Michel Zevaco — Regina Isabeau

MICHEL ZEVACO 


MICHEL ZEVACO 


REGINA ISABEAU 


Capitolul 1 - NEGUSTORUL.. 

O dimineaţă însorită de iunie. 

Se pare că această zi e o mare sărbătoare, altfel nu se 
explică de ce, cele o sută de clopote ale Parisului lui Carol 
VI răsună puternic făcând să umple cerul oraşului cu vocile 
lor de bronz sau de alamă, şi de ce, de-a lungul străduţelor 
întunecate, strâmte, şerpuitoare, se revarsă o mare de 
oameni. 

Numai că, privindu-i mai de aproape, iată ce poţi vedea: 

Bătrâni, femei şi copii fug înnebuniţi scoțând strigăte de 
deznădejde. Animale cu feţe de oameni, cu frunţi înguste, 
ochii injectaţi de sânge, puşi pe omor, îi urmăresc pe cei 
dintâi scoțând strigăte de moarte. 

Şi peste această viziune de coşmar, din care răsună 
strigăte de îndurare, plânsete, gemete, înjurături, blesteme 
şi ameninţări, se aud aclamații puternice: 

— Burgundia! Trăiască Burgundia! Dominate de 
scrâşnetul formidabil al bestiilor dezlănţuite: „Ucide! 
Ucide! Moarte lui ARMAGNAC!” 

Şi totuşi e o dimineaţă însorită de iunie. 

În palatul reginei: ne aflăm într-o cameră secretă, bine 
luminată de sfeşnicele ce poartă lumânări de ceară 
parfumată, deoarece obloanele şi perdelele sunt trase, 
închise ermetic. O cariatidă gigantică sprijină cu uşurinţă 
cu umerii săi puternici o uşă de fier. Asta înseamnă că 
nimeni nu poate intra fără permisiunea statuii. 

Pe un divan, pe jumătate culcată, Isabeau de Baviere, 
regina Franţei. 


Cineva bate la uşă într-un anumit fel. Însufleţindu-se, fără 
a aştepta nici un ordin, statuia deschide uşa, după care îşi 
reia poza nepăsătoare. 

Pe uşă a intrat ca un vârtej o tânără vioaie, care freamătă 
toată. Are ochii negri, fermecători, plini de viaţă şi luminaţi 
de o inteligenţă remarcabilă. 

— Ei bine, de Giac? o întrebă Isabeau, sculându-se. 

În mod familial, tânăra care tocmai a intrat, se instalează 
pe divan şi, cu volubilitate, gesticulând tot timpul, începe: 

— “Tocmai am discutat cu domnul de Giac, soţul meu. S-a 
întors, mai bine zis, se va întoarce azi. Devine neliniştitor, 
doamnă. 

— Blestem!... Ducele ăsta mizerabil nu se va schimba 
niciodată! Îmi va scăpa mereu, chiar şi atunci când cred că 
am pus mâna pe el. Trebuie să te apăr, frumoasa mea!... Nu 
trebuie să las să ţi se răpească iubitul de către prima 
venită...! 

— Vă aştept ordinele, doamnă. Dacă aţi luat această 
afacere în mâinile voastre sunteţi, presupun, tot atât de 
interesată ca şi mine. 

Şi doamna de Giac iese tot atât de furtunos pe cum 
intrase. 

Isabeau se întoarce spre martorul nepăsător al scenei şi-i 
ordonă: 

— Vino cu mine, Sacramenit. 

La care Sacrament răspunse liniştit: 

— Prea bine, doamnă. 

Cam la aceeaşi oră, stă la umbra unui platan plantat la 
intrarea dinspre Saint Germain-le-Vieux, un cuplu 
fermecător, ilustrând pe deplin tinereţea, frumuseţea, 
dragostea. Ea are şaisprezece ani, suplă, delicată, 
frumoasă!... Atât de frumoasă, încât ţi se taie răsuflarea, cu 
pletele blonde şi ochi de azur în care pare că se oglindeşte 
cerul întreg. El, abia a împlinit douăzeci de ani, zvelt, 
grațios, adorabil în timiditatea-i tinerească şi totuşi mândru 


şi foarte elegant în costumul său de catifea, puţin cam 
şifonat totuşi. 

Puțin mai departe, o bătrână, guvernanta, fără îndoială: 
tenul palid, ochii aproape închişi şi cu un surâs viclean. 

Cei doi îndrăgostiţi se despart. 

— Ai încredere, iubitul meu Milon, jupând Mercerot, tatăl 
meu, mă iubeşte mult, aşa încât, atunci când îi voi spune că 
mor dacă nu voi fi a aceluia pe care inima mea l-a ales, va 
consimţi să mă căsătoresc cu tine. 

— Cerul să te audă, Flore, scumpă floare a inimii mele, şi 
Milon de Talazar, lângă tine, va găsi paradisul pe pământ. 

Cele două femei se îndepărtează luând-o pe strada 
Orberie: Milon de Talazar le urmează, veghind de la 
distanţă asupra iubitei. După ce au făcut câţiva paşi, 
bătrâna întreabă: 

— Deci crezi că poţi conta pe jupân Mercerot? 

— Vai! I-am spus asta lui Milon pentru a-l linişti, buna mea 
Simonne. Dar oare voi îndrăzni...? 

— 'Ţi-e teamă. Vrei să vorbesc eu în locul tău? 

— Ai face asta, buna mea Simonne? 

— Îţi sunt aproape ca o mamă... Haide, e lucru hotărât, voi 
vorbi în locul tău. 

Ajunse în strada Barillerie, intrară curând în incinta 
palatului, de unde, luând-o printr-o galerie, ajung la palatul 
judecătorului regal, aflat lângă camera de comerţ. Sunt 
acum pe strada Galilee care e locuită de negustori, evrei în 
majoritatea lor. 

Cele două femei pătrund prin uşa ultimei case. 

Singură cu stăpânul ei, jupân Mercerot, Simonne, 
credincioasă promisiunii făcute, îi împărtăşeşte dorinţa 
fiicei sale. 

Încă de la primele cuvinte, jupân Mercerot îşi îndreaptă 
trupul pe care până atunci îl ţinuse în mod voit gheboşat. 
Brusc, izbucneşte: degetele-i lungi şi descărnate o apucă pe 
bătrână de gât, o răstoarnă peste masă şi cu o voce 
bubuitoare îi strigă în urechi: 


— Ah! Nemernico! M-ai trădat... Ar fi trebuit s-o prevăd!... 
Ce n-ai face tu pentru aur?... Hai, mărturiseşte, vrăjitoare, 
sau te strâng de gât... Cât ţi-a dat frumosul ăsta? 
Mărturiseşte, căţea!... Cât? 

— Cinci monezi de aur, gâfâie bătrâna. 

— Aha!... E o sumă frumugşică...! 

— Ce om! bolboroseşte Simonne, tremurând toată. 
Credeam că mi-a sunat ceasul. 

Jupân Marcerot s-a mai liniştit. Acum e calm. 

— Mulţumeşte-i Sfintei Fecioare că încă mai am nevoie de 
tine, spune el pe un ton rece, altfel ţi-aş fi smuls limba şi ţiaş 
fi scos ochii ca să te învăţ să nu te mai amesteci în treburile 
altora. 

Amenințarea e reală şi Simonne ştie asta. Dar stăpânul i-a 
spus că încă mai are nevoie de ea. Asta-i de ajuns pentru a o 
face încrezătoare. Şi pe un ton de familiaritate pe care 
numai ani lungi de serviciu ţi-l dă - sau poate o complicitate 
misterioasă - spune: 

— Oricum, dorinţa fetei nu-i chiar atât de nesăbuită după 
cum pare. E la vârsta când se poate căsători. Şi dacă l-a 
ales pe acel gentilom, baronul Milon de Talazar, înseamnă 
că trage la rasă nobilă. Ea se crede fiică de burghez... Asta 
n-o împiedică să fie şi contesă: contesa de Sombernon, 
femeie puternică în ţara ei, în Burgundia. Şi dumneata ştii 
prea bine că Flore de Sombernon nu ţi-e fiică... Dovadă este 
faptul că n-ai crescut-o ca pe o fiică de negustor, ci ca pe o 
tânără din nobilimea cea mai înaltă... Nici chiar diavolul nu 
s-ar fi gândit la asta!... Ah! Cât eşti de şmecher, jupân 
Mercerot! 

— Deci, pot conta pe tine? 

— Răspunsul este că voi veghea de-acum şi mai mult. Este 
şi în interesul meu. 

Jupân Mercerot şi-a reluat masca sa de negustor umil. O 
aprobă dând cu blândeţe din cap şi conchide: 

— Hai, du-te la fiica mea şi fă-o să înţeleagă că trebuie să 
renunţe la căsătoria asta. 


— Alerg, răspunse vrăjitoarea cu o bucurie sinistră. Şi se 
strecoară pe uşă ca o viperă. 

Jupân Mercerot o urmăreşte cu privirea, cu un surâs livid 
pe buze: „Du-te, vrăjitoareo, îşi spune în gând, du-te şi 
slujeşte-mă cu credinţă. Când va sosi timpul, ştiu eu cum să 
scap de tine.” 

În acel moment, Simonne îşi încetineşte fuga. Şi ea se 
gândeşte: „În afacerea asta, care va aduce o adevărată 
avere, care o să fie partea mea?... E limpede că jupân 
Mercerot va aranja în aşa fel încât să fiu păgubită... Slavă 
Domnului că nici eu nu sunt o proastă... În ce priveşte ideea 
jupânului Mercerot... Ei bine! Dar... e simplu: eu voi fi 
aceea care o voi pune în aplicare... aşa încât tot profitul va 
fi al meu... aşa este drept.” 

Aceste gânduri o făcură să se oprească pe pragul uşii: 

— Mai am ceva să-ţi spun, pot să-ţi spun?... Dacă-i voi 
spune fiicei tale cele ce mi-ai spus, e în stare să moară. 

— Crezi? 

— Lasă-mă să fac ceea ce cred eu de cuviinţă... Mă 
însărcinez să aranjez totul cum e mai bine. 

Jupân Mercerot ezită o secundă şi consimte: 

— Fie, fă cum crezi că e mai bine. 

Un licăr de triumf se aprinse în ochii bătrânei. 

Jupân Mercerot intră în camera sa şi, cu capul aplecat, cu 
o figură întunecată şi gânditoare, începe s-o străbată de-a 
lungul şi de-a latul. Din timp în timp se opreşte şi murmură: 

— E în stare să moară! 

După câteva minute coboară într-o pivniţă slab luminată 
de o torţă fumegândă. Într-unul din ziduri se cască o 
deschizătură mare şi, în lumina slabă, contemplă câţiva saci 
pântecoşi. Îşi înfundă mâinile în monezile de aur şi le face 
să cadă în cascade zornăitoare. 

„Se spune despre mine că sunt un zgârcit, un cămătar... 
Aşa şi este. Dar ceea ce este şi mai sigur e faptul că toată 
această bogăţie a făcut din mine un om puternic. Mai am 
puţin şi averea mea va face ca un duce, prinţ sau rege să fie 


obligat să ţină seama de mine. Atunci voi fi stăpân... Stăpân 
absolut... Şi toţi vor trebui să se plece în faţa mea.” 

II. OMUL CU OBRAZUL ÎNSÂNGERAT. 

Ne aflăm în după amiaza aceleiaşi zile, la intrarea pe Petit- 
Pont, nemişcat în faţa unei clădiri sinistre, înţesată de tot 
felul de turnuri, clădire numită Petit-Châtelet, un gentilom 
pe faţa căruia se citea cel mai adânc dispreţ, contempla 
scena sălbatică pe care am descris-o anterior. Uneori 
disprețul îi era înlocuit de dezgust şi în priviri i se putea citi 
revolta şi mânia. Lângă el era plantat un individ uriaş, fără 
îndoială, scutierul acestuia. 

Cuprins brusc de panică, uriaşul scutier se aruncă în 
mijlocul mulţimii şi dispăru ca un şobolan uriaş. Cât ai clipi 
din ochi, nu mai era de găsit. Stăpânul său nu observase 
nimic deoarece, chiar în acel moment, o mână osoasă îi 
atinse umărul şi o voce tăioasă îi spunea la ureche: 

— Asta e ziua ororii şi a spaimei. Acum şi aici domneşte 
moartea şi focul. Deasupra noastră se află trădarea şi 
laşitatea... De ce? E simplu: fiindcă Isabeau şi Jean de 
Burgundia vor să domnească aici ca stăpâni absoluţi... până 
când vor domni împreună asupra Franţei şi Burgundiei 
reunite. 

Şi misteriosul burghez îşi sublinie spusele cu un hohot de 
râs sardonic. 

— Ah, vă recunosc acum. E inutil să-ţi ascunzi figura. 

— Am vrut să vă anunţ că, în cazul în care aveţi nevoie de 
mine, mă găsiţi în strada Gaillart. N-aveţi decât să întrebaţi 
de omul cu obrazul însângerat şi primul om întâlnit vă va 
arăta unde locuiesc... Haide, seniore de Passavant, haide. 
Ştiu că sunteţi puternic şi viteaz, dar... dacă vreţi s-o 
răzbunaţi pe Roselys, moartă din cauză că a fost otrăvită de 
Isabeau(1 ) şi Jean fără de leamă(2), amintiţi-vă că trebuie 
să fiţi fără îndurare. 

La aceste cuvinte, trăsăturile fine ale seniorului de 
Passavant deveniră livide. Se clătină şi închise ochii ca şi 


când inima i-ar fi fost sfâşiată de o durere insuportabilă. 
Când îşi reveni, burghezul dispăruse. 

Pe figură i se întipărise o hotărâre nestrămutată, şi, 
pipăindu-şi centura de care se afla atârnată o spadă grea şi 
un pumnal puternic, îşi spuse, ca o sfidare extremă: „Între 
noi doi, Isabeau! Între noi doi, Jean fără de Teamă!” 

„„.„Şi cu paşi hotărâți se îndreptă spre pod. Dar îşi aminti 
imediat de scutierul său şi constată că acesta dispăruse. Se 
opri şi începu să-l strige: 

— Hei! Hei! Brancaillon!... Unde eşti, caraghiosule? 

— Aici, domnule cavaler. 

Cavalerul îl privi ţintă pe cel care-l numise Brancaillon. 
Uriaşul părea pradă unei spaime teribile. 

— Ce-ai de tremuri aşa? 

— Nu l-aţi recunoscut? bolborosi Brancaillon. 

— Pe cine? 

— Omul care v-a vorbit... Burghezul ăla înfofolit. 

— Şi cum naiba puteam să-l recunosc, animalule? De-abia 
i-am zărit vârful nasului. 

— Mie mi-a fost deajuns şi atât. L-am recunoscut imediat... 
E el, domnule. 

— Cine el?... Hai că ţi-ai pierdut minţile. 

— Omul oraşului!43) 

— Şi de ce ţi-e frică, imbecilule? Nu tu vei muri, după câte 
mi se pare. 

— Vai, nu, domnule, dimpotrivă... 

— Vrei să spui că tu vei trăi?... Bineînţeles, nu ai de ce te 
teme atâta timp cât sunt cu tine, fiindcă eu sunt cel ce va 
muri! 

Lucru ciudat, această explicaţie fantastică îl linişti pe 
Brancaillon. Dându-şi un pumn puternic în cap, acesta 
exclamă: 

— Triplu tâmpit ce sunt!... E adevărat, trăsni-m-ar! 
Dumneavoastră sunteţi cel ce va muri... Mortul care nu 
moare niciodată! 

— Ei vezi, spuse serios Passavanit. 


Şi păşi pe pod. 

În acel moment, individul care îşi spunea „omul cu obrazul 
însângerat” ieşi dintr-un ungher. Faţa îi era de această dată 
descoperită şi pe obrajii săi slabi şi osoşi se afla o cicatrice 
în formă de mână ale cărei cinci degete, destul de vizibile, 
erau de un roşu aprins. 

Urmări cu privirile statura înaltă a cavalerului care, fără 
grabă, se îndrepta spre Cite(4), şi îndreptându-şi statura 
sa înaltă, cu mâna întinsă într-un gest de ameninţare, pe un 
ton profetic, izbucni: 

— Jean fără de Teamă, pedeapsa e în faţa ta... se apropie! 

III. ÎNTÂLNIRI. 

Pe la orele cinci după amiază, Milon de Talazar, iubitul 
Florei, tocmai ieşea dintr-o casă aflată în colţul străzii 
Calandre cu strada Barillerie, aflată aproape de intrarea 
din faţa sudică a Palatului, intrare pe unde am văzut că 
intrase Flore şi Simonne. 

În acest moment, din strada Orberie ţâşni un bărbat care, 
dus de spaimă, din câteva salturi rapide, străbătu distanţa 
destul de scurtă care separa strada Orberie de strada 
Calandre. Ajuns în colţul acesteia din urmă, se năpusti pe 
ea fără nici cea mai mică ezitare şi lovi puternic cu capul 
spatele lui Milon de Talazar. 

Dintr-un salt tânărul se întoarse, cu mâna sprijinită pe 
mânerul spadei, gata să o tragă din teacă. Bărbatul care 
alergase de mama focului se opri, tresări de spaimă, şi 
bolborosi: 

— Nu mă daţi pe mâna lor, tinere gentilom... 

În spatele lui se putea auzi în mod distinct strigătele care 
îl urmăreau: 

— Opriţi-l! Opriţi-l! Moarte lui Armagnac. 

Fără să piardă nici o secundă, Milon de Talazar îi arătă uşa 
pe care încă n-o închisese. 

— Intraţi. 

Era şi timpul. Zece soldaţi purtând însemnele casei de 
Burgundia, invadară strada. Cel ce părea că le este şef, cu 


toate că nu purta nici o uniformă, îl întrebă pe Milon de 
Talazar unde dispăruse fugarul. Acesta, foarte amabil, le 
arătă prima stradă la stânga. Şeful năvăli în direcţia 
arătată, urmat de cei zece soldaţi. 

După ce banda dispăru în strada Savaterie, strada pe care 
tocmai le-o arăâtase, Milon de Talazar deschise uşa. Omul 
care fusese fugărit ieşi şi, spuse cu o voce fornăită: 

— Mi-aţi salvat viaţa, gentilomule. Numai să se ivească 
ocazia şi veţi vedea cum Robin, care mai este poreclit şi 
Şmecherul, nu uită niciodată binele sau răul care i s-a făcut. 

— Sfatul meu este, spuse Milon, să te refugiezi de-aici pe 
podul Saint-Michel cât timp cei ce te urmăresc au luat-o de 
acum pe drumul Saint-Eloi. 

În timp ce vorbea, ochii săi examinau individul pe care 
tocmai îl salvase: omul era înveşmântat în nişte zdrenţe 
care cu greu erau ascunse de o manta găurită, sfârtecată şi 
ea, şi care era ridicată în partea din spate de o spadă 
uriaşă. 

Cu un gest negândit, Milon de Talazar se scormoni în 
buzunar şi scoase un scud pe care, roşind, îl strecură în 
mâna lui Robin S$mecherul. 

În aceeaşi clipă, un gentilom se apropie şi, descoperindu- 
se politicos în faţa lui Milon de 'Talazar, îi spuse: 

— Norocul a făcut să fiu martorul scenei în care aţi salvat 
pe acest nefericit de sălbaticii care-l vânau. Permiteţi, 
domnule, ca Hardy, cavaler de Passavant, să ia parte la 
acţiunea dumneavoastră generoasă? 

Roşu, ca un vinovat prins asupra faptului, Milon de Talazar 
îl salută cu multă graţie pe cavaler şi, cu vocea-i caldă şi cu 
o modestie fermecătoare, îi răspunse: 

— Domnule, fiţi sigur că în orice circumstanţe s-ar găsi, 
Milon, baron de Talazar se simte deosebit de onorat să fie 
secundul unui asemenea gentilom care este cavalerul 
Hardy de Passavant. 

Cavalerul îi mulţumi cu un surâs şi, la rândul său, puse o 
monedă de aur în mâna fugarului. Văzând că acum în 


palmă-i strălucesc două monezi, acesta-şi plecă fruntea şi 
câteva lacrimi îi alunecară pe obrajii brăzdaţi de cicatrici. 

— Milon de Talazar, Hardy de Pasavant... Pe sfântul Robin, 
sunt două nume pe care nu le voi uita până la moarte. 

Din câteva salturi ajunse până la Universite. O bandă se 
îndrepta spre el, în dezordine, urlând aceleaşi ameninţări şi 
strigăte de moarte. În spatele bandei, o femeie o urma în 
grabă: vârsta nu i se putea ghici, era acoperită de zdrenţe, 
cu părul despletit, ochii rătăciţi şi mersul împleticit. O biată 
creatură care-şi pierduse raţiunea din cauza loviturilor 
soartei. Ochii lui Robin $mecherul priviră spre nebuna care 
părea înveselită de tot acest zgomot. Rămase țintuit pe loc, 
cuprins de o emoție adâncă, şi murmură cu o voce 
înfundată: „Doamna de Sombernon! Mama Florei 
Mercerot!” 

„„„Urmând mulţimea dezlănţuită, nebuna trecu podul şi 
intră în Cite fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie. Robin 
se îndepărtă cu paşi, de-acum grei, cu umerii încovoiaţi ca 
de o puternică greutate... ca de o puternică remuşcare, 
poate. 

În acest timp, după multe complimente şi felicitări 
reciproce, Passavant şi Talazar îşi văzură fiecare de 
treburile sale. Adică Passavant îşi continuă plimbarea 
întreruptă, în timp ce 'Talazar se postă în colţul străzii 
Calandre, în faţa intrării în Palat, hotărât, după cum se 


părea, să nu se mişte curând de acolo. 
* 


x X 


Cam pe la aceeaşi oră, o litieră cu perdelele lăsate ieşea 
din strada Tannerie. În faţa ei mergeau trei călăreţi 
îndepărtând mulţimea care se împrăştia, murmurând 
numele acestora cu un respect amestecat cu teamă: 

— Domnul Le Veau de Bar, noul comandant al jandarmilor 
din Paris; seniorul de Giac, credinciosul reginei Isabeau; 
căpitanul Helion de Jacqueville, prietenul călăilor. Trei 
burgunzi turbaţi. 


În dreptul portierei din dreapta călărea un al patrulea 
gentilom învăluit în întregime într-o mantie cenuşie, având 
faţa mascată. 

În litieră, rezemată cu nepăsare de pernele de catifea, se 
afla Isabeau de Baviere. Râdea, arătându-şi dinţii ca nişte 
perle strălucitoare în timp ce vorbea cu Jean fără de leamă, 
aşezat alături de ea. 

Ducele, uitând pentru un moment disprețul său obişnuit, 
părea că nu are altă ocupaţie decât aceea de a face curte 
reginei. 

Aşezată în faţa cuplului de temut, doamna de Giac privea 
şi asculta într-o poziţie care păstra eticheta cea mai 
deplină. 

În apropiere de Grand-Châtelet, chiar în faţa Grand-Pont, 
litiera se opri. 

Seniorul de Giac se apropie. Adresându-i un gest pe furiş 
soţiei sale, care-i răspunse cu o clipire de înţelegere, spuse 
cu voce tare: 

— lată-ne la Châtelet, doamnă. Ne întoarcem, aşa cum a 
fost plănuit? 

Şi Isabeau, căreia îi fusese adresată întrebarea, răspunse: 

— Mi-am schimbat planul... Să mergem până la podul 
Saint-Michel. Dar deja Jean de Burgundia se pregătea să 
coboare. Cuvintele reginei avură efectul unei lovituri de 
măciucă. Îşi reveni repede, şi spuse cu o voce în care se 
simţea revolta: 

— Nici să nu vă gândiţi la asta, doamnă!... Uitaţi că toată 
lumea, chiar şi regele, habar n-au că mă aflu la Paris?... 
Gândiţi-vă că cineva ne-ar putea recunoaşte, şi atunci... 

— Oh! Duce, îl întrerupse Isabeau, cum credeţi că ar putea 
să ne vadă cineva? Suntem baroane în întuneric. De altfel, 
înainte ca toate aceste lupte să ia sfârşit - fiindcă ar cam fi 
timpul să se termine - vreau să văd cum se distrează 
poporul meu. 

Şi, fixându-l cu o privire de o seriozitate stranie: 


— Rămâneţi cu noi, Jean de Burgundia... Dacă nu vreţi să 
cred că sunteţi aşteptat în altă parte. 

În acel moment un călăreț se apropie de litieră şi bătu 
uşor în portiera din dreptul ducelui a cărei fizionomie se 
limpezise într-un surâs cam galben. Dădu puţin de-o parte 
perdeaua şi întrebă scurt: 

— Ce se-ntâmplă, Malâtre? 

Într-o secundă, acesta-şi dădu seama de situaţie, se aplecă 
şi strecură câteva cuvinte la urechea stăpânului său, care-i 
răspunse: 

— Imediat ce-l vor prinde, caraghiosul să fie spânzurat 
fără nici o judecată. 

Aceste cuvinte, pronunţate cu voce tare, sunt destinate 
fără îndoială urechilor tuturor. Adevăratul ordin îl dă 
imediat mai apoi, într-o şoaptă imperceptibilă. Buzele parcă 
nici nu i s-ar fi mişcat. Şi totuşi regina şi confidenta sa 
schimbară o privire rapidă. 

Ducele lăsă să cadă perdeaua şi Malâtre porni în galop. 

Acum litiera se îndrepta la pas spre pod. Jean fără de 
Teamă îşi reluase poza sa bucuroasă, făcându-i din nou 
curte reginei care surâdea enigmatic. 

IV. ISABEAU ATACĂ. 

La capătul unei ore întregi de aşteptare, care i se păru 
ucigător de lungă, Milon de Talazar avu în cele din urmă 
bucuria să o vadă apărând pe cea pe care o aştepta. Flore, 
fiindcă despre ea era vorba, era însoţită de Simonne. 
Aceasta nu avea cum să-i deranjeze pe îndrăgostiţii noştri. 
Dar în urma celor două femei se putea observa silueta 
cocârjată a jupânului Mercerot. Şi asta-l ţintui pe loc pe 
baron. 

Neliniştit, o întrebă din priviri pe iubita sa. O văzu pe 
aceasta iradiind de o bucurie imensă. Surâsul pe care i-l 
adresă era plin de promisiuni fericite. Se simţi plin de 
fericire. 

Trecând prin apropierea sa, bătrâna Simonne îi strecură 
câteva cuvinte pe furiş. Veşti bune?... I-a recomandat 


prudenţă?... Pe drept cuvânt, nu ştim prea bine. Tot ce ştim 
este faptul că tânărul a plecat ca un nebun, abia ţinându-se 
să ţopăie pe stradă şi să nu-şi strige în gura mare fericirea. 

Cele două femei se îndreptau spre Universite. Trecând 
prin faţa Bisericii Saint-Barthelemy, se încrucişară cu litiera 
care duceau pe Isabeau şi Jean de Burgundia. Nici nu le 
păsă de asta, de altfel, poate că nici n-o văzură. 

Când jupân Mercerot ieşi la rândul său din zona Palatului, 
fu acostat de omul pe care ducele îl numise Malâtre, şi 
căruia îi dăduse un ordin misterios. Jupân Mercerot făcu 
cale întoarsă în cea mai mare grabă, uitând să le avertizeze 
pe cele două femei. Şi Malâtre îl urmă. Amândoi intrară şi 
se închiseră în locuinţa din strada Galilee. 

În acest timp, Flore şi Simonne, ajunse în faţa podului 
Saint-Michel, văzură că nu mai sunt urmate de jupân 
Mercerot, şi se opriră. 

Chiar în aceeaşi clipă, din strada Orberie (care mergea de- 
a lungul Senei, de la Petit-Pont până la podul Saint-Michel) 
ieşi o femeie. Era acea nebună a cărei vedere îi provocase o 
vie emoție lui Robin. Nebuna, pe care acesta o numise 
doamna de Sombernon şi care, după cum tot el susţinea, 
era mama Florei. 

Nebuna zări cele două femei. O sclipire de răutate i se 
aprinse în ochii-i de obicei lipsiţi de orice expresie. 

Se îndreptă glonţ spre ele şi începu să ţipe: 

— Săriţi! Ucigaşii!... Hoţii!... Săriţi!... Săriţi...! 

Încerca să strige chemarea cea mai convingătoare de a 
ridica masele. Şi deodată, amintirea strigătelor auzite 
aproape peste tot îi trecu prin mintea-i dezechilibrată şi cu 
o voce pătrunzătoare începu să urle: 

— Pe Armagnac... Pe Armagnac! şi surâdea, înveselită 
evident de găselniţa sa. 

La aceste strigăte, bestiile - care se pare că se găseau 
peste tot pentru aceste ocazii - irupseră din toate colţurile, 
gata să sfâşie. 


Într-o secundă, cele două femei se văzură înconjurate de o 
mulţime dezlănţuită, spumegândă. Dar lucru straniu, 
neluând-o în seamă pe bătrâna care se opunea cu vitejie, 
furia lor se abătu asupra tinerei. 

Şi mulţimea, scandând silabele ca şi când ar fi strigat o 
lozincă, vocifera înveselită: 

— Pe Armagnac... Pe Armagnac!... Pe Armagnac...! 

Şi chiar în acest moment, litiera reginei se oprise în faţa 
podului. Isabeau, cu o voce plângăreaţă tocmai spunea: 

— Simt că mă sufoc aici... De Giac, scumpa mea, dă puţin 
la o parte perdelele. 

Odată îndepărtate perdelele, regina respiră mai uşurată şi 
spune nepăsătoare: 

— Duce, ce înseamnă strigătele astea? 

— E vorba de un biet copil pe care brutele astea vor să-l 
maltrateze. 

— Ei şi! surâse dispreţuitor Isabeau, lăsaţi-l s-o facă! O 
Armagnac... înseamnă un duşman mai puţin. 

— Nu-i vorba de o Armagnac, doamnă... este... 

— Este fiica jupânului Mercerot, negustorul de la Palat, o 
ştiu, i-o tăie Isabeau devenită deodată glacială. Am spus 
bine: o duşmancă. 

— Ei bine, doamnă, izbucni ducele care se ridicase în 
picioare, vă spun că nu voi permite să se împlinească acest 
asasinat mârşav. 

Şi cu o lovitură violentă, deschise portiera. 

Calmă, cu atât mai înfricoşătoare în calmul său, regina îi 
porunci: 

— Rămâneţi, duce. 

Şi cum Jean de Burgundia dădea furios din cap, regina 
izbucni la rândul său: 

— Rămâneţi, vă spun, sau pe viul Dumnezeu, povestesc 
acum, aici, în gura mare povestea căsătoriei voastre cu 
Laurence d'Ambrun... ştiţi, duce, fata aceea cu care v-aţi 
căsătorit când eraţi deja căsătorit cu doamna Margareta de 


Hainaut... aşa încât această a doua căsătorie nu-i decât un 
sacrilegiu care v-ar putea duce direct pe rug. 

Şi cu ochii în flăcări, aţintindu-şi privirile amenințătoare pe 
faţa ducelui, sfârşi: 

— Haideţi, duce, hotărâţi-vă: rămâneţi sau coborâţi? 

Atunci orgoliosul senior putu fi văzut cum dă înapoi, se 
aşează la loc şi, spumegând, scrâşnind, cu ochii plini de 
lacrimi de neputinţă, se aplecă şi se umileşte aproape 
implorând: 

— Doamnă, vă cer îndurare pentru acest copil! 

— Un cuvânt, duce, unul singur: rămâneţi sau coborâţi? 

Şi Jean fără de Teamă, îmblânzit, se prăbuşi pe perne: 

— Rămân. 

Dar privirile sale o sfâşiau. 

— Între voi şi mine nu trebuie să rămână nici o urmă viel... 
Aşa hotărâsem parcă odată... N-o mai uitaţi de acum 
înainte. 

Aplecându-se în afara litierei dădu un ordin omului 
mascat. Apoi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, se aşeză 
liniştită şi surâzând, se adresă favoritei sale: 

— Priveşte, de Giac... Am vrut să văd cum se distrează 
poporul meu şi sunt servită de minune. 

Şi scoțând din nou capul printre perdelele portierei, strigă 
cu o voce sălbatică, excitând mulţimea: 

— Pe Armagnac!... Ucide!... Ucide...! 

V. ÎNECAŢI-I PE ARMAGNAC. 

Ordinul imperios dat iniţial de Jean fără de Teamă, îi 
reţinuse la început pe asasini. De altfel aceştia fuseseră şi 
primii sosiți la faţa locului - aflaţi în mod evident acolo 
pentru aşa ceva. 

Dar strigătele necontenite ale gloatei făcuseră să mai 
sosească şi alţii, mai numeroşi... Cu toţii năvăliră asupra 
prăzii. 

Cât ai clipi din ochi, tânăra fată, îngheţată de spaimă, 
despărțită cu violenţă de bătrâna Simonne, fu înhăţată de 


zece mâini brutale, ridicată ca o pană şi banda porni 
îndreptându-se spre cea mai apropiată piaţă. 

Pe urmele bandei, mulţimea alerga şi urla: 

— Înecaţi-i pe Armagnac! Să-i aruncăm în apă! 

La doi paşi lângă fată mergea omul mascat. După ce 
primise ordinul reginei, a descălecat, lăsând calul în grija 
unui valet, şi-a scos masca, şi de sub mască a apărut figura 
uriaşului pe care Isabeau îl numise Sacrament. 

Sacrament mergea ca unul care este conştient de forţa şi 
importanţa sa. Dar nu intervenea cu nimic, nescăpându-i 
din priviri pe ucigaşii reginei. Era evident faptul că se afla 
acolo pentru a supraveghea îndeplinirea oribilei lor misiuni. 

În sfârşit, în spatele tuturor, bătrâna Simonne se strecura 
plângând în mod sincer şi smulgându-şi părul din cap; 
trădându-şi motivul adevărat al disperării sale, murmura: 

— O să mi-o ucidă!... O să mi-o înnece... şi cu ea se duce şi 


averea mea...! 
* 


x X 


La celălalt capăt al podului, în litieră, văzând mulţimea 
care se îndepărtează, Isabeau, dezamăgită, bombăni 
privindu-l pe Jean de Burgundia: 

— Păcat!... Dispar tocmai la momentul cel mai interesant. 

Şi cum ducele nu-şi putu ascunde un suspin de uşurare, cu 
un surâs sinistru, regina continuă: 

— Nu-i nimic! Sunt liniştită atâta timp cât Sacrament se 
află şi el acolo. 

Şi reluându-şi figura zâmbitoare: 


— Cred, duce, că acum ne putem întoarce şi noi. 
* 


XX 


Banda îşi continua drumul. 

Asta înseamnă că gloata devenea din ce în ce mai 
numeroasă, alimentată de toţi acei bădărani pentru care o 
înecare, o spânzurare, o tragere pe roată, în sfârşit, orice 


supliciu, constituie un spectacol atrăgător care nu trebuie 
ratat. 

În consecinţă, după ce podul a fost trecut, gloata devenise 
o adevărată mulţime în delir care o luă pe cheiul 
Augustinilor (care pe atunci nu era decât un embrion de 
chei) şi se opri după ce trecu strada Pave-d'Andouilles, la 
câţiva paşi de strada Augustinilor, în faţa unei scări care 
cobora spre râu. 

Flore aruncă în jurul său priviri disperate, ca un înnecat 
care încearcă în zadar măcar un pai de care să se agaţe. Nu 
văzu decât rânjete amenințătoare, ochi furioşi, priviri pline 
de ură. Şi inima i se frânse de durere la gândul că trebuie 
să moară, de o moarte atât de hidoasă. Să moară atât de 
tânără, atunci când viaţa i se deschidea în faţă, fericită, 
luminată de vise de dragoste. 

Şi acest regret amar o făcu să strige, aproape fără a-şi da 
seama: 

— Ajutor, Milon...! 

În chiar acea secundă când se credea pierdută cu 
desăvârşire, speranţa o reînsufleţi. 

Ceva ca un bolid traversă mulţimea îngrămădită, 
măturând, spulberând totul în calea sa. Bruta care ţinea 
fata căzu grămadă cu capul aproape despicat. Şi cel chemat 
în ajutor, Milon de Talazar - care acum nu mai era 
îndrăgostitul timid pe care l-am văzut mai înainte, ci un leu 
furios, plin de forţă şi îndrăzneală - îi făcu fetei pavăză cu 
corpul său. 

— Nu-ţi fie teamă, îi spuse el cu voce blândă, plină de 
dragoste. 

Sărmana, nici nu mai avea putere să scoată un singur 
cuvânt. Dar îi surâse cu un surâs care exprima o încredere 
fără margini. 

Fără a pierde o secundă, cu un calm desăvârşit, tânărul îi 
explică singura cale de scăpare: 

— S-o luăm pe strada Augustinilor, în spatele nostru. Tu 
vei fugi mai departe în timp ce eu îi ţin pe loc. 


Fără să mai discute sau să ezite, fata o luă la fugă imediat. 

Milon de Talazar, stăpân pe el, cu maxilarele încleştate, cu 
fălcile strânse, fără să spună un cuvânt sau să facă un gest 
în plus, făcea să şuiere în aer spada-i uriaşă, după care, 
întrerupând rotirea ei, dădea câteva lovituri cu vârful şi se 
retrăgea cu câţiva paşi. 

În aşa fel reuşi să ajungă în strada Augustinilor fără să 
capete nici cea mai mică zgârietură. Ajuns acolo, lasă să-i 
scape un gest de disperare: strada era barată de douăzeci 
de indivizi înarmaţi până-n dinţi. 

Erau ucigaşii reginei. 

Încă de la început, aceştia ghiciseră manevra lui Talazar. 
Nici măcar nu le păsau de tinerel. Tot ce-i interesau pe ei 
erau să-şi îndeplinească treaba pentru care fuseseră plătiţi, 
adică să nu le scape fata. Nesinchisindu-se să lovească un 
aşa slab adversar, o luară de-a lungul zidurilor caselor şi din 
câteva salturi ajunseră tocmai la timp pentru a-i închide 
drumul. 

Dintr-o privire, baronul de Talazar studie locurile şi judecă 
situaţia. 

La stânga se afla râul; la dreapta, mănăstirea Augustinilor; 
puţin mai departe, în spatele palatului de Nesle, chiar la 
capătul cheiului, se înălța turnul Nesle. Cum pe acea vreme 
încă nu exista poarta Nesle, cheiul lorma o fundătură. Deci 
pe acolo, orice scăpare era imposibilă. Asta în ce priveşte 
locul. Cât despre situaţie, avea în faţa sa o mulţime 
formidabilă prin numărul ei; la dreapta se aflau ucigaşii 
reginei - nu prea numeroşi, dar formidabili prin 
antrenamentul lor în lupte de acest fel, şi care puteau să-l 
surprindă oricând pe la spate. 

Am mai arătat că la stânga se afla râul. E adevărat. Dar în 
acea parte, la doi paşi de el, pe un promontoriu ce înainta în 
Sena, se mai afla o construcţie semănând cu o fortăreață, 
despre care nimeni nu ştia la ce foloseşte, şi care era 
numită Castelul Gaillard. O rampă destul de abruptă ducea 
până la uşa scundă a acestuia. Rampa era încadrată de 


două ziduri înalte care se terminau în formă de parapeţi: 
unul spre mijlocul cheiului şi paralel cu el, celălalt de-a 
lungul râului. Uşa era de stejar masiv, întărită cu plăci de 
fier şi se afla pe partea dinspre poduri. 

Parapetul din mijlocul cheiului făcea un unghi drept şi se 
unea cu faţada, chiar alături de poarta cea mare. Astfel 
încât se forma un colţ în care puteai afla adăpost în faţa 
unui atac dat din flanc sau din spate. 

Talazar i-l arătă fetei care se adăposti acolo imediat. El, la 
rândul său, se aşeză în faţa ei hotărât să reziste atâta timp 
cât îl vor ţine puterile. 

Ţeapăn, îndârjit şi cu toate acestea cu un sânge-rece de 
invidiat, lovea fără încetare în stânga şi în dreapta cu vârful, 
cu tăişul, fie cu spada, fie cu pumnalul. Şi la fiecare lovitură 
se auzea un geamăt, un horcăit, care acopereau urletele 
mulţimii. 

Lupta a durat câteva secunde, la capătul cărora tânărul 
putu fi văzut cu hainele sfâşiate şi cu mâinile însângerate de 
câteva zgârieturi. Începuse să-l lase puterile, asta 
însemnând sfârşitul. Era pe cale de a fi zdrobit. Înţelese 
situaţia şi un suspin de disperare îi sugrumă gătlejul în timp 
ce privirile-i căzură asupra fetei, părând a se scuza: „Am 
făcut tot ce-am putut.” 

Şi ea, poate tot atât de admirabilă şi de vitează ca şi el, îl 
îmbărbătă cu surâsu-i fermecător şi spuse cu voce tare ceea 
ce gândise cu un moment mai înainte: 

— Cel puţin vom muri împreună. 

O sută de braţe se ridicară. Urmau să fie înhăţaţi, 
zdrobiţi... 

VI. CUCERIREA CASTELULUI GAILLARD. 

Şi-n acel moment se auzi o voce răsunătoare: 

— 'Ţineţi-vă bine, domnule, vă vin în ajutor! 

De această dată un fulger căzu asupra celor ce atacau 
semănând dezordine şi spaimă. 

Doi bărbaţi, cavalerul de Passavant şi scutierul său, 
Brancaillon, pătrunseră în mulţime ca două pene de oţel, 


zdrobindu-i cu loviturile gărzilor spadelor lor, făcând 
imediat gol de jur-împrejur. Nu se opriră decât în faţa lui 
Milon de 'Talazar care acum era extenuat. 

În mai puţin timp decât am putea descrie scena, cercul 
atacatorilor se dădu înapoi repede, se lărgi, punându-se la 
adăpost de cei doi turbaţi şi de spadele lor de temut. 

Atunci Passavant izbucni într-un râs biciuitor: 

— La cuşcă, potăilor! La cuşcă! 

Mulțimea izbucni în urlete de furie; se auzeau numai 
înjurături şi ameninţări de nedescris. Ultimele rânduri 
împingeau din răsputeri, dar cei aflaţi în primele rânduri 
refuzau să înainteze, mulţumindu-se să latre... de la 
distanţă. 

Văzând cum stau lucrurile, Passavant îi întărâtă: 

— Nu?... Nu vreţi să ascultaţi?... Înseamnă că va trebui să 
vă bat măr... Păziţi-vă de bici, potăilor! Păziţi-vă de bici! 

Şi, avându-l alături pe Brancaillon care-i imita orice 
mişcare, înaintă făcând să-i şuiere spada. 

Milon de Talazar, plin de entuziasm şi Flore, încântată, 
putură să vadă acest spectacol uimitor. Cei doi oameni 
înaintau şi mulţimea se retrăgea, bombănind în surdină - 
exact ca un câine în faţa biciului - şi cele două spade uriaşe, 
mânuite de braţe puternice, sfârtecau în grămadă, braţe, 
piepturi, umeri, tot ce întâlneau în cale. Şi dominând 
urletele, vocile celor doi nu conteneau cu ameninţarea: 

— Păziţi-vă de bici!... Păziţi-vă de bici...! 

Aceasta nu dură decât câteva secunde, la capătul cărora 
lui Brancaillon îi veni o idee: 

Îşi băgă repede spada în teaca şi începu să se roage de ei: 

— Cine vrea să se lase mântuit de diavol de fratele 
Brancaillon? 

Şi-n acelaşi timp braţele sale lungi ca aripile morii de vânt 
şi puternice ca fierul, apucară de gât pe primii doi întâlniți 
în calea sa şi le ciocni căpăţânile de câteva uri, una de alta. 

Cei doi nefericiţi începură să implore: „Îndurare!” Dar 
uriaşul nu voia să audă nimic. Când socoti că le era 


îndeajuns, cu un brânci puternic îi proiectă în primul rând 
al atacatorilor, ca pe două ghiulele vii. 

Când se întoarseră la cei doi îndrăgostiţi, Milon de Talazar, 
care între timp îşi revenise în formă, Milon de Talazar, 
crezând că totul se terminase, izbucni bucuros: 

— Ah! Domnule, ne-aţi salvat viaţa. 

Passavant nu spuse nimic, dar pe faţă îi apăru un surâs 
ascuţit. 

Mai puţin rezervat, dar de altfel cu o nepăsare perfectă, 
Brancaillon i-o tăie scurt: 

— Ei, nu vă bucuraţi încă de victorie, tinere gentilom. Încă 
n-am sfârşit-o cu aceşti câini burgunzi. 

Acum fu rândul lui Talazar să rămână fără grai. Dar 
imediat se postă lângă Passavant fluturându-şi spada în 
mod semnificativ. 

Passavant, care-l urmărea cu colţul ochiului, surâse blând, 
cu un aer mulţumit, şi spuse cu nepăsare: 

— Ei, aş! M-am văzut eu şi în situaţii mult mai rele ca asta, 
şi tot trăiesc... Dar, atenţie, uite-i pe ăştia cum nu se 
astâmpără. 

Era adevărat. Masa de oameni îşi revenise, mai 
încăpăţânată ca oricând în turbarea ei ucigaşă, ruşinată şi 
furioasă văzându-se ţinută la respect numai de doi oameni, 
şi acum înainta amenințătoare, hotărâtă să termine 
afacerea. 

Şi totuşi atacul încă nu se producea. Elanul le fu spulberat 
ca de un ordin dat de cineva. Mulțimea se mulţumi să 
strângă cercul, păstrând o oarecare tăcere. 

Dar răgazul fu scurt. Tot atât de brusc cum se oprise, 
gloata dădu năvală. Passavant, Talazar şi Brancaillon 
primiră şocul fără a se mişca din loc, ca şi când ar fi prins 
rădăcini în pământ. 

Deodată Passavant murmură printre dinţi: 

— Atenţie! şi ochii-i străluciră, în timp ce surâsul său 
răutăcios se accentuă. 


Para toate loviturile pe care le primea. Dar, în mod vizibil, 
întreaga-i atenţie i se concentrase asupra uşii care se afla în 
spatele său. Şi într-adevăr, trebuia să fii înzestrat cu un auz 
extraordinar de sensibil pentru a percepe zgomotul uşor, de 
fier alunecând pe fier, produs de zăvoarele trase de o mână 
prudentă. 

De-abia ce uşa fu întredeschisă, că Passavant îşi strigă 
propriul nume: 

— Hardy! 

Şi-n acelaşi timp năvăli ca o furtună spre uşa pe care o 
deschise cu o lovitură puternică. În spatele său, cu o 
precizie de ceasornic, Talazar îl urmă ţinând-o pe Flore în 
braţe. 

Singur, acoperind retragera, Brancaillon, formidabil în 
îndrăzneala lui calmă, avansă câţiva paşi şi-şi multiplică 
loviturile, şi la fiecare lovitură mai cădea câte un om. 

Nu dură mai mult de o secundă, poate două, la capătul 
cărora se făcu din nou auzit strigătul lui Passavant: Hardy! 
Atunci Brancaillon făcu un salt uriaş înapoi şi dispăru pe 
uşa larg deschisă. 

Şi atacatorii, împingând, împinşi la rândul lor, strivindu-se 
unii pe alţii, printre gemetele celor călcaţi în picioare şi 
înjurăturile celorlalţi, se zdrobiră, gâfâind şi scoşi din fire, 
de uşa aceea care fusese brusc închisă. 

Cred că acum a sosit momentul de a da unele amănunte 
esenţiale cu privire la uriaşul reginei, pe care îl cunoaştem 
doar sub porecla de Sacrament. 

Sacrament era, din punct de vedere fizic, leit Brancaillon. 
Şi totuşi, pentru a folosi o expresie populară, îl întrecea în 
prostii pe Brancaillon. Şi asta era deja grav. Ba chiar foarte 
rău. Sacrament nutrea o mândrie uriaşă faţă de forţa sa, cu 
adevărat uriaşă şi, pentru a şi-o arăta, era capabil de cele 
mai mari prostii. Credea, aşadar, că pe lume nu mai există 
unul asemenea lui. 

Credea asta fiindcă până în această zi nu-şi găsise naşul. 
Şi fiindcă tot suntem la descrierea sa, să adăugăm că era 


bavarez, ca şi Isabeau de altfel, care-l adusese cu ea, şi că 
era nobil, numindu-se în realitate Odo de Rheinburg. 

Atunci când Sacrament văzu atacul puternic al lui 
Passavant şi Brancaillon, spuse doar atât: 

— O să le arăt eu canaliilor astea cât de simplu este să le 
iau de sub nas domnişoara asta. 

Spunând astea, dădu câteva ordine ucigaşilor reginei, 
după care urcă rampa spre uşa joasă a fortăreței. Ajuns 
acolo, scoase un fluierat uşor. Uşa se deschise şi Sacrament 
intră imediat şi-i ordonă omului care se plecă adânc în faţa 
sa: 

— Vei deschide poarta cea mare... Dar, pe toţi dracii! Îţi 
scot maţele din tine dacă se aude ceva de afară... Hai să 
mergem! 

Urcară pe o scară de piatră jilavă şi ajunseră la mezanin. 
În vestibul garnizoana completă - şase oameni - dădu 
onorul seniorului Odo, care-i explica celui ce-i deschisese 
uşa manevra pe care o uneltise: 

— Eu mă voi aşeza lângă tine. Imediat ce poarta va fi 
întredeschisă - fără nici un zgomot, pe toţi dracii! - mă 
strecor în spatele celor trei diavoli şi-i răpun cu ăsta (şi-şi 
arătă pumnalul uriaş). După care o strâng de gât pe 
domnişoară doar cu două degete... Asta-i deajuns pentru a 
o sugruma. După care, mulţimea poate să facă tot ce vrea 
cu corpurile lor... domnişorica va fi moartă şi ăsta-i 
principalul, pe toţi dracii! 

După cum se vede, planul lui Sacrament era foarte 
simplu... Poate prea simplu... 

Mai ales că, Passavant, care părea că vede totul, 
remarcase imediat manevra acestuia. Îl văzuse urcând 
rampa şi oprindu-se în faţa uşii mici. Atunci înţelesese că 
urma să fie atacat pe la spate şi dăduse ordinele necesare 
pentru a-i surprinde pe cei ce-l pândeau. 

Omul care ţinea de uşă cu zeci de precauţii, primi în plin 
piept canatul acesteia şi se rostogoli pe dalele de piatră, 
leşinat. 


Sacrament fu lovit în plină mutră de o lovitură de pumn 
care-l făcu să se clatine. Ducându-şi mâna la spadă, scoase 
înjurătura lui preferată: Pe toţi dracii...! 

Dar nu avu timpul să-şi isprăvească gestul. În acelaşi timp, 
primi în stomac o lovitură formidabilă care-l făcu să se 
încovoaie, şi, pe jumătate sufocat, se prăbuşi alături de 
portar. Lovitura primită în stomac fusese datorată capului 
lui Passavant care se repezise ca un berbec. 

După ce făcu acestea, Passavant scoase al doilea strigăt: 
Hardy! Şi atunci Brancaillon năvăli înăuntru şi ferecă uşa 
într-o clipă. 

În fundul vestibulului, cu figuri vesele, cei şase care 
alcătuiau garnizoana, se pregăteau să se bucure de 
spectacolul promis de seniorul Odo. 

Încă nu-şi reveniră din zăpăceală, că trei dintre ei erau 
deja scoşi din luptă. Ceilalţi trei îşi azvârliră spadele şi 
pumnalele şi se predară. 

Trei minute mai târziu, întreaga garnizoană, legată fedeleş 
era închisă cu grijă într-o cameră a cărei singură fereastră, 
garnisită cu bare de fier groase, dădea spre Sena. 

Aşa fu cucerit, într-o frumoasă seară de iunie, castelul 
Gaillard, un fel de conac ciudat, aflat pe un promontoriu ce 
înainta în Sena, în faţa palatului Nesle, şi despre care 
nimeni nu ştia la ce slujeşte. 

VII. ÎN CARE SE VEDE CUM SACRAMENTI EXECUTĂ 
ORDINELE REGINEI ISABEAU. 

Se înserase. Mulțimea nu părea că observă acest lucru şi 
se înverşuna mai departe asupra uşii, care rezista în 
continuare. 

Ucigaşii reginei se aflau în primele rânduri şi conduceau 
atacul într-un vacarm înfricoşător. 

Dintr-o privire, Passavant îşi dădu seama de soliditatea uşii 
şi nu-i mai păsă de ea. Arătându-l pe Sacrament, întins fără 
cunoştinţă, lui Brancaillon, îi porunci acestuia: 

— Păzeşte-l! 


Sigur că va fi ascultat orbeşte, dispăru imediat cu intenţia 
de a cerceta toate colţurile cetăţuii. De altfel, cercetarea a 
fost destul de scurtă, puţin peste un minut. Întorcându-se în 
vestibul, le spuse satisfăcut celorlalţi: 

— Putem rezista cu uşurinţă o oră. În mai puţin de o oră se 
va întuneca deplin şi cu ajutorul ăstuia (şi-l arătă pe 
Sacrament) vom putea pleca fără nici o piedică. Ei na, uite-l 
pe omul nostru că-şi revine. 

Într-adevăr, Sacrament începuse să se mişte. Aşezându-se 
în capul oaselor, respiră adânc, şi scoase înjurătura sa 
preferată: 

— Pe toţi dracii! 

Şi păru mai liniştit. 

Îşi duse mâna la centură şi constată că-i lăsaseră spada şi 
pumnalul. Mai întâi scoase un suspin de uşurare, după care 
se miră în sinea sa: „De ce nu m-au dezarmat?” 

Şi crezu că a găsit răspunsul. Un răspuns care-l umili. 

Imediat se ridică în picioare şi, furios, izbucni: 

— Pe toţi dracii! Credeţi aşadar că sunt un adversar de 
disprețuit încât mi-aţi lăsat armele? Aşteptaţi, mieluşeilor, 
vă fac eu să simţiţi braţul lui Sacrament. 

La aceste cuvinte Passavant făcu repede doi paşi înainte şi, 
înclinându-se cu o curtoazie poate un pic exagerată, întrebă 
politicos: 

— Am auzit vorbindu-se de un oarecare Sacrament care 
este ceva în genul unui câine de pază al doamnei Isabeau. 
Nu cumva dumneavoastră sunteţi? 

Sacrament nu păru că sesizează ironia şi-i răspunse: 

— Chiar eu sunt, viteazule. 

Şi cu paşi greoi şi liniştiţi, se îndreptă spre uşa care rezista 
în mod eroic asalturilor atacatorilor de afară. În mod naiv 
se credea stăpân pe situaţie şi acţiona foarte liniştit. 

La jumătatea drumului, cavalerul de Passavant i se aşeză 
în cale. Nu un Passavant surâzător, curtenitor, de o politeţe 
rafinată, aşa cum fusese mai înainte, ci un Passavant cu o 


figură rece, amenințătoare. Şi acest nou Passavant întrebă 
din vârful buzelor: 

— Unde mergeţi, viteazule Sacrament? 

— Vreau să deschid uşa pentru a o cruța să fie spartă de 
copilaşii de afară. 

— Şi dacă noi nu vrem să deschizi uşa? 

— Cine o să mă împiedice? 

— Eu. 

Mai întâi Sacrament crezu că o să se sufoce de râs. După 
care, ştergându-şi lacrimile care-i curgeau pe obraji, întinse 
mâna pentru a îndepărta pigmeul ce-i stătea în cale şi care 
emitea pretenţia de a-l opri pe el, un uriaş: 

— Ei, hai, dă-te la o parte micuţule. 

Nu avu timp să-şi isprăvească gestul. 

În aceeaşi clipă primi în plină faţă două lovituri de pumn 
formidabile. După care Passavant îşi luă elan şi capul său, 
ca mai înainte, îl lovi necruţător în stomac. 

Pentru a doua oară colosul, deja ameţit de loviturile de 
pumn, se prăbuşi pe dalele de piatră. 

Dar de această dată îşi micşorase forţa loviturilor, fiindcă 
colosul nu mai leşină, ci doar rămase sufocat doar câteva 
secunde. 

Brancaillon profită pentru a-i râde în nas: 

— Aha, am văzut cum domnul cavaler a început să se 
încălzească... Cred că ţi-a scărpinat puţin spinarea ta de 
purcel bolnav!... Şi încă n-a terminat. 

— Pe toţi dracii! 

Sacrament un spuse mai mult. Nici nu sfârşi bine 
înjurătura că deja şi atacă cu spada în mână. 

Passavant eschivă lovitura printr-un salt. Când Sacrament 
se întoarse, întâlni spada cavalerului. Şi lamele se 
încrucişară aproape de gardă. 

Lupta a fost scurtă. Passavant îl avertizase: 

— Pentru faptul că ai atacat în mod laş, ar fi trebuit să te 
ucid. Dar încă mai am nevoie de tine, aşa încât mă 
mulţumesc doar să te dezarmez. 


Şi imediat spada îi zbură din mână lui Sacrament, smulsă 
de o forţă irezistibilă. 

Dar uriaşul nu se dădu bătut. Cu pumnalul în mână se 
îndreptă spre Passavant care-l aştepta neclintit. 

Sacrament lovi cu un gest fulgerător, scrâşnind: 

— De mâna mea vei crăpa! 

Gestul nu apucă să fie terminat. Passavant apucă din zbor 
încheietura uriaşului cu mâinile sale fine pe care acesta le 
numise în sinea lui mâini de femeie. Şi abia acum 
Sacrament îşi dădu seama că acele mâini erau ca nişte 
cătuşe pe care nu le putea desface orice ar fi făcut. 

Cu un ultim efort, Sacrament încercă să scape. Degeaba. 
O simplă apăsare îl imobiliza făcându-l să scoată un urlet de 
durere, la cea mai mică mişcare pe care încerca s-o facă, 
simţea că braţul îi este smuls. 

— Cere îndurare, spuse Passavant fără milă. 

Şi bruta, cu faţa scăldată de sudoare, cu trăsăturile 
crispate de durere, gemu: 

— Îndurare! 

Atunci Passavant îi dădu drumul. 

Sacrament îşi veni cu greu în fire şi făcu repede câteva 
cruci, murmurând înspăimântat: 

— Ăsta nu-i om, e chiar Satana în persoană. 

Passavant surâse. Generos, îl lăsă câteva minute să-şi 
revină după care-i spuse: 

— Acum, fiindcă ţi-am dovedit că eu sunt cel mai puternic, 
îţi ordon să le ceri oamenilor tăi să dispară imediat. 

— Ca să puteţi pleca? ricană Sacrament. Oamenii mei vor 
sparge uşa şi vă vor ucide pe toţi patru. 

Passavant nici măcar nu catadicsi să-i răspundă. Câteva 
momente discută în şoaptă cu Talazar. Împreună cu acesta 
merse să verifice starea în care se afla uşa. Constatară că 
mai poate rezista destul timp. 

În fundul vestibulului se afla o uşă de fier, în spatele căreia 
o scară în spirală ducea la subsol. Ca urmare a denivelării 


solului, ceea ce era demisol în partea cheiului, devenea 
primul etaj pe partea râului. 

Talazar trecu primul să coboare treptele umede. Flore îl 
urma, avându-l în urma sa pe Brancaillon. 

Passavant se întoarse spre Sacrament şi-i ordonă: 

— Coboară. 

Uriaşul se supuse fără crâcnire. 

Passavant zăvori cu grijă uşa de fier, coborând şi el la 
rândul său. La picioarele scării, o a doua uşă de fier fu 
zăvorâtă cu aceeaşi grijă ca şi prima. 

Se aflau acum într-o sală mobilată destul de sărăcăcios, 
luminată doar de o fereastră mică ce dădea spre Sena. 

Passavant aruncă o privire printre barele de fier. 

— Încă nu s-a întunecat deajuns, spuse el, să mai aşteptăm 
puţin. 

Cercetă barele, strecură o privire rapidă spre mâinile lui 
Brancaillon şi păru satisfăcut. 

Întunericul cuprindea cu greu camera. Încă se auzeau 
loviturile care urmau să dărâme uşa, dar asta îi lăsau 
complet indiferenți. 

La mănăstirea Augustinilor se auzi bătând ora nouă. 

În cele din urmă Passavant declară că a sosit momentul. 
Merse la fereastră şi chemându-l pe Brancaillon, i-o arătă: 

— Uite, trebuie să treci pe acolo. 

— De ce? întrebă Brancaillon. 

— Trebuie să ajungi pe insula din faţa noastră. O să vezi pe 
dracu' dacă nu reuşeşti să ne aduci o barcă şi să ne salvezi 
de aici. 

— Dar, domnule, un pot să trec printre barele astea... Sunt 
prea mare, domnule. 

— Imbecilule, spuse Passavant, dacă barele te împiedică, 
n-ai decât să le scoţi. 

— Pe maţele diavolului, aşa-i! spuse admirativ Brancaillon, 
e simplu!... Cum dracu' nu mi-a venit mie ideea asta? 

Apucă o bară cu ambele mâini, se sprijini cu picioarele de 
perete şi trase cu toată forţa. Bara nici măcar nu se clinti în 


alveola ei de piatră. 

Înhăţă din nou bara îndărătnică şi încercă s-o ia de la 
capăt, când auzi un hohot de râs în spatele său. Deja necăjit 
că nu făcuse nici o ispravă de prima dată, se întoarse furios 
şi-l văzu pe Sacrament cum râdea să se prăpădească. 

— Ce are individul? bombăni Brancaillon. 

— Râd fiindcă te văd făcând un lucru la care nu mă 
încumet nici chiar eu. 

Brancaillon dădu drumul barei şi, cu faţa congestionată, se 
apropie de Sacrament. 

— Sunt sigur că nici n-ai reuşi s-o clinteşti. Dar eu voi 
reuşi... voi reuşi, repetă el cu convingere. 

— Avortonule! Ţi-e frică să te măsori cu mine şi mai susţii 
că vei reuşi?... Vei reuşi numai dacă te ajut eu. 

— Pe coarnele dracilor, zbieră Brancaillon, n-am nevoie de 
ajutorul tău... Îţi spun că voi reuşi! Mă înţelegi? Voi reuşi. 

Şi Brancaillon tocmai se năpustea asupra lui Sacrament cu 
pumnii ridicaţi, când interveni Passavant. 

— Cred că e momentul să vă puneţi de acord. Domnule, 
încercaţi să smulgeţi barele... Fiindcă vă credeţi atât de 
puternic. 

— Pe toţi dracii! scrâşni bavarezul. 

Şi-n gând îşi spunea: „lâmpit ce sunt!... Barele astea!... 
dar sunt o armă de temut... cu care i-aş putea ucide pe 
toţi!... Trebuie neapărat să le smulg... şi să le păstrez.” 

Şi dându-l la o parte pe Brancaillon, se năpusti asupra 
barei pe care o apucă, mormăind: 

— Îţi arăt cu cum se face treaba. 

La rândul său se sprijini cu picioarele de perete şi trase cu 
toată forţa, hotărât să se răzbune. 

Dar bara rezistă. Era evident că nici Sacrament nu va 
reuşi s-o smulgă şi chiar şi el îşi dădu seama de asta. 

— Hai s-o facem împreună, îi propuse Brancaillon, care, 
fără a-i mai aştepta aprobarea, se agăţă şi el de bară. 

Sacrament simţi şi el că fără acest ajutor nu va reuşi să-şi 
ducă la capăt proiectul. Cei doi coloşi, cu forţele reunite 


începură să tragă cu metodă. 

În cele din urmă, eforturile le fură recompensate. Bara 
începu să cedeze. Principalul fusese făcut, restul era mult 
mai uşor. Reluară efortul. 

— Iese, încăpăţânata! strigă fericit Brancaillon. 

— O să o am! se înveseli Sacrament. 

— Eu o am deja! strigă triumfător Brancaillon. 

Cu o ultimă zguduire, bara fuse scoasă şi Brancaillon, cu o 
smucitură i-o smulse din mâinile lui Sacrament şi o aruncă 
imediat în Sena. 

— Pe toţi dracii! izbucni uriaşul, dezamăgit. 

Passavant se apropie cu aerul său cel mai politicos. 

— Vă mulţumesc, domnule; fără ajutorul dumneavoastră, 
n-am fi reuşit să-i venim de hac barei ăsteia afurisite... şi n- 
am fi avut cum să ieşim de aici. 

Supărat la culme, Sacrament îşi ascunse ruşinea în cel mai 
îndepărtat colţ al sălii, de unde fu auzit scrâşnind înjurături 
şi blesteme. 

— Hai, acum du-te! se adresă Passavant lui Brancaillon, 
dute şi întoarce-te repede. 

Brancaillon îşi scoase capul şi umerii prin fereastră, dar 
imediat se lăsă să cadă înapoi, spunând cu o voce 
schimbată: 

— Domnule, chiar sub fereastră se află o barcă şi individul 
din ea nu pare prea prietenos. 

— Drace! murmură Passavant. 

Şi deodată, cu hotărâre: 

— În cazul ăsta, eu voi fi cel ce va ieşi. 

Urcă pe fereastră şi omul aflat în barcă văzu ceva ca o 
umbră fiindcă începu să strige: 

— Flore!... Flore!... Eşti acolo, copilul meu? 

— E vocea tatălui meu! exclamă bucuroasă tânăra, 
repezindu-se spre fereastră. 

Passavant îi făcu loc, spunând liniştit: 

— Asta simplifică mult lucrurile. 

Flore întrebă prudentă: 


— Dumneata eşti, tată? 

— Da, copilul meu, o linişti vocea jupânului Mercerot. Ai 
fost cumva rănită? 

— Nu, nu, tată, linişteşte-te, n-am păţit nimic. 

— Slavă Domnului! 

— Domnului!... Dar mai degrabă acestor doi gentilomi 
care şi-au riscat viaţa pentru a mă salva din mâinile 
mulţimii furioase, îl corectă Flore cu o fermitate pe care nu 
i-ai fi bănuit-o. 

În întuneric Passavant schiţă un surâs de satisfacţie şi 
aşteptă curios răspunsul care, după cum i se părea, cam 
întârzia. 

— Asta am vrut să spun şi eu, o linişti jupân Mercerot. Dar, 
pentru numele lui Dumnezeu! Să nu mai pierdem timpul. 
Coboară repede. 

Un minut mai târziu Flore se afla alături de tatăl său care 
o strânse în braţe cu o dragoste cu care fata nu fusese 
obişnuită până atunci, fără îndoială, deoarece păru 
surprinsă. Talazar şi Brancaillon o urmară. 

Passavant, care asigura retragerea, deschise uşa şi i se 
adresă lui Sacrament cu răceală: 

— Puteţi pleca, domnule... sunteţi liber. 

Sacrament păşi pragul cu o asemenea grabă, încât îl făcu 
să surâdă pe cavaler. 

Ajuns în faţa scării, uriaşul se întoarse şi-l ameninţă cu 
pumnul: 

— De mâna mea vei muri! 

Şi începu să urce scara spiralată în cea mai mare viteză. 

Dispreţuitor, Passavant ridică din umeri, încuie uşa 
învârtind de două ori cheia în broască, se lăsă să alunece în 
barcă şi, apucând o ramă îi făcu semn lui Brancaillon să 
facă la fel. Amândoi începură să vâslească cu putere, 
îndepărtându-se de cetăţuia din care, la un moment dat, 
crezuseră că nu vor mai ieşi. 

VIII. LA JUPÂN MERCEROIT. 


Jupân Mercerot părea că se grăbeşte să ajungă cât mai 
repede acasă. Din timp în timp le dădea celor doi vâslaşi 
scurte indicaţii în ce priveşte direcţia de urmat, manevrând 
şi el, la rândul său, ramele cu o putere neobişnuită. Barca 
parcă zbura pe apele liniştite ale Senei şi curând acostă 
aproape de mijlocul insulei într-un loc care mai târziu urma 
să se numească Quai des Orfevres. 

Săriră cu toţii pe mal, fiindcă acum nu exista nici un chei, 
se căţărară pe taluzul înalt şi ajunseră pe o stradă care era 
mărginită de zidul de incintă al Palatului. Merseră câţiva 
paşi şi se opriră în faţa unei intrări care se afla acolo. 

Jupând Mercerot bătu uşurel din palme şi un om 
întredeschise imediat uşa, bombănind: 

— Începeam să cred că nu vă mai întoarceţi!... Vreţi să-mi 
primejduiesc capul? 

Jupân Mercerot îi strecură repede o pungă pe care omul, 
după ce o cântări în mână, o făcu să dispară imediat cu un 
rânjet de satisfacţie, mormăind ceva ce aducea a mulţumiri. 

Întrară şi ajunseră curând la locuinţa jupânului Mercerot. 
Acesta deschise uşa ca şi când ar fi vrut să spună ceva. Era 
evident că voia să se despartă de ei. 

Dar Flore nu-i lăsă timpul necesar. Cu un gest autoritar îl 
făcu să dea înapoi pe negustorul înspăimântat, întinse 
mâna, deschise uşa şi cu o voce melodioasă îi invită: 

— Dumneavoastră, cei care v-aţi expus viaţa pentru a mă 
salva, fiţi bineveniţi în casa tatălui meu... 

Jupân Mercerot se scuză: 

— Vă cer iertare, domnilor, evenimentul ăsta groaznic m-a 
dat peste cap şi nici nu mai ştiu ce să spun. 

Sosirea Simonnei îl scoase din încurcătură. 

Bătrâna se repezi spre tânără arătându-şi bucuria 
gălăgioasă, aducând scaune şi când toată lumea luă loc, 
începu să povestească care a fost motivul sosirii la timp a 
bărcii conduse de jupân Mercerot. 

După cum ne amintim, Simonne urmărise de departe 
gloata care o ducea pe tânără. De departe asistase la luptă 


şi îi văzuse pe ucigaşii reginei când încercau să dărâme uşa. 
Atunci a luat-o la fugă până acasă şi l-a înştiinţat pe 
stăpânul ei de ce se întâmpla. Jupân Mercerot se puse 
imediat în mişcare luând cu el pentru orice eventualitate 
funii şi alte instrumente folositoare unei evadări. Şi 
ajunsese la timp, slavă Domnului. 

Pe scurt, cam asta a fost povestea istorisită de Simonne. 

Când termină de vorbit, observă că stăpânul ei rămâne 
tăcut. Se strecură în spatele lui şi-i şopti la ureche câteva 
cuvinte care-l făcu să tresară. După care se sculă şi spuse 
cu solemnitate: 

— Domnilor, vă datorez viaţa fiicei mele... adică ceva ce 
am mai scump pe lume. Să fiţi binecuvântaţi. Cu prima 
ocazie veţi vedea că în ciuda aparenţelor, jupân Mercerot, 
negustorul de la Palat, nu este un nerecunoscător. Şi ziua în 
care voi reuşi să-mi arăt recunoştinţa, va fi o zi fericită 
pentru mine. Aşteptând acea clipă, vă rog să luaţi la 
cunoştinţă, domnilor, că tot ce vedeţi aici vă aparţine: 
lucruri şi oameni. 

Toate aceste cuvinte fură spuse cu o voce gravă şi pe un 
ton de sinceritate evidentă, părând a fi adresate tuturor 
celor trei salvatori ai fetei negustorului. 

Jupân Mercerot se întoarse spre Talazar şi continuă: 

— În ce vă priveşte, domnule... fiica mea mi-a comunicat 
dorinţa voastră de a o lua de soţie, şi trebuie să aflaţi 
răspunsul. 

— Da, domnule. Şi fiindcă nu mi-aţi respins din capul 
locului cererea, fiţi generos până la capăt şi nu ne lăsaţi să 
aşteptăm prea mult acel răspuns. 

— Fiţi încredinţat că apreciez cum se cuvine marea onoare 
pe care ne-o faceţi. Poate că alţii în locul meu, neţinând 
seama decât de vanitatea lor, s-ar fi grăbit să consimtă la 
această căsătorie care ar fi făcut din fata unui umil 
negustor o mare doamnă. Dar eu nu vreau să ţin seama 
decât de fericirea copilului meu, şi nu vreau ca unul dintre 
voi să-mi reproşaţi într-o zi graba mea. Într-un an, dacă mai 


aveţi aceleaşi intenţii, vă rog să reveniţi şi să reînnoiţi 
cererea, şi atunci nu voi pune nu. Acum vă rogsămă 
scuzaţi, domnilor, dacă nu vă însoțesc până la uşă, dar simt 
cum mă lasă puterile... Ce vreţi, nu sunt decât un burghez 
paşnic, şi toate aceste emoţii m-au zdrobit. Nu aveţi altceva 
de făcut decât să o luaţi de-a lungul străzii până la poartă. 
Cuvântul de trecere este „Burgundia”. 

Flore îi întinse mâna lui 'Talazar care depuse un sărut în 
care-şi pusese tot sufletul. Fata nu-i spuse nimic, dar ochii 
săi vorbeau şi-i spunea: „Răbdare, un an trece repede, şi 
suntem atât de tineri.” 

Pe urmă se apropie de Passavant şi-i spuse cu vocea-i 
melodioasă: 

— Mă voi ruga în fiecare zi lui Dumnezeu pentru a vă da 
fericirea pe care o meritaţi. 

Şi cu un gest spontan şi nevinovat îi întinse fruntea. 

Passavant păli, şi abia atingând cu buzele fruntea pură a 
fetei, gândi: „Vai! pentru mine nu mai există fericire de 
când mi-au ucis-o pe iubita mea Roselys.” 

Cu o lumânare în mână, jupân Mercerot îi conduse pană la 
uşă unde, cu figuri reci, schimbară cu toţii un salut scurt. 

Când uşa se închise în urma lor, cei trei se treziră singuri 
în mijlocul străzii luminate doar de razele lunii. 

Talazar începu să suspine, în timp ce Passavant, luându-l 
de braţ, încerca să-l consoleze. 

— Vai, domnule! suspină Talazar întristat, cred că am avut 
nefericirea de a-i displace jupânului Mercerot. 

— Adevărul este că primirea a fost destul de rece. Dar, la 
urma-urmei, un negustor nu este obligat să cunoască 
politeţea aşa cum o pretinde un gentilom. 

— Aşadar, credeţi că nu are nimic împotriva mea? întrebă 
Talazar. 

— Cred că în final, cererea nu v-a fost respinsă. Şi asta-i 
esenţial. 

Şi cu astfel de vorbe, Passavant încercă să-i ridice moralul 
tovarăşului său, lucru pe care-l reuşi destul de uşor având 


în vedere că tinereţa are predispoziția de a vedea viitorul în 
TOZ. 

În curând ajunseră în apropierea curţii Palatului. 

Văzură cum dinăuntru ies două persoane, luminate din 
plin de luna care răsărise. 

Passavant îi recunoscu pe Isabeau şi Jean de Burgundia. 

De abia avu timpul să-i apuce de braţ pe cei doi însoțitori 
ai săi şi să se înfunde împreună într-un ungher. 

Regina şi ducele o luară pe strada Galilee. Mergeau încet 
vorbind destul de tare pentru ca unele crâmpeie din 
conversaţia lor să ajungă până la urechile celor trei. 

Passavant îl apucă pe 'Talazar de cot şi-i spuse în şoaptă: 

— Cred că va fi nevoie să vă riscaţi viaţa. 

— Ce trebuie să fac? Spuneţi-o! 

Nu mai era timp de codeală. În întuneric, Passavant surâse 
satisfăcut. Îi făcu semn că explicaţiile vor urma mai târziu şi 
se întoarse imediat spre Brancaillon căruia îi spuse câteva 
cuvinte la ureche, arătându-i cele două siluete care, la o 
distanţă respectuoasă, îi urma pe Isabeau şi pe Jean fără de 
Teamă. 

Cei doi nu erau alţii decât elegantul senior de Giac şi 
căpitanul Helion de Jacqueville. Şi, ca şi regina şi ducele, şi 
aceştia doi trecură fără să remarce nimic neobişnuit, 
discutând amical între ei. 

În spatele lor, Passavant şi Brancaillon se destinseră ca 
două arcuri de oţel. Pumnii lor puternici căzură în acelaşi 
moment, şi căpitanul, ca şi curtezanul, se prăbuşiră leşinaţi, 
fără să scoată măcar un strigăt. Passavant şi Brancaillon se 
aplecară asupra lor şi cavalerul le luă pălăriile şi mantalele, 
în timp ce scutierul îi lega zdravăn. 

Talazar îşi puse pe cap şi pe umeri pălăria şi mantaua 
seniorului de Giac în timp ce Passavant se deghiză în 
căpitanul de Jacqueville. După ce isprăviră, Passavant 
întrebă în şoaptă: 

— Cred că nu l-ai ucis? 


— Fiţi liniştit, răspunse Brancaillon căruia îi fusese 
adresată întrebarea. Încă mai ştiu să dau cu pumnul, ce 
dracu'! 

— Ascunde-i în colţul ăla şi urmează-ne, îi ordonă 
Passavanit. 

Regina şi ducele continuau să meargă liniştiţi. Nu auziseră 
Nimic. 

Passavant şi Talazar începură să-i urmărească la vedere, 
afectând mersul nepăsător şi părând plictisiţi, ca nişte 
gentilomi care îndeplinesc o corvoadă ucigătoare. Dar, în 
timp ce mergeau, Passavant îi explica lui Talazar ceea ce 
voia de la el. 

Regina şi ducele se opriră în faţa casei jupânului Mercerot. 
Şi în timp ce Talazar rămase încremenit, Passavant îşi 
spunea:Pe viul Dumnezeu! Acum înţeleg de ce negustorul 
era atât de grăbit să ne scoată afară pe uşă. Dar, pe toţi 
dracii!... Cine-i individul ăsta care este căutat atât de 
discret de cei doi stăpâni ai regatului...?” 

