Alexandre Dumas — Vicontele De Bragelonne 02

ALEXANDRE DUMAS 


Vicontele de Bragelonne 
sau 


Zece ani mai târziu 


Volumul 2 


Cuprins 

Capitolul [D-ren tocana eo cana atita caldă 33 dă aci săi aaa de dn osie pă aie că datată na 3 
Capitolul I.es do eee etnia Da ta a raiului at al E a dt pa teste 10 
Capitolul Ii ceia oaia ae aa oale oaie at pan a ta odată bitii du înalta oaia oa ae dale 21 
Capitolul IV secetă sn aa atata ta carei ein clor aid a i ia e a d a 33 
Capitolul. Vossen catea n lea aa lt aaa alea Bala cara a aa to ua aa dt i at 40 
Capitolul VI. pe cetei ricer oa apa il a pi aa iata d sii dp an i tal 49 
Capitolul VII. ata oile iii aa tnt an dal aa d al aa aa i ara 57 
Capitolul VIII. siana aaa tni ala Dada sia dt sn i dea toat li ana ui aia 64 
Capitolul IX. enims eitaita aa datarataat a ă arn pătat ni li la alai a iat 72 
Capitolul Xe caile natala at artă atatia ea 358 a lait a edi dt 77 
Capitolul XI... seic ceea ae otucaioali ni il alla ga niaită lira a a tat aaa 86 
Capitolul XIL -ccecce a loc că oana oala ala ad dart aa ra ca d ati ala e 95 
Capitolul XIII... caro cai tata deodată pă aaa a tata ea să sai a der aa a 102 
Capitolul XIV. pics stoice eta aaa anii ati ina a lau dr arda dd a da 08 uta al aa ai 108 
Capitolul XV. oerein ore o aaa ii aa lata Egis 602 capita at da a 114 
Capitolul XVI scoate te nt ti ii a in 0 lata inl0 ca it a taia 125 
Capitolul. XVII... cos oalele tico a aa data rea astea e ia at lua as a 130 
Capitolul XVIII... eee eee eee eee ee eaaaae 139 
Capitolul XIX... cneasa eo na aa ala lea e ia sită oa tri aa iată 149 
Capitolul XX... eee eee ee ee eee eee 159 
Capitolul. XXI. m cca apa ante oa ode tina o na aa ai lila ata alteia ăia iasa arina la 164 
Capitolul XXII.. eren guta e dă aa odin da aid 00 da datate dn aie ia i dia cu al 174 
Capitolul XXIII... ste că caci onaatiată i lua e ada alto ani a ala la dap loa că alt 181 
Capitolul XXIV. e e cae area ao ara ela odă dacă a T333 dand da biata aaa 188 
Capitolul XXV. ice oaie oa ocean luai o aia eta ao e o Barda pala nt a aia le lana alelă dia 206 
Capitolul XXXVI... nea ear tnt atata cap cad ode odaie alaauia0 303 datei EEEE 215 
Capitolul XXVIL. cinei dei acc sa cae aie nn oala CE ea a ll lo natia sală at ala 226 
Capitolul XXVII... sis aoleu ni a ai n lan n ina aaa aaa alin 238 
Capitolul XXIX neo sea aaa nana EE aa ot pat ate aa dlui a ala 246 
Capitolul XXX... cane ziua eee Etna lo nat n EPA EENET TSENT 254 


Capitolul XXXI inca ăia anina aluat 8 cat apti sarata dpi a alla 254 


Capitolul XXXII: n epic ezita la E 06 ata aaa aut a 3 08 254 


Capitolul XXXII i cit E at ta a 2 oa a la a pa 0 saltat Data 30 bar a aaa 254 
Capitolul XXXIV a pa ai coasta naai la d dia ata ala pe da a tt le ela aa d 254 
Capitolul XXXV ea tat atita a ca aia Ea ini a d aaa an Do DT Ti ap Aaa 00 al 254 
Capitolul XXXVI. erde Cali apa ont a aaa bea Stari taie 0 no ta cutia 254 
Capitolul XXXVI. ate a aaa iata ao acc ana oa dial sta dna 0 ec 254 
Capitolul XXXVIII........... eee ee eee eee ana aaa ee 254 
Capitolul XXXIX cita caca ta du aa poata situa Er and o a ta Tal cd a 254 
Capitolul XI. aa iaca Pac deea de a ua dă cuc Er a rola 3 ladă d n ăi la e ESI le ta 254 
Capitolul XII. seci ce piece odaia aia ca 083 E r N doua a A 254 
Capitolul XII... ae ic ao opener po i eee 3 al 3 aaa atatea Duet 254 
Câpitolul X E ostatec o Oc oua dată d aa bată oda iuni tu a dati 254 
Capitolul XLIV e icoanei anu mr Daiana go lia abilă dr ua pal ua 254 
Capitolul XIV. nasca asezat ae statia Dl Oa data i tata ata a aula oală 2 do dd lua iat a 254 
Capitolul XLVI. scite ca eta idea due ace oa omite ta na Bo doza pa aa da aia te nd ut 254 
Capitolul XIVII. see cat tata d aa Doga S Da a Dat del 8 a Latina 254 
Capitolul XLVIII.. ce ct dauna aaa anaintea uita 3 254 
Capitolul XLIX. see cecene dance ste on nenas sa da a ebs a oana dia pedala dn ebioia 254 
Capitolul Loenen a aus tataie daia ta Dig Daia Tatal dt datata dida ci 254 
Capitolul Li eee i po ee oa danie o datate o votata data aa dota saca oa data ant 254 
Capitolul LI... ceata ciao aa ea eee da Dat dn a da Dati d A e EE 254 
Capitolul LIT cuenino aa aa paid ada aaa ta et a aaa a 254 
Capitolul: LIV: sista a dute Du oa Dalai nirp alia coc ra sta lu 254 
Capitolul EV A noa e 20 tea dai ho noa a oala a isa o aaa ala pla toli paid 254 
Capitolul: IVI: sare ate eta o la dd AR aa Da male ati oo aaa i50 Eretria aia DA al 254 
Capitolul EVIL. eee sono poale Atta acea ladita act da da out al ai 50 tis la 254 
Capitolul LVI. cs ea rain data nula tt 0 at pila aa la la lil aa ata li Cada aaa 254 
Capitolul E D. ae E da e aaa E Atat de RA eta atat ada atăt data ol 254 
Capitolu EX: See aaa paste eat ce bu bi ari ac e că paie ata ala etala i 254 
Capitolul INI, iii alo dat ca ln ae ai 00 EEE 000 us ERE 254 


Capitolul I 


O procesiune la Vannes 


Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de 
repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre 
care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, 
întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor 
marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, 
de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea 
legătura între Belle-Isle şi continent. 


D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată 
că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus 
în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie 
ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea 
mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan însă cunoştea prea bine 
toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru a 
descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum 
burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii 
închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare 
rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă 
şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe 
Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea 
ce să descopere. "Fie — îşi zise el — voi afla la Vannes, într-o 
jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la 
Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde 
câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul 
mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină 
în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri." 

Toată grija muşchetarului se mărginea deci, până una alta, 
la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim 
a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. 
El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl 
văzuse pentru prima dată, d'Artagnan să-i fi stârnit o oarecare 
bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această 
inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, 
astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu 
care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, 
prietenul. 

De îndată ce coborâră la țărm, Porthos se interesă dacă 
era aşteptat de caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la 
răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a 
trece prin el şi care duce de-a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau 
în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al 
scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când 
Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se 
mişca dintr-un loc într-altul. 

D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi 
trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el şi tocmai se 
pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile 
nu se petrecură aşa precum se aştepta d'Artagnan. Porthos îi 
porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi 


să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce 
d'Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă. 

— Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu 
Porthos — îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu în 
şa pe calul scutierului. 

— Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, 
întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână 
grajdurile sale. 

— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise 
d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca 
oricare altul! 

— E un sfânt — răspunse Porthos pe un ton oarecum 
fornăit şi ridicându-şi ochii spre cer. 

— Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul — zise 
d'Artagnan — căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea 
credea în cele sfinte. 

— L-a luminat graţia divină — adăugă Porthos. 

— Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de 
a-l revedea pe scumpul nostru Aramis. 

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum. 

— Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, 
nu vom face decât un ceas, în loc de două. 

— Ca să străbatem cât, Porthos? 

— Patru leghe şi jumătate. 

— E o bucată bună de mers. 

— Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; 
dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca 
broaştele țestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între 
genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii 
sau decât orice alt mijloc de călătorie. 

— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna 
măreț când te afli pe cal. 

— Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult. 

— Şi cât atârni? 

— Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie... 

— Bravo ţie! 

— Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea 
puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri. 

— Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos? 

— Eşti prea drăguţ, prietene — răspunse inginerul cu o 
mare încântare de sine. 


— Zău aşa, dragul meu — adăugă d'Artagnan — uite, mi se 
pare că a şi început să asude calul tău. 

— Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte 
Vannes-ul. 

— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după 
cât se pare. 

— Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc 
negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. 
Din pricina asta sunt tare necăjit, zău! 

— Cum aşa, Porthos? 

— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la 
Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime. 

— Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. 

— Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi-a spus Aramis. 
Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi 
pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la 
Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, 
prietene, negrul trebuie să fie încântator. 

— Doamne — zise d'Artagnan — asta mi se pare logic! 

— N-ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan? 

— Niciodată. 

— Atunci nu cunoşti oraşul. 

— Nu. 

— Ei bine, uită-te — îi arătă Porthos ridicându-se în scări, 
mişcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe 
picioarele dinainte — vezi colo, în soare, o săgeată? 

— Da, fireşte, o văd. 

— E catedrala. 

— Cum îi spune? 

— Saint-Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din 
stânga, vezi o altă cruce? 

— Chiar foarte bine. 

— E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis. 

— Ah! 

— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost 
cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susţine că nu. 
E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să 
fie doar un paro... doar un para... 

— Doar un paradox — îl ajută d'Artagnan. 

— Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa 
de cald! 


— Prietene — îl îndemnă d'Artagnan — urmează-ţi, te rog, 
interesanta demonstraţie. Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, 
străpunsă de ferestre? 

— A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! 
Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu 
turnulețe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta 
aceea de domnul Getard? 

— Da, o văd. Ce-i cu ea? 

— Ei bine, acolo locuieşte Aramis. 

— Cum, nu stă la episcopie? 

— Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în 
oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, 
cum îţi spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e 
la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren 
pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea 
care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer. 

— Prea bine. 

— Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are 
zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei şi corăbiile 
trag acolo la țărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o 
adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele 
întinse până sub ferestrele lui Aramis. 

— Porthos, Porthos, prietene — strigă d'Artagnan — eşti un 
izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. 
Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte! 


— Iată-ne ajunşi — zise Porthos, schimbând firul 
convorbirii cu modestia lui obişnuită. 
"Era şi timpul" — îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci 


calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de 
gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos. 

Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar 
nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate ulițele 
împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din 
Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din 
Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, 
de care erau agăţate buchete de flori. 

Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se 
strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise şi 
răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau 
largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai 
odăilor. 


Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi 
auzul noilor sosiți. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în 
fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp 
ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în 
dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra 
capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi prapurii, sacrele 
semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, 
ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare 
înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe 
cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau 
soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava 
flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune. 

În timp ce d'Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o 
plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a 
trece mai departe, un baldachin uriaş se apropia de ei, precedat 
de o sută de iezuiţi şi o sută de dominicani şi urmat de doi 
arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un 
cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai 
puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al 
gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, 
un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se 
află acolo decât spre a-i ţine isonul, făcea să se cutremure 
văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub 
baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu 
părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi 
iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin 
de măreție, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe 
lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie 
evanghelică. 

— Aramis! strigă fără să vrea d'Artagnan în clipa când 
semeaţă figură trecu pe dinaintea lui. 

Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise 
această voce aşa cum un mort, trezindu-se din nou la viaţă, 
aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, 
împodobiţi cu gene lungi, şi-i îndreptă cu îndrăzneală către 
colţul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl 
văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d'Artagnan. 

La rândul lui, d'Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, 
observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al 
prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge 
niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea 


lui d'Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai 
întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie 
din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea 
prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în 
sinea lui, această întrebare: "Ce caută d'Artagnan aici cu 
Porthos şi ce-are de gând să facă la Vannes?" 

Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui 
d'Artagnan, îndreptându-şi privirea către el şi văzând că acesta 
n-avea de gând să-şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea 
de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se 
ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi 
Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre 
a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o 
facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să 
înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care-l stinghereşte, 
Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia 
ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi-i 
fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa. 

Poate că, visător nelecuit, d'Artagnan, lipsit de credinţă, 
fără să-şi dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această 
binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândeşte la 
altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său și- 
| împinse în jos. D'Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să 
nu cadă în brânci. 

Între timp, Aramis trecuse de ei. 

D'Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă 
pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, 
gata să-i sară ţandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul 
Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al 
evlaviei. 

De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă 
gândirea, o întregea totdeauna. 

— E foarte frumos din partea lui — zise el — că ne-a dat o 
binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi 
sfânt şi cumsecade. 

Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D'Artagnan nu 
răspunse. 

— Vezi tu, prietene — adăugă Porthos — ne-a zărit în 
mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până 
adineauri, iată-l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul măreşte 


pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îmbrăţişeze, 
dragul nostru Aramis! 

— Aşa-i! răspunse d'Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în 
sinea lui: "Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea 
timp să se pregătească spre a mă primi". 

Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. 
D'Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era 
strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să privească 
reîntoarcerea  prelatului. D'Artagnan observă că această 
mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. 
Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis 
de a şi-i face susţinătorii lui. 

Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o 
popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puțin îi păsa lui dacă 
era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, 
copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al 
credincioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el. 

La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi 
prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi 
prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl 
salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai 
degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei 
senatori romani la uşile cărora se înghesuiau totdeauna 
clienţii=, care veneau să-şi exprime devotamentul. La capătul 
scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, 
care, ca să-i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vâri capul sub 
baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui 
şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai 
răsunau încă împrejur. 

Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu 
izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul 
respira fericire, bucurie, putere. D'Artagnan simţea că prezenţa 
unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, 
această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni 
aceste parfumuri. "Oh, oh — îşi zise el — Porthos s-a îngrăşat, 
dar Aramis a devenit mai măreț." 


Capitolul II 


Măreţia episcopului de Vannes 


Porthos şi d'Artagnan intraseră la episcopie printr-o uşă 
dosnică, ştiută numai de prietenii casei. E de la sine înţeles că 
Porthos îi slujise de călăuză lui d'Artagnan. 

Vrednicul baron se mişca mai peste tot ca la el acasă. 
Totuşi, fie dintr-o recunoştinţă mută faţă de sfinţenia 
personajului pe care-l întruchipa Aramis, cât şi faţă de firea lui, 
fie din obişnuinţa de a fi respectuos cu oricine i se impunea din 
punct de vedere moral, demnă obişnuinţă ce făcuse totdeauna 
din Porthos un soldat model şi un spirit excelent, datorită 
acestor motive, spunem, Porthos păstră, de cum intră la sfinţia 
sa episcopul de Vannes, un fel de reţinere, pe care d'Artagnan o 
observă de la început în chipul de a se purta cu slugile şi 
comesenii. Această rezervă însă nu mergea până acolo încât să- 
l lipsească de obiceiul lui de a pune întrebări. Şi Porthos nu-i 
mai slăbea pe ceilalţi cu întrebările. Află astfel că preasfinţia sa 
se întorsese în apartamentele sale şi se pregătea să vină în 
mijlocul prietenilor lui, dar nu cu aceeaşi maiestuozitate cu 
care apăruse în faţa turmei sale. 

Într-adevăr, cam după un sfert de ceas, în care timp 
d'Artagnan şi Porthos se priveau mereu unul pe altul în albul 
ochilor şi tot arătau cu degetele în diferite unghere ale 
încăperii, când spre miazănoapte, când spre miazăzi, o uşă a 
sălii se deschise şi sfinţia sa se ivi în pragul ei, îmbrăcat în 
costumul obişnuit de prelat. 

Aramis ţinea fruntea sus, ca un om deprins să dea porunci, 
cu roba de postav violet răsfrântă în părţi şi cu mâna la şold. 
Altfel, îşi păstrase mustaţa subţire şi acrul de regească mâhnire 
de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea. La intrare, răspândi în 
jurul lui acel parfum delicat care, la bărbaţii simandicoşi, ca şi 
la femeile din lumea mare, nu se schimbă niciodată şi pare să 
pornească din însuşi trupul persoanei lor, ca o emanaţie directă 
şi firească. De data asta însă, parfumul mai păstra încă ceva din 
măreţia cucernică a tămâiei. Nu te mai îmbăta, te pătrundea; 
nu-ţi mai aţâţa poftele, îţi inspira respect. 

De cum trecu pragul, Aramis, fără să stea o clipă în 
cumpănă şi fără să rostească nici un cuvânt care, într-o 
asemenea împrejurare, n-ar fi putut să fie decât rece şi fără 


însemnătate, se îndreptă cu pasul iute spre muşchetarul atât de 
bine deghizat în costumul domnului Agnan şi-l strânse în braţe 
cu o căldură în care nici cel mai bănuitor dintre oameni n-ar fi 
putut să vadă vreo urmă de nepăsare sau prefăcătorie. 
D'Artagnan, la rândul lui, îl îmbrăţişă cu aceeaşi însufleţire. 
Porthos strânse mâna gingaşă a lui Aramis cu mâinile sale mari 
şi late, iar d'Artagnan observă că sfinţia sa îi întinsese mâna 
stângă, pesemne din obişnuinţă, dat fiind că Porthos îi zdrobise 
de bună seamă de zeci de ori degetele împodobite cu inele în 
încleştarea pumnului său puternic. Spre a se feri de durere, 
Aramis se apăra deci şi nu-i mai întindea acum decât palma 
stângă goală, cruţându-şi degetele de la mâna dreaptă, ce-i 
fuseseră de atâtea ori strivite între tăria aurului şi colţurile 
diamantelor. 

Între două îmbrăţişări, Aramis îl privi în faţă pe 
d'Artagnan, îi oferi un scaun, iar el se aşeză mai în umbră, 
lăsând ca lumina să cadă din plin pe chipul interlocutorului său. 
Această manevră, proprie diplomaților şi femeilor, se aseamănă 
mult cu poziţia pe care, cu obişnuinţa sau dibăcia lor, caută să 
şi-o asigure pe teren cei ce se întâlnesc într-un duel. 

D'Artagnan nu se înşelă asupra acestei manevre, dar se 
făcu că n-o bagă de seamă. Se simţea prins; însă tocmai fiindcă 
era prins, se simţea pe drumul bun, care avea să-i descopere 
multe, astfel încât puţin îi păsa lui, bătrân condotier, că avea să 
arate învins în aparenţă, de vreme ce avea să tragă din pretinsa 
lui înfrângere foloasele victoriei. 

Aramis fu acela care aruncă prima vorbă. 

— Ah, scumpe prietene! Bunul meu d'Artagnan! zise el. Ce 
fericită întâmplare! 

— E o întâmplare, preacucernicul meu camarad — 
răspunse d'Artagnan — pe care eu aş numi-o prietenie. Te caut, 
aşa cum te-am căutat totdeauna ori de câte ori am avut să-ţi 
propun o faptă măreaţă sau să-ţi consacru câteva ceasuri de 
răgaz. 

— Ah, adevărat? făcu Aramis fără înflăcărare. Mă căutai, 
prin urmare? 

— Ei da, te caută, dragul meu Aramis — zise Porthos — şi 
dovada este că a venit după mine, la Belle-Isle. E frumos din 
partea lui, nu-i aşa? 

— O — exclamă Aramis — fără îndoială, la Belle-Isle... 


"Na! îşi zise d'Artagnan. lată-l pe netotul de Porthos care, 
fără să-şi dea seama, a tras prima lovitură de tun." 

— La Belle-Isle — continuă Aramis — în gaura aceea, în 
pustietatea aceea! Frumos din partea lui, nimic de zis. 

— lar eu i-am spus că tu te afli la Vannes — adăugă 
Porthos pe acelaşi ton. 

D'Artagnan îşi înarmă buzele cu un zâmbet aproape ironic. 

— Asta o ştiam — rosti el — dar voiam să văd cu ochii mei. 

— Să vezi, ce? 

— Dacă vechea noastră prietenie mai dăinuie încă; dacă, 
reîntâlnindu-ne, inimile noastre, oricât ar fi ele de învârtoşate 
de vârstă, mai sunt în stare să scoată acel strigăt de bucurie 
prin care e salutată întoarcerea unui prieten. 

— Ei bine, cred că ai fost mulţumit, nu-i aşa? întrebă 
Aramis. 

— Aşa şi-aşa. 

— Cum asta? 

— Da. Porthos m-a primit cu un: "Taci!" solemn, iar tu... 

— Ei bine, eu? 

— Iar tu mi-ai dat o binecuvântare. 

— Ce vrei, prietene — zise Aramis zâmbind — asta e tot ce 
are mai ele preţ un biet prelat ca mine. 

— Lasă, lasă, dragă prietene. 

— Crede-mă că-i aşa. 

— La Paris se spune, cu toate astea, că episcopia de 
Vannes e una dintre cele mai bune din Franţa. 

— Ah, vrei să vorbeşti de bunurile trecătoare? spuse 
Aramis cu un aer parcă nepământesc. 

— Da, tocmai despre aşa ceva vreau să vorbesc. iu chiar 
foarte mult la asta. 

— Dacă-i aşa, să vorbim — zise Aramis cu un surâs. 

— Recunoşti că eşti unul dintre cei mai bogaţi prelați din 
Franţa? 

— Dragul meu, dacă-mi ceri socoteală, am să-ţi spun că 
episcopia de Vannes are un venit de douăzeci de mii de livre, 
nici mai mult, nici mai puţin. E o dioceză cu o sută şaizeci de 
parohii. 

— E foarte frumos — zise d'Artagnan. 

— E minunat chiar — adăugă Porthos. 


— Cu toate astea — reluă d'Artagnan, înfăşurându-l cu 
privirea pe Aramis — cred că nu te-ai înmormântat aici pentru 
totdeauna! 

—  Iartă-mă, nu te supăra, dar resping cuvântul 
înmormântat. 

— Totuşi, mi se pare că la o asemenea depărtare de Paris 
eşti ca şi înmormântat, sau aproape. 

— Dragă prietene — răspunse Aramis — am început să 
îmbătrânesc; zgomotul şi forfota oraşului nu-mi mai priesc. La 
cincizeci şi şapte de ani, e timpul să cauţi liniştea şi meditaţia. 
Eu le-am găsit aici. Ce poate fi mai frumos şi totodată mai 
impunător, ca această veche Armorică::? Am găsit aici, dragă 
d'Artagnan, tot ceea ce se deosebeşte de ceea ce iubeam 
altădată, iar ceea ce-ţi trebuie la sfârşitul vieţii se deosebeşte 
de ceea ce-ţi tăcea plăcere la începutul ei. Câte una din 
bucuriile mele de pe vremuri se mai abate încă pe aici din când 
în când, ca să mă salute, fără să mă stingherească în izbăvirea 
mea. Căci, cu toate că mă aflu încă pe această lume, cu fiecare 
pas pe care-l fac mă apropii de Dumnezeu. 

— Convingător, înţelept, discret; eşti un prelat desăvârşit, 
Aramis şi te felicit. 

— Dar — zâmbi Aramis cu îngăduinţă — cred că n-ai venit 
aici, dragă prietene, numai ca să-mi aduci laude... Spune, ce te 
mână încoace? Să mă socot oare atât de fericit că, dintr-o 
pricină sau alta, vei fi având nevoie de mine? 


— Nu, nu, slavă Domnului, prietene drag — răspunse 
d'Artagnan — nu-i vorba de asta; sunt un om bogat şi liber. 
— Bogat? 


— Da, ca pentru mine; nu ca tine şi nici ca Porthos, 
bineînţeles. Am un venit de cincisprezece mii de livre. 

Aramis îl privi cu neîncredere. Nu putea să creadă, mai 
ales când îl vedea pe vechiul lui prieten sub înfăţişarea asta 
umilă, că făcuse o avere atât de frumoasă. Atunci, d'Artagnan, 
simțind că se apropie ceasul destăinuirilor, începu să 
povestească întâmplarea sa din Anglia. În timp ce povestea, 
văzu de vreo zece ori cum ochii prelatului scânteiară şi cum 
degetele lui fine tresăriră. Cât despre Porthos, ceea ce-i arăta el 
acum lui d'Artagnan nu era admiraţie, era entuziasm, era delir. 
După ce d'Artagnan îşi încheie povesti-rea, Aramis îl întrebă: 

— Ei bine? 


— Ei bine — răspunse d'Artagnan — vezi dar că am în 
Anglia prieteni şi proprietăţi, iar în Franţa o comoară. Dacă 
inima te îndeamnă, ţi le ofer. Iată pentru ce am venit aici. 

Oricât de sigură i-ar fi fost privirea, nu putu s-o înfrunte în 
clipa aceea pe a lui Aramis. Îşi întoarse deci ochii către Porthos, 
ca o spadă care se retrage din calea unei forţe mai mari şi 
caută altă ieşire. 

— Oricum — murmură episcopul — te-ai îmbrăcat într-un 
costum de călătorie foarte ciudat, draga prietene. 

— Îngrozitor, ştiu. Dar, înţelegi, nu voiam să călătoresc nici 
ca un cavaler, nici ca un senior. De când sunt bogat, m-am făcut 
zgârcit. 

— Şi zici c-ai venit acum la Belle-Isle? întrebă Aramis, 
schimbând firul convorbirii. 

— Da — răspunse d'Artagnan — ştiam că acolo îl găsesc pe 
Porthos şi pe tine. 

— Pe mine!? exclamă Aramis. Pe mine!? De un an de când 
sunt aici, n-am trecut nici măcar o singură dată marea. 

— Oh — se miră d'Artagnan — nu te ştiam aşa de legat de 
casă! 

— Ah, dragă prietene, trebuie să-ţi spun că nu mai sunt 
omul de altădată. Pe cal nu mă mai simt bine, iar marea mă 
oboseşte; sunt un biet preot suferind, care se plânge într-una, 
care mormăie necontenit, preferând singurătatea, ce mi se pare 
mai potrivită cu bătrâneţele, mai împăcată cu gândul morţii. Am 
înţepenit, dragul meu d'Artagnan, am înţepenit în acest colţ de 
ţară. 

— Cu atât mai bine, prietene, cu atât mai bine, căci s-ar 
putea să devenim vecini. 

— Ce spui? rosti Aramis, nu fără o anumită surprindere pe 
care nu şi-o putu ascunde. Tu, vecin cu mine? 

— Ei, Doamne, da! 

— Cum asta? 

— Sunt pe cale să cumpăr, la un preţ foarte scăzut, nişte 
zăcăminte de sare ce se găsesc între Piriac şi Le Croisic. 
Inchipuieşte-ţi, prietene, o exploatare cu un venit sigur de 
doisprezece la sută; fără pierderi, fără cheltuieli de prisos; 
oceanul, credincios şi neabătut, îşi depune la fiecare şase 
ceasuri contribuţia lui în cufăraşul meu. Sunt primul parizian 
care s-a gândit la o asemenea afacere. Nu face mutra asta, te 


rog, căci în curând o să stăm alături. Voi cumpăra o stoară de 
pământ de trei leghe, plătind treizeci de mii de livre. 

Aramis îi aruncă o privire lui Porthos, ca şi cum l-ar fi 
întrebat dacă toate astea erau adevărate, dacă nu cumva se 
ascundea vreo cursă sub această prefăcută nepăsare. Dar 
numaidecât, ruşinat parcă de a fi cerut părerea acestui biet 
auxiliar, îşi adună toate puterile pentru un nou atac, sau pentru 
o nouă apărare. 

— Mi s-a spus — zise el — că ai avut oarecari neînţelegeri 
cu curtea, dar că ai ieşit, aşa cum ştii tu să ieşi din toate, dragul 
meu d'Artagnan, cu cinstirile cuvenite luptătorului. 

— Eu? strigă muşchetarul cu un hohot de râs ce nu izbutea 
totuşi să-i ascundă încurcătura, căci, la aceste vorbe ale lui 
Aramis, putea să creadă că prelatul aflase ceva despre ultimele 
lui legături cu regele. Eu? Ah, ia spune-mi şi mie cum vine asta, 
dragă Aramis? 

— Da, mi s-a povestit, mie, un biet episcop pierdut în 
mijocul câmpiilor, mi s-a spus că regele te-ar fi luat drept 
martor al iubirii lui. 

— Pentru cine? 

— Pentru domnişoara de Mancini. 

D'Artagnan răsuflă uşurat. 

— Ah, nu zic nu — răspunse el. 

— Se pare că regele te-a luat cu el într-o dimineaţă dincolo 
de podul de la Blois, ca să stea de vorbă cu frumoasa lui. 

— E adevărat — zise d'Artagnan. Ah, ai aflat asta? Atunci 
trebuie să mai ştii că, în aceeaşi zi, mi-am dat demisia. 

— Sinceră? 

— Ah, prietene dragă, cum nu se poate mai sinceră. 

— Şi atunci l-ai căutat pe contele de La Fere? 

— Da. 

— Şi pe mine? 

— Da. 

— Şi pe Porthos? 

— Da. 

— Numai ca să ne faci o simplă vizită? 

— Nu; nu vă ştiam legaţi de nimic şi voiam să vă duc cu 
mine în Anglia. 

— Da, pricep şi atunci ai înfăptuit singur, ca un om 
minunat ce eşti, ceea ce voiai să ne propui să înfăptuim toţi 
patru laolaltă. Nu m-am îndoit de loc că ai avut partea ta de 


curaj la această frumoasă restauraţie, când am aflat că ai fost 
văzut la recepţia lui Carol al II-lea şi că regele îţi vorbea ca unui 
prieten, sau mai degrabă ca unuia faţă de care se simte 
îndatorat. 

— Dar cum dracu ai aflat toate astea? întrebă d'Artagnan, 
care se temea ca cercetările lui Aramis să nu fi mers mai 
departe decât ar fi dorit el. 

— Dragă d'Artagnan — răspunse prelatul — prietenia mea 
se aseamănă întrucâtva cu grija paznicului acela de noapte pe 
care-l avem în micul turn de la capătul cheiului. Acest om 
cumsecade aprinde în fiecare seară un fanal, pentru a lumina 
calea bărcilor ce se întorc din largul mării. El stă pitit în 
ghereta lui şi pescarii nu-l văd niciodată; dar el îi urmăreşte de 
acolo, îi ghiceşte, îi strigă, îi ajută să intre în port. Eu mă 
asemăn cu acest paznic; din vreme în vreme îmi soseşte câte o 
veste ce mă face să-mi aduc aminte de tot ceea ce îndrăgeam 
cândva. Atunci îmi urmez prietenii de altădată pe marea 
furtunoasă a vieţii, eu, un biet paznic căruia Dumnezeu s-a 
milostivit să-i dea ca adăpost o gheretă. 

— Şi — întrebă d'Artagnan — după Anglia, ce-am mai 
făcut? 

— Ah, iată — se codi Aramis — vrei să mă tragi de limbă. 
După ce te-ai întors de acolo, nu mai ştiu nimic, d'Artagnan; 
văzul mi s-a tulburat. Îmi părea rău că nu te gândeai de loc la 
mine. Ţi-am plâns uitarea. Dar m-am înşelat. Acum te revăd şi 
asta e o sărbătoare, o mare sărbătoare, ţi-o jur... Cum se ţine 
Athos? îl întrebă la rândul lui Aramis. 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— Dar tânărul nostru adoptat? 

— Raoul? 

— Da. 

— Pare c-a moştenit ceva din deşteptăciunea tatălui său, 
Athos şi din puterea tutorelui său, Porthos. 

— Şi cu ce prilej ai putut să-ţi dai seama de asta? 

— Ei, Doamne, chiar în ajunul plecării mele. 

— Adevărat? 

— Da; era o execuţie în Piaţa Grevei, iar după această 
execuţie s-a stârnit o răzmeriţă. Ne-am pomenit amestecați şi, 
fiind vorba de o răzmeriţă, a trebuit să folosim spadele; ei bine, 
s-a purtat cum nu se poate mai frumos. 

— Ce spui? Şi ce-a făcut? întrebă Porthos. 


— Mai întâi, a aruncat un om pe fereastră aşa cum ai 
arunca un sac cu lână. 

— O, foarte bine! strigă Porthos. 

— Apoi a tras spada din teacă şi a început s-o învârtească 
aşa cum făceam noi la vremea noastră. 

— Şi ce scop avea acea răzmeriţă? întrebă Porthos. 

D'Artagnan observă că această întrebare a lui Porthos îl 
lăsa cu desăvârşire nepăsător pe Aramis. 

— Se stârnise — zise el, privind spre Aramis — din pricina 
a doi samsari pe care regele voia să-i strângă de gât, doi 
prieteni ai domnului Fouquet, osândiţi la spânzurătoare. 

O uşoară încruntare a sprâncenelor prelatului arăta că el 
auzise ceva despre toate astea. 

— Oh, oh! făcu Porthos. Şi cum se numeau aceşti prieteni 
ai domnului Fouquet? 

— Domnii d'Eymeris şi Lyodot — răspunse d'Artagnan. 
Cunoşti aceste nume, Aramis? 

— Nu — rosti cu dispreţ prelatul. Mi se pare c-ar fi numele 
unor financiari. 

— Întocmai. 

— Oh, domnul Fouquet a lăsat să-i fie spânzurați prietenii? 
strigă Porthos. 

— Şi de ce nu? zise Aramis. 

— Întrucât mi se pare că... 

— Dacă i-au spânzurat pe aceşti nenorociţi a fost din 
ordinul regelui. Or, domnul Fouquet, în calitatea lui de 
intendent superior, nu are, după credinţa mea, dreptul de viaţă 
şi de moarte asupra cuiva. 

— Oricum — bâigui Porthos — în locul domnului Fouquet... 

Aramis înţelese că Porthos avea să spună o nerozie. De 
aceea schimbă dintr-o dată vorba. 

— la hai, scumpul meu d'Artagnan — zise el — am vorbit 
destul despre alţii; să vorbim puţin şi despre tine. 

— Dar despre mine ştii tot ce-aş fi putut să-ţi spun. Să 
vorbim mai bine despre tine, Aramis. 

— 'Ţi-am mai spus, prietene, eu nu mai sunt Aramis. 

— Nici măcar abatele d'Herblay? 

— Nici acela. Ai în faţa ta un om pe care Dumnezeu l-a luat 
de mână şi l-a pus într-o demnitate la care el nu putea şi nici nu 
îndrăznea să se gândească. 

— Dumnezeu? întrebă d'Artagnan. 


— Da. 

— Ei, dar e ciudat! Mie mi s-a spus că domnul Fouquet a 
făcut asta. 

— Cine ţi-a spus aşa ceva? rosti Aramis fără ca întreaga lui 
putere de voinţă să poată împiedica o uşoară roşeaţă de a-i 
îmbujora obrajii. 

— Pe legea mea, Bazin. 

— Prostul acela! 

— Nu spun c-ar fi un om de geniu, e drept; dar aşa mi-a 
spus şi, după spusele lui, aşa ţi-o repet şi eu. 

— Nu l-am văzut niciodată pe domnul Fouquet — răspunse 
Aramis cu o privire la fel de potolită şi la fel de nevinovată ca 
aceea a unei fecioare care n-a minţit niciodată. 

— Totuşi — i-o întoarse d'Artagnan — dacă l-ai fi văzut şi 
chiar cunoscut, n-ar fi fost nici un rău în asta; domnul Fouquet 
e un om tare cumsecade. 

— Ah! 

— Şi un mare om politic. 

Aramis făcu un gest de nepăsare. 

— Un ministru atotputernic. 

— Eu nu atârn decât de rege şi de papă — zise Aramis. 

— Doamne, dar ascultă-mă — vorbi d'Artagnan pe tonul cel 
mai naiv — dacă îţi spun asta e fiindcă toată lumea de aici jură 
pe numele domnului Fouquet. Ogoarele sunt ale domnului 
Fouquet, salinele pe care le-am cumpărat sunt ale domnului 
Fouquet, insula în care Porthos s-a făcut topograf e a domnului 
Fouquet, garnizoana e a domnului Fouquet, corăbiile sunt ale 
domnului Fouquet. Mărturisesc deci că nu m-ar fi mirat 
înfeudarea ta, sau mai bine zis a diocezei tale, faţă de domnul 
Fouquet. E un alt stăpân decât regele, asta e tot, dar la fel de 
puternic ca şi un rege. 

