Alexandre Dumas — Venus in intimitate

Alexandre Dumas 


Venus în intimitate 


PROLOG 


1. larmarocul 

Către mijlocul lunii iunie a anului 1559, într-o dimineaţă 
însorită de primăvară, piaţa Sainte-Genevieve din Paris era 
înţesată de o mulţime de aproape patruzeci de mii de inşi. 

Unui om care ar fi picat acolo chiar atunci, venind din 
provincia lui natală şi aflindu-se în inima străzii Saint- Jacques, 
de unde mulţimea se putea zări foarte bine, i-ar fi fost foarte 
greu să-şi dea seama în ce scop se adunase atita lume în acel 
punct al capitalei. 

Vremea era superbă. Aşa că nu era nevoie, ca în 1551, să 
se facă o procesiune cu moaştele sfintei Genevieve ca să se 
invoce oprirea ploilor. 

Pe deasupra, plouase cu două zile înainte. Aşa că nu era 
cazul să scoată pe străzi moaştele sfintei Genevieve ca să ceară 
de la Cel de Sus să plouă, ca în 1556. 

Nu avusese loc nici o bătălie dezastruoasă, de felul celei de 
la Saint-Quentin. Deci nu era vorba de o procesiune a moaştelor 
sfintei Genevieve, în scopul de a obţine protecţia Celui de Sus, 
ca în 1557. 

Şi totuşi, era evident că tot poporul care se strinsese în 
piaţa de lingă bătrina mănăstire venise anume pentru o 
sărbătoare ieşită din comun. 

Dar ce sărbătoare să fi fost? 

Nu era vorba de o sărbătoare religioasă. Căci, deşi puteai 
vedea, pe ici-pe colo, prin mulţime, cîteva rantii călugărești, 
erau prea puţine ca să dea întilnirii un caracter religios. 

Nu era vorba nici de o sărbătoare militară. Căci nu se prea 
zăreau uniforme militare iar cei care se aflau aici nu aveau 


asupra lor nici sulițe nici muschete.!. 

Nu era nici o solemnitate a nobilimii; căci nu se vedeau 
fluturind pe deasupra capetelor steguleţele cu armoariile 
gentilomilor şi nici coifurile împodobite cu penaje ale seniorilor. 

Un singur amănunt bătea la ochi în această mulţime foarte 
pestriță, multicoloră, un furnicar în care se înghesuiau, fără 
deosebire, gentilomi, călugări, pungaşi, burghezi, prostituate, 
bătrîni, scamatori, ţigani, meşteşugari, vrăjitori, vânzători de 
bere, cerşetori, unii călare, alţii pe catîri ori pe măgari, cîțiva, 
puţini, în trăsuri (trăsurile erau o invenţie foarte nouă, chiar din 
acel an), dintre care cei mai mulţi dădeau din coate, împingeau, 
se zbăteau din toate puterile ca să ajungă în mijlocul pieţei; 
acest amănunt care bătea la ochi era mulţimea studenţilor, care 
predominau; studenţi de patru naţionalităţi diferite, scoțieni, 
englezi, francezi şi italieni, 

Adevărul era acesta: ca în fiecare an, în prima zi de luni de 
după Sfîntul Barnabe, lumea se adunase ca să ia parte la un 
iarmaroc vestit, denumit cu un cuvînt care nu mai spunea de 
mult nimic nimănui: /anai. Sîntem dar obligaţi să facem aici un 
pic de etimologie, asemenea distinşilor membri ai Academiei de 
inscripţii şi litere. Acest landi provenea, prin cîteva transformări 
succesive, care s-au produs de-a lungul secolelor, din indictum, 
un cuvînt latin care vrea să însemne un loc şi o zi anume fixate 
pentru o anume adunare populară. 

În vremurile îndepărtate ale lui Charlemagne, regele teuton 
care îşi stabilise capitala la Aix-la-Chapelle, într-o anumită zi din 
an erau arătate pelerinilor sfintele moaşte ale preacuvioasei în 
capelă. 

Carol cel Pleşuv a poruncit apoi să fie duse aceste relicve 
preţioase de la Aix la Paris şi, o dată pe an, ele erau arătate 
poporului pe un cîmp destinat tîrgurilor şi iarmaroacelor şi care 
se afla în apropiere de bulevardul Saint-Denis. 

După o vreme, episcopul Parisului găsise că, avind în 
vedere pietatea tot mai accentuată a credincioşilor, acel maidan 
nu se potriveşte deloc cu solemnitatea evenimentului şi stabilise 
ca sărbătoarea de /andi să aibă loc pe cîmpul Saint-Denis. 

Preoţimea Parisului aducea acolo, într-o procesiune 
urmărită cu venerație de prostime, relicvele sfintei. Episcopul 


'Muschetă — armă de foc portativă, mai grea decit archebuza, care se 
fixa pe sol pe o mică furcă. 


venea şi el pe cîmpul Saint-Denis ca să-şi ţină predica şi să 
binecuviînteze mulțimea. Dar s-a întîmplat cu aceste 
binecuviîntări la fel cum se întîmplă cu avuţia aproapelui sau cu 
roadele din grădina vecinului: nu le poate împărţi oricine; preoţii 
de la mănăstirea Saint-Denis s-au revoltat şi l-au reclamat pe 
episcop la parlamentul Parisului ca pe un uzurpator, pretinzind 
că numai ei au dreptul de a da binecuviîntarea pe pămînturile 
din jurul mănăstirii. 

Acest conflict a stîrnit vii discuţii în parlament şi atît o parte 
cît şi cealaltă s-au bucurat de susţinători plini de elocvenţă; în 
cele din urmă, neştiind de partea cui e dreptatea, parlamentul a 
ieşit din încurcătură în chipul cel mai original: a interzis atit 
episcopilor cît şi stareţilor, avînd în vedere neînțelegerile pe 
care le provocau, să mai pună piciorul în tîrgul de /andi. Cel care 
moşteni toate prerogativele fu rectorul Universităţii: el avea 
dreptul să vină la tîrg, în prima luni de după Sfîntul Barnabe, şi 
să achiziţioneze cantitatea de pergament necesară tuturor 
colegilor lui, profesorii. Neguţătorilor de pergamente le era 
interzis, chiar, să vîndă cuiva o singură foaie înainte ca domnia- 
Sa rectorul să-şi fi făcut toate cumpărăturile. 

Studenţii au profitat de acest drept al rectorului şi i-au cerut 
permisiunea să-l însoţească în această peregrinare prin tîrg, 
care se prelungea citeva zile. Li s-a acordat această permisiune 
şi, ca urmare, ieşirea lor la tîrgul de /andi se făcea cu mult fast 
în fiecare an. 

Diriginţii şi studenţii se adunau, călare, în piaţa Sfînta 
Genevieve şi de acolo mergeau, în ordine, pînă pe cîmpul unde 
se ţinea tirgul. Convoiul lor ajungea la destinaţie fără să facă 
multă zarvă. Dar odată ajunşi acolo, tinerii se amestecau, în 
scurt timp, cu oameni de tot felul: ţigani, vrăjitori (existau la 
vremea aceea vreo treizeci de mii în Paris), fete precum şi femei 
mai coapte cu moravuri dubioase (statisticile n-au putut stabili 
niciodată cu precizie numărul lor), toate îmbrăcate în haine 
băieţeşti, demoazele din Val d'Amour, din Chaud-Gaillard sau de 
pe strada Froid-Mantel; o adevărată armată, ceva ce se putea 
asemui cu marile migrații din secolul al patrulea; cu deosebirea 
că aceste dame nu erau ciîtuşi de puţin barbare sau sălbatice, ci 
aveau comportări foarte civilizate. 

Odată ajuns pe cimpul Saint-Denis, fiecare se oprea, 
descăleca sau cobora de pe catiîrul sau măgarul său, îşi scutura 


praful de pe cizme, de pe nădragi, de pe pantofi, de pe 
jambiere, şi se amesteca printre oamenii aflaţi deja acolo, 
încercînd să intre în atmosferă; se aşeza undeva şi cumpăra 
ceva de mincare: caltaboşi, cîrnaţi ori pateuri; întăritat de 
prezenţa damelor vesele, cu obrajii îmbujoraţi, dădea pe git 
cantităţi înspăimîntătoare de vin alb, provenit din toate 
podgoriile învecinate, Saint-Denis, La Briche, Epinay-lez-Saint- 
Denis, Argenteuil. Capetele se încingeau, limbile se iuţeau şi, 
prin zarva care creştea de la o clipă la alta, se puteau auzi 
numai vorbe de amor şi de pahar: să facem paşi; eşti un dulce; 
se dă grande; e un domn; dă-l roşu fără apă! rade-mi un pahar, 
prietene; d-ăl alb, d-ăl alb! toarnă tot, toarnă dracului! o sută de 
miîini îi trebuie unui paharnic, cum avea Briarius; mi se- 
mpleticeşte limba, prietene... 

Lumea asta ilustra perfect cel de-al cincilea capitol din 
Gargantua. Ce timpuri frumoase, ori mai bine zis pline de 
veselie, să recunoaştem, erau acelea cînd Rabelais, paroh la 
Meudon, scria Gargantua iar Brantome, stareţ de Bourdeille, 
scria Doamnele galante! 

După ce se chercheleau, cîntau pe şapte voci, se sărutau, 
se certau, trăncăneau verzi şi uscate ca nişte apucaţi, înjurau pe 
cine se nimerea. Veniseră doar să se distreze, ce dracu! 

Fiecare încingea discuţii la întîmplare, cu primul venit şi, din 
vorbă-n vorbă, după cum se potriveau sau nu la fire, ajungeau 
să ridă ca smintiţii sau să se păruiască fără milă. 

Parlamentul a fost nevoit să dea douăzeci de decrete ca să 
pună capăt dezordinilor. In cele din urmă, tîrgul a fost mutat, cu 
titlu de probă, de pe cîmp în chiar oraşul Saint-Denis. 

În 1550, parlamentul a mai stabilit că studenţii nu vor mai 
avea dreptul să asiste la tîrgul de /andi decît prin delegaţii, cîte 
doisprezece pentru fiecare dintre colegiile Naţiunilor, cum erau 
numite atunci, inclusiv diriginţii. Dar asta n-a rezolvat nimic. 
Studenţii care nu făceau parte din aceste delegaţii se dezbrăcau 
de veşmintele lor specifice, se îmbrăcau ca târgoveţii, cu mantii 
scurte, pălării colorate, nădragi despicaţi, adăugind la toate 
astea şi o spadă, ce le era interzis s-o poarte, pe lîngă pumnalul 
cu lamă scurtă şi lată, ce le era îngăduit, din cele mai vechi 
timpuri, şi pătrundeau în Saint-Denis pe toate drumurile şi 
cărările de acces în virtutea zicalei: „Toate drumurile duc la 
Roma”; aşa că studenţii, astfel travestiţi, scăpau de sub 


supravegherea dascălilor şi tulburările care aveau loc în timpul 
tirgului erau mult mai mari de cît înainte de a se da decretul 
menit să le prevină. 

„„Ne aflăm, deci, în 1559. Văzind buna orînduială a 
cortegiului care începuse să se pună în mişcare, nu puteai bănui 
cîtuşi de puţin că, odată ajuns la capătul drumului său, se va 
transforma repede într-o învălmăşeală zgomotoasă de zurbagii 
puşi pe chef şi petrecere. 

De data asta, ca de obicei, convoiul călăreţilor se urni în 
linişte şi fără incidente deosebite şi o apucă pe strada Saint- 
Jacques; ieşind în faţa Châtelet-ului, din piepturile tuturor 
izbucni un strigăt unanim de ură şi blestem, aşa cum numai 
poporul Parisului ştie (căci, cu siguranţa, jumătate dintre aceşti 
oameni cunoşteau numai din auzite celulele subterane aflate 
între zidurile acestui edificiu), iar apoi, după această 
manifestare de ură colectivă care era pentru toţi un prilej de 
uşurare sufletească, marele cortegiu cotea pe strada Saint- 
Denis. 

Să o luăm înaintea lor, dragă cititorule, şi să mergem să ne 
ocupăm locurile în tîrgul din preajma mănăstirii, ca să putem 
asista la un episod al serbării care se leagă în chip direct de 
povestea noastră. 

Sărbătoarea oficială avea loc în orăşel şi în primul rînd pe 
strada principală a orăşelului; aşa că pe această stradă îşi 
construiseră cu vreo două luni înainte nişte loje din bîrne de 
lemn bărbieri, berari, tapiţeri, vînzători de mărunţişuri, de 
albituri, şelari, fabricanți de frînghii, de pinteni, neguţători de 
piei, tăbăcari, pantofari, brutari, postăvari, bijutieri, telali, băcani 
şi mai ales cîrciumari. 

In această mulţime care tălăzuia pe strada Saint-Denis 
predominau hainele de postav viu colorate precum şi, din stofe 
împodobite cu aur şi argint, borduri, pene, găitane, şnururi, 
catifele, taftale cu fir de aur, atlazuri cu fir de argint; toată 
această mare de oameni strălucea în bătaia razelor de soare şi 
părea să le trimită înapoi însutite. Niciodată nu se mai făcuse 
atita paradă de lux vestimentar pe toate treptele societăţii. Şi, 
cu toate că, începînd din anul 1543, mai întîi regele Francisc I iar 
după el regele Henric al IV-lea dăduseră publicităţii nu mai puţin 
de douăzeci de „legi somptuare”, niciodată aceste legi nu 
fuseseră aplicate. 


Explicaţia acestui lux nemaipomenit era cît se poate de 
simplă. Descoperirea Lumii Noi de către Columb şi Americo 
Vespucci, expedițiile lui Fernand Cortez şi Pizzarro în faimosul 
regat Cathay de care vorbise şi Marco Polo, făcuseră să crească 
în aşa măsură bănetul în întreaga Europă că un condeier din 
acel secol  deplingea risipa, luxul fără măsură al 
contemporanilor, precum şi creşterea continuă a preţurilor la 
toate mărfurile, care, zicea el, se măriseră de patru ori în 
optzeci de ani. 

Dar spectacolul pitoresc al acestei sărbători nu se 
desfăşura numai în inima tirgului Saint-Denis. E adevărat, 
ordonanța parlamentului îi fixase drept scenă oraşul Saint- 
Denis. Dar decretul popular, care avea o putere şi mai 
însemnată, îl mutase de aici pe malul fluviului. Aşa că, dacă 
tîirgul se ţinea în Saint-Denis, sărbătoarea populară avea loc pe 
malul apei. Ne vom deplasa deci şi noi pe malul apei, ceva mai 
jos de insula Saint-Denis, să privim şi să ascultăm ce se petrece 
acolo. 

Cavalcada pe care o văzusem pornind din piaţa Sainte- 
Genevieve, urmînd firul străzii Saint-Jacques, scoţind urlete de 
ură în faţa Châtelet-ului şi cotind apoi pe strada Saint-Denis, îşi 
făcuse intrarea în necropola regală între orele unsprezece şi 
unsprezece jumătate. După aceea, aşa cum se răzleţesc oile 
cînd ajung pe pajişte, la fel studenţii au scăpat de sub 
supravegherea diriginţilor şi s-au răspîndit, care pe cîmp, care 
prin tîrg, care pe malul Senei. 

Trebuie să spunem că, pentru privitorii fără griji (mai rari, e 
drept, dar existau şi din aceştia), era un spectacol încîntător 
tabloul acestor copilandri de douăzeci de ani, care stăteau 
întinşi pe iarbă, ici şi colo, sub razele vesele ale soarelui, la 
picioarele unor fete frumoase cu pieptul strîns în corsetul de 
satin roşu, cu obraji aşişderea şi gitul de satin alb. Ochii lui 
Boccaccio străpungeau probabil perdeaua azurie a cerului şi 
urmăreau cu multă dragoste acest Decameron gigantic. 

Prima parte a zilei s-a scurs fără incidente; oamenii erau 
încinşi de căldură şi beau ca să se răcorească; erau înfometați şi 
îşi astîimpărau foamea cu multă osîrdie; stăteau lungiţi pe iarbă 
şi se odihneau. lIncetul cu încetul, spiritele s-au încins şi 
discuţiile au devenit tot mai gălăgioase. Numai Dumnezeu mai 
ştia numărul ulcioarelor umplute, golite, iar umplute şi iar golite, 


umplute pentru a nu ştiu cita oară şi pînă la urmă făcute 
tăndări. 

De aceea, pe la orele trei după prînz, malul Senei era 
împînzit de ulcioare şi de farfurii, unele întregi, altele sparte, de 
ceşti pline şi de sticle goale, de perechi care se îmbrăţişau 
rostogolindu-se pe gazonul îmbietor, de bărbaţi care luau drept 
nevestele lor femei necunoscute şi de femei care îi confundau 
pe amanți cu soţii lor; malul Senei, hai să o spunem pe şleau, 
care strălucea mai devreme cu citeva ceasuri ca un colţ 
fermecător de pe binecuvintatul fluviu italian Arno, semăna 
acum al naibii cu un tablou de David Teniers înfăţişind o veselă 
chermeză flamandă. 

La un moment dat, se auziră nişte urlete: 

— În apă cu el! În apă! 

Toţi începuseră să se ridice în picioare. Urletele deveneau 
tot mai violente: 

— În apă cu ereticul! În apă cu protestantul! Daţi de-a 
azvirlita cu hughenolul! Jos cu fluturaşul?, daţi-i apă pînă crapă, 
În apă cu el! 

— Ce se-ntîmplă? începură să strige tot mai mulţi oameni. 

—Ce să fie, e un blasfemator care se îndoieşte de 
îndurarea Providenţei! A susţinut că o să plouă! 

Acuzaţia asta, care la prima vedere părea cît se poate de 
firavă, avu un efect extraordinar asupra mulţimii. Oamenii se 
distrau de minune şi venirea furtunii i-ar fi scos din minţi, fiindcă 
le-ar fi întrerupt distracţia. Se înţoliseră toţi în straie de 
duminică şi ploaia le-ar fi mototolit. Aşa că, auzind cu ce se 
făcuse vinovat păcătosul de hughenot, mulţimea, s-a înfuriat. S- 
au îndreptat în grabă spre locul de unde se auziseră cele dintii 
urlete de miînie şi se adunară aşa de mulţi privitori, că alcătuiau 
împreună un zid compact prin care n-ar fi putut să se strecoare 
nici o adiere de vînt. 

În mijlocul mulţimii furioase, aproape sufocat de presiunea 
care se exercita asupra lui, se afla un tinerel de cel mult 
douăzeci de ani, în care nu era greu să recunoşti un student 
deghizat; cu obrajii palizi, încordat, cu pumnii strînşi, el părea să 
aştepte asaltul celor mai înfierbîntaţi dintre adversarii lui, gata 
să se apere din toate puterile. 


*Calviniştii erau porecliţi, printre altele, în deridere, „parpaillots” 
(fluturi, în dialect occitan), din cauza straielor albe. 


Era un băiat înalt şi blond, destul de slăbuţ, a cărui 
constituţie firavă, amintea mai degrabă de acele domnişoare 
galante travestite în băieţi de care vorbeam ceva mai înainte. 

Ce crimă să fi comis acest tînăr în ochii căruia se putea citi 
nevinovăția şi ale cărui trăsături te duceau cu gîndul la sfinta 
devoțiune a unui călugăr? Ce făcuse el ca să provoace urletele 
sălbatice ale mulţimii, din sînul cărora mii de braţe 
amenințătoare se întindeau spre el? 


2. Atunci cînd plouă în ziua de Saint-Medard, plouă 
patruzeci de zile în şir 

Aşa cum am precizat în capitolul precedent, tînărul era 
hughenot şi făcuse imprudenţa să susţină că o să vină ploaia. 

lată cum izbucnise scandalul. Veţi vedea, totul s-a petrecut 
foarte simplu. 

Tînărul cel blond se plimba de-a lungul malului în sus şi-n 
jos, cu aerul că aşteaptă un prieten sau o prietenă. Din timp în 
timp se oprea şi privea atent apa; apoi, după ce măsurase 
destul oglinda apei, se întorcea şi cerceta iarba de pe mal; în 
sfîrşit după ce încheia şi această operaţiune, ridica ochii spre cer 
şi scruta cu multă atenţie văzduhul. 

Sigur, am putea aprecia că preocupările tînărului erau de o 
monotonie exasperantă, dar trebuie să mărturisim totodată că 
erau total inofensive. Totuşi, cîţiva dintre cei care sărbătoreau 
ziua de /andi în felul descris mai sus nu păreau de acord ca 
acest tînăr să-l petreacă în alt fel. Aşa că, după vreo jumătate 
de oră, mai mulţi burghezi, la care se alăturară cîțiva studenţi şi 
meşteşugari, se arătară tot mai vizibil enervaţi de triplul 
ceremonial la care se deda cu încăpăţinare tînărul, fără să 
ostenească. Enervarea lor era şi mai mult aţiţată de faptul că 
băiatul nu părea să le dea nici un pic de atenţie. 

— Ah! se auzi vocea unei femei, tare-aş vrea să ştiu de ce 
individul priveşte cu atîta interes la rîu, apoi iarba şi cerul. 

— Chiar vrei să afli, Perrette, inimioara mea? întrebă un 
tînăr burghez care sorbea cu multă distincţie vin roşu din 
paharul doamnei şi dragostea din ochii ei. 

— O, Landry, o să dau o sărutare zdravănă celui care o să- 
mi explice asta. 

— Ah, Perrette, aş fi preferat să ceri un lucru mult mai greu 


de îndeplinit pentru o răsplată aşa de dulce! 

— M-aş mulţumi şi cu atit. 

— Ce asigurare îmi dai? 

— Ţine mîna mea. 

Tînărul burghez sărută mîna fetei şi, ridicîndu-se, îi spuse: 

— O să afli imediat. 

Ca urmare, numitul Landry se îndreptă către ciudatul 
student care îşi continua rondul, la fel de tăcut, şi îi spuse: 

— Tinere, i-a spune-mi, de ce priveşti aşa atent iarba de pe 
mal? Ai pierdut ceva? 

Tînărul blond se întoarse către Landry, îşi scoase cu multă 
politeţe pălăria şi răspunse cu cea mai mai desăvirşită 
curtoazie: 

— Greşiţi, domnule, nu privesc iarba, priveam riul. 

Şi, pronunţind aceste vorbe, se întoarse şi-şi văzu de 
treabă. 

Jupînul Landry rămase cam descumpănit. Nu se aşteptase 
la un răspuns aşa de politicos. Reveni lîngă aleasa inimii lui 
seărpinîndu-şi urechea. 

— Ei, ia spune! îl iscodi Perrette. 

— Ei bine, ne-am înşelat, spuse încurcat Landry, nu cerceta 
iarba. 

— Atunci la ce se uita? 

— La rîu. 

Fata izbucni în rîs şi Landry simţi că roşeşte tot de ruşine. 

— Păi bine, bine, şi nu l-ai întrebat ce vede acolo? zise 
Perrette. 

— Nu, răspunse Landry. Mi s-a părut aşa de politicos încît 
m-am gindit că aş fi prea indiscret să-i mai pun încă o întrebare. 

— Două sărutări celui care o să se ducă să-l întrebe de ce 
priveşte rîul, spuse Perrette. 

Trei sau patru amatori se ridicară repede. 

Dar Landry făcu un semn că, din moment ce el tratase 
această afacere, trebuie s-o încheie tot el. Ceilalţi au renunţat, 
recunoscîndu-i prioritatea. 

Aşa că Landry se îndreptă din nou spre tînărul blond şi zise: 

— Ei, ia spune, tinere, de ce priveşti aşa de atent Sena? 

Acelaşi joc de scenă ca mai-nainte. Studentul se întoarse 
iar, îşi ridică pălăria şi-i răspunse la fel de politicos: 

— Scuzaţi-mă, domnule, nu priveam rîul; mă uitam la cer... 


Şi zicînd aceste cuvinte se întoarse şi-şi văzu de treabă. 

Dar Landry, pe care acest răspuns îl descumpănise la fel ca 
şi primul, ştiind că e în joc onoarea lui şi auzind de la distanţă 
risetele tovarăşilor săi, îşi luă inima-n dinţi şi, prinzîndu-l pe 
student de colţul mantiei, insistă: 

— În cazul ăsta, tinere, vrei să ai bunătatea de a-mi spune 
de ce priveşti cerul? 

— Domnule, răspunse studentul, vreţi să-mi faceţi favoarea 
de a-mi spune de ce mă întrebaţi asta? 

— Ei bine, o să-ţi lămuresc foarte sincer totul. 

— Mi-ar face plăcere, domnule. 

— Vreau să aflu, deoarece tovarăşii mei sînt sicîiţi de faptul 
că, de atita timp, vă învirtiţi pe-aici de unul singur făcînd mereu 
aceleaşi gesturi, şi nimeni nu pricepe de ce. 

— Domnule, mă învirt în loc fiindcă aştept un prieten care 
trebuie să vină. Nu mă aşez, ca toată lumea, fiindcă, dacă stau 
în picioare, o să-l zăresc mai de departe cînd vine. Şi, văzînd că 
nu mai apare, m-am plictisit de aşteptare, am început să mă 
plimb pe mal, ceea ce mă face să privesc cu mare atenţie 
pămîntul de teamă să nu-mi zgirii pantofii în cioburile de pe jos; 
după care îmi odihnesc ochii privind luciul desfătător al apei; iar 
după asta privesc seninul cerului, ca să-mi odihnesc ochii 
ameţiţi de unduirile apei. 

În loc să considere această explicaţie drept purul adevăr, 
ceea ce şi era, burghezul nostru crezu că este obiectul unei 
farse şi deveni roşu ca macii care se zăreau pe cîmp iţindu-se 
prin lanurile de lucernă şi de grîu. 

— Şi ai de gînd, tinere, insistă Landry, punînd o mînă în şold 
şi bombiîndu-şi provocator pieptul, ai de gînd să te dedai mult 
timp acestei preocupări dezagreabile? 

— Intenţionam să fac asta pînă cînd prietenul meu o să vină 
în sfîrşit; dar... 

Tînărul privi spre cer. 

—...Nu prea cred că o să-l mai aştept prea mult... 

— Şi de ce să nu-l mai aştepţi? 

— Fiindcă vine o ploaie aşa de turbată, domnule, că nici 
unul din noi nu va mai putea rămîne aici, pe cîmp, într-un sfert 
de ceas. 

— Adică vrei să spui că o să plouă? făcu burghezul cu o 
figură bănuitoare, convins că studentul îşi bate joc de el. 


— Cu şiroaie, domnule! răspunse tînărul fără să clipească. 

— Fără-ndoială că glumeşti, tinere! 

— Vă jur că nici prin cap nu-mi trece, domnule. 

— Atunci probabil că îţi baţi joc de mine? întrebă Landry 
scos din pepeni. 

— Domnule, vă dau cuvintul meu de onoare că nu glumesc 
cîtuşi de puţin. 

— Atunci de ce-mi spui că vine ploaia, cînd e o vreme 
minunată? urlă Landry pierzindu-şi firea. 

— Am spus asta din trei motive. 

— Ai putea să-mi spui şi mie care sînt? 

— Desigur, dacă asta vă face plăcere. 

— Da, îmi face plăcere. 

Tînărul se înclină foarte politicos, cu o expresie care voia să 
zică: „Sînteţi aşa de cuceritor, domnule, că nu vă pot refuza 
nimic!” 

— Să auzim care sînt cele trei motive, spuse Landry, cu 
pumnii strînşi şi scrişnind din dinţi. 

— Primul ar fi că ieri n-a plouat, aşa că s-ar putea să plouă 
astăzi. 

— Mă iei peste picior, dom'le? 

— Cituşi de puţin. 

— Al doilea care ar fi? 

— Toată noaptea trecută cerul a fost înnorat şi toată 
dimineaţa la fel, şi mai e şi acum înnorat. 

— Nu cred că e un motiv să plouă dacă cerul e înnorat, nu 
crezi? 

— Dar e probabil, măcar. 

— Să auzim al treilea motiv. Dar te previn că, dacă nu e mai 
convingător ca primele două, îmi sare ţandăra. 

— Dacă o să vă supăraţi, ar însemna că aveţi un caracter 
uricios. 

— A! zici că am un caracter urit? 

— Domnule, vorbeam pur ipotetic, nu era o constatare. 

— Al treilea motiv, dom'le, al treilea motiv!? 

Tînărul întinse mîna. 

— Al treilea motiv, domnule, ar fi că picură deja. 

— Pretinzi că plouă? 

— Nu o pretind, o afirm. 

— Da’ e de nesuportat! exclamă burghezul, furios. 


— Va fi şi mai de nesuportat imediat, spuse tînărul. 

— Şi crezi că o să suport asta? strigă burghezul, vinăt, de 
furie. 

— Cred, că n-o să suportaţi mai mult decit mine, spuse 
studentul. Şi, dacă ar fi să vă dau un sfat, aş zice să căutaţi un 
adăpost, ceea ce voi face şi eu. 

—Ah, asta e culmea! urlă Landry întorcîndu-se spre 
tovarăşii săi. Apoi, adresîndu-se tuturor celor aflaţi prin 
apropiere: Hei, veniţi toţi încoace! Veniţi! 

Văzîndu-l aşa de furios, toţi se apropiară în fugă. 

— Ce e? întrebau femeile cu voci stridente. 

— Ce se întîmplă? întrebară bărbaţii cu voci răguşite. 

— Ce se întîmplă? spuse Landry, simțind că e sprijinit. Se 
întîmplă lucruri de necrezut. Se-ntimplă că dumnealui vrea să 
mă facă să văd stele în amiaza mare! 

— Vă cer iertare, domnule, spuse tînărul, cu cea mai mare 
blîndeţe. V-am spus, dimpotrivă, că vremea e foarte închisă. 

— Era doar o figură, domnule student, pricepi, doar o figură, 
continuă Landry. 

— În cazul ăsta, a fost o figură nereuşită. 

— Îndrăzneşti să spui că am o figură nereușită? urlă Landry 
care, asurzit de bătăile sîngelui în tîmple, nu mai înţelegea bine 
ce voia să spună celălalt sau, pur şi simplu, poate că nu dorea 
să înţeleagă. A! asta întrece orice măsură, domnilor; vedeţi că 
aiuritul ăsta îşi bate joc de noi. 

— Îşi bate joc de tine, se prea poate, se auzi o voce ironică. 

— De mine şi de voi, de noi toţi. E un glumet împuţit care se 
distrează pe seama noastră, şi ar dori să plouă ca să ne facă 
figura la toţi. 

— Domnule, vă jur că nu doresc să plouă, avind în vedere 
că, dacă plouă, o să mă facă şi pe mine ciuciulete ca pe toţi, ba 
chiar o să mă moaie şi mai tare, din moment ce sînt cu vreo trei- 
patru degete mai înalt ca dumneavoastră. 

— Adică eu sînt un cîrcotaş? 

— N-am spus aşa ceva, domnule. 

— Un pitic? 

— Ar fi o insultă gratuită. Aveţi aproape cinci picioare 
înălţime, domnule. 

— Nu ştiu ce mă opreşte să te arunc în apă! strigă Landry. 

— Da, da! În apă, în apă cu el! se auziră mai multe voci. 


— Dacă mă veţi arunca în apă, domnule, spuse tînărul, 
păstrînd acelaşi ton politicos, nu înseamnă că veţi fi mai puţin 
muiat de ploaie. 

Cum tînărul dovedise prin acest răspuns că e mai mintos 
decit toţi ceilalţi, toţi s-au întors împotriva lui. Un zdrahon ameţit 
de băutură se apropie de el şi-i spuse, pe jumătate în zeflemea, 
pe jumătate ameninţător: 

— la spune, ticălosule, de ce spui că plouă? 

— Fiindcă am simţit picăturile. 

— Una e să picure, strigă Landry, alta e să toarne cu 
găleata; iar el a zis că o să plouă cu găleata. 

— Poate că eşti înţeles cu un astrolog? zise zdrahonul. 

— Nu sînt înţeles cu nimeni, domnule, răspunse tînărul, care 
începuse să se enerveze, nici chiar cu dumneavoastră care mă 
tutuiţi. 

— În apă cu el! În apă! urlară cîţiva. 

Atunci, simțind că se îngroaşă gluma, studentul strînse 
pumnii şi se pregăti de luptă. Cercul începu să se strîingă în jurul 
lui. 

— la uite! făcu unul din noii veniţi, dar ăsta e Medard! 

— Ce e aia Medard? întrebară cîţiva. 

—E sfintul a cărui sărbătoare are loc astăzi, spuse un 
glumeţ. 

— Bun! spuse unul care îl recunoscuse pe tînărul încolţit, 
dar ăla nu e un sfint, fiindcă e un eretic. 

— Un eretic! urlă mulţimea. În apă cu ereticul! Îa apă cu 
hughenotul! 

Şi toţi repetară într-un cor: 

— În apă! În apă! În apă! 

Aşa a fost întreruptă desfăşurarea petrecerii pe care am 
început să o descriem în primul capitol. 

Dar, chiar în acel moment, ca şi cum Providența voia să-i 
dea tînărului o mînă de ajutor, apăru cel aşteptat, un frumos 
cavaler de vreo douăzeci şi doi-douăzeci şi trei de ani, a cărui 
atitudine semeaţă lăsa să se vadă gentilomul şi a cărui 
înfăţişare sugera că e străin. Nou-venitul sosi în goană şi 
pătrunse în mulţime în clipa cînd prietenul său era asaltat din 
toate părţile şi încerca din toate puterile să scape din încleştare. 

— Apără-te, Medard! strigă nou-venitul, apără-te! 

— V-am spus eu că e Medard! strigă cel care îl recunoscuse. 


Şi, ca şi cum era o crimă să porţi numele ăsta, mulţimea 
răcni într-un glas: _ 

— Da, e Medard! Medard e! In apă cu Medard! In apă cu 
ereticul! În apă cu hughenotul! 

— Ce îndrăzneală pe un eretic să poarte numele unui sfint! 
strigă Perrette. 

— În apă cu nelegiuitul! 

Şi cei care îl apucaseră pe bietul Medard de miini şi de 
picioare îl tîrîră spre malul Senei. 

— Vino aici, Robert! strigă studentul, văzind că nu mai 
poate rezista furiei mulţimii şi că gluma asta va avea un final 
fatal pentru el. 

— În apă cu tîlharul! strigau cîteva femei, care puneau în 
ură aceeaşi patimă ca şi în dragoste. 

— Ţin'te bine, Medard! strigă din nou străinul trăgînd sabia 
din teacă, ţin'te bine, că vin! 

— Şi, lovind în stînga şi-n dreapta cu latul sabiei, cavalerul 
se năpusti către mal ca o avalanşă. Dar înghesuiala devenise 
aşa de mare că oamenii, chiar dacă ar fi avut dorinţa de a se da 
la o parte din faţa lui, nu mai aveau cum; aşa că primeau în plin 
loviturile lui şi urlau de durere dar rămîneau pe loc. După citeva 
momente, furia mulţimii se întoarse asupra celui pe care Medard 
îl strigase cu numele de Robert. După accentul lui puternic, era 
evident că Robert este scoţian. Văzind că, deşi lovea cu 
înverşunare, nu poate înainta, înţelese că, înainte de a-l putea 
ajuta, prietenul lui o să fie aruncat în apă. Vreo douăzeci de 
tărani aflaţi la faţa locului şi vreo cinci-şase barcagii se viriseră 
şi ei în învălmăşeală. Sărmanul Medard se zbătea în zadar, 
degeaba dădea din picioare şi muşca miinile călăilor săi, vedea 
apropiindu-se de el, încet-încet, marginea taluzului. 

Scoţianul îşi înteţi loviturile pe care le împărțea cu latul şi 
cu miînerul sabiei. Strigătele lui Medard se auzeau tot mai 
aproape de apă. Deodată se lăsă o tăcere apăsătoare. Se auzi 
foarte clar zgomotul făcut de un trup aruncat în apă. 

— Ah, Ticăloşilor! Ucigaşilor! Asasinilor! urlă scoţianul, 
încercînd să-şi croiască drum pînă la mal, ca să-şi salveze 
prietenul sau să moară alături de el. 

Dar nu reuşi. Ar fi fost mai uşor de cilintit un zid de granit 
decit acest gard viu. Scoţianul rămase țintuit locului, cu dinţii 
scrişnind de furie, cu buzele acoperite de o spumă albă şi 


fruntea şiroind de sudoare. 

Se dădu mai mulţi paşi înapoi, pînă în virful taluzului, 
încercînd să vadă, peste capetele oamenilor, dacă nu apare la 
suprafaţa apei capul lui Medard. Nu văzu nimic şi atunci, 
sprijinindu-se în miînerul sabiei, cobori ochii spre mulţimea 
agitată şi fixă cu un dezgust fără margini această haită 
sîngeroasă. 

Aşa cum stătea, palid, în costumul lui negru, arăta ca 
îngerul exterminator, odihnindu-şi o clipă aripile. Dar, după 
momentul acesta de acalmie, furia îi năvăli pe buze ca lava unui 
vulcan şi chipul său se schimonosi de ură. 

— Sînteţi toţi nişte tîlhari, nişte asasini; asta sînteţi, nişte 
ticăloşi! V-aţi adunat patruzeci ca să aruncaţi în apă şi să 
asasinați un băiat care nu v-a făcut nimic rău. Vă provoc pe toţi 
la duel. Sînteţi patruzeci, haide, veniţi, apropiaţi-vă, o să vă ucid 
pe toţi patruzeci, unul după altul, ca pe nişte câini turbaţi ce 
sînteţi! 

Ţăranii, burghezii şi studenţii cărora le fusese adresată 
această provocare nu păreau dispuşi să-şi încerce şansele într-o 
confruntare cu acest om care părea să fie pe deplin familiarizat 
cu mînuirea spadei. Văzînd asta, scoţianul îşi vîrî sabia în teacă 
şi le aruncă aceste cuvinte dispreţuitoare: 

— Sînteţi la fel de laşi pe cît sînteţi de mirşavi, ticăloşilor! O 
să răzbun moartea lui, dar răzbunarea va cădea asupra unora 
mai însemnați decît voi, căci voi nu sînteţi demni de sabia unui 
gentilom. Înapoi dară, mitocani şi bădărani ce sînteţi! Şi să dea 
Dumnezeu ca ploaia şi grindina să vă pustiască viile, să vă culce 
la pămînt recoltele! Să plouă atitea zile cîţi v-aţi adunat voi ca 
să ucideţi un om fără apărare! 

Dar, cum i se părea nedrept ca această crimă să rămînă 
nepedepsită, îşi smulse de la brîu un pistol şi trase în mijlocul 
mulţimii la întîmplare strigînd: 

— Cum o vrea bunul Dumnezeu! 

Se auzi şuierul glonţului şi unul dintre cei care-l aruncaseră 
pe Medard în apă scoase un geamăt scurt, se clătină şi căzu 
lovit de moarte în piept. 

— Şi acum adio, ticăloşilor! O să mai auziţi de mine! Mă 
numesc Robert Stuart. 

Nu sfirşise de spus aceste cuvinte, că norii care se 
îngrămădiseră pe cer s-au spart ca la un semn şi, aşa cum 


prevăzuse nefericitul Medard, începu una din acele ploi 
torențiale care nu cad de obicei în anotimpul ploios. 

Scoţianul se retrase cu paşi rari. 

Ţăranii, văzînd că blestemul lui se împlineşte aşa de 
repede, ar fi vrut să se arunce asupra lui. Dar bubuiturile 
înspăimîntătoare ale tunetelor, care păreau să anunţe Ziua de 
Apoi, apa care curgea în valuri, fulgerele orbitoare îi speriară atit 
de tare încît au uitat pe loc setea de răzbunare. Au luat-o toţi la 
goană ca să scape de furia stihiilor dezlănţuite. 

După un minut, cele cîteva mii de oameni dispăruseră şi 
malul Senei era la fel de pustiu precum malurile acelor fluvii 
misterioase din Lumea Nouă pe care le descoperise Cristofor 
Columb. 

lar ploaia continuă să cadă patruzeci de zile în şir. 

Asta e motivul (sau cel puţin aşa credem noi) pentru care, 
dragi cititori, atunci cînd plouă în ziua de Saint-Medard, plouă şi 
patruzeci de zile mai tîrziu. 


3. Hanul „Calul roib” 

N-o să-l mai ostenim pe cititor descriindu-i pe unde s-au 
adăpostit de furtună cei cincizeci sau şaizeci de mii de oameni 
care participau la sărbătoarea de /andi vă închipuiţi că, 
surprinşi de potopul care se revărsa din cer, s-au retras în goană 
pe sub streşini, prin case şi taverne şi chiar în biserica regală. 

In vremea aceea, abia dacă existau în Saint-Denis cinci sau 
şase hanuri; cît ai clipi din ochi, ele fuseseră invadate: de 
oameni, aşa încît, simțind că se sufocă de căldură şi înghesuială, 
mulţi se grăbiră să iasă în stradă la fel de iute cum intraseră, 
preferind să fie udaţi de ploaie pînă la oase. 

Un singur han rămăsese aproape gol, şi asta datorită 
faptului că era mai izolat: Calul roib se afla la drumul mare, la 
una sau două bătăi de archebuză de tîrgul Saint-Denis. 

Pentru moment, numai trei persoane se aflau în marea 
încăpere cu pereţii afumaţi care era denumită, foarte emfatic, 
„salonul călătorilor” şi care alcătuia ea singură aproape întreg 
hanul; clădirea mai adăpostea o bucătărie şi un pod încăpător, 
care slujea de dormitor conducătorilor de catîri şi neguţătorilor 
de vite care poposeau la han mai tirziu, în miez de noapte. 
Salonul călătorilor arăta ca o şură uriaşă care primea lumina pe 


uşa la fel de gigantică; plafonul salonului era de formă arcuită, 
cu grinzi groase la vedere, urmînd forma curbată a acoperişului. 

Ca într-o adevărată arcă a lui Noe, pe podele mişunau tot 
felul de animale, cîini, pisici, găini şi rațe şi, în lipsa corbului care 
trebuia să se întoarcă fără nimic în plisc, şi a porumbelului care 
trebuia să aducă ramura de măslin, puteai vedea zburînd în jurul 
grinzilor înnegrite de fum, rindunelele, în timpul zilei, şi liliecii în 
timpul nopţii. Cît despre mobilierul din acest salon, el se 
mărginea la piesele absolut necesare într-un han, adică: nişte 
mese schiloade, scaune şi taburete şchioape. 

Cele trei persoane care se aflau în acest salon erau hangiul, 
nevasta lui şi un călător de vreo treizeci-patruzeci şi cinci de ani. 
Unde stăteau şi ce făceau aceste trei personaje? 

Hangiul tăia frunză la cîini; stătea călare pe un scaun de 
nuiele, în faţa uşii, cu bărbia sprijinită de spătarul scaunului şi 
blestema cu foc capriciile vremii. 

Nevasta hangiului, aşezată puţin mai în spatele soţului, în 
aşa fel încît să o bată lumina de afară, torcea de zor, muind din 
cînd în cînd în gură firul pe care-l răsucea între degete şi pe 
care-l trăgea din cînepa aflată pe furca de tors. 

Călătorul, spre deosebire de cei doi, nu căutase un loc bine 
luminat, ci, dimpotrivă, se aşezase în ungherul cel mai retras al 
salonului, cu spatele spre uşă şi, judecînd după ulcica şi cana 
aflate în faţa lui, părea să fie un aprig degustător de vinuri. Şi 
totuşi, nu se atingea de băutura aflată la îndemiînă. Cu coatele 
pe masă, îşi ţinea capul în miini şi sta adiîncit în visări. 

— Ce vreme cîinoasă! mormăi hangiul. 

— Tu te plîngi? spuse femeia. N-ai vrut tu să plouă? 

— Aşa este, zise hangiul. Am greşit. 

— Atunci nu te mai plinge. 

La aceste observaţii aspre, dar pline de logică, hangiul lăsă 
capul în jos scoţind un suspin şi tăcu milc. 

Timp de vreo zece minute tăcură amîndoi. După care, 
hangiul nu mai putu rezista şi, ridicînd privirile din pămînt, 
repetă: 

— Ce vreme cîinoasă! 

— Ai mai zis asta, i-o reteză nevasta. 

— Ei şi, o mai zic încă o dată! 

— Şi dacă o s-o tot repeţi pînă diseară, la ce-ţi foloseşte, ai? 

— Aşa este. Da-mi mai răcoresc şi eu sufletul dacă blestem 


ploaia şi grindina şi trăznetele. 

— De ce nu blestemi atunci şi Cerul, dacă-i aşa? 

— Dac-aş fi convins că Cel de Sus ne trimite o vreme ca 
asta... 

Hangiul se opri prudent. 

— L-ai blestema, ai? Spune, mărturiseşte... 

— Nu, fiindcă... 

— Fiindcă ce. 

— Fiindcă sînt un bun creştin şi nu o jigodie de eretic. 

La cuvintele din urmă, călătorul tresări, ridică privirile şi izbi 
aşa de tare cana lui de metal în masă, că oala începu să 
danseze iar cana se turti. 

— Acuşi, acuşi! spuse hangiul, sărind de pe scaun aşa cum 
sărise oala pe masă, crezind că fusese chemat de clientul său. 
lată-mă-s, tinere senior! 

Tînărul făcu scaunul său să se răsucească pe unul din 
picioarele de dinapoi şi, răsucindu-se odată cu el, se găsi faţă-n 
faţă cu hangiul, care stătea în aşteptare. Apoi, măsurîindu-l din 
cap pînă-n picioare, zise, fără să ridice vocea, dar încruntîndu-se 
amarnic: 

— N-ai spus dumneata adineauri aceste două cuvinte: 
jigodie de eretic? 

— Eu am zis, tînărul meu senior, biîigui crişmarul, ro- şindu- 
se pînă în virful urechilor. 

— Ei bine, dacă tu ai spus, caraghiosule, nu eşti decit un 
măgar fără educaţie şi ai merita să ţi se scurteze urechile. 

— lertare, mărite gentilom, dar nu ştiam că ţineţi de religia 
reformată, spuse hangiul tremurînd ca o piftie. 

— Asta să te-nveţe, secătură ce eşti, continuă hughe-notul, 
fără să ridice vocea nici măcar cu un semiton, că un hangiu, 
care se loveşte de oameni de tot soiul, trebuie să-şi ţină limba 
păcătoasă. Căci se poate întîmpla să creadă că are de-a face cu 
o jigodie de catolic şi, de fapt, să găzduiască un onorabil discipol 
al lui Luther şi Calvin?. 

Şi, pronunţind aceste două cuvinte, gentilomul îşi ridică 
pălăria, simulînd un salut batjocoritor. Hangiul răspunse la salut. 
Gentilomul dădu din umeri, scîrbit, şi continuă: 

— Uite ce e, adu altă oală cu vin, şi să nu te mai aud 
pronunţind cuvîntul „eretic” că îţi dau cep la burdihanul ăsta cît 


3 Promotorii reformei. 


un butoi! M-ai înţeles, prietene? 

Hangiul se retrase de-a-ndăratelea şi fugi în bucătărie să 
aducă oala cu vin care-i fusese cerută. 

În acest timp, gentilomul se răsuci din nou cu scaun cu tot, 
reluîndu-şi poziţia iniţială, cu spatele spre uşă. 

Hangiul veni cu un ulcior plin. Gentilomul îi întinse cana pe 
care o turtise, cerîndu-i una nouă. Hangiul nu suflă o vorbă, făcu 
doar ochii mari şi dădu din cap ca şi cum ar fi zis: „Drace! ăsta 
cînd izbeşte, nu se joacă!”, după care fugi să-i aducă discipolului 
lui Calvin o cană intactă. 

— Prea bine, zise tînărul senior, aşa îmi place să fie un 
hangiu. 

Hangiul îi surise cît putu el de supus şi se duse să-şi reia 
locul din faţa uşii. 

— Ei, ce ţi-a zis tînărul senior? îl întrebă nevasta, care nu 
auzise schimbul de cuvinte. 

— Ce mi-a zis? 

— Da, ce ţi-a zis? 

— Aaa, numai lucruri măgulitoare: că vinul este excelent, că 
hanul e foarte plăcut şi se miră că nu sînt mulţi clienţi. 

— ŞI ce i-ai răspuns? 

— Că vremea asta împuţită ne strică negoţul. 

În clipa cînd hangiul nostru blestema pentru a treia oară, 
într-o formă deghizată, Providența, care se făcea vinovată de 
stricarea vremii, pe drum au apărut, venind din cele două părţi 
opuse, unul călare, altul pe jos, doi oaspeţi noi. Cel ce umbla pe 
jos, care părea să fie un ofiţer, venea din stînga, adică pe 
drumul dinspre Paris. Călărețul, care purta un costum de paj, 
venea din dreapta, adică pe drumul Flandrei. 

În clipa cînd intra în curtea hanului, picioarele pietonului se 
treziră pentru o clipă sub copitele calului. Pietonul scoase o 
înjurătură tipic gasconă şi păli de durere. 

Cavalerul, ca un călăreț de mare virtuozitate, îşi struni 
bidiviul, care se roti iute spre stînga, ridicîndu-se pe picioarele 
de dinapoi şi, sărind de pe cal înainte ca acesta să fi revenit cu 
picioarele din faţă pe pămînt, se repezi spre victimă şi îi spuse, 
cu tonul cel mai îngrijorat din lume: 

— Oh! scumpul meu căpitan, vă rog să primiţi scuzele mele 
cele mai fierbinţi. 

Ştii cumva, domnule paj, spuse gasconul, că era cît pe ce 


să mă striveşti? 

— Vă rog să mă credeţi, căpitane, că m-a întristat această 
întîmplare. 

— Ei bine, tinere, poţi să te consolezi, ripostă căpitanul, 
făcînd o strimbătură de durere. Trebuie să ştii că mi-ai făcut un 
bine, un mare bine, şi nici nu ştiu în ce fel o să te pot răsplăti. 

a Un bine? 

— Enorm! 

— Dar cum aşa, Doamne? întrebă cu naivitate pajul, care 
vedea că interlocutorul său făcea mari eforturi să-şi stăpînească 
durerea şi să suridă în loc de a înjura cu obidă. 

— Foarte simplu, continuă căpitanul. Numai două lucruri pe 
lumea asta sînt în stare să mă chinuiască peste poate: femeile 
bătrîne şi încălţările noi. Ei bine, chiar de azi dimineaţă mă 
chinuiesc cu nişte cizme noi-nouţe în care am venit de la Paris 
pînă aici. Căutam o metodă eficace să le înmoi şi dumneata ai 
reuşit, dintr-o singură călcătură, să îndeplineşti acest miracol. 
Aşa că rămîn recunoscător şi poţi dispune, oricînd, de serviciile 
mele. 

— Domnule, spuse pajul înclinîndu-se, sînteţi un om 
spiritual, ceea ce nu mă miră, avînd în vedere înjurătura cu care 
m-aţi întîmpinat; sînteţi plin de curtenie, ceea ce iarăşi nu mă 
miră, bănuind că sînteţi un gentilom. Aşa că accept orice 
propunere care vine din partea dumneavoastră, punîndu-mă şi 
eu cu dragă inimă la dispoziţia dumneavoastră. 

— Îmi închipui că aveati de gînd să vă opriţi la acest han! 

— Da, domnule, pentru cîteva clipe, răspunse tînărul, legind 
dîrlogii calului la un inel de fier fixat în perete chiar în acest 
Scop. 

Hangiul urmări cu ochii scînteind de bucurie operaţia la 
care se deda tînărul. 

— Şi eu aveam acelaşi gînd, spuse căpitanul. Hai, crişmaru' 
diavolului, o ulcică de vin, dar din cel mai bun pe care-l ai. 

— Îndată, monseniorilor, îndată! făcu hangiul, îndreptîndu- 
se în grabă spre bucătărie. 

După citeva secunde, se întoarse cu două ulcele şi două 
căni pe care le puse pe o masă aflată în vecinătatea celui dintii 
gentilom. 

— Domnule cîrciumar, aveţi în hanul acesta o cameră, 
întrebă pajul cu un glas gingaş, ca de femeie, aveţi o cameră 


unde o tînără să se poată odihni un ceas sau două? 

— Nu avem decit salonul ăsta, îi răspunse hangiul. 

— Drace! ce lucru neplăcut! 

— Aştepţi o femeie, voinice? i se adresă căpitanul cu un aer 
misterios, plimbîndu-şi limba de-a lungul buzelor şi apucând cu 
ea virful mustăţii pe care începu s-o muşte în joacă. 

— Nu-i de nasul meu, căpitane, cîtuşi de puţin, răspunse 
tînărul, foarte sobru; este fiica nobilului meu stăpîn, domnul 
mareşal de Saint-Andre. 

— Muică! Parascovenia Sfîntului Sisoe! Adicătelea oi fi fiind 
în slujba ilustrului mareşal de Saint-Andre? 

— Am această onoare, domnule. 

— Şi îţi închipui că mareşalul o să coboare aici, în 
magherniţa asta răpănoasă? Chiar îţi trece asta prin cap, tinere 
paj?... Haida de! exclamă căpitanul. 

— Chiar aşa va face. De cincisprezece zile încheiate domnul 
mareşal se află în castelul Villers-Cotterets, bolnav, şi cum îi era 
imposibil să meargă călare la Paris, unde vine ca să asiste la 
turnirul din data de 29, anunţat în cinstea nunţii regelui Filip al 
ll-lea cu prinţesa Elisabeth, precum şi a nunţii prinţesei 
Marguerite cu ducele Emmanuel-Philibert de Savoia, domnul de 
Guise, al cărui castel se află în apropierea castelului Villers- 
Cotterets... 

— Domnul de Guise are un castel pe-aproape de Villers- 
Cotterets? îl întrerupse căpitanul, care voia să arate că e 
familiarizat cu tot ce priveşte curtea acestuia. Unde pretinzi că e 
aşezat acest castel, tinere? 

— La Nanteulil-le-Haudouin, căpitane. Domnul de Guise l-a 
cumpărat de curînd ca să se afle pe traseul urmat de rege spre 
Villers-Cotterets şi de acolo înapoi. 

— Aa! bine jucat, am impresia! 

— Oh, spuse tînărul paj rizînd, e un jucător căruia nu-i 
lipseşte deloc abilitatea. 

— Şi nici miza, spuse căpitanul. 

— Spuneam dar, reluă pajul, că domnul de Guise a trimis 
caleaşca sa mareşalului ca să-l aducă acolo; dar, deşi caii merg 
la pas, domnul mareşal s-a simţit epuizat şi domnişoara 
Charlotte de Saint-Andre m-a trimis înainte ca să găsesc un han 
în care tatăl ei să se poată odihni un pic. 

Auzind discuţia dintre paj şi căpitan, la masa de lingă el, 


primul gentilom, cel care nu admitea să se vorbească urit 
despre hughenoți, îşi ascuţi urechea, pârînd să asculte cu un viu 
interes vorbele vecinilor săi. 

— Pe papucii lu’ Sfîntu-Petru! făcu gasconul, îţi jur, tinere, 
că, dacă aş şti cale de două leghe jur-împrejur o cameră demnă 
de a-i găzdui pe accşti doi căpitani, n-aş lăsa altuia, nici tată 
dac-ar fi, onoarea de a-i conduce pînă acolo. Dar, din nefericire, 
nu cunosc nici o cameră. 

Gentilomul hughenot făcu o mişcare ce putea să însemne 
nemulţumire şi dispreţ. Această mişcare îl făcu deodată atent pe 
căpitan, care scoase o exclamaţie de surprindere. 

Apoi, ridicîndu-se, îl salută pe hughenot cu o politeţe 
afectată; după ce îndeplini acest ritual, se întoarse din nou către 
paj. La rîndul său, hughenotul se sculase de la masă şi îl 
salutase, politicos dar sobru, şi în clipa, următoare îşi întorsese 
privirea către perete. Căpitanul îi turnă pajului vin în pahar, care 
îl ridică înainte de a fi plin pe jumătate. Apoi, căpitanul spuse: 

— Aşa, deci, tinere, eşti în slujba ilustrului mareşal de Saint- 
Andre, eroul de la Cerisoles şi de la Renty... Mă aflai şi eu la 
asediul oraşului Boulogne, tinere, şi văzui ce eforturi 
supraomeneşti făcu ca să pătrundă în cetate. Ah! pe onorul 
meu! iată unul care nu agonisi pe de-a moaca titlul de mareşal! 

După care se opri, păru că meditează la ceva, şi continuă, 
mai cumpănit: 

— Pe motul sfintului Pafnutie! Ce-mi trecu prin cap? Venii eu 
din Gasconia, lăsai eu castelul părintesc, cu gînd să mă pun în 
slujba vreunui ilustru căpitan. Tinere, ia spune-mi, n-o fi 
primprejurul mareşalului de Saint-Andre vreun locşor taman bun 
pentru un ofiţer destoinic ca mine? Nu cer leafă mare şi sînt 
gata să împlinesc orice îndatorire îmi încredinţează stâpiînul, 
afară doar dacă nu trebuie să ţin tovărăşie vreunei baborniţe 
plictisite de viaţă sau să desţepenesc nişte cizme noi-nouţe — 
ca astea, pe care le am în picioare. 

— Ah, căpitane, spuse pajul, mare întristare îmi aduceţi. 
Căci, din nefericire, domnul mareşal n-are nici o slujbă liberă, şi 
mă îndoiesc că, şi dac-ar voi, ar putea să accepte o asemenea 
propunere ispititoare. 

— Drace! Cu atit mai rău pentru el, fiindcă mă pot lăuda că- 
s un braţ de nădejde pentru cine m-ar lua în slujba lui. Atunci să 
uităm ce spusei şi hai să ciocnim! 


Dînd curs invitaţiei căpitanului, tînărul ridică paharul, cînd, 
deodată, ciulind urechile, lăsă din nou paharul pe masă. 

— lertare, căpitane, spuse el, dar aud zgomotul unei căleşti 
şi cum, pe aici, caleştile sînt destul de rare, se prea poate să fie 
a ducelui de Guise. Aşa că vă cer permisiunea să vă părăsesc 
pentru citeva momente. 

— Desigur, tinere prieten, desigur, îi spuse cu multă 
afectare căpitanul. Datoria înainte de toate. 

Aceste din urmă replici nu fuseseră decit nişte formule de 
politeţe, căci, înainte de a-i răspunde căpitanul, tînărul ieşise în 
fugă pe uşa hanului şi dispăruse după cotitura drumului. 


4. Călătorii 

Rămas singur, căpitanul îşi petrecu acest răgaz sorbind cu 
multă sete vinul din ulcică şi adincindu-se în gîndurile lui. Ceru 
apoi încă un rînd de vin. În clipa cînd nu mai răbdă să stea 
singur cu propriile sale gînduri, se întoarse din nou către vecinul 
său, îl salută cu aceeaşi politeţe afectată ca şi prima dată şi îi 
spuse: 

— Pe onorul meu, domnule, am impresia că sîntem 
compatrioți. 

— Va înşelaţi, căpitane, răspunse hughenotul. Căci, dacă 
înţeleg bine, sînteţi din Gasconia, pe cînd eu sînt din Angoumois. 

— Sînteţi din Angoumois! exclamă căpitanul cu un aer de 
surpriză plină de admiraţie. Din Angoumois! Ca să vezi! 

— Da, căpitane! Vă place acest ţinut? îl întrebă hughenotul. 

— Ba bine că nu! Daţi-mi voie să vă complimentez chiar: e 
un ţinut minunat, roditor, străbătut de ape încîntătoare; el a dat 
naştere multor viteji, să ne gîndim numai la Maiestatea Sa 
Francisc |; iar femeile sînt dăruite cu un spirit scînteietor, 
dovadă doamna Marguerite de Navarre. Trebuie să vă 
mărturisesc că, dacă nu mă năşteam în Gasconia, aş fi vrut să 
fiu din Angoumois. 

— Este o onoare nemeritată ce o arătaţi modestei mele 
provincii, domnule, spuse gentilomul, cum să vă arăt 
recunoştinţa mea? 

— O, nimic mai simplu, domnule; să-mi faceţi onoarea de a 
ciocni cu mine un pahar întru gloria şi prosperitatea 
compatrioţilor dumneavoastră. 


— Cu cea mai mare plăcere, căpitane, spuse hughenotul, 
mutîndu-şi ulcica şi paharul pe masa la care se afla gasconul. 

Băură un rînd pentru gloria celor născuţi în minunatul 
Angoumois. Apoi, ca să nu rămînă mai prejos în privinţa 
curtoaziei, gentilomul hughenot toastă pentru prosperitatea şi 
gloria fiilor Gasconiei. După care, considerînd că îşi îndeplinise 
obligaţia de reciprocitate, el îşi luă ulcica şi cana, pregătindu-se 
să se întoarcă la masa lui. 

— O, domnule, spuse gasconul, ar însemna să curmăm prea 
repede o discuţie abia începută. Făceţi-mi onoarea de a termina 
vinul din ulcică la masa mea. 

— Mi-era teamă să nu vă stânjenesc, domnule, spuse, sec 
dar politicos, hughenotul. 

— Să mă stiînjeniţi? Dar deloc! De altfel, domnule, după 
umila mea părere, cele mai adinci şi trainice prietenii se leagă la 
masă. Dacă nu mă-nşel, într-o ulcică intră de obicei vreo şase 
pahare de vin, nu-i aşa? 

— Aşa e, domnule, răspunse hughenotul, încercînd să 
priceapă unde bate gasconul. 

— Ei bine, să închinăm la fiecare rind de vin pentru 
sănătatea cuiva. Sinteţi de acord? 

— De acord, domnule. 

— Cînd doi oameni se înţeleg să închine împreună şi din tot 
sufletul pentru sănătatea altor trei oameni, înseamnă că sînt 
înrudiţi prin spirit, păreri şi principii. 

— E mult adevăr în aceste vorbe, domnule. 

— Spuneţi: „e mult adevăr”! Pentru numele Domnului, să 
ştiţi că e purul adevăr! 

Şi continuă, cu cel mai prietenos suris de care era în stare: 

— Ca să putem începe de-a binelea să facem cunoştinţă, 
domnule, şi ca să punem în lumină asemănarea noastră de 
păreri, permiteţi-mi să închin, mai întîi, pentru ilustrul conetabil 
de Montmorency. 

Gentilomul, care ridicase deja paharul, se întunecă brusc şi 
puse paharul pe masă. 

— O să mă scuzaţi, sper, domnule; dar, în ce-l priveşte pe 
acest om, nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră. Domnul de 
Montmorency este duşmanul meu personal. 

— Duşmanul dumneavoastră personal? 

— În măsura în care un om cu poziţia lui socială poate fi 


duşmanul unuia ca mine; în măsura în care cel puternic poate fi 
duşmanul celui slab. 

— Duşmanul dumneavoastră personal! Dacă-i aşa, din acest 
moment va fi duşmanul meu, cu atît mai mult cu cît vă 
mărturisesc că nu-l cunosc cîtuşi de puţin şi că nu, mă leagă de 
acest domn cine ştie ce sentimente profunde. Are de altfel o 
reputaţie uriîtă: avar, aspru, desfrinat, se aruncă în luptă ca 
musca-n lapte, se lasă capturat ca un prost. Cum dracu mi-o fi 
venit ideea să închin în sănătatea lui? Permiteţi-mi dar să fac o 
alegere mai inspirată: în cinstea ilustrului mareşal de-Saint- 
Andre! 

— Pe cinstea mea, n-aţi nimerit-o, căpitane, răspunse 
gentilomul hughenot, făcînd acelaşi gest cu paharul ca şi la 
prima închinare. Nu pot bea pentru sănătatea unui om pe care 
nu-l stimez; un om care e în stare de orice ca să obţină onoruri 
sau bani, un om care ar fi capabil să-şi scoată la mezat nevasta 
sau fiica sa cum şi-a vindut, fără nici o remuşcare, propria lui 
conştiinţă. 

— Oh! pe sulița arhanghelului! Ce vreţi să spuneţi? exclamă 
gasconul. Şi eu am fost în stare să închin în sănătatea unui 
asemenea om? Unde ţi-o fi fost capul, căpitane?! se mustră 
singur gasconul. Prietene, dacă vrei să ai stima oamenilor 
cumsecade, nu trebuie să mai faci asemenea greşeli grosolane. 

Apoi, revenind la interlocutorul său iniţial, hughenotul, îi 
spuse: 

— Domnule, din acest moment, voi avea pentru mareşalul 
de Saint-Andre acelaşi dispreţ ca şi dumneavoastră. lar ca să 
şterg impresia neplăcută pe care v-am lăsat-o, voi face o a treia 
propunere, care, sper, n-o să vă displacă. 

— Şi care ar fi asta, căpitane? 

— Să ciocnim în sănătatea ilustrului Francois de Lorraine, 
duce de Guise. În cinstea eroicului apărător al Metz-ului! a 
învingătorului de la Calais! a răzbunătorului de la Saint-Quentin 
şi Gravelines! a celui care a reparat marile erori comise de 
conetabilul de Montmorency şi de mareşalul de Saint-Andre!... 

— Căpitane, spuse tînărul hughenot pălind dintr-odată, n- 
aveţi noroc cu mine. Căci am făcut un jurămiînt. 

— Care, monseniore? Şi credeţi-mă că, dacă voi putea 
contribui la îndeplinirea lui... 

— Am jurat că acest om va muri neapărat de mîna mea. 


— Vai de păcatele mele! făcu gasconul. 

Hughenotul dădu să se ridice. 

— Cum! exclamă gasconul. Ce faceţi, domnule? 

— Domnule, spuse hughenotul, ne-am respectat 
înţelegerea; aţi închinat de trei ori, şi, din moment ce nu părem 
să avem aceleaşi opinii despre oameni, mă tem că s-ar întîmpla 
şi mai rău dacă am ajunge la principii. 

— Aoleu! Pe barba lui Mahomed! Că doar n-o să se certe doi 
oameni făcuţi să se înţeleagă, din cauza unor oameni pe care 
nu-i cunosc nici cît negru sub unghie! Căci nu-l cunosc nici pe 
ducele de Guise, nici pe mareşalul de Saint-Andre, nici pe 
conetabilul de Montmorency. Să considerăm dar că am făcuţ 
imprudenţa să închin în sănătatea celor trei diavoli de căpătii: 
Satan, Lucifer şi Astaroth; mi-aţi atras atenţia, cînd am închinat 
a treia oară, că sînt în pericol să-mi pierd sufletul; aşa că mă 
retrag, fără întîrziere; şi iată-mă în punctul de unde am plecat şi, 
cum paharele noastre sînt încă pline, eu zic să le bem în 
sănătatea noastră. Dumnezeu să vă dea viaţă lungă şi 
împodobită de strălucirea gloriei, domnule! 

— Urarea este mult prea curtenitoare pentru ca să nu v-o 
înapoiez aidoma, căpitane. 

Şi, de data asta, hughenotul goli conţinutul cănii sale, 
urmînd exemplul căpitanului, care o golise deja pe a sa. 

— Prea bine, iată că am rezolvat această problemă, spuse 
gasconul plescăind din limbă mulţumit, şi că ne înţelegem de 
minune. Aşa că, din această zi, domnule, puteţi conta pe mine 
ca pe un prieten foarte devotat. 

— lar eu, la rîndul meu, vă stau la dispoziţie, căpitane, 
răspunse hughenotul, cu politeţea lui obişnuită. 

— In ce mă priveşte, continuă gasconul, voi adăuga că n- 
aştept decit o ocazie spre a vă face un serviciu prietenesc. 

— Eu nu mai puţin, răspunse hughenotul. 

— O spuneţi din inimă? 

— Din inimă, căpitane. 

— Ei bine, această ocazie pe care o aşteptaţi de a-mi face 
un serviciu, cred că vi s-a şi prezentat. 

— E posibil să am această fecirire? 

— Da, pe pițigoiul sfintului Francisc! Ori mă înşel eu, cum 
nu se mai poate, ori ocazia asta vă stă chiar la îndemînă! 

