Paul Feval — Cavalerul Mystere

Cavalerul Mystere 


— 


= = 


de Paul Féval 


t Capitolul 1 — Un nas de gentilom 


Într-o dimineaţă de aprilie a anului 1641, pe atunci coroana 
de crini o purta Ludovic al XIII-lea, iar sceptrul era în mâna lui 
Armand Duplessis, Cardinalul-duce de Richelieu, gărzile de la 
căpitănia palatului regal, Louvre, văzură venind dinspre cheiul 
Senei un tânăr în ţinută militară, care se apropia cu pas 
sprinten. Purta o tunică cu guler de piele şi, în curmeziş peste 
piept, centura săbiei. Cizmele înalte îi treceau peste genunchi 
iar pălăria înaltă, cu borul ridicat, era împodobită cu o singură 
pană. Aceasta era ţinuta de campanie a soldaţilor din armata 
Flandrei, o spadă lungă şi subţire, cu apărătoare rotundă, prinsă 
de centură completa înfăţişarea lui războinică. 

Ajungând aproape de poarta palatului, el duse mâna la 
pălărie în chip de salut şi întrebă o strajă: 

— Hei, camarade, poţi să-mi spui dacă domnul de Guitaut 
se află în palat? 

Acel căruia îi adresase întrebarea era un flăcău falnic, în 
costum de paradă, îmbrăcat cu o mantie largă, brodată şi 
purtând pe cap o pălărie lată, cu panaj mare. 

Fără să răspundă, el îl măsură cu o privire dispreţuitoare pe 
acest purtător de sabie, care cuteza să se înfăţişeze la rege ca 
într-o tabără militară, cu cizme şi pinteni, amăgindu-se că îi va fi 
îngăduit, în această ţinută, să-l vadă pe căpitanul gărzilor 
reginei. Răbdarea nu părea să fie însuşirea de căpetenie a 
tânărului militar. Văzându-se cercetat astfel, cu neobrăzare, el 
încruntă uşor sprâncenele şi îşi muşcă buzele. Folosind un ton 
mai sec decât prima oară, el repetă: 


— Hei, domnule, vă întrebasem dacă îl pot vedea pe 
domnul de Guitaut! 

—  Adresaţi-vă ofițerului de serviciu, răspunse straja, 
întorcându-i spatele. 

Soldatul şovăi o clipă. Se întreba poate dacă, înainte de a-şi 
vedea de treburile lui, nu s-ar cuveni să-i ceară socoteală 
acestui insolent. Dar se gândi că dispreţului e mai bine să-i 
răspundă cu dispreţ. Se răsuci pe călcâie, cu pas hotărât, 
pătrunse pe poartă într-o curte mică, unde un ofiţer fercheş, 
acoperit tot cu fireturi şi galoane, se distra aţâţând doi bidivii 
înhămaţi la o trăsură. 

Animalele, plictisite se vede de o prea lungă odihnă, loveau 
pământul cu tropot mare şi smuceau din cap, spre marea 
mulţumire a lacheilor şi a unui vizitiu îmbrăcat ca un prinţ. După 
ce salută cuviincios, tânărul le adresă şi lor întrebarea de mai 
sus. 

— Regele e la Chantilly iar regina s-a retras o vreme la 
mănăstirea Carmelilelor, aşa că ar fi de mirare ca domnul de 
Guitaut să se afle la Louvre, unde n-are ce face! 

Aşa îi răspunse ofiţerul, care vorbind abia dacă binevoise să 
se întoarcă cu faţa spre noul venit. 

— Neplăcută situaţie! Totuşi având în vedere că sunt 
însărcinat să-i fac o comunicare importantă şi cât se poate de 
grabnică, nu mă pot mulţumi cu un răspuns aşa de nelămurit. 
Vă rog, deci, domnule, să-l înştiinţaţi pe domnul de Guitaut, sau, 
în lipsa lui, pe nepotul său, domnul de Comminges, că aştept 
aici şi trebuie neapărat să-i vorbesc. 

Aceste cuvinte rostite pe un ton ferm îl făcură pe ofiţer să-şi 
părăsească plăcuta îndeletnicire şi să-l privească mai atent pe 
acest mesager atât de puţin familiarizat cu uzanţele Curţii, dar 
care, totuşi, părea foarte convins de misiunea sa importantă. 
Avea în faţa sa un băieţandru care mai păstra, din anii 
adolescenţei, frăgezimea de puf a obrazului şi candoarea privirii. 
Totuşi, de sub această aparenţă copilărească transpăreau o 
semeţie şi o siguranţă bărbătească. Era un tânăr frumos şi zvelt, 
înalt, cu încheieturi fine, iar ovalul pur al chipului său era 
îmeadrat de splendide buclecastanii.Doi ochi mari, limpezi şi 
surâsul grațios al gurii sale cu buze mândre, abia umbrite de un 
puf delicat, aduceau o lumină aparte chipului său armonios. 


Totul vădea într-însul pe gentilomul de rasă, nu pe soldatul de 
rând, cum părea să-l arate îmbrăcămintea. 

Ofiţerul luă scrisoarea pe care i-o întindea necunoscutul şi, 
traversând o mică terasă, pătrunse în apartamentele reginei. 

Aşteptându-l, tânărul privi cu mult interes telegarii şi 
trăsura strălucitoare cu blazonul desenat pe uşi, îmbrăcată pe 
dinăuntru în brocart şi împodobită cu perne de mătase. Pentru 
acest oştean, neobişnuit cu luxul, trăsura părea să fie lăcaşul 
unei zâne. Şi, de fapt, nu era chiar o zână acea făptură care 
apăru pe trepte? O zână frumoasă, blondă, cu ochi albaştri ca 
visul, cu un obraz pur ca floarea de liliac alb. Cu un pas uşor, 
parcă fără să atingă pământul, ea înainta către dânsul. 

Inainte ca  lacheii să-i poată prevedea mişcarea, 
fermecătoarea făptură deschise ea însăşi portiera trăsurii. Se 
pregătea să urce în trăsură, când caii, sătui de o îndelungată 
aşteptare, dădură să plece. Probabil că echilibrul zânelor e 
supus aceloraşi legi ca şi acela al muritorilor de rând. Frumoasa 
imprudentă, al cărei picior micuţ călcă în gol, se clătină, scoțând 
un mic strigăt de spaimă. 

Dar oşteanul se repezise ca fulgerul şi graba lui fu 
răsplătită, primind în braţe o povară neasemuit de plăcută: un 
corp suplu, cu talia plină şi pietroasă, care, căzând, se 
abandonase cu totul sprijinitorului său. Roşind, stingherită de 
neândemânarea sa, îi mulţumi cavalerului său improvizat cu un 
surâs divin. Totul durase numai o clipă, timpul unei priviri şi al 
unui surâs. Ochii unei domnişoare de şaisprezece ani au desigur 
o vedere ageră, căci fu de ajuns numai acest moment pentru ca 
tânăra călătoare să remarce înfăţişarea plăcută a oşteanului. 

In ce-l priveşte, chipeşul băiat fu uimit de frumuseţea 
acestei fete, care întrunca farmecul delicat al unei femei în plină 
floare cu vioiciunea îndrăzneață a unei zâne. Ea îi lăsă o 
puternică impresie... El credea că o simte încă în braţele sale, 
atunci când trăsura zbura de acum pe poartă, în tropotul cailor 
strălucitori. 

Străjerul fusese singurul martor al acestei scurte scene. 
Dându-şi seama cât de bine fusese primit convorbitorul său de 
adineauri, străjerul regretă purtarea lui dispreţuitoare. De aceea 
el înaintă, socotind bun prilejul unei apropieri. 

— Hei, prietene, zise el făcând cu ochiul, nevinovaţii au 
mâini norocoase. lată ce însemnează să ai mână fericită. 


— Cine e această tânără? întrebă soldatul, smuls din visare. 

— Bună bucăţică, nu-i aşa? Şi plină de viaţă ca o cinteză! 
Este o domnişoară din suita reginei, domnişoara de Cernay. 

Militarul oftă: 

— E foarte frumoasă! 

În această clipă ofiţerul de serviciu se întoarse, însoţit de 
un mare gentilom, elegant îmbrăcat. Acesta ţinea în mână o 
scrisoare pe care militarul o recunoscu, era cea adusă de el. 

— Dânsul este mesagerul? întrebă gentilomul, surprins. 

— Da, domnule conte. 

Domnul de Comminges, căci el era, nepot şi locotenent al 
domnului de Guitaut, se îndreptă către soldat şi îl fixă cu o 
privire atentă, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească în minte 
trăsăturile sale. După aceea îl întrebă: 

— Dumneavoastră îl căutaţi pe domnul de Guitaut? 

— Da, domnule, eu. 

— Şi dumneavoastră aţi scris această scrisoare? Soldatul 
înclină capul, în semn de încuviinţare. 

— Domnul de Guitaut nu este la Louvre. El nu are să vină 
azi aici, dar, ca să nu întârziem, am să-i duc eu mesajul 
dumneavoastră îndată. Şi nu mă îndoiesc că, după ce-l va citi, 
se va grăbi să vă întâlnească. de aceea vă rog să reveniţi aici, 
după-amiază, la ora cinci. 

— Nu voi lipsi, spuse tânărul. Apoi, cu voce mai scăzută, 
întrebă: 

— Pot să aduc... obiectul? 

Comminges păru încurcat. Şovăi o secundă, apoi zise: 

— Nu, e inutil pentru moment. Domnul de Guitaut vă va 
cunoaşte mai întâi, e preferabil. Apoi o să vă dea el 
instrucţiunile sale pentru... lucrul despre care este vorba! 

Şi adăugă, încet: 

— Nădăjduiesc că n-aţi vorbit nimănui despre motivul care 
vă aduce aici? 

— Dumneavoastră sunteţi prima persoană pe care o văd de 
când am sosit. 

— Foarte bine! Fiţi discret şi de-acum înainte. Nu vă 
încredeţi în nimeni. Fiţi prudent şi nu uitaţi că vă aşteptăm. 

— La ora cinci voi fi aici. 

Locotenentul îi întinse mâna tânărului soldat, care i-o 
strânse respectuos, dar fără să se piardă cu firea. 


— Aşadar, ne vedem după-amiază! 

— Da, domnule conte! 

Tânărul, a cărui neaşteptată sosire pricinuise o emoție atât 
de vie locotenentului gărzilor reginei, ieşi din Louvre cu acelaşi 
pas energic şi decis, cu care păşise înăuntru. 

“Cavalere, îşi zise el pe drum, n-ai fost înşelat. Ai fost primit 
la palat într-un chip foarte plăcut... lată treburile tale pe o cale 
bună. Totuşi, încă nu l-ai văzut decât pe domnul Comminges. Ce 
se va întâmpla când, în locul nepotului, îl vei vedea pe unchi? pe 
căpitan, în locul locotenentului?... Ah! vom vedea atunci efectul 
talismanului meu. În aşteptare, iată, am la dispoziţie o întreagă 
după-amiază. Cum aş putea s-o întrebuinţez mai bine? Afară de 
gazda din strada Sainte-Genevieve, nu cunosc pe nimeni în 
acest Paris nesfârşit”. 

Cavalerul, să-l numim aşa, în lipsă de ceva mai bun, fiindcă, 
la urma urmei, aşa îşi zice şi el, Cavalerul, la acest gând, încetini 
pasul. Din punctul unde ajunsese, avea de ales între două 
drumuri: la dreapta, prin Porte-Neuve, putea să ajungă la 
Tuileries şi la noile locuri elegante de plimbare, dar ar fi trebuit 
să se întoarcă de-a lungul Louvre-ului. La stânga, se profila 
Pont-Neuf. Zărea numeroase barăci înşirate pe lângă parapete 
începând de la biserica Samaritaine, ce-şi înălța zidirea 
împodobită de chipuri, având deasupra o clopotniţă mică, până 
la cochetul castel Gaillard, pe malul celălalt, cu turnuleţele sale 
gotice. 

— Pe legea mea, o să aleg Pont-Neuf, se hotărî el. Dar, mai 
înainte, să prânzese în această cârciumă: La trei Marii, iată ceva 
atrăgător. După aceea, voi saluta pe bunul rege Henric, tatăl 
soldaţilor ridicaţi prin meritul lor şi pe faimoasa Samaritaine. 

Pont-Neuf merita acest nume, căci nu fusese terminat 
decât de vreo treizeci de ani. Aici se întâlneau leneşii de toate 
speciile şi se ştie că Parisul n-a dus niciodată lipsă de gură- 
cască. 

Un proverb al timpului spunea că nu puteai trece peste 
Pont-Neuf, fără să întâlneşti o fată, un călugăr şi un cal alb. 
Desigur, în această zi frumoasă de primăvară, fetele nu lipseau 
deloc, de la cameriste sprintene în fuste uşoare şi baticuri albe, 
până la domnişoare de familie, cu părul strălucind de pudră din 
Cipru, îmbrăcate cu corsaj decoltat şi cu rochii largi, pe care 
gura lumii le botezase ascunzători de bastarzi. Cât despre 


călugări, nu era greu să descoperi niscaiva în grupurile de 
târâie-brâu adunate împrejurul spectacolelor în aer liber. lar cai 
albi treceau destui pe uliţa îngustă, rău pavată şi înglodată de 
murdării, pe care trăsurile îşi deschideau greu cale prin gloata 
pestriță de pedeştri şi călăreţi. Mulțimea amestecată, unde 
gentilomii, burghezii şi militarii se îmbulzeau laolaltă cu 
salahorii, meseriaşii şi lacheii şi unde nu lipseau, vezi bine, nici 
cerşetorii, nici pungaşii, circula de-a lungul dughenelor, în care 
se vindeau mărfurile cele mai ciudate. Librarii şi negustorii de 
haine vechi se învecinau cu vânzătorii de plasturi şi de dresuri. 

Totuşi, oamenii se îngrămădeau de preferinţă înaintea 
nenumăratelor spectacole gratuite, care dădeau acestui loc de 
plimbare înfăţişarea unui bâlci perpetuu. lată-l aici pe celebrul 
Mondor făcând reclamă pentru „leacul universal”; mai încolo, 
maestrul Gonin uimea asistenţa prin scamatoriile sale. pe el, un 
singur om îl întrecea în îndemânare. Dar acest rival îşi exersa 
talentele pe o scenă mai vastă, fiindcă el era Cardinalul de 
Richelieu. Aşa se manifestă răutatea publică, ea, care nu-şi 
pierde niciodată drepturile sale. Mai ales aici, unde îşi găsea 
hrană din belşug în cupletele satirice pe care le spuneau 
aproape la tot pasul cântăreții ambulanți. Să nu se uite că în 
această epocă Parisul îşi amintea încă de agitaţiile Ligii, pe care 
mulţi bătrâni le trăiseră şi că erau în ajunul veselei Fronde, unde 
aveau să joace roluri mulţi din aceşti tineri cadeți, cu aer agresiv 
şi fanfaron, care îşi plimbau insolenţi mustăţile lor ceruite de 
„Mici maeştri” şi spadele lor lungi de „rafinaţi”. 

Această mulțime tumultuoasă făcea un vacarm de 
nedescris. Uruitul neântrerupt al roţilor şi scârţâitul osiilor 
cântau un bas continuu, pe care se înfiripa un concert întreg de 
note discordante: chemările paiaţelor, bubuituri de tobe, 
chicoteli de fete gâdilate. Toată zarva asta, topită într-o rumoare 
festivă, se ridica spre profilul de faun şi spre barba zâmbitoare a 
bunului rege Henric, care, aşezat solemn pe calul de bronz, în 
mijlocul gloatei, părea că prezidează vesela desfătare. 

Orologiul de la Samaritaine sună două ore şi tărăboiul era 
asurzitor, când tânărul cavaler, întremat de o masă 
îmbelşugată, intră pe Pont-Neuf. Cu nasul în vânt şi cu ochiul la 
pândă, el întrupa perfect figura unui gură-cască de-abia venit 
din provincie. Pentru el, totul era motiv de mirare. Fusese nevoit 
să-şi încetinească pasul. Se lăsă acum purtat de colo, colo în 


vâltoarea mulţimii, amuzat când din învălmăşeală îi sărea în faţă 
vreo trecătoare atrasă de chipul său frumuşel. 

Privind în dreapta şi în stânga, admirând tarabele şi 
ascultând reclama saltimbancilor, înghesuit şi înghesuind, el 
ajunse la un loc mai ridicat. Acolo se opri ca să admire 
cuviincios statuia Bearnezului cocoţat pe un soclu monumental, 
flameat de patru sclavi înlănţuiţi. El traversă chiar şoseaua, spre 
a o vedea mai bine şi se opri chiar la orificiul acestui fel de 
pâlnie pe care o formează Piaţa Dauphine. Nu văzu deci cum 
venea din partea cealaltă un trecător destul de ciudat, care, 
mergând cu pas repede, răsfoia totuşi cu mare atenţie paginile 
unei cărţi, probabil foarte captivantă. 

Cum Cavalerul era absorbit în contemplare şi trecătorul în 
lectură, o ciocnire între ei nu se putea evita. Ea se produse sub 
forma unei izbituri violente, pe care tânărul o primi în spate şi 
care îi dădu impresia prăbuşirii unui bolid. Întorcându-se pe 
jumătate, el se găsi în faţă cu originalul cititor.... Sau, mai 
degrabă, el se găsi faţă în faţă cu cartea, căci omul, citind mai 
departe, făcuse doar un pas în lături, ca să ocolească obstacolul. 

Cavalerul, cum ştim, nu era un ins prea răbdător. Nu 
cântări deci dacă această nepăsare era pricinuită de o 
preocupare adâncă, sau dacă ea provenea dintr-o impertinenţă 
calculată. Hotărât să pretindă scuzele la care avea dreptul 
spatele său mortificat, el se proţăpi drept în calea vandalului. 

Cititorul păru mirat de încăpăţânarea cu care obstacolul se 
aşeza mereu în faţa lui, dar, pentru nimica toată, nu renunţa la 
preocuparea care-l absorbea. lIncercă numai, cu un gest 
maşinal, să îndepărteze piedica. 

De data asta, întrecea orice măsură. Roşu de mânie, 
tânărul strigă aspru: 

— Hei, omule, opreşte-te o clipă. Altfel, rişti să-ţi rupi... El 
nu termină fraza. Celălalt se hotărâse în sfârşit să ridice ochii şi, 
zărindu-i chipul, Cavalerul rămase cu gura căscată de mirare. 

Ceea ce înmărmurise astfel pe mâniosul oştean, aşa încât 
să-i taie dintr-odată cuvântul, nu era nici spaima caraghioasă a 
cititorului, când îşi dădu seama că avea un om în faţa-i, nici 
aerul mirat pe care-l luă acest lunatic trezindu-se pe pământ, 
trecând pe Pont-Neuf, la o mie de leghe de locurile unde 
vagabonda spiritul lui. Nu! Era ceva mai mult decât toate 
acestea! Cavalerul rămăsese crucit fiindcă... 


Dar, înainte de a o spune, e mai bine să schiţăm în linii mari 
înfăţişarea personajului. Ea merită osteneala. Închipuiţi-vă o 
dihanie mare, clădită în cel mai ciudat chip: lung şi deşirat, 
purtând pe două picioroange lungi un pântece extraordinar, 
supt înăuntru şi care părea că, din pur spirit de contradicţie, era 
comeav, în loc să fie convex, aşa cum natura face în mod 
obişnuit pântecele oamenilor. Deasupra acestui abdomen 
anormal, el arăta vederii un piept grozav, lat şi puternic, din 
care porneau două braţe lungi ca aripile unei mori de vânt. 

Imbrăcămintea lui nu era mai prejos. De culoare închisă, 
simplu croite, hainele lui semănau la prima vedere cu acelea ale 
unui student. Dar gulerul dublu, panglicile înnodate şi tăieturile 
mânecilor îl împodobeau astfel încât puteau să se potrivească 
foarte bine şi unui om de la Curte. O pălărie mare pe care fâlfâia 
o singură pană, lungă şi subţire, îi sta milităreşte pe cap. Şi o 
sabie, mare cât toate zilele, îl bătea până peste călcâie. 

Era el oare un om mereu gata de harţă, unul dintre acei 
rafinaţi, cum întâlneai atâţia în această epocă plină de dueluri? 
Cum să explicăm atunci mulţimea de cărţi de toate formatele, 
cu care era încărcat şi acele hârtii de tot soiul, care ieşeau din 
buzunarele lui, îndoite sau răsucite sul? 

Hotărât, era un pedant... sau un preot, un editor poate...sau 
mai bine un librar ambulant? Ei, drace! Nu! Această figură 
măreaţă, privirea lui de vultur erau ale unui gentilom. Dar cel 
puţin: era el tânăr sau bătrân? frumos sau urât? Greu să 
răspunzi... Dacă stăteai şi te gândeai, trebuie să fi fost foarte 
tânăr, deşi nu mai avea păr pe frunte şi surâsul său trist îi dădea 
o expresie dezamăgită. 

Frumos? Nu! Simpatic? Da. Cu fruntea lui înaltă de gânditor 
şi ochiul scânteind sub tufişul sprâncenelor, gura purta pecetea 
unei bunătăţi amestecate cu dispreţ. Spiritual, viteaz, generos? 
Desigur, cu o uşoară urmă de sminteală. Dar oricât de completă 
ar părea această schiţă, noi n-am ajuns la partea principală. 
Chiar în mijlocul acestui obraz de gentilom şi de filozof, se ridica 
ceva ciudat şi impertinent, care explica tot restul. Posesorul 
acestei anomalii nu putea fi oricine!... Ce era anume? 

Era o masă de carne, largă la bază, lungă şi curbă la vârf, 
semănând mult cu ciocul puternic al unui papagal: nasul. 
Văzând acest nas de paradă — nas înduioşător şi comic - 
Cavalerul înmărmuri şi îi pieri graiul. 


Acum, smuls din visare, ciudatul personaj înfățișa, 
Cavalerului figura unui om care pică din lună. 

— Domnule, zise el cu o voce nemulțumită, v-am lovit din 
întâmplare? 

Încă roşu de mânie, Cavalerul se simţi dintr-odată 
dezarmat. Pofta lui de a muşca se transformă în poftă de râs. 

— Imi pare că am simţi ceva, într-adevăr, zise el vesel 
frecându-şi spatele. 

Lunatecul, asupra căruia figura plăcută a convorbitorului 
părea să producă efectul obişnuit, surâse la rândul său şi, 
înclinându-se, zise: 

— Vă rog să primiţi scuzele mele. 

— Nu era nevoie de asta. La rândul meu, retrag cuvintele 
acelea cam nepotrivite. Fruntea necunoscutului se încruntă: 

— Ah, ce cuvinte aţi spus? 

Soldatul tăcu, încurcat. Nu vorbeşti de funie în casa 
spânzuratului. Putea el să amintească de ... infirmitate, acestui 
gentilom atât de educat? 

El răspunse deci: 

— Nimic. O prostie. 

— Prea bine, zise el şi, salutând politicos, îi î 
şi plecă. 

Auzise el oare? 

— lată un tânăr plin de tact, îşi zicea cititorul depărtându- 
se. Chipul lui naiv îmi place. Mi-ar fi părut rău dacă ar fi trebuit 
să-l pun la punct pe acest soldat simpatic. 

La rândul lui, prea înflăcăratul cavaler se dojenea: 

— După felul în care pornisem eu, dacă aş fi întâlnit un 
arţăgos, ar fi trebuit să ne spintecăm. Din fericire, acest 
gentilom e plin de blândeţe şi de răbdare, cu toată sabia lui de 
uriaş! 

Trecerea, cu zgomot năprasnic, a unei trăsuri în galop, îl 
smulse pe cavaler din gândurile sale. Abia avu timp să facă un 
salt înapoi, ferindu-se să intre sub copitele bidiviilor. Deşi praful 
şi noroiul murdăreau tăbliile, ca după o cursă lungă în goana 
mare, el recunoscu echipajul sclipitor de la Louvre. Mai mult, la 
portieră, întors înspre el, îi apăruse chipul fermecător al blondei 
necunoscute. Îl zărise ea oare în trecerea aceasta iute? | se păru 
că ochii ei limpezi şi gura gingaşă se luminaseră de un surâs. Să 
fi fost doar o iluzie? Cine ştie? 


ntoarse spatele 


Înainte de a-şi reveni, trăsura dădea colţul şi se pierdea de- 
a lungul zidurilor întunecatei case Nevers. Mânat de o atracţie 
irezistibilă, cavalerul se grăbi într-acolo. Când ajunse la capul 
podului, el zări trăsura oprită în fundul unei stradele strâmte şi 
umbrite, deasupra căreia frunzişul marilor arbori, trecând peste 
ziduri, forma o boltă de verdeață. Prin portiera deschisă, apăru 
silueta graţioasă a frumoasei zâne, sărind pe scări aproape fără 
să le atingă. Apoi ea dispăru ca o nălucă printr-o poartă tăiată în 
zidul înalt. 

Atrăgătoarea viziune dispăruse de mult şi tânărul indiscret 
rămânea mereu în acelaşi loc, cu ochii pierduţi în penumbra 
străzii. Hohote de râs, izbucnind ca o avalanşă înapoia lui, îl 
aduseră brutal la simţul realităţii. El întoarse faţa şi văzu că 
stătuse tot timpul cu spatele la o tribună, pe care nişte actori 
gesticulau şi îşi serveau replici cu o vervă bogată, care aţâţa 
veselia spectatorilor. Neavând altceva mai bun de făcut, 
Cavalerul rămase să privească spectacolul, peste capetele 
mulţimii. 

— lată o ocupaţie tihnită! îşi zise el. Aici, cel puţin, nu voi 
mai fi ispitit să părăsesc prudenţa ce mi-a recomandat-o domnul 
de Comminges. 

Într-adevăr, viziunea recentă nu-i smulsese din amintire 
întâlnirea neobişnuită cu lunganul gentilom, nici întorsătura 
neplăcută pe care era cât pe ce s-o ia lucrurile. Mulţumit că 
poate să se dovedească atât de înţelept, era foarte atent la 
scamatori. Aceştia erau trei la număr, numero Deus impare 
gaudet, şi fiecare din ei valora cât greutatea lor în aur. 

Primul nu era altul decât domnul Brioche, maestru în aceste 
jocuri şi neîntrecut în jocul marionetelor. Personaj grav şi cu 
frumoasă vorbire, a cărui frază meşteşugită abunda în cuvinte 
savante, în sentinţe alese, el avea aerul satisfăcut al unui 
burghez cu casă proprie. 

Alături de el se agita un valet, îmbrăcat într-un costum 
neobişnuit, jumătate verde, jumătate galben, făcut dintr-o vestă 
de pânză groasă luată de la aripile vreunei mori de vânt. Acesta, 
cu faţa lui lividă de momâie în care sclipea un ochi răutăcios, se 
străduia să-l încurce pe stăpânul său cu tot felul de întrebări 
absurde, adesea chiar necuviincioase. El sublinia 
caraghioslâcurile cu mimică adecvată, tot învârtind o pălărie cu 
boruri largi, căreia îi da formele cele mai neaşteptate; în câteva 


minute, el o transformase în bonetă pătrată de doctor la 
Sorbona, apoi în pălărie de student în medicină, îi dase forma 
unui fetru de gentilom şi iată-l, acum, formând o pălărie foarte 
ireverenţioasă de cardinal, aluzie care dezlănţuise râsul 
mulţimii. 

AI treilea personaj, mut dar deloc prost, era o maimuţă. O 
maimuţă care se strâmba groaznic, vicioasă şi ticăloasă, 
căutând să facă mereu o nouă răutate, dibace să fure batista, să 
ascundă dulciurile, să-i ciupească pe bărbaţi şi să gâdile fetele. 

Mulțimea, foarte pestriță, care se îngrămădea în faţa scenei 
de scânduri părea că se amuză peste măsură cu glumele 
muşcătoare ale valetului, cu strâmbăturile maimuţei şi cu 
discursurile pretenţioase ale maestrului scamator. În veselia ei 
zgomotoasă, mulţimea participa chiar la spectacol, şi scena se 
muta deseori la parter, întrebările curgeau din mulţime şi 
glumele proaste se ţineau lanţ. 

Ochiul bufonului tocmai scânteiase un fulger de răutate 
fixându-se pe un punct îndepărtat, în ultimele rânduri ale 
asistenţei. 

Se făcu linişte. Ce va mai inventa el acum? Desigur, 
pregătea o poznă fără pereche. Paiaţa păstră câteva momente o 
înfăţişare speriată; era felul său de a-şi încălzi publicul; apoi se 
hotărî brusc. 

Cu mâna întinsă şi degetul ridicat, arătând punctul 
îndepărtat pe care-l fixa ochiul său bulbucat, cu o voce 
mânioasă el zise: 

— Hei, domnul gentilom de colo, retrăgeţi-vă numai oleacă, 
vă rog; mă împiedicaţi să văd Notre-Dame! 

Toate capetele se îndreptară ca la comandă către 
personajul căruia i se cerea socoteală şi, la vederea lui, o veselie 
nebună zgudui asistenţa. Odată cu ceilalţi, Cavalerul întoarse şi 
el capul şi, urmând ţinta privirii tuturor, fu foarte surprins 
recunoscând silueta caracteristică a încăpăţânatului cititor. 
Stând liniştit pe picioroangele sale, acesta privea spectacolul. La 
început, nu păru a-şi da seama că bufonul i se adresase lui. De 
aceea veselia mulţimii se făcu şi mai mare. Paiaţa repetă de 
data asta pe un ton de blândă rugăminte: 

— Domnul meu, dacă nu credeţi potrivit să vă daţi cu totul 
la o parte, luaţi cel puţin lucrul acela care astupă orizontul. 


Cavalerul, ascultând această glumă grosolană, se simţi 
cuprins de o vagă nelinişte. O cută uşoară brăzdase fruntea 
celui întrebat. Aşadar, despre el era vorba. El plimbă o privire 
liniştită peste vulgul înveselit, apoi întrebă simplu: 

— Ce anume să dau la o parte? 

— Ei, ripostă poznaşul, făcând pe încurcatul, chestia care 
împodobeşte figura dumneavoastră... Asta... In sfârşit... 

— Acest nas! i-o tăie scurt gentilomul. 

— Ah, da, pe legea mea, asta era, numai atât! răspunse 
celălalt cu aparenţa celei mai vii satisfacţii. 

Originalul personaj îl fixă cu o privire de milă dispreţuitoare, 
apoi, foarte serios: 

— Nu pot să-l dau jos... E o amintire de familie şi ţin la ea. 
Această replică neaşteptată fu salutată cu un murmur de 
mirare. Pentru prima dată pehlivanul era bătut, îşi găsise naşul. 
Oşteanul marcă lovitura: 

— Straşnic răspuns, zise el jubilând, anticarul ăsta ştie să 
muşte! 

Totuşi, paiaţa nu putea să se dea bătută. Era în joc 
popularitatea lui. Neliniştit un moment de privirea rece a 
adversarului şi pierzându-şi prezenţa de spirit, îşi recăpătă 
îndată stăpânirea de sine. 

Uitându-se chiorâş spre adversar, măscăriciul îşi pleoşti 
pălăria ca o provocare, apoi începu, cu un aer de nătărău: 

— Maestre, se adresă el gravului Brioche, dumneavoastră, 
care sunteţi mai învăţat decât un doctor de la Sorbona, puteţi 
să-mi spuneţi care e partea cea mai nobilă din corpul omenesc? 

— Văd unde vrei să ajungi. Vii iar la mine cu o chestie care 
miroase urât. De data asta n-aţi ghicit şi bănuiala este lipsită de 
temei. Maestrul înălţă capul şi începu doctoral: 

— Esop pretinde că organul cel mai nobil al omului e 
limba. ... Pe această temă, aducând o puzderie de citate 
greceşti şi latineşti, el începu să brodeze o dizertaţie uimitoare 
despre meritele specifice ale fiecărei părţi din corpul omenesc. 

— Sunteţi departe de adevăr, întrerupse pezevenghiul, cu 
un aer compătimitor. 

Şi, arătând spre hidoasa maimuţă care se scălâmbăia pe 
umărul său, el adăugă: 

— Priveşte, frate... Nu-i aşa că seamănă cu noi trăsătură cu 
trăsătură? 


Brioche avu o tresărire indignată, de cel mai mare efect 
comic. 

— Are şi ea, ca noi toţi, limbă, ochi, urechi şi mâini, mai 
multe ca noi: patru, fără să mai socotim coada. Mă prind că n- 
are nimeni aşa ceva. 

Publicul se prăpădea de râs. 

— Ştii însă ce-i lipseşte? 

Poznaşul făcu o pauză, în timp ce privirea sa căuta în 
mulţime ochii învingătorului de adineauri. Întâlnindu-i, fixaţi 
asupra sa, îi aruncă o privire provocatoare, iute ca o lovitură de 
pumnal. 

— Ei bine, zise el, am să vă spun eu îndată ce-i lipseşte. 
Este... 

— Un nas, vorbi răspicat gentilomul, tăindu-i efectul. 

Şi de data asta, bufonul părea învins. El făcu o strâmbătură. 

—  Credeţi-mă, domnule, aveţi toate motivele să vă 
cunoaşteţi cât se poate de bine. 

Aluzia era atât de clară şi de directă, încât spiritul prinse. 
Publicul trecu de partea bufonului. 

Cavalerul, fierbând de nerăbdare, ca şi cum insulta îl privea 
direct, nu-l pierdea din ochi pe gentilom. Ce avea să facă 
acesta? îl văzu încrucişându-şi braţele cu nepăsare. 

Întărâtat de nefireasca lui blândeţe, cel de pe scenă pierdu 
orice măsură. 

— Ascultă această sentinţă, maestre. Dacă dânsul a spus 
că partea cea mai nobilă a omului este... 

Gentilomul, desfăcând braţele, se decise să facă un pas 
înainte. 

— ... este aceea pe care a spus-o domnul, rezultă că... 

Al doilea pas spre scenă! îndepărtată cu forţa, mulţimea se 
desfăcea în faţa lui. 

— ... că omul, cel mai nobil... 

Al treilea pas! Coţcarul, neliniştit, începu să se bâlbâie. 

— ... este acela care arc... 

Al patrulea pas! încet, fără grabă, tăindu-şi cale precum 
prora corăbiei aruncă apa în lături, gentilomul continua să 
înainteze spre platforma de scânduri, cu privirea de vultur 
mereu fixată asupra măscăriciului, care era din ce în ce mai 
puţin stăpân pe sine şi zise cu vocea strangulată: 

— ... care are cel mai lung... 


+ Capitolul 2 — Îngeri păzitori! 


Acum, cei doi adversari se atingeau aproape. Instinctele 
animalelor le face să presimtă şi să se teamă de furtună; dar un 
gură-cască parizian e fără pereche când miroase un scandal 
apropiat. Mulțimea aştepta ceva nemaivăzut şi se bucura 
dinainte, imaginându-şi ce va urma. Bizarul personaj se sprijini 
în coate pe marginea estradei, care-i ajungea până la piept. 

Cavalerul, care urmărise cu răsuflarea tăiată fazele acestui 
nou fel de duel, îl auzi pe gentilom întrebând curios: 

— Cel mai lung... ce anume? 

Râsetele încetaseră. Spaima paiaţei părea să fi câştigat 
simpatia mulţimii, aşteptând sfârşitul, spectatorii se ridicaseră 
pe vârful picioarelor, ca să nu piardă nimic. 

— Ce anume... cel mai lung? repetă gentilomul cu o 
insistenţă de gheaţă. 

Poporul din Paris nu e deloc răbdător. Lui nu-i place să vadă 
la strâmtoare pe aceia care, pe drept sau pe nedrept, se bucură 
de simpatia populară. Sub calmul său aparent, atitudinea 
gentilomului se ghicea atât de amenințătoare, încât din mulţime 
se ridică un murmur general de proteste. 

Simţindu-se încurajat, bufonul prinse glas şi, recăpătându-şi 
obrăznicia, strigă în obrazul gentilomului: 

— Cel mai lung nas! 

Abia pronunţă vorba, că măscăriciul zbură de pe platformă 
aruncat printre spectatori de un pumn zdravăn. 

— Aşa da! strigă Cavalerul, care fusese surprins de 
răbdătoarea blândeţe a gentilomului. 

Dar lucrurile se încurcau. Un val de revoltă cuprinse 
mulţimea. Maimuta, strâmbându-şi faţa cârnă, scrâşnea din dinţi 
înspre duşman, căutând să-l muşte. Cu dosul palmei, agresorul 
o aruncă peste parapetul podului, jos în apă. Brioche invoca 
cerul cu mâinile ridicate, căznindu-se să se împotrivească 
invadării scenei, dar gentilomul îl apucă de umeri şi lovindu-l cu 
cizma în partea... cea mai puţin nobilă, îl proiectă şi pe el la 
mare distanţă. 


La început buimăcită, mulţimea dădu drumul unui val de 
proteste şi de ameninţări, asemeni mârâitului unei haite, căreia 
îi smulgi ciolanul. După acestea, necunoscutul îşi redobândi 
calmul. de sus, de pe scenă, el aruncă mulţimii o privire mirată. 
Cavalerul văzu pe chipul său un zâmbet trist. Era evident că, 
răzbunând demnitatea sa ofensată, gentilomul nu dorea să 
împingă mai departe aventura. 

Înjurăturile răsunau din toate părţile. El ridică din umeri 
dispreţuitor. Deodată câţiva îndrăzneţi se hotărâră. Un semnal 
de luptă trecuse peste gloată. Se puteau lăsa luaţi în râs de un 
singur om? Vezi bine că nu! Săbiile ieşeau din teacă. Cât ai clipi, 
scena, luată cu  asalt,fu invadată de vreo zece bărbaţi 
cu sabia scoasă, urlând ameninţător. 

Atunci gentilomul se hotărî să iasă din indiferenţă. El zâmbi 
cu milă. Spada lui lungă ieşi iute la lumină şi, cu aerul omului 
sigur de ce avea de făcut, se puse în gardă. O clipă mai târziu, 
atacatorii cei mai înfocaţi erau arumeaţi peste cap, pe treptele 
scenei. 

Cavalerul aplaudă această execuţie de maestru. Dar el nu 
cunoştea mulţimea şi mânia ei! În locul unui luptător respins, 
apăreau doi. Toţi pungaşii de pe Pont-Neuf, mirosindu-le a 
bătaie, alergau într-acolo. Şi noii veniţi erau cu atât mai 
înverşunaţi, cu cât habar n-aveau pentru ce începuse bătaia. 

Gentilomul le ţinea piept tuturor, neliniştit doar de loviturile 
puternice, cu bastonul, care începeau să curgă amenințând să-i 
rupă sabia. Asaltat din toate părţile de furioşi, el rămânea calm 
şi stăpân pe sine, continuând să distribuie, cu metodă şi cu 
cruţare, o ciomăgeală bună, învârtind sabia şi folosind tăişul ei 
numai la mare nevoie şi cu părere de rău. Totuşi, situaţia lui 
devenea critică. Agresorii nu renunţau deloc şi, la fiecare 
lovitură primită, se înfuriau şi mai tare. 

Vajnicul luptător ostenise parcă, sudoarea îi împodobea 
fruntea, tâmplele îi erau tot o apă. Dar, văzându-l impasibil şi 
metodic, puteai ghici că nici nu se gândea să înceteze lupta, 
socotind ca un punct de onoare să fie mai degrabă tăiat în 
bucăţi pe loc decât să cedeze o palmă de teren adversarilor săi. 
Să-şi deschidă un drum prin mulţime, nici nu putea fi vorba. 
Avea să cadă oare acolo, în acest duel eroi-comic, victima 
îndrăznelii sale şi a mâniei absurde a mulţimii? 


Deodată se făcu brusc o spărtură în mulţimea asaltatorilor. 
Dominând tumultul, o voce tânără se ridică tremurând de 
indignarea prea mult stăpânită. 

— Ţineţi-vă bine, domnule! Sunt cu dumneavoastră. 

În acelaşi timp gentilomul văzu ţâşnind alături de el un 
soldat frumuşel în tunică scurtă de piele. Era şi timpul. Curajosul 
luptător nu mai rezista decât printr-o minune de voinţă. Cu 
tunica sfâşiată, cu faţa însângerată, el răsufla zgomotos. Braţul 
robust al tânărului oştean învârti cu iuţeală spada şi cercul din 
jurul lor se lărgi. 

— Mai puteţi rezista? întrebă el iute. 

— Pe legea mea, amândoi suntem prea tari! 

„E un om din sud”, gândi oşteanul, şi zise tare: 

— Atunci, domnule, păziţi-vă pielea. Să-i atacăm pe ticăloşii 
ăştia. 

Cu o ardoare năvalnică, el se aruncă asupra mulţimii, 
surprinsă de sosirea acestui adversar neaşteptat. 

— Loviţi cu latul! zise Lăţi-Lungilă. 

— Sigur, răspunse soldatul. 

Cele două săbii coseau în dreapta şi în stânga, deschizând 
în rândurile gloatei o cărare mai mult dureroasă decât 
însângerată. Avântul lor nestăvilit răsturna tot ce le sta în cale. 

Sub sforţarea lor îndoită, bariera de oameni fu covârşită. 
Adversarii cei mai înverşunaţi se dădură în lături şi cei doi ieşiră 
din împresurare. 

În aceeaşi clipă, venind din piaţa Dauphine apăru o patrulă 
de sergenţi de pază. Poliţia, atrasă în sfârşit de zgomot, se 
hotăra să intervină... prea târziu, ca întotdeauna! 

— S-o luăm din loc, şopti soldatul. lată, vine poliţia. 

— Drace! răspunse gentilomul cu părere de rău, trebuie 
oare să cedăm acestor neisprăviţi terenul? 

Tovarăşul îl prinsese însă de mână zdravăn şi-l trăgea după 
sine. 

încurajată de prezenţa poterei, mulţimea se strânsese din 
nou şi, arătând spre fugari, pornise în urmărirea lor. 

Trăgând după el pe lunganul înfuriat, soldatul se înfundă 
orbeşte într-o stradelă. 

— Pe aici, zise el cu încredere, pe aici. Suntem salvaţi! 
Acolo, la umbra zidurilor şi sub bolta verde a arborilor, cei doi se 
opriră o clipă să răsufle. Dar, apropiindu-se ceata gălăgioasă a 


urmăritorilor, ei reluară goana. Nu făcuseră zece paşi, că fură 
nevoiţi să se oprească. 

— Doamne, Dumnezeule, exclamă tânărul, ne-au prins! 

În faţa lor, nici o ieşire. Stradela providenţială se înfunda. 
Zăpăceala tânărului soldat trebuie să fi fost foarte comică, 
fiindcă, cu toată primejdia care îi ameninţa, tovarăşul lui nu putu 
să-şi stăpânească râsul. 

— Cu atât mai bine, strigă el, făcând să şuiere spada. 
Odiseea noastră se va sfârşi neplăcut. 

Sergenţii apăreau la intrarea fundăturii. Cei doi căutară un 
loc potrivit unde să se apere. Nici unul nici celălalt nu voiau să 
se lase înhăţaţi. Cardinalul dăduse legi aspre împotriva celor 
care trăgeau sabia. Prinşi în flagrant delict, cazul lor era 
limpede, îi aştepta închisoarea! Şi ştie toată lumea că e mai 
uşor s-o eviţi decât să ieşi din ea. 

În acest colţ, un unghi al zidului, unde se vedea o portiţă, 
vai, straşnic zăvorâtă, li se păru un adăpost acceptabil. Ei se 
adăpostiră acolo şi, cu mâna pe sabie, aşteptară. Unda 
duşmanilor se rostogolea spre ei, umplând străduţa de o zarvă 
amenințătoare. Ei se pregătiră să întâmpine ferm atacul. Cât ai 
clipi, mulţimea se năpusti asupra lor, îi copleşi, îi înghesui, 
făcându-le cu neputinţă orice mişcare. Valul de oameni îi atinse, 
îi covârşi. În sfârşit, îi aveau în mână! 

În această clipă decisivă, ei avură impresia foarte clară că, 
sub această presiune neînduplecată, zidul din spate ceda. 
Coşmar sau realitate? Ei simţiră că pătrund cu spatele în zid. 
Apoi, ochii lor, orbiţi de sclipirea a douăzeci de săbii 
amenințătoare, se întunecară. Brusc, totul dispăru, şi nu mai 
văzură nimic! 

În acelaşi timp urletele sinistre ale mulţimii încetară să mai 
răsune în urechile lor. Ele păreau că se şterg, îndepărtându-se, 
topite deodată într-un murmur confuz. Mare e Dumnezeu! 
Aveau să-şi piardă cunoştinţa acum? Ei se luptară împotriva 
acestei slăbiciuni subite; în cele din urmă, îşi dădură seama, din 
calea afară de miraţi, că se aflau pur şi simplu de partea 
cealaltă a zidului. 

Nu era o amăgire. Erau apăraţi de asaltul furios al 
duşmanilor de o mică uşă de stejar, cu canaturi groase, cu 
balamale zdravene. Această portiţă, de care se lipiseră în 
disperare de cauză ca să-şi vândă scump libertatea, această 


portiţă se învârtise uşurel din ţâţâni. Ei trecuseră prin ea ca în 
stare de somnambulism. Apoi, după ce trecuseră ei, uşa se 
închisese brusc în nasul celor care se pregăteau să-i înhaţe, 
rămaşi afară, buimaci. 

O mână cerească? Nici gentilomul certăreţ, nici generosul 
său tovarăş nu erau atât de înfumuraţi ca să creadă că s-ar fi 
produs o intervenţie supranaturală în favoarea lor. Atunci, cine 
deschisese şi închisese această poartă? 

Râsete cristaline, răsunându-le în urechi, îi făcură să 
întoarcă într-acolo capul. Hotărât că providenţa se amesteca în 
treburile lor şi că ea aranja bine lucrurile!... Înclinarea lor era 
desăvârşită... Două zâne suave se iviră în faţa privirii lor 
fermecate. Două silfide... In rochii largi de catifea. Şi una din ele 
avea ochii mângâietori, părul blond şi obrazul pur ca liliacul. Era 
tânăra din trăsură! 

Ei îşi luaseră pălăriile de pe cap şi se pregăteau să 
mulţumească graţioaselor gazde, unul cu un cuvânt bine simţit, 
celălalt cu un madrigal alcătuit cu iscusinţă. Dar nu li se dădu 
răgaz. 

Fetele deznodară iute eşarfele de mătase de la corsaj şi le 
aşezară peste ochii celor doi intruşi. Aventura devenea din ce în 
ce mai uimitoare! Fără o vorbă, necunoscutele vrăjitoare le 
înnodară eşarfele la ceafă. Ei le făcură pe voie, cu desăvârşire 
uluiţi de această cascadă de surprize. Astfel, transformați în 
orbi, aveau aerul celor ce se joacă de-a baba-oarba, sau, mai 
degrabă, ţinând seama de ţinuta lor războinică, păreau soldaţi 
trimişi ca soli într-o tabără duşmană. 

Luaţi de mână de îngerii lor păzitori, se lăsară purtaţi pe 
potecile parfumate ale unei grădini fără capăt. Ce li se ascundea 
oare? Ce scenă tainică, pe care nu trebuiau să o vadă, se 
desfăşura în acest cadru idilic? Se înţelege cât de aprinsă era 
curiozitatea lor. Totuşi nici unul, nici celălalt nu se gândiră să 
înlăture banda uşoară, pe care buna lor credinţă îi obliga să o 
respecte. 

Totuşi, ei îşi ascuţiră urechile şi li se păru, în iutea lor 
trecere, că aud mai multe voci şoptind. Ce persoane puteau fi 
acelea şi ce convorbiri grave aveau loc în acest parc, ca să fie 
învăluite în atâta taină? 

Sfârşindu-se drumul, fură dezlegaţi la ochi. Se aflau într-o 
curte pavată, foarte spațioasă, spre care dădea o terasă 


monumentală. Acolo, tot râzând, cu trandafirii aprinşi în obraji 
de alergare şi, poate, cine ştie, şi de emoție, fetele făcură o 
frumoasă reverență de Curte protejaţilor lor şi, uşoare ca două 
nimfe, dispărură, parc-ar fi zburat. Voinicii noştri stătură o clipă 
împietriţi, uitându-se unul la altul. Nu li se dăduse răgaz nici să 
răsufle, nici să îngaime cel mai mic compliment. Susceptibilul 
gentilom şi începuse să bată din pinteni, când deodată, îşi dădu 
seama de dezordinea nemaipomenită a ţinutei lor. 

Peste obrazul rumen al tovarăşului său se aşternuse un 
strat gros de praf, amestecat cu sudoare; de cingătoare atârna 
o teacă strâmbă şi pălăria, al cărui fulg rupt se clătina, pălăria 
lui mândră nu mai avea fund. Nici gentilomul nu se putea lăuda. 
Obrazul îi era brăzdat de zgârieturi însângerate, tunica 
ciopârţită, găitanele abia se mai ţineau, buzunarele erau 
sfâşiate şi căscate şi gulerul era sucit cu dinaintea la spate. 

Zdrenţuiţi, plini de praf, năduşeală şi sânge, alcătuiau un 
tablou caraghios, cum stăteau înţepeniţi în această curte 
măreaţă în faţa acestui palat princiar. Şi amândoi făcându-se 
mici, mici, se simțeau umiliţi şi neputincioşi. 

Drept urmare, cei doi eroi din învălmăşeala de pe Pont-Neuf 
ieşiră din casa Nevers, mai grăbiţi decât la intrare. 


t Capitolul 3 — Legământul de prietenie 


Îndată ce ieşiră în stradă, cei doi răsuflară adânc. Erau 
zăpăciţi de-a binelea. Cavalerul îşi reveni cel dintâi. Vesel cum 
nu se mai poate, el izbucni într-un hohot de râs nebun. 
Tovarăşul lui rămase însă serios. Scoţându-şi pălăria cu un gest 
nobil, puse mâna pe umărul prietenului său şi, foarte emoţionat, 
zise: 

— Domnule, mi-aţi salvat viaţa. Tânărul ridică vesel din 
umeri. 

— Ei, asta-i acum! îndemânatic cum sunteţi, v-aţi fi 
descurcat şi singur. Fierbinţeala sângelui m-a atras în luptă şi v- 
am dat un ajutor neînsemnat... 

— Nu, nu, ştiu eu ce spun! Singur, n-aş fi putut să-mi tai 
cale şi eram în stare să mă las măcelărit, decât să cedez acelor 
ticăloşi. N-am să pot uita ce aţi făcut pentru mine. Daţi-mi 


mâna, zise el şi, apucându-i-o, i-o scutură voiniceşte. de acum 
suntem fraţi de cruce până la moarte! 

Mişcat de această efuziune mai mult decât voia să arate, 
oşteanul răspunse cu o strângere de mână. 

— Fraţi de cruce, fie! Dar atunci, faceţi-mi plăcerea şi 
urmaţi-mă, căci nu e bine să zăbovim lângă locul isprăvilor 
noastre. 

Observaţia nu era lipsită de miez. Se găseau pe un fel de 
ridicătură, de unde puteau să vadă de departe un colţ din Point- 
Neuf, unde grupuri de oameni agitaţi comentau cu însufleţire 
lupta lor extraordinară. 

— Aveţi dreptate, încuviinţă încercatul mânuitor de spadă. 
Locul este cam expus privirilor. Hai să căutăm un alt loc mai 
potrivit ca să legăm cunoştinţă în linişte, cum se cuvine. 

— Şi mai ales să ne aranjăm ţinuta, suspină Cavalerul, care 
îşi aminti că ora întâlnirii cu domnul de Guitaut se apropia. 

El aruncă o privire plină de ciudă câtre hainele lui 
zdrenţuite şi către sabia îndoită. Trecură prin poarta Nesle, pe 
sub o boltă cu turnulețe, traversară o mocirlă peste un podet, 
apucară o potecuţă ce şerpuia printre grădini şi ajunseră la o 
răspântie, în inima cartierului Saint-Germain. 

Acolo, ochiul de şoim al gentilomului zări o cârciumioară cu 
grădină ca la ţară, căreia un smoc de fân înnodat legănându-se 
deasupra porţii îi servea drept firmă. Sub bolta de viţă, o masă 
de lemn şi două scaune le oferea ospitalitate rustică. 

— Aici e de noi, zise gentilomul, căzând mulţumit pe scaun. 

— Uf! exclamă Cavalerul şi făcu la fel. 

O clipă mai târziu, o chelneriţă îndemânatică aşeză în faţa 
acestor clienţi aleşi două pahare şi o oală de vin rece. Cei doi 
tovarăşi sorbiră întâi cu nesaţ o duşcă bună. Apoi înzdrăveniţi de 
licoarea care pornise să le alerge prin vine, cu picioarele întinse 
alene, se priviră în faţă şi-şi zâmbiră, într-un gând şi o simtire. 
Mai bine decât orice cuvânt, zâmbetul lor parcă spunea: „După 
primejdia înfruntată împreună, ce bine e între prieteni, alături de 
suflete calde şi generoase, departe de tulburarea mulţimii!” 

De fapt, dacă i-ai fi văzut cum stăteau la masă unul în faţa 
celuilalt, ai fi jurat că sunt prieteni vechi. Ceva mai puternic 
decât timpul îi legase fără ştirea lor. Soldatul simţise o simpatie 
instinctivă pentru acest gentilom deşirat, aşa de spiritual, aşa de 


viteaz, în stare să tragă sabia împotriva lumii întregi pentru a 
apăra onoarea unui nas ca o pacoste. 

Gentilomul îi era recunoscător necunoscutului soldat, 
adolescentului îndrăzneţ care, punându-şi în primejdie viaţa, 
părea să nu preţuiască aşa cum se cuvine devotamentul său. 
Totuşi, nu puteau sta aşa, fără a-şi spune o vorbă... 

Spadasinul se hotărî să rupă tăcerea. 

— Sunteţi soldat? întrebă el. 

— Sergent în regimentul din Flandra. 

— Nu cumva tocmai de dumneavoastră m-am izbit ca un 
neîndemânatic la ieşirea din piaţa Dauphine? 

— Ba da! Şi era cât pe-aci să vă cer socoteală! 

— Da, îmi amintesc, râse cu poftă gentilomul. Recunoaşteţi 
c-ar fi fost păcat. 

— Aşadar fusesem remarcat. Păreaţi totuşi atât de 
absorbit... 

— leşeam de la librarul meu de la galeriile Palatului. Citeam 
primele pagini ale unei cărţi excelente. 

— A, ce titlu poartă? 

— Călătorie în regatul Lunei. 

Tânărul oştean era cât pe-aci să izbucnească în râs, dar se 
stăpâni şi zise serios: 

— Nu cunosc cartea... 

— E o noutate. 

— Aa, da, şi de cine e scrisă? 

— Chiar de mine, răspunse gentilomul cu un accent de 
desăvârşită modestie. 

— Sunteţi deci poet? se miră soldatul. 

— Da, sunt. 

Tânărul ridică paharul. 

— Atunci, domnule,  închin paharul în sănătatea 
dumneavoastră! Şi, ridicându-se pe jumătate de pe scaun, 
exclamă: Pentru Apolo, şi pentru Muze! 

Această atenţie îl surprinse plăcut pe poet. Şi, ca să nu-i 
rămână dator, îi răspunse, cu paharul ridicat: 

— Pentru Mane şi pentru Bellona! Şi băură până la fund. 
Cavalerul reluă: 

— Aşadar sunteţi luptător şi poet totodată. 