— Slavă Domnului, eu nu sunt înfeudat nimănui; nu aparţin 
nimănui şi sunt numai al meu — răspunse Aramis care, în 
timpul acestei convorbiri, urmărea din ochi fiecare gest al lui 
d'Artagnan, fiecare căutătură a lui Porthos. 

D'Artagnan era însă de nepătruns, iar pe faţa lui Porthos 
nu se putea citi nimic; loviturile aruncate cu dibăcie erau 
înfruntate de un adversar dibaci: nici una nu-l atinse. Totuşi, 
fiecare simţea oboseala unei asemenea lupte, astfel că se 
bucurară deopotrivă când auziră că sunt chemaţi la masă. 


În timpul ospăţului schimbară firul convorbirii. De 
altminteri, înţeleseseră amândoi că, încercând fiecare să nu-şi 
dezvăluie tainele unul faţă de altul, nici unul, nici celălalt nu va 
afla mai mult decât ştiuse până atunci. 

Porthos nu pricepuse nimic din toate acestea. El stătea 
nemişcat, fiindcă Aramis îi făcuse semn să nu scoată o vorbă. 
Ospăţul nu fu deci pentru el decât un ospăț. Dar era tocmai 
ceea ce-i trebuia lui atunci. 

Masa se desfăşură astfel în chipul cel mai plăcut. 
D'Artagnan fu de o voioşie încântătoare. Aramis se întrecu pe 
sine prin larga lui ospitalitate. Porthos se înfruptă din bucate ca 
un alt Pelops::. Vorbiră despre război şi finanţe, despre arte şi 
dragoste. Aramis făcea pe uimitul ori de câte ori d'Artagnan 
arunca vreo vorbă despre politică. Acest lung şir de mirări spori 
neîncrederea lui d'Artagnan, după cum veşnica neîncredere a 
muşchetarului stârni neîncrederea lui Aramis. În sfârşit, 
d'Artagnan rosti înadins numele lui Colbert. Lăsase această 
lovitură pentru la urmă. 

— Ce-i cu Colbert? întrebă episcopul. 

"O, deocamdată — îşi zise d'Artagnan — am nimerit la 
ţintă. Să fim cu băgare de seamă, la dracu! Cu băgare de 
seamă!" 

Şi-i dădu despre Colbert toate desluşirile pe care Aramis 
putea să le dorească. 

Cina, sau mai bine zis convorbirea, se prelungi între 
d'Artagnan şi Aramis până la ceasul unu dinspre ziuă. 

La ceasurile zece precis, Porthos adormise pe scaun şi 
sforăia ca o orgă. La miezul nopţii îl treziră şi-l trimiseră la 
culcare. 

— Hm — zise el — mi se pare c-am aţipit; era, totuşi, foarte 
interesant ceea ce vorbeaţi voi. 

La ceasurile unu, Aramis îl conduse pe d'Artagnan în 
camera ce-i fusese hărăzită şi care era cea mai bună din tot 
palatul episcopal. Doi servitori îi fură puşi la dispoziţie. 

— Mâine, la ceasurile opt — îi spuse el despărţindu-se de 
d'Artagnan — vom face, dacă vrei, o plimbare pe cai, împreună 
cu Porthos. 

— La ceasurile opt? se miră d'Artagnan. Aşa de târziu? 

— Ştii că eu am nevoie de şapte ceasuri de somn — zise 
Aramis. 

— Ai dreptate. 


— Noapte bună, scumpe prieten! 

Şi-l îmbrăţişă pe muşchetar cu toată dragostea. 

D'Artagnan îl lasă să plece. "Bun — îşi spuse el, după ce 
uşa se închise în urma lui Aramis — la ceasurile cinci voi fi în 
picioare." Apoi, această hotărâre luată, se culcă şi adormi, cum 
se spune, buştean. 


Capitolul III 


Unde lui Porthos începe să-i pară rău că a 
venit împreună cu d'Artagnan 


Abia apucă d'Artagnan să stingă lumânarea şi Aramis, care 
pândea de după perdele ultima pâlpâire de lumină în camera 
prietenului său, străbătu coridorul în vârful picioarelor şi trecu 
în odaia lui Porthos. Uriaşul, culcat de aproape un ceas şi 
jumătate, se lăfăia pe o saltea de puf. Era adâncit în liniştea 
primului somn care, la Porthos, nu putea fi tulburat nici de 
dangătul clopotelor, nici de bubuiturile tunului; capul îi plutea 
în acea dulce legănare ce aminteşte de clătinarea domoală a 
unei corăbii. După un minut, Porthos avea să pătrundă în lumea 
visurilor. 

Uşa odăii lui se deschise încet, sub apăsarea uşoară a 
mâinii lui Aramis. Episcopul se apropie de cel care dormea. Un 
covor moale înăbuşea zgomotul paşilor lui; de altminteri, 
Porthos sforăia aşa de tare, că nu se mai auzea nimic altceva. 
Aramis îşi puse o mână pe umărul său. 

— Hei — rosti el — hei, dragul meu Porthos! 

Glasul său era blând şi drăgăstos, dar răsuna mai mult 
decât ca o chemare, răsuna ca o poruncă. Mâna lui era uşoară, 
dar prevestea o primejdie. 

Porthos auzi glasul şi simţi, în adâncul somnului său, mâna 
lui Aramis. Tresări. 

— Cine-i aici? strigă el cu vocea sa de uriaş. 

— Sst! Sunt eu — răspunse Aramis. 

— Tu, prietene? Şi pentru ce naiba mă trezeşti din somn? 

— Pentru a-ţi spune că trebuie să pleci. 


— Să plec? 

— Da. 

— Unde? 

— La Paris. 

Porthos sări în patul său şi rămase în capul oaselor, 
aruncând asupra lui Aramis o privire buimacă. 

— La Paris? 

— Da. 

— O sută de leghe! oftă el. 

— O sută şi patru — preciza episcopul. 

— Ah, Doamne! suspină Porthos, culcându-se din nou, 
asemenea copiilor care se luptă cu bonele lor ca să mai rupă un 
ceas sau chiar două de somn. 

— Treizeci de ceasuri de mers în goana calului — adăugă 
cu hotărâre Aramis. Ştii că se găsesc cai de poştă foarte buni. 

Porthos îşi mişcă un picior, lăsând să-i scape un geamăt. 

— Haide, haide, dragă prietene! stărui prelatul cu un fel de 
nerăbdare. 

Porthos îşi cobori celălalt picior pe marginea patului. 

— Şi e neapărat nevoie să plec? zise el. 

— Neapărat. 

Porthos se ridică în picioare şi duşumeaua şi pereţii 
începură să se zdruncine la paşii lui de gigant. 

— Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu 
Porthos! îl rugă Aramis. S-ar putea să trezeşti pe cineva. 

— Ah, aşa-i — răspunse Porthos cu un glas tunător — 
uitasem; dar, fii liniştit, voi fi cu băgare de seamă. 

Şi, spunând aceste vorbe, lăsă să-i scape din mână centura 
de care erau legate spada, pistoalele şi o punga plină de scuzi 
ce se rostogoliră cu un zornăit puternic şi prelung. Acest 
tărăboi făcu să-i clocotească sângele în vine lui Aramis, în timp 
ce lui Porthos îi stârni un formidabil hohot de râs. 

— Ei, fir-ar al dracului, parcă-i un făcut! zise el cu acelaşi 
gras tare. 

— Mai încet, Porthos, mai încet, te rog! 

— Am înţeles. Şi cobori glasul, cu o jumătate de ton. 
Spuneam — urmă el — că parcă-i un făcut să nu umbli niciodată 
mai încet ca atunci când te grăbeşti şi să nu faci mai mare 
zgomot ca atunci când ai vrea să fie mai multă linişte. 

— Da, aşa e; dar hai să dezminţim zicalele, Porthos şi să ne 
grăbim şi nici gălăgie să nu facem. 


— Vezi bine ca mă străduiesc să-ţi fiu pe plac — răspunse 
Porthos, trăgându-şi pantalonii scurţi până la genunchi. 

— Foarte bine. 

— S-ar zice că e ceva grabnic! 

— Mai mult decât grabnic, e grav, Porthos. 

— Oho! Oho! 

— D'Artagnan te-a tras de limbă, nu-i aşa? 

— Pe mine? 

— Da, la Belle-Isle. 

— Nici pomeneală. 

— Eşti sigur de asta, Porthos? 

— La dracu! 

— Cu neputinţă. Adu-ţi bine aminte. 

— M-a întrebat ce fac şi i-am răspuns: "Topografie". Aş fi 
vrut să-i spun o altă vorbă, pe care am auzit-o la tine într-o zi. 

— Castrometraţie:=? 

— Asta e; dar n-am putut să mi-o aduc aminte. 

— Cu atât mai bine. Şi ce te-a mai întrebat. 

— Cine e domnul Getard. 

— Şi altceva? 

— Cine e domnul Jupenet. 

— N-a văzut, din întâmplare, planul nostru de fortificaţii? 

— Ba da. 

— Ah, drace! 

— Dar fii pe pace, ştersesem scrisul tău, cu guma. Cu 
neputinţă să presupună că mi-ai dat anumite îndrumări în 
această muncă. 

— Are un ochi isteţ amicul nostru. 

— Şi de ce ţi-e teamă? 

— Mi-e teamă să nu fie totul descoperit, Porthos; e vorba, 
deci, să prevenim o mare nenorocire. Am dat ordin slugilor 
mele să încuie toate uşile. D'Artagnan nu va fi lăsat să plece 
înainte de a se crăpa de ziuă. Calul tău te aşteaptă cu şaua pe 
el; nu te vei opri decât la prima poştă; până la ceasurile cinci de 
dimineaţă vei fi făcut cincisprezece leghe. Hai, repede! 

Şi Aramis putea fi văzut îmbrăcându-l pe Porthos, bucată 
cu bucată, mai repede şi mai priceput decât cel mai 
îndemânatic valet. Porthos, pe jumătate nedumerit, pe jumătate 
zăpăcit, se lăsa îmbrăcat şi nu mai prididea să-şi ceară mereu 
iertare. Când fu gata, Aramis îl luă de mână şi-l trase după el, 
îndemnându-l să calce cu băgare de seamă pe fiecare treaptă a 


scării, ferindu-l să se lovească de tocurile uşilor, sucindu-l şi 
răsucindu-l când într-o parte, când într-alta, ca şi cum el, 
Aramis, ar fi fost uriaşul, iar Porthos un pitic. Sufletul dintr- 
însul aprindea şi aţâţa materia din celălalt. 

Un cal, gata înşeuat, aştepta, într-adevăr, în curte. Porthos 
se aruncă în şa. Atunci Aramis luă el însuşi calul de frâu 
făcându-l să calce prin bălegarul împrăştiat prin curte, cu 
scopul vădit de a nu se auzi nici un tropot. Îl strângea în acelaşi 
timp de nări, ca să nu necheze cumva... Apoi, după ce ajunse la 
poarta cea mare, îl trase la sine pe Porthos, care era să plece 
fără să fi întrebat măcar în ce scop, şi-i şopti la ureche: 

— Acum, prietene Porthos, acum să nu te mai opreşti până 
la Paris; mănâncă pe cal, bea pe cal, dormi pe cal, dar să nu 
pierzi nici o clipă. 

— Am înţeles; nu voi face nici un popas. 

— Să-i dai această scrisoare domnului Fouquet; întâmplă- 
se orice, trebuie s-o aibă mâine înainte de amiază. 

— O va avea. 

— Şi gândeşte-te la un lucru, prietene. 

— La care? 

— Alergi în întâmpinarea brevetului de duce sau de pair. 

— Oh, oh! făcu Porthos cu ochii scânteietori. Dacă-i aşa, 
fac drumul în douăzeci şi patru de ceasuri. 

— Încearcă. 

— Atunci, dă drumul frâului şi înainte, Goliat! 

Aramis slobozi nu numai frâul, dar şi nările animalului. 
Porthos se apleca în şa, înfipse pintenii în coastele calului şi 
acesta, înfuriat, porni în galop, alergând cu burta la pământ. 

Atât timp cât îl putu zări pe Porthos în noapte, Aramis îl 
urmări din ochi; pe urmă, după ce călăreţul se pierdu în beznă, 
intră în curte. 

La d'Artagnan nu se observase nici o mişcare. Valetul pus 
de veghe la uşa nu văzuse nici o lumină, nu auzise nici un 
zgomot. Aramis închise uşa cu grijă, trimise lacheul să se culce 
şi se trânti şi el în pat. 

D'Artagnan nu bănuia, într-adevăr, nimic; de aceea, când 
se trezi dimineaţa pe la ceasurile patru şi jumătate, era 
încredinţat că se află stăpân pe situaţie. Alergă, în cămaşă, să 
se uite pe fereastră. Fereastra dădea în curte. Se lumina de 
ziuă. Ograda era pustie, nici măcar găinile nu se ridica-seră 
încă de pe cuibarele lor. Nu se zărea nici o slugă. Toate uşile 


erau închise. "Bun. Linişte deplină — îşi zise d'Artagnan. Nu-i 
nimic, iată-mă trezit primul în toată casa. Să ne îmbrăcăm; e 
lucrul cel mai bun de făcut." 

Şi d'Artagnan se îmbrăcă. De astă dată însă căută să nu 
mai dea costumului domnului Agnan acea răceală burgheză şi 
aproape ecleziastică pe care şi-o impusese înadins mai înainte; 
dimpotrivă, strângând mai mult haina pe el, încheindu-se la 
nasturi într-un anumit fel, aşezându-şi pălăria ceva mai într-o 
parte, izbuti să dea înfăţişării sale ţinuta ostăşească a cărei 
lipsă îl speriase pe Aramis. Acestea îndeplinite, se folosi, sau 
mai degrabă se prefăcu a se folosi de bunăvoința gazdei sale şi 
intră pe neaşteptate în odaia acestuia. 

Aramis dormea, sau se prefăcea că doarme. O carte mare 
era deschisă pe măsuţa lui de noapte; lumânarea ardea încă 
deasupra tipsiei de argint. Era mai mult decât ar fi fost nevoie 
spre a-i dovedi lui d'Artagnan că prelatul îşi petrecuse noaptea 
în chipul cel mai cuminte şi că, la trezire, nu putea fi bănuit de 
nici un gând ascuns. 

Muşchetarul făcu însă cu episcopul întocmai ceea ce 
episcopul făcuse cu Porthos: îl bătu mai întâi uşor pe umăr. 
Fireşte, Aramis se prefăcea că doarme, căci, în loc să se 
trezească numaidecât, el, care avea somnul atât de uşor, 
aşteptă ca celălalt să repete mişcarea. 

— Ah, ah, tu eşti — zise el, întinzându-şi alene braţele. Ce 
surpriză plăcută! Vai, vai, somnul m-a făcut să uit că am 
fericirea de a te avea ca oaspete. Cât să fie ceasul? 

— Nu ştiu — răspunse d'Artagnan, oarecum încurcat. E 
devreme, cred. Dar, vezi, acest blestemat obicei soldăţesc de a 
mă scula cu noaptea în cap nu m-a părăsit încă. 

— Vrei cumva să ieşim la plimbare de pe acum? întrebă 
Aramis. E prea de dimineaţă, mi se pare. 

— Vom face cum vrei tu. 

— Credeam că ne-am înţeles să urcăm pe cai la ceasurile 
opt. 

— Se poate; dar eu eram atât de dornic să te văd, încât mi- 
am zis: cu cât mai devreme, cu atât mai bine. 

— Şi cele şapte ceasuri de somn ale mele? zise Aramis. la 
seama, ţin la ele şi când mi se ştirbeşte ceva din acest tabiet, 
apoi caut să mă despăgubesc. 


— Dar mi se pare că pe vremuri nu erai aşa de somnoros, 
dragă prietene; sângele îţi fierbea în vine şi niciodată nu te-ar fi 
găsit cineva dormind în pat. 

— Tocmai fiindcă era aşa precum spui îmi place acum să 
lenevesc mai mult în pat. 

— Atunci, mărturiseşte că nu pentru a dormi întruna mi-ai 
spus să ne întâlnim la ceasurile opt. 

— Totdeauna mi-a fost teamă să nu râzi de mine dacă-ţi voi 
spune adevărul. 

— Spune.-l, hai. 

— Ei bine, de la ceasurile şase până la opt, am obiceiul să- 
mi fac închinăciunile. 

— Închinăciunile? 

— Da. 

— Nu credeam ca un episcop să aibă îndatoriri atât de 
aspre. 

— Un episcop, dragul meu, trebuie să slujească mai mult 
aparențele decât un simplu cleric. 

— Ei, drace! Aramis, iată o vorbă care mă împacă acum cu 
sfinţia ta. Aparenţele! Asta e o vorbă de muşchetar, pe legea 
mea! Trăiască aparențele, Aramis! 

— În loc să mă lauzi, mai bine iartă-mă, d'Artagnan. E o 
vorbă lumească asta pe care am scăpat-o acum din gură. 

— Atunci, să te las singur? 

— Am nevoie de reculegere, prietene. 

— Bun, te las singur; dar, de hatârul acestui păgân care se 
numeşte d'Artagnan, scurteaz-o, te rog; sunt însetat de 
cuvântul tău. 

— Ei bine, d'Artagnan, îţi făgăduiesc că într-un ceas şi 
jumătate... 

— Un ceas şi jumătate de închinăciune! Ah, prietene, e 
prea mult! Las-o mai ieftin pentru mine. 

Aramis începu să râdă. 

— Pururi tânăr, pururi voios, pururi fermecător — zise el. 
Ilată-te venit în dioceza mea ca să mă pui rău cu graţia divină. 

— Ce vorbeşti! 

— Şi ştii bine că n-am avut niciodată putere să mă opun 
ispitelor tale; ai să mă coşti mântuirea sufletului, d'Artagnan. 

D'Artagnan îşi muşcă buzele. 

— Dacă-i aşa — zise el — iau păcatul asupra mea; fă doar o 
cruce creştinească, spune un Tatăl nostru şi să mergem. 


— Sst! făcu Aramis. Nu mai suntem singuri; aud paşii unor 
străini urcând scara. 

— Ei bine, spune-le să plece. 

— Peste putinţă! l-am chemat să vină de ieri; este 
conducătorul colegiului de iezuiţi şi stareţul dominicanilor. 

— Statul tău major. Fie! 

— Şi tu ce-ai să faci? 

— Mă duc să-l trezesc pe Porthos şi să aştept în odaia lui 
până îţi vei încheia tu convorbirile. 

Aramis nu făcu nici o mişcare, nu-şi încreţi nici o 
sprânceană; îşi stăpâni şi vorba şi gesturile. 

— Du-te — zise el. 

D'Artagnan se îndreptă spre uşă. 

— Stai! Ştii care-i odaia lui Porthos? 

— Nu; dar am să aflu eu. 

— Ia-o pe coridor şi deschide uşa a doua pe stânga. 

— Mulţumesc. La revedere! 

Şi d'Artagnan apucă în direcţia arătată de Aramis. 

Nu trecură însă nici zece minute şi se întoarse. Îl găsi pe 
Aramis aşezat între stareţul dominicanilor şi conducătorul 
colegiului iezuiţilor, exact în aceeaşi situaţie în care dăduse 
cândva peste el în hanul de la Crèvecoeur. Această tovărăşie 
nu-l tulbură câtuşi de puţin pe muşchetar. 

— Ce este? întrebă în linişte Aramis. S-ar părea că ai să-mi 
spui ceva, dragă prietene. 

— Este — răspunse d'Artagnan privindu-l ţintă pe Aramis 
— este că Porthos nu se mai află în camera lui. 

— Auzi colo! făcu Aramis cu aceeaşi linişte. Eşti sigur? 

— La dracu! Vin doar de acolo. 

— Atunci unde poate să fie? 

— Asta vreau să ştiu şi eu. 

— Şi n-ai întrebat pe nimeni? 

— Ba da. 

— Şi ce ţi s-a răspuns? 

— Că Porthos, având obiceiul să iasă în zori, fără să spună 
nimănui, pesemne că a plecat. 

— Şi ce-ai făcut pe urmă? 

— M-am dus la grajd — răspunse cu nerăbdare d'Artagnan. 

— Ce să faci acolo? 

— Să văd dacă Porthos a plecat călare. 

— Şi?... Intrebă episcopul. 


— Ei bine, lipseşte un cal de la iesle, numărul 5: Goliat. 

Tot acest dialog, se înţelege de la sine, nu era lipsit de o 
anumită iritare din partea muşchetarului şi de o desăvârşită 
politeţe din partea episcopului. 

— Ah, înţeleg ce s-a întâmplat — zise Aramis după o clipa 
de gândire. Porthos a ieşit ca să ne facă o surpriză. 

— O surpriză? 

— Da. Canalul care duce de la Vannes până la mare e 
foarte bogat în vânat, mai ales în lişiţe şi becaţe; tocmai vânatul 
care-i place mai mult lui Porthos. Ne va aduce o duzină de 
păsări pentru masa de la prânz. 

— Crezi? se miră d'Artagnan. 

— Sunt sigur. Unde vrei să se fi dus? Pun rămăşag că a 
luat şi o puşcă. 

— Se poate — bâgui d'Artagnan. 

— Fă un lucru, dragă prietene: încalecă pe cal şi du-te 
după el. 

— Ai dreptate — zise d'Artagnan — mă duc. 

— Vrei să te însoţească cineva? 

— Nu mulţumesc. Porthos e uşor de recunoscut. Voi 
întreba şi-i voi da de urmă numaidecât. 

— Nu iei o archebuză? 

— Nu mulţumesc. 

— Pune şaua pe calul care-ţi place. 

— Îl voi lua pe acela pe care am venit ieri de la Belle-Isle. 

— Bine. Socoteşte-te ca la tine acasă. 

Aramis sună şi dădu ordin să fie înşeuat calul pe care-l va 
alege domnul d'Artagnan.  Muşchetarul porni în urma 
servitorului însărcinat cu îndeplinirea acestui ordin. La uşa, 
servitorul se trase la o parte, lăsându-l pe d'Artagnan să 
meargă înainte. În acea clipă, privirea lui întâlni privirea 
stăpânului său. O încruntare din sprâncene făcu pe isteaţa 
iscoadă să înţeleagă că trebuia să fie cu ochii în patru la tot ce 
avea să facă d'Artagnan. 

D'Artagnan  încălecă pe cal; Aramis auzi bocănitul 
potcoavelor pe caldarâm. O clipă mai târziu, servitorul se 
întorcea în casă. 

— Ei bine? întrebă episcopul. 

—  Monseniore, a pornit de-a lungul canalului şi se 
îndreaptă spre mare — răspunse servitorul. 

— Bine! zise Aramis. 


Într-adevăr, d'Artagnan, înlăturând orice bănuială, călărea 
spre ocean, sperând să zărească, fie pe câmp, fie la marginea 
apei, umbra uriaşă a prietenului său Porthos. Şi se încăpăţână 
să recunoască urme de copită în fiecare gropiţă din mlaştină. 
Deseori credea că aude detunătura unei arme de foc. Aceasta 
iluzie ţinu trei ceasuri. În primele două ceasuri, d'Artagnan îl 
căută pe Porthos. În al treilea, se întoarse acasă. "Poate că a 
venit pe alt drum — îşi spuse el — şi am să-i găsesc pe amândoi 
aşteptându-mă aici." 

D'Artagnan se înşela însă. Nu-l găsi pe Porthos la 
episcopie, aşa cum nu-l găsise nici pe malul canalului. 

Aramis îl aştepta în capul scării, cu o înfăţişare 
deznădăjduită. 

— Nu te-a ajuns nimeni din urmă, dragă d'Artagnan? strigă 
el de departe, de cum îl zări pe muşchetar. 

— Nu. Ai trimis pe cineva după mine? 

— Îmi pare rău, scumpe prietene, îmi pare rău că te-am 
făcut să alergi degeaba; dar, la şapte ceasuri, a venit la mine 
duhovnicul de la Saint-Paterne; s-a întâlnit cu du Vallon, care a 
plecat şi care, nevoind să trezească din somn pe nimeni la 
episcopie, l-a însărcinat să-mi spună că, de teamă ca nu cumva 
domnul Getard să facă vreo boroboaţă în lipsa lui, a căutat să se 
folosească de refluxul de dimineaţă pentru a se duce să dea o 
raită la Belle-Isle. 

— Dar, spune-mi, Goliat n-a trecut înot cele patru leghe 
până la insulă, nu-i aşa? 

— Sunt chiar şase — zise Aramis. 

— Atunci, cu atât mai puţin. 

— De aceea, scumpe prietene — continuă prelatul cu un 
zâmbet blând — Goliat e în grajd, la locul lui, foarte mulţumit, 
te încredinţez, că nu l-a mai purtat pe Porthos în spinare. 

Într-adevăr, calul fusese adus de la prima staţie de schimb 
de poştă prin grija prelatului, căruia nu-i scăpa nici un 
amănunt. D'Artagnan păru cum nu se poate mai mulţumit de 
această explicaţie. Incepea să joace un rol de prefăcătorie care 
se potrivea foarte bine cu bănuielile ce-i încolţeau din ce în ce 
mai mult în minte. Se aşeză la masă între iezuit şi Aramis, 
avându-l pe dominican în faţă şi zâmbindu-i mai ales 
dominicanului, al cărui chip mare şi bucalat îl avea mereu 
înaintea ochilor. 


Prânzul fu lung şi îmbelşugat; un minunat vin de Spania, 
stridii frumoase de Morbihan, peşti de soi de la gurile Loarei, 
raci mari de Paimboeuf şi vânat proaspăt de câmp fură 
bunătăţile întinse pe masă. D'Artagnan mâncă mult şi bău 
puţin. Aramis nu bău de loc, sau, mai bine zis, nu bău decât 
apă. Apoi, după ce prânziră, d'Artagnan zise: 

— Îmi oferiseşi parcă o archebuză! 

— Da. 

— Vrei să mi-o împrumuţi? 

— Ai de gând să vânezi? 

— Aşteptându-l pe Porthos, cred că e lucrul cel mai bun pe 
care l-aş avea de făcut. 

— la-o pe aceea care-ţi place, din panoplie. 

— Vii şi tu cu mine? 

— Vai, prietene scump, aş veni cu mare plăcere, dar 
vânătoarea e oprită pentru episcopi. 

— Ah — făcu d'Artagnan — nu ştiam asta. 

— De altminteri — adăugă Aramis — am treabă până la 
amiază. 

— Aşadar, mă duc singur? întrebă d'Artagnan. 

— Vai, da. Dar să cauţi să nu întârzii la masă. 

— La dracu! Se mănâncă prea bine la tine aici, ca să nu mă 
grăbesc să vin. 

Acestea zise, d'Artagnan îşi părăsi gazda, salută pe ceilalţi 
doi oaspeţi, îşi luă archebuza şi plecă. Dar în loc să se ducă la 
vânătoare, o apucă de-a dreptul spre micul port din Vannes. Se 
uită în zadar să vadă dacă e urmărit; nu văzu pe nimeni şi 
nimic. Închirie o mică barcă de pescar pentru douăzeci şi cinci 
de livre şi, la ceasurile unsprezece si jumătate, porni în larg, 
încredinţat că nu-l urmărise nimeni. 

Nu-l urmărise nimeni, e adevărat. Numai că un frate iezuit, 
cocoţat în vârful clopotniţei bisericii sale, nu pierduse din ochi 
nici un pas de-al lui d'Artagnan, pe care-l privea îndeaproape, 
încă de dimineaţă, cu ajutorul unui ochean. La unsprezece 
ceasuri şi trei sferturi, Aramis era înştiinţat că d'Artagnan 
plutea spre Belle-Isle. 

Călătoria muşchetarului se desfăşura repede; un vânt bun 
dinspre miazânoapte-răsărit îl împingea drept către Belle-Isle. 
Pe măsură ce se apropia, ochii lui scrutau coasta. Căuta să 
vadă, fie pe țărm, fie deasupra fortificațiilor, costumul izbitor al 


lui Porthos sau marea lui statură profilându-se pe un cer uşor 
înnorat. 

D'Artagnan cercetă în zadar; debarcă fără să fi văzut nimic 
şi află de la primul soldat întrebat că domnul du Vallon nu se 
întorsese încă de la Vannes. Atunci, fără a mai pierde o singură 
clipă, îi porunci barcagiului să îndrepte prova către Sarzeau. 

Se ştie că vântul se schimbă la anumite ceasuri din zi; 
acum nu mai bătea de la miazănoapte-răsărit, ci sufla dinspre 
miazăzi-răsărit; vântul era deci tot aşa de bun la întoarcerea 
spre Sarzeau, precum fusese la venirea în Belle-Isle. În trei 
ceasuri, d'Artagnan atinse continentul; alte două ceasuri îi fură 
de ajuns ca să ajungă la Vannes. 

Cu toată iuţeala acestei curse, măsura în care d'Artagnan 
era mistuit de nerăbdare şi de ciudă, în timpul traversării, 
numai barca aceea în care el nu-şi găsi locul în răstimpul celor 
trei ceasuri ar putea s-o destăinuiască istoriei. 

De la cheiul unde debarcase şi până la palatul episcopal, 
d'Artagnan nu făcu decât o săritură. Credea c-o să-l sperie pe 
Aramis prin graba întoarcerii sale şi voia să-l mustre, dar cu 
blândeţe totuşi, deşi nu fără o anumită ascuţime, pentru 
făţărnicia lui, făcându-l să simtă toate urmările şi smulgându-i 
în acelaşi timp o parte din taina sa. Mai nădăjduia, în sfârşit, că, 
luându-l repede la rost, lucru care este pentru o taină ceea ce 
este un atac la baionetă pentru o redută, să-l silească pe 
misteriosul Aramis să se dea măcar în parte, pe faţă. Dar în 
vestibulul palatului se lovi de valetul de cameră, care îi închidea 
trecerea, zâmbindu-i cu un aer plin de cucernicie. 

— La monseniorul! zise d'Artagnan, încercând să-l dea la o 
parte cu braţul. 

Clintit din loc o clipă, valetul îşi reluă atitudinea lui dârză. 

— La monseniorul? întrebă el. 

— Ei da, de bună seamă; nu mă mai recunoşti, nătângule? 

— Ba da; sunteţi cavalerul d'Artagnan. 

— Atunci lasă-mă să trec. 

— Zadarnic. 

— De ce zadarnic? 

— Pentru că sfinţia sa nu-i acasă! 

— Cum, sfinţia sa nu-i acasă? Dar unde este? 

— A plecat. 

— A plecat? 

— Da. 


— Unde? 

— Eu nu ştiu; dar poate ca însuşi sfinţia sa i-o va spune 
cavalerului. 

— Cum? Unde? În ce chip? 

— În această scrisoare pe care mi-a lăsat-o pentru domnul 
cavaler. 

Şi valetul de cameră scoase o scrisoare din buzunar. 

— Hai, dă-mi-o odată, natărăule! se răsti d'Artagnan, 
smulgându-i-o din mână. Oh, da — adăugă el după ce citi primul 
rând — da, înţeleg. 

Şi citi mai departe cu jumătate de gură: 


"Dragă prietene, 

O treabă dintre cele mai grabnice mă cheamă într-una din 
parohiile diocezei mele. Speram să te revăd înainte de a pleca; 
dar am pierdut această speranţă, gândindu-mă că poate o să 
stai două sau trei zile la Belle-Isle împreună cu scumpul nostru 
Porthos. 

Îţi doresc petrecere frumoasă, dar caută să nu te întreci cu 
el la mâncare; e un sfat pe care i l-aş fi dat chiar şi lui Athos, în 
zilele lui cele mai bune. 

Adio, dragă prietene şi crede-mă că-mi pare nespus de rău 
că nu m-am bucurat mai mult şi mai pe îndelete de minunata ta 
companie." 


— La dracu! exclamă d'Artagnan. Sunt tras pe sfoară! ah, 
dobitocul, nemernicul, prostul de mine! Dar va râde mai bine 
cine va râde la urmă. Oh, păcălit! Păcălit ca maimuța căreia i se 
aruncă o coajă de nucă! 

Şi, zvârlindu-şi pumnul în mutra, ce continua să rânjească, 
a valetului de cameră, o zbughi pe uşa palatului episcopal. 

Nevăstuica, oricât de bun trup ar fi avut, de data asta nu 
mai putea să fie la înălţimea cerinţelor. D'Artagnan se duse deci 
la hanul de poştă şi acolo îşi alese un cal căruia îi dovedi, după 
ce îl îmboldi cu pintenii şi îl struni din zăbală, că cerbii nu sunt 
cei mai iuți gonaci în rândul vieţuitoarelor de pe pământ. 


Capitolul IV 


Unde d'Artagnan goneşte, Porthos sforăie şi 
Aramis dă poveţe 


După treizeci sau treizeci şi cinci de ceasuri de la 
întâmplările pe care le-am povestit mai sus, în timp ce domnul 
Fouquet, după obiceiul său, se zăvorâse şi lucra în cabinetul din 
casa de la Saint-Mande pe care noi o cunoaştem, o trăsură, la 
care erau înhămaţi patru cai plini de năduşeală, intră în galop 
în curte. Această trăsura era aşteptată, de bună seamă, căci trei 
sau patru lachei se repeziră şi deschiseră portiera. În timp ce 
domnul Fouquet se ridică de la biroul său şi dădu fuga la 
fereastră, un bărbat ieşi cu mare greutate din trăsură, cobori 
încet cele trei trepte ale scării şi se sprijini de umerii lacheilor. 
Abia apucă să-şi spună numele, că lacheul de umărul căruia nu 
se rezemase noul venit porni în grabă spre intrare şi dispăru în 
vestibul. Se ducea să-l vestească pe stăpânul său. Dar nu mai 
avu nevoie să bata la uşă: Fouquet îl aştepta, în picioare, în 
prag. 

— Monseniorul episcop de Vannes! rosti lacheul. 

— Bine! îngăimă Fouquet. Apoi, aplecându-se peste 
balustrada scării, pe care Aramis începuse să urce primele 
trepte, zise: Dumneata, scumpe prieten, dumneata, atât de 
grăbit. 

— Da, eu însumi, domnule; însă trudit, zdrobit, după cum 
poţi să vezi. 

— Oh, dragul meu — murmură Fouquet, întinzându-i braţul 
de care Aramis se agăţă îndată, în timp ce servitorii se 
retraseră cu respect. 

— Lasă, nu-i nimic — răspunse Aramis. Principalul era să 
ajung şi iată c-am ajuns. 

— Vorbeşte, spune-mi repede — zise Fouquet, închizând 
uşa cabinetului în urma lui Aramis. 

— Suntem singuri? 

— Da, numai noi singuri. 

— Nu ne ascultă nimeni? Nu ne aude nimeni? 

— Fii fără grijă. 

— Domnul du Vallon a sosit? 

— Da. 

— Şi a primit scrisoarea mea? 


— Da; lucrurile stau prost, pe cât se pare, de vreme ce e 
nevoie de prezenţa dumitale la Paris într-un moment când ea 
era mai de folos acolo. 

— Ai dreptate: lucrurile stau într-adevăr cum nu se poate 
mai prost. 

— Mulţumesc, mulţumesc! Despre ce este vorba? Dar, 
pentru Dumnezeu, mai întâi răsuflă puţin, scumpul meu prieten; 
eşti atât de palid, că mă îngrozeşti. 

— Nu mă simt bine, e drept, dar nu te îngriji, rogu-te, de 
mine. Domnul du Vallon nu ţi-a spus nimic când ţi-a dat 
scrisoarea? 

— Nu! Am auzit un tropot de cal, am sărit la fereastră, am 
văzut în dreptul scărilor un fel de cavaler împietrit, am coborât, 
el mi-a întins scrisoarea şi calul a căzut mort lângă scară. 

— Şi el? 

— A căzut o dată cu calul; a fost luat pe braţe şi dus într-o 
cameră; după ce-am citit scrisoarea, m-am urcat la el, voind să 
aflu veşti mai amănunțite; dar dormea atât de adânc, încât n-a 
fost chip să mai poată fi trezit. Mi s-a făcut milă de el şi am dat 
ordin să i se scoată cizmele şi să fie lăsat în pace. 

— Bine; acum iată despre ce este vorba, monsenioare. L-ai 
văzut pe domnul d'Artagnan la Paris, nu-i aşa? 

— Fireşte şi e un om de spirit, ba chiar un om de inimă, cu 
toate că din pricina lui au fost ucişi cei doi prieteni ai noştri, 
d'Eymeris şi Lyodot. 

— Vai, da, ştiu; l-am întâlnit la Tours pe curierul care îmi 
aducea scrisoarea lui Gourville şi depeşele lui Pellisson. Te-ai 
gândit bine la întâmplarea aceea, domnule? 

— Da. 

— Şi ai înţeles că era un atac direct la suveranitatea 
domniei tale? 

— Crezi? 

