi erau cu adevărat sihaştri, 
mai înţelepţi decât Lancelot şi Tosant. 

— Îi cunoşti pe aceşti sihaştri? Întrebă regina. 

— Eu?! Se miră Bois-Redon. Doamnă, eu nu am cunoştinţe 
în tagma călugărească. 

— Ei bine! Continuă regina, trebuie să-i cunoşti, sunt nişte 
voinici care mănâncă şi beau zdravăn, care practică jocul 
de cărţi. Nu te plictiseşti câtuşi de puţin cu ei, sunt 
simpatici şi cu siguranţă îl vor tămădui pe rege. 

Bois-Redon lăsă capul în jos. 

„Să-l tămăduiască pe rege... De ce-i atât de satisfăcută 
regina de însănătoşirea regelui. Până acum parcă altceva 
urmărea.” 


— 'Te vei duce să-i cauţi. De altfel, ei te aşteaptă. Şi-i vei 
ajuta să-l vindece pe rege. Dacă nu cumva îl vei... vindeca 
singur. 

— Eu! Repetă Bois-Redon cu stupoare şi indignare... 

— Tu. Ascultă bine ce-ţi spun. Aceşti sihaştri sunt trimişi 
de Jean Tlemerarul, ca şi primii doi. Ceea ce nu au reuşit 
Tosant şi Lancelot poate se repetă şi la aceştia. Or, eu nu 
vreau să se mai repete. Vreau ca, de data asta, regele să fie 
cu adevărat tămăduit. Şi cum mă îndoiesc de ştiinţa 
sihaştrilor lui Jean Temerarul, te vei duce tu să-i ajuţi. 
Trebuie să-ţi iei câteva măsuri de prevedere: nu te vei arăta 
niciodată; vei fi condus într-o cameră din palatul regelui de 
un om de-al meu de încredere; vei aştepta acolo două zile 
sau cât va fi necesar; nu-ţi fie teamă, nu te voi lăsa să crapi 
de foame; vei avea veşti de la mine în fiecare dimineaţă. 
Trebuie să fii gata la orice oră din zi şi din noapte, gata să-l 
vindeci pe rege prin practicile magiei. 

— Să-l vindec prin magie, eu? 

— Nu face pe tâmpitul! Spuse cu o voce gravă regina. 
Căpitanul se cutremură. De fiecare dată când îi vorbea 
astfel, regina punea la cale ceva teribil. De data asta 
mirarea îl împiedica să ia lucrurile în tragic. I se cerea să-l 
vindece pe rege prin practici de magie! Nu putu să se 
abţină şi izbucni în râs. Regina îl privea cu atenţie. 

— Vei supraveghea pe sihaştri, repetă ea, şi dacă va fi 
nevoie, îi vei ajuta la momentul potrivit. Dar, te vei ocupa 
mai ales de domnişoara Champdivers... Regina părea că-i 
neliniştită, mai ales, de când îi pronunţase numele lui 
Odette. 

— Domnişoara! Se trezi vorbind Bois-Redon. Drace, încep 
să înţeleg câte ceva. 

Isabela, cu mantoul în mână, cu ochii pierduţi, vorbea cu 
un glas dulce şi monoton. 

— 'Tosant şi Lancelot erau pe punctul de a-l tămădui pe 
rege. Totul ar fi fost gata. Regele luase cupa şi se pregătea 
să bea. Vindecarea era asigurată. Numai că a intrat 


domnişoara Champdivers, i-a smuls cupa şi a vărsat-o. 
Acum totul trebuie luat de la început. Glasul ei mieros 
ascundea o ură abia stăpânită. Era ca un şarpe, gata să 
atace, cu veninul pregătit. 

— Oamenii ducelui au încercat să-l salveze pe rege, 
urmărind să pună mâna mai întâi pe intrigantă, au omorât 
pe Champdivers bătrânul, pe guvernantă, dar a scăpat 
domnişoara Odette. Eu am continuat, însă, bătălia. Am 
încercat cu tigroaica şi nu am reuşit. Odette a rămas. Apoi 
cu cei doi sihaştri, la fel. 

Se uită atent la Bois-Redon şi continuă: 

— Acolo unde au eşuat oamenii ducelui, acolo unde a fost 
învinsă Imperia, tu vei reuşi! 

Lui Bois-Redon îi tremura bărbia. Înţelesese totul! 

I se cerea să o lichideze pe Odette de Champdivers! 

Când regina tăcu şi lăsă să se aşeze liniştea, căpitanul 
simţi că fiinţa lui îi cerea să nu fie de acord cu această 
crimă. Apoi, sufletul de slugă îl readuse la condiţia lui din 
totdeauna. 

„La urma-urmei să ştiţi că chiar... îmi place. Mi-a fost 
teamă o clipă să nu-mi ceară să-l omor pe rege!” 

Isabela se ridică şi se duse la fereastră. Peste zăpada albă, 
privirea ei căuta să desluşească misterul care ar fi ajutat-o 
în planurile ei. 

— Nu mai pot să aştept. Trebuie să dispară intriganta. Toţi 
au eşuat, Bois-Redon nu va eşua! 

— Da, răspunse acesta ştergându-şi broboanele care-i 
apăruseră pe frunte. 

— Nu mai este vorba să o iei de la Saint-Pol şi să o duci în 
casa ducelui. Nu mai este vorba să eviţi o crimă în palatul 
regal. Bois-Redon, îţi cer această probă a dragostei tale. Te 
voi numi cavalerul meu. Te arunc împotriva acestei zâne a 
nenorocirii mele. Mergi, cavalere, pleacă, iubitul meu, du-te 
şi scapă-mă! Mergi şi loveşte! 

Avea o voce mieroasă, iar Bois-Redon îi simţi întreaga 
mângâiere. Ar fi omorât pe oricine dacă Isabela i-ar fi 


cerut! Îşi desfăcu braţele cu o mişcare greoaie. Regina se 
feri dar îi surâse şi acest surâs îl tulbură pe Bois-Redon. 
Apoi spuse: 

— Deci, o vei lovi! O vei lovi de moarte! De data asta să fie 
sfârşitul, ceru ea cu furie. Ochii îi scânteiau. Dacă vor fi pe 
urmele tale oamenii din palat, nu te nelinişti căci... 

— Ah! Pe Dumnezeul meu, strigă Bois-Redon îmbătat de 
privirea reginei, numai să vină cineva... O tânără... o 
doamnă... aş putea să... 

— Ce?! 

— Aş fi putu să ezit, urlă Bois-Redon dezlănţuit. Dar nu, nu 
ezit, regină! Voi lovi, voi ucide, cu o singură lovitură. Cât 
despre ceilalţi... 

Se auzi o explozie de râs care făcu să vibreze ferestrele. 
Bois-Redon scoase fulgerător spada. Avea ochii scoşi din 
orbite. Instinctele Isabelei se ridicaseră în delir. Pentru 
acest bărbat, un colos cu figură de păpuşă, regina încerca 
în aceste clipe o admiraţie violentă pe care nu o mai putea 
controla. Era cât pe-aci să i se arunce în braţe, dar ca şi 
atunci când o dresa pe Imperia, ea îşi îmblânzi pornirea. 
Calmă, îl luă de braţ: 

— Vino, viteazul meu. Salvează-ţi regina, amanta ta. Cât 
despre rege, ascultă... 

Ajunseseră în marea galerie. Era pustie. „Regele? Tot ce 
doreşte dar... regele... Drace!” 

— Sihaştrii spuse Isabela, sihaştrii se numesc Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon. 

— Ah, se miră Bois-Redon, neisprăviţii ăia... 

— Aceşti sihaştri încearcă să-l tămăduiască. Când vor 
reuşi? Azi, mâine, în opt zile? Tu vei afla, tu trebuie să fii în 
preajma lor, gata pregătit. Când vor da un semnal, când vei 
fi căutat, alergi şi loveşti. Mai întâi pe Odette... Şi, apoi, 
dacă le este frică, dacă sihaştrii ezită... 

— Dacă ezită? 

— Da, vei lovi tu... îl vei lichida şi pe rege! 


Se aflau lângă scările principale, în acelaşi loc unde 
Isabela îl aşteptase cândva pe Jean 'Temerarul. Acum era în 
plină zi. Când se uită la Bois-Redon, regina îl văzu livid. 
Înţelese repede ce era în sufletul unui soldat instruit în 
respectul regelui, trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Chiar 
dacă este un om, chiar dacă, pe deasupra nefericitul nu 
este întreg la minte. Era, totuşi, rege! 

Isabela ridică mâinile, îl apucă de umeri şi ceru: 

— Jură că loveşti! 

Bois-Redon se uită în ochii ei, parfumul părului ei îl 
îmbăta, pasiunea dezlănţuită urla în el. O luă în braţe pe 
regină, cu mişcări sălbatice. 

— Jură-mi că vei fi întotdeauna a mea! 

— Întotdeauna! Spuse ea. Voi fi numai a ta! Am să-ţi 
ocrotesc gelozia, am să-ţi preţuiesc dragostea. Dar, jură-mi 
că vei lovi! Mai întâi pe ea... apoi pe rege! 

— Regele, reluă Bois-Redon, nebun de dragoste, regele 
Franţei! Am să-l ucid dintr-o singură lovitură! Una singură, 
în inimă! 

Ea se abandonă. Căpitanul o strângea în braţe ca un 
sălbatic. 

Jos, lângă scări, se auzi un plâns trist. 

A doua şedinţă de magie la care era supus regele se 
petrecuse puţin diferit. 

Era prezent stareţul Celestinilor, un om cu înfăţişare de 
războinic, zdravăn deşi se apropia de şaizeci de ani. Avea o 
barbă colilie; impresia de tinereţe pe care o lăsa era 
evidentă. E greu de spus care îi era rolul în toată povestea 
cu tămăduirea regelui Charles. Se ştia însă că regele avea o 
adevărată venerație pentru el, pe care o mărturisea adesea 
prin cadouri şi donaţii importante oferite mănăstirii 
Celestinilor. De altfel, celebra capelă a acestei mănăstiri era 
opera de binefacere a regelui. 

Cum şi de ce a fost adus stareţul în tabăra ducelui de 
Burgundia şi a reginei Isabela nu vom şti niciodată. El 
venise să examineze pe noii sihaştri. Îi cerceta atent, cu un 


surâs întunecat de neîncredere. Din când în când 
intervenea scurt pentru a corecta câte un gest sau 
intervenea în timpul rugăciunilor cu vocea lui puternică 
pentru a acoperi improvizaţiile injurioase ale lui 
Brancaillon. 

— Ei, cuvioase stareţ, ce părere ai despre aceşti 
tămăduitori? Îl întrebă regele. 

— Grozavi, Sire, se descurcă de minune! 

— Mai ales acela, nu? Şi regele arătă spre Brancaillon. 

— A, acela merită întreaga dumneavoastră încredere, deşi 
nici ceilalţi doi nu sunt mai prejos. Sire, puteţi fi liniştit. 
Niciodată Majestatea Voastră nu s-a lăsat pe mâini mai 
bune. 

— Trebuie să-ţi spun că şi mie îmi plac; m-au făcut să rid, 
mai ales grăsunul ăla. 

O clipă stareţul îl cercetă pe rege, pe acest sărman rege 
pentru care se montase întreaga comedie. Să-şi fi dat el 
seama ceva mai devreme că toată această poveste se va 
transforma într-o tragedie! Îşi ridică sprâncenele, se înclină 
în faţa regelui şi spuse: 

— Sire, îngăduiţi-mi să plec. Mă voi reîntoarce. Dar, 
înainte de a pleca, vă rog să-mi spuneţi dacă aveţi cu 
adevărat încredere în ei. 

— Da, răspunse hotărât regele. Mai ales în cel mai solid. 
Am încredere pentru că ei au câte un talisman. 

— Un talisman? Cum adică? 

— Nu ai să ştii, cucernice. Pleacă şi ne vom revedea mai 
târziu. Starețul se aplecă, făcu semnul crucii, murmură o 
rugăciune pentru sufletul Majestății Sale şi plecă 
întrebându-se: 

— Ce poate fi acest talisman? Ia, hai să nu mă mai 
frământ. Cine ştie dacă nu-i o vedenie a nebuniei lui! Dar 
nu, este teribil să fim obligaţi la astfel de expediente pentru 
a restaura în Paris şi în regat adevărata autoritate 
monarhică!, „Ialismanul... se gândea şi Charles, surâzând. 


Nu este el unul adevărat, dar pentru că Odette răspunde de 
aceştia...”. 

După ce a plecat stareţul, cei trei sihaştri respirară uşuraţi 
şi reluară cu şi mai multă ardoare gesturile lor de exorcism. 
Oricât ar părea de curios, începuseră să se ia până şi ei în 
serios: gesturile lor care nu aveau nici un efect asupra 
regelui începură să-i influenţeze pe ei. Uitaseră că se aflau 
acolo pentru un act oribil şi definitiv şi începură să creadă 
că, la urma urmelor, s-au mai văzut şi miracole. Se întâmpla 
cu ei un fenomen de autosugestie şi se puseră pe treabă 
aproape convinşi de importanţa lor. Începură să se învârtă 
în jurul regelui cu o energie capabilă să alunge o legiune 
întreagă de demoni conduşi de Belphegor şi de Pursan, sub 
înalta comandă a lui Satan însuşi. Regele îi admira pe aceşti 
zeloşi tămăduitori. 

— Mai odihniţi-vă, cuvioşilor, odihniţi-vă! 

Brancaillon începu să râdă, Bruscaille şi Bragaille îşi 
frecau mâinile pentru că, blestemaţii, ştiau ei bine la ce-i 
bună pauza! Deja, undeva într-un ungher al salonului, din 
porunca regelui, fusese adusă o masă pe care se afla, 
bineînţeles, şi vin. Din belşug. 

Cu o singură mişcare, cei trei se întoarseră spre masă şi, 
surâzând complice, regele se ridică din fotoliu, se apropie 
de masă şi turnă el însuşi vinul în cupele mari de argint. Era 
ceva emoţionant în acest gest familiar, astăzi de neînțeles. 
Charles al VI-lea, rege absolut, turna vin în cupe pentru 
oaspeţii lui! 

— Apropiaţi-vă, le ceru el, şi aşezaţi-vă. Fără prea mult 
protocol, cei trei luară loc în fotoliile moi, cu perniţe 
brodate cu fir de aur. Luaseră fiecare cupa în mână. 

— Ne simţim bine aici, spuse simplu Bragaille. 

— Da, aprobă Bruscaille care părea că visează, mai bine 
decât în schitul nostru unde, aşezaţi pe pietre, bem apă de 
la izvor. 

— Ăsta da vin! Nici gând să bei aşa ceva la „Scroafa 
spânzurată”, spuse Brancaillon. 


Regele se plimba gânditor prin salon. Din când în când se 
apropia de fereastră, îşi lipea fruntea lui fierbinte de vitralii 
şi privea trist spre grădina acoperită de zăpadă. Se întoarse 
spre masa la care se aflau cei trei şi constată că vinul fusese 
terminat. Sihaştri puseseră cupele de argint pe masă. Doi 
valeţi se prezentară pentru a ridica masa. Regele luă cupele 
şi le oferi celor trei tămăduitori. 

— Păstraţi-le ca amintire de la mine. Chiar dacă nu mă 
vindecaţi, sunt mulţumit de voi. Tosant şi Lancelot erau 
severi şi trişti. Voi m-aţi făcut să rid şi de aceea vă socotesc 
nişte buni şi bravi vindecători. 

Uluiţi de acest gest, cei trei contemplară cupele şi nu 
ştiură ce trebuie să facă. 

— Cum, se bâlbâi Bragaille. 

— Aceste cupe minunate sunt pentru noi! 

— Ah, Sire, spuse Bruscaille entuziasmat, ce nenorocire ca 
un rege atât de bun ca dumneavoastră să fie chinuit de 
duhurile rele! 

— Am o ide! Se băgă în vorbă voios şi Brancaillon. 

— Bine, o să vedem mai târziu. Acum trebuie să primesc 
pe sfetnicii mei. Ne vom revedea cât de curând. 

— Şi totuşi, insistă Brancaillon, al cărui sânge, ajutat acum 
de cele câteva cupe de vin, alerga mai vârtos, am o idee 
bună. Sunt sigur că demonul nu va mai rezista în sălaşul lui 
şi va ieşi sigur. 

Regele tresări. Mirajul care îl atrage fără încetare pe 
bolnavul fără leac îi apăru în mintea lui întunecată. Există 
un lucru indestructibil la omul care luptă împotriva unui 
rău: speranţa de a se vindeca. 

— Cine ştie? Spuse Charles. Este o practică nouă de 
exorcism? 

— Nouă? Nu, Majestate, eu am verificat-o deja pe mine, 
răspunse Brancaillon. 

— Şi a reuşit? Palpită regele. 

— Imediat! Răspunse Brancaillon izbucnind în râs. 


— Sfetnicii mei n-au decât să aştepte! Ia, hai să încercăm! 
Regele se grăbi să-şi ia locul în fotoliu. Bruscaille şi 
Bragaille se uitară pierduţi unul la altul. Bragaille mergea 
pe urmele lui Brancaillon numai că acesta, din cauza 
vinului, nu prea ţinea pasul drept. Vinul ajuta al dracului de 
bine. 

— Cum de nu m-am gândit mai devreme! Îşi spuse el, 
lovindu-se peste frunte. 

— Hai, începeţi odată! Ceru regele neliniştit. 

— Sire... aici e o poveste. Trebuie să v-o spun. 

— O poveste... o poveste pe care ar fi bine să o spunem 
mâine, interveni neliniştit Bragaille. 

— Nu, nu, strigă regele, acum! 

— Iat-o, Sire, începu Brancaillon spre disperarea celorlalţi 
doi. Brancaillon, superb, se încăpăţână să-i povestească 
regelui iar acesta se aşeză cu plăcere să-l asculte. Se făcu 
un minut de linişte. În antecameră această linişte era şi mai 
profundă. 

Saint-Pol era în aşteptarea unor întâmplări grave: 
vindecarea regelui preocupa imensa majoritate a celor care 
locuiau în interiorul fortăreței. 

— Da, da, se va vindeca, mârâiau unii răutăcioşi, pe 
ascuns. Brancaillon văzuse prin fumul produs de minunea 
de vin câteva întâmplări prin care trecuse chiar el numai că 
euforia le deforma complet. Începu: 

— Trebuie să vă, spun că, atunci când mi s-a întâmplat mie 
eram îndrăgostit de Marion Bonnecoste... 

— Hm, făcu Bragaille indignat. Îndrăgostit! Un sihastru 
îndrăgostit! 

— Sire, se grăbi Bruscaille, înainte de a ne sihăstri, 
cuviosul Brancaillon a purtat platoşă şi a mers la război. Cu 
siguranţă că atunci... 

— Lăsaţi-l, lăsaţi-l, spuse regele râzând. Continuă, dragul 
meu. lu aisă mă vindeci pe mine! 

— Asta da, aprobă bucuros Brancaillon. Ce tot vor să 
trăncănească ăştia! Ce, un sihastru nu mai are voie să se 


îndrăgostească? Sire, nu-i ascultați! Demonul care vă 
stăpâneşte va ieşi curând, răspund eu... Deci, eram 
îndrăgostit. O cunoaşteţi pe Marion, Sire? Nu? Curios, toată 
lumea din Paris o ştie! Ei, ce s-o mai lungesc: este, adică, a 
fost o fată frumoasă cu ochi negri, o fată împotriva căreia 
nu aş putea să spun nimic dacă nu s-ar fi întâmplat 
alaltăieri. 

Aici Bragaille îl calcă pe picioare pe Brancaillon atât de 
tare încât distinsul narator scoase un strigăt şi înţelese că o 
apucase pe o cale periculoasă. 

— Pe scurt, într-o zi, mai bine spus, într-o seară, mă aflam, 
nu ştiu de ce, trist şi bolnav. Aveam vedenii. Diavolii mă 
atingeau cu degetele lor păroase, îi auzeam rânjind şi 
ţopăind în jurul capului meu... 

— Oh, murmură regele atent la spovedania sihastrului, la 
simptomele pe care le relata, oh, ca şi la mine... 

— Deodată, continuă Brancaillon, am simţit că unul dintre 
acei demoni se băgase în corpul meu. Îl auzeam foarte bine 
cum se aşeza în măruntaiele mele şi cum mă suduia de 
acolo. M-am întors la cabaretul din care plecasem când mi 
se întâmplase acea penibilă aventură, şi m-am pus din nou 
pe băut în speranţa că-l voi îneca pe diavol. Dar, dracul se 
încăpăţâna să reziste. Cu cât beam mai mult cu atât el se 
arăta mai obraznic. Curând mi-am dat seama că, pe 
nesimţite, el trebuia să absoarbă vinul pe măsură ce-l beam. 
Şi, diavolul se înmuiase în mine încât abia mă mai ţineam pe 
picioare. Atunci m-am dus la Marion Bonnecoste. 

Brancaillon se opri brusc şi se înroşi. Da se înroşi şi, 
sărmanul, încurcat nu mai ştia cum să continue. 

— Hai să plecăm, ne vei povesti sfârşitul altă dată, 
interveni Bruscaille. 

Dar regele nu renunţă. El vroia să se tămăduiască. Regele, 
ca oricare bolnav de cap nu cerea decât să creadă. Îi ceru 
sihastrului să continue. 

Brancaillon, lăsând deoparte orice scrupul continuă. 


— Sire, pe unde să iasă diavolul care mă turmentase dacă 
nu chiar prin gură? 

— Aşa, chiar aşa, Sfântă Fecioară! 

— Ei bine, Marion, m-a luat în braţe. Ce fată bună, 
Doamne! Şi sunt obligat să vă spun că am simţit buzele ei 
dulci şi fierbinţi cum le ating pe ale mele. Or, ce credeţi că 
s-a întâmplat? Şi acum mă întreb: să se fi sufocat 
nemernicul de diavol, că nu mai avea aer? Să fi fost un gest 
miraculos, intolerabil pentru el. Ceea ce este sigur, este că 
m-am simţit vindecat complet, după care m-am dus să mă 
spovedesc. 

— Ah, făcu regele atent, şi ce ţi-a spus duhovnicul? 

— Era un om, un savant de toată isprava, Sire. Mi-a spus 
că am procedat excelent. 

— Da, spuse gânditor regele, am mai auzit vorbindu-se de 
un leac tămăduitor care poate să scoată pe gură demonul 
nebuniei. 

— Aşa, aşa Sire, sări Brancaillon, este chiar aşa cum ziceţi. 
Numai că trebuie să vă mai spun că, confesorul mi-a spus că 
ar fi trebuit ca, pentru salvarea sufletului meu, să cer soţiei 
mele să facă acel gest, adică cea de care am fost legat prin 
căsătorie. Am încercat să-i spun că nu sunt căsătorit, dar el 
mi-a făcut o întreagă teorie că am să suport toată viaţa 
damnaţiunea... 

Regele tresări. Cu siguranţă că acum teama de 
damnaţiune îl influenţa puternic. 

— Ar fi trebuit... încercă el să refacă ideea cu o evidentă 
repulsie dar se opri. 

— Da, Sire, ar trebui ca Majestatea Sa, regina, să consimtă 
să aspire chiar ea demonul. Răspund de reuşită. Nimic mai 
Uşor! 

Regele se ridică agitat şi începu să măsoare salonul în lung 
şi în lat. Părea că se află în faţa unei noi crize. 

— Regina! Să consimtă ea aşa ceva! Ea nu mă iubeşte! Ce- 
i pasă ei că eu sufăr! Regina! Reluă şi furia creştea în el. 
Cine ştie dacă nu s-a îndepărtat de mine tocmai pentru a 


evita un astfel de gest tămăduitor Ah, Doamne Dumnezeule, 
aş vrea... 

Ochii i se înroşiseră, îşi muşca buzele nervos, izbucni într- 
un râs strident şi termină plângând deprimat. 

Uimiţi de această scenă, cei trei priveau cu milă la 
sărmanul rege. Până atunci văzuseră un rege bun, tolerant, 
care asculta cu o politeţe ciudată fanteziile cele mai 
extravagante. Acum ei vedeau un nebun. Demenţa se 
dezlănţuise în nefericitul rege. 

Brusc, Charles se întoarse spre Brancaillon. 

— Spui, deci, că regina... regina, nu-i aşa? Vorbeşte, 
sihastrule. 

— Regina, da, Sire, regina, răspunse speriat Brancaillon. 

— Destul, prostănacule, îl opri regele. Am să... iată-l şi pe 
căpitanul meu! 

Căpitanul de gardă intrase şi, dintr-o privire îşi dădu 
seama ce se pregătea. Îi cercetă atent pe cei trei sihaştri şi 
se apropie rapid de rege. 

— Sire, vreţi să merg să o aduc pe domnişoara Odette de 
Champdivers? 

Adesea numai la auzul acestui nume regele se calma. În 
plină criză, când apărea Odette şi îi punea mâna pe frunte, 
sărmanul nefericit se liniştea. Dar, de data asta, începu să 
urle: 

— Sihastrul a spus: regina... Vreau să merg la regină. 
Căpitane, ia doisprezece oameni şi urmaţi-mă! Veţi vedea, 
regina mă va vindeca! 

Izbucni în râs, un râs trist. 

Plecară. Căpitanul, urmat de doisprezece oameni înarmaţi 
o luă înainte, traversă curtea şi ajunse la palatul reginei. 

Regele intră în marele vestibul şi abia se abţinu să nu 
strige. Capul i se învârtea, picioarele îi tremurau. Printr-un 
fenomen greu de explicat, criza de nebunie care îl zguduise 
se oprise pe neaşteptate. Charles lăsă capul în jos. 
Lacrimile începură să-i stingă obrajii înfierbântaţi de boală. 


Sus, în sala galeriei, la capătul scărilor Isabela de Bavaria 
şi Bois-Redon rămaseră încremeniţi: abia reuşeau să se 
elibereze din îmbrăţişare. Regina aştepta transfigurată. 
Moartea îi lumina ochii. Impasibil, Bois-Redon îşi spuse că 
momentul a sosit. Să fi fost regele Charles sigur de 
fidelitatea reginei Isabela? Mai degrabă era plauzibil 
contrariul. De mult trăiau despărțiți. În orele lui de acalmie 
şi de luciditate o dispreţuia şi se temea de ea. O bănuia şi 
bănuiala lui era aproape o certitudine. Dar niciodată 
această certitudine nu i se arătase atât de clară. Niciodată 
nu avusese o astfel de probă. De data asta avea proba. 
Charles, care o iubise pe regină cu pasiune, sfârşise puţin 
câte puţin prin a se detaşa dar fără să-i poarte ură. Mai 
păstra totuşi urmele unei vagi afecţiuni. 

De data aceasta, în faţa probei, ura din el explodă. 

Începu să urce scările. 

Regină îl văzu atât de palid, atât de calm, atât de hotărât 
încât o cuprinse groaza. Nu mai ştia unde se află, nici că 
este regină, înţelegea numai că se vor petrece lucruri 
teribile, groaznice. Trebuia să se apere, trebuia să ia pe loc 
hotărârea definitivă. Se aplecă spre Bois-Redon şi-i porunci: 

— Omoară-l! 

Căpitanul pierdut începură coboare scările. Părea totuşi 
sigur pe el, se mişca fără ezitare. Înaintând îşi făcu tot felul 
de calcule cum ar urma să-l ucidă pe rege. Îşi puse la loc 
pumnalul spunându-şi: îl sugrum! 

În acel moment, în vestibul apăruse deja căpitanul de 
gardă împreună cu cei doisprezece oameni înarmaţi. Scena 
era sinistră. 

Bois-Redon se opri: pe faţă i se putea citi surâsul învinsului 
care va muri curând. „Laşule! Du-te odată!” 

Regina crezuse că aceste cuvinte le strigase. De fapt, 
pierdută, nu putuse decât să le spună în gând. Nici un sunet 
nu reuşi să fie articulat de buzele ei. 

Căpitanul se afla deja la mijlocul scărilor aproape de rege 
intuind pericolul. 


— Sire, Bois-Redon, unde mergeţi? 

Punând astfel întrebarea, căpitanul lăsă poarta deschisă 
pentru orice explicaţie capabilă să ducă la o destindere sau 
la înţelegere. Regele se întoarse spre căpitanul lui şi spuse 
ceva, gesticulând. Tremurând, întinse spre Bois-Redon 
mâna. Văzându-l, căpitanul interveni. 

— Bois-Redon, în numele regelui, stăpânul meu, predaţi-mi 
spada! 

Bois-Redon se supuse fără o vorbă. Regele continuă să 
urce, urmat de căpitan şi cei doisprezece oameni înarmaţi. 
În mijlocul acestora, acum se afla Bois-Redon. 

Totul, de când intrase regele în vestibul şi până în această 
clipă, se petrecuse într-un minut. Ajuns în galerie, regele se 
opri lângă Isabela. Se priveau, regina era stană de piatră 
crezând că la primul cuvânt, la primul gest va fi arestată, 
dacă nu cumva regele o va lichida cu o lovitură de pumnal. 

Se priveau tăcuţi. Ce linişte se lăsase peste toate 
personajele acestei drame! Reproşurile ar fi fost omeneşti. 
Strigătele, amenințările ar fi putut duce la o descărcare. 
Nimic. Nici un cuvânt, nici un gest. Numai încrucişarea 
celor două priviri era ucigătoare. 

Încă odată căpitanul regelui încearcă o salvare. 

— Majestate, în ce carceră trebuie condus acest gentilom? 

Regele se întoarse spre căpitan, îl fixă rece: 

— Gentilom?! 

— Majestate, repetă căpitanul unde trebuie dus Bois- 
Redon? În închisoarea palatului? 

Regele izbucni în râs. Era un spectacol teribil. Isabela îşi 
muşca buzele pentru a se stăpâni să nu urle. 

— La Huidelonne? Insistă căpitanul. 

— La Răscruce! Condamnat la spânzurătoare! Ca un 
tâlhar! Ca un hoţ! Ca un pungaş prins asupra faptului. La 
Răscruce! La spânzurătoare! 

— Procesul, Sire! Trebuie un proces, se bâlbâi căpitanul. 

— Nici un proces pentru un hoţ prins asupra faptului. La 
drum! La Răscruce! La drum sau cer să vă spânzure şi pe 


voi pentru crima de rebeliune! 

Isabela închise ochii. 

Regele se îndrepta spre ea, o atinse de braţ şi tulburat, cu 
un glas sfârşit, îi ceru: 

— Vino, doamnă. 

Regina şovăi. Înţelesese ce vroia regele şi încerca să 
reziste. 

— Să vin? Unde, Sire? Sunt obosită, lăsaţi-mă să mă întorc 
în apartamentul meu. 

— Vino, repetă regele cu aceeaşi căldură. 

— Unde? Strigă regina. Unde vreţi să mă duceţi? 

— Să vezi cum îl spânzură pe amantul dumitale, răspunse 
regele. 

Ea se retrase clătinându-se. Simţea că inima îi sparge 
pieptul şi că nu-şi mai poate stăpâni plânsul. Era o femeie 
exasperată de pasiunile ei de dragoste sau de ambițiile ei, 
dar era femeie, totuşi, îl iubea pe Bois-Redon? De ce nu? 
Este posibil. Atât de puternic, atât de robust, atât de 
ascultător, sfârşise prin a avea pentru el ceva mai mult 
decât afecţiune, aşa cum ai pentru un câine de casă. El era 
arma ei de atac şi de apărare. Lângă el, de atâtea ori se 
hazardase noaptea în Saint-Pol. Cu el, fără altă escortă, se 
simţea mult mai în siguranţă. Da, îl iubea, ceva mai mult 
decât pe tigroaica sa. 

— Sire, începu ea abia articulând cuvintele, astfel de 
spectacole, după cum ştiţi prea bine, îmi fac rău. Nu voi 
merge! 

Regele se apropie mai mult de ea; se aflau faţă în faţă, îşi 
simțeau respiraţia: 

— Doamnă, amantul dumitale va fi spânzurat. Vei fi acolo. 
Îl vei vedea murind. Dacă nu vii, îţi jur că poruncesc să te 
aresteze pe loc şi că voi cere pentru dumneata pedeapsa 
pentru adulter. Vei fi urcată goală pe un măgar cu capul 
spre coada animalului şi vei fi plimbată prin oraş, în cetate, 
la Universitate. Executorul te va biciui. Hai, doamnă, evită 


acest scandal pentru regatul Franţei pe care de altfel l-ai 
dezonorat destul. Vii? 

— Vin! Răspunse fără ezitare Isabela. 

— Căpitane, dă-i mâna reginei, vrea să asiste la 
spânzurarea nemernicului. 

Era şi asta o cumplită insultă. Când regele şi regina 
apăreau, împreună, protocolul cerea ca numai regele să o 
poată duce de braţ. Căpitanul închise ochii şi întinse palma 
convins că regina îl va refuza, dar imediat simţi atingerea 
unei mâini uşoare şi reci. Deschise ochii şi o văzu pe Isabela 
surâzând! 

Regina se calmase: Nimeni nu va şti ce îşi spusese în sine 
şi ce simţea inima ei atunci. Dar tremuratul dispăruse, 
părea calmă, iar pe buze apăruse un surâs imobil. 

Isabela cobori scările cu un pas ferm sprijinindu-se de 
braţul căpitanului. Lângă ea mergea regele, apoi grupul de 
oameni înarmaţi care îl duceau pe Bois-Redon. leşiră din 
palat. Cortegiul se orienta spre acel teren necultivat din 
vecinătatea turnului Huidelonne cunoscut cu numele „La 
Răscruce”. 

Oamenii din fortăreaţa Saint-Pol înţeleseseră rapid drama. 
După un sfert de ceas, se strânseseră trei-patru mii de 
spectatori pe terenul de lângă Huidelonne: gentilomi din 
palat, garda, halebardieri, arcaşi, oficiali, valeţi de toate 
gradele, o mulţime liniştită. Executorul fusese prevenit în 
grabă şi, din ordinul regelui, venise cu frânghiile gata 
pregătite. În primul rând se afla regele şi lângă el fusese 
plasată regina. 

Şi Bois-Redon? 

Fără să ne îndoim, bietul căpitan a avut în această dramă 
un rol mediocru. Actorii interesaţi au fost regele şi regina. 
El, Bois-Redon a ajuns la spânzurătoare. 

Trebuie spus că, în faţa morţii Bois-Redon a arătat un 
curaj impresionant. Desigur, nu a râs şi nici nu a cântat, dar 
s-a dus spre spânzurătoare cu pas sigur şi chiar a găsit cu 


cale să facă unele gesturi de efect. În faţa spânzurătorii şi-a 
potrivit mustaţa şi a făcut un gest de salut. 

— Aş fi preferat să fiu decapitat. Satârul este mai nobil 
decât ştreangul! 

— Da, i-a răspunsa executorul, dar cu ştreangul merge 
repede. Aţi dori să vă spovediţi? 

— Îmi dai o idee! De ce nu? Spuse Bois-Redon. Ce aş mai 
putea face? Să mă las spânzurat fără spovedanie?! Sfânta 
Fecioară m-ar respinge cu oroare! Vreau un confesor! 

Dorinţa a fost transmisă regelui. Era un lucru sfânt. Nu 
numai că era un drept al condamnaților dar şi o obligaţie. 
Când refuzau erau puşi cu forţa să se mărturisească. 

— Un duhovnic?! Da, sigur că da, are dreptul. Acest Bois- 
Redon nu era chiar păgân. Am să-i dau un duhovnic, unul 
bun de care nu va avea a se plânge, spuse regele. 

Spuse ceva unui gentilom care era în apropiere şi acesta 
plecă în grabă. 

Mulțimea aştepta în linişte. Regele arunca spre Bois- 
Redon priviri sumbre; regina privea fără să vadă, spre 
undeva păstrând pe faţă surâsul acela rece. Aşteptând 
duhovnicul, de douăzeci de ori Bois-Redon şi-a îndreptat 
privirea lui de câine spre ea, în aşteptarea unei mângăieri. 
Nici măcar o clipă ochii Isabelei nu s-au oprit asupra lui. Nu 
pentru că se temea că regele ar fi băgat de seamă. Nu! Pur 
şi simplu pentru că Bois-Redon nu mai exista pentru ea! 

Mulțimea se agita. De spânzurătoare se apropie un 
călugăr voinic. Avea faţa acoperită şi nimeni nu-l recunoscu. 
Lumea făcu totuşi remarca răutăcioasă că era tocmai 
potrivit pentru un munte de om ca Bois-Redon. 

Toţi se retrăseseră chiar şi executorul şi ajutoarele lui 
pentru a-l lăsa liber pe Bois-Redon să se spovedească. 
Cineva spuse: dacă şi spovedania este la fel de lungă ca şi 
duhovnicul, apoi stăm aici până mâine! 

Unii începură să râdă. 

— Grăâbeşte-te Bois-Redon! 

— Hai, cuvioase părinte, strigă altul. 


Apoi tăcură. Neliniştea surdă care apăsa peste Saint-Pol îi 
împiedică pe cei care, ca în alte daţi, doreau să se amuze. 
Nici nu mai îndrăznea cineva să râdă. 

Duhovnicul se apropie de condamnat şi cei doi schimbară 
câteva cuvinte care nu fură auzite. Apoi se auzi gălăgie, 
înjurături: un formidabil duel de înjurături frenetice, 
insulte. 

— Nu vreau, urla Bois-Redon. Câine spurcat! 

Nu vreau să mă spovedesc în faţa lui Brancaillon. Pleacă 
de aici, idiotule, du-te dracului! 

— Ei, zăpăucule, ce importanţă ar mai avea acum?! Se 
înfurie duhovnicul. Pe toţi dracii care au trăit vreodată în 
iad şi pe pământ, eu sunt la fel de bun duhovnic ca oricine 
altul. 

— Piei! Strigă Bois-Redon. Duceţi-mă la ştreang! Nu mă 
las spovedit de un tâlhar! 

— A, mizerabile! Îl insulţi pe Brancaillon! Lovite-ar copita 
lui Belzebuth! Ai să vezi tu, câine, că te va costa asta! 

Lumea îl văzu pe duhovnic cum îşi suflecă mânecile şi 
ridică pumnul asupra lui Bois-Redon. Acesta se puse în 
gardă. Era cât p-aci să se încaiere când mulţimea se mişcă 
şi făcu loc să poată trece un om îmbrăcat în negru. Curând 
se auziră înjurături, oamenii îşi făcură cruce şi se întrebară: 

— De ce are acces liber la Saint-Pol vrăjitorul din Cetate? 
Era Saitano care avansa cu paşi grăbiţi. 

XV. Misterele Marii Opere. 

Ajuns lângă spânzurătoare, vrăjitorul se aşeză între cei doi 
combatanți şi îl fixă cu privirea pe Brancaillon. Pumnul 
acestuia, ridicat pentru a-şi strivi adversarul, căzu inert. 
Sihastrul se retrase şi îşi acoperi faţa: 

— Trăiesc, maestre, trăiesc, se trezi el spunând. 

Sărmanul lui suflet fusese cuprins de spaimă numai la 
vederea lui Saitano. 

— Pleacă, îi ceru acesta. 

— Imediat, imediat răspunse Brancaillon şi plecă scurt 
spre hazul regelui care izbucni în râs. 


— Ei, drace, iată că sihastrul nostru nu vrea să-l 
spovedească pe bravul căpitan al reginei. Vrăjitorule nu ai 
vrea dumneata să-l înlocuieşti? Întrebă cu o veselie 
neobişnuită regele. 

— Saitano se înclină într-un fel aparte, parcă îşi rupea în 
două şira spinării: 

— Dacă doreşte Majestatea Sa... 

— Nu vreau, eu nu vreau! Strigă Bois-Redon. 

Regina, care păruse că nu o interesează soarta 
căpitanului, urmărea scena cu atenţie. Îşi făcu tot felul de 
gânduri şi nu-l scăpă din priviri pe Saitano a cărui apariţie îi 
dădu o licărire de speranţă. 

— Sire, spuse Saitano cu un ton sinistru, Majestatea 
Voastră m-aţi văzut deja la lucru. Ştiţi că pot să uşurez 
chinurile acestui om care va muri... Va muri, înţelegeţi. Este 
un lucru foarte grav, nu-i aşa? Daţi-mi voie să-i fac moartea 
mai uşoară. 

— Fie! Eu vreau să dispară din această lume pentru că a 
ofensat-o... pe regină. Dar nu ţin neapărat să sufere. 

— Patimi, sărmane patimi cât de uşor provocaţi astfel de 
schimbări în destinul oamenilor, îşi spuse vrăjitorul. Viaţă 
imbecilă! Viaţă stupidă!” 

— Vanitate fără orizont. Ce sărăcie, ce demenţă printre 
aceşti atomi care dansează prin praful vieţii! Vorbi apoi cu 
glas tare şi nimeni nu pricepu rostul vorbelor lui. Afară de 
rege care îl aprobă din cap cu un gest sincer. 

Saitano se întoarse spre Bois-Redon. 

— Înapoi! Du-te dracului, îi spuse acesta şi apoi ceru 
călăului: 

— Ei, fă-ţi odată datoria! Pe sfânta fecioară, cât îţi trebuie 
să-i pui unui gentilom ştreangul de gât? 

— Ascultă, sunt trimis de regină, îi şopti Saitano. Bois- 
Redon tresări şi pe faţă îi apăru o licărire. 