Ducele bătu uşor în uşă, şi aceasta se deschise imediat. 
Aceştia doi intrară fără a spune nimic celor doi paznici ai 
lor. Înseamnă că ordinele necesare fuseseră date încă de la 
plecare. 

Prima grijă a cavalerului a fost să vadă cum s-ar putea 
strecura înăuntru. 

Dar se resemnă, şi rămase să aştepte. 

În acest timp, jupân Mercerot se înclină profund în faţa 
celor două personaje, cele mai puternice din regat, şi, cu o 
lumânare în mână, îi urmă până în cabinetul său de lucru. 

Jupân Mercerot trase lângă ei două fotolii. Isabeau se 
aşeză într-unul, făcându-i semn lui Jean de Burgundia s-o 
imite. 

Negustorul rămase în picioare. Întreaga-i atitudine era 
respectuoasă, desigur, dar nu umilă. Îşi îndreptase silueta, 
şi, cu nimic intimidat, îi privea direct în faţă pe cei doi 
suverani. Se vedea că este conştient de forţa sa şi că este 
hotărât să trateze ca de la egal la egal. 


— Jupâne, începu Isabeau, cu un aer de o suverană 
aşteptare, îmi trebuie o sută de mii de scuzi de aurţ5). 

— Maiestatea Sa, regina, îmi permite să-i vorbesc mai întâi 
de o afacere personală? 

— Vorbeşte, jupâne, consimţi binevoitoare Isabeau. 

— Doamnă, începu jupân Mercerot, în seara asta gloata 
mi-a luat cu asalt fiica şi ar fi sfâşiat-o dacă n-ar fi fost 
salvată de doi gentilomi. 

— Nu se poate!... Cine ar îndrăzni să facă rău acestui 
copil? 

— Nu ştiu. Dar semnalez acest fapt Maiestăţii Voastre. Şi 
gloata, în furia ei, a vrut să ia cu asalt o casă care-i aparţine 
regelui: castelul Gaillard, doamnă, unde fiica mea şi 
salvatorii ei tocmai se adăpostiseră. 

— Asta este! exclamă regina. Guvernatorul fortăreței mi-a 
vorbit despre lucrurile astea. Deja am ordonat ca vinovaţii 
să fie pedepsiţi, prin spânzurare, oriunde vor fi găsiţi. Nici 
măcar nu bănuiam că este vorba de fiica dumitale. 

Jupân Mercerot îşi exprimă opinia cu hotărâre: 

— E foarte bine să pedepseşti, doamnă. Dar mult mai bine 
este să previi. Fiindcă, doamnă, dacă începem să ucidem 
copiii celor mai credincioşi susţinători ai regatului, aceştia 
nu vor mai crede în siguranţa regatului şi se vor refugia în 
străinătate. 

— Fiţi liniştit, jupân Mercerot, îţi garantez că aşa ceva nu 
se va mai întâmpla. Şi acum să ne întoarcem la afacerea 
mea. 

— Unde şi când doreşte Maiestatea Voastră să primească 
cei o sută de mii de scuzi de aur? întrebă negustorul. 

— Pe legea mea, făcu Isabeau adresându-se lui Jean de 
Burgundia, răspundeţi, duce, deoarece voi veţi dispune de 
ei. 

— Astăzi este paisprezece iunie, spuse ducele, trebuie ca 
această sumă să-mi fie remisă, la palatul meu, în ziua de 
douăzeci şi unu. 


— Chiar şi mai înainte, dacă monseniorul o doreşte, se 
oferi jupân Mercerot. 

— Inutil. E deajuns ca banii să-i am în acea zi. 

— “Totul se va face aşa cum doreşte monseniorul. 

— În ceea ce priveşte înapoierea împrumutului, interveni 
Isabeau, vă voi trimite bonurile ce vă vor împuternici să 
ridicaţi această sumă, plus dobânda cuvenită, din veniturile 
statului. 

— Aş îndrăzni să amintesc Maiestăţii Voastre că adăugând 
această sumă împrumuturilor precedente, suma ce trebuie 
să-mi fie restituită este destul de considerabilă pentru a 
micşora veniturile statului. 

— Ei bine! făcu Isabeau, vom pune noi taxe pentru a 
acoperi pierderile. 

— Mai trebuie să adaug că, pentru acest nou împrumut, 
mă văd nevoit să cresc dobânda. 

Se adresa acum în mod special ducelui. 

Poate că ducele avea mare nevoie de aceşti bani ori poate 
că ţinea cu tot dinadinsul să-i facă pe plac negustorului, 
încât îi răspunse pe un ton puţin dispreţuitor: 

— Ei bine, fixaţi noua dobândă. 

— Monseniore, cer comitatul de Sombernon, care se află 
în Statele voastre. 

— Pe sfânta Fecioară! Dar sunteţi de o lăcomie uriaşă!... 
După câte ştiu, domeniul aduce un venit frumugşel. Şi apoi, 
la ce naiba vă trebuie titlul de conte? 

— Vreau să fac din fiica mea o contesă de Sombernon, 
monseniore. 

— Fie. Mâine veţi primi titlurile ce vă vor face conte de 
Sombernon. 

Jupân Mercerot se înclină în semn de mulţumire. 

Între timp, Isabeau se sculase şi acum surâdea. 

— Apropo, spuse ea, ştiţi cum se numesc cei doi viteji 
gentilomi care v-au salvat fiica? Mi s-a spus că erau doi, 
plus un scutier. 

— Seniorul de Passavant şi baronul Milon de Talazar. 


La numele de Passavant, regina şi ducele schimbară o 
privire furişă, îngălbenindu-se amândoi. 

— Dacă vinovaţii trebuie pedepsiţi, este drept ca salvatorii 
să fie recompensaţi pentru felul cum şi-au făcut datoria de 
gentilomi. 

Ducele şi regina ieşiră, conduşi de negustor care le 
descuie el însuşi uşa. Pentru un moment rămase gânditor, 
după care pe buze îi trecu un zâmbet sinistru. 

— Ei, hai, dacă ziua a fost nefastă, noaptea mă va 
recompensa. În ceea ce priveşte tânărul acela, mă voi 
ocupa chiar eu de el ca să fiu sigur că treaba se va face aşa 
cum trebuie. 

IX. ARESTAREA. 

Isabeau şi Jean de Burgundia îşi continuau plimbarea 
nocturnă spre capătul insulei, urmaţi tot timpul de 
Passavant şi Ialazar care-şi jucau cu naturaleţe rolul lor de 
paznici. 

Curând ajunseră la poarta care se întredeschisese pentru 
a-l lăsa să treacă pe jupân Mercerot şi însoțitorii săi. Acolo, 
o luară la dreapta, traversară o curte şi ajunseră la zidul 
care înconjura grădina regelui. 

Ducele deschise o poartă şi ordonă: 

— Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. 

Passavant şi Talazar se înclinară tăcuţi, în timp ce ducele şi 
regina intrară în grădină. Ducele închise poarta în urma lui 
şi trase zăvorul. 

Passavant chemă încetişor: 

— Aici, Brancaillon. 

Uriaşul se apropie. Passavant îl aşeză cu spatele lipit de 
zidul care, din fericire, nu era prea înalt, i se căţără pe 
umeri şi de acolo, pe coama zidului. După ce aruncă o 
privire în interiorul grădinii, se lăsă să alunece fără a face 
nici cel mai mic zgomot, se duse şi trase zăvorul pe care-l 
pusese ducele şi întredeschise poarta. 

O boltă de viţă uriaşă străbătea mijlocul grădinii de la un 
capăt la altul. Văzu cum Isabeau şi Jean de Burgundia se 


îndreptau spre această boltă. 

În momentul în care urmau să ajungă acolo, o umbră care 
până atunci se plimba melancolică pe acolo, se grăbi să 
dispară. 

Cu toate acestea, regina şi ducele nu observară nimic. 
Începură să se plimbe încet de la un capăt la celălalt pe alei. 

Isabeau surâdea, un surâs înnebunitor. Şi totuşi, chiar şi în 
acel moment în care interesul îi cerea să-l menajeze pe 
duce, tigroaica din ea se trezi şi brusc îşi arătă ghearele. 

— De ce aţi consimţit să faceţi din negustorul ăla un conte 
de Sombernon? 

— Ei! Doamnă, jupân Mercerot este singurul în stare să ne 
împrumute suma pe care am cerut-o. O ştie şi abuzează de 
asta. Ce puteam face?... Aş fi fost de acord cu orice condiţie 
pe care ne-ar fi pus-o. Chiar dumneavoastră, doamnă, nu i- 
aţi promis că va fi răzbunat atunci când s-a plâns de atacul 
pe care l-a suferit fiica lui? 

— Viitoarea contesă de Sombernon, fiindcă pentru ea 
cerut acel titlu. Dar, duce, amintiţi-vă ceea ce am convenit 
amândoi: între voi şi mine, nimeni nu trebuie să rămână în 
viaţă. Fiică de negustor sau de proaspăt înnobilat, Flore 
Mercerot ori Flore de Sombernon, oricare i-ar fi numele, 
titlul şi calitatea, nimic nu se va schimba şi hotărârea mea 
este irevocabilă: tânăra trebuie să moară... şi va muri. 

— Fie, consimt ca Flore Mercerot să moară!... Dar atunci 
trebuie să moară şi cavalerul de Passavant... Ah! Fiţi atentă, 
doamnă, chiar voi aţi spus-o! Între voi şi mine, nimeni nu 
trebuie să rămână în viaţă! 

— Aşa va fi, spuse regina. Şi cavalerul de Passavant va 
muri precum Flore Mercerot... Să nu mai vorbim de asta. 

Fără să mai spună nimic, îşi continuară plimbarea. 

După câteva momente, Isabeau începu să vorbească, şi 
vocea sa caldă, învăluitoare, se făcea din ce în ce mai 
convingătoare în timp ce spunea: 

— Momentul este hotărâtor, Jean. Într-o lună îţi vei face 
intrarea solemnă în Paris. Poporul, care aşteaptă această 


clipă cu nerăbdare îl va aclama, dacă vrei, pe Jean III, 
regele Franţei şi al Burgundiei. Datorită mie, drumul ce 
duce la tron este liber. Am îndepărtat fără milă pe toţi cei ce 
v-ar fi stat în cale. Dintre toate aceste obstacole, n-au mai 
rămas decât două, destul de slabe: un nebun pe care-l 
supraveghem îndeaproape şi un copil debil. Încă mai vă 
codiţi să-i loviți? Voi încerca această decepţie, de a vă vedea 
ezitând tocmai acum, când aproape ne-am atins scopul? 

Şi nebunul despre care ea vorbea cu acel calm sinistru, nu 
era altul decât Carol VI, regele Franţei... soţul său. Copilul 
debil era delfinul, fiul lui Carol VI şi al său. 

După aceste cuvinte, fremătă la auzul vocii ducelui, dar nu 
de groază, ci de bucurie, deoarece acesta spunea: 

— Nu, pe sângele lui Cristos!... Cei o sută de mii de scuzi 
împrumutaţi de jupân Mercerot îmi vor permite să cumpăr 
câţiva dintre consilierii Delfinului. În ce-l priveşte pe acesta, 
în câteva zile un om de-al meu va fi lângă el, la Melun. Încă 
înainte de sfârşitul acestei luni, va fi în mâinile mele, dar 
atât de bolnav, încât nu-şi va mai reveni niciodată. Nu va 
mai rămâne decât acea fantomă de rege care se numeşte 
Carol al şaptelea... El nu contează. Soarta sa va fi repede 
pusă la punct. Într-o lună, după cum v-am spus, Jean III, 
rege al Franţei şi al Burgundiei îşi va face intrarea în bunul 
său oraş, Paris. 

— Şi atunci vor reînvia vremurile cavalereşti, ale marilor 
bătălii, ale cuceririi Europei. Orice putere se va înclina în 
faţa voastră şi veţi domni asupra imperiului lui Carol cel 
mare, reîntregit în cele din urmă, veţi fi împăratul 
Occidentului! 

— Şi atunci voi veţi fi împărăteasă! 

Un impuls irezistibil îi aruncă unul în braţele celuilalt, 
îmbrăţişându-se cu violenţă. Buzele li se lipiră într-un sărut 
sălbatic care părea mai degrabă o muşcătură. 

Sub bolta de verdeață luminată slab de luna care tocmai 
răsărise, acolo, aproape de ei, se făcu auzită o voce: 

— Hoţilor...! 


Cei doi se despărţiră instantaneu şi se întoarseră spre un 
fel de fantomă care tocmai apăruse pe urmele lor. Ducele 
scosese deja pe jumătate pumnalul din teacă. Dar îl băgă la 
loc. Amândoi făcură câţiva paşi înapoi, frângându-se de 
mijloc şi murmurând: 

— Regele...! 

Într-adevăr, era Carol VI. Avea aproape cincizeci de ani, 
dar părea mult mai în vârstă, cu trăsăturile feţei obosite, 
cocârjat şi părul vâlvoi. 

Îi privea cu o privire fixă, agitată de un tremur nervos, cu 
faţa crispată şi palidă ca ceara. 

Această aşteptare, scurtă de altfel, li se păru o veşnicie. 

În cele din urmă, regele vorbi... mai degrabă bolborosi, 
întratât de repede îi ieşeau cuvintele de pe buzele-i 
tremurătoare: 

— Hoţilor! Asasinilor!... Ah! Tâlhari ce sunteţi! Adulterul 
ajuns chiar şi în palatul meu nu vă este ...deajuns? 
Complotaţi acum chiar şi moartea mea...! 

Se opri sufocat de mânie. 

Isabeau îl privi pe Jean de Burgundia. Şi privirea sa 
aproape că striga: „Loveşte-l!... Loveşte-l o dată...!” 

Ducele nu mai ezită. Ridică braţul înarmat cu pumnalul, în 
timp ce scrâşnea: 

— Ce contează, acum ori mai târziu... 

Dar braţul ridicat nu mai avut timpul necesar să lovească. 
Pumnalul îi fu smuls în timp ce o voce ce-l făcu să se 
cutremure, îl zeflemisi: 

— Uşurel, domnule duce, nu aşa se ucide un rege. 

— Blestematul de Passavant! urlă ducele. Mizerabilule! 
Îndrăzneşti să ridici mâna asupra mea? 

— De ce nu? replică Passavant cu un calm de gheaţă. 
Dumneata n-ai îndrăznit să ridici mâna asupra regelui?... 
Bietul rege, slab, bolnav şi neînarmat!... Să ştiţi că mulţi 
bandiți s-ar fi dat înapoi în faţa unei asemenea acţiuni 
mârşave. 


Regele continua să se plimbe agitat. Părea că nu 
observase şi nu auzise nimic. 

Aşa încât, ducele se simţi stăpân pe situaţie. Furia îl părăsi 
şi îşi recăpătă morga dispreţuitoare care-i era 
caracteristică. Se întoarse spre Isabeau. 

Aceasta părea că în mod voluntar se îndepărtase de 
acţiunea ce avea loc, devenind o simplă spectatoare. Dar nu 
mai privea la Jean de Burgundia. De când îşi făcuse 
apariţia, privirile-i întunecate îl fixau pe Passavant. Şi 
aceste priviri erau când neînduplecate, pline de ameninţări, 
când pline de o deosebită blândeţe, de parcă şi-ar fi spus: 
„lată Omul! Iată Stăpânul! Sprijinită de braţul său de 
neînvins, voi răsturna şi voi stăpâni lumea! Dar nu mă 
iubeşte. niciodată n-a vrut să mă iubească şi nici nu mă va 
iubi vreodată.” 

„„„— Pe bunul Dumnezeu, doamnă, rânji ducele, mă întreb 
cum a putut tâlharul ăsta să intre aici şi ce vrea să facă... 
După câte îmi dau seama, nu are ce fura aici. 

Cu surâsul său ascuţit, Passavant spuse pe cel mai natural 
ton: 

— Cum am intrat? Sărind zidul. Ce vreau să fac? Şi făcu un 
pas spre duce, spunându-i cu asprime: Să vă ucid! 

Jean fără de Teamă era viteaz. Şi totuşi un tremur îl 
străbătu din cap până-n picioare. Îşi reveni repede când îşi 
aminti că este îmbrăcat cu cămaşa de zale şi că spada-i 
puternică îi este la îndemână. Cu atât mai mult se încrezu în 
Jacqueville şi de Giac care, oricând puteau forţa poarta sau 
sări zidul, venind, în ajutor la primul său strigăt. 

Şi îl bravă: 

— Ei bine, atunci ce mai aştepţi? 

— Mi-am schimbat intenţia, spuse flegmatic Passavant, sau 
mai degravă cred că este de datoria mea să vă avertizez. Şi 
vă spun (acum se apropie de duce până aproape de a-l 
atinge, privindu-i drept în ochi, şi cu o voce albă, cu o 
convingere fermă): Păziţi-vă, Jean de Burgundia, fiindcă din 
această clipă, mă veţi găsi mereu în calea voastră, pană 


când din proiectele voastre ambiţioase nu va mai rămâne 
nimic. Şi atunci, când planurile voastre vor eşua, de abia 
atunci vă voi ucide... Astfel o voi răzbuna pe soţia mea, 
Roselys, asasinată din ordinul vostru... tatăl ei... 

— Mizerabilule! urlă Jean de Burgundia. Nu vei ieşi de aici 
viu! Şi începu să strige: Hei! Jacqueville!... Giac...! 

Cu o voce calmă, Passavant îi aduse la cunoştinţă: 

— Aceşti demni seniori nu pot să vă răspundă... pentru 
bunul motiv că zac într-un ungher din strada Galilee legaţi 
zdravăn ca nişte cârnaţi de cea mai bună calitate. 

— Minţi! urlă Jean fără de Teamă. 

Passavant îi ghici cu uşurinţă gândul. Ridică nepăsător din 
umeri şi ordonă la rândul său: 

— Hei! Prieteni! Deschideţi poarta. 

Şi, la acest ordin, Isabeau şi Jean fără de leamă văzură 
cum poarta se deschise fără ca nimeni să apară. 

— Foarte bine, spuse Passavant pe acelaşi ton flegmatic, 
păziţi-o în continuare. 

— Fiţi liniştit, se auzi o voce bubuitoare, noaptea-i destul 
de luminoasă şi, slavă Domnului, ochii ne sunt încă buni. 

Cu ochii sclipind de răutate, Passavant se întoarse spre 
Jean de Burgundia şi-i spuse: 

— Toate ieşirile sunt la fel de bine păzite de oamenii mei. 

Întinse mâna şi spuse cu o voce aspră, necruțătoare: 

— În numele regelui, vă arestez, domnule duce. Predaţi-mi 
spada. 

X. REGELE NEBUN. 

Ducele sări cât colo. Cu un gest furios, îşi scoase spada din 
teacă, spumegând: 

— Să-mi predau spada mea de rege unui ticălos de teapa 
ta? Pe tunetele din cer! Aş vrea... 

— Pe Sfânta Fecioară! izbucni regele care îşi revenise 
deodată, pe Sfânta Fecioară! Cine îndrăzneşte să ridice 
vocea? Cine îndrăzneşte să se răzvrătească în faţa unui 
ordin al regelui? 

— Dar, sire, bolborosi Jean de Burgundia, voi... 


Brusc, regele deveni furios, şi cu o voce tunătoare şi faţa 
crispată îl întrerupse: 

— În faţa regelui să taci!... Tu îndrăzneşti să vorbeşti, tu 
care nu eşti decât un mizerabil însetat de putere?... 
Trădătorului ăsta îi trebuie o coroană, o coroană de 
împărat. Coroană de împărat pentru un laş, pentru un 
asasin. Şi o coroană de împărăteasă pentru târfa asta... Pe 
viul Dumnezeu, asta te face să mori de râs! Împărat! 
Împărăteasă! Încă nu sunteţi... dar eu, eu încă sunt rege! 
Regele! Mă auziţi, ticăloşilor? Regele, în faţa căruia toţi 
trebuie să tacă şi să se supună...! 

Duse repede la buze un fluier mic de argint şi scoase un 
sunet prelung. 

Imediat zece luptători, sub conducerea şefului 
infanteriştilor, toţi cu căşti pe cap, cu mantii lungi, înarmaţi 
cu săbii şi pumnale, ieşiră din Conciergerie şi se opriră în 
capătul aleii acoperită de bolta de viţă. Acolo rămaseră 
nemişcaţi ca nişte statui, cu ambele mâini sprijinite de 
ghioage enorme de fier, arme de temut, mai ales când erau 
mânuite de aceştia. 

Regele nici măcar nu se întoarse. Reluă cu o furie, şi mai 
mare, ca şi când ar fi fost stăpânit de o idee fixă: 

— Eu sunt regele!... Haide, împăratule; haide, 
împărăteaso, plecaţi-vă în faţa regelui! Plecaţi-vă, sau pe 
sfântul Dumnezeu...! 

Şi nu mai isprăvi. 

Isabeau şi Jean de Burgundia, stăpâniţi de o groază vecină 
cu nebunia, se grăbiră să se supună, căzând aproape în 
genunchi. 

Dar oare ce-i înspăimântase într-atât? 

Singurul şi adevăratul răspuns era prezenţa şefului 
infanteriştilor. 

Asta necesită o explicaţie pe care o vom face cât mai 
scurtă cu putinţă. 

Infanteriştii, sau luptătorii regelui formau o gardă 
specială, a cărei unică însărcinare era paza regelui. La un 


semn al acestuia, fără nici o ezitare, fără nici o explicaţie, 
loveau şi ucideau cu ghioagele lor enorme. 

Erau conduşi de şeful infanteriştilor. El judeca crimele 
comise în incinta Palatului sau pe câmpul de luptă, şi el 
însuşi ducea la îndeplinire ce hotărâse. Aşadar era căpitan - 
îşi conducea oamenii în luptă. Era magistrat - el pronunţa 
sentinţele. Era funcţionar - se ocupa de casele de toleranţă 
şi de jocurile de noroc. În sfârşit, era călăul - el ocupându- 
se cu executarea propriilor sentinţe. 

Regele se adresă lui Passavant, îmblânzindu-şi simţitor 
vocea: 

— Domnule, luaţi spada acestui ticălos. 

De această dată ducele nu se mai opuse. Întinse spre 
cavaler spada, cu mânerul înainte. Acesta tocmai se 
pregătea să o apuce. 

Fără îndoială, această clipă fusese îndelung aşteptată de 
rege. Punându-şi mâna albă şi slabă pe braţul lui Passavant, 
îl opri: 

— Aşteaptă, cavalere. Nu vreau ca mâna unui gentilom 
viteaz şi credincios să se murdărească atingând spada 
acestui trădător. 

Înjuria era sângeroasă şi-l biciui pe duce care-şi strânse 
pumnii şi scrâşni din dinţi. Nebunul ghicise bine. Strigă: 

— Apropie-te, jupân Musteau. 

Şeful infanteriştilor se apropie. 

— Jupân Musteau, vei lua spada acestui nemernic. Dacă 
refuză să o predea, dacă o frânge, loveşte fără cruţare... 
Haide. 

Cu paşi apăsaţi, şeful infanteriştilor se îndreptă spre ţintă, 
înfricoşător în siguranţa sa liniştită, balansând cu uşurinţă 
enorma ghioagă de fier. Ajuns în faţa ducelui, se aplecă 
adânc şi-i spuse cu cel mai profund respect: 

— Spada voastră, monseniore. 

Pe jumătate nebun de furie şi de ruşine, Jean de 
Burgundia schiţă o mişcare instinctivă de retragere. 


Jupân Musteau, din poziţia sa, se îndreptă încet şi ridică 
ghioaga... 

Învins, îmblânzit, ducele aruncă sabia la picioarele şefului 
infanteriştilor şi un suspin care aducea mai degrabă a 
geamăt, îi scăpă de pe buze. 

Nepăsător, jupân Musteau culese spada şi spuse în chip de 
scuză, în timp ce se înclina: 

— Nu fac decât să execut ordinul regelui, monseniore. 

Se înclină pentru a treia oară şi cu pasul său apăsat se 
întoarse la cei zece luptători, rămânând nemişcat ca o 
statuie cu ambele mâini sprijinite pe ghioagă. 

Întorcându-şi privirile de la Isabeau şi Jean, Carol VI se 
adresă din nou lui Passavant: 

— Vă recunosc, cavalere de Passavant. Ne sunteţi prieten. 
Sunteţi soţul Odettei căreia îi spuneaţi Roselys, Odette!... 
De ce nu-i aici, fata mea iubită! Ea m-ar fi vindecat, 
cavalere... 

Privind din nou spre Isabeau şi Jean, mânia îl cuprinse din 
nou. 

— Cavalere, spuse el brusc, vreţi să vă însărcinaţi cu o 
misiune? 

— Sire, spuse Passavant înclinându-se cu o graţie 
desăvârşită, în anul 1407 muream cu încetul în temniţele 
infernalului palat Saint-Pol care mai este numit şi 
Huidelonne, în care zăceam închis de mai bine de 
doisprezece ani. Aţi venit şi mi-aţi redat libertatea şi cu asta 
mi-aţi redat viaţa, mie, unuia pe care nici nu-l cunoşteaţi. 

— Mă rugase Odette, spuse regele cu blândeţe. 

— În acea zi, sire, mi-am jurat mie însumi că voi veghea 
asupra voastră pe cât mă vor ajuta puterile. 

— Jurământ pe care l-aţi ţinut, cavalere. Chiar adineauri 
mi-aţi salvat viaţa. 

— V-am spus acestea, sire, pentru a sublinia că orice ordin 
îi veţi da lui Hardy de Passavant, acesta va fi executat 
întocmai, v-o jur. 

— Mulţumesc, cavalere, spuse blând regele. 


Se întoarse spre Isabeau şi aceasta îi văzu întipărită pe 
faţă o hotărâre de neclintit. Simţi cum o sufocă spaima. 

— Doamnă, spuse regele calm, escortată de domnul 
cavaler de Passavant, vă veţi retrage în locuinţa voastră 
particulară. 

Şi insistă asupra cuvântului. 

Isabeau tresări. 

Regele se înşelă în ce priveşte tresărirea ei. Şi-i explică: 

— Când spun locuinţa voastră particulară, nu mă refer la 
palatul vostru din strada Saint-Pol, doamnă. E vorba de 
locuinţa aceea misterioasă pe care o aveţi în strada 
Barbette. 

Şi la o nouă tresărire a reginei: 

— Da, doamnă, ştiu că aveţi o locuinţă pe acea stradă, şi 
ştiu şi ce faceţi acolo... ştiu multe lucruri, doamnă. 

Şi cu amărăciune: 

— Nimeni nu dă atenţie unui nebun... Dar nu totdeauna 
sunt atât de nebun precum par. Deci, seniore de Passavant, 
o veţi conduce pe regină în casa ei din strada Barbette şi o 
veţi păzi. 

— Trebuie să o păzesc? întrebă Passavant. 

— Vă înţeleg, spuse regele, rolul de temnicer vă repugnă. 

— O mărturisesc, sire. 

— Fie. După ce o veţi conduce pe regină până la uşă, şi 
după ce uşa se va închide în urma ei, vă puteţi retrage, 
misiunea voastră va fi îndeplinită. De rest mă ocup eu. Vă 
convine aşa? 

— Regele va fi ascultat cu sfinţenie. 

— Bine. Duceţi-vă, doamnă şi aşteptaţi-mi ordinele... 

Carol rămase visător, cu privirile aţintite asupra celor 
două siluete care se îndepărtau încet, până când poarta cea 
mică se închise în urma lor şi nu-i mai văzu. 

Atunci îşi trecu mâna descărnată peste fruntea pe care o 
simţi fierbinte, scoase un suspin şi se întoarse spre Jean de 
Burgundia. 


Mai întâi îl privi fără să spună nimic, rămânând calm. După 
care începu să se agite, ochii bulbucându-i-se, scrâşnind din 
dinţi. Un tremur începu să-l scuture din cap până-n 
picioare. Atunci plecă, dar mersul îi era şovăitor şi se 
clătina. 

Ducele, ca şi Isabeau ceva mai înainte, simţi cum speranţa 
îi reînvie. Rămas nemişcat, îl privea cum merge, cuprins de 
o bucurie fără margini, sperând din toată inima o criză care 
să-l salveze. 

Asta dură destul de mult... un sfert de oră, poate chiar o 
jumătate de oră. 

Deodată Carol se prăbuşi scoțând un strigăt. 

— Ajutor!... săriţi!... Mă ucid, mă sfâşie, îmi sorb sângele! 
Înapoi, demonilor! Blestemaţilor!... Nu, nu vor să plece... 

Jean de Burgundia se repezi, beat de bucurie. În spatele 
lui nepăsători, obişnuiţi cu asemenea scene, jupân Musteau 
însoţit de patru luptători, se apropiau de rege. 

— Monseniore, întrebă respectuos jupân Musteau, ne 
permiteţi să-l transportăm pe Maiestatea Sa în 
apartamentele sale? 

Era acelaşi Musteau care, cu câteva clipe mai înainte 
ridicase cu atâta sânge rece ghioaga de fier asupra ducelui 
şi l-ar fi ucis în mod sigur dacă acesta n-ar fi ascultat 
ordinul regelui. Acum, când regele era incapabil să mai 
raţioneze, să comande, în consecinţă, găsea că este de la 
sine înţeles să primească ordinele de la duce. 

Jean de Burgundia acordă permisiunea cerută, crezu de 
datoria sa să mai adauge câteva recomandări şi plecă 
furios, clocind în minte planuri de răzbunare împotriva 
blestematului de Passavant care-l făcuse să trăiască nişte 
clipe de groază. 

XI. REVANŞA REGINEI ISABEAU. 

La poarta grădinii, Passavant îi reîntâlni pe Milon de 
Talazar şi Brancaillon. Fără să dea atenţie figurilor lor 
aiurite, fără nici o explicaţie, le spuse doar atât: 


— Veniţi! Avem onoarea de a escorta litiera Maiestăţii 
Sale, regina. 

Acum când era sigură că reuşise să scape din încurcătură, 
Isabeau îşi recăpătase calmul ei suveran care rareori o 
părăsea. Şi spuse, mirată: 

— Cum? Aceştia sunt toţi cei pe care trebuie să mă bizui? 

Cu o figură naivă, Passavant se scuză: 

— Regret că escorta nu-i mai numeroasă. Dar atât cât 
este, pot să vă asigur, doamnă, că nu aveţi a vă teme de 
nimic atâta timp cât Maiestatea Voastră se va afla în 
prezenţa noastră. 

Şi în tăcere porniră la drum, cu paşi destul de repezi, 
potriviţi cu cei ai reginei, care părea că se grăbeşte să se 
îndepărteze de acele locuri. 

În curtea mare a Palatului, în apropiere de intrarea care 
se învecina cu turnul orologiului din faţa străzii Vieille- 
Draperie, aştepta litiera reginei. Douăzeci de cai, cu frâiele 
legate de inelele fixate în zidul de incintă nechezau şi 
tropăiau pe loc. Erau caii oamenilor care-l escortaseră pe 
duce şi care acum se înfundaseră în cine ştie ce corp de 
gardă. 

Acolo îl întâlniră pe Sacrament care tocmai sosea. 
Bavarezul mai să se sufoce de surpriză văzându-şi stăpâna 
escortată de cei trei turbaţi care-l anihilaseră atât de 
prompt în acea seară. Cu toate acestea, fiind bine dresat, se 
feri să facă vreun comentariu, aşteptând ordinele reginei. 

— Nu mă vei însoţi, îi spuse Isabeau pe un ton firesc, dar 
privindu-l fix. 

Atât spuse. Dar e de crezut că ochii săi vorbeau un limbaj 
mut pe care Sacrament era obişnuit să-l descifreze cu 
uşurinţă, deoarece răspunse cu nepăsarea-i obişnuită: 

— Bine, doamnă. 

Şi mergând cu paşi repezi, contrar obiceiului său, se 
îndreptă spre Strada Galilee care dădea spre cealaltă 
intrare aşezată lângă capela Saint-Michel. 


Regina urcă în litieră, Passavant şi Talazar se aşezară în 
dreptul unei portiere, Brancaillon în dreptul celeilalte şi 
porniră la drum. 

Mergând, Passavant îi povesti baronului, pe scurt 
bineînţeles, tot ce se întâmplase în grădina regelui. 
Povestirea acestuia declanşă admiraţia entuziastă a 
tânărului. 

În strada Barbette, cu douăzeci de paşi înainte de a ajunge 
la grădina ce purta acest nume, se afla fosta casă Barbette 
care devenise, după ce fusese mărită şi înfrumuseţată, casa 
Montaigu. 

În faţa acestei case se opri litiera şi escorta. 

De această dată, Isabeau nu mai părea grăbită să intre. Îl 
privea pe cavaler cu aerul său deosebit de serios. Câteva 
clipe lungi rămase enigmatică şi tăcută. Deodată privirea i 
se îmblânzi, şi cu un surâs binevoitor, îi spuse: 

— Seniore cavaler, îmi faceţi plăcerea de a intra să vă 
odihniţi câteva clipe în sărmana mea locuinţă? 

— Doamnă!... nu cumva regina vorbeşte astfel unui biet 
dezmoştenit ca mine? 

— Nu!... Acum vorbeşte femeia!... Dar ezitaţi, după câte 
văd eu! 

— Nu ezit, doamnă, refuz. 

Şi cum Isabeau nu-şi putu stăpâni un gest de furie, 
adăugă: 

— Iertaţi-mă, doamnă, dar îmi amintesc că, acum mulţi ani 
în urmă, regina mi-a dat un ordin asemănător cu acesta şi 
eu am avut naivitatea să-l execut. Rezultatul a fost că m-am 
trezit închis în catacombele subterane din care am ieşit în 
viaţă prin nu ştiu ce miracol. Oricum, dacă acest eveniment 
îndepărtat în timp mi s-ar fi şters din memorie, n-aş fi putut 
uita că m-aţi condamnat la moarte cu mai puţin de o oră în 
urmă. 

Regina izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Să te numeşti Passavant le Hardy16), să fii viteazul care 
ţine piept unei hoarde dezlănţuite pentru a salva o tânără 


fată, să fii temerarul care a îndrăznit să-l înfrunte şi să-l 
amenințe în faţă pe Jean de Burgundia... şi să-ţi fie frică de 
o femeie căzută în dizgrație şi de cameristele ei!... E 
fantastic! 

Cuvintele, tonul, râsul insultător, toate acesteal biciuiră pe 
cavaler care deveni palid, şi spuse cu o voce albă. 

— Pe sfântul Dumnezeu, nimeni nu va spune niciodată că 
Passavant le Hardy a dat înapoi de la vreo primejdie... nici 
chiar în faţa voastră, doamnă. 

Un licăr de triumf sclipi în privirea reginei. 

Dar Passavant nu-l văzu. Era întors spre 'Talazar care 
asculta cu spaimă aceste cuvinte, şi căruia îi punea: 

— Vreţi să vă retrageţi, tinere prieten? Scutierul meu vă 
va conduce la hanul la care am tras, şi unde veţi fi oaspetele 
meu, după cum am convenit mai înainte. 

— Dar, cavalere..., încercă să se opună Talazar. 

— Vă rog, faceţi ce v-am cerut, îl întrerupse Talazar. (Şi 
devenind mai vehement): Pentru numele lui Dumnezeu! Nu 
înţelegeţi că dacă veţi rămâne, doamna va spune că de frica 
unei femei şi a cameristelor sale, am încercat să mă 
eschivez?... Vreţi să mă dezonoraţi? 

Talazar înţelese că dacă ar fi continuat să insiste n-ar fi 
făcut decât să-l irite pe noul său prieten. Aşadar îi dădu 
ascultare. Dar era ferm hotărât să se întoarcă imediat ce 
uşa s-ar fi închis în urma acestuia. 

În acest moment, uşa unei cârciumi care se afla nu 
departe de locuinţa particulară a reginei se întredeschisese 
cu mari precauţii şi un om, cu picioarele extrem de lungi, cu 
pălăria trasă pe ochi, cu gulerul mantalei ridicat, mai să-i 
atingă borurile pălăriei, se strecură afară cu mii de 
precauţii. 

Era Robin Şmecherul, omul cu picioare lungi, pe care 
Milon de Talazar îl salvase chiar în acea zi de urmărirea 
oamenilor ducelui de Burgundia. 

Cu nasul înfundat în gulerul mantalei, trecu discret pe 
lângă regină şi cavaler şi, luând-o la dreapta, intră pe 


strada Poulies, care mai târziu se va numi strada Francs- 
Bourgeois. În colţul străzii se opri şi ascultă. 

Passavant îi lăsă pe Talazar şi pe Brancaillon să se 
îndepărteze. Acum o privea pe Isabeau drept în faţă: 

— Să intrăm. 

Când văzu că uşa s-a închis în urma lor, Robin rămase un 
moment visător cu ochii aţintiţi pe uşă. După care, ridicând 
din umeri nepăsător, făcu câţiva paşi şi se aşeză în faţa unei 
ferestruici întărită cu gratii solide. Aruncă o privire în jurul 
său şi, nevăzând nimic neobişnuit, apucă una dintre bare 
care, tăiată probabil mai dinainte, se desprinse cu uşurinţă. 
Se strecură prin deschizătură, puse bara la loc şi se lăsă să 
alunece, murmurând: 

— Şi acum, să mergem să ne culcăm. 

În acest timp Isabeau îl condusese pe Passavant la primul 
etaj şi-l introdusese în budoarul său. 

— Aşezaţi-vă, cavalere, spuse regina pe un ton blând, în 
timp ce lua loc pe o grămadă de perne de mătase brodate 
cu aur. 

Passavant se execută, pe faţa sa nevăzându-se nici cea mai 
mică urmă de nelinişte. Părea perfect stăpân pe sine, doar 
puţin cam rece. 

— Mai adineauri mi-aţi spus, cavalere, că vă amintiţi cum 
aţi fost ademenit într-un fel de capcană în urma unei 
convorbiri cu mine. Aflaţi mai înainte de toate, că eu n-am 
avut nimic de-a face cu această capcană, nimic, mă auziţi? 
Dar nu asta-i problema şi vă iert acuzaţia indirectă pe care 
mi-aţi adus-o. Să trecem peste asta... Aveţi o memorie bună, 
cavalere, şi fără îndoială că n-aţi uitat o anumită propunere, 
o anumită ofertă pe care v-am făcut-o în ziua aceea. 

Figura lui Passavant era de nepătruns. De pe buzele 
reginei ieşi un suspin şi aceasta continuă cu o voce, în care 
urechea exersată a lui Passavant desluşi cu uşurinţă 
ameninţarea: 

— Propunerile acelea vin să le reînnoiesc încă o dată. Dar, 
fiţi atent, cavalere, aceasta va fi ultima dată. Ascultaţi-mă cu 


răbdare şi nu vă grăbiţi să mă respingeţi. 

— Inutil, doamnă, tranşă Passavant cu răceală, ştiu ce vreţi 
să-mi propuneţi. 

— Aş fi curioasă să aud din gura voastră ce aş fi vrut să 
spun eu. 

— Doamnă, e simplu. Vreţi să-mi oferiţi exact aceleaşi 
lucruri pe care cu abia o oră în urmă le-aţi oferit ducelui de 
Burgundia: avere, glorie, putere, regatul, şi, în cele din 
urmă, vestita coroană a lui Carol cel Mare... bine-nţeles cu 
condiţia ca voi să fiţi împărăteasă. Asta era propunerea, nu- 
i aşa? 

— Exact. Şi ce răspuns îmi daţi? 

— Acesta, doamnă, spuse Passavant cu un ton liniştit: v-aţi 
înşelat. Nu sunt omul pe care-l credeţi. Din cauza asta nu 
ne putem înţelege. Averea pe care o am se reduce la nimic, 
sau aproape. Dar acest nimic îmi e deajuns. În ce priveşte 
restul: putere, glorie, stăpânire, sunt lucruri care m-ar 
apăsa şi care m-ar face să casc de plictiseală. Dacă aş fi fost 
ambițiosul pe care-l doriţi, v-aş fi spus. Dar nu sunt. Nu vă 
pot fi de folos. 

— Asta-i tot ce aveaţi a-mi spune? 

— La acest subiect, da, doamnă. Şi totuşi, având în vedere 
bunăvoința cu care mă ascultați, bunăvoință care mă 
copleşeşte, după cum vedeţi, pot îndrăzni, doamnă, să vă 
TOg ceva? 

— Vorbiţi, domnule, vă ascult. 

— Doamnă, chiar astăzi, din ordinul vostru, oamenii voştri 
au încercat să asasineze o copilă pe care am avut fericirea 
s-o smulg din mâinile lor. Această copilă, doamnă, este Flore 
Mercerot... chiar aceea pe care tatăl ei vrea s-o facă 
contesă de Sombernon, şi pe care voi ţineţi s-o ucideţi cu 
orice preţ. 

Tot ce spusese până acum îi fu de ajuns reginei, care-şi 
spuse în sine: „O iubeşte pe fata jupânului Mercerot!... lată 
deci motivul pentru care îl uram instinctiv!” 


Fără să bănuiască înfricoşătoarea eroare pe care o 
provocase, Passavant continuă cu o emoție reţinută cu 
greu: 

— Că-mi vreţi moartea, doamnă, o înţeleg. Dar această 
blândă copilă, cu ce vă poate ameninţa? Nu văd nici un 
motiv. Oricum ea mă interesează, vă implor să renunţaţi la 
proiectele împotriva ei. 

Isabeau se ridică, imediat urmată de Passavant. 

— Şi dacă refuz? spuse ea cu asprime. 

— În acest caz, răspunse cu răceală Passavant, Jean de 
Burgundia va muri de mâna mea. Promit asta. 

— Şi eu? Mă veţi ucide şi pe mine? întrebă Isabeau 
dispreţuitoare. 

— Nu, doamnă, răspunse liniştit Passavant. Dar ucigându-l 
pe Jean fără de Teamă, pe care v-aţi pus atâtea speranţe, vă 
voi dărâma toate proiectele voastre de mărire. Şi asta-mi va 
fi deajuns. 

— Flore Mercerot este condamnată. Nici o putere umană, 
nici chiar a voastră, n-o poate salva. Asta-i tot ce vă pot 
spune. Adio, cavalere. 

Şi într-o atitudine maiestuoasă, se îndreptă spre o 
draperie pe care o ridică şi dispăru, urmată de vocea lui 
Passavant, care, zeflemitoare, ameninţă: 

— Nu adio, doamnă, ci la revedere! 

Şi la rândul său, cu paşi apăsaţi, se îndreptă spre scară, 
spunându-şi: „Atenţie, cavalere, te-ai aruncat de bună-voie 
în viesparul ăsta periculos. Al naibii să fie dacă nu vei întâlni 
în drum câteva spade solide care vor încerca să facă din 
pieptul tău, teaca lor.” 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, Isabeau reapăru, 
traversă camera cu paşi uşori, ieşi pe palier şi, aplecată pe 
balustrada scării, ascultă cu atenţie. 

Cavalerul cobora scara destul de încet. Mergea cu grijă, 
sondând terenul, cu mâna pe garda spadei, aşteptând să 
apară în orice clipă asasinii reginei. 


Dar nu, atactul aşteptat nu se produse, şi acum se afla în 
vestibul. Uşa care dădea afară din locuinţă se afla la câţiva 
paşi de el. Respiră uşurat şi izbucni în râs: 

— Haida-de, încep să cred că voi reuşi. Hotărât lucru, 
trebuie să-mi cer scuze doamnei Isabeau... E mai puţin rea 
decât am crezut-o. 

Înaintă hotărât, dar, după ce făcu câţiva paşi, simţi cum 
podeaua-i fuge de sub picioare. Întinse braţele într-un gest 
instinctiv, şi în timp ce se prăbuşea, scoase un strigăt furios. 

Sus, cu mâinile albe şi mătăsoase încleştate pe balustrada 
de fier, Isabeau auzi strigătul şi fără nici o emoție, 
murmură: „S-a făcut!” 

În acest moment auzi un zgomot la parter. Se retrase în 
budoar, se aşeză în fotoliu şi, cu un surâs pe buze, aşteptă. 
Intră Sacrament, precedându-l pe ducele de Burgundia 
care era urmat de Giac şi de Jacqgueville, furioşi pentru 

neşansa lor. 

Răspunzând unei întrebări mute a reginei, Jean de 
Burgundia îi explică: 

— Criza a avut loc la momentul oportun. Să nu mai vorbim 
de asta... Am venit cât am putut de repede răspunzând 
astfel ordinului pe care mi l-aţi transmis prin servitorul 
vostru. Am lăsat în stradă douăzeci de oameni hotărâți şi 
care sunt comandaţi de Malâtre. 

— Ce căutaţi, duce? întrebă Isabeau, observând că 
privirile acestuia, în timp ce vorbea, răscolea fiecare 
ungher al camerei. 

— lertaţi-mă, doamnă, dar speram... crezusem că voi găsi 
aici pe ticălosul ăla. 

— Da, a fost aici acum câteva minute, spuse Isabeau. 

— Pe tot iadul!... izbucni ducele. Şi l-aţi lăsat să plece? 

— Da, duce. Dar liniştiţi-vă, nu este prea departe acum. 

— Unde-i? gâfâi Jean de Burgundia. 

Cu arătătorul îndreptat spre podea, Isabeau îi răspunse: 

— Dedesubt. 

Văzându-i figura uluită, avu un surâs triumfător. 


— Da, acest diavol pe care de doisprezece ani încercaţi în 
zadar să-l prindeţi, care v-a ucis cei mai buni prieteni, care 
a fost cât pe-aici să vă compromită, care, chiar mai 
adineauri v-a umilit, v-a batjocorit, v-a ameninţat, ei bine, 
acest viteaz... A sucombat de mâna unei femei, gestul ei a 
fost deajuns pentru a-l face să se zdrobească de dalele de 
piatră aruncându-l în braţele nerăbdătoare ale Morţii. 

Văzând figura dezamăgită a ducelui, îi explică: 

— Cavalerul de Passavant este unul dintre acei oameni pe 
care trebuie să te grăbeşti să-i ucizi de cum îi ai în puterea 
ta, fără de care rişti să-i vezi cum îţi scapă printre degete. 
Şi chiar atunci când crezi că i-ai ucis, nu poţi să fii sigur că 
nu-i vei vedea într-o zi apărânduc-ţi din nou în cale, mai 
hotărâți şi mai vii ca până atunci. Amintiţi-vă că aşa ceva vi 
s-a mai întâmplat cu seniorul de Passavant. Credeţi-mă, 
duce, să nu încercăm să păcălim destinul şi să-l lăsăm pe 
acest om acolo unde a intrat şi de unde nu va mai ieşi 
niciodată viu, vă asigur de asta. 

— Pe viul Dumnezeu, doamnă, spuse cu regret ducele, 
sunt obligat să recunosc că aveţi dreptate. 

Isabeau îl aprobă dând uşor din cap, şi se întoarse spre 
Sacrament: 

— La noapte vei pune să se dărâme uşa, spuse ea. 

Şi Sacrament, cu aceeaşi nepăsare, îi răspunse: 

— Bine, doamnă. 

XII. ROBIN ŞMECHERUL. 

Am arătat cum Robin intrase în subsolul din strada Poulies. 

Ca unul ce cunoştea de minune locurile, se îndrepta prin 
întuneric, deschizând şi închizând fără nici o dificultate 
diversele uşi pe care le găsea în casa sa, coborând sau 
urcând scările întâlnite în drum. În sfârşit, ajuns la 
destinaţie, aprinse o torţă. 

Se afla acum într-o pivniţă uriaşă, mobilată cu diverse 
piese de mobilier. 

În faţa uşii prin care intrase se afla o altă uşă, masivă, 
placată cu fier. O deschise şi dădu la iveală un fel de dulap 


înzidit. 

În mod evident, cu mult timp în urmă, acest dulap fusese o 
cale de comunicaţie între pivnițele a două case diferite. Dar 
acum trecerea era baricadată de un zid subţire. Aşa încât 
acum această uşă masivă nu mai păzea nimic, formând pur 
şi simplu un dulap. Şi în acest dulap, destul de mare de 
altfel, se afla un soi de cufăr, adânc şi lung, plin cu paie: era 
patul lui Robin. 

Robin stinse torţa, trase uşa după el şi se culcă pe paie, 
adormind fără întârziere. 

Zgomotul unei căderi, însoţit de un strigăt puternic, îl trezi 
brusc din somn. Se ridică tremurând şi ascultă cu atenţie. 
Nu se mai auzea nimic. Rămase timp îndelungat în aceeaşi 
poziţie, scăldat de sudoare, cu urechea lipită de zidul 
subţire. Dar în întunericul profund în care se afla, tăcerea 
era desăvârşită. 

Sfârşi prin a adormi din nou, spunându-şi: „Cred că am 
avut un coşmar.” 

Când se trezi a doua zi dimineaţa, îşi lipi din nou urechea 
de zid. Nu auzi nimic şi încercă să se convingă că nu fusese 
vorba decât de un coşmar. 

Urmând în sens invers drumul din noaptea precedentă, cu 
aceleaşi precauţii, ieşi din pivniţă. 

Soarele de-abia răsărea. Şi totuşi îşi ascunse cu grijă 
figura în gulerul mantalei de teamă să nu fie recunoscut de 
vreunul dintre simpatizanţii burgunzilor care-l urmărise cu 
o zi mai înainte. Uitase că picioarele-i lungi şi paşii uriaşi pe 
care-i făcea din obişnuinţă îl puteau da de gol oricând. Se 
îndreptă spre malul insulei. 

În acel moment, jupân Mercerot se găsea în acelaşi 
cabinet în care-i primise pe ducele de Burgundia şi pe 
regina Isabeau. 

Negustorul se vântura prin cameră, cu mâinile la spate, cu 
fruntea plecată, gânditor. Îşi reluase poziţia puţin aplecată, 
de negustor cinstit care-şi respectă clienţii. Pe la ora opt 
dimineaţa, după ce meditase timp îndelungat, păru că se 


hotărăşte. Strecură o pungă în buzunare, se înfăşură în 
manta, îşi luă bastonul şi ieşi. 

După trecu de poarta Palatului, o luă la dreapta, pe strada 
Orberie pe care o străbătu până ajunse la strada Marche- 
Palud sau mai scurt, Palud. 

Această stradă se întindea de la Petit-Pont până la 
răspântia formată din încrucişarea străzilor Juiverie care se 
continua cu Calandre la stânga şi Saint-Christophe la 
dreapta. 

Locul acesta avea pe atunci o faimă destul de proastă, în 
zonă găsindu-se numeroase crâşme care mai de care mai 
deocheate. 

Într-una din acestea intră jupân Mercerot. Imediat îl 
descoperi pe Robin aşezat într-un colţ cu o cană de bere în 
faţă pe care o privea cu un dezgust sincer. Se duse şi se 
aşeză în faţa lui. 

Văzându-l pe negustor, Robin se însenină, pe faţă 
apărându-i un surâs de mulţumire. Bătu cu pumnul în masă 
şi strigă tare. 

— Hei! Marion!... Aruncă naibii cana asta cu bere şi adu- 
mi o sticlă de vin. Vezi să fie cel mai bun... Jupânul plăteşte. 

Robin se aplecă peste masă şi întrebă cu tâlc: 

— Ce mai face fata voastră? 

— N-am venit să vorbim de fata mea, făcu jupân Mercerot 
înciudat. 

Şi, coborând vocea: 

— E unul care mă deranjează. 

Robin nici măcar nu tresări, dar spuse, făcând un gest 
semnificativ: 

— Şi vreţi să...? 

— Da. 

Atunci Robin îl avertiză: 

— Vă previn că am pe urmele mele câţiva indivizi turbaţi 
care nu mă slăbesc nici măcar o secundă. Îmi risc pielea 
dacă mă arăt pe stradă în plină zi. În consecinţă, preţul va fi 
destul de piperat dacă vreţi să vă servesc. 


Şi spunând aceasta, întinse mâna. 

Jupân Mercerot îi puse în palmă punga pe care o adusese 
tocmai în acest scop, spunând: 

— Şi încă o pungă după ce vei face treaba. 

Robin o cântări şi găsind-o pe placul lui, o făcu să dispară. 

— La preţul ăsta, spuse el, treaba va fi făcută cum trebuie 
şi cât se poate de repede. Şi cu o indiferenţă înfricoşătoare 
se interesă: 

— Cine-i omul? 

— Un gentilom: douăzeci de ani, suplu, elegant, cu o figură 
timidă, costum de catifea gri, puţin cam ponosit. 

— Unde-l pot găsi? 

— În strada Calandre. Pornind de aici, ultima casă pe 
stânga, în colţ cu strada Barillerie. 

— Domnişorul ăsta va înghiţi şase degete(77 din spada 
mea tot atât de uşor cum înghit eu vinul ăsta. 

Şi luând paharul îl duse la buze. În acel moment, Jupân 
Mercerot se aplecă spre el şi-i spuse: 

— Trebuie să-ţi spun şi numele gentilomului, nu vreau să 
faci vreo greşeală. Se numeşte Milon de Talazar. 

Dându-i şi această ultimă informaţie, jupân Mercerot ieşi 
în grabă, spunându-şi: „Când tânărul va fi mort, Flore va 
sfârşi prin a se consola... şi nimeni nu-mi va mai împiedica 
planurile.” 

În ce-l priveşte pe Robin, uluirea-i fu atât de mare încât 
lăsă să-i scape din mână paharul fără a fi apucat să guste 
din vin, înjurând în sinea sa: „Pe coarnele diavolilor! Pe 
toate spânzurătorile! Prefer să-mi văd mâna uscându-se 
decât s-o ridic împotriva celui care m-a salvat chiar ieri!” 

Se sculă şi se îndreptă spre ieşire, hotărât să-l prevină pe 
Talazar. 

— Plecaţi fără ca măcar să-mi gustaţi vinul... cel mai bun 
pe care-l am în pivniţă? se miră crâşmăriţa. 

— Nu mi-e sete, spuse distrat Robin. 

leşi lăsând-o pe aceasta înspăimântată în faţa unui fapt 
fără precedent: lui Robin nu-i era sete, având în faţa sa o 


sticlă plină pe trei sferturi cu unul dintre cele mai bune 
vinuri. Robin se duse glonţ la locuinţa lui Talazar unde află 
de la proprietăreasă că tânărul nu venise toată noaptea. 
Atunci cobori în stradă şi se încăpăţână să-l aştepte, dar 
acesta nu mai venea. De abia când auzi orologiul bătând 
ora unu se decise să se retragă, promiţându-şi să revină a 
doua zi dis-de-dimineaţă. 

XIII. MORTUL CARE NU MOARE. 

Milon de 'Talazar şi Brancaillon, la cererea cavalerului de 
Passavant, se retraseră. Dar nu plecară prea departe şi 
imediat se întoarseră, după ce văzură uşa închizându-se în 
urma cavalerului. 

Se duseră într-un colţ întunecos aşteptând răbdători 
ieşirea acestuia. De la un timp li se păru că aşteptarea se 
prelungise mai mult decât era normal şi se neliniştiră mai 
ales când auziră tropotul unei cavalcade. 

Era ducele de Burgundia care sosea în goană, avându-i 
alături pe de Giac, Jacqueville şi Sacrament, urmaţi fiind de 
cei douăzeci de oameni în fruntea cărora se afla Malâtre. 
Cavalcada se opri în faţa casei Montaigu, unde descălecară 
cu toţii. 

Talazar înţelese că toţi aceşti indivizi se aflau acolo pentru 
noul său prieten şi se gândi că acesta nu va mai ieşi viu din 
casa în care intrase din pură mândrie. Sub aspectul său de 
timid, era în fond un om de acţiune luând prompt deciziile 
cele mai bune. 

— Nu avem decât un mijloc de a-l scoate de acolo, îi spuse 
lui Brancaillon, şi anume, trebuie să intrăm şi noi împreună 
cu toţi acei oameni. 

Obişnuit să i se poruncească şi să execute, Brancaillon 
aprobă printr-un mormăit. 

Talazar observase că oamenii din escorta ducelui aveau 
capetele ascunse în gulerele mantalelor. Şi-l ridică şi el pe 
al său, Brancaillon imitându-l, şi se amestecară printre 
aceştia. 


Intrarea în casă se făcu în tăcere. Ducele şi prietenii săi se 
strecurară pe scară în sus, în timp ce Malâtre îi scoase pe 
oameni în curte, unde începură să aştepte nemişcaţi şi muţi. 
Capcana se simţea de la o poştă. 

Talazar şi Brancaillon reuşiseră să treacă. Se ţineau la 
distanţă, camuflaţi în întuneric. Talazar îi explica lui 
Brancaillon: 

— Dacă-i cheamă, mergem şi noi. Dacă se lasă cu bătaie, îi 
vom ataca pe la spate, îl vom lua pe cavaler sau vom muri 
împreună cu el. E simplu. 

Şi Brancaillon, la rândul său, găsi că treaba era într- 
adevăr destul de simplă. 

Timpul trecea. Malâtre, postat la picioarele scării, aştepta 
semnalul stăpânului său. Dar semnalul nu se auzea. 

Acum Talazar începuse să se teamă că ducele şi prietenii 
săi făcuseră chiar ei treaba. Dar amintindu-şi că-l văzuse pe 
cavaler cum luptă, se linişti, spunându-şi: „Ei şi! Nu sunt 
decât patru, la urma-urmei. Al naibii să fie dacă n-o să le 
vină singur de hac!” 

Şi timpul trecea. Ducele şi prietenii săi coborâră şi Malâtre 
îşi chemă oamenii. Talazar şi Brancaillon, luaţi de val, 
îmbrânciţi, înghiontiţi, se treziră afară mai înainte de a-şi da 
seama ce se întâmplă cu ei. 

Culmea necazului a fost când a auzit pe duce spunându-i 
lui de Giac: 

— Păcat că diavolul ăsta de Passavant a murit. Aş fi dat un 
milion să-l am în puterea mea. 

Şi toată banda, fără a se mai feri de această dată, în frunte 
cu ducele, porniră în galop. 

Talazar şi Brancaillon rămaseră în faţa porţii închise, tot 
aşa cum fuseseră şi la început. Talazar era sincer mâhnit de 
moartea cavalerului. 

Dar, lucru curios, Brancaillon, care totuşi părea că-şi 
adoră stăpânul, arăta o indiferenţă totală, încât tânărul nu 
se abţinu să nu i-o spună. 


Cu o siguranţă care-l descumpăni, viteazul scutier îi 
răspunse: 

— Domnul cavaler nu-i mort... Domnul cavaler nu moare. 
Da, poate să facă pe mortul pentru a reapare în viaţă, asta-i 
totul. Nu l-aţi auzit când a spus în faţa voastră: eu sunt 
mortul care nu moare? 

Şi cum Talazar, înspăimântat, îl privea neliniştit, crezând 
că acesta înnebunise, Brancaillon continuă: 

— Credeţi-mă, domnule, e posibil ca domnul cavaler să fie 
mort înăuntru. Dar e sigur că mâine, sau oricând va crede 
el de cuviinţă, îl vom vedea ieşind viu, teafăr şi nevătămat, 
ca dumneavoastră sau ca mine. E simplu, el este mortul 
care nu moare niciodată. 

Din ce în ce mai convins că tovarăşul său înnebunise subit, 
Talazar schimbă subiectul discuţiei, ceea ce Brancaillon, 
oricât de naiv ar fi fost, observă imediat, aşa încât îl 
gratifică cu o privire în care se citea o milă supremă. 

Noaptea şi-o petrecură în faţa locuinţei reginei. Dimineaţa 
văzură ieşind litiera reginei escortată numai de Sacrament. 
Atunci Brancaillon reuşi să-l convingă pe tânărul prieten al 
stăpânului său să meargă la un han, în apropiere. 

Dar când veni noaptea, Talazar se arătă de neclintit, voind 
să se întoarcă la locuinţa particulară a reginei. Brancaillon, 
neavând încotro, îl urmă. 

Talazar nici măcar nu ştia ce are de făcut. Singura lui idee 
era de a intra în casă, s-o răscolească peste tot şi să-l 
găsească pe cavaler, mort sau viu. 

Când ajunse la faţa locului, trebui să recunoască 
imposibilitatea de a intra. Şi veghea lungă şi plictiseala de 
cu o zi mai înainte se repetă din nou. 

Din timp în timp, Talazar îşi părăsea locul de veghe, se 
apropia de poartă şi începea s-o forţeze... constatând de 
fiecare dată inutilitatea eforturilor sale. 

Brancaillon îl urma cu loialitate de fiecare dată încercând 
şi el tot ce putea, dar, ca şi tânărul său tovarăş, nu-i reuşea 
nimic. 


Se făcu ora unu şi jumătate noaptea. Cei doi încă se mai 
aflau în faţa porţii, încercând în zadar s-o forţeze. 

Deodată, în faţa lor apăru o umbră şi o voce fornăită 
întrebă: 

— Vreţi să intraţi în locuinţa asta? Seniore de Talazar, dacă 
binevoiţi să mă urmaţi, mă însărcinez să vă introduc. 

Talazar făcu un salt înapoi. 

— Cine eşti tu, şi de unde-mi cunoşti numele? 

— Sunt persoana care fără dumneavoastră, ar fi zăcut 
acum în fundul unei temnițe aşteptând să fie spânzurat. 

— Aha! Da, te recunosc!... Eşti Robin, zis şi Smecherul. 

— Şi cel mai umil şi devotat servitor al vostru, adaugă cu 
gravitate Robin, aplecat adânc de mijloc. 

Talazar se apropie repede de el: 

— Şi spui că mă poţi introduce în această casă? 

— Da. 

— Chiar acum? 

— Veniţi. 

Se îndreptară împreună spre strada Poulies şi-n mai puţin 
de cinci minute se aflau în pivniţa în care dormea de obicei 
Robin. 

Când Robin aprinse torţa avu o surpriză neplăcută: uşa 
care era mascată de dulap se găsea acum larg deschisă, 
cufărul fusese scos şi aruncat într-un colţ, în fine, zidul 
subţire fusese spart. 

— Oh! se supără Robin, înghiţi-i-ar iadul de burgunzi 
nenorociţi care mi-au devastat sărmanul meu adăpost! 

Şi cum Talazar şi Brancaillon îl priveau fără să înţeleagă 
nimic, le explică, arătându-le spărtura: 

— Acesta-i subsolul casei în care doreaţi să intraţi 
domnule. 

Şi cu tristeţe: 

— Am sosit prea târziu. Seniorul de Passavant s-a aflat aici, 
în pivniţa aceasta. Şi dacă acum nu mai este, înseamnă că, 
mort sau viu, au considerat că-i mai bine să-l scoată din 
casă. 


— De unde ştii asta? se miră Talazar. 

— Pentru că l-am văzut intrând în casă ieri seară, pentru 
că i-am auzit strigătul şi căzătura şi în prostia mea am 
crezut că visez. Vedeţi domnule, acum înţeleg de ce n-am 
văzut pe aici nici cel mai mic butoiaş cu vin - lucru ce m-a 
deranjat foarte mult, vă rog să mă credeţi. Pivniţele acestea 
nu sunt altceva decât o trecere secretă. Cei ce devin 
supărători în strada Barbette, sunt scoşi afară prin strada 
Poulies. Precauţie care pune casa doamnei Isabeau la 
adăpost de orice bănuială. E simplu, după cum vedeţi. 

Talazar gândi că cele spuse de Robin erau foarte 
plauzibile. Dar uşa fiind deschisă, se hotări: 

— N-are importanţă, să vizităm totuşi casa. 

În spatele uşii se afla o scară strâmtă, în spirală, începu s-o 
urce urmat îndeaproape de Brancaillon, fără a se mai ocupa 
de Robin care, cu urechea ciulită şi cu o figură îngrijorată, 
asculta cu atenţie un zgomot ce venea din profunzimile 
pivniţei, zgomot pe care numai el îl auzea. 

Cei doi ajunseră pe un palier strâmt. La stânga văzură o 
uşă mică, de fier prin care se ajungea la scara ce ducea la 
mezanin. 

Uşa fiind închisă, Talazar voi să facă apel la acea sculă de 
oţel, care, potrivit spuselor proprietarului ei, deschidea 
orice broască. Abia atunci observă că Robin nu-i urmase, şi 
spuse râzând zeflemitor: 

— După câte se pare, viteazul ăsta este şi prudent. 

Cu torţa în mână, se îndreptă spre scară. În faţă îi apăru o 
umbră şi tânărul îl recunoscu imediat pe Sacrament. 
Colosul îl privea apropiindu-se, surâzând neliniştitor. La 
rândul său, spuse pe un ton la fel de zeflemitor: 

— Pe toţi dracii, se pare că nu vă temeţi de nimic. 

După ce trecu primul moment de surpriză, Talazar trase 
spada din teacă. 

Brancaillon ridicase deja cele două ghioage enorme - 
nimic decât pumnii săi, şi mormăia ameninţător: 


— Fir-ar dracu' a-l dracu'...! De data asta nimeni n-o sămă 
împiedice să-ţi scarpin spinarea! 

Şi totuşi, niciunul nici celălalt nu loviră. De ce? Fiindcă 
uriaşul reginei nu schiţase nici cel mai mic gest de apărare. 
Cu braţele încrucişate pe pieptu-i uriaş, râdea în hohote cu 
un râs care răsuna lugubru sub bolta abia luminată de torţa 
fumegândă. 

— Vreţi să intraţi în casă? continuă să râdă Sacrament. 
Aşteptaţi, mieluşeilor, vă deschid eu uşa. O să intraţi, 
liniştiţi-vă. Dar în ce priveşte ieşitul... 

Hotărât lucru, Sacrament avea ghinion cu aventurierii 
noştri, parcă era scris să nu-şi poată isprăvi niciodată 
frazele începute. 

Tocmai când vorbea, se simţi brusc apucat de ambele 
picioare şi tras de o forţă necruțătoare. Căzu cu faţa la 
pământ. În aceeaşi clipă, nelăsându-i timpul să-şi revină, o 
greutate enormă i se aşeză pe umeri ţintuindu-l pentru o 
secundă... timpul necesar pentru a-i lua spada şi pumnalul 
cu o dexteritate ce ţinea de vrăjitorie. 

Când în cele din urmă reuşi să se ridice, furios şi umilit, 
văzu vârful propriei spade sprijinindu-i-se pe gât, şi Robin, 
care-i jucase urâta festă, i se adresă pe un ton rece: 

— Ne vei răspunde la întrebări, dacă nu, te ucid. 

Sacrament care credea că-i luase prizonieri, se vedea la 
rândul său făcut prizonier. Rezistă şocului cu vitejie şi spuse 
foarte calm. 

— Mă poţi ucide, tâlharule, dar nu voi vorbi decât dacă 
vreau eu să vorbesc. 

— Mai vedem noi, replică Robin care, sigur pe el, se 
întoarse spre 'Talazar, spunându-i: 

— Întrebaţi-l, domnule, va răspunde, vă asigur eu de asta. 

— Ce aţi făcut cu cavalerul de Passavant? întrebă neliniştit 
Talazar. 

Uriaşul începu să râdă: 

— Passavant! spuse el, asta vă interesează? 

— Da... altceva nu te întreb. 


— Asta pică de minune. E singura întrebare la care pot 
răspunde fără a trăda pe nimeni. 

Tăcu câteva clipe ca şi când ar fi găsit o plăcere din a le 
prelungi neliniştea, după care răspunse: 

— Vreţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu seniorul de Passavant? 
Ei bine, de ce nu întrebaţi canalul care curge de-a lungul 
casei regale din strada Tournelles. Poate că el o să vă 
răspundă. 

— Canalul! exclamă Robin, ah, idiot ce sunt! Cum de nu m- 
am gândit la el!... Veniţi, domnule. 

Şi abandonându-şi prizonierul, se năpustiră pe scară, 
ieşiră în trombă în strada Poulies şi o luării drept înainte, 
spre palatul 'Tournelles. 

Talazar şi Robin erau neliniştiţi. Singur Brancaillon rămase 
calm, cu încrederea nezdruncinată şi repeta într-una: 

— V-am mai spus de atâtea ori, domnul cavaler este mortul 
care nu moare niciodată!... Chiar dacă ăştia se 
încăpăţânează! 

Ceea ce nu-l împiedica să alerge cu paşi tot atât de uriaşi 
ca ai lui Robin. 

În ce-l priveşte pe Sacrament, un moment fu tentat să se 
ia după ei. Dar îşi dădu seama că era dezarmat —Robin 
luând cu el spada şi pumnalul - şi se opri spunându-şi: 

— Nu-i nimic! Îi găsesc eu până la urmă... şi vor vedea ei 
pe dracu'. 

Acum trebuie să vă spunem cum se face că Sacrament se 
afla în pivniţă. Iată: 

Ne putem aminti că Isabeau îi spusese: „La noapte vei 
pune să dărâme uşa.” Frază care unora li se putea părea 
enigmatică, dar pentru el avea un sens foarte precis. 

Pe la orele unu dimineaţa, coborâse în pivniţă însoţit de 
doi indivizi cu feţe brute, înarmaţi cu târnăcoape şi alte 
unelte de zidar. 

Pe dalele pivniţei se afla corpul cavalerului de Passavant. 
Sacrament se îndreptă spre el, îl întoarse, îl cercetă timp 
îndelungat şi declară: 


— E mort de-a binelea. 

Se întoarse spre cei doi şi le porunci: 

— Haide, voi ăştia doi, dărâmaţi zidul de colo. 

Cei doi, obişnuiţi fără îndoială cu această treabă ciudată, 
se îndreptară direct spre zidul subţire pe care-i atacară 
fără şovâire. 

În acest timp, Sacrament remarcă spada şi pumnalul 
cavalerului pe care le luă şi mormăi în timp ce le privea: 

— Păcat să se piardă aşa arme minunate. 

Şi imediat şi le strecură la centură, în locul propriilor arme 
pe care le lăsă la demisol, după care se întoarse la cei doi. 

Când spărtura fu destul de largă pentru a le permite 
trecerea, cei doi îl apucară pe Passavant de umeri şi de 
picioare şi-l duseră de acolo. Apucară chiar drumul parcurs 
de Robin, cu Sacrament în frunte, ducând cu elo torţă şi 
deschizând uşile întâlnite în cale. 

Ajunşi în stradă, Sacrament îi întovărăşi până aproape de 
strada Sainte-Catherine unde-i părăsi, spunându-le: 

— După ce faceţi treaba, veniţi să-mi raportați de 
executare! Aşa, pentru mai mare siguranţă, înainte de a-l 
arunca în canal, legaţi-i de gât un pietroi. 

Şi grăbit se îndreptă înapoi spre casa din strada Poulies în 
dorinţa de a-l surprinde pe individul care îndrăznise să-şi 
facă domiciliu din pivniţa casei reginei. Şi aţi văzut cum s-a 
terminat pentru el această aventură. Să urmărim acum pe 
cei doi purtători ai funebrului colet. 

Mergeau fără nici o grabă. Râdeau şi glumeau între ei, 
copleştind cu înjurături cadavrul căruia îi reproşau 
greutatea. 

Cu toate acestea, ajunseră la ţintă. Îi dădură drumul pe 
pământ şi se aşezară şi ei să se odihnească. După câtva 
timp, odihniţi, începură să caute două pietre mai mari cu 
care să îngreuneze corpul. 

Şi tocmai în acest moment sosiră alergând Talazar, Robin 
şi Brancaillon. Zăriră corpul nemişcat ce zăcea întins pe 
pământ, şi-i văzură pe cei doi care, după ce găsiră 


pietroaiele, se aplecau acum asupra cadavrului. Erau 
tocmai pe punctul de a se repezi... 

Spectacolul care urmă, un spectacol extraordinar, 
neprevăzut, îi ţintui locului smulgându-le strigăte de 
admiraţie urmate de hohote de râs care acum îi liniştea. 

Cadavrul se ridicase în şezut proiectându-şi pumnii în 
dreapta şi-n stânga, şi cei doi oameni ai lui Sacrament fură 
aruncaţi în iarbă, cu picioarele în aer. Atunci pretinsul 
cadavru se ridică vioi, îi înhăţă de guler, îi scutură zdravăn 
şi le spuse cu voce clară, puţin răutăcioasă: 

— Tâlharilor, daţi-mi înapoi punga pe care mi-aţi luat-o... 
dacă nu vreţi să fiţi afurisiţi până la sfârşitul veacului. 

Şi cei doi ticăloşi, convinşi că au de-a face cu un slujitor al 
Satanei, clănţănind din dinţi, bolborosind frânturi de 
rugăciuni, făcându-şi cruci peste cruci, se grăbiră să asculte 
şi să execute ordinul invocând totodată toţi sfinţii din cer. 

Passavant desăvârşi înspăimântarea lor spunându-le cu o 
voce care, celor doi, li se păru înfricoşătoare: 

— Aflaţi caraghioşilor că un mort trebuie să fie respectat 
de cei aflaţi în viaţă. Nu uitaţi asta dacă nu vreţi să mă 
întorc şi să vă trag de picioare după mine în iadul cel mai 
adânc. 

Spunând astea, le dădu drumul, dar adăugă: 

— Hai, căraţi-vă acum, caraghioşilor: mortul pe care l-aţi 
înjurat că-i prea greu, vă iartă de această dată. 

Cei doi o rupseră la fugă cu o viteză de invidiat. Gâfâind, 
pe jumătate înnebuniţi de spaimă, crezând în fiecare clipă 
că aud în spatele lor paşii mortului pornit să-i urmărească, 
ajunseră în câteva clipe în faţa casei din strada Poulies, 
unde se opriră, la capătul puterilor. Acolo îi cuprinseră o 
altă spaimă, care nu mai avea de-a face de această dată cu 
supranaturalul. 

— Dacă spunem, făcu unul dintre ei, că mortul s-a trezit şi 
ne-a caftit, senioru' Odo n-o să ne creadă, şi atunci vom lua 
noi locul stârvului în canal. 


— Aşa-i, pe maţele diavolilor! exclamă celălalt, livid de 
spaimă. 

Dar cum era ceva mai dezgheţat, îi veni imediat ideea: 

— Nu trebuie să-i spunem, asta-i tot! 

După această hotărâre simplă rezultă că, după mai puţin 
de cinci minute, amândoi se plecau în faţa lui Sacrament, 
spunându-i într-un glas: 

— Treaba-i făcută, seniore Odo. 

Colosul nu avea nici un motiv să-i bănuiască. Cu 
nepăsarea-i obişnuită dădu din cap şi mormăi: 

— Astupaţi imediat spărtura. Acum se face dimineaţă şi eu 
pic de somn. 

Aşa încât, pe la cinci dimineaţa, Sacrament intră în 
cabinetul secret al palatului Saint-Pol, în care am asistat, la 
începutul povestirii, la discuţia dintre regină şi favorita ei, 
doamna de Giac. Acum Isabeau se afla întinsă pe divan. Se 
ridică repede şi-l întrebă: 

— Ei bine? 

La care Sacrament îi răspunse cu aceleaşi cuvinte ca ale 
celor doi oameni ai săi: 

— Treaba-i făcută, doamnă. 

Numai că el era de bună credinţă. 

Isabeau rămase nepăsătoare, doar mai întrebă: 

— N-a mai fost nevoie de o ultimă lovitură? 

— Nu doamnă, era deja mort. 

— Ducele trebuie anunţat chiar acum, ordonă regina. 

— Bine, doamnă, spuse Sacrament, ieşind să execute 
ordinul. 

Rămasă din nou singură, Isabeau se întinse din nou pe 
divan şi, privind în gol, începu să mediteze. 

XIV. SCUTIERUL LUI MILON DE TALAZAR. 

Văzând fuga nebună a celor doi oameni ai lui Sacrament, 
Passavant începu să râdă în hohote. 

Când Talazar fu lângă el, exclamă vesel: 

— Ah! Sărmanii de ei! Niciodată nu am văzut o frică aşa de 
mare; cred că nici un iepure cu ogarii după el n-ar fi alergat 


aşa de repede. M-au luat drept dracul în persoană. 

Şi 'Talazar, care şi el se prăpădea de râs, replică: 

— Mărturisiţi, cavalere, că aveau şi motiv să creadă asta. 
Păreaţi mort de-a binelea. 

Asta-l făcu pe Brancaillon să intervină, şi luându-şi 
stăpânul drept martor, îi reproşă: 

— Le-am spus de nu ştiu câte ori că sunteţi mortul care nu 
poate să moară, dar n-au vrut să mă creadă. 

Şi întorcându-se spre Talazar şi Robin care erau acum 
înveseliţi, le spuse puţin dispreţuitor dar cu o convingere 
naivă care îi înduioşă: 

— Nu puteţi nega evidenţa acuma, loma-necredincioşilor. 
Aţi văzut aşa cum am văzut şi eu. Domnul cavaler era mort 
de-a binelea... Dar asta nu l-a împiedicat să învie... tocmai 
la ţanc. Asta-i felul lui. Numai că, la dracu', asta nu-i la 
îndemâna oricui. 

Passavant îşi privi viteazul scutier cu un fel de milă 
amuzantă şi izbucni din nou în hohote de râs, imitat imediat 
de Talazar. 

Văzând asta, Brancaillon, fără să ştie de ce, izbucni şi el în 
râs. Şi în timp ce corpul său uriaş era scuturat de hohote de 
râs iar din ochi îi curgeau lacrimi, bolborosea tot felul de 
cuvinte de neînțeles: era felul lui de a-şi manifesta bucuria 
revederii stăpânului. 