— Oh, da, sunt încredinţat. 

— Ei bine, îţi mărturisesc că acest gând negru m-a 
străbătut şi pe mine, da. 

— Nu te lăsa orbit, domnule, pentru numele cerului 
Ascultă-mă bine... revin la d'Artagnan. 

— Ascult. 

— În ce împrejurare te-ai văzut cu el? 

— A venit să ceară bani. 

— Cu ce ordonanţă? 


— Cu un bon al regelui. 

— Direct? 

— Semnat de maiestatea sa. 

— Ca să vezi! Ei bine, d'Artagnan a venit la Belle-Isle; era 
deghizat, se dădea drept un intendent oarecare, trimis de 
stăpânul lui să cumpere nişte zăcăminte de sare. Or, d'Artagnan 
n-are alt stăpân în afară de rege; venea deci ca trimis al regelui. 
S-a întâlnit cu Porthos. 

— Cine e Porthos? 

— Iertare, m-am înşelat. S-a întâlnit cu domnul du Vallon la 
Belle-Isle şi acum ştie, ca domnia-ta şi ca mine, că Belle-Isle e 
fortificată. 

— Şi crezi ca regele l-a trimis? întrebă Fouquet, îngrijorat. 

— Fără nici o îndoială. 

— Şi d'Artagnan în mâinile regelui e o unealtă 
primejdioasă? 

— Cea mai primejdioasă dintre toate. 

— Aşadar, l-am judecat eu bine de la prima privire. 

— Cum adică? 

— Am vrut să-l atrag de partea mea. 

— Dacă l-ai judecat ca pe omul cel mai viteaz, cel mai ager 
şi cel mai dibaci din Franţa, atunci l-ai judecat bine. 

— Trebuie deci să mi-l atrag cu orice preţ! 

— Pe d'Artagnan? 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Ba sunt; dar nu-l vei avea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că am lăsat să treacă timpul în zadar. Stătea rău 
cu curtea şi trebuia să ne folosim de acest prilej; pe urmă a 
trecut în Anglia, acolo a contribuit cu toate puterile la 
restauraţie, după aceea a făcut avere, apoi, în fine, a intrat în 
serviciul regelui. Ei bine, dacă a intrat în serviciul regelui, 
înseamnă că e foarte bine plătit. 

— Noi îl vom plăti mai mult, iată totul. 

— Oh, domnule, dă-mi voie: d'Artagnan e om de cuvânt şi o 
dată ce şi-a dat cuvântul, nu şi-l mai calcă. 

— Şi ce concluzie tragi din toate astea? întrebă Fouquet cu 
nelinişte. 

— Că, deocamdată, trebuie să parăm o lovitură groaznică. 

— Şi cum să o parăm? 


— Aşteaptă... D'Artagnan va veni să-i dea raportul regelui 
despre misiunea lui. 

— Oh, bine că avem măcar timp să ne gândim ce-i de făcut! 

— Cum adică? 

— Bănuiesc că i-ai luat-o cu mult înainte! 

— Cu aproape zece ceasuri... 

— Ei!... Păi în zece ceasuri... 

Aramis îşi clătină capul palid. 

— Vezi norii aceia care aleargă pe cer, rândunelele acelea 
care spintecă văzduhul? D'Artagnan zboară mai iute ca norii şi 
ca păsările; d'Artagnan e vântul care le mână pe sus. 

— Ei, dă-l încolo! 

— Îţi spun că e ceva supraomenesc în acest om, domnule; e 
cam de-o vârstă cu mine şi-l cunosc de treizeci şi cinci de ani. 

— Ei, şi? 

— Ei bine, ascultă ce socoteală am făcut eu, domnule: l-am 
expediat pe domnul du Vallon încoace la două ceasuri din 
noapte; domnul du Vallon plecase deci cu opt ceasuri înaintea 
mea. Când a ajuns domnul du Vallon aici? 

— Acum aproape patru ceasuri. 

— Vezi dar, eu am făcut patru ceasuri mai puţin decât el; şi 
trebuie să ştii că Porthos e un călăreț încercat, a răpus opt cai 
pe drum, le-am văzut hoiturile cu ochii mei. Eu am făcut o poştă 
de cincizeci de leghe, dar am gută, sufăr de pietre şi de altele, 
aşa fel că oboseala mă doboară. A trebuit să descalec la Tours; 
de-acolo, venind cu trăsura, pe jumătate mort, pe jumătate 
treaz, aruncat când într-o parte, când în alta, când zvârlit în 
fundul caleştii, în goana celor patru cai iuți, am ajuns, în fine, 
făcând patru ceasuri mai puţin decât Porthos; dar ţine seama că 
d'Artagnan nu cântăreşte trei sute de livre ca Porthos, nu 
suferă de gută şi de pietre ca mine: el nu e un călăreț, ci un 
centaur; aşa că, ai să vezi, plecând spre Belle-Isle atunci când 
eu porneam spre Paris, cu toate cele zece ceasuri pe care le 
aveam înaintea lui, are să ajungă aici numai la două ceasuri 
după mine. 

— Dar mai sunt şi piedici... 

— Pentru el nu există piedici... 

— Şi dacă nu va găsi cai? 

— Va goni mai repede decât caii. 

— Ce om, Dumnezeule! 


— Da, e un om pe care-l iubesc şi pe care-l admir; îl iubesc 
fiindcă e bun, larg la suflet, cinstit; îl admir fiindcă reprezintă 
pentru mine treapta cea mai înaltă a puterii omeneşti; dar, deşi 
îl iubesc, deşi îl admir, mă tem de el şi-l ocolesc. Aşadar, pe 
scurt, domnule: în două ceasuri, d'Artagnan va fi aici; ia-o 
înaintea lui, aleargă la Luvru, intră la rege şi vorbeşte-i, până 
nu apare d'Artagnan. 

— Ce să-i spun regelui? 

— Nimic; dăruieşte-i Belle-Isle. 

— Oh, domnule d'Herblay, domnule d'Herblay! strigă 
Fouquet. Câte planuri măreţe năruite dintr-o dată! 

— După un plan care a dat greş apare totdeauna alt plan, 
ce poate merge drept la ţintă! Să nu ne pierdem nădejdea şi du- 
te, domnule, du-te repede! 

— Dar această garnizoană, aleasă pe sprânceană, regele 
are s-o schimbe numaidecât. 

— Această garnizoană, domnule, era a regelui atunci când 
a fost dusă la Belle-Isle; astăzi este a domniei tale. Acelaşi lucru 
se va întâmpla cu toate garnizoanele după cincisprezece zile de 
ocupaţie. Lasă faptele să curgă de la sine, domnule. Te-ar 
stingheri să ai, după un an, o armată întreagă, în loc de un 
regiment sau două? Nu-ţi dai seama că garnizoana de astăzi a 
domniei tale îţi va face noi partizani în La Rochelle, la Nantes, 
la Bordeaux, la Toulouse, pretutindeni unde va fi trimisă? Du-te 
la rege, domnule, du-te, timpul trece şi, în vreme ce noi ne 
frământăm în zadar aici, d'Artagnan zboară ca o săgeată pe 
drumul cel mare. 

— Domnule d'Herblay, ştii foarte bine că orice povaţă a 
domniei tale e o sămânță care rodeşte în mintea mea; mă duc la 
Luvru. 

— Chiar în clipa asta, nu-i aşa? 

— Nu-ţi cer decât răgazul să-mi schimb costumul. 

— Gândeşte-te că d'Artagnan n-are nevoie să treacă prin 
Saint-Mandé ca să ajungă la Luvru; asta înseamnă că pierdem 
un ceas din cele pe care le avem câştigate înaintea lui. 

— D'Artagnan poate să aibă orice, în afară de caii mei 
englezeşti. Voi fi la Luvru în douăzeci şi cinci de minute. 

Şi fără a mai zăbovi o secundă, Fouquet porunci plecarea. 
Aramis abia avu timp să-i spună: 

— Întoarce-te tot aşa de repede precum pleci, căci te 
aştept aici cu nerăbdare. 


Cinci minute după aceea, intendentul superior zbura spre 
Paris. 

În acest timp, Aramis ceru să i se arate camera unde 
dormea Porthos. În uşa cabinetului lui Fouquet fu cuprins în 
braţe de Pellisson, care aflase despre sosirea lui şi-şi părăsise 
birourile ca să vină să-l vadă. Aramis primi, o dată cu această 
demnă manifestare de prietenie cu care era atât de obişnuit şi 
mângâierile lui Pellisson, pe cât de respectuoase, pe atât de 
pripite. Dar, oprindu-se deodată în faţa uşii, Aramis întrebă: 

— Ce se aude sus? 

Se auzea, într-adevăr, un muget surd, asemenea celui al 
unui tigru flămând sau al unui leu întărâtat. 

— Oh, nu-i nimic — răspunse Pellisson surâzând. 

— Totuşi e ceva... 

— E domnul du Vallon care sforăie. 

— Aşa-i — zise Aramis — numai el e în stare să facă un 
astfel de zgomot. Îmi dai voie, Pellisson, să văd dacă n-are 
nevoie de ceva? 

— Dar dumneavoastră îmi daţi voie să vă însoțesc? 

— De ce nu! 

Şi amândoi intrară în cameră. 

Porthos era întins într-un pat, cu faţa mai mult vânătă 
decât roşie, cu ochii umflaţi, cu gura căscată. Hârâiturile care-i 
ieşeau din cele mai adânci colţişoare ale pieptului făceau să se 
zguduie ferestrele odăii. Văzându-i muşchii întinşi, sculptați 
parcă pe chipul lui, părul năclăit de sudoare, tresărirea 
puternică a bărbiei şi a umerilor, nu te puteai opri să nu-l 
admiri aproape: forţa dusă până la un asemenea punct avea 
ceva zeiesc în ea. Gleznele şi picioarele herculeene ale lui 
Porthos, umflându-se, făcuseră să-i plesnească cizmele de piele; 
toată greutatea trupului său uriaş se transformase într-o 
încremenire de piatră. Porthos stătea trântit în pat asemenea 
ciclopului de granit culcat în câmpia de la Agrigente. 

La ordinul lui Pellisson, un valet de cameră se apuca să 
taie cizmele lui Porthos, căci nici o putere din lume nu i le-ar fi 
putut scoate din picioare. Patru lachei încercaseră în zadar să i 
le scoată, trăgând de ele ca nişte scripeţi, dar nu izbutiseră nici 
măcar să-l trezească din somn pe cel ce sforăia necontenit. Il 
descălţară de cizme numai după ce i le prefăcură în fâşii şi 
picioarele lui Porthos căzură din nou pe pat; îi tăiară pe urmă 
îmbrăcămintea, îl duseră la baie, îl lăsară acolo timp de un 


ceas, apoi îl îmbrăcară din nou în cămaşă alba şi-l aşezară într- 
un pat tare, totul cu atâtea sforţări şi chinuri, încât ar fi putut 
să trezească din nesimţire şi un mort, dar care nu fură în stare 
să-l facă pe Porthos să deschidă un ochi sau să-şi întrerupă 
măcar pentru o clipă formidabila orgă a sforţărilor sale. 

Aramis, la rândul lui, fire plăpândă şi nervoasă, înarmată 
însă cu mult curaj, voia să înfrunte oboseala şi să dea o mână 
de ajutor lui Gourville şi Pellisson; dar adormi în curând pe 
scaunul pe care se încăpăţânase să rămână. Il ridicară şi-l 
duseră într-o cameră învecinată, unde odihna într-un pat bun 
nu întârzie să-i potolească zbuciumul din dosul frunţii. 


Capitolul V 


Domnul Fouquet nu se dă bătut 


În acest timp, Fouquet gonea spre Luvru în galopul cailor 
lui englezeşti. 

Regele lucra cu Colbert. Deodată, suveranul rămase pe 
gânduri. Cele două osândiri la moarte pe care le semnase de 
bine ce se urcase pe tron îi reveneau necontenit în minte. 

Erau două pete îndoliate pe care le vedea cu ochii deschişi; 
două pete de sânge pe care le vedea cu ochii închişi. 

— Domnule — îi spuse el pe neaşteptate intendentului — 
mie mi se pare adesea că cei doi oameni pe care dumneata i-ai 
condamnat nu erau nişte vinovaţi chiar atât de mari. 

— Sire, au fost aleşi din turma de jecmănitori, care trebuia 
să fie ciuntită. 

— Aleşi de cine? 

— De nevoie, sire — răspunse Colbert cu răceală. 

— Nevoie! murmură tânărul rege. Mare cuvânt! 

— Mare zeiţă, sire. 

— Erau prieteni foarte buni ai intendentului superior, nu-i 
aşa? 

— Da, sire, prieteni ce şi-ar fi dat viaţa pentru domnul 
Fouquet. 

— Şi-au şi dat-o, domnule — zise regele. 


— E adevărat, dar, din fericire, în zadar, ceea ce nu era în 
voinţa lor. 

— Câţi bani au sfeterisit aceşti oameni? 

— Poate şi zece milioane, dintre care şase le-au fost 
confiscate. 

— Şi acest bănet se află acum în vistieria mea? întrebă 
regele cu un anumit sentiment de dezgust. 

— Se află, sire; numai că această confiscare ce-l ameninţa 
pe domnul Fouquet însuşi, pe dânsul nu l-a atins câtuşi de 
puţin. 

— Ce vrei să spui, domnule Colbert? 

— Că dacă domnul Fouquet a ridicat împotriva maiestăţii 
voastre o haită de răzvrătiți pentru a-şi scăpa prietenii de la 
osândă, va fi în stare să ridice o armată atunci când se va pune 
problema să se apere pe sine de pedeapsă. 

Regele aruncă asupra sfetnicului său una din acele priviri 
ce seamănă cu ţâşnirea întunecată a unui fulger în furtună, una 
din acele priviri ce pătrund beznele din cele mai adânci cugete. 

— Mă miră — rosti el — că, având despre domnul Fouquet 
asemenea păreri, nu mi-ai dat până acum nici un sfat. 

— Ce sfat, sire? 

— Spune-mi mai întâi limpede şi hotărât: ce crezi 
dumneata, domnule Colbert? 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la purtările domnului Fouquet. 

— Cred, sire, că domnul Fouquet nu se mulţumeşte numai 
să strângă bani pentru sine, aşa cum făcea domnul de Mazarin 
şi să lipsească pe maiestatea voastră de o parte din putere, dar 
vrea să se înconjoare de toţi acei oameni care iubesc viaţa 
uşoară şi plăcerile, de tot ceea ce trândavii numesc poezie, iar 
oamenii politici corupţie; cred că, atrăgându-i cu bani pe 
supuşii maiestăţii voastre, încalcă prerogativele regale şi, dacă 
va continua astfel, nu va întârzia să aşeze pe maiestatea voastră 
în rândul celor slabi şi neînsemnaţi. 

— Cum pot fi socotite asemenea planuri, domnule Colbert? 

— Planurile domnului Fouquet, sire? 

— Da. 

— Ele se numesc crime de lezmajestate. 

— Şi ce se întâmplă cu criminalii de lezmajestate? 

— Sunt arestaţi, judecaţi, pedepsiţi. 


— Eşti sigur că domnul Fouquet s-a gândit la crima de 
care-l învinuieşti? 

— Voi spune mai multe, sire: a început chiar să treacă la 
fapte. 

— Ei bine, revin la ceea ce spuneam, domnule Golbert. 

— Ce spuneaţi, sire? 

— Să-mi dai o povaţă. 

— Ieriaţi, sire, dar înainte de asta aş mai avea să adaug 
ceva. 

— Spune. 

— O dovadă limpede, pipăibilă, neîndoioasă de trădare. 

— Care? 

— Am aflat că domnul Fouquet a pus să se fortifice Belle- 
Isle-en-Mer. 

— Ah, adevărat? 

— Da, sire. 

— Eşti sigur? 

— Întru totul. Ştiţi, sire, câţi soldaţi se află la Belle-Isle? 

— Nu, pe cuvânt; dumneata ştii? 

— Nu ştiu, sire; tocmai de aceea voiam să îndemn pe 
maiestatea voastră să trimită pe cineva la Belle-Isle. 

— Pe cine? 

— Pe mine, bunăoară... 

— Ce-ai putea face dumneata, la Belle-Isle? 

— Aş căuta să aflu dacă e adevărat că, asemenea vechilor 
seniori feudali, domnul Fouquet a pus să i se împânzească 
zidurile cu creneluri. 

— În ce scop ar face el asta? 

— În scopul de a se apăra într-o zi împotriva regelui său. 

— Dar dacă-i aşa, domnule Colbert — se pronunţă Ludovic 
— atunci trebuie să se facă îndată ceea ce spui dumneata: 
domnul Fouquet trebuie arestat. 

— Cu neputinţă! 

— Socoteam a-ţi fi arătat, domnule, că am şters acest 
cuvânt din regulile serviciului meu. 

— Serviciul maiestăţii voastre nu-l poate împiedica pe 
domnul Fouquet să fie intendent superior al statului. 

— Ei bine? 

— Şi, prin urmare, deţinând acest rang, el are de partea lui 
întregul parlament, după cum are întreaga armată, prin 


dărnicia lui, întreaga literatură, prin bunăvoința lui, toată 
nobilimea, prin favorurile sale. 

— Ceea ce înseamnă că eu nu pot nimic împotriva 
domnului Fouquet? 

— Absolut nimic, cel puţin deocamdată, sire. 

— Eşti un sfetnic sterp, domnule Colbert. 

— O, nu, sire, căci nu mă voi mărgini să arăt maiestăţii 
voastre numai primejdia. 

— Atunci, spune, cum să răsturnăm colosul? Ia să vedem! 

Şi regele începu să râdă cu amărăciune. 

— S-a înălţat prin bani, ucideţi-l prin bani, sire. 

— Dacă i-aş ridica însărcinarea pe care o are? 

— Nu-i un mijloc potrivit. 

— Şi care-i cel mai bun, spune? 

— Ruinaţi-l, sire, ăsta e sfatul meu. 

— Dar în ce fel? 

— Prilejurile nu vor lipsi, căutaţi numai să vă folosiţi de 
ele. 

— Arătă-mi-le şi mie. 

— Iată unul, pentru început. Alteța sa regală Domnul 
urmează să se căsătorească; nunta ar trebui să fie cât mai 
strălucitoare. E un bun prilej pentru maiestatea voastră de a-i 
cere un milion domnului Fouquet; domnul Fouquet, care 
plăteşte dintr-un condei douăzeci de mii de livre atunci când nu 
datorează decât cinci mii, va găsi cu uşurinţă acest milion la 
cererea maiestăţii voastre. 

— Ei bine, am să-i cer — rosti Ludovic al XIV-lea. 

— Dacă maiestatea voastră vrea să semneze ordonanța, 
banii îi pot încasa eu însumi. 

Şi Colbert întinse în faţa regelui o hârtie, punându-i în 
mână o pană. 

În acea clipă, camerierul deschise uşa şi-l anunţă pe 
domnul intendent superior. Ludovic păli. Colbert lăsă pana să-i 
cadă şi se depărtă de rege, asupra căruia îşi întindea aripa sa 
neagră de înger necruţător. 

Intendentul superior îşi făcu intrarea ca om de curte, 
căruia o singură aruncătură de ochi îi e de ajuns să înţeleagă 
totul. Ceea ce văzu însă nu era liniştitor pentru Fouquet, oricât 
de puternic s-ar fi simţit el. Micul ochi negru al lui Colbert, 
mărit din pricina invidiei şi ochiul limpede al lui Ludovic al XIV- 
lea, înflăcărat de mânie, arătau o primejdie imediată. 


Curtenii sunt, când e vorba de frământările de la curte, ca 
soldaţii bătrâni care desluşesc, în vâjâitul vântului şi în foşnetul 
frunzelor, zvonul îndepărtat al înaintării unei trupe înarmate; ei 
pot aproape să spună, după ce au tras cu urechea, câţi oameni 
mărşăluiesc, câte arme zăngănesc, câte tunuri sunt trase pe 
roti. 

Fouquet nu avu deci decât să scruteze liniştea ce se lăsase 
la ivirea lui; o găsi plină de prevestiri amenințătoare. 

Regele îi dădu răgazul să înainteze până în mijlocul 
cabinetului. Sfiala de adolescent îl îndemna să-şi înfrâneze 
pornirile, cel puţin în primele momente. Fouquet simţi asta şi se 
folosi din plin de împrejurare. 

— Sire — zise el — eram nerăbdător să văd pe maiestatea 
voastră. 

— Şi pentru ce? întrebă Ludovic al XIV-lea. 

— Pentru a-i aduce o veste bună. 

Colbert, mai puţin măreț ca persoană, mai puţin larg la 
inimă, semăna totuşi în multe privinţe cu Fouquet. Aceeaşi 
putere de pătrundere, aceeaşi cunoaştere a oamenilor. Pe 
deasupra, avea acea tărie de a se stăpâni care lasă ipocriţilor 
timpul de a chibzui şi de a se pregăti pentru atac. Ghici că 
Fouquet căuta să o ia înaintea loviturii pe care voia să i-o dea şi 
ochii îi scânteiară. 

— Ce veste? întrebă regele. 

Fouquet depuse un sul de hârtie pe masă. 

— Maiestatea voastră să binevoiască a-şi arunca ochii 
peste această lucrare — zise el. 

Regele desfăşură încet sulul. 

— Planuri? 

— Da, sire. 

— Şi ce reprezintă aceste planuri? 

— O nouă fortificaţie, sire. 

— Ah, ah — făcu regele — dumneata te ocupi deci de 
tactică şi strategie, domnule Fouquet? 

— Mă ocup cu tot ceea ce poate fi de folos domniei 
maiestăţii voastre — replică Fouquet. 

— Frumoase lucruri! zise regele privind desenul. 

— Maiestatea voastră pricepe, fără îndoială — explică 
Fouquet aplecându-se deasupra hârtiei. Aici e centura de ziduri, 
dincolo sunt forturile, dincolo lucrările înaintate. 

— Dar aici ce văd, domnule? 


— Marea. 
— Marea de jur împrejur? 


— Da, sire. 

— Şi care e locul acesta al cărui plan mi-l arăţi? 

— Sire, e Belle-Isle-en-Mer — răspunse Fouquet cu 
simplitate. 


La acest cuvânt, la acest nume, Colbert făcu o mişcare atât 
de pronunţată, încât regele se întoarse către el, impunându-i 
stăpânire de sine. Fouquet nu păru câtuşi de puţin surprins nici 
de mişcarea lui Colbert, nici de semnul regelui. 

— Domnule — reluă regele — ai pus aşadar să se fortifice 
Relie-Isle? 

— Da, sire şi am adus devizele şi conturile pentru a fi 
văzute de maiestatea voastră — răspunse Fouquet. Am cheltuit 
un milion şase sute de mii de livre cu lucrare. 

— Şi în ce scop? întrebă cu răceală Ludovic, care se simţi 
încurajat de o privire haină a lui Colbert. 

— Pentru un scop uşor de înţeles — răspunse Fouquet. 
Maiestatea voastră nu se are prea bine cu Marea Britanie. 

— Da; dar după restauraţia lui Carol al II-lea, am făcut 
alianţă cu ea. 

— Asta de o lună, sire, după cum bine zice maiestatea 
voastră; fortificațiile de la Belle-Isle au început însă de aproape 
şase luni. 

— Atunci au devenit de prisos. 

— Sire, fortificațiile nu sunt niciodată de prisos. Am 
fortificat Belle-Isle contra domnilor Monck şi Lambert şi a 
tuturor burghezilor din Londra care se jucau de-a soldaţii. 
Belle-Isle va fi fortificată împotriva olandezilor, cărora Anglia 
sau maiestatea voastră tot le va declara război într-o zi. 

Regele tăcu iarăşi o clipă, uitându-se pe sub gene la 
Colbert. 

— Belle-Isle — zise apoi Ludovic — e a dumitale, pe cât 
cred, domnule Fouquet, nu-i aşa? 

— Nu, sire. 

— Atunci a cui e? 

— A maiestăţii voastre. 

Colbert se îngrozi, ca şi cum o prăpastie s-ar fi deschis sub 
picioarele lui. Ludovic tresări de admiraţie, fie pentru geniul, fie 
pentru devotamentul lui Fouquet. 

— Explică-te, domnule — zise el. 


— Nimic mai uşor, sire. Belle-Isle e un domeniu al meu şi l- 
am fortificat cu banii mei. Dar cum nimic în lume nu se poate 
împotrivi ca un supus să facă regelui său un dar cât de 
neînsemnat, dăruiesc maiestăţii voastre proprietatea asupra 
acestei insule, al cărei uzufruct îmi va rămâne mie. Belle-Isle, 
ca punct strategic, se cuvine să aparţină regelui. Maiestatea 
voastră va putea, de-acum încolo, să întreţină aici o garnizoană 
de temei. 

Colbert era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul şi să alunece 
pe parchet. Ca să nu cadă, trebui să se ţină de un stâlp al 
lemnăriei în care era îmbrăcat cabinetul. 

— E o destoinicie de om de război în ceea ce ai spus acum, 
domnule — zise Ludovic al XIV-lea. 

— Sire, iniţiativa n-a pornit de la mine — răspunse 
Fouquet. Ea mi-a fost inspirată de mai mulţi ofiţeri. Planurile 
însele au fost întocmite de unul dintre cei mai buni ingineri. 

— Numele lui? 

— Domnul du Vallon. 

— Domnul du Vallon? repetă regele. N-am auzit de el. E o 
greşeala, domnule Colbert — adăugă apoi — că nu cunosc 
numele oamenilor de talent care cinstesc domnia mea. 

Şi, rostind această frază, se întoarse către Colbert. Acesta 
se simţea zdrobit; sudoarea îi năpădi fruntea, pe buze nu-i veni 
nici un cuvânt; era pradă unui chin îngrozitor. 

— Vei reţine acest nume — îi spuse Ludovic al XIV-lea. 

Colbert se înclină, mai alb la faţă decât manşetele-i de 
dantelă de Flandra. 

Fouquet reluă: 

— Zidăriile sunt date cu clei roman, compus de arhitecţi, la 
cererea mea, după meşteşugul celor din vechime. 

— Şi tunurile? întrebă Ludovic. 

— O, sire, asta priveşte pe maiestatea voastră; nu-mi 
puteam îngădui să pun tunuri la mine, înainte ca maiestatea 
voastră să-mi fi spus că primeşte să fie stăpân acolo. 

Ludovic începea să se clatine nehotărât între ura pe care i- 
o stârnea acest om atât de puternic şi mila pe care i-o făcea 
celălalt om din faţa lui, învinsul, ce i se părea o contrafacere a 
celui dintâi. Dar conştiinţa îndatoririi de rege îl îndemnă să 
treacă peste simţămintele omeneşti din el. Intinse degetul 
asupra hârtiei. 


— Aceste planuri te-au costat, fără îndoială, mulţi bani 
până au fost întocmite? zise el. 

— Am avut onoarea de a spune cifra maiestăţii voastre. 

— Mai spune-o o dată, am uitat-o. 

— Un milion şase sute de mii de livre. 

— Un milion şase sute de mii de livre! Dar eşti foarte 
bogat, domnule Fouquet! 

— Maiestatea voastră este bogată, sire — răspunse 
ministrul — întrucât Belle-Isle îi aparţine. 

— Da, mulţumesc; însă oricât aş fi de bogat, domnule 
Fouquet... 

Regele se întrerupse. 

— Ei bine, sire? întrebă marele vistiernic. 

— Prevăd momentul când îmi vor lipsi banii. 

— Vouă, sire? 

— Da, mie. 

— Şi când va fi momentul acela? 

— Mâine, de pildă. 

— Rog pe maiestatea voastră să-mi facă cinstea a mă 
lamuri. 

— Fratele meu se căsătoreşte cu o principesă a Angliei. 

— Ei bine, sire? 

— Ei bine, trebuie să-i fac tinerei prințese o primire demnă 
de o nepoată a lui Henric al IV-lea. 

— Nimic mai îndreptăţit, sire. 

— Pentru asta am nevoie de bani. 

— Fără îndoială. 

— Şi mi-ar trebui... 

Ludovic al XIV-lea stătea în cumpăna. Suma pe care voia s- 
o ceară era tocmai aceea pe care fusese silit să i-o refuze lui 
Carol al II-lea. Se întoarse spre Colbert pentru ca el să dea 
lovitura. 

— Mi-ar trebui, mâine... — repetă regele uitându-se la 
Colbert. 

— Un milion — trânti acesta, încântat că avea prilejul să se 
răzbune. 

Fouquet îi întoarse spatele intendentului, pentru a-l asculta 
pe rege. Nu făcu nici o mişcare şi aşteptă ca regele să repete, 
sau mai degrabă să murmure: 

— Un milion. 


— Oh, sire — răspunse cu dispreţ Fouquet — un milion! Ce 
să facă maiestatea voastră cu un milion? 

— Mi se pare, totuşi... — şovăi Ludovic al XIV-lea. 

— Atâta se cheltuieşte doar la nunta celui mai mic principe 
din Germania. 

— Domnule... 

— Maiestatea voastră are nevoie de două milioane cel 
puţin. Numai caii vor costa cinci sute de mii de livre. Voi avea 
cinstea să trimit chiar astă-seară maiestăţii voastre un milion 
şase sute de mii de livre. 

— Cum — zise regele — un milion şase sute de mii de livre! 

— Aşteptaţi, sire — răspunse Fouquet, fără să ţină seama 
de Colbert — ştiu că lipsesc patru sute de mii de livre. Dar 
acest domn de la vistierie (şi arătă cu degetul, peste umăr, spre 
Colbert, care se făcu alb ca varul la spa-tele lui), dar acest 
domn de la vistierie... are în tezaurul său nouă sute de mii de 
livre ale mele. 

Regele îşi îndreptă privirea către Colbert. 

— Dar... — bâigui acesta. 

— Domnul — adăugă Fouquet, continuând să-i vorbească 
indirect lui Colbert — domnul a primit acum opt zile un milion 
şase sute de mii de livre; a plătit o sută de mii de livre gărzilor, 
şaptezeci şi cinci de mii spitalelor, douăzeci şi cinci de mii 
elveţienilor, o sută treizeci de mii pentru apro-vizionări, o mie 
pentru arme, zece mii pentru cheltuieli mărunte; nu mă înşel, 
deci, socotind că au mai rămas nouă sute de mii de livre. Apoi, 
întorcându-se pe jumătate spre Colbert, aşa cum face un şef 
dispreţuitor faţă de subalternul său: Ai grijă, domnule — îi 
spuse — ca aceste nouă sute de mii de livre să fie vărsate astă- 
seară, în aur, maiestăţii sale. 

— Dar — zise regele — atunci înseamnă că vom avea două 
milioane cinci sute de mii de livre. 

— Sire, cele cinci sute de mii de livre în plus vor fi banii de 
buzunar ai alteţei sale regale. Ai auzit, domnule Colbert, astă- 
seară, înainte de ceasurile opt! 

Şi cu aceste cuvinte, salutându-l pe rege foarte respectuos, 
intendentul superior se retrase de-a-ndaratele şi ieşi din 
cabinet, fără să-l cinstească măcar cu o singură privire pe 
invidiosul căruia, dintr-o dată, îi răsese pe jumătate capul. 
Colbert, de ciudă, îşi sfâşie dantela albă de Flandra şi îşi muşcă 
buzele până la sânge. 


Fouquet abia păşi pragul, că în aceeaşi clipă camerierul, 
trecând pe lângă el, strigă: 

— Un curier din Bretania pentru maiestatea sa! 

— Domnul d'Herblay avea dreptate — murmură Fouquet, 
scoţându-şi ceasul din buzunar. O oră şi cincizeci şi cinci de 
minute. Era tocmai timpul. 


Capitolul VI 


D'Artagnan sfârşeşte prin a căpăta brevetul 
de căpitan 


Cititorul ştie dinainte pe cine anunţa cameristul când 
vestea sosirea unui mesager din Bretania. Acest mesager putea 
fi recunoscut fără nici o greutate. Era d'Artagnan, prăfuit de 
sus până jos, cu faţa umflată, cu părul năclăit de sudoare într- 
un chip dezgustător, cu picioarele înţepenite, încât abia îşi mai 
putea ridica tălpile ca să păşească de pe o treaptă pe alta, cu 
pintenii de la cizme plini de sânge. În clipa când intra pe uşă, îl 
zări în prag pe intendentul superior. Fouquet îi aruncă un 
zâmbet, din treacăt, aceluia care, cu un ceas mai devreme, i-ar 
fi adus ruina sau moartea. D'Artagnan găsi, în bunătatea lui 
sufletească şi în nesecata lui tărie trupească, destulă prezenţă 
de spirit pentru a-şi reaminti frumoasa primire pe care i-o 
făcuse acest om; îl salută deci la rândul lui, mai mult cu 
bunăvoință şi compătimire, decât cu respect. Simţea că-i flutură 
pe buze acest cuvânt ce fusese zvârlit de-atâtea ori în faţa 
ducelui de Guise: "Fugi!" Dar, rostind acest cuvânt, acum, în 
urechea lui Fouquct, ar fi însemnat să trădeze o cauză; 
pronunţând acest cuvânt în cabinetul regelui şi de faţă cu un 
camerier, ar fi însemnat să se nenorocească degeaba, fără să fi 
fost de folos nimănui. D'Artagnan se mulţumi deci să-i răspundă 
cu un simplu salut ministrului, fără a-i spune nici un cuvânt şi 
intră la rege. 

În acel moment, suveranul plutea între surprinderea în 
care îl aruncaseră ultimele cuvinte ale lui Fouquet şi plăcerea 
de a-l vedea reîntors pe d'Artagnan. 


Fără a fi curtean, muşchetarul avea privirea tot atât de 
sigură şi de ageră, ca şi cum ar fi fost curtean. De cum intră, 
citi umilinţa sfâşietoare întipărită pe fruntea lui Colbert. Auzi 
chiar aceste cuvinte pe care i le spunea regele: 

— Ah, domnule Colbert, prin urmare ai nouă sute de mii de 
livre în vistierie? 

Colbert, înăbuşit, se înclină fără să răspundă. 

Toată această scenă pătrunse în mintea lui d'Artagnan prin 
ochi şi prin urechi, în acelaşi timp. 

Cel dintâi cuvânt al lui Ludovic al XIV-lea către 
muşchetarul său, ca şi cum ar fi vrut să acopere ceea ce 
spusese cu o clipă mai înainte, fu un bună ziua plin de 
bunăvoință. Al doilea îi era adresat lui Colbert, cum că putea să 
plece. Acesta ieşi din cabinetul regelui galben la faţă şi 
împleticindu-se, în timp ce d'Artagnan îşi răsucea agale sfârcul 
mustăţilor. 

— Îmi place să privesc în neorânduiala asta pe unul din 
slujitorii mei — zise regele, admirând impunătoarea murdărie a 
veşmintelor trimisului său. 

— În adevăr, sire — răspunse d'Artagnan — am socotit că 
prezenţa mea e atât de grabnică la Luvru, încât mi-am îngăduit 
să mă înfăţişez în această ţinută înaintea maiestăţii voastre. 

— Îmi aduci, aşadar, veşti mari, domnule? întrebă regele 
zâmbind. 

— Sire, iată totul în două cuvinte: Belle-Isle e fortificată; şi 
foarte bine fortificată; insula are o centură dublă de ziduri, o 
cetate, două forturi despărțite; în port se află trei corăbii 
înarmate, iar bateriile de coastă nu-şi aşteaptă decât tunurile. 

— Ştiu toate astea, domnule — răspunse regele. 

— Ah, maiestatea voastră ştie totul? făcu muşchetarul cu 
uimire. 

— Am si planul fortificațiilor de la Belle-Isle — adăugă 
regele. 

— Maiestatea voastră are planul?... 

— Iată-l. 

— Într-adevăr, sire — bâigui d'Artagnan — acesta este. Am 
văzut unul la fel şi acolo. Fruntea muşchetarului se întunecă. 
Ah, înţeleg, maiestatea voastră n-a avut încredere numai în 
mine şi a mai trimis pe cineva — rosti el pe un ton plin de 
mustrare. 


— Ce importanţă mai are, domnule, modul cum am aflat 
ceea ce ştiu, de vreme ce ştiu totul? 

— Prea bine, sire — vorbi muşchetarul, fără a căuta să-şi 
mai ascundă nemulţumirea. Îmi îngădui numai să spun 
maiestăţii voastre că în cazul acesta nu mai era nevoie să mă 
pună să gonesc atâta cale, pentru a mă afla în primejdie să-mi 
zdrobesc de douăzeci de ori oasele, ca să fiu primit la 
întoarcere cu o astfel de veste. Sire, când cineva nu are 
încredere în oamenii săi ori îi socoteşte netrebnici, nu se 
foloseşte de ei. 