— Regina? Întrebă el uimit. 

— Vrei să o aduci în pragul disperării? 


— Eu? Eu care mor pentru ea? Eu care aş consimţi să fiu 
de zece ori spânzurat pentru ea? 

— Bine, atunci, dacă vrei să-ţi păstreze o frumoasă 
amintire, bea din licoarea asta, ceru Saitano în şoaptă şi-i 
plasă un flacon minuscul. Condamnatul îl luă cu discreţie. 

— Licoarea asta este... 

— Un elixir care te va menţine în viaţă, spuse Saitano 
agitat. Vei trăi în inima reginei... 

— Atât, şi-mi este de ajuns, spuse Bois-Redon privind cu 
recunoştinţă spre Isabela de parcă ar fi vrut să-i fixeze 
imaginea în sufletul lui pentru viaţa de dincolo. 

— Vrăjitorule, m-am temut, te-am urât pentru legăturile 
tale cu infernul. Dar dacă ceea ce spui este adevărat, dacă 
acest elixir poate să mă facă să trăiesc în inima reginei 
atunci când nu voi mai fi... vrăjitorule, acum în ultimele 
mele clipe de viaţă, te iert... spuse Bois-Redon şi bău 
conţinutul flaconului pe care, apoi, îl ţinu în palma lui uriaşă 
ca pe un talisman. 

După această scenă, executorul îi petrecu ştreangul peste 
cap şi făcu un semn. Ajutoarele lui traseră frânghiile... 

Corpul lui Bois-Redon începu să se legene în aerul rece al 
iernii. Mulțimea rămase o clipă fără grai. În acea linişte se 
auzi suspinul regelui. Puţini observaseră privirea lui 
amenințătoare aruncată spre regină, şi, cu siguranţă 
nimeni nu ştia cât de mult ar fi dorit să afle de la Saitano ce 
îi dăduse să bea condamnatului. Numai că vrăjitorul 
dispăruse. Regele nu mai avu altceva de făcut decât să 
ceară: 

— Căpitane, o vei escorta pe regină până la palatul său, iar 
acolo vei lua toate măsurile de pază. Acum, când căpitanul 
de gardă al reginei este mort, noi trebuie să-i asigurăm 
protecţia. 

La auzul acestor cuvinte, a acestui ordin care echivala cu 
arestarea reginei, cei din jur avură un moment de derută 
după care îşi spuseră că regele şi-a recăpătat sănătatea şi 
că s-a reîntors la treburile statului. Această perspectivă 


nelinişti o parte din cei ce se găseau lângă rege. Se aflau 
cam patru-cinci sute de oameni ai reginei căreia îi datorau 
starea şi rangurile lor. Auzind ordinul ca oamenii regelui să 
asigure protecţia reginei, aceştia îşi îndreptară privirile 
spre suveran şi nu s-ar putea spune că, în acel moment, 
aveau prea multă admiraţie pentru acesta. 

Regina plecă escortată, mai bine zis înconjurată de 
oamenii regelui. Pe faţa ei palidă apăru un zâmbet 
dispreţuitor şi rece. De lângă turnul Huidelonne aflat în 
apropiere se auzi un hohot de râs. Acolo se afla cineva care 
privea cu o plăcere răutăcioasă acele scene. 

„Recunoştinţa omului, dragostea oamenilor, afecţiune, 
devotament, oh! Cum vă recunosc acum” îşi spuse cu 
satisfacţie individul. 

Regele plecă spre palatul lui însoţit de o mulţime 
entuziastă, surprins şi mulţumit de această favoare de care 
se bucura pe neaşteptate. În jurul lui văzu atâtea feţe 
vesele încât simţi că ceva este nefiresc şi grăbi pasul. 
Entuziasmul creştea, se striga, oamenii se grăbeau să fie 
cât mai aproape de rege. Strigătele se auzeau până în 
grădina palatului din Saint-Pol. 

— Regele este vindecat! Trăiască regele! În acel 
entuziasm se auziră apoi alte strigăte: 

— lată-l pe salvator! Ilată-l pe cel care l-a vindecat, pe 
rege! Acesta era colo, în faţa porţii de intrare meditând încă 
asupra întâlnirii cu vrăjitorul, în Cetate. Freamătul mulţimii 
era prevestitor şi se întrebă ce nenorocire mai putea să iasă 
din toate acestea. Curând se văzu înconjurat de oameni 
care vroiau să-i atingă cu mâna anteriul. 

— Ce dracu vor şi ăştia? Se supără Brancaillon. Trebuie să 
plec cât mai departe! 

Dar nu putu, rămăsese țintuit locului, cu ochii umeziţi de 
lacrimi, şi mâinile întinse spre mulţime. 

— Vai, dacă aceste gânduri vă aduc la mine, poftiţi fraţii 
mei, poftiţi! Daţi! Daţi şi domnul vă va răsplăti cu mila lui. 


Un gentilom fusese primul care îi oferise sihastrului un 
ban de aur. Şi, cum regele se arătase satisfăcut, un altul 
pusese două piese în palma mare şi larg deschisă a lui 
Brancaillon. Apoi, rând pe rând alţi i ofereau bani de argint, 
bijuterii; doamnele îşi smulgeau de la gât colierele şi le 
dădeau tămăduitorului regelui. Curând Brancaillon fu 
nevoit să-şi scoată anteriul şi să-l folosească drept sac 
pentru ceea ce primise. Era o avere care, la început îl făcu 
să râdă, iar mai apoi să plângă. Niciodată nu-şi putuse 
imagina să aibă un astfel de noroc. 

— Să fie oare un tămăduitor adevărat! Se întrebă regele 
sceptic când constată mai bine că înfăţişarea de uriaş a lui 
Brancaillon nu prea se potrivea cu imaginea unui sihastru. 

Curând Brancaillon intră în palat ducând în anteriul lui 
averea pe care o aruncă la picioarele lui Bruscaille şi 
Bragaille. Aceştia scoaseră un geamăt de animale 
înjunghiate. Fără să piardă timpul, Bragaille alergă să 
închidă uşa iar Bruscaille începu să împartă câştigul. 

Împărţirea odată făcută, Bruscaille îşi lua partea leului: 
coliere de aur şi pietre preţioase; Bragaille nu avu nici el de 
ce să plângă iar Brancaillon contempla cu un ochi jalnic 
cele câteva piese care îi mai rămăseseră. 

— Acum e timpul să spălăm putina, spuse Bruscaille. 

— Fără să se prindă careva, adăugă Bragaille. 

— Adică, de ce să o întindem? Întrebă mirat Brancaillon. Şi 
mai ales de ce să nu fim văzuţi? 

— Imbecilule! Îl întrerupse Bruscaille. 

— O, după lovitura asta de maestru pe care ai dat-o... 

— Ce lovitură? Nu înţeleg nimic! 

— După ce ai şterpelit tot ce era în sipet... toţi trei vom fi 
spânzurați. 

Urmă o lungă explicaţie şi, când cei doi pricepură cum 
fusese strânsă colosala avere, amândoi fură cuprinşi de un 
vag regret: o spargere li se părea mult mai firească şi mai 
amuzantă. Dar, cum erau nişte oameni practici, terminară 
prin a constata că nu-i chiar aşa de rău să fii sihastru. 


— Are şi meseria asta părţile ei bune. 

— Meserie? Oricum uite că poţi să dai un ban de-o parte 
pentru bătrâneţe. 

— Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm, reluă Bruscaille, 
să aşteptăm ziua în care vom putea să facem ce-i de făcut. 

Acolo, în ştreangul spânzurătorii, pe Bois-Redon îl legăna 
vântul rece al iernii. Cu gâtul sub ştreang, părea liniştit şi 
împăcat deşi faţa i se învineţise, iar limba îi atârna de un 
cot. 

Sus pe Huidelonne, pe crestele turnului, un stol de corbi îl 
priveau aşteptând să atace. Cercetau zarea să vadă dacă nu 
cumva vor fi deranjaţi când se vor aşeza pe treabă. Un corb 
îşi ridică gâtul, fâlfâi din aripi dând semnalul unui pericol. 
Într-adevăr de parul spânzurătorii se apropia un alt stol de 
corbi. Era ca un nor negru care plana peste albul zăpezii în 
jurul bietului Bois-Redon, acum nepăsător la tot ce se 
întâmpla în preajma lui. Stolul de pe turnul Huidelonne 
începu să se agite. Norul negru fusese alungat şi acum se 
îndrepta spre crenelurile turnului pentru a-şi găsi loc de 
odihnă. Cel care alungase stolul era paznicul de la 
Huidelonne. Trecuse aproape o jumătate de ceas de de 
când Bois-Redon fusese spânzurat. Paznicul făcu un semn. 
Un om îmbrăcat într-un mantou roşu se apropie, îl cercetă 
cu atenţie şi cu mişcări repezi se caţără pe stâlpul 
spânzurătorii. Era Saitano. Acolo, sus, tăie frânghia şi 
spânzuratul căzu în braţele paznicului. Vrăjitorul cobori 
precipitat şi, ajutat de paznic, desfăcu nodul ştreangului şi 
turnă în gura nefericitului Bois-Redon conţinutul unui 
flacon mare. Curând transportară cadavrul în camera 
paznicului şi îl aşezară pe un pat. Saitano scoase 
douăsprezece piese de aur şi le dădu paznicului spunându- 
i: 

— Dacă vei fi înlăturat, vii la mine; vei fi tot la fel de fericit 
ca aici. 

— Crezi! Dacă se află, nu mai ajung la dumneata. Voi lua 
locul lui Bois-Redon, acolo sus. Aşa că nu te îngriji de soarta 


mea. 

— Îmi promiţi că nu vei încerca să intri în camera în care l- 
am lăsat. 

— Nu-i decât o cheie. Încuie şi ia-o! 

Saitano încuie, luă cheia şi dispăru îndreptându-se spre 
palatul reginei. Se părea că era aşteptat căci fu introdus de 
îndată într-un salon în care o găsi pe Isabela. Era aşezată 
într-o canapea, iar o domnişoară de onoare îi citea dintr-un 
roman. Alături, alte trei frumoase tinere brodau. Saitano 
admiră în sinea lui forţa de stăpânire a acestei femei. Se 
aşteptase să o găsească descumpănită, disperată, furioasă. 
Nimic din toate acestea. Regina concedie domnişoarele de 
onoare, se ridică şi, când rămaseră singuri, îl întrebă pe 
Saitano: 

— Ce i-ai dat să bea lui Bois-Redon? 

— Un simplu elixir pentru a-i înlătura spaima. Aşa încât a 
putut să moară fără să-i fie teamă. 

Regina căzu pe canapea. 

— Ah, numai atât? 

— Eu cred că este ceva! Am crezut că vă face plăcere să 
aflaţi că, astfel, căpitanul dumneavoastră a murit fără 
spaime. 

— Lui Bois-Redon nu-i era frică de moarte, răspunse tăios 
regina. 

Se făcu linişte. 

— Aşa cum ştiţi, losant şi Lancelot au plecat fără să 
reuşească să-l facă pe rege să bea din elixirul pe care îl 
pregătisem cu atâta grijă. Păcat! Aş fi fost curios să aflu 
efectul acestei licori. Mai întâi ar fi declanşat o criză 
dementă în timpul căreia... 

— Destul... îl opri regina. Îngerul a vegheat. Asta-i tot. 

— Vreţi să spuneţi Odette de Champdivers? Ea veghea, 
nu? Ar fi trebuit să preveniţi asta. Ea veghează încă, de asta 
să fiţi sigură. Atâta timp cât va fi acolo... 

Tăcu şi liniştea se aşternu din nou şi mai grea şi mai 
profundă. Isabela părea liniştită. Saitano o examina cu 


atenţie şi-şi spuse: „Dacă aş suferi cât suferă femeia asta nu 
ştiu dacă aş rezista dorinţei de a-mi pune capăt zilelor.” 

— Odette de Champdivers nu poate să rămână mult timp 
paznicul nebunului, căci va muri şi ea, rupse tăcerea 
Isabela. 

— Bun! Jean Temerarul a trimis patru oameni înarmaţi să 
o lichideze dar... 

— Este adevărat. 

— Dumneavoastră aţi trimis cu acelaşi gând pe Imperia. 

— Aşa este. 

— Eraţi gata să-l trimiteţi pe Bois-Redon şi nu a mai 
apucat. Acum se leagănă în ştreang spânzurat! 

— Da, aşa este. 

„Pasiuni, pasiuni sălbatice de brute umane, se gândi 
Saitano. Spectacol murdar de porniri morbide în care se 
zbate animalul care nu reuşeşte să ajungă la atitudini 
superioare. Şi cum să ajungă acolo pentru că nu are timp 
într-o viaţă de om. Fiecare generaţie o ia de la capăt, ca un 
Sisif! E nevoie de secole ca efortul să dea o uşoară aparenţă 
de transformare. Fiecărui om îi trebuie eternitatea pentru a 
se transforma până la frumuseţea absolută. Aşteptând, 
trebuie să facem orice pentru distrugerea acestor fiinţe 
sălbatice. Atâta timp cât Viaţa absolută nu va domni în 
univers, Moartea îşi va face lucrarea ei cea mai curată. 
Suferă, omenire, mizerabilă, suferă, disperă şi pieri! , 

— Doamnă, reluă el cu voce tare; dacă omenii ducelui şi 
Imperia nu au reuşit, dacă Bois-Redon este mort cine va 
înfrunta atunci pe invincibila domnişoară Odette? 

— Eu, eu însămi! 

„Mă aşteptam la asta” se gândi vrăjitorul. 

— Dumneavoastră?! 

— Da, eu am s-o ucid! Crezi că îngerul ăsta este de 
neînvins! 

— Da, răspunse scurt Saitano. 

Regina se ridică, masca ei de indiferenţă dispăru. Il luă de 
braţ pe Saitano şi îl scutură violent: 


— Tu ştii ceva, aşa-i? 

— Da, doamnă, şi am venit aici să vă spun. Din fericire 
hazardul m-a adus la timp pentru a-i face un ultim serviciu 
lui Bois-Redon. Eu vă spun, riscaţi să fiţi învinsă de Odette 
pentru că, dacă ea veghează asupra regelui şi ea este 
vegheată, la rândul ei, de cineva. Şi acela este invincibil. 

— Un bărbat? Este vorba de ducele de Burgundia? 

— Nu doamnă. Cel despre care vă vorbesc va veni la 
palatul regelui. Vrea să o vadă pe Odette. Vrea să o întrebe 
ce s-a întâmplat cu... Roselys. Vedeţi, pentru 
dumneavoastră pericolul se complică. Acest bărbat este 
cavalerul de Passavant. 

Isabela scoase un strigăt al cărui înţeles Saitano nu-l 
pricepu. Era un strigăt de bucurie şi de înviere. 

— Fără îndoială, vestea vă surprinde, continuă vrăjitorul. 
Când l-am adus pe acest tânăr, el era condamnat la moarte, 
condamnat de dumneavoastră. L-am dus în catacombe. 
Nimeni nu a ieşit de acolo. Passavant nu a avut nici un ghid 
şi, cu toate astea, a reuşit să scape şi de acolo. 

— L-ai văzut, dumneata? 

— L-am văzut. Şi mai ştiu că trebuie să vină la palatul 
regelui. El mi-a spus. Şi va veni! 

— Să o vadă pe Odette! Se frământa regina. Bine, fie şi 
aşa! Nu are să o mai vadă! Dacă o va mai vedea, eu voi fi 
acolo. Şi, să încerce să ridice mâna asupra mea dacă are 
curajul! 

Saitano se înclină adânc în faţa reginei. Îşi dădu seama că 
Isabela era la capătul emoţiilor: 

Dragoste şi ură, iată ce citea el în sufletul acestei femei 
neobişnuite. Dragoste şi ură, gelozie şi furie, bucuria de a 
şti că Hardy trăieşte, turbarea de a se şti dispreţuită, iată 
sentimentele care o răvăşeau în acele momente pe regina 
Franţei, Isabela de Bavaria. Neputincioasă totuşi, în faţa 
acestor frământări, ea simţi nevoia să rămână singură şi îi 
ceru lui Saitano să se retragă. 


— Doamnă, eu cred că v-am făcut un mare serviciu şi, de 
aceea, umil, vă rog să aveţi bunătatea să mă răsplătiți pe 
măsură. 

— Ce! Se miră Isabela care nu-l văzuse niciodată pe 
Saitano cerând bani. 

— Daţi-mi, vă rog, o autorizaţie în baza căreia să pot ieşi în 
noaptea asta din Saint-Pol. Adăugaţi: împreună cu o 
persoană care va purta o greutate pe umeri. 

— Fie! Sunt încă regină şi pot să dau o astfel de 
autorizaţie dacă chiar ai nevoie. Dar şi eu sunt prizonieră. 
Rămâne deci, să vedem dacă paznicii vor socoti valabilă 
semnătura mea... 

— Doamnă, dumneavoastră aveţi un teanc de ordine în alb 
semnate de regele Charles... 

Isabela tresări. Nu pentru că vrăjitorul rostise vorbe 
pentru care putea să plătească cu viaţa. Nu! Regina realiza 
că putea să întocmească un document de grațiere! Plecă de 
lângă vrăjitor, intră într-o cameră şi se întoarse după câteva 
minute cu un pergament pe care îl întinse lui Saitano. 
Acesta îl luă şi-l ascunse grăbit sub mantoul lui roşu. Îi 
mulţumi reginei şi apoi ieşi din palat ţinând drumul spre 
Huidelonne. Ajuns aici se duse la temnicer, cu care întinse 
un lung taifas, fără însă să intre în camera în care se afla 
cadavrul lui Bois-Redon. Se făcuse seara şi el încă mai 
aştepta acolo. Spre ora nouă intră în sala în care Bois- 
Redon, cu ochii deschişi şi ficşi, îşi dormea somnul pe care 
fiecare creatură a acestui pământ îl cunoaşte o singură 
dată. 

Temnicerul înfăşură cadavrul şi-l târî până la poartă unde 
îl aşeză într-o şaretă cu două roţi pe care începu să o tragă 
prin zăpadă. Saitano mergea în faţă şi mormăia fără ca 
paznicul să înţeleagă ceva. Sosiţi la ieşirea din Saint-Pol, 
vrăjitorul arătă autorizaţia. Paznicul deschise înjurând şi 
plângându-se că un mizerabil complice al infernului îi strică 
somnul în puterea nopţii. Saitano, transportă cadavrul în 
casă şi-l puse pe masa de marmură. Apoi îl conduse pe 


paznic la ieşire şi încuie uşa în urma lui. Se întoarse, se 
aşeză lângă cadavru, începu să contemple. Cine ştie în ce 
speculaţii filosofice se afundase acest ciudat individ, nebun 
cu siguranţă, pe care îl frământa ideea să înţeleagă 
misterele vieţii şi locul sufletului în fiinţa umană. 

Într-un târziu se ridică, se duse la dulapul lui, luă 
manuscrisele furate de la Nicolas Flamel, pe; care le 
adnotase printre rânduri şi începu să le citească pentru a 
mia oară, deşi le ştia pe dinafară. O tristeţe nemăsurată i se 
aşezase pe chip. De trei ori se ridică şi de trei ori se duse la 
dulapul lui, de fiecare dată aducând un alt flacon. Apoi, cu 
un gest distrat, aruncă faimoasele manuscrise, se apropie 
de Bois-Redon şi căzu din nou în contemplare. 

„ÎL văd ca şi atunci când mi-a adus, aruncat, pe umerii lui 
puternici, copilul de care aveam nevoie pentru cercetările 
mele. L-a aruncat pe masă şi a plecat uitându-se la mine de 
parcă vroia să mă blesteme. Copilul a devenit invincibilul 
cavaler... Passavant, iar el, Bois-Redon i-a luat locul pe 
masă. Fii sigur că pe tine nu te aşteaptă bisturiul, spuse 
Saitano masând fruntea rece a cadavrului. Tu nu-mi vei 
servi pentru marea tentativă de transfuzie de sânge viu. Tot 
ce-ţi cer, sărmane, este un semn, un semn oricât de slab ca 
probă că elixirul vieţii a putut lupta împotriva morţii. 
Cadavru, tu nu eşti decât un câmp de luptă.” 

Se ridică, ridică pumnul spre cer amenințând: „Un semn! 
Nu cer decât un singur semn de viaţă. Vreau ca acest 
cadavru să dovedească puterea licorii pe care a născocit-o 
Flamel şi pe care eu am perfecţionat-o.” 

Tăcu din nou, ascuţindu-şi auzul. 

„Nu, nu a sosit încă momentul. Ce greu trece timpul! La 
miezul nopţii, atunci se va întâmpla.” 

Începu să se plimbe şi nu se mai uită nici la cadavru, nici la 
manuscris şi nici la cupa în care preparase noua licoare. 

„Prostimea crede că timpul este la fel, că ceasurile se 
scurg, unul după altul, indiferent. Miezul nopţii este 
altceva: e clipa aceea în care o zi moare şi alta se naşte. 


Este clipa misterului. Atunci trebuie să se înfăptuiască tot 
ce ţine de mister.” 

Reveni la masă şi iarăşi se abandonă contemplaţiei. 

„Ceas după ceas se scurge viaţa omului. Generaţie după 
generaţie se scurge viaţa umanităţii. Şi fiecare generaţie o 
ia de la capăt împingând aceeaşi stâncă la poalele muntelui 
fără să vadă vârful acestuia, pierdut în norii eternității.” 

Se opri. Orologiile din Cetate băteau miezul nopţii. Saitano 
luă cupa şi împingându-i bărbia, turnă în gura cadavrului 
substanţa pe care o pregătise. Aruncă apoi cupa şi neliniştit 
aşteptă semnul. 

Un minut, un altul... Timpul trecea şi durerea aşteptării 
ajunse la paroxism. Vrăjitorul tremura din toată fiinţa lui. 

— Nimic! Nimic, nici un semn. Bois-Redon era mort. 
Numai chipul morţii îl mai percepea acum. Căzu în 
genunchi şi, urlând, începu să dea cu capul de dalele reci, 
scoțând strigăte de disperare. 

Uşa se deschise şi apăru Geraude. Aceasta se uită la 
Saitano şi când văzu cadavrul lui Bois-Redon scoase un 
țipăt înfiorător care îl aduse la realitate pe vrăjitor. 

— Ce faci aici? leşi afară! Pleacă! Femeia nu-l ascultă. 
Arăta cu mâna întinsă spre cadavru. 

— Ce s-a întâmplat? Răcni Saitano. Femeia nu răspunse şi 
continuă să ţină mâna întinsă spre masa de marmură. 
Saitano, dintr-un salt ajunse lângă cadavru. 

Bois-Redon palpita; era scuturat parcă de friguri, ceva îi 
agita mâinile şi picioarele. Cu mâna dreaptă făcea un gest 
evident de a se ridica... ochii, deschişi până atunci, se 
închiseseră... un frison îi scutura faţa... Semnele că trăieşte 
erau vizibile, fără putinţa de a fi tăgăduite. Saitano închise 
pentru o clipă ochii. Câteva minute vrăjitorul nu mai putu 
face nimic. Făcu un efort să se controleze şi, când îşi 
recâştigă calmul, fugi la dulap, luă un flacon şi, cu 
precauţie, turnă pe limba lui Bois-Redon o picătură. Efectul 
a fost teribil. Bois-Redon se întinse, se încorda, se ridică în 
arc sprijinindu-se în cap şi picioare şi scoase un sunet. 


— Vorbeşte! Se bucură ca un nebun Saitano. Vrea să 
vorbească! Va vorbi! 

Brusc, corpul se înmuie şi redeveni ca mai înainte; un 
cadavru absolut inert; buzele continuau să se agite; ochii 
erau închişi, faţa rigidă, numai buzele încercau să 
articuleze ceva. 

— Vorbeşte! Răcni Saitano, hai vorbeşte! Mă auzi! 
Înţelegi? Ştii cine sunt? 

— Eu... sunt... 

Erau, oare, cuvinte? Erau frânturi de sunete, începuturi 
de vorbe, sunete moarte dacă se poate spune aşa ceva. Dar, 
Saitano, el înţelegea, auzea? îşi duse urechea cât mai 
aproape de gura cadavrului. Cadavrul vorbea! Încerca să 
vorbească! 

— Eu sunt... oh! Eu... sunt... 

— Cine eşti, spune? Îi ceru Saitano. 

— Oh, lasă-mă! Nu vezi că... de azi dimineaţă eu sunt... 
mort! 

— Mort! Reluă Saitano. 

În spatele lui se auzi un zgomot surd. Saitano deveni 
precaut fără să scape din atenţie vorbele cadavrului. 

— Lasă-mă... vezi bine... mort... eu sunt... mort... lasă-mă 
în moarte! 

Extenuat de groază, Saitano continuă să asculte. Încet- 
încet sunetele se stinseseră şi nu se mai putu auzi şi 
înţelege nimic. Buzele lui Bois-Redon încremeniră pentru 
vecie. 

Vrăjitorul rămase mult timp lângă cadavru luptând 
împotriva asaltului furios al sentimentelor sale. Era, la 
rândul lui, insensibil, imobil, cu ochii pierduţi. Se ridică, 
privi în jurul lui şi constată că se făcuse deja ziuă. Atunci 
începu să tremure. Acest om care disecase atâtea cadavre 
şi petrecuse atâtea nopţi lângă morţi, acest căutător pentru 
care moartea nu era decât o problemă de rezolvat, acum se 
afla sub imperiul unor emoţii pe care nu le mai cunoscuse 
niciodată. Şi toate veniseră pe neştiute. Se simţi slab, 


dezarmat, incapabil de a lupta împotriva acestei impresii pe 
care niciodată nu o analizase. Era teama. Era 
nemaipomenita descompunere a organismului gândirii. 
Teama... Puţini oameni se pot lăuda că au cunoscut cu 
adevărat teama şi că au putut să o suporte. 

— Vorbise? Era adevărat? Da, elixirul oprise moartea. Da, 
Bois-Redon fusese suspendat deasupra prăpastiei morţii, 
fără ca totuşi să poată scăpa. În el supravieţuiseră câteva 
senzaţii. Vorbise din hăul morţii. Vorbise fără ca viaţa să mai 
pâlpâie în el... 

O groază cumplită îi cuprindea sufletul lui Saitano. Îşi 
dădu seama că el, omul misterelor, mergea alături de 
aceste mistere. Se văzu singur şi i se păru că mai bine ar fi 
murit, mai bine renunţa la visul lui de eternitate decât să 
rămână lângă acel cadavru. Reuşi să se smulgă din acel loc 
şi o chemă pe Geraude. Propriul lui strigăt, repetat imediat, 
îl făcu să tresară: 

— Geraude! 

Alergă, se împiedică de ceva; înţelese imediat de ce se 
împiedicase şi începu să urle: 

— Geraude! Deşi ştia că femeia se afla acolo, jos, la 
picioarele lui, căzută pe pragul uşii. Îngenunche şi constată 
că Geraude murise, murise de teamă, în clipa în care 
constatase că Bois-Redon începuse să vorbească. Braţul ei 
rămăsese întins spre masa de marmură de parcă ar fi vrut 
să denunțe înspăimântătorul mister. 

Saitano se aplecă deasupra femeii. Capul îi plesnea de 
durere, mintea îi rătăcea, pierdu sensul lucrurilor obişnuite. 
Alte sensuri îl frământau... sensul lucrurilor pe care nu le 
ştia, sensuri necunoscute care făceau din el un om fără 
pereche. 

Forţa care îl strângea de găt, îl dobori. Se aplecă până 
atinse corpul lui Geraude, moartă, moartă de frică, din care 
ţâşnea ca un fluviu sentimentul groazei. 

XVI. Averea lui Passavant. 


Într-o dimineaţă, la opt zile după ce se cunoscuseră, 
Tanneguy du Chatel şi cavalerul Passavant se aşezară la 
taifas. Mâncau la han şi se bucurau de vinul bun allui 
Thibaud. 

La al treilea rând de vin, lanneguy socoti că a venit 
vremea să-l bârfească pe hangiu. 

— Imaginează-ţi că acest zgârie-brânză pretinde să 
păstreze pentru el cele treizeci sau patruzeci de vedre din 
vinul ăsta. Este adus de jupânul Froissart de la Champagne. 
Îți spun p-a dreaptă că după cel roşu nu mă prea dau în 
vânt; ăsta alb mă înnebuneşte; se urcă uşor la cap! Ce zici 
de ăsta alb? 

— Ce să zic, ne luptăm din greu cu ce avem pe masă. 

— Da, am băut tot. Când o să vadă Thibaud pică jos ca 
trăsnit. 

— Nu-l vaiet eu. Se drege cu cel roşu. lanneguy mai dădu 
peste cap încă un pahar. 

Îţi ardea să mergi la Saint-Pol dar acum, în aceste clipe, eu 
găsesc că viaţa îşi are aici farmecul ei. Le dau cu tifla 
Burgunzilor; mâncăm bine, bem bine. Dormim rău, însă. Ah, 
prietene, de ce tot dăm noi târcoale fortăreței ăleia numai 
noaptea? 

— Păi ziua dormim! 

— Da, da, aşa, că bine zici! 

— Trebuie să o găsesc pe Roselys. 

— Cine este această Roselys? Şi de ce o cauţi? 

— Să-i dau dota, spuse Passavant surâzând. Ori, pentru 
asta trebuie să o găsesc mai întâi pe domnişoara 
Champdivers, care se găseşte în Saint-Pol. Acum înţelegi? 
Este logic? 

Da, bineînţeles, dar o să vezi că logica dumitale ne va 
conduce la ştreang. 

În acea clipă Thibaud îşi făcu apariţia în pragul uşii. 
Surâdea satisfăcut. Tanneguy îi făcu semn. Preacinstitul 
hangiu se apropie şi schimbă veselia cu regretul. 


— Preabunii mei nobili, spuse el fără menajamente, 
trebuie să aflaţi că am văzut dând târcoale hanului nişte 
figuri care bănuiesc a fi rău intenţionate. Să fi aflat, oare, 
de prezenţa domniilor voastre aici?! 

— Drace! Strigă Tanneguy. Passavant se ridică, îşi trase 
spada şi se duse să arunce o privire prin curte. 

— Jupâne Thibaud, în cazul în care va fi scandal, te previn 
că de data asta nu mai poţi să te ascunzi în cufăr. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că acolo am ascuns eu averea mea. Priveşte! 
Passavant ridică capacul. Când văzu ce se afla în cufăr 
Thibaud scoase un strigăt de bucurie după care ieşi 
alergând. 

— S-a ţicnit, spuse Passavant văzându-l cum aleargă fără 
să spună un cuvânt. 

— Din cauza ducaţilor lui Ephraim. Dar ia spune-mi, dragă 
prietene, de ce dracu i-ai arătat toţi banii. Ia, uite-l că se 
întoarce! Auzi-l cum urcă scările gâfâind. 

— Numai să nu fie un nebun violent... 

Thibaud reapăru, dar nu aşa cum îşi imaginau cei doi, ci cu 
un pergament de toată frumuseţea: 

— lată, domnii mei, nota de plată a cavalerului Passavant. 
Nota domnului cavaler se ridică la suma... 

— Bine, bine jupâne. Nu am nevoie să-mi arăţi suma 
pentru că nu pot încă să-ţi plătesc. 

Thibaud ridică sprâncenele bănuitor. 

— Domnia ta nu se mulţumeşte numai că mă ruinează, îşi 
mai şi bate joc de mine. 

— Domnia mea nu te ruinează, pentru că în fiecare zi, 
căpitanul plăteşte şi cota mea. Domnia mea nu-şi bate joc 
de dumneata... 

— Dar... averea de acolo? Arătă Thibaud spre cufăr, 
dumneavoastră sunteţi un om bogat. 

— Averea asta nu este a mea, jupâne. 

— Da, spuse Tanneguy, este dota lui Roselys. 


Passavant nu minţea. Ar fi crăpat de foame şi nu s-ar fi 
atins de banii de dotă a lui Roselys. Este adevărat că, un 
diamant îl oferise lui Tanneguy dar aceasta era o 
recompensă pentru că îl ajuta să păzească importantul 
tezaur. Bijuteriile le schimbase la Ephraim pe scuzi de aur 
aflaţi acum în acest cufăr al lui Thibaud. A doua zi după ce 
făcuseră schimbul, însoţit de Tanneguy, Passavant luă 
drumul castelului Pierrfonds în speranţa de a primi de la 
ducesa de Orleans alte amănunte despre Roselys. Ajuns la 
castel, decepţia a fost mare: ducesa, pradă unei tristeţi 
sfâşietoare trebui să plece, sub escortă, undeva. Unde? 
Nimeni nu putu să-i spună. 

— Mai avem o şansă, spuse Passavant, dacă-mi aduc eu 
aminte, vrăjitorul mi-a zis să întreb la Saint-Pol despre 
Roselys şi acolo să o caut pe domnişoara Odette de 
Champdivers. Aşa că, înapoi, la Saint-Pol! Trei ore le 
trebuiră să-şi odihnească şi să-şi hrănească frumoşii lor cai. 
La întoarcere spre Paris, au luat drumul prin Dammartin şi 
s-au oprit la hanul Bienheureux Saint Eloi. Passavant lăsă 
impresia că nu mai recunoaşte pe tânăra şi frumoasa 
hangiţă care, atât de delicat, refuzase cândva să primească 
plata pentru masa care i-o oferise. 

După formula lui Tanneguy, cei doi călători au mâncat bine 
şi au băut şi mai bine. 

Tânăra frumoasă îi servi cu discreţie. Îl recunoscuse pe 
Passavant şi îşi spuse că, nici de data asta, nu se va 
îmbogăţi de pe urma unor astfel de clienţi. Totuşi, îi servi cu 
ce avea mai bun. La sfârşitul mesei, Tanneguy plăti bine. 

După masă, ajutaţi de tânăra hangiţă, cei doi urcară în şa. 
Era seară. În faţa peronului înainte de a pleca, hangiţa 
aduse încă două ulcele cu vin pentru cei doi călători. O 
umbră de tristeţe îi întuneca privirea. După ce bău, 
Passavant lăsă să cadă în ulcică un obiect. Zgomotul îi 
atrase atenţia tinerei care se uită curioasă şi spre uimirea 
ei, descoperi că-i un obiect preţios. Passavant se aplecă şi o 
sărută. 


— Un diamant! Se sperie ea. 

— Nu-i de la mine, răspunse Passavant, este din partea 
sărmanului cavaler care, acolo, pe platoul Voliard, a mâncat 
cu atâta poftă la masa pe care i-ai servit-o cândva... 

— Şi sărutul? Întrebă hangiţa râzând. 

— Asta da, este din partea mea. O fac din toată inima, 
frumoasă gazdă şi nu am să te uit niciodată. 

Cei doi plecară. Întunericul îi înghiţise de mult dar tânăra 
hangiţă se afla încă în drum încercând să le mai zărească 
măcar umbrele. 

Câteva zile la rând Passavant încercă să pătrundă în 
fortăreaţa Saint-Pol. În zadar. 

— Dacă merg la intrarea principală, ştiu, există poruncă 
de la regină să nu intre nimeni. Ei, şi, ce poate să mi se 
întâmple? Ajung la Huidelonne, îi spuse el lui Tanneguy. 
Trebuie să fac ceva ca să-i pot da lui Roselys dota care îi 
aparţine. 

— Îi aparţine... hm... mormăi Tanneguy. Te sfătuiesc să nu 
te arăţi ziua la Saint-Pol. 

Acum să ne întoarcem la momentul în care Thibaud i-a 
prevenit pe cei doi că, afară, împrejurul hanului au apărut 
figuri suspecte. Când acesta coborâse a doua oară pentru a 
aduce acea faimoasă notă de plată care, şi de data asta, avu 
atât de puţin succes, Tanneguy începu să cerceteze de la 
fereastră mişcările din jurul hanului. 

— Ei bine, dragul meu, trebuie să ne mutăm cuibul. 

— Da, dar nu înainte de a pune la adăpost tezaurul. 

— Drace, aşa e, tezaurul frumoasei invizibile, micuţei 
zeițe. Dar unde nobilul meu prieten, unde să ascundem 
dota Roselindei. 

— Roselys, îl corectă Passavant. 

— Gata, ştiu. Transportăm toţi aceşti ducați ai lui Ephraim 
la mine. Casa mea nu este supravegheată. Nimeni nu ştie că 
suntem în Paris. 

— Bine. Hei, jupâne Thibaud! 

— Hei, hangiul infernului, strigă Tanneguy. 


Thibaud nu avea de unde să ştie ce-i frământa pe oaspeţii 
lui aşa că nu se grăbi. Urcă scara ţinând în mână două 
ulcele cu vin. Când îl văzură, cei doi izbucniră în râs. 

— Ehei, iată un alt vin. Tot alb. Dacă aţi intra în pivnițele 
mele! 

— Asta ce mai este? 

— Vin din Saumur, răspunse grav Thibaud. Le umplu 
paharele, radiind de satisfacţie. 

— Te rog, pune şi în paharul dumitale, ceru Passavant cu 
politeţea lui de mare senior. 

Thibaud salută şi se supuse cu familiaritate invitaţiei, 
bucuros de gestul care îl flata atât de mult. 

Tanneguy băuse şi acum jura că este în stare să taie 
urechile oricărui crâşmar din Paris care ar cuteza să 
susţină că are un vin comparabil cu cele de la „Scroafa 
spânzurată”. 

— Acum, jupâne Thibaud, trebuie să ştii că hanul dumitale 
va fi atacat de oameni care ne vor răul. Nu te teme! Suntem 
aici pentru a-l apăra. 

— În cazul ăsta nu mai rămâne piatră pe piatră. 

— Nu-ţi fie teamă! Te rugăm, însă, altceva. Ia sacul acesta 
cu bani, coboară-l cu grijă şi pune-l cu alţi saci pe un cal. 
Caută-l pe Perinet şi spune-i să conducă el calul. Vom fi cu 
el, îl vom escorta noi şi-i vom arăta drumul. 

Lăsând în grija lui Thibaud toată această pregătire, cei doi 
se echipară şi coborâră în faţa hanului. Când ajunseră jos, 
Perinet apărea din curte ţinând de frâu un cal pe spinarea 
căruia se legănau doi saci obişnuiţi. Thibaud, de a cărei 
onestitate nu s-au îndoit o clipă cei doi, se ocupase de toate: 
coborâse în grabă preţioasa dotă a lui Roselys, pregătise 
calul şi-i ceruse lui Perinet să aibă grijă de animal şi de 
bagaje. Văzându-i plecând, o mică nelinişte îi rămăsese în 
suflet: se vor întoarce ei în două ore pentru a-i apăra hanul? 

— Ei, nu-i nimic! Mai bine să apere averea aceea. Aici, mă 
descurc eu singur. 


Cei trei plecaseră. Străzile erau liniştite. Passavant şi 
Tanneguy inspectau cu grijă drumul. Casa lui lanneguy se 
afla în Saint-Antoine aşa că nu avură prea mult de călătorit. 
Povara prețioasă fu transportată în casa lui Tanneguy. Pe 
drum Perinet îşi aduse aminte că, atunci când a descărcat 
sacul, s-a auzit un zgomot ciudat. „Să fi pierdut eu ocazia 
de a mă fi îmbogăţit?!” se întrebă el. Tot frământându-se 
nici nu văzu pe cei doi oameni care păzeau casa la care 
dusese sacii. Unul dintre aceştia se îndepărtă, celălalt, 
rămase să spioneze în continuare. 

Casa lui Tanneguy era o construcţie solidă, placată de 
două turnuri spre vest. Căpitanul trăia aici singur, ca 
oricare burlac căruia nu-i place să-şi complice existenţa cu 
o femeie sau cu copii; avea doi valeţi, opt oameni cu escortă 
de război şi trei femei care se ocupau de bucătărie şi de 
întreţinere. Toţi, însă, fuseseră învoiţi pe perioada în care 
căpitanul luase hotărârea de a-şi păcăli duşmanii cu 
plecarea lui în afara Parisului. Deci, micul castel era în 
aceste zile pustiu. 

Tanneguy îşi făcu o plăcere din a-i arăta încăperile lui 
Passavant. Din pod până în sala de onoare, totul era aranjat, 
mobilat cu gust. Sala de arme îl incintă în mod deosebit pe 
Passavant. Aproape două ore îşi pierduseră cu vizitarea 
casei, cu aranjatul tezaurului şi, bineînţeles, cu degustatul 
vinului. După care, se hotărâră să se întoarcă din nou la 
„Scroafa spânzurată.” 

Erau pe punctul de a pleca când, din stradă, auziră: 

— Îndepărtaţi-vă de aici, nemernicilor! Lăsaţi strada liberă 
dacă nu vreţi să fiţi rupţi în bătaie! 

— Asta-i vocea lui Ocquetonville, spuse Tanneguy. 

— Este şi Scas cu el, îl aud cum dă ordine. 

Erau într-un vestibul mare în care se aflau îngrămădite tot 
felul de mobilă şi obiecte care nu-şi găsiseră încă locul 
potrivit. Îşi făcură repede un plan şi baricadară cu aceste 
obiecte intrarea. 

— Acolo! Arătă Tanneguy. 


— Ferestrele? Întrebă Passavant. 

— Nu, lasă-le că sunt întărite cu bare de fier, nu pot ei să 
intre pe acolo. 

— Ah, nu pot să facă ceea ce am făcut eu? 

