Paul Feval — D'Artagnan Contra Cyrano

PAUL FEVAL - fiul 
D'ARTAGNAN CONTRA CYRANO 


PREFAŢĂ 
O NEGLIJENŢĂ A LUI ALEXANDRE DUMAS 


Cine nu-şi aminteşte de prefața din „Cei trei muşchetari ? 

In această prefaţă, marele Dumas povesteşte că după ce a 
citit „Memoriile domnului d'Artagnan”, frapat de consonanta 
„mitologică a numelor Athos, Aramis şi Porthos, a avut 
curiozitatea să aducă lumină în privinţa identităţii acestor 
personaje, evident deghizate. Cercetările sale ar fi rămas 
zadarnice, dacă eruditul Paulin Pâris nu i-ar fi semnalat 
existenţa unui manuscris in-folio, catalogat — după cum spunea 
el — la nr. 4772 sau 4773 şi avînd ca titlu : „Memoriile domnului 
conte de La Fere referitoare la cîteva dintre evenimentele care 
s-au petrecut în Franţa spre sfîrşitul domniei lui Ludovic al XIII- 
lea şi începutul domniei lui Ludovic al XVI-lea .- Romancierul se 
oferă să aducă la cunoştinţa cititorilor săi prima parte a acestui 
preţios manuscris, angajindu-se, dacă ea va obţine succes, să o 
publice şi pe a doua. 

Dumas se lăuda că ar fi „violat uneori Istoria dar nu i-ar fi 
făcut niciodată vreun copil . Această modestă tăgăduire paternă 
a fost întimpinată cu scepticism. Mai mult, e de semnalat o 
„amnezie de necrezut, care ne-a obsedat multă vreme. Aici am 
apelat la toţi apropiații prolificului romancier, care au încercat şi 
ei o surpriză asemănătoare ; de ce a pus romncierul un interval 
de douăzeci de ani între „Cei trei muşchetari şi continuarea 
isprăvilor acestora ? De ce prefața este mută în privinţa acestui 
punct delicat ? Trebuie oare să admitem că eroii de talia celor 
descrişi de Dumas ar fi putut dormi din 1628 pînă în 1648, căn- 
ar fi făcut nici o ispravă demnă de a fi notată în această 
perioadă a vieţii lor, atita vreme cit se aflau în plină tinereţe ? 
Sau, oare, că Athos ar fi avut iarăşi o „amnezie" în privinţa celor 
douăzeci de ani din viaţa nedespărţiţilor săi prieteni ? De 
altminteri, nici nu merită să reținem această ultimă ipoteză, 
pentru că manuscrisul se referea la „sfîrşitul domniei lui Ludovic 


al XIII-lea” — mort în 1643, deci cam la 16 ani de la sfîrşitul 
primei părţi a povestirii lui Dumas. 

Nu ! Epoca tulbure care a văzut sfirşitul Marelui Cardinal, ca 
şi începutul obscur al norocului lui Giulio Mazarini, moartea lui 
Ludovic cel Drept şi noile amoruri ale reginei sale, această 
epocă, bogată în incindente romantice, nu a fost aleasă de către 
bravii şi vitejii noştrii cavaleri pentru a-şi agăța în cui 
nepotolitele lor spade ! 

Această tăcere enigmatică fără îndoială ascundea un mister, 
uitat sau necunoscut de către ilustrul nostru înaintaş, poate un 
roman întreg, căruia „Memoriile domnului conte de La Fere”, 
aveau să-i furnizeze surse de inspiraţie. Obsedat de acest vis al 
unei epoci îngropate, aidoma unui diamant, în liniştea 
manuscriselor prăfuite ale Bibliotecii Naţionale, am smuls-o într- 
o bună zi din somnul lor memorabilele in-folio. 

— Numerele 4.772 şi 4.773 ? se sperie bătrînul bibliotecar. 
Ah ! dar este pentru prima oară... de la furtul... 

— Care furt ? 

Bătrînelul făcu pe surdul. 

O clipă mai tîrziu, am putut constata că primul manuscris se 
oprea în anul 1628 ! — ca şi „Cei trei muşchetari” — şi că al 
doilea începea în 1648... După douăzeci de ani! 

— Ah! făcu custodele, martor al vizibilei noastre deziluzii .În 
aprilie 1848, mi s-a spus că domnul Dumas care, în timpul 
tulburărilor din februarie a fost închis la Hotel des Haricots cu 
numeroşi confraţi, a revenit aici pentru a consulta manuscrisul 
intermediar, cel de-al treilea in-folio... 

— A existat şi un al treilea volum in-folio ? 

— Bineînţeles, nr. 4.772 bis, cu o scriere diferită de celorlalte 
două de aici... Însă, domnul Dumas a făcut 
rău neglijindu-l la primele sale vizite, nu avea să-l mai 
regăsească. Volumul cu „bis şi-a luat zborul odată cu soldaţii 
care au staționat în această sală, la 24 februarie. 

* 


Vara următoare, în cursul unei excursii în regiunea Vendee, 
ne-am oprit în tîrguşorul la Caillère, în casa ospitalieră a 
castelului. 

— De ce nu v-aţi petrece vacanţa la noi ? ne-a întrebat 
acesta. 

— Există vreo căsuţă de închiriat ? 


Tocmai atunci îşi făcu apariţia un proprietar voluminos, 
grăbindu-se să strîngă mîna castelanului. 

— La naiba ! făcu acesta, aveţi noroc. Inchiriaţi paradisul lui 
Grimaud. 

Grimaud ! Ah! ce amintire ne-a trezit acest nume pronunţat 
pe neaşteptate. Pentru că ne hotărisem deja să renunţăm la 
orice căutare asupra muşchetarilor priveam ca o şansă 
nesperată această reînviere a speranţelor noastre. Însă există o 
providenţă pentru cei care o caută ! Bucurindu-se de 
încurcătura noastră, a cărei cauză părea să o ghicească, 
castelanul adăugă încetişor : 

— Dumneavoastră, domnule, care scrieţi cărţi, nu se poate 
să nu fi citit şi „Muşchetarii lui Dumas !... Da, nu-i aşa ? Ei bine! 
Grimaud este chiar urmaşul tăcutului valet al lui Athos... Are şi 
nişte vechi hiîrţoage. Pe timp ploios, poate că acestea v-ar 
distra. 

Întors către grăsan, am îndrăznit atunci această întrebare : 

— Nu aveţi cumva şi volumul nr. 4.772 bis ? 

Atunci Grimaud îşi dădu drumul izbucnind : 

— Da, sigur ! E la mine ! Scris chiar de mîna străbunului 
meu... Reluat apoi de tatăl meu în '48... 

—  Reluat ? De ce reluat ?... Şi cum ? 

— A, e o întreagă, poveste !... Înainte de a muri, se pare că 
domnul conte 1-a chemat pe străbunul meu şi i-a spus 
„Grimaud ai scris tot ce ţi-am dictat... Trebuie să distrugi 
manuscrisul care luminează misterul grădinilor din Amiens... 
Regina nu trebuie atinsă !” 

— Şi dumneavoastră aveţi acest manuscris ? 

— Fără îndoială. E ceva nemaipomenit. 

Chiar în aceeaşi seară, eram deja instalaţi în „paradisul” lui 
Grimaud, strănepotul, şi luam cunoştinţă, lucru 

nesperat, de scrisul citeţ al lui Grimaud cel tăcut, care obosise 
să tacă scriind. 

Era rezumatul unei povestiri spuse stăpînului său de cel mai 
tînăr dintre muşchetari : „O aventură secretă şi despre nişte 
legături delicate dintre domnii d'Artagnan şi Cyrano-Bergerac”. 

Mai puţin fericiţi decit Dumas, nu putem spune că am 
transcris întocmai povestirea aflată de la Grimaud. Este mare 
diferenţă între  elocventele memorii ale gentilomului şi 
rezumatul lacheului său. Totuşi vom revedea doi eroi iluştri 


recreaţi prin pana inimitabilă a doi maeştri : bearnezul 
d'Artagnan şi gasconul Cyrano. 
l. UN NAS DE... GENTILOM 


Într-o dimineață de aprilie a anului 1641 — pe cînd regele 
Ludovic al XIll-lea purta doar coroana de crini, iar Armand 
Duplessis, cardinal duce de Richelieu, ţinea sceptrul — ostaşii de 
gardă de la Căpitănia Luvrului văzură coborînd dinspre Cheiul 
Şcolii un tînăr în ţinută militară, care se apropia de ei cu pas 
sprinten şi vioi. 

Noul sosit purta o tunică cu guler de piele şi un centiron, 
avea cizme mari ce treceau de genunchi şi pălărie înaltă cu 
borul ridicat, în care era înfiptă o singură pană ; era în ţinuta de 
campanie a soldaţilor din armata Flan- drei. O sabie lungă şi 
ascuţită, cu miînerul rotunjit, suspendată la centiron, completa 
această înzorzonare marţială. 

Ajuns lîngă soldaţii de gardă, duse mîna la pălărie, în semn 
de salut, şi se adresă cavalereşte : 

— Salut, camarade ! Puteţi să-mi spuneţi dacă domnul de 
Guitaut este la palat ? 

Cel căruia îi era adresată în mod deosebit această întrebare 
era un străjer mîndru, în costum de paradă : îmbrăcat cu o 
manta brodată şi cu o pălărie mare cu panaş. 

Fără a-i răspunde, el îl măsură cu dispreţ pe acest purtător 
de sabie, care îndrăznea să se înfăţişeze regelui ca în tabără — 
încălţat cu cizme şi pinteni — şi care se amăgea cu speranţa 
înşelătoare că va fi admis în această ţinută în preajma domnului 
căpitan al Gărzilor Reginei. 

Răbdarea nu părea c-ar fi însă virtutea de căpătii a tî- nărului 
militar. Văzîndu-se ţinta unui asemenea examen lipsit de 
bunăvoință, el încruntă uşor sprincenele şi îşi muşcă buzele şi 
pe un ton repezit, reluă : 

— Hei, domnule, vă întreb dacă îl pot vedea pe domnul de 
Guitaut ? 

—  Adresaţi-vă ofițerului de serviciu, îi răspunse celălalt, 
întorcîndu-i spatele. 

Soldatul şovăi o clipă. Se întreba, poate, dacă înainte de a 
trece dincolo, nu trebuia să-i ceară satisfacţie acestui neruşinat. 
Dar, după o clipă de gindire, se decise să răspundă la dispreţ cu 
aceeaşi monedă. Răsucindu-se pe călciie, cu pas hotărît, el 


pătrunse printr-o portiţă într-o curte mică, în care un ofiţer 
mîndru, plin de fireturi şi galoane, se distra aţiţind caii înhămaţi 
la o trăsură luxoasă. 

Nobilele animale, plictisite de o aşteptare îndelungată 
tropăiau şi se agitau spre marea distracţie a lacheilor şi a unui 
vizitiu. 

Salutînd din nou, tînărul îşi prezentă cererea. 

— Regele fiind la Chantilly, iar regina retrasă la miînăstirea 
Carmelite, ar fi de mirare ca domnul Guitaut să fie la Luvru, 
unde nu ar avea ce face! 

Acesta a fost răspunsul ofițerului, care abia catadicsi să-şi 
întoarcă faţa spre intrus. 

—  Neplăcute împrejurări ! Într-adevăr, nu puteam să le 
ghicesc, replică soldatul cu un ton vioi. Totuşi, nu mă pot 
mulţumi cu un răspuns atit de echivoc, avind în vedere 
importanţa comunicării pe care trebuie să i-o transmit, ca şi 
urgenţa ei. Vă rog, deci, domnule să-1 înştiinţaţi pe domnul de 
Guitaut — sau, în lipsa acestuia, pe nepotul său, domnul de 
Comminges — că mă aflu aici şi că-l aştept pentru a-i înmîna, 
drept dovadă, această scrisoare. 

Discursul fusese debitat cu un asemenea ton îndrăzneţ, încît 
ofiţerul se hotări să părăsească trăsura şi să-l privească pe 
comisionarul acesta, atît de puţin obişnuit cu uzanţele curţii şi, 
care, totuşi, părea atit de sigur de el. 

El văzu înaintea lui un băiat frumos în plină tinereţe 
care mai păstra încă din copilărie prospeţimea tenului şi 
candoarea privirii. Sub această nevinovăție, răzbătea 
însă îndrăzneala, chiar trufia. 

Îndrăcitul flăcău era foarte frumos, cu statura sa 
zveltă, cu încheieturi fine, cu obrazul de un oval pur, 
încadrat de frumoase bucle castanii. Ochii mari, limpezi» 
ca şi graţiosul suris al gurii de-abia umbrite de un puf uşor, îi 
luminau plăcut chipul. 

Totul mărturisea într-însul pe gentilomul de rasă, nu pe bietul 
soldat de ocazie, aşa cum îl făcea să pară ţinuta sa. 

Cucerit şi intrigat, ofiţerul luă atunci scrisoarea pe care 
necunoscutul i-o întindea şi pătrunse, printr-un mic peron, în 
interiorul apartamentelor Reginei. 

Aşteptindu-l, tînărul soldat începu să examineze la rîndul său 
atelajul şi splendida trăsură cu emblemă, căptuşită înăuntru cu 


brocart şi ornată cu perne de mătase. În ochii săi, puţin obişnuiţi 
cu atîta lux, acest echipaj părea cel al unei zîne. Şi, oare tînăra 
care tocmai apăruse, coborînd repede micul peron nu era într- 
adevăr o zină ? 

O zînă blondă încîntătoare, cu ochii de un albastru de vis, cu 
tenul marmorean. 

Cu un pas uşor, care părea că abia atinge pămîntul, ea se 
îndreptă spre el. 

Înainte ca lacheii să aibă timpul de a-i preveni gestul, 
încîntătoarea călătoare deschise singură portiera. Tocmai se 
pregătea să urce în trăsură, cînd caii, iritaţi de aşteptare, 
schiţară din nefericire o mişcare falsă de plecare. 

Echilibrul zînelor trebuie să urmeze aceleaşi legi ca şi 
muritorii de rînd. Frumoasa imprudentă, al cărui picioruş călcase 
în gol, se clătină scoţind un mic strigăt de spaimă. 

Dar soldatul zvicnise imediat şi fu răsplătit pentru această 
grabă galantă, primind drept în braţe cea mai plăcută povară : 
un corp suplu, cu talia zveltă, care, în cădere i se abandona. 

Roşind şi jenată de stîngăcia sa, fata mulţumi cu un suris 
cavalerului neaşteptat. La rîndul său, tînărul, mult mai puţin 
încurcat, dar la fel de roşu, murmură un vag compliment. 

Totul durase numai o secundă — timp pentru o privire şi un 
suris. Ochii au, la 16 ani, fără îndoială, vederea ascuţită, pentru 
că acest scurt moment i-a fost de ajuns călătoarei să remarce 
înfăţişarea plăcută a soldatului, 

La rîndul său, chipeşul băiat fu uimit de frumuseţea fetei, 
care întruchipa în vioiciunea îndrăzneață a unei zîne farmecul 
tandru şi delicat al unei femei în plină floare. 

Impresie profundă... Într-adevăr, el credea că încă o mai ţine 
în braţe, pe cînd trăsura, luînd cu sine dulcea închipuire, dispăru 
prin portiţă în goana strălucitorului său echipaj. 

Mîndrul străjer fusese singurul martor al acestei scene scurte. 
Şi cum constatase că interlocutorul său de adinea- uri a fost 
primit cu bunăvoință, el îşi regretă purtarea dispreţuitoare. 
Astfel, înaintă găsind că ocazia este nimerită pentru a încerca o 
apropiere de acesta. 

— Hei, hei, prietene, spuse el făcînd cu ochiul, nevinovaţilor 
li se umplu braţele ! lată ce înseamnă să ai mînă bună! 

— Cine este tînăra ? întrebă soldatul, smuls din visele sale. 


— Bună bucăţică, nu-i aşa ? Şi veselă ca un cintezoi! Este 
una din domnişoarele Reginei, domnişoara de Cernay. 

— Oh, e tare frumoasă ! suspină micul soldăţel. 

În acest moment, ofiţerul de serviciu reapăru. Era însoţit de 
un mare gentilom îmbrăcat elegant. Acesta ţinea în mînă 
scrisoarea pe care galantul militar o recunoscu ca fiind a sa. 

— Dînsul este mesagerul ? întrebă gentilomul, surprins. 

— Da, domnule conte. 

Domnul de Comminges, pentru că el era — nepotul şi 
locotenentul domnului de Guitaut — se îndreptă către tînăr şi îl 
fixă cu o privire atentă, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească 
trăsăturile sale în minte. După care îl întrebă: 

— Dumneavoastră îl căutaţi pe domnul de Guitaut ? 

— Da, eu, domnule! 

Locotenentul reluă, cu o tulburare involuntară : 

— Şi dumneavoastră aţi scris această scrisoare ? 

Soldatul se înclină. 

— Domnul de Guitaut nu este la Luvru. El nu trebuie sa vină 
deloc astăzi aici, dar nu e nici o piedică, îi voi duce eu mesajul 
dumneavoastră; şi nu mă îndoiesc că, citindu-l nu va întîrzia să 
vă vadă. Vă rog, deci, să reveniţi aici, în această seară, la orele 
5. 

— Nu voi lipsi ! spuse tînărul; apoi cu voce mai joasă, 
întrebă : Trebuie să aduc... lucrul acela ? 

Comminges păru încurcat. După ce ezită o clipă, reluă : 

— Nu, nu are rost, pentru moment. Domnul de Gui- 
taut vă va vedea întîi, aşa e mai bine. Şi atunci vă va da ordin 
pentru... lucrul respectiv ! Şi, impacientat: sper că nu aţi vorbit 
nimănui despre ceea ce vă aduce aici ? 

— Dumneavoastră sînteţi prima persoană pe care o văd de 
cînd am sosit. 

— Perfect! Continuaţi să fiţi discret. Şi mai ales nu va 
încredeţi în nimeni ! Fiţi prudent şi gindiţi-vă că vă aşteptăm 
diseară... 

— La orele 5 voi fi aici ! 

Locotenentul întinse mîna tînărului soldat, care i-o strînse cu 
respect, dar fără să se intimideze. 

— Pe diseară deci! 

— Pe diseară! 


Cel a cărei sosire neaşteptată provocase o emoție atit de vie 
locotenentului gărzilor Reginei ieşi din Luvru cu acelaşi pas 
grăbit şi hotărît cu care intrase. 

„Cavalere, se felicită el pe drum, nu te-ai înşelat, ai fost 
primit la palat foarte mulţumitor... lată că afacerile sînt pe calea 
cea bună.”... Totuşi, încă nu l-ai văzut decit pe domnul de 
Comminges. Ce-ar fi fost atunci cînd în locul nepotului l-ai fi 
văzut pe unchi ? Pe căpitan în locul locotenentului ?... Ah ! Vom 
vedea atunci efectul talismanului meu... In aşteptare, am o 
întreagă după- amiază la dispoziţie. Cum aş putea s-o folosesc 
mai bine ? În afara gazdei din strada Montagne-Sainte- 
Genevieve, nu cunosc al suflet în acest Paris imens.” 

Cavalerul — să-i dăm acest nume în lipsa altuia mai bun — 
pentru că la urma urmei aşa îşi spunea chiar el — Cavalerul, 
gîndind aşa, încetini pasul. 

Din locul în care ajunsese avea de ales între două drumuri : 
la dreapta prin port, spre Foin şi Porte Neuve, putea ajunge la 
Tuilleries şi la Cours la Reine, noile locuri elegante de 
promenadă, însă trebuia să se întoarcă de-a lungul Luvrului. 

La stînga i se oferea Pont-Neuf. Se zăreau nenumăratele sale 
bărci înşirate la marginea parapetului,de la biserica Bunei 
Samaritene, cu arcada sa bogat ornamentată avînd deasupra o 
mică clopotniţă, pînă la micul Castel Gaillard care, pe celălalt 
mal, îţi înălța turnurile gotice. 

— Pe legea mea, o iau pe Pont-Neuf ! se hotărî el. Dar, mai 
înainte, să iau masa în această cîrciumă, „La trei Marii", iată 
ceva ispititor ! După care voi merge să-l salut pe bunul rege 
Henric, tatăl soldaţilor viteji, şi pe faimoasa Samariteană. 

Nefiind terminat decit de vreo 30 de ani, Pont-Neuf îşi merita 
pe atunci numele. Era locul de întîlnire al leneşilor de toate 
soiurile şi, se ştie, Parisul nu a dus niciodată lipsă de aşa ceva. 

Multimea  împestriţată, în care gentilomi, burghezi şi 
spadasini se loveau de zilieri, meseriaşi şi valeţi şi din care, 
bineînţeles, nu lipseau nici cerşetorii şi nici tilharii, circula de-a 
lungul dughenelor în care se vindeau cele mai bizare mărfuri, 
librarii şi negustorii ambulanți învecinindu-se cu spiţerii. 

Nu puţini se îngrămădeau în faţa miilor de, spectacole 
gratuite care dădeau acestui loc de plimbare aspectul unui 
iarmaroc neîntrerupt. 


Această mulţime gălăgioasă făcea un vacarm de ne- descris. 
Uruitul continuu al roţilor şi scîrţiitul osiilor alcătuiau registrul 
notelor de jos, deasupra cărora se ridica un întreg concert de 
note discordante : chemările măscăricilor, bubuiturile tobelor, 
chicotelile fetelor gidi- late, strigătele nătăfleţilor uşuraţi de 
bani. Toate aceste zgomote se înălţau într-o rumoare 
sărăbătorească spre profilul de faun şi barba bogată a bunului 
rege Henric, care, aşezat solemn pe calul său de bronz în 
mijlocul mulţimii, părea că prezidează spectacolul. 

Clopotul Samaritenei bătu orele două şi hărmălaia devenise 
asurzitoare cînd tînărul cavaler, sătul după o masă copioasă, 
intră pe Pont Neuf. 

Cu nasul în vînt, cu ochiul la pîndă, el întrupa de-a dreptul un 
gură-cască proaspăt venit din provincie, pentru care orice este 
un prilej de uimire. 

Căscînd gura în stînga şi în dreapta, admirînd tarabele şi 
privind uimit la reprezentațiile de bilci — împingînd şi împins — 
ajunse în mijlocul pieţei. 

Acolo se opri pentru a admira în linişte statuia bear- nezului, 
cocoţată pe un soclu monumental şi flacantă în mod bizar de 
patru sclavi înlănţuiţi. 

Traversă chiar şoseaua pentru a o vedea mai bine şi se aşeză 
la orificiul acestui gen de pilnie formată de piaţa Delfinului. 

Nu văzu deci venind dinspre această parte un plimbăreţ 
destul de ciudat, care, în timp ce mergea cu pas repezit, 
frunzărea cu o atenţie încordată paginile unei cărţi, probabil 
foarte captivante. 

Cum Cavalerul era pierdut cu totul în contemplare, iar noul 
venit în lectură, ciocnirea dintre cei doi era inevitabilă. 

Ea se produse sub forma unui şoc violent pe care tînărul îl 
primi drept în spate şi care-i dădu impresia căderii unui bolid. 

Făcînd o întoarcere bruscă, se găsi faţă în faţă cu nefericitul 
cititor. 

„„Sau mai degrabă se găsi... faţă în faţă cu o carte : pentru 
că omul, continuind să citească, se mulţumi să schiţeze un pas 
alături pentru a ocoli obstacolul. 

Cavalerul, am mai văzut deja lucrul acesta, nu era dintre cei 
răbdători. Nu examină deloc dacă această nepăsare era cauzată 
de o preocupare absorbantă sau dacă provenea dintr-o 


impertinenţă calculată. Hotărit să ceară scuzele la care spatele 
său lovit îi dădea dreptul, el se postă de-a curmezişul drumului. 

Cititorul păru uimit de îndărătnicia cu care obstacolul i se 
punea în faţă, dar nu se deranjă pentru atita lucru din 
preocuparea sa, drept pentru care, cu un gest maşinal al miinii, 
încercă să dea la o parte lucrul acesta care-1 deranja. 

De data aceasta însă depăşise măsura. Cu figura îm- 
purpurată, tînărul strigă aspru : 

— Ah! Ei, omule! Opreşte-te o clipă. Dacă mergi în halul ăsta, 
rişti să-ţi rupi... 

Dar nu-şi termină fraza. Celălalt se hotărise în sfîrşit să ridice 
ochii şi zărindu-i faţa, cavalerul rămase pur şi simplu uluit. 

Ceea ce-l făcuse pe miîniosul soldat să rămînă cu gura 
căscată de uimire, pînă într-atit încît să-şi înghită vorbele, nu 
avea deloc caraghioasa buimăceală a cititorului adiîncit în 
lectură, ce-şi dă seama la un moment dat că are în faţă un om. 
Nu avea nici aerul mirat, de presupus la un personaj lunatic, 
cînd realizează că se găseşte pe Pămînt, în plin Pont Neuf, la mii 
de leghe de locurile pe unde îi vagabondase spiritul. 

Nu ! Era mai mult decit toate acestea ! 

Cauza uimirii Cavalerului era... 

Dar, înainte de a spune acea cauză anume, ar fi bine să 
schiţăm în linii mari fizionomia personajului. Merită osteneala ! 

Să ne imaginăm un vlăjgan cu un aspect foarte surprinzător, 
lung şi deşirat, purtînd pe picioarele lungi, cu nişte pulpe care ar 
fi stirnit pînă şi invidia unui paşă de ogradă, un pintec 
extraordinar, curbat înăuntru şi care părea convex pentru că 
natura face ca pîntecele umane să devină, fie şi din pur spirit de 
contradicţie, concave. 

Deasupra acestui abdomen anormal, se înfăţişa privirii un 
piept grozav, lat şi solid, din care porneau două braţe lungi ca 
aripile unei mori de vînt. 

Imbrăcămintea sa caraghioasă nu era mai prejos decit corpul 
pe care-l acoperea. 

Inchisă la culoare, sobră, ea semăna la prima vedere cu a 
unui şcolar. Dar un guler dublu, nodurile panglicilor şi tăieturile 
mînecilor îl împodobeau atît de bine, încît putea fi asemuit unui 
om de curte. O pălărie amplă de fetru, în cara era înfiptă o 
singură pană lungă şi subţire, îi dădeau un aspect milităros. lar 
o spadă imensă cu virful ascuţit îi lovea călciiele. 


să fi fost oare un spadasin, unul dintre acei oameni rafinaţi 
de genul cărora se întîlnesc atiţia în această epocă plină de 
dueluri ? 

Cum se explică atunci teancurile de caiete de toate formatele 
cu care era încărcat şi acele hirtii de toate felurile, care fluturau, 
din buzunarele lui îndoite sau răsucite ? 

Hotărit lucru, era un pedagog... sau un poet, poate, un 
tipograf... sau, mai degrabă un librar ambulant? 

Drace, nu ! Această figură semeaţă, această privire de vultur 
aparţineau unui gentilom. Cel puţin, era tînăr sau bătrîn ? 
Frumos sau urit ? Greu de răspuns la aceste întrebări... După 
toate socotelile, trebuie să fi fost foarte tînăr, deşi lăsa să se 
vadă un început uşor de chelie, iar surisul său melancolic avea o 
expresie dezamăgită. 

Frumos ? Nu ! Simpatic ? Da: — cu fruntea înaltă de gînditor, 
cu ochii scînteind sub stufişul sprîincenelor, cu gura purtînd 
amprenta unei bunătăţi puţin dispreţuitoare. 

Spiritual, viteaz, generos ? Bineînţeles ! Cu o uşoară notă de 
nebunie. 

Vai ! Oricît de amănunţită ar putea părea această schiţă, nu 
am spus încă nimic, nu am atins esenţialul. 

Chiar în mijlocul acestei feţe de gentilom şi de filozof, se 
ridica ceva ciudat şi impertinent care explica totul. Posesorul 
acestei anomalii nu putea fi cu adevărat oricine... Acel ceva... 
era o masă de carne cu baza lată lungă şi rotunjită la capăt, 
destul de asemănător cu ciocul puternic al unui papagal. 

Tocmai acest nas de căpitan, nas înduioşător şi comic, 
neliniştit şi care-ţi producea milă, tocmai acest nas de căpitan 
era acela pe care-l zărise brusc Cavalerul şi astfel se explică de 
ce, în stupoarea sa, nu şi-a mai terminat fraza începută.. 

— Domnule, făcu el cu o voce surprinsă, v-am lovit din 
întîmplare ? 

Incă roşu de miînie, Cavalerul se simţi dintr-o dată dezarmat. 
Dorinţa sa de a muşca se transformă în poftă de ris. 

— Mi s-a părut într-adevăr că am simţit ceva ! spuse el 
glumet frecîndu-şi spatele. 

Lunatecul personaj, asupra căruia plăcuta figură a soldatului 
părea să producă efectul obişnuit, surise la rîndul său înclinîndu- 
se. 

— Vă rog să primiţi scuzele mele. 


— Nu-i nevoie pentru atîta lucru ! Îmi retrag şi eu cuvintele, 
destul de deplasate. 

Fruntea necunoscutului redeveni posomorită : 

— Dar ce mi-aţi spus atunci ? 

Soldatul tăcu încurcat. Nu se vorbeşte de funie în casa 
spînzuratului. Putea să-i vorbească despre... infirmitatea sa 
acestui gentilom atît de politicos ? Răspunse deci: 

— Nimic, o prostie. 

— Perfect, făcu deşiratul personaj şi, salutînd cu curtoazie, îi 
întoarse spatele. 

Auzise el oare ? 

„ată un tînăr plin de tact, îşi spunea cititorul, inde- părtindu- 
se. Îmi place figura sa naivă ! Ar fi fost într-adevăr păcat să-l 
iau cu răul pe soldăţel !" 

La rîndul său, şi prea înfierbîntatul Cavaler se mustra: „Hai, 
hai ! lată cum urmezi sfaturile de prudenţă date de domnul 
abate şi pe acelea ale domnului de Comminges. Cum pornisem 
eu, dacă aş fi nimerit peste un spadasin, ar fi trebuit să ne 
încăieram. Din fericire, acest gentilom este plin de blindeţe şi 
răbdare, în ciuda săbiei sale lungi !” 

O, cutezanţă a judecăților umane ! 

Trecerea cu zgomot mare a unei trăsuri pornite în galop îl 
scoase pe Cavaler din cugetări. Abia avu timpul să facă un pas 
înapoi pentru a evita caii, după care rămase nemişcat pe loc. 

În ciuda prafului şi a noroiului ce-i murdăreau panourile ca 
după un drum lung, el recunoscuse strălucitorul echipaj din 
curtea Luvrului. Mai mult, la portieră şi întors către el, îi apăruse 
şi încîntătorul chip al blondei necunoscute. 

Să-1 fi întrezărit şi ea în această trecere rapidă ? | se păruse 
că ochii săi limpezi şi gura gingaşă erau luminate de un suris. 

Iluzie, poate ! 

Înainte însă ca el să-şi fi revenit din emoție, trăsura ocolea 
deja împrejmuirea şi se pierdea de-a lungul întunecatelor ziduri 
ale castelului de Nevers. 

Chemat de o pornire irezistibilă, Cavalerul porni cu tot elanul 
într-acolo. Cînd ajunse la capul podului, zări trăsura oprită la 
capătul unei străduţe înguste şi întunecate, deasupra căreia 
bogatul frunziş al arborilor depăşea zidurile, formînd o boltă de 
verdeață. Din cadrul portierei deschise, îşi făcu apariţia silueta 
drăgălaşei zine trecînd peste scară fără s-o atingă. Apoi, ea 


dispăru — fugară viziune ! — printr-o mică portiţă decupată în 
zidul împrejmuitor. 


Atrăgătoarea apariţie se făcuse nevăzută de multă vreme, în 
timp ce tînărul indiscret rămăsese încă pironit locului, cu ochii 
pierduţi în penumbra străduţei. 

Un hohot puternic de rîs, izbucnit în cascade din spatele lui, îl 
readuse brutal la realitate. 

Se întoarse rapid şi îşi dădu seama că în răstimpul 
contemplării sale retrospective, se aflase cu spatele la o 
estradă, pe care nişte actori gesticulau şi-şi răspundeau cu 
vervă, în strigătele de veselie ale auditoriului. 

Neavînd nimic mai bun de făcut pe moment, Cavalerul se 
opri să privească spectacolul, pe deasupra acelor capete de 
gură-cască, îndreptindu-şi toată atenţia spre actori... Aceştia 
erau în număr de trei — numero Dens impare gaudet — şi 
fiecare valora cît greutatea sa în aur. 

Primul, care merita toată cinstea, nu era altul decît domnul 
Brioche, maestru în aceste locuri şi păpuşar iscusit „prin voia 
regelui". Personaj grav cu vorbire aleasă care enunţa sentinţe 
chibzuite, cuvinte savante, cu aerul satisfăcut al unui burghez 
de vază în oraşul său. 

Contrast viu ! Alături de el se agita un valet îmbrăcat într-o 
ţinută aparte, jumătate galbenă, jumătate verde, făcută dintr-un 
surtuc de pînză grosolană, parcă împrumutată de pe aripile 
vreunei mori de vînt. Acesta cu mutra sa lungă, cu ochi vicleni, 
se distra, încurcîndu-şi maestrul cu întrebări impertinente, 
necuviincioase, chiar neplăcute urechilor. Cuvintele şi le sublinia 
cu o mimică potrivită în timp ce jongla cu o pălărie cu borurile 
mari, care lua cele mai neprevăzute forme ; în cîteva minute o 
transformase dintr-o tichie pătrată de doctor de Sorbona într-o 
imensă pălărie de student medicinist, apoi într-un fetru de 
gentilom şi se pregătea să facă din ea o foarte ireverenţioasă 
pălărie de cardinal, ceea ce stîrnise ilaritatea publicului. 

Cel de-al treilea personaj, mut şi acesta, dar deloc ne- 
îndemiînatic, era o maimuţă. O maimuţă care se tot strimba, 
vicleană, în căutare continuă, iscusită în a şterpeli batiste, 
dulciuri, în a ciupi bărbaţii şi gîdila femeile. 

Mulțimea pestriță care se înghesuia în faţa scenei părea să 
urmărească cu deosebită plăcere  zeflemelile  valetului, 


strimbăturile maimuţei şi amuzantul discurs al maestrului 
scamator. În veselia ei zgomotoasă, mulţimea se asocia 
spectacolului şi, de pe scenă pînă la ultimul rînd al spectatorilor, 
se înălța un adevărat schimb de replici, un continuu du-te-vino 
de glume proaste. 

Tocmai în acel moment, ochii bufonului sclipiră răutăcios, 
fixindu-se asupra unui punct îndepărtat din ultimele rînduri de 
gură-cască. 

Se făcu tăcere. Oare ce mai scornea ? 

Bineînţeles, o farsă enormă. 

Bufonul păstră cîteva minute o figură înspăimiîntată : era felul 
său de a încălzi publicul, apoi se hotărî brusc. 

Cu braţul întins, cu arătătorul înălţat, indicînd punctul 
îndepărtat pe care-l fixa cu ochii mari şi sclipitori, cu o voce voit 
mînioasă, strigă : 

— Hei! Acolo, domnule cavaler ! Retrăgeţi-vă puţin, vă rog, 
mă împiedicaţi să văd Notre Dame ! 

Toate capetele se întorseseră, ca la comandă, spre per- 
sonajul prins astfel în joc şi, numai la vederea lui, o veselie 
nebună zgudui asistenţa. 

Cavalerul se întoarse şi el ca toată lumea şi fu surprins să 
recunoască, drept ţintă a tuturor privirilor, silueta caracteristică 
a încăpăţinatului cititor. 

Cocoţat liniştit pe cele două picioare ale sale, ciudatul 
personaj privea şi el spectacolul. Nu păru să-şi dea seama la 
început că lui i se adresa măscăriciul. Veselia mulţimii crescu şi 
mai mult. 

Bufonul reluă, de data aceasta pe un ton de blindă rugăminte 


—Domnul meu, dacă nu credeţi că trebuie să vă retrageţi cu 
totul, îndepărtați cel puţin acel lucru ce-mi astupă orizontul. 

Cavalerul, auzind această grosolănie, simţi că-l cuprinde o 
vagă nelinişte. 

O uşoară încruntare brăzdă fruntea celui interpelat. Deci, lui i 
se adresau cuvintele ! El aruncă pe deasupra mulţimii înveselite 
o privire liniştită şi întrebă simplu : 

— Ce lucru ? 

— Ei ! ripostă măscăriciul, făcînd pe încurcatul, lucrul care 
vă înfrumuseţează obrazul... aceast... în sfîrşit, acest... 

— Acest nas ! i-o tăie gentilomul cu o voce indiferentă. 


— Ah ! La naiba, asta este, exact asta ! făcu celălalt sub 
aparenţa celei mai vii satisfacţii. 

Originalul personaj îi azvirli o privire de milă dispreţuitoare, 
apoi foarte serios îi răspunse : 

— Nu-l pot scoate... E o amintire de familie... la care ţin ! 

Această replică neaşteptată fu salutată de un imens zumzet 
de uimire. De data aceasta, veselul bufon îsi găsise naşul în 
zeflemeli. 

Micul soldat marcă lovitura : 

___ Bun răspuns, exclamă el, jubilind, anticarul acesta 
are mult curaj. 

Şi totuşi măscăriciul nu se putea da învins : era în joc 
popularitatea lui. Neliniştit un moment de privirea rece a 
adversarului său şi descumpănit de prezenţa sa de spirit, îşi 
regăsi numaidecit stăpînirea de sine. 

Uitîndu-se chioriş spre adversar, bufonul îşi turti pălăria în 
semn de provocare, apoi cu un aer prefăcut de neghiob, reluă : 

___ Maestre, începu el, adresîndu-se gravului domn 
Brioche, dumneavoastră care sînteţi mai înţelept decit un doctor 
de la Sorbona, puteţi să-mi spuneţi care este cea mai nobilă 
parte a corpului omenesc ? 

Maestrul clătină capul şi începu ca un învăţat: 

— Esop pretinde că cea mai nobilă parte a corpului omenesc 
este limba... 

Şi începu să brodeze, pe marginea acestui subiect savant, 
ajutîindu-se de citate greceşti şi latine, o fantasmagorică 
dizertaţie asupra meritelor fiecărei părţi a corpului omenesc. 

— Nici pe departe, i-o tăie caraghiosul, cu un aer de 
profundă compătimire. Arătînd-o pe caraghioasa maimuţă care 
se schimonosea pe umărul său, el adăugă : Vezi, frate... nu-i aşa 
că seamănă cu noi ca două picături de apă ? 

Brioche tresări indignat, producînd mult efect comic : 

— Ea are, ca şi dumneavoastră, limbă, ochi, urechi : şi chiar 
mai mult decit dumneavoastră, patru miini, fără a 
mai socoti şi coada. Vă invit să ne arătaţi şi dumneavoastră cel 
puţin tot atit. 

Auditoriul hohoti puternic. 

— Însă, ştiţi dumneavoastră ce-i lipseşte ? 

Măscăriciul făcu o pauză, în timp ce ochiul său scrutător 
încerca să regăsească în mulţime ochii învingătorului său de 


adineauri; întilnindu-i fixaţi asupra lui, îi aruncă acestuia o 
privire provocatoare, rapidă şi tăioasă ca o lovitură de pumnal. 

— Ceea ce îi lipseşte, strigă el atunci, ei bine ! am să vă 
spun îndată... este... 

— Un nas, articulă sec vocea gentilomului, tăindu-i şi de 
data aceasta efectul. 

Încă o dată zeflemistul părea învins. Dar nu se dădu bătut: 

— Credeţi-l pe domnul, are motive serioase, doar se 
pricepe la aşa ceva! 

Aluzia era atît de clară şi de directă, încît lovitura avu efect; 
publicul trecu de partea bufonului. 

Cavalerul, arzînd de nerăbdare, ca şi cum jignirea îi era 
adresată, nu-l scăpa din ochi pe gentilom. Ce avea să facă el? 
îl văzu încrucişindu-şi nepăsător braţele. 

— Reţineţi deci această propunere, maestre. Dacă am 
convenit că partea cea mai nobilă a omului este... 

Gentilomul, desfăcîndu-şi braţele, se hotărî să facă un pas 
înainte : 

— „Este aceea pe care domnul ne-a spus-o adineauri, 
rezultă că... 

Al doilea pas către scenă ! Îndepărtată brusc, mulţimea se 
dădu la o parte. 

— ...Că omul cel mai nobil... 

Al treilea pas ! Valetul, vag neliniştit, începu să se bilbiie. 

— ...Este cel care are... 

Al patrulea pas ! Încet, fără grabă, deschizîndu-şi drum aşa 
cum prova unei corăbii despică apele, gentilomul continuă să se 
îndrepte spre scenă, cu privirea de vultur mereu fixată asupra 
şarlatanului, din ce în ce mai neliniştit şi cu vocea gituită. 


II 
SALVAŢI CA PRIN MINUNE DE FETELE VESELE 


Acum, cei doi adversari aproape că se atingeau. 

Animalele presimt furtuna şi se tem de ea ; dar parizianul 
gură-cască e neîntrecut cînd simte scandalul apropiindu-se. De 
acum înainte, mulţimea aştepta ceva nemaivăzut; se bucura, 
închipuindu-şi ce va urma. 

Hazliul personaj se sprijini în coate pe estrada care-i ajungea 
pînă la piept. 


Cavalerul, care urmărise cu răsuflarea tăiată fazele acestui 
nou gen de duel, îl auzi pe gentilom întrebînd curios ; 

— Cel mai lung... ce anume ? 

Risetele încetaseră. Spaima paiaţei părea să fi cîştigat 
simpatia gloatei. Aşteptind ciocnirea, publicul se ridicase pe 
vîrful picioarelor să nu piardă nimic din spectacol. 

— Cel mai lung... ce ? repetă gentilomul, cu o insistentă de 
gheaţă. 

Parizienii nu sînt deloc răbdători. Lor nu le place să vadă la 
strimtoare pe aceia, pe care, pe drept sau pe nedrept, îi 
simpatizează. Sub calmul său aparent, atitudinea gentilomulului 
se ghicea atit de amenințătoare, încît din mulţime se ridică un 
murmur general de proteste. 

Simţidu-se încurajat,  măscăriciul prinse glas şi, re- 
dobîndindu-şi toată obrăznicia, îi strigă în obraz gentilomului : 

— Cel mai lung nas! 

Spusese prea mult ! De-abia pronunţase cuvintul că se 
si rostogoli de pe platformă, aruncat printre spectatori de un 
pumn năpraznic. 

— Aşa da ! strigă Cavalerul, care fusese surprins pînă mai 
adineaori de îndelunga blindeţe a gentilomului. 

Dar lucrurile luau o întorsătură proastă. Un tumult 
de nedescris puse stăpinire pe mulţime. Maimuţa, strîm- 
bîndu-şi faţa teşită, scrişnea din dinţi spre duşman, în- cercînd 
să-l muşte. Cu dosul palmei, acesta o aruncă peste parapetul 
podului, jos în apă. Brioche, invoca tăriile cerului, cu miinile 
ridicate, străduindu-se să se împotrivească invaziei scenei, dar 
gentilomul îl apucă de umeri şi, lovindu-1 cu cizma în partea... 
cea mai puţin nobilă, îl azvîrli cît colo. 

Mulțimea, buimăcită la început, dădu drumul unui murmur de 
protest şi ameninţare, asemenea miriitului unei haite, căreia i se 
smulge ciolanul. 

După aceasta, necunoscutul îşi redobîndi calmul. De sus, de 
pe scenă, el aruncă mulţimii o privire mirată. Cavalerul zări cum 
i se şterge de pe chip un zîmbet trist. Răzbunîndu-şi demnitatea 
jignită, era evident că gentilomul nu dorea să împingă mai 
departea aventura. Gloata avea să-1 oblige însă. 

Injurăturile răsunau din toate părţile. El ridică din umeri 
dispreţuitor. 


Deodată, cîțiva îndrăzneţi se hotărîră. Un vint de luptă 
străbătuse gloata. Se putea lăsa ea păcălită de un singur om ? 
Vezi bine că nu ! Săbiile ieşeau de-acum din teacă. Cît ai clipi, 
scena luată cu asalt, fu invadată de zece bărbaţi ameninţind, 
care mai de care, şi fluturînd spadele. 

Atunci, gentilomul, cu regret, se hotărî să iasă din in- 
diferenţă. Mai întîi zimbi a milă. Spada lui lungă ieşi apoi uşor la 
lumină şi, cu aerul omului sigur de ceea ce avea de făcut, se 
puse în gardă. 

O clipă mai tîrziu, atacatorii cei mai înverşunaţi erau aruncaţi 
peste cap, pe treptele scenei. 

Cavalerul aplaudă această execuţie de maestru. Dar el nu 
cunoştea mulţimea şi furia ei ! În locul unui luptător respins, 
apăreau doi. Toţi pungaşii de pe Pont-Neuf, adulmecînd bătaia, 
alergau într-acolo. Şi nou-veniţii erau cu atît mai înverşunaţi, cu 
cît habar n-aveau pentru ce începuse bătaia. 

Gentilomul ţinea piept tuturor, neliniştit doar de loviturile 
puternice de baston, care începuseră să curgă şi amenințau să-i 
rupă sabia. Asaltat din toate părţile de furioşi. el rămînea stăpîn 
pe sine, continuînd să distribuie, în jur, metodic şi calm, o 
ciomăgeală bună, învirtind sabia cu pricepere şi folosindu-i 
tăişul numai la mare nevoie. 

Totuşi, situaţia începea să devină critică. Agresorii nu se 
lăsau deloc şi, cu fiecare lovitură primită, se înfuriau mai tare. 

Vrednicul luptător pălise parcă, sudoarea îi acoperea fruntea, 
timplele îi erau ude. Dar, văzindu-l mereu impasibil şi metodic, 
puteai ghici că nici nu se gîndea să înceteze lupta, socotind că 
este o chestiune de onoare să fie tăiat mai degrabă în bucăţi, pe 
loc, decit să cedeze o singură palmă de teren gloatei de 
adversari. Să-şi deschidă vreun drum de trecere prin mulţime nu 
era chip. 

Avea oare să cadă acolo, în acest duel comic, dar şi eroic, 
victimă a îndrăznelii sale dar şi a furiei oarbe a mulţimii ? 

Deodată, o spărtură bruscă se produse în mulţimea 
asaltatorilor. Dominînd tumultul, o voce tinerească se ridică, 
tremurînd de o indignare îndelung reţinută. 

— Ţineţi-vă bine, domnule. Sînt alături de dumneavoastră ! 

În acelaşi timp, gentilomul văzu ţişnind alături de el un 
soldat frumuşel, în tunică scurtă de piele. Era şi timpul. 
Curajosul luptător nu mai rezista decit printr-o minune. Cu haina 


sfişiată, cu faţa însîngerată, el răsufla zgomotos. Braţul robust al 
tinărului soldat învirti cu iuţeală spada şi cercul din jurul lor se 
lărgi. 

— Mai puteţi rezista ? întrebă el, la repezeală. 

— Pe legea mea ! Amîndoi sîntem prea tari ! 

„E din sud !" gîndi soldatul. lar cu voce tare zise : 

— Atunci, domnule, păziţi-vă pielea ! Să atacăm această 
calicime ! 

Cu o ardoare năvalnică, el se aruncă asupra mulţimii, 
surprinsă de sosirea acestei întăriri neaşteptate. 

— Loviţi cu latul ! 

— Sigur, răspunse celălalt. Cele două săbii coseau în 
dreapta şi în stînga, făcînd în rîndurile gloatei o pirtie mai mult 
dureroasă, decit însîngerată. Avintul lor nestăvilit răsturna totul 
în cale ; înaintau fără oprire. 

Sub efortul lor, bariera de oameni sfirşi prin a ceda. 
Adversarii cei mai înverşunaţi se dădură în lături şi ei îşi găsiră 
loc liber înainte. 

În aceeaşi clipă, venind dinspre piaţa Delfinului, apăru o 
patrulă de sergenţi de pază. Poliţia, atrasă în sfirşit de zgomot, 
se hotăra să intervină... prea tirziu, ca întotdeauna ! 

— S-o lum din loc, şopti soldatul. lată, vine poliţia. 

— Drace ! răspunse gentilomul, cu regret. Trebuie oare să 
cedăm terenul acestei gloate ? 

Tînărul îl prinsese însă zdravăn de mină şi-l trăgea după 
sine. 

încurajată de prezenţa arcaşilor, mulţimea se regrupase din 
nou şi, arătînd spre fugari, pornise după ei. 

Trăgînd mereu de partenerul înfuriat, soldatul se înfundă 
orbeşte într-o străduţă : 

— Pe aici, zise el încrezător, pe aici; sîntem salvaţi ! 

Acolo, la umbra zidurilor şi sub bolta verde a arborilor, se 
opriră o clipă să-şi tragă sufletul. Dar, cum strigătele puternice 
ale urmăritorilor se apropiau, îşi reluară cursa. Nu făcuseră nici 
zece paşi, că fură nevoiţi să se oprească. 

— Dumnezeule, imploră tînărul. Ne-au prins ! 

Nici un fel de ieşire. Străduţa providenţială se înfunda ! 

Zăpăceala tînărului soldat trebuia să fi fost foarte comică, 
deoarece, cu toată primejdia care-i ameninţa, tovarăşul lui nu-şi 
putu stăpiîni risul. 


— Cu atit mai bine, strigă el, făcînd să şuiere spada. Odiseea 
noastră se va sfirşi neplăcut. 

Sergenţii apăreau deja la intrarea în fundătură. Cei doi 
camarazi căutară un loc prielnic ca să-i primească. Nici unul, nici 
altul nu voia să se lase înhăţaţi. Cardinalul aduse legi aspre 
împotriva celor care scoteau sabia din teacă. Prinşi în flagrant 
delict, cazul lor era limpede. Însemna închisoare ! Şi toată 
lumea ştie că e mult mai uşor s-o eviţi decit să ieşi de acolo. 

În acest colţ, un unghi al zidului, unde se vedea o portiţă — 
din păcate, însă, straşnic zăvorită — le păru un adăpost 
convenabil; se adăpostiră acolo şi, cu mîna pe sabie, aşteptară. 

Valul atacatorilor se rostogolea spre ei, umplind străduţa de 
zarvă amenințătoare. Ei se pregătiră să-i întîm- pine ferm. 

Cît ai clipi, mulţimea se năpusti asupra lor, îi copleşi, îi 
înghesui făcîndu-le imposibilă orice mişcare. Valul de oameni îi 
atinse, îi covîrşi. În sfirşit îi înhăţase ! 

În acest moment suprem ei avură impresia foarte clară că 
sub această presiune neînduplecată zidul de care se sprijineau 
ceda. Coşmar sau realitate ? Se simţiră pătrunzînd cu spatele în 
zid. 

Apoi, ochii lor, orbiţi de sclipirea a douăzeci de săbii 
amenințătoare se întunecară. Brusc, totul dispăru, şi nu mai 
văzură nimic ! 

În acelaşi timp, urletele sinistre ale mulţimii încetară să le 
mai răsune în urechi. Ele păreau că se înfundă, îndepărtîndu-se, 
topite dintr-o dată într-un murmur confuz. 

Mare e Dumnezeu ! Aveau să-şi piardă cunoştinţa ? 

Se ţinură totuşi tari, împotriva acestei slăbiciuni subite şi îşi 
dădură seama, din cale afară de miraţi, că pur şi simplu se aflau 
de partea cealaltă a zidului. 

Nu era o amăgire ! Erau apăraţi de urgia neputincioasă a 
duşmanilor de o uşiţă de stejar, cu canaturi groase şi balamale 
zdravene. 

Această uşiţă, de care se lipiseră în disperare de cauză, ca 
să-şi vîndă scump pielea, această uşiţă se învirtise uşor din 
tîtîni. 

Ei trecuseră prin ea, ca în transă. Apoi, uşa se închisese brusc 
în nasul buimăcit al celor care se pregăteau să-i înhaţe. 

O mînă din cer le venise în ajutor ? Nici gentilomul 


cîrcotaş, nici generosul său tovarăş nu erau atît de înfumuraţi ca 
să creadă că o intervenţie supranaturală s-ar fi produs în 
favoarea lor. 

Atunci, cine deschisese şi închisese portiţa ? 

Risete clare răsunîndu-le în urechi, îi făcură să întoarcă 
repede capul. 

Hotărit că providenţa se amesteca în treburile lor şi ea aranja 
bine lucrurile!... Încîntarea era desăvârşită. 

Două zîne suave se iviră în faţa privirii lor fermecate. Două 
silfide... în rochii largi de catifea. Şi una din ele avea ochii 
mîngiietori, părul blond şi obrazul marmorean. Era tînăra din 
trăsură ! 

Ei luaseră deja pălăriile în mînă şi se pregăteau să 
mulţumească graţioaselor mesagere, unul prin cuvinte 
pline de emoție, celălalt printr-un madrigal alcătuit cu uşurinţă. 
Dar nu li se dădu răgaz. 

Fetele deznodaseră iute eşarfele de mătase de la corsaj şi la 
fel de grațios, îi legară la ochi. Hotărit, aventura devenea din ce 
în ce mai uimitoare ! Fără un cuvint necunoscutele vrăjitoare le 
înnodară eşarfele la ceafă. Ei le făcură pe voie, cu desăvirşire 
uluiţi de această cascadă de surprise. Astfel transformați în orbi 
aveau aerul unora ce se joacă de-a baba-oarba sau, mai 
degrabă ţinînd seama de ţinuta lor războinică, păreau soldaţi tri- 
mişi ca soli în tabăra duşmană. 

Fură luaţi de mînă de îngerii lor păzitori şi purtaţi pe potecile 
înmiresmate ale unei grădini întinse. 

Ce li se ascundea oare ? Ce scenă tainică se desfăşura în 
acest cadru idilic şi pe care nu trebuiau să o vadă ? Se înţelege 
cît de aprinsă le era curiozitatea. Totuşi, nici unul, nici celălalt 
nu se gindi să dea la o parte eşarfa uşoară pe care buna lor 
credinţă îi obliga să o respecte. 

Cu toate acestea, îşi ascuţiră urechile şi în mersul lor rapid li 
se păru că aud voci şoptind şi un murmur surd de vorbe. Ce 
personaje puteau fi acelea şi ce conversații grave aveau loc, de 
erau învăluite în atita taină ? 

Sfirşindu-se drumul, fură dezlegaţi la ochi. Ajunseseră într-o 
curte pavată, cu un aspect măreț în care dădea o terasă 
monumentală. 

Acolo, rizînd mereu, cu trandafirii obrajilor aprinşi de alergare 
şi, poate cine ştie, şi de emoție, fetişcanele făcură o frumoasă 


reverență de curte protejaţilor lor şi, uşoare ca două silfide, 
dispărură de parcă ar fi pornit în zbor. 

Vitejii noştri stătură o clipă împietriţi, uitîndu-se unul la altul. 
Nu li se dăduse răgaz nici să răsufle, nici să îngaime fie şi cel 
mai mic compliment. 

Bănuitorul gentilom începuse să tropăie nemulţumit, cînd 
deodată îşi dădu seama de încurcătura de nedescris în care se 
găseau. 

Peste obrazul rumen al tovarăşului său se aşternuse un strat 
gros de praf, amestecat cu năduşeală ; de cingătoare îi atirna o 
teacă strimbă şi pălăria, al cărui fulg se clătina jalnic, pălăria lui 
mîndră, nu mai avea fund. 

Nici gentilomul nu se putea lăuda. Obrazul îi era brăzdat de 

zgîrieturi însîngerate, tunica îi era ciopirţită, găitanele abia se 
mai ţineau, buzunarele îi erau sfişiate şi căscate, iar gulerul lui 
mare era întors cu faţa în spate. 
Zdrenţuiţi, plini de praf, sudoare şi sînge, alcătuiau un tablou 
vesel aşa cum stăteau înţepeniţi în această curte măreaţă, în 
faţa acestei case mîndre. Şi, amindoi, facîndu-se mici-mici de tot 
se simţiră umiliţi, neputincioşi. 

Şi astfel, cei doi eroi ai învălmăşelii de pe Pont-Neuf ieşiră din 
măreţul castel de Nevers, mai grăbiţi decît intraseră. 


III 
LEGĂMÎNTUL DE PRIETENIE 


Îndată ce se găsiră afară, cei doi răsuflară adînc. Erau 
zăpăciţi de-a binelea. 

Cavalerul îşi reveni primul. Cu voioşia tinereţii, el izbucni într- 
un hohot nebun de ris. Tovarăşul lui rămase însă serios. 
Scoţindu-şi pălăria cu un gest nobil, puse mîna pe umărul 
celuilalt şi, cu un ton sincer mişcat zise : 

— Domnule, mi-aţi salvat viaţa. 

Tînărul ridică vesel din umeri. 

— Ei, asta-i acum ! Îndemînatic cum sînteţi, v-aţi fi descurcat 
şi singur. Fierbinţeala sîngelui m-a antrenat în luptă şi nu v-am 
dat decît un ajutor neînsemnat... 

— Nu, nu ! Ştiu eu ce spun. Singur nu aş fi putut să-mi 
croiesc drum şi eram în stare să mă las măcelărit pe loc decit să 


cedez în faţa acelor ticăloşi. N-am să pot uita ceea ce aţi făcut 
pentru mine. Daţi-mi mîna, zise el, şi apucîndu-i-o, i-o scutură 
voiniceşte. De acum înainte, sîntem fraţi pînă la moarte ! 

Mişcat de această efuziune mai mult decit voia să arate, 
soldatul răspunse strîngerii de mînă. 

— Fraţi pînă la moarte, fie ! Dar atunci faceţi-mi plăcerea şi 
urmaţi-mă căci nu e bine să întîrziem în preajma locului 
isprăvilor noastre. 

Observaţia nu era lipsită de sens. Ei se găseau pe un fel de 
ridicătură de formă triunghiulară care avea ca bază faţada 
ilustrului castel de Nevers, de unde ieşiseră în mod atît de jalnic, 
şi ca virf sinistrul turn Nesles, turn de tristă amintire, care 
întindea spre ei stilpul unui felinar ce se legăna la capătul 
lanţului său asemenea unui spînzurat. 

De acolo puteau să vadă pieziş un colţ din Pont-Neuf, unde 
grupuri-grupuri comentau cu însufleţire lupta lor extraordinară. 

— Aveţi dreptate, conveni încercatul mînuitor de spadă. Locul 
este cam expus privirilor. Hai să căutăm un altul mai potrivit ca 
să înnodăm cunoştinţa în toată regula. 

— Şi mai ales să ne aranjăm ţinuta, suspină Cavalerul, care-şi 
aminti că ora întilnirii cu domnul de Guitaut se apropia, aruncînd 
o privire plină de ciudă spre hainele sale zdrenţuite şi sabia 
îndoită. 

Trecură deci prin poarta Nesles, pe sub o boltă cu turnulețe, 
peste un podeţ şi, lăsînd la dreapta o stradă cu construcţii noi 
pe fostul teren Pres-aux-Clercs, apucară pe o potecuţă ce 
şerpuia printre grădini şi ajunseră într-o răspîntie în plin centru 
al cartierului Saint-Germain. 

Acolo, ochiul de şoim al marelui chefliu zări o cîrciu- mioară 
cu grădină ca la ţară, căreia o legătură de fin înnodată, 
legănîndu-se deasupra porții, îi servea drept firmă. 

Sub bolta de viţă, o masă de lemn cu două scaune le oferea o 
ospitalitate rustică. 

— Aici e de noi, oftă gentilomul, căzînd pe scaun. 

— Uf, răspunse Cavalerul şi făcu la fel. 

O clipă mai tirziu, chelneriţa sprintenă aşeza în faţa acestor 
aleşi clienţi două pahare şi o oală aburindă de vin rece. Cei doi 
tovarăşi sorbiră cu nesaţ o duşcă bună. Apoi învioraţi de căldura 
vinului, cu picioarele întinse în voie, se priviră în faţă şi-şi 
zimbiră în acelaşi timp. 


Mai mult decit orice cuvint, zimbetul lor parcă spu- 
nea : „După primejdia comună, ce bine e să te găseşti între 
prieteni, între inimi calde şi generoase, departe de răzvrătirea 
mulţimii !” 

De fapt, dacă i-ai fi văzut cum stăteau la masă unul în faţa 
celuilalt, ai fi jurat că sînt prieteni vechi. Intr-adevăr, ceva mai 
puternic decît timpul îi legase fără ştirea lor. 

