Alexandre Dumas — Venus In Intimitate

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


Venus în intimitate 


CUPRINS: 

PROLOG 

1. larmarocul 

2. Atunci când plouă în ziua de Saint Medard, plouă 
patruzeci de zile în şir 

3. Hanul „Calul roib” 

4. Călătorii 

I Marşul triumfal al prezidentului Minard 

II Aniversarea prezidentului Minard 

III Un buchet pentru prezidentul Minard 

IV Printre scoțieni 

V La poalele Turnului Nou 

VI Sirena 

VII Virtutea domnişoarei de Saint-Andre 

VIII Camera Metamorfozelor 

IX Venus în intimitate 

X Cei doi scoțieni 

XI Ce se poate petrece sub un pat 

XII Poeţii reginei-mamă 

XIII Marte şi Venus 

XIV Domnul de Joinville e obligat să povestească o 
tărăşenie neplăcută 

XV Bârfe 

XVI Borfaşi şi gentilomi 

XVII Aşa mamă, aşa fiu 

XVIII Domnul de Conde îl sfătuieşte pe rege să se revolte 

XIX Regele îşi schimbă părerile 

XX Declaraţie de război 

XXI Fiul condamnatului 

XXII Un nou slujitor 

XXIII Cât cântăreşte capul unui prinţ 


PROLOG 

1. larmarocul. 

Către mijlocul lunii iunie a anului 1559, într-o dimineaţă 
însorită de primăvară, piaţa Sainte-Genevieve din Paris era 
înţesată de o mulţime de aproape patruzeci de mii de inşi. 

Unui om care ar fi picat acolo chiar atunci, venind din 
provincia lui natală şi aflându-se în inima străzii 
SaintJacques, de unde mulţimea se putea zări foarte bine, i- 
ar fi fost foarte greu să-şi dea seama în ce scop se adunase 
atâta lume în acel punct al capitalei. 

Vremea era superbă. Aşa că nu era nevoie, ca în 1551, să 
se facă o procesiune cu moaştele sfintei Genevieve ca să se 
invoce oprirea ploilor. 

Pe deasupra, plouase cu două zile înainte. Aşa că nu era 
cazul să scoată pe străzi moaştele sfintei Genevieve ca să 
ceară de la Cel de Sus să plouă, ca în 1556. 

Nu avusese loc nici o bătălie dezastruoasă, de felul celei 
de la Saint-Quentin. Deci nu era vorba de o procesiune a 
moaştelor sfintei Genevieve, în scopul de a obţine protecţia 
Celui de Sus, ca în 1557. 

Şi totuşi, era evident că tot poporul care se strânsese în 
piaţa de lângă bătrâna mănăstire venise anume pentru o 
sărbătoare ieşită din comun. 

Dar ce sărbătoare să fi fost? 

Nu era vorba de o sărbătoare religioasă. Căci, deşi puteai 
vedea, pe ici-pe colo, prin mulţime, câteva rantii 
călugăreşti, erau prea puţine ca să dea întâlnirii un 
caracter religios. 

Nu era vorba nici de o sărbătoare militară. Căci nu se prea 
zăreau uniforme militare iar cei care se aflau aici nu aveau 
asupra lor nici sulițe nici muschete. 

Nu era nici o solemnitate a nobilimii; căci nu se vedeau 
fluturând pe deasupra capetelor steguleţele cu armoariile 


gentilomilor şi nici coifurile împodobite cu penaje ale 
seniorilor. 

Un singur amănunt bătea la ochi în această mulţime foarte 
pestriță, multicoloră, un furnicar în care se înghesuiau, fără 
deosebire, gentilomi, călugări, pungaşi, burghezi, 
prostituate, bătrâni, scamatori, ţigani, meşteşugari, 
vrăjitori, vânzători de bere, cerşetori, unii călare, alţii pe 
catâri ori pe măgari, câţiva, puţini, în trăsuri (trăsurile erau 
o invenţie foarte nouă, chiar din acel an), dintre care cei 
mai mulţi dădeau din coate, împingeau, se zbăteau din 
toate puterile ca să ajungă în mijlocul pieţei; acest amănunt 
care bătea la ochi era mulţimea studenţilor, care 
predominau; studenţi de patru naţionalităţi diferite, 
scoțieni, englezi, francezi şi italieni, Adevărul era acesta: ca 
în fiecare an, în prima zi de luni de după Sfântul Barnabe, 
lumea se adunase ca să ia parte la un iarmaroc vestit, 
denumit cu un cuvânt care nu mai spunea de mult nimic 
nimănui: landi. Suntem dar obligaţi să facem aici un pic de 
etimologie, asemenea distinşilor membri ai Academiei de 
inscripţii şi litere. Acest landi provenea, prin câteva 
transformări succesive, care s-au produs de-a lungul 
secolelor, din indictum, un cuvânt latin care vrea să 
însemne un loc şi o zi anume fixate pentru o anume 
adunare populară. 

În vremurile îndepărtate ale lui Charlemagne, regele 
teuton care îşi stabilise capitala la Aix-la-Chapelle, într-o 
anumită zi din an erau arătate pelerinilor sfintele moaşte 
ale preacuvioasei în capelă. 

Carol cel Pleşuv a poruncit apoi să fie duse aceste relicve 
preţioase de la Aix la Paris şi, o dată pe an, ele erau arătate 
poporului pe un câmp destinat târgurilor şi iarmaroacelor şi 
care se afla în apropiere de bulevardul Saint-Denis. 

După o vreme, episcopul Parisului găsise că, având în 
vedere pietatea tot mai accentuată a credincioşilor, acel 
maidan nu se potriveşte deloc cu solemnitatea 


evenimentului şi stabilise ca sărbătoarea de landi să aibă 
loc pe câmpul Saint-Denis. 

Preoţimea Parisului aducea acolo, într-o procesiune 
urmărită cu venerație de prostime, relicvele sfintei. 
Episcopul venea şi el pe câmpul Saint-Denis ca să-şi ţină 
predica şi să binecuvânteze mulţimea. Dar s-a întâmplat cu 
aceste binecuvântări la fel cum se întâmplă cu avuţia 
aproapelui sau cu roadele din grădina vecinului: nu le poate 
împărţi oricine; preoţii de la mănăstirea Saint-Denis s-au 
revoltat şi l-au reclamat pe episcop la parlamentul Parisului 
ca pe un uzurpator, pretinzând că numai ei au dreptul de a 
da binecuvântarea pe pământurile din jurul mănăstirii. 

Acest conflict a stârnit vii discuţii în parlament şi atât o 
parte cât şi cealaltă s-au bucurat de susţinători plini de 
elocvenţă; în cele din urmă, neştiind de partea cuie 
dreptatea, parlamentul a ieşit din încurcătură în chipul cel 
mai original: a interzis atât episcopilor cât şi stareţilor, 
având în vedere neînțelegerile pe care le provocau, să mai 
pună piciorul în târgul de landi. Cel care moşteni toate 
prerogativele fu rectorul Universităţii: el avea dreptul să 
vină la târg, în prima luni de după Sfântul Barnabe, şi să 
achiziţioneze cantitatea de pergament necesară tuturor 
colegilor lui, profesorii. Neguţătorilor de pergamente le era 
interzis, chiar, să vândă cuiva o singură foaie înainte ca 
domnia-Sa rectorul să-şi fi făcut toate cumpărăturile. 

Studenţii au profitat de acest drept al rectorului şi i-au 
cerut permisiunea să-l însoţească în această peregrinare 
prin târg, care se prelungea câteva zile. Li s-a acordat 
această permisiune şi, ca urmare, ieşirea lor la târgul de 
landi se făcea cu mult fast în fiecare an. 

Diriginţii şi studenţii se adunau, călare, în piaţa Sfânta 
Genevieve şi de acolo mergeau, în ordine, până pe câmpul 
unde se ţinea târgul. Convoiul lor ajungea la destinaţie fără 
să facă multă zarvă. Dar odată ajunşi acolo, tinerii se 
amestecau, în scurt timp, cu oameni de tot felul: ţigani, 
vrăjitori (existau la vremea aceea vreo treizeci de mii în 


Paris), fete precum şi femei mai coapte cu moravuri 
dubioase (statisticile n-au putut stabili niciodată cu precizie 
numărul lor), toate îmbrăcate în haine băieţeşti, demoazele 
din Val d'Amour, din Chaud-Gaillard sau de pe strada Froid- 
Mantel; o adevărată armată, ceva ce se putea asemui cu 
marile migrații din secolul al patrulea; cu deosebirea că 
aceste dame nu erau câtuşi de puţin barbare sau sălbatice, 
ci aveau comportări foarte civilizate. 

Odată ajuns pe cimpul Saint-Denis, fiecare se oprea, 
descăleca sau cobora de pe catârul sau măgarul său, îşi 
scutura praful de pe cizme, de pe nădragi, de pe pantofi, de 
pe jambiere, şi se amesteca printre oamenii aflaţi deja 
acolo, încercând să intre în atmosferă; se aşeza undeva şi 
cumpăra ceva de mâncare: caltaboşi, cârnaţi ori pateuri; 
întărâtat de prezenţa damelor vesele, cu obrajii îmbujoraţi, 
dădea pe gât cantităţi înspăimântătoare de vin alb, provenit 
din toate podgoriile învecinate, Saint-Denis, La Briche, 
Epinay-lez-Saint-Denis, Argenteuil. Capetele se încingeau, 
limbile se iuţeau şi, prin zarva care creştea de la o clipă la 
alta, se puteau auzi numai vorbe de amor şi de pahar: să 
facem paşi; eşti un dulce; se dă grande; e un domn; dă-l 
roşu fără apă! Rade-mi un pahar, prietene; d-ăl alb, d-ăl alb! 
Toarnă tot, toarnă dracului! O sută de mâini îi trebuie unui 
paharnic, cum avea Briarius; mi se-mpleticeşte limba, 
prietene... 

Lumea asta ilustra perfect cel de-al cincilea capitol din 
Gargantua. Ce timpuri frumoase, ori mai bine zis pline de 
veselie, să recunoaştem, erau acelea când Rabelais, paroh 
la Meudon, scria Gargantua iar Brantome, stareţ de 
Bourdeille, scria Doamnele galante! 

După ce se chercheleau, cântau pe şapte voci, se sărutau, 
se certau, trâncăneau verzi şi uscate ca nişte apucaţi, 
înjurau pe cine se nimerea. Veniseră doar să se distreze, ce 
dracu! 

Fiecare încingea discuţii la întâmplare, cu primul venit şi, 
din vorbă-n vorbă, după cum se potriveau sau nu la fire, 


ajungeau să râdă ca smintiţii sau să se păruiască fără milă. 

Parlamentul a fost nevoit să dea douăzeci de decrete ca să 
pună capăt dezordinilor. În cele din urmă, târgul a fost 
mutat, cu titlu de probă, de pe câmp în chiar oraşul Saint- 
Denis. 

În 1550, parlamentul a mai stabilit că studenţii nu vor mai 
avea dreptul să asiste la târgul de landi decât prin delegaţii, 
câte doisprezece pentru fiecare dintre colegiile Naţiunilor, 
cum erau numite atunci, inclusiv diriginţii. Dar asta n-a 
rezolvat nimic. Studenţii care nu făceau parte din aceste 
delegaţii se dezbrăcau de veşmintele lor specifice, se 
îmbrăcau ca târgoveţii, cu mantii scurte, pălării colorate, 
nădragi despicaţi, adăugând la toate astea şi o spadă, ce le 
era interzis s-o poarte, pe lângă pumnalul cu lamă scurtă şi 
lată, ce le era îngăduit, din cele mai vechi timpuri, şi 
pătrundeau în Saint-Denis pe toate drumurile şi cărările de 
acces în virtutea zicalei: „Ioate drumurile duc la Roma”; 
aşa că studenţii, astfel travestiţi, scăpau de sub 
supravegherea dascălilor şi tulburările care aveau loc în 
timpul târgului erau mult mai mari de cât înainte de a se da 
decretul menit să le prevină. 

Ne aflăm, deci, în 1559. Văzând buna orânduială a 
cortegiului care începuse să se pună în mişcare, nu puteai 
bănui câtuşi de puţin că, odată ajuns la capătul drumului 
său, se va transforma repede într-o învălmăşeală 
zgomotoasă de zurbagii puşi pe chef şi petrecere. 

De data asta, ca de obicei, convoiul călăreţilor se urni în 
linişte şi fără incidente deosebite şi o apucă pe strada Saint- 
Jacques; ieşind în faţa Châtelet-ului, din piepturile tuturor 
izbucni un strigăt unanim de ură şi blestem, aşa cum numai 
poporul Parisului ştie (căci, cu siguranţa, jumătate dintre 
aceşti oameni cunoşteau numai din auzite celulele 
subterane aflate între zidurile acestui edificiu), iar apoi, 
după această manifestare de ură colectivă care era pentru 
toţi un prilej de uşurare sufletească, marele cortegiu cotea 
pe strada Saint-Denis. 


Să o luăm înaintea lor, dragă cititorule, şi să mergem să ne 
ocupăm locurile în târgul din preajma mănăstirii, ca să 
putem asista la un episod al serbării care se leagă în chip 
direct de povestea noastră. 

Sărbătoarea oficială avea loc în orăşel şi în primul rând pe 
strada principală a orăşelului; aşa că pe această stradă îşi 
construiseră cu vreo două luni înainte nişte loje din bârne 
de lemn bărbieri, berari, tapiţeri, vânzători de mărunţişuri, 
de albituri, şelari, fabricanți de frânghii, de pinteni, 
neguţători de piei, tăbăcari, pantofari, brutari, postăvari, 
bijutieri, telali, băcani şi mai ales cârciumari. 

În această mulţime care tălăzuia pe strada Saint-Denis 
predominau hainele de postav viu colorate precum şi, din 
stofe împodobite cu aur şi argint, borduri, pene, găitane, 
şnururi, catifele, taftale cu fir de aur, atlazuri cu fir de 
argint; toată această mare de oameni strălucea în bătaia 
razelor de soare şi părea să le trimită înapoi însutite. 
Niciodată nu se mai făcuse atâta paradă de lux vestimentar 
pe toate treptele societăţii. Şi, cu toate că, începând din 
anul 1543, mai întâi regele Francisc | iar după el regele 
Henric al IV-lea dăduseră publicităţii nu mai puţin de 
douăzeci de „legi somptuare”, niciodată aceste legi nu 
fuseseră aplicate. 

Explicaţia acestui lux nemaipomenit era cât se poate de 
simplă. Descoperirea Lumii Noi de către Columb şi Americo 
Vespucci, expedițiile lui Fernand Cortez şi Pizzarro în 
faimosul regat Cathay de care vorbise şi Marco Polo, 
făcuseră să crească în aşa măsură bănetul în întreaga 
Europă că un condeier din acel secol deplângea risipa, luxul 
fără măsură al contemporanilor, precum şi creşterea 
continuă a preţurilor la toate mărfurile, care, zicea el, se 
măriseră de patru ori în optzeci de ani. 

Dar spectacolul pitoresc al acestei sărbători nu se 
desfăşura numai în inima târgului Saint-Denis. E adevărat, 
ordonanța parlamentului îi fixase drept scenă oraşul 
SaintDenis. Dar decretul popular, care avea o putere şi mai 


însemnată, îl mutase de aici pe malul fluviului. Aşa că, dacă 
târgul se ţinea în Saint-Denis, sărbătoarea populară avea 
loc pe malul apei. Ne vom deplasa deci şi noi pe malul apei, 
ceva mai jos de insula Saint-Denis, să privim şi să ascultăm 
ce se petrece acolo. 

Cavalcada pe care o văzusem pornind din piaţa 
SainteGenevieve, urmând firul străzii Saint-Jacques, 
scoțând urlete de ură în faţa Châtelet-ului şi cotind apoi pe 
strada Saint-Denis, îşi făcuse intrarea în necropola regală 
între orele unsprezece şi unsprezece jumătate. După aceea, 
aşa cum se răzleţesc oile când ajung pe pajişte, la fel 
studenţii au scăpat de sub supravegherea diriginţilor şi s-au 
răspândit, care pe câmp, care prin târg, care pe malul 
Senei. 

Trebuie să spunem că, pentru privitorii fără griji (mai rari, 
e drept, dar existau şi din aceştia), era un spectacol 
încântător tabloul acestor copilandri de douăzeci de ani, 
care stăteau întinşi pe iarbă, ici şi colo, sub razele vesele ale 
soarelui, la picioarele unor fete frumoase cu pieptul strâns 
în corsetul de satin roşu, cu obraji aşişderea şi gâtul de 
satin alb. Ochii lui Boccaccio străpungeau probabil 
perdeaua azurie a cerului şi urmăreau cu multă dragoste 
acest Decameron gigantic. 

Prima parte a zilei s-a scurs fără incidente; oamenii erau 
încinşi de căldură şi beau ca să se răcorească; erau 
înfometați şi îşi astâmpărau foamea cu multă osârdie; 
stăteau lungiţi pe iarbă şi se odihneau. Încetul cu încetul, 
spiritele s-au încins şi discuţiile au devenit tot mai 
gălăgioase. Numai Dumnezeu mai ştia numărul ulcioarelor 
umplute, golite, iar umplute şi iar golite, umplute pentru a 
nu ştiu câta oară şi până la urmă făcute ţăndări. 

De aceea, pe la orele trei după prânz, malul Senei era 
împânzit de ulcioare şi de farfurii, unele întregi, altele 
sparte, de ceşti pline şi de sticle goale, de perechi care se 
îmbrăţişau rostogolindu-se pe gazonul îmbietor, de bărbaţi 
care luau drept nevestele lor femei necunoscute şi de femei 


care îi confundau pe amanți cu soţii lor; malul Senei, hai să 
o spunem pe şleau, care strălucea mai devreme cu câteva 
ceasuri ca un colţ fermecător de pe binecuvântatul fluviu 
italian Arno, semăna acum al naibii cu un tablou de David 
Teniers înfăţişând o veselă chermeză flamandă. 

La un moment dat, se auziră nişte urlete: 

— În apă cu el! În apă! 

Toţi începuseră să se ridice în picioare. Urletele deveneau 
tot mai violente: 

— În apă cu ereticul! În apă cu protestantul! Daţi de-a 
azvârlita cu hughenolul! Jos cu fluturaşul?, daţi-i apă până 
crapă, în apă cu el! 

— Ce se-ntâmplă? Începură să strige tot mai mulţi oameni. 

— Ce să fie, e un blasfemator care se îndoieşte de 
îndurarea Providenţei! A susţinut că o să plouă! 

Acuzaţia asta, care la prima vedere părea cât se poate de 
firavă, avu un efect extraordinar asupra mulţimii. Oamenii 
se distrau de minune şi venirea furtunii i-ar fi scos din minţi, 
fiindcă le-ar fi întrerupt distracţia. Se înţoliseră toţi în straie 
de duminică şi ploaia le-ar fi mototolit. Aşa că, auzind cu ce 
se făcuse vinovat păcătosul de hughenot, mulţimea, s-a 
înfuriat. S-au îndreptat în grabă spre locul de unde se 
auziseră cele dintâi urlete de mânie şi se adunară aşa de 
mulţi privitori, că alcătuiau împreună un zid compact prin 
care n-ar fi putut să se strecoare nici o adiere de vânt. 

În mijlocul mulţimii furioase, aproape sufocat de presiunea 
care se exercita asupra lui, se afla un tinerel de cel mult 
douăzeci de ani, în care nu era greu să recunoşti un student 
deghizat; cu obrajii palizi, încordat, cu pumnii strânşi, el 
părea să aştepte asaltul celor mai înfierbântaţi dintre 
adversarii lui, gata să se apere din toate puterile. 

Era un băiat înalt şi blond, destul de slăbuţ, a cărui 
constituţie firavă, amintea mai degrabă de acele 
domnişoare galante travestite în băieţi de care vorbeam 
ceva mai înainte. 


Ce crimă să fi comis acest tânăr în ochii căruia se putea 
citi nevinovăția şi ale cărui trăsături te duceau cu gândul la 
sfânta devoțiune a unui călugăr? Ce făcuse el ca să 
provoace urletele sălbatice ale mulţimii, din sânul cărora 
mii de braţe amenințătoare se întindeau spre el? 

2. Atunci când plouă în ziua de Saint-Medard, plouă 
patruzeci de zile în şir. 

Aşa cum am precizat în capitolul precedent, tânărul era 
hughenot şi făcuse imprudenţa să susţină că o să vină 
ploaia. 

lată cum izbucnise scandalul. Veţi vedea, totul s-a petrecut 
foarte simplu. 

Tânărul cel blond se plimba de-a lungul malului în sus şi-n 
jos, cu aerul că aşteaptă un prieten sau o prietenă. Din timp 
în timp se oprea şi privea atent apa; apoi, după ce măsurase 
destul oglinda apei, se întorcea şi cerceta iarba de pe mal; 
în sfârşit după ce încheia şi această operaţiune, ridica ochii 
spre cer şi scruta cu multă atenţie văzduhul. 

Sigur, am putea aprecia că preocupările tânărului erau de 
o monotonie exasperantă, dar trebuie să mărturisim 
totodată că erau total inofensive. Totuşi, câţiva dintre cei 
care sărbătoreau ziua de landi în felul descris mai sus nu 
păreau de acord ca acest tânăr să-l petreacă în alt fel. Aşa 
că, după vreo jumătate de oră, mai mulţi burghezi, la care 
se alăturară câţiva studenţi şi meşteşugari, se arătară tot 
mai vizibil enervaţi de triplul ceremonial la care se deda cu 
încăpățânare tânărul, fără să ostenească. Enervarea lor era 
şi mai mult aţâţată de faptul că băiatul nu părea să le dea 
nici un pic de atenţie. 

— Ah! Se auzi vocea unei femei, tare-aş vrea să ştiu de ce 
individul priveşte cu atâta interes la râu, apoi iarba şi cerul. 
— Chiar vrei să afli, Perrette, inimioara mea? Întrebă un 
tânăr burghez care sorbea cu multă distincţie vin roşu din 

paharul doamnei şi dragostea din ochii ei. 

— O, Landry, o să dau o sărutare zdravănă celui care o să- 
mi explice asta. 


— Ah, Perrette, aş fi preferat să ceri un lucru mult mai 
greu de îndeplinit pentru o răsplată aşa de dulce! 

— M-aş mulţumi şi cu atât. 

— Ce asigurare îmi dai? 

— "Ţine mâna mea. 

Tânărul burghez sărută mâna fetei şi, ridicându-se, îi 
spuse: 

— O să afli imediat. 

Ca urmare, numitul Landry se îndreptă către ciudatul 
student care îşi continua rondul, la fel de tăcut, şi îi spuse: 

— Tinere, i-a spune-mi, de ce priveşti aşa atent iarba de pe 
mal? Ai pierdut ceva? 

Tânărul blond se întoarse către Landry, îşi scoase cu multă 
politeţe pălăria şi răspunse cu cea mai mai desăvârşită 
curtoazie: 

— Greşiţi, domnule, nu privesc iarba, priveam râul. 

Şi, pronunţând aceste vorbe, se întoarse şi-şi văzu de 
treabă. 

Jupânul Landry rămase cam descumpănit. Nu se aşteptase 
la un răspuns aşa de politicos. Reveni lângă aleasa inimii lui 
seărpinându-şi urechea. 

— Ei, ia spune! Îl iscodi Perrette. 

— Ei bine, ne-am înşelat, spuse încurcat Landry, nu 
cerceta iarba. 

— Atunci la ce se uita? 

— La râu. 

Fata izbucni în râs şi Landry simţi că roşeşte tot de ruşine. 

— Păi bine, bine, şi nu l-ai întrebat ce vede acolo? Zise 
Perrette. 

— Nu, răspunse Landry. Mi s-a părut aşa de politicos încât 
m-am gândit că aş fi prea indiscret să-i mai pun încă o 
întrebare. 

— Două sărutări celui care o să se ducă să-l întrebe de ce 
priveşte râul, spuse Perrette. 

Trei sau patru amatori se ridicară repede. 


Dar Landry făcu un semn că, din moment ce el tratase 
această afacere, trebuie s-o încheie tot el. Ceilalţi au 
renunţat, recunoscându-i prioritatea. 

Aşa că Landry se îndreptă din nou spre tânărul blond şi 
zise: 

— Ei, ia spune, tinere, de ce priveşti aşa de atent Sena? 

Acelaşi joc de scenă ca mai-nainte. Studentul se întoarse 
iar, îşi ridică pălăria şi-i răspunse la fel de politicos: 

— Scuzaţi-mă, domnule, nu priveam râul; mă uitam la 
cer... 

Şi zicând aceste cuvinte se întoarse şi-şi văzu de treabă. 

Dar Landry, pe care acest răspuns îl descumpănise la fel 
ca şi primul, ştiind că e în joc onoarea lui şi auzind de la 
distanţă râsetele tovarăşilor săi, îşi luă inima-n dinţi şi, 
prinzându-l pe student de colţul mantiei, insistă: 

— În cazul ăsta, tinere, vrei să ai bunătatea de a-mi spune 
de ce priveşti cerul? 

— Domnule, răspunse studentul, vreţi să-mi faceţi 
favoarea de a-mi spune de ce mă întrebaţi asta? 

— Ei bine, o să-ţi lămuresc foarte sincer totul. 

— Mi-ar face plăcere, domnule. 

— Vreau să aflu, deoarece tovarăşii mei sunt sâcâiţi de 
faptul că, de atâta timp, vă învârtiţi pe-aici de unul singur 
făcând mereu aceleaşi gesturi, şi nimeni nu pricepe de ce. 

— Domnule, mă învârt în loc fiindcă aştept un prieten care 
trebuie să vină. Nu mă aşez, ca toată lumea, fiindcă, dacă 
stau în picioare, o să-l zăresc mai de departe când vine. Şi, 
văzând că nu mai apare, m-am plictisit de aşteptare, am 
început să mă plimb pe mal, ceea ce mă face să privesc cu 
mare atenţie pământul de teamă să nu-mi zgării pantofii în 
cioburile de pe jos; după care îmi odihnesc ochii privind 
luciul desfătător al apei; iar după asta privesc seninul 
cerului, ca să-mi odihnesc ochii ameţiţi de unduirile apei. 

În loc să considere această explicaţie drept purul adevăr, 
ceea ce şi era, burghezul nostru crezu că este obiectul unei 


farse şi deveni roşu ca macii care se zăreau pe câmp iţindu- 
se prin lanurile de lucernă şi de grâu. 

— Şi ai de gând, tinere, insistă Landry, punând o mână în 
şold şi bombându-şi provocator pieptul, ai de gând să te 
dedai mult timp acestei preocupări dezagreabile? 

— Intenţionam să fac asta până când prietenul meu o să 
vină în sfârşit; dar... 

Tânărul privi spre cer. 

— Nu prea cred că o să-l mai aştept prea mult. 

— Şi de ce să nu-l mai aştepţi? 

— Fiindcă vine o ploaie aşa de turbată, domnule, că 
niciunul din noi nu va mai putea rămâne aici, pe câmp, într- 
un sfert de ceas. 

— Adică vrei să spui că o să plouă? Făcu burghezul cu o 
figură bănuitoare, convins că studentul îşi bate joc de el. 

— Cu şiroaie, domnule! Răspunse tânărul fără să 
clipească. 

— Fără-ndoială că glumeşti, tinere! 

— Vă jur că nici prin cap nu-mi trece, domnule. 

— Atunci probabil că îţi baţi joc de mine? Întrebă Landry 
scos din pepeni. 

— Domnule, vă dau cuvântul meu de onoare că nu glumesc 
câtuşi de puţin. 

— Atunci de ce-mi spui că vine ploaia, când e o vreme 
minunată? Urlă Landry pierzându-şi firea. 

— Am spus asta din trei motive. 

— Ai putea să-mi spui şi mie care sunt? 

— Desigur, dacă asta vă face plăcere. 

— Da, îmi face plăcere. 

Tânărul se înclină foarte politicos, cu o expresie care voia 
să zică: „Sunteţi aşa de cuceritor, domnule, că nu vă pot 
refuza nimic!” 

— Să auzim care sunt cele trei motive, spuse Landry, cu 
pumnii strânşi şi scrâşnind din dinţi. 

— Primul ar fi că ieri n-a plouat, aşa că s-ar putea să plouă 
astăzi. 


— Mă iei peste picior, dom'le? 

— Câtuşi de puţin. 

— Al doilea care ar fi? 

— Toată noaptea trecută cerul a fost înnorat şi toată 
dimineaţa la fel, şi mai e şi acum înnorat. 

— Nu cred că e un motiv să plouă dacă cerul e înnorat, nu 
crezi? 

— Dar e probabil, măcar. 

— Să auzim al treilea motiv. Dar te previn că, dacă nu e 
mai convingător ca primele două, îmi sare ţandăra. 

— Dacă o să vă supăraţi, ar însemna că aveţi un caracter 
urâcios. 

— A! Zici că am un caracter urât? 

— Domnule, vorbeam pur ipotetic, nu era o constatare. 

— Al treilea motiv, dom'le, al treilea motiv?! 

Tânărul întinse mâna. 

— Al treilea motiv, domnule, ar fi că picură deja. 

— Pretinzi că plouă? 

— Nu o pretind, o afirm. 

— Da' e de nesuportat! Exclamă burghezul, furios. 

— Va fi şi mai de nesuportat imediat, spuse tânărul. 

— Şi crezi că o să suport asta? Strigă burghezul, vânăt, de 
furie. 

— Cred, că n-o să suportaţi mai mult decât mine, spuse 
studentul. Şi, dacă ar fi să vă dau un sfat, aş zice să căutaţi 
un adăpost, ceea ce voi face şi eu. 

— Ah, asta e culmea! Urlă Landry întorcându-se spre 
tovarăşii săi. Apoi, adresându-se tuturor celor aflaţi prin 
apropiere: Hei, veniţi toţi încoace! Veniţi! 

Văzându-l aşa de furios, toţi se apropiară în fugă. 

— Ce e? Întrebau femeile cu voci stridente. 

— Ce se întâmplă? Întrebară bărbaţii cu voci răguşite. 

— Ce se întâmplă? Spuse Landry, simțind că e sprijinit. Se 
întâmplă lucruri de necrezut. Se-ntâmplă că dumnealui 
vrea să mă facă să văd stele în amiaza mare! 


— Vă cer iertare, domnule, spuse tânărul, cu cea mai mare 
blândeţe. V-am spus, dimpotrivă, că vremea e foarte închisă. 

— Era doar o figură, domnule student, pricepi, doar o 
figură, continuă Landry. 

— În cazul ăsta, a fost o figură nereuşită. 

— Îndrăzneşti să spui că am o figură nereuşită? Urlă 
Landry care, asurzit de bătăile sângelui în tâmple, nu mai 
înţelegea bine ce voia să spună celălalt sau, pur şi simplu, 
poate că nu dorea să înţeleagă. A! Asta întrece orice 
măsură, domnilor; vedeţi că aiuritul ăsta îşi bate joc de noi. 

— Îşi bate joc de tine, se prea poate, se auzi o voce ironică. 

— De mine şi de voi, de noi toţi. E un glumeţ împuţit care 
se distrează pe seama noastră, şi ar dori să plouă ca să ne 
facă figura la toţi. 

— Domnule, vă jur că nu doresc să plouă, având în vedere 
că, dacă plouă, o să mă facă şi pe mine ciuciulete ca pe toţi, 
ba chiar o să mă moaie şi mai tare, din moment ce sunt cu 
vreo trei-patru degete mai înalt ca dumneavoastră. 

— Adică eu sunt un cârcotaş? 

— N-am spus aşa ceva, domnule. 

— Un pitic? 

— Ar fi o insultă gratuită. Aveţi aproape cinci picioare 
înălţime, domnule. 

— Nu ştiu ce mă opreşte să te arunc în apă! Strigă Landry. 

— Da, da! În apă, în apă cu el! Se auziră mai multe voci. 

— Dacă mă veţi arunca în apă, domnule, spuse tânărul, 
păstrând acelaşi ton politicos, nu înseamnă că veţi fi mai 
puţin muiat de ploaie. 

Cum tânărul dovedise prin acest răspuns că e mai mintos 
decât toţi ceilalţi, toţi s-au întors împotriva lui. Un zdrahon 
ameţit de băutură se apropie de el şi-i spuse, pe jumătate în 
zeflemea, pe jumătate ameninţător: 

— la spune, ticălosule, de ce spui că plouă? 

— Fiindcă am simţit picăturile. 

— Una e să picure, strigă Landry, alta e să toarne cu 
găleata; iar el a zis că o să plouă cu găleata. 


— Poate că eşti înţeles cu un astrolog? Zise zdrahonul. 

— Nu sunt înţeles cu nimeni, domnule, răspunse tânărul, 
care începuse să se enerveze, nici chiar cu dumneavoastră 
care mă tutuiţi. 

— În apă cu el! În apă! Urlară câţiva. 

Atunci, simțind că se îngroaşă gluma, studentul strânse 
pumnii şi se pregăti de luptă. Cercul începu să se strângă în 
jurul lui. 

— Ia uite! Făcu unul din noii veniţi, dar ăsta e Medard! 

— Ce e aia Medard? Întrebară câţiva. 

— E sfântul a cărui sărbătoare are loc astăzi, spuse un 
glumeţ. 

— Bun! Spuse unul care îl recunoscuse pe tânărul încolţit, 
dar ăla nu e un sfânt, fiindcă e un eretic. 

— Un eretic! Urlă mulţimea. În apă cu ereticul! Îa apă cu 
hughenotul! 

Şi toţi repetară într-un cor: 

— În apă! În apă! În apă! 

Aşa a fost întreruptă desfăşurarea petrecerii pe care am 
început să o descriem în primul capitol. 

Dar, chiar în acel moment, ca şi cum Providența voia să-i 
dea tânărului o mână de ajutor, apăru cel aşteptat, un 
frumos cavaler de vreo douăzeci şi doi-douăzeci şi trei de 
ani, a cărui atitudine semeaţă lăsa să se vadă gentilomul şi 
a cărui înfăţişare sugera că e străin. Nou-venitul sosi în 
goană şi pătrunse în mulţime în clipa când prietenul său era 
asaltat din toate părţile şi încerca din toate puterile să 
scape din încleştare. 

— Apără-te, Medard! Strigă nou-venitul, apără-te! 

— V-am spus eu că e Medarăd! Strigă cel care îl 
recunoscuse. 

Şi, ca şi cum era o crimă să porţi numele ăsta, mulţimea 
răcni într-un glas: 

— Da, e Medard! Medard e! În apă cu Medard! În apă cu 
ereticul! În apă cu hughenotul! 


— Ce îndrăzneală pe un eretic să poarte numele unui 
sfânt! Strigă Perrette. 

— În apă cu nelegiuitul! 

Şi cei care îl apucaseră pe bietul Medard de mâini şi de 
picioare îl târâră spre malul Senei. 

— Vino aici, Robert! Strigă studentul, văzând că nu mai 
poate rezista furiei mulţimii şi că gluma asta va avea un 
final fatal pentru el. 

— În apă cu tâlharul! Strigau câteva femei, care puneau în 
ură aceeaşi patimă ca şi în dragoste. 

— 'Ţin'te bine, Medard! Strigă din nou străinul trăgând 
sabia din teacă, ţin'te bine, că vin! 

— Şi, lovind în stânga şi-n dreapta cu latul sabiei, cavalerul 
se năpusti către mal ca o avalanşă. Dar înghesuiala 
devenise aşa de mare că oamenii, chiar dacă ar fi avut 
dorinţa de a se da la o parte din faţa lui, nu mai aveau cum; 
aşa că primeau în plin loviturile lui şi urlau de durere dar 
rămâneau pe loc. După câteva momente, furia mulţimii se 
întoarse asupra celui pe care Medard îl strigase cu numele 
de Robert. După accentul lui puternic, era evident că 
Robert este scoţian. Văzând că, deşi lovea cu înverşunare, 
nu poate înainta, înţelese că, înainte de a-l putea ajuta, 
prietenul lui o să fie aruncat în apă. Vreo douăzeci de ţărani 
aflaţi la faţa locului şi vreo cinci-şase barcagii se vârâseră şi 
ei în învălmăşeală. Sărmanul Medard se zbătea în zadar, 
degeaba dădea din picioare şi muşca mâinile călăilor săi, 
vedea apropiindu-se de el, încet-încet, marginea taluzului. 

Scoţianul îşi înteţi loviturile pe care le împărțea cu latul şi 
cu mânerul sabiei. Strigătele lui Medard se auzeau tot mai 
aproape de apă. Deodată se lăsă o tăcere apăsătoare. Se 
auzi foarte clar zgomotul făcut de un trup aruncat în apă. 

— Ah, Ticăloşilor! Ucigaşilor! Asasinilor! Urlă scoţianul, 
încercând să-şi croiască drum până la mal, ca să-şi salveze 
prietenul sau să moară alături de el. 

Dar nu reuşi. Ar fi fost mai uşor de clintit un zid de granit 
decât acest gard viu. Scoţianul rămase țintuit locului, cu 


dinţii scrâşnind de furie, cu buzele acoperite de o spumă 
albă şi fruntea şiroind de sudoare. 

Se dădu mai mulţi paşi înapoi, până în vârful taluzului, 
încercând să vadă, peste capetele oamenilor, dacă nu apare 
la suprafaţa apei capul lui Medard. Nu văzu nimic şi atunci, 
sprijinindu-se în mânerul sabiei, cobori ochii spre mulţimea 
agitată şi fixă cu un dezgust fără margini această haită 
sângeroasă. 

Aşa cum stătea, palid, în costumul lui negru, arăta ca 
îngerul exterminator, odihnindu-şi o clipă aripile. Dar, după 
momentul acesta de acalmie, furia îi năvăli pe buze ca lava 
unui vulcan şi chipul său se schimonosi de ură. 

— Sunteţi toţi nişte tâlhari, nişte asasini; asta sunteţi, nişte 
ticăloşi! V-aţi adunat patruzeci ca să aruncaţi în apă şi să 
asasinați un băiat care nu v-a făcut nimic rău. Vă provoc pe 
toţi la duel. Sunteţi patruzeci, haide, veniţi, apropiaţi-vă, o 
să vă ucid pe toţi patruzeci, unul după altul, ca pe nişte 
câini turbaţi ce sunteţi! 

Ţăranii, burghezii şi studenţii cărora le fusese adresată 
această provocare nu păreau dispuşi să-şi încerce şansele 
într-o confruntare cu acest om care părea să fie pe deplin 
familiarizat cu mânuirea spadei. Văzând asta, scoţianul îşi 
vâri sabia în teacă şi le aruncă aceste cuvinte 
dispreţuitoare: 

— Sunteţi la fel de laşi pe cât sunteţi de mârşavi, 
ticăloşilor! O să răzbun moartea lui, dar răzbunarea va 
cădea asupra unora mai însemnați decât voi, căci voi nu 
sunteţi demni de sabia unui gentilom. Înapoi dară, mitocani 
şi bădărani ce sunteţi! Şi să dea Dumnezeu ca ploaia şi 
grindina să vă pustiască viile, să vă culce la pământ 
recoltele! Să plouă atâtea zile câţi v-aţi adunat voi ca să 
ucideţi un om fără apărare! 

Dar, cum i se părea nedrept ca această crimă să rămână 
nepedepsită, îşi smulse de la brâu un pistol şi trase în 
mijlocul mulţimii la întâmplare strigând: 

— Cum o vrea bunul Dumnezeu! 


Se auzi şuierul glonţului şi unul dintre cei care-l 
aruncaseră pe Medard în apă scoase un geamăt scurt, se 
clătină şi căzu lovit de moarte în piept. 

— Şi acum adio, ticăloşilor! O să mai auziţi de mine! Mă 
numesc Robert Stuart. 

Nu sfârşise de spus aceste cuvinte, că norii care se 
îngrămădiseră pe cer s-au spart ca la un semn şi, aşa cum 
prevăzuse nefericitul Medard, începu una din acele ploi 
torențiale care nu cad de obicei în anotimpul ploios. 

Scoţianul se retrase cu paşi rari. 

Ţăranii, văzând că blestemul lui se împlineşte aşa de 
repede, ar fi vrut să se arunce asupra lui. Dar bubuiturile 
înspăimântătoare ale tunetelor, care păreau să anunţe Ziua 
de Apoi, apa care curgea în valuri, fulgerele orbitoare îi 
speriară atât de tare încât au uitat pe loc setea de 
răzbunare. Au luat-o toţi la goană ca să scape de furia 
stihiilor dezlănţuite. 

După un minut, cele câteva mii de oameni dispăruseră şi 
malul Senei era la fel de pustiu precum malurile acelor 
fluvii misterioase din Lumea Nouă pe care le descoperise 
Cristofor Columb. 

Iar ploaia continuă să cadă patruzeci de zile în şir. 

Asta e motivul (sau cel puţin aşa credem noi) pentru care, 
dragi cititori, atunci când plouă în ziua de Saint-Medard, 
plouă şi patruzeci de zile mai târziu. 

3. Hanul „Calul roib” 

N-o să-l mai ostenim pe cititor descriindu-i pe unde s-au 
adăpostit de furtună cei cincizeci sau şaizeci de mii de 
oameni care participau la sărbătoarea de landi; vă 
închipuiţi că, surprinşi de potopul care se revărsa din cer, s- 
au retras în goană pe sub streşini, prin case şi taverne şi 
chiar în biserica regală. 

În vremea aceea, abia dacă existau în Saint-Denis cinci sau 
şase hanuri; cât ai clipi din ochi, ele fuseseră invadate: de 
oameni, aşa încât, simțind că se sufocă de căldură şi 


înghesuială, mulţi se grăbiră să iasă în stradă la fel de iute 
cum intraseră, preferind să fie udaţi de ploaie până la oase. 

Un singur han rămăsese aproape gol, şi asta datorită 
faptului că era mai izolat: Calul roib se afla la drumul mare, 
la una sau două bătăi de archebuză de târgul Saint-Denis. 

Pentru moment, numai trei persoane se aflau în marea 
încăpere cu pereţii afumaţi care era denumită, foarte 
emfatic, „salonul călătorilor” şi care alcătuia ea singură 
aproape întreg hanul; clădirea mai adăpostea o bucătărie şi 
un pod încăpător, care slujea de dormitor conducătorilor de 
catâri şi neguţătorilor de vite care poposeau la han mai 
târziu, în miez de noapte. Salonul călătorilor arăta ca o şură 
uriaşă care primea lumina pe uşa la fel de gigantică; 
plafonul salonului era de formă arcuită, cu grinzi groase la 
vedere, urmând forma curbată a acoperişului. 

Ca într-o adevărată arcă a lui Noe, pe podele mişunau tot 
felul de animale, câini, pisici, găini şi rațe şi, în lipsa 
corbului care trebuia să se întoarcă fără nimic în plisc, şi a 
porumbelului care trebuia să aducă ramura de măslin, 
puteai vedea zburând în jurul grinzilor înnegrite de fum, 
rândunelele, în timpul zilei, şi liliecii în timpul nopţii. Cât 
despre mobilierul din acest salon, el se mărginea la piesele 
absolut necesare într-un han, adică: nişte mese schiloade, 
scaune şi taburete şchioape. 

Cele trei persoane care se aflau în acest salon erau 
hangiul, nevasta lui şi un călător de vreo treizeci-patruzeci 
şi cinci de ani. Unde stăteau şi ce făceau aceste trei 
personaje? 

Hangiul tăia frunză la câini; stătea călare pe un scaun de 
nuiele, în faţa uşii, cu bărbia sprijinită de spătarul scaunului 
şi blestema cu foc capriciile vremii. 

Nevasta hangiului, aşezată puţin mai în spatele soţului, în 
aşa fel încât să o bată lumina de afară, torcea de zor, muind 
din când în când în gură firul pe care-l răsucea între degete 
şi pe care-l trăgea din cânepa aflată pe furca de tors. 


Călătorul, spre deosebire de cei doi, nu căutase un loc 
bine luminat, ci, dimpotrivă, se aşezase în ungherul cel mai 
retras al salonului, cu spatele spre uşă şi, judecând după 
ulcica şi cana aflate în faţa lui, părea să fie un aprig 
degustător de vinuri. Şi totuşi, nu se atingea de băutura 
aflată la îndemână. Cu coatele pe masă, îşi ţinea capul în 
mâini şi sta adâncit în visări. 

— Ce vreme câinoasă! Mormăi hangiul. 

— Tu te plângi? Spuse femeia. N-ai vrut tu să plouă? 

— Aşa este, zise hangiul. Am greşit. 

— Atunci nu te mai plânge. 

La aceste observaţii aspre, dar pline de logică, hangiul 
lăsă capul în jos scoțând un suspin şi tăcu mâlc. 

Timp de vreo zece minute tăcură amândoi. După care, 
hangiul nu mai putu rezista şi, ridicând privirile din pământ, 
repetă: 

— Ce vreme câinoasă! 

— Ai mai zis asta, i-o reteză nevasta. 

— Ei şi, o mai zic încă o dată! 

— Şi dacă o s-o tot repeţi până diseară, la ce-ţi foloseşte, 
ai? 

— Aşa este. Da-mi mai răcoresc şi eu sufletul dacă blestem 
ploaia şi grindina şi trăsnetele. 

— De ce nu blestemi atunci şi Cerul, dacă-i aşa? 

— Dac-aş fi convins că Cel de Sus ne trimite o vreme ca 
asta... 

Hangiul se opri prudent. 

— L-ai blestema, ai? Spune, mărturiseşte... 

— Nu, fiindcă... 

— Fiindcă ce. 

— Fiindcă sunt un bun creştin şi nu o jigodie de eretic. 

La cuvintele din urmă, călătorul tresări, ridică privirile şi 
izbi aşa de tare cana lui de metal în masă, că oala începu să 
danseze iar cana se turti. 

— Acuşi, acuşi! Spuse hangiul, sărind de pe scaun aşa cum 
sărise oala pe masă, crezând că fusese chemat de clientul 


său. lată-mă-s, tinere senior! 

Tânărul făcu scaunul său să se răsucească pe unul din 
picioarele de dinapoi şi, răsucindu-se odată cu el, se găsi 
faţă-n faţă cu hangiul, care stătea în aşteptare. Apoi, 
măsurându-l din cap până-n picioare, zise, fără să ridice 
vocea, dar încruntându-se amarnic: 

— N-ai spus dumneata adineauri aceste două cuvinte: 
jigodie de eretic? 

— Eu am zis, tânărul meu senior, bâigui crâşmarul, 
roşindu-se până în vârful urechilor. 

— Ei bine, dacă tu ai spus, caraghiosule, nu eşti decât un 
măgar fără educaţie şi ai merita să ţi se scurteze urechile. 

— Iertare, mărite gentilom, dar nu ştiam că ţineţi de 
religia reformată, spuse hangiul tremurând ca o piftie. 

— Asta să te-nveţe, secătură ce eşti, continuă hughe-notul, 
fără să ridice vocea nici măcar cu un semiton, că un hangiu, 
care se loveşte de oameni de tot soiul, trebuie să-şi ţină 
limba păcătoasă. Căci se poate întâmpla să creadă că are 
de-a face cu o jigodie de catolic şi, de fapt, să găzduiască un 
onorabil discipol al lui Luther şi Calvin3. 

Şi, pronunţând aceste două cuvinte, gentilomul îşi ridică 
pălăria, simulând un salut batjocoritor. Hangiul răspunse la 
salut. Gentilomul dădu din umeri, scârbit, şi continuă: 

— Uite ce e, adu altă oală cu vin, şi să nu te mai aud 
pronunţând cuvântul „eretic” că îţi dau cep la burdihanul 
ăsta cât un butoi! M-ai înţeles, prietene? 

Hangiul se retrase de-a-ndăratelea şi fugi în bucătărie să 
aducă oala cu vin care-i fusese cerută. 

În acest timp, gentilomul se răsuci din nou cu scaun cu tot, 
reluându-şi poziţia iniţială, cu spatele spre uşă. 

Hangiul veni cu un ulcior plin. Gentilomul îi întinse cana pe 
care o turtise, cerându-i una nouă. Hangiul nu suflă o 
vorbă, făcu doar ochii mari şi dădu din cap ca şi cum ar fi 
zis: „Drace! Ăsta când izbeşte, nu se joacă!”, după care fugi 
să-i aducă discipolului lui Calvin o cană intactă. 


— Prea bine, zise tânărul senior, aşa îmi place să fie un 
hangiu. 

Hangiul îi surâse cât putu el de supus şi se duse să-şi reia 
locul din faţa uşii. 

— Ei, ce ţi-a zis tânărul senior? Îl întrebă nevasta, care nu 
auzise schimbul de cuvinte. 

— Ce mi-a zis? 

— Da, ce ţi-a zis? 

— Aaa, numai lucruri măgulitoare: că vinul este excelent, 
că hanul e foarte plăcut şi se miră că nu sunt mulţi clienţi. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Că vremea asta împuţită ne strică negoţul. 

În clipa când hangiul nostru blestema pentru a treia oară, 
într-o formă deghizată, Providența, care se făcea vinovată 
de stricarea vremii, pe drum au apărut, venind din cele 
două părţi opuse, unul călare, altul pe jos, doi oaspeţi noi. 
Cel ce umbla pe jos, care părea să fie un ofiţer, venea din 
stânga, adică pe drumul dinspre Paris. Călărețul, care purta 
un costum de paj, venea din dreapta, adică pe drumul 
Flandrei. 

În clipa când intra în curtea hanului, picioarele pietonului 
se treziră pentru o clipă sub copitele calului. Pietonul 
scoase o înjurătură tipic gasconă şi păli de durere. 

Cavalerul, ca un călăreț de mare virtuozitate, îşi struni 
bidiviul, care se roti iute spre stânga, ridicându-se pe 
picioarele de dinapoi şi, sărind de pe cal înainte ca acesta 
să fi revenit cu picioarele din faţă pe pământ, se repezi spre 
victimă şi îi spuse, cu tonul cel mai îngrijorat din lume: 

— Oh! Scumpul meu căpitan, vă rog să primiţi scuzele 
mele cele mai fierbinţi. 

Ştii cumva, domnule paj, spuse gasconul, că era cât pe ce 
să mă striveşti? 

— Vă rog să mă credeţi, căpitane, că m-a întristat această 
întâmplare. 

— Ei bine, tinere, poţi să te consolezi, ripostă căpitanul, 
făcând o strâmbătură de durere. Trebuie să ştii că mi-ai 


făcut un bine, un mare bine, şi nici nu ştiu în ce felosăte 
pot răsplăti. 

— Un bine? 

— Enorm! 

— Dar cum aşa, Doamne? Întrebă cu naivitate pajul, care 
vedea că interlocutorul său făcea mari eforturi să-şi 
stăpânească durerea şi să surâdă în loc de a înjura cu 
obidă. 

— Foarte simplu, continuă căpitanul. Numai două lucruri 
pe lumea asta sunt în stare să mă chinuiască peste poate: 
femeile bătrâne şi încălţările noi. Ei bine, chiar de azi 
dimineaţă mă chinuiesc cu nişte cizme noi-nouţe în care am 
venit de la Paris până aici. Căutam o metodă eficace să le 
înmoi şi dumneata ai reuşit, dintr-o singură călcătură, să 
îndeplineşti acest miracol. Aşa că rămân recunoscător şi 
poţi dispune, oricând, de serviciile mele. 

— Domnule, spuse pajul înclinându-se, sunteţi un om 
spiritual, ceea ce nu mă miră, având în vedere înjurătura cu 
care m-aţi întâmpinat; sunteţi plin de curtenie, ceea ce 
iarăşi nu mă miră, bănuind că sunteţi un gentilom. Aşa că 
accept orice propunere care vine din partea 
dumneavoastră, punându-mă şi eu cu dragă inimă la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Îmi închipui că aveaţi de gând să vă opriţi la acest han! 

— Da, domnule, pentru câteva clipe, răspunse tânărul, 
legând dârlogii calului la un inel de fier fixat în perete chiar 
în acest scop. 

Hangiul urmări cu ochii scânteind de bucurie operaţia la 
care se deda tânărul. 

— Şi eu aveam acelaşi gând, spuse căpitanul. Hai, 
crâşmaru' diavolului, o ulcică de vin, dar din cel mai bun pe 
care-l ai. 

— Îndată, monseniorilor, îndată! Făcu hangiul, 
îndreptându-se în grabă spre bucătărie. 

După câteva secunde, se întoarse cu două ulcele şi două 
căni pe care le puse pe o masă aflată în vecinătatea celui 


dintâi gentilom. 

— Domnule cârciumar, aveţi în hanul acesta o cameră, 
întrebă pajul cu un glas gingaş, ca de femeie, aveţi o 
cameră unde o tânără să se poată odihni un ceas sau două? 

— Nu avem decât salonul ăsta, îi răspunse hangiul. 

— Drace! Ce lucru neplăcut! 

— Aştepţi o femeie, voinice? 1 se adresă căpitanul cu un 
aer misterios, plimbându-şi limba de-a lungul buzelor şi 
apucând cu ea vârful mustăţii pe care începu s-o muşte în 
joacă. 

— Nu-i de nasul meu, căpitane, câtuşi de puţin, răspunse 
tânărul, foarte sobru; este fiica nobilului meu stăpân, 
domnul mareşal de Saint-Andre. 

— Muică! Parascovenia Sfântului Sisoe! Adicătelea oi fi 
fiind în slujba ilustrului mareşal de Saint-Andre? 

— Am această onoare, domnule. 

— Şi îţi închipui că mareşalul o să coboare aici, în 
magherniţa asta răpănoasă? Chiar îţi trece asta prin cap, 
tinere paj?... Haida de! Exclamă căpitanul. 

— Chiar aşa va face. De cincisprezece zile încheiate 
domnul mareşal se află în castelul Villers-Cotterets, bolnav, 
şi cum îi era imposibil să meargă călare la Paris, unde vine 
ca să asiste la turnirul din data de 29, anunţat în cinstea 
nunţii regelui Filip al II-lea cu prinţesa Elisabeth, precum şi 
a nunţii prinţesei Marguerite cu ducele Emmanuel-Philibert 
de Savoia, domnul de Guise, al cărui castel se află în 
apropierea castelului Villers-Cotterets... 

— Domnul de Guise are un castel pe-aproape de Villers- 
Cotterets? Îl întrerupse căpitanul, care voia să arate că e 
familiarizat cu tot ce priveşte curtea acestuia. Unde pretinzi 
că e aşezat acest castel, tinere? 

— La Nanteuil-le-Haudouin, căpitane. Domnul de Guise l-a 
cumpărat de curând ca să se afle pe traseul urmat de rege 
spre Villers-Cotterets şi de acolo înapoi. 

— Aa! Bine jucat, am impresia! 


— Oh, spuse tânărul paj râzând, e un jucător căruia nu-i 
lipseşte deloc abilitatea. 

— Şi nici miza, spuse căpitanul. 

— Spuneam dar, reluă pajul, că domnul de Guise a trimis 
caleaşca sa mareşalului ca să-l aducă acolo; dar, deşi caii 
merg la pas, domnul mareşal s-a simţit epuizat şi 
domnişoara Charlotte de Saint-Andre m-a trimis înainte ca 
să găsesc un han în care tatăl ei să se poată odihni un pic. 

Auzind discuţia dintre paj şi căpitan, la masa de lângă el, 
primul gentilom, cel care nu admitea să se vorbească urât 
despre hughenoți, îşi ascuţi urechea, pârând să asculte cu 
un viu interes vorbele vecinilor săi. 

— Pe papucii lu' Sfântu-Petru! Făcu gasconul, îţi jur, tinere, 
că, dacă aş şti cale de două leghe jur-împrejur o cameră 
demnă de a-i găzdui pe accşti doi căpitani, n-aş lăsa altuia, 
nici tată dac-ar fi, onoarea de a-i conduce până acolo. Dar, 
din nefericire, nu cunosc nici o cameră. 

Gentilomul hughenot făcu o mişcare ce putea să însemne 
nemulţumire şi dispreţ. Această mişcare îl făcu deodată 
atent pe căpitan, care scoase o exclamaţie de surprindere. 

Apoi, ridicându-se, îl salută pe hughenot cu o politeţe 
afectată; după ce îndeplini acest ritual, se întoarse din nou 
către paj. La rândul său, hughenotul se sculase de la masă 
şi îl salutase, politicos dar sobru, şi în clipa, următoare îşi 
întorsese privirea către perete. Căpitanul îi turnă pajului 
vin în pahar, care îl ridică înainte de a fi plin pe jumătate. 
Apoi, căpitanul spuse: 

— Aşa, deci, tinere, eşti în slujba ilustrului mareşal de 
Saint-Andre, eroul de la Cerisoles şi de la Renty... Mă aflai 
şi eu la asediul oraşului Boulogne, tinere, şi văzui ce 
eforturi supraomeneşti făcu ca să pătrundă în cetate. Ah! 
Pe onorul meu! lată unul care nu agonisi pe de-a moaca 
titlul de mareşal! 

După care se opri, păru că meditează la ceva, şi continuă, 
mai cumpănit: 


— Pe moţul sfântului Pafnutie! Ce-mi trecu prin cap? Venii 
eu din Gasconia, lăsai eu castelul părintesc, cu gând să mă 
pun în slujba vreunui ilustru căpitan. Tinere, ia spune-mi, n- 
o fi primprejurul mareşalului de Saint-Andre vreun locşor 
taman bun pentru un ofiţer destoinic ca mine? Nu cer leafă 
mare şi sunt gata să împlinesc orice îndatorire îmi 
încredinţează stăpânul, afară doar dacă nu trebuie să ţin 
tovărăşie vreunei baborniţe plictisite de viaţă sau să 
desţepenesc nişte cizme noi-nouţe - ca astea, pe care le am 
în picioare. 

— Ah, căpitane, spuse pajul, mare întristare îmi aduceţi. 
Căci, din nefericire, domnul mareşal n-are nici o slujbă 
liberă, şi mă îndoiesc că, şi dac-ar voi, ar putea să accepte o 
asemenea propunere ispititoare. 

— Drace! Cu atât mai rău pentru el, fiindcă mă pot lăuda 
că-s un braţ de nădejde pentru cine m-ar lua în slujba lui. 
Atunci să uităm ce spusei şi hai să ciocnim! 

Dând curs invitaţiei căpitanului, tânărul ridică paharul, 
când, deodată, ciulind urechile, lăsă din nou paharul pe 
masă. 

— Iertare, căpitane, spuse el, dar aud zgomotul unei 
căleşti şi cum, pe aici, caleştile sunt destul de rare, se prea 
poate să fie a ducelui de Guise. Aşa că vă cer permisiunea 
să vă părăsesc pentru câteva momente. 

— Desigur, tinere prieten, desigur, îi spuse cu multă 
afectare căpitanul. Datoria înainte de toate. 

Aceste din urmă replici nu fuseseră decât nişte formule de 
politeţe, căci, înainte de a-i răspunde căpitanul, tânărul 
ieşise în fugă pe uşa hanului şi dispăruse după cotitura 
drumului. 

4. Călătorii. 

Rămas singur, căpitanul îşi petrecu acest răgaz sorbind cu 
multă sete vinul din ulcică şi adâncindu-se în gândurile lui. 
Ceru apoi încă un rând de vin. În clipa când nu mai răbdă 
să stea singur cu propriile sale gânduri, se întoarse din nou 


către vecinul său, îl salută cu aceeaşi politeţe afectată ca şi 
prima dată şi îi spuse: 

— Pe onorul meu, domnule, am impresia că suntem 
compatrioți. 

— Va înşelaţi, căpitane, răspunse hughenotul. Căci, dacă 
înţeleg bine, sunteţi din Gasconia, pe când eu sunt din 
Angoumois. 

— Sunteţi din Angoumois! Exclamă căpitanul cu un aer de 
surpriză plină de admiraţie. Din Angoumois! Ca să vezi! 

— Da, căpitane! Vă place acest ţinut? Îl întrebă 
hughenotul. 

— Ba bine că nu! Daţi-mi voie să vă complimentez chiar: e 
un ţinut minunat, roditor, străbătut de ape încântătoare; el 
a dat naştere multor viteji, să ne gândim numai la 
Maiestatea Sa Francisc [; iar femeile sunt dăruite cu un 
spirit scânteietor, dovadă doamna Marguerite de Navarre. 
Trebuie să vă mărturisesc că, dacă nu mă năşteam în 
Gasconia, aş fi vrut să fiu din Angoumois. 

— Este o onoare nemeritată ce o arătaţi modestei mele 
provincii, domnule, spuse gentilomul, cum să vă arăt 
recunoştinţa mea? 

— O, nimic mai simplu, domnule; să-mi faceţi onoarea de a 
ciocni cu mine un pahar întru gloria şi prosperitatea 
compatrioţilor dumneavoastră. 

— Cu cea mai mare plăcere, căpitane, spuse hughenotul, 
mutându-şi ulcica şi paharul pe masa la care se afla 
gasconul. 

Băură un rând pentru gloria celor născuţi în minunatul 
Angoumois. Apoi, ca să nu rămână mai prejos în privinţa 
curtoaziei, gentilomul hughenot toastă pentru 
prosperitatea şi gloria fiilor Gasconiei. După care, 
considerând că îşi îndeplinise obligaţia de reciprocitate, el 
îşi luă ulcica şi cana, pregătindu-se să se întoarcă la masa 
lui. 

— O, domnule, spuse gasconul, ar însemna să curmăm 
prea repede o discuţie abia începută. Faceţi-mi onoarea de 


a termina vinul din ulcică la masa mea. 

— Mi-era teamă să nu vă stânjenesc, domnule, spuse, sec 
dar politicos, hughenotul. 

— Să mă stânjeniţi? Dar deloc! De altfel, domnule, după 
umila mea părere, cele mai adânci şi trainice prietenii se 
leagă la masă. Dacă nu mă-nşel, într-o ulcică intră de obicei 
vreo şase pahare de vin, nu-i aşa? 

— Aşa e, domnule, răspunse hughenotul, încercând să 
priceapă unde bate gasconul. 

— Ei bine, să închinăm la fiecare rând de vin pentru 
sănătatea cuiva. Sunteţi de acord? 

— De acord, domnule. 

— Când doi oameni se înţeleg să închine împreună şi din 
tot sufletul pentru sănătatea altor trei oameni, înseamnă că 
sunt înrudiţi prin spirit, păreri şi principii. 

— E mult adevăr în aceste vorbe, domnule. 

— Spuneţi: „e mult adevăr”! Pentru numele Domnului, să 
ştiţi că e purul adevăr! 

Şi continuă, cu cel mai prietenos surâs de care era în 
stare: 

— Ca să putem începe de-a binelea să facem cunoştinţă, 
domnule, şi ca să punem în lumină asemănarea noastră de 
păreri, permiteţi-mi să închin, mai întâi, pentru ilustrul 
conetabil de Montmorency. 

Gentilomul, care ridicase deja paharul, se întunecă brusc 
şi puse paharul pe masă. 

— O să mă scuzaţi, sper, domnule; dar, în ce-l priveşte pe 
acest om, nu pot să fiu de acord cu dumneavoastră. Domnul 
de Montmorency este duşmanul meu personal. 

— Duşmanul dumneavoastră personal? 

— În măsura în care un om cu poziţia lui socială poate fi 
duşmanul unuia ca mine; în măsura în care cel puternic 
poate fi duşmanul celui slab. 

— Duşmanul dumneavoastră personal! Dacă-i aşa, din 
acest moment va fi duşmanul meu, cu atât mai mult cu cât 
vă mărturisesc că nu-l cunosc câtuşi de puţin şi că nu, mă 


leagă de acest domn cine ştie ce sentimente profunde. Are 
de altfel o reputaţie urâtă: avar, aspru, desfrânat, se aruncă 
în luptă ca musca-n lapte, se lasă capturat ca un prost. Cum 
dracu mi-o fi venit ideea să închin în sănătatea lui? 
Permiteţi-mi dar să fac o alegere mai inspirată: în cinstea 
ilustrului mareşal de-Saint-Andre! 

— Pe cinstea mea, n-aţi nimerit-o, căpitane, răspunse 
gentilomul hughenot, făcând acelaşi gest cu paharul ca şi la 
prima închinare. Nu pot bea pentru sănătatea unui om pe 
care nu-l stimez; un om care e în stare de orice ca să obţină 
onoruri sau bani, un om care ar fi capabil să-şi scoată la 
mezat nevasta sau fiica sa cum şi-a vândut, fără nici o 
remuşcare, propria lui conştiinţă. 

— Oh! Pe sulița arhanghelului! Ce vreţi să spuneţi? 
Exclamă gasconul. Şi eu am fost în stare să închin în 
sănătatea unui asemenea om? Unde ţi-o fi fost capul, 
căpitane?! Se mustră singur gasconul. Prietene, dacă vrei 
să ai stima oamenilor cumsecade, nu trebuie să mai faci 
asemenea greşeli grosolane. 

Apoi, revenind la interlocutorul său iniţial, hughenotul, îi 
spuse: 

— Domnule, din acest moment, voi avea pentru mareşalul 
de Saint-Andre acelaşi dispreţ ca şi dumneavoastră. lar ca 
să şterg impresia neplăcută pe care v-am lăsat-o, voi face o 
a treia propunere, care, sper, n-o să vă displacă. 

— Şi care ar fi asta, căpitane? 

— Să ciocnim în sănătatea ilustrului Francois de Lorraine, 
duce de Guise. În cinstea eroicului apărător al Metz-ului! A 
învingătorului de la Calais! A răzbunătorului de la Saint- 
Quentin şi Gravelines! A celui care a reparat marile erori 
comise de conetabilul de Montmorency şi de mareşalul de 
Saint-Andre...! 

— Căpitane, spuse tânărul hughenot pălind dintr-odată, n- 
aveţi noroc cu mine. Căci am făcut un jurământ. 

— Care, monseniore? Şi credeţi-mă că, dacă voi putea 
contribui la îndeplinirea lui... 


— Am jurat că acest om va muri neapărat de mâna mea. 

— Vai de păcatele mele! Făcu gasconul. 

Hughenotul dădu să se ridice. 

— Cum! Exclamă gasconul. Ce faceţi, domnule? 

— Domnule, spuse hughenotul, ne-am respectat 
înţelegerea; aţi închinat de trei ori, şi, din moment ce nu 
părem să avem aceleaşi opinii despre oameni, mă tem că s- 
ar întâmpla şi mai rău dacă am ajunge la principii. 

— Aoleu! Pe barba lui Mahomed! Că doar n-o să se certe 
doi oameni făcuţi să se înţeleagă, din cauza unor oameni pe 
care nu-i cunosc nici cât negru sub unghie! Căci nu-l cunosc 
nici pe ducele de Guise, nici pe mareşalul de Saint-Andre, 
nici pe conetabilul de Montmorency. Să considerăm dar că 
am făcut imprudenţa să închin în sănătatea celor trei diavoli 
de căpătâi: Satan, Lucifer şi Astaroth; mi-aţi atras atenţia, 
când am închinat a treia oară, că sunt în pericol să-mi pierd 
sufletul; aşa că mă retrag, fără întârziere; şi iată-mă în 
punctul de unde am plecat şi, cum paharele noastre sunt 
încă pline, eu zic să le bem în sănătatea noastră. Dumnezeu 
să vă dea viaţă lungă şi împodobită de strălucirea gloriei, 
domnule! 

— Urarea este mult prea curtenitoare pentru ca să nu v-o 
înapoiez aidoma, căpitane. 

Şi, de data asta, hughenotul goli conţinutul cănii sale, 
urmând exemplul căpitanului, care o golise deja pe a sa. 

— Prea bine, iată că am rezolvat această problemă, spuse 
gasconul plescăind din limbă mulţumit, şi că ne înţelegem 
de minune. Aşa că, din această zi, domnule, puteţi conta pe 
mine ca pe un prieten foarte devotat. 