Şi d'Artagnan, într-o mişcare militărească, izbi cu talpa în 
podea, făcând să se scuture pe parchet un nouraş de pulbere de 
sânge închegat. 

Regele îl privea în tăcere, bucurându-se în sinea lui de 
primul său triumf. 

— Domnule — spuse apoi după o clipă — nu numai că 
Belle-Isle mi-e cunoscută, dar Belle-Isle e a mea! 

— Prea bine, prea bine, sire; nu vă mai cer nimic altceva — 
răspunse d'Artagnan — decât să fiu concediat! 

— Cum concediat, domnule? 

— Chiar aşa. Sunt prea mândru ca să mănânc pâinea 
regelui fără a o câştiga, sau mai degrabă câştigând-o prost. 
Daţi-mi drumul, sire. 

— Oh, oh! 

— Daţi-mi drumul, sau plec singur. 

— Te-ai supărat, domnule? 

— Am şi de ce, la dracu! Stau cocoţat în şa treizeci şi două 
de ceasuri, gonesc ziua şi noaptea, alerg ca un nebun, ajung 
aici ţeapăn ca un spânzurat şi altul mi-o ia totuşi înainte! Ce 
mai, sunt un neghiob. Daţi-mi drumul sire! 

— Domnule d'Artagnan — zise Ludovic al XIV-lea punându- 
şi mâna albă pe braţul prăfuit al muşchetarului — ceea ce ţi-am 
spus acum nu poate ştirbi cu nimic ceea ce ţi-am făgăduit mai 
înainte. Cuvântul dat nu se mai retrage! Şi tânărul rege, 
ducându-se drept la masa lui, deschise un sertar şi scoase din el 
o bucată de hârtie împăturită în patru. lată-ţi brevetul de 
căpitan de muşchetari. L-ai câştigat pe merit, domnule 
d'Artagnan. 

D'Artagnan desfăcu nerăbdător hârtia şi o privi de două 
ori. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. 


— Şi acest brevet — adăugă regele — îţi este dat nu numai 
pentru călătoria dumitale la Belle-Isle, dar şi pentru curajoasa 
dumitale faptă din Piaţa Grevei. Acolo, într-adevăr, m-ai slujit 
cu toată vitejia. 

— Ah, ah! făcu d'Artagnan, fără a putea ori, cu toată 
stăpânirea de sine, o anumită roşeaţă ce i se urca în obraji. Şi 
asta o ştiţi, sire? 

— Da, o ştiu. 

Regele avea privirea pătrunzătoare şi judecata sa nu dădea 
niciodată greş, când era vorba să citească în cugetul cuiva. 

— Vrei să spui ceva — îl îndemnă el pe muşchetar — vrei 
să spui ceva şi nu îndrăzneşti. Haide, vorbeşte deschis, 
domnule; ştii doar că ţi-am spus, odată pentru totdeauna, să n- 
ai nici o reţinere faţă de mine. 

— Ei bine, sire, ceea ce vreau să spun este că mi-ar fi făcut 
mai multă plăcere dacă aş fi fost numit căpitan de muşchetari 
pentru că aş fi redus la tăcere o baterie sau pentru că aş fi 
cucerit un oraş, în fruntea companiei mele, decât pentru a fi 
ajutat să fie spânzurați doi nenorociţi. 

— Să fie un adevăr ceea ce spui? 

— Dar întreb pe maiestatea voastră: pentru ce m-ar bănui 
de prefăcătorie? 

— Pentru că, dacă te cunosc bine, domnule, nu pot crede 
că te căieşti de a fi tras spada pentru mine. 

— Ei bine, aici vă înşelaţi, sire şi chiar foarte mult. Da, îmi 
pare rău c-am tras spada atunci, din pricina rezultatelor la care 
a dus fapta mea; acei bieţi oameni care au pierit, sire, nu erau 
nici duşmanii voştri, nici ai mei şi ei nu se puteau apăra. 

Regele păstră un moment de tăcere. 

— Dar însoţitorul dumitale, domnule d'Artagnan, se căieşte 
şi el? 

— Însoţitorul meu? 

— Da. Nu erai singur, pe cât mi se pare. 

— Singur? Unde? 

— În Piaţa Grevei. 

— Nu, sire, nu — răspunse d'Artagnan, roşindu-se la 
gândul că regele ar fi putut bănui că el, d'Artagnan, ar voi să 
culeagă numai pentru sine gloria ce i se cuvenea şi lui Raoul. 
Nu, la dracu! Bine zice maiestatea voastră, aveam un însoțitor 
şi încă unul foarte brav. 

— Un tânăr, nu-i aşa? 


— Da, sire, un tânăr. Oh, dar se cuvine să aduc laude 
maiestăţii voastre pentru că e atât de bine informată şi asupra 
faptelor şi asupra oamenilor. Domnul Colbert e acela care-i face 
regelui rapoarte atât de amănunțite? 

— Domnul Colbert nu mi-a vorbit decât de bine despre 
dumneata, domnule d'Artagnan şi n-ar fi fost ascultat dacă ar fi 
vorbit altfel. 

— Ah, ce fericire! 

— Dar el l-a vorbit de bine şi pe acel tânăr. 

— Şi pe drept cuvânt — zise muşchetarul. 

— În sfârşit, se pare că acel tânăr e un viteaz — spuse 
Ludovic al XIV-lea, ca să aţâţe în celălalt un simţământ pe care 
el îl lua drept ciudă. 

— Un viteaz, da, sire — răspunse d'Artagnan, încântat, la 
rândul lui, de a-i stârni regelui interesul pentru Raoul. 

— Îi ştii cumva numele? 

— Dar cred că... 

— Aşadar, îl cunoşti? 

— Da, de aproape douăzeci şi cinci de ani, sire. 

— Dar abia are douăzeci şi cinci de ani! exclamă regele. 

— Ei bine, sire, îl cunosc de când s-a născut, iată totul. 

— Vorbeşti adevărat? 

— Sire — zise d'Artagnan — maiestatea voastră îmi pune 
întrebări cu o neîncredere ce nu intra în caracterul vostru. 
Domnul Colbert, care v-a încunoştinţat atât de bine, a uitat oare 
să vă spună că acest tânăr este fiul celui mai bun prieten al 
meu? 

— Vicontele de Bragelonne? 

— Da, el însuşi, sire; vicontele de Bragelonne îl are ca tată 
pe domnul conte de La Fere, care a contribuit atât de mult la 
restauraţia regelui Carol al II-lea. Oh, Bragelonne se trage 
dintr-o rasă de viteji, sire! 

— Prin urmare, e fiul acelui senior care a venit la mine, sau 
mai bine zis care a venit la domnul de Mazarin, din partea 
regelui Carol al II-lea, pentru a ne oferi alianţa lui? 

— Întocmai. 

— Şi spui că acest conte de La Fere e un viteaz? 

— Sire, e un om care a tras spada pentru regele, părintele 
vostru, de un număr de ori mai mare decât numărul de azi al 
zilelor preafericitei vieţi a maiestăţii voastre. 


De data asta fu rândul lui Ludovic al XIV-lea să-şi muşte 
buzele. 

— Bine, domnule d'Artagnan, bine! Şi domnul conte de La 
Fere e prietenul dumitale? 

— Se vor împlini în curând patruzeci de ani de când 
suntem prieteni, sire. Maiestatea voastră vede dar că nu-i 
vorbesc despre lucruri petrecute ieri, alaltăieri. 

— 'Ţi-ar părea bine dacă l-ai revedea pe acest tânăr, 
domnule d'Artagnan? 

— Aş fi încântat, sire. 

Ludovic bătu într-un talger. Un camerier îşi făcu apariţia. 

— Cheamă-l pe domnul de Bragelonne — îi spuse regele. 

— Ah, ah! E aici? se miră d'Artagnan. 

— E de gardă astăzi, la Luvru, împreună cu compania de 
gentilomi ai domnului de Conde. 

Regele abia termină, Raoul se înfăţişă în cabinet. Când îl 
văzu pe d'Artagnan, îi zâmbi cu acel zâmbet fermecător ce nu 
se întâlneşte decât pe buzele oamenilor tineri. 

— Haide, haide — i se adresă d'Artagnan cu familiaritate 
lui Raoul — regele îngăduie să mă îmbrăţişezi; dar spune-i mai 
întâi că-i mulţumeşti. 

Raoul se înclină cu atâta graţie, încât regele, căruia toate 
firile nobile îi erau pe plac atâta vreme cât n-o umbreau pe a sa, 
admiră această frumuseţe, această forţă şi această modestie. 

— Domnule — spuse monarhul adresându-se lui Raoul — 
am cerut domnului prinţ de Condé să aibă bunăvoința de a te 
lăsa să treci în garda mea. Am primit răspunsul său; începând 
deci din această dimineaţă, eşti al meu. Domnul prinţ de Conde 
e un stăpân bun; sper însă că nu vei fi în pierdere, schimbându- 
l. 

— Da, da, Raoul, fii liniştit, regele are o inimă minunată — 
zise d'Artagnan, care cunoştea acum firea lui Ludovic şi se juca 
oarecum cu amorul lui propriu, până la un anumit punct, 
bineînţeles, respectând totdeauna conveniențele şi măgulind, 
chiar atunci când părea că ia în derâdere pe cineva. 

— Sire — răspunse Bragelonne cu voce blândă şi plină de 
farmec, cu acea intonaţie firească şi melodioasă pe care o 
moştenise de la tatăl său — sire, nu numai din această 
dimineaţă sunt al maiestăţii voastre. 


— Oh, ştiu asta — zise regele — şi vrei să vorbeşti despre 
întâmplarea din Piaţa Grevei. În ziua aceea, într-adevăr, ai fost 
cu totul al meu, domnule. 

— Sire, nici aceea nu este ziua la care mă gândesc; nu mi- 
ar sta bine să amintesc de un serviciu atât de mărunt făcut 
alături de un om ca domnul d'Artagnan. Vreau să vorbesc de o 
împrejurare care a făcut epocă în viaţa mea şi care m-a 
consacrat, de la vârsta de şaisprezece ani, în serviciul devotat 
al maiestăţii voastre. 

— Ah, ah! exclamă regele. Şi care este acea împrejurare? 
Spune, domnule. 

— Iat-o... Când am pornit în prima mea campanie, adică 
atunci când am intrat în serviciul domnului prinţ de Conde, 
domnul conte de La Fere m-a condus până la Saint-Denis, unde 
rămăşiţele pământeşti ale regelui Ludovic al XIII-lea aşteptau, 
pe ultimele trepte ale lăcaşului funebru, un urmaş pe care 
Dumnezeu nu i-l trimite, sper, decât peste mulţi ani de zile. 
Acolo, el m-a pus să jur pe cenuşa stăpânilor noştri că voi servi 
regalitatea, reprezentată prin maiestatea voastră, încarnată de 
maiestatea voastră, că o voi sluji cu gândul, cu vorba şi cu 
fapta. Am jurat, iar Dumnezeu şi morţii mi-au primit 
jurământul. De zece ani, sire, n-am avut, atât de des pe cât aş fi 
dorit, prilejul să-mi dovedesc credinţa: sunt un soldat al 
maiestăţii voastre, nimic altceva şi chemându-mă alături de voi, 
sire, nu înseamnă că îmi schimb stăpânul, ci îmi schimb numai 
garnizoana. 

Raoul tăcu şi se înclină. Dar, deşi el sfârşise, Ludovic al 
XIV-lea îl asculta încă. 

— La dracu! strigă d'Artagnan. A vorbit frumos, nu-i aşa, 
maiestate? Bun neam, sire, neam mare! 

— Da — murmură regele mişcat, fără a îndrăzni totuşi să-şi 
exprime tulburarea, întrucât ea n-avea altă cauză decât 
prezenţa unui om înzestrat cu o minunată nobleţe. Da, 
domnule, ai spus adevărul: oriunde te-ai aflat, ai aparţinut 
regelui. Totuşi, schimbând garnizoana, vei găsi, crede-mă, o 
înălţare în rang de care eşti vrednic. 

Raoul înţelese că aici se oprea ceea ce regele avea să-i 
spună lui. Şi, cu tactul desăvârşit ce caracteriza firea sa aleasă, 
se înclină şi ieşi. 

— Mai ai ceva să-mi comunici, domnule? întrebă regele 
după ce rămase singur cu d'Artagnan. 


— Da, sire şi am lăsat anume această veste la urmă fiindcă 
ea e tristă şi va îmbrăca în doliu regalitatea europeană. 

— Dar ce spui, domnule? 

— Sire, trecând prin Blois, un cuvânt, un cuvânt trist, ecou 
al palatului, mi-a lovit auzul. 

— Într-adevăr, mă înspăimântați, domnule d'Artagnan. 

— Sire, acest cuvânt era rostit de un vestitor care purta 
doliu la braţ. 

— Unchiul meu, Gaston de Orleans, te pomeneşti? 

— Sire, şi-a dat ultima suflare. 

— Şi nimeni nu mi-a spus! strigă Ludovic, a cărui 
susceptibilitate regală vedea o jignire în tăinuirea acestei veşti. 

— Oh, nu vă supăraţi, sire! zise d'Artagnan. Nici un curier 
din Paris şi nici un curier din lume nu aleargă cu iuţeala 
slujitorului vostru; curierul de la Blois va ajunge aici abia peste 
două ceasuri şi aleargă bine, vă asigur de asta, dat fiind că l-am 
întâlnit dincolo de Orleans. 

— Unchiul meu Gaston! murmură Ludovic, ducându-şi 
mâna la frunte şi închizând în aceste trei cuvinte toate 
amintirile neplăcute pe care puteau să i le trezească ele. 

— Eh, da, sire, aşa e — rosti ca un filozof d'Artagnan, 
răspunzând gândului regal — trecutul se duce. 

— Ai dreptate, domnule, ai dreptate; dar ne rămâne, slavă 
Domnului, viitorul; şi ne vom strădui să nu-l facem prea 
posomorât. 

— Pentru asta, mă las în seama maiestăţii voastre — zise 
muşchetarul, înclinându-se. Şi acum... 

— Da, aşa e, domnule, uitasem cele o sută zece leghe pe 
care le-ai străbătut. Du-te, domnule, îngrijeşte-te ca unul din cei 
mai buni soldaţi ai mei şi când vei fi pe deplin odihnit, vino să te 
pui la dispoziţia mea. 

— Sire, de faţă fiind sau în lipsă, sunt totdeauna al 
maiestăţii voastre! 

D'Artagnan se înclină şi ieşi. Apoi, ca şi cum ar fi venit 
doar de la Fontainebleau, începu să cutreiere Luvrul spre a-l 
întâlni pe Bragelonne. 


Capitolul VII 


Un îndrăgostit şi o stăpână 


În timp ce la castelul din Blois lumânările ardeau în jurul 
trupului neînsufleţit al lui Gaston de Orleans, care reprezenta 
trecutul, în timp ce burghezii din oraş îi întocmeau epitaful, 
care era departe de a fi un panegiric, în timp ce Doamna, 
văduva moştenitoare, uitând că în anii tinereţii ei iubise atât de 
mult acest cadavru înţepenit încât fugise din castelul părintesc 
ca să-l urmeze, făcea, la douăzeci de paşi de sala funebră, 
socoteala averii, fără a mai ţine seama de orgoliul rangului, alte 
socoteli şi alte orgolii se înfruntau în toate celelalte unghere ale 
castelului unde sălăşluia vreo fiinţă omenească. 

Nici dangătul lugubru al clopotelor, nici glasurile 
tărăgănate ale cântăreților, nici strălucirea făcliilor răsfrântă în 
vitralii, nici pregătirile de înmormântare nu aveau puterea să 
tulbure două persoane aşezate în dreptul unei ferestre din 
curtea interioară, fereastră pe care noi o cunoaştem şi care 
lumina o odaie ce făcea parte din ceea ce se numea pe atunci 
micile apartamente. De altminteri, o rază jucăuşă de soare, care 
soarelui părea că nici nu-i pasă de pierderea pe care o îndura 
Franţa, o rază de soare, spuneam, cădea asupra lor, răscolind 
miresmele florilor din apropiere şi însufleţind până şi zidurile 
dimprejur. Aceste două persoane atât de preocupate, nu de 
moartea ducelui, ci de convorbirea ce se înfiripase între ele cu 
prilejul acestei morţi, erau o tânără fată şi un june bărbat. 
Acesta din urmă, un flăcău între douăzeci şi cinci şi douăzeci şi 
şase de ani cel mult, cu o înfăţişare când foarte deschisă, când 
prefăcută, făcând să-i joace în cap doi ochi mari, umbriţi de 
nişte gene lungi, era mărunt şi oacheş la chip; râdea cu o gură 
largă, dar împodobită cu dinţi frumoşi, iar bărbia lui ascuţită, 
care părea să se bucure de o mlădiere pe care natura n-o 
imprimă de regulă acestei părţi a feţei, se lungea uneori într-un 
chip foarte drăgăstos către interlocutoarea sa, care, se cuvine 
s-o spunem, nu se retrăgea totdeauna cu iuţeala pe care 
cerinţele unei bune creşteri aveau dreptul să i-o impună. 
Tânăra fată, pe care o cunoaştem, căci am mai văzut-o o dată la 
aceeaşi fereastră, în lumina aceluiaşi soare, tânăra fată oferea 
un amestec ciudat de sensibilitate şi îngândurare: era 
fermecătoare când râdea, frumoasă când se posomora; totuşi, 


să ne grăbim a o spune, cel mai adesea era mai degrabă 
fermecătoare, decât frumoasă. 

Cele două persoane păreau a fi atins punctul culminant al 
unei convorbiri pe jumătate glumeaţă, pe jumătate gravă. 

— Haide, domnule Malicorne — spunea tânăra fată — vrei 
să vorbim, în sfârşit, serios? 

— Crezi că-i uşor, domnişoară Aure — răspunse tânărul — 
să faci ceea ce-ai vrea, când nu poţi face ceea ce ai putea... 

— Bun! lată-l că se încurcă în propriile lui fraze. 

— Eu? 

— Da, dumneata; hai, renunţă la logica asta de procuror, 
dragul meu. 

— Încă ceva cu neputinţă. Sunt secretar de procuror, 
domnişoară de Montalais. 

— Iar eu sunt domnişoară, domnule Malicorne. 

— Vai, o ştiu prea bine şi mă chinuieşti prin această 
depărtare; de aceea, nu-ţi voi mai spune nimic. 

— Ba nu, nu te chinuiesc; spune-mi ceea ce ai să-mi spui, 
haide, ţi-o cer! 

— Ei bine, mă supun. 

— Ah, într-adevăr, ce fericire! 

— Domnul a murit. 

— Ei, poftim veste! Dar de unde vii ca să ne spui asta? 

— Vin din Orleans, domnişoară. 

— Şi asta-i singura veste pe care o aduci? 

— O, nu!... Vin să anunţ că doamna Henriette a Angliei e 
pe cale de a sosi pentru a se căsători cu fratele maiestăţii sale. 

— Într-adevăr, Malicorne, eşti nesuferit cu veştile astea din 
veacul celălalt! Să ştii, dacă nu te laşi de obiceiul acesta urât de 
a mă lua peste picior, voi pune să fii dat afară. 

— Oh! 

— Da, fiindcă mă scoţi din sărite. 

— Ei, ei, răbdare, domnişoară. 

— Vrei să mă superi cu tot dinadinsul. Şi ştiu de ce te porţi 
aşa, lasă... 

— De ce? Spune, şi-ţi voi răspunde fără înconjur dacă e 
adevărat sau nu. 

— Ştii că aştept cu nerăbdare răspunsul la rugămintea, pe 
care am avut nesăbuinţa de a ţi-o face, să pui o vorbă bună ca 
să fiu domnişoară de onoare şi nu vrei să-ţi pui în joc trecerea. 

— Eu? 


Malicorne cobori pleoapele, îşi încrucişă braţele şi îşi reluă 
aerul său prefăcut. 

— Şi ce trecere ar putea să aibă un biet ajutor de procuror, 
spune-mi, rogu-te? 

— Tatăl dumitale n-are degeaba un venit de douăzeci de 
mii de livre, domnule Malicorne. 

— Avere de om din provincie, domnişoara de Montalais. 

— Tatăl dumitale nu degeaba cunoaşte toate tainele 
domnului prinţ de Condé. 

— Favoare care se mărgineşte la a-i împrumuta bani 
monseniorului. 

— Pe scurt, dumneata însuţi nu eşti degeaba cea mai 
şireată cutră de provincie. 

— Mă măguleşti. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Cum asta? 

— Fiindcă în timp ce eu vreau să-ţi arăt că n-am nici un fel 
de trecere, dumneata mă faci să cred că aş avea una. 

— În sfârşit, ce-i cu rugămintea mea? 

— Ei bine, rugămintea dumitale... 

— Voi avea sau nu voi avea răspunsul? 

— Îl vei avea. 

— Când? 

— Oricând vei dori. 

— Unde e? 

— În buzunarul meu. 

— Cum, în buzunarul dumitale? 

— Da. 

Şi, într-adevăr, cu un surâs de pişicher, Malicorne scoase 
din buzunar o scrisoare, pe care Montalais i-o smulse din mână 
ca pe o pradă şi o citi dintr-o răsuflare. Pe măsură ce citea, se 
însenina la chip. 

— Malicorne! strigă ea după ce termină de citit. Orice s-ar 
spune, eşti un băiat bun. 

— De ce, domnişoară? 

— Fiindcă ai fi putut cere să fii răsplătit pentru acest lucru 
şi n-ai făcut-o. 

Şi izbucni într-un hohot de râs, crezând că astfel îl 
zăpăceşte pe ajutorul de procuror. Dar Malicorne înfruntă cu 
bărbăţie atacul. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui — zise el. 

De astă dată, Montalais era aceea care părea încurcată. 

— Ti-am dezvăluit sentimentele mele — continuă 
Malicorne. Mi-ai spus de trei ori, râzând, că nu mă iubeşti: m-ai 
sărutat o singură dată, fără să râzi şi cu asta mă declar 
mulţumit, e tot ce-mi trebuie. 

— Tot? făcu mândra şi cocheta Montalais pe un ton în care 
se simţea orgoliul rănit. 

— Absolut tot, domnişoară — răspunse Malicorne. 

— Ah! 

Această exclamaţie monosilabică exprima atâta mânie câtă 
recunoştinţă ar fi avut dreptul să aştepte tânărul. El clătină 
liniştit din cap. 

— Ascultă, Montalais, să nu mai vorbim despre asta — 
spuse, fără a se îngriji dacă această familiaritate era sau nu în 
vederile iubitei sale. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, de un an de zile de când te cunosc, mi-ai fi 
arătat de douăzeci de ori uşa, dacă nu ţi-aş fi fost pe plac. 

— Ei „nu mai spune! Şi pentru care motiv ţi-aş fi putut 
arăta uşa? 

— Fiindcă am fost destul de neobrăzat ca s-o merit. 

— Oh, asta e adevărat. 

— Vezi dar că eşti silită s-o recunoşti — zise Malicorne. 

— Domnule Malicorne. 

— Să nu ne supărăm; aşadar, dacă nu m-ai dat afară, nu e 
fără temei. 

— Să nu-ţi închipui cumva că te iubesc! strigă Montalais. 

— Prea bine. Ţi-aş spune chiar că în clipa de faţă sunt sigur 
că mă urăşti. 

— Oh, niciodată n-ai spus ceva mai adevărat! 

— Fie. Nici eu nu te pot suferi. 

— Ah, iau act! 

— Ia. Mă găseşti grosolan şi prost; eu te găsesc, la rândul 
meu, cu glasul înăsprit şi cu faţa sluţită de mânie. In clipa 
aceasta, ai fi în stare să te arunci mai bine pe fereastră, decât 
să mă laşi să-ţi sărut vârful degetelor; iar eu m-aş prăvăli mai 
curând din vârful clopotniţei, decât să-ţi ating poala rochiei. 
Dar peste cinci minute, dumneata mă vei iubi, iar eu te voi 
adora. Oh, aşa e! 

— Mă îndoiesc. 


— Iar eu îţi jur că aşa este! 

— Înfumuratule! 

— Şi nu e numai atât; ai nevoie de mine, Aure, iar eu am 
nevoie de dumneata. Când vrei să fii veselă, te fac să râzi; când 
îmi place să fiu îndrăgostit, te privesc. Ţi-am adus răspunsul pe 
care-l doreai la rugămintea de a fi doamnă de onoare; 
dumneata îmi vei da numaidecât lucrul pe care-l voi dori. 

— Eu? 

— Dumneata! Dar în clipa de faţă, scumpa mea Aure, îţi 
declar că nu doresc nimic; aşa că, fii liniştită. 

— Eşti un om odios, Malicorne; eram pe cale să mă bucur 
de vestea pe care mi-ai adus-o, dar iată că-mi spulberi orice 
bucurie. 

— Bine, nu-i încă timpul pierdut, te vei bucura după ce voi 
pleca eu. 

— Atunci pleacă, hai... 

— Fie; dar, mai întâi, un sfat... 

— Care? 

— Reia-ţi buna dispoziţie; te urâţeşti când faci pe supărata. 

— Mojicule! 

— Aşa, să ne spunem tot ce gândim, de vreme ce-am ajuns 
aici! 

— O, Malicorne! O, inimă plină de răutate! 

— O, Montalais! Fiinţă ingrată! 

Şi tânărul se sprijini în coate pe marginea ferestrei. 

Montalais luă o carte şi o deschise. Malicorne se ridică, îşi 
şterse pălăria cu mâneca hainei şi îşi scutură cu dosul mâinii 
vestonul negru. Montalais, prefăcându-se că citeşte, îl urmărea 
cu coada ochiului. 

— Bun! rosti ea furioasă. lată-l că-şi ia aerul lui respectuos. 
O să stea bosumflat opt zile de aici încolo. 

—  Cincisprezece, domnişoară — zise Malicorne, 
înclinându-se. 

Montalais îşi ridică asupra lui pumnul strâns. 

— Monstrule! strigă ea. Oh, dacă aş fi bărbat! 

— Ce mi-ai face? 

— Te-aş strânge de gât! 

— Ah, foarte bine — zise Malicorne — acum mi se pare că 
încep să doresc ceva. 

— Şi ce doreşti, domnule demon? Să-mi pierd sufletul de 
furie? 


Malicorne învârtea respectuos pălăria între degete; dar 
deodată lăsă pălăria să-i cadă din mâini, o prinse pe fată de 
amândoi umerii, o trase spre el şi-şi apăsă pe buzele ei buzele 
sale prea învăpăiate pentru un bărbat ce voia să arate că ar fi 
atât de nepăsător. Aure voi să scoată un țipăt, dar ţipătul acesta 
fu înăbuşit în focul sărutării. Întărâtată şi mânioasă, fata îl 
îmbrânci pe tânăr în zid. 

— Bun! rosti pe un ton filozofic Malicorne. Asta mi-ajunge 
pentru şase săptămâni. Adio, domnişoară! Primeşte umilul meu 
salut! 

Şi făcu trei paşi spre uşă. 

— Ei bine, nu, nu vei pleca! strigă Montalais, bătând din 
picior. Rămâi, îţi poruncesc! 

— Îmi porunceşti, dumneata? 

— Da; nu sunt eu stăpâna? 

— Pe sufletul şi pe gândurile mele, da, fără îndoială. 

— Frumoasă proprietate, n-am ce zice! Un suflet slut şi un 
cap sec. 

— la seama, Montalais, te cunosc — zise Malicorne. Ai să 
te îndrăgosteşti de servitorul dumitale. 

— Ei bine, da — răspunse ea, agăţându-se de gâtul său mai 
mult cu o nepăsare copilărească, decât cu o voluptoasă 
delăsare — ei bine, da, căci trebuie să-ţi mulţumesc, la urma 
urmelor. 

— Pentru ce? 

— Pentru serviciul pe care mi l-ai făcut. Nu e oare în joc 
viitorul meu? 

— Ba şi al meu. 

Montalais îl privi ţintă. 

— E îngrozitor — zise — că nu pot niciodată să ghicesc 
dacă vorbeşti serios sau nu. 

— Cum nu se poate mai serios; mă duc la Paris, vei merge 
şi dumneata, vom merge împreună. 

— Atunci, numai pentru asta m-ai ajutat, egoistule? 

— Ce vrei, Aure, nu mă pot lipsi de dumneata. 

— Ei bine, într-adevăr şi eu la fel; totuşi, trebuie să 
recunoşti că eşti un suflet rău. 

— Aure, scumpa mea Aure, ia seama! Dacă începi iar cu 
ocările, ştii ce urmează şi am să te ador. 

Şi, spunând aceste cuvinte, Malicorne o trase pentru a 
doua oară pe fată spre el. Dar în aceeaşi clipă se auziră paşi pe 


scări. Cei doi tineri erau atât de aproape, încât ar fi fost 
surprinşi unul în braţele celuilalt, dacă Montalais nu l-ar fi 
repezit dintr-o dată pe Malicorne cu spatele spre uşa ce se 
deschise tocmai în momentul acela. Un strigăt puternic, urmat 
de aspre dojeni, răsună numaidecât. Aceea care scotea acest 
strigăt şi rostea acele ameninţări era doamna de Saint-Remy; 
nenorocitul de Malicorne o prinsese între perete şi uşa pe care 
ea abia o întredeschisese. 

— Iarăşi haimanaua asta! ţipă bătrâna femeie. Nu mai 
scăpăm de el! 

— Ah, doamnă — răspunse Malicorne cu o voce plină de 
respect — au trecut opt zile întregi de când n-am mai fost pe 
aici. 


Capitolul VIII 


Unde apare din nou adevărata eroină a 
acestei povestiri 


În urma doamnei de Saint-Rémy urca domnişoara de La 
Valliere. Ea auzi izbucnirea de mânie maternă şi, ghicindu-i 
cauza, păşi tremurând în odaia unde-l zări pe nenorocitul de 
Malicorne, a cărui fâstâceală nemaipomenită ar fi înduioşat sau 
ar fi înveselit pe oricine l-ar fi putut privi cu sânge rece. Intr- 
adevăr, tânărul se retrăsese repede în dosul unui jilt înalt, ca 
pentru a se pune la adăpost de primele atacuri ale doamnei de 
Saint-Rémy; nu spera s-o poată îndupleca prin cuvinte, căci ei îi 
turuia gura mai repede decât lui, fără a se mai opri, dar el îşi 
punea toată nădejdea în elocvenţa gesturilor lui. Bătrâna 
doamnă însă nu asculta şi nu vedea nimic: de multă vreme, 
Malicorne era una din antipatiile ei. Totuşi, furia îi era prea 
mare ca să nu se abată de la Malicorne şi asupra complicei lui. 
Montalais fu luată la rând. 

— Şi dumneata, domnişoară şi dumneata îţi închipui oare 
că nu-i voi vorbi Doamnei despre cele ce se petrec la una din 
domnişoarele ei de onoare? 


— Oh, mamă — se ruga domnişoara de La Vallière — fii 
bună, iart-o... 

— Taci, domnişoară şi nu te obosi degeaba luând partea 
unor persoane nedemne; că o fată cinstită ca dumneata suferă 
înrâurirea unei pilde rele e fără îndoială un lucru destul de 
urât, dar să-i mai iei şi apărarea, iată ceea ce nu pot îngădui. 

— Nu ştiu, zău, pentru ce sunt tratată atât de aspru — 


izbucni Montalais, nemaiputându-se stăpâni — că doar n-am 
făcut nici un rău, aşa presupun! 
— Dar acest pierde-vară, domnişoară — i-o întoarse 


doamna de Saint-Rémy arătându-l pe Malicorne — se află aici 
ca să facă bine? Te rog să-mi răspunzi! 

— Nici să facă bine, nici să facă rău, doamnă; a venit să mă 
vadă, asta-i tot. 

— Bine, bine — zise doamna de Saint-Rémy. Alteța sa 
regală va fi încunoştinţată şi va judeca. 

— Oricum — răspunse Montalais — nu văd de ce domnul 
Malicorne n-ar avea voie să vină aici, de vreme ce gândurile 
dumnealui sunt foarte curate. 

— Gânduri curate, cu o astfel de mutră! strigă doamna de 
Saint-Rémy. 

— Vă mulțumesc în numele mutrei mele, doamnă — rosti 
Malicorne. 

— Vino, copila mea, vino de-aici — zise doamna de Saint- 
Rémy. Hai să-i spunem Doamnei că în clipa când ea îşi plânge 
soţul, în clipa când noi toți plângem săvârşirea unui stăpân în 
acest vechi castel de la Blois, sălaş al durerii, mai sunt 
primprejur oameni care se bucură şi petrec. 

— Oh! făcură într-un glas cei doi învinuiți. 

— O domnişoară de onoare! O domnişoară de onoare! se 
văicări bătrâna doamnă, ridicându-şi braţele spre cer. 

— Ei bine, de data asta vă înşelaţi, doamnă — zise 
Montalais, scoasă din răbdări. Nu mai sunt domnişoară de 
onoare, a Doamnei, cel puţin. 

— Renunţi la această cinste, domnişoară? Foarte bine, nu 
pot decât să aplaud o asemenea hotărâre şi iată c-o aplaud. 

— Nu renunţ la această cinste, doamnă; trec în serviciul 
altcuiva, atâta tot. 

— Te duci la burghezi sau la magistrați? întrebă doamna 
de Saint-Remy cu dispreţ. 


— Aflaţi, doamnă — răspunse Montalais — că nu sunt eu 
aceea care să slujesc o burgheză sau o soţie de magistrat şi că, 
părăsind această biată curte unde lâncezeşte persoana 
dumneavoastră, mă voi duce să stau la o curte aproape regală. 

— Auzi, auzi! O curte regală! rosti doamna de Saint-Rémy, 
străduindu-se să râdă. O curte regală! Ce zici de asta, fiica 
mea? 

Şi se întoarse către domnişoara de La Vallière, pe care voia 
cu tot dinadinsul s-o îndepărteze de Montalais şi care, în loc să 
se supună dorinţei doamnei de Saint-Rémy, privea cu frumoşii 
ei ochi împăciuitori când spre mama sa, când spre Montalais. 

— N-am spus o curte regală, doamnă — răspunse 
Montalais — fiindcă doamna Henriette a Angliei, care va deveni 
soţia alteţei sale regale Domnul, nu e regină. Am spus aproape 
regală şi m-am exprimat bine, deoarece ea va fi cumnata 
regelui. 

Dacă un trăsnet ar fi căzut pe castelul de la Blois, n-ar fi 
uimit-o pe doamna de Saint-Rémy aşa cum o uimi această 
ultimă frază rostită de Montalais. 

— Ce tot vorbeşti acolo de alteţa sa regală Doamna 
Henriette? bâigui bătrâna femeie. 

— Spun că voi intra în serviciul ei ca domnişoară de 
onoare; asta am spus. 

— Ca domnişoară de onoare? exclamară în acelaşi timp 
doamna de Saint-Remy cu deznădejde şi domnişoara de La 
Valliere cu bucurie. 

— Da, doamnă, ca domnişoară de onoare. 

Bătrâna femeie îşi lăsă capul în jos, ca şi cum lovitura ar fi 
fost prea puternică pentru ea. Totuşi, aproape numaidecât, 
ridică iarăşi faţa, pentru a da o ultimă ripostă adversarei sale: 

— Oh, oh! zise ea. Multe făgăduieli de acest fel se fac fără 
nici un temei! Te îmbeţi adesea cu speranţe frumoase, pentru 
ca, la urmă, când e vorba ca aceste făgăduieli să fie împlinite, 
ca aceste speranţe să fie înfăptuite, te trezeşti că toate 
aşteptările pe care te bizuiai se destramă ca fumul. 

— O, doamnă, trecerea de care se bucură ocrotitorul meu 
nu poate fi pusă la îndoială şi făgăduielile lui sunt ca şi fapte 
împlinite. 

— Şi acest ocrotitor atât de puternic aş fi prea curioasă 
dacă aş vrea să-i aflu numele? 


— O, Doamne, nu! E domnul de aici — răspunse Montalais, 
arătând spre Malicorne, care, în tot timpul acestei scene, îşi 
păstrase cel mai netulburat sânge rece şi cea mai hazlie 
demnitate. 

— Dumnealui! strigă doamna de Saint-Rémy cu o explozie 
de hohote. Dumnealui e sprijinitorul dumitale! Omul a cărui 
trecere nu poate fi pusă la îndoială, ale cărui făgăduinţe sunt ca 
şi fapte împlinite este domnul Malicorne! 

Malicorne făcu o plecăciune. Cât despre Montalais, drept 
orice răspuns, ea scoase hârtia din buzunar şi i-o arătă bătrânei 
doamne. 

— lată brevetul — spuse. 