Soldatul avusese o simpatie bruscă, pentru acest gentilom 
deşirat, aşa de plin de spirit, aşa viteaz, în stare să tragă spada 
împotriva lumii întregi pentru onoarea unui nas catastrofal. 

Pe lîngă simpatia reciprocă, gentilomul îi era recunoscător 
necunoscutului soldat, adolescentului îndrăzneţ care, punîndu-şi 
în primejdie viaţa, părea să nu acorde mare preţ devotamentului 
său. 

Totuşi, nu puteau sta aşa mereu fără să-şi spună vreo vorbă. 

Spadasinul se hotărî să rupă tăcerea : 

—  Siînteţi soldat ? întrebă el. 

— Sergent în regimentul din Flandra. 

— Nu cumva tocmai de dumneavoastră m-am izbit aşa de 
stîngaci la ieşirea din piaţa Delfinului ? 

— Ba da! Şi era cît pe-aci să vă cer socoteală ! 

— Da, îmi amintesc, rise cu sinceritate gentilomul. 
Recunoaşteţi că ar fi fost mare păcat! 

— Aşadar fusesem remarcat. Păreaţi totuşi atit de absorbit... 

— leşeam de la librarul meu de sub galeriile Palatului. 
Citeam primele pagini ale unei cărţi excelente. 

— Ah, ce titlu poartă ? 

— „Călătorie în Fegatul Lunii”. 

Tînărul soldat fu pe punctul de a izbucni în ris. Dar se stăpini 
şi zise serios : 

— Nu cunosc cartea... 

— E o noutate. 

— Foarte bine, şi de cine e scrisă ? 

— Chiar de mine, răspunse gentilomul cu un accent de 
deşăvirşită modestie. 

— Sînteţi deci poet ? se miră soldatul. 

— Da, sînt. 

Tînărul ridică paharul plin pînă la buză. 

— Atunci, domnule, închin paharul în sănătatea dum- 
neavoastră ! 


Şi ridicîndu-se pe jumătate de pe scaun exclamă : 

— Pentru Apolo şi pentru muze ! 

Această atenţie îl surprinse plăcut pe poet. Şi ca să nu-i 
rămînă dator, îi răspunse cu paharul ridicat : 

— Pentru Marte şi pentru Bellona ! 

Şi băură pînă la fund. 

Cavalerul reluă : 

— Aşadar, sînteţi luptător şi poet totodată. 

— O, mai sînt şi matematician, fizician, filozof, elev al lui 
Gassendi... şi, în clipe de răgaz, cadet în Gardă. 

În timp ce enumera aceste diverse îndeletniciri, ochii tînărului 
se măreau de mirare. 

Poetul nu dădu atenţie şi urmă : 

— Fără îndoială, aţi picat de curînd la Paris. 

— Abia aseară ! 

— In concediu ? 

Cavalerul era cît pe-aci să spună că nu. Dar, îşi aminti 
recomandarea de prudenţă şi discreţie a domnului de 
Comminges. Şi atunci se mărgini să schiţeze un vag gest din 
cap care putea să însemne şi da şi nu. 

— Fac prinsoare că aţi venit să vă căutaţi norocul la Paris. 

— Da... adică... poate ! răspunse Cavalerul din ce în 
ce mai încurcat. 

De data aceasta, poetul îi înţelese reținerea. 

„Oh, gîndi el, băiatul poate că ascunde vreun secret... Să fim 
discreţi!” 

Cavalerul luase o mină contrariată. Caracterul său sincer şi 
încrezător nu era obişnuit cu ascunzişurile. Dar se supuse 
consemnului primit. 

—  Intr-adevăr, răspunse el, e ceva şi din ceea ce aţi spus. Să 
zicem că am venit să-mi caut norocul. 

— Hei, pe legea mea, tot pentru acelaşi motiv am venit şi 
eu. Hai să-l căutăm împreună. Deşi dumneavoastră rîvniţi laurii 
armelor, pe cînd eu mă mulţumesc şi cu mirtul paşnic literelor. 

Această mărturisire a unei profesiuni de credinţă paşnice 
aduse un zîmbet pe buzele Cavalerului. 

— Pentru un poet liniştit, zise el, dumneavoastră mînuiţi 
prea bine spada... 

— Spada nu e nimic. Mult mai bine mînuiesc condeiul! 


De data aceasta, Cavalerul trebui să soarbă o duşcă 
prelungă, ca să-şi reciştige gravitatea. 

— Nu cumva siînteţi gascon ? întrebă pe neaşteptate 
gentilomul cărturar. 

— Gascon ? îl miră pe soldat această întrebare stranie. 

— Da, gascon ! Altfel vorbind, nu cumva aţi văzut lumina 
zilei pe meleagurile însorite ale Garonei, sau pe cele surizătoare 
ale surorii sale Dordona ? Sînteţi din Bearn ca marele Henric, din 
Toulouse ca Pibrac, născut la Pau Precul Cassian sau mai 
modest, din Perigord, ca subsemnatul ? 

— Credeţi-mă, nu! 

— Păcat, răspunse poetul clătinînd capul, în semn de adînc 
regret. 

Neliniştit oarecum, soldatul întrebă naiv : 

— Este o condiţie ? 

— O condiţie nu, dar e un avantaj. Pentru a reuşi în viaţă 
trebuie să fii de două ori pe rînd şi prudent şi abil. De altfel, sînt 
liniştit, nimic din acestea nu vă lipses ; dacă nu v-aţi născut 
gascon, cel puţin sînteţi vrednic de a fi. Apoi, cu o siguranţă care 
îl uimi pe Cavaler : Dar nu mă îndoiesc că în compania mea veţi 
deveni gascon. Fiindcă, nici vorbă, nu ne vom mai despărţi. O 
întîlnire atît de providenţială ca a noastră trebuie să aibă un tilc 
mai adînc. De acum înainte, sîntem prieteni ca Oreste şi Pilade! 

Peste fruntea Cavalerului trecu o umbră de tristeţe. Poetul o 
observă : 

— Ce s-a întîmplat ? Propunerea mea nu vă convine ? 

— O, ba da, din toată inima ! zise tînărul. 

Dădu să spună ceva, dar poetul, încălzit de discursul său, nu-i 
lăsă timp. El umpluse din nou paharele : 

— Să ciocnim pentru prietenia noastră ! 

Băură cu solemnitate, ca şi cam acest gest pecetluia între ei 
un pact definitiv. Adevărat este că înfierbîntaţi încă după 
proaspăta lor aventură şi cuprinşi de aburii vinului, prietenii 
noştri începeau să se simtă chercheliţi ; mai ales poetul pe care 
o dulce fericire îl înmuia şi care deveni deodată familiar. 

—  lată-te deci picat în acest Paris, singur numai cu sabia ta. 
Cunoşti pe cineva aici ? 

Cavalerul, cu toată beţia care-i cuprindea creierul păstra încă 
prudenţa. 

— Pe nimeni, răspunse. 


— Cel puţin, ai bani ? 

— Puţini ! răspunse soldatul stingherit. 

Namila încruntă fruntea. 

— Drace ! Din fericire, mai sînt şi eu pe aici. Prea iubitul meu 
tată mi-a pus la dispoziţie partea cuvenită mie. Sînt, deci, bogat 
pentru doi... Dar, ia spune-mi, nu ai nici o legătură cu vreo 
femeiuşcă ? 

Tînărul se simţi roşind pînă în vîrful urechilor. 

— O femeie ? La ce serveşte ? 

— Hei, prietene, Parisul este un adevărat labirint, un astfel 
de labirint în faţa căruia cel din Creta ar păli de invidie. În 
momentul în care pătrunzi înăuntrul lui, rişti să fii sfişiat de 
Minotaur. 

— Minotaurul ? făcu soldatul surprins. Ce animal mai e şi 
ăsta? 

— Un animal cu o sută de ochi, o sută de urechi,care vede 
totul, aude totul şi care, poate că ştie la ora asta pozna noastră, 
făcu poetul micşorindu-şi glasul. Animalul acesta pîndeşte pe 
tineri de cînd au făcut ceva zarva în lume şi, dacă faptele lor îi 
displac el are mai multe peşteri pentru a-i închide pe 
imprudenţi. 

— Pe legea mea, zise Cavalerul, rizînd de subita spaimă a 
îndrăzneţului său amic, de cine vorbiţi ? 

— De domnul cardinal, şopti scandalagiul, străbătut 
de un fior. 

— Ce avem noi de-a face cu el ? 

— Nu poţi şti niciodată. Satana asta se amestecă în toate. Şi, 
iată, cine ştie dacă adunarea aceea tainică, prin mijlocul căreia 
am trecut legaţi la ochi, nu s-a făcut din voia lui ? 

— Drace! zise tînărul, simțindu-se neliniştit. Nu pentru că s-ar 
fi temut pentru sine, dar că, dacă era vreun pericol, el ameninţa 
şi pe fermecătoarea-i zînă ! 

Însă poetul urmă mai vesel : 

— De aceea te întrebam, dacă, în acest hăţiş, nu ai vreo 
Ariadnă, dispusă să-ţi întindă la nevoie firul salvator ! 

De ce oare se gindi Cavalerul din nou la acea frumoasă 
necunoscută pe care o întîlnise deja de două ori în drumul său şi 
pentru ce, gîndindu-se la ea, se simţea atît de adînc tulburat ? 


Gasconul golise ce mai rămăsese în oală şi aceasta-i iuţise 
limba. Sprijinindu-şi coatele de masă, el continuă, bucurîndu-se 
de uimirea nevinovatului său prieten : 

— Crede-mă, dragul meu, astăzi domneşte femeia. Ea a dat 
Parisului barbar profilul său fermecător. Fosta regină i-a dăruit 
politeţea rafinată a Italiei ; tînăra regină i-a împrumutat 
gravitatea romanţioasă a Spaniei pasionale. Dragoste şi spirit, 
totul se cuprinde astăzi în aceste două cuvinte. Femeia este 
suverană în această ţară. Fără ea, noi nu sîntem nimic. Hei, nu 
cumva tot printr-o femeie a devenit chiar domnul cardinal — 
acest mare politician — adevăratul rege al Franţei ? Dacă regina 
Maria nu i-ar fi aruncat într-o zi o privire amabilă, ce-ar fi fost el 
la această oră, cu toată ambiția şi geniul său ? Nimic... nimic 
decit un biet episcop în cel mai sărac scaun episcopal din toată 
Franţa. 

Tînărul protestă : 

— Merge să faci un episcop, zise el. Dar să faci un soldat ?! 

— Alte mai trezeşti încă pe timpul regelui Henric, cînd era 
de ajuns să fii un bun camarad, să ai pumnul tare şi sabia 
cutezătoare, ca să aspiri la rangurile cele mai înalte. Căpitanii 
nu mai răsar azi din cazărmi, nici de pe cîmpurile de luptă. 

— Atunci, de unde apar ? 

— Din strada Frumoaselor Preţioase, dragul meu. 

Cavalerul rise în hohote. De data aceasta, gasconul se 
împotrivi : 

— Nu ride ! Vei vedea curînd. Vei întîlni în saloanele la modă 
pe viitorii noştri generali compunînd madrigaluri, curtînd şi 
făcînd spirite... 

Pe jumătate rizind, pe jumătate mîhnit, Cavalerul zise : 

— Eu nu am învăţat decit să fac curte încărcătoarelor de tun, 
să fac madrigaluri tunurilor şi să surid doar la atac. 

— Hei, zise gasconul înveselit, iată deja un mic cuplet de 
efect ! Vei prinde repede cîntecul zilei. Şi diseară nu vei face 
figură proastă în castelul Rohan-Guemenee. 

—  Diseară, în vizită ?... Eu ? 

— Vezi bine ! Nu ţi-am spus că nu te mai las să pleci ? 

— Dar nu cunosc pe nimeni acolo ! 

-— Asta nu contează ! Te voi prezenta eu. 

— Dar... 

— Niciun dar! 


— Totuşi, ca să fiu prezentat, ar trebui să mă cunoaşteţi mai 
întîi ! 

— La naiba cu zăpăceala mea, făcu poetul, calmat dintr-o 
dată. Pe legea mea ai dreptate. lată că stăm de vorbă de un 
ceas ca doi prieteni şi nu ştim încă nimic unul despre celălalt, 
nici măcar numele. 

O umbră trecu peste fruntea soldatului. _ 

— Deci, fără nici o afectare între noi ! urmă poetul. In lipsa 
unor naşi mai buni, să ne prezentăm fiecare. 

— Fie, zise tînărul, cu o hotărîre bruscă. Mă numesc 
cavalerul Tancred. 

— Tancred... care? 

Chipul soldatului deveni palid. 

— Tancred şi atit ! făcu el, simplu. 

Gentilomul, la început mirat, apucă mîna prietenului său si 
strîngîndu-i-o s-o frîngă, îngînă : „Minunat !” , ca şi cum această 
prezentare atit de sumară l-ar fi mulţumit pe de-a-ntregul. 

Apoi se ridică, salută distins şi, cu acelaşi ton pe care l-ar fi 
avut dacă l-ar fi anunţat pe Rohan sau Montmo- rency, zise : 

—Şi eu Hercule-Savinien de Cyrano de Bergerac. 

O ulcere scurtă urmă acestei prezentări. Domnul de Bergerac 
o folosi pentru a-şi reface toaleta. Cavalerul stătea şi se gîndea. 
Pentru prima dată în viaţa sa, încerca în acest moment, un 
sentiment de jenă, un fel de ruşine. Ruşine de acest nume de 
război pe care-l purta, în lipsa altuia. 

„Ce-o fi gîndind despre mine acest gentilom. Între noi, s-a 
spus totul. Acum ştie cine sînt. El, care-mi oferea prietenia atît 
de amabil. Vai, şi eu care nu pot să i-o primesc! 

Gîndul acesta era chinuitor, fiindcă tînărul se legase strîns de 
acest tovarăş întîimplător, atît de îndrăzneţ şi plin de 
generozitate. 

„Totuşi, îşi zise el ridiciînd fruntea, umilirea mea e 
trecătoare... Miine voi avea dreptul să-mi ţin fruntea sus... Da, 
mîine ! Dar azi ?” 

Capul îi căzu din nou în piept. În această buimăceală, o idee 
obsedantă îl ispitea : „Dacă i-aş spune povestea mea ? Fără 
îndoială că nu m-ar respinge !” 

Însă alungă repede acest gînd : „Nu, nu, n-am dreptul. Nu 
pot, numai din orgoliu, să dau pe faţă acest secret care nu e 
numai al meu.” 


În acest timp, necunoscînd lupta care se dădea în sufletul 
tovarăşului său, poetul se străduia să-şi îndrepte sabia. 

Cavalerul luă hotărîrea care credea că este de datoria lui s-o 
ia şi anume aceea de a se despărţi îndată de celălalt. 

— Domnule, zise el cu o voce pe care o voia cît mai fermă, a 
venit timpul să ne luăm rămas bun. 

Gasconul înălţă capul mirat : 

— Să ne despărţim ? întrebă el, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Fără îndoială ! Înţelegeţi prea bine că un capriciu al 
destinului ne-a încrucişat drumurile, dar că acestea nu erau 
deloc făcute să se întilnească ! Vă încredinţez însă că nu voi uita 
niciodată primirea dumneavoastră generoasă. Cu vocea 
sugrumată, el încheie brusc : Adio, domnule de Bergerac. 

Poetul sări în picioare şi i se aşeză în cale, deschi- zîndu-şi 
braţele lungi : _ 

— Ei, doamne ! Ce mai e şi gluma asta ? |ţi închipui că după 
ce i-ai salvat viaţa lui Bergerac, acesta te va părăsi ca pe un 
străin ? Ei drăcie ! 

— Totuşi, trebuie ! 

— Şi pentru ce, mă rog ? 

— Fiindcă nu sîntem făcuţi să fim prieteni. Dumneavoastră 
sînteţi nobil iar eu nu sînt decit un biet soldat. 

— Sărăcia nu împiedică nimic. 

— Fără avere, în lumea asta... 

— Fără avere... Dumneata porţi în teacă brevetul de 
mareşal. 

Cavalerul zimbi fără voie, melancolic : 

— În orice caz, şi acesta e lucrul cel mai grav, sînt fără 
familie şi fără nume. 

— Fără nume ? ! izbucni Cyrano. La naiba, ai unul şi foarte 
simpatic, pe legea mea : Tancred ! Aduce cu numele unui erou... 
unui erou de roman ! 

—  Romanţios, poate ! Dar cam scurt, fără îndoială. Numai 
cu acest nume mă îndoiesc c-ar fi posibil să fiu primit bine de 
frumoasele dumneavoastră prietene din castelul Rohan. 

—  Orgoliosule ! Aş vrea să le văd nemulţumite, atita timp cit 
eu sînt mulţumit ! 

— Nu, nu ! Nu se cuvine să roşiţi dumneavoastră, din 
pricina unui prieten. 

—  Cavalere, ce vă trece prin minte ? 


— lată, zise tînărul scuturindu-şi buclele frumoase cu 
tristeţe, fără să bănuiiţi, chiar dumneavoastră nu vă mai purtaţi 
cu mine la fel ca înainte de a-mi cunoaşte numele ! 

— Cum vine asta ? 

— Acum citeva clipe mă tutuiaţi şi acum... 

— Acum te tutuiesc din nou şi s-a terminat ! 

Cyrano se ridică. Îşi aţinti privirea de şoim asupra tînărului : 

— Te tutuiesc şi-ţi ofer din nou prietenia. Ai s-o 
respingi ? Mina lui mare se întindea larg deschisă. Dacă refuzi, 
voi considera că mă dispreţuieşti şi că nu mă crezi destul de 
gentilom ca să-ţi fiu prieten. Şi, în cazul acesta... 

Făcu o mişcare iute spre minerul spadei. 

— în acest caz, oricît ai fi salvatorul meu, mă insulţi şi-ţi voi 
cere socoteală. 

Cavalerul, fără să-i pese de nimic, nu-şi opri risul. El nu se 
supăra niciodată, cînd cineva ameninţa să-i spintece inima cu 
vîrful săbiei. 

Poetul, însă, nu ridea deloc. Cu privirea întrebătoare şi cu 
mîna întinsă, el aştepta. Atunci tînărul simţi cum o emoție 
puternică îi strînge inima. Ochii i se umeziră brusc şi nu găsi 
cuvintele care-i trebuiau ca să exprime ceea ce simţea. El nu 
cuprinse mîna întinsă, ci cu gest instinctiv, se aruncă spre 
tovarăşul său. Braţele poetului se desfăcură larg ca să-l 
primească şi amîndoi rămaseră îndelung îmbrăţişaţi, piept la 
piept. 

— Aşa, da ! tună poetul, rizînd de plăcere. Pe onoarea mea, 
aş fi fost supărat, dacă ar fi trebuit să-ţi fac vreun rău. 

Cavalerul, bucuros, îngăimă : 

— În sfîrşit, acum pot vorbi ! Vreau să vă spun că această 
prietenie oferită de dumneavoastră atit de spontan unui biet 
soldat... 

— Şi pe care ai acceptat-o ? 

— Desigur ! Ei, bine, acest soldat este nedemn de ea. Dar, 
mai adineauri, ezitam dacă să-mi încredinţez taina vieţii unui 
necunoscut. Acum, s-a schimbat. lată-ne legaţi unul de altul. 
Aveţi dreptul să ştiţi cine sînt. 

Cu un gest, Cyrano îl opri: 

— Nute întreb nimic, Cavalere. Tu eşti salvatorul şi prietenul 
meu şi asta îmi ajunge. 


— Dumneavoastră, poate ! Dar, mie nu ! Înţeleg să nu mai 
fie între noi nici o neînțelegere, nici o rezervă. Ascultaţi şi 
judecaţi apoi, dacă sînt demn sau nu de prietenia 
dumneavoastră. 

Poetul îi luă mîna şi, cu un ton de dulce gravitate, îi zise : 

— Vorbeşte, dragul meu, dacă asta ţi-e dorinţa. Cy- rano te 
ascultă şi, orice s-ar întîmpla, nici un cuvînt din tot ce-i vei 
încredința nu va ieşi de pe buzele lui. 

Se sprijini cu coatele pe masă. Cavalerul înălţă capul. Mîndria 
strălucea în privirea lui. 

Reculegîndu-se un moment, el începu: 

— V-am spus că sînt un biet soldat, fără stare, fără avere şi 
fără nume. Totul era adevărat, pînă acum citeva zile. Acum nu 
mai e aşa. Miine, soarta mea se va decide şi-mi voi recîştiga 
rangul. Voi înceta să mai fiu un aventurier rătăcitor şi voi sta în 
locul meu legitim în lume. Da, miine, Cavalerul Tancred nu va 
mai fi, voi purta în sfîrşit numele tatălui şi strămoşilor mei. 

— Drace ! lată o frumoasă introducere, exclamă gas- conul 
surprins. 

Soldatul continuă cu un aer de nevinovată încurcătură: 

— La drept vorbind, acest nume nu pot să vi-1 spun astăzi. 

Cyrano făcu un gest discret: 

— Dacă trebuie să nu-l spui, prietene, n-are a face. 
Continuă ! 

— Nu, nu, vă înşelaţi... Adevărul este că nici eu nu-l cunosc. 
Totul este ciudat în povestea mea. A sosit ceasul care îmi va 
hotărî soarta. Norocul e la un pas de mine. El întrece visurile 
mele cele mai îndrăzneţe. Toate acestea le ştiu ! Ceea ce nu ştiu 
este în ce anume constă acest noroc. 

Mărturisirea aceasta atit de naivă aţiţă curiozitatea poetului, 
care murmură : 

— E delicios! 

— Trebuie să vă spun mai întîi că sînt însemnat de Destin. 
Port în inimă un semn, săpat cu o pecete de neşters : o stea, 
steaua mea ! Or, semnul acesta nu m-a înşelat ! Cu ajutorul lui, 
mîine, din simplu sergent cum sînt, voi fi egal cu cei mai aleşi ! 

— La naiba ! E un roman întreg, strigă Cyrano, în- cîntat, 
frecîndu-şi mîinile. 


— Un roman ? zise Tancred. Să zicem că ar fi aşa. Însă un 
roman fără închipuiri, un roman adevărat ; adevărat ca 
Evanghelia... Ascultaţi. Am şaisprezece ani... 

— Şaisprezece ani ! zise poetul, examinînd statura 
tînărului. Şaisprezece ani, pe legea mea, promiţi mai mult! 

— Eram un biet copil, ieşit... nu se ştie de unde, din Flandra, 
poate din altă parte ! Nişte cavaleri mercenari m-au găsit cînd 
eram micuţ şi m-au luat cu ei. Erau duri si murdari aceşti 
oameni aspri care fac din război o meserie 
— vinzîndu-se la mezat celui care dă mai mult —ţinînd cînd cu 
regele, cînd cu împăratul. Azi pentru domnul cardinal şi pentru 
suedezi, miine împotriva lor, pentru loreni sau spanioli. Ei m-au 
crescut în condiţii vitrege, de-a lungul nesfîrşitelor drumuri. 
Acestei împrejurări datorez precocitatea mea şi mînuirea destul 
de corectă a spadei... 

Poetul aprobă în tăcere. 

— Despre naşterea mea, nu am cunoscut mult timp decit un 
singur lucru şi anume că aveam sînge nobil în vine. De aceea m- 
am obişnuit să mă port ca un gentilom în toate ocaziile. 

— Slavă domnului, îl întrerupse Cyrano, m-am convins de 
aceasta adineauri. 

— Mi se spunea deci Cavaler : Cavalerul Stelei sau, după 
numele meu de botez, Cavalerul Tancred. 

— Amiîndouă îmi plac. 

— Despre familia mea şi prima copilărie nu ştiam nimic şi, 
de altfel, nu eram deloc neliniştit. Aveam semnul meu. 

— Steaua? 

— Steaua, da ! Bătrînul soldat, care-mi ţinea loc şi de tată şi 
de mamă şi chiar doică, m-a încredinţat că el îi cunoştea tilcul şi 
că într-o bună zi mi-l va dezvălui. Adesea, după ce îşi termina 
treaba, cînd vinul îi dezlega limba, mormăia : „Dă-i înainte, fiule. 
Ai încredere în steaua ta ! Va veni un timp cînd vei fi bogat şi 
puternic, încît îi vei face să pălească pe toţi marii seniori". Apoi 
ridea şi-l mai auzeam murmurînd : „Voi fi şi eu bogat şi cunosc 
şi pe cineva care nu va mai ride". Totuşi, niciodată nu a vrut să 
spună mai mult. Ceilalţi socoteau toate acestea drept palavre de 
om beat. Eu însă ghiceam că spunea adevărul. Trebuie că ştia el 
alte lucruri, numai că, pentru a mi le spune, aştepta să fiu 
bărbat întreg, capabil să cer, cu sabia în mînă, locul meu sub 
soare... Tînărul se reculese un moment : Desigur, nu era deloc 


duios bătrinul mercenar : era făcut pentru luptă şi sînge ; poate 
că nu-mi salvase viaţa şi nu mă crescuse decit din lăcomie, ca 
să mă transforme în instrumentul norocului său. Dar el a 
însemnat toată copilăria mea. El a făcut din mine un om şi un 
soldat. 

„Viteaz soldat !” gîndi gasconul. 

— Ajung acum la momentul cînd, dintr-o dată m-am aflat 
singur pe lume şi cînd taina destinului începu să mi se dezvăluie 
înainte. 

Cyrano fu cuprins de fiori, nu de curiozitate, ci de interes 
pasionat. 

— Continuă, murmură el neliniştit. 


IV 
STEAUA CAVALERULUI 


Supuniîndu-se acestui îndemn, Cavalerul urmă : 

— Era în timpul ultimului război. În vremea aceea,noi luptam 
plătiţi de regele Franţei, contra partizanilor împăratului. Lupta 
fusese grea în acea zi şi pe cînd seara cădea încă ne mai 
disputam cu duşmanul cîmpul de bătaie. Totuşi, tumultul 
începea să scadă, în timp ce se stingeau ultimele raze de soare. 
Deodată, răsună un bubuit îndepărtat; o ghiulea pierdută căzu 
asupra noastră şi reteză scurt picioarele bătrînului mercenar. 

Poetul suflă de emoție. 

— Continuă ! zise el. 

— lată-1, deci, întins la marginea unei păduri. Eu eram în 
genunchi, lîngă dînsul, sprijinindu-i capul. Vedeam cum i se 
scurge sîngele. Clipă de neuitat ! Ochii lui mă ţintuiau cu o 
privire rătăcită. Surprins de lovitură, el părea că mă întreabă ! 
Eu priveam cum i se ducea viaţa, scurgindu-se picătură cu 
picătură. Şi odată cu viaţa lui, pierea şi nădejdea mea de a 
cunoaşte vreodată taina atit de însemnată pentru mine. Totuşi, 
nu îndrăzneam să-l întreb. Ar fi însemnat să-i arăt că îl pîndea 
moartea. El sufla din greu. Deodată văzu sîngele curgînd şi 
picioarele secerate. Atunci încercă să se ridice, urlînd, înjurînd, 
blestemînd soarta,  înfruntînd moartea, invocîn-du-l pe 
Dumnezeu. Înţelesei că bătrînul meu tovarăş va porni pe celălalt 
tărim, fără să fi putut vorbi, ducînd cu sine în mormiînt taina, 
speranţele mele... viaţa mea... 


Puternic impresionat, Cyrano gifiia. 

—Un roman, izbucni el. Un roman mai surprinzător decit 
Astrea... mai frumos decit cele mai iscusite invenţii ale acelui 
căpitan Scudery. Continuă, Cavalere, te ascult cu nesaț ! 

— În acest minut tragic — ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut aşa 
— apăru un om la marginea pădurii. Îl cunoşteam pe omul acela 
— care soldat nu-l cunoştea oare ? Era un preot. Ciudat preot, e 
adevărat. Suflet de cavaler şi de gentilom, mai mult decit de 
abate. Tînăr încă şi mereu în luptă. Se povestea că, înainte de a 
îmbrăca rasa, purtase zalele şi mantia de muşchetar şi nu era 
de necrezut. 

Trecea deci pe-acolo, căutînd vreun rănit ca să-l ajute sau 
vreun muribund ca să-l încurajeze. Şi, iată că zărindu-1, bătrînul 
îşi schimbă faţa. El, care blestema, şi se zbătea ca un disperat 
împotriva morţii, deveni dintr-o dată umil, resemnat şi blind ca 
un miel care merge la tăiere. Un nume îi scăpă de pe buze. 
Conştiinţa părea că se trezeşte. Cu blindeţe, mă rugă să mă 
îndepărtez şi îl chemă pe preot. Acesta se apropie, se aplecă, se 
lăsă în sfirşit pe genunchi. Atunci, uşor, îndelung, mutilatul îşi 
făcu mărturisirea sa supremă către omul lui Dumnezeu. Ce 
remuşcare grea împovăra conştiinţa sa ? II vedeam de departe 
cum vorbea cu întreruperi, grăbindu-se de teamă să nu moară 
înainte de a spune totul. În această convorbire tainică, se vedea 
că e vorba de mine, căci, din cînd în cînd, ochii preotului se 
îndreptau spre locul unde mă aflam. 

La un moment dat, el se ridică în picioare şi, după arătările 
muribundului, merse să caute în tocurile pen- tru pistoale de la 
şaua lui ceva, care-mi păru să fie o cutie... o casetă. 

Acum muribundul vorbea în fraze scurte, întretăiate de 
spasmele morţii. În sfîrşit, abatele ridică mîna şi făcu peste 
fruntea lui semnul care absolvă. Bătrînul păli mai tare, un 
zimbet uşor zbură peste buzele-i livide... trecuse creştineşte în 
viaţa de dincolo. 

Cyrano respiră puternic. 

— Şi caseta ? strigă el, caseta care conţinea fără îndoială 
secretul naşterii tale ? 

Cavalerul clătină capul în semn de neştiinţă. 

— Nu ştiu. Am primit-o închisă. Abatele mi-a dat-o ca pe un 
depozit sfint. 

— Cel puţin ţi-a spus ce era într-însa ? 


— Nu! Altcineva trebuie să-mi spună. 

— Dar cuvintele muribundului ţi le-a spus ? 

— Nici asta, căci le primise ca mărturisire. Ele au rămas, 
aşa cum se cuvenea, între el şi Dumnezeu. 

— Păcat ! făcu gasconul necăjit. Dar, atunci de unde 
ştii ?.. 

— V-am spus-o : nu ştiu decît un singur lucru.- Anume că 
această casetă cuprinde toată averea mea, unica mea speranţă, 
norocul şi numele meu. Cuvintele preotului mi-au rămas săpate 
în minte. 

— Să vedem : ce ţi-a spus preotul ? 

— Mi-a spus aşa : „Omul care a murit se află de-a- cum 
înaintea judecătorului suprem. Nu mai ţine de noi să-l judecăm. 
El s-a răscumpărat în ultimul ceas. Orice ai putea afla cîndva, să 
nu-l blestemi. Şi cînd vei fi dobîndit un mare noroc, care miine 
te aşteaptă, aminteşte-ţi numai atit : că datorezi totul căinţei lui 
din urmă !” 

— Asta e totul ? 

— Aşteptaţi. A mai adăugat : „Nu pot să-ţi spun mai mult, 
dar în curînd vei şti şi vei înţelege. Atunci, oricît de nesperată ți- 
ar fi soarta, nu uita niciodată că tot binele vine de la Dumnezeu, 
care dă şi poate să ia înapoi... şi roagă-te din cînd în cînd şi 
pentru cel, care, prin ultimul gest, te-a salvat". 

— Foarte bine ! izbucni Cyrano. Straşnic preot! Ar trebui 
să plăteşti mai tirziu, după moartea lui, în memoria sa, citeva 
rugăciuni. 

— După aceste cuvinte, el mi-a încredinţat o cutiuţă din 
lemn rar, pecetluită cu o stea. 

— Steaua ta, pe legea mea. 

— Această cutiuţă, mi-a poruncit s-o duc la Paris şi, aici, 
să o încredinţez unui om, spunîndu-mi doar numele lui. El mă va 
recunoaşte prin două cuvinte : e vorba de numele unui oraş şi 
de o anumită dată. 

— Asta e totul ? 

— Da, totul. Restul îl va face cel ce va primi caseta. El va 
face să ajungă acest obiect la persoana pe care o priveşte. 

„O femeie”, gîndi Cyrano. 

Trecuse destul timp cu povestirea. Soarele începea să 
coboare. Deodată, turnul bisericii Saint-Germain-des- Pres bătu 
de patru ori. Cavalerul sări îndată în picioare. 


— E ora patru ! Era cît pe-aci să pierd audienta. 

Cu un gest, el îşi aranjă ţinuta. 

— Unde te duci ? întrebă Cyrano. 

= La Luvru. 

— La Luvru ? întrebă poetul uimit. 

— Da, sînt aşteptat acolo. 

— Asta-i bună ! Dar nu mi-ai spus nimic... E o adevărată 
trădare. Tu ai audiență la Luvru şi stai sub protecția mea ! 

— Vreţi să v-o retrageţi ? 

— Dar eu am nevoie să fiu protejatul tău ! 

— Vă stau la dispoziţie, răspunse tînărul, amuzat de aerul 
buimăcit al prietenului. Procedez şi eu la fel ca dumneavoastră. 
Cînd mă credeaţi sărac lipit mi-aţi pus la dispoziţie averea 
dumneavoastră, aşa încît este mult mai puţin ceea ce vă ofer eu 
: jumătate din a mea. 

Dar Cyrano, discret, se apără: 

— Vezi câ... nu mai ştiu dacă trebuie... 

— Hei, observ că de data aceasta dumneavoastră daţi 
înapoi. Deci, mă insultaţi şi e rîndul meu să vă cer socoteală. 

Cu un gest voios, el duse mîna la spadă. 

—  Copile ! zise poetul strîngîndu-l la piept. 

Tînărul strînse în cataramă centironul, îşi aranjă pălăria, 
aproximativ netezită, peste buclele mătăsoase şi cu un gest 
prietenesc de adio, plecă. 

Cyrano îl privi cum se îndepărta, cu pasul său marţial şi uşor, 
plin de încredere şi de speranţă. 

— lată un om de ispravă ! gîndi el. E senior de viţă 
aristocratică. Îmi pare rău : l-aş fi preferat simplu soldat. 


V 
SERVICIU CONTRA SERVICIU 


În timp ce Cyrano, încîntat de noul său prieten, îşi domoleşte 
emoţiile cinînd, şi pe cînd Cavalerul se îndreaptă cu pas viu 
către Luvru, unde destinul său îl călăuzeşte către avere şi glorie, 
să ne oferim şi noi pentru un scurt răgaz. 

Cum am putea să-l folosim mai bine, decit aruncînd o privire 
rapidă asupra situaţiei generale, aşa cum se prezenta ea în 
vremea cînd se desfăşoară primele întîm- plări ale povestirii 
noastre. 


Această digresiune aparentă va arunca oarecare lumină 
asupra unor aspecte, obscure încă, şi îndeosebi asupra tainicei 
consfătuiri din castelul de Nevers. 

Armand Duplessis, cardinal şi duce de Richelieu, era în 
continuare stăpînul statului. De douăzeci şi şapte de ani, el îl 
conducea, cu mina sa de fier, către un ideal dublu 
superioritatea Franţei în Europa şi suveranitatea absolută a 
regelui în Franţa. 

În calea lui, însă puternicul ministru întîlnise două piedici : 
protestanții înăuntru, casa de Austria în afară. Dar geniul său nu 
se împiedicase de asemenea obstacole : cu ajutorul catolicilor, 
el îi învinsese pe protestanții din Franţa ; cu ajutorul 
protestanților din Suedia şi Germania, el învinsese sfintul 
Imperiu Roman şi pe maiestatea sa catolică. 

Anglia stătea în cumpănă, nesigură. El o neutralizase, dînd 
regelui Carol | ca soţie pe sora lui Ludovic al XIII-lea. 

Favoritul monarhului englez, lordul Buckingham îl neliniştea 
încă ; dar, cucerind de la acesta La Rochelle, Richelieu răpi 
frumosului duce ceea ce el avea mai preţios pe lume : prestigiul 
şi, coincidenţă providenţială, o lovitură de pumnal a unui puritan 
îi răpi şi puţinul cei mai rămăsese acestuia, viaţa. 

După toate acestea, cine se mai putea îndoi de misiunea 
divină a domnului cardinal ? 

Cineva se îndoia totuşi : regina mamă, bătrîna italiancă, 
aceea care îl ridicase la putere într-un acces de pasiune senilă şi 
care acum se căia amarnic. Astrologul ei îi prezicea sfîrşitul 
ministrului ingrat şi moartea regelui neascultător. 

Intr-adevăr, sabia contelui de Chalais avea să ajute puţintel 
la realizarea acestei profeţii. 

In asemenea împrejurări, Maria de Medicis, ca o foarte bună 
mamă, trebuia să se gindească mai întîi să-şi că- pătuiască 
familia: ar fi dorit s-o recăsătoarească pe văduva fiului său, 
indolenta Anna de Austria, cu al doilea fiu al său, prea iubitul 
Gaston şi, sub paravanul acestor doi tineri nebuni, ar fi putut 
domni ea, înţeleapta. 

Din fericire, Richelieu avea mijloacele lui infailibile ca să 
întoarcă în favoarea sa hotărtrile astrologiei. El puse să fie tăiat 
capul lui Chalais şi surghiuni din Franţa pe bătrîna regină şi pe 
fiul său. 


Cît despre tînăra regină, cardinalul o păstră. Şi aceasta din 
mai multe motive, primul fiind acela că o iubea! 

Acest om de fier avea slăbiciunile lui. Cea mai ciudată şi cea 
mai tenace fu desigur dragostea lui pentru Anna de Austria, 
această suverană, a cărei inimă visătoare şi mîndră era cel mai 
puţin înclinată ca să împărtăşească o pasiune ca a lui, sumbră şi 
dominatoare. 

Rînd pe rînd, regina îl dispreţui, se temu de el, îl admiră 
chiar, dar niciodată nu-l iubi. Inima miîndrei spaniole nu bătuse 
decit pentru un singur bărbat : frumosul, strălucitorul şi 
seducătorul Buckingham. 

Între Anna de Austria şi cardinal a stat întotdeauna acest 
sînge vărsat. Mort, rivalul său triumfa astfel asupra lui Richelieu. 

Dar, în toate acestea, ce se întîmpla cu regele ? Regele vina, 
regele călărea sau făcea exerciţii de arme cu favoriţii săi, 
Baradas sau Saint Simon. Regele cînta la lăută şi compunea 
cîntece de dragoste pentru favoritele sale, d'Hautefort sau La 
Fayette. Juca cu ele jocuri nevinovate. Erau singurele jocuri pe 
care i le îngăduia habotnicia lui scrupuloasă şi oroarea de carne. 
Şi se mai ocupa cu mărturisirea păcatelor pe care nu le comitea. 

Cît despre soţia lui, el o detestase încă de la început, tocmai 
pentru comorile erotice pe care frumuseţea ei îmbelşugată le 
arăta. Apoi, fără să o iubească mai mult, începuse să fie gelos. 

Şi Ludovic al XIII-lea ajunsese să o dispreţuiască cu sălbăticie 
pe Anna. 

De regatul său, regelui nu-i păsa : lăsa totul în grija domnului 
cardinal. 

Uneori, totuşi în acest suveran plăpind renăşteau veleităţi de 
a redeveni rege. La acestea îl îmboldea cu dinadinsul vreo 
influenţă ocultă, vreun revoltat de vază sau vreun favorit 
ambițios. Dar numaidecit, marele politician descurca intriga şi 
pe intriganţi îi trimitea, pe unii peste frontieră, pe alţii la Bastilia, 
dacă nu chiar pe eşafod. 

În momentul în care începe povestirea noastră, Chalais era 
mort, Marillac era mort, Montmorency, la fel : un favorit, un 
ministru şi un prinţ. Păstrătorul sigiliului, Chateauneuf, 
îmbătrinea într-un turn din Angouleme, iar  mareşalul 
Bassompierre — la Bastilia. Am amintit doar pe cei mai iluştri. 


Dintre favoritele rebele, prima domnişoară d'Hautefort era la 
Mans, iar domnişoara de La Fayette, cea de-a doua, era la 
mînăstire. 

Ducesa de Chevreuse, prietena reginei şi confidenta inimii 
sale, îşi continua în exil viaţa de frumoasă aventurieră. Şi mama 
regelui, văduva lui Henric al IV-lea, muri săracă, în afara Franţei, 
tînjind după fiul şi regatul său, pe care nu-i mai văzuse de 
unsprezece ani. 

Richelieu domnea aşadar! Anul trecut, cu o singură lovitură 
de sabie cucerise Turinul imperialilor, iar Spaniei îi luase Arras- 
ul. Gloria armelor îi suridea în sfîrşit ! Totuşi, niciodată marele 
cardinal nu se simţise mai slab, mai ameninţat, niciodată nu 
trebuise să vegheze cu mai multă vigilenţă şi aceasta pentru că 
simţea cum creşte dezgustul regelui. Toţi cei din jurul său, îl 
îmboldeau pe slabul monarh să se debaraseze de un ministru 
devenit inutil acum, cînd victoria fusese cîştigată şi a cărui 
glorie umbrea maiestatea regală. Credincioşii, atotputernici 
asupra acestui suflet temător, nu încetau să repete că mintuirea 
regatului fiind asigurată, era timpul să se gin- dească şi la 
salvarea regelui. Dorea el să moară certat cu toţi ai săi : cu 
mama sa, cu sora din Anglia, cu fratele,cu soţia sa ? Putea el să 
prefere alor săi pe acest om sîn- geros şi satanic ? 

O cabală grozavă se formase din nemulţumiţi, ambiţioşi, din 
evlavioşi adevăraţi sau făţarnici, din sufletele sensibile pe care 
le emoţiona tristeţea reginei. Altfel vorbind, era amestecată 
toată lumea, în afară de cei înţelepţi, care întotdeauna au fost 
puţini şi, care, nici în această perioadă nu erau mai mulţi. 

Regelui i se smulsese promisiunea că se va debarasa de 
ministrul său îndată după încheierea păcii. 

Ţinut la curent, cardinalul se achitase de datorie dînd ordin 
unuia dintre mareşalii săi să se lase bătut. Din nenorocire, nu 
putea uza la nesfirşit de acest subterfugiu. Mai trebuia găsit şi 
altceva. Or mai exista şi regina, era încă şi Domnul ! 

Regina, o ştim. Era atunci infinit de frumoasă, în plină floare 
a strălucirii sale trufaşe. Generoasă şi bună, dar slabă, nesigură, 
zdrobită de viaţa sa tristă, lipsită de afecţiune ; ea putea fi un 
instrument docil şi primejdios în miinile oricui ar fi putut afla 
calea inimii sale. 

Gaston, duce de Orleans, frate al regelui, numit în mod 
obişnuit Domnul, era un personaj cu totul altfel. Ilzgonit din 


Franţa, cum ştim, nu mai puţin cavalereşte decît mama sa, el se 
întoarse retractînd cele spuse cîndva şi, acum, impertinentul 
fluşturatic ridicase fruntea după o supunere umilitoare. În 
mişcarea de revoltă, el angajase de data aceasta pe cel mai 
înalt gentilom al Franţei, ducele de Montmorency. Dar, chiar pe 
cîmpul de luptă, el îl trădase. In această afacere, ducele îşi 
pierdu capul, pe cînd fiul Franţei reintră în graţii cîştigînd şi o 
frumoasă sumă de bani : preţul sângelui complicelui său, în 
afara domeniilor ducale. 

De atunci, de la revoltă la supunere, de la dezertare la 
trădare, Gaston continuase cariera de veşnic nestatornic, 
îmbogăţindu-se cu fiecare nouă retractare. Devenise astfel 
gentilomul cel mai dezonorat din Franţa. Dar îşi purta bucuros 
acest blazon, pentru că moştenea de la tatăl său o pasiune 
nepotolită pentru sexul frumos şi de la mama sa din Florenţa, 
gustul luxului, al plăcerii şi al banului. 

Pentru moment, Gaston se căsătorise, împotriva vo- vinţei 
regelui şi a cardinalului, cu Margareta de Lorena, o prinţesă 
inamică a statului. Curtea Franţei refuza însă 
să recunoască această căsătorie. Domnul se consola atunci de 
văduvia sa forţată cu amantele ori fluşturati- cele sale legături 
trecătoare, care erau numeroase, de toate condiţiile, începînd 
cu doamna de Montbazon pentru a sfirşi la Neveu. 

Astfel, avea şi el oamenii săi, unşi cu toate alifiile, care 
serveau drept curte acestui Regent înainte de vreme cu rolul de 
desfrînat. 

Impetuosul frate al lui Ludovic al XIII-lea îşi luase ca dublură o 
veselă puşlama, ce fusese atrasă de orgiile şi farsele sale, ce 
mergeau chiar pînă la lovituri aprige de spadă. Caraghiosul 
acesta pretindea că aparţine bisericii şi se dădea drept abatele 
La Riviere, deşi era pur şi simplu fiul unui modest croitor de 
stampe, cu numele de Barbier. 

Regina nu-i iertase încă Domnului că-l trădase pe Chalais şi 
că o lăsase pradă miniei regale. Totuşi intriganţii îşi puseseră în 
minte să o împace pe Anna cu Gas-ton. 

Richelieu simţea cum se apropie lovitura, fiind cu ochii în 
toate părţile : la regină, unde o cumpărase pe fermecătoarea 
Chemerault, dar şi la Gaston, unde îl avea la mînă pe La Riviere, 
atit prin lăcomie, cît şi prin teamă. Acest ticălos, pe care-l 
mlădiase făcîndu-l să guste puţintel Bastilia, îi spunea toate 


secretele stăpînului său, trădind astfel concomitent şi pe 
Domnul care-l găzduia şi pe cardinalul care-l plătea. 

Astfel, chiar la ora cînd Cyrano şi amicul său, Cavalerul, au 

pătruns în grădinile castelului de Nevers, se ţinea acolo un mare 
consiliu de război între principalii şefi ai uneltirii. Acestea explică 
cu prisosinţă şi precauţia de a-i lega la ochi pe cei nepoftiţi. 
Dacă şi-ar fi smuls legăturile, ar fi putut vedea pe abatele Gondi, 
pe ducele de Guise, pe Beaufort, viitorul rege al Halelor, pe un 
tînăr cavaler, pe care toţi îl numeau cu respect domnul Le 
Grand. În sfîrşit, însuşi Domnul, flancat de umbra sa, La Riviere 
şi escortat de nobila cohortă a fluşturaticelor sale. 
Numai regina lipsea şi nici nu se putea altfel. Dar ducesa de 
Nevers, Maria-Louise de Gonzague, împreună cu o domnişoară 
de onoare, cea mai fidelă şi mai aproape de inima sa, trimisă de 
regină de la Miînăstirea Carmelitelor unde petrecea un timp de 
reculegere, aveau să-i raporteze ce se va discuta. 

Ce-ar fi gîndit Cavalerul dacă ar fi putut ghici că această 
conspiratoare în forme miniaturale era domnişoara de Cernay, 
zina sa din Luvru şi îngerul său păzitor ? 

Se vede treaba că discuţia fusese animată. La ora tirzie cînd 
Cavalerul, în lipsă de alt drum, trecu din nou prin poarta Nesle, 
mare-i fu surpriza întîlnind un alai numeros : trăsuri, litiere, 
călăreţi dădeau o viaţă intensă micuţei pieţe triunghiulare pe 
care o lăsase pustie cu o oră mai înainte. 

Cavalerul refăcu în sens invers drumul pe care îl urmase cu 
Cyrano pentru a se duce la cîrciumioară. Din cartierul periferic 
Sain Germain pînă la Luvru, numai Pont-Neuf îi oferea cale 
directă. Şi, grăbit de ora audienței sale şi nefiind dispus să facă 
un ocol prea mare, tînărul făcu calea întoarsă. 

Noaptea începea să se lase, cînd Cavalerul ajunse la poarta 
Nesle, tocmai în clipa cînd conjuraţii părăseau 
castelul Nevers. Nimic din înfăţişarea lor nu-i dădea de gol pe 
conspiratori ; se despărţeau cu mare pompă, cu sărutări, cu 
plecăciuni, cu reverenţe, ca şi cum ar fi ieşit de la o conversaţie 
galantă. 

La luminile făciliilor, ţinute de valeţii plini de fireturi, seniorii 
conduceau doamnele la trăsuri sau litiere. 

Cavalerul nu dădu mare atenţie acestui spectacol. Era grăbit 
şi căuta să străbată iute mulţimea acesta strălucitoare. Dar fu 
nevoit să se oprească, spre a lăsa cale liberă unui grup de 


gentilomi. Aceştia păşeau pe jos, deşi fără îndoială erau de mare 
rang, căci toţi se înclinau cu respect în faţa lor. 

— La naiba cu sclifosiţii ăştia, gîndi înfierbiîntatul cadet, sînt 
gata să pierd audiența din cauza lor. 

De voie, de nevoie, fu nevoit să meargă în spatele acestor 
personaje ce ocupau toată străduţa. Aceştia nu păreau grăbiţi 
ca tînărul nostru, ci din contră. Mergind la pas, tăifăsuiau cu 
voce tare şi rideau. 

— Pe legea mea, zicea unul, mare gentilom, probabil şeful 
grupului, toată politica asta mi-a tulburat capul. Aici numai tu, 
abate, eşti în largul tău. 

— Foarte bine, Domnule, ripostă cel pe care-l numise abate. 
lată-mă, deci, înălţat ministru, nu-mi lipseşte decit pălăria. 

Gentilomul rîse zgomotos. 

— Te văd de pe acum cit îţi stă de bine. Numai atit doreşti ? 
Va fi cum zici tu ! Nu vei fi prima secătură care ajunge cardinal. 
Apoi, întorcîndu-se spre un frumos cadet, adăugă : într-adevăr, 
nu înţeleg nimic din toată sporovăiala lor şi aş regreta timpul 
pierdut, dacă cumnată-mea, regina, nu ne-ar fi trimis o 
mesageră foarte ispititoare. 

— Vorbiţi de nevinovata aceea cu ochii de catifea ? 

— De care alta aş putea vorbi ? lată un lucru bun : limbajul 
ochilor său este clar, jur. Eu l-am înţeles. 

— Şi nu depinde decit de dumneavoastră, ca să faceţi 
cunoştinţă mai îndeaproape cu aceşti ochi frumoşi, propuse 
celălalt. 

— Înţelept sfat, îşi dădu părerea abatele. Vă înţelegeţi cu 
duşmanul... prin procură ! 

Un hohot general sublinie această glumă. 

— Hai să ne distrăm de-acum. E şi timpul. lată Pont- Neuf 
începe să fie pustiu şi cît vrei de întunecat. 

Se ştie prea bine ce înțelegeau prin cuvîntul „să ne distrăm" 
amabilii seniori din acel timp : însemna să smul- gă mantiile 
burghezilor întîrziaţi, să-i bată pe paznici, să pună pe fugă 
golanii întâlniți în drum, sau chiar să jefuiască vreo dugheană. 

Forţat să urmeze mica trupă, Cavalerul se înfurie de 
încetineala acesteia. O clipă, ascuţise urechea, vag neliniştit : 
„Despre care ochi frumoşi vorbesc cu atita lipsă de respect 
zănaticii ?" 


Deodată, încetini pasul. Trecînd prin dreptul străduţei unde 
se desfăşurase scandalul lor, aruncă instinctiv o privire acolo. Și 
zări o masă întunecată, marcată de două luminiţe străpungiînd 
întunericul. Fără îndoială, o trăsură cu felinarele aprinse. 

Chipul grațios al tinerei cu ochii limpezi trecu din nou prin 
mintea lui. 

Chiar atunci, ceasornicul de la Sainte-Germain bătea 
jumătatea. Ora audienței era aproape. Om prevăzător, Cavalerul 
cercetă împrejurimile cu o privire circumspectă. Pe pod nu mai 
era nici o vietate. Paşii trecătorilor răsunau departe în liniştea 
pieţei Delfinului. 

— Oh, visător mai sînt! zise Cavalerul. Oricine vorbeşte de 
ochi frumoşi, parcă mi-ar da cu ciocanul în cap. 

Liniştit, porni din nou la drum. Nu merse însă nici douăzeci de 
paşi, cînd o rostogolire surdă făcu să-i zvic- nească inima. 
Cunoştea zgomotul acesta, era al trăsurii ei hurducîndu-se pe 
caldarimul podului. Se opri deci şi aşteptă, sperînd într-o nouă 
apariţie a fiinţei minunate. 

Ea trecu, prea repede însă, asemenea unei lumini cereşti în 
noapte. Tînărul închise ochii. Un timp rămase nemişcat, ca în 
extaz —  păstrind pentru el, pură şi intactă, imaginea 
fermecătoarei necunoscute. 

Cînd redeschise ochii, un spectacol ciudat îl izbi. Trăsura era 
oprită de-a curmezişul străzii, un om ţinea hăţurile cailor pe 
care-i trăsese în lături şi, dintr-un colţ întunecat, apăreau bărbaţi 
înfăşuraţi în mantii negre. 

Totul se întîmplase repede şi fără zgomot. Birjarul încerca în 
zadar să mine caii, în timp ce lacheii săreau jos, cu sabia 
scoasă, alergînd în întîmpinarea năvălitorilor. 

Tînărul vru să se arunce în sprijinul lor, cînd... ce-o fi oare ?... 
îi văzu întorcînd brusc spatele, aruncînd armele şi fugind, dînd 
semne că erau peste măsură de speriaţi. Şi totul se petrecea în 
cea mai perfectă linişte ! 

Mirat, Cavalerul se întrebă : 

— Visez sau sînt treaz ? 

Pe bună dreptate, te puteai îndoi de realitatea spectacolului. 
Dar uşa trăsurii fu deschisă brusc şi un bărbat se prăvăli 
înăuntru. Atunci răsună un strigăt — îndată înăbuşit — strigăt de 
indignare, de surpriză, mai mult teamă. 


Totuşi, el răsună profund în toată fiinţa Cavalerului. 
Necunoscuta sa era ameninţată şi îl chema în ajutor. 

lute ca fulgerul, ţişni. Omul care se aruncase să o- prească 
telegarii, întoarse acum trăsura pe jumătate şi se pregătea să ia 
locul vizitiului, dispărut în învălmăşeală. Dar nici nu avu timp să 
răsufle, atît de rapid fu atacul soldatului. Se trezi luat de git de o 
mînă de fier, ridicat, sufocat şi apoi azvinrlit ca o jucărie la 
pămînt. Ceilalţi agresori înconjurau trăsura formînd un grup 
compact în faţa portierei. Cavalerul se aruncă asupra lor ca o 
furtună. Surprinşi, aceştia primiră ferm lovitura. Numărul le 
dădea forţa unui zid. Atunci mînia îl orbi pe tînăr. Se retrase un 
pas, ca să-şi facă loc, scoase sabia şi se năpusti din nou asupra 
oamenilor în negru. În învălmăşeala care urmă, nu văzu şi nu 
auzi nimic. Atita ştia, că lovea, lovea, lovea cu tăişul, cu latul, 
chiar cu mînerul, la întâmplare, în grămadă. 

— Ce turbat ! 

Nici nu alt cuvînt nu se auzi. Nu se auzi decit zăngănitul 
săbiilor şi mormăieli înfundate. Nu se puteau lupta împotriva 
acestei frenetice violenţe. Într-o clipă, oamenii în negru se 
pomeniră care tăiaţi, care puşi pe fugă şi, spre mirarea 
Cavalerului, piaţa rămase dintr-o dată pustie. Treizeci de 
secunde : nu-i trebuise mai mult ca să obţină acest rezultat. La 
fereastra portierei apăru un cap de bărbat, în timp ce cu o voce 
poruncitoare striga : 

— Ce înseamnă asta ? Cine îndrăzneşte... 

Fraza nici nu se isprăvi, cînd soldatul deschise hotărît uşa 
trăsurii şi, cînd văzu chipul, cel dinăuntru pierdu orice chef de 
vorbă. Cu ochii scăpărînd şi cu sabia însîngerată în mînă, acesta 
avea un aer înspăimiîntător, încît arogantul din trăsură o luă din 
loc la iuţeală pe uşa cealaltă. 

Stăpîn pe situaţie, eroul primi atunci în braţe o tînără fată, 
ale cărei veşminte în dezordine dovedeau rezistenţa pe care o 
opusese unui agresor brutal. 

Curajoasă, nu mai tremura, iar privirea limpede îi strălucea 
de încredere. Doar o uşoară tentă roşiatică  însufleţea 
transparenţa de marmură a chipului său. 

— Mulţumesc, zise ea scurt. 

Mişcat, Cavalerul nu găsi nimic să-i răspundă, ci îi strînse 
sugestiv mîna, care se lăsase peste a sa. 

Dar gentilomul alungat nu voia să se dea bătut. 


— Hei, strigă el, căutînd să-şi adune tovarăşii. Fon- trailles, 
Noirmoutiers, La Riviere, veniţi la mine ! Ce dracu! 

Vai însă, aceştia nu se prea grăbeau să-l asculte... Toţi, mai 
mult sau mai puţin şchiopătind, înaintau cu greu, venind de 
departe. 

— Ce ? Să ne lăsăm alungaţi de puştiul ăsta ? 

— Pe legea mea, zise Noirmoutiers, frumosul cadet spaniol, 
puştiul acesta m-a rănit la mînă. Nu mai vreau altceva în plus. 

— Pe mine puştiul m-a zdrobit, lovindu-mă cu mînerul săbiei, 
gemu Fontrailles. Nu mai pot să repet încercarea, căci mi-aş 
pierde spiritul, ceea ce ar fi o mare pagubă, fiindcă este tot ce 
mai am pe lume. 

— În ce mă priveşte, Domnule, se auzi o voce de departe, 
eu sînt sfătuitor, nu om de acţiune. Nu se cuvine unui ministru 
înţelept să se expună în învălmăşeală. 

Oamenii căutară dincotro venea vocea şi zăriră o siluetă 
subţirică, cocoţată pe soclul statuii lui Henric al IV-lea 
prudentul abate o luase la picior încă de la primele lovituri şi, 
asistase ca spectator la luptă. 

— Foarte bine, zise marele senior, ridicînd dispreţuitor din 
umeri, iată-mă deci singur acum. Şi apropiindu-se de cei doi 
tineri, care se ţineau mereu de mînă, el întrebă de sus : Hei, 
micul meu domn, se vede treaba că dumneata nu ştii cine sînt 
eu... 

— Nici nu vreau să ştiu cine sînteţi, răspunse dirz Cavalerul. 
Siînteţi un bărbat care a insultat grosolan o femeie şi asta mi-e 
de ajuns ! 

Un freamăt îi cuprinse pe oamenii în negru. Şeful lor păli. 

Înduioşat fără voia lui de micul soldat, care-i dăduse totuşi o 
lovitură zdravănă, Noirmoutiers îi şopti : 

— laseama! 

— Dumneata s-ar putea să plăteşti scump aceste cuvinte, 
ameninţă seniorul ! 

— Nu mi-e teamă ! Nu depinde decît de dumneavoastră să 
mă faceţi să regret pe loc. Dacă doriţi să scoateţi sabia, vă stau 
la dispoziţie. 

Vocea abatelui răsună sarcastică de pe soclul statuii : 

— Nici să nu-ți treacă prin cap, tinere. Bagă sabia în teacă şi 
vezi-ţi de drum. Aşa ar fi cel mai înţelept. 

Fără să se întoarcă măcar, Cavalerul i-o tăie scurt : 


— Dumneata de acolo ! Vezi-ţi de treaba dumitale. 

Gentilomul se sfătui încet cu ai săi: 

— Nu-i de ris, zise el, în sfîrşit. Veţi vedea cum încetează 
trăncănitul unui mic îngîmfat. 

Tînărul simţi tremurînd în mîna sa mîna mică a tovarăşei 
sale. Cum se putea teme alături de el ? In semn de încurajare, îi 
strînse şi el mîna. 

Marele senior revenea spre trăsură. El îşi ridicase marginea 
pălăriei ca să i se vadă chipul, iar mantia, dată 
la o parte, lăsa să se observe un costum strălucitor de curte. 

— Mă recunoşti ? întrebă el. 

— Nu, scutură Cavalerul din cap. 