— Spuneţi, vă ascult. 


— lată care-i situaţia: venii acuşica din Gasconia; lăsai 
mamă, lăsai tată, lăsai moşia adorată, unde mă chifligeam 
văzînd cu ochii şi puneam pe mine colaci de osînză ca godacu 
pus la-ngrăşare. Bărbierul meu îmi dădu ideea de venii la Paris, 
că, zicea el, acilea pot să fac mişcare în lege şi să dăm osînza 
jos. Nu-ncape vorbă că mă dedicai carierei armelor. Nu 
cunoaşteţi, prin Angoumois, fro slujbuliţă pe cinste, pe care s-o 
poată onora un căpitan gascon, afar'de a distra baborniţe sau 
de-a îmblăci cizme noi-nouţe? Indrăznesc a susţine, domnule, 
că, în acest caz, aş fi demn să îndeplinesc cît se poate de 
mulţumitor trcburile încredințate. 

— Tare aş vrea să vă fiu de folos, căpitane. Din păcate, am 
părăsit ţinutul natal foarte de tînăr şi nu mai cunosc pe nimeni 
acolo. 

— Pe măruntaiele Sfintului Tată! Domnule, iată o situaţie cît 
se poate de nefericită. Dar, ce-mi trecu prin cap? Poate aveţi fro 
cunoştinţă acătării prin altă provincie. Nu mă agăţ eu neapărat 
de Angoumois unde, după cum se zice, o mulţime de oameni 
suferă de febră tifoidă. Da', poate, vreun distins senior de neam 
mare, căruia să mă recomandaţi? Nu-i nevoie să fie neapărat un 
stilp al virtuţii, dacă Dumnezeu i-a dăruit în plus vitejie pe cîtă 
virtute i-a refuzat... 

— Îmi pare tare rău, căpitane, să nu pot servi în nici un fel 
un om aşa de adaptabil şi inimos. Dar sînt şi eu un gentilom 
sărac ca şi dumneavoastră. 

— Ei drăcie, exclamă gasconul, iată un lucru tare neplăcut. 
Dar, cum buna intenţie nu vă lipseşte, distinse gentilom, 
continuă căpitanul, ridicîndu-se şi strîngînd în pumn garda 
sabiei, onoarea mă obligă să vă rămîn îndatorat. 

Şi îl salută, înclinîndu-se, pe hughenot, care îi răspunse în 
acelaşi fel, îşi luă ulcica şi paharul şi se întoarse la masa de 
unde venise. 

De altminteri, sosirea caleştii în faţa hanului produse 
asupra fiecăruia din actorii pe care i-am adus în scenă efecte 
complet diferite. 

După cum am văzut, gentilomul angoumez îşi reluase locul 
preferat, stînd cu spatele la intrare. 

Căpitanul gascon aşteptă în picioare, aşa cum se cuvine să 
facă cineva de familie modestă cînd apar asemenea ilustre feţe. 
In sfîrşit, hangiul şi nevastă-sa se năpustiră spre intrare, ca să-şi 


ofere serviciile călătorilor pe care norocul îi aducea sub 
acoperişul lor. 

Pajul care, ca să nu-şi murdărească veşmintele prin 
atingere cu noroiul de pe drum, stătea ţeapăn pe scara triplă a 
caleştii, sări sprinten jos şi deschise portiera. 

Un bărbat înalt, cu o cicatrice pe obrazul drept, cobori cel 
dintii din caleaşcă. Era Francois de Lorraine, duce de Guise, 
poreclit însemnatul, de cînd fusese rănit la Calais. 

Purta eşarfa albă, cu franjuri şi avînd pe ea flori de crin 
daurite, însemn al gradului de locotenent general al armatelor 
regelui. Avea părul tuns scurt şi drept ca peria. Purta pe cap o 
tocă din catifea neagră cu pene albe, foarte la modă în acea 
epocă, o vestă gris-perle şi argintie (cele două culori favorite ale 
sale), ciorapi şi mantie din catifea stacojie, cizme înalte, care se 
puteau la nevoie trage pînă ta încheietura şoldului sau se 
puteau sufleca pînă sub genunchi. 

— Dar e un adevărat potop, spuse el, păşind prin sutele de 
băltoace care smălţuiau pămîntul în faţa hanului. 

Apoi, întorcîndu-se spre caleaşcă şi aplecîndu-se înăuntru: 

— Uite ce e, scumpă Charlotte, n-o să poţi atinge cu 
picioruşele tale gingaşe noroiul ăsta mizerabil. 

— Ce-i de făcut, atunci? întrebă dinăuntru un glăscior dulce 
şi melodios. 

— Dragă mareşale, continuă ducele, îmi dai permisiunea să 
o iau pe fiica ta în braţe? Asta o să mă întinerească cu 
paisprezece ani. Căci paisprezece ani se împlinesc, chiar astăzi, 
frumoasa mea fină, de cînd te-am ridicat astfel din leagăn. 
Haide, frumoasă porumbiţă, ieşi din arcă! 

Şi, prinzînd-o pe fată în braţe, din trei paşi mari ajunse cu 
ea înăuntrul salonului de oaspeţi. 

Trebuie să spunem că titlul de frumuseţe cu care galantul 
duce de Guise o blagoslovise pe fina sa, despre care se vorbea 
că îi va fi în curînd noră, nu era deloc gratuit. Ar fi fost, într- 
adevăr, greu să-ţi închipui o făptură mai neprihănită, ca o dalbă 
porumbiţă, mai galeşă, mai delicată, decît aceea pe care ducele 
o duse în braţe lăsînd-o jos pe lespezile reci ale hanului. 

Cea de-a treia persoană care cobori, sau mai bine zis care 
încercă să coboare din caleaşcă, era mareşalul de Saint-Andre. 
Işi chemă pajul; dar acesta, deşi eră la numai trei paşi de el, nu-l 
auzi. Ca un adevărat paj ce era, o sorbea din ochi pe fiica 


stăpînului său. 

— Jacques! Jacques! repetă mareşalul. Ce naiba, n-ai de 
gînd să vii încoace, aiuritule? 

— Aici sînt! strigă pajul întorcîndu-se iute spre el, îndată, 
domnule mareşal! 

— La dracu! spuse acesta, văd bine că eşti acolo! Dar nu 
acolo trebuia să fii, mitocanule! aici, la scara trăsurii. Ştii bine că 
am probleme, ticălosule! Au, au! Of! Mii de draci! 

— lertare, domnule mareşal, spuse pajul ruşinat, venind şi 
oferindu-şi umărul mareşalului. 

— Sprijiniţi-vă pe mine, domnule mareşal, spuse ducele, 
dîndu-i braţul celui suferind. 

Mareşalul, sprijinindu-se de cei doi, reuşi să intre şi el în 
salonul hanului. 

La vremea de care vorbim, mareşalul era un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, cu obraji rumeni, barbă roşcată, păr blond, ochi 
albaştri; nu era greu să-ţi dai seama, de la prima privire, că 
mareşalul fusese, cu vreo zeci ani în urmă, unul dintre cavalerii 
cei mai arătoşi ai Franţei. 

Mareşalul de Saint-Andre se aşeză, cu oarecare greutate, 
pe un fel de fotoliu de nuiele care părea să-l aştepte în colţul 
şemineului, adică exact în partea opusă celei în care se aflau 
căpitanul gascon şi gentilomul angoumez. Ducele îi oferi 
domnişoarei Charlotte de Saint-Andre scaunul de nuiele pe care 
îl ocupase mai devreme hangiul iar el, luînd loc pe un taburet, îi 
făcu semn gazdei să aţiţe focul în cămin; căci, deşi în plină vară, 
aerul era foarte umed şi te pătrundea pînă la oase. 

Ploaia răpăia şi mai tare pe acoperiş, apa începuse să 
pătrundă pe uşa hanului, ca printr-un dig crăpat sau printr-o 
ecluză uitată deschisă. 

— Hai, cîrciumarule, strigă mareşalul, închide odată uşa! 
Vrei să ne îneci de vii? 

Hangiul lăsă în seama nevesti-sii buşteanul pe care-l 
adusese ca să mai împrospăteze focul, şi alergă să 
îndeplinească ordinul mareşalului. Dar, în momentul în care îşi 
dădea silinţa să tragă uşile înţepenite în ţiţini, se auzi pe drum 
galopul rapid al unui cal. Ca urmare, se opri, de teamă că acest 
călător, văzînd uşa hanului închisă, o să-şi închipuie fie că hanul 
e plin, fie că e părăsit, şi o să treacă mai departe. 

— lertare, monseniore, îi spuse hangiul mareşalului, în timp 


ce, îmboldit de curiozitate, îşi strecura capul prin uşa 
întredeschisă, dar am impresia că mai soseşte un călător. 

Şi, într-adevăr, călăreţul singuratic se opri în faţa intrării, 
descălecă grăbit şi, aruncînd dîrlogii în mîna hangiului, îi spuse: 

— Du animalul la grajd şi nu te zgiîrci cu ovăzul! 

După care intră în salonul hanului, în care domnea 
obscuritatea, şi îşi scutură energic pălăria pe care şiroia apa, 
fără să observe că stropeşte astfel cîteva persoane aflate în 
apropierea lui la o masă. Prima victimă fusese ducele de Guise, 
care se ridică în picioare şi îl apostrofă pe străin: 

— Hei! caraghiosule, de ce nu eşti atent? Noul venit se 
răsuci spre duce, scoţind cu o mişcare fulgerătoare spada din 
teacă. Fără îndoială că domnul de Guise ar fi plătit scump 
vorbele lui dacă n-ar fi exclamat: 

— Cum, prinţe, dumneavoastră sînteţi? 

Auzind aceste vorbe, străinul nu avu nevoie de cît de o 
singură privire ca să-l recunoască, la rîndul său, pe celebrul 
căpitan loren. 

— Eu însumi, domnule duce, răspunse el, la fel de uimit că-l 
poate întîlni în acest han prăpădit, pe cît fusese ducele văzîndu-l 
în acest loc. 

— Vă daţi seama cît de tare mi-a împăienjenit vederea 
ploaia asta îndrăcită, dacă am putut s-o confund pe Alteţa 
Voastră cu un student venit de la iarmaroc. 

Apoi, înclinîndu-se: 

— Vă rog să primiţi scuzele mele, Alteța Voastră. 

— Nu merită să ne batem capul pentru atita lucru, duce, 
spuse noul venit cu un ton detaşat şi superior ce părea să-l 
caracterizeze. Dar prin ce întîmplare sînteţi aici? Vă credeam în 
Nanteuil, comitatul dumneavoastră. 

— Tocmai am venit de-acolo, prinţe. 

— Pe drumul spre Saint-Denis? 

— Am făcut un ocol pe la Gonesse, ca să vedem, în trecere, 
tîrgul de /andi. 

— Dumneata, duce? Că unul ca mine, vestit pentru 
frivolitatea lui, are o asemenea curiozitate, mai treacă-meargă! 
Dar să aud că austerul, sobrul duce de Guise îşi schimbă traseul 
ca să privească o sărbătoare a studenţilor şi tîrgoveţilor... 

— De fapt n-a fost ideea mea, prinţe. Călătoream împreună 
cu mareşalul de Saint-Andre şi fiica lui, fina mea Charlotte, o 


domnişoară căreia nimeni nu-i poate rezista, a ţinut cu tot 
dinadinsul să vadă cum arată acest, vestit tîrg de /andi, iar după 
aceea, din cauza ploii, a trebuit să ne adăpostim aici. 

— Aşadar, este şi mareşalul aici? 

— lată-l, spuse ducele, arătînd spre cele două siluete ce 
abia se distingeau în întunericul salonului. 

Mareşalul, făcînd un efort chinuitor, se ridică sprijinindu-se 
de fotoliu. 

— Mareşale, spuse prinţul apropiindu-se de el, scuzaţi-mă 
că nu v-am recunoscut; dar încăperea asta e întunecoasă ca o 
pivniţă, sau mai degrabă ca o temniţă şi, pe deasupra, ploaia 
asta turbată m-a orbit pur şi simplu. Din fericire, domnişoară, 
continuă prinţul întorcîndu-se, spre Charlotte şi privind-o cu 
admiraţie, simt că îmi recapăt vederea şi-i depling din toată 
inima pe cei care, orbi fiind, nu au cum contempla un chip aşa 
de fermecător. 

Acest compliment foarte direct o făcu pe Charlotte să 
roşească puternic. Ea ridică privirile, fixîndu-l mai atent pe 
bărbatul care-i adresase vorbe atît de măgulitoare. Dar, întîlnind 
lucirile înflăcărate din ochii prinţului, îşi cobori din nou privirea, 
ascunzînd astfel impresia ce o făcuse asupra ei acest cavaler de 
douăzeci şi nouă de ani, frumos ca Apollo, care era salutat de 
ceilalţi cu titlul de alteţă. 

Acest cavaler desăvirşit era Louis | de Bourbon, prinţ de 
Conde. Se născuse la 7 mai 1530. Era mai degrabă mic de 
statură decit înalt, dar admirabil proporţionat. Părul său 
castaniu, tuns scurt, îi împodobea tîmplele frumos arcuite din 
aspectul cărora un frenolog din zilele noastre ar fi dedus 
semnele unei inteligenţe neobişnuite. Ochii lui, cu un albastru 
de lapis-lazuli, erau plini de o blindeţe şi o delicateţe fără 
margini; dacă sprîncenele dese n-ar fi imprimat figurii sale o 
notă de asprime, îndulcită un pic de o barbă blondă, l-ai fi putut 
uşor confunda pe prinţul de Conde cu un student frumos, 
proaspăt ieşit de sub tutela maternă. Şi totuşi, dacă îl cercetai 
mai atent, puteai observa în adîncul ochilor lui, limpezi ca azurul 
cerului, pecetea unei voințe sălbatice. Cineva, un poet 
contemporan cu el poate, l-a comparat pe prinţul de Conde cu 
un fluviu, paşnic şi plăcut atunci cînd e bătut de razele soarelui, 
dar amarnic şi distrugător la vreme de furtună. Intr-un cuvînt, pe 
faţă îi citeai caracterul, de o forţă ieşită din comun, curajul 


nebunesc, precum şi înclinația neînfrinată către plăcerile 
dragostei. 

În cămin focul se înviorase, salonul hanului era străbătut de 
luciri fantastice, schimbătoare, care luminau în chip misterios pe 
cei şase călători. Deşi era abia ora şapte, afară se lăsase 
noaptea de-a binelea. Hangiul aprinse un opaiţ pe care îl puse 
pe placa de deasupra căminului, luminînd astfel grupul format 
din prinţul Conde, ducele de Guise, mareşalul de Saint-Andre şi 
Charlotte, aflat în apropiere. 

Afară, ploaia se înteţise mai rău. Nimeni n-avea deci gînduri 
de plecare. Vîntul, dezlănţuit, izbea obloanele de la geamuri de 
pereţi şi făcea să trepideze clădirea firavă a hanului. Prinsă de 
furtună pe drum, o trăsură ar fi fost probabil luată pe sus, cu tot 
cu animale. Călătorii se hotărîră să rămînă în han pînă cînd se 
va mai linişti uraganul. 

Deodată, în mijlocul acestui tumult asurzitor, provocat de 
elementele naturii dezlănţuite, ploaia, bătind darabana pe 
acoperiş, obloanele trîntindu-se de pereţi, ţiglele smulse de pe 
acoperiş care se spărgeau cu zgomot pe jos, se auziră bătăi în 
uşă şi o voce gituită strigînd şi pierzîndu-şi de la o clipă la alta 
suflul: 

— Deschideţi! Deschideţi! Pentru numele lui Dumnezeu, 
deschideţi! 

Auzind bătăile, hangiul, sperind că se anunţă un nou 
muşteriu, se repezi să deschidă uşa. Dar, recunoscînd vocea, se 
opri din drum şi strigă, înciudat: 

— Ai greşit uşa, vrăjitoare bătrină! Nu aici trebuie să baţi, 
dacă vrei să ţi se deschidă! 

— Deschide, hangiule, se auzi acelaşi glas, mai jalnic decît 
înainte. Mare păcat îţi faci să laşi o biată bătrină afară pe o 
vreme ca asta... 

— Logodnica diavolului, cîrmeşte-ţi mătura spre alte locuri! 
îi răspunse hangiul prin uşă. N-ai ce căuta printre cinstitele feţe 
care se află aici. 

— Dar de ce nu deschizi bietei, femei, hangiule? întrebă 
prinţul de Conde, revoltat de cruzimea gazdei sale. 

— Fiindcă e o vrăjitoare, înălţimea Voastră, vrăjitoare din 
Andilly, o baborniţă împuţită pe care ar trebui s-o ardă de vie pe 
platoul Saint-Denis. E o piază-rea. Prezice numai răni şi 
suferinţe, grindină şi furtună. E o năpastă. Sînt convins că avea 


să se răzbune pe vreun biet ţăran şi că ea a atras vremea asta 
cîinoasă. 

— Vrăjitoare ori nu, spuse prinţul, deschide-i, omule. Nu poţi 
să laşi o făptură omenească afară pe o vijelie ca asta. 

— Dacă înălţimea Voastră porunceşte, spuse hangiul, o să-i 
deschid acestei eretice. Trag speranţa însă că înălţimea Voastră 
să nu se căiască pentru asta: căci putregaiul ăsta aduce numai 
nenorocire pe unde trece. 

Împotriva voinţei sale, cîrciumarul deschise uşa. Cei 
dinăuntru văzură intrind, sau mai exact spus prăvălindu-se în 
încăpere, o bătrină cu părul ca cenuşa fluturînd în dezordine, 
îmbrăcată într-o rochie de lină roşie toată numai zdrenţe şi într- 
o mantie lungă, ce-i cădea pînă la călcîie, aflată în aceeaşi stare 
jalnică. Prinţul de Conde se repezi s-o ajute pe bătrina 
vrăjitoare, uitind de rangul său, căci avea sufletul cel mai 
simţitor din lume. Dar mai iute ca el fusese cîrciumarul, care o 
ajută să se ridice în picioare, spunîndu-i: 

— Să mulţumeşti domnului prinţ de Conde, vrăjitoare; dacă 
nu era înălţimea Sa, fii sigură că te lăsam să crapi afară, pentru 
binele oraşului şi al oamenilor din împrejurimi. 

Fără să întrebe care dintre cei de faţă e prinţul, bătrîna 
merse drept spre el, îngenunche şi îi săruta cu umilinţă tivul 
mantiei. Prinţul aruncă o privire plină de milă sărmanei creaturi 
şi zise: 

— Cîrciumare, o ulcică de vin, din cel mai bun, pentru 
această femeie năpăstuită. Să bei ceva, mătuşă, o să-ţi mai 
încălzească ciolanele îngheţate. A 

Bătrîna se duse şi se aşeză la o masă aproape de intrare. In 
dreapta ei se afla grupul format din prinţul de Conde, ducele de 
Guise, mareşalul de Saint-Andre şi Charlotte; în stînga, celălalt 
grup, alcătuit din căpitanul gascon, gentilomul angoumez şi 
tînărul paj. 

Gentilomul căzuse iar pradă unei visări profunde. Pajul era 
cufundat şi el în admiraţia fermecătoarei domnişoare de Saint- 
Andre. Numai căpitanul gascon urmărea cu atenţie ce se 
întîmplă. Se gîndi că, dacă bătriîna asta o fi vrăjitoare, măcar a 
zecea parte din cît pretindea cîrciumarul, atunci poate că ea i-ar 
lumina mai mult calea pe care s-o ia decit gentilomul angoumez 
şi pajul. 

Aşa că, ridicîndu-se în picioare, se îndreptă spre masa la 


care bătrîna tocmai sorbea prima înghiţitură de vin, se opri în 
faţa ei, cu picioarele depărtate, cu mîna stingă pe garda sabiei, 
cu capul în piept şi, fixind-o cu privirea lui ageră şi scrutătoare, îi 
zise: 

— Hei, vrăjitoareo! chiar eşti în stare să ghiceşti viitorul? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, messire, da, uneori. 

— Şi ai putea să-mi faci horoscopul? 

— O să încerc, dacă asta doriţi. 

— Ei bine, asta doresc. 

— Atunci, sînt la porunca dumneavoastră. 

— Uite, ţine mîna mea. După cit ştiu, voi, ţiganii, citiţi în 
palmă, nu-i aşa? 

— Da, stăpine. Bătrina prinse în mîinile ei negre şi 
descărnate mina căpitanului, aproape la fel de uscată şi de 
negricioasă. 

— Ce vreţi să ştiţi înainte de toate? întrebă ea. 

— Să-mi spui mai întîi dacă o să mă îmbogăţesc. 

Vrăjitoarea cercetă îndelung mîna gasconului. Nerăbdător, 
văzînd că femeia nu spune nimic, clătină neîncrezător din cap. 
Apoi o întrebă: 

— Cum dracu eşti în stare să citeşti în palma unui om dacă 
o să facă avere? 

— Oh, nimic mai uşor, messire. Da' e secretul meu. 

— Şi care e secretul ăsta? 

— Dacă vi-l spun, căpitane, n-o să mai fie secretul meu, ci 
al dumneavoastră. 

— Aşa e, păstrează-ţi-l. Dar grăbeşte-te! Mă gîdili în palmă, 
şi nu-mi place să mă atingă o babă. 

— O să te-mbogăţeşti, căpitane. 

— Adevăr grăieşti, vrăjitoareo? 

— Jur pe cruce! 

— Oh, pe motul lui lisus, îmi dai o ştire grozavă! Şi cînd o să 
fie asta? 

— Peste cîţiva ani. 

— Drace, aş fi preferat să se-ntîmple mai repede! În cîteva 
zile, dacă se poate. 

— Pot să prezic mersul întîmplărilor dar nu să le grăbesc. 

— Şi o să mă chinui mult pînă s-ajung bogat? 

— Nu. Dar asta ar putea aduce necazuri altora. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să zic că ai o fire ambițioasă, căpitane. 

— Ah, pe sfinta cruce, asta-i adevărat, ţiganco! 

— Aşa că nu alegi calea pe care ajungi la ţintă; toate căile 
îţi sînt la fel de bune. 

— Oho! Arată-mi numai calea de urmat şi vei vedea... 

— Vei şti s-o alegi şi singur, cu toate că e îngrozitoare. 

— Şi ce voi deveni, urmînd această cale? 

— Asasin vei deveni, căpitane. 

— Pe sîngele mielului: strigă gasconul, eşti o canalie! Să te 
duci să-ţi vinzi prezicerile tale mincinoase altora destul de proşti 
ca să te creadă! 

Şi, aruncîndu-i priviri pline de indignare, se duse înapoi la 
locul său, bombănind furios: 

— Asasin! Eu, asasin? Bagă la cap, vrăjitoareo, c-ar trebui 
să fie la mijloc o sumă nemaipomenită! 

Atunci, domnişoara de Saint-Andre, care urmărise cu cea 
mai vie curiozitate dialogul celor doi, i se adresă, pe jumătate în 
glumă, pe jumătate serios, pajului: 

— Jacques, ce-ar fi să-i ceri şi tu să-ţi facă horoscopul? M-ar 
distra, să ştii. 

La aceste cuvinte, Jacques se ridică, fără să schiţeze nici 
cea mai mică împotrivire, şi se apropie de bătrină. 

— Uite mîna mea, mătuşă; vrei să-mi faci şi mie horoscopul, 
cum i-ai făcut căpitanului? 

— Cu dragă inimă, copile, spuse ea. 

Şi, lîndu-i mîna, albă şi fină ca a unei femei de neam nobil, 
o scrută atent; apoi clătină din cap. 

Ei, bătrîno, întrebă pajul, nu vezi nici un semn bun în mîna 
mea, nu-i aşa? 

— O să fii nefericit. 

— Ah! bietul Jacques, spuse Charlotte, pe jumătate ironic, 
pe jumătate compătimitor. 

Tînărul paj surise melancolic şi murmură, ca pentru sine: 

— Nu o să fiu, sînt deja. 

— Dragostea o să-ţi aducă toate nenorocirile, continuă 
bătrîna. 

— O să mor tînăr, măcar? 

— Vai! Chiar aşa, bietul meu copil: la douăzeci şi patru de 
ani. 

— Cu atît mai bine! 


— Cum, Jacques, cu atît mai bine?... Ce tot spui acolo? 

— Din moment ce mi-e scris să fiu nefericit, la ce bun să 
trăiesc? Dar măcar o să mor pe cîmpul de luptă? 

— Nu. 

— În patul meu? 

— Nu. 

— Într-un accident? 

— Nu. 

— Atunci cum o să mor, mătuşă? 

— Nu pot să-ţi spun foarte lămurit. Dar ştiu din ce cauză vei 
muri. 

— Şi care va fi această cauză? 

Bătrîna cobori vocea: 

— O să fii asasin! zise ea. 

Tînărul îngălbeni, ca şi cum evenimentul prezis de 
vrăjitoare trebuia să aibă loc chiar în clipa aceea. Apoi, se duse 
spre scaunul său cu capul plecat, după ce-i spuse bătrinei: 

— Îţi mulţumesc, mătuşă, Facă-se voia destinului. 

— Ei, îl întrebă căpitanul, ce ţi-a spus hoaşca asta 
blestemată, drăguţule? 

— Nimic care să merite să fie repetat. 

Căpitanul se întoarse către angoumez: 

— Ei, viteazule gentilom, nu eşti curios să-ţi afli soarta? 
Adevărată ori mincinoasă, bună sau rea, o prezicere e un prilej 
de a mai pierde timpul. 

—A, chiar să ştii că am să-i fac o întrebare foarte 
importantă acestei femei, răspunse gentilomul, care păru că se 
trezeşte din visarea în care se adîncise. 

Şi, ridicîndu-se, merse fără ezitare spre masa vrăjitoarei, cu 
o mişcare sigură, care sugera o voinţa fermă şi tenace. 

— Spune-mi, ţiganco, zise el cu o voce sumbră întinzîndu-i o 
mînă nervoasă, voi reuşi în ceea ce mi-am propus? 

Vrăjitoarea îi prinse mîna într-ale sale. Dar, după ce o privi 
o secundă, o lăsă să cadă cu un fel de spaimă. 

— Da, veţi reuşi, spre nenorocirea dumneavoastră. 

— Dar voi reuşi. 

— Cu ce preţ, Sfinte Dumnezeule! 

— Cu preţul morţii duşmanului meu, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce contează, atunci? 


Şi gentilomul se întoarse la locul său, aruncînd în acest timp 
o privire încărcată de ură ducelui de Guise, care nu avea cum 
să-l observe, în clar-obscurul încăperii. 

— Ce ciudat! Ce ciudat! şopti bătrină, toţi trei — asasini! 

Şi urmări, apăsată de un fel de groază, grupul format din 
căpitanul gascon, gentilomul angoumez şi paj. Desfăşurarea 
acestei scene de chiromanţie fusese urmărită cu atenţie de 
oaspeţii iluştri care se aflau în cealaltă parte a salonului. Deşi nu 
avuseseră cum să audă, putuseră cel puţin vedea totul. 

Oricîtă neîncredere am arăta în arta ghicitului, orice om e 
plin de curiozitate să-şi afle viitorul. Atunci cînd ni se prezic 
întîmplări favorabile sîntem tentaţi să spunem că magia e o 
ştiinţă adevărată iar atunci cînd ni se prezic tot felul de 
nenorociri o acuzăm că e mincinoasă. Nu e demirare, deci, că şi 
mareşalul de Saint-Andre se hotărî sâ-şi afle soarta de la bătrina 
vrăjitoare. 

— Nu cred prea mult în aceste aiureli, spuse el. Dar trebuie 
să mărturisesc că, în copilărie, o ţigancă mi-a prezis ce o să mi 
se întîimple pînă la virsta de cincizeci de ani. Şi, cum am trecut 
acum de cincizeci, n-ar strica să văd ce mi se prezice de-acum 
pînă la moarte... Apropie-te, fiica lui Belzebuth, strigă el către 
bătrînă. 

Ghicitoarea se ridică şi se apropie. 

— Uite mîna, mea, spuse mareşalul. Hai, spune ce vezi, 
spune fără ocolişuri. Imi prezici ceva bun? 

— Nimic, domnule mareşal. 

— Nimic bun? Drace! Dar, la urma urmei, n-are-a-face. Dar 
ceva rău? 

— Nu mă întrebaţi, domnule mareşal. 

— Ba da, zău aşa, o să te-ntreb! Hai, spune, ce vezi în 
palma mea? 

— O întrerupere violentă a liniei vieţii, domnule mareşal. 

— Vrei să spui că nu mai am mult de trăit, ai? 

— Tată! murmură Charlotte, implorîndu-l din ochi să nu mai 
continue discuţia. 

— Lasă-mă, Charlotte, spuse mareşalul. 

— Ascultaţi ce vă sfătuieşte acest copil, spuse ghicitoarea. 

— Hai, hai, spune tot, ţiganco! Aşadar, o să mor în curînd? 

— Da, domnule mareşal. 

— De moarte violentă sau de moarte naturală? 


— De moarte violentă. Se va întîmplă pe cîmpul de luptă, 
dar nu de mîna unui duşman loial. 

— De mîna unui trădător? 

— De mina unui trădător. 

— Asta înseamnă... 

— ...Că veţi fi asasinat. 

— Tată! exclamă fata înfiorindu-se şi strîngîndu-se la pieptul 
mareşalului. 

— Te pomeneşti că te încrezi în toate vrăjitoriile astea? 
spuse mareşalul sărutînd-o pe frunte. 

— Nu, tată, şi totuşi inima îmi bate să-mi spargă pieptul, ca 
şi cum nenorocirea pe care ţi-o anunţă are să se întîmple. 

— Copila mea! spuse mareşalul dînd din umeri. Uite, arată-i 
şi mîna ta şi poate că prezicerile ei o să-ţi adauge la firul vieţii 
toate zilele pe care mi le ia mie. 

Dar Charlotte se împotrivi cu încăpăţinare. 

— Atunci, o să vă dau eu exemplu, domnişoară, spuse 
ducele de Guise, întinzînd mîna stîngă vrăjitoarei. 

Apoi, cu un suris: 

— Ai grijă, te previn, ţiganco, mi s-a mai făcut de trei ori 
horoscopul şi de trei ori mi s-a anunţat o soartă nenorocită. Aşa 
că, pentru onoarea magiei şi a magicienilor, n-ar trebui să 
dezminţi spusele celor trei dinaintea ta. 

— Monseniore, spuse bătrină după ce îi privi atent palma, 
nu ştiu ce vi s-a prezis altădată. lată ce vă prezic eu... 

— la spune! 

— Veţi muri, ca şi mareşalul de Saint-Andre, asasinat. 

—E perfect; înseamnă că nu am cum fugi de mîna 
destinului. Uite, ia asta şi du-te la dracu. 

Şi îi aruncă bătrînei o monedă de aur. 

— Ca să vezi! Ghicitoarea asta am impresia că ne prezice 
un adevărat masacru între gentilomi! Incep să regret că am 
insistat să-i dea drumul înăuntru, duce, spuse prinţul de Conde. 
Aşa că, spre a nu părea că vreau să scap neatins, mă voi da şi 
eu pe mîna acestei discipole a diavolului. 

— Cum, crezi în vrăjitorii de-astea, prinţe? întrebă ducele de 
Guise. 

—Pe onoarea mea, duce, am văzut atitea preziceri 
mincinoase şi am mai văzut atitea care s-au împlinit, încît voi 
răspunde cu vorbele lui Michel Montaigne: „Ce ştiu?” Uite, 


cumătră, priveşte şi palma mea. Ce vezi în ea? De bine sau de 
rău, spune tot. 

— lată ce văd, monseniore: o viaţă bogată în lupte şi plină 
de isprăvi în dragoste, de plăceri şi pericole, încheiată printr-o 
moarte sîngeroasă. 

— Voi fi deci asasinat? 

— Da, monseniore. 

— Ca şi domnul mareşal de Saint-Andre, ca şi domnul de 
Guise... 

— Ca şi el. 

— Fie că zisele tale se vor împlini, fie că nu, uite, cumătră, 
pentru osteneala ta şi fiindcă m-ai anunţat că voi muri într-o 
tovărăşie aleasă. 

Şi îi aruncă pe masă, nu o monedă, cum făcuse ducele de 
Guise, ci toată punga lui cu bani. 

— Să dea Cerul, monseniore, spuse bătrîna sărutând mîna 
prinţului, să se înşele baba ghicitoare! 

— lar dacă va fi cum ai zis, cumătră, iţi promit că o să cred 
în vrăjitorii. E adevărat, adăugă el rizind, că o să fie un pic cam 
tîrziu. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare; se auzi din nou desluşit cum 
bate ploaia pe acoperiş, mai slab ca înainte. 

— Cred că furtuna a mai slăbit. Respectele mele, domnule 
duce. Respectele mele, domnule mareşal. Sînt aşteptat la hotel 
Coligny la orele nouă; mă aştern, dară, la drum. 

— Cum, prinţe, pe uraganul ăsta? întrebă Charlotte. 

— Domnişoară, spuse prinţul, vă mulţumesc din suflet de 
bunăvoința pe care mi-o arâtaţi. Dar cum o să mă tem de 
trăsnet, din moment ce ştiu că o să mor asasinat? 

Şi prinţul, salutând ceremonios pe cei doi bărbaţi şi 
aruncînd asupra domnişoarei de Saint-Andre o privire care o 
făcu să-şi plece ochii, ieşi din han; după citeva clipe, se auzea 
pe drumul Parisului tropotul repede al calului său. 

— Jacques, spune vizitiului să tragă în faţa intrării. Prinţul e 
aşteptat la nouă la hotel Coligny iar noi, la zece, la palatul 
Tournelles. 

Porunca mareşalului fu îndeplinită. Mareşalul, fiica sa şi 
ducele de Guise se urcară în trăsură. 

Să-i lăsăm acum să-l urmeze pe prinţul Conde pe calea 
Parisului; îi vom reîntîlni mai tîrziu. 


Şi acum, să punem alături numele celor trei personaje 
cărora ghicitoarea le prezisese că vor fi asasinați, şi numele 
celor trei personaje al căror destin era să devină asasini: ducele 
de Guise, mareşalul de Saint-Andre, prinţul de Conde; Poltrot de 
Mere, Baubigny de Mezieres, Montesquiou. 

Probabil, nu întâmplător, Providența îi adunase pe aceşti 
şase oameni în hanul La calul roib. Voia să le dea astfel şi unora 
şi altora un avertisment. 


| 
Marşul triumfal al prezidentului Minard 

Marţi 18 decembrie 1559, la şase luni după sărbătoarea 
tradițională de /andi, spre orele trei după-masă, la vremea unui 
apus de soare superb pentru acel anotimp, călărea, pe Vieille- 
Rue-du-Temple, cocoţat pe o catîrcă slăbănoagă al cărei aspect 
dovedea cît de zgircit va fi fiind proprietarul ei, maestrul Antoine 
Minard, unul dintre consilierii parlamentului. 

Maestrul Antoine Minard, asupra căruia atragem pentru 
moment atenţia cititorilor noştri, era un bărbat de vreo şaizeci 
de ani, gras şi bucălat, care lăsa plin de cochetărie să-i fluture în 
vînt buclele blonde ale perucii. 

In mod obişnuit, faţa acestui om trebuie să fi exprimat o 
stare de beatitudine deplină; probabil că niciodată, pînă azi, 
necazurile nu adumbriseră fruntea lui lucitoare şi lipsită de 
riduri; nici o lacrimă nu-i brăzdase obrajii sub ochii lui enormi; 
iar pe faţa lui rubicondă, rumenă, susţinută în chip maiestuos de 
o bărbie triplă, îşi puseseră amprenta numai nepăsarea egoistă 
şi veselia vulgară. 

În ziua aceea de decembrie, chipul prezidentului Minard îşi 
pierduse însă strălucirea obişnuită. Căci, deşi se afla la mai 
puţin de patru sute de paşi de casă, nu părea prea sigur că va 
reuşi să ajungă pînă în pragul ei: chipul său, pe care răzbăteau 
cele mai vii emoţii, exprima o stare de nelinişte şi nesiguranţă. 

Şi avea de ce să se teamă. In urma lui venea o mulţime de 
oameni care păreau să simtă o adevărată plăcere ocărîndu-l în 
gura mare, ai fi zis că toţi urlătorii, toate gurile sparte din 
capitala regatului îşi dăduseră în această zi întîlnire în piaţa 
Palatului ca să-l însoţească pe drumul său spre casă. Vom 
încerca să explicăm pe scurt ce motive declanşaseră antipatia 
celor mai mulţi dintre concitadinii lui împotriva distinsului 
maestru Minard. 

Cu un ceas înainte, maestrul Antoine Minard avusese rolul 
hotăritor în condamnarea la moarte a unuia dintre bărbaţii cei 
mai stimaţi de parizieni, confratele său din parlament, fratele 
său întru Domnul, preacinstitul consilier Anne Dubourg. Ce 
crimă comisese Dubourg? Aceeaşi ca atenianul Aristide. | se 
spunea Cel Drept. 

lată care fuseseră cauzele procesului, ce durase şase luni şi 
se terminase în acea zi în chipul cel mai nefast pentru sărmanul 


consilier al parlamentului: 

În iunie 1559, forţat de cardinalul de Lorena şi de fratele 
său Francois de Guise, pe care clerul francez îi numise mesageri 
ai Domnului pentru apărarea şi păstrarea religiei catolice, 
apostolice şi romane, regele Henric al II-lea dăduse un edict prin 
care parlamentul era obligat să condamne la moarte, fără 
excepţie şi fără drept de grațiere, pe toţi protestanții. 

Or, în ciuda acestui edict categoric, cîţiva consilieri 
puseseră în libertate un hughenot. Ca urmare, ducele de Guise 
şi cardinalul de Lorena, care urmăreau exterminarea tuturor 
protestanților, l-au convins pe rege să convoace pe data de 10 
iunie, la mănăstirea Augustinilor, unde se afla în acel moment 
Curtea, Camera cea mare, spre a ţine şedinţă de judecată. 
Trebuie spus că palatul regal era în acel moment părăsit de rege 
şi curteni, spre a permite să se pregătească în voie cele două 
mari ceremonii şi ospeţe de nuntă: al regelui Filip al II-lea cu 
doamna Elisabeth şi al domnişoarei Marguerite cu prinţul 
Emmanuel-Philibert. 

De trei sau patru ori pe an, toate camerele curţii regale se 
reuneau şi se ţinea Camera cea mare; această adunare a 
magistraţilor se numea mercurială, fiindcă se ţinea îndeobşte 
miercurea. 

Aşadar, regele sosi în parlament în ziua de mercurial şi 
deschise dezbaterile întrebînd cu asprime cum a fost posibil să 
fie puşi în libertate protestanți şi cum se face că nu se dăduse 
urmare edictului prin care erau condamnaţi la moarte. 

Împinşi de acelaşi sentiment de umanitate, cinci consilieri 
se ridicară şi în numele lor vorbi Anne Dubourg, cu multă 
hotărire: 

— Fiindcă acest om era nevinovat şi fiindcă a elibera un om 
nevinovat, fie el şi hughenot, înseamnă să ne lăsăm călăuziţi de 
dreapta noastră conştiinţă. 

Trebuie să spunem că cei cinci consilieri se numeau Dufaur, 
La Fumee, de Poix, de La Porte şi Anne (sau Antoine) Dubourg. 
Precum am spus, acesta din urmă îşi asumase misiunea de a da 
răspuns regelui. El continuă deci: 

— Cît despre edict, sire, nu aş sfătui pe maiestatea sa de a-l 
ratifica. Cer, dimpotrivă, să fie suspendate condamnările date în 
virtutea lui, pînă cînd părerile şi vinovăţiile celor ce sînt trimişi 
cu atita uşurinţă la moarte să fie cîntărite în chip înţelept şi 


dezbătute fără grabă înainte de a se da sentinţa. 

În acest moment de cumpără, interveni prezidentul Minard, 
care ceru regelui o întrevedere între patru ochi. lată ce spun în 
această privinţă Memoriile lui Conde: 

„Acest Minard era un om dibaci, şiret, slab de minte şi rob 
al poftelor sale. Voind să fie pe plac regelui şi capilor bisericii 
Romei şi temător că părerea lui Dubourg i-ar putea cîştiga şi pe 
alţii şi că va trebui să se ţină seama de ea, îi dădu de înţeles 
regelui că aproape toţi consilierii de la Curtea sa ar fi lutherieni 
şi că şi-au pus în gînd să-l despoaie de putere şi să-i smulgă 
coroana; că de aceea îi apără ei pe lutherieni; că ţi se zbirleşte 
păru-n cap dacă-i auzi pe unii cum vorbesc de sfinta liturghie; că 
nu ţin socoteală de legi şi de ordonanţele regale şi că se laudă 
în gura mare că nu dau doi bani pe ele; că se îmbracă după 
obiceiul arăbesc, că cei mai mulţi dintre ei se duc adesea în 
adunări publice, dar niciodată la liturghie, şi că, dacă nu se taie 
răul din rădăcină, chiar începînd de la această mercurială, sfinta 
Biserică va fi pe veci pierdută”. 

Pe scurt, maestrul Minard, ajutat de cardinalul de Lorena, îl 
scoase aşa de tare din minţi pe rege, că acesta puse să fie 
chemaţi seniorul de Lorges, conte de Montgomery, căpitan al 
gărzii scoțiene, şi domnul de Chavigny, căpitan al gărzii sale 
personale, şi le porunci să-i ridice pe cei cinci consilieri răzvrătiți 
şi să-i închidă fără zăbavă la Bastilia. 

Imediat după această arestare senzaţională, toată lumea 
pricepu care era planul: familia de Guise urmărea să-i bage în 
sperieţi pe hughenoți printr-o execuţie îngrozitoare; era clar că 
cei cinci consilieri, sau măcar cel mai de seamă dintre ei, Anne 
Dubourg, risca să-şi piardă capul. 

Această încincită arestare produse un fel de uimire plină de 
groază în tot Parisul, şi, imediat, în toate oraşele Franţei, dar 
mai ales în provinciile din nord. De altfel, am putea considera 
arestarea acestui magistrat cinstit pe nume Anne Dubourg drept 
cauza principală a conspirației lui Amboise şi a tuturor 
tulburărilor şi bătăliilor care au însîngerat pămîntul Franţei timp 
de patruzeci de ani. 

De aceea îl rugăm pe cititor să ne scuze, dar am socotit că 
e nimerit să ne oprim, în acest capitol, asupra unor fapte istorice 
importante care explică mai bine acţiunile personajelor noastre. 

La cincisprezece zile după această arestare, vineri 25 iunie, 


în cea de-a treia zi a turnirului pe care regele îl organizase la 
castelul Tournelles, la doi paşi de aceeaşi Bastilie de unde 
consilierii arestaţi puteau auzi răsunetul goarnelor, trompetelor 
şi oboaielor care marcau desfăşurarea acestei serbări, regele îl 
chemă pe căpitanul gărzii scoțiene, acelaşi conte de 
Montgomery care, ajutat de domnul de Chavigny, îi duseseră pe 
cei cinci consilieri la închisoare, şi îi porunci să se îndrepte 
degrabă împotriva luterienilor din ţinutul Caux-les-Tournois. 

Dispoziţia regelui era clară: contele de Montgomery era 
autorizat să-i treacă prin tăişul sabiei pe toţi cei molipsiţi de 
morbul ereziei, să-i supună la caznele cele mai îngrozitoare, să-i 
pedepsească cu tăierea limbii şi ardere pe rug la foc mic; celor 
care erau numai bănuiţi, urma să li se scoată ochii. 

Or, la cinci zile după ce regele Henric al II-lea îi dădu 
această însărcinare căpitanului gărzii scoțiene, Gabriel de 
Lorges, conte de Montgomery, îşi împlintă lancea în pieptul 
regelui Henric, ucigindu-l. 

Impresia pe care a produs-o acest asasinat a fost aşa de 
puternică încît patru din cei cinci consilieri arestaţi şi-au găsit 
astfel salvarea. Unul a fost iertat de pedeapsă, iar alţi trei au 
fost condamnaţi la amenzi. Răminea ca Anne Dubourg să 
plătească pentru toţi. Nu el cutezase să vorbcască în numele 
tuturor? 

Aşa cum spuneam, familia de Guise susţinea cu toată 
energia edictele împotriva hughenoţilor; prezidentul Antoine 
Minard, pe care l-am lăsat mai devreme pe Vieille-Rue-du- 
Temple, călărind o catîrcă, urmărit de o mulţime de cetăţeni 
indignati, care îl copleşeau cu injurii şi ameninţări, era unul din 
instrumentele cele mai docile folosite pentru aplicarea acestor 
edicte drastice. Cînd spuneam că, deşi aflat la mică distanţă de 
casă, maestrul Minard nu era deloc sigur că va mai ajunge să-i 
treacă pragul, ne gindeam, odată cu el, la faptul că, în ajun, 
fusese ucis cu un foc de pistol tras de aproape, în plină zi, pe 
stradă, un grefier al parlamentului numit Julien Fresne, care, 
cum spunea gura lumii, se îndrepta spre palatul regal cu o 
scrisoare din partea ducelui de Guise către fratele său, 
cardinalul de Lorena, în care îl îndemna lămurit pe acesta să 
grăbească aşteptata condamnare la moarte a lui Anne Dubourg. 
Se înţelege dar că această întîmplare sîngeroasă, al cărei autor 
nu fusese prins, îl îngrozise pe sărmanul prezident, şi că, 


spectrul grefierului asasinat cu o zi înainte îl însoțea pe acest 
drum, ca o ameninţare fatală. Asta era motivul pentru care 
grăbitul călăreț îmboldea cu zel animalul, aplicîndu-i lovituri de 
călciîi în coaste. 

În cele din urmă, maestrul Minard ajunse întreg şi 
nevătămat acasă. Era şi timpul. Căci gloata tirgoveţilor, înfuriaţi 
de tăcerea lui, în care vedeau nu frica de moarte ci semnul 
ameninţător al unei răutăţi criminale, se apropiase, fiind pe 
punctul să-l înghită, sufocîndu-l. 

Urmărit de aceste valuri furioase, prezidentul ajunse în 
portul salvator, spre marea bucurie a familiei sale; în urma lui, 
uşa se închise în grabă şi fu zăvorită temeinic. 

Onorabilul Minard fusese atit de speriat încît uită catirca 
afară la poartă, ceea ce nu i s-ar fi întâmplat în alte condiţii, 
chiar dacă încăpăţinatul animal nu valora nici măcar douăzeci 
de bani. Dar tot răul spre bine! Căci, aceşti parizieni naivi şi 
capricioşi, care trec cu uşurinţă de la ameninţări la batjocură, 
înlocuind pe nepusă masă o scenă de tragedie cu una de 
comedie, văzînd că prezidentul le-a lăsat totuşi o pradă 
oarecare, s-au mulţumit să ia drept trofeu catîrca în locul 
prezidentului. 

Ce s-a întîmplat cu bietul animal, care încăpuse pe mîinile 
mulţimii, istoria nu mai consemnează. Aşa că să-l lăsăm în plata 
Domnului şi să-l urmăm pe maestrul Minard în mijlocul familiei 
sale. 


II 
Aniversarea prezidentului Minard 


Să intrăm deci, odată cu familia prezidentului, în sufragerie, 
unde îi aştepta, pregătită, masa de seară. Să aruncăm o privire 
rapidă asupra mesenilor, înainte de a trage cu urechea la 
discuțiile lor. 

Nici unul dintre convivi n-ar fi trezit la prima vedere 
simpatia unui observator pătrunzător. În jurul mesei erau 
adunate mostre din toate tipurile de fizionomii neinteresante 
sau de-a dreptul stupide pe care le putem găsi în toate clasele 
seciale. 

Pe chipurile acestor oameni puteai citi gîndurile care îi 
preocupau; iar gîndurile lor bîjbfiau prin cețurile ignoranței ori 
prin subteranele rău mirositoare ale vulgarităţii; la unii 
predomina interesul, la alții egoismul, la cîţiva avariţia, la ceilalţi 
senilitatea. 

Spre deosebire de mulţimea de pe stradă care, la fel ca 
sclavii dinapoia carului triumfal roman, strigase cu cîteva minute 
înainte: „Minard, nu uita că şi tu eşti muritor!”, membrii acestei 
familii, adunaţi cu ocazia zilei de naştere a prezidentului, care 
era în acelaşi timp şi ziua numelui său, nu aşteptau decit o 
vorbă de la consilier ca să-l felicite, care mai de care, pentru 
rolul hotărîtor pe care îl jucase în procesul confratelui său şi să 
bea pentru încheierea fericită a acestui proces: condamnarea la 
moarte a lui Anne Dubourg. Aşa că, în clipa cînd Minard, 
aşezîndu-se în jilţul său, spuse, trecîndu-şi o batistă peste 
fruntea îmbrobonată de sudoare: „Ah, pe cinstea mea, prieteni, 
azi am avut o şedinţă furtunoasă!”, fiecare din cei prezenţi, ca şi 
cum n-ar fi aşteptat decit acest semnal, izbucni în exclamaţii 
zgomotoase. Vorbind în numele tuturor, un nepot îi spuse: 

— Nu _ vorbiţi, odihaiţi-vă după aceste mari încercări şi 
încuviinţaţi de a şterge cu pioşenie sudoarea ce curgede pe 
nobila voastră frunte. Azi e aniversarea zilei voastre de naştere, 
o zi atît de glorioasă pentru familia voastră şi pentru parlament, 
a cărui făclie veşnic trează sînteţi; ne-am adunat aici cu toţii ca 
să sărbătorim această zi. Să mai aşteptăm însă citeva momente, 
să vă trageţi sufletul; beţi un pahar din acest bourgogne 
întăritor şi vom ridica şi noi paharele urîndu-vă viaţă lungă. Vă 
implorăm însă, nu vă puneţi în pericol preţioasa viaţă, făcînd 


imprudenţe! Familia vrea să vă păstreze, şi să păstreze Bisericii 
un sprijin de nădejde iar Franţei unul dintre cei mai iluştri fii ai 
ei. 

Cînd acest mic speech, al cărui stil era desuet chiar şi în 
epoca îndepărtată de care vorbim, luă sfîrşit, prezidentul 
Minard, cu lacrimile în ochi, voi să răspundă; dar mîinile 
ciolănoase ale nevestei sale, împreună cu mîinile durdulii ale 
domnişoarelor fiicele sale, îl împiedicară să vorbească. În cele 
din urmă, după ce se odihni un pic, i se dădu cuvîntul 
prezidentului Minard şi un „Ssst!” prelungit trecu prin asistenţă, 
pentru ca nici măcar servitorii, ce stăteau în picioare pe la uşi, 
să nu piardă nici o silabă din cuviîntarea consilierului. 

— Ah, prieteni, spuse el, fraţii mei, dragi rubedenii, iubită şi 
credincioasă familie, vă mulţumesc din inimă pentru afecțiunea 
şi pentru elogiile voastre; de care, îndrăznesc să spun că sînt 
demn, dragile mele rude şi scumpă familie, căci, pot spune cu 
modestie — sau, dacă preferaţi, cu nobil orgoliu — pot zice dar 
deschis că, fără prezenţa mea, fără îndărătnicia şi insistența 
mea, la ora aceasta ereticul Anne Dubourg ar fi fost achitat, la 
fel precum complicii lui De Poix, La Fumee, Dufaur şi de La 
Porte; dar, datorită opoziţiei mele energice, partida e cîştigată 
şi, continuă el ridicînd ochii spre cer în semn de mulţumire, 
tocmai am obţinut, mulţumită Celui de Sus, condamnarea 
acestui hughenot mizerabil. 

— Oh! oh! Vivat! strigară toţi într-un glas, ridicînd braţele 
spre cer. Trăiască ilustrul nostru prezident!... Trăiască cel care 
doboară pe toţi duşmanii credinţei!... Trăiască în veci marele 
prezident Minard!... 

Şi, după rubedenii, strigătele fură preluate de servitorii 
aflaţi dincolo de uşă, de bucătăreasă în bucătărie, de rindaşul 
din grajd, care repetară în cor: 

— Trăiască marele prezident Minard! 

— Mulţumesc, prieteni, mulţumesc! spuse sărbătoritul, cu o 
voce mieroasă. Dar să ştiţi că doi bărbaţi, doi mari bărbaţi, doi 
prinți, au dreptul la o parte din laudele cu care m-aţi copleşit; 
fără ei, fără sprijinul lor, fără influenţa lor, n-aş fi putut să duc la 
capăt această spinoasă afacere. Aceşti doi bărbaţi, prietenii mei, 
sînt monseniorul ducele Francois de Guise şi Eminenţa Sa cardi- 
nalul de Lorena. Deci, după ce aţi băut în sănătatea mea, să 
bem în sănătatea lor, prieteni, şi Dumnezeu să apere zilele 


acestor doi mari oameni de stat! 

Închinară în cinstea ducelui de Guise şi a cardinalului de 
Lorena; dar doamna Minard observă că delicatul său soţ abia 
duse pentru o clipă paharul la buze şi îl puse înapoi pe masă, în 
timp ce o amintire îi întunecă privirea, ca un nor. 

— Ce e cu tine, dragul meu, întrebă ea, de unde tristeţea 
care te-a cuprins deodată? 

— Vai! exclamă prezidentul, nici o victorie nu poate fi 
deplină, nu există bucurie fără un dram de tristeţe! Tocmai îmi 
veni prin minte o amintire neplăcută, 

— Dar ce te-ar putea întrista astfel, scumpul meu soţ, în 
momentul acesta de triumf? îl întrebă prezidenta. 

— În clipa cînd închinam pentru domnul de Guise şi fratele 
său, m-am gindit că ieri a fost asasinat un om pe care aceşti 
monseniori îmi făcuseră cinstea să-l trimită la mine cu un mesaj. 

— Ce om? strigă familia în cor. 

— Adică un grefier, voiam să spun. 

— Cum, unul din grefieri a fost asasinat ieri? 

— O, Doamne, chiar aşa. Îl cunoaşteţi pe Julien Fresne? 
întrebă Minard. 

— Julien Fresne? Ba bine că nu! zise unul. 

— Un catolic desăvirşit, strigă altul. 

— Un om foarte onorabil, spuse al treilea. 

— Eu l-am întîlnit chiar ieri pe strada Barre-du-Bec; după 
cîte spunea, venea de la hote/ de Guise şi se ducea spre palat, 
sări al patrulea. 

— Ei bine, chiar aşa era. Şi, cum a intrat pe podul Notre- 
Dame, a fost asasinat! Aducea domnului cardinal de Lorena, din 
partea fratelui său, ducele de Guise, o misivă pe care trebuia să 
mi-o înmîneze mie! continuă prezidentul Minard. 

— Oh, ce grozăvie! exclamă prezidenta. 

— Asasinat! repetă familia, în cor. Încă un martir! 

— Şi a fost arestat asasinul, cel puţin? întrebă prezidenta. 


— Nu l-au prins, răspunse Minard. 

— Nu se bănuieşte măcar cine e? 

— Mai mult decit atît, există certitudini. Cine să fi fost, dacă 
nu un prieten al lui Anne Dubourg? 

— Bineînţeles că era un prieten al lui Dubourg, repetă, după 


+ Hotel - în sensul mai vechi, de casă boierească, palat. 


prezident, întreaga familie. Cine altul să fi fost? 

— N-a fost nimeni arestat? întrebă mai departe prezidenta. 

— Aproape o sută de persoane. Eu însumi am ridicat mai 
bine de treizeci de suspecți. 

— Mare ghinion o să aveţi dacă asasinul nu se va afla 
printre ei. 

— Dacă nu va fi printre ei nu-i nimic: o să aresteze alţi o 
sută, două sute chiar, trei sute la nevoie... 

— Ce criminali! spuse o domnişoară de vreo optsprezece 
ani, ar trebui să fie arşi toţi pînă la unul! 

— Să ştii ca ne-am gindit şi la asta, răspunse prezidentul. 
Ziua în care se va hotărî moartea tuturor protestanților va fi cea 
mai frumoasă din viaţa mea. 

— O, ce om cinstit eşti, dragul meu! spuse prezidenta cu 
lacrimi în ochi. 

Cele două fiice ale lui Minard veniră şi-l îmbrăţişară. 

— Şi se ştie ce conţinea scrisoarea ducelui de Guise? 
întrebă prezidenta. 

— Nu, răspunse Minard, şi tocmai despre asta s-a discutat 
la Curte astăzi. Dar se va şti miine, căci astă-seară cardinalul de 
Lorena urmează să se vadă cu ilustrul său frate. 

— Asta-nseamnă că scrisoarea a fost furată? 

— Bineînţeles; este chiar foarte posibil ca bietul Julien 
Fresne să fi fost asasinat numai fiindcă era purtătorul acestei 
scrisori. Asasinul a luat scrisoarea şi a fugit; au fost trimişi arcaşi 
pe urmele lui; toată paza şi toţi oamenii domnului de Mouchy au 
fost puşi în mişcare; dar pînă la ceasurile cinci nu era nici o 
veste îmbucurătoare. 

În acest moment, intră o slujnică, anunţindu-l pe domnul 
Minard că un necunoscut, avînd asupra lui scrisoarea smulsă în 
ajun din mîinile lui Julien Fresne de asasin, insistă să-i vorbească 
imediat. 

— O, să intre, să intre! exclamă prezidentul cuprins de 
bucurie. Aici e mîna Domnului, care mă răsplăteşte pentru zelul 
cu care apăr cauza sfintă şi face să-mi cadă în miini această 
misivă prețioasă. 

Domnul Minard văzu intrînd un tînăr de cel mult douăzeci şi 
cinci de ani, cu părul roşu, barbă blondă, ochii vii şi pătrunzători 
şi chipul palid; invitat de prezident să stea jos, veni şi se aşeză 
chiar în faţa lui, de cealaltă parte a mesei. Inainte de a lua loc, 


salută pe toţi cei de faţă, cu multă curtoazie şi cu surisul pe 
buze. Jilţul pe care îl alesese se afla chiar în dreptul uşii. 

Era însuşi Robert Stuart: omul care, retrăgîndu-se din faţa 
celor care-l asasinaseră pe prietenul său Medard, le strigase că 
vor mai avea ocazia să audă de el. 

— Spuneţi-mi, domnule, zise Robert Stuart adresîndu-se 
prezidentului, am onoarea să vorbesc cu domnul prezident 
Minard? 

— Da, domnule, chiar aşa, răspunse prezidentul, uimit că 
acest tînăr nu se pricepe să citească fizionomiile, şi nu şi-a dat 
seama că, din toată asistenţa, nimeni altul n-ar putea fi celebrul 
Minard. Da, domnule, eu sînt prezidentul Minard. 

— Foarte bine, domnule, continuă necunoscutul; veţi vedea 
imediat că, dacă v-am făcut această întrebare, care la prima 
vedere poate părea indiscretă, asta se explică prin aceea că am 
vrut să evit orice echivoc. 

— Despre ce este vorba, domnule? întrebă magistratul. Mi 
s-a spus că doriţi să-mi înmînaţi misiva pe care o purta asupra 
lui sărmanul Julien Fresne cînd a fost asasinat. 

— Poate că a fost o exagerare, domnule, dacă vi s-a spus că 
intenţionez să v-o înmînez. N-am făcut o promisiune de felul 
ăsta. O să v-o dau sau o s-o păstrez, asta atîrnă de răspunsul ce- 
| veţi da la o cerere ce am să vă fac; înţelegeţi, nu-i aşa, 
domnule, că, spre a intra în posesiunea unei hirtii aşa de 
importante, a trebuit să-mi risc viaţa. Un om nu-şi riscă viaţa de 
florile mărului, dumneavoastră, obişnuit să citiţi în inima omului 
ştiţi bine că e nevoie pentru asta de un motiv foarte însemnat. 
Am deci onoarea să vă repet, ca să nu mai fie nimic neclar, că n- 
o să vă pun în mînă scrisoarea decit dacă voi fi satisfăcut de 
răspunsul pe care-l veţi da la întrebarea mea. 

— Şi despre ce fel de întrebare e vorba, domnule? 

Domnule prezident, ştiţi mai bine ca oricine că într-o 
anchetă bine condusă, fiecare lucru vine la timpul potrivit. Aşa 
că nu vă pot răspunde la întrebare în acest moment. 

— Dar aveţi scrisoarea la dumneavoastră? 

— lat-o, domnule. 

Şi tînărul scoase din buzunar o hîrtie împăturită şi sigilată 
pe care i-o arătă prezidentului Minard. 

Primul gînd al acestuia, trebuie s-o recunoaştem, nu a fost 
deloc cinstit; se întrebă dacă n-ar trebui să facă un semn verilor 


şi nepoților săi, care ascultau discuţia foarte surprinşi, să se 
arunce asupra necunoscutului, să-i smulgă scrisoarea şi să-l 
trimită să îngroaşe rîndurile celor întemnițați la Châtelet, 
suspectaţi de asasinarea lui Julien Fresne. 

Dar chipul hotărît al tînărului, pe care se citea o voinţă de 
neclintit, îl făcu pe prezident să se teamă că nu va avea forţa 
necesară spre a-l face să-i cedeze preţiosul document; trebuia 
să-şi pună la bătaie deci extraordinara lui abilitate, înlocuind 
violenţa prin viclenie; cum, dincolo de o anume severitate a 
tonului, ţinuta elegantă şi comportarea extrem de civilizată a 
acestui tînăr erau suficiente motive pentru o asemenea 
invitaţie, prezidentul îi propuse să participe şi el la masa de 
familie, ca să aibă timpul necesar să-şi spună pe îndelete toată 
povestea. 

Tînărul mulţumi foarte politicos, dar refuză invitaţia. Atunci, 
prezidentul îi oferi să bea o băutură rece, dar tînărul mulţumi şi 
îl refuză din nou. 

— Atunci vă ascult, domnule, zise Minard. Şi, din moment 
ce nu vreţi să ne onoraţi masa, vă cer permisiunea de a 
continua supeul. Căci, vă mărturisesc deschis, sînt mort de 
foame. 

— Chiar aşa să faceţi, domnule, vă doresc poftă bună! 
Problema pe care vreau să v-o aduc la cunoştinţă este atît de 
importantă că este nevoie, ca să fie bine înţeleasă, de o serie de 
lămuriri preliminare. Mîncaţi, domnule prezident! Eu o să încep 
dezbaterea. 

— Dezbateţi, domnule, dezbateţi; eu o să mănînc în acest 
timp, zise prezidentul. 

Şi, într-adevăr, făcînd celorlalţi semn să-i urmeze exemplul, 
prezidentul începu să măniînce cu poftă. 

— Domnule, începu necunoscutul, fără grabă, acompaniat 
de zgomotele făcute de o duzină de furculiţe şi de cuțite, pe 
care toţi se străduiau să le manevreze cît mai discret, ca să nu 
piardă un cuvint din povestea care începea, domnule, după 
accentul meu bănuiesc că v-aţi dat seama deja că nu sînt 
francez. 

— Într-adevăr, spuse prezidentul cu gura plină, simt în 
vorba dumneavoastră un accent englezesc. 

— Aşa este, domnule, şi  obişnuita dumneavoastră 
perspicacitate nu se dezminte nici de data asta. Sînt născut în 


Scoţia. Aş mai fi fost şi acum acolo, dacă un eveniment, pe care 
e inutil să vi-l povestesc, nu m-ar fi constrâns să vin în Franţa, 
Unul din compatrioţii mei, discipol fervent al lui Knox... 

—Un eretic englez, deci, nu-i aşa? întrebă prezidentul 
Minard turnîndu-şi vin de bourgogne în pahar. 

— E vorba de iubitul meu dascăl, răspunse necunoscutul 
înclinîndu-se. 

Domnul Minard aruncă spre meseni o privire plină de 
înţeles, adică: „Ascultaţi, prieteni, o să aveţi de auzit nişte 
lucruri de pomină! ” 

Robert Stuart continuă: 

— Unul dintre compatrioţii mei, acest fervent discipol al lui 
Knox, se afla, acum citeva zile, într-o casă unde merg şi eu 
cîteodată în vizită; acolo se vorbea de condamnarea la moarte a 
consilierului Anne Dubourg. 

Glasul lui tremură pronunţind ultimele cuvinte, iar chipul 
lui, şi aşa palid, deveni pămîntiu. Se stăpini însă şi nimeni nu 
observă momentul său de slăbiciune. Continuă, deci, văzînd 
toate privirile aţintite asupra sa: 

— Compatriotul meu, auzind numele lui Anne Dubourg, păli 
vizibil, aşa cum poate mi se întîmplă şi mie în acest moment, şi 
îi întrebă pe cei ce vorbeau de condamnare dacă e posibil ca 
parlamentul să comită o asemenea nedreptate. 

— Domnule, strigă prezidentul, cît pe-aci să se-nece 
înghițind strimb, la auzul unor vorbe aşa de îndrăzneţe, 
domnule, ştiţi, sper, că vă aflaţi în faţa unui membru al 
parlamentului! 

— lertare, domnule, răspunse scoţianul, dar aşa s-a 
exprimat compatriotul meu. lar el nu vorbea în faţa unui 
membru al parlamentului, ci în faţa unui simplu grefier al 
parlamentului, numit Julien Fresne. Julien Fresne a făcut atunci 
imprudenţa să spună, în faţa acestui compatriot al meu: 

„În buzunarul meu se află o scrisoare a monseniorului duce 
de Guise în care domnul duce cere parlamentului regelui să se 
încheie odată povestea asta cu numitul Anne Dubourg şi cît mai 
repede. 

Auzind aceste vorbe, compatriotul meu simţi un fior de 
moarte şi văzu negru înaintea ochilor. Se ridică, se repezi la 
grefier şi îl rugă, cu cerul şi pămîntul, să nu ducă destinatarului 
această scrisoare, arătindu-i că, dacă Dubourg va fi condamnat, 


o să poarte şi el o parte din vină pentru această crimă. Dar 
Julien Fresne se dovedi de neînduplecat. 

Compatriotul meu salută, ieşi în stradă şi se puse la pîndă. 
Cînd grefierul plecă de-acasă, se apropie de el, şop- tindu-i, cu 
un glas cumpănit dar foarte ferm: 

— Julien Fresne, ai o noapte întreagă să te gindeşti. Dar 
dacă miine, la ora asta, ţi-ai îndeplinit misiunea, aşa cum îţi 
propui, vei muri! 

— Oh! oh! făcu prezidentul. 

— Şi astfel vor muri, continuă scoţianul, toţi cei care au 
contribuit, într-un fel sau altul, la moartea lui Anne Dubourg. 

Domnul Minard se scutură ca de un vis urit, căci îi era greu 
să ghicească dacă aceste ultime cuvinte fuseseră pronunţate de 
compatriotul scoţianului în faţa lui Julien Fresne sau îi erau 
adresate lui însuşi. 

— Dar compatriotul dumneavoastră e un bandit! îi spuse el 
lui Robert Stuart, simțind că întreaga familie aşteaptă doar un 
cuvînt al său ca să-şi exprime indignarea, 

— Un adevărat bandit! un bandit mizerabil! strigară toţi pe 
mai multe voci. 

— Domnule, spuse tînărul fără să clipească, eu sînt scoţian, 
şi nu înţeleg prea bine ce vrea să spună acest cuvînt pe care l- 
aţi pronunţat şi pe care l-au repetat, după dumneavoastră, 
onorabilele dumneavoastră rude. O să continui. 

Şi, după ce salută asistenţa cu o plecăciune iar ceilalţi îi 
înapoiară salutul, deşi se vedea că n-o fac cu plăcere, el 
continuă: 

— Compatriotul meu se întoarse la el acasă şi, neputind 
închide un ochi, se sculă iar şi se duse să se plimbe prin faţa 
casei domnului Julien Fresne... 