— O, mai sunt şi matematician, fizician, filozof, elev al lui 
Gassendi... şi, în clipele de răgaz, cadet în Gardă. 


În timp ce el enumera aceste diverse îndeletniciri, tânărul 
făcea ochii tot mai mari de mirare. Poetul nu dădu atenţie şi 
urmă: 

— Fără îndoială aţi picat de curând la Paris. 

— Abia aseară! 

— In concediu? 

Cavalerul era cât pe aci să spună că nu, dar îşi aminti 
recomandarea la prudenţă şi discreţie ce i-o făcuse domnul de 
Comminges. se mărgini să schiţeze un gest vag din cap, care 
putea să însemne şi da şi nu. 

— Fac prinsoare că aţi venit să vă căutaţi norocul la Paris. 

— Mai ştii? răspunse Cavalerul, din ce în ce mai încurcat. de 
data asta, poetul înţelese reticenţa lui. 

— „Oh, gândi el, băiatul ăsta ascunde vreun secret... Să fim 
discreţi”. 

Cavalerul avea o expresie contrariată. Caracterul său sincer 
şi încrezător nu era obişnuit cu ascunzişurile. Dar se supuse 
consemnului primit. 

— Într-adevăr, răspunse el, e ceva din ce-aţi spus. Să zicem 
că am venit să-mi caut norocul! 

— Pe legea mea, tot pentru acelaşi motiv am venit şi eu. 
Hai să-l căutăm împreună. Deşi dumneavoastră râvniţi după 
laurii armelor, pe când eu mă mulţumesc şi cu mirtul paşnic al 
literelor... 

Această profesiune de credinţă pacifică aduse un zâmbet 
pe buzele Cavalerului. 

— Pentru un poet visător, zise el, cred că mânuiţi prea bine 
spada... 

— Spada nu e nimic! Mânuiesc şi mai bine condeiul! 

De data aceasta, Cavalerul trebui să soarbă o duşcă 
prelungă,ca să-şi recâştige gravitatea. 

— Nu cumva sunteţi gascon? întrebă pe neaşteptate 
gentilomul cărturar. 

— Gascon? se miră soldatul de această întrebare stranie. 

— Da, gascon! Altfel vorbind, nu cumva aţi văzut lumina 
zilei pe malurile armonioase ale Garonei, sau pe acelea 
surâzătoare ale sorei sale Dordone? Sunteţi din Bearn ca marele 
Henric, din Toulouse ca Pibrac, născut la Pan, precum Cassian 
sau mai modest, din Perigord, ca subsemnatul? 

— Credeţi-mă, nu. 


— Păcat, răspunse poetul, clătinând capul în semn de 
adânc regret. 

Neliniştit oarecum, soldatul întrebă, naiv: 

— Este musai? 

— Nu, dar e un avantaj. Pentru a reuşi în viaţă trebuie să fii 
şi prudent şi abil. de altfel, sunt liniştit în ce vă priveşte, 
calităţile acestea nu vă lipsesc; dacă nu sunteţi gascon, cel 
puţin sunteţi vrednic să fiţi. 

Apoi, cu o siguranţă care îl uimi pe Cavaler: 

— Dar nu mă îndoiesc că în compania mea veţi deveni 
gascon. Fiindcă, nici vorbă, nu ne vom despărţi. O întâlnire atât 
de providenţială ca a noastră trebuie să aibă ea vreun tâlc mai 
adânc. Din ceasul acesta suntem prieteni ca Oreste şi Pylade. 

Peste fruntea Cavalerului trecu o umbră de tristeţe. Poetul 
observă şi îl întrebă: 

— Ce aveţi? Propunerea mea nu vă convine? 

— O, ba da, din toată inima, răspunse tânărul. 

El voia să mai spună ceva, dar poetul, încălzit de peroraţia 
sa, nu-i dădu răgaz. El umpluse paharele: 

— Să ciocnim pentru prietenia noastră fără moarte! 

Băură solemn, ca şi cum acest gest ar fi pecetluit între ei un 
pact definitiv. Adevărul este că, înfierbântaţi încă de proaspăta 
lor aventură şi cuprinşi de aburii băuturii, prietenii noştri 
începeau să se cherchelească; mai ales poetul, pe care o dulce 
fericire îl înmuia şi care deveni deodată familiar. 

— lată-te deci picat în acest Paris, tu singur şi cu sabia ta. 
Cunoşti pe cineva pe-aici? 

Cavalerul, cu toată beţia care-l cuprindea treptat îşi păstra 
încă prudenta. 

— Pe nimeni, răspunse el. 

— Cel puţin ai bani? 

— Aşa şi aşa! răspunse soldatul stingherit. Namila încruntă 
fruntea. 

— Drace! Din fericire sunt eu aici. Prea iubitul meu tată 
tocmai mi-a pus la dispoziţie partea cuvenită mie. Sunt deci 
bogat cât doi... Dar, ia spune-mi, nu ai şi tu vreo iubită? 

Tânărul se simţi roşind până în vârful urechilor. 

— O iubită? La ce serveşte? 

— Ehe, prietene, Parisul este un adevărat labirint, şi rişti să 
fii sfâşiat de Minotaur. 


— Minotaurul? ce animal mai e şi ăsta? 

— Un animal cu o sută de ochi, cu o sută de urechi, care 
vede totul, aude totul şi care poate că ştie, la ora asta, de pozna 
noastră. Animalul ăsta îi pândeşte pe tinerii care au stârnit ceva 
zarvă în lume şi, dacă faptele lor îi displac sau îl pun în umbră, 
are la dispoziţie mai multe peşteri spre a-i închide pe 
imprudenţi. 

— Pe legea mea, zise Cavalerul, râzând de temerile 
îndrăzneţului său amic, de cine vreţi să vorbiti? 

— E domnul cardinal, şopti scandalagiul. 

— Ce avem noi a face cu el? 

— Nu poţi şti niciodată. Satana asta se amestecă în toate. 
Şi iată, cine ştie dacă adunarea aceea tainică, prin mijlocul 
căreia am trecut legaţi la ochi, nu s-a făcut din voia lui? 

— Drace, spuse tânărul, neliniştit. 

Nu se temea pentru sine, dar, dacă era vreun pericol, 
acesta o ameninţa pe fermecătoarea lui zână! însă poetul urmă, 
mai vesel: 

— De aceea te întrebam dacă, în acest hăţiş, nu ai vreo 
Ariadnă, dispusă să-ţi întindă la nevoie firul salvator. 

De ce se gândi oare Cavalerul la acea frumoasă 
necunoscută, cu care se întâlnise de două ori şi pentru ce, 
gândindu-se la ea, se simţea atât de adânc tulburat? 

Gasconul golise ce mai rămăsese în oală şi asta-i iuţise 
limba. Sprijinindu-şi coatele pe masă, el urmă, bucurându-se că 
nevinovatul său prieten îi sorbea cuvintele: 

— Crede-mă, dragul meu, astăzi domneşte femeia. Ea a dat 
Parisului barbar profilul său fermecător. Fosta regină i-a dăruit 
politeţea rafinată a Italiei; tânăra regină i-a împrumutat 
gravitatea romanţioasă a Spaniei îndrăgostite. Amor şi spirit, 
totul se cuprinde azi în aceste două vorbe. Femeia este 
suverană în această ţară. Fără ea, noi nu însemnăm nimic. Păi, 
nu tot printr-o femeie a devenit însuşi domnul cardinal, acest 
mare politician, adevăratul rege al Franţei? Dacă regina Maria n- 
ar fi aruncat într-o zi asupra lui o privire încurajatoare, ce-ar fi 
fost el la această oră, cu toată ambiția şi geniul său? 
Nimic...nimic decât un biet episcop în cel mai sărac scaun 
episcopal din toată Franţa. 

Tânărul protestă: 


— Să faci un episcop, mai merge, zise el. Dar să faci un 
general? 

— A, te trezeşti încă pe timpul regelui Henric, când era de- 
ajuns să fii un bun camarad, să ai pumnul tare şi sabia 
cutezătoare, ca să aspiri la rangurile cele mai înalte. Căpitanii 
nu mai răsar azi nici din cazărmi, nici de pe câmpurile de 
bătălie. 

— Atunci de unde apar? 

— Din saloanele frumoaselor Preţioase, dragul meu. 
Cavalerul râse cu hohote. De data asta, gasconul se împotrivi: 

— Nu râde! Vei vedea curând. Vei întâlni în saloanele la 
modă pe Preţioasele, doamne de neam nobil, afectate în vorbire 
şi maniere, care au întreţinut, în saloanele epocii, o atmosferă 
intelectuală, favorabilă artei şi filosofiei. pe viitorii noştri 
generali compunând madrigaluri, curtând şi făcând spirite... 

Dar soldatul nu se putea opri din râs. De aceea poetul 
urmă: 

— Pe ce ne prindem că-ţi voi arăta chiar în seara asta pe un 
Conde, văr al regelui şi aprig războinic, deşi până mai ieri a fost 
paj — ducele d 'Enghien însuşi... dus de nas de soră-sa, gingaşa 
„Hermiona”, ca un leu domesticit, care l-a botezat... 

Pe jumătate râzând, pe jumătate mâhnit, Cavalerul zise: 

— Eu n-am învăţat să curtez decât încărcătoarele de la tun, 
să fac madrigaluri numai tunurilor împărăteşti, să surâd doar 
când plec la atac. 

— Hei, zise gasconul înveselit, iată un mic cuplet de efect! 
Tu vei prinde iute cântecul zilei. Şi astă-seară, nu vei face o 
figură rea în casa Rohan-Guemence. 

— În seara asta, în vizită?... Eu? 

— Vezi bine! Nu ţi-am spus că nu te mai las să pleci? 

— Dar nu cunosc pe nimeni acolo. 

— Asta nu contează! Te voi prezenta eu. 

— Dar... 

— Nu există nici un dar! 

— Totuşi, ca să fiu prezentat, ar trebui să mă cunoaşteţi 
mai întâi! 

— Ai dreptate, pe legea mea. Uite cât sunt de distrat. lată 
că stăm de vorbă de un ceas ca doi prieteni şi încă nu ştim 
nimic unul despre celălalt, nici chiar numele. 

O umbră de stinghereală trecu pe fruntea ostaşului. 


— Deci, urmă poetul, în lipsă de naşi mai buni să ne 
prezentăm fiecare. 

— Fie, zise tânărul, cu o hotărâre bruscă. Mă numesc 
Cavalerul Tancred. 

— Tancred... şi mai cum? Chipul soldatului deveni palid. 

— Tancred şi atât. 

Gentilomul, la început mirat, apucă mâna prietenului său şi 
strângând-o să i-o frângă zise, ca şi cum această stare civilă aşa 
de sumară l-ar fi mulţumit pe de-a-ntregul: 

— Minunat! Apoi se ridică, salută elegant şi, cu acelaşi ton 
pe care l-ar fi folosit spre a anunţa pe Rohan sau pe 
Montmorency, el zise: 

— lar eu, Hercule-Savinian-Cyrano de Bergerac. 

O tăcere scurtă urmă după această prezentare. Domnul de 
Bergerac o folosi ca să-şi refacă toaleta. Cavalerul stătea şi se 
gândea. Pentru prima dată în viaţa sa, încerca în acest moment 
un sentiment de jenă, un fel de ruşine. Ruşine de acest nume de 
război pe care-l purta, în lipsa altuia... „Ce-o fi gândind despre 
mine acest gentilom? Acum el ştie cine sunt. El, care-mi oferea 
prietenia atât de generos! Vai, nu pot să i-o primesc”. 

Gândul acesta îl chinuia, căci se legase strâns de acest 
tovarăş, aşa de îndrăzneţ şi plin de nobleţe. 

„Totuşi, îşi zise Cavalerul ridicând fruntea, umilirea mea nu- 
i decât trecătoare... Mâine voi avea dreptul să ţin fruntea sus... 
Da, mâine! Dar azi?” Căzu iar pe gânduri. O idee obsedantă îl 
ispitea: „Dacă i-aş spune povestea mea? Fără îndoială că nu m- 
ar mai respinge!” Dar alungă imediat acest gând: „Nu, nu am 
dreptul. Nu pot să dau pe faţă acest secret, care nu-i numai al 
meu”. 

Necunoscând lupta care se dădea în sufletul tovarăşului 
său, poetul se străduia în acest timp să îndrepte tăişul stricat al 
spadei sale. Cavalerul luă hotărârea care credea că este de 
datoria lui, anume aceea de a se despărţi îndată. 

— Domnule, zise el cu o voce pe care o voia cât mai fermă, 
a venit timpul să ne despărţim. 

Gasconul înălţă capul mirat: 

— Să ne despărţim? întrebă el ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Fără îndoială! înţelegeţi prea bine acum că un capriciu al 
soartei a încrucişat drumurile noastre, dar că acestea nu erau 
deloc făcute să se întâlnească! Vă încredinţez că nu voi uita 


niciodată primirea dumneavoastră generoasă. Cu vocea 
sugrumată, el încheie brusc: Adio, domnule de Bergerac. 

Poetul sări în picioare şi i se aşeză în cale, deschizând 
braţele lui lungi. 

— Ei Doamne! Ce mai e şi cu gluma asta? îţi închipui că, 
după ce i-ai salvat viaţa lui Bergerac, acesta te va părăsi ca pe 
un străin? Ei drăcie! 

— Totuşi, trebuie! 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Fiindcă nu suntem făcuţi să fim prieteni. Dumneavoastră 
sunteţi nobil şi eu nu sunt decât un biet soldat. 

Sărăcia nu împiedică 

— Fără avere, în lumea asta... 

— Fără avere! Dumneata, prietene, porţi în teacă brevetul 
de mareşal. 

Cavalerul zâmbi fără voie, melancolic, în orice caz, şi acesta 
e lucrul cel mai grav, sunt fără familie şi fără nume. 

— Fără nume?! izbucni Cyrano. La naiba, ai unul şi încă 
unul foarte simpatic, pe legea mea: Tancred. Aduce cu numele 
unui erou... al unui erou de roman! 

— Romanţios, poate! dar cam scurt cu siguranţă. Numai cu 
acest nume mă îndoiesc c-ar fi posibil să fiu primit bine de 
frumoasele dumneavoastră prietene în casa Rohan. 

— Orgoliosule! Aş vrea eu să le văd nemulţumite, atât timp 
cât sunt eu mulţumit! 

— Nu, nu! Nu se cuvine să roşiţi dumneavoastră din pricina 
unui prieten. 

— Cavalere, ce vă trece prin minte? 

— lată, zise tânărul scuturând buclele frumoase, fără să 
bănuiţi, chiar dumneavoastră nu vă mai purtaţi cu mine la fel ca 
înainte de a-mi cunoaşte numele! 

— Cum vine asta? 

— Adineaurea mă tutuiaţi şi acum... 

— Acum te tutuiec din nou, şi cu asta basta! 

Cyrano se ridicase. El îşi aţinti privirea de şoim asupra 
tovarăşului său: 

— Te tutuiesc şi-ţi ofer încă o dată prietenia mea. Ai s-o 
respingi? Mâna lui mare se întindea larg deschisă. Dacă refuzi, 
voi considera că mă dispreţuieşti şi că nu mă crezi destul de 
gentilom ca să-ţi fiu prieten. Şi în cazul acesta... 


El făcu o mişcare iute înspre mânerul spadei. 

— În acest caz, oricât ai fi salvatorul meu, tu mă insulţi şi-ţi 
voi cere socoteală. 

Cavalerul, fără să-i pese de nimic, nu-şi putu opri râsul. Nu 
se supărase niciodată când cineva ameninţase să-i spintece 
inima cu vârful săbiei. 

Poetul nu râdea deloc. Cu privirea întrebătoare şi cu mâna 
întinsă, aştepta. Atunci tânărul simţi cum o emotie puternică îi 
strânge inima. Ochii i se umeziră brusc, şi nu găsea cuvinte să 
exprime ceea ce simţea. El nu cuprinse mâna întinsă, ci, cu un 
gest instinctiv, se aruncă spre tovarăşul său. Braţele poetului se 
desfăcură larg ca să-l primească şi amândoi rămaseră îndelung 
îmbrăţişaţi, piept lângă piept. 

— Aşa da! tună poetul râzând mulţumit, pe onoarea mea 
aş fi fost supărat dac-ar fi trebuit să-ţi fac vreun rău. 

Cavalerul, bucuros, îngăimă: 

— În sfârşit, pot vorbi! Vreau să vă spun că această 
prietenie oferită de dumneavoastră aşa de spontan unui soldat 
oarecare... 

— Ai primit-o? 

— Desigur! Ei bine, acest soldat nu este nedemn de ea! Da, 
mai adineauri, şovăiam să încredinţez unui necunoscut taina 
vieţii mele. Dar acum, totul s-a schimbat. lată-ne legaţi unul de 
altul. Ne-am încredinţat sufletele unul altuia. Aveţi dreptul să 
ştiţi cine sunt. 

Cu un gest, Cyrano îl opri: 

— Nu te întreb nimic, Cavalere. Tu eşti salvatorul meu şi 
asta mi-e de ajuns. 

— Dumneavoastră, poate! Dar mie, nu! Să nu mai fie între 
noi nici neînțelegere, nici taine. Ascultaţi şi judecaţi apoi dacă 
sunt sau nu demn de prietenia dumneavoastră. 

Poetul îi luă mâna şi, cu o gravitate blajină, îi zise: 

— Vorbeşte, dragul meu, dacă asta e dorinţa ta. Cyrano te 
ascultă şi, orice s-ar întâmpla, nici un cuvânt nu va ieşi de pe 
buzele lui din tot ce-i vei încredința. 

El îşi sprijini coatele pe masă. Cavalerul 
Mândria lucea acum în privirea lui. 

Reculegându-se un moment, el începu: 

— V-am spus că sunt un biet soldat, un tânăr fără rang, fără 
avere şi fără nume. Totul era adevărat, până acum câteva zile. 


A 


nălţă capul. 


Acum nu mai e aşa. Mâine, soarta mea se va decide şi-mi voi 
recâştiga rangul. Voi înceta să mai fiu un aventurier rătăcitor şi 
voi sta în locul la care sunt îndreptăţit în lume. Da, mâine, 
cavalerul Tancred nu va mai fi, voi purta în sfârşit numele tatălui 
şi al strămoşilor mei. 

— Drace, iată o introducere pe cinste! exclamă gasconul, 
surprins. 

Ostaşul urmă, cu aerul lui de candidă stânjeneală: 

— La drept vorbind, acest nume nu pot să vi-l spun astăzi. 
Cyrano făcu un semn discret: 

— Dacă trebuie să nu-l spui, prietene, n-are a face. 
Urmează! 

— Nu, nu, vă înşelaţi... Adevărul este că nici eu nu-l cunosc. 
Totul este ciudat în povestea mea. A sosit ceasul care-mi va 
hotărî soarta. Norocul e la un pas de mine. El întrece visurile 
mele cele mai îndrăzneţe. Toate acestea le ştiu! Numai că, ceea 
ce nu ştiu, este în ce anume constă acest noroc. 

Această mărturisire spusă atât de naiv aţâţă curiozitatea 
poetului, care murmură: 

— E încântător! 

— Trebuie să vă spun mai întâi că sunt însemnat de Destin. 
Port în inimă un semn, săpat cu o pecete de neşters: o stea, 
steaua mea! lar semnul acesta nu m-a înşelat. Printr-însul, 
mâine, din simplu sergent cum sunt, voi fi egal cu cei din frunte! 

— La naiba! e un roman întreg, strigă Cyrano frecându-şi 
mâinile. 

— Un roman? zise Tancred. Să zicem. Şi adăugă grav: însă 
un roman fără închipuiri, un roman adevărat; adevărat ca 
Evanghelia... Ascultaţi. Am şaisprezece ani... 

—  Şaisprezece ani! zise poetul examinând voinicia 
tânărului. Şaisprezece ani! pe legea mea, promiţi mult! 

— Eram un biet copil, venit... nu se ştie de unde, poate din 
Flandra, poate din altă parte! Nişte cavaleri mercenari m-au 
găsit când eram micuţ şi m-au luat la ei. Erau răi şi murdari, 
oameni aspri care fac din război o meserie, vânzându-se la 
mezat celui care dă mai mult, ţinând când cu regele, când cu 
împăratul. Azi pentru domnul Cardinal şi pentru suedezi, mâine 
împotriva lor, pentru loreni sau spanioli. Ei m-au crescut în 
condiţii vitrege, de-a lungul nesfârşitelor peregrinări. Acestor 


împrejurări le datorez precocitatea mea şi mânuirea destul de 
corectă a spadei... 

Poetul aprobă în tăcere. 

— Despre naşterea mea n-am cunoscut mult timp decât că 
aveam sânge nobil în vine. De aceea, m-am obişnuit să mă port 
ca un gentilom în toate ocaziile. 

— Slavă Domnului, întrerupse Cyrano, m-am convins şi eu 
mai devreme. 

— Mi se spunea deci Cavaler: Cavalerul Stelei, sau după 
numele meu de botez, Cavalerul Tancred. 

— Amândouă-mi plac. 

— In ce priveşte familia mea şi prima copilărie, nu ştiam 
nimic şi, de altfel, nu eram deloc neliniştit. Aveam semnul meu. 

— Steaua? 

— Steaua, da. Bătrânul soldat care-mi ţinea loc şi de tată şi 
de mamă şi chiar de doică mă încredința că el cunoştea tâlcul şi 
că, într-o zi, mi-l va destăinui. Adesea, după ce-şi termina 
treaba, când vinul îi dezlega limba, el mormăia: „Dă-i înainte, 
fiule. Ai încredere în steaua ta! Va veni un timp când vei fi aşa 
de bogat şi puternic că vei face să pălească pe toţi seniorii de 
sânge”. Eu râdeam şi-l auzeam murmurând: „Voi fi bogat şi eu 
şi cunosc pe cineva care nu va râde”. Totuşi, niciodată n-a vrut 
să spună mai mult. Ceilalţi socoteau acestea drept cuvinte 
spuse la beţie. Eu, însă, ghiceam că spune adevărul. Desigur că 
ştia el şi alte lucruri, numai că, pentru a mi le spune, aştepta să 
fiu bărbat întreg, capabil să-mi cer, cu sabia în mână, locul meu 
sub soare... 

Tânărul se reculese un moment, apoi urmă: 

— Desigur, nu era deloc duios bătrânul cavaler: era un om 
de sabie şi de sânge; poate că nu-mi salvase viaţa şi nu mă 
crescuse decât din lăcomie, ca să facă din mine unealta 
norocului său. Dar el a însemnat toată copilăria mea. El a făcut 
din mine un bărbat şi un soldat. Ajung acum la momentul când, 
dintr-o dată, m-am trezit singur pe lume şi când taina destinului 
meu a început să se risipească. 

Cyrano fu cuprins de fiori de plăcere. Îl urmărea cu un 
interes pasionat. 

— Continuă, murmură el neliniştit. 


t Capitolul 4 — Steaua Cavalerului 


Supunându-se acestui îndemn, Cavalerul urmă: 

— Era în timpul ultimului război. În vremea aceea noi 
luptam plătiţi de regele Franţei, contra oamenilor împăratului. 
Lupta fusese grea în acea zi şi seara ne prinse disputând încă 
duşmanului câmpul de bătaie. Totuşi, tumultul începea să scadă 
în timp ce păleau ultimele raze de soare. Deodată răsună un 
bubuit îndepărtat: O ghiulea pierdută căzu asupra noastră şi 
reteză scurt picioarele bătrânului cavaler. 

Poetul gâfâia de emotie. 

— Continuă, zise el. 

— lată-l deci întins la marginea unei păduri. Eu stăteam în 
genunchi lângă el, sprijinindu-i capul. Vedeam sângele cum se 
scurge. Clipă de neuitat! Ochii lui mă ţinteau cu o privire 
rătăcită. Surprins de lovitură, el părea că îmi cere ceva! Eu 
priveam cum i se duce viaţa, scurgându-se picătură cu picătură. 

Şi, odată cu el, pierea şi nădăjdea mea de a cunoaşte 
vreodată o taină atât de însemnată pentru mine. Totuşi nu 
cutezam să-l întreb. Ar fi însemnat să-i arăt că îl pândea 
moartea. El sufla din greu. Deodată, văzu sângele curgând şi 
picioarele retezate. Atunci încercă să se ridice, urlând, înjurând, 
blestemând soarta, înfruntând moartea, invocând pe Dumnezeu. 
Înţelesei că bătrânul meu tovarăş va porni pe celălalt tărâm fără 
să fi putut vorbi, ducând cu sine în mormânt taina, speranţele 
mele... viaţa mea... Puternic impresionat, Cyrano izbucni: 

— Un roman! Un roman mai pasionant decât ăsta... mai 
frumos decât cele mai iscusite invenţii ale acelui căpitan 
Scudery. Continuă, Cavalere, te ascult cu nesaţ! 

— În acest minut tragic, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut aşa 

— Apăru un om la marginea pădurii. II cunoşteam pe omul 
acela 

— Ce soldat nu-l cunoştea? Era un preot. Cam ciudat preot, 
adevărat. Suflet de cavaler şi de gentilom, mai mult decât de 
abate. Tânăr încă, şi mereu în linia de foc. se povestea că, 
înainte de a îmbrăca rasa, purtase zalele şi mantaua de 
muşchetar şi asta nu era de necrezut. 

Trecea deci pe acolo, căutând vreun rănit ca să-l ajute sau 
vreun muribund ca să-l încurajeze. Şi iată că, zărindu-l, cavalerul 


meu îşi schimbă faţa. El, care blestema, se zbătea ca un dement 
împotriva morţii, deveni deodată umil, resemnat şi blând ca un 
miel care merge la tăiere. O, minune! Un nume îi scăpă de pe 
buze. Conştiinţa părea că i se deşteaptă. Incet, mă rugă să mă 
îndepărtez şi îl chemă pe preot. Acesta se apropie, se aplecă, se 
lăsă în genunchi. Atunci, uşor, îndelung, mutilatul depuse 
mărturia ultimă către omul lui Dumnezeu. Ce remuşcare grea 
împovăra conştiinţa lui? Îl vedeam de departe cum vorbea cu 
întreruperi, grăbindu-se de teamă să nu moară înainte de a 
spune totul. În această convorbire tainică se vede că era vorba 
de mine, căci, din când în când, ochii preotului se îndreptau 
înspre locul unde eram eu. 

La un moment dat, el se ridică în picioare şi, după arătările 
muribundului, merse să caute ceva în tocurile pentru pistoale de 
la şeaua lui, care-mi păru să fie o cutie... o casetă. Acum 
muribundul vorbea în fraze scurte, întretăiate de icnetele morţii. 
În sfârşit, abatele ridică mâna şi făcu peste fruntea lui semnul 
care absolvă. Cavalerul păli mai tare, un zâmbet uşor zbură 
peste buzele-i livide... trecuse creştineşte în viaţa de dincolo. 

Cyrano respiră puternic. 

— Şi caseta? strigă el, caseta asta conţinea fără îndoială 
secretul naşterii tale? 

Cavalerul scutură din cap, în semn de neştiinţă. 

— Nu ştiu. Am primit-o închisă. Abatele mi-a dat-o ca pe un 
depozit sfânt. 

— Cel puţin ţi-a spus ce era într-însa? 

— Nu! Altcineva trebuie să mi-o spună. 

— Dar cuvintele mortului le-ai aflat? 

— Nici asta, căci el le primise ca taină duhovnicească. Ele 
au rămas, aşa cum se cuvenea, între el şi Dumnezeu. 

— Păcat, zice gasconul necăjit. Dar atunci de unde ştii? 

— V-am spus-o: nu ştiu decât un singur lucru. Anume că 
această casetă închide într-însa tot bunul meu, unica mea 
speranţă, norocul şi numele meu. Cuvintele preotului mi-au 
rămas săpate în minte. 

— Să vedem: ce ţi-a spus preotul? 

— Mi-a spus aşa: „Omul care a murit se află de acum în faţa 
Judecătorului suprem. Nu mai ţine de noi să-l judecăm. El s-a 
răscumpărat în ultimul ceas. Orice-ai putea afla cândva, să nu-l 
blestemi. Şi când vei fi dobândit un mare noroc, care mâine te 


aşteaptă, aminteşte-ţi numai atât: că datorezi totul căinţei lui 
din urmă!” 

— Asta e totul? 

— Aşteptaţi. El a adăugat: „Nu pot să-ţi spun mai mult, dar 
în curând vei şti şi vei înţelege. Atunci, oricât de nesperată ţi-ar 
fi soarta, nu uita niciodată că tot binele vine de la Dumnezeu, 
care dă şi poate să ia îndărăt; şi roagă-te din când în când 
pentru cel care, prin ultimul gest, te-a salvat”. 

Foarte bine, izbucni Cyrano. Straşnic preot! Ar trebui să 
plăteşti să se facă, în memoria lui, câteva rugăciuni. 

— După aceste cuvinte, el îmi încredința o cutiuţă de lemn 
rar, pecetluită cu o stea. 

— Steaua ta, pe legea mea. 

— Această cutiuţă el mi-a poruncit să o aduc la Paris şi, aici, 
să o încredinţez unui om, spunându-i doar numele lui. El mă va 
recunoaşte prin două cuvinte: e vorba de numele unui oraş şi de 
o anumită dată. 

— Asta e totul? 

— Da, e totul. Restul îl va face cel ce va primi caseta. Prin 
el o să ajungă acest obiect la persoana pe care o priveşte. 

„O femeie, gândi Cyrano. E fatal, întotdeauna o femeie!” 

Trecuse destul timp cu povestirea. Soarele începea să 
coboare. Deodată, patru bătăi sunară în turnul bisericii Saint- 
Germain-des-Pres. Cavalerul sări brusc în picioare. 

— E ora patru! Era cât pe-aci să pierd audiența. Cu un gest, 
el îşi aranjă ţinuta. 

— Unde te duci? întrebă Cyrano. 

— La Louvre. 

— La Louvre? zise poetul, uimit. 

— Da, sunt aşteptat acolo. 

— Asta-i bună. Nu mi-ai spus nimic... E o adevărată trădare. 
Tu ai audienţă la Louvre şi stai sub protecţia mea! 

— Vreţi să v-o retrageţi? 

— Păi, înseamnă că eu am nevoie să fiu protejatul tău! 

— Vă stau la dispoziţie, răspunse tânărul, amuzat de aerul 
buimăcit al prietenului său. Procedez şi eu la fel ca 
dumneavoastră. Când mă credeaţi sărac şi lipsit mi-aţi pus la 
dispoziţie averea dumneavoastră, aşa încât ceea ce vă ofer eu 
este mult mai puţin, jumătate dintr-a mea. 

Dar Cyrano, confuz, se apără: 


— Vezi că... nu mai ştiu dacă trebuie... 

— Aha, observ că de data aceasta dumneavoastră daţi 
înapoi. Deci mă insultaţi şi e rândul meu să vă cer socoteală. 

Cu un gest voios, el duse mâna la spadă. 

— Copile! zise poetul strângându-l la piept. 

Tânărul strânse cingătoarea în cataramă, îşi aranjă pălăria, 
aproximativ netezită, peste buclele ca mătasea şi, cu un gest 
prietenesc de rămas-bun, plecă. 

Cyrano îl privi cum se îndepărta, cu pasul său marţial şi 
uşor, plin de încredere şi de speranţă. 

„lată un om de toată isprava! gândi el. E senior de viţă 
aristocratică. Îmi pare rău, dar parcă l-aş fi iubit mai mult ca 
simplu soldat”. 


t Capitolul 5 — Serviciu contra serviciu 


În timp ce Cyrano, încântat de noul său prieten, îşi 
domoleşte emoţiile cinând, iar Cavalerul se îndreaptă cu pas viu 
către Louvre,unde destinul său va să-i arate calea către avere şi 
către glorie, noi ne bucurăm de un scurt răgaz. Cum am putea 
să-l folosim mai bine, decât aruncând o ochire fugară asupra 
situaţiei generale, aşa cum se prezenta ea la vremea când se 
desfăşoară primele întâmplări ale povestirii noastre? Această 
digresiune aparentă va arunca oarecare lumină asupra unor 
situaţii, obscure încă, şi îndeosebi asupra tainicei consfătuiri din 
casa Mevers, care îi neliniştea întrucâtva şi pe eroii noştri. 

Armand Duplessis, Cardinal şi duce de Richelieu, era mai 
departe stăpânul statului. De douăzeci şi şapte de ani el 
conducea Franţa cu pumnul său de Fier, către un ideal dublu: 
hegemonia Franţei în Europa şi suveranitatea absolută a regelui 
în Franţa. În calea lui, puternicul ministru întâlnise două 
obstacole: protestanții înăuntru, Casa de Austria în afară. Dar 
geniul său nu se sinchisea de asemenea piedici; cu ajutorul 
catolicilor, îi învinsese pe protestanții din Franţa; cu ajutorul 
protestanților din Suedia şi Germania, el învinsese Sfântul 
Imperiu Roman şi pe Maiestatea Sa Catolică. Anglia stătea în 
cumpănă, nesigură. El o anihilase, dând regelui Carol | ca soţie 
pe sora lui Ludovic al XIII-lea. 


Favoritul monarhului englez, lordul Buckingam, îl neliniştea 
încă: dar cucerind La Rochelle, Richelieu îi răpi frumosului duce 
ceea ce el avea mai de preţ pe lume: prestigiul, şi, coincidenţă 
providenţială, o lovitură de pumnal a unui puritan îi răpi şi 
puţinul ce-i mai rămăsese: viaţa. După toate acestea, cine se 
mai putea îndoi de misiunea divină a domnului Cardinal? 

Cineva se îndoi totuşi: Regina-Mamă, bătrâna italiancă, 
aceea care-l ridicase la putere într-un acces de pasiune senilă, 
iar acum se căia amarnic. Astrologul ei îi prezicea sfârşitul 
ministrului ingrat şi moartea regelui nesupus. 

E vorba de Maria de Medicis.într-adevăr, sabia contelui 
Chalais avea să ajute puţin la realizarea acestei profeţii. În 
asemenea împrejurări, Maria de Medicis, ca o mamă grijulie, 
trebuia să se gândească mai întâi să-şi căpătuiască familia: ea 
ar fi dorit să o recăsătorească pe văduva fiului său, 
nepăsătoarea Ana de Austria, cu al doilea fiu al său, prea iubitul 
Gaston, şi de după paravanul acestor doi tineri fără minte, ar fi 
domnit ea, înţeleaptă. 

Din fericire, Richelieu avea el metodele lui infailibile spre a 
întoarce în favoarea lui hotărârile astrologiei. El tăie capul lui 
Chalais şi îi surghiuni din Franţa pe bătrâna regină şi pe fiul ei. 
Cât despre tânăra regină, Cardinalul o păstră. Şi aceasta din mai 
multe motive, iar cel dintâi era că el o iubea! 

Acest om de fier avea slăbiciunile lui. Cea mai ciudată şi 
cea mai tenace fu desigur dragostea lui pentru Ana de Austria, 
această suverană a cărei inimă visătoare şi mândră era cel mai 
puţin înclinată să împărtăşească o pasiune a lui: sumbră şi 
dominatoare. Rând pe rând, regina îl dispreţui, se temu de el, îl 
admiră, dar niciodată nu-l iubi. Inima superbei spaniole nu 
bătuse decât pentru un singur bărbat: frumosul, strălucitorul, 
seducătorul Buckingam. 

Intre Ana de Austria şi Cardinal stătu mereu această crimă. 
Mort, rivalul triumfa şi acum asupra lui Richelieu. Dar, întru 
acestea, ce se întâmpla cu regele? Regele vâna, regele călărea 
sau făcea exerciţii de arme cu favoriţii săi, Baradas şi Saint 
Simon. Regele cânta din luth şi compunea cântece amoroase 
pentru favoritele sale: Hautefort sau La Fayette. El juca cu ele 
jocuri nevinovate. Erau singurele jocuri pe care i le îngăduia 
habotnicia lui scrupuloasă şi oroarea de păcat. Se mai ocupa şi 
cu mărturisirea păcatelor pe care nici măcar nu le comitea. 


Cât despre soţia lui, el o detestase chiar de la început, 
tocmai pentru comorile erotice pe care frumuseţea «i 
îmbelşugată le arăta. Apoi, fără să o iubească mai mult decât îl 
iubea ea, începuse să fie gelos. Ludovic al XIII-lea ajunsese să o 
dispreţuiască cu sălbăticie pe Ana. Până într-atâta, încât numai 
prin viclenie, luându-l prin surprindere şi, ca să zicem aşa, cu 
forţa, el fu în sfârşit soţul femeii sale şi binevoi să asigure un 
moştenitor Coroanei. 

De regatul său, regelui nu-i păsa; lăsa totul în grija 
domnului Cardinal. Uneori totuşi, în acest suveran plăpând 
renăştea ambiția de a deveni rege. La aceasta îl îmboldea cu 
dinadinsul vreo influenţă ocultă, vreun revoltat de vază, sau 
vreun favorit ambițios. Dar numaidecât, marele politician 
descurca intriga şi pe intriganţi îi trimitea: pe unii peste 
frontieră, pe alţii la Bastilia, pe alţii chiar la eşafod. 

In ceasul când începe această poveste, Chalais murise, 
Marillac murise, Motmorency la fel: un favorit, un ministru şi un 
prinţ. Păstrătorul sigiliului, Chateauneuf, îmbătrânea într-un turn 
din Angouleme iar mareşalul Bassompiere la Bastilia. Am amintit 
doar pe cei mai iluştri. Cât despre favoritele rebele, domnişoara 
d'Haulefort era la Mans iar domnişoara de La Fayette sta la 
mănăstire. 

Ducesa de Chevreuse, prietena reginei şi marea ei 
confidentă, continua în exil viaţa ei de frumoasă aventurieră. Și 
mama regelui, văduva lui Henric al IV-lea, muri săracă în afara 
Franţei, tânjind după fiul şi regatul său, pe care nu-l văzuse de 
unsprezece ani. 

Aşadar: Richelieu domnea! Anul trecut, cu aceeaşi lovitură 
de sabie, el smulsese imperialilor Turinul, iar Spaniei îi luase 
Arras. Gloria armelor îi surâdea în sfârşit! Totuşi, niciodată 
marele Cardinal nu se simţise mai slab, mai ameninţat, 
niciodată nu trebuise să vegheze cu mai multă vigilenţă şi asta 
fiindcă simţea cum creşte antipatia regelui. Toţi cei dimprejur îl 
îmboldeau pe slabul monarh să se debaraseze de un ministru 
devenit inutil acum, când victoria fusese câştigată şi a cărui 
glorie umbrea maiestatea regală. Intimii, atotputernici asupra 
acestui suflet şovăitor, nu încetau să repete că, mântuirea 
regatului fiind asigurată, era timpul să se gândească şi la 
salvarea regelui. Dorea el să moară certat cu toţi ai săi: cu 


mama sa, cu sora din Anglia, cu fratele şi cu soţia sa? Putea el 
să prefere alor săi pe acest om sângeros şi satanic? 

Un uriaş complot se formase din nemulţumiţi şi ambiţioşi, 
din evlavioşi adevăraţi sau făţarnici, din sufletele sensibile pe 
care le impresiona tristeţea reginei. La drept vorbind era 
amestecată toată lumea, în afară de cei înţelepţi, care 
întotdeauna au fost puţini şi care nici în această epocă tulburată 
nu erau mai mulţi. 

Regelui i se smulsese promisiunea că se va debarasa de 
ministrul său îndată după încheierea păcii. Aflând aceasta, 
Cardinalul se achitase de datorie dând ordin unuia dintre 
mareşalii săi să se lase bătut. Din nenorocire, nu putea uza la 
infinit de acest subterfugiu. Trebuia găsit altceva. Or, mai exista 
şi regina, mai era şi Domnul! Regina, o ştim, era atunci infinit de 
frumoasă, în plină floare a strălucirii sale trufaşe. Generoasă şi 
bună, dar slabă, nesigură, apăsată de viaţa sa tristă, lipsită de 
afecţiune; ea ar fi devenit un instrument docil şi primejdios în 
mâinile oricui ar fi putut afla calea inimi sale. 

Gaston, duce de Orleans, fratele regelui, numit în mod 
obişnuit Domnul, era un personaj complet diferit. Izgonit din 
Franţa, cum ştim, la fel de puţin cavalereşte precum mama sa, 
el se reîntorsese retractând cele spuse cândva şi impenitentul 
fluşturatec ridicase fruntea după o supunere umilitoare. In 
mişcarea de revoltă el îl antrenase de data aceasta pe cel mai 
înalt gentilom al Franţei, ducele de Motmorency. Dar chiar pe 
câmpul de luptă el îl trădase, în această afacere, ducele îşi 
pierdu capul, pe când fiul Franţei reintră în graţii, câştigând o 
frumoasă sumă de bani: preţul sângelui complicelui său, afară 
de domeniile ducale. 

De atunci, de la revoltă la supunere, de la dezastre la 
trădare, Gaston îşi continuase cariera de veşnic nestatornic, 
îmbogăţindu-se la fiecare nouă retractare. Devenise astfel 
gentilomul cel mai dezonorat din Franţa. Dar el purta bucuros 
acest blazon, căci moştenea de la tatăl său o pasiune nepotolită 
pentru sexul frumos şi de la mama sa, ambiţioasa florentină, 
gustul luxului, al plăcerii şi al banului. 

Pentru moment, Gaston se căsătorise, împotriva voinţei 
regelui şi a Cardinalului, cu Margareta de Lorena, prinţesă a 
unui stat duşman. Curtea Franţei refuza să recunoască această 


căsătorie. Domnul îşi consola văduvia forţată cu amantele sale, 
care erau numeroase şi de toate condiţiile. 

Regina nu-i iertase încă Domnului că-l trădase pe Chalâis şi 
că pe ea o părăsise mâniei regale. Totuşi, complotiştii îşi 
puseseră în cap să o împace pe Ana cu Gaston. 

Richelieu simţea cum se apropie lovitura, având ochi 
pretutindeni: la Curtea reginei, o cumpărase pe fermecătoarea 
Chemerault; în casa lui Gaston îl avea în mână pe un prieten al 
acestuia, o secătură eclesiastică, abatele La Riviere; acest 
ticălos, pe care-l arestase făcându-l să guste puţintel Bastilia, îi 
spunea secretele stăpânului său, trădând dealtfel, concomitent, 
şi pe Domnul care-l găzduia şi pe Cardinal, care-l plătea. 

Astfel, chiar la ora când Cyrano şi amicul său, Cavalerul, au 
pătruns în grădinile casei Mevers, se ţinea acolo un mare 
consiliu de război între principalii şefi ai complotului. Aceasta 
explică cu prisosinţă precauţia de a-i lega la ochi pe cei 
nepoftiţi. Dacă ei şi-ar fi smuls legăturile, i-ar fi putut vedea pe 
abatele de Gondi, pe ducele de Guise, pe Beaufort, pe un tânăr 
cavaler, pe care toţi îl numeau cu respect domnul Le Grand! în 
sfârşit, pe Domnul însuşi, însoţit de umbra sa, La Riviere. Numai 
regina lipsea şi nici nu se putea altfel. Dar ducesa de Nevers, 
Marie-Louise de Gonzague, împreună cu o domnişoară de 
onoare, cea mai Fidelă şi mai apropiată de inima sa, trimisă de 
regină de la mănăstirea Carmelitelor, unde petrecea un timp de 
reculegere, aveau să-i relateze ce se va discuta. Ce-ar fi gândit 
Cavalerul dacă ar fi putut ghici că această conspiratoare în 
miniatură era domnişoara de Cernay, zâna sa de la Louvre şi 
îngerul său păzitor? 

Se vede treaba că discuţia fusese animată. La ora târzie 
când Cavalerul, în lipsă de altă cale, trecu din nou prin poarta 
Nesle, se întâlni cu un mare alai: trăsuri, litiere, călăreţi creau o 
animaţie deosebită în inima micii pieţe triunghiulare pe care o 
lăsase pustie cu o oră înainte. 

Noaptea începea să se lase când Cavalerul ajunse la poarta 
Nesle, adică exact în clipa când conjuraţii ieşeau din casa 
Nevers. De fapt, nimic nu dădea de gol într-înşii pe conspiratori; 
ei se despărţeau cu sărutări şi reverenţe, ca şi cum ar fi ieşit de 
la o reuniune galantă. La luminile făciliilor, seniorii conduceau 
doamnele la trăsurile lor sau le instalau în litiere. 


Cavalerul nu dădea mare atenţie acestui spectacol. Era 
grăbit şi căuta să străbată iute piaţa prin mulţime. Dar fu nevoit 
să se oprească, spre a lăsa liberă trecere unui grup de 
gentilomi. Aceştia ieşeau pe jos, deşi trebuie să fi fost de rang 
înalt, căci, în faţa lor, toţi se înclinau cu respect. 

— Te pomeneşti c-am să pierd audiența, gândi cadetul. 

Dar de voie, de nevoie, trebui să calce în urma acestor 
personaje, care mergeau în rând strâns, pe toată lărgimea 
străzii şi, vorbind tare, păreau că nu se grăbesc de fel. 

— Pe legea mea, zicea unul, mare gentilom, probabil şeful 
grupului, toată politica asta mi-a tulburat capul. Aici numai tu, 
abate, eşti în largul tău. 

— Foarte bine, Domnule, ripostă cel pe care-l numise abate. 
lată-mă deci înălţat ministru, nu-mi mai lipseşte decât pălăria. 

Gentilomul râse zgomotos. 

— Văd de-acum cât îţi stă de bine. Asta-i tot ce doreşti? Va 
fi cum zici tu! Nu vei fi tu prima secătură care a ajuns cardinal. 

Apoi, întorcându-se spre un frumos cadet, el adăugă: 

— Într-adevăr, nu înţeleg nimic din toată sporovăiala lor şi 
aş regreta timpul pierdut, dacă cumnata mea regina nu ne-ar fi 
trimis o mesageră foarte ispititoare. 

— Vreţi să vorbiţi de acea frumoasă inocentă cu ochi de 
catifea? 

— De care alta ar putea fi vorba? lată un lucru bun: limbajul 
ochilor săi este clar, o jur. Eu l-am înţeles. Nu depinde decât de 
dumneavoastră să faceţi cunoştinţă mai îndeaproape cu aceşti 
ochi minunaţi, propuse celălalt. 

— Inţelept sfat, îşi dădu părerea abatele. Vă înţelegeţi cu 
duşmanul... prin procurator! 

Un hohot general de râs sublinie această glumă. 

— Hai să ne distrăm acum. E şi timpul. lată, Pont-Neuf 
începe să fie pustiu, după pofta inimii. 

Se ştie ce înțelegeau prin cuvântul „să ne distrăm” distinşii 
seniori din acel timp: însemna să smulgă mantiile de pe 
burghezii întârziaţi pe stradă, să-i bată pe paznici, să pună pe 
fugă pe golanii întâlniți pe drum sau să jefuiască vreo dugheană. 

Domnul şi ceata lui de gentilomi briganzi erau maeştri în 
acest fel de distracţie, care se chema într-o limbă pitorească: „a 
jefui o vizuină de iepuri”. 


Forţat să urmeze mica trupă, Cavalerul se înfuria. O clipă, 
el ascuţise urechea, vag neliniştit: „Despre care ochi frumoşi 
vorbesc cu atâta lipsă de respect aceşti aiuriţi?” Deodată, el 
încetini pasul. Trecând prin dreptul străduţei unde se 
dezlănţuise scandalul lor, instinctiv aruncă o privire într-acolo. El 
zări două luminiţe înţepând întunericul. O trăsură cu felinarele 
aprinse, fără îndoială. Chipul grațios al tinerei cu ochii limpezi 
trecu din nou prin mintea lui. 

Chiar atunci, orologiul de la Saint-Germain bătea 
jumătatea. Ora audienței era aproape. Om prevăzător, Cavalerul 
cercetă împrejurimile cu o privire circulară. Pe pod nu mai era 
nici ţipenie de om. Paşii trecătorilor răsunau departe, în liniştea 
pieţei Dauphine, pe unde ocoleau toţi, din prudenţă. 

„Ah, visător mai sunt! zise Cavalerul. Oricine vorbeşte de 
ochi frumoşi, parcă mi-ar da cu ciocanul în cap”. 

Liniştit, el porni din nou la drum. Dar nu făcuse douăzeci de 
paşi când un duduit surd făcu să-i bată inima. El cunoştea 
zgomotul acesta, era al trăsurii ei, zdruncinându-se pe 
caldarâmul podului. Se opri deci şi aşteptă, sperând într-o nouă 
apariţie a minunatei făpturi. 

Ea trecu, prea repede, asemeni unei lumini cereşti în 
noapte. Tânărul închise pleoapele, ca să păstreze înlăuntru 
imaginea fermecătoarei necunoscute. Să nu vă miraţi văzându-l 
atât de înflăcărat, pe Cavalerul nostru. Să nu uităm că el avea 
doar şaisprezece ani, o vârstă când trăirile sunt foarte puternice. 
Apariţia neaşteptată a unei tinere, în toată graţia primăvăratică 
a celor cincisprezece ani ai săi, era de aşteptat să tulbure inima 
neprihănită a lui Tancred. 

Când redeschise ochii îl izbi o scenă ciudată. Trăsura era 
oprită de-a curmezişul străzii, un om ţinea hăţurile cailor pe 
care-i trăsese în lături şi, din inima întunericului, apăreau 
bărbaţi înfăşuraţi în mantii negre. Totul se întâmplase repede, 
fără zgomot. Birjarul încerca să dea bice cailor, în timp ce lacheii 
săreau jos, cu sabia scoasă, alergând asupra năvălitorilor. 
Tânărul tocmai voia să se arunce în sprijinul lor, când... ce să fie, 
îi văzu întorcând brusc spatele, aruncând armele şi luând-o la 
sănătoasa, dând semne că erau speriaţi peste măsură. Totul se 
petrecea în linişte. 

Mirat, Cavalerul se întrebă: 

— Sunt treaz, sau visez? 


Pe drept cuvânt, te puteai îndoi de realitatea acestui 
spectacol. Dar uşa trăsurii fu brusc deschisă şi un bărbat năvăli 
înăuntru. Atunci se auzi un strigăt, îndată înăbuşit. 

Necunoscuta era ameninţată şi îl chema în ajutor. Se 
repezi, iute ca fulgerul. Omul care se aruncase în faţa cailor, se 
întorsese de acum pe jumătate şi se pregătea să ia locul 
vizitiului, dispărut în învălmăşeală. Dar Tancred îl prinse de gât 
şi-l azvârli cât-colo ca pe o jucărie... Ceilalţi agresori înconjurau 
trăsura, formând un grup compact în faţa uşii. Cavalerul se 
aruncă asupra lor ca o furtună. Surprinşi, ei primiră totuşi ferm 
izbitura. Numărul le dădea forţa unui zid. Atunci mânia îl orbi pe 
tânăr. Se retrase un pas ca să-şi facă loc, scoase sabia şi sări din 
nou asupra oamenilor negri. În învălmăşeala care urmă, el nu 
văzu şi nu auzi nimic. Atât ştia că lovea, lovea, lovea cu tăişul, 
cu latul, chiar cu mânerul, la întâmplare, în grămadă. 

— Ce turbat! 

Nici un alt cuvânt nu auzi. Nu se auzea decât zăngănit de 
săbii şi mormăituri înfundate. Într-o clipă oamenii în negru fură 
care crestaţi, care puşi pe fugă şi, spre mirarea Cavalerului, 
piaţa rămase dintr-o dată pustie. Treizeci de secunde: nu-i 
trebuise mai mult ca să obţină acest rezultat. La fereastra 
portierei apăru un cap de bărbat, în timp ce o voce poruncitoare 
striga: 

— Ce înseamnă asta? Cine îndrăzneşte... 

Fraza nici nu se isprăvi, când soldatul deschise hotărât uşa 
trăsurii şi, când îi văzu chipul, cel dinăuntru pierdu orice chef de 
vorbă. Cu ochii scăpărând şi cu sabia însângerată în mână, el 
avea un aer înfricoşător, încât bărbatul dinăuntru spălă iute 
putina pe uşa cealaltă. 

Stăpân pe situaţie, eroul prinse în braţe o fată, ale cărei 
veşminte în dezordine mărturiseau rezistenţa pe care o opusese 
unui agresor brutal. 

— Mulţumesc, zise ea scurt. 

Mişcat, Cavalerul nu găsi nimic să răspundă, şi-i strânse 
doar mâna. 

Dar gentilomul alungat nu voia să se dea bătut. 

— Hei, strigă el, căutând să-şi adune tovarăşii, Fontrailles, 
Noirmoutiers, La Riviere, veniţi la mine! 

Schilozi, ei veneau fără grabă şi fără tragere de inimă. 

— Ce? Să ne lăsăm alungaţi de puştiul ăsta? 


— Pe legea mea, zise Noirmoutiers, cadetul ăsta m-a rănit 
cu sabia la mână. Nici nu pretind mai mult. 

— Pe mine puştiul m-a zdrobit lovindu-mă cu mânerul 
săbiei, gemu Fontrailles. Nu mai pot să repet proba, căci mi-aş 
pierde spiritul, ceea ce ar fi o mare pagubă, fiindcă este tot ce 
mai am pe lume. 

— În ce mă priveşte, Domnule, se auzi o voce de departe, 
eu sunt un sfetnic, nu un om de acţiune. Nu se cuvine unui 
ministru înţelept să se expună în învălmăşeală. 

Oamenii căutară dincotro venea vocea şi zăriră o siluetă 
subţiratică cocoţată pe soclul statuii lui Henric al IV-lea: 
prudentul abate o luase la picior de la primele lovituri şi asistase 
la luptă din observatorul improvizat. 

— Foarte bine, zise marele senior ridicând dispreţuitor din 
umeri, iată-mă deci singur acum. Şi, apropiindu-se arogant de 
cei doi tineri, care se ţineau de mână, el întrebă, arogant: 

— Hei, dragul meu domn, se vede treaba că dumneata nu 
ştii cine sunt eu... 

— Nici nu vreau să ştiu cine sunteţi, răspunse dârz 
Cavalerul. Sunteţi un bărbat care a insultat grosolan o femeie, şi 
asta mi-e de-ajuns! 

Un freamăt străbătu printre oamenii negri. Şeful lor pălise 
de furie. Înduioşat fără voia lui de micul soldat, care-i dăduse 
totuşi o lovitură zdravănă, Noirmoutiers îi şopti: 

— la seama! 

— Să ştii că ai putea plăti scump aceste cuvinte, îl 
ameninţă seniorul. 

— Nu mi-e teamă! Nu depinde decât de dumneavoastră să 
mă faceţi să mă căiesc pe loc. Dacă doriţi să scoateţi sabia, vă 
stau la dispoziţie. 

Vocea abatelui răsună sarcastic de pe soclul statuii: 

— Nici să nu-ţi treacă prin cap, tinere. Bagă sabia în teacă 
şi vezi-ţi de drum. Aşa ar fi cel mai înţelept să faci. 

Fără să se întoarcă măcar, Cavalerul i-o tăie scurt: 

—  Dumneata de colo, vezi-ţi de treaba dumitale! 
Gentilomul se sfătuise încet cu partizanii săi: 

— Nu-i de râs, zise el în sfârşit. Veţi vedea cum încetează 
trăncănitul acestui puşti îngâmfat. 

Tânărul simţi cum tremură, în mâna lui, mânuţa delicată a 
tovarăşei sale. Îi strânse mâna în semn de încurajare. 