— Iar eu, la rândul meu, vă stau la dispoziţie, căpitane, 
răspunse hughenotul, cu politeţea lui obişnuită. 

— În ce mă priveşte, continuă gasconul, voi adăuga că n- 
aştept decât o ocazie spre a vă face un serviciu prietenesc. 

— Eu nu mai puţin, răspunse hughenotul. 

— O spuneţi din inimă? 

— Din inimă, căpitane. 


— Ei bine, această ocazie pe care o aşteptaţi de a-mi face 
un serviciu, cred că vi s-a şi prezentat. 

— E posibil să am această fecirire? 

— Da, pe pițigoiul sfântului Francisc! Ori mă înşel eu, cum 
nu se mai poate, ori ocazia asta vă stă chiar la îndemână! 

— Spuneţi, vă ascult. 

— lată care-i situaţia: venii acuşica din Gasconia; lăsai 
mamă, lăsai tată, lăsai moşia adorată, unde mă chifligeam 
văzând cu ochii şi puneam pe mine colaci de osânză ca 
godacu pus la-ngrăşare. Bărbierul meu îmi dădu ideea de 
venii la Paris, că, zicea el, acilea pot să fac mişcare în lege şi 
să dăm osânza jos. Nu-ncape vorbă că mă dedicai carierei 
armelor. Nu cunoaşteţi, prin Angoumois, fro slujbuliţă pe 
cinste, pe care s-o poată onora un căpitan gascon, afar'de a 
distra baborniţe sau de-a îmblăci cizme noi-nouţe? 
Îndrăznesc a susţine, domnule, că, în acest caz, aş fi demn 
să îndeplinesc cât se poate de mulţumitor treburile 
încredințate. 

— Tare aş vrea să vă fiu de folos, căpitane. Din păcate, am 
părăsit ţinutul natal foarte de tânăr şi nu mai cunosc pe 
nimeni acolo. 

— Pe măruntaiele Sfântului Tată! Domnule, iată o situaţie 
cât se poate de nefericită. Dar, ce-mi trecu prin cap? Poate 
aveţi fro cunoştinţă acătării prin altă provincie. Nu mă agăţ 
eu neapărat de Angoumois unde, după cum se zice, o 
mulţime de oameni suferă de febră tifoidă. Da', poate, 
vreun distins senior de neam mare, căruia să mă 
recomandaţi? Nu-i nevoie să fie neapărat un stâlp al virtuţii, 
dacă Dumnezeu i-a dăruit în plus vitejie pe câtă virtute i-a 
refuzat... 

— Îmi pare tare rău, căpitane, să nu pot servi în nici un fel 
un om aşa de adaptabil şi inimos. Dar sunt şi eu un gentilom 
sărac ca şi dumneavoastră. 

— Ei drăcie, exclamă gasconul, iată un lucru tare neplăcut. 
Dar, cum buna intenţie nu vă lipseşte, distinse gentilom, 


continuă căpitanul, ridicându-se şi strângând în pumn 
garda sabiei, onoarea mă obligă să vă rămân îndatorat. 

Şi îl salută, înclinându-se, pe hughenot, care îi răspunse în 
acelaşi fel, îşi luă ulcica şi paharul şi se întoarse la masa de 
unde venise. 

De altminteri, sosirea caleştii în faţa hanului produse 
asupra fiecăruia din actorii pe care i-am adus în scenă 
efecte complet diferite. 

După cum am văzut, gentilomul angoumez îşi reluase locul 
preferat, stând cu spatele la intrare. 

Căpitanul gascon aşteptă în picioare, aşa cum se cuvine să 
facă cineva de familie modestă când apar asemenea ilustre 
feţe. În sfârşit, hangiul şi nevastă-sa se năpustiră spre 
intrare, ca să-şi ofere serviciile călătorilor pe care norocul îi 
aducea sub acoperişul lor. 

Pajul care, ca să nu-şi murdărească veşmintele prin 
atingere cu noroiul de pe drum, stătea ţeapăn pe scara 
triplă a caleştii, sări sprinten jos şi deschise portiera. 

Un bărbat înalt, cu o cicatrice pe obrazul drept, cobori cel 
dintâi din caleaşcă. Era Francois de Lorraine, duce de 
Guise, poreclit însemnatul, de când fusese rănit la Calais. 

Purta eşarfa albă, cu franjuri şi având pe ea flori de crin 
daurite, însemn al gradului de locotenent general al 
armatelor regelui. Avea părul tuns scurt şi drept ca peria. 
Purta pe cap o tocă din catifea neagră cu pene albe, foarte 
la modă în acea epocă, o vestă gris-perle şi argintie (cele 
două culori favorite ale sale), ciorapi şi mantie din catifea 
stacojie, cizme înalte, care se puteau la nevoie trage până 
ta încheietura şoldului sau se puteau sufleca până sub 
genunchi. 

— Dar e un adevărat potop, spuse el, păşind prin sutele de 
băltoace care smălţuiau pământul în faţa hanului. 

Apoi, întorcându-se spre caleaşcă şi aplecându-se 
înăuntru: 

— Uite ce e, scumpă Charlotte, n-o să poţi atinge cu 
picioruşele tale gingaşe noroiul ăsta mizerabil. 


— Ce-i de făcut, atunci? Întrebă dinăuntru un glăscior 
dulce şi melodios. 

— Dragă mareşale, continuă ducele, îmi dai permisiunea 
să o iau pe fiica ta în braţe? Asta o să mă întinerească cu 
paisprezece ani. Căci paisprezece ani se împlinesc, chiar 
astăzi, frumoasa mea fină, de când te-am ridicat astfel din 
leagăn. Haide, frumoasă porumbiţă, ieşi din arcă! 

Şi, prinzând-o pe fată în braţe, din trei paşi mari ajunse cu 
ea înăuntrul salonului de oaspeţi. 

Trebuie să spunem că titlul de frumuseţe cu care galantul 
duce de Guise o blagoslovise pe fina sa, despre care se 
vorbea că îi va fi în curând noră, nu era deloc gratuit. Ar fi 
fost, într-adevăr, greu să-ţi închipui o făptură mai 
neprihănită, ca o dalbă porumbiţă, mai galeşă, mai delicată, 
decât aceea pe care ducele o duse în braţe lăsând-o jos pe 
lespezile reci ale hanului. 

Cea de-a treia persoană care cobori, sau mai bine zis care 
încercă să coboare din caleaşcă, era mareşalul de Saint- 
Andre. Îşi chemă pajul; dar acesta, deşi eră la numai trei 
paşi de el, nu-l auzi. Ca un adevărat paj ce era, o sorbea din 
ochi pe fiica stăpânului său. 

— Jacques! Jacques! Repetă mareşalul. Ce naiba, n-ai de 
gând să vii încoace, aiuritule? 

— Aici sunt! Strigă pajul întorcându-se iute spre el, îndată, 
domnule mareşal! 

— La dracu! Spuse acesta, văd bine că eşti acolo! Dar nu 
acolo trebuia să fii, mitocanule! Aici, la scara trăsurii. Ştii 
bine că am probleme, ticălosule! Au, au! Of! Mii de draci! 

— Iertare, domnule mareşal, spuse pajul ruşinat, venind şi 
oferindu-şi umărul mareşalului. 

— Sprijiniţi-vă pe mine, domnule mareşal, spuse ducele, 
dându-i braţul celui suferind. 

Maregşalul, sprijinindu-se de cei doi, reuşi să intre şi el în 
salonul hanului. 

La vremea de care vorbim, mareşalul era un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, cu obraji rumeni, barbă roşcată, păr 


blond, ochi albaştri; nu era greu să-ţi dai seama, de la 
prima privire, că mareşalul fusese, cu vreo zeci ani în urmă, 
unul dintre cavalerii cei mai arătoşi ai Franţei. 

Maregşalul de Saint-Andre se aşeză, cu oarecare greutate, 
pe un fel de fotoliu de nuiele care părea să-l aştepte în 
colţul şemineului, adică exact în partea opusă celei în care 
se aflau căpitanul gascon şi gentilomul angoumez. Ducele îi 
oferi domnişoarei Charlotte de Saint-Andre scaunul de 
nuiele pe care îl ocupase mai devreme hangiul iar el, luând 
loc pe un taburet, îi făcu semn gazdei să aţâţe focul în 
cămin; căci, deşi în plină vară, aerul era foarte umed şi te 
pătrundea până la oase. 

Ploaia răpăia şi mai tare pe acoperiş, apa începuse să 
pătrundă pe uşa hanului, ca printr-un dig crăpat sau printr- 
o ecluză uitată deschisă. 

— Hai, cârciumarule, strigă mareşalul, închide odată uşa! 
Vrei să ne îneci de vii? 

Hangiul lăsă în seama nevesti-sii buşteanul pe care-l 
adusese ca să mai împrospăteze focul, şi alergă să 
îndeplinească ordinul mareşalului. Dar, în momentul în care 
îşi dădea silinţa să tragă uşile înţepenite în ţâţâni, se auzi 
pe drum galopul rapid al unui cal. Ca urmare, se opri, de 
teamă că acest călător, văzând uşa hanului închisă, o să-şi 
închipuie fie că hanul e plin, fie că e părăsit, şi o să treacă 
mai departe. 

— Iertare, monseniore, îi spuse hangiul mareşalului, în 
timp ce, îmboldit de curiozitate, îşi strecura capul prin uşa 
întredeschisă, dar am impresia că mai soseşte un călător. 

Şi, într-adevăr, călăreţul singuratic se opri în faţa intrării, 
descălecă grăbit şi, aruncând dârlogii în mâna hangiului, îi 
spuse: 

— Du animalul la grajd şi nu te zgârci cu ovăzul! 

După care intră în salonul hanului, în care domnea 
obscuritatea, şi îşi scutură energic pălăria pe care şiroia 
apa, fără să observe că stropeşte astfel câteva persoane 
aflate în apropierea lui la o masă. Prima victimă fusese 


ducele de Guise, care se ridică în picioare şi îl apostrofă pe 
străin: 

— Hei! Caraghiosule, de ce nu eşti atent? Noul venit se 
răsuci spre duce, scoțând cu o mişcare fulgerătoare spada 
din teacă. Fără îndoială că domnul de Guise ar fi plătit 
scump vorbele lui dacă n-ar fi exclamat: 

— Cum, prinţe, dumneavoastră sunteţi? 

Auzind aceste vorbe, străinul nu avu nevoie de cât deo 
singură privire ca să-l recunoască, la rândul său, pe 
celebrul căpitan loren. 

— Eu însumi, domnule duce, răspunse el, la fel de uimit că- 
| poate întâlni în acest han prăpădit, pe cât fusese ducele 
văzându-l în acest loc. 

— Vă daţi seama cât de tare mi-a împăienjenit vederea 
ploaia asta îndrăcită, dacă am putut s-o confund pe Alteța 
Voastră cu un student venit de la iarmaroc. 

Apoi, înclinându-se: 

— Vă rog să primiţi scuzele mele, Alteța Voastră. 

— Nu merită să ne batem capul pentru atâta lucru, duce, 
spuse noul venit cu un ton detaşat şi superior ce părea să-l 
caracterizeze. Dar prin ce întâmplare sunteţi aici? Vă 
credeam în Nanteuil, comitatul dumneavoastră. 

— Tocmai am venit de-acolo, prinţe. 

— Pe drumul spre Saint-Denis? 

— Am făcut un ocol pe la Gonesse, ca să vedem, în trecere, 
târgul de landi. 

— Dumneata, duce? Că unul ca mine, vestit pentru 
frivolitatea lui, are o asemenea curiozitate, mai treacă- 
meargă! Dar să aud că austerul, sobrul duce de Guise îşi 
schimbă traseul ca să privească o sărbătoare a studenţilor 
şi târgoveţilor... 

— De fapt n-a fost ideea mea, prinţe. Călătoream 
împreună cu mareşalul de Saint-Andre şi fiica lui, fina mea 
Charlotte, o domnişoară căreia nimeni nu-i poate rezista, a 
ţinut cu tot dinadinsul să vadă cum arată acest, vestit târg 


de landi, iar după aceea, din cauza ploii, a trebuit să ne 
adăpostim aici. 

— Aşadar, este şi mareşalul aici? 

— Iată-l, spuse ducele, arătând spre cele două siluete ce 
abia se distingeau în întunericul salonului. 

Maregşalul, făcând un efort chinuitor, se ridică sprijinindu- 
se de fotoliu. 

— Mareşale, spuse prinţul apropiindu-se de el, scuzaţi-mă 
că nu v-am recunoscut; dar încăperea asta e întunecoasă ca 
o pivniţă, sau mai degrabă ca o temniţă şi, pe deasupra, 
ploaia asta turbată m-a orbit pur şi simplu. Din fericire, 
domnişoară, continuă prinţul întorcându-se, spre Charlotte 
şi privind-o cu admiraţie, simt că îmi recapăt vederea şi-i 
deplâng din toată inima pe cei care, orbi fiind, nu au cum 
contempla un chip aşa de fermecător. 

Acest compliment foarte direct o făcu pe Charlotte să 
roşească puternic. Ea ridică privirile, fixându-l mai atent pe 
bărbatul care-i adresase vorbe atât de măgulitoare. Dar, 
întâlnind lucirile înflăcărate din ochii prinţului, îşi cobori din 
nou privirea, ascunzând astfel impresia ce o făcuse asupra 
ei acest cavaler de douăzeci şi nouă de ani, frumos ca 
Apollo, care era salutat de ceilalţi cu titlul de alteţă. 

Acest cavaler desăvârşit era Louis I de Bourbon, prinţ de 
Conde. Se născuse la 7 mai 1530. Era mai degrabă mic de 
statură decât înalt, dar admirabil proporţionat. Părul său 
castaniu, tuns scurt, îi împodobea tâmplele frumos arcuite 
din aspectul cărora un frenolog din zilele noastre ar fi 
dedus semnele unei inteligenţe neobişnuite. Ochii lui, cu un 
albastru de lapis-lazuli, erau plini de o blândeţe şi o 
delicateţe fără margini; dacă sprâncenele dese n-ar fi 
imprimat figurii sale o notă de asprime, îndulcită un pic de 
o barbă blondă, l-ai fi putut uşor confunda pe prinţul de 
Conde cu un student frumos, proaspăt ieşit de sub tutela 
maternă. Şi totuşi, dacă îl cercetai mai atent, puteai 
observa în adâncul ochilor lui, limpezi ca azurul cerului, 
pecetea unei voințe sălbatice. Cineva, un poet contemporan 


cu el poate, l-a comparat pe prinţul de Conde cu un fluviu, 
paşnic şi plăcut atunci când e bătut de razele soarelui, dar 
amarnic şi distrugător la vreme de furtună. Într-un cuvânt, 
pe faţă îi citeai caracterul, de o forţă ieşită din comun, 
curajul nebunesc, precum şi înclinația neînfrânată către 
plăcerile dragostei. 

În cămin focul se înviorase, salonul hanului era străbătut 
de luciri fantastice, schimbătoare, care luminau în chip 
misterios pe cei şase călători. Deşi era abia ora şapte, afară 
se lăsase noaptea de-a binelea. Hangiul aprinse un opaiţ pe 
care îl puse pe placa de deasupra căminului, luminând 
astfel grupul format din prinţul Conde, ducele de Guise, 
mareşalul de Saint-Andre şi Charlotte, aflat în apropiere. 

Afară, ploaia se înteţise mai rău. Nimeni n-avea deci 
gânduri de plecare. Vântul, dezlănţuit, izbea obloanele de la 
geamuri de pereţi şi făcea să trepideze clădirea firavă a 
hanului. Prinsă de furtună pe drum, o trăsură ar fi fost 
probabil luată pe sus, cu tot cu animale. Călătorii se 
hotărâră să rămână în han până când se va mai linişti 
uraganul. 

Deodată, în mijlocul acestui tumult asurzitor, provocat de 
elementele naturii dezlănţuite, ploaia, bătând darabana pe 
acoperiş, obloanele trântindu-se de pereţi, ţiglele smulse de 
pe acoperiş care se spărgeau cu zgomot pe jos, se auziră 
bătăi în uşă şi o voce gâtuită strigând şi pierzându-şi de la o 
clipă la alta suflul: 

— Deschideţi! Deschideţi! Pentru numele lui Dumnezeu, 
deschideţi! 

Auzind bătăile, hangiul, sperând că se anunţă un nou 
muşteriu, se repezi să deschidă uşa. Dar, recunoscând 
vocea, se opri din drum şi strigă, înciudat: 

— Ai greşit uşa, vrăjitoare bătrână! Nu aici trebuie să baţi, 
dacă vrei să ţi se deschidă! 

— Deschide, hangiule, se auzi acelaşi glas, mai jalnic decât 
înainte. Mare păcat îţi faci să laşi o biată bătrână afară pe o 
vreme ca asta... 


— Logodnica diavolului, cârmeşte-ţi mătura spre alte 
locuri! Îi răspunse hangiul prin uşă. N-ai ce căuta printre 
cinstitele feţe care se află aici. 

— Dar de ce nu deschizi bietei, femei, hangiule? Întrebă 
prinţul de Conde, revoltat de cruzimea gazdei sale. 

— Fiindcă e o vrăjitoare, înălţimea Voastră, vrăjitoare din 
Andilly, o baborniţă împuţită pe care ar trebui s-o ardă de 
vie pe platoul Saint-Denis. E o piază-rea. Prezice numai răni 
şi suferinţe, grindină şi furtună. E o năpastă. Sunt convins 
că avea să se răzbune pe vreun biet ţăran şi că ea a atras 
vremea asta câinoasă. 

— Vrăjitoare ori nu, spuse prinţul, deschide-i, omule. Nu 
poţi să laşi o făptură omenească afară pe o vijelie ca asta. 

— Dacă înălţimea Voastră porunceşte, spuse hangiul, o să-i 
deschid acestei eretice. Trag speranţa însă că înălţimea 
Voastră să nu se căiască pentru asta: căci putregaiul ăsta 
aduce numai nenorocire pe unde trece. 

Împotriva voinţei sale, cârciumarul deschise uşa. Cei 
dinăuntru văzură intrând, sau mai exact spus prăvălindu-se 
în încăpere, o bătrână cu părul ca cenuşa fluturând în 
dezordine, îmbrăcată într-o rochie de lână roşie toată 
numai zdrenţe şi într-o mantie lungă, ce-i cădea până la 
călcâie, aflată în aceeaşi stare jalnică. Prinţul de Conde se 
repezi s-o ajute pe bătrâna vrăjitoare, uitând de rangul său, 
căci avea sufletul cel mai simţitor din lume. Dar mai iute ca 
el fusese cârciumarul, care o ajută să se ridice în picioare, 
spunându-i: 

— Să mulţumeşti domnului prinţ de Conde, vrăjitoare; 
dacă nu era înălţimea Sa, fii sigură că te lăsam să crapi 
afară, pentru binele oraşului şi al oamenilor din 
împrejurimi. 

Fără să întrebe care dintre cei de faţă e prinţul, bătrâna 
merse drept spre el, îngenunche şi îi săruta cu umilinţă 
tivul mantiei. Prinţul aruncă o privire plină de milă 
sărmanei creaturi şi zise: 


— Cârciumare, o ulcică de vin, din cel mai bun, pentru 
această femeie năpăstuită. Să bei ceva, mătuşă, o să-ţi mai 
încălzească ciolanele îngheţate. 

Bătrâna se duse şi se aşeză la o masă aproape de intrare. 
În dreapta ei se afla grupul format din prinţul de Conde, 
ducele de Guise, mareşalul de Saint-Andre şi Charlotte; în 
stânga, celălalt grup, alcătuit din căpitanul gascon, 
gentilomul angoumez şi tânărul paj. 

Gentilomul căzuse iar pradă unei visări profunde. Pajul era 
cufundat şi el în admiraţia fermecătoarei domnişoare de 
Saint-Andre. Numai căpitanul gascon urmărea cu atenţie ce 
se întâmplă. Se gândi că, dacă bătrâna asta o fi vrăjitoare, 
măcar a zecea parte din cât pretindea cârciumarul, atunci 
poate că ea i-ar lumina mai mult calea pe care s-o ia decât 
gentilomul angoumez şi pajul. 

Aşa că, ridicându-se în picioare, se îndreptă spre masa la 
care bătrâna tocmai sorbea prima înghiţitură de vin, se opri 
în faţa ei, cu picioarele depărtate, cu mâna stângă pe garda 
sabiei, cu capul în piept şi, fixând-o cu privirea lui ageră şi 
scrutătoare, îi zise: 

— Hei, vrăjitoareo! Chiar eşti în stare să ghiceşti viitorul? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, messire, da, uneori. 

— Şi ai putea să-mi faci horoscopul? 

— O să încerc, dacă asta doriţi. 

— Ei bine, asta doresc. 

— Atunci, sunt la porunca dumneavoastră. 

— Uite, ţine mâna mea. După cât ştiu, voi, ţiganii, citiţi în 
palmă, nu-i aşa? 

— Da, stăpâne. Bătrâna prinse în mâinile ei negre şi 
descărnate mâna căpitanului, aproape la fel de uscată şi de 
negricioasă. 

— Ce vreţi să ştiţi înainte de toate? Întrebă ea. 

— Să-mi spui mai întâi dacă o să mă îmbogăţesc. 

Vrăjitoarea cercetă îndelung mâna gasconului. 
Nerăbdător, văzând că femeia nu spune nimic, clătină 
neîncrezător din cap. Apoi o întrebă: 


— Cum dracu eşti în stare să citeşti în palma unui om dacă 
o să facă avere? 

— Oh, nimic mai uşor, messire. Da' e secretul meu. 

— Şi care e secretul ăsta? 

— Dacă vi-l spun, căpitane, n-o să mai fie secretul meu, ci 
al dumneavoastră. 

— Aşa e, păstrează-ţi-l. Dar grăbeşte-te! Mă gâdili în 
palmă, şi nu-mi place să mă atingă o babă. 

— O să te-mbogăţeşti, căpitane. 

— Adevăr grăieşti, vrăjitoareo? 

— Jur pe cruce! 

— Oh, pe moţul lui lisus, îmi dai o ştire grozavă! Şi când o 
să fie asta? 

— Peste câţiva ani. 

— Drace, aş fi preferat să se-ntâmple mai repede! În 
câteva zile, dacă se poate. 

— Pot să prezic mersul întâmplărilor dar nu să le grăbesc. 

— Şi o să mă chinui mult până s-ajung bogat? 

— Nu. Dar asta ar putea aduce necazuri altora. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să zic că ai o fire ambițioasă, căpitane. 

— Ah, pe sfânta cruce, asta-i adevărat, ţiganco! 

— Aşa că nu alegi calea pe care ajungi la ţintă; toate căile 
îţi sunt la fel de bune. 

— Oho! Arată-mi numai calea de urmat şi vei vedea. 

— Vei şti s-o alegi şi singur, cu toate că e îngrozitoare. 

— Şi ce voi deveni, urmând această cale? 

— Asasin vei deveni, căpitane. 

— Pe sângele mielului: strigă gasconul, eşti o canalie! Să 
te duci să-ţi vinzi prezicerile tale mincinoase altora destul 
de proşti ca să te creadă! 

Şi, aruncându-i priviri pline de indignare, se duse înapoi la 
locul său, bombănind furios: 

— Asasin! Eu, asasin? Bagă la cap, vrăjitoareo, c-ar trebui 
să fie la mijloc o sumă nemaipomenită! 


Atunci, domnişoara de Saint-Andre, care urmărise cu cea 
mai vie curiozitate dialogul celor doi, i se adresă, pe 
jumătate în glumă, pe jumătate serios, pajului: 

— Jacques, ce-ar fi să-i ceri şi tu să-ţi facă horoscopul? M- 
ar distra, să ştii. 

La aceste cuvinte, Jacques se ridică, fără să schiţeze nici 
cea mai mică împotrivire, şi se apropie de bătrână. 

— Uite mâna mea, mătuşă; vrei să-mi faci şi mie 
horoscopul, cum i-ai făcut căpitanului? 

— Cu dragă inimă, copile, spuse ea. 

Şi, lându-i mâna, albă şi fină ca a unei femei de neam 
nobil, o scrută atent; apoi clătină din cap. 

Ei, bătrâno, întrebă pajul, nu vezi nici un semn bun în 
mâna mea, nu-i aşa? 

— O să fii nefericit. 

— Ah! Bietul Jacques, spuse Charlotte, pe jumătate ironic, 
pe jumătate compătimitor. 

Tânărul paj surâse melancolic şi murmură, ca pentru sine: 

— Nu o să fiu, sunt deja. 

— Dragostea o să-ţi aducă toate nenorocirile, continuă 
bătrâna. 

— O să mor tânăr, măcar? 

— Vai! Chiar aşa, bietul meu copil: la douăzeci şi patru de 
ani. 

— Cu atât mai bine! 

— Cum, Jacques, cu atât mai bine?... Ce tot spui acolo? 

— Din moment ce mi-e scris să fiu nefericit, la ce bun să 
trăiesc? Dar măcar o să mor pe câmpul de luptă? 

— Nu. 

— În patul meu? 

— Nu. 

— Într-un accident? 

— Nu. 

— Atunci cum o să mor, mătuşă? 

— Nu pot să-ţi spun foarte lămurit. Dar ştiu din ce cauză 
vei muri. 


— Şi care va fi această cauză? 

Bătrâna cobori vocea: 

— O să fii asasin! Zise ea. 

Tânărul îngălbeni, ca şi cum evenimentul prezis de 
vrăjitoare trebuia să aibă loc chiar în clipa aceea. Apoi, se 
duse spre scaunul său cu capul plecat, după ce-i spuse 
bătrânei: 

— Îţi mulţumesc, mătuşă, Facă-se voia destinului. 

— Ei, îl întrebă căpitanul, ce ţi-a spus hoaşca asta 
blestemată, drăguţule? 

— Nimic care să merite să fie repetat. 

Căpitanul se întoarse către angoumez: 

— Ei, viteazule gentilom, nu eşti curios să-ţi afli soarta? 
Adevărată ori mincinoasă, bună sau rea, o prezicere e un 
prilej de a mai pierde timpul. 

— A, chiar să ştii că am să-i fac o întrebare foarte 
importantă acestei femei, răspunse gentilomul, care păru 
că se trezeşte din visarea în care se adâncise. 

Şi, ridicându-se, merse fără ezitare spre masa vrăjitoarei, 
cu o mişcare sigură, care sugera o voinţa fermă şi tenace. 

— Spune-mi, ţiganco, zise el cu o voce sumbră întinzându-i 
o mână nervoasă, voi reuşi în ceea ce mi-am propus? 

Vrăjitoarea îi prinse mâna într-ale sale. Dar, după ce o 
privi o secundă, o lăsă să cadă cu un fel de spaimă. 

— Da, veţi reuşi, spre nenorocirea dumneavoastră. 

— Dar voi reuşi. 

— Cu ce preţ, Sfinte Dumnezeule! 

— Cu preţul morţii duşmanului meu, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce contează, atunci? 

Şi gentilomul se întoarse la locul său, aruncând în acest 
timp o privire încărcată de ură ducelui de Guise, care nu 
avea cum să-l observe, în clar-obscurul încăperii. 

— Ce ciudat! Ce ciudat! Şopti bătrână, toţi trei - asasini! 

Şi urmări, apăsată de un fel de groază, grupul format din 
căpitanul gascon, gentilomul angoumez şi paj. Desfăşurarea 


acestei scene de chiromanţie fusese urmărită cu atenţie de 
oaspeţii iluştri care se aflau în cealaltă parte a salonului. 
Deşi nu avuseseră cum să audă, putuseră cel puţin vedea 
totul. 

Oricâtă neîncredere am arăta în arta ghicitului, orice om e 
plin de curiozitate să-şi afle viitorul. Atunci când ni se prezic 
întâmplări favorabile suntem tentaţi să spunem că magia e 
o ştiinţă adevărată iar atunci când ni se prezic tot felul de 
nenorociri o acuzăm că e mincinoasă. Nu e demirare, deci, 
că şi mareşalul de Saint-Andre se hotări să-şi afle soarta de 
la bătrâna vrăjitoare. 

— Nu cred prea mult în aceste aiureli, spuse el. Dar 
trebuie să mărturisesc că, în copilărie, o ţigancă mi-a prezis 
ce o să mi se întâmple până la vârsta de cincizeci de ani. Şi, 
cum am trecut acum de cincizeci, n-ar strica să văd ce mi se 
prezice de-acum până la moarte... Apropie-te, fiica lui 
Belzebuth, strigă el către bătrână. 

Ghicitoarea se ridică şi se apropie. 

— Uite mâna, mea, spuse mareşalul. Hai, spune ce vezi, 
spune fără ocolişuri. Îmi prezici ceva bun? 

— Nimic, domnule maregşal. 

— Nimic bun? Drace! Dar, la urma urmei, n-are-a-face. 
Dar ceva râu? 

— Nu mă întrebaţi, domnule mareşal. 

— Ba da, zău aşa, o să te-ntreb! Hai, spune, ce vezi în 
palma mea? 

— O întrerupere violentă a liniei vieţii, domnule mareşal. 

— Vrei să spui că nu mai am mult de trăit, ai? 

— Tată! Murmură Charlotte, implorându-l din ochi să nu 
mai continue discuţia. 

— Lasă-mă, Charlotte, spuse mareşalul. 

— Ascultaţi ce vă sfătuieşte acest copil, spuse ghicitoarea. 

— Hai, hai, spune tot, ţiganco! Aşadar, o să mor în curând? 

— Da, domnule mareşal. 

— De moarte violentă sau de moarte naturală? 


— De moarte violentă. Se va întâmplă pe câmpul de luptă, 
dar nu de mâna unui duşman loial. 

— De mâna unui trădător? 

— De mâna unui trădător. 

— Asta înseamnă... 

— Că veţi fi asasinat. 

— Tată! Exclamă fata înfiorându-se şi strângându-se la 
pieptul mareşalului. 

— Te pomeneşti că te încrezi în toate vrăjitoriile astea? 
Spuse mareşalul sărutând-o pe frunte. 

— Nu, tată, şi totuşi inima îmi bate să-mi spargă pieptul, ca 
şi cum nenorocirea pe care ţi-o anunţă are să se întâmple. 

— Copila mea! Spuse mareşalul dând din umeri. Uite, 
arată-i şi mâna ta şi poate că prezicerile ei o să-ţi adauge la 
firul vieţii toate zilele pe care mi le ia mie. 

Dar Charlotte se împotrivi cu încăpățânare. 

— Atunci, o să vă dau eu exemplu, domnişoară, spuse 
ducele de Guise, întinzând mâna stângă vrăjitoarei. 

Apoi, cu un surâs: 

— Ai grijă, te previn, ţiganco, mi s-a mai făcut de trei ori 
horoscopul şi de trei ori mi s-a anunţat o soartă nenorocită. 
Aşa că, pentru onoarea magiei şi a magicienilor, n-ar trebui 
să dezminţi spusele celor trei dinaintea ta. 

— Monseniore, spuse bătrână după ce îi privi atent palma, 
nu ştiu ce vi s-a prezis altădată. lată ce vă prezic eu... 

— Ia spune! 

— Veţi muri, ca şi mareşalul de Saint-Andre, asasinat. 

— E perfect; înseamnă că nu am cum fugi de mâna 
destinului. Uite, ia asta şi du-te la dracu. 

Şi îi aruncă bătrânei o monedă de aur. 

— Ca să vezi! Ghicitoarea asta am impresia că ne prezice 
un adevărat masacru între gentilomi! Încep să regret că am 
insistat să-i dea drumul înăuntru, duce, spuse prinţul de 
Conde. Aşa că, spre a nu părea că vreau să scap neatins, mă 
voi da şi eu pe mâna acestei discipole a diavolului. 


— Cum, crezi în vrăjitorii de-astea, prinţe? Întrebă ducele 
de Guise. 

— Pe onoarea mea, duce, am văzut atâtea preziceri 
mincinoase şi am mai văzut atâtea care s-au împlinit, încât 
voi răspunde cu vorbele lui Michel Montaigne: „Ce ştiu?” 
Uite, cumătră, priveşte şi palma mea. Ce vezi în ea? De bine 
sau de rău, spune tot. 

— Iată ce văd, monseniore: o viaţă bogată în lupte şi plină 
de isprăvi în dragoste, de plăceri şi pericole, încheiată 
printr-o moarte sângeroasă. 

— Voi fi deci asasinat? 

— Da, monseniore. 

— Ca şi domnul maregşal de Saint-Andre, ca şi domnul de 
Guise... 

— Ca şi el. 

— Fie că zisele tale se vor împlini, fie că nu, uite, cumătră, 
pentru osteneala ta şi fiindcă m-ai anunţat că voi muri într-o 
tovărăşie aleasă. 

Şi îi aruncă pe masă, nu o monedă, cum făcuse ducele de 
Guise, ci toată punga lui cu bani. 

— Să dea Cerul, monseniore, spuse bătrâna sărutând 
mâna prinţului, să se înşele baba ghicitoare! 

— lar dacă va fi cum ai zis, cumătră, iţi promit că o să cred 
în vrăjitorii. E adevărat, adăugă el râzând, că o să fie un pic 
cam târziu. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare; se auzi din nou desluşit cum 
bate ploaia pe acoperiş, mai slab ca înainte. 

— Cred că furtuna a mai slăbit. Respectele mele, domnule 
duce. Respectele mele, domnule mareşal. Sunt aşteptat la 
hotel Coligny la orele nouă; mă aştern, dară, la drum. 

— Cum, prinţe, pe uraganul ăsta? Întrebă Charlotte. 

— Domnişoară, spuse prinţul, vă mulţumesc din suflet de 
bunăvoința pe care mi-o arătaţi. Dar cum o să mă tem de 
trăsnet, din moment ce ştiu că o să mor asasinat? 

Şi prinţul, salutând ceremonios pe cei doi bărbaţi şi 
aruncând asupra domnişoarei de Saint-Andre o privire care 


o făcu să-şi plece ochii, ieşi din han; după câteva clipe, se 
auzea pe drumul Parisului tropotul repede al calului său. 

— Jacques, spune vizitiului să tragă în faţa intrării. Prinţul 
e aşteptat la nouă la hotel Coligny iar noi, la zece, la palatul 
Tournelles. 

Porunca mareşalului fu îndeplinită. Mareşalul, fiica sa şi 
ducele de Guise se urcară în trăsură. 

Să-i lăsăm acum să-l urmeze pe prinţul Conde pe calea 
Parisului; îi vom reîntâlni mai târziu. 

Şi acum, să punem alături numele celor trei personaje 
cărora ghicitoarea le prezisese că vor fi asasinați, şi numele 
celor trei personaje al căror destin era să devină asasini: 
ducele de Guise, mareşalul de Saint-Andre, prinţul de 
Conde; Poltrot de Mere, Baubigny de Mezieres, 
Montesquiou. 

Probabil, nu întâmplător, Providența îi adunase pe aceşti 
şase oameni în hanul La calul roib. Voia să le dea astfel şi 
unora şi altora un avertisment. 

I. 

Marşul triumfal al prezidentului Minard. 

Marţi 18 decembrie 1559, la şase luni după sărbătoarea 
tradiţională de landi, spre orele trei după-masă, la vremea 
unui apus de soare superb pentru acel anotimp, călărea, pe 
Vieille-Rue-du-Temple, cocoţat pe o catârcă slăbănoagă al 
cărei aspect dovedea cât de zgârcit va fi fiind proprietarul 
ei, maestrul Antoine Minard, unul dintre consilierii 
parlamentului. 

Maestrul Antoine Minard, asupra căruia atragem pentru 
moment atenţia cititorilor noştri, era un bărbat de vreo 
şaizeci de ani, gras şi bucălat, care lăsa plin de cochetărie 
să-i fluture în vânt buclele blonde ale perucii. 

În mod obişnuit, faţa acestui om trebuie să fi exprimat o 
stare de beatitudine deplină; probabil că niciodată, până 
azi, necazurile nu adumbriseră fruntea lui lucitoare şi 
lipsită de riduri; nici o lacrimă nu-i brăzdase obrajii sub 
ochii lui enormi; iar pe faţa lui rubicondă, rumenă, susţinută 


în chip maiestuos de o bărbie triplă, îşi puseseră amprenta 
numai nepăsarea egoistă şi veselia vulgară. 

În ziua aceea de decembrie, chipul prezidentului Minard 
îşi pierduse însă strălucirea obişnuită. Căci, deşi se afla la 
mai puţin de patru sute de paşi de casă, nu părea prea 
sigur că va reuşi să ajungă până în pragul ei: chipul său, pe 
care răzbăteau cele mai vii emoţii, exprima o stare de 
nelinişte şi nesiguranţă. 

Şi avea de ce să se teamă. În urma lui venea o mulţime de 
oameni care păreau să simtă o adevărată plăcere ocărându- 
l în gura mare, ai fi zis că toţi urlătorii, toate gurile sparte 
din capitala regatului îşi dăduseră în această zi întâlnire în 
piaţa Palatului ca să-l însoţească pe drumul său spre casă. 
Vom încerca să explicăm pe scurt ce motive declanşaseră 
antipatia celor mai mulţi dintre concitadinii lui împotriva 
distinsului maestru Minard. 

Cu un ceas înainte, maestrul Antoine Minard avusese rolul 
hotărâtor în condamnarea la moarte a unuia dintre bărbaţii 
cei mai stimaţi de parizieni, confratele său din parlament, 
fratele său întru Domnul, preacinstitul consilier Anne 
Dubourg. Ce crimă comisese Dubourg? Aceeaşi ca 
atenianul Aristide. 1 se spunea Cel Drept. 

lată care fuseseră cauzele procesului, ce durase şase luni 
şi se terminase în acea zi în chipul cel mai nefast pentru 
sărmanul consilier al parlamentului: 

În iunie 1559, forţat de cardinalul de Lorena şi de fratele 
său Francois de Guise, pe care clerul francez îi numise 
mesageri ai Domnului pentru apărarea şi păstrarea religiei 
catolice, apostolice şi romane, regele Henric al II-lea 
dăduse un edict prin care parlamentul era obligat să 
condamne la moarte, fără excepţie şi fără drept de grațiere, 
pe toţi protestanții. 

Or, în ciuda acestui edict categoric, câţiva consilieri 
puseseră în libertate un hughenot. Ca urmare, ducele de 
Guise şi cardinalul de Lorena, care urmăreau exterminarea 
tuturor protestanților, l-au convins pe rege să convoace pe 


data de 10 iunie, la mănăstirea Augustinilor, unde se afla în 
acel moment Curtea, Camera cea mare, spre a ţine şedinţă 
de judecată. Trebuie spus că palatul regal era în acel 
moment părăsit de rege şi curteni, spre a permite să se 
pregătească în voie cele două mari ceremonii şi ospeţe de 
nuntă: al regelui Filip al II-lea cu doamna Elisabeth şi al 
domnişoarei Marguerite cu prinţul Emmanuel-Philibert. 

De trei sau patru ori pe an, toate camerele curţii regale se 
reuneau şi se ţinea Camera cea mare; această adunare a 
magistraţilor se numea mercurială, fiindcă se ţinea 
îndeobşte miercurea. 

Aşadar, regele sosi în parlament în ziua de mercurial şi 
deschise dezbaterile întrebând cu asprime cum a fost 
posibil să fie puşi în libertate protestanți şi cum se face că 
nu se dăduse urmare edictului prin care erau condamnaţi la 
moarte. 

Împinşi de acelaşi sentiment de umanitate, cinci consilieri 
se ridicară şi în numele lor vorbi Anne Dubourg, cu multă 
hotărâre: 

— Fiindcă acest om era nevinovat şi fiindcă a elibera un 
om nevinovat, fie el şi hughenot, înseamnă să ne lăsăm 
călăuziţi de dreapta noastră conştiinţă. 

Trebuie să spunem că cei cinci consilieri se numeau 
Dufaur, La Fumee, de Poix, de La Porte şi Anne (sau 
Antoine) Dubourg. Precum am spus, acesta din urmă îşi 
asumase misiunea de a da răspuns regelui. El continuă 
deci: 

— Cât despre edict, sire, nu aş sfătui pe maiestatea sa de 
a-l ratifica. Cer, dimpotrivă, să fie suspendate condamnările 
date în virtutea lui, până când părerile şi vinovăţiile celor ce 
sunt trimişi cu atâta uşurinţă la moarte să fie cântărite în 
chip înţelept şi dezbătute fără grabă înainte de a se da 
sentinţa. 

În acest moment de cumpără, interveni prezidentul 
Minard, care ceru regelui o întrevedere între patru ochi. 
lată ce spun în această privinţă Memoriile lui Conde: „Acest 


Minard era un om dibaci, şiret, slab de minte şi rob al 
poftelor sale. Voind să fie pe plac regelui şi capilor bisericii 
Romei şi temător că părerea lui Dubourg i-ar putea câştiga 
şi pe alţii şi că va trebui să se ţină seama de ea, îi dădu de 
înţeles regelui că aproape toţi consilierii de la Curtea sa ar 
fi lutherieni şi că şi-au pus în gând să-l despoaie de putere 
şi să-i smulgă coroana; că de aceea îi apără ei pe lutherieni; 
că ţi se zbârleşte păru-n cap dacă-i auzi pe unii cum 
vorbesc de sfânta liturghie; că nu ţin socoteală de legi şi de 
ordonanţele regale şi că se laudă în gura mare că nu dau 
doi bani pe ele; că se îmbracă după obiceiul arăbesc, că cei 
mai mulţi dintre ei se duc adesea în adunări publice, dar 
niciodată la liturghie, şi că, dacă nu se taie răul din 
rădăcină, chiar începând de la această mercurială, sfânta 
Biserică va fi pe veci pierdută”. 

Pe scurt, maestrul Minard, ajutat de cardinalul de Lorena, 
îl scoase aşa de tare din minţi pe rege, că acesta puse să fie 
chemaţi seniorul de Lorges, conte de Montgomery, căpitan 
al gărzii scoțiene, şi domnul de Chavigny, căpitan al gărzii 
sale personale, şi le porunci să-i ridice pe cei cinci consilieri 
răzvrătiți şi să-i închidă fără zăbavă la Bastilia. 

Imediat după această arestare senzaţională, toată lumea 
pricepu care era planul: familia de Guise urmărea să-i bage 
în sperieţi pe hughenoți printr-o execuţie îngrozitoare; era 
clar că cei cinci consilieri, sau măcar cel mai de seamă 
dintre ei, Anne Dubourg, risca să-şi piardă capul. 

Această încincită arestare produse un fel de uimire plină 
de groază în tot Parisul, şi, imediat, în toate oraşele Franţei, 
dar mai ales în provinciile din nord. De altfel, am putea 
considera arestarea acestui magistrat cinstit pe nume Anne 
Dubourg drept cauza principală a conspirației lui Amboise 
şi a tuturor tulburărilor şi bătăliilor care au însângerat 
pământul Franţei timp de patruzeci de ani. 

De aceea îl rugăm pe cititor să ne scuze, dar am socotit că 
e nimerit să ne oprim, în acest capitol, asupra unor fapte 


istorice importante care explică mai bine acţiunile 
personajelor noastre. 

La cincisprezece zile după această arestare, vineri 25 
iunie, în cea de-a treia zi a turnirului pe care regele îl 
organizase la castelul Tournelles, la doi paşi de aceeaşi 
Bastilie de unde consilierii arestaţi puteau auzi răsunetul 
goarnelor, trompetelor şi oboaielor care marcau 
desfăşurarea acestei serbări, regele îl chemă pe căpitanul 
gărzii scoțiene, acelaşi conte de Montgomery care, ajutat 
de domnul de Chavigny, îi duseseră pe cei cinci consilieri la 
închisoare, şi îi porunci să se îndrepte degrabă împotriva 
luterienilor din ţinutul Caux-les-Iournois. 

Dispoziţia regelui era clară: contele de Montgomery era 
autorizat să-i treacă prin tăişul sabiei pe toţi cei molipsiţi de 
morbul ereziei, să-i supună la caznele cele mai îngrozitoare, 
să-i pedepsească cu tăierea limbii şi ardere pe rug la foc 
Mic; celor care erau numai bănuiţi, urma să li se scoată 
ochii. 

Or, la cinci zile după ce regele Henric al II-lea îi dădu 
această însărcinare căpitanului gărzii scoțiene, Gabriel de 
Lorges, conte de Montgomery, îşi împlântă lancea în pieptul 
regelui Henric, ucigându-l. 

Impresia pe care a produs-o acest asasinat a fost aşa de 
puternică încât patru din cei cinci consilieri arestaţi şi-au 
găsit astfel salvarea. Unul a fost iertat de pedeapsă, iar alţi 
trei au fost condamnaţi la amenzi. Rămânea ca Anne 
Dubourg să plătească pentru toţi. Nu el cutezase să 
vorbcască în numele tuturor? 

Aşa cum spuneam, familia de Guise susţinea cu toată 
energia edictele împotriva hughenoţilor; prezidentul 
Antoine Minard, pe care l-am lăsat mai devreme pe Vieille- 
Rue-du-Temple, călărind o catârcă, urmărit de o mulţime de 
cetăţeni indignaţi, care îl copleşeau cu injurii şi ameninţări, 
era unul din instrumentele cele mai docile folosite pentru 
aplicarea acestor edicte drastice. Când spuneam că, deşi 
aflat la mică distanţă de casă, maestrul Minard nu era deloc 


sigur că va mai ajunge să-i treacă pragul, ne gândeam, 
odată cu el, la faptul că, în ajun, fusese ucis cu un foc de 
pistol tras de aproape, în plină zi, pe stradă, un grefier al 
parlamentului numit Julien Fresne, care, cum spunea gura 
lumii, se îndrepta spre palatul regal cu o scrisoare din 
partea ducelui de Guise către fratele său, cardinalul de 
Lorena, în care îl îndemna lămurit pe acesta să grăbească 
aşteptata condamnare la moarte a lui Anne Dubourg. Se 
înţelege dar că această întâmplare sângeroasă, al cărei 
autor nu fusese prins, îl îngrozise pe sărmanul prezident, şi 
că, spectrul grefierului asasinat cu o zi înainte îl însoțea pe 
acest drum, ca o ameninţare fatală. Ăsta era motivul pentru 
care grăbitul călăreț îmboldea cu zel animalul, aplicându-i 
lovituri de călcâi în coaste. 

În cele din urmă, maestrul Minard ajunse întreg şi 
nevătămat acasă. Era şi timpul. Căci gloata târgoveţilor, 
înfuriaţi de tăcerea lui, în care vedeau nu frica de moarte ci 
semnul ameninţător al unei răutăţi criminale, se apropiase, 
fiind pe punctul să-l înghită, sufocându-l. 

Urmărit de aceste valuri furioase, prezidentul ajunse în 
portul salvator, spre marea bucurie a familiei sale; în urma 
lui, uşa se închise în grabă şi fu zăvorită temeinic. 

Onorabilul Minard fusese atât de speriat încât uită catârca 
afară la poartă, ceea ce nu i s-ar fi întâmplat în alte condiţii, 
chiar dacă încăpăţânatul animal nu valora nici măcar 
douăzeci de bani. Dar tot răul spre bine! Căci, aceşti 
parizieni naivi şi capricioşi, care trec cu uşurinţă de la 
ameninţări la batjocură, înlocuind pe nepusă masă o scenă 
de tragedie cu una de comedie, văzând că prezidentul le-a 
lăsat totuşi o pradă oarecare, s-au mulţumit să ia drept 
trofeu catârca în locul prezidentului. 

Ce s-a întâmplat cu bietul animal, care încăpuse pe mâinile 
mulţimii, istoria nu mai consemnează. Aşa că să-l lăsăm în 
plata Domnului şi să-l urmăm pe maestrul Minard în 
mijlocul familiei sale. 

II. 


Aniversarea prezidentului Minard. 

Să intrăm deci, odată cu familia prezidentului, în 
sufragerie, unde îi aştepta, pregătită, masa de seară. Să 
aruncăm o privire rapidă asupra mesenilor, înainte de a 
trage cu urechea la discuţiile lor. 

Niciunul dintre convivi n-ar fi trezit la prima vedere 
simpatia unui observator pătrunzător. În jurul mesei erau 
adunate mostre din toate tipurile de fizionomii 
neinteresante sau de-a dreptul stupide pe care le putem 
găsi în toate clasele seciale. 

Pe chipurile acestor oameni puteai citi gândurile care îi 
preocupau; iar gândurile lor bâjbâiau prin ceţurile 
ignoranței ori prin subteranele rău mirositoare ale 
vulgarităţii; la unii predomina interesul, la alţii egoismul, la 
câţiva avariţia, la ceilalţi senilitatea. 

Spre deosebire de mulţimea de pe stradă care, la fel ca 
sclavii dinapoia carului triumfal roman, strigase cu câteva 
minute înainte: „Minard, nu uita că şi tu eşti muritor!”, 
membrii acestei familii, adunaţi cu ocazia zilei de naştere a 
prezidentului, care era în acelaşi timp şi ziua numelui său, 
nu aşteptau decât o vorbă de la consilier ca să-l felicite, 
care mai de care, pentru rolul hotărâtor pe care îl jucase în 
procesul confratelui său şi să bea pentru încheierea fericită 
a acestui proces: condamnarea la moarte a lui Anne 
Dubourg. Aşa că, în clipa când Minard, aşezându-se în jilţul 
său, spuse, trecându-şi o batistă peste fruntea îmbrobonată 
de sudoare: „Ah, pe cinstea mea, prieteni, azi am avut o 
şedinţă furtunoasă!”, fiecare din cei prezenţi, ca şi cum n-ar 
fi aşteptat decât acest semnal, izbucni în exclamaţii 
zgomotoase. Vorbind în numele tuturor, un nepot îi spuse: 

— Nu vorbiţi, odihaiţi-vă după aceste mari încercări şi 
încuviinţaţi de a şterge cu pioşenie sudoarea ce curgede pe 
nobila voastră frunte. Azi e aniversarea zilei voastre de 
naştere, o zi atât de glorioasă pentru familia voastră şi 
pentru parlament, a cărui făclie veşnic trează sunteţi; ne- 
am adunat aici cu toţii ca să sărbătorim această zi. Să mai 


aşteptăm însă câteva momente, să vă trageţi sufletul; beţi 
un pahar din acest bourgogne întăritor şi vom ridica şi noi 
paharele urându-vă viaţă lungă. Vă implorăm însă, nu vă 
puneţi în pericol preţioasa viaţă, făcând imprudenţe! 
Familia vrea să vă păstreze, şi să păstreze Bisericii un 
sprijin de nădejde iar Franţei unul dintre cei mai iluştri fii ai 
ei. 

Când acest mic speech, al cărui stil era desuet chiar şi în 
epoca îndepărtată de care vorbim, luă sfârşit, prezidentul 
Minard, cu lacrimile în ochi, voi să răspundă; dar mâinile 
ciolănoase ale nevestei sale, împreună cu mâinile durdulii 
ale domnişoarelor fiicele sale, îl împiedicară să vorbească. 
În cele din urmă, după ce se odihni un pic, i se dădu 
cuvântul prezidentului Minard şi un „Ssst!” prelungit trecu 
prin asistenţă, pentru ca nici măcar servitorii, ce stăteau în 
picioare pe la uşi, să nu piardă nici o silabă din cuvântarea 
consilierului. 

— Ah, prieteni, spuse el, fraţii mei, dragi rubedenii, iubită 
şi credincioasă familie, vă mulţumesc din inimă pentru 
afecțiunea şi pentru elogiile voastre; de care, îndrăznesc să 
spun că sunt demn, dragile mele rude şi scumpă familie, 
căci, pot spune cu modestie - sau, dacă preferaţi, cu nobil 
orgoliu - pot zice dar deschis că, fără prezenţa mea, fără 
îndărătnicia şi insistența mea, la ora aceasta ereticul Anne 
Dubourg ar fi fost achitat, la fel precum complicii lui De 
Poix, La Fumee, Dufaur şi de La Porte; dar, datorită 
opoziţiei mele energice, partida e câştigată şi, continuă el 
ridicând ochii spre cer în semn de mulţumire, tocmai am 
obţinut, mulţumită Celui de Sus, condamnarea acestui 
hughenot mizerabil. 

— Oh! Oh! Vivat! Strigară toţi într-un glas, ridicând 
braţele spre cer. Trăiască ilustrul nostru prezident!... 
Trăiască cel care doboară pe toţi duşmanii credinţei!... 
Trăiască în veci marele prezident Minard...! 

Şi, după rubedenii, strigătele fură preluate de servitorii 
aflaţi dincolo de uşă, de bucătăreasă în bucătărie, de 


rândaşul din grajd, care repetară în cor: 

— Trăiască marele prezident Minard! 

— Mulţumesc, prieteni, mulţumesc! Spuse sărbătoritul, cu 
o voce mieroasă. Dar să ştiţi că doi bărbaţi, doi mari 
bărbaţi, doi prinți, au dreptul la o parte din laudele cu care 
m-aţi copleşit; fără ei, fără sprijinul lor, fără influenţa lor, n- 
aş fi putut să duc la capăt această spinoasă afacere. Aceşti 
doi bărbaţi, prietenii mei, sunt monseniorul ducele Francois 
de Guise şi Eminenţa Sa cardinalul de Lorena. Deci, după 
ce aţi băut în sănătatea mea, să bem în sănătatea lor, 
prieteni, şi Dumnezeu să apere zilele acestor doi mari 
oameni de stat! 

Închinară în cinstea ducelui de Guise şi a cardinalului de 
Lorena; dar doamna Minard observă că delicatul său soţ 
abia duse pentru o clipă paharul la buze şi îl puse înapoi pe 
masă, în timp ce o amintire îi întunecă privirea, ca un nor. 

— Ce e cu tine, dragul meu, întrebă ea, de unde tristeţea 
care te-a cuprins deodată? 

— Vai! Exclamă prezidentul, nici o victorie nu poate fi 
deplină, nu există bucurie fără un dram de tristeţe! Tocmai 
îmi veni prin minte o amintire neplăcută. 

— Dar ce te-ar putea întrista astfel, scumpul meu soţ, în 
momentul acesta de triumf? Îl întrebă prezidenta. 

— În clipa când închinam pentru domnul de Guise şi 
fratele său, m-am gândit că ieri a fost asasinat un om pe 
care aceşti monseniori îmi făcuseră cinstea să-l trimită la 
mine cu un mesaj. 

— Ce om? Strigă familia în cor. 

— Adică un grefier, voiam să spun. 

— Cum, unul din grefieri a fost asasinat ieri? 

— O, Doamne, chiar aşa. Îl cunoaşteţi pe Julien Fresne? 
Întrebă Minard. 

— Julien Fresne? Ba bine că nu! Zise unul. 

— Un catolic desăvârşit, strigă altul. 

— Un om foarte onorabil, spuse al treilea. 


— Eu l-am întâlnit chiar ieri pe strada Barre-du-Bec; după 
câte spunea, venea de la hotel4 de Guise şi se ducea spre 
palat, sări al patrulea. 

— Ei bine, chiar aşa era. Şi, cum a intrat pe podul Notre- 
Dame, a fost asasinat! Aducea domnului cardinal de Lorena, 
din partea fratelui său, ducele de Guise, o misivă pe care 
trebuia să mi-o înmâneze mie! Continuă prezidentul 
Minard. 

— Oh, ce grozăvie! Exclamă prezidenta. 

— Asasinat! Repetă familia, în cor. Încă un martir! 

— Şi a fost arestat asasinul, cel puţin? Întrebă prezidenta. 

— Nu l-au prins, răspunse Minard. 

— Nu se bănuieşte măcar cine e? 

— Mai mult decât atât, există certitudini. Cine să fi fost, 
dacă nu un prieten al lui Anne Dubourg? 

— Bineînţeles că era un prieten al lui Dubourg, repetă, 
după prezident, întreaga familie. Cine altul să fi fost? 

— N-a fost nimeni arestat? Întrebă mai departe 
prezidenta. 

— Aproape o sută de persoane. Eu însumi am ridicat mai 
bine de treizeci de suspecți. 

— Mare ghinion o să aveţi dacă asasinul nu se va afla 
printre ei. 

— Dacă nu va fi printre ei nu-i nimic: o să aresteze alţi o 
sută, două sute chiar, trei sute la nevoie... 

— Ce criminali! Spuse o domnişoară de vreo optsprezece 
ani, ar trebui să fie arşi toţi până la unul! 

— Să ştii ca ne-am gândit şi la asta, răspunse prezidentul. 
Ziua în care se va hotări moartea tuturor protestanților va fi 
cea mai frumoasă din viaţa mea. 

— O, ce om cinstit eşti, dragul meu! Spuse prezidenta cu 
lacrimi în ochi. 

Cele două fiice ale lui Minard veniră şi-l îmbrăţişară. 

— Şi se ştie ce conţinea scrisoarea ducelui de Guise? 
Întrebă prezidenta. 


— Nu, răspunse Minard, şi tocmai despre asta s-a discutat 
la Curte astăzi. Dar se va şti mâine, căci astă-seară 
cardinalul de Lorena urmează să se vadă cu ilustrul său 
frate. 

— Asta-nseamnă că scrisoarea a fost furată? 

— Bineînţeles; este chiar foarte posibil ca bietul Julien 
Fresne să fi fost asasinat numai fiindcă era purtătorul 
acestei scrisori. Asasinul a luat scrisoarea şi a fugit; au fost 
trimişi arcaşi pe urmele lui; toată paza şi toţi oamenii 
domnului de Mouchy au fost puşi în mişcare; dar până la 
ceasurile cinci nu era nici o veste îmbucurătoare. 

În acest moment, intră o slujnică, anunţându-l pe domnul 
Minard că un necunoscut, având asupra lui scrisoarea 
smulsă în ajun din mâinile lui Julien Fresne de asasin, 
insistă să-i vorbească imediat. 

— O, să intre, să intre! Exclamă prezidentul cuprins de 
bucurie. Aici e mâna Domnului, care mă răsplăteşte pentru 
zelul cu care apăr cauza sfânta şi face să-mi cadă în mâini 
această misivă prețioasă. 

Domnul Minard văzu intrând un tânăr de cel mult 
douăzeci şi cinci de ani, cu părul roşu, barbă blondă, ochii 
vii şi pătrunzători şi chipul palid; invitat de prezident să 
stea jos, veni şi se aşeză chiar în faţa lui, de cealaltă parte a 
mesei. Înainte de a lua loc, salută pe toţi cei de faţă, cu 
multă curtoazie şi cu surâsul pe buze. Jilţul pe care îl 
alesese se afla chiar în dreptul uşii. 

Era însuşi Robert Stuart: omul care, retrăgându-se din 
faţa celor care-l asasinaseră pe prietenul său Medard, le 
strigase că vor mai avea ocazia să audă de el. 

— Spuneţi-mi, domnule, zise Robert Stuart adresându-se 
prezidentului, am onoarea să vorbesc cu domnul prezident 
Minard? 

— Da, domnule, chiar aşa, răspunse prezidentul, uimit că 
acest tânăr nu se pricepe să citească fizionomiile, şi nu şi-a 
dat seama că, din toată asistenţa, nimeni altul n-ar putea fi 
celebrul Minard. Da, domnule, eu sunt prezidentul Minard. 


— Foarte bine, domnule, continuă necunoscutul; veţi 
vedea imediat că, dacă v-am făcut această întrebare, care la 
prima vedere poate părea indiscretă, asta se explică prin 
aceea că am vrut să evit orice echivoc. 

— Despre ce este vorba, domnule? Întrebă magistratul. Mi 
s-a spus că doriţi să-mi înmânaţi misiva pe care o purta 
asupra lui sărmanul Julien Fresne când a fost asasinat. 

— Poate că a fost o exagerare, domnule, dacă vi s-a spus 
că intenţionez să v-o înmânez. N-am făcut o promisiune de 
felul ăsta. O să v-o dau sau o s-o păstrez, asta atârnă de 
răspunsul ce-l veţi da la o cerere ce am să vă fac; înţelegeţi, 
nu-i aşa, domnule, că, spre a intra în posesiunea unei hârtii 
aşa de importante, a trebuit să-mi risc viaţa. Un om nu-şi 
riscă viaţa de florile mărului, dumneavoastră, obişnuit să 
citiţi în inima omului ştiţi bine că e nevoie pentru asta de un 
motiv foarte însemnat. Am deci onoarea să vă repet, ca să 
nu mai fie nimic neclar, că n-o să vă pun în mână scrisoarea 
decât dacă voi fi satisfăcut de răspunsul pe care-l veţi da la 
întrebarea mea. 

— Şi despre ce fel de întrebare e vorba, domnule? 

Domnule prezident, ştiţi mai bine ca oricine că într-o 
anchetă bine condusă, fiecare lucru vine la timpul potrivit. 
Aşa că nu vă pot răspunde la întrebare în acest moment. 

— Dar aveţi scrisoarea la dumneavoastră? 

— Iat-o, domnule. 

Şi tânărul scoase din buzunar o hârtie împăturită şi 
sigilată pe care i-o arătă prezidentului Minard. 

Primul gând al acestuia, trebuie s-o recunoaştem, nu a fost 
deloc cinstit; se întrebă dacă n-ar trebui să facă un semn 
verilor şi nepoților săi, care ascultau discuţia foarte 
surprinşi, să se arunce asupra necunoscutului, să-i smulgă 
scrisoarea şi să-l trimită să îngroaşe rândurile celor 
întemnițați la Châtelet, suspectaţi de asasinarea lui Julien 
Fresne. 

Dar chipul hotărât al tânărului, pe care se citea o voinţă de 
neclintit, îl făcu pe prezident să se teamă că nu va avea 


forţa necesară spre a-l face să-i cedeze preţiosul document; 
trebuia să-şi pună la bătaie deci extraordinara lui abilitate, 
înlocuind violenţa prin viclenie; cum, dincolo de o anume 
severitate a tonului, ţinuta elegantă şi comportarea extrem 
de civilizată a acestui tânăr erau suficiente motive pentru o 
asemenea invitaţie, prezidentul îi propuse să participe şi el 
la masa de familie, ca să aibă timpul necesar să-şi spună pe 
îndelete toată povestea. 

Tânărul mulţumi foarte politicos, dar refuză invitaţia. 
Atunci, prezidentul îi oferi să bea o băutură rece, dar 
tânărul mulţumi şi îl refuză din nou. 

— Atunci vă ascult, domnule, zise Minard. Şi, din moment 
ce nu vreţi să ne onoraţi masa, vă cer permisiunea de a 
continua supeul. Căci, vă mărturisesc deschis, sunt mort de 
foame. 

— Chiar aşa să faceţi, domnule, vă doresc poftă bună! 
Problema pe care vreau să v-o aduc la cunoştinţă este atât 
de importantă că este nevoie, ca să fie bine înţeleasă, de o 
serie de lămuriri preliminare. Mâncaţi, domnule prezident! 
Eu o să încep dezbaterea. 

— Dezbateţi, domnule, dezbateţi; eu o să mănânc în acest 
timp, zise prezidentul. 

Şi, într-adevăr, făcând celorlalţi semn să-i urmeze 
exemplul, prezidentul începu să mănânce cu poftă. 

— Domnule, începu necunoscutul, fără grabă, acompaniat 
de zgomotele făcute de o duzină de furculiţe şi de cuțite, pe 
care toţi se străduiau să le manevreze cât mai discret, ca să 
nu piardă un cuvânt din povestea care începea, domnule, 
după accentul meu bănuiesc că v-aţi dat seama deja că nu 
sunt francez. 

— Într-adevăr, spuse prezidentul cu gura plină, simt în 
vorba dumneavoastră un accent englezesc. 

— Aşa este, domnule, şi obişnuita dumneavoastră 
perspicacitate nu se dezminte nici de data asta. Sunt născut 
în Scoţia. Aş mai fi fost şi acum acolo, dacă un eveniment, 
pe care e inutil să vi-l povestesc, nu m-ar fi constrâns să vin 


în Franţa, Unul din compatrioţii mei, discipol fervent al lui 
Knox... 

— Un eretic englez, deci, nu-i aşa? Întrebă prezidentul 
Minard turnându-şi vin de bourgogne în pahar. 

— E vorba de iubitul meu dascăl, răspunse necunoscutul 
înclinându-se. 

Domnul Minard aruncă spre meseni o privire plină de 
înţeles, adică: „Ascultaţi, prieteni, o să aveţi de auzit nişte 
lucruri de pomină!” 

Robert Stuart continuă: 

— Unul dintre compatrioţii mei, acest fervent discipol al lui 
Knox, se afla, acum câteva zile, într-o casă unde merg şi eu 
câteodată în vizită; acolo se vorbea de condamnarea la 
moarte a consilierului Anne Dubourg. 

Glasul lui tremură pronunţând ultimele cuvinte, iar chipul 
lui, şi aşa palid, deveni pământiu. Se stăpâni însă şi nimeni 
nu observă momentul său de slăbiciune. Continuă, deci, 
văzând toate privirile aţintite asupra sa: 

— Compatriotul meu, auzind numele lui Anne Dubourg, 
păli vizibil, aşa cum poate mi se întâmplă şi mie în acest 
moment, şi îi întrebă pe cei ce vorbeau de condamnare 
dacă e posibil ca parlamentul să comită o asemenea 
nedreptate. 

— Domnule, strigă prezidentul, cât pe-aci să se-nece 
înghițind strâmb, la auzul unor vorbe aşa de îndrăzneţe, 
domnule, ştiţi, sper, că vă aflaţi în faţa unui membru al 
parlamentului! 

— Iertare, domnule, răspunse scoţianul, dar aşa s-a 
exprimat compatriotul meu. Iar el nu vorbea în faţa unui 
membru al parlamentului, ci în faţa unui simplu grefier al 
parlamentului, numit Julien Fresne. Julien Fresne a făcut 
atunci imprudenţa să spună, în faţa acestui compatriot al 
meu: „În buzunarul meu se află o scrisoare a monseniorului 
duce de Guise în care domnul duce cere parlamentului 
regelui să se încheie odată povestea asta cu numitul Anne 
Dubourg şi cât mai repede. 


Auzind aceste vorbe, compatriotul meu simţi un fior de 
moarte şi văzu negru înaintea ochilor. Se ridică, se repezi la 
grefier şi îl rugă, cu cerul şi pământul, să nu ducă 
destinatarului această scrisoare, arătându-i că, dacă 
Dubourg va fi condamnat, o să poarte şi el o parte din vină 
pentru această crimă. Dar Julien Fresne se dovedi de 
neînduplecat. 

Compatriotul meu salută, ieşi în stradă şi se puse la pândă. 
Când grefierul plecă de-acasă, se apropie de el, şoptindu-i, 
cu un glas cumpănit dar foarte ferm: 

— Julien Fresne, ai o noapte întreagă să te gândeşti. Dar 
dacă mâine, la ora asta, ţi-ai îndeplinit misiunea, aşa cum îţi 
propui, vei muri! 

— Oh! Oh! Făcu prezidentul. 

— Şi astfel vor muri, continuă scoţianul, toţi cei care au 
contribuit, într-un fel sau altul, la moartea lui Anne 
Dubourg. 

Domnul Minard se scutură ca de un vis urât, căci îi era 
greu să ghicească dacă aceste ultime cuvinte fuseseră 
pronunţate de compatriotul scoţianului în faţa lui Julien 
Fresne sau îi erau adresate lui însuşi. 

— Dar compatriotul dumneavoastră e un bandit! Îi spuse 
el lui Robert Stuart, simțind că întreaga familie aşteaptă 
doar un cuvânt al său ca să-şi exprime indignarea. 

— Un adevărat bandit! Un bandit mizerabil! Strigară toţi 
pe mai multe voci. 

— Domnule, spuse tânărul fără să clipească, eu sunt 
scoţian, şi nu înţeleg prea bine ce vrea să spună acest 
cuvânt pe care l-aţi pronunţat şi pe care l-au repetat, după 
dumneavoastră, onorabilele dumneavoastră rude. O să 
continui. 