Robin, care stătea discret puţin mai departe, îi privea cu 
un aer visător în timp ce gândea: „Lineri, viteji, veseli, 
nepăsători şi generoşi, iată ceea ce numesc eu oameni 
adevăraţi, pe coarnele diavolului! Ce mult mi-ar place să 
pot intra în serviciul unuia din ei. Bănuiesc că vor fi multe 
lovituri de spadă de dat şi de primit, ceea ce nu mi-ar 
displace deloc, dimpotrivă. Numai că... niciodată vreunul 
din ei n-ar lua în serviciul său un ticălos ca mine.” 

Gândind aşa, nu fără o oarecare amărăciune, Robin se 
apropie de Passavant şi, plecându-se adânc, măturând 
ţărâna cu rămăşiţele penei de la pălărie, fornăi: 


— Văd, seniore de Passavant c-au avut precauţia să vă 
dezarmeze. Dar nu veţi rămâne multă vreme în această 
situaţie. Înainte de a mă despărţi de dumneavoastră, 
permiteţi-mi să vă ofer acestea. 

Şi-i întinse spada şi pumnalul subitilizate lui Sacrament. 

— la te uită, dar, se miră Passavant, sunt chiar armele 
mele pe care blestematul de Sacrament mi le-a luat!... De 
unde le ai? 

— Pe legea mea, seniore de Passavant, chiar de la el le-am 
luat şi fără nici o greutate... ceea ce demonstrează că nu 
era demn să le poarte. 

— Cavalere, interveni Talazar, vă rog să observați că nu 
ne-aţi spus încă modul în care aţi reuşit să ieşiţi din 
pericolul în care singur v-aţi vârât. 

— Pe legea mea dacă ştiu mai mult decât dumneata, spuse 
Passavant cu aerul său cel mai naiv. Explicaţia pe care am 
avut-o cu doamna Isabeau probabil că n-a satisfăcut-o, 
fiindcă a judecat de cuviinţă să mă arunce într-un fel de puț. 
Am simţit cum pământul îmi fuge de sub picioare, prea 
târziu să mă mai pot feri. Oricum, am făcut cât mai mult 
posibil să sar, în loc să cad. Cred că din cauza asta am reuşit 
să nu mă zdrobesc de dalele de piatră de dedesubt. Dar 
zguduitura a fost înspăimântătoare, şi am leşinat... Da, 
Dumnezeule, ca o femeie care vede un şoarece. Până la 
urmă, aerul rece al nopţii m-a făcut să-mi revin, şi m-am 
văzut în labele caraghioşilor ăia care mă duceau naiba ştie 
unde şi care mă înjurau de mama focului. Cum de felul meu 
sunt foarte curios, am vrut să ştiu ce vor să facă cu mine. Ca 
să fiu sincer, mă simţeam mult prea slăbit şi nu eram prea 
sigur că le pot veni de hac la amândoi. Am făcut-o pe mortul 
până când am înţeles că nu pot lăsa lucrurile să meargă 
prea departe dacă nu vreau s-o păţesc. Asta-i tot!... Şi 
credeţi-mă că regret că nu vă pot spune mai multe. 

Talazar şi Robin acceptară explicaţia dată de cavaler fără 
să obiecteze nimic, dar totuşi li se părea că acesta spusese 
numai ce-i convenise lui. 


— Şi acum, spuse cavalerul repede, poţi să-mi spui jupân 
Robin ce faci în viaţa de toate zilele? 

— Vai, domnule! răspunse Robin aruncând o privire 
melancolică asupra persoanei sale, mor cu încetul de 
sărăcie şi nenoroc. 

— Nu te-am întrebat dacă eşti sau nu fericit, te întreb dacă 
ai o meserie şi care anume. 

— Meserii, domnule, am peste cincizeci... cine le mai ştie... 
sunt bun la orice, domnule... cu condiţia să se găsească 
cineva care să ştie cum să mă folosească. Ştiu să scriu, să 
citesc, să socotesc. Am fost ajutor de cantor la biserica 
Saint-Germain-le-Vieux. Ştiu să cânt missa pe dinafară. Am 
fost soldat şi port pe corp cincisprezece cicatrici, din care 
unele le puteţi vedea chiar pe faţa mea. Ştiu să tai o pungă 
şi să şterpelesc o manta. Ştiu să fac o butonieră într-o 
tunică şi bineînţeles că şi în pielea care se află dedesubtul 
ei. La nevoie ştiu să repar sus-numita tunică... şi dacă e 
cazul, şi sus-numita piele. Ştiu să pregătesc un prânz mai 
ceva decât cel mai grozav bucătar, fie el chiar vestitul 
Thibaut le Poingre în persoană... şi mă pricep şi mai bine 
să-l mănânc. În sfârşit, domnule, am fost valetul, omul de 
încredere, eminenţa cenuşie dacă vreţi, a monseniorului 
Jean de Burgundia. Şi nici nu aveţi idee, domnule, de tot ce 
trebuie să ştie să facă cineva, de câtă viclenie îi trebuie, de 
câtă îndrăzneală şi geniu trebuie să dea dovadă pentru a 
mulţumi un asemenea stăpân. 

— Cred, spuse cu răceală Passavant, că trebuie mai 
degrabă să fie total lipsit de scrupule. 

— Vai, Domnule! Cui i-o spuneţi? Scrupulele, domnule, 
asta-i cea mai nenorocită, cea mai infernală boală care s-ar 
putea abate asupra unui nefericit ca mine! Scrupule!... Am 
vrut să am şi eu aşa ceva într-o zi... şi de atunci au început 
necazurile. 

Şi scotocindu-se repede, scoase punga jupânului Mercerot 
şi le-o arătă spunând: 


— Uitaţi, domnule, priviţi încă un efect al acestei ciudate 
boli care se numeşte scrupul. Ştiţi ce-i asta? 

— Păi, făcu Passavant cu aerul său cel mai naiv, e o 
pungă... care-mi pare destul de rotofeie. 

— Chiar prea destul de rotofeie, domnule, exclamă Robin 
cu o disperare comică. Dar, domnule, greşiţi, asta nu-i o 
pungă. 

— Şi ce naiba este? întrebă Talazar care ascultase până 
acum cu un interes crescând. 

Robin îi aruncă o privire furişă, şi continuă aproape brutal: 

— Ei bine! Domnule, aceasta-i pielea voastră, sângele 
vostru, în sfârşit, viaţa voastră pe care ar fi trebuit să v-o 
iau cu asta (şi lovi cu asprime garda spadei) în schimbul 
încă unei pungi tot atât de rotofeie după ce aş fi făcut 
treaba. 

— Ei bine! spuse 'Talazar pe un ton rece, şi ce te opreşte? 

— Scrupulele, domnule! spuse cu glas nefericit Robin, 
blestematele de scrupule... pentru că vă datorez viaţa. 

— Hm, începe să devină interesant, murmură Passavant ai 
cărui ochi începură să-i sclipească. 

Fără a părea să remarce figurile celor doi interlocutori, 
făcu câţiva paşi în sus şi-n jos, după care veni şi se postă în 
faţa lui Talazar, spunându-i pe un ton liniştit, aproape 
indiferent: 

— Deci, iubite prieten, iată-te cu un duşman în cârcă, un 
duşman necunoscut care îţi vrea moartea. Şi răspunzând 
unui gest al lui Talazar: N-o spun decât pentru a socoti cât 
mai exact. În al doilea rând: tânăra pe care o iubeşti este şi 
ea ameninţată. 

Şi pândi cu coada ochiului să vadă ce efect produc spusele 
sale asupra tânărului. 

Dar, împotriva aşteptării sale, Milon de Talazar nu păru 
surprins, dar faţa îi deveni rece şi hotărâtă atunci când îi 
explică: 

— O ştiu, domnule. Fiţi convins că sunt hotărât să lupt... 
până când voi reuşi s-o smulg celor ce-o urmăresc cu ura 


lor... oricine ar fi aceia... ca de exemplu Isabeau şi Jean de 
Burgundia. 

— Aha! care va să zică aţi înţeles. 

— Ei, domnule! făcu Talazar ridicând din umeri, 
mărturisesc că la început am crezut că-i vorba de una din 
desele încăierări care au loc în zilele noastre. Nu-l 
cunoşteam pe Sacrament, nu auzisem niciodată de el. Când 
l-am văzut cum acţionează, am reflectat şi am înţeles... De 
altfel nici nu era prea dificil de înţeles. 

— Ei bine, asta simplifică mult lucrurile, spuse Passavant, 
vizibil satifăcut. Atunci să continui. În al treilea rând, iată- 
vă, puţin din vina mea, aruncat într-o aventură care vă 
poate duce la spânzurătoare. 

— Despre ce aventură vorbiţi, cavalere? 

— Ei, hai, o ştiţi prea bine. Vă aflaţi la poarta grădinii 
regelui când am vrut să-l arestez pe ducele de Burgundia. 

— Aţi vrut să-l arestaţi!... exclamă Talazar... 

— Pe coarnele diavolului! strigă admirativ Robin. 

— Ei da, continuă nepăsător Passavant, credeam că v-am 
spus. 

— Nu ne-aţi spus absolut nimic, domnule. 

— Ei bine, v-am spus-o acum. Deci eraţi cu mine. Şi 
Isabeau o ştie, aşa cum ştie şi faptul că în timpul nopţii aţi 
intrat în casa ei din strada Barbette. E mai mult decât 
necesar. Niciodată Isabeau şi Jean de Burgundia nu vă vor 
ierta. Vă vor urmări până când vă vor zdrobi. 

— Drace! făcu 'Talazar uimit. Şi privindu-l drept în ochi pe 
Passavant: Unde vreţi să ajungeţi? 

— Deci, de azi înainte vom avea de luptat contra reginei, 
contra ducelui, contra comandantului jandarmilor, contra 
poliţiei secrete, împotriva fulgerelor şi furtunii, contra 
tuturor forţelor care ne pot da pe mâna călăului. Avem 
nevoie în preajma noastră de o inteligenţă capabilă să 
înţeleagă totul, de un braţ puternic gata să execute totul şi 
la nevoie să primească lovitura care ar fi fost destinată 
propriilor noastre persoane. Această persoană eu o am prin 


Brancaillon. Dumneata nu ai aşa ceva şi drept să spun, aveţi 
mare nevoie. 

— Credeţi? întrebă 'Talazar, încă neconvins. 

— Sunt sigur, spuse grav Passavant, care în acelaşi timp îi 
făcu un semn lui Robin care voia să spună: acum descurcă- 
te singur. 

Aşa încât Robin se grăbi să iasă la iveală, bucuros nevoie 
mare, cu gura până la urechi: 

— Dacă doriţi, domnule, eu voi fi omul despre care 
vorbeşte domnul cavaler. 

— Ai vrea să fii scutierul meu? 

— Mi-aţi salvat viaţa. Şi cred că v-am spus-o. Robin 
Şmecherul nu uită niciodată nici o ofensă, nici o faptă bună. 

— Dar vezi, se codi Talazar, nu prea sunt bogat, şi dacă 
eşti prea pretenţios... 

— Un loc de dormit, mâncare, îmbrăcăminte, îl întrerupse 
Robin. Cer prea mult?... În cazul în care starea finanţelor 
dumneavoastră vă va pune uneori în situaţia de a ajuna, 
vom posti împreună. Mă angajaţi, domnule? 

— Sigur că te angajez. Din clipa asta eşti scutierul meu. 

— Ura! Trăiască bucuria! Domnule, veţi vedea că n-o să 
regretaţi asta niciodată. 

— Şi acum, că tot v-aţi pus de acord, interveni Passavant, 
spune-ne de ce ai părăsit serviciul lui Jean de Burgundia şi 
de ce acesta vrea să te spânzure. 

— Asta voiam şi eu să fac acum, domnule. 

— Totodată ne vei spune şi numele celui care te-a plătit 
pentru a-l ucide pe seniorul de Talazar. 

— Asta n-aş fi spus-o niciodată dacă n-aş fi intrat în 
serviciul vostru, domnule, declară cu gravitate Robin, care 
văzu că acum are doi stăpâni, dar deoarece m-aţi angajat, 
trebuie să vă spun. 

XV. CONTESA DE SOMBERNON. 

Surâzând, Passavant se apropie de el, şi-l îndemnă: 

— Umple-ţi paharul şi vorbeşte. 

Şi, cu un început de nelinişte, adăugă: 


— Sper totuşi că asta nu o să dureze două ore? 

Ascultând îndemnul, Robin îşi umplu paharul, spunând: 

— Liniştiţi-vă, domnule, povestea nu va fi chiar atât de 
lungă. 

Se reculese un moment şi faţa sa, de obicei nepăsătoare şi 
veselă, luă un aer de o gravitate deosebită. 

În momentul în care tocmai deschidea gura ca să 
vorbească, uşa se deschise binişor şi Bonne, nebuna, băgă 
capul înăuntru. Nu mai era harpia pe care am văzut-o 
aţâţând mulţimea împotriva Florei, ci o biată femeie, umilă, 
timidă, ai cărei ochi rătăciţi şi trăsăturile-i fine exprimau 
blândeţe şi bunătate. Sigur că în acest moment nu se mai 
afla în ceea ce Flore numise: „Unul dintre accesele sale”. 

Cu o voce melodioasă şi blândă, începu să vorbească: 

— Pâine, pentru numele lui Dumnezeu, daţi puţină pâine 
bietei cerşetoare. 

Robin, care părea căzut pradă unei adânci emoţii, luă 
punga pe care o aruncase pe masă şi o strecură în mâna 
femeii spunându-i cu un respect deosebit: 

— Luaţi-o, doamnă. Cu asta veţi avea pâine, carne, vin şi 
tot ce vă veţi dori timp de multe luni. 

Bonne luă punga, o privi şi o săltă de câteva ori în palmă 
cu o figură veselă. Apoi, cu un gest indiferent o strecură în 
buzunarul şorţului repetând: 

— Pâine, pentru numele lui Dumnezeu, daţi puţină pâine 
bietei cerşetoare. 

Repetând fraza, ochii i se aţintiseră asupra mesei pe care 
se aflau câteva farfurii cu prăjituri. 

Robin îi urmări privirea, şi atunci adună farfuriile şi goli 
conţinutul lor în şorţul femeii, pe care i-l ridică şi i-l legă la 
spate. 

Nebuna începu atunci să râdă. Îşi băgă repede mâna în 
şorţ, scoase o prăjitură, o duse cu lăcomie la gură, făcu o 
reverență şi continuă: 

— Domnul să vă dea înapoi înzecit, demnul meu senior. 


Obţinuse ceea ce dorise, după câte se pare, deoarece se 
îndepărtă de bună voie, fără a fi nevoie să i se spună să 
plece. 

Dintr-o săritură Robin o ajunse din urmă, o luă de mână şi 
o conduse afară ca pe un copil. Când o pierdu din vedere, 
se întoarse în cabinet, închise uşa şi se scuză: 

— Domnilor, cred că pentru un moment mi-am uitat de 
respectul pe care un servitor îl datorează stăpânilor săi. 
Sper că mă veţi ierta atunci când vă voi spune cine-i 
această nefericită al cărui nume vi-l voi face cunoscut, nume 
pe care toată lumea îl ignoră, şi pe care chiar şi ea l-a uitat 
- care pentru mine se numeşte cu un nume înfricoşător şi 
răzbunător... 

— Care-i este numele? întrebă Talazar, crezând că Robin 
ezită. 

— Remugşcările, domnule, murmură Robin cu voce surdă, 
remuşcările care mă rod şi mă strâng de gât... remuşcările 
celei mai ticăloase acţiuni pe care ar fi putut-o comite 
vreodată un nemernic de teapa mea! 

— Ei, hai! făcu blând Passavant, bea o gură... Asta te va 
face să-ţi vii în fire. Povesteşte-ne istoria ta... poate îţi mai 
vei linişti conştiinţa. 

Robin ascultă absent şi goli paharul dintr-o sorbitură. 
După ce scoase un suspin lung, începu: 

— Acum paisprezece ani, spuse el, femeia care tocmai a 
ieşit de aici, era tânără, frumoasă, bogată, avea un titlu, era 
o soţie fericită şi o mamă fericită a unei copile adorabile de 
doi sau trei ani. Avea un nume respectabil şi respectat în 
Burgundia, ţara sa de origine. Se numea contesa Bonne de 
Sombernon. 

— Ce-ai spus? tresări Passavant. 

— Am spus contesa Bonne de Sombernon, domnule. Aţi 
auzit cumva acest nume? 

— Nu, spuse Passavant care între timp se liniştise. 
Continuă. 


— Contesa Bonne, domnilor, continuă Robin, şi Bonne a 
fost un nume bine ales, deoarece - şi toţi nefericiţii din 
împrejurimi erau cu toţii de acord asupra acestui punct - 
contesa nu era numai frumoasă, era însăşi bunătatea 
personificată. Acum o vedeţi îmbătrânită şi veştejită înainte 
de vreme, cerşind o bucată de pâine din uşă în uşă, cu 
mintea stinsă poate pentru totdeauna... Şi asta-i opera mea, 
nenorocitul de mine...! 

— Da, spuse Passavant, dar n-ai fost decât instrumentul. 
Adevăratul vinovat a fost stăpânul tău... Jean de Burgundia, 
nu-i aşa? 

— Aveţi o minte pătrunzătoare, domnule, într-adevăr Jean 
de Burgundia - care pe atunci se numea contele de Nevers 
- îşi are marea sa parte de vină în nefericirea doamnei de 
Sombernon. 

— Pe bunul Dumnezeu! izbucni Passavant, de cum a venit 
vorba de Jean de Burgundia, pot să-ţi continui eu istoria în 
câteva cuvinte: Jean de Burgundia a văzut-o pe doamna de 
Sombernon, s-a îndrăgostit de ea şi i-a declarat iubirea sa. 
Respins, a luat-o prin violenţă şi trădare: Asta-i povestea, 
nu-i aşa? 

— Exact, domnule, aprobă Robin. Numai că n-aveţi de 
unde şti care a fost contribuţia mea la această crimă - 
fiindcă o crimă a fost, domnule. Şi asta trebuie s-o 
mărturisesc acum, spre ruşinea mea. 

Se reculese câteva clipe şi continuă: 

— Iată: mai întâi monseniorul, care totdeauna a fost un om 
prudent, s-a debarasat de contele de Sombernon. 

— L-a ucis? 

— Monseniorul nu este chiar atât de prost. La cererea 
monseniorului, ducele, tatăl său, l-a trimis pe conte în 
Flandra încredinţându-i o misiune de încredere. După câte 
se pare, misiunea era periculoasă, fiindcă nu s-a mai întors 
niciodată. Liniştit dinspre partea asta, monseniorul mi-a 
ordonat să răpesc fetiţa contesei: un înger din paradis, 
domnilor, căruia îi mai văd şi acum buclele blonde, ochii săi 


de peruzea şi gura-i roşie; trebuia ca eu, la un semn al 
stăpânului meu, să o înjunghii fără milă. 

— Oribil! murmură indignat Talazar. 

— Deci, copilul fiind în mâinile mele, stăpânul meu s-a dus 
la doamna de Sombernon care era aproape nebună de 
disperare, şi fără nici o milă pentru durerea ei, cinic şi 
feroce, i-a propus: „Dezonoarea sau moartea copilului. 
Alegeţi!” Cred că ghiciţi urmarea, domnilor. 

— Da: mama îndurerată şi sublimă se sacrifică pentru a-şi 
salva copilul. 

— Aşa este. Şi-n fiecare zi doamna de Sombernon îl 
implora în genunchi pe monseniorul să-i înapoieze copilul. 
Şi monseniorul o amâna mereu pentru a doua zi şi niciodată 
nu-şi ţinea cuvântul. Lucrurile au mers astfel câtva timp. 
Cred că ghiciţi care era viaţa doamnei de Sombernon. Până 
când într-o bună zi, făcui o descoperire care m-a uimit şi m- 
a înfricoşat totodată. 

— Ai descoperit că începuseşi să iubeşti copilul... de aici 
uluirea ta, îl întrerupse cavalerul. 

— Da, domnule, făcu Robin, puţin mirat. 

— Şi ţi-ai spus că mai degrabă ţi-ai înjunghia stăpânul 
decât să te atingi de un fir de păr de-al copilului... de aici 
înfricoşarea. 

— Pe legea mea, domnule, deveni admirativ Robin, cred că 
sunteţi diavolul de puteţi ghici aşa de bine totul. 

Passavant surâse şi întrebă: 

— Şi atunci ce-ai făcut? 

— Am încredinţat copilul unor oameni cinstiţi pe care-i 
cunoşteam, şi care tocmai atunci treceau prin Dijon, şi care 
consimţiră să-l ducă cu ei. 

— De ce nu l-ai înapoiat mamei? întrebă Talazar. 

— Mi-era teamă de răzbunare. Eram sigur că dacă 
înapoiez copilul mamei sale, îi condamn pe amândoi la 
moarte. Şi mai ales mi-era teamă că voi fi şi eu ucis: 
trădarea mea ar fi fost de netăgăduit, pentru că eu eram 


însărcinat să păzesc copilul. Ah! Dacă aş fi ştiut adevărul! 
Dar atunci nu-l ştiam. Pe scurt, am crezut că fac bine. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— S-a întâmplat că monseniorul a părăsit-o pe doamna de 
Sombernon, care nu mai înceta să plângă, să-l roage să-i 
dea înapoi copilul, şi care nu-i mai suferea prezenţa decât 
cu o repulsie care-l exaspera. Abia atunci mi-a spus 
adevărul, bucăţică cu bucăţică. Şi atunci m-am înfiorat de 
odiosul rol pe care-l jucasem în această afacere 
îngrozitoare. Am hotărât să repar atât cât pot răul făcut, 
înapoind copilul mamei sale. Am plecat în goana mare spre 
oraşul în care ştiam că se află persoanele cărora le 
încredinţasem copilul. Prea târziu. Nu se mai aflau acolo şi 
nimeni n-a ştiut să-mi spună unde-i pot găsi. Disperat, m-am 
întors la Dijon, de unde m-am dus drept la Sombernon. 
Vroiam ca cel puţin s-o liniştesc pe biata mamă despre 
soarta copilului ei, să-i spun că-i voi regăsi copilul şi că i-l 
voi preda. Dar sosisem din nou prea târziu: doamna de 
Sombernon dispăruse, fără ca nimeni să ştie unde. 

Profund emoţionat de povestirea acestor evenimente 
tragice în care avusese un rol nefast, dar care totuşi nu era 
întru totul condamnabil cum i se părea lui, viteazul Robin 
rămase un moment cufundat în visuri amare, judecând 
după contracția dureroasă a figurii. 

Din aceste visuri a fost trezit de Talazar, care, nerăbdător 
să cunoască urmarea, întrebă: 

— Şi cum s-a terminat aventura pentru tine? 

Adus brusc la realitate, Robin păru descărcat de greutatea 
amintirilor obsedante, deoarece îşi reluă figura 
nepăsătoare: 

— Într-o bună zi mi-am luat inima-n dinţi, spuse el pe un 
ton zeflemitor. M-am dus la monseniorul şi i-am spus de-a 
dreptul că m-am săturat de meseria de doică la care mă 
forţase, şi l-am întrebat ce să fac cu copilul. Şi, după cum 
bănuisem, monseniorul mi-a spus să mă debarasez de el, 
aşa cum credeam eu de cuviinţă. Dinspre partea lui, eram 


acoperit... atât cât poate fi cineva acoperit de Jean de 
Burgundia, un om răzbunător în cel mai înalt grad, şi care 
nu uită niciodată, nu spun o trădare, dar chiar şi cea mai 
măruntă greşeală. Cam în acea vreme muri şi bătrânul duce 
şi monseniorul îl moşteni. 

Atunci a venit la Paris, unde l-am urmat în mod firesc. Dar 
mă înţelegeţi, domnilor, nu mai eram acelaşi om. Din zi în zi 
observam cum pierd încrederea stăpânului meu şi că eram 
înlocuit puţin câte puţin de un băiat destul de rău, pe 
numele său Malâtre, care mă invidia de mai multă vreme şi 
care vroia să-mi ia locul. Cum bănuiam clipa dizgraţiei 
apropiindu-se... şi odată cu ea şi moartea, pentru că, mă 
înţelegeţi, ştiam prea multe lucruri necurate despre 
stăpânul meu, cu prima ocazie am şters-o fără a mai cere 
plata, după cum bănuiţi. 

XVI. MAMĂ ŞI FIICĂ. 

Urmă un moment de tăcere, cei trei reflectând fiecare în 
sinea sa. Numai Brancaillon umplea cabinetul cu zgomotul 
neîntrerupt al sforăiturilor sale. 

— A mai rămas, spuse dintr-o dată Passavant, să ne spui 
numele omului cu punga... faimoasa pungă pe care 
scrupulele tale te obligau să o restitui. 

Liniştit, fără ca măcar să bănuiască lovitura pe care urma 
să le-o dea, Robin mărturisi: 

— Omul se numeşte Mercerot. 

— Negustorul de la Palat! izbucni Passavant. Pe viul 
Dumnezeu, nici nu mă îndoiam! 

— Ah, cavalere! gemu 'alazar, disperat, vă spusesem deja 
că mi-e teamă că i-am displăcut jupânului Mercerot. 

— Pe bunul Dumnezeu! tinere prieten, exclamă Passavant 
devenind rece ca gheaţa, dacă displaci cuiva, asta nu 
înseamnă că trebuie să-l şi omori!... Aici e vorba de altceva. 
Şi acest altceva trebuie să-l aflăm. 

Trecând primul moment de disperare, Talazar, de altfel 
puternic sprijinit de Passavant, îşi regăsise tot sângele-rece 
şi se arătă gata să înfrunte primejdia, oricare ar fi fost ea. 


Cei trei ţinură un sfat, deoarece Passavant, cu siguranţa 
privirilor sale descoperise în Robin calităţi care făceau din 
el o persoană prețioasă în acest consiliu, un tovarăş de 
temut în acţiune. 

Robin primi o sumă de bani cu care se duse la prăvălia cea 
mai apropiată, de unde se întoarse de nerecunoscut, cu o 
figură radioasă sub noul echipament pe care tocmai îl 
cumpărase: costum de postav bun şi solid, de culoare gri, 
platoşă de piele, strânsă în talie, cizme înalte, manta lungă 
de postav, capabilă să facă faţă ploii, vântului şi soarelui, în 
fine, o pălărie de fetru, împodobită cu o pană uriaşă de 
COCOŞ. 

Passavant şi Robin avură o discuţie între patru ochi, la 
care Talazar nu luă parte. 

A doua zi, Passavant, Talazar şi Brancaillon se încuiară în 
locuinţa lor din care nu se mişcară toată ziua. 

Robin, dimpotrivă, îşi petrecu întreaga zi hoinărind pe 
strada Saint-Martin, fără a se îndepărta prea mult de 
cârciuma Truie-Pendue, unde servi prânzul. Când se înseră, 
se întoarse acasă, se strecură pe scară în sus şi-şi regăsi 
stăpânii în mansarda lor. 

A treia zi, ieşi pe la ora opt dimineaţa. De această dată nu 
mai supraveghe locuinţa în care stăpânii săi se închiseseră 
în mod voluntar şi merse să bată la uşa locuinţei jupânului 
Merceroi. 

Bătrâna Simonne, după ce-i privi bănuitoare prin 
ferestruica uşii exterioare, îl duse în faţa stăpânului ei. 

Văzându-l apărând, jupân Mercerot se ridică repede, se 
îndreptă spre el, şi pe un ton mânios, fără nici un 
menajament îi spuse: 

— Ce cauţi aici?... Ţi-am interzis să pui piciorul la minen 
casă. Cară-te! 

— Uşurel, jupâne Mercerot. Pe coarnele diavolului, ciudată 
manieră de a-ţi primi clienţii... fiindcă am venit aici pentru o 
afacere. 


Şi, supărându-se se apropie de el până când aproape îl 
atinse, şi cu privirile înfipte în ochii lui, îi spuse pe un ton 
rece: 

— După cum ţi-am spus, am venit pentru o afacere, deci 
am dreptul la politeţea pe care o acorzi tuturor clienţilor. N- 
ai nici un motiv pentru că ţi-am fost servitor acum douăzeci 
de ani să te crezi îndreptăţit să mă dai afară. 

Jupân Mercerot păru că se împacă cu situaţia. Irase 
zăvorul uşii şi se aşeză lângă Robin. 

— E adevărat, uitasem că nu-mi mai eşti servitor de multă 
vreme... de-atunci de când te-am dat afară fiindcă mă furai 
cu neruşinare. 

— Cam grele cuvinte pentru cei câţiva bănuţi nenorociţi pe 
care ţi i-am furat, recunosc, spuse Robin. Dar nu pentru aşa 
de puţin lucru m-ai dat afară, trebuie să recunoşti. 

— Dacă-mi dai voie, observ că până acum n-ai spus nimic 
despre afacerea pentru care ai venit, şi timpul trece... 
pentru mine, vezi tu, timpul înseamnă bani. 

— Fie, jupâne, spuse liniştit Robin. Mai întâi de toate, am 
venit după punga pe care mi-o datorezi. 

— S-a făcut? întrebă repede negustorul. 

— Dacă spun că am venit după pungă, înseamnă că s-a 
făcut, pe coarnele diavolului! 

— Când? 

— Ieri. 

— Cum? 

— În felul în care ţi-am spus. Am pus mâna pe domnişor. A 
durat câtva timp, dar eu sunt de felul meu răbdător. 
Imagineazăţi că în tot acest timp nici măcar nu dăduse pe 
acasă. S-ar părea că nefericitul presimţea ce-l aşteaptă. În 
cele din urmă a venit. Am avut împreună o discuţie şi am 
plecat să ne explicăm. A urmat restul. Aşa încât îmi datorezi 
o pungă. 

Şi Robin întinse mâna ca unul ce se grăbeşte să-şi 
primească dreptul. 


Jupân Mercerot păru că nu se îndoieşte de cuvântul lui 
fiindcă, fără să se mai lase rugat, îi întinse punga, pungă pe 
care Robin, neglijent, o băgă în buzunar. 

— Asta-i tot ce aveai să-mi spui? întrebă jupân Mercerot. 

— Jupâne, spuse Robin, pe când mai eram în serviciul tău, 
te-am văzut, pe tine şi soţia ta defunctă, disperaţi că nu 
aveţi copii. Asta m-a făcut ca acum paisprezece ani să nu 
ezit şi să-ţi încredinţez o fetiţă pe care voiam să o salvez de 
stăpânul meu de atunci, contele de Nevers. Dar cum 
prevăzusem că într-o bună zi mama ei va cere să-i fie 
înapoiată, ţi-am cerut să-mi semnezi o hârtie prin care 
recunoşti că acel copil pe care ţi-l încredinţasem, era fiica 
contelui de Sombernon. Aşa încât am dreptul să cer acel 
copil, devenit acum o tânără şi frumoasă fată... 
despăgubindu-te, aşa cum e drept, de banii pe care i-ai 
cheltuit pentru întreţinerea ei. 

Jupân Mercerot sări cât colo, şi, livid, cu vocea gâtuită, 
spuse: 

— Nu cumva vrei să-mi iei pe fiica mea? 

— Poate, dacă nu ne vom înţelege. 

— Nefericitule, deci îmi vrei ruina? 

Cu un efort de voinţă, jupân Mercerot reuşi să se 
stăpânească. Se apropie de Robin şi, cu o voce mieroasă 
încercă: 

— Ascultă, Robin, nu vrei să-mi înapoiezi hârtia aia pe care 
ţi-am semnat-o atunci? 

— M-aţi mai întrebat asta de zece ori până acum, şi de 
fiecare dată răspunsul a fost nu. 

— Îţi dau... o sută de livre!... O mie de livre!... zece mii de 
livre! e o avere, gândeşte-te bine. 

— Chiar dacă mi-ai da de o sută de ori mai mult, şi tot aş 
refuza. 

— De ce? gâfâi jupân Mercerot. 

— Pentru că, explică Robin cu o anumită solemnitate, 
pentru o singură dată în viaţa mea de ticălos am făcut şi eu 
o faptă bună, şi vreau s-o duc până la capăt, cu orice preţ. 


Refuz averea pe care mi-o oferi pentru că, dacă mama ei se 
va prezenta într-o bună zi, vreau să-i înapoiez fiica fără ca 
tu să poţi contesta. 

— Dar mama ei e moartă, bolborosi jupân Mercerot, o ştii 
şi tu! 

— Tu spui asta, jupâne. Eu nu ştiu nimic, replică Robin 
fără să clipească. 

— Dacă ar fi trăit, spuse Mercerot, aş fi găsit-o până acum, 
ce dracu'! am căutat-o multă vreme. 

Şi privindu-l bănuitor: 

— Nu ai alt motiv decât ăsta? 

— Ce alt motiv ai vrea să am? făcu naiv Robin. Da, sunt de 
acord că tânăra se simte bine cu tine, care ai crescut-o, 
care ai făcut din ea o adevărată domnişoară, care o iubeşti 
ca un tată... 

— Şi atunci, făcu repede jupân Mercerot, ce mai vrei? 

— Vreau să văd copilul, spuse net Robin. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că-i ameninţată şi vreau să veghez asupra 
ei. 

— Ce te face să crezi că-i ameninţată? 

— Cu câteva zile în urmă au vrut s-o înnece. Crezi că a fost 
un accident? 

— Fără îndoială, afirmă jupân Mercerot. Şi cu un început 
de nelinişte pe care nici nu încercă s-o ascundă. Ai motive 
să crezi contrariul? Ştii ceva? Vorbeşte. 

— Nu ştiu nimic, făcu Robin, numai atât: Jean de 
Burgundia, conte de Nevers a voit s-o asasineze pe Flore de 
Sombernon. Jean de Burgundia, devenit duce de 
Burgundia, domneşte ca un stăpân în Paris şi imediat Flore 
de Sombernon, devenită Flore Mercerot, este asaltată în 
plină zi în scopul de a fi aruncată în râu şi aşa s-ar fi şi 
întâmplat dacă n-ar fi intervenit câţiva viteji necunoscuţi. 
Poate că nu-i decât o coincidenţă. Dar trebuie să fii de 
acord că devine neliniştitor. Cel puţin, pe mine mă 
nelinişteşte. 


Jupân Mercerot ascultase cu atenţie explicaţia lui Robin şi 
pe buze-i trecu un surâs fugar. De-acum era stăpân pe el 
însuşi. 

— Se poate, spuse el după câteva clipe, să ai dreptate. În 
acest caz, pentru siguranţa fiicei mele nu trebuie să-ţi refuz 
ajutorul pe care mi-l oferi. O vei vedea, aşa cum doreşti. Te 
voi conduce la Flore şi te voi lăsa împreună cu ea fiindcă eu 
am de lucru şi m-ai făcut deja să pierd o mulţime de timp, 
asta fără supărare. 

— Lucrează, jupâne, lucrează. Şi dacă nu vrei să te 
deranjezi să mă însoţeşti, n-ai decât să-mi arăţi drumul, mă 
descurc şi singur. 

Jupân Mercerot făcu semn că nu. Deschise uşa cabinetului 
şi o luă pe un coridor. În trecere, o întâlniră pe bătrâna 
Simonne. Jupân Mercerot îi făcu un semn misterios şi-i 
dădu un ordin în şoaptă. 

Cât era el de şmecher, dar Robin nu observă nimic. 

Intrară într-o cameră mobilată destul de modest. Era 
camera preferată a tinerei în care aceasta stătea de obicei. 
Acolo îşi trecea timpul cu diverse broderii, citea, picta sau 
făcea muzică, potrivit dispoziţiei de moment. 

Se ridică pentru a-l întâmpina pe cel pe care-l credea tatăl 
său, şi se înclină cu gingăşie în faţa lui Robin care, jenat şi 
tulburat, se îndoi din două şi aşteptă ca jupân Mercerot să 
dea explicaţiile necesare. 

Jupân Mercerot i-l prezentă fetei pe Robin ca fiind un 
vechi tovarăş al său care s-a jucat cu ea încă pe când nu ştia 
să vorbească, după care se retrase imediat, nu mai înainte 
de a arunca o privire poruncitoare Simonnei, care-i 
răspunse printr-o clipire. 

O dată uşa închisă, fizionomia-i căpătă o expresie de o 
ferocitate îngrozitoare în timp ce schiţa un gest de 
ameninţare la adresa lui Robin care nu-l putea vedea. 

Atunci pentru nefericitul Robin începu supliciul care-l făcu 
să şiroiască de sudoare: el, tâlharul, hoinarul, obişnuit mai 
degrabă să fure pe Petit-Pont, să spună nimicuri şi să-şi 


măsoare cuvintele pentru a nu înspăimânta pe acest copil 
nevinovat şi totodată s-o facă pe această zgripţoroaică să-şi 
părăsească postul, fie numai şi pentru un minut. 

Şi totuşi făcu faţă cu vitejie. Şi tot vorbind, gesticula din 
plin cu unicul scop de o face pe Flore să privească un inel 
pe care şi-l băgase pe degetul mic. Inelul aparţinea lui 
Milon de Talazar care i-l încredinţase cu scopul de a câştiga 
încrederea fetei. 

Până la urmă îşi atinse scopul. Privirile tinerei se ţintiră 
asupra inelului şi tresări. 

Fură ajutaţi de un incident. La uşa exterioară cineva bătea 
discret. Simonne, cu auzul ei fin, auzea foarte bine, dar făcu 
pe surda. Văzând asta, Flore cu vocea-i melodioasă dar 
fermă, îi spuse: 

— Nu auzi că bate cineva? Du-te şi deschide, Simonne. 

La acest ordin direct, Simonne nu cuteză să se opună. Se 
ridică blestemând în sine şi plecă în fugă hotărâtă să se 
întoarcă la cei doi cât mai repede. 

— Sunt scutierul seniorilor de Passavant şi Talazar, care m- 
au trimis la dumneata. Mă credeţi, domnişoară, nu-i aşa? 

— Da, pentru că porţi inelul iubitului meu Milon. 

— Seniorul de Talazar face o scurtă călătorie împreună cu 
seniorul de Passavant. Vi se va spune probabil că seniorul 
Milon a murit. Nu credeţi asta domnişoară, dar să vă 
prefaceţi a crede. Mai ales, nu arătaţi o durere exagerată. 
Să aveţi aerul că vă consolaţi destul de uşor cu această 
moarte. 

— De ce? întrebă Flore, neliniştită. 

— Ar fi prea mult de explicat, spuse laconic Robin. 
Seniorul de Passavant lucrează în sprijinul dumneavoastră 
şi asta trebuie să vă liniştească. Şi asta nu-i totul. Nu sunteţi 
fiica jupânului Mercerot. În Burgundia vă numiţi Flore, 
contesă de Sombernon, nu departe de Dijon. Jupân 
Mercerot n-are nici un drept asupra voastră, niciunul, mă 
auziţi? Nu uitaţi asta şi nu vă uitaţi nici numele: Flore de 


Sombernon. Să ştiţi că putem proba că sunteţi unica 
moştenitoare a titlului şi numelui. 

Flore se ridică, mai albă decât dantela care-i împodobea 
gâtul fin şi delicat. Picioarele-i tremurau şi nu reuşea să 
stea decât datorită unui efort miraculos de voinţă. 
Murmură: 

— Aveam o presimţire! 

Şi împreunându-şi mâinile, îl imploră: 

— Pentru Dumnezeu, un cuvânt, domnule. Părinţii mei?... 
Tatăl meu?... Mama mea...? 

— Mama voastră este o nevinovată şi nefericită victimă a 
uneia dintre cele mai sumbre fatalităţi care s-a abătut 
vreodată asupra unei fiinţe omeneşti. Trebuie să o iubiţi pe 
mama voastră, să o veneraţi fiindcă nu este cu nimic 
vinovată de nefericirea voastră. De ani îndelungaţi vă caută 
şi vă strigă... aşa cum o chemaţi şi dumneavoastră de când 
aţi aflat că trăieşte. 

— Mama! murmură extaziată Flore, mama!... Oh! Vă 
conjur, domnule, spuneţi-mi... unde este?... Aşa de mult 
vreau s-o văd, să o cunosc, să o strâng în braţe... s-o 
consolez, fiindcă sunt sigură că-i nefericită, o ştiu, am 
ghicit-o. Spuneţi-mi, unde-i mama? 

Robin dădu îndurerat din cap. 

— Nu puteţi s-o vedeţi încă, spuse el. 

Flore se clătină şi un suspin o sufocă. Şi totuşi insistă: 

— Nu pot s-o văd... numai s-o văd? Vă jur că nu va afla 
nimeni. Nici chiar mama mea, dacă trebuie. Voi şti să mă 
abţin, v-o jur! 

Fără îndoială că Robin nu prevăzuse o asemenea explozie 
de dragoste filială. Încurcătura îi creştea din ce în ce şi nu 
ştia ce atitudine să adopte între a tăcea şi a dezvălui cu 
brutalitate tristul adevăr. 

În acel moment distinse cum pe coridor cineva se strecura 
pe furiş. Făcu un semn fetei care, tremurând, se lăsă să 
cadă înapoi pe scaun şi reluă maşinal lucrul întrerupt la 


broderia pe care o lăsase din mână la intrarea tatălui său. 
În ce-l priveşte pe Robin, acesta începu să fornăie: 

— Da domnişoară, imaginaţi-vă că aceste mâini mici şi 
frumoase care cu îndemânarea lor împodobesc această 
bucată de mătase, pe vremuri trăgeau de mustaţa pe care o 
vedeţi, în timp ce buzele voastre ciripeau: mama!... 
Mama!... Mă credeaţi mama voastră, buna doamnă 
Mercerot. Şi cu un râs gros: e pentru prima dată când am 
fost luat drept femeie. 

Simonne, care asculta la uşă, nu mai vru s-o lungească. 
Deschise brusc uşa şi strecură o privire furişă spre Robin, 
care continua nepăsător să evoce amintiri imaginare. Flore 
părea că lucrează cu sârguinţă la broderia ei. Simonne, 
satisfăcută, explică pe un ton vexat: 

— Cine credeţi că a bătut? Nebuna aceea de Bonne care 
acum câteva zile a asmuţit mulţimea asupra noastră de era 
gata să ne sfâşie. Da, a avut neruşinarea să vină aici şi să 
ceară de pomană. Bineînţeles că am trimis-o la toţi dracii. 

— Ai greşit, spuse repede Flore, nefericita asta nu ştie nici 
ce spune, nici ce face. Cum de-ai avut inima să o goneşti? 
Nu-ţi permit o asemenea răâutate, du-te şi caut-o Simonne. 

— Dar, domnişoară... încercă să protesteze Simonne. 

— Du-te şi caut-o şi să o aduci aici, repetă Flore. 

Şi de această dată tonul, fără a-şi pierde nimic din 
muzicalitate, era de aşa natură încât bătrâna nu îndrăzni să 
se opună şi plecă bolborosind. 

Robin urmărise scurta scenă cu interes şi emoție. 

— Vreţi să vă cunoaşteţi mama? 

Flore nu mai avu puterea să răspundă, dar îşi uni mâinile 
într-o rugăminte mută, în timp ce ochii implorau. 

— Curaj, nobilă domnişoară, curaj. Mama voastră vine... se 
apropie... 

— Dumnezeule! gemu Flore, cu ochii înspăimântați aţintiţi 
asupra uşii deschise, nu cumva...? 

— Iat-o! şopti Robin arătând cu privirea spre Bonne 
nebuna care apăruse în uşă, împinsă de Simonne care se 


miorlăia: 

— Ei, hai, acum intră, domnişoara care-i atât de bună te-a 
iertat, ceea ce eu n-aş fi făcut-o niciodată. Întră şi cere 
iertare în genunchi binefăcătoarei tale... pe care ai vrut să 
o asasinezi, nebuna dracului. În genunchi, în genunchi şi 
cere-ţi iertare. 

Când fata privi de aproape figura îndurerată, veştejită de 
mizerie, acea faţă pe care n-o văzuse niciodată prea bine, 
inima i se frânse şi se prăbuşi în braţele nebunei, suspinând 
disperată. 

Şi lucru straniu, s-ar fi putut spune că nebuna înţelege 
tristeţea imensă a tinerei care o strângea în braţe. Îşi trecu 
mâna slabă prin pletele blonde ale fetei cu un gest 
mângâietor, aproape, matern şi spuse cu o voce blândă, 
muzicală, din care răzbătea o uşoară mirare: 

— Plângeţi?... De ce?... Sunteţi fericită că puteţi plânge... 
Eu nu mai pot... nu mai am lacrimi, am plâns prea mult... e 
mult, mult timp de-atunci. 

Simonne, cu spiritul mereu treaz, se miră de starea în 
care-şi vedea tânăra stăpână şi se înduioşă: 

— Sfântă Simonne! Ce vi s-a întâmplat, domnişoară... 
Nebuna asta, s-o înghită iadul, v-a tulburat chiar atât de 
mult? 

— Da, interveni repede Robin, care cu o privire grăitoare îi 
recomandă mai multă prudenţă tinerei, da, vederea 
nefericitei ăsteia care a fost cât pe ce să-i pricinuiască 
moartea. E un copil prea sensibil. 

Văzând-o de-acum stăpână pe ea, Robin îşi luă rămas bun, 
spunând: 

— Acum, vă las domnişoară. Dacă-mi permiteţi, voi reveni 
cât mai curând. 

— Chiar vă rog, domnule, spuse tânăra, ale cărei priviri 
erau elocvente. Veniţi cât mai curând să-mi spuneţi ce mai 
faceţi. 

— Bine, fornăâi Robin, subliniindu-şi spusele cu o privire tot 
atât de elocventă, voi reveni când mă voi întoarce din 


călătoria pe care mă pregătesc s-o fac, adică în primele zile 
ale lui iulie, nu mai înainte. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule, îl povăţui Flore, 
făcându-i un semn cu ochiul, drumurile par îngrozitor de 
nesigure în vremurile noastre. 

— Ei aş! o asigură Robin, râzând din inimă, plec cu câţiva 
prieteni care nu sunt nici ei nişte bebeluşi, vă asigur de 
asta. Nu ni se va întâmpla nimic rău. 

Şi ieşi, condus de Simonne, care surâdea enigmatic. 

Dintr-o veche obişnuinţă pe care i-o dicta prudenţa, se 
învălui în manta cât mai bine şi, ridicându-i gulerul, îşi 
ascunse şi faţa. Mergea cu un aer absent, neacordând nici 
cea mai mică atenţie celor ce se întâmplau în jurul său. 

Când ajunse la intrarea în Palat, o luă pe sub bolta 
monumetală a porţii. Cam zece soldaţi bântuiau pe acolo, 
nepăsându-le că încurcau circulaţia. Robin, absent ca la 
început, nu le dădu nici o atenţie şi intră în mijlocul lor. 

Atunci, ca din întâmplare, soldaţii se grupară în faţa porţii, 
una din aripile acesteia fiind închise, închizând astfel 
drumul. În acelaşi timp, din corpul de gardă aflat în curte, 
lângă capela Saint-Michel, ieşiră alţi soldaţi care baricadară 
drumul din faţă. 

Simţindu-se înconjurat, Robin reveni brusc la realitate. 
Ridicându-şi privirile, zări pe ultima treaptă a peronului 
corpului de gardă figura zeflemitoare a lui Malâtre care-l 
arăta chiar pe el soldaţilor. Lângă el se afla jupân Mercerot, 
surâzând sinistru. 

Înţelese mult prea târziu că e prins. Înainte de a putea 
scoate spada din teacă, fu înhăţat, legat, ridicat pe sus şi 
dus de acolo. 

Când îşi reveni din uluială, se văzu înlănţuit în fundul unei 
celule, nearisită şi întunecoasă. Cu un rânjet melancolic se 
consolă, spunându-şi: „Am spus eu că e prea frumos pentru 
ca să dureze. De data asta cred că ăsta-i ultimul meu popas 
înaintea saltului final pe care-l voi face la capătul funiei.” 

XVII. NEGUSTORUL ACŢIONEAZĂ. 


Se pare că jupân Mercerot acorda o importanţă deosebită 
arestării lui Robin, deoarece împinse precauţia până acolo 
încât urmă grupul care-l transporta până la fostul palat 
d'Artois, devenit palatul de Burgundia, în care intră şi el. 
Nu plecă de acolo decât atunci când văzu uriaşa uşă a 
palatului închizându-se în urma prizonierului şi a escortei 
sale. 

Abia atunci avu curajul să suspine uşurat şi o luă înspre 
casă. În timp ce mergea, se gândea: „Acum iată-mă 
debarasat de blestematul de Robin şi de amenințările sale. 
Treaba e bine făcută: Jean de Burgundia nu-l va ierta. Şi 
nimeni nu va mai putea dovedi că Flore nu-i fiica mea. Pe de 
altă parte, sunt liber şi din partea acelui tânăr zăpăcit care 
mi-ar fi încurcat planurile fiindcă o iubea pe Flore. Hm, 
două obstacole serioase au fost îndepărtate.” 

Ajuns acasă, o chemă pe Simonne în cabinetul său şi o 
întrebă: 

— Ei bine! a spus ceva interesant? 

— Nimic, stăpâne, îl linişti Simonne. Nu i-am pierdut o 
clipă din ochi. 

— Eşti sigură? insistă jupân Mercerot. 

— Dacă vă spun că nu i-am pierdut o clipă din ochi!... Dacă 
ar fi spus ceva, aş fi auzit cu siguranţă. Nu sunt surdă, slavă 
Domnului. 

— Bine, spuse jupân Mercerot care, văzând-o cum se 
zburleşte, preferă să nu mai insiste. Şi adăugă: Urmează- 
mă, Flore va avea nevoie să fii lângă ea. Îţi vei da silinţa s-o 
consolezi, fiindcă am o veste proastă pentru ea. 

— Nu faceţi pe secretosul cu mine, cunosc deja vestea cea 
rea. 

Şi coborând vocea, cu un gest semnificativ: 

— V-aţi debarasat de amorezul care vă deranja. 

Jupân Mercerot, nepăsător, făcu din cap semnul că da. 

Amândoi, cu figuri triste, de circumstanţă, intrară în 
camera fetei şi Simonne, cea dintâi, alergă la ea cu lacrimi 
în ochi şi o îmbrăţişă. 


Bonne Nebuna plecase de mult, oricât încercase Flore s-o 
mai reţină. 

Jupân Mercerot se aşeză şi începu: 

— Flore, copilul meu, am o veste tristă pentru tine. 

Flore înţelese că urma ceva deosebit. Făcu un efort şi 
murmură: 

— Te rog, tată, vorbeşte...! 

— S-a certat cu un gentilom, s-au bătut... şi... acume 
mort. 

Dar ştirea, care în alte circumstanţe ar fi fost fatală, de 
această dată pentru fată fu binefăcătoare, în sensul că îi 
dădu un motiv plauzibil pentru a-i permite să plângă din 
toată inima, eliberându-se de lacrimile şi durerile care o 
sufocau, şi care lacrimi izbucniră imediat. În afară de asta, 
lacrimile o mai eliberau şi de constrângerea la care o 
supunea comedia ce trebuia s-o joace. 

Simonne o luă iarăşi în braţe şi începu să plângă mai abitir 
ca ea. 

Văzând acestea, jupân Mercerot, satisfăcut că lucrurile 
mergeau mai bine decât sperase, făcu un semn Simonnei, 
se ridică uşurel şi plecă în vârful picioarelor. 

A doua zi, Simonne constată cu surprindere, dar nu fără o 
oarecare uşurare, că Flore nu mai părea chiar atât de 
afectată de moartea iubitului său. Şi-şi spuse: „Cred că 
jupân Mercerot a avut dreptate. Şi pe gânduri: Dar cum se 
poate să mă fi înşelat într-atât asupra micuţei?” 

Asta se întâmpla în timpul dimineţii. Câteva momente mai 
târziu, Simonne încercă o nouă surpriză: Flore o rugă să-i 
ceară tatălui său să vină la ea pentru un moment. Şi 
negustorul se grăbi să vină. 

Cu multă blândeţe şi accentuând încă mai mult deferenţa 
pe care i-o arătase întotdeauna până în acea zi, jupân 
Mercerot vorbi primul: 

— Simonne mi-a spus că doriţi să-mi vorbiţi, şi vedeţi că, 
lăsând deoparte orice preocupare, m-am grăbit să sosesc. 


Vorbiţi fără teamă, copilul meu, cereţi-mi orice şi fiţi 
convinsă că vă voi îndeplini orice dorinţă. 

— De ce, se miră Flore uşor neliniştită, de ce îmi spuneţi 
voi? De ce atâta politeţe, cu care nu sunt obişnuită? 

— Vă voi explica, se grăbi să spună jupân Mercerot, 
liniştindu-se deplin. Am avut fericirea să aduc câteva 
servicii Maiestăţii Sale, Regina Isabeau, ca şi monseniorului 
duce de Burgundia. Aceştia au fost atât de amabili, încât mi- 
au trimis actele de înnobilare şi mi-au dăruit un domeniu 
seniorial care acordă titlul de conte proprietarului său. 

Flore tresări. Numele domeniului, pe care negustorul încă 
nu-l pronunţase, acel nume, Sombernon, îi trecu prin minte 
fără să-şi dea seama de ce. 

— Vă felicit, domnule. 

Cuvântul îi ieşi din gură fără voia ei. Şi-l regretă imediat. 
Dar jupân Mercerot nu păru defel mirat. Dimpotrivă, 
aprobă: 

— Foarte bine, Flore. Sunt mulţumit văzându-vă că 
acceptaţi cu uşurinţă micile schimbări pe care obişnuinţa le 
fac atât de greu de înlocuit. Ştiu că gusturile vă sunt destul 
de simple şi mărturisesc că mi-era teamă că această 
schimbare bruscă a situaţiei ar fi putut să vă înfricoşeze 
puţin. Sunt încântat că nu este aşa. 

— Nu mi-aţi spus, observă Flore, roşind, şi puţin încurcată, 
numele domeniului pe care l-aţi primit. 

— Domeniul Sombernon, în Burgundia, aproape de Dijon. 

Flore se aştepta la acest nume, aşa încât nici măcar nu 
tresări. Îşi închise doar ochii, incapabilă de a mai susţine 
privirile jupânului Mercerot care-i scormoneau faţa. 

Acesta o crezu orbită de mândrie şi, surâzând satisfăcut, 
se lăudă: 

— E un domeniu frumos, Flore, şi pe care am avut ocazia 
să-l vizitez cu mulţi ani în urmă. Şi, cu flăcări în ochi: 
Pământuri frumoase, domeniu frumos! Mă însărcinez să-l 
fac să producă cel puţin două mii de livre rentă. E o sumă 
frumoasă, la urma-urmei. 


— Aşa încât, spuse Flore, puţin palidă, veţi deveni conte de 
Sombernon, fiindcă presupun că vă veţi lăsa numele pentru 
a-l lua pe cel al domeniului. 

— Nu, spuse el grav. Voi, Flore, voi veţi purta titlul şi 
numele de contesă de Sombernon. Eu sunt şi voi rămâne 
jupân Mercerot. Asta vă miră, spuse el văzând la Flore un 
gest de surpriză, şi ar mira pe oricine, presupun. Şi totuşi, 
aşa va fi. Şi, ridicând din umeri: Sunt un burghez mult prea 
vechi, iar părinţii mei au fost tot burghezi. Şi titlul e un titlu 
care valorează pentru mine mult mai mult decât oricare 
titlu de nobleţe. Stiţi că dacă aş fi vrut, aş fi fost demult 
starostele negustorilor? 

— Dar, domnule, se miră naiv Flore, de ce nu acceptaţi 
titlul de conte? 

— Acest titlu este pentru tine, copilul meu, spuse jupân 
Mercerot cu blândeţe. Eu mă mulţumesc cu titlul meu de 
burghez al Parisului. Sunt un negustor modest, fără ambiţii 
personale. Cu tine este altceva. Vreau ca fiica mea să fie 
deasupra tuturor. Şi pentru început - fiindcă nu-i decât un 
început, Flore - îţi dăruiesc domeniul şi titlul. Pe Notre- 
Dame! contesă de Sombernon, asta sună mult mai bine 
decât baroană de Talazar! 

Şi se grăbi să schimbe conversaţia, reluându-şi aerul 
bonom: 

— Să vedem, încă nu mi-aţi spus ce doreaţi să-mi crereţi. 

— Domnule, spuse tânăra cu emoție în glas, după vestea 
înfricoşătoare pe care mi-aţi adus-o ieri, înţelegeţi foarte 
bine că simt nevoia să mă distrez puţin. 

— Da, foarte bine. Vrei să te trimit pentru câteva zile la 
ţară? 

— Ştiţi că am o oarecare slăbiciune pentru acea nefericită 
căreia toţi îi spun Bonne Nebuna. Aş vrea... Aş vrea să-mi 
permiteţi să o ţin pe lângă mine. O voi îngriji, şi, cine ştie? 
Poate o voi vindeca. Pentru mine ar fi o distracţie minunată, 
şi totodată o acţiune de caritate. 


Simonne, care asistase până acum la această discuţie fără 
să scoată o vorbă, nu-şi dădu osteneala să reflecteze şi-şi 
dădu imediat o părere care nu i se ceruse: 

— Să o primim pe cerşetoarea aia, nebuna aia periculoasă, 
aici! S-o ia dracu'! Sfântă Simonne, ajută-ne! Cred că ţi-ai 
pierdut minţile dacă gândeşti aşa. În ce mă priveşte, aş 
prefera... 

— Tăcere, Simonne, o întrerupse poruncitor jupân 
Mercerot, nu-mi displace ca fiica mea, contesa de 
Sombernon să-şi continuie activitatea de binefacere... şi 
această activitate să fie cunoscută. Aşadar, copilul meu, va fi 
precum doreşti. 

— Oh! Mulţumesc, domnule! spuse Flore bucuroasă. 

Jupân Mercerot se retrase în cabinetul său, mulţumit de 
tot ce făcuse până atunci. 

Flore, în urma permisiunii obţinute, fără a ţine seama de 
protestele Simonnei, dădu ordinele necesare pentru ca 
mama ei să-i fie adusă cât mai repede, plecând chiar ea 
după Bonne. După cum spusese, spera s-o vindece. 

Când înţelese ceea ce i se cere, nebuna făcu mutre. Se 
simţea bine acolo unde se afla şi nu ţinea să-şi schimbe 
locuinţa sau obiceiurile. Şi totuşi Flore reuşi până la urmă 
să o convingă. 

Întoarse la locuinţa jupânului Mercerot, prima grijă a fetei 
a fost s-o spele, s-o îmbrace şi s-o pieptene pe bolnavă. Aşa 
încât, spălată, îmbrăcată cu haine simple dar curate, 
bolnava părea mult întinerită, încât până şi Simonne 
remarcă faptul. 

— E sigur că nu-i atât de bătrână pe cât pare, spuse 
aceasta. Şi a fost o femeie frumoasă la vremea ei. 

Seara, Flore o duse într-o cameră confortabilă, frumos 
mobilată, o dezbrăcă, o culcă şi o păzi ca pe un copil până 
când aceasta adormi. 

Însă, la mai puţin de o oră, un zgomot înspăimântător o 
făcu să alerge acolo. 


Bonne se sculase, se îmbrăcase din nou în zdrenţele ei, pe 
care încă nu i le aruncase nimeni, şi, în întuneric, căuta 
ieşirea. 

Fetei îi fu cu totul imposibil s-o îmblânzească. Repeta cu 
încăpățânare: 

— Trebuie să merg la mine!... Trebuie să merg la mine! 

Şi cum Flore încerca şi tot insista, nebuna o copleşi cu cele 
mai mari insulte, după care începu să strige: 

— Săriţi!... Ucigaşii!... Pe ei...! 

Trebuiră să-i deschidă uşa. Nebuna ieşi şi o luă la fugă, ca 
şi când ar fi fost urmărită de cineva, necontenind cu 
înjurăturile şi blestemele. 

Flore, răvăşită, se întoarse tristă în camera sa, urmărită de 
reproşurile Simonnei care o certa: 

— Vezi ce-ai făcut!... Ţi-am spus eu!... Câtă încăpățânare. 
Să ne aduci o nebună pe cap!... Dumnezeule! Casa asta nu-i 
o casă de nebuni! 

Flore se închise în cameră, se aşeză pe un scaun şi începu 
să plângă liniştit. 

XVIII. CÂTEVA EXPLICAŢII RETROSPECTIVE. 

Cavalerul de Passavant, baronul de 'Talazar şi scutierul 
uriaş, Brancaillon, continuau să rămână închişi în mod 
voluntar în camera aflată chiar sub acoperişul hanului 
Truie-Pendue. 

În ziua în care Robin se dusese la vechiul lui stăpân, jupân 
Mercerot, vizită care se terminase atât de rău pentru el, 
Passavant şi Talazar îl aşteptaseră până noaptea târziu. Dar 
Robin nu apăru. Şi nici a doua zi. Cauza o cunoaştem. 

Talazar spuse: 

— Cred că bietul de el a fost prins de burgunzii care-l 
urmăreau. 

— E posibil, răspunse pe un ton rece Passavant. 

— Ce-ar fi dacă l-am căuta, propuse Talazar; ce spuneţi, 
cavalere? La urma-urmei, e scutierul meu. 

— Ne vom ocupa de Robin ceva mai târziu. Şi vreţi să-mi 
cunoaşteţi părerea? Ei bine, e un vulpoi bătrân, şi dacă s-a 


lăsat prins, veţi vedea că se descurcă şi singur. 

Şi zilele trecură fără ca cei trei să scoată nasul afară, 
decât privind prin lucarnă, de unde supravegheau strada 
Saint-Martin. 

Ce puteau face cei doi în timpul acestor ore îndelungate 
decât să discute între ei? Passavant şi Talazar nu se 
cunoşteau. Circumstanţele îi puseseră faţă în faţă doar de 
câteva ore. Şi-n timpul acestor ore îşi făcuseră unul altuia 
câteva servicii încât, lăsând la o parte simpatia pe care o 
simțeau unul pentru celălalt, deveniseră prieteni. 

Nu se cunoşteau, dar doreau să se cunoască. Era normal. 
Aşa încât începură să-şi povestească prin ce trecuseră până 
atunci. 

Viaţa lui Talazar era încă prea scurtă pentru a prezenta 
aventuri demne de a fi povestite aici. Se rezuma doar la 
atât: 

Era din Touraine, de unde nu plecase niciodată până 
acum. Tatăl său, seniorul de Talazar, căzuse în lupta de la 
Azincourt48). După doi ani, murise şi nobila sa mamă. El, 
orfan, sărac, adunase toţi banii pe care putu să-i găsească şi 
odată datoriile de familie plătite, încredinţă conacul 
părintesc celor doi bătrâni servitori pe care-i mai avea, 
plecând la Paris unde spera să facă avere. Dar întâlnise în 
calea sa ochii albaştri ai frumoasei Fleurette (aşa o numea 
el pe Flore) şi-şi uitase toate proiectele de viitor. Asta ţinea 
de mai bine de şase luni. Şi cu fiecare zi, punga i se golea 
puţin câte puţin. 

Viaţa cavalerului de Passavant era mult mai lungă, mult 
mai plină de evenimente tragice, de lupte homerice. Avu de 
povestit timp îndelungat tânărului său prieten care, 
tremurând de entuziasm, nu se mai sătura să-l asculte. Şi 
încă seniorul de Passavant nu-i povesti totul. Cred că vom 
face mai bine dacă vom lăsa cele două personaje să 
vorbească chiar ele. Aşa se vor explica anumite aluzii, unele 
mici amănunte, care altfel ar părea obscure. 


— Trebuie să vă spun, baroane, că la zece ani, orfan de 
ambii părinţi, m-am trezit singur pe lume, fiindu-mi stăpân 
absolut, deoarece nu aveam nici o rudă. La doisprezece ani 
am fost închis în Turnul Huidelonne care, după câte ştii, 
este închisoarea palatului Saint-Pol. Acolo am stat 
doisprezece ani. 

— Doisprezece ani! sări lalazar. Şi ce crimă, un copil de 
doisprezece ani, ar fi putut s-o comită meritând o astfel de 
îngrozitoare pedeapsă? 

— O crimă de neiertat, explică Passavant cu surâsul său 
ironic. Am fost martorul unei trădări, agravate de o 
capcană, de asasinat şi de răpirea unui copil, totul agravat 
cu un sacrilegiu. Şi toate acestea au fost comise de doamna 
Isabeau de Baviere şi de monseniorul Jean de Burgundia, 
pe atunci conte de Nevers... Dumnezeu să-l ţină în viaţă 
până când ne vom termina socotelile. 

— Te rog, cavalere, explicaţi-mi. Despre ce crimă, despre 
ce sacrilegiu vorbiţi? 

— Fie, consimţi Passavant, întunecându-se, ca şi când 
acele amintiri i-ar fi aţâţat ura. La conacul meu se afla o 
tânără, Laurence d'Ambrun, pe care o iubeam şi o veneram 
ca pe o soră mai mare. Laurence d'Ambrun a fost sedusă şi 
abandonată de Jean de Burgundia. După aceasta, se refugie 
la mine împreună cu copilul său, micuța Roselys... fiica lui 
Jean de Burgundia. Cum a aflat Isabeau de această 
întâmplare?... Nu contează. A aflat, şi de aici toată 
nefericirea. Prin trădare, minciuni şi ameninţări, a convins- 
o pe Laurence d'Ambrun să consimtă să se căsătorească cu 
Jean de Burgundia. 

— Asta ca să dea un nume copilului. 

— Poate că da. Dar Jean de Burgundia era căsătorit, şi 
soţia sa trăia. Dar Laurence d'Ambrun nu ştia asta. 

— Dar ducele ştia!... Şi totuşi a consimţit!... Acum înţeleg 
despre ce sacrilegiu e vorba. 

— Ceremonia nupţială, continuă Passavant, a avut loc 
noaptea, în capela conacului meu, pe care-l puteţi vedea de 


aici, deoarece se află chiar în faţa hanului. Odată sfârşit 
sacrilegiul, Jean de Burgundia o înjunghie pe Laurence 
d'Ambrun şi distruse toate dovezile crimei... Sau cel puţin 
aşa a crezut el. Dar în graba sa a uitat de un act pe care eu 
l-am păstrat cu grijă. Din cauza asta n-au îndrăznit să mă 
ucidă: nu ştiau cui lăsasem actul... Aşa încât, copil fiind, m- 
au închis într-o celulă din turnul Huidelonne, gândindu-se 
că voi ceda. 

— Şi micuța Roselys, ce s-a întâmplat cu ea? 

— S-a întâmplat că o mare doamnă, cu o inimă generoasă, 
a smuls-o morţii, deoarece era grav bolnavă. Şi această 
nobilă doamnă, neputând s-o înfieze chiar ea, ceru unui 
viteaz gentilom s-o adopte: seniorul de Champdivers. Aşa 
încât, Roselys d'Ambrun deveni Odette de Champdivers. 

— Spuneţi-mi cavalere, cum aţi reuşit să ieşiţi din turnul 
Huidelonne? Fiindcă aţi ieşit, pe toţi dracii, şi vă aflaţi în 
faţa mea. 

— I-o datorez lui Roselys, sau Odette de Champdivers, 
care, însoţită de regele Carol VI, a coborât într-o noapte în 
infernul în care eram închis şi mi-a deschis uşa. 

— Spune-mi, te rog, cavalere, cum, în pofida reginei 
Isabeau şi a lui Jean de Burgundia, v-aţi putut căsători cu 
aceea pe care o iubeaţi. Fiindcă aţi luat-o de soţie sunt 
sigur de asta. 

— Căsătoria mea cu Roselys d'Ambrun, sau Odette de 
Champdivers, a fost celebrată în biserica Saint-Jacques de 
la Boucherie, acum unsprezece ani. Şi trebuie să vă spun că 
mama Roselys-ei, Laurence d'Ambrun, n-a murit în urma 
loviturii de pumnal a ducelui. A fost salvată de un personaj 
misterios şi sinistru, eminenţă cenuşie a reginei Isabeau, 
din faţa căruia toată lumea se dădea înapoi, înspăimântată, 
fiindcă îl credeau vrăjitor şi care se numea Saitano. 

— Aha! făcu Talazar aruncând o privire spre camera în 
care Brancaillon supraveghea prin lucarnă, faimosul 
vrăjitor care vă terorizează, nu ştiu în ce fel, viteazul 
scutier. 


— Chiar aşa, aprobă Passavant. Deci, acest Saitano, pe 
care nu-l judec, cu toate că a vrut de mai multe ori să mă 
ucidă, acest Saitano era un savant, un mare savant, care a 
salvato pe mama Roselys-ei. Soţia mea, mama ei şi cu mine, 
am plecat să ne ascundem fericirea la conacul 
Champdivers. 

Passavant tăcu o secundă, timp în care rămase cu ochii 
închişi, rememorând fără îndoială, zilele fericite pe care le 
trăise lângă iubita sa soţie. 

— Fericirea asta, reluă el, n-a durat decât şase luni. După 
acest răstimp, sănătatea Roselys-ei începu să lase de dorit. 
La început a fost ceva uşor, căruia mama ei şi cu mine nu i- 
am dat prea mare importanţă, fiindcă amândoi credeam că 
i vorba de sarcină. Dar răul se agravă şi o boală cumplită, 
fulgerătoare, păru că se abate asupra sărmanei mele soţii. 
În mai puţin de o săptămână, ravagiile cauzate de boala 
nemiloasă fură atât de înfricoşătoare, încât eu, pe jumătate 
nebun de durere, m-am suit pe cal şi am plecat în căutarea 
lui Saitano. El singur mi se părea potrivit s-o salveze. Şi 
fatalitatea fu împotriva mea: am pierdut trei zile pentru a-l 
găsi pe bătrânul savant şi pentru a-l aduce la mine. 
Consultaţia a durat destul de mult timp. După care ne linişti 
pe toţi: pe bolnavă, pe mama sa şi pe mine. Dar după asta 
mă luă cu el să facem o plimbare prin grădină. Şi acolo îmi 
dezvălui adevărul sinistru şi înfricoşător: Roselys murea. 
Roselys nu mai avea de trăit decât câteva zile. Saitano, el 
însuşi, cu toată ştiinţa sa, se vedea neputincios. 

— Bea o gură, cavalere, îl întrerupse Talazar, să bem 
împreună. Povestea voastră m-a răvăşit într-atât, încât simt 
cum gâtul îmi ia foc. 

Ciocniră paharele cu gravitate şi le goliră dintr-o 
sorbitură. Şi Passavant continuă: 

— Cu câtva timp mai înainte, Roselys dăduse de pomană 
unui cerşetor. Acel cerşetor, pe care nu l-am mai văzut 
niciodată, pentru a-şi arăta recunoştinţa, reveni a doua zi şi 
aduse un buchet modest de flori de câmp, în mijlocul căruia 


se afla un trandafir magnific, de un roşu aprins. Roselys 
luase trandafirul şi-l mirosise cu nesaţ de câteva ori... Şia 
doua zi se arătaseră primele simptome ale bolii. Auzind 
acestea, Saitano surâse. Ceru să vadă trandafirul pe care-l 
găsi în vasul în care-l pusese Roselys. Era ofilit, negru, ca şi 
când ar fi fost ars. Nu-i aruncă decât o privire şi înţelese 
totul. Luă floarea, îmi făcu semn să-l urmez, şi merse în 
grădină unde o îngropă. 

— Trandafirul acesta, îmi spuse el, a fost otrăvit. Otrava cu 
care a fost îmbibat o cunosc mai bine ca oricare altul... 
având în vedere că eu am pregătit-o. 

— Atunci, strigai eu, Roselys e salvată! Sunt sigur că aveţi 
antidotul. 

— Da, replică Saitano, clătinând din cap, dar e târziu 
acum... am întârziat cu câteva zile. Dar n-are importanţă, 
voi face tot ceea ce-i omeneşte posibil ca să o salvez. 

Şi savantul se instală la noi, luptând zi de zi împotriva bolii. 

— Ei bine, şi a reuşit? întrebă neliniştit Talazar. 

— Roselys a zăcut încă un an, după care s-a stins în braţele 
mele. Asta-i tot ce-a putut face bătrânul savant. 

— Şi ce-a mai urmat după asta, domnule? 

— A urmat că, Laurence d'Ambrun, care nu trăia decât 
prin fiica ei şi pentru fiica ei, zdrobită de altfel şi de timpul 
îndelungat consumat cu îngrijirea bolnavei, a murit în mai 
puţin de două săptămâni, şi eu am rămas singur... Singur 
cu Saitano, care încă nu mă părăsise, fiindcă ghicise cele ce 
vor urma. 

— Ce anume, cavalere? 

— Foarte simplu: voiam să mă sinucid cu propria-mi spadă, 
când Saitano, care mă supraveghea îndeaproape fără ca eu 
să bănui ceva, mi-a smuls-o din mână şi mi-a spus: 

— Seniore de Passavant, aveţi ceva mai bun de făcut decât 
să vă sinucideţi. 

— Şi ce anume? urlai eu, furios. 

— Să o răzbunaţi pe Roselys, răspunse Saitano. 


— Bravo! sări în sus Talazar, pentru asta încep să-l 
îndrăgesc pe bătrânul savant pe care-l cred plin de bun- 
simţ. 

— Aşa încât puteţi să vă închipuiţi că mi-am luat spada şi 
am băgat-o la loc în teacă aţintind asupra lui Saitano nişte 
priviri încât nu mai era nevoie de vorbe. 

— Cavalere, îmi spuse bătrânul savant, n-am preparat 
decât un singur flacon din această otravă. Numai unul 
singur, şi nu mai mare decât o unghie. Flaconul acesta l-am 
înmânat doamnei Isabeau de Bavitre. În ce priveşte 
cerşetorul care a adus buchetul otrăvit şi apoi nu a mai fost 
văzut... căutaţi în jurul lui Jean de Burgundia şi veţi găsi. 

După ce-mi spuse toate acestea, Saitano, sigur că de-acum 
înainte nu mă mai voi atinge de viaţa mea, m-a părăsit. Şi 
eu, eu m-am pus pe căutat. 

— Şi aţi găsit ceva, cavalere? 

— Cred că da, făcu Passavant cu un surâs înfricoşător. 

— Ei bine! sări în sus de bucurie Talazar, atunci ne vom 
bate, pe coarnele diavolului! Bătaie pe viaţă şi pe moarte. 
Cavalere, cred că însuşi bunul Dumnezeu ne-a condus unul 
spre altul. 

— Ei na, surâse Passavant, care părea că-şi regăsise 
calmul, chiar mai adineauri îl renegaţi pe Dumnezeu. Şi 
acum credeţi în el. Ce dracu', iubitule, nu sunteţi 
consecvent cu voi înşivă. 

Talazar rămase interzis un moment, după care izbucni în 
hohote de râs. 

Cam aşa îşi petreceau timpul cât au stat închişi în casă în 
mod voit. De altfel, trebuie să spunem că Passavant nu 
spunea decât ceea ce voia el să spună. După patru zile de 
asemenea existenţă, celor doi li se părea că se cunosc de 
când lumea, şi se simțeau uniţi de o afecţiune aproape 
fraternă. 

În acea zi, care era a 21-una din lună, şi a patra de când 
dispăruse Robin, Talazar exclamă deodată: 


— Cavalere, încă nu mi-aţi spus ce semnificaţie are 
povestea cu mortul care nu moare niciodată, şi despre care 
aţi vorbit de atâtea ori cu Brancaillon care, la rândul lui, mă 
făcea să cred că aş fi cel din urmă om de pe pământ dacă n- 
aş crede în ea. Şi apoi, dacă îmi amintesc eu bine, în 
această poveste era vorba de o masă de marmură, de o 
gheară de oţel, de un vrăjitor, de un sac, şi în care voi jucaţi 
totdeauna rolul mortului care învie la momentul oportun. 
Ce vrea să spună toate acestea? 

Passavant începu să râdă în hohote. 

— Uite câte întrebări deodată, exclamă el. Dacă sunteţi 
amabil, le voi descâlci pe rând, explicându-vă în acelaşi timp 
misterul lor, care de altfel este foarte simplu. Mai întâi 
mortul care nu moare niciodată: sunt atins de o boală 
ciudată despre care n-am vorbit nimănui până acum, decât 
lui Saitano, care mi-a explicat lucrul în nişte termeni atât de 
ciudaţi... încât n-am priceput nimic din ei. Pe scurt, iată 
despre ce-i vorba... când mă aflu sub imperiul unei emoţii 
violente, mi se întâmplă deseori să rămân ţeapăn. După cât 
pot vedea cei din jur, nu mai simt nimic, părându-li-se că au 
de-a face cu un cadavru. De altfel, chiar cu rigiditatea şi 
insensibilitatea unui cadavru, mai mult, se pare că nici 
bătăile inimii nu mi se mai simt. Pe scurt, par un cadavru. Şi 
totuşi, nu sunt mort, deoarece aud şi văd tot ce se întâmplă 
în jurul meu. Numai că mi-e imposibil să vorbesc, să fac 
orice mişcare, chiar şi să clipesc. Asta până când ciudata 
paralizie dispare tot aşa cum a venit. 

— Drace, făcu Ialazar, neliniştit, dar ştiţi că o asemenea 
boală este extrem de neliniştitoare? S-ar putea că, dacă 
indivizii vă cred mort, să se hotărască să vă 
înmormânteze... de viu... Ar fi înfricoşător. 

— Asta este, n-am ce face, declară liniştit Passavant. Deci, 
Brancaillon, văzându-mă de câteva ori în această stare, a 
încercat să-şi explice situaţia. Şi cum nu este un savant, a 
găsit-o pe aceea cu mortul care nu moare. 