„„Se plimbă astfel toată noaptea şi toată dimineaţa. 
Continuă s-o facă pînă la ceasurile trei după-masă fără să bea şi 
să mănînce. Într-atît era de vîrtoasă dorinţa lui de a-şi respecta 
cuvîntul dat lui Julien Fresne. Căci, explică  scoţianul, 
compatrioţii mei pot fi nişte bandiți, domnule Minard, dar au şi 
ei o calitate: dacă-şi dau cuvîntul, nu-l calcă niciodată. 

În sfîrşit, pe la ceasurile trei, Julien Fresne ieşi din casă. 
Compatriotul meu îl urmări şi, văzindu-l că se îndreaptă spre 
palat, îi ieşi înainte şi îl opri chiar la capătul podului Notre-Dame. 

„Julien Fresne, îi spuse el, te-ai gîndit bine?” 


Julien Fresne deveni foarte palid. Scoţianul îl luase prin 
surprindere, parcă ieşise din pămînt şi avea un aer foarte 
ameninţător. Dar, ce-i al lui e-al lui, onorabilul grefier răspunse 
foarte răspicat: 

„M-am gîndit. lar concluzia meditaţiei mele este că trebuie 
să îndeplinesc ce mi-a poruncit domnul duce de Guise”. 

„Ducele de Guise nu e stăpiînul dumitale, el n-are dreptul 
să-ţi dea porunci”, continuă scoţianul. 

„Domnul de Guise nu numai că este stăpînul meu, dar este 
şi stăpînul Franţei”. 

„Cum adică?” 

„Aţi uitat, domnule, că ducele de Guise este în fapt rege în 
acest regat?” 

„Domnule, spuse compatriotul meu, o discuţie politică pe 
această temă ne-ar lua prea mult timp; nu împărtăşesc cîtuşi de 
puţin aceste păreri şi revin la întrebarea pe care v-am pus-o 
aseară: aveţi în continuare intenţia de a duce această scrisoare 
la parlament?” 

„Chiar acum mă duc acolo în acest scop”, 

„inseamnă că aveţi şi scrisoarea?” 

„Se află la mine”, răspunse grefierul. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, renunţaţi la gindul de a da 
această scrisoare călăilor lui Dubourg! “ 

„Peste cinci minute, va ajunge la destinaţie”. 

Şi Julien Fresne schiţă gestul de a-l da la o parte pe 
compatriotul meu, ca să-şi poată continua drumul. 

„Ei bine, dacă-i aşa, strigă compatriotul meu, nici tu nici 
scrisoarea nu veţi ajunge la palat, Julien Fresne!” Şi scoţind de 
sub mantie un pistol, îl ţinti pe Julien Fresne, care căzu fără 
viaţă pe caldarim; apoi, după ce luă scrisoarea, unicul motiv al 
acestui omor, compatriotul meu îşi continuă liniştit drumul, cu 
sufletul împăcat; căci omorise un nemernic încercînd să salveze 
un nevinovat... 

Prezidentul făcu feţe-feţe. Sute de picături de sudoare 
străluciră brusc pe fruntea lui. In încăpere se aşternu tăcerea. 

— E o căldură înăbuşitoare aici, spuse maestrul Minard 
privind roată pe cei prezenţi, nu credeţi, prieteni? 

Cineva se repezi să deschidă o fereastră. Dar scoţianul făcu 
semn, cu ambele miini întinse, să nu se ridice nimeni. 

— Nu vă deranjaţi, domnilor, spuse el. Eu tot nu iau masa, o 


să deschid eu fereastra, ca să aibă aer domnul prezident. Dar, 
ca să nu-l prindă cumva curentul după ce deschid fereastra, am 
să închid uşa. Şi, după ce răsuci o dată cheia în broască, se 
întoarse şi îşi reluă locul, în faţa prezidentului Minard. Dar, în 
timp ce făcu aceste operaţii, cu o rapiditate nemaipomenită, 
mantia scoţianului flutură o clipă lăsînd să se vadă o tunică din 
zale de oţel şi, la cingătoare, nu mai puţin de trei arme ofensive: 
două pistoale şi o sabie scurtă. 

Tînărul scoţian nu păru să se sinchisească dacă cei de faţă 
văzuseră sau nu ţinuta lui războinică şi, aşezindu-se la locul său, 
se adresă prezidentului: 

— Ei bine, dragă domnule Minard, cum vă simţiţi acum? 

— Ceva mai bine, răspunse acesta fără tragere de inimă. 

— Să ştiţi că mă bucur de ce-mi spuneţi! continuă scoţianul. 

Şi, înconjurat de o tăcere mormiîntală, în care s-ar fi putut 
auzi perfect biziitul unei muşte, dacă în luna decembrie ar mai fi 
existat muşte, scoţianul se pregăti să-şi continue povestirea. 


IIl 
Un buchet pentru prezidentul Minard 

Robert Stuart reluă deci povestirea din locul unde o lăsase. 

— Compatriotul meu luă scrisoarea şi, temîndu-se să nu-l 
urmărească cineva, fugi pe Grande-Rue-Montmartre şi ajunse în 
cartierul Grange-Bateliere, unde putu să citească, în sfîrşit, 
scrisoarea ducelui de Guise. Abia acum el observă, aşa cum am 
observat eu însumi citind-o, că această scrisoare a ducelui de 
Guise servea doar ca învelitoare unei ordonanţe a regelui 
Francisc al ll-lea, cum veţi vedea imediat şi domniile voastre, 
cînd vă voi prezenta scrisoarea. Căci scrisoarea fiind dezlipită, 
prietenul meu se gîndi că are dreptul de a cerceta de la cine 
vine şi cui îi este adresată, în scopul de a o duce el însuşi la 
adresa indicată. 

Scoţianul scoase, pentru a doua oară, pergamentul de la 
piept, îl desfăcu şi citi cu glas tare cele ce urmează: 

„Prea iubiţilor şi credincioşilor noştri prezident la curtea 
parlamentului din Paris, avocaţi şi procurori ai aşezămiîntului mai 
sus-amintit. 


Din partea regelui. 


lubiţii şi credincioşii noştri, este pentru noi o pricină de 
mare supărare văzînd atita tărăgăneală în giudecarea „şi 
încheierea procesului ce se ţine la curtea parlamentului 
împotriva consilierilor popriţi din cauza rătăcirilor întru credinţă 
şi asemenea în privinţa consilierului Dubourg; dorinţa noastră e 
să ajungeţi cît mai iute la un sfîrşit. Pentru aceasta, vă cerem şi 
poruncim ca, lăsînd la o parte orice alte pricini, să purcedeţi 
neîntiîrziat şi să vă osteniţi a îndeplini giudecata lor, cu numărul 
de juzi hotărît de curte, fără a mai îngădui nici o amînare, astfel 
ca să putem să avem un mare prilej de mulţumire, de care nu 
ne-am putut bucura pînă acum. 


(Semnat:) FRANCOIS 
(ŞI, mai jos): DE LAUBESPINE 


— Cum aşa, domnule! strigă prezidentul Minard, regăsindu- 
şi energia după citirea acestei scrisori care justifica pe deplin 
condamnarea pe care tocmai reuşise să o obţină împotriva lui 


Dubourg, aveţi o asemenea scrisoare asupra dumneavoastră 
încă de azi-dimineaţă? 

— De ieri la orele patru după-masă, domnule, dacă-mi 
permiteti ca, întru cinstirea adevărului, să reconstitui faptele aşa 
cum s-au petrecut ele. 

— Aveţi în miini de ieri după-masă o asemenea scrisoare, 
reluă prezidentul pe acelaşi ton autoritar, şi nu v-aţi grăbit să 
mi-o aduceţi mai repede? 

— Vă repet, domnule, spuse tînărul, vîrînd scrisoarea la loc 
sub vestă, că deocamdată nu cunoaşteţi cu ce preţ am obţinut 
această scrisoare şi care e preţul cu care o dau. 

— Atunci, vă ascult, spuse prezidentul, să auzim ce răsplată 
doriţi pentru o faptă care, de altfel, nu înseamnă decit 
îndeplinirea unei obligaţii morale. 

— Nu e vorba de o obligaţie aşa de simplă pe cît credeţi, 
domnule, continuă tînărul. Motivul care l-a făcut pe compatriotul 
meu să împiedice scrisoarea de a ajunge la destinaţie, adică la 
parlament, există încă şi, fie că soarta consilierului Dubourg îl 
interesează îndeaproape pe compatriotul meu, adică moartea 
lui îi poate provoca o mare suferinţă, fie că nedreptatea 
parlamentului i se pare o crimă odioasă şi, în cazul ăsta, 
încăpăţinarea lui de a păstra scrisoarea se explică prin dorinţa 
firească a oricărui om cinstit de a împiedica să se făptuiască o 
mîrşăvie sau măcar să o Întîrzie, dacă n-o poate împiedica de-a 
binelea, el a jurat că va înapoia această scrisoare numai în clipa 
cînd va fi sigur de eliberarea lui Anne Dubourg, şi că, pe 
deasupra, va ucide pe toţi cei care s-ar opune la eliberarea 
consilierului... Şi iată deci din ce motiv l-a ucis pe Julien Fresne, 
nu fiindcă ar considera o persoană aşa de neînsemnată ca acest 
grefier purtînd cine ştie ce vină; însă, prin această faptă a vrut 
să dea de înţeles celor mai mari decit acest Fresne că, din 
moment ce n-a şovăit cînd era vorba de viaţa unui oarecare, cu 
atit mai mult nu va şovăi cînd va fi în joc viaţa unor oameni 
însemnați. 

Aici, prezidentul simţi nevoia să ceară să se mai deschidă o 
fereastră. Fiecare fir de păr din peruca lui blondă era 
îmbrobonat de sudoare ca o ramură de salcie plingătoare după 
ce a trecut ploaia. Dar, gindind că emoția lui teribilă nu se va 
potoli doar cu o gură de aer proaspăt în plus, se mărgini să 
arunce de jur-împrejurul mesei priviri îngrozite, încercînd să 


citească în ochii celorlalţi ce comportament ar fi mai potrivit să 
urmeze în faţa acestui scoţian al cărui prieten are asemenea 
porniri bestiale. Dai, rînd pe rînd, fiecare dintre cei priviţi plecau 
ochii, păstrând o tăcere mormintală, părind să nu înţeleagă 
întrebarea mută a prezidentului Minard. 

Totuşi, prezidentul parlamentului, acest om care fusese 
proclamat cu puţin timp înainte sprijinul cel mai vajnic al 
credinţei şi cel mai ilustru cetăţean al Franţei, acest om nu 
putea să lase asemenea ameninţări fără răspunsul cuvenit. Dar 
pînă unde trebuia să meargă cu răspunsul său? Dacă se ridica 
din jilţul său şi trecea de cealaltă parte a mesei, încercînd să-l ia 
de guler pe acest scoţian periculos, exista riscul ca acesta să 
tragă spada din teacă sau să pună mîna pe pistol. Şi, judecînd 
după expresia energică de pe chipul lui, chiar aşa ar fi făcut. 
Acest gînd, de a-l ataca frontal pe oaspetele său, un oaspete ce 
se dovedea foarte stinjenitor, pieri din mintea prezidentului 
Minard la fel de repede cum se ivise, exact ca un norişor minat, 
de vînt, iar acest spirit lucid intui că, procedind astfel, erau 
puţine şanse de cîştig. 

Ba, dimpotrivă, avea numai de pierdut. Şi în primul rînd 
propria lui viaţă, de care prezidentul Minard se bucura din plin şi 
pe care dorea s-o păstreze cît mai mult timp posibil. Căută 
aşadar o cale ocolită ca să iasă din această situaţie, pe care 
instinctul lui îi spunea că trebuie s-o rezolve cu maximum de 
prudenţă; oricît de avar era, ar fi dat bucuros cincizeci de scuzi 
de aur să-l vadă pe acest scoţian blestemat de cealaltă parte a 
uşii şi nu de cealaltă parte a mesei. Şi maestrul Minard găsi 
această ieşire; va proceda cu acest oaspete nepoftit exact cum 
fac unii cînd vor să îmblinzească un cîine rău: va încerca să-l 
îmblînzească şi să-l măgulească. Luînd această hotărire. se 
adresă oaspetelui său pe un ton ce se voia vesel şi binevoitor: 

— Tinere domn, după felul în care vorbiţi, după chipul plin 
de inteligenţă, după ţinuta distinsă, pot afirma, fără să mă înşel, 
că nu sînteţi un om banal; aş zice chiar mai mult, că toată 
purtarea voastră este a unui gentilom de cea mai bună spiţă. 

Scoţianul se înclină, fără să scoată o vorbă. 

— Ei bine! continuă prezidentul, din moment ce stau de 
vorbă cu un om educat şi nu cu un cetăţean fanatic (aici avu o 
mare dorinţă de a zice: nu cu un asasin precum compatriotul 
dumneavoastră, dar acea prudenţă specifică magistraţilor îl făcu 


să se stăpînească), precum compatriotul dumneavoastră, daţi- 
mi voie să vă spun că un om n-are dreptul să se facă judecătorul 
semenilor săi; sînt multe lucruri care l-ar putea face să judece 
greşit şi ăsta e şi motivul pentru care au fost întemeiate 
tribunalele: ca nimeni să nu fie judecător în propria sa cauză. 
Admit deci, tinere, că acest compatriot al dumneavoastră a 
făcut cu conştiinţa împăcată ceea ce a făcut. Dar sper că veţi fi 
de acord cu mine că, dacă fiecare ar fi investit cu acest drept de 
a judeca pe alţii, n-ar exista nici o rațiune, de exemplu, 
prespunînd, şi este o simplă supoziţie, că împărtăşiţi părerile 
compatriotului dumneavoastră, n-ar exista deci nici o rațiune, 
Zic, ca dumneavoastră, un om educat şi lucid, să veniţi să-mi 
luaţi viaţa chiar în mijlocul familiei mele sub pretextul că nici 
dumneavoastră nu  sînteţi de acord cu condamnarea 
consilierului Dubourg. 

— Domnule prezident, spuse  scoţianul, care, printre 
meandrele acestui discurs  încîlcit întrevedea  nevolnicia 
magistratului în toată goliciunea ei, domnule prezident, 
permiteţi-mi, cum se zice în parlament, să vă readuc la 
chestiune, din moment ce aici nu sînteţi prezident, ci un simplu 
avocat. 

— Ba dimpotrivă, mi se pare că sîntem chiar în miezul 
chestiunii, răspunse Minard, care îşi regăsea întrucitva 
siguranţa, atunci cînd dialogul reintra pe un făgaş cu care era 
obişnuit. 

— Ba vă rog să mă scuzaţi, domnule, continuă scoţianul, nu 
este aşa, din moment ce mă interpelaţi direct, deşi nici n-a fost 
vorba de mine pînă în această clipă; e vorba de prietenul meu, 
din partea lui am venit să vă cer un răspuns la următoarea 
întrebare: „Domnule prezident Minard, sînteţi de părere că 
domnul consilier Dubourg trebuie condamnat la moarte?” 

Răspunsul era foarte simplu de dat, din moment ce 
consilierul Dubourg fusese condamnat la moarte cu o oră mai 
devreme şi prezidentul Minard primise felicitările familiei cu 
ocazia acestui eveniment. Dar, cum maestrul Minard se gîndi că 
s-ar putea, mărturisind deschis trista realitate a acestei 
condamnări, să primească din partea scoţianului altceva decit 
felicitări, continuă să-şi pună în aplicare tactica pe care socotise 
prudent să o adopte. 

— Ce-aş putea să vă răspund, domnule? zise el; n-aş putea 


să vă lămuresc care sînt părerile confraţilor mei în această 
problemă; aş putea cel mult să vă spun care este părerea mea. 

— Domnule prezident, spuse scoţianul, stimez aşa de mult 
părerea dumneavoastră personală încît, trebuie să ştiţi, despre 
ea vreau să-mi vorbiţi, nu despre părerea confraţilor. 

— La ce v-ar folosi să cunoaşteţi părerea mea? întrebă 
prezidentul, urmînd aceeaşi tactică a evitării. 

O să-mi folosească să o cunosc, răspunse scoţianul, care 
părea hotărît să aplice cu maestrul Minard metoda cîinelui care 
aleargă după iepure, adică să-l urmărească fără preget oricite 
ocoluri face, pînă cînd îl prinde. 

— Dumnezeule, spuse prezidentul, obligat să dea explicaţii, 
părerea mea în legătură cu deznodămîntul acestei judecăţi este 
formată de mult timp. 

Tînărul îl fixă insistent pe domnul Minard, care, fără voia lui, 
cobori privirea şi continuă să vorbească, rar, ca şi cum ar fi 
priceput că e necesar să-şi cîntărească fiecare cuvînt cu multă 
atenţie. 

— Desigur, spuse el, este regretabil să fie condamnat la 
moarte un om care, în alte privinţe, ar fi putut merita stima 
publică, un confrate, aproape un prieten, aş zice. Dar, după cum 
vedeţi şi din această scrisoare patentă a regelui, Curtea nu 
aşteaptă decit sentinţa în acest proces nefericit, ca să poată 
respira şi să treacă la altele; trebuie deci încheiat procesul, şi nu 
mă îndoiesc că, dacă parlamentul ar fi primit ieri misiva 
Maiestăţii Sale, sărmanul consilier, pe care sînt obligat să-l 
condamn ca eretic dar îl regret foarte sincer ca om, ar fi fost în 
clipa asta pe eşafod sau la cîţiva paşi de el. 

— A! deci faptul că prietenul meu l-a ucis ieri pe Julien 
Fresne a servit la ceva? spuse scoţianul. 

— Nu mare lucru, răspunse prezidentul; o mică amînare, 
nimic mai mult. 

— Dar, oricum, o amiînare de o zi înseamnă douăzeci şi 
patru de ore de răgaz pentru un nevinovat şi în douăzeci şi 
patru de ore se pot schimba multe lucruri. 

— Domnule, spuse prezidentul Minard, care, cu experienţa 
lui de vechi avocat, îşi recăpătă stăpînirea de sine văd că vorbiţi 
despre consilierul Dubourg ca despre un nevinovat... 

— Vorbesc despre el din punctul de vedere al lui 
Dumnezeu, domnule, spuse scoţianul ridicînd cu gravitate 


degetul spre cer. 

— Da, spuse prezidentul; dar din punctul de vedere al 
oamenilor? 

— Aveţi convingerea, maestre Minard, întrebă scoţianul, că, 
din punctul de vedere al oamenilor, desfăşurarea procesului a 
fost corectă? 

— Trei episcopi l-au condamnat, domnule, trei episcopi au 
dat acelaşi verdict. 

— Aceşti episcopi nu erau, fiecare, în acelaşi timp, jude şi 
parte în cauza respectivă? 

— Se poate, domnule; dar de ce un hughenot recurge la 
nişte episcopi catolici? 

-— Dar cui aţi fi vrut să se adreseze, domnule? 

— E o problemă foarte gravă, spuse maestrul Minard, şi 
extrem de încîlcită. 

— O problemă pe care, de altfel, parlamentul a hotărît să o 
desciîlcească. 

— Aşa precum ziceţi, domnule, răspunse prezidentul. 

— Ei bine, domnule, compatriotul meu şi-a închipuit că 
dumneavoastră vă revine gloria de a fi obţinut această 
condamnare. 

intrebarea diabolică ce se ascundea sub această frază îl 
puse pe magistrat într-o mare încurcătură. li era ruşine să dea 
înapoi în faţa acestui om după ce se lăudase în faţa celorlalți 
zece că a obţinut prin eforturile sale condamnarea lui Dubourg. 
După ce se sfătui din ochi cu rudele sale şi crezu că a găsit la 
ceilalţi un îndemn şi o încurajare, el spuse: 

— Domnule, din respect pentru adevăr trebuie să afirm că, 
în această împrejurare, am sacrificat, într-adevăr, prietenia cît 
se poate de afectuoasă pe care o purtam confratelui Dubourg 
pe altarul unei datorii sfinte. 

— Ah! făcu scoţianul. 

— Ei bine! domnule, întrebă maestrul Minard, care începea 
să-şi piardă răbdarea, unde vreţi să ajungeţi? 

— La capăt, şi sîntem tot mai aproape. 

— Haida-de, ce-l interesează pe compatriotul 
dumneavoastră dacă am jucat sau nu un rol în influențarea deci- 
ziei parlamentului? 

— Îl interesează chiar foarte mult. 

— La ce-i foloseşte? 


— Compatriotul meu pretinde că, din moment ce 
dumneavoastră sînteţi răspunzător pentru încurcătura asta, tot 
dumneavoastră aveţi datoria să descurcaţi totul. 

— Nu pricep, bolborosi prezidentul. 

— E foarte simplu, totuşi: în loc de a vă folosi influenţa de 
care dispuneţi pentru a obţine o condamnare, folosiţi-o pentru a 
obţine achitarea. 

— Dar, spuse unul dintre nepoți pierzîndu-şi şi el răbdarea, 
din moment ce acest consilier Dubourg a fost deja condamnat, 
cum vreţi ca unchiul să mai obţină achitarea lui? 

— Condamnat! exclamă scoţianul; aţi spus că Dubourg a 
fost condamnat? 

Prezidentul aruncă o privire înspăimîntată spre nepotul care 
avea mîncărime la limbă. Dar acesta nu păru să observe. 

— Ei, desigur, condamnat! spuse el, astăzi la ora două după 
prînz... Unchiule, nu ne-ai spus aşa, sau n-am înţeles eu bine? 

— Aţi înţeles perfect, domnule, îi spuse scoţianul tînărului, 
interpretînd tăcerea  prezidentului exact aşa cum trebuia 
interpretată. 

Apoi, întorcîndu-se spre Minard: 

— Deci, astăzi, la orele două, consilierul Dubourg a fost 
condamnat? 

— Da, domnule, se biîlbîi Minard. 

— La ce? la amendă? 

Minard nu răspunse. 

— La închisoare? 

Aceeaşi tăcere din partea prezidentului. 

După fiecare întrebare a scoţianului, chipul său devenea tot 
mai palid. 

— La moarte? veni ultima întrebare. 

Prezidentul făcu, ezitînd, un semn afirmativ din cap. 

— Ei bine, fie! spuse scoţianul. La urma urmelor, cît timp un 
om n-a murit încă, nu trebuie să pierdem speranţa, şi, cum 
spunea prietenul meu, dacă aţi încurcat lucrurile, puteţi să le şi 
descurcaţi. 

— Cum? 

— Cerînd regelui să anuleze sentinţa. 

— Dar, domnule, spuse maestrul Minard, care făcea parcă 
echilibristică deasupra unei prăpăstii, dar, domnule, dacă aş 
propune să fie grațiat Anne Dubourg, regele n-ar accepta 


propunerea mea în ruptul capului. 

— Şi de ce oare? 

— Păi, fiindcă scrisoarea pe care o deţineţi şi ne-aţi citit-o 
aici arată cum nu se poate mai clar voinţa lui. 

— În aparenţă, da. 

— Cum adică, în aparenţă? 

— Exact aşa. Precum am avut onoarea să vă spun, această 
scrisoare a regelui era învelită într-o altă scrisoare purtînd 
scrisul ducelui de Guise. Ei bine, vă voi citi, cu permisiunea 
dumneavoastră, conţinutul acestei scrisori. lată-l: 


Monseniore şi scump frate, 

lată, în sfirşit, scrisoarea Maiestăţii Sale. l-am smuls-o cu 
mare greutate, şi aproape c-a trebuit să-i pun cu de-a sila pana 
în mînă să-l fac să scrie aceste opt litere nefericite care compun 
propriul său nume. Trebuie să existe prin preajma Maiestății 
Sale vreun prieten necunoscut al acestui blestemat de eretic; 
aşa că grăbeşte-te, ca nu cumva regele să nu revină asupra 
hotăririi sale, sau ca, odată condamnat, să nu-l graţieze. 


Fratele tău respectuos, 
FRANCOIS DE GUISE 


17 decembrie, anul de grație 1559 
Scoţianul îşi ridică privirea asupra prezidentului, întrebîndu- 


— Aţi ascultat cu atenţie, domnule? 

— Cit se poate de atent. 

— Credeţi că e nevoie să v-o citesc încă o dată, ca să nu vă 
scape vreun amănunt? 

— Ar fi inutil. 

— Doriţi să vă convingeţi că e scrisul prinţului şi că 
scrisoarea poartă sigiliul prinţului loren? 

— Am toată încrederea în dumneavoastră. 

— Ei bine, ce  deduceţi dumneavoastră din această 
scrisoare? 

— Că regele a ezitat ca să scrie mesajul său către 
parlament. Dar, în cele din urmă, l-a scris! 

— Da, dar l-a scris călcîndu-şi pe inimă. Şi că, dacă un om 


ca dumneavoastră, de exemplu, domnule prezident, s-ar duce 
să-i spună acestui adolescent încoronat căruia i se spune rege: 
„Sire, noi l-am condamnat pe consilierul Dubourg ca să dăm 
exemplu, dar trebuie ca Maiestatea Voastră să-l graţieze ca să 
se facă dreptate!”, regele, căruia prinţul a fost obligat să-i 
călăuzească mina ca să-l facă să-şi scrie cele opt litere ale 
numelui său, ei bine, regele va semna graţierea! 

— Şi dacă, totuşi, conştiinţa mea se opune să fac ceea ce 
îmi cereţi, domnule? spuse prezidentul Minard, încercînd, 
evident, să tatoneze terenul. 

—V-aş ruga, domnule, să vă reamintiţi de jurămîntul pe 
care l-a făcut prietenul meu, scoţianul, ucigîndu-l pe Julien 
Fresne: să-i ucidă pe toţi cei care, direct sau indirect, au 
contribuit la condamnarea consilierului Dubourg. 

În acel moment, umbra grefierului, asemenea unei umbre 
proiectate de o lanternă magică, trecu ca o părere peste 
peretele sufrageriei. Dar prezidentul îşi întoarse capul ca să n-o 
vadă. 

Ah, dar e absurd ce-mi spuneţi! răspunse el. 

— Absurd? Ce vreţi să spuneţi, domnule prezident? 

— Păi, fiindcă mă ameninţaţi, pe mine, un magistrat, şi încă 
în casa mea şi în prezenţa familiei mele. 

— Asta ca să vă trezesc, domnule, tocmai datorită acestei 
ambiante de familie, un sentiment de milă pentru propria-vă 
persoană, un sentiment pe care Dumnezeu nu l-a sădit în inima 
dumneavoastră pentru alţii. 

— Am impresia, domnule, că în loc să vă căiţi şi să-mi cereţi 
scuze, mă ameninţaţi în continuare. 

— V-am spus, doar, domnule, că omul care l-a ucis pe Julien 
Fresne a jurat moarte oricui se va opune încercării de a salva 
viaţa lui Dubourg, şi că, grijuliu, ca să nu se îndoiască nimeni de 
cuvîntul lui, a început prin a-l executa pe grefier, nu atit fiindcă 
l-ar fi considerat pe grefier vinovat, cît pentru a da un 
avertisment binevenit altor duşmani, aflaţi mai sus, mult mai 
sus, pe scara socială. Veţi cere regelui graţierea lui Anne 
Dubourg? în numele prietenului meu, vă somez să-mi 
răspundeţi. 

— Aa! Mă somaţi să vă răspund, mă somaţi deci în numele 
unui ucigaş, al unui tîlhar? strigă, ieşindu-şi din fire, prezidentul. 

— Reţineţi, domnule, spuse tînărul, că sînteţi liber să-mi 


răspundeţi cu „da” sau „nu”. 

— Aa! Sînt liber să vă răspund cu „da” sau „nu”? 

— Fără îndoială. 

—Ei bine! atunci să-i spui scoţianului dumitale, urlă 
prezidentul, scos din minţi de calmul imperturbabil al celui care 
îl ţintuia sub săgețile întrebărilor, să-i spui scoţianului dumitale 
că un om pe nume Antoine Minard, unul din prezidenţii Curţii, a 
jurat, cu mîna pe cruce, moarte lui Dubourg; că acest prezident 
nu are decit un cuvint şi că va demonstra asta miine. 

— Ei bine, domnule, răspunse Robert Stuart, fără să facă 
vreun gest care să vădească o umbră de emoție, repetind 
aproape întocmai cuvintele spuse de celălalt, să ştiţi că există 
un scoţian care a jurat moarte lui Antoine Minard, unul dintre 
prezidenţii Curţii; că acest scoţian n-are decit un cuvint, şi că vă 
demonstrează asta chiar în acest moment. 

Spunînd ultimele cuvinte, Robert Stuart, care-şi vîrise mîna 
dreaptă sub mantia-i largă, scoase la vedere un pistol, îl armă 
fără zgomot şi, înainte ca cineva să fi putut să-l împiedice, cu o 
mişcare fulgerătoare, îl tinti pe maestrul Minard, aflat de 
cealaltă parte a mesei, şi trase asupra lui. 

Antoine Minard se răsturnă pe spate. 

Murise. 

Într-o altă casă, familia celui ucis ar fi încercat, fără 
îndoială, să-l prindă pe asasin. Dar aici nici vorbă de aşa ceva. 
Toţi cei aflaţi în jurul mesei se gindeau cum să-şi salveze propria 
lor viaţă: unii au fugit în oficiu scoţind strigăte de groază, alţii s- 
au îmbulzit să se ascundă sub masă, fără să spună nici cîrc... 
Era o zăpăceală generală şi Robert Stuart, rămas oarecum 
singur în vasta sufragerie a casei Minard, de unde toţi 
dispăruseră ca luaţi de vînt, se retrase cu paşi rari şi siguri, ca 
un leu, cum spune Dante, şi fără ca nimănui să-i treacă prin gînd 
să-l împiedice. 


IV 
Printre scoțieni 

Pe la ceasurile opt spre seară, Robert Stuart ieşi din casa 
maestrului Minard. Strada era pustie, acum, la căderea nopţii. 
Scoţianul, gîndindu-se la cele două victime ale sale, murmură: 

— Cu ăsta, fac doi! 

Nu-l mai punea la socoteală pe cel de pe malul Senei: îl 
trecuse în contul prietenului său Medard. 

Ajuns în faţa primăriei, adică în piaţa Greve, unde erau 
executaţi condamnaţii, îşi aruncă involuntar ochii spre locul 
unde se ridica de obicei spînzurătoarea. Apoi se apropie, cu paşi 
rari, gînditor, de acel loc. 

— Aici, zise el, Anne Dubourg va suferi pedeapsa pentru 
geniul său, dacă regele nu-l graţiază. Dar cum poate fi constrîns 
regele să-l graţieze? 

Plecă mai departe, o luă pe strada Tannerie, se opri în faţa 
unei uşi deasupra căreia se bălăbănea, scîrţiind, o firmă pe care 
se putea citi: 

LA SPADA REGELUI FRANCISC | 

Făcu gestul de a intra, dar după o clipă se răzgindi, 
spunîndu-şi: „Ar fi o nebunie să intru în han, peste zece minute, 
arcaşii vor fi aici... Nu, o să mă duc la Patrick”. 

Traversă în grabă strada Tannerie şi podul Notre-Dame; 
aruncă în treacăt o privire asupra locului unde, în ajun, îl ucisese 
pe Julien Fresne; apoi, străbătind cu paşi mari Cite” şi podul 
Saint-Michel, ajunse în strada Battoir-Saint-Andre. 

Acolo, se opri în faţa unui han, ca şi în strada Tannerie. Pe 
firma lui stătea scris: 

LA SCAIETELE SCOȚIAN 

— Cred că aici locuia Patrick Macpherson, îşi spuse el, 
ridicînd privirile şi cercetînd cu atenţie ferestrele. Undeva, sus, 
chiar sub acoperiş, se afla o cămăruţă unde venea Patrick, în 
zilele cînd nu era de gardă la Louvre. 

Îşi făcu socoteala că va urca şi, dacă uşa camerei va fi 
închisă, o va forţa lovind-o cu garda sabiei sau cu patul 
pistolului. Deodată, însă, uşa hanului se întredeschise, lăsînd să 
treacă un om îmbrăcat în costumul arcaşilor din garda scoțiană. 

— Cine e? întrebă arcaşul, cît pe-aci să se izbească de 


Cite - Insulă pe Sena, în mijlocul Parisului, unde se află catedrala 
Notre-Dame și Palatul de Justiţie. 


Robert Stuart. 

— Un compatriot, răspunse eroul nostru în cea mai curată 
scoțiană. 

— Ohohoo! Ce văd, Robert Stuart? exclamă arcaşul. 

— Chiar el, dragul meu Patrick. 

— Şi prin ce întîmplare te afli în faţa uşii mele la ora asta? îl 
întrebă arcaşul, întinzînd mîinile către prietenul său. 

— Venisem să-ţi cer un serviciu, dragul meu Patrick. 

— Vorbeşte. Dar fii foarte scurt, mă grăbesc. La nouă şi 
jumătate se face apelul la Louvre şi a sunat deja de nouă 
orologiul de la biserica Saint-Andre. Ascult, dar. 

— Uite ce e, prietene. Ultimul edict m-a obligat s-o şterg din 
hanul unde stăteam. 

— A, da, înţeleg! Tu eşti de altă religie şi ai nevoie de doi 
garanţi care să fie catolici. 

— Pe care n-am timp să-i caut şi poate că nici nu i-aş găsi, 
chiar dacă i-aş căuta. Dacă aş umbla pe străzi, aş fi cu siguranţă 
arestat în noaptea asta. Vrei să mă primeşti la tine pentru două- 
trei zile? 

— Pentru două-trei, nopţi, de acord, şi chiar în toate nopţile 
de peste an, dacă-ţi face plăcere! Dar ziua... e altă treabă. 

— De ce, Patrick? întrebă Robert. 

— Pentru că, răspunse arcaşul plin de mândrie, de cînd n- 
am mai avut plăcerea să te văd, am făcut o cucerire. 

— Tu, Patrick? 

— Te pomeneşti că te miri, ai? întrebă arcaşul. 

— Nu, desigur! Dar asta îmi încurcă socotelile, asta-i tot. 

Robert nu părea dispus să ceară mai multe explicaţii. Dar 
Patrick era prea încîntat de el însuşi ca să ţină seama de 
discreţia prietenului său. 

— Da, dragul meu, nevasta unui consilier al parlamentului 
mi-a făcut onoarea să se amorezeze de mine şi mă aştept, de la 
o zi la alta, să-mi facă o vizită. 

— Drace! făcu Robert. Atunci consideră că nu ţi-am cerut 
nici un serviciu. 

— Dar de ce spui asta? Să nu iei mărturisirea mea drept un 
refuz. Presupun că într-o zi această galantă doamnă, cum zice 
domnul de Brantome, va consimţi să urce pînă în cuibuşorul 
meu. Observă că asta e o simplă presupunere! Dacă va fi aşa, o 
ştergi. Dacă nu, rămii la mine pînă o să ţi se urască. Trebuie să 


recunoşti că e greu să aranjăm lucrurile într-un chip mai potrivit! 

— Aşa e, dragă Patrick, spuse Robert; accept propunerea ta 
cu recunoştinţă şi nu aştept decit ocazia de a face şi eu un gest 
asemănător pentru tine. 

— Asta-i acum! spuse Patrick, între doi prieteni, între doi 
scoțieni, poate fi vorba de recunoştinţă? A, dar fii atent ce idee 
mi-a venit, exclamă el... 

— Ei, s-auzim... 

— Totuşi, prietene Robert, să ştii că ai putea să-mi faci un 
mare serviciu. Un serviciu imens. 

Vorbeşte, sînt la dispoziţia ta. 

— Mulţumesc! Doar că... 

— Spune despre ce e vorba! 

— Crezi că sîntem de aceeaşi înălţime? 

— Aproximativ. 

— Şi la fel de solizi? 

— Aşa cred. 

— Vino aici, în lumina lunii, să te văd mai bine. 

Robert se supuse. 

— Da ştii că ai o vestă superbă? continuă Patrick, dînd la o 
parte, curios, pulpanele mantiei cu care era îmbrăcat prietenul 
său. 

— Superbă nu e cuvântul potrivit. 

— Nou-nouţă... 

— Am cumpărat-o acum trei zile. 

— E adevărat, cam închisă la culoare, continuă Patrick. Dar 
ea va vedea în asta dorinţa mea de a mă ascunde de privirile 
indiscrete. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Uite unde vreau s-ajung, dragă Robert: pe cît de multă 
simpatie îmi arată doamna gîndurilor mele, pe atît de bănuitor 
mă priveşte soţul ei. De cîte ori vede trecînd un arcaş din garda 
scoțiană îl priveşte cu multă răutate; aşa că înţelegi cum s-ar 
uita la mine dacă mi-ar observa uniforma pe treptele casei 
sale... 

— Inţeleg perfect ce spui. 

— „„„Aşa că doamna m-a sfătuit să nu mai pun picioarele în 
casa ei îmbrăcat în costum scoţian. Şi mă căznesc de azi de 
dimineaţă să obţin prin mijloace cinstite un rînd de haine ca să 
le schimb cu ale mele; costumul tău, pricepi, e cam mohorit, dar 


poate chiar din cauza asta pare să fie exact ce-mi trebuie mie. 
Fă deci un gest prietenesc şi împrumută-mi-l pentru miine. 

Ultimele cuvinte ale scoţianului, care dovedeau acea 
încredere în sine absolută ce i-a caracterizat întotdeauna pe 
scoțieni, îl făcură pe Robert Stuart să suridă. 

— Hainele mele, punga mea şi inima mea îţi aparţin, dragă 
prietene, spuse el. Totuşi, nu uita că va trebui probabil să ies şi 
eu miine şi deci o să-mi trebuiască hainele. 

— Ei, drace! 

— Ştii, la fel ca filozoful antic, port asupra mea toată 
averea. 

— Pe sfintul Dunstan, asta mă încurcă! 

— Şi mă întristează. 

— Şi culmea e că, cu cît privesc mai mult vesta asta a ta, cu 
atit mi se pare mai potrivită pentru mine, exclamă Patrick. 

— Adicătelea, e ca un fel de potriveală miraculoasă, spuse 
Robert, care avea un plan anume. 

— Să nu găsim noi nici o soluţie oare? 

— Eu nu văd, Patrick. Dar tu eşti un om plin de imaginaţie, 
bate-ţi capul. 

— Am o idee, strigă Patrick. 

— Care? 

— Cu condiţia ca soţul iubitei tale să nu arate aceeaşi 
antipatie faţă de arcaşii gărzii scoțiene ca soţul doamnei mele. 

— N-am o iubită, Patrick, spuse Robert cu un aer sumbru. 

— Ei bine, atunci, spuse arcaşul, care nu urmărea decit 
realizarea ideii lui şi, în consecinţă, nu-l mai preocupa nimic 
altceva, în acest caz, ţie îţi este indiferent ce haine pui pe tine. 

— Total indiferent, spuse Robert. 

— Păi atunci, dacă eu îmbrac hainele tale, îmbracă-le tu pe 
ale mele. 

De data asta, Robert Stuart nu-şi putu ascunde un suris 
mulţumit. 

— Cum adică? întrebă el, ca şi cum n-ar fi înţeles prea bine. 

— Ţi-e silă să te îmbraci cu uniforma de arcaş scoţian? 

— Cituşi de puţin. 

— Ei bine, dacă o să fii obligat să ieşi din casă, n-ai decit să 
foloseşti uniforma mea. 

— Ai dreptate, nimic mai simplu, într-adevăr. 

— Uniforma o să-ţi permită, pe deasupra, să intri la Louvre. 


Robert tresări de plăcere. 

— Era visul meu, spuse el surizînd. 

— Bine, atunci, pe miine! 

— Pe miine, spuse Robert Stuart, stringînd mîna prietenului 
său. 

Patrick îl opri. 

— Ai uitat un singur lucru, spuse el. 

— Care? 

— Poate că nu ţi se pare foarte important: cheia de la 
camera mea. 

— Aşa e, pe onoarea mea, spuse Robert. Dă-mi-o. 

— Uite-o. Noapte bună, Robert! 

— Noapte bună, Patrick! 

Şi după ce şi-au mai strîns o dată mîna, cei doi tineri se 
despărţiră; Patrick se îndreptă spre Louvre, Robert spre camera 
lui Patrick. 

să-l lăsăm pe Patrick, care va ajunge exact la vreme ca să 
răspundă la apelul de seară, şi să-l urmăm pe Robert Stuart, 
care, după ce a încercat la două sau trei uşi, a nimerit în şfîrşit 
broasca uşii lui Patrick. 

Locuinţa lui Patrick era o mansardă micuță şi curată, foarte 
asemănătoare cu cămăruţele studenţilor din zilele noastre. 
Incăperea era luminată de resturile unui foc din curpeni. Mobila 
se reducea la un pat destul de arătos, un cufăr mic, două 
scaune de nuiele şi o masă, pe care, într-o ulcică de gresie cu 
gît alungit, fumega încă restul unei lumînări din seu. 

Robert luă un cărbune aprins, suflă în el şi aprinse din nou 
lumînarea. După care se aşeză pe un scaun în faţa mesei şi, 
prinzîndu-şi capul în miini, se adînci în ginduri. 

— Asta e, spuse el în cele din urmă, trecîndu-şi mîna nervos 
prin păr, ca şi cum ar fi vrut să se debareseze de o mare povară, 
asta e! Îi voi scrie regelui! 

Şi se ridică. Găsi pe marginea şemineului o călimară cu 
cerneală şi o pană de scris. Dar apoi căută în zadar, scotoci prin 
sertarul mesei şi prin cufăr dar nu găsi nici urmă de hirtie sau 
pergament. 

O luă apoi de la capăt cu căutatul. În zadar. Probabil că 
prietenul său îşi folosise ultima foaie ca să-i scrie iubitei sale. 

Se aşeză din nou pe scaun, disperat. 

— O! spuse el, în lipsa unei bucăţi de hirtie, n-aş putea 


folosi o soluţie disperată? 

Sunase de zece seara. În vremea aceea, neguţătorii nu 
vegheau, ca în zilele noastre, pînă la miezul nopţii. Era, într- 
adevăr, într-o mare încurcătură. 

Îşi aduse aminte brusc de scrisoarea regelui pe care o avea 
asupra lui, o scoase din sîn şi se hotărî să-i scrie pe verso 
regelui. Işi puse la îndemînă călimara, prinse pana în mînă şi 
scrise: 


Sire, 

Condamnarea consilierului Anne Dubourg este nedreaptă şi 
nelegiuită. Şi-au pus în gind să orbească pe Maiestatea Voastră 
şi să o facă să verse sîngele cel mai curat din regatul său. 

Sire, un om vă strigă din inima mulțimii: Deschideţi ochii şi 
priviți flăcările rugurilor pe care nişte ambiţioşi le aprind în jurul 
vostru, în toate colțurile Franței. 

Sire, plecați urechea la gemetele care se ridică din piața 
Greve pină la geamurile palatului Louvre. 

Ascultati şi priviţi, Sire. După ce veti fi auzit şi văzut toate 
acestea, cu siguranță veți ierta. 


Scoţianul citi din nou scrisoarea şi apoi o împături invers 
decît prima dată, cu scrisul regelui la vedere. 

— lar acum, murmură el, cum să fac să ajungă scrisoarea în 
Louvre? Să-l aştept pe Patrick pînă miine? Ar fi prea tirziu. De 
altfel, l-ar considera pe bietul Patrick drept complicele meu şi l- 
ar aresta imediat. Şi aşa îl expun la mari riscuri cerîndu-i să mă 
găzduiască. Ce e de făcut? 

Se aşeză la fereastră şi căută o idee. Orice om aflat la 
ananghie obişnuieşte să caute un sprijin în obiectele care îi 
înconjoară. 

Am mai spus, cred, ziua fusese superbă pentru o zi de 
decembrie. 

Robert căută în cerul limpede şi înstelat, în aerul proaspăt, 
în tăcerea nopţii, sfatul de care avea nevoie. 

Din mansadra lui Patrick, aflată în punctul cel mai de sus al 
clădirii, el observa turnuleţele de la palatul regal. 

La un moment dat, privirea îi căzu asupra turnului de lemn, 
aflat la extremitatea palatului, faţă în faţă cu turnul Nesle, 
ridicîndu-se între malul Senei şi curtea interioară a Louvrului, 


superb conturat sub lucirile fantasmagorice ale lunii. La vederea 
acestui turn, Robert păru că se luminează: găsise mijlocul pe 
care îl căuta de-a face să ajungă mesajul său sub ochii regelui. 
Aşa că, vîrînd din nou în sîn pergamentul scris şi pe o faţă şi pe 
alta, stinse luminarea, îşi puse iar pe cap pălăria de fetru, îşi 
aruncă mantia pe umeri, cobori scara şi ieşi în stradă. 

Chiar cu cîteva zile înainte se dăduse o ordonanţă prin care 
se interzicea tuturor trecătorilor precum şi luntraşilor să 
traverseze Sena după ceasurile cinci după-masă. 

Se făcuse ora zece; bacul nu mai mergea. Singura soluţie 
era să facă în sens invers exact acelaşi drum pe care îl făcuse 
venind din piaţa Greve. 

O luă deci spre podul Saint-Michel, lăsă în stînga sa strada 
Barillerie ca să nu dea peste santinelele palatului şi, trecînd 
podul Notre-Dame, intră din nou în labirintul de străzi prin care 
putea ajunge la Louvre. 

De la începutul domniei lui Francisc |, palatul Louvre era 
înconjurat de grămezi de pietriş, pietre de construcţie şi 
cherestea. El arăta mai degrabă ca unul din acele palate 
neterminate care cad în ruină înainte de a fi construite depit ca 
locuinţa strălucitului rege al Franţei. Ca urmare, era destul de 
uşor să te strecori printre blocurile mari de piatră îngrămădite 
atit în jurul castelului cît şi in interiorul clădirii. 

Ascunzîndu-se cu grijă după blocurile de piatră şi folosind 
cu abilitate fiecare şanţ, fiecare movilă de pămînt, mergiînd de-a 
lungul Senei, Robert Stuart ajunse la o sută de paşi de marele 
portal al Louvrului aflat, chiar pe malul rîului; o luă apoi pe lingă 
peretele palatului pînă la Turnul Nou şi, văzind două ferestre 
luminate, ridică de jos o piatră, smulse şnurul de la pălărie şi 
legă cu el strîns pergamentul în jurul pietrei, apoi, dîndu-se doi- 
trei paşi înapoi şi luîndu-şi avînt, măsurînd din ochi distanţa, 
aruncă micul lui proiectil înspre una din cele două ferestre 
luminate de la primul etaj. 

Zgomotul geamului spart şi agitația care i se păru că s-a 
produs în cameră ca urmare a acestui zgomot i-au dat de înţeles 
că mesajul lui şi-a atins ţinta. Rămiînea acum ca mesagerii să-şi 
facă datoria şi să înmîneze regelui mesajul. 

— Minunat, îşi zise el. Acum, să aşteptăm. Vom vedea miine 
dacă scrisoarea a avut vreo urmare. 

Retrăgindu-se iute, cu paşi uşori de pisică, privi atent în 


jurul său, spre a se asigura că nu fusese remarcat şi nu văzu, în 
depărtare, decît santinelele care îşi făceau rondul, cu pas rar şi 
cadenţat. Era clar că nu-l observaseră. Convins că nu-l văzuse 
nimeni, Robert Stuart urmă acelaşi drum ca la venire, apucînd 
pe strada Battoir-Saint-Andre. 

Se înşela însă: fusese văzut şi auzit de doi bărbaţi care, 
aflaţi la vreo cincizeci de paşi de el, ascunşi de întuneric la 
poalele Turnului Nou, stăteau de vorbă foarte însufleţiţi, tocmai 
ca să nu pară că ar fi văzut şi auzit ceva. 

Aceste două personaje erau prinţul de Conde şi amiralul de 
Coligny. 

Să vedem ce subiect de conversaţie acapara în asemenea 
măsură pe cele două ilustre personaje încît nu păreau să se 
neliniştească nici măcar de pietrele pe care persoane anonime 
le aruncau, în plină noapte, în ferestrele palatului regal. 


V 
La poalele Turnului Nou 

Spune Brantome în cartea sa Căpitani iluştri: „Acum se 
cuvine să vorbim despre un foarte mare căpitan, dacă o fi 
existat vreunul cîndva”. 

Să facem şi noi precum Brantome. Să fim, numai, ceva mai 
drepţi față de Gaspard de Coligny, senior de Châtillon, spunînd 
că nu se prenumără printre oamenii de Curte ai familiei de 
Guise. 

Am mai vorbit despre ilustrul apărător al cetăţii Saint- 
Quentin, în Regina Margot şi Pajul ducelui de Savoia. Pentru cei 
care nu le-au citit, mi se pare necesar să spun citeva vorbe 
despre naşterea, familia şi strămoşii amiralului. 

Subliniez acest cuvînt, fiindcă acesta era titlul sub care se 
făcuse cunoscut cel despre care vorbim şi fiindcă se întîmplă 
foarte rar să fie amintit sub numele de Gaspard de Coligny sau 
sub acela de seniorul de Châtillon. Titlul de amiral se impusese 
asupra celorlalte. 

Gaspard de Coligny se născuse la 17 februarie 1617, la 
Châtillon-sur-Loing, rezidența seniorială a familiei sale. 

Tatăl său, un nobil bressan, se stabilise în Franţa după 
unirea provinciei sale cu regatul. El ocupa un rang superior în 
armatele regelui şi, devenind proprietar al senioriei de Châtillon, 
îşi adăugase şi acest nume. 

O luase de nevastă pe Louise de Montmorency, sora 
conetabilului, despre care am avut ocazia să vorbesc adesea, 
mai ales în romanele Ascanio, Cele două Diane şi Pajul ducelui 
de Savoia. 

Cei patru fii ai seniorului de Châtillon şi anume Pierre, Odet, 
Gaspard şi Dandelot, erau deci nepoţii conetabilului. Cel dintii, 
Pierre, muri la cinci ani. Cel de-al doilea, Odet, se găsi în situaţia 
de a susţine onoarea numelui. 

La douăzeci de ani după această moarte, conetabilul avea 
la dispoziţie comănacul de cardinal. Nici unul dintre fiii lui nu l-a 
dorit; l-a oferit atunci fiilor surorii sale; Gaspard şi Dandelot, 
avînd amîndoi un temperament de războinici, au refuzat; Odet, 
un ins calm şi contemplativ, acceptă. 

Aşa că Gaspard, al cărui tată murise de altfel în 1522, se 
văzu cap de familie. 


€ Bressan - din orașul Bresse. 


Am mai povestit în alt loc cum şi-a desăvirşit el instrucţia 
ca tovarăş de arme al lui Francois de Guise şi ce prietenie i-a 
unit pe cei doi tineri pînă în clipa cînd relaţiile lor s-au răcit 
brusc, în urma bătăliei de la Renty, unde fiecare din ei făcuse 
minuni de vitejie, fiindcă fiecare din ei ar fi vrut să nu împartă 
gloria cu celălalt. Cînd, după moartea ducelui Claude de Lorena, 
tînărul duce Francois şi cardinalul, fratele său, s-au aşezat în 
fruntea partidului catolic şi au acaparat afacerile statului, 
această răceală s-a transformat într-o ură fără leac. 

In acest timp, cu toată ura înverşunată cu care îl urmărea 
familia de Guise, tînărul Gaspard de Châtillon devenise unul 
dintre bărbaţii cei mai distinşi ai epocii, iar faima şi onorurile ce i 
se făceau crescuseră neîncetat. După ce fusese numit cavaler 
de ducele d'Enghien, odată cu fratele său Dandelot, şi asta chiar 
pe cîmpul de bătaie de la Cerisoles, unde fiecare din ei 
capturase cite un drapel duşman, fusese făcut colonel în 1544, 
apoi, trei ani mai tîrziu, colonel general al infanteriei. În cele din 
urmă, deveni amiral; cu ocazia acestei avansări, el renunţase, în 
favoarea fratelui său Dandelot, pe care-l iubea şi de care era 
iubit, la funcţia de colonel general de infanterie. 

Către 1545, cei doi fraţi se însuraseră cu două fete 
aparţinînd nobilei case bretone de Laval. 

După ce a apărat cu un curaj admirabil oraşul Saint- 
Quentin asediat de spanioli, a fost luat prizonier la ultimul asalt. 
In timpul captivităţii, la Anvers, i-a căzut în mînă o Biblie şi astfel 
fu convertit la altă religie. După alţi şase ani, fratele său 
Dandelot trecu şi el la calvinism. 

Renumele său şi importanţa funcţiei sale l-au desemnat în 
chip firesc pe amiral ca şef militar al religiei reformate. Totuşi, 
cum nu se produsese încă o ruptură făţişă între cele două 
partide şi nu începuseră persecuțiile împotriva reformaţilor, 
Dandelot şi fratele său Gaspard ocupau mai departe la Curte 
locul la care le dădea dreptul rangul lor. 

Dar, cum spune un istoric al vremii, „Curtea n-avea un 
duşman mai periculos decît amiralul”. 

Inzestrat cu un sînge-rece, un curaj şi o abilitate fără egal, 
el părea născut să devină exact ce a devenit: un veritabil şef al 
partidului calvinist; avea o tenacitate şi o energie căreia nimic 
nu-i rezista; deşi a cunoscut destule înfringeri, el devenea de 
obicei mai de temut după ce pierdea o luptă decit adversarii săi 


după ce o cîştigau. Nu dădea doi bani pe rangul său, nu punea 
mare preţ pe viaţa sa, era gata în orice clipă să o sacrifice spre 
a apăra regatul sau pentru triumful credinţei sale; astfel, în 
persoana lui se întâlneau în chip fericit geniul militar cu virtuțile 
unui mare cetăţean al Franţei. 

În viltoarea acelor timpuri furtunoase chipul său senin e o 
oază de linişte şi siguranţă. El e asemenea marilor stejari care 
stau neclintiţi în calea furtunii, asemenea unui munte al cărui 
creştet rămîne calm în mijlocul trăsnetelor care nu-l pot clinti. 

Prinţul de Conde, bărbat dotat cu un geniu activ şi 
întreprinzător, se va sprijini pe amiral în acerba campanie, dusă 
timp de aproape zece ani, împotriva armatelor regelui. 

Aşa cum am spus, în acea noapte de decembrie 1559, 
prinţul de Conde era angajat într-o tainică discuţie cu amiralul 
de Coligny, în umbra Turnului Nou al palatului Louvre. 

L-aţi cunoscut, ca prezenţă fizică cel puţin, pe prinţul de 
Conde; l-aţi văzut intrînd în hanul Calul roib şi v-aţi putut face 
chiar o idee despre caracterul lui, după cele cîteva cuvinte 
spuse de el. Să-mi permiteţi acum să adaug cîteva amănunte ce 
mi se par absolut necesare privind persoana lui şi poziţia ce o 
ocupa în acel moment la Curte. 

Prin comportarea sa, domnul de Conde nu îşi arăta încă 
adevărata valoare; dar se putea bănui ce urma să devină, şi 
trebuie spus că acestui tînăr şi frumos prinţ i se prevedea un 
viitor strălucit, deşi pînă la ora aceea nu se făcuse cunoscut 
decit prin numeroase şi răsunătoare aventuri galante, căci, ca şi 
contemporanul său don Juan, înscria pe lista interminabilă a 
cuceririlor sale pe doamnele cele mai renumite de la Curte. 

Prinţul avea în 1559 douăzeci şi nouă de ani. Era cel de-al 
cincilea şi ultimul fiu al lui Charles de Bourbon, conte de 
Vendome, mlădiţa cea mai nouă din vechiul arbore al casei de 
Bourbon. Fraţii săi mai vîrstnici erau: Antoine de Bourbon, rege 
al Navarrei şi tatăl lui Henric ai IV-lea; Francois, conte d'Enghien; 
cardinalul Charles de Bourbon, arhiepiscop de Rouen; şi Jean, 
conte d'Enghien, care, cu doi înainte, în 1557, fusese ucis în 
bătălia de la Saint-Quentin. 

În acel moment deci, Louis de Conde nu era decît mezinul 
familiei, neavînd altă avuţie decit capa şi spada. Şi trebuie să 
spunem că sabia lui valora mai mult decît capa. Prinţul mînuise 
această spadă în războaiele lui Henric al II-lea umplindu-se de 


glorie şi în cîteva conflicte personale care îi aduseseră un 
renume de viteaz aproape la fel de răsunător ca acela de bărbat 
cu noroc în dragoste şi de amant inconstant. 

Ai fi spus că adagiul „posesiunea ucide dragostea” fusese 
inventat anume pentru prinţul de Conde. Din clipa cînd o femeie 
fusese a lui, interesul lui pentru ea dispărea cu totul. Acest 
amănunt era bine cunoscut printre doamnele galante ale căror 
isprăvi le-a descris Brantome; şi totuşi, ce lucru ciudat! asta nu 
părea să le micşoreze cu nimic interesul pe care-l arătau 
tânărului prinţ atît de galant şi de jovial; mai mult, îi dedicaseră 
şi următorul catren menit să-l apere de rele: 


Pe acest tînăr tare frumusel 
Ce-ntruna cîntă şi vesel e mereu, 
Şi-n fiecare clipă iubita şi-o sărută, 
De rău să ni-l ferească Dumnezeu! 


Ne-am  hazardat să cităm aceste versuri destul de 
nereuşite, numai şi numai fiindcă ele dau o imagine destul de 
exactă a sentimentelor de simpatie pe care le inspira la Curte 
Louis de Conde. Simpatie pe care i-o arătau nu numai femeile. 
Amiralul de Coligny, destul de tînăr încă, avea patruzeci şi doi 
de ani, îl iubea pe Louis de Conde ca şi cum ar fi fost unul din 
fraţii lui; în schimb, prinţul de Conde, caracter aventuros, 
înclinat prin firea sa, mai degrabă, spre a studia misterele 
amorului decît marile dileme ale religiei, catolic prin educaţie, îl 
asculta pe severul amiral destul de neatent, aşa cum un şcolar 
îşi ascultă dascălul, urmărind în acest timp, cu mai mult interes, 
galopul unei frumoase amazoane care se întorcea de la 
vînătoare. 

Dar iată ce se întîmplase cu o oră mai devreme. 

leşind din palatul Louvre, amiralul de Coligny observase, cu 
ochiul soldatului obişnuit să scruteze întunericul, că la picioarele 
Turnului Nou un om, învăluit în faldurile unei mantii, priveşte fix 
spre un balcon aflat sub două ferestre luminate aşteptînd să 
primească sau să lanseze un semnal. Deşi nu era un om curios 
de felul său, amiralul, care se îndrepta spre strada Bethisy, unde 
se afla palatul său, se gîndi că un singur om putea avea îndrăz- 
neala să se plimbe la o sută de paşi de santinele, prin faţa 
palatului regal, la o oră cînd orice trecător risca să fie arestat; 


iar acest om trebuia să fie prinţul de Conde. 

Amiralul se îndreptă deci spre el; pe măsură ce se apropia, 
necunoscutul se retrăgea tot mai mult în umbra zidurilor. Atunci 
amiralul strigă: 

— Hei, prinţe! 

— Cine e acolo? întrebă prinţul de Conde, căci el era, într- 
adevăr. 

— Un prieten, răspunse amiralul continuînd să se apropie şi 
surizind mulţumit că şi de data asta perspicacitatea lui se 
dovedise infailibilă. 

—A! dacă nu mă înşel e vocea domnului amiral, spuse 
prinţul, înaintînd spre cel care-l strigase. 

Cei doi îşi strinseră mîinile. Prinţul îl trase pe amiral în 
umbra turnului, întrebîndu-l: 

— Cum naiba aţi ştiut că mă aflu aici? 

— Am ghicit, spuse amiralul. 

— Nemaipomenit, nimic de zis! Dar cum v-aţi prins? 

— O, foarte simplu! Observind un om aflat la o distanţă aşa 
de mică de santinelele palatului, mi-am spus că în Franţa un 
singur cavaler e capabil să-şi rişte viaţa ca să privească 
perdelele unei femei frumoase şi că acest bărbat este Alteța 
Voastră. 

— Dragul meu amiral, daţi-mi voie să vă mulţumesc mai 
întîi pentru excelenta părere ce o aveţi despre mine; iar apoi să 
vă fac şi eu un compliment foarte sincer: nimeni nu poate 
rivaliza: cu dumneavoastră în perspicacitate. Trebuie să 
recunosc: am venit aici să privesc ferestrele unei camere unde 
locuieşte nu o femeie frumoasă, căci fiinţa care mă aduce aici 
era acum şase luni o copilă iar astăzi este abia o domnişoară, 
dar o domnişoară încîntătoare, de o frumuseţe desăvirşită. 

— Vreţi să vorbiţi de domnişoara de Saint-Andre? spuse 
amiralul. 

— Exact. Ce să spun, mă surprindeţi din nou! ripostă prinţul. 
Nu există secrete pentru dumneavoastră, amirale. Acum îmi dau 
seama ce m-a împins să vă caut prietenia. 

— E cumva un interes la mijloc? întrebă rînzînd Coligny. 

— Da, şi încă unul foarte însemnat. 

— Care, dacă nu sînt indiscret? 

— Anume că dacă nu-mi eraţi prieten, domnule amiral, s-ar 
fi putut întîmpla să-mi fiţi duşman; şi în cazul ăsta aş fi avut un 


duşman de neînvins. 

Amiralul clătină din cap auzind aceste vorbe măgulitoare, 
venind din partea acestui tînăr căruia tocmai se pregătea să-i 
facă anume mustrări şi se mărgini să-i spună doar: 

— Nu mă îndoiesc că ştiţi, prinţe, că domnişoara de Saint- 
Andre e logodnica domnului de Joinviile, fiul cel mare al ducelui 
de Guise. 

— Nu numai că ştiu acest lucru, domnule amiral, dar trebuie 
să vă spun că aflind vestea acestei apropiate căsătorii m-am 
îndrăgostit nebuneşte de domnişoara de Saint-Andre. Aş putea 
afirma fără  înconjur că pasiunea mea pentru această 
domnişoară se hrăneşte din ura mea pentru familia de Guise. 

— Ca să vezi! Dar, dacă nu mă-nşel, e pentru prima dată, 
prinţe, că aud vorbindu-mi-se de această patimă înflăcărată. De 
obicei, amorurile dumneavoastră îşi iau zborul cîntînd ca 
privighetorile. Să fie vorba dar de un amor nou-născut, care n-a 
apucat să facă zarvă? 

— Nu chiar aşa de nou, dragul meu amiral. Dimpotrivă: are 
frumoasa virstă de şase luni. 

— Ce spui! Chiar aşa? întrebă amiralul plin de uimire. 

— Şase luni, da, nici mai mult nici mai puţin, pe onoarea 
mea! Vă mai amintiţi de bătrîna ghicitoare pe care am întîlnit-o 
cu ocazia iarmarocului de /andi. Atunci le-a ghicit în palmă 
domnului de Guise, mareşalului de Saint-Andre şi prea- 
plecatului vostru servitor. Din cîte ştiu, v-am povestit toată 
tărăşenia. 

— Da, îmi amintesc perfect. Întâmplarea avea loc într-un 
han pe drumul dintre Gonesse şi Saint-Denis. 

— Chiar aşa, dragul meu amiral. Ei bine, în ziua aceea s-a 
născut amorul meu înflăcărat pentru fermecătoarea Charlotte; 
şi, poate fiindcă vrăjitoarea aia bătrină mi-a prezis că voi muri 
tînăr, din ziua aceea s-a trezit în mine un gust nemaipomenit 
pentru viaţă; şi de atunci trăiesc numai cu speranţa de a fi iubit 
de fiica mareşalului şi am folosit toate tertipurile care mi-au 
trecut prin minte ca să-mi ating acest scop. 

— Şi spuneţi, prinţe, întrebă amiralul, vi s-a răspuns în felul 
cum vă doreaţi? , 

— Nu, vere, nu. Asta e motivul pentru care mă puteți vedea 
aici stînd mult şi bine. 

— Aşteptiînd, probabil, să vi se arunce, ca unui cavaler 


galant ce sînteţi, o floare, o mănuşă, o vorbă chiar? 

— Pe cuvint, nu aştept nici asta măcar. 

— Ce aşteptaţi, atunci? 

— Aştept ca lumina să se stingă şi ca logodnica prinţului de 
Joinville să adoarmă; să mă pot duce astfel şi eu să sting lumina 
şi să dorm, dacă sînt în stare. 

— Bănuiesc că n-aţi venit aici pentru prima oară în seara 
asta, scumpul meu prinţ, ca să participaţi astfel la ritualul de 
seară al domnişoarei? 

— Nu e pentru prima oară, vere, şi nu va fi nici ultima dată. 
lată, sînt patru luni de cînd îmi ofer acest nevinovat 
divertisment. 

— Fără ca domnişoara de Saint-Andre să aibă cunoştinţă? 
întrebă amiralul. 

— Incep să cred că, într-adevăr, nu ştie nimic. 

— Dragă prinţe, dar asta e mai mult decît amor; e un 
adevărat cult, o adorare ce nu poate fi asemuită decit cu aceea 
a hinduşilor faţă de divinităţile lor invizibile, după cum ne 
istorisesc navigatorii europeni care au ajuns pe cele îndepărtate 
meleaguri. 

— Dragă amirale, cred că ăsta e cuvîntul cel mai potrivit: e 
un adevărat cult şi probabil că sînt un foarte bun creştin dacă nu 
mă dedic cu totul acestui gen de idolatrie. 

— idolatria este cultul unei imagini, dragă prinţe; iar 
dumneata poate că n-ai la îndemiînă nici măcar o imagine a 
zeiţei, te pomeneşti? 

— Pe cinstea mea, nu nici măcar imaginea ei n-o am, spuse 
prinţul; dar, continuă el surîzînd şi punînd o mînă pe piept, 
imaginea ei se află aici, în inima mea, şi e aşa de bine întipărită 
acolo, pe cinstea mea, că nu-mi mai trebuie alt portret decit cel 
ce trăieşte în amintirea mea. 

— Şi cît timp credeţi că veţi mai continua acest monoton 
exerciţiu de fidelitate? 

— Oriciît. Voi veni aici cît timp o voi adora pe domnişoara de 
Saint-Andre. O voi adora, precum mi-e obişnuinţa, cît timp nu-mi 
va acorda nici un privilegiu şi cum, după toate probabilitățile, n- 
o să-mi acorde prea repede ceea ce mi-ar trebui mie pentru ca 
iubirea mea să scadă, e probabil că adoraţia mea va dura mult 
timp. 

— Ce constituţie ciudată aveţi, prinţe! 


— Ce vreţi, aşa sînt eu făcut! Cit timp o femeie îmi rezistă 
sînt nebun de amor, sînt în stare să mă sinucid, să dezlănţui un 
război pentru ea, ca Pericles pentru Aspazia, Cezar pentru 
Eunoe, Antoniu pentru Cleopatra; apoi, dacă îmi cedează... 

— Dacă cedează...? 

— Atunci, dragul meu amiral, vai ei şi vai mie! vintul 
răcoros al saţietăţii stinge flacăra pasiunii mele. 

— Dar ce drac de plăcere îţi poate da veghea asta, pe clar 
de lună? 

— Sub ferestrele unei fete frumoase? O plăcere enormă, 
vere. O, dumneata, un om grav şi auster, care cauţi fericirea 
numai în cîştigarea unei bătălii sau în triumful credinţei, nu poţi 
înţelege. Cu mine lucrurile stau altfel: războiul nu e pentru mine 
decit o acalmie între două amoruri furtunoase, cel care s-a stins 
şi cel care abia se aprinde. Sincer, sînt încredinţat că Dumnezeu 
nu m-a adus pe lume decit ca să iubesc şi că nu sînt bun de alt- 
ceva. Şi, la urma urmei, Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim 
aproapele ca pe noi înşine. Ei bine, fiind un creştin model, eu îmi 
iubesc aproapele mai mult decti pe mine însumi. Doar că iubesc 
jumătatea cea mai frumoasă şi mai plăcută a omenirii, nu pe toţi 
semenii mei. 

— Dar unde ai mai revăzut-o pe domnişoara de Saint- Andre 
după întîlnirea de la han? 