Şi, după ce salută asistenţa cu o plecăciune iar ceilalţi îi 
înapoiară salutul, deşi se vedea că n-o fac cu plăcere, el 
continuă: 

— Compatriotul meu se întoarse la el acasă şi, neputând 
închide un ochi, se sculă iar şi se duse să se plimbe prin faţa 


casei domnului Julien Fresne... 

Se plimbă astfel toată noaptea şi toată dimineaţa. 
Continuă s-o facă până la ceasurile trei după-masă fără să 
bea şi să mănânce. Într-atât era de vârtoasă dorinţa lui de 
a-şi respecta cuvântul dat lui Julien Fresne. Căci, explică 
scoţianul, compatrioţii mei pot fi nişte bandiți, domnule 
Minard, dar au şi ei o calitate: dacă-şi dau cuvântul, nu-l 
calcă niciodată. 

În sfârşit, pe la ceasurile trei, Julien Fresne ieşi din casă. 
Compatriotul meu îl urmări şi, văzându-l că se îndreaptă 
spre palat, îi ieşi înainte şi îl opri chiar la capătul podului 
Notre-Dame. 

„Julien Fresne, îi spuse el, te-ai gândit bine?” 

Julien Fresne deveni foarte palid. Scoţianul îl luase prin 
surprindere, parcă ieşise din pământ şi avea un aer foarte 
ameninţător. Dar, ce-i al lui e-al lui, onorabilul grefier 
răspunse foarte răspicat: „M-am gândit. lar concluzia 
meditaţiei mele este că trebuie să îndeplinesc ce mi-a 
poruncit domnul duce de Guise”. 

„Ducele de Guise nu e stăpânul dumitale, el n-are dreptul 
să-ţi dea porunci”, continuă scoţianul. 

„Domnul de Guise nu numai că este stăpânul meu, dar 
este şi stăpânul Franţei”. 

„Cum adică?” „Aţi uitat, domnule, că ducele de Guise este 
în fapt rege în acest regat?” „Domnule, spuse compatriotul 
meu, o discuţie politică pe această temă ne-ar lua prea mult 
timp; nu împărtăşesc câtuşi de puţin aceste păreri şi revin 
la întrebarea pe care v-am pus-o aseară: aveţi în continuare 
intenţia de a duce această scrisoare la parlament?” „Chiar 
acum mă duc acolo în acest scop”, „Înseamnă că aveţi şi 
scrisoarea?” „Se află la mine”, răspunse grefierul. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, renunţaţi la gândul de a da 
această scrisoare călăilor lui Dubourg! „ „Peste cinci 
minute, va ajunge la destinaţie”. 

Şi Julien Fresne schiţă gestul de a-l da la o parte pe 
compatriotul meu, ca să-şi poată continua drumul. 


„Ei bine, dacă-i aşa, strigă compatriotul meu, nici tu nici 
scrisoarea nu veţi ajunge la palat, Julien Fresne!” Şi 
scoțând de sub mantie un pistol, îl ţinti pe Julien Fresne, 
care căzu fără viaţă pe caldarâm; apoi, după ce luă 
scrisoarea, unicul motiv al acestui omor, compatriotul meu 
îşi continuă liniştit drumul, cu sufletul împăcat; căci 
omorâse un nemernic încercând să salveze un nevinovat... 

Prezidentul făcu feţe-feţe. Sute de picături de sudoare 
străluciră brusc pe fruntea lui. În încăpere se aşternu 
tăcerea. 

— E o căldură înăbuşitoare aici, spuse maestrul Minard 
privind roată pe cei prezenţi, nu credeţi, prieteni? 

Cineva se repezi să deschidă o fereastră. Dar scoţianul 
făcu semn, cu ambele mâini întinse, să nu se ridice nimeni. 

— Nu vă deranjaţi, domnilor, spuse el. Eu tot nu iau masa, 
o să deschid eu fereastra, ca să aibă aer domnul prezident. 
Dar, ca să nu-l prindă cumva curentul după ce deschid 
fereastra, am să închid uşa. Şi, după ce răsuci o dată cheia 
în broască, se întoarse şi îşi reluă locul, în faţa prezidentului 
Minard. Dar, în timp ce făcu aceste operaţii, cu o rapiditate 
nemaipomenită, mantia scoţianului flutură o clipă lăsând să 
se vadă o tunică din zale de oţel şi, la cingătoare, nu mai 
puţin de trei arme ofensive: două pistoale şi o sabie scurtă. 

Tânărul scoţian nu păru să se sinchisească dacă cei de faţă 
văzuseră sau nu ţinuta lui războinică şi, aşezându-se la locul 
său, se adresă prezidentului: 

— Ei bine, dragă domnule Minard, cum vă simţiţi acum? 

— Ceva mai bine, răspunse acesta fără tragere de inimă. 

— Să ştiţi că mă bucur de ce-mi spuneţi! Continuă 
scoţianul. 

Şi, înconjurat de o tăcere mormântală, în care s-ar fi putut 
auzi perfect bâzâitul unei muşte, dacă în luna decembrie ar 
mai fi existat muşte, scoţianul se pregăti să-şi continue 
povestirea. 

III. 

Un buchet pentru prezidentul Minard. 


Robert Stuart reluă deci povestirea din locul unde o 
lăsase. 

— Compatriotul meu luă scrisoarea şi, temându-se să nu-l 
urmărească cineva, fugi pe Grande-Rue-Montmartre şi 
ajunse în cartierul Grange-Bateliere, unde putu să citească, 
în sfârşit, scrisoarea ducelui de Guise. Abia acum el 
observă, aşa cum am observat eu însumi citind-o, că această 
scrisoare a ducelui de Guise servea doar ca învelitoare unei 
ordonanţe a regelui Francisc al II-lea, cum veţi vedea 
imediat şi domniile voastre, când vă voi prezenta 
scrisoarea. Căci scrisoarea fiind dezlipită, prietenul meu se 
gândi că are dreptul de a cerceta de la cine vine şi cui îi 
este adresată, în scopul de a o duce el însuşi la adresa 
indicată. 

Scoţianul scoase, pentru a doua oară, pergamentul de la 
piept, îl desfăcu şi citi cu glas tare cele ce urmează: „Prea 
iubiţilor şi credincioşilor noştri prezident la curtea 
parlamentului din Paris, avocaţi şi procurori ai 
aşezământului mai sus-amintit. 

Din partea regelui. 

Iubiţii şi credincioşii noştri, este pentru noi o pricină de 
mare supărare văzând atâta tărăgăneală în giudecarea, şi 
încheierea procesului ce se ţine la curtea parlamentului 
împotriva consilierilor popriţi din cauza rătăcirilor întru 
credinţă şi asemenea în privinţa consilierului Dubourg; 
dorinţa noastră e să ajungeţi cât mai iute la un sfârşit. 
Pentru aceasta, vă cerem şi poruncim ca, lăsând la o parte 
orice alte pricini, să purcedeţi neîntârziat şi să vă osteniţi a 
îndeplini giudecata lor, cu numărul de juzi hotărât de curte, 
fără a mai îngădui nici o amânare, astfel ca să putem să 
avem un mare prilej de mulţumire, de care nu ne-am putut 
bucura până acum. 


(Semnat:) FRANCOIS 


(Şi, mai jos): DE LAUBESPINE 


— Cum aşa, domnule! Strigă prezidentul Minard, 
regăsindu-şi energia după citirea acestei scrisori care 
justifica pe deplin condamnarea pe care tocmai reuşise să o 
obţină împotriva lui Dubourg, aveţi o asemenea scrisoare 
asupra dumneavoastră încă de azi-dimineaţă? 

— De ieri la orele patru după-masă, domnule, dacă-mi 
permiteţi ca, întru cinstirea adevărului, să reconstitui 
faptele aşa cum s-au petrecut ele. 

— Aveţi în mâini de ieri după-masă o asemenea scrisoare, 
reluă prezidentul pe acelaşi ton autoritar, şi nu v-aţi grăbit 
să mi-o aduceţi mai repede? 

— Vă repet, domnule, spuse tânărul, vârând scrisoarea la 
loc sub vestă, că deocamdată nu cunoaşteţi cu ce preţ am 
obţinut această scrisoare şi care e preţul cu care o dau. 

— Atunci, vă ascult, spuse prezidentul, să auzim ce 
răsplată doriţi pentru o faptă care, de altfel, nu înseamnă 
decât îndeplinirea unei obligaţii morale. 

— Nu e vorba de o obligaţie aşa de simplă pe cât credeţi, 
domnule, continuă tânărul. Motivul care l-a făcut pe 
compatriotul meu să împiedice scrisoarea de a ajunge la 
destinaţie, adică la parlament, există încă şi, fie că soarta 
consilierului Dubourg îl interesează îndeaproape pe 
compatriotul meu, adică moartea lui îi poate provoca o 
mare suferinţă, fie că nedreptatea parlamentului i se pare o 
crimă odioasă şi, în cazul ăsta, încăpăţânarea lui de a păstra 
scrisoarea se explică prin dorinţa firească a oricărui om 
cinstit de a împiedica să se făptuiască o mârşăvie sau măcar 
să o întârzie, dacă n-o poate împiedica de-a binelea, ela 
jurat că va înapoia această scrisoare numai în clipa când va 
fi sigur de eliberarea lui Anne Dubourg, şi că, pe deasupra, 
va ucide pe toţi cei care s-ar opune la eliberarea 
consilierului... Şi iată deci din ce motiv l-a ucis pe Julien 
Fresne, nu fiindcă ar considera o persoană aşa de 
neînsemnată ca acest grefier purtând cine ştie ce vină; însă, 
prin această faptă a vrut să dea de înţeles celor mai mari 
decât acest Fresne că, din moment ce n-a şovăit când era 


vorba de viaţa unui oarecare, cu atât mai mult nu va şovăi 
când va fi în joc viaţa unor oameni însemnați. 

Aici, prezidentul simţi nevoia să ceară să se mai deschidă o 
fereastră. Fiecare fir de păr din peruca lui blondă era 
îmbrobonat de sudoare ca o ramură de salcie plângătoare 
după ce a trecut ploaia. Dar, gândind că emoția lui teribilă 
nu se va potoli doar cu o gură de aer proaspăt în plus, se 
mărgini să arunce de jur-împrejurul mesei priviri îngrozite, 
încercând să citească în ochii celorlalţi ce comportament ar 
fi mai potrivit să urmeze în faţa acestui scoţian al cărui 
prieten are asemenea porniri bestiale. Dai, rând pe rând, 
fiecare dintre cei priviţi plecau ochii, păstrând o tăcere 
mormântală, părând să nu înţeleagă întrebarea mută a 
prezidentului Minard. 

Totuşi, prezidentul parlamentului, acest om care fusese 
proclamat cu puţin timp înainte sprijinul cel mai vajnic al 
credinţei şi cel mai ilustru cetăţean al Franţei, acest om nu 
putea să lase asemenea ameninţări fără răspunsul cuvenit. 
Dar până unde trebuia să meargă cu răspunsul său? Dacă 
se ridica din jilţul său şi trecea de cealaltă parte a mesei, 
încercând să-l ia de guler pe acest scoţian periculos, exista 
riscul ca acesta să tragă spada din teacă sau să pună mâna 
pe pistol. Şi, judecând după expresia energică de pe chipul 
lui, chiar aşa ar fi făcut. Acest gând, de a-l ataca frontal pe 
oaspetele său, un oaspete ce se dovedea foarte stânjenitor, 
pieri din mintea prezidentului Minard la fel de repede cum 
se ivise, exact ca un norişor mânat, de vânt, iar acest spirit 
lucid intui că, procedând astfel, erau puţine şanse de câştig. 

Ba, dimpotrivă, avea numai de pierdut. Şi în primul rând 
propria lui viaţă, de care prezidentul Minard se bucura din 
plin şi pe care dorea s-o păstreze cât mai mult timp posibil. 
Căută aşadar o cale ocolită ca să iasă din această situaţie, 
pe care instinctul lui îi spunea că trebuie s-o rezolve cu 
maximum de prudenţă; oricât de avar era, ar fi dat bucuros 
cincizeci de scuzi de aur să-l vadă pe acest scoţian 
blestemat de cealaltă parte a uşii şi nu de cealaltă parte a 


mesei. Şi maestrul Minard găsi această ieşire; va proceda 
cu acest oaspete nepoftit exact cum fac unii când vor să 
îmblânzească un câine rău: va încerca să-l îmblânzească şi 
să-l măgulească. Luând această hotărâre. Se adresă 
oaspetelui său pe un ton ce se voia vesel şi binevoitor: 

— Tinere domn, după felul în care vorbiţi, după chipul plin 
de inteligenţă, după ţinuta distinsă, pot afirma, fără să mă 
înşel, că nu sunteţi un om banal; aş zice chiar mai mult, că 
toată purtarea voastră este a unui gentilom de cea mai 
bună spiţă. 

Scoţianul se înclină, fără să scoată o vorbă. 

— Ei bine! Continuă prezidentul, din moment ce stau de 
vorbă cu un om educat şi nu cu un cetăţean fanatic (aici avu 
o mare dorinţă de a zice: nu cu un asasin precum 
compatriotul dumneavoastră, dar acea prudenţă specifică 
magistraţilor îl făcu să se stăpânească), precum 
compatriotul dumneavoastră, daţi-mi voie să vă spun că un 
om n-are dreptul să se facă judecătorul semenilor săi; sunt 
multe lucruri care l-ar putea face să judece greşit şi ăsta e 
şi motivul pentru care au fost întemeiate tribunalele: ca 
nimeni să nu fie judecător în propria sa cauză. Admit deci, 
tinere, că acest compatriot al dumneavoastră a făcut cu 
conştiinţa împăcată ceea ce a făcut. Dar sper că veţi fi de 
acord cu mine că, dacă fiecare ar fi investit cu acest drept 
de a judeca pe alţii, n-ar exista nici o rațiune, de exemplu, 
prespunând, şi este o simplă supoziţie, că împărtăşiţi 
părerile compatriotului dumneavoastră, n-ar exista deci nici 
o rațiune, zic, ca dumneavoastră, un om educat şi lucid, să 
veniţi să-mi luaţi viaţa chiar în mijlocul familiei mele sub 
pretextul că nici dumneavoastră nu sunteţi de acord cu 
condamnarea consilierului Dubourg. 

— Domnule prezident, spuse scoţianul, care, printre 
meandrele acestui discurs încâlcit întrevedea nevolnicia 
magistratului în toată goliciunea ei, domnule prezident, 
permiteţi-mi, cum se zice în parlament, să vă readuc la 


chestiune, din moment ce aici nu sunteţi prezident, ci un 
simplu avocat. 

— Ba dimpotrivă, mi se pare că suntem chiar în miezul 
chestiunii, răspunse Minard, care îşi regăsea întrucâtva 
siguranţa, atunci când dialogul reintra pe un făgaş cu care 
era obişnuit. 

— Ba vă rog să mă scuzaţi, domnule, continuă scoţianul, 
nu este aşa, din moment ce mă interpelaţi direct, deşi nici 
n-a fost vorba de mine până în această clipă; e vorba de 
prietenul meu, din partea lui am venit să vă cer un răspuns 
la următoarea întrebare: „Domnule prezident Minard, 
sunteţi de părere că domnul consilier Dubourg trebuie 
condamnat la moarte?” 

Răspunsul era foarte simplu de dat, din moment ce 
consilierul Dubourg fusese condamnat la moarte cu o oră 
mai devreme şi prezidentul Minard primise felicitările 
familiei cu ocazia acestui eveniment. Dar, cum maestrul 
Minard se gândi că s-ar putea, mărturisind deschis trista 
realitate a acestei condamnări, să primească din partea 
scoţianului altceva decât felicitări, continuă să-şi pună în 
aplicare tactica pe care socotise prudent să o adopte. 

— Ce-aş putea să vă răspund, domnule? Zise el; n-aş putea 
să vă lămuresc care sunt părerile confraţilor mei în această 
problemă; aş putea cel mult să vă spun care este părerea 
mea. 

— Domnule prezident, spuse scoţianul, stimez aşa de mult 
părerea dumneavoastră personală încât, trebuie să ştiţi, 
despre ea vreau să-mi vorbiţi, nu despre părerea 
confraţilor. 

— La ce v-ar folosi să cunoaşteţi părerea mea? Întrebă 
prezidentul, urmând aceeaşi tactică a evitării. 

O să-mi folosească să o cunosc, răspunse scoţianul, care 
părea hotărât să aplice cu maestrul Minard metoda câinelui 
care aleargă după iepure, adică să-l urmărească fără 
preget oricâte ocoluri face, până când îl prinde. 


— Dumnezeule, spuse prezidentul, obligat să dea 
explicaţii, părerea mea în legătură cu deznodământul 
acestei judecăţi este formată de mult timp. 

Tânărul îl fixă insistent pe domnul Minard, care, fără voia 
lui, cobori privirea şi continuă să vorbească, rar, ca şi cum 
ar fi priceput că e necesar să-şi cântărească fiecare cuvânt 
cu multă atenţie. 

— Desigur, spuse el, este regretabil să fie condamnat la 
moarte un om care, în alte privinţe, ar fi putut merita stima 
publică, un confrate, aproape un prieten, aş zice. Dar, după 
cum vedeţi şi din această scrisoare patentă a regelui, 
Curtea nu aşteaptă decât sentinţa în acest proces nefericit, 
ca să poată respira şi să treacă la altele; trebuie deci 
încheiat procesul, şi nu mă îndoiesc că, dacă parlamentul ar 
fi primit ieri misiva Maiestăţii Sale, sărmanul consilier, pe 
care sunt obligat să-l condamn ca eretic dar îl regret foarte 
sincer ca om, ar fi fost în clipa asta pe eşafod sau la câţiva 
paşi de el. 

— A! Deci faptul că prietenul meu l-a ucis ieri pe Julien 
Fresne a servit la ceva? Spuse scoţianul. 

— Nu mare lucru, răspunse prezidentul; o mică amânare, 
nimic mai mult. 

— Dar, oricum, o amânare de o zi înseamnă douăzeci şi 
patru de ore de răgaz pentru un nevinovat şi în douăzeci şi 
patru de ore se pot schimba multe lucruri. 

— Domnule, spuse prezidentul Minard, care, cu experienţa 
lui de vechi avocat, îşi recăpătă stăpânirea de sine văd că 
vorbiţi despre consilierul Dubourg ca despre un nevinovat... 

— Vorbesc despre el din punctul de vedere al lui 
Dumnezeu, domnule, spuse scoţianul ridicând cu gravitate 
degetul spre cer. 

— Da, spuse prezidentul; dar din punctul de vedere al 
oamenilor? 

— Aveţi convingerea, maestre Minard, întrebă scoţianul, 
că, din punctul de vedere al oamenilor, desfăşurarea 
procesului a fost corectă? 


— Trei episcopi l-au condamnat, domnule, trei episcopi au 
dat acelaşi verdict. 

— Aceşti episcopi nu erau, fiecare, în acelaşi timp, jude şi 
parte în cauza respectivă? 

— Se poate, domnule; dar de ce un hughenot recurge la 
nişte episcopi catolici? 

— Dar cui aţi fi vrut să se adreseze, domnule? 

— E o problemă foarte gravă, spuse maestrul Minard, şi 
extrem de încâlcită. 

— O problemă pe care, de altfel, parlamentul a hotărât să 
o descâlcească. 

— Aşa precum ziceţi, domnule, răspunse prezidentul. 

— Ei bine, domnule, compatriotul meu şi-a închipuit că 
dumneavoastră vă revine gloria de a fi obţinut această 
condamnare. 

Întrebarea diabolică ce se ascundea sub această frază îl 
puse pe magistrat într-o mare încurcătură. Îi era ruşine să 
dea înapoi în faţa acestui om după ce se lăudase în faţa 
celorlalţi zece că a obţinut prin eforturile sale condamnarea 
lui Dubourg. După ce se sfătui din ochi cu rudele sale şi 
crezu că a găsit la ceilalţi un îndemn şi o încurajare, el 
spuse: 

— Domnule, din respect pentru adevăr trebuie să afirm că, 
în această împrejurare, am sacrificat, într-adevăr, prietenia 
cât se poate de afectuoasă pe care o purtam confratelui 
Dubourg pe altarul unei datorii sfinte. 

— Ah! Făcu scoţianul. 

— Ei bine! Domnule, întrebă maestrul Minard, care 
începea să-şi piardă răbdarea, unde vreţi să ajungeţi? 

— La capăt, şi suntem tot mai aproape. 

— Haida-de, ce-l interesează pe compatriotul 
dumneavoastră dacă am jucat sau nu un rol în influențarea 
deciziei parlamentului? 

— Îl interesează chiar foarte mult. 

— La ce-i foloseşte? 


— Compatriotul meu pretinde că, din moment ce 
dumneavoastră sunteţi răspunzător pentru încurcătura 
asta, tot dumneavoastră aveţi datoria să descurcaţi totul. 

— Nu pricep, bolborosi prezidentul. 

— E foarte simplu, totuşi: în loc de a vă folosi influenţa de 
care dispuneţi pentru a obţine o condamnare, folosiţi-o 
pentru a obţine achitarea. 

— Dar, spuse unul dintre nepoți pierzându-şi şi el 
răbdarea, din moment ce acest consilier Dubourg a fost 
deja condamnat, cum vreţi ca unchiul să mai obţină 
achitarea lui? 

— Condamnat! Exclamă scoţianul; aţi spus că Dubourg a 
fost condamnat? 

Prezidentul aruncă o privire înspăimântată spre nepotul 
care avea mâncărime la limbă. Dar acesta nu păru să 
observe. 

— Ei, desigur, condamnat! Spuse el, astăzi la ora două 
după prânz... Unchiule, nu ne-ai spus aşa, sau n-am înţeles 
eu bine? 

— Aţi înţeles perfect, domnule, îi spuse scoţianul tânărului, 
interpretând tăcerea prezidentului exact aşa cum trebuia 
interpretată. 

Apoi, întorcându-se spre Minard: 

— Deci, astăzi, la orele două, consilierul Dubourg a fost 
condamnat? 

— Da, domnule, se bâlbâi Minard. 

— La ce? La amendă? 

Minard nu răspunse. 

— La închisoare? 

Aceeaşi tăcere din partea prezidentului. 

După fiecare întrebare a scoţianului, chipul său devenea 
tot mai palid. 

— La moarte? Veni ultima întrebare. 

Prezidentul făcu, ezitând, un semn afirmativ din cap. 

— Ei bine, fie! Spuse scoţianul. La urma urmelor, cât timp 
un om n-a murit încă, nu trebuie să pierdem speranţa, şi, 


cum spunea prietenul meu, dacă aţi încurcat lucrurile, 
puteţi să le şi descurcaţi. 

— Cum? 

— Cerând regelui să anuleze sentinţa. 

— Dar, domnule, spuse maestrul Minard, care făcea parcă 
echilibristică deasupra unei prăpăstii, dar, domnule, dacă aş 
propune să fie grațiat Anne Dubourg, regele n-ar accepta 
propunerea mea în ruptul capului. 

— Şi de ce oare? 

— Păi, fiindcă scrisoarea pe care o deţineţi şi ne-aţi citit-o 
aici arată cum nu se poate mai clar voinţa lui. 

— În aparenţă, da. 

— Cum adică, în aparenţă? 

— Exact aşa. Precum am avut onoarea să vă spun, această 
scrisoare a regelui era învelită într-o altă scrisoare purtând 
scrisul ducelui de Guise. Ei bine, vă voi citi, cu permisiunea 
dumneavoastră, conţinutul acestei scrisori. lată-l: 

Monseniore şi scump frate, Iată, în sfârşit, scrisoarea 
Maiestăţii Sale. I-am smuls-o cu mare greutate, şi aproape 
c-a trebuit să-i pun cu de-a sila pana în mână să-l fac să 
scrie aceste opt litere nefericite care compun propriul său 
nume. Trebuie să existe prin preajma Maiestăţii Sale vreun 
prieten necunoscut al acestui blestemat de eretic; aşa că 
grăbeşte-te, ca nu cumva regele să nu revină asupra 
hotărârii sale, sau ca, odată condamnat, să nu-l graţieze. 

Fratele tău respectuos, FRANCOIS DE GUISE 

17 decembrie, anul de graţie 1559 

Scoţianul îşi ridică privirea asupra prezidentului, 
întrebându-l: 

— Aţi ascultat cu atenţie, domnule? 

— Cât se poate de atent. 

— Credeţi că e nevoie să v-o citesc încă o dată, ca să nu vă 
scape vreun amănunt? 

— Ar fi inutil. 

— Doriţi să vă convingeţi că e scrisul prinţului şi că 
scrisoarea poartă sigiliul prinţului loren? 


— Am toată încrederea în dumneavoastră. 

— Ei bine, ce deduceţi dumneavoastră din această 
scrisoare? 

— Că regele a ezitat ca să scrie mesajul său către 
parlament. Dar, în cele din urmă, l-a scris! 

— Da, dar l-a scris călcându-şi pe inimă. Şi că, dacă un om 
ca dumneavoastră, de exemplu, domnule prezident, s-ar 
duce să-i spună acestui adolescent încoronat căruia i se 
spune rege: „Sire, noi l-am condamnat pe consilierul 
Dubourg ca să dăm exemplu, dar trebuie ca Maiestatea 
Voastră să-l graţieze ca să se facă dreptate!”, regele, căruia 
prinţul a fost obligat să-i călăuzească mâna ca să-l facă să-şi 
scrie cele opt litere ale numelui său, ei bine, regele va 
semna graţierea! 

— Şi dacă, totuşi, conştiinţa mea se opune să fac ceea ce 
îmi cereţi, domnule? Spuse prezidentul Minard, încercând, 
evident, să tatoneze terenul. 

— V-aş ruga, domnule, să vă reamintiţi de jurământul pe 
care l-a făcut prietenul meu, scoţianul, ucigându-l pe Julien 
Fresne: să-i ucidă pe toţi cei care, direct sau indirect, au 
contribuit la condamnarea consilierului Dubourg. 

În acel moment, umbra grefierului, asemenea unei umbre 
proiectate de o lanternă magică, trecu ca o părere peste 
peretele sufrageriei. Dar prezidentul îşi întoarse capul ca să 
n-o vadă. 

Ah, dar e absurd ce-mi spuneţi! Răspunse el. 

— Absurd? Ce vreţi să spuneţi, domnule prezident? 

— Păi, fiindcă mă ameninţaţi, pe mine, un magistrat, şi 
încă în casa mea şi în prezenţa familiei mele. 

— Asta ca să vă trezesc, domnule, tocmai datorită acestei 
ambianţe de familie, un sentiment de milă pentru propria- 
vă persoană, un sentiment pe care Dumnezeu nu l-a sădit în 
inima dumneavoastră pentru alţii. 

— Am impresia, domnule, că în loc să vă căiţi şi să-mi 
cereţi scuze, mă ameninţaţi în continuare. 


— V-am spus, doar, domnule, că omul care l-a ucis pe 
Julien Fresne a jurat moarte oricui se va opune încercării 
de a salva viaţa lui Dubourg, şi că, grijuliu, ca să nu se 
îndoiască nimeni de cuvântul lui, a început prin a-l executa 
pe grefier, nu atât fiindcă l-ar fi considerat pe grefier 
vinovat, cât pentru a da un avertisment binevenit altor 
duşmani, aflaţi mai sus, mult mai sus, pe scara socială. Veţi 
cere regelui graţierea lui Anne Dubourg? În numele 
prietenului meu, vă somez să-mi răspundeţi. 

— Aa! Mă somaţi să vă răspund, mă somaţi deci în numele 
unui ucigaş, al unui tâlhar? Strigă, ieşindu-şi din fire, 
prezidentul. 

— Reţineţi, domnule, spuse tânărul, că sunteţi liber să-mi 
răspundeţi cu „da” sau „nu”. 

— Aa! Sunt liber să vă răspund cu „da” sau „nu”? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Atunci să-i spui scoţianului dumitale, urlă 
prezidentul, scos din minţi de calmul imperturbabil al celui 
care îl ţintuia sub săgețile întrebărilor, să-i spui scoţianului 
dumitale că un om pe nume Antoine Minard, unul din 
prezidenţii Curţii, a jurat, cu mâna pe cruce, moarte lui 
Dubourg; că acest prezident nu are decât un cuvânt şi că va 
demonstra asta mâine. 

— Ei bine, domnule, răspunse Robert Stuart, fără să facă 
vreun gest care să vădească o umbră de emoție, repetând 
aproape întocmai cuvintele spuse de celălalt, să ştiţi că 
există un scoţian care a jurat moarte lui Antoine Minard, 
unul dintre prezidenţii Curţii; că acest scoţian n-are decât 
un cuvânt, şi că vă demonstrează asta chiar în acest 
moment. 

Spunând ultimele cuvinte, Robert Stuart, care-şi vârâse 
mâna dreaptă sub mantia-i largă, scoase la vedere un pistol, 
îl armă fără zgomot şi, înainte ca cineva să fi putut să-l 
împiedice, cu o mişcare fulgerătoare, îl ţinti pe maestrul 
Minard, aflat de cealaltă parte a mesei, şi trase asupra lui. 

Antoine Minard se răsturnă pe spate. 


Murise. 

Într-o altă casă, familia celui ucis ar fi încercat, fără 
îndoială, să-l prindă pe asasin. Dar aici nici vorbă de aşa 
ceva. 'Toţi cei aflaţi în jurul mesei se gândeau cum să-şi 
salveze propria lor viaţă: unii au fugit în oficiu scoțând 
strigăte de groază, alţii s-au îmbulzit să se ascundă sub 
masă, fără să spună nici cârc... Era o zăpăceală generală şi 
Robert Stuart, rămas oarecum singur în vasta sufragerie a 
casei Minard, de unde toţi dispăruseră ca luaţi de vânt, se 
retrase cu paşi rari şi siguri, ca un leu, cum spune Dante, şi 
fără ca nimănui să-i treacă prin gând să-l împiedice. 

IV. 

Printre scoțieni. 

Pe la ceasurile opt spre seară, Robert Stuart ieşi din casa 
maestrului Minard. Strada era pustie, acum, la căderea 
nopţii. Scoţianul, gândindu-se la cele două victime ale sale, 
murmură: 

— Cu ăsta, fac doi! 

Nu-l mai punea la socoteală pe cel de pe malul Senei: îl 
trecuse în contul prietenului său Medard. 

Ajuns în faţa primăriei, adică în piaţa Greve, unde erau 
executaţi condamnaţii, îşi aruncă involuntar ochii spre locul 
unde se ridica de obicei spânzurătoarea. Apoi se apropie, 
cu paşi rari, gânditor, de acel loc. 

— Aici, zise el, Anne Dubourg va suferi pedeapsa pentru 
geniul său, dacă regele nu-l graţiază. Dar cum poate fi 
constrâns regele să-l graţieze? 

Plecă mai departe, o luă pe strada Tannerie, se opri în faţa 
unei uşi deasupra căreia se bălăbănea, scârţâind, o firmă pe 
care se putea citi: 

LA SPADA REGELUI FRANCISC 1. 

Făcu gestul de a intra, dar după o clipă se răzgândi, 
spunându-şi: „Ar fi o nebunie să intru în han, peste zece 
minute, arcaşii vor fi aici... Nu, o să mă duc la Patrick”. 

Traversă în grabă strada Tannerie şi podul Notre-Dame; 
aruncă în treacăt o privire asupra locului unde, în ajun, îl 


ucisese pe Julien Fresne; apoi, străbătând cu paşi mari 
Cite5 şi podul Saint-Michel, ajunse în strada Battoir-Saint- 
Andre. 

Acolo, se opri în faţa unui han, ca şi în strada Tannerie. Pe 
firma lui stătea scris: 

LA SCAIETELE SCOȚIAN 

— Cred că aici locuia Patrick Macpherson, îşi spuse el, 
ridicând privirile şi cercetând cu atenţie ferestrele. Undeva, 
sus, chiar sub acoperiş, se afla o cămăruţă unde venea 
Patrick, în zilele când nu era de gardă la Louvre. 

Îşi făcu socoteala că va urca şi, dacă uşa camerei va fi 
închisă, o va forţa lovind-o cu garda sabiei sau cu patul 
pistolului. Deodată, însă, uşa hanului se întredeschise, 
lăsând să treacă un om îmbrăcat în costumul arcaşilor din 
garda scoțiană. 

— Cine e? Întrebă arcaşul, cât pe-aci să se izbească de 
Robert Stuart. 

— Un compatriot, răspunse eroul nostru în cea mai curată 
scoțiană. 

— Ohohoo! Ce văd, Robert Stuart? Exclamă arcaşul. 

— Chiar el, dragul meu Patrick. 

— Şi prin ce întâmplare te afli în faţa uşii mele la ora asta? 
Îl întrebă arcaşul, întinzând mâinile către prietenul său. 

— Venisem să-ţi cer un serviciu, dragul meu Patrick. 

— Vorbeşte. Dar fii foarte scurt, mă grăbesc. La nouă şi 
jumătate se face apelul la Louvre şi a sunat deja de nouă 
orologiul de la biserica Saint-Andre. Ascult, dar. 

— Uite ce e, prietene. Ultimul edict m-a obligat s-o şterg 
din hanul unde stăteam. 

— A, da, înţeleg! Tu eşti de altă religie şi ai nevoie de doi 
garanţi care să fie catolici. 

— Pe care n-am timp să-i caut şi poate că nici nu i-aş găsi, 
chiar dacă i-aş căuta. Dacă aş umbla pe străzi, aş fi cu 
siguranţă arestat în noaptea asta. Vrei să mă primeşti la 
tine pentru două-trei zile? 


— Pentru două-trei, nopţi, de acord, şi chiar în toate 
nopţile de peste an, dacă-ţi face plăcere! Dar ziua... E altă 
treabă. 

— De ce, Patrick? Întrebă Robert. 

— Pentru că, răspunse arcaşul plin de mândrie, de când n- 
am mai avut plăcerea să te văd, am făcut o cucerire. 

— Tu, Patrick? 

— Te pomeneşti că te miri, ai? Întrebă arcaşul. 

— Nu, desigur! Dar asta îmi încurcă socotelile, asta-i tot. 

Robert nu părea dispus să ceară mai multe explicaţii. Dar 
Patrick era prea încântat de el însuşi ca să ţină seama de 
discreţia prietenului său. 

— Da, dragul meu, nevasta unui consilier al parlamentului 
mi-a făcut onoarea să se amorezeze de mine şi mă aştept, 
de la o zi la alta, să-mi facă o vizită. 

— Drace! Făcu Robert. Atunci consideră că nu ţi-am cerut 
nici un serviciu. 

— Dar de ce spui asta? Să nu iei mărturisirea mea drept 
un refuz. Presupun că într-o zi această galantă doamnă, 
cum zice domnul de Brantome, va consimţi să urce până în 
cuibuşorul meu. Observă că asta e o simplă presupunere! 
Dacă va fi aşa, o ştergi. Dacă nu, rămâi la mine până o să ţi 
se urască. Trebuie să recunoşti că e greu să aranjăm 
lucrurile într-un chip mai potrivit! 

— Aşa e, dragă Patrick, spuse Robert; accept propunerea 
ta cu recunoştinţă şi nu aştept decât ocazia de a face şi eu 
un gest asemănător pentru tine. 

— Asta-i acum! Spuse Patrick, între doi prieteni, între doi 
scoțieni, poate fi vorba de recunoştinţă? A, dar fii atent ce 
idee mi-a venit, exclamă el... 

— Ei, s-auzim... 

— Totuşi, prietene Robert, să ştii că ai putea să-mi faci un 
mare serviciu. Un serviciu imens. 

Vorbeşte, sunt la dispoziţia ta. 

— Mulţumesc! Doar că... 

— Spune despre ce e vorba! 


— Crezi că suntem de aceeaşi înălţime? 

— Aproximativ. 

— Şi la fel de solizi? 

— Aşa cred. 

— Vino aici, în lumina lunii, să te văd mai bine. 

Robert se supuse. 

— Da ştii că ai o vestă superbă? Continuă Patrick, dând la 
o parte, curios, pulpanele mantiei cu care era îmbrăcat 
prietenul său. 

— Superbă nu e cuvântul potrivit. 

— Nou-nouţă... 

— Am cumpărat-o acum trei zile. 

— E adevărat, cam închisă la culoare, continuă Patrick. 
Dar ea va vedea în asta dorinţa mea de a mă ascunde de 
privirile indiscrete. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Uite unde vreau s-ajung, dragă Robert: pe cât de multă 
simpatie îmi arată doamna gândurilor mele, pe atât de 
bănuitor mă priveşte soţul ei. De câte ori vede trecând un 
arcaş din garda scoțiană îl priveşte cu multă răutate; aşa că 
înţelegi cum s-ar uita la mine dacă mi-ar observa uniforma 
pe treptele casei sale... 

— Înţeleg perfect ce spui. 

— Aşa că doamna m-a sfătuit să nu mai pun picioarele în 
casa ei îmbrăcat în costum scoţian. Şi mă căznesc de azi de 
dimineaţă să obţin prin mijloace cinstite un rând de haine 
ca să le schimb cu ale mele; costumul tău, pricepi, e cam 
mohorât, dar poate chiar din cauza asta pare să fie exact 
ce-mi trebuie mie. Fă deci un gest prietenesc şi împrumută- 
mi-l pentru mâine. 

Ultimele cuvinte ale scoţianului, care dovedeau acea 
încredere în sine absolută ce i-a caracterizat întotdeauna 
pe scoțieni, îl făcură pe Robert Stuart să surâdă. 

— Hainele mele, punga mea şi inima mea îţi aparţin, dragă 
prietene, spuse el. Totuşi, nu uita că va trebui probabil să 
ies şi eu mâine şi deci o să-mi trebuiască hainele. 


— Ei, drace! 

— Ştii, la fel ca filosoful antic, port asupra mea toată 
averea. 

— Pe sfântul Dunstan, asta mă încurcă! 

— Şi mă întristează. 

— Şi culmea e că, cu cât privesc mai mult vesta asta a ta, 
cu atât mi se pare mai potrivită pentru mine, exclamă 
Patrick. 

— Adicătelea, e ca un fel de potriveală miraculoasă, spuse 
Robert, care avea un plan anume. 

— Să nu găsim noi nici o soluţie oare? 

— Eu nu văd, Patrick. Dar tu eşti un om plin de imaginaţie, 
bate-ţi capul. 

— Am o idee, strigă Patrick. 

— Care? 

— Cu condiţia ca soţul iubitei tale să nu arate aceeaşi 
antipatie faţă de arcaşii gărzii scoțiene ca soţul doamnei 
mele. 

— N-am o iubită, Patrick, spuse Robert cu un aer sumbru. 

— Ei bine, atunci, spuse arcaşul, care nu urmărea decât 
realizarea ideii lui şi, în consecinţă, nu-l mai preocupa nimic 
altceva, în acest caz, ţie îţi este indiferent ce haine pui pe 
tine. 

— "Total indiferent, spuse Robert. 

— Păi atunci, dacă eu îmbrac hainele tale, îmbracă-le tu pe 
ale mele. 

De data asta, Robert Stuart nu-şi putu ascunde un surâs 
mulţumit. 

— Cum adică? Întrebă el, ca şi cum n-ar fi înţeles prea 
bine. 

— Ţi-e silă să te îmbraci cu uniforma de arcaş scoţian? 

— Câtuşi de puţin. 

— Ei bine, dacă o să fii obligat să ieşi din casă, n-ai decât 
să foloseşti uniforma mea. 

— Ai dreptate, nimic mai simplu, într-adevăr. 


— Uniforma o să-ţi permită, pe deasupra, să intri la 
Louvre. 

Robert tresări de plăcere. 

— Era visul meu, spuse el surâzând. 

— Bine, atunci, pe mâine! 

— Pe mâine, spuse Robert Stuart, strângând mâna 
prietenului său. 

Patrick îl opri. 

— Ai uitat un singur lucru, spuse el. 

— Care? 

— Poate că nu ţi se pare foarte important: cheia de la 
camera mea. 

— Aşa e, pe onoarea mea, spuse Robert. Dă-mi-o. 

— Uite-o. Noapte bună, Robert! 

— Noapte bună, Patrick! 

Şi după ce şi-au mai strâns o dată mâna, cei doi tineri se 
despărţiră; Patrick se îndreptă spre Louvre, Robert spre 
camera lui Patrick. 

Să-l lăsăm pe Patrick, care va ajunge exact la vreme ca să 
răspundă la apelul de seară, şi să-l urmăm pe Robert 
Stuart, care, după ce a încercat la două sau trei uşi, a 
nimerit în sfârşit broasca uşii lui Patrick. 

Locuinţa lui Patrick era o mansardă micuță şi curată, 
foarte asemănătoare cu cămăruţele studenţilor din zilele 
noastre. Încăperea era luminată de resturile unui foc din 
curpeni. Mobila se reducea la un pat destul de arătos, un 
cufăr mic, două scaune de nuiele şi o masă, pe care, într-o 
ulcică de gresie cu gât alungit, fumega încă restul unei 
lumânări din seu. 

Robert luă un cărbune aprins, suflă în el şi aprinse din nou 
lumânarea. După care se aşeză pe un scaun în faţa mesei şi, 
prinzându-şi capul în mâini, se adânci în gânduri. 

— Asta e, spuse el în cele din urmă, trecându-şi mâna 
nervos prin păr, ca şi cum ar fi vrut să se debareseze de o 
mare povară, asta e! Îi voi scrie regelui! 


Şi se ridică. Găsi pe marginea şemineului o călimară cu 
cerneală şi o pană de scris. Dar apoi căută în zadar, scotoci 
prin sertarul mesei şi prin cufăr dar nu găsi nici urmă de 
hârtie sau pergament. 

O luă apoi de la capăt cu căutatul. În zadar. Probabil că 
prietenul său îşi folosise ultima foaie ca să-i scrie iubitei 
sale. 

Se aşeză din nou pe scaun, disperat. 

— O! Spuse el, în lipsa unei bucăţi de hârtie, n-aş putea 
folosi o soluţie disperată? 

Sunase de zece seara. În vremea aceea, neguţătorii nu 
vegheau, ca în zilele noastre, până la miezul nopţii. Era, 
într-adevăr, într-o mare încurcătură. 

Îşi aduse aminte brusc de scrisoarea regelui pe care o 
avea asupra lui, o scoase din sân şi se hotări să-i scrie pe 
verso regelui. Îşi puse la îndemână călimara, prinse pana în 
mână şi scrise: 

Sire, Condamnarea consilierului Anne Dubourg este 
nedreaptă şi nelegiuită. Şi-au pus în gând să orbească pe 
Maiestatea Voastră şi să o facă să verse sângele cel mai 
curat din regatul său. 

Sire, un om vă strigă din inima mulţimii: Deschideţi ochii şi 
priviţi flăcările rugurilor pe care nişte ambiţioşi le aprind în 
jurul vostru, în toate colţurile Franţei. 

Sire, plecaţi urechea la gemetele care se ridică din piaţa 
Greve până la geamurile palatului Louvre. 

Ascultaţi şi priviţi, Sire. După ce veţi fi auzit şi văzut toate 
acestea, cu siguranţă veţi ierta. 

Scoţianul citi din nou scrisoarea şi apoi o împături invers 
decât prima dată, cu scrisul regelui la vedere. 

— lar acum, murmură el, cum să fac să ajungă scrisoarea 
în Louvre? Să-l aştept pe Patrick până mâine? Ar fi prea 
târziu. De altfel, l-ar considera pe bietul Patrick drept 
complicele meu şi l-ar aresta imediat. Şi aşa îl expun la mari 
riscuri cerându-i să mă găzduiască. Ce e de făcut? 


Se aşeză la fereastră şi căută o idee. Orice om aflat la 
ananghie obişnuieşte să caute un sprijin în obiectele care îl 
înconjoară. 

Am mai spus, cred, ziua fusese superbă pentru o zi de 
decembrie. 

Robert căută în cerul limpede şi înstelat, în aerul proaspăt, 
în tăcerea nopţii, sfatul de care avea nevoie. 

Din mansadra lui Patrick, aflată în punctul cel mai de sus 
al clădirii, el observa turnuleţele de la palatul regal. 

La un moment dat, privirea îi căzu asupra turnului de 
lemn, aflat la extremitatea palatului, faţă în faţă cu turnul 
Nesle, ridicându-se între malul Senei şi curtea interioară a 
Louvrului, superb conturat sub lucirile fantasmagorice ale 
lunii. La vederea acestui turn, Robert păru că se luminează: 
găsise mijlocul pe care îl căuta de-a face să ajungă mesajul 
său sub ochii regelui. Aşa că, vârând din nou în sân 
pergamentul scris şi pe o faţă şi pe alta, stinse lumânarea, 
îşi puse iar pe cap pălăria de fetru, îşi aruncă mantia pe 
umeri, cobori scara şi ieşi în stradă. 

Chiar cu câteva zile înainte se dăduse o ordonanţă prin 
care se interzicea tuturor trecătorilor precum şi luntraşilor 
să traverseze Sena după ceasurile cinci după-masă. 

Se făcuse ora zece; bacul nu mai mergea. Singura soluţie 
era să facă în sens invers exact acelaşi drum pe care îl 
făcuse venind din piaţa Greve. 

O luă deci spre podul Saint-Michel, lăsă în stânga sa 
strada Barillerie ca să nu dea peste santinelele palatului şi, 
trecând podul Notre-Dame, intră din nou în labirintul de 
străzi prin care putea ajunge la Louvre. 

De la începutul domniei lui Francisc I, palatul Louvre era 
înconjurat de grămezi de pietriş, pietre de construcţie şi 
cherestea. El arăta mai degrabă ca unul din acele palate 
neterminate care cad în ruină înainte de a fi construite 
depât ca locuinţa strălucitului rege al Franţei. Ca urmare, 
era destul de uşor să te strecori printre blocurile mari de 


piatră îngrămădite atât în jurul castelului cât şi în interiorul 
clădirii. 

Ascunzându-se cu grijă după blocurile de piatră şi folosind 
cu abilitate fiecare şanţ, fiecare movilă de pământ, mergând 
de-a lungul Senei, Robert Stuart ajunse la o sută de paşi de 
marele portal al Louvrului aflat, chiar pe malul râului; o luă 
apoi pe lângă peretele palatului până la Turnul Nou şi, 
văzând două ferestre luminate, ridică de jos o piatră, 
smulse şnurul de la pălărie şi legă cu el strâns pergamentul 
în jurul pietrei, apoi, dându-se doi-trei paşi înapoi şi luându- 
şi avânt, măsurând din ochi distanţa, aruncă micul lui 
proiectil înspre una din cele două ferestre luminate de la 
primul etaj. 

Zgomotul geamului spart şi agitația care i se păru că s-a 
produs în cameră ca urmare a acestui zgomot i-au dat de 
înţeles că mesajul lui şi-a atins ţinta. Rămânea acum ca 
mesagerii să-şi facă datoria şi să înmâneze regelui mesajul. 

— Minunat, îşi zise el. Acum, să aşteptăm. Vom vedea 
mâine dacă scrisoarea a avut vreo urmare. 

Retrăgându-se iute, cu paşi uşori de pisică, privi atent în 
jurul său, spre a se asigura că nu fusese remarcat şi nu 
văzu, în depărtare, decât santinelele care îşi făceau rondul, 
cu pas rar şi cadenţat. Era clar că nu-l observaseră. Convins 
că nu-l văzuse nimeni, Robert Stuart urmă acelaşi drum ca 
la venire, apucând pe strada Battoir-Saint-Andre. 

Se înşela însă: fusese văzut şi auzit de doi bărbaţi care, 
aflaţi la vreo cincizeci de paşi de el, ascunşi de întuneric la 
poalele Turnului Nou, stăteau de vorbă foarte însufleţiţi, 
tocmai ca să nu pară că ar fi văzut şi auzit ceva. 

Aceste două personaje erau prinţul de Conde şi amiralul 
de Coligny. 

Să vedem ce subiect de conversaţie acapara în asemenea 
măsură pe cele două ilustre personaje încât nu păreau să se 
neliniştească nici măcar de pietrele pe care persoane 
anonime le aruncau, în plină noapte, în ferestrele palatului 
regal. 


V. 

La poalele Turnului Nou. 

Spune Brantome în cartea sa Căpitani iluştri: „Acum se 
cuvine să vorbim despre un foarte mare căpitan, dacă o fi 
existat vreunul cândva”. 

Să facem şi noi precum Brantome. Să fim, numai, ceva mai 
drepţi faţă de Gaspard de Coligny, senior de Châtillon, 
spunând că nu se prenumără printre oamenii de Curte ai 
familiei de Guise. 

Am mai vorbit despre ilustrul apărător al cetăţii Saint- 
Quentin, în Regina Margot şi Pajul ducelui de Savoia. 
Pentru cei care nu le-au citit, mi se pare necesar să spun 
câteva vorbe despre naşterea, familia şi strămoşii 
amiralului. 

Subliniez acest cuvânt, fiindcă acesta era titlul sub care se 
făcuse cunoscut cel despre care vorbim şi fiindcă se 
întâmplă foarte rar să fie amintit sub numele de Gaspard de 
Coligny sau sub acela de seniorul de Châtillon. Titlul de 
amiral se impusese asupra celorlalte. 

Gaspard de Coligny se născuse la 17 februarie 1617, la 
Châtillon-sur-Loing, rezidența seniorială a familiei sale. 

Tatăl său, un nobil bressan6, se stabilise în Franţa după 
unirea provinciei sale cu regatul. El ocupa un rang superior 
în armatele regelui şi, devenind proprietar al senioriei de 
Châtillon, îşi adăugase şi acest nume. 

O luase de nevastă pe Louise de Montmorency, sora 
conetabilului, despre care am avut ocazia să vorbesc 
adesea, mai ales în romanele Ascanio, Cele două Diane şi 
Pajul ducelui de Savoia. 

Cei patru fii ai seniorului de Châtillon şi anume Pierre, 
Odet, Gaspard şi Dandelot, erau deci nepoţii conetabilului. 
Cel dintâi, Pierre, muri la cinci ani. Cel de-al doilea, Odet, se 
găsi în situaţia de a susţine onoarea numelui. 

La douăzeci de ani după această moarte, conetabilul avea 
la dispoziţie comănacul de cardinal. Niciunul dintre fiii lui 
nu l-a dorit; l-a oferit atunci fiilor surorii sale; Gaspard şi 


Dandelot, având amândoi un temperament de războinici, au 
refuzat; Odet, un ins calm şi contemplativ, acceptă. 

Aşa că Gaspard, al cărui tată murise de altfel în 1522, se 
văzu cap de familie. 

Am mai povestit în alt loc cum şi-a desăvârşit el instrucţia 
ca tovarăş de arme al lui Francois de Guise şi ce prietenie i- 
a unit pe cei doi tineri până în clipa când relaţiile lor s-au 
răcit brusc, în urma bătăliei de la Renty, unde fiecare din ei 
făcuse minuni de vitejie, fiindcă fiecare din ei ar fi vrut să 
nu împartă gloria cu celălalt. Când, după moartea ducelui 
Claude de Lorena, tânărul duce Francois şi cardinalul, 
fratele său, s-au aşezat în fruntea partidului catolic şi au 
acaparat afacerile statului, această răceală s-a transformat 
într-o ură fără leac. 

În acest timp, cu toată ura înverşunată cu care îl urmărea 
familia de Guise, tânărul Gaspard de Châtillon devenise 
unul dintre bărbaţii cei mai distinşi ai epocii, iar faima şi 
onorurile ce i se făceau crescuseră neîncetat. După ce 
fusese numit cavaler de ducele d'Enghien, odată cu fratele 
său Dandelot, şi asta chiar pe câmpul de bătaie de la 
Cerisoles, unde fiecare din ei capturase câte un drapel 
duşman, fusese făcut colonel în 1544, apoi, trei ani mai 
târziu, colonel general al infanteriei. În cele din urmă, 
deveni amiral; cu ocazia acestei avansări, el renunţase, în 
favoarea fratelui său Dandelot, pe care-l iubea şi de care 
era iubit, la funcţia de colonel general de infanterie. 

Către 1545, cei doi fraţi se însuraseră cu două fete 
aparţinând nobilei case bretone de Laval. 

După ce a apărat cu un curaj admirabil oraşul 
SaintQuentin asediat de spanioli, a fost luat prizonier la 
ultimul asalt. În timpul captivităţii, la Anvers, i-a căzut în 
mână o Biblie şi astfel fu convertit la altă religie. După alţi 
şase ani, fratele său Dandelot trecu şi el la calvinism. 

Renumele său şi importanţa funcţiei sale l-au desemnat în 
chip firesc pe amiral ca şef militar al religiei reformate. 
Totuşi, cum nu se produsese încă o ruptură făţişă între cele 


două partide şi nu începuseră persecuțiile împotriva 
reformaţilor, Dandelot şi fratele său Gaspard ocupau mai 
departe la Curte locul la care le dădea dreptul rangul lor. 

Dar, cum spune un istoric al vremii, „Curtea n-avea un 
duşman mai periculos decât amiralul”. 

Înzestrat cu un sânge-rece, un curaj şi o abilitate fără 
egal, el părea născut să devină exact ce a devenit: un 
veritabil şef al partidului calvinist; avea o tenacitate şi o 
energie căreia nimic nu-i rezista; deşi a cunoscut destule 
înfrângeri, el devenea de obicei mai de temut după ce 
pierdea o luptă decât adversarii săi după ce o câştigau. Nu 
dădea doi bani pe rangul său, nu punea mare preţ pe viaţa 
sa, era gata în orice clipă să o sacrifice spre a apăra regatul 
sau pentru triumful credinţei sale; astfel, în persoana lui se 
întâlneau în chip fericit geniul militar cu virtuțile unui mare 
cetăţean al Franţei. 

În vâltoarea acelor timpuri furtunoase chipul său senin e o 
oază de linişte şi siguranţă. El e asemenea marilor stejari 
care stau neclintiţi în calea furtunii, asemenea unui munte 
al cărui creştet rămâne calm în mijlocul trăsnetelor care nu- 
l pot clinti. 

Prinţul de Conde, bărbat dotat cu un geniu activ şi 
întreprinzător, se va sprijini pe amiral în acerba campanie, 
dusă timp de aproape zece ani, împotriva armatelor regelui. 

Aşa cum am spus, în acea noapte de decembrie 1559, 
prinţul de Conde era angajat într-o tainică discuţie cu 
amiralul de Coligny, în umbra Turnului Nou al palatului 
Louvre. 

L-aţi cunoscut, ca prezenţă fizică cel puţin, pe prinţul de 
Conde; l-aţi văzut intrând în hanul Calul roib şi v-aţi putut 
face chiar o idee despre caracterul lui, după cele câteva 
cuvinte spuse de el. Să-mi permiteţi acum să adaug câteva 
amănunte ce mi se par absolut necesare privind persoana 
lui şi poziţia ce o ocupa în acel moment la Curte. 

Prin comportarea sa, domnul de Conde nu îşi arăta încă 
adevărata valoare; dar se putea bănui ce urma să devină, şi 


trebuie spus că acestui tânăr şi frumos prinţ i se prevedea 
un viitor strălucit, deşi până la ora aceea nu se făcuse 
cunoscut decât prin numeroase şi răsunătoare aventuri 
galante, căci, ca şi contemporanul său don Juan, înscria pe 
lista interminabilă a cuceririlor sale pe doamnele cele mai 
renumite de la Curte. 

Prinţul avea în 1559 douăzeci şi nouă de ani. Era cel de-al 
cincilea şi ultimul fiu al lui Charles de Bourbon, conte de 
Vendome, mlădiţa cea mai nouă din vechiul arbore al casei 
de Bourbon. Fraţii săi mai vârstnici erau: Antoine de 
Bourbon, rege al Navarrei şi tatăl lui Henric ai IV-lea; 
Francois, conte d'Enghien; cardinalul Charles de Bourbon, 
arhiepiscop de Rouen; şi Jean, conte d'Enghien, care, cu doi 
înainte, în 1557, fusese ucis în bătălia de la Saint-Quentin. 

În acel moment deci, Louis de Conde nu era decât mezinul 
familiei, neavând altă avuţie decât capa şi spada. Şi trebuie 
să spunem că sabia lui valora mai mult decât capa. Prinţul 
mânuise această spadă în războaiele lui Henric al II-lea 
umplându-se de glorie şi în câteva conflicte personale care 
îi aduseseră un renume de viteaz aproape la fel de 
răsunător ca acela de bărbat cu noroc în dragoste şi de 
amant inconstant. 

Ai fi spus că adagiul „posesiunea ucide dragostea” fusese 
inventat anume pentru prinţul de Conde. Din clipa când o 
femeie fusese a lui, interesul lui pentru ea dispărea cu totul. 
Acest amănunt era bine cunoscut printre doamnele galante 
ale căror isprăvi le-a descris Brantome; şi totuşi, ce lucru 
ciudat! Asta nu părea să le micşoreze cu nimic interesul pe 
care-l arătau tânărului prinţ atât de galant şi de jovial; mai 
mult, îi dedicaseră şi următorul catren menit să-l apere de 
rele: 

Pe acest tânăr tare frumuşel 

Ce-ntruna cântă şi vesel e mereu, Şi-n fiecare clipă iubita 
şi-o sărută, De rău să ni-l ferească Dumnezeu! 

Ne-am hazardat să cităm aceste versuri destul de 
nereuşite, numai şi numai fiindcă ele dau o imagine destul 


de exactă a sentimentelor de simpatie pe care le inspira la 
Curte Louis de Conde. Simpatie pe care i-o arătau nu numai 
femeile. Amiralul de Coligny, destul de tânăr încă, avea 
patruzeci şi doi de ani, îl iubea pe Louis de Conde ca şi cum 
ar fi fost unul din fraţii lui; în schimb, prinţul de Conde, 
caracter aventuros, înclinat prin firea sa, mai degrabă, spre 
a studia misterele amorului decât marile dileme ale religiei, 
catolic prin educaţie, îl asculta pe severul amiral destul de 
neatent, aşa cum un şcolar îşi ascultă dascălul, urmărind în 
acest timp, cu mai mult interes, galopul unei frumoase 
amazoane care se întorcea de la vânătoare. 

Dar iată ce se întâmplase cu o oră mai devreme. 

leşind din palatul Louvre, amiralul de Coligny observase, 
cu ochiul soldatului obişnuit să scruteze întunericul, că la 
picioarele Turnului Nou un om, învăluit în faldurile unei 
mantii, priveşte fix spre un balcon aflat sub două ferestre 
luminate aşteptând să primească sau să lanseze un semnal. 
Deşi nu era un om curios de felul său, amiralul, care se 
îndrepta spre strada Bethisy, unde se afla palatul său, se 
gândi că un singur om putea avea îndrăzneala să se plimbe 
la o sută de paşi de santinele, prin faţa palatului regal, la o 
oră când orice trecător risca să fie arestat; iar acest om 
trebuia să fie prinţul de Conde. 

Amiralul se îndreptă deci spre el; pe măsură ce se apropia, 
necunoscutul se retrăgea tot mai mult în umbra zidurilor. 
Atunci amiralul strigă: 

— Hei, prinţe! 

— Cine e acolo? Întrebă prinţul de Conde, căci el era, într- 
adevăr. 

— Un prieten, răspunse amiralul continuând să se apropie 
şi surâzând mulţumit că şi de data asta perspicacitatea lui 
se dovedise infailibilă. 

— A! Dacă nu mă înşel e vocea domnului amiral, spuse 
prinţul, înaintând spre cel care-l strigase. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. Prinţul îl trase pe amiral în 
umbra turnului, întrebându-l: 


— Cum naiba aţi ştiut că mă aflu aici? 

— Am ghicit, spuse amiralul. 

— Nemaipomenit, nimic de zis! Dar cum v-aţi prins? 

— O, foarte simplu! Observând un om aflat la o distanţă 
aşa de mică de santinelele palatului, mi-am spus că în 
Franţa un singur cavaler e capabil să-şi rişte viaţa ca să 
privească perdelele unei femei frumoase şi că acest bărbat 
este Alteța Voastră. 

— Dragul meu amiral, daţi-mi voie să vă mulţumesc mai 
întâi pentru excelenta părere ce o aveţi despre mine; iar 
apoi să vă fac şi eu un compliment foarte sincer: nimeni nu 
poate rivaliza: cu dumneavoastră în perspicacitate. Trebuie 
să recunosc: am venit aici să privesc ferestrele unei camere 
unde locuieşte nu o femeie frumoasă, căci fiinţa care mă 
aduce aici era acum şase luni o copilă iar astăzi este abia o 
domnişoară, dar o domnişoară încântătoare, de o frumuseţe 
desăvârşită. 

— Vreţi să vorbiţi de domnişoara de Saint-Andre? Spuse 
amiralul. 

— Exact. Ce să spun, mă surprindeţi din nou! Ripostă 
prinţul. Nu există secrete pentru dumneavoastră, amirale. 
Acum îmi dau seama ce m-a împins să vă caut prietenia. 

— E cumva un interes la mijloc? Întrebă rânzând Coligny. 

— Da, şi încă unul foarte însemnat. 

— Care, dacă nu sunt indiscret? 

— Anume că dacă nu-mi eraţi prieten, domnule amiral, s- 
ar fi putut întâmpla să-mi fiţi duşman; şi în cazul ăsta aş fi 
avut un duşman de neînvins. 

Amiralul clătină din cap auzind aceste vorbe măgulitoare, 
venind din partea acestui tânăr căruia tocmai se pregătea 
să-i facă anume mustrări şi se mărgini să-i spună doar: 

— Nu mă îndoiesc că ştiţi, prinţe, că domnişoara de Saint- 
Andre e logodnica domnului de Joinviile, fiul cel mare al 
ducelui de Guise. 

— Nu numai că ştiu acest lucru, domnule amiral, dar 
trebuie să vă spun că aflând vestea acestei apropiate 


căsătorii m-am îndrăgostit nebuneşte de domnişoara de 
Saint-Andre. Aş putea afirma fără înconjur că pasiunea mea 
pentru această domnişoară se hrăneşte din ura mea pentru 
familia de Guise. 

— Ca să vezi! Dar, dacă nu mă-nşel, e pentru prima dată, 
prinţe, că aud vorbindu-mi-se de această patimă înflăcărată. 
De obicei, amorurile dumneavoastră îşi iau zborul cântând 
ca privighetorile. Să fie vorba dar de un amor nou-născut, 
care n-a apucat să facă zarvă? 

— Nu chiar aşa de nou, dragul meu amiral. Dimpotrivă: 
are frumoasa vârstă de şase luni. 

— Ce spui! Chiar aşa? Întrebă amiralul plin de uimire. 

— Şase luni, da, nici mai mult nici mai puţin, pe onoarea 
mea! Vă mai amintiţi de bătrâna ghicitoare pe care am 
întâlnit-o cu ocazia iarmarocului de landi. Atunci le-a ghicit 
în palmă domnului de Guise, mareşalului de Saint-Andre şi 
prea-plecatului vostru servitor. Din câte ştiu, v-am povestit 
toată tărăşenia. 

— Da, îmi amintesc perfect. Întâmplarea avea loc într-un 
han pe drumul dintre Gonesse şi Saint-Denis. 

— Chiar aşa, dragul meu amiral. Ei bine, în ziua aceea s-a 
născut amorul meu înflăcărat pentru fermecătoarea 
Charlotte; şi, poate fiindcă vrăjitoarea aia bătrână mi-a 
prezis că voi muri tânăr, din ziua aceea s-a trezit în mine un 
gust nemaipomenit pentru viaţă; şi de atunci trăiesc numai 
cu speranţa de a fi iubit de fiica mareşalului şi am folosit 
toate tertipurile care mi-au trecut prin minte ca să-mi ating 
acest scop. 

— Şi spuneţi, prinţe, întrebă amiralul, vi s-a răspuns în 
felul cum vă doreaţi? 

— Nu, vere, nu. Ăsta e motivul pentru care mă puteţi 
vedea aici stând mult şi bine. 

— Aşteptând, probabil, să vi se arunce, ca unui cavaler 
galant ce sunteţi, o floare, o mănuşă, o vorbă chiar? 

— Pe cuvânt, nu aştept nici asta măcar. 

— Ce aşteptaţi, atunci? 


— Aştept ca lumina să se stingă şi ca logodnica prinţului 
de Joinville să adoarmă; să mă pot duce astfel şi eu să sting 
lumina şi să dorm, dacă sunt în stare. 

— Bănuiesc că n-aţi venit aici pentru prima oară în seara 
asta, scumpul meu prinţ, ca să participaţi astfel la ritualul 
de seară al domnişoarei? 

— Nu e pentru prima oară, vere, şi nu va fi nici ultima 
dată. lată, sunt patru luni de când îmi ofer acest nevinovat 
divertisment. 

— Fără ca domnişoara de Saint-Andre să aibă cunoştinţă? 
Întrebă amiralul. 

— Încep să cred că, într-adevăr, nu ştie nimic. 

— Dragă prinţe, dar asta e mai mult decât amor; e un 
adevărat cult, o adorare ce nu poate fi asemuită decât cu 
aceea a hinduşilor faţă de divinităţile lor invizibile, după 
cum ne istorisesc navigatorii europeni care au ajuns pe cele 
îndepărtate meleaguri. 

— Dragă amirale, cred că ăsta e cuvântul cel mai potrivit: 
e un adevărat cult şi probabil că sunt un foarte bun creştin 
dacă nu mă dedic cu totul acestui gen de idolatrie. 

— Idolatria este cultul unei imagini, dragă prinţe; iar 
dumneata poate că n-ai la îndemână nici măcar o imagine a 
zeiţei, te pomeneşti? 

— Pe cinstea mea, nu nici măcar imaginea ei n-o am, spuse 
prinţul; dar, continuă el surâzând şi punând o mână pe 
piept, imaginea ei se află aici, în inima mea, şi e aşa de bine 
întipărită acolo, pe cinstea mea, că nu-mi mai trebuie alt 
portret decât cel ce trăieşte în amintirea mea. 

— Şi cât timp credeţi că veţi mai continua acest monoton 
exerciţiu de fidelitate? 

— Oricât. Voi veni aici cât timp o voi adora pe domnişoara 
de Saint-Andre. O voi adora, precum mi-e obişnuinţa, cât 
timp nu-mi va acorda nici un privilegiu şi cum, după toate 
probabilitățile, n-o să-mi acorde prea repede ceea ce mi-ar 
trebui mie pentru ca iubirea mea să scadă, e probabil că 
adoraţia mea va dura mult timp. 


— Ce constituţie ciudată aveţi, prinţe! 

— Ce vreţi, aşa sunt eu făcut! Cât timp o femeie îmi rezistă 
sunt nebun de amor, sunt în stare să mă sinucid, să 
dezlănţui un război pentru ea, ca Pericles pentru Aspazia, 
Cezar pentru Eunoe, Antoniu pentru Cleopatra; apoi, dacă 
îmi cedează... 

— Dacă cedează...? 

— Atunci, dragul meu amiral, vai ei şi vai mie! Vântul 
răcoros al saţietăţii stinge flacăra pasiunii mele. 

— Dar ce drac de plăcere îţi poate da veghea asta, pe clar 
de lună? 

— Sub ferestrele unei fete frumoase? O plăcere enormă, 
vere. O, dumneata, un om grav şi auster, care cauţi fericirea 
numai în câştigarea unei bătălii sau în triumful credinţei, nu 
poţi înţelege. Cu mine lucrurile stau altfel: războiul nu e 
pentru mine decât o acalmie între două amoruri furtunoase, 
cel care s-a stins şi cel care abia se aprinde. Sincer, sunt 
încredinţat că Dumnezeu nu m-a adus pe lume decât ca să 
iubesc şi că nu sunt bun de altceva. Şi, la urma urmei, 
Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim aproapele ca pe noi 
înşine. Ei bine, fiind un creştin model, eu îmi iubesc 
aproapele mai mult decti pe mine însumi. Doar că iubesc 
jumătatea cea mai frumoasă şi mai plăcută a omenirii, nu pe 
toţi semenii mei. 