Tanneguy nu înţelesese întrebarea; de acum era obişnuit 
cu vorbele în doi peri ale lui Passavant. Urcară amândoi la 
etaj. Tanneguy se apropie de fereastră şi privi spre stradă. 

— Pe toţi dracii! 

— Ce? Te pomeneşti că nici în seara asta nu ajungem la 
Saint-Pol! 

— Nici mâine! 

— Nici poimâine, niciodată, conchise Passavant. Ah, 
sărmanul meu căpitan, am impresia că din cauza mea ai 
nimerit într-un roi de viespi. 

— Aş, mai degrabă dumneata eşti păgubit că te-am adus 
aici. 

— Să nu spunem prostii! Îl întrerupse Passavant. Ia să 
vedem câţi sunt şi să vedem ce şanse avem. 

— Crezi că avem vreo şansă? 

— Da, eu ştiu să calculez ca lumea. 

Cei doi se aplecară peste fereastră şi în acel moment, la 
apariţia lor cei din stradă începură să urle. Un grup de 
oameni înarmaţi, care purtau însemnele casei de 
Burgundia, ocupa strada chiar în faţa intrării în casa lui 
Tanneguy. 

— lată-i, iată-i strigară aceştia. 

— Predaţi-vă desfrânaţilor, urlă Scas. 

— Tanneguy, nemernicule, ţi-am adus restul, strigă 
Ocguetonville. 

— Domnul vrea pielea lui Passavant pentru a-şi tapiţa 
scaunul. Insultele, înjurăturile, râsul batjocoritor veneau 
din toate părţile. 

— Ptiu, ce urlete, spuse Tanneguy. Suntem pierduţi. 

— Sunt douăzeci - treizeci, spuse Passavant. 

— Să-mi fie cu iertare, i-am numărat şi eu şi sunt şaizeci. 


— Da, dar Scas şi Ocguetonville nu contează. Ei vor muri 
de mâna mea. 

— Chiar crezi ce spui? 

— Sunt sigur! 

— Bine, dar după mine mai rămân cincizeci şi opt. 

— Da, căpitane, dar vei fi de acord cu mine că, la prima 
ciocnire, fiecare din noi va dobori şase. Asta face 
doisprezece. Mai rămân, deci patruzeci şi şase, nu. 

— Aha, deci asta era. Bine, şase de căciulă! 

— Rămân patruzeci şi şase. Noi suntem doi, deci fiecăruia 
îi revin douăzeci şi trei. 

— Ah, drace! Asta înseamnă la dumneata să calculezi 
bine? 

— Am făcut vreo greşeală? Ia bine seama, noi facem, 
fiecare, cât doisprezece din cei care aşteaptă să ne jupoaie. 
Era ceva nefiresc în toată această discuţie, o fanfaronadă 

în realitate care pe mulţi i-ar fi făcut să râdă dacă ar fi 
auzit-o. Dar Passavant vorbea cu atâta fermitate încât 
Tanneguy se lăsă convins de acele calcule. Îşi trase spada şi 
se hotări: 

— Bătălie ca în iad, asta va fi. Dacă o fi să mor, cavalere, 
apoi nu-mi va părea rău. Voi fi alături de dumneata până în 
ultima clipă. 

— Ia te uită, aduc o bârnă. Ce, vor să forţeze uşa?! 

— Uşa mea? Uşa mea frumoasă, din stejar sculptat?! 

— Aşteaptă! 

Un zgomot surd răbufni în stradă, urmat de strigăte 
furioase. 

— Da, ăştia vor să intre chiar pe uşă, continuă Passavant. 
la să vedem, nu ai nimic prin casă cu care să spargem 
fereastra asta. Trebuie să o degajăm cât mai repede. 

Fereastra de care vorbea Passavant era chiar deasupra 
intrării pe care cei din stradă o luaseră cu asalt. 

Tanneguy aduse două topoare şi, în timp ce jos, oamenii lui 
Scas loveau puternic în uşă, cei doi demolară fereastra. 

— Vai, fereastra mea! Se vaită lanneguy. 


— Aşteaptă, ce dracu! Ai să faci la sfârşit socotelile. Mai 
târziu şi, bineînţeles, la sfârşit. 

La căderea ferestrei, cei de jos se aruncară în lături şi 
chiar începură să bată în retragere, urlând şi înjurând, 
întrebându-se dacă cei asediați nu înnebuniseră deja. 

— Bine! Strigă Scas, izbucnind în râs. Îşi sapă singuri 
groapa, teama i-a înnebunit. 

— Atacaţi, spargeţi uşa, porunci Ocquetonville. După 
prima lovitură Tanneguy cobori rapid şi întări baricada. 

— Atenţie, strigă Passavant. 

— Trece şi asta! 

— Trece pentru că am dărâmat fereastra care te-a 
costat... Bârna lovea puternic în uşă. Atunci, cei doi ridicară 
un dulap pe fereastră şi îl împinseră. Un urlet înfiorător se 
auzi din stradă. Passavant se aplecă şi numără: 

— Cinci. 

— Scoşi din luptă? Întrebă Tanneguy. 

— Doborâţi, striviţi, nu ştiu, dar îi văd cum se târăsc pe 
stradă ca viermii. Să continuăm. 

Jos, cei cinci erau scoşi din zona periculoasă. Bârna fusese 
abandonată, iar atacatorii se retrăgeau în dezordine. 
Ocquetonville strigă ameninţător: 

— Înapoi, nu plecaţi. Ridicaţi bârna asta şi daţi-mi-o mie! 
Câini blestemaţi, vă este frică... 

— Ei, da, asta este, îl aprobă Passavant. 

Vreo zece oameni ridicară berbecul şi îndemnându-se cu 
strigăte de ura! Ura! Loviră cu sete. Uşa cedă, o fantă mare 
se făcu prin desprinderea unor scânduri masive de stejar şi 
prin această fantă, cei din stradă putură să privească în 
interior. Un imens cufăr baricada în continuare intrarea. 
Alţi oameni luară berbecul şi se precipitară spre uşă. Cei 
doi prăbuşiră un cufăr care strivi trei dintre asediatori. Uşa 
cedă. Scas şi Ocquetonville se lansară urlând, fiecare având 
în mână topoare cu care loveau cu furie în dreapta şi în 
stânga. În urma lor, cei mai curajoşi încercau să-şi facă loc 
printre obiectele răsturnate. De sus, cei doi aruncau cu 


scaune în cei care dădeau năvală. Din nou aceştia bătură în 
retragere. Câteva minute se produse o confuzie de 
nedescris şi, brusc, bătălia încetă. 

— Asaltul n-a reuşit, spuse Passavant. 

— Da, încep şi eu să cred că ai dreptate... Ocgquetonville se 
pregătea, totuşi, pentru un nou atac. 

În acel moment, Passavant apăru la fereastră. Era lac de 
sudoare. Ochii îi sticleau. Ridică mâna şi mulţimea tăcu. 

— Scas, Ocquetonville! 

— Ce i-ai făcut lui Courteheuse, răcni Ocquetonville. 

— Ceea ce vă voi face şi vouă, răspunse Passavant. Mai 
devreme sau mai târziu, de mâna mea veţi muri amândoi. 
Dar, iată ce vă propun. Voi cobori în stradă. Cei care vă 
însoțesc să promită că nu mă atacă. Şi eu mă voi lupta cu 
voi amândoi... 

— Să avem iertare, interveni Tanneguy, trebuie să am şi eu 
partea mea. 

— Linişte! Ceru Passavant şi căpitanul se retrase. Aici, eu 
vorbesc. Scas şi Ocquetonville, amândoi împotriva mea! 

— Câine blestemat, urlă Scas alb de furie, cine te crezi? 

— Coboară! Îi porunci Ocquetonville. Coboară şi voi scoate 
măruntaiele din tine. 

— În doi poate reuşiţi să scăpaţi de mine... 

— Poate? Urlară cei doi. 

— Acceptaţi? Dacă da, salvaţi viaţa la atâţi oameni de ai 
voştri. Şi voi, cei care aţi venit aici, ascultați! Noi putem să 
rezistăm zile întregi. Avem tot ce ne trebuie, iar voi aţi 
văzut ce vă aşteaptă. Dacă reuşiţi să treceţi de intrare, nu 
puteţi urca scările. Sau nu înainte de două ceasuri. Apoi, 
mai sunt şi alte ieşiri. Casa are două etaje. Vă lăsaţi oasele 
de pomană pe aici. Gândiţi-vă bine şi hotărâți. Cereţi 
stăpânilor voştri să accepte propunerea mea. Dacă refuză, 
vă voi considera nişte bravi condamnaţi dar pe ei îi voi 
considera nişte laşi ordinari. 

La aceste cuvinte, Ocquetonville şi Scas, turbaţi, se 
năpustiră spre uşă, lovind cu putere în baricada ridicată. 


Un nou tumult cuprinse strada. Passavant dispăru de la 
fereastră şi mulţimea, ca trăsnită, încetă să mai urle. 

— Pe toţi aghiotanţii lui Scaraoţchi, crezi că am să te las să 
cobori singur? 

— Da, numai să accepte. Taci odată, căpitane. Asta este 
singura şi ultima mea şansă să mă ţin de jurământul pe care 
l-am făcut la căpătâiul ducelui de Orleans. 

— Dar, înţelege pentru numele lui Dumnezeu, că vei fi 
ucis. Scas şi Ocquetonville sunt vicleni şi puternici. 

— Taci, te rog. Îi voi ucide... Şi, atunci, suntem şi noi 
salvaţi. Fără căpetenie, oamenii lor nu vor mai îndrăzni să 
atace. Şi, la urma urmei, dacă voi fi omorât, îţi mai rămâne 
şi dumitale ceva de făcut. Cobori în pivniţă! 

— Asta da, acum înţeleg şi sunt de acord. 

— Bine. 

Passavant apăru din nou la fereastră. Cei de jos se 
împărţiseră în două grupuri care baricadau strada în 
dreapta şi în stângă casei lui Tanneguy, lăsând între ele un 
spaţiu mare. În spatele lor, se adunase mulţimea atentă la 
fiecare vorbă, la fiecare mişcare. 

Scas şi Ocguetonville apărură în spaţiul gol, pregătiţi de 
luptă. 

— Bine, acceptăm lupta spuse Ocquetonville. 

— Unul după altul, adăugă Scas. 

— Domnilor, nu am nevoie de generozitate. Nu accept. Nu 
vreau nimic de la voi. Mă voi lupta cu amândoi. 

Cavalerul Passavant coborî. În urma lui Tanneguy îi împuia 
capul cu tot felul de sfaturi: ai grijă! Satanele astea sunt 
capabile de orice. 

Passavant nu-l lăsă să iasă în stradă. 

— Ascultă, dacă mă însoţeşti, ăştia sunt capabili să creadă 
că am pus ceva la cale. Atunci se consideră dezlegaţi de 
promisiune şi ne vor masacra. 

— Aşa e, aprobă Tanneguy cu regret. Du-te şi Dumnezeu 
să te aibă în pază! 


Cei doi se îmbrăţişară după care căpitanul urcă în grabă la 
primul etaj pentru a asista la luptă. Passavant se strecură 
prin baricadă; ajunse în stradă şi-şi salută adversarii. 

— În sfârşit, respiră cu năduf Ocquetonville. În acelaşi 
timp cele două grupuri se puseră în mişcare. Passavant se 
găsi înconjurat înainte de a-şi da seama că fusese trădat. 
Trebuie spus că mulţi dintre cei prezenţi refuzară să se 
alăture acestei tactici şi rămaseră pe loc, pretextând 
credinţă în jurământ. O vor plăti scump. 

— Trădare, trădare urlă Tanneguy, coborând scările ca o 
vijelie. Dar oricât de repede alerga, când ajunse în stradă 
era prea târziu: el îl văzu pe prietenul lui ferecat deja cu 
frânghii groase, luat pe sus de câţiva oameni înarmaţi în 
timp ce restul se grupase în jurul lor asigurând protecţia 
deplasării spre Saint-Pol. Scas şi Ocquetonville se plasaseră 
în dreapta şi în stânga lui Passavant, cu pumnalele 
pregătite pentru orice mişcare. Atunci, a venit rândul lui 
Tanneguy pentru cea mai frumoasă aventură din viaţa lui de 
căpitan. 

Când văzu că Passavant nu mai poate face nimic, scoase 
spada şi începu să urle: 

— Sunt aici! Sunt şi eu aici, arestaţi-mă şi pe mine! Scas! 
Ocquetonville, câinilor, otrepe ale ducelui de Burgundia, 
viermi ai pământului, urla el alergând în urma caravanei. 
Când îi ajunse din urmă începu să înjure şi să blesteme, 
chiar să lovească pe cei din urmă. Nimic. Nimeni nu-l băga 
în seamă. Scas şi Ocquetonville erau prea mulţumiţi de 
captura lor. Şi, tot aşa, bravul căpitan ajunse cu ceata lui 
Scas la poarta fortăreței Saint-Pol şi aştepta să se lase 
podul de la intrare. 

Ei bine, Tanneguy a fost profund umilit, din aventura asta 
a ieşit de-a dreptul ulcerat. Îşi aduse aminte de bătaia care 
o primise de la oamenii lui Jean Temerarul şi consideră că, 
de data asta, era încă şi mai nenorocit. Se întoarse trist la 
hanul lui Thibaud. Străzile îşi recăpătaseră liniştea 
obişnuită, isprăvi ca cea de adineauri se petreceau destul 


de curent. Oricât ar fi fost de necăjit, se aşeză la masă şi 
trase un festin pe cinste. Thibaud se tot învârtea în jurul lui 
şi nu îndrăznea să-l atace. Până la urmă se hotări: 

— Nu ţi se pare, căpitane, că faci o mare imprudenţă să 
mănânci în sala mare a restaurantului şi nu în cameră, ca 
de obicei? 

— Cum adică? 

— Păi nu mi-aţi spus câ... oamenii ducelui... ştii foarte 
bine! 

Thibaud nu pricepu cum de Tanneguy era aşa de 
nemulţumit că oamenii ducelui nu mai vroiau să-l bage în 
seamă. 

— Sper, adăugă el, că vor ajunge la aceeaşi concluzie şi cu 
Passavant, spuse Thibaud. 

— Ei bine, aici nu înţelegi dumneata nimic, aici te înşeli. 
Pielea lui este în mare pericol! 

— Cred că nu i s-a întâmplat nimic rău. 

— Este arestat şi se află prizonier la Saint-Pol, răspunse 
căpitanul care turna pahar după pahar. 

Thibaud îngălbeni. Se gândea la hanul lui: dacă Passavant 
se află arestat, înseamnă că va mărturisi că locuieşte la 
„Scroafa spânzurată”. 

— Ah, pe toţi dracii, aş da zece ani din viaţă dacă aş putea 
intra în Saint-Pol, spuse cu glas tare Tanneguy. 

Cineva de la o masă alăturată se ridică şi veni lângă el. 

— În loc de zece ani, cu care nici nu am ce face, ai fi dispus 
să-mi dai zece scuzi de argint? Dacă da, mă ocup eu de 
restul. 

— Zece scuzi de aur, nu de argint. Zici că ai putea... 

— Nu, eu cunosc pe unul care nu refuză... să-mi câştig şi 
eu viaţa. 

— Bine, de fapt puţin îmi pasă! 

— Banii mai întâi. 

Tanneguy urcă în cameră, luă banii şi oftă: este tot ce mai 
am, dar îi recuperez eu din dota lui Roselys. Plecară. 

— Unde mergem? 


— În Cetate, îi răspunse necunoscutul. 

— Hm... ai grijă! Ce vrei să faci? 

— Ascultă, nu mă descoase. Nici nu mai ştiu cum mă 
cheamă. Eu îmi câştig viaţa cu ce primesc când dă Domnul 
să-l mai spânzure pe unul şi pe altul. Înţelegi? 

— Nu, dar presupun. 

— Nu presupune nimic. Îţi spun adevărul: mă strecor 
noaptea până la spânzurătoare, desfac spânzuratul şi-l duc 
cuiva în Cetate. Ce face insul cu morţii nici nu mă 
interesează. Mă plăteşte şi atâta tot! 

— Omul din Cetate? Întrebă Tanneguy neliniştit. 

— Da, la ăsta mergem. E singurul pe lumea asta care te 
poate ajuta să intri în fortăreață. 

— Şi dacă refuză? 

— Nici o grijă. Îi este teamă să nu-l denunţ la judecător. 
lată, am ajuns. 

— Ce? 

— Aici stă insul. Nu ai auzit niciodată de Saitano? 

— Casa vrăjitorului! Mormăi Tanneguy care recunoscu 
acum locul. Da, ăsta poate să mă ajute! 

XVII. Dispozitivul de luptă. 

Jean Temerarul aştepta la Saint-Pol, lângă poarta de la 
intrarea principală. Aici dăduse ordin să-l aducă pe 
Passavant. De câteva zile cavalerul era supravegheat peste 
tot. Scas şi Ocquetonville fiind gata în orice moment să-l 
captureze. Se promiseseră onoruri şi recompense fabuloase 
celor care îl vor prinde şi aduce pe duşman. 

Trebuie spus că ducele era confuz şi nervos, regina era 
neputincioasă, iar oamenii lui Armagnac îl pândeau peste 
tot. Era aproape deschis acuzat de uciderea ducelui de 
Orleans şi, de aceea, trebuia să acţioneze repede. 

„Dacă ar fi prins şi condamnat, s-ar demonstra că eu sunt 
nevinovat. Passavant captiv o va face pe regină să-şi 
recapete încrederea în mine. Voi rămâne singurul om la 
care suverana mai poate spera. Dacă îl predau eu pe 


Passavant judecătorilor, regele mă va crede salvatorul lui. 
Passavant mort, înseamnă că Odette se întoarce la mine...” 

După această meditaţie, trase şi o concluzie: „Vrăjitorul s-a 
ţinut de cuvânt: această fată care mă ura, acum se uită cu 
tandreţe la mine. De ce să nu se împlinească şi ultima lui 
promisiune? Nu am decât să-i spun lui Odette: ştiu cine eşti 
şi ea mă va urma. Pe toţi dracii, de ce nu i-am spus deja asta 
până acum?! De ce, numai când o văd, mă pierd şi încep să 
tremur? 

Îşi aruncă privirea în curtea palatului regal unde o 
mulţime de oameni se duceau şi veneau; unii îl salutau cu 
deferentă - erau oamenii ducelui de Berry - alţii îl ignorau - 
aceştia erau oamenii lui Armagnac. În schimb, nu era 
niciunul dintre oamenii lui. Toţi erau masaţi în palatul lui 
aşteptând ordinul, aşa încât să nu fie bănuit în nici un fel. 

Patrulele se schimbau, valeţii plimbau câinii şi toţi îl 
salutau gândindu-se că poate nu peste mult timp le va fi 
stăpân. Şi el, cu interes şi cu tristeţe se uita la palatul regal. 
Cineva ar fi putut crede că s-a aşezat acolo să-şi aranjeze 
patrulele pentru un eventual atac. Ducele îşi întoarse 
privirile spre apartamentul lui Odette ignorând complet 
orice mişcare din jurul lut. Fu trezit din reverie când auzi 
gălăgia care o făcea un grup ce se apropia de intrare. Erau 
oamenii lui care îl aduceau pe Passavant. Prima victorie! Se 
trezi de-a binelea şi luă repede o atitudine de stăpân. 
Passavant, legat fedeleş, era dus de şase zdrahoni pe umeri, 
ca un sac. 

Cavalerul avu chef de glumă şi-şi spuse: şi eu care de opt 
zile caut să ajung aici. Cei care îl aduceau îl depuseră în 
faţa ducelui ca pe o captură de preţ. Passavant se întoarse 
spre Scas şi Ocquetonville cărora le spuse zâmbind: 

— Nu uitaţi, Guines şi Courteheuse vă aşteaptă! Cei doi se 
abţinură de la orice fel de reacţie. 

— Seniore, iată omul! A fost prins în flagrantă stare de 
rebeliune, spuse Scas. 


— Şi-a agravat şi mai mult situaţia în faţa judecătorului, 
adăugă Ocquetonville. 

Jean 'lemerarul şi Passavant se aflau faţă în faţă, în 
mijlocul unei mulţimi de oameni înarmaţi. Ducele îl cercetă 
atent şi apoi i se adresă: 

— Este adevărat că l-ai omorât pe Guines? 

— Cu o singură lovitură şi bine plasată: drept în inimă, 
răspunse Passavant. A murit ca un viteaz. 

— Dumneata l-ai omorât pe Courteheuse? 

— Cu aceeaşi lovitură. Şi acela a murit tot ca un viteaz, 
Dar ăştilalţi doi, se întoarse spre Scas şi Ocquetonville, şi-i 
măsură atent, ăştia vor muri ca nişte laşi. 'Tot loviți în inimă 
şi de aceeaşi mână. 

De furie şi de frică, cei doi avansară spre Passavant. 

— Înapoi! Le porunci ducele. Dumneata l-ai omorât pe... 
iubitul meu văr, ducele de Orleans? 

Passavant se apropie de Jean Temerarul şi îi spuse ceva în 
şoaptă. Ducele se făcu alb ca varul, Mâinile Îi tremurau, se 
uită în jurul lui ca un animal încolţit. Passavant spusese: 

— L-am ucis pe Guines în faţa casei mele, venise cu 
oamenii lui să mă omoare; l-am ucis pe Courteheuse acolo... 
unde vă aflaţi dumneavoastră cu oamenii dumneavoastră, şi 
conspiraţi împotriva vieţii regelui, iubitul dumneavoastră 
văr, Nu vă fie teamă: nu vă voi denunța. Dar, în ceea ce îl 
priveşte pe nobilul duce de Orleans, împotriva căruia vreţi 
să mă folosiţi, dumneavoastră l-aţi omorât. Eu nu vorbesc 
de aceşti oameni aflaţi aici care nu au fost decât coada 
toporului care a lovit. Dumneavoastră aţi fost braţul 
călăului care a ţinut acest topor. Nu tremuraţi, nu vă voi 
denunța. Dar luaţi aminte! Aşa cum este de adevărat că-i 
voi lichida pe Scas şi pe Ocquetonville cu o singură lovitură, 
tot la fel pot să vă dobor şi pe dumneavoastră. Cred că ştiţi 
că mai este un martor care a văzut ceea ce aţi făcut... şi 
acel martor sunt eu! 

— Să fie dus de aici! Răcni Jean Temerarul. 

— Unde? Întrebă Scas. 


— Ei, cum nu ştiţi? Izbucni Passavant în râs, acolo unde, 
acum doisprezece ani, stăpânul vostru m-a mai aruncat: la 
Huidelonne. 

Ducele încuviinţă făcând un semn din cap şi cavalerul, 
înconjurat de douăzeci de oameni înarmaţi, porni de bună 
voie. Pe drum se gândi: „Se pare că, într-adevăr, martorul 
sunt eu. Dar să fiu jupuit de viu dacă ştiu la ce am fost 
martor!” 

Câteva minute mai târziu, Passavant era închis la al doilea 
nivel din adâncul turnului Huidelonne, într-una din 
carcerele în care după cum îi spusese temnicerul, nimeni 
nu putea rezista mai mult de patru luni. 

Podul fusese lăsat şi strada îşi reluase înfăţişarea liniştită. 

„Martorul! Se frământă ducele ştergându-şi fruntea de 
sudoare. Saitano m-a prevenit cândva de asta. Există un 
martor al celor ce s-au întâmplat în capela din locuinţa lui 
Passavant. Am semnat un act de căsătorie, eu, soţul 
Margaretei de Hainaut... Este un sacrilegiu. 1 se tăie 
răsuflarea... Este, deci, un martor. Da, adăugă el râzând 
sarcastic, dar cine va pune preţ pe mărturia unui asasin? 
Unde sunt actele de căsătorie semnate de mine? Păi chiar 
eu le-am ars! Martorul va muri, iar Laurence...” 

Jos, dincolo de pod, se afla o femeie... Era aceeaşi pe care, 
cândva o mai zărise în acelaşi loc... chiar se lovise de ea... 
Era fantoma lui Laurence d'Ambrun. Ce făcea acolo? Ce 
aştepta? La ce se uita? Furios, ducele îi ceru paznicului: 

— Ce-i cu femeia aceea? Da, aceea! Aresteaz-o! 

Dar, înainte ca arcaşii să fi părăsit postul, femeia plecă şi 
dispăru pe străduţele mici din apropiere. Arcaşii controlară 
peste tot şi ca să nu fie pedepsiţi, aduseră trei păsări de 
noapte pe care le găsiră prin apropiere. Nefericitele urlau 
cât le ţinea gura aşa că fură eliberate imediat. Jean 
Temerarul nu putea să-şi limpezească mintea cu nici un 
chip: ce văzuse el era o fantomă sau... Se resemna şi plecă 
spre palatul reginei. 


„Imaginaţie şi nebunie! Se consolă el. Mi s-a întunecat 
mintea, încă un efort şi voi fi stăpânul atotputernic. 
Caboche aşteaptă. Oamenii mei sunt gata. Bruscaille, 
Bragaille şi Brancaillon îl vor lichida pe... nebun. Hai, curaj 
în faţa acestei fantome mult mai reale, mult mai redutabile 
care se numeşte Isabela de Bavaria”. 

Informată din oră în oră de armata ei de spioni de tot ceea 
ce se întâmpla la Saint-Pol, regina era deja la curent cu 
arestarea lui Passavant. Ce se petrecea în sufletul ei acum 
era greu de aflat! Îl primi pe duce înconjurată de 
domnişoarele de onoare şi de câţiva gentilomi. Cu noul 
oaspete se arătă deosebit de veselă. 

— Vezi, dragul meu văr, ne bucurăm de protecţia perfectă 
pe care ne-a fost asigurată la porunca bunului meu stăpân 
şi soţ, regele Charles. La toate uşile sunt puşi oameni de 
pază, bine înarmaţi. Hai, fă şi dumneata ca noi şi poftim să 
jucăm cărţi. 

Jean Temerarul se înclină. 

— Majestate, vă rog să mă iertaţi, azi nu pot, am alte jocuri 
în cap... 

Gentilomii şi domnişoarele, antrenați în miza jocului, mai 
ales că erau destul de mulţi bani în pot, ascultaseră cu 
multă atenţie cele spuse de duce. Era un spectacol 
încântător. În sala mare, mobilată cu gust, în care se găsea 
un şemineu ce încălzea plăcut şi lumina în jocul flăcărilor 
tapiseriile şi tablourile de pe pereţi, acel grup de oameni, 
bărbaţi şi femei, părea din altă lume. Doamnele erau 
îmbrăcate în costume frumoase şi scumpe, domnii îşi 
cheltuiau galanteriile cu generozitate. O muzică blândă le 
întreținea veselia şi plăcerile vieţii. 

Jean Temerarul îi admira. Scena îi dădea o altă idee 
despre curajul şi forţa reginei. 

Îşi spuse că dacă regina este atât de calmă în acele ceasuri 
în care libertatea şi chiar viaţa ei erau în primejdie, 
înseamnă că ceva îi dădea această siguranţă. 


Atitudinea Isabelei era de toată admiraţia. Ducele era 
cucerit de frumuseţea ei, de curajul şi de puterea ei; se 
tulburase până la halucinație; îi apărea în diferite ipostaze, 
învăluită în mister. Odette dispăruse din inima lui. Se uită la 
gentilomii din jurul mesei şi descoperi că şi aceştia erau 
pierduţi în admiraţia lor faţă de regină. Se apropie şi lăsă 
impresia că-l interesează jocul de cărţi. 

— Nu vreţi să-mi fiţi partener, senior, îl întrebă o frumoasă 
doamnă. 

Ducele îşi goli pe masă, în dreptul acesteia, punga cu scuzi 
de aur, beat de poftă de a se amesteca într-un joc care ar fi 
putut să-l smulgă din gândurile lui. Regina jucă pe ofensata: 

— Dar, bunul meu duce, mie ar fi trebuit să-mi fii partener. 
Jean Temerarul, îşi smulse lanţul de la gât, lanţ de o 
fabuloasă valoare, bătut în diamante şi îl depuse în faţa 
reginei. Se auzi un murmur. Isabela zâmbi, luă lanţul şi îl 
puse la gât. Era atât de mare îndrăzneala încât Jean 
Temerarul înmărmuri, iar cei de la masă se opriră din joc ca 
trăsniţi. 

Regina se ridică. În acelaşi timp, aproape, toţi se ridicară 
în picioare. 

— Majestate, începu ducele cu o voce gravă, îmi pare rău 
că am tulburat această distinsă societate şi poate chiar 
plăcerea reginei. Am venit să vă solicit o audienţă 
particulară pentru că, nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar 
acum se petrec evenimente care privesc securitatea regelui 
nostru. 

Cei prezenţi înţeleseră din privirea reginei că ar dori să fie 
lăsată singură. În câteva clipe în salon rămaseră numai 
ducele şi regina. 

— Te ascult, spuse regina. 

Ducele făcu un efort să se concentreze, să scape de atâtea 
gânduri care îl frământau. 

— Regină, ziua s-a apropiat. În toate cartierele Parisului 
armate de negustori înarmaţi sunt pregătiţi să strige: 
trăiască Burgundia. Am douăsprezece mii de oameni 


înarmaţi şi o singură noapte mi-ar fi de ajuns să strivesc toţi 
duşmanii dumneavoastră şi pe ai mei. 

— Ştiu asta. Continuă! 

— Cei trei oameni pe care i-am plasat pe lângă rege vor 
acţiona la primul semn. L-am văzut în dimineaţa asta pe 
şeful lor, un anume Bruscaille. Doamnă, vă asigur că regele 
este condamnat. Veţi rămâne văduvă când veţi dori. Va fi în 
acelaşi timp cu masacrarea oamenilor lui Armagnac. 

— Mai departe, ştiu şi asta. 

Jean 'Tlemerarul se apropie şi vorbi mai încet. Dacă numai 
un cuvânt din ceea ce spunea ajungea la urechea unui 
duşman, ducele ar fi fost pasibil de condamnare la moarte. 

— Ucigaşul ducelui de Orleans a fost arestat. Arestat de 
oamenii mei, oameni care aveau însemnele Casei de 
Burgundia. Nici o acuzaţie nu mai poate să ne aducă 
atingere pe viitor. Avem nevoie de încrederea Curţii şi a 
oamenilor de pe stradă. Acum o avem. Semnalul de atac va 
fi dat în ziua în care va cădea capul ucigaşului. Loviturii 
satârului călăului îi vor răspunde clopotele tuturor 
bisericilor. 

De data asta regina rămase fără replică. Jean Temerarul, 
care o examina cu atenţie, nu putu să sesizeze nici o 
reacţie, nici o tresărire. Şi mai încet, şi mai în taină, îi 
spuse: 

— În felul ăsta parizienii nu vor mai cere să afle cine este 
ucigaşul. Astfel se va termina şi pentru el şi pentru mine 
coşmarul de a şti în viaţă acest om pe care 
dumneavoastră... Ah, am să vă spun tot ce am pe suflet. 
Acest om vă... 

— Ce vei face cu Odette? Îl întrerupse regina. 

Ducele se opri pierdut. Întreaga forţă a Isabelei - forţa 
oricărei femei care luptă - se manifestase printr-o lovitură 
teribilă: nu-i lăsă timp ducelui pentru a-i dovedi că ştia că-l 
iubeşte pe Passavant, ci îl plasă în faţa unei pasiuni 
nemărturisite. Acuzatorul deveni astfel acuzat. 

— Odette, se bâlbâi ducele dând înapoi. 


— Da, aprobă regina. Întreaga poveste acolo se află. 
Înţelegi? Trădător, aşa cum te-ai dovedit la prima noastră 
acţiune, ieri ucigaş al vărului dumitale, ducele de Orleans, 
mâine ucigaş al regelui Franţei, conspirator, avid după 
putere, competitor nemilos decis să iei şi din valuri de 
sânge coroana pe care, altădată ţi-am oferit-o fără riscuri, 
ipocrit cerşetor de dragoste care ai venit aici punându-ţi o 
mască de pasiune pentru a-mi ascunde adevărata faţă, aşa 
te ştiu şi de aceea îţi declar: ori eşti numai al meu, ori te 
abandonez. Dumneata îmi rezervi trădarea supremă. 
Regele asasinat, soţia dumitale otrăvită, moartă de ruşine 
sau de durere; Parisul redus la tăcere; Armagnac doborât; 
Burgundia, în sfârşit, stăpânul regatului. Ce va deveni 
Odette de Champdivers? Ce va deveni Isabela de Bavaria? 
Ce-i dai uneia, ce-i dai celeilalte? Vreau să-ţi spun: 
intrigantei, care a făcut din mine o prizonieră, îi vei da 
coroana. Şi mie, care te-am salvat, te-am ridicat treaptă cu 
treaptă, îmi vei oferi cupa cu otravă, pe care prima 
dumitale amantă a refuzat să o bea. Vezi, Jean Temerarul, 
eu mărturisesc tot ce gândesc. Dacă mi-aş fi propus să te 
trădez mi-aş fi ascuns aceste gânduri. În privinţa asta, cel 
puţin eu sunt loială. Îţi vorbesc în toată sinceritatea. Iată ce 
vreau: înainte de a se atinge cineva de rege, înainte de a 
bate clopotele, ceea ce ar însemna semnalul pentru 
masacrarea armatei lui Armagnac dar şi a gloriei dumitale, 
înainte de a cădea capul omului pe care ai pus să-l aresteze 
şi să-l arunce în temniţa Huidelonne, eu vreau să fiu sigură 
de fidelitatea dumitale. Nu vreau jurăminte. Nu vreau nici 
convenţii scrise, ca cea pe care ai încheiat-o cu ţăranul 
acela, măcelarul acela de Caboche. Vreau un act, unul 
singur. Vreau să moară cea pe care o iubeşti. Cât timp 
Odette este în viaţă, duce, eu sunt duşmanul dumitale! Îmi 
retrag, deci, orice bănuială, dar aceasta este condiţia. 
Altfel, în clipa în care vei întinde mâna, în loc de coroană vei 
da de laţul care ţi se va pune pe grumaz. Odette moartă, 
asta înseamnă că eu îţi voi fi amanta. Voi fi soţia dumitale. 


Voi fi geniul care te va conduce pe culmile ameţitoare unde 
nici un picior de rege nu a călcat. 

Jean de Burgundia asculta pierdut, ca într-un vis. În 
schimb nici un accent care să trădeze vreo stare anume în 
sufletul reginei. În tot ce făcuse şi spusese, ea era 
întruchiparea unei forţe pe care nimeni în lume nu ar fi 
putut să o învingă. Formidabila sinceritate a Isabelei îl 
strivise pe duce. 

Isabela tăcu. Spusese totul. Acum îl cerceta calmă. 

— Hotărârea mea este luată, am să v-o spun, se hotări 
ducele să răspundă. 

Minţea şi se minţea şi pe el. Era incapabil de a mai decide 
ceva în acele momente. În sufletul lui simţea cum creşte un 
sentiment de revoltă. 

— Odette de Champdivers... continuă el cu voce stinsă. 
Furia îl cuprinse din nou. Îi venea să se arunce şi să smulgă 
de la gât şiragul preţios pe care i-l dăduse reginei, să se 
detaşeze de Isabela şi să strige: am să o salvez pe această 
tânără pe care dumneata, regină, vrei să o distrugi. 

Ducele căzu la picioarele reginei, protestând: 

— Să moară, nu să fie salvată! 

Frumuseţea reginei îl subjuga. Tulburarea ducelui 
pricinuită de groază, cu ură, cu revoltă, nu dură prea mult, 
ea nu era decât o agitaţie sterilă pe care o consumase deja 
înainte de a intra în salon. Acum, pentru el nu mai exista 
decât regina, cu frumuseţea şi pasiunile ei. 

Isabela privea cu bucurie la scena pe care i-o provoca 
puternicul duce prosternat la picioarele ei. 

Câştigase? Atunci ce tristeţe îi brăzda chipul? Întinse 
mâna ducelui şi-l invită să se ridice. Erau faţă în faţă. Îl 
vedea arzând de hotărârea de a ucide; avu impresia că ar 
putea îneca întregul oraş în sânge. Îi plăcea, îl iubea. Il 
vedea mai puternic şi, în consecinţă mai frumos decât. Toţi 
cei din jurul ei. Ridică braţele şi în clipa aceea renunţă... Un 
alt chip îi apăruse în imaginaţie: cel al lui Passavant... Jean 
Temerarul uimit, tremurând, privea mai departe decât 


Isabela şi, pierdut, începu să bâlbâie: ce? Am condamnat-o 
pe Odette! Va muri... 

Se îndepărtară unul de celălalt. Preţ de un minut îşi 
recâştigară nu sângele rece, ci atitudinea de luptători aliaţi 
care îi pusese în contact. Amândoi luaseră hotărârea. 

— Ai spus: să moară! la seama, asta îţi şi cer! 

Obosită şi iritată de atâtea eforturi şi întâmplări, Isabela 
vorbise nervos. 

— Am mai spus-o, răspunse ducele şi repet: puţin contează 
că moare această tânără. Pe dumneata te iubesc. De atâţia 
ani caut să aflu dacă mă înşeală inima. Ştiu şi am ştiut 
dintotdeauna că te iubesc. Ştiu unde merg... Merg acolo 
unde mă trimiţi, fac ceea ce vrei. Visul dumitale este visul 
meu. Puterea mea regală va fi întărită de puterea dumitale. 
Orgoliul meu se va hrăni din dragostea dumitale. Gloria 
mea va fi frumuseţea dumitale. Restul nu mai contează! Că 
tânăra aceea m-a aşteptat, că am crezut într-o zi că o 
iubesc, cu ce poate să modifice destinul meu care este şi 
destinul dumitale? Să trăiască, dacă asta doreşti! Să moară, 
dacă asta îţi place! În această lume, pe mine nu mă 
interesează decât Isabela de Bavaria pentru că ea este 
viaţa mea. 

Ar fi putut continua mult timp pe această temă pentru că 
minciuna este fecundă şi gălăgioasă. 

— Bine, nu mai continua, îi ceru regina. Du-te, termină de 
grabă ultimele pregătiri. Dacă spui că îmi aparţii, atunci şi 
eu îţi aparţin. Nici o forţă nu va putea să împiedice destinul 
nostru! Du-te şi nu uita: cucerirea tronului înseamnă 
cucerirea Isabelei. 

Se despărţiră. Ducele se frământa: „trebuie să o duc pe 
Odette la palatul meu.” 

Rămasă singură, regina îşi făcu socotelile: „în seara asta 
voi cobori în temniţa în care se află Passavant. Şi totuşi, 
dacă ducele era sincer? Sincer sau nu, dacă vrea sau nu să 
o salveze pe intrigantă, ea tot va muri.” 


leşind din palat, fără să-şi ia vreo măsură de prevedere, 
ducele merse la palatul regelui. Ştia că regina va afla 
imediat, încă îi mai stăruia în minte imaginea ei de femeie 
frumoasă şi puternică. Aerul rece de afară îl trezi. Era 
hotărât să o salveze pe Odette. Un alt plan care îl urzea 
acum era în jurul posibilităţii uciderii reginei în acelaşi timp 
cu uciderea regelui. 

Când ajunse în antecamera apartamentului regal, i se 
spuse că regele se află în tratament. Nu era el omul să 
aştepte pe la uşi. Curând fu condus în salonul în care 
Bruscaille şi fraţii lui întru tămăduire se aflau în plină 
practică exorcistă. Când îl văzură pe duce, toţi trei avură o 
strângere de inimă. 

„Atenţie, te pomeneşti că a venit momentul!” îşi spuse 
Bruscaille. 

Cu toţii se refugiară într-un ungher de unde pândeau 
atenţi să vadă dacă, în urma ducelui, nu apare executorul 
care trebuia să le facă semnul hotărârii. 

Fără să le arunce măcar o privire, ducele se înclină în faţa 
regelui care îl primi cu plăcere. 

— Îi vezi pe aceşti trei oameni? I se adresă regele. Ei bine, 
vărul meu drag, sunt pe punctul de a mă vindeca, de a-mi 
salva viaţa. Şi ştii cum? 

— Prin rugăciuni, Sire. 

— Nu... cu ajutorul râsului. Mai ales cel voinic. Se numeşte 
Brancaillon. Îl vezi... 

Brancaillon tresări, Bragaille invocă toţi sfinţii, Bruscaille 
oftă şi-şi spuse: de data asta s-a terminat. Regele pe care îl 
ajutăm să moară declară că noi îl salvăm. 

Jean Temerarul se duse lângă cei trei şi le spuse: 

— Este bine, vă faceţi minunat datoria. Continuaţi... 
continuaţi ridică el glasul ca să-l audă clar regele, 
continuaţi să vă rugaţi pentru Majestatea Sa. Mâine am să 
vă trimit câte un cadou pentru fiecare. 

Sihaştrii se mai liniştiră. 


— În felul ăsta, întrebă încet Bruscaille, putem să 
continuăm? Trebuie să-l facem să râdă pe Majestatea Sa... 

— Da... da până la momentul apropiat... Fiţi gata! 

— Suntem pregătiţi, se fâstâci Bruscaille electrizat de 
privirea stăpânului lor. 

— Sire, se adresă ducele regelui, noii tămăduitori îmi par 
oameni de toată încrederea. Am auzit multe despre ei şi 
despre minunile lor. Rugăciunile lor vă vor vindeca. 