— Atunci, cavalere, înseamnă că vă aflaţi în acea stare 
când v-au scos din pivniţa doamnei Isabeau? 

— Probabil. 

— Şi v-aţi trezit chiar la timp, altfel aţi fi fost înecat. 

— Ba nu, făcu Passavant cu aerul său naiv, fiindcă vă aflaţi 
acolo. 

— Aha! făcu Talazar interzis. 

Am uitat să vă spunem că Brancaillon îi părăsise de două 
zile, plecând spre nu ştim care destinaţie, însărcinat, 
fireşte, cu vreo misiune misterioasă. 

În această dimineaţă, pe când Passavant isprăvea de 
povestit câteva din aventurile sale din tinereţe, uşa camerei 
lor se deschise uşor, împinsă de uriaşul scutier, care se 
trase într-o parte pentru a face loc unui individ cam tot atât 
de uriaş şi care-şi avea faţa ascunsă în gulerul mantalei. 

XIX. AVENTURIERUL BRETON. 

Noul venit cobori gulerul mantalei descoperindu-şi faţa 
aspră, împodobită de o mustață uriaşă. Faţa lui arăta că 
omul trecuse cu puţin de cincizeci de ani. Acest personaj 
unea în el toate calităţile pentru a deveni înspăimântor: faţa 
aspră, voce tunătoare, maniere violente, gesturi bruşte şi 
ample. 

Alergă la Passavant şi-l strânse în braţe mai să-l sufoce, 
manifestând o bucurie zgomotoasă dar în mod vizibil 
sinceră. Şi-n timpul acesta tună: 

— Pe toţi dracii! pe maţele diavolilor! pe cornele dracilor! 
cavalere, sunt atât de fericit să vă reîntâlnesc! Sunt ani 
lungi de când nu ne-am mai văzut, şi credeam că l-aţi uitat 
pe vechiul vostru prieten, Tanneguy se Châtel. 

Passavant suportă cu eroism îmbrăţişarea fără să 
crâcnească, admirat fiind pentru aceasta de Talazar, 
înapoind-o cu o tot atât de mare vigoare, ceea ce demonstra 
o afecţiune reală. Dar asta nu-l împiedică să spună pe un 
ton naiv, care-i era propriu numai lui: 

— Sunt profund înduioşat de bunăvoința pe care mi-o 
arătaţi, domnule mareşal. 


— Bunăvoinţă!... Domnule mareşal!... izbucni Tanneguy, 
încruntându-se. Haida-de! cavalere, mie-mi vorbiţi aşa? 

— Fără-ndoială, spuse Passavant pe acelaşi ton. Nu sunteţi 
voi mareşalul de arme ale monseniorului delfin, căpitan 
general de Champagne, de Brie, şi ale tuturor ținuturilor de 
dincolo de Sena? Şef suprem al Armagnac-ilor? 

Tanneguy îl privi în faţă ca şi când ar fi fost gata să-l 
mănânce, după care izbucni: 

— Pe toţi dracii!... Dacă oricare altul decât voi mi-ar fi 
vorbit aşa, mi-aş fi spus: lată un om care crapă de invidie, 
un om de care trebuie să te debarasezi... şi am fi mers să ne 
explicăm într-un loc mai retras, cu spada în mână. Dar pe 
voi, cavalere, vă ştiu deasupra unor asemenea sentimente 
care ne domină aproape pe toţi. Şi cred, pe coarnele 
dracilor! că pur şi simplu aţi râs de mine. Asta ar fi costat şi 
mai scump pe oricare altul decât dumneata. 

Cavalerul îi apucă mâna şi i-o strânse puternic: 

— Ştiu, spuse el cu un aer serios, şi vă cer iertare, 
căpitane. Am făcut o glumă proastă. 

— Ei, asta-i acum! bubui Tanneguy, înveselit. Şi eu îmi 
spuneam: Pe toţi dracii, mi l-au schimbat oare pe Passavant 
al meu? 

Passavant făcu un semn lui Brancaillon, care, liniştit acum 
şi cu faţa numai zâmbet, ieşi afară din cameră. După care, 
cavalerul făcu prezentările între Talazar şi Tanneguy: 

— Baronul Milon de Talazar... Puteţi vorbi liniştit în faţa 
lui, căpitane, având în vedere că mă secondează în afacerea 
despre care scutierul meu v-a vorbit... Căpitanul Tanneguy 
du Châtel, unul din vitejii care m-au salvat de la moarte 
atunci când mă aflam pe scara eşafodului. V-am povestit 
acea aventură. 

— Reputația de îndrăzneală şi de vitejie a seniorului 
Tanneguy du Châtel îmi era cunoscută, spuse Talazar 
înclinându-se. Văd acum că ea este cu mult sub realitate. 

— De ce asta, tinere? întrebă Tanneguy, vizibil flatat. 


— Fiindcă trebuie să fii de o vitejie fără seamăn pentru a 
îndrăzni să te prezinţi în plină zi în oraşul în care, ani în şir 
ai fost comandantul jandarmilor şi unde, în consecinţă, eşti 
cunoscut de toată lumea, oraşul fiind acum în mâinile celor 
mai înverşunaţi duşmani care au pus un premiu mare pe 
capul tău. 

— Tinere, declară Tanneguy, sensibil la compliment, aveţi o 
figură care-mi place mult. Şi fiindcă sunteţi prietenul 
cavalerului, din acest moment sunteţi şi prietenul meu. Să 
ne strângem mâinile, pe toţi dracii! 

Şi întorcându-se spre Passavant: 

— Cavalere, nu dispun decât de o oră. Sunt aşteptat la ora 
nouă pentru o afacere urgentă, având în vedere că este 
vorba de bani. 

Tanneguy explică oaspeţilor săi scopul vizitei: 

— Nici nu-ţi poţi închipui, cavalere, cât de fericit sunt 
ştiindu-vă de partea noastră. Aşa încât, după cum vedeţi, n- 
am vrut să las nimănui onoarea de a trata cu voi această 
afacere. Şi am alergat într-un suflet pentru a vă spune: 
Pune-ţi chiar voi condiţiile, prietene. Oricare ar fi ele, vă 
asigur în numele Delfinului că vor fi îndeplinite. 

— Cum? exclamă Passavant pe tonul său naiv, numai 
pentru atâta lucru v-aţi riscat capul? 

— Pentru asta... şi pentru încă altceva. 

— Dar, iubite prieten, cine te-a făcut să crezi că aş dori să 
intru în serviciul delfinului? 

— Păi, spuse Tanneguy interzis, scutierul vostru. 

— Brancaillon, strigă Passavant cu severitate, deschizând 
uşa, animalule, ce-ai spus seniorului du Châtel? 

— Eu!... Eu... Tunete şi trăsnete! protestă Brancaillon, 
gata să se sufoce. 

— Permiteţi, rectifică Tanneguy, scutierul vostru a venit să- 
mi ceară un permis de liberă trecere pentru voi. Şi atunci 
am crezut că v-aţi hotărât să vă alăturaţi nouă. Şi cu un 
regret vizibil: Pe toţi dracii, cred că m-am înşelat! 

— Da, declară cu sinceritate Passavant. 


Tanneguy îşi potoli necazul cu o serie de înjurături în care 
diavolul juca rolul preponderent. 

— În sfârşit, suspină el, pentru că n-am nici un mijloc de a 
vă convinge, să nu mai vorbim despre asta. Spuneţi-mi ce 
aşteptaţi din partea mea. 

— Păi, spuse Passavant, aş dori un ordin care să-mi 
permită să circul în libertate pe teritoriul Delfinului şi, dacă 
este cazul, să pot da ordine oricărui ofiţer. 

Tanneguy scotoci în buzunar şi scoase un pergament pe 
care-l întinse cavalerului, spunându-i: 

— lată ceea ce mi-aţi cerut. 

Passavant îl citi cu atenţie şi-l strecură în tunică, spunând 
simplu: 

— E perfect. 

După ce aşteptă câteva momente, văzând că nu capătă nici 
o explicaţie, Tanneguy izbucni: 

— Pe coarnele diavolului! Doar nu vreţi să mă faceţi să 
cred că aţi cerut ordinul ăsta în scop personal? 

— Nu, surâse Passavant, un pic răutăcios, e pentru 
serviciul Delfinului. 

— Dacă-i aşa, spuse Tanneguy, devenit deodată grav, 
explicaţi-mi cum se face că, refuzând să intraţi în serviciul 
Delfinului... intraţi totuşi în serviciul lui. 

— Dar nu intru deloc în serviciul său, exclamă Passavant. 
Nu-l cunosc pe acest copil, şi nici nu vreau să-l văd... decât 
dacă este absolut necesar... pentru el. Baronul de Talazar şi 
cu mine ne aruncăm într-o aventură. Care va dura atât cât 
va dura. Dar nu vrem să ne angajăm la mai mult, având în 
vedere că avem şi altceva de făcut. Nu dorim nici ca 
anturajul prinţului să ne pună beţe-n roate în ceea ce vrem 
noi să întreprindem. 

— În mod sigur, spuse Tanneguy, întunecat, asupra 
monseniorului atârnă o ameninţare. N-ar fi mai simplu şi 
mai prudent să-mi spuneţi tot ceea ce ştiţi? 

— E foarte drept ceea ce spuneţi, căpitane, replică 
Passavant cu puţină răceală în glas. Ei! Pe sfântul 


Dumnezeu, dacă aş fi ştiut ceva sigur, v-aş fi spus-o deja! 
Din nefericire, ştiu şi eu tot atât cât ştiţi şi voi. 

— Fie, acceptă Tanneguy, să rămânem în ceaţă, fiindcă nici 
voi nu ştiţi ceva precis. Asta nu mă opreşte să vă mulţumesc 
pentru avertisment. Şi totuşi, vă cunosc mult prea bine 
pentru a nu înţelege că, din momentul în care aţi hotărât să 
intraţi în luptă, ameninţarea, de oriunde ar veni ea şi oricât 
de nesigură ar fi, trebuie luată în consideraţie. În 
consecinţă, sper să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă şi eu, 
dinspre partea mea, îmi voi lua unele precauţii. 

— "Tocmai voiam să vă sfătuiesc asta, spuse repede 
Passavant. Vegheaţi cu mare atenţie şi mai ales asupra 
persoanei Delfinului. Când voi veni, nimeni nu trebuie să 
bănuiască motivele vizitei mele, mai ales tânărul prinţ. Sunt 
prietenul vostru şi am venit să vă fac o vizită care se va 
prelungi un timp oarecare. Explicaţia asta trebuie să-i 
mulţumească pe toţi, inclusiv pe Delfin. Dar, la urma-urmei, 
cine ştie? Poate că nu voi fi nevoit să ajung până la Melun; 
poate că nici nu va fi nevoie să ajung nici măcar pe 
teritoriul monseniorului. 

— Am priceput, îl asigură Tanneguy, vizibil mulţumit. Vreţi 
să vă spun ce idee mi-a venit, cavalere? 

— Spuneţi-o. 

— Ei bine! Atâta timp cât vă aflaţi în preajma lui Jean de 
Burgundia sunt liniştit: nu va putea face nimic. Fiindcă 
ameninţarea, din partea lui vine. 

— Asta este sigur. 

— Şi acum, aş comite o indiscreţie dacă v-aş întreba de ce 
interveniţi cu atâta generozitate în apărarea Delfinului 
pentru care de altfel nu nutriţi o simpatie prea mare?... Sau 
cel puţin aşa mi se pare. 

— Ei aş! făcu Passavant, în afacerea asta acţionez în 
folosul meu. 

Şi schimbând tonul: 

— Când vă întoarceţi la Melun? 

— Mâine dimineaţă, imediat ce porţile vor fi deschise. 


— Şi atunci, de ce nu acceptaţi ospitalitatea mea? 

— Vă mulţumesc mult, şi încă din toată inima, dar am 
atâtea de făcut. Nu uitaţi, cavalere, că sunt şeful unei 
partide... şi nu-mi mai aparţin. Şi stau şi mă întreb dacă din 
noi doi nu cumva dumneata eşti înțeleptul şi eu nebunul. 

Passavant surâse cu blândeţe şi nu mai insistă. 

Aventurierii noştri se mai îmbrăţişară încă o dată. 
Tanneguy strânse mâna lui Talazar, care jucase în această 
întâlnire rolul martorului tăcut, şi plecă grăbit. 

Să-l urmărim. 

Fără nici o altă precauţie, în afară de aceea de a-şi acoperi 
faţa cu una din pulpanele mantalei, cu acelaşi pas hotărât, 
Tanneguy cobori strada Saint-Martin, traversă Sena şi, 
culme a îndrăznelii, intră vitejeşte în incinta palatului. 

Ajuns acolo, merse şi bătu în uşa jupânului Mercerot. 
Imediat fu introdus de Simonne, care, fără îndoială, primise 
ordine în acest sens. 

Lucru curios, negustorul, care tratase de la egal la egal cu 
regina Isabeau şi ducele de Burgundia, se arătă acum mult 
mai respectuos, aproape umil. Cu glas neliniştit, în timp ce-i 
oferea un fotoliu, rosti: 

— Cum, monseniore, aţi venit chiar dumneavoastră? Ce 
imprudenţă! 

— Ei, pe dracu! spuse nepăsător Tanneguy, suma după 
care am venit e destul de importantă pentru a-mi risca 
pielea. 

Şi, scoțând de sub veston câteva hârtii, le întinse pe masă, 
în faţa negustorului, spunând: 

— Iată scrisorile care mă acreditează. lată semnăturile şi 
garanţiile pe care le-aţi cerut. Verificaţi, vă rog. 

Jupân Mercerot luă hârtiile una câte una, le studie cu 
atenţie şi punându-le la loc, spuse: 

— Totul e în regulă. Nu-mi rămâne decât să vă dau banii. 

Se aşeză la masă, luă o pană şi întrebă: 

— În care din oraşe doriţi să încasaţi acele cinci sute de 
mii de livre pe care monseniorul Delfin a făcut onoarea să le 


împrumute de la cei pe care-i reprezint? 


— La Melun, jupâne, dacă se poate. 

— Se poate, îl asigură negustorul. 

Şi începu să scrie. Semnă, puse un sigiliu special, îl reciti 
cu atenţie şi-l întinse lui Tanneguy, spunându-i: 

— Înmânând acest pergament persoanei de la adresa 
indicată, vi se va da oricând doriţi suma convenită. 

Tanneguy luă pergamentul şi-l privi neliniştit şi încântat 
totodată. 

— Aşa încât, jupâne, dacă aş pierde acest pergament, aş 
pierde cele cincizeci de mii de livre? 

— De bună seamă. 

— Şi cel care-l va găsi, oricine ar fi el, n-ar avea decât să 
se prezinte la adresa indicată pentru a ridica suma? 

— Sigur că da, fiindcă scrisoarea nu menţionează nici un 
nume. 

— Drace! Drace!... Dar asta-i neliniştitor! 

— De ce? păru că se miră negustorul. 

Şi cu ironie uşoară: 

— Dacă aţi avea nefericirea de a pierde scrisoarea, n-aţi 
avea decât să mă avertizaţi imediat şi eu voi trimite un 
ordin corespondentului meu, care nu va mai plăti nimănui. 

— Da, dar, observă cu mult bun simţ Tanneguy, până când 
vă voi avertiza eu, şi până când, la rândul vostru, vă veţi 
avertiza corespondentul, individul ar avea timpul să 
încaseze suma şi să dispară. În fine, nu contează, să lăsăm 
lucrurile aşa cum sunt. Voi face totul să nu pierd 
pergamentul, asta-i totul. 

Spunând astea, ascunse cu grijă pergamentul sub tunică şi 
aşteptă. 

Jupân Mercerot scoase dintr-un sertar patru diamante 
magnifice pe care i le întinse, spunându-i: 

— Şi iată şi restul. 

Tanneguy admiră pietrele, şi cu un suspin le ascunse în 
adâncul buzunarului. După ce isprăvi, se sculă şi ieşi însoţit 
de negustor care nu-l părăsi până nu-l văzu ieşind pe 
poarta incintei Palatului. 


Abia atunci se întoarse acasă, frecându-şi mâinile ca unul 
care a încheiat o afacere grozavă. Intră într-o curte mică 
alăturată locuinţei. Aici se afla o căruţă solidă la care erau 
înhămaţi doi catări. Alături de căruţă stăteau doi vlăjgani 
care căscau de mama locului. 

Jupân Mercerot deschise uşa unui fel de grajd. Pe jos se 
aflau aliniaţi mai mulţi saci plini. Cei doi vlăjgani îi urcară în 
căruţă şi-i acoperiră cu paie. 

Pe la amiază, negustorul, supraveghindu-i pe cei doi 
vlăjgani care conduceau căruţa, porni la drum. Se duseră la 
palatul de Burgundia. 

Tanneguy traversă Cite şi oraşul fără să i se întâmple 
nimic. Ajuns în strada Saint-Antoine, intră într-o clădire 
frumoasă situată lângă palatul comandantului, la doi paşi de 
strada Saint-Pol. 

O cameristă tânără şi frumoasă îi ieşi în întâmpinare şi 
Tanneguy îi spuse doar un cuvânt: 

— Melun. 

Frumoasa cameristă îl introduse într-o cameră mobilată cu 
o eleganţă rafinată care trăda mâna expertă a unei femei. 
Şi femeia intră aproape imediat. Nu era altcineva decât 
doamna de Giac, pe care am mai văzut-o chiar la începututl 
acestei poveşti. 

XX. O PERECHE PE CINSTE. 

După obligatoriul schimb de politeţuri, complimente şi 
felicitări, la mare cinste în acea vreme, Tanneguy începu: 

— Doamnă, mesagerul pe care aţi avut cinstea a mi-l 
trimite, mi-a împărtăşit sentimentele de respect şi 
devotament care le nutriţi faţă de monseniorul Delfin. În 
afară de aceasta mi-a mai spus că sunteţi dispusă să daţi un 
preţios ajutor partidei noastre. Aşa este, doamnă? Nu 
cumva mesagerul vostru a exagerat sau a denaturat 
cuvintele voastre? 

Cu o gravitate care constrasta enorm de mult cu 
atitudinea ei uşuratică de care dădea dovadă mai tot 
timpul, doamna de Giac confirmă: 


— Domnule, mesagerul meu n-a exagerat deloc, şi vă repet 
ceea ce el v-a spus din partea mea: în ciuda strânselor mele 
legături cu monseniorul duce de Burgundia, nu am uitat că 
obârşia mea este Franţa, şi nu Burgundia. Şi asta mă face 
să fiu un supus credincios suveranului meu natural, care 
este monseniorul Delfin. Vă solicit deci să mă folosiţi cum 
credeţi că este mai bine pentru a duce la o pace onorabilă şi 
durabilă între partidele noastre. Problema este dacă şi 
dumneavoastră sunteţi partizanul unei asemenea păci de 
care ţara noastră are atâta nevoie acum. 

— Bineînţeles, doamnă, exclamă energic Tanneguy. 
Dovadă este faptul că luând oferta voastră în serios, l-am 
anunţat imediat pe monseniorul. Delfinul, doamnă, este din 
felul său mult prea indolent aşa încât urăşte din tot sufletul 
războiul şi oboseala pe care-l impune acest fapt. Deci este 
un paşnic prin definiţie. Dotat cu o inteligenţă remarcabil 
de vie şi de ascuţită pentru vârsta sa, a înţeles foarte bine 
avantajul de a se apropia de o persoană care are o influenţă 
atât de mare în faţa ducelui de Burgundia, având în vedere 
că ea este... 

Şi aici, viteazul Tanneguy se opri, încurcat de ce urma să 
spună. 

Cu vitejie şi cu o demnitate care impunea, doamna de Giac 
continuă în locul lui. 

— Având în vedere că ea este amanta lui. O puteţi spune 
fără teama de a mă răni, domnule, mai ales că în această 
calitate am tratat cu dumneavoastră. 

Tanneguy păru uşurat. Se înclină cu respect. 

— Este într-adevăr o plăcere să discuţi cu o doamnă nobilă 
atât de sinceră şi de vitează, pe cât de frumoasă, tot pe atât 
de spirituală, spuse el. Deci, vă spun, doamnă, că 
monseniorul a înţeles asta foarte bine şi m-a însărcinat să 
vă asigur de suverana sa bunăvoință şi să vă rog să 
acceptaţi aceste câteva pietre în semn de prietenie şi 
recunoştinţă. 


Spunând aceste cuvinte, Tanneguy scoase cele patru 
diamante ce-i fuseseră date de jupân Mercerot. 

— Fie, consimţi doamna de Giac, cu un aer de 
condescendenţă suverană. 

Luă preţioasele pietre, le aruncă o privire distrată şi le 
puse neglijent pe o măsuţă. 

— Aşa deci, doamnă, reluă lanneguy, vreţi ca de acum 
înainte să acţionaţi în aşa fel încât să-l faceţi pe duce să 
accepte în principiu o întrevedere cu Delfinul. 

— Am promis-o, domnule. Imediat ce-mi va părea că 
ducele se află în dispoziţia necesară, vă voi aviza fără 
întârziere. 

— Vă doresc, doamnă, ca aceasta să se întâmple cât mai 
curând. Şi credeţi-mă, intrând în această afacere, aduceţi 
însemnate servicii ambilor prinți. 

Cu acea graţie desăvârşită pe care o posedau cavalerii de 
altădată, Tanneguy se înclină şi depuse un sărut pe mâna 
care-i fusese întinsă. Şi-i promise surâzând: 

— Ca orice femeie frumoasă, trebuie să iubiţi, doamnă, 
bijuteriile frumoase. Nu uitaţi, vă rog, că dacă veţi reuşi, 
monseniorul are rezervate câteva bijuterii pe lângă care 
cele patru diamante pe care am avut onoarea de a vi le 
remite, nu sunt decât nişte pietre oarecare, găsite pe drum. 

Şi ieşi spunându-şi: „Să fie al naibii, am făcut-o şi p-asta. A 
fost scump, dar achiziţia e importantă. Am acuma doi ochi şi 
două urechi pe lângă Jean de Burgundia, în intimitatea lui. 
Doamna de Giac pretinde că nu va trăda pe cel care-l 
iubeşte. E posibil. Dar cum ştiu că acesta nu este şi n-a fost 
niciodată aşa cum îşi spune, Jean fără de Teamă, e clar că 
ea va vorbi atunci când voi dori eu... cu condiţia să fixez 
preţul cuvenit.” 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, doamna de Giac se 
repezi la diamantele pe care cu atâta nepăsare le pusese pe 
măsuţă. Le luă cu o mână tremurândă şi le privi pe toate 
feţele, citindu-i-se în priviri o bucurie enormă. După ce le 
admiră timp îndelungat strălucirea perfectă şi puritatea, le 


băgă în punga pe care, potrivit modei timpului, o purta 
atârnată de centură, şi ieşi cu pasul ei vioi de care dădea 
dovadă în public. 

În mai puţin de un sfert de oră intră într-o anticameră 
mică a palatului reginei. Seniorul de Giac, soţul său, frezat, 
pomădat, fardat şi mai elegant ca oricând, era singur şi se 
plimba în lung şi-n lat cu paşi nervoşi, posomorât. De cum 
îşi zări nobila consoartă, alergă spre ea şi-o întrebă repede: 

— Ei bine? 

Doamna de Giac îşi deschise punga şi-i arătă diamantele. 

— Uite, spuse ea doar atât. 

De Giac luă diamantele cu delicateţe şi le privi ca un 
cunoscător ce era. Scoase un fluierat admirativ: 

— Drace! Iubita mea, spuse el, seniorul du Châtel ştie cum 
să facă treaba!... E drept că cere şi mult pentru asta! N-are 
importanţă, astea patru diamante valorează foarte bine 
între douăsprezece şi cincisprezece mii de livre. E o sumă 
destul de frumuşică. 

Alese două dintre cele mai frumoase şi le băgă în propria-i 
pungă, înapoindu-le pe celelalte cu aerul că ar fi făcut o 
pomană. 

Doamna de Giac era obişnuită fără îndoială cu aceste 
maniere, deoarece nu protestă în nici un fel. Întrebă doar 
timid: 

— Aşadar, eşti mulţumit, Pierre? 

— Da, destul de mult, nu numai pentru aceste diamante, 
care nici ele nu sunt de disprețuit, dar fiindcă înţeleg că ai 
reuşit din plin în misiunea pe care ţi-am dat-o. 

Se aşeză pe una din canapelele aflate în anticameră, şi cu 
un ton sec, cu aerul său de superioritate dispreţuitoare pe 
care i-o arăta de obicei, îi ordonă după ce-i făcu semn să se 
aşeze lângă el: 

— Povesteşte. 

Ea ascultă cu docilitate şi-i repetă conversaţia, cuvânt cu 
cuvânt. Când termină, de Giac catadicsi să o 
complimenteze: 


— Te-ai descurcat de minune. Trebuie să te descurci până 
la capăt. Ţine-te de promisiunea făcută de a ajunge la o 
întrevedere între duce şi Delfin. Du Châtel are tot interesul 
să ştie ce face, ce spune şi ce gândeşte monseniorul duce. 
Fără îndoială că-ţi va cere informaţii. Cu cât te vei codi mai 
mult... cu atât te va plăti mai mult, şi cu atât mai strălucite 
vor fi propunerile pe care ni le va face. 

După ce o complimentă în acest fel, nu-şi uită nici propria 
persoană. 

— Vezi cât de bună a fost ideea mea, spuse el. Favoarea de 
care te bucuri în faţa monseniorului duce scade pe zi ce 
trece. Dizgraţia poate fi doar amânată, nu şi evitată. 

Şi după ce reflectă o secundă: 

— Totuşi, nu trebuie să ne lăsăm. Vom lupta până la capăt. 
Şi fiindcă pericolul vine dinspre fata acelui negustor, 
înghiţil-ar iadul, trebuie s-o suprimăm... chiar dacă ar 
trebui s-o strâng de gât cu propria mea mână. 

— Să nu cumva să faci asta, exclamă soţia sa, regina nu ţi- 
o va ierta, şi nici eu. 

— E adevărat. Ei bine, fiindcă regina s-a însărcinat chiar 
ea cu afacerea asta, e cazul să se decidă până nu va fi prea 
târziu pentru noi. Şi cum tot te aşteaptă, profită. 

— Voi încerca, promise doamna de Giac. 

Se sculă şi bătu într-un anume fel la uşa camerei reginei. 
După ce Sacrament deschise uşa, intră ca un vârtej, potrivit 
obiceiului său. 

Jean de Burgundia se afla în picioare, în faţa reginei, care 
stătea pe jumătate întinsă pe un divan. Tocmai se 
despărţeau şi Isabeau îi spunea, fixându-l cu o privire 
serioasă: 

— Acţionează cât mai repede, duce. Şi mai ales, nu uita că 
mai înainte de toate, nu trebuie să fim bănuiţi că suntem 
amestecați în afacere. Nu trebuie, mă înţelegeţi, nu trebuie 
ca nimeni să poate spune despre cel ce va da lovitura: „E 
omul lui Jean de Burgundia”. 

Şi ducele, întunecat şi îngrijorat, exclamă: 


— Ei! Doamnă, înţeleg foarte bine ceea ce vreţi să spuneţi. 
Dar credeţi că este atât de uşor de găsit un asemenea om? 
— Duce, spuse grav Isabeau, Evanghelia spune: Caută şi 

vei găsi. 

Şi adresându-se doamnei de Giac, care, respectând 
eticheta, se înclina în faţa ducelui cu cea mai graţioasă 
reverență, îi spuse pe un ton răutăcios: 

— De Giac, n-ai noroc, frumoasa mea. Ducele pleacă ori de 
câte ori apari tu. Se pare că prezenţa ta îl pune pe fugă. 

Şi-şi studie efectul vorbelor sale. 

Ducele se încruntase, aruncând spre cele două femei o 
privire rea. 

Doamna de Giac prinse momentul şi se plânse, pe 
jumătate serios, pe jumătate în glumă: 

— Vai, doamnă! Văd bine că am nefericirea de a displace 
monseniorului. De câtva timp îmi arată o aşa de mare 
răceală, încât sunt îndurerată profund. 

Nemulțumit, ducele arătă totuşi o figură surâzătoare, 
protestând cu amabilitate: 

— Deci, din această cauză nu mai locuiţi în apartamentul 
care vă este destinat în palatul meu? Aflaţi că îmi displăceţi 
atât de puţin, încât doresc să vă reluaţi locul cât mai curând 
cu putinţă. 

Ascunzându-şi bucuria, doamna de Giac se înclină, 
spunând: 

— Ordinele vă vor fi îndeplinite cu bucurie, monseniore, 
chiar de mâine seară. 

Isabeau, care poate provocase cu bună ştiinţă această 
scenă, sublinie cu unul din surâsurile sale provocatoare: 

— Vezi, de Giac, rămâi şi pe mai departe marea preferată, 
şi sunt mulţumită pentru tine, iubita mea. 

Şi cu amabilitate: 

— Duceţi-vă, duce. 

Ducele se retrase. 

Traversând sălile somptuoase ale uriaşului palat al reginei, 
cu un aer sumbru şi gânditor, îşi punea mereu şi mereu 


aceeaşi întrebare: „Unde să găsesc Omul care să consimtă 
să se însărcineze cu această afacere. şi care totodată să nu- 
mi aparţină?” 

„.„„După plecarea ducelui, doamna de Giac se aşeză cu 
familiaritate la picioarele reginei, şi foarte serioasă, fără a- 
şi pierde timpul, atacă: 

— Vedeţi, doamnă? a sosit timpul să acţionăm. Dacă mai 
întârziaţi, dizgraţia mea va fi un plan împlinit atunci când 
veţi dori să interveniţi. 

— Ei, nu, o asigură regina, exagerezi, frumoasa mea. Dar 
totuşi, cred că ai dreptate când spui că a venit vremea să 
acţionez. 

Reflectă câteva secunde, după care spuse: 

— Vino aici, Sacramenit. 

Colosul se apropie şi rămase ţeapăn în faţa celor două 
femei. 

Atunci Isabeau îi dădu unele instrucţiuni, ascultate cu 
sfinţenie. Când termină, îşi fixă privirile pătrunzătoare 
asupra uriaşului şi întrebă: 

— Trebuie să repet? Ai înţeles bine? 

— Am înţeles, doamnă. 

— Vei acţiona mâine, nu-i aşa? 

— Mâine, doamnă. 

Regina se întoarse spre doamna de Giac, căreia nu-i 
scăpase nici un cuvânt, şi-i spuse cu un ton vesel: 

— Eşti mulţumită, frumoasa mea? 

Fără să scoată nici un cuvânt, de Giac luă mâna reginei şi o 
sărută cu o profundă recunoştinţă. 

XXI. SPÂNZURAREA LUI ROBIN $ŞMECHERUL. 

Să ne întoarcem acum la Robin Şmecherul pe care-l 
lăsasem, solid înlănţuit, într-una din temniţele palatului de 
Burgundia. 

Se împliniseră patru zile de când se afla prizonier, şi în 
această zi de 21 iunie, în care se întâmplaseră mai multe 
evenimente pe care tocmai le-am povestit, uşa celulei sale 


se deschise brusc. Un om cu o torţă aprinsă în mână intră în 
celulă. Era chiar Malâtre. 

Malâtre înfipse torţa într-una din găurile aflate în zid, se 
apropie de prizonier şi-i desfăcu cătuşa ce-l ţinea înlănţuit. 
Robin se sculă imediat în picioare, se întinse, făcând să-i 

pârâie încheieturile şi constată cu bucurie că nu era nici 
prea anchilozat, nici prea slăbit de îndelungata-i detenţie. E 
drept că în aceste patru zile fusese hrănit destul de bine. 

— Ei, hai, goleşte-ţi sacul şi spune-mi ce vor să facă cu 
mine. 

Malâtre înţelese spaima de care era cuprins prizonierul şi 
avut neomenia să întârzie răspunsul. Îşi luă un aer 
plângăreţ, în timp ce ochii săi continuau să arate o bucurie 
sălbatică. 

— Ei, hai, voi fi sfâşiat, tras pe roată, ars de viu? Vorbeşte. 

— Spânzurat, viteazul meu Robin, scrâşni Malâtre, doar 
spânzurat. Degeaba l-am rugat pe monseniorul, n-a vrut în 
ruptul capului: „Să fie spânzurat!” s-a încăpățânat să 
spună. 

Robin trase un scuipat în direcţia lui Malătre care 
spumega de furie şi, întorcându-i spatele, se aşeză singur în 
mijlocul escortei. 

Trupa o luă din loc, urmată de Malâtre care scrâşnea. 
Traversară multe coridoare, săli şi curţi. De-a lungul 
drumului, gentilomi, soldaţi şi lachei se alăturau grupului şi- 
l urmau. O execuţie era, la urma-urmei, un spectacol. Şi 
distracţiile erau atât de rare. Nimeni n-ar fi vrut să se lase 
păgubaş. 

Ajunseră în cele din urmă într-o curte mai dosnică în care 
fusese ridicată o spânzurătoare şi curioşii se strânseră în 
jurul ei. Gărzile se îndepărtară, lăsând un spaţiu liber. 
Călăul îl înhăţă pe condamnat, care protestă vehement: 

— Pe coarnele şi copitele diavolilor! Vreţi să mă expediaţi 
aşa, fără ca măcar să mă spovedesc? Sunt creştin şi înainte 
de a fi spânzurat, vreau să-mi aranjez socotelile cu 


Dumnezeu. E vorba de salvarea sufletului meu, pe maţele 
diavolilor! Vreau un popă. 

Malâtre, care uitase să ceară instrucţiuni în această 
privinţă, se scărpina în cap, încurcat. 

— Ascultă, spuse el în cele din urmă, spovedeşte-mi-te mie. 
Voi repeta spovedania ta unui preot, şi dacă el... 

— Vreau un popă, îl întrerupse Robin, vreau un preot 
adevărat, nu sunt un păgân, pe coarnele diavolilor! 

Asta nu înseamnă că Robin ţinea neapărat să se 
spovedească, dar spera să întârzie cât mai mult momentul 
fatal. Să câştige timp într-o asemenea situaţie, poate că 
însemna salvarea sa. Şi se încăpăţâna să ceară preotul cu 
atâta forţă deoarece ştia că acesta este dreptul său şi că 
nimeni nu va îndrăzni să-l încalce fără un ordin formal din 
partea ducelui. 

Dorind s-o sfârşească cât mai repede, Malâtre se grăbi s-o 
facă şi pe asta. Şi pentru a pierde cât mai puţin timp alergă 
chiar el să-l găsească pe preotul reclamat cu atâta 
încăpățânare. Pe când traversa un coridor, dădu piept în 
piept cu ducele. 

Acesta tocmai se întorsese la palat şi, însoţit de Giac, se 
îndrepta spre apartamentul său. Văzându-l pe Malâtre, 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Monseniore, condamnatul vrea un preot. 

— Ce condamnat? se miră ducele. 

— Robin, monseniore. Caraghiosul care trebuie spânzurat 
în dimineaţa asta, potrivit Ordinului dat de domnia voastră. 

Ducele tresări. Numele rostit făcu să-i treacă prin priviri o 
flacără. Se pare că o idee i se născuse în cap. 

Şi cu răceală: 

— Spui că trădătorul ăsta cere un preot? 

— Da, monseniore, şi tocmai mă duceam să caut... 

— În nici un caz, îl întrerupse ducele cu o voce (ăioasă. 
Trădătorul nu merită aşa ceva. Du-te. 


Se îndepărtă indiferent, după ce dădu un ordin lui de Giac, 
care plecă imediat. 

Liniştit şi fericit, Malâtre reluă drumul spre spânzurătoare 
frecându-şi mâinile bucuros. 

În spatele lui, seniorul de Giac, din faţa căruia toţi se 
îndepărtau respectuoşi, se aşeză în primul rând, gata să se 
bucure de spectacol. 

Robin nu părea înfricoşat deloc. Glumea cu călăul şi 
ajutoarele sale. 

Malâtre începu, plângăreţ. 

— Ah! Iubitul meu Robin, fără spovedanie, ăsta-i ordinul 
monseniorului duce. Îndurare! cine ar fi spus că voi avea 
durerea să te văd plecând în felul ăsta! 

Robin îl privi o secundă şi-i scuipă la picioare în semn de 
dispreţ, întorcându-i spatele. 

Mulțimea izbucni în râs: 

Furios, Malâtre ordonă: 

— Să fie spânzurat imediat! 

Cu o grimasă de regret, Robin se resemnă. 

I se puse laţul de gât. Cele două ajutoare începură să 
tragă de funie şi Robin simţi cum se ridică de la pământ. 
Atunci închise ochii şi se cutremură. 

— Opriţi! comandă seniorul de Giac. Ordinul 
monseniorului. 

Călăul şi ajutoarele sale dădură drumul funiei. Robin îşi 
reveni cu greu, deschise înspăimântat ochii şi respiră 
uşurat. 

În acest timp, de Giac, în şoaptă, transmitea ordinele 
ducelui lui Malâtre, verde de furie. Acestea fiind făcute, de 
Giac se îndepărtă nepăsător. 

Robin tocmai privise moartea în faţă cu o vitejie care-i 
atrase admiraţia privitorilor. De-abia acum, în urma opririi 
execuţiei, şocul brusc îl făcu să-şi dea seama ce-ar fi urmat, 
şi se înspăimântă. Îşi simţi fruntea scăldată de o sudoare 
rece şi bolborosi: 

— Cum?... De ce s-au oprit?... Monseniorul m-a iertat...? 


Malâtre se apropie şi-l lămuri: 

— Ah! Bietule Robin, ce idee nefericită ai avut să ceri un 
preot! Totul s-ar fi sfârşit până acum, şi fără nici o durere 
pentru tine. În loc de asta, uite că i-ai dat monseniorului 
timp să se răzgândească. I s-a părut că spânzurătoarea nu-i 
de ajuns, şi acum vrea să-ţi pună câteva întrebări! Ah! Ce 
nefericire, cum te vei descurca de această dată! 

Şi ticălosul sublinie cuvântul întrebări. 

„Înterogatoriul!... Hm! Sărmanul de mine, acu-i acu 

Aproape că-şi pierdu conştiinţa. Fără să-şi dea seama prea 
bine de ce se întâmplă cu el, se trezi din nou în mijlocul 
escortei. Fără să vadă sau să audă nimic, refăcu o parte din 
drumul pe care-l parcursese cu o jumătate de oră mai 
înainte. Se simţi împins într-o sală, auzi în mod vag 
scrâşnetul unei broaşte, şi rămase singur, în 
semiobscuritate. 

Rămase nemişcat câteva momente, chiar în locul în care 
fusese împins, cu ochii închişi, cu picioarele-i tremurânde şi 
incapabil de a mai gândi. După acele câteva momente, 
deschise temător ochii şi, mai înspăimântat ca oricând, 
murmură: 

— Ce înseamnă toate astea? 

Se afla într-un cabinet mic, mobilat sumar, pe care crezu 
că îl recunoaşte. Fiindcă nu trebuie să uităm că şi el locuise 
în acest palat timp de multe luni. 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu şi începu să reflecteze: „Nu 
contează că m-au închis aici. Vor veni imediat după mine. Să 
mă ducă, unde? Habar n-am. Dar cu siguranţă undeva unde 
nu mă voi simţi deloc bine. Deci, trebuie s-o şterg înainte de 
a sosi ei." 

Se ridică în picioare şi începu să se scotocească în tunică. 
Scoase acel mic instrument de oţel care-i permisese să 
deschidă cu atâta uşurinţă uşile pivniţelor din strada 
Barbette. 

Se apropie de broască, o studie o clipă şi introduse binişor 
instrumentul, gândind: „Iotdeauna am spus că o broască 


LIA 


este asemenea unei femei frumoase: obţii de la ea orice vrei 
dacă o iei cu binişorul.” 

Neliniştit, se încruntă. Broasca rezista. Furios, mormăi: 
„Pe maţele diavolilor! Ori te deschizi, ori îmi spui de ce nu 
vrei.” 

O forţă cu mai multă putere, şi instrumentul se învârti. 
Triumfător, îşi spuse: „Ilotdeauna am spus că o broască este 
asemenea unei femei frumoase. Dacă rezistă în faţa 
blândeţii, forţează şi atunci ţi se va supune.” 

Pătrunse într-un fel de anticameră, închizând cu grijă uşa 
pe care tocmai ieşise. În anticameră se mai aflau două uşi: 
una în faţa sa şi cealaltă în stânga. Se îndreptă spre cea din 
faţă. Nu era încuiată cu cheia. În momentul în care voi să o 
deschidă, ceva îl făcu să se răzgândească. Reveni la cealaltă 
uşă. Nici ea nu era încuiată. O întredeschise şi aruncă o 
privire afară. Nimeni. Intră uşurel. 

Era ceea ce se chema o sală de arme, adică o galerie 
uriaşă în care se aflau îngrămădite tot soiul de arme şi 
armuri care se foloseau în acea vreme. Era arsenalul 
palatului. Se aflau acolo atâtea arme, încât se puteau 
echipa din cap până-n picioare mai multe companii. 

Robin se îndreptă glonţ spre o panoplie de unde alese o 
spadă lungă şi un pumnal solid. Le prinse la centură, 
spunându-şi cu un aer satisfăcut: „Acum, pot să vină!” 

Reveni în anticameră şi se îndreptă din nou spre uşa în 
faţa căreia ezitase. O deschise cu grijă şi aruncă o privire 
înainte de a intra. Nici acolo nu se afla nimeni. Intră. 

„Micul cabinet al monseniorului”, murmură Robin. 

Cu paşi uşori, sigur pe el, se îndreptă spre o uşă. Era cât 
pe-aci s-o deschidă, când se opri speriat. Căută din priviri 
un loc în care să se ascundă, fiindcă în spatele uşii auzise o 
voce. Şi această voce era tocmai a lui Jean de Burgundia. 

Uriaşa masă de lucru a ducelui se găsea aşezată în faţa 
unui cămin imens. Fotoliul ducelui se afla cu spatele la 
cămin. În acele vremuri se obişnuia ca în timpul verii, 
interiorul acestor cămine care puteau adăposti cu uşurinţă 


şi zece oameni, să fie încărcat cu tot soiul de plante şi flori, 
aşezate în ghivece sau cutii de lemn. 

Căminul se afla la câţiva paşi de Robin. Dintr-o săritură 
pătrunse în interiorul lui şi se ascunse în dosul unei cutii de 
lemn. 

Era şi timpul. Ducele intră în cabinet, urmat îndeaproape 
de jupân Mercerot. 

XXII. JUPÂN MERCEROT SE TREZEŞTE. 

Jupân Mercerot îşi îndreptase acum silueta. Nu mai era 
micul negustor umil. Era preabogatul cămătar, conştient de 
forţa pe care i-o dădeau milioanele sale şi certitudinea că 
este un om de neînlocuit. 

Ducele se aşeză în faţa mesei de lucru, arătând spre un 
scaun: 

— Aşezaţi-vă jupâne. 

Jupân Mercerot se aşeză fără nici cea mai mică sfială. Nu 
era câtuşi de puţin intimidat şi suportă cu uşurinţă privirea 
oţărâtă a ducelui. 

— Monseniore, spuse el, cele o sută de mii de scuzi de aur 
pe care m-am angajat să vi-i aduc astăzi, aşteaptă în curtea 
palatului vostru aşteptând să fie duşi la visteria voastră. 
Uitaţi actele, în josul cărora veţi binevoi să vă puneţi 
semnătura şi sigiliul. 

— Bine, bine, spuse ducele, luând actele cu un aer distrat. 

Suma care-i fusese adusă era considerabilă. În orice altă 
situaţie, nu şi-ar fi ascuns satisfacția. Părea că nu acordă 
nici o importanţă. Era clar că se gândea la altceva. 

Începu să meargă nervos de jur-împrejurul cabinetului, 
aruncând din când în când priviri furişe asupra 
negustorului care aştepta tăcut şi nepăsător. Făcuse de cel 
puţin două sau trei ori înconjurul cabinetului după care îşi 
reveni şi se reaşeză. Cu faţa congestionată, cu gâtul uscat şi 
ochii arzători aţintiţi asupra jupânului Mercerot îi spuse 
acestuia cu o voce care-i tremura: 

— Jupâne, v-am trimis pe valetul meu, Malâtre, şi v-a spus 
că... 


Ceea ce ar fi avut de spus i se păru atât de anormal şi 
monstruos, încât ezită şi se împiedică în cuvinte. Cu toate 
acestea, jupân Mercerot ştia ce vrea să spună, dar nu-i 
venea în ajutor. Surâdea doar, un surâs echivoc. Bruta 
violentă care era, în fond, Jean de Burgundia, se simţi lezat 
de acest surâs. 

Se ridică dintr-o mişcare, zvârli fotoliul cât colo cu o 
lovituă de picior şi sprijinindu-se cu ambii pumni de masă 
cu bustul plecat înainte şi ochii injectaţi, izbucni cu o voce 
spartă: 

— La dracu' cu toate prejudecățile şi scrupulele!... O 
iubesc pe fiica voastră... şi o vreau. Să spunem lucrurilor pe 
nume, cinic dacă vreţi, dar să ne fie clar: sunteţi pentru 
mine, da sau nu?... Aveţi de pus anumite condiţii?... Dacă-i 
aşa, vorbiţi, cereţi tot ce vreţi... Orice ar fi, vă acord 
dinainte. Aştept, jupâne, nu abuzaţi prea mult de răbdarea 
mea, fiindcă vă spun, sunt la capătul puterilor. 

— Nu vă înţeleg furia, spuse jupân Mercerot, la fel de 
calm, monseniorul ştie că sunt de partea lui cu trup şi 
suflet. 

— Alunci, înseamnă da? insistă ducele, zguduit de un 
tremur convulsiv. 

— Fără îndoială, monseniore. 

— Slavă Domnului! Sunteţi un om de ispravă, jupâne! Daţi- 
mi mâna!... Daţi-mi mâna! dacă vă spun. 

Ducele şi negustorul îşi strânseră mâna cu putere. Şi 
pentru încă o dată, Jean de Burgundia se arătă sincer şi 
fără echivoc: 

— Să vedem ce condiţii aveţi, spuse el. 

— Monseniore, spuse respectuos jupân Mercerot, aceasta 
nu-i o operaţie negustorească. Nu mi-aş permite să pun 
condiţii chiar dacă mi-o cereţi. 

Tăcu o vreme, observându-l atent. Figura radioasă a lui 
Jean de Burgundia exprima surpriza. Continuă cu un surâs 
neobservat: 


— Asta îmi pare o afacere... cum să spun?... Pe legea mea, 
nu văd alt cuvânt, îmi pare o afacere de... familie. 

— Vorbiţi, jupâne, mă grăbesc să termin. 

— Mai întâi, monseniore, trebuie să vă spun că am găsit 
mijlocul de a o aduce aici pe fiica mea fără ca cineva să se 
mire prea mult. Prezenţa, aici, a Florei Mercerot ar fi putut 
părea unora mult prea ciudată. Dar prezenţa Florei, 
contesă de Sombernon, va părea normală. 

— Nu prea înţeleg bine, spuse contele, care asculta cu 
lăcomie. 

— Monseniore, atunci când vă ceream acel titlu de conte, 
ştiam ce făceam. De acel titlu nu mă servesc eu. Am 
onoarea să vă cer, monseniore, nominalizarea contesei de 
Sombernon pe postul de domnişoară de onoare în casa 
voastră. 

— Pe Dumnezeu, exultă ducele, dar e o idee minunată, 
jupâne Mercerot! Cum de nu m-am gândit la asta? 

Şi imediat, cu gesturi stângace, atât de mare-i era graba, 
apucă un pergament, scrise câteva rânduri şi-şi puse sigiliul 
spunând: 

— Iată brevetul, jupâne. 

Şi cu o voce de fiară care şi-a înhăţat prada: 

— Pe sfânta cruce! Îţi spun că nimeni nu va fi destul de 
îndrăzneţ s-o tulbure pe copilă atunci când va veni nici. 

Rece, jupân Mercerot luă pergamentul şi-l puse pe 
marginea mesei, în faţa sa, dând astfel de înţeles că încă nu 
spusese totul. Jean de Burgundia pricepu, cu atât mai mult 
cu cât negustorul continuă: 

— Asta este pentru prezent. Rămâne să punem la cale 
viitorul. Trebuie prevăzut totul, monseniore. Cred că o 
zestre corespunzătoare trebuie să-i fie asigurate contesei 
de Sombernon. 

— Asta era chiar intenţia mea, îl asigură repede ducele. 
Fixaţi chiar voi această zestre. 

— O sută de mii de scuzi de aur, spuse rece jupân 
Merceroit. 


— O sută de mii de scuzi de aur! exclamă ducele, nu fără o 
oarecare ciudă. 

— Monseniorul crede că suma-i prea mare? întrebă 
negustorul cu aceeaşi răceală. 

— Nu, deloc, protestă ducele cu un fel de exaltare 
pasionată, nimic nu mi se pare mult pentru acest copil. 
Aflaţi, jupâne, că aş merge până acolo încât aş face-o, dacă 
trebuie, chiar şi ducesă legitimă de Burgundia... şi chiar 
mai mult, dacă mi-ar sta în puteri. Dar de unde naiba vreţi 
să iau aceşti o sută de mii de scuzi de aur?... Poate doar 
dacă mi-i împrumuţi chiar dumneata. 

— Asta nu prea ţine, monseniore, spuse jupân Mercerot pe 
un ton bonom. Nici nu aveţi, de altfel, nevoie să ajungeţi 
până acolo. Uitaţi, monseniore, că v-am anunţat la începutul 
acestei audienţe, că o sută de mii de scuzi de aur aşteaptă 
în curtea voastră? 

Şi cu o voce insinuantă: 

— Monseniore, totul se poate aranja cât se poate de bine. 
Puneţi-vă semnătura şi sigiliul ducal în josul acestor acte. 
Eu îmi iau aurul înapoi, şi asta-i totul. Suntem în perfectă 
regulă. 

La urma-urmei, ceea ce propunea el nu era decât un abuz 
de încredere şi un furt. Cele o sută de mii de scuzi de aur 
erau împrumutaţi de regină şi nu-i fuseseră daţi de aceasta 
ducelui decât pentru anumite scopuri politice, perfect 
stabilite. Jean de Burgundia ezită câteva secunde, dar 
pasiunea, încă o dată, fu mai puternică şi-i spulberă orice 
simţământ de onoare şi de cinste. 

Apucă repede hârtiile care-i fuseseră puse în faţă şi le 
semnă cu gesturi sacadate, după care-şi puse sigiliul. Le 
întinse apoi negustorului privindu-l cu ochi de dement, şi cu 
voce aspră, aproape de neînțeles, izbucni: 

— lată!... Asta-i tot? 

— Monseniore, faceţi lucrurile într-un mod cu adevărat 
regal (şi insistă asupra cuvântului). Nu mai am nimic să vă 


cer. Dar, dacă-mi permiteţi, aş mai avea ceva de spus... 
pentru mărirea şi gloria casei voastre. 

— Vorbiţi, jupâne, îi permise ducele, intrigat de această 
introducere. 

Jupân Mercerot merse drept la ţintă: 

— De douăzeci şi şase de ani, acest regat al Franţei, cel 
mai frumos dintre regatele creştinătăţii, se află în mâinile 
unui nebun, de unde va trece, prin dreptul naşterii, în 
acelea ale unui copil. Nebunul, ca şi copilul, au mâinile prea 
slabe pentru a-l apăra. Deci, acest tron trebuie luat de 
altcineva. Şi cine-l va lua, monseniore? Cel care va avea 
îndrăzneala şi forţa de a se menţine. Şi cine va avea această 
forţă? Cel care va avea mai mulţi bani. Da, monseniore, 
banii: asta-i forţa. 

— Aşadar, zeflemisi ducele, care asculta cu mult interes, 
nu eu voi fi acela, fiindcă eu nu am bani. 

— Veţi avea acei bani oricând îi veţi dori. 

Imediat Jean de Burgundia ciuli urechea. 

— Explicaţi-vă, domnule, spuse el. 

— Unui om mare, cum este Jean fără de Teamă, îi lipseşte 
un bancher. Nu unul dintre aceia incapabili de a face ca 
aurul să intre în cuferele suveranului său, ci în propriile-i 
cufere, nu, nu un asemenea om. Ci un om care să-şi pună în 
joc chiar şi propria avere. Şi acel om, monseniore, nu-l veţi 
găsi decât printre cinstiţii burghezi. 

— Dumneata, de exemplu, insinuă ducele. 

— Da, monseniore, eu, declară net jupân Mercerot, parcă 
înălțându-se mai mult. De ce nu, monseniore? Am ştiut să 
adun o avere colosală. Voi şti s-o fac tot atât de bine şi 
pentru voi. 

Şi strălucind de îndrăzneală şi forţă, continuă cu o voce 
convingătoare: 

— Ca bancher al ducelui de Burgundia, voi scoate din 
Stalele voastre, care sunt bogate, nu vă îndoiţi de asta, 
atâta aur cât va fi necesar pentru a înarma armata care vă 
trebuie. Voi, duce, veţi îmbrăca armura şi vă veţi aşeza în 


fruntea acestei armate. Şi nu după multă vreme, datorită 
forţei braţului vostru şi al aurului vostru, coroana ducală se 
va schimba într-o coroană regală. Ca mare bancher al 
Franţei, voi scoate pentru voi aurul necesar pentru a vă 
arunca duşmanii dincolo de hotarele ţării. Veţi fi stăpânul 
absolut de la Mediterana până la Marea Nordului. Şi atunci, 
marele bancher va găsi aurul necesar, mereu nepreţuitul 
aur, cu care veţi invada Germania. Coroana regală va 
deveni o coroană imperială. Şi încă nu a fost spus totul, 
seniore duce. Din nord vă veţi repezi în sud. Veţi pune mâna 
pe Italia şi o veţi unifica. La coroana voastră imperială veţi 
adăuga şi coroana papală. Nu trebuie să vă opriţi decât 
după ce veţi supune întreaga Europă. 

Şi, în faţa ochilor surprinşi şi încântați ai ducelui, părea 
uriaş, formidabil, înfricoşător. 

Îşi reveni repede şi continuă calm, pe un ton rece: 

— V-am arătat, monseniore, ce puteţi realiza cu un 
bancher ca mine. Nu vă cer să mă numiţi în acest post dacă 
m-am înşelat gândind că Jean de Burgundia visează să 
cucerească lumea. 

Ducele îl privi câteva clipe lungi fără să scoată un cuvânt, 
cu un aer visător. În cele din urmă întinse mâna spre un 
pergament, îl luă, îl completă, şi i-l întinse spunându-i: 

— Până când voi putea face din dumneata, domnule, 
marele bancher al imperiului lui Carol cel Mare, 
reconstituit şi mărit, uitaţi diploma care vă face bancherul 
Burgundiei şi membru al consiliului nostru privat. 

— Când ordonă monseniorul să intru în posesia funcţiei pe 
care a avut bunăvoința să mi-o acorde? 

— Când socotiți că mi-o puteţi aduce pe contesa de 
Sombernon? 

— Mâine dimineaţă, monseniore. 

— Ei bine, mâine veţi intra în funcţie, domnule, decise 
ducele. 

— Monseniore, spuse jupân Mercerot surâzând, nu voi 
aştepta până mâine pentru a vă arăta modul cum puteţi 


recupera în cea mai mare parte cei o sută de mii de scuzi 
de aur pe care magnifica voastră mărinimie i-a dăruit 
contesei de Sombernon. 

— Hotărât lucru, îl felicită ducele, sunteţi un om preţios, 
domnule bancher. Şi care-i mijlocul? 

— Mâine dimineaţă, când se vor deschide porţile oraşului, 
un bărbat va părăsi Parisul prin poarta Saint-Antoine, 
îndreptându-se spre Melun. 

Ducele tresări şi deveni mai atent. 

— Da, monseniore, acest om merge la Delfin, căruia îi este 
cel mai credincios partizan. Cred - nu pot afirma cu 
certitudine - că va fi însoţit de tovarăşi puternici. Acest om 
duce cu el un pergament care reprezintă valoarea a şaizeci 
de mii de scuzi de aur. 

— O sumă destul de frumoasă, spuse rece ducele. 

— Înţelegeţi, monseniore? E deajuns să pui mâna pe 
pergament şi să-l prezinţi la adresa indicată pentru a intra 
în posesia banilor. Supărător este faptul că numai la Melun 
pot fi încasaţi aceşti bani. 

— Lovitura-i nesigură, reflectă ducele, dar nu imposibilă. 
Slavă Domnului, nu-mi lipsesc oamenii hotărâți, gata să facă 
aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să aflu numele posesorului 
preţiosului pergament pentru a evita orice eroare. 

Jupân Mercerot se codi o secundă şi ridicând din umeri 
spuse: 

— E vorba de seniorul Tanneguy du Châtel. 

— Aventurierul breton! Nu mă îndoiam, spuse ducele 
privindu-l fix pe jupân Mercerot. 

Acesta înţelese întrebarea mută care-i era adresată şi 
dădu din cap a negaţie: 

— Seniorul du Châtel e un vulpoi bătrân şi nu şi-a 
dezvăluit locul unde se adăposteşte în Paris. 

— Păcat! mormăi ducele. 

— De altfel, continuă Jupân Mercerot, dacă vreţi să mă 
credeţi, monseniore, cred că trebuie să-l lăsaţi să iasă din 
oraş şi să se îndepărteze destul pentru a-i inspira 


încredere. Îl puteţi lua prin surprindere în momentul când 
se va crede departe de orice pericol. 

— Poate că aveţi dreptate, murmură ducele. 

Ducele se sculase deja, ceea ce însemna că audiența luase 
sfârşit. Jupân Mercerot păru să nu bage de seamă. Parcă ar 
mai fi avut ceva de spus şi nu îndrăznea sau nu ştia cum să 
înceapă. Jean de Burgundia observă şi cu o bunăvoință, 
rară la el, îl încurajă: 

— Mai aveţi ceva de adăugat? Vorbiţi, domnule. 

— Monseniore, nu cumva aveţi în temniţele voastre un 
ticălos numit Robin $mecherul? 

Cititorul îşi aminteşte fără doar şi poate că Robin se 
ascunsese în spatele uneia din enormele cutii cu plante care 
împodobea interiorul căminului monumental. Aşa încât 
auzise toată conversaţia, cuvânt cu cuvânt. Când îşi auzi 
rostit numele, deveni şi mai atent. 

Jupân Mercerot continuă: 

— Îndrăznesc prea mult dacă-l întreb pe monseniorul ce 
are de gând să facă cu acest ticălos? 

— Acest ticălos, răspunse ducele, ar fi trebuit să fie 
spânzurat în dimineaţa asta. Şi puţin a lipsit să nu se 
întâmple. 

— Monseniorul l-a iertat? se nelinişti jupân Mercerot. 

— Pentru moment, da... fiindcă am nevoie de el pentru o 
misiune înfricoşătoare, mărturisi ducele cu acelaşi surâs 
sinistru. 

Dar revenindu-şi, continuă: 

— Vreţi cumva să-mi cereţi să-l iert? 

— Dimpotrivă, monseniore, exclamă repede negustorul. 

— Ei bine, liniştiţi-vă domnule, îl asigură ducele cu o 
satisfacţie sumbră, ca şi dumneata, şi eu am interesul ca 
acest caraghios să dispară. Ştie prea multe lucruri. 
Misiunea pe care i-o voi da, va fi ultima pe care o va 
îndeplini... Nu se va mai întoarce viu. Auzind acestea, Robin 
gemu în sinea sa: „Ah! Nefericitul de mine, n-am scăpare, 
asta-i sigur!” 


Dar imediat, cu o sclipire de viclenie: „Rămâne de 
văzut...!” 

Jupân Mercerot îşi frecă bucuros mâinile. 

— Aşadar, domnule, reluă ducele, a cărei figură i se 
lumină, pot conta că de mâine dimineaţă, contesa de 
Sombernon va fi aici... la mine. 

Pasiunea îl cuprinse din nou şi acum tremura de 
nerăbdare. 

Jupân Mercerot îl privi o clipă şi-i răspunse: 

— E un lucru convenit, monseniore, şi fiţi sigur că-mi voi 
ţine cuvântul. 

— Pe Cristos, exclamă ducele, bucuros, aş vrea să mă 
iubească! E o bucurie nesperată să o am aproape de mine, 
sub acoperişul meu, să o pot vedea, să-i pot vorbi, să mă pot 
bucura de prezenţa ei. Restul va veni de la sine. Vă asigur 
că voi fi răbdător şi că nu voi forţa lucrurile. 

Jupân Mercerot dădu din umeri, însoţind mişcarea cu o 
mimică care voia să spună: asta vă priveşte. 

XXIII. MISIUNEA 

— Veniţi, domnule, spuse Jean de Burgundia care, cuprins 
de bucurie, se lăsă târât de un elan tineresc; veniţi, vă voi 
arăta un drum secret pe care numai eu îl cunosc. De acum 
vom fi doi, şi poate că într-o zi vă va fi de folos. 

Şi se îndreptă spre cămin. 

Robin, livid, zbârlit, îl văzu cum se apropie şi fu cuprins de 
groază. Dar era omul hotărârilor rapide. Se lipi de dale, 
între două cutii, în cel mai întunecat colţ al căminului, şi cu 
pumnalul în mână, aşteptă spunându-şi: „Dacă mă vede, îi 
înfig pumnalul în gătlej; şi tot aşa voi proceda şi cu 
nemernicul de Mercerot. Pe urmă, văd eu cum mă descurc.” 

„„„Jean de Burgundia aproape că-l atinse cu piciorul. Dar în 
semiobscuritatea ce domnea în cămin, nu-l văzu. Apăsă pe o 
rozet care orna placa din fund, şi uceasta se roti ca o uşă. 

Ducele şi jupân Mercerot trecură. De cealaltă parte a 
plăcii, ducele îi arătă butonul secret care o închidea. 


Robin privea totul cu multă atenţie, ascultând cu urechile 
larg deschise. Când ducele şi noul ministru de finanţe 
dispărură, placa închizându-se în urma lor, se hotări şi el 
brusc. La rândul său apăsă rozeta, trecu în cealaltă parte şi 
închise uşa secretă. 

Întunericul care-l înconjură era ca de smoală. Pipăind în 
jurul său, îşi dădu seama că se află pe un palier micuţ de 
unde începea o scară strâmtă, în spirală, practicată în 
grosimea zidului. În vârful picioarelor, cu mii de precauţii, o 
luă pe scară, începând s-o coboare, nemaivăzând cele două 
personaje care-l precedaseră, dar nepierzând nici un 
cuvânt spus de duce noului său ministru. 

Aşa încât Robin sfârşi prin a se opri din drum, spunându- 
şi: „Ştiu acum destul de mult pentru a nu mă mai teme dacă 
norocul vrea să pot folosi această trecere secretă. Acum e 
important să aflu care-i acea misiune de încredere din care 
nu trebuie să mă mai întorc viu, după cum a spus ilustrul 
duce. Şi de ce n-aş cunoaşte-o, pe coarnele diavolilor!” 

Imediat făcu calea-întoarsă, şi pătrunse în cabinet. Cu 
toate acestea era puţin palid în timp ce-şi spunea: „Dacă şi- 
a schimbat gândul, sunt un om mort.” 

Se strecură în sala de arme, încă pustie, şi cu un suspin de 
regret, puse la locul lor spada şi pumnalul. Era de altfel un 
om extrem de precaut, care nu neglija nici un detaliu. După 
ce făcu şi acest lucru, se întoarse în cabinetul din care 
evadase datorită acelui micuţ instrument de oţel pe care 
nu-l părăsea niciodată, şi se cufunda într-un fotoliu, 
murmurând: „Uf! O parte din ispravă am dus-o cu bine la 
capăt. Facă cerul ca restul să nu fie mai rău!” 

Rămase aşa mai bine de o oră care i se păru ucigător de 
lungă. La capătul acestui răstimp, uşa se deschise şi apăru 
Malâtre. Era singur. Numai văzându-i mutra dezamăgită, 
Robin îşi dădu seama că nu-l ameninţă nici o primejdie 
imediată. 

Lugubru, Malâtre îi făcu cunoscut: 

— Vino, monseniorul te aşteaptă. 


Un minut mai târziu, Robin se pleca adânc în faţa lui Jean 
de Burgundia. 

Ducele îl privi un moment cu un aer rece, după care-i 
spuse brusc: 

— De ce m-ai părăsit fără să mă anunţi? De ce ai fugit ca 
un vinovat? Explică-te. Şi mai ales, nu minţi, Gândeşte-te la 
funia care încă te mai aşteaptă. 

— Am fugit, aşa cum bine aţi spus-o, monseniore. Dar am 
fugit spunându-mi: Mai târziu monseniorul va recunoaşte 
că Robin ştie să-şi ţină limba şi să nu trădeze secretele 
stăpânului său. Mai târziu monseniorul va recunoaşte că 
servitori de seama lui Robin sunt rari. Şi poate că într-o 
bună zi mă va chema din nou în serviciul său. Şi asta-i 
adevărat, deoarece încă din momentul arestării mele n-am 
contenit să cer să fiu condus în faţa voastră, monseniore, 
atât eram de convins că mă veţi ierta. 

— Aşadar, crezi că am nevoie de tine? întrebă ducele cu o 
voce aspră. 

— Cred, spuse Robin fără pic de modestie, că este vorba 
de o misiune delicată şi probabil periculoasă, pe care numai 
eu o pot duce la bun sfârşit. 

— Ei bine, da, murmură ducele, dându-şi jos masca. Te 
previn că, misiunea cu care vreau să te însărcinez e 
înfricoşătoare. Dacă dai greş, dacă te laşi prins, cea mai 
uşoară pedeapsă ce te poate aştepta este aceea de a fi 
sfâşiat de viu... Şi eu nu voi recunoaşte că ai acţionat la 
ordinul meu. Mă înţelegi? 

— Foarte bine, monseniore. 

— Dacă reuşeşti, continuă ducele, nu vei mai duce grijă de 
NIMIC. 

— Şi dacă refuz misiunea? întrebă Robin privindu-l drept 
în ochi. 

— Te întorci la spânzurătoarea care te aşteaptă spuse rece 
Jean de Burgundia. Şi de această dată execuţia va avea loc, 
răspund eu de asta. 


— Dacă-i aşa, spuse hotărât Robin, accept, monseniore. 
Cred că ţin destul de mult la pielea mea. Poate că asta-i o 
slăbiciune, dar aşa este. Voi încerca sa mă descurc cât mai 
bine. 

Ducele surâse ambiguu, dar Robin se prefăcu a nu-l 
observa, şi continuă cu răceală în glas: 

— Care-i numele individului pe care trebuie să-l ucid, 
monseniore? 

Ducele se sculă şi se apropie de Robin şoptindu-i la 
ureche: 

— Delfinul! 

Robin îşi lăsă în jos umerii. Lovitura îl copleşise. Pentru 
moment rămase uimit. 

— Eziţi? tună ducele întinzând mâna spre clopoţelul aflat 
pe masă. 

— Nu, murmură Robin, livid. Viaţa pe care mi-aţi graţiat-o, 
îmi cereţi s-o risc pentru voi. Accept, aştept instrucţiunile 
voastre. 

— Eşti un vulpoi bătrân, nu te vor prinde. Gândeşte-te la 
ce ţi-am spus: te aşteaptă o avere dacă reuşeşti. Chiar mai 
mare decât în cele mai grozave vise pe care ţi le-ai făcut 
vreodată. 

După care, apropiindu-se de Robin, cu o voce abia auzită, 
îi şopti la ureche instrucţiunile necesare. 

După ce termină, luă o pungă destul de mare, plină, şi i-o 
dădu spunându-i: 

— Uite, ai aici destui bani să te echipezi: trebuie să-ţi 
cumperi arme, haine, un cal, trebuie să ai de cheltuială pe 
drum şi, ajuns la faţa locului, îţi vor trebui bani să plăteşti 
unele informaţii de care vei avea nevoie. Mâine dimineaţă 
trebuie s-o iei din loc. Du-te, Robin, şi aminteşte-ţi că te 
aşteaptă o avere după ce-ţi vei îndeplini misiunea. 

Văzând sacul cu bani, Robin surâse satisfăcut. Mai întâi de 
toate îl ascunse în cel mai adânc buzunar, după care-l 
asigură pe duce: 


— Afacerea se va încheia în mai puţin de cincisprezece 
zile, monseniore, ori voi muri. 

Şi ieşi. 

În urma lui, Jean de Burgundia sună clopoţelul şi Malâtre 
apăru imediat. Ducele îi dădu câteva ordine şi acesta plecă 
imediat, cuprins de o bucurie nebună. 

După Malâtre, intră seniorul de Giac şi Jacqueville. 
Discuţia a fost de această dată mai lungă. Dar când îşi 
părăsiră stăpânul, şi aceştia păreau tot atât de bucuroşi. 

Seniorul de Giac sări pe cal şi se îndreptă spre locuinţa sa 
din strada Saint-Antoine. Când rămase singur cu soţia sa în 
micul cabinet în care am mai fost deja, o întrebă: 

— Iubita mea, tot în sătucul Maisons trebuie să trimiţi 
scrisorile ce-i vor fi adresate seniorului du Châtel? 

— Da, fiindcă seniorul du Châtel nu mi-a indicat un alt 
intermediar decât pe Guillaume Bouteiller. 

— Ei bine, doamnă, de această dată nu vei trimite o 
scrisoare, te vei duce chiar dumneata să-l cauţi pe acel 
Bouteiller şi-i vei spune următoarele: „Un mare pericol îl 
ameninţă pe Delfin. Anunţaţi imediat din partea mea pe 
seniorul du Châtel sau pe una din persoanele apropiate 
tânărului prinţ. Dacă vă cere lămuriri, spuneţi că nu ştiţi 
nimic în plus. Şi nu veţi minţi, fiindcă nu vă voi spune mai 
mult de atât. 

Se gândi câteva secunde şi continuă: 

— Cred că ar fi bine să insinuaţi că ameninţarea nu vine 
din partea ducelui. Doar să insinuaţi. Aveţi mare grijă să nu 
spuneţi nimic altceva în plus. 

— Voi face aşa cum doriţi, consimţi docilă doamna de Giac. 

— Este absolut necesar să vă întoarceţi înainte de amiază, 
aşa încât veţi pleca puţin înaintea deschiderii porţilor. 
Gândiţi-vă că această misiune ne poate aduce mulţi bani, 
aşa încât, daţi dovadă de iscusinţă, de prudenţă, şi mai ales 
de discreţie. 

— Fiţi liniştit. De obicei spun numai ceea ce vreau eu. Şi 
cel mai bun motiv pentru discreţie este faptul că nu ştiu 


nimic ce se ascunde în spatele acestei misiuni. 

— Veţi afla totul când vă veţi întoarce, promise de Giac. E 
inutil să vă spun, nu-i aşa? că această scurtă călătorie nu 
trebuie să fie cunoscută de nimeni. 

— Asta am înţeles-o chiar de la început, surâse doamna de 
Giac. 

Şi acum să ne întoarcem la ducele de Burgundia. 

Acesta plecase la palatul reginei şi intră în cabinetul secret 
al acesteia. La întrebarea mută a acesteia, îi răspunse, 
înclinându-se: 

— Omul va pleca la drum mâine dimineaţă, doamnă. 

— Am avut dreptate, duce, când v-am spus: căutaţi şi veţi 
găsi. Şi acum, duce, povestiţi-mi. 

Şi ducele-i povesti ceea ce el credea că este adevărat, şi 
anume, cum prin teroare, reuşise să-l determine pe Robin 
să-l ucidă pe Delfin. 

După aceea îi povesti istoria celor cinci sute de mii de livre 
care urmau să-i cadă pradă la Melun şi măsurile pe care le 
luase pentru a duce la bun sfârşit isprava. Se păzi să 
pomenească cumva numele jupânului Mercerot, chiar dacă 
acesta îi dăduse ideea isprăvii. 

— Duce, îl sfătui Isabeau când acesta termină, cinci sute 
de mii de livre e o sumă care merită efortul. Cred c-aţi face 
mai bine dacă aţi conduce în persoană executarea planului. 

— Asta era şi intenţia mea, o asigură Jean de Burgundia. 

Şi cu aceste cuvinte se despărţi de regină. 

Imediat ce uşa se închise în urma lui, Isabeau se adresă lui 
Sacrament, martor nepăsător, surd şi mut al celor mai 
multe din convorbirile stăpânei sale, amintindu-i: 

— Nu uita că mâine dimineaţă ai de îndeplinit o misiune. 

— Nu uit, doamnă. 

Reflectând o secundă, continuă cu un surâs ascuţit: 

— Totuşi păsărica nu trebuie speriată, ducându-te prea de 
dimineaţă. Te vei duce pe la ora unsprezece. 

XXIV. DRUMUL SPRE MELUN. 


Printr-un drum ocolit, Robin ajunse în grădina din spalele 
palatului. N-avu decât să tragă zăvorul unei porţi mici, şi 
iată-l liber, în strada Pavee-Saint-Sauveur. 

leşind, Robin aruncă o privire circumspectă în dreapta şi-n 
stânga. La dreapta nu văzu nimic. În stânga, la răspântia pe 
care o făceau străzile Montorgueil, Comte-d'Artois care era 
prelungirea precedentei în direcţia Halelor, Tiquetonne şi 
Pavee, zări trei călăreţi care, descălecând, priveau cu 
încăpățânare spre el. 

„Am înţeles! îşi spuse Robin, monseniorul a pus să fiu 
urmărit.” Şi cu o grimasă de dezamăgire: „Era clar ca 
monseniorul să fi bănuit că, o dată liber, voi lăsa misiunea 
baltă şi o voi şterge. Sunt un neghiob că nu m-am gândit la 
asta.” 

Aşa încât nu se mai preocupă de urmăritorii săi. Târgui 
destul de repede o spadă şi un pumnal, şi, datorită banilor 
ducelui, cumpără un cal excelent. 

Odată călare, fără să dea nici o atenţie urmăritorilor, o luă 
fără grabă spre hanul Truie-Pendue. 

De pază la lucarnă, Brancaillon îl zări imediat. 

— Domnule, exclamă acesta cu vocea lui de bas profund, îl 
zăresc pe Robin! 

— Pe bunul Dumnezeu! baroane, v-am spus ca băiatul ăsta 
se va descurca şi singur, spuse bucuros Passavant. 

Şi Passavant împreună cu 'Ialazar se repeziră la lucarnă. 

Robin înainta cu nasul pe sus. Îi zări imediat pe cei doi pe 
care-i numea stăpânii lui şi printr-o mimică expresivă, le 
recomandă prudenţă. În acelaşi timp, cu un gest discret le 
indică pe cei trei indivizi care-l urmăreau îndeaproape. 

— Ce vrea să spună? se nelinişti Talazar. 

— Vrea să ne arate că e strâns supravegheat, spuse 
Passavant. Dar fiindcă a venit până aici, asta înseamnă că 
are ceva urgent să ne spună. Să aşteptăm şi să nu-l 
încurcăm în manevra pe care are de gând s-o execute. Fiţi 
sigur, baroane, va urca aici când va crede el de cuviinţă. 


Robin intră în curtea hanului făcând mare gălăgie, aşa 
cum îi stă bine unuia care-şi simte punga plină. 

Jupân Thibaut le Poingre veni repede şi se apropie de cal. 

Când cei trei urmăritori pătrunseră şi ei în curte, îl văzură 
pe Robin instalându-şi chiar el calul în locul cel mai bun al 
hanului. 

În acest timp, Thibaut, puţin neliniştit, urca scările în fuga 
mare spre Passavant şi Ialazar. 

— Ei bine? îl întrebă cavalerul văzându-l intrând. 

— Ei bine! Domnule, răspunse Thibaut, puţin 
înspăimântat, scutierul vostru m-a trimis să vă spun să 
ţineţi întredeschisă uşa camerei. Va veni să vă vadă în 
miezul nopţii. 

— Spuneţi-i că-l vom aştepta, răspunse Passavant. 

Harnicul hangiu veni chiar el să-i aducă tacâmurile lui 
Robin, şi cu această ocazie îi comunică şi răspunsul 
cavalerului fără ca nimeni să-şi dea seama de acest lucru. 

Cei trei urmăritori se aşezară la o masă apropiată de uşă 
şi cerură la rândul lor de mâncare. Thibaut se duse şi la 
aceştia, aşa cum făcea cu toţi clienţii, având un cuvânt 
amabil pentru fiecare. 

Unul dintre ei puse cu voce joasă o întrebare hangiului. 
Acesta răspunse pe acelaşi ton, arătând spre uşa. 

Robin, care nu-i pierdea o clipă din priviri, traduse 
surâzând: nu mai este nici o altă ieşire decât acea uşă. 

Când se lăsă întunericul, urcă în camera sa. În momentul 
în care-şi dădu seama că toată lumea adormise, se strecură 
fără zgomot pe scară şi ajunse imediat la stăpânii lui. 

Aici nu rămase mai mult de un sfert de oră, după care se 
întoarse în camera sa şi se culcă. 

Cam la aceeaşi oră, poarta Saint-Antoine se deschise, în 
urma prezentării unui ordin scris, şi două trupe de călăreţi 
ieşiră din oraş. Prima era formată din douăzeci de oameni 
comandaţi de seniorul de Giac şi de Jacqueville. A doua, 
care părea că n-are nimic de-a face cu prima, era compusă 
din doisprezece oameni şi era comandată de Malâtre. 