— Dar unde ai mai revăzut-o pe domnişoara de SaintAndre 
după întâlnirea de la han? 

— Ah, dragul meu amiral, e o poveste tare lungă şi, dacă 
nu eşti hotărât să-mi ţii tovărăşie cel puţin o jumătate de 
oră, ca o bună rubedenie ce-mi eşti, te sfătuiesc să renunţi 
de a-ţi satisface această curiozitate şi să mă laşi singur să 
visez şi să vorbesc cu luna şi cu stelele, care pentru mine 
sunt mai puţin strălucitoare decât razele ce pogoară din 
ferestrele zeiţei mele. 

— Dragă vere, spuse râzând amiralul, să ştii că am urzit 
pentru viitor planuri la care nici cu gândul nu gândeşti şi 
care te privesc direct; aşa că am tot interesul să te studiez 


sub toate aspectele. Postura aceasta, în care mă laşi să te 
văd astăzi, nu cred că e cea caracteristică. Lasă-mă să 
privesc mai adânc în sufletul dumitale. Uite ce este, eu 
veneam să discut cu adevăratul Conde, marele căpitan de 
oşti, şi în locul eroului pe care-l căutam nu văd decât un fel 
de Hercule torcând tolănit la picioarele Omphalei, sau un 
Samson plecându-şi capul pe genunchii Dalilei. 

— Să-ţi spun tot adevărul, deci? 

— Până la ultima picătură. 

— Ca la spovedanie? 

— Şi mai mult, dacă se poate. 

— Te previn că e o veritabilă eglogă. 

— Cele mai frumoase versuri de Virgilius nu sunt altceva 
decât egloge. Ascult. 

— Când te saturi, îmi spui, amirale. 

— Promit; dar nu cred c-o să mă plictisesc. 

— Ah, ce diplomat rafinat sunteţi, dragă amirale. 

— Nu credeţi, dragă prinţe, că mă cam luaţi peste picior? 

— Eu? Sau poate vă-nchipuiţi că spunându-mi aşa ceva o 
să mă faceţi să mă arunc într-o prăpastie? 

— Hai, prinţe, povesteşte-mi. 

— Era în septembrie anul trecut, după vânătoarea la care 
familia de Guise a invitat toată Curtea în pădurea de la 
Meudon. 

— Am auzit de vânătoarea asta; eu n-am fost acolo. 

— Poate aţi mai auzit şi că după cele câteva zile dedicate 
vânătorii, doamna Catherine? s-a dus, împreună cu toate 
domnişoarele ei de onoare, la castelul domnului de Gondy, 
la Saint-Cloud. Poate că vă mai amintiţi, fiindcă după câte 
ştiu vă aflaţi acolo. 

— Îmi amintesc perfect. 

— Ei bine, acolo, dacă atenţia nu v-a fost atrasă de 
subiecte de meditaţie foarte grave, vă amintiţi că, în timpul 
gustării de dimineaţă, o tânără a atras, prin frumuseţea ei. 
Atenţia Curţii şi, cu deosebire, interesul subsemnatului: era 
domnişoara de Saint-Andre. După gustare, în timpul 


plimbării pe malul apei, aceeaşi fată stârni, prin spiritul ei, 
admiraţia tuturor invitaţilor şi cu deosebire a unuia dintre 
ei; eu eram acela. În sfârşit, seara, la bal, cine a atras toate 
privirile - şi mai ales ale mele - prin graţia ei fără egal, cine 
a fost ţinta celor mai măgulitoare laude? Aceeaşi 
domnişoară de Saint-Andre. Vă mai amintiţi? 

— Nu. 

— Cu atât mai bine, căci, dacă v-aţi reaminti, n-ar mai 
merita chinul să vă povestesc. Aţi înţeles, cred, că flacăra, 
care s-a aprins timid în inima mea în hanul Calul roib, a 
devenit la Saint-Cloud o vâlvătaie mistuitoare. Ca urmare, 
când balul s-a terminat şi m-am întors în camera care-mi 
fusese pusă la dispoziţie de gazde, şi care se afla la primul 
etaj al clădirii, în loc să mă culc, m-am dus la fereastră, 
unde am rămas țintuit, pierdut într-o visare profundă. 
Trecuse astfel o vreme de când stăteam aşa, prins în 
mrejele unei vrăji fără nume, când, prin aburul străveziu 
ţesut de zeul Amor în jurul meu, ochii mei crezură că 
disting o făptură omenească, la fel de imaterială aproape ca 
briza uşoară ce-mi susura pe la tâmple. O umbră roz-albă, 
vaporoasă, se strecura iute pe aleile parcului; ea se opri şi 
se sprijini chiar de trunchiul copacului al cărui frunziş 
foşnea atingând obloanele ferestrelor mele. Am recunoscut, 
sau mai bine-zis, am ghicit că zeitatea nocturnă nu era alta 
decât domnişoara de Saint-Andre; aş fi fost în stare să mă 
arunc de pe pervazul ferestrei ca să ajung mai repede să 
îngenunchez la picioarele ei dacă, în clipa următoare, n-aş fi 
zărit o altă umbră, mai puţin roză şi mai puţin albă decât 
cea dintâi, traversând aleea. Era cu siguranţă silueta unui 
bărbat. 

— Ah! Ah! Murmură amiralul. 

— Exact aşa am exclamat şi eu, spuse Conde. Dar 
îndoielile pline de mânie ce se năşteau în mintea mea cu 
privire la virtutea domnişoarei de Saint-Andre nu au apucat 
să ia proporţii; căci cele două umbre începură să 
şopocăiască şi ecoul vocilor, străbătând frunzişul des, 


ajungea până la mine, prin spaţiile dintre jaluzele, aşa că 
am putut recunoaşte pe actorii ce jucau scena de la poalele 
copacului şi am putut auzi ce vorbesc. 

— Şi cine erau personajele? 

— Domnişoara de Saint-Andre şi pajul tatălui ei. 

— Şi despre ce vorbeau? 

— Pur şi simplu despre o partidă de pescuit de a doua zi 
dimineaţă. 

— O partidă de pescuit? 

— Da, vere. Domnişoara de Saint-Andre se dă în vânt după 
pescuitul cu undiţa. 

— Şi ca să pună la cale o partidă de pescuit trebuia să-şi 
dea întâlnire în parc, la miezul nopţii, o fată de 
cincisprezece ani şi un tânăr paj de nouăsprezece ani? 

— Şi eu am avut aceleaşi îndoieli, dragă amirale, şi trebuie 
să spun că bietul paj, care venise plin de speranţe, a părut 
foarte dezamăgit aflând chiar din guriţa domnişoarei de 
Saint-Andre că îi dăduse întâlnire numai ca să-l roage să 
facă rost de două undiţe, una pentru ea şi una pentru el, şi 
să vină cu ele, la ora cinci dimineaţa, pe malul eleşteului. 
Băiatul nici nu s-a putut stăpâni să nu-i spună: „Păi, 
domnişoară, dacă m-aţi făcut să vin aici numai ca să-mi 
cereţi o undiţă, n-avea rost să faceţi o taină aşa de mare 
pentru atâta lucru”. 

„Vezi, aici te înşeli, Jacques, răspunse fata. De când au 
început petrecerile la castel sunt înconjurată aici de atâţia 
admiratori, sunt urmărită cu atâta insistenţă peste tot, că 
dacă ţi-aş fi cerut o undiţă şi aveam ghinion să mă audă 
cineva, te asigur, mâine, la cinci dimineaţa, trei sferturi 
dintre seniorii de la curte, cu domnul de Conde în frunte, m- 
ar fi aşteptat pe mal, cu undiţa în mână, ceea ce, îţi 
închipui, ar fi speriat aşa de tare peştii că n-aş mai fi putut 
prinde nici măcar un oblele, acolo. Aşa că am vrut să evit o 
asemenea situaţie. Am de gând să fac dimineaţă, numai în 
tovărăşia ta, nerecunoscătorule, un pescuit ca-n basme ,. 


„O, da, domnişoară, spuse pajul, spăşit, da, sunt un 
nerecunoscător”. 

„Atunci ne-am înţeles, Jacques, la ora cinci”. 

„O să fiu acolo de la ora patru, cu două undiţe”. 

„Sper că n-ai de gând să pescuieşti înainte ca să vin eu, 
fără mine, Jacques”. 

„O, vă promit să vă aştept!” „Foarte bine. Uite, ca răsplată, 
ţine mâna mea”. 

„Ah, domnişoară!” exclamă tânărul fericit, acoperind 
mânuţa ei de sărutări. 

„Ajunge! Spuse fata, retrăgându-şi mâna. i-am permis să 
o săruţi, dar nu să-i dai foc. Să mergem, dar; noapte bună, 
Jacques! La ora cinci, pe mal!” „Ah, puteţi veni când doriţi, 
domnişoară, voi fi acolo, promit!” 

Domnişoara de Saint-Andre îi făcu un semn de adio cu 
mâna. Pajul se supuse fără murmur, aşa cum un duh al 
pădurii se supune poruncii vrăjitorului în stăpânirea căruia 
se află. Dispăru ca o nălucă... 

Domnişoara de Saint-Andre mai rămase o clipă în acelaşi 
loc. Apoi, asigurându-se că nimic nu tulbură tăcerea nopţii 
şi pustietatea parcului, dispăru şi ea, de parcă nici nu 
fusese. 

— Eşti sigur, prinţe, că prefăcuta asta nu bănuia că te afli 
la fereastră şi auzi tot? 

— Vai, vere, eşti în stare să-mi răpeşti toate iluziile ce mi le 
făceam. 

Apoi, apropiindu-se de amiral: 

— Ei bine! Şi acum v-aţi dovedit acelaşi diplomat rafinat, 
amirale! Foarte sincer să fiu, am momente când n-aş putea 
jura că nu ştia... Când sunt convins că mă văzuse şi că toată 
partida asta de pescuit, şi povestea cu undiţa, şi întâlnirea 
aia din zorii zilei nu erau toate decât teatru. 

— Păi vezi! 

— O, când e vorba de şireteniile femeilor, nu contest 
niciodată nici o posibilitate de felul ăsta, spuse prinţul. Ba 
chiar, cu cât femeia e mai tânără şi mai naivă, sunt mai 


LLA 


convins că e capabilă de orice. Dar vei fi de acord cu mine, 
amirale, că, dacă a fost aşa, Charlotte este o fiinţă de o 
abilitate diavolească. 

— Nu te contrazic. 

— Se înţelege că a doua zi de dimineaţă, înainte de ora 
cinci, m-am ascuns în tufişurile de pe malul apei. Pajul se 
ţinuse de cuvânt: venise de cu noapte la locul fixat. Cât 
despre frumoasa Charlotte, ea apăru exact ca aurora, cu o 
clipă înainte de răsăritul soarelui şi cu degetele ei de roză 
luă din mâna lui Jacques o undiţă gata pregătită. M-am 
întrebat o clipă pentru ce avea ea nevoie de un tovarăş de 
pescuit. Dar am priceput imediat că degetele ei de zeiţă nu 
se puteau înjosi să atingă acele animăluţe scârboase care 
trebuiau agăţate în cârligul undiţei şi nici măcar pe cele 
care le-ar fi pescuit, aşa că prezenţa pajului era necesară ca 
să o scutească de asemenea treburi neplăcute. Până la 
urmă, după această partidă de pescuit care a durat până la 
şapte ceasuri, distinsa domnişoară s-a ales numai cu 
plăcerea, care trebuie să fi fost mare, căci, pe cuvântul 
meu, cei doi tineri au făcut nişte peşte prăjit - o minunăţie... 

— Şi dumneata cu ce te-ai ales, prinţe? 

— Cu o criză groaznică de reumatism, fiindcă am stat pitit 
într-un loc cam mocirlos, şi cu un amor sălbatic, ale cărui 
urmări le-ai putut vedea. 

— Şi crezi că drăgălaşa fiinţă nu ştia că priveşti din 
stufăriş? 

— Ei, Doamne! Vere, ce să mai cred? Poate că ştia, 
diavoliţa. În orice caz, când trăgea spre ea undiţa cu 
peştele prins, se arcuia toată cu atâta graţie şi îşi sumeţea 
rochia cu atâta parşivenie, că la vederea braţului ei rotund 
şi a picioruşului ei zvelt aş fi fost în stare să-i iert orice 
păcate; dacă mă ştia ascuns în apropiere, atunci înseamnă 
că anume pentru mine făcea aceste mişcări încântătoare şi 
nu pentru paj, căci eu mă aflam undeva în dreapta ei, iar ea 
tocmai mâna dreaptă şi-o arcuia şi piciorul drept îl scotea la 
vedere. La urma urmei, amirale, dacă e nevinovată, o 


iubesc; iar dacă e cochetă şi prefăcută, vai mie: o ador! Aşa 
că vezi, oricum aş lua-o, sunt tare bolnav. 

— Şi de atunci încoace? 

— De atunci, vere, am revăzut acel braţ minunat şi acel 
picioruş zglobiu, dar numai de departe, fără să pot vreodată 
reîntâlni pe stăpâna acestor comori jinduite; de câte ori mă 
zăreşte venind dintr-o direcţie, fuge în direcţia opusă. 

— Care va fi atunci deznodământul acestei pasiuni mute? 

— Ei, Dumnezeule, întreabă pe cineva mai înţelept decât 
mine, vere dragă. Căci, dacă această pasiune e mută, 
precum spui, e în acelaşi timp surdă şi oarbă, adică nu vrea 
s-asculte de nici un sfat şi nu vede nimic altceva în faţa 
ochilor, şi mai ales nu vrea să vadă dincolo de ceasul 
prezent. 

— Dar, scumpe prinţe, speri, cel puţin, ca într-un viitor 
oarecare să obţii vreo răsplată pentru această supunere 
oarbă? 

— Fireşte. Dar într-un viitor aşa de îndepărtat, că nici nu 
îndrăznesc să privesc până acolo. 

— Ei bine, ascultă ce-ţi spun: nici nu încerca să priveşti. 

— Şi de ce, mă rog, domnule amiral? 

— Fiindcă n-ai vedea nimic şi asta te-ar demoraliza. 

— Nu prea pricep. 

— Ei, ce naiba, păi e destul de uşor de priceput. Dar 
ascultă-mă puţin... 

— Vorbeşte, domnule amiral. 

— Trebuie să te aştepţi la un lucru, scumpul meu prinţ. 

— Când e vorba de domnişoara de Saint-Andre, mă aştept 
la orice. 

— O să-ţi spun tot adevărul fără ocolişuri, dragul meu 
prinţ. 

— Domnule amiral, am pentru dumneata de mult timp 
afecțiunea respectuoasă pe care o simţi faţă de un frate mai 
mare, şi devotamentul pe care-l simţi pentru un prieten 
apropiat. Eşti singurul om din lume de la care sunt dispus 


să primesc sfaturi. Aştept cu smerenie să aud vocea 
adevărului din gura dumitale. Vorbeşte dar! 

— Mulţumesc, prinţe! Răspunse amiralul, ca un bărbat 
care înţelege perfect influenţa atotputernică a amorului 
asupra unei firi ca a domnului de Conde şi care, ca urmare, 
acordă importanţa cuvenită unor asemenea poveşti de 
amor, care pentru altcineva decât fratele regelui Navarrei, 
ar fi părut nişte frivolităţi. Uite, fiindcă eşti aşa de deschis 
cu mine, voi fi şi eu: domnişoara de Saint-Andre nu te 
iubeşte, dragă prinţe; şi nici nu te va iubi vreodată. 

— Poate că eşti şi dumneata un pic astrolog, domnule 
amiral? Şi te pomeneşti că ai cercetat astrele ca să-mi poţi 
face o asemenea prezicere întristătoare? 

— Nu. Dar ştii de ce nu te va iubi niciodată? Adăugă 
amiralul. 

— Cum aş putea şti asta, din moment ce mă străduiesc din 
răsputeri ca să mă fac iubit de ea? 

— N-o să te iubească fiindcă nu va iubi niciodată pe 
nimeni, nici pe micul paj nici pe dumneata: are un suflet 
uscat şi suferă de boala ambiţiei. Am cunoscut-o când era o 
copiliţă şi, fără să am nevoie de ştiinţa astrologiei, mi-am zis 
atunci că ea va juca într-o zi un rol în această mare casă de 
perdiţie care se află sub ochii noştri. 

Şi, cu un gest de suveran dispreţ, amiralul arătă spre 
palatul Louvre. 

— Ah, ah! Făcu domnul de Conde, iată un punct de vedere 
nou asupra acestui palat. Nu l-am văzut sub acest aspect 
până azi. 

— N-avea încă opt anişori când îi plăcea să joace rolul 
curtezanei experimentate de genul Agnes Sorel sau 
doamna d'Etampes. Prietenele ei îi puneau pe frunte o 
diademă de carton şi o plimbau în jurul palatului strigând: 
„Trăiască regina!” Ei bine, ea a rămas încă de atunci cu 
amintirea acestui vis de regalitate. Pretinde că-l iubeşte pe 
domnul de Joinville, logodnicul ei: minte! Se preface, şi ştii 
de ce? Fiindcă tatăl tânărului Joinville, domnul de Guise, 


fostul meu prieten şi actualul duşman înverşunat al meu, va 
ajunge, dacă nu-l va opri cineva, rege al Franţei, în foarte 
scurt timp. 

— A, drace! Eşti convins, vere? 

— Sunt absolut convins, dragul meu prinţ. De unde am 
tras concluzia că amorul dumitale pentru frumoasa 
domnişoară de onoare a reginei e un amor nefericit, şi te 
implor să te lepezi cât mai repede de el. 

— E sfatul dumitale? 

— Pe care ţi-l dau din toată inima. 

— Şi eu, vere, încep prin a-ţi spune că îl primesc cu 
sufletul deschis, aşa cum mi a fost dat. 

— Dar nu-l vei urma, nu-i aşa? 

— Ce vrei, dragă amirale, nu putem niciodată porunci 
inimii. 

— Totuşi, dragă prinţe. Privind trecutul, gândeşte-te ce 
viitor te aşteaptă. 

— Ei, aşa e, trebuie să mărturisesc că până acum nu dă 
semne de simpatie prea violentă pentru supusa 
dumneavoastră slugă. 

— Şi-ţi închipui că situaţia asta nu va continua mult. Ah, 
ştiu, aveţi o părere prea bună despre dumneavoastră, 
prinţe... 

— Ei, aşa e, ar însemna să dăm altora ocazia să ne 
desconsidere dacă ne desconsiderăm noi înşine. Dar nu e 
vorba de asta. Nu mă poţi împiedica să simt pentru ea 
această afecţiune, pe care ea nu pare s-o aibă pentru mine. 
Asta te face să dai din umeri. Dar ce să fac? Sunt liber să 
iubesc sau să nu iubesc? Dacă-ţi spuneam: Ai rezistat în 
Saint-Quentinul asediat timp de trei săptămâni împreună cu 
două mii de francezi împotriva celor cincizeci sau şaizeci de 
mii de flamanzi şi spanioli ai prinţului Emmanuel-Philibert şi 
ai regelui Filip al II-lea. Ei bine, dacă ar fi invers: ai ezita să 
asediezi Saint-Quentin cu numai zece mii de oameni, ştiind 
că în cetate se află treizeci de mii? Nu-i aşa că n-ai ezita? Şi 
de ce? Fiindcă, cu geniul pe care războaiele au dovedit că-l 


posezi din plin, ştii sigur că pentru cei viteji nici o cetate nu 
e de necucerit. Ei bine, dragă vere, poate, că mă laud, dar 
şi eu cred că posed în cel mai înalt grad arta - sau ştiinţa - 
dragostei şi îţi spun la fel: „Nici o cetate nu e de necucerit!” 
Mi-ai demonstrat asta în războaie, amirale, dă-mi voie şi 
mie să-ţi demonstrez aceiaşi lucru în amor. 

— Ah, prinţe! Ce căpitan strălucit ar ieşi din dumneata, 
spuse melancolic amiralul, dacă în loc ca dorinţele trupeşti 
să-ţi sădească în suflet amorul, pasiuni mai înalte ţi-ar fi pus 
spada în mână! 

— Vrei să vorbeşti de cauza credinţei, nu-i aşa? 

— Da, prinţe, şi Domnului i-ar fi plăcut să facă din 
dumneata unul de-ai noştri, şi, prin urmare, unul dintre 
slujitorii lui devotați! 

— Dragă vere, spuse Conde cu aerul glumeţ care îl 
caracteriza, dar lăsând să se bănuiască în adânc voinţa 
fermă a unui om care a meditat adânc asupra acestui 
subiect, poate că nu mă crezi, dar am în privinţa religiei 
nişte idei cel puţin la fel de nestrămutate ca şi în privinţa 
amorului. 

— Ce vrei să spui? Întrebă amiralul, foarte mirat. 

Surâsul prinţului de Conde dispăru de pe buzele lui. 

El continuă, foarte grav: 

— Vreau să spun, domnule amiral, că în adâncul sufletului 
am şi eu religia şi credinţa mea: că n-am nevoie de mijlociri 
între mine şi Dumnezeu ca să-l slujesc; şi, cât timp nu-mi 
poţi dovedi, dragă vere, că noua voastră doctrină e de 
preferat celei vechi, dă-mi voie să-mi păstrez religia 
strămoşilor mei, doar dacă n-o să-mi treacă prin cap să mi-o 
schimb ca să-i joc un renghi domnului de Guise. 

— O, prinţe, prinţe! Murmură amiralul, ai de gând să-ţi 
iroseşti astfel comoara, de tinereţe, de energie şi 
inteligenţă cu care te-a înzestrat Cel de Sus, să nu fii în 
stare să le foloseşti punându-le în slujba unei cauze înalte? 
Ura asta instinctivă faţă de familia de Guise nu va fi fiind 
oare un avertisment al Providenţei? Treci la acţiune, prinţe, 


şi, dacă nu ai de gând să lupţi contra duşmanilor 
Dumnezeului tău, atunci luptă măcar împotriva duşmanului 
regelui tău. 

— Bun, spuse Conde, înţeleg! Dar uite ce nu ştii: că aşa 
cum am un Dumnezeu al meu am şiunregealmeu.E 
adevărat că, pe cât de necuprins e Dumnezeul meu, pe atât 
de mic e regele meu. lar regele meu, amirale, e regele 
Navarrei, fratele meu. lată-l pe adevăratul meu rege. 
Regele Franţei nu poate fi pentru mine decât un rege de 
adopţiune, un senior suzeran şi nimic mai mult. 

— În felul ăsta nu faci decât să ocoleşti miezul problemei, 
prinţe! Uiţi că, totuşi, te-ai bătut în războaie pentru acest 
rege. 

— Asta fiindcă mă bat pentru orice rege, după cum mi se 
năzare mie, la fel cum iubesc toate femeile după propria 
mea fantezie. 

— Atunci, să înţeleg, dragă prinţe, că e imposibil de vorbit 
cu tine serios într-unul din aceste două domenii? Întrebă 
amiralul. 

— Câtuşi de puţin, răspunse prinţul, revenind la un ton 
grav; cu altă ocazie, vom sta de vorbă pe îndelete, vere, şi-ţi 
voi răspunde la întrebare. M-aş considera adânc nefericit şi 
drept un cetăţean demn de plâns dacă mi-aş consacra 
întreaga mea viaţă şi energie doamnelor. Ştiu că am de 
îndeplinit anumite îndatoriri, domnule amiral, şi că mintea, 
curajul şi îndemânarea nu mi-au fost dăruite de Dumnezeu 
numai ca să cânt serenade sub balcoane. Dar ai un pic de 
răbdare, vere şi prietene; lasă-mă să-mi consum 
înflăcărarea tinerească în aventuri pe măsura ei. Gândeşte- 
te că n-am decât treizeci de ani, ce dracu, domnule amiral, 
şi că, în perioadele dintre două războaie, trebuie să-mi 
folosesc într-un fel energia. Aşa că iartă-mi această 
aventură, la care eşti martor şi, cum nu sunt în stare să 
urmez sfatul înţelept pe care mi l-ai dat adineauri, fă-mi 
plăcerea şi dă-mi sfatul pe care o să ţi-l cer acum. 


— 'Te ascult, tinere fără minte, spuse cu un aer patern 
amiralul, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca sfatul meu să-ţi fie 
folositor! 

— Domnule amiral, spuse prinţul de Conde, prinzându-l pe 
vărul său de braţ, eşti un mare general, un strateg fără 
egal, cu siguranţă cel mai strălucit războinic al vremii 
noastre. Spune-mi, dacă ai fi în locul meu, cum ai proceda 
ca să intri la ora asta, adică aproape de miezul nopţii, la 
domnişoara de Saint-Andre ca să-i spui că o iubeşti? 

— Văd bine, dragă prinţe, spuse amiralul, că nu te vei 
vindeca de boala asta până n-o vei cunoaşte cu adevărat pe 
fiinţa căreia te-ai dedicat. Deci dacă te voi sprijini să-ţi 
urmezi planul nebunesc nu-ţi fac decât un serviciu, căci 
numai mergând pe calea asta te vei reîntâlni cu glasul 
raţiunii. Ei bine, în locul dumitale... 

— Ssst! Spuse Conde, trăgându-l iar în umbra zidurilor. 

— Ce e? 

— Ceva, cineva, care cred că e un rival al meu, se apropie 
de ferestre. 

— Aşa e, spuse amiralul. 

Şi, urmând exemplul lui Conde, se adăposti mai bine în 
umbra turnului. 

Atunci, cei doi, ţinându-şi răsuflarea, îl văzură apropiindu- 
se pe Robert Stuart, cunoştinţa noastră mai veche. Omul 
luă de pe jos o piatră, o înveli într-o hârtie şi aruncă biletul, 
astfel ambalat, într-unul din geamurile luminate. 

După o clipă, se auzi zgomotul unui geam spart. 

Îl văzură apoi pe necunoscut, pe care îl bănuiau a fi un 
adorator al domnişoarei de Saint-Andre, fugind şi dispărând 
în noapte. 

— A, pe onoarea mea, spuse Conde, îţi voi asculta sfatul cu 
altă ocazie, dragă vere. Deocamdată, mă grăbesc. 

— Ce spui, prinţe? 

— Păi, am găsit un pretext nemaipomenit ca să-mi pun 
intenţiile în aplicare. 

— Care? 


— Ei, e foarte simplu. Fereastra care s-a spart aparţine 
mareşalului de Saint-Andre şi desigur că n-a fost spartă 
chiar de florile mărului. 

— Ei şi? 

— Ei şi, iată planul: tocmai ieşeam din Louvre; am auzit 
zgomotul de geamuri sparte; m-am temut să nu fie la mijloc 
vreun complot urzit împotriva mareşalului; ca urmare, deşi 
la o oră aşa de târzie, n-am putut rezista, am urcat, ce să 
fac? Interesul ce-l port mareşalului e foarte mare, nu-i aşa? 
Trebuia să-l întreb dacă nu i s-a întâmplat vreun necaz. 

— Nebun! Nebun! De trei ori nebun! Spuse amiralul. 

— 'Ţi-am cerut un sfat, prietene înţelept. Ai putea să-mi dai 
unul mai bun? 

— Da. 

— Care? 

— Să nu te duci acolo. 

— Dar ăsta e acelaşi sfat pe care mi l-ai dat prima dată şi 
ţi-am spus că n-am de gând să-l urmez. 

— Ei bine, fie! Să mergem la mareşalul de Saint-Andre. 

— Vii deci cu mine? 

— Dragă prinţe, dacă nu poţi împiedica un zmintit să facă 
nebunii, şi dacă acest zmintit ţi-e foarte drag, trebuie să 
participi alături de el la nebuniile pe care le face, ca să-l 
ajuţi să obţină un rezultat cât mai bun din faptele lui 
nebuneşti. 

— Dragă amirale, sper că o să-mi indici ce traseu trebuie 
urmat, ce trecători trebuie folosite, ce curse trebuie evitate; 
te voi urma şi, la prima ocazie ce mi se va oferi, ţi-o voi lua 
înainte. 

— Să mergem la mareşal. 

Şi cei doi se îndreptară spre intrarea principală a 
Louvrului, unde amiralul, după ce spuse parola, intră, 
urmat de prinţul de Conde. 

VI. 

Sirena. 


Cei doi vizitatori nocturni ajunseră în faţa uşii 
apartamentului pe care-l ocupa în palat mareşalul de 
SaintAndre, în calitatea lui de şambelan al regelui. Amiralul 
bătu la uşă. Dar uşa, abia împinsă de mâna lui, se deschise 
şi cei doi intrară în anticameră. 

În faţa lor apăru un valet foarte buimăcit. 

— Dragă prietene, îi spuse amiralul, l-am putea vedea pe 
domnul mareşal, chiar dacă ora e înaintată? 

— Desigur, domnul mareşal ar fi întotdeauna gata să vă 
primească, Excelenţa Voastră, răspunse valetul. Dar un 
eveniment neprevăzut l-a obligat să se ducă în 
apartamentele regale. 

— Un eveniment neprevăzut? Spuse Conde. 

— E, probabil, acelaşi eveniment care ne-a adus pe noi 
aici, spuse amiralul Coligny. Nu-i vorba de-o piatră care a 
spart una din ferestrele mareşalului? 

— Da, monseniore, şi care a căzut la picioarele domnului 
mareşal în momentul în care trecea din cabinetul de lucru 
în dormitor. 

— Vezi dar că sunt la curent cu evenimentul, prietene, şi 
cum aş putea să-l pun, poate, pe domnul mareşal pe urmele 
vinovatului, aş vrea să discut cu el despre această 
întâmplare. 

— Dacă domnul amiral binevoieşte să-l aştepte, răspunse 
valetul; în acest timp, aţi putea trece pe la domnişoara de 
Saint-Andre; domnul mareşal nu va întârzia. 

— Dar poate că domnişoara s-o fi culcat până la ora asta? 
Întrebă prinţul de Conde. Şi n-am vrea pentru nimic în lume 
să o deranjăm. 

— O, monseniore, spuse valetul, care-l recunoscuse pe 
prinţ, Alteța Voastră poate fi liniştită. Tocmai am vorbit cu 
una din cameristele domnişoarei şi mi-a spus că domnişoara 
nu se va culca până când tatăl său, domnul mareşal, nu se 
întoarce şi nu va afla de la el ce e cu scrisoarea aceea. 

— Ce scrisoare? Întrebă amiralul. 

Prinţul îl lămuri, binevoitor: 


— Dar e foarte simplu; scrisoarea în care, probabil, era 
învelită piatra. 

Apoi, cu voce şoptită: 

— E un fel de a coresponda pe care l-am folosit nu o dată 
Cu succes, vere. 

— Ei bine, spuse amiralul, vom face precum ne-ai sfătuit, 
prietene. Întreab-o pe domnişoara de Saint-Andre dacă ne 
poate primi, pe monseniorul prinţ de Conde şi pe mine. 

Valetul ieşi. După câteva clipe reveni, anunţându-i pe cei 
doi seniori că domnişoara de Saint-Andre îi aşteaptă, îl 
urmară pe valet de-a lungul unui coridor care ducea la 
apartamentul domnişoarei. 

— Cred că eşti de acord, dragul meu prinţ, că mă obligi să 
practic o meserie destul de dubioasă, spuse încet amiralul. 

— Dragă vere, spuse Conde, cunoşti proverbul: „Nici o 
meserie nu e de lepădat” şi mai ales cele care sunt 
practicate din devotament. 

Valetul anunţă pe Alteţa Sa monseniorul prinţ de Conde şi 
Excelenţa Sa amiralul Coligny. O auziră pe domnişoara de 
Saint-Andre care spunea, cu vocea ei drăgălaşă: ' 

— Să intre! 

Valetul se retrase, cei doi seniori intrară în apartamentul 
în mijlocul căruia scânteia un sfeşnic cu cinci braţe ale cărui 
lumini pâlpâitoare le vedea prinţul, de trei luni încheiate, 
prin geamurile şi prin perdelele încăperii în care trona 
aleasa inimii sale. 

Era un mic budoar tapisat cu satin de un albastru celest; 
pe fondul acesta domnişoara Charlotte, toată numai roz, alb 
şi cu zuluifii aurii, părea o naiadă hălăduind într-o grotă 
azurie. 

— Ei, Dumnezeule, spuneţi-ne, domnişoară, întrebă prinţul 
Conde, ca şi cum era prea speriat ca să mai înceapă cu 
obişnuitele complimente, ce s-a întâmplat cu 
dumneavoastră sau cu domnul mareşal? 

— Ah, spuse domnişoara de Saint-Andre, aţi aflat de acest 
eveniment, domnule? 


— Da, domnişoară, spuse prinţul. Tocmai ieşeam din 
Louvre, domnul amiral şi cu mine; ne aflam chiar sub 
ferestrele dumneavoastră, când un pietroi trecu şuierând 
pe deasupra capetelor noastre; în scurt timp am auzit un 
zgomot mare de geamuri sparte care ne-a înspăimântat; 
aşa că ne-am întors imediat în palat şi ne-am permis să 
venim să ne informăm de la valetul dumneavoastră dacă nu 
i s-a întâmplat ceva domnului mareşal. Acest om cumsecade 
ne-a sugerat că am putea încerca să aflăm chiar de la 
dumneavoastră ce s-a întâmplat şi că, deşi ceasurile sunt 
foarte târzii, poate veţi accepta să ne primiţi, având în 
vedere motivul vizitei noastre. Domnul amiral ezita. Dar 
interesul deosebit pe care îl port domnului mareşal şi altor 
persoane din familia sa m-a făcut să insist şi iată-ne astfel 
aici, domnişoară. 

— Sunteţi prea bun, prinţe, să vă îngrijoraţi astfel din 
cauza noastră. Dar trebuie să ştiţi că dacă există un pericol, 
el planează asupra unor capete mai sus-puse ca ale noastre. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnişoară? Întrebă cu mult interes 
amiralul. 

— Piatra care a spart geamurile era învelită într-o 
scrisoare destul de amenințătoare adresată regelui. Tatăl 
meu a dus-o acum adresantului. 

— Dar, întrebă prinţul, împins de o inspiraţie subită, a fost 
prevenit căpitanul gărzilor? 

— Nu ştiu asta, monseniore, răspunse domnişoara de 
Saint-Andre. Dar, în orice caz, dacă n-au făcut asta, ar 
trebui s-o facă. 

— Fără îndoială, nu trebuie pierdută nici o secundă, 
continuă prinţul. 

Şi, întorcându-se spre Coligny: 

— După câte ştiu, săptămâna asta chiar fratele dumitale, 
Dandelot, comandă gărzile la Louvre, nu-i aşa? 

— Chiar el, dragă prinţe, răspunse amiralul prinzând din 
zbor intenţiile prinţului Conde. Şi, pentru orice 
eventualitate, o să mă duc eu însumi să-i spun să dubleze 


paza şi să schimbe parola, în sfârşit, să ia măsuri speciale 
de precauţie. 

— Duceţi-vă, domnule amiral, strigă prinţul, încântat că 
fusese atât de bine înţeles. Şi Dumnezeu să vă ajute să 
ajungeţi la timp! 

Amiralul surâse şi se retrase, lăsându-l pe prinţul de 
Conde singur cu domnişoara de Saint-Andre. 

Fata îl privi cu un aer ironic pe amiral, care se îndepărta, 
plin de gravitate. Apoi se întoarse spre prinţ. 

— Cine ar mai putea pretinde acum că Alteţa Voastră nu e 
devotată regelui ca propriului său frate! 

— Dar cine s-a îndoit vreodată de ataşamentul meu faţă de 
rege, domnişoară? Întrebă prinţul. 

— Întreaga Curte, monseniore, şi eu, în mod deosebit. 

— Că se îndoieşte Curtea, e simplu de explicat; Curtea 
aparţine domnului de Guise; în timp ce dumneavoastră, 
domnişoară... 

— Eu nu-i aparţin încă, dar am să-i aparţin. E diferenţa 
dintre timpul prezent şi cel viitor, nimic mai mult, 
monseniore. 

— Această căsătorie de necrezut va avea totuşi loc? 

— Mai mult ca sigur. 

— Nu ştiu de ce, spuse prinţul, dar în cazul meu, mai bine 
zis în inima mea, un gând tainic îmi spune că ea nu va avea 
loc niciodată. 

— Poate că mi-ar fi teamă, prinţe, dacă n-aş şti că sunteţi 
un profet aşa de neinspirat. 

— Dumnezeule! Cine mi-a vorbit de rău priceperea 
astrologică făcându-vă să gândiţi astfel despre mine? 

— Dumneavoastră înşivă, prinţe. 

— Cum aşa? 

— Prezicându-mi cândva că o să vă iubesc. 

— Am prezis eu asta, într-adevăr? 

— O, văd că aţi dat uitării dimineaţa acelui pescuit ca-n 
basme... 


— Ca s-o uit, domnişoară, ar fi trebuit să fi rupt ochiurile 
năvodului în care m-aţi prins atunci, chiar în ziua aceea. 

— O, prinţe, aţi putea zice mai bine: năvodul în care v-aţi 
aruncat de bunăvoie. Nu cred că am aruncat vreodată, 
slavă Domnului, un năvod cu gândul să vă capturez pe 
dumneavoastră. 

Nu! Dar m-aţi atras cu vrăji, exact ca acele sirene de care 
vorbeşte Horaţiu. 

— O, spuse domnişoara Charlotte, care, la fel ca toate 
femeile din acea epocă, era familiarizată cu latina, şi era 
aproape la fel de pedantă pe cât de galantă, desinit în 
piscem, spune Horaţiu. Priviţi totuşi la mine: am cumva o 
coadă de peşte? 

— Nu, dar asta vă face şi mai primejdioasă, fiindcă aveţi 
glasul şi privirea unei vrăjitoare antice. M-aţi atras poate 
fără să vă daţi seama, poate fără intenţie. Dar ce să fac, în 
clipa de faţă sunt, vă jur, ca un sclav în lanţuri. 

— Dacă aş lua cât de cât în serios aceste vorbe, ar trebui 
să vă deplâng din tot sufletul, prinţe. Căci a iubi fără să fii 
iubit pricinuieşte unei inimi sensibile o durere sălbatică. 

— Plângeţi-mă dar din tot sufletul, domnişoară; căci 
niciodată un bărbat iubind precum iubesc eu n-a fost mai 
rău tratat ca mine. 

— Prinţe, îmi veţi acorda cel puţin scuza, spuse surâzând 
domnişoara Charlotte, că v-am prevenit la timp. 

— Iertare, domnişoară! Era deja prea târziu. 

— Şi când aţi fixat data de naştere a nefericitului 
dumneavoastră amor? Din era creştină sau din cea 
mahomedană? 

— De la sărbătoarea de landi, domnişoară, din acea zi, 
nefericită sau fericită, în care mi-aţi apărut, ascunsă sub 
mantie, cu pletele smotocite de furtună, descriind blonde 
unduiri în jurul gâtului vostru de lebădă. 

— Dar în ziua aceea nici nu prea m-aţi onorat decât cu 
două-trei vorbe, prinţe. 


— Poate că eram atât de absorbit să vă privesc, încât mi- 
am pierdut şi graiul. Stelelor nu obişnuim să le vorbim: le 
priveşti, visezi la ele şi speri. 

— Să ştiţi, prinţe, că v-ar invidia şi marele Ronsard pentru 
această comparaţie! 

— Vă miră? 

— Da. Nu ştiam că aveţi asemenea aplecare către poezie. 

— Poeţii, domnişoară, sunt doar ecourile Firii; ei ascultă 
cânturile naturii şi le repetă cum se pricep. 

— Din ce în ce mai bine, prinţe. Îmi dau seama că v-au 
calomniat cei care susţin că nu sunteţi înzestrat decât cu o 
inteligenţă ascuţită; aveţi, pe deasupra, mi se pare, şi o 
imaginaţie de poet! 

— Păstrez în suflet chipul dumneavoastră şi această 
imagine strălucitoare îmi luminează fiecare silabă pe care o 
pronunţ. Aşa că numai dumneavoastră vă aparţine meritul 
de care vorbeaţi. 

— Ei bine, prinţe, ascultaţi-mă: închideţi ochii şi nu-mi mai 
priviţi chipul. E tot ce vă pot ura maibun. 

Încântată de victorie pe cât era prinţul Conde umilit de 
înfrângerea sa, Charlotte făcu un pas către el, întinzându-i 
mâna: 


— Uite, prinţe, aşa îmi tratez eu învinşii. 

Prinţul luă mânuţa dalbă, dar rece, de fetiţă şi depuse un 
sărut arzător. Făcând această mişcare, o lacrimă care îi 
tremura în colţul pleoapelor şi pe care voinţa-i orgolioasă 
încercase zadarnic să o usuce căzu pe mâna aceea de 
marmură, strălucind ca un diamant. 

— Ah, pe onoarea mea, am impresia că plângeţi cu 
adevărat, prinţe? Strigă Charlotte izbucnind în râs. 

— E o picătură de ploaie care a rămas după ce a trecut 
furtuna, răspunse prinţul suspinând. Ce e de mirare? 

Domnişoara de Saint-Andre păru o clipă să oscileze între 
cochetărie şi milă. În cele din urmă, fără să dea semn că 
una din cele două porniri contrare a ieşit victorioasă, poate 
influenţată în egală măsură de amândouă sentimentele, 
scoase din buzunar o batistă fină de batist, pe care nu se 
vedea nici o monogramă, nici un blazon, dar care 
răspândea un parfum puternic, acelaşi pe care obişnuia să-l 
folosească mereu, şi o aruncă prinţului: 

— Luaţi-o, monseniore; dacă vă loveşte din întâmplare 
această boală a plânsului, să aveţi cu ce vă usca lacrimile. 

Apoi, cu o privire plină de cochetărie: 

— Păstraţi-o, în amintirea unei fiinţe nerecunoscătoare. 

Şi, uşoară ca o nălucă, dispăru. 

Prinţul, nebun de dragoste, strânse în mână batistuţa. Şi, 
de parcă s-ar fi temut să nu-i smulgă cineva preţiosul dar, 
se năpusti pe scări, uitând cu totul că viaţa regelui era în 
primejdie, uitând că vărul său, amiralul, urma să vină să-l ia 
de la domnişoara de Saint-Andre, obsedat de un singur 
lucru: să acopere de sărutări preţioasa batistă. 

VII. 

Virtutea domnişoarei de Saint-Andre. 

Prinţul Conde se opri abia când ajunse pe malul râului, 
când avu, în sfârşit, senzaţia că nimeni nu-i mai poate răpi 
preţiosul trofeu. Ajuns aci, îşi aminti de amiral şi de 
promisiunea ce-i făcuse să-l aştepte pe mal. Aşteptă aşadar 
cam un sfert de oră, timp în care ţinu batista parfumată 


lipită de buzele sale, apoi o strânse la piept, ca un şcolar 
aflat la prima lui dragoste. 

Bietul prinţ era de-a dreptul ameţit de pasiune, iar 
parfumul pe care-l exhala batista îl făcea să-şi piardă 
minţile. Nu accepta ideea că totul e pierdut; el, prinţul, era 
obişnuit să câştige întotdeauna în jocul complicat al 
amorului. Dacă Charlotte, ascunsă în spatele perdelelor, ar 
fi putut să-l privească, în lumina lunii, ar fi văzut o altă 
lacrimă strălucind în ochii prinţului, de data asta o lacrimă 
de fericire; căci în loc să-i potolească pornirile şi să-i usuce 
lacrimile, batista avea asupra lui un efect contrar: lacrimile 
de tristeţe erau înlocuite cu lacrimi de fericire. 

După lungi minute de sărutări frenetice, într-o stare de 
beatitudine desăvârşită, unul dintre simţurile prinţului, care 
în acele clipe nu era foarte acaparat de extazurile amorului, 
fu izbit de un zgomot neaşteptat. Acest simţ care mai stătea 
încă de strajă era, aţi ghicit, simţul auzului. Un foşnet se 
auzi dintre pliurile batistei, la fel cum se aud frunzele 
uscate la prima suflare a vântului tomnatic; sau ca pasul 
mic al unor insecte care intră la asfinţit în scorbura unde-şi 
au culcuşul; sau ca susurul melancolic al picăturilor unui 
izvor căzând într-un bazin. Ca foşnetul unei rochii de 
mătase la atingerea unei mâini. 

De unde venea acest zgomot abia perceptibil? 

Trezit din visare, prinţul de Conde deveni, brusc, curios şi 
desfăcu foarte atent batista, care dădu la iveală micul ei 
secret. Între îndoiturile batistei se afla un bilet mic, 
împăturit, care ajunsese probabil acolo din neatenţie. Nu 
numai că biletul răspândea acelaşi parfum ca batista, dar se 
putea bănui că, de fapt, acest parfum ameţitor venea 
tocmai din biletul cu pricina. 

Domnul de Conde era pe punctul de a prinde bileţelul 
între index şi degetul mare, cu acea grijă pe care o pune un 
copil care apucă un fluture aşezat pe o floare; dar, aşa cum 
fluturele scapă de obicei de mâinile vânătorului, la fel 
bileţelul, luat de o pală de vânt, îi scăpă domnului de Conde. 


Prinţul îl văzu pâlpâind în întuneric ca un fulg de nea şi 
alergă după el, cuprins de o frenezie ciudată. Din 
nefericire, micul bilet căzuse printre pietrele de construcţie 
care aşteptau, îngrămădite, în apropierea palatului şi avea 
cam aceeaşi culoare ca ele. 

Prinţul începu să caute cu râvnă şi înverşunare. În mintea 
lui se formase pe loc convingerea că domnişoara de Saint- 
Andre îl văzuse aşteptând noaptea sub ferestre, că îi 
scrisese acest bilet aşteptând prilejul să i-l dea şi că, 
întâlnindu-l, i-l dăduse! Probabil că în bilet îi explica şi 
comportarea ei ciudată: îi dăruise batista la fel ca şi cum ar 
fi pus la poştă biletul. Era, într-adevăr, un ghinion 
nemaipomenit să piardă un bilet ca ăsta! 

Ca să nu piardă biletul, domnul de Conde se jură că va 
rămâne acolo până a doua zi de dimineaţă. Între timp, el 
continua să scotocească, dar fără nici un rezultat. 

Îi veni ideea să meargă până la corpul de gardă din palat, 
să împrumute de-acolo o făclie şi să se întoarcă. Da, dar 
dacă, în acest timp, venea o suflare de vânt şi ducea cine 
ştie unde biletul? Întâmplarea îi surâse însă. Văzu venind 
spre locul unde se afla un rond de noapte; sergentul ţinea 
în mână un felinar. Îl strigă pe sergent, acesta îl recunoscu 
şi îi împrumută felinarul. După zece minute de căutare, 
scoase un strigăt de bucurie: găsise acel petic de hârtie de 
care atârna fericirea lui! 

În clipa când strângea în pumn, încântat, bileţelul 
buclucaş, simţi o mână pe umăr, şi auzi o voce 
binecunoscută întrebându-l, cu evidentă uimire: 

— Ce dracu faci acolo, dragul meu prinţ? le pomeneşti că 
eşti în căutarea unui om? 8 

Era amiralul Coligny. 

Îi înapoie sergentului felinarul, dărui soldaţilor două-trei 
monezi de aur pe care le găsi prin buzunar şi care 
reprezentau, atunci, toată averea mezinului familiei Conde, 
apoi răspunse: 


— O, căutam ceva mult mai important pentru un 
îndrăgostit şi prea puţin important pentru filosof; o 
scrisoare de la o femeie. 

— Şi ai găsit-o? 

— Din fericire! Dacă nu m-aş fi încăpățânat, probabil că 
mâine o preacinstită doamnă de la Curte ar fi fost 
compromisă. 

— Ei, drace! lată ce înseamnă să fii un cavaler discret. Iar 
biletul...? 

— Nu e important decât pentru mine, dragă amirale. 
Spuse prinţul, vârând preţiosul document în buzunarul 
vestei. Povesteşte-mi, te rog, în timp ce te conduc înapoi în 
strada Bethisy, ce s-a petrecut între mareşalul Saint-Andre 
şi rege. 

— Pe cuvântul meu, e un lucru cât se poate de ciudat! E 
vorba de o scrisoare plină de mustrări cu privire la execuţia 
consilierului Anne Dubourg, anunţată pentru data de 22. 

— Aşa deci? Dragă amirale, spuse prinţul râzând, asta mi 
se pare opera vreunui turbat care trage mâţa de coadă. 

— Mi s-a făcut teamă, drept să-ţi spun, prinţe. Mai întâi, că 
asta nu-l slujeşte cu nimic pe bietul consilier. Cum mai 
putem să-i cerem regelui graţierea lui Dubourg? Va 
răspunde, pe bună dreptate: „Nu! Dacă nu-l vom executa, 
se va spune că m-am temut”. 

— Ei bine, spuse Conde, meditează la această problemă, 
dragă amirale, şi sunt convins că, graţie înţelepciunii 
dumitale, se va găsi o soluţie ca să se rezolve şi problema 
asta. 

Şi, cum se aflau în dreptul bisericii Saint-Germain- 
|' Auxerrois şi prinţul, ca să ajungă la palatul său, la acea oră 
târzie, de după miezul nopţii, trebuia să treacă Sena pe 
podul Meuniers, se folosi de acest pretext foarte întemeiat 
ca să se despartă de amiral. La rândul lui, amiralul era prea 
absorbit de gândurile lui ca să încerce să-l reţină. 

După ce se îndepărtă, ieşind din raza privirii seniorului de 
Châtillon, domnul de Conde îşi puse picioarele la spinare, 


având grijă să pipăie grijuliu buzunarul de la vestă în care 
se afla preţiosul bilet. De data asta nu mai era nici un 
pericol să-l piardă! 

În mai puţin de zece minute ajunse acasă, urcă în fugă 
cele optsprezece trepte care duceau la apartamentul său 
de la etaj, porunci valetului să aprindă lumânările, îl trimise 
apoi să se culce, spunându-i că nu mai are nevoie de 
serviciile lui, apoi scoase din buzunar hârtia misterioasă şi 
se apropie de lumină. În clipa când despături hârtia 
pregătindu-se să citească acel încântător mesaj de amor, 
căci un bilet aşa de parfumat nu putea conţine altceva, i se 
puse o ceaţă pe ochi şi inima începu să-i bată aşa de tare că 
trebui să se sprijine o clipă de şemineu. 

După ce îşi reveni, privirea i se limpezi şi prinţul putu să 
citească, din ce în ce mai uluit, câteva rânduri, care erau 
departe de ce se aştepta el să citească. 

Dar parcă dumneavoastră, dragi cititori, v-aţi fi aşteptat ca 
biletul pe care domnişoara de Saint-Andre îl uitase printre 
faldurile parfumatei batiste să cuprindă aceste fraze de 
neconceput? 

Dumneavoastră, care sunteţi aşa de pricepuţi în 
descifrarea sufletului omenesc, ce părere aveţi oare despre 
această fată care nu arată nici un strop de dragoste nici 
frumosului paj, nici frumosului prinţ, care fixează o întâlnire 
unui tânăr sub clar de lună numai ca să-i ceară o undiţă, 
care aruncă altuia o batistă ca să-l ajute să-şi şteargă 
lacrimile pe care ea i le-a provocat, şi în acest timp se 
pregăteşte să se mărite cu un al treilea? Oare natura 
plămădeşte asemenea inimi de piatră, pe care nici cea mai 
călită lamă de oţel nu le-ar putea străpunge? Ce ziceţi? 

Urmăriţi acum conţinutul scrisorii şi nu veţi mai avea nici 
un fel de îndoieli: „Nu uita, iubirea mea nepreţuită, să vii 
mâine, la unu după miezul nopţii, în camera 
Metamorfozelor. Camera unde ne-am întâlnit ieri noapte e 
prea aproape de apartamentul celor două regine. 
Confidenta noastră se va îngriji ca uşa să nu fie încuiată 


VW 


Nici o semnătură. Scrisul îi era necunoscut. 

— O, creatură perversă! Strigă prinţul lovind masa cu 
pumnul şi lăsând biletul să cadă pe jos. 

După această primă explozie de mânie, ieşită din rărunchii 
sufletului, prinţul rămase o clipă încremenit. Apoi începu să 
se plimbe cu paşi mari prin cameră, strigând, din timp în 
timp: 

— A, deci amiralul avea perfectă dreptate! 

După care privirea i se opri asupra scrisorii, care căzuse 
din întâmplare pe un fotoliu. 

— Am fost, deci, o jucărie în mâinile unei cochete fără 
suflet, m-a jucat pe degete o copilă de cincisprezece ani! 
Eu, prinţul de Conde, considerat la Curte drept bărbatul 
care cunoaşte cel mai adânc inima femeii, m-am lăsat 
înşelat de vicleşugurile unei puştoaice! Pe sângele lui 
Christ! Mi-e ruşine de mine însumi! Am fost batjocorit ca un 
şcolar naiv, şi mi-am petrecut trei luni din viaţă, trei luni din 
viaţa unui om inteligent, trei luni care s-au dus pe apa 
sâmbetei, am iubit cu patimă trei luni încheiate o femeie 
uşuratică! Eu! Eu! 

Furia sa creştea pe măsură ce imprecaţiile lui izbucneau 
în torente necontrolate. 

— Da, dar acum, când o cunosc ce poate, acum să vedem! 
Între noi doi acum! Vom juca fin, domnişoară! Îmi cunoşti 
jocul, frumoasă domnişoară; acum îl cunosc şi eu pe-al tău. 
Ah, îţi garantez că voi afla numele acestui bărbat care n-a 
putut gusta în linişte plăcerile alături de tine. 

Prinţul mototoli scrisorica, o vâri în golul dintre căuşul 
palmei şi mănuşă, îşi încinse iar sabia, îşi puse pălăria pe 
cap şi se pregăti să iasă, când un gând îl ţintui locului. 

Se sprijini de perete, prinzându-şi fruntea în palmă şi 
reflectă adânc. Apoi, îşi smulse pălăria de pe cap şi o făcu să 
zboare prin cameră, se întoarse şi se aşeză la masă şi se 
apucă să citească încă o dată biletul de amor care-l 
zguduise mai tare ca un cutremur. 


— Viţă diavolească! Exclamă el, după ce-l reciti cu atenţie. 
Femelă ipocrită şi mincinoasă! Cu o mână mă respingeai şi 
cu cealaltă mă trăgeai spre tine. Ai folosit împotriva mea, 
profitând de buna mea credinţă, toate armele unei 
duplicităţi infernale, iar eu nu vedeam nimic, nu înţelegeam 
nimic. Am fost atât de prost să cred în loialitate - şi să-ţi fiu 
loial - şi să mă înclin în faţa falsei tale virtuţi! Ah, da, am 
plâns am plâns de necaz, apoi am plâns de fericire! Curgeţi, 
acum, lacrimi de ruşine şi de furie! Curgeţi şi ştergeţi astfel 
petele cu care m-a mânjit acest amor mârşav! 

Şi, într-adevăr, acest războinic încercat, acest amant 
celebru izbucni în suspine exact ca un copil. 

După ce se mai ostoi, citi încă o dată scrisoarea, de data 
asta cu un ochi rece şi scrutător. Lacrimile îl eliberaseră de 
mânie şi venin; simţea acum un enorm dispreţ pentru aceea 
care se jucase, perfid, cu sentimentele lui. 

— Cu toate astea, spuse el după o clipă, mi-am jurat că voi 
afla numele acestui bărbat. Şi o să-l aflu. Nu va putea zice 
nimeni că un bărbat, alături de care ea mi-a batjocorit 
pasiunea, a râs de mine şi a rămas în viaţă! 

Dar cine să fie acest bărbat? 

Şi reciti cu atenţie scrisoarea. 

— Cunosc perfect scrisul celor mai mulţi gentilomi de la 
Curte, de la cel al regelui până la al domnului de Mouchy, 
dar ăsta e un scris necunoscut mie. Privit cu atenţie, ai zice 
că e un scris de femeie; e un scris prefăcut! Deci: „La ora 
unu după miezul nopţii, în camera Metamorfozelor”. Să 
aşteptăm până mâine. Săptămâna asta Dandelot comandă 
gărzile la Louvre. Pot conta pe ajutorul lui şi, la nevoie, pe 
ajutorul amiralului. 

Luând această hotărâre, prinţul mai făcu de trei-patru ori 
înconjurul camerei, după care se aruncă în pat, aşa 
îmbrăcat cum era. 

Dar toate emoţiile prin care trecuse în ultimele ore 
treziseră în el un fel de febră care nu-l lăsă nici măcar o 
clipă să închidă ochii. Nu trăise o noapte aşa de groaznică 


nici în ajunul unor bătălii. Din fericire, nu mai era mult până 
în zori. Când se aruncase în pat, în oraş se auzeau străjile 
anunțând ceasurile trei. 

Când se lumină un pic afară, prinţul se sculă din pat şi 
plecă de-acasă în grabă. Se îndreptă spre palatul 
amiralului. 

Ca un adevărat războinic, amiralul Coligny se trezea din 
zori, aşa că prinţul îl găsi în picioare. Văzându-l pe domnul 
de Conde, amiralul se sperie de paloarea chipului său şi de 
starea lui de agitaţie. 

— O, Doamne, strigă el, ce ţi s-a întâmplat, prinţe? 

— Ce să fie, îi spuse prinţul, parcă m-aţi găsit ieri căutând 
o scrisoare, printre blocurile de piatră de lângă Louvre, nu-i 
aşa? 

— Da, şi erai ferifcit că ai găsit-o. 

— Fericit! Cred că, de fapt, chiar ăsta e cuvântul pe care l- 
am folosit. 

— Nu era o scrisoare de la o femeie? 

— Ba da. 

— Şi cine e această femeie? 

— Aşa precum ai zis, vere, e un monstru de ipocrizie. 

— Ah, ah! Deci Charlotte de Saint-Andre, de ea se pare că 
vorbim. 

— Uite, citeşte! Asta e scrisoarea pe care o rătăcisem şi pe 
care vântul o smulsese din faldurile unei batiste ce mi-o 
dăruise ea însăşi. 

Amiralul o citi. 

În clipa când săvârşea de citit, Dandelot intră în cameră, 
venind de la Louvre, unde petrecuse noaptea. Avea exact 
vârsta prinţului Conde şi nutrea pentru el o afecţiune 
puternică. 

— Ah, bunul meu Dandelot, strigă Conde, venisem la 
domnul amiral cu speranţa că te voi întâlni. 

— Ei bine, sunt la dispoziţia dumitale, prinţe. 

— Vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Porunceşte. 


— Uite despre ce e vorba: pentru un scop pe care aş 
prefera să nu ţi-l dezvăluiesc, aş avea nevoie să intru astă- 
seară, spre miezul nopţii, în camera Metamorfozelor. Ar 
exista vreun motiv să nu-mi permiteţi să intru acolo? 

— Da, monseniore, cu părere de rău. 

— Şi din ce motiv, prietene? 

— Fiindcă Maiestatea Sa a primit în noaptea asta o 
scrisoare de ameninţare, în care un necunoscut declară că 
e capabil să pătrundă în apartamentele regale, iar regele a 
dat ordine foarte severe, interzicând, de la orele zece 
seara, intrarea în Louvre a oricărui gentilom care nu e de 
serviciu la palat. 

— Dar, dragul meu Dandelot, spuse prinţul, nu cred că 
această dispoziţie mă poate atinge şi pe mine. Am avut 
întotdeauna intrare liberă în Louvre la orice oră; doar dacă 
măsura asta nu s-a luat anume împotriva mea... 

— E de la sine înţeles că măsura nu vă priveşte pe 
dumneavoastră personal. Dar, cum ea e valabilă pentru 
toată lumea, vă include şi pe dumneavoastră. 

— Ei bine, Dandelot, trebuie să faci o excepţie cu mine, 
pentru motive pe care domnul amiral le cunoaşte, şi care 
sunt cu totul străine de întâmplarea despre care vorbeai; e 
vorba de o problemă absolut personală pentru care am 
nevoie să pătrund la miezul nopţii în camera 
Metamorfozelor; pe deasupra, trebuie ca această vizită să 
rămână un secret faţă de toată lumea, chiar pentru 
Maiestatea Sa. 

Dandelot se codea, fiindu-i greu să-i refuze ceva prinţului. 
Se întoarse către amiral, întrebându-l din ochi ce trebuie să 
facă. 

Amiralul încuviinţă, cu un semn din cap care putea fi 
tradus astfel: „Răspund pentru el”. 

— Atunci, monseniore, spuse Dandelot, vă rog să-mi 
mărturisiţi că această expediţie are şi scopuri galante; 
măcar, dacă voi fi pedepsit, să fiu pentru un motiv demn de 
un gentilom. 


— O, din acest punct de vedere, n-am nimic de ascuns în 
faţa dumitale, Dandelot: pe cuvânt de onoare că amorul e 
unicul motiv care mă face să-ţi cer acest serviciu. 

— Ei bine, monseniore, spuse Dandelot, ne-am înţeles, la 
miezul nopţii veniţi la Louvre şi eu vă voi introduce în 
camera Metamorfozelor. 

— Îţi mulţumesc, Dandelot! Spuse prinţul, întinzându-i 
mâna. Dacă vreodată veţi avea nevoie de un ajutor pentru o 
treabă de acelaşi gen sau de alt fel, contaţi pe mine. 

Şi, după ce strânse, pe rând, mâinile celor doi fraţi, Louis 
de Conde cobori în grabă scările palatului Coligny. 

VIII. 

Camera Metamorfozelor. 

Pentru sărmanul prinţ de Conde, ziua se scurse cu greu, 
chinuitor. El încercă să aplice în practică o străveche reţetă 
a filosofilor din toate epocile: să anihileze preocupările 
spiritului prin obosirea trupului. Ceru să i se aducă 
armăsarul cel mai năbădăios, îl încălecă, îl lăsă să galopeze 
liber şi, după un sfert de ceas, cal şi călăreț se aflau la 
Saint-Cloud deşi, când ieşise din casă, prinţului nici prin 
gând nu-i trecea să pornească în direcţia aceea. 

Apoi, îşi îmboldi calul într-o direcţie opusă. După o oră de 
goană turbată, prinţul constată că se afla din nou în faţa 
castelului Saint-Cloud. Parcă era în „O mie şi una de nopţi”: 
castelul Saint-Cloud semăna cu muntele vrăjit care atrăgea 
ca un magnet toate corăbiile. 

După cât s-ar fi părut, reţeta medicilor şi filosofilor, care se 
dovedise infailibilă cu alţii, dăduse greş cu prinţul de 
Conde. Seara, deşi se simţea sleit de puteri, era tot aşa de 
obsedat de problemele lui ca şi dimineaţa. 

Valetul îi înmână trei scrisori; recunoscu scrisul a trei 
doamne de seamă de la Curte; nici nu le deschise. Acelaşi 
valet îl anunţă că un tânăr se prezentase de şase ori în 
cursul zilei, pretinzând că are să-i spună prinţului lucruri 
foarte importante şi că refuzase, cu toate insistenţele, să-şi 
spună numele. Prinţul nu băgă în seamă această ştire nici 


cât i s-ar fi spus: „Monseniore, afară e soare” sau: 
„Monseniore, afară plouă”. 

Urcă în dormitorul său şi deschise cu un gest maşinal o 
carte. Dar ce carte din lume ar fi putut să-i amorţească 
durerea provocată de muşcăturile veninoase ale acestei 
vipere de femeie? 

Se aruncă pe pat. Dar, deşi era complet epuizat, somnul 
nu i se lipi de gene. 

În sfârşit, sosi ora mult aşteptată. Un orologiu bătu de 
douăsprezece ori. O strajă trecu, anunțând, cu voce 
răsunătoare: 

— E miezul nopţii! 

Prinţul îşi aruncă pe umeri mantia, îşi încinse spada, îşi 
prinse la brâu pumnalul şi ieşi din casă. 

La zece minute după miezul nopţii era la poarta Louvrului. 

Santinela avea poruncă să-l lase să treacă. Prinţul intră. 

Un bărbat se plimba agale pe coridorul unde se afla uşa de 
la camera Metamorfozelor. Conde ezită o clipă. Bărbatul 
era cu spatele la el. Dar, când se întoarse, îndrăgostitul 
nostru îl recunoscu pe Dandelot, care îl aştepta. 

Aşa cum v-am promis, sunt gata să vă ajut, împotriva 
oricărui rival care v-ar împiedica să treceţi. 

Conde strânse, cu o mână febrilă, mâna prietenului său. 

— Îţi mulţumesc! Spuse el. Dar, după câte ştiu, nu am de 
înfruntat nici un pericol. Nu eu sunt cel iubit. 

— Păi atunci, îi spuse Dandelot, ce naiba aţi venit aici? 

— Ca să-mi cunosc rivalul... Dar, ssst! lată pe cineva. 

— Unde? Nu văd pe nimeni. 

— Eu aud nişte paşi. 

— Drace! Spuse Dandelot, ce auz fin au geloşii! 

Conde îl trase într-o aripă laterală a coridorului şi, de 
acolo, văzură venind şi trecând o umbră; ajungând la uşa 
camerei Metamorfozelor, se opri o clipă, ascultă, privi de 
jur-împrejur şi, cum nu văzu şi nu auzi pe nimeni, împinse 
uşa şi intră. 


— Dar nu e domnişoara de Saint-Andre! Murmură prinţul, 
e mai înaltă cu un cap decât ea. 

— Deci pe domnişoara de Saint-Andre o aşteptaţi? Întrebă 
Dandelot. 

— N-aş zice că o aştept. O pândesc, mai degrabă. 

— Dar cum, domnişoara de Saint-Andre...? 

— Ssst! 

— Totuşi... 

— Uite, dragul meu Dandelot, ca să ai conştiinţa împăcată, 
ţine acest bilet. Păstrează-l ca pe ochii din cap, Citeşte-l pe 
îndelete şi dacă, din întâmplare, eu nu voi descoperi în 
noaptea asta ceea ce caut, încearcă, te rog, să afli, 
cercetând toate scrisurile pe care le cunoşti, cine e autorul 
acestui bilet. 

— Pot să-i fac cunoscut fratelui meu, amiralul, acest bilet? 

— L-a şi citit. Crezi că am secrete faţă de el? Ah, aş da 
oricât să ştiu cine l-a scris. 

— Mâine îl veţi avea înapoi. 

— Voi veni la dumneata după el. Lasă-l domnului Coligny. 
Poate o să am veşti noi pentru el... Ei, uite, aceeaşi 
persoană iese din cameră. 

Umbra ieşi din camera Metamorfozelor şi o luă chiar în 
direcţia în care se aflau ascunşi. Din fericire, coridorul era 
slab luminat, iar locul în care stăteau cei doi bărbaţi era 
cufundat complet în întuneric. 

Cu tot întunericul, umbra înainta cu paşi siguri şi iuți; se 
vedea că drumul îi e foarte familiar. 

În clipa când umbra trecu prin faţa lor, domnul de Conde îi 
strânse lui Dandelot mâna cu putere. 

— Lanoue! Murmură el. 

Lanoue era una dintre femeile Catherinei de Medicis. 
Dintre toate, se spunea, regima mamă o iubea cel mai mult 
pe Lanoue şi avea o încredere desăvârşită în ea. 

Ce căutase Lanoue în camera Metamorfozelor? Să fi fost 
legată prezenţa ei de misteriosul bilet găsit de prinţul 
Conde? De altfel, ea nu închisese uşa în urma ei, o lăsase 


întredeschisă; asta însemna că avea să se întoarcă. Nu 
trebuia pierdut nici un moment. Când va reveni, probabil că 
Lanoue va închide uşa în urma ei. Aceste gânduri trecură ca 
fulgerul prin capul prinţului. Strânse încă o dată mâna lui 
Dandelot şi se năpusti spre camera Metamorfozelor. 
Dandelot schiţă gestul de a-l opri, dar era prea târziu. 