— Dar nu aşa, vărul meu. Nu cu rugăciuni, ci cu râsul pe 
care mi-l provoacă. Nu ştii cât sunt de simpatici! Eu îi ştiu îi 
ştie şi pivnicerul meu. Ah, sfinte Dumnezeule, câte bărdace 
nu le trebuie ca să-şi stingă setea! Dar, te ascult, nobilul 
meu văr. Citesc pe faţa dumitale că ai venit pentru a-mi 
spune ceva serios, poate chiar probleme de stat. Veniţi şi 
voi, apropiaţi-vă! Eu vă socotesc consilierii mei. 

— Sire, nu înţeleg nimic, spuse Brancaillon care se apropie 
urmărindu-l atent pe duce. Acesta rămase impasibil. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am vorbit serios: vreau ca 
dumneata să-mi fii consilier. Continuă, duce! 

— Vă aduc o veste care vă va bucura, Majestate. 

— Ah, ce veste fericită, ia să vedem? Nu cumva regina 
doamna începe să-şi iubească şi să-şi onoreze soţul. (Jean 
Temerarul tresări). Nu cumva nobilii din regatul meu au 
încetat să mai conspire, să-mi pregătească sfârşitul, 
moartea, pentru a pune în locul meu un rege care nu este 
nebun? (ducele îngălbeni) Nebuni ce sunt! Reluă Charles 
ridicându-se. Demenţi! Au un rege care îi lasă să trăiască în 
pace şi caută unul care... la, hai să auzim vestea! 

— Sire, ucigaşul iubitului nostru văr a fost prins. 

— Adevărat? Spuse regele nebun uitându-se cu o privire 
ciudată, pe furiş la duce. Ucigaşul?! 

— Da, chiar el. A fost prins acum câteva zile în stare de 
rebeliune şi a fost dus la Huidelonne. 

Regele căzu pe gânduri căutând să pătrundă sensurile 
ascunse ale acestei dezvăluiri. 


— Da, asta da, este o veste bună. Fratele meu ducele de 
Orleans nu mă iubea, era prieten cu duşmanii mei. Dar, în 
sfârşit, nu există nici o dovadă că ar fi complotat împotriva 
mea, că-mi dorea moartea şi asta este de ajuns pentru a 
considera că a fost un bun frate. Mă bucur că a fost prins 
ucigaşul lui. Ai grijă, duce, ca procesul lui să fie cât mai 
repede instituit. 

— În trei zile, Sire, totul va fi terminat, spuse ducele cu o 
voce care îl făcu pe Bruscaille să tresară. 

— Trei zile, reluă regele. Procesele durează mai mult. În 
sfârşit, în cazul unuia care a omorât pe fratele regelui 
niciodată nu se acţionează prea repede. Cum spui că se 
numeşte? 

— Cavalerul de Passavant. 

— Ah, murmură regele, am auzit acest nume. Dar unde şi 
când? 

— Va fi condamnat, continuă Jean Temerarul. Probe sunt 
destule. Dacă Majestatea Voastră doreşte, execuţia va avea 
loc a doua zi după judecarea lui. 

— Da, desigur, răspunse regele. 

Ducele se retrase. Avusese abilitatea să anunţe primul 
arestarea lui Passavant şi de a nu se lăuda că ela pregătit 
sau a înfăptuit arestarea, fapt care ar fi urmat ca procesul 
să-l pună în evidenţă. 

Încântat că a rămas cu cei trei tămăduitori, regele le făcu 
semn să se apropie. 

— Hai să continuăm. Acum povestiţi-mi snoave populare 
cât mai hazlii. Ce? Ce se întâmplă? V-am cerut să mă faceţi 
să râd, golanilor, şi văd că v-a apucat plânsul... Sunt destule 
lacrimi în acest palat, nu mai am nevoie şi de ale voastre. 

Bruscaille rămase consternat, Bragaille îşi muşca limba să 
nu înjure, Brancaillon plângea în hohote. Sărmanii diavoli 
erau demoralizaţi de necazul care se abătuse pe capul 
cavalerului de Passavant. 

— Ce înseamnă asta? Strigă furios nebunul. Ce se 
întâmplă? V-aţi pornit pe plâns acum când eu am poftă să 


rid? Sunt sau nu regele Franţei? 

— Ah, Sire, începu Bragaille, este îngrozitor... 

— Ce este atât de îngrozitor? 

Brancaillon se apropie cu gândul să se explice, dar 
Bruscaille i-o luă înainte; el nu-şi pierdea capul aşa de uşor. 
Îşi dădu seama că Brancaillon mărturisind, va da de înţeles 
că ei sunt complici ai ucigaşului ducelui de Orleans. 

— Sire, este o nouă formă de a vă face să râdeţi... 

— Ah, se miră Charles. Să faceţi pe cineva să râdă în felul 
ăsta este, ce-i drept, o nouă metodă. La urma urmei, ce-i 
mai de râs decât durerea? 

— Priviţi, Sire, la mutrele noastre. Ia plângi, Bragaille! 
Plângi şi tu Brancaillon! Plângeţi, nătărăilor pentru a-l face 
pe rege să râdă! Priviţi-i, Sire! 

Adevărul este că Brancaillon plângând, avea o înfăţişare 
de tot hazul. Nimic tragic pe faţa lui. Oricât ar fi fost de 
sinceră durerea, faţa lui arăta bizar. 

Regele se uita la fiecare şi izbucni cu adevărat în râs. Cei 
trei se aşezară în faţa suveranului şi boceau. Regele râdea 
de se prăpădea. 

În acest timp, printre sughiţuri, Bruscaille se gândi: Se 
apropie clipa în care trebuie făcut marele gest de... 
exorcism... gestul care omoară... Un conflict teribil se 
ducea în sufletul lui, iar spectacolul era de-a dreptul 
sinistru. 

În acest timp, Jean Temerarul intră la Odette. De când 
dispăruseră bătrânul Champdivers şi guvernanta 
Margentine, Odette trăia retrasă în apartamentul ei. 
Sufletul îi era zdrobit de tristeţe. Nu numai moartea celor 
pe care ea îi iubise atât de mult o deprima, dar sentimentul 
că ea însăşi este condamnată o determinase să se izoleze. 
De la atacul tigroaicei Imperia trăia un coşmar permanent. 
Paznicul sălbăticiunilor venise la ea, îngenunchease şi îi 
spusese: Dumnezeu a vrut ca dumneavoastră să fiţi salvată. 
Nu este mai puţin adevărat că, din cauza mea, aţi fost într- 


un mare pericol. Pedepsiţi-mă! Cereţi să fiu spânzurat! Şi 
regina îşi doreşte asta... 

După ce îi explicase că-şi aştepta moartea, dar că 
deocamdată, singurul motiv pentru care se află în viaţă este 
cel legat de starea sănătăţii regelui, Odette îi ceru 
paznicului să plece. 

În inima ei mai era şi un alt motiv. 

În acea zi, în micul ei salon unde regele Charles venea 
adesea să o vadă, Odette se afla împreună cu câteva 
doamne de la curte. La uşă şi la ferestre patru oameni 
înarmaţi făceau de gardă din porunca regelui. În felul 
acesta şi ea, Odette, putea să se socotească prizonieră ca şi 
regina. 

Jean 'Temerarul intră în salon, se apropie de ea şi se 
înclină. Capul îi ardea, avea sentimentul că împlineşte un 
lucru neobişnuit. 

— Doamnă, poţi avea atâta încredere în mine să rămânem 
singuri? Am ceva confidenţial să-ţi comunic. 

Odette făcu semn oamenilor înarmaţi să se depărteze; la 
fel procedă şi cu doamnele din salon. Apoi, din instinct, de 
parcă ar fi vrut să fie pregătită pentru orice, se ridică din 
fotoliu. Îşi spuse: este tatăl meu şi totuşi trebuie să mă 
feresc de el ca de un duşman. 

Câteva clipe se priviră atent. Amândoi erau palizi, pierduţi. 

— Doamnă, înainte de toate, o întrebare: crezi în interesul 
imens pe care ţi-l port? Ghiceşti în inima ducelui de 
Burgundia voinţa lui de a te face fericită, puternică şi 
respectată? 

Odette îl privi blând şi Jean 'Temerarul tresări; nu se 
aştepta la atâta tandreţe. 

— Domnule, respectată cred că sunt; puternică, nu doresc 
să fiu; fericită, nu cred că sunt făcută pentru aşa ceva. Cât 
despre interesul pe care mi-l purtaţi, da, cred în el... 

Asta-i de ajuns. Dacă crezi în asta, înseamnă că mă vei 
asculta. Te pândeşte un mare pericol. Doamnă, trebuie să 
părăseşti cât mai repede Saint-Pol şi să mă urmezi. La 


palatul Burgunzilor vei fi în siguranţă. Acolo nimeni nu va 
îndrăzni şi nici nu va putea să se atingă de dumneata. Şi nu 
mâine, ci acum trebuie să părăseşti acest palat blestemat. 
Spune-mi: ai încredere în mine? 

— Ştiu că sunt ameninţată şi, de aceea, vă cred. Dar se 
află în acest palat o fiinţă care este încă şi mai ameninţată 
decât mine şi care a avut încredere în mine. Slab, trist, 
abandonat, în mijlocul unor ambiţii care devorează totul în 
jurul lui, aşteptând momentul să-l lichideze şi pe el, acest 
om a făcut apel la o fiinţă slabă ca mine pentru a-l proteja. 
Dacă eu plec, cine mai rămâne lângă el? 

— Regele, mormăi surd Jean Temerarul. 

— Regele, da, domnule, regele care nu are în jurul lui 
decât doi sau trei oameni capabili şi dispuşi să-l facă din 
când în când să zâmbească. Ciudaţii sihaştri pe care am 
încetat să-i mai bănuiesc, pentru că ştiu cine i-a trimis... 

— Ştii, deci, spuse ducele. „Ştie că eu l-am trimis pe 
Bruscaille şi de aceea are încredere în ei” se gândi el. 

— Acest rege, care nu are lângă el decât pe aceşti 
caraghioşi, pe pictorul acela trăsnit şi pe mine, acest rege 
reuşeşte din când în când, în tovărăşia noastră, să schimbe 
lacrimile în râs. Îl iubesc, domnule, pentru că are un suflet 
bun. Nebunia lui îmi pare mai puţin periculoasă decât 
înaltele raţiuni de stat care îl înconjoară. Nu, domnule, nu 
voi pleca de lângă el. 

— Şi, cum, nu accepţi să vii cu mine? Strigă ducele violent. 
Pasiunea se descătuşase în el dar reuşi să păstreze 
atitudinea respectuoasă pe care o avusese de cum intrase 
în salon. 

„Vrăjitorule, acum să te văd dacă poţi sau nu să faci 
minuni, să văd dacă ai avut dreptate când mi-ai spus acele 
cuvinte cu care trebuie să triumf”, se frământă ducele. 

— Doamnă, continuă el ferm, cu glas tare, pentru că 
pericolul care te aşteaptă nu pare să te neliniştească, vreau 
să-ţi spun că, pe mine, acest pericol mă loveşte în inimă. 

— În inimă?! 


— Mă vei urma! Am dreptul să-ţi poruncesc pentru că, 
ascultă-mă bine, eu ştiu cine eşti... 

Odette rămase înmărmurită, scoase un țipăt, încercă să se 
retragă, reveni. 

— Ştiţi deci că eu sunt... pentru dumneavoastră? Ştiaţi? 

— Ştiu! 

„Ştie că sunt fiica lui” strigă în sinea ei Odette şi izbucni în 
hohote de plâns. Jean Temerarul asista încremenit la scena 
pe care el însuşi o declanşase, la transformarea tinerei fete: 
se uita la el cu teamă şi nu avea curajul să i se arunce în 
braţe. În ochii ducelui, scena avea alte înţelesuri. „Mă 
iubeşte... mă iubeşte!” 

Odette se calmă. Se apropie de tatăl ei, îi luă mâinile într- 
ale ei şi cu o voce caldă îi spuse: 

— Pentru că ştiţi, acum sunt gata să vă ascult. Totul îmi 
spune că trebuie. Este datoria şi bucuria mea. Adesea, 
domnule, cu mult timp înainte de a vă fi cunoscut, aveam 
dorinţa arzătoare de a vă vedea. Vă aşteptam. Ştiam că, 
într-o bună zi, veţi apărea pentru a mă proteja, pentru a vă 
lua drepturile pe care le aveţi asupra mea. Ah, m-am temut 
de clipa asta, m-am temut de dumneavoastră... iertaţi-mă! 
Uitaţi-vă la mine cât sunt de fericită! 

„Ce spune? Am înnebunit sau nu mai înţeleg nimic?” Apoi, 
cu timiditate care o cuceri pe Odette, spuse cu glas tare. 

— Deci, consimţi să mă urmezi? 

— Trebuie, spuse ea zâmbind, pentru că acum ştiţi că aveţi 
dreptul să-mi porunciţi şi că eu am datoria de a mă supune. 

„Sfinte Dumnezeule, se gândi el, vrăjitorul a făcut minuni. 
Dacă m-aş găsi acum faţă în faţă cu Satan şi încă nu aş da 
înapoi”. 

— Vă urmez pentru că este de datoria mea, continuă 
Odette. V-aş urma şi dacă mi-aţi da ordin. Dar regele, 
domnule... regele... 

— Regele! Mormăi ducele, nu te mai gândi la el, gândeşte- 
te la dumneata... şi la mine, copilul meu! 


Copilul meu, cuvântul atât de adevărat răspundea 
aşteptărilor lui Odette încât cu un gest nu prea potrivit se 
apropie de tatăl ei. Îngrozitoarea neînțelegere îşi urmă 
cursul ei stupid şi tragic. În acele clipe de afecţiune 
adevărată, Jean 'Temerarul simţi că i se întunecă mintea. 

— Regele va fi neatins, nevătămat dacă asta vrei. Tu vei 
porunci de acum înainte. Dacă vrei ca regele să fie 
respectat, voi face să se aplece toate capetele în faţa lui. Îi 
voi reda puterea... Îi voi... dar să nu mai vorbim. Să vorbim 
despre noi... despre tine... 

Odette nu înţelese nimic din răvăşeala care îl cuprinsese 
pe duce. Mai degrabă mirată decât îngrozită, înţelegea dar 
nu desluşea sensurile vorbelor înflăcărate ale ducelui. 
Înfierbântat, acesta trecu de la vorbe la gesturi de 
îndrăgostit pierdut. Îi luă mâinile într-un gest tandru şi, 
parcă îi jură: 

— Pe această regină care vrea să te ucidă, o voi ucide eu. 
Pe acest rege, pe acest nefericit rege pe care vrei să-l 
salvezi, îl voi face să trăiască fericit într-o mănăstire, unde 
va fi mai liniştit decât în acest palat. Va fi un alt rege şi acela 
voi fi eu! Va fi o altă regină şi aceea vei fi tu! 

Spaima, groaza începu să o cuprindă pe Odette: 

— Regină, eu? Strigă ea. 

— Tu! Răspunse înflăcărat ducele. Şi cine va îndrăzni să 
nu se supună dacă asta este dorinţa mea? Sunt stăpânul 
întregului Paris, într-o oră, dacă vreau, pot să fiu stăpânul 
acestei fortărețe care este Saint-Pol, scaunul regelui 
Franţei, inima regatului. Iar tu vei fi stăpâna! 

Dumnezeule, imploră Odette, tatăl meu este lovit de 
aceeaşi demenţă ca şi regele. A înnebunit, Doamne sfinte! 
Domnule dacă ai înţelege... 

— Da, da reluă nebun Jean Temerarul, te temi pentru 
mine. Bine, te ascult, nu mai vorbesc despre... Suntaltău, 
numai al tău. Şi dacă vrei, voi renunţa la orice ambiţie. 
Plecăm din Paris, mergem la palatul meu din Dijon. Acolo, 
simplu duce de Burgundia, contemplându-te, voi uita că aş 


fi putut pretinde să domin lumea. Vino, să plecăm, fericirea 
este în faţa noastră pentru că te iubesc şi tu mă iubeşti. 

Cu o mişcare energică Odette se smulse din îmbrăţişarea 
ducelui. Sări în lături lovită de groază şi îl cercetă pe duce 
cu durere şi uimire. 

— Să nu-ţi fie teamă de nimic! Te-am speriat! Nu am vrut! 

— Ce aţi spus? Întrebă Odette îngrozită. Că mă iubiţi! 
Dumneavoastră! Ah, am impresia că ceva oribil... Spuneţi- 
mi, spuneţi-mi repede ce sens daţi acestui cuvânt? 

— Cum ce sens? le iubesc aşa cum am crezut că o iubesc 
pe regină! Cum am crezut cândva că o iubeam pe Laurence 
d'Ambrun! Te iubesc! Acest cuvânt spune totul. Tu eşti 
stăpâna inimii mele. Noaptea, când te chem, eu Jean 
Temerarul, plâng, plâng că nu eşti cu mine... 

Odette îşi acoperi faţa de ruşine. 

— Plecaţi, domnule, plecaţi cât mai repede, vă implor. 
Faceţi cumva să nu vă mai văd niciodată... aş muri de ruşine 
şi de disperare. 

— Ce? Ce spui?! Ce se întâmplă cu dumneata? 

Cu faţa acoperită în mâinile care-i tremurau, Odette 
adaugă: 

— Îl voi ruga pe bunul Dumnezeu să mă ajute să uit aceste 
lucruri atroce care mi s-au întâmplat. Ah, plecaţi cât mai 
repede, domnule! 

— Drace, am impresia că fetişcana asta îşi bate joc de 
mine! Ea se retrase strigând, fără să-şi descopere faţa. Nu 
mai putea să-l vadă. 

— Plecaţi, ieşiţi de aici, altfel jur că chem pe toţi cei care 
mă păzesc şi mă ocrotesc şi le spun cât aţi fost de josnic. Le 
voi spune cu riscul de a fi omorâţi amândoi. Le voi spune 
cine sunteţi, cine sunt eu şi de câtă neruşinare aţi fost 
capabil. Plecaţi, ieşiţi de aici mai repede! 

Dintr-un pas, Jean 'Temerarul ajunse la Odette, care scoase 
un strigăt şi îngenunche. 

— Mă alungi după ce m-ai înnebunit cu minciuna iubirii 
tale. Bine, voi pleca. Dar să ştii, vei fi a mea. Şi îţi jur, 


curând vei cunoaşte forţa mea! Nimeni nu va rezista lui 
Jean 'lemerarul! Adio! Pe curând! Ne vom revedea destul de 
curând şi, orice ai face, vei fi a mea! Ducele plecă beat de 
furie şi de dragoste. Odette se prăbuşi pe covor, sfârşită... 

XVIII. Isabela. 

De după o perdea care acoperea o intrare discretă, în 
salon îşi făcu apariţia o femeie. Aruncă o privire asupra lui 
Odette şi asigurându-se că ducele se îndepărtase, merse să 
deschidă uşile. Era una dintre subretele lui Odette, o tânără 
şi frumoasă fată la care stăpâna casei ţinea mult. La un 
semn al ei intrară şi celelalte doamne. Subreta ieşi, plecă la 
palatul reginei şi, folosindu-se de o parolă, ajunse la Isabela. 
O jumătate de oră mai târziu se întoarse în salon şi Odette o 
văzu cât de grijulie se arăta cu ea. 

Isabela îşi petrecu ziua singură, în apartamentul ei. 
„Trebuie să o lichidez”, îşi jură ea furioasă. Spre seară îşi 
recapătă calmul, deveni mai destinsă, mai plăcută. Spre ora 
zece palatul părea pustiu. Înfăşurată într-un mantou, cobori 

scările, traversă grădina, ajunse la turnul Huidelonne şi, 
ajutată de temnicer, la lumina unei torţe, cobori spre celula 
lui Passavant. 

— Unde se află? Întrebă ea când ajunse la primul nivel. 

— Mai jos, Majestate. 

Nu îi spusese nimic temnicerului despre intenţiile ei. Îi 
ceruse numai să-şi ia cheile. Dar acesta nu se înşela. 
Regina, pentru un motiv care îi scăpa, vroia să intre în 
carcera unuia dintre cei şase întemnițați. 

Nu apucă să coboare nici două trepte că, speriată, se văzu 
nevoită să întrebe pe temnicer: 

— Cum se poate trăi aici? 

— Nu se trăieşte, Majestate, aici se moare. Nu-i decât o 
chestiune de zile. Iată, aici, o carceră în care nu a rezistat 
nimeni mai mult de patru luni. De fier să fi fost şi nu putea 
să se salveze. 

— Cine este închis în ea? 


— Cavalerul Passavant, răspunse temnicerul calm. A fost 
aleasă special de nobilii domni Scas şi Ocquetonville. Mă 
îndoiesc că sărmanul om rezistă aici patru luni, spuse el cu 
o voce bizară care o făcu pe regină să tresară. 

— Şi de ce? Este mai slab decât alţii? 

— Nu vreau să spun asta. Se pare că prizonierul va fi 
judecat şi, fără îndoială, dat pe mâna executorului chiar 
înainte de opt zile, ceea ce-i va scurta din agonie. Eu sunt 
bucuros pentru el... 

— Deschide uşa, ceru regina sec. Temnicerul se înclină 
respectuos. 

— Majestate, începu el cu un glas umil, regina cred că nu 
ştie că fără ordinul regelui... 

— Ilată-l! 

— Să mă ierte Majestatea Voastră... eu nu vreau să fiu 
spânzurat! Spuse el şi vâri cheia în închizătoarea uşii. 

— Nu vrei să fii spânzurat? Îl întrebă regina luându-l de 
braţ. 

— Oricât de ticăloasă mi-ar fi viaţa, eu ţin la ea, Majestate. 

— Atunci ce ai făcut cu cadavrul lui Bois-Redon? 
Temnicerul sări ca ars dar îşi recâştigă repede sângele 
rece. 

— Aveam slăbiciunea să ţin la acest nefericit căpitan... 
Majestatea voastră o să mă ierte! 

— Da, spune fără teamă. 

— Ei bine, am vrut să-l scutesc de nefericitul sfârşit al 
oricărui spânzurat... 

— Cum? 

— Ştiţi, corbii... 

— Ah, da, şi? 

— Şi l-am dat jos, am săpat o groapă lângă Huidelonne şi l- 
am înmormântat. După care am spus o rugăciune de 
sufletul celui dispărut. 

Regina rămase pe gânduri. 


— Ce spui tu nu prea seamănă cu ce mi-a povestit Saitano. 
Îţi dai seama, viteazule, că ai merita şi tu un ştreang? Bine, 
bine nu mai tremura, te iert că ai încercat să mă înşeli şi 
pentru că i-ai dat vrăjitorului corpul neînsufleţit al lui Bois- 
Redon. Pentru asta contez pe recunoştinţa ta. Hai, 
deschide! 

Temnicerul se grăbi să se supună. Deschise şi, la lumina 
torţei, regina îl văzu pe Passavant. Sta în picioare, sprijinit 
de zidurile carcerei. Cavalerul o recunoscu; făcu doi paşi, 
luă torţa din mâna temnicerului şi o ridică de parcă ar fi 
vrut să-i lumineze mai bine calea reginei. 

— Mulţumesc, Majestate, mulţumesc pentru marea 
favoare pe care mi-o faceţi în acest moment. 

Apoi aşeză torţa pe un suport de fier fixat în zid şi se 
înclină grațios în faţa reginei. Isabela îi făcu semn 
temnicerului să iasă. Acesta ieşi şi rămase în spatele uşii, 
gata să intervină dacă va fi nevoie. Regina îl studie atent pe 
Passavanit. 

— Admir curajul dumitale, spuse ea cu amărăciune. De 
unde credeam că am să găsesc un prizonier învins şi 
disperat, gata să accepte orice pentru a-şi câştiga viaţa şi 
libertatea, văd un om care mă înfruntă... Nu protesta... mă 
înfrunţi cu atitudinea dumitale liniştită, mă insulţi cu 
surâsul dumitale neruşinat. 

— Nu, doamnă, primul cuvânt pe care l-aţi rostit este mult 
mai exact: curaj. Cât despre înfruntarea reginei, asta poate 
să se întâmple unui om care ştie că nu mai are ce pierde şi 
că va muri curând, dar nu şi mie. Aştept cu respect ofertele 
pe care regina vrea să mi le facă şi pentru care a cutezat să 
intre într-o temniţă. 

— Şi cine îţi spune că aş vrea să-ţi propun ceva? 

— Iertaţi-mă. Atunci regina Franţei a coborât în temniţă 
numai pentru plăcerea de a vedea figura unui acuzat, 
aproape convins de un atentat la adresa suveranului şi 
condamnat dinainte la supliciu... Ei bine, nu este generos, 
doamnă. Ştiam că dumneavoastră căutaţi să vă răzbunaţi 


pentru insolenţa care mi-am permis-o de a refuza şansa pe 
care mi-aţi oferit-o, dar bănuiam că sunteţi dintre cei care 
vă alegeţi o răzbunare mai aspră sau mai nobilă. M-am 
înşelat. lertaţi-mă, doamnă... 

Regina se redresa. 

— Ai dreptate, am venit să-ţi ofer viaţa, dar am impresia că 
nu am înţeles prea bine poziţia dumitale faţă de gestul meu. 

Cavalerul îşi încrucişa braţele. Furia începea să-l 
înfierbânte. 

— Şi cine vă spune că voi accepta iertarea dumneavoastră 
spuse furios. Regina venise cu speranţa de a-l supune, cu 
convingerea că îl preocupă viaţa şi libertatea lui. Ea găsea 
un turbat care o respingea, o insulta, o exaspera cu calmul 
lui. 

— Ia seama! Îl ameninţă ea. Încă mai ai timp. Ştii că... 

— Ştiu, o întrerupse Passavant hotărât. Doamnă, îmi 
provocaţi milă, vă asigur. Sunteţi regină... Sunteţi 
atotputernică şi, pentru a învinge un duşman atât de 
nevolnic ca mine, recurgeţi la minciună. Aţi putea, ar trebui 
să mă striviţi cu un gest. Şi pentru a mă zdrobi, mă 
calomniaţi, mă acuzaţi de un omor făcut de aliatul 
dumneavoastră, ducele de Burgundia. Hai, să fim serioşi! 
Eu aveam o altă imagine despre Isabela, care mă 
îngrozea... 

— Şi acum? 

— Acum 0 plâng de milă, o socotesc o sărmană fiinţă care 
nu ştie nici ce vrea, nici unde se îndreaptă, pradă capriciilor 
pasiunilor. Poate voi muri, Majestate, deşi nu este chiar atât 
de sigur, dar de un lucru sunt sigur: în suferinţa mea pe 
care mi-aţi pregătit-o chiar dumneavoastră, eu voi suferi 
mai puţin decât dumneavoastră care trăiţi numai într-o 
sărbătoare. Ce doriţi de la mine? Reluă el cu şi mai multă 
hotărâre, Am să vă spun eu, pentru că văd că 
dumneavoastră nu îndrăzniţi! 

Isabela simţi că se prăbuşeşte. Niciodată nu i se vorbise cu 
atâta lipsă de respect nu numai faţă de puterea pe care i-o 


dădea demnitatea ei de regină, dar şi faţă de puterea 
frumuseţii ei. Speranţa ei vagă, pe care şi-o pusese în el, în 
lupta împotriva lui Jean Temerarul, se năruia aici, în 
întunericul temniţei. Era mai nefericită decât atunci când 
regele îi spusese: „vreau să asişti la pedeapsa amantului 
dumitale”. Totul se prâăbuşea. De la spionul ei, ştia că ducele 
de Burgundia încerca să o trădeze chiar în momentul în 
care îi jura alianţă şi iubire. În plus, era prizoniera regelui. 
lar acum Passavant o ridiculiza. 

— la să vedem, spuse ea cu o voce amară, ia să vedem 
până unde merge aroganţa dumitale. 

— Fiţi liniştită, aroganţa mea nu va depăşi limitele pe care 
chiar dumneavoastră i le-aţi fixat. 

— Bine, fie! Spune-mi, deci, ce aştept eu de la dumneata, 
dacă tot zici că ştii! 

— Ştiu pentru că tot dumneavoastră mi-aţi spus! Aţi venit, 
doamnă, să-mi propuneţi să o asasinez pe Odette de 
Champdivers pentru că nu îndrăzniţi să o ucideţi 
dumneavoastră înşivă. Pentru uciderea celei căreia i-am dat 
inima şi pentru care visez să-mi vărs sângele, 
dumneavoastră mi-aţi promis că-mi daţi glorie şi iubirea 
dumneavoastră. Uitaţi-vă la mine, doamnă, în comparaţie 
cu dumneavoastră eu sunt un sărman amărât; nu mai am 
nimic pe lumea asta, nici măcar, o casă; sunt închis în 
temniţa asta de unde nu voi ieşi decât să-mi ascult sentinţa 
că aş fi ucis. Ei bine iată răspunsul meu: prefer să mor 
decât să vă servesc. Numai dacă mi-ar trece prin minte un 
gând rău împotriva celei pe care o iubesc mi-aş smulge 
inima din piept cu mâinile mele. Prefer îmbrăţişarea 
călăului decât pe a dumneavoastră. Sunteţi mulţumită? 
Dacă nu, vorbiţi şi voi avea şi alte răspunsuri să vă dau. 
Dacă da, atunci plecaţi şi lăsaţi-mă să mor în linişte! 

Aceste cuvinte, Passavant le spuse întorcându-se spre 
colţul în care îl găsise regina. 

Turbată de furie şi, poate şi de iubire, Isabela se duse la el, 
îi puse mâna pe umăr. Cavalerul Passavant tresări dar nu se 


întoarse. 

— Ce mai doriţi? 

— Să-ţi spun adio. Poate nu ştii ceea ce se ascunde în acest 
adio. Îl vei afla curând... peste trei zile. Executorul ţi-o va 
spune. 

Passavant făcu un gest şi nu mai scoase o vorbă. 

Regina se retrase încet şi, în mijlocul celulei înţelese că nu- 
şi va putea stăpâni plânsul şi că asta ar însemna sfârşitul a 
tot ceea ce ar fi fost orgoliu în fiinţa ei. O clipă lăsă impresia 
că se întoarce la Passavant apoi, cu paşi repezi, plecă. 
Temnicerul încuie uşa şi o conduse până afară. Aerul rece al 
iernii o calmă dar câteva minute bune nu fu capabilă să se 
mişte din loc. În sfârşit, întrebă: 

— Au fost luate toate măsurile de prevedere? 

— Ce măsuri? Întrebă temnicerul mirat. 

— Ar putea să evadeze prizonierul? 

— Să evadeze?! Nu, doamnă! Ar trebui ca bătrânul turn să 
fie răsturnat de cine ştie ce potop dar şi aşa, ar rămâne sub 
dărâmături. Sau numai dacă i-aş da eu drumul. 

— Dar şi aşa ceva este imposibil, doamnă! 

— Da, este imposibil? Dacă se întâmplă ca acest prizonier 
să iasă... 

— Voi fi spânzurat, ştiu. 

— Nu! Spuse regina. Vei suporta pedeapsa celor acuzaţi 
de atentat la adresa suveranului. Temnicerul încremeni. 
Isabela plecase deja. Curând, silueta ei dispăru în albul 
zăpezii. 

— Pedeapsa celor care au atentat la adresa suveranului! 
Se scutură temnicerul. Drace! Ţi se smulge limba din gură, 
ţi se taie degetele, eşti ars la foc domol... Drace... Cine ar 
putea să înfrunte o astfel de moarte?! 

Isabela intră în palatul ei printr-o uşă secretă care nu era 
păzită. Îi trecuse furia. Chemă domnişoarele de onoare şi o 
bună parte din noapte se întreţinu cu ele fără să trădeze 
măcar o umbră de tulburare. Asculta lectura unui roman 
despre isprăvi cavalereşti... În realitate îi era teamă să 


rămână singură. Sosi, totuşi, un moment când avu o criză, 
după ce rămase singură. Zorii o găsiseră deprimată, 
învinsă. Toată ziua şi toată noaptea care urmară rămase 
singură, furioasă, neliniştită, pradă unor sinistre acalmii sau 
unor accese delirante. În sfârşit, după două zile, îşi reveni, 
era din nou tare, nemiloasă, gata de orice. 

„Dacă Jean Temerarul ar vrea să o apere, atunci vor fi 
două cadavre în loc de unul...” Era singurul ei gând în 
această a treia zi. Passavant dispăruse cu totul din 
preocupările ei. 

Dimineaţa îşi chemă spionii plasați pe lângă Odette şi le 
dădu noi instrucţiuni. De altfel foarte simple: să facă în aşa 
fel ca la prânz, domnişoara Odette de Champdivers să fie 
singură. Apoi ceru să fie ajutată să se îmbrace. La ora nouă 
era gata. 

În acel moment, se auzi dangătul clopotelor. Se auziră 
zgomote care creşteau, apoi izbucni un tumult, se auziră 
rafale, zgomote neobişnuite. În interiorul fortăreței Saint- 
Pol era încă linişte. Brusc, însă oamenii înarmaţi începură 
să alerge încoace şi încolo; se auzeau strigăte, ordine. 

— Ce se întâmplă? Se sperie Isabela. Asculta şi nu 
înţelegea nimic. Chemă căpitanul de gardă care îl înlocuia 
pe Bois-Redon, dar nici acesta nu-i putu da nici o lămurire. 
Timp de două ore Isabela alergă de la o fereastră la alta 
încercând să vadă sau să înţeleagă ceva. Dar nu vedea 
decât arcaşii de la palat care se pregăteau de luptă; nu 
desluşea nicicum sensul tumultului care acum acoperea 
chiar şi sunetele clopotelor. 

Nici o lămurire, de nicăieri. Atunci nu o mai preocupă 
decât Odette de Champdivers. Sosise timpul! 

Isabela îşi strecură sub centură pumnalul scurt - pe care îl 
purta destul de frecvent - şi se duse spre uşă. Era palidă 
dar niciodată nu se arătase atât de calmă. Se adresă 
domnişoarelor de onoare: 

— Aceste zgomote mă neliniştesc. Merg la rege să mă 
asigur că... Nu termină. Domnişoarele de onoare o urmară. 


Regina ieşi şi ajunse în marea galerie. În acel moment Jean 
Temerarul apăru pe scări. Era alb ca varul; se opri în faţa ei 
şi-i spuse: 

— Trimiteţi înapoi toţi oamenii care vă însoțesc. 

Regina făcu un semn celor care o escortau. Când 
rămaseră singuri, ducele o întrebă: 

— Vă duceţi la Odette? 

— Da, răspunse printre dinţi regina şi mâna i se crispa pe 
mânerul pumnalului. Ducele era de nerecunoscut. S-ar fi 
putut crede că-l frământa ideea de a o sugruma pe regină. 
Dar şi el, cu siguranţă, îşi făcuse deja socotelile. O luă de 
braţ pe regină şi-i spuse: 

— V-o predau... 

Isabela simţi că este scuturată de friguri. Speranţa 
renăştea în sufletul ei, avu senzaţia că din nou ar putea să-l 
mai iubească pe duce, ca altădată. 

— la seama, spuse ea cu o voce sugrumată de ură. 

— Ştiu! Poţi să te temi de mine, ştiu, am încercat să te 
trădez. Am încercat să conving pe această fată să mă 
însoţească în aceeaşi zi în care ţi-am jurat că-ţi aparţin... S- 
a terminat! Repet, ţi-o predau, ucide-o, scoate-o din viaţa 
mea. 

Tăcu. Tremura tot. 

— Smulge-mi inima, dacă este nevoie, dar să fiu rege... 
stăpân... Şi dumneata ai vrut să mă trădezi în ziua în care 
mi-ai jurat credinţă. Te-ai dus în temniţa de la Huidelonne. 
În schimb îţi cer pe Passavant! 

Regina zâmbi. În această clipă ea era superioară ducelui 
care nu mai contenea cu tremuratul de groază că avusese 
ideea să o predea pe Odette pentru a fi ucisă. Ea însă îl 
condamnase de mult pe Passavant. 

— Să moară, zise ea rece. Ce importanţă are pentru mine? 
Dacă am avut cândva milă pentru acest nefericit care mi-a 
salvat viaţa, acum această milă nu o mai am. Dar nu trebuie 
să i se facă un proces? 


Jean 'Temerarul desfăcu uşor mantoul şi scoase un 
pergament. Regina îl citi cu atenţie, fără emoție. 

— Totul este în ordine! Între mine şi dumneata nu mai 
rămâne nimeni viu... 

Pergamentul era ordinul prin care Passavant urma să fie 
executat chiar în ziua aceea pentru asasinarea ducelui de 
Orleans, fratele regelui. 

— Procesul s-a terminat, explică Jean Temerarul. Totul s-a 
terminat. Două şedinţe au fost suficiente pentru a convinge; 
martorii au fost destui... Peste o oră va fi dus în Piaţa Greve. 
Şi dumneata... da, ai dreptate... între noi nu mai este 
nimeni în viaţă. 

— Nimeni în afara regelui şi a Margaretei de Hainaut, 
spuse rece Isabela. 

— La prânz, Bruscaille va face supremul gest de 
exorcism... asupra regelui. Cât despre Margareta... îşi 
termină ideea cu un gest dispreţuitor. 

— A sosit ziua, continuă el. Am dat semnalul. Poporul 
întreg al Parisului a ieşit pe străzi iar oamenii lui Caboche 
au pus mâna pe câţiva perceptori şi oameni ai puterii. 
Imediat, lovitura de la prânz, în acelaşi timp cu cea a 
satirului călăului pe gâtul lui Passavant şi adevărata bătălie 
va începe. Ziua de astăzi este pentru exterminarea armatei 
lui Armagnac, moartea tuturor celor pe care îi urăsc. Astăzi 
Parisul va fi roşu de sânge şi totul va începe cu moartea 
ticălosului de Passavant. În gând, adăugă: omul pe care tu îl 
iubeai, pentru care ai vrut să mă trădezi şi să mă ucizi. 

Era înfierbântat, ochii îi sticleau înroşiţi. Nu vedea decât 
marele masacru, valurile de sânge inundând străzile 
Parisului, moartea lui Passavant, a lui Odette, a tuturor 
celor pe care îi socotea obstacole în visul lui de mărire. 
Isabela îl admira. 

— Hai, spuse ea, mergi şi fă ceea ce trebuie să faci. Şi eu 
voi face ceea ce îmi revine mie. Dumneata condu-l pe 
Passavant la eşafod, eu o voi înlătura pe Odette din viaţa 


dumitale şi a mea şi, când drumul nostru va fi curăţit, să ne 
dăm mâna pentru cucerirea lumii... 

Regina se întoarse brusc, cobori scările care conduceau la 
ieşirea secretă iar ducele îşi cuprinse capul între mâini, 
disperat. 

— Unde s-o fi ducând? Oare este adevărat, va muri 
Odette?! Plecă răvăşit, cu sufletul cuprins de groază, 
frământat de tot felul de întrebări şi nelinişti. Merse chiar 
pe urmele reginei şi, trecând prin mica uşă, văzu că drumul 
duce la palatul regelui. 

O linişte apăsătoare se aşternuse peste Paris, o linişte 
înşelătoare ca înainte de furtunile care distrug totul. Ducele 
se opri împietrit. Cineva alerga în calea lui şi, la capătul 
puterii, îi spuse: 

— Seniore, prizonierul... cavalerul Passavant... 

— Ei, spune odată... Să fie luat imediat şi dus în Piaţa 
Greve! Adăugă el dacă văzu că celălalt nu mai scoase o 
vorbă. Începu să alerge spre palat când Isabela tocmai 
intra. Trecu ca fulgerul prin uşa cea mare şi se precipită 
spre apartamentul lui Odette. 

Regina îl privea rece. În dreptul celor care o salutau făcea 
eforturi pentru a le putea zâmbi şi a le răspunde la salut. 
Toţi se întrebau miraţi de ce vine la palat neînsoţită. Dar ea 
nu-şi mai dădea seama de reacţiile celorlalţi. Cu paşi egali, 
se îndrepta spre apartamentul lui Odette de Champdivers. 
Ajunse în faţa uşii. Fără să ezite, intră... 

XIX. Tlemnicerul. 

Cavalerul Passavant fusese, deci, întemnițat într-o 
încăpere, undeva la al doilea nivel subteran al turnului 
Huidelonne. Îi mai putreziseră oasele în acest turn 
doisprezece ani, dar faţă de condiţiile de acum, putea să 
socotească uşor că atunci locuise într-un palat. Aici, în 
celulă, abia avea aer să respire. Jos era noroi, iar pe pereţi 
curgea fără încetare apă. Din fericire îşi da el curaj, nu 
rămân aici decât câteva zile: curând, foarte curând moartea 
mă va scuti de această nenorocită pedeapsă. Aşa gândea, 


făcându-şi socotelile că foarte greu va putea scăpa de 
judecată şi de condamnare. Dar, o mică speranţă tot mai 
lumina în sufletul lui. 

În prima zi a fost vizitat de doi indivizi: primul a fost 
temnicerul care îi adusese ceva de mâncare. 

— Deci aţi revenit aici, spusese acesta cu o voce 
indiferentă. 

— Te deranjează? Întrebă Passavant. Nu sunt eu un 
deţinut inofensiv, incapabil să-şi pună în minte, măcar, să 
evadeze? 