— Ah, dragul meu amiral, e o poveste tare lungă şi, dacă nu 
eşti hotărît să-mi ţii tovărăşie cel puţin o jumătate de oră, ca o 
bună rubedenie ce-mi eşti, te sfătuiesc să renunţi de a-ți 
satisface această curiozitate şi să mă laşi singur să visez şi să 
vorbesc cu luna şi cu stelele, care pentru mine sînt mai puţin 
strălucitoare decît razele ce pogoară din ferestrele zeiţei mele. 

— Dragă vere, spuse rizind amiralul, să ştii că am urzit 
pentru viitor planuri la care nici cu gîndul nu gîndeşti şi care te 
privesc direct; aşa că am tot interesul să te studiez sub toate 
aspectele. Postura aceasta, în care mă laşi să te văd astăzi, nu 
cred că e cea caracteristică. Lasă-mă să privesc mai adînc în 
sufletul dumitale. Uite ce este, eu veneam să discut cu 
adevăratul Conde, marele căpitan de oşti, şi în locul eroului pe 
care-l căutam nu văd decit un fel de Hercule torcînd tolănit la 
picioarele Omphalei, sau un Samson plecîndu-şi capul pe 
genunchii Dalilei. 

— Să-ţi spun tot adevărul, deci? 


— Pînă la ultima picătură. 

— Ca la spovedanie? 

— Şi mai mult, dacă se poate. 

— Te previn că e o veritabilă eglogă. 

— Cele mai frumoase versuri de Virgilius nu sînt altceva 
decît egloge. Ascult. 

— Cînd te saturi, îmi spui, amirale. 

— Promit; dar nu cred c-o să mă plictisesc. 

— Ah, ce diplomat rafinat sînteţi, dragă amirale. 

— Nu credeţi, dragă prinţe, că mă cam luaţi peste picior? 

— Eu? Sau poate vă-nchipuiţi că spunîndu-mi aşa ceva o să 
mă faceţi să mă arunc într-o prăpastie? 

— Hai, prinţe, povesteşte-mi. 

— Era în septembrie anul trecut, după viînătoarea la care 
familia de Guise a invitat toată Curtea în pădurea de la Meudon. 

— Am auzit de vînătoarea asta; eu n-am fost acolo. 

— Poate aţi mai auzit şi că după cele cîteva zile dedicate 
vînătorii, doamna Catherine” s-a dus, împreună cu toate 
domnişoarele ei de onoare, la castelul domnului de Gondy, la 
Saint-Cloud. Poate că vă mai amintiţi, fiindcă după cîte ştiu vă 
aflaţi acolo. 

— Îmi amintesc perfect. 

— Ei bine, acolo, dacă atenţia nu v-a fost atrasă de subiecte 
de meditaţie foarte grave, vă amintiţi că, în timpul gustării de 
dimineaţă, o tînără a atras, prin frumuseţea ei. atenţia Curţii şi, 
cu deosebire, interesul subsemnatului: era domnişoara de Saint- 
Andre. După gustare, în timpul plimbării pe malul apei, aceeaşi 
fată stîrni, prin spiritul ei, admiraţia tuturor invitaţilor şi cu 
deosebire a unuia dintre ei; eu eram acela. În sfîrşit, seara, la 
bal, cine a atras toate privirile — şi mai ales ale mele —, prin 
graţia ei fără egal, cine a fost ţinta celor mai măgulitoare laude? 
Aceeaşi domnişoară de Saint-Andre. Vă mai amintiţi? 

— Nu. 

— Cu atit mai bine, căci, dacă v-aţi reaminti, n-ar mai 
merita chinul să vă povestesc. Aţi înţeles, cred, că flacăra, care 
s-a aprins timid în inima mea în hanul Calul roib, a devenit la 
Saint-Cloud o vilvătaie mistuitoare. Ca urmare, cînd balul s-a 


7 Catherine de Medicis (1519-1589), nevasta regelui Henric al Il-lea şi 
mama lui Francisc al II-lea, politiciană abilă şi lipsită de scrupule; a 
încercat să facă un joc de echilibru între protestanți şi catolici. 


terminat şi m-am întors în camera care-mi fusese pusă la 
dispoziţie de gazde, şi care se afla la primul etaj al clădirii, în loc 
să mă culc, m-am dus la fereastră, unde am rămas țintuit, 
pierdut într-o visare profundă. Trecuse astfel o vreme de cînd 
stăteam aşa, prins în mrejele unei vrăji fără nume, cînd, prin 
aburul străveziu ţesut de zeul Amor în jurul meu, ochii mei 
crezură că disting o făptură omenească, la fel de imaterială 
aproape ca briza uşoară ce-mi susura pe la timple. O umbră roz- 
albă, vaporoasă, se strecura iute pe aleile parcului; ea se opri şi 
se sprijini chiar de trunchiul copacului al cărui frunziş foşnea 
atingînd obloanele ferestrelor mele. Am recunoscut, sau mai 
bine-zis, am ghicit că zeitatea nocturnă nu era alta decit 
domnişoara de Saint-Andre; aş fi fost în stare să mă arunc de pe 
pervazul ferestrei ca să ajung mai repede să îngenunchez la 
picioarele ei dacă, în clipa următoare, n-aş fi zărit o altă umbră, 
mai puţin roză şi mai puţin albă decit cea dintii, traversînd 
aleea. Era cu siguranţă silueta unui bărbat. 

— Ah! ah! murmură amiralul. 

— Exact aşa am exclamat şi eu, spuse Conde. Dar îndoielile 
pline de miînie ce se năşteau în mintea mea cu privire la virtutea 
domnişoarei de Saint-Andre nu au apucat să ia proporţii; căci 
cele două umbre începură să şopocăiască şi ecoul vocilor, 
străbătînd frunzişul des, ajungea pînă la mine, prin spaţiile 
dintre jaluzele, aşa că am putut recunoaşte pe actorii ce jucau 
scena de la poalele copacului şi am putut auzi ce vorbesc. 

— Şi cine erau personajele? 

— Domnişoara de Saint-Andre şi pajul tatălui ei. 

— Şi despre ce vorbeau? 

— Pur şi simplu despre o partidă de pescuit de a doua zi 
dimineaţă. 

— O partidă de pescuit? 

— Da, vere. Domnişoara de Saint-Andre se dă în vînt după 
pescuitul cu undiţa. 

— Şi ca să pună la cale o partidă de pescuit trebuia să-şi 
dea întîlnire în parc, la miezul nopţii, o fată de cincisprezece ani 
şi un tînăr paj de nouăsprezece ani? 

— Şi eu am avut aceleaşi îndoieli, dragă amirale, şi trebuie 
să spun că bietul paj, care venise plin de speranţe, a părut 
foarte dezamăgit aflind chiar din gurita domnişoarei de Saint- 
Andre că îi dăduse întîlnire numai ca să-l roage să facă rost de 


două undiţe, una pentru ea şi una pentru el, şi să vină cu ele, la 
ora cinci dimineaţa, pe malul eleşteului. Băiatul nici nu s-a putut 
stăpîni să nu-i spună: 

„Păi, domnişoară, dacă m-aţi făcut să vin aici numai ca să- 
mi cereţi o undiţă, n-avea rost să faceţi o taină aşa de mare 
pentru atita lucru”. 

„Vezi, aici te înşeli, Jacques, răspunse fata. De cînd au 
început petrecerile la castel sînt înconjurată aici de atiţia 
admiratori, sînt urmărită cu atîta insistenţă peste tot, că dacă ți- 
aş fi cerut o undiţă şi aveam ghinion să mă audă cineva, te 
asigur, miine, la cinci dimineaţa, trei sferturi dintre seniorii de la 
curte, cu domnul de Conde în frunte, m-ar fi aşteptat pe mal, cu 
undiţa în mînă, ceea ce, îţi închipui, ar fi speriat aşa de tare 
peştii că n-aş mai fi putut prinde nici măcar un oblele, acolo. Aşa 
că am vrut să evit o asemenea situaţie. Am de gind să fac dimi- 
neaţă, numai în tovărăşia ta, nerecunoscătorule, un pescuit ca-n 
basme “. 

„O, da, domnişoară, spuse pajul, spăşit, da, sînt un 
nerecunoscător”. 

„Atunci ne-am înţeles, Jacques, la ora cinci”. 

„O să fiu acolo de la ora patru, cu două undiţe”. 

„Sper că n-ai de gind să pescuieşti înainte ca să vin eu, fără 
mine, Jacques”. 

„O, vă promit să vă aştept!” 

„Foarte bine. Uite, ca răsplată, ţine mîna mea”. 

„Ah, domnişoară!” exclamă tînărul fericit, acoperind mînuţa 
ei de sărutări. 

„Ajunge! spuse fata, retrăgîndu-şi mîna. Ti-am permis să o 
săruţi, dar nu să-i dai foc. Să mergem, dar; noapte bună, 
Jacques! La ora cinci, pe mal!” 

„Ah, puteţi veni cînd doriţi, domnişoară, voi fi acolo, 
promit!” 

Domnişoara de Saint-Andre îi făcu un semn de adio cu 
mîna. Pajul se supuse fără murmur, aşa cum un duh al pădurii 
se supune poruncii vrăjitorului în stăpînirea căruia se află. 
Dispăru ca o nălucă.. 

Domnişoara de Saint-Andre mai rămase o clipă în acelaşi 
loc. Apoi, asigurindu-se că nimic nu tulbură tăcerea nopţii şi 
pustietatea parcului, dispăru şi ea, de parcă nici nu fusese. 

— Eşti sigur, prinţe, că prefăcuta asta nu bănuia că te afli la 


fereastră şi auzi tot? 

— Vai, vere, eşti în stare să-mi răpeşti toate iluziile ce mi le 
făceam. 

Apoi, apropiindu-se de amiral: 

— Ei bine! şi acum v-aţi dovedit acelaşi diplomat rafinat, 
amirale! Foarte sincer să fiu, am momente cînd n-aş putea jura 
că nu ştia... Cînd sînt convins că mă văzuse şi că toată partida 
asta de pescuit, şi povestea cu undiţa, şi întîlnirea aia din zorii 
zilei nu erau toate decit teatru. 

— Păi vezi! 

— 0, cînd e vorba de şireteniile femeilor, nu contest 
niciodată nici o posibilitate de felul ăsta, spuse prinţul. Ba chiar, 
cu cît femeia e mai tînără şi mai naivă, sînt mai convins că e 
capabilă de orice. Dar vei fi de acord cu mine, amirale, că, dacă 
a fost aşa, Charlotte este o fiinţă de o abilitate diavolească. 

— Nu te contrazic. 

— Se înţelege că a doua zi de dimineaţă, înainte de ora 
cinci, m-am ascuns în tufişurile de pe malul apei. Pajul se ţinuse 
de cuvint: venise de cu noapte la locul fixat. Cît despre 
frumoasa Charlotte, ea apăru exact ca aurora, cu o clipă înainte 
de răsăritul soarelui şi cu degetele ei de roză luă din mîna lui 
Jacques o undiţă gata pregătită. M-am întrebat o clipă pentru ce 
avea ea nevoie de un tovarăş de pescuit. Dar am priceput 
imediat că degetele ei de zeiţă nu se puteau înjosi să atingă 
acele animăluţe scîrboase care trebuiau agăţate în cîrligul 
undiţei şi nici măcar pe cele care le-ar fi pescuit, aşa că 
prezenţa pajului era necesară ca să o scutească de asemenea 
treburi neplăcute. Pînă la urmă, după această partidă de pescuit 
care a durat pînă la şapte ceasuri, distinsa domnişoară s-a ales 
numai cu plăcerea, care trebuie să fi fost mare, căci, pe cuvîntul 
meu, cei doi tineri au făcut nişte peşte prăjit — o minunăţie... 

— Şi dumneata cu ce te-ai ales, prinţe? 

— Cu o criză groaznică de reumatism, fiindcă am stat pitit 
într-un loc cam mocirlos, şi cu un amor sălbatic, ale cărui urmări 
le-ai putut vedea. 

— Şi crezi că drăgălaşa fiinţă nu ştia că priveşti din stufăriş? 

— Ei, Doamne! vere, ce să mai cred? Poate că ştia, 
diavoliţa. In orice caz, cînd trăgea spre ea undiţa cu peştele 
prins, se arcuia toată cu atita graţie şi îşi sumeţea rochia cu 
atita parşivenie, că la vederea braţului ei rotund şi a picioruşului 


ei zvelt aş fi fost în stare să-i iert orice păcate; dacă mă ştia 
ascuns în apropiere, atunci înseamnă că anume pentru mine 
făcea aceste mişcări încîntătoare şi nu pentru paj, căci eu mă 
aflam undeva în dreapta ei, iar ea tocmai mîna dreaptă şi-o 
arcuia şi piciorul drept îl scotea la vedere. La urma urmei, 
amirale, dacă e nevinovată, o iubesc; iar dacă e cochetă şi 
prefăcută, vai mie: o ador! Aşa că vezi, oricum aş lua-o, sînt tare 
bolnav. 

— Şi de atunci încoace? 

— De atunci, vere, am revăzut acel braţ minunat şi acel 
picioruş zglobiu, dar numai de departe, fără să pot vreodată 
reîntâlni pe stăpîna acestor comori jinduite; de cite ori mă 
zăreşte venind dintr-o direcţie, fuge în direcţia opusă. 

— Care va fi atunci deznodămiîntul acestei pasiuni mute? 

— Ei, Dumnezeule, întreabă pe cineva mai înţelept decit 
mine, vere dragă. Căci, dacă această pasiune e mută, precum 
spui, e în acelaşi timp surdă şi oarbă, adică nu vrea s-asculte de 
nici un sfat şi nu vede nimic altceva în faţa ochilor, şi mai ales 
nu vrea să vadă dincolo de ceasul prezent. 

— Dar, scumpe prinţe, speri, cel puţin, ca într-un viitor 
oarecare să obţii vreo răsplată pentru această supunere oarbă? 

— Fireşte. Dar într-un viitor aşa de îndepărtat, că nici nu 
îndrăznesc să privesc pînă acolo. 

— Ei bine, ascultă ce-ţi spun: nici nu încerca să priveşti. 

— Şi de ce, mă rog, domnule amiral? 

— Fiindcă n-ai vedea nimic şi asta te-ar demoraliza. 

— Nu prea pricep. 

— Ei, ce naiba, păi e destul de uşor de priceput. Dar 
ascultă-mă puţin... 

— Vorbeşte, domnule amiral. 

— Trebuie să te aştepţi la un lucru, scumpul meu prinţ. 

— Cînd e vorba de domnişoara de Saint-Andre, mă aştept la 
orice. 

— O să-ţi spun tot adevărul fără ocolişuri, dragul meu prinţ. 

— Domnule amiral, am pentru dumneata de mult timp 
afecțiunea respectuoasă pe care o simţi faţă de un frate mai 
mare, şi devotamentul pe care-l simţi pentru un prieten 
apropiat. Eşti singurul om din lume de la care sînt dispus să 
primesc sfaturi. Aştept cu smerenie să aud vocea adevărului din 
gura dumitale. Vorbeşte dar! 


— Mulţumesc, prinţe! răspunse amiralul, ca un bărbat care 
înţelege perfect influenţa atotputernică a amorului asupra unei 
firi ca a domnului de Conde şi care, ca urmare, acordă 
importanţa cuvenită unor asemenea poveşti de amor, care 
pentru altcineva decit fratele regelui Navarrei, ar fi părut nişte 
frivolităţi. Uite, fiindcă eşti aşa de deschis cu mine, voi fi şi eu: 
domnişoara de Saint-Andre nu te iubeşte, dragă prinţe; şi nici nu 
te va iubi vreodată. 

— Poate că eşti şi dumneata un pic astrolog, domnule 
amiral? Şi te pomeneşti că ai cercetat astrele ca să-mi poţi face 
o asemenea prezicere întristătoare? 

— Nu. Dar ştii de ce nu te va iubi niciodată? adăugă 
amiralul. 

— Cum aş putea şti asta, din moment ce mă străduiesc din 
răsputeri ca să mă fac iubit de ea? 

— N-o să te iubească fiindcă nu va iubi niciodată pe nimeni, 
nici pe micul paj nici pe dumneata: are un suflet uscat şi suferă 
de boala ambiţiei. Am cunoscut-o cînd era o copiliţă şi, fără să 
am nevoie de ştiinţa astrologiei, mi-am zis atunci că ea va juca 
într-o zi un rol în această mare casă de perdiţie care se află sub 
ochii noştri. 

Şi, cu un gest de suveran dispreţ, amiralul arătă spre 
palatul Louvre. 

— Ah, ah! făcu domnul de Conde, iată un punct de vedere 
nou asupra acestui palat. Nu l-am văzut sub acest aspect pînă 
azi. 

—N-avea încă opt anişori cînd îi plăcea să joace rolul 
curtezanei experimentate de genul Agnes Sorel sau doamna 
d'Etampes. Prietenele ei îi puneau pe frunte o diademă de 
carton şi o plimbau în jurul palatului strigînd: „Trăiască regina!” 
Ei bine, ea a rămas încă de atunci cu amintirea acestui vis de 
regalitate. Pretinde că-l iubeşte pe domnul de Joinville, 
logodnicul ei: minte! Se preface, şi ştii de ce? Fiindcă tatăl 
tînărului Joinville, domnul de Guise, fostul meu prieten şi 
actualul duşman înverşunat al meu, va ajunge, dacă nu-l va opri 
cineva, rege al Franţei, în foarte scurt timp. 

— A, drace! Eşti convins, vere? 

— Sînt absolut convins, dragul meu prinţ. De unde am tras 
concluzia că amorul dumitale pentru frumoasa domnişoară de 
onoare a reginei e un amor nefericit, şi te implor să te lepezi cît 


mai repede de el. 

— E sfatul dumitale? 

— Pe care ţi-l dau din toată inima. 

— Şi eu, vere, încep prin a-ţi spune că îl primesc cu sufletul 
deschis, aşa cum mi a fost dat. 

— Dar nu-l vei urma, nu-i aşa? 

— Ce vrei, dragă amirale, nu putem niciodată porunci inimii. 

— Totuşi, dragă prinţe. privind trecutul, gîndeşte-te ce viitor 
te aşteaptă. 

— Ei, aşa e, trebuie să mărturisesc că pînă acum nu dă 
semne de simpatie prea violentă pentru supusa dumneavoastră 
slugă. 

— Şi-ţi închipui că situaţia asta nu va continua mult. Ah, 
ştiu, aveţi o părere prea bună despre dumneavoastră, prinţe... 

— Ei, aşa e, ar însemna să dăm altora ocazia să ne 
desconsidere dacă ne desconsiderăm noi înşine. Dar nu e vorba 
de asta. Nu mă poţi împiedica să simt pentru ea această 
afecţiune, pe care ea nu pare s-o aibă pentru mine. Asta te face 
să dai din umeri. Dar ce să fac? Sînt liber să iubesc sau să nu 
iubesc? Dacă-ţi spuneam: Ai rezistat în Saint-Quentinul asediat 
timp de trei săptămîni împreună cu două mii de francezi 
împotriva celor cincizeci sau şaizeci de mii de flamanzi şi 
spanioli ai prinţului Emmanuel-Philibert şi ai regelui Filip al II-lea. 
Ei bine, dacă ar fi invers: ai ezita să asediezi Saint-Quentin cu 
numai zece mii de oameni, ştiind că în cetate se află treizeci de 
mii? Nu-i aşa că n-ai ezita? Şi de ce? Fiindcă, cu geniul pe care 
războaiele au dovedit că-l posezi din plin, ştii sigur că pentru cei 
viteji nici o cetate nu e de necucerit. Ei bine, dragă vere, poate, 
că mă laud, dar şi eu cred că posed în cel mai înalt grad arta — 
sau ştiinţa — dragostei şi îţi spun la fel: „Nici o cetate nu e de 
necucerit!” Mi-ai demonstrat asta în războaie, amirale, dă-mi 
voie şi mie să-ţi demonstrez aceiaşi lucru în amor. 

— Ah, prinţe! Ce căpitan strălucit ar ieşi din dumneata, 
spuse melancolic amiralul, dacă în loc ca dorinţele trupeşti să-ţi 
sădească în suflet amorul, pasiuni mai înalte ţi-ar fi pus spada în 
mînă! 

— Vrei să vorbeşti de cauza credinţei, nu-i aşa? 

— Da, prinţe, şi Domnului i-ar fi plăcut să facă din 
dumneata unul de-ai noştri, şi, prin urmare, unul dintre slujitorii 
lui devotați! 


— Dragă vere, spuse Conde cu aerul glumeţ care îl 
caracteriza, dar lăsînd să se bănuiască în adînc voinţa fermă a 
unui om care a meditat adînc asupra acestui subiect, poate că 
nu mă crezi, dar am în privinţa religiei nişte idei cel puţin la fel 
de nestrămutate ca şi în privinţa amorului. 

— Ce vrei să spui? întrebă amiralul, foarte mirat. 

Surisul prinţului de Conde dispăru de pe buzele lui. 

El continuă, foarte grav: 

— Vreau să spun, domnule amiral, că în adîncul sufletului 
am şi eu religia şi credinţa mea: că n-am nevoie de mijlociri 
între mine şi Dumnezeu ca să-l slujesc; şi, cît timp nu-mi poţi 
dovedi, dragă vere, că noua voastră doctrină e de preferat celei 
vechi, dă-mi voie să-mi păstrez religia strămoşilor mei, doar 
dacă n-o să-mi treacă prin cap să mi-o schimb ca să-i joc un 
renghi domnului de Guise. 

— O, prinţe, prinţe! murmură amiralul, ai de gînd să-ţi 
iroseşti astfel comoara, de tinereţe, de energie şi inteligenţă cu 
care te-a înzestrat Cel de Sus, să nu fii în stare să le foloseşti 
punîndu-le în slujba unei cauze înalte? Ura asta instinctivă faţă 
de familia de Guise nu va fi fiind oare un avertisment al 
Providenţei? Treci la acţiune, prinţe, şi, dacă nu ai de gînd să 
lupţi contra duşmanilor Dumnezeului tău, atunci luptă măcar 
împotriva duşmanului regelui tău. 

— Bun, spuse Conde, înţeleg! Dar uite ce nu ştii: că aşa 
cum am un Dumnezeu al meu am şi un rege al meu. E adevărat 
că, pe cît de necuprins e Dumnezeul meu, pe atît de mice 
regele meu. lar regele meu, amirale, e regele Navarrei, fratele 
meu. lată-l pe adevăratul meu rege. Regele Franţei nu poate fi 
pentru mine decit un rege de adopţiune, un senior suzeran şi 
nimic mai mult. 

— În felul ăsta nu faci decît să ocoleşti miezul problemei, 
prinţe! Uiţi că, totuşi, te-ai bătut în războaie pentru acest rege. 

— Asta fiindcă mă bat pentru orice rege, după cum mi se 
năzare mie, la fel cum iubesc toate femeile după propria mea 
fantezie. 

— Atunci, să înţeleg, dragă prinţe, că e imposibil de vorbit 
cu tine serios într-unul din aceste două domenii? întrebă 
amiralul. 

— Cituşi de puţin, răspunse prinţul, revenind la un ton grav; 
cu altă ocazie, vom sta de vorbă pe îndelete, vere, şi-ţi voi 


răspunde la întrebare. M-aş considera adînc nefericit şi drept un 
cetăţean demn de plins dacă mi-aş consacra întreaga mea viaţă 
şi energie doamnelor. Ştiu că am de îndeplinit anumite 
îndatoriri, domnule amiral, şi că mintea, curajul şi îndemînarea 
nu mi-au fost dăruite de Dumnezeu numai ca să cînt serenade 
sub balcoane. Dar ai un pic de răbdare, vere şi prietene; lasă- 
mă să-mi consum înflăcărarea tinerească în aventuri pe măsura 
ei. Gîndeşte-te că n-am decit treizeci de ani, ce dracu, domnule 
amiral, şi că, în perioadele dintre două războaie, trebuie să-mi 
folosesc într-un fel energia. Aşa că iartă-mi această aventură, la 
care eşti martor şi, cum nu sînt în stare să urmez sfatul înţelept 
pe care mi l-ai dat adineauri, fă-mi plăcerea şi dă-mi sfatul pe 
care o să ţi-l cer acum. 

— Te ascult, tinere fără minte, spuse cu un aer patern 
amiralul, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca sfatul meu să-ţi fie folositor! 

— Domnule amiral, spuse prinţul de Conde, prinzindu-l pe 
vărul său de braţ, eşti un mare general, un strateg fără egal, cu 
siguranţă cel mai strălucit războinic al vremii noastre. Spune-mi, 
dacă ai fi în locul meu, cum ai proceda ca să intri la ora asta, 
adică aproape de miezul nopţii, la domnişoara de Saint-Andre ca 
să-i spui că o iubeşti? 

— Văd bine, dragă prinţe, spuse amiralul, că nu te vei 
vindeca de boala asta pînă n-o vei cunoaşte cu adevărat pe 
fiinţa căreia te-ai dedicat. Deci dacă te voi sprijini să-ţi urmezi 
planul nebunesc nu-ţi fac decît un serviciu, căci numai mergiînd 
pe calea asta te vei reîntiîlni cu glasul raţiunii. Ei bine, în locul 
dumitale... 

— Ssst! spuse Conde, trăgindu-l iar în umbra zidurilor. 

— Ce e? 

— Ceva, cineva, care cred că e un rival al meu, se apropie 
de ferestre. 

— Aşa e, spuse amiralul. 

Şi, urmînd exemplul lui Conde, se adăposti mai bine în 
umbra turnului. 

Atunci, cei doi, ţinîndu-şi răsuflarea, îl văzură apropiindu-se 
pe Robert Stuart, cunoştinţa noastră mai veche. Omul luă de pe 
jos o piatră, o înveli într-o hîrtie şi aruncă biletul, astfel ambalat, 
într-unul din geamurile luminate. 

După o clipă, se auzi zgomotul unui geam spart. 

Il văzură apoi pe necunoscut, pe care îl bănuiau a fi un 


adorator al domnişoarei de Saint-Andre, fugind şi dispărînd în 
noapte. 

— A, pe onoarea mea, spuse Conde, îţi voi asculta sfatul cu 
altă ocazie, dragă vere. Deocamdată, mă grăbesc. 

— Ce spui, prinţe? 

— Păi, am găsit un pretext nemaipomenit ca să-mi pun 
intenţiile în aplicare. 

— Care? 

— Ei, e foarte simplu. Fereastra care s-a spart aparţine 
mareşalului de Saint-Andre şi desigur că n-a fost spartă chiar de 
florile mărului. 

— Ei şi? 

— Ei şi, iată planul: tocmai ieşeam din Louvre; am auzit 
zgomotul de geamuri sparte; m-am temut să nu fie la mijloc 
vreun complot urzit împotriva mareşalului; ca urmare, deşi la o 
oră aşa de tirzie, n-am putut rezista, am urcat, ce să fac? 
interesul ce-l port mareşalului e foarte mare, nu-i aşa? trebuia 
să-l întreb dacă nu i s-a întîmplat vreun necaz. 

— Nebun! nebun! de trei ori nebun! spuse amiralul. 

— Ţi-am cerut un sfat, prietene înţelept. Ai putea să-mi dai 
unul mai bun? 

— Da. 

— Care? 

— Să nu te duci acolo. 

— Dar ăsta e acelaşi sfat pe care mi l-ai dat prima dată şi ți- 
am spus că n-am de gînd să-l urmez. 

— Ei bine, fie! Să mergem la mareşalul de Saint-Andre. 

— Vii deci cu mine? 

— Dragă prinţe, dacă nu poţi împiedica un zmintit să facă 
nebunii, şi dacă acest zmintit ţi-e foarte drag, trebuie să 
participi alături de el la nebuniile pe care le face, ca să-l ajuţi să 
obţină un rezultat cît mai bun din faptele lui nebuneşti. 

— Dragă amirale, sper că o să-mi indici ce traseu trebuie 
urmat, ce trecători trebuie folosite, ce curse trebuie evitate; te 
voi urma şi, la prima ocazie ce mi se va oferi, ţi-o voi lua înainte. 

— Să mergem la mareşal. 

Şi cei doi se îndreptară spre intrarea principală a Louvrului, 
unde amiralul, după ce spuse parola, intră, urmat de prinţul de 
Conde. 


VI 
Sirena 

Cei doi vizitatori nocturni ajunseră în faţa uşii 
apartamentului pe care-l ocupa în palat mareşalul de Saint- 
Andre, în calitatea lui de şambelan al regelui. Amiralul bătu la 
uşă. Dar uşa, abia împinsă de mîna lui, se deschise şi cei doi 
intrară în anticameră. 

În faţa lor apăru un valet foarte buimăcit. 

— Dragă prietene, îi spuse amiralul, l-am putea vedea pe 
domnul mareşal, chiar dacă ora e înaintată? 

— Desigur, domnul mareşal ar fi întotdeauna gata să vă 
primească, Excelenţa Voastră, răspunse valetul. Dar un 
eveniment neprevăzut l-a obligat să se ducă în apartamentele 
regale. 

— Un eveniment neprevăzut? spuse Conde. 

— E, probabil, acelaşi eveniment care ne-a adus pe noi aici, 
spuse amiralul Coligny. Nu-i vorba de-o piatră care a spart una 
din ferestrele mareşalului? 

— Da, monseniore, şi care a căzut la picioarele domnului 
mareşal în momentul în care trecea din cabinetul de lucru în 
dormitor. 

— Vezi dar că sînt la curent cu evenimentul, prietene, şi 
cum aş putea să-l pun, poate, pe domnul mareşal pe urmele 
vinovatului, aş vrea să discut cu el despre această întîmplare. 

— Dacă domnul amiral binevoieşte să-l aştepte, răspunse 
valetul; în acest timp, aţi putea trece pe la domnişoara de Saint- 
Andre; domnul mareşal nu va întîrzia. 

— Dar poate că domnişoara s-o fi culcat pînă la ora asta? 
întrebă prinţul de Conde. Şi n-am vrea pentru nimic în lume să o 
deranjăm. 

— O, monseniore, spuse valetul, care-l recunoscuse pe 
prinţ, Alteța Voastră poate fi liniştită. Tocmai am vorbit cu una 
din cameristele domnişoarei şi mi-a spus că domnişoara nu se 
va culca pînă cînd tatăl său, domnul mareşal, nu se întoarce şi 
nu va afla de la el ce e cu scrisoarea aceea. 

— Ce scrisoare? întrebă amiralul. 

Prinţul îl lămuri, binevoitor: 

— Dar e foarte simplu; scrisoarea în care, probabil, era 
învelită piatra. 

Apoi, cu voce şoptită: 


— E un fel de a coresponda pe care l-am folosit nu o dată 
Cu succes, vere. 

— Ei bine, spuse amiralul, vom face precum ne-ai sfătuit, 
prietene. Întreab-o pe domnişoara de Saint-Andre dacă ne poate 
primi, pe monseniorul prinţ de Conde şi pe mine. 

Valetul ieşi. După citeva clipe reveni, anunţindu-i pe cei doi 
seniori că domnişoara de Saint-Andre îi aşteaptă, îl urmară pe 
valet de-a lungul unui coridor care ducea la apartamentul 
domnişoarei. 

— Cred că eşti de acord, dragul meu prinţ, că mă obligi să 
practic o meserie destul de dubioasă, spuse încet amiralul. 

— Dragă vere, spuse Conde, cunoşti proverbul: „Nici o 
meserie nu e de lepădat” şi mai ales cele care sînt practicate 
din devotament. 

Valetul anunţă pe Alteța Sa monseniorul prinţ de Conde şi 
Excelenţa Sa amiralul Coligny. O auziră pe domnişoara de Saint- 
Andre care spunea, cu vocea ei drăgălaşă: i 

— Să intre! 

Valetul se retrase, cei doi seniori intrară în apartamentul în 
mijlocul căruia scînteia un sfeşnic cu cinci braţe ale cărui lumini 
pîlpîitoare le vedea prinţul, de trei luni încheiate, prin geamurile 
şi prin perdelele încăperii în care trona aleasa inimii sale. 

Era un mic budoar tapisat cu satin de un albastru celest; pe 
fondul acesta domnişoara Charlotte, toată numai roz, alb şi cu 
zulufii aurii, părea o naiadă hălăduind într-o grotă azurie. 

— Ei, Dumnezeule, spuneţi-ne, domnişoară, întrebă prinţul 
Conde, ca şi cum era prea speriat ca să mai înceapă cu 
obişnuitele complimente, ce s-a întîmplat cu dumneavoastră sau 
cu domnul mareşal? 

— Ah, spuse domnişoara de Saint-Andre, aţi aflat de acest 
eveniment, domnule? 

— Da, domnişoară, spuse prinţul. Tocmai ieşeam din 
Louvre, domnul amiral şi cu mine; ne aflam chiar sub ferestrele 
dumneavoastră, cînd un pietroi trecu şuierind pe deasupra 
capetelor noastre; în scurt timp am auzit un zgomot mare de 
geamuri sparte care ne-a înspăimintat; aşa că ne-am întors 
imediat în palat şi ne-am permis să venim să ne informăm de la 
valetul dumneavoastră dacă nu i s-a întîmplat ceva domnului 
mareşal. Acest om cumsecade ne-a sugerat că am putea încerca 
să aflăm chiar de la dumneavoastră ce s-a întîmplat şi că, deşi 


ceasurile sînt foarte tirzii, poate veţi accepta să ne primiţi, avînd 
în vedere motivul vizitei noastre. Domnul amiral ezita. Dar 
interesul deosebit pe care îl port domnului mareşal şi altor 
persoane din familia sa m-a făcut să insist şi iată-ne astfel aici, 
domnişoară. 

— Sînteţi prea bun, prinţe, să vă îngrijoraţi astfel din cauza 
noastră. Dar trebuie să ştiţi că dacă există un pericol, el 
planează asupra unor capete mai sus-puse ca ale noastre. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnişoară? întrebă cu mult interes 
amiralul. 

— Piatra care a spart geamurile era învelită într-o scrisoare 
destul de amenințătoare adresată regelui. Tatăl meu a dus-o 
acum adresantului. 

— Dar, întrebă prinţul, împins de o inspiraţie subită, a fost 
prevenit căpitanul gărzilor? 

— Nu ştiu asta, monseniore, răspunse domnişoara de Saint- 
Andre. Dar, în orice caz, dacă n-au făcut asta, ar trebui s-o facă. 

— Fără îndoială, nu trebuie pierdută nici o secundă, 
continuă prinţul. 

Şi, întorcîndu-se spre Coligny: 

— După cite ştiu, săptămîna asta chiar fratele dumitale, 
Dandelot, comandă gărzile la Louvre, nu-i aşa? 

— Chiar el, dragă prinţe, răspunse amiralul prinzînd din zbor 
intenţiile prinţului Conde. Şi, pentru orice eventualitate, o să mă 
duc eu însumi să-i spun să dubleze paza şi să schimbe parola, în 
sfîrşit, să ia măsuri speciale de precauţie. 

— Duceţi-vă, domnule amiral, strigă prinţul, încîntat că 
fusese atit de bine înţeles. Şi Dumnezeu să vă ajute să ajungeţi 
la timp! 

Amiralul surise şi se retrase, lăsîndu-l pe prinţul de Conde 
singur cu domnişoara de Saint-Andre. 

Fata îl privi cu un aer ironic pe amiral, care se îndepărta, 
plin de gravitate. Apoi se întoarse spre prinţ. 

— Cine ar mai putea pretinde acum că Alteța Voastră nu e 
devotată regelui ca propriului său frate! 

— Dar cine s-a îndoit vreodată de ataşamentul meu faţă de 
rege, domnişoară? întrebă prinţul. 

— Intreaga Curte, monseniore, şi eu, în mod deosebit. 

— Că se îndoieşte Curtea, e simplu de explicat; Curtea 
aparţine domnului de Guise; în timp ce dumneavoastră, 


domnişoară... 

— Eu nu-i aparţin încă, dar am să-i aparţin. E diferenţa 
dintre timpul prezent şi cel viitor, nimic mai mult, monseniore. 

— Această căsătorie de necrezut va avea totuşi loc? 

— Mai mult ca sigur. 

— Nu ştiu de ce, spuse prinţul, dar în cazul meu, mai bine 
zis în inima mea, un gînd tainic îmi spune că ea nu va avea loc 
niciodată. 

— Poate că mi-ar fi teamă, prinţe, dacă n-aş şti că sînteţi un 
profet aşa de neinspirat, 

— Dumnezeule! Cine mi-a vorbit de rău priceperea 
astrologică făcîndu-vă să gîndiţi astfel despre mine? 

— Dumneavoastră înşivă, prinţe. 

— Cum aşa? 

— Prezicîndu-mi cîndva că o să vă iubesc. 

— Am prezis eu asta, într-adevăr? 

— O, văd că aţi dat uitării dimineaţa acelui pescuit ca-n 
basme... 

— Ca s-o uit, domnişoară, ar fi trebuit să fi rupt ochiurile 
năvodului în care m-aţi prins atunci, chiar în ziua aceea. 

— O, prinţe, aţi putea zice mai bine: năvodul în care v-aţi 
aruncat de bunăvoie. Nu cred că am aruncat vreodată, slavă 
Domnului, un năvod cu gindul să vă capturez pe 
dumneavoastră. 

Nu! Dar m-aţi atras cu vrăji, exact ca acele sirene de care 
vorbeşte Horaţiu. 

— O, spuse domnişoara Charlotte, care, la fel ca toate 
femeile din acea epocă, era familiarizată cu latina, şi era 
aproape la fel de pedantă pe cît de galantă, desinit in piscem, 
spune Horaţiu. Priviţi totuşi la mine: am cumva o coadă de 
peşte? 

— Nu, dar asta vă face şi mai primejdioasă, fiindcă aveţi 
glasul şi privirea unei vrăjitoare antice. M-aţi atras poate fără să 
vă daţi seama, poate fără intenţie. Dar ce să fac, în clipa de faţă 
sînt, vă jur, ca un sclav în lanţuri. 

— Dacă aş lua cît de cît în serios aceste vorbe, ar trebui să 
vă deplîng din tot sufletul, prinţe. Căci a iubi fără să fii iubit 
pricinuieşte unei inimi sensibile o durere sălbatică. 

— Plîngeţi-mă dar din tot sufletul, domnişoară; căci 
niciodată un bărbat iubind precum iubesc eu n-a fost mai rău 


tratat ca mine. 

— Prinţe, îmi veţi acorda cel puţin scuza, spuse surizind 
domnişoara Charlotte, că v-am prevenit la timp. 

— lertare, domnişoară! Era deja prea tirziu. 

— Şi cînd aţi fixat data de naştere a nefericitului 
dumneavoastră amor? Din era creştină sau din cea 
mahomedană? 

— De la sărbătoarea de /andi, domnişoară, din acea zi, 
nefericită sau fericită, în care mi-aţi apărut, ascunsă sub mantie, 
cu pletele smotocite de furtună, descriind blonde unduiri în jurul 
gitului vostru de lebădă. 

— Dar în ziua aceea nici nu prea m-aţi onorat decît cu două- 
trei vorbe, prinţe. 

— Poate că eram atit de absorbit să vă privesc, încît mi-am 
pierdut şi graiul. Stelelor nu obişnuim să le vorbim: le priveşti, 
visezi la ele şi speri. 

— Să ştiţi, prinţe, că v-ar invidia şi marele Ronsard pentru 
această comparaţie! 

— Vă miră? 

— Da. Nu ştiam că aveţi asemenea aplecare către poezie. 

— Poeţii, domnişoară, sînt doar ecourile Firii; ei ascultă 
cînturile naturii şi le repetă cum se pricep. 

— Din ce în ce mai bine, prinţe. Îmi dau seama că v-au 
calomniat cei care susţin că nu sînteţi înzestrat decit cu o 
inteligenţă ascuţită; aveţi, pe deasupra, mi se pare, şi o 
imaginaţie de poet! 

—Păstrez în suflet chipul dumneavoastră şi această 
imagine strălucitoare îmi luminează fiecare silabă pe care o 
pronunţ. Aşa că numai dumneavoastră vă aparţine meritul de 
care vorbeaţi. 

— Ei bine, prinţe, ascultaţi-mă: închideţi ochii şi nu-mi mai 
priviţi chipul. E tot ce vă pot ura mai bun. 

Încîntată de victorie pe cît era prinţul Conde umilit de 
înfrîngerea sa, Charlotte făcu un pas către el, întinzîndu-i mîna: 

— Uite, prinţe, aşa îmi tratez eu învinşii. 

Prinţul luă mînuţa dalbă, dar rece, de fetiţă şi depuse un 
sărut arzător. Făcînd această mişcare, o lacrimă care îi tremura 
în colţul pleoapelor şi pe care voinţa-i orgolioasă încercase 
zadarnic să o usuce căzu pe mina aceea de marmură, strălucind 
ca un diamant. 


—Ah, pe onoarea mea, am impresia că plingeţi cu 
adevărat, prinţe? strigă Charlotte izbucnind în rîs. 

— E o picătură de ploaie care a rămas după ce a trecut 
furtuna, răspunse prinţul suspinînd. Ce e de mirare? 

Domnişoara de Saint-Andre păru o clipă să oscileze între 
cochetărie şi milă. În cele din urmă, fără să dea semn că una din 
cele două porniri contrare a ieşit victorioasă, poate influenţată 
în egală măsură de amîndouă sentimentele, scoase din buzunar 
o batistă fină de batist, pe care nu se vedea nici o monogramă, 
nici un blazon, dar care răspîndea un parfum puternic, acelaşi 
pe care obişnuia să-l folosească mereu, şi o aruncă prinţului: 

— Luaţi-o, monseniore; dacă vă loveşte din întîmplare 
această boală a plinsului, să aveţi cu ce vă usca lacrimile. 

Apoi, cu o privire plină de cochetărie: 

— Păstraţi-o, în amintirea unei fiinţe nerecunoscătoare. 

Şi, uşoară ca o nălucă, dispăru. 

Prinţul, nebun de dragoste, strînse în mînă batistuţa. Şi, de 
parcă s-ar fi temut să nu-i smulgă cineva preţiosul dar, se 
năpusti pe scări, uitînd cu totul că viaţa regelui era în primejdie, 
uitînd că vărul său, amiralul, urma să vină să-l ia de la 
domnişoara de Saint-Andre, obsedat de un singur lucru: să 
acopere de sărutări preţioasa batistă. 


VII 
Virtutea domnişoarei de Saint-Andre 


Prinţul Conde se opri abia cînd ajunse pe malul rîului, cînd 
avu, în sfîrşit, senzaţia că nimeni nu-i mai poate răpi preţiosul 
trofeu. Ajuns aci, îşi aminti de amiral şi de promisiunea ce-i 
făcuse să-l aştepte pe mal. Aşteptă aşadar cam un sfert de oră, 
timp în care ţinu batista parfumată lipită de buzele sale, apoi o 
strînse la piept, ca un şcolar aflat la prima lui dragoste. 

Bietul prinţ era de-a dreptul ameţit de pasiune, iar parfumul 
pe care-l exhala batista îl făcea să-şi piardă minţile. Nu accepta 
ideea că totul e pierdut; el, prinţul, era obişnuit să cîştige 
întotdeauna în jocul complicat al amorului. Dacă Charlotte, 
ascunsă în spatele perdelelor, ar fi putut să-l privească, în 
lumina lunii, ar fi văzut o altă lacrimă strălucind în ochii 
prinţului, de data asta o lacrimă de fericire; căci în loc să-i 
potolească pornirile şi să-i usuce lacrimile, batista avea asupra 
lui un efect contrar: lacrimile de tristeţe erau înlocuite cu lacrimi 
de fericire. 

După lungi minute de sărutări frenetice, într-o stare de 
beatitudine desăvirşită, unul dintre simţurile prinţului, care în 
acele clipe nu era foarte acaparat de extazurile amorului, fu izbit 
de un zgomot neaşteptat. Acest simţ care mai stătea încă de 
strajă era, aţi ghicit, simţul auzului. Un foşnet se auzi dintre 
pliurile batistei, la fel cum se aud frunzele uscate la prima 
suflare a vîntului tomnatic; sau ca pasul mic al unor insecte care 
intră la asfinţit în scorbura unde-şi au culcuşul; sau ca susurul 
melancolic al picăturilor unui izvor căzind într-un bazin. Ca 
foşnetul unei rochii de mătase la atingerea unei miini. 

De unde venea acest zgomot abia perceptibil? 

Trezit din visare, prinţul de Conde deveni, brusc, curios şi 
desfăcu foarte atent batista, care dădu la iveală micul ei secret. 
Între îndoiturile batistei se afla un bilet mic, împăturit, care 
ajunsese probabil acolo din neatenţie. Nu numai că biletul 
răspîndea acelaşi parfum ca batista, dar se putea bănui că, de 
fapt, acest parfum ameţitor venea tocmai din biletul cu pricina. 

Domnul de Conde era pe punctul de a prinde bileţelul între 
index şi degetul mare, cu acea grijă pe care o pune un copil care 
apucă un fluture aşezat pe o floare; dar, aşa cum fluturele scapă 
de obicei de mîinile vînătorului, la fel bileţelul, luat de o pală de 


vînt, îi scăpă domnului de Conde. Prinţul îl văzu pilpiind în 
întuneric ca un fulg de nea şi alergă după el, cuprins de o 
frenezie ciudată. Din nefericire, micul bilet căzuse printre 
pietrele de construcţie care aşteptau, îngrămădite, în apropierea 
palatului şi avea cam aceeaşi culoare ca ele. F 

Prinţul începu să caute cu rîvnă şi înverşunare. In mintea lui 
se formase pe loc convingerea că domnişoara de Saint-Andre ÎI 
văzuse aşteptînd noaptea sub ferestre, că Îi scrisese acest bilet 
aşteptînd prilejul să i-l dea şi că, întîlnindu-l, i-l dăduse! Probabil 
că în bilet îi explica şi comportarea ei ciudată: îi dăruise batista 
la fel ca şi cum ar fi pus la poştă biletul. Era, într-adevăr, un 
ghinion nemaipomenit să piardă un bilet ca ăsta! 

Ca să nu piardă biletul, domnul de Conde se jură că va 
rămîne acolo pînă a doua zi de dimineaţă. Între timp, el continua 
să scotocească, dar fără nici un rezultat. 

Îi veni ideea să meargă pînă la corpul de gardă din palat, să 
împrumute de-acolo o făclie şi să se întoarcă. Da, dar dacă, în 
acest timp, venea o suflare de vînt şi ducea cine ştie unde 
biletul? Întîmplarea îi surîse însă. Văzu venind spre locul unde se 
afla un rond de noapte; sergentul ţinea în mînă un felinar. ÎI 
strigă pe sergent, acesta îl recunoscu şi îi împrumută felinarul. 
După zece minute de căutare, scoase un strigăt de bucurie: 
găsise acel petic de hirtie de care atirna fericirea lui! 

În clipa cînd strîngea în pumn, încîntat, bileţelul buclucaş, 
simţi o mînă pe umăr, şi auzi o voce binecunoscută întrebîndu-l, 
cu evidentă uimire: 

— Ce dracu faci acolo, dragul meu prinţ? Te pomeneşti că 
eşti în căutarea unui om?8 

Era amiralul Coligny. 

Îi înapoie sergentului felinarul, dărui soldaţilor două-trei 
monezi de aur pe care le găsi prin buzunar şi care reprezentau, 
atunci, toată averea mezinului familiei Conde, apoi răspunse: 

— O, căutam ceva mult mai important pentru un îndrăgostit 
şi prea puţin important pentru filozof; o scrisoare de la o femeie. 

— Şi ai găsit-o? 

— Din fericire! Dacă nu m-aş fi încăpăţinat, probabil că 
mîine o preacinstită doamnă de la Curte ar fi fost compromisă. 

— Ei, drace! lată ce înseamnă să fii un cavaler discret. lar 


sAluzie la filozoful grec Diogene care umbla ziua ţinînd în mînă un 
felinar şi răspundea celor curioşi: „Caut un om!” 


biletul?... 

— Nu e important decit pentru mine, dragă amirale. spuse 
prinţul,  vîrind  preţiosul document în buzunarul vestei. 
Povesteşte-mi, te rog, în timp ce te conduc înapoi în strada 
Bethisy, ce s-a petrecut între mareşalul Saint-Andre şi rege. 

— Pe cuvîntul meu, e un lucru cît se poate de ciudat! E 
vorba de o scrisoare plină de mustrări cu privire la execuţia 
consilierului Anne Dubourg, anunţată pentru data de 22. 

— Aşa deci? Dragă amirale, spuse prinţul rizind, asta mi se 
pare opera vreunui turbat care trage miţa de coadă. 

— Mi s-a făcut teamă, drept să-ţi spun, prinţe. Mai întîi, că 
asta nu-l slujeşte cu nimic pe bietul consilier. Cum mai putem 
să-i cerem regelui graţierea lui Dubourg? Va răspunde, pe bună 
dreptate: „Nu! Dacă nu-l vom executa, se va spune că m-am 
temut”. 

— Ei bine, spuse Conde, meditează la această problemă, 
dragă amirale, şi sînt convins că, graţie înţelepciunii dumitale, 
se va găsi o soluţie ca să se rezolve şi problema asta. 

Şi, cum se aflau în dreptul bisericii Saint-Germain- 
l'Auxerrois şi prinţul, ca să ajungă la palatul său, la acea oră 
tirzie, de după miezul nopţii, trebuia să treacă Sena pe podul 
Meuniers, se folosi de acest pretext foarte întemeiat ca să se 
despartă de amiral. La rîndul lui, amiralul era prea absorbit de 
gîndurile lui ca să încerce să-l reţină. 

După ce se îndepărtă, ieşind din raza privirii seniorului de 
Châtillon, domnul de Conde îşi puse picioarele la spinare, avînd 
grijă să pipăie grijuliu buzunarul de la vestă în care se afla 
preţiosul bilet. De data asta nu mai era nici un pericol să-l 
piardă! 

În mai puţin de zece minute ajunse acasă, urcă în fugă cele 
optsprezece trepte care duceau la apartamentul său de la etaj, 
porunci valetului să aprindă lumiînările, îl trimise apoi să se 
culce, spunîndu-i că nu mai are nevoie de serviciile lui, apoi 
scoase din buzunar hîrtia misterioasă şi se apropie de lumină. In 
clipa cînd despături hiîrtia pregătindu-se să citească acel 
încîntător mesaj de amor, căci un bilet aşa de parfumat nu 
putea conţine altceva, i se puse o ceaţă pe ochi şi inima începu 
să-i bată aşa de tare că trebui să se sprijine o clipă de şemineu. 

După ce îşi reveni, privirea i se limpezi şi prinţul putu să 
citească, din ce în ce mai uluit, cîteva rînduri, care erau departe 


de ce se aştepta el să citească. 

Dar parcă dumneavoastră, dragi cititori, v-aţi fi aşteptat ca 
biletul pe care domnişoara de Saint-Andre îl uitase printre 
faldurile parfumatei batiste să cuprindă aceste fraze de 
neconceput? 

Dumneavoastră, care sînteţi aşa de pricepuţi în descifrarea 
sufletului omenesc, ce părere aveţi oare despre această fată 
care nu arată nici un strop de dragoste nici frumosului paj, nici 
frumosului prinţ, care fixează o întîlnire unui tînăr sub clar de 
lună numai ca să-i ceară o undiţă, care aruncă altuia o batistă 
ca să-l ajute să-şi şteargă lacrimile pe care ea i le-a provocat, şi 
în acest timp se pregăteşte să se mărite cu un al treilea? Oare 
natura plămădeşte asemenea inimi de piatră, pe care nici cea 
mai călită lamă de oţel nu le-ar putea străpunge? Ce ziceţi? 

Urmăriţi acum conţinutul scrisorii şi nu veţi mai avea nici un 
fel de îndoieli: 


„Nu uita, iubirea mea nepreţuită, să vii miine, la unu după 
miezul nopţii, în camera Metamorfozelor. Camera unde ne-am 
întîlnit ieri noapte e prea aproape de apartamentul celor două 
regine. Confidenta noastră se va îngriji ca uşa să nu fie 
încuiată!” 


Nici o semnătură. Scrisul îi era necunoscut. 

— O, creatură perversă! strigă prinţul lovind masa cu 
pumnul şi lăsînd biletul să cadă pe jos. 

După această primă explozie de miînie, ieşită din rărunchii 
sufletului, prinţul rămase o clipă încremenit. Apoi începu să se 
plimbe cu paşi mari prin cameră, strigînd, din timp în timp: 

— A, deci amiralul avea perfectă dreptate! 

După care privirea i se opri asupra scrisorii, care căzuse din 
întîmplare pe un fotoliu. 

— Am fost, deci, o jucărie în mîinile unei cochete fără suflet, 
m-a jucat pe degete o copilă de cincisprezece ani! Eu, prinţul de 
Conde, considerat la Curte drept bărbatul care cunoaşte cel mai 
adînc inima femeii, m-am lăsat înşelat de vicleşugurile unei 
puştoaice! Pe sîngele lui Christ! mi-e ruşine de mine însumi! Am 
fost batjocorit ca un şcolar naiv, şi mi-am petrecut trei luni din 
viaţă, trei luni din viaţa unui om inteligent, trei luni care s-au 
dus pe apa sîmbetei, am iubit cu patimă trei luni încheiate o 


femeie uşuratică! Eu! Eu! 

Furia sa creştea pe măsură ce imprecaţiile lui izbucneau în 
torente necontrolate... 

— Da, dar acum, cînd o cunosc ce poate, acum să vedem! 
Între noi doi acum! Vom juca fin, domnişoară! Îmi cunoşti jocul, 
frumoasă domnişoară; acum îl cunosc şi eu pe-al tău. Ah, îţi 
garantez că voi afla numele acestui bărbat care n-a putut gusta 
în linişte plăcerile alături de tine. 

Prinţul mototoli scrisorica, o viri în golul dintre căuşul 
palmei şi mănuşă, îşi încinse iar sabia, îşi puse pălăria pe cap şi 
se pregăti să iasă, cînd un gînd îl ţintui locului. 

Se sprijini de perete, prinzîndu-şi fruntea în palmă şi 
reflectă adînc. Apoi, îşi smulse pălăria de pe cap şi o făcu să 
zboare prin cameră, se întoarse şi se aşeză la masă şi se apucă 
să citească încă o dată biletul de amor care-l zguduise mai tare 
ca un cutremur. 

— Viţă diavolească! exclamă el, după ce-l reciti cu atenţie. 
Femelă ipocrită şi mincinoasă! cu o mînă mă respingeai şi cu 
cealaltă mă trăgeai spre tine. Ai folosit împotriva mea, profitind 
de buna mea credinţă, toate armele unei duplicităţi infernale, iar 
eu nu vedeam nimic, nu înţelegeam nimic. Am fost atît de prost 
să cred în loialitate — şi să-ţi fiu loial — şi să mă înclin în faţa 
falsei tale virtuţi! Ah, da, am plins am plins de necaz, apoi am 
plins de fericire! Curgeţi, acum, lacrimi de ruşine şi de furie! 
Curgeţi şi ştergeţi astfel petele cu care m-a minjit acest amor 
mîrşav! 

Şi, într-adevăr, acest războinic încercat, acest amant 
celebru izbucni în suspine exact ca un copil. 

După ce se mai ostoi, citi încă o dată scrisoarea, de data 
asta cu un ochi rece şi scrutător. Lacrimile îl eliberaseră de 
miînie şi venin; simţea acum un enorm dispreţ pentru aceea care 
se jucase, perfid, cu sentimentele lui. 

— Cu toate astea, spuse el după o clipă, mi-am jurat că voi 
afla numele acestui bărbat. Şi o să-l aflu. Nu va putea zice 
nimeni că un bărbat, alături de care ea mi-a batjocorit pasiunea, 
a ris de mine şi a rămas în viaţă! 

Dar cine să fie acest bărbat? 

Şi reciti cu atenţie scrisoarea. 

— Cunosc perfect scrisul celor mai mulţi gentilomi de la 
Curte, de la cel al regelui pînă la al domnului de Mouchy, dar 


ăsta e un scris necunoscut mie. Privit cu atenţie, ai zice că e un 
scris de femeie; e un scris prefăcut! Deci: „La ora unu după 
miezul nopţii, în camera Metamorfozelor”. Să aşteptăm pînă 
mîine. Săptămîna asta Dandelot comandă gărzile la Louvre. Pot 
conta pe ajutorul lui şi, la nevoie, pe ajutorul amiralului. 

Luînd această hotărîre, prinţul mai făcu de trei-patru ori 
înconjurul camerei, după care se aruncă în pat, aşa îmbrăcat 
cum era. 

Dar toate emoţiile prin care trecuse în ultimele ore treziseră 
în el un fel de febră care nu-l lăsă nici măcar o clipă să închidă 
ochii. Nu trăise o noapte aşa de groaznică nici în ajunul unor 
bătălii. Din fericire, nu mai era mult pînă în zori. Cînd se 
aruncase în pat, în oraş se auzeau străjile anunţind ceasurile 
trei. 

Cînd se lumină un pic afară, prinţul se sculă din pat şi plecă 
de-acasă în grabă. Se îndreptă spre palatul amiralului. 

Ca un adevărat războinic, amiralul Coligny se trezea din 
zori, aşa că prinţul îl găsi în picioare. Văzîndu-l pe domnul de 
Conde, amiralul se sperie de paloarea chipului său şi de starea 
lui de agitaţie. 

— O, Doamne, strigă el, ce ţi s-a întîmplat, prinţe? 

— Ce să fie, îi spuse prinţul, parcă m-aţi găsit ieri căutînd o 
scrisoare, printre blocurile de piatră de lîngă Louvre, nu-i aşa? 

— Da, şi erai ferifcit că ai găsit-o. 

— Fericit! Cred că, de fapt, chiar ăsta e cuvintul pe care l- 
am folosit. 

— Nu era o scrisoare de la o femeie? 

— Ba da. 

— Şi cine e această femeie? 

— Aşa precum ai zis, vere, e un monstru de ipocrizie. 

— Ah, ah! Deci Charlotte de Saint-Andre, de ea se pare că 
vorbim. 

— Uite, citeşte! Asta e scrisoarea pe care o rătăcisem şi pe 
care vintul o smulsese din faldurile unei batiste ce mi-o dăruise 
ea însăşi. 

Amiralul o citi. 

În clipa cînd săvirşea de citit, Dandelot intră în cameră, 
venind de la Louvre, unde petrecuse noaptea. Avea exact virsta 
prinţului Conde şi nutrea pentru el o afecţiune puternică. 

— Ah, bunul meu Dandelot, strigă Conde, venisem la 


domnul amiral cu speranţa că te voi întîlni. 

— Ei bine, sînt la dispoziţia dumitale, prinţe. 

— Vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Porunceşte. 

— Uite despre ce e vorba: pentru un scop pe care aş 
prefera să nu ţi-l dezvăluiesc, aş avea nevoie să intru astă- 
seară, spre miezul nopţii, în camera Metamorfozelor. Ar exista 
vreun motiv să nu-mi permiteţi să intru acolo? 

— Da, monseniore, cu părere de rău. 

— Şi din ce motiv, prietene? 

— Fiindcă Maiestatea Sa a primit în noaptea asta o 
scrisoare de ameninţare, în care un necunoscut declară că e 
capabil să pătrundă în apartamentele regale, iar regele a dat 
ordine foarte severe, interzicînd, de la orele zece seara, intrarea 
în Louvre a oricărui gentilom care nu e de serviciu la palat. 

— Dar, dragul meu Dandelot, spuse prinţul, nu cred că 
această dispoziţie mă poate atinge şi pe mine. Am avut 
întotdeauna intrare liberă în Louvre la orice oră; doar dacă 
măsura asta nu s-a luat anume împotriva mea... 

—E de la sine înţeles că măsura nu vă priveşte pe 
dumneavoastră personal. Dar, cum ea e valabilă pentru toată 
lumea, vă include şi pe dumneavoastră. 

— Ei bine, Dandelot, trebuie să faci o excepţie cu mine, 
pentru motive pe care domnul amiral le cunoaşte, şi care sînt cu 
totul străine de întîmplarea despre care vorbeai; e vorba de o 
problemă absolut personală pentru care am nevoie să pătrund 
la miezul nopţii în camera Metamorfozelor; pe deasupra, trebuie 
ca această vizită să rămînă un secret faţă de toată lumea, chiar 
pentru Maiestatea Sa. 

Dandelot se codea, fiindu-i greu să-i refuze ceva prinţului. 
Se întoarse către amiral, întrebîndu-l din ochi ce trebuie să facă. 

Amiralul încuviinţă, cu un semn din cap care putea fi tradus 
astfel: „Răspund pentru el”. 

— Atunci, monseniore, spuse Dandelot, vă rog să-mi 
mărturisiţi că această expediţie are şi scopuri galante; măcar, 
dacă voi fi pedepsit, să fiu pentru un motiv demn de un 
gentilom. 

— O, din acest punct de vedere, n-am nimic de ascuns în 
faţa dumitale, Dandelot: pe cuvînt de onoare că amorul e unicul 
motiv care mă face să-ţi cer acest serviciu. 


— Ei bine, monseniore, spuse Dandelot, ne-am înţeles, la 
miezul nopţii veniţi la Louvre şi eu vă voi introduce în camera 
Metamorfozelor. 

— Îţi mulţumesc, Dandelot! spuse prinţul, întinzîndu-i mîna. 
Dacă vreodată veţi avea nevoie de un ajutor pentru o treabă de 
acelaşi gen sau de alt fel, contaţi pe mine. 

Şi, după ce strînse, pe rînd, mîinile celor doi fraţi, Louis de 
Conde cobori în grabă scările palatului Coligny. 


VIII 
Camera Metamorfozelor 


Pentru sărmanul prinţ de Conde, ziua se scurse cu greu, 
chinuitor. El încercă să aplice în practică o străveche reţetă a 
filozofilor din toate epocile: să anihileze preocupările spiritului 
prin obosirea trupului. Ceru să i se aducă armăsarul cel mai 
năbădăios, îl încălecă, îl lăsă să galopeze liber şi, după un sfert 
de ceas, cal şi călăreț se aflau la Saint-Cloud deşi, cînd ieşise din 
casă, prinţului nici prin gînd nu-i trecea să pornească în direcţia 
aceea. 

Apoi, îşi îmboldi calul într-o direcţie opusă. După o oră de 
goană turbată, prinţul constată că se afla din nou în faţa 
castelului Saint-Cloud. Parcă era în „O mie şi una de nopţi”: 
castelul Saint-Cloud semăna cu muntele vrăjit care atrăgea ca 
un magnet toate corăbiile. 

După cît s-ar fi părut, reţeta medicilor şi filozofilor, care se 
dovedise infailibilă cu alţii, dăduse greş cu prinţul de Conde. 
Seara, deşi se simţea sleit de puteri, era tot aşa de obsedat de 
problemele lui ca şi dimineaţa. 

Valetul îi înmînă trei scrisori; recunoscu scrisul a trei 
doamne de seamă de la Curte; nici nu le deschise. Acelaşi valet 
îl anunţă că un tînăr se prezentase de şase ori în cursul zilei, 
pretinzind că are să-i spună prinţului lucruri foarte importante şi 
că refuzase, cu toate insistenţele, să-şi spună numele. Prinţul nu 
băgă în seamă această ştire nici cît i s-ar fi spus: „Monseniore, 
afară e soare” sau: „Monseniore, afară plouă”. 

Urcă în dormitorul său şi deschise cu un gest maşinal o 
carte. Dar ce carte din lume ar fi putut să-i amorţească durerea 
provocată de muşcăturile veninoase ale acestei vipere de 
femeie? 

Se aruncă pe pat. Dar, deşi era complet epuizat, somnul nu 
i se lipi de gene. 

In sfîrşit, sosi ora mult aşteptată. Un orologiu bătu de 
douăsprezece ori. O strajă trecu, anunţind, cu voce răsunătoare: 

— E miezul nopţii! 

Prinţul îşi aruncă pe umeri mantia, îşi încinse spada, îşi 
prinse la brîu pumnalul şi ieşi din casă. 

La zece minute după miezul nopţii era la poarta Louvrului. 

Santinela avea poruncă să-l lase să treacă. Prinţul intră. 


Un bărbat se plimba agale pe coridorul unde se afla uşa de 
la camera Metamorfozelor. Conde ezită o clipă. Bărbatul era cu 
spatele la el. Dar, cînd se întoarse, îndrăgostitul nostru îl 
recunoscu pe Dandelot, care îl aştepta. 

Aşa cum v-am promis, sînt gata să vă ajut, împotriva 
oricărui rival care v-ar împiedica să treceţi. 

Conde strînse, cu o mînă febrilă, mîna prietenului său. 

— ţi mulţumesc! spuse el. Dar, după cite ştiu, nu am de 
înfruntat nici un pericol. Nu eu sînt cel iubit. 

— Păi atunci, îi spuse Dandelot, ce naiba aţi venit aici? 

— Ca să-mi cunosc rivalul... Dar, ssst! iată pe cineva. 

— Unde? Nu văd pe nimeni. 

— Eu aud nişte paşi. 

— Drace! spuse Dandelot, ce auz fin au geloşii! 

Conde îl trase într-o aripă laterală a coridorului şi, de acolo, 
văzură venind şi trecînd o umbră; ajungînd la uşa camerei 
Metamorfozelor, se opri o clipă, ascultă, privi de jur-împrejur şi, 
cum nu văzu şi nu auzi pe nimeni, împinse uşa şi intră. 

— Dar nu e domnişoara de Saint-Andre! murmură prinţul, e 
mai înaltă cu un cap decit ea. 

— Deci pe domnişoara de Saint-Andre o aşteptaţi? întrebă 
Dandelot. 

— N-aş zice că o aştept. O pîndesc, mai degrabă. 

— Dar cum, domnişoara de Saint-Andre?... 

— Ssst! 

— Totuşi... 

— Uite, dragul meu Dandelot, ca să ai conştiinţa împăcată, 
ţine acest bilet. Păstrează-l ca pe ochii din cap, Citeşte-l pe 
îndelete şi dacă, din întîmplare, eu nu voi descoperi în noaptea 
asta ceea ce caut, încearcă, te rog, să afli, cercetind toate 
scrisurile pe care le cunoşti, cine e autorul acestui bilet. 

— Pot să-i fac cunoscut fratelui meu, amiralul, acest bilet? 

— L-a şi citit. Crezi că am secrete faţă de el? Ah, aş da oricît 
să ştiu cine l-a scris. 

— Miine îl veţi avea înapoi. 

— Voi veni la dumneata după el. Lasă-l domnului Coligny. 
Poate o să am veşti noi pentru el... Ei, uite, aceeaşi persoană 
iese din cameră. 

Umbra ieşi din camera Metamorfozelor şi o luă chiar în 
direcţia în care se aflau ascunşi. Din fericire, coridorul era slab 


luminat, iar locul în care stăteau cei doi bărbaţi era cufundat 
complet în întuneric. 

Cu tot întunericul, umbra înainta cu paşi siguri şi iuți; se 
vedea că drumul îi e foarte familiar. 

În clipa cînd umbra trecu prin faţa lor, domnul de Conde îi 
strînse lui Dandelot mîna cu putere, 

— Lanoue! murmură el. 

Lanoue era una dintre femeile Catherinei de Medicis. Dintre 
toate, se spunea, regima mamă o iubea cel mai mult pe Lanoue 
şi avea o încredere desăvirşită în ea. 

Ce căutase Lanoue în camera Metamorfozelor? Să fi fost 
legată prezenţa ei de misteriosul bilet găsit de prinţul Conde? 
De altfel, ea nu închisese uşa în urma ei, o lăsase întredeschisă; 
asta însemna că avea să se întoarcă. Nu trebuia pierdut nici un 
moment. Cînd va reveni, probabil că Lanoue va închide uşa în 
urma ei. Aceste gînduri trecură ca fulgerul prin capul prinţului. 
Strînse încă o dată mina lui Dandelot şi se năpusti spre camera 
Metamorfozelor. Dandelot schiţă gestul de a-l opri, dar era prea 
tîrziu. 