Uşa se deschise uşor. Prinţul intră în cameră. Era una din 
cele mai frumoase încăperi din Louvre pe vremea aceea. 
Denumirea ei de inspiraţie mitologică se explica prin 
subiectele tapiseriilor care o acopereau. Legenda lui Perseu 
şi Andromeda, a Meduzei, a lui Daphne, scenele din viaţa 
zeilor Pan şi Apolo erau reprezentate cu o artă în care acul 
de cusut concura cu penelul. Dar atenţia admiratorilor era 
cel mai mult atrasă de povestea lui Jupiter şi Danae. Danae 
era desenată cu asemenea delicată măiestrie a nuanţelor că 
pe chipul său citeai încântarea pe care o simte în timp ce 
ploaia de aur cade asupra ei. 

Precum o regină a tapiseriilor, ea era luminată de o lampă 
din argint, sculptată şi nu turnată, datorată, se spunea, 
marelui Benvenuto Cellini. Şi, într-adevăr, ce alt artist 
florentin ar fi fost capabil să dăltuiască dintr-un calup de 
argint o vază de flori din inima căreia se înălța, ca o floare 
luminoasă, flacăra? 

Această tapiserie, având ca subiect „Danae şi ploaia de 
aur” alcătuia peretele unei firide-alcov în care trona un pat 
princiar; lampa era destinată deci să lumineze, odată cu 
nemuritoarea Danae încremenită în atitudinea ei de 
beatitudine hieratică, şi pe toate Danaele vii şi muritoare 
care veneau să aştepte în acest pat somptuos ca ploaia de 
aur a unor Jupiteri în carne şi oase, din acest Olimp terestru 
care era palatul Louvre, să se reverse asupra lor. 

Prinţul privi de jur-împrejur, ridică toate draperiile pe 
rând ca să se asigure că nu mai e altcineva în cameră şi, 
după ce încheie această amănunţită percheziţiune, trecu 
peste balustru şi se lungi pe covor, strecurându-se iute sub 
pat. 


Pentru acei dintre cititorii noştri care nu sunt familiarizați 
cu mobilierul din secolul al XVI-lea, să explicăm ce este 
acela un balustru. Balustrul era un fel de ţarc alcătuit din 
mici colonete legate intre ele care împrejmuia un pat 
pentru a delimita alcovul; acest detaliu de interior mai 
poate fi văzut astăzi doar în strana unei biserici sau în 
capele, precum şi în dormitorul lui Ludovic al XIV-lea de la 
palatul Versailles. 

Ei, şi precum spuneam, prinţul Conde se strecură cu toată 
iuţeala sub pat! Da, fără îndoială, era o postură ridicolă, o 
postură nedemnă de un prinţ, mai ales când el se numeşte 
prinţul de Conde. Dar, ce vreţi! Nu e vina mea dacă prinţul 
de Conde, tânăr, frumos, îndrăgostit, era şi gelos, şi asta îl 
făcea ridicol! Şi cum această scenă este consemnată aidoma 
în biografia prinţului, mi se va permite, cred, să mă fac aici, 
pur şi simplu, ecoul adevărului istoric. 

Observaţia dumitale, dragă cititorule, este aşa de 
adevărată şi de bine simțită că, abia ajuns sub pat, prinţul 
însuşi căzu pradă aceloraşi gânduri incomode şi, 
judecându-se cu multă severitate, se întrebă ce figură o să 
facă dacă, din întâmplare, va fi descoperit, fie şi de către un 
valet; câte glume şi zeflemeli vor avea ocazia să-i plaseze 
duşmanii şi rivalii lui! Ce desconsiderare îl aştepta din 
partea prietenilor! Şi, mai ales, ce va spune amiralul 
Coligny, care încercase să-l vindece de furia lui amoroasă? 

Prinţul îşi făcu deci toate mustrările - şi îl rugăm pe 
cititorul nostru să fie convins de asta - pe care un om de 
condiţia lui socială şi dăruit cu caracterul lui nobil se 
cuvenea să şi le facă în asemenea împrejurări. Rezultatul 
unor asemenea procese de conştiinţă fu că se ascunse şi 
mai bine sub pat, înaintând cu vreo douăzeci de centimetri 
şi făcându-şi un culcuş cât se putea de comod în condiţiile 
date. 

De altfel, avea el la ce să se gândească. 

Şi anume, îşi punea problema cum se va comporta din 
momentul când cei doi amanți se vor urca în pat. 


Cea mai firească soluţie i se păru că ar fi să iasă brusc de 
sub pat şi, fără nici o explicaţie inutilă, să încrucişeze sabia 
cu rivalul său. 

Dar, meditând mai adânc, această comportare, simplă în 
aparenţă, nu era lipsită de riscuri, şi nu pentru persoana sa 
fizică ci pentru onoarea lui. Acest bărbat, oricine ar fi fost, 
era, e adevărat, complicele cochetăriei domnişoarei de 
Saint-Andre, dar un complice absolut inocent. 

Aşa că prinţul reveni la prima lui hotărâre şi plănui să 
asculte şi să privească, cu sânge rece, ceea ce se va 
petrece. 

Tocmai se resemnase să adopte această cale a pasivităţii 
pânditoare, când timbrul sonor al ceasului său îi aduse la 
cunoştinţă un pericol pe care nu-l prevăzuse. Încă din 
această epocă, ceasurile şi pendulele nu mai erau doar 
obiecte ornamentale şi de lux, ci nişte aparate capricioase, 
care funcționau mai puţin după cum le programau meşterii 
care le inventaseră, cât după bunul lor plac. Aşa se explică 
faptul că ceasul domnului de Conde, care se afla în 
întârziere cu o jumătate de oră, începu să sune miezul 
nopții. 

Nu trebuie să vă mai amintesc că domnul de Conde se afla 
de ore întregi în ghearele unei nerăbdări pline de 
nervozitate. Temându-se că ceasul lui înzestrat cu atâta 
fantezie ar fi în stare să sune în clipele de mare încordare 
care îl aşteptau, şi spre a evita pericolul de a fi astfel 
demascat, prinţul prinse indiscretul obiect în căuşul mâinii 
stingi, sprijini pe el mânerul pumnalului pe care îl ţinea în 
mâna dreaptă şi apăsă cu energie mânerul pe cadranul 
ceasului; sub această presiune carcasa se făcu zob şi 
nevinovatul ceas îşi dădu duhul. 

Abia se încheiase această crudă execuţie că uşa camerei 
se deschise din nou, cu un zgomot uşor. Domnul de Conde o 
văzu intrând pe Charlotte de Saint-Andre, cu ochii la pândă 
şi urechile ciulite, urmând-o în vârful picioarelor pe acea 
odioasă creatură care se numea Lanoue. 


IX. 

Venus în intimitate. 

După ce intrară, Charlotte de Saint-Andre o luă înainte iar 
Lanoue rămase în urma ei, ca să închidă uşa. 

Fata se opri în faţa unei toalete pe care se odihneau două 
sfeşnice, care aşteptau să fie aprinse. 

— Eşti sigură că n-am fost văzute, draga mea Lanoue? 
Spuse ea cu acea voce fermecată care, după ce îl 
îmbolnăvise de amor, semănase în inima prinţului o furie 
turbată. 

— O, nu aveţi de ce vă teme, domnişoară, spuse codoaşa. 
Din cauza scrisorii de ameninţare adresate regelui, s-au dat 
ordine să se încuie porţile palatului. 

— Pentru toată lumea? Întrebă fata. 

— Pentru toată lumea. 

— Fără excepţie? 

— Fără excepţie. 

— Chiar şi pentru prinţul de Conde? 

Lanoue surâse: 

— Mai ales pentru prinţul de Conde, domnişoară. 

— Eşti sigură-sigură, Lanoue? 

— Cât se poate de sigură, domnişoară. 

— Ah, dar dacă... 

Charlotte se opri. 

— Dar ce rău vă poate face monseniorul? 

— O mulţime, Lanoue. Şi mai ales unul, foarte mare. 

— Care? 

— Să mă urmărească până aici. 

— Până aici, în camera Metamorfozelor? 

— Da. 

— Dar cum ar putea afla că domnişoara se află aici? 

— Ştie asta, Lanoue. 

Prinţul sorbea fiecare silabă din discuţia celor două femei. 

— Cine putea să-i spună? 

— Eu însămi. 

— Dumneavoastră? 


— Da, proasta de mine! 

— O, Doamne! 

— Închipuieşte-ţi că ieri, în clipa când pleca de la noi, am 
făcut imprudenţa, după ce am schimbat câteva glume în doi 
peri, să-i arunc batista mea. Şi în batistă se afla chiar biletul 
pe care mi-l aduseseşi tu cu o oră înainte. 

— Dar biletul nu era semnat? 

— Nu, din fericire. 

— Uf, chiar că din fericire, Jesus-Maria! 

Codoagşa îşi făcu două cruci mari. 

— Şi nu i-aţi cerut batista înapoi? 

— Am încercat. Ieri, Mezieres a trecut de şase oripe la el 
din partea mea. Prinţul ieşise de dimineaţă şi, până la nouă 
seara, nu se întorsese acasă. 

„Aha! Îşi spuse prinţul, deci pajul, pescar este acela care a 
trecut pe la mine ca să-mi vorbească din partea ei şi a 
insistat atâta”. 

— Aveţi încredere în tânărul ăsta, domnişoară? 

— E nebun după mine. 

— Pajii sunt nişte persoane indiscrete. Există şi un proverb 
care zice aşa... 

— Mezieres nu e pajul meu, e sclavul meu, zise fata cu 
aroganţa unei adevărate regine. Ah, Lanoue, blestematul de 
prinţ de Conde, nu-i va merge niciodată atât de rău pe cât îi 
doresc eu! 

— Mulţumesc, frumoasa frumoaselor! Murmură prinţul. O 
să-mi amintesc mereu de nobilele sentimente ce-mi porţi. 

— Ei bine, domnişoară, spuse Lanoue, pentru noaptea asta 
puteţi fi liniştită. Îl cunosc pe căpitanul gărzii scoțiene şi am 
să-i recomand în mod special pe monseniorul de Conde. 

— Din partea cui? 

Din partea mea! Fiţi liniştită, va fi de-ajuns. 

— Ah, Lanoue! 

— Ce vreţi, domnişoară! Tot ocupându-mă de problemele 
altora, mi le aranjez şi pe ale mele în acelaşi timp. 


— Mulţumesc, Lanoue. Gândul că aş putea fi urmărită mi- 
ar fi tulburat plăcerea pe care mi-am promis-o pentru 
noaptea asta. Lanoue se pregăti să plece. 

— Hei, Lanoue! Şopti Charlotte, înainte de a pleca te rog 
să aprinzi candelabrele, nu vreau să rămân în întunericul 
ăsta; fiinţele astea pe jumătate goale mă înfricoşează, am 
senzaţia că sunt gata să coboare de pe pereţi şi să vină spre 
mine. 

— Ah, dacă ar veni, spuse Lanoue în timp ce aprindea o 
hârtie de la focul din cămin, nu trebuie să vă sperie, ar face- 
o ca să vă adore ca pe zeiţa Venus. 

Lanoue aprinse cele cinci lumânări din braţele 
candelabrului. Aşa, aureolată de luminile roşietice ca de 
nişte flăcări, Charlotte era încântătoare. Prinţul o vedea 
reflectată în oglinda toaletei, înveşmântată într-o mătase 
transparentă care lăsa să i se ghicească formele. Ţinea în 
mână o ramură de mirt în floare; şi-o prinse în păr ca pe o 
coroană. Preoteasă a lui Venus, se împodobea cu floarea 
sacră a zeiţei. 

Apoi se privi cu cochetărie în oglindă, aranjându-şi cu 
vârful degetelor roze sprâncenele negre şi arcuite, dulci şi 
catifelate, şi aşezându-şi cu căuşul palmelor jerba aurie a 
pletelor. 

Împodobită astfel, stând într-o poziţie care îi scotea în 
evidenţă mijlocul fin şi suplu, cu trupul uşor cambrat în faţa 
oglinzii, proaspătă ca o floare de primăvară, îmbujorată ca 
un nor sub razele aurorei, senină ca însăşi virginitatea, 
zglobie ca un ghiocel care, grăbit să-şi trăiască viaţa, 
străpunge ultimul strat de zăpadă, Charlotte semăna, 
precum spusese Lanoue, cu însăşi Venus din Cythera, dar 
Venus în cel de-al cincisprezecelea an al vieţii, în dimineaţa 
când, stând în picioare pe malul apei, înainte de a-şi face 
intrarea în celesta Curte, se privise pentru ultima oară în 
oglinda mării. 

După ce se ocupă cu migală de fiecare amănunt care-i 
putea accentua frumuseţea pe care i-o dăruise natura, fata 


se studie atent în oglindă; ochii ei coborâră spre linia 
unduitoare a gâtului şi a umerilor, spre sânii ascunşi în 
valuri vaporoase de dantelă. 

Era nemaipomenit de frumoasă aşa, cu privirile umede, cu 
obrajii îmbujoraţi, cu gura întredeschisă, cu dinţii scânteind 
ca perlele; era de-a dreptul imaginea fără cusur a 
voluptăţii; uitând de cochetăria, de ura, de amenințările ei, 
prinţul fu cât pe-aci să iasă din ascunzătoarea lui şi să se 
arunce la picioarele ei strigând: 

— În numele Cerului, iubeşte-mă un ceas şi apoi ia-mi viaţa 
în schimbul acestui ceas de-amor...! 

Din fericire sau din nefericire pentru el, căci n-am cântărit 
avantajele sau neplăcerile care i s-ar fi tras în urma unui 
asemenea gest, fata se întoarse în direcţia uşii şi spuse 
încet aceste vorbe fatale: 

— O, de ce nu vii, prea-iubitul inimii mele? 

Această exclamaţie, precum şi gestul ei de nerăbdare, 
avură darul să trezească iar furia fără margini a prinţului, 
iar domnişoara de Saint-Andre i se păru din nou creatura 
cea mai oribilă din câte a creat Dumnezeu. 

Ea se duse la fereastra cea mai apropiată, dădu la o parte 
perdelele groase, încercă să deschidă ferestrele duble dar, 
cum mâinile ei delicate nu aveau destulă forţă pentru asta, 
se mulţumi să-şi sprijine fruntea de geam. Senzaţia de 
răcoare pe care i-o transmise geamul o făcu să deschidă 
ochii mai tare; după ce se obişnui cu întunericul şi începu să 
distingă obiectele, privirea ei se opri asupra unui om care, 
învăluit într-o mantie, stătea în picioare, imobil, la o 
aruncătură de piatră de Louvre. Văzându-l, domnişoara de 
Saint-Andre avu un surâs răutăcios, plin de mulţumire. 
Dacă ar fi fost mai aproape de ea, prinţul ar fi putut s-o 
audă murmurând, triumfătoare: 

— El este! 

lar apoi, tot ca pentru sine, cu un accent de ironie 
necruțătoare: 

— Plimbă-te, dragă prinţe. Îţi doresc plimbare plăcută. 


Desigur, Charlotte îl confunda pe omul de afară cu prinţul 
de Conde. Şi eroarea ei era perfect explicabilă. Domnişoara 
de Saint-Andre ştia perfect că, de câteva luni, prinţul venea, 
incognito, seara, sub ferestrele ei. Dar nu-i suflase o vorbă 
despre asta. 

Or, văzându-l pe prinţ că se plimbă pe malul Senei, acum, 
când se temea să nu-l întâlnească în castel, Charlotte trăi 
un moment de uşurare. Nici că s-ar fi putut ca luna, astrul 
pal şi melancolic credincios îndrăgostiţilor, să-i ofere o 
privelişte mai plăcută! 

Acum, din moment ce perspicacele nostru cititor ştie 
perfect că prinţul, nefiind înzestrat cu darul ubicuităţii, nu 
putea fi în acelaşi timp înăuntru şi afară, adică sub pat şi pe 
malul Senei, să ne grăbim a-i dezvălui cine era bărbatul 
învăluit în mantie pe care domnişoara de Saint-Andre îl 
confunda cu prinţul şi care era convinsă că dârdâie, zgâlţâit 
de răcoarea nopţii şi a râului învecinat. 

Acest bărbat nu era altul decât hughenotul nostru din 
ajun, scoţianul Robert Stuart, care, în locul unui răspuns la 
scrisoarea sa, aflase că domnii consilieri ai parlamentului se 
făcuseră luntre şi punte pentru ca execuţia lui Dubourg să 
aibă loc mâine sau poimâine. Robert Stuart, care se 
hotărâse să rişte încă o încercare. 

Brusc, bărbatul de pe mal scoase ceva de sub mantie, făcu 
un gest pe care Charlotte îl luă drept un gest de 
ameninţare şi se îndepărtă iute. După o clipă, se auzi un 
zgomot ca şi cel din noaptea trecută: un geam care se 
făcuse ţândări. 

— Ah, strigă Charlotte, nu era el! 

Şi bujorii din obrajii ei dispărură pe loc. De data asta, simţi 
un fior de spaimă. Şi, lăsând perdeaua să cadă, acoperind 
ferestrele, reveni, cu un pas şovăitor, se aşeză pe canapea şi 
se întinse, într-o aşteptare tânjitoare. 

Deci, ca şi în noaptea trecută, un necunoscut făcuse 
țandări una din ferestrele apartamentului locuit de 
mareşalul Saint-Andre. 


Dacă maregşalul, trezit din somn de zgomot, se va duce să 
bată la uşa fiicei sale şi nu va primi răspuns, ce se va 
întâmpla? Charlotte tremura de frică, aproape leşinată. 

Uşa se deschise şi Lanoue intră în grabă. Era la fel de 
speriată ca şi stăpâna ei. 

— O, Lanoue, spuse ea, ştii ce s-a întâmplat? 

— Nu, domnişoară, răspunse codoaşa; dar probabil că un 
lucru îngrozitor, fiindcă sunteţi palidă ca o moartă. 

— Ceva îngrozitor, într-adevăr, şi va trebui să mă duci 
imediat la tata. 

— Dar de ce, domnişoară? 

— Tu nu ştii ce s-a întâmplat la noi noaptea trecută? 

— Domnişoara vrea să spună de piatra aia de care era 
prinsă o scrisoare, în care era ameninţat regele? 

— Da... Ei bine, adineauri s-a petrecut din nou acelaşi 
lucru, Lanoue. Un bărbat, probabil acelaşi, pe care îl 
luasem drept prinţul Conde, a aruncat cu o piatră într-una 
din ferestrele noastre. 

— Şi vă temeţi? 

— Mă tem, pricepi, Lanoue, mă tem că tata o să bată la uşa 
mea şi, dacă vede că nu răspund, o să deschidă uşa şi o să 
afle că nu sunt în pat la ora asta. 

— O, dacă-i vorba de asta, puteţi fi liniştită, domnişoară. 

— De ce? 

— Tatăl dumneavoastră e la regina Catherine. 

— La ora unu noaptea? Ce caută la regină? 

— S-a întâmplat un accident grav. Maiestăţile lor au fost 
azi la vânătoare. 

— Ei, Şi...? 

— Şi, domnişoară, calul micii regined s-a împiedicat. 
Maiestatea Sa a căzut. Şi, cum e însărcinată în trei luni, se 
tem să nu piardă copilul. 

— Ah, Dumnezeule bun! 

— Aşa că toată Curtea e în picioare. 

— Te cred. 


— Şi toate domnişoarele de onoare sunt în anticamere sau 
la regina mamă. 

— De ce n-ai venit să mă avertizezi, Lanoue? 

— Abia am aflat, domnişoară, n-am întârziat decât să alerg 
să mă conving că totul e-adevărat. 

— Deci l-ai văzut? 

— Pe cine? 

— Pe el. 

— Sigur că da. 

— Şi? 

— Şi, domnişoară, s-a amânat distracţia; înţelegeţi că într- 
un moment ca ăsta nu poate lipsi. 

— Şi pe când rămâne? 

— Pe mâine. 

— Unde? 

— Aici. 

— La aceeaşi oră? 

— La aceeaşi oră. 

— Atunci, hai să plecăm, repede! 

— Acuşi, domnişoară! Numai să sting lumânările. 

— Ai spune că un duh rău ne poartă sâmbetele, exclamă 
Charlotte. 

— Ba, dimpotrivă! Zise Lanoue, suflând în ultima 
lumânare. 

— Cum, dimpotrivă? Întrebă din uşă domnişoara de Saint- 
Andre. 

— Păi chiar aşa. lacă un accident care o să vă dea multă 
libertate. Şi ieşi pe urmele domnişoarei Charlotte; paşii lor 
se pierdură pe coridor. 

— Pe mâine, dar! Spuse, ieşind din ascunzătoarea lui şi 
sărind peste balustru, prinţul de Conde, care nu aflase 
nimic despre identitatea rivalului său. Pe mâine, pe 
poimâine, pe răspoimâine, dacă va fi nevoie! Dar, pe ce am 
mai sfânt, o să merg până la capăt! 

Şi ieşi, la rândul lui, din camera Metamorfozelor, o luă pe 
coridor în sensul opus celui urmat de Charlotte şi Lanoue, 


traversă curtea şi trecu pe poarta palatului, fără ca vreo 
santinelă să-l întrebe nici de unde vine, nici unde se duce, 
într-atât de mare era zăpăceala pe care o iscaseră cele 
două incidente de care am amintit mai devreme. 

X. 

Cei doi scoțieni. 

Robert Stuart, pe care Charlotte de Saint-Andre îl văzuse 
aruncând în ferestrele mareşalului un nou mesaj adresat 
regelui, dispăruse într-o clipă de la locul faptei. Până la 
Châtelet făcuse drumul aproape în goană; ajuns acolo, îşi 
dădu seama că nu e urmărit şi nu se mai grăbi. Scoţianul 
nostru ajunse fără nici o emoție până la locuinţa prietenului 
şi compatriotului său Patrick, dacă nu punem la socoteală 
pe cei doi sau trei vagabonzi care, la vederea spadei sale şi 
a pistolului prins la cingătoare, nu se încumetară să-l 
întrebe de sănătate. 

Intrase în cameră, se culcase, având pe chip acel calm 
aparent pe care-l datora unei mari stăpâniri de sine. Dar, 
oricât de puternică era voinţa lui, nu ajungea până acolo 
încât să-şi poată comanda şi somnul. Aşa că timp de câteva 
ceasuri se răsuci în aşternut, fără să poată gusta odihna pe 
care o aştepta de trei nopţi. Abia în zori, frânt de oboseală, 
căzu într-un somn profund. 

Îl aşteptase până seara pe prietenul său Patrick, aşa cum îi 
promisese. Dar arcaşul, consemnat la Louvre de căpitanul 
său, ca urmare a ordinului de a se întări paza palatului, n- 
avusese ocazia de a profita de îmbrăcămintea lui Robert 
Stuart. 

Pe la şapte seara, neavând nici o veste de la Patrick, 
Robert Stuart se îndreptase spre Louvre şi acolo aflase 
despre ordinele severe primite de garda palatului şi despre 
motivele ce le pricinuiseră. Apoi, rătăcise pe străzile 
Parisului şi auzise lumea povestind despre asasinatul 
prezidentului Minard; constată că circulau o sută de 
versiuni diferite, cu excepţia celei adevărate. Milostivindu- 
se de ignoranţa unora şi de curiozitatea altora, Robert 


Stuart se oprea şi povestea varianta lui, pe care susţinea că 
a aflat-o de la cineva de încredere: dar toate detaliile reale 
ale împrejurărilor în care murise prezidentul păreau cam 
fantasmagorice şi nimeni nu-i dădu crezare. 

După cum ştim, niciodată adevărul nu pare credibil. 

Din vorbă în vorbă, scoţianul află de severitatea cu care 
parlamentul intenţiona să pună în aplicare sentinţa 
împotriva consilierului Dubourg; execuţia urma să aibă loc 
peste patruzeci şi opt de ore în piaţa Greve. Nu avea de 
ales: dată fiind încăpăţânarea oarbă a judecătorilor, se 
hotări să trimită un nou bilet, formulat în termeni mai 
precişi, adresat regelui. 

După ce ieşi din serviciul de gardă, Patrick veni cât putu 
de repede acasă, urcă în fugă scările şi se năpusti în 
cameră. Văzând că nici zgomotul făcut de uşa trântită de el, 
nici târşâitul scaunelor pe care le mută pe duşumea dintr- 
un loc într-altul nu-l pot trezi din somn pe Robert, strigă: 

— Foc! Foc! 

În sfârşit, prietenul său se smulse din braţele lui Morfeu. 
În prima clipă, fu convins că veniseră să-l aresteze şi întinse 
braţul după spada sa, aşezată chiar lângă pat şi o scoase pe 
jumătate din teacă. 

— O, la, la! Strigă Patrick râzând, am impresia că eşti 
foarte bătăuş când te trezeşti din somn, dragul meu Robert! 
Calmează-te, ce naiba! Şi mai ales, încearcă să te trezeşti 
de-a binelea, ar fi timpul. 

— A, tu eşti, zise Stuart mahmur. 

— Eu sunt, dar cine credeai? Eu te las să dormi în patul 
meu şi tu eşti gata să mă spinteci când vin acasă! 

— Ce naiba vrei, dormeam tun. 

— Asta am constatat şi chiar cu mare uimire: dormeai? 

Patrick se duse la fereastră şi trase perdeaua. 

— Priveşte, te rog, spuse el. 

O lumină puternică invadă odaia. 

— Ce oră e? Întrebă Robert. 


— A bătut de zece la toate bisericile din Paris, spuse 
arcaşul. 

— Te-am aşteptat ieri toată ziua şi pot zice că şi toată 
noaptea. 

Arcaşul ridică din umeri. 

— Ce să fac! Un soldat rămâne un soldat; chiar dacă e 
arcaş scoţian. Am fost consemnați la Louvre ieri şi noaptea 
asta. Dar astăzi sunt liber, precum vezi. 

— Asta înseamnă că vrei să-ţi iei în stăpânire camera? 

— Nu. Am venit să-ţi cer numai ţoalele. 

— Ah, aşa e, uitasem de doamna consilieră. 

— Din fericire ea n-a uitat de mine, după cum îţi poate 
dovedi acest pateu din carne de vânat aflat pe masă şi care 
abia aşteaptă să ne astâmpere foamea. Eu am o foame de 
lup şi sper ca şi tu! 

— Parcă vorbeam de ţoalele mele... 

— Exact. Ei, pricepi cred că drăgălaşa mea consilieră nu 
urcă de florile mărului patru etaje până aici. Pateul e numai 
un sol, el purta cu sine o scrisoare: mă aşteaptă azi de la 
orele douăsprezece, ora la care consilierul nostru 
navighează cu pânzele sus către parlament, până la ora 
patru, când acostează din nou în portul conjugal. Aşa că la 
douăşpe şi cinci minute o să fiu la ea şi îi voi răsplăti 
devotamentul prezentându-mă într-un costum care n-o 
poate compromite, asta dacă nu ţi-ai schimbat părerea de 
când nu ne-am mai văzut, prietene. 

— Costumul meu e la dispoziţia ta, dragul meu Patrick, 
spuse Robert. După cum vezi, hainele sunt pe scaun şi 
aşteaptă stăpânul care să le folosească. Dă-mi-le în schimb 
pe ale tale. 

— Imediat. Dar, mai întâi, să stăm de vorbă cu acest pateu. 
N-ai nevoie să te scoli din pat ca să participi la conversaţie, 
o să trag masa lângă pat. Uite-aşa! E bine acum? 

— E perfect, dragă Patrick. 

— Acum (Patrick scoase pumnalul din teacă şi i-l oferi 
prietenului său), acum, în timp ce o să caut niscaiva 


băutură, cu care să-l udăm, te rog să-i vii de petrecanie 
acestei dihănii proaspăt vânate şi să-mi spui dacă drăgălaşa 
mea consilieră e o femeie cu gust. 

Robert se supuse poruncii lui Patrick cu aceeaşi sârguinţă 
cu care ar fi executat un arcaş scoţian ordinul căpitanului 
său. Şi când Patrick se întoarse, mângâind cu afecţiune un 
ulcior plin cu vin, găsi gata ridicat un edificiu gastronomic 
impunător. 

— A, pe Sfântul Dunstan! Spuse el, e ca un iepure în 
vizuină în mijlocul a şase potârnichi! Ce ţară minunată e 
aceasta, unde vânatul cu blană şi cel cu pene trăiesc într-o 
asemenea dulce aţmonie! Mesir Rabelais n-o numeşte el 
oare pay de Cocagne? Robert, prietene, urmează-mi 
exemplul: lipeşte-te pe lângă o nevastă de magistrat, nu pe 
lângă una de spadasin, şi, fără să fie nevoie să visez şapte 
vaci grase, ca faraonul, o să-ţi pot prezice că te vei înfrupta 
din plin atât din binefacerile cerului cât şi ale pământului. 
Să profităm de ele, dragă Stuart, căci altfel nu ne vom 
dovedi demni a le obţine! 

Şi, exemplificând vorba cu fapta, arcaşul se aşeză la masă 
şi îşi puse în farfurie o porţie uriaşă de vânat. Robert mâncă 
şi el cu poftă; la douăzeci şi doi de ani, oricâte necazuri ai 
avea pe cap, pofta de mâncare nu se lasă aşteptată. Dar 
Robert era preocupat de ceva şi mâncă în tăcere, spre 
deosebire de prietenul său, care sporovăia vesel, gândindu- 
se la întâlnirea galantă de la ora prânzului. 

Un orologiu bătu unsprezece şi jumătate. 

Patrick se ridică în grabă de la masă, strivi în dinţii săi, albi 
ca ai unui lup de munte, o ultimă bucată de carne friptă, 
sorbi pe nerăsuflate ultimul pahar de vin şi începu să se 
îmbrace cu veşmintele prietenului său. După ce această 
operaţie importantă pentru soarta lui de amant norocos se 
încheie, Patrick arăta totuşi destul de ţeapăn şi stângaci, 
exact cum arată şi în zilele noastre un militar când îşi 
schimbă uniforma cu hainele civile. Întotdeauna, ţinuta şi 
expresia unui soldat împrumută ceva de la uniforma pe care 


o poartă de obicei şi, oriunde s-ar afla şi oricum ar fi 
îmbrăcat, aerul milităros îl trădează. 

Asta nu îl împiedica pe Patrick să arate, în acelaşi timp, ca 
un cavaler frumos cu ochi albaştri şi plete roşcate, ca un 
tânăr bine clădit şi plin de energie. 

Se privi într-un ciob de oglindă şi surâse mulţumit, părea 
că-şi spune: „Dacă drăgălaşa mea consilieră n-o să fie 
mulţumită, înseamnă că e o fiinţă al dracului de năzuroasă, 
pe onoarea mea!” 

Îl întrebă totuşi pe Robert, ca să-şi verifice impresia: 

— Cum mă găseşti, camarade? 

— Păi, mai bine nici că se poate; sunt convins că drăgălaşa 
de consilieră o să leşine de surpriză. 

Era exact ce dorea să audă Patrick. El surâse din nou, îşi 
netezi gulerul şi, întinzându-i mâna, îi spuse: 

— Ei, la revedere! Fug să o potolesc, că se dă de ceasul 
morţii, biata femeie! Nu m-a văzut de alaltăieri şi nici n-a 
avut veşti despre mine! 

Făcu un pas spre uşă, apoi se opri: 

— Nu-i nevoie, cred, să-ţi mai spun că nu eşti obligat să 
stai încuiat în casă. Poţi să circuli ziua-n amiaza mare prin 
Paris, da' sper că n-ai de gând să te bagi în vreo dandana 
cât porţi uniforma mea; dacă păţeşti ceva, or să te aresteze, 
te vor duce la Châtelet şi te vor identifica; şi, pe deasupra, o 
să fiu şi eu pedepsit fiindcă am lăsat uniforma pe mâinile 
tale. Aşa că ai toată libertatea, da' să fii băiat cuminte! 

— N-ai de ce te teme despre partea asta, Patrick, răspunse 
celălalt. Nu sunt un om prea certăreţ din fire. 

— He, he, făcu arcaşul clătinând din cap, nu pun eu mare 
bază pe declaraţiile astea! Eşti scoţian ca şi mine - sau ceva 
pe aproape - şi ca toţi cei care au crescut dincolo de Tweed, 
sunt sigur că ai momente în care nu e bine să te zgândăre 
cineva. Aşa că îţi dau un sfat înţelept: nu căuta gâlceavă; iar 
dacă îţi caută altcineva gâlceavă, pe sfântul Duncan, nu te 
lăsa călcat pe bătături! La dracu, e vorba să aperi onoarea 


uniformei şi, la nevoie, nu uita că ai la şold o sabie şi un 
pumnal care ies singure din teacă dacă te enervezi. 

— Fii liniştit, Patrick, o să mă găseşti aici, cum m-ai lăsat. 
— Nu, nici aşa. Nu vreau să te plictiseşti, insistă Patrick, 
care era un muntean încăpățânat, o să mori de lingoare în 
camera asta; peisajul în timpul zilei e îngrozitor, nu vezi 
decât acoperişuri şi turle, asta când ceața şi fumul nu le 

ascund de priviri. 

— Asta ne va aminti de scumpa noastră patrie, unde plouă 
în fiecare zi, făcu Robert, nostalgic. 

— Aşi! Replică sec Patrick, dar când ninge? 

Şi, satisfăcut de a fi reabilitat Scoţia sub raportul 
condiţiilor climaterice, Patrick se hotări în sfârşit să plece, 
nu înainte de a mai adăuga, din prag: 

— Asta, ca să glumim şi noi. Du-te, vino, aleargă, ceartă-te, 
bate-te, numai să nu te întorci cu pielea-n băț. Dar, oricum, 
trebuie să-ţi dau un sfat serios, unul singur, dar să te 
gândeşti bine la ce-ţi spun. 

— Sunt numai urechi. 

— Prietene, din cauza atmosferei încărcate, şi mai ales a 
amenințărilor pe care secăturile de caivinişti le proferă la 
adresa regelui, va trebui să intru iar în gardă la Louvre la 
ora opt fix. În seara asta apelul se face mai devreme. 

— O să mă găseşti aici când te-ntorci. 

— Atunci, Dumnezeu să te aibă-n pază! 

— lar pe tine plăcerea să te călăuzească! 

— Nu-i nevoie, spuse arcaşul, cu un gest de amorez 
victorios, ea mă aşteaptă. 

Şi ieşi cu un aer de condotier, ca un senior de la Curte, 
fredonând o arie populară scoțiană. 

Acest simplu soldat scoţian era la ora aceea mult mai 
fericit decât frumosul Louis de Conde, văr al regelui 
Francois şi frate al regelui de Navarra. 

Să mai rămânem însă câteva minute în tovărăşia lui 
Robert Stuart. El avea două subiecte de meditaţie, foarte 
încâlcite, aşa că nu se plictisi deloc până la ora patru, când 


trebuia să se întoarcă Patrick. Între patru şi cinci, 
aşteptarea lui deveni din ce în ce mai încordată. Era ora la 
care ar fi vrut să se afle la intrarea parlamentului ca să afle 
ştiri proaspete, nu în legătură cu condamnarea consilierului 
Dubourg, ci cu locul şi ora execuţiei sale. 

La cinci şi jumătate, nu se mai putut stăpâni şi ieşi din 
casă, lăsând un bilet prin care îl asigura pe Patrick că la ora 
şapte seara se va întoarce şi îi va înapoia uniforma. 

Se lăsa seara. Robert o ţinu tot într-o fugă până la intrarea 
palatului. În piaţă era adunată o mare mulţime de oameni. 
Şedinţa parlamentului nu se încheiase. Probabil că aşa se 
explica şi întârzierea lui Patrick. 

Abia pe la ceasurile şase, consilierii începură să 
părăsească parlamentul. 

Ceea ce află Robert în legătură cu hotărârile şedinţei îl 
făcu să se înfioreze. Se stabilise felul în care va pieri 
consilierul Dubourg: prin ardere pe rug. În schimb nu se 
fixase încă dacă execuţia avea loc a doua zi, pe 22, sau 
peste două zile, sau peste trei. Poate că data execuţiei urma 
să fie amânată cu câteva zile, pentru ca regina Maria 
Stuart, care avusese un accident în ajun, să poată asista şi 
ea. Dar asta numai în cazul că rana ei era destul de uşoară 
şi se vindeca în cel mult o săptămână. 

Robert Stuart părăsi piaţa parlamentului cu gândul să se 
întoarcă în strada Battoir-Saint-Andre. Dar văzu, de 
departe, un arcaş scoţian care se ducea spre Louvre, mult 
mai devreme de ora fixată pentru apel. 

Atunci, îl străfulgeră o idee: să pătrundă în Louvre 
profitând de costumul prietenului său şi să afle din palat, de 
la o sursă demnă de încredere, noutăţi despre sănătatea 
tinerei regine; căci de sănătatea ei depindea viaţa 
condamnatului. 

Mai avea la dispoziţie două ore, aşa că se îndreptă spre 
Louvre. 

Nimeni nu-l opri să intre, nici la prima poartă nici la a 
doua. Pătrunse astfel în curtea interioară. Abia ajunse 


acolo, că se anunţă sosirea unui trimis al parlamentului, 
care dorea să vorbească regelui. 

Fu chemat Dandelot, care se duse să-l anunţe pe rege. 
După zece minute se întoarse cu încuviințarea de a-l 
conduce pe consilier în faţa regelui. 

Robert Stuart pricepu că, dacă va da dovadă de răbdare şi 
va fi destul de descurcăreţ, va afla ceea ce dorea să ştie. 
Aşteptă deci. 

Consilierul rămase aproape un ceas în apartamentul 
regelui. În sfârşit, plecă din palat. Dandelot, care-l însoţi 
până la poartă, avea un aer sumbru. Spuse câteva cuvinte 
la urechea căpitanului gărzii scoțiene şi se retrase. Cu 
siguranţă că în aceste cuvinte rezumase toată misiunea 
consilierului. 

— Domnilor, spuse apoi căpitanul gărzii scoțiene 
oamenilor săi, vă aduc la cunoştinţă că poimâine veţi 
executa pază specială cu ocazia executării consilierului 
Anne Dubourg în piaţa Greve. 

Robert Stuart aflase ce dorea. Făcu câţiva paşi spre ieşire, 
apoi se opri în loc. După câteva minute de profundă 
meditaţie, reveni şi se pierdu în mijlocul tovarăşilor săi, 
ceea ce nu era greu, având în vedere numărul mare al 
arcaşilor şi întunericul care se lăsase. 

XI. 

Ce se poate petrece sub un pat. 

Intrând în camera Metamorfozelor, prinţul de Conde îi 
dăduse întâlnire lui Dandelot la amiralul de Coligny, a doua 
zi la orele douăsprezece. 

Prinţul era aşa de nerăbdător să povestească amiralului şi 
mai ales lui Dandelot întâmplările din cursul nopţii, că 
ajunse în strada Bethisy înainte de ora indicată. Dar 
Dandelot venise şi mai devreme. Stătea de vorbă de o oră 
cu fratele său, amiralul, şi aventura galantă a domnişoarei 
de Saint-Andre devenise pentru ei un subiect foarte serios. 

Alianţa mareşalului de Saint-Andre cu familia de Guise nu 
era numai o simplă încuscrire, ci şi o coaliţie religioasă şi 


politică împotriva partidei calviniste. lar modul în care se 
hotărâse soarta consilierului Anne Dubourg dovedea că nu 
sunt dispuşi să arate nici o îngăduinţă faţă de apărătorii noii 
religii. 

Cei doi fraţi citiră şi recitiră cu atenţie biletul domnişoarei 
de Saint-Andre. Îşi puseră degeaba memoria la încercare: 
nu recunoscură scrisul. Atunci l-au trimis doamnei amiral, 
aflată în camera ei, spre a vedea dacă nu cumva amintirile 
ei erau mai cuprinzătoare decât ale soţului şi ale 
cumnatului. 

Într-o altă împrejurare, Dandelot şi mai ales Coligny s-ar fi 
împotrivit ideii ca vărul lor, prinţul de Conde, să mai 
continue această aventură nebunească. Dar şi sufletele cele 
mai curate sunt capabile, în situaţii excepţionale, să accepte 
compromisul cu conştiinţa. 

Or, era foarte important pentru partida calvinistă ca 
domnul de Joinville să nu se căsătorească cu Charlotte de 
Saint-Andre; şi dacă întâlnirea galantă a distinsei 
domnişoare nu era cu prinţul de Joinville, lucru puţin 
probabil, era mai mult ca sigur că domnul de Conde, dacă 
avea să vadă ceva, ar fi făcut atâta zarvă pe tema asta, încât 
zvonul ar fi ajuns la urechile familiei de Guise şi ruptura 
logodnei ar fi fost o consecinţă firească. 

Ba mai mult: din aceasta aventură ar fi rezultat, mai mult 
ca sigur, o asemenea decepţie pentru prinţ, care oscila între 
religia catolică şi religia calvinistă, încât ar fi fost mai uşor 
pentru Coligny şi Dandelot să-l aducă în rândurile 
protestanților. 

Şi, de multe ori, atragerea unui om de valoare cântăreşte 
pentru un partid mai mult decât o victorie. Or, acest tânăr, 
frumos şi curajos prinţ, era un om destinat succesului. 

Aşa se explică nerăbdarea cu care cei doi fraţi îl aşteptau 
la hotel Coligny pe vărul lor. La rugămintea lor, prinţul îşi 
deşertă povestea lui plină de peripeții şi mistere şi, spre 
cinstea lui, trebuie să spunem că nu ascunse nici un 
amănunt, oricât de stingheritor ar fi fost pentru el. Adică 


nici poziţia foarte originală din care auzise şi văzuse ce s-a 
întâmplat în camera Metamorfozelor. Prinţul avu grijă să-şi 
bată singur joc de el însuşi, ca să nu i-o ia ceilalţi înainte. 

Când povestirea se încheie, amiralul îl întreabă: 

— Şi acum, ce te gândeşti să faci? 

— Păi, ce altceva decât să mă duc din nou la locul faptei? 
Dragul meu Dandelot, sper că o să-mi dai o mână de ajutor! 

Cei doi fraţi se priviră cu înţeles. Prinţul venea în 
întâmpinarea planului lor. Totuşi, Coligny crezu că onoarea 
îl obligă să vină cu câteva obiecţiuni. Aşa că încercă să-l 
facă pe prinţ să renunţe. Însă, de la primele cuvinte, acesta 
îi puse mâna amical pe braţ, zicând cu multă hotărâre: 

— Dragă amirale, dacă n-ai aceeaşi părere cu mine, hai să 
vorbim despre alte lucruri; nimic nu mă poate clinti, dar, te 
rog să mă crezi că m-ar durea sufletul să mă contrazic cu 
omul pe care îl iubesc şi îl respect cel mai mult pe lume, cu 
dumneata adică! 

Amiralul se înclină, părând că cedează în faţa unei 
convingeri imposibil de combătut. În adâncul sufletului, era 
încântat de consecvenţa vărului său. 

Se înţeleseră, aşadar, ca înainte de miezul nopţii Dandelot 
să-l ajute pe pţinţ, ca şi prima oară, să intre în camera 
Metamorfozelor. Urma să se întâlnească pe acelaşi coridor, 
la douăsprezece fără un sfert. Ca domnul de Gonde să 
poată pătrunde fără greutate în Louvre, Dandelot îi spuse 
parola. 

Prinţul le ceru să-i dea biletul misterios înapoi. Amiralul îi 
mărturisi că, deoarece nu recunoscuseră scrisul, 
trimiseseră biletul doamnei amiral, la care nu îndrăzneau 
să pătrundă încă, deoarece era la ora sfintei împărtăşanii. 
Dandelot promise că îl va recupera de la cumnata sa în 
aceeaşi seară, când doamna amiral va fi la Curte, în 
preajma reginei Catherine, iar amiralul promise, la rândul 
lui, că îi va aminti soţiei sale că trebuie să ducă biletul lui 
Dandeloit. 


După ce stabiliră toate aceste amănunte, Dandelot şi 
prinţul îşi luară rămas-bun de la amiral; primul se întoarse 
la Louvre, cel de-al doilea acasă. 

Pentru prinţul de Conde, ziua trecu foarte greu. În sfârşit, 
orologiile bătură unsprezece şi jumătate. 

La Louvre nu se discuta de câteva ceasuri decât despre 
executarea consilierului Dubourg, pe care regele o fixase 
peste două zile. 

Prinţul văzu că Dandelot e foarte supărat. Cum această 
sentinţă la moarte era o dovadă incontestabilă că domnul 
de Guise, persecutorul consilierului Dubourg, dirija după 
placul său voinţa regelui, Dandelot aştepta cu mare 
nerăbdare încheierea aventurii în care intrase Charlotte de 
Saint-Andre, în speranţa că va putea să-şi pună puternicii 
duşmani într-o lumină ridicolă. 

Ca şi în ajun, coridorul era foarte întunecat, iar camera 
Metamorfozelor era luminată numai de lampa din argint 
masiv; ca şi în ajun, toaleta era pregătită s-o primească pe 
adolescenta Venus; ca şi în ajun, candelabrele aşteptau să 
fie aprinse, ca să scoată în evidenţă farmecele fără egal ale 
zeiţei. 

Doar că, de data asta, balustrul alcovului era deschis. 
Acest amănunt dovedea că întâlnirea va avea loc. 

Temându-se să nu fie cumva surprins, prinţul se strecură 
iute sub pat, uitând să mai facă aceleaşi reflecţiuni înțelepte 
despre onoare ca în ajun. Ceea ce dovedeşte că omul se 
obişnuieşte cu orice, chiar să se ascundă sub paturi. 

Prinţul auzi paşi uşori; cineva se oprise la uşă; se auzi 
scârţâitul uşor al uşii în ţâţâni. „Bun! Îşi spuse el, amorezii 
noştri sunt mai grăbiţi ca ieri. Probabil fiindcă nu s-au mai 
văzut de două zile” 

Paşii se apropiau de alcov, furişaţi. Prinţul privi alent şi 
văzu piciorul gol al unui arcaş din garda scoțiană. „Hm! 
Făcu prinţul, ce vrea să însemne asta?” Se întinse şi mai 
mult şi putu să-l vadă în întregime pe intrus. Într-adevăr, în 
cameră intrase un arcaş din garda scoțiană! 


Doar că noul-venit nu părea să fie deloc în largul lui. Părea 
la fel de dezorientat cum fusese el însuşi cu o noapte 
înainte. Omul dădu la o parte perdelele şi ridică feţele de 
masă, cercetând atent fiecare ungher. Nu păru să găsească 
nici o ascunzătoare convenabilă. În cele din urmă intră în 
alcov şi se strecură sub pat, în partea opusă lacului unde se 
afla domnul de Conde. 

Scoţianul nici nu apucă să se obişnuiască cu poziţia în care 
se afla, că simţi vârful unui pumnal apăsându-i pieptul în 
dreptul inimii şi auzi un glas ameninţător şoptindu-i la 
ureche: 

— Nu ştiu cine eşti şi nici ce te-a adus aici, dar dacă faci 
vreo mişcare sau scoţi o vorbă, vei fi mort! 

— Nu ştiu cine eşti dumneata şi nici ce te-a adus aici, 
răspunse noul-venit tot în şoaptă, dar nu accept să-mi pună 
nimeni condiţii; aşa că n-ai decât să-mi vâri pumnalul în 
inimă, dacă ai chef. Nu mi-e teamă de moarte. 

— Ah, făcu prinţul, aşa vorbeşte un adevărat bărbat şi m- 
am înţeles întotdeauna cu cei viteji. Sunt prinţul de Conde, 
domnule, şi-mi voi băga pumnalul în teacă. Sper că îmi veţi 
dovedi aceeaşi încredere şi îmi veţi spune cine sunteţi! 

— Sunt scoţian, monseniore, şi mă numesc Robert Stuart. 

— Acest nume îmi e necunoscut, domnule. 

Scoţianul tăcu. 

— Veţi dori să-mi spuneţi, continuă prinţul, în ce scop aţi 
pătruns în această cameră şi în ce scop v-aţi ascuns sub 
pat? 

— Mi-aţi dat primul dovadă de încredere, monseniore, aşa 
că ar fi nimerit să nu vă deziceţi şi să-mi spuneţi cu ce plan 
v-aţi ascuns aici! 

— Pe onoarea mea, nimic mai uşor, domnule, spuse prinţul 
aşezându-se mai comod: sunt îndrăgostit de domnişoara de 
Saint-Andre. 

— Fiica mareşalului? 

— Exact, domnule. Şi aflând, pe o cale ocolită, că are 
întâlnire aici cu amantul ei, m-am lăsat târât de vinovata 


curiozitate de a-l cunoaşte pe fericitul muritor care se 
bucură de favorurile acestei cinstite domnişoare; m-am 
vârât sub pat şi, trebuie să mărturisesc că nu mă simt prea 
în largul meu. Vă ascult acum. 

— Monseniore, nu va spune nimeni că un necunoscut are 
mai puţină încredere într-un prinţ decât a avut prinţul în el: 
eu sunt cel care am scris regelui, ieri şi alaltăieri. 

— Ah, la dracu, şi care aţi pus scrisorile la poştă folosindu- 
vă de ferestrele mareşalului de Saint-Andre? 

— Chiar aşa. 

— Să-mi fie cu iertare, spuse prinţul, dar... 

— Ce, monseniore? 

— Dacă-mi amintesc bine, în scrisoare, în prima cel puţin, 
parcă îl ameninţaţi pe rege! 

— Da, monseniore, dacă nu-l pune în libertate pe 
consilierul Dubourg. 

— Şi, ca ameninţarea să fie mai convingătoare, l-aţi 
asasinat pe prezidentul Minard? Întrebă prinţul, destul de 
tulburat să se afle alături de omul care concepuse o 
asemenea scrisoare insolentă. 

— Într-adevăr, monseniore, l-am ucis pe prezidentul 
Minard, răspunse, foarte rece, scoţianul. 

— Te pomeneşti că vreţi să atentaţi la viaţa regelui? 

— De-asta am venit aici. 

— Cum? Strigă prinţul uitând unde se află şi de pericolul 
care-l pândea dacă va fi auzit. 

— Exact aşa, monseniore. Dar mi-aş permite să observ că 
Alteța Voastră vorbeşte un pic cam tare şi că situaţia în care 
ne aflăm ne-ar impune să vorbim în şoaptă. 

— Aveţi dreptate, spuse prinţul. La dracu, să vorbim încet! 
Nu vorbim de lucruri care să sune bine în Louvre. 

Şi, coborând vocea: 

— La dracu! Ce noroc pentru Maiestatea Sa că-i pot fi de 
folos, deşi am venit pentru altceva. 

— Atunci, vă socotiți să mă împiedicaţi? 


— Ba bine că nu! Ce vă gândiţi? Să atentaţi la viaţa unui 
rege spre a împiedica să fie ars pe rug un consilier? 

— Acest consilier, monseniore, e omul cel mai cinstit de pe 
pământ! 

— Ce contează? 

— Acest consilier, monseniore, e tatăl meu! 

— Ah, e altceva atunci. Ei bine, e o împrejurare fericită că 
v-am cunoscut, nu pentru rege, ci pentru dumneavoastră. 

— De ce? 

— Veţi vedea... Dar, înainte de toate, o să-mi juraţi pe 
onoarea dumneavoastră că nu veţi atenta la viaţa regelui. 

— În ruptul capului! 

— Dar, dacă promit, pe onoarea mea de prinţ, să obţin 
graţierea consilierului Dubourg? 

— Pe onoarea dumneavoastră de gentilom? 

— Da. 

— Atunci e altceva, voi fi de acord. 

— Ei bine, pe onoarea mea de gentilom, voi face tot ce îmi 
stă în puteri să-l salvez pe domnul Dubourg! 

— Ei bine, aveţi cuvântul lui Robert Stuart, monseniore, 
că, dacă regele îl graţiază, de acum înainte persoana 
regelui va fi sacrosanctă pentru mine. 

— Doi oameni de onoare n-au nevoie de mai mult. Ne-am 
dat cuvântul, domnule; să vorbim acum despre altceva. 

— Cred că ar fi mai bine, monseniore, să nu vorbim deloc. 

— Aţi auzit vreun zgomot? 

— Nu. Dar, dintr-un moment în altul... 

— Basta! Mai e destul timp ca să-mi spuneţi cum aţi ajuns 
aici. 

— Foarte simplu, monseniore: am pătruns în Louvre cu 
ajutorul acestei uniforme. 

— Deci nu sunteţi arcaş? 

— Nu, e costumul unui prieten. 

— l-aţi fi făcut o figură frumoasă prietenului... 

— Aş fi declarat că am furat costumul. 

— Dacă mai era timp de declaraţii! Puteaţi fi ucis pe loc. 


— În buzunarul meu e o declaraţie care dovedea 
nevinovăția lui Patrick. 

— Văd că vă place să fiţi meticulos şi exact în toate. Dar 
asta nu mă lămureşte cum aţi pătruns aici, nici de ce v-aţi 
ascuns sub acest pat în această cameră anume; cred că 
Maiestatea Sa nu calcă aici decât foarte rar. 

— Va veni în noaptea asta. 

— Sunteţi sigur. 

— Da, monseniore! 

— Şi ce vă dă atâta siguranţă? Să vedem. 

— Acum câteva minute eram pe un coridor în castel. 

— Care din ele? 

— Nu-l cunosc. Sunt pentru prima dată în Louvre. 

— Vă descurcaţi binişor! Deci, eraţi pe un coridor... 

— Ascuns în spatele unei draperii de la o cameră 
neluminată, când auzii nişte şuşoteli la doi paşi de mine. Am 
tras cu urechea. Vorbeau două femei: „A rămas pentru 
noaptea asta, nu-i aşa?” - „Da”. - „În camera 
Metamorfozelor?” - „Da. La ora unu fix regele o să fie acolo. 
Mă duc cu cheia”. 

— Aţi auzit aşa ceva? Strigă prinţul, uitând din nou unde 
sc află. 

— Da, monseniore, răspunse scoţianul. Păi, altfel ce-aş fi 
căutat aici? 

— Ai dreptate, spuse prinţul. Şi, ca pentru sine: Of deci 
regele era!” 

— Aţi spus ceva, monseniore? 

— Vă întrebam cum aţi făcut să găsiţi camera asta, din 
moment ce nu cunoaşteţi palatul. 

— O, foarte simplu, monseniore. Am întredeschis draperia 
şi am urmărit cu privirea pe femeia care a pus aici cheia în 
uşă. După ce a vârât cheia în broască, a dispărut în capătul 
coridorului. Atunci, eram gata să risc să intru aici, când am 
auzit paşi care se apropiau; m-am ascuns din nou după 
draperie, un om a trecut pe lângă mine prin întuneric; l-am 
urmărit şi pe el cu privirea şi l-am văzut că se opreşte la uşa 


asta, o împinge şi intră. Atunci, mi-am zis: „Regele trebuie 
să fie!” N-am mai avut timp decât să-mi încredinţez soarta 
Celui de Sus. Am urmat acelaşi drum pe care îl făcuseră 
întâi femeia, apoi bărbatul care intrase aici. Nu numai că 
era cheia în broască, dar uşa era uşor întredeschisă: am 
împins-o, am intrat; n-am văzut pe nimeni şi am crezut că 
m-am înşelat, că bărbatul, care părea de-al casei, a intrat 
într-o cameră vecină. Am căutat un loc să mă ascund. Am 
văzut un pat... Restul îl ştiţi, monseniore. 

— Da, la dracu, îl ştiu. Dar... 

— Linişte, monseniore. 

— Ce e? 

— De data asta, vine cineva. 

— Mi-aţi dat cuvântul, domnule. 

— Şi dumneavoastră, monseniore. 

Cei doi îşi strânseră mâinile. 

Un pas uşurel, un pas de femeie se auzi pe covor. 

— Domnişoara de Saint-Andre, spuse încet prinţul, acolo, 
în stânga mea. 

În alt capăt al camerei se deschise o a doua uşă pe care îşi 
făcu apariţia un adolescent, aproape un copil. 

— Regele! Spuse încet scoţianul, acolo, în dreapta mea. 

— La dracu! Murmură prinţul, iată pe unul la care 
mărturisesc că nu mă gândisem. 

XII. 

Poeţii reginei-mamă. 

Apartamentul pe care Catherine de Medicis îl ocupa la 
palatul Louvre, tapisat, cu stofe cenuşii, mărginit de 
lambriuri de stejar închise la culoare, precum şi lunga ei 
rochie de doliu pe care o purta de când rămăsese văduvă şi 
pe care, de altfel, n-avea să o mai părăsească până la 
sfârşitul vieţii, lăsau, la prima vedere o impresie funebră. 
Dar era suficient să-ţi ridici privirea deasupra baldachinului 
sub care stătea, ca să te asiguri că nu te afli câtuşi de puţin 
într-o necropolă. 


Într-adevăr, deasupra baldachinului se afla un curcubeu 
viu colorat, înconjurat de o deviză grecească pe care regele 
i-o dăduse pe vremuri norei sale şi care se putea traduce 
prin aceste cuvinte: „Aduc lumina şi pacea”. 

Pe deasupra, dacă acest curcubeu, ca un pod aruncat între 
trecut şi viitor, între un doliu şi o sărbătoare, n-ar fi fost 
îndestulător ca să-l lămurească pe străinul care intra 
pentru prima oară în acest apartament, nu aveai decât să 
cobori privirile de deasupra sub baldachin şi să o priveşti, 
înconjurată de cele şapte feţe care erau denumite „pleiada 
regală”, pe frumoasa femeie care stătea în fotoliu şi se 
numea Catherine de Medicis. 

Născută în 1519, fata lui Lorenzo Magnificul intrase acum 
în al patruzecilea an al vieţii şi, dacă negrul veşmintelor 
amintea de ţeapăna răceală a morţii, ochii ei vii şi 
pătrunzători, din care izbucnea o flacără supranaturală, 
dezvăluiau palpitul vieţii, în toată frumuseţea şi energia ei. 
Albeaţa de fildeş a frunţii, tenul catifelat, trăsăturile nobile, 
pure şi precis conturate ale chipului său, privirea semeaţă, 
expresia imobilă a feţei în contrast cu mobilitatea ochilor, 
toate aceste amănunte dădeau acestui cap ţinuta 
maiestuoasă a unei măşti de împărăteasă romană, în timp 
ce din profil arăta ca o camee antică. 

În anumite împrejurări, totuşi, chipul reginei mame se 
lumina, iar buzele ei, de obicei imobile, se animau; intrând 
în cameră, doamna amiral îşi stăpâni cu greu o exclamaţie 
de surpriză, văzând surâsul acestei femei care-şi părăsea 
rareori sobrietatea imperială. 

Nu-i fu greu doamnei de Coligny să priceapă ce adiere 
primăvăratică reuşise să facă această floare posomorâtă să 
îmbobocească. În apropierea reginei se afla monseniorul 
cardinal de Lorena, arhiepiscop de Reims şi de Narboune, 
episcop de Metz, de Toul şi de Verdun, de Therouanne, de 
Lucon şi de Valena, abate de Saint-Denis, de Fecamp, de 
Cluny, de Marmoutiers etc. 


Acelaşi cardinal de Lorena de care am mai avut prilejul să 
vorbim şi care a jucat un rol important în istoria Franţei din 
a doua parte a secolului al XVI-lea; acel cardinal de Lorena, 
fiul de-al doilea al primului duce de Guise, fratele 
însemnatului; cardinalul de Lorena, omul asupra căruia s- 
au pogorât, în acelaşi timp, toate favorurile eclesiastice, 
cunoscute şi necunoscute în Franţa; omul care, trimis în 
1543 la Roma, pe lângă Scaunul papal, făcuse o impresie 
uriaşă în oraşul pontifical prin tinereţe, frumuseţe, graţie, 
ţinută maiestuoasă, stil de viaţă princiar, maniere 
curtenitoare, spirit, înclinaţie pentru ştiinţă, şi ale cărui 
daruri naturale, perfecţionate şi rafinate prin educaţie, 
justificaseră din plin numirea lui, de către papa Paul al III- 
lea, după un an, pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei 
preoţeşti. 

Născut în 1525, avea, la vremea când se petrec aceste 
întâmplări, trezeci şi patru de ani. Era un cavaler generos şi 
falnic, semeţ şi liberal şi repeta, într-un glas cu cumătra lui 
Catherine, atunci când li se reproşa că finanţele ţării sunt 
epuizate: „Se cuvine să lăudăm pe Domnul mereu, dar 
trebuie să şi trăim”. 

Cumătra Catherine era, într-adevăr, cumătra cardinalului 
în înţelesul cel mai complet al cuvântului. Pe vremea aceea, 
ea n-ar fi făcut nici un pas fără să se sfătuiască cu domnul 
cardinal de Lorena. Această intimitate se explica prin 
influenţa pe care cardinalul o exercita asupra reginei 
mamă, şi ne permite să înţelegem puterea nelimitată ce o 
avea casa de Lorena la Curtea Franţei. 

Aşa că, văzându-l pe cardinalul de Lorena sprijinit de 
fotoliul reginei, doamna amiral îşi explică uşor surâsul 
acesteia: fără-ndoială, cardinalul tocmai povestea ceva, în 
acel chip spiritual şi ironic ce-l caracteriza în cel mai înalt 
grad. 

Celelalte personaje ce o înconjurau pe regina mamă erau: 
Francois de Guise şi prinţul de Joinville, fiul său şi 
logodnicul domnişoarei de Saint-Andre; mareşalul de Saint- 


Andre însuşi; prinţul de Montpensier; nevasta lui, 
Jacqueline, cunoscută prin încrederea ce i-o arăta 
Catherine de Medicis; prinţul de la Roche-sur-Yon. În 
spatele acestora stăteau: seniorul de Bourdeilles 
(Brantome), marele Pierre Ronsard, Baif, pe cât de 
cumsecade om, pe atât de rău poet,, precum spunea 
cardinalul Duperron-Daurat, „minte superioară, poet 
execrabil şi Pândarul Franţei,, cum spuneau mulţi 
contemporani ai lui; apoi Remi Belleau, autorul prea puţin 
cititei traduceri din Anacreon şi al poemului pietrelor 
preţioase dar şi al celebrului cântec dedicat lunii lui april; 
Pontus de Thiard, matematician, filosof, teolog şi poet, „cel 
care a introdus în Franţa sonetul,; Jodelle, autor al 
Cleopatrei, prima tragedie franceză (Domnul să-i ierte asta 
în ceruri precum i-o iertăm noi pre pământ!), al comediei 
Eugene şi a numeroase sonete, cântece, ode şi elegii la 
modă în epoca aceea, de care azi nu mai ştie nimeni; adică, 
toată Pleiada în păr, mai puţin Clement Marot, care murise 
în 1544, şi Joachim du Bellay, pe care Marguerite de 
Navarre îl botezase „Ovidiu al Franţei”. 

Ceea ce îi adunase în această seară, în jurul reginei mame, 
pe toţi aceşti poeţi care de obicei evitau să se întâlnească, 
era accidentul suferit în ajun de tânăra regină, Maria 
Stuart. 

Era, cel puţin, pretextul de care se folosise fiecare dintre 
ei; căci, la drept vorbind, frumuseţea, frăgezimea, graţia şi 
spiritul remarcabile ale tinerei regine, păleau, pentru aceşti 
bărbaţi, faţă de maiestatea şi atotputernicia reginei-mamă. 
Aşa că, după câteva fraze banale ce exprimau regretul lor 
în legătură cu un eveniment care, totuşi, ar fi putut avea în 
viitor urmări teribile - pierderea unui moştenitor al tronului 
- toţi uitaseră de motivul care-i adusese acolo şi nu mai 
aveau în minte decât favorurile, avantajele şi câştigurile pe 
care urmăreau să le obţină pentru ei personal sau pentru 
rubedeniile lor. 


Se vorbise, e drept, şi despre cele două scrisori de 
ameninţare trimise regelui Franţei cu contribuţia 
ferestrelor de la apartamentul mareşalului. Dar cum acest 
fapt nu părea să prezinte mare însemnătate, renunţaseră la 
acest subiect. 

Când îşi făcu intrarea doamna amiral, chipurile 
surâzătoare se crispară iar conversaţia, până atunci plină 
de voie bună, deveni gravă şi reţinută. Ai fi spus că apăruse 
un inamic în mijlocul taberei unor aliaţi. 

Într-adevăr, prin rigiditatea ei bisericească, doamna 
amiral de Coligny atrăgea neîncrederea celor şapte stele ce 
gravitau în jurul Catherinei. Precum cele şapte fiice ale lui 
Atlas, aceste constelații strălucitoare se simțeau stingherite 
în faţa virtuţii fără pată pe care încercaseră în nenumărate 
rânduri s-o denigreze şi pe care, în lipsa unor probe 
compromiţătoare, trebuiau să o calomnieze. 

Înconjurată de această tăcere plină de înţeles, pe care se 
făcea totuşi că nu o remarcă, doamna amiral merse şi 
sărută mâna reginei Catherine, după care se aşeză pe un 
taburet, aflat la dreapta prinţului de Joinville şi la stânga 
prinţului de La Roche-sur-Yon. 

— Ei, domnilor de pe înălțimile Parnasului, spuse 
Catherine după ce doamna de Coligny se aşeză, nimeni 
dintre dumneavoastră nu ne poate recita un poem nou, 
vreun triolet sau o epigramă bine adusă din condei? 
Haideţi, maestro Ronsard, musiu Jodelle, musiu Remi 
Belleau, aveţi întâietate, sparge-ţi gheaţa! Am cinstea să fiu 
înconjurată de cele mai alese păsări cântătoare, şi niciuna 
din ele nu cântă! Domnul Pierre de Bourdeilles ne-a 
încântat cu o poveste fermecătoare: înveseliţi-ne, la rându- 
vă, cu o poezie nouă! 

Regina pronunţa cuvintele într-o variantă franco-italiană, 
care făcea conversaţia ei foarte originală şi îi dădea un 
farmec aparte atunci când era bine dispusă; atunci când 
era supărată sau posacă, limbajul ei împestriţat cu 


italienisme căpăta, ca şi dulcea limbă a lui Dante, o asprime 
teribilă. 

Văzând că privirea reginei îl fixează stăruitor, Pierre 
Ronsard făcu un pas înainte şi zise, în chip de răspuns: 

— Prea-graţioasă regină, tot ce merită a ajuns deja la 
cunoştinţa Maiestăţii Voastre, iar cât despre restul, nu prea 
îndrăznesc să vi le aduc la cunoştinţă. 

— Dar de ce, maestro? Întrebă Catherine. 

— Fiindcă sunt niscaiva versuri de amor de spus în iatacuri 
şi mi-e teamă că Maiestatea Voastră e o persoană prea 
sobră pentru a îndrăzni să cântăm în faţa Sa asemenea 
pastorale ghiduşe având ca eroi ciobani din Gnidos şi 
Cythera. 

— Ei, aşi! Făcu Catherine, oare nu vin din ţara lui Petrarca 
şi Boccaccio? Spune, spune, nu te sfii, jupâne Pierre. 

— Sigur, dacă doamna amiral e de acord. 

— Regina este regină aici ca şi oriunde, ea porunceşte, iar 
poruncile ei sunt ascultate! Răspunse amirala înclinându-se. 

— Ei, vezi, maestre, spuse Catherine, ai încuviințarea 
deplină. Hai, te ascultăm. 

Ronsard făcu un pas în faţă, îşi trecu mâna prin frumoasa 
lui barbă blonzie, ridică o clipă spre cer ochii săi plini de o 
calmă gravitate şi, cu o voce fermecătoare, declamă un 
cântec de dragoste pe care l-ar invidia mulţi dintre poeţii 
noştri contemporani. 