Cele două trupe se îndreptară spre Charenton. Prima, 
mergând ceva mai repede, lăsă destul de repede pe cea de- 
a doua în urma sa. 

A doua zi dimineaţă, cu o jumătate de oră înainte de 
deschidearea porţilor, litiera doamnei de Giac, cu obloanele 
ermetic închise, escortată de patru servitori călare şi 
înarmaţi până-n dinţi, ieşiră pe aceeaşi poartă, 
îndreptându-se spre cătunul Saint-Antoine. 

Cu un sfert de oră înainte de deschiderea porţilor, 
Passavant, Talazar şi Brancaillon se aflau în primul rând al 
mulţimii şi de pe caii lor, scormoneau din priviri mulţimea 
căutând, fără ca cineva să-şi dea seama, pe seniorul 
Tanneguy du Châtel. 

Odată poarta deschisă, ieşiră printre primii. Nu merseră 
prea departe, oprindu-se la prima bifurcaţie unde 
descălecară şi începură să supravegheze drumul. 

Îl văzură trecând pe Robin, urmărit mereu de cei trei. Fără 
a avea aerul că-i vede, acesta îşi îndemna calul la trap spre 
mănăstire. 

La capătul unei jumătăţi de oră de aşteptare, Passavant 
spuse: 

— Numai dacă n-au pus mâna pe el în Paris, dar nu cred 
eu asta, e un vulpoi prea şiret. Cred că deja a ieşit şi acum e 
departe. 

Încălecară şi plecară în galop trecând Sena pe la 
Charenton. Se aflau cam la un kilometru de Maison când 
zăriră litiera doameni de Giac, înconjurată de mai mulţi 
tâlhari care o atacau, strigând în gura mare: 
Răscumpărare!... Răscumpărare!... şi deschizând portiera 
litierei. 

Passavant, Talazar şi Brancaillon atacară cu lovituri date 
cu mânerul spadelor. După primul atac, trei bandiți se aflau 
prăbuşiţi la pământ. 

După al doilea atac, banda se redusese la mai puţin de 
jumătate. Acum, pentru ei, partida nu mai era egală. O 
luară la sănătoasa scrâşnind şi înjurând. 


Amanta lui Jean de Burgundia le mulţumi cu multă căldură 
salvatorilor săi. Dar părea atât de înspăimântată încât 
Passavant şi Talazar, blestemând în sinea lor, se oferiră s-o 
escorteze, ceea ce ea acceptă în grabă cu o uşurare vizibilă. 

Când ajunseră pe drumeagul ce ducea spre cătun, doamna 
de Giac opri litiera, întinse mâna celor doi cavaleri pe care 
aceştia o sărutară respectuos şi le spuse cu multă gravitate: 

— Domnilor, faceţi-mi plăcerea şi spuneţi-mi numele celor 
doi bravi gentilomi cărora le voi fi veşnic recunoscătoare. 

— Nu avem nici un motiv să ne ascundem numele, spuse 
Passavant. Şi făcu prezentările: domnul este seniorul Milon, 
baron de Talazar, care nu vă va trăda, fie şi numai din cauză 
că nu vă cunoaşte numele. Şi chiar dacă vi l-ar cunoaşte tot 
nu v-ar trăda pentru motivul că nu este capabil de o 
asemenea trădare. 

Talazar se înclină curtenitor şi prezentă la rândul sau: 

— Şi domnul este seniorul Hardy, cavaler de Passavant... 

— Aţi spus, domnule, cavalerul de Passavant? îl întrerupse 
doamna de Giac, aproape sfâşiindu-l din priviri pe cavaler. 

— Chiar eu, confirmă Passavant, puţin mirat. Şi cu un 
surâs naiv: Am oare marea onoare de a fi cunoscut de 
dumneavoastră? 

— Dar, domnule, se înspăimântă doamna de Giac, nu 
sunteţi...? 

Îşi dădu seama puţin prea târziu că era să spună o 
enormitate şi se opri interzisă. 

Şi decizându-se, cu regret vizibil, să se despartă de ei, 
spuse cu multă graţie: 

— Dar îmi dau seama că abuzez cu totul de bunăvoința 
dumneavoastră. Duceţi-vă, domnilor, şi amintiţi-vă: doamna 
de Giac nu uită niciodată nici binele nici răul care i s-a 
făcut. Va sosi odată şi acel moment în care vă veţi convinge 
că aveţi în mine o prietenă de nădejde. 

Îşi dăduse şi ea numele. Cei doi cavaleri se plecară adânc 
şi Passavant declară în numele amândurora: 


— De cum ne vom despărţi, baronul şi cu mine vom uita 
până şi amintirea acestei întâlniri. Vă asigur cu toată 
sinceritatea, doamnă. 

Aceste cuvinte, care ar fi trebuit s-o liniştească, părură 
mai degrabă că o întristează: 

— Nu vă cer să mă uitaţi, cavalere!... Cel puţin eu nu vă 
voi uita niciodată! 

Atât timp cât cei trei bărbaţi putură fi văzuţi pe drum, 
stând nemişcaţi în şa, cu capul descoperit, nu încetă să-i 
privească şi să le surâdă cu blândeţe. 

Când litiera dispăru la prima cotitură a drumeagului, 
Passavant trase de hăţuri, gândind: „Ciudată femeie!” 

Şi cu voce tare, îngrijorat: 

— La galop, baroane! şi fie ca cerul să ne ajute să 
recuperăm timpul pierdut! 

Litiera pătrunse în curtea unei ferme din cătun. Oamenii 
din escortă rămaseră în curte, unde li se aduseră mâncare 
şi băutură. 

Guillaume Bouteiller care veni s-o primească pe nobila 
doamnă dând dovadă de un respect profund, era un vechi 
soldat, cu o ţinută formidabilă, în genul lui Robert de Loire. 

Doamna de Giac îi repetă cuvânt cu cuvânt tot ce-i 
recomandase soţul ei să spună. 

— Pe maţele papei! bubui bătrânul soldat, asta înseamnă 
să ai ghinion! Seniorul du Châtel a plecat mai acum 
douăzeci de minute de la mine. Dar nu-i nimic, încalec 
imediat şi, fie ce-o fi, trebuie să-l ajung din urmă. 

Dar doamna de Giac se codea să plece. De-acum nu mai 
îndrăznea să se încreadă în escorta sa de fricoşi. Aflând că 
doamna fusese pe cale de a fi răpită de banda de tâlhari, 
Bouteiller, care fără îndoială că primise unele instrucţiuni în 
acest sens, se oferi s-o escorteze cu trei oameni de nădejde 
pe care-i avea la ordinele sale. 

Un sfert de oră mai târziu, cu aceste întăriri la care la 
început nici nu sperase, doamna de Giac o luă pe drumul 
spre Paris. La ora zece se afla înapoi la ea în strada Saint- 


Antoine. La ora unsprezece îşi făcea intrarea în palatul de 
Burgundia unde se reinstală în micul apartament ce-i 
fusese destinat cu mult timp înainte. 

Ducele de Burgundia deja uitase că-i ceruse cu o zi mai 
înainte să se reîntoarcă. 

Puțin înciudat, îi dădu totuşi de înţeles că este binevenită, 
fiind cu atât mai bucuros când află că această instalare este 
doar de moment: seniorul de Giac se afla în misiune iar ea, 
doamna de Giac era la ordinele reginei care nu se putea 
lipsi de prezenţa sa. 

— N-am venit, spuse ea, decât pentru a vă arăta, 
monseniore, graba cu care vă ascult şi vă execut ordinele, şi 
de ce să nu mărturisesc, de a mă afla cât mai aproape de 
persoana voastră. Dar tare mă tem că, de-acum, încă vreo 
câteva zile, voi fi nevoită să lipsesc de la Palat. 

Jean de Burgundia îi sărută mâna curtenitor şi-i spuse, nu 
fără o oarecare bucurie: 

— Vă mulţumesc, iubita mea, de graba de care aţi dat 
dovadă venind aici, la palatul meu. Dar, cu toate că 
prezenţa voastră aici, lângă mine, îmi este de nepreţuit, ştiţi 
totuşi ce mare interes am ca lângă regină să se afle o 
persoană devotată mie, şi în care să mă încred ca în mine 
însumi. Faceţi în aşa fel, doamnă, ca regina să fie cât mai 
mulţumită de dumneaoastră. Voi da ordinele necesare 
pentru a putea ieşi şi intra în palat oricând doriţi, fie chiar 
şi la miezul nopții. 

Doamna de Giac ascultă cuvintele amantului său fără să 
clipească, cuvinte care o îndemnau, nici mai mult nici mai 
puţin, să o supravegheze clipă de clipă pe regină. Ca de la 
sine înţeles, doamna îi dădu toate asigurările de fidelitate. 

Şi totuşi părea tulburată şi puţin absentă. Ducele, 
dimpotrivă, părea radios. Dar dacă, din cauza egoismului 
său de bărbat şi de om atotputernic, nu-i remarcă 
tulburarea, ea, în schimb, fu uimită de bucuria imensă care- 
Il copleşise. 


Un moment îl privi, cu o privire ascuţită şi inteligentă, 
întrebându-se ce eveniment capital îl făcuse să se comporte 
în acest fel. Dar, fără îndoială că un început de nepăsare 
începuse s-o acopere, deoarece dădu din umeri ca şi când 
ar fi spus: La ce bun! 

La ora unu după amiază, ca de obicei, se afla lângă regină. 

Întreaga zi păru distrată, gânditoare şi ciudat de serioasă, 
ea, care de obicei se arăta atât de nepăsătoare şi de veselă. 
Şi asta fu atât de evident, încât regina, la un moment dat, 
făcu o remarcă puţin zeflemitoare. 

— Ce se întâmplă cu tine, de Giac?... Nu cumva eşti 
îndrăgostită? 

Această remarcă o făcu să roşească şi o tulbură şi mai 
mult, ceea ce Isabeau observă imediat. 

Numai că, de această dată nu mai spuse nimic, 
mulţumindu-se să-şi privească pe furiş confidenta, cu un 
surâs ciudat. 

Seara, doamna de Giac nu se întoarse la palatul de 
Burgundia, ci se duse la locuinţa sa din strada Saint- 
Antoine. 

XXV. PĂDUREA SENARI. 

Passavant, Talazar şi Brancaillon tocmai trecuseră de 
sătucul Montgeron şi erau pe cale să intre în pădurea 
Senart, care pe atunci era mult mai mare decât în zilele 
noastre. Străbătuseră, aşadar, mai mult de jumătatea 
distanţei care desparte Parisul de Melun, şi încă nu-l 
întâlniseră pe acela în urmărirea căruia porniseră. 

La drept vorbind, acum Passavant se întreba dacă nu 
cumva Tanneguy fusese reţinut la Paris de vreo cauză 
oarecare şi călărea în urma lor. 

— Fiindcă, spunea el, fără îndoială că i s-a pregătit o 
ambuscadă. Mergând înaintea lui, ar fi culmea să n-o 
descoperim. Hai să vedem ce avem de făcut să nu picăm în 
ea ca neghiobii. 

Nici măcar în pădure, totuşi, nu-şi încetiniră galopul. 

Până acolo, nu observaseră nimic anormal. 


Când ajunseră la o cotitură, pe jumătate ascunsă în 
tufişurile dese, văzură două corpuri nemişcatc în mijlocul 
drumului. Săriră imediat din şa şi se apropiată de ele. 

Unul aparţinea celui pe urmele căruia porniseră: seniorul 
du Châtel care, acum, nu mai dădea nici un semn de viaţă. 
Al doilea corp era acela al lui Robert de Loire. Părea la fel 
de neînsufleţit ca al şefului său. 

Imediat le scoaseră platoşele de piele de bivol şi le 
descheiară tunicile. 

— Trăiesc! exclamă bucuros Passavant. 

Şi în timp ce încercau să-i reanimeze pe cei doi răniţi, să 
povestim ceea ce li se întâmplase: 

Tanneguy şi tovarăşul său, Robert de Loire, ieşiseră din 
Paris într-o căruţă, ascunşi sub câteva legături de paie. 
Căruţa trecuse prin faţa lui Passavant şi Ialazar care nu-i 
dăduseră nici o atenţie. În cele din urmă, căruţa se oprise în 
grajdul uneia din fermele aflate în jurul mănăstirii Saint- 
Antoine. 

Cu o zi înainte, cei doi îşi lăsaseră acolo caii. Ajunşi la 
fermă, încălecară şi plecară în galop, bucuroşi că reuşiseră 
să depăşească etapa cea mai periculoasă a călătoriei lor. 
Fiindcă nici prin gând uu-i trecea lui 'Ianneguy că ar putea 
fi trădat de jupân Mercerot. 

În drumul lor, depăşiră litiera doamnei de Giac, grăbindu- 
se să ajungă cât mai repede la Maison, unde Tanneguy avea 
de dat câteva ordine locotenentului său, Guillaume 
Bouteiller. 

Acolo erau aşteptaţi, deoarece masa era pusă cu tot 
dichisul, şi ceea ce avură de făcut, a fost numai să se aşeze 
şi să mănânce. Cu toţii, erau opt. Opt oameni care trecuseră 
de cincizeci de ani, toţi de aceeaşi vârstă, poate doar câteva 
luni îi despărţea, cu toţii viteji, vechi tovarăşi de arme ai 
şefului lor, Tanneguy şi cu toţii aparținuseră, pe vremuri, 
„familiei” ducelui Ludovic d'Orleans. 

Tanneguy îi privi cu o satisfacţie evidentă. Fiindcă, trebuie 
s-o spunem, era mai înverşunat împotriva lui Jean de 


Burgundia decât oricare din cei aliaţi de faţă. Şi din această 
cauză aceştia îi erau atât de devotați. Şi le promise: 

— N-avem decât să acţionăm, vitejii mei, şi jur pe viul 
dumnezeu că fiara va fi prinsă şi nu veţi avea decât s-o 
îmblânziţi după cum vă place. 

— Moarte Burgunzilor! 

— Pe ei! 

— Ucideţi-i! 

— Sugrumaţi-i! 

— Sfâşiaţi-i! urlă corul fanaticilor. 

Cu toate acestea, ştiindu-se purtătorul unui pergament 
atât de preţios, Tanneguy se simţea puţin neliniştit. Se 
grăbea să ajungă cât mai repede la destinaţie pentru a 
scăpa de o asemenea responsabilitate grea. Scurtă prânzul 
cât putu de mult. După ce-i dădu lui Guillaume Bouteiller 
ordinele care le avea de dat, plecă la drum împreună cu 
Robert de Loire. 

Înaintea lor, la sfatul lui Bouteiller, Olivier Layet şi Frottier 
plecaseră în chip de cercetaşi, precedându-i cu câteva 
minute doar. 

Cei doi viteji ajunseră la cotitura respectivă, de care am 
vorbit mai înainte, şi care se numea cotul de Ganne. 
Trecură fără să fie deranjaţi şi fără să observe nimic 
anormal. 

Aproape la cinci minute după ei, lanneguy şi de Loire 
ajunseră în acelaşi loc. Bizuindu-se pe vigilenţa cunoscută a 
celor doi cercetaşi, liniştiţi şi de faptul că parcurseseră fără 
neplăceri jumătate din drum,galopau sub bolta de verdeață, 
schimbând între ei, nepăsători, impresiile călătoriei. 

Deodată cei doi se poticniră, în aceeaşi clipă, de o funie 
care fusese întinsă pe neaşteptate în faţa lor. Cele două 
animale se prăbuşiră cu un nechezat de durere. 

Călăreţii, aruncaţi cu violenţă din şa, se întinseră cât erau 
de lungi pe mugşchiul care se afla de-a lungul potecii. 
Căzătura nu a fost periculoasă, dar câteva secunde 
rămaseră nemişcaţi, zăpăciţi de surpriza călătoriei lor. 


Şi aceste secunde le fură fatale. 

Nici măcar nu atinseseră pământul când deja douăzeci de 
oameni săriră asupra lor din spatele copacilor unde 
fuseseră ascunşi, formând un cerc dublu în jurul lor. 
Manevra se executase cu o precizie şi rapiditate uimitoare. 

Seniorul de Giac şi Jacqueville o comandau. Fiecare ţinea 
în mână o măciucă de război. Şi cu acelaşi gest, fulgerător, 
măciucile loviră pe cei doi, întinşi pe pământ. 

Tanneguy şi de Loire lăsară să le scape un geamăt surd şi 
se prăbuşiră nemişcaţi. 

De Giac şi Jacqueville se repeziră la ei şi-i traseră în 
mijlocul drumului. Brutal, cu o îndemânare şi rapiditate 
care demonstra că erau obişnuiţi cu asemenea acţiuni, 
scotociră cele două corpuri. 

— Am găsit! exclamă bucuros de Giac. 

Şi flutură triumfător faimosul pergament care reprezenta 
şaizeci de mii de scuzi de aur. 

Găsind ceea ce căutaseră, nu mai întârziară, şi, fără a se 
mai preocupa de starea celor doi, se înfundară în pădure, 
dispărând cât ai clipi din ochi. 

Passavant şi Talazar ajunseră la locul agresiunii la câteva 
minute după ce aceasta se produsese. 

După ce constatară că Tanneguy şi tovarăşul său nu erau 
morţi, se grăbiră să le dea ajutorul necesar. Dar degeaba, 
nu reuşeau să-i facă să-şi vină în fire. 

— Drace! făcu Passavant, tulburat, asta-i neliniştitor. 

Talazar îi răspunse, arătând spre un turn care se afla în 
vecinătate, propunându-i: 

— Şi dacă i-am duce acolo? Cred că nu ne vor refuza, ce 
spuneţi? 

Puțin nehotărât, Passavant acceptă în cele din urmă. 

Puseră cele două corpuri inerte de-a curmezişul şeilor şi 
Passavant ordonă: 

— Brancaillon, dă o fugă până la castelul de colo şi vezi 
dacă pot găzdui doi călători răniţi. 


Scutierul porni în galop, şi în câteva secunde se află în faţa 
porţii turnului, bătând de mama focului. Mult timp nu-i 
răspunse nimeni. Când era pe cale să plece, apăru un cap la 
una dintre ferestre şi cu voce acră îl întrebă pe un ton 
arţăgos: 

— Ce naiba vrei? 

— Găzduire pentru doi călători răniţi. 

— Du-te la dracu'! Ce, aici e leprozerie? 

— O să vezi tu pe dracu'! Nemernicule! urlă furios 
Brancaillon. Pe copitele diavolului, vei vedea ce va spune 
stăpânul meu, seniorul Hardy de Passavant, atunci când va 
afla cum i-a fost primită cererea sa politicoasă! Dacă nu va 
da foc cuibului vostru de bufniţe, va trebui să vă consideraţi 
fericiţi. 

— Spuneţi că seniorul de Passavant este stăpânul vostru şi 
că el v-a trimis? 

— Da, pe toţi dracii! 

— De ce n-aţi spus asta mai înainte? întrebă vocea, liniştită 
de această dată. 

Două minute mai târziu, poarta masivă a turnului se 
deschise în faţa lui. 

— la te uită! se miră Brancaillon, privindu-l pe cel care-i 
deschisese, nu-i aceeaşi figură pe care am văzut-o la 
fereastră! 

Liniştit, omul îi explică: 

— Tovarăşul meu e ocupat acum să pregătească primirea 
răniților. La dracu'! Nu suntem decât noi doi. Şi trebuie să 
vă mărturisesc că nu suntem prea îndestulaţi. 

— Ei, nu suntem chiar atât de pretenţioşi, liniştiţi-vă. 
Stăpânul meu vă va fi recunoscător. 

Calm, omul se aşeză pe una din bornele care flancau 
poarta, în timp ce Brancaillon alerga spre stăpânul său, 
spunându-i că cei din castel consimţeau să-i primească, dar, 
cum acesta fusese devastat puţin timp mai înainte, 
condiţiile de găzduire nu erau dintre cele mai bune. 


— Ei, spuse nepăsător Passavant, dacă găsim un pat şi apă 
caldă pentru răniţi, restul nu mai contează. 

Omul aştepta în continuare, aşezat pe bornă. Îi ajută 
îndatoritor să transporte răniții şi, scuzându-se, îi conduse 
până la o încăpere de la primul etaj unde se afla un pat 
uriaş, o masă şchioapă şi câteva taburete. Pe masă, un 
lighean mare, plin cu apă caldă, feşe şi vată. 

— Mă duc să închid poarta şi să bag caii în grajd. Urc 
imediat. 

Passavant îl aprobă cu o clătinare a capului. 

Omul ieşi şi închise uşa în urma sa. Atunci se făcu auzit 
zgomotul sec al unui zăvor tras. 

Passavant, Talazar şi Brancaillon se priviră interzişi şi 
aceeaşi întrebare ţâşni de pe buzele lor; 

— Ce naiba vrea să-nsemne asta? 

În aceeaşi clipă, dintr-un salt, Passavant se află în faţa uşii, 
zguduind-o. Dar aceasta rezistă. 

— Încuiată! exclamă el. 

Se îndreptă spre unica fereastră şi o deschise. Era 
împodobită cu bare de fier, enorme. Lăsă să-i scape un 
şuierat înciudat, în timp ce privirile-i cercetau camera. Nici 
o altă ieşire, în afară de uşa încuiată şi de fereastra cu 
gratii. 

— Suntem prizonieri, spuse el pe un ton rece. 

În spatele uşii, omul care-i răspunsese lui Brancaillon de la 
fereastră, stătea cu urechea lipită de broască, şi ochii săi, în 
semiîntunericul înconjurător, îi sclipiră de o bucurie feroce. 

Acest om nu era altul decât Malâtre, eminenţa cenuşie a 
lui Jean de Burgundia. 

Neauzind nimic, se îndreptă, cobori lent scările în timp ce- 
şi spunea, frecându-şi bucuros mâinile: „Să prinzi şi să 
închizi pe seniorii de Passavant şi du Châtel - nu mai 
vorbesc de ceilalţi - asta se poate numi, fără falsă modestie, 
o lovitură de excepţie! Şi eu sunt aceea, eu, Malâtre, care 
am reuşit-o... Dacă monseniorul nu va fi mulţumit, să nu-mi 
spună pe nume. Şi dacă nu voi fi răsplătit după cum merit, 


înseamă că recunoştinţa prinților nu-i decât un cuvânt 
aiurea.” 

Dădu fuga la poartă şi o deschise larg. Scoase un şuier 
prelung şi aşteptă. În mai puţin de un minut apărură opt 
oameni călare care intrară în curtea castelului. 

Malâtre închise grijuliu poarta şi se adresă oamenilor săi: 

— Şi acum, aveţi grijă să nu zboare păsările pe care de 
abia le-am închis în colivie. 

— Bizuie-te pe noi, mai ales că nu vrem să pierdem cele o 
sută de livre promise fiecăruia din noi, în numele 
monseniorului. 

XXVI. ÎN GURA LEULUI. 

În dimineaţa în care Passavant, Talazar şi Brancaillon 
fuseseră făcuţi prizonieri de Malătre, Flore se duse la 
cocioaba mamei sale. Nebuna era într-unul din momentele 
sale bune. Adică fata fu bine primită. Faţa ei blândă se 
lumină de bucurie sperând într-o posibilă vindecare. Dar, 
vai! Această speranţă i se spulberă la următoarele vizite. 

Simonne o spiona. Bănuielile i se înmulţiseră. Mai mult ca 
oricând o muncea o întrebare: Ce însemna această 
pasiune? În această dimineaţă pretextă un drum pe care îl 
avea de făcut şi ceru permisiunea să iasă un moment. 

Şi ieşi. Numai că rămase în spatele uşii, cu urechea lipită 
de gaura broaştei. 

Câteva clipe crezu că-şi pierde vremea. Flore nu spunea 
decât cuvinte obişnuite. Deodată tresări, Flore, cu un 
accent de o deosebită tandreţe şi de o tristeţe sfâşietoare, 
spunea: 

— Mamă, oh! Mamă, priveşte-mă!... Nu-ţi recunoşti 
fiica?... Pe micuța ta Flore, care-ţi vorbeşte...? 

Bătrâna nu mai auzi altceva. Dar asta-i era deajuns. 

„Mama sa!... Femeia asta-i mama sa!” murmură ea 
înfricoşată. 

Un gând fulgerător o făcu să se aplece din nou. De această 
dată încercă să privească prin gaura broaştei., „Isuse 
Cristoase! Unde mi-au fost ochii? Seamănă ca două picături 


de apă! Deci asta-i doamna de Sombernon pe care jupân 
Mercerot o crede moartă! Oh! Nici neghiobul ăsta n-a văzut 
nimic, exact ca şi mine.” 

„„„În capul său începu să întoarcă problema pe toate 
părţile. După reflecţii, începură întrebările: „Am descoperit 
un secret de o importanţă uriaşă. Cum pot profita de el?... 
Trebuie să-l păstrez numai pentru mine, ori să-l 
mărturisesc?” 

Reveni curând în camera sărăcăcioasă a nebunei şi 
instinctiv începu să manifeste un interes afectuos faţă de 
sărmana nebună pe care până atunci nu încetase s-o certe. 
Şi constată cu satisfacţie că această bruscă schimbare o 
face să reintre în grațiile fetei. 

Tot timpul cât Flore rămase lângă mama sa şi în timpul 
drumului din strada Bon-Puits până la Palat, drum care era 
destul de lung, mai ales pentru femei, nu încetă să fie 
frământată de acea întrebare. Când ajunseră acasă, 
hotărârea era luată: „Nu voi spune nimic nici Florei, nici 
jupânului Mercerot, nimănui. Voi vedea ce va urma. Cine 
ştie dacă acest secret nu-mi va fi de folos cândva? Aş fi o 
proastă să vorbesc.” 

A doua zi, jupân Mercerot aduse de la palatul de 
Burgundia cei o sută de mii de scuzi de aur smulşi nebuniei 
amoroase a ducelui. Căruţa conţinând sacii cu aur fu băgată 
în grajd. 

Cei doi vlăjgani plecară. Puțin mai apoi sacii dispărură cât 
ai clipi din ochi transportaţi chiar de negustor la locul său 
secret. 

Nu uitase că-i promisese ducelui ca în această dimineaţă 
trebuia s-o ducă pe fiica sa la palat. La o oră după 
întoarcerea celor două femei, pe la nouă dimineaţa, intră în 
camera fetei şi-i spuse pe un ton grav şi orgolios: 

— Flore, ţi-am anunţat unele schimbări care se vor 
produce în starea noastră socială. Aceste schimbări s-au 
produs mai repede decât mă aşteptam. Pregăteşte-te, într-o 
oră vei părăsi modesta noastră casă. 


— Unde vreţi să mă duceţi? 

— La palatul de Burgundia, unde sunteţi aşteptată, sclipi 
de mulţumire jupân Mercerot. 

— Eu? La palatul de Burgundia? exclamă Flore stupefiată, 
ce poate face acolo o biată fată ca mine, într-un palat 
aproape regal? 

— Mai întâi de toate, fiica mea, declară liniştit jupân 
Mercerot, nu sunteţi o biată fată, aşa cum aţi spus. Sunteţi 
contesa de Sombernon. Este un nume şi un titlu măreț. Nu 
uitaţi asta. În această calitate, locul vostru este la curtea şi 
la palatul suveranului nostru. 

— Vă implor, lăsaţi-mă şi pe mai departe aici, în casa 
voastră. 

— Dar, copilul meu, o certă patern jupân Mercerot, tocmai 
pentru a vă păstra aproape de mine vă duc la palatul de 
Burgundia. 

— Vreţi să spuneţi că şi dumneavoastră locuiţi la palatul 
monseniorului de Burgundia? se miră Flore. 

— E drept, am uitat să vă spun: monseniorul de Burgundia 
mi-a făcut onoarea să-mi încredinţeze administrarea 
finanţelor sale. Deci tatăl vostru, Flore, a devenit ministru 
de stat. 

Surpriza fetei deveni brusc spaimă. 

— Vă jur, Flore, că tatăl vostru are posibilitatea să vă 
apere şi să vă facă respectată. Nimeni nu va îndrăzni să vă 
facă rău. 

Şi adăugă insinuant: 

— De altfel, însuşi monseniorul, dacă va fi nevoie, va şti să 
vă facă respectată de toţi ceilalţi. 

Şi cum ea încă mai arăta o mirare temătoare, continuă pe 
acelaşi ton insinuant: 

— Da, Flore, monseniorul însuşi s-a interesat de tine. Şi să 
nu crezi că a făcut-o din consideraţie pentru mine. 
Monseniorul, pe care toţi îl zugrăvesc drept violent, 
autoritar, dus de propriile-i pasiuni, este în realitate, în 
palatul său, prinţul cel mai afabil, cel mai curtenitor şi, aş 


putea spune, cel mai patern care poate exista. Şi pe 
deasupra magnific şi generos... cum nu se poate mai mult. 
Nici o persoană care trăieşte în apropierea sa nu poate să 
nu-l adore, şi toţi s-ar lăsa tăiaţi în bucăţi pentru el. Veţi 
vedea, Flore, că veţi ajunge să împărtăşiţi această adoraţie 
şi veţi ajunge să-l iubiţi după ce-l veţi cunoaşte. 

Schiţând acest portret pe care încercă să-l facă deosebit 
de măgulitor, observă efectul produs. 

Flore reflecta. 

— Atunci voi face precum doriţi, domnule. 

Un licăr de triumf sclipi în ochii întunecaţi ai jupânului 
Merceroi. 

— Fiţi gata să plecăm într-o jumătate de oră, spuse el 
simplu. 

Pe la ora zece, jupân Mercerot, Flore şi Simonne, care 
ducea câteva obiecte mărunte de care fata se ataşase, 
soseau în strada Mauconseil, unde se afla palatul de 
Burgundia. 

De mai bine de-o oră, întunecat, neliniştit, agitat, trecând 
de la bucuria nebună la disperarea extremă, fără nici o 
explicaţie plauzibilă, Jean de Burgundia cutreiera nervos 
aleile parcului. 

Când văzu poarta deschizându-se, inima aproape că încetă 
să-i bată. Se opri sufocat, livid, tremurând. Fu obligat să se 
sprijine de un copac ca să nu cadă. Când văzu că şi ea se 
află acolo sângele îi îmbujoră obrajii palizi. Ochii-i stinşi 
începură să-i sticlească şi un suspin de bucurie delirantă îi 
scăpă din piept, semănând mai degrabă cu un răget. 

Jupân Mercerot, care prin toată atitudinea sa recomanda 
ducelui prudenţa cea mai mare, făcu ceremonios 
prezentările. 

Simonne, stând umilă ceva mai departe, pe jumătate 
prosternată, observa totul cu o atenţie ascuţită, şi deseori o 
sclipire răutăcioasă îi trecea prin priviri atunci când ochii 
săi bănuitori se îndreptau spre jupân Mercerot. 


— Pe Sfânta Fecioară, domnule ministru, nici nu ştiam că 
sunteţi tatăl unui copil aşa de frumos! Asta-i o trădare din 
partea dumitale. 

Şi întorcându-se spre Flore, adăugă curtenitor: 

— Doamnă, veţi fi bucuria şi raza de soare a acestei curţi 
care, înainte de venirea voastră era atât de sumbră. 

Simţind că se lasă târât de pasiune şi înțelegând sfaturile 
mute ale jupânului Mercerot, o tăie scurt, spunând: 

— Veniţi, doamnă, vreau, din consideraţie pentru tatăl 
vostru, să vă prezint chiar eu, şi vreau ca fiecare de aici să 
vă facă primirea pe care o binemeritaţi. 

Luă familiar braţul monseniorului său de finanţe şi, fericit, 
transfigurat, întinerit cu douăzeci de ani, se îndreptă spre 
palat cu paşi repezei. 

Cele două femei îi urmară. 

Simonne se plecă la urechea fetei şi-i şopti: 

— Nu vă îneredeţi în duce!... Nu vă încredeţi în jupân 
Mercerot! 

— De ce? se nelinişti Flore, tulburată. 

Simonne nu mai apucă să-i răspundă. Tocmai atunci jupân 
Mercerot se întoarse şi se îndrepta spre ele. Îi luă Simonnei 
din mână micul pachet şi-i ordonă: 

— Întoarce-te acasă. 

Ascultătoare, bătrâna se supuse. Ajunsă în pragul porţii pe 
care negustorul tocmai o deschisese, se opri în faţa lui şi 
agresivă, cu ochii scăpărând, îi spuse scrâşnind: 

— Şi partea mea? 

— Căţea nebună! aproape că zbieră de furie negustorul, ţi- 
ai şi găsit momentul pentru un asemenea subiect. 

— Aştept, jupâne, făcu Simonne calmă. Nimic nu mă 
împiedică să aflu chiar acum ce vrei să-mi dai. 

— Vorbim acasă. Du-te! 

Şi cu un brânci puternic o aruncă afară, închise repede 
poarta şi se grăbi să-l ajungă din urmă pe duce. 

Jean de Burgundia îl aştepta răbdător, privind-o cu 
adoraţie mută pe Flore. Sub privirile-i arzătoare, tânăra 


simţea cum roşeşte. Aşa încât, cu tot avertismentul 
Simonnei care îl sublinia pe cel al lui Robin, se simţi mult 
mai uşurată văzându-l pe jupân Mercerot intervenind între 
ea şi duce. 

Şi totuşi, tulburarea i se accentuă. Oricât de neştiutoare ar 
fi fost ea în ceea ce priveşte eticheta curţii, nu se putea să 
nu se mire şi să nu se neliniştească văzând pe ce drum 
întunecos, pustiu, misterios, o introduceau, ca într-o celulă, 
în palatul ducal. 

Într-adevăr, Jean de Burgundia o conducea la el prin acel 
drum secret care îl dezvăluise cu o zi înainte negustorului şi 
al cărui secret îl surprinsese şi Robin. 

XXVII. SIMONNE. 

În urma brânciului puternic dat de stăpânul său, Simonne 
se rostogolise până-n mijlocul drumului plin de praf. 

După cădere, reuşi să se liniştească aruncând spre poarta 
închisă o grămadă de înjurături şi de blesteme. 

Reuşi să se scoale cu greu, îşi scutură furioasă praful de 
care era plină şi rămase câtva timp, zbârlită ca o găină 
furioasă, în faţa porţii. După care se îndepărtă, luând-o spre 
Palat, cu ochi furioşi, murmurând cuvinte fără sens. 

În uşa casei, se găsi în prezenţa unui gentilom care bătea 
cu putere. Era Sacrament. Dar prezenţa sa cădea cum nu 
se poate mai prost; bătrâna se afla într-o stare de furie 
extremă. 

— Ce doriţi? îl întrebă ea pe un ton arţăgos. 

Sacrament se întoarse, îşi scoase pălăria, se plecă adânc, 
şi cu o politeţe mult prea exagerată pentru a nu fi afectată, 
se adresă bătrânei: 

— Puteţi să-mi spuneţi, frumoasă doamnă, dacă nu cumva 
aici locuieşte jupân Mercerot. De mai bine de un sfert de 
oră bat în uşă şi nu răspunde nimeni. 

— Da, aici locuieşte jupân Mercerot, nobile senior. Şi eu 
sunt slujnica lui. Nu a răspuns nimeni, fiindcă nimeni nu-i 
acasă. Jupân Mercerot a plecat şi nu se întoarce astăzi. 


— Nu contează, răspunse Sacrament care păru satisfăcut 
de informaţie. De altfel, nu cu el aveam treabă, ci cu fiica 
lui. 

— Nici fiica lui nu-i acasă, declară Simonne. 

De această dată Sacrament deveni neliniştit: 

— Pe toţi dracii! exclamă el, asta-i rău! Puteţi să-mi 
spuneţi, frumoasă doamnă, dacă nu cumva se întoarce 
repede? 

— Cred că mai degrabă nu se mai întoarce, lăcrimă 
Simonne băgând cheia în broască. 

Sacrament rămase descumpănit. Şi cum văzuse că 
Simonne luase un aer funebru, întrebă, fără să-şi dea 
seama ce spune: 

— Nu cumva i s-a întâmplat vreo nenorocire? 

Simonne deschise uşa, ridică disperată ochii spre cer şi 
gemu: 

— Pentru mine e ca şi cum ar fi moartă! 


Făcu o reverență, intră şi închise uşa. 
* 


XX 


Sacrament rămase mult timp în faţa uşii, total aiurit. În 
cele din urmă îşi spuse: „La urma urmei, dacă fetişcana-i 
moartă, cu atât mai bine!” 

Şi se duse să-i raporteze reginei convorbirea avută cu 
servitoarea negustorului. 

Regina nu dădu dovadă de nici un fel de nelinişte. 

Începu să reflecteze, căutând adevăratele motive ale 
acestei dispariţii neaşteptate. Fiindcă dacă Sacrament s-a 
lăsat păcălit de ultima frază a Simonnei, crezând-o moartă 
pe tânăra fată, regina nu comise aceeaşi greşeală. 

Rezultatul acestor reflecţii a fost că, la ora unu după 
amiază, seniorul de Chastellux, mareşal de Burgundia, 
şambelan al ducelui, în prezent guvernator al palatului de 
Burgundia, alergă într-un suflet la stăpânul său pentru a-l 
anunţa că regina, fără nici o altă escortă decât domnul Odo 
de Rheinburg, tocmai intrase în palat făcând o vizită 


ducelui. Imediat ce o instala într-un fotoliu din cabinetul 
său, singuri fiind, Isabeau începu cu acel calm înfricoşător 
care-i era propriu, şi care anunţa furtuna ce urma să se 
dezlănţuie: 

— Duce, aţi aflat că Flore Mercerot a dispărut? 

Se aplecă spre el şi-i spuse pe un ton firesc: 

— Ştiţi ceea ce am convenit: între noi doi, niciunul să nu 
mai trăiască, din cei care ne pot compromite. Mi-aţi cerut 
viaţa cavalerului de Passavant. N-am ezitat. L-am prins şi l- 
am aruncat în neant. E mort, să nu mai vorbim despre el. 
Dar şi tânăra asta este condamnată: va muri, v-o jur!... 
Fiindcă o voi găsi, duce, şi o voi lovi tot atât de nemilos cum 
l-am lovit pe Passavant. 

Îşi puse mâna albă, mătăsoasă, pe braţul care ducele i-l 
întindea plecându-se respectuos, şi surâzătoare, ieşi cu paşi 
înceţi, teatrali, condusă respectuos până la litieră de Jean 
de Burgundia, cu capul descoperit, care şi el, la rândul lui, 


surâdea. 
* 


x X 


De-abia intrase în bucătărie Simonne, când felul său 
neîncrezător o făcu să-şi spună: „Ei la naiba! ce dorea 
gentilomul ăla de la fiica jupânului Mercerot? Neghioabă ce 
sunt, nu puteam să-l întreb?” 

Alergă la uşă, o deschise şi aruncă o privire afară. Dar 
Sacrament dispăruse deja. 

Bombănind, se întoarse în bucătărie. Întreaga zi nu încetă 
să se gândească la tot ce se întâmplase. 

Spre seară se înapoie şi jupân Mercerot. 

Simonne nu scoase nici un cuvânt cu privire la Flore şi nici 
nu reînnoi cererea pe care o făcuse pe pragul porţii 
palatului de Burgundia. 

Nici jupân Mercerot nu spuse nimic. Nu schimbară decât 
câteva cuvinte banale. Numai că, pe furiş, se supravegheau 
unul pe celălalt, ca doi câini care nu vor întârzia să sară la 
bătaie. 


La ora obişnuită, Simonne urcă la ea în cameră, să se 
culce, după un bună seara sec. 

Jupân Mercerot rămase singur. Se retrase în cabinetul 
său, unde începu să meargă în sus şi-n jos cu paşi nervoşi. 

Câteva minute mai târziu se afla în misterioasa pivniţă în 
care îşi îngrămădise avuţiile. Cu ochi de nebun, exclamă cu 
voce lugubră, în timp ce întindea mâinile spre grămada de 
aur: „Ăsta-i singurul lucru care contează! Totul începe şi se 
sfârşeşte cu asta! Restul nu-i decât deşertăcune şi 
neghiobie!” 

„„„Deodată, cu un gest furios mătură grămada de aur care 
căzu zornăind, în timp ce jupân Mercerot gemea: „Şi la 
urma urmei, nu-mi pasă de tot aurul din lume dacă ea nu-i 
aici. dacă nu o mai pot vedea în casa asta care acum e 
pustie!” 

„Îşi reveni cu încetul. Nu mai avea acea privire 
înspăimântată. 

Văzând aurul împrăştiat pe jos, surâse ciudat şi murmură: 
„Doamne fereşte, cred că am avut un acces de nebunie!” 

Se aplecă şi începu să adune monezile şi să le aşeze în loc. 

„Da, cred că am avut un acces de febră”, îşi mai spuse el. 

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, păru că nici nu-şi mai 
aminteşte de curioasa criză prin care trecuse în timpul 
nopţii. Îşi regăsise toată siguranţa, calmul şi demnitatea, ca 
unul care era conştient de forţa sa. 

Simonne, mai arţăgoasă ca niciodată, îi stătea mereu în 
cale ca un reproş mut. De această dată se simţi îndatorat s- 
o liniştească: 

— Nu te nelinişti, îi spuse el. Crezi că dacă Flore se află la 
monseniorul duce, totul a fost spus? Lasă-mă să acţionez. 
La momentul oportun vei avea şi tu partea ta, şi vei vedea 
că n-ai aşteptat degeaba. 

— Toate acestea nu-mi spun deloc cât îmi veţi da, replică 
sec Simonne, încăpăţânată în ideea ei. 

Pe un ton glumeţ, jupân Mercerot încercă să-i explice: 


— Cum vrei să spun o cifră când nici măcar n-am stabilit 
cheltuielile pe care le am de suportat şi încă nu cunosc 
beneficiul pe care-l va aduce această afacere? Aşteaptă 
puţin, ce dracu'! 

— Ei, să nu mai vorbim despre asta, spuse Simonne pe un 
ton respingător. 

Negustorul o cunoştea până în străfundul sufletului şi o 
supraveghea cu coada ochiului. Gândi: „Nemernica, se 
gândeşte să mă trădeze.” 

Rcflectă câteva secunde şi-şi spuse: „Ei, aş! Acum nu-mi 
mai poate face nimic.” 

Şi cu o sclipire în ochi, cu un surâs livid, continuă tot în 
gând: „Facă ce-o vrea... Va fi un pretext bun pentru a o lipsi 
de partea ei. Oricât ar fi ea de mică, va fi un câştig pentru 
mine.” 

Bucurându-se la acest gând, o anunţă vesel că este liberă 
toată ziua, el întorcându-se abia spre seară pentru a se 
culca, şi plecă. 

Când socoti că s-a îndepărtat îndeajuns, Simonne îşi puse 
veşmintele de duminică şi ieşi şi ea. În timp ce mergea, se 
întorcea deseori pentru a verifica dacă nu cumva este 
urmărită. Merse astfel până în strada Saint-Antoine şi intră 
ca la ea acasă în locuinţa doamnei de Giac. 

În momentul în care ea intra, un călăreț plin de praf intră 
în galopul calului în curte, sări jos din şa şi, aruncând frâul 
unui lacheu, pătrunse în interiorul casei ca unul care se 
simte ca la el acasă. 

Într-adevăr, călăreţul nu era altul decât stăpânul casei, 
seniorul de Giac. 

Abia se află faţă în laţă cu soţia sa, că o servitoare intră şi 
anunţă că o bătrână insistă să fie primită de doamna, 
având, după cum afirma ea, să-i dea veşti despre o tânără 
numită Flore Mercerot. 

Doamna de Giac făcu un gest de nepăsare, atât de grăitor, 
încât servitoarea făcu un pas spre uşă pentru a o trimite de- 
acolo pe vizitatoare. 


Dar seniorul de Giac o ţintui pe loc cu un semn plin de 
autoritate în timp ce i se adresa soţiei sale care acum părea 
neliniştită, pe un ton rece, plin de ameninţări: 

— La ce te gândeşti, draga mea? Trebuie s-o primeşti 
neapărat pe acea bătrână. 

Imediat ce servitoarea ieşi, reluă acel aer de superioritate 
dispreţuitoare pe care i-o arăta mereu, şi-i spuse pe un ton 
sec: 

— Mă mir că încă nu ţi-ai dat seama cât de mult înseamnă 
pentru noi tot ceea ce-i vorba despre această Flore 
Mercerot. Poate că această bătrână vrea să ne vândă o 
informaţie. 

Şi pe un ton neglijent: 

— De altfel, cum nu-mi păreţi în starea voastră normală, 
voi asista la această convorbire... din spatele tapiseriei 
aceleia de unde aş putea să vă şoptesc, la nevoie, unele 
sfaturi. Hai, du-te, draga mea. 

Când se află în prezenţa doamnei de Giac, Simonne, cu 
aplombul inconştienţei, îi povesti cum Flore fusese 
introdusă în palatul de Burgundia, cu o zi înainte. i 
descrise scena cu lux de amănunte, răspunzând cu plăcere 
tuturor întrebărilor pe care doamna de Giac consideră că 
trebuie să le pună. 

Când bătrâna ieşi, era fericită. În buzunarele sorţului ţinea 
câte un săculeţ bine umplut cu aur. În timp ce mergea, îşi 
spunea: „Pentru a se descotorosi de rivală, amanta lui Jean 
de Burgundia o va elibera pe Flore, care se va întoarce 
acasă. Şi poate că voi reuşi să găsesc un senior puternic 
căruia, dând o răsplată bună, i-o voi da pe această micuță. 
Aşa încât întreg profitul îmi va rămâne numai mie.” 

XXVIII. DE GIAC ACŢIONEAZĂ. 

După ce Simonne se retrase, de Giac ieşi din dosul 
tapiseriei în spatele căreia se ascunsese. Se lăsă într-un 
fotoliu, neliniştit, şi medită câteva clipe. 

— Trebuie, spuse el în cele din urmă, s-o prevenim pe 
regină imediat. În acest moment, în care totul se 


prăbuşeşte în faţa noastră, nu trebuie s-o nemulţumim. Du- 
te şi spune-i că mica Mercerot, înghiţi-o-ar iadul, a fost 
introdusă în palatul monseniorului, şi vezi ce ordine îţi va 
da. 

Gânditoare, doamna de Giac murmură înduioşată: 

— Biata copilă! 

Exclamaţia a fost spontană, şi o regretă numaidecât. Dar 
era deja prea târziu. Oricât de încet ar fi vorbit, fusese 
auzită; sări cât colo, plin de mânie. 

— Cum asta! cred că ai înnebunit, draga mea! 

— Da, nu mă simt prea bine, spuse ea pe un ton suferind. 
Mă simt sfârşită, zdrobită... Cred că am nevoie de puţină 
odihnă. 

Înţelese şi el că spunea adevărul. 

— Asta-i cât se poate de rău, spuse el contrariat. Ştiţi ce se 
va spune mâine la Melun? Că Delfinul a dispărut fără ca 
nimeni să ştie unde. 

— Vreţi să spuneţi că e mort? întrebă ea cu o voce 
înfundată. 

— Drept să spun, nu prea cred... cel puţin încă. Dar Robin 
acţionează repede. Da, nu-şi prea pierde timpul, ticălosul... 
Dacă aş fi prevăzut cât de repede acţionează... m-aş fi 
aranjat altfel. 

Şi cu o explozie de furie: 

— Moartea Delfinului nu se va produce cât timp noi ne 
aflăm lângă duce!... Ar fi prea frumos! Gândeşte-te, odată 
Delfinul mort, ducele va accede în mod sigur la tronul 
Franţei... şi asta ar însemna domnia noastră!... Chiar astăzi, 
ah! şi astăzi va profita micuța burgheză!... Deja se află la 
palat! Şi noi!... Noi vom trebui să dispărem, să ne 
întoarcem pe domeniile noastre din Auvergne în timp ce ea 
va triumfa!... Pe toţi dracii! Am manevrat atât de bine, şi cu 
ce rezultat? 

Doamna de Giac gemu: 

— Vă asigur că sunt la capătul puterilor! 


— Alegeţi, spuse el: ascultare oarbă sau un pumnal înfipt 
în gâtlej. 

Lividă de spaimă, femeia se prăbuşi la pământ şi horcăi: 

— Îndurare! 

Aplecându-se asupra corpului prăbuşit, scuturat de 
frigurile morţii, de Giac ridică mâna să lovească: 

— Te vei supune? 

Cu un sughiţ, femeia răspunse: „Da!” 

— Ei bine, spuse el, punându-şi pumnalul în teacă, poţi să 
te scoli. 

Cu o voce în care încă se mai simţea mânia, continuă: 

— Părerea mea este să-ţi vezi de treabă... dacă vrei să uit 
momentul ăsta de nebunie... Haideţi, doamnă, duceţi-vă, şi 
la întoarcere, nu uitaţi să-mi spuneţi ce s-a hotărât. 

Când, câteva momente mai târziu, doamna de Giac intră la 
regină, orice urmă de emoție şi de spaimă dispăruse de pe 
faţa ei, recăpătându-şi aerul ei vesel şi nepăsător. 

Discuţia cu regina fu destul de lungă. Raportul dat soţului 
său fu însă mai scurt. După care, soţul şi soţia se întoarseră 
la apartamentul lor rezervat în palatul de Burgundia. 

Încă de la sosire, doamna de Giac se închise în camera sa 
şi nu se mai mişcă de acolo. 

De Giac, dimpotrivă, se arătă peste tot, făcând un număr 
uriaş de vizite scurte. 

Perechea nu lipsi să asiste la reuniunea intimă pe care 
ducele o proiectase încă de cu o zi înainte. 

Doamna de Giac, cu ochi strălucitori, mai frumoasă ca 
oricând, se arătă de o vervă extraordinară, şi prin farmecul 
ei, prin grațiile şi spiritul său, fu regina de netăgăduit a 
aristocraticei adunări. 

Şi, fie din calcul, fie din faptul că era într-adevăr subjugat 
de acest farmec, ca toţi ceilalţi, Jean de Burgundia se arătă 
plin de atenţii faţă de doamna de Giac, lucru remarcat de 
toţi din jur. 

În această zi, în care doamna de Giac îşi făcea o întoarcere 
triumfală în palatul de Burgundia, această zi era cea de-a 


doua pe care Flore o petrecea în palatul ducal. 

Neliniştită, înspăimântată, condusă de Jean de Burgundia 
şi de jupân Mercerot, ajunse fără să întâlnească pe nimeni 
în faţa uşii unui apartament mărginaş, tocmai sus de tot, 
sub acoperiş. 

În faţa uşii se afla o femeie care aproape că se prosternă 
în faţa ducelui. Era o femeie solidă, cam la patruzeci de ani, 
robustă, cu o figură hotărâtă, una din acele femei capabile 
să ţină piept şi unui bărbat. 

Ducele le arătă apartamentul compus din trei camere. 
După cum se vedea din anticameră, luxul era nemaivăzut. 

Jean de Burgundia găsi stăpânirea de sine de a nu-şi 
impune prea mult prezenţa. 

— Acesta este modestul vostru apartament, spuse el pe 
tonul cei mai binevoitor. Puteţi să vă odihniţi acum. De-abia 
peste câteva zile veţi intra în funcţia pe care v-am rezervat- 
o la curte. 

Plecând ducele, jupân Mercerot păru ca la el acasă. Cele 
trei camere se succedau una după alta. Ghici uşoara 
nelinişte a fetei şi, încercând s-o liniştească, hotări: 

— Aceasta va fi camera ta... pentru că aici se află patul. (Şi 
arătă camera din fund). Aceasta va fi camera de zi, în care 
vom servi masa (camera din mijloc) iar aceasta, cabinetul 
meu, în care-mi voi instala un pat. (Camera de la intrare, a 
cărei uşă dădea în anticameră). 

Se feri s-o spună de-a dreptul, deşi felul în care aranjase 
lucrurile şi insistența cu care sublinia fiecare detaliu, 
vorbea de la sine: „Vezi, ca să se ajungă până la tine, ar 
trebui mai întâi de toate să treacă peste mine. Deci, nu ai 
de ce te teme.” 

Jupân Mercerot îşi petrecu întreaga zi cu fiica sa. Pentru 
a-i câştiga şi mai mult încrederea, sau pentru a o convinge 
că nu-i prizonieră, se oferi s-o însoţească în grădină, dar 
fata refuză. 

Serviră masa numai ei doi. Femeia, care răspundea la 
numele de Perinelle, îi servi cu o îndemânare remarcabilă şi 


se arătă plină de atenţii faţă de ei. Familiară, se amestecă în 
conversaţia pe care jupân Mercerot aproape că o ducea 
singur. Dar tot ce spunea, era numai spre lauda ducelui. 

Până la urmă, cei doi făcură să adoarmă bănuielile tinerei. 

Când se înseră, fata se închise în camera sa şi se culcă. 
Dar nu reuşi să adoarmă toată noaptea. O nelinişte vagă, 
nelinişte care nu ştia nici măcar de unde vine, o tortura. 

Dimineaţa constată că negustorul nu dormise în camera 
sa, după cum promisese, şi i-o reproşă cu blândeţe. 

— Ei, trebuie să te obişnuieşti, îi răspunse acesta, râzând. 
Am vrut să-ţi arăt că aici nu trebuie să te temi, de nimic. 
Sper că am reuşit. 

În această dimineaţă, ducele veni să discute cu ministrul 
său de finanţe, dar îşi reprimă dorinţa de a intra la Flore. 
Dar jupân Mercerot se duse după ea şi o aduse în cabinetul 
său pentru a-i face o reverență monseniorului. Fata nu 
rămase acolo mai mult de cinci minute. Ducele, care se 
arătă de o amabilitate extremă, avu destulă prudenţă să nu- 
i spună nimic care s-o înfricoşeze. 

La terminarea acestei vizite, jupân Mercerot o anunţă că 
trebuie să participe la consiliu şi că nu va putea lua nici 
prânzul şi nici cina cu ea, şi că, foarte probabil, nu se va 
întoarce decât a doua zi dimineaţa. 

Perinelle se oferi să-i ţină ea companie, şi trebui s-o 
suporte în timpul dejunului, cu toate că femeia se arătă 
plină de solicitudine. 

După prânz, pretextând oboseala, se despărţi de 
temniceră sa, retrăgându-se în camera ei, având grijă să 
tragă zăvorul. 

Privirile îi căzură asupra perdelelor patului, şi i se păru că 
aceste perdele se mişcă uşor. Dar nu auzi nici un zgomot 
neobişnuit. 

Mai întâi i se păru că este o iluzie. Privi cu mai multă 
atenţie, nu, nu era o iluzie. Perdelele se mişcau uşor ca şi 
când o mână prudentă încerca să le dea la o parte. 


Brusc, dar fără nici un zgomot, perdelele se despărţiră şi 
apăru un cap. 

Strigătul, care era gata să ţâşnească de pe buzele fetei, 
muri în aceeaşi clipă, fiindcă acel cap aparţinea unei tinere 
şi frumoase femei, care nu avea nimic neliniştitor... poate 
doar modul în care îşi făcuse apariţia. 

Era doamna de Giac, care se încuiase în apartamentul său 
şi din care ieşise fără a fi văzută de nimeni, seniorul de 
Giac, soţul ei, servindu-i de apărător. 

Femeia îşi duse un deget la buze, cerându-i tinerei să tacă, 
şi o privi cu multă curiozitate. 

La un moment dat, în şoaptă, întrebă scurt: 

— Perinelle? 

Flore înţelese sensul întrebării. Cu un gest îi arătă zăvorul 
tras, zăvor care interzicea accesul în cameră. 

Doamna de Giac surâse şi ieşi din spatele perdelelor. Cu 
un gest o invită pe Flore să se apropie. 

Tânăra se supuse şi se aşeză şi ea pe pat. 

Doamna de Giac se aplecă spre Flore şi-i spuse cu voce 
fierbinte, în şoaptă: 

— Te ameninţă o mare primejdie. Eu te pot scăpa. Eşti de 
acord? 

— Cine sunteţi doamnă? Şi de ce primejdie vreţi să mă 
scăpaţi? 

— Vă înţeleg neîncrederea. Şi totuşi secundele trec, 
secunde care-mi pot fi fatale. Acum eu îmi risc viaţa. Nu-mi 
purtaţi pică dacă vă vorbesc atât de brutal, dar nu am 
timp... 

Cu un gest brusc, depărtă perdelele patului şi-i arătă o uşă 
secretă, îngustă, care se afla la capătul patului. 

— Pe acolo, spuse ea, într-o noapte, când veţi fi adormită, 
un bărbat se va strecura în patul vostru. La sculare, veţi fi 
fost deja dezonorată. Ăsta-i pericolul. 

Înspăimântată, Flore o privea cu ochii măriţi de teamă. 

— De ce vreau să vă salvez cu toate că nu vă cunosc şi nu 
mă cunoaşteţi? Fiindcă am auzit că sunteţi logodită cu 


seniorul Milon de Talazar. 

— Îl cunoaşteţi pe Milon? exclamă Flore cu ochii 
strălucindu-i. 

— Mi-a salvat viaţa. Acum înţelegeţi de ce vreau să vă 
salvez? 

— Ah! Doamnă, imploră Flore, îmi spuneţi adevărul?... 
Ştiţi că mi-au spus că Milon e mort? 

— Să nu crezi asta, copila mea, spuse energic doamna de 
Giac. L-am văzut, nu mai departe decât ieri dimineaţă, în 
drum spre Melun, călătorind cu prietenul său, seniorul de 
Passavant. Ei doi m-au salvat de la moarte. 

Flore se decise. 

— Vă cred şi mă încred în dumneavoastră spuse ea, 
privind-o pe doamna de Giac drept în ochi. 

Un suspin de uşurare scăpă de pe buzele acesteia. Se 
mulţumi doar să dea uşor din cap. 

Cu un gest rapid îşi scoase mantia cu care era înfăşurată şi 
o aruncă pe pat, spunând: 

— Vă veţi îmbrăca cu ea. Şi acum luaţi flaconul acesta. 
Trebuie ca Perinelle să-i bea tot conţinutul dacă vreţi să 
ieşiţi de aici. 

Flore deja întinsese mâna, dar şi-o retrase repede. 

— Liniştiţi-vă, o asigură doamna de Giac, nu-i otravă, e un 
simplu narcotic. Fiţi pregătită, voi veni să vă iau între 
miezul nopţii şi unu dimineaţa. 

După ce rosti aceste cuvinte, dispăru. 

Zăpăcită, ameţită, Flore încercă fără succes să regăsească 
uşa secretă de la capătul patului. Dacă n-ar fi ţinut în mână 
micul flacon şi dacă pe pat n-ar fi văzut mantia, ar fi crezut 
că totul nu fusese decât un vis. 

Mai înainte de toate luă mantia şi o ascunse într-un cufăr. 
Flaconul şi-l puse într-un buzunar. După ce termină 
acestea, se aşeză pe un scaun, lângă fereastră, şi începu să 
reflecteze. 

Sub aparenţa sa fragilă şi delicată, nu era lipsită de curaj 
şi hotărâre. După ce privi problema pe toate părţile, hotări: 


„Mai degrabă moartea decât dezonoarea. Mă voi încrede în 
această femeie... şi Dumnezeu să mă ajute.” 

Sosi şi ora cinci, şi se aşeză la masă împreună cu Perinelle. 
Îi fu destul de uşor să golească flaconul cu narcotic în 
paharul temnicerei sale, care, încrezătoare, era într-un du- 
te vino necontenit, potrivit obligaţiilor serviciului său. 

Din fericire, efectul narcoticului fu aproape instantaneu. 
Perinelle lăsă să-i cadă capul pe masă şi adormi imediat. 
Flore o scutură de câteva ori, fără a reuşi s-o trezească. 
Atunci se simţi uşurată. 

Cu mult timp înainte de ora hotărâtă era deja gata, 
învăluită în mantia doamnei de Giac. 

Şi dintr-o dată, fără a auzi nimic, doamna de Giac apăru. 
De această dată nu mai era singură. O însoțea domnul de 
Giac care-i făcu în tăcere, o plecăciune. 

— Ce bine că sunteţi gata! exclamă doamna de Giac. 
Foarte bine. Veţi merge în urma mea. Dacă vă întreabă 
cineva, ceva, sunteţi servitoarea mea. Nici un cuvânt mai 
mult. M-aţi înţeles?... Să plecăm. 

Făcu un semn lui de Giac care o luă înainte, cu mâna pe 
pumnal, gata să lovească fără nici o explicaţie. 

Precauţiile pe care de Giac şi le luase, dădură roade, 
deoarece ajunseră la o poartă din fundul unei curţi mici 
fără ca nimeni să le iasă în cale. 

În faţa porţii făcea de pază un soldat care cum îi văzu le 
întoarse spatele şi dispăru fără ca nimeni să-i spună ceva. 

De Giac băgă o cheie în broască şi poarta se deschise fără 
nici un zgomot. 

În străduţa întunecată aştepta o litieră păzită de patru 
călăreţi. 

Doamna de Giac o prinse de braţ pe Flore şi o conduse la 
litieră, spunându-i în şoaptă: 

— Repede, repede... Nu te teme, copila mea, aceşti 
oameni sunt servitorii mei... Ne întâlnim mâine. 

Şi doamna de Giac nu mai întârzie nici o clipă şi intră 
repede în palat, refăcând drumul parcurs. 


Domnul de Giac închise poarta şi-şi puse cheia în buzunar. 
Santinela, care îl pândea cu coada ochiului, se apropie cu 
gura până la urechi. 

De Giac scoase o pungă şi i-o întinse. Soldatul o luă, 
mormăind câteva cuvinte de mulţumire. 

— Vezi dacă cele o mie de livre se află într-adevăr acolo, 
spuse pe un ton neglijent de Giac. 

Santinela schiţă politicos un gest de protest. 

— Ba da, ba da, insistă de Giac, verifică. 

Şi de Giac se apropie şi el, ca şi când ar fi vrut să se 
convingă, împreună cu soldatul. Brusc îşi ridică braţul 
înarmat şi pumnalul se înfipse în gâtlejul soldatului care 
căzu fără un strigăt. 

De Giac îl privi nepăsător până când nu mai mişcă şi se 
aplecă asupra lui pentru a verifica dacă este mort. 

„E mort de-abinelea” îşi spuse el cu aceeaşi nepăsare, şi, 
după ce-şi şterse pumnalul de sânge, luă punga şi o băgă la 
loc în buzunar, murmurând: „Cred că în felul acesta nu mă 
va putea trăda. Şi acum, s-o sfârşesc şi cu cealaltă.” 

Se întoarse în apartamentul Florei. Perinelle dormea în 
continuare cu capul pe masă. O luă în braţe şi o duse până 
în anticameră. Câteva clipe privi cercetător în jur. Smulse 
şnurul unei draperii făcându-i un laţ pe care-l puse la gâtul 
femeii. Trase puternic până când Perinelle, ca şi soldatul din 
curte, muri. 

Cu acelaşi calm înspăimântător care nu-l părăsise nici o 
secundă se strecură afară, se întoarse în apartamentul său 
şi o linişti cu un gest pe soţia sa care-l privea întrebătoare. 
Peste câteva minute se culca spunându-şi: „Monseniorul 
poate căuta mult şi bine pe cel care i-a suflat păsărica, 
nimeni nu mă poate acuza pe mine.” 

XXIX. MILIOANELE DELFINULUI. 

După ce-i luase lui Tanneguy du Châtel pergamentul care 
valora mai multe milioane de livre, de Giac şi de Jacqueville 
plecară în viteză spre Melun. 


În drum se opriră la poarta oraşului, la un han, unde erau 
aşteptaţi de restul trupei. Acolo se deghizară în negustori. 

Cu bastonul în mână, intrară în oraş pe jos, îndreptându-se 
direct spre adresa indicată în pergament. Îi întâmpină un 
bătrân înalt, slab, care-i privi fix. 

După ce verifică minuţios pergamentul, le declară politicos 
că plăteşte suma... în patruzeci şi opt de ore. Recunoscuse 
pe cei doi şi crezu de cuviinţă că jupân Mercerot trebuie 
anunţat înainte de a plăti. 

Degeaba protestă de Giac şi Jacqueville, bătrânul rămase 
ferm în hotărârea sa, jurându-se pe toţi sfinţii că nu are o 
asemenea sumă în casă şi că timpul acesta, de două zile, îi 
este strict necesar pentru a strânge banii. 

— Ţi-am spus eu, bombăni de Giac, că mai greu e să facem 
rost de bani decât să punem mâna pe pergament. Acum 
suntem obligaţi să ne pierdem două zile în târgul ăsta 
prăpădit. 

— Fără să mai punem la socoteală cum va privi 
monseniorul această întârziere. 

Cu toate acestea, trebuiră să se resemneze. Îşi păstrară 
deghizamentul de negustori care le permitea să treacă 
neobservaţi şi-şi pierdură timpul bând şi jucând cărţi. 

Seara luară cina în sala comună, având totuşi grijă să se 
aşeze în colţul cel mai întunecos. Acolo auziră spunându-se 
în gura mare că în oraş umblă zvonul că Delfinul ar fi 
dispărut. Auzind acestea, de Giac îşi spuse că monseniorul 
trebuie anunţat imediat. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, îmbrăcat de această dată cu 
costumul său de gentilom, porni la drum. În drumul său, 
conştiincios, anunţă şi pe oamenii care aşteptau la Pouilly- 
le-Fort, pe urmă pe cei din Liorsain, apoi, în cele din urmă, 
pe Malâtre, la turnul de Ganne, unde nu intră, grăbit să-l 
vadă cât mai repede pe duce. 

Luându-şi aceste măsuri, porni în galop spre Paris, unde |- 
am văzut cum a acţionat. 


A doua zi dimineaţă, proaspăt şi bine dispus, părând că 
nici măcar nu-şi mai aminteşte cele petrecute în cursul 
nopții, refăcu în aceeaşi viteză drumul spre Melun, unde-i 
întâlni pe Jacqueville în hanul în care-l lăsase. 

La ora hotărâtă se prezentară la bătrân, calmi în aparenţă, 
dar în sufletul lor teribil de neliniştiţi. 1 se păru că micul 
orăşel este cuprins de o agitaţie mult prea puternică. 

De această dată avură satisfacția să constate că săculeţii 
cu aur îi aşteptau aliniaţi pe o masă, gata să fie luaţi şi duşi 
de acolo. 

Bătrânul, mereu îndatoritor, le cedă contra unui preţ 
bunicel o căruţă trasă de doi cai puternici. 

Avură norocul nesperat să iasă uşor din oraş, fără a fi 
deranjaţi de cineva şi curând ajunseră la han. Ca din 
întâmplare, oamenii lor tocmai îl părăseau, în grupuri de 
câte doi sau câte trei, unii luând-o spre Melun, alţii în 
partea opusă. 

Cei cinci care se îndreptaseră spre Melun, făcură repede 
cale-ntoarsă, aşa încât, fără a fi prea bătător la ochi, căruţa 
încărcată cu aur era escortată de zece oameni, cinci în faţă 
şi cinci în spate, oameni hotărâți la orice. 

Cei aproape doi kilometri care separă Melun de Pouilly-le- 
Fort fură străbătuţi fără nici un eveniment. Acolo escorta se 
mai mări cu încă cinci oameni care-i aşteptau. La Liorsain 
erau acum cu toţii. 

De Giac şi Jacqueville îşi încălecară caii, pe care-i duseseră 
până acolo doi oameni, şi ceea ce le păru mult mai 
important, îşi încinseră din nou spadele cu un suspin de 
uşurare. Cei douăzeci de oameni încadrară căruţa, avându-i 
pe cei doi seniori în frunte. Porniră la drum, în trap vioi, 
trecând prin tunelul de verdeață al pădurii Senart, cu ochii 
şi urechile la pândă. 

Ca şi până aici, nici în pădure nu se întâmplă nimic. Când 
ajunseră în dreptul turnului de Ganne, se simţiră cu totul 
uşuraţi. 


Acum, într-adevăr, misiunea lor luase sfârşit, fiindcă acolo 
urmau să-l întâlnească pe Malâtre şi cei şase oameni ai săi, 
fără a-l mai pune la socoteală pe Jean de Burgundia aflat în 


fruntea impozantei sale escorte. 
* 


x X 


În urma câtorva cuvinte şoptite la ureche de seniorul de 
Chastellux, Jean de Burgundia întrerupse petrecerea şi se 
retrase în camera sa. 

În cameră era aşteptat de un omuleţ plin de praf, care se 
plimba în sus şi-n jos plin de nerăbdare, frecându-şi mâinile 
cu putere, semn al bucuriei depline. Era Malătre, care se 
frânse în două văzându-şi stăpânul apărând. 

— Ce s-a întâmplat, Malătre? întrebă repede ducele. 

— Veşti fericite, monseniore! Atât de fericite, încât n-am 
ezitat să-mi părăsesc locul pentru a vi le aduce la 
cunoştinţă. 

— Vorbeşte! 

Malâtre făcu din nou o plecăciune adâncă, şi cu falsă 
modestie: 

— Monseniore, spuse el, am onoarea să vă anunţ că l-am 
făcut prizonier şi-l ţin la dispoziţia voastră... pe seniorul... 
de Pas... sa... vant! 

Ducele sări, cu o figură înspăimântătoare, cu ochii 
injectaţi. Îl apucă cu ambele mâini de gât pe Malâtre, şi 
spumegând, urlă: 

— Mizerabil nenorocit, te învăţ eu minte să mai râzi de 
mine! 

— Monseniore, gemu Malâtre, pe jumătate sufocat, vă jur 
pe întreg Paradisul că am spus adevărul! 

Ducele îl lăsă, dar îl privi cu o privire lungă, ascuţită, 
bănuitoare. Şi nu se mai îndoi de sinceritatea lui. 

— Pe toţi dracii! monseniore, se strâmbă omuleţul 
frecânduşi gâtul, ce mâini de fier aveţi! Cred că voi purta 
multă vreme de acum înainte semnele degetelor voastre pe 
gât! 


— Ei hai, reluă ducele, stăpân pe sine dar încă sceptic, eşti 
sigur că nu te înşeli? Nu cumva e vorba de o asemănare 
oarecare...? 

— Monseniore, spuse Malâtre pe un ton ciudat, ştiţi bine 
că nu mă pot înşela. Îl cunosc mult prea bine pe seniorul de 
Passavanit. 

— Şi totuşi, scrâşni ducele bătând cu asprime din picior, şi 
totuşi Passavant e mort. O ştii prea bine! 

— S-au înşelat! se încăpăţână să susţină Malâtre. Sau 
poate... a înviat. N-ar fi pentru prima dată când ar juca 
festa asta. Amintiţi-vă, monseniore. Oricum ar fi, împreună 
cu seniorul de Passavant l-am făcut prizonier şi pe seniorul 
du Châtel, pe Robert de Loire, pe Milon de Talazar, pe 
Brancaillon... 

— Toţi duşmanii ăştia sunt în puterea mea?... Nu, ar fi 
prea frumos, cred că te înşeli! 

— Nu mă înşel deloc, insistă Malâtre cu tărie. În ce-l 
priveşte pe Milon de Talazar, pe care încă nu-l cunoaşteţi, 
monseniore, o să fiţi mirat atunci când vă voi spune că este 
îndrăgostit ca un nebun de... aceea pe care o ştiţi, şi că o va 
disputa cu dumneavoastră până la moarte. 

— Până la moarte?... Până la moartea lui, vrei să spui!... Şi 
încă în ce chinuri!... ladul nu va fi nimic pe lângă ele! 

Liniştit de această explozie de furie, se aşeză şi spuse pe 
un ton rece: 

— Povesteşte-mi cum ai reuşit isprava asta. Vezi să nu uiţi 
nici un amănunt. 

Când acesta termină, şi după ce răspunse şi fără nici o 
ezitare tuturor întrebărilor pe care ducele socoti necesar să 
le pună, Jean de Burgundia se convinse că, cel puţin dacă 
nu cumva înnebunise subit, Malâtre spunea adevărul. 

— Dacă ai spus adevărul, te mai aşteaptă încă o sută de 
pungi ca asta!... Dacă ai minţit, dacă te-ai înşelat, vei atârna 
în spânzurătoarea donjonului până când corpul tău va fi 
mâncat în întregime de păsările cerului. 

— Slavă Domnului! schelălăi Malâtre, sunt bogat. 


Bucuria sa era atât de mare încât ducele nu se mai îndoi, 
dar de această dată se nelinişti: 

— Şi dacă toţi aceştia scapă în timp ce tu te afli aici? 

— Cei zece oameni ai mei veghează zi şi noapte în faţa uşii 
lor. Şi cum le-am promis două sute de livre fiecăruia, în 
numele monseniorului, înseamnă că prizonierii n-au 
scăpare. 

Şi strecură o privire furişă spre duce spre a citi pe faţa 
acestuia ce efect a produs promisiunea celor două sute de 
livre de om, făcută în numele său. Fiindcă ticălosul dublase 
cu neruşinare cifra sumei promisă. 

După ce premeditase încă dinainte, cu multă grijă, mica 
combinaţie „cinstită”, se îmbăţoşă deodată, luă un aer grav 
şi anunţă cu multă importanţă: 

— Şi asta nu-i totul, monseniore. Ştiam bine că, luându-l 
prizonier pe seniorul de Passavant, isprava va fi considerată 
un eveniment deosebit. Şi totuşi asta nu-i nimic pe lângă 
ceea ce ama vă mai spune. 

— Oh! Oh! murmură Jean de Burgundia privindu-l lung, 
vrei să spui că... Robin? 

— A reuşit cu succes, monseniore. 

Ducele se sculă dintr-un salt. Bucuria care-l copleşi era 
atât de uriaşă încât se simţi cutremurat şi aproape că se 
halbal: 

— Delfinul? 

— Este prizonier în turnul de Ganne, unde Robin mi l-a 
adus chiar în această seară, la căderea nopţii. 

— A băut? întrebă repede ducele, palid de nelinişte. 

— Nu ştiu ce vrea să spună monseniorul, dar pot ghici. 
Monseniorul Delfin mi-a părut a fi exact în starea în care se 
află regele atunci când e bolnav. Delfinul, acum, nu-şi dă 
seama de nimic. Este ca o oaie, o adevărată oaie, 
monseniore: poţi face cu el tot ce vrei. 

— A băut! În sfârşit! izbucni ducele. 

Şi ducele îşi dezvălui gândurile cele mai ascunse: 


— Dacă monseniorul Delfin este pe atât de grav bolnav pe 
cât spui, dacă raţiunea, voinţa, demnitatea, aş îndrăzni să 
spun, i-au fost anihilate în aşa fel încât îşi părăseşte 
prietenii pentru a-l urma pe un tâlhar cum e Robin, asta 
înseamnă că acest mizerabil i-a dat să bea un elixir 
diabolic... înseamnă că a comis un sacrilegiu, magie, în fine, 
cine ştie ce artificii infernale. Şi în acest caz, acest vrăjitor 
va fi dat pe mâna călăului. Înţelegi acum? 

— De minune, monseniore, exultă Malâtre. 

— De-acum poţi spune că norocul ţi-e asigurat dacă 
lucrurile stau aşa cum spui, promise ducele. 

Dar imediat se corectă: 

— Te vei întoarce acolo chiar mâine dimineaţă. Nu uita că 
un călău, îşi aşteaptă condamnatul... Aşa încât, dacă din 
întâmplare Robin scapă, tu îi vei lua locul. 

— Viaţă pentru viaţă. Am înţeles, monseniore şi accept, 
spuse Malâtre cu o deplină siguranţă. 

Ducele îl aprobă cu o mişcare scurtă şi sfârşi prin a-i mai 
da unele sfaturi. 

A doua zi, Malâtre, pe la orele şase dimineaţa, se afla din 
nou la turnul de Ganne. 

XXX. ÎN DRUM SPRE TURNUL DE GANNE. 

În ziua în care seniorul şi doamna de Giac o răpiseră pe 
Flore din palatul de Burgundia, jupân Mercerot se întoarse 
târziu acasă la el. 

O găsi pe Simonne tot atât de supărată ca şi de dimineaţă. 
Şi totuşi, fără voia sa, bucuria pe care o simţea în urma 
demersului său pe lângă doamna de Giac se trăda printr-o 
sclipire de mulţumire persistentă în privirile sale. 

Jupân Mercerot o cunoştea prea bine pentru a nu remarca 
acest amănunt, oricât de mic ar fi fost. Şi se nelinişti: „Ce 
festă mi-a mai jucat zgripţoroaica asta bătrână?” se întrebă 
el. 

Negăsind răspuns la această întrebare, îşi repetă ceea ce- 
şi spusese şi de dimineaţă: „Acum nu-mi mai poate face nici 
un necaz!” 


Şi se duse să se culce. 

Când a doua zi de dimineaţă ieşi din casă pe la orele opt, 
văzu că Cite şi întreg oraşul era tulburat de o animaţie ca în 
zilele de mare sărbătoare. 

Stupefiat, jupân Mercerot îl întrebă pe un negustor pe 
care-l cunoştea: 

— Hei! Jupâne, ce sărbătoare-i astăzi? Ce înseamnă 
bucuria asta generală? 

— Se spune că Delfinul a crezut că vede în boala care l-a 
cuprins mâna lui Dumnezeu pedepsindu-l pentru 
răzvrătirea sa împotriva regelui, tatăl său, şi a reginei, 
mama sa. 

— Şi atunci, ce-a făcut monseniorul Delfin? 