Uşa se deschise uşor. Prinţul intră în cameră. Era una din 
cele mai frumoase încăperi din Louvre pe vremea aceea. 
Denumirea ei de inspiraţie mitologică se explica prin subiectele 
tapiseriilor care o acopereau. Legenda lui Perseu şi Andromeda, 
a Meduzei, a lui Daphne, scenele din viaţa zeilor Pan şi Apolo 
erau reprezentate cu o artă în care acul de cusut concura cu 
penelul. Dar atenţia admiratorilor era cel mai mult atrasă de 
povestea lui Jupiter şi Danae. Danae era desenată cu asemenea 
delicată măiestrie a nuanţelor că pe chipul său citeai încîntarea 
pe care o simte în timp ce ploaia de aur cade asupra ei. 

Precum o regină a tapiseriilor, ea era luminată de o lampă 
din argint, sculptată şi nu turnată, datorată, se spunea, marelui 
Benvenuto Cellini. Şi, într-adevăr, ce alt artist florentin ar fi fost 
capabil să dăltuiască dintr-un calup de argint o vază de flori din 
inima căreia se înălța, ca o floare luminoasă, flacăra? 

Această tapiserie, avînd ca subiect „Danae şi ploaia de aur” 
alcătuia peretele unei firide-alcov în care trona un pat princiar; 
lampa era destinată deci să lumineze, odată cu nemuritoarea 
Danae încremenită în atitudinea ei de beatitudine hieratică, şi 
pe toate Danaele vii şi muritoare care veneau să aştepte în 
acest pat somptuos ca ploaia de aur a unor Jupiteri în carne şi 


oase, din acest Olimp terestru care era palatul Louvre, să se 
reverse asupra lor. 

Prinţul privi de jur-împrejur, ridică toate draperiile pe rînd 
ca să se asigure că nu mai e altcineva în cameră şi, după ce 
încheie această amănunţită percheziţiune, trecu peste balustru 
şi se lungi pe covor, strecurîndu-se iute sub pat. 

Pentru acei dintre cititorii noştri care nu sînt familiarizați cu 
mobilierul din secolul al XVI-lea, să explicăm ce este acela un 
balustru. Balustrul era un fel de ţarc alcătuit din mici colonete 
legate intre ele care împrejmuia un pat pentru a delimita 
alcovul; acest detaliu de interior mai poate fi văzut astăzi doar 
în strana unei biserici sau în capele, precum şi în dormitorul lui 
Ludovic al XIV-lea de la palatul Versailles. 

Ei, şi precum spuneam, prinţul Conde se strecură cu toată 
iuţeala sub pat! Da, fără îndoială, era o postură ridicolă, o 
postură nedemnă de un prinţ, mai ales cînd el se numeşte 
prinţul de Conde. Dar, ce vreţi! nu e vina mea dacă prinţul de 
Conde, tînăr, frumos, îndrăgostit, era şi gelos, şi asta îl făcea 
ridicol! Şi cum această scenă este consemnată aidoma în 
biografia prinţului, mi se va permite, cred, să mă fac aici, pur şi 
simplu, ecoul adevărului istoric. 

Observaţia dumitale, dragă cititorule, este aşa de 
adevărată şi de bine simțită că, abia ajuns sub pat, prinţul însuşi 
căzu pradă aceloraşi gînduri incomode şi, judecîndu-se cu multă 
severitate, se întrebă ce figură o să facă dacă, din întîmplare, va 
fi descoperit, fie şi de către un valet; cîte glume şi zeflemeli vor 
avea ocazia să-i plaseze duşmanii şi rivalii lui! ce desconsiderare 
îl aştepta din partea prietenilor! Şi, mai ales, ce va spune 
amiralul Coligny, care încercase să-l vindece de furia lui 
amoroasă? 

Prinţul îşi făcu deci toate mustrările - şi îl rugăm pe cititorul 
nostru să fie convins de asta - pe care un om de condiţia lui 
socială şi dăruit cu caracterul lui nobil se cuvenea să şi le facă în 
asemenea împrejurări. Rezultatul unor asemenea procese de 
conştiinţă fu că se ascunse şi mai bine sub pat, înaintînd cu vreo 
douăzeci de centimetri şi făcîndu-şi un culcuş cît se putea de 
comod în condiţiile date. 

De altfel, avea el la ce să se gindească. 

Şi anume, îşi punea problema cum se va comporta din 
momentul cînd cei doi amanți se vor urca în pat. 


Cea mai firească soluţie i se păru că ar fi să iasă brusc de 
sub pat şi, fără nici o explicaţie inutilă, să încrucişeze sabia cu 
rivalul său. 

Dar, meditînd mai adînc, această comportare, simplă în 
aparenţă, nu era lipsită de riscuri, şi nu pentru persoana sa 
fizică ci pentru onoarea lui. Acest bărbat, oricine ar fi fost, era, e 
adevărat, complicele cochetăriei domnişoarei de Saint-Andre, 
dar un complice absolut inocent. 

Aşa că prinţul reveni la prima lui hotărtîre şi plănui să 
asculte şi să privească, cu sînge rece, ceea ce se va petrece. 

Tocmai se resemnase să adopte această cale a pasivităţii 
pînditoare, cînd timbrul sonor al ceasului său îi aduse la 
cunoştinţă un pericol pe care nu-l prevăzuse. Incă din această 
epocă, ceasurile şi pendulele nu mai erau doar obiecte 
ornamentale şi de lux, ci nişte aparate capricioase, care 
funcționau mai puţin după cum le programau meşterii care le 
inventaseră, cît după bunul lor plac. Aşa se explică faptul că 
ceasul domnului de Conde, care se afla în întirziere cu o 
jumătate de oră, începu să sune miezul nopţii. 

Nu trebuie să vă mai amintesc că domnul de Conde se afla 
de ore întregi în ghearele unei nerăbdări pline de nervozitate. 
Temîndu-se că ceasul lui înzestrat cu atita fantezie ar fi în stare 
să sune în clipele de mare încordare care îl aşteptau, şi spre a 
evita pericolul de a fi astfel demascat, prinţul prinse indiscretul 
obiect în căuşul miinii stingi, sprijini pe el mînerul pumnalului pe 
care îl ţinea în mîna dreaptă şi apăsă cu energie minerul pe 
cadranul ceasului; sub această presiune carcasa se făcu zob şi 
nevinovatul ceas îşi dădu duhul. 

Abia se încheiase această crudă execuţie că uşa camerei se 
deschise din nou, cu un zgomot uşor. Domnul de Conde o văzu 
intrînd pe Charlotte de Saint-Andre, cu ochii la pîndă şi urechile 
ciulite, urmînd-o în vîrful picioarelor pe acea odioasă creatură 
care se numea Lanoue. 


IX 
Venus în intimitate 


După ce intrară, Charlotte de Saint-Andre o luă înainte iar 
Lanoue rămase în urma ei, ca să închidă uşa. 

Fata se opri în faţa unei toalete pe care se odihneau două 
sfeşnice, care aşteptau să fie aprinse. 

— Eşti sigură că n-am fost văzute, draga mea Lanoue? 
spuse ea cu acea voce fermecată care, după ce îl îmbolnăvise 
de amor, semănase în inima prinţului o furie turbată. 

— O, nu aveţi de ce vă teme, domnişoară, spuse codoaşa. 
Din cauza scrisorii de ameninţare adresate regelui, s-au dat 
ordine să se încuie porţile palatului. 

— Pentru toată lumea? întrebă fata. 

— Pentru toată lumea. 

— Fără excepţie? 

— Fără excepţie. 

— Chiar şi pentru prinţul de Conde? 

Lanoue surise: 

— Mai ales pentru prinţul de Conde, domnişoară. 

— Eşti sigură-sigură, Lanoue? 

— Cît se poate de sigură, domnişoară. 

— Ah, dar dacă... 

Charlotte se opri. 

— Dar ce rău vă poate face monseniorul? 

— O mulţime, Lanoue. Şi mai ales unul, foarte mare. 

— Care? 

— Să mă urmărească pînă aici. 

— Pînă aici, în camera Metamorfozelor? 

— Da. 

— Dar cum ar putea afla că domnişoara se află aici? 

— Ştie asta, Lanoue. 

Prinţul sorbea fiecare silabă din discuţia celor două femei. 

— Cine putea să-i spună? 

— Eu însămi. 

— Dumneavoastră? 

— Da, proasta de mine! 

— O, Doamne! 

— Închipuieşte-ţi că ieri, în clipa cînd pleca de la noi, am 
făcut imprudenţa, după ce am schimbat citeva glume în doi peri, 


să-i arunc batista mea. Şi în batistă se afla chiar biletul pe care 
mi-l aduseseşi tu cu o oră înainte. 

— Dar biletul nu era semnat? 

— Nu, din fericire. 

— Uf, chiar că din fericire, Jesus-Maria! 

Codoaşa îşi făcu două cruci mari. 

— Şi nu i-aţi cerut batista înapoi? 

— Am încercat. leri, Mezieres a trecut de şase ori pe la el 
din partea mea. Prinţul ieşise de dimineaţă şi, pînă la nouă 
seara, nu se întorsese acasă. 

„Aha! îşi spuse prinţul, deci pajul, pescar este acela care a 
trecut pe la mine ca să-mi vorbească din partea ei şi a insistat 
atita”. 

— Aveţi încredere în tînărul ăsta, domnişoară? 

— E nebun după mine. 

— Pajii sînt nişte persoane indiscrete. Există şi un proverb 
care zice aşa... 

— Mezieres nu e pajul meu, e sclavul meu, zise fata cu 
aroganţa unei adevărate regine. Ah, Lanoue, blestematul de 
prinţ de Conde, nu-i va merge niciodată atît de rău pe cit îi 
doresc eu! 

— Mulţumesc, frumoasa frumoaselor! murmură prinţul. O 
să-mi amintesc mereu de nobilele sentimente ce-mi porţi. 

— Ei bine, domnişoară, spuse Lanoue, pentru noaptea asta 
puteţi fi liniştită. Îl cunosc pe căpitanul gărzii scoțiene şi am să-i 
recomand în mod special pe monseniorul de Conde. 

— Din partea cui? 

Din partea mea! Fiţi liniştită, va fi de-ajuns. 

— Ah, Lanoue! 

— Ce vreţi, domnişoară! Tot ocupindu-mă de problemele 
altora, mi le aranjez şi pe ale mele în acelaşi timp. 

— Mulţumesc, Lanoue. Gîndul că aş putea fi urmărită mi-ar 
fi tulburat plăcerea pe care mi-am promis-o pentru noaptea 
asta. Lanoue se pregăti să plece. 

— Hei, Lanoue! şopti Charlotte, înainte de a pleca te rog să 
aprinzi candelabrele, nu vreau să rămîn în întunericul ăsta; 
fiinţele astea pe jumătate goale mă înfricoşează, am senzaţia că 
sînt gata să coboare de pe pereţi şi să vină spre mine. 

— Ah, dacă ar veni, spuse Lanoue în timp ce aprindea o 
hîrtie de la focul din cămin, nu trebuie să vă sperie, ar face-o ca 


să vă adore ca pe zeiţa Venus. 

Lanoue aprinse cele cinci  lumînări din brațele 
candelabrului. Aşa, aureolată de luminile roşietice ca de nişte 
flăcări, Charlotte era încîntătoare. Prinţul o vedea reflectată în 
oglinda toaletei, înveşmântată într-o mătase transparentă care 
lăsa să i se ghicească formele. Tinea în mînă o ramură de mirt în 
floare; şi-o prinse în păr ca pe o coroană. Preoteasă a lui Venus, 
se împodobea cu floarea sacră a zeiţei. 

Apoi se privi cu cochetărie în oglindă, aranjîndu-şi cu vîrful 
degetelor roze sprincenele negre şi arcuite, dulci şi catifelate, şi 
aşezindu-şi cu căuşul palmelor jerba aurie a pletelor. 

Impodobită astfel, stînd într-o poziţie care îi scotea în 
evidenţă mijlocul fin şi suplu, cu trupul uşor cambrat în faţa 
oglinzii, proaspătă ca o floare de primăvară, îmbujorată ca un 
nor sub razele aurorei, senină ca însăşi virginitatea, zglobie ca 
un ghiocel care, grăbit să-şi trăiască viaţa, străpunge ultimul 
strat de zăpadă, Charlotte semăna, precum spusese Lanoue, cu 
însăşi Venus din Cythera, dar Venus în cel de-al cincisprezecelea 
an al vieţii, în dimineaţa cînd, stînd în picioare pe malul apei, 
înainte de a-şi face intrarea în celesta Curte, se privise pentru 
ultima oară în oglinda mării. 

După ce se ocupă cu migală de fiecare amănunt care-i 
putea accentua frumuseţea pe care i-o dăruise natura, fata se 
studie atent în oglindă; ochii ei coboriră spre linia unduitoare a 
gitului şi a umerilor, spre sînii ascunși în valuri vaporoase de 
dantelă. 

Era nemaipomenit de frumoasă aşa, cu privirile umede, cu 
obrajii îmbujoraţi, cu gura întredeschisă, cu dinţii scînteind ca 
perlele; era de-a dreptul imaginea fără cusur a voluptăţii; uitînd 
de cochetăria, de ura, de amenințările ei, prinţul fu cît pe-aci să 
iasă din ascunzătoarea lui şi să se arunce la picioarele ei 
strigînd: 

— In numele Cerului, iubeşte-mă un ceas şi apoi ia-mi viaţa 
în schimbul acestui ceas de-amor!... 

Din fericire sau din nefericire pentru el, căci n-am cîntărit 
avantajele sau neplăcerile care i s-ar fi tras în urma unui 
asemenea gest, fata se întoarse în direcţia uşii şi spuse încet 
aceste vorbe fatale: 

— O, de ce nu vii, prea-iubitul inimii mele? 

Această exclamaţie, precum şi gestul ei de nerăbdare, 


avură darul să trezească iar furia fără margini a prinţului, iar 
domnişoara de Saint-Andre i se păru din nou creatura cea mai 
oribilă din cîte a creat Dumnezeu. 

Ea se duse la fereastra cea mai apropiată, dădu la o parte 
perdelele groase, încercă să deschidă ferestrele duble dar, cum 
mîinile ei delicate nu aveau destulă forţă pentru asta, se 
mulţumi să-şi sprijine fruntea de geam. Senzaţia de răcoare pe 
care i-o transmise geamul o făcu să deschidă ochii mai tare; 
după ce se obişnui cu întunericul şi începu să distingă obiectele, 
privirea ei se opri asupra unui om care, învăluit într-o mantie, 
stătea în picioare, imobil, la o aruncătură de piatră de Louvre. 
Văzindu-l, domnişoara de Saint-Andre avu un suris răutăcios, 
plin de mulţumire. Dacă ar fi fost mai aproape de ea, prinţul ar fi 
putut s-o audă murmurînd, triumfătoare: 

— El este! 

lar apoi, tot ca pentru sine, cu un accent de ironie 
necruțătoare: ` 

— Plimbă-te, dragă prinţe. Iți doresc plimbare plăcută. 

Desigur, Charlotte îl confunda pe omul de afară cu prinţul 
de Conde. Şi eroarea ei era perfect explicabilă. Domnişoara de 
Saint-Andre ştia perfect că, de cîteva luni, prinţul venea, 
incognito, seara, sub ferestrele ei. Dar nu-i suflase o vorbă 
despre asta. 

Or, văzîndu-l pe prinţ că se plimbă pe malul Senei, acum, 
cînd se temea să nu-l întilnească în castel, Charlotte trăi un 
moment de uşurare. Nici că s-ar fi putut ca luna, astrul pal şi 
melancolic credincios îndrăgostiţilor, să-i ofere o privelişte mai 
plăcută! 

Acum, din moment ce perspicacele nostru cititor ştie 
perfect că prinţul, nefiind înzestrat cu darul ubicuităţii, nu putea 
fi în acelaşi timp înăuntru şi afară, adică sub pat şi pe malul 
Senei, să ne grăbim a-i dezvălui cine era bărbatul învăluit în 
mantie pe care domnişoara de Saint-Andre îl confunda cu prinţul 
şi care era convinsă că dirdiie, zgilţiit de răcoarea nopţii şi a 
rîului învecinat. 

Acest bărbat nu era altul decît hughenotul nostru din ajun, 
scoţianul Robert Stuart, care, în locul unui răspuns la scrisoarea 
sa, aflase că domnii consilieri ai parlamentului se făcuseră 
luntre şi punte pentru ca execuţia lui Dubourg să aibă loc miine 
sau poimiine. Robert Stuart, care se hotărise să rişte încă o 


încercare. 

Brusc, bărbatul de pe mal scoase ceva de sub mantie, făcu 
un gest pe care Charlotte îl luă drept un gest de ameninţare şi 
se îndepărtă iute. După o clipă, se auzi un zgomot ca şi cel din 
noaptea trecută: un geam care se făcuse ţăndări. 

— Ah, strigă Charlotte, nu era el! 

Şi bujorii din obrajii ei dispărură pe loc. De data asta, simţi 
un fior de spaimă. Şi, lăsînd perdeaua să cadă, acoperind 
ferestrele, reveni, cu un pas şovăitor, se aşeză pe canapea şi se 
întinse, într-o aşteptare tînjitoare. 

Deci, ca şi în noaptea trecută, un necunoscut făcuse ţăndări 
una din ferestrele apartamentului locuit de mareşalul Saint- 
Andre. 

Dacă mareşalul, trezit din somn de zgomot, se va duce să 
bată la uşa fiicei sale şi nu va primi răspuns, ce se va întîmpla? 
Charlotte tremura de frică, aproape leşinată. 

Uşa se deschise şi Lanoue intră în grabă. Era la fel de 
speriată ca şi stăpina ei. 

— O, Lanoue, spuse ea, ştii ce s-a întîmplat? 

— Nu, domnişoară, răspunse codoaşa; dar probabil că un 
lucru îngrozitor, fiindcă sînteţi palidă ca o moartă. 

— Ceva îngrozitor, într-adevăr, şi va trebui să mă duci 
imediat la tata. 

— Dar de ce, domnişoară? 

— Tu nu ştii ce s-a întîmplat la noi noaptea trecută? 

— Domnişoara vrea să spună de piatra aia de care era 
prinsă o scrisoare, în care era ameninţat regele? 

— Da... Ei bine, adineauri s-a petrecut din nou acelaşi lucru, 
Lanoue. Un bărbat, probabil acelaşi, pe care îl luasem drept 
prinţul Conde, a aruncat cu o piatră într-una din ferestrele 
noastre. 

— Şi vă temeţi? 

— Mă tem, pricepi, Lanoue, mă tem că tata o să bată la uşa 
mea şi, dacă vede că nu răspund, o să deschidă uşa şi o să afle 
că nu sînt în pat la ora asta. 

— O, dacă-i vorba de asta, puteţi fi liniştită, domnişoară. 

— De ce? 

— Tatăl dumneavoastră e la regina Catherine. 

— La ora unu noaptea? Ce caută la regină? 

— S-a întîmplat un accident grav. Maiestăţile lor au fost azi 


la vînătoare. 

— Ei, şi?... 

— Şi, domnişoară, calul micii regine? s-a împiedicat. 
Maiestatea Sa a căzut. Şi, cum e însărcinată în trei luni, se tem 
să nu piardă copilul. 

— Ah, Dumnezeule bun! 

— Aşa că toată Curtea e în picioare. 

— Te cred. 

— Şi toate domnişoarele de onoare sînt în anticamere sau la 
regina mamă. 

— De ce n-ai venit să mă avertizezi, Lanoue? 

— Abia am aflat, domnişoară, n-am întîrziat decît să alerg 
să mă conving că totul e-adevărat. 

— Deci l-ai văzut? 

— Pe cine? 

—Pe el. 

— Sigur că da. 

— ŞI? 

— Şi, domnişoară, s-a aminat distracţia; înţelegeţi că într- 
un moment ca ăsta nu poate lipsi. 

— Şi pe cînd rămîne? 

— Pe miine. 

— Unde? 

— Aici. 

— La aceeaşi oră? 

— La aceeaşi oră. 

— Atunci, hai să plecăm, repede! 

— Acuşi, domnişoară! Numai să sting lumînările. 

— Ai spune că un duh rău ne poartă sîmbetele, exclamă 
Charlotte. 

— Ba, dimpotrivă! zise Lanoue, suflînd în ultima lumînare. 

— Cum, dimpotrivă? întrebă din uşă domnişoara de Saint- 
Andre. 

— Păi chiar aşa. lacă un accident care o să vă dea multă 
libertate. Şi ieşi pe urmele domnişoarei Charlotte; paşii lor se 
pierdură pe coridor. 

— Pe miine, dar! spuse, ieşind din ascunzătoarea lui şi 
sărind peste balustru, prinţul de Conde, care nu aflase nimic 
despre identitatea rivalului său. Pe miine, pe poimiine, pe 


? Aşa era numită Maria Stuart. 


răspoimiine, dacă va fi nevoie! Dar, pe ce am mai sfint, o să 
merg pînă la capăt! 

Şi ieşi, la rîndul lui, din camera Metamorfozelor, o luă pe 
coridor în sensul opus celui urmat de Charlotte şi Lanoue, 
traversă curtea şi trecu pe poarta palatului, fără ca vreo 
santinelă să-l întrebe nici de unde vine, nici unde se duce, într- 
atit de mare era zăpăceala pe care o iscaseră cele două 
incidente de care am amintit mai devreme. 


X 
Cei doi scoțieni 


Robert Stuart, pe care Charlotte de Saint-Andre îl văzuse 
aruncînd în ferestrele mareșalului un nou mesaj adresat regelui, 
dispăruse într-o clipă de la locul faptei. Pînă la Châtelet făcuse 
drumul aproape în goană; ajuns acolo, îşi dădu seama că nu e 
urmărit şi nu se mai grăbi. Scoţianul nostru ajunse fără nici o 
emoție pînă la locuința prietenului şi compatriotului său Patrick, 
dacă nu punem la socoteală pe cei doi sau trei vagabonzi care, 
la vederea spadei sale şi a pistolului prins la cingătoare, nu se 
încumetară să-l întrebe de sănătate. 

Intrase în cameră, se culcase, avind pe chip acel calm 
aparent pe care-l datora unei mari stăpiîniri de sine. Dar, oricît 
de puternică era voinţa lui, nu ajungea pînă acolo încît să-şi 
poată comanda şi somnul. Aşa că timp de cîteva ceasuri se 
răsuci în aşternut, fără să poată gusta odihna pe care o aştepta 
de trei nopţi. Abia în zori, frînt de oboseală, căzu într-un somn 
profund. 

Îl aşteptase pînă seara pe prietenul său Patrick, aşa cum 
îi promisese. Dar arcaşul, consemnat la Louvre de căpitanul său, 
ca urmare a ordinului de a se întări paza palatului, n-avusese 
ocazia de a profita de îmbrăcămintea lui Robert Stuart. 

Pe la şapte seara, neavînd nici o veste de la Patrick, Robert 
Stuart se îndreptase spre Louvre şi acolo aflase despre ordinele 
severe primite de garda palatului şi despre motivele ce le 
pricinuiseră. Apoi, rătăcise pe străzile Parisului şi auzise lumea 
povestind despre asasinatul prezidentului Minard; constată că 
circulau o sută de versiuni diferite, cu excepţia celei adevărate. 
Milostivindu-se de ignoranţa unora şi de curiozitatea altora, 
Robert Stuart se oprea şi povestea varianta lui, pe care susţinea 
că a aflat-o de la cineva de încredere: dar toate detaliile reale 
ale împrejurărilor în care murise prezidentul păreau cam 
fantasmagorice şi nimeni nu-i dădu crezare. 

După cum ştim, niciodată adevărul nu pare credibil. 

Din vorbă în vorbă, scoţianul află de severitatea cu care 
parlamentul intenţiona să pună în aplicare sentinţa împotriva 
consilierului Dubourg; execuţia urma să aibă loc peste patruzeci 
şi opt de ore în piaţa Greve. Nu avea de ales: dată fiind 
încăpăţinarea oarbă a judecătorilor, se hotărî să trimită un nou 


bilet, formulat în termeni mai precişi, adresat regelui. 

După ce ieşi din serviciul de gardă, Patrick veni cît putu de 
repede acasă, urcă în fugă scările şi se năpusti în cameră. 
Văzind că nici zgomotul făcut de uşa trîntită de el, nici tîrşiitul 
scaunelor pe care le mută pe duşumea dintr-un loc într-altul nu-l 
pot trezi din somn pe Robert, strigă: 

— Foc! Foc! 

În sfîrşit, prietenul său se smulse din braţele lui Morfeu. În 
prima clipă, fu convins că veniseră să-l aresteze şi întinse braţul 
după spada sa, aşezată chiar lîngă pat şi o scoase pe jumătate 
din teacă. 

— O, la, la! strigă Patrick rizînd, am impresia că eşti foarte 
bătăuş cînd te trezeşti din somn, dragul meu Robert! Calmează- 
te, ce naiba! Şi mai ales, încearcă să te trezeşti de-a binelea, ar 
fi timpul. 

— A, tu eşti, zise Stuart mahmur. 

— Eu sînt, dar cine credeai? Eu te las să dormi în patul meu 
şi tu eşti gata să mă spinteci cînd vin acasă! 

— Ce naiba vrei, dormeam tun. 

— Asta am constatat şi chiar cu mare uimire: dormeai? 

Patrick se duse la fereastră şi trase perdeaua. 

— Priveşte, te rog, spuse el. 

O lumină puternică invadă odaia. 

— Ce oră e? întrebă Robert. 

—A bătut de zece la toate bisericile din Paris, spuse 
arcaşul. 

— Te-am aşteptat ieri toată ziua şi pot zice că şi toată 
noaptea. 

Arcaşul ridică din umeri. 

— Ce să fac! Un soldat rămîne un soldat; chiar dacă e arcaş 
scoţian. Am fost consemnați la Louvre ieri şi noaptea asta. Dar 
astăzi sînt liber, precum vezi. 

— Asta înseamnă că vrei să-ţi iei în stăpiînire camera? 

— Nu. Am venit să-ţi cer numai ţoalele. 

— Ah, aşa e, uitasem de doamna consilieră. 

— Din fericire ea n-a uitat de mine, după cum îţi poate 
dovedi acest pateu din carne de vînat aflat pe masă şi care abia 
aşteaptă să ne astimpere foamea. Eu am o foame de lup şi sper 
ca şi tu! 

— Parcă vorbeam de ţoalele mele... 


— Exact. Ei, pricepi cred că drăgălaşa mea consilieră nu 
urcă de florile mărului patru etaje pînă aici. Pateul e numai un 
sol, el purta cu sine o scrisoare: mă aşteaptă azi de la orele 
douăsprezece, ora la care consilierul nostru navighează cu 
pînzele sus către parlament, pînă la ora patru, cînd acostează 
din nou în portul conjugal. Aşa că la douăşpe şi cinci minute o să 
fiu la ea şi îi voi răsplăti devotamentul prezentindu-mă într-un 
costum care n-o poate compromite, asta dacă nu ţi-ai schimbat 
părerea de cînd nu ne-am mai văzut, prietene. 

— Costumul meu e la dispoziţia ta, dragul meu Patrick, 
spuse Robert. După cum vezi, hainele sînt pe scaun şi aşteaptă 
stăpînul care să le folosească. Dă-mi-le în schimb pe ale tale. 

— Imediat. Dar, mai întîi, să stăm de vorbă cu acest pateu. 
N-ai nevoie să te scoli din pat ca să participi la conversaţie, o să 
trag masa lîngă pat. Uite-aşa! E bine acum? 

— E perfect, dragă Patrick. 

— Acum (Patrick scoase pumnalul din teacă şi i-l oferi 
prietenului său), acum, în timp ce o să caut niscaiva băutură, cu 
care să-l udăm, te rog să-i vii de petrecanie acestei dihănii 
proaspăt vinate şi să-mi spui dacă drăgălaşa mea consilieră e o 
femeie cu gust. 

Robert se supuse poruncii lui Patrick cu aceeaşi sîrguinţă cu 
care ar fi executat un arcaş scoţian ordinul căpitanului său. ŞI 
cînd Patrick se întoarse, mîngiind cu afecţiune un ulcior plin cu 
vin, găsi gata ridicat un edificiu gastronomic impunător. 

— A, pe Sfîntul Dunstan! spuse el, e ca un iepure în vizuină 
în mijlocul a şase potîrnichi! Ce ţară minunată e aceasta, unde 
vînatul cu blană şi cel cu pene trăiesc într-o asemenea dulce 
aţmonie! Mesir Rabelais n-o numeşte el oare pay de Cocagne? 
Robert, prietene, urmează-mi exemplul: lipeşte-te pe lîngă o 
nevastă de magistrat, nu pe lîngă una de spadasin, şi, fără să fie 
nevoie să visez şapte vaci grase, ca faraonul, o să-ţi pot prezice 
că te vei înfrupta din plin atit din binefacerile cerului cît şi ale 
pămîntului. Să profităm de ele, dragă Stuart, căci altfel nu ne 
vom dovedi demni a le obţine! 

Şi, exemplificînd vorba cu fapta, arcaşul se aşeză la masă şi 
îşi puse în farfurie o porţie uriaşă de vinat. Robert mîncă şi el cu 
poftă; la douăzeci şi doi de ani, oricîte necazuri ai avea pe cap, 
pofta de mîncare nu se lasă aşteptată. Dar Robert era preocupat 
de ceva şi mîncă în tăcere, spre deosebire de prietenul său, care 


sporovăia vesel, gîndindu-se la întîlnirea galantă de la ora 
prînzului. 

Un orologiu bătu unsprezece şi jumătate. 

Patrick se ridică în grabă de la masă, strivi în dinţii săi, albi 
ca ai unui lup de munte, o ultimă bucată de carne friptă, sorbi 
pe nerăsuflate ultimul pahar de vin şi începu să se îmbrace cu 
veşmintele prietenului său. După ce această operaţie 
importantă pentru soarta lui de amant norocos se încheie, 
Patrick arăta totuşi destul de ţeapăn şi stingaci, exact cum arată 
şi în zilele noastre un militar cînd îşi schimbă uniforma cu 
hainele civile. Întotdeauna, ţinuta şi expresia unui soldat 
împrumută ceva de la uniforma pe care o poartă de obicei şi, 
oriunde s-ar afla şi oricum ar fi îmbrăcat, aerul milităros îl 
trădează. 

Asta nu îl împiedica pe Patrick să arate, în acelaşi timp, ca 
un cavaler frumos cu ochi albaştri şi plete roşcate, ca un tînăr 
bine clădit şi plin de energie. 

Se privi într-un ciob de oglindă şi surise mulţumit, părea că- 
şi spune: „Dacă drăgălaşa mea consilieră n-o să fie mulţumită, 
înseamnă că e o fiinţă al dracului de năzuroasă, pe onoarea 
mea!” 

ÎI întrebă totuşi pe Robert, ca să-şi verifice impresia: 

— Cum mă găseşti, camarade? 

— Păi, mai bine nici că se poate; sînt convins că drăgălaşa 
de consilieră o să leşine de surpriză. 

Era exact ce dorea să audă Patrick. El surise din nou, îşi 
netezi gulerul şi, întinzîndu-i mîna, îi spuse: 

— Ei, la revedere! Fug să o potolesc, că se dă de ceasul 
morţii, biata femeie! Nu m-a văzut de alaltăieri şi nici n-a avut 
veşti despre mine! 

Făcu un pas spre uşă, apoi se opri: 

— Nu-i nevoie, cred, să-ţi mai spun că nu eşti obligat să stai 
încuiat în casă. Poţi să circuli ziua-n amiaza mare prin Paris, da' 
sper că n-ai de gînd să te bagi în vreo dandana cît porţi 
uniforma mea; dacă păţeşti ceva, or să te aresteze, te vor duce 
la Châtelet şi te vor identifica; şi, pe deasupra, o să fiu şi eu 
pedepsit fiindcă am lăsat uniforma pe miinile tale. Aşa că ai 
toată libertatea, da' să fii băiat cuminte! 

— N-ai de ce te teme despre partea asta, Patrick, răspunse 
celălalt. Nu sînt un om prea certăreţ din fire. 


— He, he, făcu arcaşul clătinînd din cap, nu pun eu mare 
bază pe declaraţiile astea! Eşti scoţian ca şi mine - sau ceva pe 
aproape - şi ca toţi cei care au crescut dincolo de Tweed, sînt 
sigur că ai momente în care nu e bine să te zgîndăre cineva. Aşa 
că îţi dau un sfat înţelept: nu căuta gilceavă; iar dacă îţi caută 
altcineva gilceavă, pe sfintul Duncan, nu te lăsa călcat pe 
bătături! La dracu, e vorba să aperi onoarea uniformei şi, la 
nevoie, nu uita că ai la şold o sabie şi un pumnal care ies 
singure din teacă dacă te enervezi. 

— Fii liniştit, Patrick, o să mă găseşti aici, cum m-ai lăsat. 

— Nu, nici aşa. Nu vreau să te plictiseşti, insistă Patrick, 
care era un muntean încăpăţinat, o să mori de lingoare în 
camera asta; peisajul în timpul zilei e îngrozitor, nu vezi decit 
acoperişuri şi turle, asta cînd ceața şi fumul nu le ascund de 
priviri. 

— Asta ne va aminti de scumpa noastră patrie, unde plouă 
în fiecare zi, făcu Robert, nostalgic. 

— Aşi! replică sec Patrick, dar cînd ninge? 

Şi, satisfăcut de a fi reabilitat Scoţia sub raportul condiţiilor 
climaterice, Patrick se hotărî în sfîrşit să plece, nu înainte de a 
mai adăuga, din prag: 

— Asta, ca să glumim şi noi. Du-te, vino, aleargă, ceartă-te, 
bate-te, numai să nu te întorci cu pielea-n băț. Dar, oricum, 
trebuie să-ţi dau un sfat serios, unul singur, dar să te gindeşti 
bine la ce-ţi spun. 

— Sînt numai urechi. 

— Prietene, din cauza atmosferei încărcate, şi mai ales a 
amenințărilor pe care secăturile de caivinişti le proferă la adresa 
regelui, va trebui să intru iar în gardă la Louvre la ora opt fix. În 
seara asta apelul se face mai devreme. 

— O să mă găseşti aici cînd te-ntorci. 

— Atunci, Dumnezeu să te aibă-n pază! 

— lar pe tine plăcerea să te călăuzească! 

— Nu-i nevoie, spuse arcaşul, cu un gest de amorez 
victorios, ea mă aşteaptă. 

Şi ieşi cu un aer de condotier, ca un senior de la Curte, 
fredonînd o arie populară scoțiană. 

Acest simplu soldat scoţian era la ora aceea mult mai fericit 
decit frumosul Louis de Conde, văr al regelui Francois şi frate al 
regelui de Navarra. 


Să mai rămînem însă cîteva minute în tovărăşia lui Robert 
Stuart. El avea două subiecte de meditaţie, foarte încîlcite, aşa 
că nu se plictisi deloc pînă la ora patru, cînd trebuia să se 
întoarcă Patrick. Între patru şi cinci, aşteptarea lui deveni din ce 
în ce mai încordată. Era ora la care ar fi vrut să se afle la 
intrarea parlamentului ca să afle ştiri proaspete, nu în legătură 
cu condamnarea consilierului Dubourg, ci cu locul şi ora 
execuţiei sale. 

La cinci şi jumătate, nu se mai putut stăpiîni şi ieşi din casă, 
lăsînd un bilet prin care îl asigura pe Patrick că la ora şapte 
seara se va întoarce şi îi va înapoia uniforma. 

Se lăsa seara. Robert o ţinu tot într-o fugă pînă la intrarea 
palatului. În piaţă era adunată o mare mulţime de oameni. 
Şedinţa parlamentului nu se încheiase. Probabil că aşa se 
explica şi întîrzierea lui Patrick. 

Abia pe la ceasurile şase, consilierii începură să părăsească 
parlamentul. 

Ceea ce află Robert în legătură cu hotăririle şedinţei îl făcu 
să se înfioreze. Se stabilise felul în care va pieri consilierul 
Dubourg: prin ardere pe rug. În schimb nu se fixase încă dacă 
execuţia avea loc a doua zi, pe 22, sau peste două zile, sau 
peste trei. Poate că data execuţiei urma să fie amînată cu citeva 
zile, pentru ca regina Maria Stuart, care avusese un accident în 
ajun, să poată asista şi ea. Dar asta numai în cazul că rana ei 
era destul de uşoară şi se vindeca în cel mult o săptămînă. 

Robert Stuart părăsi piaţa parlamentului cu gîndul să se 
întoarcă în strada Battoir-Saint-Andre. Dar văzu, de departe, un 
arcaş scoţian care se ducea spre Louvre, mult mai devreme de 
ora fixată pentru apel. 

Atunci, îl străfulgeră o idee: să pătrundă în Louvre profitând 
de costumul prietenului său şi să afle din palat, de la o sursă 
demnă de încredere, noutăţi despre sănătatea tinerei regine; 
căci de sănătatea ei depindea viaţa condamnatului. 

Mai avea la dispoziţie două ore, aşa că se îndreptă spre 
Louvre. 

Nimeni nu-l opri să intre, nici la prima poartă nici la a doua. 
Pătrunse astfel în curtea interioară. Abia ajunse acolo, că se 
anunţă sosirea unui trimis al parlamentului, care dorea să 
vorbească regelui. 

Fu chemat Dandelot, care se duse să-l anunţe pe rege. 


După zece minute se întoarse cu încuviințarea de a-l conduce pe 
consilier în faţa regelui. 

Robert Stuart pricepu că, dacă va da dovadă de răbdare şi 
va fi destul de descurcăreţ, va afla ceea ce dorea să ştie. 
Aşteptă deci. 

Consilierul rămase aproape un ceas în apartamentul 
regelui. In sfîrşit, plecă din palat. Dandelot, care-l însoţi pînă la 
poartă, avea un aer sumbru. Spuse citeva cuvinte la urechea 
căpitanului gărzii scoțiene şi se retrase. Cu siguranţă că în 
aceste cuvinte rezumase toată misiunea consilierului. 

— Domnilor, spuse apoi căpitanul gărzii scoțiene oamenilor 
săi, vă aduc la cunoştinţă că poimiine veţi executa pază specială 
cu ocazia executării consilierului Anne Dubourg în piaţa Greve. 

Robert Stuart aflase ce dorea. Făcu cîţiva paşi spre ieşire, 
apoi se opri în loc. După cîteva minute de profundă meditaţie, 
reveni şi se pierdu în mijlocul tovarăşilor săi, ceea ce nu era 
greu, avînd în vedere numărul mare al arcaşilor şi întunericul 
care se lăsase. 


XI 
Ce se poate petrece sub un pat 

Intrîind în camera Metamorfozelor, prinţul de Conde îi 
dăduse întilnire lui Dandelot la amiralul de Coligny, a doua zi la 
orele douăsprezece. 

Prinţul era aşa de nerăbdător să povestească amiralului şi 
mai ales lui Dandelot întîmplările din cursul nopţii, că ajunse în 
strada Bethisy înainte de ora indicată. Dar Dandelot venise şi 
mai devreme. Stătea de vorbă de o oră cu fratele său, amiralul, 
şi aventura galantă a domnişoarei de Saint-Andre devenise 
pentru ei un subiect foarte serios. 

Alianţa mareşalului de Saint-Andre cu familia de Guise nu 
era numai o simplă încuscrire, ci şi o coaliţie religioasă şi politică 
împotriva partidei calviniste. lar modul în care se hotărise soarta 
consilierului Anne Dubourg dovedea că nu sînt dispuşi să arate 
nici o îngăduinţă faţă de apărătorii noii religii. 

Cei doi fraţi citiră şi recitiră cu atenţie biletul domnişoarei 
de Saint-Andre. Işi puseră degeaba memoria la încercare: nu 
recunoscură scrisul. Atunci l-au trimis doamnei amiral, aflată în 
camera ei, spre a vedea dacă nu cumva amintirile ei erau mai 
cuprinzătoare decit ale soţului şi ale cumnatului. 

Intr-o altă împrejurare, Dandelot şi mai ales Coligny s-ar fi 
împotrivit ideii ca vărul lor, prinţul de Conde, să mai continue 
această aventură nebunească. Dar şi sufletele cele mai curate 
sînt capabile, în situaţii excepţionale, să accepte compromisul 
cu conştiinţa. 

Or, era foarte important pentru partida calvinistă ca domnul 
de Joinville să nu se căsătorească cu Charlotte de Saint-Andre; şi 
dacă întîlnirea galantă a distinsei domnişoare nu era cu prinţul 
de Joinville, lucru puţin probabil, era mai mult ca sigur că 
domnul de Conde, dacă avea să vadă ceva, ar fi făcut atita 
zarvă pe tema asta, încît zvonul ar fi ajuns la urechile familiei de 
Guise şi ruptura logodnei ar fi fost o consecinţă firească. 

Ba mai mult: din aceasta aventură ar fi rezultat, mai mult 
ca sigur, o asemenea decepţie pentru prinţ, care oscila între 
religia catolică şi religia calvinistă, încît ar fi fost mai uşor pentru 
Coligny şi Dandelot să-l aducă în rîndurile protestanților. 

Şi, de multe ori, atragerea unui om de valoare cîntăreşte 
pentru un partid mai mult decit o victorie. Or, acest tînăr, 
frumos şi curajos prinţ, era un om destinat succesului. 


Aşa se explică nerăbdarea cu care cei doi fraţi îl aşteptau la 
hotel Coligny pe vărul lor. La rugămintea lor, prinţul îşi deşertă 
povestea lui plină de peripeții şi mistere şi, spre cinstea lui, 
trebuie să spunem că nu ascunse nici un amănunt, oricît de 
stingheritor ar fi fost pentru el. Adică nici poziţia foarte originală 
din care auzise şi văzuse ce s-a întîmplat în camera 
Metamorfozelor. Prinţul avu grijă să-şi bată singur joc de el 
însuşi, ca să nu i-o ia ceilalţi înainte. 

Cînd povestirea se încheie, amiralul îl întreabă: 

— Şi acum, ce te gîndeşti să faci? 

— Păi, ce altceva decit să mă duc din nou la locul faptei? 
Dragul meu Dandelot, sper că o să-mi dai o mină de ajutor! 

Cei doi fraţi se priviră cu înţeles. Prinţul venea în 
întîmpinarea planului lor. Totuşi, Coligny crezu că onoarea îl 
obligă să vină cu citeva obiecţiuni. Aşa că încercă să-l facă pe 
prinţ să renunţe. Însă, de la primele cuvinte, acesta îi puse mîna 
amical pe braţ, zicînd cu multă hotărîre: 

— Dragă amirale, dacă n-ai aceeaşi părere cu mine, hai să 
vorbim despre alte lucruri; nimic nu mă poate clinti, dar, te rog 
să mă crezi că m-ar durea sufletul să mă contrazic cu omul pe 
care îl iubesc şi îl respect cel mai mult pe lume, cu dumneata 
adică! 

Amiralul se înclină, părînd că cedează în faţa unei 
convingeri imposibil de combătut. In adincul sufletului, era 
încîntat de consecvenţa vărului său. 

Se înţeleseră, aşadar, ca înainte de miezul nopţii Dandelot 
să-l ajute pe pţinţ, ca şi prima oară, să intre în camera 
Metamorfozelor. Urma să se întâlnească pe acelaşi coridor, la 
douăsprezece fără un sfert. Ca domnul de Gonde să poată 
pătrunde fără greutate în Louvre, Dandelot îi spuse parola. 

Prinţul le ceru să-i dea biletul misterios înapoi. Amiralul îi 
mărturisi că, deoarece nu recunoscuseră scrisul, trimiseseră 
biletul doamnei amiral, la care nu îndrăzneau să pătrundă încă, 
deoarece era la ora sfintei împărtăşanii. Dandelot promise că îl 
va recupera de la cumnata sa în aceeaşi seară, cînd doamna 
amiral va fi la Curte, în preajma reginei Catherine, iar amiralul 
promise, la rîndul lui, că îi va aminti soţiei sale că trebuie să 
ducă biletul lui Dandelot. 

După ce stabiliră toate aceste amănunte, Dandelot şi 
prinţul îşi luară rămas-bun de la amiral; primul se întoarse la 


Louvre, cel de-al doilea acasă. 

Pentru prinţul de Conde, ziua trecu foarte greu. În sfîrşit, 
orologiile bătură unsprezece şi jumătate. 

La Louvre nu se discuta de citeva ceasuri decit despre 
executarea consilierului Dubourg, pe care regele o fixase peste 
două zile. 

Prinţul văzu că Dandelot e foarte supărat. Cum această 
sentinţă la moarte era o dovadă incontestabilă că domnul de 
Guise, persecutorul consilierului Dubourg, dirija după placul său 
voinţa regelui, Dandelot aştepta cu mare nerăbdare încheierea 
aventurii în care intrase Charlotte de Saint-Andre, în speranţa că 
va putea să-şi pună puternicii duşmani într-o lumină ridicolă. 

Ca şi în ajun, coridorul era foarte întunecat, iar camera 
Metamorfozelor era luminată numai de lampa din argint masiv; 
ca şi în ajun, toaleta era pregătită s-o primească pe adolescenta 
Venus; ca şi în ajun, candelabrele aşteptau să fie aprinse, ca să 
scoată în evidenţă farmecele fără egal ale zeiţei. 

Doar că, de data asta, balustrul alcovului era deschis. Acest 
amănunt dovedea că întîlnirea va avea loc. 

Temiîndu-se să nu fie cumva surprins, prinţul se strecură 
iute sub pat, uitînd să mai facă aceleaşi reflecţiuni înțelepte 
despre onoare ca în ajun. Ceea ce dovedeşte că omul se 
obişnuieşte cu orice, chiar să se ascundă sub paturi. 

Prinţul auzi paşi uşori; cineva se oprise la uşă; se auzi 
scîrţiitul uşor al uşii în ţiţini. „Bun! îşi spuse el, amorezii noştri 
sînt mai grăbiţi ca ieri. Probabil fiindcă nu s-au mai văzut de 
două zile” 

Paşii se apropiau de alcov, furişaţi. Prinţul privi alent şi văzu 
piciorul gol al unui arcaş din garda scoțiană. „Hm! făcu prinţul, 
ce vrea să însemne asta?” Se întinse şi mai mult şi putu să-l 
vadă în întregime pe intrus. Într-adevăr, în cameră intrase un 
arcaş din garda scoțiană! 

Doar că noul-venit nu părea să fie deloc în largul lui. Părea 
la fel de dezorientat cum fusese el însuşi cu o noapte înainte. 
Omul dădu la o parte perdelele şi ridică feţele de masă, 
cercetind atent fiecare ungher. Nu păru să găsească nici o 
ascunzătoare convenabilă. În cele din urmă intră în alcov şi se 
strecură sub pat, în partea opusă lacului unde se afla domnul de 
Conde. 

Scoţianul nici nu apucă să se obişnuiască cu poziţia în care 


se afla, că simţi virful unui pumnal apăsîndu-i pieptul în dreptul 
inimii şi auzi un glas ameninţător şoptindu-i la ureche: 

— Nu ştiu cine eşti şi nici ce te-a adus aici, dar dacă faci 
vreo mişcare sau scoţi o vorbă, vei fi mort! 

— Nu ştiu cine eşti dumneata şi nici ce te-a adus aici, 
răspunse noul-venit tot în şoaptă, dar nu accept să-mi pună 
nimeni condiţii; aşa că n-ai decit să-mi vîri pumnalul în inimă, 
dacă ai chef. Nu mi-e teamă de moarte. 

— Ah, făcu prinţul, aşa vorbeşte un adevărat bărbat şi m- 
am înţeles întotdeauna cu cei viteji. Sînt prinţul de Conde, 
domnule, şi-mi voi băga pumnalul în teacă. Sper că îmi veţi 
dovedi aceeaşi încredere şi îmi veţi spune cine sînteţi! 

— Sînt scoţian, monseniore, şi mă numesc Robert Stuart. 

— Acest nume îmi e necunoscut, domnule. 

Scoţianul tăcu. 

— Veţi dori să-mi spuneţi, continuă prinţul, în ce scop aţi 
pătruns în această cameră şi în ce scop v-aţi ascuns sub pat? 

— Mi-aţi dat primul dovadă de încredere, monseniore, aşa 
că ar fi nimerit să nu vă deziceţi şi să-mi spuneţi cu ce plan v-aţi 
ascuns aici! 

— Pe onoarea mea, nimic mai uşor, domnule, spuse prinţul 
aşezindu-se mai comod: sînt îndrăgostit de domnişoara de 
Saint-Andre. 

— Fiica mareşalului? 

— Exact, domnule. Şi aflind, pe o cale ocolită, că are 
întîlnire aici cu amantul ei, m-am lăsat tîrît de vinovata 
curiozitate de a-l cunoaşte pe fericitul muritor care se bucură de 
favorurile acestei cinstite domnişoare; m-am virit sub pat şi, 
trebuie să mărturisesc că nu mă simt prea în largul meu. Vă 
ascult acum. 

— Monseniore, nu va spune nimeni că un necunoscut are 
mai puţină încredere într-un prinţ decît a avut prinţul în el: eu 
sînt cel care am scris regelui, ieri şi alaltăieri. 

— Ah, la dracu, şi care aţi pus scrisorile la poştă folosindu- 
vă de ferestrele mareşalului de Saint-Andre? 

— Chiar aşa. 

— Să-mi fie cu iertare, spuse prinţul, dar... 

— Ce, monseniore? 

— Dacă-mi amintesc bine, în scrisoare, în prima cel puţin, 
parcă îl ameninţaţi pe rege! 


— Da, monseniore, dacă nu-l pune în libertate pe consilierul 
Dubourg. 

— ŞI, ca ameninţarea să fie mai convingătoare, l-aţi 
asasinat pe prezidentul Minard? întrebă prinţul, destul de 
tulburat să se afle alături de omul care concepuse o asemenea 
scrisoare insolentă. 

— Intr-adevăr, monseniore, l-am ucis pe prezidentul Minard, 
răspunse, foarte rece, scoţianul. 

— Te pomeneşti că vreţi să atentaţi la viaţa regelui? 

— De-asta am venit aici. 

— Cum? strigă prinţul uitînd unde se află şi de pericolul 
care-l pîndea dacă va fi auzit. 

— Exact aşa, monseniore. Dar mi-aş permite să observ că 
Alteța Voastră vorbeşte un pic cam tare şi că situaţia în care ne 
aflăm ne-ar impune să vorbim în şoaptă. 

— Aveţi dreptate, spuse prinţul. La dracu, să vorbim încet! 
Nu vorbim de lucruri care să sune bine în Louvre. 

Şi, coborînd vocea: 

— La dracu! ce noroc pentru Maiestatea Sa că-i pot fi de 
folos, deşi am venit pentru altceva. 

— Atunci, vă socotiți să mă împiedicaţi? 

— Ba bine că nu! Ce vă gindiţi? să atentaţi la viaţa unui 
rege spre a împiedica să fie ars pe rug un consilier? 

— Acest consilier, monseniore, e omul cel mai cinstit de pe 
pămînt! 

— Ce contează? 

— Acest consilier, monseniore, e tatăl meu! 

— Ah, e altceva atunci. Ei bine, e o împrejurare fericită că v- 
am cunoscut, nu pentru rege, ci pentru dumneavoastră. 

— De ce? 

— Veţi vedea... Dar, înainte de toate, o să-mi juraţi pe 
onoarea dumneavoastră că nu veţi atenta la viaţa regelui. 

— În ruptul capului! 

— Dar, dacă promit, pe onoarea mea de prinț, să obțin 
graţierea consilierului Dubourg? 

— Pe onoarea dumneavoastră de gentilom? 

— Da. 

— Atunci e altceva, voi fi de acord. 

— Ei bine, pe onoarea mea de gentilom, voi face tot ce îmi 
stă în puteri să-l salvez pe domnul Dubourg! 


— Ei bine, aveţi cuvîntul lui Robert Stuart, monseniore, că, 
dacă regele îl graţiază, de acum înainte persoana regelui va fi 
sacrosanctă pentru mine. 

— Doi oameni de onoare n-au nevoie de mai mult. Ne-am 
dat cuvîntul, domnule; să vorbim acum despre altceva. 

— Cred că ar fi mai bine, monseniore, să nu vorbim deloc. 

— Aţi auzit vreun zgomot? 

— Nu. Dar, dintr-un moment în altul... 

— Basta! Mai e destul timp ca să-mi spuneţi cum aţi ajuns 
aici. 

— Foarte simplu, monseniore: am pătruns în Louvre cu 
ajutorul acestei uniforme. 

— Deci nu sînteţi arcaş? 

— Nu, e costumul unui prieten. 

— l-aţi fi făcut o figură frumoasă prietenului... 

— AŞ fi declarat că am furat costumul. 

— Dacă mai era timp de declaraţii! Puteaţi fi ucis pe loc. 

— In buzunarul meu e o declaraţie care dovedea 
nevinovăția lui Patrick. 

— Văd că vă place să fiţi meticulos şi exact în toate. Dar 
asta nu mă lămureşte cum aţi pătruns aici, nici de ce v-aţi 
ascuns sub acest pat în această cameră anume; cred că 
Maiestatea Sa nu calcă aici decit foarte rar. 

— Va veni în noaptea asta. 

— Sînteţi sigur. 

— Da, monseniore! 

— Şi ce vă dă atita siguranţă? Să vedem. 

— Acum citeva minute eram pe un coridor în castel. 

— Care din ele? 

— Nu-l cunosc. Sînt pentru prima dată în Louvre. 

— Vă descurcaţi binişor! Deci, eraţi pe un coridor... 

— „ascuns în spatele unei draperii de la o cameră 
neluminată, cînd auzii nişte şuşoteli la doi paşi de mine. Am tras 
cu urechea. Vorbeau două femei: „A rămas pentru noaptea asta, 
nu-i aşa?” — „Da”. — „În camera Metamorfozelor?” — „Da. La 
ora unu fix regele o să fie acolo. Mă duc cu cheia”. 

— Aţi auzit aşa ceva? strigă prinţul, uitând din nou unde sc 
află. 

— Da, monseniore, răspunse scoţianul. Păi, altfel ce-aş fi 
căutat aici? 


— Ai dreptate, spuse prinţul. Şi, ca pentru sine: ,Of deci 
regele era!” 

— Aţi spus ceva, monseniore? 

— Vă întrebam cum aţi făcut să găsiţi camera asta, din 
moment ce nu cunoaşteţi palatul. 

— O, foarte simplu, monseniore. Am întredeschis draperia şi 
am urmărit cu privirea pe femeia care a pus aici cheia în uşă. 
După ce a virit cheia în broască, a dispărut în capătul 
coridorului. Atunci, eram gata să risc să intru aici, cînd am auzit 
paşi care se apropiau; m-am ascuns din nou după draperie, un 
om a trecut pe lîngă mine prin întuneric; l-am urmărit şi pe el cu 
privirea şi l-am văzut că se opreşte la uşa asta, o împinge şi 
intră. Atunci, mi-am zis: „Regele trebuie să fie!” N-am mai avut 
timp decit să-mi încredinţez soarta Celui de Sus. Am urmat 
acelaşi drum pe care îl făcuseră întîi femeia, apoi bărbatul care 
intrase aici. Nu numai că era cheia în broască, dar uşa era uşor 
întredeschisă: am împins-o, am intrat; n-am văzut pe nimeni şi 
am crezut că m-am înşelat, că bărbatul, care părea de-al casei, 
a intrat într-o cameră vecină. Am căutat un loc să mă ascund. 
Am văzut un pat... Restul îl ştiţi, monseniore. 

— Da, la dracu, îl ştiu. Dar... 

— Linişte, monseniore. 

— Ce e? 

— De data asta, vine cineva. 

— Mi-aţi dat cuvîntul, domnule. 

— Şi dumneavoastră, monseniore. 

Cei doi îşi strînseră mîinile. 

Un pas uşurel, un pas de femeie se auzi pe covor. 

— Domnişoara de Saint-Andre, spuse încet prinţul, acolo, în 
stinga mea. 

În alt capăt al camerei se deschise o a doua uşă pe care îşi 
făcu apariţia un adolescent, aproape un copil. 

— Regele! spuse încet scoţianul, acolo, în dreapta mea. 

— La dracu! murmură prinţul, iată pe unul la care 
mărturisesc că nu mă gîndisem. 


XII 
Poeţii reginei-mamă 


Apartamentul pe care Catherine de Medicis îl ocupa la 
palatul Louvre, tapisat, cu stofe cenuşii, mărginit de lambriuri de 
stejar închise la culoare, precum şi lunga ei rochie de doliu pe 
care o purta de cînd rămăsese văduvă şi pe care, de altfel, n- 
avea să o mai părăsească pînă la sfirşitul vieţii, lăsau, la prima 
vedere o impresie funebră. Dar era suficient să-ţi ridici privirea 
deasupra baldachinului sub care stătea, ca să te asiguri că nu te 
afli cîtuşi de puţin într-o necropolă. 

Într-adevăr, deasupra baldachinului se afla un curcubeu viu 
colorat, înconjurat de o deviză grecească pe care regele i-o 
dăduse pe vremuri norei sale şi care se putea traduce prin 
aceste cuvinte: „Aduc lumina şi pacea”. 

Pe deasupra, dacă acest curcubeu, ca un pod aruncat între 
trecut şi viitor, între un doliu şi o sărbătoare, n-ar fi fost 
îndestulător ca să-l lămurească pe străinul care intra pentru 
prima oară în acest apartament, nu aveai decit să cobori 
privirile de deasupra sub baldachin şi să o priveşti, înconjurată 
de cele şapte feţe care erau denumite „pleiada regală”, pe 
frumoasa femeie care stătea în fotoliu şi se numea Catherine de 
Medicis. 

Născută în 1519, fata lui Lorenzo Magnificul intrase acum în 
al patruzecilea an al vieţii şi, dacă negrul veşmintelor amintea 
de țeapăna răceală a morții, ochii ei vii şi pătrunzători, din care 
izbucnea o flacără supranaturală, dezvăluiau palpitul vieții, în 
toată frumuseţea şi energia ei. Albeaţa de fildeş a frunţii, tenul 
catifelat, trăsăturile nobile, pure şi precis conturate ale chipului 
său, privirea semeaţă, expresia imobilă a feţei în contrast cu 
mobilitatea ochilor, toate aceste amănunte dădeau acestui cap 
ţinuta maiestuoasă a unei măşti de împărăteasă romană, în 
timp ce din profil arăta ca o camee antică. 

În anumite împrejurări, totuşi, chipul reginei mame se 
lumina, iar buzele ei, de obicei imobile, se animau; intrînd în 
cameră, doamna amiral îşi stăpîni cu greu o exclamaţie de 
surpriză, văzînd surisul acestei femei care-şi părăsea rareori 
sobrietatea imperială. 

Nu-i fu greu doamnei de Coligny să priceapă ce adiere 
primăvăratică reuşise să facă această floare posomorită să 


îmbobocească. În apropierea reginei se afla monseniorul 
cardinal de Lorena, arhiepiscop de Reims şi de Narboune, 
episcop de Metz, de Toul şi de Verdun, de Therouanne, de Lucon 
şi de Valena, abate de Saint-Denis, de Fecamp, de Cluny, de 
Marmoutiers etc. 

Acelaşi cardinal de Lorena de care am mai avut prilejul să 
vorbim şi care a jucat un rol important în istoria Franţei din a 
doua parte a secolului al XVI-lea; acel cardinal de Lorena, fiul 
de-al doilea al primului duce de Guise, fratele însemnatului; 
cardinalul de Lorena, omul asupra căruia s-au pogorit, în acelaşi 
timp, toate favorurile eclesiastice, cunoscute şi necunoscute în 
Franţa; omul care, trimis în 1543 la Roma, pe lîngă Scaunul pa- 
pal, făcuse o impresie uriaşă în oraşul pontifical prin tinereţe, 
frumuseţe, graţie, ţinută maiestuoasă, stil de viaţă princiar, 
maniere curtenitoare, spirit, înclinaţie pentru ştiinţă, şi ale cărui 
daruri naturale, perfecţionate şi rafinate prin educaţie, 
justificaseră din plin numirea lui, de către papa Paul al Ill-lea, 
după un an, pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei preoţeşti. 

Născut în 1525, avea, la vremea cînd se petrec aceste 
întîmplări, trezeci şi patru de ani. Era un cavaler generos şi 
falnic, semeţ şi liberal şi repeta, într-un glas cu cumătra lui 
Catherine, atunci cînd li se reproşa că finanţele ţării sînt 
epuizate: „Se cuvine să lăudăm pe Domnul mereu, dar trebuie 
să şi trăim”. 

Cumătra Catherine era, într-adevăr, cumătra cardinalului în 
înţelesul cel mai complet al cuvîntului. Pe vremea aceea, ea n-ar 
fi făcut nici un pas fără să se sfătuiască cu domnul cardinal de 
Lorena. Această intimitate se explica prin influenţa pe care 
cardinalul o exercita asupra reginei mamă, şi ne permite să 
înţelegem puterea nelimitată ce o avea casa de Lorena la 
Curtea Franţei. 

Aşa că, văzindu-l pe cardinalul de Lorena sprijinit de fotoliul 
reginei, doamna amiral îşi explică uşor surisul acesteia: fără- 
ndoială, cardinalul tocmai povestea ceva, în acel chip spiritual şi 
ironic ce-l caracteriza în cel mai înalt grad. 

Celelalte personaje ce o înconjurau pe regina mamă erau: 
Francois de Guise şi prinţul de Joinville, fiul său şi logodnicul 
domnişoarei de Saint-Andre; mareşalul de Saint-Andre însuşi; 
prinţul de Montpensier; nevasta lui, Jacqueline, cunoscută prin 
încrederea ce i-o arăta Catherine de Medicis; prinţul de la 


Roche-sur-Yon. În spatele acestora stăteau: seniorul de 
Bourdeilles (Brantome), marele Pierre Ronsard, Baif, „pe cît de 
cumsecade om, pe atit de rău poet”, precum spunea cardinalul 
Duperron-Daurat, „minte superioară, poet execrabil şi Pindarul 
Franţei”, cum spuneau mulţi contemporani ai lui; apoi Remi 
Belleau, autorul prea puţin cititei traduceri din Anacreon şi al 
poemului pietrelor preţioase dar şi al celebrului cîntec dedicat 
lunii lui april; Pontus de Thiard, matematician, filozof, teolog şi 
poet, „cel care a introdus în Franţa sonetul”; Jodelle, autor al 
Cleopatrei, prima tragedie franceză (Domnul să-i ierte asta în 
ceruri precum i-o iertăm noi pre pămint!), al comediei Eugene şi 
a numeroase sonete, cîntece, ode şi elegii la modă în epoca 
aceea, de care azi nu mai ştie nimeni; adică, toată Pleiada în 
păr, mai puţin Clement Marot, care murise în 1544, şi Joachim 
du Bellay, pe care Marguerite de Navarre îl botezase „Ovidiu al 
Franţei”. 

Ceea ce îi adunase în această seară, în jurul reginei mame, 
pe toţi aceşti poeţi care de obicei evitau să se întâlnească, era 
accidentul suferit în ajun de tânăra regină, Maria Stuart. 

Era, cel puţin, pretextul de care se folosise fiecare dintre ei; 
căci, la drept vorbind, frumuseţea, frăgezimea, graţia şi spiritul 
remarcabile ale tinerei regine, păleau, pentru aceşti bărbaţi, 
faţă de maiestatea şi atotputernicia reginei-mamă. Aşa că, după 
cîteva fraze banale ce exprimau regretul lor în legătură cu un 
eveniment care, totuşi, ar fi putut avea în viitor urmări teribile — 
pierderea unui moştenitor al tronului —, toţi uitaseră de motivul 
care-i adusese acolo şi nu mai aveau în minte decit favorurile, 
avantajele şi cîştigurile pe care urmăreau să le obţină pentru ei 
personal sau pentru rubedeniile lor. 

Se vorbise, e drept, şi despre cele două scrisori de 
ameninţare trimise regelui Franţei cu contribuţia ferestrelor de 
la apartamentul mareşalului. Dar cum acest fapt nu părea să 
prezinte mare însemnătate, renunţaseră la acest subiect. 

Cînd îşi făcu intrarea doamna amiral, chipurile surizătoare 
se crispară iar conversaţia, pînă atunci plină de voie bună, 
deveni gravă şi reţinută. Ai fi spus că apăruse un inamic în 
mijlocul taberei unor aliaţi. 

Intr-adevăr, prin rigiditatea ei bisericească, doamna amiral 
de Coligny atrăgea neîncrederea celor şapte stele ce gravitau în 
jurul Catherinei. Precum cele şapte fiice ale lui Atlas, aceste 


constelații strălucitoare se simțeau stingherite în faţa virtuţii 
fără pată pe care încercaseră în nenumărate rînduri s-o 
denigreze şi pe care, în lipsa unor probe compromiţătoare, 
trebuiau să o calomnieze. 

înconjurată de această tăcere plină de înţeles, pe care se 
făcea totuşi că nu o remarcă, doamna amiral merse şi sărută 
mîna reginei Catherine, după care se aşeză pe un taburet, aflat 
la dreapta prinţului de Joinville şi la stînga prinţului de La Roche- 
sur-Yon. 

— Ei, domnilor de pe înălțimile Parnasului, spuse Catherine 
după ce doamna de Coligny se aşeză, nimeni dintre 
dumneavoastră nu ne poate recita un poem nou, vreun triolet 
sau o epigramă bine adusă din condei? Haideţi, maestro 
Ronsard, musiu Jodelle, musiu Remi Belleau, aveţi întiietate, 
sparge-ţi gheaţa! Am cinstea să fiu înconjurată de cele mai 
alese păsări cîntătoare, şi nici una din ele nu cîntă! Domnul 
Pierre de Bourdeilles ne-a încîntat cu o poveste fermecătoare: 
înveseliţi-ne, la rîndu-vă, cu o poezie nouă! 

Regina pronunţa cuvintele într-o variantă franco-italiană, 
care făcea conversaţia ei foarte originală şi îi dădea un farmec 
aparte atunci cînd era bine dispusă; atunci cînd era supărată 
sau posacă, limbajul ei împestriţat cu italienisme căpăta, ca şi 
dulcea limbă a lui Dante, o asprime teribilă. 

Văzînd că privirea reginei îl fixează stăruitor, Pierre Ronsard 
făcu un pas înainte şi zise, în chip de răspuns: 

— Prea-graţioasă regină, tot ce merită a ajuns deja la 
cunoştinţa Maiestăţii Voastre, iar cît despre restul, nu prea 
îndrăznesc să vi le aduc la cunoştinţă. 

— Dar de ce, maestro? întrebă Catherine. 

— Fiindcă sînt niscaiva versuri de amor de spus în iatacuri şi 
mi-e teamă că Maiestatea Voastră e o persoană prea sobră 
pentru a îndrăzni să cîntăm în faţa Sa asemenea pastorale 
ghiduşe avînd ca eroi ciobani din Gnidos şi Cythera. 

— Ei, aşi! făcu Catherine, oare nu vin din ţara lui Petrarca şi 
Boccaccio? Spune, spune, nu te sfii, jupine Pierre, — sigur, dacă 
doamna amiral e de acord. 

— Regina este regină aici ca şi oriunde, ea poruncește, iar 
poruncile ei sînt ascultate! răspunse amirala înclinîndu-se. 

— Ei, vezi, maestre, spuse Catherine, ai încuviințarea 
deplină. Hai, te ascultăm. 


Ronsard făcu un pas în faţă, îşi trecu mîna prin frumoasa lui 
barbă blonzie, ridică o clipă spre cer ochii săi plini de o calmă 
gravitate şi, cu o voce fermecătoare, declamă un cîntec de 
dragoste pe care l-ar invidia mulţi dintre poeţii noştri 
contemporani. 