După el, Remi Belleau recită, la cererea reginei, o 
vilanelă10 în care era vorba de tristeţea unei turturele 
căreia îi murise perechea. Era de fapt o răutate la adresa 
doamnei de Coligny, acuzată, de bârfitorii de la Curte, de o 
pasiune pentru mareşalul Strozzi, ucis cu un an în urmă, la 
asediul oraşului Thionville, de un glonţ de muschetă. 

Cei de faţă izbucniră în aplauze, punând-o în mare 
încurcătură pe doamna amiral, care nu se putu stăpâni să 
nu roşească vizibil. 

După ce se înstăpâni oarecum calmul, Pierre de 
Bourdeilles, senior de Brantome, fu invitat să deşarte 


câteva anecdote galante, de care nu ducea niciodată lipsă; 
aceste istorioare fără perdea avură, ca de obicei, un succes 
nebun, toţi se prăpădeau de râs şi zguduiţi de convulsii 
nestăpânite se agăţau de vecinii lor ca să nu cadă pe jos. 
Hohote, chicoteli, strigăte ieşeau din toate piepturile, toţi 
aveau lacrimi în ochi de atâta râs şi, în timp ce îşi uscau 
ochii cu batistele, unii îl implorau: 

— Oh, ajunge, domnule Brantome, vă rugăm! Ajunge! 

Doamna amiral, cuprinsă şi ea de un râs irezistibil, îşi 
scoase, cu o mişcare maşinală, batista din buzunar. Şi, 
odată cu batista, scoase, fără să-şi dea seama, şi biletul pe 
care i-l adusese lui Dandelot. În timp ce îşi ducea batista la 
ochi, biletul căzu la picioarele ei. 

Prinţul de Joinville se afla, aşezat, precum am zis, lângă 
doamna amiral. În timp ce, pradă unui râs nestăpânit, se 
răsucea şi făcea mătănii, tânărul prinţ văzu cum din 
buzunarul doamnei amiral cade un bilet delicat, o scrisoare 
de amor, cu siguranţă. Lăsă şi el să-i cadă batista exact 
deasupra biletului şi apoi le ridică pe amândouă odată, fără 
să observe nimeni. După care le vâri în buzunar, aşteptând 
un moment potrivit ca să citească biletul. 

Auzind un orologiu care bătea de miezul nopţii, doamna 
amiral îşi aminti că trebuie să-i înmâneze biletul lui 
Dandelot, Scotoci în buzunar, căutând biletul. Nu-l găsi. 

Căută apoi în toate buzunarele, în punga pentru 
mărunţişuri pe care o purta la brâu, în sân, degeaba! 
Biletul dispăruse fără urmă, probabil că-l pierduse. 

Mai avea încă în mână batista. O idee o străfulgera: biletul 
căzuse pe jos când trăsese batista din buzunar. Privi de jur- 
împrejur şi nu-l văzu. Mută din loc taburetul dar nici sub 
taburet nu căzuse. 

Doamna amiral simţea că face feţe-feţe. 

Domnul de Joinville, care o urmărea atent, nu se putu 
stăpâni şi o întrebă: 

— Ce este, doamnă amiral? Am impresia că aţi pierdut 
ceva! 


— Eu? Nu... Da... Nimic, nimic... N-am pierdut nimic, se 
bâlbâi doamna amiral, ridicându-se. 

— Oh, Doamne, scumpă prietenă, o întrebă regina, ce e cu 
dumneavoastră? Sunteţi roşie ca racul... 

— Nu mă simt bine, şi, cu voia Maiestăţii Voastre, aş dori 
să mă retrag... 

Întâlnind privirea plină de înţeles a domnului de Joinville, 
Catherine pricepu că e bine să-i acorde doamnei Coligny 
permisiunea cerută. 

— O, scumpă prietenă, îi spuse regina doamnei Coligny, 
cum o să te rețin dacă eşti bolnavă! Mergi acasă şi 
îngrijeşte-ţi sănătatea, care ne e atât de prețioasă tuturor. 

Doamna Coligny, sufocată de nelinişte, se înclină fără să 
spună o vorbă şi ieşi. 

Odată cu ea plecară Ronsard, Baif, Daurat, Jodelle, Thiard 
şi Bolleau, care o însoţiră până la lectica ei. După ce o 
văzură în drum spre casă, cei şase poeţi o luară pe cheiul 
Senei şi, discutând, ca de obicei, despre retorică şi filosofie, 
se îndreptară spre strada Fosses-Saint-Victor, unde se afla 
casa lui Baif; aici obişnuiau să se adune în anumite zile, sau, 
mai degrabă, în anumite nopţi, ca într-o academie din 
timpurile vechi, să pună la cale treburile cele înalte ale 
artelor poeticeşti. 

Să-i lăsăm pe poeţi cu ale lor, căci se îndepărtează de firul 
care ne îndrumă prin labirintul intrigilor politice şi 
sentimentale care ne interesează şi să revenim în 
apartamentul Catherinei. 

XIII. 

Marte şi Venus. 

Abia ieşi doamna Coligny, că toţi cei rămaşi în jurul 
reginei, presimţind că au fost martorii unei întâmplări 
neobişnuite, începură să întrebe: 

— Ce avea, totuşi, amirala? 

— Întrebaţi-l pe domnul de Joinville, răspunse regina 
mamă. 

— Să auzim! Spuse cardinalul de Lorena. 


— Vorbeşte, prinţe, vorbeşte! Insistau femeile într-un glas. 

— Pe cinstea mea, doamnelor, răspunse prinţul, încă nu 
cunosc răspunsul la întrebare. Dar, iată cine vă va spune în 
locul meu, adăugă el, scoțând din buzunar un bileţel 
împăturit cu grijă. 

— Un bilet! Exclamară doamnele. 

— Un bilet, parfumat şi mătăsos, din ce buzunar o fi căzut? 
Zise prinţul. 

— O, prinţe... 

— Ghiciţi? 

— Nu. Spuneţi-ne imediat... 

— Din buzunarul sobrei noastre inamice, doamna amiral! 

— Ah! Spupe Catherine, de-aia mi-aţi făcut semn s-o las să 
plece? 

— Da. Mărturisesc că am comis o indiscreţie şi că eram 
nerăbdător să aflu ce e în biletul ăsta. 

— Şi ce este? Întrebă Catherine. 

— M-am gândit că ar fi o lipsă de respect din partea mea 
să citesc eu primul acest bilet. 

— Atunci dă-mi-l, prinţe. 

Şi domnul de Joinville îi întinse reginei mamă scrisoarea, 
înclinându-se respectuos. Curiozitatea se dovedi mai tare 
decât respectul şi toată lumea se înghesui în jurul reginei. 

— Doamnelor, spuse Catherine, să văd dacă scrisoarea nu 
ascunde cine ştie ce secret de familie. Lăsaţi-mă întâi s-o 
citesc singură şi vă promit că, dacă se poate citi cu voce 
tare, nu vă voi lipsi de această plăcere. 

Doamnele se aşezară din nou la locurile lor, dar stăteau ca 
pe ghimpi. Domnul de Joinville urmărea cu sufletul la gură 
expresia de pe chipul Catherinei. Când termină de citit el 
spuse: 

— Doamnelor, regina nu-l va citi. 

— La drept vorbind, prinţe, cred că vă cam grăbiţi. Nu ştiu 
dacă aş face bine dezvăluindu-vă secretele intime ale bunei 
mele prietene, doamna amiral. 


— Deci, e într-adevăr un bilet de amor? Întrebă ducele de 
Guise. 

— Pe onoarea mea, spuse regina, o să puteţi judeca 
singuri: eu am impresia că nici nu l-am înţeles bine. 

— Aşa că o să ni-l citiţi şi nouă, nu-i aşa, doamnă? Spuse 
prinţul de Joinville ros de nerăbdare. 

— Ascultaţi! Spuse Catherine. 

Se făcu o tăcere totală, în care nu se auzea nici măcar o 
respiraţie, deşi în jurul reginei erau adunate cincisprezece 
persoane. 

Regina citi: „Nu uita, iubirea mea nepreţuită, să vii mâine, 
la unu după miezul nopţii, în camera Metamorfozelor. 
Camera unde ne-am întâlnit ieri noapte e prea aproape de 
apartamentul celor două regine. Confidenta noastră se va 
îngriji ca uşa să nu fie încuiată!” 

Un strigăt de uimire general străbătu asistenţa. 

Era o întâlnire de amor în toată puterea cuvântului. Şi din 
moment ce biletul căzuse din buzunarul amiralei, era vorba 
de o întâlnire tainică, în miez de noapte, a amiralei! Dar 
cine va fi fost bărbatul? 

Au trecut în revistă pe toţi prietenii doamnei Coligny. Dar 
ea ducea o viaţă aşa de retrasă şi de sobră, că niciunul 
dintre aceşti bărbaţi nu candida la postul de prim amorez. 
L-au bănuit chiar şi pe Dandelot, cumnatul ei, căci la 
această Curte, unde corupţia era în floare, totul părea 
posibil. 

— Dar există o cale foarte simplă de a-l cunoaşte pe 
fericitul bărbat, spuse ducele de Guise. 

— Care? Întrebară doamnele. 

— Întâlnirea e pentru noaptea asta? 

— Da, spuse Catherina. 

— În camera Metamorfozelor? 

— Da. 

— Ei bine, putem să procedăm cu ei exact cum au făcut 
zeii Olimpului cu Marte şi Venus. 


— Să le facem o vizită în timpul somnului? Exclamă 
domnul de Joinville. 

Doamnele schimbară iute priviri pline de înţeles, din care 
răzbătea dorinţa fierbinte de a întâmpina această 
propunere cu aplauze. Dar nu îndrăzneau să-şi dea în 
vileag gândul. 

Era douăsprezece şi jumătate. 

Mai aveau de aşteptat o jumătate de oră. Dar, când îţi 
bârfeşti aproapele, vremea trece repede. Au forfecat-o în 
toate chipurile pe doamna amiral, au gustat dinainte scena 
în care, surprinsă asupra faptului, o să cadă pradă zăpăcelii 
şi ruşinii. La drept vorbind, dintre toate, regina era cea mai 
încântată de planul ducelui de Guise: ar fi avut o satisfacţie 
uriaşă surprinzând-o pe scumpa ei prietenă, amirala, într-o 
situaţia fără ieşire. 

Orologiul din turn sună ora unu. 

Toţi bătură din palme, bucuroşi. 

— Să mergem, spuse prinţul de Joinville. 

Dar mareşalul de Saint-Andre îi opri cu un gest: 

— O, tinereţe necugetată! Făcu el. 

— Aveţi vreo observaţie de făcut? Întrebă domnul de La 
Roche-sur-Yon. 

— Da, spuse maregşalul. 

— În cazul ăsta, ascultaţi-l cu atenţie, interveni regina. 
Mareşalul are o mare experienţă în toate şi mai ales în 
asemenea afaceri delicate. 

— Iată de ce voiam să-i potolesc avântul ginerelui meu, 
domnul de Joinville, spuse mareşalul: uneori se întâmplă să 
nu ajungi la întâlnire exact la ora fixată; iar dacă vom 
ajunge noi înaintea lor, planul nostru probabil că n-o să 
reuşească. 

Ca urmare, au căzut de acord să mai aştepte o jumătate 
de oră. La ora unu şi jumătate, nerăbdarea tuturor era aşa 
de mare încât nimic nu i-ar mai fi putut opri să plece în 
expediţia proiectată. Mareşalul le promise că-i însoţeşte 
până la uşă şi că va rămâne pe coridor așteptând veşti. Au 


căzut de acord că regina se va retrage în dormitor, unde 
prinţul de Joinville va veni să-i povestească ce s-a întâmplat. 

Fiecare luă în mână câte o lumânare şi alaiul porni în 
linişte, cu ducele de Guise în frunte, către camera 
Metamorfozelor. Ariergarda era formată din tânărul duce 
de Montpensier şi prinţul de La Roche-sur-Yon. 

Ajunşi în faţa uşii, se opriră şi încercară să asculte pe 
gaura cheii. Nu se auzea nici un zgomot. Cineva îşi aduse 
aminte că mai exista şi o anticameră. Mareşalul de Saint- 
Andre împise uşor uşa dar uşa nu se deschise. 

— Drace! Făcu el, n-am prevăzut asta: uşa e încuiată pe 
dinăuntru. 

— S-o forţăm! Îi îndemnă o voce. 

— Binişor, domnilor! Spuse ducele de Guise, nu uitaţi că 
suntem la Louvre. 

— Aşa o fi, răspunse prinţul de La Roche-sur-Yon, dar noi 
suntem de-ai casei. 

— Domnilor, domnilor! Insistă ducele, am venit doar să 
constatăm că s-a întâmplat un scandal, să nu provocăm şi 
noi altul. 

— E un sfat înţelept, spuse Brantome. Am cunoscut odată 
o frumoasă şi preacinstită doamnă... 

— Domnule de Brantome, spuse prinţul de Joinville 
râzând, în clipa asta noi facem istorie, nu o povestim! Găsiţi 
un mijloc de a intra în cameră şi veţi avea un nou capitol de 
adăugat la Damele galante. 

— Ei bine, iată o idee, spuse domnul de Brantome, faceţi 
cum se obişnuieşte la rege: zgrepţănaţi uşor la uşă şi poate 
că vi se va deschide. 

— Domnul de Brantome are dreptate, spuse prinţul de 
Joinville. Zgârâie un pic uşa, tată socrule! 

Şi mareşalul chiar aşa făcu. 

Un valet care veghea în anticameră, şi pe care-l cam luase 
somnul, se trezi din somnolenţă şi, crezând că era Lanoue 
care venise s-o ia pe domnişoara de Saint-Andre, cum făcea 
de obicei, întredeschise uşa şi întrebă, frecându-se la ochi: 


— Cine-i acolo? 

Mareşalul de Saint-Andre se făcu nevăzut, dându-se la o 
parte, şi valetul se află faţă-n faţă cu ducele de Guise. 
Văzând atâtea lumânări şi la lumina lor o mulţime de 
seniori, veseli şi curioşi, valetul începu să simtă că e vorba 
de o capcană şi încercă să închidă uşa. 

Dar ducele de Guise pusese deja un picior în anticameră, 
ca un adevărat cuceritor de oraşe ce era, şi uşa nu se mai 
putea închide din cauza cizmei sale. 

Valetul continua să împingă din toate puterile. 

— Hei, caraghiosule! Spuse ducele, deschide-ne uşa! 

— Dar, monseniore, spuse bietul om tremurând, fiindcă îl 
recunoscuse pe duce, am poruncă lămurită să... 

— Ştiu că ai poruncă. Dar mai ştiu şi taina lucrurilor care 
se întâmplă înăuntru şi trebuie să intrăm aici. Domnii 
aceştia şi cu mine, fiindcă o facem în folosul regelui şi cu 
asentimentul lui. 

Ar fi putut adăuga şi: „aceste doamne”, căci grupul lor 
număra şi vreo cinci sau şase femei care chicoteau vesele, 
ascunse sub cape. 

Valetul, care ştia, ca toată lumea, că domnul de Guise e 
stăpân la Curte, îşi închipui că e vorba, într-adevăr, de o 
înţelegere între el şi rege. Deschise mai întâi uşa 
anticamerei, apoi pe aceea a camerei Metamorfozelor, 
ridicându-se în vârful picioarelor, ca să urmărească, din 
spatele grupului, scena care urma să se petreacă. 

Ca un val, grupul de seniori şi doamne năvăli în cameră ca 
o maree care urcă şi... 

XIV. 

Domnul de Joinville e obligat să povestească o tărăşenie 
neplăcută 

— Sunt de părere, monseniore, spuse Robert Stuart ieşind 
primul din ascunzătoare, că nu prea aveţi de ce să vă făliţi 
cu Maiestatea Sa şi că, dacă acum Maiestatea Sa nu vă va 
acorda graţierea pentru Anne Dubourg, nu veţi mai avea 
nici un argument serios împotriva planului meu. 


— Vă înşelaţi, domnule, spuse prinţul de Conde, ieşind prin 
partea opusă de sub pat şi ridicându-se în picioare. Chiar 
dacă m-ar fi insultat mult mai grav, regele rămâne rege şi 
nu găsesc cu cale că pentru o jignire personală trebuie să 
mă răzbun pe căpetenia naţiunii. 

— Atunci ceea ce s-a întâmplat adineauri nu atinge cu 
nimic promisiunea ce mi-aţi făcut-o, monseniore? 

— V-am promis, domnule, să cer graţierea consilierului 
Dubourg chiar la ora când regele se va trezi. Aşa că la orele 
opt dimineaţa voi fi la Louvre, în acest scop. 

— Fiţi sincer, monseniore, credeţi că veţi obţine graţierea? 

— Domnule, răspunse cu multă semeţie prinţul de Conde, 
fiţi sigur că nu mi-aş da silinţa să cer graţierea dacă n-aş fi 
aproape sigur de a o obţine. 

— Bine, fie! Murmură Robert Stuart făcând un gest care 
indica lipsa lui de încredere; peste câteva ore se va face 
lumină şi vom vedea noi... 

— Acum, domnule, spuse prinţul privind jur-împrejur cu 
grijă, problema e cum ne vom strecura. Din cauza celor 
două epistole ale dumneavoastră şi a modului destul de 
neobişnuit în care le-aţi expediat, intrările palatului sunt 
păzite exact ca în faţa unui asediu; ca urmare cred că vă va 
fi foarte greu să ieşiţi de-aici înainte de primele ore ale 
dimineţii, mai ales că purtaţi uniforma asta de gardă 
scoțiană. Vă rog să binevoiţi a observa că, luându-vă cu 
mine, o să vă scot, pe dumneavoastră şi peprietenul care v- 
a împrumutat uniforma, dintr-o afacere urâtă. 

— Monseniore, eu nu uit niciodată nici binele nici răul. 

— Credeţi-mă că n-o fac ca să obţin recunoştinţa 
dumneavoastră, ci ca să vă dovedesc sinceritatea intenţiilor 
mele, sperând că îmi veţi urma exemplul; nu-i greu să vă 
daţi seama că mi-ar fi de-ajuns să vă părăsesc aici, pur şi 
simplu, pentru ca în felul ăsta să fiu scutit de obligaţia de a- 
mi respecta jurământul. 

— Mi-e cunoscută lealitatea prinţului de Conde, răspunse 
tânărul scoţian cu o voce din care răzbătea emoția, şi sunt 


convins că nu va avea a se plânge de a mea. Din această zi, 
vă sunt devotat trup şi suflet. Dacă veţi reuşi să obţineţi 
graţierea tatălui meu, nu veţi avea un slujitor mai 
credincios şi gata să moară pentru dumneavoastră. 

— Nu mă îndoiesc de asta, domnule, răspunse prinţul de 
Conde şi, deşi prilejul cu care ne-am întâlnit este cât se 
poate de neobişnuit, n-o să vă ascund că, având în vedere 
motivul care v-a împins să acţionaţi, intenţia 
dumneavoastră, oricât de reprobabilă poate fi în ochii unui 
om cinstit, mă face să fiu destul de indulgent şi chiar să simt 
pentru dumneavoastră un fel de simpatie. Aş simţi doar 
nevoia să-mi spuneţi un lucru, şi anume: cum se face că 
purtaţi un nume scoţian, din moment ce consilierul Anne 
Dubourg e tatăl dumneavoastră. 

— Nimic mai simplu, domnule, aşa sunt toate poveştile de 
dragoste. Au trecut de-atunci douăzeci şi doi de ani. Pe 
atunci, consilierul Dubourg avea douăzeci şi opt de ani. A 
făcut o călătorie în Scoţia ca să-l vadă pe John Knox, 
prietenul lui. Acolo a cunoscut o fată. Ea este mama mea. El 
a aflat că fata a rămas însărcinată abia după ce s-a întors la 
Paris. N-a avut nici o îndoială în ce privea virtutea ei, aşa că 
m-a considerat fiul lui şi i-a recomandat lui John Knox să se 
intereseze de soarta copilului venit astfel pe lume. 

— Bine, domnule, spuse prinţul de Conde, am aflat ceea ce 
doream să ştiu. Acum să vedem cum ieşim de-aici. 

Prinţul întredeschise uşa şi privi de-a lungul coridorului ce 
redevenise întunecos şi pustiu. leşiră amândoi din camera 
Metamorfozelor şi ajunseră cu bine la ieşire. Prinţul aruncă 
pe umerii scoţianului mantia sa şi ceru să fie chemat 
Dandelot. 

Când sosi Dandelot, prinţul îi povesti scena ai cărei eroi 
fuseseră regele, Charlotte de Saint-Andre şi vizitatorii 
nepofitiţi care veniseră să le strice somnul. Despre Robert 
Stuart nu spuse decât atât: 

— Domnul este cu mine! 


Dandelot pricepu că era bine ca prinţul să se îndepărteze 
de Louvre cât mai repede. Le deschise o uşă lăturalnică şi 
cei doi ieşiră în grabă din palat. Fără să schimbe nici o 
vorbă, se îndreptară spre Sena. Ajungând pe malul apei, 
prinţul îl întrebă pe scoţian în ce parte o ia. 

— La dreapta, monseniore, răspunse acesta. 

— Iar eu la stânga, spuse prinţul. Să veniţi astă-seară, la 
zece ceasuri, în faţă la Saint-Germain-l' Auxerrois. Sper că 
voi avea ştiri bune pentru dumneavoastră. 

— Mulţumesc, monseniore! Spuse tânărul înclinându-se 
respectuos, şi, vă repet, din acest moment, aveţi în mine cel 
mai credincios slujitor! 

Fiecare o luă pe drumul său. 

Orologiul bătu trei ceasuri din noapte. 

Chiar în acelaşi moment, prinţul de Joinville era primit în 
dormitorul Catherinei de Medicis. Bietul prinţ nu venise aici 
de bunăvoie. Ţineţi minte, desigur, că regina mamă 
anunţase că se retrage în dormitor şi îl va aştepta acolo pe 
prinţul de Joinville, ca să-i povestească ce s-a petrecut în 
camera Metamorfozelor. Ceea ce se petrecuse ştim cu toţii. 
Or, prinţul de Joinville, cât se poate de ruşinat după scena la 
care asistase, era mai puţin dispus decât oricine să descrie 
tabloul acestei catastrofe în care onoarea lui conjugală juca, 
chiar înainte de a se fi însurat, un rol destul de trist. 

Cameristele o dezbrăcaseră pe Catherine şi o pregătiseră 
de culcare; se aşezase în pat, le dăduse drumul tuturor, cu 
excepţia femeii ei de încredere şi stătea în aşteptare. 

Orologiul bătuse două ceasuri. Apoi două şi un sfert; două 
şi jumătate; trei fără un sfert. 

Atunci, văzând că nu apar nici unchiul (ducele de Guise), 
nici nepotul (prinţul de Joinville), regina începuse să-şi 
piardă răbdarea, o chemase pe cameristă şi îi poruncise să-l 
caute pe prinţul de Joinville şi să i-l aducă, viu sau mort. 

Dar prinţul era angajat într-o discuţie extrem de gravă la 
care mai participau ducele Francois de Guise şi cardinalul 
de Lorena. Se înţelege, acest consiliu de familie în miez de 


noapte hotărâse că o căsătorie între prinţul de Joinville şi 
domnişoara de Saint-Andre a devenit absolut de 
neconceput. 

Aflând de porunca reginei, prinţul n-avea cum să nu se 
supună. Ducele de Montpensier şi prinţul de La Roche-sur- 
Yon, care-l însoțeau, se pierdură pe drum; vom vedea mai 
târziu cu ce intenţie. 

Regina devenea cu fiecare minut tot mai nerăbdătoare să 
afle în ce aventură compromiţătoare se lăsase atrasă buna 
ei prietenă, amirala. Când îl văzu pe prinţ intrând, strigă cu 
o voce aspră: 

— Dar haide odată, domnule de Joinville, te aştept de o 
oră! 

Prinţul se apropie de pat bâiguind o scuză, din care 
Catherine nu pricepu decât: „Vă cer iertare, Maiestatea 
Voastră... , 

— O să te iert, musiu de Joinville, spuse regina mamă cu 
accentul ei florentin, numai dacă povestea dumitale o să fie 
tot atât de amuzantă pe cât de plictisitoare a fost 
aşteptarea. Uite, ia un taburet şi aşează-te lângă pat. Văd 
pe chipul dumitale că s-au întâmplat lucruri extraordinare. 

— Da, murmură prinţul, de-a dreptul extraordinare şi la 
care nu ne aşteptam câtuşi de puţin! 

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine! Exclamă regina, 
frecându-şi mâinile de plăcere. Ia, povesteşte-mi pe 
îndelete, fără să uiţi nimic. De mult n-am mai avut ocazia să 
mă distrez aşa de bine. Ah, musiu de Joinville, la Curtea 
asta nu se mai râde. 

— Aşa e, doamnă, răspunse domnul de Joinville cu un aer 
funebru. 

— Şi atunci când ai un prilej să te distrezi nu trebuie să-l 
laşi să-ţi scape. Dă-i drumul, musiu de Joinville; te ascult, şi- 
ţi promit că n-o să scap nici un cuvânt. 

Şi Catherine se aşeză în pat cât putu de comod, ca un om 
care aşteaptă să guste nestingherit o poveste amuzantă şi 
vrea ca nimic să nu-i strice plăcerea. Aştepta. 


Dar lui musiu de Joinville îi venea foarte greu să înceapă; 
aşa că nu scoase o vorbă. 

Regina mamă crezu o vreme că tânărul prinţ se 
concentrează şi îşi alege cuvintele. Dar, văzând că rămâne 
mut, îi aruncă o privire întrebătoare şi insistentă. 

— Ei? Îl întrebă ea. 

— Ei bine, doamnă, răspunse prinţul, vă mărturisesc că mă 
aflu într-o mare încurcătură. 

— Dar de ce, prinţe? 

— Îmi vine foarte greu să povestesc Maiestăţii Voastre ce- 
am văzut. 

— Dar ce naiba aţi văzut, musiu de Joinville? Îţi 
mărturisesc că mor de curiozitate. Am aşteptat cam mult, e 
adevărat, continuă Catherine frecându-şi mâinile, dar s-ar 
zice că n-am aşteptat degeaba. Spune-mi dragă musiu de 
Joinville, era pentru noaptea asta? Căci, după cum ştii, în 
biletul pe care mi l-ai dat zicea „în noaptea asta”, dar nu 
purta nici o dată. 

— Întradevăr, era pentru noaptea asta. Doamnă. 

— Deci se aflau în camera Metamorfozelor? 

— Erau acolo. 

— Amândoi? 

— Amândoi. 

— "Tot Marte şi Venus? Ah, uite, ce e, ştiu cine era Venus, 
dar Marte? 

— Marte, doamnă? 

— Da, Marte... Nu ştiu cine era Marte! 

— De fapt, doamnă, mă întreb dacă trebuie să vă spun... 

— Cum adică, dacă trebuie să-mi spui? Te cred că trebuie, 
iar dacă îţi faci probleme de conştiinţă, te absolv eu de 
acest păcat. Ei, cum era Marte? Tânăr sau bătrân? 

— Tânăr. 

— Bine făcut, băiatul? 

— Da, bine făcut, desigur. 

— De neam bun? 

— Foarte bun. 


— O, o, ce-mi tot spui acolo, musiu de Joinville? Făcu 
regina mamă, ridicându-se în capul oaselor. 

— Adevărul-adevărat, doamnă. 

— Cum, nu e vreun paj orb şi ignorant? 

— Nu e câtuşi de puţin un pâj. 

— Şi acest tânăr atât de îndrăzneţ, întreabă Catherine, 
neputând să reziste înclinaţiei sale spre ironie, acest tânăr 
îndrăzneţ ocupă vreun rang la Curte? 

— Da, Maiestatea Voastră... Unul foarte înalt chiar. 

— Foarte înalt? Dar vorbeşte odată, pentru Dumnezeu, 
musiu de Joinville? Trebuie să-ţi smulg vorbele cu cleştele? 
Doar n-o fi vreun secret de stat! 

— De fapt e vorba de un secret de stat, doamnă, spuse 
prinţul. 

— O, atunci musiu de Joinville, nu mai e o rugăminte, eo 
poruncă: spune-mi numele acestui înalt personagiu. 

— Insistaţi? 

— Insist! 

— Ei bine, doamnă, spuse prinţul ridicând capul, acest 
personagiu, cum îi ziceţi, nu e altcineva decât Maiestatea 
Sa regele Francisc al II-lea. 

— Fiul meu? Strigă Catherine, sărind din pat. 

— Da, fiul dumneavoastră, doamnă. 

Dacă în mijlocul dormitorului ar fi trosnit pe neaşteptate 
un foc de archebuză probabil că regina n-ar fi trăit o emoție 
mai violentă. Îşi trecu mâna peste ochi, ca şi cum 
întunericul din încăpere, luminată de o singură lumânare, o 
împiedica să distingă obiectele din jur. Apoi, ţintuindu-l pe 
prinţ cu privirea ei străpungătoare şi apropiindu-se de el 
mai-mai să-l atingă, ea îi spuse cu jumătate de voce, o voce 
care îşi pierduse accentul batjocoritor spre a deveni de-a 
dreptul teribilă: 

— Cred că sunt cât se poate de trează, nu-i aşa, musiu de 
Joinville? Am auzit bine: îmi spuseşi că eroul acestei 
aventuri e chiar fiul meu? 

— Da, doamnă. 


— Eşti în stare să mai afirmi asta încă o dată? 

— O jur. 

Şi tânărul prinţ întinse mâna. 

— Bine, musiu de Joinville! Continuă Catherine 
posomorâtă. Acum înţeleg de ce te codeai, de ce nu-ţi venea 
să vorbeşti. O, simt că mi se urcă sângele la cap! E posibil 
aşa ceva? Fiul meu, care are o nevastă tânără şi 
fermecătoare, să-şi găsească o amantă care are de două ori 
vârsta lui; fiul meu trecând în tabăra duşmanilor mei; fiul 
meu, dar e imposibil! Fiul meu, amantul amiralei...! 

— Doamnă, spuse prinţul, de Joinville, n-am nici cea mai 
mică idee cum o fi ajuns biletul în buzunarul doamnei 
Coligny. Dar ceea ce ştiu cu siguranţă, din nefericire, e că 
nu doamna Coligny se afla în camera Metamorfozelor. 

— Cum! Strigă Catherine, ce tot spui, nu era amirala? 

— Nu, doamnă. 

— Atunci cine era femeia? 

— Doamnă... 

— Musiu de Joinville, numele persoanei, auzi, să-mi spui 
imediat numele ei! 

— Maiestatea Voastră să binevoiască a mă scuza... 

— Să te scuz! Pentru ce? 

— Fiindcă eu sunt singurul om, ăsta-i adevărul, căruia nu 
trebuie să i se ceară să facă o asemenea dezvăluire. 

— Nici eu nu-ţi pot cere, musiu de Joinville? 

— Nici chiar dumneavoastră, doamnă. De altfel, nici nu va 
fi greu să vă satisfaceţi curiozitatea, prima persoană de la 
Curte pe care o s-o întrebaţi... 

— Dar, ca să o pot întreba pe această persoană, va trebui 
să aştept până mâine, musiu de Joinville. Vreau să aflu 
imediat numele persoanei. Poate că vreau să iau anumite 
măsuri care nu suferă amânare! 

Şi ochii reginei, care zvârleau flăcări, îl ţintuiră pe bietul 
prinţ. 

— Doamnă, spuse el, căutaţi printre persoanele de la 
Curte pe aceea al cărei nume eu nu-l pot pronunţa. 


Şi tânărul îşi acoperi faţa cu mâinile, ca să-şi ascundă 
ruşinea şi lacrimile de mânie neputincioasă. 

Regina scoase o exclamaţie şi, prinzând mâinile prinţului şi 
îndepărtându-le, îl privi fix, spunând: 

— A, domnişoara de Saint-Andre? 

Prinţul nu spuse nimic. Dar şi asta era o mărturisire. El se 
lăsă, fără vlagă, pe un taburet aflat în apropierea patului. 

Catherine îl privi o clipă cu o compătimire amestecată cu 
dispreţ. Apoi, făcând un efort să se arate înţelegătoare, îi 
spuse: 

— Bietul copil! Te plâng din toată inima, căci se pare că o 
iubeai pe această fiinţă perfidă. Apropie-te, dă-mi mâna, 
spune-mi tot ce ai pe suflet. Înţeleg acum de ce amuţiseşi, 
şi-mi pare rău că am insistat atât. lartă-mă, fiule! Şi acum, 
cunoscând boala de care suferi, să căutăm şi leacul... Mai 
sunt destule fete la Curte, şi dacă niciuna nu va fi îndeajuns 
de frumoasă şi de nobilă pentru dumneata, vom găsi, alta la 
Curtea Spaniei sau a Italiei. Te rog să-ţi revii, prinţe, şi hai 
să discutăm serios. 

Discursul reginei avea două scopuri, unul vizibil şi altul 
ascuns: acela de a-l consola şi acela de a-i măsura tăria şi 
curajul. Dar domnul de Joinville, în loc să răspundă la 
aceste îndemnuri materne, căzu în genunchi lângă patul 
reginei şi îşi înfundă faţa între cearşafuri, hohotind. 

— Iertare, Maiestatea Voastră! Strigă el, iertare, dar sunt 
copleşit de ruşine şi durere şi nu mai am putere pentru 
altceva. O rog deci pe Maiestatea Voastră să-mi permită să 
mă retrag. 

Regina mamă privi cu dispreţ la acest bărbat tânăr, 
doborât de suferinţă. Apoi, fără ca vocea să-i trădeze cu 
nimic impresiile defavorabile, îi spuse: 

— Du-te, copilul meu, şi vino dimineaţă să stăm de vorbă. 
Până atunci, noapte bună şi Dumnezeu să te aibă-n pază! 

Îi întinse prinţului dreapta, el i-o sărută supus şi ieşi din 
încăpere, ca o umbră. Catherine îl urmări în tăcere cu 
privirea până dispăru în spatele draperiilor. Apoi se sprijini 


în coate pe pernă şi îşi spuse gânditoare, cu o lucire 
amenințătoare în priviri: „Începând de azi, am o rivală; 
dacă nu aduc imediat lucrurile pe făgaşul lor, de mâine voi 
pierde toată puterea asupra fiului meu”. 

Stătu astfel îndelung, ticluind un plan. În cele din urmă, pe 
buzele ei apăru un surâs triumfător. „Voi pune ordine în 
toate astea!” îşi zise ea. 

XV. 

Bârfe. 

Şi acum, în timp ce domnul cardinal de Lorena se 
pregăteşte de culcare ajutat de valetul său, în timp ce 
Robert Stuart se întoarce la prietenul său Patrick, în timp 
ce domnul de Conde revine acasă, pe jumătate furios, pe 
jumătate distrându-se de cele întâmplate: în timp ce 
doamna amiral continuă să-şi întoarcă pe dos toate 
buzunarele sperând să găsească biletul pierdut; în timp ce 
regele o asaltează pe Lanoue cu întrebări încercând să 
înţeleagă cum s-a aflat de întâlnirea lui secretă; în timp ce 
domnul mareşal de Saint-Andre se tot întreabă dacă trebuie 
să-i mulţumească lui Dumnezeu sau să-şi blesteme destinul 
pentru ce i s-a întâmplat; în timp ce domnişoara de Saint- 
Andre visează că poartă la gât şi pe braţele-i frumoase 
bijuteriile doamnei d'Etampes şi ale ducesei de Valentinois 
iar pe căpşorul ei blond coroana Mariei Stuart, să vedem ce 
fac tinerii prinți de Montpensier şi de La Roche-sur-Yon. 

Cei doi tineri, veseli şi mulţumiţi de spectacolul neobişnuit 
la care participaseră ca spectatori, fuseseră obligaţi să-şi 
stăpânească bună-dispoziţie dând faţă cu trei personaje 
grave, care arătau acum mai preocupate ca oricând: ducele 
de Guise, mareşalul de Saint-Andre şi cardinalul de Lorena. 
Ba mai mult: împrumutând nişte expresii de circumstanţă, 
ei îşi exprimaseră cum se pricepeau mai bine tristeţea faţă 
de cele întâmplate. După care au aşteptat în linişte ca 
fiecare dintre cele trei importante personaje să se 
îndepărteze. Rămânând singuri, cei doi prinți nu-şi mai 
putură stăpâni râsul şi geamurile palatului Louvre 


tremurau de hohotele lor ca şi cum ar fi trecut pe stradă o 
căruţă încărcată. 

— Ah! Dragă duce, spuse prinţul de La Roche-sur-Yon abia 
trăgându-şi răsuflarea după ce se sufocase de râs. 

— Ah! Dragă prinţe! Răspunse celălalt, făcând un efort să- 
şi revină în fire. 

— Şi când te gândeşti. Când te gândeşti că există oameni... 
Oameni care pretind că-n ziua de azi parizienii nu mai ştiu 
să râdă! 

— Ăştia-s nişte oameni... Nişte oameni rău... Rău 
intenţionaţi. 

— Ah, Doamne, râsul ăsta ce bine prinde, şi ce rău îţi face 
în acelaşi timp! 

— Ai văzut mutra lui Joinville? 

— Dar pe a mareşalului de Saint... De Saint-Andre. 

— Nu-mi pare rău decât de un lucru, spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon. 

— Ba mie de două, răspunse celălalt. 

— Anume că n-am fost eu în locul regelui, chiar dacă m-ar 
fi văzut întreg Parisul. 

— Şi eu că nu m-a văzut tot Parisul în locul regelui. 

— O, nu-ţi bate capul, duce: până mâine la prânz tot 
Parisul o să afle. 

— Dacă ai avea acelaşi chef ca mine, Parisul ar afla chiar în 
noaptea asta. 

— Şi cum, mă rog? 

— Foarte simplu... Ce naiba, strigând asta prin tot oraşul. 

— Dar oraşul doarme. 

— Parisul n-are voie să doarmă când regele lui e treaz. 

— Ai dreptate! Sunt sigur că Maiestatea Sa n-a închis 
ochişorii încă. 

— Aşa că... Să trezim Parisul. 

— O, ce nebunie! 

— Nu eşti de acord? 

— Ei, asta-i! Din moment ce mi se pare o nebunie, se- 
nţelege că sunt de acord. 


— Atunci, la drum. 

— Haidem! Mă tem să nu se fi aflat în oraş ceva din toată 
tărăşenia asta. 

Şi cei doi tineri, năpustindu-se spre ieşirea Louvrului, 
coborâră în goană scările, de parcă erau Hippomene şi 
Atalanta disputându-şi premiul de alergare. 

Ajungând în curte, au fost întâmpinați de Dandelot, căruia 
se feriră să-i spună ceva, din cauza rolului pe care cumnata 
lui îl jucase. Dandelot îi recunoscu şi le deschise uşile, aşa 
cum făcuse şi cu prinţul de Conde. 

Cei doi tineri, chicotind ascunşi sub mantiile lor largi, 
traversară podul mobil şi ajunseră pe malul Senei, unde un 
vânt rece le biciuia obrajii. Atunci, sub pretextul că încearcă 
să se încălzească, începură să culeagă de pe jos pietre şi să 
arunce cu ele în ferestrele caselor învecinate. Două-trei 
ferestre se sparseră cu zgomot. Şi tinerii noştri ar fi 
continuat să se distreze astfel dacă nu le-ar fi tăiat calea doi 
bărbaţi, care le porunciră să se oprească din goană. 

— Şi cu ce drept ne porunciţi? Strigă ducele de 
Montpensier, înaintând către cei doi bărbaţi. Vedeţi-vă de 
drum şi lăsaţi doi gentilomi să se distreze după placul 
inimii. 

— Ah, iertare, monseniore, nu vă recunoscusem, spuse 
unul din cei doi bărbaţi. Sunt domnul de Chavigny, 
comandantul celor o sută de arcaşi din garda palatului, şi 
mă întorceam la Louvre întovărăşit de domnul de 
Carvoysin, primul scutier al Maiestăţii Sale. 

— Bună seara, domnule de Chavigny! Spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon, apropiindu-se de comandantul arcaşilor şi 
întinzându-i mâna, în timp ce ducele de Montpensier 
răspundea cu multă curtoazie omagiilor primului scutier. Şi 
spuneaţi că vă întoarceţi la Louvre, domnule de Chavigny? 

— Da, prinţe. 

— Ei bine, noi tocmai ieşisem... 

— La ora asta 


— Vă rog să observați, domnule de Chavigny, că, aşa cum e 
potrivită pentru a reveni la Louvre, ora asta e la fel de 
potrivită şi pentru a ieşi. 

— Fiţi încredinţat, prinţe, că, dacă e vorba de 
dumneavoastră, n-o să comit indiscreţia de a vă pune 
întrebări. 

— Şi rău faceţi, dragă domnule, fiindcă am avea să vă 
spunem lucruri foarte interesante. 

— În legătură cu serviciul în slujba regelui? Întrebă 
domnul de Carvoysin. 

— Exact, în legătură cu serviciul în slujba regelui. Aţi pus 
punctul pe i, domnule prim-scutier, spuse, hohotind de râs, 
prinţul de La Roche-sur-Yon. 

— Chiar aşa? Întrebă domnul de Chavigny. 

— Pe cinstea mea. 

— Despre ce e vorba, domnilor? 

— E vorba de marea onoare cu care l-a copleşit Maiestatea 
Sa, acum câteva clipe, pe unul dintre iluştrii săi războinici, 
spuse prinţul de La Roche-sur-Yon. 

— Şi pe dragul meu Joinville, spuse ducele de 
Montpensier. 

— Despre ce onoare e vorba, prinţe? 

— Şi cine e ilustrul războinic, duce? 

— Domnilor, e vorba de mareşalul de Saint-Andre! 

— Şi ce onoruri mai putea adăuga Maiestatea Sa la cele cu 
care l-a învrednicit deja pe domnul de Saint-Andre: mareşal 
al Franţei, prim-gentilom al camerei regale, marele cordon 
Saint-Michel, cavaler al ordinului Jarretiere! Orice s-ar zice, 
pe unii nu-i ocolesc favorurile, e de invidiat! 

— Depinde! 

— Cum, depinde? 

— Fără îndoială, sunt nişte favoruri care poate că nu vi s- 
ar potrivit nici dumneavoastră, domnule de Chavignv, care 
aveţi o nevastă tânără şi frumoasă, nici dumneavoastră, 
domnule de Carvoysin, care aveţi o fată frumoasă... 


— Chiar aşa? Exclamă domnul de Chavigny, care începea 
să priceapă. 

— Aţi ghicit, dragă domnule, spuse prinţul de La Roche- 
sur-Yon. 

— Dar sunteţi sigur de ce spuneţi? Întrebă domnul de 
Chavigny. 

— Zău! 

— E grav, dacă-i aşa, prinţe! Interveni domnul de 
Carvoysin. 

— Vi se pare? Eu găsesc, dimpotrivă, că e foarte distractiv. 

— Dar cine v-a spus...? 

— Nu ne-a spus nimeni. Am văzut! 

— Unde? 

— Am văzut, şi cu mine au văzut domnul de La Rochesur- 
Yon, domnul de Saint-Andre, fratele meu Joinville, care, în 
paranteză fie spus, trebuie să fi văzut mai bine decât noi 
toţi, din moment ce ţinea în mână un candelabru... Câte 
ramuri avea, prinţe? 

— Cinci ramuri avea! Spuse prinţul începând să râdă şi 
mai tare. 

— Încuscrirea Maiestăţii Sale cu mareşalul e în afară de 
orişice îndoială, continuă plin de gravitate ducele de 
Montpensier, aşa că, de acum, ereticii n-au decât să se 
poarte cu mare grijă. De-aia vrem să şi anunţăm vestea 
adevăraţilor catolici din Paris. 

— E posibil aşa ceva? Exclamară într-un glas domnul de 
Chavigny şi domnul de Carvoysin. 

— Exact, precum am onoarea să vă spun, răspunse prinţul. 
Ştirea e foarte proaspătă, n-are nici măcar o oră; aşa că, 
aducându-v-o la cunoştinţă, v-am dat o dovadă de simpatie. 
Se înţelege, cu condiţia să o faceţi să circule şi s-o 
împărtăşiţi tuturor pe care îi veţi întâlni. 

— Şi cum, la orele astea, nu prea apar mulţi prieteni în 
cale, vă sfătuim să faceţi ca noi, să deschideţi uşile închise, 
sculându-i din somn pe prietenii care dorm şi să le spuneţi, 
recomandându-le să ţină secretul, exact cum a procedat cu 


trestiile bărbierul regelui Midas: „Regele Francisc al II-lea 
e amantul domnişoarei de Saint-Andre!” 

— A, pe cinstea mea, vom face exact precum aţi zis! Spuse 
primul-scutier. Nu pot să-l sufăr pe mareşalul de Saint- 
Andre şi nu departe de aici ştiu un prieten de-al meu căruia 
o să-i facă mare plăcere această ştire, aşa că n-o să rezist să 
nu-l trezesc. 

— lar dumneavoastră, dragă domnule de Chavigny, spuse 
prinţul, cum ştiu că nu-l aveţi deloc la inimă pe domnul de 
Joinville, sunt sigur că veţi urma exemplul domnului de 
Carvoysin. 

— A, pe cinstea mea, da! Exclamă domnul de Chavigny. În 
loc să mă duc la Louvre, osă mă întorc până acasă, să-i 
povestesc nevesti-mii. Mâine, înainte de nouă dimineaţa, cel 
puţin patru din prietenele ei o să afle şi asta e ca şi cum ai 
trimite patru vestitori cu trompete în cele patru puncte 
cardinale. 

După care, cei patru seniori se salutară, despărţindu-se. 
Cei doi tineri se îndreptară, de-a lungul cheiului, către 
strada Monnaie; cei doi militari, în loc să meargă la Louvre, 
se întoarseră în oraş şi începură, fiecare pe cont propriu, să 
transmită conştiincios mai departe ceea ce aflaseră. 

Ajungând în strada Monnaie, prinţul de La Roche-sur-Yon 
observă, deasupra unei firme de tablă care scârţâia bătută 
de vânt, o fereastră luminată. 

— Ia uite, spuse ducele, ce minune! O fereastră burgheză 
care stă de veghe la trei şi jumătate din noapte! Ori e un 
burghez care se însoară ori un poet pe care îl chinuiesc 
muzele. 

— Nimic mai adevărat, dragul meu. Uitasem că sunt 
invitat la nuntă. Şi, pe cinstea mea, aş vrea să pot să ţi-o 
arăt pe nevestica maestrului Balthazar. Ai vedea că, deşi nu 
e fiica unui mareşal al Franţei, nu e mai puţin frumoasă. 
Dar în lipsa nevestei, o să-ţi fac cunoştinţă cu soţul. 

— Ah, dragă prinţe, n-ar fi prea uman să-l chemi pe om la 
fereastră pe vremea asta. 


— Lasă, spuse prinţul, e singurul om care nu are de ce se 
teme despre partea asta. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă e mereu răcit şi răguşit. În zece ani de când îl 
cunosc, n-am auzit de la el un bună ziua, prinţe, clar. 

— Atunci, ia să-l vedem. 

— Cu atât mai mult că nu numai că e hangiu, dare şi 
băiaş, are băi de aburi pe malul Senei şi mâine, în timp ce 
va face masaj clienţilor, le va spune istoria pe care o va afla 
de la noi. 

— Bravo! 

Cei doi tineri seniori îşi umpluseră buzunarele cu 
pietricele cu gândul să bombardeze în drum o mulţime de 
case. Prinţul scoase din buzunar o piatră şi, făcând un pas 
înapoi ca să-şi ia elan, o aruncă în geamul luminat. 

Fereastra se deschise aşa de repede, de ai fi zis că o 
deschisese chiar piatra care o lovise. Un cap de bărbat 
acoperit cu o scufie apăru în cadrul ferestrei, însoţit de un 
sfeşnic luminat şi strigă: 

— Tâlharilor! 

— Ce spune? Întrebă ducele. 

— Ai văzut, trebuie să fii obişnuit cu el ca să înţelegi ce 
spune. Ne-a făcut tâlhari. 

Apoi, întorcându-se spre cel de la fereastră: 

— Nu te înfierbânta prea tare, Balthazar, eu sunt! 

— Ah... Alteța Voastră?... Să mă ierte Alteța Voastră!... 
Domnia Voastră are tot dreptul, dacă-i place, să-mi spargă 
geamurile. 

— Ah, Dumnezeule, exclamă ducele râzând în hohote, ce 
limbă vorbeşte omul dumitale, prinţe? 

— Oamenii care se pricep zic că e un dialect aparte, ceva 
între irocheză şi hotentotă. Dar asta nu înseamnă că prin 
genul ăsta de grohăit nu ne-a spus un lucru cât se poate de 
plăcut. 

— Care, mă rog? 

— Că avem dreptul să-i spargem geamurile. 


— A, zău, ăsta merită un cuvânt de mulţumire. 

Apoi, adresându-se lui Balthazar: 

— Prietene, la Curte s-a răspândit zvonul că ţi-ai luat 
nevastă şi că e o femeie foarte frumoasă. Aşa că am ieşit din 
Louvre anume ca să-ţi aducem felicitările noastre. 

— Şi ca să-ţi spunem, dragul meu Balthazar, că afară e 
cam rece şi e o vreme bună spre a ne înfrupta în casă din 
bunătăţile pământeşti. 

— În timp ce inima Maiestăţii Sale e foarte fierbinte, ceea 
ce îi va face bine mareşalului de Saint-Andre. 

— Nu pricep. 

— Nu contează, dragul meu Balthazar, repetă asta aşa 
cum ţi-am spus-o. Alţii vor pricepe, o să ştie unde bate. 
Complimentele noastre doamnei. 

Şi cei doi tineri seniori o apucară din nou de-a lungul 
străzii Monnaie, veseli nevoie mare, în timp ce în urma lor 
se auzea tusea şi mormăitul răsunător al hangiului de la 
Vaca neagră, care putea să-şi închidă fereastra la loc, dar 
nu avea cum să astupe ochiul de geam spart. 

XVI. 

Borfaşi şi gentilomi. 

Cei doi tineri seniori ajunseră în strada Bethisy. Dând 
colţul auziră, dinspre hotel Coligny, zâăngănit de spade şi o 
nemaipomenită zarvă. Scena se petrecea la numai douăzeci 
sau treizeci de paşi de ei, sub oblăduirea întunericului. Se 
adăpostiră sub porticul unei case aflate chiar pe colţul 
dintre străzile Monnaie şi Bethisy. 

— Ah, ah, se auzea un glas puternic şi ameninţător, sunteţi 
pungaşi de buzunare, după cum văd? 

— Zău aşa, răspunse o voce obraznică, ar fi culmea să 
întâlneşti la ora asta oameni cinstiţi pe stradă! 

— 'Tâlhari! Se auzi o voce, mai puţin sigură decât prima. 

— Ai văzut pungaş care să nu fie puţin tâlhar şi tâlhar care 
să nu fie puţin pungaş? Răspunse cea de-a doua voce, care 
părea să aparţină unui filosof. 

— Ai de gând deci să mă asasinezi? 


— Câtuşi de puţin, Senioria Voastră! Doar să vă uşurez de 
pungă, asta-i tot. 

— Trebuie să-ţi spun că n-am mare lucru în pungă; dar, 
aşa cum e, n-o să apuci să priveşti în ea. 

— Rău faceţi că vă încăpăţânaţi, monseniore! 

— Domnule, ţineţi seama că sunteţi doi contra unsprezece, 
iar însoţitorul dumneavoastră nu pare să fie decât lacheul 
dumneavoastră. Orice rezistenţă, deci, e o nebunie. 

— Faceţi loc, se auzi vocea seniorului, devenind tot mai 
amenințătoare. 

— Păreţi străin de bunul nostru Paris, domnule, spuse cel 
care părea să fie căpetenia bandei, şi poate că vă lăsaţi aşa 
greu fiindcă vă temeţi să nu rămâneţi fără adăpost 
nemaiavând bani, da' aveţi de-a face cu nişte hoţi civilizaţi, 
domnule, om fi noi pungaşi, da' nu suntem bagabonţi şi ştim 
ce datorăm unei feţe nobile. Daţi-ne de bună voie punga, 
domnule, şi vă vom da un scud ca să vă rămână pentru 
găzduire, asta dacă n-aţi prefera să vă dau adresa unui han 
cinstit unde, la recomandarea noastră, veţi fi bine primit. 
Un senior ca dumneavoastră tre' să aibă prieteni în Paris, 
aşa că mâine, adică astăzi. 

— Căci, trebuie să vă spun, sunt aproape ceasurile patru 
de dimineaţă. 

— Astăzi, deci, o să cereţi de la prieteni, care n-o să vă lase 
la nevoie. 

— Faceţi loc! Repetă aceeaşi voce, inflexibilă. Puteţi să-mi 
luaţi viaţa, din moment ce suntem doi contra unsprezece, 
dar punga n-o să mi-o luaţi. 

— Vorbele astea sunt lipsite de logică, domnule, continuă 
căpetenia; odată ce vă vom lua viaţa vom putea să vă luăm 
şi punga. 

— Înapoi, lepădăturilor! Şi aveţi grijă, şi nu uitaţi că 
purtăm asupra noastră două spade şi două pumnale de 
ispravă! 

— Şi mai aveţi de partea voastră şi dreptatea, domnilor. 
Dar la ce folos, când uzurpatorii ei sunt mai tari? 


— Până una-alta, spuse gentilomul care părea cel mai 
puţin răbdător dintre cei doi, parează lovitura asta. 

Şi lansă asupra banditului o lovitură aşa de năprasnică 
încât dacă acesta, obişnuit cu astfel de glume, n-ar fi fost 
pregătit să se apere şi n-ar fi făcut iute un salt înapoi, ar fi 
fost străpuns cu siguranţă. Dar aşa scăpă doar cu vesta 
sfâşiată. 

Lupta se reluă, şi mai înverşunată. Unul dintre cei doi 
bărbaţi atacați de tâlhari striga după ajutor. Dar celălalt, ca 
şi cum ar fi înţeles că totul e inutil, lovea în tăcere mai 
departe şi, după gemetele şi blestemele adversarilor săi, se 
putea deduce că nu loveşte în gol. 

Când am spus că gentilomul care se lupta în tăcere 
înţelese că e inutil să strige după ajutor, am sperat că vom fi 
bine înţeleşi de către cititori, căci era inutil să ceri ajutor de 
la oamenii însărcinaţi să facă asta, adică agenţilor domnului 
de Mouchy, mare inchizitor al legii în Franţa. Aceşti agenţi, 
cărora li se spunea mouchis sau chiar mouchards1l1, 
străbăteau zi şi noapte oraşul având, într-adevăr, misiunea 
de a-i aresta pe toţi cei ce li se par suspecți. Dar, pentru 
activii mouchards sau mouchis, cum vreţi să le spuneţi, nu 
păreau deloc suspecte bandele de răufăcători care infestau 
oraşul şi, nu o dată, când prada promitea să fie bogată, 
aceşti agenţi dăduseră ajutor tocmai acestor suspecți, fie că 
suspecţii aparţineau speciei de Uremie, adică hoţi- 
gentilomi, care nu atacau decât oameni de viţă nobilă, fie că 
aparţineau speciei tire-laine, nişte bieţi amărâţi, pungaşi de 
cea mai joasă speţă, care se mulţumeau să-i buzunărească 
pe burghezi. 

În afară de cele două categorii de care am vorbit mai 
înainte, mai exista şi frăţia „băieţilor răi”, o societate de 
asasini plătiţi, organizaţi pe echipe, care îşi închiriau 
talentul celor care îi onorau cu încrederea lor. Şi, trebuie să 
spunem că numărul celor care, în acele vremuri de patimi şi 
ură, aveau nevoie să se debaraseze de cineva fiind mare, 
aveau din belşug de lucru. 


Aceştia de care am vorbit mai sus nu le păreau deloc 
suspecți agenţilor domnului de Mouchy. Se ştia că aceşti 
asasini profesionişti lucrează pentru seniori bogaţi, de 
neam mare, chiar pentru feţe princiare, şi nu se osteneau 
să-i deranjeze în exercitarea profesiunii lor. 

Mai existau şi alte familii de borfaşi: guilleris, plumets şi 
grisons, care corespund cu tăietorii de pungi de bani, hoţii 
de buzunare şi manglitorii din zilele noastre. Dar ăştia erau 
simpli găinari, aşa că agenţii domnului de Mouchy nu 
binevoiau să se compromită ocupându-se de ei. 

De altfel, se întâmpla foarte rar ca un gentilom să-şi rişte 
pielea umblând în plină noapte pe străzile Parisului, decât 
dacă era bine înarmat şi însoţit de un număr de servitori. 
Aşa se explică şi faptul că mai-marele bandiţilor îşi dăduse 
seama uşor că avea în faţa lui un gentilom din provincie, 
străin de obiceiul locului. 

După cele ce v-am spus despre năravurile agenţilor 
domnului de Mouchy, nu trebuie să vă miraţi aflând că 
nimeni nu sărea în ajutor, auzind ţipetele valetului. Dar se 
pare că acesta fusese auzit de un tânăr care tocmai ieşea 
din hotel Coligny. Înţelegând care e situaţia, acesta îşi 
înfăşurase mantia pe braţul stâng, scosese cu dreapta sabia 
din teacă şi se năpustise strigând: 

— Ţineţi-vă bine, domnule! Aţi cerut ajutor, iată-mă! 

— Nu eu am strigat după ajutor, răspunse gentilomul, 
duelându-se mai departe cu furie, ci plângăciosul ăsta de La 
Briche, care crede că pentru cinci sau şase asasini 
prăpădiţi, are dreptul să tulbure un senior în miez de 
noapte şi să trezească tot cartierul din somn. 

— Nu suntem asasini, domnule, protestă căpetenia bandei, 
şi puteţi vedea cu câtă eleganţă vă atacăm. Suntem nişte 
tire-soie, v-am mai spus, hoţi de viţă nobilă, oameni cu 
casele lor şi nu jefuim decât gentilomi. În loc să fi chemat în 
ajutor un al treilea, care o să învenineze lucrurile, mai bine 
vă predaţi de bunăvoie şi nu ne obligaţi să ne folosim de 
mijloace violente, care ne displac mai mult decât orice. 


— Te pomeneşti că veţi fi având un pistol! Răspunse cel 
atacat. 

— Ah, bandiți! Canalii! Mizerabili! Strgă, aruncându-se în 
mijlocul încăierării, tânărul care ieşise din casa amiralului 
Coligny. 

Şi unul dintre bandiți scoase un strigăt, care dovedea că 
noul venit îşi punea amenințările în practică. 

— Uite ce e, spuse căpetenia bandiţilor, din moment ce vă 
încăpăţânaţi, văd că trebuie să terminăm treaba. 

Şi, în întuneric, grupul atacatorilor deveni mai însufleţit, 
strigătele de luptă şi cele cauzate de arsura rănilor 
deveniră mai zgomotoase, scânteile care ieşeau din 
încrucişarea săbiilor şi pumnalelor erau tot mai numeroase. 

La Briche, mânuind şi el sabia cât putea mai bine, continua 
să strige după ajutor. Era probabil metoda lui, care, oricum, 
dăduse deja un rezultat. 'Ţipetele lui nu rămaseră fără ecou 
nici în conştiinţa celor doi tineri care priveau ascunşi sub 
porticul casei din colţul străzii. 

— Nu putem să privim totuşi cu sânge rece cum sunt 
asasinați aceşti trei oameni, spuse prinţul de La Roche-sur- 
Yon, scoțând sabia din teacă. 

— Aşa e, prinţe, spuse ducele de Montpensier şi mi-e 
ruşine că am stat aşa de mult deoparte. 

Şi cei doi tineri răspunseră şi ei la chemările lui La Briche: 
la fel ca gentilomul care ieşise din hotel Coligny, se avântară 
spre locul luptei, strigând: 

— 'Ţineţi-vă bine, domnilor! Venim şi noi! La moarte cu ei, 
la moarte! 

Cei unsprezece bandiți, obligaţi să ţină piept la trei bărbaţi 
hotărâți, pierduseră deja pe doi dintre ai lor; văzând că 
adversarii primesc întăriri şi că cei doi nou-veniţi îi atacau 
din spate, hotărâră să mai facă o ultimă încercare, deşi erau 
acum numai nouă contra cinci. Căpetenia rămase împreună 
cu cinci, dintre ai săi să lupte cu primii trei iar patru dintre 
oamenii lui se întoarseră să primească atacul domnilor de 
Montpensier şi de La Roche-sur-Yon. 


— La moarte, dar, gentilomi, dacă aşa voiţi cu tot 
dinadinsul! Strigă căpetenia. 

— La moarte! Repetară după el, ca un ecou, toţi bandiții. 

— Că bine ziceţi, la moarte! Cum merge, prieteni? Îi 
întrebă pe cei doi tovarăşi ai săi tânărul ieşit din hotel 
Coligny. Ei bine, la moarte! Ţine... 

Şi, făcând o fandare rapidă, cât îi permitea înălţimea lui 
destul de redusă, străpunse cu vârful sabiei trupul unuia 
dintre atacatori. Cel rănit scoase un geamăt, făcu trei paşi 
şovăitori înapoi şi căzu ţeapăn pe caldarâm. 

— Frumoasă lovitură, domnule! Spuse primul gentilom. 
Sper să vă urmez exemplul. lată... 

Şi, făcând la rândul său o fandare fulgerătoare, îşi 
împlântă sabia în pântecul unui duşman. 

Aproape în acelaşi timp, pumnalul dispăru până la plăsele 
în pieptul unuia din bandiți. 

Astfel, bandiții rămaseră numai şase contra cinci. Deodată, 
uşile de la impunătorul palat al lui Coligny se deschiseră 
larg şi amiralul, însoţit de doi purtători de torţe şi de patru 
valeţi înarmaţi, se arătară sub arcada luminată, îmbrăcat 
într-un halat şi ţinând în mână o sabie. 

— Hei, mitocanilor! Spuse el, ce se întâmplă aici? Ia, s-o 
ştergeţi imediat, cu toţii, că dacă nu, aici vă ţintuiesc, la 
intrarea mea. 

Apoi, întorcându-se spre valeţii săi, spuse: 

— Haideţi, copii, pe ticăloşii ăştia! 

După care, dându-le exemplu, se năpusti pe câmpul de 
bătaie. 

— Scapă cine poate! Strigă căpetenia bandiţilor, parând, 
cu oarecare întârziere, o lovitură de sabie care mai avu 
puterea să-i străpungă braţul. Scapă cine poate! E prinţul 
de Conde! 

Şi, răsucindu-se pe călcâie, o luă la sănătoasa. Cinci dintre 
tovarăşii lui nu mai puteau profita de îndemnul lui. Patru 
zăceau la pământ, iar al cincilea se sprijinea cu greu de un 
perete ca să nu se prăvălească. 


În grupul celor atacați de bandiți, toţi scăpaseră cu 
zgârieturi şi răni uşoare. Gentilomul care fusese cel dintâi 
ţinta tâlharilor, constatând cu multă uimire că cel care-i 
sărise primul în ajutor nu era altul decât prinţul de Conde, 
se întoarse către acesta şi, înclinându-se respectuos, îi zise: 

— Monsenioare, trebuie să mulţumesc de două ori 
Providenţei: întâi că m-a salvat dintr-un pericol de moarte, 
şi în al doilea rând că l-a ales ca instrument al salvării mele, 
să mă ierte aceşti nobili seniori, pe cel mai viteaz gentilom 
al Franţei. 

— Pe cinstea mea, domnule, spuse prinţul, sunt fericit că 
soarta m-a îndreptat la orele acestea târzii la vărul meu, 
amiralul Coligny, dându-mi astfel posibilitatea să vă fiu 
folositor. Mi-aţi mulţumit în cuvinte aşa de frumoase pentru 
modestul meu ajutor, încât doresc să aflu numele 
dumneavoastră. 

— Monseniore, numele meu e Godefroi de Bari... 

— Ah, îi întrerupse Conde, baron de Perigord, senior de la 
Renaudie? 

— Şi unul dintre bunii mei prieteni, spuse amiralul, 
întinzând o mână lui La Renaudie şi alta prinţului de Conde. 
Dacă nu mă înşel de multă vreme acest colţ de Paris n-a mai 
văzut la un loc atâţia oameni de calitate, domnule duce de 
Montpensier şi domnule prinţ de La Roche-sur-Yon. 

— Eu în persoană, domnule amiral! Spuse prinţul de La 
Roche-sur-Yon, în timp ce La Renaudie se întorcea către el 
şi tovarăşul său, salutându-i foarte ceremonios. Şi, dacă 
acestor nefericiţi care zac în jurul nostru le face plăcere să 
afle că cei care i-au trimis în infern nu sunt chiar nişte 
mitocani, pot să-şi dea duhul liniştiţi! 

— Domnilor, spuse amiralul, intrarea casei mele e 
deschisă. Asta vrea să însemne că, dacă vreţi să-mi faceţi 
onoarea să urcați la mine să beţi ceva răcoritor, veţi fi 
bineveniţi. 

— Îţi mulţumesc, vere, spuse domnul de Conde. Ştii doar 
că te-am părăsit, acum zece minute, cu intenţia să mă 


îndrept spre casă. Nici nu-mi închipuiam că voi avea 
plăcerea să întâlnesc în faţa intrării dumitale un gentilom 
cu care îmi promiseseşi să-mi faci cunoştinţă... 

Şi îl salută cu multă curtenie pe La Renaudie. 

— Un brav gentilom pe care l-am văzut în acţiune, vere, şi 
care, pe cinstea mea, se descurcă de minune! Continuă 
Conde. Sunteţi de multă vreme în Paris, domnule de Barri? 

— Abia am sosit, monseniore, răspunse La Renaudie cu un 
accent profund melancolic în glas şi aruncând o ultimă 
privire către nenorocitul pe care îl trimisese, cu o ultimă 
lovitură de sabie, pe lumea cealaltă, şi nu mă aşteptam, 
adăugă el, să provoc moartea unui om şi nici să-mi datorez 
viaţa unui prinţ celebru, la mai puţin de jumătate de oră 
după ce am trecut barierele Parisului. 

— Domnule baron, spuse prinţul de Conde, întinzându-i. 
Mâna tânărului, cu eleganța care îl caracteriza, fiţi sigur că 
vă voi revedea oricând cu mare plăcere. Prietenii domnului 
amiral sunt şi prietenii prinţului de Conde. 

— Bine, dragă prinţe! Spuse Coligny cu un accent care 
voia să însemne: „Nu e o promisiune zadarnică, ne vom 
revedea sus la mine”. 

Apoi, întorcându-se către cei doi tineri: 

— Iar dumneavoastră, seniorii mei, binevoiţi a-mi face 
onoarea de a intra în casa mea? Înainte de a deveni pentru 
tatăl dumitale un duşman, domnule de Montpensier, sau 
mai bine zis înainte ca el să devină duşmanul meu, am fost 
amândoi nişte băieţi de viaţă şi ne înţelegeam bine. Eu sper, 
adăugă el cu un suspin, că numai timpurile s-au schimbat, 
nu, inimile noastre! 

— Mulţumesc, domnule amiral, spuse ducele de 
Montpensier, răspunzând atât în numele lui cât şi al 
prinţului de La Roche-sur-Yon, căci cuvintele lui Coligny îi 
erau adresate lui în mod special, am accepta cu multă 
bucurie invitaţia ce ne-o faceţi, dar de aici până la hotel de 
Conde e mult de mers: poduri de traversat, mahalale 


dubioase, aşa că o să-i cerem prinţului favoarea de a-l însoţi 
până acasă. 

— Mergeţi, domnilor, şi Dumnezeu să vă aibă în pază! De 
altfel, nu le-aş dori nici unora dintre borfaşii Parisului, să fie 
tire-soie sau tire-laine, să atace trei viteji ca domniile- 
voastre. 