— Hm! Puteţi să încercaţi dar nu vă serveşte la nimic. V- 
am mai spus şi atunci: din Huidelonne nu se iese decât cu 
picioarele înainte. Şi apoi, nici nu mai aveţi timp, ascultaţi- 
mă pe mine. Auzind de ici, de colo ce se spune despre 
dumneavoastră, am înţeles că o să vă judece, pentru nu ştiu 
ce crimă, şi că în trei-patru zile veţi fi predat pentru 
execuţie. 

— Ah... asta mă consolează! 

— Da, mai bine pe mâna călăului. Aici, agonia durează 
câteva luni. 

Passavant se porni pe râs. 

— Bine, cu cât mă predă mai repede jupânului Capeluche, 
nu vom avea timp... 

— Pentru ce să avem timp? 

— Nimic, răspunse Passavant trist. Spune-mi, când m-ai 
ajutat să mă caţăr pe fereastra domnişoarei Odette de 
Champdivers... îţi mai aduci aminte? 

— Da. Dacă ar trebui să vă ajut încă odată, aş lua-o de la 
capăt. Passavant oftă. 

— Ascultă, am impresia că ţii la mine, este adevărat? 

— Aşa e, mai mult decât aţi crede. Pentru dumneavoastră 
sunt în stare să risc şi moartea. 

Passavant se întoarse cu spatele la temnicer. S-ar fi putut 
crede că afecțiunea temnicerului i-ar fi provocat o violentă 
decepţie. 

— Acum plec. 


— Nu, sări cavalerul speriat. Ascultă... Pentru că ţi-ai 
riscat viaţa pentru mine, pentru că pretinzi că ţi-am inspirat 
un dram de prietenie, pentru că mi-ai vorbit de veneraţia 
pe care o ai pentru domnişoara Champdivers... de ea ar fi 
vorba. 

— Ce aţi dori? 

— Ajută-mă să fug. lemnicerul scutură din cap. 

— Nu vrei? Întrebă Passavant. 

— Imposibil! 

Cei doi se priveau cu disperare. Fiecare avea un gând 
ascuns. 

— Imposibil... din cauză că temniţa este supravegheată... 
şi apoi, să vă spun: am jurat. Nu ştiţi ce înseamnă asta? Ei 
bine, un temnicer depune jurământ să nu favorizeze 
evadarea puşcăriaşilor. Un jurământ... la spuneţi-mi credeţi 
în blestemul veşnic? 

— Cred, spuse grav cavalerul. 

— Păi vedeţi! 

— Ce să văd? 

— Că nu pot să vă ajut să fugiţi, pentru că am prestat 
jurământul în capelă, în prezenţa unui preot. 

Passavant rămase pe gânduri: sărmanul... am vrut să 
evit... dar dacă nu se poate altfel... 

— Deci, îţi spun că avem timp destul. 

— Da, aprobă temnicerul cu un aer ciudat. Îmi veţi spune 
ceva mai târziu. Dar nu mi-aţi spus despre ce-i vorba, 
pentru ce mai avem timp... 

Râzând, Passavant îi răspunse. 

— Timp să mai facem o partidă de spadă. 

— Ah, ah! Asta era? Ei bine, îmi faceţi o mare plăcere, 
gentilome! 

— Sărmanul, spuse în gândul lui Passavant, şi-şi şterse 
fruntea de sudoare. Se uitase atent la temnicer şi 
descoperise pe faţa lui semnul unei nesfârşite mile, poate 
chiar de sacrificiu. 

— Trebuie. Dacă asta îţi face plăcere? 


— Bineînţeles, răspunse temnicerul cu o ciudată bunătate, 
fără îndoială că îmi face plăcere. Nu mă supără că aţi făcut 
mari progrese. La urma urmei cavalere, eu sunt profesorul 
dumneavoastră. Eu v-am învăţat, de fapt, să ucideţi un om 
dintr-o singură lovitură, drept în inima. 

Cavalerul tresări. 

— Am aflat că această lovitură v-a servit şi că nobilii 
Guines şi Courteheuse au încasat-o. Dumnezeu să le 
odihnească sufletele! Am auzit asta de la nobilul 
Ocguetonville. Este adevărat? 

— Adevărat! Dumneata m-ai învăţat acea lovitură. 

— V-a fost de folos şi poate o să vă mai fie, cine ştie! 
Passavant tresări din nou. 

— Deci, continuă temnicerul; nu numai că-mi va face 
plăcere să încrucişez spada cu dumneavoastră dar, mai 
mult, voi fi onorat. Dar, cum aici sunteţi prizonier, nu aveţi 
spadă. Nu v-aţi mai măsurat puterile cu inşi de condiţia 
mea. Nu aveţi încotro, trebuie să mă înnobilaţi! 

Era un fel de ironie în vocea temnicerului. 

— Bine, atunci dacă-i aşa, spune când putem să începem. 

— Am să aduc două spade, ca şi altădată, nepătate. Cred 
că nu se pune problema vreunui risc. 

— Nu, nu riscăm nimic. 

— Am să aduc două spade bune; am oroare de cele care se 
frâng la prima lovire. 

— Când? 

— Deîndată ce va fi posibil, răspunse temnicerul şi se 
retrase liniştit, ca de obicei. Cavalerul Passavant se retrase 
între două ziduri ca să se sprijine şi aşa îl găsise mai târziu 
Isabela. 

— Drace, voi avea curajul? Trebuie, pentru Odette şi... 
pentru Roselys. 

Mult timp se frământase cu astfel de întrebări până când 
uşa celulei se deschise pentru cea de a doua vizită. De data 
asta, temnicerul rămăsese afară, pe coridor. În celulă 
intrară patru indivizi ţinând în mână torţe care luminau 


puternic interiorul. Apoi, apărură opt gardieni înarmaţi 
care se aşezară la perete. În sfârşit, doi valeţi aduseră o 
măsuţă şi patru scaune. Când totul fu gata, Passavant văzu 
pe Scas şi pe Ocquetonville intrând, apoi încă trei sau patru 
din oamenii ducelui de Burgundia. Passavant îi cercetă pe 
rând. Discuţia cu temnicerul îi lăsase o impresie profundă. 
Căuta privirile lui Scas şi Ocquetonville, dar aceştia se uitau 
în altă parte, evitau deliberat să-l privească. 

Un om îmbrăcat în negru, mic şi slab, intră, salută şi aşeză 
pe masă cele necesare scrisului: era grefierul. Alţi trei inşi, 
tot în negru, gravi şi solemni, apărură şi luară loc la masă. 
Erau judecătorii. 

Unul dintre ei citi un pergament din care reieşea că, din 
cauza gravităţii crimei, ucigaşul nu putea fi transportat la 
judecătorie, că legitima furie a poporului l-ar fi sustras pe 
scelerat de la pedeapsa pe care o merita şi că, în 
consecinţă, procesul trebuia să aibă loc în secret. Se mai 
spunea că, în acele împrejurări, carcera ucigaşului ţinea loc 
de judecătorie. Passavant interveni şi spuse că, întrucât 
carcera era prea mică, nu puteau să asiste toţi cei chemaţi 
să asigure procesul. Judecătorul îi atrase atenţia că nu are 
dreptul să facă astfel de comentarii. 

— La urma urmei tot una este, spuse Passavant râzând. 

— Scrieţi că a afirmat că este de acord, ceru judecătorul 
grefierului. 

Aşa începu procesul. La toate întrebările care i se pusese, 
Passavant răspundea uitându-se la Scas şi Ocquetonville. 

— Întrebaţi pe cei doi cine sunt ucigaşii. 

Se stabili că acuzatul se afla în strada Barbette, în ziua 
crimei, chiar în momentul în care ducele de Orleans a fost 
omorât. 

A doua zi, o nouă vizită, o nouă şedinţă; martorii care au 
depus mărturie au spus toţi acelaşi lucru: acuzatul a fost 
văzut fugind, plin de sânge; Scas a povestit că Passavant îi 
spusese că îl ura pe duce; Ocquetonville a arătat că Guines 
şi Courteheuse îi relataseră cum l-au auzit pe duce strigând 


şi cum au alergat după ucigaş - acuzatul - care avea în 
mână baltagul cu care lovise. Au încercat să-l aresteze dar 
nu au reuşit. Passavant a jurat atunci să-l lichideze şi, din 
nefericire, a reuşit. 

A fost şi o a treia şedinţă, în ziua următoare. O şedinţă 
scurtă în care s-a dat citire actului de acuzare. După care, 
notarul îl anunţă pe condamnat că va fi executat în ziua 
următoare, la prânz, în Piaţa Greve. 

Trebuie spus că temnicerul a fost de faţă la această ultimă 
şedinţă, la care au venit numai judecătorii şi gardienii, dar 
nu şi martorii. 

După lectura actului de condamnare, judecătorii s-au 
retras, escortaţi de gardă. Rămăsese grefierul singur. 

— Prin graţia şi compasiunea bunului nostru rege, puteţi 
să petreceţi noaptea în capela Celestinilor pentru a vă 
putea face rugăciunile, dacă vreţi. 

Passavant avu impresia că temnicerul îi face semn să 
refuze. 

— Mă voi ruga aici, în celulă. 

Grefierul plecă, Passavant rămase din nou singur, iar uşa 
fu încuiată. 

— Mâine! Mâine totul va fi sfârşit... îşi spuse el disperat. 
Temnicerul nu-şi ţinuse promisiunea să vină pentru partida 
pe care i-o promisese; fusese singura lui speranţă. Acum 
era prea târziu. La urma urmei, cu atât mai bine, îşi spuse 
el. Nu ar fi fost un lucru oribil să-mi fi cucerit în felul ăsta 
libertatea?! 

Începu să se gândească la Odette, la Roselys pe care nu o 
va mai revedea niciodată şi căzu într-un somn greu, 
presărat cu vise sângeroase. Se sculă tremurând: 

— O fi noapte? Sau a sosit momentul? Nu era convins că 
sosise momentul. 1 se părea absurd. În mintea lui îşi 
imagină amânări, catastrofe care ar fi putut să-l salveze. 

Se auziră paşi. 

— Vin să mă ia, se gândi el. Ei bine, este o distanţă, totuşi, 
între Saint-Pol şi Piaţa Greve. Dacă nu reuşesc să scap, am 


să fac în aşa fel încât să fiu ucis de oamenii de pază. Am să-i 
smulg unuia sabia, pumnalul sau altceva, şi voi muri cu 
arma în mână, ca un adevărat Passavant. 

Uşa fu deschisă şi, apoi, închisă din nou. Passavant tresări 
„Deci nu veniseră să-l ridice! Era temnicerul. 

— Ultima vizită a temnicerului, spuse Passavant. Dar ce 
are sub braţ... două spade? Da, temnicerul intrase, fixă 
torţa la locul ei, şi-i arătă lui Passavant spadele. 

Acesta făcu un efort să pară indiferent. 

— Spune-mi, s-a făcut deja ziuă? 

— Da, e ziuă. Curând va fi ora unsprezece. În câteva 
minute vor veni gardienii să vă ridice. 

— Şi cu spada asta? 

— Ei, aţi uitat că mi-aţi promis că vă veţi măsura cu mine 
pentru ultima dată? Avem timp. Dar trebuie să vă cer şi eu 
o favoare. V-am spus că voi fi mândru să mă lupt cu un 
adevărat gentilom... Ori, un gentilom fără costum... 

— Costum! Râse Passavant. 

— Bineînţeles! Să mă iertaţi dar acum nu prea arătaţi ca 
un gentilom, aşa că v-am adus un costum... dacă doriţi... 

Passavant se strădui să ghicească intenţiile temnicerului. 
Vrea acest om să-l salveze?! Îi adusese un costum care îl 
făcea de nerecunoscut şi care i-ar fi permis să traverseze 
grădina fortăreței fără dificultăţi. Îl privi atent când îi 
întinse pachetul, temnicerul păru indiferent. 

— Dacă vreţi să-mi faceţi cu adevărat o plăcere, vă rog să 
vă grăbiţi. Curând va fi prea târziu. 

Passavant nu aşteptă să fie rugat a doua oară. În câteva 
minute se schimbă. Noul costum îl făcea şi mai frumos. 

— Puneţi-vă şi pumnalul acesta la centură. Passavant luă 
pumnalul şi-l plasă cu grijă. 

— Acum spada dumneavoastră. Temnicerul îi ataşă chiar el 
o foarte frumoasă armă precum şi o centură în care se aflau 
douăzeci de scuzi de aur. Passavant nu se opuse deşi nu 
înţelegea prea bine ce se întâmplă. 


— Ăştia sunt ultimii bani pe care mi i-a dat răposatul Bois- 
Redon. Nu ştiţi despre ce este vorba, dar nu are 
importanţă. Acum da, arătaţi ca un adevărat gentilom. Nu 
vă lipseşte nimic: costumul, spada, pumnalul, centura. Vă 
rog să-mi faceţi onoarea de a vă ţine promisiunea. Deci, în 
gardă! 

Şi temnicerul luă poziţia de atac. Automat, Passavant îl 
imită. 

— Ei, se gândi Passavant, blocând spada adversarului, o 
lovitură de dreapta adâncă, drept în inimă... şi tipul ar fi 
terminat; îi iau cheile urc şi cu un costum ca ăsta mă pierd 
în lume, nimeni nu mă va recunoaşte; cu banii care mii-a 
dat pot să... Da, o singură lovitură şi... 

— Apăraţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu, apăraţi-vă! 
Ceru temnicerul care se lansă în atac. Passavant făcu paşi 
înapoi. Lovitura care îl obseda ar fi putut-o plasa de zece ori 
până acum, aproape că îi era oferită, adversarul se 
descoperea mereu... 

— Atacaţi, odată, pe toţi dracii din lume, atacați până nu va 
fi prea târziu! 

— Prea târziu? Pentru ce prea târziu? Întrebă Passavant. 

— Pentru a fugi! 

Se făcu linişte, combatanții se priveau ca doi duşmani 
pentru că şi sacrificiul şi devotamentul au furia lor ca şi ura. 
Temnicerul parcă orbise. Furia lui părea să spună: ucide- 
mă, odată, ia cheile şi fugi mai repede! 

— Nu se poate decât în acest fel? Întrebă Passavant 
ghicindu-i gândul. 

— Da, numai în felul ăsta, răspunse calm temnicerul. Şi 
grăbiţi-vă odată! 

Passavant îşi ataşă spada. Simţea că îi explodează inima, 
lacrimile îi umeziră ochii. 

— Ce faceţi? În gardă, în gardă! Atât de mult îmi doream 
să văd cum mai luptaţi? De ce nu vreţi să luptaţi? Nu 
înţeleg nimic! 


— Iartă-mă, răspunse cavalerul. Vocea îi tremura. Este 
adevărat: am avut un vis înfiorător pe care văd că l-ai 
ghicit: de a-mi câştiga libertatea, sacrificându-te pe 
dumneata. 

— Mare pagubă viaţa mea! Şi aşa am trăit destul. Câţiva 
ani în plus pentru o viaţă ca a mea, pe care văd că vreţi să o 
protejaţi... la ce mai este bună?! Un temnicer este aproape 
un călău. Nu mai am chef să mai trăiesc o astfel de viaţă. 
Dacă n-ar fi nenorocitul ăsta de jurământ v-aş deschide uşa 
cu mâna mea. Nu pot. Şi, totuşi, dumneavoastră trebuie să 
vă salvaţi, să trăiţi. Trebuie! Dacă nu pentru 
dumneavoastră, atunci pentru ea... Vă aşteaptă! Ştiu bine 
asta. Şi ştiu, de asemenea, ce o pândeşte. Iată, aici la 
centură am cheile. Nu fiţi copil! O simplă lovitură, cea pe 
care v-am arătat-o chiar eu, şi luaţi cheile. Atât vă cer, să nu 
rataţi lovitura. 

Passavant asculta cu capul plecat. Temnicerul se apropie 
de uşă, ascultă o clipă şi reveni: 

— Mar avem numai un sfert de oră... 

— Ultima lecţie, spuse pierdut Passavant. Ultima lecţie de 
arme mi-ai predat-o chiar acum. Mă gândesc ce ar fi fost 
viaţa mea dacă te-aş fi ucis; din fericire, nu-i aşa, asta nu s-a 
întâmplat, nici măcar pentru ea... Şi nu se va întâmpla. 
Gata, omule, mulţumesc că m-ai îmbrăcat pentru a putea 
arăta bine în Piaţa Greve. 

— Nu vreţi să fugiţi? Se revoltă sincer temnicerul. 
Passavant făcu un pas spre acesta şi-i întinse mâna. 

— Ce? Întrebă şi mai contrariat acesta. 

— Nu vrei să-mi dai mâna? 

— Eu? Un blestemat de temnicer! Spuse el şi-i întinse 
mâna, cu gândul aiurea, crezând chiar că ar putea fi vorba 
de o tactică. Passavant zâmbi trist. Nu, nu accepta să fugă. 

— 'Te socotesc un viteaz, egal oricărui baron, îi spuse 
cavalerul. Ai vrut să-ţi oferi viaţa pentru a face posibilă 
evadarea mea... 


— Dându-mi mâna, spuse acesta cu sinceritatea pe care 
condiţia lui umilă o făcea şi mai lăudabilă, ridicându-mă 
astfel deasupra condiţiei mele, m-aţi plătit cu vârf şi 
îndesat. Şi, acum pot să risc... 

Se opri. Era palid, aşa cum nu fusese când îşi lăsase 
pieptul ţintă loviturii mortale. 

— Să rişti ce? 

— Ei drace! Să-mi risc sufletul! 

— Hai, spuse Passavant îndreptându-se hotărât spre uşă. 
Temnicerul îl cercetă mirat: refuză să mă ucidă, dar acceptă 
să-mi pierd sufletul încălcând jurământul... Ah, salvarea 
sufletului este totuşi ceva mai grav decât salvarea corpului, 
ceea ce mi-am spus întotdeauna... 

Câteva clipe mai târziu ieşeau amândoi din celulă; 
temnicerul avu grijă să închidă uşa; era un gest maşinal, din 
obişnuinţă. 

Urcară, Passavant nevenindu-şi în fire, iar temnicerul 
gândindu-se cum îşi va ispăşi păcatele. 

— Era timpul! Spuse el. 

— Ce? 

— lată-i, vin să vă ridice. 

Cavalerul privi spre palatul regal. O trupă de arcaşi erau 
în drum spre Huidelonne. Acum, liber şi cu o spadă de toată 
frumuseţea, nu se mai temea de nimic. 

— Da, era timpul, într-adevăr. Să plecăm! Vii cu mine? 

— Trebuie, mormăi temnicerul. Dacă plecaţi singur, vă 
ciocniţi sigur cu cei care vin. Trebuie să vă conduc. După 
care, adăugă el suspinând, revin să-mi iau locul aici! Hai, 
unde vreţi să vă duc? 

— La palatul regelui, spuse Passavant. 

— Eram sigur! 

Porniră la drum, ferindu-se de trupa care se îndrepta spre 
Huidelonne; apoi ajunseră la o mică poartă pe care 
Passavant mai intrase cândva. De acolo, pe drumuri ocolite, 
traversând grădina palatului, se îndreptară spre palatul 
regal. 


XX. Pergamentul. 

Să revenim la momentul în care Tanneguy du Chatel sosea 
la casa lui Saitano. Viteazul căpitan avea destule emoţii 
ştiind că intră într-un loc aparte, blestemat şi unde, cu 
siguranţă că existau destule riscuri să dea nas în nas cu 
diavolul. Cel care se oferise să-l conducă nu avea aceleaşi 
temeri; el bătea deja la uşă. Un schimb de replici şi uşa se 
deschise. 

— Maestre, spuse ghidul, am adus un om care vrea să vă 
ceară ceva. l-am promis ajutorul dumneavoastră. 

— Inutil, spuse vrăjitorul. Am hotărât să nu mai fac nimic, 
să nu mă mai ocup de nimeni. Dacă vreţi ierburi, leacuri 
pentru dragoste, otrăvuri pentru moarte, dacă vreţi să 
vindecaţi, în sfârşit, dacă aţi dori ceva, căutaţi-vă de drum. 
Aici nu mai este locuinţă de vrăjitor. 

— Ah, spuse ghidul dezamăgit, şi eu ce să fac acum? Ce vi 
s-a întâmplat, maestre? Pe cuvântul meu, sunteţi palid de 
parcă aţi veni de pe lumea ailaltă. Nu vă mai recunosc. V-a 
părăsit Satan?! 

Saitano îi aruncă o privire ciudată insului. 

— Tu ai spus-o! Satan nu mai este cu mine! Peste opt zile 
voi pleca din Paris. Astfel, căpitane, continuă el adresându- 
se lui Ianneguy, nu mai conta pe sărmana mea ştiinţă. Este 
moartă! Este un miracol că eu mă aflu încă în viaţă. 

— Vrăjitorule, spuse Tanneguy, nu vin pentru mine... 

— Ah! Pentru care înălţime? Pentru ce damă frumoasă? 
Prinţesă, rege, regină, negustor, cerşetor, curvă? Nu are 
importanţă, de fapt. Ori pentru cine ai venit, ai venit 
degeaba. Pleacă! 

— Saitano se duse spre uşă pentru a le da de înţeles că nu 
mai are nimic de discutat. 

— Vrăjitorule, am venit pentru cel căruia i-ai încredinţat 
dota lui Roselys. 

Dintr-o dată, ceva se schimbă în atitudinea lui Saitano. Se 
apropie de Tlanneguy. 

— Passavant? Întrebă el cu un interes nebănuit. 


— Da, pentru el. Are încredere în dumneata, mi-a spus 
asta. 

— Da. Şi ce vrea? Spune repede! 

— Eu vreau, nu el. Passavant a fost prins chiar în casa 
mea, în stare de rebeliune. În plus, este acuzat de uciderea 
ducelui de Orleans. Dacă nu reuşesc să-l scot din ghearele 
ducelui de Burgundia, este pierdut. Şi ducele, după cum 
ştii, este un câine care nu dă drumul uşor la osul la care 
roade. Trebuie să facem ceva, prin forţă, prin vicleşug. 
Deocamdată prietenul meu a fost dus la Saint-Pol. 

Saitano asculta atent; Tanneguy observă că ştirea îl 
tulburase. 

— Acest om, continuă căpitanul, m-a asigurat că numai 
dumneata poţi să mă ajuţi să intru la Saint-Pol. Aşa este? 

— Nu a minţit, răspunse Saitano, vârându-şi mâna în 
punga de la centură de unde scoase câteva piese de aur. 

— "Ţine, omule, ai făcut bine că l-ai adus pe căpitan aici. 
Asta este recompensa mea. 

— Ei drace, i-am dat şi eu! 

— Nu contează! Mulţumesc maestre, spuse ghidul luând 
banii. 

— Nu contează câteva piese de aur? Spuse Saitano. Bine, 
acum du-te şi lasă-mă cu acest senior. 

Omul salută bucuros şi plecă. În urma lui, Saitano închise 
uşa. 

— Deci cavalerul Passavant este arestat. 

— Da şi l-au dus la Saint-Pol. Poţi, într-adevăr, să mă ajuţi 
să intru în fortăreață? 

Saitano începu să se plimbe îngândurat. Tanneguy îi trase 
câteva înjurături zdravene în gând când îl văzu că nu se 
grăbeşte nicicum cu răspunsul. 

— Iată situaţia aşa cum o ştiu eu, începu Saitano. 
Cavalerul Passavant se află în pericol de moarte dacă a fost 
dus la Saint-Pol. Vrei să-l salvezi, din prietenie, iar eu vreau 
să-l salvez din cauza urii pe care i-o port ducelui de 
Burgundia. 


— Ei bine, atunci să unim ura cu prietenia. Amândoi putem 
să-l scoatem de acolo; eu cu forţa braţelor, dumneata cu 
forţa demonilor. 

Saitano dădu din cap. 

— Eu pot să te introduc în fortăreață dar spune-mi ce vrei 
să faci? 

— Ce vreau să fac?! Să-l eliberez pe Passavant. 

— Ştiu, dar cum? 

— Cum! Cum! Dau foc, omor tot ce-mi iese în cale. 

— Da... Dai foc la zece-cincisprezece palate? Ştii unde este 
închis prietenul dumitale? Fiecare palat are temniţa lui, 
fără să mai socotim şi pe cea de la Huidelonne. Şi dacă ar fi 
acolo, încearcă numai să te apropii de temnicer! Este 
incoruptibil pentru că teama de spânzurătoare este mai 
mare decât dorinţa de a fi plătit bine. Încearcă să ucizi 
oamenii de pază care sunt plasați în jurul temniţei, fără să 
se dea alarma?! 

Tanneguy asculta uimit. 

— Desigur, aşa este. Ei bine, îmi dau viaţa numai să ajung 
să fac ceva pentru a-l salva. Asta-i tot! Cel puţin, el va şti 
că... 

— El nu va şti nimic, spuse rece Saitano. Nu va putea 
profita de generozitatea dumitale. Sau dumneata, căpitane, 
ai să cazi în prima încăierare şi vei muri fără glorie. 
Moartea dumitale va fi inutilă. 

— Atunci, ce să fac? 

— Să stai liniştit până trimit după dumneata. Nu-ţi cer să- 
mi spui dacă eşti în stare să-ţi dai viaţa pentru a salva viaţa 
prietenului dumitale. Te văd om serios, eşti gata să mori. 
Dar trebuie ca moartea dumitale să fie bună la ceva. lată 
ce-ţi cer: eşti capabil să aştepţi liniştit până te chem? 

— Şi ce să fac în acest timp? Întrebă morocănos Tanneguy. 
Bine, aştept! 

— Unde trebuie să te caut? 

— La jupân Thibaud, la hanul „La scroafa spânzurată”. Îl 
ştii? Am impresia că oameni ca dumneata beau numai apă. 


— Îl cunosc, răspunse rece Saitano. Şi ştiu şi casa dumitale 
din Saint-Antoine, nobile du Chatel, casa dumitale acum 
pustie, de când i-ai luat frica ducelui de Burgundia. Acolo să 
mă aştepţi, hanul e prea departe de Saint-Pol. 

— Ai dreptate, sări uimit căpitanul. Dar ia spune, 
ticălosule, cui adică am luat frica... 

— Oamenilor ducelui. Aşa este, dar nu te-ai dat în lături. 

Tanneguy îl cercetă mai atent pe Saitano şi îşi dădu seama 
că nu-şi bate joc deel. 

— E ceva ciudat. Văd că ştii mai bine decât mine istoria 
aia. Este adevărat, mi-a fost teamă dar nu m-am dat înapoi. 
Mai mult, asta ţine de vrăjitorie. 

— Hai, acum întoarce-te în castelul dumitale din Saint- 
Antoine şi aşteaptă-mă acolo. Cel care te va căuta îţi va 
spune şi ce trebuie să faci. 

Tanneguy, care nu primise niciodată ordin de la cineva, se 
aplecă cuviincios când auzi aceste cuvinte şi respectă 
întocmai staturile vrăjitorului, întorcându-se în castelul lui. 
Nu era un sacrificiu oarecare. Zilele pe care le petrecuse la 
han îi dăduseră ocazia de a cunoaşte aproape toate vinurile 
lui Thibaud şi timpul trecuse fără să se plictisească. În plus 
oricât de bun ar fi, vinul trebuie băut în doi. Aici, în Saint- 
Antoine, era singur. Şi singur nu putea să bea. 

În prima zi trebui să se lupte cu plictiseala. Cobori în 
pivniţa plină de bunătăţi. 

A doua zi, mai-mai să creadă că Saitano şi-a bătut joc de 
el; apoi îi trecu prin cap o idee: ducele, în acord cu Saitano, 
a vrut să-l îndepărteze pentru a-l împiedica să ajungă la 
Passavant. Drept pentru care se îmbrăcă şi, înjurând de 
mama focului, vru să iasă din casă şi să plece spre Saitano 
cu gândul să-i rupă oasele. Străzile erau pline de lume, se 
auzeau clopotele şi curând un freamăt cuprinsese totul. 

— Clopotele?! Îşi spuse căpitanul. Ce s-o fi întâmplat. 

De câte ori auzea clopotele, se neliniştea. De undeva auzi 
mulţimea strigând: 

— Libertate! Libertate pentru popor! 


— Ah, ce o fi libertatea? Îşi bătu joc Tanneguy de cei care 
țipau. Apoi auzi alte sloganuri. Jos impozitele! Ei bine, asta 
da, dar aia cu libertatea! Ce dracu o fi libertatea? Acum se 
auzea: 

— Trăiască ducele de Burgundia! 

— Negustori, luaţi armele! Strângeţi rândurile! 

— Ducele este cu poporul! Suntem salvaţi! Striga 
mulţimea. 

— Dacă vin aici sunt pierdut! Îşi spuse el. Îşi făcea tot felul 
de idei, fiind frământat de gândul că ducele de Burgundia 
încerca o lovitură mare şi cine nu era cu elera lichidat. Se 
hazarda să arunce o privire pe fereastră. În acel moment, 
prin dreptul casei lui trecea un grup de oameni simpli. Unii 
dintre ei erau înarmaţi. Erau multe femei şi copii şi grupul 
nu părea prea ameninţător. Atâta numai că strigau: 

— Ducele de Burgundia! Ducele de Burgundia! 

— Este sigur, îşi spuse căpitanul. Sunt oamenii ducelui. 
Aceste femei vor veni aici, aproape sigur. Voi fi prins ca o 
vulpe şi nu voi putea să mă apăr. Concluzia acestor prea 
puţin agreabile reflecţii fu o cascadă de înjurături după 
care îşi propuse să le facă festa oamenilor ducelui plecând 
de acasă. 

— Să aştept aici înseamnă să mă predau briganzilor 
ducelui. Dar dacă plec şi ticălosul de Saitano trimite, totuşi, 
după mine? Ei bine, merg şi mă instalez, pur şi simplu, la 
vrăjitor. Zis şi făcut, dar, înainte de a pleca din casă, am să 
fac o ultimă vizită în pivniţă. Îi era tare sete şi nici nu mai 
avea para chioară în buzunare. 

Fără să ezite merse la locul unde îngropase cu Passavant 
dota lui Roselys, luă atâţia scuzi cât crezu el că i-ar fi de 
folos şi îi acoperi cu cea mai mare grijă. Nu-şi făcea nici un 
fel de griji, nici nu se gândea măcar că ceea ce face nu este 
prea cinstit. Numai ce părăsise casa că şi sosise omul lui 
Saitano. Dar lanneguy era deja prin mulţime, printre 
oamenii înarmaţi care, acum, spre deosebire de dimineaţă, 


nu mai păreau atât de gălăgioşi. Nici clopotele nu mai 
băteau. 

Era spre prânz. Magazinele erau închise; negustorii 
ambulanți formaseră grupuri care discutau aprins; 
grupurile care treceau nu mai strigau, treceau liniştite; 
adevărul este că aceste grupuri erau formate numai din 
femei şi copii; femeile erau prost îmbrăcate, copii slabi şi 
murdari, mulţi umblau cu picioarele goale prin zăpadă. 
Forţa care îi adusese acolo în stradă se numea mizerie. 

Unde se duceau aceste bande liniştite? 

Fără îndoială, nici ele nu ştiau, auziseră clopotele şi 
ieşiseră în stradă, la întâmplare. Era evident însă că 
bărbaţii aveau o idee, un cuvânt de ordine. Ideea şi 
cuvântul de ordine se confundau cu un nume: Burgundia. 

Tanneguy îi, văzu cum sunt aşezaţi rânduri-rânduri, cu 
armele în mână, gata de atac. Ajunse în Piaţa Greve. Acolo, 
căpitanul descoperi un alt spectacol. Grupurile erau mai 
dense, mai amenințătoare, mulţimea aştepta cu privirea 
aţintită spre mijlocul pieţei. Când se uită în acea direcţie, 
Tanneguy descoperi uimit un eşafod. Se uită mai atent şi 
constată că executorul nu era faimosul Capeluche, ci un ins 
subţire, deşirat care vorbea tare şi striga la ajutoarele lui 
ocupate cu ultimele pregătiri. La douăzeci de paşi în spatele 
eşafodului spre Sena, se ridicase un rug. 

— Ce dracu se petrece aici? Mormăi lanneguy. 

Un negustor care se afla lângă el şi auzise, nu avu ce face 
şi intră în discuţie. Era dintre cei cu limbariţă. 

— Cum adică, nu ştii ce se pregăteşte. Sau poate abia ai 
venit? 

— Aşa €... şi vin de departe. 

— Bine, întâi să-mi dai voie să-ţi dau un sfat, cinstite 
gentilom. 

— Ia să vedem, intră în joc Tanneguy. 

— Ei bine, grăbeşte-te şi pune-ţi pe mantou crucea roşie a 
Sfântului Anton, fără de care tare mă tem că ai putea fi 
luat... mă înţelegi. 


— Nu, să mă ia dracu dacă înţeleg. Noroc că te-am întâlnit 
pe dumneata şi, uite, mă lămureşti. 

— Da, bine, atunci trebuie să-ţi spun că fără acest semn ai 
putea să fii luat drept omul lui Armagnac. 

— Unul de al lui Armagnac?! Se amuză căpitanul. Ce spui 
frate! 

— Ei, văd eu că eşti din cei buni. Trăiască Burgundia, nu-i 
aşa? 

— Drace! Te cred şi eu. Am atâtea obligaţii faţă de Jean de 
Burgundia! Dar sper să-mi plătesc datoria într-o bună zi. 

— Ai putea să ai o ocazie chiar azi. Dar să revenim la 
eşafodul pe care îl vezi: la prânz, acolo, va fi pedepsit 
cumplit condamnatul. Mai întâi i se va scoate limba. 

— Oh, n-aş vrea să fiu în locul lui. 

— Nici eu. Apoi, vezi colo, în spate, grupul celor îmbrăcaţi 
în alb? 

— Da. 

— Unul are în mână o torţă. 

— Da, văd. 

— Ei bine, ăla dă foc rugului. După ce îi smulge limba, 
condamnatul va fi aruncat pe rug. 

— Buuun! Şi cum sărmanul diavol nu mai are limbă nu va 
putea cere de băut când i se va face sete în căldura aia! 

Negustorul se porni pe râs. 

— La timpul potrivit o să râzi şi dumneata. Nu eşti dintre 
câinii lui Armagnac care ne privesc de sus şi se consideră 
dezonoraţi dacă vorbesc cu noi. Cât despre călduri, aş, va fi 
ars la foc mic. 

— La foc mic? 

— Da. Păi, ce să-ţi spun, condamnatul o şi merită. Este un 
nelegiuit şi, se pare, un duşman al ducelui de Burgundia. 

— Nu mai spune. Cum îl cheamă? 

— Pe cine? Pe condamnat? 

— Da. Eu nu ştiu nimic din ce se întâmplă aici, că abia am 
sosit. 


— Da, aşa e. Ei bine, condamnatul este cavalerul 
Passavant. Tanneguy nu-şi mai putu stăpâni furia şi slobozi 
o înjurătură cumplită. 

— Ei, acum nu mai râzi. Eşti alb ca varul. Ce se întâmplă 
cu dumneata? 

— Nimic, o să-mi treacă. 

— Parcă ai fi femeie: odată zici că-şi dă duhul şi, hop, 
imediat se schimbă. 

Căpitanul nu se schimbase aşa de repede. Încremenise. 
Aproape că nu-l mai auzea pe vecinul lui atât de vorbăreţ şi 
căruia îi trăncănea gura ca o moară. Înţelegea, totuşi, că 
Passavant fusese condamnat la moarte, că procesul fusese 
instruit repede datorită ducelui de Burgundia, în cel mai 
mare secret şi că totul se va termina curând cu o executare 
pe toată cinstea, în ciuda incidentului care a avut loc de 
dimineaţă. 

— Adică? 

— Ei bine, de dimineaţă, când l-au căutat pe meşterul 
Capeluche, l-au găsit mort în patul lui. Peste noapte făcuse 
o febră cumplită şi dimineaţa a fost gata. Din fericire chiar 
el, Capeluche, lăsase pe unul dintre fii, lui să-l înlocuiască. E 
lunganul ăla de acolo, de pe eşafod. 

Tanneguy făcu semn că nu-i mai trebuie nici o lămurire şi 
se duse spre eşafod. Înainta greu, era în mijlocul unei 
mulţimi agitate. Era turbat, îi părea rău că a făcut prostia 
să-l creadă pe vrăjitor. 

— E clar, ticălosul m-a ţinut trei zile departe de orice, ca să 
nu aflu nimic, ca să nu ştiu ce i se pregăteşte sărmanului 
meu prieten, înfuriat, îşi făcu planul să plece imediat şi să-l 
ia cu asalt pe Saitano. O curiozitate bolnavă îl ţinea locului. 
Îi era cu neputinţă să asiste la supliciul care i se pregătea 
prietenului lui, dar îşi dădu seama că nici nu era capabil, nu 
avea curajul să plece. Îşi făcea tot felul de planuri să se 
răzbune pe Saitano şi pe ducele de Burgundia. Înainta 
încet, încet astfel încât se trezi lângă eşafod. Îl despărţea de 
scândurile acestuia numai rândul de arcaşi puşi să 


păzească. Ajuns atât de aproape, vru să se retragă, să fugă 
Nu putea nici să vadă, nici să audă corul de maici care 
cânta un cântec funebru. Un singur lucru ştia că poate să 
mai facă: să plătească trădarea lui Saitano. Dar, rămase în 
continuare de parcă cineva îl bătuse în cuie. Se auziră 
clopotele. Băteau ora doisprezece. 

— Iată-l! Iată-l striga înspăimântată mulţimea. 

Tanneguy se uita în toate direcţiile dar nu putu să vadă pe 
condamnat. Sigur că nefericitul cavaler va fi târât pe 
eşafod, toată mila, toată prietenia pe care i-o purta îl făcură 
să strige, să urle de furie. 

— Ei bine, nu! Cât timp sunt în viaţă el nu va fi executat. 
Mor cu el sau îl scap! 

Când Tanneguy auzise din casă primele strigăte în stradă 
şi văzuse grupurile de femei şi copii mergând pe străzi, 
Saitano intrase la Ermina Valencienne. Să vedem însă ce 
făcuse vrăjitorul din momentul în care Tanneguy îl vizitase 
acasă şi aflase că Passavant fusese arestat. 

După plecarea căpitanului, Saitano fusese cuprins de 
nelinişte şi se întreba dacă nu ar fi interesat să-l salveze pe 
Passavanit. 

„El era răzbunarea mea. În planul meu el trebuie să-l 
lovească pe Jean Temerarul. A ajuns pe mâinile Isabelei 
care nu i-a iertat că o iubea pe Odette. E clar, este pierdut. 
Orice încercare este în zadar. Şi totuşi... da... totuşi...” 

A doua zi, Saitano se dusese la Saint-Pol unde rămăsese 
mai multe ceasuri. Când ieşise de acolo era convins că nimic 
nu-l mai poate salva pe Passavant. Totuşi, mai avea o idee. 

Întors acasă, deschise dulapul şi luă din cufăr pergamentul 
care îl privea pe cavaler. 

— Iată arma cu care, mai bine decât cu un pumnal, îl pot 
dobori pe Jean 'Temerarul. Acuzat de sacrilegiu! Asta îl 
poate duce sub ştreang mai repede decât pe Passavant, 
acuzat de complicitate în uciderea ducelui de Orleans. Da, 
asta este o armă teribilă. Dar cine o poate mânui atâta timp 


cât Passavant este cu lanţurile de mâini? Cine alta decât 
Laurence d'Ambrun? 

Strânse cu grijă pergamentul, îl puse bine sub centură şi- 
şi făcu socotelile. 

— Da, Laurence d'Ambrun... mama lui Odette de 
Champdivers! Numai ea! Dar unde să o găsesc. Măcar dacă 
ar fi fos Geraude aici, ea putea să mă descurce în cartierul 
ăla desfrânat. 

Plecă, totuşi, de acasă unde nu se mai întoarse curând. 

A fost văzut pe Strada Plăcerilor. Încerca el să-şi ascundă 
faţa, dar degeaba. Apoi a fost văzut intrând în casa în care 
locuia Jehanne; întreba în dreapta şi în stânga, dar nimeni 
nu-l putea îndruma. Află că sărmana fată fusese alungată 
din Strada Plăcerii de către clientele de acolo, grijulii să nu 
aibă concurente. 

Ceea ce a mai făcut în continuare, e greu de ştiut. Fără 
îndoială forţa lui de deducție îl puseseră pe calea cea bună 
căci, până la urmă, iată-l în casa Erminei Valencienne. Şi în 
casa Erminei locuia Jehanne, adică Laurence d'Ambrun, 
adică mama lui Roselys, adică mama lui Odette de 
Champdivers. 

XXI. În palatul regelui. 

Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon locuiau într-o cameră 
comună, aflată în apropierea apartamentului regelui pentru 
ca Charles, în cazul în care ar fi dorit, să poată lua legătura 
cu ei. lrebuie spus că cei trei năstruşnici sihaştri erau 
favoriţii regelui. Nebunul nu mai putea să-i ignore. De fapt 
nici nu mai era vorba de descântece şi rugăciuni. Chiar şi ca 
pretext acestea fuseseră abandonate. Regele dorea să-l 
facă să râdă şi Brancaillon singur era capabil de minuni. 
Este adevărat că cei trei blestemaţi îşi purtau încă 
anteriele. 