După el, Remi Belleau recită, la cererea reginei, o vilanelă! 
în care era vorba de tristeţea unei turturele căreia îi murise 
perechea. Era de fapt o răutate la adresa doamnei de Coligny, 
acuzată, de birfitorii de la Curte, de o pasiune pentru mareşalul 
Strozzi, ucis cu un an în urmă, la asediul oraşului Thionville, de 
un glonţ de muschetă. 

Cei de faţă izbucniră în aplauze, punînd-o în mare 
încurcătură pe doamna amiral, care nu se putu stăpîni să nu 
roşească vizibil. 

După ce se înstăpiîni oarecum calmul, Pierre de Bourdeilles, 
senior de Brantome, fu invitat să deşarte cîteva anecdote 
galante, de care nu ducea niciodată lipsă; aceste istorioare fără 
perdea avură, ca de obicei, un succes nebun, toţi se prăpădeau 
de ris şi zguduiţi de convulsii nestăpinite se agăţau de vecinii lor 
ca să nu cadă pe jos. Hohote, chicoteli, strigăte ieşeau din toate 
piepturile, toţi aveau lacrimi în ochi de atita rîs şi, în timp ce îşi 
uscau ochii cu batistele, unii îl implorau: 

— Oh, ajunge, domnule Brantome, vă rugăm! Ajunge! 

Doamna amiral, cuprinsă şi ea de un ris irezistibil, îşi 
scoase, cu o mişcare maşinală, batista din buzunar. Şi, odată cu 
batista, scoase, fără să-şi dea seama, şi biletul pe care i-l 
adusese lui Dandelot. In timp ce îşi ducea batista la ochi, biletul 
căzu la picioarele ei. 

Prinţul de Joinville se afla, aşezat, precum am zis, lîngă 
doamna amiral. In timp ce, pradă unui ris nestăpiînit, se răsucea 
şi făcea mătănii, tînărul prinţ văzu cum din buzunarul doamnei 
amiral cade un bilet delicat, o scrisoare de amor, cu siguranţă. 
Lăsă şi el să-i cadă batista exact deasupra biletului şi apoi le 
ridică pe amîndouă odată, fără să observe nimeni. După care le 
vîri în buzunar, aşteptind un moment potrivit ca să citească 
biletul. 

Auzind un orologiu care bătea de miezul nopţii, doamna 
amiral îşi aminti că trebuie să-i înmîneze biletul lui Dandelot, 

Scotoci în buzunar, căutînd biletul. Nu-l găsi. 


 Vilanelă - poezie pastorală. 


Căută apoi în toate buzunarele, în punga pentru 
mărunţişuri pe care o purta la briîu, în sîn, degeaba! Biletul 
dispăruse fără urmă, probabil că-l pierduse. 

Mai avea încă în mînă batista. O idee o străfulgera: biletul 
căzuse pe jos cînd trăsese batista din buzunar. Privi de jur- 
împrejur şi nu-l văzu. Mută din loc taburetul dar nici sub taburet 
nu căzuse. 

Doamna amiral simţea că face feţe-feţe. 

Domnul de Joinville, care o urmărea atent, nu se putu 
stăpiîni şi o întrebă: 

— Ce este, doamnă amiral? Am impresia că aţi pierdut 
ceva! 

— Eu? Nu... Da... Nimic, nimic... n-am pierdut nimic, se bilbii 
doamna amiral, ridicîndu-se. 

— Oh, Doamne, scumpă prietenă, o întrebă regina, ce e cu 
dumneavoastră? Sinteţi roşie ca racul... 

— Nu mă simt bine, şi, cu voia Maiestăţii Voastre, aş dori să 
mă retrag... 

Întîlnind privirea plină de înţeles a domnului de Joinville, 
Catherine pricepu că e bine să-i acorde doamnei Coligny 
permisiunea cerută. 

— O, scumpă prietenă, îi spuse regina doamnei Coligny, 
cum o să te rețin dacă eşti bolnavă! Mergi acasă şi îngrijeşte-ţi 
sănătatea, care ne e atit de prețioasă tuturor. 

Doamna Coligny, sufocată de nelinişte, se înclină fără să 
spună o vorbă şi ieşi. 

Odată cu ea plecară Ronsard, Baif, Daurat, Jodelle, Thiard şi 
Bolleau, care o însoţiră pînă la lectica ei. După ce o văzură în 
drum spre casă, cei şase poeţi o luară pe cheiul Senei şi, 
discutînd, ca de obicei, despre retorică şi filozofie, se îndreptară 
spre strada Fosses-Saint-Victor, unde se afla casa lui Baif; aici 
obişnuiau să se adune în anumite zile, sau, mai degrabă, în 
anumite nopţi, ca într-o academie din timpurile vechi, să pună la 
cale treburile cele înalte ale artelor poeticeşti. 

Să-i lăsăm pe poeţi cu ale lor, căci se îndepărtează de firul 
care ne îndrumă prin labirintul intrigilor politice şi sentimentale 
care ne interesează şi să revenim în apartamentul Catherinei. 


XIII 
Marte şi Venus 


Abia ieşi doamna Coligny, că toţi cei rămaşi în jurul reginei, 
presimţind că au fost martorii unei întîmplări neobişnuite, 
începură să întrebe: 

— Ce avea, totuşi, amirala? 

— Întrebaţi-l pe domnul de Joinville, răspunse regina mamă. 

— Să auzim! spuse cardinalul de Lorena. 

— Vorbeşte, prinţe, vorbeşte! insistau femeile într-un glas. 

— Pe cinstea mea, doamnelor, răspunse prinţul, încă nu 
cunosc răspunsul la întrebare. Dar, iată cine vă va spune în locul 
meu, adăugă el, scoţind din buzunar un bileţel împăturit cu 
grijă. 

— Un bilet! exclamară doamnele. 

— Un bilet, parfumat şi mătăsos, din ce buzunar o fi căzut? 
zise prinţul. 

— O, prinţe... 

— Ghiciţi? 

— Nu. Spuneţi-ne imediat... 

— Din buzunarul sobrei noastre inamice, doamna amiral! 

— Ah! spupe Catherine, de-aia mi-aţi făcut semn s-o las să 
plece? 

— Da. Mărturisesc că am comis o indiscreţie şi că eram 
nerăbdător să aflu ce e în biletul ăsta. 

— Şi ce este? întrebă Catherine. 

— M-am gindit că ar fi o lipsă de respect din partea mea să 
citesc eu primul acest bilet. 

— Atunci dă-mi-l, prinţe. 

Şi domnul de Joinville îi întinse reginei mamă scrisoarea, 
înclinîndu-se respectuos. Curiozitatea se dovedi mai tare decit 
respectul şi toată lumea se înghesui în jurul reginei. 

— Doamnelor, spuse Catherine, să văd dacă scrisoarea nu 
ascunde cine ştie ce secret de familie. Lăsaţi-mă întîi s-o citesc 
singură şi vă promit că, dacă se poate citi cu voce tare, nu vă 
voi lipsi de această plăcere. 

Doamnele se aşezară din nou la locurile lor, dar stăteau ca 
pe ghimpi. Domnul de Joinville urmărea cu sufletul la gură 
expresia de pe chipul Catherinei. Cînd termină de citit el spuse: 

— Doamnelor, regina nu-l va citi. 


— La drept vorbind, prinţe, cred că vă cam grăbiţi. Nu ştiu 
dacă aş face bine dezvăluindu-vă secretele intime ale bunei 
mele prietene, doamna amiral. 

— Deci, e într-adevăr un bilet de amor? întrebă ducele de 
Guise. 

— Pe onoarea mea, spuse regina, o să puteţi judeca singuri: 
eu am impresia că nici nu l-am înţeles bine. 

— Aşa că o să ni-l citiţi şi nouă, nu-i aşa, doamnă? spuse 
prinţul de Joinville ros de nerăbdare. 

— Ascultaţi! spuse Catherine. 

Se făcu o tăcere totală, în care nu se auzea nici măcar o 
respiraţie, deşi în jurul reginei erau adunate cincisprezece 
persoane. 

Regina citi: 


„Nu uita, iubirea mea neprețuită, să vii miine, la unu după 
miezul nopții, in camera Metamorfozelor. Camera unde ne-am 
întilnit ieri noapte e prea aproape de apartamentul celor două 
regine. Confidenta noastră se va îngriji ca uşa să nu fie 
încuiată!” 


Un strigăt de uimire general străbătu asistenţa. 

Era o întîlnire de amor în toată puterea cuvîntului. Şi din 
moment ce biletul căzuse din buzunarul amiralei, era vorba de o 
întîlnire tainică, în miez de noapte, a amiralei! Dar cine va fi fost 
bărbatul? 

Au trecut în revistă pe toţi prietenii doamnei Coligny. Dar 
ea ducea o viaţă aşa de retrasă şi de sobră, că nici unul dintre 
aceşti bărbaţi nu candida la postul de prim amorez. L-au bănuit 
chiar şi pe Dandelot, cumnatul ei, căci la această Curte, unde 
corupţia era în floare, totul părea posibil. 

— Dar există o cale foarte simplă de a-l cunoaşte pe 
fericitul bărbat, spuse ducele de Guise. 

— Care? întrebară doamnele. 

— Întîlnirea e pentru noaptea asta? 

— Da, spuse Catherina. 

— În camera Metamorfozelor? 

— Da. 

— Ei bine, putem să procedăm cu ei exact cum au făcut zeii 
Olimpului cu Marte şi Venus. 


— Să le facem o vizită în timpul somnului? exclamă domnul 
de Joinville. 

Doamnele schimbară iute priviri pline de înţeles, din care 
răzbătea dorinţa fierbinte de a întîmpina această propunere cu 
aplauze. Dar nu îndrăzneau să-şi dea în vileag gîndul. 

Era douăsprezece şi jumătate. 

Mai aveau de aşteptat o jumătate de oră. Dar, cînd îţi 
bîrfeşti aproapele, vremea trece repede. Au forfecat-o în toate 
chipurile pe doamna amiral, au gustat dinainte scena în care, 
surprinsă asupra faptului, o să cadă pradă zăpăcelii şi ruşinii. La 
drept vorbind, dintre toate, regina era cea mai încîntată de 
planul ducelui de Guise: ar fi avut o satisfacţie uriaşă 
surprinzînd-o pe scumpa ei prietenă, amirala, într-o situaţia fără 
ieşire. 

Orologiul din turn sună ora unu. 

Toţi bătură din palme, bucuroşi. 

— Să mergem, spuse prinţul de Joinville. 

Dar mareşalul de Saint-Andre îi opri cu un gest: 

— O, tinereţe necugetată! făcu el. 

— Aveţi vreo observaţie de făcut? întrebă domnul de La 
Roche-sur-Yon. 

— Da, spuse mareşalul. 

— În cazul ăsta, ascultaţi-l cu atenţie, interveni regina. 
Mareşalul are o mare experienţă în toate şi mai ales în 
asemenea afaceri delicate. 

— lată de ce voiam să-i potolesc avintul ginerelui meu, 
domnul de Joinville, spuse mareşalul: uneori se întîmplă să nu 
ajungi la întîlnire exact la ora fixată; iar dacă vom ajunge noi 
înaintea lor, planul nostru probabil că n-o să reuşească. 

Ca urmare, au căzut de acord să mai aştepte o jumătate de 
oră. La ora unu şi jumătate, nerăbdarea tuturor era aşa de mare 
încît nimic nu i-ar mai fi putut opri să plece în expediţia 
proiectată. Mareşalul le promise că-i însoţeşte pînă la uşă şi că 
va rămîne pe coridor aşteptind veşti. Au căzut de acord că 
regina se va retrage în dormitor, unde prinţul de Joinville va veni 
să-i povestească ce s-a întîmplat. 

Fiecare luă în mînă cîte o lumînare şi alaiul porni în linişte, 
cu ducele de Guise în frunte, către camera Metamorfozelor. 
Ariergarda era formată din tînărul duce de Montpensier şi prinţul 
de La Roche-sur-Yon. 


Ajunşi în faţa uşii, se opriră şi încercară să asculte pe gaura 
cheii. Nu se auzea nici un zgomot. Cineva îşi aduse aminte că 
mai exista şi o anticameră. Mareşalul de Saint-Andre împise 
uşor uşa dar uşa nu se deschise. 

— Drace! făcu el, n-am prevăzut asta: uşa e încuiată pe 
dinăuntru. 

— S-o forţăm! îi îndemnă o voce. 

— Binişor, domnilor! spuse ducele de Guise, nu uitaţi că 
sîntem la Louvre. 

— Aşa o fi, răspunse prinţul de La Roche-sur-Yon, dar noi 
sîntem de-ai casei. 

— Domnilor, domnilor! insistă ducele, am venit doar să 
constatăm că s-a întîmplat un scandal, să nu provocăm şi noi 
altul. 

— E un sfat înţelept, spuse Brantome. Am cunoscut odată o 
frumoasă şi preacinstită doamnă... 

— Domnule de Brantome, spuse prinţul de Joinville rîzînd, în 
clipa asta noi facem istorie, nu o povestim! Găsiţi un mijloc de a 
intra în cameră şi veţi avea un nou capitol de adăugat la Damel/e 
galante. 

— Ei bine, iată o idee, spuse domnul de Brantome, faceţi 
cum se obişnuieşte la rege: zgrepţănaţi uşor la uşă şi poate că 
vi se va deschide. 

— Domnul de Brantome are dreptate, spuse prinţul de 
Joinville. Zgîrîie un pic uşa, tată socrule! 

Şi mareşalul chiar aşa făcu. 

Un valet care veghea în anticameră, şi pe care-l cam luase 
somnul, se trezi din somnolenţă şi, crezînd că era Lanoue care 
venise s-o ia pe domnişoara de Saint-Andre, cum făcea de 
obicei, întredeschise uşa şi întrebă, frecîndu-se la ochi: 

— Cine-i acolo? 

Mareşalul de Saint-Andre se făcu nevăzut, dindu-se la o 
parte, şi valetul se află faţă-n faţă cu ducele de Guise. Văzind 
atitea lumiînări şi la lumina lor o mulţime de seniori, veseli şi 
curioşi, valetul începu să simtă că e vorba de o capcană şi 
încercă să închidă uşa. 

Dar ducele de Guise pusese deja un picior în anticameră, ca 
un adevărat cuceritor de oraşe ce era, şi uşa nu se mai putea 
închide din cauza cizmei sale. 

Valetul continua să împingă din toate puterile. 


— Hei, caraghiosule! spuse ducele, deschide-ne uşa! 

— Dar, monseniore, spuse bietul om tremurind, fiindcă îl 
recunoscuse pe duce, am poruncă lămurită să... 

— Ştiu că ai poruncă. Dar mai ştiu şi taina lucrurilor care se 
întîmplă înăuntru şi trebuie să intrăm aici. Domnii aceştia şi cu 
mine, fiindcă o facem în folosul regelui şi cu asentimentul lui. 

Ar fi putut adăuga şi: „aceste doamne”, căci grupul lor 
număra şi vreo cinci sau şase femei care chicoteau vesele, 
ascunse sub cape. 

Valetul, care ştia, ca toată lumea, că domnul de Guise e 
stăpîn la Curte, îşi închipui că e vorba, într-adevăr, de o 
înţelegere între el şi rege. Deschise mai întîi uşa anticamerei, 
apoi pe aceea a camerei Metamorfozelor, ridicîndu-se în vîrful 
picioarelor, ca să urmărească, din spatele grupului, scena care 
urma să se petreacă. 

Ca un val, grupul de seniori şi doamne năvăli în cameră ca 
o maree care urcă şi... 


XIV 
Domnul de Joinville 
e obligat să povestească 
o tărăşenie neplăcută 


— Sînt de părere, monseniore, spuse Robert Stuart ieşind 
primul din ascunzătoare, că nu prea aveţi de ce să vă făliţi cu 
Maiestatea Sa şi că, dacă acum Maiestatea Sa nu vă va acorda 
graţierea pentru Anne Dubourg, nu veţi mai avea nici un 
argument serios împotriva planului meu. 

— Vă înşelaţi, domnule, spuse prinţul de Conde, ieşind prin 
partea opusă de sub pat şi ridicîndu-se în picioare. Chiar dacă 
m-ar fi insultat mult mai grav, regele rămîne rege şi nu găsesc 
cu cale că pentru o jignire personală trebuie să mă răzbun pe 
căpetenia naţiunii. 

— Atunci ceea ce s-a întîmplat adineauri nu atinge cu nimic 
promisiunea ce mi-aţi făcut-o, monseniore? 

— V-am promis, domnule, să cer graţierea consilierului 
Dubourg chiar la ora cînd regele se va trezi. Aşa că la orele opt 
dimineaţa voi fi la Louvre, în acest scop. 

— Fiţi sincer, monseniore, credeţi că veţi obţine graţierea? 

— Domnule, răspunse cu multă semeţie prinţul de Conde, 
fiţi sigur că nu mi-aş da silinţa să cer graţierea dacă n-aş fi 
aproape sigur de a o obţine. 

— Bine, fie! murmură Robert Stuart făcînd un gest care 
indica lipsa lui de încredere; peste cîteva ore se va face lumină 
şi vom vedea noi... 

-— Acum, domnule, spuse prinţul privind jur-împrejur cu 
grijă, problema e cum ne vom strecura. Din cauza celor două 
epistole ale dumneavoastră şi a modului destul de neobişnuit în 
care le-aţi expediat, intrările palatului sînt păzite exact ca în faţa 
unui asediu; ca urmare cred că vă va fi foarte greu să ieşiţi de- 
aici înainte de primele ore ale dimineţii, mai ales că purtaţi 
uniforma asta de gardă scoțiană. Vă rog să binevoiţi a observa 
că, luîndu-vă cu mine, o să vă scot, pe dumneavoastră şi 
peprietenul care v-a împrumutat uniforma, dintr-o afacere urită. 

— Monseniore, eu nu uit niciodată nici binele nici răul. 

— Credeţi-mă că n-o fac ca să obţin recunoştinţa 
dumneavoastră, ci ca să vă dovedesc sinceritatea intenţiilor 
mele, sperînd că îmi veţi urma exemplul; nu-i greu să vă daţi 


seama că mi-ar fi de-ajuns să vă părăsesc aici, pur şi simplu, 
pentru ca în felul ăsta să fiu scutit de obligaţia de a-mi respecta 
jurămiîntul. 

— Mi-e cunoscută lealitatea prinţului de Conde, răspunse 
tînărul scoţian cu o voce din care răzbătea emoția, şi sînt 
convins că nu va avea a se plinge de a mea. Din această zi, vă 
sînt devotat trup şi suflet. Dacă veţi reuşi să obţineţi graţierea 
tatălui meu, nu veţi avea un slujitor mai credincios şi gata să 
moară pentru dumneavoastră. 

— Nu mă îndoiesc de asta, domnule, răspunse prinţul de 
Conde şi, deşi prilejul cu care ne-am întîlnit este cît se poate de 
neobişnuit, n-o să vă ascund că, avind în vedere motivul care v- 
a împins să acţionaţi, intenţia dumneavoastră, oricît de 
reprobabilă poate fi în ochii unui om cinstit, mă face să fiu 
destul de indulgent şi chiar să simt pentru dumneavoastră un fel 
de simpatie. Aş simţi doar nevoia să-mi spuneţi un lucru, şi 
anume: cum se face că purtaţi un nume scoţian, din moment ce 
consilierul Anne Dubourg e tatăl dumneavoastră. 

— Nimic mai simplu, domnule, aşa sînt toate poveştile de 
dragoste. Au trecut de-atunci douăzeci şi doi de ani. Pe atunci, 
consilierul Dubourg avea douăzeci şi opt de ani. A făcut o 
călătorie în Scoţia ca să-l vadă pe John Knox, prietenul lui. Acolo 
a cunoscut o fată. Ea este mama mea. Ela aflat că fata a rămas 
însărcinată abia după ce s-a întors la Paris. N-a avut nici o 
îndoială în ce privea virtutea ei, aşa că m-a considerat fiul lui şi 
i-a recomandat lui John Knox să se intereseze de soarta copilului 
venit astfel pe lume. 

— Bine, domnule, spuse prinţul de Conde, am aflat ceea ce 
doream să ştiu. Acum să vedem cum ieşim de-aici. 

Prinţul întredeschise uşa şi privi de-a lungul coridorului ce 
redevenise întunecos şi pustiu. leşiră amîndoi din camera 
Metamorfozelor şi ajunseră cu bine la ieşire. Prinţul aruncă pe 
umerii scoţianului mantia sa şi ceru să fie chemat Dandelot. 

Cînd sosi Dandelot, prinţul îi povesti scena ai cărei eroi 
fuseseră regele, Charlotte de Saint-Andre şi vizitatorii nepoftiţi 
care veniseră să le strice somnul. Despre Robert Stuart nu 
spuse decit atit: 

— Domnul este cu mine! 

Dandelot pricepu că era bine ca prinţul să se îndepărteze 
de Louvre cît mai repede. Le deschise o uşă lăturalnică şi cei doi 


ieşiră în grabă din palat. Fără să schimbe nici o vorbă, se 
îndreptară spre Sena. Ajungînd pe malul apei, prinţul îl întrebă 
pe scoţian în ce parte o ia. 

— La dreapta, monseniore, răspunse acesta. 

— lar eu la stinga, spuse prinţul. Să veniţi astă-seară, la 
zece ceasuri, în faţă la Saint-Germain-l'Auxerrois. Sper că voi 
avea ştiri bune pentru dumneavoastră. 

— Mulţumesc,  monseniore! spuse tînărul înclinîndu-se 
respectuos, şi, vă repet, din acest moment, aveţi în mine cel 
mai credincios slujitor! 

Fiecare o luă pe drumul său. 

Orologiul bătu trei ceasuri din noapte. 

Chiar în acelaşi moment, prinţul de Joinville era primit în 
dormitorul Catherinei de Medicis. Bietul prinţ nu venise aici de 
bunăvoie. Ţineţi minte, desigur, că regina mamă anunţase că se 
retrage în dormitor şi îl va aştepta acolo pe prinţul de Joinville, 
ca să-i povestească ce s-a petrecut în camera Metamorfozelor. 
Ceea ce se petrecuse ştim cu toţii. Or, prinţul de Joinville, cît se 
poate de ruşinat după scena la care asistase, era mai puţin 
dispus decit oricine să descrie tabloul acestei catastrofe în care 
onoarea lui conjugală juca, chiar înainte de a se fi însurat, un rol 
destul de trist. 

Cameristele o dezbrăcaseră pe Catherine şi o pregătiseră 
de culcare; se aşezase în pat, le dăduse drumul tuturor, cu 
excepţia femeii ei de încredere şi stătea în aşteptare. 

Orologiul bătuse două ceasuri. Apoi două şi un sfert; două 
şi jumătate; trei fără un sfert. 

Atunci, văzînd că nu apar nici unchiul (ducele de Guise), 
nici nepotul (prinţul de Joinville), regina începuse să-şi piardă 
răbdarea, o chemase pe cameristă şi îi poruncise să-l caute pe 
prinţul de Joinville şi să i-l aducă, viu sau mort. 

Dar prinţul era angajat într-o discuţie extrem de gravă la 
care mai participau ducele Francois de Guise şi cardinalul de 
Lorena. Se înţelege, acest consiliu de familie în miez de noapte 
hotărise că o căsătorie între prinţul de Joinville şi domnişoara de 
Saint-Andre a devenit absolut de neconceput. 

Aflînd de porunca reginei, prinţul n-avea cum să nu se 
supună. Ducele de Montpensier şi prinţul de La Roche-sur-Yon, 
care-l însoțeau, se pierdură pe drum; vom vedea mai tîrziu cu ce 
intenţie. 


Regina devenea cu fiecare minut tot mai nerăbdătoare să 
afle în ce aventură compromiţătoare se lăsase atrasă buna ei 
prietenă, amirala. Cînd îl văzu pe prinţ intrînd, strigă cu o voce 
aspră: 

— Dar haide odată, domnule de Joinville, te aştept de o oră! 

Prinţul se apropie de pat biiguind o scuză, din care 
Catherine nu pricepu decit: „Vă cer iertare, Maiestatea 
Voastră... “ 

— O să te iert, musiu de Joinville, spuse regina mamă cu 
accentul ei florentin, numai dacă povestea dumitale o să fie tot 
atit de amuzantă pe cît de plictisitoare a fost aşteptarea. Uite, ia 
un taburet şi aşează-te lîngă pat. Văd pe chipul dumitale că s-au 
întîmplat lucruri extraordinare. 

— Da, murmură prinţul, de-a dreptul extraordinare şi la care 
nu ne aşteptam cîtuşi de puţin! 

— Cu atît mai bine! Cu atît mai bine! exclamă regina, 
frecîndu-şi mîinile de plăcere. la, povesteşte-mi pe îndelete, fără 
să uiţi nimic. De mult n-am mai avut ocazia să mă distrez aşa de 
bine. Ah, musiu de Joinville, la Curtea asta nu se mai ride. 

— Aşa e, doamnă, răspunse domnul de Joinville cu un aer 
funebru. 

— Şi atunci cînd ai un prilej să te distrezi nu trebuie să-l laşi 
să-ţi scape. Dă-i drumul, musiu de Joinville; te ascult, şi-ţi promit 
că n-o să scap nici un cuvint. 

Şi Catherine se aşeză în pat cît putu de comod, ca un om 
care aşteaptă să guste nestingherit o poveste amuzantă şi vrea 
ca nimic să nu-i strice plăcerea. Aştepta. 

Dar lui musiu de Joinville îi venea foarte greu să înceapă; 
aşa că nu scoase o vorbă. 

Regina mamă crezu o vreme că tînărul prinţ se 
concentrează şi îşi alege cuvintele. Dar, văzînd că rămîne mut, îi 
aruncă o privire întrebătoare şi insistentă. 

— Ei? îl întrebă ea. 

— Ei bine, doamnă, răspunse prinţul, vă mărturisesc că mă 
aflu într-o mare încurcătură. 

— Dar de ce, prinţe? 

— Îmi vine foarte greu să povestesc Maiestăţii Voastre ce- 
am văzut. _ 

— Dar ce naiba aţi văzut, musiu de Joinville? lţi mărturisesc 
că mor de curiozitate. Am aşteptat cam mult, e adevărat, 


continuă Catherine frecîndu-şi mîinile, dar s-ar zice că n-am 
aşteptat degeaba. Spune-mi dragă musiu de Joinville, era pentru 
noaptea asta? căci, după cum ştii, în biletul pe care mi l-ai dat 
zicea „în noaptea asta”, dar nu purta nici o dată. 

— Intradevăr, era pentru noaptea asta. doamnă. 

— Deci se aflau în camera Metamorfozelor? 

— Erau acolo. 

— Amiîndoi? 

— Amîndoi. 

— Tot Marte şi Venus? Ah, uite, ce e, ştiu cine era Venus, 
dar Marte? 

— Marte, doamnă? 

— Da, Marte... nu ştiu cine era Marte! 

— De fapt, doamnă, mă întreb dacă trebuie să vă spun... 

— Cum adică, dacă trebuie să-mi spui? Te cred că trebuie, 
iar dacă îţi faci probleme de conştiinţă, te absolv eu de acest 
păcat. Ei, cum era Marte? Tînăr sau bătrîn? 

— Tînăr. 

— Bine făcut, băiatul? 

— Da, bine făcut, desigur. 

— De neam bun? 

— Foarte bun. 

— O, o, ce-mi tot spui acolo, musiu de Joinville? făcu regina 
mamă, ridicîndu-se în capul oaselor. 

— Adevărul-adevărat, doamnă. 

— Cum, nu e vreun paj orb şi ignorant? 

— Nu e cituşi de puţin un paj. 

— Şi acest tînăr atit de îndrăzneţ, întreabă Catherine, 
neputind să reziste înclinaţiei sale spre ironie, acest tînăr 
îndrăzneţ ocupă vreun rang la Curte? 

— Da, Maiestatea Voastră... unul foarte înalt chiar. 

— Foarte înalt? Dar vorbeşte odată, pentru Dumnezeu, 
musiu de Joinville? Trebuie să-ţi smulg vorbele cu cleştele? Doar 
n-o fi vreun secret de stat! 

— De fapt e vorba de un secret de stat, doamnă, spuse 
prinţul. 

— O, atunci musiu de Joinville, nu mai e o rugăminte, e o 
poruncă: spune-mi numele acestui înalt personagiu. 

— Insistaţi? 

— Insist! 


— Ei bine, doamnă, spuse prinţul ridicînd capul, acest 
personagiu, cum îi ziceţi, nu e altcineva decit Maiestatea Sa 
regele Francisc al II-lea. 

— Fiul meu? strigă Catherine, sărind din pat. 

— Da, fiul dumneavoastră, doamnă. 

Dacă în mijlocul dormitorului ar fi trosnit pe neaşteptate un 
foc de archebuză probabil că regina n-ar fi trăit o emoție mai 
violentă. Îşi trecu mîna peste ochi, ca şi cum întunericul din 
încăpere, luminată de o singură lumînare, o împiedica să 
distingă obiectele din jur. Apoi, ţintuindu-l pe prinţ cu privirea ei 
străpungătoare şi apropiindu-se de el mai-mai să-l atingă, ea îi 
spuse cu jumătate de voce, o voce care îşi pierduse accentul 
batjocoritor spre a deveni de-a dreptul teribilă: 

— Cred că sînt cît se poate de trează, nu-i aşa, musiu de 
Joinville? Am auzit bine: îmi spuseşi că eroul acestei aventuri e 
chiar fiul meu? 

— Da, doamnă. 

— Eşti în stare să mai afirmi asta încă o dată? 

— O jur. 

Şi tînărul prinţ întinse mîna. 

— Bine, musiu de Joinville! continuă Catherine posomorită. 
Acum înţeleg de ce te codeai, de ce nu-ţi venea să vorbeşti. O, 
simt că mi se urcă sîngele la cap! E posibil aşa ceva? fiul meu, 
care are o nevastă tînără şi fermecătoare, să-şi găsească o 
amantă care are de două ori virsta lui; fiul meu trecînd în tabăra 
duşmanilor mei; fiul meu, dar e imposibil! fiul meu, amantul 
amiralei!... 

— Doamnă, spuse prinţul, de Joinville, n-am nici cea mai 
mică idee cum o fi ajuns biletul în buzunarul doamnei Coligny. 
Dar ceea ce ştiu cu siguranţă, din nefericire, e că nu doamna 
Coligny se afla în camera Metamorfozelor. 

— Cum! strigă Catherine, ce tot spui, nu era amirala? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci cine era femeia? 

— Doamnă... 

— Musiu de Joinville, numele persoanei, auzi, să-mi spui 
imediat numele ei! 

— Maiestatea Voastră să binevoiască a mă scuza... 

— Să te scuz! Pentru ce? 

— Fiindcă eu sînt singurul om, ăsta-i adevărul, căruia nu 


trebuie să i se ceară să facă o asemenea dezvăluire. 

— Nici eu nu-ţi pot cere, musiu de Joinville? 

— Nici chiar dumneavoastră, doamnă. De altfel, nici nu va fi 
greu să vă satisfaceţi curiozitatea, prima persoană de la Curte 
pe care o s-o întrebaţi... 

— Dar, ca să o pot întreba pe această persoană, va trebui 
să aştept pînă miine, musiu de Joinville. Vreau să aflu imediat 
numele persoanei. Poate că vreau să iau anumite măsuri care 
nu suferă amiînare! 

Şi ochii reginei, care zvirleau flăcări, îl ţintuiră pe bietul 
prinţ. 

— Doamnă, spuse el, căutaţi printre persoanele de la Curte 
pe aceea al cărei nume eu nu-l pot pronunţa. 

Şi tînărul îşi acoperi faţa cu mîinile, ca să-şi ascundă 
ruşinea şi lacrimile de miînie neputincioasă. 

Regina scoase o exclamaţie şi, prinzind mîinile prinţului şi 
îndepărtîndu-le, îl privi fix, spunînd: 

— A, domnişoara de Saint-Andre? 

Prinţul nu spuse nimic. Dar şi asta era o mărturisire. El se 
lăsă, fără vlagă, pe un taburet aflat în apropierea patului. 

Catherine îl privi o clipă cu o compătimire amestecată cu 
dispreţ. Apoi, făcînd un efort să se arate înţelegătoare, îi spuse: 

— Bietul copil! Te plîng din toată inima, căci se pare că o 
iubeai pe această fiinţă perfidă. Apropie-te, dă-mi mîna, spune- 
mi tot ce ai pe suflet. Inţeleg acum de ce amuţiseşi, şi-mi pare 
rău că am insistat atît. lartă-mă, fiule! Şi acum, cunoscînd boala 
de care suferi, să căutăm şi leacul... Mai sînt destule fete la 
Curte, şi dacă nici una nu va fi îndeajuns de frumoasă şi de 
nobilă pentru dumneata, vom găsi, alta la Curtea Spaniei sau a 
Italiei. Te rog să-ţi revii, prinţe, şi hai să discutăm serios. 

Discursul reginei avea două scopuri, unul vizibil şi altul 
ascuns: acela de a-l consola şi acela de a-i măsura tăria şi 
curajul. Dar domnul de Joinville, în loc să răspundă la aceste 
îndemnuri materne, căzu în genunchi lîngă patul reginei şi îşi 
înfundă faţa între cearşafuri, hohotind. 

— lertare, Maiestatea Voastră! strigă el, iertare, dar sînt 
copleşit de ruşine şi durere şi nu mai am putere pentru altceva. 
O rog deci pe Maiestatea Voastră să-mi permită să mă retrag. 

Regina mamă privi cu dispreţ la acest bărbat tînăr, doborit 
de suferinţă. Apoi, fără ca vocea să-i trădeze cu nimic impresiile 


defavorabile, îi spuse: 

— Du-te, copilul meu, şi vino dimineaţă să stăm de vorbă. 
Pînă atunci, noapte bună şi Dumnezeu să te aibă-n pază! 

Îi întinse prinţului dreapta, el i-o sărută supus şi ieşi din 
încăpere, ca o umbră. Catherine îl urmări în tăcere cu privirea 
pînă dispăru în spatele draperiilor. Apoi se sprijini în coate pe 
pernă şi îşi spuse ginditoare, cu o lucire amenințătoare în priviri: 
„Începînd de azi, am o rivală; dacă nu aduc imediat lucrurile pe 
făgaşul lor, de miine voi pierde toată puterea asupra fiului 
meu”. 

Stătu astfel îndelung, ticluind un plan. În cele din urmă, pe 
buzele ei apăru un suris triumfător. „Voi pune ordine în toate 
astea!” îşi zise ea. 


XV 
Bîrfe 


Şi acum, în timp ce domnul cardinal de Lorena se 
pregăteşte de culcare ajutat de valetul său, în timp ce Robert 
Stuart se întoarce la prietenul său Patrick, în timp ce domnul de 
Conde revine acasă, pe jumătate furios, pe jumătate distrîndu- 
se de cele întâmplate: în timp ce doamna amiral continuă să-şi 
întoarcă pe dos toate buzunarele sperind să găsească biletul 
pierdut; în timp ce regele o asaltează pe Lanoue cu întrebări 
încercînd să înţeleagă cum s-a aflat de întâlnirea lui secretă; în 
timp ce domnul mareşal de Saint-Andre se tot întreabă dacă 
trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu sau să-şi blesteme 
destinul pentru ce i s-a întîmplat; în timp ce domnişoara de 
Saint-Andre visează că poartă la git şi pe braţele-i frumoase 
bijuteriile doamnei d'Etampes şi ale ducesei de Valentinois iar 
pe căpşorul ei blond coroana Mariei Stuart, să vedem ce fac 
tinerii prinți de Montpensier şi de La Roche-sur-Yon. 

Cei doi tineri, veseli şi mulţumiţi de spectacolul neobişnuit 
la care participaseră ca spectatori, fuseseră obligaţi să-şi 
stăpiînească buna-dispoziţie dînd faţă cu trei personaje grave, 
care arătau acum mai preocupate ca oricînd: ducele de Guise, 
mareşalul de Saint-Andre şi cardinalul de Lorena. Ba mai mult: 
împrumutând nişte expresii de circumstanţă, ei îşi exprimaseră 
cum se pricepeau mai bine tristeţea faţă de cele întâmplate. 
După care au aşteptat în linişte ca fiecare dintre cele trei 
importante personaje să se îndepărteze. Rămînînd singuri, cei 
doi prinți nu-şi mai putură stăpini risul şi geamurile palatului 
Louvre tremurau de hohotele lor ca şi cum ar fi trecut pe stradă 
o căruţă încărcată. 

— Ah! dragă duce, spuse prinţul de La Roche-sur-Yon abia 
trăgindu-şi răsuflarea după ce se sufocase de ris. 

— Ah! dragă prinţe! răspunse celălalt, făcînd un efort să-şi 
revină în fire. 

— Şi cînd te gîndeşti... cînd te gîndeşti că există oameni... 
oameni care pretind că-n ziua de azi parizienii nu mai ştiu să 
ridă! 

— Ăştia-s nişte oameni... nişte oameni rău... rău inten- 
ţionaţi. 


— Ah, Doamne, risul ăsta ce bine prinde, şi ce rău îţi face în 
acelaşi timp! 

— Ai văzut mutra lui Joinville? 

— Dar pe a mareşalului de Saint... de Saint-Andre. 

— Nu-mi pare rău decit de un lucru, spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon. 

— Ba mie de două, răspunse celălalt. 

— Anume că n-am fost eu în locul regelui, chiar dacă m-ar fi 
văzut întreg Parisul. 

— Şi eu că nu m-a văzut tot Parisul în locul regelui. 

— O, nu-ţi bate capul, duce: pînă miine la prînz tot Parisul o 
să afle. 

— Dacă ai avea acelaşi chef ca mine, Parisul ar afla chiar în 
noaptea asta. 

— Şi cum, mă rog? 

— Foarte simplu... Ce naiba, strigînd asta prin tot oraşul. 

— Dar oraşul doarme. 

— Parisul n-are voie să doarmă cînd regele lui e treaz. 

— Ai dreptate! Sînt sigur că Maiestatea Sa n-a închis 
ochişorii încă. 

— Aşa că... să trezim Parisul. 

— O, ce nebunie! 

— Nu eşti de acord? 

— Ei, aşta-i! Din moment ce mi se pare o nebunie, se- 
nţelege că sînt de acord. 

— Atunci, la drum. 

— Haidem! Mă tem să nu se fi aflat în oraş ceva din toată 
tărăşenia asta. 

Şi cei doi tineri, năpustindu-se spre ieşirea Lovwvrului, 
coborîră în goană scările, de parcă erau Hippomene şi Atalanta 
disputîndu-şi premiul de alergare. 

Ajungiînd în curte, au fost întîmpinaţi de Dandelot, căruia se 
feriră să-i spună ceva, din cauza rolului pe care cumnata lui îl 
jucase. Dandelot îi recunoscu şi le deschise uşile, aşa cum 
făcuse şi cu prinţul de Conde. 

Cei doi tineri, chicotind ascunşi sub mantiile lor largi, 
traversară podul mobil şi ajunseră pe malul Senei, unde un vînt 
rece le biciuia obrajii. Atunci, sub pretextul că încearcă să se 
încălzească, începură să culeagă de pe jos pietre şi să arunce cu 
ele în ferestrele caselor învecinate. Două-trei ferestre se 


sparseră cu zgomot. Şi tinerii noştri ar fi continuat să se distreze 
astfel dacă nu le-ar fi tăiat calea doi bărbaţi, care le porunciră să 
se oprească din goană. 

— ŞI cu ce drept ne porunciţi? strigă ducele de Montpensier, 
înaintînd către cei doi bărbaţi. Vedeţi-vă de drum şi lăsaţi doi 
gentilomi să se distreze după placul inimii. 

— Ah, iertare, monseniore, nu vă recunoscusem, spuse unul 
din cei doi bărbaţi. Sînt domnul de Chavigny, comandantul celor 
o sută de arcaşi din garda palatului, şi mă întorceam la Louvre 
întovărăşit de domnul de Carvoysin, primul scutier al Maiestăţii 
Sale. 

— Bună seara, domnule de Chavigny! spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon, apropiindu-se de comandantul arcaşilor şi 
întinzîndu-i mîna, în timp ce ducele de Montpensier răspundea 
cu multă curtoazie omagiilor primului scutier. Şi spuneaţi că vă 
întoarceţi la Louvre, domnule de Chavigny? 

— Da, printe. 

— Ei bine, noi tocmai ieşisem... 

— La ora asta 

— Vă rog să observați, domnule de Chavigny, că, aşa cum e 
potrivită pentru a reveni la Louvre, ora asta e la fel de potrivită 
şi pentru a ieşi. 

— Fiţi încredințat,  prinţe, că, dacă e vorba de 
dumneavoastră, n-o să comit indiscreţia de a vă pune întrebări. 

— Şi rău faceţi, dragă domnule, fiindcă am avea să vă 
spunem lucruri foarte interesante. 

— În legătură cu serviciul în slujba regelui? întrebă domnul 
de Carvoysin. 

— Exact, în legătură cu serviciul în slujba regelui. Aţi pus 
punctul pe i, domnule prim-scutier, spuse, hohotind de ris, 
prinţul de La Roche-sur-Yon. 

— Chiar aşa? întrebă domnul de Chavigny. 

— Pe cinstea mea. 

— Despre ce e vorba, domnilor? 

— E vorba de marea onoare cu care l-a copleşit Maiestatea 
Sa, acum cîteva clipe, pe unul dintre iluştrii săi războinici, spuse 
prinţul de La Roche-sur-Yon. 

— Şi pe dragul meu Joinville, spuse ducele de Montpensier. 

— Despre ce onoare e vorba, prinţe? 

— Şi cine e ilustrul războinic, duce? 


— Domnilor, e vorba de mareşalul de Saint-Andre! 

— Şi ce onoruri mai putea adăuga Maiestatea Sa la cele cu 
care l-a învrednicit deja pe domnul de Saint-Andre: mareşal al 
Franţei, prim-gentilom al camerei regale, marele cordon Saint- 
Michel, cavaler al ordinului Jarretiere! Orice s-ar zice, pe unii nu-i 
ocolesc favorurile, e de invidiat! 

— Depinde! 

— Cum, depinde? 

— Fără îndoială, sînt nişte favoruri care poate că nu vi s-ar 
potrivit nici dumneavoastră, domnule de Chavignv, care aveţi o 
nevastă tînără şi frumoasă, nici dumneavoastră, domnule de 
Carvoysin, care aveţi o fată frumoasă... 

— Chiar aşa? exclamă domnul de Chavigny, care începea să 
priceapă. 

— Aţi ghicit, dragă domnule, spuse prinţul de La Roche-sur- 
Yon. 

— Dar sînteţi sigur de ce spuneţi? întrebă domnul de 
Chavigny. 

— Zăul! 

— E grav, dacă-i aşa, prinţe! interveni domnul de Carvoysin. 

— Vi se pare? Eu găsesc, dimpotrivă, că e foarte distractiv. 

— Dar cine v-a spus?... 

— Nu ne-a spus nimeni. Am văzut! 

— Unde? 

— Am văzut, şi cu mine au văzut domnul de La Roche- sur- 
Yon, domnul de Saint-Andre, fratele meu Joinville, care, în 
paranteză fie spus, trebuie să fi văzut mai bine decit noi toţi, din 
moment ce ţinea în mînă un candelabru... Cite ramuri avea, 
prinţe? 

— Cinci ramuri avea! spuse prinţul începînd să rîdă şi mai 
tare. 

— Încuscrirea Maiestăţii Sale cu mareşalul e în afară de 
orişice îndoială, continuă plin de gravitate ducele de 
Montpensier, aşa că, de acum, ereticii n-au decit să se poarte cu 
mare grijă. De-aia vrem să şi anunţăm vestea adevăraţilor 
catolici din Paris. 

— E posibil aşa ceva? exclamară într-un glas domnul de 
Chavigny şi domnul de Carvoysin. 

— Exact, precum am onoarea să vă spun, răspunse prinţul. 
Ştirea e foarte proaspătă, n-are nici măcar o oră; aşa că, 


aducîndu-v-o la cunoştinţă, v-am dat o dovadă de simpatie. Se 
înţelege, cu condiţia să o faceţi să circule şi s-o împărtăşiţi 
tuturor pe care îi veţi întîlni. 

— Şi cum, la orele astea, nu prea apar mulţi prieteni în cale, 
vă sfătuim să faceţi ca noi, să deschideţi uşile închise, sculîndu-i 
din somn pe prietenii care dorm şi să le spuneţi, recomandîndu- 
le să ţină secretul, exact cum a procedat cu trestiile bărbierul 
regelui Midas: „Regele Francisc al Il-lea e amantul domnişoarei 
de Saint-Andre!” 

— A, pe cinstea mea, vom face exact precum aţi zis! spuse 
primul-scutier. Nu pot să-l sufăr pe mareşalul de Saint-Andre şi 
nu departe de aici ştiu un prieten de-al meu căruia o să-i facă 
mare plăcere această ştire, aşa că n-o să rezist să nu-l trezesc. 

— lar dumneavoastră, dragă domnule de Chavigny, spuse 
prinţul, cum ştiu că nu-l aveţi deloc la inimă pe domnul de 
Joinville, sînt sigur că veţi urma exemplul domnului de 
Carvoysin. i 

— A, pe cinstea mea, da! exclamă domnul de Chavigny. In 
loc să mă duc la Louvre, o să mă întorc pînă acasă, să-i 
povestesc nevesti-mii. Miine, înainte de nouă dimineaţa, cel 
puțin patru din prietenele ei o să afle şi asta e ca şi cum ai 
trimite patru vestitori cu trompete în cele patru puncte 
cardinale. 

După care, cei patru seniori se salutară, despărțindu-se. Cei 
doi tineri se îndreptară, de-a lungul cheiului, către strada 
Monnaie; cei doi militari, în loc să meargă la Louvre, se 
întoarseră în oraş şi începură, fiecare pe cont propriu, să 
transmită conştiincios mai departe ceea ce aflaseră. 

Ajungiînd în strada Monnaie, prinţul de La Roche-sur-Yon 
observă, deasupra unei firme de tablă care sciîrţiia bătută de 
vînt, o fereastră luminată. 

— la uite, spuse ducele, ce minune! O fereastră burgheză 
care stă de veghe la trei şi jumătate din noapte! Ori e un 
burghez care se însoară ori un poet pe care îl chinuiesc muzele. 

— Nimic mai adevărat, dragul meu. Uitasem că sînt invitat 
la nuntă. ŞI, pe cinstea mea, aş vrea să pot să ţi-o arăt pe 
nevestica maestrului Balthazar. Ai vedea că, deşi nu e fiica unui 
mareşal al Franţei, nu e mai puţin frumoasă. Dar în lipsa 
nevestei, o să-ţi fac cunoştinţă cu soţul. 

— Ah, dragă prinţe, n-ar fi prea uman să-l chemi pe om la 


fereastră pe vremea asta. 

— Lasă, spuse prinţul, e singurul om care nu are de ce se 
teme despre partea asta. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă e mereu răcit şi răguşit. În zece ani de cînd îl 
cunosc, n-am auzit de la el un bună ziua, printe, clar. 

— Atunci, ia să-l vedem. 

— Cu atit mai mult că nu numai că e hangiu, dar e şi băiaş, 
are băi de aburi pe malul Senei şi miine, în timp ce va face 
masaj clienţilor, le va spune istoria pe care o va afla de la noi. 

— Bravo! 

Cei doi tineri seniori îşi umpluseră buzunarele cu pietricele 
cu gîndul să bombardeze în drum o mulţime de case. Prinţul 
scoase din buzunar o piatră şi, făcînd un pas înapoi ca să-şi ia 
elan, o aruncă în geamul luminat. 

Fereastra se deschise aşa de repede, de ai fi zis că o 
deschisese chiar piatra care o lovise. Un cap de bărbat acoperit 
cu o scufie apăru în cadrul ferestrei, însoţit de un sfeşnic 
luminat şi strigă: 

— Tilharilor! 

— Ce spune? întrebă ducele. 

— Ai văzut, trebuie să fii obişnuit cu el ca să înţelegi ce 
spune. Ne-a făcut tilhari. 

Apoi, întorcîndu-se spre cel de la fereastră: 

— Nu te înfierbînta prea tare, Balthazar, eu sînt! 

— Ah... Alteța Voastră?... Să mă ierte Alteța Voastră!... 
Domnia Voastră are tot dreptul, dacă-i place, să-mi spargă 
geamurile. 

— Ah, Dumnezeule, exclamă ducele rizînd în hohote, ce 
limbă vorbeşte omul dumitale, prinţe? 

— Oamenii care se pricep zic că e un dialect aparte, ceva 
între irocheză şi hotentotă. Dar asta nu înseamnă că prin genul 
ăsta de grohăit nu ne-a spus un lucru cît se poate de plăcut. 

— Care, mă rog? 

— Că avem dreptul să-i spargem geamurile. 

— A, zău, ăsta merită un cuvint de mulţumire. 

Apoi, adresîndu-se lui Balthazar: 

— Prietene, la Curte s-a răspîndit zvonul că ţi-ai luat 
nevastă şi că e o femeie foarte frumoasă. Aşa că am ieşit din 
Louvre anume ca să-ţi aducem felicitările noastre. 


— Şi ca să-ţi spunem, dragul meu Balthazar, că afară e cam 
rece şi e o vreme bună spre a ne înfrupta în casă din bunătăţile 
pămiînteşti. 

— În timp ce inima Maiestăţii Sale e foarte fierbinte, ceea ce 
îi va face bine mareşalului de Saint-Andre. 

— Nu pricep. 

— Nu contează, dragul meu Balthazar, repetă asta aşa cum 
ţi-am spus-o. Alţii vor pricepe, o să ştie unde bate. 
Complimentele noastre doamnei. 

Şi cei doi tineri seniori o apucară din nou de-a lungul străzii 
Monnaie, veseli nevoie mare, în timp ce în urma lor se auzea 
tusea şi mormăitul răsunător al hangiului de la Vaca neagră, 
care putea să-şi închidă fereastra la loc, dar nu avea cum să 
astupe ochiul de geam spart. 


XVI 
Borfaşi şi gentilomi 


Cei doi tineri seniori ajunseră în strada Bethisy. Dînd colţul 
auziră, dinspre hotel Coligny, zăngănit de spade şi o 
nemaipomenită zarvă. Scena se petrecea la numai douăzeci sau 
treizeci de paşi de ei, sub oblăduirea întunericului. Se adăpostiră 
sub porticul unei case aflate chiar pe colţul dintre străzile 
Monnaie şi Bethisy. 

— Ah, ah, se auzea un glas puternic şi ameninţător, sînteţi 
pungaşi de buzunare, după cum văd? 

—Zău aşa, răspunse o voce obraznică, ar fi culmea să 
întîlneşti la ora asta oameni cinstiţi pe stradă! 

— Tilhari! se auzi o voce, mai puţin sigură decît prima. 

— Ai văzut pungaş care să nu fie puţin tîlhar şi tîlhar care 
să nu fie puţin pungaş? răspunse cea de-a doua voce, care 
părea să aparţină unui filozof. 

— Ai de gind deci să mă asasinezi? 

— Ciîtuşi de puţin, Senioria Voastră! Doar să vă uşurez de 
pungă, asta-i tot. 

— Trebuie să-ţi spun că n-am mare lucru în pungă; dar, aşa 
cum e, n-o să apuci să priveşti în ea. 

— Rău faceţi că vă încăpăţinaţi, monseniore! 

— Domnule, ţineţi seama că sînteţi doi contra unsprezece, 
iar însoţitorul dumneavoastră nu pare să fie decit lacheul 
dumneavoastră. Orice rezistenţă, deci, e o nebunie. 

— Faceţi loc, se auzi vocea seniorului, devenind tot mai 
amenințătoare. 

— Păreţi străin de bunul nostru Paris, domnule, spuse cel 
care părea să fie căpetenia bandei, şi poate că vă lăsaţi aşa 
greu fiindcă vă temeţi să nu rămineţi fără adăpost nemaiavind 
bani, da’ aveţi de-a face cu nişte hoţi civilizaţi, domnule, om fi 
noi pungaşi, da’ nu sîntem bagabonţi şi ştim ce datorăm unei 
feţe nobile. Daţi-ne de bună voie punga, domnule, şi vă vom da 
un scud ca să vă rămînă pentru găzduire, asta dacă n-aţi prefera 
să vă dau adresa unui han cinstit unde, la recomandarea 
noastră, veţi fi bine primit. Un senior ca dumneavoastră tre' să 
aibă prieteni în Paris, aşa că miine, adică astăzi, — căci, trebuie 
să vă spun, sînt aproape ceasurile patru de dimineaţă, — astăzi, 


deci, o să cereţi de la prieteni, care n-o să vă lase la nevoie. 

— Faceţi loc! repetă aceeaşi voce, inflexibilă. Puteţi să-mi 
luaţi viaţa, din moment ce sîntem doi contra unsprezece, dar 
punga n-o să mi-o luaţi. 

—Vorbele astea sînt lipsite de logică, domnule, continuă 
căpetenia; odată ce vă vom lua viaţa vom putea să vă luăm şi 
punga. 

— Înapoi, lepădăturilor! şi aveţi grijă, şi nu uitaţi că purtăm 
asupra noastră două spade şi două pumnale de ispravă! 

—Şi mai aveţi de partea voastră şi dreptatea, domnilor. Dar 
la ce folos, cînd uzurpatorii ei sînt mai tari? 

—Pînă una-alta, spuse gentilomul care părea cel mai puţin 
răbdător dintre cei doi, parează lovitura asta. 

Şi lansă asupra banditului o lovitură aşa de năprasnică încît 
dacă acesta, obişnuit cu astfel de glume, n-ar fi fost pregătit să 
se apere şi n-ar fi făcut iute un salt înapoi, ar fi fost străpuns cu 
siguranţă. Dar aşa scăpă doar cu vesta sfişiată. 

Lupta se reluă, şi mai înverşunată. Unul dintre cei doi 
bărbaţi atacați de tilhari striga după ajutor. Dar celălalt, ca şi 
cum ar fi înţeles că totul e inutil, lovea în tăcere mai departe şi, 
după gemetele şi blestemele adversarilor săi, se putea deduce 
că nu loveşte în gol. 

Cînd am spus că gentilomul care se lupta în tăcere înţelese 
că e inutil să strige după ajutor, am sperat că vom fi bine 
înţeleşi de către cititori, căci era inutil să ceri ajutor de la 
oamenii însărcinaţi să facă asta, adică agenţilor domnului de 
Mouchy, mare inchizitor al legii în Franţa. Aceşti agenţi, cărora li 
se spunea mouchis sau chiar moucharas!! , străbăteau zi şi 
noapte oraşul avînd, într-adevăr, misiunea de a-i aresta pe toţi 
cei ce li se par suspecți. Dar, pentru activii moucharas sau 
mouchis, cum vreţi să le spuneţi, nu păreau deloc suspecte 
bandele de răufăcători care infestau oraşul şi, nu o dată, cînd 
prada promitea să fie bogată, aceşti agenţi dăduseră ajutor 
tocmai acestor suspecți, fie că suspecţii aparţineau speciei de 
Uremie, adică hoţi-gentilomi, care nu atacau decit oameni de 
viţă nobilă, fie că aparţineau speciei t/re-/aine, nişte bieţi 
amăriţi, pungaşi de cea mai joasă speţă, care se mulţumeau să-i 
buzunărească pe burghezi. 

In afară de cele două categorii de care am vorbit mai 


1 Mouchard (peiorativ): spion, turnător, denunţător. 


înainte, mai exista şi frăţia „băieţilor răi”, o societate de asasini 
plătiţi, organizaţi pe echipe, care îşi închiriau talentul celor care 
îi onorau cu încrederea lor. Şi, trebuie să spunem că numărul 
celor care, în acele vremuri de patimi şi ură, aveau nevoie să se 
debaraseze de cineva fiind mare, aveau din belşug de lucru. 

Aceştia de care am vorbit mai sus nu le păreau deloc 
suspecți agenţilor domnului de Mouchy. Se ştia că aceşti asasini 
profesionişti lucrează pentru seniori bogaţi, de neam mare, chiar 
pentru feţe princiare, şi nu se osteneau să-i deranjeze în 
exercitarea profesiunii lor. 

Mai existau şi alte familii de borfaşi: guilleris, plumets şi 
grisons, care corespund cu tăietorii de pungi de bani, hoţii de 
buzunare şi manglitorii din zilele noastre. Dar ăştia erau simpli 
găinari, aşa că agenţii domnului de Mouchy nu binevoiau să se 
compromită ocupîndu-se de ei. 

De altfel, se întîmpla foarte rar ca un gentilom să-şi rişte 
pielea umblînd în plină noapte pe străzile Parisului, decit dacă 
era bine înarmat şi însoţit de un număr de servitori. Aşa se 
explică şi faptul că mai-marele bandiţilor îşi dăduse seama uşor 
că avea în faţa lui un gentilom din provincie, străin de obiceiul 
locului. 

După cele ce v-am spus despre năravurile agenţilor 
domnului de Mouchy, nu trebuie să vă miraţi aflind că nimeni nu 
sărea în ajutor, auzind ţipetele valetului. Dar se pare că acesta 
fusese auzit de un tînăr care tocmai ieşea din hotel Coligny. 
Înţelegînd care e situaţia, acesta îşi înfăşurase mantia pe braţul 
sting, scosese cu dreapta sabia din teacă şi se năpustise 
strigînd: 

— Ţineţi-vă bine, domnule! Aţi cerut ajutor, iată-mă! 

— Nu eu am strigat după ajutor, răspunse gentilomul, 
duelîndu-se mai departe cu furie, ci plingăciosul ăsta de La 
Briche, care crede că pentru cinci sau şase asasini prăpădiţi, are 
dreptul să tulbure un senior în miez de noapte şi să trezească 
tot cartierul din somn. 

— Nu sîntem asasini, domnule, protestă căpetenia bandei, 
şi puteţi vedea cu cîtă eleganţă vă atacăm. Sîntem nişte tire- 
soie, v-am mai spus, hoţi de viţă nobilă, oameni cu casele lor şi 
nu jefuim decît gentilomi. În loc să fi chemat în ajutor un al 
treilea, care o să învenineze lucrurile, mai bine vă predaţi de 
bunăvoie şi nu ne obligaţi să ne folosim de mijloace violente, 


care ne displac mai mult decit orice. 

— Te pomeneşti că veţi fi avînd un pistol! răspunse cel 
atacat. 

— Ah, bandiți! canalii! mizerabili! strgă, aruncîndu-se în 
mijlocul încăierării, tînărul care ieşise din casa amiralului 
Coligny. 

Şi unul dintre bandiți scoase un strigăt, care dovedea că 
noul venit îşi punea amenințările în practică. 

— Uite ce e, spuse căpetenia bandiţilor, din moment ce vă 
încăpăţinaţi, văd că trebuie să terminăm treaba. 

Şi, în întuneric, grupul atacatorilor deveni mai însufleţit, 
strigătele de luptă şi cele cauzate de arsura rănilor deveniră mai 
zgomotoase, scînteile care ieşeau din încrucişarea săbiilor şi 
pumnalelor erau tot mai numeroase. 

La Briche, mînuind şi el sabia cît putea mai bine, continua 
să strige după ajutor. Era probabil metoda lui, care, oricum, 
dăduse deja un rezultat. Ţipetele lui nu rămaseră fără ecou nici 
în conştiinţa celor doi tineri care priveau ascunşi sub porticul 
casei din colţul străzii. 

— Nu putem să privim totuşi cu sînge rece cum sînt 
asasinați aceşti trei oameni, spuse prinţul de La Roche-sur-Yon, 
scoţind sabia din teacă. 

— Aşa e, prinţe, spuse ducele de Montpensier şi mi-e ruşine 
că am stat aşa de mult deoparte. 

Şi cei doi tineri răspunseră şi ei la chemările lui La Briche: la 
fel ca gentilomul care ieşise din hotel Coligny, se avintară spre 
locul luptei, strigînd: 

— Ţineţi-vă bine, domnilor! Venim şi noi! La moarte cu ei, la 
moarte! 

Cei unsprezece bandiți, obligaţi să ţină piept la trei bărbaţi 
hotăriţi, pierduseră deja pe doi dintre ai lor; văzînd că adversarii 
primesc întăriri şi că cei doi nou-veniţi îi atacau din spate, 
hotăriră să mai facă o ultimă încercare, deşi erau acum numai 
nouă contra cinci. Căpetenia rămase împreună cu cinci, dintre ai 
săi să lupte cu primii trei iar patru dintre oamenii lui se 
întoarseră să primească atacul domnilor de Montpensier şi de La 
Roche-sur-Yon. 

—La moarte, dar, gentilomi, dacă aşa voiţi cu tot 
dinadinsul! strigă căpetenia. 

— La moarte! repetară după el, ca un ecou, toţi bandiții. 


— Că bine ziceţi, la moarte! Cum merge, prieteni? Îi întrebă 
pe cei doi tovarăşi ai săi tînărul ieşit din hotel Coligny. Ei bine, la 
moarte! Ţine... 

Şi, făcînd o fandare rapidă, cit îi permitea înălţimea lui 
destul de redusă, străpunse cu virful sabiei trupul unuia dintre 
atacatori. Cel rănit scoase un geamăt, făcu trei paşi şovăitori 
înapoi şi căzu ţeapăn pe caldarim. 

— Frumoasă lovitură, domnule! spuse primul gentilom. Sper 
să vă urmez exemplul. lată... 

Şi, făcînd la rîndul său o fandare fulgerătoare, îşi împlîntă 
sabia în pîntecul unui duşman. 

Aproape în acelaşi timp, pumnalul dispăru pînă la plăsele în 
pieptul unuia din bandiți. 

Astfel, bandiții rămaseră numai şase contra cinci. Deodată, 
uşile de la impunătorul palat al lui Coligny se deschiseră larg şi 
amiralul, însoţit de doi purtători de torţe şi de patru valeţi 
înarmaţi, se arătară sub arcada luminată, îmbrăcat într-un halat 
şi ţinînd în mînă o sabie. 

— Hei, mitocanilor! spuse el, ce se întîmplă aici? la, s-o 
ştergeţi imediat, cu toţii, că dacă nu, aici vă ţintuiesc, la intrarea 
mea. 

Apoi, întorcîndu-se spre valeţii săi, spuse: 

— Haideţi, copii, pe ticăloşii ăştia! 

După care, dindu-le exemplu, se năpusti pe cîmpul de 
bătaie. 

— Scapă cine poate! strigă căpetenia bandiţilor, parînd, cu 
oarecare întîrziere, o lovitură de sabie care mai avu puterea să-i 
străpungă braţul. Scapă cine poate! E prinţul de Conde! 

Şi, răsucindu-se pe călciie, o luă la sănătoasa. Cinci dintre 
tovarăşii lui nu mai puteau profita de îndemnul lui. Patru zăceau 
la pâmiînt, iar al cincilea se sprijinea cu greu de un perete ca să 
nu se prăvălească. 

În grupul celor atacați de bandiți, toţi scăpaseră cu 
zgîrieturi şi răni uşoare. Gentilomul care fusese cel dintii ţinta 
tilharilor, constatând cu multă uimire că cel care-i sărise primul 
în ajutor nu era altul decît prinţul de Conde, se întoarse către 
acesta şi, înclinindu-se respectuos, îi zise: 

— Monsenioare, trebuie să mulţumesc de două ori Pro- 
videnţei: întîi că m-a salvat dintr-un pericol de moarte, şi în al 
doilea rînd că l-a ales ca instrument al salvării mele, să mă ierte 


aceşti nobili seniori, pe cel mai viteaz gentilom al Franţei. 

— Pe cinstea mea, domnule, spuse prinţul, sînt fericit că 
soarta m-a îndreptat la orele acestea tîrzii la vărul meu, amiralul 
Coligny, dîndu-mi astfel posibilitatea să vă fiu folositor. Mi-aţi 
mulţumit în cuvinte aşa de frumoase pentru modestul meu 
ajutor, încît doresc să aflu numele dumneavoastră. 

— Monseniore, numele meu e Godefroi de Bari... 

— Ah, îi întrerupse Conde, baron de Perigord, senior de la 
Renaudie? 

— ...Şi unul dintre bunii mei prieteni, spuse amiralul, 
întinzînd o mînă lui La Renaudie şi alta prinţului de Conde. Dacă 
nu mă înşel de multă vreme acest colţ de Paris n-a mai văzut la 
un loc atâţia oameni de calitate, domnule duce de Montpensier 
şi domnule prinţ de La Roche-sur-Yon. 

— Eu în persoană, domnule amiral! spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon, în timp ce La Renaudie se întorcea către el şi 
tovarăşul său, salutîindu-i foarte ceremonios. Şi, dacă acestor 
nefericiţi care zac în jurul nostru le face plăcere să afle că cei 
care i-au trimis în infern nu sînt chiar nişte mitocani, pot să-şi 
dea duhul liniştiţi! 

— Domnilor, spuse amiralul, intrarea casei mele e deschisă. 
Asta vrea să însemne că, dacă vreţi să-mi faceţi onoarea să 
urcați la mine să beţi ceva răcoritor, veţi fi bineveniţi. 

— iți mulţumesc, vere, spuse domnul de Conde. Ştii doar că 
te-am părăsit, acum zece minute, cu intenţia să mă îndrept spre 
casă. Nici nu-mi închipuiam că voi avea plăcerea să întîlnesc în 
faţa intrării dumitale un gentilom cu care îmi promiseseşi să-mi 
faci cunoştinţă... 

Şi îl salută cu multă curtenie pe La Renaudie. 

— ...Un brav gentilom pe care l-am văzut în acţiune, vere, şi 
care, pe cinstea mea, se descurcă de minune! continuă Conde. 
Siînteţi de multă vreme în Paris, domnule de Barri? 

— Abia am sosit, monseniore, răspunse La Renaudie cu un 
accent profund melancolic în glas şi aruncînd o ultimă privire 
către nenorocitul pe care îl trimisese, cu o ultimă lovitură de 
sabie, pe lumea cealaltă, şi nu mă aşteptam, adăugă el, să 
provoc moartea unui om şi nici să-mi datorez viaţa unui prinţ 
celebru, la mai puţin de jumătate de oră după ce am trecut 
barierele Parisului. 

— Domnule baron, spuse prinţul de Conde, întinzîndu-i. 


mîna tînărului, cu eleganța care îl caracteriza, fiţi sigur că vă voi 
revedea oricind cu mare plăcere. Prietenii domnului amiral sînt 
şi prietenii prinţului de Conde. 

— Bine, dragă prinţe! spuse Coligny cu un accent care voia 
să însemne: „Nu e o promisiune zadarnică, ne vom revedea sus 
la mine”. 

Apoi, întorcîndu-se către cei doi tineri: 

— lar dumneavoastră, seniorii mei, binevoiţi a-mi face 
onoarea de a intra în casa mea? înainte de a deveni pentru tatăl 
dumitale un duşman, domnule de Montpensier, sau mai bine zis 
înainte ca el să devină duşmanul meu, am fost amindoi nişte 
băieţi de viaţă şi ne înţelegeam bine. Eu sper, adăugă el cu un 
suspin, că numai timpurile s-au schimbat, nu, inimile noastre! 

— Mulţumesc, domnule amiral, spuse ducele de 
Montpensier, răspunzînd atit în numele lui cît şi al prinţului de La 
Roche-sur-Yon, căci cuvintele lui Coligny îi erau adresate lui în 
mod special, am accepta cu multă bucurie invitaţia ce ne-o 
faceţi, dar de aici pînă la hotel de Conde e mult de mers: poduri 
de traversat, mahalale dubioase, aşa că o să-i cerem prinţului 
favoarea de a-l însoţi pînă acasă. 