— Stii că eşti nostim ? Veniţi domnilor, să vedeţi o raritate : 
singurul om din Franţa care nu mă cunoaşte ! 

Soldatul se simţi cuprins de nelinişte, dar nu voia să cedeze 
în faţa nimănui. Astfel că replică cu o aroganță egală 
impertinenţei puse de interlocutorul său în apostrofarea sa : 

— Eu sînt soldat, nu vă fie cu supărare şi nu cunosc decit pe 
cei întilniţi pe cîmpul de luptă. 

Această ripostă păru o injurie gravă pentru adversarul său, 
căci încetă pe loc să mai ridă : 

— Eu sînt ducele de Orleans. 

Dar tînărul părea că şi-a pierdut capul. Strigă deci cu furie : 

—  Minţi! 

Gaston de Orleans — căci el era — avu o tresărire în tot 
corpul. Niciodată fratele regelui nu se găsise într-o situaţie atit 
de jalnică. 

— Da, minţi ! Un fiu al Franţei nu se umileşte pînă într-atit 
încît să insulte o femeie, aici, chiar în faţa statuii tatălui său. 

Şi cavalerul arătă cu mîna pe Henric al IV-lea. 

După această înfruntare, el se aşepta la o dezlănţuire de 
mînie. Dar, nu ! Un hohot de ris general îi răspunse. 

Mirat, neputînd să-şi creadă urechilor, se întoarse şi 
zări cauza acestei subite ilarităţi. Ar fi putut să-şi închipuie oare 
că evocînd astfel pe marele Henric, gestul său îl indica în acelaşi 
timp şi pe secătura de La Riviere, care stătea calm pe cal, în 
spatele regelui şi se strimba cit putea mai mult ? 

Această profanare a efigiei regelui războinic, scump inimii 
sale de soldat, îl scoase din sărite pe Cavaler. Lă- sînd jos mîna 
protejatei sale, sări spre statuia astfel pîn- gărită, strigînd : 


— Dă-te jos, nătărăule ! Sau urc eu la tine. 

Şi, în legitima lui indignare, cu virful săbiei, îl înţepa pe 
caraghios oriunde îl putea ajunge. 

Abatele cobori în grabă, încercînd să evite loviturile 
strimbindu-se la fiecare nouă lovitură, învirtindu-se după 
picioarele calului de bronz ca să scape de sabia duşmanului, 
care continua să-l înţepe fără milă. 

Spectacolul era de un mare efect comic, sporit de gravitatea 
cu care mîniosul soldat proceda la această execuţie burlescă. 

Scena începuse ca dramă şi se termina în farsă. Toţi rideau , 
răniții, bătuţii, chiar tînăra fată uitînd pericolul prin care trecuse, 
în frunte cu Domnul, pe care mina caraghioasă a lui La Riviere îl 
amuza copios. 

— Haideţi, hotărî el. Nebunul ăsta nu e lipsit de spirit. M-a 
înveselit. De aceea îi trec cu vederea obrăznicia. Apoi, arătînd 
statuia regelui, spuse : Mulţumeşte marelui Henric, tinere. L-ai 
scăpat de o secătură şi el a intervenit pentru tine. 

Acestea fiind zise, cu un aer plin de eleganţă şi nobleţe, 
ducele de Orleans salută pe cei doi tineri cu mîna şi, urmat de 
uşuraticii săi tovarăşi, se îndepărtă. 

O clipă fata rămase nemişcată. Pentru ea, acest sfîrşit fericit 
al unei aventuri care era cît pe-aci să se termine tragic, părea o 
minune. Nici nu-i venea să creadă: 

In fine, respiră uşurată. Bătu din miini de bucurie şi se 
întoarse pe loc. Dar aşa de iute, încît eşarfa de mătase îi zbură 
de pe umeri şi căzu jos. Ea nici nu observă. 

— O ! mulţumesc, mulţumesc de o mie de ori, zise ea. 
Dumneavoastră vă datorez totul ! 

— Nu, nu, zise tînărul. Mi-aţi luat-o înainte : serviciu contra 
serviciu. 

Ea îl privi mai bine şi îl recunoscu deodată. 

— E posibil ? Tot dumneavoastră v-aţi bătut azi după amiază 
ca să-l salvaţi pe găliganul ăla cu nasul coroiat? Nu-i aşa ? ŞI 
iată-vă acum din nou cu sabia în mînă pentru o necunoscută... 

— Nici vorbă, Pont-Neuf atrage asemenea întîmplări. 

Într-un elan irezistibil, ea se îndreptă spre el. 

— Nu trebuie să mai treceţi pe aici. Nu vă aduce nimic bun! 

— Din contră, protestă el. 

Dar clopotul de la Samaritaine răsună din nou ; el tresări şi 
murmură neliniştit. 


— Ce să-i faci ? Aşa a fost să fie ! Am pierdut audiența. 

— Unde mergeaţi ? 

— La Luvru. 

— Şi eu la fel, cine vă aşteaptă acolo ? 

— Domnul de Guitaut. 

— Căpitanul gărzilor reginei ? 

— Chiarel. 

— Îmi e prieten. Am să vă scuz. Vreţi să mă conduceţi ? 

Nu era numai o invitaţie de politeţe. Inima lui Tancred avu o 
senzaţie dulce. Hotărit lucru, micuța zînă începea să-l 
vrăjească. 

— Bucuros, răspunse el. 

— Atunci, să mergem pe jos. Căci, deşi avem trăsura nu mai 
sînt nici lacheii, nici vizitiul. 

Amîndoi începură să ridă. 

Apoi luînd caii de zăbală ca să-i întoarcă spre drau drept, 
Cavalerul propuse : 

—  Urcaţi, am să conduc de zăbală. 

Fata protestă : 

— Nici să nu vă gindiţi. Pot să-mi las eu paladinul să facă pe 
birjarul ? 

— Totuşi, nu e potrivit să vă întoarceţi pe jos la Luvru, dar 
nici să lăsăm trăsura la discreţia vagabonzilor. 

Cu un gest de silă, ea îi arătă interiorul trăsurii, care îi 
amintea perfida agresiune de mai înainte. 

— Nu vreau să mă sui din nou acolo şi nici pe dumneavoastră 
nu vă las să vă suiţi pe capră. Singura soluţie... reluă ea surizind 
înveselită de o idee nouă. 

— Singura soluţie... ? 

— Ar fi să urcăm împreună. În felul acesta, trăsura nu-mi 
face silă. 

— Asta rezolvă totul, zise el încîntat. 

Fata puse piciorul pe scară. 

— Uitaţi eşarfa ! 

Tînărul o ridicase şi i-o întindea. 

— Dacă v-o dăruiesc, zise ea, o veţi păstra în amintirea 
acestei întîlniri ? 

Roşind de plăcere, Cavalerul sărută eşarfa în semn de 
răspuns. Ea i-o înnodă în jurul pieptului. 

—  Purtaţi acum culorile mele ! 


— Nu sînt oare paladinul dumneavoastră ? 

Şi el gîndi : „Dacă m-ar vedea Cyrano, ar zice că mi-am găsit 
deja Ariadna !” 

Atunci, sprijinindu-şi tovarăşa, o ridică pînă în scaun şi se 
aşeză alături. Apoi luă şi hăţurile în mînă. Trecură podul şi, în 
zece minute, la poarta Luvrului se prezentă acest ciudat 
spectacol : o trăsură somptuoasă, dar fără vizitiu şi fără lachei la 
spate, mînată în goană de un soldat încins cu sabie şi cu eşarfă 
de mătase, care sta alături de o domnişoară în rochie de mare 
gală. 

După cum prevăzuse Cavalerul ora audienței trecuse. Totuşi, 
oricît de grave ar fi fost interesele care îl aduceau aici, nu putem 
spune că Tancred era supărat de întîr- ziere. Tînărul nostru avea 
deplină încredere în steaua sa, dar mult mai mult în ajutorul 
oferit de protectoare. 

Intr-adevăr, tînăra îi promisese să se facă avocatul lui în faţa 
domnului de Guitaut, ceea ce însemna cîştig sigur de cauză. El 
se despărţi de ea cu destul regret. Dar tocmai în clipa cînd ieşea 
din Luvru, el se auzi chemat de o santinelă : 

— Hei, camarade ! Pe dumneavoastră v-a aşteptat domnul 
căpitan al Gărzilor Majestății sale, Regina? 

— Da! 

— Nua putut să vă aştepte, dar a lăsat această scrisoare. 

Cavalerul luă grăbit scrisoarea şi citi : 

„Domnul de Guitaut va aştepta miine dimineaţă, la prima 
oră, pe tînărul gentilom care i-a cerut audienţă, îi recomandă să 
aducă neapărat caseta, spre a-i fi înmânată fără întîrziere”. 

— Bine, zise tînărul. Mă voi întoarce miine cu caseta. 


VI 
JEFUIT 


Aşa după cum îi spusese lui Cyrano, Cavalerul nu sosise la 
Paris decit în ajun. Am văzut că nu-şi pierduse timpul degeaba ! 
Cu o seară înainte, băieţii de la grajdul „Calul Bălan" 
celebrul castel din strada Delfinului — văzuseră coborînd din 
birja de Artois un frumos militar cu ochii cenuşii, cu păr castaniu 
şi chip naiv. Figura sa plăcută părea să fie singura sa avere, 
căci, lăsînd la o parte spada lui lungă care-i zăngănea lovindu-se 
de călciie, nu avea decit un geamantan sărăcăcios pe care-l 


ţinea mereu în mînă şi de care refuza cu încăpăţinare să se 
despartă chiar şi pentru o clipă. Noi, care cunoaştem istoria 
miraculoasei casete, n-am fi fost surprinşi văzînd pe Tancred 
cum apăra valiza care o fereca împotriva oricărei miini străine. 
Bineînţeles că rindaşii de la „Calul Bălan" vedeau altfel lucrurile. 
De aceea, luară în zeflemea, pe faţă, grijile meticuloase ale 
acestui călător pentru o cutie prăpădită ; de fapt, putem spune 
că aceasta era un obiect de muzeu, pe trei sferturi desfăcută, cu 
închizători groase de fier mîncate de rugină, îmbrăcată cu o 
piele scorojită şi jupuită în multe locuri ; locul ei ar fi fost mai 
degrabă la hala de vechituri. 

In această stare jalnică şi, deşi ora era înaintată, tinerelul 
porni să-şi găsească un adăpost. 

După ce rătăcise îndelung prin acest Paris pe care nu-l 
cunoştea şi se pierduse de mai multe ori prin acest labirint de 
străzi încîlcite, el naufragiase în plin centrul unui vechi cartier de 
şcoli, muntele Sainte-Genevieve. 

Acolo, în faţa zidurilor scorojite ale colegiului Navarrei zări o 
căsuţă veche. 

Gazda se afla tocmai în poartă. 

„Aici ar fi potrivit" gîndi călătorul. Şi, scoţindu-şi pălăria, se 
opri în dreptul cumetrei. Făcut de oricare altul, acest gest brusc 
ar fi stirnit o simplă tirguială... Dar era scris ca eroului nostru să 
nu-i meargă toate din plin şi fără piedici... Fără îndoială, sub 
efectul solicitudinii acestei stele, care, după spusele sale, îi 
conducea destinul. 

Nici nu apucese el să-i spună primul cuvînt, cînd femeia, cu 
faţa speriată, îl apucă de braţ şi-l trase în umbra unui culoar. 
Acolo, cu multe semne misterioase, ea îi ţinu un foarte lung 
discurs. El înţelese că era aşteptat în această casă. Că un 
oarecare domn Bernard anunţase sosirea lui. Gazda se felicita 
că l-a recunoscut după aerul lui ele om abia sosit din 
provincie... 

Din fericire, îşi amintea aproape cuvint cu cuvînt ultima 
recomandare a acelui misterios domn Bernard. 

— Cînd va veni persoana aceea, avertizaţi-l să ia bine 
seama şi nu uitaţi să adăugaţi : „Suflă pentru moment un vînt 
rău !" 

Această ultimă frază, întovărăşită de o mimică expresivă, fu 
spusă pe un ton de mare taină. 


Cavalerul nu mai avea însă răbdare ; bătu din picior şi strigă : 

— Opreşte-te, cumătră, ce-mi tot descînţi cu vintul rău şi cu 
domnul Bernard ? 

— Aşadar, nu pe dumneavoastră vă aştepta el ? zise ea. 

— La naiba ! Nu înţeleg nimic din toate poveştile du- 
mitale... Cît despre acest Bernard, aud pentru prima dată 
numele lui. 

Cumătra îl măsură o clipă cu un ochi neliniştit, re- gretîndu-şi 
limbuţia. 

— Atunci, ce doriţi de la mine ? zise ea. 

— Ţi-aş fi spus-o de mult, dacă m-ai fi lăsat să vorbesc. Vin 
din armată şi caut adăpost pentru noapte. 

Femeia se îndoi o clipă, dar văzindu-1 atît de naiv, se linişti şi 
zise: 

— A ! căutaţi un culcuş? Picaţi numai bine. De azi dimineaţă 
e liberă camera domnului Bernard. 

Tînărul, pe care întîmplarea îl amuza, întrebă într-o doară : 

— Dar, ia spune-mi, de ce te-a părăsit acest domn Bernard ? 

— Nu ştiu. 

— Nu cumva din cauza vîntului ? 

Gazda îl privi, plină din nou de şovăială şi nelinişte 

— Haide ! zise el scurt, condu-mă spre această cameră şi să 
terminăm. 

Urcînd scara în spatele bătrînei, gindea : „Nu-i nici pe departe 
un palat casa asta. Dar nu-i nimic , merge pentru o noapte. 
Miine voi fi bogat!” 

O oră mai tirziu, Cavalerul, care se culcase pe jumătate 
îmbrăcat, dormea cu capul pe geamantan. Nici gazda, nici 
enigmaticul domn Bernard nu veniră să-l viziteze în timpul 
somnului. El visă pur şi simplu că norocul îl aştepta a doua zi la 
sculare. 

Tancred se deşteptă în zorii zilei. Fluierînd un mars de război, 
îşi aranjă toaleta, apoi, fără a pierde timpul, începu să scrie 
cererea de audienţă la domnul de Guitaut. Nu uită să 
menţioneze nici caseta, nici să scrie cele două cuvinte de 
recunoaştere : numele unui oraş şi data pe care abatele i le 
dăduse în scris. 

După aceea, încredinţindu-se că nu-i lipsea caseta din 
geamantan, unde o ascunsese într-un teanc de rufe, el încuie 
geamantanul şi porni spre Luvru. 


Am văzut cum a fost primit de domnul de Comminges. ŞI 
cum apoi, avînd o întreagă după amiază la dispoziţie, a fost 
împins de steaua sa spre Pont-Neuf. Cum l-a traversat de două 
ori, prima dată întiîlnise aici un prieten, a doua oară îşi aflase... 
Ariadna. 

În schimb, pierduse întîlnirea cu căpitanul gărzilor majestăţii 
sale, regina ; şi astfel ratase îndeplinirei misiunii. 

Împlinirea norocului era deci amînată pe a doua zi. 

Cînd ieşi din Luvru, un pic dezumflat, dar fără să încerce cel 
mai mic regret, Cavalerul se feri de Pont- Neuf, care era să-i fie 
de două ori fatal, şi ajunse în cartierul şcolilor, prin Chatelet. 

El nu uitase că originalul lui prieten trebuia să-l prezinte 
frumoaselor sale preţioase din Piaţa Regală şi ardea de dorinţa 
să lege cunoştinţă cu această lume stilată, căreia poetul îi 
făcuse o descriere aşa de ademenitoare. Costumul său de 
mercenar, excelent pentru a face faţă unor situaţii dificile, dar 
care se resimțea puţin de pe urma numeroaselor sale escapade, 
nu era potrivit pentru asemenea împrejurări. Grăbit de a-l 
schimba cu o altă ţinută mai decentă, Cavalerul iuți pasul. 

Atunci cînd ajunse pe înălţimea colinei Sainte-Gene- vieve, la 
căsuţa învecinată cu Colegiul din Navara, era deja noapte, intră 
neobservat, sui scara întunecată şi ajunse în camera sa. Aprinse 
o lumînare. Începu să-şi facă cu grijă toaleta, aşa cum şade bine 
unui tînăr care urmează să se prezinte în faţa unor doamne 
frumoase. Atunci cînd oglinda îl înştiinţă că, în sfîrşit, figura sa 
îşi recăpătase întreaga graţie juvenilă, se pregăti să îmbrace cel 
mai elegant costum pe care-l avea. Dar alegerea trebuia să se 
facă rapid, pentru că nu avea, în afara ţinutei de război, decit o 
biată haină cumpărată de la un negustor din Ar- ras. 

Luă deci valiza şi băgă cheia în broască, dar... era inutil : era 
descuiată. 

— Hei, drace ! Şi eu care credeam că am încuiat-o de două 
ori ! 

Dar abia ridicase capacul, cînd îl apucă un tremur : hainele şi 
lucrurile, aranjate de el cu atita grijă, erau acum în mare 
dezordine : răsturnate şi cocoloşite, ca şi cum le-ar fi scotocit o 
mînă străină. Cavalerul încercă să se liniştească : camera era 
aşa cum o lăsase ; nici o urmă de spargere; de altfel, şi valiza 
era în acelaşi loc. Fără îndoială, le-a răscolit singur, cînd şi-a 
băgat mîna căutînd caseta. 


Caseta ? ! Era singurul lucru preţios pe care-l avea ! Ea nu 
putea fi decit acolo, pe fund, sub rufe... Cu febrilitate, începu să- 
şi răscolească sărăcăciosul bagaj. 

Deodată i se făcu negru înaintea ochilor şi o sudoare rece îi 
broboni fruntea. 

— Nu se poate ! Trebuie să fie ! N-am căutat eu bine ! Nervii 
îmi joacă feste. Să mai caut! 

Cu mîinile tremurînd, de data aceasta, cu inima bă- tînd să-i 
spargă pieptul, el goli cufărul luînd lucrurile unul cîte unul şi 
scuturindu-le pe fiecare în parte: la început hainele, apoi 
punga... care era întreagă, sărăcăcioasa rufărie de corp. Pe 
măsură ce înainta în căutări devenea mai neliniştit, mai febril, 
mai nervos... în sfîrşit, ajunse la fundul valizei. 

Atunci, ridicîndu-se drept, foarte palid, Cavalerul îşi şterse 
fruntea cu dosul miinii : un strigăt surd urcă din străfundul său. 
Căzu, apoi, zdrobit pe un scaun. 

Caseta sa, sacrul depozit, toate speranţele lui, tot norocul 
său... Caseta dispăruse !... 

Rămase ciîtva timp istovit, cu capul golit de orice gînd Cu 
ochii rătăciţi, pierduţi în zare, părea să urmărească zborul 
inimoaselor sale vise spulberate. 

Totuşi, acest copil energic şi viteaz nu se putea lăsa zdrobit 
de o lovitură a soartei, oricît de puternică ar fi fost ea ? 

Răzvrătindu-se, el se ridică în picioare. Prima lui mişcare fu 
să se ducă la gazdă. Fără îndoială, era victima unui furt. Gazda 
trebuia să ştie dacă vreun străin intrase în cameră. Dar aceasta 
lipsea de acasă. 

— Încet... calm, îşi zise el. 

În mintea Cavalerului, gîndurile începeau să se ordoneze. „Să 
fi fost un hoţ ? Hm, ciudat hoţ acela care lasă neatinse hainele şi 
banii... şi umblă după cutii fără valoare.” 

Adevărul începea să se lămurească. Nu putea fi un hoţ 
obişnuit. Acesta ar fi furat banii şi hainele. Atunci cine era ? 
Gîndul acelui domn Bernard îi trecu prin minte. Cine putea fi 
acest individ dispărut brusc chiar în ajun şi care primea mesaje 
suspecte. Poate vreun spion sau vreun răufăcător care, în 
înţelegere cu gazda, îl prădase în timp ce el lipsea... 

Tancred ridică din umeri. 

— Ce sînt pe cale să mai scornesc, murmură el. Dintre toate 
ipotezele, asta este cea mai absurdă. Ca să presupun 


intervenţia acestui Bernard, ar trebui să cred că mă ştia în 
posesia casetei... E imposibil. Nu i-am vorbit despre ea decit lui 
Cyrano... Nimeni în afară de el nu-mi cunoaşte încă secretul... 
Prin ce ar fi putut stîrni lăcomia unui hoţ oarecare hirtiile pe care 
ea le conţinea, preţioase numai pentru mine... Bernard... sau un 
altul. 

In ciuda oricăror fapte, aceasta era evidenţa, flagrantă, 
brutală. Din cufărul deschis, răsturnat şi răscolit, nimic altceva 
decit caseta nu dispăruse. 

— Of! făcu Cavalerul. Asta depăşeşte orice înţelegere. 

Scotocindu-se prin buzunare, mototoli o hîrtie : scrisoarea 
domnului de Guitaut. O citi din nou: 

„Veniţi urgent, cu caseta... Ea trebuie predată fără întirziere”. 

Şi asta miine dimineaţă ! Cum va putea găsi el pe hoţ şi pe 
casetă pînă a doua zi ? Şi, fără casetă, cum să se înfăţişeze la 
Luvru ? Să povestească întîmplarea atît de surprinzătoare prin 
ea însăşi, fără a avea în sprijinul său această probă materială, 
caseta bătrinului mercenar. Să facă cunoscută dispariţia sa 
subită... furtul... şi mai ciudat : Cine ar putea să-l creadă ? L-ar 
lua drept un impostor, un intrigant de ultimă speţă. 

— Nu, hotărî el. Nu voi merge miine la Luvru ! Nu-l voi 
vedea pe domnul de Guitaut. Nu voi apărea în faţa lui decit cu 
fruntea sus, cînd voi fi regăsit caseta. 

Atunci îşi mai recăpătă speranţa. Luînd această hotă- rîre 
bărbătească, se simţi oarecum încurajat. Avea acum un obiectiv, 
un scop : să dea de urma hoţului şi cînd îl va avea în virful 
spadei, oricine va fi acesta, îl va obliga pe mizerabil să-i restituie 
caseta ! 

Dar pentru a-şi atinge scopul nu trebuie să dea alarma. 
Zgomotul, scandalul nu puteau decit să-i compromită căutările. 
Dacă gazda era complicea hoţului, avea să intre la bănuieli. Pe 
cîtă vreme, lăsînd impresia că se lasă dus de nas şi prefăcîndu- 
se că n-a văzut nimic putea urmări mult mai uşor desfăşurarea 
lucrurilor. 

— Da, am găsit şi cum... lată planul ! 

Felicitindu-se acum că nu a întiîlnit-o pe suspecta cumătră în 
primele clipe ale disperării sale, Tancred se întoarse în cameră. 
Se simţea calm, stăpiîn pe sine. 

Văzîndu-şi catrafusele aşezate pe pat, îşi reaminti că trebuia 
să se îmbrace. Cyrano îl aştepta în castelul de Rohan. 


„Nu schimb nimic din program. Trebuie să merg acolo, să 
profit de sprijinul noului meu prieten. Cine ştie ? Poate că 
Cyrano va vedea mai clar decît mine în această afacere. El va fi 
de partea mea. Mi-a promis... se va ţine de cuvint... 

Ce naiv sînt să dezarmez la prima încurcătură ce se iveşte în 
calea norocului meu. Sigur, vor interveni şi alte piedici şi nu 
vreau să-mi mai pierd capul. Cu Cyrano, nici dracul nu ne poate 
împiedica să dezlegăm această afacere !” 

Ah, iluziile tinereţii ! Nădejdea se întoarse în inima 
Cavalerului şi, totodată, curajul care luptă şi forţa care triumfă. 

„Pe legea mea, nimic nu e pierdut. Ba e mai bine : sînt mai 
bogat decît eram ieri, căci, pe lingă steaua mea, pe lingă sabie, 
acum am un prieten.... şi o prietenă, poate ?" adăugă el în sine, 
sărutînd eşarfa de mătase, trofeul din ajun. 

Îmbrăcîndu-se la repezeală, pe deasupra tunicii sale de 
catifea brodată, el îşi petrecu eşarfa. 

Astfel tînărul nostru avea o înfăţişare foarte plăcută. Nu avu 
ipocrita modestie de a şi-o ascunde şi surise mulţumit imaginii 
sale din oglindă. Apoi, încingînd sabia, porni. Drumul era lung şi, 
la această oră tîrzie, întunecat şi deloc sigur. Dar Cavalerul îl 
parcurse iute. Trecu prin mai multe străzi şi ajunse în Piaţa 
Regală. Cînd zări Piaţa Regală, o acută uimire îl opri brusc. 
Dintr-o dată, avea revelaţia acestei eleganţe supreme care face 
din Paris capitala Universului. leşind din întunecatele străduţe 
ale cartierului Saint-Paul, el se găsi într-o lume de basm. Casele 
somptuoase care încadrau superba piaţă lăsau să izbucnească 
în afară prin toate ferestrele o incomparabilă strălucire. Totul 
crea în noapte o aură strălucitoare, în care dansau miile de 
lumini fantastice ale candelabrelor şi ale făcliilor din mîna 
lacheilor ! 

Explozia aceasta de lumină inunda frumoasa simetrie a 
fațadelor, se amesteca în masa întunecată a frunzişului, se 
reflecta în geamurile trăsurilor, stropea aurul ornamentelor şi al 
dulapurilor, ilumina chipurile alb trandafirii ale femeilor şi umerii 
lor dezgoliţi. 

Parfumuri pluteau în aer. O muzică dulce în care se ţeseau o 
mie de sunete armonioase mîngiiau urechea. 

Îmbătat, Cavalerul simţi cum îşi pierde siguranţa. Pentru 
prima dată şi fără nici o pregătire, avea, să înfrunte, el, timidul, 


focurile încrucişate ale privirilor femeilor ! Focuri mult mai de 
temut, decit cele de pe cîmpul de luptă. 

Avu un moment de şovăială. Pentru prima dată cu- noscu 
teama. Dar îşi aduse aminte deviza aleasă : „Pînă la capăt" ! 

Această deviză, pe care şi-o repetase atit de des, în vacarmul 
luptelor, sub ploaia grenadelor şi în faţa strălucirii şarjei 
inamicului, această deviză îl însufleţi. Tre- cînd printre trăsurile 
care vărsau val după val de noi sosiți, el se azvirli înainte, cu 
furie de asaltator, urcă scările, străbătu anticamerele, înlătură 
valeţii şi se pomeni, deodată, de-a dreptul în cer : în mijlocul 
castelului de Rohan. 

Aici, tumulul se domolea şi îmbulzeala înceta , agitația de 
afară se oprea în prag, respectind sanctuarul în care cavaleri 
curtenitori şi frumoase doamne stăteau de vorbă, pe şoptite 
aproape, sub înaltele lampioane poleite. 

Tînărul soldat, revenindu-şi, alunecă printre grupuri, mişcat 
mai mult de tăcerea religioasă dinăuntru, decit de animația 
sclipitoare de afară. îndrăzneala-i părea fără pereche. Cu ochii, îl 
căută pe amicul său, domnul de Bergerac, care avea să-l 
introducă aici, servindu-i de ghid şi pilot. 

Cînd trecu din al doilea salon în următorul, atenţia îi fu atrasă 
de un senior tînăr şi sclipitor, în haină de catifea neagra şi 
acoperit de dantele şi panglici. 

Acest personaj zglobiu trecea de la un grup la altul, făcînd 
aici un spirit, dincolo aruncînd o părere. Mişcîn- du-se cu o graţie 
uşoară între rîndurile de fotolii, el le vorbea bărbaţilor şi suridea 
doamnelor, cu o eleganţă supremă, de cel mai bun gust. 
Cavalerul rămase mirat. În acest senior, îl recunoscuse pe 
Cyrano ! 

Dar un Cyrano transfigurat, care nu avea nimic din bătăiosul 
singuratic de pe Pont-Neuf. Ai fi zis că, schim- bîndu-şi hainele, 
şi-a schimbat şi felul de a fi şi, aproape, caracterul. Spadasinul şi 
pedantul dispăruseră : era acum gentilomul. 

Totuşi, oricît de completă i-ar fi fost metamorfoza, figura lui 
nu se schimbase, mai ales nasul. Şi tocmai după nas fu 
recunoscut de soldat. Numai că văzîndu-1 în- sufleţit în felul 
acesta cu ochii strălucitori, cu surisul pe buze. Cavalerul 
constată cu o surpriză plăcută că prietenul său aproape că 
devenise un gentilom frumos. 


Văzîndu-l pe tînărul său protejat, chipul poetului se lumină 
de plăcere. El îi veni în întîmpinare îmbrăţişindu-l. Cavalerul ar 
fi vrut să-i spună iute cele întîmplate după despărţirea lor, dar 
poetul, fără să-i dea răgaz, începuse să-l poarte printre grupuri, 
prezentîndu-l şi conducîndu-l1 în această lume, nouă pentru el. 

Lume nouă, într-adevăr ! Şi ciudat ! Tînărul soldat candid se 
simţea aici ca într-o ţară străină. Manierele, tonul, subiectele de 
conversaţie, din care auzea frînturi în trecere, totul îl deruta. Mai 
ales limbajul ciudat care se vorbea aici — acest limbaj frumos, a 
cărui modă o lansaseră cei de la castelul de Rambouillet — care 
răsuna în urechea sa ca un jargon necunoscut. 

Tot trecînd din salon în salon, dus de mînă de sprinţarul 
domn de Bergerac, Cavalerul trecea pe lîngă grupuri profund 
ocupate în conversațiile lor. 

Aici, într-o nişă largă, se vorbeşte politică : 

— Ce gîndeşte regele despre asta ? 

— Regele s-a săturat de a fi primul dintre supuşi : de altfel el 
nu vede decit cu ochii domnului Le Grand, care e favoritul zilei. 

— Şi domnul Le Grand nu vede decit prin ducesa de Nevers. 

— Se poate conta pe Domnul ? 

— Ca întotdeauna : Domnul va promite şi nu se va ţine de 
cuvînt, Domnul va da înainte şi apoi se retrage şi pînă la urmă 
ne va trage pe sfoară. 

—  Sînteţi necruţător, domnule de Gondi. 

— Cel puţm o avem pe regină! 

— O, regina, este adîncită în rugăciuni, la bunele sale 
prietene, Carmelitele... 

— „unde face penitenţe pentru păcatele pe care le-a 
comis... cu gîndul... 

Cyrano îl trase pe amicul său, spunîndu-i : 

— Abatele de Gondi se amuză ! 

În grupul celor preocupaţi de politică i se păru a recunoaşte 
pe cîţiva din marii seniori zăriţi la ieşirea din castelul de Nevers. 

Mai departe, în faţa unui şemineu măreț, se discuta, 
literatură, un cerc de gentilomi se string în jurul unui personaj 
impunător, care, cu spatele la foc, conduce dezbaterea. 
Frumoasele Preţioase sorb cuvintele oracolului. 

— Domnul de Voiture face profeţii ! explică Cyrano. Să 
mergem mai departe. 


Mai încolo, un rînd de fotolii, încărcate de doamne, înconjoară 
un scaun rotund. O femeie mică, slabă şi brună, ţine o lecţie, 
subliniată de murmurele extaziate ale auditoarelor. 

Poetul nu se opri nici de data aceasta, dar murmură : 

— Aceasta, domnişoara de Scudery, îşi ţine cursul de 
geografie amoroasă şi explică tuturor acestor frumoase hotarele 
cuvîntului „tandru". 

Ajunseră, apoi în plin centru al reuniunii, în faţa unui cerc de 
doamne, îmbrăcate în ţinută sărbătorească. 

VII 
BOTEZAT DE „PREŢIOASE” 


— lată c-am ajuns, zise Cyrano. Cavalere, vei saluta pe 
stăpînele casei, doamnele de Rohan. 

Fără să lase timp tînărului să se reculeagă, el îl prinse de 
mînă şi, înaintînd zise, cu o plecăciune : 

— Doamnelor, iată-l pe amicul meu, Cavalerul Tan- cred, de 
care vă vorbeam adineauri. El cere îngăduinţa să vă aducă 
salutul său. 

Toţi ochii se îndreptară spre noul venit. Roşind, adînc 
emoţionat, de faptul că era ţinta acestor focuri încrucişate, 
Cavalerul se înclină. 

Doamnele îl examinau cu atenţie, se aplecau una spre 
cealaltă şi schimbau impresii, în dosul evantaielor. Ducesa, ca o 
văduvă în vîrstă ce era, trecea drept mare cunoscătoare a 
bărbaţilor bine. Ea îşi spuse părerea cea dintii: 

— Are un chip foarte plăcut acest soldat... merituos... 

— Soldat merituos ! suspină fiica sa, romanţioasa Margareta 
de Rohan. Mie îmi vine să cred că este, mai degrabă, vreun 
mare senior, venit icognito. 

— Nu este dumnealui, tînărul erou despre care ne po- 
vesteaţi, domnule de Bergerac ? se informă, afectat, doamna de 
Guemenee. 

— Chiar diînsul e, prinţesă. Omul care a ţinut piept întregului 
Pont-Neuf ! Şi căruia eu îi datorez faptul că mai sînt încă în viaţă 
şi că mă bucur de plăcerea de a vă admira. 

Superba blondă de Guemenee aţinti asupra viteazului tînăr 
privirea ochilor săi de catifea. 


— Ce spuneţi despre asta, abate ? întrebă ea, întor- cîndu-se 
spre un omuleţ cu chipul prosper, negru la păr şi la piele şi cu 
picioarele strimbe. 

Abatele de Condi îşi plimbă jur împrejur privirea lui de miop. 
Privirea îi trecu peste Cavaler, părînd că nu-1 vede, şi-l fixă pe 
Cyrano. 

— Dragul meu, îi spuse cu un aer mulţumit, dacă isprava 
dumneavoastră de pe Pont-Neuf este destul de frumoasă, 
trebuie să vă spun însă că tocmai am aflat alta, adineauri, în 
faţa căreia veţi cobori steagul. 

În această lume mică, al cărui zeu era, abatelui nu-i plăcea să 
fie eclipsat nici ca spirit, nici ca frumuseţe. Atenţia binevoitoare 
a doamnelor pentru Cyrano şi pentru protejatul său îl supăra, ca 
şi cum i s-ar fi furat din drepturi. 

— Haideţi să vedem ! îl provocă poetul, cu un zîmbet sceptic. 

— Fiți judecători dumneavoastră, doamnelor !... lată 
povestea, aşa cum am aflat-o de la Noirmoutiers, care era de 
faţă... şi care şi acum are nevoie de odihnă... Lucrurile se petrec 
pe acelaşi Pont-Neuf, unde a avut loc şi confruntarea 
dumneavoastră, prietene Bergerac, dar de data aceasta, totul i 
s-a întîmplat Domnului şi şleahtei sale. 

Şi spiritualul abate, cu acea vervă înfocată al cărei secret 
numai el îl avea, începu să povestească aventura Domnului, 
care, protejat de ceata lui, oprise cu forţa trăsura unei tinere 
fete, fiind însă nevoit să coboare mai iute decit urcase, îmboldit 
în coaste de sabia unui necunoscut. El povesti în amănunt 
schimbul de cuvinte care a urmat şi învălmăşeala în care 
Noirmoutiers primise, în ceea ce-l priveşte, o lovitură de sabie 
în umăr. 

Alte conversații încetaseră : admiratorii domnului de Voiture 
şi ai domnişoarei de Scudery, alipindu-se grupului politicienilor, 
în spatele povestitorului formaseră un nou grup, care asculta cu 
atenţie. Ai fi putut spune că succesul era desăvirşit. Cyrano 
asculta iritat... 

—  Noirmoutiers, el însuşi, ride de se speteşte! urmă 
abatele. Declară că n-a vrut să întoarcă lovitura de sabie primită 
şi că nu a putut vedea nici mutra amuzantă pe care a făcut-o 
Domnul şi al său La Rivière. Închipuiţi-vă că acest netrebnic — e 
vorba de La Rivière — căutase scăpare din învălmăşeală, tocmai 
în spinarea calului de bronz. Or, îndrăcitul, care ţinea piept 


singur gărzii, indignat de această profanare, se repezise să-l 
pedepsească. Slujindu-se de sabie ca de o frigare, îl împunsese 
pe gogoman, care ţipa, striga după ajutor, se jelea. 

Risetele zglobii ale doamnelor subliniau acest tablou viu 
colorat. 

Ele agitau evantaiele şi clipeau din ochişori, ca şi cum ar fi 
fost de faţă la întreaga întîmplare. 

— Cit despre Domnul, continuă de Gondi, şi-a avut şi 
dumnealui partea sa de cîştig, şi nu cea mai mică. Arâtindu-se 
tot pe atit de inteligent, pe cît fusese de viteaz, necunoscutul i-a 
adresat doar un cuvînt în chip de compliment, dar cuvîntul care 
doare mai rău decit o lovitură de sabie. 

Un freamăt trecu prin mulţimea nerăbdătoare. Domnul era 
disprețuit, în vreme ce inteligenţa, mai ales cînd se unea cu 
vitejia, putea fi de mare preţ. Abatele reluă deci, jubilînd : 

— Cum Domnul se mira că există cineva în Franţa care nu 
cunoaşte pe fratele Regelui, necunoscutul i-a ripostat exact 
aşa : „Nu trebuie să vă surprindă. Eu sînt soldat şi nu-i cunosc 
decit pe cei pe care-i întîlnesc pe cîmpul de luptă !” 

De data aceasta, succesul era total : duritatea cuvintelor 
primi aprobarea generală. Unii chiar aplaudară. 

— Hm ! zise Cyrano, fără convingere, dar vocea îi fu 
acoperită de protestele generale. 

— E foarte posibil, zise Scudery. 

— Scurt, clar şi precis, scandă Voiture. 

Abatele, atingindu-şi ţinta, îşi freca mîinile de satisfacţie. Ce 
urmărise el, în definitiv ? Să abată atenţia doamnelor şi mai ales 
a frumoasei Guemenee de la acest tînăr Cavaler, care începea s- 
o intereseze. 

Indispus că faptele protejatului său treceau definitiv pe 
planul al doilea, poetul făcea tot felul de grimase. 

— la spuneţi-mi, abate, întrebă o doamnă, cine era acea 
domnişoară ?... Bănuiesc că ştiţi cine anume era persoana pe 
care Domnul... 

Şuşotelile, prevestind un început de scandal îi tăiară cuvîntul. 
Cavalerul păli uşor. Dar respiră uşurat, cînd Gondi spuse 

—  Noirmoutiers este discret. Nu mi-a spus numele.. 

— N-are importanţă acest amănunt, suspină blonda prinţesă, 
în ceea ce mă priveşte, eu de necunoscut aş vrea să dau. 


Ah ! cîte nu se spuseseră, în citeva clipe, sub evantaie! .... 
Această Guemenee ! Numai ea putea îndrăzni să spună aşa 
ceva !... Ce seară minunată, ce senzaţii puternice ! 

Abatele îşi muşcă buzele, dezamăgit. Cugetarea prinţesei îi 
arătase că se străduise degeaba. 

— Pe legea mea, mormăi el, pe cuvint de onoare, nu ştiu 
nimic mai mult. Dar, iată, vine Noirmoutiers, care vă va spune 
poate mai mult. 

Secătura venea într-adevăr, cu braţul legat de git. Şi, printr-o 
coincidenţă bizară, în acelaşi timp cu el, trei doamne intrară în 
cerc, înconjurate de o curte strălucitoare de gentilomi. 

Cavalerul tresări. Între cele venite el recunoscu pe tînăra din 
trăsură, prietena sa din castelul de Nevers. 

Şoapte prelungi salută această sosire senzaţională şi Tancred 
auzi numele acestora plutind pe toate buzele : 

— Doamnele de la Nevers, Domnul de Cinq-Mars... şi 
Domnişoara de Cernay. 

Ducesele se ridicară ceremonios în faţa noilor venite, pentru 
a le primi. 

Cînd zgomotul acestor prezentări se domoli, ducesa de 
Rohan redeschise conversaţia : 

— Păcat, frumoasele mele, că aţi întirziat. Aţi pierdut o 
anecdotă galantă, cu care ne delecta abatele. 

— Ah! abatele-şi număra victoriile şi cuceririle ? 

— Nu !, doar o întîmplare nefericită de dragoste a 
sărmanului Domn ! 

Cavalerul, care nu o scăpa din ochi pe necunoscută, o văzu 
pălind şi roşind, rînd pe rînd. În acelaşi timp, fără să înţeleagă 
ceva, Cyrano simţi mîna prietenului său încleştindu-i-se de braţ. 

— Şi cine este nefericita, pe care Domnul o dezonorează cu 
atenţia sa ? întrebă Cinq-Mars, cu aerul său impertinent. 

— Asta ne-o va spune Noirmoutiers. 

Toţi ochii se îndreptară spre secătură. Cu o mişcare 
instinctivă. Cavalerul făcu un pas înainte. lar tînăra schimbă cu 
salvatorul său, pe care-l recunoscu, o privire lungă, neliniştită şi 
rugătoare totodată. 

Noirmoutiers privi încîntat cercul agitat al auditorilor şi, pe 
furiş, pe Cavaler şi pe protejata sa. Apoi zimbi : 


— Doamnelor, începu el vesel, mi-ar plăcea să satis- fac o 
curiozitate atit de legitimă, dar văd aici pe cineva care vă va 
spune totul mult mai bine decît pot să o fac eu. 

— Cine, cine ? se auziră nenumărate voci. 

— Pe legea mea, chiar pe acela care a scăpat-o pe- 
frumoasa necunoscută din mîinile noastre. Recunoaşteţi că el e 
cel mai indicat să ne spună numele acesteia. 

Tinăra respiră uşurată. 

Se făcu o linişte deplină : unii aşteptau, priveau în toate 
părţile, apoi Noirmoutiers înaintă spre adversarul său, cu 
zimbetul pe buze, dar şi cu mîna întinsă. 

Cavalerul, roşind, apucă această mină încurcat, dar, în 
bucuria de a o vedea pe necunoscută scăpînd de primejdie, el 
mulţumi gentilomului pentru discreţie, strîn- gîndu-i-o puternic, 
încît acesta avu o strimbătură. 

Fu o adevărată lovitură de teatru. Toată lumea se agita. 
Cum ? Acest tinerel ţinuse piept atitor gentilomi şi scăpase 
teafăr chiar după ce luase în deridere pe Domnul ? lată ceva 
extraordinar ! 

Cît despre Cyrano, nu sînt cuvinte pentru a arăta bucuria 
puternică în care-l aruncase această veste. 

— Aşadar tu, tu ai făcut toate acestea ? zise el îm- 
brăţişîndu-şi prietenul. 

— Oh, se mai şi exagerează ! răspunse acesta modest. 

— Ba deloc! Tu exagerezi acum. 

Apoi, îndreptîndu-se spre viitorul cardinal de Retz : 

— Uite, el era, domnule de Gondi ; el era şi nu spunea nimic. 
Ei, acum ce credeţi despre sfîrşitul povestirii dv. ? 

Abatele îl fixă îndelung pe soldat cu privirea lui mioapă, dar 
clarvăzătoare : 

— lată un om care va ajunge departe, murmură el, 
întorcîndu-se pe călciie. 

Din această clipă, saloanele se umplură de un tumult vesel. 
Conversaţiile lăsaseră locul unui entuziasm general. Grupurile se 
amestecaseră. 

Cit despre Cavaler, el era acum de-al casei. Cyrano, jubilînd, 


îl plimba prezentindu-l tuturor : — „Cavalerul Tancred ! 
Salvatorul meu ! — Adversarul Domnului ! 
— Campionul Regelui Henric ! — Protectorul virtuţii ! 


— Prietenul meu !" 


Şi cum în epoca aceea, naşterea încă nu eclipsa meritul iar o 
bună lovitură de sabie sau o replică fericită ţinea loc de avere, 
fiecare sărbătorea pe tînărul erou, care ştiuse să îmbine cele 
două titluri de glorie. 

Însă Tancred se silea să nu piardă din vedere dulcea apariţie, 
pe care soarta părea că se amuză tot scoţindu-i-o în cale. 

El ştia acum că se numea Claire de Cernay si că era 
domnişoară la curtea reginei. Auzise pe o doamna ce- rîndu-i 
veşti despre protectoarea sa regală. Răspunsul îl făcuse să afle 
că ea tocmai părăsise, numai pentru citeva ore, austera 
Mînăstire a Carmelitelor, ca să însoţească în lume pe prietena 
sa, Anne de Gonzague-Nevers 

Dar ea mai şopti şi cîteva cuvinte în taină, de unde el deduse 
că această ieşire mondenă nu era decit un pretext. Probabil că 
tînăra domnişoară era amestecată în evenimente misterioase. 

Convorbiri ţinute în unele colţuri mai retrase, departe de 
zgomotul general, uneau pe domnul Le Grand — aşa era poreclit 
domnul de Cinq-Mars, marele scutier şi favoritul Regelui — cu 
Gondi, Noirmoutiers, toţi amatorii de conversații politice ai 
salonului. Tînărul ar fi dorit să poată oferi aceleia care fusese 
tovarăşa lui timp de o oră, sprijinul braţului şi săbiei sale. Dar 
discreţia îl ţinea departe de ea. Trebuia deci să se mărginească 
să schimbe, de departe, cu prietena sa priviri complice. 

Totuşi, la un moment dat, întîmplarea îi apropie : 

— Încă o dată, îţi mulţumesc, îi zise ea şoptit. 

El îi arătă eşarfa pe care o purta încrucişată pe piept. 

— Priviţi, nu v-am părăsit deloc culorile. O întrebare îi ardea 
însă pe buze, pentru că adăugă : Mă înşel eu ? îmi pare că jucaţi 
un joc primejdios ? 

— Ce bănuiţi ? zise ea iute. 

— Nimic. Dar simt, ghicesc ! Dacă aveţi nevoie de o sabie 
devotată şi sigură, luaţi-o pe a mea! 

— Asta s-ar putea întîmpla. 

— Mă găsiţi, la nevoie, în faţa colegiului Navarei. 

— La Barbette ? întrebă ea mirată. 

Tocmai voi s-o întrebe de unde cunoştea numele gaz- dei 
sale, cînd îşi dădu seama că erau priviţi. Trebuiră, deci să se 
despartă în grabă. 

Cineva observase că tînărul erou nu avea nici un nume „era 
domnişoara de Scudery. 


Trebuie sâ şlim că în romanele sale, această spirituală 
domnişoară lansase moda numelor împrumutate din istorie şi 
din mitologie. Nu erai cu adevărat demn de glorie decit atunci 
cînd îţi schimbai numele de familie cu una din acele denumiri 
bizare şi ridicole care păreau a fi culmea eleganţei. 

Se cuvenea, deci, ca şi tînărul cavaler să se bucure de 
această consacrare a adoptării sale şi primi, printr-un nou botez, 
un nume de război potrivit gustului zilei. Nu fu prea uşor să i se 
găsească un nume potrivit. 

Domnişoara de Scudery propuse : 

— Polydamas ! 

Dar frumoasa Guemenee se împotrivi. Ea nu se pricepea mult 
într-ale literelor si nici nu era de acord cu acel ideal subtil de 
dragoste platonică, pe care prietenele sale îl lăudau din cale 
afară. Acestor fleacuri, ea le prefera plăceri mai vii. 

— La naiba ! zise ea. Astea sînt nume din poezia pastorală, 
care se potrivesc cel mult pentru îndrăgostiţii voştri sfioşi. Acest 
tînăr însă, care aduce femeilor servicii.. mai eficiente nu poate 
primi decît un nume bărbătesc... 

Înflăcărata ducesă de Rohan, de acord cu observaţia, 
continuă 

— „războinic, viguros, epic ! 

— Şi gingaş, suspină sensibila Margareta. 

— Cavaleresc... 

— Elegant.. 

— Aventuros.. 

— Şi candid, şopti Guéménée. 

— Un nume care să se potrivească unui prinț deghizat, care 
să fie în acelaşi timp galant şi misterios, adăugă romanţioasa 
Rohan. 

— Misterios, asta ne trebuie, strigă Cyrano. 

— Ce părere aveţi, darling ? întrebă ducesa. 

Domnişoara de Cernay, căreia îi fusese adresată această 
denumire familiară, roşi puţin, însă voi să iasă din umbra unde 
se găsea pentru a-l mîngiia cu privirea ochilor săi frumoşi pe 
chipeşul cavaler. Răspunse deci, fără să se încurce : 

— Are dreptate domnul de Bergerac. Prietenul său a dat 
dovada de multă îndrăzneală şi de o rară discreţie. De aceea, 
singurul nume care i s-ar potrivi este acela care lasă loc oricărei 
surprize şi oricărei speranţe : MISTER. 


— lată numele ! strigă din nou Cyrano. Mister ! Cavalerul 
Mister ! 

Toată lumea aplaudă. 

— lată un cuvint care spune totul... şi lasă să se în-ţeleagă 
multe alte lucruri, zise frumoasa Guéménée, ai căror ochi 
sclipiră rapid pentru a ascunde sarcasmul privirii. 

— Domnul de Cyrano va fi deci naşul şi domnişoara de 
Cernay naşa.. 

— lar abatele va oficia, accentuă poetul în zeflemea, 
îndreptîndu-se către Gondi. 

Şi astfel, micul soldat, sub auspiciile dublei şi preţioasei 
înrudiri a viteazului său prieten Cyrano şi a în- cîntătoarei sale 
necunoscute, Claire de Cernay, îşi schimbă numele de Tancred 
pentru acela mult mai răsunător de Cavalerul Mister. 

— Cavalerul Mizer, mi s-ar fi potrivit mai bine, îşi zise acesta 
în sine, gîindindu-se la sărăcia şi singurătatea lui. 

În beţia triumfului pierduse o clipă noţiunea situaţiei sale, 
dar, îndată ce i se oferi un răgaz, se grăbi să se folosească de el 
pentru a-1 trage deoparte pe Cyrano. 

— Trebuie să vă vorbesc fără întîrziere, şopti el. 

Tonul său grav îl izbi pe poet. 

— Ce s-a întîmplat ? spuse el neliniştit. 

Dar tînărul, drept răspuns, îi arătă mulţimea care îi înconjura. 

— E drept! Vino după mine ! 

Cu o privire de regret şi de adio, plină de toată duioşia inimii 
sale prea pline, Cavalerul o salută pe frumoasa sa naşă. Apoi, 
iute, cei doi prieteni îşi luară rămas bun de la gazde şi părăsiră 
adunarea. 

Îndată ce fură singuri în piaţă, în singurătatea grădinilor 
pustii şi pierduţi în umbra nopţii, gasconul întrebă : 

— S-auzim, ce este ? 

Tancred îngăimă, descurajat : 

— Prietene, sînt ruinat ! 

— Cum?! 

— Mi s-a furat caseta ! 

— Drace ! exclamă Cyrano. 

Sprîncenele i se încruntară, o furtună păru că-l fră- mîntă... 
Ce Înseamnă asta ? Cine îndrăznea să se atingă de salvatorul 
său ?... Se hotărî iute : 


— Ah, ti-au furat cutia, mormăi el, prinzînd mîna prietenului. 
Ei bine, pe cuvintul de onoare al lui Cyrano, pe dumnezeul 
meu... ! 

Şi izbucni vijelios în ameninţări, în imprecaţii şi tot felul de 
blesteme ; dar deodată se linişti şi concluse scurt; 

— Nune rămîne decit s-o regăsim. Vino ! 


Trebuie să-i părăsim o clipă pe Cavalerul Mister şi pe 
credinciosul său prieten şi să ne îndreptăm tocmai în cealaltă 
parte a Parisului, în îngusta şi întunecata stradă Vaugirard. De 
altfel, poate că nici nu ne îndepărtăm în chipul acesta prea mult 
nici de ei şi nici de noile lor cunoştinţe. 

Cartierul mănăstirilor şi al marilor palate senoriale este adînc 
adormit la ora aceasta. Peste tot domneşte liniştea şi 
singurătatea. 

Totuşi, o clădire mică în stil italian, la marginea grădinilor 
Luxemburgului, nu doarme decit în aparenţă. Dacă faţada 
dinspre stradă zace în întuneric, nu acelaşi lucru se întîmplă şi în 
partea opusă, unde lasă să răzbată înspre grădini luminile vagi 
ale mai multor ferestre. lar, din cînd în cînd, se întredeschide şi 
o mică poartă prin care pătrund înăuntru, unul cîte unul, tăcute 
personaje. 

Trecătorul întîrziat care i-ar întîlni pe aceşti plimbăreţi 
nocturni, după înfăţişarea lor i-ar lua drept nişte burghezi 
cumsecade şi negustori cinstiţi, sau sărmani călugări capucini în 
rasă brună şi sandale prăfuite. Înşelătoare aparenţe ! Dacă 
acelaşi trecător ipotetic i-ar putea vedea întruniţi în sala joasă 
unde se furişează rînd pe rînd, el ar descoperi cu mirare, un fel 
de aer de familie, care dă de bănuit. 

Sînt oare personaje suspecte ? Vom vedea îndată. 

La primul etaj al clădirii — care nu este alta decît castelul 
d'Aiguillon — într-un mic cabinet strîmt şi sobru mobilat, un om 
stă de veghe în faţa unui birou încărcat de hirtii. Omul este 
aşezat într-un fotoliu adînc, 
în care corpul său slab, înfăşurat într-o manta bogată, se 
pierde. Lumina slabă a unei lămpi cade peste capul său plecat. | 
se vede numai fruntea, lată şi înaltă, înconjurată de şuviţe 
cărunte care scapă de sub tichia de prelat. 

Singuraticul personaj îşi înalţă capul o clipă şi noi putem 
distinge figura îngrijită a unui bătrîn. 


Un bătrîn ? Uitîndu-ne mai bine, vedem totuşi că omul acesta 
a trecut de curînd pesţe cincizeci de ani. De unde-i vine atunci 
această aparentă bătrineţe ? Fără îndoială, din expresia de 
tristeţe întipărită pe chipul său. 

Căci totul este mohorit într-însul : ochii, privirea, gura 
poruncitoare. Buzele par a nu îngădui surisul. 

Această figură lugubră scutură un clopoțel. La chemarea lui, 
un om a intrat şi s-a oprit în picioare în faţa lui într-o atitudine 
plină de respect. 

Acesta are abia treizeci de ani, deşi după înfăţişarea lui 
severă, ai putea să-i dai aceeaşi vîrstă ca şi stăpînului său. 

De altfel, amîndoi seamănă. Aceeaşi fizionomie întunecată, 
aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi aparenţă de gheaţă. 

Simplă coincidenţă totuşi. Fiindcă unul se numeşte Eminenţa 
Sa, cardinalul duce de Richelieu — stăpîn al regelui şi al 
regatului Franţei — şi celălalt, domnul consilier, Secretar de 
Stat, Leon Bouttilier de Chavigny. 


VIII 
MINISTRUL ROŞU 


— Ei bine, întrebă stăpiînul cu un ton nerăbdător, s-a 
terminat cercetarea curierului secret ? 

— Încă nu, monseniore. Au sosit veşti din Anglia. Tocmai am 
terminat descifrarea lor. 

— Ştiu, regele Carol ne trimite un ambasador... 

— „ca să ceară întoarcerea în Franţa a reginei-mame. 

Vocea poruncitoare a cardinalului se ridică : 

— Avizul domnului cancelar şi al întregului Consiliu este 
împotriva acestei întoarceri periculoase pentru pacea statului. 
Aceasta este opinia unanimă. 

— Mai puţin vocea domnului Le Grand. 

Fără să bage de seamă această rectificare şoptită în surdină 
de confidentul său, Richelieu continuă : 

— Ce noutăţi din Lorena ? 

— Ducele Carol s-a întors în statele sale. Supugşii săi l-au 
întâmpinat strigîndu-i : „Trăiască Monseniorul Duce împreună cu 
cele două soţii ale sale !" 

Carol al IV-lea de Lorena părăsise pur şi simplu la Paris pe 
ducesa Nicole, cerînd tribunalului să constate nulitatea 


căsătoriei lor şi, fără să mai aştepte şi rezultatul acestei cereri, 
îşi luase de acum o altă soţie, pe principesa Beatrix de 
Cantecroix, aleasa inimii sale. lată, de ce bunii loreni, care nu 
doreau să se facă de ris, salutaseră întoarcerea ducelui lor prin 
acel strigăt neobişnuit. 

Cardinalul nu-şi putu împiedica un uşor suris : 

— Bine l-au mai primit nebunii !... Altceva ? 

— Ducele protestează în taină împotriva tratatului, pe care i 
1-a smuls Eminenţa Voastră. Cere ca sora lui să fie primită la 
curte ca soţie a Domnului. 

— Acestuia îi stă foarte bine şi văduv. De altfel, şi în această 
privinţă, Consiliul s-a pronunţat în unanimitate... 

— Mai puţin vocea... domnului Le Grand. 

Incă o dată, ministrul se prefăcu că nu aude. 

— Şi din Sedan ce veşti avem ? 

— Nimic nou, monseniore. Contele de Soisson refuză mereu 
să se întoarcă dacă Eminenţa Voastră nu-i pune la dispoziţie 
armata din Alsacia. 

— Ducele de Bouillon a fost somat să-l alunge din ţinutul 
său. 

— El n-a răspuns acestei somaţii. 

— Dacă se va încăpăţina pe mai departe, Consiliul a hotărit 
să-l acuze de les-majestate ! În unanimitate ! 

— Cu excepţia... domnului Le Grand, insinuă din nou 
Chavigny. 

De data aceasta, cardinalul săltă capul. 

— Ştiu ! zise el cu amărăciune. Duşmanii statului nu au un 
sprijin mai bun decit pe... domnul Le Grand. 

Un tremur uşor îi vibra în glas, dar cardinalul se stă- pini şi 
întrebă cu un alt ton : 

— Apropo ! A venit raportul din Chantilly ? 

— Încă nu, Monseniore. 

Richelieu se ridicase. Cu paşi neliniştiți, el străbătea cabinetul 
de la o margine la cealaltă, pierdut într-o meditaţie adîncă, cu 
fruntea brăzdată de cute groase. 

Chavigny, secretarul de stat, continua, neîntrerupt, raportul, 
dar cardinalul nu-1 mai asculta decît pe jumătate. Gîndul lui era 
în altă parte. Deodată, se opri în faţa sobei înalte şi, întorcîndu- 
se, spuse: 


— Vezi tu, Chavigny, încă n-am terminat cu duşmanii. Dacă 
pretutindeni voinţa noastră se izbeşte de piedici, e tocmai 
pentru că, se ştie prea bine, cineva îndrăzneşte să apere în faţa 
regelui cauza duşmanilor noştri. Favoarea de care se bucură 
Cinq-Mars încurajează toate îndrăznelile şi stîrneşte toate 
speranţele... 

El tăcu o clipă, apoi urmă cu o voce amară: 

— Ştii că el a îndrăznit să dea sfat Majestății Sale să fiu 
înlăturat ? 

Chavigny căută să protesteze : 

—  Inlăturată Eminenţa Voastră ? ! Duşmanul nu putea alege 
alt moment mai neprielnic : nu e mult de cînd l-aţi acoperit de 
glorie pe regele Ludovic al XIII-lea ! 

— Oh, recunoştinţa celor mari ! 

— Ìn orice caz, domnul Le Grand este creatura Voas- tră şi 
mă îndoiesc că ar avea îndrăzneala să muşte mîna care 1-a scos 
din neant... 

Cu un aer dezamăgit şi plin de dispreţ, cardinalul completă : 

— Oh, recunoştinţa celor mici !... Crede-mă, Chavigny, simt 
pe omul acesta cum îmi scapă din mînă din ce în ce mai mult. Și 
totuşi, el e acel mic Cinq-Mars, fiul credinciosului d'Effiat! 

— E un ambițios ! 

La auzul acestui cuvint, ca şi cum s-ar fi simţit înţepat în 
călcîi, orgoliosul ministru tresări şi strigă : 

—  Ambiţios ! E el în stare de aşa ceva ? Zi mai bine 
amorezat. Duhul lui sărac împrumută lumină de aiurea şi 
pretenţiile i le suflă cineva la ureche. Se ştie doar că ducesa 
Maris, savanta şi perfida aceea de Nevers, doar ea gîndeşte şi 
vorbeşte în locul lui. Numai ea ne-a silit la ruşinea să-l vedem 
pe acest bezmetic cum ne stă alături în Consiliu. 