Marele senior revenea către trăsură. El ridicase marginea 
pălăriei ca să i se vadă chipul, şi mantia dată la o parte lăsa să 
se observe un strălucitor costum de curte. 

— Mă recunoşti? întrebă el. 

— Nu, clătină din cap Cavalerul. 

— Ştii că eşti simpatic? Veniţi, domnilor, să vedeţi o 
raritate: singurul om din Franţa care nu mă cunoaşte! 

Soldatul se simţea cuprins de nelinişte, dar nu vroia să 
cedeze în faţa nimănui. de aceea răspunse trufaş: 

— Eu sunt soldat, nu vă fie cu supărare, şi nu cunosc decât 
pe cei întâlniți pe câmpul de luptă. 

Această replică trebuie să fi fost o injurie gravă pentru 
adversarul său, căci acesta încetă să râdă. 

— Eu sunt ducele de Orleans. 

Dar tânărul părea că şi-a pierdut capul. El strigă cu furie: 

— Minti! 

Gaston d'Orleans, căci el era, tresări. Niciodată fratele 
regelui nu se găsise într-o situaţie atât de jalnică. 

— Da, minţi! Un fiu al Franței nu se coboară până-ntr-atâta 
ca să insulte o femeie, aici, în fața statuii tatălui său. 

Şi Cavalerul arătă cu mâna spre Henric al IV-lea. După 
această înfruntare, el se aşteptă la o dezlănţuire de mânie. Dar, 
nu! Un hohot de râs îi răspunse. 

Mirat, neputând să-şi creadă urechilor, se întoarse şi 
pricepu cauza acestei subite ilarităţi. Ar fi putut el să-şi închipuie 
că, evocând astfel pe marele Henric, gestul său arăta în acelaşi 
timp pe secătura de La Riviere, care stătea calm pe cal, în 
spatele regelui, şi se strâmba ca o maimuţă? 

Această profanare a efigiei regelui războinic, scump inimii 
sale de soldat, îl scoase din sărite pe Cavaler. Lăsând mâna 
protejatei sale, sări către statuia pângărită, strigând: 

— Dă-te jos, nătărăule, sau mă sui eu la tine! 

Şi, în nobila lui indignare, cu vârful săbiei, îi înţepa pe 
caraghios oriunde-l putea ajunge. Abatele se cobora în grabă, 
încercând să evite loviturile, strâmbându-se la fiecare nouă 
lovitură, învârtindu-se pe după picioarele calului de bronz, ca să 
scape de sabia inamicului, care continua să-l atingă fără milă. 

Spectacolul era de un mare efect comic, sporit de 
gravitatea cu care mâniosul soldat proceda la execuţia burlescă 


a acestuia. Scena începuse ca dramă şi se terminase ca farsă. 
Toţi râdeau, în frunte cu Domnul. 

— Haideţi, hotărî el. Nebunul ăsta nu e lipsit de spirit. M-a 
înveselit. de aceea îi trec cu vederea! 

Apoi, arătând statuia regelui: 

—  Mulţumeşte marelui Henric, tinere. L-ai scăpat de o 
secătură şi el a intervenit pentru tine. 

Acestea fiind zise, ducele de Orleans îi salută pe cei doi cu 
mâna, elegant şi nobil şi se îndepărtă înconjurat de ceata celor 
răniţi. 

O clipă, fata rămase nemişcată. Pentru ea, deznodământul 
acestei aventuri, care era cât pe aci să devină tragică, părea o 
minune. Nici nu-i venea să creadă. În sfârşit, respiră uşurată. 
Bătu din mâini de bucurie şi se întoarse pe loc. Dar aşa de iute, 
încât eşarfa de mătase îi alunecă de pe umeri şi căzu jos. Ea nici 
nu observă. 

— O, mulţumesc, mulţumesc de o mie de ori, zise ea, 
dumneavoastră vă datorez totul! 

— Nu, nu, zise tânărul. Mi-aţi luat-o înainte: serviciu contra 
serviciu. 

Ea îl privi mai bine şi îl recunoscu. 

— E posibil? Tot dumneavoastră v-aţi bătut azi după-amiază 
ca să-l salvaţi pe găliganul ăla cu nasul coroiat, nu-i aşa? Şi iată- 
vă acum din nou cu sabia în mână pentru o necunoscută. 

Dar orologiul de la Samaritaine răsună din nou, el tresări şi 
murmură neliniştit. 

— Ce să-i faci? Aşa a fost să fie! Am pierdut audiența. 

— Unde mergeaţi? 

— La Louvre. 

— Şi eu la fel. Cine vă aşteaptă acolo? 

— Domnul de Guitaut. 

— Căpitanul gărzilor reginei? 

— Chiar el. 

— Îmi e prieten. Am să vă scuz. Bine. Voiţi să mă 
conduceţi? Nu era numai o invitaţie de politeţe. Prin inima lui 
Tancred trecu o dulce înfiorare. 

— Bucuros, răspunse el. 

— Atunci, să mergem pe jos. Căci, deşi avem trăsura, nu 
mai sunt nici lacheii, nici vizitiul. 


Amândoi începură să râdă. Apoi, luând caii de zăbală ca să-i 
întoarcă spre ţărmul drept, Cavalerul propuse: 

— Urcaţi în trăsură, am să conduc de zăbală. Fata protestă: 

— Nu vă gândiţi? Pot eu să-mi las paladinul să facă pe 
birjarul? 

— Totuşi, nu e potrivit să vă întoarceţi pe jos la Louvre, nici 
să lăsăm trăsura pe mâna vagabonzilor. 

Cu un gest de silă, ea zise: 

— Nu vreau să mă sui din nou acolo şi nici pe 
dumneavoastră nu vă las să vă suiţi pe capră. Singura soluţie... 
reluă ea surâzând înveselită de o idee nouă. 

— Singura soluţie...? 

— Ar fi să urcăm împreună. În felul ăsta trăsura nu-mi mai 
face silă. 

— Asta rezolvă totul, zise el încântat. Fata puse piciorul pe 
scară. 

— Uitaţi eşarfa! 

Tânărul i-o ridicase şi i-o întindea. 

— Dacă v-o dăruiesc, zise ea, o veţi păstra în amintirea 
acestei întâlniri? 

Roşind de plăcere, Cavalerul sărută eşarfa în semn de 
răspuns. Ea i-o înnodă în jurul pieptului. 

— Acum purtaţi culorile mele! 

— Nu sunt oare paladinul dumneavoastră? Şi se gândi: 
„Dacă m-ar vedea Cyrano, ar zice că mi-am găsit-o pe Ariadna!” 

Sprijinind-o cu grijă, o ridică până în scaun şi se aşeză 
alături. Apoi luă hăţurile în mână. Trecură podul şi, în zece 
minute, la poarta Louvre-ului se prezentă acest ciudat 
spectacol: o trăsură somptuoasă, dar fără vizitiu şi fără lachei la 
spate, mânată în goană de un soldat încins cu sabie şi cu o 
eşarfă de mătase, care sta alături de o domnişoară în rochie de 
mare gală... 

Cum prevăzuse Cavalerul, ora audienței trecuse. Dar nu era 
supărat. Avea încredere în steaua lui şi în protecţia domnişoarei. 

Se despărţi de ea cu părere de rău. Dar, tocmai în clipa 
când ieşea din Louvre se auzi chemat de o santinelă: 

— Hei, camarade! pe dumneavoastră v-a aşteptat domnul 
căpitan al gărzilor Maiestăţii sale regina? 

— Da! 


— N-a putut să mai aştepte, dar a lăsat această scrisoare 
pentru dumneavoastră. 

Cavalerul luă scrisoarea şi citi, febril: „Domnul de Guitaut 
va aştepta mâine dimineaţă, la ceasul dintâi, pe tânărul 
gentilom care i-a cerut audienţă. Îi recomandă să aducă 
neapărat caseta, spre a-i fi înmânată fără întârziere”. „Bun! îşi 
zise tânărul. Mă voi întoarce mâine cu caseta”. 


t Capitolul 6 — Jefuit! 


Aşa precum îi spusese lui Cyrano, Cavalerul nu sosise la 
Paris decât în ajun. Şi, după cum am văzut, nu-şi pierduse 
timpul! în seara precedentă, băieţii de la grajdul „Calul Bălan”, 
falnicul han din strada Dauphine, văzuseră coborând din birja de 
Artois un frumos militar cu ochii cenuşii, cu părul castaniu şi 
chipul naiv. Părea să fie sărac, căci, lăsând la o parte spada lui 
lungă care-i zăngănea lovindu-se de călcâie, nu avea decât un 
bagaj sărăcăcios pe care-l ţinea mereu în mână şi de care refuza 
cu încăpățânare să se despartă chiar pentru o clipă. Noi, care 
cunoaştem istoria miraculoasei casete, n-am fi fost surprinşi 
văzându-l pe Tancred cum apără valiza contra oricărei mâini 
străine. Bineînţeles că rândaşii de la „Calul Bălan” vedeau altfel 
chestiunea. De aceea, ei luară în zeflemea, pe faţă, grija 
bolnăvicioasă ce o arăta tânărul călător pentru o prăpădită de 
valiză care şi-ar fi avut locul mai degrabă la hala de vechituri. 

Deşi ora era înaintată, tânărul porni să-şi afle un adăpost. 
După ce rătăcise îndelung în acest Paris pe care nu-l cunoştea şi 
se pierduse de mai multe ori prin acest labirint de străzi 
încâlcite, el naufragiase în plin centrul unui vechi cartier de 
şcoli, Mont-Saimte-Genevieve. 

Acolo, în faţa zidurilor scorojite ale Colegiului Navarei, el 
zări o căsuţă veche. Gazda se afla tocmai atunci la poartă. 

„Aici ar fi potrivit”, gândi călătorul. Şi, scoţându-şi pălăria, 
se opri în dreptul cumetrei. 

Nici n-apucase să-i spună primul cuvânt, când femeia, 
foarte speriată, îl apucă de braţ şi-l trase în umbra unui culoar. 
Acolo făcând semne misterioase, îl acoperi cu un potop de 
vorbe. El înţelese că era aşteptat în această casă şi că un 


oarecare domn Bernard anunţase venirea lui. Gazda se felicita 
că l-a recunoscut după aerul lui de om abia sosit din provincie... 

Din fericire, îşi amintea aproape cuvânt cu cuvânt ultima 
recomandaţie a acelui domn Bernard. 

— Când va veni persoana aceea, avertizaţi-l să ia bine 
seama şi nu uitaţi să adăugaţi: Suflă pentru moment un vânt 
rău. 

Această ultimă frază, întovărăşită de o mimică expresivă, fu 
spusă pe un ton de mare taină. 

Insă Cavalerul nu mai avea răbdare. El bătu din picior şi 
strigă: 

— Opreşte-te, cumătră, ce-mi tot descânţi cu vântul rău şi 
cu... domnul Bernard? 

— Aşadar nu pe dumneavoastră vă aştepta el? zise ea. 

— La naiba! nu înţeleg nimic din toate poveştile dumitale... 
Cât despre acest Bernard, pentru prima oară aud numele lui. 

Cumătra îl măsură o clipă cu un ochi neliniştit, căindu-se de 
limbuţia sa. 

— Atunci ce doriţi de la mine? zise ea. 

— Ţi-aş fi spus-o de mult, dacă m-ai fi lăsat să vorbesc. Vin 
de la armată şi-mi caut un loc pentru noapte. 

Femeia se îndoi la început, dar, văzându-l atât de naiv, se 
linişti şi zise: 

— A! căutaţi un culcuş?... Veniţi tocmai bine. De azi 
dimineaţă e liberă camera domnului Bernard. 

Tânărul, pe care întâmplarea îl distra, întrebă într-o doară: 

— la spune-mi, de ce te-a părăsit acest domn Bernard? 

— Nu ştiu. 

— Nu cumva din cauza vântului? 

Gazda îl privi, din nou plină de şovăială şi nelinişte. 

— Haide, zise el scurt, condu-mă în cameră şi să terminăm. 
Urcând scara după bătrână, el se gândi: „Nu-i nici pe departe un 
palat casa asta. Dar nu-i nimic, merge pentru o noapte. Mâine 
voi fi bogat”. 

O oră mai târziu, Cavalerul, care se culcase pe jumătate 
îmbrăcat, dormea cu capul pe valiză. Nici gazda, nici 
enigmaticul domn Bernard nu veniră să-l viziteze în timpul 
somnului. El visă pur şi simplu că norocul îl aştepta a doua zi. 

Tancred se deşteptă în zorii zilei. Şuierând un marş de 
război, îşi aranjă toaleta, apoi, fără să-şi piardă timpul, începu să 


scrie cererea de audienţă la domnul Guitaut. Nu uită să 
menţioneze nici caseta, nici să scrie cele două cuvinte de 
recunoaştere: numele unui oraş şi o dată pe care abatele i le 
dăduse în scris. 

După aceea, încredinţându-se că nu-i lipsea caseta din 
valiză, unde o ascunsese într-un vraf de rufe, el încuie valiza şi 
porni spre Louvre. Ştim acum cum a petrecut el ziua aceea: la 
Louvre domnul de Guitaut lipsea şi fusese rechemat la ora cinci; 
apoi toate celelalte întâmplări, până la ieşirea lui de la Louvre, 
după ce o condusese acolo pe frumoasa domnişoară, din pricina 
căreia pierduse audiența. 

Când ieşi din Louvre, Cavalerul se feri de Pont-Neuf, care-i 
fusese de două ori fatal. El nu uitase că originalul lui prieten 
trebuia să-l prezinte frumoaselor Preţioase din Place — Royale şi 
ardea de dorinţa să lege cunoştinţă cu această lume stilată, 
căreia poetul îi făcuse o descriere aşa de ademenitoare. 
Constată însă că trebuia să-şi schimbe îmbrăcămintea,— 
deranjată de atâtea întâmplări. Porni spre casă. Când ajunse, se 
înnoptase de-a binelea. Intră neobservat, sui scara şi ajunse în 
camera sa. Aprinse o lumânare. Începu să-şi facă cu grijă 
toaleta. Voind să-şi schimbe hainele, băgă cheia în broasca 
valizei, ca să descuie, dar... era inutil: era descuiată! 

— Hei, drace! Şi eu, care credeam că am încuiat de două 
ori! 

Dar abia ridicase capacul, când îl apucă un tremur: hainele 
şi lucrurile, aranjate de el cu grijă, erau acum în mare dezordine. 
răsturnate şi mototolite, ca şi cum ar fi scotocit o mână străină. 
Portmoneul era la locul lui. Dar caseta? Preţioasa casetă? 
Mâinile lui febrile căutară iute, răsturnând celelalte lucruri: 
caseta lipsea. Dintr-o dată, o ceaţă îi acoperi vederea, o sudoare 
rece îi brobonea fruntea. 

— Nu se poate! Trebuie să fie! N-am căutat eu bine! 

Şi scotoci din nou. Dar zadarnic. Palid, îşi şterse fruntea şi, 
deprimat, căzu pe scaun. Caseta, sacrul depozit, toate nădejdile 
lui... caseta dispăruse! 

El rămăsese câtva timp istovit, cu capul golit de orice gând. 

Totuşi, acest copil energic şi viteaz nu se putea lăsa zdrobit 
de o lovitură a soartei, oricât de puternică ar fi ea! Revenindu-şi, 
el se ridică în picioare. Prima lui pornire fu să se ducă la gazdă. 
Fără îndoială, era victima unui furt. Ea trebuia să ştie dacă 


vreun străin intrase în cameră. Dar gazda lipsea de acasă. În 
capul Cavalerului gândurile se ordonau: 

„Un hoţ?... Ciudat hoţ, care lasă neatinse hainele şi banii... 
şi umblă după cutii fără valoare!” 

Adevărul începea să se lămurească. Nu putea fi un hoţ 
obişnuit: el ar fi furat banii şi hainele. Atunci, cine era? Poate 
misteriosul Bernard? Cine-o fi omul acesta, care dispăruse pe 
neaşteptate? Poate vreun spion sau vreun răufăcător, care, în 
înţelegere cu gazda, îl prădase în timp ce lipsea... 

Tancred ridică din umeri. 

— Nu se poate, Bernard n-avea de unde şti că aveam 
caseta. N-am spus nimănui, afară de Cyrano. 

Cavalerul nu putea găsi nici o explicaţie a furtului. Furtul 
însă nu putea fi tăgăduit. Scotocindu-se prin buzunare, el 
mototoli o hârtie: scrisoarea domnului de Guitaut. O citi din nou: 
„Veniţi urgent cu caseta... Ea trebuie predată fără întârziere”. 

Şi asta, mâine de dimineaţă! Cum va putea el găsi pe hoţ şi 
caseta până a doua zi? Şi, fără casetă, cum să se înfăţişeze la 
Louvre? Cine ar crede ce-o să spună el fără dovada concretă: 
caseta? Fără îndoială, ar fi socotit un înşelător. 

— Nu, hotărî el. Nu voi merge mâine la Louvre. Nu-l voi 
vedea pe domnul de Guitaut. Nu voi apărea în faţa lui decât cu 
fruntea sus, când voi regăsi caseta. 

O dată hotărârea luată, îi veni şi oleacă de curaj. El avea 
acum un scop: să dea de urma hoţului. Dar pentru asta nu 
trebuia să facă scandal, i-ar fi mai greu atunci: dacă gazda ar fi 
complicea hoţului, ea are să se alarmeze. Dacă însă se va 
preface că n-a observat nimic, atunci va putea urmări mai uşor 
toate firele acestei afaceri. 

Mulţumit de planul pe care şi-l propusese, era stăpân pe 
sine, ca întotdeauna în clipa când avea de dat o lovitură 
decisivă. Văzându-şi catrafusele aşezate pe pat, îşi aminti că 
trebuia să se îmbrace. Cyrano îl aştepta în casa Rohan. 

— Nu schimb nimic din programul stabilit. Trebuie să merg 
acolo. Poate Cyrano va vedea mai clar decât mine această 
afacere. El mă va ajuta! ce naiv sunt că mă zăpăcesc la prima 
încurcătură ce se iveşte în calea norocului meu. Sigur vor 
interveni şi alte piedici şi nu vreau să-mi mai pierd capul. Cu 
Cyrano, nici dracu nu mă poate împiedica să dezleg această 
problemă... 


Nădejdea se întoarse în sufletul Cavalerului şi, cu ea, 
curajul de a lupta şi forţa de a triumfa. 

„Pe legea mea, nimic nu e pierdut. Ba e mai bine: sunt mai 
bogat decât eram ieri, căci pe lângă steaua mea, pe lângă 
sabie, am acum şi un prieten... Şi o prietenă, poate?” îşi mai zise 
el sărutând eşarfa de mătase, trofeul din ajun. 

Îmbrăcându-se în grabă, el petrecu eşarfa pe deasupra 
tunicii sale de catifea brodată. 

Astfel tânărul nostru avea o înfăţişare foarte plăcută. El nu 
avu ipocrita modestie de a şi-o ascunde şi surâse mulţumit 
imaginii din oglindă. Apoi, încingând spada, porni. Drumul era 
lung, dar îl parcurse iute. Străbătu mai multe străzi şi ajunse în 
Place Royale. Case somptuoase o înconjurau, lăsând să treacă 
prin ferestre lumini strălucitoare. Pretutindeni lacheii, pe afară, 
purtau în mână torţe aprinse, cu lumini pâlpâitoare. 

Lumina inunda frumoasa simetrie a fațadelor, se amesteca 
în desimea umbroasă a frunzişului, se reflecta în geamurile 
trăsurilor, stropea aurul ornamentelor şi al mobilelor, ilumina 
chipurile albe-trandafirii ale femeilor şi umerii lor dezgoliţi. 

Parfumuri ameţitoare pluteau în aer. O muzică molcomă, în 
care se ţeseau mii de sunete armonioase, îţi mângâia urechea. 
Năucit, Cavalerul simţi cum îşi pierde siguranţa. Pentru prima 
dată şi fără o pregătire, avea să înfrunte, el, timidul, focurile 
încrucişate ale privirilor femeilor. Focuri mult mai de temut 
decât acelea ale imperialilor, pe câmpul de luptă. Avu un 
moment de şovăială. Pentru prima oară simţi ce e teama. Dar îşi 
aduse aminte deviza aleasă: „Până la capăt”! 

Aceste cuvinte îl îmbărbătară. Trecând printre trăsurile care 
vărsau, val după val, noi oaspeţi, el se aruncă înainte cu o 
înverşunare de asaltator, urcă scările, străbătu anticamerele, 
înlătură pe valeţi şi se pomeni deodată de-a dreptul în cer: în 
mijlocul salonului casei Rohan. Aici tumultul se domolea şi 
îmbulzeala înceta; agitația de afară se oprea în prag, respectând 
sanctuarul, în care cavaleri curtenitori şi frumoase doamne 
stăteau de vorbă pe şoptite aproape, sub înalte lampioane 
poleite. 

Revenindu-şi, tânărul oştean se strecură printre grupuri, 
mişcat mai mult de tăcerea religioasă dinăuntru, decât de 
animația sclipitoare de afară. Îl căuta pe amicul său, domnul de 


Bergerac, care avea să-l introducă în această lume, servindu-i 
de călăuză. 

Când trecu dintr-al doilea salon în următorul, îi atrase 
atenţia un senior tânăr şi sclipitor, în haină de catifea neagră şi 
acoperit de dantele şi panglici. Acest personaj fercheş trecea de 
la un grup la altul, făcând aici un spirit, dincolo dându-şi o 
părere. Mişcându-se cu o graţie uşoară, între rândurile de fotolii, 
el vorbea cu bărbaţii, surâdea doamnelor, cu o eleganţă 
firească, de cel mai bun gust. Cavalerul rămase mirat. În acest 
senior îl recunoscu pe Cyrano. Dar un Cyrano transfigurat, 
nemaiavând nimic din duelgiul singuratic de pe Pont Neuf. Ai fi 
zis că, schimbându-şi hainele, şi-a schimbat felul de a fi şi chiar 
caracterul. Spadasinul şi pedantul dispăruseră, apăruse acum 
gentilomul. 

Totuşi, oricât de completă i-ar fi fost metamorfoza, figura 
lui nu se schimbase, mai ales nasul. Şi tocmai după nas îl 
recunoscu uşor Tancred. Văzându-l pe tânărul său protejat, 
chipul poetului se lumină de plăcere. Îi veni în întâmpinare şi îl 
îmbrăţişă. Cavalerul ar fi vrut să-i spună pe loc cele întâmplate 
după despărţirea lor, dar poetul, fără să-i dea răgaz, începuse 
să-l poarte printre grupuri, prezentându-l şi conducându-l în 
această lume nouă pentru el. 

O lume nouă, într-adevăr, şi ciudată! Tânărul soldat, 
candid, se simţea aici ca într-o ţară străină. Manierele, tonul, 
subiectele de conversaţie, din care auzea în trecere frânturi, 
totul îl deruta. Mai ales idiomul păsăresc care se vorbea aici, 
acest limbaj frumos, a cărui modă o lansa Casa Rambouillet, 
suna în urechea sa ca un jargon necunoscut. 

Tot trecând din salon în salon, dus de mână de sprinţarul 
domn de Bergerac, Cavalerul trecea pe lângă grupuri acaparate 
de conversațiile lor. 

Aici, sub o arcadă largă, se discută politică: 

— Ce gândeşte regele despre asta? 

— Regele s-a săturat să fie numai primul dintre supuşi; de 
altfel, el nu vede decât cu ochii domnului Le Grand, care e 
favoritul zilei. 

— Şi domnul Le Grand nu vede decât prin ducesa de 
Nevers. 

— Se poate conta pe dânsul? 


— Ca întotdeauna, Domnul va promite şi nu se va ţine de 
cuvânt, Domnul va da asaltul şi apoi se va retrage, şi, până la 
urmă, ne trage pe sfoară. 

— Sunteţi necruţător, domnule de Gondi. 

— Avem cel puţin pe regină de partea noastră. 

— O, regina! Ea este adâncită în rugăciuni, la bunele 
noastre prietene, Carmelitele. 

— „unde face penitenţă pentru păcatele pe care le-a 
comis... cu gândul... 

Cyrano îl trase de mână pe amicul său spunându-i: 

— Abatele de Gondi se amuză! 

În grupul politicienilor, el recunoscu pe câţiva dintre marii 
seniori zăriţi la ieşirea din casa Nevers. Mai departe, în faţa unei 
sobe monumentale, se vorbeşte despre literatură. Un cerc de 
iluştri s-au strâns în jurul unui personaj impunător, care, cu 
spatele la foc, conduce discuţia. Frumoasele Preţioase sorb 
cuvintele oracolului. 

— Domnul de Voiture profetizează! explică Cyrano. Să 
mergem mai departe. 

Acolo, un rând de fotolii, ocupate de doamne, înconjoară un 
scaun rotund. O femeie mică, slabă şi brună, ţine o lecţie, 
subliniată de murmurele extaziate ale auditoarelor. 

Poetul nu se opri nici de data aceasta, dar murmură: 

— lacătă, domnişoara de Scudery ţine cursul său de 
geografie amoroasă şi explică, tuturor acestor frumoase, 
hotarele ţării Dragostei. 

Ajunseră în centrul acestei strălucitoare reuniuni, în faţa 
unui cerc de doamne, îmbrăcate în toalete somptuoase. 


t Capitolul 7 — Botezat de „preţioase” 


— lată c-am sosit, zise Cyrano. Cavalere, vei cunoaşte pe 
stăpânele casei, doamnele de Rohan. Fără să lase tânărului timp 
să se reculeagă, el îl prinse de mână şi înaintând zise, făcând o 
plecăciune: 

— Doamnelor, iată-l pe prietenul meu, cavalerul Tancred, 
de care vă vorbeam adineauri. El cere îngăduinţa să vă aducă 
omagiul său. 


Toţi ochii se îndreptară spre noul venit. Roşind, adânc 
emoţionat de a fi ţinta acestor focuri încrucişate, Cavalerul se 
înclină. 

Doamnele îl examinau cu atenţie, se plecau una către alta 
şi îşi schimbau impresiile după paravanul evantaielor. Ducesa, 
văduvă în vârstă, trecea drept cunoscătoare la bărbaţi bine. Ea 
îşi dădu cea dintâi părerea. 

— Are un chip atrăgător acest soldat merituos... 

— Soldat merituos! se îndoi fiica sa, romanţioasa 
Margueritte de Rohan. Mie-mi vine să cred că e vreun mare 
senior venit incognito. 

— Nu e dânsul tânărul erou despre care ne povesteaţi, 
domnule de Bergerac? se informă cu un glas afectat doamna de 
Guemende. 

— Chiar dânsul e, prinţesă. E omul care a ţinut piept 
întregului Pont-Neuf coalizat împotriva mea şi căruia eu îi 
datorez că mai sunt încă în viaţă şi mă bucur de plăcerea de a 
vă admira. 

Superba blondă ţinti asupra viteazului tânăr privirea ochilor 
săi de catifea. 

— Ce spuneţi despre asta, abate? întrebă ea, întorcându-se 
spre un omuleţ cu chipul prosper, deşi era grozav de negru la 
păr şi la piele şi picioarele le avea niţel crăcănate. 

Abatele de Gondi plimbă împrejur privirea lui de miop. 
Privirea-i trecu peste Cavaler, părând că nu-l vede, ţintind pe 
Cyrano. 

— Scumpul meu, îi spuse abatele, cu un aer mulţumit, dacă 
isprava dumneavoastră de pe Pont-Neuf e destul de frumoasă, 
aflai însă alta adineauri, în faţa căreia trebuie să plecaţi steagul. 

În această lume mică, al cărui zeu era el, abatelui nu-i 
plăcea să fie eclipsat nici ca spirit, nici ca frumuseţe. Atenţia 
binevoitoare a doamnelor pentru Cyrano şi pentru protejatul său 
îl supăra, ca şi cum i-ar fi furat din drepturile lui. 

— Hai să vedem! îl provocă poetul, cu un zâmbet de 
îndoială. 

— Fiţi judecători dumneavoastră, doamnelor. lată povestea 
aşa cum am aflat-o de la Noirmoutiers care era de faţă... şi care 
şi-acum are nevoie de odihnă... Lucrurile s-au petrecut pe 
acelaşi Pont-Neuf, prietene Bergerac, şi totul s-a întâmplat 
Domnului şi şleahtei sale. 


Şi abatele porni să povestească, cu acea vervă îndrăcită al 
cărei secret numai el îl deţinea, cum Domnul, protejat de ceata 
lui, a oprit cu forţa trăsura unei tinere, dar a fost nevoit să 
coboare mai iute decât urcase, îmboldit în coaste de sabia unui 
necunoscut. El povesti în amănunt schimbul de cuvinte care a 
urmat şi învălmăşeala în care Noirmoutiers primise o lovitură de 
sabie în umăr. 

Conversaţiile disparate încetaseră: admiratorii domnului de 
Voiture şi ai domnişoarei de Scudery, alipindu-se la grupul 
politicienilor, formaseră, în spatele povestitorului, un nou grup, 
foarte atent. Ai fi putut spune că succesul era desăvârşit. 
Cyrano asculta acru... 

— Noimoutiers însuşi râde de se speteşte, urmă abatele. El 
declară că n-a vrut să întoarcă lovitura de sabie primită şi că nu 
a putut vedea mutra caraghioasă pe care au făcut-o Domnul şi 
credinciosul său La Riviere. Închipuiţi-vă că acest netrebnic, e 
vorba de La Riviere, căutase scăpare din învălmăşeală urcând 
tocmai în spinarea calului de bronz. Or, îndrăcitul, care ţinea 
piept singur la toată şleahta furioasă, indignat de această 
profanare, se repezi să-l pedepsească. Slujindu-se de sabie ca 
de o frigare, el tot îl înţepa pe diavolul de abate, care se văita, 
se jelea, striga după ajutor. 

Râsetele zglobii ale doamnelor subliniară acest tablou 
foarte pitoresc. Ele agitau evantaiele, clipeau vesele din ochi, ca 
şi cum ar fi fost de faţă. 

— Cât despre Domnul, urmă Gondi, el şi-a primit partea sa, 
nu cea mai puţin amară. Arătându-se tot atât de inteligent, pe 
cât fusese de viteaz, în chip de compliment, necunoscutul îi 
adresă un cuvânt care doare pe cineva mai tare decât o lovitură 
de sabie. 

Un freamăt trecu prin asistenţa nerăbdătoare. Domnul era 
disprețuit, iar inteligenţa era preţuită, mai ales când era unită cu 
vitejia. Abatele reluă deci, jubilând: 

— Cum Domnul se mira că poate exista în Paris cineva care 
să nu-l cunoască pe fratele regelui său, necunoscutul îi replică 
exact aşa: „Nu trebuie să vă surprindă. Eu sunt soldat, şi nu 
cunosc decât pe cei pe care-i întâlnesc pe câmpul de luptă!” 

De data aceasta, succesul fu uriaş: lovitura colţului de 
mistreţ primi aprobarea generală. Unii chiar aplaudară. 


— Hm! făcu Cyrano cu multă îndoială, dar vocea lui fu 
acoperită de protestele generale. 

— E foarte posibil, zise domnişoara de Scudery. 

— Scurt, clar şi precis, scandă Voiture. 

Atingându-şi ţinta, abatele îşi freca mâinile de satisfacţie. 
ce urmărise el în definitiv? Să abată atenţia doamnelor de la 
acel tânăr cavaler şi mai ales a frumoasei Guemence, pe care 
prietenul lui Cyrano începea s-o intereseze. 

Indispus că faptele protejatului lui treceau definitiv pe 
planul al doilea, poetul făcea grimase de neâncredere. 

— la spuneţi-mi, abate, întrebă o doamnă, cine era acea 
domnişoară?... Bănuiesc că ştiţi cine anume era persoana pe 
care Domnul... 

Şuşoteli, un început de rumoare îi tăie cuvântul. Cavalerul 
păli uşor. Dar respiră uşurat, când Gondi zise: 

— Noirmoutiers este discret. Nu mi-a spus numele... A 

— Ce contează acest amănunt, suspină blonda prinţesă. In 
ce mă priveşte, eu pe necunoscut aş vrea să-l cunosc. 

Ah! câte nu se şoptiseră în câteva clipe sub evantaie!... 
Această Guemence! Numai ea putea să spună aşa ceva!... Ce 
seară minunată, ce senzaţii puternice! 

Abatele îşi muşcă buzele dezamăgit. Replica prinţesei îi 
arătase că nimerise ca nuca-n perete. 

— Pe legea mea, mormăi el, pe cuvânt de onoare, nu ştiu 
nimic mai mult. Dar iată, vine Noirmoutiers, care vă va oferi 
cheia enigmei. 

Acolitul Domnului venea într-adevăr, cu braţul legat de gât. 
Şi, printr-o coincidenţă bizară, în acelaşi timp cu el, trei doamne, 
înconjurate de o curte strălucitoare de gentilomi, intrară în 
cercul format în jurul lui. Cavalerul tresări. Între cele venite el o 
recunoscu pe tânăra din trăsură, prietena sa din casa Nevers. 

O rumoare prelungă salută această apariţie senzaţională şi 
Tancred auzi aceste nume plutind pe toate buzele: 

— Doamnele de Nevers... şi domnişoara de Cernay. 

Ducesele se ridicară şi veniră ceremonios în faţa doamnelor 
nou sosite. 

Când zgomotul se domoli, ducesa de Rohan redeschise 
conversaţia: 

— Păcat, frumoasele mele, c-aţi întârziat. Aţi pierdut o 
anecdotă galantă, cu care ne delecta abatele. 


— Ah! Abatele-şi numără victoriile şi cuceririle? 

— Nu! O aventură de dragoste ratată a sărmanului Domn! 
Cavalerul, care nu o scăpa din ochi pe necunoscuta sa, o văzu 
pălind şi roşind rând pe rând. În acelaşi timp, fără să înţeleagă 
de ce, Cyrano simţi mâna prietenului său cum îl strânge de braţ. 

— Şi cine este nefericita pe care Domnul o dezonorează cu 
atenţia sa? întrebă Cinq-Mars cu aerul său impertinent. 

— Asta ne-o va spune Noirmoutiers. Toţi ochii se 
îndreptaseră spre secătură. 

Cu o mişcare instinctivă, Cavalerul făcu un pas înainte, iar 
tânăra schimbă, cu salvatorul său, pe care-l recunoscu, o privire 
plină de îngrijorare şi ca o rugăminte. 

Noirmoutiers privi lung cercul agitat al auditorilor, apoi, pe 
furiş, pe Cavaler şi pe protejata sa. Apoi zâmbi: 

— Doamnelor, începu el vesel, mi-ar plăcea să satisfac o 
curiozitate atât de legitimă, dar văd aici pe cineva care vă va 
mulţumi mai bine decât pot să o fac eu. 

— Cine, cine? întrebară nenumărate voci. 

— Nu mint: acela care a scăpat pe frumoasa necunoscută 
din mâinile noastre. Veţi conveni că el e cel mai indicat să ne 
spună numele acesteia. 

Se făcu linişte deplină: unii aşteptau, priveau în toate 
părţile, apoi Noirmoutiers înainta spre adversarul său, cu 
zâmbetul pe buze, cu mâna întinsă. Toţi căutară să se apropie 
ca să vadă mai bine. 

Cavalerul, roşind, prinse această mână perplex, dar, în 
bucuria de a o vedea pe necunoscută scăpând de primejdie, îi 
mulţumi gentilomului pentru discreţie, strângându-i-o puternic, 
încât acesta făcu o strâmbătură de durere. 

Fu o adevărată lovitură de teatru. Toată lumea se agita. 
Cum? Acest tinerel ţinuse piept atâtor gentilomi şi scăpase 
teafăr chiar după ce îl luase în derâdere pe Domnul? lată ceva 
extraordinar. 

Cât despre Cyrano, nu sunt cuvinte spre a arăta bucuria 
puternică pe care i-o trezi această veste. 

— Aşadar, tu, tu ai făcut toate acestea? zise el 
îmbrăţişându-şi prietenul. 

— Oh, se mai şi exagerează! răspunse el modest. 

— Da' de loc! Tu exagerezi acum. 

Apoi, îndreptându-se spre viitorul cardinal de retz: 


— Uite, el era, domnule de Gondi; el era şi nu spunea nimic. 
Ei, acum ce credeţi despre sfârşitul povestirii dumneavoastră? 

Abatele îl ţinti pe oştean îndelung, cu privirea lui mioapă: 
lată un om care va ajunge departe, murmură el, învârtindu-se 
pe călcâie. 

Din această clipă, saloanele se umplură de un tumult vesel. 
Conversaţiile măsurate lăsaseră locul unui entuziasm general. 
Grupurile se amestecaseră din nou. Cât despre Cavaler, el era 
de-acum al casei. Cyrano, încântat, îl plimba şi îl prezenta 
tuturor: — „Cavalerul Tancred! Salvatorul meu! — Adversarul 
Domnului! — Partizanul regelui Henric! -Protectorul virtuţii! — 
Prietenul meu!” 

Şi cum, în epoca aceea, originea încă nu eclipsa meritul, iar 
o bună lovitură de sabie sau o replică fericită ţinea loc de avere, 
fiecare îl sărbătorea pe tânărul erou, care ştiuse să îmbine unul 
cu altul cele două titluri de glorie. 

Insă Tancred se silea să nu piardă din vedere dulcea 
apariţie pe care îi plăcea destinului să i-o scoată în cale. El ştia 
acum că se numea Claire de Cernay şi că era domnişoară de 
onoare la Curtea reginei. Auzise o doamnă cerându-i veşti 
despre protectoarea sa regală. Răspunsul îl făcuse să afle că ea 
tocmai părăsise, pentru câteva ore numai, reculegerea austeră 
de la Mănăstirea Carmelitelor, ca să o însoţească în lume pe 
prietena sa Anne de Gonzague-Nevers. 

Dar ea mai şopti câteva cuvinte în taină, de unde Tancred 
deduse că această ieşire mondenă nu era decât un pretext. 
Probabil că tânăra domnişoară era amestecată în evenimente 
misterioase. Discuţii ce aveau loc în unele colţuri mai retrase, 
departe de zgomotul general, îi uneau pe domnul de Le Grand, 
aşa era poreclit domnul de Cinq-Mars, mare scutier şi favoritul 
regelui, cu Gondi, Noirmoutiers şi alţi politicieni ai salonului. 
Tânărul ar fi dorit să poată oferi, aceleia care fusese tovarăşa lui 
timp de o oră, sprijinul braţului şi al săbiei sale. Dar discreţia îl 
ţinea departe de ea. Trebuia doar să se mărginească a schimba 
cu ea, de departe, priviri aproape de complicitate. 

Totuşi, la un moment dat, întâmplarea îi apropie: 

— Incă o dată îţi mulţumesc, îi zise ea şoptit. 

El îi arătă eşarfa, pe care o purta încrucişată pe piept. 

— Priviţi, n-am părăsit o clipă culorile dumneavoastră. O 
întrebare îi ardea pe buze. El adăugă: 


— Mă înşel eu? îmi pare că jucaţi un joc primejdios? 

— Ce bănuiţi? zise ea iute. 

— Nimic. Dar simt, ghicesc! Dacă aveţi nevoie de o sabie 
devotată şi sigură, contaţi pe a mea! 

— S-ar putea întâmpla. 

— Eu sunt de găsit, la nevoie, în faţa Colegiului Navarei. 

— La Babette? întrebă ea mirată. 

Tocmai voia s-o întrebe de unde cunoştea numele gazdei 
sale, când el pricepu că erau priviţi. Trebui deci să se despartă 
de ea în grabă. Domnişoara de Scudery observase tocmai că 
tânărul erou n-avea nici un nume. 

Trebuie să ştim că, în romanele sale, această spirituală 
domnişoară lansase moda numelor împrumutate din istorie şi 
din mitologie şi aceste nume erau socotite în ochii tuturor că 
răspund unei eleganţe desăvârşite. 

Se cuvenea deci ca şi tânărul cavaler să se bucure de 
această consacrare, de vreme ce toate personalităţile 
proeminente din acest cerc primiseră supranume de acest fel. 
Pentru noul său botez, cavalerului Tancred i se căută un nume 
de războinic. Nu fu prea uşor să i se găsească un nume potrivit. 

Domnul de Voiture propuse unul: 

— Adamastor. 

Domnişoara de Scudéry propuse altul: 

— Polydamas. 

Dar frumoasa Guemence se împotrivi. Ea nu se pricepea 
prea mult într-ale literelor şi nici nu era de acord cu acel ideal 
subtil de dragoste platonică pe care prietenele sale îl lăudau din 
cale afară. Acestor fleacuri ea le prefera plăceri mai vii. 

— La naiba! zise ea. Astea sunt nume de poezie pastorală, 
care se potrivesc cel mai mult pentru amorezaţii voştri sfioşi. 
Acest tânăr al nostru, însă, care aduce femeilor servicii... mai 
concrete, nu poate primi decât un nume viril... 

Inflăcărata ducesă de Rohan, de acord cu observaţia, 
adăugă: 

— ... războinic, viguros, epic! 

— Şi gingaş, suspină sensibila Margueritte. 

— Cavaleresc... 

— Elegant... 

— Aventuros... 

— Şi candid, şopti Guemence. 


— Un nume care să se potrivească unui prinţ deghizat, care 
să fie în acelaşi timp galant şi misterios, adăugă romanţioasa 
Rohan. 

— Misterios, asta ne trebuie, strigă Cyrano. 

— Ce părere ai, darling? o întrebă ducesa pe domnişoara de 
Cernay, aşa cum avea dânsa obiceiul să îi spună familiar... 

Aceasta roşi puţin. Însă binevoi să iasă din umbra unde se 
găsea, ca să mângâie cu ochii ei frumoşi pe Cavaler. Ea 
răspunse fără să ezite; 

— Are dreptate domnul de Bergerac. Prietenul său a dat 
dovadă de multă îndrăzneală şi de o rară discreţie. De aceea, 
singurul nume care i s-ar potrivi este acela care lasă loc pentru 
orice nădejde şi orice surpriză: MYSTERE. 

— lată numele! strigă din nou Cyrano. Mystere! Cavalerul 
Mystere! 

Toată lumea aplaudă. 

— lată un cuvânt care spune totul... şi lasă să se înţeleagă 
şi alte lucruri, zise frumoasa Guemence, ale cărei gene bătură 
iute peste privirea sa maliţioasă. 

— Domnul de Cyrano va fi deci naşul şi domnişoara de 
Cernay, naşa... 

— lar abatele va oficia, accentuă poetul în zeflemea, 
îndreptându-se către Gondi. 

Şi astfel micul soldat îşi schimbă numele de Tancred, 
pentru unul mai sonor: Cavalerul Mystere. 

„Cavalerul Misere mi s-ar fi potrivit mai bine”, îşi zise 
acesta în sine, gândindu-se la sărăcia şi singurătatea lui. 

În beţia triumfului, pierduse o clipă simţul realităţii, dar, 
îndată ce i se dete răgaz, se grăbi să se folosească de el ca să-l 
tragă deoparte pe Cyrano. 

— Trebuie să vă vorbesc fără întârziere, şopti el. Tonul lui 
grav izbi pe poet. 

— Ce s-a întâmplat? spuse el neliniştit. 

Dar tânărul îi arătă mulţimea care-i înconjura. 

— Adevărat! Vino după mine. 

Cu o privire de regret şi de adio, plină de toată duioşia 
inimii sale prea pline, Cavalerul o salută pe frumoasa naşă. Apoi, 
cei doi prieteni îşi luară rămas bun în grabă de la gazdă şi 
părăsiră adunarea. 

Îndată ce se văzură singuri, gasconul întrebă: 


— Să vedem, ce este? Tancred îngăimă, descurajat: 

— Prietene, sunt ruinat! 

— Cum?! 

— Mi s-a furat caseta. 

— Drace! zise Cyrano. 

Sprâncenele i se încruntară, furia îi luci în priviri... ce 
înseamnă asta? Cine îndrăznea să se atingă de salvatorul său?... 
Se hotărî iute... 

— Ah, ţi-a furat cutia, mormăi el, prinzând mâna 
prietenului. Ei bine, pe cuvântul de onoare al lui Cyrano, pe 
Dumnezeul meul!... 

El izbucni o vreme în ameninţări, în imprecaţii, dar deodată 
se linişti şi conchise scurt: 

— Nu me rămâne decât s-o regăsim! 

Trebuie să-i părăsim o clipă pe cavalerul Mystere şi pe 
prietenul său şi să ne îndreptăm spre celălalt capăt al Parisului, 
în îngusta stradă Vaugirard. De altfel, poate că nici nu ne 
depărtăm în acest chip prea mult de ei, nici de noile lor 
cunoştinţe. 

Cartierul mănăstirilor şi al marilor palate senioriale este 
cufundat în somn la ora aceasta. Peste tot domneşte liniştea şi 
singurătatea. 

Totuşi, o clădire mică în stil italian, din vecinătatea parcului 
Luxembourg nu doarme decât în aparenţă. Dacă faţada dinspre 
stradă zace în întuneric, nu tot aşa se întâmplă şi în partea 
opusă. Prin câteva ferestre, o lumină vagă se furişează în afară. 
se întredeschide o mică poartă din când în când şi printr-însa 
intră, unul câte unul, nişte personaje tăcute. 

Trecătorul întârziat care i-ar întâlni pe aceşti plimbăreţi 
nocturni, i-ar lua după înfăţişare drept burghezi cumsecade şi 
negustori cinstiţi, sau călugări capucini în rasă brună şi în 
sandale prăfuite. Aparenţe înşelătoare! Dacă acelaşi trecător 
ipotetic i-ar putea vedea, întruniţi în sala joasă unde se furişează 
rând pe rând, el ar descoperi, cu mirare, un fel de aer de familie, 
care dă de bănuit. 

Sunt poate personaje suspecte? Vom vedea îndată. 

La primul etaj al clădirii — care nu e alta decât casa 
d'Anguillon — Într-un cabinet strâmt şi sobru mobilat, un om stă 
de veghe în faţa unui birou încărcat de hârtii. Omul este aşezat 
într-un fotoliu larg în care trupul său pirpiriu, înfăşurat într-o 


mantie bogată, se scufundă. Lumina slabă a unei lămpi cade 
peste capul său aplecat. | se vede numai fruntea, lată şi înaltă, 
înconjurată de şuviţe cărunte ce scapă dintr-o tichie preoțească. 

lată, acum tocmai îşi înalţă capul şi putem distinge figura 
uscăţivă a unui bătrân. Un bătrân? Uitându-ne mai bine, ne pare 
totuşi că omul acesta a trecut de curând peste cincizeci de ani. 
De unde-i vine deci această aparenţă de bătrâneţe pretimpurie? 
Fără îndoială, din expresia morocănoasă întipărită pe chipul său. 
Căci totul este mohorât întrânsul: ochii, privirea, gura 
poruncitoare. Buzele par a nu îngădui surâsul. 

Această apariţie lugubră sună un clopoțel. La chemarea lui 
un om intră şi se opri în picioare în faţa lui, într-o atitudine plină 
de respect. E un bărbat de cel mult treizeci de ani, deşi, după 
înfăţişarea lui severă, ai putea să-i dai aceeaşi vârstă ca şi 
stăpânului său. de altfel, cei doi seamănă. Aceeaşi fizionomie 
întunecată, aceeaşi ţinută gravă, aceeaşi aparenţă de gheaţă. 

Simplă coincidenţă, totuşi. Fiindcă unul se numeşte 
Eminenţa sa Cardinalul duce de Richelieu, stăpân al regelui şi al 
regatului Franţei, şi celălalt domnul Consilier Secretar de Stat 
Leon Bouthilier de Chavigny. 


t Capitolul 8 — Ministrul roşu 


Am spus că Richelieu şi Bouthilier seamănă unul cu altul. 
Gurile rele pun această asemănare surprinzătoare pe seama 
unei mici slăbiciuni, pe care doamna Bouthilier — mama, ar fi 
avut-o cândva pentru austerul ministru. Dar acestea sunt 
bârfeli, la auzul cărora e mai bine să-ţi astupi urechile. 

— Ei, întrebă stăpânul pe un ton nerăbdător, s-a terminat 
cercetarea curierului secret? 

— Încă nu, Monseniore. Au sosit veşti din Anglia. Tocmai 
isprăvirăm descifrarea lor. 

— Ştiu, regele Carol ne trimite un ambasador... 

— ... ca să ceară întoarcerea în Franţa a Reginei-Mame. 
Vocea poruncitoare a Cardinalului răsună deodată: 

— Avizul domnului cancelar şi al întregului consiliu este 
împotriva acestei întoarceri, periculoasă pentru pacea statului. 
Aceasta este opinia unanimă. 


— Mai puţin părerea marelui marchiz. Fără să remarce 
această rectificare şoptită în surdină de către confidentul său, 
Richelieu continuă: 

— Ce noutăţi din Lorena? 

— Ducele Carol s-a întors în statele sale. Supuşii săi l-au 
întâmpinat strigându-i: „Trăiască monseniorul duce, împreună 
cu cele două soţii ale sale”. 

Carol al IV-lea de Lorena o părăsise pur şi simplu la Paris pe 
ducesa Nicole, cerând tribunalului să constate că era nulă 
căsătoria lor. Şi, fără să mai aştepte rezultatul acestei cereri, îşi 
luase deja altă soţie, pe principesa Beatrix de Cantecroix, aleasa 
inimii sale. lată de ce bunii loreni, care nu doreau să se facă de 
râs, salutară întoarcerea ducelui lor prin acel strigăt neobişnuit. 

Cardinalul nu-şi putu împiedica un uşor surâs. 

— Bine i-au făcut aiuriţii âia!... Altceva? 

— Ducele protestează în taină împotriva tratatului pe care i 
l-a smuls Eminenţa Voastră. Cere ca sora lui să fie primită la 
curte ca soţie a ducelui de Orleans. 

— Aceluia-i stă foarte bine şi văduv, de altfel, şi în acea 
privinţă, consiliul s-a pronunţat în unanimitate... 

— Mai puţin vocea...marelui marchiz. 

Incă o dată ministrul se prefăcu că nu aude. 

— Şi din Sedan ce veşti avem? 

— Nimic nou, Monseniore. Contele de Soisson refuză mai 
departe să se întoarcă, dacă Eminenţa Voastră nu-i pune la 
dispoziţie armata din Alsacia. 

— Ducele de Bouillon a fost somat să-l alunge din ţinutul 
său. 

— El n-a răspuns acestei somaţii. 

— Dacă se va încăpăţâna, consiliul a hotărât să-l acuze de 
Lese-majestate! în unanimitate! 

— Cu excepţia... marelui marchiz, strecură din nou 
Chavigny. De data asta, Cardinalul ridică privirea. 

— Ştiu, zise el cu amărăciune. Duşmanii statului nu au nici 
un sprijin mai mare decât pe ... marele marchiz. 

O vibrare uşoară îi agitase vocea, dar Cardinalul se stăpâni 
şi urmă cu alt ton: 

— la spune, a venit raportul din Chantilly? 

— Încă nu, Monseniore. 


Richelieu se ridicase. Cu paşi neliniştiţi, el străbătea 
cabinetul de la o margine la alta, pierdut într-o meditaţie 
adâncă. Fruntea îi era brăzdată de o cută groasă. 

Chavigny, secretarul de stat, continua meticulos raportul. 
Cardinalul îndrepta spre el însă o ureche absentă. Gândul lui era 
în altă parte. Deodată, se opri în faţa sobei înalte şi, întorcându- 
se, zise: 

— Vezi tu, Chavigny, încă n-am terminat cu duşmanii. Dacă 
pretutindeni voinţa noastră se izbeşte de piedici e tocmai pentru 
că, se ştie prea bine, cineva îndrăzneşte să apere în faţa regelui 
cauza duşmanilor noştri. Favoarea de care se bucură... marele 
marchiz de Cinq-Mars încurajează toate îndrăznelile şi stârneşte 
toate speranţele. 

El tăcu o clipă, apoi, cu o voce scârbită: 

— Ştii că el a îndrăznit să sugereze Maiestăţii Sale să fiu 
înlăturat? 

Chavigny căută să protesteze: 

— Înlăturată, Eminenţa Voastră?! Duşmanul nu putea alege 
nici un moment mai prielnic: nu e mult de când aţi acoperit de 
glorie pe regele Ludovic al XIII-lea! 

— Oh, recunoştinţa celor mari!... 

— În orice caz, marele marchiz este creaţia Voastră, şi mă 
îndoiesc că ar avea îndrăzneala să muşte mâna care l-a scos din 
neant... 

Cu un aer dezamăgit şi plin de dispreţ, Cardinalul completă: 

— Oh, recunoştinţa celor mici!... Crede-mă, Chavigny, simt 
că omul acesta îmi scapă din mână din zi în zi mai mult. ŞI 
totuşi, el e acel mic Cinq-Mars, fiul credinciosului d'Effiat! 

— E un ambițios! 

La auzul acestui cuvânt, ca şi cum s-ar fi simţit înţepat în 
călcâi, orgoliosul ministru tresări şi strigă: 

— Ambiţios! Să fie el în stare de aşa ceva? Zi mai bine: 
amorezat. Duhul lui sărac împrumută lumină de aiurea şi 
ambițiile i le suflă cineva la ureche. Se ştie doar că ducesa 
Maria, savanta şi perfida Nevers, doar ea gândeşte şi voieşte în 
locul lui. Numai ea ne-a silit la ruşinea să vedem cum acest 
bezmetic stă alături de noi la consiliu. 

Gândul acesta aţâţă la culme mânia lui Richelieu. El deveni 
sarcastic. 


— La sfârşitul carierei mele, am trăit să văd acest spectacol 
fără pereche: micul Cinq-Mars dându-şi cu părerea asupra 
afacerilor statului! Unde a învăţat nefericitul meseria asta? Doar 
n-o avea pretenţia că istoria lui Cyrus cel Mare, o citea el prin 
bucătării, unde se ascundea cu rândaşii şi fetele din casă, şi de 
unde l-am scos eu la vedere... sau poate să o fi citit în ungherele 
din Place Royale! Ticălosul! Femeile i-au împuiat capul! 

— Vai, suspină Chavingy, tocmai către el se pleacă urechea 
regelui. Orice pofteşte i se acordă. lată-l ajuns mare scutier. 

— Tot ca Chalais! _ 

Replica sună sinistru din gura Cardinalului. Inainte cu 
şaisprezece ani, marele scutier Chalais plătise cu capul greşeala 
că se vârâse în asemenea intrigi. 

— Da, urmă bătrânul, ca şi Chalais, el e condus de femei. 
Numai că acelea se chemau Ana de Austria, Maria de 
Chevreuse. Pe când azi... 

Cardinalul clătină din cap a dispreţ. Când pronunţase însă 
numele ducesei de Chevreuse, neâmblânzita sa inamică de 
odinioară, un accent de mândrie, aproape de mângâiere, îi 
tremurase în glas. 

— Vai, Chavigny, continuă Cardinalul, ştiu eu prea bine, un 
singur lucru n-am izbutit. Am avut totul după dorinţă: încrederea 
regelui, puterea chiar asupra celor mai sus-puşi, şi sabia Franţei 
în mâna mea. Dar toate acestea n-au însemnat nimic, căci mi-a 
lipsit sufletul vieţii: Femeia! 

Urmând, vocea Cardinalului se sparse dureros, ca un val 
spumegat de peretele stâncilor. 