— Mergeţi, domnilor, şi Dumnezeu să vă aibă în pază! De 
altfel, nu le-aş dori nici unora dintre borfaşii Parisului, să fie tire- 
soie sau tire-laine, să atace trei viteji ca domniile-voastre. 

Toată această conversaţie avea loc chiar la locul luptei şi 
învingătorii stăteau cu încălţările în cîteva bălți de sînge; dar nici 
unul dintre ei, cu excepţia lui La Renaudie, un om care părea să 
fi descins din altă epocă, nu aruncă măcar o privire către cei 
cinci nenorociţi, dintre care trei nu mai erau decit nişte leşuri, 
iar doi mai horcăiau încă. 

Prinţul de Conde, prinţul de La Roche-sur-Yon şi ducele de 
Montpensier îi salutară ceremonios pe amiral, şi pe La Renaudie, 
şi o luară spre podul Morilor, căci un edict interzicea podarilor să 
mai pună bacurile în mişcare după orele nouă seara. 

Rămînînd singur cu La Renaudie, amiralul îi întinse mîna. 

— Veneai probabil la mine, nu-i aşa, prietene? îi spuse el. 

— Da, vin de la Geneva”? şi am ştiri foarte importante. 

— Intră! Uşile casei mele îţi sînt deschise la orice oră din zi 
şi din noapte. 


12 Geneva era principalul centru de iradiere a protestantismului de pe 
continent. 


Şi îi arătă uşa casei deschisă, în aşteptarea unui oaspete 
care sosise sub ocrotirea Domnului, fiindcă numai Domnul îl 
putuse salva în chip atît de providenţial. 

În acest timp, cei doi tineri care îl însoţiseră pe prinţ, se 
înţelege, nu ca să-l păzească de răufăcători, ci ca să-i dezvăluie 
aventura regelui cu domnişoara de Saint-Andre, îi povesteau cu 
lux de amănunte acest episod pe care prinţul însuşi tocmai îl 
povestise amiralului, dispunînd de amănunte mult mai precise şi 
mai picante. 

Ştirea fusese cît se poate de neaşteptată pentru domnul de 
Coligny. Doamna amiral se întorsese acasă şi se retrăsese în 
camera ei fără să spună o vorbă, nu numai despre această 
întîmplare neobişnuită, de care nu avea cum să ştie, dar şi 
despre pierderea biletului, de la care se trăgeau toate 
încurcăturile. Întotdeauna ne rămirie ceva de aflat; orişicit de 
bine informat era domnul de Conde, n-avea nici el cum să ştie în 
ce chip toţi curtenii, în frunte cu domnul de Saint-Andre şi 
domnul de Joinville, ajunseseră să năvălească în camera 
Metamorfozelor. 

Cheia enigmei se afla în posesia celor doi prinți. 

Aşa că ei îşi povestiră pe drum, luîndu-şi unul altuia vorba 
din gură, la fel cu păstorii lui Virgiliu, cum amirala rîsese cu atita 
poftă că-i dăduseră lacrimile; cum, trăgînd batista din buzunar, 
scosese din neatenţie şi un bileţel care căzuse pe jos; cum 
domnul de Joinville culesese biletul; cum, după ce plecase 
amirala, el îi dăduse reginei biletul; cum Catherine, convinsă că 
biletul o privea pe buna ei prietenă amirala, îi împinsese pe 
ceilalţi să o surprindă pe doamna Coligny în timpul întîlnirii; cum 
toată lumea fusese de acord cu acest plan şi îl puseseră în 
aplicare şi cum, în cele din urmă, surpriza cea mare îi lovise 
exact pe cei care aveau de gînd să surprindă. 

Cei doi îşi încheiară povestea exact cînd ajungeau în faţa 
palatului Conde. Prinţul îi invită să intre, dar ei refuzară, aşa 
cum procedaseră şi cu domnul de Coligny. Numai că, de data 
asta, ei mărturisiseră cu sinceritate cauza refuzului lor: 
pierduseră un timp preţios cu încăierarea prilejuită de domnul 
de La Renaudie şi mai aveau de vizitat destui prieteni pe care 
să-i pună la curent cu evenimentul nocturn petrecut la Louvre. 

— Cel mai mult mă distrează în toată aventura asta, spuse 
prinţul de La Roche-sur-Yon, strîngînd mîna domnului de Conde, 


mutra pe care o va face iubitul domnişoarei de Saint-Andre cînd 
va afla totul. 

— Cum? ce iubit? spuse prinţul de Conde, reţinindu-i mîna 
într-a sa. 

— Cum, nu ştiţi nimic? 

— Nu ştiu nimic, domnilor, spuse prinţul rîzînd. la să vedem, 
spuneţi! 

— A, exlamă ducele de Montpensier, păi asta e partea cea 
mai distractivă a istoriei. 

— Nu ştiţi, continuă prinţul de La Roche-sur-Yon, că pe lîngă 
un logodnic şi amant, domnişoara de Saint-Andre avea şi un 
iubit? 

— Şi cine-i iubitul ăsta? întrebă Conde. 

— A, pe cinstea mea, îmi cereţi prea mult. Nu ştiu cine-o fi. 

— E tînăr? E bătrîn? 

— Nimeni nu i-a văzut faţa. 

— Chiar aşa? 

— E întotdeauna învăluit într-o mantie care-i acoperă partea 
de jos a feţei, precum borurile pălăriei îi acoperă restul. 

— O fi vreun spaniol de la curtea regelui Filip al II-lea, îşi 
dădu cu părerea ducele de Montpensier. 

— Şi unde poate fi văzut acest om, sau, mai bine zis, 
această umbră? 

— Dacă n-aţi veni aşa de rar prin Louvre, dragă prinţe, n-aţi 
mai pune o asemenea întrebare, spuse ducele de Montpensier. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că acuşi se împlinesc cinci luni de cînd, 
noapte de noapte, se plimbă pe sub ferestrele frumoasei, 

— Ei aşi! 

— Exact cum vă spun. 

— Şi nu ştiţi numele lui? 

— Nu. 

— Nu i-aţi văzut chipul? 

— Niciodată. 

— Nu l-aţi recunoscut după siluetă, după mers? 

— Imposibil, e bine ascuns sub o mantie uriaşă. 

— Dar nu bănuiţi cine poate fi? 

— Cituşi de puţin. 

— Şi nu s-au făcut speculaţii pe tema asta? 

— O birfă mi-a trecut pe la urechi: unii cred că sînteţi 


dumneavoastră, zise ducele de Montpensier. 

— O, am atiţia duşmani la Louvre! 

— Dar nu e nimic adevărat, nu-i aşa? 

— Vă cer scuze, domnilor, eram chiar eu! 

Şi prinţul, făcînd cu mîna un semn dezinvolt de salut, intră 
repede în casă, închizind uşa în urma lui. Domnul de 
Montpensier şi domnul de La Roche-sur-Yon rămaseră cu gura 
căscată în mijlocul străzii. 


XVII 
Aşa mamă, aşa fiu... 


Regina mamă nu închisese ochii toată noaptea. 

Pînă atunci, fiul ei, un puber slăbănog, bolnăvicios, însurat 
din raţiuni de stat cu o tînără cochetă, preocupat numai de 
amor, vinătoare şi poezie, le dăduse toată libertatea, ei şi 
familiei de Guise, de a conduce după placul lor afacerile statului. 
Pentru Catherine, care crescuse în viltoarea intrigilor politice 
italieneşti, o politică meschină şi încurcată, potrivită unui mic 
ducat ca Toscana, dat, nedemnă de un mare regat, cum 
devenea, pe zi ce trece, Franţa, puterea însemna toată raţiunea 
ei de a trăi. 

Dar la orizont apăruse un mare pericol. O rivală. Nu o rivală 
la inima copilului sufletului său, fiindcă în privinţa asta nu-şi 
făcea iluzii; cel ce nu iubeşte, nu are dreptul să pretindă altuia 
dragoste. lar ea nu-i iubea nici pe Francois al Il-lea, nici pe 
Charles al IX-lea. 

Prevăzătoarea florentină se îngrozise văzînd că fiul ei 
trăieşte un sentiment care ei îi era necunoscut, pe care nu ea i-l 
inspirase, care luase proporţii în ascuns de ea şi oare devenise 
public peste noapte, luînd prin surprindere Curtea şi pe ea 
însăşi, mai mult decît pe oricine altul. Şi avea un motiv în plus 
de îngrijorare cunoscînd-o pe aceea care îl prinsese în mreje pe 
fiul ei; căci, dincolo de virsta ei fragedă, presimţea gheara 
necruțătoare a ambiţiei ce avea să devină tot mai nesăţioasă. 

În zori de zi, trimise deci să fie anunţat fiul său că e bolnavă 
şi că îl roagă să-i facă o vizită. 

Rămiînînd la ea, Catherina putea, asemeni unui abil actor de 
teatru, să-şi aleagă locul care-i convine şi să conducă jocul de 
scenă. Avea să se aşeze într-un loc întunecos, în aşa fel încît să 
fie abia vizibilă, lăsîndu-l pe interlocutorul ei în plină lumină, ca 
să-i poată urmări bine expresia feţei. Mesagerul se întoarse 
spunîndu-i că regele doarme. 

Catherine aşteptă o oră, fremătind de nerăbdare, după care 
trimise un nou mesaj. 

Acelaşi răspuns. 

Mai aşteptă, foarte nervoasă, încă o oră. Regele dormea 
încă. 

— Oh, murmură Catherine, fiii Franţei nu au obiceiul să 


doarmă aşa de mult. lată un somn suspect de lung pentru ca să 
fie adevărat. 

Se dădu jos din pat, unde sperase ca, ascunsă pe jumătate 
de perdele, să poată juca scena pe care o pregătise, şi porunci 
să fie îmbrăcată. Situaţia se schimba. Dar Catherina se 
considera o actriţă suficient de abilă pentru ca schimbarea 
decorului în care avea loc discuţia să nu influenţeze în mod 
decisiv deznodămintul ei. 

Se îndreptă în grabă spre apartamentul lui Francois. 
Obişnuia să intre la rege la orice oră, ca o mamă la fiul ei. Nici 
unul dintre valeţi sau dintre ofiţerii gărzii, aflaţi în anticamere, 
nu-şi îngădui s-o reţină. 

Aşa că regina mamă traversă încăperea prin care se intra în 
apartamentul regal şi, dînd la o parte draperia grea ce ducea 
spre dormitor, îl văzu pe Francois, care nu dormea şi nici măcar 
nu se afla culcat în pat; stătea în jilt, în faţa unei mese aşezate 
într-o firidă, în dreptul unei ferestre. Cu coatele sprijinite pe 
masă, privea atît de concentrat un obiect, încît n-auzi draperiile 
desfăcîndu-se şi apoi căzind la loc, în urma Catherinei. Regina 
mamă se opri în loc şi îl privi scrutător pe fiul ei. În privirea ei 
oricine ar fi ghicit, cu siguranţă, mai degrabă ură decit dragoste. 
Apoi înaintă încet, fără zgomot, ca o umbră; se sprijini de 
spătarul jilţului, uitîndu-se peste umărul lui Francois. 

Tînărul rege nu-i simţise prezenţa; extaziat, sorbea din ochi 
portretul lui Charlotte de Saint-Andre. Chipul reginei se întunecă 
de-a binelea. Dar, după o clipă, datorită unei extraordinare 
stăpîniri de sine, surisul îi reveni pe buze, chipul său se destinse 
şi îşi aplecă încet capul, gata-gata să-l atingă pe Francois. 

Francois  tresări  înspăimîntat, simțind lîngă ureche 
răsuflarea uşoară a unui intrus. Se răsuci brusc şi o recunoscu. 
lute ca gîndul, întoarse portretul cu faţa în jos, îl aşeză pe masă 
şi îl acoperi cu palma. Apoi, în loc să se ridice şi să-şi sărute 
mama, cum făcea de obicei, împinse jilţul ca să se îndepărteze 
de ea. Apoi o salută cu evidentă răceală. 

— Ei, fiule, întrebă Catherine, făcîndu-se că n-a observat 
nimic, ce se întîmplă pe-aici? 

— Mă întrebi ce se-ntimplă? 

— Da. 

— Păi nimic, din cîte ştiu, mamă! 

— Îţi cer iertare, fiule. Trebuie să se fi întîmplat ceva 


extraordinar. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu-ţi stă în fire să dormi pînă la ora asta. E adevărat, s-ar 
putea să mă fi indus în eroare omul pe care l-am trimis la tine, 
sau să fi înţeles el greşit. 

Francois nu spuse nimic. 

— Am trimis de patru ori după tine în dimineaţa asta. Mi s-a 
spus că dormi. 

Ea făcu o pauză, aşteptind. Dar regele tăcea mai departe, 
privind-o calm, ca şi cum ar fi spus: „Ei, şi altceva?” 

— Văzînd asta, continuă Catherine, m-am neliniştit, mi-era 
teamă că eşti bolnav, şi am venit să mă lămuresc. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse tînărul prinţ înclinîndu-se. 

— Să nu mă mai sperii aşa, Francois, insistă Catherine. Ştii 
ce mult te iubesc şi cît de prețioasă e sănătatea ta pentru mine! 
Nu te juca cu inima mea de mamă. Am destule necazuri şi aşa, 
ca să mă mai chinuiască şi propriii mei copii cu indiferența lor. 

Francois păru că a luat o hotărîre. Un suris şters flutură pe 
buzele lui şi, întinzînd mîna dreaptă spre mama sa, în timp ce 
stinga răminea mai departe aşezată deasupra portretului, 
spuse: 

— Îţi mulţumesc, mamă. Să ştii că e ceva adevărat în ceea 
ce spui, deşi exagerezi prea mult. Nu mi-a fost prea bine, am 
petrecut o noapte... agitată, aşa că m-am sculat cu două ore 
mai tîrziu decît de obicei. Dar acum mă simt perfect. 

— Dar de ce, dragul meu copil, spuse Catherine reţinîndu-i 
mîna în mîna ei pe care o apăsă pe piept, în dreptul inimii, de ce 
ai petrecut o noapte agitată? Nu mi-ai trecut tu mie povara 
tuturor treburilor, păstrînd pentru tine numai părţile plăcute ale 
demnităţii regale? Cine a avut îndrăzneala să-ţi tulbure liniştea? 
Căci presupun, nu-i aşa, că interesele statului nu te lasă să 
dormi? 

— Da, doamnă, răspunse Francois foarte repezit. 

Catherine se păzi să-şi arate îndoielile asupra acestei 
explicaţii; îi arătă, dimpotrivă, deplină încredere. 

— Vreo hotărtîre importantă te frămîntă, nu-i aşa? continuă 
Catherine, hotărită să meargă pînă la capăt. Vreun duşman care 
te stânjeneşte, vreo nedreptate care trebuie reparată, vreun 
impozit care trebuie uşurat, ori vreo condamnare la moarte pe 
care trebuie s-o aprobi?... 


La aceste vorbe, Francois Il se gîndi că în ajun ceruse, într- 
adevăr, ca în seara asta să fie executat consilierul Anne 
Dubourg. Întrebarea Catherinei îi sugerase un răspuns foarte 
plauzibil. 

— Chiar asta era, mamă. E vorba de condamnarea la 
moarte pe care un om, oricine-ar fi el, chiar un rege, o poate 
hotărî împotriva altui om. O asemenea hotărire e întotdeauna 
ceva foarte grav, şi asta mă face să mă frămînt atita. 

— Ţi-e teamă să nu semnezi condamnarea unui om 
nevinovat, nu-i aşa? 

— E vorba de consilierul Dubourg, mamă. 

— Dai dovadă că ai un suflet de francez adevărat şi că eşti 
demn de mama ta. Dar aici, din fericire, nu ai cum te înşela. 
Consilierul Dubourg a fost considerat vinovat de erezie de trei 
instanţe diferite şi semnătura care ţi se cere, pentru ca execuţia 
să poată avea loc astă-seară, e o simplă formalitate. 

— Tocmai asta e îngrozitor, mamă, spuse Francois! că o 
simplă formalitate e deajuns ca să curme viaţa unui om. 

— Ce inimă de aur ai, fiule, sînt mîndră de tine! Dar în 
privinţa asta, trebuie să te liniştesc. Salvarea statului e mai 
importantă ca viaţa unui om şi, în cazul de faţă, nu trebuie să ai 
îndoieli: consilierul trebuie să moară, întâi fiindcă merită să 
moară şi în al doilea rînd fiindcă moartea lui e necesară. 

— Poate că nu ştii, dragă mamă, spuse tînărul după o scurtă 
ezitare, pălind uşor, că am primit două scrisori de ameninţare. 

— Mincinos şi laş! murmură Catherine. 

Apoi, surizînd, îi spuse: 

— Fiule, tocmai fiindcă ai primit aceste două scrisori de 
ameninţare în legătură cu consilierul Dubourg, trebuie să 
semnezi condamnarea lui la moarte. Dacă nu faci aşa, toţi o să 
creadă că l-ai grațiat din teamă, şi că, de fapt, clemenţa ta nu e 
decit laşitate. 

Ah! zise Francois, aşa crezi? 

Dar bineînţeles, fiule! Dar dacă, dimpotrivă, faci publice, cu 
mult tam-tam, cele două scrisori, după care anunţi 
condamnarea, asta va însemna un triumf pentru tine şi un eşec 
pentru Dubourg. Toţi cei care în momentul de faţă nu ştiu de 
partea cui să treacă, vor fi miine de partea ta. 

Francois păru să cadă pe gînduri. 

— Judecînd după conţinutul lor, continuă Catherine, nu m-aş 


mira să le fi scris mai degrabă un prieten decît un duşman. 

— Un prieten, doamnă? 

— Da, insistă Catherine, un prieten grijuliu atît pentru gloria 
ta cît şi pentru cea a regatului. 

Tînărul rege cobori o clipă privirile, apoi spuse: 

— Dumneata ai pus să mi se trimită scrisorile, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Oh! făcu Catherine, pe un ton care te făcea să te 
îndoieşti de sinceritatea cuvintelor ei, n-am spus aşa ceva, fiule. 

Catherine avea două motive, la fel de bine întemeiate, de 
a-l lăsa să creadă că cele două scrisori erau opera ei: în primul 
rînd, îl făcea să roşească pentru laşitatea lui; apoi, îl vindeca de 
teama pe care i-o treziseră, probabil, aceste scrisori. 

Tînărul rege, pe care scrisorile de ameninţare îl tulburaseră 
profund şi care, în adîncul sufletului, se îndoia că regina spune 
adevărul, aruncă spre ea o privire în care fulgerau miînia şi ura. 

Catherine surise. „Dacă ar putea să mă sugrume. Işi spuse 
ea, ar face-o într-o clipită. Dar, din fericire, nu e în stare”. 

Astfel, toate dovezile de afecţiune maternă şi de 
devotament ale Catherinei nu reuşiră să înmoaie inima lui 
Francois. Regina mamă înţelese că lucrul de care se temea cel 
mai mult se întîmplase: era pe punctul de a-şi pierde influenţa 
asupra lui, trebuia să acţioneze de îndată. Ea îşi schimbă cu 
totul planul de atac. 

Regina suspină, scutură din cap cu o expresie de adincă 
tristeţe şi exclamă: 

— Ah, fiule, va trebui oare să mă conving de un lucru care 
mă mîhneşte pînă în fundul sufletului? 

— Care anume, doamnă? întrebă Francois. 

— Fiule, fiule, spuse Catherine dîndu-şi silinţa să aducă şi o 
lacrimă în ajutorul vorbelor sale, nu mai ai încredere în mama 
ta! 

— Ce vrei să spui? răspunse regele, fără să-şi ascundă 
nemulţumirea. Nu te înţeleg. 

— Vreau să spun, Francois, că uiţi peste noapte atiţia ani de 
necazuri şi nelinişte, ani în care am stat de veghe la căpătiiul 
tău, vreau să spun că uiţi ce spaime am tras mereu văzîndu-te 
bolnăvicios şi plăpînd, cîte îngrijiri ţi-am dat zi de zi, încă de pe 
cînd erai în leagăn. 

— Chiar că nu înţeleg nimic, doamnă. Dar m-am obişnuit să 


fiu răbdător: aştept şi te ascult. 

Dar bunăvoința pe care o arătau vorbele lui era contrazisă 
de mişcarea nervoasă cu care mîna lui strînse portretul 
domnişoarei de Saint-Andre. 

— Ei bine, vei înţelege imediat, continuă Catherine. Vreau 
să spun că nu degeaba ţi-am dat atitea îngrijiri de-a lungul 
anilor stînd în preajma ta: te cunosc la fel de bine, cît te cunoşti 
tu însuţi. Or, ştiu că ai avut o noapte foarte agitată, dar nu 
fiindcă te-ai frămiîntat pentru soarta statului, nu fiindcă te zbaţi 
între asprime şi îngăduinţă privitor la pedeapsa cuvenită 
consilierului Dubourg, ci pentru că taina aventurii tale cu 
domnişoara de Saint-Andre a fost descoperită. 

— Mamă!... strigă Francois, pe fruntea căruia ieşiră la iveală 
toată ruşinea şi mînia pe care le trăise în cursul nopţii trecute. 

Chipul său, de obicei palid, de o paloare mată şi 
bolnăvicioasă, roşi brusc, invadat de un val de sînge. Se ridică, 
dar braţul său strîingea în continuare, crispat, spătarul jilţului. 

— A, ai aflat asta, mamă?... 

— Ce copil eşti, Francois! spuse Catherine cu acel aer de 
înţelegere pe care se pricepea să-l simuleze atît de bine. Nu ştiai 
că mamele află totul despre copiii lor? 

Francois, cu dinţii strînşi, trmurînd de enervare, nu scoase 
un cuvînt. Catherine continuă cu vocea cea mai blîindă de care 
era în stare: 

— Spune, fiule, de ce nu mi-ai făcut cunoscută această 
pasiune a ta? Sigur, poate că te-aş fi mustrat; poate că ţi-aş fi 
amintit îndatoririle tale de soţ; aş fi încercat să-ţi atrag atenţia 
asupra tinerei tale soţii, vorbindu-ţi de graţia, de frumuseţea şi 
de spiritul ei ieşit din comun... 

Francois scutură din cap surizînd cu răutate. 

— Dar poate că n-aş fi reuşit nimic în felul ăsta! continuă 
Catherine. Ei bine, văzînd că boala ta e de nevindecat, n-aş mai 
fi încercat să te vindec; ţi-aş fi dat unele sfaturi înțelepte. Nu e o 
mamă, pentru copilul ei, însăşi Providența încarnată? Dacă m-aş 
fi convins că eşti aşa de tare cucerit de domnişoara de Saint- 
Andre. din moment ce o iubeşti aşa de tare pe domnişoara de 
Saint-Andre, am impresia... 

— Foarte mult, aşa e, doamnă! 

— Ei bine, în cazul ăsta aş fi închis ochii. Ca mamă, sigur, 
îmi e mai uşor să închid ochii decit îi e unei soţii... N-am văzut-o 


eu pe doamna de Valentinois, timp de cinsprezece ani, 
împărțind cu mine inima tatălui tău, ba chiar, uneori, acaparînd- 
o cu totul? Crezi că ceea ce o femeie a făcut pentru soţul ei nu 
poate face pentru fiul ei? Nu însemni tu pentru mine toată 
mîndria şi fericirea mea? Ce rost avea să iubeşti în ascuns, fără 
ştirea mea? 

— Mamă, răspunse Francois cu un sînge-rece care dovedea 
că moştenise de la Catherine însuşirea de a se preface cu multă 
naturaleţe, mamă, eşti cu adevărat aşa bună cu mine, că mă 
ruşinez de a te, fi înşelat aşa de mult timp. Ei bine, trebuie să-ţi 
mărturisesc, o iubesc pe domnişoara de Saint-Andre! 

— Ah! făcu Catherine, aşa deci... 

— Nu uita, mamă, adăugă Francois, că e prima dată cînd 
îmi vorbeşti despre această dragoste; dacă-mi vorbeai mai de 
mult, cum nu aveam nici un motiv să ţi-o tăinuiesc, căci atit 
inima cit şi voinţa mea îmi poruncesc, cu aceeaşi tărie, să urmez 
glasul pasiunii, dacă mi-ai fi vorbit mai de mult despre asta, ţi-aş 
fi mărturisit totul. 

— „„„Asta-ţi porunceşte voinţa ta? murmură Catherine 
uimită. 

— Da. Te miră că vorbesc despre voinţa mea, mamă? Să ştii 
că şi pe mine mă miră ceva, spuse Francois privind fix la ea, mă 
miră că ai venit în dimineaţa asta ca să joci în faţa mea această 
scenă a afecțiunii materne, cînd tu însăţi ai dat curtenilor, astă- 
noapte, prilej de cleveteală pe socoteala mea la Curte, 
destăinuind secretul meu, cînd tu însăţi eşti singură cauza 
acestor întâmplări nefericite. 

— Francois! exclamă regina mamă din ce în ce mai uimită. 

—Nu, doamnă, continuă tînărul rege, nu dormeam 
dimineaţă cînd ai trimis după mine. Mă ocupam cu stringerea 
tuturor informaţiilor privind cauza iniţială a acestui scandal, şi 
din informaţiile culese rezultă fără putinţă de îndoială că 
dumneata mi-ai întins cursa în care am căzut. 

— Fiule! Fiul meu, ia seama la ce spui! răspunse Catherine, 
aruncîndu-i o privire ascuţită ca lama unui pumnal. 

— Înainte de toate, doamnă, să ne înţelegem asupra unui 
lucru: între noi nu încap vorbele astea „fiule”! sau „mamă”! 

Catherine făcu o mişcare nelămurită, care putea să 
însemne spaimă sau o încercare de ameninţare. 

— Există la Curtea asta un rege care, cu ajutorul Celui de 


Sus, a devenit major. Există o regină regentă care, dacă regele 
hotărăşte, nu are a se mai ocupa de trebile statului. In Franţa, 
doamnă, se domneşte, după cum ştii, de la paisprezece ani, iar 
eu am împlinit şaisprezece. Şi, să ştii, sînt sătul de rolul ăsta de 
copil neajutorat pe care vrei să-l joc mai departe, la virsta pe 
care-o am. Am ostenit să tot simt hăţurile, de parcă aş fi încă un 
bebeluş, în sfîrşit, ca să spunem lucrurilor pe nume, doamnă, 
începînd de azi, să ne reluăm fiecare, vă rog, locul pe care 
trebuie să-l ocupe. Eu sînt regele dumitale, doamnă, iar 
dumneata eşti unul dintre supuşii mei... 

Un trăsnet care ar fi căzut în mijlocul acelei încăperi n-ar fi 
avut un efect mai teribil decit această interpelare, fermă şi rece, 
care dădea o lovitură nimicitoare ambiţioaselor proiecte ale 
Catherinei. De fapt, ceea ce spusese regina mamă era, la urma 
urmei, adevărat. Timp de şaisprezece ani, ea se ocupase de 
acest copil rahitic,  educîndu-l, instruindu-l,  îngrijindu-l, 
sfătuindu-l, dirijindu-l; la fel ca dresorii de animale din zilele 
noastre, îl secătuise de forţă şi îl iritase pe acest leu adolescent, 
şi iată că, acum, leul se deştepta deodată, miriia, îşi scotea 
ghearele, arunca asupra lui priviri sălbatice şi se năpustea 
asupra ei atît cît îi permitea lanţul. Cine-i putea spune că, dacă 
ar fi rupt lanţul, n-ar fi devorat-o? 

Se dădu înapoi în faţa lui, înspăimântată. Ceea ce auzise, 
ceea ce văzuse o cutremurase. Cu atît mai mult cu cît, spre 
uimirea ei, Francois dăduse dovadă de atita putere de 
disimulare înainte de izbucnirea din final. Ştiinţa disimulării era 
pentru ea esenţialul; forţa politicii de culise pe care o adusese 
cu ea de la Florenţa consta într-o abilă şi continuă disimulare. 

Şi iată că o femeie, o tînără, aproape o copilă, reuşise să 
provoace în această făptură plăpindă şi bolnăvicioasă o 
asemenea schimbare! Sub influenţa ei. firavul Francois avea 
îndrăzneala să-i strige: „Începînd de azi, eu sînt regele dumitale 
iar dumneata nu eşti decît unul dintre supuşii mei”. Ca să-şi 
păstreze supremaţia, era obligată să intre în luptă cu femeia 
care  provocase această ciudată metamorfoză, care Îl 
transformase pe adolescent în bărbat, pe sclavul fără 
personalitate într-un rege. 

— Deci, îi spuse Catherine lui Francois, gata să primească 
lupta, oricît de grea ar fi fost ea, mă acuzi că eu sînt vinovată 
pentru scandalul de noaptea trecută? 


— Da, răspunse regele sec. 

— Îţi acuzi mama fără să ai siguranţa că e vinovată. Ce să 
spun, bun fiu mai am! 

— Vrei să spui, doamnă, că această lovitură n-a plecat de la 
dumneata? 

— Nu zic că n-a plecat din apartamentul meu; îţi zic că n-a 
plecat de la mine. 

— Atunci, cine a dezvăluit taina  întîlnirii mele cu 
domnişoara de Saint-Andre? 

— Un bilet. 

— Un bilet? 

— Un bilet căzut din buzunarul doamnei de Coligny. 

— Un bilet căzut din buzunarul doamnei de Coligny! Ce 
glumă! 

— Cum aş putea glumi cu ceea ce pentru tine e un motiv de 
supărare, fiule! 

— Dar biletul ăsta de cine era semnat? 

— Nu era semnat. 

— Atunci, cine îl scrisese? 

— Era un scris pe care nu-l cunoşteam. 

— Bine, bine, dar ce s-a întîmplat cu biletul? 

— lată-l! spuse regina, care-l păstrase. 

Şi îi arătă regelui biletul. 

— E scrisul lui Lanoue! exclamă regele. 

Apoi, după o clipă, înmărmurit: 

— Biletul meu! 

— Aşa e; dar trebuie să recunoşti că nimeni în afară de tine 
nu ştia asta. 

— Şi spui că biletul ăsta a căzut din buzunarul amiralei. 

— Cum te văd şi cum mă vezi; din cauza asta, toată lumea 
a crezut că e vorba de o întîlnire ce o priveşte pe ea şi că o vor 
surprinde cu un bărbat. Dacă nu era aşa, cum îţi închipui că cele 
două persoane pe care le-ai văzut cînd ai deschis ochii ar fi fost 
chiar mareşalul de Saint-Andre şi domnul de Joinville? 

— Cine a pus la cale această uneltire împotriva mea şi a 
femeii pe care o iubesc? 

— Numai amirala cunoaşte acest secret. 

Francois duse la buze un mic fluier din aur şi scoase din el 
un ţignal ascuţit. 

Un ofiţer din gardă apăru, dînd la o parte draperiile. 


— Să meargă cineva degrabă la palatul amiralului Coligny şi 
să o anunţe pe doamna Coligny că regele voieşte să-i vorbească 
neîntîrziat. 

Întorcîndu-se, Francois întîlni privirea întunecată a mamei 
sale ţintuindu-l. Simţi că roşeşte. 

— Te rog să mă ierţi mamă, că te-am bănuit. 

— Ai făcut mai mult decit atît, Francois. Mi-ai adus o 
acuzaţie gravă. Dar pentru tine eu nu sînt mama ta, şi sînt gata 
să suport şi alte acuzaţii. 

— Mamă! 

—Lasă-mă să continui, spuse Catherine  încruntînd 
sprincenele, căci, simțind că-şi domină adversarul, înţelese că e 
momentul să contraatace. 

— Te ascult, mamă. spuse Francois. 

— Te-ai înşelat, în primul rînd, făcîndu-mă vinovată de 
această întâmplare nefericită. Dar te-ai înşelat şi mai rău 
numindu-mă unul dintre supuşii tăi. Eu nu sînt supusa ta, 
înţelegi? aşa cum tu nu eşti şi nu vei fi regele meu. |ţi repet, eşti 
fiul meu şi nimic altceva. 

Francois scrişni şi păli îngrozitor. 

— Şi eu îţi repet, mamă, zise el cu o fermitate de care 
Catherine nu-l credea capabil, că tu suferi de o orbire ciudată; 
sînt fiul tău, aşa este; dar fiindcă sînt fiul tău mai vîrstnic sînt şi 
rege şi îţi voi dovedi asta, mamă! 

— Tu? făcu Catherine privind ca o viperă pregătită să 
muşte; tu... rege?... şi spui că o să mi-o dovedeşti, aşa zici?... 

Izbucni într-un rîs dispreţuitor. 

— Şi cum o să-mi dovedeşti? Crezi că eşti în stare să ţii 
piept unor adversari politici ca Elisabeth a Angliei sau Filip al Il- 
lea al Spaniei? O să-mi dovedeşti, cum? Reîntronînd armonia 
între de Guise şi Bourboni, între hughenoți şi catolici? O să-mi 
dovedeşti? Poate punîndu-te în fruntea armatei ca bunicul tău 
Francois întîiul sau ca tatăl tău Henric al II-lea? Biet copil! tu, 
rege? Nu ştii, dar, că ţin în mîinile mele viaţa şi destinul tău?... 
N-am să zic decit o vorbă şi coroana alunecă de pe capul tău. N- 
am de făcut decît un semn şi sufletul îşi ia zborul din trupul tău. 
Dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit, priveşte şi ascultă, şi o 
să vezi, domnule fiu, cum îşi tratează poporul regele. Tu... rege? 
Sărmanul de tine! Regele... regele este cel mai tare... dar 
priveşte la tine şi priveşte la mine. 


Cînd spuse aceste cuvinte, Catherine avea o expresie 
înfricoşătoare. Se apropie amenințătoare, ca o  stafie 
răzbunătoare, de tînărul rege, care se dădu cîțiva paşi înapoi şi 
se sprijini de spătarul jilţului său de parcă l-ar fi lăsat puterile. 

— Ah! spuse violenta florentină, vezi bine că eu sînt regina 
şi că tu nu eşti decit o trestie firavă, pe care cea mai mică 
adiere o culcă la pămînt. Şi mai vrei să domneşti!... Dar uită-te 
mai bine împrejurul tău să-i vezi pe cei ce domnesc în Franţa, pe 
cei care ar fi regi în locul tău, dacă n-aş sta eu de veghe că să-i 
resping de fiecare dată cînd vor să pună piciorul pe prima 
treaptă a tronului tău. Priveşte la domnul de Guise, de exemplu, 
acest bărbat care a cucerit oraşe şi a învins în bătălii; dar el e 
uriaş, domnule fiu, şi capul tău, cu coroană cu tot, nu-i ajunge 
pînă la călciie. 

— Ei bine, mamă, în cazul ăsta o să-l muşc pe domnul de 
Guise de călcii. Din cîte ştiu, Ahile aşa a fost ucis! Şi am să 
domnesc în ciuda lui şi ata. 

— Să zicem; şi, după ce îl vei muşca de călcîi pe domnul de 
Guise şi Ahile al tău va fi murit, nu de muşcătură, ci de venin, 
cine îi va înfrunta pe hughenoți? Nu te îmbăta cu apă chioară, 
nu eşti nici frumos ca Paris, nici viteaz ca Hector. Nu ştii că nu 
mai există în Franţa un al doilea căpitan de oşti ca domnul de 
Guise? Sper că nu contezi pe idiotul tău conetabil!? de 
Montmorency, care s-a lăsat învins pe toate cîmpurile de 
bătălie, nici pe slugarnicul mareşal de Saint-Andre, care n-a 
cîştigat victorii decit în anticamere. Nu, nu ai prin preajmă decit 
un singur mare căpitan, care este domnul de Coligny. Ei bine, 
acest mare războinic, împreună cu fratele lui Dandelot, care e 
aproape la fel de mare ca el, va fi miine, dacă nu cumva este 
deja, căpetenia celui mai puternic partid care a pus vreodată în 
pericol soarta unui stat. Priveşte la ei şi priveşte la tine; 
compară-te cu ei şi vei vedea că ei sînt nişte stejari cu rădăcini 
bine înfipte în pămînt şi că tu eşti doar o biată trestie, pe care o 
încovoaie toate vînturile. 

— Dar, de fapt, ce urmăriţi? Să rămîn doar o unealtă supusă 
în mîinile voastre? Trebuie să mă resemnez a fi o jucărie care 
serveşte planurilor voastre ambiţioase? 

Catherine îşi reprimă un suris de satisfacţie, care ar fi putut 


3 Conetabil: Între 1219 şi 1627, comandantul cu cel mai înalt grad al 
armatei, după regele Franţei. 


să trădeze ceea ce cuvintele ei încercau să ascundă. Simţea că 
îşi recapătă treptat puterea asupra lui Francois, pipăia cu virful 
degetelor sforile cu care miînuise ani de zile această marionetă 
regală care, pentru o clipă, încercase să se elibereze de tutelă şi 
să acţioneze cum o taie capul, simţea că începe să o dirijeze din 
nou după bunul ei plac. Se feri să-şi arate însă bucuria, 
sentimentul triumfului. 

— Uite ce vreau, ce pretind eu de la tine, fiule, spuse ea cu 
vocea ei cea mai mieroasă, căci Catherine era mai periculoasă 
cînd mîngiia decît atunci cînd ameninţa, un lucru foarte simplu: 
să mă laşi să întăresc puterea ta regală şi să-ţi asigur fericirea, 
atita tot. Nimic altceva nu-mi stă la suflet. Oare mă gîndesc la 
interesele mele atunci cînd vorbesc precum făptuiesc şi 
făptuiesc după cum vorbesc? O, Doamne, crezi cumva că 
povara cîrmuirii e ceva aşa de plăcut şi uşor de dus în spate? 
Vorbeşti de ambițiile mele? Da, am una singură: să lupt fără 
răgaz pînă îi voi dobori pe duşmanii tăi, sau cel puţin pînă cînd 
înverşunarea lor se va potoli, treptat. Nu, Francois, în ziua cînd 
vei fi bărbatul care vreau să fii, regele în care îmi pun toate 
speranţele mele, atunci, crede-mă, îţi voi pune cu bucurie 
coroana pe cap şi sceptrul în mîna. Dar, dacă aş fi făcut-o azi, n- 
ai avea în mînă decit un pai în loc de sceptru şi pe cap o cunună 
de spini în loc de coroană de aur. Aştept să mai creşti, fiule; 
întăreşte-ţi sufletul şi virtutea, coace-te sub ochii mamei tale ca 
un arbore sub razele soarelui, şi atunci, atunci cînd vei fi 
puternic, fii rege în toată puterea cuvîntului! 

— Şi ce trebuie să fac pentru asta, mamă? exclamă 
Francois, pe un ton aproape deznădăjduit. 

— O să-ţi spun imediat, fiule. Trebuie, înainte de toate, să 
renunţi la femeia care e cauza acestor tulburări. 

— Să renunţ la domnişoara de Saint-Andre! exclamă 
Francois, care se aştepta la orice, în afară de această condiţie; 
să renunţ la Charlotte! repetă el, cu o furie încă stăpînită. Ah, 
aici voiai deci s-ajungi? 

— Da, fiule, spuse cu multă răceală Catherine, să renunţi la 
domnişoara de Saint-Andre. 

— Niciodată, mamă! răspunse Francois cu aceeaşi hotărire 
şi energie pe care le mai dovedise în două sau trei rînduri de la 
începutul discuţiei. 

— Te rog să mă ierţi, Francois, spuse Catherine cu acelaşi 


ton blind dar categoric. Trebuie să renunţi la ea, ăsta e preţul 
împăcării noastre; dacă nu... nu! 

— Păi nu pricepi că o iubesc nebuneşte, mamă? 

Catherine surise, auzind aceste vorbe pline de naivitate. 

— Dacă n-ai iubi-o, n-ai avea nici un merit renunţind la ea. 

— Dar de ce trebuie să renunţ la ea, Dumnezeule? 

— Pentru interesele statului. 

— Ce legătură vezi între domnişoara de Saint-Andre şi 
interesele statului? întrebă Francois. 

— Vrei să-ţi explic totul? întrebă Catherine. 

Dar regele o întrerupse, ca şi cum era sigur că dreptatea e 
de partea lui. 

— Ascultă, mamă, spuse el, recunosc că Cel de Sus ţi-a 
hărăzit un geniu fără egal; recunosc că mie mi-a hărăzit 
slăbiciunea şi inerția; în sfîrşit, recunosc autoritatea ta prezentă 
şi viitoare, şi mă las călăuzit orbeşte de tine în problemele 
politice şi de şi te ori e vorba de interesele regatului, pe care îl 
conduci cu atita înţelepciune. Dar, în schimbul acestor drepturi 
fireşti la care renunţ de bunăvoie în favoarea ta, şi pe care altul 
în locul meu le-ar considera foarte preţioase, în schimb, deci, te 
rog să-mi laşi toată libertatea în ce priveşte problemele mele 
intime. 

— În orice altă situaţie, aş zice da! şi sînt convinsă că n-ai 
avut pînă acum ce să-mi reproşezi în privinţa asta. Dar de data 
asta zic: nu! 

— Şi de ce te opui, tocmai cînd e vorba de singura femeie 
pe care am iubit-o cu adevărat? 

— Fiindcă această femeie, mai mult decit oricare alta, poate 
aduce în statul tău războiul civil, deoarece este fiica mareşalului 
de Saint-Andre, unul dintre cei mai devotați slujitori ai tăi. 

— ÎI voi trimite pe mareşal să comande una din provinciile 
importante şi domnul de Saint-Andre va închide ochii. De 
altminteri, domnul de Saint-Andre este subjugat cu totul de 
tinăra lui soţie şi tînăra lui soţie va fi bucuroasă să se afle cit 
mai departe de această fiică vitregă, care e pentru ea o rivală 
prin spirit şi frumuseţe. 

— S-ar putea să fie aşa în ce-l priveşte pe domnul Saint- 
Andre, a cărui gelozie a devenit proverbială şi care-şi ţine 
nevasta sub cheie exact ca un spaniol de pe vremea Cidului. Dar 
domnul de Joinville, care e şi el îndrăgostit nebuneşte de 


domnişoara de Saint-Andre şi care urma să se căsătorească cu 
ea, va închide oare şi el ochii? Şi dacă acceptă să-i închidă, din 
respect pentru rege, va fi dispus să-i convingă şi pe unchiul lui, 
cardinalul de Lorena şi pe tatăl lui, ducele de Guise, să 
procedeze la fel? Adevărul e, Francois, că diplomaţia nu e 
punctul tău tare, şi că dacă n-aş sta eu de veghe, în mai puţin 
de zece zile, primul tîlhar care-ţi taie calea ar reuşi să-ţi smulgă 
coroana de pe cap, exact cum orice borfaş poate să smulgă o 
mantie de pe un burghez oarecare. lţi spun pentru ultima oară, 
fiule, trebuie să renunţi la femeia asta, şi numai cu condiţia 
asta, pricepi? ne vom împăca, şi voi aplana eu neînţelegerea cu 
familia de Guise. Pricepi, fiule? Mă vei asculta? 

— Da, mamă, pricep, dar nu-ţi voi da ascultare. 

— N-o să-mi dai ascultare! strigă Catherine, surprinsă că 
acest adolescent, care părea cu o clipă înainte supus, se 
încăpăţina să opună rezistenţă. 

— Nu! continuă tînărul rege, nu mă voi supune şi nici nu pot 
s-o fac. lţi repet, o iubesc, sînt fericit şi nimic nu m-ar putea 
constriînge să renunţ, la ea. Ştiu că urmez o cale presărată cu 
spini; poate că ea mă duce la un sfîrșit nefericit. Dar, îţi repet, 
iubesc şi nu mă sinchisesc de nimic altceva. 

— Aşa ai hotărit, fiule? 

Spusese acest cuvint, fiule, care de obicei suna în gura ei 
extraordinar de blind, cu un aer de ameninţare feroce. 

— Aşa am hotărît, doamnă, răspunse Francois. 

— Şi îţi iei răspunderea pentru toate urmările încăpăţinării 
tale, oricare ar fi ele? 

— Oricare ar fi, da! 

— Atunci, adio, domnule! Ştiu ce-mi rămîne de făcut. 

— Adio, doamnă! 

Catherine făcu cîţiva paşi spre uşă şi se opri. 

— Vei fi singurul răspunzător pentru ce se va întîmpla, 
spuse ea, aruncînd o ultimă ameninţare. 

— Voi fi. 

— Nu uita: eu nu te-am sfătuit în nici un fel să iei o 
asemenea hotărîre împotriva intereselor tale; dacă ţi se întîmplă 
o nenorocire sau ni se întîmplă o nenorocire, toată răspunderea 
o să apese asupra ta... 

— Fie, accept această răspundere, mamă. 

— Adio, dar, Francois! spuse din uşă florentina, cu un ris 


scurt, ameninţător. 

— Adio, mamă! răspunse Francois, aruncînd spre ea o privit 
e scurtă, la fel de amenințătoare. 

Mama şi fiul se despărţiră, purtînd în suflet o ură fără 
margini unul împotriva celuilalt. 


XVIII 
Domnul de Conde 
îl sfătuieşte pe rege să se revolte 


Ne amintim de promisiunea pe care prinţul de Conde i-o 
făcuse lui Robert Stuart în plină noapte şi de întâlnirea pe care i- 
o dăduse, pentru seara următoare, în piaţa Saint-Germain- 
I'Auxerrois. 

Prinţul de Conde intra în palatul Louvre exact în clipa cînd 
regina părăsea apartamentul fiului său, regele Francois II. Venea 
spre a-şi îndeplini promisiunea făcută lui Robert Stuart, cerînd 
regelui graţierea consilierului Dubourg. 

Fu anunţat regelui. 

— Să intre! răspunse regele, cu un glas melancolic. 

Prinţul intră şi îl văzu pe tînărul rege în fotoliu, mai degrabă 
culcat decît aşezat în fotoliu şi ştergîndu-şi cu batista fruntea 
acoperită de sudoare. Era palid, şi în privirea lui se citea 
oboseala. Părea mai degrabă o statuie a Fricii. „A, îşi zise 
prinţul, copilul are necazuri!” 

Să nu uităm că prinţul asistase la scena dintre rege şi 
domnişoara de Saint-Andre şi auzise promisiunile pe care 
Francois le făcuse iubitei sale. 

Văziîndu-l pe prinţul Conde, chipul regelui se lumină. Se 
ridică şi se apropie de el cu un asemenea avint, încît ai fi zis că 
e gata să se arunce la pieptul lui şi să-l îmbrăţişeze. 

Era atracţia pe care forţa o exercită asupra slăbiciunii, la fel 
cum puterea magnetului atrage fierul. 

Prinţul, care nu părea să se sinchisească prea mult de 
îmbrăţişarea regelui, făcu o plecăciune largă, în clipa cînd regele 
se îndreptă spre el. Francois, simțindu-se obligat astfel să-şi 
stăpînească pornirea, se opri şi îi întinse mîna. Celălalt, neavînd 
cum să evite a săruta mîna care i se întindea, o făcu călcîndu-şi 
pe inimă. Dar, în timp ce executa acest ritual, se întrebă în sinea 
lui: „Oare ce nevoie o fi avînd ele mine, că îmi face o primire aşa 
de bună?” 

— Ce fericit sînt să vă văd, vere! spuse regele cu multă 
căldură. 

— lar eu, sire, sînt în egală măsură fericit şi onorat. 

— Nici că puteaţi veni mai la ţanc, prinţe. Mă plictiseam 
îngrozitor. 


— Într-adevăr, spuse prinţul, Maiestatea Voastră, purta pe 
frunte, cînd am intrat, pecetea unui plictis nesfîrşit. 

— Asta e cuvintul! Da, dragă prinţe, e ceva de speriat cum 
pot să mă plictisesc. 

— Dar în chip regesc! spuse prinţul înclinîndu-se şi surizînd. 

— Şi ce e mai trist în toată povestea asta, vere, continuă 
regele cu multă melancolie, e că nu am un prieten căruia să-i 
vorbesc de necazurile mele. 

— Regele are necazuri? 

— Da, şi. Încă foarte mari, vere. 

— Şi cine a avut asemenea îndrăzneală încît să provoace 
Maiestăţii Voastre asemenea neplăceri? 

— O persoană care, din nefericire, are acest drept. 

— Nu cunosc pe nimeni care să aibă dreptul de a-l supăra 
pe rege. 

— Pe nimeni? 

— Pe nimeni, sire. 

— Nici chiar pe regina mamă? 

„Ah, se gîndi prinţul, s-ar zice că regina mamă l-a cam 
şfichiuit pe copilaş”. 

Apoi cu voce tare: 

— Nici măcar regina mamă, sire. 

— Asta e părerea voastră, vere? 

—Nu e numai părerea mea, ci, presupun, a tuturor 
supuşilor credincioşi ai Maiestăţii Voastre. 

— Ştiţi că ceea ce-mi spuneţi e grav, vere? 

— Ce vi se pare grav, aici? 

— Că propovăduiţi revolta fiului împotriva mamei sale. 

Pronunţă aceste vorbe privind de jur-împrejur, ca un om 
care se teme să nu fie auzit, deşi în aparenţă e singur în 
cameră. Francois ştia bine că pereţii palatului au urechi. Aşa că, 
fără a-ndrăzni să-şi spună gîndul pînă la capăt, se mulţumi să 
constate: 

—A, după părerea Voastră, prinţe, regina mamă n-are 
dreptul să mă supere. Ce aţi face, vere, dacă aţi fi regele Franţei 
şi regina mamă v-ar supăra? 

Prinţul pricepu de ce regele vorbea cu atita prudenţă. Dar, 
cum era obişnuit să spună întotdeauna ce gîndeşte, răspunse: 

— În locul Maiestăţii Voastre, m-aş revolta. 

— V-aţi revolta? exclamă Francois foarte vesel. Dar în ce 


fel, dragul meu Louis? întrebă regele apropiindu-se de prinţ. 

— Nu există mai multe feluri în care se poate revolta 
cineva. Cereţi sfatul celor obişnuiţi cu asta. Nu există multe căi: 
prin neascultare şi prin tot ce vă permite să vă sustrageţi unei 
autorităţi nedrepte, unei tiranii de nesuportat. 

— Păi, vere, spuse Francois giînditor, un sclav se poate 
revolta în felul ăsta contra seniorului său; dar am impresia că un 
fiu nu se poate ridica împotriva mamei sale precum un supus 
împotriva regelui său... 

— Ce fac altceva, acum, aceşti mii şi mii de hughenoți care 
parcă ies din pămînt în toate provinciile regatului, în Ţările de 
Jos, în Germania, dacă nu o revoltă uriaşă contra papei? 

— Da, prinţe, răspunse Francois, întunecîndu-se la faţă, 
aveţi dreptate, şi vă sînt recunoscător că-mi vorbiţi astfel. Vă 
văd foarte rar, vere; sînteţi unul din membrii familiei noastre, 
omul în care am cea mai mare încredere, seniorul de la Curte 
pentru care simt cea mai mare prietenie. Din copilărie am simţit 
pentru domnia-voastră o mare afecţiune, şi felul deschis şi 
curajos în care-mi vorbiţi arătă că nu m-am înşelat. Nimeni altul 
nu mi-ar fi vorbit astfel: vă sînt recunoscător. Şi ca să vă fac o 
dovadă de recunoştinţa mea, vă mărturisesc ceva. 

— Vă ascult, sire. 

Regele îşi puse braţul în jurul gitului lui Conde. 

— S-ar putea foarte bine să am nevoie în curînd nu numai 
de sfatul dumitale, ci şi de sprijinul dumitale. 

— Sînt cu totul la dispoziţia Maiestăţii Voastre. 

— Ei bine, vere, sînt îndrăgostit nebuneşte. 

—De Maria Stuart?... Ştiu asta, sire, şi asta e ceva 
scandalos în ochii curtenilor. 

— Nu de regină, vere, de una dintre domnişoarele ei de 
onoare. 

— Ei asta-i! exclamă prinţul prefăcîndu-se uimit. Şi desigur 
că Maiestatea Voastră e răsplătită cu aceeaşi monedă? 

— Mă iubeşte nespus, vere! 

— Şi v-a dat dovezi de dragoste? 

— Da. 

— M-ar fi surprins, sire, să fie altfel. 

— Şi nu mă-ntrebi cine e, Louis? 

— Nu-mi permit să-l iscodesc pe rege. Dar aştept să 
binevoiască a-şi încheia confidenţa. 


— Louis, e fiica unuia dintre cei mai mari seniori de la Curte. 

— Ca să vezi! 

— E fiica mareşalul de Saint-Andre. 

— Primiţi sincerele mele complimente, sire. Domnişoara de 
Saint-Andre e una din cele mai încîntătoare făpturi din regat. 

— Nu-i aşa? nu-i şi părerea ta, Louis? strigă regele în 
culmea bucuriei. 

—E destulă vreme de cînd am, sire, aceeaşi părere ca 
dumneavoastră despre domnişoara de Saint-Andre. 

— lată un motiv în plus de simpatie între noi doi, vere. Deci 
găseşti că am dreptate? 

— De o sută de ori! Cînd întîlnim o fată frumoasă, fie rege 
sau ţăran, avem un motiv suficient de tare s-o iubim şi mai ales 
să încercăm să ne facem iubiţi de ea. 

— Asta e părerea ta? 

— Şi a oricui altuia, cu excepţia domnului de Joinville. 
Bănuiesc că, din fericire, regele nu-i va cere sfatul, după cum e 
probabil că el nu va bănui niciodată onoarea pe care regele o 
face logodnicei lui... 

— Aici, te înşeli, Louis: el ştie. 

— Maiestatea Voastră vrea să spună că el bănuieşte ceva? 

— Zic că el ştie tot. 

— O! E imposibil... 

— Dacă-ţi spun! 

— Dar e de necrezut, sire! 

— Şi totuşi să mă crezi... Cu toate astea, continuă regele 
încruntîndu-se, n-aş da mare importanţă acestui fapt, dacă n-ar 
fi fost urmat de anumite întîmplări de o gravitate extraordinară, 
care au dus la o scenă violentă între mine şi regina mamă. Să-ţi 
povestesc... 

— Dar ce s-a putut întîmpla aşa de grav, sire? Aştept ca 
Maiestatea Voastră să mă facă să pătrund acest mister... 

Şi regele se apucă să povestească, cu o voce plingăreaţă, 
întreruptă din cînd în cînd de accente neaşteptate de energie, 
scena care avusese loc ceva mai devreme. 

Prinţul ascultă cu mare atenţie. Cînd Francois termină, 
spuse: 

— Bine, sire, dar mi se pare că v-aţi descurcat destul de 
bine şi că, de data asta, aţi cîştigat lupta. 

— Da, vere, m-am descurcat destul de bine. Cît a fost: aici, 


cel puţin, am trăit bucuria sclavului care-şi rupe lanţurile. Am 
lăsat-o să plece cu convingerea că revolta mea e fără 
întoarcere. Dar după ce a ieşit... uite, o să fiu sincer cu 
dumneata, toţi muşchii mei, toate fibrele voinţei mele au slăbit 
brusc, şi dacă nu apăreaţi, vere, cred, că m-aş fi dus, ca şi 
altădată, la ea să mă arunc la picioarele ei şi să-i cer iertare. 

— O, păziţi-vă să faceţi asta, sire! strigă Conde, căci veţi fi 
pierdut! 

— Ştiu prea bine asta, spuse regele, strîngînd spasmodic 
braţul lui Conde, aşa cum un naufragiat se agaţă de epava 
salvatoare. 

— Dar, ca să vă inspire atita teamă, probabil că regina 
mamă v-a ameninţat, v-a vorbit de vreun mare pericol ce vă 
paşte? 

— M-a ameninţat cu războiul civil. 

— Ah!... Şi unde vede Maiestatea Sa pericolul de război 
civil? 

— Păi, exact unde îl vedeaţi şi domnia-voastră adineauri, 
vere. Partida hughenotă e puternică, iar domnul de Guise, 
adversarul ei, e şi el foarte puternic. Ei bine, mama mea, care 
vede totul cu ochii unui de Guise, care conduce regatul 
împreună cu aceşti de Guise, care m-a însurat cu o femeie 
înrudită îndeaproape cu familia de Guise, m-a ameninţat că 
aceasta se va înfuria şi nu mă va mai sprijini. 

— Şi care ar fi urmarea? 

— Ereticii ar stăpîni peste Franţa. 

— Şi ce-aţi răspuns, sire? 

— Nimic, Louis. Ce-aş fi putut răspunde? 

— O, o mulţime de lucruri, sire! 

Regele dădu din umeri, nedumerit. 

— lată unul din răspunsuri: că există un mijloc de a-i 
împiedica pe eretici să devină stăpiînii regatului. 

— Care, mă rog? 

— Să vă puneţi Maiestatea Voastră în fruntea lor. 

Tînărul rege rămase descumpănit o vreme. Apoi spuse: 

— Da, iată o idee strălucită, vere, una din acele mişcări de 
basculă în care excelează mama mea Catherine. Dar partida 
protestantă mă urăşte... 

— Şi de ce v-ar uri, sire? Ei ştiu că pînă acum n-aţi fost decit 
o unealtă în mîinile mamei Voastre. 


— O unealtă, o unealtă! repetă Francois, nemulţumit. 

— N-aţi spus-o adineauri chiar Maiestatea Voastră? Partida 
hughenotă n-are nimic împotriva regelui; o urăşte pe regina 
mamă, asta-i tot. 

— Şi eu o urăsc, murmură regele ca pentru sine. 

Prinţul prinse totuşi din zbor cuvintele lui şi insistă: 

— Sire, dacă ideea mea Vă pare bună, de ce să n-o aplicaţi? 

— Ei nu vor avea încredere în mine, Louis. Va fi nevoie să le 
dau un gaj şi... ce gaj aş putea să le dau? 

— Aveţi dreptate, sire; aveţi o ocazie foarte potrivită; le 
puteţi da în momentul ăsta un gaj uriaş, un adevărat gaj regal, 
viaţa unui om... 

— Nu pricep, spuse regele. 

— ÎI puteţi graţia pe consilierul Dubourg, 

— Scumpe vere, spuse regele pălind, un pic mai devreme, 
chiar aici unde ne aflăm noi, mama îmi spunea: 

„Consilierul Dubourg trebuie să moară!” 

— Şi i-aţi spus, dar, sire, că acest Dubourg trebuie să 
trăiască? 

— Oh! Să-l graţiez pe Anne Dubourg! murmură tânărul rege 
privind speriat în jurul lui. 

— Ei bine, da, sire: să-l graţiaţi pe Anne Dubourg. Ce vi se 
pare aşa de ciudat în asta? 

— Nimic, nimic, desigur, vere. 

— Nu e în dreptul regelui de a graţia? 

— E dreptul regelui, ştiu, 

— Ei bine, nu sînteţi regele Franţei? 

— Pînă acum, cel puţin, n-am prea fost. 

— Ei bine, sire, aţi putea să luaţi cu adevărat sceptrul în 
mînă, să urcați pe tron pe o treaptă daurită. 

— Dar acest consilier Dubourg?... 

— Este unul dintre oamenii cei mai virtuoşi din regat, sire. 
Întrebaţi-l pe domnul de L'Hospital, care îl cunoaşte, 

— Ştiu, aşa e, e un om cinstit. 

— Ah, sire, e deja foarte mult dacă pronunţaţi aceste 
cuvinte. Un rege nu-l dă pradă morţii pe un om despre care ştie 
că e cinstit! 

— Dar e periculos! 

— Un om cinstit nu e niciodată periculos! 

— Dar familia de Guise îl detestă. 


— Ah! 

— Şi mama îl detestă. 

— lată un motiv în plus, sire, să începeţi revolta împotriva 
clanului de Guise şi a reginei mamă, graţiindu-l pe consilierul 
Dubourg. 

— Vere, dar... 

— La dracu! Sper că Majestatea Voastră nu se oboseşte să 
se revolte contra reginei mamă ca să-i fie pe plac! 

— Aşa e, Louis. Dar moartea lui Dubourg a fost hotărită, e o 
înţelegere între mine, ducele de Guise şi mama. Nu se mai 
poate reveni asupra ei. 

Prinţul nu se putu stăpini să nu arunce o privire 
dispreţuitoare regelui, care considera drept inevitabilă execuţia 
unuia dintre cei mai cinstiţi magistrați din regat, cînd n-avea 
decit un cuvînt a spune pentru ca el să fie salvat. 

— Din moment ce e o problemă închisă, sire, spuse el în 
silă, să nu mai vorbim despre asta. 

Şi se pregăti să-l salute pe rege şi să se retragă. Regele îl 
opri. 

— Da, aşa este, spuse el, să nu mai vorbim de soarta 
consilierului. Dar să vorbim despre altceva. 

— Despre ce anume, sire? întrebă prinţul, care nu venise de 
fapt decit pentru asta. 

— În sfîrşit, dragă prinţe, crezi că nu mai există şi altă cale 
ca să ies din situaţia asta încurcată? Dumneata ai o imaginaţie 
nesecătuită: găseşte altceva. 

— Sire, Dumnezeu însuşi v-a pus la îndemiînă un mijloc fără 
egal. Un om n-ar putea inventa ceva aidoma. 

— Adevărul este, vere, că gindul să dau morţii un om 
nevinovat mă îngrijorează. 

— Atunci, sire, spuse prinţul foarte solemn, daţi ascultare 
glasului conştiinţei. Şi bunătatea dă roade minunate; ea face să 
înflorească în sufletele supuşilor dragostea faţă de rege. 
Graţiaţi-l pe Dubourg, sire, şi din ziua cînd veţi face acest gest, 
cînd vă veţi folosi adică de acest drept regal, toată lumea va şti 
că domniţi cu adevărat peste ţară! 

— Aşa mă sfătuieşti, Louis? 

— Sire, faceţi aşa, dăruiţi iertarea, căci, vă jur, e în interesul 
Maiestăţii Voastre! 

— Dar ce va spune regiua? 


— Care regină, sire? 

— Regina mamă! 

— Sire, nu trebuie să mai existe altă regină la Louvre decit 
graţioasa soţie a Maiestăţii Voastre. Doamna Catherine e regină 
fiindcă e temută. Faceţi-vă iubit, sire, şi veţi fi regele Franţei cu 
adevărat! 

Regele păru să facă un efort, încercînd să ia o hotărire 
capitală. 

— Ei bine, ne-am înţeles, dragul meu Louis, îţi mulţumesc 
pentru sfaturile tale înțelepte, şi pentru că mă îndemni să fac un 
act de dreptate, îţi mulţumesc că mă vindeci, prin sfatul tău, de 
remuşcări! Dă-mi te rog o pană şi un pergament. 

Prinţul Conde apropie jilţul regelui de masă. 

Regele se aşeză. 

Prinţul Conde îi aduse pergamentul cerut, regele apucă 
pana şi scrise fraza sacramentală: 

„Francois, prin graţia lui Dumnezeu rege al Franţei, tuturor 
celor de faţă şi viitori, sănătate...” 

Aici ajunsese, cînd ofiţerul trimis la hote/ Coligny intră, 
anunţind-o pe doamna amiral. 

Regele se opri din scris, se ridică brusc, şi expresia lui, 
calmă pînă atunci, deveni sălbatică. 

— Ce aveţi, sire? întrebă prinţul Conde, uimit de această 
schimbare. 

— O să afli, vere. 

Apoi, întorcîndu-se spre ofiţer, spuse: 

— Să intre doamna amiral. 

— Îmi închipui că aveţi de discutat cu doamna amiral ceva 
între patra ochi, spuse prinţul. Dacă Maiestatea Voastră îmi 
permite, o să mă retrag... 

— Dimpotrivă, vreau să rămii, vere, să fii martor la discuţia 
noastră şi să nu scapi nici un cuvint. Ai văzut cum ştiu să iert, 
zise el, arătînd pergamentul; o să-ţi arăt cum ştiu să pedepsesc. 

Prinţul Conde simţi un fior ciudat. Intui că prezenţa 
doamnei de Coligny la rege, unde n-ar fi venit altfel decit 
constrinsă, era legată de acelaşi motiv care-l adusese pe el 
însuşi şi avu un vag presentiment că se va întîmpla ceva 
îngrozitor. 


Draperia se dădu la o parte şi doamna Coligny intră în 
încăpere. 


XIX 
Regele îşi schimbă părerile 


Intrînd, privirea doamnei de Coligny se opri întîi, cu 
simpatie şi afecţiune, asupra prinţului de Conde. În clipa 
următoare, văzînd chipul regelui, pe care recunoscu semnele 
neîndoielnice ale miîniei, doamna amiral plecă privirea şi fu 
scuturată din cap şi pînă-n picioare de un fior de teamă. 

Ajungiînd în faţa lui Francois al II-lea, se înclină. 

— V-am chemat aici, doamnă amiral, spuse regele, cu o 
voce amenințătoare, ca să vă cer explicaţia unei enigme pe care 
încerc zadarnic să o dezleg. 

— Sînt întotdeauna la ordinele regelui, biîigui intimidată. 
doamna amiral. 

— Chiar cînd e vorba de a dezlega enigme? continuă 
Francois. Cu atit mai bine, să trecem imediat la treabă! 

Doamna Coligny se înclină din nou. 

— Binevoiţi aşadar a-mi explica, mie şi vărului meu drag, 
Conde, cum se face că un bilet scris din porunca mea către o 
persoană de la Curte era asupra dumneavoastră şi l-aţi pierdut, 
ieri seara, în apartamentul reginei Catherine? 

Prinţul de Conde înţelese, brusc, de ce îl încercaseră temeri 
rău prevestitoare cînd fusese anunţată venirea doamnei de 
Coligny. Situaţia în care se afla îi apăru în toată grozăvia ei şi în 
urechi îi ţiuiau cuvintele regelui: „O să-ţi arăt cum ştiu să 
pedepsesc!” 

Prinţul o privi fix pe doamna amiral. Ochii ei păreau să-l 
întrebe: „Ce să-i răspund regelui?” 

Regele nu observă acest schimb fulgerător de priviri şi 
continuă: 

— lată, doamnă amiral, care era enigma! Aştept acum, 
dezlegarea. 

Doamna Coligny tăcu. 

Regele insistă: 

— Poate că n-aţi înţeles bine întrebarea; o s-o repet. Cum se 
face că un bilet care nu vă era adresat se afla în mîinile 
dumneavoastră şi prin ce neglijenţă sau prin ce lucrătură perfidă 
acest bilet v-a scăpat tocmai pe covorul din camera reginei 
mamă, ca să ajungă apoi în posesia domnului de Joinville? 

Doamna amiral îşi regăsi în acest interval sîngele rece şi îi 


explică totul, cu calmul ei obişnuit: 

— Nimic mai simplu, sire. Am găsit acest bilet în palat, pe 
coridorul ce duce spre camera Metamorfozelor, l-am ridicat, l- 
am citit şi, cum nu am recunoscut scrisul, l-am luat cu mine, cu 
intenţia de a-l arăta reginei Catherine, în speranţa că domnia-sa 
va dezlega misterul. Se aflau acolo o mulţime de poeţi şi de 
scriitori, printre care şi domnul Brantome, care a povestit istorii 
aşa de nemaipomenite că toţi au ris cu lacrimi, şi eu de 
asemenea, aşa se face că am scos batista din buzunar şi că, 
odată cu batista, am tras fără să observ acel bilet de care 
uitasem şi care a căzut pe jos. Cînd mi-am adus aminte de el, ia- 
| de unde nu-i! Nici în buzunar, nici la picioarele mele bănuiesc 
că domnul de Joinville îl ridicase deja. 

— Povestea pare demnă de crezare, spuse regele 
batjocoritor. Dar nu cred că spuneţi adevărul. 

— Ce vrea să spună Maiestatea Voastră? întrebă, doamna 
amiral neliniştită. 

— Dumneavoastră aţi găsit biletul? 

— Da, sire. 

— Dacă-i aşa, vă va fi foarte uşor să-mi spuneţi în ce era 
învelit... 

— Păi, se bilbii doamna Coligny, nu era învelit în nimic, 
sire... 

— Nu era învelit în nimic? 

— Nu, spuse doamna Coligny pălind. Era împăturit numai. 