— A hotărât să-şi recunoască greşeala. Intenţionând acest 
lucru, fără a mai spune nimic sfetnicilor săi din preajma sa, 
escortat de un singur servitor, se pare că a ajuns în 
împrejurimi, la Montgeron, şi s-a pus la dispoziţia mamei 
sale şi a vărului său, Jean de Burgundia. Se spune că, drept 
chezăşie a bunelor sale intenţii, a adus cu el mai multe 
căruţe pline cu saci de aur. Iot tezaurul Delfinului. Multe 
milioane, cu care vrea să mai scape de sărăcie bietul popor 
copleşit de toate aceste dări. Se spune că, regina şi ducele, 
înduioşaţi de acest act de supunere şi de toată această 
generozitate, au hotărât să-i iasă în întâmpinare şi să-l 
însoţească până la Palatul Saint-Pol. 

Îndepărtându-se, jupân Mercerot, care, fără a fi încă la 
curent cu toate secretele ducelui, ştia totuşi destul de multe 
lucruri pentru a face unele legături, îşi spunea: „Ceea ce-mi 
pare destul de clar, este că ducele a pornit la drum. De- 
acum, nimic nu-l va mai opri. Şi cred că, nu peste multă 
vreme, voi deveni ministrul de finanţe al Franţei. 

Imediat cum ajunse la palatul de Burgundia se îndreptă 
prin calea secretă arătată de duce spre apartamentul 
Florei. 

Ajuns în faţa uşii, observă că aceasta nu-i închisă. Fu 
cuprins de un început de nelinişte. Împinse violent uşa şi 


intră. Primul lucru pe care-l văzu, a fost corpul înţepenit al 
nefericitei Perinelle, întins în mijlocul anticamerei, acolo 
unde-l lăsase de Giac. 

Nu-şi pierdu vremea prea mult timp şi se îndreptă spre 
camera învecinată în fugă, stigând cu voce înnăbuşită: 

— Flore!... Flore...! 

Cercetă în amănunţime toate cele trei camere răscolind 
totul, privind până şi sub pat, aşteptându-se în fiecare clipă 
să dea peste corpul neînsufleţit al tinerei, care, gândea el, 
împărtăşise aceeaşi soartă cu a temnicerei sale. 

Negăsind nimic, răsuflă uşurat, gândind: „Frumoasă 
răpire... sau poate că a fugit. De ce nu? Flore e un copil 
nevinovat, e drept, dar nu e proastă. Cred că a observat că, 
pur şi simplu, este ţinută prizonieră. Asta poate c-a 
neliniştit-o şi a fugit.” 

Se hotări să-l anunţe pe duce, care, fără îndoială, încă nu 
aflase nimic. Cobori şi se duse spre apartamentele sale, 
aşteptându-l răbdător. 

Jean de Burgundia se dusese la regină pentru a-i 
comunica vestea adusă de Malâtre. 

— Şi ce-aţi hotărât? întrebă ea privindu-l drept în ochi. 

Ducele ridică din umeri şi spuse rânjind: 

— Poporul, în mod prostesc, îşi închipuie că noi, 
dumneavoastră, doamnă şi eu, în fruntea întregii curţi, ne 
vom duce în calea prinţului pentru a-l aduce aici în triumf... 
pe el şi milioanele sale... Adevărul este, doamnă, că plec 
chiar acum în fruntea a cincizeci de oameni curajoşi pentru 
a-i veni în ajutor lui de Giac, dacă-i nevoie. Şi sper că în 
această seară, la căderea nopţii, îl voi aduce aici fără a fi 
văzut de nimeni, pe Delfin, nu chiar în triumf, ci drept 
prizonierul nostru; nu cu fabuloasa-i avere, ci cu cele cinci 
sute de mii de livre pe care i le-am luat... Ceea ce 
reprezintă o sumă frumuşică şi cu care trebuie să mă 
mulţumesc. 

Sprijinindu-şi capul în mâini, Isabeau reflectă câteva 
momente. 


— Poporul are dreptate. El mi-a spus ceea ce am de făcut. 
Delfinul fiind bolnav, eu, mama sa, am datoria de a merge 
înaintea lui şi de a-i veghea. 

Jean de Burgundia o admiră în mod sincer. Înţelese de 
minune ceea ce voia să spună: nu trebuia să fie bănuită de 
crimă, şi în forul său interior recunoscu că are dreptate. 

Isabeau reluă pe un ton sinistru: 

— Adevărul este, duce, că acest excelent popor, cu 
autoritatea pe care o are, a aranjat lucrurile mult mai bine 
decât le-am fi putut face noi... având în vedere interesele pe 
care le avem. Să veghem ca nimic să nu se schimbe. Vor să-l 
vadă venind liber pe Delfin. Li-l vom arăta, călărind liber 
alături de noi. Speră la milioane? Ei bine, le vom arăta o 
căruţă plină cu saci de aur. Le vom arăta chiar ceea ce nu 
se aşteaptă să vadă: pe vrăjitorul acela infernal... 
mizerabilul ăla... cum se numeşte?... Robin $mecherul, 
cred. Li-l vom arăta înlănţuit pe acela care, datorită vrăjilor 
sale, a distrus judecata şi sănătatea moştenitorului tronului 
Franţei. Şi pentru că au fost pregătite focuri de bucurie, îl 
vom alege pe cel mai uriaş, pe cel mai frumos, pentru a-l 
prăji pe blestematul de vrăjitor... Aşa încât lemnele bunului 
nostru popor, măcar nu vor arde degeaba. 

Aceste ultime cuvinte ale reginei aduseră pe faţa ducelui 
un surâs enigmatic. Gândindu-se la cavalerul de Passavant, 
despre care nu suflase nici un cuvânt, îşi spunea: „Pe sfânta 
Fecioară, ce idee minunată! Robin ăsta nu-i decât un 
executant, bun de ars imediat pe rug... şi asta mă va 
debarasa de el. Adevăratul criminal, şeful, cel care a 
conceput crima, este Passavant... Passavant care reînvie de 
fiecare dată când este ucis... probă de netăgăduit că a făcut 
un pact cu diavolul. Da, pe bunul Dumnezeu, ideea-i 
grozavă. Aşa îl voi face să treacă prin supliciul la care visez 
de mult şi la care nimeni nu mă va face să renunţ... nici 
măcar Isabeau. Şi nimeni nu mă va putea bănui, chiar dacă 
Passavant este cunoscut drept duşmanul meu personal.” 


În acel moment, Isabeau, care nu făcuse nici cea mai mică 
aluzie la Flore de Sombernon, îl privea intens, şi văzându-l 
calm, surâzător, îşi spuse: „Încă nu ştie nimic.” 

Şi cu glas tare: 

— Duceţi-vă, duce, îl concedie ea cu graţie. Reveniţi peste 
două ore. Şi mai ales, nu uitaţi să pregătiţi bine lucrurile, 
aşa încât dorinţele bravului nostru popor să fie îndeplinite. 
Asta-i esenţial. 

— Nu voi uita nimic, doamnă, răspunse ducele, 
înclinânduse. V-am înţeles prea bine dorinţele. 

În stradă, mulţimea se îngrămădise zgomotoasă. 

Zărindu-l pe Jean de Burgundia, se dădu la o parte imediat 
din calea lui şi a escortei sale. 

Pentru a evita gloata, ducele se întoarse la palat pe 
drumuri lăturalnice. Dădu imediat ordinele necesare pentru 
cei care aveau calitatea de a-i sta alături, dorind ca aceştia 
să fie pregătiţi, în costume de gală, pentru călătoria ce 
urmau s-o facă. După aceea dădu ochi cu jupân Mercerot 
care-i aduse la cunoştinţă cele întâmplate cu fiica sa. 

La început, ducele îl ascultă aproape cu indiferenţă. 
Răpirea aceasta, în casa lui, cu toate măsurile pe care le 
luase, i se părea aproape imposibilă, încât nu-i venea a 
crede. 

Dar negustorul insistă, aduse amănunte, şi sfârşi prin a-i 
învinge neîncrederea. Atunci ducele deveni livid şi pentru a 
nu cădea, trebui să se sprijine de masă. Un suspin sfâşietor 
îi ieşi din piept; cu ochi însângeraţi privi ca turbat prin 
cameră şi mâna i se încleştă pe mânerul pumnalului. Mânia 
se dezlănţuise. O mânie înfricoşătoare, care devasta totul în 
calea ei, ca un uragan. 

Nu putu decât să spună, cu o voce şuierătoare: 

— Veniţi, domnule!... Şi nenorocire celui care a 
îndrăznit...! 

Se năpusti ca o furtună pe drumul secret, urmat de jupân 
Mercerot, care, cu un surâs zeflemitor pe buze, îşi spunea 


în sine: „E grozav că ducele-i atât de îndrăgostit! Pot face 
din el tot ce vreau!” 

Aproape alergând ajunseră în apartamentul pe care, cu 
abia o zi înainte, încă mai era locuit de Flore. Departe de a 
se linişti, mânia ducelui nu făcea decât să crească. 

La rândul său, cercetă şi el cu multă grijă apartamentul, şi 
mai ales, trecerea secretă prin care intrase doamna de 
Giac. Probabil că i se deşteptaseră unele bănuieli asupra ei. 

Dar nu descoperi nici un indiciu, şi atunci se întoarse în 
cabinetul său. Puse să fie chemat imediat mareşalul 
palatului, seniorul de Chastellux, care se grăbi să se 
înfăţişeze stăpânului său. 

— Domnule, îi spuse ducele cu o voce pe care furia o făcea 
să-i tremure, veţi pune în lanţuri pe ofiţerul care a 
comandat astă noapte postul de sus. În ce-i priveşte pe 
oamenii din post... 

Se opri, părând a căuta pedeapsa cea mai potrivită, şi 
hotări, cu o voce tăioasă: 

— Să fie spânzurați! 

— Toţi? se înspăimântă mareşalul. 

— Toţi! Mă auziţi? Toţi, fără nici o excepţie! Şi chiar acum! 
urlă ducele lovind masa cu pumnii. 

— Dar, monseniore, încercă să intervină Chastellux. 

Cu o violenţă de care nu mai dăduse dovadă până atunci, 
ducele îl întrerupse: 

— Domnule mareşal, capul vi se clatină pe umeri. Un 
cuvânt mai mult, şi va cădea. 

Puțin mai calmat de această ieşire furioasă, Jean de 
Burgundia începu să cutreiere cabinetul. Numai că acum 
începuse să reflecteze. Concluzia acestor reflecţii fu 
următoarea: „Dumnezeule, numai blestemata de Isabeau a 
putut comanda lovitura asta! Sunt un neghiob că nu m-am 
gândit mai devreme. Chastellux nu-i va putea prinde pe 
vinovaţi, asta-i clar. Pe sângele lui Cristos! Şi doar mi-a spus 
că o va găsi şi că o va ucide!... Şi acum, ce să spun?... Ce să 
fac...? 


Imediat îşi aminti de jupân Mercerot. Ezită o clipă: oare, 
să-i spună adevărul? Se hotări să mai aştepte. Va avea 
destul timp să vorbească dacă nu va rezolva nimic cu 
cercetările. Şi îl asigură: 

— Duceţi-vă, domnule ministru. Jur pe bunul Dumnezeu că 
fiica voastră se va întoarce teafără şi nevătămată... Fără ea, 
viaţa mi-ar fi un calvar. 

Jupân Mercerot făcu o plecăciune şi se retrase. 

Grăbindu-se spre locuinţa sa unde trebuia să-şi îmbrace 
costumul de gală, - deoarece în calitate de ministru al 
ducelui, urma să facă parte din cortegiu, - îşi spunea, sincer 
mirat: „Oare de ce sunt atât de bucuros...?” 

În acest timp, Jean de Burgundia se întreba ce atitudine 
trebuie să adopte faţă de regină. Se hotărî ca pentru 
moment să ignore evenimentul. 

„Acum, îşi spunea el, Isabeau are alte griji şi câteva zile de 
acum înainte nu va încerca nimic împotriva Florei. O să 
încerc să profit de acest timp.” 

Hotărârea o dată luată, se grăbi să-şi facă toaleta. 

La ora stabilită se îndreptă spre palatul Saint-Pol. 

Urmase cu sfinţenie instrucţiunile reginei şi acum se afla 
în fruntea unei mici armate. 

La palatul Saint-Pol, cortegiul se mări cu încă vreo sută de 
gentilomi şi soldaţi şi cu mai multe litiere splendide, 
destinate reginei şi doamnelor sale de onoare. 

Regina luă loc în prima litieră, încadrată de doi paji călări 
pe cai ale căror valtrapuri aveau brodate însemnele regale. 
Împreună cu ea mai urcară şi doamnele de Giac şi de Coucy. 
Sacrament se aşeză în dreptul portierei din partea stăpânei 
sale. 

Tot timpul cât dură drumul, Isabeau se arătă plină de 
farmec şi de graţii cum rareori părea să fie. 

Comedian perfect, ca şi ea, ducele părea la fel de bucuros, 
la fel de degajat şi de plin de bunăvoință. 

Cu toate acestea, surâzându-i mereu, regina îl cerceta cu 
priviri atente, şi-şi spuse convinsă: „Acum a aflat!” 


După ce trecură de Montgeron, se prezentară doi călăreţi. 
Erau doi dintre oamenii lui de Giac şi de Jacqueville care, 
după cum ne amintim, rămăseseră să facă de pază la turnul 
Ganne. Cei doi se îndreptară spre seniorul de Chastellux şi 
unul din ei luă cuvântul: 

— Am fost trimişi la voi, domnule mareşal, în scopul de a-l 
anunţa pe monseniorul duce că seniorii de Giac şi de 
Jacqueville şi-au îndeplinit misiunea. Căruţa se află acum în 
curtea castelului. Şi asta nu-i totul, domnule maregşal: 
monseniorul Delfin a fost cuprins de un acces destul de rău. 
Ne-a fost imposibil să-l facem să se mişte din colţul de lângă 
cămin unde tremură şi acum din cauza febrei. Se scuză că 
nu poate ieşi în întâmpinarea mamei sale. Şi cum sărmanul 
prinţ, în starea în care se află, nu poate suporta nici cel mai 
mic zgomot în jurul său, vă roagă să vă apropiaţi de castel 
în cea mai deplină linişte. 

Chastellux se grăbi să avertizeze pe regină şi pe duce de 
cele aflate. 

Isabeau şi Jean de Burgundia schimbară o privire furişă. 
Lucrurile mergeau chiar mai bine decât speraseră ei. Şi 
dădură ordine în consecinţă. 

Hotărâră să meargă singuri la Delfin şi să fie însoţiţi doar 
de un număr restrâns de mari seniori, care vor rămâne în 
curte. 

Pe la orele patru după amiaza, evitând orice zgomot, 
cortegiul ajunse în faţa turnului. 

Trupele se desfăşurară în tăcere în jurul acestuia. 

Seniorii se masară în faţa porţii. 

Isabeau şi Jean de Burgundia coborâră. 

Poarta era acum larg deschisă. Sub bolta porţii aşteptau 
Robin şi Malâtre, adânc plecaţi. 

Recunoscându-şi fostul valet, ducele schiţă un surâs şi 
strecură un ordin seniorului Chastellux, care se îndepărtă 
cu un aer indiferent, nu mai înainte de a arunca o privire 
scurtă spre Robin. 


Ducele întinse braţul reginei şi amândoi înaintară fără 
prea mare grabă. 

În spatele lor se afla Sacrament a cărui datorie, mai 
înainte de toate, era de a-şi urma stăpâna în orice loc în 
care aceasta ar fi mers. 

Ajungând sub bolta porţii, Isabeau întrebă cu un ton 
îngrijorat: 

— Şi fiul meu...? 

Frângându-se în două, Robin răspunse, cu o figură de 
circumstanţă: 

— Vai, doamnă! Sărmanul prinţ e grav bolnav! 

— Vino repede, duce! exclamă Isabeau târând după ea pe 
Jean de Burgundia. 

Şi, conduşi de Robin, se repeziră spre turn. 

Ajunşi la al doilea etaj, ducele deschise uşor o uşă pe care 
Robin i-o arătă din priviri. În camera cufundată în 
semiobscuritate, în colţul de lângă căminul în care ardeau 
câţiva butuci, aşezat într-un fotoliu dărăpănat şi înfăşurat în 
mantie, un copil de vreo cincisprezece ani tremura şi 
gemea. Lângă copil se aflau doi bărbaţi. 

Isabeau şi Jean, aflaţi pe pragul uşii nu distingeau prea 
bine cele trei siluete aflate lângă cămin. Cu toate acestea 
nu întârziară să recunoască pe Delfin, de Giac şi 
Jacqueville, care păreau că nu-i auzise deschizând uşa. 

Intrară în cameră mergând în vârful picioarelor. Poate că 
ducele, sincer emoţionat, uitase de Sacrament care-i urma, 
şi închise cu un gest mecanic uşa. Sacrament fusese 
urmărit încă de la corpul de gardă de trei oameni fără să-i 
audă sau să-i vadă. 

Cei trei nu erau alţii decât cavalerul Hardy de Passavant, 
baronul Milon de Talazar şi scutierul Brancaillon. 

Brancaillon se strecurase în urma lui Sacrament fără ca 
măcar cel mai mic zgomot să-i trădeze prezenţa. 

Închizând cu grijă uşa de jos şi ascunzând cheia în 
buzunar, Passavant spuse cu un surâs răutăcios pe buze: 


— Şi acum, să vedem ce părere are monseniorul de 
Burgundia de festa pe care i-am jucat-o. 

Şi împreună cu 'Ialazar, care râdea pe înfundate, o luară şi 
ei pe scări în sus, având grijă să nu facă nici cel mai mic 


zgomot. 
x 


x X 


Dar, oare cum Passavant, Ialazar şi Brancaillon pe care i- 
am lăsat închişi într-o cameră din turn; oare cum, Robin, pe 
care l-am văzut călărind spre Melun, urmat de cei trei 
ticăloşi care-l supravegheau îndeaproape; cum oare, toate 
aceste personaje îşi recăpătaseră libertatea şi acum se 
aflau împreună? 

Asta vom vedea imediat. 

XXXI. RĂPIREA DELFINULUI. 

Robin, urmărit necruţător de cei trei, pe care 
neîncrederea fostului său stăpân îi pusese pe urmele sale, o 
luase pe drumul spre Melun. 

La Melun traseră la acelaşi han unde începură printr-un 
prânz copios, după care, plătind, Robin ieşi imediat. 

La douăzeci de paşi în urma lui, încăpăţânaţi, cei trei îl 
urmăreau destul de neîndemânatic. 

Robin opri primul soldat întâlnit în cale şi-l întrebă unde se 
află cartierul general al seniorului de Barbazan, care 
comanda armata de gasconi aflată în serviciul Delfinului, 
după cum seniorul de Rieux comanda armata de bretoni. 

Soldatul îi arătă o casă modestă. Robin se îndreptă spre ea 
şi intră. 

Cei trei urmăritori începură să patruleze în faţa porţii. 
După cinci minute, văzând că Robin nu mai iese, intrară 
într-o cârciumă mică aflată în faţa casei. Cu o sticlă de vin în 
faţa lor, începură pânda. 

După vreo jumătate de oră, poarta se deschise, dar nu 
Robin fu acela care ieşi. Erau aproape doisprezece soldaţi 
care, râzând şi glumind, se îndreptară spre cârciuma în 
care intraseră cei trei. 


Imediat ce uşa cârciumii se închise în urma lor, fără nici o 
explicaţie, soldaţii năvăliră asupra celor trei urmăritori 
care, luaţi prin surprindere, nu avură nici măcar timpul să- 
şi scoată spadele. Cât ai clipi din ochi fură copleşiţi, 
dezarmaţi, legaţi. 

Furioşi, se văzură încadraţi de soldaţii care-şi băteau joc 
de neîndemânarea lor, şi în ciuda protestelor lor, fură 
conduşi la castel, devenind prizonieri la rândul lor. 

După ce păşise pragul porţii, Robin se găsi într-o cameră 
de gardă. Un ofiţer inferior, cu un aer obraznic, voce aspră 
şi ton respingător, îl întrebă ce vrea. 

Robin scoase din tunică un pergament. Era ordinul 
purtând semnătura Delfinului, pe care Tanneguy du Châtel 
i-l dăduse lui Passavant, şi prin care se ordona tuturor 
ofiţerilor, indiferent de rangul lor, să se supună 
purtătorului. 

Ofiţerul aruncă o privire spre pergament, pălind uşor. 
Imediat luă atitudinea soldatului în faţa superiorului. 

— Vă aştept ordinele, spuse el simplu. 

— Sunteţi amabil să-l anunţaţi pe seniorul de Barbazan că 
scutierul cavalerului Hardy de Passavant doreşte să aibă 
onoarea de a-i comunica din partea stăpânului său o veste 
de cea mai mare importanţă. 

Ofiţerul ieşi imediat. În mai puţin de cinci minute, Robin fu 
introdus într-un cabinet unde se afla un bărbat cam la 
şaizeci de ani, dar, datorită înfăţişării sale, părea mult mai 
tânăr. 

Era seniorul de Barbazan care-l fixa cu o privire 
pătrunzătoare, şi care, cu un puternic accent gascon, îl 
întrebă: 

— Veniţi din partea cavalerului de Passavant? 

— Seniore căpitan, vreţi să luaţi cunoştinţă de acest ordin? 

Şi-i întinse faimosul pergament dat de Tanneguy. 

Barbazan îl citi cu atenţie, îi verifică pecetea şi 
semnăturile, şi deveni deodată grav. 


— E-n regulă, spuse el fără nici cea mai mică urmă de 
ciudă în glas, e ordinul monseniorului, nimic de spus. 
Comandaţi şi mă voi supune. 

Robin făcu o plecăciune adâncă, şi, cu cel mai profund 
respect, începu: 

— M-am prezentat în numele stăpânului meu, seniorul de 
Passavant, deoarece m-a asigurat că pronunţându-i numele 
în faţa voastră, mă veţi primi de îndată. V-am arătat acest 
ordin deoarece am nevoie de toată încrederea voastră. În 
ceea ce priveşte cele dorite de mine, vă voi spune imediat. 
Poate vi se părea cam lungă povestirea, dar vă asigur că nu 
veţi avea nimic de pierdut. 

Barbazan îl privi din nou cu atenţie şi pe faţa lui Robin citi 
o convingere adâncă. 

— Aşază-te, îl îndemnă arătându-i un scaun, şi vorbeşte, te 
ascult. 

Şi, la rândul său, seniorul de Barbazan se aşeză pe un alt 
scaun. 

Robin se aşeză şi începu să se scotocească prin buzunare, 
scoțând în cele din urmă două flacoane de dimensiuni şi de 
culori diferite. Le puse pe masa aflată în faţa sa şi, 
arătându-le cu un calm perfect, începu: 

— Lichidul acesta galben, care se află în flaconul mai mare 
este un narcotic. Se pare că poţi adormi o companie cu tot 
ce se află aici. Licoarea albă din flaconul mai mic, mai 
înainte de a-l ucide pe cel care a băut-o, îl face să 
înnebunească. Am venit special la Melun pentru a-l otrăvi 
pe monseniorul Delfin. 

— Drace!... Şi-mi spui tocmai mie asta? 

— Bineînţeles, seniore căpitan, replică Robin cu un calm 
desăvârşit, fixându-l cu privirea, fără îndoială, fiindcă am 
nevoie de dumneavoastră. 

— Aha!... Şi pentru ce anume? 

— Pentru a-l otrăvi pe Delfin, pentru ce altceva? 

— Aha!... Aha!... făcu Barbazan cu ochi strălucitori, ei 
bine! Păi... cred că se poate face. Explică-te. 


— Un moment, seniore căpitan. În cârciuma din faţa casei 
se află precis trei indivizi care, dacă vor dispare pentru 
vreo opt zile, nu mă voi supăra deloc... Asta pentru că mă 
încurcă grozav. 

— Şi ei vor să te ajute să-l otrăveşti pe Delfin? întrebă 
Barbazan. 

— Nu... dimpotrivă... De altfel nici nu prea ştiu bine. Ce 
ştiu eu de exemplu este faptul că aşteaptă să-mi termin 
isprava pentru a mă înhăţa în scopul de a mă conduce la 
monseniorul de Burgundia care se va grăbi să-l dea pe 
mâna călăului pe asasinul prinţului... Aşa încât, nimănui nu- 
i va trece prin minte că otrava folosită de asasin i-a fost dată 
acestuia de însuşi Jean de Burgundia. 

O expresie de dezgust apăru pe figura aspră şi cinstită a 
lui Barbazan. Bătu din palme şi în pragul uşii apăru un 
ofiţer căruia îi dădu câteva ordine. 

Zece minute mai târziu, cei trei indivizi erau arestaţi în 
modul în care l-am descris mai înainte. 

În ce-l priveşte pe Robin, acesta mai rămase încă o 
jumătate de oră cu seniorul de Barbazan, după care ieşiră 
împreună şi se îndreptară spre palatul aflat pe una din 
insulele Senei. 

Zece ore mai târziu, în oraş începu să circule zvonul 
dispariţiei Delfinului, zvon încă vag, de altminteri. Spre 
seară ajunse şi la urechile lui de Jacqueville şi de Giac, care 
plecară a doua zi dimineaţa pentru a-l înştiinţa pe Jean de 
Burgundia. 

Robin petrecu restul zilei şi toată noaptea la castel. A doua 
zi, târziu după amiază, călărind un cal de curse, părăsi 
castelul. 

Nu era singur. Un copil de cincisprezece ani, călărind un 
cal ale cărui valtrapuri purtau însemnele Delfinului, 
tremurând sub manta, îl însoțea. Copilul părea că moţăie. 

Văzând copilul, santinela de la poartă chemă întreaga 
gardă care le dădu onorul. 


După ce trecură pragul porţii, ofiţerul care comanda 
postul spuse privind cu milă la copilul care se îndepărta, 
clătinându-se în şa: 

— Monseniorul Delfin îmi pare tare bolnav!... Dumnezeu 
să aibă în paza sa pe moştenitorul coroanei! 

În acest timp Robin şi Delfinul - pentru că se pare că 
Delfinul era - ieşiră pe poarta oraşului şi se îndreptară în 
grabă spre Paris. 

Curând ajunseră la turnul de Ganne. Apropiindu-se de 
poartă, Robin zări îndărătul unei ferestre zăbrelite feţele lui 
Passavant şi Ialazar care-i făceau semne disperate 
încercând să-i atragă atenţia asupra lor. Pe faţa lui Robin nu 
tresări nici măcar un muşchi. Doar din ochi le puse o 
întrebare, continuând să înainteze încet. 

Passavant îi răspunse încrucişându-şi pumnii, ceea ce 
semnifica în mod clar: Suntem prizonieri. Cu un semn din 
cap, Robin îi arătă că a înţeles. Şi atunci Passavant şi 
Talazar se retraseră imediat de la fereastră. 

Robin bătu cu putere în poartă. Între timp se lăsase 
întunericul. Cu toate acestea, din înaltul turnului de unde 
veghea, Malâtre recunoscuse silueta lungă şi slăbănoagă a 
duşmanului său. Şi mai văzu că nu era singur. Nu reuşi să-l 
recunoască pe Delfin, care, în ciuda căldurii, dârdâia sub 
manta, dar bănui că este acesta. Pe faţă îi apăru o grimasă 
care arăta atât bucuria cât şi ciuda: bucuria că pusese din 
nou mâna pe Robin, a cărei soartă i se hotărâse dinainte, 
ciudă, fiindcă vedea că acesta-şi dusese misiunea la 
îndeplinire cu mult succes. 

Se repezi şi deschise el însuşi poarta, pe care o închise în 
urma lor cu multă grijă. 

Fără a-i mai da vreo atenţie lui Malâtre, cei doi călăreţi 
pătrunseră în curte şi Robin sări greoi din şa, prinzând în 
braţe pe Delfinul care se clătina. 

— Monseniore, veniţi. lată un servitor al ducelui de 
Burgundia care ne va conduce în apartamentul ce vi s-a 
pregătit. 


— Veniţi, Monseniore, spuse şi Malâtre. 

Şi-i conduse în turn, ducându-i la etajul superior al aceluia 
unde se aflau închişi Passavant şi tovarăşii săi. Le deschise o 
uşă şi cei doi intrară într-o cameră mobilată la fel ca aceea 
de dedesubt, cu un pat mare, o masă, câteva taburete şi un 
fotoliu pe jumătate dărăpăânat. După care ieşi să aducă 
lemne. 

De cum le întoarse spatele, Delfinul, care deja se aşezase 
pe pat, unde tremura din răsputeri, se sculă repede şi 
alergă spre Robin, şoptindu-i la ureche: 

— Mor de foame şi sete! 

Robin începu să râdă. 

— Monseniore, reluaţi-vă repede rolul de bolnav, îl sfătui 
el, fiţi liniştit, veţi mânca pe săturate. 

Când Malâtre se întoarse aducând un braţ de lemne, îl 
văzu pe Delfin acolo unde-l lăsase, tremurând parcă şi mai 
puternic. În timp ce aprindea focul, Robin îi porunci: 

— Trebuie înştiinţată imediat regina şi ducele de sosirea 
monseniorului Delfin, şi trebuie să se grăbească să sosească 
aici. 

— Mă voi duce chiar eu. Plec imediat. 

— Hei! Un moment, făcu Robin, simt o foame turbată şi 
setea mă strânge de gât. N-am pus nimic în gură încă de azi 
dimineaţă. Înainte de a pleca, trimite-mi ceva de ale gurii, 
nu sunt prea pretenţios: câteva plăcinte cu carne, câteva 
găini fripte, câteva felii de friptură rece şi şase sticle cu vin. 
Asta-mi va fi deajuns, fiindcă monseniorul, bolnav fiind, nu 
mănâncă nimic. Nui aşa, monseniore? 

— Nu. 

— Vino cu mine, spuse Malâtre, şi o să-ţi iei tot ce vrei. 

Şi dându-şi seama de greşeală, continuă frângându-se în 
două: 

— Dacă monseniorul o permite. 

— Da. 

leşiră împreună. Pe scară, Robin îi spuse cu un grăunte de 
ironie pe care Malâtre nu-l sesiză: 


— Ei vezi, ai mai avut vreodată un prizonier mai supus ca 
acesta? Joacă aşa cum i se cântă. 

— E extraordinar! exclamă cu sinceritate Malâtre. Dar 
gata, trebuie să plec. 

Îşi chemă unul din oameni şi-i dădu ordinul să-l lase pe 
Robin să ia tot ce vrea. Acest ordin îl dădu cu voce tare. 

Dar în şoaptă îi mai dădu câteva instrucţiuni. 

Robin îl însoţi până la poartă, urându-i călătorie plăcută pe 
un ton puţin zeflemitor, şi nu plecă de acolo până când nu 
se asigură că nu se va mai întoarce. Omul căruia îi vorbise 
Malâtre îl însoţise la rândul său chiar el şi apoi zăvori 
poarta. După care îl conduse pe Robin la bucătărie şi-l lăsă 
să ia tot ce dorea. 

Încărcat cu un coş enorm în care îngrămădise tot soiul de 
bunătăţi, o luă înaintea individului şi începu să urce scara. 
La primul etaj, în faţa uşii camerei în care se afla Passavant 
şi prietenii săi, era postată o santinelă înarmată până-n 
dinţi. 

Era limpede că fusese postată acolo pentru a-l împiedica 
pe Robin să comunice cu prizonierii. 

Acesta surâse batjocoritor şi continuă să urce indiferent. 

Auzind zgomot de paşi, prinţul începu să dârdâie şi mai 
puternic. 

— Oh! E inutil să vă mai obosiţi, monseniore, izbucni vesel 
Robin, intrând în cameră, blestematul de Malătre a plecat, 
iar ceilalţi nu contează. 

— Uf!... începusem să mă sufoc!... Să joci o asemenea 
comedie pe zădutful ăsta... ce chin! 

Şi se repezi la coşul adus de Robin, spunând: 

— la să vedem ce mi-ai adus?... Ţi-am spus că mor de 
foame! 

— O secundă, monseniore, înainte de a ne aşeza la masă, 
trebuie să fac o mică experienţă. 

Prinţul lăsă imediat coşul cu provizii, şi, cu faţa încordată 
şi ochii sclipitori, ca un leu tânăr care vrea să-şi măsoare 
forţele, îl imploră: 


— Pot să merg cu tine? 

— Nu, monseniore, nu încă. 

— Of, fir-ar să fie! spuse prinţul, făcând o mutră înciudată. 
Şi mi-au promis că mă voi bate. Şi când colo, rolul meu a 
fost s-o fac pe bolnavul... Încep să mă plictisesc! 

— În momentul ăsta nu-i vorba de nici o luptă. Şi iată 
dovada. 

Îşi desfăcu centura unde avea atârnată spada şi pumnalul 
şi o puse pe pai. 

Văzând aceasta, prinţul suspină plin de regrete. Cu 
aceeaşi nerăbdare se repezi din nou la coş, începând să-l 
golească şi să aranjeze bucatele pe masă. 

Dezarmat, Robin începu să coboare scara, fluierând 
liniştit. Cu o mutră indiferentă traversă postul de pază şi se 
îndreptă spre ieşire. 

Omul căruia Malâtre îi dăduse acele instrucţiuni 
misterioase se interpuse între poartă şi Robin. Imediat, ca 
din întâmplare, alţi doi indivizi i se alăturară. Robin păru că 
nici măcar nu bagă de seamă manevra lor. 

Le întoarse spatele şi începu să urce din nou cele două 
etaje. 

Prinţul nu-l aşteptase. Cu gura plină, îl întrebă: 

— Ei bine! Ce se aude cu experienţa aia? 

— S-a făcut, monseniore, spuse liniştit Robin. Suntem 
prizonieri. 

Vestea păru că nu-l impresionează pe prinţ, care nu-şi 
pierdu pofta de mâncare pentru atât de puţin lucru ca 
acesta. 

Robin luase cu el opt sticle cu vin. Puse deoparte două. 
După ce făcu acest lucru, se ocupă de prinţ, care râdea şi 
glumea vorbind numai de bătălii şi lupte, de lovituri date şi 
primite. 

Când în cele din urmă i se potoli foamea, Delfinul se 
ghemui în fotoliu cu un aer satisfăcut. Robin, la rândul său, 
se aşeză la masă şi curăţă tot ce mai rămăsese. 


Nemaiavând ce mânca, lui Robin nu-i mai fu foame. Se 
sculă de la masă şi luă cele două sticle pe care le pusese 
deoparte, şi le aşeză pe masă. Scoţându-le dopurile, îi spuse 
prinţului care-l privea mirat: 

— Sticlele astea două, monseniore, vor fi cheile porţii. 

Se scotoci prin buzunare şi scoase flaconul cu lichid 
galben pe care i-l arătase seniorului de Barbazan. Goli 
jumătate din flacon în cele două sticle şi le agită puternic. 
După ce făcu aceasta, îi spuse delfinului: 

— V-ar face plăcere, monseniore, să vedeţi cum putem 
pune stăpânire pe întreaga garnizoană? 

Cu nerăbdarea-i obişnuită, prinţul sări imediat în picioare, 
frământând mânerul spadei. 

Robin se văzu nevoit să-l calmeze: 

— Uşurel, monseniore, încă nu ne vom bate. Înfăşuraţi-vă 
în manta şi nu uitaţi că sunteţi bolnav. 

Docil, prinţul se învălui în manta, luă o figură suferindă şi 
începu să dârdâie. 

Robin îşi aşeză cele două sticle sub braţ: coborâră 
împreună şi pătrunseră în camera de gardă. 

Orele erau destul de înaintate. Unii dintre oameni 
începuseră deja să-şi pregătească culcuşurile. Văzându-i 
apărând pe cei doi, pe care deja îi considera drept 
prizonieri, izbucniră în râs. Se gândeau că aceştia încearcă 
să reînnoiască tentativa eşuată cu câteva minute în urmă de 
Robin, şi la acest gând, se prăpădeau de râs. 

Robin se însărcină cu prezentările: 

— Domnilor, spuse el, aveţi în faţa voastră pe monseniorul 
Delfin. 

Se opri la mijlocul frazei pentru a-i vedea efectul. Şi 
efectul a fost fulgerător. Într-o clipă erau cu toţii în picioare, 
cu capul descoperit, frânţi în două, privindu-se 
înspăimântați. Robin surâse şi continuă: 

—. care, simțindu-se bolnav, a venit aici pentru a se împăca 
cu mama sa şi cu vărul său, ducele de Burgundia, care vor 
veni aici mâine. 


Spaima paznicilor deveni teroare. Şi această teroare era 
cu totul justificată. Nefericiţii primiseră ordinul de a-i 
împiedica pe cei doi prizonieri să iasă. Dacă nu executau 
ordinul, îi aştepta tragerea pe roată. Dacă-i executau, 
Delfinul, mai târziu, putea ordona să fie spânzurați. Şi într- 
un caz, şi-n celălalt, era de rău pentru ei. 

Înţelegând ce se întâmplă în mintea lor, Robin continuă: 

— Monseniorul doreşte să-l păziţi cu credinţă şi să nu 
lăsaţi pe nimeni să se apropie de persoana sa în timp ce se 
va odihni. 

Asta-i făcu pe oameni să respire uşuraţi. 

— Şi, isprăvi Robin, monseniorul, drept răsplată, vă trimite 
aceste două sticle pe care vă roagă să le goliţi în cinstea sa. 
Ei, hai, aduceţi paharele, vitejilor. 

Cu strigăte de bucurie, paharele fură întinse spre Robin, 
care le umplu cu grijă. 

— Dar santinela de la primul etaj? spuse el, n-ar fi drept să 
fie uitată. 

Însuşi şeful postului strigă santinela, care coborând şi 
văzând despre ce-i vorba, îşi lăţi faţa într-un zâmbet 
bucuros. 

O dată pline cele zece pahare, cei zece oameni îşi puseră 
mâna stângă pe inimă, zece braţe se ridicară în acelaşi 
timp, şi zece voci strigară ca una singură: în sănătatea 
monseniorului! După care paharele fură golite în aceeaşi 
clipă, după cum e obiceiul. 

— Noapte bună, vitejilor, catadicsi să le ureze Delfinul. 

Şi vitejii răspunseră într-un glas: 

— Trăiască monseniorul Delfin! 

Un sfert de oră mai târziu, Robin şi Delfinul coborau 
uşurel scara. Pe palierul primului etaj, santinela dormea 
sprijinită de uşa pe care o păzea. 

— Unu! spuse bucuros Robin. 

Coborâră în corpul de gardă. Toţi oamenii erau prăbuşiţi 
care pe unde, dormind profund. 


Robin găsi destul de repede legătura de chei şi deschise 
uşa camerei în care Passavant şi prietenii săi erau închişi. 
Cu toţii coborâră în corpul de gardă unde îl întâlniră pe 
Delfin. 

XXXII. REVANŞA LUI ROBIN. 

În cele din urmă îşi reveniseră din îndelungatul leşin şi 
seniorul Tanneguy du Châtel şi însoţitorul său, Robert de 
Loire. În momentul în care Robin le deschisese uşa camerei, 
nu păreau că mai resimt înfricoşătoarele lovituri pe care le 
primiseră. 

Şi totuşi acestea fuseseră destul de puternice, şi, orice s-ar 
spune, nu prea se simțeau în apele lor atunci când coborâră 
în corpul de gardă. 

De cum îi zări, Delfinul se repezi spre ei, strigând bucuros: 

— Du Chăâtel! De Loire! cei mai viteji oameni ai sărmanului 
meu tată. Cât de fericit sunt că vă văd! 

— Bastardul lui d'Orleans! strigară într-o voce Tanneguy şi 
De Loire. 

— Pe toţi dracii! adăugă Tanneguy, vreau să vă îmbrăţişez, 
monseniore. 

Copilul impetuos şi robust care juca acum rolul Delfinului 
Carol, nu era altul decât Jean, copilul nelegitim al lui 
d'Orleans, care urma să devină un ilustru căpitan, cunoscut 
în istorie sub numele de Dunois, ei bine, acest copil se 
aruncă în braţele lui Tanneguy care-l strânse puternic în 
braţe şi-i sărută obrajii. 

— Semănaţi din ce în ce mai mult cu ilustrul vostru tată, 
bietul duce Luis, atât de laş asasinat! 

— Şi pe care am jurat că-l voi răzbuna! Pentru asta am şi 
venit aici. 

— Fiţi liniştit, monseniore, îl vom răzbuna!... Poate chiar 
mai repede decât cred unii. 

În acest timp, Passavant, Talazar, Robin şi Brancaillon nu 
rămaseră inactivi. Dezarmaseră pe toţi oamenii şi armele le 
adunaseră grămadă într-un colţ. După ce sfârşiră cu asta, îi 
legaseră pe toţi. Toată această operaţie nu durase decât 


câteva minute. Tocmai voiau să-i ducă şi să-i închidă în 
corpul de gardă, când Tanneguy îi întrerupse din lucru. 

Luându-l de mână pe bastardul lui d'Orleans şi ducându-i 
în faţa lui Passavant, surâzând răutăcios cu aerul unuia care 
se bucură dinainte de efectul pe care-l va produce, strigă în 
gura mare: 

— Monseniore, acesta-i seniorul de Passavant despre care 
aţi auzit vorbindu-se. 

Mai înainte ca Passavant să poată schiţa cel mai mic gest, 
copilul îi apucă mâna dreaptă şi i-o sărută cu venerație. 

— Ce faceţi, monseniore, se bâlbâi Passavant. 

Şi voi să-şi retragă mâna. 

Dar copilul i-o reţinu cu blândeţe şi cu o emoție profundă, 
printre suspine, cu o voce blândă, vorbi: 

— Nu! Nu!... Vă datoram acest omagiu, cavalere: mâna 
aceasta a lovit pe asasinii tatălui meu...! 

Şi însufleţindu-se, cu voce aspră, cu ochii scânteind de 
mânie, continuă: 

— Scas, Guines, Ocquetonville şi Courteheuse, pe care i-aţi 
ucis, nu erau decât nişte unelte nenorocite!... Arme vii!... 
Capul care a uneltit, braţul care a acţionat cu adevărat, în 
sfârşit, adevăratul asasin, nu-i altul decât Jean de 
Burgundia... şi încă mai trăieşte, nemernicul!... Nu voi avea 
linişte până când moartea tatălui meu nu va fi răzbunată! 

Răvăşit de această explozie de dragoste filială, Passavant 
promise: 

— Pe crucea Mântuitorului! Încredeţi-vă în mine, 
monseniore. Răzbunarea vă va întrece aşteptările. 

— Asta mă linişteşte mai mult ca toate jurămintele care mi 
s-au făcut până acum. Dacă aţi spus-o, cavalere, Jean de 
Burgundia e ca şi mort. 

Passavant îl privi lung şi-i spuse pe acelaşi ton serios: 

— Să-l ucid? Oh, slabă răzbunare, şi cât de uşoară! Dacă 
aş fi dorit-o, acum Jean de Burgundia ar fi fost deja mort. 
Uitaţi, monseniore, am aici, alături câţiva prieteni care ar 


putea mărturisi că acum câteva zile ducele a fost la 
discreţia mea. 

— Şi nu l-aţi ucis? 

— Câteodată te poţi răzbuna mult mai bine acordând 
viaţa, decât ucigând. Fiţi sigur că-mi voi împlini sarcina pe 
care mi-am asumat-o, Jean de Burgundia va regreta fiecare 
zi pe care o va trăi. 

Bastardul lui d'Orleans ascultă aceste cuvinte cu interes 
crescând, cuvinte care-i deschideau orizonturi nebănuite. 

— Poate, spuse el pe un ton visător, poate că aveţi 
dreptate. Nu mi s-a spus niciodată aşa ceva. 

Passavant surâse blând. Părându-i-se că, probabil, spusese 
mai mult decât trebuie, încercă să-i distragă copilului 
atenţia, şi se grăbi să-l prezinte pe baronul de Talazar şi să-i 
amintească faptul că încă mai au de lucru. 

Se puseră cu toţii pe treabă. În câteva minute, cei zece 
prizonieri, încă adormiţi, legaţi ca nişte cârnaţi, fură aşezaţi 
pe legăturile de paie, într-o cameră izolată, a cărei uşă fu 
încuiată şi baricadată. 

— Cât de miraţi vor fi, fornăi Robin, când se vor trezi 
mâine dimineaţă. 

Rămaşi stăpâni pe locul de luptă, cercetară întreg turnul, 
nelăsând nici un colţişor necercetat. Passavant, care-şi avea 
ideile lui, studie totul cu mare atenţie. Bucătăria făcu 
obiectul unei minuţioase cercetări şi Passavant îşi expuse 
impresiile: 

— Alimente şi vin sunt din belşug. Putem rezista aici chiar 
şi câteva zile dacă-i necesar. 

Şi toate aceste alimente fură transportate în camera de la 
primul etaj, ca şi armele prizonierilor. 

După ce operară toate aceste mutări, ţinură consiliu de 
război. 

Am uitat să vă spunem un detaliu care, în aparenţă poate 
părea minor. Şi anume: în graba sa de a ajunge la Paris, de 
Giac, neştiind de altfel că Passavant şi cel căruia îi furase 
pergamentul se aflau închişi în turnul de Ganne, comisese 


enorma greşeală de a-i striga în gura mare lui Malâtre, care 
se afla pe platforma turnului tot ce avea să-i spună. Şi 
plecase imediat, fără ca măcar să descalece. 

Passavant şi tovarăşii săi auziră totul. Ştiau deci că de Giac 
şi de Jacqueville vor aduce a doua zi milioanele furate 
Delfinului, milioane care urmau să fie adăpostite în turn de 
unde ducele de Burgundia urma să le transporte cu o 
escortă numeroasă în aceeaşi zi. 

Cu un zâmbet zeflemitor, Passavant le făcu semn 
prietenilor săi să se apropie, şi în şoaptă le comunică ideea 
care-i venise. 

Când termină ce avea de spus, se pomeni cu o avalanşă de 
complimente pe care le primi cu un aer destul de sceptic. 
Cel mai entuziasmat şi cel mai nerăbdător, a fost bineînţeles 
tânărul bastard al lui d'Orleans. 

După ce puseră la punct planul, fiecare se ghemui care pe 
unde găsi un loc, şi în curând dormeau cu toţii. 

A doua zi dimineaţa, Malâtre se întoarse pe la ora zece. 
Brancaillon îi deschise, având grijă să se ascundă în spatele 
porţii. 

Fără nici un fel de bănuială, Malâtre păşi pragul porţii. În 
spatele lui, Brancaillon încuie cu grijă poarta, ascunse cheia 
în buzunar şi îl urmă păşind uşor şi râzând înfundat. 

Întrând în curte, Malâtre descălecă şi se miră că nu vede 
niciunul din oamenii săi. Mirare care totuşi încă nu se 
transformase în nelinişte. 

În schimb, îl văzu în curte pe Robin şi se încruntă 
mormăind înjurături şi ameninţări la adresa nemernicului 
care nu-i executase ordinele. 

Totuşi, prudent, îşi ascunse nemulţumirea, şi schiţă un 
surâs pe care-l credea amabil în timp ce se apropia de 
Robin care, foarte absorbit - cel puţin în aparenţă - de 
treaba sa, părea că nici măcar nu-l văzuse. 

Robin se aşezase pe pământ la câţiva paşi de un foc ale 
cărui flăcări se ridicau sus de tot. Între picioarele larg 
desfăcute ţinea o piatră de ascuţit şi avea la îndemână o 


secure şi trei sau patru cuțite bine ascuţite, de dimensiuni 
uriaşe. Gâfâind, cu limba scoasă de efort, trăgea acum pe 
piatră lama de dimensiuni uriaşe a altui cuţit. 

— Ce naiba faci aici de te prăjeşti la focul ăsta? întrebă 
Malâtre intrigat. 

Robin îşi ridică fruntea şi spuse cu o voce lugubră: 

— Doar ai ochi să vezi, ascut un cuţit. 

Şi-şi reluă cu înverşunare lucrul. 

— Văd şi eu, ce naiba! spuse Malâtre simțind o uşoară 
teamă, dar de ce? 

— Mă întrebi de ce? Să tai un porc. 

Şi aşa de funebră-i era figura, încât Malătre simţi cum îl ia 
cu frig. Totuşi încercă să pară vesel. 

— Aha! făcu el, şi focul ăsta este... 

— Să pârlesc porcul, isprăvi Robin. 

Şi devenind brusc vorbăreţ - chiar prea vorbăreţ, se gândi 
Malâtre - apucă cuţitele şi, agitându-le neliniştitor, spuse pe 
nas: 

— Cuţitul ăsta... să tai porcul... ăstălalt, să tai urechile 
porcului... iar ăsta, să tai limba porcului... 

După care apucă securea şi i-o băgă sub nas lui Malâtre, 
destul de înspăimântat acum: 

— Cu asta voi tăia mâna porcului. 

— Vrei să spui poate, laba? încercă să glumească 
nefericitul Malâtre, îngheţat de spaimă. 

— Nu, nu, protestă Robin, porcul meu nu are labe. Are 
două mâini!... la fel ca tine. Nu-i un porc obişnuit. 

— Oh! bolborosi Malâtre, clănţănind din dinţi, asta 
înseamnă că porcul ăsta are şi el două mâini ca un om? Şi 
cine-i el? 

Robin reuşi să-l terorizeze definitiv când îi spuse cu o voce 
feroce: 

— Tu eşti ăla...! 

Şi începu să imite guiţatul porcului atunci când e tăiat. 

Abia atunci nefericitul Malâtre înţelese greşeala uriaşă pe 
care o făcuse neînchizând chiar el, cu mâna lui, pe 


duşmanul pe care-l cunoştea de mult timp. 

Cu toate acestea, voia încă să mai spere. 

Din nefericire auzi în spatele său un zgomot asemănător 
unui tunet îndepărtat. Se întoarse înspăimântat şi-l văzu pe 
Brancaillon care râdea în hohote ţinându-se cu mâinile de 
burtă, de imitaţia atât de perfectă a lui Robin. 

Dacă Brancaillon era liber, înseamnă că erau şi ceilalţi. Şi 
printre ceilalţi era şi Passavant de care Malâtre se temea 
cel mai mult. 

Teama de Passavant îl făcu să capete curajul de a-i 
înfrunta deodată pe Brancaillon şi Robin. Făcu un salt 
înapoi şi scoase spada şi pumnalul. 

Cu o îndemânare deosebită, Brancaillon îi smulse atât 
spada cât şi pumnalul, şi le aruncă într-un colţ. 

La rândul său, Robin îi apucă mâinile, i le suci la spate şii 
le legă solid. 

Malâtre se văzu neputincios chiar mai înainte de a-şi da 
seama ce se întâmplă. 

— Şi, la urma-urmei, ce vreţi să faceţi cu mine? strigă el 
furios. 

— Îl auzi, Brancaillon? pufni Robin, de o oră-i tot explic şi 
ne mai întreabă acum ce vrem să facem cu el! 

— Poate că prăpăditul e slab de urechi, îi explică 
Brancaillon fără pic de ironie în voce... 

XXXIII. MALÂTRE SE SUPUNE. 

Robin văzu că în naivitatea sa, Brancaillon vorbise serios, 
dar îl lăsă în pace. 

În acel moment, Malâtre se înverzi, se clătină pe picioare 
şi s-ar fi prăbuşit dacă Robin nu l-ar fi sprijinit. Gemu: 

— Sunt mort! 

Robin avea auzul fin, aşa încât auzise văicăreala surdă a 
lui Malâtre. Privi în direcţia spre care ochii acestuia se 
aţintiseră şi îl văzu apropiindu-se pe Passavant. Râse fără 
milă: 

— Vai! Domnule cavaler, se pare că aveţi ceva socoteli de 
reglat împreună, şi se pare că acestea sunt multe. Altfel nu- 


mi explic de ce simpla voastră apariţie îl face pe ticălosul 
ăsta să moară de spaimă. 

Aceste cuvinte îl mai înviorară pe Malâtre care era pe 
punctul de a leşina. Prin minte-i trecu un gând: „Dacă 
vorbesc, dacă mărturisesc, s-a terminat cu mine! Mă va da 
pe mâna turbaţilor ăstora.” 

Îşi adună forţele şi încercă să susţină privirea pe care 
Passavant o aţintise asupra lui. 

Cavalerul se apropie până aproape îl atinse, spunând cu 
voce rece: 

— Mă recunoşti, tâlharule? 

— Fără îndoială, monseniore. Toţi cei din anturajul ducelui 
de Burgundia îl cunosc, cel puţin din vedere pe seniorul de 
Passavant. 

— Deci, mă recunoşti, caraghiosule! Ştii tu ce vreau să 
spun! Şi ştii şi unde m-ai văzut! 

— Îndurare, monseniore! 

— Deci, mărturiseşti? 

— Vai, monseniore! Mărturisesc tot ce doriţi. 

Cu un puternic efort de voinţă, Passavant îşi stăpâni furia. 
Nu se lăsă înşelat de viclenia lui Malâtre. 

— 'Ticălosule, spuse el cu răceală, nu-i nevoie să 
mărturiseşti ceea ce vreau eu. Ştii bine ce crimă 
monstruoasă ai pe conştiinţă, crimă ce trebuie mărturisită, 
acum. 

— Mărturisesc că eu sunt acela care, îmbrăcat în haine de 
cerşetor, pentru a-mi arăta recunoştinţa faţă de generoasa 
pomană, am dat doamnei de Passavant un buchet de flori de 
câmp în mijlocul căruia se afla un trandafir... otrăvit. 

Şi adăugă imediat, cu faţa scăldată în sudoarea rece a 
groazei: 

— Dar, domnule, adevăratul criminal în această acţiune a 
fost stăpânul meu: ducele de Burgundia. Am ascultat de el 
fiind constrâns de teamă. Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi fost 
ucis... Şi ţineam la viaţa mea, domnule, eram atât de 
tânăr... 


— Şi pentru a-ţi salva hoitul, ai ucis-o pe ea! Ah! 
Mizerabilule! Nu ştiu ce mă opreşte să nu te zdrobesc chiar 
acum. 

Malâtre, copleşit, întins cu faţa la pământ, tremurând din 
toate încheieturile, abia putu să mai geamă: 

— Mi-aţi promis viaţa! 

— Îţi ţii propria viaţă în mâini. Vei trăi sau vei muri, 
depinde de felul în care mă vei servi cu credinţă sau nu. 

— Vă voi servi în mod orbeşte, monseniore, orice mi-aţi 
comanda! Voi fi câinele vostru, sclavul vostru, obiectul 
vostru! 

— Bine, spuse Passavant cu un dezgust profund. La 
momentul potrivit îţi voi spune ce ai de făcut. 

Şi se depărtă fără a-i mai da cea mai mică atenţie. 

După ce-l dezlegară pe Malâtre, îl închiseră la al doilea 
etaj al turnului, unde-i aduseră şi de mâncare. Numai că 
Robin se închise cu el în cameră. 

— Pentru a-ţi ţine tovărăşie, să nu te plictiseşti prea mult, 
spuse acesta cu un ton care-l făcu pe Malâtre să se 
cutremure. 

După amiază, de Giac şi de Jacqueville împreună cu 
oamenii lor sosiră în faţa turnului. Robin, care-i pândea de 
la fereastră, îl avertiză imediat pe Malâtre. 

— Atenţie! Au sosit!... Ştii ce ai de spus şi de făcut. Te 
sfătuiesc să nu te abaţi nici cu un deget, dacă nu... 

Pentru a-şi salva preţioasa piele, Malătre şi-ar fi ucis şi 
mama şi tatăl. Cu atât mai mult nu ezită să-şi trădeze 
stăpânul. Şi o făcu de minune. 

De Giac şi de Jacqueville nu fură nevoiţi să-şi anunţe 
prezenţa cu ajutorul cornului. Malâtre îşi scoase capul 
printre gratii şi le strigă: 

— Cobor imediat să deschid. Numai că ordinul 
monseniorului este să nu las să intre decât pe seniorul de 
Giac şi pe seniorul de Jacqueville, împreună cu căruţa. 
Ceilalţi oameni se vor răspândi în jurul turnului şi vor 
veghea până când ducele va sosi. 


Cei doi gentilomi nu făcură nici cea mai mică obiecţie, 
Jacqueville întorcându-se spre oamenii săi, întrebând cu 
voce aspră: 

— Ei, voi ăştia, aţi auzit? 

Dresaţi să se supună orbeşte, oamenii se răspândiră şi 
încercuiră turnul. 

În acest timp, Malatre, escortat de Robin îndeaproape, 
coborâse deja şi poarta se deschise. Cei doi gentilomi şi 
căruţa intrară în curte. În spatele lor, Robin închise poarta, 
murmurând: „Şi iată-i şi pe ăştia doi căzând în cursă! Dacă 
şi seniorul duce, fostul meu stăpân, înghiţi-ar iadul, va pica 
tot atât de uşor, treburile vor merge de minune!” 

Malâtre, jucându-şi rolul în continuare, îi conduse pe cei 
doi gentilomi la grajd, fiindcă de Giac şi de Jacqueville, 
neîncrezători şi scrupuloşi voiră să adăpostească ei însuşi 
căruţa prețioasă. 

Atunci Passavant şi du Châtel ieşiră din corpul de gardă şi 
binişor, veniră şi se aşezară în faţa uşii grajdului. 

Talazar, de Loire, bastardul lui d'Orleans, Brancaillon şi 
Robin, care între timp se întorsese, se aşezară la câţiva paşi 
de ei, aproape de poartă. 

După ce deshămară caii şi-i legară în faţa ieslei bine 
căptuşită cu fân proaspăt, de Giac şi de Jacqueville ieşiră şi, 
din exces de prudenţă, încuiară uşa grajdului cu cheia pe 
care de Giac şi-o băgă în buzunar. 

Abia atunci se întoarseră şi rămaseră stană de piatră 
recunoscând în spatele lor pe Passavant şi Tanneguy, care-i 
priveau surâzând. 

Cu vocea sa răsunătoare, Ilanneguy izbucni: 

— Salut pe domnii tâlhari de drumul mare! 

Şi Passavant, cu aerul său zeflemitor, adăugă: 

— Nu cumva aceşti domni au avut mărinimia să vă aducă 
aurul în schimbul acelui nenorocit de pergament ce vă 
fusese furat, după cum vă plângeaţi? Nu-i drept să fie 
acuzaţi, scumpul meu! 


Odată trecut momentul surprizei, Giac şi Jacqueville îşi 
reveniră. Imediat îşi dădură seama că sunt prizonieri şi asta 
le stârni furia. Aceeaşi idee le veni amândurora: prizonieri, 
ucişi, fie. Dar mai înainte de toate se vor debarasa pentru 
totdeauna de blestematul de Passavant. Se priviră cu colţul 
ochiului şi se înţeleseră perfect. Fără a le păsa de ceilalţi 
adversari, amândoi, în acelaşi timp, cu spada şi pumnalul în 
mâini, săriră pe neaşteptate asupra lui Passavant. 

Dar, fără a lăsa să se vadă, Passavant îi pândise cu mult 
timp înainte. Aşa că cei doi fură întâmpinați de spada şi 
pumnalul cavalerului, care le tăie elanul. Şi asta-i dezamăgi 
puternic pe cei doi. Dar culmea disperării lor a fost când L- 
au văzut pe Passavant acordându-le o atenţie minimă... 

— Te ucid! 

— Te sfâşii! 

Ambele exclamaţii au fost scoase în acelaşi timp, aproape 
urlând, de Jacqueville şi Giac, extrem de furioşi de disprețul 
pe care li-l arăta cavalerul şi care le demonstra inutilitatea 
efortului lor. 

— Adevărul este că nu sunteţi gentilomi. Tu nu eşti decât 
un măcelar (şi arătă spre Jacqueville) şi tu, un prăpădit 
negustor de maţe de porc (arătând spre Giac). Amândoi 
mânuiţi spadele aşa cum măcelarul îşi foloseşte maiul de 
ucis boi şi cum negustorul îşi învârte cuţitele. Întoarceţi-vă 
din nou la abatorul de unde aţi plecat. 

Şi de această dată atacă cu o forţă de neînvins. Printre 
dinţii strânşi, îi avertiză: 

— Atenţie, vă expediez pe lumea cealaltă! 

Spunând aceste cuvinte, cu o lovitură teribilă a tăişului, 
crestă încheietura mâinii drepte a lui Jacqueville, care 
scăpă spada scoțând un urlet de durere. 

— Unu! strigă Passavant. Adunaţi-l pe măcelar. 

Cererea era adresată lui Brancaillon şi Robin. 

Împreună se năpustiră asupra lui Jacqueville care-şi 
scutura mâna însângerată şi-l legară într-o clipă. 


În timp ce acesta era legat, Passavant îl avertiză pe de 
Giac: 

— O să-ţi crestez figura, nobile desfrânat. 

Şi-n aceeaşi clipă, de Giac, crestat pe obraz de lovitura 
spadei lui Passavant, urlă: 

— Pe sângele lui Cristos! Banditul m-a desfigurat! 

— Culegeţi-l şi pe negustorul desfrânat, ordonă cavalerul, 
băgându-şi spadă-n teacă. 

Nici nu trecuse un minut de când începuse atacul lui 
Passavant şi deja de Giac şi de Jacqueville, spumegând şi 
urlând, zăceau trântiţi la pământ, legaţi din cap până-n 
picioare, incapabili să facă şi cea mai mică mişcare. 

Bineînţeles că fură dezarmaţi, iar lui de Giac i se scoase 
din buzunar cheia grajdului. Cu toţii începură să descarce 
căruţa şi sacii cu aur au fost duşi în camera lor de la primul 
etaj al turnului. 

De Giac şi de Jacqueville au fost închişi într-o cămăruţă 
întunecoasă. 

Talazar, bastardul lui d'Orleans şi de Loire rămaseră în 
corpul de gardă. 

Robin şi Brancaillon, care se înțelegeau de minune, se 
duseră în curte şi, după puţin timp, puteau fi văzuţi 
mânuind securile şi îndeplinind cu febrilitate o muncă 
ciudată. 

Passavant îl luă cu el pe Malâtre în camera de la primul 
etaj, şi acolo îi explică ceea ce vrea de la el. Acesta-şi scoase 
capul printre barele ferestrei şi fluieră într-un anumit mod. 
Imediat se apropiară doi dintre oamenii care încercuiau 
turnul. 

Malâtre repetă ceea ce-i ordonase Passavant. Cei doi 
plecară imediat şi se duseră să se posteze în apropiere de 
sătucul Montgernon. Când văzură că apare convoiul, îi 
ieşiră în întâmpinare, şi, cu bună credinţă, repetară 
seniorului de Chastellux lecţia învățată pe dinafară. 
Manevră care, după cum am văzut, îi făcu pe Isabeau şi 
Jean de Burgundia să intre singuri, sau aproape în turn. 


După ce rezolvă cu Malâtre şi cu cei doi, Passavant îl 
încuie pe servitorul ducelui şi urcă împreună cu Tanneguy 
pe platforma turnului pentru a supraveghea împrejurimile. 

— Acum, declară cavalerul cu o siguranţă liniştită care-l 
ului pe breton, nu ne mai rămâne decât să-l aşteptăm pe 
Jean de Burgundia. 

XXXIV. TURNUL DE GANNE. 

Să ne întoarcem acum la Isabeau şi Jean de Burgundia pe 
care i-arn părăsit în momentul în care, intrând în camera de 
la al doilea etaj, li se părură că văd în cele trei siluete pe 
Delfin, de Giac şi Jacqueville, şi care erau în realitate, aşa 
cum am lăsat să se înţeleagă, bastardul lui d'Orleans, 
Tanneguy du Châtel şi Robert de Loire. 

Puțin înainte de a ajunge pe palierul celui de-al doilea etaj, 
Robin, care îi conducea mergând înainte, se dădu la o parte 
din calea lor şi le arătă uşa, făcându-le semn să evite şi cel 
mai mic zgomot. 

Regina şi ducele trecură prin faţa lui şi intrară, după cum 
am arătat mai înainte. 

La câţiva paşi în urmă mergea Sacrament. 

Încă de la prima privire acesta recunoscu în Robin pe 
individul care, la casa Barbette îi jucase acea festă urâtă, 
trăgându-l de picioare şi dezarmându-l. Festă murdară 
după părerea sa, şi împotriva căreia păstra o ură feroce, 
gândind că într-o zi o va plăti cu vârf şi-ndesat. 

Animat de aceste sentimente puţin binevoitoare, 
Sacrament, care ştia că Robin era deja condamnat de 
stăpâna sa şi de duce, nu putu să-şi înfrângă ispita de a-l 
nelinişti puţin pe acesta. 

Ajuns lângă Robin, se opri în faţa lui şi-i rânjji. 

Dar acesta îl aduse la realitate, spunându-i pe un ton 
amabil: 

— Ssst!... Monseniorul nu poate suporta nici cel mai mic 
zgomot! 

— Ei bine, bombăni furios Sacrament, lasă că dau eu de 
tine!... Şi atunci o să-ţi vin de hac, pe toţi dracii! 


După ce trecu şi el, Robin mai urcă vreo câteva trepte în 
urma sa, şi văzându-l într-o poziţie prielnică, nu mai 
aşteptă. 

Îl apucă brusc de glezne, cum o mai făcuse la casa 
Barbette, îl trase cu violenţă spre el, şi nefericitul de 
Sacrament, zguduit puternic, se întinse cât era de lung, cu 
nasul pe trepte. 

Degeaba se zbătu mai apoi bavarezul, după ce-şi reveni 
din ameţeală. Nu mai era nimic de făcut. 

Exact în acelaşi moment sosi şi Passavant pe palier. 
Recunoscându-i, Sacrament fu cuprins de o teamă 
superstiţioasă. 

Fără a-i adresa nici un cuvânt, cavalerul trecu mai 
departe, ca o fantomă, şi, îndreptându-se spre uşă, o 
deschise. 

În camera în care intraseră, Isabeau şi Jean de Burgundia 
începeau să fie neliniştiţi. Că Delfinul, bolnav fiind, nu se 
deranjase s-o întâmpine pe regină, mama sa, mai treacă- 
meargă. Dar că cei doi, pe care-i credeau de Giac şi de 
Jacqueville să procedeze la fel, asta era de neconceput. 

Ducele, mai puţin răbdător, era tocmai pe punctul de a-i 
chema la ordine pe cei doi obraznici. Era scandalizat, 
furios, dar nu neliniştit încă. 

Şi chiar atunci, lanneguy şi Robert de Loire se ridicară. 
Dar nu pentru a-şi prezenta omagiile ducelui şi reginei. Pur 
şi simplu dădură la o parte o cuvertură care acoperea 
fereastra în chip de draperie. Şi lumina zilei pătrunse din 
plin în cameră. 

În aceeaşi clipă, bastardul lui d'Orl&ans îşi aruncă mantia, 
se sculă şi se întoarse spre regină şi duce, apărând în plină 
lumină. 

Isabeau se opri brusc. 

Jean de Burgundia se retrase doi paşi. Nu era decâtun 
copil care îi apărea acum în faţă. Dar acest copil era fiul 
aceluia pe care pusese să fie asasinat cu unsprezece ani în 
urmă. 


— Bastardul lui d'Orleans! murmură el, ştergându-şi 
fruntea cu mâna care-i tremura. 

Ochii săi injectaţi de sânge priviră în jur. Îi recunoscu pe 
Tanneguy du Châtel şi Robert de Loire care, cu braţele 
încrucişate pe piept, stăteau în faţa ferestrei. 

Nu se miră că-i vede acolo, fiindcă ştia că erau prizonieri 
în turn. Dar prezenţa copilului îl uluia. Îşi spuse că este 
victima unei neînţelegeri şi se simţi cuprins de spaimă. 

Isabeau, puţin palidă, ţeapănă, îi aruncă o privire rea, 
plină de suspiciune. Îi simţi neîncrederea şi izbucni: 

— Malâtre!... Malâtre!... Vino, nenorocitule! 

Şi-n acea clipă, în cameră îşi făcu intrarea Passavant, 
oprindu-se în faţa uşii, mascându-l pe 'Talazar care îl urma. 

De această dată Isabeau făcu doi paşi înapoi în faţa acestei 
apariţii neaşteptate. O spaimă nebună i se citea în priviri şi 
cu o voce sugrumată, se bâlbâi: 

— Passavanit! 

— Mă credeaţi mort, doamnă?... Adevărat este că aţi făcut 
totul pentru a mă ucide. Dar aţi uitat că eu sunt mortul care 
nu moare niciodată... şi iată-mă încă în viaţă. Fiţi sigură că 
regret acest lucru... pentru dumneavoastră. Poate că veţi 
reuşi altădată. 

Ducele începu să se neliniştească. Mai strigă încă o dată, 
furios: 

— Malâtre! 

Passavant îl informă cu multă răceală în glas: 

— E inutil să-l chemaţi, seniore duce, nu vă va răspunde. 

Jean de Burgundia se simţi şi el cuprins de spaimă. Şi 
totuşi încă nu-şi dădea seama cu exactitate de situaţia 
teribilă în care se afla. Încă nu se credea ameninţat. Şi asta 
numai datorită faptului că mica sa armată înconjurase 
turnul. 

Din contră, Isabeau înţelesese totul de când îl recunoscuse 
pe bastardul lui d'Orleans. Sosirea lui Passavant, atitudinea 
sa glacială, siguranţa-i deplină, reuşise s-o dumirească pe 
deplin. Întrevăzu atunci pericolul. 


— De ce nu vă răspunde Malâtre, seniore cavaler? întrebă 
ea. 

— Pentru excelentul motiv că, legat fedeleş, zace în 
prezent în corpul de gardă unde l-au închis prietenii mei. 

— Aha! spuse Isabeau. 

Şi cu o nouă privire poruncitoare îi ceru ducelui să se 
stăpânească. 

— Spuneţi, seniore cavaler, că Malâtre nu poate răspunde 
chemării stăpânului său pentru că l-aţi legat. Tot asta s-a 
întâmplat şi cu servitorul meu, Sacrament? 

— Nu, doamnă, răspunse Passavant cu un surâs abia 
ghicit. Maiestatea Voastră doreşte ca servitorul său să-i fie 
aproape? 

Un fulger de bucurie trecu prin privirile reginei. 

— Da, spuse ea. 

Mereu surâzător, Passavant ordonă cu voce tare: 

— Întroduceţi paznicul reginei! 

Talazar deschise uşa larg şi se dădu la o parte. 

În semiîntunericul palierului se văzură confuz trei umbre 
care se agitau bombănind. Era Robin şi Brancaillon care-l 
păzeau pe Sacrament aşteptând acest ordin. 

De voie, de nevoie, târât din stânga şi din dreapta de cei 
doi paznici nemiloşi, Sacrament, furios la culme, fu băgat în 
cameră. 

— Uitaţi-l pe Sacrament! bombăni vesel Brancaillon. 

— Doamna regină nu are a se mai teme de nimic acum, 
având în vedere că acesta se află aici, zeflemisi Robin cu o 
ironie feroce. 

După care, cei doi coborâră în goană scările. 

În mai puţin de un minut se întorceau, împingând în faţa 
lor pe de Giac, de Jacqueville şi Malâtre, tot la fel de bine 
legaţi ca şi Sacrament, şi tot atât de furioşi ca şi acesta. 

— Şi iată-i şi pe paznicii monseniorului, fornăi Robin. Fără 
ei, mica noastră serbare n-ar fi fost completă. 

Isabeau pricepuse totul cu mult înainte. Încercase să 
întârzie cât putuse de mult momentul acţiunii. Dar acuma 


acest moment devenea indispensabil şi acţiunea de 
neînlăturat. Cu un calm suveran, maiestuoasă, se aşeză pe 
unicul fotoliu, arătând astfel că doreşte să rămână doar o 
simplă spectatoare... până când va socoti că a sosit 
momentul să intervină. 

Ducele avea curaj. Era dotat cu acea vitejie care-i 
permitea să privească pericolul în faţă. Deci, îşi încrucişă 
braţele pe piept şi spuse dispreţuitor: 

— Nici nu mă îndoiesc, am căzut în mijlocul unei bande de 
asasini! 

Primul care a sărit cât colo la auzul insultei a fost 
bastardul lui d'Orleans. 

Impetuos, se înfipse în faţa ducelui şi, cu pumnii strânşi, cu 
faţa congestionată şi ochii strălucindu-i de mânie, îi aruncă 
în faţă: 

— Tu îndrăzneşti să vorbeşti de asasinat! Tu!... 
Trădătorule, sperjurule, asasinule, ce-ai făcut cu tatăl 
meu...? 

— Hei, monseniore! zeflemisi Robin, încă mai am otrava pe 
care mi-aţi dat-o în timp ce mă ameninţaţi că veţi pune să 
fiu spânzurat dacă nu voi reuşi să-l prind pe monseniorul 
Delfin! 

Passavant, cu o voce şuierătoare, luă ultimul cuvântul: 

— Mai trebuie să v-o amintesc pe iubita mea Roselys - 
propria voastră fiică, domnule - pe care aţi ordonat să fie 
otrăvită de mizerabilul ăsta? 

Şi-i arătă pe Malâtre, care tremura, gata să se 
prăbuşească. 

În faţa acestui cor de acuzaţii de netăgăduit, cu toată 
îndrăzneala sa, ducele îşi pierdu cutezanţa. 

— Şi la urma-urmei, ce vreţi de la mine? 

— Vă voi spune imediat, spuse Passavant înaintând spre el. 

Întinzând mâna spre de Giac şi de Jacqueville, cu un gest 
de dispreţ suprem, îi vorbi pe un ton rece: 

— La ordinul vostru, ăştia doi l-au atacat în mod laş pe 
seniorii du Châtel şi de Loire, aici de faţă, pentru a le fura 


un pergament care, schimbat pe aur, valora cinci sute de 
mii de livre pe care cei doi le-au adus aici. Vorbind la 
propriu, aceasta se poate numi furt dublat de asasinat. 

— Ce vreţi? repetă Jean de Burgundia bătând furios din 
picior. 

— Pur şi simplu, restituirea sumei furată Delfinului de voi 
şi de complicii voştri. 

Şi aceste cuvinte, pronunţate din vârful buzelor cu o 
mimică de nedescris, îl biciuiră pe duce ca o lovitură de 
cravaşă. 

O clipă, cavalerul avu impresia că acesta se va năpusti 
asupra lui. Dar nu se întâmplă nimic. Ducele reuşi să se 
stăpânească. Luându-se după Isabeau, care părea că puţin 
îi pasă de tot ce se petrece în jurul său, îşi luă şi el o 
atitudine indiferentă, mulţumindu-se să murmure printre 
dinţi: 

— Răbdare, totul se plăteşte până la urmă! 

Ca şi când nu l-ar fi auzit, Passavant continuă 
imperturbabil: 

— În schimbul acestor bani, voi şi ai voştri veţi ieşi liberi de 
aici. 

— Şi dacă refuz? 

— Voi şi acoliţii voştri veţi fi trataţi ca nişte bandiți de 
drumul mare, aşa cum şi sunteţi de altfel. Presupun că ştiţi 
ce se întâmplă cu ei atunci când sunt prinşi. 

— Aştept să-mi explicaţi, îl zeflemisi Jean de Burgundia. 

Passavant îl privi drept în ochi şi rece, cu o voce tăioasă, 
pronunţă: 

— Sunt spânzurați! 

Şi cu o hotărâre nestrămutată, adăugă: 

— Aveţi un minut pentru a decide la ce ţineţi mai mult: la 
bani sau la viaţă. 

Se întoarse cu spatele la ei ca pentru a-i lăsa să reflecteze 
în linişte. 

— Pe toţi dracii! Monseniore, exclamă de Giac, să le dăm 
banii şi să ne salvăm pielea! 


— Îi vom prinde mai târziu pe bandiții ăştia, şopti şi de 
Jacqueville, şi atunci ne vom răzbuna! 

Şi-ntr-adevăr, asta era cea mai bună soluţie, pe care 
ducele o înţelese foarte bine. Dar mândria sa se răsculă şi 
hotări altfel: 

— Refuz! 

Hotărârea sa era tot atât de irevocabilă ca şi a lui 
Passavanit. 

Ca şi când totul ar fi fost spus, cavalerul se duse liniştit la 
tovarăşii săi şi începu să le vorbească în şoaptă. Fără 
îndoială că le dădea ultimele instrucţiuni. 

Regina, în fotoliul său, dădu din umeri uşor, murmurând: 
„Prostul!... N-a înţeles că seniorul de Passavant vrea să-l 
facă de râs. N-a ghicit că i s-a pregătit, fără îndoială, o 
umilinţă mult mai mare decât cea pe care a suferit-o acum.” 

În acest timp Jean de Burgundia, stăpân pe sine, cu o voce 
aspră în care nu se ghicea nici cea mai mică urmă de 
teamă, adăugă, adresându-se reginei: 

— Pe Cristos crucificat, vreau să văd dacă bandiții ăştia vor 
îndrăzni să pună labele lor pe trupul sacru al unui suveran! 
Cu un calm înfricoşător, Passavant îi aduse la cunoştinţă: 
— Nu, sigur că nu ne vom murdări mâinile atingând nişte 

tâlhari ca voi. Dar am aici doi viteji. (Şi îi arătă pe Robin şi 
pe Brancaillon, care nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie.) 
Ei se pricep de minune la treaba asta, şi în mai puţin de un 
sfert de oră, Jean de Burgundia, între doi tâlhari ca şi el, se 
va legăna la capătul corzii. Acesta va fi sfârşitul celui care, 
hoţ, asasin, trădător, sperjur şi blasfemiator, visa să-şi pună 
pe fruntea-i de nemernic coroana lui Carol cel Mare. 

Jean de Burgundia, cu un dispreţ suveran şi surâzând 
batjocoritor, continua să stea întors spre regină, părând că 
nu-l aude, că le ignoră prezenţa. 