Gîndul acesta aţiţă pînă la culme miînia lui Richelieu ; el 
deveni sarcastic : 

— Şi aşa, la sfîrşitul carierei mele, am trăit să văd şi acest 
spectacol fără pereche : micul Cinq-Mars dîndu-şi cu părerea 
asupra afacerilor statului ! Unde a învăţat nenorocitul meseria 
asta ? Doar n-o avea pretenţia că nu citea decit istoria lui Cyrus 
cel Mare prin bucătării, unde se ascundea cu rindaşii şi fetele 
din casă şi de unde l-am scos eu la vedere... sau poate s-o fi citit 
în străduţele din Place Royale ! Ticălosul, femeile i-au mîncat 
capul! 


— Vai, suspină Chavigny, tocmai el are la îndemînă urechea 
regelui. Orice pofteşte, i se acordă. lată-l ajuns mare scutier. 

— Tot ca Chalais ! g 

Replica sună sinistru în gura cardinalului. Inainte cu 
şaisprezece ani, marele scutier Chalais plătise cu capul greşeala 
că s-a vîrît în asemenea intrigi. 

— Da, urmă bătrînul, ca şi Chalais, el e minat de femei. 
Numai că acelea se numeau Anne de Austria şi Maria de 
Chevreuse. Pe cînd azi... 

Cardinalul clătină din cap a dispreţ. Cînd pronunțase însă 
numele ducesei de Chevreuse, neîmblinzita sa inamică de 
odinioară, un accent de mîndrie, chiar de tandrete, îi tremurase 
în glas. 

Urmiînd, vocea cardinalului se sparse dureros, ca un val 
înspumat de peretele stîncilor. 

— Cite n-am făcut eu ca să mi-o apropii pe aceea care putea 
să-mi deschidă inima ferecată a reginei. Orgolioasă Chevreuse, 
contra ta am luptat fără odihnă şaisprezece ani ! l-am zdrobit pe 
toţi cei ridicaţi de tine asupră-mi, dar nu am putut să-ți 
domolesc ura. 

Din pricina ta am umilit pe aceea care era totul pentru mine, 
pe suverana mea şi regina Franţei! Şi azi, din adîncul exilului 
unde o ţin, simt cum se tot ridică în faţa mea, încă puternică şi 
de temut! 

Chavigny îşi cunoştea stăpînul. El ştia că, sub aparenţa rece 
de politician, se ascundea un suflet arzător, pasional. 

—  Monseniore, îngină el speriat, nu vă temeţi cumva ? 

Dar cardinalul îşi revenise de-acum. 

— Absolut deloc, răspunse el ferm. 

Cineva bătu la uşă. Un secretar intră. 

—  Monseniore, aşteaptă afară un om ; spune că vine din 
Sedan. 

— Din Sedan ? Să intre repede ! 

Uşa se deschise şi, în cadrul ei, apăru figura jovială a unui 
călugăr capucin. Bunul părinte salută, apoi aşteptă să fie 
întrebat. 

— Vii de acolo? întrebă stăpinul, privindu-l cu un ochi 
scrutător. 

Călugărul se înclină. 

— Singur ? 


— Am întîlnit pe omul acela. 

— Ştii bine că e persoana despre care ţi s-a vorbit? 

— Da, Eminenţă. 

—  Negustorul de lînă din strada Grenetail ? 

— Chiar el ! L-aş putea recunoaşte dintr-e mie : lung, slab, 
îndrăzneţ şi lăudăros din cale afară. 

Cardinalul se întoarse spre Chavigny : 

— N-am fost înşelaţi. E fratele bun al acelei comediante din 
Marais, domnişoara Miton, ori Minon... puţin îmi pasă de numele 
ei! 

Apoi, revenind spre călugăr. 

— Continuă, te rog! 

— Am parcurs cu el o bună bucată de drum şi chiar 
reuşisem să-i cîştig încrederea. Personajul e foarte încrezut. L- 
am iscodit asupra înaltelor legături cu care se tot împăuna şi, 
stîirnindu-l pe această temă, am aflat că la Sedan el îi vedea în 
mod obişnuit pe domnii prinți. 

Richelieu îl întrerupse brusc : 

— Despre cine vrei să vorbeşti ? Nu ştiu să fie la Sedan alt 
prinţ în afară de prinţul de Soisson. Cît despre de Bouillon, el nu 
e decît duce. 

— Asta voiam şi eu să spun... deşi ducele se pretinde prinţ 
suveran al Sedanului. 

— Vom pune noi la punct această pretenţie. 

— De asemenea, omul nostru s-a lăudat că este aşteptat 
aici de persoane foarte sus-puse. Vreau să cred că umbla să mă 
înşele. 

— Ei bine, pe cine a numit ? 

— Pe domnii de Guise, de Beaufort... 

— Nua mai pronunţat şi alt nume ? 

— Despre Cinq-Mars spunea că-i este prieten. 

De data aceasta, ministrul avu o privire triumfătoare : 

— Cinq-Mars ! Eram sigur ! 

Se îndreptă brusc spre călugăr. 

— Trebuia să pui mîna pe el! 

— Asta am vrut şi eu, monseniore, dar secătura mi-a scăpat 
printre degete. E suplu şi alunecos ca un ţipar. Aproape de 
Chalons, am întîlnit un pichet de dragoni ai Majestății Sale. Dar 
înainte să am eu timpul să şoptesc ceva cu şeful lor, demonul 


spălase putina ! O luase la goană pe o şosea laterală şi cu bietul 
meu măgar nici nu puteam să mă gîndesc să-l urmăresc. 

—  Nătărăule ! izbucni cardinalul mîniat. Ascultă aici : ai avut 
în mînă pe mesagerul pe care l-aş plăti scump. Sînt sigur că 
Cinq-Mars ţine legătura cu Sedan... dar dovada... dovada îmi 
lipseşte. Trebuie cu orice preţ să dăm de urma acestui om... 
numai să nu se fi strecurat deja în Paris. 

— Nu cred monseniore, pentru că am împrumutat de la 
dragoni un cal bun, care m-a dus ca fulgerul. Odată ajuns m-am 
informat la porţi : nu sosise nimeni care să aibă semnalmentele 
lui. 

Cardinalul reflectă. Călugărul continuă, insinuant : 

— Din moment ce individul se ştie recunoscut, el se va 
ascunde la vreun complice. Nu va ieşi la iveală decît cînd se va 
crede uitat... 

—  Orice-ar fi, porneşti îndată la drum. la acest ordin scris : 
cu el vei avea la dispoziţie trupele pe care le-ai putea întîlni în 
cale. Acum, la drum ! Şi să nu vii decît cu omul nostru. 

Călugărul se înclină adînc. 

— Voi depune toată stăruința, Eminenţă ! Dacă vrea bunul 
Dumnezeu, pun eu mîna pe el ! 

Indată ce plecă prelatul, ministrul se îndreptă către 
Chavigny : 

— Ce-ţi spuneam eu ? Furtuna se apropie ! Trebuie să 
împiedicăm izbucnirea ei. La lucru, deci, cît mai e timp ! 

În clipa aceea, cineva bătu încetişor în uşă şi acelaşi secretar 
apăru din nou, aducînd o scrisoare de data aceasta. 

— De unde vine ? îl întrebă scurt. 

— De la Chantilly ! 

— În sfîrşit. 

Cardinalul desfăcu plicul. Dintr-o privire citi cuprinsul şi faţa i 
se întunecă mai tare. 

— Da, da, e timpul !... Citeşte ! şi întinse consilierului său 
scrisoarea. 

Chavigny luă mesajul şi citi cu voce tare : 

— Regele a vinat... 

— Marchizul de Cinq-Mars o însoțea pe Majestaţea Sa la 
vînătoare, dar regele s-a întors singur. 

Cinq-Mars nu s-a dus la castel. 


— Ai citit clar : nu s-a întors la castel. Ţi-o spun eu : omul 
ăsta pregăteşte o trădare. Este o viperă care se ridică în calea 
mea. 

— Ar trebui să ştim pe unde şi-a petrecut ziua. 

— Unde ? Ei drace, la ducesă, acasă la Nevers. 

— Vom şti îndată şi asta, iată-l pe agentul nostru de pe 
Pont-Neuf. 

O figură suspectă se strecurase deja prin uşa pe jumătate 
deschisă. 

— Înaintează, maestre Roussin. Ce veşti aduci ? 

— Azi după amiază, începu polițistul, a izbucnit un mare 
tărăboi, în faţa păpuşarilor... 

— E treaba locotenentului civil, îl întrerupse cardinalul scurt. 
Altceva ? 

— Un lungan strimb şi un tînăr soldat... 

— Altceva, altceva ? ! 

Agentul se opri nedumerit. 

— Eminenta Sa întreabă dacă nu s-a întîmplat ceva suspect 
la castelul de Nevers... şopti Chavigny. 

— Nu, Monseniore, nu. Am văzut intrind acolo doar 
gentilomi. 

— Pe cine anume? 

— Să vedem : domnul de Guise, abatele de Gondi, domnul 
de Beaufort. 

— Toți! Toţi duşmanii mei ! Şi mai cine ? 

— A mai sosit şi o trăsură de la curte, cu o tînără persoană... 

— Cine era ? 

— Nu ştiu. Ah, dar era frumoasă ca un înger, blondă... 

— Va trebui s-o identificăm pe această necunoscută. 

Chavigny se înclină. 

— Asta e totul ? 

— Şi apoi a venit un călăreț, căruia n-am putut să-i văd faţa. 
Un tînăr de statură mare. Părea să fi alergat mult fără oprire, 
căci calul era alb de spumă. Pe cînd sosea, am auzit că i se 
cereau veşti din Chantilly. 

— Cinq-Mars, pe legea mea! 

—  Matahala acea strimbă şi amicul ei, soldatul, au intrat şi 
ei în palat, dar fără voia lor, căci... 

— Nu ne interesează asta. Pe altcineva n-ai văzut ? 
Gîndeşte-te bine ! 


— Da, spre seară, un gentilom înalt, bine legat, a sosit cu o 
escortă. Toţi aveau faţa acoperită, aşa că nu v-aş putea spune 
cine erau... 

— Cine-ar putea fi acesta ? întrebă cardinalul neliniştit. 
Înalt... zdravăn... ? 

— La căderea nopţii s-a întîmplat alt scandal. Nu mai e nici o 
siguranţă ! Nişte răufăcători au atacat o trăsură... 

De data aceasta, căzut pe gînduri, stăpînul nu-l mai 
întrerupse. Polițistul profită de această îngăduinţă şi se avintă 
într-o relatare amănunţită a faptelor, presărată de reflecţii 
judicioase despre rostul poliţiei. Fără îndoială că mai mult îl 
interesau acestea decit cine intra şi ieşea din castelul de 
Nevers. 

—  Îndrăzneala tilharilor, încheie el lunga cuvîntare pe care 
n-o ascultase nimeni, îndrăzneala tilharilor a întrecut orice 
margini. Ei au cutezat să spună că sînt oamenii Domnului... 

Cardinalul tresări : 

— Ce-ai zis ? 

— ...ai domnului duce de Orleans, îngăimă spionul... 

— De unde veneau aceşti pretinşi tilhari ? 

— Dinspre poarta Nesle. 

— Şi au vorbit ei despre domnul duce de Orleans ? 

— Unul dintre ei i-a pronunţat numele. 

— Fără îndoială, el e ! Numai el lipsea de la sărbătoare. 

Sărmanul poliţist, înspăimîntat, făcu ochii mari auzind 
vorbindu-se de fratele suveranului său ca despre un răufăcător 
public. 

— Bine, pleacă. Şi altădată să fii mai vigilent! 

Maestrul Roussin ieşi. 

Cu paşi înfriguraţi, Richelieu ocolea cabinetul, prea strimt 
acum pentru a-i cuprinde nerăbdarea. 

— Da, iată-i pe toţi. Beaufort cu a sa Montbazon, Gondi cu a 
sa Guemenee, Guise cu prinţesa sa Anne. Cinq-Mars în sfîrşit 
şi... Domnul ! Ah, de-aş şti ce e în capul lor, ce planuri făuresc. 
Cuprinşi de spaimă, sînt în stare de orice. 

Ochii lui dominatori aruncară un fulger de sfidare. 

— Prea tîrziu ! Nu vor avea răgaz să lucreze. Îi voi zdrobi pe 
toţi ! 

O miînie neagră pusese stăpinire pe cardinal. 


— Da, pe toţi, absolut pe toţi îi voi sfărima. Pe trădătorii din 
afară, ca şi pe cei dinăuntru. Pentru trădarea lui, Bouillon va 
plăti cu slujba lui bună din Sedan. De mult i-o coceam şi, iată, 
acum nebunul îmi dă prilejul! Ducele Carol va lăsa fără stăpîn 
frumosul său ducat, această frumoasă perlă lorenă pe care 
vreau s-o aşez printre crini... Prinții Păcii ! Domnii de Soisson şi 
de Guise se cred, oare, prea sus pentru dreapta mea ? Să ia 
seama ! Eşafodul lui Montmorency e pe potriva lor, mai poate fi 
încă de folos... Cît despre ticălosul de Gondi şi micul Cinq-Mars, 
dacă mă vor sili, le voi trimite favoritele între zidurile vreunei 
mînăstiri, iar pe ei îi voi arunca într-un fund de temniţă 
întunecată. 

Gifiind, fu nevoit să se oprească. Respiră adînc, apoi cu un 
scrişnet sarcastic, reluă : 

— Răâmine Domnul... ducele de Orleans ! Nu e atit de 
dezonorat ca să nu-l pot eu înjosi şi mai mult. Vreau să cadă 
atit de jos, încît niciodată să nu se mai poată ridica. Din acest fiu 
al Franţei voi face delatorul.... da, călăul complicilor lui... om 
vedea dacă, după aceea, vreo mînă de gentilom se va mai 
întinde către mîna sa încărcată de noroi şi pătată de sînge. 

Chavigny tăcea tremurînd. Bătrînul suflă adînc : — Trebuie 
să lucrăm iute, fără să mai pierdem vremea. Să-i lovim înainte 
de a fi uniţi... Vae soli! Ţin să piară cu toţii, dar fiecare cînd i-o 
bate ceasul... fiecare singur ! 


IX 
„ŞI GIULIO MAZARINI 


O voce dulce, cu accent muzical, se auzi deodată din fundul 
cabinetului. 

— Prea tirziu, monseniore, prea tîrziu ! Sînt deja strîns uniţi. 
Afacerea s-a încheiat. 

Cardinalul se întoarse brusc. Prin intrarea secretă, silueta 
minisculă a unui abate se furişa fără zgomot. Noul venit stătea, 
surizător, în prag. 

— Domnul de Mazarin, zise Richelieu. 

Domnul Giulio Mazarini înaintă, salută cu o plecăciune 
smerită, apoi îşi ridică fruntea mereu surizător. 

— Da, totul a fost deja pus la cale... S-a semnat şi un pact. 

— De cînd ? 


— Din seara asta... în castelul Rohan-Guemenee. 

Stăpînul îl aţinti cu ochiul său de şoim pe blindul italian. 
Acesta susţinu privirea-i înfricoşătoare cu un calm desăvirşit. 

— Ce ştiţi despre asta ? întrebă ministrul. 

— Ştim totul, monseniore, spuse liniştit micul abate. 

Şi, cu vocea lui ca un ciripit, care dădea lucrurilor celor mai 
grave un aer de glumă copilărească, el expuse în faţa auditorilor 
înmărmuriţi planul complet al conjuraţilor. 

Domnul va pleca din Paris, cu ducele de Guise şi se va întîlni 
la Sedan cu prinții care-l aşteaptă spre a ridica steagul ca să 
intre în Franţa. Fratele regelui putea pleca de acum fără teamă, 
fiindcă graţie lui Gondi, care i-l adusese pe Cinq-Mars, îşi avea 
spatele asigurat prin grija favoritului lui Ludovic al XIII-lea. 

Pe măsură ce italianul vorbea, toate se luminau. Simţeai că 
acest abate minuscul, inferior celor din jurul său în afaceri mari, 
îi depăşea pe toţi în intrigă. Era elementul lui ; acolo se mişca în 
largul său ; el pătrundea intenţiile ascunse, adesea chiar 
străfundul conştiinţelor, prin disprețul său profund pe care-l 
avea pentru oameni, şti- indu-se el însuşi demn de dispreţ. 

— Lupta a fost pregătită, conchise el. Rolurile s-au împărţit. 
Domnul de Cinq-Mars va conduce mişcarea la rege, domnul de 
Gondi o va conduce în restul Parisului, unde le dă de pomană la 
toţi tilharii, care sînt clienţii arhiepiscopiei sale. 

— De unde deţineţi aceste informaţii ? 

— De la... o doamnă, zise abatele roşind modest. 

Apoi urmă : 

—  Lorenilor şi spaniolilor nu le rămîne decit să intre în regat, 
conduşi de domnii prinți. 

Cardinalul, dominat de logica strinsă a subtilului italian, 
ascultase în tăcere, dar acum mîndria lui se revoltă : 

— Asta e părerea dumneavoastră ! Ar fi caz de mare 
trădare. Prinții nu se vor angaja la aşa ceva. 

Celălalt îi tăie cuvintul fără ezitare, deşi cu un aer de 
deferenţă. 

—  Eminenţă, ducele de Orleans, fratele unic al regelui, nu e 
un om care să dea îndărăt în faţa unei trădări profitabile, numai 
să fie asigurat succesul ! 

El vorbise răspicat, dar, bineînţeles, respectuos, ne- uitînd 
nici un titlu al prinţului pe care-l acuza de cele mai mari 
grozăvii. 


— Cît despre domnul conte de Soisson, scoţind sabia 
împotriva regelui său, nu va fi cel dintii din neamul său. 

Reamintirea faimoasei trădări a conetabilului de Bourbon 
făcu să îngheţe inima auditorilor. Omul care îndrăznea să 
coboare, fără pic de silă, într-o asemenea mocirlă, era, hotărit, 
un maestru. 

Cardinalul aplecă un moment capul. Părea că suferă văzînd 
cum acest intrigant scotea în relief ruşinea acestor personaje — 
inamicii săi totuşi — dar prinți de sînge ai Franţei : fratele şi 
vărul regelui ! De aceea, el se împotrivi din nou: 

—  Mareşalul de Chatillon păzeşte Sedanul. Străinul nu va 
putea pune piciorul în Franţa, fără să fie aruncat înapoi peste 
frontieră. 

Atunci, abatele lăsă să-i scape nepăsător : 

— Domnul de Chatillon e un curtean prea bun, ca să se bată, 
el, simplu mareşal, cu viitorul regent al Franţei. că 

Această ultimă observaţie avea putere : regele bolnav 
şi îmbătriînit înainte de vreme, putea dispare şi miine, iar toţi 
aceşti rebeli ar deveni consilierii şi locotenenţii Regenţei. 

Domnul Mazarin, mereu umil şi respectuos, începea să 
domine situaţia. 

Stăpiînul plecase mîndra lui frunte. El zise uşor : 

— Zarul a fost aruncat. De acum înainte urmează lupta 
disperată, avînd drept unic punct de sprijin, favoarea îndoielnică 
şi şovăitoare a regelui. 

— Numai dacă Eminenţa voastră nu caută un alt sprijin mai 
sigur. 

— Şi ce sprijin aş putea căuta ? 

— Pe Majestatea Sa Regina. 

Cardinalul înălţă capul. Cînd îl auzi pe acest gentilom de mîna 
a doua evocîind numele sacru, pe care el niciodată nu-l 
pronunţase fără emoție, sărmanul mare bărbat avu o strîngere 
de inimă. 

— Regina nu mai poate nimic, zise el sec. 

— Aici da, dar în afară, Majestatea Sa rămîne mereu 
nepoata lui Carol Quintul, sora regelui Spaniei şi a arhiducesei 
din Ţările de Jos. Regina poate totul! 

Richelieu asculta mirat. Unde voia consilierul său să ajungă ? 

Celălalt continua, calm : 


— Pentru a intra în Franţa, domnii prinți au nevoie de 
soldaţi. Nici Lorenul şi nici spaniolii nu se vor mişca vreodată 
pentru fiul lui Henric al IV-lea. Pe cînd pentru sora persecutată, 
pentru nobila prinţesă martirizată, pe care trebuie să o ridice din 
nou la rangul din care a fost coborită... 

Cardinalul îl întrerupse brutal : 

— Deci, după dumneavoastră, cheia întregii afaceri este 
regina ?! 

Mazarin se înclină, dar cu vocea sa blajină rectifică : 

— Cheia afacerii este domnul Bernard ! 

Chavigny şi chiar Richelieu rămaseră miraţi. Acest nume 
vulgar şi necunoscut, rostit după numele ilustre care se 
pronunţaseră, produse efectul unei mistificări : 

— Domnul Bernard ? zise cardinalul. 

— Da, Eminenţă. Ştiţi despre cine vreau să vorbesc. 

—  Glumiţi, domnule Mazarin ? 

— Ei bine, Monseniorul va judeca dacă glumesc. 

Şi aplecîndu-se către cardinal, Mazarin pronunţă, foarte încet, 
un nume pe care Chavigny nu-l putu auzi. 

Cardinalul tresări. Cu un gest îi dădu să înţeleagă lui 
Chavigny că doreşte să rămînă singur cu italianul. Apoi, îndată 
ce uşa se închise în urma secretarului de stat, el se întoarse 
către Mazarin : 

— Şi pretindeţi că această persoană se află... 

— La Paris, Monseniore ! 

— A văzut pe regină ? 

— Încă nu, dar o va vedea. A văzut deja o persoană din 
preajma ei. 

— Pecine? 

— O domnişbară a Majestății Sale. 

— Care? 

—  Domnişoara de Cernay... 

—  Vorbiţi, vorbiţi, domnule Mazarin ! 

— Chiar asta fac, Monseniore. E multă vreme de cînd observ 
tot ce se petrece în Anglia. În alte părţi, Eminenţa Voastră are 
duşmani mărturisiţi, cunoscuţi. Dar acolo, la sora regelui nostru, 
nu puteţi avea decit prieteni. Şi atunci, e natural, nu prea mă 
încred. Am legat relaţii cu o persoană pe care o recomand şi 
Eminenţei Voastre. Este o doamnă cu un nume dintre cele mai 


ilustre... plină de frumuseţe şi de gingăşie. Doamna contesă de 
Suttland... 

— Contesa de Suttland. 

— Da! Fratele său e lord de Scoţia... Lordul McLe- gor... Este 
unul din intimii lordului Montaigu... Asta înseamnă că 
informaţiile vin din sursă sigură. De altfel, le veţi afla îndată. 

— Şi cum aţi izbutit... ? 

În umbra sprîncenelor modest lăsate, Mazarin ascunse un 
licăr de îngîmfare. 

— Doamna... găseşte că semăn puţin cu un înalt gentilom 
pe care 1-a cunoscut... domnul duce de Buckingham! 

Richelieu tresări, apoi aţinti asupra slujbaşului său o privire 
curioasă. Vicleanul era într-adevăr frumos, avînd trăsături 
regulate, de o falsă distincţie însă, suris atrăgător şi ochi plini de 
mîngiieri. 

„Aşa e ! murmură el foarte încet, cu un accent de invidie; şi, 
scuturînd cu tristeţe capul, adăugă : va fi mai fericit decit mine... 
Va avea atitea femei !” 

Mazarin continuă pe tonul lui dulceag : 

Cred că Monseniorul trebuie să-l cunoască pe tatăl acestor 
două persoane. Odinioară, va fost amic : lordul Angous Mc- 
Diarmid. 

Cardinalul tresări : 

— EI! Într-adevăr, îl cunosc. Mai trăieşte încă ? Îl credeam 
mort. 

— Vai, bietul de el, bătrînul lord nu mai face doi bani. 
Moartea brutală a unui amic 1-a rănit adînc şi, de atunci, 
trăieşte retras în castelul său din Kildar. Poate că Eminenţa 
Voastră a uitat că era însoţitorul fidel al ducelui de Buckingham. 

Genele lăsate se ridicaseră pe nesimţite, de aceea Mazarin 
avu tot timpul să observe tulburarea stăpînului său, la auzul 
acestui nume. El urmă mieros : 

— O ultimă nenorocire a dasăvirşit zdruncinarea minţii 
bătrînului. El se ataşase de un copil, fiul adoptiv al ilustrului lord. 
Sărmanul micuţ a dispărut însă în împrejurări foarte misterioase. 

Richelieu părea din ce în ce mai prost dispus. ÎI întrerupse 
mohorit : 

— Să lăsăm astea, să revenim la ale noastre. 

Mazarin surise pe furiş. 


— Dar tocmai despre problemele noastre vă vorbesc. Prin 
frumoasa mea prietenă, contesa, şi prin nobilul ei frate, am 
obţinut veşti despre acest excelent domn Bernard. Ei m-au pus 
la curent cu deplasările acestui interesant personaj. De aceea, 
cînd s-a hotărît să traverseze canalul Mînecii, nu mi-a rămas 
decit să-i iau urma. 

— Şi această urmărire v-a adus la Paris ? 

—  Întocmai, Monseniore, la Paris, în faţa colegiului Navarrei. 

Cardinalul nu-şi putu reţine un reproş : 

— De ce nu m-aţi anunţat mai din timp de toate acestea ? 

— Imi era teamă să nu o supăr pe Eminenta Voastră, înainte 
de a fi sigur de afacerea mea... 

Vicleanul abate minţea atît de vizibil, încît cardinalul fu cît- 
pe-aci să izbucnească. Dar cum avea nevoie de Mazarin, trebuia 
să se stăpinească. 

—  „„.„Şi-apoi, mi-era teamă să nu forţez lucrurile. Eminenţa 
Voastră este, uneori, expeditivă... Ştiu că nu-şi cruţă duşmanii... 

— Ce vreți să spuneţi ? 

— Că ilustrul meu stăpîn îşi duce, în general, la Bas- tilia toţi 
duşmanii, dacă nu i-a trimis deja la moarte. 

— Ce aţi face dumneavoastră în locul meu ? 

— Eu, zise binevoitor italianul, eu prefer să-i joc. 

Totă politica acestor doi oameni, atît de opuşi ca tem- 
perament, stătea în acele două cuvinte. Unul lovea asemeni 
muşcăturii brutale a unui dulău, iar celălalt ştia să-şi ascundă 
gheara sălbatică sub o mănuşă de catifea. 

Pe inamicii statului, Richelieu îi ucisese. Mazarin, cînd îi va 
veni vremea, avea să-i joace. 

El urmă : 

— Cuibul descoperit, tineam şi pasărea în mînă.. 

— O, Monseniore, o percheziţie e ceva grav. Asta, sperie 
păsările. Am făcut... o simplă vizită. 

— Şiceai găsit? 

Pentru a doua oară, Mazarin ascunse sub pleoape in- 
tensitatea privirii şi, ca omul cel mai nevinovat din lume, 
răspunse : 

— Nimic. 

— Cum nimic ? sări cardinalul, bănuitor şi neîncrezător. 

— Vai Monseniore... pasărea zburase în ajun. 

Richelieu începu să străbată cabinetul cu paşi nervoşi. 


— lată-ne foarte avansați, cu  menajamentele dum- 
neavoastră ! 

— Aşteptaţi, Monseniore, aşteptaţi sfîrşitul. Noi nu avem 
decit un capăt al firului, acela pe care-l ţine domnul Bernard ; 
dar mai e şi celălalt capăt, de care... ţine o mare doamnă... 

— Regina ! suflă cardinalul nerăbdător. 

— Da, aşa e! Ei bine, Eminenţă, servitorul vostru are astăzi 
certitudinea că între domnul Bernard şi regină există ceva mai 
mult decit prietenie, chiar decît complicitate. 

— Ce poate fi ? 

— Un secret! 

— Un secret ? Vorbiţi ! Ce ştiţi ? 

Din nou Mazarin plecă ochii. 

— Nimic, v-am spus, nimic. Dar acest secret, Eminenţa 
Voastră, poate să-l afle miine şi, dacă-1 cunoaşte, nu are de ce 
să se mai teamă nici de domnul Bernard, nici de ilustra sa 
prietenă. Pentru că, atunci, Eminenţa Sa o va avea la mînă pe 
regină. 

Richelieu era îmblinzit de-acum. ltalianul îl adusese cu 
iscusinţă acolo unde dorise. Stăpînul simţea, de altfel, că şiretul 
servitor nu-i spunea tot adevărul, că mai ştia şi alte lucruri. 

Dar nu puteai decît să cazi la învoială cu el : pericolul era 
iminent şi poate că el deţinea salvarea. 

— Bine, zise el, îl voi vedea pe domnul Bernard. Apropos, 
unde se află acum ? Doar mi-aţi spus, nu-i aşa că i-aţi pierdut 
urma ! 3 

— Am spus eu asta ? Eminenţa Voastră se înşeală. Incă din 
această noapte puteți vedea persoana, doar să doriți. 

— Perfect! Şi pentru că pasărea să nu mai fie tentată să 
zboare, sînt de părere să o punem într-o colivie cu vergele 
groase. 

Mazarin ridică imperceptibil umerii. 

— Rău, Monseniore, rău ! zise el uşor. 

— Decerău? 

— În colivie, păsările frumoase nu mai cîntă !... 

— Fie ! Ai dreptate şi de data asta. Unde aş putea să-l văd 
pe... 

— ...Domnul Bernard ? Noaptea asta pasărea şi-o va 
petrece la Carmelite. 

— De unde ştiţi ? 


— De la o doamnă de onoare a reginei, care binevoieşte să 
se intereseze de mine... 

— Încă o femeie ! Hotărit lucru, domnule Mazarin, 
dumneata eşti un maestru ! 

— O, Monseniore, un servitor, un umil servitor al Eminenţei 
Sale. 

Grăbit, cardinalul se pregătea deja de plecare, dar Mazarin 
rămase nemişcat. 

— Ce mai este ? întrebă Richelieu, surprins. 

— Pentru această mică expediţie, poate că ar fi nevoie de 
cineva sigur. 

Marele om nu cunoştea frica, îl privi, deci, dispreţuitor pe 
Mazarin. 

— Îl avem pe Chavigny. 

— Nu. Domnul Chavigny este fidel, devotat, dar acolo se 
poate ivi vreo mică dificultate şi un om de spadă va lucra mai 
bine... 

Richelieu păru la început că şovăie. Apoi, după o scurtă 
reflecţie strigă : 

— Chavigny ! 

Secretarul de stat nu era, fără îndoială, departe, căci apăru 
imediat : 

— Chavigny, cine este de gardă aici, în noaptea asta ? 

— Un locotenent de muşchetari, cred. 

— Cum îl cheamă ? 

— Vă spun imediat. 

După o clipă Chavigny se întoarse: 

— Cine e ? întrebă cardinalul nerăbdător. 

— Domnul d'Artagnan, Monseniore ! 

Un fulger iute trecu prin ochii ministrului : 

— Foarte bine, murmură el. E tocmai ce-mi trebuia. Apoi, cu 
voce tare, ordonă : Porunceşte domnului d'Artagnan să intre. 


X 
„LA GOGOAŞA DE MOLIFT”... 


Dacă, ascuns într-un ungher al castelului d'Aiguillon, 
Cavalerul Mister ar fi putut asista la scena pe care am descris-o 
mai sus, poate că şi-ar fi dat mai uşor seama despre soarta 
casetei sale. Insă el habar nu avea că afacerile sale ar fi putut 


interesa seniori atît de puternici, ca Eminenţa Sa cardinalul de 
Richelieu şi domnul Secretar de stat, Giulio Mazarin. 

Cît despre domnul Bernard, cel mult dacă tînărul începea să 
bănuiască amestecul acestui personaj enigmatic în nefericita sa 
aventură. Nu ştia nimic precis în privinţa lui. Acest om, care se 
temea atit de mult de vînt, rămiînea pentru el o fiinţă mitică, 
unul din acele spirite răufăcătoare, care trec lăsînd ruină în cale. 

Cavalerul pierduse totul, în afară de speranţă şi cu- raj. 
Depărtîndu-se de Piaţa Regală, alături de tăcutul său prieten, el 
rememora întîmplările acestei zile deosebite. Se întreba cu o 
uşoară nelinişte unde-1 va purta steaua şi dacă va continua s-o 
urmeze în felul în care începuse. 

Mai ales acum, cînd avea în spinare această gravă afacere, 
putea oare să pună capăt căutării norocului său, zburat nu se 
ştie pe unde şi cum ? 

Cînd îi mărturisise lui Cyrano situaţia sa jalnică, acesta se 
mulţumise să scape o înjurătură, să mormăie ceva ca un 
jurămînt, apoi, cu autoritate, îl trase după sine cu un pas iute. 

Tot alergînd, tînărul îndrăznise să pună această întrebare : 
„Unde mergem ?”, fără succes, de altfel, căci tovarăşul său se 
mărginise la acest răspuns laconic : „Vei vedea !" 

Bietul soldat nu vedea deocamdată nimic altceva decit 
creste de case amestecate peste capetele lor, mascînd un cer 
plumburiu, firme atîrnînd în vîrful stîlpilor şi străzi necunoscute 
care, monotone, defilau, unele după altele. lată că traversară şi 
Sena pe un podeţ îngust, mărginit de case de lemn. Să fi fost 
podul Notre-Dame ? Cyrano încetini pasul : „Sîntem pe- 
aproape”. Apăru o străduţă veche, întortochiată şi murdară. Au 
ajuns în Cite. 

Portalul unei biserici, Sfinta Magdalena. E strada evreimii. 
Cyrano s-a oprit. În faţa lor se află o dugheană joasă, într-o casă 
scundă, teribil de umflată şi gata parcă să se prăbuşească în 
stradă. Construcţia trebuie că datează din vremea regelui Carol 
al VIl-lea, cel puţin. Prin geamurile murdare se strecoară un licăr 
firav, care luminează vag întunericul de afară. 

Cavalerul putu să distingă firma : „La gogoaşa de molift”. A, 
aşa ?! Un han ? Ce glumă ! Aşadar, spre han îl trăgea prietenul 
lui în această goană nebună ? ! 


— Să intrăm, zise poetul. Aici vom fi liniştiţi şi vom vedea clar 
lucrurile. De altfel, adăugă el, afacerea e neclară şi două capete 
fac mai mult decit unul singur. 

Pronunţind aceste cuvinte scurte, Cyrano intră împin- gîndu-1 
de la spate şi pe amicul său, din ce în ce mai nedumerit. 

llustrul han „La gogoaşa de molift” a avut gloria să intre cu 
acest nume în istoria literară pentru a fi adăpat şapte-opt 
generaţii de poeţi ; oameni, pe care setea de glorie nu-i 
împiedică să simtă şi alt soi de sete şi care, la ieşirea din vechiul 
ex galic, păstrau intactă respectabila credinţă a viței de vie. 

Această sală joasă, cu grinzi afumate, data într-adevăr, din 
timpul domniei lui Carol al VIl-lea şi-i văzuse aşezaţi în faţa 
meselor sale de lemn pe toţi iluştrii secolelor trecute, de la 
tandrul poet al Ba/adei doamnelor de odinioară pînă la 
nemuritorul autor al lui Gargantua şi Pantagruel. 

La ora tîrzie, cînd cei doi tovarăşi intrau în hanul „La gogoaşa 
de molift”, sala, plină de fum, era înţesată de consumatori 
versificatori costelivi se îndopau alături de muşchetari gălăgioşi, 
care se îmbătau atit cu vorbe cit şi cu vin ; poeţi ai curţii, cu 
punga plină sau nu, ciocneau împreună cu protectorii lor : fanti, 
dichisit coafaţi, aruncau ochiade mutrişoarelor vesele ale 
comediantelor, flancate de figurile cam dubioase ale colegilor 
lor de teatru. Întîlneai aici chiar şi înalţi magistrați de la 
Châtelet, dar care aveau grijă să-şi lase roba la vestiar. 

Înăuntru, era un vacarm îngrozitor. 

„lată ce înseamnă pentru Cyrano să fii liniştit" gîndi 
melancolic Cavalerul. Dar nu apucă să termine această reflecţie. 
Prietenul, care îl condusese ca un bun cunoscător al hăţişului de 
mese şi scaune, se opri în fundul sălii. Acolo, în faţa unei mese, 
stătea singur un adevărat uriaş. 

Acest găligan impozant era, de altfel, de ajuns ca să umple 
tot locul. Cu pîntecul său cît butoiul şi cu faţa iluminată ar fi 
putut face figură de emblemă a acestui templu de mîncare şi 
băutură. 

In faţa sa se întindea o masă pantagruelică, iar furculiţa 
acestuia se războia cu folos împotriva grămezilor de carne din 
care s-ar fi putut ospăta pe săturate mai mulţi flâmînzi. El nu se 
întrerupea din mîncat decit pentru a mai îmbrăţişa o cană mare, 
pe care o golea la fel de iute pe cît de iute o umplea. 


Pe corpul său de uriaş, veselul chefliu purta un cap mare, 
coafat ca un conte german. Regimul pe care-l urma îi păstra, la 
cei aproape cincizeci de ani ai lui, obrazul fraged, ochii vii şi 
gura rumenă ca în adolescenţă. 

Zărindu-1, Cyrano răsuflă mulţumit. 

— Bachus fie lăudat ! şopti el. Sosim la timp. Nu a ajuns, 
bănuiesc, decit la aperitiv. Oracolul încă nu e beat. Şi împingînd 
fără menajamente pe tînărul său prieten în faţa lui, zise : Saint- 
Amant, îţi prezint pe prietenul meu, Cavalerul Mister. 

Mîncăul rămase cu furculiţa în aer. 

— Cavalerul... cum ? 

— Mister, repetă apăsat poetul. 

— Ah, foarte bine. Aşezaţi-vă amindoi, şi cu mina le arătă 
cele două scaune din faţa lui. 

— Aşa cum ne vezi, Grasule — era porecla lui Saint- Amant 
— venim din Piaţa Regală... 

— Nu mai spune, Saviniane, fiule. Înţeleg mutra voastră 
sinistră. Tînărul sigur că s-a amuzat nebuneşte acolo ! 

— Hei, dar nici nu s-a plictisit cum ai crede tu. Orice ar fi, nu 
pentru asta sîntem aici. Şi întîi de toate, află că acest cavaler 
este cel mai bun amic al meu. 

— De cînd ? întrebă Saint-Amant. 

— De astăzi, mai precis de la ora trei... după ceasornicul 
Samaritenei. Exact în acea clipă a avut fericita inspiraţie să mă 
scape de la a fi tăiat în bucăţi de leprele de pe Pont-Neauf. 


XI 
„POEŢII CONSPIRĂ” 


Această afirmaţie liniştită a gasconului îl făcu să tresară pe 
Saint-Amant, care era cît pe-aci să se înece cu un dumicat: 

— Ce tot îndrugi acolo ? întrebă el, după ce bău o înghiţitură 
zdravănă. 

— E drept, n-ai de unde să ştii. l-am omorît maimuța lui 
Brioche. 

— Cum? tuai... 

— „omorît maimuța. Şi am toate motivele să cred că am 
atins şi pe stăpîn şi încă vreo cîțiva lăudăroşi. 

— E nemaipomenit! suflă sentenţios uriaşul. 


La aceste destăinuiri incoerente, el rămăsese perplex. 
Deodată se puse pe ris: 

— Un subiect foarte bun de pus în versuri ! Vreau să compun 
o operă nouă, cea a maimuţei... 

— Nu trebuie să rizi, dragul meu. Ceea ce am venit să-ţi 
spunem este foarte serios. 

— E posibil ? Atunci fii clar, ce tot vorbeşti în enigme ca 
răposata Sibylla din Cumae. 

— Ai dreptate. Am să încep cu începutul. 

Mîncăul îl opri iute şi ridică braţul : 

— Savinian, fiule, dacă te pregăteşti să-mi ţii un discurs... 
aşteaptă ! 

Şi, chemînd slujnica, comandă : 

— Gavotta, adu de băut acestor gentilomi. Nimic nu e mai 
obositor decît să vorbeşti fără să bei. 

Apoi, după ce fu adusă oala şi paharele pline, îi făcu din nou 
semn : 

— Aşa, acuma te ascult! 

— Află că acest cavaler a sosit la Paris azi noapte, fiind din 
armata din Artois. 

— Ce corp ? întrebă Saint-Amant. Gassion ? Ranzau ? 

— Gassion, răspunse Cavalerul. 

— Perfect! 

— Cum îţi spuneam la început, cît ai bate din palme mi-a 
salvat viaţa, expunîndu-şi-o pe a sa ; aseară a scăpat din 
ghearele acelei  secături care se numeşte Domnul o 
fermecătoare domnişoară a reginei şi în noaptea asta şi-a 
prezentat pentru prima oară armele în castelul de Rohan unde, 
cu aceeaşi lovitură, a ştiut să cîştige grațiile duceselor şi ale 
doamnei de Guemenee, dar şi invidia abatelui de Gondi. 

Ascultătorul înăţă capul, în semn de admiraţie. 

— Ultima ispravă le întrece pe toate celelate, iată ce 
înseamnă să nu-ţi pierzi timpul! 

— Aşteaptă ! Nu ştii nimic pînă acum. Între timp a găsit 
mijlocul să se lase despuiat de o avere enormă, pe care o purta 
asupra lui. 

— Oavere? 

— „enormă. Da, prietene ! Aşa cum îl vezi, Cavalerul avea 
la sosirea lui în Paris, o comoară nepreţuită. Şi această comoară 


i-a fost şterpelită într-o clipă. Aşa încît, bogat ca Cresus ieri 
seară, este, la ora aceasta, mai sărac decit lov. 

Saint-Amant se opri din înfulecat. Plimba de la Cy- rano la 
Cavaler priviri nedumerite. Îl minţeau aceştia ? Nu, tovarăşii săi 
de masă erau serioşi ca doi magistrați : soldatul cu chipul fraged 
de fată, poetul, însufleţit de povestire. 

— Să bem un pahar ! îi sfătui el pe un ton grav. /n vino 
veritais ! 

— Dar, zise Cyrano, văd că nu prea înţelegi. Motivul e că nu 
ştii povestea cutiei. 

— Care cutie ? 

— Cutia în care era ferecat norocul cavalerului. 

— Norocul lui era deci într-o cutie ? 

— Saint-Amant, dragule, spiritul tău, atît de ascuţit de obicei, 
este întunecat din cale afară în seara asta. Hotărit lucru nu 
înţelegi nimic. 

— Pentru că nu voi fi băut, poate, îndeajuns, filozofă veselul 
său tovarăş. 

Cyrano se îndreptă către prietenul său, care, ascultind în 
tăcere, se tot întreba unde voia să ajungă povestitorul. 

— Cavalere, scumpul meu copil, am să-ţi cer un semn de 
încredere. Acest gentilom se numeşte Maro Antoine Gerard de 
Saint-Amant. Sub aparențele înşelătoare ale unui mare 
beţivan... el ascunde cu modestie un spirit strălucit şi o 
înţelepciune adîncă... 

— Savinien, mă umpli de mirare ! 

— Taci, butoiule ! Nici nu ar exista în lume atîta mirare cît să 
te umple în întregime !... Aşa cum e, cava- lere, eu mărturisesc 
pentru el o prietenie pe care nu o risipesc deloc. 

— „Şi pe care eu o împărtăşesc... 

—  Lasă-mă să vorbesc ! Inainte de a naufragia în această 
tavernă, unde se ocupă creionînd rime burleşti în clipe de răgaz 
pe care i le lasă un stomac fără saţiu, el a servit glorios pe mare 
şi în ţări străine. A fost onorat cu încrederea regelui în misiuni 
secrete. A văzut Anglia, Flandra, Germania, Italia... 

— Puțin şi din Turcia... Astea sînt ţări triste, lipsite de 
lucrurile cele mai esenţiale. Nu găseşti nici un han ca lumea ! 

— Ca să spun totul în două cuvinte : vitejia săbiei sale nu 
cedează în faţa furculiţei sale. lar virtuțile spiritului său le 
depăşesc cu mult pe-ale stomacului. 


Cavalerul, din ce în ce mai nedumerit, asculta această 
prezentare ciudată, pe care Cyrano i-o spunea cu tonul cel mai 
serios. 

— lată de ce te-am adus aici, conchise gasconul, atingîndu-i 
umărul. În împrejurările ciudate în care ne zbatem, m-am gîndit 
că ar fi bine să apelăm la acest spirit şi, la nevoie, şi la vitejia sa. 

— Le-ai cîştigat, fiule... în sănătatea ta şi a prietenului tău, 
Cavalerul ! zise cordial gurmandul, atacînd o nouă farfurie abia 
adusă. 

— Taci tu, ciumă !... Saint-Amant este, în plus, un om cu 
resurse, se află apoi în graţia unor înalte personaje, al căror 
ajutor ne poate fi util. Frumoasa şi savanta ducesă de Nevers îl 
apreciază... 

— Prinţesa Maria, binevoieşte, într-adevăr, să mă onoreze cu 
prietenia ei. 

La acest nume, de Nevers, care i-o aducea în minte pe 
frumoasa sa naşă, Cavalerul se simţi definitiv cîştigat. 

— Te voi ruga, deci, conchise poetul, să mă autorizezi să 
încredinţez discreţiei acestui adevărat gentilom ceea ce ai 
binevoit să-mi încredinţezi şi tu din istoria ta. Răspund de el ca 
şi de mine însumi. 

Fără nici o editare, Mister răspunse. 

—- Domnule de Bergerac, încredinţindu-vă secretul meu, v- 
am permis să vă folosiţi de el după cum veţi crede de cuviinţă. 
Numai dumneavoastră puteţi judeca însă ceea ce poate fi 
dezvăluit şi ceea ce e potrivit să fie trecut sub tăcere, putind 
compromite alte persoane. 

— lată o vorbă la locul ei ! aprobă Saint-Amant, în- tinzîndu-i 
mîna lui lată. Vorbeşti ca un adevărat soldat! 

— apoi întorcîndu-se spre Cyrano : 

— Ei ! Deci este aşa de grav ? întrebă el, aprinzîndu-şi o 
pipă de pămînt. 

— Vei putea judeca îndată : Cavalerul nu-şi cunoaşte familia : 
a fost crescut de cavaleri rătăcitori... 

— Excelentă educaţie ! 

—  Unuldin aceşti oameni păstra într-o casetă unele hirtii pe 
care îşi întemeia nădejdile de îmbogăţire. Ori, acest om a murit. 

—  Regretabile împrejurări, dar asta-i viaţa... 

— Înainte de a muri însă, a putut totuşi să se confeseze 
unui preot, care i-a descoperit secretul speranţelor sale. 


— Ele se bazau pe tînărul nostru amic ? 

— Ai ghicit ! Dar acesta nu cunoaşte amănuntele. El ştie 
doar atit, că speranţele aveau să se realizeze îndată după ce 
cutia va fi înmînată unui al treilea personaj. 

— Potşticui? 

— Cavalerul nu cunoaşte nici el persoana. Caseta trebuia să 
ajungă la destinaţie printr-un intermediar. 

— Şi cum se numeşte intermediarul ? 

Cyrano îl întrebă cu privirea pe cavaler. 

— Domnul de Guitaut, zise acesta. 

— Căpitanul gărzilor reginei ? 

—  Chiarel! 

— Bine! Şi... l-aţi văzut pe căpitan ? 

— l-am adus la cunoştinţă misiunea cu care eram în- 
sărcinat. El mi-a răspuns „să aduc fără întîrziere cutia". 

— ŞI? 

— Chiar în ziua sosirii mele, în lipsa mea, cufărul mi-a fost 
scotocit şi cutia respectivă a dispărut. 

Saint-Amant scoase din gură coada de pămînt a pipei. 
Rotocoale de fum albastru apărură printre buzele sale. Semn de 
mare emoție. Apoi după ce scutură capul, întrebă: 

— Domnul de Guitaut ştia adresa cavalerului ? 

— Nu, zise tînărul, surprins de o asemenea întrebare. 

— A putut să te urmărească ? 

— Nu m-am întors acasă. 

Saint-Amant respiră : 

— Lovitura nu vine deci din partea asta. M-ar fi surprins 
acest lucru din partea unui ofiţer atît de loial şi credincios... 
Continuaţi ! 

— Asta e totul ! 

— E prea puţin ! Să vedem deci. În afară de cutie, n-a 
dispărut nimic ? 

— Nimic. Chiar punga a rămas neatinsă. 

— Cunoştea cineva existenţa acestei casete ? 

— Nimeni nu ştie în clipa aceasta, decit noi şi domnul de 
Guitaut. 

— Şi hoţul, completă Saint-Amant. Plutim în plină, ceaţă. 

Pufăi de cîteva ori la rînd, apoi, dintr-un nor de fum, întrebă : 

— Spune-mi, unde ai locuit ? 


— Într-o casă mică, aproape de colegiul Navarrei. La 
Barbette. 

— Şi chiar din prima zi s-a întîmplat buclucul ? 

— În aceeaşi zi. 

Norul de fum se îndesi. Saint-Amant clasa ideile. 

— Aveaţi vecini ? 

— Nici unul. Numai gazda locuia la primul etaj şi eu la al 
doilea. 

— Această gazdă, Barbette, ce fel de femeie este ? 

— O femeie mică, destul de ciudată, un pic nebună mi s-a 
părut. Mi-a vorbit de un bărbat care locuise cîteva zile în camera 
mea şi care plecase chiar în ajunul sosirii mele. în legătură cu 
asta, îmi amintesc chiar un detaliu hazliu. Se pare că acest 
locatar ar fi plecat brusc... din cauza vîntului. 

— Cum, din cauza vîntului ? întrebă Saint-Amant prin norul 
de fum. 

— Da, zise Cavalerul, puteţi afla urma după asta ? 

— S-o luăm încet. Cum se numea acest personaj ? 

— Domnul Bernard. 

Pipa, nerăbdătoare, fumegă de la cap. 

— Bernard ?... Nu. Nu-1 cunosc deloc. Şi totuşi vîn- tul ? 

— Credeţi, ca şi mine, că acest Bernard a avut un rol în 
afacerea mea. El sau cineva dintre ai lui a... 

— Stai, nu aşa repede ! Prea vă grăbiţi să trageţi concluzii. 
Nu ! Totul arată dimpotrivă, că acest domn Bernard nu e hoţul. 

— Şi atunci, cine e? 

— Mai degrabă... 

— Cine ?... scrişni Cavalerul, gata de-acum să ţiş- nească cu 
sabia pe urmele hoţului. 

—  Vintul, zise încetişor vocea norului de fum. 

Cei doi prieteni făcură ochii mari. Întrebările li se 
îngrămădeau pe buze. Dar, cu încetineala sa metodică, Saint- 
Amant începuse să umple a doua oară pipa, aşa că fură nevoiţi 
să aştepte sfîrşitul acestei serioase îndeletniciri. 

— E foarte, limpede, reluă homerica apariţie aruncînd un 
fum mirositor, numai vintul poate fi. Neştiind nimeni de casetă, 
nimeni nu poate să o caute. 

— Totuşi a dispărut. 

— Da, dar cel care a găsit-o, n-o căuta deloc. El căuta 
altceva şi ştim noi ce. 


— Ştim noi ! Ce ? se mirară împreună cei doi prieteni. 

— ÎI căuta pe domnul Bernard. 

— Atunci, zise Cavalerul, dacă nu era nimic nici cu mine, nici 
cu caseta mea, mi-o va da înapoi. 

— Hm, mormăi gurmandul. În privinţa asta, mai domol. 

— La ce ar putea ea servi inamicilor acestui Bernard, pe care 
nici nu-l cunosc ? 

— Doamne ! ? Ce nerăbdător e tînărul acesta... ! Ră- mine 
de văzut dacă acest chilipir neaşteptat nu interesează pe aceia 
care au pus mîna pe ea. 

— Pe cine bănuieşti ? întrebă Cyrano neliniştit. 

— Ti-am spus : vintul ! 

— Ce tot îţi baţi joc de mine cu vintul tău ! N-am chef deloc 
pentru enigme. Cînd mă lupt, îmi place să văd ochii 
adversarului. Explică-te, pentru dumnezeu : ce înţelegi tu, cînd 
zici vînt ? 

— Savinian, fiule, eşti chiar mai impetuos decit prietenul tău. 
Mulţumeşte-te cu această explicaţie. N-am alta mai bună să-ți 
dau în seara asta. Miine, vom face şi mai multă lumină. 

-— Ce avem de făcut în aşteptare ? 

— Nimic. 

Cyrano sări în sus de nerăbdare. Celălalt îl calmă cu un gest. 

— Nimic, atita vreme cit nu vom avea cheia enigmei, adică 
pe domnul Bernard. Nerăbdătorul Cavaler zise naiv : 

— Şiva dura mult asta ? 

Faţa lătăreaţă a uriaşului se destinse într-un hohot de 
ris. 

— Prea ceri multe de la mine, micuţule... Tot ce-ţi pot spune 
este că, din această seară, poţi conta trup şi suflet pe Saint- 
Amant. 

— Şi pe Bergerac ! întări Cyrano. 

— Mulţumesc, prieteni ! Mulţumesc din suflet. 

Cei trei tovarăşi îşi strinseră mîna toţi laolaltă. 

— De miine, reluă Saint-Amant, vom porni la luptă. O voi 
vedea pe ducesa de Nevers. Ea cunoaşte atita lume. Poate că 
nu-i este necunoscut omul căutat de noi. 

— O, un personaj atit de fără importanţă ! 

— Hei, ce poţi să ştii ? Şi-acum, hai să mîncăm. E cel mai 
bun lucru pe care-l putem face aici. Aceste emoţii ne-au lihnit. 


— Pe legea mea, mărturisi tînărul, de cînd am dejunat la 
ieşirea din Luvru n-am mai băgat nimic în gură şi începe să mi 
se facă foame. 

— Aşa da, mai zic şi eu ! aprobă mîncăul! 

Şi observînd privirile speriate pe care tînărul le arunca asupra 
proporţiilor recentului său festin, se grăbi să le explice : 

— Pînă acum am cinat. Acum încep să supez. _ 

Cavalerul rămase cu gura căscată în faţa unui aşa apetit. In 
timpul acesta, Saint-Amant comanda mîncăru- rile, alese pe 
sprinceană şi larg stropite cu cele mai bune vinuri. 

Cîteva clipe mai tirziu, din fundul sălii unde se aflau tustrei, 
nu se mai auzea decit ţăcănitul vesel al furculiţelor şi clinchetul 
paharelor. 

Grasul nu se lăudase de pomană. Făcea faţă bucatelor cu 
aceeaşi poftă, de parcă acum ar fi terminat o lungă dietă. 
Cyrano cuprins de gînduri, mai mult bea decît mînca. Cit despre 
Cavaler, el ţinea piept, cu îndrăzneală, ambilor prieteni, mîncînd 
şi bînd cu o vajnică poftă tinerească. Saint-Amant îl privea cu 
ochii lui de cunoscător, aprobiînd cu clătinări din cap. 

— Savinian, ceea ce-mi place la prietenul tău, zise el cu 
gura plină, sfirtecînd o aripă de pasăre, este că neno- rocirile nu 
i-au tăiat pofta de mîncare. 

— Da, aprobă evaziv poetul dus pe gînduri. 

— Ei, dar tu nu măniînci deloc ! Ce ai ? 

— Nimic. 

— Hm, pun prinsoare că te gîndeşti la ceva şi că eu ştiu la 
ce! 

Grasul urmă, nemilos : 

— Micule, trebuie să ştii că acest om, viteaz pînă la nebunie, 
se teme de un singur lucru pe lume... De ce crezi că se teme ? 
De o nimica toată. Stai să vezi : Cyrano curajosul tremură în fața 
unei... pălării. 

— Saint-Amant ! zise spadasinul, al cărui chip se îm- 
purpură. 

— E adevărat că pălăria asta este roşie ? 

Cavalerul, amuzat, izbucni în riîs. 

— Ciudată ţară e asta, unde nu există teamă nici de 
Dumnezeu, nici de dracu, dar unii se tem de vint şi alţii de o 
pălărie. 

Cyrano îl întrerupse : 


— Mai încet, nefericitule. Tu nu ştii de unde suflă vintul 
acela şi pe ce cap stă pălăria despre care e vorba. 

— Ei şi ! Ce-mi pasă ? Nu ştiu decit un lucru : că mi s-a furat 
caseta şi că voi merge s-o caut acolo unde este chiar de-ar sufla 
vîntul din iad şi împotriva tuturor pălăriilor din lume — inclusiv 
aceea a domnului cardinal. 

— Bravo, iată o vorbă plină de curaj, îl aplaudă Saint-Amant. 
Să bem un pahar de vin în sănătatea domnului Bernard. 

Cavalerul ridică paharul. Dar Cyrano răminea mereu 
încruntat. 

— Hei, zise tînărul, sînteţi neliniştit. 

— Doamne ! Pune-mă să mă bat contra a douăzeci de 
oameni, contra a o sută, chiar a o mie, înarmaţi cu săbii, chiar 
cu bastoane. În plină lumină însă, ca să văd de unde vin 
loviturile. Mă pot bate cu toţi dintr-odată. Dar ca să mă bat în 
umbră, contra fantomelor... brrr ! 

Cyrano spuse toate acestea cu un accent de teroare, încît 
cavalerul strigă : 

— Atunci, nu putem conta pe dumneavoastră ? 

— Ce, ce ? Ce tot spui ? zise gasconul ridicînd mîndru capul. 
Asta, crezi tu despre Cyrano de Bergerac ? ! Să înceapă lupta, 
sînt alături de tine şi n-o să mă vezi dînd înapoi nici un pas... 

Liniştiţi, ceilalţi aplaudară. ÎI regăseau pe bătăiosul lor 
prieten. 

Dezlănţuit, de data asta, poetul nu se mai oprea. 

— Un hoţ, la urma urmei, nu e decît un hoţ! Dacă 
acesta poartă chip de cardinal, cu atît mai rău pentru el. 

— Nu ştim încă nimic, încercă să-l tempereze Saint- Amant. 

— Va fi nevoie ca aceste fantome să se întrupeze şi cînd 
vom avea în faţă oameni în carne şi oase... atunci să te ţii! 

O beţie veselă începea să se urce la cap celor trei tovarăşi. 

— Prieteni, zise Cyrano, nu-mi place politica. E un joc de 
zaruri măsluite, unde cel mai viteaz pierde. Rareori găseşti 
norocul şi mai des frînghia. Dar, pentru acest prieten, voi merge 
pînă la capătul pămîntului şi vai de cel ce ne va sta în cale. 

Saint-Amant tăie fraza frumoasă a camaradului său. 

— lauite ! zise el compătimitor. 

De cîteva clipe, un biet om dădea tircoale mesei, arun- cînd 
priviri pofticioase sticlelor şi bucatelor. 

— E Linieres, strigă Cyrano. 


— Se pare că-i e foarte foame, observă Cavalerul, înduioşat 
de această mutră gălbejită, din mijlocul căreia înflorea un nas 
rubiniu. 

— Hei, Linieres ! 

Lihnitul personaj nu se lăsă strigat de două ori. 

— Ţi-e foame, prietene ? 

—  Puţintel, bilbii acesta. 

— Şi sete ? 

Ochii păcătosului se aprinseră. 

— Grozavă! 

— Atunci, aşează-te ! 

Slăbitul Linieres se furişă printre meseni, care nu fură nevoiţi 
să se stringă pentru a-i face loc. 

— Mănîncă, zise Cyrano. 

— Şi bea, adăugă Saint-Amant. 

Fără să mai aştepte alte invitaţii, simpaticul beţivan începuse 
deja să se îndoape pe tăcute. Azvirlea fără zgomot, în cutia 
strimtă care-i servea drept piept, mormane de carne şi valuri de 
băutură. 

Fără să se mai ocupe de invitatul lor, cei trei prieteni 
reluaseră convorbirea. Insufleţiţi de căldura vinului şi de 
satisfacția care însoţeşte digestia, ei vorbeau acum nici mai 
mult nici mai puţin să pună Parisul în frigare şi să-i bea sîngele, 
ca să afle caseta Cavalerului. 

Cyrano, care uitase orice frică, se arăta cel mai înverşunat 
dintre cei trei. El le propunea să meargă chiar acum la palatul 
cardinalului s-o găsească. Cavalerul trebui să-l domolească. 

Noaptea înainta, sticlele se goleau, iar ardoarea războinică a 
mesenilor creştea. 

— Drace! izbucni Cyrano, lovind cu pumnul în masă. Numai 
să afle Saint-Amant de acest Bernard şi vom vedea noi mai apoi. 