Când Tanneguy du Chatel se oprise lângă eşafodul ridicat 
pentru supliciul cavalerului Passavant, în ziua în care 
Saitano intra în casa Erminei, Bruscaille şi ai lui se aflau în 
camera lor. Fusese servit un prânz copios, după porunca 


regelui. Curios, niciunul nu se aşeză la masă. Mai mult, nici 
lui Brancaillon nu-i era foame. Este adevărat că, în schimb, 
îi era sete. Şi o sete chiar mai afurisită decât altădată. Din 
când în când lua paharul care-i cădea la îndemână şi îl 
turna pe gât. Bragaille, nici el, nu se afla în apele lui şi 
bolborosea nişte rugăciuni întrerupte din când în când de 
înjurături. 

Numai Bruscaille îşi păstra sângele rece, probabil pentru 
că avea inima ceva mai tare decât ceilalţi doi sau pentru că 
el îşi dădea mai bine seama de situaţie. 

— Nu se mai poate da înapoi, le explica el. A venit ziua, 
acum sună ceasul, trimisul stăpânului nostru, ducele, mi-a 
spus: lovitura de prânz. Deci, la prânz, îi vom face marea 
rugăciune regelui; ultimul gest va fi făcut şi nebunul va 
părăsi lumea asta şi va trece în lumea cealaltă. 

— Să omorâm un rege atât de bun, se lamenta Bragaille. 

— Unul care ne-a dat atâta de băut! Şi ce vin! Adăugă 
Brancaillon. 

— Hei, făcu Bruscaille, ştiu că-i greu... dar pe toţi dracii 
din lume, nu ar fi pentru prima dată că pumnalele noastre l- 
ar servi pe ducele de Burgundia. 

Brancaillon răsturnă o ulcică întreagă pe gât şi spuse: 

— Da, am omorât, este adevărat, dar pumnal contra 
pumnal. Ne-am riscat şi noi pielea. Şi, apoi, pe oamenii cu 
care ne-am bătut, nici nu-i cunoşteam. Ştiam numai atât: 
sunt duşmanii stăpânului care ne dădea de mâncat şi de 
băut, care ne îmbrăca şi ne dădea adăpost, care ne dădea 
banii de care aveam nevoie. Pentru Dumnezeu, când 
atacam un senior escortat de valeţii lui înarmaţi, când le 
vedeam lamele săbiilor lucind, când îmi dădeam seama că şi 
ei îmi vroiau pielea, nu-mi era ruşine, nu-mi era teamă să 
ucid. Oho, câte am primit şi eu! Cum îmi este pielea de 
ciuruită! Dar era ca la război. Sărmanul rege şi-a pus toată 
încrederea în noi şi noi îl înjunghiem, ca pe un berbec... 
asta mă înnebuneşte, mă loveşte drept în inimă. Ia gândiţi- 
vă: aşezat într-un fotoliu, îmi va spune: vino, cucernice 


Brancaillon, vino şi fă-mă să râd! Şi eu să-i înfig pumnalul în 
piept? Nu! Să o facă cine vrea, eu nu pot! 

Brancaillon îşi scoase pumnalul, se uita la tovarăşii lui şi 
adăugă: 

— Şi mai mult... nici nu vă voi lăsa să faceţi voi asta! Cei 
doi nu mai ştiau ce să creadă. 

— Ah, iată cine va aranja lucrurile, interveni Bragaille. 
Brancaillon se va aşeza în faţa regelui, noi vom fi obligaţi 
să-l ucidem şi pe el şi aşa va începe bătaia... 

— Deci, bătaie! Bine, eu nu vreau să se atingă cineva de 
rege. Aveţi grijă... 

— Ce? Întrebă Bragaille. 

Într-o clipă îşi scoaseră pumnalele şi se aflau unul în faţa 
celuilalt. Ciocnirea era iminentă. Bruscaille se aruncă între 
ei şi-i îndepărtă. 

— Puneţi-vă pumnalele la loc! Ascultaţi-mă, nu putem să 
facem nimic, înţelegeţi? Regele este condamnat şi va muri. 
Eu voi lovi! Lăsaţi-mă pe mine. Brancaillon, tu vei închide 
ochii, atâta tot. Să presupunem că noi refuzăm să executăm 
ordinul... vom fi repede înlocuiţi, regele va pieri şi, noi, 
imbecilule, noi vom fi arşi de vii. Inutil să rezistăm! 

După această demonstraţie, Brancaillon îşi puse sub 
centură pumnalul. 

— Bine, spuse el, în cazul ăsta noi trebuie să spălăm 
putina. Suntem destul de bogaţi ca să nu ne mai pese de 
duce. Să plecăm! Dacă moare regele, cel puţin nu-l am pe 
conştiinţă. 

— Să fugim! Strigă Bruscaille. M-am gândit la asta 
înaintea ta. Căci nici mie nu-mi este prea simplu să înfig 
pumnalul... în rege. Dar nu putem să fugim. Ştiţi cine este 
de un ceas comandantul palatului? Ocquetonville. Garda de 
corp a regelui a fost înlocuită cu oamenii ducelui. În 
realitate, regele este prizonier. Nimeni nu-l mai poate salva. 
Dar nici pe noi! 

Bragaille se agita. Brancaillon lăsă capul în jos şi spuse: 

— Sărmanul rege! 


Aceste cuvinte fură înţelese de Bruscaille drept acord 
pentru libertatea de a acţiona. 

— Bun, spuse el. Nu mai avem decât să aşteptăm ora 
prânzului. Curaj, curaj, vor fi ultimele noastre fapte de 
arme. Mâine, bogaţi cu ceea ce am mai primit şi cu ceea ce 
vom mai primi de la duce... Ce? Ce tot mai vrei? 

Brancaillon ridicase mâna. Avea chipul răvăşit. 

— Mi-a venit o idee. Eu care nu înţeleg nimic din tot ce se 
întâmplă aici, acum am priceput că suntem pierduţi, chiar 
dacă îl lichidăm pe rege... dar, mai ales dacă îl lichidăm! 

Cei doi nu spuseră nimic. Ascultau. 

— Să cadă toate blestemele pe capul ducelui, continuă 
Brancaillon. Tot ce a pus la cale el este îngrozitor! Pentru că 
oamenii lui au ocupat palatul, pentru că Ocquetonville a 
ajuns să comande aici de ce nu este luat regele şi închis sau 
chiar condamnat la moarte de către câinii ducelui? Hai, ia 
să văd acum ce-mi mai răspundeţi? 

Era atât de simplu, atât de clar, de o logică impecabilă 
încât cei doi nu găsiră nici un răspuns. 

— Ei, nu mai glăsuiţi? Atunci să vă spun tot eu. Păi nu o fac 
ei pentru ca să nu apară Jean lemerarul ca asasin al regelui 
Franţei! Înţelegeţi? Pentru că vrea el să fie rege! Nu vrea 
să-şi pună în cap poporul. El vrea să arate parizienilor pe 
asasinii lui Charles... Regele fiind mort, coroana îi revine 
ducelui! Şi primul act pe care trebuie să-l facă este acela de 
a trimite călăului pe asasinii regelui. Şi ăştia se numesc 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon! 

Bragaille şi Bruscaille rămaseră ca trăsniţi. Bragaille îşi 
reveni primul. 

— Suntem pierduţi... 

— Cum nu m-am gândit la asta? Îşi reproşa Bruscaille. 

— Cum? Reluă Brancaillon, nici eu nu ştiu. 

— Nu ştii? Nu ştii? Se agăţă Bruscaille de raţionamentul 
lui Brancaillon. Păi dacă fugim înainte ca regele să fie 
lichidat, noi vom fi primii judecaţi şi executaţi. Fierţi, fripţi, 
spânzurați! Înţelegi? Dacă vrei să rămâi aici, bine. Eu fug. 


— Păi spuneai că... 

— Spuneam că trebuie să o întindem şi asta repede. Uite 
că în curând va fi ora doisprezece! 

Îşi dezbrăcară anteriele, le strânseră şi le aruncară într-un 
colţ. Rămaseră îmbrăcaţi ca nişte oameni de rând. Îşi luară 
nişte săbii care erau puse într-o panoplie, îşi împărţiră 
averea, în părţi egale de data asta şi Bruscaille le porunci: 

— La drum! În câteva clipe va ploua cu ocări! 

În acel moment, uşa se deschise şi apăru Ocquetonville. 
Cei trei încremeniră. 

— Nu sunteţi gata? Se încruntă cel care intrase. 

— Gata, cum să nu! Gata pentru orice, răspunse Bruscaille 
care îşi recâştigase primul sângele rece. Vedeţi, noi 
aşteptam semnalul. 

— Bine. Chiar aşa, nu mai aveţi nevoie de anterie, prea 
cuvioşilor sihaştri! 

— Ne stânjeneau. 

— Bine, aprobă Ocquetonville. Acum ascultați: seniorul 
vrea ca după ce faceţi cele necesare să o ştergeţi din Paris. 

— Ah! Interveni Bruscaille uitându-se la cei doi. 

— Şi, pentru a putea să fugiţi, luaţi asta adăugă 
Ocquetonville şi puse pe masă o pungă cu bani. O împărţiţi 
cum ştiţi voi, neisprăviţilor! 

Ceea ce şi făcură, pe loc. 

— Ce tot spuneai, nemernicule, că va ploua cu înjurături. 
la uite cu ce plouă! Spuse Bragaille. Numai Brancaillon nu 
era în apele lui. 

— Acum, iată şi sfârşitul, spuse Ocguetonville. Coborâţi pe 
scara mică şi ajungeţi la zidul dinspre Sena. Acolo vă 
aşteaptă un om care a pregătit caii. Săriţi, ieşiţi prin poarta 
Saint-Antoine şi vă topiţi unde vă este lumea mai dragă. 

— Amin, adăugă Bragaille. 

— Domnule, interveni Bruscaille. Ordinele vor fi executate. 
După o jumătate de oră, vom fi în afara Parisului, iar pe 
seară vom fi departe. Nimeni nu ne va mai găsi. Acum, 


trebuie să facem ultimele pregătiri, dacă aţi binevoi să ne 
lăsaţi singuri. 

— Vă las, spuse Ocquetonville. Dar, cu toată încrederea pe 
care ducele o are în voi, s-a gândit să vă dea o mână de 
ajutor. Ia priviţi... 

Ocquetonville deschise o uşă care da într-un salon vecin, 
singurul loc prin care se putea ieşi. Acolo se aflau 
doisprezece oameni înarmaţi până în dinţi. 

Bruscaille aruncă o privire spre Ocquetonville şi pe faţa 
acestuia îi citi un zâmbet ironic, o irevocabilă condamnare. 
Fără îndoială că şi ceilalţi doi înţeleseseră acelaşi lucru, căci 
erau pierduţi. 

Ocguetonville dispăru, în urma lui se aşternu o linişte de 
mormânt. Cei aduşi să asigure reuşita ultimului act se 
aşezară strategic spre groaza lui Brancaillon, Bragaille şi 
Bruscaille. 

Liniştea aceea de mormânt fu întreruptă de bătăile 
clopotelor şi de un strigăt puternic: era regele. 

— Hei, unde sunt preacuvioşii mei sihaştri?! Vreau să vină 
sihaştri! Vreau să râd! Unde... 

Şeful gărzii se apropie de Bruscaille. În timp ce bătăile 
orologiului se opriră la doisprezece, regele îşi chema 
asasinii! 

— Auzi? Îl întrebă şeful gărzii pe Bruscaille. 

— Da, răspunse acesta tremurând tot. Este ora prânzului. 

— Vă cheamă regele... Hai, plecaţi... Mergeţi şi-l faceţi pe 
rege să râdă... hai, tămăduiţi-l! 

Bruscaille izbucni în râs, şi brusc, îşi trase pumnalul. Se 
uită spre Bragaille şi Brancaillon şi, hotărât, el ceru: 

— Mergem! 

Cu pumnalele pregătite, cei trei se îndreptară spre 
apartamentul regelui. 

În acel moment, un strigăt trist se auzi undeva în palat, 
dinspre apartamentul lui Odette de Champdivers. Charles 
auzi şi el acel strigăt! Se ridică înspăimântat şi spuse: 


— Undeva, cineva este ucis! Cine îndrăzneşte să ucidă în 
palatul meu? 

Făcu câţiva paşi spre uşă... Uşa se deschise brusc şi 
apărură cei trei sihaştri. 

XXII. Coincidenţe. 

Se întâmplă adesea ca, în situaţii dintre cele mai limpezi, 
în condiţiile unor pregătiri minuţioase, când au fost luate 
măsurile cele mai stricte de prevedere, printre cei pe care 
destinul îi orânduise în rostul lucrurilor să apară o voinţă a 
întâmplării sau a misterului însuşi, ceva care să schimbe 
toate planurile. Trebuie să ne uimim, căci numai uimirea 
poate să ne facă să iertăm forţa întâmplării, trebuie să ne 
uimim cum se poate că în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în 
acelaşi loc să se afle Jean Temerarul, Charles al VI-lea, 
cavalerul Passavant, vrăjitorul Saitano, Isabela de Bavaria, 
Odette de Champdivers, Laurence d'Ambrun. Fără să mai 
punem la socoteală personaje fără importanţă ca Scas şi 
Ocquetonville, Brancaillon şi ai lui şi câţi alţii. Ce forţă i-a 
condus în acelaşi punct al întâmplării?! Să rămânem cu 
uimirea şi să nu aşteptăm un răspuns. Să ne reamintim şi să 
facem o analiză riguroasă a tuturor întâmplărilor. Să 
separăm elementele dispersate şi nesemnificative şi să 
reținem numai faptele personajelor, acţiunile şi intenţiile lor 
la aceeaşi oră. 

Isabela de Bavaria. 

Am văzut-o intrând în palatul regelui, hotărâtă să-şi joace 
întreaga ei existenţă pe o singură carte, decisă să o 
lichideze pe Odette sau să fie ea însăşi lichidată, ajunsă la 
acea stare de excitare nervoasă când nimic nu mai 
funcţionează logic, când pasiunea devine singurul ghid al 
actelor, ghid orb, beat, înrăit, care se lasă pradă numai 
impulsivităţii, răutăţii. 

Abia intrată în palat, Isabela se lovi de Scas. Imediat bănui 
că Jean Tlemerarul pregăteşte ceva pentru a o păzi pe 
Odette. 

— Ce faci aici? Îl întrebă regina furioasa. 


— Ei, Majestate, Suntem vreo treizeci dintre oamenii 
ducelui, dintre cei mai buni, şi făcu cu ochiul complice. Insul 
credea că regina cunoaşte planul ducelui. Începu să râdă, 
ceea ce însemna că pierduse şi noţiunea de respect. 

— Ce faceţi în palatul lui Odette de Champdivers? Răcni 
regina ieşită din minţi. 

— Palatul lui Odette de Champdivers, repetă Scas zăpăcit. 
Nu înţelegea dar văzu foarte bine că regina era nebună de 
furie şi că pusese mâna pe pumnal. Se înclină şi, cu glas 
pierdut, spuse: 

— Palatul regelui! Noi suntem pentru rege. Principalele 
căpetenii sunt câştigate şi ne lasă stăpâni peste câmpul de 
luptă. 

Regina suspină adânc. Dacă aşa stăteau lucrurile, Jean 
Temerarul revenise la starea lui de luptător pe care o 
admirase cândva. Dar aşa stăteau lucrurile? 

— Nu te mişca de aici, îi ceru ea lui Scas şi făcu câţiva paşi 
spre apartamentul lui Odette, supraveghindu-l pe acesta. 

— Ordinul ăsta l-am mai primit, răspunse Scas. 

Regina tresări de bucurie. Continuă drumul spre 
apartamentul lui Odette. Toate uşile erau descuiate, toate 
încăperile erau pustii, ca în ziua în care pusese la cale 
atacul cu Imperia. Acum, în locul sălbăticiunii venea chiar 
ea. 

De cum o văzu, Odette îi înţelese intenţia. Întâlnirea s-a 
produs în marele salon de onoare pe care regele i-l oferise 
pentru serate şi petreceri. Cu tactul şi cu modestia ei fără 
egal, Odette nu folosise niciodată acest salon, ba chiar mai 
mult, intra rar aici. 

Regina se îndreptă spre ea, Odette citea pe faţa ei 
pornirea spre crimă. Nu scoase o vorbă, se gândi dacă are 
vreo şansă de salvare, un mijloc de apărare şi înţelese că nu 
mai era nimic de făcut. 

Poate că, în acea secundă când spunea adio vieţii, ceva îi 
reveni în amintire căci faţa i se lumină ca într-un vis plăcut. 


Regina vorbi rece, tăios. Şi vorbi nu pentru că simţea 
nevoia să comunice, să se exprime ci pentru că, în faţa unei 
victime care nu se apăra, ca orice scelerat simţea instinctiv 
nevoia de a demonstra victimei că este drept ce i se 
întâmplă. Dacă nu ar fi făcut aşa, aş fi iertat-o, îşi spuse ea 
în gând. 

— Iată-ne pentru ultima dată faţă în faţă. Te mai întreb 
odată: Vrei să pleci? Vrei să mă laşi singură, stăpână în casa 
mea? Vrei să renunţi la rege? 

Era o insultă banală pe care Odette refuză să o ia în 
seamă. Se ridică, îşi încrucişa mâinile şi întoarse capul. 

Isabela trase pumnalul. Tremura, faţa îi era lividă, ochii îşi 
pierduseră orice expresie. Răcni: 

— Vrei să renunţi la Passavant? 

Era, în sfârşit, adevărata ei durere. Pusese toată ura ei în 
această întrebare. Odette se sperie, dar o rază de lumină îi 
învălui sufletul. 

— Passavant? 

— Da, replică Isabela. Cel pe care îl iubim şi eu şi tu. 
Renunţi la el? 

Într-o încăpere alăturată se auzi un zgomot. Cineva 
alerga, se precipita. Isabela întoarse capul şi, prin uşa 
deschisă larg, îl văzu pe Jean Temerarul. În acel moment 
Odette răspunse calm, grav şi cu o profundă sinceritate: 

— Cum să renunţ la Passavant dacă îl iubesc? Şi repetă 
strigând: îl iubesc! Odette nu ştia că îl iubeşte pe cavaler; 
teama de moartea care era atât de aproape lumina cu o 
ultimă rază imaginea pe care sufletul ei o proiecta; şi 
cuvântul acela, pe care îl pronunţase cu atâta convingere o 
emoţiona, o transfigura... Pumnalul Isabelei lovi sec. 

Odette căzu. Se auzi un geamăt ca de sălbăticiune, 
retezată de aripa morţii. În aceeaşi clipă Jean Temerarul se 
afla lângă Isabela. 

Jean Temerarul. 

O urmărise pe regină de la distanţă, intrase în urma ei în 
palat, îl refuzase pe Scas care dorea să-i vorbească şi se 


precipitase spre apartamentul lui Odette. Când intră, avu 
câteva secunde de luciditate: îşi spunea că dacă o salvează 
pe tânăra fată, regina putea să-l lichideze, să cheme pe 
rege, să denunțe complotul. Chiar făcuse doi-trei paşi 
înapoi care, ciudat, declanşară în el, din nou, pasiunea. 
Simţi că l-au părăsit ambițiile, că dispăruse totul. Şi pentru 
că omul nu este perfect niciodată, nici măcar în nebunie, să 
spunem că în acel moment, în sufletul lui apăru un gând 
curat. 

— Bine, renunţ la ea, dar nu trebuie să moară! 

Sări ca ars, alergă dar nu mai reuşi să ajungă la timp. 
Când a fost lângă Odette, aceasta căzuse deja lovită. O 
durere îngrozitoare îl strângea de gât. Urlă: 

— Moartă? A murit? 

În picioare, încordată, cu pumnalul în mină, cu o voce 
ciudat de calmă, Isabela răspunse: 

— Moartă, fii sigur. Loviturile mele nu iartă! 

— Ai ucis-o! Se lamentă Jean Temerarul. 

Era îngrozit, avea ochii în lacrimi. Nu simţea că în el, toată 
puterea durerii, furiei, turbării, disperării se aduna ca un 
nor de furtună care se va declanşa violent. Nu se gândi nici 
măcar să se aplece asupra victimei. Ochii îi rămăseseră 
fixaţi pe dâra subţire pe care sângele o desena pe pieptul 
lui Odette. Regina rupse tăcerea. 

— Nu mai este niciunul viu între noi, Jean de Burgundia: 
eu am omorât-o pe cea pe care tu o iubeai! 

— Tu ai omorât-o! Avea mintea rătăcită deja. Făcu câţiva 
paşi în dreapta şi în stânga, plângând fără lacrimi, scoțând 
strigăte nearticulate, apoi se întoarse, scoase spada şi 
spuse: pentru că tu ai omorât-o... ei bine... 

— Sunt pierdută, îşi zise Isabela. 

Uşa prin care intrase Odette se deschise brusc şi în salon 
apăru un om cu chipul răvăşit, cu ochii în flăcări. Când îl 
recunoscură, groaza, demenţa puseră stăpânire pe 
amândoi căci nu se aşteptau să vadă acolo, în salonul în 
care Odette era doborâtă de lovitura de pumnal, pe omul 


care, la acea oră a prânzului, trebuia să se afle pe eşafod. 
Abia putură să-i pronunţe numele: 

— Passavant! Passavant, rostiră amândoi în acelaşi timp. 
Regina sări în lături. 

— Jean de Burgundia! Eu am ucis-o pe cea pe caretuo 
iubeai, acum ucide-l tu pe cel pe care îl iubesc eu... Nimeni 
să nu mai rămână în viaţă între noi! 

În clipa aceea, ducele se afla în faţa lui Passavant iar 
spadele lor se încrucişară violent. 

Odette de Champdivers. 

Lovitura de pumnal o doborâse. Abia mai apucase să 
scoată acel strigăt pe care regele Charles, aflat aproape, îl 
auzise chiar în momentul în care Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon intrau la el. 

Într-o clipă îşi pierdu cunoştinţa. Căzu în neant. Dar asta a 
durat doar câteva clipe. Imediat simţi o confuză stare de 
slăbiciune şi din instinctul puternic pe care numai 
conservarea vieţii îl poate declanşa, făcu un suprem efort să 
se apere şi înţelese că salvarea trebuia să vină de la cineva 
din preajmă. Atunci strigase şi, apoi, căzuse. Viaţa se 
retrăgea din ea prin firicelul acela de sânge. Sensul 
lucrurilor fu recăpătat foarte rapid. Curând îşi dădu seama 
că ceea ce auzea, zgomotele acelea îndepărtate, erau de 
fapt vocile a două persoane. Şi atunci făcu un efort de a 
înţelege ceea ce spuneau aceste personaje. Nu reuşea. 
Simţea numai că erau voci ostile şi nu mai putu să măsoare 
scurgerea timpului. Apoi, brusc înţelese nu numai ceea ce 
se vorbea, dar recunoscu persoanele care vorbeau. Avea 
reprezentarea fizionomiei vocii. Atunci avu o senzaţie de 
ură şi de dragoste, o voce îl evoca pe Jean Temerarul, alta 
pe cavalerul Passavant. Nu se miră că ar putea fi amândoi 
acolo. Se miră că vorbele erau dure, prevesteau o 
adevărată bătălie. Efortul acela de perseverare a vieţii se 
dublă şi după o luptă disperată reuşi să deschidă ochii. Îl 
văzu pe Passavant, îl văzu pe Jean Temerarul. Erau faţă în 
faţă. Văzu furtuna aceea oarbă, lupta dintre ei şi îşi dădu 


seama că unul vă sfârşi curând. Făcu un efort şi se ridică; 
căzu din nou, de data asta cu braţele spre cele două spade 
şi avu senzaţia că face semn din cap şi că, într-o explozie de 
durere, de oroare, de dragoste, striga, scotea sunete... 

Totul părea că se desfăşoară lent. În realitate de când 
căzuse lovită şi până începuse să strige nu trecuse nici un 
minut. 

Passavant. 

Însoţit de temnicer sosise la palatul regelui. În drum mai 
aruncă o privire spre Huidelonne şi văzu de departe trupa 
de arcaşi care se afla deja la turn. 

Vă caută pentru a vă duce în Piaţa Greve. În câteva minute 
vor şti că aţi evadat şi că eu am fugit. În ce mă priveşte, îmi 
este totuna. Dar dumneavoastră? 

— Cum adică? Întrebă la rândul lui cavalerul. Se vedea cât 
era de fericit. Aerul libertăţii îi înfrumuseţa chipul. 

— Nu atât pentru dumneavoastră, reluă temnicerul 
căutând cuvintele. 

Passavant izbucni în râs, un râs clar şi sonor, un râs de om 
fericit. 

— Viteazul meu maestru, în arme te descurci aşa de bine, 
dar nu ai dreptate să vorbeşti în parabole. Cred că nu eşti 
unul dintre cei patru evanghelişti. 

— Vreau să spun... se bâlbâi uriaşul, că aţi fi murit, 
desigur, pentru că aţi fost condamnat, dar eu nu mi-aş mai 
fi revenit... în timp ce... 

— Mulţumesc. În timp ce, ce vrei să spui? 

— În timp ce, dacă ar muri ea, în veci nu m-aş mai fi 
consolat. Uite, pot să vă spun, nu pentru dumneavoastră v- 
am redat libertatea, ci pentru ea... 

— Ah, se prefăcu trist Passavant. Şi, ea de ce ar fi murit? 

— Ar fi murit dacă mureaţi dumneavoastră. Sunt sigur. Nu 
v-am spus? Când venea să mă vadă acolo, în infernul meu, 
din fiecare cuvânt simţeam ca nu vorbeşte decât despre 
dumneavoastră. Pentru ea, în lumea asta nu sunteţi decât 
dumneavoastră. Dacă dispăreaţi, ce vroiaţi să facă ea? 


Passavant îi sorbea cuvintele. 

— Dacă mă credeţi, continuă uriaşul, veţi ieşi repede de la 
Saint-Pol, vă veţi ascunde undeva în Paris şi... 

— Linişte! Ceru brusc Passavant. Regina se strecura 
singură şi gravă, la câţiva paşi de ei, pe lângă zid. Apoi 
dispăru în palatul regelui. 

— Aţi văzut? Dacă intraţi, acum eraţi pierdut. 

— Mergem! 

Temnicerul îl luă de braţ. 

— Veniţi, veniţi să vedeţi cine vine pe acolo... 

— Jean Temerarul! Şopti cavalerul. 

— Moartea, îi spuse încet temnicerul. 

Ducele intra în palat. Cavalerul îşi şterse fruntea de 
sudoare. 

— Aceşti nemernici pregătesc ceva teribil, îşi spuse 
Passavant. Simţi că îl strigă Odette... „Este în pericol!” În 
câteva clipe ajunse la palat. Precauţiile pe care le luase 
Isabela pentru a o izola pe Odette îi fură de folos lui 
Passavanit. 

— Pe aici! Strigă temnicerul care mergea înainte să-i arate 
drumul spre apartamentul lui Odette. 

— Stai! Opreşte! Treci înapoi! Se auzi o voce. 

— Scas! Strigă Passavant. 

O secundă, Scas nu mai avu grai. Încercă să articuleze 
ceva dar nu reuşi. Apoi repetă „demonul, demonul”. 

— Apără-te dacă poţi! Strigă cavalerul. 

În acelaşi timp se aruncară unul asupra celuilalt. Cu o voce 
disperată, Scas urlă: seniore, seniore aveţi grijă! Şi lovi 
furios, puternic făcându-l pe Passavant să facă paşi înapoi. 
Scas izbucni în râs. 

— Micuța Odette este a dumneavoastră, mormăi el cu 
intenţia de a insulta. Domnul va sosi ceva mai târziu! 

— Scas, în gardă, avertiză Passavant şi ţinti fulgerător 
după o fandare de maestru. 

Scas se prăbuşise pe spate, cu braţele încrucişate peste 
inimă. Fusese ca trăsnit, nu mai putuse nici să se întoarcă. 


Cavalerul sări peste trupul lui şi merse înainte. Temnicerul 
se aplecă, îl cercetă atent pe Scas şi, zâmbind, spuse: 

— Cu o singură lovitură! Drept în inimă! 

— Înainte Passavant! Se încuraja cavalerul strigând tare 
de parcă ar fi vrut să îl audă Odette. 

Împinse o uşă şi, cu spada înroşită de sângele lui Scas, 
înainta spre Jean 'Temerarul. 

Se auziră, aşa cum s-a mai spus, câteva strigăte scurte, 
câteva exclamaţii nearticulate. Imediat o altă luptă începu: 
se înfruntau doi aşi: Jean Temerarul şi Passavant. 

Ducele părea de stâncă. Primi asaltul lui Passavant fără să 
se clintească. Privirea lui se fixase pe pieptul lui Passavant. 
În ochi i se citea pofta de a ucide. Făcea un zgomot infernal, 
Passavant se dezlănţuise ca o furtună vie. Cu o aruncătură 
rapidă sesiză că Odette este prăbuşită; parcă o auzea 
gemând de durere, plângând. Furios se aruncă în atac cu 
toată puterea. Atacă la dreapta şi la stângă, căută să 
lovească, să ucidă. În faţa acestui uragan, ducele bătu în 
retragere; curând, Passavant îl ţintui de zid... 

În acel moment, Isabela se îndreptă spre ei, cu pumnalul 
în mână. Acelaşi pumnal cu care o înjunghiase şi pe Odette. 
În spatele lui Passavant, cu pumnalul pregătit să-l împlânte, 
scrâşnind de ură, strigă: 

— Să mori! Să mori odată cu cea pe care o iubeşti! Dar 
braţul ei rămase suspendat. O menghină de fier îl prinse. 
Clocotind de furie, regina se întoarse şi îl văzu pe temnicer 
impasibil, cu adevarat impasibil şi, lucru stupefiant, extrem 
de respectuos. O conduse în partea opusă şi-i spuse: 

— Majestate, lăsaţi-l sau vă ucid... în secunda aceea Jean 
Temerarul, nebun de turbare, văzu cum se apropie moartea 
de el. Spada îi zburase din mână. Văzu lama armei lui 
Passavant pregătită pentru lovitura de graţie... şi, apoi... 
Passavant rămăsese încremenit, ochii îi ieşeau din orbite... 

Odette ridică braţele şi strigă. Într-un efort supraomenesc, 
se ridică şi imploră: 


— Passavant! Passavant! Lasă-mă să mor dar nu-l ucide pe 
tatăl meu! 

Cei trei sihaştri. 

Cum s-a văzut, intraseră toţi trei la rege, hotărâți să-l 
ucidă. Ocquetonville era acolo, în spatele uşii şi 
supraveghea. Alţi doisprezece oameni înarmaţi se aflau cu 
el. Cei trei sihaştri erau constrânşi să facă şi ultimul gest de 
exorcism care trebuia să-l salveze pe rege de la nebunie şi 
de la... viaţă. Bruscaille era teribil; Bragaille era întunecat, 
Brancaillon plângea... 

Toţi trei avansau, regele nu îi recunoscuse la început. Apoi 
se dumiri. 

— Vai, ce se întâmplă de nu aveţi anteriele? Vă prindeau 
foarte bine. Şi cu astea ce-i? Ce faceţi cu pumnalele? Strigă 
el mirat. 

Nu răspunse niciunul. Bruscaille ridică primul arma. 

— La luptă! Passavant! Se auzi din depărtare şi toţi trei 
îngheţară. 

— El este, spuse Brancaillon. 

— Ce vreţi de la mine? Întrebă descumpănit regele. 
Ajutor! Ajutor! Vor să mă ucidă! 

— La atac Passavant! Repetă vocea. 

— El este! Şopti Brancaillon. El! Ne cheamă! 

— Pe toţi diavolii! Spuse Bragaille, când ne cheamă 
cavalerul, noi nu mai ştim de nici un stăpân. 

— Veniţi! Urlă Bruscaille. 

Făcură cale întoarsă şi se lansară. Regele nebun îi văzu 
cum dispar. 

Cei trei ajunseră la locul de unde se auzeau apelurile lui 
Passavant, adică ieşiseră prin uşa opusă sălii în care se afla 
Ocquetonville cu oamenii lui, intraseră în salonul de onoare 
al apartamentului lui Odette şi văzură întreaga scenă. Cu 
spadele în dreapta şi pumnalele în stânga păreau un 
formidabil trio de spadasini capabili să ţină piept unei 
armate. 

Moartea regelui nebun. 


Ocquetonville se afla acolo pentru că i se ceruse. Cu 
urechea la uşa regelui el asculta - credea el - bătălia pe 
care o ducea nebunul împotriva celor trei sihaştri asasini. 
Acest om aspru, crud, acest spadasin obişnuit cu atâtea, 
acum tremura. Se aşeză să asculte în continuare bătălia 
îngrozitoare. Regele într-adevăr văzuse pe cei trei sihaştri 
în momentul în care aceştia alergau la chemarea lui 
Passavant. Văzuse pumnalele, observase că nu mai poartă 
anteriele şi gândul îl dusese sigur la catastrofă: aceştia 
urmăresc să mă lichideze. Atunci se uită la ei cu luare 
aminte. Lui Brancaillon îi întinse mâna şi-i şopti: nu-i aşa că 
aţi venit să mă faceţi să râd? Imediat intrase, însă, în criză 
şi nu mai înţelesese nimic cu mintea lui rătăcită. Făcu un 
salt de parcă ar fi vrut să se ferească şi se trase într-un colţ, 
cu pumnalul în mână. Din acea clipă el intră în realitatea 
unor imagini pe care şi le crease sub efectul crizei: Văzu 
asasinii în mijlocul sălii; i se păru că se sfătuiesc şi că îl 
arată cu degetul. Bruscaille spunea: 

— Regele Franţei nu recunoaşte oare în mine stafia din 
pădurea Mans?! 

— Să-l sugrumăm, cerea Bragaille şi pe urmă îl predăm 
stăpânului himerelor. 

— Cred că-i mai bine să-l omorâm, făcându-l să râdă, era 
de părere Brancaillon. 

— Ajutor! Striga regele. Ajutor! Eu sunt regele! Vor să-l 
sugrume pe rege! Căpitane! Stafiile mele prietene, himere 
din nopţile mele, unde sunteţi? Trădători! Cine vă plăteşte? 
Vă e teamă să-l loviți pe rege? Eu sunt regele! Regele 
curajos, regele care va lupta! 

Se gândi că trebuie să profite de ezitarea celor trei şi apoi 
se năpusti asupra lor cu pumnalul. Era înspăimântător. 
Loviturile ratate îl făceau şi mai violent; se arunca în atac 
frenetic. Se întoarse în sală, răsturnă masa, scaunele. 
Bragaille încercă să-l imobilizeze dar fără rezultat. 
Brancaillon se porni pe un râs demenţial care îl scoase şi 
mai mult din minţi pe rege. 


— Întoarce-te! Întoarce-te în moarte! Ha! lată că nu mai ai 
cap! Sânge? Prea mult! Nu! Destul! 

Brusc Brancaillon se evaporă, se risipi ca un fum; acum, 
strigătele regelui deveniră şi mai sfâşietoare pentru că el 
credea că Bruscaille şi Bragaille îl muşcau de piept. 
Brancaillon reapăru şi, simţi el, îi vărsa sângele printr-o 
rană mare. 

— Ajutor! Vor să mă ardă de viu! Ajutor, unde sunteţi 
fantomele mele! L-au rănit pe rege! Regele va muri, nu 
înţelegeţi? 

Se agita printre scaunele răsturnate, apoi se retrase într- 
un colţ şi rămase liniştit pentru câteva secunde. Văzu pe cei 
trei sihaştri cum ridicau spre el nişte pumnale lungi care 
şerpuiau în aer. Erau de fapt şerpi de foc care, curând, 
coborâră spre el, îl atinseră şi îl străpunseră încet. Din 
pieptul lui se auzi un ultim strigăt. 

— Sunt mort! 

După asta Ocquetonville nu mai auzi nimic. Îşi încorda 
atenţia dar în zadar. 

— Gata! S-a terminat! Regele a murit! 

— Să-l odihnească Dumnezeu în pază! Răspunseră cei de 
lângă el şi îşi făcură cruce. 

Ocquetonville deschise încet uşa şi văzu că totul era 
răvăşit: masa răsturnată, scaunele şi celelalte obiecte, 
armele din panoplie se aflau aruncate pe jos. 

„A fost bătălie, nu glumă!” îşi spuse el. În sfârşit, îl 
descoperi pe rege într-un colţ, culcat, nemişcat, un braţ 
strâns în jurul pieptului, celălalt întins spre un pumnal aflat 
în apropiere. Neliniştit se întrebă unde se vor fi dus? Adică, 
unde erau asasinii. Descoperi că una dintre uşi era 
deschisă. Tresări. 

— Şi-au dat seama ce-i aşteaptă şi au întins-o îşi spuse el. 
În zadar! Toate ieşirile din Saint-Pol sunt straşnic păzite. 
Încercă să intre în salon dar se retrase, socotind că ar fi 
prea mare îndrăzneala să se apropie de mort. Căci mortul 
era Majestatea Sa, Puterea, trimisul Divinităţii... Era regele. 


Aşa că închise uşa încet, aşa cum o şi deschisese, şi o încuie 
cu cheia. 

— Acum să mergem să-l anunţăm pe duce că regele este 
mort. Dacă Ocquetonville ar fi intrat după zece minute în 
salonul unde se dăduse lupta pentru uciderea regelui ar fi 
asistat la un spectacol năstruşnic: pe covor, chiar în locul în 
care se prăbuşise cu câteva clipe mai înainte, regele se 
necăjea amestecând nişte cartonaşe colorate şi întrebând: 
unde te-ai dus, Gringonneur? Tocmai acum când am o carte 
grozavă ţi-ai găsit să o întinzi, drace împieliţat! 

Regele Franţei făcea o partidă de cărţi! 

Singur! 

XXIII. Roselys. 

Am fixat, deci, gestul fiecărui personaj. Să ne imaginăm 
acum toate aceste personaje încremenite în gesturile 
respective. leşirea din inerție ar fi posibilă printr-un impuls. 
Unul exterior, nu-i aşa? 

Asupra Parisului se aşternuse o linişte nefirească. Numai 
la prânz se auzi dangătul clopotelor. 

Mulțimea adunată în Piaţa Greve aştepta condamnatul. Pe 
eşafod, cel care îl înlocuia pe Capeluche era nervos; se 
plimba neliniştit. 

Aflat în primele rânduri de după arcaşi, Tanneguy du 
Chatel asculta forfota mulţimii, aşteptând ceva care să 
producă o răsturnare a situaţiei şi să-l poată salva pe 
prietenul lui. 

În Cetate grupuri de marinari şi de măcelari aşteptau în 
linişte semnalul răzmeriţei. 

Pe una dintre străzile care dădea în Valea Iubirii unde se 
aflau casele ce adăposteau acele tinere nebune, cum se 
spunea în acele vremuri, apăruse Saitano; în urma lui, un 
om îl urma pas cu pas. Vrăjitorul o căuta pe Laurence. Din 
uşă în uşă ajunsese la Ermina Valencienne, intră în casă, 
puse câteva întrebări şi, când se lămuri că a dat de cea pe 
care o căuta, cobori să dea un ordin celui care îl însoțea. 
Acest om se precipită spre Saint-Antoine, acasă la 


Tanneguy. În zadar, căpitanul nerăbdător plecase şi acesta 
nu-l mai găsi. 

Vrăjitorul a urcat din nou în apartamentul Erminei. Când îl 
văzu Laurence începu să tremure ca un animal în faţa 
dresorului. Ar fi vrut să fugă dar simţi că nu mai avea forţa 
să o facă. Ermina înţelese că trebuie să intervină. 

— Ştiu cine eşti, spuse ea hotărâtă. Adesea, când te 
vedeam trecând pe înserate, îmbrăcat în mantoul tău roşu, 
îmi apăreai ca un strigoi venit să ne scoată din minţi. 
Fugeam din calea ta aşa cum fugeau toţi. Cunoşteam 
puterea pe care o ai şi pactul pe care l-ai făcut cu diavolul. 
Dar acum nu-mi mai este teamă de tine. Aşa că, ia spune-mi 
de ce o cauţi pe Jehanne? Eu ştiu toată povestea vieţii ei, 
ne-am împrietenit. Ştiu cât a suferit. Ce ai de gând? 
Jehanne este o adevărată doamnă: ştie să brodeze, să 
citească, să scrie. Apoi, după cum vorbeşte şi după maniere, 
se comportă ca o nobilă. Ai vrut să faci din ea o 
prostituată... ca mine... De ce? 

Ermina se opri mirată şi ea de curajul ei. Saitano zâmbea 
impresionat şi el de îndrăzneala fetei. 

— Ei, află că nu ţi-a reuşit! Jehanne nu a stat nici o oră în 
Strada Plăcerilor unde ai aruncat-o. De când am întâlnit-o 
locuieşte la mine; este lângă mine şi m-a ajutat, m-a salvat 
de fapt. Ce vrei de la ea? 

— Să o salvez, aşa cum te-a salvat ea pe tine. Să-i dau 
ocazia de a-şi recăpăta drepturile. Şi, pentru asta, să-i 
redau memoria. 

— Memoria? 

— Nu ai să înţelegi şi nici eu nu am timp să-ţi explic. 
Numai, ai grijă şi nu mă stânjeni! Dacă ţii ca prietena ta să 
se vindece, atunci lasă-ne singuri. 

— Nu! Nu voi accepta. 

— Bine, atunci rămâi. Aşează-te în colţul acela şi nu mişca 
sau, atunci, eu nu răspund de memoria lui Laurence. 