Toată această conversaţie avea loc chiar la locul luptei şi 
învingătorii stăteau cu încălţările în câteva bălți de sânge; 
dar niciunul dintre ei, cu excepţia lui La Renaudie, un om 
care părea să fi descins din altă epocă, nu aruncă măcar o 
privire către cei cinci nenorociţi, dintre care trei nu mai 
erau decât nişte leşuri, iar doi mai horcăiau încă. 

Prinţul de Conde, prinţul de La Roche-sur-Yon şi ducele de 
Montpensier îi salutară ceremonios pe amiral, şi pe La 
Renaudie, şi o luară spre podul Morilor, căci un edict 
interzicea podarilor să mai pună bacurile în mişcare după 
orele nouă seara. 

Rămânând singur cu La Renaudie, amiralul îi întinse 
mâna. 

— Veneai probabil la mine, nu-i aşa, prietene? Îi spuse el. 

— Da, vin de la Geneva12 şi am ştiri foarte importante. 

— Intră! Uşile casei mele îţi sunt deschise la orice oră din 
zi şi din noapte. 

Şi îi arătă uşa casei deschisă, în aşteptarea unui oaspete 
care sosise sub ocrotirea Domnului, fiindcă numai Domnul îl 
putuse salva în chip atât de providenţial. 

În acest timp, cei doi tineri care îl însoţiseră pe prinţ, se 
înţelege, nu ca să-l păzească de răufăcători, ci ca să-i 
dezvăluie aventura regelui cu domnişoara de Saint-Andre, îi 
povesteau cu lux de amănunte acest episod pe care prinţul 
însuşi tocmai îl povestise amiralului, dispunând de 
amănunte mult mai precise şi mai picante. 

Ştirea fusese cât se poate de neaşteptată pentru domnul 
de Coligny. Doamna amiral se întorsese acasă şi se 
retrăsese în camera ei fără să spună o vorbă, nu numai 
despre această întâmplare neobişnuită, de care nu avea 


cum să ştie, dar şi despre pierderea biletului, de la care se 
trăgeau toate încurcăturile. Întotdeauna ne rămârie ceva 
de aflat; orişicât de bine informat era domnul de Conde, n- 
avea nici el cum să ştie în ce chip toţi curtenii, în frunte cu 
domnul de Saint-Andre şi domnul de Joinville, ajunseseră să 
năvălească în camera Metamorfozelor. 

Cheia enigmei se afla în posesia celor doi prinți. 

Aşa că ei îşi povestiră pe drum, luându-şi unul altuia vorba 
din gură, la fel cu păstorii lui Virgiliu, cum amirala râsese cu 
atâta poftă că-i dăduseră lacrimile; cum, trăgând batista din 
buzunar, scosese din neatenţie şi un bileţel care căzuse pe 
jos; cum domnul de Joinville culesese biletul; cum, după ce 
plecase amirala, el îi dăduse reginei biletul; cum Catherine, 
convinsă că biletul o privea pe buna ei prietenă amirala, îi 
împinsese pe ceilalţi să o surprindă pe doamna Coligny în 
timpul întâlnirii; cum toată lumea fusese de acord cu acest 
plan şi îl puseseră în aplicare şi cum, în cele din urmă, 
surpriza cea mare îi lovise exact pe cei care aveau de gând 
să surprindă. 

Cei doi îşi încheiară povestea exact când ajungeau în faţa 
palatului Conde. Prinţul îi invită să intre, dar ei refuzară, 
aşa cum procedaseră şi cu domnul de Coligny. Numai că, de 
data asta, ei mărturisiseră cu sinceritate cauza refuzului 
lor: pierduseră un timp preţios cu încăierarea prilejuită de 
domnul de La Renaudie şi mai aveau de vizitat destui 
prieteni pe care să-i pună la curent cu evenimentul nocturn 
petrecut la Louvre. 

— Cel mai mult mă distrează în toată aventura asta, spuse 
prinţul de La Roche-sur-Yon, strângând mâna domnului de 
Conde, mutra pe care o va face iubitul domnişoarei de 
Saint-Andre când va afla totul. 

— Cum? Ce iubit? Spuse prinţul de Conde, reţinându-i 
mâna într-a sa. 

— Cum, nu ştiţi nimic? 

— Nu ştiu nimic, domnilor, spuse prinţul râzând. la să 
vedem, spuneţi! 


— A, exlamă ducele de Montpensier, păi asta e partea cea 
mai distractivă a istoriei. 

— Nu ştiţi, continuă prinţul de La Roche-sur-Yon, că pe 
lângă un logodnic şi amant, domnişoara de Saint-Andre 
avea şi un iubit? 

— Şi cine-i iubitul ăsta? Întrebă Conde. 

— A, pe cinstea mea, îmi cereţi prea mult. Nu ştiu cine-o fi. 

— E tânăr? E bătrân? 

— Nimeni nu i-a văzut faţa. 

— Chiar aşa? 

— E întotdeauna învăluit într-o mantie care-i acoperă 
partea de jos a feţei, precum borurile pălăriei îi acoperă 
restul. 

— O fi vreun spaniol de la curtea regelui Filip al II-lea, îşi 
dădu cu părerea ducele de Montpensier. 

— Şi unde poate fi văzut acest om, sau, mai bine zis, 
această umbră? 

— Dacă n-aţi veni aşa de rar prin Louvre, dragă prinţe, n- 
aţi mai pune o asemenea întrebare, spuse ducele de 
Montpensier. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că acuşi se împlinesc cinci luni de când, 
noapte de noapte, se plimbă pe sub ferestrele frumoasei. 

— Eiaşi! 

— Exact cum vă spun. 

— Şi nu ştiţi numele lui? 

— Nu. 

— Nu i-aţi văzut chipul? 

— Niciodată. 

— Nu l-aţi recunoscut după siluetă, după mers? 

— Imposibil, e bine ascuns sub o mantie uriaşă. 

— Dar nu bănuiţi cine poate fi? 

— Câtuşi de puţin. 

— Şi nu s-au făcut speculaţii pe tema asta? 

— O bârfă mi-a trecut pe la urechi: unii cred că sunteţi 
dumneavoastră, zise ducele de Montpensier. 


— O, am atâţia duşmani la Louvre! 

— Dar nu e nimic adevărat, nu-i aşa? 

— Vă cer scuze, domnilor, eram chiar eu! 

Şi prinţul, făcând cu mâna un semn dezinvolt de salut, 
intră repede în casă, închizând uşa în urma lui. Domnul de 
Montpensier şi domnul de La Roche-sur-Yon rămaseră cu 
gura căscată în mijlocul străzii. 

XVII. 

Aşa mamă, aşa fiu... 

Regina mamă nu închisese ochii toată noaptea. 

Până atunci, fiul ei, un puber slăbănog, bolnăvicios, însurat 
din raţiuni de stat cu o tânără cochetă, preocupat numai de 
amor, vânătoare şi poezie, le dăduse toată libertatea, ei şi 
familiei de Guise, de a conduce după placul lor afacerile 
statului. Pentru Catherine, care crescuse în vâltoarea 
intrigilor politice italieneşti, o politică meschină şi 
încurcată, potrivită unui mic ducat ca Toscana, dat, 
nedemnă de un mare regat, cum devenea, pe zi ce trece, 
Franţa, puterea însemna toată raţiunea ei de a trăi. 

Dar la orizont apăruse un mare pericol. O rivală. Nu o 
rivală la inima copilului sufletului său, fiindcă în privinţa 
asta nu-şi făcea iluzii; cel ce nu iubeşte, nu are dreptul să 
pretindă altuia dragoste. Iar ea nu-i iubea nici pe Francois 
al II-lea, nici pe Charles al IX-lea. 

Prevăzătoarea florentină se îngrozise văzând că fiul ei 
trăieşte un sentiment care ei îi era necunoscut, pe care nu 
ea i-l inspirase, care luase proporţii în ascuns de ea şi oare 
devenise public peste noapte, luând prin surprindere 
Curtea şi pe ea însăşi, mai mult decât pe oricine altul. Şi 
avea un motiv în plus de îngrijorare cunoscând-o pe aceea 
care îl prinsese în mreje pe fiul ei; căci, dincolo de vârsta ei 
fragedă, presimţea gheara necruțătoare a ambiţiei ce avea 
să devină tot mai nesăţioasă. 

În zori de zi, trimise deci să fie anunţat fiul său că e 
bolnavă şi că îl roagă să-i facă o vizită. 


Rămânând la ea, Catherina putea, asemeni unui abil actor 
de teatru, să-şi aleagă locul care-i convine şi să conducă 
jocul de scenă. Avea să se aşeze într-un loc întunecos, în aşa 
fel încât să fie abia vizibilă, lăsându-l pe interlocutorul ei în 
plină lumină, ca să-i poată urmări bine expresia feţei. 
Mesagerul se întoarse spunându-i că regele doarme. 

Catherine aşteptă o oră, fremătând de nerăbdare, după 
care trimise un nou mesaj. 

Acelaşi răspuns. 

Mai aşteptă, foarte nervoasă, încă o oră. Regele dormea 
încă. 

— Oh, murmură Catherine, fiii Franţei nu au obiceiul să 
doarmă aşa de mult. lată un somn suspect de lung pentru 
ca să fie adevărat. 

Se dădu jos din pat, unde sperase ca, ascunsă pe jumătate 
de perdele, să poată juca scena pe care o pregătise, şi 
porunci să fie îmbrăcată. Situaţia se schimba. Dar 
Catherina se considera o actriţă suficient de abilă pentru ca 
schimbarea decorului în care avea loc discuţia să nu 
influenţeze în mod decisiv deznodământul ei. 

Se îndreptă în grabă spre apartamentul lui Francois. 
Obişnuia să intre la rege la orice oră, ca o mamă la fiul ei. 
Niciunul dintre valeţi sau dintre ofiţerii gărzii, aflaţi în 
anticamere, nu-şi îngădui s-o reţină. 

Aşa că regina mamă traversă încăperea prin care se intra 
în apartamentul regal şi, dând la o parte draperia grea ce 
ducea spre dormitor, îl văzu pe Francois, care nu dormea şi 
nici măcar nu se afla culcat în pat; stătea în jilţ, în faţa unei 
mese aşezate într-o firidă, în dreptul unei ferestre. Cu 
coatele sprijinite pe masă, privea atât de concentrat un 
obiect, încât n-auzi draperiile desfăcându-se şi apoi căzând 
la loc, în urma Catherinei. Regina mamă se opri în loc şi îl 
privi scrutător pe fiul ei. În privirea ei oricine ar fi ghicit, cu 
siguranţă, mai degrabă ură decât dragoste. Apoi înaintă 
încet, fără zgomot, ca o umbră; se sprijini de spătarul 
jilţului, uitându-se peste umărul lui Francois. 


Tânărul rege nu-i simţise prezenţa; extaziat, sorbea din 
ochi portretul lui Charlotte de Saint-Andre. Chipul reginei 
se întunecă de-a binelea. Dar, după o clipă, datorită unei 
extraordinare stăpâniri de sine, surâsul îi reveni pe buze, 
chipul său se destinse şi îşi aplecă încet capul, gata-gata să-l 
atingă pe Francois. 

Francois tresări înspăimântat, simțind lângă ureche 
răsuflarea uşoară a unui intrus. Se răsuci brusc şi o 
recunoscu. lute ca gândul, întoarse portretul cu faţa în jos, 
îl aşeză pe masă şi îl acoperi cu palma. Apoi, în loc să se 
ridice şi să-şi sărute mama, cum făcea de obicei, împinse 
jilţul ca să se îndepărteze de ea. Apoi o salută cu evidentă 
răceală. 

— Ei, fiule, întrebă Catherine, făcându-se că n-a observat 
nimic, ce se întâmplă pe-aici? 

— Mă întrebi ce se-ntâmplă? 

— Da. 

— Păi nimic, din câte ştiu, mamă! 

— Îţi cer iertare, fiule. Trebuie să se fi întâmplat ceva 
extraordinar. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu-ţi stă în fire să dormi până la ora asta. E adevărat, s- 
ar putea să mă fi indus în eroare omul pe care l-am trimis la 
tine, sau să fi înţeles el greşit. 

Francois nu spuse nimic. 

— Am trimis de patru ori după tine în dimineaţa asta. Mi s- 
a spus că dormi. 

Ea făcu o pauză, aşteptând. Dar regele tăcea mai departe, 
privind-o calm, ca şi cum ar fi spus: „Ei, şi altceva?” 

— Văzând asta, continuă Catherine, m-am neliniştit, mi-era 
teamă că eşti bolnav, şi am venit să mă lămuresc. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse tânărul prinţ înclinându- 
se. 

— Să nu mă mai sperii aşa, Francois, insistă Catherine. Ştii 
ce mult te iubesc şi cât de prețioasă e sănătatea ta pentru 
mine! Nu te juca cu inima mea de mamă. Am destule 


necazuri şi aşa, ca să mă mai chinuiască şi propriii mei copii 
cu indiferența lor. 

Francois păru că a luat o hotărâre. Un surâs şters flutură 
pe buzele lui şi, întinzând mâna dreaptă spre mama sa, în 
timp ce stânga rămânea mai departe aşezată deasupra 
portretului, spuse: 

— Îţi mulţumesc, mamă. Să ştii că e ceva adevărat în ceea 
ce spui, deşi exagerezi prea mult. Nu mi-a fost prea bine, 
am petrecut o noapte... Agitată, aşa că m-am sculat cu două 
ore mai târziu decât de obicei. Dar acum mă simt perfect. 

— Dar de ce, dragul meu copil, spuse Catherine reţinându- 
i mâna în mâna ei pe care o apăsă pe piept, în dreptul 
inimii, de ce ai petrecut o noapte agitată? Nu mi-ai trecut tu 
mie povara tuturor treburilor, păstrând pentru tine numai 
părţile plăcute ale demnităţii regale? Cine a avut 
îndrăzneala să-ţi tulbure liniştea? Căci presupun, nu-i aşa, 
că interesele statului nu te lasă să dormi? 

— Da, doamnă, răspunse Francois foarte repezit. 

Catherine se păzi să-şi arate îndoielile asupra acestei 
explicaţii; îi arătă, dimpotrivă, deplină încredere. 

— Vreo hotărâre importantă te frământă, nu-i aşa? 
Continuă Catherine, hotărâtă să meargă până la capăt. 
Vreun duşman care te stânjeneşte, vreo nedreptate care 
trebuie reparată, vreun impozit care trebuie uşurat, ori 
vreo condamnare la moarte pe care trebuie s-o aprobi...? 

La aceste vorbe, Francois II se gândi că în ajun ceruse, 
într-adevăr, ca în seara asta să fie executat consilierul Anne 
Dubourg. Întrebarea Catherinei îi sugerase un răspuns 
foarte plauzibil. 

— Chiar asta era, mamă. E vorba de condamnarea la 
moarte pe care un om, oricine-ar fi el, chiar un rege, o 
poate hotări împotriva altui om. O asemenea hotărâre e 
întotdeauna ceva foarte grav, şi asta mă face să mă frământ 
atâta. 

— 'Ţi-e teamă să nu semnezi condamnarea unui om 
nevinovat, nu-i aşa? 


— E vorba de consilierul Dubourg, mamă. 

— Dai dovadă că ai un suflet de francez adevărat şi că eşti 
demn de mama ta. Dar aici, din fericire, nu ai cum te înşela. 
Consilierul Dubourg a fost considerat vinovat de erezie de 
trei instanţe diferite şi semnătura care ţi se cere, pentru ca 
execuţia să poată avea loc astă-seară, e o simplă 
formalitate. 

— Tocmai asta e îngrozitor, mamă, spuse Francois! Că o 
simplă formalitate e deajuns ca să curme viaţa unui om. 

— Ce inimă de aur ai, fiule, sunt mândră de tine! Dar în 
privinţa asta, trebuie să te liniştesc. Salvarea statului e mai 
importantă ca viaţa unui om şi, în cazul de faţă, nu trebuie 
să ai îndoieli: consilierul trebuie să moară, întâi fiindcă 
merită să moară şi în al doilea rând fiindcă moartea lui e 
necesară. 

— Poate că nu ştii, dragă mamă, spuse tânărul după o 
scurtă ezitare, pălind uşor, că am primit două scrisori de 
ameninţare. 

— Mincinos şi laş! Murmură Catherine. 

Apoi, surâzând, îi spuse: 

— Fiule, tocmai fiindcă ai primit aceste două scrisori de 
ameninţare în legătură cu consilierul Dubourg, trebuie să 
semnezi condamnarea lui la moarte. Dacă nu faci aşa, toţi o 
să creadă că l-ai grațiat din teamă, şi că, de fapt, clemenţa 
ta nu e decât laşitate. 

Ah! Zise Francois, aşa crezi? 

Dar bineînţeles, fiule! Dar dacă, dimpotrivă, faci publice, 
cu mult tam-tam, cele două scrisori, după care anunţi 
condamnarea, asta va însemna un triumf pentru tine şi un 
eşec pentru Dubourg. Toţi cei care în momentul de faţă nu 
ştiu de partea cui să treacă, vor fi mâine de partea ta. 

Francois păru să cadă pe gânduri. 

— Judecând după conţinutul lor, continuă Catherine, nu m- 
aş mira să le fi scris mai degrabă un prieten decât un 
duşman. 

— Un prieten, doamnă? 


— Da, insistă Catherine, un prieten grijuliu atât pentru 
gloria ta cât şi pentru cea a regatului. 

Tânărul rege cobori o clipă privirile, apoi spuse: 

— Dumneata ai pus să mi se trimită scrisorile, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Oh! Făcu Catherine, pe un ton care te făcea să te 
îndoieşti de sinceritatea cuvintelor ei, n-am spus aşa ceva, 
fiule. 

Catherine avea două motive, la fel de bine întemeiate, de 
a-l lăsa să creadă că cele două scrisori erau opera ei: în 
primul rând, îl făcea să roşească pentru laşitatea lui; apoi, îl 
vindeca de teama pe care i-o treziseră, probabil, aceste 
scrisori. 

Tânărul rege, pe care scrisorile de ameninţare îl 
tulburaseră profund şi care, în adâncul sufletului, se îndoia 
că regina spune adevărul, aruncă spre ea o privire în care 
fulgerau mânia şi ura. 

Catherine surâse. „Dacă ar putea să mă sugrume. Îşi 
spuse ea, ar face-o într-o clipită. Dar, din fericire, nu e în 
stare”. 

Astfel, toate dovezile de afecţiune maternă şi de 
devotament ale Catherinei nu reuşiră să înmoaie inima lui 
Francois. Regina mamă înţelese că lucrul de care se temea 
cel mai mult se întâmplase: era pe punctul de a-şi pierde 
influenţa asupra lui, trebuia să acţioneze de îndată. Ea îşi 
schimbă cu totul planul de atac. 

Regina suspină, scutură din cap cu o expresie de adâncă 
tristeţe şi exclamă: 

— Ah, fiule, va trebui oare să mă conving de un lucru care 
mă mâhneşte până în fundul sufletului? 

— Care anume, doamnă? Întrebă Francois. 

— Fiule, fiule, spuse Catherine dându-şi silinţa să aducă şi 
o lacrimă în ajutorul vorbelor sale, nu mai ai încredere în 
mama ta! 

— Ce vrei să spui? Răspunse regele, fără să-şi ascundă 
nemulţumirea. Nu te înţeleg. 


— Vreau să spun, Francois, că uiţi peste noapte atâţia ani 
de necazuri şi nelinişte, ani în care am stat de veghe la 
căpătâiul tău, vreau să spun că uiţi ce spaime am tras 
mereu văzându-te bolnăvicios şi plăpând, câte îngrijiri ţi-am 
dat zi de zi, încă de pe când erai în leagăn. 

— Chiar că nu înţeleg nimic, doamnă. Dar m-am obişnuit 
să fiu răbdător: aştept şi te ascult. 

Dar bunăvoința pe care o arătau vorbele lui era contrazisă 
de mişcarea nervoasă cu care mâna lui strânse portretul 
domnişoarei de Saint-Andre. 

— Ei bine, vei înţelege imediat, continuă Catherine. Vreau 
să spun că nu degeaba ţi-am dat atâtea îngrijiri de-a lungul 
anilor stând în preajma ta: te cunosc la fel de bine, cât te 
cunoşti tu însuţi. Or, ştiu că ai avut o noapte foarte agitată, 
dar nu fiindcă te-ai frământat pentru soarta statului, nu 
fiindcă te zbaţi între asprime şi îngăduinţă privitor la 
pedeapsa cuvenită consilierului Dubourg, ci pentru că taina 
aventurii tale cu domnişoara de Saint-Andre a fost 
descoperită. 

— Mamă!... Strigă Francois, pe fruntea căruia ieşiră la 
iveală toată ruşinea şi mânia pe care le trăise în cursul 
nopții trecute. 

Chipul său, de obicei palid, de o paloare mată şi 
bolnăvicioasă, roşi brusc, invadat de un val de sânge. Se 
ridică, dar braţul său strângea în continuare, crispat, 
spătarul jilţului. 

— A, ai aflat asta, mamă...? 

— Ce copil eşti, Francois! Spuse Catherine cu acel aer de 
înţelegere pe care se pricepea să-l simuleze atât de bine. 
Nu ştiai că mamele află totul despre copiii lor? 

Francois, cu dinţii strânşi, trmurând de enervare, nu 
scoase un cuvânt. Catherine continuă cu vocea cea mai 
blândă de care era în stare: 

— Spune, fiule, de ce nu mi-ai făcut cunoscută această 
pasiune a ta? Sigur, poate că te-aş fi mustrat; poate că ţi-aş 
fi amintit îndatoririle tale de soţ; aş fi încercat să-ţi atrag 


atenţia asupra tinerei tale soţii, vorbindu-ţi de graţia, de 
frumuseţea şi de spiritul ei ieşit din comun... 

Francois scutură din cap surâzând cu răutate. 

— Dar poate că n-aş fi reuşit nimic în felul ăsta! Continuă 
Catherine. Ei bine, văzând că boala ta e de nevindecat, n-aş 
mai fi încercat să te vindec; ţi-aş fi dat unele sfaturi 
înțelepte. Nu e o mamă, pentru copilul ei, însăşi Providența 
încarnată? Dacă m-aş fi convins că eşti aşa de tare cucerit 
de domnişoara de Saint-Andre. Din moment ce o iubeşti aşa 
de tare pe domnişoara de Saint-Andre, am impresia. 

— Foarte mult, aşa e, doamnă! 

— Ei bine, în cazul ăsta aş fi închis ochii. Ca mamă, sigur, 
îmi e mai uşor să închid ochii decât îi e unei soţii... N-am 
văzut-o eu pe doamna de Valentinois, timp de cinsprezece 
ani, împărțind cu mine inima tatălui tău, ba chiar, uneori, 
acaparând-o cu totul? Crezi că ceea ce o femeie a făcut 
pentru soţul ei nu poate face pentru fiul ei? Nu însemni tu 
pentru mine toată mândria şi fericirea mea? Ce rost avea să 
iubeşti în ascuns, fără ştirea mea? 

— Mamă, răspunse Francois cu un sânge-rece care 
dovedea că moştenise de la Catherine însuşirea de a se 
preface cu multă naturaleţe, mamă, eşti cu adevărat aşa 
bună cu mine, că mă ruşinez de a te, fi înşelat aşa de mult 
timp. Ei bine, trebuie să-ţi mărturisesc, o iubesc pe 
domnişoara de Saint-Andre! 

— Ah! Făcu Catherine, aşa deci... 

— Nu uita, mamă, adăugă Francois, că e prima dată când 
îmi vorbeşti despre această dragoste; dacă-mi vorbeai mai 
de mult, cum nu aveam nici un motiv să ţi-o tăinuiesc, căci 
atât inima cât şi voinţa mea îmi poruncesc, cu aceeaşi tărie, 
să urmez glasul pasiunii, dacă mi-ai fi vorbit mai de mult 
despre asta, ţi-aş fi mărturisit totul. 

— Asta-ţi porunceşte voinţa ta? Murmură Catherine 
uimită. 

— Da. Te miră că vorbesc despre voinţa mea, mamă? Să 
ştii că şi pe mine mă miră ceva, spuse Francois privind fix la 


ea, mă miră că ai venit în dimineaţa asta ca să joci în faţa 
mea această scenă a afecțiunii materne, când tu însăţi ai 
dat curtenilor, astă-noapte, prilej de cleveteală pe socoteala 
mea la Curte, destăinuind secretul meu, când tu însăţi eşti 
singură cauza acestor întâmplări nefericite. 

— Francois! Exclamă regina mamă din ce în ce mai uimită. 

— Nu, doamnă, continuă tânărul rege, nu dormeam 
dimineaţă când ai trimis după mine. Mă ocupam cu 
strângerea tuturor informaţiilor privind cauza iniţială a 
acestui scandal, şi din informaţiile culese rezultă fără 
putinţă de îndoială că dumneata mi-ai întins cursa în care 
am căzut. 

— Fiule! Fiul meu, ia seama la ce spui! Răspunse 
Catherine, aruncându-i o privire ascuţită ca lama unui 
pumnal. 

— Înainte de toate, doamnă, să ne înţelegem asupra unui 
lucru: între noi nu încap vorbele astea „fiule”! Sau „mamă”! 

Catherine făcu o mişcare nelămurită, care putea să 
însemne spaimă sau o încercare de ameninţare. 

— Există la Curtea asta un rege care, cu ajutorul Celui de 
Sus, a devenit major. Există o regină regentă care, dacă 
regele hotărăşte, nu are a se mai ocupa de trebile statului. 
În Franţa, doamnă, se domneşte, după cum ştii, de la 
paisprezece ani, iar eu am împlinit şaisprezece. Şi, să ştii, 
sunt sătul de rolul ăsta de copil neajutorat pe care vrei să-l 
joc mai departe, la vârsta pe care-o am. Am ostenit să tot 
simt hăţurile, de parcă aş fi încă un bebeluş, în sfârşit, ca să 
spunem lucrurilor pe nume, doamnă, începând de azi, să ne 
reluăm fiecare, vă rog, locul pe care trebuie să-l ocupe. Eu 
sunt regele dumitale, doamnă, iar dumneata eşti unul 
dintre supuşii mei... 

Un trăsnet care ar fi căzut în mijlocul acelei încăperi n-ar 
fi avut un efect mai teribil decât această interpelare, fermă 
şi rece, care dădea o lovitură nimicitoare ambiţioaselor 
proiecte ale Catherinei. De fapt, ceea ce spusese regina 
mamă era, la urma urmei, adevărat. Timp de şaisprezece 


ani, ea se ocupase de acest copil rahitic, educându-l, 
instruindu-l, îngrijindu-l, sfătuindu-l, dirijându-l; la fel ca 
dresorii de animale din zilele noastre, îl secătuise de forţă şi 
îl iritase pe acest leu adolescent, şi iată că, acum, leul se 
deştepta deodată, mârâia, îşi scotea ghearele, arunca 
asupra lui priviri sălbatice şi se năpustea asupra ei atât cât 
îi permitea lanţul. Cine-i putea spune că, dacă ar fi rupt 
lanţul, n-ar fi devorat-o? 

Se dădu înapoi în faţa lui, înspăimântată. Ceea ce auzise, 
ceea ce văzuse o cutremurase. Cu atât mai mult cu cât, spre 
uimirea ei, Francois dăduse dovadă de atâta putere de 
disimulare înainte de izbucnirea din final. Ştiinţa disimulării 
era pentru ea esenţialul; forţa politicii de culise pe care o 
adusese cu ea de la Florenţa consta într-o abilă şi continuă 
disimulare. 

Şi iată că o femeie, o tânără, aproape o copilă, reuşise să 
provoace în această făptură plăpândă şi bolnăvicioasă o 
asemenea schimbare! Sub influenţa ei. Firavul Francois 
avea îndrăzneala să-i strige: „Începând de azi, eu sunt 
regele dumitale iar dumneata nu eşti decât unul dintre 
supuşii mei”. Ca să-şi păstreze supremaţia, era obligată să 
intre în luptă cu femeia care provocase această ciudată 
metamorfoză, care îl transformase pe adolescent în bărbat, 
pe sclavul fără personalitate într-un rege. 

— Deci, îi spuse Catherine lui Francois, gata să primească 
lupta, oricât de grea ar fi fost ea, mă acuzi că eu sunt 
vinovată pentru scandalul de noaptea trecută? 

— Da, răspunse regele sec. 

— Îţi acuzi mama fără să ai siguranţa că e vinovată. Ce să 
spun, bun fiu mai am! 

— Vrei să spui, doamnă, că această lovitură n-a plecat de 
la dumneata? 

— Nu zic că n-a plecat din apartamentul meu; îţi zic că n-a 
plecat de la mine. 

— Atunci, cine a dezvăluit taina întâlnirii mele cu 
domnişoara de Saint-Andre? 


— Un bilet. 

— Un bilet? 

— Un bilet căzut din buzunarul doamnei de Coligny. 

— Un bilet căzut din buzunarul doamnei de Coligny! Ce 
glumă! 

— Cum aş putea glumi cu ceea ce pentru tine e un motiv 
de supărare, fiule! 

— Dar biletul ăsta de cine era semnat? 

— Nu era semnat. 

— Atunci, cine îl scrisese? 

— Era un scris pe care nu-l cunoşteam. 

— Bine, bine, dar ce s-a întâmplat cu biletul? 

— lată-l! Spuse regina, care-l păstrase. 

Şi îi arătă regelui biletul. 

— E scrisul lui Lanoue! Exclamă regele. 

Apoi, după o clipă, înmărmurit: 

— Biletul meu! 

— Aşa e; dar trebuie să recunoşti că nimeni în afară de 
tine nu ştia asta. 

— Şi spui că biletul ăsta a căzut din buzunarul amiralei. 

— Cum te văd şi cum mă vezi; din cauza asta, toată lumea 
a crezut că e vorba de o întâlnire ce o priveşte pe ea şică o 
vor surprinde cu un bărbat. Dacă nu era aşa, cum îţi 
închipui că cele două persoane pe care le-ai văzut când ai 
deschis ochii ar fi fost chiar mareşalul de Saint-Andre şi 
domnul de Joinville? 

— Cine a pus la cale această uneltire împotriva mea şi a 
femeii pe care o iubesc? 

— Numai amirala cunoaşte acest secret. 

Francois duse la buze un mic fluier din aur şi scoase din el 
un ţignal ascuţit. 

Un ofiţer din gardă apăru, dând la o parte draperiile. 

— Să meargă cineva degrabă la palatul amiralului Coligny 
şi să o anunţe pe doamna Coligny că regele voieşte să-i 
vorbească neîntârziat. 


Întorcându-se, Francois întâlni privirea întunecată a 
mamei sale ţintuindu-l. Simţi că roşeşte. 

— Te rog să mă ierţi mamă, că te-am bănuit. 

— Ai făcut mai mult decât atât, Francois. Mi-ai adus o 
acuzaţie gravă. Dar pentru tine eu nu sunt mama ta, şi sunt 
gata să suport şi alte acuzaţii. 

— Mamă! 

— Lasă-mă să continui, spuse Catherine încruntând 
sprâncenele, căci, simțind că-şi domină adversarul, înţelese 
că e momentul să contraatace. 

— 'Te ascult, mamă. Spuse Francois. 

— Te-ai înşelat, în primul rând, făcându-mă vinovată de 
această întâmplare nefericită. Dar te-ai înşelat şi mai rău 
numindu-mă unul dintre supugşii tăi. Eu nu sunt supusa ta, 
înţelegi? Aşa cum tu nu eşti şi nu vei fi regele meu. Îţi repet, 
eşti fiul meu şi nimic altceva. 

Francois scrâşni şi păli îngrozitor. 

— Şi eu îţi repet, mamă, zise el cu o fermitate de care 
Catherine nu-l credea capabil, că tu suferi de o orbire 
ciudată; sunt fiul tău, aşa este; dar fiindcă sunt fiul tău mai 
vârstnic sunt şi rege şi îţi voi dovedi asta, mamă! 

— Tu? Făcu Catherine privind ca o viperă pregătită să 
muşte; tu... Rege?... Şi spui că o să mi-o dovedeşti, aşa 
ZiCi...? 

Izbucni într-un râs dispreţuitor. 

— Şi cum o să-mi dovedeşti? Crezi că eşti în stare să ţii 
piept unor adversari politici ca Elisabeth a Angliei sau Filip 
al II-lea al Spaniei? O să-mi dovedeşti, cum? Reîntronând 
armonia între de Guise şi Bourboni, între hughenoți şi 
catolici? O să-mi dovedeşti? Poate punânduc-te în fruntea 
armatei ca bunicul tău Francois întâiul sau ca tatăl tău 
Henric al II-lea? Biet copil! Tu, rege? Nu ştii, dar, că ţin în 
mâinile mele viaţa şi destinul tău?... N-am să zic decât o 
vorbă şi coroana alunecă de pe capul tău. N-am de făcut 
decât un semn şi sufletul îşi ia zborul din trupul tău. Dacă ai 
ochi de văzut şi urechi de auzit, priveşte şi ascultă, şi o să 


vezi, domnule fiu, cum îşi tratează poporul regele. Tu... 
Rege? Sărmanul de tine! Regele... Regele este cel mai 
tare... Dar priveşte la tine şi priveşte la mine. 

Când spuse aceste cuvinte, Catherine avea o expresie 
înfricoşătoare. Se apropie amenințătoare, ca o stafie 
răzbunătoare, de tânărul rege, care se dădu câţiva paşi 
înapoi şi se sprijini de spătarul jilţului său de parcă l-ar fi 
lăsat puterile. 

— Ah! Spuse violenta florentină, vezi bine că eu sunt 
regina şi că tu nu eşti decât o trestie firavă, pe care cea mai 
mică adiere o culcă la pământ. Şi mai vrei să domneşti!... 
Dar uită-te mai bine împrejurul tău să-i vezi pe cei ce 
domnesc în Franţa, pe cei care ar fi regi în locul tău, dacă 
n-aş sta eu de veghe că să-i resping de fiecare dată când 
vor să pună piciorul pe prima treaptă a tronului tău. 
Priveşte la domnul de Guise, de exemplu, acest bărbat care 
a cucerit oraşe şi a învins în bătălii; dar el e uriaş, domnule 
fiu, şi capul tău, cu coroană cu tot, nu-i ajunge până la 
călcâie. 

— Ei bine, mamă, în cazul ăsta o să-l muşc pe domnul de 
Guise de călcâi. Din câte ştiu, Ahile aşa a fost ucis! Şi am să 
domnesc în ciuda lui şi a ta. 

— Să zicem; şi, după ce îl vei muşca de călcâi pe domnul 
de Guise şi Ahile al tău va fi murit, nu de mugşcătură, ci de 
venin, cine îi va înfrunta pe hughenoți? Nu te îmbăta cu apă 
chioară, nu eşti nici frumos ca Paris, nici viteaz ca Hector. 
Nu ştii că nu mai există în Franţa un al doilea căpitan de 
oşti ca domnul de Guise? Sper că nu contezi pe idiotul tău 
conetabil13 de Montmorency, care s-a lăsat învins pe toate 
câmpurile de bătălie, nici pe slugarnicul mareşal de Saint- 
Andre, care n-a câştigat victorii decât în anticamere. Nu, nu 
ai prin preajmă decât un singur mare căpitan, care este 
domnul de Coligny. Ei bine, acest mare războinic, împreună 
cu fratele lui Dandelot, care e aproape la fel de mare ca el, 
va fi mâine, dacă nu cumva este deja, căpetenia celui mai 
puternic partid care a pus vreodată în pericol soarta unui 


stat. Priveşte la ei şi priveşte la tine; compară-te cu ei şi vei 
vedea că ei sunt nişte stejari cu rădăcini bine înfipte în 
pământ şi că tu eşti doar o biată trestie, pe care o încovoaie 
toate vânturile. 

— Dar, de fapt, ce urmăriţi? Să rămân doar o unealtă 
supusă în mâinile voastre? Trebuie să mă resemnez a fi o 
jucărie care serveşte planurilor voastre ambiţioase? 

Catherine îşi reprimă un surâs de satisfacţie, care ar fi 
putut să trădeze ceea ce cuvintele ei încercau să ascundă. 
Simţea că îşi recapătă treptat puterea asupra lui Francois, 
pipăia cu vârful degetelor sforile cu care mânuise ani de 
zile această marionetă regală care, pentru o clipă, 
încercase să se elibereze de tutelă şi să acţioneze cum o 
taie capul, simţea că începe să o dirijeze din nou după 
bunul ei plac. Se feri să-şi arate însă bucuria, sentimentul 
triumfului. 

— Uite ce vreau, ce pretind eu de la tine, fiule, spuse ea cu 
vocea ei cea mai mieroasă, căci Catherine era mai 
periculoasă când mângâia decât atunci când ameninţa, un 
lucru foarte simplu: să mă laşi să întăresc puterea ta regală 
şi să-ţi asigur fericirea, atâta tot. Nimic altceva nu-mi stă la 
suflet. Oare mă gândesc la interesele mele atunci când 
vorbesc precum făptuiesc şi făptuiesc după cum vorbesc? O, 
Doamne, crezi cumva că povara cârmuirii e ceva aşa de 
plăcut şi uşor de dus în spate? Vorbeşti de ambițiile mele? 
Da, am una singură: să lupt fără răgaz până îi voi dobori pe 
duşmanii tăi, sau cel puţin până când înverşunarea lor se va 
potoli, treptat. Nu, Francois, în ziua când vei fi bărbatul 
care vreau să fii, regele în care îmi pun toate speranţele 
mele, atunci, crede-mă, îţi voi pune cu bucurie coroana pe 
cap şi sceptrul în mâna. Dar, dacă aş fi făcut-o azi, n-ai avea 
în mână decât un pai în loc de sceptru şi pe cap o cunună 
de spini în loc de coroană de aur. Aştept să mai creşti, fiule; 
întăreşte-ţi sufletul şi virtutea, coace-te sub ochii mamei 
tale ca un arbore sub razele soarelui, şi atunci, atunci când 
vei fi puternic, fii rege în toată puterea cuvântului! 


— Şi ce trebuie să fac pentru asta, mamă? Exclamă 
Francois, pe un ton aproape deznădăjduit. 

— O să-ţi spun imediat, fiule. Trebuie, înainte de toate, să 
renunţi la femeia care e cauza acestor tulburări. 

— Să renunţ la domnişoara de Saint-Andre! Exclamă 
Francois, care se aştepta la orice, în afară de această 
condiţie; să renunţ la Charlotte! Repetă el, cu o furie încă 
stăpânită. Ah, aici voiai deci s-ajungi? 

— Da, fiule, spuse cu multă răceală Catherine, să renunţi 
la domnişoara de Saint-Andre. 

— Niciodată, mamă! Răspunse Francois cu aceeaşi 
hotărâre şi energie pe care le mai dovedise în două sau trei 
rânduri de la începutul discuţiei. 

— Te rog să mă ierţi, Francois, spuse Catherine cu acelaşi 
ton blând dar categoric. Trebuie să renunţi la ea, ăsta e 
preţul împăcării noastre; dacă nu... Nu! 

— Păi nu pricepi că o iubesc nebuneşte, mamă? 

Catherine surâse, auzind aceste vorbe pline de naivitate. 

— Dacă n-ai iubi-o, n-ai avea nici un merit renunțând la ea. 

— Dar de ce trebuie să renunţ la ea, Dumnezeule? 

— Pentru interesele statului. 

— Ce legătură vezi între domnişoara de Saint-Andre şi 
interesele statului? Întrebă Francois. 

— Vrei să-ţi explic totul? Întrebă Catherine. 

Dar regele o întrerupse, ca şi cum era sigur că dreptatea e 
de partea lui. 

— Ascultă, mamă, spuse el, recunosc că Cel de Sus ţi-a 
hărăzit un geniu fără egal; recunosc că mie mi-a hărazit 
slăbiciunea şi inerția; în sfârşit, recunosc autoritatea ta 
prezentă şi viitoare, şi mă las călăuzit orbeşte de tine în 
problemele politice şi de şi te ori e vorba de interesele 
regatului, pe care îl conduci cu atâta înţelepciune. Dar, în 
schimbul acestor drepturi fireşti la care renunţ de bunăvoie 
în favoarea ta, şi pe care altul în locul meu le-ar considera 
foarte preţioase, în schimb, deci, te rog să-mi laşi toată 
libertatea în ce priveşte problemele mele intime. 


— În orice altă situaţie, aş zice da! Şi sunt convinsă că n-ai 
avut până acum ce să-mi reproşezi în privinţa asta. Dar de 
data asta zic: nu! 

— Şi de ce te opui, tocmai când e vorba de singura femeie 
pe care am iubit-o cu adevărat? 

— Fiindcă această femeie, mai mult decât oricare alta, 
poate aduce în statul tău războiul civil, deoarece este fiica 
mareşalului de Saint-Andre, unul dintre cei mai devotați 
slujitori ai tăi. 

— Îl voi trimite pe mareşal să comande una din provinciile 
importante şi domnul de Saint-Andre va închide ochii. De 
altminteri, domnul de Saint-Andre este subjugat cu totul de 
tânăra lui soţie şi tânăra lui soţie va fi bucuroasă să se afle 
cât mai departe de această fiică vitregă, care e pentru ea o 
rivală prin spirit şi frumuseţe. 

— S-ar putea să fie aşa în ce-l priveşte pe domnul Saint- 
Andre, a cărui gelozie a devenit proverbială şi care-şi ţine 
nevasta sub cheie exact ca un spaniol de pe vremea Cidului. 
Dar domnul de Joinville, care e şi el îndrăgostit nebuneşte 
de domnişoara de Saint-Andre şi care urma să se 
căsătorească cu ea, va închide oare şi el ochii? Şi dacă 
acceptă să-i închidă, din respect pentru rege, va fi dispus 
să-i convingă şi pe unchiul lui, cardinalul de Lorena şi pe 
tatăl lui, ducele de Guise, să procedeze Ia fel? Adevărul e, 
Francois, că diplomaţia nu e punctul tău tare, şi că dacă n- 
aş sta eu de veghe, în mai puţin de zece zile, primul tâlhar 
care-ţi taie calea ar reuşi să-ţi smulgă coroana de pe cap, 
exact cum orice borfaş poate să smulgă o mantie de pe un 
burghez oarecare. Îţi spun pentru ultima oară, fiule, trebuie 
să renunţi la femeia asta, şi numai cu condiţia asta, pricepi? 
Ne vom împăca, şi voi aplana eu neînţelegerea cu familia de 
Guise. Pricepi, fiule? Mă vei asculta? 

— Da, mamă, pricep, dar nu-ţi voi da ascultare. 

— N-o să-mi dai ascultare! Strigă Catherine, surprinsă că 
acest adolescent, care părea cu o clipă înainte supus, se 
încăpăţâna să opună rezistenţă. 


— Nu! Continuă tânărul rege, nu mă voi supune şi nici nu 
pot s-o fac. Îţi repet, o iubesc, sunt fericit şi nimic nu m-ar 
putea constrânge să renunţ, la ea. Ştiu că urmez o cale 
presărată cu spini; poate că ea mă duce la un sfârşit 
nefericit. Dar, îţi repet, iubesc şi nu mă sinchisesc de nimic 
altceva. 

— Aşa ai hotărât, fiule? 

Spusese acest cuvânt, fiule, care de obicei suna în gura ei 
extraordinar de blând, cu un aer de ameninţare feroce. 

— Aşa am hotărât, doamnă, răspunse Francois. 

— Şi îţi iei răspunderea pentru toate urmările 
încăpăţânării tale, oricare ar fi ele? 

— Oricare ar fi, da! 

— Atunci, adio, domnule! Stiu ce-mi rămâne de făcut. 

— Adio, doamnă! 

Catherine făcu câtăva paşi spre uşă şi se opri. 

— Vei fi singurul răspunzător pentru ce se va întâmpla, 
spuse ea, aruncând o ultimă ameninţare. 

— Voi fi. 

— Nu uita: eu nu te-am sfătuit în nici un fel să iei o 
asemenea hotărâre împotriva intereselor tale; dacă ţi se 
întâmplă o nenorocire sau ni se întâmplă o nenorocire, 
toată răspunderea o să apese asupra ta... 

— Fie, accept această răspundere, mamă. 

— Adio, dar, Francois! Spuse din uşă florentina, cu un râs 
scurt, ameninţător. 

— Adio, mamă! Răspunse Francois, aruncând spre ea o 
privit e scurtă, la fel de amenințătoare. 

Mama şi fiul se despărţiră, purtând în suflet o ură fără 
margini unul împotriva celuilalt. 

XVIII. 

Domnul de Conde îl sfătuieşte pe rege să se revolte. 

Ne amintim de promisiunea pe care prinţul de Conde i-o 
făcuse lui Robert Stuart în plină noapte şi de întâlnirea pe 
care i-o dăduse, pentru seara următoare, în piaţa Saint- 
Germain-l' Auxerrois. 


Prinţul de Conde intra în palatul Louvre exact în clipa când 
regina părăsea apartamentul fiului său, regele Francois II. 
Venea spre a-şi îndeplini promisiunea făcută lui Robert 
Stuart, cerând regelui graţierea consilierului Dubourg. 

Fu anunţat regelui. 

— Să intre! Răspunse regele, cu un glas melancolic. 

Prinţul intră şi îl văzu pe tânărul rege în fotoliu, mai 
degrabă culcat decât aşezat în fotoliu şi ştergându-şi cu 
batista fruntea acoperită de sudoare. Era palid, şi în 
privirea lui se citea oboseala. Părea mai degrabă o statuie a 
Fricii. „A, îşi zise prinţul, copilul are necazuri!” 

Să nu uităm că prinţul asistase la scena dintre rege şi 
domnişoara de Saint-Andre şi auzise promisiunile pe care 
Francois le făcuse iubitei sale. 

Văzându-l pe prinţul Conde, chipul regelui se lumină. Se 
ridică şi se apropie de el cu un asemenea avânt, încât ai fi 
zis că e gata să se arunce la pieptul lui şi să-l îmbrăţişeze. 

Era atracţia pe care forţa o exercită asupra slăbiciunii, la 
fel cum puterea magnetului atrage fierul. 

Prinţul, care nu părea să se sinchisească prea mult de 
îmbrăţişarea regelui, făcu o plecăciune largă, în clipa când 
regele se îndreptă spre el. Francois, simțindu-se obligat 
astfel să-şi stăpânească pornirea, se opri şi îi întinse mâna. 
Celălalt, neavând cum să evite a săruta mâna care i se 
întindea, o făcu călcându-şi pe inimă. Dar, în timp ce 
executa acest ritual, se întrebă în sinea lui: „Oare ce nevoie 
o fi având ele mine, că îmi face o primire aşa de bună?” 

— Ce fericit sunt să vă văd, vere! Spuse regele cu multă 
căldură. 

— Iar eu, sire, sunt în egală măsură fericit şi onorat. 

— Nici că puteaţi veni mai la ţanc, prinţe. Mă plictiseam 
îngrozitor. 

— Într-adevăr, spuse prinţul, Maiestatea Voastră, purta pe 
frunte, când am intrat, pecetea unui plictis nesfârşit. 

— Ăsta e cuvântul! Da, dragă prinţe, e ceva de speriat cum 
pot să mă plictisesc. 


— Dar în chip regesc! Spuse prinţul înclinându-se şi 
surâzând. 

— Şi ce e mai trist în toată povestea asta, vere, continuă 
regele cu multă melancolie, e că nu am un prieten căruia 
să-i vorbesc de necazurile mele. 

— Regele are necazuri? 

— Da, şi. Încă foarte mari, vere. 

— Şi cine a avut asemenea îndrăzneală încât să provoace 
Maiestăţii Voastre asemenea neplăceri? 

— O persoană care, din nefericire, are acest drept. 

— Nu cunosc pe nimeni care să aibă dreptul de a-l supăra 
pe rege. 

— Pe nimeni? 

— Pe nimeni, sire. 

— Nici chiar pe regina mamă? 

„Ah, se gândi prinţul, s-ar zice că regina mamă l-a cam 
şfichiuit pe copilaş”. 

Apoi cu voce tare: 

— Nici măcar regina mamă, sire. 

— Asta e părerea voastră, vere? 

— Nu e numai părerea mea, ci, presupun, a tuturor 
supuşilor credincioşi ai Maiestăţii Voastre. 

— Ştiţi că ceea ce-mi spuneţi e grav, vere? 

— Ce vi se pare grav, aici? 

— Că propovăduiţi revolta fiului împotriva mamei sale. 

Pronunţă aceste vorbe privind de jur-împrejur, ca un om 
care se teme să nu fie auzit, deşi în aparenţă e singur în 
cameră. Francois ştia bine că pereţii palatului au urechi. 
Aşa că, fără a-ndrăzni să-şi spună gândul până la capăt, se 
mulţumi să constate: 

— A, după părerea Voastră, prinţe, regina mamă n-are 
dreptul să mă supere. Ce aţi face, vere, dacă aţi fi regele 
Franţei şi regina mamă v-ar supăra? 

Prinţul pricepu de ce regele vorbea cu atâta prudenţă. 
Dar, cum era obişnuit să spună întotdeauna ce gândeşte, 
răspunse: 


— În locul Maiestăţii Voastre, m-aş revolta. 

— V-aţi revolta? Exclamă Francois foarte vesel. Dar în ce 
fel, dragul meu Louis? Întrebă regele apropiindu-se de 
prinţ. 

— Nu există mai multe feluri în care se poate revolta 
cineva. Cereţi sfatul celor obişnuiţi cu asta. Nu există multe 
căi: prin neascultare şi prin tot ce vă permite să vă 
sustrageţi unei autorităţi nedrepte, unei tiranii de 
nesuportat. 

— Păi, vere, spuse Francois gânditor, un sclav se poate 
revolta în felul ăsta contra seniorului său; dar am impresia 
că un fiu nu se poate ridica împotriva mamei sale precum 
un supus împotriva regelui său... 

— Ce fac altceva, acum, aceşti mii şi mii de hughenoți care 
parcă ies din pământ în toate provinciile regatului, în Ţările 
de Jos, în Germania, dacă nu o revoltă uriaşă contra papei? 

— Da, prinţe, răspunse Francois, întunecându-se la faţă, 
aveţi dreptate, şi vă sunt recunoscător că-mi vorbiţi astfel. 
Vă văd foarte rar, vere; sunteţi unul din membrii familiei 
noastre, omul în care am cea mai mare încredere, seniorul 
de la Curte pentru care simt cea mai mare prietenie. Din 
copilărie am simţit pentru domnia-voastră o mare afecţiune, 
şi felul deschis şi curajos în care-mi vorbiţi arătă că nu m- 
am înşelat. Nimeni altul nu mi-ar fi vorbit astfel: vă sunt 
recunoscător. Şi ca să vă fac o dovadă de recunoştinţa mea, 
vă mărturisesc ceva. 

— Vă ascult, sire. 

Regele îşi puse braţul în jurul gâtului lui Conde. 

— S-ar putea foarte bine să am nevoie în curând nu numai 
de sfatul dumitale, ci şi de sprijinul dumitale. 

— Sunt cu totul la dispoziţia Maiestăţii Voastre. 

— Ei bine, vere, sunt îndrăgostit nebuneşte. 

— De Maria Stuart?... Ştiu asta, sire, şi asta e ceva 
scandalos în ochii curtenilor. 

— Nu de regină, vere, de una dintre domnişoarele ei de 
onoare. 


— Ei asta-i! Exclamă prinţul prefăcându-se uimit. Şi 
desigur că Maiestatea Voastră e răsplătită cu aceeaşi 
monedă? 

— Mă iubeşte nespus, vere! 

— Şi v-a dat dovezi de dragoste? 

— Da. 

— M-ar fi surprins, sire, să fie altfel. 

— Şi nu mă-ntrebi cine e, Louis? 

— Nu-mi permit să-l iscodesc pe rege. Dar aştept să 
binevoiască a-şi încheia confidenţa. 

— Louis, e fiica unuia dintre cei mai mari seniori de la 
Curte. 

— Ca să vezi! 

— E fiica mareşalul de Saint-Andre. 

— Primiţi sincerele mele complimente, sire. Domnişoara 
de Saint-Andre e una din cele mai încântătoare făpturi din 
regat. 

— Nu-i aşa? Nu-i şi părerea ta, Louis? Strigă regele în 
culmea bucuriei. 

— E destulă vreme de când am, sire, aceeaşi părere ca 
dumneavoastră despre domnişoara de Saint-Andre. 

— Iată un motiv în plus de simpatie între noi doi, vere. 
Deci găseşti că am dreptate? 

— De o sută de ori! Când întâlnim o fată frumoasă, fie rege 
sau ţăran, avem un motiv suficient de tare s-o iubim şi mai 
ales să încercăm să ne facem iubiţi de ea. 

— Asta e părerea ta? 

— Şi a oricui altuia, cu excepţia domnului de Joinville. 
Bănuiesc că, din fericire, regele nu-i va cere sfatul, după 
cum e probabil că el nu va bănui niciodată onoarea pe care 
regele o face logodnicei lui... 

— Aici, te înşeli, Louis: el ştie. 

— Maiestatea Voastră vrea să spună că el bănuieşte ceva? 

— Zic că el ştie tot. 

— O! E imposibil... 

— Dacă-ţi spun! 


— Dar e de necrezut, sire! 

— Şi totuşi să mă crezi. Cu toate astea, continuă regele 
încruntându-se, n-aş da mare importanţă acestui fapt, dacă 
n-ar fi fost urmat de anumite întâmplări de o gravitate 
extraordinară, care au dus la o scenă violentă între mine şi 
regina mamă. Să-ţi povestesc... 

— Dar ce s-a putut întâmpla aşa de grav, sire? Aştept ca 
Maiestatea Voastră să mă facă să pătrund acest mister... 

Şi regele se apucă să povestească, cu o voce plângăreaţă, 
întreruptă din când în când de accente neaşteptate de 
energie, scena care avusese loc ceva mai devreme. 

Prinţul ascultă cu mare atenţie. Când Francois termină, 
spuse: 

— Bine, sire, dar mi se pare că v-aţi descurcat destul de 
bine şi că, de data asta, aţi câştigat lupta. 

— Da, vere, m-am descurcat destul de bine. Cât a fost: aici, 
cel puţin, am trăit bucuria sclavului care-şi rupe lanţurile. 
Am lăsat-o să plece cu convingerea că revolta mea e fără 
întoarcere. Dar după ce a ieşit... Uite, o să fiu sincer cu 
dumneata, toţi muşchii mei, toate fibrele voinţei mele au 
slăbit brusc, şi dacă nu apăreaţi, vere, cred, că m-aş fi dus, 
ca şi altădată, la ea să mă arunc la picioarele ei şi să-i cer 
iertare. 

— O, păziţi-vă să faceţi asta, sire! Strigă Conde, căci veţi fi 
pierdut! 

— Ştiu prea bine asta, spuse regele, strângând spasmodic 
braţul lui Conde, aşa cum un naufragiat se agaţă de epava 
salvatoare. 

— Dar, ca să vă inspire atâta teamă, probabil că regina 
mamă v-a ameninţat, v-a vorbit de vreun mare pericol ce vă 
paşte? 

— M-a ameninţat cu războiul civil. 

— Ah!... Şi unde vede Maiestatea Sa pericolul de război 
civil? 

— Păi, exact unde îl vedeaţi şi domnia-voastră adineauri, 
vere. Partida hughenotă e puternică, iar domnul de Guise, 


adversarul ei, e şi el foarte puternic. Ei bine, mama mea, 
care vede totul cu ochii unui de Guise, care conduce regatul 
împreună cu aceşti de Guise, care m-a însurat cu o femeie 
înrudită îndeaproape cu familia de Guise, m-a ameninţat că 
aceasta se va înfuria şi nu mă va mai sprijini. 

— Şi care ar fi urmarea? 

— Ereticii ar stăpâni peste Franţa. 

— Şi ce-aţi răspuns, sire? 

— Nimic, Louis. Ce-aş fi putut răspunde? 

— O, o mulţime de lucruri, sire! 

Regele dădu din umeri, nedumerit. 

— lată unul din răspunsuri: că există un mijloc de a-i 
împiedica pe eretici să devină stăpânii regatului. 

— Care, mă rog? 

— Să vă puneţi Maiestatea Voastră în fruntea lor. 

Tânărul rege rămase descumpănit o vreme. Apoi spuse: 

— Da, iată o idee strălucită, vere, una din acele mişcări de 
basculă în care excelează mama mea Catherine. Dar 
partida protestantă mă urăâşte... 

— Şi de ce v-ar uri, sire? Ei ştiu că până acum n-aţi fost 
decât o unealtă în mâinile mamei Voastre. 

— O unealtă, o unealtă! Repetă Francois, nemulţumit. 

— N-aţi spus-o adineauri chiar Maiestatea Voastră? 
Partida hughenotă n-are nimic împotriva regelui; o urăşte 
pe regina mamă, asta-i tot. 

— Şi eu o urăsc, murmură regele ca pentru sine. 

Prinţul prinse totuşi din zbor cuvintele lui şi insistă: 

— Sire, dacă ideea mea Vă pare bună, de ce să n-o 
aplicaţi? 

— Ei nu vor avea încredere în mine, Louis. Va fi nevoie să 
le dau un gaj şi... Ce gaj aş putea să le dau? 

— Aveţi dreptate, sire; aveţi o ocazie foarte potrivită; le 
puteţi da în momentul ăsta un gaj uriaş, un adevărat gaj 
regal, viaţa unui om... 

— Nu pricep, spuse regele. 

— Îl puteţi graţia pe consilierul Dubourg. 


— Scumpe vere, spuse regele pălind, un pic mai devreme, 
chiar aici unde ne aflăm noi, mama îmi spunea: „Consilierul 
Dubourg trebuie să moară!” 

— Şi i-aţi spus, dar, sire, că acest Dubourg trebuie să 
trăiască? 

— Oh! Să-l graţiez pe Anne Dubourg! Murmură tânărul 
rege privind speriat în jurul lui. 

— Ei bine, da, sire: să-l graţiaţi pe Anne Dubourg. Ce vi se 
pare aşa de ciudat în asta? 

— Nimic, nimic, desigur, vere. 

— Nu e în dreptul regelui de a graţia? 

— E dreptul regelui, ştiu. 

— Ei bine, nu sunteţi regele Franţei? 

— Până acum, cel puţin, n-am prea fost. 

— Ei bine, sire, aţi putea să luaţi cu adevărat sceptrul în 
mână, să urcați pe tron pe o treaptă daurită. 

— Dar acest consilier Dubourg...? 

— Este unul dintre oamenii cei mai virtuoşi din regat, sire. 
Întrebaţi-l pe domnul de L'Hospital, care îl cunoaşte. 

— Ştiu, aşa e, e un om cinstit. 

— Ah, sire, e deja foarte mult dacă pronunţaţi aceste 
cuvinte. Un rege nu-l dă pradă morţii pe un om despre care 
ştie că e cinstit! 

— Dar e periculos! 

— Un om cinstit nu e niciodată periculos! 

— Dar familia de Guise îl detestă. 

— Ah! 

— Şi mama îl detestă. 

— Iată un motiv în plus, sire, să începeţi revolta împotriva 
clanului de Guise şi a reginei mamă, graţiindu-l pe 
consilierul Dubourg. 

— Vere, dar... 

— La dracu! Sper că Majestatea Voastră nu se oboseşte să 
se revolte contra reginei mamă ca să-i fie pe plac! 

— Aşa e, Louis. Dar moartea lui Dubourg a fost hotărâtă, e 
o înţelegere între mine, ducele de Guise şi mama. Nu se mai 


poate reveni asupra ei. 

Prinţul nu se putu stăpâni să nu arunce o privire 
dispreţuitoare regelui, care considera drept inevitabilă 
execuţia unuia dintre cei mai cinstiţi magistrați din regat, 
când n-avea decât un cuvânt a spune pentru ca el să fie 
salvat. 

— Din moment ce e o problemă închisă, sire, spuse el în 
silă, să nu mai vorbim despre asta. 

Şi se pregăti să-l salute pe rege şi să se retragă. Regele îl 
opri. 

— Da, aşa este, spuse el, să nu mai vorbim de soarta 
consilierului. Dar să vorbim despre altceva. 

— Despre ce anume, sire? Întrebă prinţul, care nu venise 
de fapt decât pentru asta. 

— În sfârşit, dragă prinţe, crezi că nu mai există şi altă 
cale ca să ies din situaţia asta încurcată? Dumneata ai o 
imaginaţie nesecătuită: găseşte altceva. 

— Sire, Dumnezeu însuşi v-a pus la îndemână un mijloc 
fără egal. Un om n-ar putea inventa ceva aidoma. 

— Adevărul este, vere, că gândul să dau morţii un om 
nevinovat mă îngrijorează. 

— Atunci, sire, spuse prinţul foarte solemn, daţi ascultare 
glasului conştiinţei. Şi bunătatea dă roade minunate; ea 
face să înflorească în sufletele supuşilor dragostea faţă de 
rege. Graţiaţi-l pe Dubourg, sire, şi din ziua când veţi face 
acest gest, când vă veţi folosi adică de acest drept regal, 
toată lumea va şti că domniţi cu adevărat peste ţară! 

— Aşa mă sfătuieşti, Louis? 

— Sire, faceţi aşa, dăruiţi iertarea, căci, vă jur, e în 
interesul Maiestăţii Voastre! 

— Dar ce va spune regiua? 

— Care regină, sire? 

— Regina mamă! 

— Sire, nu trebuie să mai existe altă regină la Louvre 
decât graţioasa soţie a Maiestăţii Voastre. Doamna 


Catherine e regină fiindcă e temută. Faceţi-vă iubit, sire, şi 
veţi fi regele Franţei cu adevărat! 

Regele păru să facă un efort, încercând să ia o hotărâre 
capitală. 

— Ei bine, ne-am înţeles, dragul meu Louis, îţi mulţumesc 
pentru sfaturile tale înțelepte, şi pentru că mă îndemni să 
fac un act de dreptate, îţi mulţumesc că mă vindeci, prin 
sfatul tău, de remuşcări! Dă-mi te rog o pană şi un 
pergament. 

Prinţul Conde apropie jilţul regelui de masă. 

Regele se aşeză. 

Prinţul Conde îi aduse pergamentul cerut, regele apucă 
pana şi scrise fraza sacramentală: „Francois, prin graţia lui 
Dumnezeu rege al Franţei, tuturor celor de faţă şi viitori, 
sănătate...” 

Aici ajunsese, când ofiţerul trimis la hotel Coligny intră, 
anunţând-o pe doamna amiral. 

Regele se opri din scris, se ridică brusc, şi expresia lui, 
calmă până atunci, deveni sălbatică. 

— Ce aveţi, sire? Întrebă prinţul Conde, uimit de această 
schimbare. 

— O să afli, vere. 

Apoi, întorcându-se spre ofiţer, spuse: 

— Să intre doamna amiral. 

— Îmi închipui că aveţi de discutat cu doamna amiral ceva 
între patra ochi, spuse prinţul. Dacă Maiestatea Voastră îmi 
permite, o să mă retrag... 

— Dimpotrivă, vreau să rămâi, vere, să fii martor la 
discuţia noastră şi să nu scapi nici un cuvânt. Ai văzut cum 
ştiu să iert, zise el, arătând pergamentul; o să-ţi arăt cum 
ştiu să pedepsesc. 

Prinţul Conde simţi un fior ciudat. Intui că prezenţa 
doamnei de Coligny la rege, unde n-ar fi venit altfel decât 
constrânsă, era legată de acelaşi motiv care-l adusese pe el 
însuşi şi avu un vag presentiment că se va întâmpla ceva 
îngrozitor. 


Draperia se dădu la o parte şi doamna Coligny intră în 
încăpere. 

XIX. 

Regele îşi schimbă părerile. 

Intrând, privirea doamnei de Coligny se opri întâi, cu 
simpatie şi afecţiune, asupra prinţului de Conde. În clipa 
următoare, văzând chipul regelui, pe care recunoscu 
semnele neîndoielnice ale mâniei, doamna amiral plecă 
privirea şi fu scuturată din cap şi până-n picioare de un fior 
de teamă. 

Ajungând în faţa lui Francois al II-lea, se înclină. 

— V-am chemat aici, doamnă amiral, spuse regele, cu o 
voce amenințătoare, ca să vă cer explicaţia unei enigme pe 
care încerc zadarnic să o dezleg. 

— Sunt întotdeauna la ordinele regelui, bâigui intimidată. 
Doamna amiral. 

— Chiar când e vorba de a dezlega enigme? Continuă 
Francois. Cu atât mai bine, să trecem imediat la treabă! 

Doamna Coligny se înclină din nou. 

— Binevoiţi aşadar a-mi explica, mie şi vărului meu drag, 
Conde, cum se face că un bilet scris din porunca mea câtre 
o persoană de la Curte era asupra dumneavoastră şi l-aţi 
pierdut, ieri seara, în apartamentul reginei Catherine? 

Prinţul de Conde înţelese, brusc, de ce îl încercaseră 
temeri rău prevestitoare când fusese anunţată venirea 
doamnei de Coligny. Situaţia în care se afla îi apăru în toată 
grozăvia ei şi în urechi îi ţiuiau cuvintele regelui: „O să-ţi 
arăt cum ştiu să pedepsesc!” 

Prinţul o privi fix pe doamna amiral. Ochii ei păreau să-l 
întrebe: „Ce să-i răspund regelui?” 

Regele nu observă acest schimb fulgerător de priviri şi 
continuă: 

— lată, doamnă amiral, care era enigma! Aştept acum, 
dezlegarea. 

Doamna Coligny tăcu. 

Regele insistă: 


— Poate că n-aţi înţeles bine întrebarea; o s-o repet. Cum 
se face că un bilet care nu vă era adresat se afla în mâinile 
dumneavoastră şi prin ce neglijenţă sau prin ce lucrătură 
perfidă acest bilet v-a scăpat tocmai pe covorul din camera 
reginei mamă, ca să ajungă apoi în posesia domnului de 
Joinville? 

Doamna amiral îşi regăsi în acest interval sângele rece şi îi 
explică totul, cu calmul ei obişnuit: 

— Nimic mai simplu, sire. Am găsit acest bilet în palat, pe 
coridorul ce duce spre camera Metamorfozelor, l-am 
ridicat, l-am citit şi, cum nu am recunoscut scrisul, l-am luat 
cu mine, cu intenţia de a-l arăta reginei Catherine, în 
speranţa că domnia-sa va dezlega misterul. Se aflau acolo o 
mulţime de poeţi şi de scriitori, printre care şi domnul 
Brantome, care a povestit istorii aşa de nemaipomenite că 
toţi au râs cu lacrimi, şi eu de asemenea, aşa se face că am 
scos batista din buzunar şi că, odată cu batista, am tras fără 
să observ acel bilet de care uitasem şi care a căzut pe jos. 
Când mi-am adus aminte de el, ia-l de unde nu-i! Nici în 
buzunar, nici la picioarele mele bănuiesc că domnul de 
Joinville îl ridicase deja. 

— Povestea pare demnă de crezare, spuse regele 
batjocoritor. Dar nu cred că spuneţi adevărul. 

— Ce vrea să spună Maiestatea Voastră? Întrebă, doamna 
amiral neliniştită. 

— Dumneavoastră aţi găsit biletul? 

— Da, sire. 

— Dacă-i aşa, vă va fi foarte uşor să-mi spuneţi în ce era 
învelit... 

— Păi, se bâlbâi doamna Coligny, nu era învelit în nimic, 
sire... 

— Nu era învelit în nimic? 

— Nu, spuse doamna Coligny pălind. Era împăturit numai. 