Asta le puse vârf la toate. De îndată ce-şi aruncă privirea 
peste binecuvântatul pergament, bătrâna doamnă îşi încrucişă 
braţele, o nedefinită expresie de invidie şi deznădejde îi împietri 
obrazul şi trebui să se aşeze pe un scaun ca să nu leşine. 
Montalais nu era însă atât de rea pentru a se bucura peste 
măsură de victoria ei şi pentru a-şi copleşi duşmanul, mai ales 
când acest duşman era mama prietenei sale; se bucură, dar nu 
sări în sus de fericire că învinsese. Malicorne, în schimb, fu mai 
puţin generos; el îşi luă aere de nobil în jilţul său, întinzându-şi 
picioarele cu o familiaritate care, cu două ceasuri mai înainte, i- 
ar fi atras lovituri de baston. 

— Domnişoară de onoare la tânăra Doamnă! murmură 
doamna de Saint-Rémy, încă nevenindu-i să creadă. 

— Da, doamnă, şi, culmea, datorită sprijinului domnului 
Malicorne! 

— De necrezut! repetă bătrâna doamnă. Nu-i aşa, Louise, 
ca e de necrezut? 

Dar Louise nu răspunse; stătea cu capul în jos, 
îngândurată, aproape mâhnită. Îşi duse gingaş mâna la frunte şi 
oftă. 

— Şi, mă rog, domnule — spuse deodată doamna de Saint- 
Rémy — cum ai făcut de-ai obţinut această însărcinare? 

— Am cerut-o, doamnă. 

— Cui? 

— Unuia din prietenii mei. 

— Ai dumneata prieteni cu atâta trecere la curte, încât să- 
ţi poată îndeplini o asemenea cerere? 

— Doamnă, aşa se pare. 

— Şi se poate şti numele acestor prieteni? 


— N-am spus că aş avea mai mulţi prieteni, doamnă, am 
spus un prieten. 

— Şi cum se numeşte acest prieten? 

— La naiba, prea multe vreţi să ştiţi, doamnă! Când ai un 
prieten atât de puternic ca al meu, nu-l dai în vileag cu una cu 
două, ca să ţi-l fure te miri cine. 

— Ai dreptate, domnule, să nu-i spui numele, căci mă tem 
că ti-ar fi greu să-l născoceşti. 

— În tot cazul — interveni Montalais — dacă prietenul nu 
există, brevetul există şi asta lămureşte totul. 

— Atunci — zise doamna de Saint-Rémy cu zâmbetul 
grațios al pisicii care vrea să zgârie — atunci înseamnă că, 
adineauri, când l-am găsit pe domnul la dumneata... 

— Ei bine? 

— Îţi aducea brevetul. 

— Chiar aşa e, doamnă, aţi ghicit. 

— În cazul acesta, totul e foarte cuviincios. 

— Cred şi eu, doamnă. 

— Şi am greşit, pe cât se pare, făcându-ţi aspre mustrări, 
domnişoară. 

— Foarte mult, doamnă; dar sunt aşa de obişnuită cu 
mustrările dumneavoastră, încât vi le iert. 

— Dacă-i aşa, să mergem, Louise; nu ne rămâne decât să 
ne retragem. M-auzi? 

— Doamnă — rosti La Vallière tresărind — ai spus ceva? 

— Dar nu m-ai auzit, copila mea? 

— Nu, doamnă, mă gândeam. 

— La ce? 

— La o mie de lucruri. 

— Sper că nu eşti supărată pe mine, Louise! zisa 
Montalais, strângându-i mâna. 

— Dar pentru ce aş fi supărată pe tine, scumpa mea Aure? 
răspunse tânăra fată cu glasul ei dulce ca un cântec. 

— Doamne — adaugă doamna de Saint-Rémy — chiar dacă 
ar fi puţin supărată pe dumneata, biata copilă, ar avea şi de ce. 

— Dar pentru ce, Doamne sfinte, să se supere pe mine? 

— Mi se pare că e de familie tot atât de bună şi e tot atât 
de frumoasă ca şi dumneata. 

— Mamă! strigă Louise. 


— De o sută de ori mai frumoasă, doamnă, da; dintr-o 
familie mai bună, însă, nu; dar asta nu-mi spune de loc pentru 
ce ar fi Louise supărată pe mine. 

— Crezi oare că e o plăcere pentru ea să se înmormânteze 
la Blois, în timp ce dumneata vei străluci la Paris? 

— Dar, doamnă, nu eu sunt aceea care o împiedică pe 
Louise de a mă urma la Paris; dimpotrivă, aş fi foarte fericită să 
vină şi ea acolo. 

— Numai că domnul Malicorne, care e atotputernic la 
curte... 

— Ce să-i faci, doamnă — rosti Malicorne — fiecare cum 
poate pe această biată lume. 

— Malicorne! îi strigă Montalais. Apoi, aplecându-se către 
tânăr: Ţine-o de vorbă pe doamna de Saint-Rémy, fie certându- 
te, fie împăcându-te cu ea; trebuie să-i vorbesc Louisei. 

Şi o caldă strângere de mână îl răsplăti în aceeaşi clipă pe 
Malicorne pentru supunerea de care avea să dea dovadă. 
Malicorne se apropie îmbufnat de doamna de Saint-Rémy, în 
timp ce Montalais îi şoptea prietenei sale, cuprinzând-o cu 
braţul pe după gât: 

— Ce ai, spune? E adevărat că n-ai să mă mai iubeşti 
fiindcă voi străluci acolo, aşa cum zice mama ta? 

— Oh, nu! răspunse tânăra fata, abia stăpânindu-şi 
lacrimile. Dimpotrivă, mă bucur de norocul tău. 

— Te bucuri! Şi eşti gata să plângi. 

— Plângi oare numai de invidie? 

— Ah, da, înţeleg, mă duc la Paris şi acest cuvânt, Paris, îţi 
reaminteşte de un anume cavaler. 

— Aure! 

— Un anume cavaler care se afla cândva la Blois, iar astăzi 
se află la Paris. 

— Nu ştiu, în adevăr, ce am, dar simt că mă înăbuş. 

— Atunci plângi, dacă nu poţi să-mi zâmbeşti. 

Louise îşi ridică faţa atât de frumoasă, pe care lacrimile, 
picurând una câte una, o iluminau ca nişte diamante. 

— Haide, mărturiseşte — zise Montalais. 

— Ce vrei să mărturisesc? 

— Pricina care te face să plângi; nimeni nu plânge fără 
motiv. Sunt prietena ta; tot ceea ce vrei să fac, voi face. 
Malicorne e mai puternic decât s-ar crede, să ştii! Vrei să vii la 
Paris? 


— Vai! oftă Louise. 

— Vrei să vii la Paris? 

— Să rămân singură aici, în acest castel mohorât, eu care 
mă obişnuisem să-ţi ascult cântecele, să-ţi strâng mâna, să 
alerg cu tine prin parc! Oh, cât o să-mi fie de urât, ce repede 
am să mor! 

— Vrei să vii la Paris? 

Louise oftă din nou. 

— Nu vrei să-mi răspunzi, prin urmare. 

— Dar ce să-ţi răspund? 

— Da sau nu; nu-i atât de greu, mi se pare. 

— Oh, tu eşti fericită, Montalais! 

— Spune, asta înseamnă că ai vrea să fii în locul meu? 

Louise tăcu. 

— Mică încăpăţânată! rosti Montalais. S-a mai văzut oare 
vreodată ca cineva să se ascundă de prietena ei? Haide, 
mărturiseşte că ai vrea să vii la Paris, mărturiseşte că mori de 
dorul de a-l revedea pe Raoul! 

— Nu pot să mărturisesc asta. 

— Şi rău faci. 

— De ce? 

— Pentru că... vezi acest brevet? 

— Fireşte că-l văd. 

— Ei bine, aş putea face să ai unul la fel. 

— Prin cine? 

— Prin Malicorne. 

— Aure, vorbeşti adevărat? Ar fi cu putinţă? 

— Doamne, Malicorne e aici; ceea ce a făcut pentru mine, 
va trebui să facă şi pentru tine. 

Malicorne auzi rostindu-se de două ori numele lui; fu 
încântat că avea prilejul să scape de doamna Saint-Remy şi se 
întoarse numaidecât către ele. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară? 

— Vino încoace, Malicorne — făcu Montalais cu un gest 
poruncitor. 

Malicorne se supuse. 

— Un brevet la fel — zise Montalais. 

— Cum adică? 

— Un brevet la fel cu ăsta! E limpede? 

— Dar... 

— Îmi trebuie! 


— Oh, oh, îţi trebuie? 

— Da. 

— E cu neputinţă, nu-i aşa, domnule Malicorne? zise Louise 
cu glasul ei dulce. 

— Doamne! Dacă e pentru dumneata, domnişoară... 

— Pentru mine. Da, domnule Malicorne, va fi pentru mine. 

— Şi dacă domnişoara de Montalais îl cere o dată cu 
dumneata... 

— Domnişoara de Montalais nu-l cere, ţi-l ordonă! 

— Ei bine, voi căuta să mă supun, domnişoară. 

— Şi vei face să fie numită? 

— Vom încerca. 

— Fără răspunsuri în doi peri. Louise de La Vallière va fi 
domnişoară de onoare a doamnei Henriette până în opt zile. 

— Ce grăbită eşti! 

— Până în opt zile; dacă nu... 

— Ei bine? 

— Îl vei lua şi pe al meu înapoi, domnule Malicorne: nu-mi 
părăsesc prietena. 

— Scumpă Montalais! 

— Prea bine, păstrează-ţi brevetul; domnişoara de La 
Valliere va fi domnişoară de onoare. 

— Adevărat? 

— Adevărat. 

— Aşadar, pot nădăjdui că voi merge la Paris? 

— Te poţi bizui pe mine. 

— Oh, domnule Malicorne, câtă recunoştinţă! strigă Louise 
împreunându-şi mâinile şi sărind în sus de bucurie. 

— Mică prefăcută! zâmbi Montalais. Încearcă de a mă mai 
face să cred că nu eşti îndrăgostită de Raoul. 

Louise se înroşi ca trandafirul de mai; dar în loc să 
răspundă, se duse s-o îmbrăţişeze pe mama sa. 

— Domnul Malicorne e un prinţ deghizat! zise bătrâna 
doamnă. Totul îi stă în putinţă. 

— Vreţi să fiţi şi dumneavoastră domnişoară de onoare? o 
întrebă Malicorne pe doamna de Saint-Remy. Atâta timp cât 
pot, să numesc barem pe toată lumea! 

Şi, cu acestea, ieşi, lăsând-o pe biata doamnă despotcovită, 
cum ar spune Tallemant des Reaux. 


— Fie ce-o fi! murmură Malicorne coborând scara. Treaba 
asta o să mă coste încă o mie de livre, dar n-am încotro; 
prietenul meu Manicamp nu face nimic pe degeaba. 


Capitolul IX 


Malicorne şi Manicamp 


Introducerea acestor două noi personaje în istorisirea de 
faţă şi misterioasa lor asemănare de nume şi de simţăminte 
merită oarecare atenţie din partea povestitorului, cât şi a 
cititorului. Vom căuta deci să dăm câteva amănunte despre 
domnul Malicorne şi despre domnul Manicamp. 

Malicorne, se ştie, fusese de curând la Orleans ca să 
capete brevetul acela pentru domnişoara de Montalais, iar 
sosirea lui făcuse o mare vâlvă la castelul din Blois. Şi asta 
pentru că la Orleans se afla în vremea aceea domnul de 
Manicamp. Ciudat personaj mai era şi acest domn de 
Manicamp! Băiat cu mult spirit, totdeauna fără un ban, 
totdeauna la ananghie, cu toate că se înfrupta după voie din 
punga domnului conte de Guiche, una dintre cele mai bine 
garnisite pungi ale epocii. Şi asta pentru că domnul conte de 
Guiche copilărise împreună cu domnul de Manicamp, biet 
boiernaş vasal, născut din neamul Grammont. Şi pentru că, în 
sfârşit, domnul de Manicamp, cu spiritul lui ager, îşi crease un 
venit în bogata familie a mareşalului. 

Încă din copilărie, dintr-un calcul foarte bine întocmit 
pentru vârsta lui îşi împrumutase numele şi tăcerea tuturor 
nebuniilor contelui de Guiche. Nobilul său prieten şterpelea o 
fructă adusă pentru doamna mareşal, spărgea o oglindă, scotea 
ochiul unui câine, de Manicamp era totdeauna gata să ia 
asupră-şi crima şi primea pedeapsa cuvenită, care nu era mai 
puţin aspră pentru faptul că se abătea asupra unui nevinovat. În 
schimb, acest sistem de abnegaţie îi era răsplătit. In loc să 
umble în hainele sărăcăcioase din care situaţia părintească îi 
făcuse un fel de lege, putea să apară strălucitor, mândru, ca un 
tânar senior cu un venit de cincizeci de mii de livre. Asta nu 


înseamnă că avea un caracter josnic sau ca era un spirit 
ploconit; nu, era filozof, sau mai degrabă arăta acea nepăsare, 
moliciune şi visare ce fac pe un om să treacă peste orice 
simţământ al ierarhiilor lumeşti. Singura lui ambiţie era să 
cheltuiască repede şi cât mai mulţi bani. Dar, sub acest raport, 
domnul de Manicamp era un sac fără fund. De trei sau patru ori 
pe an, cu regularitate, îl sleia de bani pe contele de Guiche şi 
când vedea că acesta este cu adevărat sleit, întorcându-şi 
buzunarele şi punga pe dos şi spunând că i-ar trebui cel puţin 
cincisprezece zile până când dărnicia părintească să-i umple din 
nou punga şi buzunarele, de Manicamp pierdea orice vlagă, se 
culca, stătea lungit în pat, nu mai mânca nimic şi vindea 
frumoasele lui veşminte sub motiv că, stând culcat în pat, nu 
mai are nevoie de ele. In timpul acestei amorţiri a trupului şi a 
spiritului, punga contelui de Guiche se umplea iarăşi şi, odată 
plină, se revărsa în cea a lui de Manicamp, care îşi cumpăra 
alte haine noi, se dichisea încă o dată şi reîncepea aceeaşi viaţă 
de mai înainte. Această manie de a-şi vinde hainele noi pe un 
sfert din preţul lor adevărat îl făcuse pe eroul nostru de pomină 
în Orleans, oraş unde, ne-am simţi foarte încurcaţi să spunem 
de ce, venea să-şi petreacă, de obicei, zilele lui de pocăință. Toţi 
stricaţii provinciali, toţi neisprăviţii cu şase sute de livre pe an 
se repezeau să culeagă firimiturile îndestulării sale. Printre 
admiratorii acelor strălucite costume se distingea amicul nostru 
Malicorne, fiul unui sindic al oraşului, de la care domnul prinţ 
de Condé, totdeauna strâmtorat, ca orice Condé, împrumuta 
adesea bani cu camătă mare. Domnul Malicorne ţinea cheile de 
la lada cu bani a părinţilor săi. Vrem să spunem că, în acele 
timpuri de moralitate uşoară, el îşi agonisea, de partea lui, 
urmând exemplul tatălui şi dând bani cu camătă pe termene 
scurte, un venit de o mie opt sute de livre, fără a mai pune la 
socoteală alte şase sute de livre ce proveneau de la 
generozitatea sindicului, astfel încât Malicorne tânărul era 
regele rafinaţilor din Orleans, dispunând de două mii patru sute 
de livre, pe care le putea mânui, cheltui, risipi în tot felul de 
nebunii. Dar, spre deosebire de Manicamp, Malicorne era 
nemaipomenit de ambițios. lubea din ambiţie, arunca banii din 
ambiţie, s-ar fi putut ruina din ambiţie. 

Malicorne se hotărâse să parvină cu orice preţ; şi pentru 
asta, fără a ţine seama de nimic, îşi alesese o iubită şi un 
prieten. Iubita, domnişoara de Montalais, era crudă cu el în 


privinţa desfătărilor dragostei, dar era o fată de neam nobil şi 
asta îi era de ajuns lui Malicorne. Prietenul nu ţinea la 
prietenie, dar era favoritul contelui de Guiche, prieten el însuşi 
cu Domnul, fratele regelui şi asta îi era de ajuns lui Malicorne. 
În schimb, la capitolul cheltuielilor, domnişoara de Montalais îl 
costa pe an — panglici, mănuşi şi dulciuri — o mie de livre. De 
Manicamp îl costa — bani daţi cu împrumut şi nerestituiţi — de 
la o mie două sute la o mie cinci sute de livre pe an. Aşa încât 
lui Malicorne nu-i mai rămânea nimic. A, ba nu, ne înşelăm: îi 
mai rămânea lada cu bani a tatălui său. Şi căuta să se 
folosească de ea printr-un procedeu asupra căruia păstra cea 
mai mare taină şi care consta din a-şi însuşi singur, din banii 
părinteşti, suma necesară pe vreo şase ani înainte, adică circa 
cincisprezece mii de livre, jurându-se, bineînţeles faţă de el 
însuşi, de a pune la loc această datorie de îndată ce se va ivi 
prilejul.  Prilejul trebuia să fie primirea unei frumoase 
însărcinări pe lângă curtea Domnului, atunci când această curte 
se va alcătui cu prilejul căsătoriei Prințului. Această vreme 
sosise, într-adevăr şi curtea Domnului începea să fie înjghebată. 
O atribuţie bună pe lângă un prinţ de sânge, primită prin girul 
şi recomandarea unui prieten de rangul contelui de Guiche, 
însemna cel puţin douăsprezece mii de livre pe an, şi, punând în 
practică sistemul pe care-l adoptase Malicorne de a-şi spori 
veniturile, douăsprezece mii de livre se puteau urca uşor la 
douăzeci de mii. Pe urmă, odată intrat în această atribuţie, 
Malicorne se va însura cu domnişoara de Montalais; 
domnişoara de Montalais, aparţinând unei familii în care 
noblețea se transmitea prin pântec, nu numai că avea să fie 
dotată, dar îl va înnobila şi pe Malicorne. Dar pentru ca 
domnişoara de Montalais, care nu avea prea multă avere, deşi 
era singură la părinţi, să poată fi înzestrată convenabil, trebuia 
să aparţină unei principese pe atât de largă la mână, pe cât de 
avară era Doamna, văduva moştenitoare. Şi pentru ca soţia să 
nu fie cu nimic mai prejos decât soţul, situaţie ce ar prezenta 
mari neajunsuri, mai cu seamă când e vorba de nişte caractere 
cum erau cele ale viitorilor căsătoriţi, Malicorne se gândi să 
facă din însăşi curtea Domnului, fratele regelui, punctul central 
al unirii lor. Montalais va fi domnişoară de onoare a Doamnei, 
iar Malicorne va fi ofiţer al Domnului. De unde se vede că 
planul pornea dintr-un cap chibzuit şi că purcese a fi adus la 
îndeplinire cu multă hotărâre. Malicorne îl rugase pe Manicamp 


să-i ceară contelui de Guiche un brevet de domnişoară de 
onoare. lar contele de Guiche îi ceruse acest brevet Domnului, 
care îl şi semnase fără şovăire. 

Planul acesta chibzuit al lui Malicorne, căci e de la sine 
înţeles că socotelile unui spirit atât de activ ca al său nu se 
mărgineau numai la prezent, ci se întindeau şi în viitor, planul 
lui Malicorne, spuneam, era următorul: 

Să facă să intre în serviciul doamnei Henriette o femeie 
îndatorată lui, spirituală, tânără, frumoasă şi pricepută la 
intrigi; să afle, cu ajutorul acestei femei, toate tainele femeieşti 
ale acestei tinere căsnicii, în timp ce el, Malicorne şi prietenul 
său Manicamp vor afla, la rândul lor, toate misterele bărbăteşti 
ale tinerilor căsătoriţi. Numai folosind astfel de mijloace se 
poate ajunge la o avere frumoasă şi totodată înjghebată într-un 
timp scurt. 

Malicorne era un nume de rând, iar cel care-l purta avea 
prea mult spirit ca să-şi ascundă acest adevăr; dar îşi va 
cumpăra o proprietate şi atunci Malicorne de ceva, sau chiar 
Malicorne scurt va suna foarte nobil în ureche. Şi n-ar fi cu 
totul nefiresc să se poată găsi numelui de Malicorne o obârşie 
dintre cele mai aristocratice. Într-adevăr, n-ar putea, oare, să 
coboare din vreun domeniu unde un taur cu mari coarne 
ucigătoare va fi pricinuit cândva o năpastă cuiva şi va fi botezat 
pământul acela cu sângele pe care-l va fi făcut să curgă acolo? 

Fireşte, acest plan era înţesat de multe greutăţi; dar cea 
mai mare dintre toate era domnişoara de Montalais însăşi. 
Capricioasă, nestatornică, bănuitoare, nechibzuită, uşuratică, 
pretențioasă, fecioară înarmată cu gheare, Erigonă: mânjită cu 
suc de struguri, ea răsturna uneori, cu o singură mişcare a 
degetelor sale albe sau cu o singură suflare a buzelor ei 
zâmbitoare, edificiul pe care răbdarea lui Malicorne se 
străduise să-l înalțe în decurs de o lună. 

Lăsând la o parte dragostea, Malicorne era fericit; însă 
această dragoste, pe care nu se putea împiedica să n-o resimtă, 
el avea tăria de a şi-o ascunde cu grijă, încredinţat că la cea 
mai mică slăbire a legăturilor prin care ţinea strâns acest 
Proteu“ feminin, demonul îl va trânti la pământ şi-şi va bate 
fără cruţare joc de dânsul. Îşi umilea iubita, dispreţuind-o. 

Arzând de patimă atunci când ea se apropia de el plină de 
ispite, cunoştea arta de a rămâne rece ca gheaţa, de teamă că, 


de îndată ce-ar întinde braţele s-o cuprindă, fata ar rupe-o la 
fugă, râzându-i în nas. 

În ceea ce-o privea, Montalais credea că nu-l iubeşte pe 
Malicorne, şi, cu totul dimpotrivă, îl iubea. Dar Malicorne 
repeta faţă de ea atât de des reproşurile că este nepăsătoare, 
încât fata sfârşea de multe ori prin a crede că acesta era 
adevărul şi atunci îşi spunea că-l urăşte. lar de voia să-l 
cucerească prin cochetărie, Malicorne devenea şi mai mofturos 
decât ea. Dar ceea ce o făcea pe Montalais să ţină la Malicorne 
într-un chip ce n-o mai putea despărţi de el era că Malicorne 
venea mereu încărcat de veşti proaspete de la curte şi din oraş, 
că el aducea de fiecare dată la Blois o modă, o taină, un parfum, 
că nu cerea niciodată o întâlnire, ba, dimpotrivă, se lăsa rugat 
să primească un favor, după care lui îi crăpa totdeauna buza. La 
rândul ei, Montalais nu era zgârcită cu veştile. Prin ea, 
Malicorne ştia tot ce se petrecea la Doamna, văduva 
moştenitoare şi îi povestea lui Manicamp întâmplări care te 
făceau să mori de râs, iar acesta, leneş cum era, i le ducea 
pregătite de-a gata contelui de Guiche, care le împărtăşea apoi 
Domnului. 

Iată, pe scurt, care era urzeala micilor interese şi a micilor 
conspirații ce făceau legătura între Blois şi Orleans şi între 
Orleans şi Paris şi care aveau s-o aducă în acest din urmă oraş, 
unde va stârni o adevărată revoluţie, pe biata domnişoară de La 
Vallière, care nici pe departe nu bănuia, în clipa când se 
întorcea din camera de sus, bucuroasă, la braţul mamei sale, 
viitorul ciudat căruia îi era hărăzită. 

Cât despre cumsecadele Malicorne, vrem să-l numim pe 
sindicul din Orleans, el vedea tot atât de puţin limpede în 
prezent, pe cât vedeau ceilalţi în viitor şi nici prin cap nu-i 
trecea, în timp ce se plimba singur, în fiecare zi, între ceasurile 
trei şi cinci, după ce lua masa, prin piaţa Sfânta Caterina, 
îmbrăcat în haina lui cenuşie, croită pe vremea lui Ludovic al 
XIII-lea şi cu papucii lui de postav legaţi cu ciucuri mari, că el 
era acela care plătea toate hohotele de râs, toate sărutările 
fugare, toate şuşotelile, toată risipa de panglici şi toată 
zămislirea de planuri ce formau un lanţ neîntrerupt de 
patruzeci şi cinci de leghe de la castelul din Blois până la 
Palatul Regal. 


Capitolul X 


Manicamp şi Malicorne 


Aşadar, Malicorne plecă, după cum am spus şi se duse să-l 
caute pe prietenul său Manicamp, retras în momentul acela la 
Orleans. Era tocmai în perioada când acest tânăr senior umbla 
să-şi vândă ultimul costum mai curăţel ce-i mai rămăsese la 
îndemână. Cu cincisprezece zile mai înainte obținuse de la 
contele de Guiche o sută de pistoli, singurii bani cu care putea 
porni la drum, pentru a se duce s-o întâmpine pe Doamna, care 
avea să sosească la Le Havre. Cu trei zile mai înainte smulsese 
şi de la Malicorne cincizeci de pistoli, preţul brevetului obţinut 
pentru Montalais. Acum, deci, nu mai avea de unde să 
ciupească nimic, epuizându-şi toate resursele şi nu-i rămânea 
decât să-şi vândă frumosul costum de stofă şi mătase, brodat şi 
cusut cu aur, care stârnise admiraţia întregii curţi. Dar, pentru 
a fi în măsură să vândă acest costum, ultimul ce-i mai rămăsese, 
după cum am fost siliţi să-i destăinuim cititorului, Manicamp a 
trebuit să se culce iarăşi în patul său. Nici foc în casă, nici bani 
de buzunar, nici bani pentru plimbare, nimic altceva decât 
somnul, care trebuia să-i ţină loc şi de mâncare şi de petreceri 
şi de baluri. S-a spus: "Dormitul ţine loc de mâncare", dar nu s- 
a spus niciodată: "Cine doarme, petrece", sau; "Cine doarme, 
dansează". Manicamp, redus la neputinţa de a nu mai petrece şi 
de a nu mai dansa de opt zile cel puţin, era deci foarte 
posomorât. Aştepta un cămătar şi-l văzu intrând pe Malicorne. 
Un strigăt de deznădejde îi scăpă de pe buze. 

— Cum — zise el cu un ton pe care nimic nu l-ar putea reda 
— iar dumneata, prietene? 

— Bun, mă primeşti frumos — răspunse Malicorne. 

— Ah, numai că aşteptam nişte bani, şi, în loc de bani, vii 
dumneata. 

— Şi dacă ţi-aş aduce eu nişte bani? 

— O, atunci e cu totul altceva! Fii binevenit, dragă 
prietene. 

Şi întinse mâna, nu spre palma lui Malicorne, ci spre 
punga lui. Malicorne se făcu însă că nu bagă de seamă şi-i dădu 
mâna. 


— Şi banii? murmură Manicamp. 

— Dragul meu, dacă vrei să-i capeţi, câştigă-i. 

— Dar ce trebuie să fac pentru asta? 

— La naiba, să-i câştigi! 

— În ce fel? 

— O, e greu, te previn! 

— La dracu! 

— Trebuie să te dai jos din pat şi să te duci să-l cauţi 
numaidecât pe domnul conte de Guiche. 

— Să mă scol din pat? murmură Manicamp, întinzându-se 
cu adâncă plăcere în aşternut. O, asta nu! 

— Ţi-ai vândut toate costumele? 

— Nu, mi-a mai rămas unul, cel mai frumos chiar; dar 
aştept cumpărător. 

— Şi încălţămintea? 

— Mi se pare că se vede colo, pe scaunul acela. 

— Ei bine, fiindcă ţi-au mai rămas nişte ghete şi o haină, 
încalţă-le pe unele, îmbrac-o pe cealaltă, pune şaua pe un cal şi 
porneşte-o la drum. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Şi de ce, mă rog? 

— La naiba, nu ştii că domnul de Guiche se află la 
Etampes? 

— O, eu îl credeam la Paris; dacă-i aşa, nu ai de făcut decât 
cincisprezece leghe, în loc de treizeci. 

— Eşti drăguţ! Dacă voi face cincisprezece leghe cu 
costumul meu, nu va mai fi de îmbrăcat şi în loc să-l vând cu 
treizeci de pistoli, voi fi silit să-l dau pe cincisprezece. 

— Dă-l pe cât vrei, dar mie îmi trebuie încă un brevet de 
domnişoară de onoare. 

— Ce spui! Pentru cine? Montalais a ta este în dublu 
exemplar? 

— Răutate ce eşti! Dumneata eşti aşa. Dumneata înghiţi 
două averi: pe a mea şi pe a domnului conte de Guiche. 

— Ai putea să spui mai bine pe a domnului de Guiche şi pe 
a dumitale. 

— Aşa e, fiecăruia după rangul său; dar să mă întorc la 
brevetul meu. 

— O să fie greu. 

— Dovedeşte-mi pentru ce. 


— Dragă prietene, nu vor fi în totul decât douăsprezece 
domnişoare de onoare pe lângă Doamna; am căpătat o dată 
pentru dumneata ceea ce o mie două sute de femei încearcă să 
capete şi pentru asta a fost nevoie de o diplomaţie întreagă... 

— Da, ştiu că a trebuit să dai o bătălie mare, dragă 
prietene. 

— Aşa sunt afacerile — zise Manicamp. 

— Cui i-o spui? De aceea, când voi fi rege, îţi făgăduiesc un 
lucru. 

— Care? Că ai să te numeşti Malicorne I? 

— Nu, că am să te fac intendentul meu superior; dar 
deocamdată nu despre asta e vorba. 

— Din păcate! 

— E vorba să-mi faci rost de un al doilea brevet de 
domnişoară de onoare. 

— Dragă prietene, de mi-ai făgădui cerul cu stelele toate, 
nu m-ai face să mă dau jos din patul meu acum. 

Malicorne îşi sună buzunarul. 

— Am aici douăzeci de pistoli — zise el. 

— Şi ce vrei să fac cu douăzeci de pistoli, Maică Precistă? 

— Eh — rosti Malicorne puţin îmbufnat — fie şi numai spre 
a-i adăuga la ceilalţi cinci sute pe care mi-i datorezi! 

— Aşa da, ai dreptate — încuviinţă Manicamp, întinzând 
din nou mâna — sub acest unghi de vedere pot să-i primesc. Dă- 
i încoace! 

— O clipă, la naiba! Nu e vorba numai să întinzi mâna. 
Dacă îţi dau aceşti douăzeci de pistoli, voi avea brevetul? 

— Fără îndoială. 

— Repede? 

— Chiar astăzi. 

— Oh, ia seama, domnule Manicamp! Îţi iei o sarcina prea 
mare şi eu nu-ţi cer atât de mult. Treizeci de leghe într-o 
singură zi nu-i puţin; ai să te omori. 

— Pentru a îndatora un prieten, nimic nu mi se pare cu 
neputinţă. 

— Eşti un om viteaz. 

— Unde-s cei douăzeci de pistoli? 

— Iată-i — făcu Malicorne, arătându-i. 

— Bine. 

— Dar, scumpe domnule Manicamp, numai caii de poştă au 
să te coste banii ăştia. 


— Lasă, n-avea grijă de asta. 

— Iartă-mă. | 

— Cincisprezece leghe de aici până la Etampes... 

— Patrusprezece. 

— Fie; patrusprezece leghe fac şapte poşte; o livră pentru 
o poştă înseamnă şapte livre; alte şapte livre pentru surugiu fac 
patrusprezece; tot atâtea pentru întoarcere, se ridică la 
douăzeci şi opt; dormitul şi mâncatul încă pe atâta; toată 
distracţia asta te va costa aproape şaizeci de livre. 

Manicamp se întinse ca un şarpe în patul lui şi, 
îndreptându-şi ochii mari către Malicorne, zise: 

— Ai dreptate, nu mă voi putea întoarce mai devreme de 
mâine. 

Şi luă cei douăzeci de pistoli. 

— Atunci, pleacă fără zăbavă. 

— Dacă-i vorba să mă întorc abia mâine, avem destul timp. 

— Timp, pentru ce? 

— Să jucăm. 

— Pe ce vrei să joci? 

— Pe cei douăzeci de pistoli ai dumitale, la naiba! 

— Nu, ai să câştigi iarăşi. 

— Atunci îi pun la bătaie. 

— Contra cât? 

— Contra altor douăzeci de pistoli. 

— Şi care va fi obiectul rămăşagului? 

— Iată. Am spus paisprezece leghe drumul până la 
Etampes. 

— Da. 

— Şi paisprezece leghe la întoarcere. 

— Da. 

— Prin urmare, douăzeci şi opt de leghe. 

— Fără îndoială. 

— Pentru aceşti douăzeci şi opt de leghe îmi dai 
paisprezece ceasuri? 

— Îţi dau. 

— Încă un ceas pentru a-l găsi pe contele de Guiche? 

— Fie. 

— Şi încă un ceas ca să-mi facă o scrisoare pentru Domnul 

— Minunat. 

— Şaisprezece ceasuri în totul. 

— Socoteşti mai bine ca domnul Colbert. 


— Suntem la amiază? 

— A trecut de-o jumătate de ceas. 

— Ia te uită... ai un ceas foarte bun. 

— Ei şi ce spuneai?... zise Malicorne, vârându-şi la loc 
ceasul, în buzunarul de la brâu. 

— Ah, aşa-i; spuneam că îţi voi mai câştiga încă douăzeci 
de pistoli, cu cei pe care mi i-ai dat, dacă îţi voi aduce 
scrisoarea contelui de Guiche în... 

— În cât? 

— În opt ceasuri. 

— Ai cumva vreun cal înaripat? 

— Asta mă priveşte. Faci rămăşagul? 

— Că voi primi scrisoarea contelui în opt ceasuri? 

— Da. 

— Semnată? 

— Da. 

— În mână? 

— În mână. 

— Ei bine, fie! Pariez! zise Malicorne, curios să ştie cum va 
ieşi din această învoială vânzătorul său de haine. 

— Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

— Dă-mi pana, cerneală şi hârtie. 

— Poftim. 

— Ah! 

Manicamp se ridică în pat cu un suspin şi, sprijinindu-se în 
cotul stâng, aşternu pe hârtie, cu scrisul lui cel mai frumos, 
rândurile următoare: 


"Bon pentru un loc de domnişoară de onoare pe lângă 
Doamna, pe care domnul conte de Guiche se va însărcina să-l 
obțină la prima întrevedere. 

DE MANICAMP" 


Această mare trudă îndeplinită, Manicamp se răsturnă din 
nou pe spate în patul său. 

— Ei bine — întrebă Malicorne — ce înseamnă asta? 

— Asta înseamnă că dacă eşti grăbit să ai scrisoarea 
contelui de Guiche către Domnul, am câştigat rămăşagul. 

— Cum aşa? 

— E limpede, mi se pare; vei lua această hârtie. 


— Da. 

— Şi vei pleca în locul meu. 

— Ah! 

— Vei alerga în goana cailor. 

— Bun! , 

— În şase ceasuri vei fi la Étampes; în şapte ceasuri vei 
avea scrisoarea contelui, iar eu voi câştiga rămăşagul, fără a 
mă fi mişcat din pat, ceea ce-mi convine de minune şi dumitale 
la fel, sunt sigur de asta. 

— Hotărât, Manicamp, eşti un mare om. 

— Ştiam mai de mult. 

— Aşadar, plec la Etampes. 

— Pleci, da. 

— ÎI caut pe contele de Guiche şi-i înmânez acest bon. 

— El îţi va da unul la fel pentru Domnul. 

— Pe urmă mă duc la Paris. 

— ÎI vei căuta pe Domnul şi-i vei preda bonul contelui de 
Guiche. 

— Domnul aprobă. 

— Într-o clipită. 

— Şi voi avea brevetul. 

— Îl vei avea. 

— Ah! 

— Sper că sunt binevoitor, nu? 

— Adorabil. 

— Mulţumesc. 

— Aşadar, poţi face din contele de Guiche tot ce vrei, 
scumpul meu Manicamp? 

— Tot, în afară de bani. 

— Drace! Excepţia nu-i tocmai, plăcută; dar, în fine, în loc 
să-i ceri bani, dacă i-ai cere... 

— Ce? 

— Ceva mai important! 

— Ce înţelegi prin ceva mai important? 

— Să zicem, dacă unul din prietenii dumitale ţi-ar cere să-i 
faci un serviciu. 

— Nu i l-aş face. 

— Egoistule! 

— Sau, în tot cazul, l-aş întreba ce serviciu mi-ar face în 
schimb. 

— Minunat! Ei bine, acest prieten îţi vorbeşte acum. 


— Despre dumneata e vorba, Malicorne? 

— Despre mine. 

— Aşa!... Eşti, prin urmare, atât de bogat? 

— Mai am încă cincizeci de pistoli. 

— Tocmai suma de care am nevoie. Unde sunt aceşti 
cincizeci de pistoli? 