— Şi totuşi, ce n-aş fi dat ca s-o am? Ce n-am făcut ca săo 
dezarmez pe una singură din acele fiinţe aşa de temute în 
slăbiciunea lor: să o leg de mine pe aceea care putea să-mi 
deschidă inima ferecată a reginei. Îngâmfata Chevreuse, contra 
ta am luptat fără odihnă şaisprezece ani! Am zdrobit pe toţi cei 
ridicaţi de tine asupră-mi, dar n-am putut să domolesc ura ta. 
Din pricina ta am umilit pe aceea care era totul pentru mine, 
suverana mea, şi regină a Franţei! Şi azi, din depărtarea exilului 
unde o ţin, simt cum se ridică împotrivă-mi, încă puternică şi 
temută. 

Chavigny îşi cunoştea stăpânul. El ştia că sub aparenţa rece 
se ascundea un suflet arzător, mai mult încă: romanţios. 


— Monseniore, îngână el speriat, nu cumva vă temeţi? Dar 
Cardinalul îşi revenise de acum. 

— Absolut deloc, răspunse el ferm. Cineva bătu la uşă. Un 
secretar intră. 

— Monseniore, aşteaptă afară un om, spune că vine din 
Sedan. 

— Din Sedan? Să intre iute! 

Uşa se deschise şi, în cadrul ei, apăru figura rubicondă a 
unui călugăr capucin. Bunul părinte salută, apoi aşteptă să fie 
întrebat. 

— Vii de acolo? întrebă stăpânul privindu-l cu un ochi 
scrutător. Capucinul se înclină. 

— Singur? 

— L-am întâlnit pe omul acela. 

— Ştii bine că e persoana despre care ţi s-a vorbit? 

— Da, Eminenţă. 

— Negustorul de lână din strada Grenetail? 

— Chiar el! L-ai putea recunoaşte dintr-o mie: lung, slab, 
îndrăzneţ şi lăudăros din cale-afară. 

Cardinalul se întoarse spre Chavigny. 

— N-am fost înşelaţi. E fratele acelei comediante din 
Marais, domnişoara Miton sau Minon... puţin îmi pasă de numele 
ei! 

Apoi, revenind spre călugăr: 

— Continuă, te rog. 

— Am parcurs cu el o bună bucată de drum şi reuşisem să-i 
câştig încrederea. E un liber cugetător. El mă atacase asupra 
sfintei noastre religii... 

— Să trecem peste asta, zise Cardinalul cu un aer de totală 
indiferenţă. 

Cam buimăcit, călugărul reluă: 

— Pe deasupra, personajul este foarte încrezut. L-am 
iscodit asupra înaltelor legături cu care se tot lăuda şi, aţâţându- 
| pe această temă, am aflat că la Sedan el îi vedea în mod 
obişnuit pe monseniorii prinți. 

Richelieu îl întrerupse brusc: 

— de cine vrei să vorbeşti? Nu ştiu să fie la Sedan alt prinţ, 
afară de prinţul de Soisson. Cât despre de Bouillon, el nu e 
decât duce. 


— Asta voiam şi eu să spun... deşi ducele se pretinde prinţ 
suveran al Sedanului. 

— Vom lămuri noi cum se cuvine această pretenţie. 

— Omul nostru s-a lăudat de asemenea că este aşteptat 
aici de persoane foarte suspuse. Cred că umbla să mă înşele. 

— Ei bine, pe cine a numit? 

— Pe domnii de Guise, de Beaufort... 

— Nu a pronunţat şi alt nume? 

— Despre Cinq-Mars spunea că-i este prieten. De astă dată, 
ministrul avu o privire de triumf: 

— Cinq-Mars! Eram sigur. El merse brusc spre călugăr. 

— Trebuia să pui mâna pe el. 

— Asta am vrut şi eu, Monseniore. Dar ticălosul mi-a scăpat 
printre degete. E suplu şi alunecos ca un ţipar. Aproape de 
Chilons, am întâlnit un pichet de dragoni ai Maiestăţii Sale. Dar 
înainte ca să am eu timpul să şoptesc ceva cu şeful lor, diavolul 
spălase putina! O luase la goană pe o şosea laterală şi, cu bietul 
meu măgar, nici nu puteam să mă gândesc să-l urmăresc. 

— Nătărăule, izbucni Cardinalul furios. Ascultă aici, l-ai avut 
în mână pe mesagerul pe care l-aş plăti scump. Sunt sigur că 
Cinq-Mars ţine legătura cu Sedan... dar dovada... dovada îmi 
lipseşte... Trebuie cu orice preţ să dăm de urma acestui om... 
numai să nu fi intrat deja în Paris. 

— Nu cred, Monseniore. Pentru că am împrumutat de la 
dragoni un cal, care m-a adus ca fulgerul. Cum am ajuns m-am 
informat la porţi: nu sosise nimeni care să aibă semnalmentele 
lui. 

Cardinalul reflecta. Călugărul urmă insinuant: 

— Din moment ce individul ştie că e recunoscut, se va 
ascunde la vreun complice. Nu va ieşi la iveală decât când se va 
crede uitat... 

— Orice-ar fi, porneşti îndată la drum. la acest ordin scris: 
cu el vei avea la dispoziţie trupele pe care le-ai putea întâlni în 
cale. Acum, la drum! Şi să nu vii decât cu omul nostru... 

Capucinul se înclină adânc. 

— Voi depune toată stăruința, Eminenţă! Dacă vrea 
Dumnezeu, pun eu mâna pe el!... 

Îndată ce plecă bunul părinte, ministrul se îndreptă către 
Chavigny: 


—  Ce-ţi spuneam? Furtuna se apropie! Trebuie să 
împiedicăm izbucnirea ei. La lucru deci, cât mai e timp! 

În clipa aceea, cineva bătu uşurel în uşă şi acelaşi secretar 
apăru din nou, aducând o scrisoare de data aceasta. 

— De unde vine? îl întrebă scurt Cardinalul. 

— De la Chantilly! 

— În sfârşit. 

Cardinalul desfăcu plicul. Dintr-o privire citi cuprinsul şi faţa 
lui se întunecă mai tare. 

— Da, da, e timpul!... Citeşte! şi îi întinse consilierului său 
scrisoarea. 

Chavigny luă mesajul şi citi cu voce tare: 

— Regele a vânat... Marchizul Cinq-Mars însoțea pe 
Maiestatea Sa la vânătoare, dar regele s-a întors singur... Cinq- 
Mars nu s-a dus la castel. 

— Ai citit doar: el nu s-a întors la castel. Ţi-o spun eu: omul 
ăsta pune la cale o trădare. E o viperă care se ridică în calea 
mea. 

— Ar trebui să ştim unde a petrecut ziua. 

— Unde? Hei, drace, la ducesă, la casa Nevers. 

— Vom şti îndată şi asta, iată agentul nostru de pe Pont- 
Neuf. O figură suspectă tocmai se iţea prin uşa pe jumătate 
deschisă. 

— Înaintează, jupâne Roussin. Ce noutăţi ai? 

— Azi după-amiază, începu agentul, a izbucnit un tărăboi, în 
faţa Păpuşilor... 

— E treaba locotenentului civil, întrerupse Cardinalul scurt. 
Altceva? 

— Un lungan adus de spate şi un tânăr soldat... 

— Altceva, altceva! Agentul se opri nedumerit. 

— Eminenţa Sa întreabă dacă nu s-a întâmplat ceva 
suspect la palatul Nevers... şopti Chavigny. 

— Nu, Monseniore, nu. Am văzut intrând acolo gentilomi. 

— Cine anume? 

— Să ne amintim: domnul de Guise, abatele de Gondi, 
domnul de Beaufort. 

— Toţi! Toţi duşmanii mei. Şi mai cine? 

— A sosit o trăsură de la Curte, cu o tânără persoană... 

— Cine era? 

— Nu ştiu. Ah, era frumoasă ca un înger, blondă... 


— Va trebui să identificăm pe această necunoscută. 
Chavigny se înclină. 

— Asta e tot? 

— Şi apoi a venit un călăreț, căruia n-am putut să-i văd 
faţa. Un tânăr de statură mare. Părea să fi alergat mult fără 
oprire, căci calul era alb de spumă. Când descăleca, am auzit 
totuşi că i se cereau veşti din Chantily. 

— Cinq-Mars, pe legea mea! 

— Matahala cea strâmbă şi prietenul lui soldatul au intrat şi 
ei în palat, dar făra voia lor, căci... 

— Nu me interesează asta. Pe altcineva n-ai mai văzut? 
Gândeşte-te bine! 

— Da, spre scară, un gentilom înalt, bine legat, a sosit cu o 
escortă. Toţi aveau faţa acoperită, aşa că n-aş putea spune cine 
erau... 

— Cine-ar putea fi acesta? întrebă cardinalul neliniştit. Talie 
înaltă... zdravăn?... 

— La căderea nopţii s-a întâmplat alt scandal. Nu mai e nici 
o siguranţă! Nişte răufăcători au atacat o trăsură... 

De data aceasta, căzut pe gânduri, stăpânul nu-l mai 
întrerupse. Agentul profită de această îngăduinţă şi se avântă 
într-o povestire amănunţită a faptelor, presărată de cugetări 
înțelepte despre rostul poliţiei. Fără îndoială că mai mult îl 
interesau acestea, decât cine intra şi cine ieşea din casa 
Mevers. 

— Îndrăzneala tâlharilor, încheie el această lungă cuvântare 
pe care n-o ascultase nimeni, îndrăzneala tâlharilor a întrecut 
orice margini. Ei au cutezat să spună că sunt oamenii 
Domnului... 

Cardinalul tresări: 

— Ce-ai zis? 

— Ai domnului duce de Orleans, îngăimă spionul. 

— De unde veneau aceşti pretinşi tâlhari? 

— Dinspre casa Nesle. 

— Şi au vorbit ei despre domnul duce de Orleans? 

— Unul din ei i-a pronunţat numele. 

— Fără îndoială, el e. Numai el lipsea la petrecere. 

Sărmanul agent, înspăimântat, făcu ochii mari, auzind 
vorbindu-se de fratele suveranului său ca despre un răufăcător. 


— Bine, pleacă. Şi altădată fii mai vigilent! Jupânul Roussin 
ieşi. 

Cu paşi înfriguraţi, Richelieu dădea ocol cabinetului, prea 
strâmt acum spre a-i cuprinde nerăbdarea. 

— Da, iată-i pe toţi. Beaufort cu Montbazon a lui, Gondi şi 
Gudmence a lui, Guise şi prinţesa Anne, Cinq-Mars, în sfârşit, şi 
Domnul! Ah! de-aş şti ce e în capul lor, ce planuri clocesc! 
Mânaţi de teamă, sunt în stare să îndrăznească orice. 

Ochii lui dominatori arumcară un fulger de sfidare. 

— Prea târziu! Nu vor avea răgaz să lucreze. li voi zdrobi pe 
toţi! 

O furie rece pusese stăpânire pe Cardinal. 

— Da, pe toţi, absolut pe toţi îi voi sfărâma. Pe trădătorii din 
afară, ca şi pe cei dinlăuntru. Pentru înşelăciunea lui, Bouillon va 
plăti cu slujba lui bună din Sedan. De mult doream asta, şi iată, 
nebunul îmi dă prilejul! Ducele Carol va lăsa fără stăpân 
frumosul său ducat, această perlă lorenă pe care voi s-o aşez 
printre crini... Prinții păcii! Domnii de Soisson şi de Guise se cred 
ei oare prea sus pentru dreptatea mea? Să ia seama! Eşafodul 
lui Montmorency e pe talia lor, el poate fi încă de folos... Cât 
despre ticălosul Gondi şi micuțul Cinq-Mars, dacă mă vor sili, le 
voi trimite favoritele între zidurile unei mănăstiri şi pe ei îi voi 
arumca într-un beci întunecat. 

Gâfâind, trebui să se oprească. Respiră adânc, apoi, cu un 
scrâşnet sarcastic, urmă: 

— Rămâne Domnul, ducele de Orleans! Nu e el atât de 
dezonorat ca să nu pot eu să-l înjosesc mai mult. Voiesc să cadă 
atât de jos, încât să nu se mai poată ridica niciodată. Din acest 
fiu al Franţei voi face delatorul... da, călăul complicilor lui... Vom 
vedea dacă, după aceea, vreo mână de gentilom se va mai 
întinde către mâna sa mânjită de noroi şi pătată de sânge. 

Chavigny tăcea, tremurând. Bătrânul rosti solemn sentinţa: 

— Trebuie să lucrăm iute, fără să pierdem vremea. Să-i 
lovim! înainte de a fi uniţi... Voiesc să piară cu toţii, dar fiecare 
când i-o bate ceasul... fiecare la rândul lui! 


t Capitolul 9 — ...Şi Giulio Mazarini 


O voce blândă, cu accent muzical, se auzi deodată din 
fundul cabinetului: 

— Prea târziu, Monseniore, prea târziu! Ei sunt strâns uniţi, 
înţelegerea s-a încheiat. 

Cardinalul se întoarse brusc. Prin intrarea secretă, o figură 
minusculă de abate se furişa fără zgomot. Noul venit stătea 
surâzător în prag. 

— Domnul de Mazarini, zise Richelieu. 

Domnul Giulio Mazarini înaintă, salută cu o plecăciune 
smerită, apoi îşi ridică fruntea, mereu surâzător. 

— Da, totul a fost pus la cale... S-a semnat un pact. 

— De când? _ 

— Din seara asta... In casa Rohan — Gudmence. 

Stăpânul aţinti ochiul lui de şoim asupra blândului italian, 
care suportă această privire înfricoşătoare cu un calm 
desăvârşit. 

— Ce ştiţi despre asta? întrebă ministrul. 

— Ştim totul, Monseniore, spuse liniştit micul abate. 

Şi, cu vocea lui ca un ciripit, care dădea lucrurilor celor mai 
grave un aer de glumă copilărească, el expuse în faţa auditorilor 
înmărmuriţi planul complet al conjuraţilor. 

Domnul va pleca din Paris cu ducele de Guise şi se va 
întâlni la Sedan cu prinții care-l aşteaptă spre a ridica oştile ca 
să intre în Franţa. Fratele regelui putea pleca de-acum fără 
teamă, fiindcă, graţie lui Gondi, care-l adusese pe Cinq-Mars, el 
avea spatele asigurat prin grija favoritului lui Ludovic al XIII-lea. 

Pe măsură ce italianul vorbea, se luminau toate. Simţeai că 
acest abate minuscul, inferior celor dimprejur în afacerile mari, îi 
depăşea pe toţi în intriga de culise. Acolo se mişca în largul său; 
el pătrundea intenţiile ascunse, se strecura adesea chiar în 
ungherele cele mai tainice ale conştiinţelor, prin disprețul său 
profund pe care-l avea pentru oameni, ştiindu-se el însuşi demn 
de dispreţ. 

— Lupta a fost pregătită, conchise el. Rolurile s-au împărţit. 
Domnul Cinq-Mars va conduce mişcarea la rege, domnul de 
Gondi o va conduce în restul Parisului, unde el dă de pomană la 
toţi vagabonzii, care sunt supuşii arhiepiscopiei sale. 

— De unde deţineţi aceste informaţii? 


— De la o... doamnă, zise abatele roşind, modest. Apoi 
urmă: lorenilor şi spaniolilor nu le rămâne decât să intre în 
regat, conduşi de monseniorii prinți... 

Cardinalul, impresionat de logica strânsă a subtilului italian, 
ascultase în tăcere, dar acum trufia lui se revoltă: 

— Asta e părerea dumneavoastră! Ar fi caz de mare 
trădare. Prinții nu se vor angaja la aşa ceva. 

Celălalt îi tăie cuvântul fără ezitare, păstrând însă un aer de 
umilă deferenţă: 

— Eminenţă, ducele de Orleans, fratele unic al regelui, nu e 
un om care să dea îndărăt în faţa unei trădări profitabile, numai 
să fie asigurat succesul. 

El vorbise răspicat, dar, bineînţeles, respectuos în forme, nu 
uitase nici un titlu al prinţului pe care-l acuza de grozăviile cele 
mai mari. 

— Cât despre domnul conte de Soisson, scoțând sabia 
contra regelui său nu va fi cel dintâi din neamul său. 

Reamintirea faimoasei trădări a generalisimului de Bourbon 
făcu să îngheţe inima auditorilor. 

Cardinalul aplecă un moment capul. Părea că suferă văzând 
cum acest intrigant scotea la vedere decăderea acestor 
personaje, inamicii săi, e adevărat, dar prinți de sânge ai 
Franţei: fratele şi vărul regelui. de aceea, el se împotrivi din nou: 

— Mareşalul de Chatillon supraveghează Sedanul. Străinul 
nu va putea pune piciorul în Franţa fără să fie arumcat înapoi 
peste frontieră. 

Atunci abatele lăsă să-i scape, nepăsător: 

— Domnul de Chatillon e un prea abil curtean ca să se bată 
el, simplu mareşal , cu viitorul regent al Franţei. 

Această ultimă observaţie avea putere: regele, bolnav şi 
pretimpuriu îmbătrânit, putea să dispară mâine şi aceşti rebeli 
ar deveni consilierii şi locţiitorii regenței. 

Domnul Mazarini, mereu umil şi respectuos, începea să 
domine situaţia. Stăpânul aplecase mândra lui frunte. El zise 
uşor: 

— Zarurile au fost aruncate. de aici înainte urmează lupta 
înverşunată, având drept unic sprijin favoarea îndoielnică şi 
şovăitoare a regelui. 

— Numai dacă Eminenţa Voastră nu caută un alt sprijin mai 
sigur. 


— Şi ce sprijin aş putea căuta? 

— Pe Maiestatea Sa Regina. 

Cardinalul înălţă capul. Când auzi pe acest gentilom dubios 
evocând numele sacru, pe care niciodată el nu-l pronunţase făra 
emoție, marele bărbat avu o strângere de inimă. 

— Regina nu mai poate nimic, zise el sec. 

— Aici, da, dar în afară Maiestatea Sa rămâne nepoata lui 
Carol Quintul, sora regelui Spaniei şi a arhiducesei din Ţările de 
Jos. 

Richelieu ascultă mirat. Unde voia să ajungă consilierul 
său? Celălalt continuă, calm: 

— Pentru a intra în Franţa, domnii prinți au nevoie de 
soldaţi. Nici lorenezul nici spaniolul nu vor acţiona vreodată 
pentru fiul lui Henric al IV-lea. Pe când, pentru sora persecutată, 
pentru nobila prinţesă martirizată, pe care trebuie să o ridice din 
nou la rangul din care a fost coborâtă... Cardinalul întrerupse 
brutal: 

— Deci, după dumneavoastră, cheia afacerii este regina! 
Mazarini se înclină, dar, cu vocea lui blajină, rectifică: 

— Cheia afacerii e domnul Bernard! 

Chavigny şi chiar Richelieu rămaseră miraţi. Acest nume 
vulgar şi necunoscut de ei, căzând după numele ilustre ce se 
pronunţaseră, produse efectul unei mistificări. 

— Domnul Bernard? zise Cardinalul. 

— Da, Eminenţă. Ştiţi despre cine vreau să vorbesc. 

— Glumiţi, domnule Mazarini? 

— Ei bine, Monseniorul va judeca dacă glumesc. 

Atunci, aplecându-se către Cardinal, el pronunţă, foarte 
încet, un nume pe care Chavigny nu-l putu auzi. 

Cardinalul tresări. Cu un gest, îi dădu să înţeleagă lui 
Chavigny că vroia să rămână singur cu italianul. Apoi, îndată ce 
uşa se închise în urma secretarului, el se întoarse spre Mazarini: 

— Şi spuneţi că această persoană se află... 

— La Paris! 

— A văzut-o pe regină? 

— Încă nu. Dar o va vedea. A văzut însă o persoană din 
preajma ei. 

— Pe cine? 

— O domnişoară a Maiestăţii Sale. 

— Care? 


— Domnişoara de Cernay... 

— Vorbiti, vorbiţi domnule Mazarini! 

— Asta şi fac, Monseniore. De mult observ ceea ce se 
petrece prin părţile Angliei. În alte părți, Eminenţa Voastră are 
duşmani mărturisiţi, cunoscuți. Dar acolo, la sora regelui nostru, 
nu puteţi avea decât prieteni. Şi atunci, e natural: nu prea mă 
încred. Eu. Am legat relații cu o persoană pe care o recomand 
Eminenţei Voastre. E o doamnă cu un nume din cele mai 
ilustre... şi de o frumuseţe plină de gingăşie... Doamna contesă 
de Suttland... 

— Contesa de Suttland. 

— Da! Fratele său e un lord de Scoţia... lordul de Legor... 
Este un apropiat al lordului Montaigu... Asta înseamnă că 
informaţiile vin din sursă bună. De altfel, le veţi afla îndată. 

— Şi cum aţi izbutit?... 

Sub umbra sprâncemelor modest coborâte ale lui Mazarini, 
trecu un licăr de îngâmfare. 

— Doamna gândeşte că eu semăn puţin cu un gentilom pe 
care l-a cunoscut... domnul duce de Bukingam! 

Richelieu tresări, apoi aţinti asupra slujbaşului său o privire 
curioasă. Abatele era într-adevăr frumos, cu trăsăturile lui 
regulate, de o falsă distimcţie, surâsul atrăgător şi ochii plini de 
reflexe mângâietoare. 

„Aşa e”! murmură el foarte încet, cu multă invidie. Şi, 
scuturând capul trist: „El va fi mai fericit decât mine... El va 
avea femei!” 

Mazarini continuă, pe tonul lui dulceag;: 

— Eu cred că Monseniorul trebuie să cunoască pe tatăl 
acestor două persoane. A fost cândva un amic al Eminenţei 
Voastre: lordul Angous Mac-Diarmid. 

Cardinalul tresări: 

— EI! îl cunosc într-adevăr. Trăieşte încă? îl credeam mort. 

— Vai, bietul bătrân nu mai face doi bani. Moartea brutală a 
unui prieten l-a afectat adânc şi, de atunci, trăieşte retras în 
castelul său din Kildar. Poate că Eminenţa Voastră a uitat că era 
însoţitorul fidel al ducelui de Bukingam. 

Genele lăsate se ridicaseră pe nesimţite, şi Mazarini avu tot 
timpul să observe cât se tulburase figura stăpânului când 
pronunţase numele ducelui. El urmă, mieros: 


— O ultimă nenorocire a desăvârşit zdruncinarea raţiunii 
bunului bătrân. El se legase de un copil, un fiu adoptiv al 
ilustrului lord. Sărmanul micut a dispărut în împrejurări foarte 
misterioase. Richelieu părea din ce în ce mai prost dispus. ÎI 
întrerupse: 

— Să lăsăm asta şi să revenim la afacerea noastră. Mazarini 
surâse discret. 

— Dar tocmai despre chestiunea noastră vorbesc. Prin 
frumoasa mea prietenă, contesa, şi prin nobilul său frate am 
obţinut noutăţi despre acest interesant domn Bernard. Ei m-au 
pus la curent cu deplasările acestui neobişnuit călăreț. De 
aceea, când s-a hotărât să treacă peste canalul Mânecii, nu mi-a 
rămas decât să-i ţin urma. 

— Şi această urmărire v-a dus la Paris? 

— Intocmai, Monseniore, la Paris, în sus de Mont-Sainte- 
Genevieve, în faţa Colegiului Navarei. 

Cardinalul nu-şi putu opri un reproş: 

— de ce nu m-aţi anunţat mai din vreme despre toate 
acestea? 

— Mi-era teamă să supăr pe Eminenţa Voastră, înainte de a 
fi sigur de afacerea mea. 

Vicleanul complice minţea atât de vizibil încât Cardinalul fu 
cât pe-aci să izbucnească. Dar el avea nevoie de Mazarini şi 
trebui să se stăpânească. 

— Şi, apoi, mi-era teamă ca lucrurile să nu fie grăbite. 
Eminenţa Voastră este uneori expeditivă... Ştiu că nu-şi cruţă 
duşmanii... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că ilustrul meu stăpân obişnuieşte să-i arunce în Bastilia 
pe duşmanii lui sau îi trimite la moarte. 

— Ce-aţi face dumneavoastră în locul meu? 

— Eu, zise binevoitor italianul, eu prefer să-i joc. 

Toată politica acestor doi oameni, atât de opuşi ca 
temperament, stătea în aceste două cuvinte. Unul practica 
lovitura unei fălci brutale de dulău. Celălalt ştia să ascundă 
gheara sălbatică sub o labă de catifea. 

Pe inamicii statului, Richelieu îi ucisese. Mazarini, când îi va 
veni rândul, avea să-i joace. 

El urmă: 

— Cuibul o dată descoperit, avem în mână pasărea. 


— V-aţi gândit cel puţin să faceţi o percheziţie? 

— Oh, Monseniore, o percheziţie e ceva grav. Asta sperie 
păsările. Am făcut o simplă vizită... 

— Şi ce s-a găsit? 

Pentru a doua oară, Mazarini ascunse sub pleoape 
intensitatea privirii sale şi, pe cel mai nevinovat ton din lume, 
răspunse: 

— Nimic. 

— Cum nimic? zise Cardinalul, temător şi neîncrezător. 

— Vai, Monseniore... În ajun pasărea zburase. Richelieu 
începu să străbată cabinetul cu paşi agitaţi. 

— lată-ne foarte înaintați, cu tactica dumneavoastră 
excesiv de prudentă. 

— Aşteptaţi, Monseniore, aşteptaţi sfârşitul. Noi nu avem 
decât un capăt al firului, acela pe care-l ţine domnul Bernard; 
dar mai e şi celălalt capăt. lar acolo este... o mare doamnă... 

— Regina! tăie Cardinalul nerăbdător. 

— Da, aşa e! Ei bine, Eminenţă, servitorul Eminenţei 
Voastre are azi certitudinea că între domnul Bernard şi regină 
există ceva mai mult decât prietenie, chiar decât complicitate. 

— Ce poate să fie? 

— O taină! 

— O taină? Vorbiţi! Ce ştiţi? Din nou Mazarini plecă privirea. 

— Nimic. V-am spus-o, nimic. Dar acest secret Eminenţa 
Voastră poate să-l afle mâine şi, dacă-l cunoaşte, nu are să se 
mai teamă nici de domnul Bernard, nici de ilustra sa prietenă. 
Căci, atunci, Eminenţa Voastră o are în mână pe regină. 

Richelieu era îmblânzit acum. ltalianul îl adusese cu 
iscusinţă acolo unde vroia să-l aducă. Stăpânul simţea de altfel 
că şiretul consilier nu-i spunea tot adevărul, că el mai ştia şi alte 
lucruri. 

— Bine, zise el, îl voi vedea pe domnul Bernard. Dar unde 
se află acum? Căci mi-aţi spus, nu-i aşa? că i-aţi pierdut urma. 

— Am spus eu asta? Eminenţa Voastră se înşeală. Incă în 
această noapte veţi putea vedea persoana, numai să doriţi. 

— Perfect! Şi, pentru ca pasărea să nu mai fie ispitită să-şi 
folosească aripile, eu sunt de părere s-o punem într-o colivie cu 
vergele groase. 

Mazarini ridică imperceptibil umerii. 

— Rău, Monseniore, rău! zise el uşor. 


— De ce rău? 

— În colivie păsările frumoase nu cântă!... 

— Fie! Ai dreptate şi de data asta. Unde-aş putea să văd 
pe... 

Domnul Bernard? Noaptea asta pasărea o va petrece la 
Carmei Cite. 

— De unde ştiţi asta? 

— O damă de onoare a reginei, care binevoieşte să se 
intereseze de mine... 

— Încă o femeie! Hotărât, domnule Mazarini, dumneata eşti 
un maestru! 

— O! Monseniore, un slujitor, un umil slujitor, al Eminenţei 
Voastre. 

Cardinalul se pregătea să plece, dar Mazarini rămâmea încă 
nemişcat. 

— Ce e? întrebă Richelieu surprins. 

— Pentru această mică expediţie, poate că ar fi nevoie de 
un om sigur. 

Marele bărbat nu cunoştea frica, îl privi dispreţuitor pe 
tovarăşul său. 

— Îl avem pe Chavigny. 

— Nu. Domnul Chavigny e fidel, devotat, dar acolo se poate 
ivi vreo mică încurcătură şi un om de sabie va lucra mai bine... 

Richelieu păru la început că şovăie. Apoi, după o scurtă 
ezitare, se hotări: 

— Chavigny! chemă el. 

Secretarul de stat trebuie că nu era departe, căci apăru 
instantaneu. 

— Chavigny, cine e de gardă aici în noaptea asta? 

— Un locotenent de muşchetari, cred. 

— Cum îl cheamă? 

— Vă spun imediat. 

După o clipă, Chavigny se întoarse: 

— Cine e? întrebă cardinalul, nerăbdător. 

— Domnul d'Artagnan, Monseniore! 

— Foarte bine, murmură el. E tocmai ce-mi trebuia. Apoi, cu 
voce tare, el ordonă: 

— Porunceşte domnului d'Artagnan să intre. 


t Capitolul 10 — „La Gogoaşa de molift”... 


Dacă, ascuns într-un colţ al micului palat Aiguillon, 
cavalerul Mystere ar fi putut asista la scena pe care am descris- 
o mai sus, poate că şi-ar fi dat mai uşor seama despre soarta 
casetei sale. Dar el habar n-avea că afacerile sale ar fi putut 
interesa seniori atât de puternici ca Eminenţa Sa Cardinalul 
ministru şi domnul secretar de stat Giulio Mazarini. Cât despre 
domnul Bernard, cel mult dacă tânărul începea să bănuiască 
amestecul acestui personaj enigmatic în nenorocita lui aventură. 
Nu ştia nici un lucru precis în privinţa lui. Acest om, care avea o 
frică atât de mare de vânt, rămâmea pentru el o fiinţă mitică, 
unul din acele spirite răufăcătoare care trec lăsând ruine în 
calea lor. Totuşi, cavalerul pierduse totul afară de speranţă şi 
curaj. Depărtându-se de Place Royale alături de tăcutul său 
prieten, el rememora întâmplările acestei zile mari. Se întreba, 
cu o uşoară nelinişte, unde-l va purta steaua, dacă el va 
continua s-o urmeze în felul cum începuse. Mai ales acum, când 
avea de descurcat această problemă gravă, putea el să pună 
capăt căutării norocului său care zburase, nu se ştie unde şi 
cum? Când arătase prietenului său ruina sa, Cyrano se 
mulţumise să scape o înjurătură, să mormăie ceva ca un 
jurământ, apoi, cu autoritate, îl trase după sine cu un pas iute. 
Alergând după el, tânărul îndrăznise să-i pună această 
întrebare: „Unde mergem”? fără succes dealtfel, căci tovarăşul 
său se mărginise la acest răspuns laconic: „O să vezi tu!” Bietul 
oştean nu vedea deocamdată nimic altceva decât acoperişurile 
caselor amestecate peste capetele lor mascând un cer 
plumburiu, firme atârnând în vârful stâlpilor şi străzi 
necunoscute care defilau monotone, unele după altele. 
Traversară Sena, pe un pod de lemn, mărginit de case de lemn. 
Poate era podul Noire-Dame. Cyrano încetini pasul. 

— Suntem aproape. 

Apăru o stradă veche, întortocheată şi murdară. Se aflau la 
Cite. Portalul unei biserici, Sainte-Madelaine. E strada evreimii. 
Cyrano s-a oprit. In faţa lor se deschide o dugheană într-o casă 
scundă, înspăimântător de umflată, gata să se prăbuşească în 
stradă. Această construcţie trebuie că datează din vremea 
regelui Carol al VIl-lea, cel puţin. Prin vitraliile mici se strecoară 


un licăr ca de felinar, care desenează o dungă în întunericul de 
afară. Cavalerul putu să distingă firma: o gogoaşă de molift. Ah, 
aşa? Un cabaret? Ce glumă! Aşadar spre cabaret îl trăsese 
prietenul său în această goană nebună? 

— Să intrăm, zise poetul. Aici vom fi liniştiţi şi vom vedea 
clar lucrurile. Dealtfel, adăugă el, afacerea e încurcată şi două 
capete valorează mai mult decât unul singur. 

Pronunţând aceste cuvinte, Cyrano intră, împingând de la 
spate pe prietenul său, care nu se simţea în largul lui. Ilustrul 
cabaret „La gogoaşa de molift” a avut gloria să intre cu numele 
său în istoria literară pentru a fi adăpat şapte-opt generaţii de 
poeţi. Oameni pe care setea de glorie nu-i împiedică de a simţi 
şi alt soi de sete, şi care la ieşirea din vechiul ev galic păstrau 
intactă religia, de o vechime respectabilă, a viţei-de-vie. Această 
sală joasă, cu grinzile afumate, data într-adevăr din timpul 
domniei lui Carol al Vil-lea şi ea văzuse şezând în faţa meselor 
sale de lemn toate celebrităţile celor două secole trecute, de la 
poetul delicios al Baladei Doamnelor de odinioară, până la 
nemuritorul autor al povestirii Gargantua şi Pantagruel. 

La începutul noii domnii, ea adăpostise pe toţi libertinii 
Parisului. Mai purta încă doliu după Theophile şi după des 
Barreau, victimă a intoleranţei religioase a epocii, unul ars în 
efigie şi mort de frică şi de supărare, celălalt tras de-a binelea 
pe roată. de atunci, poeţii încetaseră cu blestemele împotriva lui 
Dumnezeu şi a Papei. se consolau pentru libertatea pierdută 
alunecând adânc în desfrâu. Bautru, care nu era mai puţin ateu 
decât alţii, deşi se prenumăra printre prietenii domnului 
Cardinal, el era cel care îl respecta pe Dumnezeu, dar nu-l 
frecventa, Bautru zicea despre „Gogoaşa de molift” că acolo se 
vinde nebunie în sticla de vin. Poeţii şi militarii se îmbătau 
împreună cu această licoare dătătoare de nebunie. Mari seniori 
veneau şi ei aici să bea vinul acela generos. 

La ora târzie când cei doi tovarăşi intrau la „Gogoaşa de 
molift”, sala, plină de fum, era înţesată de consumatori: poeţi şi 
muşchetari, tineri sclivisiţi făceau cu ochiul comediantelor 
înconjurate de figurile dubioase ale camarazilor lor de teatru. 
Erau aici chiar şi magistrați înalţi de la Chatelet, dar îşi lăsaseră 
robele la vestiar. Înăuntru era un vacarm îngrozitor. „lată ce 
înseamnă pentru Cyrano linişte”, se gândi melancolic cavalerul. 
Prietenul care-l condusese, ca un cunoscător, prin hăţişul 


meselor şi scaunelor, se opri în fundul sălii. Acolo, în faţa unei 
mese, sta singur un om gras. Acest zdrahon impunător era 
dealtfel de ajuns ca să umple tot locul. 

Cu pântecul său cât o butie, şi cu faţa iluminată de plăcere 
el ar fi putut figura destul de fericit ca emblemă acestui templu 
al mâncării şi băuturii. Călare pe un butoi găurit, ţinând un pocal 
în mână, ar fi fost imaginea perfectă a lui Gambrinus, regele 
berii, zeul tavernelor renane. În faţa lui se întindea o masă 
pantagruelică şi furculita pe care o mânuia făcea o adevărată 
demonstraţie de scrimă luptând împotriva grămezilor de cărnuri 
şi tocături, din care s-ar fi putut ospăta pe săturate mai mulţi 
flămânzi. El nu se întrerupea din mâncat decât spre a da sărutul 
său unei căni mari, pe care o golea la fel de iute ca atunci când 
o umplea. Pe trupul său de uriaş, veselul chefliu purta un cap 
mare frizat, ca un conte german. Regimul pe care-l urma îi 
păstra, la aproape cincizeci de ani ai lui, obrazul fraged, ochiul 
viu şi gura rumenă ca în adolescenţă. Zărindu-l, Cyrano răsuflă 
mulţumit. 

— Bachus fie lăudat! şopti el. Sosim la timp. Nu a ajuns, 
bănuiesc, decât la aperitive. Oracolul încă nu e beat. 

Şi împingându-l cu o mişcare energică pe tânărul său 
tovarăş în faţa lui, zise: 

— Saint-Amant, ţi-l prezint pe prietenul meu, cavalerul 
Mystere. Mâncăul rămase cu furculiţa în aer. 

— Cavalerul... cum? 

— Mystere, repetă apăsat poetul. 

— Aha, foarte bine. Aşezaţi-vă amândoi. Şi le arătă două 
scaune în faţa lui. 

— Aşa cum ne vezi, Grasule, era porecla lui Saint-Amant, 
noi venim din Place-Royale... 

— Nu mai spune, Savynien fiule. Înţeleg mutrele voastre 
sinistre. Tânărul trebuie să se fi distrat nebuneşte în piaţa 
dorică. 

— Ehe, nu s-a plictisit pe cât s-ar părea că te gândeşti tu. 
Orice ar fi, nu de asta venim aici. Şi, mai întâi, află că acest 
cavaler este cel mai bun amic al meu. 

— De când? întrebă Saint-Amant. 

— De azi după-amiază, de la ora trei... după orologiul de la 
Samaritaine. Exact în clipa aceea a avut inspiraţia să mă scape 


de jigodiile de pe Pont-Neuf, care ţineau morţiş să mă taie în 
bucăţi. 
t Capitolul 11 — „Poeţii conspiră” 


Această afirmaţie îl făcu să tresară pe Saint-Amant, care 
era cât p-aci să-şi piardă răsuflarea. 

— Ce tot îndrugi, poete? spuse el după ce bău. 

— E drept, mărturisi Cyrano, tu n-ai de unde şti. Am omorât 
maimuta lui Brioche. 

— Cum? tu ai... 

— ... am omorât maimuța. Şi am toate motivele să cred că 
l-am altoit şi pe stăpân, şi încă vreo câţiva lăudăroşi. 

— E ceva nemaipomenit! suflă sentenţios uriaşul. 

Aceste destăinuiri incoerente îl lăsară o clipă mut. Deodată 
se pomi pe un râs homeric, zicând: 

— Un subiect foarte bun de pus în versuri burleşti. Vreau să 
compun o operă nouă şi tu îmi dai subiectul. 

— Nu trebuie să râzi, dragul meu. Ceea ce vrem să-ţi 
spunem este foarte serios. 

— E posibil? Atunci, fii clar, că tu vorbeşti în enigme ca 
defuneta Sibylla din Cumae. 

— Ai dreptate. Am să-ţi dau lămuririle cuvenite. Mâncăul 
încordă iute braţul: 

— Savynien, fiule, dacă ai de gând să vorbeşti mult ... uite- 
aici! Şi, chemând o chelneriţă: Gavote, adu de băut acestor 
gentilomi. Nimic nu e mai obositor decât să vorbeşti fără să bei. 
Apoi, după ce apăru ulcica şi paharele erau pline, îl îndemnă: 

— Aşa, acuma te ascult! 

— Află că acest cavaler a sosit la Paris azi-noapte venind 
din armata lui Artois. 

— Ce corp? întrebă Saint-Amant. Gassion? Ranzau? 

— Gassion, răspunse cavalerul. 

— Perfect. 

— Cum îţi spuneam la început, cât ai bate din palme, 
tânărul acesta mi-a salvat viaţa expunându-şi-o pe a sa; aseară 
a scăpat din ghearele acelei secături care se numeşte Domnul 
pe o fermecătoare domnişoară de onoare a reginei şi în noaptea 
asta a prezentat pentru prima oară armele la casa Rohan, unde, 
din-tr-o singură lovitură, a ştiut să câştige bunele graţii ale 


duceselor şi ale doamnei de Guemence şi invidia abatelui de 
Gondi. 

Ascultătorul înălţă capul în semn de admiraţie. 

— Această ultimă ispravă le întrece pe toate celelalte. lată 
ce înseamnă să nu pierzi timpul. 

— Aşteaptă! Nu ştii nimic până acum. Între timp a găsit 
mijlocul să se lase despuiat de o avere enormă pe care o purta 
asupra lui. 

— O avere? 

— ... enormă, da, prietene! Aşa cum îl vezi, cavalerul avea, 
la sosirea lui în Paris, un tezaur incalculabil. Şi acest tezaur i-a 
fost şterpelit peste noapte. Aşa încât, bogat ca un Cresus ieri- 
seară, el e, la ora aceasta, ceva mai sărac decât lov. 

Saint-Amant se opri din înfulecat şi îşi plimbă de la Cyrano 
la cavaler privirile nedumerite. Îl minţeau? Nu, tovarăşii lui de 
masă erau serioşi ca doi auguri; soldatul cu chipul lui de puştan 
înţelept, poetul însufleţit de povestea lui. 

— Să bem un pahar! îi îmbie el doctoral. In vino veritas. 
Prosit! 

— Dar, zise Cyrano, văd că nu înţelegi prea bine situaţia. 
Motivul e că nu ştii povestea cutiei. 

— Ce cutie? 

— Cutia în care era cetluit norocul cavalerului. 

— Norocul lui sta deci într-o cutie? 

— Saint-Amant, dragule, spiritul tău, aşa de lucid de obicei, 
este întunecat din cale-afară în seara asta. Hotărât, tu nu 
înţelegi nimic. 

— Pentru că nu voi fi băut de ajuns, poate, zise filozofic 
veselul tovarăş. 

Cyrano se întoarse către prietenul său care, ascultând 
liniştit, se întreba unde avea să ajungă povestitorul. 

— Cavalere, scumpul meu copil, am să-ţi cer un semn de 
încredere. Acest gentilom se numeşte Lare-Antoine Gerard de 
Saint-Amant. Sub aparențele nebunatice ale unui mare 
beţivan ... el ascunde cu modestie un spirit fără egal şi o 
înţelepciune adâncă ... 

— Savynien, mă umpli de mirare. 

— Taci, butoiule! Nici nu s-ar putea să fie în lume atâta 
mirare ca să te umple în întregime! ... Aşa cum, cavalere, eu am 
pentru el, mărturisesc, o prietenie de neclintit. 


— Şi pe care ţi-o acord şi eu. 

— Lasă-mă să vorbesc. Înainte de a naufragia în această 
tavernă unde se ocupă să creioneze în rime burleşti, răgazurile 
pe care i le lasă un stomac fără saţiu, el a servit Franţa, 
umplându-se de glorie pe mare şi în ţările străine. A fost onorat 
cu încrederea regelui în misiuni secrete. A văzut Anglia, Flandra, 
Germania, Italia ... 

— Puțin şi din Turcia ... Astea sunt ţări triste, lipsite de 
lucrurile cele mai trebuincioase. Nu găseşti nici un cabaret ca 
lumea! 

— Ca să spun totul în două cuvinte: vitejia săbiei sale nu dă 
de ruşine pe aceea a furculiţei sale. Şi capacităţile spiritului său 
le depăşesc chiar pe cele ale stomacului. 

Cavalerul, din ce în ce mai nedumerit, asculta această 
prezentare ciudată, pe care Cyrano o făcuse pe tonul cel mai 
serios. 

— lată de ce te-am adus aici, încheie gasconul, atingându-i 
umărul. În împrejurările grele în care ne zbatem, m-am gândit c- 
ar fi bine să facem apel la această minte iscusită şi, la nevoie, la 
această spadă vitează. 

— Le-ai câştigat, fiul meu ... În sănătatea ta şi a prietenului 
tău, cavalerul Mystere! zise prietenos lacomul atacând o farfurie 
nou adusă. 

— Ai de gând să taci? Saint-Amant e pe deasupra un om cu 
relaţii, el este în grațiile unor înalte personaje al căror ajutor ne 
poate fi util. Frumoasa şi savanta ducesă de Mevers ÎI 
apreciază ... 

— Prinţesa Marie binevoieşte într-adevăr să mă onoreze cu 
prietenia ei. 

— Te voi ruga deci, conchise poetul, să mă autorizezi să 
încredinţez discreţiei acestui adevărat gentilom ceea ce ai 
binevoit să-mi relatezi din povestea ta. Răspund de el ca de 
mine însumi. 

Fără nici o ezitare, Mystere răspunse: 

— Domnule Bergerac, încredinţându-vă secretul meu v-am 
permis să vă folosiţi de el cum veţi crede de cuviință. Numai 
dumneavoastră veţi aprecia însă ce poate fi dezvăluit şi ce e 
potrivit să fie trecut sub tăcere, ca să nu compromită alte 
persoane. 


— lată o vorbă la locul ei! aprobă Saint-Amant, întinzându-i 
mâna lui cât lopata. Vorbeşti ca un oştean adevărat. 

Apoi, întorcându-se spre Cyrano, întrebă aprinzându-şi o 
pipă de pământ cu coada lungă: 

— Ei, e deci aşa de grav? 

— O să puteţi judeca îndată: cavalerul nu-şi cunoaşte 
familia: a fost crescut de cavaleri rătăcitori ... 

— Excelentă educaţie! 

— Unul din aceşti oameni păstra într-o casetă unele hârtii 
pe care-şi întemeia nădejdi de îmbogăţire. lar acest om a murit! 
înainte de a muri însă, el a putut totuşi să se spovedească unui 
preot şi i-a dezvăluit secretul speranţelor sale. 

— Ele se bazau pe tânărul nostru amic? 

— Ai ghicit! Dar acesta nu cunoaşte amănuntele. El ştie 
doar atât, că speranţele aveau să se realizeze îndată după ce 
cutia va fi predată unui al treilea ... 

— Pot şti cui? 

— Cavalerul nu ştie. Caseta trebuia să ajungă la destinaţie 
printr-un intermediar. 

— Şi cum se numeşte intermediarul? Cyrano îl întrebă cu 
privirea pe cavaler. 

— Domnul de Guitaut, răspunse acesta. 

— Căpitanul gărzilor reginei? 

— Chiar el! 

— Bine! Şi l-aţi văzut pe căpitan? 

— l-am adus la cunoştinţă misiunea cu care eram 
însărcinat. El mi-a răspuns „să mă duc fără întârziere cu cutia”. 

— ŞI? 

— Chiar în ziua sosirii mele, cât am lipsit de la han, valiza 
mi-a fost scotocită şi cutia a dispărut. 

Saint-Amant scoase din gură lunga ţeavă de pământ. 
Rotocoale de fum albastru se sloboziră dintre buzele lui, semn 
de mare emoție. Apoi, după ce-i scutură capătul, el întrebă: 

— Domnul de Guitaut ştia adresa cavalerului? 

— Nu, zise tânărul surprins de asemenea întrebare. 

— A putut să te urmărească? 

— Nu m-am întors acasă. 

— Lovitura nu vine deci, din partea aceasta. M-ar fi surprins 
asta la un ofiţer 'oial şi cinstit ... Continuaţi! 

— Asta e totul! 


— E prea puţin. Să vedem deci. Afară de cutiuţă n-a 
dispărut nimic? 

— Nimic. Chiar punga cu bani a rămas neatinsă. 

— Cunoştea cineva existenţa acestei casete? 

— Nimeni nu ştie, chiar în clipa asta, decât noi şi domnul de 
Guitaut. 

— Şi hoţul, completă Saint-Amant. Bâjbâim prin ceaţă. Pufni 
de mai multe ori la rând, apoi, dintr-un nor de fum, întrebă: 

— Spune-mi, unde ai locuit? 

— Într-o casă mică, aproape de Colegiul Navarei. La 
Babette. 

— Şi chiar din prima zi s-a întâmplat buclucul? 

— În aceeaşi zi. 

Norul de fum se îndesi. Saint-Amant clasa ideile. 

— Aveaţi vecini? 

— Nici unul. Gazda locuia la etajul întâi iar eu la al doilea, 

— Gazda asta, Babette, ce fel de femeie e? 

— O femeie mică, destul de ciudată, un pic nebună, mi s-a 
spus. Mi-a vorbit de un bărbat care locuise câteva zile în camera 
mea şi care plecase chiar în ajunul sosirii mele. În legătură cu 
asta îmi amintesc un detaliu foarte hazliu. Acest locatar ar fi 
plecat brusc ... din cauza vântului. 

— Cum, din cauza vântului? repetă Saint-Amant prin norul 
de fum. 

— Chiar aşa, zise cavalerul. Veţi putea afla urma după 
asta? 

— S-o luăm încet. Cum se numea acest personaj? 

— Domnul Bernard. 

Pipa, nerăbdătoare, fumegă iar. 

— Bernard? ... nu! ... Nu-l cunosc. Şi totuşi ... vântul?! 

— Credeţi, ca şi mine, că acest Bernard a avut un rol în 
afacerea mea? El sau cineva dintre ai lui... 

— Stai, nu aşa repede! Prea vă grăbiţi să trageţi concluzii. 
Nu! Totul arată, dimpotrivă, că acest domn Bernard nu e el 
hoţul. 

— Cine e atunci? 

— Mai degrabă... 

— Cine? şopti cavalerul sufocat de emoție, gata să se 
năpustească pe urmele hoţului. 

— Vântul, zise încet prorocul. 


Cei doi prieteni făcură ochii mari. Întrebările li se 
îngrămădeau pe buze. Dar, cu încetineala sa metodică, Saint- 
Amant începuse să îndoape pentru a doua oară pipa. Ei trebuiră 
să aştepte sfârşitul acestei ocupaţii serioase. 

— E foarte limpede, reluă augurul, aruncând un fum 
mirositor, numai vântul poate fi. Neştiind nimeni de casetă, 
nimeni nu putea alerga să o caute. 

— Totuşi, a dispărut. 

— Da, dar cel care a găsit-o n-o căuta câtuşi de puţin. El 
căuta altceva. Ştim noi ce: îl căuta pe domnul Bernard. 

— Atunci, zise cavalerul, dacă n-are,nimic nici cu mine, nici 
cu caseta mea, mi-o va da înapoi. 

— Hm, mormăi mâncăul. În privinţa asta, mai domol! 

— La ce-ar putea sluji ea duşmanilor acestui Bernard, pe 
care eu nici nu-l cunosc? 

— Doamne! ce nerăbdător e omul ăsta! Rămâne de văzut 
dacă acest chilipir neaşteptat nu interesează pe aceia în mâinile 
cărora întâmplarea l-a arumcat. 

— Pe cine bănuieşti? întrebă Cyrano neliniştit. 

— Ţi-am spus, vântul. 

— Ce tot îţi baţi joc de mine cu vântul tău? N-am deloc chef 
de enigme. Când mă lupt, îmi place să văd ochii adversarului. 
Explică-te, pentru Dumnezeu: ce înţelegi tu când zici vânt? 

— Savynien, fiule, tu eşti încă şi mai nărăvaş decât 
prietenul tău. Mulţumeşte-te cu această explicaţie. N-am alta 
mai bună să-ţi dau în seara asta. Va fi lumină şi mâine. 

— Ce-avem de făcut aşteptând? 

— Nimic. 

Cyrano sări în sus de nerăbdare. Celălalt îl calmă cu un 
gest. 

— Nimic, atâta vreme cât nu vom avea cheia enigmei ... 
adică pe domnul Bernard. Nerăbdătorul cavaler zise, naiv: 

— Va dura mult asta? 

Faţa lată a uriaşului se destinse într-un hohot de râs 
răsunător. 

— Prea mult ceri de la mine, puştiule. Tot ce pot să-ţi spun 
este că, din această seară, poţi să contezi, trup şi suflet, pe 
Saint-Amant. 

— Şi pe Bergerac! afirmă Cyrano. 


— Mulţumesc, prieteni. Mulţumesc din suflet. Cei trei 
tovarăşi îşi strânseră mâinile laolaltă. 

— De mâine, reluă Saint-Amant, vom porni la luptă. O voi 
vedea pe ducesa de Mevers. Ea cunoaşte o mulţime de lume. 
Poate că omul căutat de noi nu-i e necunoscut. 

— O, un personaj atât de fără importanţă! 

— Ehe, ce poţi să ştii? Şi-acum, hai să mâncăm. E cel mai 
bun lucru pe care-l putem face aici. După atâtea emoţii sunt 
hămesit. 

— pe legea mea, mărturisi tânărul, de când am dejunat, la 
ieşirea din Louvre, începe să-mi fie foame şi mie. 

— Aşa mai zic şi eu! aprobă mâncăul. 

Şi, observând privirile speriate pe care tânărul le arumca 
asupra proporţiilor recentului său festin, el se grăbi să explice: 

— Până acum am cinat! Acum încep să supez. 

Cavalerul rămase cu gura căscată. Saint-Amant comandă 
mâncărurile, alese pe sprânceană şi stropite din belşug cu cele 
mai bune vinuri. 

Câteva clipe mai târziu, nu se mai auzea în fundul sălii, 
unde se aflau, decât ţăcănitul vesel al furculiţelor şi ciocănitul 
paharelor. 

Grasul nu se lăudase. El făcea faţă bucatelor cu nepotolită 
ardoare, de parcă abia sosise din postul Paştelui. Cyrano, pe 
gânduri, mai mult bea decât mânca. Cât despre cavaler, el ţinea 
piept cu îndrăzneală ambilor prieteni, mâncând şi bând cu o 
frumoasă poftă tinerească. Saint-Amant îl privea cu ochii lui de 
cunoscător, aprobând prin clătinări din cap. 

— Savynien, ce-mi place la prietenul tău, zise el, în timp ce 
se lupta cu o aripă de pasăre, este că necazurile nu i-au tăiat 
pofta de mâncare. 

— Da, aprobă absent poetul. 

— Ah, tu nu mănânci de loc? Ce ai? 

— Nimic. 

— Hm, pun prinsoare că te gândeşti la ceva şi că eu ştiu la 
ce anume? 

Grasul urmă nemilos: 

— Puştiule, trebuie să ştii că acest om, viteaz până la 
eroism, se teme de un singur lucru pe lume ... de ce crezi că se 
teme? de o nimica toată. la să vezi: Cyrano curajosul tremură în 
faţa unei ... pălării. 


— Saint-Amant zise spadasinul, al cărui chip se împurpură. 

— E adevărat că pălăria aia e roşie? Cavalerul, amuzat, 
izbucni în râs. 

— Ciudată ţară e asta, unde nu există teamă nici de 
Dumnezeu, nici de dracul, dar unii se tem de vânt şi alţii de o 
pălărie. 

Cyrano îl întrerupse: 

— Mai încet, nefericitule. Tu nu ştii de unde suflă vântul 
acela şi pe ce cap stă pălăria despre care e vorba. 

— Ei, şi? ce-mi pasă! Eu nu ştiu decât un lucru: că mi s-a 
furat caseta şi că voi merge s-o caut acolo unde este, chiar de- 
ar sufla vântul din iad, şi împotriva tuturor pălăriilor din lume — 
inclusiv aceea a domnului Cardinal. 

— Bravo, iată o vorbă de curaj, aplaudă Saint-Amant. Să 
bem un pahar de vin în sănătatea domnului Bernard. 

— Cavalerul ridică paharul. Dar Cyrano rămânea tot 
încruntat. 

— Sunteţi neliniştit, îi zise tânărul. 

— Doamne! Fă-mă să mă bat contra a douăzeci de oameni, 
contra a o sută, chiar o mie, înarmaţi cu săbii, sau chiar cu 
ciomege. La lumina zilei însă, ca să văd de unde vin loviturile. 
Mă pot bate cu toţi dintr-odată. Dar ca să mă bat în întuneric 
contra fantomelor ... brrr! 

Cyrano spusese acestea cu un accent de groază. Cavalerul 
strigă: 

— Atunci, nu putem conta pe dumneavoastră? 

— Ce? ce tot spui? zise gasconul ridicând mândru capul. 
Aşa îl crezi tu pe Cyrano de Bergerac? Să vină duşmanii, sunt 
alături de tine şi n-ai să mă vezi dând îndărăt nici un pas ... 

Incredinţaţi, ceilalţi aplaudară: îl regăseau pe prietenul lor 
bătăios şi netemător de nimic. 