— Memoria? Repetă Ermina. Laurence? Ce vrei să spui? 

— Ermina, strigă Laurence, nu mă părăsi, te rog! 


Saitano o luă de braţ pe Ermina şi o conduse într-o parte a 
camerei. 

— Să-ţi aduci aminte: un cuvânt, un gest al tău în timp ce 
eu îi vorbesc ar putea să o ucidă sau să-i provoace o 
nebunie pentru toată viaţa. Deci, stai cuminte şi 
mulţumeşte-i lui Dumnezeu că, astăzi, interesele ei sunt şi 
interesele mele. 

Cuprinsă de spaimă, Ermina rămase nemişcată în scaunul 
în care o aşezase Saitano. Acesta se întoarse spre Jehanne 
şi cu voce tare i se adresă: 

— Ei, bine Laurence d'Ambrun ce faci aici, acum când 
Roselys te aşteaptă şi te cheamă? 

Liniştită, cea pe care Ermina o ştia de Jehanne îl cercetă 
pe vrăjitor şi apoi răspunse: 

— Mai bine decât oricine ştii cine sunt. Numele meu este 
Jehanne. Locuiesc de ani de zile în Strada îndurării. Am 
toate actele ca să pot dovedi acest lucru şi toată lumea 
poate să-ţi confirme că locuiesc aici de doisprezece ani. 

— Fals! Interveni Ermina surprinsă de această minciună. 
Vrăjitorul se apropie de Laurence, o atinse pe frunte de mai 
multe ori, de fiecare dată apăsând într-un fel anume cu 
degetele. Apoi îi luă mâinile într-ale sale. 

— Uită-te în jurul tău, trezeşte-te şi spune-mi ce vezi... 
unde te afli... 

— În casa mea din Strada îndurării. 

— Te afli în casa Passavant, spuse Saitano poruncitor. 
Priveşte mai atent! Nu minţi! 

— Nu mint, nu vreau să mint! 

Livid de efortul pe care îl făcea, Saitano îi strânse mai 
puternic mâinile. Atunci ea strigă: 

— Ah! Suntem două aici! În mine sunt două persoane! În 
mine se află sufletul lui Jehanne... şi cel al lui Laurence. 

— Numai sufletul lui Laurence! Atât! Porunci vrăjitorul. 
Jehanne este o impostoare! 

— Dublă! Sunt două persoane într-una, se lamenta 
Laurence şi avea dreptate. 


Efortul lui Saitano fusese suficient să o trezească într-atât 
încât să se recunoască drept Laurence dar şi să şteargă pe 
jumătate din personalitatea lui Jehanne. Pe ecranul 
memoriei ei se proiecta o imagine dubla. Creierul ei 
devenise un câmp de bătaie unde două fiinţe se luptau corp 
la corp. Amintirile artificiale induse de Saitano nu reuşeau 
să fie învinse. Amintirile naturale, fireşti se trezeau. Cele 
două stări luptau una împotriva celeilalte iar Laurence era 
cutremurată de neputinţa de a se fixa. Saitano o 
supraveghea atent, surprins că vede o comportare cu totul 
necunoscută. Poate că, pentru câteva minute, şi uitase 
pentru ce venise. 

— Dublă? Se întreba el. Fără îndoială... Şi de ce nu? Dacă 
conştiinţa fiinţei umane rezidă în întregime în memorie, 
dacă amintirile sunt singurul element al vieţii sufletului, 
dacă două amintiri locuiesc în acelaşi timp într-un singur 
suflet, acest suflet este dublu. Ea are acum două 
personalităţi... Şi, ce se va întâmpla dacă aş lăsa-o în starea 
asta? 

În acele momente Saitano rupsese legătura cu ştiinţa. În 
timp ce Laurence era asaltată de cele două amintiri, el se 
apucă să prepare o nouă băutură din substanţele pe care le 
adusese. 

— Bea, îi ceru el bietei femei şi aceasta se supuse. 

— Roselys te aşteaptă, te cheamă. Laurence d'Ambrun nu 
vrei să-ţi vezi fiica? Copilul tău, Roselys! Cea care te strigă 
acum. Roselys! 

— Roselys? Întrebă Laurence şi, undeva, departe, în 
cotloanele îndepărtate ale memoriei ei apăru o imagine, un 
fel de fantomă, fără consistenţă, o amintire care nu avea un 
contur precis. 

— Roselys? Repetă ea şi îi plăcu să pronunţe acest nume, 
parcă ar fi fost o melodie pe care o fredona. Alarma pe care 
i-o inspira dualitatea sufletului ei începu să se stingă. Acum 
părea mai degrabă mirată decât speriată. Imaginea care-i 
apăruse în orizonturile memoriei începu să capete 


contururi mai precise. Cu o voce hotărâtă Saitano pronunţă 
cuvintele care trebuiau să provoace noua asociere de idei: 

— Te afli în capela de pe proprietatea Passavant... Aici a 
fost celebrată căsătoria lui Laurence d'Ambrun cu ducele 
Jean de Burgundia. Ce s-a întâmplat cu preotul care a 
oficiat? A murit, Laurence! Au murit toţi martorii chemaţi să 
te convingă să accepţi acea căsătorie blestemată. Toţi au 
murit în afară de unul. 

Laurence asculta cu atenţie. Efectul lucrării lui Saitano o 
făcea să palpite. Ea ieşea dintr-o stare, părăsind o memorie 
şi recăpăta o nouă stare şi o nouă memorie. leşea dintr-o 
memorie indusă, inspirată artificial şi îşi recăpăta memoria 
ei naturală. 

— Aici, continuă Saitano transfigurat, aici regina Isabela 
de Bavaria ţi-a dat să bei otravă. Aici ai fost lovită cu 
pumnalul de către Jean Temerarul. Aici ai fost despărțită de 
Roselys. Unde se află acum fiica ta? Auzi, ea te strigă şi tu, 
Laurence d'Ambrun eziţi să o cauţi. 

— Cum aşa, cum să ezit! Nu ştiu... 

— Dar ştii că ai o fată? 

— Da, da! Şi ştiu că se numeşte Roselys. 

— Ce a devenit Jehanne? Spune sincer. Te-am salvat şi te 
voi mai salva. Răspunde-mi dar, şi spune adevărul. Trebuie 
să o găsesc pe Jehanne din Strada Îndurării. Ştiu că ai 
cunoscut-o bine... 

— Niciodată! Jur că nu am cunoscut niciodată persoana de 
care vorbeşti. 

Ermina nu-şi putu stăpâni un strigăt de groază şi, sfârşită, 
căzu în genunchi, cu ochii rugându-se la icoana Maicii 
Domnului: 

— Ah, acum poţi să strigi, spuse cu o bucurie nemăsurată 
Saitano. Conştiinţa umană! Geniu, nebunie, înălţarea 
sufletului, sărăcirea spiritului, pofta pentru crimă, aspiraţia 
de larvă care se târăşte spre necunoscut, tentative 
nemernice de a atinge binele sau răul, toate sunteţi nişte 
probleme de cantitate. Calculul elementelor care compun 


creierul poate fixa cu certitudine ceea ce va rezulta din 
asta: gândirea de lumină sau de tenebră. 

— Taci, îl imploră Ermina. 

Laurence nu striga, nu se ruga. Se uita năucită în jurul ei. 
Jehanne nu mai exista... 

— Spune-mi acum, ştii care-i numele tău adevărat? 

— Numele meu este nenorocirea. De ce m-ai trezit? Ştiind 
acum că sunt Laurence, ştiu şi că fiica mea Roselys nu mai 
trăieşte, că viaţa mea netrebnică nu are nici un rost. Fiica 
mea, Roselys este moartă... 

— O iubeşti pe Roselys, aşa-i? 

Laurence izbucni în plâns. Îşi adusese aminte că asistase 
la moartea fiicei ei. Fusese lucrarea cea mai straşnică a lui 
Saitano. Timpul ar fi trebuit să estompeze durerea dar, în 
cazul lui Laurence, emoția se producea în aceste clipe ca şi 
cu doisprezece ani în urmă. 

În acest moment, Saitano dădu ultima lovitură: 

— Laurence, ai fost înşelată. Roselys nu a murit. Roselys te 
cheamă. Acum se află în pericol. 

— În pericol? Fata mea? 

— Da. Vrei să o salvezi? 

— Ce tot spui? Dacă-i nevoie, plecăm imediat! 

— O clipă. Pentru a o salva trebuie să loveşti în amantul 
tău. 

— Bine! Vreau o armă! 

— Iat-o! 

— Ce-i asta? Ce să fac eu cu pergamentul ăla? Nu-ţi dai 
seama de ce este capabilă o mamă! 

— Ştiu şi de aceea am încredere în tine. Ascultă-mă cu cea 
mai mare grijă căci minutele sunt numărate, iar eu nu mai 
am timp. Acum, amantul tău este stăpânul Parisului şi al 
palatului din Saint-Pol... 

— Visul lui, visul lui vechi, murmură Laurence. 

— Ah, acum te recunosc, eşti tu din moment ce îţi aduci 
aminte de toate aceste lucruri. Da, visul lui se realizează. 


Este stăpân chiar din acest moment pentru că armatele lui 
s-au dezlănţuit pe străzile Parisului... 

— Măcel, dezlănţuirea lor înseamnă sânge, spuse 
Laurence. 

— Aşa este. Dar trebuie să ştii că Jean Temerarul are un 
complice. 

— Isabela, regina Franţei, numai ea poate fi! 

— Tu ai spus-o! Ascultă, fiica ta Roselys locuieşte la Saint- 
Pol. Cum, pentru ce, asta le vei afla mai târziu. Deocamdată 
află că Isabela o urăşte. Înţelegi? Pentru a-i oferi coroana 
regală lui Jean 'Temerarul trebuie să o sacrifice pe Roselys. 

— Coroana! 

Saitano o prinse de braţ. 

— Ce vrei să faci? Să-l loveşti pe duce acum când este 
înconjurat de atâţia oameni înarmaţi? 

— Blestematul. Amândoi fie blestemaţi în veci! Vino! Dacă 
viaţa fiicei mele este în pericol, a mea nu mai contează. Voi 
muri şi eu! 

— Tu poţi să o salvezi şi să nu mori în zadar. O poţi salva 
cu acest document. Saitano îi arătă un pergament. Citeşte! 
Laurence luă pergamentul şi citi. Nu-şi mai putu stăpâni 

lacrimile. 

— Ducele a ars actele de căsătorie chiar în capelă numai 
că acesta a scăpat. Când te-am găsit atunci, era imediat 
după lovitura de pumnal pe care o primiseşi. Am văzut 
acest pergament ascuns undeva într-un buzunar al rochiei 
tale plină de sânge. lată-l, este actul de căsătorie semnat de 
Jean Temerarul. Este un act în regulă pentru că este 
semnat şi de preot, notar şi martori... printre care şi cei ai 
reginei. Înţelegi că, având acest document, poţi să-l ucizi pe 
duce? Soţul lui Margareta de Hainaut, semnând acest act a 
comis un sacrilegiu care este pedepsit ca şi uciderea de 
părinţi sau de rege. 

Laurence înfăşură cu grijă documentul şi îl ascunse la sân. 

— Vino, hai să-ţi salvezi fiica! 


Amândoi plecară spre Saint-Pol. Ajunşi în dreptul zidului 
de la Huidelonne, Saitano strigă pe cineva. Un minut mai 
târziu, se aflau în incinta fortăreței mergând aproape pe 
acelaşi drum pe care îl parcurseseră Passavant şi 
temnicerul. Saitano cunoştea bine locurile, chiar şi intrările 
secrete, aşa încât o conduse pe Laurence în apartamentul 
lui Odette de Champdivers. 

În sala de onoare se petrecea o scenă cu totul neobişnuită 
în viaţa unui regat: regina Franţei fusese luată prizonieră 
de un temnicer! Primul personaj al regatului, chiar înaintea 
regelui, regina, stăpâna la Saint-Pol, idolul în faţa căruia toţi 
se supuneau, era ţinută zdravăn de umeri de un individ atât 
de jos plasat în ierarhia socială! 

— Nu mişcaţi, altfel mă obligaţi să vă ucid... în mijlocul 
sălii, trei inşi rămăseseră încremeniţi, priveau, ascultau şi 
nu reuşeau să înţeleagă. Erau Bruscaille, Bragaille şi 
Brancaillon care intraseră ca o furtună dar se opriseră ca 
trăsniţi de fulger. În cealaltă parte, Passavant şi ducele de 
Burgundia, faţă în faţă, înmărmuriţi de efectul strigătului 
lui Odette: Passavant, nu-l omori pe tatăl meu! Cavalerul se 
uită la Odette apoi la Jean Temerarul şi din privirea lui se 
putea deduce resemnarea: acum loveşte, eu nu voi ucide pe 
tatăl celei pe care o iubesc! 

O aşeză pe Odette cu grijă pe covor şi din acea clipă nimic 
nu mai există pentru el. Ducele de Burgundia privea, la 
rândul lui, uluit la toate aceste gesturi. L-ar fi putut lovi cu 
uşurinţă, dar nimic din îndârjirea, din ura cu care atacase 
nu mai rămăsese. Acum repeta în sinea lui: „copilul meu! Ea 
este fata mea!” Apoi, privind înspăimântat spre uşă ca într- 
un vis fără noimă, spuse: 

— lată, acum vine şi mama... sau fantoma mamei... 

— Roselys! Strigă dezlănţuită Laurence. 

— Ea este fiica ta, confirmă Saitano, şi acela, adăugă el, 
arătând spre duce, acela a ucis-o! 

— Roselys! Şopti Passavant. 


Laurence se aruncase în genunchi în timp ce cavalerul se 
ridică după ce o aşezase cu grijă pe Odette. Înţelesese tot 
şi, acum, în sufletul lui nu mai simţea nimic. Passavant 
realiza că iubind-o pe Odette o iubise pe Roselys; că atunci, 
la Huidelonne el nu numai că o recunoscuse dar o văzuse 
pe Roselys în persoana lui Odette. 

— Tatăl ei! Acest om care a ucis-o este tatăl ei! Auziţi voi, 
ducele şi-a omorât propria fiică şi eu nu am dreptul să o 
răzbun! 

Nu mai avea forţă să judece nici Jean Ilemerarul care 
credea că în faţa lui se află fantoma lui Laurence. Oare să 
fie chiar ea? Laurence trăieşte! Laurence pe care elo 
ucisese se afla acum lângă el! Un zid de gheaţă îl despărţea 
de ea. O auzi aievea strigând cu voce stinsă: Roselys! Şi o 
văzu îngenunchind lângă copilul ei. Apoi nu mai înţelesese 
nimic. Cuvintele ei se stingeau în durerea ei, femeia repeta: 
ea este fata mea, Roselys. O luă în braţe şi plecă spre ieşire. 
În drum se întâlni cu Bruscaille şi tovarăşii lui care se 
dădură sfioşi în lături. Însoţită de Saitano, ieşi din acea sală 
purtând-o în braţe pe fiica ei, poate moartă. Isabela încercă 
să se arunce asupra victimei dar braţul puternic al 
temnicerului o împiedică. 

Passavant ridică spada şi când îi văzu pe cei trei, 
Bruscaille, Bragaille şi Brancaillon, le ceru să-l urmeze. 
Acelaşi lucru îl ceru şi temnicerul care, în sfârşit, o părăsi 
pe regină. 

— Scas! Ocquetonville! Urlă ducele de Burgundia. 

— Ajutor! Ceru regina. Ajutor, salvaţi regina! 

În acel moment mai multe uşi se deschiseră şi o mulţime 
de oameni înarmaţi pătrunseră în salon. 

— Doisprezece oameni să o apere pe regină, ordonă. 
Ocqguetonville, alţi doisprezece să-l apere pe duce. Ceilalţi 
după ucigaşi! 

— Arestaţi mai întâi pe femeia aceea, strigă regina. 
Laurence şi Saitano intraseră într-un salon vecin. Câţiva 


oameni înarmaţi fură opriţi de Passavant, ajutat de 
temnicer şi de cei trei foşti sihaştri. 

— Salveaz-o! Salvează-le pe femei, avu timp să mai ceară 
Passavant lui Saitano. Noi trebuie să facem faţă aici măcar 
cinci minute, le spuse celor patru şi, apoi strigă: 

— Adio Laurence! Adio Roselys! 

XXIV. Eşafodul. 

Passavant reuşise să oprească oamenii ducelui iar Saitano 
o conduse pe Laurence prin labirintul palatului până când 
ajunseră în grădină, la una dintre ieşirile secrete. 

— Şi uite aşa îmi scapă Jean de Burgundia, bombănea el 
necâjit. Pergamentul pe care i l-am dat lui Laurence 
rămâne, deci, nefolosit, cel puţin de data asta. Dar ce să 
faci, cum să opreşti o mamă care vrea să-şi salveze copilul, 
zise el privind-o pe Laurence, pentru prima dată, cu 
admiraţie. Era uimit de puterea acestei fiinţe. Ce forţă 
necunoscută permite acestei femei să facă un efort fizic atât 
de mare? 

Laurence mergea cu paşi siguri, fără să privească la 
Roselys. Ajunseseră în strada Saint-Antoine. 

— Hei, n-ai obosit? Nu vrei să intrăm într-o casă? 
Laurence nu răspunse. 

— Atunci să o punem măcar într-o litieră şi să o 
transportăm unde doreşti! 

Laurence nu părea că auzise nici de data asta. 

— Ascultă, oraşul este răsculat. Uite-te la aceşti oameni 
înarmaţi care ne privesc cum trecem. Ce vor spune când 
vor constata că ai în braţe o moartă? 

— Moartă? Cine spune că fiica mea a murit? 

— Fii înţeleaptă, renunţă, o să ne aresteze! 

— Cine să îndrăznească?! Se miră Laurence şi se opri 
uitându-se atent la Saitano. În atitudinea ei era ceva 
impozant, majestuos, încât vrăjitorul se sperie. 

— Nimeni, desigur, nimeni nu va sta în calea unei mame 
care îşi duce copilul... 

Laurence continuă să meargă şi un alt miracol se produse. 


Nu numai că nimeni nu o opri dar mulţimea se da în lături, 
îi făcea loc. Femeile începură să plângă. 

Laurence ajunse în faţa unei case abandonate cu porţile 
distruse de parcă ar fi fost asediată. 

— Casa lui Passavant, se gândi Saitano. Aşa era. Înstinctul 
lui Laurence o condusese la casa lui Passavant, casa în care 
locuise cândva, în care o adusese pe Roselys. Intră. 
Leagănul fiicei ei mai era într-o cameră, acoperit de praf. 

Laurence o aşeză pe Roselys pe un pat. Rămase în 
picioare, lângă ea, fără o lacrimă. Încet, se prăbuşea în 
durere şi în disperare. Saitano ieşi, alergă acasă şi luă ceva 
din dulap: fugi apoi la Ermina şi o luă cu el. Când se 
reîntoarse, o găsi pe Laurence tot în picioare, lângă pat, cu 
ochii în lacrimi. 

Saitano încercă să o îndepărteze de pat. 

— Ce vrei, lasă-mă să-mi văd copilul. 

— Destul! Vrei să moară? Sau vrei să trăiască? Alege! 
Dacă vrei să trăiască, lasă-mă, am treabă... 

Laurence se retrase şi îngenunche în faţa lui Saitano. 
Plângea. 

— Cine eşti? Pentru mine ai fost demon! Fii Dumnezeu! 
Pentru fiica mea! Te voi ierta pentru tot răul pe care mi l-ai 
făcut! Salveaz-o pe Roselys şi dacă e nevoie, omoară-mă pe 
mine! 

— Ridică-te şi lasă-mă să lucrez! Pot să o salvez şi vreau să 
o salvez. Dar ia seama! Îţi trebuie curaj! 

— Ce trebuie să fac? Spune! Fac orice! 

— Să pleci! Pleacă. Să rămână cu mine numai prietena ta. 

— Să plec! Eşti nebun? 

— Pleacă! Ascultă-mă şi pleacă! Înţelegi ce-ţi cer? Eşti 
capabilă să înţelegi ceea ce îţi cer? 

— Să înţeleg? Mintea mea, sărmana mea minte! Bine, 
pentru copilul meu, iată, înţeleg ce-mi ceri şi plec. 

— Te felicit, spuse grav Saitano. Eşti o femeie de toată 
isprava, curajoasă. Acum, uită-te la prietena ta. Ai încredere 
în ea? 


Ermina se apropie. Plângea. 

— Mi-aş da viaţa numai să nu te mai văd că suferi. 

— Sărmana mea prietenă. Cum aş putea să nu am 
încredere! Este ca şi sora mea. 

— Bine! Acceptă Saitano jovial. Admiţi, deci, că prietena ta 
te poate înlocui câteva ore la căpătâiul fiicei tale. Cum, iată: 
Roselys nu este moartă. Eu răspund de viaţa ei. Se va face 
bine, îţi promit. 

Laurence îl privi cu speranţă şi durere pe vrăjitor. 

— Dar, continuă acesta, fiica ta nu acum se află în pericol! 
Va fi atunci când o vei vedea vindecată, atunci ar putea să 
scape iubirii tale materne pentru a intra încet în moarte. 

— Ce spui?! 

— Spun că odată vindecată, Roselys îţi va cere pe cel pe 
care îl iubeşte! 

— Pe care îl iubeşte! Ilubeşte un bărbat? 

— Ea îl iubeşte pe cel cu care a copilărit, pe cel cu care a 
fost în gând toată viaţa, pe cel care a salvat-o din Sena şi 
care, mai târziu, a salvat-o din mâinile reginei. 

— Hardy! Hardy de Passavant! Strigă Laurence. 

— Da. Şi, atunci când ea va dori să-l vadă şi-i vei spune că 
este mort, atunci Roselys va muri chiar în braţele tale. 

Laurence făcu din nou un teribil efort să înlăture din 
mintea ei păsările nebuniei, pentru a-şi aduna puterile ca să 
înţeleagă. Saitano vroia să se convingă că experienţa lui 
dăduse rezultate şi că o readusese la condiţia ei de dinainte 
de moarte. 

— Hardy este în pericol de moarte? Întrebă ea. 

— Da şi numai tu poţi să-l salvezi. Laurence se uită spre 
Roselys. 

— Bine, sunt gata să o fac! Unde trebuie să merg? Ce 
trebuie să fac? 

„Jean Temerarul! Se bucură în sinea lui vrăjitorul, iată a 
venit ceasul pedepsirii tale”. 

Unde trebuie să mergi? Nu ştiu. Ştiu că eu trebuie să 
rămân aici. Trebuie să lupt cu moartea. Trebuie să o salvez 


pe fiica ta. Tu trebuie să-l salvezi pe Passavant. Pentru asta 
este nevoie să-l anihilezi pe cel care vrea să-l omoare... 

— Şi cine-i acela? 

— Jean de Burgundia! Laurence îngălbeni. 

— Nu te simţi vinovată pentru asta. Nu spune că acum 
plăteşti greşeala ta de altădată. Nu tu ai comis greşeala. 
Criminalul a fost el. Laş şi blestemat. Fii tare, pentru că ai 
arma cu care să-l termini! 

— Pergamentul? Întrebă Laurence. 

— Actul de căsătorie cu ducele de Burgundia, soţul lui 
Margareta de Hainaut. Du-te la el, găseşte-l şi acuză-l cu 
martori, arată-i proba şi ai să vezi că chiar oamenii lui îl vor 
aresta. 

— Şi Hardy? 

— Arestat, Jean Temerarul nu mai reprezintă nimic. 
Teribila acuzaţie pe care acest ticălos i-a adus-o lui 
Passavant nu va mai conta. Toată vina cade pe cel care o 
are, adică chiar pe el. Şi, acum, du-te! 

Laurence se desprinse cu greu de Roselys. După ce ieşi 
din cameră, Saitano îşi începu lucrul. 

Laurence se hotărâse, deci, să-l asculte pe vrăjitor şi acum 
se afla în drum spre Saint-Pol. Se opri în Piaţa Greve şi văzu 
că este plină de oameni care discutau, ţipau, se agitau. În 
centru, se afla un eşafod şi acolo, sus, un călău care se agita 
într-una. 

La Saint-Pol, Passavant şi cei patru ţineau piept la vreo 
patruzeci de oameni înarmaţi. 

— Să mai rezistăm câteva minute, le ceru Passavant 
tovarăşilor lui. Ce va fi făcând Roselys? Dacă mai trăia, 
unde o fi acum? La Saint-Pol? O va mai revedea vreodată? 

Bătălia se dezlănţuise ca din senin. Acum, la câteva 
secunde, intra în luptă şi Ocquetonville. Undeva, în 
apropiere o zări pe regină şi pe ducele de Burgundia. Un 
om al ducelui se apropia şi i se adresă acestuia ca unui 
rege. 

— Sire?! Se miră ducele. 


— Da, Sire, Dumneavoastră sunteţi acum rege! Regele a 
murit! 

— Trăiască regele! Strigă mulţimea. 

Isabela îl prinse de braţ pe Jean Temerarul şi strigă la 
rândul ei eu frenezie: 

— Trăiască regele! 

— Înainte! Porunci Jean Temerarul. Iată şi primul ordin pe 
care vi-l dau: prindeţi pe acel rebel şi duceţi-l la eşafodul 
din Piaţa Greve! 

— Ocquetonville de mâna mea vei muri! 

Apărură însă şi morţii şi primul a fost chiar bunul 
temnicer: o secure îi despicase craniul şi bietul om se 
prăbuşi în uşă. În clipa următoare căzu şi Bruscaille, lovit 
năprasnic. Ocquetonville ajunsese faţă în faţă cu Passavant 
şi acesta îi văzu spada plină de sânge. 

— Eşti ultimul! Îi strigă Passavant. 

— Scas! Guines! Courteheuse! Am să vă răzbun! 

— Scas! Guines! Courteheuse! Strigă Passavant, aşteptaţi- 
|, vine şi Ocquetonville şi lovi cu sete ca şi când nu mai 
aştepta decât moartea acestuia. 

În salon urletele se transformară în furtună. Passavant 
aruncă o privire rapidă şi constată că Laurence şi Roselys 
nu mai erau acolo. Deci, îşi spuse el, reuşiseră să scape. 

Simţi un jet cald de sânge şi-l văzu pe Bragaille cum se 
prăbuşeşte. O lovitură puternică îl decapitase. În confuzia 
aceea, cu gesturi automate, un uriaş se ridica şi cobora, 
ţinând în braţul lui puternic o spadă cu două tăişuri pe care 
o mânuia ca pe o jucărie. Era Brancaillon care bucuros că 
se afla lângă Passavant înfăptuia cu candoare o îngrozitoare 
datorie. Passavant constată că folosea numai lovitura de 
dreapta: braţul lui puncta în faţă, ţintind în pieptul 
adversarului şi, după fiecare mişcare, revenea cu un salt în 
spate, cu spada înroşită de sânge proaspăt. În jurul lui 
rafale de insulte, de înjurături şi blesteme. Nu auzea nimic. 
Lovea. În acele minute părea o forţă uriaşă în mişcare: cu 
dinţii strânşi, cu ochii ageri, aţintiţi asupra victimei, cu 


nervii încordaţi înspăimânta pe cei din salon obligându-i la o 
retragere dezordonată. 

În jurul lui, Passavant numără rapid o duzină de cadavre. 
Se uită încă odată: nici Laurence, nici Roselys nu se aflau 
acolo. Lovea, lovea fără milă. Se opri brusc. În faţa lui 
apăruse Jean Temerarul, tatăl lui Roselys. Acesta asistase 
neputincios la pierderea lui Ocquetonville. Îşi făcuse drum 
printre combatanți şi ajunsese la Passavant. Furia, turbarea 
îl adusese aici căci din cei patru sfetnici ai lui nu mai 
rămăsese unul în viaţă. În timp ce avansa spre cavaler îşi 
spuse: acum nimeni nu mă mai poate acuza de uciderea lui 
Louis de Orleans! Lupta era înverşunată, Passavant şi 
Brancaillon străduindu-se din răsputeri să stăvilească 
iureşul adversarilor care atacau în valuri. Trebuia câştigat 
timp, acesta era scopul rezistenţei încrâncenate pe care o 
opuneau cei doi. Din nefericire în timpul asaltului, 
Brancaillon fu lovit şi se prăbuşi printre ceilalţi. Passavant 
rămăsese singur. 

Când ducele de Burgundia îl văzu pe Brancaillon printre 
cadavre ridică mâna şi se opri pentru o clipă. Jean 
Temerarul se aplecă asupra bravului sihastru, îi ridică uşor 
capul şi apoi se resemnă. Lângă el, în picioare, cu spada 
pregătită de atac, Passavant contempla această neaşteptată 
scenă. Nu mai fu capabil să facă nici un gest. 

— Spune, îl întrebă ducele, de ce nu m-ai lovit? Ai fi putut 
să o faci cu uşurinţă! 

— Pentru că ea vă protejează, răspunse cavalerul. 

Jean Temerarul ştia: tatăl lui Roselys nu putea fi ucis de 
Passavanit. 

— Atunci, porunci el, opriţi lupta! Arestaţi-l! 

Se aşeză aproape de Passavant reducându-i astfel 
posibilitatea de a se apăra, dar, în clipa următoare un asalt 
furios se declanşă împotriva acestuia. 

— Opriţi-vă! Primul care loveşte va fi omorât, urlă ducele. 
Acest om trebuie predat judecătorului regal şi condamnat 
pentru uciderea vărului nostru, ducele de Orleans. Numai 


executorul regal îl poate lovi! Trebuie ca locuitorii Parisului 
să-l vadă murind pe asasin. Gardă, conduceţi-l în Piaţa 
Greve. 

Era aproape de prânz. 

Passavant fu luat de oamenii ducelui - erau vreo şaizeci - 
şi dus spre eşafodul din Piaţa Greve. 

Jean Temerarul o căută pe regină şi, cu siguranţă, 
împreună luară ultimele decizii. Se întoarse apoi, spre 
Robert de Maille şi porunci: 

— Conte, vei lua o escortă şi vei merge la Notre-Dame. 
Acolo, porunceşti să bată clopotul mare chiar la vremea 
prânzului. 

— Acum, Sire, mergi şi să revii învingător. Te voi aştepta, îl 
asigură regina, te voi aştepta la ora patru în marea capelă 
regală unde voi porunci să fie prezenţi membrii Consiliului 
şi canonicii de la Celestins. 

leşise trecând peste cadavre ca o fantomă a morţii. Jean 
Temerarul mai întârzie câteva clipe să-şi consume singur 
bucuria. 

— Sunt rege! Spuse el cu voluptate. 

— Trăiască regele, strigară oamenii lui. 

— La atac! La atac! Moarte oamenilor lui Armagnac! 
Strigau arcaşii părăsind salonul în care rămăseseră atâtea 
cadavre. 

După plecarea lor, când se făcu linişte o arătare uriaşă 
încerca să se ridice dintre cadavre. Se sprijini în mâini şi 
căzu din nou. O altă încercare însoţită de o ploaie de 
înjurături. Era Brancaillon! După ce primise o lovitură 
cumplită, dar nu fatală, rămăsese lungit printre cadavre şi 
nu mai mişcase. A fost salvarea lui căci numai aşa oamenii 
ducelui nu-l mai luaseră în seamă. De acolo, de jos, auzise 
schimbul de cuvinte dintre regină şi duce. Când se ridică, 
încercă să-şi adune gândurile. 

— Îmi arde gâtlejul de sete şi ştiu că un singur om din 
lumea asta îmi poate stinge acest foc: regele Franţei! Merg 
să-l fac să râdă puţin şi voi primi vin din belşug. Ah, drace! 


Şi, de ce oare să se adune ei în marea capelă? Îşi aduse 
aminte brusc de discuţia reginei cu ducele. Auzi, şi Consiliul 
şi canonicii! Şi ce tot strigau nemernicii ăia: trăiască 
regele? Cine-i acum rege? le pomeneşti că... Sărmanul! 
Unde o fi Passavant? A ia te uită! Asta-i Bragaille şi ăsta 
Bruscaille. Ptiu, drace! Ia zi-mi, amice, l-am ucis cumva noi 
pe regele cel bun, cel căruia îi plăcea să râdă cu noi? Oare 
să fi ajuns stăpânul nostru, ducele de Burgundia, regele 
Franţei! Nu răspund! Sunt morţi, te pomeneşti?! Dar de ce 
or fi atât de surâzători? 

Majestate, daţi-mi să beau! Vă implor, trebuie să beau! 

Încet, încet, ţinându-se de ziduri, Brancaillon se urni din 
loc. Afară începu să se simtă mai sigur pe el. Sângele pe 
care îl pierduse şi care îi dădea senzaţia de sete îi sugeră 
singura idee precisă pe care o avea în acele momente: orice 
ar fi, trebuie să ajungă în apartamentul regelui unde, cu 
siguranţă, bunul rege, îi va da de băut. Curând realiză că el 
şi ai lui nu putuseră să facă nici un rău bunului lor rege. 
Atunci, ce s-a întâmplat, se întreba el, de ce se reuneşte 
Consiliul? Prin uşa secretă care ducea în apartamentul 
regelui intră în salonul mare acolo unde îl lăsase pe suveran 
după ce constatase că bietul nebun se dusese pe cealaltă 
lume. Descoperi dezordinea nemaipomenită din acel salon. 

— Drace, e ziua dezastrului! S-au bătut şi aici! Cercetă 
salonul şi, uimit, văzu că într-un colţ, două personaje 
ciudate jucau cărţi pe covor: erau regele Charles şi pictorul 
Jacgquemin Gringonneur. 

— Simt cum îmi îngheaţă vinele. O, Jupiter, îmi imaginez 
cum tremura acel mizerabil de Thersyte atunci când auzea 
strigătele troienilor ce atacau pe greci! 

— Hai, Gringonneur, îl trezi regele. E rândul tău... Pe 
Sfânta Fecioară, la ce ţi-e gândul? 

Jacquemin aruncă o carte la întâmplare. 

— Tremur, continuă el, şi cu toate astea am să plec! Ah, 
puterea prieteniei! Ah, voi cei din Olimp, Pylade şi Oreste, 


Castor şi Pollux, voi nu puteţi să nu vă bucuraţi de mine. 
Priviţi-mă, Sunt sublim! 

Şi, într-adevăr, în acele momente, Gringonneur arăta 
grozav. Nu avea decât un gând: să plece, să plece cât mai 
repede şi să scape de masacrul care se apropia. Căci el 
auzea zgomotele din apartamentul lui Odette şi avea 
impresia că nu va scăpa de urgie. 

Intrase în Saint-Pol pentru a-şi face plimbarea lui zilnică. Îl 
găsise pe rege jucând cărţi singur în mijlocul dezastrului 
acela. La început încercase să plece cât mai repede, dar 
regele îi ordonase să se aşeze şi el ascultase resemnat. Sunt 
mort! Acum nu mai avea răbdare: dacă mai am un pic de 
forţă! Îşi zise el şi, imediat, din străfundul sufletului lui auzi 
o altă voce: rămâi, Gringonneur, rămâi cu acest sărman 
rege pe care toţi oamenii lui l-au abandonat. Dă-le 
nemernicilor un exemplu de fidelitate! Fii mai curajos decât 
toţi! Şi dacă regele, care te-a onorat cu prietenia lui şi ţi-a 
asigurat o viaţă demnă va muri, mori şi tu alături de el. 
Charles ţi-a dat scrisoarea care îţi permite să porţi spada în 
palat. Ei, bine, măcar acum să te foloseşti de această spadă! 

— Ehei, iată că mi-au sosit şi întăriri, strigă el când îl văzu 
pe Brancaillon. 

— Ia te uită, a sosit şi bravul meu sihastru! Se minună 
regele. Sunt bucuros să te văd întreg! 

— Sire, mi-e sete! Îndrăzni Brancaillon. 

— Şi mie, adăugă Gringonneur bucuros. Mă tot întrebam 
ce-mi lipsea. lată, acum ştiu! 

Regele se ridică, intră în cămara alăturată şi se întoarse cu 
două clondire mari. 

— Gata, aşezaţi-vă, bem şi jucăm cărţi! Le porunci el. Era 
doar, regele Franţei în palat, la Saint-Pol şi în tot Parisul se 
declanşase complotul trădării! Spiritul carnajului făcea deja 
ravagii! 

Gringonneur şi Brancaillon se ocupară mai întâi de setea 
lor, răsturnând cu grabă câteva pahare, unul după altul. 
Regele făcea cărţile şi bombănea ceva. Se îmbujorase la 


faţă, ochii îi ardeau încă şi, cu toate astea, forţa crizei 
scăzuse serios. Cei doi îl văzură cum lăsă cărţile şi începe 
să-şi frece tâmplele şi fruntea. 

Gringonneur nu păru interesat să afle în ce împrejurări 
fusese rănit Brancaillon. Se mulţumi să constate că 
masacrul fusese declanşat. Îl pansa pe Brancaillon şi, după 
al treilea rând, vinul îl făcu să creadă mai mult în puterile 
lui. 

— Să jucăm! Veniţi odată! Insistă regele. 

— Sire, interveni Brancaillon, nu ştiu cât este ceasul acum, 
dar când vor bate clopotele de ora patru se va petrece ceva 
important în marea capelă a palatului. 

Gringonneur se uită speriat la Brancaillon. 

— Am înţeles acest lucru şi nu mă pot înşela, Sire... 
Ascultaţi-mă, cred că va veni şi ora aceea să puteţi juca în 
linişte şi... să râdem! 

În Piaţa Greve sosirea condamnatului fu salutată de 
strigătele mulţimii. Arcaşii abia mai puteau avansa. Cei din 
faţă îşi făceau loc cu baionetele. 

— Condamnatul! El l-a omorât pe ducele de Orleans! 
Strigau negustorii. 

— Condamnat da! Dar ucigaşul ducelui, ehei, cine îl ştie pe 
acela?! 

Acest sentiment că cel care este dus spre eşafod nu este 
adevăratul ucigaş al ducelui de Orleans era răspândit 
printre mulţime. Dar nimeni nu se gândea să se indigneze. 
Ei aşteptau execuţia, spectacolul. 

Passavant mergea înconjurat de gardă. Nu era legat. Când 
jeşise din Saint-Pol, un arcaş încercase să-l ţină de braţ, dar 
cavalerul îi spusese: 

— Prietene, nu am nici o posibilitate să mă salvez. Nu-ţi fie 
teamă, merg de bună voie. Dar, te rog să mă crezi, dacă 
chiar vrei să asişti la executarea mea, nu mă atinge! 

Arcaşul se sperie şi din clipa aceea nu-l mai atinse. 

Sosiseră în Piaţa Greve. Passavant văzu eşafodul şi simţi 
cum o imensă gheară îl sugrumă. Începu să se gândească 


nu la cum ar putea să scape, acest lucru i se părea 
imposibil, ci cum ar putea provoca o încăierare în timpul 
căreia să-şi ia singur viaţa pentru a evita supliciul. Curând 
îşi dădu seama că nici aşa ceva nu era posibil. 

— Ei bine, atunci să încerc să rămân până la capăt un 
Passavant! Fiul lui Passavant cel Viteaz! 

Nu-i era teamă de moarte, dar îl îngrozea gândul la 
tortura la care călăul urma să-l supună. Va fi mutilat: îi va 
smulge limba, îi va tăia braţele şi îl va arunca în foc! Va 
suporta, oare, toate acestea? 

Oamenii de pază înlăturară mulţimea din jurul eşafodului. 
Violenţa cu care arcaşii îi îndepărta îi făcu pe unii să se 
opună. Passavant urcă repede scările. Sus îl văzu pe 
executor care îşi făcea de lucru cu satârul. Mulțimea 
începuse să vocifereze, femeile să plângă. Passavant văzu 
pe chipurile multora simpatie şi compătimire. 

„Curaj, îşi spuse el, trebuie să mori ca un Passavant! Să 
mori, nu-i mare lucru... să suferi... drace! Voi avea puterea 
să nu strig? Adio Odette... Roselys!” 

Şi, ca şi când aceasta s-ar fi aflat lângă el, strigă: 

— Curaj Passavant! 

Când crezu că totul este sfârşit, Passavant zări o spadă 
uriaşă agitându-se deasupra mulţimii. Doi arcaşi căzură ca 
trăsniţi. În aceeaşi clipă, dintr-un salt, un uriaş ajunse lângă 
scara care ducea sus, pe eşafod. 

— lată-mă! Sunt aici, Hardy. 

— Tanneguy! Răcni Passavant. 

— Aici sunt! Prinde pumnalul ăsta! 

Passavant prinse din zbor arma pe care Tanneguy du 
Chatel i-o aruncase. Era furios iar mulţimea, văzându-l, 
rămase nemişcată de spaimă. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi-mă, strigă cineva. Sunt şi eu cu voi, 
acum suntem trei. Mie îmi vin şi ajutoarele! 

Uimit, Passavant descoperi pe cel care vorbise: era chiar 
călăul care se apropiase de el ţinând în mână imensul lui 
satâr. 


Călăul?! Drace, călăul era chiar şeful tâlharilor, Polifer! 
Acesta făcu un semn cu ochiul şi îşi aruncă mantoul roşu. În 
clipa aceea ajutoarele lui săriseră pe eşafod şi se aranjară 
în spatele lor, cu pumnalele pregătite. Cam treizeci de 
arătări de pe altă lume, sălbăticiuni, figuri de coşmar 
urcaseră scara şi ocupaseră platforma eşafodului. 