— Aici — zise Malicorne, bătându-se cu palma peste 
buzunarul de la brâu. 

— Atunci vorbeşte, scumpe prieten; ce-ţi doreşte inima? 

Malicorne luă încă o dată cerneala, pana şi hârtia şi i le 
dădu lui Manicamp. 

— Scrie — îi spuse el. 

— Dictează. 

— "Bon pentru un loc la curtea Domnului." 

— O! făcu Manicamp ridicând pana. Un loc la curtea 
Domnului pentru cincizeci de pistoli? 

— N-ai auzit bine, dragul meu. 

— Dar cât ai spus? 

— Am spus cinci sute. 

— Şi aceşti cinci sute? 

— Iată-i. 

Manicamp sorbea din ochi fişicul; dar, de astă dată, 
Malicorne îl ţinea la distanţă. 

— Ei, ce părere ai? Cinci sute de pistoli... 

— Spun că-i o nimica toată, dragul meu — zise Manicamp, 
reluând pana. Dumneata îmi mănânci toată trecerea. Dictează. 

Malicorne continuă: 

— "Pe care prietenul meu, contele de Guiche, îl va obţine 
de la Domnul pentru prietenul meu Malicorne." 

— Gata! zise Manicamp. 

— O clipă: ai uitat să semnezi. 

— Ah, aşa-i! Şi cei cinci sute de pistoli? 

— Iată deocamdată două sute cincizeci. 

— Şi ceilalţi două sute cincizeci? 

— Când voi căpăta serviciul pe care-l cer. 

Manicamp făcu o strâmbătură. 

— Atunci dă-mi înapoi recomandarea. 

— Ce să faci cu ea? 

— Să adaug încă un cuvânt. 

— Un cuvânt? 

— Da, numai unul. 


— Care? 

— "Grabnic." 

Malicorne îi dădu recomandarea; Manicamp adăugă 
cuvântul. 

— Bun! făcu Malicorne reluând hârtia. 

Manicamp începu să numere pistolii. 

— Lipsesc douăzeci — zise el. 

— Cum aşa? 

— Cei douăzeci pe care i-am câştigat. 

— Când? 

— Când am pariat că vei avea scrisoarea contelui de 
Guiche în opt ceasuri. 

— Ai dreptate. 

Şi-i dădu cei douăzeci de pistoli. Manicamp se repezi şi luă 
aurul cu amândouă mâinile, împrăştiindu-l în cascade pe 
deasupra patului. 

— Iată o a doua slujbă — murmură Malicorne, fluturând 
hârtia să se usuce — care, la prima vedere, s-ar părea că mă 
costă mai mult decât cea dintâi, dar... 

Se întrerupse, luă la rândul său pana şi-i scrise lui 
Montalais: 


"Domnişoara,  vesteşte-o pe prietena dumitale că 
rugămintea ei va fi îndeplinită fără îmtârziere; plec ca să obţin 
semnătura; voi face optzeci şi şase de leghe pentru dragostea 
pe care ţi-o port..." 


Apoi, cu zâmbetul lui de demon, continuă fraza pe care o 
întrerupsese: 

— Iată o slujbă care, la prima vedere, s-ar părea că mă 
costă mai mult decât cea dintâi, dar... câştigul va fi, sper, în 
proporţie cu cheltuiala şi domnişoara de La Vallière îmi va 
aduce mai mult decât domnişoara de Montalais, sau altfel... 
altfel nu mă mai numesc Malicorne. Adio, Manicamp! 

Şi ieşi. 


Capitolul XI 


Curtea palatului Grammont 


Când Malicorne ajunse la Etampes, află că atunci chiar 
contele de Guiche plecase la Paris. Malicorne se odihni două 
ceasuri şi se hotări să-şi continue drumul. Ajunse la Paris în 
toiul nopţii, trase la un mic han unde avea obiceiul să 
poposească de câte ori venea în capitală şi a doua zi, la 
ceasurile opt, se prezentă la palatul Grammont. 

Sosise tocmai la timp. Contele de Guiche se pregătea să-şi 
ia rămas bun de la Domnul, înainte de a pleca la Le Havre, unde 
elita nobleţei franceze se dusese s-o întâmpine pe Doamna la 
sosirea ei din Anglia. Malicorne rosti numele lui Manicamp şi fu 
numaidecât introdus. 

Contele de Guiche se afla în curtea palatului Grammont, 
trecându-şi în revistă echipajele, pe care servitorii şi grăjdarii le 
plimbau prin faţa lui. Contele lăuda sau făcea observaţii, în 
mijlocul furnizorilor şi al oamenilor săi, cu privire la 
îmbrăcămintea, la caii şi la hamurile ce-i erau înfăţişate, când 
cineva îi aruncă deodată, în timp ce îndeplinea această 
importantă treabă, numele lui Manicamp. 

— Manicamp? strigă el. Să intre, la naiba, să intre! 

Şi făcu patru paşi spre poartă. Malicorne se strecură prin 
deschizătura porţii şi, privind către contele de Guiche surprins 
că vede un chip necunoscut în locul celui pe care-l aştepta, zise: 

— Iertare, domnule conte, dar mi se pare ca s-a întâmplat 
o greşeală: v-a fost anunţat Manicamp însuşi şi nu e decât 
trimisul lui. 

— Ah, ah! făcu de Guiche cu oarecare răceală. Şi ce-mi 
aduci? 

— O scrisoare, domnule conte. 

Malicorne îi întinse primul bon şi urmări mişcările de pe 
chipul contelui. Acesta citi şi prinse a râde. 

— Iarăşi? rosti el. Iarăşi o domnişoară de onoare? Ei, dar 
năzdrăvanul ăsta de Manicamp a luat sub aripa lui ocrotitoare 
toate domnişoarele de onoare din Franţa! 

Malicorne făcu o plecăciune. 

— Şi de ce n-a venit el în persoană? întrebă contele. 

— L-am lăsat în pat. 

— Ah, drace! Înseamnă că iar n-are bani. 

De Guiche ridică din umeri. 

— Dar ce-o fi făcând oare cu toţi banii? 


Malicorne răspunse printr-o mişcare ce voia sa spună că, 
asupra acestui punct, era tot atât de neştiutor ca şi contele. 

— Atunci să se împrumute undeva — adăugă de Guiche. 

— Da, dar eu bănuiesc un lucru. 

— Care? 

— Că Manicamp nu mai are credit decât la dumneavoastră, 
domnule conte. 

— Asta înseamnă că nu va fi la Le Havre? 

Altă mişcare din partea lui Malicorne. 

— Dar e cu neputinţă! Toată lumea se va afla acolo! 

— Sper, domnule conte, că nu va uita o îndatorire atât de 
înaltă. 

— Ar trebui să fie acum la Paris. 

— Va veni pe un drum mai drept, ca să câştige timpul 
pierdut. 

— Şi unde-i în momentul acesta? 

— La Orleans. 

— Domnule — zise de Guiche salutând — dumneata îmi 
pari un bărbat cu gust ales. 

Malicorne era îmbrăcat în costumul lui Manicamp. Salută 
şi el, la rândul lui. 

— Îmi faceţi o mare cinste, domnule — zise el. 

— Cu cine am plăcerea să vorbesc? 

— Mă numesc Malicorne, domnule. 

— Domnule de Malicorne, cum găseşti tocurile acestor 
pistoale? 

Malicorne era un om dezgheţat, înţelese situaţia. De altfel, 
acel de pus înaintea numelui său îl ridica la înălţimea celui care 
îi vorbea. Privi tocurile cu ochiul unui cunoscător şi, fără a 
şovăi, zise: 

— Puțin cam grele, domnule. 

— Vezi — făcu de Guiche către şelar — domnul, care e om 
de gust, găseşte că tocurile dumitale sunt grele; ce ţi-am spus 
eu adineauri? 

Şelarul se înclină, cerând iertare. 

— Dar despre acest cal ce zici? întrebă de Guiche. L-am 
cumpărat de curând, târguindu-mă mult pentru el. 

— La vedere, mi se pare minunat, domnule conte, dar ar 
trebui să-l încalec spre a-mi da părerea. 

— Ei bine, încalecă-l, domnule de Malicorne şi fă cu el 
două-trei rotiri în jurul manejului. 


Curtea palatului era aşa fel rânduită, încât, la nevoie, 
putea să ţie loc şi de manej. Malicorne, fără să se arate câtuşi 
de puţin încurcat, aşeză bine căpăstrul, strânse frâul, se prinse 
cu mâna stângă de coama calului, îşi vâri piciorul în scară, se 
ridică şi sări în şa. Primul ocol al curţii îl făcu în pasul calului. 
Al doilea, la trap, iar al treilea la galop. Apoi se opri în dreptul 
contelui, cobori din şa şi aruncă frâul în mâinile grăjdarului. 

— Ei bine — îl întrebă contele — ce părere ai, domnule de 
Malicorne? 

— Domnule conte — răspunse Malicorne — calul e de rasă 
mecklemburgică. Privindu-i dinţii ce muşcau zăbala, am văzut 
că a pornit pe al şaptelea an. E vârsta când se pregătesc caii 
pentru război. E uşor de ţinut în frâu. Calul cu capul mic, se 
zice, nu oboseşte niciodată mâna călăreţului. Greabănul e puţin 
cam jos. Rotunjimea crupei m-ar face să mă îndoiesc că ar fi de 
rasă germană pură. Trebuie să aibă şi sânge englezesc. Fugarul 
e sprinten la mers, dar saltă puţin în trap şi se cam îndoaie de 
mijloc. Trebuie să se dea atenţie la potcoave. Încolo e uşor de 
strunit. La salturi şi la schim-bările de picior am băgat de 
seamă că e foarte suplu. 

— L-ai judecat bine, domnule de Malicorne — zise contele. 
Se vede că eşti cunoscător. Apoi, cercetându-l pe noul sosit, 
vorbi: Ai un costum foarte frumos. Presupun că nu l-ai făcut în 
provincie; nu se croieşte cu atâta gust la Tours sau la Orleans. 

— Nu, domnule conte, aveţi dreptate, costumul e lucrat la 
Paris. 

— Da, se şi vede... Dar să ne întoarcem la ale noastre... 
Prin urmare, Manicamp vrea să mai facă o domnişoară de 
onoare? 

— După cum vedeţi, despre asta v-a şi scris, domnule 
conte. 

— Cine era cea dintâi? 

Malicorne simţi că i se îmbujorează obrajii. 

— O încântătoare domnişoară de onoare — se grăbi el să 
răspundă — domnişoara de Montalais. 

— Aha, aha! Dumneata o cunoşti, domnule? 

— Da, e logodnica mea, sau aproape. 

— Atunci e cu totul altceva... Mii de complimente! îl lăudă 
de Guiche, de pe buzele căruia stătea să-şi ia zborul o glumă de 
curtean, dar căruia acest titlu de /ogodnică, dat de Malicorne 
domnişoarei de Montalais, îi reaminti de respectul cuvenit 


femeilor. Şi al doilea brevet pentru cine este? întrebă de 
Guiche. N-o fi cumva pentru logodnica lui de Manicamp?... In 
acest caz, o deplâng. Biata fată! Va avea ca soţ un personaj nu 
prea de soi! 

— Nu, domnule conte... Al doilea brevet este pentru 
domnişoara de La Baume Le Blanc de La Valliere. 

— Necunoscută — zise de Guiche. 

—  Necunoscută? Da, domnule — răspunse Malicorne, 
zâmbind la rândul lui. 

— Bun, am să-i vorbesc despre ea Domnului. Dar, spune- 
mi, e în serviciul cuiva? 

— Într-o casă foarte bună, e domnişoară de onoare a 
Doamnei, văduva de la Blois. 

— Cu atât mai bine. Vrei să mă însoţeşti la Domnul? 

— Bucuros, dacă îmi faceţi aceasta cinste. 

— Ai trăsura aici? 

— Nu; am venit călare. 

— În costumul ăsta? 

— Nu, domnule; am sosit de la Orleans cu diligenţa şi mi- 
am schimbat costumul de călătorie, luându-l pe acesta, ca să 
mă prezint la dumneavoastră. 

— Ah, aşa-i, mi-ai spus că vii de la Orleans. 

Şi vâri, mototolind-o, scrisoarea lui de Manicamp în 
buzunar. 

— Domnule — spuse cu sfială Malicorne — mi se pare că n- 
aţi citit totul. 

— Cum, n-am citit totul? 

— Nu; erau două scrisori în aceeaşi învelitoare. 

— Ah, ah, eşti sigur? 

— Oh, foarte sigur. 

— Ia să vedem. Şi contele deschise din nou hârtia. Ah — 
rosti el — pe legea mea, ai dreptate! Şi desfăcu scrisoarea pe 
care n-o citise încă. Era de aşteptat — zise el — alt bon pentru o 
slujbă pe lângă Domnul! Oh, dar Manicamp ăsta e un sac fără 
fund! Oh, şarlatanul, face negoţ cu ele? 

— Nu, domnule conte, pe aceasta vrea s-o dăruiască 
altcuiva. 

— Cui? 

— Mie, domnule. 

— Dar de ce nu mi-ai spus asta de la început, scumpe 
domnule Mauvaisecorne? 


— Malicorne»! 

— Ah, iartă-mă! Latineasca asta mă încurcă, obiceiul 
păcătos al etimologiilor. Pentru ce, Doamne sfinte, or mai fi 
puşi băieţii de familie să înveţe latineasca? Mala înseamnă rău. 
Inţelegi, e tot una. Mă vei ierta, nu-i aşa, domnule de 
Malicorne? 

— Bunătatea dumneavoastră mă copleşeşte, domnule; dar 
ăsta e un motiv în plus să vă spun numaidecât un lucru. 

— Ce lucru, domnule? 

— Eu nu sunt gentilom; am o inimă bravă, oarecare spirit, 
dar mă numesc simplu Malicorne. 

— Ei bine — strigă de Guiche privind spre chipul maliţios 
al interlocutorului său — îmi faci impresia, domnule, a unui om 
cumsecade. Îmi place înfăţişarea dumitale, domnule Malicorne; 
pesemne că ai însuşiri straşnice, de vreme ce te-ai împrietenit 
cu egoistul de Manicamp. Fii sincer şi spune, eşti cumva vreun 
sfânt coborât pe pământ? 

— De ce credeţi asta? 

— La naiba! Fiindcă l-ai făcut să-ţi dăruiască ceva! Nu mi- 
ai spus dumneata că vrea să-ţi dăruiască o slujbă pe lângă 
rege? 

— Iertaţi-mă, domnule conte, dar dacă voi primi această 
slujbă, nu el este acela care mi-o va fi dăruit, ci dumneavoastră. 

— Şi apoi, nu cred că el ţi-ar fi dat-o chiar aşa, pe degeaba. 

— Domnule conte... 

— Aşteaptă: există un Malicorne la Orleans. La dracu! 
Acela îl împrumută cu bani pe domnul prinţ de Conde. 

— Cred că este tatăl meu, domnule. 

— Ah, poftim! Domnul prinţ de Condé îl are pe tată şi acest 
groaznic tocător de bani îl are pe fiu. Fii cu băgare de seamă, 
domnule, îl cunosc bine: te va jumuli până la oase! 

— Numai că eu dau cu împrumut fără dobândă, domnule — 
zise Malicorne zâmbind. 

— Nu degeaba spuneam eu că eşti un sfânt, sau ceva 
asemănător, domnule Malicorne. Vei avea slujba pe care o ceri, 
altfel să nu mi se mai spună pe nume. 

— Oh, domnule conte, cum să vă mulţumesc! rosti 
Malicorne plin de bucurie. 

— Să mergem la Prinţ, scumpe domnule Malicorne, să 
mergem la Prinţ. 


Şi de Guiche porni spre ieşire, făcându-i semn lui 
Malicorne să-l urmeze. Dar în clipa când dădeau să treacă 
pragul, din partea cealaltă le ieşi înainte un tânăr. Era un 
bărbat între douăzeci şi patru şi douăzeci şi cinci de ani, în 
costum de călăreț, cu faţa palidă, cu buzele subţiri, cu ochii 
strălu-citori, cu părul şi cu sprâncenele negre. 

— Ei, bună ziua — zise el numaidccât, împingându-l, ca să 
spunem aşa, pe domnul de Guiche către interiorul curţii. 

— Ah, ah! Dumneata aici, de Wardes? Dumneata, cu cizme, 
cu pinteni şi cu biciuşca în mână! 

— E ţinuta potrivită pentru un om ce se pregăteşte să plece 
la Le Havre. Mâine nu va mai fi nimeni la Paris. 

Şi noul venit îl salută ceremonios pe Malicorne, căruia 
costumul său frumos îi dădea aerul unui prinţ. 

— Domnul Malicorne — îi spuse de Guiche prietenului său. 

De Wardes se înclină. 

— Domnul de Wardes — adăugă de Guiche către 
Malicorne. 

Malicorne se înclină şi el. 

— Ia spune, de Wardes — continuă de Guiche — dumneata 
care eşti la curent cu asemenea lucruri: ce slujbe mai sunt de 
dat la curtea, sau mai bine zis la casa Domnului? 

— La casa Domnului? făcu de Wardes ridicându-şi ochii în 
sus ca pentru a căuta răspunsul. Să vedem... Aceea de mare 
scutier, cred. 

— Oh! murmură Malicorne. Să nu vorbim despre astfel de 
posturi, domnule; ambiția mea nu ţinteşte atât de departe. 

De Wardes avea un ochi mult mai pătrunzător ca al lui de 
Guiche: îl cântări pe Malicorne dintr-o singură privire. 

— Adevărul este — zise el, retezându-i-o — că pentru a 
primi o astfel de slujbă trebuie să fii duce sau pair. 

— Ceea ce-aş dori eu — bâigui Malicorne — e o însărcinare 
foarte umilă; nu însemn mare lucru şi nu mă preţuiesc mai mult 
decât ceea ce sunt. 

— Domnul Malicorne, pe care îl vezi aici — îi spuse de 
Guiche lui de Wardes — e un tânăr de ispravă, care n-are alt 
nenoroc decât acela că nu e gentilom. Dar, dumneata o ştii, eu 
nu fac mare caz de cineva care nu e decât gentilom. 

— Sunt de aceeaşi părere — zise de Wardes — numai că, 
am să-ţi amintesc, dragă conte, că, fără un rang, sunt puţine 
speranţe ca cineva să intre în serviciul Domnului. 


— E adevărat — răspunse contele — eticheta e strictă. 
Drace, drace! La asta nu m-am gândit. 

— Vai, iată o mare nenorocire pentru mine — zise 
Malicorne pălind uşor — o mare nenorocire, domnule conte. 

— Dar care nu e fără leac, sper — răspunse de Guiche. 

— La dracu! strigă de Wardes. Leacul e ca şi găsit! Vei fi 
făcut gentilom, scumpe domn: eminenţa sa cardinalul Mazarin 
nu se îndeletnicea cu altceva de dimineaţa până seara. 

— Încet, încet, de Wardes! zise contele. Fără glume 
răutăcioase; nu e rostul nostru să facem asemenea glume. 
Nobleţea se poate cumpăra, e adevărat, dar e un mare păcat ca 
nobilii să râdă astfel pe seama ei. 

— Pe legea mea, dumneata eşti un puritan, cum spun 
englezii. 

— Domnul viconte de Bragelonne! anunţă un valet, în 
mijlocul curţii, aşa cum ar fi făcut-o într-un salon. 

— Ah, scumpe Raoul, vino, vino! Şi tu în cizme! Şi tu cu 
pinteni! Te pregăteşti de plecare? 

Bragelonne se apropie de grupul tinerilor şi salută cu acel 
aer grav şi blând ce-i era propriu. Salutul lui se îndrepta mai 
ales către de Wardes, pe care nu-l cunoştea şi ale cărui 
trăsături se înarmaseră cu o ciudată răceală când îl văzu pe 
Raoul apropiindu-se. 

— Prietene — îi spuse el lui de Guiche — am venit să-ţi cer 
să fim împreună. Plecăm la Le Havre, presupun. 

— Ah, cu atât mai bine! Minunat! Vom face o călătorie 
foarte plăcută. Domnul Malicorne, domnul de Bragelonne. Ah, 
domnul de Wardes, să ţi-l prezint. 

Tinerii schimbară un salut măsurat. Cele două firi păreau 
de la început hotărâte să se înfrunte una pe alta. De Wardes era 
încrezut, zâmbăreţ, prefăcut; Raoul, serios, deschis, dintr-o 
bucată. 

— Împacă-ne, Raoul, pe mine şi pe de Wardes. 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la nobleţe. 

— Cine s-ar pricepe mai bine la asta, decât un Grammont? 

— Nu-ţi cer să mă măguleşti, îţi cer părerea. 

— Dar mai întâi trebuie să cunosc obiectul discuţiei. 

— De Wardes susţine că se face risipă de titluri; eu susţin 
că titlul nu e totul pentru un bărbat. 

— Şi ai dreptate — spuse pe un ton liniştit de Bragelonne. 


— Dar şi eu — sări cu un fel de încăpățânare de Wardes — 
şi eu, domnule viconte, pretind că am dreptate. 

— Ce anume spuneai dumneata, domnule? 

— Spuneam că se face tot ce e cu putinţă în Franţa, pentru 
ca gentilomii să fie umiliţi. 

— Şi cine face asta? întrebă Raoul. 

— Regele însuşi; se înconjoară de oameni care nu-i fac 
cinste. 

— Haidade! strigă de Guiche. Nu ştiu unde dracu ai văzut 
tu asta, de Wardes? 

— O singură pildă. 

Şi de Wardes îl înfăşură pe Bragelonne cu privirea sa. 

— Spune. 

— Ştii cine a fost numit căpitan general de muşchetari, 
slujbă care face mai mult decât aceea de pair, care o întrece pe 
aceea de mareşal al Franţei? 

Raoul începu să se înroşească, întrucât vedea unde voia să 
ajungă de Wardes. 

— Nu; cine a fost numit? întrebă de Guiche. Şi asta nu s-a 
întâmplat de mult, în orice caz, căci acum opt zile postul era 
încă liber. Ştiu însă că regele l-a refuzat Domnului, care-l cerea 
pentru unul din protejaţii săi. 

— Ei bine, dragul meu, regele l-a refuzat unui protejat al 
Domnului, pentru a-l da cavalerului d'Artagnan, un cadet din 
Gasconia, care n-a făcut altceva decât să-şi târască timp de 
treizeci de ani spada prin anticamere. 

— Iartă-mă, domnule, dacă te întrerup — zise Raoul, 
aruncându-i o privire plină de asprime lui de Wardes — dar mă 
faci să cred că dumneata nu-l cunoşti pe cel despre care 
vorbeşti. 

— Nu-l cunosc pe domnul d'Artagnan? Eh, Doamne, dar 
cine nu-l cunoaşte? 

— Cei care-l cunosc, domnule — vorbi Raoul cu mai multă 
stăpânire, dar şi cu răceală — sunt datori să spună că, dacă nu 
e un gentilom pe măsura regelui, ceea ce nu e de loc vina lui, se 
ridică la aceeaşi treaptă cu toţi regii de pe pământ prin curaj şi 
loialitate. lată părerea mea, domnule, şi, har cerului, îl cunosc 
pe domnul d'Artagnan de când am deschis ochii pe lume. 

De Wardes vru să răspundă, dar de Guiche îl întrerupse. 


Capitolul XII 


Portretul Doamnei 


Discuţia ameninţa să se învenineze şi de Guiche înțelese 
prea bine aceasta. Într-adevăr, în privirea lui Bragelonne 
stăruia o licărire de pornire duşmănoasă. În a lui de Wardes se 
citea parcă ceva ca o pregătire de atac. Fără să-şi dea seama de 
ceea ce colcăia în sufletele celor doi prieteni ai lui, de Guiche se 
gândi să oprească încăierarea pe care simţea că e gata s-o 
înceapă fie unul, fie altul, sau amândoi deodată. 

— Domnilor — zise el — trebuie să ne despărţim: e timpul 
să mă duc la Domnul. Să ne vedem de treburile noastre: tu, de 
Wardes, vino cu mine la Luvru; tu, Raoul, rămâi stăpânul casei 
şi cum eşti sfetnicul a tot ce se face aici, îţi vei arunca ochii şi 
asupra pregătirilor pentru plecarea mea. 

Raoul, ca omul care nu caută, dar nici nu se teme de 
gâlceavă, făcu un semn de încuviinţare din cap şi se aşeză pe o 
bancă la soare. 

— Foarte bine — zise de Guiche — stai acolo, Raoul şi pune 
să ţi se arate cei doi cai pe care i-am cumpărat; îmi vei spune 
părerea ta, căci i-am cumpărat cu învoiala ca tu să consfinţeşti 
târgul. Ah, iartă-mă, am uitat să te întreb, ce face domnul conte 
de La Fere? 

Şi, rostind aceste cuvinte, se uită la de Wardes, cu gândul 
de a încerca să vadă pe chipul lui efectul produs asupra sa de 
numele tatălui lui Raoul. 

— Mulţumesc — răspunse tânărul — domnul conte e bine. 

O scânteiere de ură străfulgeră în ochii lui de Wardes. De 
Guiche păru a nu observa această lucire haină şi, ducându-se 
să-i strângă mâna lui Raoul, îi spuse: 

— Ne-am înţeles, nu-i aşa, Bragelonne, vei veni să ne cauţi 
în curtea palatului Regal, da? Apoi, făcându-i semn lui de 
Wardes să-l urmeze, căci acesta se bâţâia când pe un picior, 
când pe altul, zise: Să mergem; vino cu noi, domnule Malicorne. 

Acest nume îl făcu pe Raoul să tresară. I se păru că mai 
auzise undeva pronunţându-se acest nume, dar nu-şi putea 
aduce aminte cu ce prilej. În timp ce încerca să-şi amintească, 
pe jumătate cu gândurile aiurea, pe jumătate răscolit încă de 


convorbirea cu de Wardes, ceilalţi trei porniră spre Palatul 
Regal, unde îşi avea reşedinţa Domnul. 

Pe drum, Malicorne îşi dădu seama de două lucruri. 
Primul, că cei doi tineri aveau de vorbit amândoi; al doilea, că 
el nu se cădea să meargă în acelaşi rând cu ei. Rămase, deci, 
ceva mai în urmă. 

— Ce te-a apucat? îi spuse de Guiche însoţitorului său după 
ce ieşiră pe poarta palatului Grammont. Îl ataci pe domnul 
d'Artagnan şi asta de faţă cu Raoul! 

— Ei şi? făcu de Wardes. 

— Cum ei şi? 

— Aşa; n-avem voie să-l atacăm pe domnul d'Artagnan? 

— Dar ştii bine că domnul d'Artagnan reprezintă un sfert 
din ceea ce, atât de glorios şi atât de vitejesc, se înţelege prin 
Mugşchetari. 

— O fi; dar nu văd pentru ce asta m-ar împiedica să-l urăsc 
pe domnul d'Artagnan. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Oh, mie, nimic. 

— Atunci de ce să-l urăşti? 

— Întreabă despre asta umbra tatălui meu. 

— Într-adevăr, scumpul meu de Wardes, mă uimeşti! 
Domnul d'Artagnan nu e dintre oamenii care să lase în urma lor 
o duşmănie, fără să fi dat socoteală de ea. Tatăl dumitale, mi s-a 
spus, era la rândul lui un pricinaş. Or, nu există vrăjmăşie, 
oricât de aspră, care să nu fie spălată cu sânge printr-o dreaptă 
şi loială lovitură de spadă. 

— Ce vrei, dragă prietene, această ură dăinuia între 
părintele meu şi domnul d'Artagnan; tatăl meu m-a crescut, 
încă din copilărie, cu ea în suflet şi e o moştenire de neuitat. 

— Şi ura asta se îndrepta numai către domnul d'Artagnan 
singur? 

— Oh, domnul d'Artagnan era prea strâns legat de ceilalţi 
trei prieteni ai lui pentru ca veninul să nu se reverse şi asupra 
lor; ura aceasta e atât de puternică, te rog să mă crezi, încât, la 
nevoie, nici ceilalţi nu se vor putea plânge că sunt nesocotiţi. 

De Guiche îşi aţinti privirea asupra lui de Wardes; se 
cutremură văzând zâmbetul necruţător al celuilalt. Ceva, ca un 
fel de presimţire, îi zgudui gândurile; îşi spuse că vremea 
luptelor cu spada între gentilomi trecuse, dar că ura, cuibărită 
în adâncul inimii, în loc să se topească acolo, se întărea şi mai 


mult; că uneori un zâmbet e tot atât de cumplit ca şi o 
ameninţare şi că, într-un cuvânt, după părinţi, care se 
duşmăniseră din tot sufletul şi se înfruntaseră cu tăria braţului, 
venea rândul fiilor; că aceştia se vor duşmăni cu aceeaşi putere, 
dar că nu se vor mai lupta între ei decât cu armele intrigii şi ale 
trădării. Şi cum de Guiche nu-l putea bănui pe Raoul în stare de 
a folosi trădarea sau intriga, tocmai pentru el se temea mai 
mult. Însă, în vreme ce acesta gânduri negre îi întunecau 
fruntea lui de Guiche, de Wardes păru a fi reuşit să se 
stăpânească. 

— De fapt — zise acesta — eu nu am nimic cu domnul de 
Bragelonne; nici nu-l cunosc măcar. 

— Oricum, de Wardes — îi răspunse de Guiche cu oarecare 
asprime — nu uita un lucru, că Raoul e unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei. 

De Wardes se înclină. Convorbirea se întrerupse aici, cu 
toate că de Guiche se strădui să citească mai adânc în inima lui 
de Wardes; dar acesta, hotărât, fără îndoială, să-şi păstreze 
taina, rămase ferecat în el însuşi. De Guiche îşi făgădui atunci 
să încerce să ajungă la mai multă înţelegere cu Raoul. 

Între timp se apropiaseră de Palatul Regal, care era 
înconjurat de o mulţime de curioşi. Suita Domnului aştepta 
ultimele lui ordine pentru a încăleca pe cai şi a însoţi 
ambasadorii însărcinaţi s-o aducă la Paris pe tânăra principesă. 
Luxul cailor, al armelor şi al livrelelor înlocuia, în momentul 
acela, datorită  cuminţeniei mulțimilor şi tradiției de 
respectuoasă admiraţie faţă de regi, uriaşele cheltuieli 
acoperite prin impozite. Mazarin spusese: "Lăsaţi-i să cânte, 
dar numai să plătească!" Ludovic al XIV-lea spunea: "Lăsaţi-i să 
vadă". Vederea luase locul glasului; mulţimea putea încă să 
privească, dar nu mai putea să cânte. 

Domnul de Guiche îi lăsă pe de Wardes şi pe Malicorne la 
capătul scării celei mari; el, bucurându-se de favoarea Prințului, 
împreună cu cavalerul de Lorraine, care-i zâmbea cu toată 
gura, deşi nu putea să-l sufere, urcă direct în apartamentele 
Domnului. Îl găsi pe tânărul Prinţ în faţa oglinzii, sulemenindu- 
şi obrajii cu roşu. Într-un colţ al cabinetului, domnul cavaler de 
Lorraine, întins pe perne, tocmai îşi frizase părul lung şi blond 
şi acum şi-l răsucea între degete, aşa cum ar fi făcut o femeie. 
Prinţul, auzind paşi, întoarse capul şi, zărindu-l pe conte, îl 
întâmpină: 


— Ah, tu eşti, Guiche? Vino aici şi spune-mi adevărul. 

— Da, monseniore, ştiţi că ăsta e cusurul meu. 

— Închipuieşte-ţi, Guiche, că urâciosul acesta de cavaler 
îmi face mereu sânge rău. 

Cavalerul dădu din umeri. 

— Cum asta, monseniore? întrebă de Guiche. După câte 
ştiu, domnul cavaler n-are asemenea obiceiuri. 

— Ei bine, pretinde — continuă Prinţul — că domnişoara 
Henriette e mai bine ca femeie, decât aş fi eu ca bărbat. 

— Luaţi seama, monseniore — zise de Guiche încruntându- 
şi sprâncenele — mi-aţi cerut să spun adevărul. 

— Da — rosti Domnul aproape tremurând. 

— Ei bine, am să vi-l spun. 

— Nu te grăbi, Guiche! strigă Prinţul. Ai destulă vreme. 
Priveşte-mă cu atenţie şi aminteşte-ţi de Doamna; de altfel, iată- 
i portretul, ţine-l. 

Şi-i întinse miniatura, lucrată cu multă fineţe. De Guiche 
luă portretul şi-l cercetă îndelung. 

— Pe cinstea mea — zise el — iată, monseniore, un chip 
adorabil. 

— Dar uită-te şi la mine, priveşte-mă acum şi pe mine! 
strigă Prinţul, încercând să abată către el atenţia contelui, 
absorbit în întregime de admirarea portretului. 

— Într-adevăr, e ceva minunat! murmură de Guiche. 

— Eh, s-ar zice — continuă Domnul — că n-ai văzut-o 
niciodată pe această copilă. 

— Am văzut-o, monseniore, dar, e adevărat, sunt cinci ani 
de atunci şi timpul produce schimbări mari de la o copilă de 
doisprezece ani la o domnişoară de şaptesprezece. 

— În fine, părerea ta, spune-o, s-o auzim! 

— Părerea mea e că portretul pare înfrumusețat, 
monseniore. 

— Oh, fără îndoială că da! E înfrumusețat — zise Prinţul, 
bucurându-se. Dar presupune că n-ar fi şi spune-mi părerea ta. 

— Monseniore, alteţa voastră trebuie să fie fericită că are o 
logodnică atât de încântătoare. 

— Fie; e părerea ta despre ea; dar despre mine? 

— Cred, monseniore, că sunteţi prea frumos pentru un 
bărbat. 


Cavalerul de Lorraine începu să râdă cu hohote. Domnul 
înţelese tot ceea ce putea să fie o judecată severă în părerea 
contelui cu privire la el. Încruntă din sprâncene. 

— Am nişte prieteni prea puţin binevoitori — rosti el. 

De Guiche se mai uită o dată la portret; dar, după câteva 
secunde de contemplare, îl înapoie Prințului, cu jenă, spunând: 

— Credeţi-mă, monseniore, aş prefera să contemplu de 
zece ori chipul alteţei voastre, decât o dată pe-al Doamnei. 

Fără îndoială, cavalerul găsi că se ascunde ceva misterios 
în aceste cuvinte, care rămaseră neînţelese de Prinţ, căci 
strigă: 

— Ei bine, atunci însuraţi-vă! 

Domnul continuă să-şi dea cu roşu; pe urmă, după ce 
termină, mai privi o dată portretul, apoi se uită în oglindă şi 
zâmbi. De bună seamă, era mulţumit de această comparaţie. 

— De altfel, e foarte drăguţ din partea ta că ai venit — îi 
spuse el lui de Guiche. Mi-era teamă că ai să pleci fără a trece 
să-ţi iei rămas bun de la mine. 

— Monseniorul mă cunoaşte prea bine pentru a nu mă 
crede în stare de o asemenea lipsă de cuviinţă. 

— Şi, afară de asta, ai să-mi ceri poate ceva înainte de a 
părăsi Parisul? 

— Ei bine, alteţa voastră a ghicit: am, într-adevăr, să-i fac o 
rugăminte. 

— Bun, vorbeşte. 

Cavalerul de Lorraine deveni numai ochi şi urechi; i se 
părea că orice favoare obţinută de altul era un furt din ceea cei 
se cuvenea lui. Dar întrucât contele de Guiche şovăia, Prinţul îl 
întrebă: 

— E vorba de bani? Dacă da, ai nimerit-o cum nu se poate 
mai bine; sunt foarte bogat. Domnul intendent superior mi-a 
trimis cincizeci de mii de pistoli. 

— Mulţumesc alteţei voastre, dar nu e vorba de bani. 

— Atunci despre ce e vorba? Să vedem. 

— De un brevet pentru o domnişoară de onoare. 

— Pentru Dumnezeu, Guiche, ai devenit un protector fără 
pereche! zise Prinţul cu oarecare dispreţ. N-ai să-mi mai 
vorbeşti oare decât de gâsculiţe? 

Cavalerul de Lorraine zâmbi; el ştia că monseniorului nu-i 
prea plăceau oamenii care cereau favoruri pentru femei. 


— Monseniore — zise contele — nu eu sunt acela care 
ocroteşte direct persoana în chestiune; e unul din prietenii mei. 

— Ah, asta-i altceva! Şi cum se numeşte protejata 
prietenului dumitale? 

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière, care e 
mai de mult domnişoară de onoare a Doamnei, văduva de la 
Blois. 

— Ah, o şchioapă! zise cavalerul de Lorraine, lungindu-se 
pe perna sa. 