Dar, de data asta, poetul nu se mai oprea: 

— Un hoţ, la urma urmei, nu e decât un hoţ. Dacă e un hoţ 
cu pălărie de cardinal, cu atât mai rău pentru el! 

— Nu ştiu încă nimic, voi să-l întrerupă Saint-Amant. 

— Va fi nevoie ca aceste fantome să se întrupeze şi când 
voi avea în faţă oameni în carne şi oase ... atunci să te ţii! 

— Ah, cum aş vrea să am unul acum în faţă, oftă cavalerul, 
cu vocea sa catifelată de adolescent. 


O beţie veselă începea să li se urce la cap celor trei 
tovarăşi. 

— Prieteni, zise Cyrano, nu-mi place politica. E un joc cu 
zaruri măsluite, unde cel mai viteaz pierde. Rareori găseşti 
norocul şi cel mai adesea frânghia. Dar pentru acest prieten voi 
merge până la capătul pământului şi voi da de cel ce ne va sta 
în cale... 

Saint-Amant îi tăie brusc frumoasa frază: 

— la uite! zise el cu un aer de compătimire. 

De câteva clipe, un biet om dădea târcoale mesei, 
aruncând priviri pofticioase spre sticle şi spre bucate. 

— E Linieres, strigă Cyrano. 

— Se pare că-i e foame, observă cavalerul înduioşat de 
această mutră gălbejită, în mijlocul căreia înflorea un nas 
rubiniu. 

— Hei, Linieres! 

Personajul nu se lăsă chemat de două ori. 

— Ţi-e foame, prietene? 

— Puţintel, se bâlbâi acesta. 

— Şi sete? 

Ochii păcătosului se aprinseră. 

— Grozavă! 

— Atunci, aşează-te. 

Costelivul Linieres se aşeză între veselii comeseni, care nu 
avură nevoie ca să se strângă să-i facă loc. 

— Mănâncă, zise Cyrano. 

— Şi bea, adăugă Saint-Amant. 

Fără să aştepte invitaţia, simpaticul beţiv începuse să se 
îndoape pe tăcute. În cutia strâmtă care-i servea drept piept, el 
rostogolea neostoit mormane de bucate şi potop de băutură. 

Fără să se mai ocupe de invitatul lor, cei trei prieteni îşi 
reluaseră convorbirea. Însufleţiţi de căldura vinului şi de 
satisfacția care însoţeşte o digestie uşoară, ei vorbeau acum nici 
mai mult nici mai puţin să pună Parisul pe jar şi să-i bea 
sângele, ca să afle caseta cavalerului. Cyrano, care uitase de 
orice temeri, se arăta cel mai întărâtat din toţi trei. El propunea 
să meargă s-o caute la palatul Cardinal. Cavalerul trebui să-l 
domolească. Noaptea înainta, sticlele se goleau, ardoarea 
războinică a mesenilor se înteţea. 


— Drace! făcea Cyrano, izbind cu pumnul în masă, numai 
să afle Saint-Amant de acest Bernard şi vom vedea noi apoi. 

— Să fim prudenţi! sfătuia oşteanul, a cărui limbă începea 
să se încleieze. 

Fără să piardă măcar o îmbucătură, Linieres holba ochii 
speriat, păzind echilibrul sticlelor, amenințate de violenţa lui 
Cyrano. 

— Să fim prudenti, repetă cu încăpățânare cavalerul. Şi mai 
ales, să vedem de unde suflă vântul. 

Linieres îi şopti la ureche lui Saint-Amant: 

— Cine e tânărul ăsta înţelept? 

Grasul chefliu, al cărui obraz ardea în toate flăcările iadului, 
se aplecă şi-i spuse în taină: 

— E un mare senior deghizat! 

— Aha! 

— Priveşte-l bine! El a venit la Paris special ca să-i vină de 
hac domnului Cardinal. 

Beţivul, năucit, fu cât pe-aci să se sufoce. 

— Şi, cum el e un prieten al meu şi al lui Cyrano, noi îi vom 
veni în ajutor. 

Linieres trebui să bea o duşcă bună, ca să-şi revină din 
emoție. 

— Credeţi că veţi izbuti ... În trei? 

Saint-Amant îl privi cu un aer de demnitate ofensată: 

— Te îndoieşti de asta? De altfel, dacă vom avea nevoie şi 
de al patrulea, ne eşti la îndemână. 

Ticălosul era cât pe-aci să intre sub masă, dar chinul lui nu 
se isprăvise. Mistificatorul adăugă, fără să clipească: 

— Tânărul senior fiind prietenul nostru, nu vei şovăi, sper, 
să te laşi tăiat în bucățele, pentru el... 

— Bine ... Inţeles! gângăvi Linieres, cu o strâmbătură de 
nedumerire. 

De aci înainte el privi cu ochi speriaţi pe vecinii săi. Cyrano 
urma să tune, iar cavalerul să recomande prudenţa, dar cu 
priviri şi cu un ton fioros, care îi ridica părul măciucă în cap 
bietului beţivan. 

La ora asta, Linieres n-ar fi dat doi bani pe pielea 
Cardinalului. Ar fi fost cu atât mai greu să-i dea, cu cât nici nu i- 
ar fi găsit în buzunar! 


t Capitolul 12 — Vântul neprielnic 


Când cavalerul se ridică de la masă şi se despărţi de 
prietenii săi, bătea miezul nopţii. Bietul băiat avea capul niţel 
cam greu. Nu fiindcă vinul şi mâncarea bună l-ar fi ametit. În 
decursul vieţii de soldat făcuse chefuri, nu glumă. Nu! Era o 
beţie cu totul deosebită aceea pe care o încerca el: una pe care 
o dau mulţimea de evenimente îngrămădite... o defilare prea 
rapidă de lucruri şi de oameni... şi mai ales prea multă vorbărie. 

Cuvinte! Urechile îi zbârnâiau. Vorbirea păsărească din 
Place-Royale se amesteca în creierul său cu glumele zănatice 
din taverna „La gogoaşa de molift”. Totul făcea o harababură 
din care el nu mai putea alege nimic. 

Şi ce aventuri! Vesele sau tragice, fericite sau nefaste, ele 
se precipitau începând de dimineaţă unele peste altele, fără să-i 
lase nici măcar timp să răsufle. Uf, câte emoţii! Niciodată, nici în 
zilele de luptă, nu simţise atâtea. Fuseseră de toate felurile, de 
la cele mai plăcute până la cele mai violente. Două impresii 
dominau. Prima: bucuria de a simţi bătând, la unison cu a sa, 
inimile viteze ale celor doi prieteni ai săi: cutezătorul şi 
romanţiosul Cyrano, înțeleptul şi atleticul Saint-Amant! Şi apoi, 
mai presus de toate, emoția dulce pe care i-o da deşteptarea, în 
sine, a unui sentiment necunoscut, delicat şi dulce, asemenea 
îmbobocitului unei flori gingaşe, udată de rouă şi înmiresmată 
de toate parfumurile pământului. 

Oh, scumpe Cyrano! Scumpe Saint-Amant!... scumpă şi 
frumoasă Claire!... şi chiar tu, scumpule beţivan Linieres, cu faţa 
slăbită de înfometat! 

Incă puţin şi cavalerul l-ar fi binecuvântat până şi pe hoţul 
său. Şi, la urma urmei, de ce nu? Nu-i dădea el oare ocazia să 
pună la încercare aceste prietenii deosebite? 

Cu toate acestea, tânărul pica de somn. Cyrano se oferise 
să-l ia să doarmă împreună, în strada Grenetail, la „Berbecul 
Alb”, dar înțeleptul Saint-Amant se  împotrivise acestui 
aranjament. 

— Pentru că întâmplarea a făcut să confunde pe cavaler cu 
un personaj, această nenorocire, care a avut consecinţe 
supărătoare, poate să producă în viitor şi din cele fericite. În 


încurcătura noastră, trebuie să me folosim de cele mai mici 
ocazii. de aceea, părerea mea e ca prietenul nostru să se 
întoarcă la vechea lui locuinţă. 

Această decizie înţeleaptă obținuse asentimentul tuturor şi 
ei se despărţiseră fixînd o întâlnire pentru a doua zi de 
dimineaţă. 

Toate acestea treceau din nou prin mintea cavalerului, în 
timp ce se îndrepta spre o odihnă binemeritată. De bine de rău, 
se descurca prin hăţişul străzilor. Era obosit. Dormea aproape 
de-a-n-picioarelea. In jurul lui era întuneric. Deodată însă tresări. 
O umbră de om îl atinse în treacăt. Prietenii săi îl avertizaseră 
despre surprizele nopţilor pariziene, de aceea el duse mâna la 
garda săbiei şi, în această atitudine, gata să o tragă afară, cu 
ochiul şi cu urechea la pândă, îşi urmă drumul. 

Cavalerul nu se înşelase. Un pas zgomotos îl însoțea. „Dacă 
e un hoţ de buzunare, îşi zise el, îşi va găsi naşul”. 

Umbra mergea acum în faţa lui, fără să se întoarcă: el o 
văzu alunecând înainte, prin faţa casei. El vârâse de-acum cheia 
în broasca porţii, dar o voce, mai degrabă un murmur îl făcu să 
tresară. 

— Suflă un vânt rău în noaptea asta! 

Noaptea era calmă şi senină. Nici o adiere nu tulbura aerul. 
Totuşi fraza asta el o auzise, o voce o rostise cu adevărat. 
Cavalerul ciuli urechea. Nu mai auzi nimic. Fusese prada unei 
halucinaţii. Preocuparea spiritului său se materializase în 
această formulă ciudată, goală de orice înţeles real. 

El voia să treacă mai departe, râzând de întâmplare, când 
acelaşi murmur îi atinse auzul. De data asta vocea zicea: 

— Am noutăţi de la domnul Bernard. 

— Pe steaua mea, jură în sine cavalerul, de data asta am 
auzit bine. 

lute, făcu un pas înspre partea dincotro venea vocea. El îşi 
înăbuşi un strigăt de surpriză. În umbră, un om, acela cu care se 
întâlnise în cale, îl privea fix, cu degetul pus pe buze. 

Brusc, necunoscutul făcu stânga-mprejur şi, cu pasul lui 
răsunător, trecu mai departe. Tânărul porni pe urma lui. Îl văzu 
luând-o la stânga, în lungul colegiului. li trecu prin minte că e 
atras într-o cursă. „la să văd ce vrea de la mine!” Ca să fie cu 
inima liniştită, el se încredinţă că sabia juca uşor în teacă. Apoi 
porni mai departe pe urma acelui necunoscut, în curtea Clopin, 


care era un fel de fundătură. Curtea era ferită de vederea 
dinspre stradă. La lumina slabă a unui felinar atârnat de perete, 
el găsi un cal înşeuat şi cu frâul gata legat de o verigă. 
Necunoscutul îl aştepta aproape de cal, cu obrazul luminat de 
im râs vesel şi frecându-şi mâinile cu cea mai vie satisfacţie. 
Cavalerul îi spuse: 

— Domnule, aţi pronunţat câteva cuvinte care mi-au dat 
imboldul să ascult mai multe. Nădăjduiesc că-mi veţi explica. 

— Ssst! întrerupse necunoscutul. ŞI Cu degetul întins, el 
arătă partea străzii de unde veneau şi unde se afla casa 
cavalerului. 

— Totuşi... 

— Ssst! zise din nou necunoscutul. Apoi, dintr-o singură 
răsuflare zise: 

— Nu trebuie să vă întoarceţi la Babette, totul a fost 
descoperit. Casa e păzită. 

— De cine? 

— De cei în slujba omului roşu. de două ore vă aştept. Am 
văzut sosind poteraşi de la Chatelet şi gărzile Eminenţei Sale. 

— la ascultă, spune-mi cine te-a însărcinat să veghezi 
asupra mea? 

— Cine? zise celălalt clipind şmechereşte din ochi. Ehe, ştiţi 
dumneavoastră prea bine! 

Tânărul voi să-i răspundă că nu avea habar. Dar se gândi 
îndată că, de-ar spune asta, n-ar putea afla niciodată nimic. 
Evident, îl lua drept altul, drept vreun complice. Cel mai bun 
lucru era să joace rolul până la capăt. 

— Da, răspunse el, ştiu cine te trimite, ba chiar te rog să-i 
mulţumeşti din parte-mi. 

— Glumiţi cu mulţumirile dumneavoastră. Nu vi s-a spus că 
vântul era defavorabil? 

— O fi uitat să-mi spună. 

— Ce imprudenţă! De aceea poate că nu v-am găsit în 
celălalt loc? 

— Da, zise cavalerul la întâmplare. 

— Negăsindu-vă, am mirosit eu o nepotrivire şi m-am dus 
să văd persoana. Ea m-a trimis să vă pândesc aici. 

Cavalerul înţelegea din ce în ce mai puţin. El răspunse 
totuşi ca şi cum ar fi înţeles: 

— Asta-i bună! lată ce înseamnă să ai o inspiraţie fericită. 


— Sigur! Era şi timpul. Mergeaţi drept în capcană. 

— Drace! 

— Bună captură pentru domnul Cardinal. 

— Te cred, zise cavalerul cuprins de fiori. 

În acelaşi timp gândea în sine: conversaţia poate dura aşa 
mult şi bine, fără să înainteze nici cu o unghie. El se hotărî să 
forţeze lucrurile. 

— Să nu pierdem timpul, zise el. Să trecem la lucrurile 
esenţiale. Să vorbim puţin despre... domnul Bernard. Nu mi-aţi 
spus că-mi aduceţi veşti de la el? 

— Fără îndoială. 

— Cu atât mai bine!... Hm! Şi, cum o duce dânsul cu 
sănătatea? 

— Hotărât, vă arde de glumă. Dacă vă interesează 
sănătatea lui, puteţi să-i cereţi lui veşti îndată. 

— Pot deci să-l văd? i 

Necunoscutul se sprijinise de crupa calului. Inălţă din umeri. 

— Poftiţi, luaţi, zise el, scoțând de sub mantie un pachet 
pecetluit, pe care-l întinse interlocutorului, iată pentru dânsul. 

Cavalerul era simplu şi loial. El şovăi să primească acest 
pachet care i se încredința dintr-o eroare. Un moment se gândi 
chiar să-l lămurească pe imprudentul mesager. 

— Nu veniţi deci din partea domnului Bernard? întrebă el. 

— Eh, Doamne! Nu, fiindcă dumneavoastră chiar trebuie să- 
i duceţi mesajele mele!... Hai, luaţi pachetul! 

Tânărul reflectă: dacă nu se folosea, din pricina unui 
scrupul exagerat, de şansa ce i se oferea, pierdea urma 
domnului Bernard şi... În consecinţă, urma casetei. 

— Ei bine, ce aşteptaţi? se nelinişti celălalt. Pare-se că nu 
vă e gândul la asta. 

— E adevărat, vântul rău m-a tulburat..Necunoscutul râse 
încetişor, pe când tânărul, hotărât în sfârşit, lua plicul şi-l våra în 
buzunar. 

„Pe legea mea, gândi el. Mă voi achita predând plicul 
domnului Bernard. Va fi o ocazie să-i fac cunoştinţă”. de fapt, el 
nu ştia încă în ce loc putea să-l găsească pe acest Bernard. El se 
informă: 

— Unde îl pot găsi pe destinatar? 

— Toate indicaţiile sunt acolo. Îngerul a pus un cuvânt 
pentru dumneavoastră. 


„Atunci e bine, îşi zise în gând cavalerul. lată-mă acum în 
corespondenţă cu îngerii”. Celălalt deslega calul. 

— Fiţi atent şi nu întârziaţi. La drum şi noroc. 

— Aşteptaţi, încă un cuvânt: de unde vine pachetul? 

— Ştiţi dumneavoastră de unde! 

— Da, desigur! Dar cine vi l-a încredinţat? 

— Îngerul! 

— Asta o ştiu eu, dar, din partea cui? 

— Din partea Zeiţei, pe legea mea, răspunse necunoscutul 
cu piciorul în scară. 

— Fără îndoială! (Ce? Acum Olimpul?!) Dar... Tânărul nu 
avu timp să pună o nouă întrebare. Necunoscutul sărise iute în 
şa, şi, luând-o la galop, cobora de-acum panta dealului. 
Nedumerit, Mystere vroia să se ia după el, dar se aruncă brusc 
în fundătură, sub ocrotirea întunericului, în faţa lui, tocmai se 
deschidea poarta de la casa Babettei. Vestiţi fără îndoială de 
zgomotul galopului nişte oameni apărură în fugă. Unul din ei 
strigă cu voce tare: 

— Opreşte! 

Călărețul căruia i se adresa porunca nici nu întoarse capul 
înapoi. Dimpotrivă, apăsând pintenii, o şterse cu toată iuţeala, 
aplecându-se pe gâtul animalului. Atunci, o lumină sparse 
umbra şi un zgomot sec sfâşie aerul. 

Cavalerul recunoscu acest zgomot, familiar urechii sale. 

— Vorbeşte iarba de puşcă. Ehei, se împute treaba. Galopul 
se auzea departe, pierdut. Fugarul cotise, se vede, fără piedică, 
la piciorul pantei. 

— Prea departe, zise o voce. L-am pierdut! 

— N-am avut noroc, răspunse cineva din interior. 

Apoi oamenii intrară în curte şi poarta se închise la loc. 

— De data asta, îşi zise cavalerul, nu se poate tăgădui: înot 
în plină aventură. 

li vâjâia capul. se aşeză pe o piatră şi-şi scoase pălăria. 
Continua să stea în fundătură, în curtea mică a lui Clopin, slab 
luminată de felinar. Deşteptat de zgomotul neobişnuit, un cocoş 
cântă pe undeva, pe aproape. Atunci, cavalerul începu să 
reflecteze, atât cât îngăduia haosul din mintea lui. 

„De când am ajuns aici, tot mereu sunt luat drept un altul. 
Cine să fie oare acest altul? Un complice de-al lui Bernard? Cine 
este domnul Bernard?... Un om care se teme de vânt!... Dar 


vântul? Drace! are dreptate el: vântul e cam brutal şi se 
întâmplă să aducă cu sine gloanţe”. 

Căscă lung. „Aşteptând, iată-mă fără locuinţă, în stradă!... 
Nu e rost să-mi termin ziua într-un pat bun... pe care, totuşi, l-aş 
merita din plin!” 

Ridică fruntea şi zâmbi: „În ce lume fantastică am picat? 
Tot ce mi se întâmplă e lipsit de înţeles. Azi-dimineaţă eram 
bogat, cel puţin speram. Seara eram ruinat. Şi iată-mă acum, pe 
cărarea care duce la bogăţie”. 

Cuvintele lui Cyrano, când blestemase intrigile întunecate 
ale politicii, îi reveniră în minte. 

„Voi ajunge la avere?... sau la spânzurătoare?... Nu voi şti 
asta decât la sfârşit. Nu mai e nici o îndoială: toţi oamenii 
aceştia, care se agită în umbră şi cu care mă amestecă destinul 
meu, sunt personaje înalte. O zeiţă nu e deloc o persoană 
modestă. Şi domnul Cardinal nu s-ar nelinişti atât de părinteşte 
pentru nişte necunoscuţi.” 

În răcoarea nopţii, micul cavaler îşi redobândise toată 
luciditatea. 

„Încep să ghicesc că acest Bernard ar putea fi cineva ieşit 
din comun!... Voi vedea curând. Dar ceea ce-mi scapă este 
îngerul! Şi asta mă intrigă! Fiindcă vreau să cred că nu totul se 
datoreşte întâmplării în aventura mea. S-ar putea foarte bine ca 
cineva să fi împins cu degetul roata Fortunei oarbe, ca să o facă 
să se învârtească în favoarea mea... Călărețul din noaptea asta 
nu mi-a spus oare că este trimis de înger?” 

Deodată, un gând nou întrerupse firul meditaţiei: „Era să 
uit! Mi-a spus că îngerul a scris un cuvânt pentru mine! la să 
vedem!” Cavalerul scoase din buzunar mesajul secret şi începu 
să-l cerceteze la lumina licăritoare a felinarului. Un miros dulce 
de mosc se împrăştie. „Odor di femina”, zise el deschizând larg 
nările. 

Pachetul parfumat era legat cu panglicuţe în cruce şi unite 
într-un inel de aur. „Un inel!” 

Desfăcând nodul, inelul îi rămase în mână. 

„Să vedem piatra! E o cifră gravată. Dracu să ia felinarul 
ăsta, care luminează ca la morţi... Este litera A... Un A? lată că 
mergem înainte. Să cercetăm şi restul.” 


El băgă inelul în buzunar şi cercetă ceea ce rămăsese. Dar 
nu mai rămăsese decât un plic gros, pecetluit în ceară cu o 
iniţială: A. pe plic era scris un nume: Domnul Bernard. 

Dar o mică bucată de hârtie scăpă dintre panglicuţe. Cu 
două cuvinte: „pentru Dumneavoastră”, scrise de o mână 
femeiască. 

„Cât farmec are tot ce provine de la o femeie. lată o hârtie 
ca oricare alta, şi totuşi... Un parfum fin se degajă din ea, ţi se 
urcă la cap şi te ameţeşte...” 

O emoție ciudată făcu să tremure biletul între degetele lui. 
„Nu! reflectă el. Aşa ceva nu poate veni din mâinile unei 
indiferente. de ce-mi bate inima aşa de tare? Hârtiuţa asta vine 
de la ea... Poartă parfumul ei. Acest scris sprinţar este al său. 
Numai mâna aceea frumoasă a tovarăşei mele de pe Pont-Neuf 
a naşei mele, a desenat aceste litere... De fapt, cine ar fi nv 
vrednică decât ea să poarte acest nume ceresc, dulce şi ocrotit 
îngerul! Da, ca este. Îngerul păzitor! Prevenită de primejdia la 
care mă expuneam întorcându-mă acasă, ea mi-a trimis pe acel 
necunoscut. Numai, de teamă să nu se compromită, ea a 
profitat de întâmplarea a cărei victimă sunt: îmi scrie ca unui 
mesager. Dealtfel, ce altceva sunt eu pentru ea? l-am oferit 
sabia mea... Mă însărcinează cu această misiune delicată, îmi 
încredinţează o taină, bazându-se pe loialitatea mea”. 

Cum se vede, cavalerul avea un spirit foarte mobil. Nu-i 
trebui mult ca să clădească un roman întreg. Ca un fulger, un 
gând alergă prin creierul înfierbântat: „Atunci... ea îl cunoaşte 
pe acest domn Bernard? Asta-i bună! Voi vedea îndată. Să 
citim!” 

Fierbând de nerăbdare, el desfăcu hârtia şi, la lumina 
felinarului descifră greu: „55 va trebui să evite pe 22” 

Braţele-i căzură jos. Se sforţă să urmeze: „El va găsi pe 24 
la locul ştiut şi îl va conduce... la ora cuvenită... acolo unde 
ştie!...” ` 

De data asta era prea mult. In nasul destinului care îl 
minţea fără ruşine de atâta vreme, omul nostru izbucni într-un 
râs de mânie şi de sfidare. 

Intr-adevăr, bătaia de joc era prea din cale-afară de mare. 
Această scrisoare, care venea de la Ea, care-l ducea spre zeiţa 
norocului, nu era decât o carte de farmece, un amestec 
nemaipomenit de cuvinte fără înţeles şi de cifre obscure. El 


râdea... şi nemulţumirea era aşa de mare, încât avea aproape 
poftă să plângă cu hohote. 

„Hei, cavalere, îngăimă el, păcătosul de Bernard îţi scapă 
printre degete... N-ai să te întâlneşti astăzi cu norocul”. 

De ciudă, el mototoli, furios, biletul de pe jos. 

„În ţara asta nu se scrie mai clar decât se vorbeşte. Ca să-i 
poţi înţelege pe aceşti oameni, trebuie să-ţi faci educaţie, nu 
glumă!” 

Cu un gest descurajat, era gata să arunce biletul. Dar îl opri 
un scrupul: putea el să arunce pe drum această scrisoare, 
încredinţată discreţiei lui? Desigur că nu. 

Deodată scoase un strigăt de surpriză: pe dosul biletului el 
zărise aceste cuvinte, dulci ca o rugăciune: „Pentru cavalerul 
Mystere”. Cu inima agitată, citi: „Fiţi în noaptea asta, la ora unu, 
dincolo de bariera Saint-Jacques. Sunteţi aşteptat acolo”. Şi mai 
departe: „Ofiţerul care păzeşte la poartă vă va lăsa să treceţi 
arătându-i inelul!” 

— Aşa mai zic şi eu! Se-nţelege foarte bine, izbucni el. Apoi 
fără să mai zăbovească, pormi la drum. Era aşteptat. Tocmai 
trecea prin faţa bisericii Saint-Jacques du Haut Pas, când din 
turn orologiul bătu grav ora unu. 

Cu inima bătând să-i sară din piept, el ajunse la locul 
întâlnirii, la bariera Saint-Jacques. 


t Capitolul 13 —  Consemnul domnului 
d'Artagnan 


Simultaneitatea evenimentelor ne obligă din nou să-l 
părăsim pe eroul nostru, în clipa sosirii lui la barieră. Trebuie să 
ne întoarcem la casa Aiguillon, unde am lăsat doi seniori foarte 
însemnați: Eminenţa Sa Cardinalul Richelieu şi domnul Giulio 
Mazarini! 

Poate, însă, cititorul a observat că nu ne depărtăm decât în 
aparență de prietenii noştri, când vorbim despre aceste 
puternice persoane. Oricât n-ar şti unii de alţii şi oricât s-ar afla 
ei la extremităţile opuse pe scara socială, parcă întrevedem că, 
în momentul acesta, există între ei o legătură încă obscură, cu 
un punct oarecare de tainică legătură. 


De la bariera Saint-Jacques până la Petit Luxembourg, 
distanţa e scurtă, dealtfel, şi drumul era împodobit de grădini 
foarte frumoase, al căror aer răcoros era bun de respirat la 
această oră de noapte. Printre cele mai plăcute trebuie să 
pomenim grădinile Mănăstirii Carmelitelor, unde am aflat că 
Maiestatea Sa Ana de Austria tocmai se afla în reculegere. Poate 
că punctul de legătură între personajele noastre se găseşte în 
jurul acestor grădini. 

lată deci că ne-am întors în sumbrul cabinet al Eminenţei 
Sale. Temutul ministru, pe care toată lumea îl bănuieşte că stă 
în somptuosul apartament al Palatului-Cardinal, se află însă 
mereu aici, în casa Aiguillon, de veghe la siguranţa statului şi a 
lui însuşi. Domnul Mazarini, consilierul său intim, este încă în 
faţa lui, la sfat de taină. 

Totuşi, scena s-a schimbat puţin; bătrânul şi-a revenit şi şi- 
a reluat atitudinea lui poruncitoare, pe când alunecosul italian, 
modest până şi în triumf, se face mic de tot şi se ţine în umbră, 
la locul său de subaltern umil. A 

Richelieu se agită nerăbdător, reflectează, face calcule. In 
curând va fi introdus aici d'Artagnan, pe care l-a chemat şi, până 
să vină. Cardinalul îşi face planul. 

Din colţul său, Mazarini riscă o vorbă. 

— Eminenţa Voastră este sigură de omul ales, de acest 
domn d'Artagnan? 

Stăpânul întrerupse, rece: 

— Este fidelitatea personificată! 

Mazarini se trase mai mult în colţ, schiţând o strâmbătură 
uşoară: hotărât, loialitatea nu e virtutea lui. 

— De altfel, veţi vedea îndată. 

Uşa se deschise. Chavigny intră fără zgomot şi, după el, un 
om de talie mijlocie, de o remarcabilă prestanţă. 

— Monseniore, zise  confidentul, iată-l pe domnul 
d'Artagnan. Muşchetarul intră cu pas hotărât. După ce salută, 
rămase în picioare, nemişcat, într-o atitudine perfectă de militar. 

Richelieu s-a întors spre italian şi privirea lui pare să 
întrebe: „Ei, ce crezi despre el?” 

In acelaşi fel mut, Mazarini a făcut un semn de satisfacţie, 
scoțând buzele înainte. Privirea lui spunea tot aşa de clar ca şi 
cum ar fi vorbit: „Drace! iată un soldat cum scrie la carte!” 


Fapt este că, la treizeci de ani, viteazul muşchetar parc-ar fi 
un adolescent. Figura lui tipic gasconă a rămas prelungă şi de 
culoare brună şi dacă ea e lipsită de acel aer naiv care se 
întâlneşte la ucenicul muşchetar şi de acea prospeţime a primei 
tinereţi, care, vai! se ofileşte aşa de uşor, ea a câştigat totuşi în 
regularitate. Pomeţii proeminenţi şi nasul încovoiat şi obraznic 
nu ies în afară mai mult decât atât cât trebuie, ca să arate 
frumuseţea corectă a restului feţei. 

Corpul său şi-a pierdut subţirimea caracteristică a 
adolescenţei, fără ca agilitatea şi supleţea să dispară. S-a 
adăugat, pe deasupra, forţa maturității. Ceea ce era bine, e azi 
mai bine. Un singur lucru nu s-a schimbat deloc: ochiul, mereu 
pătrunzător şi viu; acel ochi care vede tot ce se poate vedea şi 
restul îl ghiceşte. Dacă, aşa cum s-a spus, ochiul este oglinda 
sufletului, asta însemnează că sufletul lui d'Artagnan a rămas 
acelaşi. 

lată-l deci la fel ca la douăzeci de ani, acelaşi suflet aprins, 
capabil de o desăvârşită generozitate, dar în acelaşi timp 
prudent şi rezervat. Dăruindu-se loial, în întregime, cauzei pe 
care o îmbrăţişează şi oamenilor pe care-i serveşte, dar 
păstrând până şi în sacrificiu luciditatea-i nedezminţită, judecata 
clară despre valoarea lucrurilor şi despre caracterul oamenilor! 
Devotat, loial, dar niciodată tras pe sfoară. 

Cu cea mai blândă voce, Cardinalul începu convorbirea: 

—  Apropie-te, domnule d'Artagnan. Nu se mai aude 
vorbindu-se de dumneata. ce-ai devenit? 

— Vai, Monseniore, răspunse muşchetarul, eu nu mă 
schimb. Eu stau pe loc. 

— Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că rămân mereu locotenent de muşchetari, de 
zece ani, de când i-a plăcut Eminenţei Sale să-mi acorde acest 
grad. 

— E un reproş, domnule d'Artagnan? 

— Oh, Monseniore, e o simplă constatare! 

În colţul său ferit, Mazarini zâmbi. Dibăcia aceasta gasconă 
aduce cu sudul. E oleacă rudă cu fineţea sa italiană. Pornit 
hotărât spre bunăvoință, Cardinalul reluă: 

— Dumneata ai avea totuşi motiv să te plângi. După 
serviciile excelente pe care le-ai adus, nu ţi s-au răsplătit aşa 


cum se cuvenea, nici devotamentul ... nici, mai ales, discreţia 
dumitale. 

La acest compliment, cu dublu tăiş, muşchetarul nici măcar 
nu se clinti. Ştie el foarte bine din care anume motiv este lăsat 
pe planul al doilea. Richelieu nu l-a iertat încă pentru că a stat în 
slujba reginei împotriva lui, şi, dacă l-a luat pe lângă sine, a 
făcut-o tocmai pentru a-l dezarma. Cât despre Ana de Austria, 
sărmana prinţesă l-a uitat pe umilul său servitor, sau, chiar dacă 
nu l-a uitat, ce poate ea să facă pentru el? 

— In ce mă priveşte, urmă ministrul, am regretat de multe 
ori că nu pot să mă folosesc de dumneata mai bine. ce vrei? 
Timpurile eroice au trecut. Nu mai suntem tineri. Vechile 
neînţelegeri s-au domolit. Vremurile de pace nu priesc firilor 
războinice aşa cum e firea dumitale. 

„Ehei, îşi zise gasconul, unde-o fi vrând să ajungă? Nu e el 
omul care să mă cheme în puterea nopţii, ca să-mi 
trăncănească verzi şi uscate”. 

— Spune-mi, domnule d'Artagnan, mai eşti omul de 
altădată? întrebarea era primejdioasă. Muşchetarul se scărpină 
după ureche şi dădu un răspuns prudent: 

— Cum credeţi dumneavoastră, Monseniore, că eram 
odinioară? 

— Adică, odinioară, dumneata aveai sângele iute. 

— Oh, m-am înţelepţit! Mai ales în ce priveşte respectul 
edictelor pe care Maiestatea Sa le-a dat împotriva duelurilor. 

— Da, într-adevăr, zise binevoitor Cardinalul. Altădată, nu le 
respectaţi deloc. Dumneata cu prietenii dumitale ... cum îi 
chema? 

— Athos. ... 

— Domnul conte de la Fere, da! 

— Porthos ... 

— Domnul du Vallon. 

— Aramis ... 

— Cavalerul d'Herblay ... 

Şi ministrul zâmbi, evocând amintiri din cele mai plăcute. 

— Pe legea mea, cuteză d'Artagnan, sărmanii mei prieteni 
nici nu mă mai recunosc. Astăzi sunt mai blând decât un miel. 

Cardinalul se apropiase de birou şi deschisese un dosar 


voluminos. Il răsfoi iute, apoi scoase o foaie pe care o citi. 


Muşchetarul, care-l spiona cu coada ochiului, îl văzu zâmbind 
din nou, în timp ce citea. 

— Spune-mi, domnule d'Artagnan, întrebă cardinalul, cu 
vocea lui cea mai blândă, ce-a devenit acel elveţian, care locuia 
în casa dumitale? 

Buimăcit, gasconul mormăi pentru el însuşi: „A! foarte bine! 
Asta era, aşadar?” 

Părinteşte, ministrul urmă: 

—  Insistenţele sale pe lângă gazda comună îţi păreau 
nelalocul lor. Se spune că a fost găsit într-o noapte, în râu, cu 
burta spintecată. Ştii ceva despre asta? 

— Îmi pare într-adevăr ... că-mi amintesc... 

— Nenorocitul a murit. 

— Elveţienii ăştia sunt foarte fragili. 

— Hm! şi acel soldat din garda regelui, ridicat nu ştiu de 
unde, mai mult mort decât viu, n-ai auzit vorbindu-se despre el? 

— Ah, cu el e o altă poveste, Monseniore. Ticălosul 
îndrăznise să pretindă că în serviciul Eminenţei Voastre săbiile 
ruginesc în teacă. 

— Şi ai ţinut să-i dovedeşti contrariul? 

— Puteam să trec cu vederea o asemenea calomnie, 
Monseniore? 

— Fie! ... Gărzile Maiestăţii Sale sunt uneori peste măsură 
de obraznice ... Dar ce zici de cei trei dragoni, pe care un 
adversar i-a legat la capătul celălalt al scării. S-ar putea să fii 
chiar acela. 

Dar d'Artagnan nu voia să audă nimic. El urmă: 

— Se menţionează oare că, fără căinţa unui complice, care 
a prevenit pe victima propusă spre ucidere, acest muşchetar ar 
Fi pierit fără doar şi poate, şi că, în consecinţă, el n-ar fi avut 
onoarea să stea, în acest ceas, în faţa Eminenţei Voastre, gata 
să-şi pună pielea la bătaie pentru domnia-voastră? 

— Aşadar, dumneata erai, domnule d'Artagnan? 

Gasconul îşi muşcă buzele şi plecă fruntea. Pentru a gusta 
savoarea acestei scene, trebuie să ne închipuim atitudinea celor 
doi interlocutori. Cardinalul, la început binevoitor şi patern, 
trecând treptat la gravitate, apoi la severitate ... muşchetarul 
urmând o evoluţie tocmai inversă şi pierzându-şi încet-încet 
candida lui seninătate de la început, ca să ia înfăţişarea unui om 
din ce în ce mai stânjenit. Cât despre domnul Mazarini ca 


spectator obiectiv, el marca loviturile din colţul său, cu o vie 
bucurie lăuntrică. 

Ajuns aici, locotenentul se simţi pierdut. Ştia el bine că 
vechiul său duşman nu vroia să se debaraseze de el, deşi nu 
bănuia motivul diabolic care i-a țintuit unul după altul pe 
parapetul scării de spânzurătoare din strada Saint-Honore, dar 
nici conştiinţa lui nu era curată. 

Cu un aer de sinceră compătimire, d'Artagnan replică: 

— Sărmanii! 

— Se pretinde aici, degetul ministrului arăta mereu 
raportul, Simţindu-l în mâinile sale, Richelieu voi să-i dea ultima 
lovitură: Se vorbeşte încă, fiindcă lista e mare, după cum poţi 
vedea raportul poliţiei, pe care-l avea în faţă, se pretinde că 
judecătorul improvizat ar fi un muşchetar cunoscut de noi ... 

— Vai, s-ar putea? Unul contra trei? 

— Păi aşa se spune! 

— Dar Monseniore, nu cumva scrie în raport că o secătură 
ce e nevoie să o citim pe toată? mormăi d'Artagnan, care 
prefera să sfârşească îndată. 

— He, he! Ceea ce se spune ... se spun atâtea lucruri! că, la 
ieşirea casei de joc „Sfera”, un muşchetar, mereu geloasă 
plătise pe aceşti nenorociţi ca să asasineze mişeleşte pe 
muşŞchetarii ăştia, a tras sabia-n amiaza mare împotriva a două 
persoane sus-puse: un mare senior şi un preot. Se adaugă că, 
Aşteaptă! se vorbeşte într-adevăr de un om în cămaşă, care, 
lovindu-l pe unul cu vârful, pe celălalt cu latul, el a tras o bătaie 
zdravănă acestor paşnice persoane. ... 

— Meritată! întrerupse d'Artagnan, hotărât să termine. 
Poetul scrisese versuri lamentabile pe care marele senior făcuse 
greşeala să le plătească cu un preţ bun. 

— Hm, zise celălalt, informat. Nu cumva l-ai lovit fiindcă 
vorbea de rău în acele versuri o persoană care îţi este scumpă, 
domnule locotenent? 

— Ei bine, da, Monseniore! El insultau o femeie. 

— Nu cumva pe Maiestatea Sa ... 

— Era o femeie! zise simplu d'Artagnan. 

— Îţi pare rău, cel puţin? 

— Da, Eminenţă, regret sincer că m-am servit de vârful 
săbiei. Latul ar fi fost de ajuns. 

Cardinalul încruntă sprâncenele. 


— Domnule d'Artagnan, dumneata eşti deci incorijibil? 

— Vai, Monseniore, încep să cred şi eu asta. 

Sub ochiul sever al duşmanului său, gasconul simţi fiorii 
alergându-i pe şira spinării. Dar el dovedi îndrăzneală şi riscă 
totul zicând: 

— Numai dacă nu cumva Eminenţa Voastră mă scapă de 
ispită. Căci toate acestea provin din greşeala Eminenţei Voastre. 

Muşchetarul simţi că ţintise bine. Chipul ministrului se 
luminase fără voia lui de un surâs fugar. 

— Vedeţi, Monseniore, cauza acestor... nenorociri repetate 
este... trândăvia. Sângele meu gascon nu se prea împacă cu ea 
şi, Doamne, îmi joacă feste! Ar fi totuşi un mijloc de a-l 
împiedica să-şi domolească arşiţa cu aceste nimicuri ... 

— Ce mijloc anume? 

— Să-l întrebuinţaţi la isprăvi mai mari, în slujba Eminenţei 
Voastre, adică spre binele statului. 

Cardinalul nu era insensibil la linguşiri: era unul din micile 
cusururi ale acestui bărbat de seamă. Chipul lui se lumină. „Aşa, 
îşi zise el. lată omul care-mi trebuie.” Apoi, cu voce tare, reluă: 

— Fie, vreau să te pun la încercare. Vreau să văd dacă 
acela care s-a achitat aşa de credincios faţă de alţi... protectori, 
va putea să mă slujească şi pe mine cu credinţă. 

Muşchetarul luă iute poziţia de drepţi. 

— Ar însemna să mi se aducă o insultă numai bănuind 
fidelitatea mea. Maiestatea Sa m-a pus la dispoziţia Eminenţei 
Voastre. Din ziua aceea viaţa mea vă aparţine. 

Richelieu schimbă o privire iute cu Mazarini. D'Artagnan o 
surprinse şi urmă: 

— Zi şi noapte, în Franţa sau peste frontiere, oriunde-i va 
plăcea Eminenţei Voastre, veţi găsi în mine un slujitor devotat. 

— Foarte bine, zise Cardinalul mulţumit. Pentru moment, 
consemnul e din cele mai simple. Nu e nevoie decât de puţină 
ascultare. Cunoşti Mănăstirea Carmelitelor? 

— Da, Monseniore. 

— Ştii că, până în strada Saint-Jacques, zidurile grădinilor se 
învecinează cu o stradelă îngustă şi întunecată? 

— Strada Noroiului. 

— La jumătatea ei, se află o mică poartă în zid 
Locotenentul făcu semn că ştia ... 


— Ei bine, domnule d'Artagnan, însărcinarea dumitale e să 
te duci singur în strada aceea şi să supraveghezi de aproape 
poarta. 

Mazarini aprobă din cap. 

— Fiţi pe pace, Monseniore, zise muşchetarul, nimeni nu va 
intra pe poartă cât voi fi eu acolo. 

ltalianul făcu o mişcare de nerăbdare. Cardinalul se grăbi 
să precizeze: 

— Din contră, vei lăsa să intre pe oricine va pofti. 

— Bine, atunci rolul meu e să-i împiedic să iasă. Fiţi liniştit, 
Eminenţă, nu va ieşi nimeni fără să-i pun eu mâna în beregată. 

Din nou Mazarini tresări. 

—  Aşteaptă, domnule d'Artagnan, prea te grăbeşti. 
Dimpotrivă, doresc să nu te dedai la nici o violenţă, să nu faci 
zarvă. Muşchetarul începea să nu mai înţeleagă nimic. 

— Ascultă-mă bine. Misiunea dumitale este numai să te ţii 
pe urmele unui anume călăreț ce ţi se va indica şi să nu-l 
părăseşti nici în ruptul capului. 

Celălalt făcu o expresie dezamăgită. Rolul care i se 
încredinţai nu-i plăcea decât pe jumătate şi l-ar fi refuzat, dacă 
nu i-ar fii spus de mai înainte Cardinalul că-l avea în mână. Aşa 
încât el se hotărî să accepte de nevoie. 

În acest timp, stăpânul se consultase din priviri cu Mazarini. 
De aceea el nu zări mutra deziluzionată a muşchetarului, şi când 
privi din nou faţa acestuia, îl găsi într-o impecabilă ţinută 
militară. 

— Domnul Mazarini îţi va explica totul pe drum. 

— Eu voi sta pe aproape, zise umil consilierul, ca să 
comunic  muşchetarului d'Artagnan, la nevoie, ordinele 
Excelenței Voastre 

D'Artagnan privi pieziş figura mieroasă a italianului, şi din 
nou o strâmbătură trecu pe buzele lui. Dar o ascunse, 
întorcându-se pe jumătate. 

— O clipă, zise Cardinalul. Cum însărcinarea te poate duce 
destul de departe, s-ar putea întâmpla să ai nevoie de bani. 
Poate că nu prea ai parale? 

De data asta, locotenentul surâse: 

— Adevărat, nu prea am. 

Richelieu scoase o pungă dintr-un sertar al biroului. 
Mazarini se uită chiorâş, fără voia lui. 


— Nu e nevoie, Monseniore, sugeră el. Muşchetarul îi 
aruncă o privire neliniştită. 

— Ba da, ba da! la, domnule d'Artagnan. Mazarini suspină. 
Dărnicia stăpânului îi făcea rău. 

Cât despre muşchetar, împovărat cu merindele acestea, îşi 
redobândi aerul său mulţumit. 

— Nu uita ce ţi-am spus: voiesc să nu se facă nici un 
zgomot Nu trebuie să ştie nimeni că persoana pe care o veţi... 
Însoţi a intrat la Carmelite. Ceea ce se va întâmpla după aceea, 
la fel, trebuie să rămână o taină. 

— Eminenţa Voastră a binevoit, adineauri, să-mi laude 
discreţia. 

— Discreţia nu e de ajuns. S-ar putea ca acel călăreț să fie 
însoţit de una sau două persoane. 

Muşchetarul făcu o mişcare spre garda săbiei sale şi zise cu 
nepăsare: 

— Numărul lor nu interesează. 

— He, he! zise râzând Cardinalul. Uiţi nereu că-ţi este 
interzis să te baţi. 

— Dar dacă mă atacă? 

— Nu te vor ataca în locul unde vei fi, căci nici ceilalţi n-au 
interes să iasă vreo învălmăgşeală. 

Atunci, de ce vă temeti? 

— Ei, cine ştie? S-ar putea să fii recunoscut. Şi, cum toată 
lumea-l ştie pe domnul d'Artagnan foarte dornic să se bată, s-ar 
putea să voiască să le atragă mai departe de la locul de pândă, 
sub vreun pretext. 

— Oh, Monseniore, voi fi prudent. 

— Hm, zise ministrul cu îndoială, ştiind cu cine are-a face. 
Mazarini se apropiase, insinuant. 

— Ar fi un mijloc, Monseniore. 

— Care anume? 

— ... Ca domnul d'Artagnan să dea Eminenţei Voastre 
cuvântul de gentilom şi de muşchetar că, orice s-ar întâmpla, nu 
va scoate sabia din teacă. 

Privirea gasconului îl fulgeră pe consilier. El întoarse capul 
spre Cardinal şi-l privi cu un ochi rugător, aşteptând hotărârea 
lui. 

— Are dreptate, zise Cardinalul. Este o precauţie necesară, 
într-adevăr. Jură, deci, domnule d'Artagnan. 


Muşchetarul şovăi o clipă. _ 

— Trebuie să te supui, strigă stăpânul. In numele regelui, 
domnule, îţi ordon să juri. 

D'Artagnan avusese timp să se reculeagă. 

— E de ajuns să-mi poruncească Eminenţa Voastră. 

— Atunci? E aşa de greu? zise Cardinalul îndulcit dintr-o 
dată. Domnul Mazarini va spune formula şi dumneata o vei 
repeta. 

— Jur ... Începu Mazarini. 

— Jur ... repetă indispus d'Artagnan. 

— pe onoarea mea de gentilom. ... 

— ... pe onoarea mea de gentilom ... 

— ... Şi de muşchetar ... 

Cuvintele îi ardeau gâtlejul bietului gascon. 

— ... Şi de muşchetar ... 

— ... că, orice s-ar întâmpla. ... 

— ... Că, orice s-ar întâmpla ... 

— ... să nu scot în noaptea asta sabia din teacă. Nefericitul 
muşchetar făcu un efort disperat şi, pe nerăsuflate, ca şi cum ar 
fi înghiţit o doctorie amară, repetă: 

— ... să nu scot, în noaptea asta, sabia din teacă. 

Şi, salutând milităreşte, locotenentul de muşchetari ieşi, ud 
leoarcă de sudoare, din cabinetul în care domnul Cardinal şi 
complicele său îşi frecau mâinile, cu cea mai deplină satisfacţie. 


t Capitolul 14 — Domnul Bernard 


Nu e greu să ne imaginăm tumultul de gânduri şi 
sentimente care se zbăteau în mintea şi în inima cavalerului 
Mystere în timp ce se apropia de bariera Saint-Jacques. Putea fi 
vorba de odihnă, acum, când în urechi îi răsuna chemarea 
frumoasei sale naşe/ Mergea aşadar cu un avânt tineresc. Unde 
mergea? Nu ştia prea bine. Drept înainte, şi după deviza lui, 
„Până la capăt!” 

O voce, de o dulceaţă cuceritoare, îi repeta în cale: 
„înainte, cavalere, mergi spre domnul Bernard, condu-l unde îl 
aşteaptă Zeița”. Credinciosul mesager nu-şi bătea capul să afle 
cine erau această zeiţă şi acest Bernard. Erau prietenii îngerului 


şi asta-i era de ajuns. Puțin îi păsa cavalerului de întunericul 
nopţii, de primejdiile drumului, de capcanele necunoscute, 
aşezate poate sub paşii săi. Ingerul poruncise! Ca şi Orfeu, ar fi 
mers până în iad, dacă ar fi fost nevoie. Mai mult, el ar fi dus 
acolo teafără şi persoana prețioasă a domnului Bernard. Căci 
tânărul nostru entuziast uitase cu desăvârşire că, doar cu o oră 
înainte, îl blestemase pe acelaşi personaj suspect; îl acuzase că 
e pricina tuturor nenorocirilor sale şi-l bănuise că e chiar hoţul 
casetei sale. În această stare de exaltare, el trecu peste bariera 
care închidea dinspre câmpie cartierul. In faţa lui se întindeau 
câmpurile cufundate în negura nopţii. O căsuţă ţărănească se 
ridica singură în mijlocul acestui pustiu. Apropiindu-se, Tancred 
distinse nişte siluete care se mişcau. Doi oameni se aflau într- 
adevăr acolo, lângă caii lor legaţi de un stâlp. Unul dintre ei, 
judecând după haine şi după ţinută, părea să fie un simplu 
servitor, celălalt stătea mai în faţă, plimbându-se cu nerăbdare 
şi scrutând întunericul. 

Tânărul soldat nu şovăi. Fără să-l fi văzut vreodată, de la 
prima arumcare de ochi îl recunoscu pe domnul Bernard! 
dealtfel, la apropierea lui, cel care aştepta făcu iute câţiva paşi 
înainte. 

„În sfârşit, oftă cavalerul. S-a terminat cu închipuirile şi cu 
fantomele. Fiinţa misterioasă se află aici, În faţa mea, în carne şi 
oase. Îi voi putea vedea chipul şi auzi vocea.” 

Astfel gândind, îşi scoase pălăria şi, încet, întrebă: 

— Domnul Bernard? 

Cel întrebat încuviinţă, înclinând capul. 

— Eu sunt mesagerul îngerului, urmă el. Fără să-şi desfacă 
buzele, domnul Bernard arătă cu un gest că înţelesese. Cu 
vârful arătătorului, el atinse eşarfa, pe care o purta tânărul şi pe 
care o avea de la domnişoara de Cernay. 

„Perfect, îşi zise cavalerul. A recunoscut culorile mele. 
Dovada am făcut-o. Îngerul este una şi aceeaşi cu frumoasa 
mea naşă.” 

Apoi zise: 

— Sunt gata să vă însoțesc acolo unde vă aşteaptă Zeița. 
Celălalt înălţă capul cu un fel de nelinişte şi arătă degetul său 
inelar. 

„A! gândi Mystere, deodată neliniştit, domnul Bernard o fi 
mut?” 


Ochii interlocutorului cereau imperios un răspuns. 

— Da, da, zise tânărul. Am inelul. 

El scoase din buzunar inelul pe care călăreţul i-l dăduse în 
curtea Clopin. Domnul Bernard păru atunci satisfăcut şi schiţă 
un semn cu mâna, care însemna: „Să pornim”. 

— Bine, bine, mormăi Tancred, cu o undă de dezamăgire în 
glas. 

Fără să mai spună un cuvânt, el pormi către barieră, urmat 
de însoţitorul său tăcut. Un soldat din garda burgheză veghea la 
trecere: văzând doi oameni apropiindu-se, el puse halebarda în 
curmeziş. 

— Serviciul regelui, zise cu hotărâre cavalerul. Cheamă-l pe 
ofiţer! 

Indispus, acesta apăru în pragul corpului de gardă, dar 
îndată ce văzu inelul, îşi scoase pălăria şi zise: 

— Liberi la trecere! 

Tânărul şi tovarăşul său intrară astfel în cartierul Saint- 
Jacques, salutaţi de gardă. 

Domnul Bernard nu pronunţase nici un cuvânt şi nu mai 
făcea nici un gest. Înfăşurat în mantia care-l acoperea în 
întregime, ! abia i se zărea faţa — asistase cu un aer indiferent 
la aceste formalităţi. Acum, înainta tăcut şi absent. Tânărul se 
lăsa condus de tovarăşul său, căci el nu ştia încă în ce loc 
anume avea misiunea să însoţească pe acest personaj atât de 
puţin vorbăreţ. Celălalt, în schimb, cunoştea foarte bine drumul 
şi străbătu cu pas sigur strada Saint-Jacques, pustie şi adormită. 

Cavalerul se folosi de puţina lumină pe care o revărsa cerul 
încărcat de nori şi licăririle felinarului întâlnit în cale, spre a 
cerceta curios pe vecinul său de ocazie. La prima vedere, acesta 
părea să fie un cavaler frumos, cu o înfăţişare foarte elegantă, 
în ciuda prafului care îi murdărea veşmintele şi care dovedea ce 
lungă cale a străbătut călare. Pentru un om de vreo treizeci de 
ani, aşa cum părea, talia lui era cam firavă. Tânărul soldat l-ar fi 
preferat mai bărbătos, mai energic. 

— De fapt, gândi el, Cyrano a vorbit drept: bărbaţii de azi 
prezintă adesea trăsături femeieşti. Asta nu îl împiedică pe 
acest gentilom să fie viteaz şi cutezător, dacă me gândim la 
întreprinderea lui periculoasă. Obrazul pe care cavalerul îl zărea 
era imberb şi încadrat de bucle grele de păr bogat. Nu era 
obrazul unui bărbat împlinit: culoarea feţei era prea delicată, 


trăsăturile aveau o linie prea fină. Totuşi, în totul aveai impresia 
de ceva nobil şi desăvârşit armonizat. 

Privind mai de aproape, cavalerul avu o surpriză. | se păru 
că această figură nu-i era necunoscută. Totuşi, era sigur că-l 
vedea pentru prima oară pe acest gentilom. Însă, cu cât îl privea 
mai cu de-amănuntul, cu atât această impresie devenea mai 
puternică. Văzuse cândva aceşti ochi adânci, cu privirea vie şi 
pătrunzătoare, cunoştea gura aceasta delicată, cu buzele aduse 
fin în formă de arc care probabil că dădea zâmbetului său o 
expresie dulce şi totodată îndrăzneață. 

Ba bine că nu: s-ar fi putut înşela? Era privirea cuceritoare, 
surâsul cald care-l vrăjise. Privirea şi zâmbetul, candide, erau 
ale adorabilei sale naşe! Bun! lată că acum simpaticul domn 
Bernard semăna cu domnişoara Cernay. Încredinţat de aceasta, 
cavalerul se simţea în stare să-şi dea viaţa fără ezitare, dacă ar 
trebui, la un singur cuvânt al tovarăşului său de drum. Dar 
acesta rămânea mereu tăcut. 

„Păcat, gândi cavalerul. Mi-ar fi plăcut să-i aud vocea. Dacă 
ar avea aceleaşi inflexiuni mângâietoare ca aceea a Ariadnei 
mele, încântarea ar fi desăvârşită.” 

Dar el nu mai avu răgaz de meditaţie. După ce se asigură 
că nu fuseseră urmăriţi, frumosul gentilom coti brusc la stânga 
şi intră într-o străduţă întunecată, sugrumată de două rânduri de 
ziduri înalte. Din acest moment, tânărul nu mai văzu nimic. 
Întunericul nopţii era aici desăvârşit. Puţina lumină care se 
furişa printre nori nu izbutea să străbată prin frunzişul arborilor 
care acoperea strada. El continua deci să meargă în urma 
tovarăşului de drum. 

Pe la jumătatea străduţei, el se opri, auzind un şuierat 
urmat îndată de un scârţâit, asemeni zgomotului unei uşi care 
alunecă în ţâţâni. În acelaşi timp, o frântură de lumină apăru în 
zid şi văzu o lumină slabă proiectându-se pe verdele întunecat 
al frunzişului. O adiere proaspătă de pământ umed, un parfum 
de flori îi mângâiau mirosul. 