În faţa acestei atitudini pe care ducele o credea 
strivitoare, Passavant surâse, imperceptibil. Şi ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic, spuse liniştit: 

— Faceţi cum am hotărât. 


XXXV. TRIPLĂ EXECUŢIE. 

Aceste cuvinte erau adresate tuturor tovarăşilor săi şi 
constituiau probabil un semnal, deoarece se puseră cu toţii 
în mişcare. 

Bastardul lui d'Orleans, Tanneguy du Châtel şi Robert de 
Loire ieşiră imediat după ce se înclinară ceremonios în faţa 
reginei. 

Trecând prin faţa ducelui, bastardul lui d'Orleans se opri o 
secundă, fixându-l cu o privire aprinsă. Ezită. În mod vizibil 
era pregătit să-i arunce o insultă sau poate o provocare. 
Dar simțind privirile lui Passavant, îşi înnăbuşi cuvintele şi 
ieşi schiţând un gest care spunea: „Ne mai întâlnim noi!” 

Passavant îi urmă pe palier închizând uşa în urma sa, 
lăsându-i pe 'Talazar, Robin şi Brancaillon cu prizonierii. 

Pe palier, înainte de a se despărţi, Tanneguy întrebă: 

— Credeţi că ducele va ceda? 

— Nici nu mă îndoiesc, rosti Passavant cu siguranţă. 

— E viteaz, nu se poate nega asta. Nu-mi vine a crede că 
teama de moarte îl va face să dea înapoi. 

— Teama de moarte, nu. Teama de ridicol, da. Şi apoi, 
prezenţa reginei pe care n-o prevăzusem, este un atu serios 
pentru noi. Ea se sprijină pe duce, deci viaţa lui îi este 
prețioasă. Fiţi sigur că atunci când va vedea că 
ameninţarea este serioasă, va ceda ea pentru el. Şi asta ne 
ajunge. Nu vă neliniştiţi. Fiţi pregătit să acţionaţi imediat ce 
vă voi face semn şi atunci plecaţi fără să vă mai preocupaţi 
de noi. Alergaţi cu toată viteza până când veţi întâlni 
escorta pe care o aduce Olivier Layet. 

La aceste cuvinte, Ilanneguy şi cei doi tovarăşi ai săi 
coborâră în curte. Scoaseră căruţa din grajd, înhămară caii, 
o umplură cu sacii cu aur pentru care ducele îşi risca viaţa, 
şi aşteptară. 

Tanneguy se aşeză în căruţă. Bastardul lui d'Orleans şi 
Robert de Loire săriră în şa. Acum erau pregătiţi să 
primească semnalul lui Passavant. 


În acest timp, Robin şi Brancaillon, primind ordinul de a 
acţiona, nu stătură cu braţele încrucişate. Imediat ce 
Passavant ieşise din cameră, se înclinară în faţa ducelui, şi, 
cu figuri vesele, pufnind şi îmbrâncindu-se, săriră asupra 
lui. În tot acest timp gura nu le tăcea o clipă, aruncându-şi 
unul altuia replici de o savoare nemaipomenită. 

Robin jubila: 

— la te uită... Ah! Sărmane monsenior! Cine ar fi putut 
spune că veţi sfârşi cu o cravată de funie de gât,voi care aţi 
spânzurat atâţia oameni cât timp aţi trăit!... Ah! Sărmane 
monsenior. 

— Nu-l mai plânge atât, Robin, sau încep şi eu să ragcao 
vacă!... Ce vrei, până mai ieri spânzura, astăzi el este cel 
spânzurat. Fiecăruia îi vine rândul. 

Ducele nu încercă nici măcar să se opună, dându-şi perfect 
de bine seama că este inutil. Şi cum s-ar fi putut el împotrivi 
unui Brancaillon şi Robin fără să se compromită? Nu le 
arătă decât dispreţ. 

Isabeau rămânea în continuare nepăsătoare, cu ochii 
privind în neant. Oare credea că va fi tot aşa tratată? 

Giac, Sacrament, Jacqueville, şi mai ales Malâtre, 
înspăimântat acum de trădarea sa, încercară cu disperare 
să-şi rupă legăturile pentru a veni ducelui în ajutor. Dar, vai! 
Funiile cu care fuseseră legaţi erau solide şi nu reuşiră 
decât să îşi taie carnea şi mai mult. 

Brancaillon duse până sub ochii lui Jean de Burgundia 
funia şi-i spuse pe un ton amabil şi sinistru: 

— Vedeţi cât de bine e unsă? Niciodată Capeluche n-a uns 
mai bine o funie. Nici nu veţi avea timp să observați când 
muriţi. 

În acel moment, Passavant se întoarse în cameră. 

Ca şi când i-ar fi aşteptat cu nerăbdare întoarcerea, Robin 
şi Brancaillon îşi părăsiră imediat victimele şi se năpustiră 
pe scară, urcând în fugă şi ajungând cât ai clipi pe 
platformă. 


Vă puteţi imagina cu uşurinţă uluirea mulţimii care 
înconjura turnul atunci când îi văzu pe cei doi pe platformă, 
meşterind la ceva de care nu reuşeau să-şi dea seama. În 
tot acet timp, cei doi, cu un dispreţ suveran, cântau un 
cântec de beţie. 

Sub razele soarelui care stătea să apună, Robin şi 
Brancaillon ciocăneanu, băteau cuie, săpau, şi totul cu o 
osârdie deosebită de parcă i-ar fi mânat de la spate o sută 
de draci. 

Munca nu dură prea mult, şi începu să se vadă despre ce 
este vorba. 

Curând se văzu silueta sinistră a unei spânzurători. Şi apoi 
alte două, încadrând-o pe prima, acestea fiind mai puţin 
înalte. 

Stupoarea privitorilor se schimbă în spaimă şi se auziră 
strigăte: 

— Spânzurători!... Sunt spânzurători...! 

Acum neliniştea îi cuprinse şi pe cei mai nepăsători, se 
auzeau de peste tot exclamaţii, întrebări, interjecţii. 

După care se făcu tăcere: toţi ochii, măriţi de o aşteptare 
neliniştită, se fixară asupra celei mai înalte spânzurători. 

Cu o sprinteneală de maimuţă, Robin se căţără pe ea şi 
bătu chiar în vârf un anunţ uriaş. 

Şi atunci asistenţa putu citi următoarea inscripţie scrisă cu 
cărbune, cu litere uriaşe: 

TÂLHARI DE DRUMUL MARE. 

Robin începu să strige aşa cum făceau şi heralzii în 
asemenea ocazii: 

— Nobile doamne, nobili seniori, căpitani, soldaţi, oameni 
buni, pentru voi toţi cât şi pentru cei ce nu ştiu citi prezenta 
inscripţie, vă facem cunoscut că în aceste trei spânzurători 
pe care le vedeţi aici, vor atârna trei vestiți tâlhari de 
drumul mare care au avut neîndemânarea de a se lăsa 
prinşi asupra faptului. Dumnezeu să le ierte păcatele şi să 
aibă milă de ei. 


Acest anunţ, în asemenea circumstanţe stranii, nu făcu 
decât să-i arunce şi mai mult în uluire pe nobilii privitori. 

Robin dispăru în turn. Ajuns la prizonieri, se înclină în faţa 
lui Jean de Burgundia şi-i spuse pe un ton amabil: 

— Ah! Monseniore, ce bucurie şi ce onoare mi se face 
încredinţându-mi-se misiunea de a vă conduce de funie ca 
pe o vacă la tăiere. Ziua asta o voi socoti cea mai frumoasă 
din viaţa mea. 

Şi apucând laţul, i-l trecu pe după gât, trăgând cu toată 
puterea, în timp ce striga imitând aprodul de serviciu. 

— Loc!... Faceţi loc prea înaltului şi prea puternicului 
duce, Jean de Burgundia!... Faceţi loc monseniorului de 
Burgundia care va fi spânzurat! 

Cu paşi apăsaţi, Passavant se îndreptă spre Isabeau. Şi ea 
înţelese care-i era intenţia, nelăsându-i timpul să vorbească. 
Se ridică imediat în picioare şi spuse cu o voce calmă: 

— Vreau să văd şi eu execuţia... Dacă va avea loc cu 
adevărat. 

Passavant o privi ţintă, şi înclinându-se cu graţie, vorbi: 

— Vă întreb, doamnă, condiţiile pe care le-am pus ducelui 
vi se par umilitoare, exagerate? 

— Nu. Recunosc de bună voie că v-aţi arătat mărinimos. 

— Sunt fericit şi deosebit de onorat să vă aud spunând aşa 
ceva, doamnă. Fiţi sigură că execuţia va avea loc... Numai 
dacă nu cumva ducele nu se va răzgândi... cât mai este 
timp. 

Passavant îi întinse braţul de care regina se sprijini cu 
graţie, apăsând poate mai mult decât era nevoie. 

Şi înaintând cu mersu-i suplu şi elastic, cu o graţie puţin 
provocatoare, se gândi cu un regret amar la ceea ce se mai 
gândise în grădina regelui: „De ce acest cavaler nu este el 
ducele de Burgundia? De ce nu vrea să mă slujească? De 
ce?” 

„„„Când ajunseră pe palier, văzând că Passavant o 
conducea spre platforma turnului, întrebă: 

— Pe platformă va avea loc această triplă execuţie? 


— Sigur, doamnă! O asemenea execuţie nu se face pe 
ascuns, într-un ungher oarecare. Trebuie făcută la lumina 
zilei, în văzul tuturor. O regină, douăzeci de doamne nobile, 
curtezani ai curţii Franţei şi Burgundiei, miniştri, 
magistrați, ofiţeri, soldaţi, toţi vor privi acest lucru. 

Ţopăind, dansând, agitându-se ca un demon, Robin îl 
aduse pe duce până sub panoul infamant. 

În spatele ducelui, Brancaillon, la fel de exuberant ca 
Robin, îi aducea pe de Giac şi de Jacqueville şi-i aşeză, pe 
unul la dreapta şi pe celălalt la stânga ducelui, chiar sub 
laţul spânzurătorilor. 

Operația se efectuase cu o rapiditate fantastică. Nici nu 
reuşise mulţimea să-şi revină din uluire şi cei trei 
condamnaţi se aflau expuşi la vedere, mulţimea privindu-i 
cu o spaimă surdă, ca şi când i-ar fi fost greu să înţeleagă 
finalul acestor pregătiri înfricoşătoare. Robin, după ce-şi 
termină misiunea, se postă în dreptul unui crenel. 
Brancaillon, care-l imita mereu, făcu şi el la fel. Atunci 
Robin, zeflemitor, îl preveni în şoaptă: 

— Ai grijă, Brancaillon, o să plouă! 

— Pe tunetele din cer! răcni Jean de Burgundia, trageţi!... 
Trageţi odată! 

— Trageţi, repetă şi Chastellux, aproape înnebunit. 

Ordinul se adresa arbaletierilor care tocmai îşi încordau 
armele. Şi începu să plouă cu săgeți. 

— Jos capul, Brancaillon, exclamă Robin, vezi? a început să 
plouă. 

Dar nici o săgeată nu-i nimeri. Şi asta numai din cauză că 
trăgătorilor le era teamă să nu-l lovească pe duce. 

În acest moment, regina, condusă de Passavant se apropia 
la parapet cu un pas care, printr-un puternic efort de 
voinţă, reuşise să şi-l păstreze calm şi precis. Şi imediat 
nefericitul Chastellux care veghea necontenit, năvăli spre 
trăgători urlând: 

— Nu trageţi!... Nu trageţi!... Câini mizerabili, vreţi s-o 
ucideţi pe regină? 


Şi arbaletierii, înspăimântați, îşi atârnară armele la 
oblâncul şeilor. 

Dar, din rândul gentilomilor furioşi se făcură auzite 
strigăte înspăimântătoare, urlete furioase, ameninţări de 
nedescris, blesteme, înjurături. 

Ajuns la parapet, Passavant îşi ridică mâna. Imediat se 
făcu tăcere. 

— Domnilor, strigă Passavant cu o voce clară, îl acuz pe 
Jean de Burgundia, aici de faţă, de trădare şi viclenie. Îl 
acuz că, fiind ajutat de doi din acoliţii săi, care şi ei sunt de 
faţă, au atacat şi au rănit în mod laş doi gentilomi pentru 
josnicul mobil de a-i jefui. Dând dovadă de această nedemnă 
acţiune, singuri s-au exclus din rândul gentilomilor, 
coborându-se la nivelul tâlharilor de cea mai joasă speţă. 
Aşadar, vor fi trataţi ca atare. Din această cauză, deoarece 
au refuzat să înapoieze bunurile furate, eu, Hardy, cavaler 
de Passavant, îi ţintuiesc la stâlpul infamiei până când vor fi 
spânzurați ca nişte tâlhari ce sunt. Dacă Jean de Burgundia 
îndrăzneşte să spună că mint şi o poate dovedi, consimt să-i 
iau locul. Am spus-o! 

Auzind aceste cuvinte îndrăzneţe, mulţimea fu cuprinsă de 
groază şi nimeni nu mai îndrăzni să vocifereze. 

Jean de Burgundia, în faţa privirilor pătrunzătoare ale 
cavalerului, îşi plecă fruntea şi nu îndrăzni să nege. 

Ca şi când totul ar fi fost spus, Passavant se dădu doi paşi 
înapoi şi ordonă: 

— Executaţi! 

Cu o bucurie nebună, Brancaillon şi Robin se năpustiră 
asupra ducelui şi-i puseră laţul de gât. 

— Pentru fiecare, câte un picior, Brancaillon, jubilă Robin, 
fiecare vom trage câte un picior monseniorului. 

Nu se mai auzi răspunsul acestuia, fiindcă noi urlete şi 
vociferări se făcură auzite din josul turnului. 

Jean de Burgundia, livid, cu faţa şiroindu-i de sudoare, se 
văzu pierdut, fără scăpare. Dar mândria, mândria lui de 
feudal, neîmblânzită şi sălbatică, îl împiedică să dea înapoi. 


Cu toate acestea, aruncă o privire disperată spre Isabeau, 
privire care-i cerea ajutorul. 

Şi, lucru de necrezut, Isabeau păru că nu pricepe sensul 
acestei priviri, şi-şi întoarse capul cu un aer indiferent. 

Robin şi Brancaillon înşfăcară funia cu ambele mâini. 

— Uşurel, Brancaillon, recomandă Robin. Să tragem 
uşor!... aşa încât spânzuratul să se legene cât mai mult. 

Cu o încetineală înfricoşătoare funia începu să se întindă şi 
laţul se strângea din ce în ce mai mult pe gâtul ducelui. 
Acesta închise ochii în timp ce un geamăt înfundat îi ieşi de 
pe buze. Pentru a întârzia cât mai mult momentul fatal, se 
ridică pe vârful picioarelor. 

Neîndurător, funia se întindea în continuare. 

La poalele turnului izbucniră din nou strigăte, dar nimeni 
nu îndrăzni să se mişte. 

Passavant, cu toată siguranţa sa, începu să arunce priviri 
furişe, neliniştite, spre regină, care era în continuare 
nepăsătoare. 

Funia continua să se întindă. De acum, ducele începu să 
atârne. 

— Opriţi! ordonă Isabeau. 

Robin şi Brancaillon, care aşteptau, fără îndoială acest 
ordin, dădură imediat drumul funiei. 

Jean de Burgundia, simțind din nou pământul sub picioare, 
răsuflă uşurat. 

La rândul său, şi Passavant lăsă să-i scape un suspin de 
satisfacţie. 

— Spuneţi-mi ce doriţi, seniore cavaler, spuse Isabeau. 

— V-am mai spus-o, doamnă, făcu Passavant, care-şi reluă 
calmul său rece: toţi aceşti oameni să se retragă. Tovarăşii 
mei să poată ieşi liberi cu aurul lor. Asta-i tot. 

Regina aprobă cu o înclinare a capului. Se apropie încet 
de parapet şi ordonă cu o voce extrem de calmă: 

— Toată lumea să se retragă. Ne veţi aştepta dincolo de 
sătucul Montgernon, toţi fără excepţie. Domnule mareşal, 
răspundeţi cu capul de executarea acestui ordin. Nimeni să 


nu îndrăznească să atace pe cei ce vor ieşi din turn. 
Executaţi! 

Şi întorcându-se spre Passavant: 

— E bine, domnule? întrebă ea. 

— Maiestatea Voastră şi-a uitat litiera, remarcă respectuos 
cavalerul. 

— Aşa este, murmură regina cu o satisfacţie vizibilă. 

Şi dădu ordin ca litiera s-o aştepte în faţa porţii. 

Strălucitorul convoi, acum sumbru şi descumpănit, se 
întoarse în tăcere pe drumul pe care-l parcursese cu puţine 
ore mai înainte. 

Robin şi Brancaillon dezlegară imediat prizonierii care se 
repeziră spre regină, mulţumindu-i. Se formaseră două 
grupuri distincte: unul compus din Passavant, Talazar şi cei 
doi scutieri ai lor, celălalt format din regină, duce şi cei doi 
gentilomi. Ambele grupuri aşteptară în tăcere până când şi 
ultimul om din convoi dispăru la cotitura drumului. 

Atunci 'Talazar cobori în curte. 

— Plecaţi repede, spuse el deschizând larg poarta. 

Tanneguy biciui caii, bastardul lui d'Orleans şi de Loire 
dădură pinteni la ai lor şi o porniră în cea mai mare viteză. 

După ce ieşiră din curte, Talazar încuie cu grijă poarta şi 
se întoarse la prietenii săi. 

Isabeau auzi zgomotul căruţei ieşind din curte. 

— Putem pleca? întrebă ea după câteva secunde. 

— Nu încă, doamnă, trebuie să aşteptăm până când 
seniorul du Châtel îmi va face semn că a ajuns cu bine la 
escorta sa, explică Passavant. 

Coborâră în camera de la primul etaj. Passavant şi 
prietenii săi îi lăsară singuri, ei coborând la corpul de 
gardă. Aşteptarea dură mai bine de o oră care le păru 
ucigător de lungă. 

Enervat, Passavant ieşi în curte şi începu să se plimbe cu 
paşi mari, nervoşi. 

Robin se strecură în spatele său. După ce aşteptă câteva 
clipe, chinuit de ideea sa, riscă cu timiditate: 


— Dacă tot l-aţi făcut prizonier, nu-i daţi drumul 
monseniorului de Burgundia decât după ce-i va fi dat 
drumul domnişoarei de Sombernon pe care o ţine 
prizonieră în palatul său. 

— Ce te face să crezi că ducele o ţine prizonieră? întrebă 
repede cavalerul, trădându-şi emoția la aflarea acestei 
veşti. 

— L-am auzit cu urechile mele, domnule. 

— De ce nu mi-ai spus asta încă de la han? 

— Oh! Domnule, aveam aşa de multe lucruri să ne spunem 
şi atât de puţin timp la dispoziţie. Şi apoi, să mărturisesc 
cinstit, mă temeam că lovitura ar fi prea crudă pentru 
seniorul Milon. 

— Doamne Sfinte! exclamă deodată Passavant, e o idee 
bună! Sigur că da, e atât de simplu. Sunt un neghiob că nu 
m-am gândit mai devreme! 

— Sfinte Robin, ajută-ne! gemu Robin, neliniştit. Domnule, 
încep să mă îndoiesc de aceste idei pe care le consideraţi 
simple! 

— Asta este într-adevăr simplă, îl asigură Passavant cu 
sinceritate. Uite ce vom face. Îl vom lăsa pe Jean de 
Burgundia să se întoarcă liber la Paris. I-am promis-o. După 
care, ţinându-ne cuvântul dat, ne vom duce la el şi-l vom 
ruga politicos să ne predea fata. Ce spui? 

— Spun, exclamă Robin sufocat de spaimă, că ideea e 
nebunească, domnule! Cum! După chestia cu 
spânzurătoarea, vreţi să-l urmăm pe duce până în bârlogul 
lui? 

— A nu, asta nu, declară Passavant cu ochi maliţioşi. Mă 
voi duce singur... fiindcă ţie ţi-e frică. 

— Merg şi eu, se auzi vocea lui Ialazar care apăru brusc. 

— Acum şi celălalt! gemu Robin consternat. Ce diavoli de 
stăpâni mi-am ales şi eu? 

— Eraţi aici? se miră Passavant. 

— Numai de câteva secunde, dar am înţeles totul, 
răspunse Talazar, puţin palid. Pentru a doua oară vă riscaţi 


viaţa pentru a o salva pe aceea pe care o iubesc. Şi nu mi- 
aţi fi spus nimic dacă întâmplarea nu m-ar fi făcut să aud 
crâmpeie din conversaţia voastră. Asta nu-i bine, cavalere. 

Passavant îi înţelese emoția care-l sfâşia, şi pentru a-i 
schimba gândurile, se adresă lui Robin: 

— Vezi că baronul îmi aprobă ideea fără s-o comenteze? 
Asta dovedeşte că nu i se pare chiar atât de rea. Deci vom 
merge fără tine. 

— Merg şi eu, pe toţi dracii! gemu Robin, chiar şi numai 
pentru a vedea cum evoluează această nouă nebunie... Şi 
apoi, nu uitaţi că eu cunosc palatul pe dinafară şi că numai 
eu singur vă pot conduce pe acolo fără a risca să fiţi prinşi. 

— Nu uit, surâse Passavant. Tocmai pentru asta ţineam să 
mergi cu mine. 

În acel moment se auziră trei lovituri puternice în poartă, 
după care o voce bolovănoasă, rosti: 

— Seniore de Passavant! 

— Acesta-i mesagerul lui 'Tanneguy, exclamă vesel 
cavalerul. Să vedem ce spune. 

Şi toţi trei se îndreptară spre poarta pe care o 
întredeschiseră. Un călăreț, la vreo cincizeci de ani, solid ca 
un stejar, se înclină pe coama calului. 

— Seniorul Tanneguy m-a trimis să vă spun că acum se află 
în siguranţă, în mijlocul a o sută de haidamaci pe care 
Olivier şi cu mine i-am adus până aici. 

— Totul e bine când se termină cu bine! declară sentenţios 
Passavant. Vă puteţi întoarce la şeful dumneavoastră şi 
spuneţi-i că şi pentru noi totul s-a terminat cu bine. 

— Seniore cavaler, spuse bătrânul soldat, şeful meu mi-a 
ordonat să vă rămân la dispoziţie, eu şi oamenii mei. 

— Vă mulţumim din inimă, domnule. Dar, după cum v-am 
spus, şi noi am terminat. Spuneţi asta şefului vostru. 

— Nu înainte de a spune acestui viteaz (şi-l arătă pe 
Robin) că şi-a câştigat prietenia bătrânului Frottier pentru 
sfaturile bune pe care i le-a dat la Melun. Nu înainte dea vă 
spune, seniore cavaler că vă suntem recunoscători vouă şi 


vitejilor voştri tovarăşi pentru serviciul uriaş pe care ni l-aţi 
făcut şi vă asigurăm că la prima ocazie vom fi fericiţi să ne 
lăsăm ucişi pentru dumneavoastră. Domnul să vă aibă în 
paza lui, domnilor. 

— Amen! spuse onctuos Robin. 

Spunând acestea, Frottier şi trupa sa făcură cale-ntoarsă, 
pornind în galop. După câteva sute de metri bătrânul soldat 
se întoarse din nou însoţit de întreaga trupă, o alinie fără 
zgomot în faţa turnului şi, ascunşi printre tufişuri, începură 
să pândească. 

În acest timp, Robin şi Brancaillon îi eliberau pe cei zece 
oameni ai lui Malâtre pe care-i ţinuseră încuiaţi până 
atunci, redându-le caii şi libertatea în timp ce le spunea: 

— Aşteptaţi lângă litieră. Vă veţi escorta stăpânul, pe 
seniorul duce de Burgundia. 

Cât despre Passavant şi 'Talazar, aceştia urcară să anunţe 
pe regină şi pe duce că pot pleca oricând doresc. Şi putem 
fi siguri că nu aşteptară să fie invitaţi de două ori. 

Coborâră imediat, urmaţi de oamenii lor. 

Jean de Burgundia nu se simţi în largul său decât atunci 
când se văzu dincolo de poartă. 

Passavant o conduse pe regină până la litieră şi se înclină 
cu graţie în faţa ei. Îndreptându-se, i se adresă ducelui cu 
voce rece: 

— Puteţi pleca, seniore duce, sunteţi salvat, aşa cum vi s-a 
promis. Şi cu un surâs ascuţit: dar, după această aventură 
care a făcut ceva zgomot, presupun, cred că porecla 
voastră de Jean fără de Teamă se va schimba în Jean 
Spânzuratul. În orice caz, mă îndoiesc de pe acum că 
parizienii vă vor mai aclama ca pe un rege pe 
dumneavoastră, care aţi fost pe punctul de a fi spânzurat 
pentru furt. 

— Banditule! scrâşni ducele printre dinţi, eşti curajos 
fiindcă eşti înconjurat de acoliţii tăi. 

— Hai, duceţi-vă, văd că profitaţi de faptul că mi-am dat 
cuvântul şi mă insultaţi. Nu-i nimic, totul se va plăti la 


momentul oportun, v-o jur. Până nu demult v-aţi aflat în 
fruntea unei armate. Asta nu m-a împiedicat să vă iau 
prizonier şi să vă pun laţul de gât. Acum socotiți şi 
dumneavoastră. Sunteţi paisprezece, noi numai patru. Ce 
vă împiedică să ne atacaţi?... Vreţi să vă spun ceva?... Voi 
veni la dumneavoastră, în propriul vostru palat, în mijlocul 
servitorilor, în plină zi, şi vă voi spune că sunteţi un laşi. 

— Vei veni? 

— Da! 

— Când? 

— Când îmi va place! 

Jean de Burgundia izbucni în râs şi-i întoarse spatele. 
Luând loc în litieră, în faţa reginei, murmură: 

— Fanfaron! 

— Voi veni! strigă Passavant, ca o supremă ameninţare, în 
timp ce litiera se urnea din loc. 

Şi Isabeau îi răspunse: 

— La revedere, seniore cavaler! 

Atâta timp cât litiera şi escorta sa se putură vedea, cei 
patru rămaseră pe pragul porţii turnului. Nu intrară decât 
atunci când nu mai văzură pe nimeni. 

Passavant se duse la grajd şi-şi scoase calul. 

— S-o luăm din loc, spuse el, cred că a venit vremea. 


În mai puţin de un minut, părăseau cu toţii turnul de 
Ganne, călărind fără grabă, ca nişte oameni care vor să se 
plimbe. 

Malâtre fusese aşezat între Brancaillon şi Robin. 

Din locul în care se aşezase, Frottier asistase la plecarea 
reginei şi a ducelui. 

Când îl văzu pe Passavant şi pe ai lui îndepărtându-se la 
rândul lor, îşi socoti misiunea încheiată şi, urmat de trupa 
pe care o comanda, reluă în galop drumul spre Melun, 
mâncându-l tot timpul limba să povestească oricărui om 
întâlnit ceea ce văzuse şi auzise. 

În acest timp, aflându-se pe poteca ce traversa pădurea, 
Talazar întrebă: 

— Unde mergem acum, cavalere? 

La care Passavant îi răspunse: 

— La Paris, ce naiba! Şi odată ajunşi acolo, la palatul de 
Burgundia! 

XXXVI. MAMA ÎNCEPE SĂ CAUTE. 

Credem că a sosit momentul să facem cunoştinţă mai 
aprofundată cu un personaj care a apărut prea puţin timp 
în primele capitole ale povestirii noastre. Este vorba de cel 
ce-şi spunea singur „Omul cu obrazul însângerat”, pe care 
cavalerul de Passavant îl numea Saitano, considerându-l un 
mare savant, în timp ce Brancaillon, scutierul său, îl 
socotea, pur şi simplu, vrăjitor şi tremura numai când îl 
vedea. 

Acest personaj era cunoscut în cartierul său sub numele 
de meşterul Gervais, şi sub acest nume îl vom prezenta şi 
noi. 

Cu două zile mai înainte de faptele ce se vor petrece şi pe 
care le vom povesti în acest capitol, meşterul Gervaise 
tocmai îşi terminase prânzul. 

În timpul mesei avusese o invitată care nu era alta decât 
Bonne Nebuna, mama Florei, contesa de Sombernon. 

În timp ce se pregătea s-o conducă pe cerşetoare, fixând-o 
cu o privire grea, încărcată cu efluvii magnetice, îi spuse pe 


un ton grav: 

— Nu o veţi găsi fiindcă vă încăpăţânaţi să căutaţi o copilă 
de cinci sau şase ani. 

— Dar asta-i vârsta micuţei mele Flore. Sunt sigură că nu 
are mai mult de şase ani. O ştiu prea bine!... Cum puteţi şti 
mai bine dumneavoastră? 

— Vă înşelaţi, spuse meşterul Gervaise cu autoritate. S-au 
scurs mulţi ani de când vi s-a întâmplat acea nenorocire. Nu 
mai este un copil. Mă auziţi?... Are şaisprezece sau 
şaptesprezece acum. Şi trebuie să mă credeţi, pentru că 
ştiu mai bine chiar dacă... îi sunteţi mamă. 

Nebuna rămase gânditoare. 

Ajunsese pe coridor şi tocmai se îndrepta spre uşa care 
dădea în stradă. 

— Căutaţi în Cite. Acolo o veţi găsi pe Flore. Acolo şi nu 
altundeva. Mă auziţi? 

— Vă aud foarte bine, meştere Gervais, nu sunt surdă. În 
Cite, aţi spus? Oh! O voi găsi fără îndoială. Cite nu-i prea 
mare... Tinere de şaptesprezece ani nu sunt prea multe în 
Cite. Sigur că o voi găsi. 

Meşterul Gervais păru că ezită o secundă, după care se 
hotări: 

— Vizitaţi-o pe Flore Mercerot. Cu ajutorul ei vă veţi regăsi 
fiica. 

Figura blândă a nebunei se contractă şi o lucire rea îi 
trecu prin priviri. Frângându-şi mâinile cu un gest de 
disperare sălbatică, spuse: 

— E drept, uitasem!... Acolo locuieşte blestemata aia!... 
Înghiţi-o-ar iadul! Satana s-o prăjească în veci în focul 
său...! 

— Nefericito! strigă meşterul Gervais apucându-o de 
încheietură şi privind-o intens. E fiica ta, totuşi! Înţelegi? 
Fiica ta! 

— Mi-aţi mai spus-o făcu ea, şi cred tot ce-mi spuneţi... mai 
puţin asta... De multă vreme i-am ghicit jocul netrebnicei. A 
făcut să i se spună Flore... lată că acum vrea să facă să se 


creadă că este fiica mea... Numai că eu am ghicit, slavă 
Domnului! 

— Aveţi ceva împotriva acestei tinere? 

— O detest! declară nebuna cu voce tăioasă. Şi-ntruna din 
zile o voi face să-mi plătească scump răul ce mi l-a făcut. 

După ce aruncă ameninţarea, se strecură în stradă, 
traversând-o repede, întorcându-se în cocioaba sa. 

Rămas singur, meşterul Gervais murmură: „Şi totuşi, pe 
fiica sa o urăşte atât de mult!” 

Întră într-un cabinet mobilat confortabil şi începu să 
meargă-n sus şi-n jos, continuându-şi monologul: „Dar oare 
o urăşte într-adevăr? Cine poate spune că nu-i o deformare 
a sentimentului matern? Şi dacă-i aşa, înseamnă că în 
creierul ei mai există o scânteie care încă nu s-a stins! Cine 
ştie, dacă voi reactiva această scânteie, poate voi reuşi s-o 
vindec?” 

„„„Se opri brusc din mers şi, ridicând din umeri, se 
admonestă singur: „Ei, hai! M-am pornit!... Sunt 
incorigibil!... Nu reuşesc să reprim complet neobositul 
căutător de mistere care am fost altădată... Şi la urma- 
nrmei, ce-mi pasă de doamna de Sombernon!... Savantul a 
murit demult!... N-a mai rămas decât omul chinuit de dorul 
răzbunării!” 

Astea se întâmplau cu două zile înainte de întâlnirea 
meşterului Gervais cu Passavant, întâmplare pe care am 
povestit-o la timpul său. 

Meşterul Gervais urmărise banda de asasini. Îl văzuse pe 
Sacrament înaintând nepăsător şi pe buze-i înflori un surâs 
batjocoritor. Asistase şi la lupta dată de Talazar. Fu şi 
martorul intervenţiei lui Passavant şi rânji: „Era inevitabil! 
Absolut inevitabil!... Din momentul în care Isabeau şi Jean 
de Burgundia au început să folosească aceleaşi procedeee 
pe care le-au folosit în suprimarea Roselys-ei, trebuiau să-şi 
dea seama că Passavant le va sta împotrivă. De-acum, sunt 
bătuţi dinainte. Şi asta-i tot atât de inevitabil.” 


A doua zi află şi ce se întâmplase în grădina regelui. Cum? 
De la cine? N-are importanţă. A aflat şi asta-i de ajuns. Şi fu 
cuprins de un acces de bucurie nebună în cursul căreia în 
mijlocul unei fraze fără cap şi coadă, murmură ceva în 
genul: „Passavant este omul predestinat?! Am înţeles lucrul 
ăsta de mult timp! Pe tot iadul, am avut o inspiraţie fericită 
lăsându-l pe el să mă răzbune! Îl va ucide pe duce, asta-i 
sigur! 'Tot atât de sigur pe cât de adevărat este faptul că 
soarele este izvorul vieţii! Îl va ucide. dar după ce-l va 
batjocori, umili, ridiculiza. după ce-i va dărâma unul după 
altul toate planurile sale ambiţioase.” 

„„.„Lleşi repede din cabinet, uitând să pună la locul lor 
diversele flacoane pe care le pusese pe masă. 

Aşa cum află de ce se petrecuse în grădina ducelui, tot aşa 
află, oră de oră, tot ceea ce făcu Passavant în zilele 
următoare. 

Din partea sa, Bonne, pe care o vizita în fiecare zi, şi 
uneori chiar de mai multe ori pe zi, Bonne îi povestea tot 
ceea ce întreprindea, arătând astfel rezultatul infructuos al 
încercării sale. Aşa află de faptul că Flore voise s-o 
adăpostească pe nebună în casa ei şi că aceasta refuzase să 
locuiască împreună cu fiica sa. 

— Ai făcut rău că ai plecat. V-am spus şi nu m-aţi crezut, v- 
o repet încă odată: prin Flore Mercerot vă veţi găsi fiica. 

Din moment ce nu-i mai spunea că Flore Mercerot este 
fiica sa, Bonne nu se mai enervă. Se vedea clar că încearcă 
să înţeleagă şi pentru asta depunea un efort uriaş. 

— Cum asta? întrebă ea. 

— Nu ştiu, făcu el. Dar dacă aţi şti să întrebaţi inima 
acestei copile pe care o detestaţi, aşa după cum spuneţi, 
veţi vedea că vă va spune unde este fiica voastră. 

Din nefericire, aceste cuvinte erau cam obscure pentru 
judecata slabă a sărmanei nebune. 

Într-adevăr, Bonne petrecu ore îndelungate repetându-şi 
aceste cuvinte şi încercând să le înţeleagă sensul. A doua zi, 
încă mai încerca. Numai că acum, inconştient, operase o 


mică modificare. O, nu prea mare lucru: pur şi simplu 
schimbase două cuvinte şi uitase alte două sau trei. 

Meşterul Gervais spusese: „Dacă veţi şti să întrebaţi inima 
acestei copile, veţi vedea că vă va spune unde este fiica 
voastră.” 

Şi acum Bonne repeta: „Dacă veţi şti să scotociţi inima 
acestei copile, veţi afla unde vă este fiica.” 

Aceste cuvinte i se întipăriră în memorie şi nu i se mai 
şterseră. 

În timpul vizitei pe care aceasta i-o făcu în acea zi, 
meşterul Gervais remarcă la nebună o preocupare ciudată, 
o văzu distrată, reflectând la unele lucruri pe care numai ea 
le ştia, şi cu toată îndemânarea de care dispunea, nu reuşi 
s-o facă să-i spună nimic. 

Întâmplarea făcu ca Gervais, să fie nevoit să intre în 
cabinet şi ea îl urmă. Pe masă se mai aflau şi acum fiolele 
uitate. Bonne începu să le cerceteze în mod mecanic. 
Destupă una şi era cât pe ce s-o ducă la nas pentru ao 
mirosi, când meşterul Gervais o văzu şi i-o luă din mână 
spunându-i: 

— Nu te atinge de astea. Numai dacă aţi respira lichidul 
acesta, veţi dormi cel puţin o oră. 

Dându-i acest avertisment, meşterul Gervais făcu greşeala 
să-şi vadă de treabă lăsând flacoanele acolo unde se 
găseau. 

Şi oare ce idee trecuse prin mintea nebunei...? 

O lumină ciudată i se aprinse în ochi, şi în timp ce meşterul 
Gervais îi întoarse spatele, înşfacă flaconul şi-l ascunse în 
buzunarul şorţului. 

După ce-şi termină treaba, meşterul Gervais adună 
flacoanele, distrat, şi le puse într-un dulap, fără să observe 
că lipseşte unul. 

Conştientă de fapta sa - fiindcă gestul nu fusese mecanic, 
ci premeditat - Bonne ieşi repede şi nu mai reapăru în 
cursul zilei. 


Dar oare ce voia să facă cu acel flacon? Poate că nici ea nu 
ştia prea bine. Oricum, fapt este că ajunsă în coliba ei, se 
grăbi să-l ascundă în cel mai secret loc. 

Uitase oare cuvintele meşterului Gervais, cuvinte care o 
frapaseră atât de puternic? Ar putea fi posibil, deoarece se 
puteau observa la ea pierderi de memorie corespunzând cu 
momentele de nervozitate mai accentuate. Calmă acum, o 
primi pe Flore întrun mod binevoitor. 

Dar aceste vizite ale fetei la mama sa nu mai durară mult 
timp. Ele încetară în ziua în care jupân Mercerot o duse la 
palatul de Burgundia. Bonne nu arătase niciodată că acele 
vizite i-ar fi făcut plăcere. Când nu se arăta ostilă, era 
indiferentă. Oricum, niciodată nu aşteptase aceste vizite cu 
nerăbdare. Niciodată nu le dorise. 

Dar în momentul când acestea încetară, nu ştim prin ce 
fenomen inexplicabil, nebuna începu să le dorească cu 
ardoare, să le aştepte cu nerăbdare. 

Obosită să mai aştepte, se duse să întrebe în strada 
Galilee, la negustor acasă. 

Simonne nu o primi prea rău. Numai că se mulţumi să-i 
spună că tânăra nu este acasă şi că nu ştie când se întoarce, 
sau dacă se mai întoarce. 

Bonne se îndepărtă, pradă unei agitaţii de neînțeles, 
prinsă de un acces de disperare dintre cele mai violente. 
Ore în şir rătăci ca o stafie de-a lungul străzilor, gemând, 
plângând, lovindu-şi faţa şi mormăind cuvinte fără sens, 
întretăiate de înjurături şi blesteme. 

Asta se întâmpla în ziua în care seniorul şi doamna de Giac 
trebuiau s-o scoată pe Flore din palatul de Burgundia. 

A doua zi dimineaţă - prin urmare ziua în care Isabeau şi 
Jean de Burgundia urmau să întreprindă acea călătorie la 
turnul de Ganne, călătorie atât de nefastă pentru ei - a 
doua zi dimineaţă, Bonne bătu în uşa meşterului Gervais 
într-un mod care-i era propriu numai ei şi care făcea să fie 
imediat recunoscută. 


Foarte preocupată, nu observă că o litieră se oprise chiar 
în aceeaşi clipă, în faţa casei. Litiera era simplă, fără nici un 
blazon, şi cei doi vizitii care o conduceau nu purtau livrea. 
Un gentilom care călărea în dreptul portierei sări imediat 
din şa şi întinse mâna unei doamne îmbrăcată destul de 
simplu care cobori din litieră tocmai când servitoarea 
meşterului Gervais deschidea uşa. 

În această locuinţă, ospitalieră pentru ea, Bonne se simţea 
ca acasă. Se îndreptă direct spre bucătărie şi, nevăzându-l 
pe cel care-l căuta, după ce aruncă o privire şi în grădină şi 
văzu că nici acolo nu este, intră în cabinet neglijând sau 
uitând să închidă uşa în urma sa. 

De la prima privire, meşterul Gervais văzu că femeia se 
află în plină criza de furie. Şi imediat aceasta îi spuse: 

— Blestemul e asupra mea! Blestemata de Mercerot a 
dispărut! Mi-e imposibil s-o găsesc pe târfa asta a iadului! 

— Taci, îi spuse el cu asprime, e abominabil ceea ce spui! 

Şi, mai liniştit: 

— Dacă o urâţi atât de mult, de ce sunteţi supărată de 
dispariţia ei? Ce vreţi să-i faceţi? 

— Ce vreau să-i fac?... Nimic rău, vă jur, pentru că am 
nevoie de ea... pentru că mi-aţi spus că ea mă va ajuta s-o 
găsesc pe fiica mea, pe Flore, frumoasa Fleuron, blânda 
Fleurette... Fiindcă aşa mi-aţi spus, meştere Gervais! 

— Aşa v-am spus, într-adevăr. Dar v-am mai spus şi alte 
lucruri pe care n-aţi vrut să le credeţi. Şi nu aveţi dreptate. 

— Mi-aţi spus că voi afla unde mi-e fiica scotocind în inima 
acestei Mercerot! 

Fără voia sa, accentul fu de această dată atât de duşmănos 
încât orice ascultător l-ar fi remarcat. 

Dar meşterul Gervais nu observă. Nici măcar nu auzi ce 
spusese. 

Ochii săi se fixaseră asupra uşii întredeschise, şi în clar- 
obscurul culoarului tocmai o zărise pe femeia ce coborâse 
din litieră şi care acum asculta cu atenţie. 


În spatele ei, sprijinit liniştit de zid ca şi când ar fi fost la el 
acasă, se afla gentilomul care o ajutase să coboare. 

Şi tocmai atunci Bonne repeta: 

— Mi-aţi spus că trebuie să-i scotocesc inima, nu-i aşa? 

Nici de această dată meşterul Gervais nu auzi. 

Zărind-o pe doamnă, avu un moment de uluire. Nelinişte, o 
nelinişte ucigătoare, i se întipări pe figură. Vizitatoarea ar fi 
remarcat această nelinişte dacă privirile sale n-ar fi fost 
îndreptate spre nebună. 

De altfel, meşterul Gervais îşi reveni repede. Înaintă 
repede şi plecându-se până la pământ, spuse cu un respect 
exagerat: 

— Dumneavoastră aici, doamnă? Ce onoare pentru casa 
mea! 

Isabeau, fiindcă ea era, urmărea cu atenţie concentrată 
cele spuse de Bonne, pe care o privea intens. În acest timp 
înainta cu pasul ei lent, teatral, pe care-l folosea în anumite 
circumstanţe. Se instală într-un fotoliu uriaş, într-o 
atitudine degajată, fermecătoare ca totdeauna, dând astfel 
de înţeles că a venit ca prietenă şi că vrea să lase la o parte 
orice etichetă împovărătoare. 

XXXVII. ISABEAU GĂSEŞTE. 

În urma ei intră şi Sacrament. Închise uşa şi se sprijini cu 
umerii de ea, încrucişându-şi braţele. Nemişcat, ochii săi 
priveau în neant. 

Ce putea fi mai liniştitor decât atitudinea prietenoasă a 
reginei. 

Bonne, care-şi urmărea ideea cu tenacitatea răbdătoare 
specifică bolnavilor, se agăţase de haina meşterului Gervais 
de care-l trăgea din timp în timp, repetând: 

— Aţi spus-o, da sau nu?... Vreau să fiu sigură...! 

Nerăbdător, meşterul Gervais, bombăni: 

— Da, da, am spus-o. Lasă-ne, Bonne... vezi bine că o 
deranjezi pe doamna... Hai, du-te, copilul meu, întoarce-te 
la tine acasă. 


Atunci lsabeau îi aruncă una dintre cele mai blânde şi 
încurajatoare surâsuri. 

Încurajată de acest surâs, nebuna se apropie şi făcu o 
reverență. 

După care se mai apropie puţin, şi, aplecându-se spre 
fotoliu, şopti misterios şi confidenţial: 

— Spuneţi şi dumneavoastră, doamnă, ştiţi bine, fiica mea, 
frumoasa Fleurette pe care contele cel rău mi-a furat-o... ei 
bine! Sunt pe cale s-o regăsesc. Puteţi presupune cât de 
fericită sunt! Văd că mă plăceţi... vreau să vă spun... Dar să 
n-o spuneţi nimănui... lumea e atât de rea: Iată: fata aia, 
Mercerot, ea ştie unde se află fiica mea. Şi nu vrea să-mi 
spună, nemernica, dar nu-i nimic... ştiu cum trebuie să 
acţionez pentru a o face să vorbească... Aha! Da! Inima sa 
va vorbi în locul ei, o să i-o scot eu!... Adio, Doamnă. Şi mai 
ales, nu spuneţi nimănui secretul meu. 

Făcu o nouă reverență şi se îndreptă spre uşă. 

Sacrament îşi întrebă stăpâna din priviri, şi la semnul ei 
afirmativ, o lăsă pe nebună să treacă, închizând uşa în urma 
ei şi reluându-şi aceeaşi poziţie absentă. 

Când nebuna dispăru, Isabeau întrebă nerăbdătoare: 

— Cine era femeia? 

— O sărmană nebună. 

— Şi cum se numeşte? 

— E numită Bonne Nebuna. 

— Unde locuieşte? 

— Vizavi, doamnă. În colţul străzii Bon-Puits. 

Regina rămase pe gânduri câteva momente. 

— În mod sigur, spuse ea în cele din urmă, e o femeie de 
familie bună. 

— Altădată se numea doamna de Sombernon şi în Statele 
monseniorului de Burgundia, care pe atunci se numea 
contele de Nevers, purta titlul de contesă. 

— Povesteşte-mi istoria. 

— E o istorie pe care monseniorul de Burgundia o ştie de o 
mie de ori mai bine ca mine, doamnă, şi ar putea să vă 


spună toate detaliile pe care eu n-am de unde le cunoaşte... 
Şi asta numai dacă are curajul să vorbească. 

— N-are importanţă, rosti cu răceală Isabeau, spuneţi-mi 
ce ştiţi. 

— Puţine lucruri, doamnă, o asigură meşterul Gervais, 
foarte puţine. Iată: se zvonise prin acele locuri că tânărul 
conte de Nevers se îndrăgostise nebuneşte de doamna de 
Sombernon fără a reuşi să-i sucească minţile - fiindcă era 
măritată şi era cinstită - aşa încât găsi cu cale să răpească 
fetiţa contesei, ameninţând-o că o va ucide dacă nu-i 
cedează. Şi mama trebui să cedeze. Rezultatul? Copila a 
dispărut, asasinată fără îndoială... În ce o priveşte pe 
mamă... aţi văzut-o. Mi-ar fi imposibil să vă spun mai mult, 
fiindcă nici eu nu ştiu mai mult. 

— Copila răpită se numea Flore? 

— Cel puţin aşa susţine mama ei. Şi cred că memoria n-o 
înşală asupra acestui lucru. 

— Oare acest copil nu se numeşte acum Flore Mercerot? 

Meşterul Gervais nici măcar nu clipi. Luă un aer mirat aşa 
de bine jucat, încât Isabeau îl crezu. 

— la te uită! făcu el simplu. Zece martori de o cinste de 
netăgăduit pot atesta că tânăra de care vorbiţi este fiica 
jupânului Mercerot. Părerea mea este că fiica sărmanei 
contese e moartă de mult timp. 

— Atunci, făcu Isabeau, în care mai persista un rest de 
bănuială, de ce o lăsaţi să creadă că fiica ei trăieşte şi că o 
va găsi? 

— Oare nu-i destul de nenorocită? Trebuie s-o aducem la 
disperare?... De altfel, chiar dacă i s-ar spune că fiica-i este 
moartă, n-ar crede. 

— E posibil, murmură gânditoare Isabeau. Dar atunci de 
ce i-ai spus femeii că Flore Mercerot ar putea s-o ajute să-şi 
găsească fata? 

Meşterul Gervais surâse îngăduitor: 

— Nebuna, fără să ştie de ce, nutreşte faţă de această 
tânără o ură puternică. Pentru a evita o nenorocire, oricând 


posibilă cu o nebună care are frecvent accese de furie, am 
inventat povestea asta. 

— Astea sunt sentimente de un umanism lăudabil, 
sentimente pe care nu le-am cunoscut la Saitano. 

— Saitano e mort, repetă meşterul Gervais cu răceală. 
Deja am avut onoarea s-o spun Meiestăâţii Noastre. 

— Chiar dacă vă spuneţi acum meşterul Gervais, tot îmi 
puteţi fi util tot aşa cum mi-a fost util defunctul Saitano. 

Şi Isabeau se decise: 

— Tânăra asta mă deranjează, spuse ea cu un calm 
înfricoşător. Trebuie să dispară!... Îmi trebuie una din acele 
licori pe care vrăjitorul Saitano ştia atât de bine să le 
combine, şi care, în câteva săptămâni, îl face să coboare 
liniştit în mormânt pe cel care a băut-o. Şi îmi trebuie şi 
licoarea miraculoasă care întreţine nebunia regelui. 

Tonul pe care spusese aceste cuvinte arăta o hotărâre de 
nestrămutat şi meşterul Gervais înţelese. 

— Dar dacă vă spun că nu mai am niciuna din acele licori 
despre care vorbiţi? 

Cu aceeaşi blândeţe sinistră, ea replică: 

— Va voi lăsa la dispoziţie, în acest caz, douăzeci şi patru 
de ore pentru a o pregăti. 

— Şi dacă vă spun - şi asta-i uşor de verificat - că nu mai 
am nici cuptor, nici alambic, nici un fel de instrument sau 
materii prime? 

O sclipire amenințătoare trecu ca un fulger prin privirile 
reginei. Fără ca măcar să se întoarcă, spuse cu un surâs pe 
buze: 

— Sacrament, ce trebuie să faci în cazul în care eu ies din 
această casă fără a obţine ceea ce doresc? 

— Voi rămâne aici pentru a-l păzi pe onorabilul burghez. 

— Şi apoi? 

— Îl voi da pe mâna domnului Le Veu de Bar care nu va 
întârzia să apară. 

— Şi apoi? 


— Drace, făcu Sacrament râzând gros, cred că între ei va 
urma 0 explicaţie mai degrabă penibilă pentru acest domn 
burghez, având în vedere că această explicaţie va avea loc 
prin intermediul călăului care-i cunoscut drept un om foarte 
dur. 

— Ei bine? întrebă ea laconic. 

— Ei bine, doamnă, se supuse bătrânul savant cu o 
demnitate de invidiat, cedez violenţei. 

Isabeau aprobă cu un gest şi aşteptă impasibilă. 

Meşterul Gervais se îndreptă spre dulăpiorul în care-şi 
pusese flacoanele şi scoase dintr-un sertar secret un flacon 
minuscul şi altul ceva mai mare, care părea să conţină apă, 
şi le întinse reginei în timp ce-i spunea: 

— Aceasta-i otrava pe care mi-aţi cerut-o. 

Isabeau luă flacoanele şi se sculă liniştită. Totul se 
petrecuse după cum prevăzuse. 

— Meştere, spuse ea cu gravitate, dacă evenimentele se 
vor desfăşura după cum cred că trebuie să se întâmple, 
aceste două flacoane îmi vor deveni nefolositoare şi le voi 
distruge fără să mă servesc de ele. Asta o spun pentru ca să 
ai conştiinţa împăcată, şi mai adaug că nu voi mai veni 
niciodată să te caut... Nu mai ştim să ne înţelegem. 

— Şi eu cred la fel, doamnă, spuse pe un ton rece meşterul 
Gervais. Mai mult, să nu credeţi că teama de moarte m-a 
făcut să cedez... Atunci când un anumit eveniment se va 
întâmpla, şi nu va întârzia să se întâmple, vă asigur, nu voi 
mai avea nici un motiv să mai trăiesc. Şi atunci, doamnă, 
dacă împotriva intenţiilor pe care păreţi că le manifestaţi, 
acum, dacă atunci veţi reveni cu o cerere asemănătoare, 
aduceţi cu dumneavoastră şi călăul să mă execute imediat, 
fiindcă nu veţi mai obţine nimic de la mine. 

Isabeau îl privi drept în ochi. Şi-i fu imposibil să se 
îndoiască de hotărârea şi sinceritatea lui. Cu un surâs 
ameninţător rosti: 

— Aşa voi face, spuse ea grav. Numai că, pentru a evita să 
mă prezint prea devreme, ar trebui să cunosc acel 


eveniment care nu va întârzia să se întâmple, după cum 
spuneţi. 

Meşterul Gervais se îndreptă, şi la rândul său o privi drept 
în ochi şi-i spuse cu o voce îngheţată: 

— Este drept, doamnă. E vorba de moartea lui Jean de 
Burgundia. 

— Cred că te înşeli, meştere... Un singur om l-ar putea 
ucide pe Jean de Burgundia. Acel om se numea cavalerul de 
Passavant... Şi el este acum mort. 

— Dumneavoastră vă înşelaţi, doamnă, continuă cu aceeaşi 
răceală meşterul Gervais. Există o altă mână mai puternică, 
mai hotărâtă ca aceea a seniorului de Passavant. Şi aceasta 
va fi mâna care-l va ucide pe duce. 

Şi din nou, împotriva voinţei sale, Isabeau tresări interior. 
Dar bravă: 

— Este poate mâna însângerată care face să-ţi sângereze 
obrazul? 

— Nu, doamnă, strigă meşterul Gervais. Şi liniştindu-se: e 
vorba de această mână. 

Plecat respectuos, arătă spre mâna reginei. 

Împinsă de o forţă irezistibilă, Isabeau îşi ridică mâna 
dreaptă şi o privi un moment cu un aer gânditor. Murmură 
ca pentru ea: 

— Mâna asta, care până acum l-a îndrumat, l-a împins pe 
Jean de Burgundia spre putere, să se întoarcă împotriva lui, 
să-l arunce în mormânt?... Nebunie!... Ce crimă ticăloasă, 
odioasă va comite pentru a se justifica această moarte, 
după părerea ta? 

— Crima lui Iuda, doamnă... În scurt timp Jean de 
Burgundia vă va trăda cu laşitate, ca un mizerabil. 

Rămase un moment visătoare şi brusc izbucni în râs: 

— Atunci sunt liniştită, spuse ea. Dacă mâna mea va trebui 
să-l lovească pe Jean de Burgundia, acesta nu va muri 
niciodată. 

Şi cu un dispreţ abia ascuns: 


— Adio, meştere. Fie că ducele moare sau nu, nu ne vom 
mai revedea. Nu mai avem nimic în comun. Vino, 
Sacrament. 

Şi cu mersul său liniştit şi maiestuos ieşi din cabinet. 

Meşterul Gervais o urmă, cu un surâs enigmatic pe buze. 
În sinea sa îşi spunea: „Nu mai vrea să mă vadă fiindcă mă 
crede nebun... Şi totuşi ne vom revedea. Eu mă voi duce de 
acea dată s-o văd. Şi lovitura pe care i-o voi da va fi atât de 
grea, încât va blestema clipa în care am apărut.” 

Ajunsă pe pragul uşii, Isabeau repetă, insistând: 

— Adio, meştere. 

Ajutată de Sacrament urcă în litieră în timp ce meşterul 
Gervais rămase pe loc, plecat adânc. 

Odată instalată pe perne, Isabeau se aplecă spre 
Sacrament şi-i şopti: 

— La căsuţa din Clos-Margot. 

Şoapta-i fusese aproape imperceptibilă. Şi totuşi meşterul 
Gervais o auzi. Privind spre litiera care se îndepărta la pas, 
gândi: „Ce-i cu această căsuţă din Clos-Margot? Trebuie să 
aflu.” 

„„„Se înfăşură într-o manta până la ochi şi-n mai puţin de 
două minute după plecarea reginei se afla în stradă. 

În colţul străzii Bon-Puits zări litiera care se îndrepta uşor 
spre strada Saint-Victor. 

Ajuns în faţa casei nebunei, avu o scurtă ezitare: „Dacă aş 
intra? îşi spuse el. Mi s-a părut că Isabeau s-a interesat 
prea mult de doamna de Sombernon... Ei aş! Ce-ar putea 
ea să-i ceară?... Şi, la urma-urmei, ce-mi pasă mie!... Să 
urmăresc litiera.” 

Şi într-adevăr, o urmări. O urmări de la distanţă, gândind 
în sinea sa: „De ce n-ar fi Isabeau aceea care l-ar ucide pe 
duce?... Da, de ce nu?” 

În timp ce gândea astfel, Isabeau se afla lângă nebună. 
Dacă ar fi intrat, aşa cum avusese prima intenţie, meşterul 
Gervais ar fi găsit-o acolo. 


Cele două minute pe care le pierduse în timp ce se 
îmbrăca, permisese litierei să ia un oarecare avans. 
Apropiindu-se de cocioba nebunei, Isabeau făcu un semn lui 
Sacrament care se aplecă spre ea. Regina îi dădu câteva 
instrucţiuni. 

Litiera se opri scurt, Isabeau cobori şi intră în cocioabă 
urmată de Sacrament, în timp ce litiera îşi continuă drumul, 
unul dintre vizitii încălecând calul bavarezului. 

Bonne recunoscu imediat pe aceea pe care în mintea sa o 
numea deja „Frumoasa Doamnă”, şi-i surâse. 

— Am venit pentru a-ţi aduce instrumentul cu care să-ţi 
găseşti fiica... Îţi aduc instrumentul cu care o vei face pe 
fata aceea, Mercerot, să vorbească. 

— Ştiu cum să o fac să vorbească. Nenorocirea e că 
ticăloasa a dispărut!... Ah! Dacă aţi putea să-mi spuneţi 
unde aş putea s-o găsesc! 

— Chiar asta vreau să-ţi spun, spuse Isabeau cu cel mai 
fermecător surâs. 

Şi aplecată asupra nenorocitei care-i sorbea cuvintele, îi 
vorbi timp îndelungat, în şoaptă, blând, convingător, 
impunându-şi voinţa. 

Când termină, Bonne părea beată de bucurie. Sau cel 
puţin aşa crezu Isabeau. 

— Ai înţeles bine? întrebă ea. 

— E vorba de fiica mea, izbucni Bonne, şi mă mai întrebaţi 
dacă am înţeles!... Mă credeţi nebună?... Haide, haide, totul 
mi s-a întipărit în memorie...! 

Isabeau se ridică şi lăsă pe măsuţă o pungă plină cu aur, 
căreia Bonne nu-i dădu nici o atenţie, îndreptându-se spre 
uşă, regina îi spuse: 

— Omul acesta va veni să te caute (şi-l arătă pe 
Sacrament) şi te va conduce la fata aia, Mercerot. 

— Faceţi-o cât mai repede posibil! 

— Mai trebuie să ai răbdare două sau trei zile, nu mai 
mult. 


— Nu mai mult!... scrâşni Bonne. Aş vrea să vă văd în locul 
meu...! 

— Mi-ai promis, spuse cu severitate Isabeau. 

— Bine, bine, voi încerca să am răbdare. 

— Mai ales meşterul Gervais să nu afle nimic! 

— Poate să-mi smulgă chiar şi limba şi nu va scoate de la 
mine nici un cuvânt. 

Cu un surâs sinistru pe buze, Isabeau o aprobă şi ieşi 
spunându-şi: „Otrava bătrânului nebun devine inutilă... 
Poate-i mai bine aşa. În ce priveşte licoarea destinată 
regelui... Nu poţi şti niciodată. Trebuie s-o păstrez.” 

Şi cu voce tare: 

— Dă-mi braţul, Sacrament, să ne întoarcem. Acum e prea 
târziu să mai mergem la Clos-Margot. Ne aşteaptă ducele. 

Pe căi ocolite şi nu prea circulate, ajunseră la palatul 
Saint-Pol. Două ore mai târziu, în ţinută de mare gală, îl 


urma pe Jean de Burgundia la turnul de Ganne. 
* 


XX 


După plecarea reginei, Bonne încercă să-şi vadă de 
treburile ei zilnice, dar era mult prea preocupată şi mereu 
în minte îi veneau aceleaşi cuvinte: „Două sau trei zile! E 
ucigător de mult! Nu cred că voi putea aştepta atât!” 

...În mod vag îşi dădea seama că nu era în starea sa 
normală, deoarece, din timp în timp, murmura: „Nu mă 
simt prea bine!” 

Şi pe când îşi repeta aceste cuvinte poate pentru a zecea 
oară, se prăbuşi brusc şi rămase întinsă, nemişcată, leşinată 
ori poate moartă. 

XXXVIII. MEŞTERUL GERVAIS PREGĂTEŞTE 
EVENIMENIELE. 

Isabeau şi Jean de Burgundia îşi întâlniră curtenii şi mica 
armată dincolo de Montgeron, unde-i aşteptau, urmând 
ordinele reginei. 

La Montgeron, ducele voi să dea ordinul ca pădurea să fie 
scotocită, să încerce măcar să prindă rebelii. 


— Inutil, spuse Isabeau pe un ton puţin dispreţuitor, 
oamenii voştri nu-l vor mai găsi pe seniorul de Passavant şi 
tovarăşii săi. 

Şi avea aerul că spune că ducele nu avea forţa de a se 
măsura cu viteazul cavaler. Sau cel puţin, aşa înţelese 
ducele... Şi-şi muşcă buzele până la sânge. 

— Seniorul de Passavant, spuse ea cu un accent de 
convingere nestrămutată, îşi ţine totdeauna promisiunile. A 
promis că va veni la palatul vostru pentu a vă spune unele 
cuvinte... Fiţi sigur că o va face. 

— Să dea Dumnezeu să vină! bubui ducele într-un acces 
de mânie. O jur pe Dumnezeu că nu va mai ieşi viu! 

— O sper, spuse Isabeau cu un surâs livid. Dar, credeţi-mă 
duce: luaţi-vă toate precauţiile şi... nu juraţi nimic. 

Doamnele de onoare luară loc în litiera reginei. Şi 
călătoria continuă, tăcută şi mohorâtă. 

Din Montgeron plecară câţiva curieri în goana calului. 
Mulţimii care aştepta bucuroasă şi gălăgioasă întoarcerea 
strălucitorului cortegiu, i se anunţă în sunetele trompetelor, 
că avusese loc o trădare mârşavă, că suveranii au fost 
victimele unei maşinaţii abominabile, maşinaţie ţesută de 
nişte renegaţi, trădători rebeli, fără de lege şi credinţă şi 
care vor fi pedepsiţi după cum merită, că monseniorul 
Delfin nu-şi părăseşte oraşul său,Melun, şi nici nu-şi 
trimisese vistieria. În final, erau invitaţi să plece cu toţii, cât 
mai repede, altfel vor risca pedeapsa cu moartea. 

La Palatul Saiut-Pol, ducele se despărţi de regină. 

Meşterul Gervais se aflase în împrejurimile porţii Saint- 
Antoine, în primul rând al mulţimii, murmurând cu o ironie 
veselă: „lată-mă bine plasat pentru a vedea intrarea 
triumfală a lui Isabeau şi Jean de Burgundia!” 

„.„Intrarea triumfală fusese aceea la care se aştepta. 
Singur în mulţimea imensă nu fusese surprins de toate 
evenimentele neaşteptate ce se abătuseră asupra 
cortegiului şi care înspăimânta pe toţi cei din jurul său, 
schimbând repede bucuria într-o tristeţe neliniştită. 


Acum, satisfăcut de cum trecuse ziua, se întorcea acasă, 
fără a-i păsa de toţi acei ticăloşi care, odată cu căderea 
nopţii, deveneau stăpânii străzilor. 

Ajunse fără a i se întâmpla nimic în strada Bon Puits, la 
câţiva paşi de casa sa. Se afla în faţa casei lui Bonne 
Nebuna. Trecând, aruncă o privire distrată spre uşă. 

„Asta-i ciudat, gândi el. Cum se face că Bonne s-a culcat 
fară a-şi închide uşa...?” 

Nu era omul care să mediteze la o problemă pe care o 
putea rezolva imediat. Împinse uşa întredeschisă şi intră. 

Aprinse o torţă care se afla în faţa căminului şi la lumina ei 
văzu întins pe jos corpul doamnei de Sombernon, chiar în 
locul în care se prăbuşise de dimineaţă. 

Se aplecă asupra acestui corp şi-l studie cu atenţie, 
nescăpându-i nici un simptom. Ridicându-se, murmură: 
„Dacă n-aş fi sosit acum, nefericirile doamnei de 
Sombernon ar fi luat sfârşit!” 

Se hotărâse repede. Aplecându-se, luă corpul în braţe cu o 
forţă pe care n-ai fi bănuit-o la un om de vârsta lui, îl ridică 
şi, neuitând să încuie uşa şi să ia cheia, ieşi din casă. 

Ajunse la el, o instala pe bolnavă într-o cameră liniştită de 
la primul etaj şi-i dădu toate îngrijirile necesare. În mod 
voit, nu-şi trezi servitoarea. Făcu totul el singur, cu o 
îndemânare şi agilitate deosebite. 

La revărsatul zorilor cobori în cabinetul său părăsind 
bolnava, care părea că se simte mai bine, spu nând u-şi sati 
sfăcut: „Încă nu s-a întâmplat nimic. Dar. mai este timp!” 

„„„Pe la ora şapte dimineaţa, cu faţa ascunsă în manta, sub 
streaşina casei care se afla în colţul străzilor Barillerie şi 
Calandre - casa în care locuia Milon de Talazar - stătea 
nemişcat, pândind intrarea în Palat, intrare aflată în faţa sa. 

Se pare că se afla acolo de mai mult timp, cu toate acesta 
nu dădea semne de nerăbdare, părând o statuie. O singură 
dată ochii i se desprinseră de pe poarta Palatului. Şi asta 
pentru a privi un grup ce se îndrepta spre el. O singură 


dată îşi părăsi locul de observaţie, şi asta pentru a urmări 
grupul care tocmai o luase pe strada Calandre. 

Reveni la postul său abia după ce văzu grupul intrând în 
casa lui Talazar, cu un surâs de satisfacţie pe buze. 

Puțin după ora opt, Simonne ieşi şi se îndreptă spre strada 
Orberie. Coşul pe care-l ţinea sub braţ arăta că se duce 
după târguieli în piaţa care se afla acolo. 

Meşterul Gervais o urmă pe Simonne pas cu pas şi o văzu 
cum îşi face cumpărăturile. 

Când văzu că femeia se întoarce spre Palat, meşterul 
Gervais o acostă politicos. Mereu acră, femeia îl întâmpină 
cât se poate de prost. Dar nu degeaba meşterul Gervais o 
acostase. 

În consecinţă, nu se dădu bătut şi nu se lungi la vorbă. 
Făcu pur şi simplu un gest, dar un gest de o elocvenţă 
irezistibilă pentru Simonne. Meşterul întinse mâna în palma 
căreia luceau cinci sau şase monezi de aur, spunând cu 
blândeţe: 

— Urmaţi-mă. 

Frumoasele monezi dispărură deja, ca prin minune. După 
care se grăbi să-l asculte, mirosind că-i vorba şi de alţi bani. 

Meşterul Gervais se mulţumi s-o conducă până la prima 
cârciumă întâlnită în drum. Acolo intrară într-un mic 
separeu rezervat clientelei mai bogate şi doritoare de 
singurătate. 

Când rămaseră singuri, în faţa unei sticle cu vin vechi de 
Saumur înconjurată de farfurii cu prăjituri apetisante, 
meşterul Gervais umplu paharele şi împinse farfuriile în 
faţa Simonnei, după care scoase o pungă din buzunar şi i-o 
arătă. 

Ochii bătrânei sclipiră cu lăcomie. Cu nepăsare, meşterul 
Gervais îi comunică: 

— Am înăuntru două sute de scuzi de aur. 

Bătrâna îşi împreună mâinile, extaziată. 

Ridicându-şi fruntea, îl privi drept în ochi şi întrebă: 

— Ce trebuie să fac? 


Şi nu spuse mai mult. Dar accentul folosit era de o 
elocvenţă care înspăimânta. Meşterul Gervais îşi dădu 
seama că pentru această sumă bătrâna şi-ar fi ucis şi 
propria mamă. 

— O să-ţi spun. Dar mai înainte, trebuie să afli că dacă mă 
serveşti cu credinţă, mai capeţi încă zece ca asta. 

— Sfântă Simonne! o adevărată avere. 

— Dar dacă mă trădezi, dacă mă minţi, continuă meşterul 
Gervais, n-o să-ţi spun ce-ţi voi face... dar să te aştepţi la 
chinurile cele mai îngrozitoare pe care le poate închipui 
mintea omului. 

— Consimt, spuse ea. Să fiu blestemată în veci dacă-mi va 
veni măcar ideea de a trăda sau de a minţi. 

— Bine, rosti grav meşterul Gervais. 

După o jumătate de oră de discuţie între patru ochi, 
meşterul Gervais şi Simonne se despărţiră. Amândoi păreau 
destul de încântați. 

Îndreptându-se spre strada Barillerie, Simonne se gândea: 
„Ah! Mereu mi-am spus că micuța Flore îmi va aduce o 
avere. Deja am pus mâna pe mulţi bani. Dar asta nu-i nimic 
faţă de ce voi mai căpăta în continuare. Şi de această dată 
nu voi împărţi cu nimeni, totul îmi va rămâne mie!... Ah! 
Jupâne Mercerot, o să afli pe pielea ta ce înseamnă s-o furi 
pe Simonne!... Desigur că o să-l servesc cu credinţă pe 
acest viteaz, pe acest generos, pe acest excelent meşter 
Gervais, Dumnezeu să-l binecuvânteze! Nu-i nici un pericol 
să-l trădez!... De altfel, are o privire care-ţi îngheaţă 
sângele în vine... şi care-ţi opreşte minciuna pe buze.” 

Dinspre partea sa, în timp ce se îndrepta spre Petit-Pont, 
meşterul Gervais îşi spunea: „Licăloasa asta va face tot ce 
doresc, fiindcă eu fixez preţul. Voi afla prin ea tot ce 
unelteşte cămătarul ăsta, Mercerot. Voi afla tot ce a făcut 
cu aceea pe care o dă drept fiica sa. Voi fi ţinut la curent cu 
tot ce se va întâmpla în casa lui. Când va sosi momentul, voi 
putea pregăti evenimentele.” 

XXXIX. ISABEAU ÎŞI ŢESE PLASA. 


Passavant, Talazar şi scutierii lor, Robin şi Brancaillon, 
încadrându-l pe Malâtre a cărei figură îngrijorată îi trăda 
neliniştea, traversaseră Sena pe la Villeneuve-Saint- 
Georges. 

Acolo o luară pe drumul spre Corbeil şi ajunseră în cătunul 
Saint-Marceau cu mult înainte ca Isabeau şi ducele să fi 
ajuns la poarta Saint-Antoine. 

Cum era prea târziu pentru a mai intra în Paris, se opriră 
la un han, modest în aparenţă, la doi paşi de poarta 
Bordelle pe unde voiau să se înapoieze în oraş a doua zi 
dimineaţa. 

În han, Passavant avu o scurtă discuţie cu Malâtre. 

— Mâine dimineaţă, îi spuse el, vei fi liber să te duci să te 
spânzuri unde vrei. 

Malâtre, care începuse să se întrebe dacă nu cumva 
cavalerul şi cei doi scutieri turbaţi nu-l aduseseră cumva 
până aici cu scopul de a scăpa de el, simţi cum renaşte. Voi 
să-şi declare veşnica recunoştinţă. 

Passavant îi tăie vorba şi adăugă flegamtic: 

— Dar asta numai după ce ne introduci în Palatul de 
Burgundia. 

— Vreţi să vă introduc în Palatul de Burgundia? 

— Şi să ne conduci în apropierea stăpânului tău, adăugă 
Passavanit. 

— Şi să mă asiguraţi că după asta voi fi liber! 

— Ai cuvântul meu, declară serios Passavant. 

— Ei bine, aşa să fie, spuse Malătre fără să mai obiecteze. 

Şi fie că fusese impresionat de generozitatea gestului 
cavalerului, fie că-i venise vreo idee, adăugă cu o oarecare 
solemnitate: 

— Pentru că ţineţi cu tot dinadinsul, vă voi conduce până 
în apropierea stăpânului meu, mă însărcinez cu asta. Dar... 
v-aţi gândit la ce vă expuneţi?... Vă previn, domnule, că de 
acolo nu veţi mai ieşi viu. 

Nu se auziră decât câteva mormăituri înfundate. Era 
Robin care aproba aceste cuvinte înțelepte. 


Passavant se întoarse spre el şi-i aruncă una din privirile 
sale atât de expresive care făcu să se oprească imediat 
mormăitul. 

— Asta ne priveşte pe noi, spuse el, adresându-se de 
această dată lui Malâtre. 

— Am spus asta, insinuă omuleţul privindu-l furiş, pentru 
că n-aş vrea să mă acuzaţi de o nenorocire care se poate 
întâmpla oricând. 

— Orice s-ar întâmpla, promise Passavant, vei fi liber 
imediat ce noi ne vom afla în prezenţa stăpânului tău. 

Şi remarcându-i bucuria pe care nu şi-o putu ascunde 
complet, îl avertiză cu un surâs ascuţit. 

— Te previn şi eu, la rândul meu, că la cea mai mică 
încercare de a fugi, te strâng de gât cu mâinile mele. 

— Fiţi liniştit, domnule, nici măcar nu mă gândesc la asta. 
Drace, ţin la pielea mea! 

Adevărul este că ticălosul gândea: „Să fug?... Nu sunt 
chiar atât de tâmpit!... Pe barba lui Cristos. Nu pot rata o 
ocazie atât de bună pentru a reintra în grațiile stăpânului 
meu care sunt sigur că acum îmi vrea moartea! Fiţi liniştiţi, 
mieluşeilor, vă voi conduce la monseniorul... vă voi 
introduce în palat... Cât despre a ieşi, asta-i altă poveste.” 

Rezultatul acestor reflecţii a fost că atunci când au intrat 
în Paris, Malâtre nu a încercat absolut deloc să fugă, 
dimpotrivă. În timp ce se apropiau de Cit6, Robin, ascultând 
fără îndoială de ordine prealabile, îl trase înaintea grupului, 
omuleţul îşi închipui că Passavant renunţase la acel plan 
nebunesc şi fu disperat. 

Cavalerul se gândise că după afacerea de la Turnul de 
Ganne, după aventura ce urma să aibă loc la palatul de 
Burgundia - chiar dacă ar fi ieşit de acolo nevătămaţi, ceea 
ce nu prea credea - ar fi fost deosebit de imprudent să mai 
locuiască la hanul Truie-Pendu. 

Talazar, căruia îi spusese acestea, propusese locuinţa lui 
din strada Calandre şi Passavant fusese de acord. Dar cum 
locuinţa se compunea doar dintr-o cămăruţă la mansardă, 


hotărâseră să se oprească în drum şi să discute cu 
proprietarul. Ceea ce şi făcură. 

Dar, cum ar fi fost o prostie să-i arate şi lui Malâtre noua 
locuinţă, Robin fusese însărcinat s-o ia înainte cu acesta. 

După ce rezolvă problema locuinţei, cei trei grăbiră pasul 
şi ajunseră din urmă pe Robin şi Malâtre, aproape de strada 
Saint-Denis. Malâtre văzu astfel cu bucurie că Passavant nu 
se răzgândise. Asta era esenţial pentru el şi nu mai încercă 
să afle de ce l-au făcut s-o ia înainte. 

În curând ajunseră în strada Mauconseil. Aici se afla 
intrarea principală în fostul palat d'Artois, devenit acum 
palatul de Burgundia. 

Afectând un aer nepăsător, Malâtre încercă să-şi conducă 
tovarăşii pe acolo. 

Socotise asta fără a se gândi că şi Robin cunoştea bârlogul 
în care urmau să intre, şi care fusese însărcinat din această 
cauză cu organizarea acestei părţi a aventurii. 

— O secundă, spuse acesta pe un ton răutăcios, suntem 
oameni de joasă condiţie şi, de altfel, adevărate flori de 
modestie. Nu ţinem neapărat că avem onoarea porţii 
principale. S-o luăm prin strada Petit-Lion. 

Se opriră în strada Pavee, în faţa acelei porţi mici prin 
care Robin ieşise să „îndeplinească” misiunea încredinţată 
de Jean de Burgundia. 

— Deschide, ordonă el pe un ton ce nu admitea replică. 

— Şi dacă-i tras zăvorul pe cealaltă parte? 

— M-ar surprinde să nu ai tu un semnal al tău care să facă 
să ţi se deschidă imediat. 

Malâtre înţelese că n-are încotro. Se resemnă şi, 
suspinând, băgă cheia în broască. Poarta se deschise 
imediat fără să facă nici cel mai mic zgomot. 

Robin îl înhaţă pe Malâtre cu mâna stângă, în timp ce, cu 
dreapta îşi scoase pumnalul, ascunzându-l sub manta. 

— Fii atent, spuse el cu răceală, dacă cineva încearcă să 
ne oprească, îl vei îndepărta. Cum? Asta-i treaba ta. Dacă 


nu reuşeşti, e vai de tine... La cel mai mic gest, la cea dintâi 
privire suspectă, te ucid... Hai, acum ia-o din loc. 

Intrară şi închiseră poarta în urma lor. 

Passavant explicase dinainte tovarăşilor săi planul pe care- 
| concepuse. 