— Să fim prudenţi ! sfătuia soldatul, a cărui limbă începea 
să se încleieze. 

Fără să piardă măgar o îmbucătură, Linieres deschidea ochii 
speriaţi, păzind echilibrul sticlelor amenințate de violenţa lui 
Cyrano. 

— Să fim prudenţi, repeta cu încăpţinare Cavalerul, şi mai 
ales să vedem de unde suflă vintul. 

Linieres şopti la urechea lui Saint-Amant. 

— Cine e tînărul ăsta circumspect ? 


Grasul, al cărui obraz ardea în toate flăcările iadului, se 
aplecă si-i spuse în mare taină : 

— Un mare senior deghizat ! 

— Ah! 

—  Priveşte-l bine ! A venit la Paris special ca să-i vină de 
hac domnului cardinal ! 

Beţivul, năucit, fu cît pe-aci să se înece. 

— ŞI, cum e un prieten de-al meu şi de-al lui Cyrano, îi vom 
veni şi noi în ajutor. 

Linieres trebui să bea o duşcă bună pentru a-şi reveni din 
emoție. 

— Credeţi că veţi izbuti... în trei ? 

Saint-Amant îl privi cu un aer de demnitate ofensată : 

— Te îndoieşti ? De altfel, dacă vom avea nevoie şi de un 
al patrulea, tu eşti la îndemiînă. 

De astă dată ticălosul fu gata să intre sub masă. Dar nu se 
isprăvise. Glumeţul adăugă fără să clipească: 

— Tînărul senior, fiind prietenul nostru, nu vei şovăi, sper, să 
te laşi tăiat în bucățele pentru el... 

— Bine... înţeles ! gîngăvi Linieres, cu o strimbătură 
dureroasă. 

De acum înainte, pus în gardă în felul acesta, îşi privea cu alţi 
ochi vecinii de masă. Cyrano continua să tune, iar Cavalerul să 
le recomande prudenţa, dar cu nişte priviri şi cu un ton care 
făcea să se ridice părul măciucă în capul nenorocitului de beţiv. 

La acea oră, Linieres nu ar mai fi dat doi bani pe pielea 
cardinalului. Ar fi şi fost greu să-i dea, mai ales că nici măcar nu- 
i avea în buzunar! 


OX, 
VÎNTUL RĂU 


Suna deja miezul nopţii, cînd Cavalerul se ridică de la masă şi 
se despărţi de prietenii săi. Bietul băiat avea capul destul de 
greu. Nu fiindcă vinul şi mîncarea bună l-ar fi ameţit. În cursul 
existenţei sale de soldat chefuise de multe ori. Nu ! Era o beţie 
foarte deosebită aceea pe care o încerca acum, una pe care o 
dau prea multe evenimente. îngrămădite... o defilare rapidă de 
lucruri şi oameni... şi mai ales prea multă vorbărie. 


Ce de cuvinte ! Urechile îi biziiau. Vorbirea afectată din Piaţa 
Regală se amesteca în mintea sa cu glumele din han. Totul crea 
o harababură din care nu mai putea alege nimic. 

Şi cîte aventuri ! Vesele sau tragice, fericite sau nefaste, ele 
se precipitau, începînd de dimineaţă, unele peste altele, fără să- 
i lase măcar timpul să răsufle. 

Uf, ce de emoţii ! Niciodată, nici în zilele de luptă nu simţise 
atitea. Fuseseră de toate felurile, de la cele mai dulci pînă la 
cele mai violente. 

Două impresii predominau : 

Bucuria de a simţi bătînd, la unison cu a sa, inima vitează a 
celor doi amici ai săi. Şi ce amici ?! Cutezătorul şi pasionatul 
Cyrano, înțeleptul şi atleticul Saint-Amant ! 

Şi apoi, pe deasupra tuturor, emoția dulce pe care i-o da 
înfiriparea, în sine, a unui sentiment necunoscut, delicat şi 
plăcut, asemenea îmbobocirii unei flori gingaşe, strălucind de 
rouă şi plină de toate parfumurile pămiîn- tului. 

Oh, scumpe Cyrano ! Scumpe Saint-Amant!... Scumpă şi 
frumoasă Claire ! Şi chiar şi tu, scumpule beţivan Li- nieres, cu 
figura slăbită de înfometat. 

Incă puţin şi Cavalerul l-ar fi binecuvîntat şi pe hoţ. Şi la urma 
urmei, de ce nu ? Nu-i dăduse el oare ocazia să pună la 
încercare aceste rare prietenii ? 

Cu toate acestea, tînărul pica de somn. Cyrano se oferise să-l 
ia să doarmă împreună, în strada Grenetail, la „Berbecul Alb”, 
dar chibzuitul Saint-Amant se împotrivise acestui aranjament. 

— Pentru că întimplarea a făcut să confunde pe Cavaler cu 
acest personaj, această nenorocire, care a avut consecinţe 
supărătoare, poate să producă, în viitor, şi din cele fericite. În 
încurcătura noastră, trebuie să ne folosim de cele mai mici 
ocazii. De acea, părerea mea e ca prietenul nostru să se 
întoarcă la vechea lui locuinţă. 

Această manevră înţeleaptă obţinu asentimentul general şi ei 
se despărţiră cu nesfirşite sărutări, fixînd întîlni- rea pe a doua zi 
dimineaţă. 

Toate acestea treceau din nou prin mintea Cavalerului în 
timp ce se grăbea la culcare. De bine de rău, se descurcase prin 
hăţişul străzilor. Aproape dormea de-a-n- picioarelea. În jurul lui 
era întuneric beznă. Deodată însă tresări. O umbră de om îl 
atinse în treacăt. Prietenii lui îl avertizaseră despre surprizele 


nopţilor pariziene, de aceea duse iute mîna la garda săbiei şi, în 
această atitudine, gata să o tragă în orice clipă afară, cu ochiul 
şi urechea la pîndă, el îşi urmă drumul. 

Cavalerul nu se înşelase. Un pas furişat îl însoțea. 

— Dacă e vreun hoţ de buzunare, îşi zise el, îşi va găsi naşul. 

Umbra mergea acum în faţa lui, fără să se întoarcă ; o văzu 
alunecînd înainte, chiar prin faţa casei. 

— lată-mă ajuns ! Noapte bună ! O zi sfirşită. 

Virise deja cheia în broasca porţii, cînd o voce, mai degrabă 
un murmur, îl făcu să tresară. 

—  Suflă un vînt rău în noaptea asta ! 

Noaptea era calmă şi senină. Nici o adiere nu tulbura aerul. 
Totuşi, el auzise clar fraza. Cavalerul ciuli urechea, dar nu mai 
auzi nimic. Haide ! Fusese pradă unei halucinaţii. Preocuparea 
spiritului său se materializase în această formulă ciudată, lipsită 
de orice înţeles real. Voi, deci, să treacă mai departe, rizînd de 
întîmplare, cînd acelaşi murmur îi atinse auzul. De data asta, 
vocea suflă : 

— Am veşti de la domnul Bernard. 

„Pe steaua mea, jură în sine Cavalerul, de data asta am auzit 
bine !” Şi făcu iute un pas înspre partea de unde se auzea 
vocea. Îşi înăbuşi un strigăt de surpriză. În umbră, un om — 
chiar acela care îi ieşise în cale — îl privea fix, cu degetul la 
buze. 

Brusc, necunoscutul făcu stînga-mprejur şi, cu acelaşi pas 
furişat, trecu strada. 

Tînărul porni pe urma lui. Îl văzu luînd-o la stînga, de-a lungul 
colegiului Navarei. Gîndul unei capcane îi trecu prin minte. 

— la să văd ce vrea de la mine ! şi, ca să fie cu inima 
liniştită, se încredinţă că sabia joacă uşor în teacă. 

Porni apoi mai departe în urma necunoscutului, prin curtea 
Clopin, care era un fel de înfundătură. Curtea era ferită de 
vederea din stradă. La lumina slabă a unui felinar atîrnat pe 
perete, el văzu un cal înşeuat, cu friul pus, legat de o verigă. 

Necunoscutul îl aştepta aproape de cal, cu obrazul luminat de 
un rîs vesel şi frecîndu-şi mîinile cu cea mai vie satisfacţie. 

Imediat, Cavalerul începu discuţia : 

— Domnule, aţi pronunţat adineauri cîteva cuvinte care m- 
au îndemnat să vă ascult. Nădăjduiesc că vă veţi explica. 

— Ssst! îl întrerupse necunoscutul. 


Cu degetul întins, el arăta partea străzii de unde veneau şi 
unde se afla casa Cavalerului. 

— Totuşi... făcu acesta. 

— Sssst ! şopti din nou necunoscutul. Apoi, dintr-o singură 
suflare zise : Nu trebuie să vă mai întoarceţi la Barbette, totul a 
fost descoperit. Casa este păzită acum. 

— De cine? 

— De cei în slujba omului roşu. Sînt două ore de cînd vă 
aştept. Am văzut sosind arcaşii de la Châtelet şi gărzile 
Eminenţei Sale. 

— la ascultă, spune-mi cine te-a însărcinat să veghezi 
asupra mea ? 

— Cine? zise celălalt, clipind şmecher din ochi. Ei, ştiţi 
dumneavoastră prea bine ! 

Tînărul tocmai voi să-i răspundă că nu avea habar. Dar îndată 
se gîndi că dacă ar spune asta n-ar mai putea afla niciodată 
nimic. Evident, era luat drept altul, drept vreaun complice. Cel 
mai bun lucru era să-şi joace rolul pînă la capăt. 

— Zău, da, răspunse el, ştiu prea bine cine te trimite — 
(habar n-am, pe legea mea !) — ba, chiar te rog să-i mulţumeşti 
din partea mea. 

—  Glumiţi cu mulţumirile dumneavoastră. Nu vi s-a spus că 
vîntul nu era favorabil ? 

— Am neglijat această precauţie. 

— Ce imprudenţă ! De aceea poate că nu v-am găsit în 
celălalt loc ? 

— Da, zise Cavalerul la întîmplare. 

—  Negăsindu-vă, am mirosit eu o încurcătură şi m-am dus să 
văd persoana. Ea m-a trimis să vă pindesc aici. 

Cavalerul înţelegea din ce în ce mai puţin. El răspunse totuşi, 
ca şi cum ar fi înţeles : 

— Asta-i bună ! lată ce înseamnă să ai o inspiraţie fericită ! 

— Sigur, era şi timpul ! Mergeaţi drept în capcană. 

— Drace! 

— Bună captură pentru domnul cardinal ! 

— Vă cred, zise Cavalerul, deja cuprins de fiori. 

Dar în acelaşi timp se gindea în sine : „Conversaţia asta 
poate dura aşa mult şi bine, fără să înaintez nici un pic.” Se 
hotărî atunci să fie mai operativ : 


— Să nu pierdem timpul, zise. Să trecem la lucruri eşenţiale. 
Să vorbim puţin despre... domnul Bernard. Nu mi-aţi spus că mi- 
aduceţi veşti de la el? 

— Fără îndoială. 

— Cu atit mai bine 1... Hm ! Şi, cum o duce diînsul cu 
sănătatea ? 

— Hotărit lucru, vă arde de glumă. Dacă vă interesează 
sănătatea lui, puteţi să-1 întrebaţi şi singur ! 

— Pot, deci, să-l văd ? 

Necunoscutul se sprijini de crupa calului, înălţînd din umeri. 

— Poftiţi, luaţi, zise el, scoţind de sub manta un pachet 
pecetluit pe care-l întinse interlocutorului său, iată ceva pentru 
dînsul. 

Cavalerul era simplu şi loial. El şovăi o clipă să primească 
acest pachet, care i se încredința dintr-o eroare. Un moment se 
gîndi chiar să-1 lămurească şi pe imprudentul curier. 

— Nu veniți atunci din partea domnului Bernard ? întrebă el. 

— Ei, doamne ! Nu, pentru că dumneavoastră chiar trebuie 
să-i prezentaţi mesajul meu... Haide, luaţi pachetul. 

Tînărul reflectase între timp. Dacă nu se folosea, din pricina 
unor scrupule exagerate, de şansa care i se oferea, pierdea 
urma domnului Bernard şi... în concluzie, şi urma casetei sale. 

— Ei bine, ce aşteptaţi ? se nelinişti celălalt. Se pare că 
aveţi mintea în altă parte. 

— E adevărat ! Vintul cel rău m-a tulburat... 

Necunoscutul rise încetişor, pe cînd tînărul, cu un gest 
hotărît, luă plicul şi-1 vîrî în buzunar. 

„Pe legea mea, gîndi el. Mă voi achita predînd plicul 
domnului Bernard. Va fi o ocazie binevenită să-l cunosc". De 
fapt, nu ştia încă unde îl putea găsi pe acest misterios domn 
Bernard. Aşa că se informă : 

— Unde îl pot găsi pe destinatar ? 

— Toate indicaţiile sînt acolo. Îngerul a pus şi un cuvînt 
pentru dumneavoastră. 

„Atunci e bine, îşi zise în gînd Cavalerul, iată-mă acum şi în 
corespondehţă cu îngerii.” 

Celălalt îşi dezlegă calul. 

— Fiți atent şi nu întîrziaţi. La drum şi noroc ! 

— Aşteptaţi, încă un cuvint doar : de unde vine pachetul ? 

— Ştiţi dumneavoastră de unde ! 


— Da, desigur, dar cine vi 1-a încredinţat ? 

— Îngerul ! 

— Asta o ştiu şi eu, dar... din partea cui ? 

— Din partea Zeiţei, pe legea mea, răspunse necunoscutul, 
cu piciorul în scară. 

— Fără îndoială ! (Ce mai, intervine şi Olimpul !)... Dar... 

Tînărul nu mai avu timp să pună o nouă întrebare. 
Necunoscutul sărise iute în şa şi, luînd-o la galop, cobora de- 
acum panta dealului. Nedumerit, Mister vru să se ia după el, 
cînd, brusc, se aruncă în fundătură. 

In faţa lui se deschidea poarta de la casa Barbettei. Atraşi, 
fără îndoială, de zgomotul galopului, oamenii apăreau la zid. 
Unul din ei strigă cu voce tare: 

— Hei, opreşte ! 

Călărețul, căruia i se adresa porunca, nici nu întoarse capul. 
Din potrivă, înfigîndu-şi pintenii, se îndepărta cu toată iuţeala, 
aplecîndu-se pe gitul animalului. 

Atunci o lumină străluci în noapte şi un zgomot sec sfişie 
aerul. 

Cavalerul se înfundase de tot în stradelă. Recunoscuse acest 
zgomot, familiar urechilor sale. 

— Vorbeşte praful de puşcă. Hei, lucrurile se strică. 

Galopul se auzea departe, pierdut. Fugarul cotise, se vede 
treaba, fără piedici, la poalele dealului. 

— Prea departe, zise o voce. L-am pierdut ! 

— N-am avut noroc, răspunse cineva din interior. 

Apoi oamenii intrară în curte şi poarta se închise la loc. 

„De data asta, îşi zise Cavalerul, nu se poate tăgădui : înot în 
plină aventură !” 

Deşi capul îi vijiia, Cavalerul începu să reflecteze, cel puţin 
atit cît îi îngăduia haosul din mintea lui. „De cînd am ajuns aici, 
sînt mereu luat drept un altul. Cine să fie oare acest altul ? Un 
complice de-al lui Bernard ? Cine este domnul Bernard ?... Unul 
care se teme de vint!... Dar vintul ? Drace! Are el dreptate: 
vintul e cam brutal şi se întîmplă să mai aducă cu sine şi 
gloanţe.” 

Căscă, obosit. 

„Pînă una alta, iată-mă fără locuinţă... În plină stradă ! Nu e 
rost să-mi termin ziua într-un pat bun... pe care totuşi l-aş 
merita din plin ! 


Ridică fruntea şi zîmbi : „În ce lume fantastică am picat ? Tot 
ce mi se întîmplă e lipsit de înţeles. Azi dimineaţă eram bogat, 
cel puţin în perspectivă. Seara eram deja ruinat. Şi iată-mă 
acum din nou pe drumul care duce la bogăţie.” 

Cuvintele lui Cyraţjo, cînd blestemase intrigile întunecate ale 
politicii, îi reveniră în minte. 

— Voi ajunge la avere ?... sau la spînzurătoare ?... Nu voi şti 
asta decit la sfîrşit. 

„Nu e nici o îndoială : toţi oamenii aceştia, care se agită în 
umbră şi pe care mi-i scoate în cale destinul, sînt personaje 
înalte. O zeiţă nu e deloc modestă ! Şi domnul cardinal nu s-ar 
nelinişti atit de părinteşte pentru nişte necunoscuţi !" 

In calmul nopţii, spiritul micului Cavaler îşi redobiîn- dise toată 
luciditatea. 

„Incep să bănui că acest domn Bernard ar putea fi cineva cu 
totul deosebit ?... Voi vedea în curînd. Dar, ceea ce-mi scapă 
este îngerul ! Şi asta mă intrigă ! Fiindcă nu vreau să cred că 
totul se datoreşte întîmplării în aventura mea. S-ar putea foarte 
bine ca cineva să fi învîrtit cu mîna roata Fortunei oarbe ca să o 
facă să se învirtească în favoarea mea. Călărețul din noaptea 
asta nu mi-a spus oare că este trimis de înger ? 

Deodată, un nou gînd îi întrerupse firul meditaţiei. „Era cît 
pe-aci să uit ! Mi-a spus că îngerul a scris şi un cuvînt pentru 
mine ! la să vedem !” 

Cavalerul scoase din buzunar mesajul secret şi începu să-l 
cerceteze în lumina tremurătoare a felinarului. Un miros dulce 
de mosc se împrăştie. 

— Odor di femina ! zise el, fremătînd nările. 

Pachetul parfumat era legat cu panglicuţe în cruce, unite într- 
un inel de aur. 

— Uninel! 

Desfăcînd nodul, inelul îi rămase în mînă. 

— Să vedem piatra ! E gravată acolo o cifră. Drăcu să ia 
felinarul ăsta, care luminează ca la morţi... Este litera A... Un A? 
lată că înaintăm. Să cercetăm şi restul. 

Băgă inelul în buzunar şi cercetă ceea ce rămăsese. Dar nu 
mai era decit un plic gros, pecetluit cu ceară cu aceeaşi iniţială 
A. Pe plic era scris un nume : Domnul Bernard. însă o mică 
bucată de hirtie scăpă dintre panglicuţe. Purta două cuvinte : 
„Pentru dumneavoastră", scrise citeţ de o mînă de femeie. 


— Cît farmec are tot ce vine de la o femeie, zise cu ardoare 
tînărul. lată o hirtie ca oricare alta. Ei bine ! Un parfum fin se 
degajă din ea, ţi se urcă la cap şi te ameţeşte... 

O emoție ciudată făcea să tremure biletul între degetele lui 
Mister. 

Nu ! reflectă el. Aşa ceva nu poate veni din mîinile unei 
indiferente. De ce îmi bate oare inima aşa de tare ?! Hirtiuţa 
asta vine de la ea... Poartă parfumul ei... Acest scris frumos este 
al ei... Numai mîna frumoasă a tovarăşei mele de pe Pont-Neuf, 
a naşei mele, a desenat aceste litere... De fapt, cine ar fi mai 
vrednică decit ea să poarte acest nume ceresc, dulce şi ocrotitor 
: Îngerul ?! Da, ea este, îngerul păzitor ! Avertizată de primejdia 
la care mă expuneam întorcîndu-mă acasă, ea mi-a trimis pe 
acest flecar necunoscut. Numai că, de teamă să nu se 
compromită, a profitat de întîmplarea care m-a lovit : îmi scrie 
ca unui mesager... De altfel, ce altceva sînt eu pentru ea ? l-am 
oferit sabia mea şi ea mi-o cere... Mă însărcinează cu această 
misiune delicată, îmi încredinţează un secret, bizuindu-se pe 
loialitatea mea. 

Cum se vede, Cavalerul avea un spirit pătrunzător. Nu-i 
trebuia mult timp ca să clădească un roman întreg. Ca un fulger, 
un gînd îi trecu prin creierul înfierbîntat : „Atunci... ea cunoaşte 
pe acest domn Bernard ? Asta-i bună ! Voi vedea îndată. Să 
citim !" 

Fierbînd de nerăbdare, desfăcu hirtia şi la lumina felinarului 
descifră cu greu : 

„55 va trebui să evite pe 22”. 

Braţele-i căzură jos. Se sforţă să continue : „El va găsi pe 24 
la locul ştiut şi îl va conduce... la ora cuvenită... acolo unde 
ştie 1...” _ 

De data asta era prea mult. In faţa destinului care îl minţea 
fără ruşine de atita vreme, omul nostru izbucni într-un rîs de 
miînie şi sfidare. 

Într-adevăr, bătaia de joc era prea din cale-afară de mare. 
Această scrisoare, care venea de la Ea, care-l ducea la Zeița 
norocului, nu era decit o carte de farmece, un amestec nespus 
de cuvinte fără înţeles şi de cifre obscure. Ridea... dar 
nemulţumirea îi era atît de mare, încît aproape avea poftă să 
plingă în hohote. 


— Ei, Cavalere, oftă el, drăcosul de Bernard îţi scapă printre 
degete... N-ai să te întilneşţi astăzi cu Norocul. 

De ciudă, mototoli furios biletul. 

— În ţara asta, nu se scrie mai clar decît se vorbeşte. Ca să-i 
poţi înţelege pe aceşti oameni, trebuie să-ţi faci educaţie, nu 


glumă ! 
Cu un gest descurajat, fu gata să arunce biletul. Dar îl opri un 
scrupul : putea oare să arunce în drum această misivă, 


încredinţată discreţiei lui ? Bineînţeles că nu. 

Deodată, scoase un strigăt de surpriză : pe dosul biletului zărise 
aceste cuvinte, dulci ca o rugăciune : „Pentru Cavalerul Mister”. 
Nu se înşelase, prin urmare, destinul nu-l amăgise. Cu inima 
tremurînd, citi : „Fiţi în noaptea asta, la ora unu, dincolo de 
bariera Saint-Jacques. Acolo, sînteţi aşteptat”. Şi, mai departe : 
„Ofiţerul care păzeşte poarta vă va lăsa să treceţi, arătîndu-i 
inelul !” 

— Aşa mai zic şi eu ! Se înţelege foarte bine, izbucni el. Şi, 
într-un moment de rătăcire, pasionat, duse la buze preţiosul 
răvaş. 

Apoi, fără să se mai gîndească, porni la drum. Era aşteptat. 
Tocmai trecea prin faţa bisericii Saint-Jacques du Haut Pas, cînd 
din turn, ceasul marcă grav ora unu. Atunci tînărul parcă prinse 
aripi. 

Cu inima bătind, gata sări iasă din piept, ajunse la locul 
întîlnirii, la bariera Saint-Jacques. 


XIII 
CONSEMNUL DOMNULUI D'ARTAGNAN 


Simultaneitatea evenimentelor ne obligă din nou să-1 
părăsim pe eroul nostru chiar în clipa sosirii lui la barieră. 
Trebuie să ne întoarcem la castelui d'Aiguillon, acolo unde i-am 
părăsit pe cei doi seniori foarte însemnați : Eminenţa Sa, 
cardinalul Richelieu şi domnul Giulio Mazarin ! 

Temutul ministru, pe care toată lumea îl crede locuind în 
somptuosul apartament al palatului-cardinal, locuieşte însă 
mereu aici, în castelul d'Aiguillon, stînd de veghe la siguranţa 
statului şi a lui însuşi. Domnul de Mazarin, consilierul său initm, 
se mai află încă în faţa lui, într-o discuţie secretă. 


Totuşi, scena s-a schimbat puţin : bătrînul şi-a revenit şi şi-a 
reluat atitudinea poruncitoare, pe cînd suplul italian, modest 
pînă şi în triumf, se face mic de tot şi se ţine în umbră, în locul 
său de subaltern umil. g 

Richelieu se agită nerăbdător. Reflectează, face cal- cule. In 
curînd va fi introdus aici d'Artagnan pe care 1-a chemat şi, pînă 
la sosirea lui, cardinalul îşi face planul. 

Din colţul său, Mazarin riscă o vorbă : 

—  Eminenţa Voastră este sigură de omul ales, de acest 
domn d'Artagnan ? 

Stăpiînul îl întrerupse rece : 

— Este credinţa personificată ! 

Mazarin se retrase şi mai mult în colţ, schiţind o uşoară 
strimbătură : hotărit, loialitatea nu e virtutea lui de căpătii. 

— De altfel, veţi vedea îndată. 

Uşa se deschise, Chavigny intră fără zgomot şi după el un om 
de talie mijlocie, dar plin de prestanţă. 

— Monseniore, zise  confidentul,  iată-l pe domnul 
d'Artagnan ! 

Muşchetarul intră cu pas hotărît. După ce salută, rămase în 
picioare, nemişcat, într-o atitudine perfectă de ostaş.Totuşi 
impasibilitatea ţinutei sale nu-l împiedică să arunce o privire 
rapidă asupra lucrurilor şi oamenilor, iar ochii săi pătrunzători 
surprinseră deja toate amănuntele demne de reţinut. 

Richelieu, cu privirea întoarsă spre italian, pare a-l întreba : 
„Ei, ce crezi despre el ?” 

În acelaşi fel, pe tăcute, Mazarin dă semn de satisfacţie, 
scoţind buzele înainte, iar privirea sa spune la fel de clar ca şi 
cînd ar fi vorbit : „Drace, iată un soldat adevărat!" 

Realitatea este că la treizeci de ani viteazul muşchetar pare a 
fi un adolescent. Figura lui gasconă a rămas ascuţită şi 
negricioasă şi, dacă nu mai are acel aer naiv care se întîlneşte la 
ucenicul muşchetar, nici acea floare a primei tinereţi care, vai, 
se ofileşte aşa de uşor, ea a cîştigat totuşi în armonie. Pomeţii 
proeminenţi şi nasul încovoiat şi obraznic nu ies în afară mai 
mult decît atit cît trebuie ca să reliefeze frumuseţea şi simetria 
restului feţei. 

Corpul şi-a pierdut subţirimea caracteristică a adolescenţei, 
fără însă ca agilitatea şi supleţea să dispară. S-a adăugat, pe 
deasupra, forţa maturității. Ceea ce era bine, astăzi e mai bine. 


Un singur lucru nu s-a schimbat deloc : ochiul, mereu 
pătrunzător şi viu ; acel ochi care vede totul, şi ce nu vede 
ghiceşte. Dacă, aşa cum s-a spus, ochiul este oglinda sufletului, 
asta înseamnă că sufletul lui d'Artagnan a rămas acelaşi. 

lată-1, deci, la fel ca la douăzeci de ani : acelaşi suflet aprins, 
capabil de o desăvirşită generozitate, dar, în acelaşi timp, 
prudent şi rezervat. Dăruindu-se loial, în întregime, cauzei pe 
care o îmbrăţişează şi oamenilor pe care-i serveşte, dar 
păstrînd, oricare ar fi întîmplările, lucidita- tea-i nedesminţită, 
judecata clară despre valoarea lucrurilor şi despre caracterul 
oamenilor ! Devotat, loial, dar niciodată tras pe sfoară ! 

Cu cea mai blîndi voce cardinalul începu convorbirea : 

— Apropie-te, domnule d'Artagnan. Nu se mai aude 
vorbindu-se de dumneavoastră. Ce aţi devenit ? 

— Vai, Monseniore, răspunse muşchetarul. Eu nu mă 
schimb. Eu rămîn pe loc. 

— Ce înseamnă asta ? 

— Înseamnă că rămîn mereu locotenent de muşchetari, de 
zece ani, de cînd Eminenţa Sa a hotărît să-mi confere acest 
grad. 

— E unreproş, domnule d'Artagnan ? 

— Oh, Monseniore, e o simplă constatare ! 

Din colţul său umbrit, Mazarin zimbi. Această dibăcie a 
gasconului îi aminteşte de sudul său natal; o mostră de abilitate 
care se înrudeşte cu fineţea italiană. 

Plin de bunăvoință, cardinalul reluă : 

— Dumneata ai avea totuşi motive să te plingi. După 
serviciile excelente pe care le-ai adus, nu ţi-au fost răsplătite 
aşa cum se cuvenea nici devotamentul... nici, mai ales, discreţia 
dumitale. 

La acest compliment, cu dublu tăiş, muşchetarul nici măcar 
nu clipi. Ştie el foarte bine din care anume motiv este lăsat pe 
planul al doilea. Richelieu nu 1-a iertat încă pentru că a fost în 
slujba reginei împotriva lui şi, dacă 1-a luat pe lîngă sine, a fost 
tocmai pentru a-l dezarma. Cit despre Anna de Austria, 
sărmana femeie 1-a uitat pe ultimul său servitor sau, chiar dacă 
nu 1-a uitat, ce poate ea să facă pentru el ? 

— În ce mă priveşte, urmă ministrul, am regretat de multe 
ori că nu pot să mă folosesc de dumneata mai bine. Ce vrei ? 
Timpurile eroice au trecut. Nu mai sîntem tineri. Vechile 


neînţelegeri s-au domolit. Vremurile de pace nu sînt prielnice 
firilor războinice, aşa cum e firea dumitale. 

„Hei, îşi zise gasconul, unde-o fi vrînd să ajungă? Fiindcă nu e 
el omul care să mă cheme în toiul nopţii şi să-mi trăncănească 
verzi şi uscate.” 

— Spune-mi, domnule d'Artagnan, mai eşti omul de altădată 
? 

Întrebarea era primejdioasă. Muşchetarul se scărpină după 
ureche şi dădu acest răspuns: 

— Cum credeţi dumneavoastră, Monseniore, că eram 
altădată ? 

— Adică, odinioară aveai sîngele iute. 

— Oh, m-am potolit! Mai ales în ce priveşte respectarea 
edictelor pe care Majestatea Sa le-a dat împotriva duelurilor. 

— De, într-adevăr, zise binevoitor cardinalul. Altădată nu le 
respectaţi deloc, dumneata şi prietenii dumitale.. cum îi 
chema ? 

— Athos... 

— Domnul conte de la Fere, da! 

— Porthos... 

— Domnul du Vallon. 

-— Aramis... 

— Cavalerul d'Herblay... 

Şi ministrul surîse, ca la evocarea unor amintiri dintre cele 
mai plăcute. 

— Pe legea mea, cuteză d'Artagnan, sărmanii mei amici, nu 
m-ar mai recunoaşte. Astăzi sînt ceva mai blînd decît un berbec. 

Cardinalul se apropiase de birou şi deschisese un dosar 
voluminos. Îl răsfoi iute, apoi scoase o foaie pe care o citi. 
Muşchetarul, care-l spiona cu coada ochiului, îi văzu zîimbind 
din nou în timp ce citea. 

— Spune-mi, domnule d'Artagnan, întrebă cardinalul cu voce 
blîndă, ce-a devenit acel bun elveţian, acela care locuia în casa 
dumitale ? 

Buimăcit, gasconul mormăi ca pentru el : 

— Al! Foarte bine ! Asta era, aşadar ? 

Părinteşte, interlocutorul său continuă : 

— insistențele sale pe lîngă gazda comună îţi păreau 
nelalocul lor. Se spune că a fost găsit într-o noapte în rîu. Ştii 
ceva despre asta ? 


— Îmi pare, într-adevăr, că-mi amintesc ceva.... 

—  Nenorocitul a murit. 

—  Elveţienii ăştia sînt foarte fragili. 

— Hm! Şi acel soldat din garda regelui, ridicat nu ştiu de 
unde, mai mult mort decit viu, n-ai auzit nimic vorbindu-se 
despre el ? 

— Ah, cu el e o altă poveste, Monseniore. Ticălosul a 
îndrăznit să pretindă că în serviciul Eminenţei Voastre săbiile 
ruginesc în teacă. 

— Şi aiţinut să-i dovedeşti contrariul ?! 

— Putem trece cu vederea asemenea calomnie, Mon- 
seniore ? 

—  Fie!... Gărzile Majestății Sale sînt uneori peste măsură de 
obraznice... Dar ce ştii despre cei trei dragoni, pe care un 
duşman îndrăcit i-a țintuit, unul după altul, pe parapetul scării 
de spînzurătoare din strada Saint-Honore ? 

Cu un aer de sinceră compătimire, d'Artagnan replică ; 

— Sărmanii ! 

— Se pretinde aici — şi degetul ministrului arătă raportul 
poliţiei pe care-l avea în faţă — se pretinde că judecătorul lor 
improvizat ar fi un muşchetar cunoscut de noi... 

— Vai, cum s-ar putea ? Unul contra trei ? 

— Da, aşa se spune! 

— Dar, Monseniore, nu cumva scrie în raport că o secătură 
geloasă îi plătise pe aceşti nenorociţi ca să-l ucidă mişeleşte pe 
muşchetar ? 

—  Aşteaptă, se vorbeşte într-adevăr de un om în cămaşă 
care a fost găsit legat la celălalt capăt al scării. S-ar putea să fie 
chiar acela. 

Dar d'Artagnan nu mai voia să audă nimic. Rosti rar: 

— Se menţionează, oare, că fără căinţa unui complice care 
a prevenit victima propusă spre ucidere, acel muşchetar ar fi 
pierit, fără doar şi poate şi, că în consecinţă, n-ar fi avut onoarea 
să stea, în acest ceas, în faţa Eminenţei Voastre, gata să-şi pună 
pielea la bătaie pentru Ea ? 

— Aşadar, dumneata erai, domnule d'Artagnan ? 

Gasconul îşi muşcă buzele şi plecă fruntea. Pentru a 
gusta savoarea acestei scene, trebuie să ne închipuim ati- 
tudinea celor doi interlocutori. Cardinalul, la început binevoitor 
şi părintesc, trecînd treptat la gravitate, apoi la severitate... 


muşchetarul urmînd o evoluţie tocmai inversă şi pierzîndu-şi 
încet-încet frumoasa seninătate de la început, ca să ia 
înfăţişarea unui om din ce în ce mai încurcat. 

Cît despre domnul de Mazarin, ca spectator dezinteresat, el 
marca loviturile din colţul său obscur, cu o vie bucurie lăuntrică. 

Ajuns aici, locotenentul se simţi pierdut. Ştia el bine că 
vechiul său duşman nu voia să scape de el, deşi motivul nu-l 
bănuia, dar nici conştiinţa lui nu era curată. 

Simţindu-l în mîinile sale, Richelieu voi să-i dea ultima 
lovitură. 

— Se vorbeşte încă — fiindcă lista e mare, după cum poţi 
vedea... 

— Chiar e nevoie s-o citim pe toată ? mormăi d'Artagnan, 
care prefera să sfirşească îndată. 

-— Hei, hei ! Ceea ce se spune... 

— Se spun atitea lucruri ! 

— „este că, la ieşirea din casa de jocuri Sfera, un 
muşchetar — mereu muşchetarii ăştia ! — a tras sabia în amiaza 
mare împotriva a două persoane sus-puse : un mare senior şi un 
poet. Se adaugă că, lovindu-l pe unul cu virful, pe celălalt cu 
latul, el a tras o bătaie bună acestor liniştite persoane... 

—  Meritată ! întrerupse d'Artagnan, hotărît să termine. 
Poetul scrisese versuri lamentabile, pe care marele senior 
făcuse greşeala să le plătească cu un preţ exagerat. 

— Hm, făcu celălalt, informat. Nu cumva l-ai lovit fiindcă 
vorbea acolo de rău o persoană care îţi este scumpă, domnule 
locotenent ? 

— Ei bine, da, Monseniore ! Insultau o femeie. 

— Nu cumva e Majestatea Sa.. 

— Erao femeie ! zise simplu d'Artagnan. 

— iți pare rău, cel puțin ? 

— Da, Eminenţă, regret sincer că m-am servit de vîr- ful 
săbiei. Latul ar fi fost de ajuns. 

Cardinalul încruntă sprîncenele. 

— Domnule d'Artagnan, dumneata esti, deci incorijibil ? 

— Vai Monseniore, încep să cred şi eu asta. 

Sub privirea severă a duşmanului său, gasconul simţi fiori 
alergindu-i pe spate. Dar dovedi îndrăzneală şi riscă totul 
zicînd : 


— Numai dacă nu cumva Eminenţa Voastră mă scapă de 
ispită. Căci toate acestea provin din greşeala Eminenţei 
Voastre... 

Muşchetarul simţi că ţintise bine. Chipul ministrului se 
luminase fără voia lui de un suris fugar. Locotenentul continuă 
să-şi speculeze avantajul : 

— Vedeţi, Monseniore, cauza acestor... nenorociri repetate 
este... trîndăvia. Sîngele meu gascon nu prea se împacă cu ea 
şi, doamne, îmi joacă feste ! Ar fi totuşi un mijloc de a-1 
împiedica să-şi domolească arşiţa cu aceste nimicuri.... 

— Care anume? 

— Să-1 întrebuințați la isprăvi mai mari în slujba 
Eminenţei Voastre, adică spre binele statului. 

Cardinalul nu era insensibil la lingurişi : era unul din micile 
cusururi ale acestui bărbat de seamă. Chipul lui se lumină cu 
totul. 

„Aşa, îşi zise el, iată omul care-mi trebuie !” Apoi, cu voce 
tare, reluă : 

— Fie, vreau să te pun la încercare. Vreau să văd dacă acela 
care s-a achitat aşa de credincioas față de alți... protectori, va 
putea să mă slujească şi pe mine cu credinţă. 

Muşchetarul luă imediat poziţie : 

— Ar însemna să mi se aducă o insultă numai bănuind 
fidelitatea mea. Majestatea Sa m-a pus la dispoziţia iminenţei 
Voastre. Din ziua aceea, viaţa mea vă aparţine. 

Richelieu schimbă o privire iute cu Mazarin. D'Ar- tagnan o 
prinse şi urmă : 

— Zi şi noapte, în Franţa sau peste hotare, oriunde-i va 
place Eminenţei Voastre, veţi găsi în mine un slujitor devotat şi 
credincios. 

— Foarte bine, zise cardinalul mulţumit. Pentru moment, 
consemnul este din cele mai simple. Nu e nevoie decit de putină 
ascultare. Cunoşti Mînăstirea Carmelite- lor ? 

— Da, Monseniore. 

— Ştii că pînă în strada Saint-Jacques, zidurile grădinilor se 
învecinează cu o stradelă îngustă şi întunecată ? 

— Strada Noroiului. 

— La jumătatea ei se află o mică poartă în zid... 

Locotenentul făcu semn că ştia... 


— Ei bine, domnule d'Artagnan, însărcinarea dumi- tale este 
să te duci singur în strada aceea şi să supra- veghezi 
îndeaproape poarta. 

Mazarin aprobă din cap. 

— Fiţi pe pace, Monseniore, zise muşchetarul, nimeni nu va 
intra pe poartă, cît voi fi eu acolo. 

ltalianul făcu o mişcare de nerăbdare şi cardinalul se grăbi să 
precizeze : 

— Din contră, vei lăsa să intre pe oricine va pofti. 

— Bine, atunci rolul meu este să-i împiedic să iasă. Fiţi 
liniştit, Eminenţă. Nu va ieşi nimeni fără să-i pun eu mîna în git. 

Din nou Mazarin tresări. 

— Aşteaptă, domnule d'Artagnan, prea te grăbeşti, ce naiba 
! Dimpotrivă, doresc să nu te dedai la nici o violenţă — să nu 
produci scandal. 

Muşchetarul începea să nu mai înţeleagă nimic. 

— Ascultă-mă bine. Misiunea dumitale este numai să te 
ţii pe urmele unui anume călăreț care îţi va fi indicat şi să nu-l 
părăseşti orice s-ar întîmpla. 

Celălalt făcu o mutră deziluzionată. Rolul care i se încredința 
nu-i plăcea decit pe jumătate şi chiar l-ar fi refuzat, dacă nu i-ar 
fi spus mai înainte cardinalul cît îl avea la mînă. Aşa încît se 
hotărî să nu comenteze nimic. 

În acest timp, stăpînul se consultase în taină cu Ma- zarin. De 
aceea, nu zări mutra dezamăgită a muşchetarului şi, cînd privi 
din nou faţa acestuia, nu văsuse decît impecabila ţinută militară. 

— Domnul de Mazarin îţi va explica restul, pe drum. 

— Eu voi sta pe aproape, zise umil consilierul, ca să-i 
comunic domnului d'Artagnan la nevoie ordinele Excelenței 
Voastre. 

D'Artagnan privi pieziş figura misterioasă a italianului şi o 
nouă strimbătură apăru pe buzele lui, însă şi-o ascunse, 
întorcîndu-se repede. 

— O clipă, zise cardinalul. Cum însărcinarea te poate duce 
destul de departe, s-ar putea întîmpla să ai nevoie de bani. 
Poate că nu ai deloc ? 

De data asta, locotenentul surise : 

— Poate este de prisos! 

Richelieu se apucă să scoată o pungă dintr-un sertar al 
biroului. Mazarin se uită chioriîş, fără voia lui. 


— Nu e nevoie, Monseniore, insinuă el. 

Muşchetarul îi aruncă o privire neliniştită. 

— Ba da, ba da! la, domnule d'Artagnan. 

Mazarin suspină, dărnicia stăpînului îi făcea rău. 

Cît despre muşchetar, îşi redobiîndise aerul mulţumit. 

— Nu uita ce ţi-am spus : vreau să nu se facă nici un 
zgomot. Nu trebuie să ştie nimeni că persoana pe care o veţi... 
însoţi a intrat la Carmelite. Ceea ce se va întîmpla după aceea, 
trebuie, tot aşa, să rămînă o taină. 

— Eminenţa Voastră a binevoit, adineauri, să-mi laude 
discreţia. 

—  Discreţia nu e de ajuns. S-ar putea ca acel călăreț să fie 
însoţit de una sau două persoane. 

Muşchetarul făcu o mişcare spre garda spadei sale şi zise cu 
nepăsare : 

— Numărul lor nu interesează. 

— He, he ! zise rizind cardinalul. Uiţi mereu că-ţi este 
interzis să te baţi. 

— Dar dacă mă atacă ? 

— Nu te vor ataca în locul unde veţi fi, căci nici ceilalţi nu au 
interes să se facă scandal. 

— Atunci, de ce anume vă temeti ? 

— Ei ! Cine ştie ? S-ar putea să fii recunoscut. Şi, cum toată 
lumea îl ştie pe domnul d'Artagnan foarte dornic să se bată, s-ar 
putea să te atragă mai departe de locul de pîndă, sub vreun 
pretext oarecare. 

— Oh, Monseniore, voi fi prudent ! 

— Hm, făcu ministrul cu îndoială, ştiind prea bine cu cine are 
a face. 

Mazarin se apropiase, tot numai miere. 

— Arfi un mijloc, Monseniore. 

— Care anume? 

Si muşchetarul tresări : „Ce-o mai născoti italianul ?" 

— Ca domnul d'Artagnan să dea Eminenţei Voastre cuvintul 
de gentilom şi de muşchetar că, orice s-ar în- tîmpfla, nu-şi va 
scoate sabia din teacă. 

Privirea gasconului îl fulgeră pe consilier. El întoarse capul 
spre cardinal şi-i aruncă o privire rugătoare, aştep- tind 
hotărîrea acestuia. 


— Are dreptate, zise cardinalul. Este o precauţie, într- 
adevăr. Jură, deci, domnule d'Artagnan. 

Muşchetarul şovăi o clipă. 

— Trebuie să te supui, strigă stăpînul. În numele regelui, 
domnule, îţi ordon să juri. 

D'Artagnan avusese timp să se reculeagă. 

— E de-ajuns să-mi poruncească Eminenţa Voastră. 

— Atunci ? Ce este atit de greu ? zise cardinalul, îndulcit 
dintr-odată. Domnul de Mazarin va spune formula şi dumneata o 
vei repeta. 

— Jur... începu Mazarin. 

— Jur... repetă, împotriva voinţei sale, d'Artagnan. 

— ...pe onoarea mea de gentilom... 

— ...pe onoarea mea de gentilom... 

— „Şi de muşchetar... 

Cuvintele zgîriau gitul bietului gascon : 

— „Şi de muşchetar... 

— ...Că, orice s-ar întîmpla... 

— „că, orice s-ar întîmpla... 

— ...Să nu scot, în noaptea asta, sabia din teacă. Nefericitul 
muşchetar făcu un efort disperat şi, pe nerăsuflate, ca şi cum ar 
fi înghiţit o doctorie amară, repetă : 

— ...Să nu scot, în noaptea asta, sabia din teacă. 

| se întîmplă chiar, ca în grabă să pronunţe greşit cuvintele 
imitîndu-1 pe italian. Dar, domnul Mazarin nu era omul care să 
se supere pentru atit de puţin. El avea jurămiîntul şi asta îi era 
de ajuns. 

— Of, suspină d'Artagnan. 

Şi, salutînd milităreşte, locotenentul de muşchetari ieşi ud 
leoarcă de sudoare, din cabinetul în care domnul cardinal şi 
complicele său îşi frecau mîinile cu cea mai deplină satisfacţie. 


XIV 
DOMNUL BERNARD 


Nu e greu să ne imaginăm tumultul de idei şi sentimente 
care se zbăteau în mintea şi în inima Cavalerului Mister pe cînd 
se apropia de bariera Saint-Jacques. Putea fi vorba de odihnă 
acum, cînd în urechea lui răsuna che- 


marea frumoasei sale naşe ? Mergea, deci, într-adevăr cu 
pornire tinerească. Unde mergea ? Nu ştia prea bine. Drept 
înainte şi, după deviza lui, „pînă la capăt". _ 

O voce, de o dulceaţă cuceritoare, îi repeta în cale : „Inainte, 
Cavalere, mergi spre domnul Bernard, condu-l unde Zeița îl 
aşteaptă." 

Credinciosul şi ascultătorul mesager nu-şi bătea capul să afle 
cine erau această Zeiţă şi acest domn Bernard. Erau prietenii 
îngerului şi asta îi era de ajuns ! Puțin îi păsa Cavalerului de 
întunericul aventurii, de primejdiile din cale, de capcanele 
necunoscute, aşezate, poate, sub paşii săi. 

Îngerul poruncea ! Ca şi Orfeu, ar fi mers pînă în iad, dacă ar 
fi fost nevoie. Mai mult, ar fi dus acolo teafără şi, preţioasa 
persoană a domnului Bernard. Căci tînărul nostru entuziast 
uitase cu desăvirşire că doar cu o oră mai înainte îl blestemase 
pe acest personaj, că îl acuzase că ar fi autorul tuturor 
nenorocirilor sale şi-l bănuise a fi chiar hoţul casetei sale. In 
această stare de exaltare, el trecu de bariera care închidea 
cartierul spre cîmpie. 

În faţa lui se întindeau cîmpurile cufundate în umbra nopţii. O 
căsuţă rustică se ridica singuratică în mijlocul acestui pustiu. 

Apropiindu-se, Tancred distinse nişte făpturi care se mişcau. 
Doi oameni erau într-adevăr plantați acolo, lîngă caii lor legaţi 
de un stîlp. Unul dintre ei, judecînd după haine şi după ţinută, 
părea să fie un simplu senator. Celălalt stătea mai în faţă, 
plimbîndu-se cu nerăbdare şi scrutînd întunericul. 

Tînărul soldat nu mai şovăi. Fără să-1 fi văzut vreodată de la 
prima privire, îl recunoscu pe domnul Bernard ! De altfel, la 
apropierea lui, cel care aştepta făcu iute cîțiva paşi înainte. 

— În sfiîrşit,. oftă cavalerul. S-a terminat cu închipuirile şi 
fantomele. Fiinţa misterioasă se află aici, în faţa mea, în carne şi 
oase. Îi voi putea vedea chipul şi auzi vocea. 

Astfel gîndind, îşi scoase pălăria şi, încet, întrebă : 

— Domnul Bernard ? 

Cel întrebat încuviinţă, înclinînd capul. 

— Sînt mesagerul Îngerului, urmă el. 

Fără a-şi descleşta buzele, domnul Bernard arătă cu un gest 
că înţelesese. Cu virful arătătorului, el atinse eşarfa, pe care o 
purta tînărul şi pe care o avea de la domnişoara de Cernay. 


„Perfect, îşi zise Cavalerul. îmi recunoaşte culorile. Dovada e 
făcută. Îngerul este una şi aceeaşi persoană cu frumoasa mea 
naşă." 

Apoi zise : 

— Sînt gata să vă însoțesc acolo unde vă aşteaptă Zeita. 

Celălalt înălţă capul cu un fel de nelinişte şi arătindu-şi 
inelarul schiţă un gest întrebător. 

„A ! gîndi Mister, deodată neliniştit, domnul Bernard o fi 
mut ?” 

Ochii interlocutorului cereau imperios un răspuns. 

— Da, da, zise tînărul. Am inelul. 

Scoase din buzunar inelul pe care călăreţul i-l dăduse în 
curtea Clopin. 

Domnul Bernard păru atunci satisfăcut. El schiţă un semn cu 
mîna care părea că înseamnă „să pornim". 

— Bine, bine, mormăi Tancred, cu o nuanţă de dezamăgire. 
Fără un alt cuvînt, porni către barieră, urmat de însoţitorul său 
tăcut. 

Un soldat din gardă veghea la trecere : văzînd doi oameni 
apropiindu-se, puse halebarda în curmeziş. 

— Serviciul regelui, zise cu hotărîre Cavalerul. Cheamă pe 
ofiţer ! 

Indispus, acesta apăru în pragul corpului de gardă, dar, 
îndată ce văzu inelul, îşi scoase pălăria şi zise. 

— Liberi la trecere ! 

Tînărul şi tovarăşul său intrară astfel în cartierul Saint- 
Jacques, salutaţi de gardă. 

Domnul Bernard nu pronunţase nici o silabă şi nu făcuse nici 
un gest. Înfăşurat în mantaua care-l acoperea în întregime — 
de abia i se zărea faţa — asistase cu un aer indiferent la aceste 
formalităţi. Acum, înainta tăcut şi absent. Tînărul se lăsa condus 
de tovarăşul său, căci el nu ştia încă în ce loc anume avea 
misiunea să-l însoţească pe acest personaj atit de tăcut. 
Celălalt, dimpotrivă, cunoştea foarte bine drumul şi străbătu cu 
pas sigur strada Saint-Jacques, absolut pustie şi adormită. 

Cavalerul se folosi de puţina lumină pe care o revărsa cerul 
încărcat de nori şi razele lămpilor întîlnite în cale, pentru a-şi 
cerceta cu curiozitate vecinul de drum. La prima vedere, acesta 
părea a fi un cavaler frumos, cu o înfăţişare foarte elegantă, în 
ciuda prafului care îi murdărea veşmintele şi care mărturisea o 


îndelungată călătorie călare. Pentru un om ca de treizeci de ani, 
aşa cum părea, talia lui era cam slăbuţă. Tînărul soldat l-ar fi 
preferat mai bătrîn, mai energic. 

— De fapt, gîndi el, Cyrano a vorbit drept : bărbaţii de azi 
prezintă adesea atari înfăţişări femeieşti. Asta nu-1 împiedică pe 
acest gentilom să fie viteaz şi îndrăzneţ, dacă ne gîndim la 
acţiunea lui. Numai obrazul pe care cavalerul îl zărea era imberb 
şi era încadrat de buclele grele ale unui păr bogat. Nu era 
obrazul unui bărbat împlinit, culoarea feţei era prea delicată, iar 
trăsăturile aveau o linie prea fină. Totuşi, privind în totul, aveai 
impresia de ceva nobil şi desăvirşit armonizat. 

Privindu-l mai îndeaproape, cavalerul avu o surpriză. | se 
păru că această figură nu-i era necunoscută. Şi totuşi era sigur 
că-l vedea pentru prima oară pe acest gentilom. Insă, cu cît 
privea mai cu de-amănuntul, cu atît această impresie devenea 
mai puternică. Văzuse parcă undeva aceşti ochi adinci, cu 
privirea vie şi pătrunzătoare, cunoştea gura aceasta delicată, cu 
buzele fin rotunjite care fără discuţie purtau zimbetului său o 
expresie dulce şi totodată îndrăzneață. 

Ba bine că nu : s-ar fi putut oare înşela ? Era privirea 
cuceritoare, surisul cald care-l vrăjise. Privirea şi zîmbetul 
candid erau ale adorabilei sale naşe ! Bun ! lată că, acuma, 
simpaticul domn Bernard semăna cu domnişoara Cernay. 
Încredinţat de acestea, cavalerul se simţea dintr-odata în stare 
să-şi dea viaţa, fără nici un fel de ezitare, dacă ar trebui, la un 
singur cuvînt al tovarăşului de drum. 

Dar acesta ramiînea la fel de tăcut. 

„Păcat, gîndi Cavalerul. Mi-ar fi plăcut să-i aud vocea. Dacă ar 
avea aceleaşi inflexiuni miîngiietoare ca acelea ale Ariadnei 
mele, încîntarea ar fi desăvirşită.” 

Dar nu mai avu răgaz de meditații... După ce se asigură că 
nu fuseseră urmăriţi, frumosul gentilom coti brusc la stînga şi 
intră într-o stradelă întunecată, îngustată de două rînduri de 
ziduri înalte. Din acest moment tînărul nu mai văzu nimic. Aici, 
întunericul nopţii era desăvirşit. Puţina lumină care se furişa 
printre nori nu izbutea să străbată prin stratul des al frunzelor 
care acopereau strada pe deasupra. Continuă, deci, să meargă 
înapoia tovarăşului de drum. 

Pe la jumătatea stradelei, se opri auzind un şuierat urmat 
imediat de un sciîrţiit, asemenea zgomotului unei uşi care 


alunecă în ţiţini. În acelaşi timp, o deschizătură luminoasă apăru 
în zid şi văzu o lumină slabă proiectin- du-se pe verdele 
întunecat al frunzişului. O adiere proaspătă de pămînt umed, un 
parfum de flori îl mîngiie. 

Nu fu decît un fulger în noapte. În clipa următoare, poarta se 
închise în acelaşi fel şi cavalerul se trezi singur în stradă. 

Făcînd această constatare, prima lui mişcare fu de necaz. 

— Nu-i nimic ! mormăi soldatul. Îl voi căuta pe Cy- rano la 
„Gogoaşa de molift”. Şi de acolo vom merge să dormim acasă la 
el. Mai bine aşa, decit să continui acest joc de-a baba oarba cu 
fantomele. 

ÎI reţinu totuşi o curiozitate : „Să nu ne grăbim ! Să vedem 
dacă nu cumva îngerul va apare din nou. Ar fi şi timpul, căci 
iată-mă cu desăvirşire derutat.” 

Apoi, voioşia lui naturală îl făcu să urmeze : „Pe legea mea, 
situaţia e amuzantă. De cînd mi s-a furat caseta bij- bii în plin 
întuneric, neavînd ca punct de sprijin decît o luminiţă, un simplu 
nume : domnul Bernard. Destinul mă aşează în faţa personajului 
care poartă numele acesta, îl văd, îl ating, îi vorbesc. 
Nădăjduiesc să se lumineze totul. Cînd colo ? Dimpotrivă, totul 
intră în ceaţă. Domnul Bernard e un mut... şi seamănă cu naşa 
mea. La urma urmei, o fi cu adevărat mut ? Hm ! Nu prea-mi 
vine să cred !” 

Întărit de acest raţionament, conchise : „Să vedem ce va mai 
urma, fiindcă nu se poate să nu mai urmeze ceva. Aş vrea cel 
puţin să-mi dau seama unde mă aflu, reluă el după o clipă de 
aşteptare. În acest zid se afla o poartă şi dincolo o grădină. lată 
un punct de reper. Dar e de ajuns ca sa precizez locul ? Să 
vedem : am intrat în strada Saint-Jacques, am cotit la stînga în 
faţa unei fîntîni. Poate scrie pe undeva şi numele străzii.” 

Gîndind toate acestea, tînărul se întoarse şi merse nu- 
mărînd paşii spre a putea regăsi locul de unde pleca. Ajunse la 
colţ. Chiar acolo ardea o lampă în faţa firidei unui sfint. La 
lumina slabă a acesteia, cavalerul putu descifra o inscripţie 
săpată în piatră : strada Noroiului ! De jur împrejur se ridicau 
ziduri înalte cu cruci deasupra. Din loc în loc se ivea acoperişul 
vreunei capele şi, drept în faţă, decupată în ceaţă, se rotunjea o 
turlă elegantă. 


Se întoarse din nou în stradelă numărînd paşii în sens invers. 
Pe partea cealaltă se ridicau ziduri negre, dintre care se 
desprindea o stradă dreaptă : Strada ladului. 

„Bun ! îşi zise el, întorcîndu-se de unde pornise. lată-mă 
orientat. Mă aflu în strada Noroiului, între Şoseaua Saint-Jacques 
şi Strada ladului. În jurul meu se află zidurile a cinci sau şase 
mînăstiri. Locul tainic unde a dispărut domnul Bernard este o 
miînăstire. Care anume însă ? Poate a Carmelitelor ?! 

În acel moment, auzi din nou scîrțiitul porţii şi o undă de 
parfum îl izbi în faţă, iar o siluetă subţirică, ca o glugă închisă pe 
cap, alunecă prin deschizătură. O voce blindă şopti : 

—  Cavalere, sînteţi aici ? 

Doamne ! Cît de iute îşi uită Cavalerul oboseala şi veghea şi 
dezamăgirile ! Această voce armonioasă, venind spre el ca un 
murmur al nopţii, era a Ariadnei sale, domnişoara Claire de 
Cernay. Îngerul se întrupa ! El se îndreptă iute spre dînsa şi, în 
întunericul nopţii, o atinse cu miinile, ca din întîmplare. 

—O, zise ea, rîzînd. Sînt sigură că sînteţi dumneavoastră. Vă 

recunosc după mişcările repezi. 

—  lertaţi-mi  neîndemiînarea, zise Cavalerul, confuz şi, 
totodată, încîntat. 

Simţi cum ea îi strînse mîna uşor şi acest răspuns mut îi fu de 
ajuns. 

După o clipă de tăcere, în care ochii lor se căutară în umbra 
nopţii, Claire reluă : 

— Mulţumesc, cavalere, v-aţi ţinut făgăduiala, răspun- zînd la 
prima mea chemare. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, domnişoară. Fără dum- 
neavoastră m-aş fi întors la Barbette şi m-aş fi lăsat prins 
prosteşte în nu ştiu ce cursă. 

Simţi cum ea e străbătută de fiori. Trebuie să spunem aici că, 
folosindu-se de întimplarea care o aruncase pe fată în braţele 
sale, Cavalerul nu-i mai dădu drumul şi păstrase în mîna lui 
mîna mică pe care ea i-o abandonase. Cavalerul, aşa de timid 
de obicei, iată că noaptea avea curaj ! Dar nici domnişoara de 
Cernay nu se împotrivea : era doar atît de întuneric afară ! De 
altfel, trebuind să vorbească în surdină, era potrivit să fie foarte 
aproape unul de altul, ca să înţeleagă şi, deoarece nu se 
vedeau, era nevoie să se simtă reciproc, ca o compensație. 

Claire tremură aşadar şi zise : 


—  Reveniseră, nu-i aşa ? 

— Da, da ! erau destui, după cîte mi-am putut da seama. 

— Doamne, dumnezeule ! murmură ea, ce primejdie 
grozavă ! 

Această frază i se potrivea tot aşa de bine şi domnului 
Bernard şi Cavalerului. De aceea, acesta se grăbi să o înţeleagă 
aşa cum îi convenea şi, în chip de mulţumire, strînse mîna mică 
şi tremurătoare. 

— Fapt este că fără un anume înger care veghează asupra 
imprudenţilor s-ar fi sfîrşit cu mine. Căci nu m-aş fi lăsat învins 
cu una, cu două şi domnii aceia mi-au părut destul de brutali în 
felul lor. 

— Oh, v-ar fi prins viu, fiţi sigur. Cel care-i trimite are destul 
interes să procedeze aşa. 

— Cine este deci acest domn temut şi ascuns ? 

Ea tresări : 

— Tăcere |! 

— Am auzit spunîndu-se că e domnul cardinal. 

— Mai încet ! În loc să vorbiţi de oamenii aceştia, ar fi fost 
bine să nici nu fi auzit de ei. 

— Aş vrea totuşi să mă lămuresc mai bine ! Pentru că iată- 
mă în mîna duşmanilor şi nici măcar nu bănuiam. 

— Dar nu pe dumneavoastră vă căutau. 