— O şchioapă!? repetă Prinţul. Doamna să aibă aşa ceva 
sub ochii ei? Doamne, nu, ar fi prea primejdios pentru când va fi 
însărcinată. 

Cavalerul de Lorraine izbucni în râs. 

— Domnule cavaler — i se adresă de Guiche — nu e frumos 
ceea ce faci: eu cer un lucru şi dumneata îmi pui beţe-n roate! 

— Ah, iartă-mă, domnule conte — răspunse cavalerul de 
Lorraine, neliniştit de tonul cu care contele accentuase 
cuvintele sale — n-am avut această intenţie şi, de altfel, cred că 
o confund pe domnişoara cu altcineva. 

— Fără îndoială şi te încredinţez eu că o confunzi. 

— Spune, ţii mult la asta, Guiche? întrebă Prinţul. 

— Mult, monseniore. 

— Ei bine, s-a făcut! Dar să nu-mi mai ceri alt brevet, căci 
nu mai e nici un loc. 

— Ah! exclamă cavalerul. E amiază; ceasul hotărât pentru 
plecare. 

— Mă goneşti, domnule? îi aruncă contele. 

— Oh, conte, dumneata mă chinuieşti astăzi! răspunse 
cavalerul cu un zâmbet îngăduitor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, conte! Pentru numele lui 
Dumnezeu, cavalere! îi mustră Domnul. Nu vă certaţi astfel 
aici; nu vedeţi că asta îmi face rău? 

— Şi semnătura? întrebă contele. 

— Scoate un brevet din sertar şi dă-mi-l. 

De Guiche luă brevetul ce-i fusese arătat, cu o mână, iar cu 
cealaltă îi întinse Domnului o pană muiată în cerneală. Prinţul 
semnă. 

— Poftim — zise el, înapoindu-i brevetul — însă cu o 
condiţie. 

— Care? 

— Sa te împaci cu cavalerul. 


— Bucuros — zise de Guiche. 

Şi-i întinse cavalerului mâna cu o nepăsare ce semăna mai 
degrabă a dispreţ. 

— Du-te, conte — zise cavalerul, fără să pară câtuşi de 
puţin că observase disprețul contelui — du-te şi adu-ne o 
principesă care să nu fie mai prejos de portretul ei. 

— Da, du-te şi procedează cu înţelepciune... Ia spune, pe 
cine iei ca însoțitori? 

— Pe Bragelonne şi pe de Wardes. 

— Doi bravi tovarăşi de drum. 

— Chiar prea bravi! adăugă cavalerul. Încearcă să-l aduci 
înapoi pe amândoi, conte. 

— Păcătoasă inimă! murmură de Guiche. Nu vede decât 
răul, oriunde şi oricând. 

Apoi, salutându-l pe Domnul, ieşi. Când ajunse în vestibul, 
flutură în aer brevetul semnat. Malicorne se repezi şi i-l luă din 
mână, tremurând de bucurie. Dar, după ce i-l dădu, de Guiche 
observă că acesta mai aştepta ceva. 

— Răbdare, domnule, răbdare — îi spuse el omului său — 
era acolo domnul cavaler şi m-am temut să nu m-aleg cu nimic 
dacă aş fi cerut prea mult dintr-o dată. Aşteaptă, deci, până mă 
întorc. Adio! 

— La revedere, domnule conte; mii de mulţumiri — zise 
Malicorne. 

— Şi trimite-mi-l pe Manicamp. Dar, ia spune-mi, domnule, 
o adevărat că domnişoara de La Valliere e şchioapă? 

În clipa când rosti aceste cuvinte, un cal se opri din trap la 
spatele lui. De Guiche întoarse capul şi-l văzu pălind pe 
Bragelonne, care tocmai în clipa aceea intrase în curte. Bietul 
îndrăgostit auzise totul. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu 
Malicorne, care o şi ştersese din loc. 

"Cu ce rost se vorbeşte aici despre Louise? se întrebă 
Raoul. Oh, să-l ferească Dumnezeu pe acest de Wardes, care 
zâmbeşte acolo, să spună un cuvânt despre ea, în faţa mea!" 

— Gata, domnilor! strigă contele. Haide, la drum! 

În acea clipă, Prinţul, care îşi sfârşise toaleta, se ivi la 
fereastră. Întreaga escortă îl salută prin urale şi, zece minute 
mai târziu, steaguri, flamuri şi pene fluturau în văzduh, în 
unduirea galopului cailor. 


Capitolul XIII 


La Le Havre 


Toată această curte, atât de strălucitoare, atât de veselă, 
atât de însufleţită de simţiri felurite, ajunse la Le Havre după 
patru zile de la plecarea din Paris. Era către ceasurile cinci 
seara; nu se primise încă nici o veste despre Doamna. Porniră 
să-şi caute locuinţe; dar, în legătură cu asta, se stârni o mare 
învălmăşeală între stăpâni, se iscară ciorovăieli între lachei. În 
mijlocul acestei zarve, contelui de Guiche i se păru că-l 
recunoaşte pe Manicamp. Într-adevăr, el era cel care tocmai 
atunci sosea; dar, întrucât Malicorne îi luase costumul cel mai 
frumos, el nu mai putuse găsi decât un costum de catifea 
violetă, brodat cu argint. De Guiche îl recunoscu mai mult după 
costum decât după chip, căci văzuse de atâtea ori la Manicamp 
acest costum violet, care era ultima lui salvare. Manicamp se 
înfăţişă înaintea contelui sub o boltă de făclii care mai mult 
incendiau decât luminau poarta pe unde se intra în Le Havre şi 
care se afla nu departe de turnul lui Francisc I. Contele, văzând 
faţa mohorâtă a lui Manicamp, nu-şi putu stăpâni o izbucnire de 
râs. 

— Eh, bietul meu Manicamp — strigă el — iată-te în violet! 
Eşti cumva în doliu? 

— Sunt în doliu, da — răspunse Manicamp. 

— După cine, sau după ce? 

— După costumul meu albastru, cu fire de aur, care a 
dispărut şi în locul lui nu l-am mai găsit decât pe acesta; şi încă 
a trebuit să fac economii, nu glumă, ca să-l pot răscumpăra. 

— Adevărat? 

— La dracu! Te mai şi miri, după ce mă laşi fără nici un 
ban! 

— În sfârşit, iată-te aici, asta e principalul. 

— Venit pe nişte drumuri nemaipomenit de proaste. 

— Unde eşti găzduit? 

— Găzduit? 

— Da. 

— Dar nu sunt găzduit nicăieri. 

De Guiche începu să râdă iar. 


— Atunci, unde vei fi găzduit? 

— La un loc cu tine. 

— Păi, nici eu nu ştiu unde am să stau. 

— Cum, nu ştii? 

— Fără îndoială; de unde vrei să ştiu unde am să dorm? 

— N-ai reţinut un hotel? 

— Eu? 

— Tu, sau Domnul. 

— Nu ne-am gândit la asta nici unul, nici altul. Oraşul Le 
Havre e mare, presupun şi de vreme ce s-o găsi un grajd pentru 
doisprezece cai şi o casă curată într-un cartier bun... 

— O, sunt multe case foarte curate... 

— Ei bine, atunci... 

— Dar nu pentru noi. 

— Cum nu pentru noi? Dar pentru cine? 

— Pentru englezi, la dracu! 

— Pentru englezi? 

— Da, toate sunt închiriate. 

— De cine? 

— De domnul de Buckingham. 

— De cine? făcu de Guiche, silit, la rostirea acestui nume, 
să-şi ascută auzul. : 

— Ei da, dragul meu, de domnul de Buckingham. Înălţimea 
sa a trimis înainte un curier; acest curier a sosit de trei zile şi a 
reţinut toate casele locuibile care se găsesc în oraş. 

— Haide, haide, Manicamp, să ne înţelegem. 

— Doamne, dar ceea ce-ţi spun e destul de limpede, mi se 
pare. 

— Totuşi, domnul de Buckingham nu ocupă doar tot oraşul, 
ce dracu! 

— Nu-l ocupă, e adevărat, fiindcă n-a debarcat încă, dar, de 
îndată ce va debarca, o să-l ocupe. 

— Bun! Dar un om care a luat o casă se va mulţumi cu ea şi 
n-o să vrea să aibă două. 

— Da, dar doi oameni? 

— Fie, două case; patru, şase, zece, dacă vrei; în Le Havre 
sunt însă o sută de case! 

— Ei bine, află că toate o sută sunt închiriate. 

— Cu neputinţă! 

— Măi, dar încăpățânat mai eşti! Când îţi spun că domnul 
de Buckingham a închiriat toate casele din jurul aceleia în care 


va fi găzduită maiestatea sa regina văduvă a Angliei şi 
principesa, fiica ei! 

— Ah, nu zău, iată ceva neobişnuit — zise de Wardes 
mângâind gâtul calului său. 

— E întocmai precum spun, domnule. 

— Eşti sigur de asta, domnule de Manicamp? 

Şi, punând această întrebare, se uită cu neîncredere la de 
Guiche, ca şi cum ar fi vrut să afle ce temei se putea pune pe 
vorbele prietenului său. 

Între timp se făcuse noapte şi torţele, pajii, lacheii, 
scutierii, caii şi trăsurile se îngrămădeau în faţa porţii şi în 
piaţă; luminile se reflectau în canalul unde năvăleau apele mării 
în plin flux, în vreme ce, dincolo de dig, se zăreau sute de 
capete de curioşi, marinari sau burghezi care căutau să nu 
piardă nimic din tot ce se petrecea acolo. 

În timpul acestor sporovăieli, Bragelonne, ca şi cum ar fi 
fost străin de ceilalţi, stătea pe cal, ceva mai în urma lui de 
Guiche şi privea jocul luminilor ce se răsfrângeau în apă, 
respirând totodată, cu plăcere, mireasma sărată a valurilor ce 
se rostogoleau vuind peste nisip, pietriş şi alge, împrăştiindu-şi 
spuma albă în văzduh şi risipindu-şi vuietul în noapte. 

— Dar, mă rog — strigă de Guiche — ce l-a împins pe 
domnul de Buckingham să facă atâta provizie de locuinţe? 

— Da — întrebă şi de Wardes — ce l-a împins? 

— Oh, un motiv suprem — răspunse Manicamp. 

— Ei bine, cunoşti acest motiv? 

— Cred că-l cunosc. 

— Atunci vorbeşte. 

— Apleacă-te spre mine. 

— Drace! Nu se poate spune decât în şoaptă? 

— Ai să-ţi dai seama singur. 

— Bun. 

De Guiche se aplecă. 

— Dragostea — zise Manicamp. 

— Nu mai pricep nimic. 

— Spune mai bine că încă nu pricepi. 

— Vorbeşte desluşit. 

— Ei bine, mulţi cred, domnule conte, că alteţa sa regală 
Domnul va fi cel mai nefericit dintre soţi. 

— Cum adică! Ducele de Buckingham să...? 

— Acest nume aduce nenorocire prinților din casa Franţei. 


— Aşadar, ducele...? 

— Ar fi îndrăgostit nebun de tânăra Doamna, după câte se 
spune şi n-ar vrea pentru nimic în lume ca cineva să se apropie 
de ea, în afară de dânsul. 

De Guiche se înroşi. 

— Bine, bine, mulţumesc! zise el, strângându-i mâna lui 
Manicamp. Apoi, ridicând capul, adăugă: Pentru numele lui 
Dumnezeu, Manicamp, fă în aşa fel ca planul ducelui de 
Buckingham să nu ajungă la urechile franceze, căci altfel vor 
sclipi sub soarele acestei ţări spade ce nu se tem câtuşi de 
puţin de oţelurile călite englezeşti. 

— De fapt — zise Manicamp — această dragoste nu mi-a 
fost dovedită de nimeni şi s-ar putea să fie doar un zvon. 

— Nu — zise de Guiche — trebuie să fie ceva adevărat la 
mijloc! 

Şi fără voia lui, dinţii tânărului conte scrâşniră amarnic. 

— Ei bine, la urma urmei, ce-ţi pasă ţie, ce-mi pasă mie? Ce 
mă priveşte pe mine dacă Domnul va fi ceea ce a fost răposatul 
nostru rege? Buckingham tatăl, cu regina; Buckingham fiul, cu 
tânăra Doamna. Treaba lor! 

— Manicamp! Manicamp! 

— Ei, la naiba, e un fapt, sau, în orice caz, o vorbă. 

— Tăcere! rosti contele. 

— Dar pentru ce tăcere? zise de Wardes. Un fapt foarte 
onorabil pentru națiunea franceză. Nu eşti de aceeaşi părere cu 
mine, domnule de Bragelonne? 

— Ce fapt? întrebă cu mâhnire Bragelonne. 

— Că englezii aduc astfel omagiul lor reginelor şi 
prinţeselor dumneavoastră. 

— lartă-mă, n-am auzit despre ce-aţi vorbit şi te-aş ruga să 
mă lămureşti. 

— Foarte simplu: a trebuit ca domnul de Buckingham tatăl 
să vie la Paris pentru ca maiestatea sa regele Ludovic al XIII-lea 
să-şi dea seama că soţia lui este una dintre cele mai frumoase 
femei de la curtea Franţei; trebuie acum ca domnul de 
Buckingham fiul să consacre, prin omagiul pe care i-l aduce, 
frumuseţea unei prințese de sânge francez! Va fi de aici încolo 
un brevet de frumuseţe pentru voi, dat fiind că a aprins 
dragostea într-o inimă de dincolo de mare. 

— Domnule — răspunse Bragelonne — nu-mi place să aud 
glumindu-se pe seama unor astfel de lucruri. Noi, gentilomii, 


avem datoria să apărăm cinstea reginelor şi a principeselor. 
Dacă noi vom râde de ele, atunci ce vor face lacheii? 

— Oh, oh, domnule — bâigui de Wardes, care se înroşi 
deodată de mânie — cum trebuie să iau asta? 

— la-o cum vrei, domnule — răspunse cu răceală 
Bragelonne. 

— Bragelonne! Bragelonne! mormăi de Guiche. 

— Domnule de Wardes! strigă Manicamp, văzând că 
tânărul îşi îndemna calul înspre calul lui Raoul. 

— Domnilor! Domnilor! îi mustră de Guiche. Nu daţi o 
astfel de pildă în fața lumii, în stradă. De Wardes, nu ai 
dreptate. 

— Nu am dreptate? De ce? Vreau să-mi spui! 

— Nu aveţi dreptate deoarece vorbiţi totdeauna de rău pe 
cineva sau ceva — răspunse Raoul cu necruţătorul lui sânge 
rece. 

— Iartă-l, Raoul — spuse de Guiche încet. 

— Să nu vă bateţi înainte de a vă fi odihnit măcar; nu veţi 
face nici o scofală — zise Manicamp. _ 

— Haide, haide! strigă de Guiche. Inainte, domnilor, 
înainte! 

Şi, cu acestea, dând la o parte caii şi pajii, îşi făcu drum 
până la piaţa înconjurată de mulţime, trăgând după el întregul 
cortegiu al francezilor. O poartă mare, ce da într-o curte, era 
deschisă; de Guiche intră în acea curte; Bragelonne, de Wardes, 
Manicamp şi încă trei sau patru gentilomi îl urmară. Acolo 
ţinură un fel de consiliu de război; se sfătuiră asupra mijlocului 
pe care trebuiau să-l folosească pentru a salva demnitatea 
suitei franceze. Bragelonne fu de părere să se respecte dreptul 
de întâietate. De Wardes propuse să se ocupe milităreşte 
oraşul. Această propunere i se păru cam pripită lui Manicamp. 
El socotea că e mai bine să se odihnească mai întâi; era lucrul 
cel mai cuminte pe care-l aveau de făcut. Din păcate, pentru a-i 
urma sfatul, le lipsea ceea ce era mai important: o casă şi 
câteva paturi. De Guiche stătu puţin pe gânduri, apoi spuse cu 
glas tare: 

— Cine mă iubeşte, mă urmează! 

— Şi oamenii? întrebă un paj care se apropiase de grup. 

— Toată lumea! strigă  înflăcăratul tânăr. Haide, 
Manicamp, du-ne la casa unde urmează să tragă alteţa sa 
Doamna. 


Fără să bănuiască ce gânduri are contele, prietenii lui îl 
urmară, escortaţi de mulţimea ale cărei aclamații şi strigăte de 
bucurie păreau o fericită prevestire a planului, încă necunoscut, 
spre a cărui făurire se îndrepta această focoasă tinerime. 
Vântul sufla cu putere dinspre port şi-i lua pe sus în rafale 
lungi. 


Capitolul XIV 


Pe Mars 


Ziua următoare se arăta ceva mai liniştită, cu toate că 
vântul sufla fără încetare. Totuşi, soarele se ridicase într-unul 
din acei nori purpurii, frângându-şi razele sângerii în creasta 
valurilor negre. 

Din vârful turnurilor de veghe, zarea era scrutată cu 
nerăbdare. Către ceasurile unsprezece dimineaţa, în depărtare 
apăru un bastiment; acest bastiment se apropia de țărm cu 
toate pânzele întinse; altele două îl urmau la o distanţă de o 
jumătate de nod. Înaintau ca nişte săgeți zvârlite de un arcaş 
puternic; şi totuşi marea era atât de agitată, încât iuţeala 
mersului lor nu putea învinge furia talazurilor care înclinau 
corăbiile când în dreapta, când în stânga. Curând, forma 
vaselor şi culoarea flamurilor dădură putinţa să se vadă că erau 
nave englezeşti. In frunte plutea bastimentul pe care se afla 
Prinţesa, purtând pavilionul amiralităţii. Numaidecât, pe țărm 
se răspândi zvonul că Prinţesa sosea. Toată nobilimea franceză 
alergă în port; poporul se îngrămădi pe cheiuri şi pe diguri. 
După două ceasuri, navele se strânseră în jurul vasului amiral 
şi, neîncumetându-se pesemne să pătrundă pe gura strâmtă a 
portului, aruncară câteşitrele ancorele între Le Havre şi satul 
Heve. Odată manevra sfârşită, vasul amiral salută Franţa prin 
douăsprezece lovituri de tun, cărora le răspunse, lovitură după 
lovitură, bateria din fortul Francisc I. Îndată după aceea, o sută 
de ambarcaţiuni porniră spre larg; toate erau împodobite cu 
stofe scumpe şi erau încărcate cu gentilomi francezi ce sa 
duceau să întâmpine vasele ancorate. Dar, văzând cum aceste 


bărci se luptau cu marea chiar în port, văzând apoi valurile ce 
se înălţau cât munţii şi se rostogoleau pe plajă, dincolo de 
diguri, cu un muget îngrozitor, nimeni nu putea crede că ele vor 
face mai mult de un sfert din drumul până la vasele din larg, 
fără să fie înghiţite de talazuri. 

În pofida vântului şi a mării înfuriate, o barcă pilot se 
pregătea să iasă din port pentru a se duce să se pună la 
dispoziţia vasului amiral englez. De Guiche, care căutase 
printre micile ambarcaţiuni de acolo una mai solidă decât 
celelalte, cu ajutorul căreia să poată ajunge la vasele engleze, 
zări vasul pregătindu-se de plecare şi se bucură. 

— Raoul — zise el — nu găseşti că e ruşinos pentru nişte 
făpturi înțelepte şi puternice ca noi să dea înapoi în faţa acestei 
forţe brutale a vântului şi a apei? 

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu acum — răspunse 
Bragelonne. 

— Ei bine, vrei să ne îmbarcăm pe corăbioara aceea şi să o 
luăm înainte? Vrei şi tu, de Wardes? 

— Luaţi seama, o să vă înecaţi — îi preveni Manicamp. 

— Nici nu mă gândesc — răspunse de Wardes — întrucât, 
cu vântul în faţă, aşa cum îl veţi avea, nu veţi putea ajunge la 
vase. 

— Aşadar, nu vrei? 

— Nu, pe legea mea! Mi-aş da bucuros viaţa într-o luptă cu 
oamenii — declară el aruncându-i o privire piezişă lui 
Bragelonne — dar să mă războiesc împotriva unor valuri de apă 
sărată, zău că n-am chef de-aşa ceva. 

— lar eu — adăugă Manicamp — chiar de-ar trebui să 
ajung cu orice preţ la vasele acelea, m-aş teme înainte de toate 
să nu-mi prăpădesc singurul costum curat ce mi-a mai rămas; 
apa sărată stropeşte şi pătează. 

— Prin urmare, nici tu nu vrei? întrebă de Guiche. 

— De bună seamă că nu, te rog să mă crezi şi de astă dată 
sunt foarte hotărât. 

— Dar, ia priviţi — strigă de Guiche — priveşte, de Wardes, 
priveşte şi tu, Manicamp: acolo, pe puntea vasului amiral, stau 
prinţesele şi se uită la noi. 

— Un motiv în plus, dragul meu, să nu ne facem de râs în 
faţa lor, scăldându-ne în valurile mării. 

— Asta e ultimul tău cuvânt, Manicamp? 

— Da. 


— Ăsta e ultimul tău cuvânt, de Wardes? 

— Da. 

— Atunci mă voi duce singur. 

— Nu — zise Raoul — merg şi eu cu tine; mi se pare că aşa 
ne-am înţeles. 

Adevărul este că Raoul, cântărind primejdia cu sânge rece, 
fără nici un fel de ambiţie, vedea bine pericolul; dar el ţinea cu 
tot dinadinsul să facă un lucru de la care de Wardes dăduse 
înapoi. 

Vasul pornise la drum. De Guiche strigă: 

— Hei, cei din barcă! Nu mai aveţi două locuri? 

Şi înfăşurând cinci sau şase pistoli într-o bucăţică de 
hârtie, îi aruncă de pe chei în barcă. 

— Se vede treaba că nu vă e teamă de apa sărată, 
domnişorilor — zise stăpânul bărcii. 

— Nu ne e teamă de nimic — răspunse de Guiche. 

— Dacă-i aşa, poftiţi, viteji gentilomi. 

Barca se apropie de chei şi cei doi tineri săriră în ea, unul 
după altul, cu aceeaşi uşurinţă. _ 

— Acum, curaj, băieţi! strigă de Guiche. In această pungă 
se mai găsesc încă douăzeci de pistoli; dacă vom ajunge la vasul 
amiral, sunt ai voştri. 

Numaidecât, vâslaşii se încovoiară deasupra vâslelor şi 
barca îşi luă zborul pe deasupra valurilor. Toată lumea urmărea 
cu încordare această faptă cutezătoare; populaţia din Le Havre 
se îndesa pe diguri; toate privirile erau aţintite spre barcă. 
Uneori, plăpânda găoace de scânduri rămânea o clipă 
încremenită deasupra crestei înspumate, pentru ca deodată să 
se prăbuşească apoi într-un abis mugind, în care părea că se 
pierde. Totuşi, după un ceas de luptă, ajunse în apele vasului 
amiral, de la care se desprinseră două bărcuţe trimise să-i vină 
în ajutor. 

Pe puntea din spate a vasului amiral, adăpostite sub un 
baldachin de catifea şi hermină, sprijinit pe stâlpi puternici, 
doamna Henriette, văduva şi tânăra Doamnă, avându-l alături 
de ele pe amiralul conte de Norfolk, priveau îngrozite barca 
aceea care aci era ridicată spre slava cerului, aci era aruncată 
în fundul iadului şi pe a cărei pânză neagră se distingeau şi mai 
bine, ca două apariţii luminoase, cele două chipuri nobile ale 
celor doi gentilomi francezi. Echipajul, rezemat de marginile 
punţii sau agăţat printre frânghii, întâmpina cu strigăte de 


bucurie îndrăzneala celor doi tineri curajoşi, îndemânarea 
cârmaciului şi puterea vâslaşilor. Urale de triumf salutară 
sosirea lor la bord. Contele de Norfolk, un tânăr chipeş, de vreo 
douăzeci şi şase, douăzeci şi opt de ani, înaintă câţiva paşi spre 
ei. 

De Guiche şi Bragelonne urcară încet scara de la tribord, 
apoi, însoţiţi de contele de Norfolk, care îşi reluă locul alături 
de ele, se înclinară în faţa prinţeselor. Respectul, dar mai ales 
un fel de teamă, de care el nu-şi dădea seama, îl împiedicaseră 
până atunci pe contele de Guiche să o privească în faţă pe 
tânăra Doamnă. Aceasta, dimpotrivă, îl remarcase de la început 
şi o întrebase pe mamă: 

— Nu cumva e Domnul acela care vine în barcă? 

Doamna Henriette, care-l cunoştea pe Domnul mai bine 
decât fiica ei, zâmbise în faţa acestei amăgiri a amorului 
propriu al fiicei şi răspunse: 

— Nu, acesta e domnul de Guiche, favoritul lui. 

La acest răspuns, tânăra Prinţesă fu nevoită să-şi 
stăpânească instinctiva bunăvoință provocată de îndrăzneala 
contelui. 

Într-adevăr, chiar în clipa când Prinţesa punea această 
întrebare, de Guiche, cutezând în sfârşit să-şi ridice ochii spre 
ea, putu să compare originalul cu portretul. Când văzu acea 
înfăţişare palidă, acei ochi înflăcăraţi, acel minunat păr 
castaniu, gura tremurândă şi gestul acela cu adevărat regesc, 
ce părea că mulţumeşte şi încurajează totodată, fu cuprins de o 
asemenea tulburare, încât, dacă n-ar fi fost alături de el Raoul, 
care-i dădu braţul, s-ar fi clătinat pe picioare. Privirea uimită a 
prietenului său şi un gest binevoitor al reginei îl făcură pe de 
Guiche să-şi revină în fire. În puţine cuvinte, îşi arătă misiunea, 
spuse că este un trimis al Domnului şi salută, după rangul 
fiecăruia şi în felul cum îl primi fiecare, pe amiral şi pe ceilalţi 
seniori englezi ce erau grupaţi în jurul principeselor. Îl prezentă 
apoi şi pe Raoul, căruia i se făcură onorurile cuvenite — toată 
lumea ştia în ce măsură contribuise contele de La Fere la 
restauraţia regelui Carol al II-lea; în afară de asta, tot contele 
era acela care fusese însărcinat cu ducerea tratativelor pentru 
înfăptuirea acestei căsătorii, care o readucea în Franţa pe 
nepoata lui Henric al IV-lea. 


Raoul vorbea foarte bine englezeşte; se făcu deci 
interpretul prietenului său pe lângă tinerii seniori englezi, 
cărora limba franceză nu le era de loc familiară. 

În acel moment apăru un tânăr de o frumuseţe desăvârşită 
şi de o impunătoare bogăţie în ceea ce privea costumul şi 
armele. El se apropie de principese, care vorbeau acum cu 
contele de Norfolk, şi, cu un glas ce nu-i putea ascunde 
nerăbdarea, zise: 

— Haideţi, doamnelor, este timpul să coborâm la țărm şi 
tocmai voia să ia braţul pe care tânărul i-l oferea cu o vioiciune 
plină de nuanţe în care se puteau citi multe lucruri, când 
amiralul făcu un pas şi se aşeză între tânăra Doamnă şi noul 
venit. 

— O clipă, dacă îngăduiţi, milord de Buckingham — zise el. 
Debarcarea nu este cu putinţă pentru femei, la ceasul acesta. 
Marea e prea agitată acum; dar, către ceasurile patru, este de 
aşteptat ca vântul să se potolească, astfel încât vom debarca 
mai înspre seară. 

— Daţi-mi voie, milord — răspunse Buckingham cu o iritare 
pe care nu căuta să şi-o mai ascundă. Reţineţi aceste doamne şi 
nu aveţi dreptul s-o faceţi. Dintre doamne, una aparţine, vai! de 
azi încolo, Franţei şi, după cum vedeţi, Franţa o cere prin glasul 
ambasadorilor ei. 

Şi arătă cu mâna spre de Guiche şi spre Raoul, pe care îi 
salută în acelaşi timp. 

— Nu presupun — răspunse amiralul — că e în intenţia 
acestor domni să expună viaţa principeselor. 

— Milord, aceşti domni au venit în contra vântului; 
îngăduiţi-mi să cred că primejdia nu poate fi mai mare pentru 
doamne, care vor merge în direcţia vântului. 

— Aceşti domni sunt foarte bravi — zise amiralul. Aţi 
observat că erau mulţi bărbaţi în port, dar nici unul n-a 
îndrăznit să-i urmeze. Pe deasupra, dorinţa de a prezenta cât 
mai repede cu putinţă omagiile lor Doamnei şi ilustrei sale 
mame i-a făcut să înfrunte marea, foarte rea astăzi chiar pentru 
marinari. Dar pilda acestor domni, pe care-o voi slăvi în faţa 
statului meu major, nu trebuie să fie una şi pentru doamne. 

O privire furişă a Doamnei surprinse roşeaţa ce acoperea 
obrajii contelui. Această privire îi scăpă lui Buckingham. El n- 
avea ochi decât ca să-l supravegheze pe Norfolk. Era, în chip 
vădit, gelos pe amiral şi părea să ardă de dorinţa de a le smulge 


pe principese de pe solul acesta mişcător al vaselor, unde 
amiralul era rege. 

— De altfel — reluă Buckingham — fac apel la Doamna 
însăşi să hotărască. 

— lar eu, milord — răspunse amiralul — fac apel la 
conştiinţa mea şi la răspunderea mea. Am făgăduit să o redau 
pe Doamna sănătoasă şi teafără Franţei, îmi voi ţine făgăduiala. 

— Cu toate acestea, domnule... 

— Milord, îngăduiţi-mi să vă amintesc că aici comand eu 
singur. 

— Milord, vă daţi seama ce spuneţi? rosti Buckingham cu 
trufie. 

— Ştiu foarte bine şi o repet: aici comand eu singur, milord 
şi totul trebuie să mi se supună — marea, vântul, navele, 
oamenii. 

Cuvintele acestea erau mari şi fură rostite cu multă 
nobleţe. Raoul observă efectul produs de ele asupra lui 
Buckingham. Acesta tremura din tot corpul şi se sprijini de unul 
din stâlpii cortului, ca să nu cadă; ochii i se înroşiră de furie, iar 
mâna cu care nu se sprijinea i se împlântă pe mânerul spadei. 

— Milord — vorbi regina — permiteţi-mi să vă spun că sunt 
întru totul de părerea contelui de Norfolk; şi apoi, chiar dacă 
vremea ar fi fost frumoasă şi prielnică, iar nu amenințătoare 
cum este în clipa de faţă, tot ar trebui să-i mai acordăm câteva 
ceasuri ofițerului care ne-a adus atât da bine şi cu o îngrijire 
atât de mare până în apropierea coastelor Franţei, unde va 
trebui să ne părăsească. 

Buckingham, în loc să răspundă, o întrebă cu privirea pe 
tânăra Doamnă. Aceasta, pe jumătate ascunsă sub faldurile de 
catifea şi aur ce-o adăposteau, nu asculta aproape de loc 
această discuţie, preocupată să-l privească pe contele de 
Guiche, care stătea de vorbă cu Raoul. Aceasta fu o nouă 
lovitură pentru Buckingham, care credea că descoperă în 
privirea Principesei Henriette un simţământ ceva mai adânc 
decât cel al simplei curiozităţi. Se retrase împleticindu-se şi se 
rezemă de catargul cel mare. 

— Domnul de Buckingham n-are stofă de marinar — zise 
regina-mamă în franţuzeşte — iată, fără îndoială, pentru ce ţine 
atât de mult să pună mai repede piciorul pe uscat. 


Tânărul auzi aceste cuvinte, păli, lăsă braţele să-i cadă cu 
deznădejde pe lângă trup şi se depărta încet, amestecând într- 
un suspin amar vechea lui iubire şi noua sa ură. 

Trecând peste toate acestea, amiralul, fără să ţină de altfel 
seama de proasta dispoziţie a lui Buckingham, le invită pe 
principese în cabina lui de la prora, unde fusese întinsă o masă 
îmbelşugată, demnă de înalții lui oaspeţi. Amiralul se aşeză la 
dreapta Doamnei, iar pe contele de Guiche îl puse la stânga ei. 
Era locul pe care-l ocupa de obicei Buckingham. De aceea, când 
intră în sala de mese, ducele avea să încerce o nouă durere, 
văzându-se încă o dată înlăturat de etichetă — această altă 
regină căreia trebuia să-i poarte respect — şi chiar la un rang 
mai prejos decât cel pe care-l avusese până acum. La rândul lui, 
de Guiche, poate mai palid încă de fericire, pe cât era rivalul 
său de mânie, se aşeză tresărind alături de Prinţesă, a cărei 
rochie de mătase, atingându-l uşor, făcea să-i treacă prin tot 
trupul fiorii unei voluptăţi nemaicunoscute de el până atunci. 
După masă, Buckingham se ridică să-i ofere Doamnei braţul. De 
astă dată fu rândul lui de Guiche să-i dea o lecţie ducelui. 

— Milord — zise el — fiţi bun şi, începând din acest 
moment, nu vă mai interpuneţi între alteţa sa regală Doamna şi 
mine. Începând din acest moment, într-adevăr, alteţa sa regală 
aparţine Franţei şi mâna Prințesei atinge mâna Domnului, 
fratele regelui, atunci când alteţa sa regală îmi face cinstea de 
a-mi atinge mâna. 

Şi, rostind aceste cuvinte, îi oferi el însuşi braţul tinerei 
Doamne, dar cu o sfială atât de vădită şi în acelaşi timp cu o 
nobleţe atât de stăpână pe sine, încât englezii făcură să se audă 
un murmur de admiraţie, pe când Buckingham lăsă să-i scape 
un suspin de durere. 

Raoul iubea; el înţelese totul. Îi aruncă prietenului său una 
din acele priviri adânci, pe care numai un prieten sau numai o 
mamă le aruncă, în semn de ocrotire sau de veghe, asupra 
copilului sau asupra prietenului pe cale de a se rătăci. 

Către ceasurile două, soarele se ivi, în sfârşit, pe cer, 
vântul se potoli, marea se linişti şi se netezi ca un vast covor de 
cristal, iar ceața care înfăşură coastele se împrăştie ca un văl ce 
se destramă în fâşii subţiri. Şi surâzătorul țărm al Franţei se 
zărea acum în soare, cu miile lui de căsuțe albe, ce se desenau 
fie pe verdele blând al copacilor, fie pe albastrul senin al 
cerului. 


Capitolul XV 


Corturile 


Amiralul, cum am văzut, luase hotărârea să nu bage în 
seamă privirile amenințătoare şi pornirile năbădăioase ale lui 
Buckingham. Într-adevăr, de când plecaseră din Anglia, el 
avusese destul timp să se obişnuiască pe încetul cu toate 
acestea. De Guiche însă nu observase în nici un fel că tânărul 
lord părea să aibă un dinte împotriva lui; totuşi, din instinct, nu 
simţea nici o stimpatie pentru favoritul lui Carol al II-lea. 
Regina-mamă, cu o experienţă mai mare şi cu un simţ mai rece, 
domina întreaga situaţie şi, întrucât înţelegea primejdia ce 
plutea în aer, se pregătea să taie nodul atunci când momentul o 
va cere. Şi acest moment se ivi. Liniştea pusese acum stăpânire 
pe totul din jur, în afară de inima lui Buckingham, iar acesta, în 
nerăbdarea lui, îi repeta în şoaptă tinerei Prinţese: 

— Doamnă, doamnă, în numele cerului, să coborâm la 
țărm, te rog! Nu vezi oare că acest înfumurat conte de Norfolk 
mă ucide cu adorările lui şi cu grija pe care ţi-o poartă? 

Henriette auzi aceste cuvinte; ea zâmbi şi, fără a întoarce 
faţa, punând doar în vocea sa acea mlădiere de blânda 
mustrare şi de drăgăstoasă asprime prin care cochetăria ştie să 
dea o încuviinţare, având totuşi aerul că formulează o apărare, 
murmură: 

— Scumpul meu lord, ţi-am mai spus şi altă dată că 
dumneata eşti nebun. 

Nici unul din aceste amănunte, am mai arătat, nu-i scăpa 
lui Raoul; auzise rugămintea lui Buckingham şi răspunsul 
Prințesei; îl văzuse pe Buckingham făcând un pas înapoi la 
acest răspuns, scoțând un suspin şi ducându-şi mâna la frunte; 
şi întrucât nici inima, nici ochii nu-i erau înfăşuraţi în văluri, el 
înţelese totul şi se cutremură bănuind ce se petrecea în sufletul 
şi în gândurile lordului. 

În sfârşit, amiralul, cu o încetineală înadins măsurată, dădu 
ultimele ordine pentru plecarea bărcilor. Buckingham primi 


aceste ordine cu o bucurie atât de vie, încât un spectator străin 
ar fi putut crede că tânărul era zdruncinat la minte. 