Fusese ca un fulger în noapte. În clipa următoare, poarta se 
închise şi cavalerul se trezi singur în stradă. Constatând 
aceasta, se supără. Era prea mult să se poarte cineva cu el în 
acest chip: să-l părăsească în afara zidului tainic, fără un cuvânt 
de mulţumire, fără un gest de adio! 


„Nu-i nimic! mormăi soldatul. Îl voi căuta pe Cyrano la 
«Gogoaşa de molift» şi de acolo vom merge să dormim acasă la 
el. Mai bine aşa, decât să continui acest joc de-a baba-oarba cu 
fantomele.” 

ÎI reţinu o curiozitate firească: 

„Să nu ne grăbim! Să vedem dacă nu cumva îngerul va 
apărea din nou. Ar fi şi timpul, căci sunt cu totul dezorientat. Pe 
legea mea, situaţia e amunzantă. De când mi s-a furat caseta, 
orbecăiesc în întuneric, neavând ca punct de sprijin decât o 
luminiţă, un nume: domnul Bernard. Destinul mă aşează în faţa 
personajului care poartă numele acesta. Îl văd, îl ating, îi 
vorbesc.  Nădăjduiesc să se lumineze totul. Când colo, 
dimpotrivă, totul intră în ceaţă. Domnul Bernard e un om mut... 
şi seamănă cu naşa mea. Şi, apoi, este el de-a binelea mut? Hm! 
Nu-mi vine să cred.” 

Intărit de acest raţionament, el conchise: 

„Să vedem ce va urma, fiindcă nu se poate să nu mai 
urmeze ceva. Aş vrea cel puţin să-mi dau seama unde mă aflu, 
reluă el după o clipă de aşteptare. In acest zid se află o poartă şi 
dincolo o grădină. lată un punct de reper. Dar e de ajuns ca să 
recunosc locul? Să vedem: am intrat în strada Saint-Jacques, am 
cotit la stânga, în faţa unei fântâni. Poate scrie undeva numele 
străzii.” 

Se întoarse şi merse numărând paşii, spre a putea regăsi 
locul de unde a plecat. Ajunse la colţ. Chiar acolo ardea o lampă 
în faţa firidei unui sfânt. La lumina slabă cavalerul putu descifra 
o inscripţie săpată în piatră: Strada Noroiului! de jur împrejur se 
ridicau ziduri înalte cu cruci deasupra. Din loc în loc ieşea 
creştetul câte unei capele şi drept în faţă, tăiată în ceaţă, se 
rotunjea o turlă elegantă. 

Se întoarse pe străduţă numărând iarăşi paşii. de partea 
cealaltă, erau şi acolo ziduri negre, între care se despica o 
stradă dreaptă: strada ladului. 

„Bun! îşi zise el, întorcându-se de unde pornise. lată că m- 
am orientat. Mă aflu în strada Noroiului, între calea Saint- 
Jacques şi strada Iadului. In jurul meu se află zidurile a cinci sau 
şase mănăstiri. Locul tainic unde a dispărut Bernard e o 
mănăstire. Care anume? Poate a Carmelitelor? 


În acel moment el auzi din nou scârţâitul porţii şi o siluetă 
subţiratică, cu o glugă trasă pe cap, alunecă prin deschizătură. 
O voce dulce chemă: 

— Cavalere, sunteţi aici? 

Doamne cât de iute uită cavalerul şi oboseala şi 
dezamăgirile Şi veghea! Această voce armonioasă, venind spre 
el ca un murmur a> nopţii, era al Ariadnei, domnişoara Claire de 
Cernay. Îngerul Se întrupa! El se îndreptă iute spre dânsa, şi, în 
întunericul nopţii, o atinse cu mâinile din întâmplare. 

— O, zise ea râzând. Sunt sigură că sunteţi dumneavoastră. 
Vă recunosc după iuţeala mişcărilor. 

— lertaţi-mi neîndemânarea, zise cavalerul. 

Simţi cum ea îi strângea mâna uşor şi acest răspuns mut îi 
era de ajuns. 

După o clipă de linişte, în care ochii lor se căutară în umbra 
nopţii, Claire reluă: 

— Mulţumesc, cavalere. V-aţi ţinut făgăduinţa, răspunzând 
la prima mea chemare. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, domnişoară. Fără 
dumneavoastră m-aş fi întors la Babette şi m-aş fi lăsat prins 
prosteşte în nu ştiu ce cursă. 

Simţi că o străbat fiori de teamă. Trebuie să spunem aici 
că, folosindu-se de întâmplarea care o aruncase în braţele sale, 
cavalerul nu-i mai dădu drumul şi-i ţinea într-a sa mâna mică pe 
care ea i-o abandonase. Cavalerul, aşa de timid de obicei, se 
pare că noaptea avea curaj! Dar nici domnişoara de Cernay nu 
se împotrivea: era doar atât de întuneric afară! de altfel, 
deoarece trebuia să-şi vorbească în surdină, era potrivit să fie 
foarte aproape unul de altul, ca să înţeleagă şi, deoarece nu se 
vedeau, era nevoie să se simtă reciproc, ca o compensație. 

Claire se cutremură aşadar, şi zise: 

— S-au întors, nu-i aşa? 

— Da, da! erau destui, pe cât am putut să-mi dau seama. 

— Doamne, Dumnezeule! murmură ea, ce primejdie 
grozavă! Această frază se potrivea tot aşa de bine şi domnului 
Bernard şi cavalerului. De aceea, acesta se grăbi să o înţeleagă 
aşa cum îi convenea şi, în chip de mulţumire, strânse acea 
mână delicată şi tremurătoare. 

— Fapt este că, fără un anume înger, care veghează asupra 
imprudenţilor, s-ar fi sfârşit cu mine. Căci nu m-aş fi lăsat învins 


cu una, cu două şi domnii aceia mi-au părut cam brutali în felul 
lor. 

— Oh, v-ar fi prins viu, fiţi sigur. Cel care-i trimite are destul 
interes să procedeze aşa. 

— Cine e deci acest domn temut şi ascuns? Ea tresări. 

— Tăcere! 

— Am auzit spunându-se că e domnul Cardinal! 

— Mai încet! în loc să-i cunoaşteţi pe oamenii aceştia, ar fi 
mai bine nici să nu auziţi de ei. 

— AŞ dori totuşi să mă lămureSc mai bine! Căci, iată, am 
dat faţă cu duşmanii şi nici măcar nu bănuiam ... 

— Dar nu pe dumneavoastră vă căutau ci. 

— Ştiu, întrerupse cavalerul, nu pe mine ci pe domnul 
Bernard. 

— Da, pe el, răspunse fata, a cărei voce trăda o şovăială. ŞI 
totuşi e ceva ce nu pricep: ştiau că ea plecase de la Babette? 

— Ea? repetă cavalerul surprins. Care ea? 

— Vreau să spun persoana, zise Claire încurcată. Ei ştiau că 
a plecat şi totuşi s-au întors. 

Neliniştea domnişoarei Cernay se potrivea prea mult cu 
bănuielile cavalerului, aşa încât acesta insistă: 

— Căutând poate, pe domnul Bernard, ei vor fi găsit altceva 


— Ce altceva? 

— Ei da! vreun obiect rătăcit, vreun individ, vreo cutie 
bunăoară. Cine ştie dacă un astfel de chilipir nu le-a deschis 
pofta Şi dacă, având în mână obiectul, nu au încercat să-l prindă 
pe proprietar. 

— Vorbiţi în enigme. 

— E rândul meu acum, zise tânărul maliţios. Vă voi explica 
totul mai târziu. Deocamdată, bănuiesc că domnii aceia pe mine 
mă căutau. Dar au dat, cum se spune, cu bâta-n baltă. 

— În cazul acesta, zise Claire bucuroasă, dacă vă înţeleg 
bine, duşmanii dumneavoastră sunt şi ai noştri. 

— Încep să cred că da. 

— O, cu atât mai bine. Şovăiam să vă folosesc împotriva 
lor. Plin de avânt, cavalerul protestă: 

— V-aş fi servit cu acelaşi zel contra oricui îndrăzneşte să 
vă ameninte pe dumneavoastră, şi pe cei din jurul 


dumneavoastră. Nu e nevoie ca duşmanii dumneavoastră să fie 
şi ai mei pentru ca devotamentul meu să rămână neclintit. 

— N-are importanţă! Nu voi mai avea remuşcări, cerându- 
vă sprijinul. 

— Sunt trup şi suflet al dumneavoastră, o ştiţi bine. M-am 
oferit să vă servesc de bună voie, fără nici un gând ascuns şi 
fără rezervă.  Amintiţi-vă că  m-aţi numit  paladinul 
dumneavoastră. 

Mişcată de acest cald devotament, ea rămase tăcută. 

— Sunt soldat, continuă el, şi nu pot să vă ofer decât sabia 
mea. Dar v-o ofer din toată inima. 

— Din toată inima o primesc şi eu, răspunse ea cu un ton 
sincer şi ferm. 

— Fiindcă pactul a fost încheiat, permiteţi, domnişoară, 
servitorului dumneavoastră să vă facă o rugăminte. lată-mă 
amestecat, cum ghicesc, într-o afacere serioasă. Am de acum 
duşmani, ceea ce e foarte onorabil, şi prieteni de care sunt 
foarte legat. Ei bine, aş vrea să ştiu numele tuturor. Imi pare că 
m-aş bate cu mai multă tragere de inimă dacă aş şti asta. 

— Cavalere, nu-i destul să fii viteaz, trebuie să fii şi discret. 

— Sunt destul de discret ca să vă puteţi încrede în mine. 
Spuneţi-mi cel puţin cine este această Zeiţă, pe care o slujim 
amândoi. 

— Veţi afla îndată. 

— Şi domnul Bernard? 

— Asta vă face foarte curios, zise Claire veselă. 

— Dacă vă întreb astfel, nu e numai din simplă curiozitate. 
V-am spus că am secretul meu, un secret pe care o să vi-l 
destăinui îndată. Şi, din întâmplare, domnul Bernard e 
amestecat în viaţa mea. Fără să bănuiască, poate, el e cauza 
unei mari nenorociri ce mi s-a întâmplat. Inţelegeţi acum că am 
tot motivul să aflu cine se ascunde sub acest nume de 
împrumut? 

— Veţi avea tot timpul să-l întrebaţi personal, zise ea. 

— Aşadar nu e mut? 

Râsul argintiu al domnişoarei de Cernay răsună în noapte. 

— Mut! ce idee! 

— La drept vorbind, m-am îndoit şi eu. Dar când voi avea 
prilejul să-i vorbesc? 

— Chiar în noaptea asta. 


— Am să-l revăd? 

— Îi veţi fi iar tovarăş de drum. 

— Unde am să-l conduc de data asta? 

— Afară din Paris. Departe! Oh, zise cavalerul dezamăgit. 
Paladinul meu şovăie să mă asculte? Fără îndoială că nu! Dar 
depărtându-mă de Paris ... 

— Mă îndepărtez de tot ce mi-e scump. Ea se prefăcu că nu 
prinde sensul adevărat, prea precis, al acestor cuvinte. 

— Aveţi ceva mai grabnic care vă reţine? 

— Nu e nimic mai grabnic pentru mine decât să vă slujesc. 

— Atunci? 

— Mă voi supune. 

— Credeţi-mă, e mai bine aşa. Sunteţi căutat, după câte aţi 
spus. Pentru ce? Nu ştiu. Fără îndoială, inamicul nostru comun 
are interes să pună mâna pe dumneavoastră. Trebuie să vă 
depărtaţi de el. 

— Aveţi dreptate, şi vă mulţumesc încă o dată. 

— E timpul să me despărţim. 

— Îmi pare rău! 

— Am stat prea mult aici. 

— Nimeni nu poate vedea, nici auzi. 

— Mai ştii? 

— Dar unde-l voi regăsi pe domnul Bernard? 

— Aici. Peste două ore. Când va bate de patru să fiţi în 
acest loc. Luaţi seama să nu fiţi pândit sau urmărit. Calea 
trebuie să fie liberă. 

— Am înţeles. Va fi liberă. 

— Nici o imprudenţă. Adio! El o rugă: 

— Va fi lung exilul meu? 

— Câteva săptămâni, tocmai cât vă trebuie ca să fiţi uitat. 

— Şi când mă întorc, vă voi revedea? 

Tulburarea tânărului o tulbură pe Claire. 

— Da, zise ea încet. 

— În acest caz, oricare ar fi pericolul misiunii ce-mi 
încredinţaţi, orice mi s-ar putea ivi în cale, fiţi sigură, mă voi 
întoarce. 

Ca să-şi ascundă emoția, ea se smulse iute din strânsoare. 
Cavalerul îi văzu silueta delicată topindu-se între ziduri. 


t Capitolul 15 — Carmelitele din strada Saint- 
Jacques 


„Drace! îşi zise el, îndată ce portiţa din zid se închise. Ce să 
Zic, te-ai lămurit acum, cavalere, nu ştii nici cine e domnul 
Bernard, nici cine e Zeița şi nici ... Vântul! lată-te la mii de leghe 
de caseta ta! Dar ce importanţă are: ştii cine e îngerul şi asta îţi 
e de ajuns! Hei, steaua ta te duce să joci un rol în care rişti să-ţi 
găureşti pielea, dar primeşti bucuros, căci rişti pentru cineva 
care merită osteneala!” 

Apoi, cavalerul se depărtă de locul acela, ieşind prin strada 
ladului. 

Tocmai atunci, o poartă se deschidea în partea cealaltă a 
străzii, în zidul unei mănăstiri vecine. Doi oameni se furişară 
afară. Văzându-i, soldatul se fofilă într-o scobitură a zidului. 
Infăşuraţi în mantii negre, cei doi necunoscuţi trecură pe lângă 
el, mai să-l atingă. 

— Prudenţă, scumpe domn, prudenţă! recomanda unul cu 
voce mieroasă. 

— "'nţeles, mormăi celălalt. Credeţi că am uitat aşa de iute 
consemnul? 

Cavalerul nu mai putu auzi nimic, dar era destul ca să-i 
deştepte bănuiala. Din ascunzătoare, el îi auzi depărtându-se, 
apoi, dintr-odată, paşii lor nu se mai auziră. 

„Au cotit în strada Noroiului”? murmură el neliniştit. 

Scoţând capul din ascunzătoare, îi zări pe cei doi opriţi la 
colţul străduţei. „Oh, îşi zise el, îngerul avea dreptate, nu eşti în 
siguranţă pe-aici”. 

Necunoscuţii se despărţiră. 

— Mai ales, nu scoate sabia din teacă! Tânărul nu auzi 
cuvintele, dar văzu gestul. 

— Drace, se pare că drumul nu va fi liber în noaptea asta. 
Un ceasornic bătu în turn ora două. 

„Bun. Mai avem două ore”. Şi, aruncând o privire 
bănuitoare înapoi, îşi zise: „Cred că e momentul să merg să-l 
caut pe Cyrano!” 

In tot acest timp, nu departe de acolo, dincolo de ziduri, în 
grădină, se desfăşura o scenă cu totul deosebită. Pe o bancă de 
piatră, ascunsă într-un boschet de liliac, un cavaler şi o femeie, 


strâns  înlănţuiţi, stăteau de vorbă. Cavalerul era domnul 
Bernard. Lăsase alături mantia şi talia lui era mai zveltă. 
Feminitatea care-l izbise pe Tancred se vădea încă mai mult. 
Femeia stătea în braţele sale, iar capul şi-l sprijinea pe umărul 
lui. O femeie? Nu! Ai zice mai degrabă o zeiţă, atât de 
sclipitoare era frumuseţea ei. Haina aspră de penitentă nu-i 
putea împiedica frumuseţea să nu izbucnească, nici să ascundă 
comorile unui corp sculptural, ale cărei linii pline şi armonioase 
se desenau sub cutele largi ale rasei. Mânecile largi ale hainei 
monahale lăsau să apară două braţe marmoreene, iar mâinile 
albe şi aristocratice păreau făcute pentru binecuvântare. Mâini 
de madonă sau de suverană, în faţa cărora trebuie să 
îngenunchezi cu respect şi cu supunere. 

Totuşi, femeia aceasta plânge. Din ochii ei cereşti curg 
lacrimi. Cavalerul vorbeşte şi vocea lui e surprinzător de dulce: 

— Îndură-te, stăpână, maiestate, fii vitează. 

— O, nu, prea multe îmi apasă sufletul. Lacrimile acestea 
de mult le port în mine şi le stăvilesc. Lasă-le să curgă acum, 
când sunt singură cu tine ca odinioară. E atât de amar chinul 
meu! 

— Draga mea, sărmana mea stăpână! 

— Da, sunt atâtea motive ca să plâng. Tinereţea mea 
pierdută! Această tinereţe pe care mi-o reaminteşti şi care s-a 
dus fără să-mi lase măcar o amintire mângâietoare. 

Cavalerul oftă trist. Ea urmă: 

— Viaţa mea de azi... mai pustie încă, viaţa mea întunecată 
şi singuratică... 

— Vă neglijează fără încetare? 

— Dacă mă neglijează? E prea puţin spus. 

— Vă bănuieşte şi acum? Vă chinuie cu gelozia lui urâtă? 

— Mai mult decât atât. 

— Vă urăşte? 

— Vai, şi mai rău, mă dispreţuieşte. 

—  Dispreţuieşte o fiinţă care merită să fie adorată în 
genunchi? 

— O, tu nu ştii ce chin îngrozitor este pentru o femeie să fie 
dispreţuită, să simtă mereu că bărbatul de care e legată pe 
viaţă e Ca un lucru neânsufleţit. 

— Credeam că s-a apropiat din nou. 


— În aparenţă. Dar îl simt la fel de indiferent, duşmănos 
chiar Când vine la mine, întorcându-se de la vânătoare, inima mi 
se strânge ca la apropierea unei nenorociri. Abia binevoieşte să 
observe că sunt de faţă, sau, dacă mă priveşte, ochiul lui e de 
gheaţă. 

— Nefericitul! Inima i s-a uscat şi nu mai are într-însul 
simţire omenească. 

— Asta e viaţa mea. lată ruşinea pe care o îndur în faţa 
lumii... Cavalerul se aplecase la genunchii nefericitei, un licăr de 
milă 

sclipea în ochii săi. El zise: 

— Suverana mea prea iubită, scumpa mea stăpână, cât de 
veselă şi încrezătoare eraţi când v-am părăsit, şi cum vă găsesc 
la întoarcere, după şaisprezece ani de despărţire, zdrobită de 
durere şi umilire, disperată şi tristă. 

Doamna se desfăcu din îmbrăţişare. 

— Să lăsăm asta, zise ea. Am vorbit prea mult despre mine 
şi despre durerile mele. Dar tu, la câte primejdii te expui venind 
aici, din exil! de când ai pus piciorul pe pământul acesta, mă 
gândesc mereu la o nenorocire ireparabilă. Dacă ei ar bănui 
prezenţa ta, dacă ar putea ghici cine se ascunde sub numele 
acesta de împrumut... Ah, tremur pentru tine... tremur pentru 
mine! 

— Ştiţi că trebuia să vă văd. Aveam motive prea puternice 
ca să dau îndărăt în faţa oricărei primejdii. Nu aţi înţeles aceasta 
acordându-mi întrevederea? 

— Da, ţi-am acordat-o pentru că te ştiam în stare să încerci 
şi imposibilul ca să mă vezi; pentru că mă temeam de nebuniile 
cele mai îndrăzneţe ale sufletului tău aventuros. Ţi-am acordat-o 
ca să te rog să pleci înapoi fără întârziere, să nu-ți pui în 
primejdie libertatea şi viaţa... şi, poate, liniştea şi onoarea mea. 

Gentilomul se ridicase. Ferm, el scutură capul: 

— Aşadar, nici după şaisprezece ani nu m-au uitat. 

— Nu, ei nu te uită: nici stăpânul, nici valetul. Tu eşti pentru 
ei întruparea vie a trecutului meu. 

Pe buzele cavalerului flutură un surâs sarcastic, ca o 
săgeată zburând din arcul întins al gurii. 

— Au dreptate, nici eu nu-i uit. 

Penitenta tremură. Cavalerul sta în faţa ei ameninţător. 
Frumoasele lui trăsături, pe jumătate feminine, căpătaseră o 


expresie ciudat de sălbatică. Părea un înger rebel. El continuă 
cu o voce tremurând de mânie stăpânită: 

— Da, îmi amintesc. Două făpturi mi-au fost dragi şi pe 
amândouă le-au lovit crunt, fără milă. Cei mai frumoşi şi mai 
viteji gentilomi, floarea nobilimii Franţei au secerat-o. Toţi, toţi 
prietenii mei: Chalais, Boutterville, de Marillac, Montmorency au 
înroşit cu sângele lor generos podeaua eşafodului. Pe mine m-au 
exilat, m-au prigonit, dar măcar nu m-au putut dobori. Din 
fundul exilului meu, rămân în picioare, înfruntând furia lor 
neputincioasă. 

— Linişteşte-te, ai milă. Mânia ta mă înspăimântă. 

— Sunt şaisprezece ani de când mă fugăresc. De 
şaisprezece ani rătăcesc la întâmplare din oraş în oraş, din ţară 
în ţară. 

— Îndură-te. 

— Şaisprezece ani de ispăşire pentru crima de neiertat că 
v-am iubit. 

— E adevărat. Totuşi ei, lovindu-te, mă urmăresc pe mine. 

— Nu-mi pasă. N-au putut zdrobi energia mea. De 
şaisprezece ani, oriunde m-a alungat capriciul lor crud, am 
semănat ura şi răzbunarea. M-au exilat în Spania şi am ridicat 
acolo un colos împotriva lor: pe Olivares. In Lorena, ducele Carol 
s-a arătat un vasal mai credincios mie decât suzeranității lor. In 
Flandra, arhiducesa ţine cu mine, împreună cu generalii săi: 
Lamboy şi Mettermich. În Anglia, prin Montaigu şi prin Holland, 
prietenii mei, am atras de partea mea pe regele Carol. lată 
opera mea! Nu mă uită ei, dar nici memoria mea nu e mai 
prejos. 

Penitenta, înfricoşată de atâta mânie, murmură: 

— Tu vorbeşti aşa? 

— Ei au voit-o, continuă violent cavalerul. Ei n-au iertat pe, 
nici unul dintr-ai mei, nici pe mine. N-au dreptul să aştepte de la 
mine îndurare. A sunat ceasul ispăşirii pentru ei. Azi mă ridic din 
mormântul unde ei cred că m-au îngropat. Martor al unui trecut 
sângeros, îi acuz. Supravieţuind atâtor victime, eu cer răzbunare 
pentru toţi. Asupra ucigaşului triumfător, chem mânia oamenilor 
şi a lui Dumnezeu. 

Penitenta se ridicase în picioare. Ridică mâna poruncitoare 
şi zise: 


— Taci! Uiţi în faţa cui vorbeşti... uiţi cine eşti! Arhanghelul 
revoltat zâmbi mândru şi răspunse netulburat: 

— Nu, nu uit nimic. Ştiu că vorbesc Maiestăţii Sale Ana de 
Austria, Infantă de Spania şi regină a Franţei. 

Regina se calmă, braţele îi căzură şi ea se lăsă din nou pe 
bamca de piatră. Mândrul cavaler se apropie de ea şi adăugă, 
foarte încet: 

— Îmi dau seama ce sunt astăzi: un gunoi, o fiinţă sărmană, 
singură şi slabă, fără rang, fără familie, fără patrie, izgonită, 
rătăcitoare. Dar, înainte de orice, nu pot uita că în vinele mele 
curge sângele Rohanilor, sânge regal din Britania şi că port 
coroana ducală a prinților loreni. Nu are importanţă ce sunt 
astăzi. În vremea când bărbaţii se închină înaintea ucigaşului 
triumfător, trebuie ca femeile să se ridice şi să lucreze. Nu, 
maiestate, nu uit că sunt doar o femeie! Dar această femeie se 
cheamă Marie de Rohan-Monbazon, ducesă de Chevreuse. 

Ah, dacă Tancred ar fi putut să audă acest răspuns, cât de 
mirat ar fi fost! Dar nu-l putu auzi, căci se afla în afara zidurilor 
şi sta de vorbă cu domnişoara de Cernay. 

Numele Marie de Rohan, pronunţat cu voce tare, o sperie 
pe regină: 

— Pentru Dumnezeu, o imploră ea, ia seama! 

Ducesa de Chevreuse, căci ea se ascundea sub numele 
domnului Bernard, urmă cu un accent de neclintită voinţă: 

— Înţelegeţi-mă, regina şi prietena mea. În sarcina pe care 
mi-am luat-o, nimic nu mă poate face să dau înapoi. Azi mai 
puţin decât oricând. Căci cei şaisprezece ani de luptă subterană 
îşi arată în sfârşit roadele. De aceea am şi venit aici şi vă stau în 
faţă. 

— Ce aştepţi de la mine? zise regina neliniştită. 

— Aştept sprijin! 

— Nu, nu, nu vreau să aud şi nici să ştiu mai mult. 

— Regină, ascultaţi-mă. Răzbunând victimele noastre 
scumpe, pe toţi cei căzuţi în lupta noastră, pe dumneavoastră 
vă răzbun. 

Vă slobozesc de jugul de umilinţă care vă apasă grumazul. 

— S-a vărsat prea mult sânge pentru mine... nu mai vreau! 
Umilirea şi durerea mea le primesc ca pe o pedeapsă. Eu le 
aduc în faţa lui Dumnezeu, ca semn al căinţei mele... ca ispăşire 
a greşelilor mele trecute. 


— Care greşeli, sărmană suverană? Aceea de a fi respinsă, 
urâtă şi dispreţuită de rege? Aceea de a fi respins ca pe o injurie 
dragostea îndrăzneață a cardinalului roşu, omul de fier care 
cutează să întindă asupră-vă mâna pătată de sângele celor ce 
vă fuseseră credincioşi? 

— Nu, zise Ana încet, vina mea e că am uitat deseori că 
eram regină a Franţei şi am aţâţat la răscoală contra acelui 
care, oricâte păcate ar avea, rămâne totuşi suveranul, regele 
meu. 

— Dar chiar el v-a silit, zise vehement ducesa. El v-a 
împins, prin disprețul lui injurios, prin bănuielile lui crude. 

— Taci! 

— Prin gelozia lui nedreaptă şi sălbatică. 

— Taci, îţi spun! Numai tu n-ai dreptul să vorbeşti aşa. Doar 
tu ştii că n-a fost o închipuire a regelui, în gelozia şi în bănuielile 
lui. 

Regina păru copleşită de amintirea unei ruşini secrete. 
Marie de Chevreuse înţelese. Tăcu o clipă. Apoi alungă cu un 
gest violent această apăsătoare amintire şi spuse pe un ton de 
reproş: 

— Nu mă aşteptam să o regăsesc pe regina mea atât de 
mult schimbată, ca să-şi renege prietenii şi să binecuvânteze 
braţul care a lovit-o. 

— Nu, Marie, nu reneg tinereţea mea. Ti-am dovedit-o 
deschizându-ţi inima mea tristă, ca în zilele frumoase de 
odinioară. N-am uitat atâtea zile fericite petrecute împreună, nu 
ca o regină cu slujitoarea ei, ci ca două prietene, ca două surori. 
Adesea, în ceasurile de singurătate, îmi vin în minte acele clipe 
binecuvântate, când nu eram decât două copile nebunatice, 
alergând de mână pe sub copacii din Fontainebleau, sau pe 
pajiştile de la Chantilly. 

— Ana, prietena mea dragă, de ce refuzi atunci să mă 
asculţi? 

— Pentru că-mi amintesc acum acele jocuri uşuratice care 
au sfârşit în lacrimi, în remuşcări, în sânge. 

Regina tăcu, mâhnită. Confidenta sa îi şopti la ureche: 

— Atunci, trebuie să vă amintiţi şi de acela care a închinat 
frumuseţii voastre cultul cel mai sincer şi cel mai adânc; de cel 
care v-a iubit aşa cum se iubeşte o regină, cum se iubeşte o 


sfântă şi care a murit din pricina asta. Vă amintiţi de lordul 
Buckingam? 

Ana tresări. Ea zise: 

— Taci! Regina nu vrea să audă cuvântul acesta. Şi adăugă: 
Dacă în nebunia tinereţii mele, am putut uita pentru o clipă 
datoriile mele de suverană, am răscumpărat această clipă de 
pierzanie printr-o ispăşire lungă şi crudă. 

Ducesa o întrerupse vehement: 

— lar el a plătit cu sângele lui. Şi n-a crezut că preţul ar fi 
prea scump. 

Lacrimi se iviră în ochii reginei. Ea-şi acoperi faţa cu 
mâinile. 

— Oh Marie, de ce  redeştepţi această amintire 
îngrozitoare? 

— Nu se cade ca el să se şteargă vreodată din memoria 
voastră. Sângele unui om s-a vărsat pentru voi şi acest sânge nu 
a fost răzbunat. 

— Îmi sfâşii inima! 

— Trebuie, pentru că aţi putut uita. 

Regina asculta acum, învinsă, stăpânită de voinţa inflexibilă 
a prietenei sale. 

— Ştiu cât vă par de crudă, de necruțătoare. Dar m-aţi silit. 
V-am spus-o: nu mai pot da înapoi, trebuie să-mi îndeplinesc 
misia până la capăt, chiar de-ar fi să vă sfâşii inima greu 
încercată. Ascultaţi-mă dar: ajung la ţinta mea: ochiurile urzite 
cu multă greutate şi răbdare în tristul meu exil, se strâng asupra 
prăzii, cuprinzând-o într-o reţea de fier. Inamicul vostru este în 
mâinile noastre. Împotriva lui, eu am strâns mănunchi toate 
urile răzlețe: Lorena, Anglia, Spania. Un semn doar şi furtuna se 
abate asupra lui, îl smulge din rădăcini şi îl duce la vale. Numai 
regina poate da acest semn şi am venit aici să v-o cer. 

Regina o opri cu un gest: 

— Cum îţi închipui?... Eu, soţia regelui Franţei? 

— Pentru el, înaltă doamnă, pentru rege însuşi trebuie să 
lucraţi. E timpul să fie scos de sub jugul ruşinos care l-a strivit 
atâta timp. 

— Eu, să ajung o răzvrătită? 

— Franţa întreagă vă stă alături. Regele însuşi e un rebel, 
care a făgăduit lui Cinq-Mars că se va debarasa de Cardinal. 
dealtfel, nu vă rămâne decât să alegeţi: sau cu acei care vă 


iubesc, împotriva  duşmanului neînduplecat... sau cu el, 
împotriva prietenilor voştri, împotriva celor care au murit pentru 
voi, împotriva aceluia, singur în lume, care v-a iubit. 

— Ce vrei de la mine? zise regina, la capătul împotrivirii. 

— Un cuvânt, un semn de adeziune: semnătura pe o 
scrisoare. 

— Şi scrisoarea?... 

— Un curier o va aduce din Sedan. 

— Către cine este îndreptată? 

— Către arhiducesă, căreia i-o voi preda eu. Ana avu o 
ultimă revoltă. 

— Nu, nu vreau. Nu pot să semnez aşa ceva. 

— Fie. lertaţi ofensa adusă maiestăţii voastre. 

— Da, iert totul, pentru ca şi Dumnezeu să mă ierte la 
rându-i. 

— lertaţi-i şi pe ucigaşii slujitorilor voştri? 

— Îi va judeca Dumnezeu. 

— Îndurarea voastră suverană iartă oare pe toţi duşmanii, 
inclusiv pe ucigaşii lordului Buckingam? 

— Da, şi pe aceştia. 

— Gândiţi-vă că în clipa asta el vă aude şi vă judecă. El 
cântăreşte dragostea pe care i-o daţi, în schimbul dragostei 
sale. Prin vocea mea, el repetă ultimul cuvânt pe care vi l-a 
trimis de pe patul de moarte: Remember, aduceţi-vă aminte! 

Regina încercă să se ridice şi să fugă, dar picioarele n-o 
ascultau. Ducesa urmă: 

— Amintiţi-vă, amintiţi-vă de Amiens. Ana tremura. 

— Era într-o grădină ca aceasta, îmbălsămată de mirosul 
florilor. Era chiar pe la ora asta, când natura e mai frumoasă şi 
aerul mai blând. Era înainte să plece, pentru totdeauna. Fără să 
ia cu el un cuvânt de consolare, o amintire, o mângâiere, în 
schimbul pasiunii adânci pe care v-a dăruit-o credincios... pe 
undeva, aproape, două fiinţe care se iubeau cu toată puterea 
tinereţii, lordul Montaigu şi prietena voastră, ducesa de 
Chevreuse. 

— Ei erau liberi s-o facă. Maiestatea regală nu-i împiedica. 

— Dragostea te face generos. Noi jurasem că nefericitul 
nostru prieten nu va pleca trist, fără să vă fi putut spune, pentru 
ultima oară, toată patima care-i ardea sufletul şi fără să ducă cu 
sine încredințarea că inima voastră îi răspundea în taină. 


— Oh! 

— Acolo, sub oblăduirea complice a nopţii, în momentul 
suprem al despărțirii, regina ştiu să nu fie decât o femeie, cu 
toate slăbiciunile şi grațiile ei. 

— Taci, taci! 

— Nu regretaţi, doamnă! Dragostea înfrumuseţează şi 
înnobilează tot ce atinge. Bărbatul care o iubea era demn de 
regină. 

— Dar apoi, apoi, întrerupse Ana, după această noapte aşa 
de dulce şi de crudă totodată, după această unică noapte de 
neuitat, pe care rând pe rând am binecuvântat-o şi am 
blestemat-o, a cărei amintire obsedantă o păstrez în mine, 
neştearsă dacă plâng de bucurie sau de ruşine... 

— După aceea!? Ce interesează? An iubit! Asta e! 

— O, Marie, după aceea... tu ştii bine. 

Şi regina tăcu; înfiorată, cu ochii închişi, ea părea că 
retrăieşte ceasurile de chin şi de spaimă. 

Doamna de Chevreuse, aplecată asupră-i, murmură: 

— De ce tremuraţi? Ceea ce s-a întâmplat mai târziu nu ştie 
nimeni. E taina noastră şi ea e bine păstrată. Lordul Buckingam 
a murit şi ducesa de Chevreuse va muri cu buzele pecetluite. 

Ana luă mâna prietenei sale: 

— Am fost vinovată, înţelegi prea bine. Şi Dumnezeu m-a 
pedepsit aşa de crud. El m-a lovit de două ori: în acela pe care l- 
am iubit şi în acel... 

— Credeţi că Dumnezeu v-a lovit? întrerupse doamna de 
Chevreuse. Nu cumva v-a lovit un om plin de orgoliu şi de 
ambiţie? 

— Cardinalul? 

— Da, Cardinalul! Mâna asasinului lui Buckingam a fost 
înarmată de alţii, de complici necunoscuţi. 

— Care? 

— Oh, am cercetat mult timp, lordul Montaigu şi cu mine, 
dar în zadar. 

— Vezi? 

— Aşteptaţi!... Aceşti complici există. Mâna lor sinistră şi 
criminală se regăseşte In altă crimă: uciderea lui Felton. Dar 
asasinatul ducelui nu le astâmpărase setea de răzbunare. 

— Ce spui? 


— A urmat o a doua crimă. O crimă mai îngrozitoare şi mai 
laşă. 

Regina se ridică cu o sforţare. Privirea ei fremăta de 
nerăbdare. 

Doamna de Chevreuse păru că şovăie, apoi se hotărî: 

— Trebuie să ştiţi totul acum şi veţi vedea apoi dacă aceşti 
necunoscuţi şi instigatorul lor merită îndurare. Au trecut 
şaisprezece ani de când nu ne-am întâlnit şi poate că nu ne vom 
mai revedea, trebuie să vă spun adevărul. 

— Vorbeşte, îngăimă Ana cu buzele îngheţate. 

— Ura nemiloasă a duşmanilor săi l-a urmărit pe lord până 
dincolo de mormânt: sângele lui a curs a doua oară. 

Regina se clătină, dar, printr-un efort de voinţă, îşi reveni. 

— Nici sfânta inocentă n-a aflat îndurare la ei. 

— Oh, ghicesc... copilul... sfârşeşte, ai milă! 

— Copilul... lordului Buckingam. 

Un strigăt sfâşietor porni din inima Anei de Austria: 

— A murit? 

— Indată după asasinarea tatălui său a dispărut. 

Regina oftă adânc. se clătină palidă ca o moartă. Ducesa se 
repezi, o sprijini în braţe. Ea şopti: 

— Doamnă! Ana... draga mea! 

Dar regina nu mai răspundea. Corpul său căzuse, moale, pe 
banca de piatră. 


t Capitolul 16 — Prima întâlnire dintre 
d'Artagnan şi Cyrano 


Cele două personaje care îl alarmaseră pe cavaler se 
despărțiră în colţul străzii ladului. Unul se îndreptă spre bariera 
de Miazăzi, celălalt intră hotărât pe strada Noroiului. 

— Drace! Nu era nevoie de atâtea instrucţiuni, mormăi el, 
abia dibuind drumul. Numai satana ar putea să tragă sabia în 
locul acesta. 

Pipăind mereu zidul, d Artagnan ajunse până la poarta 
mănăstirii pe care o simţi cu mâna. După aceea căută o firidă ca 
să se adăpostească de vântul rece al nopţii, descoperi o 


scobitură în zid, se ghemui într-însa şi se înfăşură peste urechi 
în mantia lui largă. Cuibărit aici, mormăi: 

— Blestemat consemn! Aşa ceva te aşteaptă numai în 
serviciul domnului Cardinal şi al diabolicului său Mazarini. Ce trai 
tihnit şi cât de plăcut pentru un muşchetar! 

In acest timp, cavalerul Mystere grăbea spre centrul 
oraşului. După şirul beţivanilor pe care-i întâlnea în cale află iute 
drumul spre „Gogoaşa de Molift”. 

O mai fi acolo Cyrano? îl lăsase scriind la repezeală versuri 
în faţa lui Saint-Amant care se ghiftuia şi a lui Linieres, care 
scurgea sticlele. Aceste grave ocupaţii îi puteau ţine locului. 
Gândul că ar putea fi nevoit să-l caute pe Cyrano acasă, în 
strada Grenclail, îl speria pe cavaler. De aceea oftă uşurat când 
zări, în fundul sălii întunecate de fum şi aproape pustie acum, 
cele trei siluete binecunoscute. 

In mijlocul scaunelor răsturnate, al meselor încărcate de 
resturi şi de sticle golite de conţinutul lor, veselii tovarăşi se 
ţineau bine, asemeni ultimei cazemate într-un câmp de bătălie 
devastat. Când spuneam că se ţineau bine, e un fel de a vorbi. 
De fapt, Linieres, surprins la datorie, adormise cu paharul în 
mână, iar Saint-Amant, cu un surâs înflorit pe buze şi cu ochii 
închişi, părea pradă unui vis îndepărtat, după toate semnele de 
natură gastronomică. Numai Cyrano veghea încă: bântuit de 
inspiraţie, el tot mai scria pe hârtie, pe un colţ de masă. 

Cavalerul alergă drept la el şi, în două vorbe, îl puse la 
curent cu situaţia. Îl găsise pe domnul Bernard: mai mult, îl 
condusese la mănăstire, unde-l aştepta o zeiţă. Naşa lui îi 
ordonase să vegheze la siguranţa acestui însemnat personaj şi 
mai ales să alunge pe orice nepoftit din strada Noroiului. Venea 
acum să ceară prietenului său să-l însoţească şi să-i dea, la 
nevoie, o mână de ajutor. 

Nu crezu potrivit să vorbească poetului despre bănuielile 
sale privind pe Cardinal, nici de cursa în care era cât pe aci să 
cadă. Ştiind că Cyrano nu iubea politica, el evita prudent să 
îndrepte convorbirea într-acolo. 

Poetul se sili la început să priceapă lămuririle dezlânate ale 
tânărului său prieten, dar cu fiecare cuvânt ceața se îngroşa mai 
mult şi renunţă să mai priceapă ceva: problema părea prea 
încurcată. Îndată ce cavalerul sfârşi, el se ridică brusc de pe 
scaun. 


— În rezumat, ai nevoie de mine! 

— Singur, mă tem că n-am să pot face faţă. 

— Destul. Nu mai spune nimic, sunt al tău. 

El îşi încinse cureaua, îşi aruncă pe umeri mantia şi pălăria 
pe cap. „Bravo! gândi cavalerul. lată un prieten adevărat. Nu 
trebuie să-l rogi de două ori”. 

Cyrano era de acum la uşă. 

— Unde mergem? 

— În strada Noroiului. 

— La Carmelite? 

— Întocmai. 

— Bun! Când trebuie să fim acolo? 

— Înainte de ora patru. 

— Perfect! Voi avea timp să-mi termin balada pe drum. 

— Ce baladă? 

— O capodoperă pe care o am în minte. Ţi-o voi citi mâine 
de dimineaţă. Vei vedea! 

Cu aceste cuvinte, ieşiră din taverna pustie. 

— Brrr! tremură poetul. Vântul pişcă bine în noaptea asta. 

— Ne vom încălzi pe drum, zise cavalerul. 

— Şi mânuind spada, adăugă vesel Cyrano. 

— Mânuind spada? 

— Desigur. Dacă nu va fi liberă calea, va trebui să o 
curăţim! Şi acum tăcere! Am găsit una! 

— Ce anume una? 

— O rimă! 

Prietenii făcură deci drumul în cea mai desăvârşită tăcere. 
În acest timp, victimă a consemnului, d'Artagnan continua să 
rebegească de frig pe străduţă, să cârtească împotriva 
Cardinalului şi a abatelui. Blestemele şi le îndrepta acum şi 
împotriva mănăstirilor şi a acelora care făceau vizite pioase în 
timpul nopţii şi, în nefericirea sa, se mângâia cu cuvintele 
poetului latin: 

„Tantum religio potuit saudere malorum” 

Ah, de l-ar fi auzit abatele Aramis! Treptat sunară sferturile, 
jumătăţile, orele melancolice, fără să se întâmple nimic. 
Muşchetarul începea să simtă că pânda asta interminabilă este 
zadarnică. Ca să se încălzească, se plimba de-a lungul străduţei 
fără să se depărteze însă de poarta pe— care o păzea. 


Tocmai suna ora trei şi jumătate, când auzi paşi pe strada 
ladului. Muşchetarul se opri şi ciuli urechea. Nici o îndoială: 
veneau oameni înspre el. lute puse mâna pe mânerul săbiei, dar 
îşi aduse aminte de jurământ. Se înfăşură în mantie şi se 
ascunse în firidă. pe aproape de el trecură două umbre, fără să-i 
ghicească prezenţa. 

O voce tinerească răsună în linişte. 

— lată-ne ajunşi! Nici ţipenie! Totu-i bine. Un timbru 
bărbătesc trâmbiţă: 

— Numai de n-ar fi aşa de întuneric. Nu-ţi poţi vedea nici 
vârful picioarelor. 

— Frumos timp pentru treburile noastre. 

— Cavalere, tu care stai bine cu stelele, roagă-te să 
lumineze ceva mai tare. 

D'Artagnan auzi apoi cum cineva ciocănea uşor în poartă. 
„Dau de veste că au venit”, gândi el. 

Printr-o ferăstruie, o voce dulce întrebă: 

— Sunteţi dumneavoastră, cavalere? 

— Da, eu sunt. 

— Nu v-a ieşit nimeni în cale? 

— Nimeni. Calea e deschisă. 

D'Artagnan zâmbi în ascunzătoarea lui. 

— Intraţi! E nevoie de dumneavoastră. 

„Bine gândi  muşchetarul.  Consemnul meu e să 
supraveghez ieşirea. Intrarea nu mă priveşte”. 

— Aşteptaţi o clipă. Nu sunt singur. 

— Cine vă însoţeşte? 

— Sunt şi eu aici. 

O a treia umbră se profila, lângă cele două, în raza de 
lumină care bătea în stradă dinlăuntrul grădinii. D'Artagnan îi 
vedea. Când îl văzu apărând pe cel de al treilea, fu cât pe aci să 
izbucnească în râs. Profilul acestuia, fantastic ca al unui drac ivit 
dintr-o cutie, avea un nas cât toate zilele! 

— Da, sunt aici, frumoasă domnişoară. Puteţi încredința pe 
domnul Bernard că e bine păzit. 

— În acest caz, vă vom lăsa de pază, zise fata râzând. 
Îngăduiţi să vă răpesc pe cavaler? 

— Fără îndoială. El nu mi-ar ierta-o dacă m-aş împotrivi. 

— Adio! Nu vă temeţi de fantome! 

— Gasconii nu se tem de nimic. Portiţa se încuie la loc. 


„Plăcut intermezzo! îşi zise d'Artagnan. Mazarini mi l-a 
trimis pe caraghiosul ăsta ca să mă amuze puţintel”. 

Din acest moment, d'Artagnan nu mai făcu nici o mişcare. 
Straja inamică se plimba pe lângă el. Trecu un sfert de oră. 
Imobilitatea de statuie începu să-l amorţească. Îl auzea pe 
duşman repetând silabe şi cuvinte fără înţeles ca şi cum ar fi 
dorit să le cântărească. 

„Ticălosul”, mormăi d'Artagnan. 

Mai trecu un timp. Lui d'Artagnan începu să-i fie frig. Un fior 
îngheţat îl străbătu din creştet până-n tălpi. Cyrano trecu atât 
de aproape de el încât îl atinse. Dar, în concentrarea lui adâncă, 
poetul nu băgă de seamă. El încerca două rime a căror potrivire 
îl mulțumea. 

D'Artagnan fu cuprins de o toropeală dureroasă. El îşi 
adună puterile, hotărât să se supună până la capăt ordinelor 
stăpânului. Dar puterea destinului era mai tare. Era scris ca 
Cyrano să se întâlnească cu d'Artagnan. Acesta simţi o 
gâdilitură în nări şi, deodată, muşchetarul strănută cu zgomot 
mare. 

Instinctiv, Cyrano luă poziţia în gardă şi strigă: 

— Cine-i acolo? Nimeni nu răspunse; 

— Hei, ce mai minune! Un strănut venit din cer! Răspunde, 
cine eşti? 

Dar nici acum nu veni nici un răspuns. Cyrano scânteie un 
amnar şi îl văzu pe străin: 

— Vă salut, domnul meu, zise el cu o politeţe încântătoare. 
D'Artagnan rămase de cremene la această politeţe. Numai că fu 
nevoit să strănute din nou... 

— Să vă fie de bine, zise Cyrano. Dar omul se încăpăţâna să 
tacă. 

— Pe legea mea, domnule, urmă Cyrano, dacă n-aţi luat 
vreun praf special pentru strănutat, trebuie c-aţi răcit straşnic. 
Nu e bine să staţi nemişcat. Dacă aţi vrea să faceţi o mică 
plimbare, v-ar prinde bine. 

Tăcere. 

— Hei, prietene, sunteţi mut? Un nou strănut răsună. 

— Vedeţi bine: strada asta e răcoroasă al dracului, suflă un 
vânt primejdios. 

Apoi, părăsind tonul zeflemist, Cyrano continuă cu o vagă 
ameninţare: 


— Dacă vă veţi îndârji să staţi pe loc, vă veţi găsi moartea 
aici, de data asta, poetul lovise la ţintă. Umbra păru că se 
mişcă. 

— În sfârşit! Piatra se însufleţeşte! Mă simt ca Pygmalion. 

— Sunteţi gascon? întrebă străinul. 

— Gascon din Gasconia! Asta înseamnă că am sângele iute 
şi că-mi place să fiu înţeles când vorbesc: Fiţi bun şi cedaţi-mi 
locul, vă rog. 

Dar necunoscutul nu se clintea. 

— Ştiţi că gasconului nu-i place să vorbească de două ori. 

— Ştiu, zise celălalt. Şi eu sunt gascon. 

— Foarte bine. În cazul acesta ne vom înţelege fără multe 
vorbe. Nu doriţi să me depărtăm de aici? Vom avea prilej să ne 
încălzim. 

— Aş face-o cu plăcere. Oricând asemenea invitaţie m-ar 
încânta. Pentru un moment însă alte treburi mă rețin pe loc. de 
aceea îngăduiţi-mi să o refuz. Vă las să mergeţi singur. 

— Ah! Dumneavoastră spionaţi, domnule! 

Deodată d'Artagnan nu mai simţi frigul. Sângele îi răpăi în 
urechi. Dar se stăpâni şi foarte amabil, replică: 

— Cum aţi spus? A spiona, iată un cuvânt pe care nu-l 
cunoaştem în Gasconia. 

— Domnule, să nu lungim peste măsură gluma. Scurt: unul 
din noi e de prisos aici. _ 

Acestei provocări directe, muşchetarul nu-i răspunse. lşi 
răsuci nervos mustaţa şi gândi: „Mare satană, eşti Mazarini”! 

— Bănuiesc că sunteţi om de onoare, continuă Cyrano şi 
mai provocator. Parcă ţineţi pe şold ceva ce seamănă a sabie. 
Sper că nu e doar pentru paradă. 

Cu o voce tremurătoare, d'Artagnan zise: 

— Plecaţi de-aici! 

— Bucuros, dacă vreţi să mă urmaţi. 

Dar muşchetarul deveni din nou stăpân pe el însuşi. se 
hotărî să nu mai scoată o silabă. Dezamăgit, poetul mormăi: 

— Hotărât, nu e om, ci vreo moluscă perfecționată. Trebuie 
să-l pun la respect pe ţopârlanul ăsta. 


t Capitolul 17 — Un duel neobişnuit 


înfuriat de atitudinea calmă a adversarului său, Cyrano 
continuă: 

— Se pare că domnul e răbdător. 

— Foarte, zise cariatida. 

— Poate că domnul se teme să nu-şi strice mantia sau să 
nu-şi găurească tunica, costă cam scump, nu-i aşa? 

— Scump, răspunse ecoul. 

— Sau poate sabia domniei sale are plămânii tot aşa de 
slabi ca ai stăpânului şi-i e frică să nu pătimească de răcoarea 
nopţii. 

— Chiar! 

Cyrano îşi pierdu răbdarea. se gândi: „Acest automat n-are 
nici un punct sensibil? Nimic! Îmi voi isprăvi toate săgețile 
împotriva unei pietre nesimţitoare.” 

În această clipă, timbrul grav al orologiului se auzi de trei 
ori. „Una, două, trei! Slavă Domnului că mai am un sfert de 
oră”, suspină poetul. 

Momentul suprem se apropia. Peste puţin, cavalerul şi 
însoţitorul său vor ieşi. Trebuia, cu orice preţ, să îndepărteze pe 
acest martor inoportun, care nu era pus acolo fără scop. Orice 
ar fi, trebuia să sfârşească. De aceea el zise aspru: 

— Gata, am glumit destul. Să terminăm! 

Cu dinţii strânşi el merse asupra lui d'Artagnan, care 
aştepta, mereu nemişcat. 

— leşi de aici! Dacă nu... 

Mâna ridicată a poetului n-apucă să cadă. Un pumn de fier 
o prinse şi o ţinea. 

— Fiţi calm! se auzi vocea locotenentului, tremurând uşor. 
Cu un salt înapoi, Cyrano se desprinsese din strânsoare. In 

mişcarea de apărare a soldatului, mantia se dădu la o parte 
şi ochiul poetului văzu că pe tunica lui era brodată o cruce. 

— Un muşchetar! 

Atunci dădu atacul cu tot avântul. se năpusti spre el şi-i 
şuieră turbat: 

— La dracu! Răbdarea dumitale nu mă mai miră, voinice! 
Dumneata eşti muşchetar. 

Pălmuit de această ironie, d'Artagnan tremură din cap 
până-n picioare: 

— ce vreţi să spuneţi? 


— Vreau să spun că sunt şi eu cadet în gardă, şi că nu s-a 
pomenit ca un biet soldăţoi să ţină piept unui cadet din 
Gasconia. 

Asta era prea mult. Viteazul locotenent putuse să înghită, 
cu greu, insultele personale, ironia persiflantă, duiumul de 
provocări ... de data asta insulta nu era îndreptată către el. Ea 
atingea onoarea corpului de care aparţinea şi era mândru. Ca o 
palmă, insulta nu lovea numai în obrazul lui, ci şi în acela al 
camarazilor săi de azi şi de ieri. „Aramis, Porthos, Athos, 
insultându-mă pe mine, vă atinge şi pe voi!” 

Ca fulgerul, trase pe jumătate sabia. Apoi se stăpâni brusc 
şi o vâri la loc. 

„Am jurat”, murmură el. 

Cyrano aştepta, insolent şi provocator. Deodată 
muşchetarul surâse. Omul de piatră se însufleţi. Buzele i se 
încreţiră enigmatic, un licăr de răutate fulgeră în ochii săi. El 
zise scurt: 

— Haidem! 

— În sfârşit, suspină Cyrano. 

La câțiva paşi de acolo, cei doi cotiră după colțul zidului. 
Din locul acela întunericul nu le îngăduia să vadă poarta. Râzând 
în sinea lui, poetul scoase sabia. D'Artagnan îşi scoase mantaua 
lungă şi era de-acum în gardă. Cei doi duşmani abia se zăreau 
unul pe celălalt. 

— Aşa mai zic şi eu! zise Cyrano, iată o întâlnire originală. 
Nu se văd nici săbiile. 

— Nu-i pagubă, zise muşchetarul. Nu se văd, dar se simt în 
schimb. 

Şi duelul începu. 

Înapoia zidului, în grădina Carmelitelor, scena tragică dintre 
regina Ana de Austria şi ducesa de Chevreuse era pe terminate. 
Revenindu-şi din leşin, regina bâigui: 

— Copilul, fiul lordului Buckingam, dispărut! _ 

Lacrimi îi curgeau în râuri nestăvilite, pe obraji. Işi puse 
mâinile peste faţă şi spuse: 

— E înspăimântător! 

Marie de Chevreuse se lăsase lângă genunchii ei şi o 
sprijinea. 

— Curaj, regină! Nu e nici un semn că ar fi murit. 


— Vai, îl vor fi omorât, cum au făcut şi cu tatăl lui! Apoi, 
redobândindu-şi energia, ea zise cu hotărâre: 

— Vorbeşte! Vreau să ştiu tot adevărul acum. De 
şaisprezece ani sunt umilită. Am dreptul să cunosc tot adevărul. 
Nici o minciună, nici o reticenţă. Aşa voiesc! 

— Intrebaţi, regină. Eu voi răspunde. 

Regina îşi trecu palma peste frunte, ca să-şi pună gândurile 
în ordine. 

— Da! ce s-a întâmplat cu mica făptură pe care Guitaut a 
dus-o lordului Buckingam? 

— Lordul a primit copilul din mâinile acestui slujitor loial. 

— În taină? 

— In cea mai mare taină. Chiar în seara când sosi la Londra, 
Guitaut îl încredința celui mai fidel servitor al lordului, un 
irlandez anume Patrik. 

— Şi apoi? 

— La porunca lordului, Patrik îl duse pe copil în braţe în 
Scoţia, la castelul Kildar, unde trebuia să fie crescut departe de 
Curte şi de privirile indiscrete. Acolo, copilul fu protejat de 
prietenii tatălui său: lordul Argus Mac Diarmid şi fiul său, lordul 
Mac Legor. 

— Oamenii aceştia erau siguri? 