— Ştiu, o întrerupse Cavalerul, nu pe mine, ci pe domnul 
Bernard. 

— Da, pe el, răspunse fata, cu o voce şovăitoare. Şi totuşi e 
ceva ce nu pricep : ştiau deja că ea plecase de la Barbette. 

— Ea ? repetă Cavalerul surprins. Care ea. 

— Vreau să spun persoana, zise Claire încurcată. Ştiau că a 
plecat şi totuşi s-au întors. 

Neliniştea domnişoarei Cernay corespundea prea mult cu 
bănuielile Cavalerului, aşa încît acesta insistă : 

— Căutind, poate, pe domnul Bernard, vor fi găsit altceva... 

— Ce altceva ? 

— Ei, da ! vreun obiect rătăcit, vreaun indiciu, vreo cutie de 
exemplu. Cine ştie dacă un astfel de chilipir nu le-ar fi deschis 
pofta şi, dacă avind în mînă obiectul, nu au pornit să-l prindă pe 
proprietar. 

— Vorbiţi în enigme. 


— E rindul meu acum, zise tînărul maliţios. Vă voi explica 
totul mai târziu. Deocamdată, bănuiesc că domnii aceia pe mine 
mă căutau. De altfel, cum se spune, au greşit adresa. 

— Incep şi eu să cred. 

— Oh, cu atît mai bine. Şovăiam să vă folosesc împotriva lor. 

Impetuos, Cavalerul protestă : 

— V-aş fi servit cu acelaşi zel, împotriva oricui ar îndrăzni să 
vă amenințe pe dumneavoastră şi pe cei din jurul 
dumneavoastră. Nu e nevoie ca duşmanii dumneavoastră să fie 
şi ai mei pentru ca devotamentul meu să rămînă neclintit. 

— Nu are importanţă ! Nu voi mai avea remuşcări cerîndu-vă 
sprijinul. 

— Sint al dumneavoastră, ştiţi bine. M-am oferit să vă 
servesc de bună voie, fără nici un gînd ascuns şi fără rezerve. 
Amintiţi-vă că m-aţi numit paladinul dumneavoastră. 

Mişcată de această caldă devoțiune, ea rămase tăcută. 

— Sînt soldat, continuă el, şi nu pot să vă ofer decit sabia 
mea. Dar v-o ofer din toată inima. 

— Din toată inima o primesc şi eu, răspunse ea ca un ton 
sincer şi ferm. 

— Aşa-mi place ! fiindcă pactul a fost încheiat, permiteţi-i 
domnişoară, umilului dumneavoastră servitor să vă facă o 
rugăminte. lată-mă amestecat — după cum ghicesc — într-o 
afacere serioasă. Am de acum duşmani, ceea ce e foarte 
onorabil, şi prieteni, de care sînt, foarte mindru. Ei bine, aş vrea 
să ştiu numele tuturor. Cred că m-aş lupta cu inimă mai bună, 
dacă aş şti asta. 

— Cavalere, nu-i destul să fii viteaz, trebuie să fii şi discret. 

— Sînt destul de discret, ca să vă puteţi încrede în mine. 
Spuneţi-mi, cel puţin, cine este această Zeiţă, pe care o slujim 
amindoi. 

— Veţi afla îndată. 

— Şi domnul Bernard ? 

— Asta vă intrigă, zise Claire, voioasă. 

— Dacă vă întreb astfel, nu e numai din simplă curiozitate. 
V-am spus că am secretul meu, un secret pe care vi-l voi spune 
îndată. Şi, din întîmplare, domnul Bernard e amestecat în viaţa 
mea. Fără să bănuiască, poate, el e cauza unei mari nenorociri 
care mi s-a întîm- plat. Înţelegeţi acum că am tot interesul să 
ştiu cine se ascunde sub acest nume de împrumut. 


Tonul elocvent o izbi pe fată. 


ea. 


Veţi avea tot timpul să-1 întrebaţi personal, zise 


Aşadar, nu e mut? 


Risul argintiu al domnişoarei de Cernay răsună în noapte . 


Mut, ce idee! 
La drept vorbind, m-am îndoit şi eu. Dar cînd voi avea 


prilejul să-i vorbesc ? 


Chiar în noaptea asta. 

Am să-l revăd ? 

Îi veţi mai fi tovarăş de drum. 

Şi unde îl voi conduce de data asta ? 

Afară din Paris. Departe de aici ! 

Oh, oftă Cavalerul dezamăgit. 

Paladinul meu şovăie să mă asculte ? 

Fără îndoială că nu ! Dar, îndepărtindu-mă de 


Paris... 


Ea 


Mă îndepărtez de tot ce mi-e drag. 
se prefăcu că nu prinde sensul adevărat, prea precis al 


acestor cuvinte. 


Aveţi ceva mai grabnic, ceva să vă reţină ? 

Nu e nimic mai grabnic pentru mine, decît să vă servesc ! 
Atunci ? 

Mă voi supune. 

Credeţi-mă, e mai bine aşa. Siînteţi căutat, după cite aţi 


spus. Pentru ce ? Nu ştiu. Fără îndoială, inamicul nostru comun 
are interes să pună mîna pe dv. Trebuie să vă îndepărtați de el. 


Aveţi dreptate şi vă mulţumesc odată în plus. 

E timpul să ne despărţim. 

Îmi pare rău! 

Am stat prea mult aici. 

Nimeni nu poate să ne vadă sau să ne audă. 

Mai ştii ? 

Dar unde îl voi regăsi pe domnul Bernard ? 

Aici, peste două ore. Cind va suna ora patru, fiţi în acest 


loc. Luaţi seama să nu fiţi pîndit sau urmărit. Calea trebuie să fie 


liberă. 


Am înţeles. Calea va fi liberă ! 
Nici o imprudenţă. Adio ! 


Cu o stringere uşoară o reţinu şi cu o voce rugătoare, 
Cavalerul întrebă : 

— Va fi lung exilul meu ? 

— Citeva săptâmiîni, exact cît vă trebuie ca să fiţi uitat. 

— Şi cînd mă voi întoarce, vă voi revedea ? 

Tulburarea tînărului o mişcă adînc pe Claire. 

— Da, zise ea încet. 

— În acest caz, oricare ar fi pericolul misiunii ce-mi 
încredinţaţi, orice mi s-ar ivi în cale, fiţi sigură ; mă voi întoarce. 

Ca să-şi ascundă emoția, ea se smulse iute din strîn- soare. 
Cavalerul abia zări silueta subţiratică topindu-se printre ziduri. | 
se păru chiar că ea se întoarse şi că, din umbră, aţinti asupră-i 
privirea dulce a ochilor săi limpezi. 


XV 
CARMELITELE DIN STRADA SAINT-JACQUES 


— Drace ! îşi zise el, îndată ce mica poartă se închise. lată, 
că te-ai lămurit acum, cavalere : nu ştii încă nici cine e domnul 
Bernard, nici cine e Zeița şi nici... Vîntul ! lată-te la mii de leghe 
de caseta ta ! Dar nu are importanţă : ştii, cel puţin, cine este 
îngerul şi asta ţi-e de ajuns ! Hei, steaua ta te duce să joci un rol 
unde rişti să-ţi găureşti pielea, dar primeşti bucuros, căci rişti 
pentru cineva care merită osteneala ! 

Apoi, fidel promisiunii făcute naşei sale, Cavalerul se 
îndepărtă de străduţă, ieşind prin strada ladului. 

Tocmai atunci, o poartă se deschidea în partea cealaltă a 
străzii, în zidul unei mînăstiri vecine. Doi oameni se furişară 
afară. Văzindu-i, soldatul se strecură într-o scobitură a zidului. 
Înfăşuraţi în mantale negre, cei doi necunoscuţi trecură pe lîngă 
el, mai-mai să-l atingă. 

— Prudenţă, scumpe domn, prudenţă ! recomanda unul 
dintre ei, cu voce mieroasă. 

—  Înţeles, mormăi celălalt. Credeţi că am uitat aşa de iute 
consemnul ? 

Cavalerul nu mai auzi nimic, dar îi era destul pentru ca să-i 
stîirnească bănuiala. 

Din ascunzătoare, spionă paşii. Îi auzi îndepărtîndu-se, apoi 
deodată se opriră. 


— Au cotit oare în strada Noroiului ? murmură el neliniştit. 
Scoţind capul din ascunzătoare, îi zări pe cei doi opriţi la colţul 
străduţei. i 

— Oh, îşi zise el, Ingerul avea dreptate ; nu există siguranţă 
pe aici. 

Necunoscuţii se despărţiră. 

— Mai ales, nu scoate sabia din teacă ! 

Tînărul nu auzi cuvintele, dar văzu gestul. 

— Drace, se pare că drumul nu va fi liber în noaptea asta. 

Un ceasornic bătu în turn ora două. Bun ! Mai avem două 
ore ! Şi aruncînd o privire bănuitoare înapoi, zise : 

— Cred că e momentul să-l caut pe Cyrano. 

* 


În timp ce profitînd de întunericul nopţii, cei doi tineri îşi 
spuneau atitea lucruri cu atit de puţine cuvinte, nu departe de 
ei, în grădina de care se aflau separați de un zid înalt, se 
petrecea o scenă cu totul diferită. 

Pe o bancă de piatră, ascunsă într-un boschet de liliac, un 
cavaler şi o femeie, strîns înlănţuiţi, formează un grup aproape 
statuar. In cavaler, tînărul nostru l-ar fi putut uşor recunoaşte pe 
însoţitorul său mut, enigmaticul domn Bernard. Dezbrăcat de 
mantaua care-l acoperise, talia sa ieşea şi mai mult în evidenţă. 

Elegantul său costum de călătorie scotea în relief în mod cu 
totul deosebit linia fină şi arcuită a siluetei sale. Feminitatea 
care-l izbise pe Tancred era şi mai vizibilă. Femeia stătea în 
braţele sale, iar capul şi-l sprijinea pe umărul lui. 

O femeie ? Nu ! Ai zice, mai degrabă o zeiţă, atit de 
sclipitoare îi era frumuseţea. Haina aspră de penitentă nu-i 
putea ascunde frumuseţea, adevărate comori ale unui corp 
sculptural, ale cărei linii pline şi armonioase se desenau sub 
cutele largi ale hainei monahale. Miînecile largi lăsau să se vadă 
două braţe marmoreene, iar mii- nile, albe şi aristocratice, 
păreau făcute pentru a binecu- vînta sau a comanda. Miini de 
madonă sau de suverană, în faţa cărora trebuie să îngenunchezi 
cu respect şi cu supunere. 

Totuşi, zeiţă, madonă sau suverană, această femeie plînge. 
Din ochii ei cereşti curg lacrimi. Lacrimile curg asemeni 
perlelor ; şi cu un gest de consolare şi mîngiiere, cu o batistă de 
dantelă, frumosul cavaler le culege una cîte una. Cavalerul 
vorbeşte şi vocea lui e surprinzător de dulce : 


—  Îndură-te, stăpînă, majestate, fii vitează. 

— Oh, nu, nu, se tînguie dureros augusta penitentă, prea 
multe emoţii s-au adunat ! Lacrimile acestea le port de mult în 
mine şi de mult le stăvilesc. Lasă-le să curgă acum, cînd sînt 
singură cu tine, ca odinioară. E atît de amară obida mea ! 

— Draga mea, sărmana mea! 

— Da, am atitea motive ca să pling. Tinereţea mea 
pierdută ! Această tinereţe pe care mi-o reaminteşti şi care s-a 
dus, fără să-mi lase măcar o amintire de consolare. 

Cavalerul oftează trist. Ea urmă: 

— Viaţa mea de azi... mai pustie încă, viaţa mea întunecată 
şi singuratică... 

— Vă neglijează în continuare ? 

— Dacă mă neglijează ? E prea puţin spus. 

— Vă mai bănuieşte şi acum ? Vă chinuie cu gelozia lui 
urită ? 

— Mai mult decit atît! 

— Vă urăşte ? 

— Vai, nu-mi face această cinste. Mă dispreţuieşte. 

— Dispreţuieşte o fiinţă care merită să fie servită în 
genunchi ? 

— O, tu nu ştii ce chin îngrozitor este pentru o femeie să fie 
dispreţuită, să simtă că, pentru bărbatul de care e legată, ea 
este un lucru mort. 

— Credeam că s-a apropiat din nou ! 

— În aparenţă. Dar îl simt mereu indiferent, duşmănos. Cînd 
vine la mine, întorcîndu-se de la vînătoare, inima mi se stringe 
ca la apropierea unei nenorociri. Abia catadicseşte să observe 
că sînt de faţă sau, dacă mă priveşte, ochii îi sînt de gheaţă. 

— Nenorocitul ! Cum au ştiut să-i usuce inima, să-l 
înstrăineze de orice simtire omenească. 

— Asta e viaţa mea. lată ruşinea pe care o îndur în faţa 
lumii... 

Cavalerul se aplecase la genunchii nefericitei, un licăr de milă 
sclipea în ochii săi. Cu o voce plăcută şi melodioasă, el zise : 

— Suverana mea prea iubită, scumpa mea stăpină, cît 
sînteţi de plins. Cît de veselă şi încrezătoare eraţi cînd v-am 
părăsit şi cum vă găsesc la întoarcere, după şaisprezece ani de 
despărţire : zdrobită de durere şi umilinţă, disperată şi tristă. 


Doamna se desfăcu din îmbrăţişarea înflăcăratului său 
interlocutor. 

— Să lăsăm asta, zise ea. Am vorbit prea mult despre mine 
şi despre durerile mele. Dar tu, la cîte primejdii te expui venind 
aici din exil ! De cînd ai pus piciorul pe pămîntul acesta, plin de 
piedici şi capcane, trăiesc cu teama unei nenorociri ireparabile. 
Dacă ei ar bănui prezenţa ta, dacă ar putea ghici cine se 
ascunde sub numele acesta de împrumut. Ah, tremur pentru 
tine la fel de mult ca şi pentru mine. 

— Ştiţi că trebuia să vă văd. Aveam motive prea puternice, 
ca să nu dau îndărăt în faţa oricărei primejdii. Nu aţi înţeles 
aceasta, acordîndu-mi întrevederea ? 

— Da, ţi-am acordat-o pentru că te ştiam în stare să încerci 
şi imposibilul ca să mă vezi ; pentru că mă temeam de cele mai 
mari nebunii ale sufletului tău aventuros. Ţi-am acordat-o ca să 
te rog să pleci înapoi fără întiîrziere, să nu-ţi pui în primejdie 
libertatea şi viaţa— şi, poate, liniştea şi onoarea mea. 

Gentilomul se ridicase. Ferm, el scutură capul : 

— Aşadar, nici după şaisprezece ani nu m-au uitat. 

— Nu, ei nu te uită : nici stăpînul, nici valetul. Tu eşti pentru 
ei întruparea vie a trecutului. 

Pe buzele Cavalerului trecu un suris sarcastic, iute ca o 
săgeată. 

— Au dreptate, spuse el cu un ton sfidător, nici eu nu-i uit. 

Penitenta tremură. Interlocutorul său stătea în faţa ei, 
ameninţător. Frumoasele lui trăsături pe jumătate feminine, 
căpătaseră o expresie ciudată de sălbatică. Părea un înger 
rebel. 

El continuă, cu o voce tremurîndă, de mînie abia stă- 
pînită : 

— Da, mi-amintesc. Două făpturi mi-au fost dragi şi pe 
amîndouă le-au lovit crunt, fără milă. Cei mai frumoşi şi mai 
viteji gentilomi, floarea nobilimii Franţei, ei au cosit-o. Toţi, toţi 
prietenii mei : Chalais, Boutterville, de Marillac, Montmorency, 
sângele lor generos a înroşit eşafodul. Pe mine m-au exilat, m- 
au prigonit. Cel puţin, nu m-au putut dobori. Din fundul exilului 
meu, râmîn în picioare, înfruntînd furia lor neputincioasă. 

—  Linişteşte-te, ai milă. Mînia ta mă înspăimîntă. 


— Sînt şaisprezece ani de cînd mă fugăresc. De şaisprezece 
ani, rătăcesc în plină aventură, alungată din oraş în oraş, din 
tară în ţară. 

— Îndură-te ! 

— Şaisprezece ani de ispăşire pentru crima de neiertat : că 
v-am iubit. 

— E-adevărat totuşi că lovind în tine, mă urmăresc pe mine. 

— Nu-mi pasă ! Nu mi-au zdrobit energia ! De şaisprezece 
ani, oriunde m-a alungat capriciul lor crud, am semănat ura şi 
răzbunarea. M-au exilat în Spania şi am ridicat acolo un colos 
împotriva lor : pe Olivares. În Lorena, ducele Carol s-a arătat un 
vasal mai credincios mie decit suzeranității lor. In Flandra, 
Arhiducesa ţine cu mine, împreună cu generalii săi : Lambloy şi 
Metternich. În Anglia, prin Montaigu şi Holland, prietenii mei, l- 
am atras de partea mea pe regele Carol. lată opera mea ! Nu 
mă uită el, dar şi eu am memorie ! 

Penitenta, înfricoşată de această miînie, murmură : 

— Tu vorbeşti aşa ? 

— Ei au dorit-o, continuă violent cavalerul. Nu au iertat pe 
niciunul dintre ai mei, nici pe mine. N-au dreptul să aştepte 
îndurare din partea mea. A sunat ceasul ispăşirii pentru ei. Azi 
mă ridic din mormîntul unde m-au îngropat. Martor al unui 
trecut sîngeros, îi acuz. Supravieţuitor printre atitea victime eu 
strig răzbunare pentru toţi. Chem miînia oamenilor şi a lui 
Dumnezeu asupra ucigaşului triumfător. 

Penitenta se ridicase în picioare, la rîndul ei. Miîinile şi le 
ridică poruncitoare şi zise : 

— Taci ! Uiţi în faţa cui vorbeşti... uiţi cine eşti! 

Arhanghelul, revoltat, zimbi mîndru şi răspunse netulburat : 

— Nu, nu uit nimic. Ştiu că vorbesc Majestății Sale Anna de 
Austria, Infantă de Spania şi Regină a Franţei ! 

Izbucnirea reginei se calmă, braţele îi căzură în jos şi ea se 
lăsă din nou pe banca de piatră. Mîndrul cavaler se apropie de 
ea şi adăugă foarte încet: 

— Îmi dau seama ceea ce sînt astăzi : nimica toată, o fiinţă 
sărmană, singură şi slabă, fără rang, fără familie, fără patrie, 
izgonită, rătăcitoare. Dar, înainte de orice, nu pot uita că în 
vinele mele curge sîngele Rohanilor, sîngele regal din Britania şi 
că port coroana ducală a prinților loreni. Nu are importanţă ceea 
ce sînt astăzi. În ceasul cînd bărbaţii se închină în faţa ucigaşului 


triumfător, trebuie ca femeile să se ridice şi să acţioneze. Nu, 
majestate, nu uit că sînt doar o femeie ! Dar această femeie se 
cheamă Maria de Rohan-Monbazon, ducesă de Chevreuse. 

Ah, dacă Tancred ar fi putut auzi acest răspuns, cît ar fi fost 
de mirat. Dar nu-l putea auzi, pentru că se afla în străduţă 
cufundat în discuţii cu domnişoara de Cernay. 

Numele Maria de Rohan, pronunţat cu voce tare, o în- 
fioră pe regină. Ea aruncă împrejur o privire speriată. 

— Pentru Dumnezeu, o imploră ea, ia seama! 

Ducesa de Chevreuse, care se ascundea sub numele 
domnului Bernard, urmă cu o voinţă de neclintit : 

—  Înţelegeţi-mă, regină şi prietenă. În sarcina pe care mi-am 
luat-o, nimic nu mă poate face să dau înapoi. Azi, mai puţin ca 
oricînd. Căci cei şaisprezece ani de luptă în ascuns dau, în sfîrşit, 
roade. De aceea am venit aici şi mă aflu înaintea voastră. 

— Ce aşteptaţi de la mine ? zise regina neliniştită. 

Doamna de Chevreuse replică rece : 

— Sprijin! 

— Nu, nu, nu vreau să aud şi nici să ştiu mai mult. 

— Regină,  ascultaţi-mă.  Răzbunind victimele noastre 
scumpe, pe toţi cei căzuţi în lupta noastră, pe dumneavoastră 
vă răzbun. Vă eliberez din jugul umilinţelor care vă apasă 
umerii. 

— Prea mult sînge s-a vărsat pentru mine, prea mult 
devotament risipit, care nu a adus decît moartea... nu mai vreau 
! Umilirea şi durerea le primesc ca pe o pedeapsă. | le ofer lui 
Dumnezeu, ca semn al căinţei mele... ca ispăşire a greşelilor 
trecute. 

— Care greşeli, sărmană suverană ? Aceea de a fi fost 
respinsă, urită şi dispreţuită de rege ? Aceea de a fi respins ca 
pe o injurie dragostea îndrăzneață a Cardinalului Roşu, omul de 
fier, care a cutezat să întindă asu- pră-vă mîna pătată de sîngele 
credincioşilor voştri ? 

— Nu, zise Anna încet, vina mea e că am uitat deseori că 
eram regină a Franţei şi că am aţiţat la răscoală împotriva 
aceluia care, oricite păcate ar avea, rămîne totuşi suveranul, 
regele meu. 

— Dar chiar el v-a silit, strigă vehement ducesa. El v-a 
împins, prin disprețul lui injurios, prin bănuielile lui crude ! 

— Taci! 


— Prin gelozia lui nedreaptă şi sălbatică ! 

— Taci, îţi spun ! Tocmai tu nu ai dreptul să vorbeşti astfel. 
Doar tu ştii că n-a fost o închipuire a regelui în gelozia şi 
bănuielile lui. 

Regina lăsă capul, zdrobită de amintirea unei ruşini secrete. 

Maria de Chevreuse înţelesese. Tăcu o clipă. Apoi cu un gest 
violent, alungă această amintire evocată de regină şi spuse pe 
un ton de reproş: 

— Nu mă aşteptam s-o găsesc pe regina mea atît de mult 
schimbată încît să-şi renege prietenii şi să binecu- vînteze mîna 
care a lovit-o. 

— Nu, Maria, nu-mi reneg deloc tinereţea. Ţi-am dovedit-o 
deschizîndu-ţi inima mea tristă, ca în frumoasele zile de 
odinioară. Nu am uitat acele zile fericite petrecute împreună, nu 
ca o regină cu servitoarea ei, ci ca două prietene, ca două 
surori. 

— Anna, prietena mea dulce, atunci de ce refuzi să mă 
asculţi ? 

— Pentru că îmi amintesc cum au sfirşit toate acele jocuri 
frivole, în lacrimi, remuşcări şi sânge ! 

Regina tăcu miîhnită. Confidenta sa se aplecă la urechea 
augustei penitente : 

— Atunci, trebuie să vă amintiţi şi de acela care a închinat 
frumuseţii voastre cultul cel mai sincer şi cel mai adînc, de cel 
care v-a iubit aşa cum este iubită o regină, o sfîntă şi care a 
murit din pricina aceasta. Trebuie să vă amintiţi de Lordul 
Buckingham. 

Cu o mişcare bruscă, Anna se ridică. O paloare neaşteptată îi 
cuprinse faţa şi cu un accent profund de demnitate jignită strigă 


— Tăcere ! Regina nu vrea să audă acest nume ! Şi adăugă, 
îndurerată : Dacă în nebunia tinereţii mele, mi-am putut uita 
pentru o clipă îndatoririle de suverană, am răscumpărat această 
clipă de pierzanie printr-o lungă şi crudă ispăşire. 

Ducesa o întrerupse vehement: 

— lar el a plătit cu sîngele său. Şi n-a crezut că preţul ar fi 
prea mare. 

Lacrimi se iviră în ochii reginei. Îşi acoperi faţa cu mîinile şi 
căzu suspinînd pe bancă. 


— Oh, Maria, de ce redeştepţi această amintire îngro- 
zitoare ? 

— Pentru că nu se cade ca el să se şteargă vreodată din 
memoria voastră. Sîngele unui om s-a vărsat pentru voi şi acest 
sînge nu a fost răzbunat. 

— Îmi sfişii inima ! 

— Trebuie, pentru că aţi putut uita ! 

Regina, învinsă acum, asculta stăpinită de voinţa inflexibilă a 
prietenei sale. 

— Ştiu cît vă par de crudă, de nemiloasă. Dar m-aţi silit. V- 
am spus deja, nu mai pot da înapoi. Trebuie să-mi duc sarcina 
pînă la capăt, chiar de-ar fi să vă sfişii inima sărmană... şi totuşi 
mi-aş da şi viaţa pentru voi. Inţelegeţi, deci, ajung la ţintă 
ochiurile urzite cu multă greutate şi răbdare în tristul meu exil 
urmează a se stringe asupra prăzii, cuprinzind-o într-o reţea de 
fier. Inamicul vostru este în mîinile noastre. Împotriva lui am 
adunat toate duşmăniile răzlețe : Lorena, Anglia, Spania: 
Trebuie doar un semnal şi furtuna se va abate asupra lui, îl va 
smulge din rădăcini şi-l va duce la vale. Numai regina poate da 
acest semnal şi am venit aici să vi-l cer. 

Regina o opri cu un gest: 

— Cum îţi închipui ?... Eu, soţia regelui Franţei ? 

— Pentru el, înaltă doamnă, pentru regele însuşi, trebuie să 
acţionaţi. E timpul să fie scos de sub jugul ruşinos unde a 
zăbovit atita. 

— Eu, să fiu o răzvrătită ? 

— Franţa întreagă vă stă alături. Regele însuşi e un rebel, 
căci i-a făgăduit lui Cinq-Mars că se va dispensa de cardinal. De 
altfel, nu aveţi altă alegere : sau cu cei care vă iubesc împotriva 
duşmanului neînduplecat... sau cu el, împotriva prietenilor 
voştri, împotriva celor care au murit pentru voi, împotriva 
aceluia, singur în lume, care v-a iubit. 

— Ce vrei de la mine ? zise regina la capătul împotrivirii. 

— Un cuvint, un semn de adeziune : semnătura pe o 
scrisoare. lată totul. 

— Şi scrisoarea ? 

— Un curier o va aduce din Sedan. 

— Şi cui îi este adresată ? 

— Arhiducelui... i-o voi preda personal. 

Anna avu o ultimă revoltă. 


— Nu, nu vreau. Nu pot să semnez aşa ceva. 
— Fie. lertaţi deci ofensa adusă Majestății Voastre ? 
— Da, iert totul, pentru ca şi Dumnezeu să mă ierte la rîndu- 


—  lertaţi şi pe ucigaşii slujitorilor voştri ? 

— Îi va judeca Dumnezeu. 

— Îndurarea voastră suverană iartă oare pe toţi inamicii, 
inclusiv pe ucigaşii lordului Buckingham ? 

— Da, şi pe aceştia ! 

— Gîndiţi-vă că în clipa asta supremă el vă aude şi vă 
judecă. Cîntăreşte dragostea pe care i-o acordaţi, în schimbul 
dragostei sale. Prin vocea mea, el repetă ulti- mult cuvînt pe 
care vi l-a trimis în agonie : Remember, aduceţi-vă aminte ! 

Regina încercă să se ridice şi să fugă, dar nu izbuti. Ducesa 
urmă : 

— Amintiţi-vă, amintiţi-vă de Amiens. 

Anna tremura. 

— Era într-o grădină asemeni acesteia, îmbălsămată de 
mirosul florilor. Era chiar pe la ora aceasta, cînd natura e mai 
frumoasă şi aerul mai pur. Era gata să plece pentru totdeauna. 
Fără să ia cu el un cuvînt de consolare, o amintire mîngiietoare, 
în schimbul pasiunii adinci pe care v-o dăruise, a dragostei sale 
credincioase... Pe undeva în apropiere, două fiinţe se iubeau cu 
toată ardoarea tinereţii, lordul Montaigu şi prietena voastră, du- 
cesa de Chevreuse. 

— Ei erau liberi s-o facă. Majestatea Regală nu-i împiedica. 

— Dragostea te face generos. Jurasem nefericitului nostru 
prieten că nu va pleca disperat, fără să vă fi putut spune, pentru 
ultima oară, toată flacăra care-i ardea sufletul şi fără să 
primească încredințarea că şi inima voastră îi răspunde, în taină, 
cu aceeaşi ardoare. 

— Vai! 

— Acolo, în noaptea complice, în momentul suprem al 
despărțirii, regina nu a fost decit o biată femeie, cu toate 
slăbiciunile şi grațiile ei. 

— Taci, taci ! 

— Nu regretaţi, doamnă ! Dragostea înfrumuseţează şi 
înnobilează tot ce atinge. Era demn de regină bărbatul care o 
iubea ! 


— Dar apoi, apoi, întrerupse Arma după această noapte aşa 
de dulce şi de crudă totodată, după această unică noapte de 
neuitat, pe care am binecuvintat-o şi am blestemat-o rînd pe 
rînd, a cărei amintire obsedantă o păstrez şi acum, neştiind ce 
să fac : să pling de bucurie sau de ruşine... 

— După aceea ?! Ce interesează ? Aţi iubit ! 

— O, Maria, după aceea... tu ştii bine... 

Şi regina tăcu, fremătînd. Cu ochii închişi, părea că retrăieşte 
ceasurile de chin şi spaimă de odinioară. 

Aplecată asupra ei, doamna de Chevreuse murmură : 

— Dece tremuraţi ? Ceea ce s-a întîmplat mai tirziu nu ştie 
nimeni. E taina noastră şi e bine păstrată. Lordul Buckingham a 
murit, fără să scoată un cuvînt. Şi ducesa de Chevreuse va muri, 
cu buzele pecetluite. 

Anna luă mîna prietenei : 

— Am fost vinovată, înţelegi prea bine. Şi Dumnezeu m-a 
lovit aşa de crunt ! 

— Dumnezeu? ! făcu ducesa, ridicîndu-se, cu un ris ironic. 

— El m-a lovit de două ori : în cel pe care l-am iubit şi în... 

— Credeţi că Dumnezeu v-a lovit ? o întrerupse doamna 
Chevreuse. Nu cumva v-a lovit un om plin de orgoliu şi de 
ambiţie ? 

— Cardinalul ? 

— Da, cardinalul ! Mîna asasinului lui Buckingham a fost 
înarmată de alţii, de complici necunoscuţi. 

— Care? 

— Oh, am cercetat multă vreme, lordul Montaigu şi cu mine, 
dar în zadar. 

— Vezi ? 

— Aşteptaţi !... Aceşti complici există. Mina lor sinistră a 
înfăptuit şi altă crimă. Ca să ştiţi : uciderea, asasinarea ducelui, 
nu le potolise setea de răzbunare. 

— Cespui?! 

— A urmat o a două crimă. O crimă şi mai îngrozitoare, şi 
mai laşă. 

Regina se ridică. Ochii ei ficşi întrebau cu nerăbdare. Doamna 
de Chevreuse păru că şovăie, apoi se hotărî : 

— Trebuie să ştiţi totul acum şi veţi vedea apoi dacă aceşti 
mizerabili împreună cu instigatorul lor merită îndurare. lată, au 
trecut şaisprezece ani de cînd nu ne-am 


întîlnit şi poate că nu ne vom mai revedea. Trebuie să vă spun 
adevărul. 

— Vorbeşte, îngăimă Anna, cu buzele îngheţate. 

— Ura nemiloasă a duşmanilor, l-a urmărit pe lord pînă 
dincolo de mormiînt. Sîngele lui a cursa doua oară! 

Regina se clătină, dar, printr-un efort de voinţă, îşi reveni. 

— Nici sfinta inocenţă n-a aflat îndurare din partea 
lor. 

— Oh, ghicesc... copilul..Opreşte-te, ai milă ! 

— Copilul... lordului Buckingham. 

Un strigăt sfişietor porni din inima şi de pe buzele Annei de 
Austria : 

— A murit ? 

— Îndată după asasinarea tatălui lui a dispărut. Regina oftă 
adînc. Palidă ca turta de ceară, se clătină dintr-odată. Ducesa 
repezindu-se, o sprijini în braţe : 

— Doamnă! Anna draga mea ! 

Dar regina nu mai răspundea. Trupul îi căzuse moale pe 
banca de piatră. 

XVI 
D'ARTAGNAN ŞI CYRANO SE 
ÎNTÎLNESC PENTRU PRIMA OARĂ 


Cele două personaje ale căror siluete îl alarmaseră pe cavaler 
se despărţiră în colţul străzii ladului. Unul se îndreptă spre 
bariera de miazăzi, celălalt apucă hotărît pe strada Noroiului. 

— Drace ! Nu era nevoie de atitea instrucţiuni, mormăi el, 
abia dibuind drumul. Numai Satana ar putea trage sabia într-un 
asemenea cuptor. 

Pipăind mereu zidul, d'Artagnan ajunse pînă la poarta 
mînăstirii, pe care o simţi cu mîna. După aceea, căută o firidă ca 
să se adăpostească de vintul rece al nopţii. Descoperind în 
sfîrşit, o scobitură în zid, se ghemui înăun- tru şi se înfăşură, 
pînă peste urechi, în mantaua lui de cavaler. Cuibărit aici, 
mormăi iarăşi : 

—  Îndrăcit consemn ! Aşa ceva există numai în serviciul 
domnului cardinal şi al blestematului său de Maza- rin. Ce 
carieră frumoasă fac eu şi cît de plăcută pentru un, muşchetar ! 

In acest timp, cavalerul Mister se grăbea spre centrul 
oraşului. Prin strada Harpei, care continua în linie dreaptă strada 


ladului, el ajunse cu uşurinţă la Sena ; întîlnirea fericită a celor 
cîţiva beţivani întîrziaţi îl făcu se regăsească apoi drumul spre 
„La gogoaşa de molift”. 

O mai fi acolo Cyrano ? Îl lăsase scriind la repezeală versuri în 
faţa lui Saint-Amant, care se ghiftuia şi a lui Linieres, care 
scurgea sticlele. Aceste grave ocupaţii îi puteau reţine o bună 
parte din noapte. Dar bătuse deja ora două ! Ideea că va fi 
nevoit să-l caute pe Cyrano acasă, în strada Grenetail, îl 
înspăimiînta, la fel de mult ca şi o plimbare în iad. 

De aceea oftă uşurat cînd zări, în fundul sălii întunecate de 
fum şi aproape pustie acum, cele trei siluete de noctambuli. 

De fapt, Linieres, surprins în îndeplinirea datoriei, adormise 
cu paharul în mînă, iar Saint-Amant, cu un suris înflorit pe buze 
şi cu ochii închişi, părea pradă unui vis îndepărtat, după toate 
semnele, de natură gastronomică. Cyrano singur mai veghea 
încă : cuprins de inspiraţie, el continua să înnegrească hirtia pe 
un colţ de masă. 

Cavalerul alergă drept la el şi, în două vorbe, îl puse la curent 
cu situaţia. Îl găsise pe domnul Bernard ; mai mult, îl condusese 
la mînăstire, unde-l aştepta o zeiţă. Naşa lui îi ordonase să 
vegheze la siguranţa acestui personaj însemnat şi, mai ales, să 
fugărească pe orice nepoftit din strada Noroiului. Venea acum, 
deci, să ceară prietenului său să-l însoţească şi să-i dea, la 
nevoie, o mînă de ajutor. 

El nu crezu util să-i vorbească poetului despre bănuielile sale 
privindu-l pe cardinal, nici despre cursa în care era gata-gata să 
cadă. Ştiind că Cyrano nu iubea politica, socoti că nu e prudent 
să îndrepte convorbirea într-acolo. 

Poetul se strădui la început să priceapă lămuririle dezlînate 
ale tînărului său prieten, dar cu fiecare cuvînt ceața se îngroşa 
mai mult şi în cele din urmă renunţă să mai priceapă ceva; 
problema părea încurcată ! 

Îndată ce cavalerul încheie, el se ridică dintr-odată de pe 
scaun : 

— Pe scurt, ai nevoie de mine! 

— Singur, mă tem că n-am să pot face faţă. 

— Destul, nu mai spune nimic : sînt al tău ! 

El îşi încopcie catarama de la centură, puse mantaua şi 
pălăria pe cap. 


„Bravo, se felicită Cavalerul, iată ce înseamnă un adevărat 
prieten. Nu e nevoie să-i spui de două ori." 

Cyrano ajunsese deja la uşă. 

— Unde mergem ? 

— Strada Noroiului. 

— La minăstirea Carmelitelor ? 

— Exact! 

— Buun ! Şi trebuie să fim şi noi acolo ? 

— Chiar înainte de orele patru. 

— Perfect! Voi avea destul timp să-mi termin în drum 
balada. 

— Balada ? 

— Da, o scurtă capodoperă care-mi umblă prin cap. Ţi-o voi 
citi mîine dimineaţă. Ai să vezi ! 

Cu aceste cuvinte, ieşiră din hanul „La gogoaşa de molift". 

— Brr! făcu poetul. Suflă zdravăn vintul în noaptea asta. 

— Ne vom încălzi mergînd, îi răspunse Cavalerul. 

— Şi duelîndu-ne, adăugă Cyrano cu un aer încîntat. 

— Duelindu-ne ? 

— Drace ! Dacă drumul nu e liber, nu va trebui să-l 
curăţăm. Ce naiba?!... Acum, sst, mucles! Am găsit deja una. 

— Găsit una? 

— Orimă, domnule, o rimă! 

Cei doi prieteni îşi continuară deci drumul în cea mai adîncă 
linişte. 

În acest timp, tristă victimă a consemnului, d'Artag- nan, 
continua să se plictisească în străduţă. Acoperea de blesteme 
mînăstirile şi pe toţi cei care făceau vizite pioase înăuntrul lor pe 
timp de noapte, dar se consola de nenorocul său repetindu-şi 
versul poetului latin : „Tan- tum, religio potuit suadere 
malorum". Dacă abatele Ara- mis l-ar fi putut auzi ! 

Succesiv răsunară sferturile, jumătăţile şi orele, melancolic, 
fără ca ceva nou să se ivească. Clocotitorul muşchetar începea 
să se cam sature de atita pîndă. Ca să se încălzească făcea 
cîţiva paşi înainte şi înapoi pe străduţă, fără să se îndepărteze 
totuşi de portita pe care o avea în grijă. 

Ceasul bătu exact orele trei şi jumătate, iar el îşi continua 
mişcarea sa de du-te-vino, fără să se întîmple nimic, cînd, 
deodată, auzi răsunînd nişte paşi dinspre strada ladului. 


Oprindu-se, d'Artagnan ciuli urechea. Nu era nici un fel de 
îndoială, cineva se îndrepta spre el. Instinctiv, cu un gest reflex, 
duse mîna la spadă. Dar gindul îi opri braţul. 

„Drace ! înjură el, rizînd, iată şi loviturile mele. Eram gata să- 
mi uit consemnul... faimosul meu consemn. 

Şi repetă cu un accent ironic : „Să nu scot în această noapte 
sabia din teacă !” Pentru ca apoi să se consoleze singur : „Să nu 
mă mai gîndesc la asta, e prea culmea !" 

Se înfăşură şi mai strîns în mantie şi se ghemui în firida sa. 
Pe lîngă el trecură două umbre, fără ca acestea să-i ghicească 
prezenţa. 

O voce tînără se auzi în tăcere: 

— lată-ne ajunşi ! Nici o umbră ! Totul merge bine pînă 
acum. 

O altă voce, mai groasă, trimbiţă : 

— Numai că este prea întuneric, nu reuşesc nici să-mi văd 
vîrful picioarelor ! 

— Vreme straşnică pentru treburile noastre. 

—  Cavalere, prietene, tu care ai fericirea de a fi în grațiile 
astrelor, nu le-ai putea ruga să ne lumineze puţin ? 

D'Artagnan auzi apoi cum băteau uşurel în portiţă. „Le dau 
de veste celor dinăuntru că au sosit !" gîndi el. 

Prin uşiţă, o voce dulce întrebă: 

— Dumneavoastră, sînteţi cavalere ? 

— Chiareu ! 

— N-aţi avut nici o întîlnire neplăcută ? 

— Nici una, drumul e mai liber decît l-am dorit chiar. 

D'Artagnan rise în tăcere. 

— Veniţi ! E nevoie de dumneavoastră. 

„Bun, gîndi  muşchetarul. Consemnul meu este să su- 
praveghez ieşirea. Intrarea nu mă priveşte." 

Poarta se deschisese scîrţiind. O lumină palidă se strecură 
dinăuntru permiţind soldatului să zărească silueta unei fete. O a 
doua siluetă alunecă prin spatele fetei, aceea a unui bărbat. 

—  Îndrăgostiţi ! suspină d'Artagnan. Fericită vîrstă ! Asta mi- 
aduce aminte de plimbările mele nocturne cu sărmana 
Constance Bonacieux. 

Cu dosul mînecii îşi şterse o lacrimă de amintire sau regret. 

— Aşteptaţi ! spuse tînărul, nu sînt singur. 

— Cine vă însoţeşte ? 


— Eu, ce naiba! 

O a treia umbră se decupă în raza de lumină. 

D'Artagnan, surprins, era gata să izbucnească în ris. Profilul 
care se desena era fantastic, asemănător cu acela al unui drac 
care apare dintr-o cutie. 

— Să mă ajute dumnezeu ! gîndi muşchetarul. E sig- nor 
Pulcinello în persoană. 

Într-adevăr, avea de la acesta picioarele lungi, braţele lungi... 
şi nasul lung ! 

— Da ! Sînt aici frumoasă domnişoară şi puteţi să-1 asiguraţi 
pe domnul Bernard că este bine păzit. 

— Atunci, vă vom lăsa pe dumneavoastră la pîndă, spuse 
tinăra fată rizînd, îmi permiteţi să vi-l răpesc pe cavaler ? 

— Dacă vă permit ? Cu siguranţă ! Nu m-ar ierta vreodată 
dacă aş îndrăzni să formulez cea mai mică o- biecţie. 

— Deci, adio şi nu vă temeţi de fantome, adăugă frumoasa 
fată. 

— Gasconilor nu le e teamă niciodată ! 

Portiţa însă se închisese deja. 

— Plăcut interludiu ! monologă d'Artagnan. Domnul Mazarin 
e plin de bunăvoință, mi-o fi trimis paiaţa asta din ţara lui ca să 
mă distrez un pic. 

Începînd din acea clipă, d'Artagnan nu mai făcu însă nici o 
mişcare, simțind mişcările de du-te-vino ale inamicului său, 
care, pîndea, la rîndul său, poarta. 

Trecu astfel un sfert de oră. În imobilitatea sa de statuie 
muşchetarul începea să înţepenească. Situaţia era cu atît mai 
neplăcută, cu cît signorul Pulcinello se putea mişca în voie. 

Îl auzea chiar repetînd în timp ce mergea silabe fără şir pe 
care le scanda, ca şi cuvinte lipsite de orice înţeles, pe care 
părea să le caute îndelung. 

— Ticălosul ! mormăi d'Artagnan. 

Putea el oare să bănuie că Pulcinello compunea o baladă ? 

Se scurseră cîteva minute. D'Artagnan, statuie vie a datoriei, 
începea să îngheţe. 

Un tremur îi străbătu tot corpul — consemnul său nu-i 
interzicea să tremure. 

— Ah ! ce-o tot fi bodogănind prăjina asta... cu nasul lui 
lung... şi cu sabia lui lungă ? 


Cyrano trecuse adineauri atit de aproape de el, gata, gata, 
chiar să-1 atingă. Însă în starea de adîncă meditaţie în care se 
găsea poetul, nu avea nici cea mai mică idee de o prezenţă 
invizibilă. Tocmai încerca două rime, a căror rezonanţă îl încînta. 

Muşchetarul nu avea pentru a se încălzi nici căldura 
marşului, nici focul inspiraţiei, astfel că simţea cum îl cuprinde o 
amorţeală dureroasă. Se chirci şi mai mult, decis să îndure toate 
sacrificiile pentru a se supune, pînă la capăt, ordinelor 
stăpînului. 

— Fără violenţă, fără zgomot ! îşi repeta el. 

Vai ! nu punea însă la socoteală cele o mie şi unul de 
accidente de care dispunea providenţa atunci cînd vrea să 
dejoace planurile prudenţei. Un grăunte de nisip strică rotiţele 
chiar şi celei mai reglate maşini. O simplă adiere de vînt face să 
eşueze cele mai vaste proiecte. Lucrurile mici au întotdeauna 
efecte mari ! 

Fără îndoială, versificatorul nostru nu ar fi bănuit niciodată 
prezenţa unui om în apropierea lui, fără una din aceste mici 
răutăţi ale hazardului. 

Ori, era scris în cartea destinului ca Cyrano să-l în- tilnească 
pe d'Artagnan. 

Frigul, amorţeala, poetul, adierea de vînt — toate îl copleşeau 
pe  muşchetar. Viteazul, prudentul, înțeleptul d'Artagnan 
tremură... La naiba ! Asta-i mai lipsea acum, un guturai. O 
furnicătură ce nu putea fi stăpinită îi gidilă nările, astfel că fu 
nevoit să se ciupească de nas. Spera ca în felul acesta să 
împiedice strănutul pe care îl simţea apropiat. Dar, vai, acest 
remediu terapeutic avu un jalnic rezultat, pentru că, brusc, 
învins de o forţă mai presus de voinţa sa, cu o explozie 
puternică, muşchetarul strănută. 

Dintr-o dată, Cyrano se opri şi strigă cu o voce răsunătoare : 

— Cine e acolo ? 

Bineînţeles, nimeni nu-i răspunse. 

— Oh ! Oh ! lată ceva cu totul neobişnuit, un strănut fără 
stăpînul lui nu e posibil... La naiba ! Răspundeţi-mi ! Cine e acolo 
? 

Cum tăcerea persista. Cyrano scăpără amnarul. La slaba 
lumină roşiatică a acestuia, el zări... ceva nedesluşit, negru şi 
nemişcat. Un om ! 


— Domnule, făcu poetul cu cea mai desăvirşită politeţe, am 
onoarea să vă salut. 

D'Artagnan rămase cu totul insensibil la această graţioasă 
atenţie. Numai, că pentru că un strănut nu vine singur, el 
recidivă. 

— Noroc ! spuse Cyrano. 

Apoi, omul de piatră încăpăţinîndu-se să rămînă nemişcat în 
tăcerea sa, el adăugă: 

— La naiba, domnule, dacă nu ai inspirat ceva praf de 
strănutat, ai răcit atunci zdravăn. Nemişcarea nu-ţi face bine. N- 
aţi vrea să faceţi cîțiva paşi, v-ar mai încălzi ! 

Tăcere. 

— Hei, prietene, sînteţi mut ? 

Din nou, muşchetarul strănută. 

— Vedeţi bine, străduţa asta e tare păcătoasă, suflă un 
curent de aer periculos. 

Şi, părăsindu-şi aerul zeflemitor, Cyrano termină cu un ton în 
care se simţea o vagă ameninţare ! 

— Vă veţi afla moartea pe aici, domnul meu, dacă vă 
încăpăţinaţi să rămîneţi! 

De data asta, poetul nimerise în plin ; umbra păru să se 
însufleţească, omul în manta făcu o mişcare. 

— În fine, gîndi el, piatra se însufleţeşte ! Sînt un Pigmalion ! 

— Siînteţi gascon ? întrebă umbra. 

— La ordinele dumneavoastră, replică celălalt cu 
promptitudine, gascon din Gasconia! Vă mai spun şi că am 
sîngele destul de cald şi că îmi place ca, atunci cînd vorbesc, să 
fiu înţeles şi să mi se... răspundă : Aveţi bunătatea şi cedaţi-mi 
locul, vă rog. 

Şi, cum umbra se încăpăţina să nu se mişte, continuă : 

— Trebuie să ştiţi că unui gascon nu-i place deloc să repete 
ceea cea spus! 

— Ştiu, spuse celălalt ; şi eu sînt gascon ! 

— Foarte bine ! reluă Cyrano fără să se tulbure : în acest 
caz, ne vom înţelege cu jumătăţi de cuvinte. Nu aţi vrea să mă 
însoţiţi undeva mai departe de aici ? Am găsi prilej să ne 
încălzim. 

— Aş face-o, la naiba, cu foarte multă plăcere. În orice altă 
împrejurară, o atît de galantă invitaţie m-ar incinta. Dar, pentru 


moment, alte afaceri mă rețin aici. Acceptaţi, deci, refuzul meu 
şi duceţi-vă singur. 

— Ah, ah, spionaţi, deci, domnule, în noapte ? 

Pentru o clipă lui d'Artagnan nu-i mai fu frig. Sîngele îi năvăili 
în urechi. Se stăpini totuşi şi foarte amabil replică : 

— Ce spuneţi acolo ? Spionez ? E un cuvint pe care nu-l 
cunoaştem în Gaseonia. 

— Ascultaţi, domnule, să nu prelungim peste măsură 
această glumă. Cele mai scurte sînt şi cele mai bune. Sîntem 
făcuţi să ne înţelegem şi cred că sîntem de acord în această 
privinţă : unul dintre noi e de prisos aici. 

La această provocare directă, muşchetarul nu răspunse 
nimic. Îşi răsuci furios mustaţa şi mormăi : 

—  Îndrăcitul de Mazarin ! 

— Sînteţi desigur om de spirit pentru a nu fi şi om de 
onoare. Cu atit mai mult cu cît văd, ca o prelungire a 
dumneavoastră, ceva care seamănă a spadă. Instrumentul ăsta 
nu trebuie să fie agăţat acolo, numai aşa, pentru paradă. 

Cu o voce tremurîndă, d'Artagnan mormăi : 

— Duceţi-vă ! 

— Bucuros ! ricană Cyrano, dacă acceptaţi să mă urmaţi. 

Muşchetarul îşi revenise. Încordîndu-şi întreaga voinţă, 
reuşise să-şi stăpinească tentaţia de a răspunde la zeflemea. El 
hotări să nu-şi mai descleşteze dinţii. 

Poetul, dezamăgit, bombăni : 

— Hotărit lucru, ăsta nu e om, ci doar o paiaţă perfecționată. 
Să ne apropiem s-o vedem mai bine ! 

„Asta se întrece cu gluma ! Trebuie să-l pun la punct 
pe nenorocit !”. 


XVII 
TEACA ! 


Din ce în ce mai mult, enervat de atitudinea calmă a 
adversarului, Cyrano reluă : 

— Se pare că domnul este răbdător. 

— Foarte ! zise caricatura. 

— Domnul se teme, poate, să nu-şi strice mantaua... sau să 
nu-şi găurească tunica, costă mult, nu-i aşa ? 

— Mult! reluă ecoul. 


— Sau poate şi spada domnului are bronhii la fel de 
sensibile ca şi stăpînul şi se teme şi ea să nu răcească în aerul 
umed al nopţii ? 

— Chiar aşa ! repetă celălalt, neclintit. 

Cyrano îşi pierdu răbdarea. 

—  Automatul ăsta nu e deloc sensibil ? Nimic ! O să-mi 
epuizez forţele împotriva tăriei lui de stîncă ? 

În acest moment, în aerul nopţii, răsună timbrul grav al unui 
orologiu : 

— Unu, doi, trei ! Slavă domnului ! suspină poetul, mai e un 
sfert de oră pînă la orele patru ! 

Totuşi, momentul se apropia. În cîteva minute, cavalerul şi 
importantul său tovarăş de aventură aveau să iasă. Trebuia cu 
orice preţ să-l îndepărteze pe acest martor nepoftit care nu se 
postase acolo fără gînduri ascunse. Orice ar fi, trebuia să 
termine cu el. Astfel, că reluă cu asprime : 

— Haide, haide, destul cu joaca, să terminăm ! 

Cu dinţii încleştaţi, se îndreptă spre d'Artagnan, care aştepta 
mereu nemişcat. 

—  leşiţi de acolo sau la naiba ! 

Braţul ridicat al poetului nu cobori, o mînă de fier îl aruncase 
şi i-l ţinea suspendat: 

— Hei, hei ! calm, pe legea mea ! făcu vocea locotenentului, 
cu un uşor tremur. 

Dar, cu un salt înapoi, agilul Cyrano se degajase din 
strinsoare. 

Mişcarea de apărare a soldatului deranjase cutele mantalei 
sale şi ochiul pătrunzător al poetului întrezărise tunica cu crocea 
brodată. 

— Un muşchetar ! 

Atunci, revenind la atac cu tot elanul său, se năpusti cu nasul 
în vînt şi aruncă în faţa adversarului său imperturabil aceste 
cuvinte : 

— Pe toţi sfinţii ! Răbdarea dumneavoastră îndelungată nu 
mai mă miră, viteazule! Sînteţi muşchetar... 

Biciuit de această ironie, d'Artagnan se cutremură din cap 
pînă în picioare. 

— Asta înseamnă că ? ripostă el. 


— Că sînt cadet în gardă, compania Carbon de Castel-Jaloux 
şi că nu s-a văzut niciodată ca împotriva unui cadet din 
Gasconia să-i ţină piept un sărman port- muşchetar. 

Asta era prea de tot ! Bravul locotenent putuse, cu greutate 
să înghită afronturile personale, zeflemeaua ironică, provocările 
pompoase... 

De data aceasta injuria nu i se mai adresa lui. Ea atingea 
corpul de armată pe care îl servea cu atita glorie. Prin el, erau 
jigniţi toţi camarazii săi de azi şi toţi prietenii de ieri. 

— Aramis, Porthos, Athos, gemu el, şi pe voi v-a insultat prin 
mine. 

Ca un fulger, cu o mişcare mai promptă decit voinţa, scoase 
sabia pe jumătate din teacă. Dar se trase brusc înapoi, 
îndepărtînd sabia cu un gest frînt : 

— Am jurat ! murmură el. 

Cyrano aştepta, gifiind, păstriîndu-şi atitudinea insolentă şi 
provocatoare. 

Deodată, muşchetarul surise. Omul de piatră se însufleţi. Un 
zîmbet enigmatic îi încreţi buzele, o sclipire răutăcioasă trecu 
prin ochii săi. Făcînd un pas spre adversarul său aflat deja în 
poziţie de atac, el zise scurt: 

— Veniţi ! 

— În sfîrşit ! suspină Cyrano. 

Doi paşi mai încolo, se aflau într-un colţ al zidului. Din acel 
loc, întunericul, la fel de gros, nu le mai permitea să vadă 
portiţa. 

Rizînd în surdină, poetul scoase sabia din teacă. 

D'Artagnan îşi azvirlise mantia şi, aflat în gardă, îl aştepta. 

Cei doi adversari abia se zăreau. 

— Noroc ! exultă Cyrano, iată o întîlnire cu totul originală. 
Nici măcar săbiile nu se zăresc. 

— Mda, făcu muşchetarul, le vom simţi, e de ajuns. 

Fără un alt cuvînt, cu aceeaşi mişcare, amindoi încrucişară 
săbiile. 

În spatele zidurilor, în grădina Carmelitelor, scena dureroasă 
şi tragică dintre regina Anna de Austria şi ducesa de Chevreuse 
se terminase. 

Frigul nopţii, ca şi îngrijirile prietenei sale o aduseseră în 
simţiri pe sărmana suverană. Cînd, după slăbiciunea sa, regina 


deschise ochii, o expresie sfişietoare de stupoare se oglindea pe 
faţa sa. 

— Dumnezeule ! gîndi ducesa înspăimîntată, ultima lovitură 
să-i fi întunecat spiritul ? 

Anna tremura toată. Pe faţa sa lipsită de sînge, lacrimile 
începură să curgă, lacrimi lente pe care nu mai încerca să le 
reţină sau ascundă. Multă vreme rămase aşa, cu corpul strîns, 
cu braţele nemişcate, buzele tremurînd. În sfîrşit, îngăimă : 

— Copilul!... fiul... lordului Buckingham !... Dispărut ! 

Atunci, ca pentru a scăpa de o viziune înspăimîntă- toare, îşi 
acoperi faţa cu mîinile. 

— Ah ! e îngrozitor ! spuse ea cu o voce sfişietoare. 

Maria de Chevreuse alunecă la picioarele sale şi o susţinu. 

— Curaj regina mea, nimic nu ne spune totuşi că ar fi mort. 

— Vai mi l-au omorît... aşa cu l-au omorît şi pe tată... 

Apoi, adunîndu-şi toată energia, strigă cu putere : 

— Vorbeşte ! vreau să ştiu totul acum, sînt şaisprezece ani 
de cînd mi se ascunde adevărul, de cînd sînt minţită. Am dreptul 
să cunosc tot adevărul. Fără minciuni, fără ascunzişuri. Vreau ! 

—  Intrebaţi, doamnă, vă voi răspunde. 

Regina îşi trecu mîna peste frunte, ca pentru a face ordine în 
gînduri : 

— Să vedem ! acest copil, acea micuță fiinţă plîngă- reaţă pe 
care Guitaut a dus-o lordului Buckingham ?... 

— Nobilul lord 1-a primit din mîinile acestui servitor atît de 
credincios. 

— În secret ? 

— În cel mai profund mister. Chiar în seara sosirii sale la 
Londra, el îl încredinţă celui mai fidel dintre servitorii săi, un 
irlandez, pe nume Patrick. 

— Şi acest Patrick a luat cu sine nou-născutul ? 

— După ordinele lordului, el îl duse în Scoţia, la castelul 
Kildar, unde trebuia să fie crescut departe de curte, şi de orice 
priviri indiscrete. 

— Sărmanul lord, se supunea ordinelor pe care i le dicta 
prudenţa. Şi-a sacrificat dragostea de tată aşa cum a trebuit să- 
şi sacrifice inima de iubit. 

— La Kildar, copilul avea ca protectori pe prietenii tatălui 
său : moşierul Angus Mac Diarmid şi fiul acestuia, lordul Mac 


A: 


Legor, pe aceştia îi însărcinase ducele să vegheze asupra vieţii 
şi norocului lui. 

— Oamenii ăştia erau siguri? 

— Erau obligați nobilului lord. li crescuse şi ajutase să se 
îmbogăţească ; putea conta pe recunoştinţa şi devotamentul 
orb al lor. 

— Şiatunci? 

Ducesa se opri o clipă, apoi, cu infinite precauţii, ca şi cum i- 
ar fi vorbit unei convalescente, continuă : 

— Atunci avu loc clipa funestă, cînd, sub cuțitul unui asasin 
laş, nobilul duce căzu, lovit de moarte. 

— Copilul avea trei ani ? 

— Da, trei ani. Răminea singur pe lume, avînd pe umerii să-i 
fragezi povara grea a unei moşteniri de glorie şi sînge. 

— Şi pe nimeni care să-l apere ? 

— Sînt nedreaptă, ştiu. Lordul Montaigu şi cu tine mi-aţi 
promis în acea zi să vegheaţi asupra lui. 

— Vai ! era deja prea tirziu. Atunci cînd, credincios 
promisiunii sale, lordul Montaigu sosi în Scoţia îi găsi pe 
moşierul Mac Diarmid şi fiul lui disperaţi. În aceste regiuni 
muntoase, furtunile sînt mai înfricoşătoare decît în cîmpii, 
provoacă adeseori incendii de păduri, prăbuşiri de pămînt sau 
inundaţii rapide. Ori, cu numai o noapte în urmă, în cursul unei 
furtuni înspăimîntătoare, copilul şi devotatul Patrick dispăruseră. 

— Dumnezeule mare ! 

— Servitorul fusese credincios pînă la capăt cuvintu- lui dat 
stăpînului lui. Nu se  despărţise de preţioasa comoară 
inenediniăta vigilenţei sale. 

Spune tot... Muriseră împreună ? 

— Nu! Nuli s-au găsit niciodată corpurile ! 

—  Răpiţi atunci ?... Nu mă minţi ? 

— Oh, doamnă! 

—  lartă-mă, am fost atit de des înşelată, minţită ! 

— Trebuie ! Nimeni nu trebuia să bănuiască adevărul. Era, 
amintiţi-vă, secretul nostru ! 

— Da, da, ai dreptate. Dar atunci, trebuie încercat totul 
pentru a-i regăsi, scormonit întreg pămîntul pentru a-i afla dacă 
erau vii... şi dacă erau morţi, pentru a-i răzbuna ! 

— V-am spus, doamnă, nici lordul Montaigu, nici eu nu am 
precupeţit nimic pentru a regăsi urma celor dispăruţi şi a 


duşmanilor lor. Cerul nu ne-a ajutat să ducem la bun sfîrşit 
această sarcină. Nu cunoaştem încă nici pe răpitorii fiului... nici 
pe ucigaşii tatălui. 