In clipa aceea, prinţul de Conde simţi că pricepe: dom- 
nişoara de Saint-Andre îi explicase regelui că pierduse biletul 
odată cu batista. Din nefericire, doamna amiral n-avea cum să 
bănuiască acest amănunt. Ca urmare, ea plecă ochii stingherită, 
în timp ce regele o fixa cu un aer de inchizitor. Prin tăcerea ei 
dovedea că meritase ca miînia regelui să se abată asupra sa. 

— Doamnă amiral, spuse Francois, pentru o adevărată 
credincioasă cum  sînteţi dumneavoastră, trebuie să 
recunoaşteţi că aţi pronunţat o minciună sfruntată. 

— Sire! se bilbii doamna Coligny. 

— Sau poate că asta e învăţătura ce v-o aduce noua religie? 
lată, este aici vărul nostru Conde care, deşi e prinţ catolic, 
predica mai devreme pentru cauza reformei, în cuvinte 
emoţionante. Vă rog, dragă vere, să daţi dumneavoastră înşivă 
replica ce se cuvine doamnei amiral, şi să-i spuneţi că, 


indiferent de ce religie aparţine cineva, a-ţi înşela regele e 
oricum un păcat. 

— lertare, sire, îngăimă doamna Coligny, cu lacrimi în ochi. 

— Dar pentru ce oare îmi cereţi iertarea? Cu numai o oră în 
urmă, aş fi fost în stare să bag mina-n foc, indiferent ce mi s-ar 
fi spus de dumneavoastră, că sînteţi fiinţa cea mai austeră din 
tot regatul. 

— Sire! strigă doamna amiral, mînia voastră, fie, o primesc, 
dar batjocura e prea mult! E adevărat, n-am găsit eu biletul. 

— A, mărturisiţi deci? 

— Da, sire. 

— Atunci, cineva vi l-a dat? 

— Da, sire. 

Prinţul Conde urmărea discuţia foarte încordat, cu gîndul de 
a interveni la momentul potrivit. 

— Şi cine vi l-a dat, doamnă? întrebă regele. 

— Nu pot numi această persoană, sire, răspunse, pe un ton 
hotărît, doamna Coligny. 

— Şi de ce nu, scumpă verişoară? spuse prințul de Conde 
intervenind pe neaşteptate. 

— Aşa e, de ce nu? repetă şi regele, încîntat că prințul îl 
susține. 

Doamna Coligny privi către prinţ, ca şi cum i-ar fi cerut o 
explicație pentru vorbele sale. 

— Fiți pe pace, continuă prințul, răspunzând întrebării mute 
pe care i-o adresa doamna Coligny, n-am nici un motiv să-i 
ascund regelui adevărul. 

— Ah, făcu regele întorcîndu-se spre prințul de Conde, 
dumneata deţii deci cheia acestei istorii? 

— Exact cum spuneți, sire. 

— Şi cum se explică asta? 

— Păi, sire, pentru că am jucat aici rolul principal. 

— Dumneata, domnule? 

— Eu însumi, sire. 

— Şi cum se face că nu mi-ai şoptit un cuvînt despre asta 
pînă acum? 

— Pentru că, sire, răspunse prinţul fără să-şi piardă 
cumpătul, pentru că nu mi-aţi pus nici o întrebare şi pentru că 
nu mi-aş permite să istorisesc ceva, despre orice ar fi, 
suveranului meu, fără să-mi dea permisiunea. 


— Îmi place acest semn de respect, vere Louis. Totuşi, 
respectul are limitele lui, şi poţi anticipa întrebările suveranului 
cînd e vorba să-i fii folositor sau măcar să-i fii pe plac. 
Binevoieşte dar să-mi spui tot ce ştii despre acest subiect şi ce 
fel de rol ai jucat în toată istoria asta. 

— Am jucat rolul întîmplării. Eu am găsit biletul. 

— A, dumneata l-ai găsit? făcu regele încruntindu-se şi 
pnivindu-l cu asprime. Atunci nu mă mai mir că aşteptai să-ţi 
pun întrebări. Aşa, deci, dumneata ai găsit biletul? 

— Eu, sire. 

— Şi unde l-ai găsit? 

— Păi, pe culoarul care duce spre camera Metamorfozelor, 
precum a avut onoarea să vă spună adineauri doamna amiral. 

Privirea regelui se plimba de la prinţ la doamna Coligny şi 
înapoi, părînd că încearcă să priceapă ce fel de înţelegere exista 
între ei. 

— Atunci, vere, din moment ce l-ai găsit dumneata, trebuie 
să ştii în ce era închis. 

— Nu era închis, sire. 

— Cum! strigă regele enervat, îndrăzneşti să-mi spui că 
biletul nu era închis? 

— Da, sire, am îndrăzneala de a spune adevărul, şi am 
onoarea de a repeta Maiestăţii Voastre că biletul nu era închis, 
era doar învelit, în modul cel mai delicat cu putinţă. 

— Învelit sau închis, domnule, nu-i acelaşi lucru? 

— Ah, sire, între aceste două cuvinte e o diferenţă foarte 
mare. Închizi un prizonier, însă înveleşti o scrisoare. 

— Nu ştiam că eşti aşa mare lingvist, dragă vere! 

— Răgazul ce mi-l lasă perioada de pace îmi permite să 
studiez subtilităţile limbii, sire! 

— Uite ce e, la urma urmei, ca să încheiem disputa asta 
fără sens, să-mi spui în ce era învelit sau închis biletul. 

— Într-o batistă fină brodată la cele patru colţuri, sire, iar 
biletul era prins într-unul din colţurile batistei. 

— Unde e batista? 

Prinţul o scoase de la piept. 

— lat-o, sire! 

Regele smulse batista, cu un gest violent, din mîinile 
prințului Conde. 

— Bine! Dar cum se face că biletul găsit de dumneata se 


afla în mîinile doamnei amiral? 

— Nimic mai simplu, sire. Coborînd treptele palatului, am 
întîlnit-o pe doamna Coligny şi i-am spus: „Verişoară, uite aici un 
bilet pierdut de vreun gentilom sau vreo doamnă din Louvre. Ai 
bunăvoința de a te informa cine o fi pierdut biletul, poţi afla asta 
prin Dandelot, care e de gardă la palat, şi înapoiază acest bilet 
posesorului său”. 

— Pare foarte firesc totul, vere, zise regele, care nu credea 
un cuvînt din ce auzise. 

— Atunci, sire, spuse prinţul dînd semn că vrea să se 
retragă, din moment ce am lămurit-o pe Maiestatea Voastră... 

Dar regele îl opri cu un gest. 

— Incă o vorbă, vere, te rog... 

— Desigur, sire, cu plăcere. 

— Doamnă amiral, spuse regele întorcîndu-se spre doamna 
de Coligny, admit că sînteţi o supusă loială; căci, în situaţia în 
care eraţi în faţa domnului prinţ de Conde, mi-aţi mărturisit tot 
ce era corect să-mi mărturisiţi. Vă cer iertare că v-am deranjat. 
Sînteţi liberă, şi vă asigur de bunăvoința noastră, în continuare. 
Restul explicaţiei îl priveşte pe domnul de Conde. 

Doamna Coligny făcu o reverență şi ieşi. 

Domnul de Conde ar fi vrut tare mult s-o imite; dar porunca 
regelui îl oprea. 

Regele se apropie de el, cu buzele, strînse, vînăt de furie. 

— Domnule, spuse el, nu era nevoie să recurgeţi la doamna 
amiral spre a şti cui îi era adresat biletul. 

— Cum adică, sire? 

— Pentru că uite aici, într-un colţ al batistei sînt inițialele 
domnişoarei de Saint-Andre şi în altul blazonul familiei sale. 

Prinţul cobori privirile. 

— Ştiaţi deci că biletul îi aparţinea ei şi, cu toate astea, aţi 
lăsat cu bunăştiinţă biletul să cadă în mîinile reginei Catherine. 

— Măcar, Maiestatea Voastră îmi va da crezare că nu 
aveam cum şti că biletul era scris din ordinul Său şi că 
dezvăluirea lui ar putea s-o compromită? 

— Domnule, dumneata, care cunoşti aşa de bine valoarea 
cuvintelor limbii franceze, ar trebui să ştii că nimic nu ne poate 
compromite. Fac ce-mi place şi nimeni n-are dreptul să 
cricnească, iar ca dovadă... 

Şi se îndreptă spre masă, apucă pergamentul care aştepta 


să continuie cele două rînduri deja scrise... 

— Şi iată dovada... 

Schiţă gestul de a sfişia pergamentul. 

— Ah, sire, miînia voastră să cadă asupra mea şi nu asupra 
unui nevinovat! 

— Din momentul în care duşmanul meu îl apără, omul acela 
nu mai e pentru mine un nevinovat, domnule. 

— Duşmanul Vostru, sire? exclamă prinţul. Regele mă 
consideră dar duşmanul său? 

— De ce nu, odată ce din acest moment eu sînt duşmanul 
dumitale? 

Şi rupse pergamentul în bucăţi mărunte. 

— Sire, sire, în numele cerului! 

— Domnule, iată răspunsul meu la amenințările ce le 
proferaţi ceva mai devreme în numele partidei hughenote. Să 
ştiţi că o desfid, domnule, şi pe dumneavoastră odată cu ea, 
dacă aveţi de gind, din întîmplare, să deveniți căpetenia ei. 
Astă-seară, consilierul Anne Dubourg va fi executat. 

— Sire, veţi face să curgă sîngele unui om nevinovat, al 
unui om drept! 

— Ei bine! strigă regele, să curgă, să cadă strop cu strop pe 
capul celui care se face răspunzător de soarta lui. Şi acela eşti 
dumneata, domnule de Conde! 

Apoi arătînd cu degetul, poruncitor; 

— leşiţi, domnule! 

— Dar, sire... insistă prinţul 

— leşiţi, v-am spus! scrişni Francois bătînd din picior. Nu 
garantez pentru libertatea dumneavoastră dacă mai rămiîneţi 
zece minute în Louvre! 

Prinţul se înclină şi ieşi. 

Epuizat, Francois căzu în jilţul său, cu coatele pe masă, 
ţinîndu-şi capul în miini. 


XX 
Declaraţie de război 


Nu e greu de înţeles că, dacă regele avea de ce să fie 
furios, prinţul de Conde era şi el pradă unei furii turbate, căci el 
era singurul răspunzător pentru ceea ce i se întimplase: el 
intrase în apartamentul domnişoarei de Saint-Andre, el 
descoperise biletul uitat în batistă şi tot el îi dăduse biletul 
doamnei de Coligny. 

Şi, după toate astea, se purtă ca toţi oamenii care intră 
pînă-n git într-o încurcătură din propria lor vină, adică se hotărî 
să meargă pînă la capăt şi nu-şi mai lăsă nici o posibilitate de 
retragere. 

Charlotte de Saint-Andre îl făcuse să trăiască cele mai mari 
suferinţe pe care le poate pricinui dragostea şi să cunoască 
sentimentele înjositoare ale ruşinii şi neputinței. Nu se putea 
retrage de pe cîmpul de luptă înainte de a lansa acea săgeată 
otrăvită care de obicei se întoarce împotriva îndrăgostitului care 
a folosit-o: răzbunarea. 

Hotărise deja felul în care se va răzbuna împotriva regelui; 
la răzbunarea împotriva Charlottei mai medita încă. O clipă, se 
întrebă dacă, plănuind să se răzbune împotriva unei femei, nu 
dădea dovadă de laşitate; dar îşi răspunse imediat că această 
fată atit de prefăcută şi crudă, care era deja recunoscută, 
probabil, drept amanta oficială a regelui, se arăta un duşman 
foarte puternic. Cu siguranţă că ar fi fost mult mai puţin 
periculos să provoci mînia celui mai viteaz gentilom de la Curte 
decit să o superi pe Charlotte de Saint-Andre. Prinţul ştia bine că 
dacă intră în conflict cu ea va urma un război nemilos, fără nici o 
clipă de răgaz, şi că acest război, plin de curse, de pericole de 
tot felul, de atacuri pe faţă sau în ascuns, va dura atit cit va ţine 
şi pasiunea regelui pentru ea. Şi, dacă se gindea la frumuseţea 
fără egal a adversarei sale, la îndemiînarea cu care juca o 
mulţime de roluri, la temperamentul ei lasciv, avea toate 
motivele să se teamă că această pasiune ar putea dura o viaţă, 
precum aceea a lui Henric al II-lea pentru ducesa de Valentinois. 

În faţa lui nu se aflau pericolele ce le înfruntă un om curajos 
care dă faţă cu un leu setos de sînge. El semăna mai degrabă 
pelerinului imprudent care, înarmat cu o simplă nuieluşă, se 


distrează zgîndărind o cobră, a cărei muşcătură e mortală. În 
realitate, riscul acţiunii sale era extraordinar, şi tocmai asta, 
îndrăzneala nebunească, îl atrăgea mai mult ca orice. 

Dacă ar fi făcut un drum mai lung, coborind scări, 
traversînd curtea interioară, urcînd în alt corp de clădire, ar fi 
avut mai mult răgaz de meditaţie şi poate raţiunea i-ar fi venit 
în ajutor, aşa cum Minerva antică îl scotea pe Ulisse din 
învălmăşeală, călăuzindu-l. Dar, din nefericire, prinţul n-avea 
decit să se lase condus de coridorul din faţa sa ca să ajungă 
după al doilea colţ, la uşa domnişoarei de Saint-Andre. 

Simţind că se apropie de Charlotte, pas cu pas, inima îi 
bătea tot mai violent. 

Ajunse în faţa uşii. Ar fi putut să-şi continue drumul; acesta 
era sfatul pe care i-l dădea, în şoaptă, îngerul său păzitor, dar 
nu-l ascultă. Se opri, ca şi cum picioarele lui prinseseră rădăcini 
în parchet. După o scurtă pauză, îşi spuse, aidoma lui Cezar, 
aruncînd sulița pe celălalt mal al Rubiconului „Înainte! A/ea jacta 
est!” 

Bătu la uşă. 

Uşa se deschise. 

Ar fi putut avea norocul ca domnişoara de Saint-Andre să 
fie plecată sau să nu fie dispusă să-l primească. Dar nu. Destinul 
prinţului fusese scris dinainte; domnişoara de Saint-Andre era 
acasă şi aceste două vorbe: „Să intre” ajunseră pînă la urechile 
lui. 

Urmînd pe camerista care îl conducea din anticameră pînă 
în budoarul Charlottei, Louis de Conde retrăi cu înfrigurare cele 
şase luni din urmă, începînd din acea zi cînd, în timpul unei 
furtuni îngrozitoare, o întîlnise pe Charlotte în acel han prăpădit 
din apropierea Saint-Denisului şi pînă în noaptea cînd o văzuse 
intrînd în camera Metamorfozelor cu o ramură de mirt prinsă în 
păr iar privirile lui, indiscrete nu o pierduseră din ochi nici o 
clipă, pînă cînd, din toate podoabele de pe ea, nu mai păstrase 
decît ramura de mirt. Revăzu scena dintre Charlotte şi paj, într-o 
noapte la Saint-Gloud; o revăzu pe Charlotte pe malul eleşteului 
sub acoperămiîntul umbros al crengilor de platan şi salcie; se 
văzu pe sine încremenit sub ferestrele ei, aşteptind să se 
întredeschidă obloanele şi să-i cadă la picioare un bilet sau o 
floare; şi, în cele din urmă, ascuns sub patul nupţial, în noaptea 
cînd nu venise nimeni dintre cei aşteptaţi, iar apoi în noaptea 


cînd veniseră şi cei aşteptaţi şi o mulţime de inşi care nu prevă- 
zuse că vor veni; şi, odată cu aceste fapte, retrăia într-un vîrtej 
ametitor şi stările extraordinare pe care i le provocaseră: la han, 
uluirea de a o fi întîlnit, în sălcii, gelozia martorului ascuns în 
admiraţia faţă de farmecul micii sirene, apoi, sub ferestre, 
neliniştea şi  nerăbdarea, iar azi-noapte, în camera 
Metamorfozelor, neliniştea amantului desconsiderat. Şi, toate la 
un loc, învălmăşindu-se, făceau să i se zbată timplele, îi apăsau 
inima, ca un ghem de foc. Astfel ajunse în faţa Charlottei, 
stăpiînit de un amestec ciudat de gelozie, furie, dragoste, ruşine 
şi ură. 

Domnişoara de Saint-Andre era singură. 

Îl văzu înaintînd spre ea, cu un aer cam obraznic, care 
ascundea toate trăirile lui infernale, îl văzu surîzînd uşor ironic şi 
se încruntă imperceptibil. Nu se pierdea uşor cu firea. 

Prinţul o salută foarte degajat. Atitudinea lui prietenoasă 
nu-i inspira încredere. Ştia că are în faţă un duşman. Îi răspunse 
însă firesc, printr-o graţioasă reverență. Apoi, cu surisul cel mai 
îmbietor de care era în stare, cu glasul cel mai blînd din lume, îi 
spuse: 

— Cărui sfint să mulţumesc, prinţe, pentru vizita asta atit de 
matinală şi de neaşteptată? 

— Sfintei Aspasia, domnişoară, răspunse prinţul, înclinîndu- 
se cu un respect exagerat. 

— Monseniore, mă îndoiesc că aş putea s-o găsesc, oricît aş 
căuta-o, în calendarul anului de graţie 1559. 

— Atunci, domnişoară, dacă vreţi neapărat să mulţumiţi 
unei sfinte pentru modesta favoare a prezenţei mele aici, 
aşteptaţi ca domnişoara de Valentinois să moară şi să fie 
canonizată. Ceea ce cu siguranţă i se va întîmpla dacă o veţi 
recomanda regelui. 

— Cum mă îndoiesc că influenţa mea să meargă aşa de 
departe, monseniore, mă voi mărgini să vă mulţumesc 
dumneavoastră personal, întrebîndu-vă cu tot respectul cărui 
motiv datorez plăcerea de a vă vedea. 

— Cum, nu ghiciţi? 

— Nu. 

— Am venit să vă aduc omagiile mele foarte sincere pentru 
noua favoare ca care vă onorează Maiestatea Sa. 

Charlotte se roşi toată, iar în clipa următoare chipul său se 


acoperi de o paloare mortală. Şi totuşi, era încă departe de a 
bănui realitatea; credea că aventura ei nocturnă făcuse vilvă şi 
că ecoul ei ajunsese la urechea prinţului. Aşa că se mulţumi să-i 
arunce o privire pe jumătate întrebătoare, pe jumătate 
amenințătoare. 

Prinţul se făcu însă că nu observă nimic. 

— Ei, dar ce aveţi, domnişoară, o întrebă el, şi cum a putut 
complimentul pe care am avut onoarea să vi-l adresez să vă 
alunge roşeaţa din obraji, şi să-i facă să arate ca batista pe care 
mi-aţi dăruit-o noaptea trecută? 

Prinţul accentuă în mod deosebit ultimele cuvinte; de data 
asta, domnişoara de Saint-Andre nu-şi mai ascunse supărarea. 

— Luaţi seama, monseniore! spuse ea cu o voce tăioasă. 
Cred că aţi venit aici cu intenţia să mă insultaţi. 

—Mă credeți capabil de o asemenea îndrăzneală, 
domnişoară? 

— Sau de asemenea laşitate, monseniore. Care cuvint s-ar 
potrivi mai bine cu împrejurarea asta? 

— Exact întrebarea asta mi-am pus-o înainte de a intra. Mi- 
am răspuns: îndrăzneală!... şi am intrat. 

— Recunoaşteţi deci că asta vă era intenţia? 

— Poate. Dar m-am gîndit bine şi am ales să joc în faţa 
dumneavoastră alt rol. 

— Care anume? 

— Acela de vechi admirator al farmecelor dumneavoastră, 
preschimbat de nevoie în adorator al norocului dumneavoastră. 

— Şi, desigur, în această calitate aţi venit să-mi cereţi vreo 
favoare? 

O favoare uriaşă, domnişoară. 

— Care, mă rog? 

— Aceea de a vă ruga să mă scuzaţi că m-am făcut vinovat 
de vizita nepotrivită pe care aţi primit-o azi-noapte. 

Domnişoara de Saint-Andre se simţi o clipă descumpănită; 
îi era greu să creadă că un om se poate năpusti în felul ăsta 
direct în prăpastie. Din palidă cum era, deveni lividă. 

— Aţi făcut într-adevăr ce spuneţi? 

— Am făcut-o. 

— Dacă e adevărat, daţi-mi voie să vă spun că trebuie să vă 
fi pierdut minţile. 

— Ba, dimpotrivă, aş zice că nu eram în toate minţile pînă 


în clipa cînd am făcut asta şi că mi-a venit mintea la cap după 
aia. 

— Poate credeţi că o asemenea insultă va rămâne 
nepedepsită, domnule, cît sînteţi de prinţ, sau speraţi că n-o să-i 
aduc la cunoştinţă regelui? 

— Oh, e inutil. 

— Cum, inutil? 

— Dumnezeule, păi fiindcă tocmai i-am adus eu la 
cunoştinţă tot. 

— l-aţi spus şi că, ieşind din apartamentul lui, aveţi, de gînd 
să treceţi pe aici? 

— Nu, pe onoarea mea! Fiindcă nici nu-mi trecea prin cap. 
Ideea mi-a venit pe drum, cunoaşteţi proverbul: „Ocaziile 
potrivite te fac pungaş“. Mi-am zis că ar fi nemaipomenit dacă, 
din fericire, aş fi primul care vă fac complimentele de rigoare. 
Sînt primul? 

— Da, domnule, şi în ce priveşte complimentul, spuse 
Charlotte, trufaşă, îl primesc. 

— Ah, din moment ce-l primiţi cu atita bunăvoință, daţi-mi 
voie să vă fac un altul. 

— In legătură cu ce? 

— În legătură cu toaleta plină de gust purtată în această 
ocazie solemnă. 

Domnişoara de Saint-Andre îşi muşcă buzele. Lupta se 
ducea pe un teren care o dezavantaja net. 

— Aveţi o imaginaţie bogată, monseniore, şi asta explică 
faptul că mi-aţi atribuit o toaletă mult mai atrăgătoare decit cea 
pe care o aveam în realitate. 

— Nu-i aşa, v-o jur. Dimpotrivă, era o toaletă foarte simplă; 
am remarcat mai ales ramura de mirt prinsă în aceste minunate 
plete. 

— O ramură de mirt! exclamă Charlotte. De unde ştiţi? 

— Am văzut-o. 

— Aţi văzut-o? 

Domnişoara de Saint-Andre începea să nu mai înţeleagă 
nimic şi simţea că e gata să-şi piardă calmul. 

— Hai, prinţe, continuaţi, îmi plac poveştile. 

— Atunci probabil că vă amintiţi de legenda lui Narcis... 
Narcis îndrăgostit de el însuşi, privindu-se în oglinda rîului. 

Domnişoara Charlotte nu-şi putu stăpini o mişcare de 


surpriză. Era imposibil ca prinţul să fi inventat asta, sau să-i fi 
povestit cineva. Fusese singură, sau cel puţin crezuse că e 
singură în camera Metamorfozelor, cînd se petrecuse scena la 
care făcea aluzie prinţul. Obrajii ei se împurpurară, apoi încercă 
să-şi ascundă încurcătura sub un hohot de ris prefăcut: 

— O, ce poveste trăsnită aţi inventat! 

— Da, aşa e, frumoasă poveste; dar nu e nimic în 
comparaţie cu realitatea. Din păcate, realitatea s-a dovedit 
fugară ca un vis. Frumoasa nimfă aştepta un zeu, zeul n-a putut 
veni, fiindcă zeiţa, soţia lui, căzuse de pe cal ca o simplă 
muritoare, rănindu-se. 

— Mai aveţi multe lucruri de genul ăsta să-mi spuneţi, 
domnule? 

— Numai un cuvint: întîlnirea a fost amînată pe a doua zi. 
lată ce venisem să vă spun. Şi, cu asta, permiteţi-mi să termin 
ca şi cum aş fi deja rege, vizita aceasta neavînd alt scop; 
acestea fiind spuse, mă rog lui Dumnezeu să vă aibă în pază! 

Zicînd aceste vorbe, Louis de Conde ieşi, într-adevăr, cu 
acel aer insolent care, două secole mai tirziu, îi făcu celebri pe 
Lauzun şi Richelieu.. 

Ajungiînd în faţa scărilor se opri, aruncînd o privire în urmă 
şi îşi spuse: „Buun! lată-mă certat cu regina mamă, cu regele şi 
cu domnişoara de Saint-Andre, toate dintr-o singură lovitură. 
Frumoasă dimineaţă, ce să zic!” 

Şi cobori cu paşi domoli scările palatului, traversă plin de 
semeţie curtea şi răspunse la salutul santinelei, care-i prezentă 
arma. 


XXI 
Fiul condamnatului 


După cum ştim, prinţul îi dăduse întîlnire lui Robert Stuart 
în piaţa din faţa bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, între orele 
şapte şi opt seara. Ca să ajungă la locul de întîlnire, ar fi putut 
foarte bine s-o ia pe podul Notre-Dame şi pe podul Morilor. Dar 
un magnet îl atrăgea spre Louvre; traversă iar Sena cu bacul şi 
sări pe mal în faţa turnului Bois. 

De aici ar fi trebuit s-o ia la dreapta, dar el o luă la stînga. 
Se îndrepta spre pericol aşa cum fluturii de noapte se apropie 
de flacăra luminării. Cunoştea acest drum cu ochii închişi: timp 
de cinci luni, seară de seară, fusese pentru el un drum al iluziilor 
şi speranţei. Acum, cînd nu mai avea nici o speranţă, de ce 
revenea? 

Se opri sub ferestrele domnişoarei Charlotte, cum făcea de 
obicei. Ce familiare îi erau aceste ferestre! Primele trei erau de 
la dormitorul şi de la budoarul Charlottei, celelalte patru, de la 
camerele mareşalului. lar după ele se mai vedea o fereastră 
căreia nu-i dăduse niciodată atenţie. Era întotdeauna 
întunecată, fie că în încăperea aceea nu se aprindeau niciodată 
luminile, fie că perdele groase o acopereau, împiedicînd lumina 
să treacă. Nici de data asta nu i-ar fi dat nici o atenţie, dacă n-ar 
fi avut impresia că o aude sciîrţiind uşor din balamale; apoi i se 
păru că o mînă trece printre cele două geamuri întredeschise 
lăsînd să cadă, ca un fluture albicios, o bucată de hirtie care, 
purtată de briza nopţii, făcea eforturi să ajungă la destinaţie. 

Mîna dispăru, fereastra se închise din nou înainte ca hirtia 
să atingă pămîntul. 

Prinţul o prinse din zbor, neştiind bine dacă îi era destinată. 
Apoi, cum orologiul de la biserica Saint-Germain l'Auxerrois 
bătuse de şapte şi jumătate, îşi aminti de întîlnire şi se îndreptă 
spre biserică. Pe drum, suci biletul în mînă, în toate felurile, dar 
întunericul îl împiedică să-l poată citi. 

La colţul străzii Chilperic se găsea un mic han în zidul 
căruia se afla o nişă; în nişă se găsea o madonă mică din lemn 
daurit în faţa căreia ardea o candelă cu răşină, un fel de torţă 
care indica credincioşilor catolici că se aflau în pragul unui han 
prea-creştin al cărui stăpin e un hangiu cucernic iar pentru 
călătorii întîrziaţi la vreme de seară spunea doar atit: „Aici e un 


adăpost pentru noapte”. 

Prinţul de Conde se apropie de han, se urcă pe banca de 
piatră de lîngă intrare şi, aşezîndu-se sub razele tremurătoare 
ale micului felinar, citi rîndurile următoare, care îl umplură de 
uimire: 

„Regele s-a împăcat cu regina mamă. Astă-seară, asistă 
amindoi la executarea consilierului Dubourg. Nu-ţi spun: Fugi! 
dar îti zic: Orice-ar fi, nu mai intra în Louvre. Capul tău e în joc”. 


Uimirea prinţului creştea cu fiecare rînd citit. Cine îi dădea 
sfaturile astea? Un prieten, cu siguranţă. Un prieten sau o 
prietenă? Mai degrabă o prietenă: un bărbat n-ar fi scris în felul 
ăsta! Şi apoi, în acest viespar care era palatul Louvre, nu existau 
bărbaţi, existau numai curteni, iar un curtean nu risca să cadă în 
dizgraţia regelui făcînd asemenea acte de caritate. 

Deci, nu era un bărbat. Dar, dacă era o femeie, cine putea 
fi? Ce femeie se putea interesa aşa tare de el, încît să nu o 
sperie, în cazul că biletul cu aceste sfaturi preţioase era 
descoperit, că va atrage asupra sa duşmănia regelui, a reginei 
mamă şi a domnişoarei de Saint-Andre în acelaşi timp? 

să fi fost chiar Charlotte aceea...? Prinţul respinse această 
ipoteză: tinăra leoaică fusese rănită adînc şi acum era 
preocupată să-şi vindece rănile. 

Mai existau în Louvre două sau trei foste amante ale sale, 
însă, de cînd se despărţise de ele, se înţelege, iubirea lor se 
transformase în ură. Una singură mai avea poate un strop de 
afecţiune pentru el: frumoasa domnişoară de Limeuil. Dar îi 
cunoştea foarte bine scrisul, nu era al ei, şi nimeni nu 
îndrăzneşte să dicteze altcuiva un bilet aşa de compromiţător. 

Dar, la urma urmei, era un scris de femeie? 

Se înălţă pe virfuri, ca să fie cît mai aproape de lumina 
felinarului. Da, cu siguranţă era scrisul unei femei; prinţul era un 
expert în acest domeniu şi trăsăturile fine, delicate care legau 
literele o deconspirau pe autoare. Pe deasupra, biletul, hirtia 
aceea fină avea ceva catifelat, mătăsos, şi lăsa să se simtă un 
parfum uşor care provenea dintr-un budoar sau din dormitorul 
unei femei. 

Dar, în felul ăsta, nu dădea răspuns la întrebarea „Cine e 
femeia aceea?”. Probabil că prinţul şi-ar fi pierdut toată noaptea 
încercînd să afle numele femeii care se interesa atit de mult de 


soarta lui, dacă Robert Stuart, care-l văzuse de departe cocoţat 
pe bancă, şi care era şi el preocupat de o problemă foarte gravă 
şi care nu suferea amînare, n-ar fi apărut brusc în faţa lui, ca şi 
cum ar fi ieşit din pămînt. 

Îl salută foarte ceremonios pe prinţ. 

— Eu sînt, prinţe! spuse scoţianul. 

— Vedeţi, domnule, că mi-am ţinut promisiunea, spuse 
prinţul, sărind jos de pe bancă. 

— lar eu, spuse Robert Stuart, aştept ocazia de a vă arăta 
că mi-o respect pe-a mea. 

— Am să vă anunţ o ştire foarte tristă, domnule, spuse 
prinţul. 

Scoţianul surâse cu amărăciune. 

— Vorbiţi, prinţe, sînt pregătit pentru orice. 

— Domnule, trăim într-o epocă în care noţiunile de bine şi 
de rău sînt confuze, schimbătoare, imprecise; lumea este, de 
cîţiva ani, încoace, într-un fel de chinuri ale facerii şi durerile pe 
care i le iscă aceste chinuri proiectează în sufletele unora lumini 
teribile iar pe alţii îi aruncă în prăpăstii de întuneric. Ce va ieşi 
pînă la urmă din ciocnirea acestor pasiuni grozave? Naiba ştie... 

— De ce nu-mi spuneţi din capul locului: „Tinere, tatăl tău e 
condamnat, ţi-am promis graţierea lui, şi mi-a fost refuzată; ți- 
am spus că tatăl tău nu va muri şi el va muri în seara asta”. 

— Domnule, spuse prinţul, aproape ruşinat de felul ipocrit în 
care încercase să ocolească un răspuns crud, poate că situaţia 
nu e aşa de disperată. 

— Îmi spuneţi că mai pot spera? 

Conde nu îndrăzni să spună „da”: privirea concerntrată a 
celuilalt îi opri pe buze cuvintele de încurajare pe care voia să le 
pronunţe. 

— leri, decretul de condamnare la moarte nu era încă 
aprobat, regele nu-l semnase. Azi, cu toate insistenţele mele, a 
fost semnat. Peste o oră poate că va fi executat... 

—- Peste o oră! răbufni tînărul scoţian. Peste o oră! într-o 
oră se pot întîmplă multe lucruri. 

Se repezi, făcu vreo zece paşi, apoi se întoarse, îl prinse de 
mină pe prinţ, i-o acoperi de sărutări şi de lacrimi, spunîndu-i: 

— Începînd de astăzi, prinţe, nu veţi avea un slujitor mai 
devotat şi mai credincios decît mine. Braţul meu, sufletul meu, 
mintea mea sînt ale dumneavoastră, şi îmi voi da pentru 


dumneavoastră şi ultima picătură de sînge! 
Apoi, după ce-i făcuse prinţului un ultim semn de 
despărțire, se îndepărtă şi dispăru după o cotitură a cheiului. 


XXII 
Un nou slujitor 


Robert Stuart ajunsese deja în punctul cel mai înalt al 
insulei Cite iar prinţul încă mai stătea, foarte preocupat, în 
acelaşi loc. De fapt, gîndurile lui se întorseseră la biletul pe care- 
| citise cu o jumătate de oră înainte. 

Dar un incident neprevăzut îl trezi din visare. 

Un tînăr cu capul gol şi fără vestă, gifiind din greu, ieşi din 
Louvre şi traversă piaţa alergind, de parcă ar fi fost urmărit de 
un cîine turbat. Prințului i se păru că-l recunoaşte pe pajul 
mareşalului de Saint-Andre, pe care îl mai văzuse de două ori: 
prima oară în hanul de lîngă Saint-Denis, iar a doua oară în 
parcul de la Saint-Cloud. 

— Hei! strigă prinţul cînd îl văzu trecînd la cîţiva paşi de el, 
încotro alergi aşa, tinere? 

Băiatul se opri locului. 

— Dumneavoastră sînteţi, monseniore? strigă el, 
recunoscîndu-l la rîndul său pe Louis de Conde, cu toate că era 
acoperit de o pălărie cu boruri largi care-i ascundea ochii. 

— Da, chiar eu. Dumneata eşti Mezieres, pajul domnului de 
Saint-Andre? 

— Da, monseniore. 

— Şi pe deasupra, dacă ar fi să ne luăm după aparente, 
îndrăgostit de domnişoara Charlotte? 

— Oh, eram, aşa e, monseniore, dar m-am lecuit. 

— Prea bine. 

— Vă jur că-i aşa! 

— Ce fericită fire ai, tinere, spuse prinţul, pe jumătate trist, 
că poţi să te lepezi aşa de o iubire. Drept să-ţi spun, nu prea te 
cred. 

— Cum aşa, monseniore? 

— Dacă n-ai fi îndrăgostit ca un nebun, sau nebun ca un 
îndrăgostit, n-aş găsi nici o explicaţie goanei tale deşănţate prin 
întuneric la o asemenea oră. 

— Monseniore, mi-a fost dat să aud adineauri cea mai 
înjositoare jignire care i s-a adus vreodată unui bărbat. 

— Care bărbat? spuse prinţul surizător. Nu era vorba despre 
dumneata? 


— Păi, de ce n-ar fi vorba de mine? 

— Păi, fiindcă nu eşti decit un puşti. 

— Vă spun, monseniore, continuă-băiatul înfierbiîntat, vă 
spun că am fost tratat în chipul cel mai îngrozitor. Bărbat sau 
puşti, din moment ce am dreptul să port o sabie la şold, o să mă 
răzbun. 

— Păi, asta aşa e, dacă ai dreptul să porţi o sabie la şold, ar 
trebui să te foloseşti de ea. 

— M-au prins valeţii, m-au dus, m-au legat şi... 

Pajul se poticni, făcînd un gest de mînie, şi ochii lui albaştri 
zvirleau prin întuneric flăcări. 

— Şi?... repetă prinţul. 

— .„..Şi biciuit, monseniore! strigă băiatul, în culmea furiei. 

— Atunci, spuse prinţul ironic, înseamnă că nu te-au tratat 
ca pe un bărbat, ci ca pe un copil. 

— Monseniore, monseniore, strigă Mezieres, copilul devine 
repede bărbat, cînd are şaptesprezece ani şi o asemenea insultă 
de răzbunat! 

— Bravo! spuse prinţul redevenind serios, îmi place să te 
aud vorbind aşa, tinere. Şi cum ai putut să te expui la o 
asemenea jignire? 

— Eram, monseniore, aşa cum vă spusei, îndrăgostit ca un 
nebun de domnişoara Charlotte. Să mă iertaţi că vă fac această 
mărturisire tocmai dumneavoastră, monseniore... 

— Şi de ce ar trebui să te iert? 

— Fiindcă o iubeaţi la fel de mult ca mine. 

— Ah, ah, ai observat asta, tinere? 

— Prinţe, nu veţi putea să-mi întoarceţi vreodată în bine a 
suta parte din răul care l-am îndurat de la dumneavoastră. 

— Cine ştie?... Continuă. 

— Eram în stare să-mi dau viaţa pentru ea, şi cu toate că 
din naştere între noi doi era o barieră de netrecut, mă simţeam 
predestinat dacă nu să trăiesc, măcar să mor pentru ea. 

— Cunosc bine sentimentul ăsta, spuse prinţul surizînd şi 
făcînd un gest cu mîna, de parcă ar fi vrut să îndepărteze de la 
sine ceva neplăcut. Continuă. 

— O iubeam atita, monseniore, că aş fi acceptat să fie 
nevasta altuia, cu condiţia ca bărbatul acela să o fi iubit şi s-o fi 
respectat la fel ca mine însumi. Da, să o ştiu iubită, fericită şi 
respectată mi-ar fi fost de ajuns. lată, monseniore, unde se 


opreau ambițiile mele şi dorinţele mele. 

— Ei bine, şi ce s-a întîmplat? 

— Ei bine, monseniore, cînd am aflat că e amanta regelui, 
cînd am aflat că ne înşela atit pe mine, care eram pentru ea un 
sclav, cît şi pe dumneavoastră, care o adoraţi, precum şi pe 
domnul de Joinville care urma să o ia de soţie, precum şi 
întreaga Curte care, în comparaţie cu toată armata asta de fete 
neruşinate şi dezonorate, o considera drept o copilă castă şi 
nevinovată; cînd am descoperit asta, monseniore, cînd am ştiut 
că e amanta altui bărbat... 

— Nu a altui bărbat, domnule, spuse Conde cu accent 
imposibil de reprodus, a unui rege. 

— Fie, a unui rege. Dar nu e mai puţin adevărat că mi-a 
trecut prin gînd să-l omor pe acest om, aşa rege cum e. 

— Drace! frumosul meu paj, dar ştiu că îţi place să fii dur! 
Să ucizi un rege pentru o aventură de amor! Dacă nu te-au 
pedepsit decit cu biciuirea pentru ideea asta, eu zic că n-ai de 
ce să te plingi. 

— O, nu pentru motivul ăsta m-au biciuit. 

— Dar pentru ce atunci? Ştii că povestea dumitale începe 
să mă intereseze? Te-aş ruga doar, dacă vrei, să mi-o povesteşti 
mergînd, în primul rînd fiindcă am picioarele îngheţate, în al 
doilea rînd fiindcă ara treabă înspre piaţa Greve. 

— Nici nu-mi pasă încotro o iau, monseniore, spuse tînărul, 
numai să mă îndepărtez de Louvre. 

— Bun, asta se potriveşte de minune, spuse prinţul luînd-o 
înainte. Vino cu mine, te ascult. 

Apoi, privindu-l surizător: 

— Uite cum suferinţa comună îi apropie pe oameni. leri 
credeai că eu sînt cel iubit şi ai fi vrut să mă ucizi pe mine. Azi 
afli că regele e cel iubit, nefericirea comună ne apropie şi îmi 
faci confidenţe şi eşti în stare să mergi pînă acolo încît să-mi 
mărturiseşti dorinţa de a-l ucide pe rege. Dar, pînă la urmă, sper 
că nu l-ai ucis, nu-i aşa? 

— Nu. Doar că am petrecut, în camera mea, două ore de 
zbucium îngrozitor. 

— Bun! murmură prinţul, exact ca mine. 

— După două ore, nefiind în stare să iau nici o hotărîre, m- 
am dus să bat la uşa domnişoarei de Saint-Andre ca să-i 
reproşez comportarea josnică de care aflasem. 


— Exact ca mine, murmură prinţul. 

Domnişoara de Saint-Andră nu era acasă. 

— Ah, aici asemănările se opresc. Am fost mai norocos 
decit tine! 

— M-a primit mareşalul. Mareşalul ţinea foarte mult la mine, 
cel puţin aşa zicea. S-a speriat cînd m-a văzut cum arăt. 

„Ce-i cu tine, Mezieres? m-a întrebat. Eşti bolnav?” 

„Nu, monseniore”, i-am răspuns. 

„Atunci ce te-a adus în halul ăsta?” 

„O, monseniore, inima mea e un viespar de amărăciune şi 
de ură”. 

„De ură? Mezieres, la vîrsta ta? Ura e nepotrivită cu vîrsta 
dragostei”. 

„Domnule, urăsc şi vreau să mă răzbun. Venisem să cer un 
sfat domnişoarei Charlotte”. 

„Fiicei mele?” 

„Da. Şi fiindcă nu este...” 

„După cum vezi...” 

„O să vă cer dumneavoastră sfatul”. 

„Vorbeşte, băiete”. 

„Monseniore, iubeam cu înfocare o copilă...” 

„Să fie cu noroc, Mezieres! îmi spuse rizînd mareşalul; 
vorbeşte-mi de iubirile tale. Cuvintele de dragoste se potrivesc 
de minune pe buzele unui flăcău de virsta ta, aşa cum se 
potrivesc florile în grădini; şi ai fost răsplătit cum se cuvine de 
cea pe care o iubeşti aşa de înfocat?”. 

„Monseniore, nici nu aveam pretenţia asta. Era aşa de mult 
deasupra mea prin naştere şi avere, că o adoram în adîncul 
sufletului ca pe o divinitate căreia abia îndrăzneam să-i sărut 
tivul rochiei”. 

„În cazul ăsta, o fi vreo doamnă de la Curte?” 

„Da, monseniore”, am răspuns eu bilbiindu-mă. 

„Te pomeneşti că o cunosc?” 

„O, da!” 

„Ei, şi ce ţi s-a întîmplat, Mezieres? Divinitatea adorată se 
mărită cu altul?”. 

„Nu, monseniore, i-am răspuns simțind că miînia pune 
stăpînire pe mine. Nu, nu se mărită. Femeia pe care o iubesc e 
în mod public amanta altuia”. 

La aceste cuvinte, mareşalul păru încurcat. Deveni palid ca 


moartea, şi făcînd un pas spre mine, mă întrebă privindu-mă cu 
asprime: 

„Despre cine vrei să vorbeşti?” 

„Ah, ştiţi prea bine, monseniore, am răspuns. Şi cînd v-am 
vorbit de răzbunarea mea, mă gindeam că aveţi nevoie de 
cineva ca să vă răzbune şi pe dumneavoastră” 

În clipa aia, a intrat căpitanul gărzii. 

„Să taci! îmi spuse mareşalul. Dacă ţii la capul tău, să 
taci!”. 

Apoi, socotind probabil că e mai prudent să mă îndepărteze 
cît mai repede, îmi porunci: „Să ieşi imediat!” 

Am înţeles, sau cel puţin am crezut că înţeleg. Dacă regelui 
i se întîmplă vreo neplăcere, şi eu aş fi fost cauza acestei 
neplăceri, mareşalul ar fi fost definitiv compromis, fiindcă fusese 
văzut de căpitanul gărzii discutînd cu mine. 

„Da, monseniore, i-am răspuns, o să ies”. 

Şi m-am năpustit pe una din uşile laterale ca să nu dau nas 
în nas cu căpitanul gărzii fie pe coridor, fie în anticameră. 

Ajungînd afară, dincolo de raza privirii lor, m-am oprit. M- 
am răsucit pe călciie, m-am întors înapoi şi mi-am lipit urechea 
de perdele; nu-i puteam vedea, dar cel puţin îi puteam asculta. 

Închipuiţi-vă uimirea şi indignarea mea, monseniore! 
Căpitanul gărzii îi aducea domnului de Saint-Andre decretul de 
numire ca guvernator al Lyonului! Mareşalul primi acest titlu şi 
favorurile regale cu umilinţa unui supus recunoscător, şi ofiţerul 
fu rugat să transmită sentimentele de recunoştinţă ale tatălui 
amantului fiicei sale! 

Nici nu ieşise bine căpitanul gărzii că, dintr-un salt, am 
ajuns chiar în faţa mareşalului. Nu ştiu ce i-am spus, nu ştiu ce 
insulte i-am adresat acestui tată josnic ce îşi vindea fiica; ce ştiu 
e că, după o luptă sălbatică şi disperată în care mi-am căutat 
zadarnic moartea, m-am văzut legat fedeleş, dat pe miinile 
lacheilor ca să mă biciuiască, supus ruşinii publice! 

Printre lacrimi, l-am văzut pe mareşal privind de la o 
fereastră a apartamentului său; în acea clipă mi-am jurat: acest 
om, care îl dădea pe miinile călăilor pe cel care se oferise să-l 
răzbune, va muri numai de mîna mea. Apoi am leşinat... 

— Cînd mi-am revenit, nu mai eram legat; m-am năpustit 
afară din palat, reînnoind jurămîntul pe care îl făcusem. 
Monseniore! Monseniore! continuă pajul tot mai exaltat, poate 


că sînt eu încă un copil; dar, după dragostea şi ura mea, aş zice 
că nu mai sînt! Dar dumneavoastră sînteţi un bărbat, sînteţi un 
prinţ! Ei bine, vă spun exact cum am spus acolo: mareşalul va 
muri de mîna mea! 

— Tinere, tinere... 

— ...Şi nu atit pentru înjosirea pe care mi-a adus-o, cît 
pentru aceea pe care a suportat-o. 

— Tinere, spuse prinţul, ştii oare că jurămîntul ăsta e o 
blasfemie? 

— Monseniore, spuse pajul, care părea să nu fi auzit nimic 
din ce spusese prinţul, monseniore, e un miracol al Providenţei 
că, ieşind din Louvre, aţi fost prima persoană pe care am întîlnit- 
o; monseniore, vă ofer serviciile mele; chiar dacă nu ne 
asemănăm prin ură, ne asemănăm prin dragoste, şi, în numele 
ei, vă rog să mă primiţi printre slujitorii dumneavoastră; 
acceptaţi, monseniore! 

Prinţul rămase o clipă gînditor. 

— Ei bine, monseniore, repetă pajul nerăbdător, acceptaţi 
să-mi pun viaţa la dispoziţia Voastră? 

— Da, spuse prinţul, prinzîndu-i mîinile într-ale sale, dar cu 
o condiţie: că vei renunţa la planul de a-l asasina pe mareşal. 

— O, cereţi-mi orice, monseniore, strigă tînărul, în culmea 
exaltării, dar nu asta! 

— Cu atit mai rău, atunci! Era prima condiţie pe care ţi-o 
puneam ca să intri în slujba mea. 

— O, monseniore, în genunchi vă rog, nu-mi cereţi aşa 
ceva! 

— Dacă nu-mi juri asta, să ne despărţim chiar acum. Nu te 
cunosc şi nu vreau să te cunosc. 

— Monseniore! Monseniore! 

— Eu sînt stăpîn peste soldaţi, nu peste ucigași. 

— O, monseniore, e posibil ca un om să-i interzică altuia 
dreptul de a răzbuna o insultă mortală? 

— În felul în care spui, da. 

— Dar există şi alt mijloc? 

— Poate. 

— O, niciodată mareşalul nu va consimţi să încrucişeze 
spada cu unul dintre foştii lui servitori. 

— Fireşte, într-un duel obişnuit, nu, dar ar putea apărea o 
anume ocazie cînd mareşalul nu ti-ar putea refuza această 


onoare. 

— Care? 

— Inchipuie-ţi că-i întîlneşti pe un cîmp de bătaie. 

— Pe un cîmp de bătaie! 

— Ei, bine, în ziua aceea, Mazieres, îţi promit că îţi voi ceda 
onoarea de a-l înfrunta, chiar dacă va cădea sub bătaia spadei 
mele! 

— Dar, ziua aia, monseniore, va veni vreodată? întrebă 
neîncrezător pajul. 

— Poate că mai repede decit crezi. 

— Ah, dacă aş fi sigur de asta! exclamă tînărul. 

— Cine naiba poate fi sigur de ceva pe lumea asta? Există 
numai întîmplări probabile, nimic altceva. 

Băiatul căzu pe gînduri. După o vreme, se hotări şi zise: 

— Ştiţi, monseniore, am o presimţire ciudată, ceva 
ameninţător pluteşte în aer. De altminteri, mi s-a făcut 
horoscopul şi mi s-a prezis că... Accept condiţia pe care mi-aţi 
pus-o, monseniore. 

— Şi faci jurămînt? 

— Jur să nu-l ucid pe mareşal în alt chip decît pe cîmpul de 
bătaie... 

— Da, cînd se va ivi ocazia, ţi-o cedez. Numai că, ia 
seama... Mareşalul e un soldat călit în lupte! 

— O, asta, monseniore, e treaba mea. Nu vreau decit un 
singur lucru, ca geniul meu bun sau geniul meu rău să mă 
călăuzească să dau faţă cu el. 

— Atunci, ne-am înţeles, în condiţiile astea vei fi omul meu. 

— O, monseniore! 

Tînărul se repezi şi-i sărută dreapta prinţului. 

Ajunseseră la podul Morilor. Pe chei se înghesuia o mulţime 
de oameni care se îndreptau spre piaţa Greve. Prinţul se gîndi 
că e bine să scape de Mazieres, aşa cum scăpase şi de Robert 
Stuart. 

— Ştii unde e hotel de Conde? îl întrebă pe băiat. 

— Da, monseniore. 

— Ei, bine, du-te acolo, anunţă că din ceasul ăsta faci parte 
dintre slujitorii mei şi cere o cameră în corpul de clădire destinat 
scutierilor mei. 

Şi adăugă apoi, cu acel suris fermecător care, atunci cînd 
voia cu tot dinadinsul, reuşea să-i transforme pe inamicii cei mai 


înverşunaţi în prieteni şi să-i fanatizeze pe prietenii mai vechi 
făcîndu-i în stare să-şi dea şi viaţa pentru el: 

— Vezi, te tratez ca pe un bărbat, din moment ce te scot din 
rîndul pajilor. 


XXIII 
Cit cîntăreşte capul unui prinţ 


Să vedem ce se mai întîmplase în palatul Louvre, în timp ce 
prinţul de Conde stătuse de vorbă cu Robert Stuart şi apoi cu 
Mezieres... 

„„„După ce prinţul ieşi, Charlotte de Saint-Andre rămăsese 
împietrită de furie neputincioasă. După un timp îşi reveni, 
leoaica rănită scutură capul, ridică privirile, se apropie de o 
oglindă ca să se privească şi să se convingă că farmecul ei a 
rămas neatins. Sigură pe puterea ei de seducţie, se îndreptă 
spre apartamentele regale. Toată lumea aflase de evenimentele 
recente, aşa că în faţa domnişoarei de Saint-Andre se 
deschiseră toate uşile, una după alta; iar cînd făcu un semn 
poruncitor că nu vrea să fie anunţată, ofiţeri şi uşieri se traseră 
deoparte şi îi indicară cu mîna dormitorul regal. 

Regele stătea într-un jilţ, copleşit de gînduri. Abia se 
hotărise să ia puterea regală în mîinile lui şi povara răspunderii 
sale începea să-l copleşească. 

Aştepta cu teamă, neîndrăznind să privească spre uşă, 
momentul în care va apărea din nou regina mamă, cu chipul 
sever, neîmblinzit. Dar printre draperiile de la intrare îşi făcu 
apariţia chipul grațios al Charlottei. Pasul ei uşor nu făcea 
parchetul să geamă, ca al Catherinei de Medicis. Ca o zină a 
apelor, Charlotte ar fi putut călca pe un covor de flori fără să le 
îndoaie; ca o salamanară, s-ar fi putut ridica la cer pe o coloană 
de fum. Se apropie tiptil de Francois, şi, tăcută, îi înlănţui brusc 
gitul cu braţele ei fierbinţi şi îi sărută prelung tîmpla dreaptă. 

Nu putea fi Catherine de Medicis, care na avea pentru 
Francois, copilul nedorit, adus pe lume prin botărîrea medicilor, 
copilul slăbuţ şi bolnăvicios, asemenea gesturi de afecţiune; iar 
dacă va fi fost cumva în stare să se poarte aşa de drăgăstos, îşi 
păstra desigur toată tandreţea maternă pentru favoritul ei, 
pentru Henric al III-lea. Nu era nici mica regină, Maria Stuart. 
Mica regină, pe care tînărul ei soţ o cam neglijase în ultimul 
timp, se rănise cu două zile înainte căzind de pe cal şi stătea 
întinsă într-un şezlong, precum îi prescriseseră doctorii, care se 
temeau de o naştere prematură: 

Era, dar, Charlotte de Saint-Andre. 


— Charlotte! exclamă regele, fericit. 

— Da, scumpul meu rege, Charlotte! Aţi putea spune chiar 
Charlotta mea, dacă cumva îmi mai permiteţi să vă spun 
Francois a/ meu, 

— Ba da, ba da! spuse tînărul rege care-şi amintea cu ce 
preţ obținuse el acest drept în discuţia îngrozitoare pe care o 
avusese cu Catherine, regina mamă. 

— Ei bine, Charlotte a voastră vine să vă ceară ceva. 

— Ce anume? 

— Cit cîntăreşte capul unui bărbat care a jignit-o de moarte, 
explică Charlotte cu un zîmbet fermecător. 

Pe chipul gălbejit al lui Francois trecu iute un val de 
roşeaţă. 

— Un bărbat te-a jignit de moarte, iubita mea? 

— De moarte. 

— Ah, asta e ziua insultelor, spuse regele; şi eu am fost 
insultat de moarte; din nenorocire, nu am cum să mă răzbun. Cu 
atit mai rău pentru omul tău, frumoasa mea iubită! spuse 
Francois cu surisul strimb al unui copil care gituie o pasăre, al 
tău va plăti pentru amindoi. 

— Îţi mulţumesc, regele meu! Eram sigură că dacă fata cate 
ţi-a dăruit totul ar fi dezonorată, vei fi gata să o aperi. 

— Ce pedeapsă ceri pentru vinovat? 

— Nu v-am spus că m-a jignit de moarte? 

— Ei? 

— Ei bine, la o asemenea jignire, se cuvine pedeapsa cu 
moartea! 

— Oh, oh, nu e o zi a îngăduinţei, toată lumea vrea azi să 
cadă capul cuiva. Şi al cui cap mi-l ceri, frumoasa mea cea 
crudă? 

— V-am mai spus, sire, capul celui care m-a insultat. 

— Totuşi, ca să-l sacrific, spuse Francois rizînd, trebuie să 
cunosc numele lui. 

— Credeam că balanţa pe care cîntăriţi dreptatea are numai 
două talgere: al vieţii şi al morţii, cel al nevinovâăţiei şi cel al 
vinovâăţiei. 

— Da, dar un vinovat are o vină care cîntăreşte mai mult 
sau mai puţin, şi nici nevinovaţii nu sînt la fel de uşori la cîntar. 
Să vedem vinovatul! E un consilier al parlamentului, ca 
nefericitul Dubourg, care va fi ars diseară? Dacă-i aşa, totul va 


merge de la sine, mama simte o ură fără seamăn împotriva lor; 
vor arde pe rug doi în loc de unul, şi nimeni nu-l va observa 
decit pe celălalt. 

— Nu, nu e un magistrat sire, e un cavaler. 

— Dacă nu e legat, nici de familia de Guise, nici de domnul 
de Montmorency, nici de mareşalul, tatăl dumneavoastră, am 
găsi o cale. 

— Nu numai că nu e legat de nici unul dintre ei, este 
duşmanul lor de moarte. 

— Bine. Acum totul va depinde de rangul lui. 

— De rangul lui? 

— Da. 

— Credeam că nu există diferenţe intre ranguri în ochii unui 
rege, şi că toţi supuşii lui îi aparţin. 

— O, frumoasa mea Nemesis, mergi prea departe! Crezi, de 
exemplu, că regina Catherine e supusa mea şi viaţa ei îmi 
aparţine? 

— Nu vorbesc de regina mamă. 

— Crezi că vreunul din clanul de Guise îmi aparţine? 

— Nu vorbeam de familia de Guise. 

— Sau că viaţa domnului de Montmorency e în mîinile 
mele? 

— Nu era vorba de conetabil. 

Brusc, în mintea regelui se făcu lumină. 

— Ah, susţii că un bărbat te-a insultat? 

— Nu susţin, afirm. 

— Cînd? 

— Puțin mai înainte. 

— Unde? 

— La mine, unde a intrat după ce a fost la Maiestatea 
Voastră. 

— Bun, am înţeles. E vorba de vărul meu, Louis de Conde. 

— Exact, sire. 

— Şi ai venit să-mi ceri capul domnului de Conde. 

— De ce nu? 

— Drace, dar pornită mai eşti, iubito! Un prinţ de sînge 
regal! 

— Halal prinţ! 

— Un frate de rege! 

— Halal rege! 


— Vărul meu. 

— E cu atît mai vinovat. Căci, făcînd parte din familie, Vă 
datora mai mult respect. 

— lubito, iubito, ceri prea mult. 

— O, spuneţi asta fiindcă nu ştiţi ce-a făcut. 

— Ba da, ştiu. 

— Ştiţi? 

— Da. 

— Spuneţi atunci. 

— Ei, a găsit pe treptele Louvrului batista pierdută de tine. 

— Şi apoi? 

— În batistă era biletul scris de Lanoue. 

— Şi apoi? 

— A dat acest bilet amiralei. 

— ŞI? 

— Din neatenţie sau din răutate, doamna amiral l-a scăpat 
în faţa celor veniţi în vizită la regină. 

— Şi? 

— Domnul de Joinville l-a găsit şi, neştiind despre cine e 
vorba în bilet, l-a arătat reginei Catherine. 

— Şi? 

— Aşa s-a ajuns la gluma asta nereuşită care a făcut ca, sub 
ochii tatălui tău şi ai logodnicului tău... 

— Şi? 

— Cum, şi? Asta nu-i tot? 

— Unde se afla domnul de Conde în acest timp? 

— Nu ştiu, în palatul lui sau alergind după fuste... 

— Nu era în palatul lui şi nici nu alerga după fuste. 

— În orice caz, n-a fost în grupul celor care au intrat în 
camera Metamorfozelor. 

— Nu, dar era în cameră. 

— În camera noastră? 

— În camera noastră. 

— Unde? Nu l-am văzut. 

— Dar el ne-a văzut. M-a văzut. 

— Ţi-a spus el asta? 

— Şi multe alte lucruri, cum ar fi că era nebun după mine. 

— Nebun după tine! strigă Francois. 

— O, asta ştiam mai de mult, îmi spusese şi îmi scrisese de 
cel puţin douăzeci de ori. 


Francois deveni palid ca moartea. 

— Şi de şase luni, zi de zi, de dimineaţa pînă la miezul 
nopţii, se plimbă pe sub fereastra mea. 

— Ah, spuse regele răguşit ştergindu-şi nervos sudoarea 
care-i acoperea fruntea, atunci e altceva. 

— Ei, sire, spuneţi: capul domnului de Conde vi se pare 
acum ceva mai uşor? 

— Aşa de uşor că, dacă nu m-aş stăpini, mînia m-ar face să 
i-l retez chiar eu. 

— Şi de ce vă stăpiniţi? 

— Charlotte, asta e o situaţie gravă, nu pot hotărî singur. 

— Da, va trebui consimţămiîntul reginei Catherine! Biet rege 
în scutece! 

Francois o privi o clipă ameninţător. Dar fata îi răspunse cu 
o privire la fel de tăioasă şi el plecă ochii. Se întîmpla ca la un 
asalt între spadasini: fierul prin fier se îndepărtează; cel mai 
puternic îl dezarmează pe cel mai slab. 

Şi toţi erau mai puternici decît Francois. 

— Ei bine, spuse regele, am nevoie de permisiunea ei, o s-o 
cer. Asta-i tot. 

— Şi dacă regina mamă vă refuză? 

— Dacă mă refuză!... spuse tînărul rege privind-o cu o 
expresie sălbatică. 

— Da, dacă vă refuză? 

Se lăsă tăcerea. Apoi, răspunsul lui Francois se auzi, ca un 
şuierat de viperă: 

— O să mă lipsesc de permisiunea ei. 

— E adevărat ce spune Maiestatea Voastră? 

— La fel de adevărat cum e că îl urăsc de moarte pe 
domnul de Conde. 

— Şi cîte minute va dura punerea în aplicare a acestui plan 
de răzbunare? 

— Ah, asemenea planuri nu se pun la cale în cîteva minute. 

— Cite ore, sire? 

— Orele trec repede şi nu e sănătos să ne grăbim. 

— Cite zile? 

Francois se gîndi, 

— Îmi trebuie o lună. 

— O lună? 

Da. 


— Treizeci de zile adică? 

Francois al II-lea vru să-i răspundă, dar draperiile se dădură 
la o parte şi ofiţerul de gardă anunţă: 

— Maiestatea Sa regina mamă! 

Regele îi arătă amantei sale uşiţa din firidă, care dădea într- 
o mică încăpere izolată, de unde se putea ieşi pe coridor. 
Charlotte nu era nici ea dispusă deloc să se înfrunte cu regina 
mamă. Se năpusti spre uşa indicată, şi, înainte de a ieşi, mai 
avu timp să-i spună regelui aceste cuvinte: 

— Să vă respectaţi promisiunea, sire! 

Aerul mai vibra îndă în urma Charlottei cînd îşi făcu 
apairiţia regina Catherine; era pentru a doua oară în aceeaşi zi 
cînd trecea pragul dormitorului lui Francois. 


La un sfert de oră după executarea consilierului Dubourg, 
piaţa Saint-jean-en-Greve, întunecată şi pustie, luminată doar 
de ultimele pîlpîiri ale rugului, părea un imens cimitir; scînteile 
care zburau, luate de vînt, semănau cu luminile misterioase care 
dansează pe deasupra mormintelor în lungile nopţi de iarnă. 

Această impresie sumbră era întărită de apariţia a doi 
bărbaţi care traversau cu pas încet, în tăcere, piaţa, arătînd ca 
nişte spectre. Ei aşteptaseră, probabil, să se împrăştie 
mulţimea, ca să poată face această plimbare lugubră. 

— Ei bine, prinţe, spuse unul dintre cei doi, oprindu-se în 
faţa rugului şi încrucişind braţele cu un aer trist şi obosit, ce spui 
de toate astea? 

— Nu ştiu ce să zic, vere. Ce ştiu cu siguranţă e că am văzut 
pînă acum murind o mulţime de făpturi omeneşti; am asistat la 
agonia multora, auzind de zeci de ori geamătul muribunzilor. Ei 
bine, domnule amiral, nici moartea unui adversar curajos, nici 
moartea unei femei, nici moartea unui copil nu m-au 
impresionat atit cît uciderea lentă, barbară a acestui om 
nevinovat. 

— lar eu, domnule, spuse amiralul Coligny, care nu putea fi 
bănuit de lipsă de curaj, am simţit o groază greu de explicat. 
Dacă aş fi fost în locul condamnatului, n-aş fi trăit o asemenea 
groază. Într-un cuvînt, vere, mi-a fost frică. 

— Frică, domnule amiral! spuse prinţul de Conde uimit. Aţi 
spus că v-a fost frică, sau n-am auzit bine? 


— Aşa am zis şi ai auzit cît se poate de bine. Am simţit un 
fior de gheaţă trecîndu-mi prin vine, un presentiment sumbru al 
sfirşitului meu apropiat îmi apăsa sufletul. Vere, acum sînt sigur 
că voi muri şi eu de moarte violentă. 

— Atunci, să ne strîngem mîinile, domnule amiral, căci şi 
mie mi s-a prezis că voi fi asasinat. 

Tăcură o vreme. 

Stăteau amindoi nemişcaţi, şi ultimele tresăriri ale focului îi 
îmbrăcau în văluri roşii, tremurătoare. Fiecare era cufundat în 
gînduri. 

Deodată, un bărbat înalt, acoperit de o mantie largă, apăru 
în faţa lor; nu-l auziseră venind, într-atit erau de preocupaţi. 

— Cine-i acolo? strigă amiralul tresărind şi ducînd instinctiv 
mîna la minerul spadei. 

—Un om pe care ieri seară l-aţi onorat cu conversaţia 
dumneavoastră, domnule amiral, şi care probabil ar fi fost 
asasinat ieşind din palatul dumneavoastră, dacă n-ar fi fost 
însoţit de monseniorul aici de faţă, zise noul-venit. 

Şi necunoscutul salută ceremonios, scoţindu-şi pălăria de 
fetru cu boruri largi, înclinîndu-se întîi spre amiral, apoi spre 
prinţul de Conde. 

Prinţul şi amiralul îl recunoscură. 

— Baronul de La Renaudie! 

La Renaudie îşi eliberă braţul drept din faldurile mantiei şi îl 
întinse către amiral. Dar, deşi mişcarea lui fusese foarte rapidă, 
prinţul avu timp să întindă el însuşi mîna amiralului, spunîndu-i: 

— Vă înşelaţi, tată. Sîntem trei. 

— Aşa să fie, fiule? exclamă amiralul bucuros. 

La pilpiirile rugului muribund se vedea un grup de oameni 
care intrau în piaţă. 

— Ah! spuse amiralul, iată-l pe domnul de Mouchy cu 
oamenii lui. Să ne retragem, prieteni, şi să nu uităm niciodată 
nici ce am văzut azi, nici ce am jurat toţi trei. 

După cum cei trei conspiratori îl văzuseră de la distanţă pe 
domnul de Mouchy, în lumina aruncată de rugul aproape stins, 
şi domnul de Mouchy îi văzuse pe cei trei, fără a-i putea 
recunoaşte. Dădu ordin oamenilor săi să-i urmărească pe cei trei 
suspecți. 

Dar, ca şi cum nu aşteptase decit clipa aceea ca să moară, 
ultima flacără dispăru şi peste piaţă se lăsă un întuneric 


desăvirşit. 

Şi, profitind de întuneric, cei trei bărbaţi care aveau să 
devină căpeteniile reformei protestante, şi care aveau să cadă 
peste cîţiva ani, unul după altul, victimele jurămîntului pe care îl 
făcuseră, dispărură ca nişte fantome. 


CUPRINS 


PROLOG 
1. larmarocul 
2. Atunci cînd plouă în ziua de Saint Medard, plouă 


patruzeci de zile în şir 
3. Hanul „Calul roib” 
4. Călătorii 


| Marşul triumfal al prezidentului Minard 
Il Aniversarea prezidentului Minard 

III Un buchet pentru prezidentul Minard 
IV Printre scoțieni 

V La poalele Turnului Nou 

VI Sirena 

VII Virtutea domnişoarei de Saint-Andre 
VIII Camera Metamorfozelor 

IX Venus în intimitate 

X Cei doi scoțieni 

XI Ce se poate petrece sub un pat 

XII Poeţii reginei-mamă 

XIII Marte şi Venus 

XIV Domnul de Joinville e obligat să povestească o 


tărăşenie neplăcută 
XV  Birfe 


XVI Borfaşi şi gentilomi 
XVII Aşa mamă, aşa fiu 
XVIII Domnul de Conde îl sfătuieşte pe rege să se revolte 


XIX Regele îşi schimbă părerile 
XX Declaraţie de război 

XXI Fiul condamnatului 

XXII Un nou slujitor 

XXIII Cît cîntăreşte capul unui prinţ