— Erau obligaţi faţă de lord. El îi crescuse şi îi îmbogăţise şi 
putea să se sprijine pe recunoştinţa şi devotamentul lor orb. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? 

După o scurtă pauză, ducesa vorbi, cu infinite precauţiuni. 

— Atunci veni ceasul groaznic în care lordul Buckingam 
căzu răpus de pumnalul asasinului. 

— Copilul avea trei ani? 

— Da, trei ani. El a rămas singur pe lume. 

— Şi nu-l proteja nimeni? 

— Cum nimeni? zise ducesa pe un ton de reproş. 

— Sunt nedreaptă. Ştiu că lordul Montaigu şi cu tine mi-aţi 
făgăduit din ziua aceea să vegheaţi asupra lui. 

— Vai, era deja prea târziu. Când lordul Montaigu a ajuns în 
Scoţia, lordul Diarmid şi fiul său erau disperaţi. In munţii acelei 
ţări se deslănţuise o furtună îngrozitoare, care provocase 
incendierea pădurilor, surpări, inundaţii neaşteptate. In noaptea 
precedentă, în cursul unei asemenea furtuni, copilul şi devotatul 
Patrik dispăruseră. 


— Doamne, Dumnezeule! Au murit împreună! 

— Nu! Nu s-au găsit nicăieri cadavrele lor. 

— Au fost răpiți atunci? Nu mă minţi. 

— Nu, regină. 

— lartă-mă, am fost de atâtea ori înşelată. 

— Trebuia! Nimeni nu trebuia să cunoască adevărul. Era, 
cum ştiţi, secretul nostru. 

— Da, da, ai dreptate. Dar, în acest caz, trebuia încercat 
totul pentru a fi găsiţi, să fi scotocit cerul şi pământul ca să fie 
luaţi acasă, dacă erau vii, iar de erau morţi, trebuiau răzbunaţi. 

— Regină, v-am spus-o deja, lordul Montaigu şi cu mine n- 
am cruțat nimic ca să dăm de urma celor dispăruţi şi a 
duşmanilor lor. Cerul nu ne-a ajutat să izbutim. Azi nu 
cunoaştem nici pe răpitorii copilului, nici pe asasinul tatălui. 

Ana îşi plecă învinsă capul şi murmură amar: 

— Să fii regină şi să nu poţi face nimic pentru cei ce-ţi sunt 
dragi! 

O lumină palidă începea să apară spre răsărit. Nu era încă 
aurora ci nişte lumini firave care, precedând-o, vărgau cerul 
noros. Marie de Chevreuse se ridică în picioare. 

— Regină, a venit timpul să ne despărţim. 

La capătul aleii apăruseră siluetele tinereşti ale celor doi: 
Claire şi cavalerul Mystere. 

Zărindu-le, regina se ridică deodată, pradă unei exaltări 
violente. 

— Da, şopti ea. Aveai dreptate adineauri. Nu pot să uit nici 
să iert. Nu numai pe mine şi pe lord ne-au lovit. Ei au ales ca 
victimă a răzbunării lor şi pe copilul nevinovat. Nu ştiu acum 
cine sunt aceşti mizerabili. Dar Dumnezeu ni-i va da cândva în 
mână. Dar nu sunt numai executanţii. Lovitura porneşte mai de 
sus. Acolo trebuie să lovim ... ce e cu scrisoarea? 

— Consimţiţi deci? 

— Consimt la orice, numai să-i răzbun. 

— Oh, mulţumesc regină. Recunosc în sfârşit inima nobilă a 
prietenei mele. 

Se îmbrăţişară. Tocmai atunci tinerii soseau în dreptul 
băncii. Cavalerul rămase pironit locului de uimire. In curtea 
acestei mănăstiri austere, domnul Bernard ţinea în braţe o 
penitentă ai cărei ochi lăcrimau. El o privi în faţă pe Claire, pe 
care nu o mira această scenă. 


În sfârşit, domnul Bernard se desprinse. Cu o voce dulce şi 
melodioasă, care îl izbi pe tânărul soldat, ea îi zise: 

— Apropiaţi-vă. 

Cavalerul rămase însă încremenit locului. Chipul luminos al 
penitentei îl izbi. El simţi cum i se îndoaie genunchii în faţa 
acestei frumuseți desăvârşite. 

— Înaintaţi, cavalere, repetă domnul Bernard. Domnişoara 
de Cernay ne-a încredinţat de fidelitatea dumneavoastră. Veţi 
asculta poruncile suveranei dumneavoastră. Tânărul cuprins de 
o nespusă emoție, îngenunche. 

— Domnule, zise regina. Nu ştiu cine sunteţi, dar 
domnişoara Cernay răspunde pentru dumneavoastră. Sunteţi 
gata să vă jertfiți libertatea, poate chiar şi viața 
dumneavoastră? 

— Pentru dumneavoastră, doamnă, sunt gata, cu bucurie, 
replică el dârz. 

Ana surâse. 

— Sunteţi totuşi tânăr. La vârsta asta viaţa e plină de 
ademeniri. 

— Viaţa unui soldat e mereu în cumpănă. 

— Bine, nu întreb cum vă cheamă. Dar vă voi întreba la 
întoarcere. 

Rostind aceste cuvinte pline de făgăduinţă, regina, îi întinse 
mâna sa frumoasă, pe care cavalerul o sărută. Apoi ea urmă: 

— Veţi însoţi pe acest gentilom, a cărui siguranţă v-o 
încredinţăm. Vă veţi supune lui, ca nouă înşine. 

— Promit, doamnă. 

— Aveţi curaj să nu daţi înapoi din faţa nici unui pericol? 

— Deviza mea va răspunde pentru mine. 

— ce spune această de'viză? 

„Până la capăt”. 

— Plecaţi dar şi să vă întoarceţi cu bine. La Sedan, unde 
mergeţi veţi primi un pachet de la domnul de Soisson. Il veţi 
aduce la casa Mevers. Îl veţi încredința numai domnişoarei 
Cernay. Ea vă va da atunci noi ordine din partea noastră. 

— Am înţeles, doamnă. Voi face întocmai. 

— Luaţi seama, mai ales la cursele din cale. 

— Încep să le cunosc, doamnă, şi niciodată nu m-am temut 
de ele. 


Regina tinti ochii asupra lui şi cavalerul văzu cum privirea ei 
capătă deodată o nuanţă de tristeţe. „Aşa era el”, gândi regina. 
Departe, orologiul bătea orele patru. 

— Să plecăm, zise domnul Bernard. Ar fi imprudent să mai 
stăm aici. 

Frumosul gentilom întinse din nou braţele spre regină şi se 
îmbrăţişară îndelung. Apoi se întoarse spre domnişoara Cernay. 
Fata se aruncă spre el. El o prinse brusc, o strânse la piept şi-i 
sărută lung părul de aur, fruntea şi ochii înlăcrimaţi. 

— Adio, adio, copilul meu. 

Regina istovită, stând pe bancă, privea despărţirea şi 
cavalerul o auzi şoptind: 

— Vai, ea poate să-şi sărute copilul! 

Buimăcit de atâtea întâmplări ciudate, cavalerul urmă pe 
domnul Bernard şi pe Claire, care se îndreptau spre poartă. 

Afară, duelul se prelungea între cei doi maeştri spadasini, la 
fel de îndârjiţi să apere terenul. Nu se produsese nimic 
hotărâtor. Cyrano epuizase toate resursele artei sale rafinate 
contra flegmaticului muşchetar. Toate loviturile sale se izbeau 
de o apărare perfectă. Atacurile erau dejucate unul după altul. 
Ceea ce îl surprindea mai ales pe poet, nu era măiestria acestui 
adversar necunoscut, ci faptul că acesta nu trecea deloc la atac. 

Întunericul nu se risipea încă. Sabia invizibilă a lui 
d'Artagnan se ascundea, scăpa de toate cursele. lute şi uşoară, 
ea respingea sabia duşmană. Mai mult, limba ei drăcească avea 
un contact ciudat şi tulburător. Ea nu se îndoia, nici nu 
zăngănea ca fierul obişnuit. 

„Straşnic picior, straşnic pumn! gândea Cyrano, încântat de 
adversar. Dar mai ales, ce spadă ciudată are!” 

Ca să scape de această impresie, Cyrano se lăsă descoperit 
o clipă. El se aştepta la un atac, care avea să-i îngăduie o 
ripostă hotărâtoare. Dar nu! Adversarul său nu-l atacă. El 
aştepta reluarea luptei, cu sabia întinsă. 

„Văd că secătura mă menajează”, murmură ruşinat poetul. 
Şi timpul trecea. Lumini slabe apăreau la orizont. Furios, Cyrano 
lupta acum cu toată energia. Trebuia să isprăvească neapărat. 
În clipa aceasta bătură patru lovituri în turn. Poarta mănăstirii se 
deschise. Domnul Bernard şi însoţitorul se furişară afară. Auziră 
zăngănit de săbii la dreapta dar nu văzură pe nimeni. Calea era 
liberă. Ei o luară la stânga şi cotiră pe strada Saint-Jacques. 


Gândindu-se mereu la consemnul său, d'Artagnan păru că 
aude mai bine. Dar deja, înțelegând primejdia, fără să-i lase 
timp de gândire, Cyrano îl asalta cu o vigoare nouă. După un 
atac la faţă, el viză pâmtecul şi împunse. O lovitură seacă îi 
azvârli sabia. O lovitură cu un sunet mat. Atunci Cyrano se dădu 
înapoi speriat. Cerul se scuturase de nori şi lumina începea să 
vină. Înflăcăratul poet putu în sfârşit să vadă ... şi să înţeleagă ... 
de ce adversarul său nu ataca, de ce duelul urma fără un 
rezultat posibil, de ce sabia aceea, minunată în apărare, n-avea 
nici o putere în atac. Furios şi admirativ în acelaşi timp el strigă: 

— Hei, domnule, asta nu e glumă. Opreşte. Eu nu sunt un 
nevolnic, ca să mă cruţi! 

D'Artagnan salută cu sabia: 

— Îmi pare rău, domnule, că nu v-am putut servi mai bine 
de data asta. Dar făcusem un ... jurământ. 

— Un jurământ? ... Nu mai spune! 

Uluit, Cyrano observă că adversarul său se bate ţinând 
sabia în teacă. 

— Fie, zise d'Artagnan, aţi câştigat partida! Altă dată îmi voi 
lua revanşa. 

— Cu plăcere, mormăi Cyrano. 

Apoi, prea târziu ca să-i poată ajunge, muşchetarul alergă 
în urma -celor două umbre. Poetul îşi vâri sabia în teacă, foarte 
mulţumit. 

— lată unul pe care mi-ar face plăcere să-l întâlnesc din nou 
„... Într-o zi când nu va mai fi legat de nici un jurământ. Vom 
vedea noi atunci. Unul din noi e gascon iar celălalt e un gascon 
şi jumătate. 

După aceea, neavând ce face, Cyrano o apucă pe strada 
ladului înspre casă, înnodând firul întrerupt al rimelor 
interminabilei sale balade. 


t Capitolul 18 — Solia Cavalerului Mystere 


Fugarii se folosiră de avansul pe care îl aveau datorită 
iscusinţei lui Cyrano. Când d'Artagnan ajunse în strada Saint- 
Jacques, cât văzu cu ochii nu era nimeni.Cercetă apoi pieţele 
vecine şi străzile dimprejur. Nimic! Fugarii se topiseră în ceața 


străvezie a dimineţii. Departe nu se zăreau decât câmpurile 
pustii, ici-colo tufişuri şi răspântia care ducea la sate. Dezolat, 
locotenentul intră din nou în strada ladului, fixată ca punct de 
legătură. pe drum, el blestema fără contenire: „La dracu, un 
muşchetar nu e un copoi! Fiecare cu meseria lui! La acest joc, 
orice şcolar mă va face marţ”. 

însă, în adâncul sufletului, fără să vrea să şi-o 
mărturisească, simţea o teamă puternică. Trebuia să apară în 
faţa Cardinalului ca să-i dea socoteală asupra misiunii sale. Cu 
ce obraz va susţine el mânia despoticului său şef? Făcând 
socoteala bine, nu putea să-şi ascundă că răstălmăcise 
consemnul şi se lăsase înşelat de adversarii săi. Supărat peste 
măsură, mormăi, la adresa lui Cyrano: 

— Satană blestemată, de-aş mai pune odată mâna pe tine, 
să ne răfuim puţintel! 

Deodată se auzi strigat: 

— Hei, domnule d'Artagnan! 

Monseniorul Mazarini alerga spre el cu mare nerăbdare: 

— Hei, aţi văzut păsările noastre de noapte? Muşchetarul se 
oprise. Răspunse cu un ton supărat: 

— Desigur, le-am văzut. Dar asta nu le-a împiedicat să-mi 
zboare de sub nas. 

Mazarini râse de gluma lui. 

— Erau trei, nu-i aşa? 

— Trei: două fantome şi un demon. 

— Şi ieşeau de la Carmelite. 

— Cele două fantome ieşeau într-adevăr. Demonul venea 
nu ştiu de unde: probabil din infern. 

— Şi fantomele cum erau? 

— Să vedeţi! 

— Aşteptaţi! Una avea figura unui tânăr soldat, alta obrazul 
unui cavaler blond, frumos? 

— Da, tocmai aşa. 

— Despre toate acestea, domnule d'Artagnan, 
dumneavoastră puteţi mărturisi la nevoie. 

— Desigur! 

— Aţi putea recunoaşte pe cavalerul blond dacă v-ar sta în 
faţă? 

— Desigur, numai să-l întâlnesc. 


Faţa vicleană a italianului se lumină triumfătoare. Zâmbi şi, 
frecându-şi mâinile, spuse: 

— E tot ce-mi trebuia. 

Apoi, apucă în grabă drumul înspre bariera ladului: 

— Veniţi, domnule locotenent, urmaţi-mă! 

„lată unul care se mulţumeşte cu nimica toată, gândi 
muşchetarul. Hm! dar celălalt mă va scărmăna!” 

La gândul că îl va înfrunta pe teribilul Cardinal, viteazul 
muşchetar simţi rece pe şira spinării. 

La barieră, o trăsură cu cai părea că-i aşteaptă. Jur 
împrejurul ei, dar la o distanţă respectuoasă, siluetele unei trupe 
de călăreţi se zăreau în lumina nehotărâtă a primei dimineţi. 

Mazarini se apropie iute de trăsură şi dădu la o parte 
perdeaua: 

— Suntem pe calea cea bună. Domnul d'Artagnan s-a 
achitat minunat de misiunea sa. El a văzut şi a recunoscut 
personajul de la Carmelite. 

— Unde e? întrebă o voce uscată, care îl făcu să tremure pe 
muşchetar. 

Instinctiv, el se pregăti să răspundă. Dar, spre marea lui 
surprindere, îl auzi pe Mazarini răspunzând ferm: 

— Conform ordinelor primite, persoana a fost lăsată să iasă 
din Paris. Fără să bănuiască însă, ea n-a fost pierdută din 
vedere. Acum un sfert de oră a trecut prin bariera Saint-Jacques. 
Şi în clipa aceasta galopează cu suita sa pe drumul de miazăzi. 

„Drace! gândi d'Artagnan. Monseniorul n-a pierdut jocul, îşi 
luase toate precauţiunile”. 

— ce avans spuneţi că au? întrebă din nou aceeaşi voce. 

— Cincisprezece, douăzeci de minute, nu mai mult. 

— Vor putea fi prinşi din urmă? 

— E o jucărie pentru oamenii din gardă, cu telegarii lor şi cu 
un comandant bun. 

— Să nu pierdem timpul: la treabă şi, cu orice preţ, să pună 
mâna pe... 

— ... persoana domnului Bernard, îl întrerupse Mazarini, 
punând degetul pe buze. 

Apoi, îndreptându-se spre muşchetar: 

— Auziţi, domnule d'Artagnan. Eminenţa Sa vă porunceşte 
să prindeţi cu orice preţ pe gentilomul blond de la Carmelite. 


Locotenentul se apropie de portiera trăsurii şi îl recunoscu 
pe teribilul său stăpân. Acesta, contrar tuturor prevederilor sale, 
părea să fie într-o dispoziţie excelentă. 

— Hei, domnule d'Artagnan, îl întrebă el familiar, a mers 
treaba bine? 

— Foarte bine, monseniore. Încântat de întorsătura 
conversaţiei şi recăpătându-şi curajul, d'Artagnan adăugă cu o 
neruşinare sfruntată: 

— Nimic nu e cu neputinţă în slujba Eminenţei Voastre. 

— Ai respectat cu stricteţe acest consemn dificil? 

— Literă cu literă, monseniore. Nici o clipă n-am scos sabia 
din teacă. 

Rostind aceste cuvinte, muşchetarul aruncă o privire oblică, 
plină de satisfacţie, către italian. 

— Am să ţin socoteală de asta. Acum noaptea s-a sfârşit. 
Consemnul s-a ridicat. Poţi scoate sabia după bunul plac dacă se 
iveşte ocazia. 

— În acest caz, monseniore, îndrăznesc să vă spun că totul 
va merge bine. 

— Nu-ţi cer să cruţi decât o singură persoană: pe cavalerul 
de la Carmelite. pe acesta să mi-l aduci teafăr. 

— Am înţeles. 

— Cât despre ceilalţi ... 

— Ştiu ce am de făcut, zise d'Artagnan, făcând să şuiere 
sabia. 

— Văd că m-ai înţeles. Deci: cu garda, drept înainte şi 
aduceţi-mi viu şi nevătămat pe domnul Bernard. 

— Unde va binevoi monseniorul să ne aştepte? Cardinalul 
reflectă o clipă. 

— La Croix de Berny. Vei fi acolo într-o oră. 

D'Artagnan cercetă pe oamenii din gardă. Aceştia aşteptau 
în picioare, nemişcaţi lângă caii lor. Erau soldaţi aleşi iar caii de 
rasă şi odihniţi. El socoti în minte avansul fugarilor şi drumul 
care trebuia străbătut. Socoteala ieşea bine. Mulţumit, privi spre 
Cardinal şi îl asigură: 

— La Berny, peste o oră. Vom aştepta acolo pe Eminenţa 
Voastră. 

Îl salută pe Cardinal, aruncă o privire ironică spre Mazarini 
şi sări în şea. 

— Pe cai, domnilor! 


Ordinul fu executat cu un zăngănit de săbii plin de 
promisiuni. 

— După mine, în galop! ordonă d'Artagnan. 

O clipă mai târziu, călăreţii dispăreau din ochii celor doi 
oameni ai bisericii, într-un vârtej de praf. 

— Totul merge bine. lată omul pe care doream să-l am de 
partea mea, zise Cardinalul. De data asta, domnule Mazarini, ea 
nu-mi va mai scăpa; o s-o am în sfârşit în mână pe eterna mea 
duşmancă. 

La ordinul stăpânului, trăsura porni. Curând dispăru şi ea pe 
acelaşi drum spre miazăzi. 

O leghe mai departe, doi călăreţi zburau pe drum. Vântul 
dimineţii le biciuia obrazul şi le înviora sângele. Razele oblice ale 
zilei luminau această cavalcadă năpraznică şi îngăduiau să se 
distingă figurile celor doi centauri. Unul era de o eleganţă 
desăvârşită, fără barbă şi cu părul blond: domnul Bernard; 
celălalt, ţeapăn în şea, fericit de această nouă aventură, avea 
înfăţişarea unui copil curajos şi în privirea lui sinceră şi candidă 
putem recunoaşte pe prietenul nostru Mystere. 

Domnul Bernard stăruia în tăcerea lui enigmatică. Tânărul 
se obişnuise însă. El se folosi de acest răgaz ca să se gândească 
la ale lui. de bună seamă, caseta lui căzuse în mâini neştiute. Il 
căutaseră pe domnul Bernard şi găsiseră caseta lui. Şi iată-l 
acum legat de acest necunoscut: legat prin ordinul pe care-l 
primise de la regină şi prin interesul într-o luptă comună, 
împotriva aceloraşi inamici. Dar pe calea aceasta cavalerul 
ajunsese şi la scopul lui: descoperirea cutiei. Ca preţ al 
devotamentului său, străinul nu-i va putea refuza sprijinul. 
Deocamdată, Mystere îşi dete seama că era mesagerul reginei, 
într-adevăr, pentru ea galopează acum nebuneşte. Pentru ea îşi 
pune în primejdie viaţa, într-o intrigă gravă şi tenebroasă. Preţul 
va fi potrivit cu pericolele înfruntate, cu vitejia dovedită. O! de- 
ar izbuti să se întoarcă! Afacerea lui personală se va aranja, 
sigur, cu bine! 

Regina i-a promis doară, că-şi va aminti ... la întoarcere. 
Avusese încredere în steaua sa, şi nu se înşelase. Acum 
cunoştea de-a binelea această stea: era domnişoara de Cernay, 
frumoasa Claire, care fără încetare îi stăruia în suflet, 
îndepărtată, inaccesibilă. ce cale lungă străbătuse într-o singură 
noapte! Acum se simţea legat de ea prin fire nenumărate şi 


reţeaua lor delicată nimeni n-ar putea s-o sfâşie. Mai mult încă: 
el, micul soldat, are protectori puternici! Are stăpâni! A servi un 
maestru, iată idealul cadeţilor de familie bună în alte timpuri — 
şi al gentilomilor scăpătaţi, al tuturor acelora cărora destinul nu 
le-a surâs din leagăn şi care nu aduceau în viaţă altă moştenire 
decât sabia lor. Odată ales maestrul, îţi dovedeai credinţa 
urmându-l orbeşte în primejdie şi în glorie, în duşmănie şi chiar 
în dezonoare, dacă s-ar întâmpla, căci mai mare dezonoare e să- 
| părăseşti pe seniorul protector decât să dezertezi de la rege, 
să-ţi abandonezi ţara, să fugi chiar de Dumnezeu! lar cavalerul 
îşi alesese doi protectori, cei mai demni, cei mai invidiaţi: pe 
regina Franţei mai întâi, şi apoi pe acest frumos senior, care 
călărea vitejeşte alături de el. 

Pradă acestor gânduri, cavalerul întorcea din când în când 
privirea spre tovarăşul său de drum. El veghea atent asupra 
acestui preţios personaj, care ţinea în mână toate speranţele 
sale prezente şi toate făgăduinţele pentru viitor. E adevărat că 
nu-i ştia deocamdată numele, dar bănuia că e un nume glorios. 
Nu era oare prietenul de inimă al reginei? 

În ochii săi de copil, Ana de Austria înfăţişa cea mai înaltă 
întrupare a măreției şi perfecțiunii omeneşti. Ea îi apăruse în 
maiestatea dublă a puterii şi frumuseţii. Era încă orbit de 
această viziune. Ana avea tot ceea ce poate fermeca o inimă 
plină de entuziasmul şi tandreţea adolescenţei: era regină, era 
femeie. Mystere nu vroia să zăbovească asupra a ceea ce părea 
echivoc în acea situaţie. În veneraţia sa, el înlăturase îndată 
ideea că acest bărbat ar fi putut să fie amantul Anei de Austria. 
O regină a Franţei nu poate avea amant, ea e o zeiţă intangibilă. 
Şi apoi, nici gentilomul nu avea întrânsul semnele virilităţii. 
Această impresie se adâncea cu cât îl examina mai atent. 

Cum vedem, cavalerul se gândea la orice, numai la 
primejdie nu. Şi totuşi primejdia se apropia, iute ca şi galopul 
gărzii Eminenţei sale, impetuos ca şi şeful care o comanda. 

După ce trecură de Areucil, domnul Bernard încetini pasul. 
Părea obosit. Faţa i se acoperise de o paloare neliniştitoare. 
Surprins, cavalerul ţinu din frâu calul şi întrebă: 

— Se pare că nu vă e bine, domnule? 

— Nu e nimic, nu e nimic, răspunse iute celălalt, a cărui 
voce slabă dezminţea cuvintele. Doar o mică oboseală. Mai 
avem mult de mers şi nu e rău să ne odihnim un pic. 


El încercă să surâdă, dar şi surâsul păru rodul unui efort. 

— Sunt indiscret dacă vă întreb unde mergem? 

— La Dampierre. Acolo vom schimba caii, înainte de a lua 
drumul spre răsărit. Astfel, ocolim Parisul şi împrejurimile lui, 
unde n-am fi putut rămâne neobservaţi. 

— Cât e de aici până la Dampierre? 

— Şapte leghe. 

— Le puteţi parcurge fără oprire? 

— Trebuie! replică gentilomul. 

— Totuşi păreţi obosit şi suferind, zise tânărul apropiindu- 
se. Privirile sale căzură pe şea, unde văzu nişte pete închise. El 
tresări şi zise: 

— Ah, domnule, sunteţi rănit! Celălalt păru încurcat. 

— Nu, nu, lăsaţi. E o rană veche, s-a putut deschide la 
drum. O rană la coapsă fără importanţă. 

— Prin frecare, rana se poate învenina. Ar fi bine să vă 
pansaţi. Pot să vă ajut. 

— Să nu pierdem timpul. Nu-i nici o primejdie. La 
Dampierre am să mă pansez. 

Grăbit să sfârşească, el slobozi frâul şi dădu pinteni. 
Mystere îl imită. Din această clipă, merseră numai la trap. 
Domnul Bernard se ţinea bine, deşi zdruncinăturile calului îi 
sporeau oboseala. Cavalerul nu-l pierdea din ochi şi se ţinea 
aproape de el. de bine, de rău, trecură de Bourg-la-Reine. Târgul 
se deştepta abia şi trecerea lor nu fu observată decât de vreo 
două gospodine care n-aveau somn. Tancred era optimist. Până 
acolo nimic nu arăta că ar fi urmăriţi. Aveau deci tot timpul. 
Totuşi, ultimelecase se mai vedeau încă în târgul lăsat în urmă 
şi ajunseră la castelul D'Estree, când neliniştea îl cuprinse din 
nou. Tovarăşul său păli iarăşi. O durere mare părea că-l 
sugrumă. Deodată el se clătină. Dar cavalerul era aproape. El 
întinse braţul şi-l prinse pe rănitul care nu se mai putea ţine. 
Cavalerul se opri, îl sprijini, îl ridică din şea şi-l ajută să pună 
piciorul pe pământ. Dar acest ultim efort îi istovise toată energia 
ce o mai avea. Mystere îl simţi lăsându-se moale în braţele sale 
şi leşinând. Cavalerul îl întinse lângă drum, pe iarbă. îi luă 
eşarfa, i-o înmuie într-un ochi de apă şi-i udă tâmplele. Dar 
călăreţul nu dădea nici un semn de viaţă. 


— Domnişorii aceştia de Curte au putere doar să sărute 
femeile! Mystere îi desfăcu nasturii de la tunică şi de la cămaşă, 
ca 

să-l învioreze. Dar, când dădu cămaşa la o parte, sări 
deodată în sus: 

— Drace! E o femeie! 

Cu mâinile tremurătoare, tulburat, el rămase năucit. 
Înfăţişarea  femeiască, muzica ciudată a vocii, fineţea 
trăsăturilor, talia zveltă şi mai ales această slăbiciune 
neaşteptată, totul se lămurea acuma. 

— Asta le întrece pe toate: domnul Bernard e femeie! 
Prietena reginei şi a domnişoarei de Cernay. Aveam deci 
dreptate când socoteam sărutările ei fără nici o urmare. 

încurcat de întâmplare, tocmai voia să tragă cămaşa la loc, 
când frumoasa călăreaţă deschise ochii. Răcoarea dimineţii o 
înviorase şi puterea părea să-i revină. Dintr-o dată se ridică şi-şi 
trase, cu un gest speriat, mantaua pe umerii goi. Totodată ochii 
ei îl întrebară pe tânărul îndrăzneţ. Cavalerul îi luă mâna şi i-o 
sărută: 

— A fost fără voia mea. Voi uita totul! Vă voi sluji ca şi cum 
aţi fi bărbatul pe care mi l-a dat în grijă regina noastră. Nu vreau 
să ştiu nimic mai mult. În ochii mei sunteţi mereu domnul 
Bernard. 

Călăreaţa  surâse amuzată de ciudăţenia întâmplării. 
Crezând că nu mai era nevoie să se ascundă, îşi eliberă din nou 
gâtul, probă evidentă că această frumoasă doamnă se deghiza, 
mai puţin din pudoare decât din diplomaţie. 

— Zău, zise ea fără falsă jenă, prefer aşa, cavalere. Ajutaţi- 
mă să-mi aranjez ţinuta. 

Tânărul se grăbi să-i îndeplinească rugămintea. pe când el 
îşi dădea toată silinţa să-i încheie tunica la gât, doamna privea 
cu un interes real chipul deschis şi loial al tânărului slujitor. 

Grija lui Tancred de a isprăvi iute şi fără să-i atingă pielea îi 
aduse acest compliment ironic: 

— Văd că nu sunteţi deloc neîndemânatic, aşa cum era de 
aşteptat de la un soldat. Aţi putea fi o cameristă pe cinste. 

— Cred că am de îndeplinit pe lângă dumneavoastră altă 
menire, mai demnă de un bărbat şi de un soldat, replică el 
mândru. 


— Nu sunteţi deloc curtenitor, cavalere. Marii seniori ar da 
mult să îndeplinească şi acest oficiu, de care vă achitaţi de 
minune. 

încredinţată de discreţia tovarăşului de drum, ea îi întinse 
mâna, adăugând: 

— Cine ştie! Poate că vă veţi aminti cândva că aţi ajutat-o 
să se îmbrace pe drumul Spaniei, pe ducesa de Chevreuse! 

Auzind acest nume ilustru, cavalerul rămase năucit. Cum? 
Ducesa de Chevreuse? Acea femeie mai îndrăzneață decât un 
bărbat, amazoana care personifică nesupunerea şi revolta?! 
Duşmana Cardinalului, coşmarul regelui, demonul 
independenţei şi sufletul intrigii, stătea în faţa lui! Emoţionat, 
cavalerul făcu o plecăciune adâncă. 

— la să vedem, ce au caii noştri? Dau semne de nelinişte! 
într-adevăr, caii legaţi de un pom la marginea drumului păreau 
nerăbdători. Cu boturile îndreptate spre Paris, ei miroseau aerul 
într-acolo. Începură să tropăie, scuturând zăbalele şi nechezară, 
agitati. 

Mystere ieşi în drum şi privi îndărăt spre direcţia de unde 
Veniseră. pe deasupra caselor el zări un nor de praf. Zidurile nu 
îi permiteau să vadă pe cei care îi urmăreau. 

— lute, doamnă! Grăbiţi-vă, suntem urmăriţi! Ducesa 
tresări. 

— Urmăriţi? E imposibil. 

Un ropot surd îi răspunse de departe. Nu se mai îndoia 
acum. O trupă de călăreţi venea după ei. 

— În şea şi să fugim cavalere! . 

— Vai, doamnă, e prea târziu. Nu vom face o leghe şi o să 
ne prindă. 

Ea ascultă cu sufletul la gură. Tropotele se apropiau. 

— E drept! Cum să ieşim din încurcătură? 

— Lăsaţi pe mine! Suiţi-vă în şea şi fugiţi fără să întoarceţi 
capul. 

— Ce credeţi că puteţi face? 

— Rămân aici şi le barez calea. Dumneavoastră puneţi 
pintenii zdravăn în coastele calului şi vă înfundaţi în pădurea 
Verrieres. Aşa, aveţi şansa să vă pierdeţi urma. In ce mă 
priveşte, am eu grijă să-i întârzii până câştigaţi un avans bun. 

— Nici să nu vă gândiţi! zise ducesa, văzându-l scoțând 
sabia. Au să vă ucidă. 


— Ei şi? Libertatea şi viaţa dumneavoastră mi-au fost 
încredințate. 

— Nu, nu cu preţul vieţii dumneavoastră. 

— Atunci, am să cred că nu mă găsiţi bun decât să vă 
servesc drept cameristă. 

Ducesa şovăia încă. Primejdia se apropia clipă de clipă. Ea 
se hotărî deodată. 

— Ar fi un sacrificiu inutil. Nu-l primesc. După o oră aş fi şi 
eu prinsă, după ce te vor fi ucis. Nici puterile nu mă ajută 
dealtfel. Acum, când sunt pe urma mea, mă vor urmări până la 
capăt. 

— Şi aveţi să vă daţi pe mâna lor? 

— Fiţi pe pace. Viaţa mea e mai prețioasă pentru ei chiar 
decât pentru mine. Nu vor cuteza nimic împotriva mea. 


t Capitolul 19 — Duşmani pe viaţă 


Sprâncenele ducesei se încruntară. O dungă îi brăzdă 
fruntea. Gândul la o primejdie mult mai mare o sperie. Apucă 
pumnul tânărului Tancred între degetele sale nervoase. 

— N-ar fi nimic, dar am la mine scrisori de mare interes 
pentru duşmanii noştri. Nu trebuie să cadă în mâinile lor. 

lute scoase un pachet de sub mantie. 

— Orice-ar fi, trebuie să salvăm acest pachet, sau totul e 
pierdut ... De el atârnă vieţile unor oameni! Şansa succesului 
nostru ... Totul e aici ... Luaţi-le! 

Şi-i întinse pachetul. Dar el se dădu înapoi, fără să 
înţeleagă. 

—  Ascultaţi-mă, cavalere! Trebuie să vă supuneţi fără 
murmur. Veţi fugi dumneavoastră! 

— Să vă părăsesc? Niciodată! 

— Vă împotriviţi? Trebuie să fugiţi; mă las în seama dibăciei 
dumneavoastră. Luaţi pe Căpitan, e cel mai bun cal al meu. 
Ţineţi drumul spre răsărit. Trebuie să ajungeţi teafăr la Sedan. 
Daţi plicul contelui de Soisson ... Mă veţi aştepta opt zile. Dacă 
nu voi sosi, înseamnă că soarta mi-a fost potrivnică. Vă veţi 
întoarce atunci la Paris, cu răspunsul contelui, pe care-l veţi 
înmâna reginei. 


— Prin domnişoara de Cernay? 

— Da! Ea vă va înmâna mesajul contelui semnat de regină. 

— Şi ce am să fac cu el? 

— Domnişoara de Cernay vă va spune cum şi unde mi-l 
puteţi înmâna. Bineânţeles, dacă voi fi liberă! în caz contrar, îl 
veţi duce la Londra, lordului Montaigu. 

— Am înţeles, doamnă, voi proceda întocmai. 

— Multumesc, cavalere. Sunt mulţumită de hotărârea 
dumneavoastră. Ah ... aşteaptă o clipă... 

Doamna de Chevreuse scoase din deget inelul cu care el se 
făcuse deja cunoscut de ea. 

— Acest inel să vă fie scut, cavalere! Cu ajutorul lui contele 
vă va recunoaşte. 

Cavalerul sări în şea. Tropotul cailor duşmani se apropia. 
Încă puţin şi ei vor trece de zidul care-i masca încă. 

— La drum prietene. Curaj! Îţi recomand să ocoleşti lupta. 
Apoi îi spuse iute localităţile prin care trebuia să treacă. 

— Ai grijă de Căpitan: e un prieten bun. Adio, cavalere! 

— La revedere, doamnă! 

Dădu pinteni calului şi porni într-un galop năpraznic. 
Rămasă singură,  zâmbi şi se pregăti să-i primească pe 
urmăritori. 

— Între noi doi acum, domnule Cardinal! A 

Plutonul din gardă apăru brusc la marginea parcului. In 
câteva clipe ajunseră lângă călăreţul care sta cu braţele 
încrucişate în mijlocul drumului, şi-l înconjurară. Comandantul 
trupelor sări jos din şea. 

— Daţi-mi sabia. În numele regelui, sunteţi arestat, zise el. 

Fără rezistenţă, călăreţul scoase sabia şi i-o întinse. 

— lată sabia mea. Dar fiţi bun şi spuneţi-mi în mâinile cui o 
dau? 

— Ofiţerul se înclină cu politeţe: 

— Locotenentul d'Artagnan, din corpul de muşchetari ai 
regelui. 

Prizonierul tresări: 

— D'Artagnan! Hei, dar ... Porthos, Athos, Aramis? 

Locotenentul aruncă o privire pătrunzătoare către 
misteriosul prizonier, înfăşurat în mantie, cu pălăria largă 
umbrindu-i chipul. 

— Vă urmez, domnule d'Artagnan, zise acesta simplu. 


— Urcaţi în şea. Avem ordin să vă conducem la Berny. 

— La Berny! zise surprins prizonierul, dar se stăpâni. 
Locotenentul însă observase: 

— Locul nu vă convine? 

— Ba da, dar vă rog să mergem încet. 

— Sunteţi bolnav? 

— Nu tocmai, dar abia îmi revin după o boală şi trebuie să- 
mi cruţ forţele. 

— Ingăduiţi-mi să vă ajut să urcați pe cal. 

Trecând la fapte, d'Artagnan observă de aproape pe 
prizonier. lzbuti să-i vadă chipul. Mantaua se desfăcuse puţintel. 
Muşchetarul nu avu nevoie de mai mult. Ducesa se înclină uşor, 
şoptind surăzător. 

—  Inţeleg doamnă ducesă şi sunt la dispoziția 
dumneavoastră. Vom merge cât doriţi de încet. Apoi se întoarse 
spre oamenii din pluton şi zise: 

— La pas, domnilor! 

Ducesa îl privi cu coada ochiului. 

— M-aţi recunoscut? 

— Ar putea d'Artagnan să o uite pe prietena binevoitoare a 
lui Aramis? 

— Totuşi mă arestaţi! Ciudată prietenie şi recunoştinţă îmi 
arătaţi! 

— N-am încotro, doamnă... eu sunt soldat şi acesta e 
ordinul. 

— lată-vă deci în slujba Cardinalului! 

— Eu sunt în serviciul regelui, doamnă. 

— Vreţi să spuneţi că regele v-a poruncit să mă prindeţi? 

Gasconul nu răspunse nimic. Privi însă îndărăt să se 
convingă dacă soldaţii ar putea auzi ceea ce avea să spună. Dar 
oamenii săi îi urmau la oarecare distanţă. Ducesa continuă 
ironic: 

— La prima ocazie, îi voi povesti această aventură veselă 
cavalerului d'Herblay. Cred că va fi încântat şi vă va felicita. 

— Veţi binevoi să-i spuneţi că mi-am îndeplinit numai 
datoria: cu respect şi cu moderaţiune. 

— Dar ce-aţi putea face mai rău? 

— Răspund la aceasta, doamnă, întrebându-vă de ce ţineţi 
să mergem la pas? 

Doamna de Chevreuse tresări: 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aşteptaţi o clipă. Vă întreb încă: ce s-a întâmplat cu 
tânărul soldat cu care aţi ieşit de la Carmélite şi care v-a însoţit 
pe drum până aici? 

— Aşadar ştiţi? ... 

— Nu ştiu nimic, doamnă! Am ordin să prind pe domnul 
Bernard. V-am prins. Datoria mi-am îndeplinit-o. Restul nu mă 
priveşte. 

Mişcată, ducesa îi mulţumi cu un surâs. 

— Nu uitaţi să spuneţi asta lui Aramis. Sunt sigur că nu-mi 
va purta pică. 

— Ah, sunteţi mereu acelaşi d'Artagnan. 

Din acest moment nu mai schimbară nici o vorbă. Călăreau 
alăturea şi-şi reaminteau întâmplări comune. 

Când ajunseră la Croix-du-Berny, cavalerul Mystere trecuse 
de mult. Căpitan galopa de acum dincolo de Choisy-le-Roi şi de 
aici apuca drumul spre răsărit. 

La Croix-du-Berny, închizând un colţ de pădure, era un parc 
întins. La marginea lui se afla un pavilion. Acolo fu condus 
prizonierul şi închis într-o odaie cu zăbrele la ferestre. Sub o 
aparenţă fermă, ducesa de Chevreuse ascundea o mare 
tulburare. Aşadar, i se luase urma de la Babette, înţelegea bine 
acum. Şi totuşi i se permisese să o vadă pe regină la Carmélite. 
Fusese lăsată să iasă din Paris şi o prinseseră abia afară din 
oraş. Evident se plănuise compromiterea reginei prin această 
întrevedere. Ce plan sinistru ascundea această maşinaţiune? Ea 
nu cunoştea de data asta metodele brutale pe care le practica 
duşmanul său, Cardinalul. Dar curioasa aventurieră nu era 
femeia care să dispere cu una cu două. Mulțumită cavalerului, 
izbutise să se scape de hârtiile compromiţătoare: şi asta era 
esenţial. Prin bunăvoința prietenului lui Aramis, tânărul mesager 
putea merge mai departe. Astfel, Mystere scăpa de primejdia de 
a fi prins în aceeaşi capcană cu ea. Reântors la Paris, nimeni nu- 
| cunoştea în afară de muşchetar. Şi muşchetarul se prefăcea că 
nu ştie nimic. În această privinţă, totul era asigurat. 

Curierul special spre Sedan avea asigurat succesul. Chiar 
dacă ar fi trimis-o Cardinalul la vreo închisoare, acesta nu 
împiedica voinţa să lucreze mai departe. Maşina infernală fusese 
de-acum bine pusă la punct. Cavalerul ştia bine ce are de făcut. 
Era om de cuvânt. Duşmanul nu va scăpa de la pieire. Chiar de- 


ar muri, şi atunci ea ar supravieţui prin trei fiinţe devotate: 
cavalerul a cărui dragoste pentru Claire de Cernay o ghicise, 
lordul Montaigu, cel mai credincios şi mai constant dintre 
adoratorii săi; şi, în sfârşit, Claire. Claire era legată de inima 
ducesei cu legături misterioase. Orfană, mica prietenă a reginei 
era devotată trup şi suflet aceleia pe care o venera ca pe 
binefăcătoarea sa. Într-adevăr, buna ducesă avusese grijă de ea 
pe când creştea într-o mănăstire. Ea îi ţinea loc de părinţi, pe 
care nu-i cunoscuse niciodată. Da, Claire o iubea. Doamna de 
Chevreuse se convinsese de acest adevăr în timpul zilelor din 
urmă, când pericolul fusese comun. Ea simţise cum în inima 
acestei tinere încolţea un sentiment adânc şi gingaş, superior 
recunoştinţei: dragostea instinctivă a fiicei pentru mama ei. 
Ducesa astfel asigurată, putea să înfrunte fără teamă pe 
nemilosul ei duşman. În partida care avea să înceapă între cei 
doi jucători abili, oricât de inegale păreau puterile lor, doamna 
de Chevreuse avea şi ea destule atuuri în mână. 

Un uruit de roţi pe caldarâm o întrerupse din gânduri. 
Printre gratii văzu o trăsură oprindu-se în faţa pavilionului. Un 
bărbat sări iute jos. Avea un obraz rotund şi frumos, încadrat de 
păr mătăsos. Pielea obrazului mată şi transparentă ca a 
meridionalilor, ochi de catifea plini de dorinţi şi foc. Era vreun 
cavaler trimis de Cardinal? O, nu! Fiindcă un al doilea călător 
cobora din trăsură, încet, cu nesfârşită grijă, acesta avea 
înfăţişarea frântă a unui bătrân sau a unui bolnav. El se sprijini 
cu mâna de umărul însoţitorului şi împreună înaintară spre 
pavilion. La un moment dat bătrânul ridică privirea şi ducesa nu- 
şi putu stăpâni o tresărire. Richelieu! 

Cu toată ura sa şi în ciuda primejdiei ce-o ameninţa, 
doamna de Chevreuse simţi că o cuprinde mila pentru acest 
duşman pe care-l cunoscuse stând bine pe picioare, înverşunat 
şi înspăimântător, pentru acest luptător pe care-l regăsea 
sfărâmat, o vatră stinsă pretimpuriu de mânii şi de pasiuni. 
Înapoia uşii, auzi şoapte. 

— Da, monseniore. Prizonierul se află aici, zicea d'Artagnan. 

— S-a aranjat totul fără scandal? murmură o voce 
unduitoare. Vocea uscată a Cardinalului tăie scurt: 

— Asta nu interesează. Lovitura a izbutit, iată esenţialul. 
Uşa se deschise. În prag apăru Richelieu. Intră singur, cu fruntea 


sus, îndreptându-şi talia printr-un efort de voinţă. Ajuns lângă 
prizoniera sa, el se înclină curtenitor: 

— Doamnă, sunt fericit că am ocazia să vă prezint omagiile 
mele. Uitând rolul său de cavaler, domnul Bernard schiţă o 
reverență de curte. 

Richelieu arătă un fotoliu. 

—  Binevoiţi şi şedeţi, ducesă. Avem de vorbit şi fără 
îndoială că drumul acesta blestemat v-a obosit. 

El luă un alt fotoliu şi-l aşeză în faţa ei, în aşa fel ca obrazul 
său să rămână în umbră în timp ce lumina ferestrei cădea în plin 
pe chipul ducesei. 

— Uf! zise el aşezându-se. Anii tinereţii s-au dus de mult. 
Niciodată nu i-am regretat ca astăzi. Şi niciodată n-am avut 
prilejul să-i regret mai profund. 

El însoţi această galanterie depunând un sărut pe mâna 
frumoasă a ducesei. 

— Ştiţi bine, doamnă, că sunt cincisprezece ani lungi de 
când nu ne-am văzut. Văzându-vă, încep să mă îndoiesc că a 
trecut atâta vreme şi simt că întineresc. 

— O, Eminenţă, n-aveţi nevoie de stimulente pentru a 
întineri. Nu v-am văzut niciodată mai tânăr decât azi. 

Ducesa însoţi acest compliment echivoc cu un surâs acru. 
Cardinalul se prefăcu că nu înţelesese ironia. El, continuă ca şi 
cum ar fi vorbit cu el însuşi. 

— Cincisprezece ani, ce de timp pierdut! Din fericire nu e 
niciodată prea târziu. Dealtfel, continuă el cu voce tare, în tot 
acest timp nu v-am pierdut din vedere. Dacă vremuri nenorocite 
ca acestea ne-au obligat să rămânem departe unul de altul, n- 
am încetat să mă informez despre ceea ce faceţi 
dumneavoastră. 

— Sunt mişcată de atenţia perseverentă a Eminenţei 
voastre. 

— De aceea, cum vedeţi, abia am aflat că sunteţi în ţară şi 
am simţit dorinţa fierbinte să vă văd şi să stau de vorbă o clipă 
cu dumneavoastră, cu toată sinceritatea şi ca nişte prieteni 
buni. 

— lată, vi se îndeplineşte dorinţa, monseniore. 

După cum vedem, ministrul îşi ascundea ghearele în catifea 
şi se juca delicat cu prizoniera sa, cum se joacă pisica cu 
şoarecele. Dar introducerea mieroasă anunţa un atac apropiat. 


— Ascultaţi, ducesă, mărturisiţi cinstit: nu cumva exilul vă 
apasă? 

„Intrăm în subiect”, gândi doamna de Chevreuse. Dar, în 
loc să-i răspundă se cufundă mai bine în fotoliu, aşteptând ca 
adversarul să se descopere mai mult ca să poată încrucişa cu 
folos spada. 

Richelieu înălţă capul. El îşi amintea că se lovise adesea de 
o tăcere asemănătoare. Impertinenţă sau rezervă, era în orice 
caz diplomaţie femeiască. 

— Această viaţă rătăcitoare nu vă pare nedemnă de o 
prinţesă? întrebă el; nedemnă de calităţile sclipitoare ale 
spiritului dumneavoastră, care se risipesc în zadar? 

— Să punem lucrurile la punct, monseniore. Această viaţă 
nu mi-am dorit-o, ci mi s-a impus. 

— Dar nu depinde decât de dumneavoastră ca să duceţi o 
viaţă mai profitabilă şi mai glorioasă. Ducesa ripostă cu semeţie: 

— Nu poţi să-ţi alegi singur destinul. Totul este să arăţi 
curaj onoare în orice împrejurare te-ai afla. Richelieu, ridică din 
umeri imperceptibil. 

— Aceasta se cheamă fatalism, doamnă: destinul nu 
supune decât sufletele slabe. Voința poate să modifice cursul 
evenimentelor. Există o oră în viaţa fiecăruia când norocul trece 
pe lângă el. Cel îndemânatic întinde mâna şi îl prinde. Cei 
neîndemânatici scapă ocazia. 

— Eminenţa Voastră vrea să-mi dea de înţeles că acum a 
sosit şi pentru mine o asemenea oră? 

— se prea poate! 

Ea întrebă, prefăcându-se foarte interesată: 

— Explicaţi-vă, monseniore! 

— Puteţi ghici uşor, doamnă ... Vorbind sincer, noi n-am 
prea fost prieteni până azi. E greşeala mea? Nu cred. Vă 
amintiţi, ducesă, că într-o zi, acum şaisprezece ani, mâna 
aceasta s-a întins către dumneavoastră? 

— Cum aş putea uita. 

— Fără îndoială, vă amintiţi şi de modul jignitor cu care aţi 
respins acest gest de prietenie. 

— Eram tânără atunci ... 

— Da, eraţi tânără, dar pe deasupra aveaţi prieteni care nu 
erau şi ai mei. 

— E adevărat, monseniore. 


— Aţi greşit poate. Dacă mi-aţi fi dat un alt răspuns atunci, 
fără îndoială că aţi fi fost scutită de multe neplăceri. Vă întreb 
acum: unde sunt prietenii dumneavoastră de odinioară? 

Punând această întrebare, ministrul îndreptă spre ducesă 
un surâs de gheaţă. Aceasta tăcu o clipă, apoi zise: 

— Dumneavoastră, nu eu, trebuie să răspundeţi la această 
întrebare. 

— Ei au dispărut şi odată cu ei s-au stins vechile certuri. S-a 
făcut pace. În clipa aceasta nimic nu me mai desparte. 

— Crede Eminenţa voastră? 

— Ce-ar putea să mai fie între noi, când cei ce me separau 
nu mai sunt? 

Gravă, ducesa replică: 

— Din păcate, monseniore, rămâne amintirea lor şi 
trecutul. La rândul său, Cardinalul nu se simţi în apele sale. 
Aceste cuvinte de fidelitate răsunară în urechile lui ca un imn 
funebru. El continuă însă, cu oarecare pornire: 

— La vârsta dumneavoastră, trăiţi cu amintirile? Ce-a fost 
ieri, a trecut. Numai ziua de azi are însemnătate. Azi şi mâine. 
Or, prezentul înseamnă pentru dumneavoastră pacea sau 
războiul. Viitorul este alegerea dumneavoastră: exilul perpetuu 
sau întoarcerea la o viaţă strălucită. Ascultaţi-mă: calităţile 
înalte, pe care le-aţi folosit în intrigi mărunte, în slujba cauzelor 
pierdute şi a unor oameni incapabili să înţeleagă geniul 
dumneavoastră, aceste calităţi puteţi să le puneţi de azi înainte 
în slujba statului, pentru un scop înalt. 

— Dacă înţeleg bine, Eminenţa voastră doreşte să mă aibă 
aliată? 

— Da, zise calm Cardinalul. 

— Presupunând că primesc, voi obţine  clemenţa 
dumneavoastră? 

— Întreagă! 

— Nu mai rămâne deci decât să obţin iertarea de la cealaltă 
persoană. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Eminenţa voastră, în mărinimia ei, poate uita lupte 
îndelungate, amintiri crude şi atâta sânge vărsat. Dar există o 
altă persoană, a cărei supărare e poate mai aprigă şi care, 
nefăcând parte dintre slujitorii bisericii, nu e obligată să ierte 
ofensele. 


— Vorbiţi despre rege? 

— Da, despre Maiestatea sa. Cardinalul făcu o grimasă 
dispreţuitoare. 

— Garantez de iertarea lui. 

— Regele s-a schimbat? întrebă ducesa cu un ton ironic. 

— Nu, doamnă. Maiestatea sa a rămas aşa cum era. Numai 
împrejurările s-au schimbat. Ducesă, suntem singuri şi putem 
vorbi pe faţă. Desigur, regele vă urăşte, ştiţi de când şi pentru 
care motiv. 

Instinctiv, doamna de Chevreuse scoase ghearele pentru 
luptă. Convorbirea ajungea la punctul unde ministrul vroise s-o 
aducă. Ea înţelegea bine aceasta. de aceea, cântărind fiecare 
cuvânt calculând fiecare gest, ea răspunse: 

— Îmi pare că ştiu, monseniore. Maiestatea Sa vede în mine 
geniul rău al reginei. El pune pe socoteala influenţei mele 
presupusele greşeli pe care le-a reproşat soţiei sale regale şi 
care au umbrit autoritatea ei. 

Cardinalul scutură capul: 

— De-ar fi numai atât, aţi fi de mult iertată. Călcarea 
acestui ordin, regele a uitat-o de mult timp. El nu reproşează 
reginei şi dumneavoastră acest gen de slăbiciuni. 

— In acest caz nu înţeleg ... 

— Ceea ce e rănit întrânsul nu e atât monarhul, cât 
bărbatul. Maiestatea Sa e mai gelos pentru onoarea lui de soţ, 
decât pentru aceea de suveran. Şi regele crede că s-a aduso 
mare ştirbire onoarei sale de soţ. Tocmai această rană secretă îl 
chinuie de şaisprezece ani. Bănuiala unei infidelităţi îl roade. De 
aceea vă urăşte, de acolo vine mânia lui. 

— Aceste bănuieli sunt nedrepte ... 

— Mi-ar plăcea să cred, pentru onoarea maiestăţilor lor. 

— Niciodată nu le-a confirmat ceva. 

— Până azi, nu! 

— Rog pe Eminenţa voastră să nu-mi ia în nume de rău 
această întrebare: aceste bănuieli ar fi dăinuit atâta timp dacă o 
mână interesată n-ar fi găsit o cale să întreţină focul mistuitor? 

Cardinalul sări din fotoliu. Această lovitură ţintise bine, căci 
el apucă mâna doamnei de Chevreuse şi strigă cu o voce 
vibrantă: 

— Nu ştiu dacă a fost aşa. A fost într-adevăr un timp când, 
pentru interesul public, s-a socotit potrivit să nu fie lăsată regina 


să câştige asupra soţului său o influenţă prea mare, dar acum, 
maiestatea sa dând coroanei un moştenitor, este de datoria 
oricărui supus, nu numai de a nu despărţi pe rege de regină, ci 
de a-i apropia. Acolo este mântuirea statului. 

Ducesa înţelese. Nu trebuia să schimbi decât o vorbă, ca să 
se poată înţelege gândul ministrului: Acolo este mântuirea mea, 
voia să spună Cardinalul. 

— Sunt ca ramura de măslin aleasă de Eminenţa voastră? 
întrebă ea părând surprinsă. 

— Doamnă, vorbesc serios. Puteţi sluji drept punte de 
legătură între maiestăţile lor... Incepeţi prin a vindeca pe rege 
de bănuielile lui. 

— Imi sugeraţi şi care e leacul? 

— Da. li veţi dovedi că aceste bănuieli nu sunt întemeiate. 
Acest lucru îl putem face, împreună. Dumneavoastră şi cu mine. 

Richelieu se apropie de ea. Vocea sa, aspră şi pornită până 
acum, deveni insinuantă şi blândă. Ducesa se temu. Simţea că 
el avea o nevoie absolută de ajutorul ei dacă-şi călca astfel 
orgoliul şi ambiția. Părăsit de toţi, bănuitor faţă de regele care 
începuse să şovăie, Cardinalul căuta sprijin din partea reginei şi 
el conta pe Marie de Chevreuse, ca să poată intra în grațiile 
suveranei. 

— Nu înţeleg, zise ea. Cum vom putea proba regelui 
nevinovăția reginei, dacă inima lui îi spune altfel? 