Anna înclină capul, doborită şi murmură cu amărăciune : 

— Să fii regină şi să nu poţi face nimic pentru cei pe care-i 
iubeşti ! 

O lumină palidă începea să se zărească la orizont. Nu erau 
încă zorii, cu doar luminile lor pale şi nehotărite care brăzdau 
norii. 

Maria de Chevreuse se ridică în picioare : 

— Doamnă, spuse ea, e timpul să ne despărţim. 

La capătul aleei, apăruseră siluetele tinereşti ale lui 
Claire şi cavalerului ei. 

Zărindu-i, regina se ridică deodată, în prada celei mai 
violente exaltări : 

— Da, murmură ea, aveai dreptate adineauri. Nu pot nici să 
uit, nici să iert. Au lovit nu numai în el şi în mine. După vinovaţi, 
nevinovatul a fost victima cea mai laşă a răzbunărilor ; 
mizerabilii care au executat crima ne scapă. Dumnezeu ni-i va 
da într-o bună zi pe mînă ! Nu are importanţă, lovitura vine de 
sus de tot. Trebuie să aşteptăm... Scrisoarea aceasta... ? 

—  Acceptaţi deci ? 

— Orice, pentru a-i răzbuna. 

— O, mulţumesc regina mea. Regăsesc în sfirşit, inima 
prietenei mele... 

Suspinînd, cele două surori de suflet căzură îmbrăţişate. 

Tinerii de la capătul aleei ajunseră în faţa băncii, chiar în 
această clipă. De uimire, cavalerul se opri năucit pe loc. 

In acest cadru auster de mînăstire, domnul Bernard ţinea în 
braţe o penitentă, ai cărui ochi erau plini de lacrimi. 

O privi pe Claire, al cărui obraz candid nu exprima nici cea 
mai mică mirare la vederea acestui spectacol inedit. 

In sfîrşit, domnul Bernard se ridică. Cu o voce suavă şi 
melodioasă, care îl surprinse şi mai mult pe tînărul nostru 
soldat, el pronunţă : 

— Apropiaţi-vă ! 

Cavalerul se duse înainte, dar fu nevoit să se oprească uluit. 
Simţea cum genunchii i se îndoaie în faţa unei aşa frumuseți 
majestuoase. 


— Veniţi, cavalere, reluă domnul Bernard. Domnişoara de 
Cernay ne-a asigurat în privinţa credinţei dumneavoastră. Veţi 
primi ordine de la suverana dumneavoastră... 

Tînărul, cu inima bătînd de o emotie de nedescris, căzu în 
genunchi. 

— Domnule, spuse regina, nu ştiu cine sînteţi, dar 
domnişoara de Cernay răspunde de dumneavoastră ; cu o aşa 
naşă, nu puteţi fi decît credincios, viteaz şi loial. Sînteţi gata să 
vă sacrificați libertatea... şi poate chiar viaţa ? 

— Pentru dumneavoastră, doamnă, da ! cu bucurie, replică 
el cu înflăcărare. 

Anna surise : 

— Sînteţi foarte tînăr, totuşi... la vîrsta voastră, viaţa are 
mult farmec. 

— Viaţa unui soldat este un gaj, contează numai prezentul la 
care se expune. 

— Siînteţi, deci, ambițios ? 

— Pentru a vă servi, da, doamnă. 

— E bine ! Nu vă cer deloc numele. Am să-l aflu la 
întoarcere. 

Pronunţind aceste cuvinte, pline de promisiuni, regina întinse 
frumoasa sa mîna cavalerului, care îşi lipi buzele cu încîntare de 
ea. Apoi, majestuos, ea reluă : 

— ÎI veţi însoţi pe acest cavaler, a cărei siguranţă o 
încredinţăm vitejiei dumneavoastră. Veţi asculta de el ca şi de 
mine. 

— Vă promit, doamnă. 

— Aveţi îndrăzneala de a nu da înapoi în faţa nici unui 
pericol ? 

— Deviza mea va răspunde pentru mine. 

— Şi care este această deviză ? 

— Pînă la capăt! 

—  Porniţi, deci ! Şi reveniţi cu fidelitate... La Sedan, unde vă 
veţi duce fără întîrziere, veţi primi de la domnul de Soissons un 
pachet pe care îl veţi aduce la castelul de Nevers. 

— Castelul de Nevers. 

— Nu-i veţi înmîna acest pachet decit domnişoarei de 
Cernay. 

—  Domnişoarei... de Cernay, biigui tînărul încîntat. 

— Numai ei. Ea vă va da atunci noi ordine. 


— Veţi fi ascultată, doamnă, făcu Cavalerul ridicîn- du-se. 

— Aveţi grijă mai ales la capcanele călătoriei... 

— Oh, doamnă, încep să le cunosc... şi nu mi-e teamă de 
ele... 

Regina îl privi mai atent şi cavalerul văzu deodată în ochii ei 
o expresie subită de tristeţe. 

— Aşa ar fi fost şi el ! îngăimă ea. 

În depărtare, orologiul din Chartreux bătu primul sfert de 
ceas după orele patru. 

— Să plecăm ! spuse domnul Bernard, ar fi imprudent să 
mai întîrziem pe aici. 

Frumosul gentilom întinse din nou braţele spre regină şi se 
îmbrăţişară îndelung. Apoi, el se întoarse către domnişoara de 
Cernay. 

Cu o mişcare instinctivă, tînăra fată se azvirli spre el. El o 
strînse brusc în braţe şi îi sărută şuviţele aurii, fruntea şi ochii 
perlaţi de lacrimi. 

— Adio, adio, copilul meu ! 

Anna de Austria căzuse din nou epuizată pe banca de piatră. 
Pieptul îi tresălta chinuit; suspinele îi împiedicau respiraţia. Ochii 
îşi reluaseră expresia de fixitate dureroasă. 

Un spasm o agită şi Cavalerul avu impresia că aude un 
murmur stins : 

— Vai ! ea îşi poate îmbrăţişa copilul, ea !... 

Cu inima strînsă, cu mintea tulburată de atitea evenimente 
neobişnuite, tînărul îl urmă pe domnul Bernard pe care Claire îl 
conducea spre portiţa grădinii. 

Afară, duelul se prelungea între cei doi maeştri ai spadei, la 
fel de înverşunaţi în apărarea terenului lor. Nici un rezultat nu se 
întrezărea încă. 

Cyrano epuizase toate resursele artei sale rafinate împotriva 
sîngelui rece al muşchetarului. 

La toate loviturile sale acesta îi răspunsese cu figuri 
măiestrite de paradă. 

Dar mult mai mult decît măiestria în luptă a adversarului său 
necunoscut, ceea ce îl surprindea pe poet era că acesta nu-i 
răspundea la lovituri. 

În străduţă, întunericul domnea în continuare. Lama invizibilă 
a lui d'Artagnan părea a fi în acelaşi timp şi impalpabilă. 


Ea se ferea, scăpa de orice contact. lute şi uşoară, ea 
respingea magistrala spadă scoţind-o din joc ; dar mai avea, 
lama aceasta drăcească, şi ceva neobişnuit : nu se ciocnea, nu 
răsuna deloc ca o lamă obişnuită. 

Această scenă de farmec, de vrajă, sfirşi totuşi prin a nelinişti 
sufletul viteazului poet. 

„Ce picior, ce lovitură ! gîndea el. Dar, la naiba, ce spadă 
ciudată !" 

Pentru a scăpa de această impresie, ireală, care nu se mai 
sfirşea, Cyrano se descoperi pentru o clipă. El se aştepta la un 
atac viu care să-i dea ocazia unei riposte decisive din partea lui. 
O, dar, surpriză, adversarul nu profită, ci, cu spada în mină 
aştepta şi el riposta lui Cyrano. 

— Să mă bată Dumnezeu ! scrişni în sinea lui poetul 
Şmecherul, mă menajează cred. 

Dar orele înaintau. Deja luminile zorilor brăzdau cerul. 

Cu furie, Cyrano se lupta acum cu toată forţa. Trebuia, mii de 
draci, să sfirşească odată ! 

In acea clipă răsunară cele patru bătăi de ceas. Uşiţa 
mînăstirii se întredeschise şi domnul Bernard şi tînărul său 
însoțitor se strecurară afară. 

Zgomote de săbii în dreapta lor, dar nimeni nu se zărea. 
Drumul era liber. Se strecurară spre stînga şi dispărură ocolind 
strada Saint-Jacques. 

Preocupat mereu de consemnul său, d'Artagnan prinse un 
zbomot uşor şi se opri o clipă pentru a asculta mai bine. Dar, 
Cyrano, înţelegind primejdia şi fără a-i lăsa timp să se mai 
gîindească, îl asaltă cu forţe noi. 

După o fentă rapidă în faţă, degajindu-se cu rapiditate, trecu 
la atac şi se avintă cu putere înainte. Dar o lovitură precisă îi 
îndepărtă lama. O lovitură care produse un sunet sec. 

Atunci, brusc, Cyrano sări înapoi, dintr-un salt. Norii, lăsau în 
sfirşit să se filtreze puţină lumină. Şi în această lumină pală, 
nehotărită, înfierbiîntatul poet văzu şi... în sfîrşit... înţelese. Da... 
înţelese pentru ce adversarul său nu riposta deloc, pentru ce 
duelul continua fără sfirşit, fără nici un rezultat posibil, pentru ce 
această spadă vrăjită, atît de iute în a para, nu lovea niciodată. 

Furios, şi admirativ în acelaşi timp, poetul urlă : 

— Ei ! la naiba ! domnule, aşa ceva nu se face. Opreş- te- 
te ! Nu sînt deloc un nevolnic care trebuie menajat ! 


D'Artagnan salută cu sabia : 

— Regret, domnule, că nu v-am putut servi mai bine de astă 
dată ! Dar făcusem... o promisiune ! 

— O promisiune ? Ce dracu ? ! 

Inmărmurit, Cyrano apucase să zărească că impasibilul său 
adversar se bătuse cu sabia băgată în teacă. 

— Lăsați ! spuse d'Artagnan, zimbind de uimirea lui, în ciuda 
oricărui fapt, dumneavoastră aţi cîştigat partida. Altă dată, îmi 
voi lua revanşa. 

—  Contez pe asta, mormăi Cyrano. 

Apoi, prea tirziu pentru a-i mai putea urmări, muşchetarul 
porni pe urma celor două umbre care fugeau în noapte. 

Poetul îşi vîrî sabia în teacă, înciudat, dar în fond destul de 
satisfăcut. 

— lată unul pe care mi-ar place să-l mai întîlnesc !... într-o 
zi în care nu va mai avea de făcut promisiuni, mormăi poetul 
necăjit dar satisfăcut. Atunci, vom vedea noi. La gascon, un 
gascon şi jumătate ! 

După care, cu cel mai liniştit pas din lume, Cyrano reveni în 
strada Iadului şi neavînd nimic altceva mai bun de făcut, reluă 
de unde fusese întrerupt rimele interminabilei sale balade. 


XVIII j 
DIN CAVALER DE PAZĂ, 
MISTER DEVINE MESAGER 


După ce-şi părăsi brusc îndrăcitul adversar, d'Arta- gnan 
pornise în urmărirea fugarilor. 

Însă aceştia profitaseră de avansul pe care îndemi- narea lui 
Cyrano li-1 dăruise ; atunci cînd muşchetarul intră pe strada 
Saint-Jacques, el o găsise pustie. Pustiu era şi micul unghi 
dinspre mînăstirea Capucinilor. Trase o fugă pînă în strada Puits- 
de-l'Orme : nici o urmă, nici un indiciu ! Fugarii dispăruseră pur 
şi simplu în ceața uşoară a dimineţii. 

Dincolo de asta nu se mai zărea nimic decît cîmpul, plin de 
mărăcini, de cărări care duceau departe în provincie. 

Cu capul plecat, locotenentul reveni în strada ladului care îi 
fusese indicată ca punct de reper. 

Mergind, tot bombănea : 


— La naiba ! Un muşchetar nu este un copoi de poliţie, 
fiecare cu meseria lui ! Aici şi un şcolar m-ar face de ruşine. 

Totuşi, în forul său interior şi fără să-şi mărturisească, încerca 
o teamă puternică. Trebuia să se înfăţişeze înaintea cardinalului 
şi să-i dea socoteală de misiunea sa. Cu ce obraz va suporta 
furia irascibilului său stăpîn ? În definitiv, nu putea să se 
ascundă, denaturase consemnul, se lăsase păcălit de adversari. 

Mofluz, mormăi în mustață : 

—  Îndrăcitul de signor Pulcinello, nu-mi mai iese el în cale 
vreodată ! Vom avea un mic cont de lichidat ! 

În această stare de spirit, d'Artagnan ajunse în preajma 
rezervorului de apă de la Arcueil, cînd, se auzi strigat de o vace 
familiară : 

— Hei, domnule d'Artagnan. Ce alergi aşa ? 

Domnul Mazarin ajunse lîngă el gifiind : 

— Ei bine ! întrebă italianul cu un aer bucuros, aţi văzut 
păsările noastre de noapte ? 

Muşchetarul se oprise şi ripostă cu un ton morocănos : 

— Sigur că i-am văzut, asta nu i-a împidicat însă să-mi 
scape de sub nas. 

Mazarin întimpină rizînd spusele sale : 

— Erau trei, nu-i aşa ? 

— Trei, două fantome şi un diavol ! 

— Şi ieşeau chiar de la Carmelite. _ 

— Cele două fantome au ieşit într-adevăr de acolo. In ce-l 
priveşte însă pe diavol, nu ştiu de unde venea, probabil din iad, 

— Cum erau cele două fantome ? 

— Păi...! 

— Aşteptaţi, unul avea figura unui tînăr soldat, iar -celălalt 
— faţa unui frumos cavaler blond ? 

— Da, la dracu, aşa este ! ripostă muşchetarul care se 
întreba ce rost mai aveau toate întrebările astea, de vreme ce 
lovitura eşuase. 

— Despre toate astea, domnule d'Artagnan, puteţi depune 
mărturie, la nevoie ! 

— Cu siguranţă ! 

— Şi l-aţi recunoaşte pe cavalerul blond, dacă ar fi cazul? 

— La naiba ! Cu condiţia să-l întîlnesc, totuşi. 

Figura vicleană a italianului se lumină de un suris triumfător. 
încheie frecîndu-şi mîinile : 


— Asta e tot ce-mi trebuia ! 

Apoi, îndreptîndu-se în grabă spre bariera ladului : 

—  Veniţi, domnule locotenent. Urmaţi-mă. Am cîş- tigat o 
partidă, să n-o scăpăm nici pe a doua! 

D'Artagnan, nedumerit de atita satisfacție aparentă, 
murmură : „lată unul care se mulţumeşte cu puţin, nu e greu de 
mulţumit. Hm ! dar să-l văd eu pe celălalt!" 

La gindul să-l înfrunte pe teribilul cardinal, viteazul 
muşchetar simţi fiori pe spate. 

La barieră, o trăsură gata înşăuată părea că-i aşteaptă. Jur 
împrejurul ei, dar la o bună distanţă totuşi, se zăreau în lumina 
nedecisă a zorilor siluetele unui grup de cavaleri. 

Mazarin se apropie rapid de litieră, perdelele acesteia se 
dădură uşor la o parte: 

— Lucrul a pornit bine, spuse el, domnul d'Artagnan s-a 
achitat de minune de delicata sa misiune. A văzut şi recunoscut 
personajele din grădina Carmelitelor. 

— Unde este acum ? întrebă sec o voce, care-l îngheţă pe 
muşchetar. 

instinctiv, îşi făcu curaj pentru a primi dojana pe care o 
bănuia aspră, dar, spre marea sa surpriză, îl auzi pe Mazarin 
răspunzînd, fără să se tulbure : 

— După cum a primit ordin, a lăsat persoana să iasă din 
Paris şi să se îndepărteze. Fără să aibă cea mai mică bănuială, 
nu a fost scăpată din vedere. A trecut bariera Saint-Jacques 
acum un sfert de oră. În acest moment, se îndreaptă împreună 
cu suita sa pe drumul spre sud. 

„l-auzi ! reflectă d'Artagnan. Monseniorul nu a pierdut cartea. 
Îşi luase deja toate măsurile de prevedere.” 

— Cit spuneţi că au înaintea noastră ? 

—  Cincisprezece-douăzeci de minute, nu mai mult ! 

— Îi putem ajunge din urmă ? 

— Ar fi doar o joacă pentru aceşti cavaleri de gardă cu caii 
pe care îi au şi conduşi de un comandant dibaci. 

— Atunci, să nu mai pierdem timpul. La drum ! Şi mai ales 
să puneţi mîna pe... 

— Persoana domnului Bernard ! se repezi în întîmpi- narea 
spuselor stăpiînului său Mazarin, punîndu-şi un deget la gură. 

Apoi, întorcîndu-se spre muşchetarul care asculta uimit 
această conversaţie cu un interlocutor invizibil, spuse : 


— Aţi auzit, domnule d'Artagnan. Eminenţa Sa vă ordonă să 
puneţi mîna cu orice preţ pe gentilomul blond din grădina 
Carmelitelor. 

Locotenentul se apropie şi în portiera trăsurii recunoscu 
figura teribilului său stăpîn. Acesta, contrar tuturor previziunilor 
sale, părea a fi într-o dispoziţie excelentă. 

— Ei, ei, domnule d'Artagnan ! îl întîmpină acesta familiar, s- 
a desfăşurat totul după placul dumneavoastră ? 

— Admirabil, Monseniore ! 

Încîntat de întorsătura conversaţiei şi regăsindu-şi din ce în 
ce îndrăzneala, d'Artagnan adăugă cu cea mai perfectă 
siguranţă : 

— Nimic nu este imposibil în serviciul Eminenţei Voastre ! 

— Ați respectat întocmai acest consemn dificil ? 

— Negreşit, Monseniore. Nu am scos sabia din teacă nici o 
secundă. 

Pronunţind aceste cuvinte, d'Artagnan aruncă italianului o 
privire piezişă, plină de ironie. 

— Vom ţine seama de asta, domnule locotenent. Acum că 
noaptea s-a sfirşit, consemnul se ridică. Puteţi deci să vă 
scoateţi sabia după placul inimii, dacă vi se iveşte prilejul. 

— Atunci, Monseniore, îndrăznesc să vă spun că totul va fi 
cum doriţi. 

— Nu vă cer decit să menajaţi o singură persoană, pe 
cavalerul din grădină. Acela îmi trebuie viu ! 

— Perfect! 

— În rest...! 

— De ajuns, Monseniore, făcu d'Artagnan, şuierindu-şi cu 
vioiciune sabia. 

— Văd că m-aţi înţeles. Deci, drept înainte şi să mi-l aduceţi 
teafăr pe domnul Bernard. 

— Undeva binevoi Monseniorul să-l aştepte ? 

Cardinalul se gîndi o clipă: 

— La Croix-de-Berny, într-o oră ! 

D'Artagnan privi plutonul de gardă. Toţi îl aşteptau în 
picioare, nemişcaţi, lîngă cai. Oamenii ? Soldaţi aleşi pe 
sprinceană ; adevărate fiare, numai carne şi muşchi ! Cîntări în 
minte avansul fugarilor, drumul pe care îl străbăteau. Într-o clipă 
calculă totul şi, satisfăcut, cu siguranţă în glas, hotărî : 


— La Berny, într-o oră. O vom aştepta acolo pe Eminenţa 
Voastră ! 

Îl salută pe cardinal, îi aruncă lui Mazarin o scurtă privire 
ironică şi sări în şa. 

— Pe cai domnilor ! 

Ordinul fu executat în zăngănitul săbiilor cu o rapiditate de 
bun augur: 

— După mine ! În galop ! comandă el. 

Dădu un pinten calului şi trecu în fruntea plutonului. 

Îndată după aceea, cavalerii dispăreau din ochii celor doi 
oameni ai bisericii într-un nor de praf. 

— Totul merge bine ! făcu Richelieu. lată omul pe care 
doream să-l am. De data asta, Domnule de Mazarin, ea nu-mi va 
mai scăpa, în sfîrşit, veşnica mea duşmană e la cheremul meu ! 

„La cheremul nostru !" gîndi în sinea sa Mazarin. 

La porunca stăpînului, litiera se puse în mişcare, în trapul lent 
al cailor. În curînd, se pierdu şi ea în praful drumului spre sud. 

O leghe mai înainte, pe acelaşi drum, doi cavaleri fugeau 
mîncînd pămîntul. Vîntul rece al dimineţii le biciuia obrazul şi le 
încingea sîngele cu o căldură pe care o transmiteau şi 
animalelor. 

Razele oblice ale zilei care se ivea luminau această rapidă 
cavalcadă şi dădeau voie să se întrezărească fizionomia acestor 
centauri. 

Ori, în timp ce unul avea eleganţă desăvirşită, obrazul imberb 
şi plete blonde, ale domnului Bernard, celălalt, înfipt zdravăn în 
şa, încîntat de această cursă plină de aventuri, dădea la iveală 
figura copilului vioi, privirea deschisă şi nevinovată a prietenului 
nostru Mister. 

Ca de obicei, domnul Bernard se cufundase în tăcerea sa 
enigmatică. Dar, tînărul începea să nu se mai formalizeze de 
această atitudine. De altfel, pe drumul pe care mergeau nici nu 
ar fi putut să schimbe măcar două silabe, fără riscul de a-şi rupe 
gitul. 

Cavalerul profita de acest mutism obligat pentru a se 
întreţine cu el însuşi. Angrenat în această cursă nebunească 
ideile se perindau cu repeziciune în creier, parcă antrenate şi 
ele de ritmul sacadat al galopului. Aerul proaspăt le sufla drept 
în faţă. | se părea că respiră vitejie şi bucurie pe nări. 


În sfîrşit, aurora, măturînd întunericul nopţii, dezvălui 
întreaga lume de fantome şi iluzii în care trăise ultimele ore. 
Fiecare lucru începea să prindă culoare şi să-şi reia dimensiunile 
normale. Totul redevenea clar şi precis. Mai întîi, caseta ! 
Afacerea cea mare ! Fără nici o îndoială, în cursul nopţii 
întunecate din care ieşise, această casetă căzuse în miinile cine 
ştie cui. In lipsa Cavalerului care galopa alături de el şi către 
care se întinseseră din umbră, aceste miini mizerabile nu 
putuseră decit să apuce caseta sa. 

Coincidenţe ciudate ! Întîlnire binecuviîntată ! 

lată-l legat dublu de acest necunoscut, prietenul reginei. 
Legătură de datorie şi simpatie : suverana şi dulcea 
sa prietenă i-a ordonat să vegheze asupra lui ; vocea lor răsună 
puternic în sufletul lui. Legătură de interes pentru că aceiaşi 
duşmani misterioşi i-au urmărit, i-au persecutat pe amindoi. 

Cheia enigmei o deţine nimeni altul decît domnul Bernard ! 
Sau mai degrabă marele senior care se ascunde sub acest nume 
vulgar. 

Dar din dar se face rai ! Ca preţ al devotamentului său, 
străinul ăsta nu-i va putea refuza sprijinul cavalerului. Prin el, 
tînărul ar avea indicii care să-l pună pe urma duşmanilor 
ascunşi. 

Pentru a ajunge la ei drumul va fi lung, presărat cu capcane 
şi obstacole. Prezentul nu-l interesează. Mister poate aştepta ! 
O altă cale i se deschide norocului lui. Este mesagerul reginei ! 

Intr-adevăr ! Pentru ea aleargă acuma nebuneşte spre o ţintă 
necunoscută. Pentru ea îşi riscă viaţa într-o importantă şi 
tenebroasă intrigă. Preţul va fi proporţional cu pericolele la care 
se expune, cu vitejia dovedită ! Numai să revină şi afacerea sa e 
gata ! 

Nu i-a promis regina că-şi va aminti... la întoarcere ?... Şi 
acest noroc subit nu-l datorează oare şi stelei sale 
călăuzitoare ? Hm ! Da, exact ! Pentru că acum îşi cunoştea 
steaua ; e domnişoara Cernay ! această fermecătoare Claire 
care numai cu o zi înainte îi apărea îndepărtată şi inaccesibilă, 
asemănătoare unei zîne blonde ! 

Ce drum a parcurs într-o singură noapte ! 

Acum se simte legat de ea printr-o mulţime de legături 
subtile şi ameţitoare, pe care nimic nu le mai poate desface. În 
felul ăsta s-a realizat şi profeția lui Cyrano : şi-a întîlnit Ariadna ! 


Mai mult, astăzi, micul soldat are protectori. Are stă- pîni ! 

A servi unui stăpin ! ăsta era idealul în acele vremuri, pentru 
cadeţii de familie, pentru gentilomii săraci, pentru toţi cei cărora 
destinul nu le-a suris din leagăn şi care intrau în lume fără nici o 
altă moştenire decit sabia. 

Stăpînul, odată ales şi acceptat, i te dăruiai trup şi suflet şi 
toată onoarea era ca de acum încolo să-i fii credincios, constant, 
să-l urmezi orbeşte în primejdii ca şi pe culmea gloriei, printre 
duşmani şi chiar în ruşine, dacă se abătea de la drumul bun. 
Pentru că nu era dezonoare mai mare decit aceea de a nu-ţi 
asculta protectorul, seniorul ! 

Ori, Cavalerul îşi găsise doi stăpini şi steaua lui îi alesese pe 
cei mai demni, cei mai de invidiat : regina Franţei mai întîi, apoi 
acest senior frumos, care călărea alături de el. 

Tot gindind aşa, Mister îşi întorcea mereu privirea către 
tovarăşul de drum. 

Tandru, cu multă atenţie, veghea asupra acestui personaj 
preţios care ţinea în mîinile lui toate speranţele sale prezente, 
toate promisiunile de viitor. 

Nu-i cunoştea încă adevăratul nume, dar îl ghicea glorios. Nu 
era oare prietenul de suflet al reginei ? 

In ochii săi de copil, Anna de Austria reprezenta suprema 
emanaţie a măreției şi a perfecțiunii umane. Ea îi apăruse în 
dubla sa majestate de putere şi frumuseţe şi candidul tînăr 
rămăsese încă uimit de această viziune. Anna avea tot ceea ce 
putea încînta şi fermeca o inimă plină de entuziasm, debordînd 
de tandreţea adolescenţei : era regină, era femeie ! 

Tot ceea ce putea fi surprinzător sau cel puţin echivoc în 
această situaţie, Mister respingea de la sine. Alungase, în 
respectul, în veneraţia sa, ideea că acest om ar fi putut să fie 
amantul Annei de Austria. 

O regină a Franţei nu are amanți, este un cerc intangibil ! 

Şi, de altfel, nu era acoperit de prezenţa lui Claire, tînăra fată 
care în ochii lui simboliza nevinovăția şi puritatea ? Sărutul 
imprimat pe fruntea sa candidă de către gentilom, purifica 
totul ! 

Şi apoi, dumnezeu ştie de ce, acest cavaler atît de frumos, de 
nobil şi de viteaz nu avea nimic din ceea ce micul soldat îşi 
imagina că ar fi un amant fericit. Prea era lipsit de bărbăţie ! 


Această impresie se întărea şi mai mult în mintea sa cu fiecare 
privire aruncată asupra ciudatului necunoscut. 

După cum se vede, Cavalerul, transportat pe drumurile 
norocului şi aventurii, se gindea la toate, numai la pericol nu. Şi 
totuşi, pericolul se apropia. Se îndrepta către ei, rapid ca şi 
galopul gărzilor Eminenţei Sale, năvalnic precum conducătorul 
îndrăzneţ care-i mîna. 

Trecînd de Arcueil, domnul Bernard încetini deodată pasul. 
Părea foarte obosit. Trăsăturile sale, ascuţite parcă 
de o oboseală subită, se apropiaseră de o paloare neliniştitoare. 

Cavalerul, surprins, trase de frîul calului şi întrebă : 

— Ce aveţi, domnule ? Păreţi suferind. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, se grăbi să-i răspundă acesta cu o 
voce care dezminţea însă cuvintele. Doar puţină oboseală. Mai 
avem încă drum lung de străbătut (de făcut) şi ar fi mai bine să 
ne odihnim cîteva clipe. 

Brav, el încercă să suridă, dar chiar surisul îl costa un efort ! 

— Aş fi, oare indiscret, dacă v-aş întreba unde mergem ? 

— La Dampierre. Vom schimba caii acolo, după care ne vom 
îndrepta către Est. Aşa vom evita Parisul şi împrejurimile sale 
unde am risca prea mult să fim zăriţi. 

— Cît mai e pînă la Dampierre ? 

— Şapte leghe! 

— Le puteţi face fără oprire ? 

— Va trebui ! hotărî gentilomul. 

Făcuse însă un efort vizibil pentru ca vocea sa armonioasă să 
prindă puţină fermitate. 

— Totuşi, păreţi obosit şi suferind, făcu tînărul apro- piindu- 
se cu prietenie. 

Şi îndată Cavalerul se pregăti să se dea jos din şa. Cu un gest 
prompt, gentilomul îl opri. Apoi, jenat şi mai mult, se încăpăţină 
să nu-i accepte propunerea : 

— Vă rog să nu pierdem timpul. Nu am nimic, vă repet! 

Grăbit să termine cu aceste întrebări stînjenitoare, îi întinse 
mîna şi porni calul. 

Mister fu obligat să se mulţumească cu acest refuz şi să-l 
urmeze pe încăpăţinatul său tovarăş. Totuşi, din acea clipă, 
merseră numai la trap. 

Domnul Bernard nu-şi pierdea cumpătul deşi zdruncinăturile 
calului păreau să-i sporească oboseala cu fiecare pas. Cavalerul 


nu-l scăpă din ochi, ţinîndu-se cît mai aproape de el, umăr la 
umăr. 

Traversară de bine de rău oraşul Bourg-la-Reine. Orăşelul 
abia se trezea şi trecerea lor abia fu remarcată de două, trei 
gospodine matinale. 

Tancred se liniştise. Pînă aici, nimic nu le arăta că fuseseră 
urmăriţi. Puteau, deci, să se odihnească, fără teamă. 

Totuşi, în timp ce treceau de ultimele căsuțe şi tocmai 
ocoleau castelul Gabrielei d'Estree, un fapt îi stîrni din nou 
neliniştea. Tovarăşul său pălea din nou. Părea cuprins de o 
slăbiciune teribilă. Voința lupta din greu împotriva durerii 
puternice. 

Deodată, el se clătină, dar se încordă într-o supremă 
rezistenţă. 

Din fericire, Cavalerul nu încetase să-l supravegheze ; iute, 
întinse braţul şi gentilomul se lăsă să alunece aproape nemişcat. 

Susţinîndu-1 în continuare, Cavalerul reuşi să iasă din 
şa şi să-l ajute să pună piciorul jos. Insă ultimul efort epuizase 
energia nefericitului. Frînt, la capătul puterilor, Mister îl simţea 
alunecîndu-i din braţe pînă cînd ajunse să se întindă cît era de 
lung pe pămînt. 

Domnul Bernard îşi pierdu cunoştinţa. 

— La naiba ! înjură tînărul nostru a cărui admiraţie 
respectuoasă fu puternic zdruncinată. La naiba ! aceşti seniori 
graţioşi sînt doar nişte femeiuşti ! Să vezi asemenea slăbiciuni la 
un adevărat spadasin. Şi ăsta mai voia să alergăm în goana 
mare ! 

Gîndurile astea nu-l împiedicară totuşi să se grăbească în 
ajutorul tovarăşului său de drum. Dezlegîndu-i eşarfa o udă cu 
apă rece dintr-un piriiaş. Apoi, revenit la rănit, îi eliberă tîmplele 
de buclele mătăsoase şi i le umezi. Totuşi, celălalt nu dădea nici 
un semn de viaţă. 

— Să dea ciuma în toţi galanţii ! mormăi Mister. Nevolnicii 
ăştia de curte nu au forţă decit pentru sărutări. _ 

Cu toate acestea, continua să-i dea toate îngrijirile. li desfăcu 
cingătoarea, tunica, pentru a-i uşura respiraţia. Cu un gest 
nervos, desfăcu gulerul cămăşii, degajind bine pieptul. Dar ceea 
ce văzu îl făcu să sară în picioare şi să se dea doi paşi înapoi. 

— Drace ! Asta era! 


Tulburat, cu mîinile tremurînde, rămase locului ca şi cînd ar fi 
comis cine ştie ce sacrilegiu. 

Cerule ! Aerul efeminat al frumosului gentilom, vocea 
melodioasă, blindeţea trăsăturilor, zvelteţea siluetei şi pînă chiar 
şi această subită slăbiciune, totul se explică în sfîrşit. 

„Pe steaua mea ! Asta-i culmea! lată că acum domnul 
Bernard este o femeie !" 

Nervos, Mister începu să ridă : 

— O femeie ! Prietenul reginei şi al domnişoarei de Cernay ! 
Aveam dreptate să consider sărutările cu care era atît de darnic 
ca absolut lipsite de urmări. 

Stîinjenit de aventură, se apropie discret pentru a acoperi 
comorile pe care le dăduse la iveală într-un mod atit de 
neaşteptat, cînd frumoasa călăreaţă deschise ochii. 

Aerul rece al dimineţii răcorindu-i pieptul desfăcut, ea 
înţelese totul şi energia păru să-i revină. Brusc, se ridică şi cu un 
gest înspăimîntat îşi înfăşură umerii în cutele mantalei. În 
acelaşi timp, privirea sa îl cerceta întrebătoare pe tînărul 
indiscret. 

Aflat încă sub impresia unei tulburări profunde Mister căzu pe 
genunchi, în praful drumului şi apucîndu-i mîna cu un gest plin 
de nobleţe, o duse la buze strigind : 

— Doamnă, oricine aţi fi, liniştiţi-vă ! Secretul acesta, pe 
care l-am surprins dintr-un accident nefericit, jur să îl uit. 

Ea surise amuzată, în pofida ciudăţeniei aventurii. Cavalerul 
continua cu pasiune : 

— Da ! Jur să vă servesc ca şi cum aţi fi bărbat, prietenul 
Majestății Sale şi al domnişoarei de Cernay. Atit timp cît nu-mi 
veţi da alte dispoziţii, veţi rămîne pentru mine gentilomul care s- 
a încredinţat săbiei mele... Nu vreau să ştiu nimic mai mult, 
pentru mine sînteţi tot domnul Bernard ! 

Liniştită de acest protest viu, încredinţată de discreţia 
tovarăşului său, frumoasa doamnă îi întinse mîna : 

— Cine ştie ! Poate că într-o bună zi vă veţi aminti cu 
plăcere că aţi servit-o, pe drumul spre Spania, pe ducesa de 
Chevreuse ! 

Mister la auzul acestui nume atit de răsunător rămase 
nemişcat. 

„Ce ! Era chiar doamna de Chevreuse ! Această femeie mai 
îndrăzneață decît un bărbat, această amazoană care personifica 


toate revoltele, toate cutezanţele, ea era ! Era ducesa, 
duşmanul cardinalului, coşmarul regelui, demonul 
independenţei şi sufletul intrigii, ea era, drept înaintea lui, 
alături de el". încîntat, micul soldat se înclină pînă la pămînt. 

— Dar, făcu ducesa întorcîndu-se, ce au animalele astea ? Par 
neliniştite ! 

Într-adevăr, caii pe care tînărul îi legase cu frîul de un copac 
din drum dădeau semne de nelinişte. Nările lor, îndreptate spre 
Paris, adulmecau vintul. Dădeau nervoşi din picioare, scuturînd 
zăbala şi începeau să necheze. 

Cuprins de o nouă teamă, Mister se sui pe povirnişul 
drumului şi străbătu cu privirea drumul parcurs. Dincolo de 
zidurile parcului, zări un nor de praf şi numai înălţimea clădirii îi 
ascundea privirii pe cei care trebuia că erau în urmărirea lor. 

— Alarmă, doamnă ! strigă el, lăsîndu-se să cadă jos. 
Alarmă, sîntem urmăriţi ! 

Ducesa tresări : 

— Urmăriţi ! exclamă ea. E imposibil ! 

Primi ca răspuns doar un ropot surd. Nu te puteai înşela 
asupra lui. Un grup de călăreţi venea după ei. 

— În şa şi să fugim, ca cavalere ! 

— Vai, doamnă, e prea tîrziu. Nu vom face nici o jumătate 
de leghe şi ne vor ajunge ! 

Ducesa ascultă, cu respiraţia întretăiată. Tropotul se apropia. 

— Ai dreptate !... Cum scăpăm din asta ? 

— Lăsaţi pe mine, doamnă. Săriţi doar în şa şi şter- geţi-o 
fără să întoarceţi capul. 

— Ce ai de gînd? 

— Să rămîn aici şi să vă acopăr retragerea. Veţi da pinteni 
calului şi veţi ajunge în pădurile Verrieres, la prima încrucişare. 
În ce mă priveşte, îmi iau asupra mea să-i rețin aici destul de 
mult pînă veţi dispărea. 

— Bine mai giîndiţi ! spuse ducesa văzindu-l cum îşi trage 
sabia. Veţi fi ucis. 

— Ei, doamnă, nu mi s-a încredinţat libertatea şi viaţa 
dumneavoastră ? 

— Nu, nu! Nu cu preţul vieţii dumneavoastră ! 

Pericolul se apropia, mai presant cu fiecare secundă. 

Ducesa se hotărî brusc : 


— Ar fi un sacrificiu inutil. Nu accept. Într-o oră m-ar prinde, 
chiar trecînd peste cadavrul dumneavoastră. Forţele mele mă 
pot trăda iarăşi. Acum cînd sînt pe urmele mele, se vor 
încăpăţina să mă urmărească pînă la capăt! 

— Şi atunci vă veţi lăsa pe mîna lor? 

—  Liniştiţi-vă. Viaţa mea este mai prețioasă pentru ei decit 
pentru mine. Împotriva mea nu vor îndrăzni nimic. 


XIX 
DOI VECHI DUŞMANI 


Sprîncenele ducesei se încruntară şi o cută îi brăzdă fruntea. 
Îi veni în minte gîndul unei primejdii mult mai serioase. 

— Numai, adăugă ea strîngînd cu nervozitate mîna tînărului 
Tancred, numai că am la mine hirtii de un interes imens pentru 
duşmanii noştri. Nu trebuie, în nici un caz să cadă în mîinile lor. 

Scoase cu febrilitate din mantaua sa un pachet. 

— Orice ar fi, trebuie salvate astea sau totul este pierdut! 
Vieţi de oameni! Şansa succesului nostru !... totul e aici !... 
Luaţi-le. 

Ea îi întinse plicul. Cavalerul se trase înapoi, nevrind să 
înţeleagă. 

— Ascultaţi-mă  Cavalere. Şi mai ales ascultă-mă cu 
sfinţenie. Dumneavoastră trebuie să fugiţi. 

— Să vă părăsesc ? Niciodată ! 

— Îmi contestaţi deja ordinele ? Trebuie, să mă încred în 
vitejia, în îndemiînarea dumneavoastră. Luaţi-l pe Căpitan, e 
calul meu cel mai bun. Plecaţi şi ajungeţi cu orice preţ pe 
drumul spre miazăzi. Trebuie să ajungeţi teafăr la Sedan ! 

— La Sedan ? 

— Daţi plicul contelui de Soisson... Mă veţi aştepta opt zile. 
Dacă nu voi sosi, înseamnă că soarta mi-a fost potrivnică. 

— Oh ! Doamnă... 

— Nu-i nimic ! Vă veţi întoarce atunci la Paris, cu răspunsul 
contelui, pe care-l veţi înmîna reginei. 

— Prin domnişoara de Cernay ? 

— Da!Eavăva înapoia mesajul contelui semnat de 
regină. 

— Şiceamsăfaccuel? 


— Domnişoara de Cernay vă va spune cum şi unde mi-l 
puteţi înmîna. Bineînţeles, dacă voi mai fi liberă 

— Dacă veţi mai fi liberă ? repetă Tancred emoţionat. 

— În caz contrar, veţi duce mesajul la Londra. 

— La Londra? 

— Da, lordului Montaigu. 

— Prea bine, doamnă, încuviinţă Mister, vă voi asculta 
întocmai. Plicul va fi înmînat domnului conte la Sedan, răspunsul 
— reginei şi mesajul majestăţii sale — la Londra lordului 
Montaigu. Sau sper ca mai degrabă domniei voastre. 

— Mulţumesc  cavalere. Sînt mulţumită de hotărîrea 
dumneavoastră. Ah... aşteaptă o clipă. 

Doamna de Chevreuse scoase din deget inelul de aur după 
care el fusese recunoscut de ea. 

— Acest inel să vă fie scut, cavalere ! Cu ajutorul lui, contele 
vă va recunoaşte. Porniţi acum şi fiţi prudent mai ales ! 

Apoi, cum, cu inima zdrobită că-şi abandona tovarăşa de 
drum în pericol, Mister nu se hotăra încă să fugă, ea îl împinse 
spre cal, zicînd : 

— Hai, curaj, prietene. Trebuie uneori să eviţi lupta decit să 
te arunci în ea. 

Ochii Cavalerului se umplură de lacrimi. 

— Vai! cum să vă las aşa, în mîinile lor, doamnă... ? 

— Oh! Cum o fi voia domnului ! x 

Cavalerul sări în şa. Tropotul cailor duşmani se apropia. Incă 
puţin şi vor trece de zidul care-i mai acoperea încă. 

— La o leghe de aici, şopti doamna de Chevreuse, se află 
Crucea lui Berny. Prin Belle-Epine veţi nimeri la Choisy-le-Roy, 
de acolo prin Saint-Maur şi Villiers veţi ajunge pe drumul spre 
miazăzi. Ai grijă de Căpitan, e un prieten bun. Adio, cavalere ! 

— La revedere, doamnă! 

Cu inima bătînd să-i spargă pieptul, cu gura uscată de teamă, 
tînărul o salută pe viteaza lui tovarăşă. Apoi după un ultim semn 
de regret din partea ei, strînse pintenii şi porni într-un galop 
năpraznic. 

— În sfirşit ! exclamă ducesa văzîndu-l cum dispare în 
goana calului. Mi-a fost destul de greu să-l hotărăsc la asta. Ce 
copil încîntător ! 

Liniştită în privinţa lui, cu un suris dispreţuitor pe buze, ea se 
pregăti să-şi întimpine duşmanii. 


— Între noi doi acum, domnule cardinal ! 

Plutonul de gardă apăru brusc la marginea zidului parcului. 
Văzindu-l pe frumosul gentilom singur în mijlocul drumului, ei 
se grăbiră să-l înconjoare. În cîteva clipe, ajunseră lîngă 
călăreţul care stătea cu braţele încrucişate. Conducătorul trupei 
sări jos din şa. Cu pălăria în mînă, el înaintă către acest cavaler 
izolat care, cu trăsăturile ascunse sub pălărie şi cu gulerul 
mantalei ridicate, părea să-l aştepte cu un calm perfect. 

— Daţi-mi sabia. În numele regelui, sînteţi arestat, zise el. 

Fără rezistenţă, călăreţul scoase sabia şi i-o întinse. 

— lată sabia mea. Dar fiţi bun şi spuneţi-mi în mii- nile cui o 
dau ? 

Ofiţerul se înclină cu politeţe : 

— Locotenentul d'Artagnan, din corpul de muşchetari ai 
regelui. 

Prizonierul tresări : 

— D'Artagnan ! Hei, dar... 

Şi gasconul crezu că aude şoptit de pe buzele prizonierului 
său trei nume ciudate, care răsunară în urechea sa cu o 
mişcătoare vibraţie : 

— Porthos, Athos, Aramis ! 

Locotenentul aruncă o privire pătrunzătoare către misteriosul 
prizonier. 

— Vă urmez, domnule d'Artagnan, zise acesta simplu. 

—  Urcaţi în şa. Avem ordin să vă conducem la Berny. 

— La Berny ?! zise surprins prizonierul, dar se stă- pini 
repede. 

Locotenentul însă observase : 

— Locul nu vă convine ? 

— Bada, dar, vă rog să mergem încet. 

— Sînteţi suferind ? 

— Nu tocmai. Dar abia mi-am revenit dintr-un leşin, care 
îmi cere oarecari îngrijiri. 

—  Îngăduiţi-mi să vă ajut să urcați pe cal. 

Trecind la fapte, d'Artagnan observă îndeaproape pe 
prizonier şi izbuti chiar să-i vadă chipul. Mantaua se desfăcuse 
puţin. Muşchetarul nu avu însă nevoie de mai mult. De aceea se 
înclină uşor, şoptind surizător ; 


— Înţeleg, doamnă ducesă şi sînt la dispoziţia dum- 
neavoastră. Vom merge cît doriţi de încet. Apoi se întoarse spre 
oamenii din pluton şi le comandă : La pas, domnilor ! 

Mergind alături de el în fruntea plutonului, ducesa îl privi cu 
coada ochiului. 

— M-aţi recunoscut ? întrebă ea, după o clipă, cu o nuanţă 
de ciudă în glas. 

— Ar putea d'Artagnan să uite pe prietena binevoitoare a lui 
Aramis ? 

— Totuşi, mă arestaţi ! Ciudată prietenie şi recunoştinţă îmi 
arătaţi ! 

Muşchetarul îşi muşcă buzele. 

— Vai ! doamnă, ăsta e consemnul. Un soldat nu cunoaşte 
altă lege. Dura lex... 

— Sed lex, da, ştiu ! lată-vă deci în slujba cardinalului ! 

— Sînt mereu în serviciul regelui ! 

— Vreţi să spuneţi că regele v-a poruncit să mă prindeţi ? 

Gasconul roşi şi nu răspunse nimic. Privi însă îndărăt pentru a 
se convinge că soldaţii nu puteau auzi discuţia lor. Dar oamenii 
săi erau la distanţă. 

Ducesa continuă ironic : 

— Cu prima ocazie, voi povesti această aventură veselă 
cavalerului d'Herblay. Cred că va fi încîntat şi vă va felicita. 

Muşchetarul jignit ripostă : 

— În acest caz, doamnă, veţi binevoi să-i spuneţi că mi-am 
îndeplinit numai datoria : cu respect şi cu moderație. Asta 
pentru a-i face şi mai multă plăcere ! 

— Ei ! domnule d'Artagnan. Ce-aţi putea face mai rău ! ŞI 
cum aţi trata atunci o inamică adevărată ? 

D'Artagnan se aplecă spre ducesă peste şa, şi cobo- rînd 
tonul, spuse : 

— Răspund la aceasta, doamnă întrebiîndu-vă de ce ţineţi să 
mergem la pas ? 

Doamna de Chevreuse tresări. Ea îşi aţinti ochii asupra 
gasconului care rămase impasibil şi surizător. 

— Ce vreţi să spuneţi ? întrebă ea neliniştită. 

— Aşteptaţi o clipă. V-aş mai putea întreba ce s-a întîmplat 
cu tînărul soldat cu care aţi ieşit de la Carme- lite şi care v-a 
însoţit pe drum pînă aici ! 

— Aşadar, ştiţi...? 


— Nu ştiu nimic, doamnă, negă cu vioiciune muşchetarul, 
făcînd un gest plin de nobleţe. Am ordin să-l prind 
pe domnul Bernard. Sinteţi domnul Bernard. V-am prins. Datoria 
mi-am îndeplinit-o. Restul nu mă priveşte. 

Mişcată, prietena Annei de Austria îl mulţumi pe muşchetar 
cu un suris. 

— Nu uitaţi să-i spuneţi asta lui Aramis, insistă locotenentul 
mai tulburat decît voia să pară. Dragului meu prieten... Sînt 
sigur că nu-mi va purta pică. 

— Ah, sînteţi mereu acelaşi d'Artagnan. 

Mîna mică a doamnei o căuta pe aceea a paznicului său şi o 
strînse cu recunoştinţă. 

Din acest moment nu mai schimbară nici o vorbă. Mergeau 
pe aceeaşi linie şi-şi reaminteau întîmplări comune. 

Cînd ajunseră la Croix-du-Berny, Cavalerul Mister trecuse de 
mult. Căpitan galopa de acum dincolo de Choisi-le-Roy şi de aici 
apuca drumul spre miazăzi. 

La Croix-du-Berny, puţin înainte de încrucişarea drumului 
spre răsărit cu acel de la Choisy-le-Roy spre Versailles, întîlneai 
un parc, în spatele unui colţişor minunat de pădure care umbrea 
malurile unduiosului Brieve. 

La marginea parcului, vizibil chiar din drum, se înălța un mic 
pavilion care oferea adăpost vînătorilor şi căruţelor. 

În acest pavilion îşi conduse d'Artagnan prizoniera, să 
spunem mai degrabă prizonierul, căci locotenentul respectind 
incognito-ul doamnei, continuă să o trateze cu ostentaţie în 
ochii soldaţilor ca pe un simplu gentilom. 

Sub o aparenţă fermă şi dispreţuitoare, ducesa de Chevreuse 
ascundea o mare tulburare. O neliniştea misterul în care era 
învăluită arestarea sa. 

| se luase urma încă de la Montagne-Sainte-Genevieve, de 
abia acum îşi dădea seama de asta. Şi totuşi i se îngăduise să o 
vadă pe regină la Carmelite. Fusese lăsată să iasă din Paris şi o 
prinseseră abia afară din oraş. Evident, se plănuise 
compromiterea reginei prin această întrevedere. După care 
fusese prinsă în linişte, fără mult 
zgomot. Chiar pentru cei care o arestau, ea era un necunoscut 
oarecare, domnul Bernard. Ce plan sinistru ascundea această 
maşinaţie ? Nu recunoştea aici procedeul brutal al duşmanului 
său de moarte, cardinalul. Evenimentele dădeau la iveală un 


mers nou al lucrurilor, slugarnic, învăluitor, insinuant, 
asemănător lunecării şarpelui ! 

Dar curajoasa aventurieră nu era femeia care să dispere. 
Mulțumită cavalerului, izbutise să se scape de hîr- tiile 
compromiţătoare, şi asta era esenţialul. Prin bunăvoința 
prietenului lui Aramis, tînărul mesager putea merge mai 
departe. Astfel, Mister scăpa de primejdia iminentă de a fi prins 
în aceeaşi capcană cu ea. Reîntors la Paris, nimeni nu-l 
cunoştea în afara muşchetarului. Şi muşchetarul se prefăcea că 
nu ştie nimic. In această privinţă, totul era asigurat. Fuga spre 
Sedan se anunţa sub auspicii bune. 

Chiar dacă, în răutatea sa, cardinalul ar fi mers mai departe 
şi să-l trimită fără nici o altă formă de proces pe domnul 
Bernard în cine ştie ce castel întărit, violenţa asta ar fi avut 
efectul unei lovituri de spadă dată în apă. 

Ducesa odată dispărută, voinţa ei ar fi continuat să lucreze. 
Maşina pusă de ea în mişcare în cursul acestei nopţi cînd 
smulsese adeziunea reginei, infernala maşină şi-ar fi desăvirşit 
opera, i-ar fi zdrobit în sfîrşit duşmanul. 

Chiar dacă ea ar muri, ar supravieţui prin trei fiinţe devotate 
ei dincolo de moarte : cavalerul, căruia îi ghicise dragostea 
pentru Claire de Cernay, lordul Montaigu, cel mai credincios şi 
mai constant dintre adoratorii săi şi, în sfîrşit Clara. 

Clara era legată de inima ducesei cu legături misterioase. 
Orfană, mica prietenă a reginei, era devotată trup şi suflet 
aceleia pe care o venera ca pe binefăcătoarea sa. Într-adevăr, 
buna ducesă avusese grijă de ea pe cînd creştea într-o 
mînăstire. Ea îi ţinea loc de părinţii pe care nu i-a cunoscut 
niciodată. Da, Clara o iubea. Doamna de Chevreuse se 
convinsese de acest adevăr în timpul zilelor din urmă, cînd 
pericolul fusese comun. Ea simţise cum în inima acestei tinere 
încolţea un sentiment adînc şi gingaş, superior recunoştinţei : 
dragostea instinctivă a fiicei pentru mama ei. 

De-acum ducesa, asigurată, putea să-l înfrunte fără teamă 
pe nemilosul ei duşman. În partida care avea să 
înceapă între cei doi jucători abili, oricît de inegale ar părea 
puterile lor, doamna de Chevreuse avea şi ea destule atuuri în 
mînă. 

Zgomot de roţi pe caldarim o întrerupse din gînduri. Printre 
gratii, ea văzu o trăsură oprindu-se în faţa pavilionului. Un 


bărbat sări iute jos. Avea un obraz rotund şi frumos, încadrat de 
un păr mătăsos. Pielea obrazului era curată, transparentă ca a 
tenurilor meridionale, ochii de catifea îi erau plini de dorinţi şi 
foc. Nu cumva era vreun cavaler trimis de cardinal ? O, nu! 
Fiindcă un al doilea călător cobora din trăsură. Încet, cu 
nesfirşită grijă, acesta avea înfăţişarea frîintă a unui bărbat sau a 
unui bolnav. El se sprijini cu mîna de umărul însoţitorului şi, 
împreună înaintară spre pavilion. La un moment dat, bătrînul 
ridică privirea şi ducesa nu-şi putu stăpîni o tresărire. Un nume îi 
ieşi de pe buze: 

— Richelieu ! 

Cu toată ura sa, în ciuda primejdiei prezente, doamna de 
Chevreuse simţi că o cuprinde mila pentru acest duşman pe 
care-l cunoscuse bine înfipt pe picioare, înverşunat şi 
înspăimîntător, pentru acest luptător, pe care-l regăsea 
sfărimat, ars înainte de vreme de flacăra miîniilor şi pasiunilor. 

Înapoia uşii, se auziră şoapte. 

— Da, Monseniore. Prizonierul se află aici, zicea d'Artagnan. 

— S-a petrecut totul fără scandal ? murmură o voce 
unduitoare. 

Vocea uscată a cardinalului reteză scurt : 

— Asta nu interesează. Lovitura a izbutit, asta-i esenţial ! 

Uşa se deschise. În prag apăru Richelieu. Intră singur, cu 
fruntea sus, îndreptindu-şi talia printr-un efort de voinţă. Ajuns 
lîngă prizoniera sa, el se înclină curtenitor : 

— Doamnă, sînt fericit că am ocazia să vă prezint omagiile 
mele. 

Uitîndu-şi rolul de cavaler, domnul Bernard schiţă o reverență 
curtenitoare. 

— Şi eu, Monseniore, am plăcerea de a vă servi. 

Richelieu îi arată un fotoliu. 

—  Binevoiţi şi luaţi loc, ducesă. Avem de vorbit şi fără 
îndoială că drumul acesta blestemat v-a obosit. 

El luă un alt fotoliu în faţa ei şi-l aşeză în aşa fel încît obrazul 
să-i rămînă în umbră, în timp ce lumina ferestrei să cadă în plin 
pe obrazul ducesei. 

— Uf! zise el aşezîndu-se. Cei treizeci de ani ai mei s-au dus 
de mult. Niciodată nu mi-am dat seama ca astăzi. Şi niciodată 
nu am avut prilejul să-i regret mai adînc. 


Cardinalul îşi însoţi acest madrigal de un sărut pe mîna 
frumoasă a ducesei. 

— Ştiţi bine, doamnă că sînt cincisprezece ani lungi de cînd 
nu ne-am văzut. Văzindu-vă, încep să mă îndoiesc că a trecut 
atita vreme şi mă simt întinerind. 

— O, Eminenţă, n-aveţi nevoie de stimulente pentru a 
întineri. Nu v-am văzut niciodată mai tînăr ca azi. 

Ducesa însoţi acest compliment echivoc de un suris acru. 
Cardinalul se prefăcu că nu înţelesese ironia. El continuă, ca şi 
cum ar fi vorbit cu el însuşi. 

— Cincisprezece ani, cît timp pierdut! Din fericire, nu e 
niciodată prea tirziu. De altfel, continuă el cu voce tare, în tot 
acest timp nu v-am pierdut din vedere. Dacă nenorocirile 
timpului şi rigoarea evenimentelor ne-au obligat să rămînem 
departe unul de altul, n-am încetat să mă informez despre ceea 
ce aţi făcut dumneavoastră. 

— Sînt mişcată de atenţia perseverentă a Eminenţei Voastre. 

— De aceea, după cum vedeţi, de abia am aflat că sînteţi în 
ţară şi am simţit dorinţa fierbinte să vă văd şi să stau de vorbă o 
clipă cu dumneavoastră, cu toată sinceritatea, ca nişte prieteni 
buni. 

— lată-vă împlinită dorinţa, monseniore ! 

După cum se vede, ministrul îşi ascundea ghearele în catifea 
şi se juca delicat cu prizoniera lui, tot aşa cum se joacă pisica cu 
şoarecele. 

Dar introducerea mieroasă, prezicea un atac apropiat. 

— Ascultaţi, ducesă, mărturisiţi cinstit : nu cumva exilul vă 
apasă ? 

„intrăm în subiect” gîndi doamna de Chevreuse. Dar, în loc 
să răspundă, se retrase şi mai mult în fotoliu, aş- teptind ca 
adversarul să se descopere mai mult, ca să poată încrucişa cu 
folos spada. 

Richelieu înălţă capul. Îşi amintea că se lovise adeseori de o 
tăcere asemănătoare. Impertinenţă sau rezervă, era în orice caz 
diplomaţie femeiască. 

— Această viaţă rătăcitoare nu vă pare nedemnă de o 
prinţesă ? întrebă el, nedemnă de calităţile sclipitoare ale 
inteligenţei şi spiritului dumneavoastră, care se risipesc în zadar 
? 


— Să punem lucrurile la punct, Monseniore. Această viaţă nu 
mi-am dorit-o, ci mi-a fost impusă. 

— Dar nu ţinea decit de dumneavoastră ca să duceţi o viaţă 
cu mai mult folos şi mai glorioasă. 

Ducesa ripostă cu mîndrie : 

— Nu poţi să-ţi alegi singur soarta şi nici nu poţi scăpa de 
sentinţele venite de sus. Totul este ca să arăţi curaj şi onoare în 
orice împrejurare te-ai afla. 

Richelieu ridică din umeri, imperceptibil. 

— Asta înseamnă fatalism, doamnă ; destinul nu înlănţuie 
decit sufletele slabe. Voința poate să modifice cursul 
evenimentelor. Există o oră în viaţa fiecăruia, cînd norocul trece 
pe lîngă el. Cel îndemiînatic întinde mîna şi îl înhaţă. Cel 
neîndemiînatic pierde ocazia. 

—  Eminenţa voastră vrea să spună că acum a sosit pentru 
mine o asemenea oră ? 

— Se prea poate! 

Ea continuă, prefăcîndu-se foarte interesată : 

—  Explicaţi-vă, Monseniore ! 

— Puteţi ghici uşor, doamnă. Sincer vorbind, noi n-am prea 
fost prieteni pînă azi. E oare greşeala mea ? Nu cred. Vă 
amintiţi, ducesă, că într-o zi, acum şaisprezece ani, mîna 
aceasta s-a întins către dumneavoastră ? 

— Cum aş putea uita ? 

— Fără îndoială, că vă amintiţi şi de modul jignitor cu care 
aţi respins acest gest de prietenie. 

— Eram tînără atunci... 

— Da, eraţi tînără, dar aveaţi prieteni care nu erau şi ai mei. 

— E adevărat, Monseniore. 

— Ați greşit, poate. Dacă mi-aţi fi dat un alt răspuns atunci, 
fără îndoială că a-ţi fi fost scutită de multe neplăceri. Vă întreb 
acum : unde vă sînt prietenii dumneavoastră de odinioară ? 

Punînd această întrebare, ministrul îndreptă spre ducesă un 
suris de gheaţă. Aceasta, copleşită de amintiri, tăcu o clipă, apoi 
zise : 

— Dumneavoastră nu eu, trebuie să răspundeţi la această 
întrebare. 

— Ei au dispărut şi odată cu ei s-au stins vechile certuri. S-a 
făcut pace. În clipa aceasta nimic nu ne mai desparte. 

— Crede Eminenta Voastră ? 


— Ce-ar putea să mai fie între noi, cînd cei care ne separau 
nu mai sînt ? 

Gravă, ducesa replică : 

— Vai, Monseniore ! Rămîne amintirea lor şi... trecutul. 