În clipa aceea, prinţul de Conde simţi că pricepe: 
domnişoara de Saint-Andre îi explicase regelui că pierduse 
biletul odată cu batista. Din nefericire, doamna amiral n- 


avea cum să bâănuiască acest amănunt. Ca urmare, ea plecă 
ochii stingherită, în timp ce regele o fixa cu un aer de 
inchizitor. Prin tăcerea ei dovedea că meritase ca mânia 
regelui să se abată asupra sa. 

— Doamnă amiral, spuse Francois, pentru o adevărată 
credincioasă cum sunteţi dumneavoastră, trebuie să 
recunoaşteţi că aţi pronunţat o minciună sfruntată. 

— Sire! Se bâlbâi doamna Coligny. 

— Sau poate că asta e învăţătura ce v-o aduce noua 
religie? lată, este aici vărul nostru Conde care, deşi e prinţ 
catolic, predica mai devreme pentru cauza reformei, în 
cuvinte emoţionante. Vă rog, dragă vere, să daţi 
dumneavoastră înşivă replica ce se cuvine doamnei amiral, 
şi să-i spuneţi că, indiferent de ce religie aparţine cineva, a- 
ţi înşela regele e oricum un păcat. 

— Iertare, sire, îngăimă doamna Coligny, cu lacrimi în ochi. 

— Dar pentru ce oare îmi cereţi iertarea? Cu numai o oră 
în urmă, aş fi fost în stare să bag mâna-n foc, indiferent ce 
mi s-ar fi spus de dumneavoastră, că sunteţi fiinţa cea mai 
austeră din tot regatul. 

— Sire! Strigă doamna amiral, mânia voastră, fie, o 
primesc, dar batjocura e prea mult! E adevărat, n-am găsit 
eu biletul. 

— A, mărturisiţi deci? 

— Da, sire. 

— Atunci, cineva vi l-a dat? 

— Da, sire. 

Prinţul Conde urmărea discuţia foarte încordat, cu gândul 
de a interveni la momentul potrivit. 

— Şi cine vi l-a dat, doamnă? Întrebă regele. 

— Nu pot numi această persoană, sire, răspunse, pe un 
ton hotărât, doamna Coligny. 

— Şi de ce nu, scumpă verişoară? Spuse prinţul de Conde 
intervenind pe neaşteptate. 

— Aşa e, de ce nu? Repetă şi regele, încântat că prinţul îl 
susţine. 


Doamna Coligny privi către prinţ, ca şi cum i-ar fi cerut o 
explicaţie pentru vorbele sale. 

— Fiţi pe pace, continuă prinţul, răspunzând întrebării 
mute pe care i-o adresa doamna Coligny, n-am nici un motiv 
să-i ascund regelui adevărul. 

— Ah, făcu regele întorcându-se spre prinţul de Conde, 
dumneata deţii deci cheia acestei istorii? 

— Exact cum spuneţi, sire. 

— Şi cum se explică asta? 

— Păi, sire, pentru că am jucat aici rolul principal. 

— Dumneata, domnule? 

— Eu însumi, sire. 

— Şi cum se face că nu mi-ai şoptit un cuvânt despre asta 
până acum? 

— Pentru că, sire, răspunse prinţul fără să-şi piardă 
cumpătul, pentru că nu mi-aţi pus nici o întrebare şi pentru 
că nu mi-aş permite să istorisesc ceva, despre orice ar fi, 
suveranului meu, fără să-mi dea permisiunea. 

— Îmi place acest semn de respect, vere Louis. Totuşi, 
respectul are limitele lui, şi poţi anticipa întrebările 
suveranului când e vorba să-i fii folositor sau măcar să-i fii 
pe plac. Binevoieşte dar să-mi spui tot ce ştii despre acest 
subiect şi ce fel de rol ai jucat în toată istoria asta. 

— Am jucat rolul întâmplării. Eu am găsit biletul. 

— A, dumneata l-ai găsit? Făcu regele încruntându-se şi 
pnivindu-l cu asprime. Atunci nu mă mai mir că aşteptai să- 
ţi pun întrebări. Aşa, deci, dumneata ai găsit biletul? 

— Eu, sire. 

— Şi unde l-ai găsit? 

— Păi, pe culoarul care duce spre camera Metamorfozelor, 
precum a avut onoarea să vă spună adineauri doamna 
amiral. 

Privirea regelui se plimba de la prinţ la doamna Coligny şi 
înapoi, părând că încearcă să priceapă ce fel de înţelegere 
exista între ei. 


— Atunci, vere, din moment ce l-ai găsit dumneata, trebuie 
să ştii în ce era închis. 

— Nu era închis, sire. 

— Cum! Strigă regele enervat, îndrăzneşti să-mi spui că 
biletul nu era închis? 

— Da, sire, am îndrăzneala de a spune adevărul, şi am 
onoarea de a repeta Maiestăţii Voastre că biletul nu era 
închis, era doar învelit, în modul cel mai delicat cu putinţă. 

— Învelit sau închis, domnule, nu-i acelaşi lucru? 

— Ah, sire, între aceste două cuvinte e o diferenţă foarte 
mare. Închizi un prizonier, însă înveleşti o scrisoare. 

— Nu ştiam că eşti aşa mare lingvist, dragă vere! 

— Răgazul ce mi-l lasă perioada de pace îmi permite să 
studiez subtilităţile limbii, sire! 

— Uite ce e, la urma urmei, ca să încheiem disputa asta 
fără sens, să-mi spui în ce era învelit sau închis biletul. 

— Într-o batistă fină brodată la cele patru colţuri, sire, iar 
biletul era prins într-unul din colţurile batistei. 

— Unde e batista? 

Prinţul o scoase de la piept. 

— Iat-o, sire! 

Regele smulse batista, cu un gest violent, din mâinile 
prinţului Conde. 

— Bine! Dar cum se face că biletul găsit de dumneata se 
afla în mâinile doamnei amiral? 

— Nimic mai simplu, sire. Coborând treptele palatului, am 
întâlnit-o pe doamna Coligny şi i-am spus: „Verişoară, uite 
aici un bilet pierdut de vreun gentilom sau vreo doamnă din 
Louvre. Ai bunăvoința de a te informa cine o fi pierdut 
biletul, poţi afla asta prin Dandelot, care e de gardă la 
palat, şi înapoiază acest bilet posesorului său”. 

— Pare foarte firesc totul, vere, zise regele, care nu credea 
un cuvânt din ce auzise. 

— Atunci, sire, spuse prinţul dând semn că vrea să se 
retragă, din moment ce am lămurit-o pe Maiestatea 
Voastră... 


Dar regele îl opri cu un gest. 

— Încă o vorbă, vere, te rog... 

— Desigur, sire, cu plăcere. 

— Doamnă amiral, spuse regele întorcându-se spre 
doamna de Coligny, admit că sunteţi o supusă loială; căci, în 
situaţia în care eraţi în faţa domnului prinţ de Conde, mi-aţi 
mărturisit tot ce era corect să-mi mărturisiţi. Vă cer iertare 
că v-am deranjat. Sunteţi liberă, şi vă asigur de bunăvoința 
noastră, în continuare. Restul explicaţiei îl priveşte pe 
domnul de Conde. 

Doamna Coligny făcu o reverență şi ieşi. 

Domnul de Conde ar fi vrut tare mult s-o imite; dar 
porunca regelui îl oprea. 

Regele se apropie de el, cu buzele, strânse, vânăt de furie. 

— Domnule, spuse el, nu era nevoie să recurgeţi la 
doamna amiral spre a şti cui îi era adresat biletul. 

— Cum adică, sire? 

— Pentru că uite aici, într-un colţ al batistei sunt inițialele 
domnişoarei de Saint-Andre şi în altul blazonul familiei sale. 

Prinţul cobori privirile. 

— Ştiaţi deci că biletul îi aparţinea ei şi, cu toate astea, aţi 
lăsat cu bunăştiinţă biletul să cadă în mâinile reginei 
Catherine. 

— Măcar, Maiestatea Voastră îmi va da crezare că nu 
aveam cum şti că biletul era scris din ordinul Său şi că 
dezvăluirea lui ar putea s-o compromită? 

— Domnule, dumneata, care cunoşti aşa de bine valoarea 
cuvintelor limbii franceze, ar trebui să ştii că nimic nu ne 
poate compromite. Fac ce-mi place şi nimeni n-are dreptul 
să crâcnească, iar ca dovadă... 

Şi se îndreptă spre masă, apucă pergamentul care aştepta 
să continuie cele două rânduri deja scrise... 

— Şi iată dovada... 

Schiţă gestul de a sfâşia pergamentul. 

— Ah, sire, mânia voastră să cadă asupra mea şi nu asupra 
unui nevinovat! 


— Din momentul în care duşmanul meu îl apără, omul 
acela nu mai e pentru mine un nevinovat, domnule. 

— Duşmanul Vostru, sire? Exclamă prinţul. Regele mă 
consideră dar duşmanul său? 

— De ce nu, odată ce din acest moment eu sunt duşmanul 
dumitale? 

Şi rupse pergamentul în bucăţi mărunte. 

— Sire, sire, în numele cerului! 

— Domnule, iată răspunsul meu la amenințările ce le 
proferaţi ceva mai devreme în numele partidei hughenote. 
Să ştiţi că o desfid, domnule, şi pe dumneavoastră odată cu 
ea, dacă aveţi de gând, din întâmplare, să deveniți 
căpetenia ei. Astă-seară, consilierul Anne Dubourg va fi 
executat. 

— Sire, veţi face să curgă sângele unui om nevinovat, al 
unui om drept! 

— Ei bine! Strigă regele, să curgă, să cadă strop cu strop 
pe capul celui care se face răspunzător de soarta lui. Şi 
acela eşti dumneata, domnule de Conde! 

Apoi arătând cu degetul, poruncitor; 

— leşiţi, domnule! 

— Dar, sire... Insistă prinţul 

— Ieşiţi, v-am spus! Scrâşni Francois bătând din picior. Nu 
garantez pentru libertatea dumneavoastră dacă mai 
rămâneţi zece minute în Louvre! 

Prinţul se înclină şi ieşi. 

Epuizat, Francois căzu în jilţul său, cu coatele pe masă, 
ţinându-şi capul în mâini. 

XX. 

Declaraţie de război. 

Nu e greu de înţeles că, dacă regele avea de ce să fie 
furios, prinţul de Conde era şi el pradă unei furii turbate, 
căci el era singurul răspunzător pentru ceea ce i se 
întâmplase: el intrase în apartamentul domnişoarei de 
Saint-Andre, el descoperise biletul uitat în batistă şi tot el îi 
dăduse biletul doamnei de Coligny. 


Şi, după toate astea, se purtă ca toţi oamenii care intră 
până-n gât într-o încurcătură din propria lor vină, adică se 
hotări să meargă până la capăt şi nu-şi mai lăsă nici o 
posibilitate de retragere. 

Charlotte de Saint-Andre îl făcuse să trăiască cele mai 
mari suferinţe pe care le poate pricinui dragostea şi să 
cunoască sentimentele înjositoare ale ruşinii şi neputinței. 
Nu se putea retrage de pe câmpul de luptă înainte de a 
lansa acea săgeată otrăvită care de obicei se întoarce 
împotriva îndrăgostitului care a folosit-o: răzbunarea. 

Hotărâse deja felul în care se va răzbuna împotriva 
regelui; la răzbunarea împotriva Charlottei mai medita 
încă. O clipă, se întrebă dacă, plănuind să se răzbune 
împotriva unei femei, nu dădea dovadă de laşitate; dar îşi 
răspunse imediat că această fată atât de prefăcută şi crudă, 
care era deja recunoscută, probabil, drept amanta oficială a 
regelui, se arăta un duşman foarte puternic. Cu siguranţă 
că ar fi fost mult mai puţin periculos să provoci mânia celui 
mai viteaz gentilom de la Curte decât să o superi pe 
Charlotte de Saint-Andre. Prinţul ştia bine că dacă intră în 
conflict cu ea va urma un război nemilos, fără nici o clipă de 
răgaz, şi că acest război, plin de curse, de pericole de tot 
felul, de atacuri pe faţă sau în ascuns, va dura atât cât va 
ţine şi pasiunea regelui pentru ea. Şi, dacă se gândea la 
frumuseţea fără egal a adversarei sale, la îndemânarea cu 
care juca o mulţime de roluri, la temperamentul ei lasciv, 
avea toate motivele să se teamă că această pasiune ar 
putea dura o viaţă, precum aceea a lui Henric al II-lea 
pentru ducesa de Valentinois. 

În faţa lui nu se aflau pericolele ce le înfruntă un om 
curajos care dă faţă cu un leu setos de sânge. El semăna 
mai degrabă pelerinului imprudent care, înarmat cu o 
simplă nuieluşă, se distrează zgândărind o cobră, a cărei 
muşcătură e mortală. În realitate, riscul acţiunii sale era 
extraordinar, şi tocmai asta, îndrăzneala nebunească, îl 
atrăgea mai mult ca orice. 


Dacă ar fi făcut un drum mai lung, coborând scări, 
traversând curtea interioară, urcând în alt corp de clădire, 
ar fi avut mai mult răgaz de meditaţie şi poate raţiunea i-ar 
fi venit în ajutor, aşa cum Minerva antică îl scotea pe Ulisse 
din învălmăşeală, călăuzindu-l. Dar, din nefericire, prinţul n- 
avea decât să se lase condus de coridorul din faţa sa ca să 
ajungă după al doilea colţ, la uşa domnişoarei de Saint- 
Andre. 

Simţind că se apropie de Charlotte, pas cu pas, inima îi 
bătea tot mai violent. 

Ajunse în faţa uşii. Ar fi putut să-şi continue drumul; acesta 
era sfatul pe care i-l dădea, în şoaptă, îngerul său păzitor, 
dar nu-l ascultă. Se opri, ca şi cum picioarele lui prinseseră 
rădăcini în parchet. După o scurtă pauză, îşi spuse, aidoma 
lui Cezar, aruncând sulița pe celălalt mal al Rubiconului 
„Înainte! Alea jacta est!” 

Bătu la uşă. 

Uşa se deschise. 

Ar fi putut avea norocul ca domnişoara de Saint-Andre să 
fie plecată sau să nu fie dispusă să-l primească. Dar nu. 
Destinul prinţului fusese scris dinainte; domnişoara de 
Saint-Andre era acasă şi aceste două vorbe: „Să intre” 
ajunseră până la urechile lui. 


Urmând pe camerista care îl conducea din anticameră 
până în budoarul Charlottei, Louis de Conde retrăi cu 
înfrigurare cele şase luni din urmă, începând din acea zi 
când, în timpul unei furtuni îngrozitoare, o întâlnise pe 
Charlotte în acel han prăpădit din apropierea Saint- 
Denisului şi până în noaptea când o văzuse intrând în 
camera Metamorfozelor cu o ramură de mirt prinsă în păr 
iar privirile lui, indiscrete nu o pierduseră din ochi nici o 
clipă, până când, din toate podoabele de pe ea, nu mai 
păstrase decât ramura de mirt. Revăzu scena dintre 
Charlotte şi paj, într-o noapte la Saint-Gloud; o revăzu pe 
Charlotte pe malul eleşteului sub acoperământul umbros al 
crengilor de platan şi salcie; se văzu pe sine încremenit sub 
ferestrele ei, aşteptând să se întredeschidă obloanele şi să-i 
cadă la picioare un bilet sau o floare; şi, în cele din urmă, 
ascuns sub patul nupţial, în noaptea când nu venise nimeni 
dintre cei aşteptaţi, iar apoi în noaptea când veniseră şi cei 
aşteptaţi şi o mulţime de inşi care nu prevăzuse că vor veni; 
şi, odată cu aceste fapte, retrăia într-un vârtej ameţitor şi 
stările extraordinare pe care i le provocaseră: la han, 
uluirea de a o fi întâlnit, în sălcii, gelozia martorului ascuns 
în admiraţia faţă de farmecul micii sirene, apoi, sub 
ferestre, neliniştea şi nerăbdarea, iar azi-noapte, în camera 
Metamorfozelor, neliniştea amantului desconsiderat. Şi, 
toate la un loc, învălmăşindu-se, făceau să i se zbată 
tâmplele, îi apăsau inima, ca un ghem de foc. Astfel ajunse 
în faţa Charlottei, stăpânit de un amestec ciudat de gelozie, 
furie, dragoste, ruşine şi ură. 

Domnişoara de Saint-Andre era singură. 

Îl văzu înaintând spre ea, cu un aer cam obraznic, care 
ascundea toate trăirile lui infernale, îl văzu surâzând uşor 
ironic şi se încruntă imperceptibil. Nu se pierdea uşor cu 
firea. 

Prinţul o salută foarte degajat. Atitudinea lui prietenoasă 
nu-i inspira încredere. Ştia că are în faţă un duşman. Îi 
răspunse însă firesc, printr-o graţioasă reverență. Apoi, cu 


surâsul cel mai îmbietor de care era în stare, cu glasul cel 
mai blând din lume, îi spuse: 

— Cărui sfânt să mulţumesc, prinţe, pentru vizita asta atât 
de matinală şi de neaşteptată? 

— Sfintei Aspasia, domnişoară, răspunse prinţul, 
înclinându-se cu un respect exagerat. 

— Monseniore, mă îndoiesc că aş putea s-o găsesc, oricât 
aş căuta-o, în calendarul anului de graţie 1559. 

— Atunci, domnişoară, dacă vreţi neapărat să mulţumiţi 
unei sfinte pentru modesta favoare a prezenţei mele aici, 
aşteptaţi ca domnişoara de Valentinois să moară şi să fie 
canonizată. Ceea ce cu siguranţă i se va întâmpla dacă o 
veţi recomanda regelui. 

— Cum mă îndoiesc că influenţa mea să meargă aşa de 
departe, monseniore, mă voi mărgini să vă mulţumesc 
dumneavoastră personal, întrebându-vă cu tot respectul 
cărui motiv datorez plăcerea de a vă vedea. 

— Cum, nu ghiciţi? 

— Nu. 

— Am venit să vă aduc omagiile mele foarte sincere pentru 
noua favoare ca care vă onorează Maiestatea Sa. 

Charlotte se roşi toată, iar în clipa următoare chipul său se 
acoperi de o paloare mortală. Şi totuşi, era încă departe de 
a bănui realitatea; credea că aventura ei nocturnă făcuse 
vâlvă şi că ecoul ei ajunsese la urechea prinţului. Aşa că se 
mulţumi să-i arunce o privire pe jumătate întrebătoare, pe 
jumătate amenințătoare. 

Prinţul se făcu însă că nu observă nimic. 

— Ei, dar ce aveţi, domnişoară, o întrebă el, şi cum a putut 
complimentul pe care am avut onoarea să vi-l adresez să vă 
alunge roşeaţa din obraji, şi să-i facă să arate ca batista pe 
care mi-aţi dăruit-o noaptea trecută? 

Prinţul accentuă în mod deosebit ultimele cuvinte; de data 
asta, domnişoara de Saint-Andre nu-şi mai ascunse 
supărarea. 


— Luaţi seama, monseniore! Spuse ea cu o voce tăioasă. 
Cred că aţi venit aici cu intenţia să mă insultaţi. 

— Mă credeţi capabil de o asemenea îndrăzneală, 
domnişoară? 

— Sau de asemenea laşitate, monseniore. Care cuvânt s-ar 
potrivi mai bine cu împrejurarea asta? 

— Exact întrebarea asta mi-am pus-o înainte de a intra. 
Mi-am răspuns: îndrăzneală!... Şi am intrat. 

— Recunoaşteţi deci că asta vă era intenţia? 

— Poate. Dar m-am gândit bine şi am ales să joc în faţa 
dumneavoastră alt rol. 

— Care anume? 

— Acela de vechi admirator al farmecelor dumneavoastră, 
preschimbat de nevoie în adorator al norocului 
dumneavoastră. 

— Şi, desigur, în această calitate aţi venit să-mi cereţi vreo 
favoare? 

O favoare uriaşă, domnişoară. 

— Care, mă rog? 

— Aceea de a vă ruga să mă scuzaţi că m-am făcut vinovat 
de vizita nepotrivită pe care aţi primit-o azi-noapte. 

Domnişoara de Saint-Andre se simţi o clipă descumpănită; 
îi era greu să creadă că un om se poate năpusti în felul ăsta 
direct în prăpastie. Din palidă cum era, deveni lividă. 

— Aţi făcut într-adevăr ce spuneţi? 

— Am făcut-o. 

— Dacă e adevărat, daţi-mi voie să vă spun că trebuie să 
vă fi pierdut minţile. 

— Ba, dimpotrivă, aş zice că nu eram în toate minţile până 
în clipa când am făcut asta şi că mi-a venit mintea la cap 
după aia. 

— Poate credeţi că o asemenea insultă va rămâne 
nepedepsită, domnule, cât sunteţi de prinţ, sau speraţi că n- 
o să-i aduc la cunoştinţă regelui? 

— Oh, e inutil. 

— Cum, inutil? 


— Dumnezeule, păi fiindcă tocmai i-am adus eu la 
cunoştinţă tot. 

— l-aţi spus şi că, ieşind din apartamentul lui, aveţi, de 
gând să treceţi pe aici? 

— Nu, pe onoarea mea! Fiindcă nici nu-mi trecea prin cap. 
Ideea mi-a venit pe drum, cunoaşteţi proverbul: „Ocaziile 
potrivite te fac pungaş”. Mi-am zis că ar fi nemaipomenit 
dacă, din fericire, aş fi primul care vă fac complimentele de 
rigoare. Sunt primul? 

— Da, domnule, şi în ce priveşte complimentul, spuse 
Charlotte, trufaşă, îl primesc. 

— Ah, din moment ce-l primiţi cu atâta bunăvoință, daţi-mi 
voie să vă fac un altul. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu toaleta plină de gust purtată în această 
ocazie solemnă. 

Domnişoara de Saint-Andre îşi muşcă buzele. Lupta se 
ducea pe un teren care o dezavantaja net. 

— Aveţi o imaginaţie bogată, monseniore, şi asta explică 
faptul că mi-aţi atribuit o toaletă mult mai atrăgătoare 
decât cea pe care o aveam în realitate. 

— Nu-i aşa, v-o jur. Dimpotrivă, era o toaletă foarte simplă; 
am remarcat mai ales ramura de mirt prinsă în aceste 
minunate plete. 

— O ramură de mirt! Exclamă Charlotte. De unde ştiţi? 

— Am văzut-o. 

— Aţi văzut-o? 

Domnişoara de Saint-Andre începea să nu mai înţeleagă 
nimic şi simţea că e gata să-şi piardă calmul. 

— Hai, prinţe, continuaţi, îmi plac poveştile. 

— Atunci probabil că vă amintiţi de legenda lui Narcis... 
Narcis îndrăgostit de el însuşi, privindu-se în oglinda râului. 

Domnişoara Charlotte nu-şi putu stăpâni o mişcare de 
surpriză. Era imposibil ca prinţul să fi inventat asta, sau să-i 
fi povestit cineva. Fusese singură, sau cel puţin crezuse că e 
singură în camera Metamorfozelor, când se petrecuse 


scena la care făcea aluzie prinţul. Obrajii ei se împurpurară, 
apoi încercă să-şi ascundă încurcătura sub un hohot de râs 
prefăcut: 

— O, ce poveste trăsnită aţi inventat! 

— Da, aşa e, frumoasă poveste; dar nu e nimic în 
comparaţie cu realitatea. Din păcate, realitatea s-a dovedit 
fugară ca un vis. Frumoasa nimfă aştepta un zeu, zeul n-a 
putut veni, fiindcă zeiţa, soţia lui, căzuse de pe calca o 
simplă muritoare, rănindu-se. 

— Mai aveţi multe lucruri de genul ăsta să-mi spuneţi, 
domnule? 

— Numai un cuvânt: întâlnirea a fost amânată pe a doua 
zi. lată ce venisem să vă spun. Şi, cu asta, permiteţi-mi să 
termin ca şi cum aş fi deja rege, vizita aceasta neavând alt 
scop; acestea fiind spuse, mă rog lui Dumnezeu să vă aibă 
în pază! 

Zicând aceste vorbe, Louis de Conde ieşi, într-adevăr, cu 
acel aer insolent care, două secole mai târziu, îi făcu celebri 
pe Lauzun şi Richelieu... 

Ajungând în faţa scărilor se opri, aruncând o privire în 
urmă şi îşi spuse: „Buun! lată-mă certat cu regina mamă, cu 
regele şi cu domnişoara de Saint-Andre, toate dintr-o 
singură lovitură. Frumoasă dimineaţă, ce să zic!” 

Şi cobori cu paşi domoli scările palatului, traversă plin de 
semeţie curtea şi răspunse la salutul santinelei, care-i 
prezentă arma. 

XXI. 

Fiul condamnatului. 

După cum ştim, prinţul îi dăduse întâlnire lui Robert 
Stuart în piaţa din faţa bisericii Saint-Germain l'Auxerrois, 
între orele şapte şi opt seara. Ca să ajungă la locul de 
întâlnire, ar fi putut foarte bine s-o ia pe podul Notre-Dame 
şi pe podul Morilor. Dar un magnet îl atrăgea spre Louvre; 
traversă iar Sena cu bacul şi sări pe mal în faţa turnului 
Bois. 


De aici ar fi trebuit s-o ia la dreapta, dar el o luă la stânga. 
Se îndrepta spre pericol aşa cum fluturii de noapte se 
apropie de flacăra luminării. Cunoştea acest drum cu ochii 
închişi: timp de cinci luni, seară de seară, fusese pentru el 
un drum al iluziilor şi speranţei. Acum, când nu mai avea 
nici o speranţă, de ce revenea? 

Se opri sub ferestrele domnişoarei Charlotte, cum făcea 
de obicei. Ce familiare îi erau aceste ferestre! Primele trei 
erau de la dormitorul şi de la budoarul Charlottei, celelalte 
patru, de la camerele mareşalului. lar după ele se mai 
vedea o fereastră căreia nu-i dăduse niciodată atenţie. Era 
întotdeauna întunecată, fie că în încăperea aceea nu se 
aprindeau niciodată luminile, fie că perdele groase o 
acopereau, împiedicând lumina să treacă. Nici de data asta 
nu i-ar fi dat nici o atenţie, dacă n-ar fi avut impresia că o 
aude scârţâind uşor din balamale; apoi i se păru că o mână 
trece printre cele două geamuri întredeschise lăsând să 
cadă, ca un fluture albicios, o bucată de hârtie care, purtată 
de briza nopţii, făcea eforturi să ajungă la destinaţie. 

Mâna dispăru, fereastra se închise din nou înainte ca 
hârtia să atingă pământul. 

Prinţul o prinse din zbor, neştiind bine dacă îi era 
destinată. Apoi, cum orologiul de la biserica Saint-Germain 
|'Auxerrois bătuse de şapte şi jumătate, îşi aminti de 
întâlnire şi se îndreptă spre biserică. Pe drum, suci biletul în 
mână, în toate felurile, dar întunericul îl împiedică să-l 
poată citi. 

La colţul străzii Chilperic se găsea un mic han în zidul 
căruia se afla o nişă; în nişă se găsea o madonă mică din 
lemn daurit în faţa căreia ardea o candelă cu răşină, un fel 
de torţă care indica credincioşilor catolici că se aflau în 
pragul unui han prea-creştin al cărui stăpân e un hangiu 
cucernic iar pentru călătorii întârziaţi la vreme de seară 
spunea doar atât: „Aici e un adăpost pentru noapte”. 

Prinţul de Conde se apropie de han, se urcă pe banca de 
piatră de lângă intrare şi, aşezându-se sub razele 


tremurătoare ale micului felinar, citi rândurile următoare, 
care îl umplură de uimire: „Regele s-a împăcat cu regina 
mamă. Astă-seară, asistă amândoi la executarea 
consilierului Dubourg. Nu-ţi spun: Fugi! Dar îţi zic: Orice-ar 
fi, nu mai intra în Louvre. Capul tău e în joc”. 

Uimirea prinţului creştea cu fiecare rând citit. Cine îi 
dădea sfaturile astea? Un prieten, cu siguranţă. Un prieten 
sau o prietenă? Mai degrabă o prietenă: un bărbat n-ar fi 
scris în felul ăsta! Şi apoi, în acest viespar care era palatul 
Louvre, nu existau bărbaţi, existau numai curteni, iar un 
curtean nu risca să cadă în dizgraţia regelui făcând 
asemenea acte de caritate. 

Deci, nu era un bărbat. Dar, dacă era o femeie, cine putea 
fi? Ce femeie se putea interesa aşa tare de el, încât să nu o 
sperie, în cazul că biletul cu aceste sfaturi preţioase era 
descoperit, că va atrage asupra sa duşmănia regelui, a 
reginei mamă şi a domnişoarei de Saint-Andre în acelaşi 
timp? 

Să fi fost chiar Charlotte aceea?... Prinţul respinse această 
ipoteză: tânăra leoaică fusese rănită adânc şi acum era 
preocupată să-şi vindece rănile. 

Mai existau în Louvre două sau trei foste amante ale sale, 
însă, de când se despărţise de ele, se înţelege, iubirea lor se 
transformase în ură. Una singură mai avea poate un strop 
de afecţiune pentru el: frumoasa domnişoară de Limeuil. 
Dar îi cunoştea foarte bine scrisul, nu era al ei, şi nimeni nu 
îndrăzneşte să dicteze altcuiva un bilet aşa de 
compromiţător. 

Dar, la urma urmei, era un scris de femeie? 

Se înălţă pe vârfuri, ca să fie cât mai aproape de lumina 
felinarului. Da, cu siguranţă era scrisul unei femei; prinţul 
era un expert în acest domeniu şi trăsăturile fine, delicate 
care legau literele o deconspirau pe autoare. Pe deasupra, 
biletul, hârtia aceea fină avea ceva catifelat, mătăsos, şi lăsa 
să se simtă un parfum uşor care provenea dintr-un budoar 
sau din dormitorul unei femei. 


Dar, în felul ăsta, nu dădea răspuns la întrebarea „Cine e 
femeia aceea?”. Probabil că prinţul şi-ar fi pierdut toată 
noaptea încercând să afle numele femeii care se interesa 
atât de mult de soarta lui, dacă Robert Stuart, care-l văzuse 
de departe cocoţat pe bancă, şi care era şi el preocupat de 
o problemă foarte gravă şi care nu suferea amânare, n-ar fi 
apărut brusc în faţa lui, ca şi cum ar fi ieşit din pământ. 

Îl salută foarte ceremonios pe prinţ. 

— Eu sunt, prinţe! Spuse scoţianul. 

— Vedeţi, domnule, că mi-am ţinut promisiunea, spuse 
prinţul, sărind jos de pe bancă. 

— lar eu, spuse Robert Stuart, aştept ocazia de a vă arăta 
că mi-o respect pe-a mea. 

— Am să vă anunţ o ştire foarte tristă, domnule, spuse 
prinţul. 

Scoţianul surâse cu amărăciune. 

— Vorbiţi, prinţe, sunt pregătit pentru orice. 

— Domnule, trăim într-o epocă în care noţiunile de bine şi 
de rău sunt confuze, schimbătoare, imprecise; lumea este, 
de câţiva ani, încoace, într-un fel de chinuri ale facerii şi 
durerile pe care i le iscă aceste chinuri proiectează în 
sufletele unora lumini teribile iar pe alţii îi aruncă în 
prăpăstii de întuneric. Ce va ieşi până la urmă din ciocnirea 
acestor pasiuni grozave? Naiba ştie... 

— De ce nu-mi spuneţi din capul locului: „Linere, tatăl tău 
e condamnat, ţi-am promis graţierea lui, şi mi-a fost 
refuzată; ţi-am spus că tatăl tău nu va muri şi el va muri în 
seara asta”. 

— Domnule, spuse prinţul, aproape ruşinat de felul ipocrit 
în care încercase să ocolească un răspuns crud, poate că 
situaţia nu e aşa de disperată. 

— Îmi spuneţi că mai pot spera? 

Conde nu îndrăzni să spună „da”: privirea concerntrată a 
celuilalt îi opri pe buze cuvintele de încurajare pe care voia 
să le pronunţe. 


— Ieri, decretul de condamnare la moarte nu era încă 
aprobat, regele nu-l semnase. Azi, cu toate insistenţele 
mele, a fost semnat. Peste o oră poate că va fi executat.. 

— Peste o oră! Răbufni tânărul scoţian. Peste o oră! Într- O 
oră se pot întâmplă multe lucruri. 

Se repezi, făcu vreo zece paşi, apoi se întoarse, îl prinse de 
mină pe prinţ, i-o acoperi de sărutări şi de lacrimi, 
spunându-i: 

— Începând de astăzi, prinţe, nu veţi avea un slujitor mai 
devotat şi mai credincios decât mine. Braţul meu, sufletul 
meu, mintea mea sunt ale dumneavoastră, şi îmi voi da 
pentru dumneavoastră şi ultima picătură de sânge! 

Apoi, după ce-i făcuse prinţului un ultim semn de 
despărţire, se îndepărtă şi dispăru după o cotitură a 
cheiului. 

XXII. 

Un nou slujitor. 

Robert Stuart ajunsese deja în punctul cel mai înalt al 
insulei Cite iar prinţul încă mai stătea, foarte preocupat, în 
acelaşi loc. De fapt, gândurile lui se întorseseră la biletul pe 
care-l citise cu o jumătate de oră înainte. 

Dar un incident neprevăzut îl trezi din visare. 

Un tânăr cu capul gol şi fără vestă, gâfâind din greu, ieşi 
din Louvre şi traversă piaţa alergând, de parcă ar fi fost 
urmărit de un câine turbat. Prințului i se păru că-l 
recunoaşte pe pajul mareşalului de Saint-Andre, pe care îl 
mai văzuse de două ori: prima oară în hanul de lângă Saint- 
Denis, iar a doua oară în parcul de la Saint-Cloud. 

— Hei! Strigă prinţul când îl văzu trecând la câţiva paşi de 
el, încotro alergi aşa, tinere? 

Băiatul se opri locului. 

— Dumneavoastră sunteţi, monseniore? Strigă el, 
recunoscându-l la rândul său pe Louis de Conde, cu toate că 
era acoperit de o pălărie cu boruri largi care-i ascundea 
ochii. 


— Da, chiar eu. Dumneata eşti Mezieres, pajul domnului 
de Saint-Andre? 

— Da, monseniore. 

— Şi pe deasupra, dacă ar fi să ne luăm după aparenţe, 
îndrăgostit de domnişoara Charlotte? 

— Oh, eram, aşa e, monseniore, dar m-am lecuit. 

— Prea bine. 

— Vă jur că-i aşa! 

— Ce fericită fire ai, tinere, spuse prinţul, pe jumătate 
trist, că poţi să te lepezi aşa de o iubire. Drept să-ţi spun, nu 
prea te cred. 

— Cum aşa, monseniore? 

— Dacă n-ai fi îndrăgostit ca un nebun, sau nebun ca un 
îndrăgostit, n-aş găsi nici o explicaţie goanei tale deşănţate 
prin întuneric la o asemenea oră. 

— Monseniore, mi-a fost dat să aud adineauri cea mai 
înjositoare jignire care i s-a adus vreodată unui bărbat. 

— Care bărbat? Spuse prinţul surâzător. Nu era vorba 
despre dumneata? 

— Păi, de ce n-ar fi vorba de mine? 

— Păi, fiindcă nu eşti decât un puşti. 

— Vă spun, monseniore, continuă-băiatul înfierbântat, vă 
spun că am fost tratat în chipul cel mai îngrozitor. Bărbat 
sau puşti, din moment ce am dreptul să port o sabie la şold, 
o să mă răzbun. 

— Păi, asta aşa e, dacă ai dreptul să porţi o sabie la şold, 
ar trebui să te foloseşti de ea. 

— M-au prins valeţii, m-au dus, m-au legat şi. 

Pajul se poticni, făcând un gest de mânie, şi ochii lui 
albaştri zvârleau prin întuneric flăcări. 

— Şi?... Repetă prinţul. 

— Şi biciuit, monseniore! Strigă băiatul, în culmea furiei. 

— Atunci, spuse prinţul ironic, înseamnă că nu te-au tratat 
ca pe un bărbat, ci ca pe un copil. 

— Monseniore, monseniore, strigă Mezieres, copilul 
devine repede bărbat, când are şaptesprezece ani şi o 


asemenea insultă de răzbunat! 

— Bravo! Spuse prinţul redevenind serios, îmi place să te 
aud vorbind aşa, tinere. Şi cum ai putut să te expuila o 
asemenea jignire? 

— Eram, monseniore, aşa cum vă spusei, îndrăgostit ca un 
nebun de domnişoara Charlotte. Să mă iertaţi că vă fac 
această mărturisire tocmai dumneavoastră, monseniore... 

— Şi de ce ar trebui să te iert? 

— Fiindcă o iubeaţi la fel de mult ca mine. 

— Ah, ah, ai observat asta, tinere? 

— Prinţe, nu veţi putea să-mi întoarceţi vreodată în bine a 
suta parte din răul care l-am îndurat de la dumneavoastră. 

— Cine ştie?... Continuă. 

— Eram în stare să-mi dau viaţa pentru ea, şi cu toate că 
din naştere între noi doi era o barieră de netrecut, mă 
simţeam predestinat dacă nu să trăiesc, măcar să mor 
pentru ea. 

— Cunosc bine sentimentul ăsta, spuse prinţul surâzând şi 
făcând un gest cu mâna, de parcă ar fi vrut să îndepărteze 
de la sine ceva neplăcut. Continuă. 

— O iubeam atâta, monseniore, că aş fi acceptat să fie 
nevasta altuia, cu condiţia ca bărbatul acela să o fi iubit şi s- 
o fi respectat la fel ca mine însumi. Da, să o ştiu iubită, 
fericită şi respectată mi-ar fi fost de ajuns. lată, monseniore, 
unde se opreau ambițiile mele şi dorinţele mele. 

— Ei bine, şi ce s-a întâmplat? 

— Ei bine, monseniore, când am aflat că e amanta regelui, 
când am aflat că ne înşela atât pe mine, care eram pentru 
ea un sclav, cât şi pe dumneavoastră, care o adoraţi, 
precum şi pe domnul de Joinville care urma să o ia de soţie, 
precum şi întreaga Curte care, în comparaţie cu toată 
armata asta de fete neruşinate şi dezonorate, o considera 
drept o copilă castă şi nevinovată; când am descoperit asta, 
monseniore, când am ştiut că e amanta altui bărbat... 

— Nu a altui bărbat, domnule, spuse Conde cu accent 
imposibil de reprodus, a unui rege. 


— Fie, a unui rege. Dar nu e mai puţin adevărat că mi-a 
trecut prin gând să-l omor pe acest om, aşa rege cum e. 

— Drace! Frumosul meu paj, dar ştiu că îţi place să fii dur! 
Să ucizi un rege pentru o aventură de amor! Dacă nu te-au 
pedepsit decât cu biciuirea pentru ideea asta, eu zic că n-ai 
de ce să te plângi. 

— O, nu pentru motivul ăsta m-au biciuit. 

— Dar pentru ce atunci? Ştii că povestea dumitale începe 
să mă intereseze? Te-aş ruga doar, dacă vrei, să mi-o 
povesteşti mergând, în primul rând fiindcă am picioarele 
îngheţate, în al doilea rând fiindcă ara treabă înspre piaţa 
Greve. 

— Nici nu-mi pasă încotro o iau, monseniore, spuse 
tânărul, numai să mă îndepărtez de Louvre. 

— Bun, asta se potriveşte de minune, spuse prinţul luând-o 
înainte. Vino cu mine, te ascult. 

Apoi, privindu-l surâzător: 

— Uite cum suferinţa comună îi apropie pe oameni. leri 
credeai că eu sunt cel iubit şi ai fi vrut să mă ucizi pe mine. 
Azi afli că regele e cel iubit, nefericirea comună ne apropie 
şi îmi faci confidenţe şi eşti în stare să mergi până acolo 
încât să-mi mărturiseşti dorinţa de a-l ucide pe rege. Dar, 
până la urmă, sper că nu l-ai ucis, nu-i aşa? 

— Nu. Doar că am petrecut, în camera mea, două ore de 
zbucium îngrozitor. 

— Bun! Murmură prinţul, exact ca mine. 

— După două ore, nefiind în stare să iau nici o hotărâre, 
m-am dus să bat la uşa domnişoarei de Saint-Andre ca să-i 
reproşez comportarea josnică de care aflasem. 

— Exact ca mine, murmură prinţul. 

Domnişoara de Saint-Andrâ nu era acasă. 

— Ah, aici asemănările se opresc. Am fost mai norocos 
decât tine! 

— M-a primit mareşalul. Mareşalul ţinea foarte mult la 
mine, cel puţin aşa zicea. S-a speriat când m-a văzut cum 
arăt. 


„Ce-i cu tine, Mezieres? M-a întrebat. Eşti bolnav?” „Nu, 
monseniore”, i-am răspuns. 

„Atunci ce te-a adus în halul ăsta?” „O, monseniore, inima 
mea e un viespar de amărăciune şi de ură”. 

„De ură? Mezieres, la vârsta ta? Ura e nepotrivită cu 
vârsta dragostei”. 

„Domnule, urăsc şi vreau să mă răzbun. Venisem să cer un 
sfat domnişoarei Charlotte”. 

„Fiicei mele?” „Da. Şi fiindcă nu este...” „După cum vezi...” 
„O să vă cer dumneavoastră sfatul”. 

„Vorbeşte, băiete”. 

„Monseniore, iubeam cu înfocare o copilă.” „Să fie cu 
noroc, Mezieres! Îmi spuse râzând mareşalul; vorbeşte-mi 
de iubirile tale. Cuvintele de dragoste se potrivesc de 
minune pe buzele unui flăcău de vârsta ta, aşa cum se 
potrivesc florile în grădini; şi ai fost răsplătit cum se cuvine 
de cea pe care o iubeşti aşa de înfocat?”. 

„Monseniore, nici nu aveam pretenţia asta. Era aşa de 
mult deasupra mea prin naştere şi avere, că o adoram în 
adâncul sufletului ca pe o divinitate căreia abia îndrăzneam 
să-i sărut tivul rochiei”. 

„În cazul ăsta, o fi vreo doamnă de la Curte?” „Da, 
monseniore”, am răspuns eu bâlbâindu-mă. 

„le pomeneşti că o cunosc?” „O, da!” „Ei, şi ce ţi s-a 
întâmplat, Mezieres? Divinitatea adorată se mărită cu 
altul?”. 

„Nu, monseniore, i-am răspuns simțind că mânia pune 
stăpânire pe mine. Nu, nu se mărită. Femeia pe care o 
iubesc e în mod public amanta altuia”. 

La aceste cuvinte, mareşalul păru încurcat. Deveni palid 
ca moartea, şi făcând un pas spre mine, mă întrebă 
privindu-mă cu asprime: „Despre cine vrei să vorbeşti?” 
„Ah, ştiţi prea bine, monseniore, am răspuns. Şi când v-am 
vorbit de răzbunarea mea, mă gândeam că aveţi nevoie de 
cineva ca să vă răzbune şi pe dumneavoastră” 

În clipa aia, a intrat căpitanul gărzii. 


„Să taci! Îmi spuse mareşalul. Dacă ţii la capul tău, să 
taci!”. 

Apoi, socotind probabil că e mai prudent să mă 
îndepărteze cât mai repede, îmi porunci: „Să ieşi imediat!” 

Am înţeles, sau cel puţin am crezut că înţeleg. Dacă 
regelui i se întâmplă vreo neplăcere, şi eu aş fi fost cauza 
acestei neplăceri, mareşalul ar fi fost definitiv compromis, 
fiindcă fusese văzut de căpitanul gărzii discutând cu mine. 

„Da, monseniore, i-am răspuns, o să ies”. 

Şi m-am năpustit pe una din uşile laterale ca să nu dau nas 
în nas cu căpitanul gărzii fie pe coridor, fie în anticameră. 

Ajungând afară, dincolo de raza privirii lor, m-am oprit. M- 
am răsucit pe călcâie, m-am întors înapoi şi mi-am lipit 
urechea de perdele; nu-i puteam vedea, dar cel puţin îi 
puteam asculta. 

Închipuiţi-vă uimirea şi indignarea mea, monseniore! 
Căpitanul gărzii îi aducea domnului de Saint-Andre decretul 
de numire ca guvernator al Lyonului! Mareşalul primi acest 
titlu şi favorurile regale cu umilinţa unui supus 
recunoscător, şi ofiţerul fu rugat să transmită sentimentele 
de recunoştinţă ale tatălui amantului fiicei sale! 

Nici nu ieşise bine căpitanul gărzii că, dintr-un salt, am 
ajuns chiar în faţa mareşalului. Nu ştiu ce i-am spus, nu ştiu 
ce insulte i-am adresat acestui tată josnic ce îşi vindea fiica; 
ce ştiu e că, după o luptă sălbatică şi disperată în care mi- 
am căutat zadarnic moartea, m-am văzut legat fedeleş, dat 
pe mâinile lacheilor ca să mă biciuiască, supus rugşinii 
publice! 

Printre lacrimi, l-am văzut pe mareşal privind de la o 
fereastră a apartamentului său; în acea clipă mi-am jurat: 
acest om, care îl dădea pe mâinile călăilor pe cel care se 
oferise să-l răzbune, va muri numai de mâna mea. Apoi am 
leşinat... 

— Când mi-am revenit, nu mai eram legat; m-am năpustit 
afară din palat, reînnoind jurământul pe care îl făcusem. 
Monseniore! Monseniore! Continuă pajul tot mai exaltat, 


poate că sunt eu încă un copil; dar, după dragostea şi ura 
mea, aş zice că nu mai sunt! Dar dumneavoastră sunteţi un 
bărbat, sunteţi un prinţ! Ei bine, vă spun exact cum am 
spus acolo: mareşalul va muri de mâna mea! 

— Tinere, tinere... 

— Şi nu atât pentru înjosirea pe care mi-a adus-o, cât 
pentru aceea pe care a suportat-o. 

— Tinere, spuse prinţul, ştii oare că jurământul ăsta e o 
blasfemie? 

— Monseniore, spuse pajul, care părea să nu fi auzit nimic 
din ce spusese prinţul, monseniore, e un miracol al 
Providenţei că, ieşind din Louvre, aţi fost prima persoană pe 
care am întâlnit-o; monseniore, vă ofer serviciile mele; chiar 
dacă nu ne asemănăm prin ură, ne asemănăm prin 
dragoste, şi, în numele ei, vă rog să mă primiţi printre 
slujitorii dumneavoastră; acceptaţi, monseniore! 

Prinţul rămase o clipă gânditor. 

— Ei bine, monseniore, repetă pajul nerăbdător, acceptaţi 
să-mi pun viaţa la dispoziţia Voastră? 

— Da, spuse prinţul, prinzându-i mâinile într-ale sale, dar 
cu o condiţie: că vei renunţa la planul de a-l asasina pe 
mareşal. 

— O, cereţi-mi orice, monseniore, strigă tânărul, în culmea 
exaltării, dar nu asta! 

— Cu atât mai rău, atunci! Era prima condiţie pe care ţi-o 
puneam ca să intri în slujba mea. 

— O, monseniore, în genunchi vă rog, nu-mi cereţi aşa 
ceva! 

— Dacă nu-mi juri asta, să ne despărţim chiar acum. Nu te 
cunosc şi nu vreau să te cunosc. 

— Monseniore! Monseniore! 

— Eu sunt stăpân peste soldaţi, nu peste ucigaşi. 

— O, monseniore, e posibil ca un om să-i interzică altuia 
dreptul de a răzbuna o insultă mortală? 

— În felul în care spui, da. 

— Dar există şi alt mijloc? 


— Poate. 

— O, niciodată mareşalul nu va consimţi să încrucişeze 
spada cu unul dintre foştii lui servitori. 

— Fireşte, într-un duel obişnuit, nu, dar ar putea apărea o 
anume ocazie când mareşalul nu ţi-ar putea refuza această 
onoare. 

— Care? 

— Închipuie-ţi că-i întâlneşti pe un câmp de bătaie. 

— Pe un câmp de bătaie! 

— Ei, bine, în ziua aceea, Mazieres, îţi promit că îţi voi 
ceda onoarea de a-l înfrunta, chiar dacă va cădea sub 
bătaia spadei mele! 

— Dar, ziua aia, monseniore, va veni vreodată? Întrebă 
neîncrezător pajul. 

— Poate că mai repede decât crezi. 

— Ah, dacă aş fi sigur de asta! Exclamă tânărul. 

— Cine naiba poate fi sigur de ceva pe lumea asta? Există 
numai întâmplări probabile, nimic altceva. 

Băiatul căzu pe gânduri. După o vreme, se hotări şi zise: 

— Ştiţi, monseniore, am o presimţire ciudată, ceva 
ameninţător pluteşte în aer. De altminteri, mi s-a făcut 
horoscopul şi mi s-a prezis că... Accept condiţia pe care mi- 
aţi pus-o, monseniore. 

— Şi faci jurământ? 

— Jur să nu-l ucid pe mareşal în alt chip decât pe câmpul 
de bătaie... 

— Da, când se va ivi ocazia, ţi-o cedez. Numai că, ia 
seama... Mareşalul e un soldat călit în lupte! 

— O, asta, monseniore, e treaba mea. Nu vreau decât un 
singur lucru, ca geniul meu bun sau geniul meu rău să mă 
călăuzească să dau faţă cu el. 

— Atunci, ne-am înţeles, în condiţiile astea vei fi omul meu. 

— O, monseniore! 

Tânărul se repezi şi-i sărută dreapta prinţului. 

Ajunseseră la podul Morilor. Pe chei se înghesuia o 
mulţime de oameni care se îndreptau spre piaţa Greve. 


Prinţul se gândi că e bine să scape de Mazieres, aşa cum 
scăpase şi de Robert Stuart. 

— Ştii unde e hotel de Conde? Îl întrebă pe băiat. 

— Da, monseniore. 

— Ei, bine, du-te acolo, anunţă că din ceasul ăsta faci parte 
dintre slujitorii mei şi cere o cameră în corpul de clădire 
destinat scutierilor mei. 

Şi adăugă apoi, cu acel surâs fermecător care, atunci când 
voia cu tot dinadinsul, reuşea să-i transforme pe inamicii cei 
mai înverşunaţi în prieteni şi să-i fanatizeze pe prietenii mai 
vechi făcându-i în stare să-şi dea şi viaţa pentru el: 

— Vezi, te tratez ca pe un bărbat, din moment ce te scot 
din rândul pajilor. 

XXIII. 

Cât cântăreşte capul unui prinţ. 

Să vedem ce se mai întâmplase în palatul Louvre, în timp 
ce prinţul de Conde stătuse de vorbă cu Robert Stuart şi 
apoi cu Mezieres... 

După ce prinţul ieşi, Charlotte de Saint-Andre rămăsese 
împietrită de furie neputincioasă. După un timp îşi reveni, 
leoaica rănită scutură capul, ridică privirile, se apropie de o 
oglindă ca să se privească şi să se convingă că farmecul ei a 
rămas neatins. Sigură pe puterea ei de seducţie, se 
îndreptă spre apartamentele regale. Toată lumea aflase de 
evenimentele recente, aşa că în faţa domnişoarei de Saint- 
Andre se deschiseră toate uşile, una după alta; iar când 
făcu un semn poruncitor că nu vrea să fie anunţată, ofiţeri 
şi uşieri se traseră deoparte şi îi indicară cu mâna 
dormitorul regal. 

Regele stătea într-un jilţ, copleşit de gânduri. Abia se 
hotărâse să ia puterea regală în mâinile lui şi povara 
răspunderii sale începea să-l copleşească. 

Aştepta cu teamă, neîndrăznind să privească spre uşă, 
momentul în care va apărea din nou regina mamă, cu chipul 
sever, neîmblânzit. Dar printre draperiile de la intrare îşi 
făcu apariţia chipul grațios al Charlottei. Pasul ei uşor nu 


făcea parchetul să geamă, ca al Catherinei de Medicis. Ca o 
zână a apelor, Charlotte ar fi putut călca pe un covor de 
flori fără să le îndoaie; ca o salamandră, s-ar fi putut ridica 
la cer pe o coloană de fum. Se apropie tiptil de Francois, şi, 
tăcută, îi înlănţui brusc gâtul cu braţele ei fierbinţi şi îi 
sărută prelung tâmpla dreaptă. 

Nu putea fi Catherine de Medicis, care na avea pentru 
Francois, copilul nedorit, adus pe lume prin botărârea 
medicilor, copilul slăbuţ şi bolnăvicios, asemenea gesturi de 
afecţiune; iar dacă va fi fost cumva în stare să se poarte aşa 
de drăgăstos, îşi păstra desigur toată tandreţea maternă 
pentru favoritul ei, pentru Henric al III-lea. Nu era nici mica 
regină, Maria Stuart. Mica regină, pe care tânărul ei soţ o 
cam neglijase în ultimul timp, se rănise cu două zile înainte 
căzând de pe cal şi stătea întinsă într-un şezlong, precum îi 
prescriseseră doctorii, care se temeau de o naştere 
prematură: 

Era, dar, Charlotte de Saint-Andre. 

— Charlotte! Exclamă regele, fericit. 

— Da, scumpul meu rege, Charlotte! Aţi putea spune chiar 
Charlotta mea, dacă cumva îmi mai permiteţi să vă spun 
Francois al meu. 

— Ba da, ba da! Spuse tânărul rege care-şi amintea cu ce 
preţ obținuse el acest drept în discuţia îngrozitoare pe care 
o avusese cu Catherine, regina mamă. 

— Ei bine, Charlotte a voastră vine să vă ceară ceva. 

— Ce anume? 

— Cât cântăreşte capul unui bărbat care a jignit-o de 
moarte, explică Charlotte cu un zâmbet fermecător. 

Pe chipul gălbejit al lui Francois trecu iute un val de 
roşeaţă. 

— Un bărbat te-a jignit de moarte, iubita mea? 

— De moarte. 

— Ah, asta e ziua insultelor, spuse regele; şi eu am fost 
insultat de moarte; din nenorocire, nu am cum să mă 
răzbun. Cu atât mai rău pentru omul tău, frumoasa mea 


iubită! Spuse Francois cu surâsul strâmb al unui copil care 
gâtuie o pasăre, al tău va plăti pentru amândoi. 

— Îţi mulţumesc, regele meu! Eram sigură că dacă fata 
cate ţi-a dăruit totul ar fi dezonorată, vei fi gata să o aperi. 

— Ce pedeapsă ceri pentru vinovat? 

— Nu v-am spus că m-a jignit de moarte? 

— Ei? 

— Ei bine, la o asemenea jignire, se cuvine pedeapsa cu 
moartea! 

— Oh, oh, nu e o zia îngăduinţei, toată lumea vrea azi să 
cadă capul cuiva. Şi al cui cap mi-l ceri, frumoasa mea cea 
crudă? 

— V-am mai spus, sire, capul celui care m-a insultat. 

— Totuşi, ca să-l sacrific, spuse Francois râzând, trebuie să 
cunosc numele lui. 

— Credeam că balanţa pe care cântăriţi dreptatea are 
numai două talgere: al vieţii şi al morţii, cel al nevinovăţiei 
şi cel al vinovăţiei. 

— Da, dar un vinovat are o vină care cântăreşte mai mult 
sau mai puţin, şi nici nevinovaţii nu sunt la fel de uşori la 
cântar. Să vedem vinovatul! E un consilier al parlamentului, 
ca nefericitul Dubourg, care va fi ars diseară? Dacă-i aşa, 
totul va merge de la sine, mama simte o ură fără seamăn 
împotriva lor; vor arde pe rug doi în loc de unul, şi nimeni 
nu-l va observa decât pe celălalt. 

— Nu, nu e un magistrat sire, e un cavaler. 

— Dacă nu e legat, nici de familia de Guise, nici de domnul 
de Montmorency, nici de mareşalul, tatăl dumneavoastră, 
am găsi o cale. 

— Nu numai că nu e legat de niciunul dintre ei, este 
duşmanul lor de moarte. 

— Bine. Acum totul va depinde de rangul lui. 

— De rangul lui? 

— Da. 

— Credeam că nu există diferenţe intre ranguri în ochii 
unui rege, şi că toţi supuşii lui îi aparţin. 


— O, frumoasa mea Nemesis, mergi prea departe! Crezi, 
de exemplu, că regina Catherine e supusa mea şi viaţa ei 
îmi aparţine? 

— Nu vorbesc de regina mamă. 

— Crezi că vreunul din clanul de Guise îmi aparţine? 

— Nu vorbeam de familia de Guise. 

— Sau că viaţa domnului de Montmorency e în mâinile 
mele? 

— Nu era vorba de conetabil. 

Brusc, în mintea regelui se făcu lumină. 

— Ah, susţii că un bărbat te-a insultat? 

— Nu susţin, afirm. 

— Când? 

— Puțin mai înainte. 

— Unde? 

— La mine, unde a intrat după ce a fost la Maiestatea 
Voastră. 

— Bun, am înţeles. E vorba de vărul meu, Louis de Conde. 

— Exact, sire. 

— Şi ai venit să-mi ceri capul domnului de Conde. 

— De ce nu? 

— Drace, dar pornită mai eşti, iubito! Un prinţ de sânge 
regal! 

— Halal prinţ! 

— Un frate de rege! 

— Halal rege! 

— Vărul meu. 

— E cu atât mai vinovat. Căci, făcând parte din familie, Vă 
datora mai mult respect. 

— Iubito, iubito, ceri prea mult. 

— O, spuneţi asta fiindcă nu ştiţi ce-a făcut. 

— Ba da, ştiu. 

— Ştiţi? 

— Da. 

— Spuneţi atunci. 

— Ei, a găsit pe treptele Louvrului batista pierdută de tine. 


— Şi apoi? 

— În batistă era biletul scris de Lanoue. 

— Şi apoi? 

— A dat acest bilet amiralei. 

— Şi? 

— Din neatenţie sau din răutate, doamna amiral l-a scăpat 
în faţa celor veniţi în vizită la regină. 

— Şi? 

— Domnul de Joinville l-a găsit şi, neştiind despre cine e 
vorba în bilet, l-a arătat reginei Catherine. 

— Şi? 

— Aşa s-a ajuns la gluma asta nereuşită care a făcut ca, 
sub ochii tatălui tău şi ai logodnicului tău... 

— Şi? 

— Cum, şi? Asta nu-i tot? 

— Unde se afla domnul de Conde în acest timp? 

— Nu ştiu, în palatul lui sau alergând după fuste... 

— Nu era în palatul lui şi nici nu alerga după fuste. 

— În orice caz, n-a fost în grupul celor care au intrat în 
camera Metamorfozelor. 

— Nu, dar era în cameră. 

— În camera noastră? 

— În camera noastră. 

— Unde? Nu l-am văzut. 

— Dar el ne-a văzut. M-a văzut. 

— "Ţi-a spus el asta? 

— Şi multe alte lucruri, cum ar fi că era nebun după mine. 

— Nebun după tine! Strigă Francois. 

— O, asta ştiam mai de mult, îmi spusese şi îmi scrisese de 
cel puţin douăzeci de ori. 

Francois deveni palid ca moartea. 

— Şi de şase luni, zi de zi, de dimineaţa până la miezul 
nopţii, se plimbă pe sub fereastra mea. 

— Ah, spuse regele răguşit ştergându-şi nervos sudoarea 
care-i acoperea fruntea, atunci e altceva. 


— Ei, sire, spuneţi: capul domnului de Conde vi se pare 
acum ceva mai uşor? 

— Aşa de uşor că, dacă nu m-aş stăpâni, mânia m-ar face 
să i-l retez chiar eu. 

— Şi de ce vă stăpâniţi? 

— Charlotte, asta e o situaţie gravă, nu pot hotări singur. 

— Da, va trebui consimţământul reginei Catherine! Biet 
rege în scutece! 

Francois o privi o clipă ameninţător. Dar fata îi răspunse 
cu o privire la fel de tăioasă şi el plecă ochii. Se întâmpla ca 
la un asalt între spadasini: fierul prin fier se îndepărtează; 
cel mai puternic îl dezarmează pe cel mai slab. 

Şi toţi erau mai puternici decât Francois. 

— Ei bine, spuse regele, am nevoie de permisiunea ei, o s- 
o cer. Asta-i tot. 

— Şi dacă regina mamă vă refuză? 

— Dacă mă refuză!... Spuse tânărul rege privind-o cu o 
expresie sălbatică. 

— Da, dacă vă refuză? 

Se lăsă tăcerea. Apoi, răspunsul lui Francois se auzi, ca un 
şuierat de viperă: 

— O să mă lipsesc de permisiunea ei. 

— E adevărat ce spune Maiestatea Voastră? 

— La fel de adevărat cum e că îl urăsc de moarte pe 
domnul de Conde. 

— Şi câte minute va dura punerea în aplicare a acestui 
plan de răzbunare? 

— Ah, asemenea planuri nu se pun la cale în câteva 
minute. 

— Câte ore, sire? 

— Orele trec repede şi nu e sănătos să ne grăbim. 

— Câte zile? 

Francois se gândi. 

— Îmi trebuie o lună. 

— O lună? 

Da. 


— Treizeci de zile adică? 

Francois al II-lea vru să-i răspundă, dar draperiile se 
dădură la o parte şi ofiţerul de gardă anunţă: 

— Maiestatea Sa regina mamă! 

Regele îi arătă amantei sale uşiţa din firidă, care dădea 
într-o mică încăpere izolată, de unde se putea ieşi pe 
coridor. Charlotte nu era nici ea dispusă deloc să se 
înfrunte cu regina mamă. Se năpusti spre uşa indicată, şi, 
înainte de a ieşi, mai avu timp să-i spună regelui aceste 
cuvinte: 

— Să vă respectaţi promisiunea, sire! 

Aerul mai vibra îndă în urma Charlottei când îşi făcu 
apairiţia regina Catherine; era pentru a doua oară în 
aceeaşi zi când trecea pragul dormitorului lui Francois. 

La un sfert de oră după executarea consilierului Dubourg, 
piaţa Saint-Jean-en-Greve, întunecată şi pustie, luminată 
doar de ultimele pâlpăiri ale rugului, părea un imens 
cimitir; scânteile care zburau, luate de vânt, semănau cu 
luminile misterioase care dansează pe deasupra 
mormintelor în lungile nopţi de iarnă. 

Această impresie sumbră era întărită de apariţia a doi 
bărbaţi care traversau cu pas încet, în tăcere, piaţa, 
arătând ca nişte spectre. Ei aşteptaseră, probabil, să se 
împrăştie mulţimea, ca să poată face această plimbare 
lugubră. 

— Ei bine, prinţe, spuse unul dintre cei doi, oprindu-se în 
faţa rugului şi încrucişând braţele cu un aer trist şi obosit, 
ce spui de toate astea? 

— Nu ştiu ce să zic, vere. Ce ştiu cu siguranţă e că am 
văzut până acum murind o mulţime de făpturi omeneşti; am 
asistat la agonia multora, auzind de zeci de ori geamătul 
muribunzilor. Ei bine, domnule amiral, nici moartea unui 
adversar curajos, nici moartea unei femei, nici moartea 
unui copil nu m-au impresionat atât cât uciderea lentă, 
barbară a acestui om nevinovat. 


— lar eu, domnule, spuse amiralul Coligny, care nu putea fi 
bănuit de lipsă de curaj, am simţit o groază greu de 
explicat. Dacă aş fi fost în locul condamnatului, n-aş fi trăit o 
asemenea groază. Într-un cuvânt, vere, mi-a fost frică. 

— Frică, domnule amiral! Spuse prinţul de Conde uimit. 
Aţi spus că v-a fost frică, sau n-am auzit bine? 

— Aşa am zis şi ai auzit cât se poate de bine. Am simţit un 
fior de gheaţă trecându-mi prin vine, un presentiment 
sumbru al sfârşitului meu apropiat îmi apăsa sufletul. Vere, 
acum sunt sigur că voi muri şi eu de moarte violentă. 

— Atunci, să ne strângem mâinile, domnule amiral, căci şi 
mie mi s-a prezis că voi fi asasinat. 

Tăcură o vreme. 

Stăteau amândoi nemişcaţi, şi ultimele tresăriri ale focului 
îi îmbrăcau în văluri roşii, tremurătoare. Fiecare era 
cufundat în gânduri. 

Deodată, un bărbat înalt, acoperit de o mantie largă, 
apăru în faţa lor; nu-l auziseră venind, într-atât erau de 
preocupați. 

— Cine-i acolo? Strigă amiralul tresărind şi ducând 
instinctiv mâna la minerul spadei. 

— Un om pe care ieri seară l-aţi onorat cu conversaţia 
dumneavoastră, domnule amiral, şi care probabil ar fi fost 
asasinat ieşind din palatul dumneavoastră, dacă n-ar fi fost 
însoţit de monseniorul aici de faţă, zise noul-venit. 

Şi necunoscutul salută ceremonios, scoţându-şi pălăria de 
fetru cu boruri largi, înclinându-se întâi spre amiral, apoi 
spre prinţul de Conde. 

Prinţul şi amiralul îl recunoscură. 

— Baronul de La Renaudie! 

La Renaudie îşi eliberă braţul drept din faldurile mantiei şi 
îl întinse către amiral. Dar, deşi mişcarea lui fusese foarte 
rapidă, prinţul avu timp să întindă el însuşi mâna 
amiralului, spunându-i: 

— Vă înşelaţi, tată. Suntem trei. 

— Aşa să fie, fiule? Exclamă amiralul bucuros. 


La pâlpâirile rugului muribund se vedea un grup de 
oameni care intrau în piaţă. 

— Ah! Spuse amiralul, iată-l pe domnul de Mouchy cu 
oamenii lui. Să ne retragem, prieteni, şi să nu uităm 
niciodată nici ce am văzut azi, nici ce am jurat toţi trei. 

După cum cei trei conspiratori îl văzuseră de la distanţă pe 
domnul de Mouchy, în lumina aruncată de rugul aproape 
stins, şi domnul de Mouchy îi văzuse pe cei trei, fără a-i 
putea recunoaşte. Dădu ordin oamenilor săi să-i 
urmărească pe cei trei suspecți. 

Dar, ca şi cum nu aşteptase decât clipa aceea ca să moară, 
ultima flacără dispăru şi peste piaţă se lăsă un întuneric 
desăvârşit. 

Şi, profitând de întuneric, cei trei bărbaţi care aveau să 
devină căpeteniile reformei protestante, şi care aveau să 
cadă peste câţiva ani, unul după altul, victimele 
jurământului pe care îl făcuseră, dispărură ca nişte 
fantome. 


SFÂRŞIT 


1Muschetă - armă de foc portativă, mai grea decât 
archebuza, care se fixa pe sol pe o mică furcă. 

2Calviniştii erau porecliţi, printre altele, în derâdere, 
„parpaillots” (fluturi, în dialect occitan), din cauza straielor 
albe. 

3 Promotorii reformei. 

4 Hotel - în sensul mai vechi, de casă boierească, palat. 

5Cite - Insulă pe Sena, în mijlocul Parisului, unde se află 
catedrala Notre-Dame şi Palatul de Justiţie. 

6 Bressan - din oraşul Bresse. 

7 Catherine de Medicis (1519-1589), nevasta regelui 
Henric al II-lea şi mama lui Francisc al II-lea, politiciană 


abilă şi lipsită de scrupule; a încercat să facă un joc de 
echilibru între protestanți şi catolici. 

8Aluzie la filosoful grec Diogene care umbla ziua ţinând în 
mână un felinar şi răspundea celor curioşi: „Caut un om!” 

9 Aşa era numită Maria Stuart. 

10 Vilanelă - poezie pastorală. 

11 Mouchard (peiorativ): spion, turnător, denunţător. 

12 Geneva era principalul centru de iradiere a 
protestantismului de pe continent. 

13 Conetabil: Între 1219 şi 1627, comandantul cu cel mai 
înalt grad al armatei, după regele Franţei.