— Vă repet: putem ... cu o singură condiţie. 

— Care? 

— Inainte de orice ... vreau să am ... vreau să obţin de la 
Maiestatea sa şi de la dumneavoastră ... o garanţie, o probă 
sigură de prietenie şi de alianţă. 

Ducesa crezu că ghiceşte şi se dădu înapoi cu spaimă. 

— Ce anume garanţie? 

— Din partea reginei, mărturisirea sinceră a greşelilor 
trecute. 

— Şi de la mine? 

— O declaraţie scrisă, cuprinzând adevărul întreg, iscălită 
de mâna dumneavoastră. 

Un strigăt de groază ieşi de pe buzele îngheţate ale 
Doamnei de Chevreuse. Aşadar, asta i se cerea, să o predea 
legată pe regină, în mâinile Cardinalului. Cu preţul acesta ea va 
obţine iertarea şi regina împăcarea cu regele. Această iertare 


regală o obțineau amândouă: suverana ca preţ al umilirii, iar 
ducesa ca preţ al trădării. Marie de Chevreuse făcu iute judecata 
aceasta şi sângele său mândru de Rohan începu să-i vâjâie în 
urechi. 

—  Îndrăzniţi să o suspectaţi pe regină? strigă ea într-un 
avânt de revoltă. O vedeţi vinovată? 

Richelieu surâse rece: 

— Ea e într-adevăr vinovată. O ştiţi mai bine decât mine. 

— Eu? Cerule mare! Nu, nu, eu nu ştiu nimic. E o minciună. 

— Să nu me pierdem în protestări zadarnice ... Aţi uitat o 
oarecare întâlnire nocturnă, într-o grădină, între doi gentilomi şi 
două doamne? 

— Calomnie! 

— Atunci am să vă împrospătez memoria. Mai întâi data: 20 
aprilie 1624; locul: grădina castelului din Amiens; numele 
gentilomilor: lord Montaigu şi ducele de Buckingam; numele 
doamnelor: ducesa de Chevreuse şi .... 

— Minţiţi! 

—  Copilării! Veţi nega prezenţa gentilomilor şi a 
dumneavoastră? Am dovada! 

— Fie! Dar împotriva ei, n-aveţi nici o mărturie. Regina nu 
era în acea grădină! 

— Atunci cine era femeia blondă care se afla acolo? Ducesa 
întoarse privirea. Ea îngăimă: 

— O, monseniore, încetaţi! 

— Cum se numea? 

— Nu e secretul meu. 

— Vedeţi? Nu aveţi curajul să luptaţi până la capăt? 
Ducesa, frântă, căzuse în fotoliu. Cardinalul se aşeză şi el în faţa 
ei şi zise blând: 

— La ce bun să tăgăduiţi? Ştiu totul. 

— În acest caz, monseniore, ce aşteptaţi de la mine? 

— Dovada care-mi lipseşte. Ea îl privi fix, surprinsă. 

— Da, reluă el cu vehemenţă, dovada. Fiindcă există o 
dovadă. Am căutat-o mult timp, fiindcă numai fiind în stăpânirea 
ei putem obţine încrederea reginei. Numai dovada asta putea 
să-mi îngăduie să fiu generos, să dovedesc suveranei mele că 
ţinând în mână onoarea şi viaţa ei înţelegeam să o cruţ şi să o 
mântui ... 

— Cu ce preţ? murmură ducesa. 


— Dar v-aţi păstrat bine secretul. Nu mai speram să-l aflu 
vreodată. De curând însă, indicii certe m-au asigurat că această 
probă există, tangibilă, materială. 

Neliniştită, doamna Chevreuse înălţă capul. 

— Nu o am încă în mână, dar mă apropii de ea. Şi tremur... 
da, tremur, căci această mărturie vie, irecuzabilă, a greşelii 
regale poate să-mi scape mie şi să cadă în alte mâini, cine ştie, 
poate chiar în mâinile regelui. 

— Oh, niciodată, niciodată! zise ducesa, acoperindu-şi faţa 
cu mâinile. 

— În sfârşit, văd că mă înţelegeţi. Mânia lui ar fi teribilă, 
izbucnirea îngrozitoare. Furtuna vă va prinde şi vă va zdrobi pe 
toţi în vârtejul ei. Asta voiţi? Gândiţi-vă în ce prăpastie de 
disperare ar cădea regina, prietena dumneavoastră. 

„Vai, nu o putem salva, decât dându-i-o în mână”! gândi 
doamna de Chevreuse cu oroare. 

Pe chipul ducesei Cardinalul vedea semnele acestui gând. 

— Vedeţi, zise el, salvarea e în mâinile mele. 

— Ce e de făcut? 

— Să-mi îngăduiţi să găsesc această dovadă şi în acest 
scop, să-mi spuneţi adevărul întreg. 

— Asta e totul? 

— Fără îndoială. Veţi scrie o declaraţie sinceră, pe care o 
veţi semna ... 

— Şi pe care regina o va contrasemna? 

— Da! Cu preţul acesta eu vă acord sprijinul meu şi vă 
garantez iertare de la rege. 

Ducesa, cu degetele crispate pe braţele fotoliului, se ridică 
dintr-o dată şi fulgerându-l cu o privire de neţărmurit dispreţ, pe 
Cardinal, izbucni: 

— Ei bine, nu! Mai degrabă lupta cu toate riscurile şi 
primejdiile ... Nu-mi voi trăda regina, n-am să v-o dau în mână! 
Mâna ei nu va semna propria-i decădere. 

— Luaţi aminte! zise Cardinalul ameninţător. Ştiu unde eraţi 
azi noapte, doamnă. Credeţi că deghizarea a putut să înşele 
vigilenţa oamenilor mei? Ştiu pe cine aţi văzut şi ce i-aţi cerut 
folosindu-vă de arma acestui secret pe care mie mi-l refuzaţi. 
Dacă alegeţi războiul şi-mi răpiți sprijinul reginei, va fi vai de 
dumneavoastră Şi de ea... 

— O ameninţaţi pe suverană? 


Într-un efort suprem de stăpânire de sine Richelieu păru să- 
şi recapete calmul: 

— Pentru prima oară, vă ofer pacea! 

— Cu preţul trădării. 

— Gândiţi-vă, şi fără dumneavoastră pot descoperi acest 
secret. 

— Căutaţi-l, monseniore. de la mine nu-l veţi obţine. 

— de când vă ştiu, sunteţi şi aţi rămas o aventurieră, zise el 
răsucindu-şi buzele a dispreţ. g 

— Aventurieră, fie! Accept această calificare. In această 
carieră nu mă voi dezonora, cel puţin, ca în aceea pe care mi-o 
oferiţi: spionaj şi trădare. 

Cuprins de o mânie nouă, Cardinalul îi prinse pumnul. 

— Uitaţi, doamnă că sunteţi la discreţia mea. 

— Nu uit deloc! 

— Că vă pot preda pe mâna justiţiei regelui, fiindcă aţi 
cutezat să vă întoarceţi din exil, spre a corupe din nou inima 
nefericitei noastre suverane. 

— O puteţi face, monseniore. Maiestatea sa se va întreba 
însă pe drept cuvânt pentru ce s-a îngăduit acestei exilate să o 
vadă pe regină, pe care venise s-o corupă? Şi ce târg i s-a oferit 
într-o întrevedere secretă, într-un loc ascuns? Regele e 
neîncrezător, el va fi poate curios să ştie ce puteau conspira 
împreună ducesa de Chevreuse şi cardinalul duce de Richelieu? 

Neizbutind cu violenţa, ministrul se calmă din nou: 

— Fie! pot evita acest scandal. Nimeni nu ştie despre 
arestarea dumneavoastră; nici chiar gărzile care au executat-o 
nu ştiu cine sunteţi. Pentru aceşti oameni sunteţi un conspirator 
oarecare, un aventurier, înhăţat pe drumul mare: Domnul 
Bernard. 

Ducesa simţi cum o trec fiorii spaimei.! 

— Cine va da alarma deci de arestarea domnului Bernard, 
chiar de dispariţia lui? 

— Ştiu: puteţi să mă asasinați fără să vă temeţi de 
pedeapsă. 

— Oh, să vă omor? La ce bun? Am eu locuri discrete, tot 
aşa de sigure ca şi mormântul, cel ce-a intrat acolo nu mai iese, 
ca şi din mormânt. 

Cu tot curajul său, doamna de Chevreuse păli îngrozitor, îşi 
stăpâni totuşi nervii, ca să răspundă: 


— Slavă Domnului! Am destui prieteni care se vor întreba 
ce s-a întâmplat cu ducesa de Chevreuse. Regina ... 

— Regina va tăcea. Căci de-ar vorbi, s-ar demasca. 

— Oamenii dumneavoastră pot fi mai puţin discreţi. 

— Îi am în mână! 

— S-ar putea găsi unul mai cu inimă. Poate că vreunul m-a 
recunoscut. 

Rece, Cardinalul o scrută cu privirea. 

— In cazul acesta, vai de el! 

Ducesa ar fi vrut să numească pe d'Artagnan. Dar 
ameninţarea o opri. Ea îşi muşcă buzele până la sânge, ca să nu 
pronunţe numele muşchetarului. 

— Vedeţi, sunteţi la discreţia mea. V-am rugat, când 
puteam să poruncesc şi să ameninţ, fiindcă vroiam să-mi 
spuneţi secretul de bună voie, şi să nu vi-l smulg prin violenţă. 

— Prin violenţă? Nu mă tem de ea. Nimic pe lume nu îmi 
poate descleşta gura şi de nimic nu mă tem, în afară de 
Dumnezeu. 

— Aţi ales singură zise Cardinalul. Zarurile au fost aruncate. 
Doborât, el se aşeză la masă şi începu să scrie cu mâna 
tremurătoare. 

In acest moment, uşa se deschise împinsă de afară deo 
mână uşoară. Fermecătorul cavaler, care coborâse primul din 
trăsură în faţa pavilionului, se fofilă fără zgomot înăuntru. Salută 
pe prizonier cu o înclinare mută din cap însoţită de un surâs 
grațios. Apoi, făcându-i cu ochiul, puse mieros un deget pe buze. 

Acest gest rapid surprinse în aşa măsură pe doamna de 
Chevreuse, încât nu putu să-şi creadă ochilor. 

Cavalerul înaintă până la masă şi, înclinându-se spre 
stăpân, îi şopti câteva cuvinte la ureche. Cardinalul tresări. O 
dungă de nelinişte îi bară fruntea şi ducesa îl văzu fixând asupra 
ei o uitătură înflăcărată, plină de ură. Apoi se ridică şi începu să 
se plimbe prin odaie, părând nehotărât. 

Ce-ar fi putut să-i spună noul venit ca să-l tulbure într- 
atâta? Dar nu! Ducesa nu se înşela şi aventura lua o întorsătură 
neaşteptată. Ori de câte ori ministrul avea spatele spre ei, în 
plimbarea lui agitată, cavalerul se folosea ca să reînnoiască 
ducesei aceleaşi semne neînţelese de la început. 

Brusc, Cardinalul se opri în faţa ducesei şi, privind-o adânc 
în ochi, articulă pe un ton aspru: 


— Azi-noapte, la Carmelite, n-aţi mers singură? 

Ducesei nu-i veni răspunsul dintr-o dată. Cavalerul îi făcu 
un semn pe furiş să răspundă afirmativ. Gândindu-se că 
mesagerul era de acum departe şi că nu mai putea fi prins, ea 
mărturisi: 

— Într-adevăr, monseniore, n-am fost singură. 

Richelieu, schimbă o privire cu noul venit, a cărui atitudine 
rezervată şi nepăsătoare nu arăta nimic din ciudata lui 
intervenţie recentă. 

— Şi însoţitorul dumneavoastră, un tânăr soldat, cunoştea 
numele dumneavoastră, numele adevărat? 

Cavalerul, tot pe furiş, dădu de două ori din cap, voind să 
spună: „răspunde da!” Şi fără să ştie cum, supunându-se acestei 
sugestii, ea răspunse: 

— Da. 

Un gest de dezamăgire îi scăpă lui Richelieu. Identitatea 
prizonierei era cunoscută. Ea nu mai putea fi deci întemniţată 
sub un nume de împrumut. Ca s-o aresteze sub numele ei 
adevărat, să-şi asume izbucnirea unui proces, riscurile erau prea 
mari. Regina întărâtată, regele bănuitor, conjuraţii împinşi de 
frică la măsuri extreme. lute Cardinalul cântări şansele unei 
atare operaţiuni. Doar mânia şi orgoliul îl mânau către violenţă. 
Hotărârea era de-acum luată. Cu un gest nervos, el apucă 
bucata de hârtie pe care începuse să scrie şi cei de faţă îl 
văzură cum o sfâşie în bucăţi, încet, încet cu părere de rău. 

— Frumoasa mea doamnă, zise atunci Cardinalul surâzând 
forţat, nu vreau să fiu îndurător doar pe jumătate. Amintiţi-vă 
doar atât: că v-am avut în mână şi totuşi v-am lăsat viaţa şi 
libertatea. 

Ducesa nu îndrăznise să creadă această neaşteptată 
întorsătură. ce cursă nouă ascundea această măsură 
neprevăzută? Pieziş, privirea ei se îndreptă spre insinuantul 
personaj. Neobservat, acesta continua semnele lui tainice. 

— Domnule d'Artagnan! strigă Cardinalul. La acest apel 
muşchetarul intră. i 

— Vă încredinţez pe domnul Bernard, zise stăpânul. Il veţi 
conduce la Boulogne, pe calea cea mai scurtă. Acolo, veţi 
supraveghea îmbarcarea sa pe prima navă care pleacă în 
Anglia. Aveţi grijă mai ales ca prizonierul să nu comunice cu 
nimeni în drum. Răspundeţi cu capul de aceasta. 


Muşchetarul se înclină fără să clipească. 

Atunci Richelieu reveni la ducesă. Îi întinse mâna. 

— Gândiţi-vă încă, zise el foarte încet, atingând cu buzele 
degetele înmănuşate: aliaţi, o vom salva pe regină; duşmani, o 
putem pierde. 

Ea păru că n-a înţeles. El insistă: 

— Gândiţi-vă şi la mărturia aceea vie, pe care o pot avea în 
mână cândva ; poate chiar mâine. 

De data aceasta, el o văzu tresărind. 

— Atunci vă veţi căi, fără îndoială, că mi-aţi respins 
propunerile. Dar va fi prea târziu. 

Doamna de Chevreuse nu putea să cedeze. Ea îşi stăpâni 
emoția şi aruncă acest răspuns plin de fatalism: 

— Facă-se voia lui Dumnezeu! 

Stăpânul Franţei lăsă să cadă mâna mică şi, cu un oftat de 
regret, părăsi pavilionul, păşind rar. Ducesa rămase 
înmărmurită. 

Amabilul cavaler se folosi de ieşirea Cardinalului, ca să se 
apropie iute de ea. 

— Nădâăjduiesc, doamnă ducesă, şopti el, că veţi binevoi să 
vă amintiţi că datorită mie, umilul dumneavoastră servitor, 
sunteţi acum liberă şi să-i spuneţi aceasta Maiestăţii sale regina. 

La rândul său, îi luă mâna, dar nu spre a i-o săruta, ci ca să- 
i strecoare un bileţel îndoit. Şi, înainte ca ea să-şi revină din 
uimire, acela ieşi aşa cum intrase: alunecând ca o şopârnlă. 

— Cine e omul acesta? îl întrebă ea pe d'Artagnan. 
Muşchetarul avu o mutră de dispreţ. 

— El! Nu e nimic de capul lui. E domnul Mazarini. 

„Ce joc face el?” gândi ea, şi ce-o fi dorind de la regină?. O 
idee neaşteptată îi veni în minte: 

— Unde se afla acest Mazarini în timpul convorbirii mele cu 
Cardinalul? 

D'Artagnan surâse. 

— După obiceiul lui: foarte aproape de uşă. 

— Dumnezeule! în acest caz a auzit totul! 

Atunci, febrilă, desfăcu biletul. Era acoperit cu un scris 
neregulat, prefăcut, asemeni scrisului cu mâna stângă. Ea citi: 
„Dacă domnul Bernard vrea să ştie ce s-a făcut cu o anumită 
casetă, uitată de dânsul la Babette, un gentilom care se 
interesează de dânsul i-o va spune în noaptea asta”. 


— O casetă? reflectă ea. O casetă uitată de mine la 
Babette? ce sens are asta? Fără îndoială vreo cursă a lui 
Mazarini. Ea continuă să descifreze: 

„Această cutiuţă e pecetluită cu o stea”. 

— O stea! Ducesa se opri, adânc tulburată. Scrisoarea se 
termina aici. Un singur cuvânt mai era, drept semnătură. 
Citindu-l, doamna de Chevreuse păli, îşi puse mâna pe piept ca 
să  domolească bătăile inimii. Căci acest cuvânt era 
„REMEMBER”, ultimul cuvânt al lui Buckingam, adresat reginei 
de departe. 

— Dovada! gâfâi ducesa. Dovada tangibilă, materială. 
Mărturia irecuzabilă, vie! Dumnezeule, ajută-mă. 

Ea se hotărî pe loc: 

— La noapte îl voi vedea pe acest Mazarini. 

Biletul conţinea un post scriptum: „Pe stâlpul din dreapta, 
la ieşirea din pavilion, scrieţi numele oraşului unde veţi fi la 
noapte. Dacă binevoiţi, la Hanul „Stejarul Regal” din Saint 
Germain veţi găsi o casă convenabilă să vă petreceţi noaptea”. 

Ei ieşiră împreună. D'Artagnan merse să inspecteze şeile 
cailor, ducesa se apropie de stâlpul numit, pe care scrise cu un 
cărbune găsit pe jos: „Saint Germain — Stejarul Regal”. Abia se 
depărtaseră muşchetarul şi prizoniera, pornind la drum, când un 
bărbat în uniforma gărzilor ieşi din umbra parcului, merse la 
stâlp, citi atent şi apoi şterse orice urmă de scriitură. Apoi sări 
pe cal şi ajunse din urmă escorta care însoțea trăsura celor doi 
bărbaţi de stat. 

În trăsură, Richelieu îşi mesteca amarnic ura: 

— Pe acel tânăr soldat, complicele ei, va trebui să-l prindem 
cu orice chip; auziţi domnule Mazarini? 

— Da, monseniore, îl vom prinde. 

— Auzi, s-o las să plece! pe ea! când o aveam în mână! 

— Vai Eminenţă. Altfel ar fi fost foarte primejdios. Şi fără 
folos. 

— M-aş fi răzbunat cel puţin! 

— Să vă răzbunaţi! şopti italianul. La ce bun? Şi el adăugă 
în sine: 

— Să-i joci, e cel mai bine. Să nu-i ucizi niciodată. Richelieu 
tăcea acum, epuizat. 


„Sărmanul domn Cardinal! gândi Mazarini cu milă. E trecut 
şi fără vlagă. Ah, pe Madona, se apropie ceasul când va fi rândul 
meu.” 


t Capitolul 20 — Un comesean ciudat 


Cavalerul Tancred străbătu cu mare iuţeală cele câteva 
leghe de la drumul către Orleans până la drumul către Reims. 
Trecu prin târguri şi sate, peste poduri, ca fulgerul. Trecu Marna 
în două rânduri; o dată la Cretcil, a doua oară la Joinville. Aici, la 
cinci leghe de duşmani, el se opri în sfârşit să răsufle. Putea fi 
ora şase de dimineaţă. Cerul se limpezise şi drumul strălucea 
vesel, salutat de câmtecul păsărilor. Bucuria de a „trăi umplea 
inima tânărului cavaler. El simţea risipindu-se chinul care-l 
consuma din clipa când, sub presiunea primejdiei, trebuise să o 
părăsească pe ducesa de Chevreuse. 

Era posibil oare ca această uimitoare aventurieră să-şi 
găsească sfârşitul într-o întâlnire atât de banală? Asta s-o 
creadă alţii! Geniala intrigantă trecuse prin primejdii mai mari şi 
ieşise cu bine din toate. Şi de data asta va scăpa din încleştarea 
duşmanului. de altfel, dacă ea rămâne în mâinile Cardinalului, 
cel puţin voinţa ei se va îndeplini. Mystere va ajunge la Sedan şi 
se va întoarce. Apoi, vom vedea! îi venea greu să creadă că, cu 
sprijinul domnişoarei de Cernay şi al reginei, nu va izbuti el, 
Mystere, să elibereze această frumoasă pradă din ghearele 
tigrului. 

Liniştit în această privinţă, cavalerul se gândi la propriile lui 
afaceri. Ca să ajungă la Sedan şi să se întoarcă, îi trebuiau trei 
lucruri esenţiale: prudenţă, un cal bun, şi bani. 

Prudenţă? Bravul oştean se lăuda că nu-i lipseşte. Şi avea 
într-adevăr, când era vorba să ia hotărâri bune şi să închipuie 
planuri înțelepte de conduită. Numai că, la încercare, când 
vreun obstacol neprevăzut îi strica treburile şi-i încălzea 
sângele, se lăsa bucuros în seama pornirii lui naturale. Şi ca să 
iasă din încurcătură, se servea de un talisman preţios: sabia. A 


doua condiţie: un cal bun, era rezolvată — prin grija ducesei. 
Căpitan avea sânge zvăpăiat spaniol. Suplu şi furtunos, era 
totuşi rezistent ca un cal de povară. După atâta alergătură, 
cavalerul îl simţea aşa de odihnit, ca şi cum atunci ar fi fost scos 
din grajd. Şi în această privinţă deci totul era bine. Buclucul era 
cu banii! Toată averea soldatului se afla într-o pungă de piele, 
care-i umfla zadarnic buzunarul, căci erau într-însa mai mult 
firfirici decât ludovici. Scoase punga şi începu să-şi numere 
averea în palmă. Făcu socoteala adunând până la ultima leţcaie 
şi abia atinse o sută de livre. Presupunând că vor trebui opt zile 
dus şi întors şi opt zile de aşteptare în Sedan, asta însemna cam 
şase livre pe zi... Şase livre pentru un om şi un cal! Mystere 
mângâie coama lui Căpitan şoptindu-i la ureche: 

— Mi se pare, camarade, că nu o vom duce chiar boiereşte. 
Dar fii pe pace: n-am să rod din porţia ta. 

Atenţie delicată, căreia calul îi răspunse dând bucuros din 
cap. Apoi, îşi împărţi banii în cincisprezece părţi pentru nevoile 
zilnice, îi mai rămâneau doi ludovici, pe care-i păstră ca rezervă 
pentru situaţii neprevăzute. După ce luă aceste hotărâri 
înțelepte, apăsă uşor din genunchi şi-şi porni calul la trap. Era 
aproape ora unsprezece, când cavalerul intră în Coulommiers. 
Cal şi călăreț aveau nevoie de două ore de repaus şi de o masă 
întremătoare. O noapte nedormită, emoţiile dinspre ziuă şi o 
cavalcadă lungă în plin aer îi stârniseră soldatului o poftă 
grozavă de mâncare şi el se simţea în măsură să-l concureze 
chiar pe Saint-Amant. Intrând pe strada mare, Mystere zări firma 
unei  ospătării; „Pavăza Franţei”, aşezată aproape de-a 
curmezişul drumului. Căpitan ciulind urechea, adulmecă mirosul 
plăcut de fân proaspăt şi-şi îndreptă nările către acest paradis 
apropiat. În acelaşi timp un miros plăcut de fripturi trecu pe la 
nasul cavalerului, care coti involuntar spre tinda primitoare. 
Gazda ca o reclamă vie strălucea de sănătate şi de curăţenie. 
Cu mâinile încrucişate pe burta făloasă, stătea la pândă în prag 
şi, cu un surâs îmbietor, privea cum vine acest client însemnat, 
al cărui cal falnic îl recomanda atenţiei sale grijulii. La 
apropierea cavalerului, el îşi scoase boneta albă şi se dădu la o 
parte, lăsând liberă intrarea. Dar, cu o smucitură de frâu, 
Mystere îndreptase înainte capul calului şi el însuşi, oftând a 
regretat, întoarse ochii de la această privelişte ispititoare. 
Mândru şi demn, trecu prin faţa gazdei dezamăgite, afectând o 


indiferenţă totală. Era o abţinere, a cărei rațiune Căpitan n-o 
putea înţelege. De aceea Mystere găsi de datoria lui să se 
scuze. 

— Camarade, îmi pare că eşti amator de trai bun şi de 
cheltuială nu-ţi prea pasă. Nu uita că nu mai eşti în serviciul 
unei înalte doamne bogată şi risipitoare. Să căutăm deci un birt 
mai ieftin, mai potrivit pentru ce avem în pungă. 

Merse înainte, fără să întâlnească altceva decât un birt 
modest, o şandrama plină de cărăuşi. Cu toată foamea şi 
oboseala, cavalerul strâmbă din nas cu dispreţ şi trecu mai 
departe. Mai departe, nu era decât drumul larg, desfăşurându- 
se ca o panglică albă în bătaia soarelui de amiază. Avea să 
pornească mai departe frânt de oboseală şi cu stomacul gol. 
Trebuia să se hotărască! într-un acord tacit, cal şi călăreț se 
opriră. Atunci, o luptă scurtă se dădu în mintea lui Mystere — 
Intre nevoia de economie care pleda pentru şandrama şi între 
pofta lui sălbatică de mâmcare ce-i dădea ghes către ospătăria 
ispititoare. In timp ce se desfăşura această tragedie intimă în 
care raţiunea şi pofta se războiau făţiş, Căpitan, fără să pară că 
dădea ascultare sfaturilor ce primise, tropăia de zor, în semn de 
dezaprobare.  Vajnicul animal, obişnuit cu mai multe 
menajamente, nu simţea nici o vocaţie să sufere soarta 
măgarului lui Buridan care după cum ştim cu toţii, fiindu-i 
deopotrivă de foame şi sete, a murit nehotărât între o ciutură de 
apă şi un maldăr de fân. In cele din urmă, datoria şi raţiunea 
biruiră în sufletul lui Tancred: el îşi îndrumă calul spre 
şandrama. 

— Carnea slabă merge bine când ai bani puţini, filozofă el. 
Dar mirare, cinci minute mai târziu, Mystere îşi făcea intrarea 
triumfală n curtea de la „Pavăza Franţei”! Minunea se petrecuse 
astfel: trecând prin dreptul birtului, cavalerul avu o clipă de 
neatenţie şi uită să îndemne la stânga. de aceea Căpitan, lăsat 
în voia lui şi neştiind nimic despre hotărârea virtuoasă a 
stăpânului, îl duse acolo unde avea el chef. Şi aşa instinctul 
atotputernic birui raţiunea şovăitoare. 

Un rândaş alergă în întâmpinarea lui Mystere. Cu un gest 
nobil, ca unul care-şi cunoaşte rangul, acesta-i aruncă frâul şi 
sări la pământ. Apoi chemă gazda şi-i comandă pe un ton grav, 
o masă pe pofta lui princiară. După aceea, el însoţi calul în 


grajd, cu aerul unui mare senior care nu înţelege să lase pe 
mâini mercenare grija unui animal de preţ. 

— Încet, omule, strigă el către servitor, încet! Să-mi 
îngrijeşti calul ca pe o mireasă. 

— Straşnic cal! zise rândaşul, plescăind din buze a 
cunoscător. 

— Darul unei ducese, zise cavalerul, plin de mândrie. 

lar în sinea lui se căina: „Vai de pielea mea, darul ăsta mă 
duce la faliment. Sunt pe cale să-mi ştirbesc serios rezerva!... Ei, 
cu atât mai rău! Nu stă bine mesagerului reginei să se poarte ca 
un bădăran, şi să lege tovărăşie cu cărăuşii. Căpitan îşi cunoaşte 
meseria”. Şi, cum nu ducea lipsă de idei bune, încheie: „Fiecare 
zi cu grija ei! Vom vedea dacă steaua mea mă părăseşte în 
drum”. 

Rândaşul luase şeaua de pe calul ducesei cu toată atenţia 
cuvenită unui animal aşa de nobil. 

—  Gentilomul doreşte să golească tocurile de la şea? 
întrebă el, aruncând şeaua pe un maldăr de paie. 

— Da, da! zise Mystere. Era să uit această precauţie. 
Adevărul este că, în fuga lui grabnică, uitase cu totul să 
inspecteze şeaua. Ea putea conţine lucruri compromiţătoare. 
Din tocul din dreapta scoase o pereche de pistoale straşnice, pe 
care le examină cu un ochi de cunoscător. Bună treabă! Erau 
arme, nu glumă, care-ar putea folosi la nevoie. Puse pistoalele 
la cingătoare şi trecu la tocul stâng. Acesta era plin de gloanţe şi 
de iarbă de puşcă. 

— Ducesa s-a îngrijit de toate, constată Mystere. Păcat c-a 
uitat tocmai ce mă doare! Isprăvind şi aici, scotoci la oblânc, în 
locul unde se purta mantia. Aici avu o surpriză nemaipomenită: 
primul lucru pe care-l găsi fu un săculeţ umflat care, căzând pe 
pământ, scoase un sunet metalic îmbietor. 

„Scumpa ducesă, zise cavalerul înduioşat până la lacrimi, a 
prevăzut totul, chiar şi asta!” El cântări săculeţul şi plescăi din 
limbă. „Pe legea mea, nobila mea prietenă ştie să aranjeze bine 
lucrurile. lată-mă mai bogat decât Cresus. Şi eu mă gândeam să 
descind într-un birt mizer. Ah, cavalere, uiţi mereu că eşti al 
reginei şi al ducesei. Căpitan a avut de o sută de ori dreptate să 
procedeze după capul lui... Poate că ştia, prefăcutul!” 

— Hei! Cheamă gazda, porunci el rândaşului. Vestit, acesta 
alergă grăbit. 


— Adaugă două sticle de Bourgogne, din cel mai vechi... 
Haide prietene! şi nu uita că peste două ore plec la drum. 
Hangiul se retrase cu un şir de plecăciuni. După ce Căpitan fu 
periat şi ţesălat, Mystere putu în sfârşit să se îngrijească şi de 
sine. 

Părăsind grajdul ca să se ducă în sala de mese, el trebui să 
se dea la o parte şi să facă loc rândaşului care tocmai intra 
ducând de frâu o catârcă. 

În mijlocul curţii văzu pe gazdă stând de vorbă cu un 
călugăr burtos şi vesel, purtând capişonul ţuguiat al 
franciscanilor. Când se apropie, capucinul încetini vocea şi îl 
privi cu un ochi bănuitor. Tânărul era prea înfometat ca să dea 
atenţie acestei figuri viclene. Îl întrebă pe hangiu, bine dispus: 

— Hei, ce spun cuptoarele dumitale? Gata dejunul? 

— La dispoziţia Excelenței voastre. 

— Bine, să nu-l facem să aştepte. S-ar supăra pe noi. 
Hangiul schimbă o privire de înţelegere cu bunul părinte 
franciscan şi, întorcându-i spatele, se grăbi să-şi conducă 
clientul în sala unde era pregătită masa. Sticlele de vin aveau 
luciri de rubin şi de topaz. Un crap înota într-un sos bogat. 
Mystere se grăbi să atace acest aperitiv, stropindu-l din belşug 
cu o cupă mare de vin. Potolindu-şi astfel furia foamei, el se uită 
împrejur, cercetând sala şi pe cei de faţă. Sala, cu plafonul 
scund şi cam întunecată, părea să fie destul de mare. Ea nu 
primea lumină decât printr-o singură fereastră, lângă care 
tocmai se afla masa lui. Prin ea, el putea să vadă o frântură din 
drumul pe care venise. În spate, o scară ducea la etaj. În fund, 
într-o sobă înaltă, ardea un foc de lemne, inutil în această zi 
călduţă de primăvară. Alături de sobă, o uşă mică ducea la 
bucătărie. Zidul lateral nu avea decât o ieşire, uşa prin care 
intrase el şi care răspundea în curte. Afară de locul unde se 
aflase Mystere, sala era înecată în umbră. 

— Bun loc pentru o cursă, gândi el jumătate în glumă, 
jumătate în serios. 

Printr-o ciudată asociaţie de idei, el îşi aminti de călugăr şi 
de înfăţişarea suspectă a acestuia. 

— Puțin îmi pasă! Sunt un soldat care se întoarce la corp. 
Am în buzunar dovada scrisă de comandant. Sunt în regulă faţă 
de cea mai severă inchiziţie... 


Totuşi, bănuitor, căută cu privirea mantia sa, unde 
ascunsese plicul secret al ducesei. Ea era bine prinsă de acelaşi 
cârlig cu spada, la îndemână. Din exces de precauţie, el scoase 
pistoalele şi, după ce le inspectă încărcătura, le aşeză 
ostentativ, unul într-o parte pe masă, şi altul în cealaltă parte. 
După aceea, primi cu entuziasm o friptură cu miros plăcut, pe 
care gazda i-o aducea şi o atacă fără zăbavă. 

— Senioria voastră, sunteţi prea precaut, observă omul, 
privind pieziş spre pistoale. 

— Aşa trebuie în vremea de azi, ripostă Tancred cu gura 
plină. 

— Oh, ţara e liniştită pentru moment. De când înțeleptul 
nostru ministru, marele Cardinal, ne-a scăpat de protestanți, ne 
bucurăm de binefacerile păcii, atât de necesară comerţului. 

— In sănătatea Cardinalului, zise Mystere, dând cupa peste 
cap. Era prudenţa şi diplomaţia lui! Nu voia să se dea în vileag. 

—  Gentilomul face parte, fără îndoială, din armată? 
Cavalerul privi fix pe hotelier. Pricepea că el încerca să-l tragă 
de limbă. De aceea el căzu la îndoială şi răspunse cu un da 
evaziv. 

— Şi vă întoarceţi la corp? 

— Da. 

— Frumoasă e cariera de militar şi glorioasă! Duşmanii 
statului au simţit, în timpul ultimei campanii, puterea armatelor 
noastre. 

Rostind aceasta, pântecul rămase cu gura căscată, 
aşteptând un răspuns. 

— Da! zise cavalerul iarăşi. 

— Această nobilă profesie te face să cunoşti glorii, dar are 
şi neajunsuri, grandoare şi nefericire, asta e! 

Şi filosoful bucătar oftă adânc. 

— Se poate întâmpla! 

— Să scoţi sabia contra spaniolului sau lorenezului, mai 
merge! Dar contra piepturilor franceze... 

De data asta terenul începea să ardă sub picioare. Cum? 
Acest poloboc ambulant avea de gând să-l sondeze? Ca nu 
cumva să-i scape vreun cuvânt primejdios, cavalerul se mulţumi 
să mestece mai departe. 

— Probabil că aşa va face şi Senioria voastră, continuă 
gazda. Mă prind că preferaţi să-i înfruntaţi pe spanioli în Flandra 


şi nu mergeţi în oastea mareşalului de Chatillon în faţa 
Sedanului. 

Mystere, crezu că se sufocă şi scutură capul, ca şi cum ar fi 
fost mâhnit. 

— Căci, fără îndoială, vă îndreptaţi spre Sedan? 

— Într-adevăr. 

— Senioria voastră să-mi îngăduie să beau pentru izbânda 
sa ca domnii prinți să intre în ascultare fără vărsare de sânge 
contra înţeleptului nostru Cardinal. 

Cavalerul, plictisit, se întreba dacă n-ar trebui să-l arunce 
pe fereastră pe acest flecar. Dar se stăpâni şi, cu un surâs 
amabil, îi dădu dreptate gazdei, care-şi scoase boneta albă şi 
strigă cu entuziasm: 

— Pentru victoria armatelor noastre. Trăiască Monsenlorul 
Cardinal. 

— Pentru Maiestatea sa regele Ludovic al XIII-lea, rosti 
cavalerul cu o voce sonoră. 

In această clipă, auzind o tuse ciudată în colţul cel mai 
întunecat al sălii, cavalerul se uită într-acolo. Înţelese atunci că 
nu era singur, un alt comesean ocupa un loc în acel colţ pierdut. 
Omul era scuturat de o tuse îndrăcită. 

— Priviţi pe sărmanul acesta, şopti hotelierul. El e o victimă 
a disensiunilor noastre interne. 

Mirat, Mystere întoarse privirea spre flecar, care, încurajat 
de întrebarea lui mută, urmă: 

— Aşa cum îl vedeţi, a cunoscut totuşi vremuri mai bune. 
De aceea şi continuu să-l primesc, deşi e un client nu prea 
onorabil şi consumă puţin. Cum v-am spus tulburările interne l- 
au adus în sapă de lemn. 

— E adevărat? 

— Vă dau cuvântul meu... E un negustor de lână din strada 
Grenetail. 

— Din ce stradă? 

— Grenetail, la Paris, cartierul Saint-Martin. Are firma „La 
mielul alb”. 

— ce coincidenţă, gândi Mystere. Acolo locuieşte şi Cyrano. 
El se hotărî să nu piardă nici un cuvânt al guralivului hangiu, 
care vorbea întruna, fericit că e ascultat în sfârşit. 


— Întorcându-se din Flandra, unde a făcut cumpărături ca 
de obicei, el socoti prudent să facă un ocol prin Ardeni, ca să 
evite provinciile din nord, înţesate de războinici. 

— Inţeleaptă precauţie! 

— Dar proastă inspiraţie! Lângă Sedan, el fu prădat de 
cavalerii mercenari din slujba domnilor prinți. Totuşi el a reuşit 
să scape o rezervă ascunsă, dar a căzut în mâna unui grup de 
mercenari ai domnului mareşal şi francezii i-au luat şi ce mai 
rămăsese de la germani. Şi acum, se întoarce pe jos la Paris şi 
nici de mâmcare nu are bani. 

In timp ce i se ţinea această predică, Mystere cercetase 
adânc pe străin. Era ditamai lunganul, cu oase lungi, destul de 
impunător, având mai degrabă înfăţişarea unui gentilom decât a 
unui negustor cumsecade, prădat. Slab şi zdrenţăros, părea că 
iese dintr-un post lung. El devora cu dinţii lui ascuţiţi de lup 
înfometat, un dejun sărăcăcios, stropit cu un lichid suspect, care 
semăna bine cu apa chioară. Milostivul cavaler întoarse privirea 
către propria-i masă supraîncărcată cu tot felul de bucate 
gustoase şi cu vinuri fine şi se simţi ruşinat de belşugul său. 

— Dacă-i aşa, propuse el, rugaţi-l pe acest ghinionist să 
poftească la masa mea. Intre creştini, trebuie să ne ajutăm. 

Hangiul n-avu nevoie să i se repete ordinul. Ca un bun 
negustor, care miroase câştigul îndoit, el se grăbi să transmită 
invitaţia falsului negustor de lână. 

Acela se ridică iute şi, cu plecăciune şi scuze, întrerupte de 
voia bună a tânărului, luă loc la masă faţă în faţă. Apoi, fără alt 
preambul, în faţa ochilor înveseliţi ai cavalerului, lunganul 
începu să înfulece bucăţi după bucăţi şi să soarbă pahare cu o 
grabă semnificativă. Aşadar, nu era doar o născocire povestirea 
stăpânului de la „Pavăza Franţei”! Totuşi, Tancred făcu o 
remarcă: tot mâncând, omul plimba mecanic priviri neliniştite 
de la uşă la fereastră şi părea că ciuleşte urechea la cel mai mic 
zgomot. Aceste mişcări ciudate îi dădeau înfăţişarea unui animal 
hăituit şi înfometat, pradă a două instincte elementare: unul să 
se ghiftuiască cu orice preţ şi altul să fugă la apropierea 
vânătorului. lar această neântreruptă agitaţie se mărea pe 
măsură ce i se umplea stomacul, ca şi cum, odată potolită 
foamea, instinctul de apărare trecea pe primul plan. 


Îndată ce hangiul se retrase, după ce tăiase şi împărţise în 
farfurii o găină, ciudatul comesean puse pe neaşteptate mâna 
pe braţul cavalerului şi-i zise iute: 

— Tânărul meu senior, ca recunoştinţă pentru generoasa 
invitaţie, vă voi da un sfat bun. Aţi făcut o mare greşeală. 

— la să vedem! 

—  Adineauri, vorbind cu gazda, aţi scăpat un cuvânt 
imprudent. De aceea am şi tuşit, ca să vă avertizez. 

— Un cuvânt imprudent? Dar am spus numai da şi nu. 
Nimic altceva. 

— Când gazda a ridicat paharul pentru domnul Cardinal, 
dumneavoastră aţi băut în sănătatea regelui. 

— Ei şi? 

— Vai de mine! Vorbele sunt primejdioase. Pentru orice 
adept al Cardinalului, nu există în Franţa decât un singur rege: 
Marele Armand! de aceea „Trăiască regele” este un strigăt de 
răzvrătire. 

Cavalerul izbucni în râs: 

— Drace! Nu-mi pare să împărtăşiţi dragostea gazdei 
noastre pentru Cardinal. 

— Sssst! şopti lunganul, al cărui ochi bănuitor se îndreptă 
spre poartă, ciulind şi urechea. 

— Haideţi, domnul meu, explicaţi-mi, fiindcă într-adevăr, 
mă neliniştiţi. 

—  Ascultaţi! Când aţi ridicat paharul pentru rege, v-am 
recunoscut drept unul dintre-ai noştri. Cu atât mai mult, cu cât 
v-aţi justificat greu prezenţa pe acest drum care duce la domnii 
prinți, la Sedan. 

— Dar duce în tabăra domnului de Chatillon, zise tânărul 
neîncrezător. 

— Desigur, dar nu prea aveţi aerul că mergeţi acolo. De 
când oare un soldat, întorcându-se din concediu, face aşa 
cheltuială şi se apără cu două pistoale pe masă? 

Cavalerul simţi că roşeşte. Excesul său de prudenţă fusese 
o greşeală. Neliniştit, el întrebă: 

— Şi unde vedeţi dumneavoastră că merg? 

— La prinți! afirmă celălalt, clipind din ochi în semn de 
complicitate. Nu haina face pe călugăr şi, sub acest costum 
militar, mă prind că se ascunde un gentilom deghizat. 

Bănuind o cursă, Mystere scutură din cap, negând. 


— Hei, nu râdeţi, domnul meu! Purtaţi un inel care spune 
altceva! Şi omul arătă cu degetul inelul de aur, pe care ducesa îl 
petrecuse pe degetul însoţitorului său, în clipa despărțirii. 
Cavalerul se întreba în ce cursă căzuse, când, spre marea lui 
mirare, văzu pe ciudatul invitat, cum scoate cu precauţie din 
buzunar un inel întrutotul asemănător. Lunganul adăugă, 
râzând: 

— lată, priviţi inelul acesta, suntem între ai noştri. Dacă 
sunteţi din partea doamnei ducese, eu sunt din partea prinților. 

Soldatul era un conspirator prea nou, ca să nu rămână 
dintr-odată buimăcit. Celălalt profită, ca să continue pe un ton 
volubil: 

— Dar, iertaţi-mă, e potrivit să mă prezint. Desigur, numele 
meu nu vă e necunoscut, căci a făcut oarecare vâlvă în lume. Şi, 
după o nouă privire bănuitoare: 

— Sunt Jean-Baptiste Eremitul de Vauselle! Cu toată sărăcia 
mea prezentă, pot să stau cu fruntea sus la masa 
dumneavoastră, fiindcă port în vine sângele glorios al lui Petru 
Eremitul, vestitul predicator şi al conților de Barcelona. Sunt văr 
cu Maiestatea sa catolică regele Spaniei. 

Enunţând dintr-o singură răsuflare această genealogie 
zdrobitoare, acest semihidalgo tăcu, aşteptând pe celălalt să se 
prezinte la rândul său. Dar acesta, hotărât să păstreze un 
prudent incognito, se mărgini să încline capul. Domnul de 
Vauselle, cu ochiul şi urechea mereu la pândă, reluă, cu o 
uşoară nuanţă de dezamăgire. 

— Nu vă cer numele, fiindcă îmi pare că vă convine să 
păstraţi anonimatul. 

— Credeţi-mă că e un simplu scrupul de discreţie şi nu 
neâncredere în dumneavoastră. 

— Nu insist. Mi-ajunge să ştiu că suntem din acelaşi partid. 
Vă rog să mă credeţi pe cuvânt: oricât aş fi de înfometat, n-aş fi 
acceptat nici în ruptul capului să mă înfrupt dintr-o friptură 
cardinalistă! 

— O! nu credeam că politica a invadat şi bucătăria! 

— AŞ vrea să vă fiu de folos cu experienţa mea, continuă 
Vauselle, fără să asculte această întrerupere ironică. se înţelege 
că nu credeţi nici un singur cuvânt din povestea patronului. Nu 
sunt un negustor de lână şi nici n-am fost jefuit. 


Mystere nu aşteptase această mărturisire, ca să fie perfect 
convins că astfel de întâmplări erau plăsmuite. Acum când 
putuse studia de aproape pe Vauselle, personajul îi părea făcut 
mai degrabă să jefuiască el pe altul. 

— Ceea ce m-a redus la această sărăcie lucie, a fost nevoia 
să mă ascund de un spion infernal pus de Cardinal pe urmele 
mele şi care m-a urmărit de la Sedan până la Chalons. Abia de 
trei zile am reuşit să mă dezbar de acest ucenic al satanei, 
refugiindu-mă la timp pe o şosea laterală, în clipa când el era pe 
punctul să mă dea pe mâna unui pichet de dragoni. de atunci, 
rătăcesc prin păduri şi nu cutez decât noaptea să ies la drum, 
după ce mi-am lăsat punga şi calul în mâna ţăranilor lacomi, a 
căror tăcere o cumpăr cu acest Preţ. 

— Drace! De trei zile ... Abia acum înţeleg pofta 
dumneavoastră de mâncare. 

— Numai azi am îndrăznit să vin până în această casă 
ospitalieră, unde steaua mea m-a făcut să întâlnesc un amfitrion 
generos, într-adevăr, oricât de săracă ar fi fost consumaţia mea, 
mă tot întrebam cu ce o voi plăti! ce credeţi? Foamea îl scoate 
pe lup din pădure! 

— Nu-i nimic. Voi plăti eu totul. Şi vă mai dau câţiva 
ludovici, ca să ajungeţi la Paris. 

Vauselle schiţă cu mâna dreaptă un gest de refuz discret, 
iar cu stânga apucă lacom piesele de aur şi le vâri în buzunarele 
pantalonilor. 

— Este aur cardinalist, zise el. De aceea primesc. 

— Acum rămâne să vă mulţumesc pentru sfaturi. Înţeleg că 
e bine să te fereşti de spioni. 

— Drumul este presărat cu această sămânță, care răsare 
până şi din pietre, zise Vauselle, turnându-şi un nou pahar. 

— Dumnezeu ştie dacă nu era plăsmuit din aceeaşi făină şi 
capucinul de adineauri. 

Vauselle, care ducea paharul la gură, se opri scurt, pălind şi 
tremurător: 

— Un capucin? zise el. 

— Da, un capucin grăsun. El dă târcoale primprejur. L-am 
surprins stând de vorbă cu hangiul. 

— Un capucin călare pe o catârcă? 

— Călare? Nu! Coborâse! 


Vauselle sări în sus. Aruncând jur împrejur priviri rătăcite, el 
gemu: 

— Dumnezeule! El e! Părintele Hilarión, omul meu de la 
Chalons. Şi, fără să mai stea pe gânduri, alergând iute spre 
cuier, înşfăcă o manta la iuţeală, înfundă pălăria pe cap şi alergă 
spre uşă. 

— Hei, mai încet! Aţi luat mantaua mea. El îl prinse pe fugar 
de pulpană şi-i luă mantia. Speriat, acesta-şi luă jerpelitura 
proprie, cu un oftat de regret, pe care-l lămureau petele de 
noroi de care era acoperită şi hartapalele care-i curgeau pe 
margine. Apoi deschise uşa dinspre curte. Obrazul rubicond şi 
burta lată a bunului părinte apărură în pervazul uşii. La vederea 
lui, Vauselle sări îndărăt, şi întorcându-se iute, uşor ca o pisică 
trecu peste mese şi peste scaune, deschise la iuţeală fereastra 
şi ieşi ca o pasăre la libertate. Călugărul se repezise după el, 
dar, greoi, se încurcă printre scaunele răsturnate şi, când ajunse 
la fereastră, nu putu prinde decât vântul. 

Aceste scene rapide se petrecuseră în câteva clipe, sub 
ochii distraţi ai lui Mystere. Deodată auzi un galop răsunând pe 
drum şi, prin fereastra deschisă, zări pe Vauselle cum trecu ca o 
nălucă spre Paris într-un vârtej de praf. El izbucni în râs când 
văzu mutra caraghioasă a capucinului, dar râsul i se opri în gât. 
pe drum, patronul alerga urmat de rândaş, strigând în gura 
mare: 

— Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el! 

— Drace, zise Mystere, hidalgo mi-a furat pe Căpitan. 

La rândul său era să sară pe fereastră şi să se arunce pe 
urma tâlharului, când un spectacol neaşteptat îi impuse mai 
multă prudenţă. Din partea opusă, un pichet de dragoni venea 
în fuga mare. Îndată ce ei putură auzi, părintele Hilarión le 
strigă: 

— După el, la galop! Omul mi-a scăpat printre degete! 

Cu degetul întins, el arăta în direcţia Parisului, un punct 
negru pe şoseaua lungă. Atât se mai vedea din Vauselle şi din 
calul spaniol. Grupul trecu la galop, în urmărirea fugarului. 
Cavalerul simţi cum i se scurge o sudoare rece de-a lungul şirei 
spinării. Fără să aibă cea mai mică bănuială, el căzuse într-o 
cursă a Cardinalului. Din fericire, acest Vauselle încurcase 
socotelile şi-o luase la sănătoasa, în locul lui. El îşi salvase 
mantia cu plicul ascuns în căptuşeală. 


— Nu voi mai ascunde nimic în mantie. E prea periculos! 
Hotărât să se stăpânească mai bine, el plăti consumaţia şi se 
informă dacă nu ştia vreun cal de vânzare. Primprejur nu se 
găsea aşa ceva. Ar fi trebuit să coboare până la Saint-Maur, ca 
să cumpere unul. Buimăcit, Mystere, neştiind cum să se 
hotărască, se îndreptă spre ieşire, când fu împiedicat de un 
obstacol greu de urnit. Era burta impunătoare a bunului părinte. 
De la plecarea dragonilor acesta nu încetase să-l observe şi, la 
momentul oportun interveni: 

— O clipă vă rog, tinere prieten! Calul era al 
dumneavoastră? 

— Da, părinte, răspunse cavalerul tot încercând să 
ocolească obstacolul. 

— Hm, frumos animal! Trebuie că v-a costat o avere! 
Cavalerul, nerăbdător, glumi: 

— E un dar al unei frumoase doamne, care se interesează 
de mine. 

— Aici aţi dejunat dumneavoastră? se informă călugărul, 
arătând cu degetul înspre sticlele goale şi resturile ospăţului. 

— Probabil! 

— Drace! Domnule militar, nu vă uitaţi deloc la cheltuieli. Şi 
asta e tot un dar? 

— Da, şuieră cavalerul, strângând pumnii. Nu poate omul 
să ascundă nimic! 

— Fericită tinereţe! Aveţi o frumoasă pe care vă convine s-o 
răzgâiaţi şi s-o îngrijiţi cu devotament, râse franciscanul, 
blocând mai departe ieşirea. 

Trăsăturile cavalerului se destinseră deodată şi un surâs îi 
înflori pe faţă: 

— Oh, asta nu e nimic şi n-aţi văzut încă totul. 

— Hei, ce-a putut dărui mai mult această persoană 
risipitoare frumosului său cavaler? 

Sub nasul călugărului, apăru ţeava celor două pistoale. 

— Încet, încet! strigă părintele Hilarion, sărind în lături. 

— Vedeţi că sunt două la fel! glumi Mystere. În acelaşi timp, 
sub dubla ameninţare a armelor, îndreptată spre ţinta mare a 
pântecului revărsat, el sili pe adversar să se retragă 
înspăimântat, până în fundul sălii. 

Acolo, el dezlegă cu îndemânare brâul de capucin şi se 
ocupă să-i lege strâns pumnii. Celălalt schiţă un gest de 


nesupunere. Dar răcoarea ţevii lipită pe tâmplă îl îndemnă să 
stea liniştit. Uşor, cu un şervet luat de la masă, cavalerul îi legă 
picioarele, făcându-l inofensiv. li puse apoi în gură un alt şervet 
în chip de căluş. După aceea, când călugărul grăsun nu mai era 
decât un pachet inform de aspectul unui salam, schingiuitorul 
său îl legă de rezemătoarea scării cu faţa de masă răsucită în 
chip de frânghie. După aceea, cavalerul avu grijă să închidă uşa 
de la bucătărie. In sfârşit, se uită jur împrejur să vadă dacă nu 
mai era ceva de pus la punct, salută cu umilinţă pe spionul în 
sutană, căruia i se vedeau doar ochii, umflaţi de spaimă. _ 

— Mii de scuze că vă părăsesc. Dar sunt aşteptat. In lipsa 
calului ce mi s-a furat, îngăduiţi-mi să împrumut catârca 
dumneavoastră. O voi schimba la prima etapă şi voi da ordin să 
v-o trimită aici. Adio, respectabile părinte. Binecuvântarea nu v- 
o cer. Complimente stăpânului dumneavoastră şi Dumnezeu să 
dăruiască viaţă îndelungată acestui mare bărbat al Franţei. 

După acest mic discurs, Mystere ieşi, ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Incuie uşa de două ori, vâri cheia în buzunar şi 
porni spre grajd. 

In pragul ospătăriei, hangiul înconjurat de câţiva localnici, 
comenta aventura extraordinară a negustorului de lână. 
Trecând prin faţa lui, Mystere opri animalul şi fără să-i lase timp 
să-şi exprime nedumerirea că-l vedea călare pe catârcă, el zise 
ameninţător, încruntând sprâncenele: 

— Bagă de seamă, prietene! Imi pare că aici primeşti pe 
duşmanii regelui şi că uşurezi fuga lor dându-le caii celor ce sunt 
credincioşi Cardinalului. 

Tonul lui aspru îl înspăimântă pe nenorocit. El vru să 
protesteze. Mystere îl fulgeră cu o privire groaznică. 

— Pune-ţi lacăt la limbă, omule! Şi dacă ţii la pielea 
dumitale, nu te amesteca în treburile noastre. Mai ales, nu 
tulbura pe cuvioşia sa. El a rămas în sală, în rugăciune şi nu 
vrea să fie deranjat timp de o jumătate de oră. Ai înţeles? 

Ca să-l convingă mai bine, cavalerul argumentă dublu: el 
arătă ţeava celor două pistoale şi lăsă să-i cadă câteva monede 
pe caldarâm. 

— Am înţeles, monseniore, bâlbâi el. 

— Serviciul domnului Cardinal! zise tânărul sărind în şea ... 
Tăcere! 


Şi râzând în sinea lui, lovi animalul cu călcâiele. Patronul de 
la „Pavăza Franţei”, năucit, necutezând să facă nici un pas şi 
nici un gest, se tot întreba zadarnic despre clienţii care-i 
călcaseră pragul. 

De fapt sosiseră trei: unul călare pe cal, al doilea pe o 
catârcă şi al treilea pe jos. lar acum pietonul pleca pe cal, 
cavalerul pleca pe catârcă, cât despre cel ce călărise pe catârcă, 
nu se ştia cum va pleca sau dacă va mai pleca vreodată. 


x k k k x