— Odată ajunşi la duce, spusese el, îl înhăţăm. Cu 
pumnalul la gât, îl vom obliga să elibereze pe logodnica 
voastră şi să ne conducă nevătămaţi până la poartă. Ajunşi 
în stradă, ne descurcăm noi. Vedeţi cât de simplu este? 

Dar Robin care, hotărât lucru, era un cârcotaş, bobănise: 

— Jean de Burgundia e un vulpoi bătrân. N-o să se lase el 
prins chiar pe terenul său. O să ne joace o festă urâtă de 
tot. Noi vom fi cei prinşi şi făcuţi bucățele. 

Nerăbdător, Passavant îi replică: 

— Ştii tu alt mijloc mai bun? 

— Nu, pe coarnele diavolului! 

— Atunci să nu mai vorbim!... De altfel, nu trebuie uitat că 


eu sunt mortul care nu moare. 
* 


XX 


Chiar în aceeaşi dimineaţă, pe la ora opt, întinsă cu 
nepăsare pe divanul din cabinetul său secret, Isabeau de 
Baviere visa. 

La ce visa oare de mai bine de o oră de când stătea acolo, 
fără să scoată un cuvânt, fără să facă nici cel mai mic gest? 
Isabeau îşi reveni şi cu o mişcare obosită îşi ridică capul. 

— Sacrament, spuse ea cu vocea-i armonioasă, du-te şi 
vezi cum se simte regele. 

Colosul ciuli urechea. Simţise în vocea reginei un accent 
de nelinişte pe care-l are numai o femeie care iubeşte. 
Aruncă spre stăpâna sa o privire mirată, după care ieşi. 

Isabeau îşi lăsă din nou capul pe pernele de mătase. 

— Ei bine? întrebă ea atunci când colosul se întoarse. 

Pentru că, bănuia el, era ziua tandreţei conjugale, bravul 
Sacrament crezu că-i de datoria lui să-şi ia o figură de 
circumstanţă şi să spună cu glas trist: 


— Bietului rege îi este rău, doamnă, foarte rău. 

— Ce vrea să însemne asta? făcu ea cu blândeţe. 

— Păi bine, doamnă, spuse aiurit Sacrament, care 
înţelegea totul atât de greu, vreau să spun exact ce-am 
spus: regele este bolnav. 

— Se află într-una din crizele sale de nebunie sau este 
într-unul din momentele de luciditate? insistă ea. 

— Într-una din crizele de nebunie, doamnă, preciză 
Sacrament holbându-şi mai aiurit ochii. 

— Atunci, spuse ea cu o linişte sinistră, trebuia să spui că-i 
merge bine. 

Se ridică pe jumătate şi scoase de sub perne un flacon. 

— Uite, spuse ea, am aici un lichid miraculos care-i va 
întreţine această stare de bine până la completa vindecare. 

Şi întinzându-i flaconul lui Sacrament, continuă: 

— Îl vei înmâna persoanei pe care o cunoşti 
recomandându-i să-i dea să bea regelui ori de câte ori îi va 
fi rău. 

Sacrament luă flaconul şi-l recunoscu. Era chiar acela pe 
care meşterul Gervais îl dăduse cu o zi înainte stăpânei 
sale. 

— Înţeleg! spuse el brusc. 

Isabeau nu surâse. Îl privi cu aerul cel mai serios. 

Îşi cobori picioarele pe podea şi se aşeză pe marginea 
divanului. 

— Mai mult ca oricând, spuse ea rar, după toate care s-au 
întâmplat ieri la turnul de Ganne, e necesar să ne facem o 
intrare solemnă în bunul nostru oraş... Cu această ocazie ar 
fi potrivit să organizăm o serbare de senzaţie... una dintre 
acele serbări de care se va vorbi şi în secolele următoare... 

Îşi ridică fruntea şi, privindu-l fix pe Sacrament, îi spuse: 

— Pentru asta trebuie să veghezi cu neînduplecare ca 
regele să bea această apă miraculoasă ori de câte ori va fi 
nevoie... Fără de care, serbarea mea riscă să eşueze... ca şi 
cea de ieri. 

Şi cu o ameninţare surdă în voce: 


— Ai înţeles? 

Puțin palid, dar hotărât, acesta confirmă: 

— Da, doamnă. 

Făcu un semn din cap, dându-i de înţeles că se încrede în 
el, şi-şi reluă visarea. 

— Sacrament, spuse ea după o lungă tăcere, poţi să-mi 
spui cum se face că ieri l-am întâlnit, în viaţă pe seniorul de 
Passavant? Seniorul de Passavant, reluă ea cu o încetineală 
calculată, de al cărui cadavru te însărcinasem să-l faci să 
dispară. 

Colosul înţelese că regina îl bănuia cel puţin de neglijenţă. 
Mutra sa de brută feroce luă o expresie de tristeţe 
sfâşietoare. 

— Pe locul meu în Paradis, murmură el cu voce surdă, vă 
jur, doamnă, că numai după ce l-am văzut deja rece pe 
seniorul de Passavant, deja ţeapăn, am dat ordin să fie 
dus... Jur că l-am văzut cu ochii mei mort pe dale şi că sub 
privirile mele l-au dus de acolo. 

— Eşti sigur de oamenii de care te-ai servit în acel 
moment? 

— Nu sunt sigur decât de mine, doamnă... Totuşi, cred... 
cred, înţelegeţi, doamnă, că pot conta pe cei doi... În orice 
caz, m-au servit totdeauna cu credinţă. 

— Trebuie să lămuregşti afacerea asta, ordonă Isabeau cu 
răceală. Şi asta, cât mai repede posibil. 

Regina se ridică. 

— Cred, spuse ea, că ducele va şti ce să facă... Regret 
totuşi că nu mă pot afla lângă el în aceste circumstanţe... 
Nu-l văd reuşind să pună mâna pe cavalerul de Passavant. 
Trebuie să mă amestec şi eu. Din nefericire, nu pot intra în 
palatul de Burgundia. Dar pot veghea din afară. 

Timp de câteva clipe păru că-şi cântăreşte planul, şi 
continuă: 

— Ia câţi oameni crezi de cuviinţă şi înconjoară palatul de 
Burgundia. Dacă vezi pe vreunul din acei patru diavoli 
apropiindu-se, prinde-l de viu. Viu, înţelegi?... Nu-i vei ucide 


decât dacă n-ai încotro. Oamenii tăi vor trebui să stea 
ascunşi pentru a nu atrage atenţia asupra lor. Trebuie să 
acţionezi repede, fiindcă după câte-l cunosc pe Passavant, 
nu-şi va pierde timpul. Du-te, Sacrament, şi încearcă să nu 
uiţi nimic din ceea ce ţi-am spus. 

Şi Sacrament ieşi. 

Nu pierdu nici măcar un minut. Dar... 

Dar comise eroarea de a executa ordinele stăpânei sale în 
ordinea strictă cum îi fuseseră date. 

Mai întâi se duse să întâlnească un anume valet al regelui 
căruia îi dădu otrava meşterului Gervais, devenită în acest 
caz o licoare miraculoasă, repetându-i instrucţiunile 
reginei. 

O dată rezolvată această primă sarcină, Sacrament 
încălecă şi se duse în strada Barbette, la casa Montaigu. Cei 
doi indivizi care avuseseră drept misiune să arunce corpul 
lui Passavant în canal, se aflau acolo. 

Sacrament îi duse în pivniţa de unde luaseră corpul 
înţepenit al cavalerului. Şi-şi conduse interogatoriul în cea 
mai expeditivă manieră. Scoase din teacă un pumnal cu 
lama lungă şi solidă şi le spuse cu o voce înfricoşătoare: 

— Nemernicilor, ce-aţi făcut cu corpul pe care l-aţi scos de 
aici? 

— L-am aruncat în canal, aşa cum ne-aţi ordonat. 

— Minţiţi! strigă Sacrament. Dovadă-i faptul că l-am 
întâlnit, teafăr şi sănătos, nu mai departe de ieri. Asta nu s- 
ar fi întâmplat dacă l-aţi fi aruncat în canal. 

Uluiţi, cei doi se priviră, mulţumindu-se să se milogească: 

— Am executat ordinul, stăpâne. 

Braţul lui Sacrament lovi ca fulgerul şi unul din cei doi 
căzu cu gâtul străpuns de pumnal. 

Celălalt se aruncă în genunchi şi gemu: 

— Îndurare, stăpâne! 

Stăpânul ridică din nou braţul şi celălalt individ se prăbuşi 
şi el cu gâtul străpuns, lângă tovarăşul său. 


După ce-şi şterse lama pumnalului, flegmatic, Sacrament 
ieşi încuind cu grijă uşa pivniţei în care agonizau cei doi. 

Se întoarse la palatul Saint-Pol şi adună cam o sută de 
oameni cu care se duse la palatul de Burgundia. 

Îşi împărţi oamenii la toate ieşirile ascunzându-i cât putu 
de bine. Orice semnalment, oricât de precis ar fi fost el, 
putea fi subiect de eroare. Aşa încât le ordonă să prindă de 
viu pe oricine ar fi încercat să intre. Numai cei ce ieşeau, 
puteau pleca liberi. 

Dând aceste dispoziţii se duse să vegheze chiar el în 
strada Pavee şi se rugă la toţi sfinţii să-l ajute să pună mâna 
pe Passavant cu care avea o socoteală de încheiat. 

XL. LA PALATUL DE BURGUNDIA. 

Întorcându-se la palat, Jean de Burgundia, cu o voce 
tunătoare, dădu acest ordin: 

— Ridicaţi podul mobil, întindeţi lanţurile şi dublaţi toate 
posturile. Domnule mareşal, răspundeţi cu capul de 
executarea ordinului. Până mâine la ora şapte, nimeni nu 
iese din palat. 

Cu paşi violenţi se îndreptă spre camera sa unde se 
închise pentru tot restul zilei. 

Toţi din palatul de Burgundia, de la cel mai mare la cel mai 
Mic, începură să tremure cuprinşi de o teamă nebună. 

Chiar şi cei mai intimi favoriţi ai ducelui se supuseră fără 
un murmur. Printre aceştia erau căpitanul de Jacqueville şi 
seniorul de Giac. 

Între aceşti doi bărbaţi violenţi şi feroci se legase o 
prietenie strânsă, cimentată de ura lor comună împotriva 
celui care-i umilise. 

În tăcere, de Giac şi de Jacqueville se priviră lung şi-şi 
strânseră puternic mâinile. Şi privirea, şi strângerea 
mâinilor era o nouă ameninţare la adresa lui Passavant. 

După care, fiecare din ei se retrase în apartamentul său 
din uriaşul palat, Jacqueville singur, de Giac însoţit de soţia 
sa. 


Odată ajuns în apartament, de Giac se lăsă să cadă într-un 
fotoliu, pradă gândurilor. 

Nu spusese nici un cuvânt soţiei sale şi nici măcar n-o 
privise. Poate că greşise. El, care părea că o cunoaşte atât 
de bine, el care-şi promisese s-o supravegheze de aproape, 
n-ar fi întârziat să observe la ea o tulburare puternică. 

— La urma-urmei, conchise el cu voce tare după câteva 
momente, din această neplăcută aventură rezultă că de 
Passavant ne-a fost din nou de folos nouă. 

La auzul vocii sale, doamna de Giac tresări, şi-l privi cu un 
aer înfricoşat ca unul care se trezeşte din somn. Poate că 
nici nu înţelesese ce-i vorbise de Giac. 

— Ce-aţi spus? întrebă ea. 

— Am spus că mulţumită blestematului de Passavant, care 
a făcut să eşueze încercarea ducelui, Delfinul ne-a rămas 
nouă. Şi asta-i foarte bine. 

— Într-adevăr, îl aprobă ea, nenorocirea de care vă 
temeaţi nu s-a produs. Delfinul e liber, şi probabil în afara 
oricărui pericol. 

— Veţi lua toate măsurile ca Guillaume Bouteiller să vă 
poată găsi în caz de nevoie. După imensul serviciu pe care i 
l-aţi făcut, mi se pare că delfinul nu va întârzia să vă arate 
recunoştinţa sa. Aşteptaţi-vă aşadar să-i primiţi preţioasele 
mulţumiri... însoţite de câteva pietricele, nu mai puţin 
preţioase decât acelea pe care vi le-a dat seniorul du 
Châtel... împotriva căruia, totuşi, am un dinte. 

— Şi mai trebuie să-i mulţumiţi şi seniorului de Passavant. 

— Pe toţi dracii! făcu el râzând, asta nu uit eu. 

Şi pe un ton deosebit de ameninţător: 

— Nu sunt un uituc, scumpa mea... De asta-şi va da seama 
şi ticălosul de Passavant în ziua în care-i voi străpunge 
pieptul pentru a-i smulge inima s-o dau câinilor mei! 

— Fiţi atent, spuse ea cu gravitate, seniorul de Passavant e 
de temut. Nu se va lăsa prins chiar aşa de uşor. Şi tare mi-e 
teamă să nu vă aruncaţi într-o aventură care ar putea fi 
mortală nu pentru el, ci pentru voi. 


— Fii liniştită, scumpa mea, nu sunt chiar atât de naiv 
încât să mă expun chiar eu... Atunci când te afli aproape de 
un câine turbat, îţi iei toate măsurile pentru a-l ucide fără 
ca el să te muşte. 

Şi se învârti făcând o piruetă elegantă, încântat de sine. 

Aşa încât nu-i văzu privirea amenințătoare cu care îl fixă, 
şi nici nu-i auzi murmurul şoptit: 

— Da, pe la spate, ca un trădător. Numai aşa vei încerca 
să-l ucizi!... lată adevăratul pericol...! 

Unii soţi, în anumite împrejurări au neşansa de a nu vedea 
şi a nu auzi nimic din ceea ce i-ar fi interesat, poate, cel mai 
mult. 

Se poate crede că de Giac făcea parte dintre aceştia. 

Curând cei doi soţi se retraseră fiecare în camera sa. 

În acest timp, Jean de Burgundia îşi străbătea camera de 
la un capăt la altul lovind furios parchetul cu piciorul. 

Ore întregi dură accesul său de furie. Până la urmă se mai 
linişti puţin. 

Deodată ducele îşi aminti de Malâtre. 

Lovi în clopoţelul de pe masă cu o asemenea furie, încât 
ciocănelul de abanos i se zdrobi în mână. 

Valetul apăru în fugă. 

— Unde-i Malâtre? întrebă ducele pe un ton ameninţător. 
Cum se face că ticălosul ăsta nu-i aici, lângă mine. Căutaţi-l 
şi aduceţi-l imediat. 

După câteva minute, trebuiră să-i mărturisească ducelui 
că Malâtre era de negăsit. 

S-ar fi putut crede că Jean de Burgundia fusese cuprins de 
o iubire neaşteptată faţă de eminenţa sa cenuşie deoarece 
în plină noapte începu o anchetă. Diversele persoane 
întrebate îi afirmară că Malâtre nu se aflase cu ducele 
atunci când acesta sosise la Montgeron. 

La ordinul lui Jean de Burgundia fu trezit de Jacqueville, 
care apăru în fugă. La întrebarea ducelui îi răspunse că 
Malâtre nu fusese cu ei încă de când convoiul ieşise din 
turnul de Ganne. 


— Monseniore, spuse el, cred că valetul vostru a fost 
păstrat prizonier de diavolii ăia. Dracu' să mă ia dacă pot 
ghici motivul! Fiindcă, la urma-urmei, Malâtre nu-i un 
personaj de pe urma căruia să speri o răscumpărare. 

Aceste cuvinte rostite de căpitan şi spuse fără nici o 
bănuială, fură o rază de lumină pentru duce. 

Atitudinea sa amenințătoare şi nerăbdătoare deveni 
întunecată. Cu o voce surdă şi tremurătoare îi spuse: 

— Bine, Jacqueville, poţi să te duci să te culci. Ştiu eu 
pentru ce diavolii ăia, aşa cum îi numeşti tu, îl ţin prizonier 
pe Malâtre. 

Jacqueville se retrase, intrigat de această subită 
schimbare de atitudine. 

Jean de Burgundia rămase din nou singur. Scuturat de un 
fior de gheaţă, îşi spuse în sine: „Passavant ştie că eu am 
ucis-o pe Odette-Roselys. Aşa încât a aflat şi rolul lui 
Malâtre în această crimă. Şi Malâtre e în mâinile lui 
Passavant... E clar că nu-i va da drumul... Malâtre e mort! 
Pe când va sosi rândul meu...?” 

Îndignându-se, se miră: „Am spus, pe când va sosi rândul 
meu?... Pe tot iadul, cred că am înnebunit!... Passavant încă 
nu mă are!... Mai degrabă el este în stăpânirea mea... Dacă 
va avea totuşi îndrăzneala să vină aici.” 

Emoţiile violente, mersul îndelungat prin cameră, toate 
acestea îl obosiseră puternic şi se hotări să se culce. 

Dezbrăcându-se, murmură în timp ce căsca: „Caraghiosul 
ăsta de Malâtre nu avea pereche în a se descurca în 
asemenea afaceri!... Păcat că e mort!” 

Asta a fost toată cuvântarea funebră. Sigur, Malâtre nu 
era un personaj important. Şi totuşi, până în acea zi îşi 
servise cu credinţă stăpânul. Dar Jean de Burgundia îl 
credea mort şi era normal să şi-l şteargă din memorie. 

A doua zi dimineaţa, pe la orele opt, ţinu un consiliu de 
război la care luară parte diferite persoane, printre care se 
numărară seniorii de Giac, de Jacqueville, de Chastellux şi 
jupân Mercerot. 


Era vorba să pregătească o ambuscadă în care să cadă 
seniorul de Passavant şi tovarăşii săi - dacă erau atât de 
nebuni încât să se arunce în gura lupului - şi să fie prinşi de 
vii. Partea dificilă nu era de a-i prinde, odată intraţi în palat, 
ci de a-i momi acolo. 

Când totul fu pus la punct, fiecare plecă să transmită 
instrucţiunile primite, lăsându-l pe duce între patru ochi cu 
ministrul său de finanţe. 

Erau cam orele nouă. 

— Domnule ministru de finanţe, spuse ducele, a sosit 
momentul să vă arătaţi talentul de a găsi aur... Ne trebuie 
un milion de livre. 

— Este posibil, monseniore. Aşteptând ca aceşti bani să 
intre în visterie, voi avansa această sumă din banii mei. 

— Hotărât lucru, îl complimentă Jean de Burgundia, încep 
să mă felicit că v-am ales, domnule. Oricum, nu vă ştiam 
chiar aşa de bogat. 

Jupân Mercerot surâse înţelegător. Şi cum îl privea fix pe 
duce, acesta citi în privirea sa o oarecare întrebare mută, 
deoarece îi spuse cu o hotărâre rece: 

— Răbdare, domnule. Astăzi, din nefericire, avem alte 
afaceri mult mai urgente care trebuie rezolvate. Dar chiar 
de mâine ne vom ocupa de fiica voastră. 

Şi eu o voce aspră: 

— Şi vă jur că o voi găsi... chiar dacă pentru asta ar 
trebuie să-i smulg inima reginei. 

Aceste cuvinte-i ieşiră din gură fără voia sa şi le regretă 
imediat văzând figura lui Mercerot care spunea clar: „Ce- 
are de-a fiice regina în chestia asta?” 

După câte ştim, ducele nu considerase necesar ca 
ministrul său să cunoască toate detaliie pe care le bănuia în 
privinţa răpirii fetei. Pentru a ieşi din încurcătură, îl 
concedie cu blândeţe pe Mercerot, care nu îndrăzni să-i 
pună nici o întrebare. 

Această scenă care nu durase nici două minute, se 
petrecuse într-un cabinet mai retras. Pentru a ajunge la 


acest cabinet, trebuia să traversezi săli, galerii, coridoare, 
unde de obicei se aflau numeroase gărzi, gentilomi de 
serviciu, valeţi, şi unde, în câteva minute, s-ar fi putut 
aduna o mică armată. 

Dacă Passavant şi tovarăşii săi ar fi încercat acea 
nebunească întreprindere, ar fi putut intra în palatul ducal 
- chiar asta se şi voia - dar odată ridicat podul mobil, ar fi 
fost prinşi. Cât despre a ajunge la duce, nici măcar nu se 
puteau gândi. O barieră de netrecut de armuri vii se ridica 
între duce şi aceştia. 

Jean de Burgundia se credea complet la adăpost de o 
asemenea lovitură. Credea că-şi luase toate măsurile pentru 
a evita o nouă luptă. 

Bombănind, se apropie de uriaşa masă de lucru. 

„Numai să vină, asta-i tot ce doresc. Cei patru nemernici 
care au îndrăznit să ridice mâna asupra augustei mele 
persoane sunt condamnaţi... Şi mai ales caraghiosul ăla 
care a avut cutezanţa să-şi ridice ochii spre cea pe care o 
iubesc eu.” 

Se aşeză pe fotoliu şi întinse mâna spre o grămadă de 
pergamente. 

În acel moment uşa se deschise şi un om intră plecându-se 
pană la pământ, în timp ce făcea o strâmbătură elocventă. 

— Malâtre! exclamă ducele, atât de stupefiat încât nu 
observă grimasa omului său de încredere. Aşadar, 
Passavant ăla nu te-a ucis...? 

XLI. PASSAVANT ÎŞI ŢINE PROMISIUNEA. 

Şi-n aceeaşi clipă, o voce muşcătoare care o cunoştea 
foarte bine, zeflemisi: 

— Nu, monseniore!... Passavant ăla a dăruit viaţa acestui 
mizerabil! 

— Passavant, răcni Jean de Burgundia care, aruncând 
fotoliul departe în spatele său, se sculă livid, aiurit, împietrit 
de stupoare şi poate chiar şi de teamă. 

Passavant se apropie, şi cu aceeaşi voce muşcătoare îi 
spuse: 


— V-am promis că voi veni, aşadar, iată-mă. 

Cu ochi măriţi de spaimă, Jean de Burgundia îl privea. 
Aşadar, în timp ce ei ţineau consiliu de război, acesta 
acţionase! În timp ce-l aşteptau în apartamentul oficial, 
unde se găseau numeroase trupe, el apărea în 
apartamentul particular pe care neglijase să pună să fie 
păzit. 

În timp ce făcea aceste reflecţii pline de amărăciune, 
Passavant continuă: 

— V-am promis că voi veni să vă repet la voi acasă că 
viitorul succesor al lui Carol cel Mare nu-i decât un pungaş 
nenorocit. Şi am făcut-o. Hardy de Passavant îşi ţine 
totdeauna promisiunile. 

Din nou Jean de Burgundia întoarse spre cavaler figura-i 
lividă, părând o fiară care vrea să ucidă sau care, văzându- 
se prinsă în capcană, spumegă de o mânie neputincioasă. 

— Şi acum, dacă îndrăzniţi seniore duce, chemaţi-vă 
gentilomii şi gărzile pe care ghicesc că le-aţi pus în spatele 
acestei uşi (îşi luă pumnalul în mână cu un gest hotărât). 
Înainte ca un sunet să iasă de pe buzele voastre, înainte ca 
un singur servitor să treacă pragul acestei uşi, vă ucid. 

Jean de Burgundia înţelese că de această dată nici o 
putere umană nu l-ar fi putut împiedica pe acest om să-şi 
ducă la îndeplinire ameninţarea. I se părea că în spatele 
cavalerului intrase Moartea. O vedea avansând spre el cu 
dinţii rânjiţi. Îşi simţea ceafa strânsă de degetele-i 
descărnate. Un frison de spaimă îl îngheţă din cap până-n 
picioare. Îşi întoarse capul încet privind înfricoşat în jurul 
său. 

Brancaillon păzea uşa cea mică căreia îi trăsese zăvorul şi 
acum se sprijinea cu umerii de ea. 

Robin, lipit de perete, se strecurase prin spatele ducelui şi 
se repezise la uşa principală. A fost nevoie doar de două 
mişcări rapide: zăvorul tras, uşa încuiată cu cheia, cheie 
care dispăruse în propriul buzunar. Acum Robin, ca şi 


Brancaillon, sprijinit nepăsător de uşa masivă de stejar, 
privea şi asculta cu atenţie. 

Îndeplinindu-şi misiunea, Malâtre se socoti liber, potrivit 
promisiunii lui Passavant. Cu un aer nevinovat, se îndreptă 
spre uşa principală. Prea târziu, Robin se afla deja acolo. 
Acolo, în spatele ducelui, în şoaptă, avu loc între ei 
următorul dialog: 

— Un pas mai mult şi te spintec! ameninţă Robin. 

— Dar mi-am ţinut promisiunea. Aşadar sunt liber! 

— Eşti liber să primeşti, să asculţi şi... să taci! Bagă-te într- 
un colţ şi să nu te mişti de acolo... Nu te scap din priviri! 

Şi totul spus cu un asemenea calm înfricoşător, încât 
omuleţul, cuprins de o groază nebună, se întoarse şi se lipi 
de zid cu picioarele-i tremurând, rostogolindu-şi ochii şi 
clănţănind din dinţi. 

Robin îl privi şi avu un surâs de milă la adresa laşului. 

Numai că acesta nu-l observă. 

Ca urmare a acestei mişcări întâmplătoare sau calculate 
cu abilitate? Malătre, care se găsea mai înainte în dreapta 
lui Robin, se afla acum în stânga acestuia, cu spatele 
sprijinit de zid, la doi-trei paşi de cămin. 

Schimbare puţin importantă. 

Jean de Burgundia era cu spatele la Robin. Între ei doi se 
afla fotoliul pe care ducele îl împinsese. La câţiva paşi în 
faţa sa, masa de lucru. La stânga, şi puţin în faţă, Malătre, 
în noul loc pe care-l ocupase. Passavant se afla la dreapta 
ducelui. 

Talazar se afla între Passavant şi colţul mesei. 

Asta fu tot ce văzu Jean de Burgundia atunci când privi în 
jurul său. 

Şi oare, în dispunerea personajelor din jurul său 
întrevăzuse o speranţă de scăpare?... Orgoliul care-l 
domina îi dădu o asemenea forţă a voinţei pentru a-şi 
ascunde spaima care-l cuprinsese?... Tot ce putem spune 
este că deodată îşi schimbă atitudinea. 


Îi trimise lui Passavant o privire strivitoare şi răspunse din 
vârful buzelor la ameninţarea acestuia: 

— Ieri, când mă găseam în mâinile voastre, n-aţi îndrăznit 
să mă ucideţi, spuse el. Nu veţi îndrăzni nici azi. 

Făcu doi paşi spre masa pe care se găsea un clopoțel. 

Acţiona hotărât, fără grabă. S-ar fi putut spune că 
bravând, voia să-i lase timpul necesar pentru a acţiona. 
Departe de a se mai teme, cum se întâmplase cu câteva 
clipe mai devreme, părea că acum doreşte executarea 
gestului cu care era ameninţat. 

Dar poate că, la urma-urmei, prefera moartea decât să 
arate că se teme. 

Orice ar fi fost, intervenţia se produse. Talazar, care era 
cel mai apropiat de masă, se interpuse între mâna ducelui şi 
clopoțel. 

Şi lucru curios, care trezi suspiciunea lui Passavant, mereu 
atent, această mişcare a lui Talazar pe care ducele părea că 
o provocase în mod deliberat, această mişcare înainte îi fu 
de ajuns pentru a-l hotări şi de a-l deruta totodată: făcu un 
salt într-o parte, salt care-l plasă între Malâtre şi colţul 
mesei. Se afla acum la mai puţin de un pas de valetul 
ducelui. Simplă întâmplare. 

Fără a se mişca din locul său, Talazar îşi întinse braţul 
înarmat cu puternica-i spadă spre gâtul ducelui şi-i spuse 
cu calm, dar hotărât: 

— Monseniore, o singură mişcare şi distrugeţi până şi 
ultima şansă de a vă salva. 

Jean de Burgundia, ori se afla la capătul puterilor, ori 
cuvintele lui Talazar îi renăscură speranţele. Oricum, 
rămase nemişcat. Şi ca şi cum aceasta l-ar fi extenuat în 
mod deosebit, oftă din greu şi-şi pocni degetele în semn de 
ciudă. 

Dar făcând acest gest, aproape mecanic, ochii săi, într-o 
fracțiune de secundă, priviră la Malâtre. Fără îndoială că 
această privire rapidă conţinea un ordin misterios, înţeles 


de minune, deoarece Malâtre îi răspunse cu o clipire abia 
percepută. 

Asta cel puţin fu impresia lui Passavant. Şi impresia fu atât 
de puternică încât făcu repede doi paşi înspre duce cu 
intenţia de a-l ţine cât mai la distanţă de Malâtre. 

Dar 'Talazar întinse mâna şi spuse cu acea deferenţă 
afectuoasă pe care i-o arăta mereu: 

— Vă rog, cavalere, v-aţi expus destul pentru mine. Lăsaţi- 
mă să tratez eu această afacere, pentru că din noi doi, eu 
sunt cel mai interesat. 

Passavant ezită o secundă. Dar o privire aruncată spre 
prietenul său îl făcu să înţeleagă ce tristeţe l-ar fi cuprins 
dacă nu ar fi tratat chiar el eliberarea celei pe care o iubea. 
Ori, cum şi el ar fi făcut la fel într-o asemenea împrejurare, 
se înclină, aprobându-l. 

În acest timp, Jean de Burgundia spunea, adresându-se lui 
Talazar: 

— Spuneaţi, tinere gentilom, că am o şansă pentru a-mi 
salva viaţa? 

— Spun, monseniore, că vă propun un târg, o 
răscumpărare, dacă vreţi. Dacă-mi acceptaţi propunerea, 
vă salvaţi viaţa. Dacă refuzaţi... vom muri cu toţii aici... Dar 
voi veţi fi primul. 

Atitudinea lui Jean de Burgundia se modifică încă odată. 
Exclamă vesel: 

— lată ce înseamnă să vorbeşti cu adevărat!... Acum, când 
este vorba de o răscumpărare, cred că ne vom înţelege de 
minune. Sunt un jucător vechi: mărturisesc că am pierdut 
partida. Vorbiţi fără teamă, tinere gentilom, şi să nu credeţi 
că cereţi prea mult. Orice aţi cere, vă promit dinainte. Vă 
dau cuvântul meu de suveran! 

Ochii lui Talazar sclipiră de mulţumire. Nu se aştepta la o 
victorie aşa de uşoară. În mod cinstit avertiză: 

— Fiţi atent, monseniore, la ceea ce spuneţi: „Orice aţi 
cere.” Vă angajaţi înainte de a şti despre ce-i vorba. 

Cu un aer maiestuos, Jean de Burgundia confirmă: 


— Oricare ar fi suma, sau orice altă dorinţă. Mi-am dat 
cuvântul şi nu-l mai retrag. 

Talazar se înclină grațios şi-şi băgă spada în teacă, în semn 
de încredere absolută. 

Ducele surâse imperceptibil. Şi fie că nemişcarea îl 
obosise, fie că încerca să se convingă de buna-credinţă a 
tânărului, fie din altă cauză, se dădu înapoi cu un pas şi-şi 
duse mâinile la spate, spunând binevoitor: 

— Vorbiţi, tinere gentilom. 

Acest nou pas făcut înapoi îl apropiase şi mai mult de 
Malâtre pe care acum aproape că-l atingea. Şi avu 
satisfacția să constate că nimeni nu spunea nimic. 

Asta nu înseamnă că manevra nu-i fusese observată. 
Robin, fără a-şi părăsi postul, făcea disperat tot felul de 
semne pentru a-i atrage atenţia lui Talazar. Dar 
îndrăgostitul, pe jumătate nebun de fericire la gândul că-şi 
va cuceri iubita, nu vedea şi nu înţelegea nimic. 

Pentru a doua oară Passavant se gândi să intervină. Dar îi 
fu teamă să nu tulbure această bucurie uriaşă şi 
înduioşătoare. 

Talazar care nu văzuse, deci, semnele ce i se făceau, 
merse direct la ţintă: 

— Monseniore, spuse el, în schimbul vieţii voastre, vă cer 
libertatea domnişoarei Flore Mercerot care se află aici, în 
palatul vostru. 

— Ce-ai spus?... Repetă...! 

— Am spus, repetă Talazar, modificându-şi pe moment 
atitudinea conform cu cea a ducelui, am spus că vreau să 
mi-o daţi imediat pe această tânără... Fiţi atent, 
monseniore, v-aţi dat cuvântul! 

— Şi-ţi spun acum că ăsta-i singurul lucru pe care nu-l pot 
îndeplini. 

— De ce? aproape că urlă Talazar presimţind catastrofa. 

— Pentru că fata nu se mai află la mine!... Pentru că au 
răpit-o. Au răpit-o, mă auziţi, aşa cum doreaţi şi 
dumneavoastră să mi-o răpiţi!... Nenorocire celei care a 


îndrăznit să mi-o răpească!... Nenorocire tuturor celor care 
vor îndrăzni să mi-o ceară. 

Jean de Burgundia continuă cu mânie crescândă: 

— Aşadar, asta era răscumpărarea ce voiai să mi-o ceri?... 
Şi credeai că oferindu-mi viaţa, voi ceda?... Neghiobule, de 
trei ori neghiob!... N-ai aflat că o iubesc?... Şi că decât să ţi- 
o cedez ţie sau oricui altcuiva, mai bine aş muri de o mie de 
ori? Numai să o recapăt, şi atunci vei vedea dacă moartea îl 
va face să dea înapoi pe Jean fără de Teamă. 

— V-am spus-o, numele vostru nu mai este Jean fără de 
Teamă. De acum vă numiţi Jean Spânzuratul. Şi-acum, s-o 
sfârşim. 

Aceste cuvinte, Passavant le rosti pe un ton biciuitor. 
Pronunţându-le, se îndreptă spre duce, cu mâna întinsă, 
gata să-l străpungă. 

Şi Jean de Burgundia, cu voce schimbată, repetă: 

— S-o sfârşim! 

Şi-n aceeaşi clipă făcu un salt înapoi. Mâna lui Passavant 
întâlni neantul. 

XLII. URMĂRIREA. 

Jean de Burgundia şi Malâtre dispărură brusc. 

Zidul, acolo, chiar în locul în care omuleţul se rezemase de 
el, se dăduse la o parte, şi după ce-i înghiţise, se închisese 
în faţa lui Passavant. 

— Blestem! izbucni Talazar. 

— Ah! Diavolii, strigă şi Robin. Mă gândeam eu că 
urmăresc să ne joace festa. Dar al dracului să fiu dacă mă 
aşteptam la aşa ceva...! 

— Şi asta numai din cauza prostiei mele, se tângui Talazar. 

Se năpustiră cu toţii, înverşunaţi, împotriva zidului, 
căutând uşa secretă, fără să ştie prea bine ce aveau de 
făcut. 

Foarte calm, puţin palid totuşi, Passavant se răsuci pe 
călcâie şi spuse liniştit: 

— Vă pierdeţi inutil timpul. Nu-i acum momentul. Şi apoi, 
chiar dacă veţi găsi secretul, vă aruncaţi direct în ghearele 


tigrului. 

Făcu un semn lui Brancaillon care-l urmă imediat. 
Amândoi se îndreptară spre o panoplie şi desprinseră de 
acolo câteva ghioage de luptă. 

— Aşa este, pe coarnele diavolului! exclamă Robin. 

Văzându-le manevra, ceilalţi se repeziră fiecare la cea mai 
apropiată panoplie. 

Nici Talazar nu se mai încăpăţâna şi li se alătură imediat. 

Fiecare era înarmat acum cu câte o ghioagă de război, 
armă de temut dacă era mânuită cu îndemânare. 

— S-o luăm din loc! îi sfătui Robin. Şi fie ca cerul să ne 
ajute să ajungem până la calea secretă pe care, fără să 
vrea, mi-a arătat-o ducele. Până acolo, nu dau doi bani pe 
pieile noastre. 

Cu sânge-rece, Passavant îl aprobă şi-i spuse: 

— Arată-ne drumul. Şi încearcă să nu te înşeli. 

Cu ghioaga în mâna dreaptă şi cu pumnalul în stânga, o 
luară din loc. Passavant şi Robin, se aflau în frunte; Talazar 
şi Brancaillon îi urmau. 

leşiră prin uşa cea mică, pe care Talazar o încuie cu cheia 
în urma sa. 

Doar ce încheiară această operaţie, când auziră lovituri 
puternice în urma lor, lovituri date în uşa principală a 
cabinetului pe care tocmai îl părăsiseră. Jean de Burgundia 
deja îşi trimisese urmăritorii. 

Cu paşi furişaţi, uşori, fără să se grăbească inutil, cei patru 
înaintau în tăcere. Formau un grup de temut în faţa căruia 
ar fi dat înapoi până şi cei mai îndrăzneţi. 

Traversară mai multe camere întâlnind doar câţiva lachei 
singuratici care, văzându-i, o rupseră la fugă strigând după 
ajutor. De fiecare dată după ce ieşeau dintr-o cameră, 
Talazar şi Brancaillon trăgău zăvoarele sau încuiau cu 
cheia, asigurându-şi astfel spatele. 

Ajunseră într-un fel de anticameră. În afară de uşa prin 
care intraseră, mai erau alte două: una la stânga lor şi una 


în faţă. Pe uşa din faţă trebuiau să treacă. Din câteva salturi 
se aflau în faţa ei. 

Şi în acelaşi timp, cele două canaturi se deschiseră larg, 
izbucnind strigăte sălbatice: 

— Pe ei!... Pe ei!... Ucide!... Moarte trădătorilor...! 

Douăzeci sau poate treizeci de oameni barau drumul. 

Şi totuşi trebuiau să treacă, orice ar fi fost. Dacă nu voiau 
să se lase sfâşiaţi chiar în anticameră. Fără să se mai 
consulte, fără să scoată un cuvânt, într-o clipă se aliniară 
hotărâți să nu aştepte să fie atacați. Ridicându-şi capul, cu 
ochii strălucind de îndrăzneală, Passavant scoase strigătul 
său de luptă: 

— Hardy!... Passavant le Hardy! 

Şi ceilalţi trei, ca un tunet, răspunseră: 

— Hardy!... Passavant le Hardy! 

Şi-n aceeaşi clipă năvăliră. 

Cele patru ghioage loveau cu precizie, fulgerător. Se 
auziră sunete puternice de fier lovind fierul, strigăte, 
ameninţări, insulte. Dar mai puternic se auzeau strigătele 
de durere, vaiete, gemete înăbuşite. Dominând tot acest 
tumult, strigătul de luptă scos de cei patru: Passavant le 
Hardy! 

Şi manevra, de o nebunie eroică, reuşi. 

Zdrenţuiţi, plini de sudoare şi sânge, acoperiţi de 
crestături de spadă ori pumnal, dar fără nici o rană 
serioasă, într-un elan irezstibil, trecură ca un bolid 
zdrobind totul în calea lor. 

Erau oare salvaţi?... Nu încă... Dar după un astfel de efort 
aveau şi ei dreptul la o scurtă pauză. 

Salvarea se afla acolo, la stânga... O cameră mică de 
traversat. Apoi la dreapta, în cabinetul lui Jean de 
Burgundia. Cabinetul în care se află ieşirea secretă. Vor 
ajunge acolo chiar înainte ca ultima uşă pe care o 
încuiaseră în urma lor să fie dărâmată. 

Iată-i acum în camera cea mică. Cineva se află în faţa lor. 
Şi acest cineva e o femeie. 


V 


„Doamna de Giac!” strigă Passavant în mintea sa. 

Nu are timp să gândească mai mult că deja femeia se 
repede la ei, şi gâfâind, le spune într-o suflare: 

— Nefericiţilor, vă îndreptaţi direct spre moarte! 

— Lasă-ne să trecem, doamnă. Salvarea noastră se află 
acolo. 

— Vă spun că acolo se află moartea, repetă doamna de 
Giac cu o repeziciune care-i trădează tulburarea şi 
neliniştea. Sunt cincizeci de oameni care vă aşteaptă acolo. 
Cincizeci, comandaţi de seniorii de Giac şi de Chastellux. 
Veniţi...! 

Îi apucă mâna lui Passavant şi-l trage după ea. 

Ajung în faţa unei uşi. 

— Aşteptaţi aici, spune doamna de Giac cu aceeaşi grabă 
neliniştită. Vreau să curăţ drumul. Când mă veţi auzi 
strigând: „Hardy!” intraţi fără teamă şi duceţi-vă la cămin... 

Şi dispare imediat în viteză. 

Două secunde mai târziu intră în fugă în cabinet... 
cabinetul amantului său, unde acum se află soţul... 
trădându-i pe amândoi. 

— Alarmă, domnilor, strigă ea, încearcă să fugă pe acolo! 

De Giac şi de Chastellux se reped cu capul înainte urmaţi 
de oamenii lor. Cabinetul se goleşte într-o clipă. 

— Pe acolo! strigă în gura mare doamna de Giac, pe acolo! 
Pe ei!... Hardy!... Hardy! 

Şi pare că pune o infinită tandreţe în acest cuvânt: Hardy! 

În zăngănit de arme, cu strigăte puternice, urmăritorii o 
iau la fugă pe drumul fals indicat de doamna de Giac. 

Cei patru au ajuns deja în cabinet. Sunt acum în cămin şi 
Robin apasă butonul. Placa se răsuceşte descoperind 
coridorul strâmt şi scara în spirală. Robin trece primul, 
urmat de ceilalţi. 

Doamna de Giac, care între timp revenise, asistă la 
plecarea lor palidă şi agitată. Murmură plină de speranţă: 
„Dumnezeu să vă ajute!” 


Rămas ultimul, Passavant caută un cuvânt de mulţumire. 
Negăsindu-l se apleacă cu graţie asupra mâinii întinse şi i-o 
atinge cu buzele. 

Doamna de Giac tresare puternic şi e pe punctul de a 
leşina. Dar îşi revine imediat şi cu o voce neobişnuit de 
blândă îl roagă: 

— Plecaţi! 

Conduşi de Robin, care cunoştea drumul, Passavant şi 
tovarăşii săi ajung în acea grădină mică în care ducele o 
primise pe Flore în ziua în care fusese adusă de jupân 
Mercerot. Din câteva salturi au ajuns în faţa portiţei care dă 
în strada Pavee prin care jupân Mercerot o scosese atară pe 
Simonne. 

Era închisă cu cheia. Dar Robin prevăzuse şi asta. Cu 
picioroangele sale uriaşe îşi depăşise tovarăşii şi când 
aceştia au ajuns, au găsit poarta larg deschisă. 

Năvăliră în stradă... 

Şi căzură chiar în braţele lui Sacrament. 

Colosul reginei sosise la câteva minute după ce ei 
intraseră şi aşteptase răbdător. Numai că nu-i venise ideea 
că cei pe care avea misiunea de a-i prinde intraseră deja, şi 
supraveghea rarii trecători. Aşa încât nu observă că portiţa 
s-a deschis. 

Aşa încât numai când cei patru fură lângă el îi recunoscu. 
Uimit, rămase nemişcat o secundă, după care mugi: 

— Pe toţi dracii! 

Din întâmplare tocmai Brancaillon îi apăru în faţă. 

— la te uită! strigă şi acesta. De data asta ţi-am venit de 
hac! 

Şi-l trăsni cu ghioaga de fier. 

Din fericire pentru el, Sacrament ghici lovitura. Saltul 
făcut într-o parte în aceeaşi clipă îl salvă de la o moarte 
sigură. Dar n-o putu evita totuşi complet, şi căzu leşinat. 

Brancaillon crezu că l-a ucis şi triumfă: 

— 'Ţi-am spus-o de câteva ori, om rău ce eşti, că vei sfârşi 
de mâna mea! 


Dar triumful fu de scurtă durată. 

Văzându-şi şeful căzând, câţiva dintre oamenii săi ieşiră 
din ungherul în care se ascunseseră. În câteva clipe, cei 
patru erau înconjurați. 

— N-o să scăpăm cu viaţă de aici! gemu Robin. 

Cu o privire rapidă, Passavant evaluă noul inamic. Grupul 
care se interpusese între ei şi strada cea mai apropiată, 
strada Montorgueil, i se păru mai puţin compact. Năvăli 
spre ei, strigând: 

— Hardy!... Hardy! 

Ceilalţi trei îl urmară îndeaproape. Din nou ghioagele de 
fier îşi făcură datoria. Din nou urlete de moarte, gemete, 
horcăituri. Cei ce cădeau, nu se mai sculau. 

Passavant şi tovarăşii săi trecură. Într-o fugă îndrăcită o 
luară spre strada Tiquetonne, urmăriţi de haita asmuţită 
care urla: 

— Opriţi-i!... Opriţi-i...! 

Cei patru nu se opriră până în strada Montmartre. 

Acolo se despărţiră şi-şi aruncară ghioagele, care nu 
puteau decât să atragă atenţia asupra lor, după care se 
amestecară în mulţime. 

Fără a se grăbi, de teamă de a nu deveni suspecți, cu toţii 
se îndreptară spre Halle. În labirintul de străduţe înguste şi 
întortocheate îşi pierdură repede urma şi până şi cel mai 
încăpățânat copoi s-ar fi lăsat păgubaş. 

O oră mai târziu, cei patru se aflau în noua locuinţă din 
strada Calandre, locuinţă pe care avuseseră prevederea s-o 
închirieze încă de dimineaţă. 

Am spus că se aflau acolo cu toţii? Ei bine, am greşit. Unul 
lipsea, şi acesta era Talazar. 

XLIII. DOAMNA DE GIAC. 

Părăsindu-l pe Jean de Burgundia, jupân Mercerot se 
retrăsese în micul cabinet ce-i fusese pus la dispoziţie în 
palatul ducelui, cabinet în care-şi petrecea cea mai mare 
parte a timpului. 


Se aşezase la masă şi-şi pusese la îndemână mai multe 
dosare pe care-şi propusese să le studieze. Dar la atâta se 
mărginise efortul său, fiindcă nici măcar nu le deschisese. 
În acel moment părea bucuros, şi-şi spunea: „Voi da eu 
milionul de livre cerut de duce. Şi nu voi cere nici măcar o 
para dobândă. Nu, pe sfântul Bartolomeu, nici măcar o 
para!... Numai că, în loc să ridic impozite de un milion, voi 
ridica de un milion şi jumătate. Această jumătate de milion 
în plus va fi pentru a mă despăgubi de munca şi grijile 
mele... E un profit destul de frumuşel pe care-l voi realiza în 
mai puţin de o lună. Ducele nu va pierde nimic şi eu voi 
avea de câştigat. Jacques Bonhomme(9) pentru asta-i doar 
tăcut... şi va plăti.” 

Se ridică şi începu să umble cu paşi rari prin cabinet. Puțin 
câte puţin, satisfacția pe care o încerca la perspectiva 
acestui câştig uriaş, începu să se topească. Acum părea 
încruntat, preocupat, în timp ce gândea: „Dacă am înţeles 
bine cuvintele scăpate de duce, regina a răpit-o pe Flore! 
De ce? Ce vrea să facă cu ea?” 

„Îşi ridică fruntea şi în timp ce sprâncenele i se încruntau, 
ochii-i aruncau fulgere: „Ah! Nu cumva Isabeau este 
geloasă?... Şi pentru asta vrea să se debaraseze de Flore?... 
S-o asasineze, poate?... Da, Dar eu nu vreau să mi-o 
asasineze! Mai bine să-mi smulgă inima!” 

Reflectă câteva momente, după care, ridicând din umeri, 
îşi spuse: „Am început să bat câmpii... De ce ar întrebuința 
regina asemenea căi ocolite, atunci când poate acţiona la 
lumina zilei?... Nu, adevăratul pericol nu vine de acolo!... 
Vine din partea acelui Milon de Talazar, pe care nemernicul 
de Robin m-a asigurat că l-a ucis şi pe care, nu mai departe 
de ieri l-am văzut teafăr, alături de prietenul său, seniorul 
de Passavant. Acela-i adevăratul pericol, fiindcă... Flore îl 
iubeşte.” 

Scrâşni din dinţi pronunţând ultimele cuvinte. După care 
se miră singur: „Şi de ce ideea asta îmi este chiar atât de 


nesuferită?... De ce mă scoate din sărite?... Nu cumva sunt 
şi eu gelos?” 

Rămase pe gânduri, înspăimântat, după care se enervă: 
„Dar dacă sunt gelos, înseamnă că sunt...” 

Şi ideea care-i explodă în minte i se păru, fără îndoială, 
atât de extravagantă şi de nebunească încât nici nu 
îndrăzni s-o formuleze. Izbucni în râs: „Pe toţi dracii! Ce 
nebunie! Da, pe toţi dracii, am înnebunit! Sunt nebun de 
legat!” 

„„Păru că se mai calmează puţin. Dar nu putea sta locului. 
leşi din cabinet mormăind: „Ceea ce este sigur, este că 
acest 'Talazar trebuie să moară!... Cel puţin pentru liniştea 
mea. Oare ducele mă va putea scăpa de el?... Ei da! Acum 
câtva timp, Jean de Burgundia mi s-a părut destul de 
ghinionist în tot ce-a întreprins...!” 

O luase înspre partea palatului rezervată ceremoniilor 
oficiale. Zgomotul şi mulţimea îl deranjară. Atunci se 
îndreptă spre locul rezervat apartamentelor particulare ale 
ducelui. Din nefericire căzu tocmai în mijlocul gloatei 
dezlănţuite care-l vânau pe Passavant şi tovarăşii săi. 

Se afla acum într-un coridor strâmt, luminat slab de o 
ferestruică. Deodată auzi un zgomot de paşi repezi în 
spatele său. Şi avu intuiţia că cel ce se afla în urma sa nu 
era altul decât Passavant şi prietenii săi. 

Dintr-un salt se ascunse într-un colţ întunecat, bombănind: 
„ladul mi l-a trimis în cale...!” 

Avea asupra sa un pumnal cu lama scurtă şi lată, bine 
ascuţită. Culcat pe burtă pe dalele de piatră, cerceta cu 
privirile semiîntunericul culoarului. Văzând că nu s-a 
înşelat, rânji bucuros. 

În penumbră, târându-se ca o reptilă, se luă după fugari. 
Norocul îl favoriza: Talazar încheia coloana. 

Atunci când Talazar trecu prin dreptul său, jupân 
Mercerot se afla deja în picioare şi lovi cu putere. Atins în 
spate, tânărul căzu inert, cu faţa la pământ. 


Livid, jupân Mercerot simţi cum i se taie picioarele. Privi 
înspăimântat corpul întins nemişcat la picioarele sale, şi fu 
cuprins de o spaimă nebună, spaima ucigaşului rămas 
singur cu victima sa. 

Fugi ca un nebun uitând pumnalul de care tocmai se 
servise. Fugea la întâmplare, refăcând fără a-şi da seama 
drumul parcurs mai înainte. Nu se linişti decât atunci când 
se află la adăpostul cabinetului său. 

Slăbiciunea-i fu de altfel trecătoare fiindcă-şi reveni destul 
de repede şi se felicită: „lată ce înseamnă să acţionezi cu 
rapiditate. Cel mai bine este să-ţi rezolvi singur afacerile. 
Asta am spus-o mereu.” 

Dar după ce se felicită, se nelinişti: „De trei ori nerod ce 
sunt, înainte de a fugi, ar fi trebuit să mă asigur că-i mort 
de-a binelea!... Ce dracu' m-a apucat s-o iau aşa, la fugă?... 
Ferească Dumnezeu, nu mă mai recunosc.” Dar până la 
urmă se linişti: „Ei aş! Lovitura a fost destul de bună! 
Probabil că acum e deja mort. Dacă nu, ducele nu va avea 
decât să-l culeagă de acolo şi atunci. Ei bine, m-am liniştit. 
De acum pot spune cu adevărat că seniorul Talazar e mort!” 

„„.„Şi ieşi din nou. 

Dar jupân Mercerot se înşela: Talazar nu era mort şi Jean 
de Burgundia nu mai avea de unde să-l ia. 

După ce se asigurase că soţul ei o luase într-adevăr pe 
pista falsă pe care i-o indicase, doamna de Giac reveni încă 
o dată în cabinetul ducelui. Ţinea să se asigure că cei 
pentru care-şi riscase viaţa ieşiseră teferi din bârlogul 
fiarei. 

O luă cu hotărâre pe drumul secret. De la distanţă, în 
penumbră, zări un corp întins pe dale. Simţi cum i se opresc 
bătăile inimii, şi trebui să se oprească, pe jumătate 
sufocată, gemând şi suspinând: 

— Mi l-au ucis...! 

Până la urmă reuşi să-şi stăpânească momentul de 
slăbiciune şi se târi cu greu spre corpul întins pe dale. 
Atunci îl recunoscu pe 'Talazar. 


Se aplecă asupra tânărului şi-l cercetă cu atenţie. 

— Trăieşte! exclamă ea, ridicându-se. 

Reflectă câteva secunde, după care luă o hotărâre rapidă. 

„Fie ce-o fi, gândi doamna de Giac, nu-l pot lăsa pe acest 
tânăr să moară fără a încerca să-l salvez!... De altfel, este 
prietenul lui...!” 

O oră mai târziu, Milon de Talazar se afla într-o cameră 
mobilată cu un lux nemaivăzut, întins pe un pat moale. 

Se afla în camera doamnei de Giac care, singură, reuşise 
să-şi adune forţele şi să-l transporte pe rănit până acolo. Cu 
mâini experte îi spălase şi-i dezinfectase rana şi acum aplica 
un pansament care-l linişti imediat pe logodnicul Florei de 
Sombernon. 

Era camera în care doamna de Giac îl primea pe amantul 
său, ducele Jean de Burgundia, şi o alesese tocmai din 
această cauză. 

După ce se întrebă mult timp ce avea de făcut, doamna de 
Giac se ridică din fotoliu şi se aplecă din nou spre rănit. 

Cu ochii încă tulburi, Talazar o recunoscu. După ce-i 
condusese şi-i salvase, acum se mira că o vede aplecată 
asupra sa ca un înger salvator. Dar nu era mai puţin liniştit. 
Şi asta numai fiindcă-şi putea da seama la ce se expune 
salvându-l. Îi adresă un surâs de recunoştinţă şi încercă să 
se ridice. 

Femeia înţelese ce-i trece prin minte şi din instinct găsi 
cuvintele care erau în stare să-l liniştească: 

— Nu vă fie teamă pentru mine, spuse ea, surâzându-i, 
nimeni nu vă va descoperi aici, deci nu risc nimic. Rana nu 
este mortală... Acuma trebuie să ies... pentru dumneata. 
Stai cuminte, stai liniştit până când mă întorc... revin cam 
peste două ore. 

După ce-i schimbă pansamentul, ieşi în grabă. 

Curând ajunse în dreptul locuinţei meşterului Gervais la a 
cărui uşă bătu. La început, bătrânul refuză s-o primească. 
Dar ea spuse că vine din partea reginei. Neliniştit, acesta se 
hotări s-o primească. 


O recunoscu imediat, dar nu lăsă să se vadă nimic. 

Femeia îi debită o poveste pe care o ţesuse pe drum şi 
sfârşi prin a-i cere o licoare destul de puternică pentru a 
reda pentru o oră sau două puteri depline unui rănit. 

— Doamnă, spuse cu răceală meşterul Gervais, fiindcă 
Maiestatea Sa regina v-a vorbit despre mine şi v-a dat 
adresa mea cred că v-a spus, de asemenea, că nu mă mai 
ocup de aşa ceva. Mie imposibil să vă dau ceea ce-mi cereţi 
fiindcă nu mai am nici un medicament aici. Credeţi-mă, 
regret enorm, dar asta-i realitatea. 

În faţa acestei neînduplecări, ochii doamnei de Giac se 
umplură de lacrimi şi murmură tristă: 

— Ce durere pentru Passavant când va afla...! 

— Şi de ce seniorul de Passavant ar putea fi interesat de 
rănitul vostru? 

— E unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, mărturisi 
doamna de Giac, căreia nu-i scăpase emoția bătrânului şi 
acum credea că va reuşi să-l convingă. 

— Şi cum se numeşte acest prieten? întrebă meşterul 
Gervais fixând-o cu ochi strălucitori. 

— Milon de Talazar! spuse ea fără să se codească. 

— Ah! De ce n-aţi spus-o de la început. Dacă vreţi cu 
adevărat să-l salvez pe prietenul lui Passavant, trebuie să- 
mi spuneţi tot adevărul, doamnă... Fiindcă nu cred nici un 
cuvânt din istoria pe care mi-aţi spus-o. 

În timp ce aceasta vorbea, meşterul Gervais, atent, îşi 
spunea: „Doamna de Giac e serios îndrăgostită de seniorul 
de Passavant dacă e în stare să-şi trădeze atât soţul cât şi 
amantul. Hai, fie, pe amant îl trădează de multă vreme. Dar 
soţul... Asta-i o noutate, şi-i poate fi mortală, fiindcă seniorul 
de Giac nu-i un om care să se lase tras pe sfoară şi nici nu 
se lasă orbit decât în faţa capetelor încoronate... Nu 
contează, bine că ştiu pe ce contez.” 

Când doamna de Giac sfârşi de povestit, meşterul Gervais 
scoase din dulăpior două flacoane mici şi o oală destul de 
mare. 


— Trebuie să văd rănitul, spuse el. Puteţi să mă introduceţi 
în palatul de Burgundia?... Să mă introduceţi şi să mă 
scoateţi? şi asta fără ca nimeni să mă vadă şi să mă 
recunoască? 

Doamna de Giac se gândi o secundă: 

— Veniţi, spuse ea cu hotărâre. 

Şi meşterul Gervais o urmă. 

În mai puţin de o oră se aflau la căpătâiul lui Talazar. 
Dintr-o singură privire, meşterul Gervais îşi dădu seama de 
situaţie. 

— Aţi avut noroc, spuse el cu un surâs de satisfacţie. 
Câţiva milimetri mai la dreapta, şi aţi fi fost mort. În 
cincisprezece zile nici nu veţi mai şti că aţi fost rănit. 

Refăcu pansamentul doamnei de Giac adăugând şi câteva 
picături din cel mai mic din cele două flacoane. După ce-i 
dădu să bea o linguriţă din cel de-al doilea flacon, 
recomandă: 

— Din două în două ore câte o linguriţă. De asemenea, şi 
pansamentul trebuie schimbat din două în două ore. Mâine 
dimineaţă, rănitul va putea fi capabil de efortul pe care i-l 
cereţi. 

Meşterul Gervais şi doamna de Giac mai discutară câteva 
clipe în şoaptă. După care bătrânul savant se retrase, 
condus de amanta ducelui de Burgundia. 

A doua zi dimineaţa, doamna de Giac ieşi din palat pe la 
ora zece. Trecu fără să se ferească prin toate sălile, 
coridoarele şi anticamerele întâlnite în cale, care la această 
oră erau pline du curteni, gărzi şi ofiţeri. Şi nimeni nu dădu 
atenţie tinerei servitoare care mergea în urma sa, 
plecându-şi fruntea cu timiditate. 

În curte, urmată de servitoare, doamna de Giac urcă în 
litiera care le aştepta. Litiera ieşi din palat şi după ce merse 
câtva timp, se opri un moment în strada Comte-d'Artois. În 
învălmăşeala străzii, nimeni nu observă cum timida 
servitoare a doamnei de Giac coboară din litiera acesteia 
pentru a se urca în altă litieră. 


Şi litiera doamnei de Giac îşi urmă drumul spre strada 
Saint-Antoine. 

Cealaltă litieră traversă podul şi se opri în faţa casei 
meşterului Gervais. 

Bătrânul savant ieşi imediat şi ajută să coboare din litieră 
un tânăr cavaler palid ca un mort şi care abia mergea. 
După cum aţi înţeles, nu era altul decât Milon de Talazar, 
care jucase rolul servitoarei. 

Zece minute după plecarea din palat a doamnei de Giac, 
soţul său intră în camera cu pricina, în care niciodată până 
atunci nu mai intrase. Părea neliniştit, agitat. 

Cercetă camera cu cea mai mare atenţie. I se păru în 
perfectă ordine şi ce era şi mai convingător, părea că 
nimeni nu intrase acolo de multă vreme. 

Şi totuşi seniorul de Giac nu pleca, încăpăţânându-se să 
scotocească la nesfârşit. Negăsind ceea ce căuta, bătu 
furios din picior: Nimic! Şi totuşi cred că nu m-am înşelat! 
Trebuie să fie ceva, pentru Dumnezeu!” 

.„.Cu toate acestea, nu părăsea camera. Înţepenit în 
mijlocul ei, adulmecă în aer. 

„Ce dracu' e cu mirosul ăsta?” îşi spuse el. 

Ochii-i fixară patul şi izbucni într-un râs înfricoşător: „Pe 
Dumnezeu! Asta miroase a trădare...!” 

Şi de această dată se hotări să iasă, scrâşnind: „Cu atât 
mai rău pentru ea...!” 

Cinci minute mai târziu, surâzător, amabil, făcea curte 
unei blonde, contesa de Tonnere. Frumoasa blondă, 
descoperind un şir de dinţi ca nişte mărgăritare, îi replică: 

— Vă pierdeţi timpul, seniore de Giac. Unei văduve ca 
mine nu trebuie să-i vorbiţi decât de căsătorie. 

Şi de Giac cu un surâs şi o intonaţie echivocă: 

— Asta nu ţine, contesă... Nu am nici o plăcere pentru 
văduvie. 

— Slavă Domnului!... Ar trebui să aşteptaţi prea mult. 
Doamna de Giac e sănătoasă, Dumnezeu s-o ţină. 


— Greşeală, contesă. Nu trebuie să te iei după aparenţe. 
Adevărul este că doamna de Giac este atinsă de o boală 
care nu iartă. Cred că nu mai are mult de trăit. 

Şi blonda văduvă, privindu-l drept în ochi, îi spuse 
suspinând: 

— Asta-i cu totul altceva... Ei bine!... Vom relua discuţia... 
mai târziu. 

— Cât de curând, promise de Giac cu o voce sinistră şi 
tăioasă ca o condamnare. 

XLIV. TATĂL JEFUITORILOR. 

Deci, Milon de Talazar se afla în strada Gaillart, la 
meşterul Gervais care se instalase la căpătâiul său şi 
nemaipărăsindu-l nici un moment, deoarece starea i se 
agravase brusc. Bătrânul savant nu era prea neliniştit de 
această agravare deoarece se aşteptase ca ea să apară în 
urma efortului pe care tânărul trebuise să-l facă. 

Intenţia lui era să-l anunţe pe Passavant, dar cum starea 
bolnavului nu-i permitea să-l părăsească nici un minut 
renunţase, spunându-şi: „Mai înainte de toate trebuie să-l 
scap de pericol. Nu face nimic dacă se mai întârzie puţin.” 

Dar meşterul Gervais se înşela. Această întârziere avea o 
importanţă mult mai mare decât bănuia el, deoarece în 
acest timp Passavant îşi căuta tânărul prieten pentru care 
simţea o dragoste frăţească. Şi era normal să-l caute în 
împrejurimile palatului de Burgundia. Ba mai mult, deja 
începuse să se gândească la o nouă intrare în palat unde 
bănuia că Talazar rămăsese, împiedicat fiind să iasă. 

Cititorul nu s-ar mira prea mult dacă i-am spune că în 
timpul cercetărilor pe care Passavant le făcea în plină zi, 
acesta nu-şi lua altă măsură de precauţie decât aceea de a 
se înfăşură în manta. Dar cum zilele erau foarte călduroase, 
i se întâmpla deseori să o scoată şi s-o pună sub braţ. Aşa că 
degeaba o mai căra cu el. 

Ori, trebuie să spunem că incredibilul ghinion al lui Jean 
de Burgundia a cărui veste se dusese în tot Parisul, făcea un 
zgomot teribil şi produsese o vie emoție în rândul 


orăşenilor. Numele lui Passavant, Talazar, Robin şi 
Brancaillon erau acum pe toate buzele. Şi erau însoţite de 
blesteme şi de insulte furioase. Toate acestea arătau cât de 
duşmăniţi erau de popor. 

În această duşmănie se afla intervenţia reginei. 

Prin grija sa, povestea evenimentelor de la turnul de 
Ganne circulase din gură în gură în tot Parisul. Numai că 
aceste evenimente erau povestite aşa cum îi convenise ei. 

Aşa încât binefăcătoarea pace atât de dorită de întreg 
poporul copleşit de necazuri, era mult amânată datorită 
acestor trădători. 

Şi iată cum reuşise Isabeau să pună pe urma celor patru 
îndrăzneţi care-i stăteau în cale, întreg poporul Parisului. 

Se poate înţelege astfel la ce pericol înfricoşător se 
expunea Passavant arătându-şi faţa descoperită în mijlocul 
mulţimii în care fiecare individ era un duşman necunoscut. 

Sigur că dacă meşterul Gervais ar fi cunoscut toate aceste 
lucruri, ar fi părăsit totul pentru a-l avertiza pe Passavant. 
Dar meşterul Gervais de două zile nici nu ieşise din casă, 
nepărăsind patul în care zăcea de Talazar. 

Aşa se scurseră câteva zile. 

Într-o dimineaţă pe când trecea prin faţa abatorului aflat 
la intrarea străzii Saint-Denis, aproape de Grand Châtelet, 
fu oprit de o mulţime de oameni adunată acolo. Precedat de 
un herald cu trompeta sprijinită pe şold, încadrat de patru 
sergenţi, crainicul oraşului, pe cal, având în mâini un 
pergament desfăşurat, citea cu o voce monotonă, fiind 
ascultat într-o tăcere religioasă. 

Şi iată ce spunea crainicul în acel moment.:...„ Tuturor 
celor prezenţi aici, somându-i să repete şi celorlalţi ca toată 
lumea să afle, le aducem la cunoştinţă: 

În primul rând, că nobilul Hardy, cavaler de Passavant; 
nobilul Milon, baron de Talazar; Robin, poreclit şi 
Şmecherul şi Brancaillon, scutieri ai mai sus-numiţilor, sunt 
declaraţi aţâţători la dezordine, trădători şi rebeli; 


În al doilea rând, se cere şi se ordonă fiecărui supus 
credincios al regelui să-i prindă morţi sau vii; 

În al treilea rând, este interzis, sub pedeapsa cu moartea, 
de a li se oferi adăpost, hrană sau îngrijire; 

În al patrulea rând, cel care află locul în care se ascund, e 
obligat să-i denunțe, altfel va fi tras pe roată în piaţa 
publică. 

Facem cunoscut că s-a promis suma de: 

Cinci mii de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort 
pe seniorul de Passavant; 

O mie de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau mort pe 
seniorul de Talazar. 

Cinci sute de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau 
mort pe sus-numitul Robin, poreclit şi $Şmecherul. 

Cinci sute de scuzi de aur celui care-l va preda viu sau 
mort pe Brancaillon. 

Puţin palid, cu mustaţa zbârlită, privind fix, Passavant 
ascultase până la capăt. 

— Drace! făcu el cu un aer încântat, cinci mii de scuzi de 
aur!... E o sumă uriaşă şi mi-ar conveni de minune s-o văd 
în buzunarul meu!... Dacă l-aş cunoaşte pe acest 
Passavant... 

Omul căruia i se adresase putea să aibă în jur de patruzeci 
de ani. Era îmbrăcat ca un târgoveţ oarecare şi avea o faţă 
slabă, osoasă, acoperită cu o barbă încâlcită. Ochii-i luceau 
şi atunci când deschidea gura, lăsa să se vadă nişte dinţi 
ascuţiţi, ca de lup. Pe faţă i se citea o hotărâre sălbatică din 
care nu lipsea o oarecare măreție. 

— Mi se pare, spuse acesta cu o voce aspră, dar în şoaptă, 
mi se pare că totuşi îl cunoaşteţi destul de bine. 

Passavant tresări şi mâna i se îndreptă binişor spre 
mânerul pumnalului. În acelaşi timp privea cu insistenţă 
figura pe care până atunci abia i-o observase. Nu-şi termină 
gestul când un surâs, puţin emoţionat, îi apăru pe buze. 

Omul continuă, aţintindu-l cu privirea. 


— Eu îl cunosc foarte bine. Şi nu l-aş preda nici pentru o 
sumă de o mie de ori mai mare. Nu vă spun de ce... fiindcă 
după surâsul vostru văd că m-aţi recunoscut. 

Şi tot în şoaptă: 

— Urmaţi-mă, seniore de Passavant, trebuie să vă vorbesc. 

Şi fără să verifice dacă este urmat sau nu, fără să se 
grăbească, fluierând o melodie ciudată, se îndreptă spre 
strada Serpente, cea mai apropiată stradă. 

Passavant îl urma la câţiva paşi, cu o figură indiferentă. 

Şi, lucru ciudat, în spatele lor, din grupul celor ce 
ascultaseră pe crainic se desprinseră mai mulţi oameni care 
lăsau de înţeles că nu se cunosc între ei, discutând despre 
anunţul pe care tocmai îl auziseră. Aceste grupuri, ca din 
întâmplare, o luară tocmai pe strada Serpente. Unele dintre 
grupuri îi depăşiră şi merseră până în colţul străzii Vieille- 
Harangerie care întretăia strada Serpente. 

Aşa încât atunci când individul, pe care Passavant îl urma, 
se opri în mijlocul răspântiei, se văzură înconjurați de acele 
grupuri care rămăseseră pe loc. Erau cam douăzeci de 
vlăjgani care, în ciuda aerului lor paşnic, păreau destul de 
hotărâți la orice. 

Passavant remarcase manevra. Nu păru absolut deloc 
neliniştit şi fără ca nimeni să-şi dea seama dacă glumeşte 
ori vorbeşte serios, îl felicită: 

— Complimentele mele, jupân Polifer. Domnii Jefuitori, 
după cum văd (şi-i arătă din priviri grupurile răspândite în 
jur), ştiu să vă păzească mai ceva ca pe un rege. 

— Şi nu-i normal, spuse acesta, nu le sunt eu tatăl? 

Cum nu voia să lungească prea mult discuţia, o tăie scurt 
şi cu o bruscheţe afectată, începu: 

— Seniore de Passavant, pe capul vostru s-a pus un 
premiu... ca şi pe al meu, de altfel... numai că-i ceva mai 
mare, mult mai mare, şi este drept, fiindcă valoraţi mai mult 
ca mine. Acum fiţi sigur că întreg Parisul, atras de suma 
aceasta uriaşă, va porni la vânătoare... şi voi veţi fi vânatul 
urmărit. V-aţi gândit să vă găsiţi un loc unde v-aţi putea 


adăposti în linişte oasele obosite după lungi ore de urmărire 
înverşunată, timp în care aţi reuşit să vă descoperiţi 
urmăritorii? 

Passavant îl urmărise cu atenţie încordată: 

— Ei! făcu el, surâzând uşor, adăpostul l-am găsit eu, dar 
nu-mi dau seama cât de sigur este. 

— Foarte bine! făcu Polifer cu aceeaşi bruscheţe, vă ofer 
eu acest adăpost sigur. 

Şi cum Passavant încerca să schiţeze un gest, Tatăl 
Jefuitorilor se grăbi să continue: 

— Liniştiţi-vă. Mi-aţi spus odinioară că deviza voastră este: 
„Nimic pentru nimic.” E mult de atunci, şi după cum vedeţi, 
n-am uitat... 

— Şi unde se află adăpostul? întrebă cu blândeţe 
Passavanit. 

— În strada Saint-Martin, la palatul Passavant pe care mi l- 
aţi vândut la 25 noiembrie 1407 şi pe care vi-l închiriez în 
întregime. 

— Aşa este, ţin minte că v-am vândut atunci palatul meu. 
De altfel l-aţi plătit cu sângele vostru şi al tovarăşilor voştri. 
Şi acest sânge l-aţi vărsat cu nepăsare pentru a mă lăsa pe 
mine să trec peste corpul burgunzilor care încercau să mă 
împiedice să ajung la palatul Saint-Pol, unde eram aşteptat. 

Şi ridicându-şi capul, rosti cu voce blândă: 

— Accept. 

Un fulger de bucurie ilumină preţ de o secundă figura 
întunecată a Tatălui Jefuitorilor. Se scotoci în buzunar şi 
scoase o cheie pe care i-o întinse cavalerului. 

— Când veţi socoti de cuviinţă, vă puteţi duce la palatul 
vostru pe care-l veţi găsi pregătit să vă primească. Nu 
trebuie să vă temeţi de nici o trădare. Înainte de a pleca, 
lăsaţi pe o masă suma pe care o veţi socoti de cuviinţă, aşa 
încât vom fi mulţumiţi cu toţii. Adio, seniore de Passavant. 

— Un moment, făcu Passavant, cu un aer grav. V-am spus 
odinioară - şi cred că vă amintiţi, voi, care aveţi o memorie 
atât de bună - v-am spus că drumurile noastre sunt diferite. 


Astăzi, acum, vă spun: lată mâna mea, Polifer, e mâna unui 
cavaler cinstit, şi nu o întind oricui. 

Polifer avu o ezitare uşoară. Oricât de stăpân pe sine ar fi 
părut, acest gest simplu îl ului şi nici nu încercă să-şi 
ascundă emoția. În cele din urmă se hotări şi prinse în 
mâna sa butucănoasă mâna fină a cavalerului şi, în timp ce 
i-o strângea cu forţă, îi spuse: 

— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, aţi şti că nu sunt nedemn 
de marea onoare pe care mi-o faceţi. 

— Vă cunosc chiar mai bine decât credeţi, surâse 
Passavanit. 

Îşi strecură nepăsător cheia în buzunar, făcu stânga- 
mprejur şi o luă înspre strada Male-Parole. 

Polifer rămase nemişcat pe loc, privind în urma cavalerului 
care se îndepărta nepăsător. Nu făcu nici o mişcare şi nici 
nu privi în jurul său. Numai că începu să fluiere o altă 
melodie decât aceea pe care o fluierase atunci când îl 
rugase pe Passavant să-l urmeze. 

Se pare că această melodie era un semnal pe care cei 
cărora le era adresat îl înţeleseseră perfect, deoarece trei 
dintre jefuitori se desprinseră din numeroasele grupuri şi o 
luară pe urma cavalerului, nepierzându-l o clipă din ochi. 

Ceilalţi, care - după cum spusese Passavant - îşi păzeau 
atât de bine şeful, se răspândiră unul după altul fără a mai 
le păsa de nimic. 

Polifer rămase singur în mijlocul răspântiei. Îşi reveni cu 
greu din visele ce-l cuprinseseră şi-şi ridică mâna dreaptă - 
mână pe care i-o prinsese Passavant - privind-o câteva clipe 
cu o expresie ciudată. Apoi, ridicând din umeri, plecă şi el, 
la rândul său, cu paşi repezi. 

Intră într-o cârciumă din strada Troussevache, alegându-şi 
ungherul cel mai întunecat, unde rămase întreaga zi. 
Nimeni nu veni să-i tulbure gândurile, şi asta numai din 
cauză că stăpânul localului, având aerul că puţin îi pasă de 
el, veghea totuşi asupra lui cu cea mai mare atenţie şi reuşi 


să aranjeze lucrurile în aşa fel încât nimeni nu se apropie 
prea mult de masa sa. 

Pe la orele patru după amiază, unul din cei trei Jefuitori 
care o luaseră pe urmele lui Passavant, intră în cârciumă şi 
se aşeză în faţa şefului său. 

Şi în timp ce, aplecat peste masă, îi vorbea în şoaptă, 
figura întunecată a lui Polifer se lumină de un zâmbet 
satisfăcut. 


SFÂRŞIT 


11) Isabeau de Baviere, regină a Franţei (1371-1435). 
Fiică a lui d'Etienne II, duce de Baviere. Căsătorită cu Carol 
VI, a fost de mai multe ori regentă. A trecut de la Armagnac 
la burgunzi şi a predat Franţa, englezilor, prin tratatul de la 
Troyes, în 1420. 

12) Jean sans Peur - Jean lără de Teamă, duce de 
Burgundia, fiul lui Philippe Viteazul şi nepotul regelui Jean 
cel Bun, născut la Dijon în 1371. Energic şi violent, încă de 
când a devenit duce (1404) a intrat în conflict cu Ludovic, 
duce de Orleans, pe care 1-a asasinat în 1407. Căpetenie a 
partidei Burgunzilor, a cucerit Parisul după lupta de la 
Azincourt datorită trădării lui Perrinet Leclerc. După câtva 
timp de la aceasta, au fost făcute câteva tentative de 
împăcare cu delfinul (viitorul Carol VII). La rândul său, Jean 
de Burgundia a fost asasinat pe podul Montereau de 
oamenii delfinului, în 1419. (N. 1) 

13) Omul oraşului - Călăul Parisului. (n.t.) 

14) Cite - leagănul Parisuluţ - insulă pe Sena. Aici se află 
catedrala Notre-Dame de Paris, Palatul Justiţiei, Prefectura 
Poliţiei. În această insulă s-a pus temeliile Parisului, Luteţia, 
cum se chema în vremea lui Cesar, era locuită de Parisii, cei 
care mai târziu au dat numele capitalei Franţei. (N. 1.) 


15) Aproape 5 milioane de franci din anul 18. (N. A.) 

16) Hardy - se pronunţă ca Hardi - îndrăzneţ, temerar (N. 
T.)! 

17) Un deget - veche măsură de lungime, egală cu 27 
mm.(N. 1.) 

18) Azincourt (Agincourt) - comună aproape de Marea 
Mânecii. Aici, la 24 oct. 1415, armata franceză a fost învinsă 
de armata engleză. (N. 1.). 

19) Jacques Bonhomme - nume generic dat oamenilor din 
popor în Franţa (N. 1.)