La rîndul său, cardinalul nu se simţi în apele sale. Aceste 
cuvinte de fidelitate răsunară în urechile lui ca un imn funebru. 
El continuă, însă cu oarecare pornire : 

— La virsta dumneavoastră trăiţi cu amintirile ? Ce-a fost 
ieri a trecut. Numai ziua de azi are însemnătate. Azi şi miine. 
Ori, prezentul înseamnă pentru dumneavoastră pacea sau 
războiul. Viitorul este la alegerea dumneavoastră : exilul veşnic 
sau întoarcerea la o viaţă demnă. Ascultaţi-mă : calităţile înalte, 
pe care le-aţi folosit în intrigi mărunte, în slujba cauzelor 
pierdute şi a oamenilor incapabili să vă înţeleagă geniul, aceste 
calităţi puteţi să le puneţi de azi înainte în slujba statului, pentru 
un scop înalt. 

— Dacă înţeleg bine, Eminenţa Voastră doreşte să mă aibă 
ca aliată ? 

— Da, zise calm cardinalul. 

— Presupunind că primesc, voi obţine  clemenţa 
dumneavoastră... 

— Da. Întreagă! 

— Deci, nu-mi mai rămîne decit să obţin iertare şi de la 
cealaltă persoană. 

— Cevreţi să spuneţi ? 

—  Eminenţa Voastră, în mărinimia sa, poate uita lupte 
îndelungate, amintiri crude şi atita sînge vărsat. Dar există o 
altă persoană, a cărei supărare e poate mai aprigă şi care, 
nefăcînd parte dintre slujitorii bisericii, nu e obligat să absolve 
ofensele. 

— Vorbiţi despre rege ? 

— Da, despre Majestatea Sa! 

Cardinalul avu o figură dispreţuitoare : 

— Garantez pentru iertarea lui. 

— Regele s-a schimbat ? întrebă ducesa cu un ton 
ironic. 

— Nu, doamnă, Majestatea Sa a rămas aşa cum era. Numai 
împrejurările s-au schimbat. Ducesă, sîntem singuri şi putem 
vorbi deschis. Desigur, regele vă urăşte. Ştiţi de cînd şi pentru 
care motiv. 


Instinctiv, doamna de Chevreuse scoase ghearele ca pentru 
luptă. Convorbirea ajungea la punctul unde ministrul voise s-o 
aducă. Înţelegea prea bine asta. De aceea, întorcînd ochii, 
cîntărindu-şi fiecare cuvint şi calculîndu-şi fiecare gest, ea 
răspunse : 

— Îmi pare că ştiu, Monseniore. Majestatea Sa vede în mine 
geniul rău al reginei. El pune pe seama influenţei mele 
presupusele greşeli pe care le-a reproşat soţiei sale regale şi 
care i-au umbrit autoritatea. 

Ordinalul scutură capul : 

— Dacă ar fi numai asta, aţi fi fost de mult iertată, încălcarea 
acestui ordin a fost uitat de mult de către rege. El nu reproşează 
reginei şi nici dumneavoastră acest gen de slăbiciuni. 

— E posibil ? În acest caz, chiar că nu înţeleg... 

— Ceea ce e rănit într-însul nu e atît monarhul, cît bărbatul. 
Majestatea Sa e mai gelos pentru onoarea lui de soţ, decit 
pentru gloria de suveran. Şi că s-a adus o mare ştirbire onoarei 
sale de soţ. Tocmai această rană secretă îl chinuie de 
şaisprezece ani. Bănuiala unei infidelităţi îl roade. De aceea, vă 
urăşte, de acolo vine deci mînia lui. 

— Aceste bănuieli sînt nedrepte... 

— Aş vrea să vă cred, pentru onoarea Majestăţilor Lor. 

— Nimic nu le-au confirmat vreodată. 

— Pînă astăzi, nu ! 

— Rog pe Eminenta Voastră să nu-mi ia în nume de rău 
această întrebare : aceste bănuieli ar fi dăinuit atîta ti- mp dacă 
vreunei persoane interesate nu i-ar fi plăcut să întreţină focul 
mistuitor ? 

Cardinalul sări din fotoliu. Lovitura, de data asta, nimerise 
bine, căci apucînd mîna doamnei de Chevreuse strigă cu o voce 
vibrantă : 

— Nu ştiu dacă a fost aşa. A fost într-adevăr un timp cînd, 
din motive de interes public, s-a considerat util ca regina să nu 
aibă asupra soţului său o influenţă prea mare, dar acum, 
Majestatea Sa dînd coroanei un moştenitor, este de datoria 
oricărui supus nu numai de a-l despărţi pe rege de regină, ci de 
a-l apropia. Acolo este mîntuirea statului. 

Ducesa înţelesese. Nu trebuia să schimbe decit o vorbă ca să 
se poată înţelege gindul ministrului : „acolo este miîntuirea 
mea", voia să spună cardinalul. 


— Să fiu eu, oare, ramura de măslin aleasă de Emi- nenţa 
Voastră, întreabă ea părînd surprinsă. 

— Doamnă, vorbesc serios. Puteţi sluji drept punte de 
legătură între Majestăţile Lor... începeţi prin a-1 vindeca pe rege 
de bănuielile lui. 

— Imi daţi procedeul ? 

— Da. Îi veţi dovedi că aceste bănuieli nu sînt întemeiate. 
Acest lucru îl putem face, dacă voiţi, dumneavoastră şi cu mine. 

Richelieu se apropie de ea. Vocea sa, aspră şi pornită pînă 
acum, se făcu insinuantă şi dulce. Ducesa se temu. Simţea că el 
avea nevoie absolută de ajutorul ei de îşi călca astfel orgoliul şi 
ambiția. Părăsit de toţi, bănuitor faţă de regele care începuse să 
şovăie, cardinalul căuta sprijin din partea reginei şi el conta pe 
Maria de Chevreuse tocmai ca să poată intra în grațiile 
suveranei. 

— Nu înţeleg, zise ea. Cum vom putea proba regelui 
nevinovăția reginei, dacă inima lui îi spune altfel ? 

— Vă repet: putem... cu o singură condiţie. 

— Care? 

— Înainte de orice... vreau să am... vreau să obţin de la 
Majestatea Sa şi de la dumneavoastră... o garanţie, o probă 
sigură,de prietenie şi de alianţă. 

Ducesa crezu că ghiceşte şi se dădu înapoi, cuprinsă de 
spaimă. 

— Ce anume garanţie ? 

— Din partea reginei mărturisirea sinceră a greşelilor făcute. 

— Şi dela mine? 

— O declaraţie scrisă, cuprinzînd tot adevărul, iscălită de 
mîna dumneavoastră. 

Un strigăt de groază ieşi de pe buzele îngheţate ale doamnei 
de Chevreuse. Aşadar, asta i se cerea : s-o predea legată pe 
regină în mîna cardinalului. Cu preţul acesta, va obţine ea 
iertarea, iar regina împăcarea cu regele. Această iertare regală 
o obțineau amîndouă : suverana, ca preţ al umilirii, iar ducesa, 
ca preţ al trădării. 

Maria de Chevreuse făcu iute acest raţionament şi sîngele 
său mîndru de Rohan începu să-i vijiie în urechi. 

— Îndrăzniţi s-o suspectaţi pe regină ? strigă ea într-un avînt 
de revoltă. O credeţi vinovată ? 

Richelieu surise rece : 


— Dar e într-adevăr vinovată. O ştiţi mai bine ca oricine. 

— Eu? Cerule mare ! Nu, nu, eu nu ştiu nimic. E o minciună. 

— Să nu ne pierdem în protestări zadarnice... Aţi uitat o 
anumită întîlnire nocturnă, într-o grădină, între doi gentilomi şi 
două doamne ? 

— Calomnie ! 

— Atunci, am să vă reîmprospătez memoria. Mai întîi data : 
20 aprilie 1624 ; locul : grădina castelului din Amiens ; numele 
gentilomilor : lordul Montaigu şi ducele de Buckingham ; numele 
doamnelor: ducesa de Chevreuse şi... 

—  Minţiţi! 

— Copilării ! Veţi nega prezenţa gentilomilor şi a 
dumneavoastră ? Am dovezi ! 

— Fie ! Dar împotriva ei, nu aveţi nici o mărturie. Regina nu 
era în acea grădină ! 

— Atunci cine era femeia blondă care se afla acolo ? 

Ducesa întoarse privirea, îngăimă : 

— O, Monseniore, încetaţi ! 

— Cum se numea ? 

— Nu, e secretul meu. 

— Vedeţi ? Nu aveţi curajul să luptaţi pînă la capăt ? 

Ducesa, frintă, căzuse în fotoliu. Cardinalul se aşeză şi el în 
faţa ei şi zise blind : 

— La ce bun să tăgăduiţi ? Eu ştiu totul ! 

— In acest caz, Monseniore, ce aşteptaţi de la mine ? 

— Dovada care-mi lipseşte. 

Ea îl privi fix, surprinsă. 

— Da, reluă el cu vehemenţă, dovada. Fiindcă există una. 
Am căutat-o mult timp, fiindcă numai în stăpînirea ei putem 
obţine încrederea reginei. Numai proba aceasta putea să-mi 
îngăduie să fiu generos, să dovedesc suveranei mele că avînd în 
mînă onoarea şi viaţa ei, înţelegeam să o cruţ şi să o miîntui... 

— Cu ce preţ ? murmură ducesa. 

— Dar v-aţi păstrat bine secretul. Nu mai speram să-l aflu 
vreodată. De curînd, însă, indicii sigure m-au încredinţat că 
această probă există, tangibilă şi materială. 

Neliniştită, doamna de Chevreuse înălţă capul. 

— Nu o am încă în mînă, dar mă apropii de ea. Şi tremur... 
da, tremur, căci această mărturie, vie, irecuzabilă, a greşelii 


regale poate să-mi scape mie şi să cadă în alte miini, cine ştie, 
poate chiar în mîinile regelui. 

— Oh, niciodată, niciodată ! zise ducesa, acoperindu-şi faţa 
cu mîinile. 

— În sfîrşit, văd că înţelegeţi. Da, mînia lui ar fi teribilă, 
izbucnirea îngrozitoare. Furtuna va prinde şi va lua pe toţi în 
furia ei. Asta voiţi ? Gindiţi-vă în ce prăpastie de disperare şi de 
ruşine ar cădea regina şi prietena dumneavoastră. 

„Vai, nu o putem salva, decît dîndu-i-o în mînă" gîndea 
doamna de Chevreuse cu oroare. Pe chipul său, cardinalul ştia 
să citească chiar şi urma acestui gînd. 

— Vedeţi, zise el, numai eu ţin în mînă salvarea. 

— Ceedefăcut? 

— Să-mi îngăduiţi să găsesc această dovadă, şi, în acest 
scop, să-mi spuneţi întreg adevărul. 

— Asta e totul ? 

— Fără îndoială. Veţi scrie o declaraţie sinceră, pe care o 
veţi semna... 

— Şi pe care regina o va contrasemna ? 

— Da ! Cu preţul acesta, vă acord sprijinul meu şi vă 
garantez iertarea regelui. 

Ducesa, cu degetele crispate pe braţele fotoliului, se ridică 
dintr-o dată şi, fulgerîndu-1 cu o privire de dispreţ neţărmurit pe 
cardinal, izbucni : 

— Ei bine, nu ! Mai degrabă lupt cu toate riscurile şi 
primejdiile... Nu voi trăda pe regina mea, n-am să v-o dau pe 
mînă ! Mîna ei nu va semna propria-i decădere ! 

— Luaţi aminte ! zise cardinalul ameninţător. Ştiu unde eraţi 
azi noapte, doamnă. Credeţi că deghizarea a putut înşela 
vigilenţa oamenilor mei ? Ştiu pe cine aţi văzut şi ce i-aţi cerut 
folosindu-vă de puterea acestui secret pe care mie mi-l refuzati. 
Dacă doriţi războiul şi-mi răpiți încă odată sprijinul reginei, va fi 
vai de dumneavoastră şi de ea... 

— O ameninţaţi pe suverană ? 

Într-un efort suprem de stăpînire de sine, deodată, Richelieu 
păru să-şi redobîndească răceala : 

— Pentru ultima oară, vă ofer pacea! 

— Cu ce preţ ? Al unei trădări! 

—  Giîndiţi-vă că şi fără dumneavoastră pot prinde acest 
secret. 


—  Căutaţi-l, monseniore. De la mine nu-1 veţi obţine. 

— De cînd vă ştiu, sînteţi şi aţi rămas o aventurieră, zise el 
încreţindu-şi buzele a dispreţ. g 

— Aventurieră, fie ! Accept această calificare. In aceasta 
postură nu mă voi dezonora cel puţin, ca în aceea pe care mi-o 
oferiţi : spionaj şi trădare. 

Cuprins de o nouă mînie, cardinalul îi prinse pumnul. 

— Uitaţi, doamnă, că sînteţi la discreţia mea. 

— Nu uit deloc! 

— Că vă pot preda pe mîna justiţiei regelui, fiindcă cutezaţi 
să vă întoarceţi din exil spre a corupe din nou inima nefericitei 
noastre suverane. 

— O puteţi face, monseniore. Majestatea Sa se va întreba 
însă, pe drept cuvînt, pentru ce s-a îngăduit acestei exilate să 
vadă pe regina pe care venise s-o co- rupă ? Şi ce tîrg i s-a oferit 
într-o întrevedere secretă, într-un loc ascuns ? Regele e 
neîncrezător, el va fi poate curios să ştie ce putea conspira 
împreună ducesa de Chevreuse şi cardinalul, duce de Richelieu ! 

Neizbutind cu violenţa, ministrul se calmă din nou. 

— Fie ! Pot evita acest scandal. Nimeni nu ştie despre 
arestarea dumneavoastră : nici chiar gărzile care au executat-o, 
nu ştiu cine sînteţi. Pentru aceşti oameni sînteţi un conspirator 
oarecare, un aventurier, înhăţat pe drumul mare : domnul 
Bernard. 

Ducesa simţi cum o prinde tremurul. 

— Cine va da, deci, alarma de arestarea domnului Bernard, 
chiar de dispariţia lui ? 

— Ştiu. Puteţi să mă asasinați fără să vă temeţi de 
pedeapsă. 

— Oh, să vă omor ? La ce bun ? Am locuri discrete, tot aşa 
de sigure ca şi mormântul. Odată ce-a intrat cineva acolo, nu 
mai iese, ca şi din mormiînt. 

Cu tot curajul său, doamna de Chevreuse păli îngrozitor. 
Incognito-ul sub care se ascunsese avea să-i devină oare fatal ? 
Îşi stăpîni totuşi nervii, ca să răspundă: 

—  Slavă domnului ! Am destui prieteni care se vor întreba 
ce s-a întîmplat cu ducesa de Chevreuse. Regina... 

— Regina va tăcea, căci de-ar vorbi, s-ar demasca. 

— Oamenii dumneavoastră pot fi mai puţin discreţi. 

—  Îiamîn mînă! 


— S-ar putea găsi unul mai cu inimă. Poate că vreunul m-a 
recunoscut. 

Rece, cardinalul o scrută cu privirea : 

— In cazul acesta, vai de el ! 

Ducesa ar fi vrut să-l numească pe d'Artagnan. Dar 
ameninţarea o opri. Ea-şi muşcă buzele pînă la sînge, ca să nu 
scape numele muşchetarului. 

— Vedeţi dar, sînteţi la discreţia mea. V-am rugat cînd 
puteam să poruncesc şi să ameninţ, fiindcă voiam să-mi spuneţi 
secretul de bună voie şi să nu vi-l smulg prin violenţă. 

— Prin violenţă ? ! Nu mă tem de ea. Nimic pe lume nu îmi 
poate descleşta gura şi de nimic nu mă tem, în afară de 
Dumnezeu. 

— Aţi ales singură, zise cardinalul. Zarul a fost aruncat ! 

Doborit, el se aşeză la masă şi începu să scrie cu mîna 
tremurînd de furie. 

În acest moment, împinsă de o mînă uşoară din afară, uşa se 
deschise uşor. Graţiosul cavaler care fusese primul la coborirea 
scăriţei în faţa micului pavilion, pătrunse fără zgomot în 
încăpere. 

Îndată ce intră, îl salută pe prizonier cu o înclinare mută din 
cap, însoţită de un suris fermecător. Apoi, fă- cîndu-i cu ochiul, 
puse misterios un deget pe buze. 

Acest gest rapid o surprinse în aşa măsură pe doamna de 
Chevreuse, încît nu putu să-şi creadă ochilor. 

Cavalerul înaintă pînă la masă şi, înclinîndu-se spre stăpiîn, îi 
şopti cîteva cuvinte la ureche. Cardinalul tresări. O cută de 
nelinişte îi brăzdă fruntea şi ducesa văzu cum fixează asupra ei 
o privire înflăcărată, încărcată de ură. Apoi se ridică şi începu să 
se plimbe prin odaie, părînd nehotărit. 

Ce-ar fi putut să-i spună noul venit ca să-l tulbure în aşa 
măsură ? Dar nu ! Ducesa nu se înşela şi aventura lua o 
întorsătură neaşteptată. Ori de cîte ori, ministrul era cu spatele 
spre ei în plimbarea lui agitată, cavalerul se folosea ca să 
reînoiască spre ducesă aceleaşi semne neînţelese, de la început. 

Brusc, cardinalul se opri în faţa ducesei şi, privind-o adînc în 
ochi, articulă pe un ton aspru: 

— Azi noapte, la Carmelite, n-aţi fost singură ? 


Ducesei nu-i veni răspunsul dintr-o dată. Cavalerul îi făcu 
semn pe furiş să răspundă afirmativ. Gîndindu-se că mesagerul 
era de acum departe şi că nu mai putea fi prins, ea mărturisi : 

— Într-adevăr, monseniore, n-am fost singură. 

Richelieu schimbă o privire cu noul venit, a cărui atitudine 
rezervată şi nepăsătoare nu arăta nimic din ciudata lui 
intervenţie recentă. 

— Şi însoţitorul dumneavoastră, un tînăr soldat, cunoştea 
numele dumneavoastră adevărat, vreau să zic ? 

Cavalerul, tot pe furiş dădu de două ori din cap, voind să-i 
spună : „răspunde da!" 

Şi fără să ştie de ce, supunîndu-se acestei sugestii, ea 
răspunse : 

— Da. 

Un gest de dezamăgire îi scăpă lui Richelieu. Personalitatea 
ducesei era cunoscută. Ea nu mai putea fi deci încarcerată sub 
un nume de împrumut. Ca s-o aresteze sub numele ei adevărat 
şi să-şi asume izbucnirea unui proces, riscurile erau mari. 
Regina întăritată, regele bănuitor, conjuraţii împinși de frică la 
măsuri extreme. lute, cardinalul cîntări şansele unei asemenea 
operaţii. Doar miînia şi orgoliul îl mînau către violenţă. Deodată, 
toţi muşchii feţei i se încordară într-o luptă supremă a voinţei 
împotriva pasiunii, într-un efort de dominare de sine. 

Hotărîrea era de acum luată. Cu un gest nervos, el apucă 
bucata de hirtie pe care începuse să scrie şi cei de faţă îl văzură 
cum o sfişie în bucăţi, încet, încet cu părere de rău. 

— Frumoasa mea duşmană, zise atunci cardinalul surizind 
forţat, nu vreau să fiu îndurător doar pe jumătate. Amintiţi-vă 
doar atît : că v-am avut în mînă şi totuşi v-am lăsat viaţa şi 
libertatea. 

Ducesa nu îndrăznea să creadă în această întorsătură 
neaşteptată. Ce cursă nouă ascundea acestă măsură ne- 
prevăzută. Pieziş, privirea ei se îndreptă spre tăcutul personaj. 
Neobservat, acesta îşi continua semnele tainice. 

— Domnule d'Artagnan ! strigă cardinalul. 

La acest apel, muşchetarul intră. A 

— Vi-1 încredinţez pe domnul Bernard, zise stăpînul. Il veţi 
conduce la Boulogne, pe drumul cel mai scurt. Acolo, veţi 
supraveghea îmbarcarea sa pe prima navă care pleacă în 


Anglia. Aveţi grijă ca prizonierul să nu comunice, cu nimeni în 
drum. Răspundeţi cu capul de aceasta. 

Muşchetarul se înclină fără să clipească. 

Atunci Richelieu reveni la ducesă. Îi întinse mîna. 

—  Giîndiţi-vă încă, zise el foarte încet, atingîndu-i cu buzele 
degetele înmănuşate : aliaţi, o vom salva pe regină, duşmani, o 
putem pierde. 

Ea tăcu, părînd a nu înţelege. El insistă : 

—  Giîndiţi-vă şi la mărturia aceea vie, pe care o pot avea în 
mînă cîndva... poate chiar miine. 

De data aceasta, cardinalul o văzu tresărind pe ducesă. 

— Atunci vă veţi căi, fără îndoială, că mi-aţi respins 
propunerile. Dar va fi prea tîrziu ! 

Doamna de Chevreuse nu putea să cedeze. Îşi stăpîni emoția 
şi aruncă acest răspuns plin de fatalism 

— Ce-o vrea dumnezeu ! 

Stăpînul Franţei lăsă să cadă mîna mică şi, cu un oftat de 
regret, părăsi pavilionul, păşind greoi. Ducesa rămăsese 
înmărmurită. 

Amabilul cavaler se folosi de ieşirea cardinalului, ca să se 
apropie iute de ea. 

—  Nădăjduiesc, doamnă ducesă, şopti el, că veţi binevoi să 
vă amintiţi că datorită mie, umilul dumneavoastră servitor, 
sînteţi acum liberă şi să-i spuneţi asta Majestății Sale, regina. 

La rîndul său, îi luă şi el mîna, dar nu spre a i-o săruta, ci 
pentru a-i strecura un bileţel îndoit. Şi, înainte ca ea să-şi revină 
din uimire, acesta ieşi tot aşa cum intrase : alunecînd ca o 
şopirlă. 

— Cine e omul acesta ? îl întrebă ea pe d'Artagnan. 

Muşchetarul avu o mutră de dispreţ : 

— El! Nu e nimic de capul lui, e domnul Mazarin. 

„Ce joc face ? gîndi ea, şi ce-o fi dorind de la regină ?" 

O idee neaşteptată îi veni în minte : 

— Unde se afla acest Mazarin în timpul convorbirii mele cu 
cardinalul ? 

D'Artagnan surise. 

— După obiceiul său, foarte aproape de uşă. 

— Dumnezeule ! În acest caz, a auzit totul ! 

Atunci, febrilă, desfăcu biletul. Era acoperit cu un scris 
neregulat, prefăcut, asemănător scrisului cu mîna stingă. Ea 


citi : Dacă domnul Bernard vrea să ştie ce s-a întimplat cu o 
anumită casetă, uitată de dinsul la Barbette, un gentilom care 
se interesează de dînsul i-o vă spune în noaptea asta. 

„O casetă ? gîndi ea. O casetă uitată de mine la Barbette ? 
Ce sens are asta ? Fără îndoială vreo cursă a lui Mazarin." 
Continuă să descifreze : Această cutie e pecetluită cu o stea. 

„O stea !' ducesa se opri, adînc tulburată. Scrisoarea se 
termina aici. Un singur cuvînt mai era, drept semnătură. 
Doamna de Chevreuse păli, citindu-1. Işi puse mîna pe piept, ca 
să-şi domolească bătăile inimii. Căci acest cuvînt era 
„REMEMBER", ultimul cuvînt al lui Buckingham pe cînd murea. 

— Dovada ! gifii ducesa. Dovada tangibilă, materială... 
Mărturia irecuzabilă, vie ! Dumnezeule, ajută-mă ! 

Luă iute hotărîrea : „La noapte îl voi vedea pe acest 
Mazarin !" 

Biletul mai conţinea şi un post scriptum : Pe stîlpul din 
dreapta, la ieşirea din pavilion, scrieți numele oraşului unde veți 
fi la noapte. 

Întrebat în această privinţă, d'Artagnan răspunse : 

— Dacă binevoţi, la hanul „Stejarul regal" din Saint- Germain 
veţi găsi o casă convenabilă unde să vă petreceţi noaptea. 

Ei ieşiră împreună, d'Artagnan se duse să inspecteze şeile 
cailor. Ducesa se apropie de stilpul indicat şi scrise cu un 
cărbune găsit pe jos : „Saint-Germain — Stejarul regal". Abia se 
îndepărtaseră muşchetarul şi prizoniera, pornind la drum, cînd 
un bărbat în uniforma gărzilor ieşi din umbra parcului, se 
îndreptă către stilp, citi atent apoi şterse orice urmă de scris. 
Sări îndată pe cal şi ajunse din urmă escorta care însoțea 
trăsura celor doi bărbaţi de stat. 

În trăsură, Richelieu îşi mesteca amarnic ura : 

— Pe acel soldat tînăr, complicele ei, va trebui să-l prindem 
cu orice chip, auziţi, domnule de Mazarin ? 

— Da, Monseniore, îl vom prinde. 

— Auzi, s-o las eu să plece ! Pe ea, cînd o aveam deja în 
mînă ! 

— Vai, Eminenţă, altfel ar fi fost foarte primejdios. Şi fără 
folos ! 

— M-aş fi răzbunat, cel puţin ! 

— Să vă răzbunaţi ! şopti italianul. La ce bun ? Şi adăugă în 
sine : „Să-i joci, să-i joci ! E cel mai bine, să nu-i ucizi niciodată”. 


Frînt, Richelieu tăcea acum. 

„Sărmanul domn cardinal ! gîndi Mazarin cu gingaşă milă. E 
bătrîn şi uzat! Ah, pe Madona, se apropie ceasul cînd va fi rîndul 
meu !” 


XX 
UN COMESEAN CIUDAT 


Cavalerul Tancred străbătu cu mare iuţeală cele cîteva leghe 
de la drumul către Orleans pînă la drumul spre Reims. Trecu 
prin tîrguri şi sate, peste poduri, ca fulgerul. Trecu Marna în 
două rînduri : odată la Creteil, a doua oară la Joinville. Aici, la 
cinci leghe de duşmani, el se opri în sfîrşit să răsufle. Putea fi 
ora şase dimineaţa. Cerul îşi măturase norii şi soarele strălucea 
vesel, salutat de cîntecul păsărilor. Bucuria de a trăi îi umpluse 
inima tînărului cavaler. Simţea risipindu-i-se neliniştea care-l 
încercase din clipa cînd, sub presiunea primejdiei, trebuise s-o 
părăsească pe ducesa de Chevreuse. 

Era posibil, oare ca această uimitoare aventurieră să-şi 
găsească sfîrşitul într-o întîlnire atît de banală ? Asta s-o creadă 
alţii ! Geniala intrigantă trecuse prin primejdii mai mari şi se 
descurcase bine din toate. Şi, de data asta, va scăpa din 
strinsoarea duşmanului. De altfel, dacă ar rămîne în mîinile 
cardinalului, cel puţin voinţa ei se va îndeplini. Mister va ajunge 
la Sedan şi se va întoarce. Apoi, vom vedea ! Îi venea greu să 
creadă că ajutat de domnişoara de Cernay şi de regină nu va 
izbuti el, Mister, să elibereze această frumoasă pradă din 
ghearele tigrului. 

Liniştit în această privinţă, Cavalerul se gîndi la propriile lui 
afaceri. Ca să ajungă la Sedan şi să se întoarcă, îi trebuiau trei 
lucruri principale : prudenţă, un cal bun şi bani. 

Prudenţă? Bravul băieţandru se lăuda, că nu-i lipseşte. ŞI 
avea într-adevăr, cînd era vorba să ia hotăriri bune şi să 
stabilească planuri înțelepte de conduită. Numai că, pus la 
încercare, cînd vreun obstacol neprevăzut îi strica treburile şi-i 
încălzea sîngele, se lăsa bucuros în seama pornirii lui naturale. 
Şi ca să iasă din încurcătură, se servea de două talismane 
preţioase : steaua şi sabia, mult mai valoroasă. 

A doua condiţie : un cal bun, era rezolvată — prin grija 
ducesei, Căpitan avea sîngele zvăpăiat al Spaniei. Suplu şi 


furtunos, era totuşi la fel de rezistent ca un cal de povară. După 
atita alergătură, cavalerul îl simţea aşa de odihnit, ca şi cum ar 
fi fost scos atunci din grajd. Şi în această privinţă, deci, totul era 
bine. Necazul era cu banii ! Toată bogăţia pecuniară a soldatului 
se afla într-o pungă de piele, care-i umfla zadarnic buzunarul, 
căci era într-însa mai mult mărunţiş decit ludovici. Obişnuit să 
privească primejdia în faţă, îşi scoase punga şi începu să-şi 
numere averea în palmă. Făcu socoteala adunînd pînă la ultima 
leţcaie şi abia atinse o sută de livre. Presupunînd că-i vor trebui 
opt zile dus şi întors şi opt zile de aşteptare în Sedan, asta 
înseamna cam şase livre pe zi... Şase livre pentru un om şi un 
cal ! Mîngiie uşor coama lui Căpitan şoptindu-i la ureche : 

— Mi se cam pare camarade că nu o vom duce deloc 
boiereşte. Dar fii, pe pace, n-am să ronţăi din porţia ta. 

Atenţie delicată, la care calul îi răspunse dînd bucuros din 
cap. 

Era aproape ora unsprezece, cînd Cavalerul intră în 
Coulommiers. Cal şi călăreț aveau nevoie egală de două ore de 
repaus şi de o masă întremătoare. O noapte nedormită, emoţiile 
din zorii zilei şi apoi o cavalcadă lungă în plin aer stîrniseră 
soldatului o poftă grozavă de mîncare şi se simţea în măsură să- 
1 concureze chiar pe Saint-Amant. 

Intrînd pe strada mare, Mister zări firma unei ospă- tării : 
„Pavăza Franţei", aşezată aproape de-a curmezişul drumului. 
Căpitan ciulind urechea, adulmecă şi el mirosul plăcut de fîn 
proaspăt şi-şi îndreptă nările către acest paradis apropiat. In 
acelaşi timp, un miros plăcut de carne friptă trecu pe la nasul 
cavalerului, care coti involuntar spre tinda primitoare. Gazda, o 
firmă vie, strălucea de sănătate şi curăţenie. Cu mîinile 
încrucişate pe burta făloasă, stătea la pîndă în prag şi cu un 
suris îmbietor, privea la acest client însemnat, al cărui cal falnic 
îl recomanda întregii sale atenţii. La apropierea cavalerului, îşi 
scoase deci boneta albă şi se dădu la o parte, lăsînd intrarea 
liberă. 

Un rîndaş alergă înaintea lui Mister. Cu nobleţe, ca un om 
care îşi cunoaşte preţul, el îi azvîrli frîul şi sări jos de pe cal. Apoi 
chemă gazda şi, cu un ton plin de măreție, îi comandă o masă 
demnă de apetitul său princiar. 


După aceea, îşi urmă calul în grajd cu aerul unui mare senior 
care nu înţelege să-şi încredinţeze pe miini străine îngrijirea 
unui animal de preţ. 

—  Încetişor, omule, strigă valetului, cu blîndeţe, poartă-te 
ca şi cu o mireasă. 

— Frumos animal ! făcu rîndaşul cu un aer cunoscător. 

Cavalerul se împăună. 

— Cadou din partea unei ducese, lăsă el să-i scape cu 
neglijenţă. 

lar în sine, gindea : „Vai de pielea mea, darul ăsta mă duce la 
faliment. Sînt pe cale să-mi ştirbesc serios rezerva !... Ei, cu atît 
mai rău ! Nu stă bine mesagerului reginei să se poarte ca un 
bădăran şi să facă tovărăşie cu cărăuşii. Căpitan îşi cunoaşte 
meseria. 

Şi, cum nu ducea lipsă de idei bune, încheie ; 

— Fiecare zi cu grija ei ! Vom vedea dacă steaua mă 
părăseşte în drum ! 

În timpul acesta, rîndaşul luase şaua de pe calul ducesei cu 
toată atenţia cuvenită unei origini aşa de nobile. 

—  Doreşte gentilomul să golească tocurile de la şa ? întrebă 
el, aruncînd şaua pe un maldăr de fin. 

— Da, da ! zise Mister, era să uit această precauţie. 

Adevărul este, că în fuga lui grăbită, uitase cu totul 
să inspecteze şaua. Ea putea conţine lucruri compromiţătoare. 
Din tocul din dreapta scoase o pereche de pistoale straşnice, pe 
care le examină cu un ochi de cunoscător. Bună treabă. Erau 
arme, nu glumă, care ar putea folosi la nevoie. Puse pistoalele la 
cingătoare şi trecu la tocul stîng. Acesta era plin de gloanţe şi 
de iarbă de puşcă. 

— Ducesa s-a îngrijit de toate, constată Mister. Păcat că a 
uitat tocmai ce mă doare ! Isprăvind şi aici, cercetă la oblînc în 
locul unde se purta mantaua. Aici avu o adevărată surpriză, încît 
fu cît pe-aici să strige : primul lucru pe care-l găsi, fu un săculeţ 
umflat să crape, care căzînd pe pămînt, scoase un sunet metalic 
promițător.. 

Lacrimi de recunoştinţă şi de bucurie sclipiră în ochii 
soldatului. 

— Scumpă ducesă, zise cavalerul înduioşat, a prevăzut totul, 
chiar şi asta ! 

Cîntări săculeţul şi plescăi încîntat din limbă. 


— Pe legea mea, nobila mea prietenă ştie să aranjeze bine 
lucrurile. lată-mă mai bogat decît Cresus. În exuberanţa sa 
trimise pe adresa prevăzătoarei sale protectoare un sărut 
recunoscător. Apoi, în picioare, strigă cu mîndrie. 

— Hei, cheamă gazda ! porunci el rîndaşului. 

Vestit, acesta alergă grăbit. 

— Adaugă două sticle de Bourgogne, din cel mai vechi... 
Haide prietene ! Şi nu uita că peste două ore plec la drum. 

Hangiul se retrase numai în plecăciuni. După ce Căpitan fu 
periat şi ţesălat, Mister putu în sfîrşit să se îngrijească şi de sine. 
Părăsind grajdul ca să se ducă în sala de mese, fii nevoit să se 
dea la o parte şi să facă loc rîindaşului care tocmai intra ducînd 
de friu o catircă. 

„Fără îndoială, animalul vreunul călător la fel de înfometat ca 
mine", gîndi Tancred. 

În mijlocul curţii, văzu pe gazdă stînd de vorbă cu un călugăr 
burtos şi vesel, purtînd capişonul ţuguiat al franciscanilor. Cînd 
se apropie; capucinul cobori vocea şi îl privi cu ochi bănuitor. 

Tiînărului îi era prea mare foamea ca să dea atenţie acestei 
cercetări viclene. El îl întrebă pe patron, în bună dispoziţie : 

— Hei, maestre, ce spun cuptoarele dumitale ? Gata masa ? 

— La dispoziţia excelenţei voastre. 

—  Bine,să nu-l facem să aştepte. S-ar supăra pe noi. 
Hangiul schimbă o privire de înţelegere cu bunul părinte şi, 
întorcîndu-i spatele, se grăbi să-şi conducă clientul în sala unde 
masa era deja pregătită. Lucrurile erau aranjate de minune. 
Sticlele de vin aveau luciri de rubin şi de topaz. Un crap înota 
într-un sos bogat. Mister se grăbi să atace acest aperitiv, 
stropindu-1 din belşug cu o cupă mare de vin. Potolindu-şi astfel 
furia foamei, se uită împrejur, cercetînd sala şi pe cei de faţă. 
Sala, cu plafonul scund şi, deci, întunecată, părea să fie destul 
de mare. Nu primea însă lumină decit printr-o singură fereastră, 
care se afla tocmai lîngă masa lui. Prin aceasta, el putea vedea 
o bucată din drumul pe care venise. 

În spate, o scară ducea la etaj. În fund, într-o sobă înaltă 
ardea un foc de lemne, inutil pentru această zi călduţă de 
primăvară. Alături de sobă, o uşă mică ducea la bucătărie. Zidul 
lateral nu avea decit o ieşire, una prin care intrase şi care 
răspundea în curte. 


Afară de locul unde se aşezase Mister, sala era înecată în 
umbră. 

— Bun loc pentru o cursă, gîndi el jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

Printr-o ciudată asociaţie de idei, îşi mai aminti şi de capucin 
şi de înfăţişarea suspectă a acestuia. 

— Puțin îmi pasă ! Sînt un soldat care se întoarce la corp. 
Am în buzunar un concediu în toată forma, cu semnătura 
comandantului. Sînt în regulă faţă de cea mai severă inchiziţie. 

Totuşi, bănuitor, îşi căută cu privirea mantaua, unde 
ascunsese plicul secret al ducesei. Era bine prinsă, în acelaşi 
cîrlig cu spada, la îndemiînă. Din exces de precauţie, îşi scoase 
pisoalele şi, după ce le verifică încărcătura, le aşeză ostentativ 
unul într-o parte, pe masă, şi altul în cealaltă parte. 

După aceea, primi cu entuziasm o friptură cu miros plăcut, pe 
care gazda se grăbea să i-o aducă şi o atacă fără zăbavă. 

— Senioria voastră, sînteţi prea precaut, observă omul, 
privind pieziş spre pistoale. 

— Aşa şi trebuie în vremurile de azi, ripostă Tancred cu gura 
plină. 

— Oh, ţara e liniştită pentru moment. De cînd înțeleptul 
nostru ministru, marele cardinal, ne-a scăpat de protestanți, ne 
bucurăm de binefacerile păcii, atit de necesară comerţului. 

— În sănătatea cardinalului, deci, zise Mister, dînd cupa 
peste cap. 

Era prudenţă şi diplomaţie ! Nu voia să se dea în vileag. 

—  Gentilomul face parte, fără îndoială, din armată ? 

Cavalerul îl privi fix pe hotelier. Pricepea că acesta încearcă 
să-l tragă de limbă. De aceea, intrînd la bănuieli, ii răspunse cu 
un da evaziv. 

— Şi vă întoarceţi la corp ? 

— Da. 

— Frumoasă carieră e cea de militar şi cît de glorioasă ! 
Duşmanii statului au simţit, în timpul ultimei campanii, valoarea 
armatelor noastre. 

Rostind acestea, omul cu piîntecul mare rămase cu gura 
deschisă, aşteptînd un răspuns. 

— Da! zise iarăşi Cavalerul. 

— Dacă această nobilă profesiune îşi are gloria sa, are totuşi 
şi neajunsuri. Grandoare şi nefericire, asta e! 


Şi filozoful bucătar oftă adînc. 

— Se poate întîmpla ! 

— Să scoţi sabia împotriva spaniolilor sau lorenezilor, mai 
merge ! Dar împotriva piepturilor franceze... 

De data asta, terenul începea să frigă sub picioare. Cum ? 
Acest poloboc ambulant avea pretenţia să-l sondeze ? Ca nu 
cumva să-i scape vreun cuvint primejdios, Cavalerul se mulţumi 
să-şi mestece dumicatul. 

Gazda reluă, dezamăgit : 

— Probabil, că aşa va face şi senioria voastră. Mă prind că 
preferaţi să-i înfruntaţi pe spanioli în Flandra, decit să-l 
întilnească pe mareşalul de Chatillon în faţa Sedanului. 

Mister crezu că se sufocă şi scutură capul, ca şi cum ar fi fost 
mîhnit. 

— Fiindcă, fără îndoială, spre Sedan vă îndreptaţi? 

— Într-adevăr. 

— Senioria voastră să-mi îngăduie să beau pentru iz- bînda 
sa şi să urez domnilor prinți să-şi facă datoria, fără vărsare de 
sînge francez. E o faptă ruşinoasă să lupti contra regelui tău şi 
contra înţeleptului nostru cardinal ! 

Cavalerul, plictisit, se întreba dacă n-ar trebui să arunce pe 
fereastră pe acest flecar solemn. Dar, se stă- pîni şi, cu un suris 
amabil, dădu dreptate gazdei, care scoase boneta albă şi strigă 
cu entuziasm : 

— Pentru victoria armatelor noastre ! Trăiască Monseniorul 
cardinal! 

— Pentru Majestatea Sa, regele Ludovic al XIII-lea ! rosti 
Cavalerul cu o voce sonoră. 

În acestă clipă, izbucni o tuse în colţul cel mai întunecat al 
sălii. Cavalerul se uită într-acolo. Inţelese atunci că nu era 
singur. Un alt comesean ocupa un loc în acel colţ pierdut. Omul 
era scuturat de o tuse îndrăcită 

—Priviţi-l pe sărmanul acesta, şopti hotelierul. El este o 
victimă a disensiunilor noastre interne. 

Mirat, Mister întoarse privirea spre flecar, în vreme ce gazda, 
încurajată de întrebarea acestuia mută continuă : 

— Aşa cum îl vedeţi, a, cunoscut totuşi şi vremuri mai bune. 
De aceea şi continui să-l primesc, deşi nu e un client prea 
onorabil. Cum v-am spus, tulburările interne l-au adus în sapă 
de lemn. 


— E adevărat? 

— Vă dau cuvintul meu... E un negustor de lînă din strada 
Grenetail. 

— Din ce stradă ? 

—  Grenetail, la Paris, cartierul Saint-Martin. Are firma „La 
mielul alb". 

„lată o coincidenţă, gîndi Mister. Tocmai acolo locuieşte şi 
Cyrano !" 

El se hotări să nu piardă nici unul dintre cuvintele 
vorbăreţului hotelier, care povestea întruna, fericit că, în sfîrşit, 
e ascultat. 

—  Intorcîndu-se din Flandra, unde şi-a făcut cumpărăturile 
ca de obicei, a socotit prudent să facă un ocol prin Ardeni, ca să 
evite provinciile din Nord, înţesate de războinici. 

—  Inţeleaptă precauţie ! 

— Dar proastă inspiraţie ! Lîngă Sedan, a fost prădat de 
cavalerii mercenari din slujba Domnilor Prinţi. Totuşi, el a izbutit 
să-şi scape o rezervă ascunsă, dar a căzut în mîna unui alt grup 
de mercenari ai domnului mareşal şi francezii i-au luat şi bruma 
ce-i mai scăpase de la germani. Şi acum, iată-1 se întoarce pe 
jos, la Paris şi nu are bani nici de mîncare. 

In timp ce i se ţinea această predică, Mister cercetase atent 
pe străin. Era ditamai lunganul, cu oase lungi, destul de 
impunător, avînd mai degrabă înfăţişarea unui gentilom, decit a 
unui negustor cumsecade, prădat. 

Slab şi zdrenţăros, părea că iese dintr-un post îndelungat. 
Devora, cu dinţii ascuţiţi ca de lup înfometat, un 
dejun sărăcăcios, stropit de un lichid suspect, care semăna bine 
cu apa chioară. 

Milosul cavaler întoarse privirea către propria-i masă, 
supraîncărcată cu tot felul de bucate gustoase şi cu vinuri fine şi 
se simţi ruşinat de belşugul său. 

— Dacă-i aşa, propuse el, rugaţi-l pe acest nenorocit să 
poftească la masa mea. Intre creştini trebuie să ne ajutăm. 

Hangiul nu avu nevoie să i se repete ordinul. Ca un bun 
negustor, care miroase ciştigul îndoit, el se grăbi să transmită 
invitaţia. 

Acela se ridică iute şi, cu plecăciuni şi scuze, întrerupte de 
voia bună a tînărului, luă loc la masă, faţă în faţă. Apoi, fără alt 
preambul, sub ochii înveseliţi ai Cavalerului, lunganul începu să 


înfulece bucăţi după bucăţi şi să soarbă la pahare cu o grabă 
semnificativă. Aşadar, nu era doar o născocire povestirea gazdei 
! Totuşi, Tancred făcu o remarcă : tot mîncînd, omul plimba 
mecanic priviri neliniştite de la uşă la fereastră şi părea că 
ciuleşte urechea la cel mai mic zgomot. Aceste mişcări ciudate îi 
dădeau înfăţişarea unui animal hăituit şi înfometat, pradă a 
două instincte primare : unul de-a se îndopa cu orice preţ şi altul 
— de-a fugi la apropierea vînătorului. lar această agitaţie 
neîntreruptă se mărea pe măsură ce-şi umplea stomacul, ca şi 
cum, odată foamea potolită, instinctul de apărare trecea pe 
primul plan. 

Îndată ce hangiul se retrase, după ce tăiase şi împărţise în 
farfurii o găină, ciudatul comesean puse pe neaşteptate mîna pe 
braţul cavalerului şi-i zise iute : 

— Tînărul meu senior, ca recunoştinţă pentru generoasa 
invitaţie, vă voi da un sfat bun. 

Această introducere, ca şi măsurile de precauţie pe care le 
lua comeseanul îl intrigă pe Mister. Celălalt reluă : 

— Ați făcut o mare greşeală... 

— lasă vedem?! 

—  Adineauri, vorbind cu gazda, aţi scăpat un cuvint 
imprudent. De aceea am şi tuşit, ca să vă avertizez. 

— Un cuvint imprudent ? Dar, am spus numai „da” şi „nu”. 
Nimic altceva. 

— Cînd gazda a ridicat paharul pentru domnul cardinal, 
dumneavoastră aţi băut în sănătatea regelui. 

— Ei şi ? 

— Vai de mine ! Vorbele sînt primejdioase. Pentru orice 
adept al cardinalului, nu există în Franţa decit un singur rege : 
Marele Armand ! De aceea, „trăiască regele" este un strigăt de 
răzvrătire. 

Cavalerul izbucni în ris : 

— Drace ! Nu-mi pare să împărtăşiţi dragostea gazdei 
noastre pentru cardinal. 

— Ssst! şopti lunganul, ai cărei ochi bănuitori se îndreptară 
spre poartă, ciulind şi urechea. 

— Haideţi, domnul meu, explicaţi-mi, fiindcă într-a- devăr mă 
neliniştiţi. 

— Ascultaţi ! Cînd aţi ridicat paharul pentru rege v-am 
recunoscut drept unul dintre ai noştri. Cu atît mai mult, cu cît v- 


aţi justificat greu prezenţa pe acest drum care duce la domnii 
Prinţi, la Sedan. 

— Dar duce în tabăra domnului de Chatillon, zise tî- nărul 
neîncrezător. 

— Desigur. Dar nu prea aveţi aerul că mergeţi acolo. De 
cînd, oare, un soldat, întorcîndu-se din concediu, face aşa 
cheltuială şi se apără cu două pistoale pe masă ? 

Cavalerul simţi că roşeşte. Excesul său de prudenţă fusese o 
greşeală. Neliniştit, întrebă : 

— Şi unde credeţi dumneavoastră că merg ? 

— La Prinţi ! afirmă celălalt, clipind din ochi în semn de 
complicitate. Nu haina îl face pe călugăr şi, sub acest costum 
militar, mă prind că se ascunde un gentilom deghizat. 

Bănuind o cursă, Mister scutură din cap, negînd. 

— Hei, nu rideţi, domnul meu ! Purtaţi un inel care spune 
altceva ! 

Şi omul arătă cu degetul inelul de aur, pe care ducesa îl 
petrecuse pe degetul însoţitorului său, în clipa despărțirii. 
Cavalerul se întreba în ce cursă căzuse, cînd, spre marea lui 
mirare, îl văzu pe ciudatul său invitat cum scoate, cu precauţie, 
din buzunar un inel întru totul asemănător. Lunganul adăugă, 
rizînd : 

— lată, priviţi inelul acesta, sîntem între ai noştri. Dacă 
sînteţi din partea doamnei ducese, eu sînt din partea Prinţilor. 

Soldatul era un conspirator prea novice, ca să nu ră- mînă 
dintr-odată buimăcit. Celălalt, profită ca să continue pe un ton 
volubil : 

— Dar, iertaţi-mă, e cazul să mă prezint. Desigur, numele 
meu vă e cunoscut, căci a făcut oarecare vilvă în lume. Şi, după 
o nouă privire bănuitoare : Sint Jean-Bap- tiste Eremitul de 
Vauselle ! Cu toată sărăcia mea prezentă, pot să stau cu fruntea 
sus la masa dumneavoastră. 

Apoi, tăcu, aşteptînd pe celălalt, să se prezinte la rîndul său. 
Dar acesta, hotărît să păstreze un prudent incognito, se mărgini 
să încline capul. 

Domnul de Vauselle, cu ochiul si urechea mereu la pîndă, 
reluă, cu o uşoară nuanţă de dezamăgire în glas : 

— Nu vă cer numele, fiindcă îmi pare că vă convine să vă 
păstraţi anonimatul. 


—  Credeţi-mă că e vorba de discreţie şi nu de neîncrederea 
dumneavoastră. 

— Nu insist. Mi-ajunge să ştiu că sîntem de aceeaşi parte. 
Aş vrea să vă fiu de folos cu experienţa mea, continuă Vauselle. 
Se înţelege că nu credeţi nici un singur cuvint din povestea 
patronului. Nu sînt nici un negustor de lină şi nici nu am fost 
jefuit vreodată. 

Mister nu aşteptase această mărturisire, ca să fie perfect 
convins că întâmplarea aceea nu era credibilă. Acum, cînd îi 
putuse studia îndeaproape pe Vauselle, personajul îi părea făcut 
să jefuiască mai degrabă el pe altul, decit să fie jefuit. 

— Ceea ce m-a redus la această sărăcie lucie, a fost nevoia 
să mă ascund de un spion infernal pus de cardinal pe urmele 
mele şi care m-a urmărit de la Sedan pînă la Chălons. Abia de 
trei zile am izbutit să scap de acest ucenic al satanei, 
refugiindu-mă la timp pe un drum lateral, în clipa cînd el era pe 
punctul să mă dea pe mîna unui pichet de dragoni. De atunci, 
rătăcesc prin păduri şi nu îndrăznesc decit noaptea să ies la 
drum, după ce mi-am lăsat punga şi calul în mîna ţăranilor 
lacomi, a căror tăcere o cumpăr cu acest preţ. 

— Drace ! De trei zile... înţeleg abia acum pofta 
dumneavoastră de mîncare. 

— Numai azi am cutezat să viu pînă în această casă 
ospitalieră, unde steaua mea m-a făcut să întîlnesc un amfitrion 
generos. Într-adevăr, oricît de săracă ar fi fost consumaţia mea, 
mă tot întrebam cu ce o voi plăti. Ce vreţi ? Foamea îl scoate 
pînă şi pe lup din pădure! 

— Nu-i nimic, voi plăti eu totul, spuse Mister. Şi am să vă 
mai dau cîţiva ludovici ca să ajungeţi la Paris. 

Vauselle schiţă cu mîna dreaptă un gest discret de refuz, în 
timp ce cu stinga apuca lacom piesele de aur şi le viîri în 
buzunarul pantalonilor. 

— Asta-i precis aur anticardinalist, zise el. De aceea 
primesc. 

— Acum, rămîne să vă mulţumesc pentru sfaturi, înţeleg că 
e bine să te fereşti de spioni. 

— Drumul e presărat pretutindeni cu această sămîn- ţă, care 
răsare pînă din pietre, zise Vpuselle, turnîndu-şi un nou pahar. 

— Dumnezeu ştie dacă nu era plăsmuit din aceeaşi plămadă 
şi capucinul de adineauri. 


Vauselle, care ducea paharul la gură, se opri scurt, palid şi 
tremurător : 

— Un capucin ? făcu el. 

— Da, unul grăsun. Tot dădea tircoale prinprejur. L-am 
surprins stînd de vorbă cu patronul. 

— Un capucin călare pe o catircă ? 

— Călare ? Nu ! Coborise ! 

Dintr-odată, Vauselle sări în sus. Rotind jur împrejur priviri 
rătăcite, gemu : 

— Dumnezeule ! El e ! Părintele Hilarion, omul meu de la 
Châlons. 

Şi, fără să mai stea pe gînduri, alergînd iute spre cuier, 
înfăşcă o manta la iuţeală, îşi înfundă pălăria pe cap şi alergă 
spre uşă. 

— Hei, mai încet ! Aţi luat mantaua mea, strigă surprins 
cavalerul, apoi îl prinse pe fugar de pulpană şi-i luă mantaua. 

Speriat, acesta îşi luă jerpelitura proprie, cu un oftat de 
regret, şi deschise uşa dinspre curte. Obrazul rubicond şi burta 
lătăreaţă a bunului părinte se încadrară plăcut în pervazul uşii. 
La vederea lui, Vauselle sări îndărăt şi, întorcîndu-se iute, uşor 
ca o pisică, trecu peste mese şi peste scaune, deschise la 
iuţeală fereastra şi ieşi ca o pasăre la libertate. Călugărul se 
repezi după el, dar, greoi, se încurcă printre scaunele răsturnate 
şi, cînd ajunse la fereastră, nu mai putu prinde decit... vîntul ! 

Aceste scene rapide se petrecuseră în cîteva clipe, sub ochii 
amuzaţi ai lui Mister. Deodată auzi un galop ră- sunînd pe drum 
şi, prin fereastră deschisă, îl zări pe Vauselle cum trece ca o 
nălucă spre Paris într-un virtej de praf. 

Izbucni în rîs, văzînd mutra caraghioasă a capucinului, dar 
risul i se opri în git. Pe drum, patronul alerga, urmat de rîndaş, 
strigînd în gura mare : 

— Puneti mîna pe el, puneţi mîna pe el! 

— Drace, zise Mister, hidalgo ăsta mi 1-a furat pe Căpitan ! 

La rîndul său, era să sară pe fereastră şi să se arunce pe 
urma tilharului, cînd un spectacol neaşteptat îi impuse mai 
multă prudenţă. Din partea opusă, un pichet de dragoni venea 
în fuga mare. Îndată ce putură auzi, părintele Hilarion le strigă : 

— Înainte, la galop ! Omul mi-a scăpat printre degete ! 


Cu degetul întins, el arăta în direcţia Parisului, un punct 
negru pe şoseaua lungă. Atît se mai vedea din Vauselle şi din 
calul spaniol. 

Plutonul trecu la galop în urmărirea fugarului. Cavalerul simţi 
cum i se scurge sudoarea rece de-a lungul şirei spinării. Fără 
cea mai mică bănuială, el căzuse într-o cursă a cardinalului. Din 
fericire, acest Vauselle încurcase socotelile şi-o luase la 
sănătoasa, în locul lui. N-are importanţă ; el scăpase cu bine ! 
Fără prezenţa sa de spirit, fanfaronul care atrăgea toată poliţia 
pe urmele sale era gata să o şteargă cu mantaua sa, în 
căptuşeala căreia ascunsese plicul ducesei. 

„Nu voi mai ascunde nimic în manta. E prea periculos”! îşi 
promise el. 

Hotărit să se stăpinească mai bine, îşi plăti consumaţia şi se 
informă la gazdă dacă nu ştia vreun cal, de vinzare. Primprejur 
nu se găsea aşa ceva. Ar fi trebuit să coboare pînă la Saint- 
Maur, ca să cumpere unul. Buimăcit, Mister, neştiind ce să mai 
hotărască, se îndreptă spre ieşire, cînd fu împiedicat de un 
obstacol greu de urnit. Era burta impunătoare a bunului părinte. 
De la plecarea dragonilor, acesta nu încetase să-l tot observe 
şi, la momentul oportun, interveni : 

— O clipă, vă rog, tinere prieten ! Calul era al dum-. 
neavoastră ? 

— Da, părinte, răspunse Cavalerul, tot încercînd să 
ocolească obstacolul. 

— Hm, frumos animal ! Trebuie să vă fi costat o avere! 

Cavalerul, nerăbdător, glumi : 

— Era darul unei frumoase doamne, care se interesează de 
mine. 

— Aici aţi dejunat dumneavoastră ? se informă călugărul, 
arătînd cu degetul spre sticlele goale şi resturile ospăţului. 

— Probabil ! 

— Drace, domnule militar ! Nu vă uitaţi deloc la cheltuieli. Şi 
ăsta e tot un dar? 

Mister îşi muşcă buzele. 

— Tot cadou şi acea pungă destul de rotunjoară cu aur pe 
care am întrezărit-o adineauri ? 

— Da, şuieră Cavalerul, strîngînd pumnii. Nu poate omul să 
ascundă nimic ! Tot cadou ! 


—  Fericită tinereţe ! Aveţi o frumoasă pe care vă convine să 
o răsfăţaţi şi s-o îngrijiţi cu devotament, rise franciscanul, tot 
stăvilind ieşirea. 

Trăsăturile Cavalerului se destinseră deodată şi un suris îi 
înflori pe faţă : 

— Oh, asta nu e nimic, nu aţi văzut încă totul. 

— Hei, ce-ar mai fi putut dărui această persoană risipitoare 
frumosului său cavaler ? 

— Asta, făcu soldatul. Şi asta ! 

Sub nasul călugărului, apăru ţeava celor două pistoale. 

— Încet, încet ! strigă părintele Hilarion, sărind în lături. 

— Vedeţi că sînt două la fel ! glumi Mister. În acelaşi timp, 
sub dubla ameninţare a armelor, îndreptate spre ţinta oferită de 
pîntecul revărsat, îl sili pe adversar să se retragă înspăimîntat 
pînă în fundul sălii. 

Acolo, el dezlegă cu îndemînare briul capucinului şi se apucă 
să-i lege strîns pumnii. Celălalt schiţă un gest de nesupunere. 
Dar răcoarea ţevii, lipită de tîmplă, îl îndemnă să fie liniştit. 
Uşor, cu un şervet luat de pe masă, Cavalerul îi legă picioarele, 
făcîndu-l astfel inofensiv. Îi puse apoi în gură un alt şervet, în 
chip de căluş. După aceea, cînd călugărul grăsun nu mai era 
decît un pachet inform, foarte asemănător unui salam, îl legă de 
parapetul scării, cu faţa de masă răsucită în chip de fringie. 
După aceea, Cavalerul avu grijă să închidă uşa de la bucătărie. 
In sfîrşit, se uită jur împrejur să vadă dacă nu mai era ceva de 
pus la punct şi salută cu umilinţă pe spionul în sutană, căruia i 
se vedeau doar ochii, rotunjiţi de spaimă. 

— Mii de scuze că vă părăsesc astfel. Dar sînt aşteptat. În 
lipsa calului care mi-a fost furat, îngăduiţi-mi să împrumut 
catiîrca dumneavoastră. O voi schimba la prima etapă pe ceva 
mai demn de un cavaler şi voi da ordin să vi-o trimită aici. Adio, 
respectabile părinte. Binecuviîntarea nu v-o cer. Complimente 
stăpînului dumneavoastră şi Dumnezeu să dăruiască viaţă 
îndelungată acestui mare bărbat al Franţei. 

După acest mic discurs, Mister ieşi, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat. Incuie uşa de două ori cu cheia, o viri în buzunar şi 
porni spre grajd. 

In pragul ospătăriei, patronul înconjurat de cîţiva localnici, 
comenta aventura extraordinară a negustorului de lînă. Trecînd 
prin faţa lui, Mister opri animalul şi, fără să-i lase timp să-şi 


exprime nedumerirea că-l vedea călare pe catircă, îi zise 
ameninţător, încruntîndu-şi sprîncenele : 

— Bagă de seamă, prietene ! Imi pare că aici primeşti pe 
duşmanii regelui şi că le uşurezi fuga dîndu-le caii celor care sînt 
credincioşi cardinalului. 

Tonul lui aspru îl înspăimiîntă pe nenorocit. El vru să 
protesteze. Mister îl fulgeră cu o privire groaznică. 

—  Pune-ţi lacăt gurii, omule ! Şi dacă ţii la pielea dumitale, 
nu te amesteca în treburile noastre. Mai ales, nu-l tulbura pe 
cuvioşia sa. El a rămas în sală, în rugăciune şi nu vrea să fie 
deranjat timp de o jumătate de oră. Ai înţeles ? 

Şi ca să-l convingă şi mai mult, Cavalerul argumentă dublu : 
îi arătă ţeava celor două pistoale şi lăsă să-i scape citeva 
monede pe caldarim. 

Gazda înspăimîntată căzu în genunchi. 

— Am înţeles monseniore ! bilbii el. 

— Serviciul domnului cardinal ! zise tînărul sărind în şa... 
Tăcere ! 

Rizînd în sine, lovi animalul cu călcîiele. 

Patronul de la „Pavăza Franţei", năucit, necutezînd să facă 
nici un pas şi nici un gest, se tot întreba zadarnic în privinţa 
clienţilor ciudaţi care-i călcaseră pragul. 

De fapt, sosiseră trei : unul călare pe cal, al doilea pe o 
catircă şi al treilea pe jos. Or, pietonul pleca pe cal, cavalerul 
pleca pe catircă ; cît despre cel ce călărise pe catircă, nu se ştia 
cum va pleca sau dacă va mai pleca vreodată.