Mulțimea începu să strige înspăimântată. 

— Tâlharii! Tâlharii! Polifer ridică satârul şi strigă: 

— La atac! 

— Înainte! Porunci Tanneguy du Chatel. 

— La atac! Îşi dădu curaj Passavant! 

Banda de tâlhari cobori să facă loc prin mulţime. Era ca o 
turmă de fiare sălbatice. Lumea se dădea în lături îngrozită. 
În faţă se afla Passavant, în spate Polifer care dădea ordine 
tâlharilor. Când toţi ajunseră jos începu o luptă cumplită. 
Undeva, cu un glas al morţii, se auzi dangătul unui clopot. O 
linişte disperată se aşternu peste mulţime. Era semnalul! 
Era semnalul ducelui de Burgundia! Era dangătul marelui 
clopot de la Notre-Dame. 

— Ce-i asta? Întrebă Tanneguy. 

— Semnalul pentru nimicirea oamenilor contelui de 
Armagnac, răspunse Polifer. 

— Ce nenorocire! Ce blestem! Se lamenta căpitanul. 
Banda de tâlhari lupta înverşunat. Negustorii se grupaseră 
şi se îndreptau în ordine spre locuri anume, cunoscute 
numai de ei. Un escadron alerga spre Sena urlând: 

— Burgundia! Burgundia! 

— Moarte oştii lui Armagnac! 

— Libertate! Libertate! Striga mulţimea în Cetate. Aceste 
strigăte erau mai puternice şi mai înfricoşătoare. Acolo, în 
Cetate se aflau oamenii lui Caboche care porniseră spre 
Saint-Pol. 

— Libertate! Libertate! 

Lângă eşafod lupta se înteţi, sute de arcaşi sosiră şi 
înconjurară pe cei trei: Passavant, Tanneguy şi Polifer. Erau 
prea mulţi şi în furia lor, se stânjeneau unii pe alţii. Cuprinşi 


de furie, atacau orbeşte, se năpusteau în direcţia în care 
credea fiecare că va da lovitura de graţie. Passavant 
recuperase spada unuia dintre cei căzuţi şi, cu teribila lui 
lovitură de dreapta, dobora unul câte unul. Prinsese curaj 
şi-şi spunea: ia te uită, încă nu a venit clipa când trebuie să 
ajung la Passavant cel Viteaz, pe lumea ailaltă. Strigă 
pentru a-şi da curaj şi mai mult. 

— Passavant! Passavant le Hardy 

— Înainte! Urla Tanneguy. Înainte! 

Banda de tâlhari, în bloc strâns, tăia drum printre arcaşi. 
Loviturile cădeau ca ploaia, strigătele mulţimii se înălţau în 
văzduh făcând şi mai înspăimântătoare lupta. Arcaşii se 
împiedicau de cadavre şi se prăbuşeau strigând după ajutor 
sau blestemând. Înconjurat şi protejat de banda de tâlhari, 
Passavant înainta până ajunse în strada Saint-Antoine. Aici 
scăpă de arcaşi; oraşul era cucerit de mulţimea care ieşise 
pe străzi. 

O clipă Passavant şi lanneguy se uitară unul la celălalt. 
Erau buimaci, aproape că nu se recunoşteau. 

— Sunteţi salvat, spuse Polifer avansând spre Passavant. 

— Mulțumită dumitale, răspunse cavalerul întinzându-i 
mâna. la spune cum...? 

— A a fost atât de simplu, răspunse şeful tâlharilor ghicind 
restul întrebării. Jupân Capeluche îmi este prieten. Prieten, 
înţelegeţi? Nu-mi poate refuza nimic. Din clipa în care am 
auzit că veţi fi executat, l-am căutat... La început nu a 
acceptat, apoi l-am convins. Pe scurt, viteazul Capeluche a 
căpătat... la timp febră şi m-a desemnat ca singurul dintre 
ajutoarele lui capabile să-i ia locul. Asta-i! Sunteţi salvat! 
Acum trebuie să ieşiţi din Paris. Unde aţi vrea să mergeţi? 

— La Saint-Pol, răspunse Passavant fără să aştepte alte 
întrebări. 

XXV. Ducesa de Orleans. 

La palatul contelui de Armagnac, spre ora unsprezece, se 
adunaseră vreo cincizeci de seniori în marea sală. Din sfert 
în sfert de oră sosea un arcaş şi relata ce se petrece în oraş. 


Contele Armagnac, în echipament de război, primea 
mesajele şi le comenta cu sfetnicii lui. 

Era palid, nerăbdător şi furios iar oameni lui, înarmaţi, 
stăteau în aşteptare. 

Era o adunare importantă. 'Ioată nobilimea de vază era 
prezentă acolo. 

— Domnilor, Consiliul este deschis. Aştept să vă spuneţi 
părerea, anunţă Armagnac după ce veniseră ultimele veşti 
din oraş. 

— Pe Sfânta Cruce, interveni contele de Namur. Nu este 
nevoie nici de cuvinte, nici de sfaturi. Să urcăm pe cai şi să-l 
atacăm pe Burgundia. 

Intervenţia nobilului fu aclamată. Armagnac ridică mâna. 

— Nobile senior de Namur şi voi, toţi cei prezenţi, ar fi 
prea uşor şi prea plăcut să-l atacăm pe ducele de 
Burgundia. Din nefericire, situaţia în care ne aflăm s-a 
schimbat. Până în dimineaţa asta noi nu am ştiut despre 
complotul pe care ducele l-a pus la cale. Când aţi venit aici 
era deja prea târziu să mai putem face ceva, să ne mai 
apărăm. Străzile principale şi fortărețele Parisului sunt 
ocupate. Nu ne mai rămâne decât să murim glorioşi. 

— Dar am hotărât acum câteva minute să mergem la 
Saint-Pol, interveni ducele de Bar. Să chemăm întăriri şi să 
apărăm palatul. Să o ducem acolo pe ducesa de Orleans şi 
să rezistăm. Acolo putem rezista şi un an, timp în care toate 
senioriile din Franţa se vor ridica şi vor veni să ne sprijine. 
În cea mai neagră situaţie, noi vom avea gloria supremă de 
a fi murit apărând tronul Franţei. Asta spun: să mergem şi 
să-l apărăm pe rege! 

Armagnac se ridică. Nobilii văzură că abia se mai putea 
stăpâni. 

— Domnilor, regele este mort! Se aşternu o linişte sinistră. 
— Regele Charles a fost asasinat, sugrumat în palatul lui 
acum o jumătate de oră. Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

Toţi cei prezenţi se înclinară şi se rugară. 


— Doamne să ai milă de sufletul regelui nostru! Toţi îşi 
dădură seama de cumplita lovitură dată de Jean de 
Burgundia. Acesta era triumful lui. 

— Nobilii mei, reluă contele de Armagnac, înţelegeţi că nu 
ne putem refugia în palatul regal, la Saint-Pol. Dar nici nu 
avem dreptul să ne aruncăm în stradă şi să fim măcelăriți 
pentru că am jurat să o ducem pe ducesa de Orleans 
nevătămată la castelul ei, unde vrea să-şi trăiască în linişte 
zilele. lată, deci, ce-i de făcut: o urcăm într-o litieră pe 
ducesă, ieşim spre strada Saint-Antoine căci nu avem de ce 
ne teme de oamenii care se află în acea parte a oraşului. 
Cei dintre noi care vor supravieţui, vor continua drumul... 

Cei din sală îşi schimbară priviri mai liniştite: asta însemna 
să se renunţe la lupta directă cu oamenii ducelui de 
Burgundia. Rămânea, totuşi, de găsit calea de a o salva pe 
ducesă. 

— Ducesa, reluă contele, a vrut să vină la Paris pentru a 
cere pedepsirea celui care l-a ucis pe ducele de Orleans. 
Am fost onoraţi să o escortăm şi să o apărăm. Astazi, 
nobililor, ucigaşul a triumfat... Noi toţi avem câteva 
obligaţii: să nu o lăsăm pe ducesă să cadă pe mâinile 
duşmanului răzbunător. Căci, în două ore, noul rege ar 
putea să-şi trimită oamenii şi să o captureze pe văduvă. 
Trebuie să o apărăm! Când ultimul dintre noi va cădea, 
ducesei nu-i mai rămâne decât să-şi ia singură viaţa, numai 
să nu cadă în mâinile asasinului soţului ei. Aşa zic eu, deci, 
că ar trebui să renunţăm la orice luptă al cărui sfârşit 
rămâne îndoielnic şi să o salvăm pe ducesă, cu orice preţ, 
pentru că ea este stindardul senioriei franceze. Apoi să 
adunăm în Ile de France o armată cu care să-l înlăturăm de 
la tron pe ucigaş. Dacă ne va ajuta Dumnezeu, eliberăm 
Parisul şi aşezăm pe tronul Franţei un urmaş demn. Cei 
care cred că nu-i bine, să o spună. 

— Eu cred că are dreptate contele de Armagnac, aprobă 
ducele de Bar şi după el toţi ceilalţi fură de acord. 


— Va trebui să ne luptăm, adăugă contele de Namur, căci 
nu prea văd eu că vom ieşi de aici. 

— Ne vom lupta! Ne vom lupta! Strigară toţi cu hotărâre. 
Retragerea lor din Paris, în condiţiile complotului urzit de 
Jean Temerarul nu semăna cu o fugă laşă. Ştiau ce-i 
aşteaptă. Ei rămâneau nişte feudali gata să plătească cu 
viaţa privilegiile lor, erau feroce în reprimarea oricărei 
încercări de a li se pune la îndoială drepturile, aşa cum o 
face oricine când deţine puterea. Dar erau oşteni încercaţi, 
luptători desăvârşiţi. 

Coborâră în marea curte de onoare a palatului contelui de 
Armagnac, urcară pe cai şi puseră caschetele iar valeţii le 
dădură armele de luptă. 

Se formară cincisprezece rânduri de câte patru luptători 
fiecare, în spatele fiecărui nobil se afla câte un valet de 
arme care ducea lancea şi buzduganul. În spatele acestora 
se aflau, de asemenea, alţi valeţi necombatanţi care aveau 
rolul să ajute pe nobilii care cădeau în luptă şi, dacă era 
nevoie să-i panseze şi să-i scoată din câmpul de bătaie. Aşa 
că, cele cincisprezece rânduri erau de fapt patruzeci şi 
cinci, adică o adevărată armată îmbrăcată în oţel. 

Ce zgomot infernal, ce groază putea să provoace numai 
aşezarea războinicilor în rânduri! Curând apăru contele de 
Armagnac care o conduse pe ducesa de Orleans la litieră. 
Abia se mai putea distinge glasurile celor care strigau: 

— Libertate! Libertate! 

În curând din mulţime se auziră şi alte voci. 

— Trăiască regele! Trăiască senioria Franţei! Moarte 
Burgunzilor! 

Atunci, Valentina ceru celor doi valeţi care o însoțeau: 

— Descoperiţi litiera! 

Contele de Armagnac nu aprobă dorinţa ducesei. 

— Vreau să fiu văzută. Îmi iau partea mea de risc şi dacă 
Dumnezeu vrea să fiu lovită în această zi, binecuvântată să 
fie arma care va împlini această voinţă. 


— Bine, de acord. Descoperiţi litiera, aprobă contele. 
Valeţii se supuseră şi Valentina luă loc în litiera descoperită. 
Lângă ea se aflau doamnele de Coucy şi de Puisieux, abia 

mai putând respira de teamă. 

Contele de Armagnac urcă în şa, iar valetul său îi dădu 
casca. 

Atunci se produse un incident care arătă ce era în realitate 
acea nobilime căreia i se putea reproşa orice dar nu şi lipsa 
de curaj. Valetul de arme se apropiase de contele de 
Armagnac şi îi prezentase casca. Contele o refuză. 

— Cu capul descoperit! Să fiu văzut! 

— Cu capetele descoperite! Toţi cu capetele descoperite! 
Strigară ceilalţi nobili şi aruncară caschetele de oţel în 
ţărână. Valeţii îşi păstraseră totuşi preţioasele echipamente 
de luptă. 

— Să fie deschise porţile! Ceru contele şi escadronul se 
puse în marş strigând: Armagnac! Armagnac! 

În mijloc se afla litiera. 

Era o formidabilă maşină de război pusă în mişcare care 
avansa măturând totul în cale. Nici un adversar nu rezistă 
aşa că, în curând, escadronul se află în strada Saint-Antoine 
pe unde urma să iasă din Paris. Deodată contele de 
Armagnac ridică spada şi ordonă: 

— Atenţie! Ceilalţi nobili se ridicară în scări încercând să 
vadă ce se întâmplă. 

Strada era ocupată de mulţimea care striga: 

— Libertate! Libertate! 

Chiar în faţa escadronului lui Armagnac apăruse o armată 
disciplinată, bine înarmată, formată din mii de luptători. 
Era ciudat că, printre luptători se aflau mai multe femei: 
tinere sau bătrâne, urâte sau frumoase veniseră aici, 
printre luptători să-şi câştige libertatea. Sau să moară. În 
clipa în care escadronul se găsi faţă în faţă cu trupa 
înarmată, aceste femei ieşiră dintre rânduri şi se aşezară 
înaintea oştilor lui Armagnac. Erau multe şi se aranjară în 
rânduri de câte cinci ocupând întreaga stradă şi strigând: 


— Libertate! Libertate! 

Escadronul se afla în poziţie de luptă. La vederea acestor 
femei, Armagnac făcu semn să se oprească. 

— Femei! Cum să lupţi împotriva femeilor! Îşi spuse 
contele. Pentru prima dată văzu cu ochii lui atât de aproape 
ce înseamnă mizeria. 

— Hei, voi, lăsaţi-ne să trecem! Le ceru el. 

Atunci, un urlet nelămurit izbucni din piepturile acelor 
sărmane fiinţe. 

— Ce spun? Întrebă contele. 

— Armagnac nu este stăpânul străzii! Trăiască libertatea! 
Ura! Moarte celor care ne înfometează! Nu mai vrem 
impozite! 

— Jos cu senioria! Moarte oamenilor contelui de 
Armagnac! Curând strigătele de „moarte, moarte” 
acoperiră totul. Ura şi oroarea erau sentimentele care se 
citeau pe faţa acelor femei şi a mulţimii ieşită în stradă. 
Orgoliul războinicilor lui Armagnac era exaltat. Nimic nu-i 
mai putea opri să calce în picioare acele biete fiinţe care 
țţipau cu disperare. 

— Înainte! Înainte! 

Deodată, mulţimea bătu în retragere, iar batalionul de 
femei se desfăcu în două. Escadronul, în faţa acelei 
manevre surprinzătoare, rămase pe loc. Contele înţelese 
imediat că acele femei nu din frică, ci pentru a-l lăsa să 
treacă făcuseră acea mişcare rapidă. Atitudinea lor se 
schimbase brusc şi contele le auzi strigând: 

— Ducesa de Orleans! Este escorta ducesei. Lăsaţi să 
treacă ducesa! Ea mi-a salvat bărbatul! Ea mi-a vindecat 
copilul! 

Drumul era acum liber şi escadronul putu să pornească în 
marş. Curând se afla faţă în faţă cu o adevărată oaste 
înarmată şi lupta nu mai putu fi evitată. Doi nobili căzură 
loviți năprasnic. Armagnac striga: 

— Înainte! La trap! Înainte! 


Nimic nu mai putu sta în calea escadronului. Din toate 
părţile era atacat de armatele plătite de Burgundia care 
încercau cu disperare să-l oprească. Din când în când se 
auzea: 

— Trăiască Jean, regele Franţei! 

— Trăiască regele! 

— Burgundia! Burgundia! 

Cele două armate se aflau faţă în faţă. Lupta era crâncenă. 
Oştenii loviți cădeau de pe cai făcând un zgomot asurzitor. 
Lăncii, spade, pumnale şuierau, caii alergau greu, cădeau 
răpuşi şi nu mai reuşeau să se ridice cu povara în spate a 
unui călăreț îmbrăcat în armură de război. Strigătele şi 
îndemnurile la luptă erau acoperite de cele de durere ale 
nobililor scoşi din luptă. Sângele curgea din belşug. Peste 
douăzeci din oamenii lui Armagnac fuseseră ucişi, aproape 
toţi valeţii de arme căzuseră. Nu mai erau în luptă decât 
patruzeci de oameni, duci, conți, baroni, valeţi adunaţi în 
jurul litierei lovind cu sete pentru a putea avansa cât de cât 
şi a ieşi din încrâncenata luptă. 

Oamenii ducelui de Burgundia îşi cântau deja bucuria şi 
triumful. Contele Armagnac striga cât putea: înainte! Spre 
poartă, înainte! 

În faţa contelui apăru Jean Temerarul care urla: omorâţi-i, 
până la ultimul! Să nu mai rămână unul viu! Ucideţi-i! 

Învăluiţi din toate părţile, oamenii lui Armagnac, atâţia cât 
mai rămăseseră, erau pierduţi. 

— Omorâţi-i! Unul să nu mai rămână! Striga ducele de 
Burgundia. 

Se întâmplă însă ca lucrurile să cunoască, din nou, o 
întorsătură. În hărmălaia aceea se auzi: 

— Passavant! Passavant! 

— Tâlharii! Tâlharii! Începură să ţipe îngroziţi oamenii 
ducelui. 

— Apăraţi-o pe ducesă! Salvaţi-o pe ducesa de Orleans! 
Sosiră pe neaşteptate, ca de fiecare dată, oamenii lui 
Polifer. 


De data asta erau conduşi de Passavant. Se afla printre ei 
şi Tanneguy du Chatel. Plecaseră din Piaţa Greve pentru a 
ajunge la Saint-Pol, acolo unde Passavant spera să o 
găsească pe Roselys. Polifer ceruse să-l însoţească numai 
până la porţile palatului, dar de intrat nu a îndrăznit să 
intre în palat. Au şi blestemaţii legea lor! Pe drum, toţi cei 
pe care Polifer îi lăsase din loc în loc să asigure ieşirea din 
Paris li se alăturaseră aşa că, cei adunaţi păreau o 
adevărată armată. 

Lângă Saint-Pol, Passavant şi trupa lui se loviră de oameni 
lui Armagnac, aflaţi în marş. Cavalerul văzuse pe ducesă în 
litieră şi înţelesese tentativa contelui; văzuse şi cum se 
adunau în stradă oamenii ducelui de Burgundia. Şi atunci 
îşi propusese: trebuie salvată ducesa de Orleans. Se 
sfătuise cu Polifer şi Tanneguy, iar Polifer îşi plasase oamenii 
peste tot unde crezuse el că este necesar. Acum, iată-i 
adunaţi din nou în bandă, urlând sălbatic. 

XXVI. Saint-Pol. 

Cineva se uita la tot acel masacru şi nu este greu să ne 
imaginăm cu câtă groază o făcea. Această fiinţă era 
Laurence d'Ambrun, mama lui Roselys plecată să-l salveze 
pe cel care o iubea pe fiica ei. Se oprise în Piaţa Greve şi, 
când văzuse eşafodul, îşi dăduse seama că era pregătit 
pentru Hardy de Passavant. Văzuse de departe şi se 
bucurase de fabuloasa tentativă a tâlharilor care îl 
salvaseră pe Hardy. Plecase spre eşafod hotărâtă, tăindu-şi 
drum prin mulţime fără să se întrebe ce ar putea să facă în 
clipa în care ar fi ajuns la eşafod. Constatase că Passavant 
fusese salvat. Ar fi vrut să-l întâlnească şi îşi făcu un calcul: 
trebuie să ajung în Saint-Antoine. Avea tot timpul impresia 
că Hardy o cheamă: vino! Vino cu mine! Roselys ne 
aşteaptă! 

Printr-un fenomen explicabil, ea uitase de întâlnirea cu 
Passavant în casa Erminei. Transmutarea memoriei, 
realizată de Saitano, ştersese orice urmă de amintire care 
ţinea de Jehanne. Dar, odată cu aceasta, întreaga ei 


memorie, trecutul ei, viaţa ei se recompuneau cu exactitate. 
Acum, când ea căuta să se apropie, să-l întâlnească pe 
Passavant, în amintirile ei apăruseră întâmplări din 
vremurile când locuia în casa acestuia. 

Dragostea lui Passavant pentru Roselys data din acele zile. 
Acum, Laurence plângea, amintirile o răscoleau. Mergea 
prin mulţime, auzea strigătele acesteia, dar îşi vedea de 
drum şi de durerea ei. Întâlnise escadronul contelui de 
„Armagnac dar îşi continuase drumul şi nu o interesa decât 
să ajungă la Saint-Pol. Cele două armate se apropiaseră una 
de alta. Din mulţimea aceea auzea: 

— Hardy, Hardy salveaz-o pe ducesa de Orleans. 

Atunci se opri. Îşi dădu seama că în curând oamenii lui 
Armagnac vor trebui să-şi găsească salvarea ieşind prin 
poarta Saint-Antoine. Ah, îşi zise Laurence, va ieşi şi el din 
Paris! Îl va mai vedea Roselys vreodată! 

— Passavant! Passavant, fiul meu strigă ea atunci. 

Drept răspuns se auziră strigăte de luptă. Apoi poarta 
Saint-Antoine se deschise. Imediat se lăsă podul care ducea 
spre Saint-Pol. Tâlharii lui Polifer lichidară oamenii de pază, 
iar Passavant, lanneguy, Polifer şi o parte dintre oamenii 
acestuia formară un zid aşezându-se în faţa ducelui de 
Burgundia. Oamenii contelui de Armagnac deschiseră 
poarta şi înconjurând litiera în care se afla ducesa de 
Orleans luară drumul spre nord. 

— Victorie! Urlau oamenii ducelui de Burgundia. 

Jean Temerarul îi fulgeră cu privirea şi îi opri în elanul lor. 

— Atâta timp cât acest om este în viaţă, spuse el, arătând 
spre contele de Armagnac, mă îndoiesc că am obţinut vreo 
victorie! 

Se ridică în şa şi porunci: 

— Înainte! La Saint-Pol! Înainte! 

Era un strigăt de orgoliu şi de triumf. Astfel vroia să intre 
în fortăreață, să cucerească palatul şi să ia coroana lui 
Charles al VI-lea aşteptând ora când, în catedrala de la 
Reims va deveni trimisul lui Dumnezeu. Mulțimea lui de 


războinici îi înţelese gândul. Înnebuniţi de ură, gata să 
verse sânge, să ucidă, să distrugă, cu gândul la onorurile 
care îi aşteptau, aceşti oameni strigau într-un singur glas: 

— Trăiască regele! 

În acel moment Jean Temerarul ajunsese faţă în faţă cu 
Passavant. Când îl văzu, scutură din cap. Din nou, se afla în 
calea lui acest om pe care îl dusese în zadar până şi la 
eşafod. Cu toate astea, între atâtea visuri şi speranţe câte îi 
frământase capul şi inima, reîntâlnirea cu Passavant o 
socoti un incident. Nu avea timp de pierdut. 

— La Saint-Pol! 

Passavant, Tanneguy, Polifer şi întreaga bandă de tâlhari 
fură luaţi de mulţime şi intrară în fortăreață. Alte strigăte 
de triumf: 

— La capelă! La capela regelui! 

Nu mai aveau răbdare. Trebuia să ocupe totul, să ia 
puterea, să organizeze în grabă ceremonia care să certifice 
victoria, să-şi împartă posturile şi funcţiile, să-şi ocupe 
locurile, să se bucure de onoruri şi să-şi arate noile 
demnități. Unul se vedea mare căpitan, altul mare amiral; 
unul se vedea judecător, altul dregător. Bani, avere, putere, 
supunerea mulţimii. Totul începuse să intre în calcule. De 
aceea, trebuia să înfăptuiască acum totul, inclusiv 
încoronarea, în marea capelă, a lui Jean Temerarul, ca rege 
al Franţei. 

Toată acea amestecătură de oameni intră în marea galerie 
unde se organizau serbările regale. Ducele plecase cu peste 
două mii de oameni dar acum nu mai rămăseseră lângă el 
decât vreo două sute. Ce se întâmplase cu restul? 

Undeva, departe de palatul regal, la intrarea principală în 
Saint-Pol mai puteau fi auzite loviturile de spadă dar ele se 
pierdeau în frenezia, în tumultul celor care pătrunseseră 
deja în palat. Nu se mai auzea nici gălăgia străzii. 

Jean Temerarul intrase în marea galerie unde se afla 
tronul regelui Charles al VI-lea. Printre atâtea lucruri 


teribile care se petrecuseră în acea zi, intrarea în această 
galerie părea cu totul ciudată. 

Jean Temerarul şi principalii lui vasali sau partizani ca 
Robert de Mailly, Antoine de Brabant, Jaqueville, Chatillon, 
Villiers de l'Isle-Adam, Saveuse şi alţii, împreună cu nobilii 
înrolați, cam vreo două sute se bucurau din plin de victorie. 
La trei paşi de Jean Temerarul se afla Passavant, antrenat 
de mulţime, mergând fără să vrea într-un loc în care ştia că 
nu va mai scăpa morţii, dar gândindu-se că, poate, aceasta 
ar fi fost singura şansă de a o mai revedea pe Roselys. Ceva 
mai departe se aflau Tanneguy du Chatel şi undeva, Polifer 
înconjurat de cei cincizeci de tâlhari. Intraseră în palat 
aproape o mie de oameni, femei şi copii, negustori şi 
oameni sărmani, toţi având credinţa că vor răsturna lumea. 

Şi tuturor, Jean Temerarul le cerea: 

— La capelă! 

lar oamenii lui strigau: 

— Trăiască regele! 

— Trăiască regele! Repeta mulţimea ca un ecou. 
Adunătura aceea atât de pestriță în care se găseau alături 
duşmani care îşi doreau moartea, mari feudali şi oameni 
săraci, o mulţime care ar fi putut oricând să explodeze, 
mulţimea aceea avansa în rânduri strânse până ajunse la 
mijlocul marii galerii. Cealaltă jumătate a sălii, în care se 
afla tronul era pustie. În clipa când ajunsese la jumătatea 
galeriei, livid, descumpănit, Jean Temerarul se opri brusc. 
Ce se întâmplase? 

Aproape nimic. Un incident obişnuit pentru cea mai mare 
parte din personajele acele întâmplări. Se auzi, undeva, o 
fanfară. Era afară dar muzica străbătea până în marea 
galerie. 

Era fanfara regelui Charles al VI-lea. Era marşul triumfal 
care nu se cânta decât în zilele de sărbătoare, când Charles 
se urca pe tron, acolo în galeria aceea imensă. 

Pe Jean Temerarul îl cuprinseră frigurile. 


— Pe toţi dracii! Tună el dar nu-şi termină vorba că cele 
două uşi monumentale se deschiseră iar un uşier anunţă: 

— Regele! Faceţi loc, soseşte regele! 

Prin uşa din dreapta îşi făcu apariţia Charles care urcă pe 
tron. Era în costumul de ceremonii. Lângă el se afla Isabela 
de Bavaria, fierbând de furie, de spaimă şi ea, la rândul ei, 
urmată de gentilomi îmbrăcaţi în costume de curte. Toată 
această lume somptuoasă părea că-i adusă pentru decor. 
Într-o ordine pe care o exersase în atâtea alte rânduri, 
fiecare îşi luă locul în jurul estradei. Apoi se deschise uşa 
din stânga şi intră Savoisy îmbrăcat în costum de căpitan de 
gardă, urmat de garda regală: arcaşi, halebardieri, suliţaşi, 
în total patru companii complete, fiecare de câte două sute 
de oameni. Toţi cu costumele sfâşiate, pline de sânge, încă 
marcați de luptele pe care le dăduseră la intrarea în Saint- 
Pol când încercaseră să taie drumul oamenilor ducelui de 
Burgundia. Nu reuşiseră pe deplin, ducele şi alţi două sute 
din oamenii lui intraseră, totuşi în palat. 

Toată isprava fusese opera lui Brancaillon! 

Şi a lui Gringonneur! 

Pe strada Saint-Antoine, ducele împreună cu cei două sute 
de oameni luase avans în marşul lor spre Saint-Pol. Şefii 
care trădaseră fuseseră înlocuiţi. Din interiorul fortăreței, 
de la fiecare palat ieşiseră gentilomi care văzând 
întorsătura, se adunaseră hotărâți în jurul regelui. Isabela 
fusese arestată şi pusă sub supravegherea gărzii de pază. 
Lovitura de teatru fusese aranjată într-o oră şi, când ducele 
credea că se află în palat pentru a se proclama regele 
Franţei, el cădea de fapt într-o capcană... 

Intrarea regelui, a gărzii, invadarea sălii, punerea în scenă 
a acestei enorme şi magnifice piese se petrecură în câteva 
minute bune, timp în care Jean de Burgundia simţi că 
înnebuneşte. Stăpânit de teroare, desfigurat, făcu un efort 
şi bolborosi: 

— Trăieşte! Charles trăieşte! 


Apoi furia îl făcu să-şi piardă stăpânirea de sine. Tremura. 
Se întoarse spre oamenii lui să le ceară să aştepte dar în 
acest timp, unul dintre curtezanii regelui se apropie de el şi 
îi spuse: 

— Domnule, vă aflaţi, aici pentru a-l preda nebunului pe 
ucigaşului ducelui de Orleans, care a scăpat de la eşafod şi 
a provocat o răzmeriţă împotriva regelui. Vorbiţi, domnule, 
spuneţi asta şi numai asta. Toate intrările în Saint-Pol sunt 
păzite. Avem cinci mii de arcaşi în curte. Vorbiţi! Este 
ordinul reginei! 

Cu o mobilitate de sentimente care era şi forţa şi 
slăbiciunea lui, ducele sesiză mâna care îi fusese întinsă şi 
aruncă spre Isabela o privire care putea să însemne „am 
înţeles”, după care strigă: 

— Să fie prins acest om şi să fie adus în faţa Majestății 
Sale, regele! Trăiască regele! Trăiască regele! 

— Trăiască regele! Reluară în cor oamenii lui care, la 
rândul lor, înţeleseseră şi ei manevra. 

În aceeaşi clipă Passavant fu înşfăcat şi târât până lângă 
tron. Jean Temerarul turbat de furie, dezorientat încă, se 
îndreptă spre Charles. 

Să fi înţeles? Cine ştie? Poate! 

Nimeni însă nu a putut şti dacă în acele momente 
înspăimântătoare regele era în criză sau în deplinătatea 
facultăţilor mentale. 

Se ridică şi, peste umăr, zâmbi celor două fiinţe bizare 
care printr-un capriciu demenţial luaseră loc în spatele 
tronului: erau Jacquemin Gringonneur şi Brancaillon... 

Unul tremura de groază invocându-l pe Jupiter şi pe 
Junona, pe toţi sfinţii patroni ai curajului; celălalt arăta 
impasibil, o forţă uriaşă care creştea în spatele tronului. 
Liniştit, Brancaillon se adresă regelui: 

— Sire, niciodată în viaţa mea nu mi-a fost sete ca acum. 
Nu vă fie teamă, sunt aici, lângă Majestatea Voastră. Dar 
mă doboară setea! 


În acele momente când se hotăra soarta unui regat, a unui 
popor, viaţa unui monarh, când mulţimea aceea nu mai 
pricepea nimic, în liniştea aceea de mormânt, regele îi 
răspunse: 

— Vei bea, bravul meu sihastru, vei bea! Vin sau sânge, nu 
ştiu deocamdată, dar de băut vei bea! 

Şi, întorcându-se spre Jean Temerarul, cu chipul luminat 
de o bucurie ciudată, adăugă: 

— Spune-mi, demnul meu văr, acest om pe care îl aduci 
aici a provocat emoție în oraşul nostru. L-ai arestat să nu ne 
pună viaţa în pericol, nu-i aşa? 

O linişte adâncă se aşternu în marea galerie. 

— Da, da Sire, răspunse Jean 'Temerarul. Passavant 
rămase calm. 

— Şi acest om, reluă Charles, este ucigaşul? 

— Ucigaşul prea iubitului dumneavoastră frate, ducele de 
Orleans, da, Sire! Căpătă oarece curaj Jean Tlemerarul. 

Regele dădu din cap; Brancaillon înjură înfundat; 
Gringonneur strănută de spaimă; lanneguy du Chatel se 
scutură furios între cei care îl înconjurau. 

Jean 'Temerarul îşi drese glasul pentru a fi mai 
convingător. 

— Ucigaşul! 

Liniştea se făcu şi mai grea, teama şi mai mare. De undeva 
se auzi o voce calmă dar solemnă: 

— Jean de Burgundia, minţi! 

Ducele se cutremură. Se întoarse în direcţia de unde se 
auzise vocea, vocea aceea care îndrăznise să profereze o 
astfel de insultă. Schiţă un gest de dezgust, de om care se 
află sub pumnul greu al fatalităţii. Încercă apoi să se 
retragă şi cei de lângă el îl auziră spunând: fantoma! 

Toate privirile se îndreptară spre cea care avusese 
cutezanţa să-l înfrunte: era Laurence. 

— Cine este această femeie? Întrebă regele. 

— Sire, începu Passavant cu o voce care vibra de emoție, 
Sire, această femeie este dreptatea. Lasă, Sire, dreptatea 


să se apropie şi să vorbească. 

Jean Temerarul încercase să se retragă, dar se lovi de 
oamenii contelui care îl şi înconjurară. Era ca într-un 
coşmar, mintea lui nu se mai putea aduna. Şi, peste toate 
nenorocirile, apăruse din nou fantoma aceea. Acum se afla 
chiar lângă el. 

— Jean de Burgundia, dacă îl cunoşti pe ucigaşul ducelui 
de Orleans, denunţă-l, îi ceru Laurence. 

Ducele o privi cu ochi reci şi răspunse: 

— Da, îl cunosc, este Passavant! Laurence scoase 
pergamentul. 

— Minţi, Jean de Burgundia! Trebuie să spui aici numele 
ucigaşului! Spune-l! 

— Nu! Te rog, fantomă, retrage-te! 

— Numele ucigaşului, repetă Laurence. 

— Nu pot! Nu pot! Spuse ducele şi începu să se zbată de 
parcă cineva îl sugruma. 

— Atunci îţi voi citi ce-i scris aici. Ascultă, Jean de 
Burgundia. Laurence se apropie şi mai mult de el şi îi citi în 
şoaptă actul de căsătorie. Nimeni nu înţelesese un cuvânt. 
Pe măsură ce citea actul de căsătorie, proba materială a 
sacrilegiului, proba scrisă şi semnată a unei crime 
considerată mai teribilă decât uciderea de părinte sau de 
rege, ducele de Burgundia se încovoia ca lovit de o mână 
invizibilă. Avea ochii rătăciţi, inima îi palpita şi, tot în 
şoaptă, îşi ceru iertare... 

Laurence d'Ambrun îşi strânse pergamentul. 

— Acum, alege, vrei să-l citesc cu voce tare sau... 

— Iertare, Laurence iartă-l pe cel care te-a iubit! 

— Nu voi citi, deci! Atunci spune regelui numele ucigaşului 
fratelui lui. 

Jean de Burgundia se întoarse spre Charles. Cu siguranţă 
că, în acea clipă, el înnebunise deja. Sosirea regelui, 
fanfara, invazia gărzii regale, prăbuşirea subită a visului lui 
de mărire îl loviseră cumplit. Apariţia fantomei îl 
dezorganizase, îi măturase şi ultima urmă din fantastica lui 


voinţă de altă dată. Citirea actului de căsătorie, pe care îl 
credea distrus, îl împinsese în ghearele nebuniei. Avea 
amețeli, avea senzaţia că se prăbuşeşte în neant. Cu ochii 
stinşi, cu gesturi neclare, cu vocea sugrumată, rosti: 

— Sire, ucigaşul fratelui dumneavoastră, ducele de 
Orleans... 

— Ei, bine, urlă regele, spune-i odată numele! Cine este? 

— Sunt eu! 

— Dumneata! Răcni Charles. 

— Eu! 

În acel moment se aşternu din nou o linişte grea. Apoi se 
auziră murmure care creşteau, creşteau până când se 
transformară în strigăte furioase. Şi, în această stare de 
teroare, de stupoare, se auzi distinct glasul regelui: 

— Arestaţi-l! Arestaţi-l pe ducele de Burgundia! 

Se produse o formidabilă mişcare a gărzii regale. În zarva 
aceea, Savoisy avansa strigând: 

— Spada, spada dumitale, duce! 

Într-o clipă ducele fu înconjurat de oamenii lui şi dispăru 
în mijlocul unei furtuni iscate în marea galerie. Grupul se 
deplasa compact spre una dintre ieşiri, hărțuit de arcaşi, 
lovind şi făcând din nou să curgă sânge. Un minut mai 
târziu Jean Temerarul se afla în curtea de onoare a 
fortăreței Saint-Pol. 

Am încercat să explicăm cum a fost constrâns ducele de 
Burgundia să-şi mărturisească crima, act de nebunie pe 
care istoria a prezentat-o ca fiind de neînțeles şi a atribuit-o 
remuşcării. 

Cum a ieşit Jean Temerarul din fortăreaţa Saint-Pol este o 
întâmplare care rămâne şi azi misterioasă. 

Se spune că s-a dat o bătălie sângeroasă la ieşirea din 
Saint-Pol în care cei două sute de oameni ai ducelui s-au 
luptat vitejeşte, mai mult de cincizeci dintre ei fiind 
doborâţi. Se spune că supraviețuitorii, un grup sălbatic şi 
redutabil, l-au plasat în mijlocul lor pe duce, acum incapabil 
să mai facă măcar un simplu gest de apărare. Apoi acest 


grup recursese la un adevărat asalt, deschisese poarta, 
lăsase podul şi, în strigăte de bucurie, dispăruse spre Saint- 
Antoine. 

Zece minute mai târziu, în mijlocul oamenilor lui, Jean de 
Burgundia se afla în drum spre Dijon, în galopul cailor. 
Abandonase totul: pe Caboche, oamenii lui, răzmeriţa care 
trebuia să-l urce pe tronul Franţei. Zile întregi, pe drum, în 
galopul cailor, în ceasurile de odihnă, la masă, oriunde se 
afla era obsedat de fantomă, întorcea speriat capul şi arăta 
aiurea cu mâna: 

— Uite-o! lată fantoma! Aveţi grijă să nu ne urmărească 
fantoma! 

Dar cine deschisese poarta de la ieşirea din fortăreață? 
Cine lăsase podul? 

Se povesteşte că în toiul luptei, când nu mai era nici o 
speranţă pentru duce şi oamenii lui, în mulţime se 
amestecaseră trei oameni: un uriaş care secera totul în jur 
cu o halebardă, un căpitan care lovea năprasnic şi un tânăr 
care tăia calea în faţa lor. Aceşti trei oameni - întâmplare 
care nu poate ţine decât de fantastic - erau escortaţi de o 
femeie. O femeie care trecea prin mijlocul carnajului fără să 
scoată un cuvânt, fără să facă un gest, de parcă ar fi fost 
invulnerabilă. 

Se mai spune că cei trei furioşi, făcând prăpăd în rândurile 
arcaşilor, au fost văzuţi cum deschideau poarta şi cum 
manevrau mecanismul prin care se cobora podul. 

Şi se mai spune, în sfârşit, că atunci când Jean Temerarul 
ieşea pe poartă, căpitanul de gardă, cu un grup de arcaşi se 
năpustise asupra ducelui. Dar căpitanul simţi o mână de fier 
care îl apucase de umeri şi când reuşi să se întoarcă 
constată că se afla în faţa celor trei cavaleri furioşi care îl 
imobilizaseră. Zâmbindu-i cel mai tânăr dintre aceştia i se 
adresă cu o voce ireală: 

— Lasă-l! Lasă-l să treacă! 

— Cum? Să las să treacă ucigaşul? 

— Nu, lasă să treacă tatăl lui Roselys! 


Epilog. 

Povestea se opreşte aici. Pentru inimile sensibile care ar 
vrea să afle ce s-a întâmplat cu Roselys, să mai spunem că 
ştiinţa lui Saitano a triumfat asupra morţii şi că, după trei 
luni de la aceste întâmplări, în biserica Saint-Jacques-de-la- 
Boucherie, a fost celebrată căsătoria nobilei domnişoare 
Roselys d'Ambrun cu cavalerul Hardy de Passavant. 

La această căsătorie a asistat Laurence d'Ambrun, 
întinerită de fericire. 

Au mai fost văzuţi la căsătorie viteazul Tanneguy du 
Chatel, căruia încă nu-i trecuse furia de a fi contribuit la 
salvarea ducelui de Burgundia, şi Brancaillon care nici el nu 
a putut să înţeleagă niciodată de ce s-a luptat la ieşirea din 
fortăreaţa Saint-Pol pentru a-l ajuta pe duce să fugă. 

Toţi cititorii ştiu acum ce s-a întâmplat cu Isabela de 
Bavaria, Charles al VI-lea şi Jean Temerarul. 

Dar cu Roselys? Dar Passavant? 

Ce au devenit ei? Au trăit ei în bucurie şi fericiţi? Să fi avut 
ei copii, copii frumoşi ca în poveştile cu zâne, aşa cum 
trebuie să se încheie orice vis de bucurie liniştită? 

Sau au luptat din nou împotriva duşmanilor? 

Poate o să ne mai întâlnim cu cititorii, să le povestim, aşa 
că, în loc să scriem aici obişnuitul „sfârşit” le spunem din 
toată inima: 

— La revedere!