La comenzile lui Norfolk, o barcă mare, frumos pavoazată, 
cobori uşor pe lângă peretele vasului amiral; în ea puteau să 
încapă douăzeci de vâslaşi şi cincisprezece călători. Covoare de 
catifea ţesături brodate cu armele Angliei, ghirlande de flori, 
căci pe vremea aceea se folosea cu mare plăcere parabola când 
era vorba de alianţe politice, formau principala podoabă a 
acestei bărci cu adevărat regegşti. Abia fu lansată la apă, abia 
ridicară marinarii vâslele, aşteptând, ca nişte soldaţi cu armele 
la piept, îmbarcarea Prințesei, că Buckingham alergă la scară 
ca să-şi ocupe locul său în barcă. Dar regina îl opri. 

— Milord — spuse ea — nu se cuvine să ne laşi, pe mine şi 
fiica mea, să coborâm la țărm, fără ca locuinţele să ne fi fost 
pregătite într-un chip oarecare. Te rog deci, milord, să te duci 
înainte la Le Havre şi să îngrijeşti ca totul să fie rânduit la 
sosirea noastră. 

Aceasta fu o nouă lovitură pentru duce, lovitură cu atât 
mai grea cu cât era neaşteptată. Gângăvi ceva, se înroşi, dar nu 
fu în stare să răspundă nimic. Crezuse că va putea să stea lângă 
Doamna în timpul traversării şi să se bucure astfel până la urmă 
de ultimele clipe pe care norocul i le mai hărăzea. Dar ordinul 
era neînduplecat. 

Amiralul, care auzise acest ordin, strigă numaidecât: 

— Barca cea mică la apă! 

Comanda fu îndeplinită cu acea iuţeală care este obişnuită 
în manevrele navelor de război. Buckingham, dezolat, îndreptă 
o privire deznădăjduită către Prinţesă, una rugătoare către 
regină şi una plină de mânie către amiral. Prinţesa se prefăcu a 
nu observa nimic. Regina întoarse capul. Amiralul începu să 
râdă. Buckingham, văzându-l că râde, fu gata să se năpustească 
asupra lui Norfolk. Regina-mamă se ridică în picioare. 

— Pleacă domnule — rosti ea cu autoritate. 

Tânărul duce rămase ca împietrit. Dar, privind în jurul lui 
şi încercând o ultimă salvare, întrebă, gâtuit de atâtea 
înfrângeri dureroase: 

— Şi dumneavoastră, domnilor, dumneata, domnule de 
Guiche şi dumneata, domnule de Bragelonne, nu mă însoţiţi? 

De Guiche se înclină. 


— Eu sunt, întocmai ca şi domnul de Bragelonne, la 
ordinele reginei — răspunse el. Ceea ce ne va porunci ea să 
facem, aceea vom face. 

Şi privi spre tânăra Prinţesă, care îşi lăsă ochii în jos. 

— Iartă-mă, domnule de Buckingham — zise regina — dar 
domnul de Guiche îl reprezintă aici pe Domnul; dânsul 
urmează să ne facă onorurile Franţei, după cum domnia ta ne-ai 
făcut onorurile Angliei; nu se poate deci sustrage datoriei de a 
ne însoţi. De altminteri, datorăm această mică favoare curajului 
pe care l-a avut de a veni să ne întâmpine aici pe o vreme atât 
de rea. 

Buckingham deschise gura ca pentru a răspunde, dar, fie 
că nu găsi o idee potrivită, fie că nu-i veneau cuvintele pentru a 
exprima această idee, nici un sunet nu i se desprinse de pe buze 
şi, răsucindu-se ca ameţit, sări de pe navă în barcă. Vâslaşii 
abia avură timp să-l prindă în braţe şi să-şi ţină ei înşişi 
echilibrul, căci săritura şi greutatea ducelui erau cât pe-aci să 
răstoarne bărcuţa. 

— Hotărât, milord e nebun — zise amiralul, cu glas tare, 
către Raoul. 

— Mă tem şi eu pentru milord — răspunse Bragelonne. 

În tot timpul cât barca a plutit spre țărm, ducele nu şi-a 
dezlipit privirile de la vasul amiral, asemenea unui avar căruia i 
se răpeşte o comoară, asemenea unei mame căreia i s-ar 
smulge din braţe fiica spre a fi condusă la moarte. Dar nimic nu 
răspunse la semnele lui, la tulburarea sa, la jalnicele lui 
zbuciumări. Buckingham era atât de întristat, încât se lăsă să 
cadă pe o bancă, înfigându-şi mâna în păr, în timp ce marinarii, 
nepăsători, făceau barca să zboare pe deasupra valurilor. Când 
ajunseră la țărm, părea aşa de istovit, încât, dacă nu l-ar fi 
întâmpinat mesagerul pe care-l trimisese înainte ca intendent 
însărcinat să se ocupe cu rechiziţionarea locuinţelor, n-ar fi 
ştiut încotro s-o apuce. Odată condus la locuinţa ce-i era 
rezervată, se închise înăuntru, ca Ahile în cortul său. 

In larg, barca cea mare care le aducea pe prințese se 
desprindea de vasul amiral în clipa când Buckingham punea 
piciorul pe pământ. După ea venea o altă barcă, încărcată de 
ofiţeri, de curteni şi de prieteni. Toată populaţia din Le Havre, 
urcată la repezeală în lotci pescăreşti, în luntri cu fundul drept 
sau în caiace normande, ieşi în întâmpinarea bărcii regale. 
Tunurile din forturi începură să tragă din nou; vasul amiral şi 


celelalte două nave răspundeau cu alte salve şi vâlvătăi de 
flăcări amestecate cu scame şi fum ţâşneau din ţevile largi, în 
rotocoale, rătăcind pe deasupra valurilor, înainte de a se 
destrăma în văzduhul albastru. 

Prinţesa atinse cu piciorul prima treaptă a cheiului. O 
muzică veselă o aştepta pe uscat şi acum îi însoțea fiecare pas 
pe care-l făcea. In timp ce alaiul se îndrepta spre centrul 
oraşului şi Prinţesa călca uşor pe tapiseriile bogate şi pe 
buchetele de flori, contele de Guiche şi Raoul, desprinzându-se 
din mijlocul englezilor, apucară pe alte străzi şi se duseră în 
goană la reşedinţa aleasă mai dinainte pentru Doamna. 

— Să ne grăbim — îi spuse Raoul lui de Guiche — căci 
după firea pe care i-o cunosc, acest Buckingham ar fi în stare să 
ne facă cine ştie ce pocinog, văzând urmarea celor hotărâte de 
noi ieri. 

— Oh — răspunse contele — îl avem aici pe de Wardes, 
care e dârzenia întrupată şi pe Manicamp, care e blândeţea 
însăşi. 

De Guiche nu se lăsă totuşi pe tânjeală şi, după cinci 
minute, se aflau în faţa primăriei. Ceea ce-i uimi la început fu o 
mare mulţime de oameni ce ticsea piaţa. 

— Bun — zise de Guiche — se pare că locuinţele noastre au 
fost înălțate. 

Într-adevăr, în faţa primăriei, chiar în mijlocul pieţei, 
fuseseră înjghebate corturi de o eleganţă neobişnuită, în vârful 
cărora fluturau drapelele Franţei şi Angliei, alăturate. Primăria 
era înconjurată de corturi ca de o centură bălţată; zece paji şi 
doisprezece călăraşi din gardă, trimişi să escorteze pe 
ambasadori, făceau de strajă în jurul corturilor. Priveliştea era 
ciudată, neobişnuită; avea ceva feeric. 

Aceste locuinţe improvizate fuseseră ridicate în timpul 
nopţii. Imbrăcate pe dinăuntru şi pe dinafară cu cele mai 
scumpe stofe pe care de Guiche le putuse găsi în Le Havre, ele 
încercuiau pe de-a întregul primăria, adică reşedinţa tinerei 
Prinţese; erau apoi legate unele de altele prin nişte cordoane de 
mătase întinse şi păzite de santinele, în aşa fel că planul lui 
Buckingham era complet răsturnat, în cazul când acest plan ar 
fi fost cu adevărat de a păstra pentru el şi englezii lui terenul 
din preajma primăriei. Singura trecere prin care se putea 
ajunge la treptele primăriei şi care nu fusese închisă de această 
baricadă de mătase, era străjuită de două corturi asemănătoare 


cu două foişoare şi ale căror uşi se deschideau de o parte şi de 
alta a acestei intrări. Cele două corturi erau destinate lui de 
Guiche şi lui Raoul; în lipsa lor, ele trebuiau să fie ocupate în 
permanenţă: al lui de Guiche de către de Wardes, al lui Raoul 
de Manicamp. În jurul acestor două corturi şi al celorlalte şase, 
cam vreo sută de ofiţeri, de gentilomi şi de paji străluceau în 
costumele lor de mătase şi aur, zumzăind ca nişte albine în 
jurul stupilor. Toţi aceştia, cu spadele la şold, erau gata să se 
supună in corpore, la un semn al lui de Guiche sau al lui 
Bragelonne, cele două căpetenii ale ambasadei. 

Chiar în momentul când cei doi tineri se iviră la capătul 
unei străzi ce dădea în piaţă, ei zăriră, străbătând aceeaşi piaţă, 
în galopul calului său, un tânăr gentilom de o eleganţă 
încântătoare. Tânărul brăzda mulţimea de curioşi prin care 
trecea, dar când văzu locuinţele acestea ridicate acolo peste 
noapte, scoase un strigăt de mânie şi deznădejde. Era 
Buckingham! Buckingham, care se trezise din amorţeala sa, 
pentru a îmbrăca cel mai strălucitor costum şi a veni să le 
aştepte pe Doamna şi pe regină pe treptele primăriei. Dar, la 
intrarea dintre cele două corturi, i se taie calea şi fu nevoit să 
se oprească. Buckingham ridică furios biciuşca; doi ofiţeri îi 
apucară însă braţul. 

Dintre cei doi înlocuitori, numai unul era în cortul său. De 
Wardes urcase în interiorul primăriei, pentru a transmite unele 
dispoziţii date de către de Guiche. Auzind larma pe care o făcea 
Buckingham, Manicamp, întins deasupra pernelor dintr-unul 
din cele două corturi de la intrare, se ridică în capul oaselor, cu 
lenea lui obişnuită, şi, văzând că tărăboiul nu contenea, se ivi 
de după perdea. 

— Ce-i aici — întrebă el cu o voce somnoroasă — şi ce 
înseamnă gălăgia asta atât de mare? 

Întâmplarea făcu ca, în clipa când el începu să vorbească, 
zarva să contenească, astfel încât, cu toate că vocea lui era 
blândă şi stăpânită, toată lumea îi auzi întrebarea. Buckingham 
întoarse capul şi privi de sus acest trup lung şi deşirat şi 
această faţă pe jumătate adormită. Pesemne că persoana 
gentilomului nostru, îmbrăcat, de altminteri, destul de simplu, 
aşa precum am arătat, nu-i stârni prea mare respect, căci i se 
adresă pe un ton dispreţuitor: 

— Dumneata cine mai eşti, domnule? 


Manicamp se sprijini de braţul unei matahale de călăraş, 
ce stătea alături, ţeapăn ca un stâlp de catedrală şi răspunse cu 
acelaşi glas potolit: 

— Dar dumneata cine eşti? 

— Eu sunt milordul duce de Buckingham. Am închiriat 
toate casele din preajma primăriei, unde am treburi; or, 
întrucât aceste case sunt închiriate, ele sunt ale mele şi fiindcă 
le-am închiriat ca să am trecerea liberă spre primărie, 
dumneata n-ai dreptul să-mi închizi calea. 

— Dar domnule, cine te împiedică să treci? întrebă 
Manicamp. 

— Santinelele dumitale. 

— Fiindcă vrei să treci călare, domnule şi consemnul este 
să nu fie lăsaţi să treacă decât oameni pe jos. 

— Nimeni n-are dreptul să dea vreun consemn aici, în afară 
de mine — zise Buckingham. 

— Cum aşa, domnule? întrebă Manicamp cu vocea lui 
blândă. Fă-mi plăcerea şi dezleagă-mi această enigmă. 

— Pentru că, după cum ţi-am mai spus, eu am închiriat 
toate casele din jurul pieţei. 

— Asta o ştiu, întrucât nouă nu ne-a mai rămas decât piaţa. 

— Te înşeli, domnule, piaţa e a mea, ca şi casele. 

— Oh, s-avem iertare, domnule, dumneata greşeşti. La noi 
e o vorbă: caldarâmul regelui; deci piaţa este a regelui; şi cum 
noi suntem ambasadorii regelui, piaţa este a noastră. 

— Domnule, te-am mai întrebat o dată, cine eşti dumneata? 
strigă Buckingham, scos din fire de sângele rece al 
interlocutorului său. 

— Mă numesc Manicamp — răspunse tânărul cu o voce 
eoliană, într-atât era de armonioasă şi suavă. 

Buckingham ridică din umeri. 

— Pe scurt — zise el — când am închiriat casele din jurul 
primăriei, piaţa era goală; barăcile astea îmi împiedică vederea, 
scoateţi-le de aici! 

Un surd şi ameninţător murmur se răspândi în mulţimea de 
ascultători. Tocmai în acel moment sosi de Guiche; acesta dădu 
la o parte mulţimea ce-l despărţea de Buckingham şi, urmat de 
Raoul, intră printr-o parte a pieţei, în timp ce prin cealaltă 
parte intra de Wardes. 


— Iertaţi, milord — vorbi el — dar dacă aveţi vreo plângere 
de făcut, fiţi bun şi adresaţi-mi-o mie, ştiut fiind că eu sunt cel 
care a dat planurile acestei construcţii. 

— Afară de asta, vreau să-ţi atrag luarea-aminte, domnule, 
că acest cuvânt, barăci, poate să ne supere — adăugă 
Manicamp pe un ton plin de graţie. 

— Aşadar, ce spuneaţi, domnule? întrebă de Guiche. 

— Spuneam, domnule conte — răspunse Buckingham cu un 
accent de furie încă nepotolită, cu toate că se mai stăpânise 
puţin în prezenţa unui egal — spuneam că e cu neputinţă ca 
aceste corturi să rămână acolo unde sunt. 

— Cu neputinţă? se miră de Guiche. Şi pentru ce, rogu-vă? 

— Fiindcă mă stingheresc. 

De Guiche lăsă să-i scape un gest de nerăbdare, dar o 
privire de gheaţă a lui Raoul îl domoli. 

— Ar trebui să vă stingherească mai puţin, domnule, decât 
abuzul de întâietate pe care vi l-aţi îngăduit. 

— Abuzul? 

— Dar, fără îndoială. Aţi trimis aici un mesager care să 
închirieze, în numele vostru, toate casele din Le Havre, fără a 
mai ţine seama că şi francezii trebuiau să vină în întâmpinarea 
Doamnei. E un lucru mai puţin frăţesc, domnule duce, pentru 
reprezentantul unei naţiuni prietene. 

— Pământul e al primului ocupant — zise Buckingham. 

— Dar nu şi în Franţa. 

— Pentru ce nu şi în Franţa? 

— Fiindcă e ţara bunei-cuviinţe. 

— Ce vreţi să spuneţi? strigă Buckingham pe un ton atât de 
ridicat, încât cei de faţă se dădură numaidecât un pas înapoi, 
crezând că au să se încaiere. 

— Vreau să spun, domnule — răspunse de Guiche pălind de 
furie — că eu am pus să se ridice aceste adăposturi pentru mine 
şi prietenii mei, în chip de locuinţe pentru ambasadorii Franţei, 
ca singurul loc de odihnă pe care pretenţia dumneavoastră ni l- 
a lăsat în acest scop şi că în aceste adăposturi voi sta, eu şi ai 
mei, afară numai dacă o voinţă mai puternică şi îndeosebi mai 
suverană decât a domniei voastre, nu va hotărî altfel. 

— Adică dacă nu va dispune evacuarea, cum se zice la 
Palat — adăugă cu blândeţe Manicamp. 

— Cunosc eu pe cineva, domnule, care va fi, sper, aşa 
precum doriţi — zise Buckingham ducându-şi mâna la spadă. 


În aceeaşi clipă, când zeiţa Discordiei, aprinzând inimile, 
era pe cale să îndrepte toate spadele împotriva piepturilor 
omeneşti, Raoul îşi puse încet braţul pe umărul lui Buckingham. 

— Un cuvânt, milord — zise el. 

— Dreptul meu! Dreptul meu mai întâi! strigă năbădăiosul 
tânăr. 

— Tocmai asupra acestui punct voi avea cinstea de a vă 
vorbi — adăugă Raoul. 

— Fie, dar fără multe vorbe, domnule. 

— O singură întrebare; vedeţi dar că nu se poate să fiu mai 
scurt decât atât. 

— Vorbiti, ascult. 

— Oare dumneavoastră, sau domnul duce de Orléans 
urmează să se însoare cu nepoata regelui Henric al IV-lea? 

— Cum aţi spus? întrebă Buckingham, dându-se un pas 
înapoi, uluit. 

— Vă rog să-mi răspundeţi la asta, domnule — stărui 
liniştit Raoul. 

— Dorinţa dumneavoastră este cumva de a mă lua în râs, 
domnule? întrebă Buckingham. 

— Şi ăsta poate fi un răspuns şi el îmi este de ajuns. 
Aşadar, aţi mărturisit, nu dumneavoastră sunteţi cel care se 
căsătoreşte cu Prinţesa Angliei. 

— Dar o ştiţi prea bine, domnule, aşa mi se pare. 

— Iertaţi, însă după felul cum vă purtaţi, lucrul nu este 
tocmai limpede. 

— La urma urmei, ce vreţi dumneavoastră să spuneţi? 

Raoul se apropie de duce. 

— Aveţi — zise el coborând glasul — porniri care seamănă 
cu cele ale geloziei; ştiţi asta, milord? Or, asemenea porniri, 
când la mijloc e vorba de o femeie, nu se potrivesc de loc cuiva 
care nu e nici amantul, nici soţul ei; cu atât mai puţin, sunt 
sigur că înţelegeţi asta, milord, când acea femeie este o 
prinţesă. 

— Domnule — izbucni Buckingham — dumneavoastră o 
înjosiţi pe Doamna Henriette. 

— Dumneavoastră sunteţi cel care o înjoseşte, milord, luaţi 
seama! răspunse Bragelonne cu răceală. Adineauri, pe vasul 
amiral, aţi reuşit s-o supăraţi pe regina-mamă şi l-aţi scos din 
răbdări pe amiral. M-am uitat la dumneavoastră, milord şi am 


crezut, la început, că sunteţi nebun; dar pe urmă am ghicit 
adevărata pricină a acestei nebunii. 

— Domnule! 

— Fiţi liniştit, am să mai adaug ceva: sper că sunt singurul 
dintre francezi care a priceput acest lucru. 

— Dar ştiţi, domnule — zise Buckingham, tremurând de 
mânie şi în acelaşi timp de nestăpânire — ştiţi că aveţi un fel de 
a vorbi care merită să fie înăbuşit? 

— Cântăriţi-vă cuvintele, milord — îl înfruntă Raoul cu 
semeţie — nu mă trag dintr-o spiţă de oameni ale căror porniri 
să se lase înăbuşite; în schimb, dumneavoastră faceţi parte 
dintr-un neam ale cărui pasiuni sunt privite cu neîncredere de 
către bunii francezi; vă repet, deci, pentru a doua oară, luaţi 
seama, milord. 

— La ce, dacă nu vă supăraţi? Nu cumva dumneavoastră 
mă ameninţaţi? 

— Sunt fiul contelui de La Fere, domnule de Buckingham şi 
eu nu ameninţ niciodată, pentru că lovesc mai întâi. De aceea, 
să ne înţelegem, ameninţarea pe care v-o fac, iat-o... 

Buckingham strânse pumnii; dar Raoul continuă, ca şi cum 
n-ar fi observat nimic. 

— La primul cuvânt în faţa cuviinţei pe care vi-l veţi mai 
îngădui faţă de alteţa sa regală... Oh, fiţi potolit, domnule de 
Buckingham, aşa cum şi eu caut să fiu. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu. Atâta vreme cât Doamna se afla pe teren englez, 
am tăcut; acum însă, când ea a pus piciorul pe pământul 
Franţei, acum când noi am primit-o aici în numele Prințului, la 
cea dintâi ocară pe care, în ciudata dumneavoastră afecţiune, o 
veţi aduce casei regale a Franţei, nu-mi rămân decât două 
lucruri de făcut: sau să vestesc în faţa tuturor nebunia ce v-a 
cuprins în acest moment şi să pun să fiţi trimis cu toată ruşinea 
înapoi în Anglia, sau, dacă preferaţi, să vă înfig pumnalul în 
piept în mijlocul adunării. De altfel, această a doua cale mi se 
pare cea mai potrivită şi cred că pe ea o voi folosi. 

Buckingham se făcu mai alb la faţă decât gulerul de 
dantelă de Anglia ce-i înfăşură gâtul. 

— Domnule de Bragelonne — zise el — îmi vorbeşte oare 
un gentilom? 

— Da. Numai că acest gentilom îi vorbeşte unui nebun. 
Liniştiţi-vă, milord şi atunci vă va vorbi altfel. 


— Oh, domnule de Bragelonne — murmură ducele cu o 
voce înăbuşită şi ducându-şi mâna la gât — dar vezi bine că 
mor! 

— Dacă asta s-ar întâmpla în acest moment, domnule — 
zise Raoul cu netulburatul lui sânge rece — aş socoti-o într- 
adevăr drept o mare fericire, întrucât astfel s-ar înlătura tot 
soiul de cuvinte răutăcioase pe seama dumneavoastră şi pe 
aceea a ilustrelor persoane pe care devotamentul domniei 
voastre le prihăneşte într-un chip atât de nesăbuit. 

— Oh, ai dreptate, ai dreptate — îngăimă tânărul duce 
deznădăjduit. Da, da, dacă aş muri! Da, mai bine să mor decât 
să sufăr ceea ce sufăr în clipa de față! 

Şi îşi duse mâna la un minunat pumnal cu plăselele 
împodobite cu pietre prețioase, pe care-l scoase pe jumătate de 
la piept. Raoul îl apucă de brat. 

— la seama, domnule — zise el — dacă nu vă veţi ucide, 
veţi rămâne de râsul lumii; dacă vă veți ucide, veți păta cu 
sânge veşmântul de nuntă al Principesei Angliei. 

Timp de un minut, Buckingham rămase locului, gâfâind. În 
acel minut i se văzură buzele tremurând, obrajii străbătuți de 
fiori, ochii tulburi, ca într-un delir. Apoi, deodată, el vorbi: 

— Domnule de Bragelonne, nu cunosc un spirit mai nobil 
ca al dumitale; eşti vrednicul fiu al celui mai desăvârşit 
gentilom de pe lume. Folosiţi-vă de corturile dumneavoastră! 

Şi cuprinse cu amândouă brațele grumazul lui Raoul. 

Întreaga adunare, uimită de acest sfârşit la care nimeni nu 
se aştepta, dată fiind înverşunarea unuia dintre adversari şi 
dârza stăruință a celuilalt, întreaga adunare începu să bată din 
palme şi mii de urale, mii de aplauze voioase se ridicară spre 
cer. De Guiche îl îmbrăţişă la rândul său pe Buckingham, cam 
fără tragere de inimă, dar, oricum, îl îmbrăţişă. Acesta fu 
semnalul. Englezii şi francezii, care, până atunci, se priviseră 
unii pe alţii cu nelinişte, fraternizară într-o clipă. 

Tocmai când se întâmplau toate acestea, sosi cortegiul 
principeselor, care, fără intervenţia lui Bragelonne, ar fi găsit în 
piaţă două armate încăierate şi flori stropite cu sânge. 
Atmosfera se însenină din nou la ivirea flamurilor. 


Capitolul XVI 


Noaptea 


Cea mai deplină armonie se statornici astfel în mijlocul 
corturilor. Englezi şi francezi se întreceau în a fi cât mai 
curtenitori faţă de ilustrele călătoare şi cât mai binevoitori între 
ei. Englezii le trimiseră francezilor flori, din care făcuseră o 
întreagă provizie pentru a sărbători sosirea tinerei Prinţese; 
francezii îi poftiră pe englezi la un ospăț ce urma să fie dat abia 
a doua zi. 

Doamna fu deci întâmpinată în calea sa de aclamaţiile 
tuturora. Ea le apărea ca o regină, din pricina respectului ce i-l 
purtau toţi, ca un idol, din pricina adoraţiei ce i-o nutreau unii. 

Regina-mamă le făcu francezilor cea mai călduroasă 
primire. Franţa era pentru dânsa ţara natală şi fusese prea 
nenorocită în Anglia, pentru ca Anglia să o fi putut face să uite 
Franţa. O îndemna, aşadar, pe fiica sa, dându-i ca pildă 
dragostea ei, să iubească ţara unde amândouă găsiseră adăpost 
şi unde le aştepta acum zodia unui viitor strălucit. 

După ce zarva sosirii se potoli şi privitorii începură să se 
împrăştie, după ce nu se mai auziră decât fanfarele îndepărtate 
şi zumzetul mulţimii, după ce noaptea se lasă peste tot, 
înfăşurind în vălurile sale înstelate marea, portul, oraşul şi 
ţarinile încă fremătând în urma acestui mare eveniment, de 
Guiche intră în cortul său şi se aşeză pe o bancă largă de lemn, 
pe faţă cu o expresie atât de îndurerată, încât Bragelonne îl 
urmări cu privirea până când îl auzi oftând; atunci se apropie 
de el. Contele se lăsase pe spate, cu umărul rezemat de 
peretele cortului, cu fruntea în palme, cu pieptul zguduit, cu 
genunchii tremurând. 

— Suferi, prietene? îl întrebă Raoul. 

— Îngrozitor. 

— Trupeşte, nu-i aşa? 

— Da, trupeşte. 

— Ziua a fost obositoare, într-adevăr — continuă tânărul, 
cu privirea aţintiră asupra celui pe care-l avea în faţă. 

— Da şi numai somnul m-ar putea întrema. 

— Vrei să te las singur? 

— Nu, trebuie să-ţi vorbesc. 


— Nu te voi lăsa să vorbeşti decât după ce-ţi voi pune eu 
însumi câteva întrebări, de Guiche. 

— Pune. 

— Dar să fii sincer în răspunsuri. 

— Ca întotdeauna. 

— Ştii pentru ce era Buckingham atât de furios? 

— Aş putea să bănuiesc. 

— O iubeşte pe Doamna, vrei să spui, nu-i aşa? 

— Cel puţin după cum se poartă, ai putea să juri că asta e 
cauza. 

— Ei bine, nu-i asta! 

— Oh, de astă data te înşeli, Raoul; i-am citit obida în ochi, 
în mişcări, în tot ce a făcut de azi-dimineaţă şi până acum. 

— Eşti poet, scumpul meu conte şi pretutindeni vezi numai 
poezie. 

— Văd mai ales dragostea. 

— Unde nu există. 

— Unde există. 

— Ascultă, de Guiche, nu crezi că te înşeli? 

— Oh, sunt sigur că nu! strigă cu îndărătnicie contele. 

— Spune-mi, conte — îl întrebă Raoul, privindu-l în adâncul 
ochilor — ce te face să te socoţi atât de clarvăzător? 

— Amorul propriu — răspunse de Guiche şovăind. 

— Amorul propriu! E un cuvânt prea lung, de Guiche. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, dragă prietene, că de obicei eşti mai 
puţin trist decât astă-seară. 

— Oboseala. 

— Oboseala? 

— Da. 

— Ei bine, dragul meu, am făcut campanii împreună, am 
stat alături călare optsprezece ceasuri, trei cai, zdrobiţi de 
oboseală şi morţi de foame, au căzut sub noi, dar nu ne-am dat 
bătuţi. Prin urmare, nu oboseala te întristează, conte. 

— Atunci, supărarea. 

— Care supărare? 

— Aceea de astă-seară. 

— Nebunia lordului Buckingham? 

— Ei da, fără îndoială! Nu e oare supărător, pentru noi, 
francezii care-l reprezentăm pe stăpânul nostru, să vedem cum 


un englez îi face curte viitoarei noastre stăpâne, a doua doamnă 
a regatului? 

— Da, ai dreptate; însă eu cred că lordul Buckingham nu e 
chiar atât de primejdios. 

— Nu, dar e plictisitor. Venind aici, era cât pe-aci să 
stârnească zâzania între englezi şi noi, dacă n-ai fi fost tu, cu 
înţelepciunea ta admirabilă şi cu hotărârea ta atât de ciudată, 
ne-am fi încrucişat spadele în mijlocul oraşului. 

— Dar s-a schimbat, ai văzut. 

— Da, de bună seamă; şi tocmai de-aici porneşte 
nedumerirea mea. Tu i-ai vorbit încet; ce i-ai spus? Crezi că o 
iubeşte, dar tot tu singur spui ca o pasiune nu se stinge cu atâta 
uşurinţă; prin urmare nu e îndrăgostit de ea! 

De Guiche rosti aceste cuvinte din urmă cu o asemenea 
expresie, încât Raoul ridică faţa. Pe nobilul chip al tânărului său 
prieten se citea o nemulţumire lesne de observat. 

— Ceea ce i-am spus lui, conte — răspunse Raoul — am să 
ţi-o repet ţie. Asculta bine, iată: "Domnule, priviţi cu un aer de 
invidie, cu un aer de patimă jignitoare pe sora Prințului 
dumitale, care nu-ţi este logodnică şi care nu este, nu poate să- 
ţi fie amantă; aduci deci o ocară acelora care, ca noi, vin să 
întâmpine o fecioară spre a o conduce la soţul ei". 

— I-ai spus tu asta? întrebă de Guiche, înroşindu-se. 

— În mod foarte deschis; ba am mers şi mai departe. 

De Guiche făcu o mişcare. 

— l-am spus: "Cu ce ochi ne-ai privi dumneata dacă ai zări 
printre noi un bărbat atât de nesocotit, atât de neloial, încât să 
nutrească alte simţăminte în afară de cel mai curat respect faţă 
de o prinţesă hărăzită stăpânului nostru?" 

Aceste cuvinte i se adresau în aşa măsură lui de Guiche, 
încât contele păli şi, cuprins de un tremur subit, nu putu decât 
să întindă maşinal o mână spre Raoul, în timp ce cu cealaltă îşi 
acoperea ochii şi fruntea. 

— Dar, slavă Domnului — continuă Raoul, fără să ia în 
seamă mişcarea prietenului său — francezii, despre care se 
spune că sunt uşuratici, curioşi, nesăbuiţi, ştiu să treacă la o 
judecată sănătoasă şi la o morală sănătoasă când e vorba de 
chestiuni de înaltă cuviinţă. "Or, am adăugat, află, domnule de 
Buckingham, că noi, gentilomii Franţei, noi ne slujim regii 
jertfindu-le nu numai pasiunile noastre, dar şi averea şi chiar 
viaţa noastră; iar dacă, din întâmplare, demonul face să 


încolţească în noi unul din acele gânduri ce aprind inima, noi 
stingem această flacără, chiar de trebuie s-o stropim cu 
propriul nostru sânge. În felul acesta salvăm dintr-o dată trei 
mândrii: a țarii noastre, a stăpânului nostru şi a noastră înşine. 
Iată, domnule de Buckingham, în ce fel înţelegem să ne purtăm 
noi; iată cum trebuie să se poarte orice om de bun simţ." Şi 
iată, dragul meu de Guiche — adăugă Raoul — cum i-am vorbit 
domnului de Buckingham, făcându-l, fără greutate, să înţeleagă 
totul. 

De Guiche, încovoiat până atunci sub greutatea cuvintelor 
lui Raoul, se îndreptă deodată, cu privirea mândră, cu palma 
înfierbântată şi apucă mâna lui Raoul; pomeţii obrajilor săi, 
după ce fuseseră reci ca gheaţa, se aprinseseră acum ca focul. 

— I-ai vorbit foarte bine, Raoul — spuse el cu vocea 
sugrumată. Eşti un prieten desăvârşit, îţi mulţumesc. Şi acum, 
te rog, lasă-mă singur. 

— Vrei să rămâi singur? 

— Da, am nevoie de odihnă. Prea multe întâmplări mi-au 
răvăşit astăzi capul şi inima; mâine, când ne vom revedea, nu 
voi mai fi acelaşi om, te asigur. 

— Ei bine, fie, te las — zise Raoul, retrăgându-se. 

Contele făcu un pas către prietenul său şi-l strânse cu 
căldură în braţe. Dar Raoul putu să simtă în această îmbrăţişare 
prietenească tremurul unei mari pasiuni înăbuşite. 

Noaptea era senină, răcoroasă, înstelată: după furtună, 
căldura soarelui  readusese pretutindeni viaţa, bucuria, 
încrederea. Pe cer se înfiripaseră câţiva nori lungi şi străvezii, a 
căror albeaţă aurită făgăduia un şir de zile potolite, datorită 
unei adieri dinspre răsărit. În piaţa primăriei, umbre mari, 
tăiate de largi raze luminoase, formau un fel de mozaic uriaş, 
din lespezi albe şi lespezi negre. Curând, întregul oraş adormi; 
doar în apartamentul Doamnei, ale cărui ferestre dădeau spre 
piaţă, se mai zărea o lumină slabă şi această blândă licărire a 
lămpii aproape stinse părea imaginea acelui somn liniştit de 
fecioară, a cărei viaţă abia înmugureşte, abia începe să simtă şi 
a cărei flacără se astâmpără iarăşi de îndată ce trupul a 
adormit. 

Bragelonne ieşi din cortul său cu mersul liniştit şi măsurat 
al omului dornic să vadă totul, dar grijuliu să nu fie văzut de 
nimeni. Şi atunci, pitit în dosul perdelelor groase, cuprinzând 
întreaga piaţă cu o singură privire, văzu, după o clipă, perdelele 


de la cortul lui de Guiche mişcându-se şi desfăcându-se. În 
dosul lor se zărea umbra lui de Guiche, ai cărui ochi scânteiau 
în întunecime, îndreptaţi cu înfrigurare către salonul Doamnei, 
luminat de  pâlpâirea dulce a lămpii din interiorul 
apartamentului. Această lucire potolită ce împurpura vitraliile 
era în clipele acelea steaua spre care căta contele. Se putea 
vedea tremurându-i în privire tot zbuciumul ce-i vânzolea 
sufletul. Raoul, ascuns în umbră, ghicea toate gândurile 
pătimaşe ce întindeau între cortul tânărului ambasador şi 
balconul Prințesei un fir tainic şi fermecător de simpatie, un fir 
împletit din năzuinţe pline de atâta voinţă, de atâta stăruinţă, 
încât aceste năzuinţe se adresau, fără îndoială, visurilor de 
dragoste, cu rugămintea ca ele să coboare în culcuşul acela 
parfumat pe care contele îl sorbea înfiorat cu ochii sufletului 
său. 

Dar de Guiche şi Raoul nu erau singurii care stăteau de 
veghe. Fereastra unei case ce dădea în piaţă era de asemenea 
deschisă; era fereastra de la locuinţa unde trăsese Buckingham. 
În lumina ce se revărsa pe această din urmă fereastra, se 
desprindea, în linii groase, umbra ducelui, care, rezemat de 
pervazul înflorit cu cioplituri frumoase şi împodobit cu franjuri 
de catifea, îşi îndrepta şi el, spre balconul Doamnei, dorinţele şi 
nebuneştile viziuni ale iubirii lui. 

Bragelonne nu-şi putu stăpâni un zâmbet. "lată o biată 
inimă luată cu asalt — îşi zise el, gândindu-se la Doamna. Apoi, 
întorcându-se cu gândul, plin de compătimire, la Domnul, 
adăugă: Şi un biet soţ ameninţat din toate părţile. Bine de el că 
e un mare prinţ şi are destulă armată ca să-şi păzească odorul." 

Bragelonne mai pândi câtăva vreme tertipurile celor doi 
îndrăgostiţi, ascultă sforăitul sonor, necuviincios, al lui 
Manicamp, care trăgea la aghioase cu atâta mândrie, de parcă 
ar fi fost îmbrăcat în costumul lui albastru, iar nu în cel violet, 
pe urmă întoarse faţa spre adierea ce-i aducea din depărtări 
cântecul unei privighetori şi, după ce-şi făcu el însuşi o provizie 
de alean, altă lingoare a nopţilor, se duse să se culce, gândindu- 
se, în ceea ce-l privea, că poate tot aşa, patru sau şase ochi, la 
fel de învăpăiaţi ca şi ai lui de Guiche sau Buckinghan, o 
sorbeau pe aceea care era idolul său din castelul de la Blois. 

— Unde domnişoara de Montalais nu se poate spune că eo 
garnizoana prea puternică! rosti el încet, suspinând însă destul 
de tare. 


Capitolul XVII 


De La Le Havre la Paris 


A doua zi, serbările avură loc cu toată pompa şi cu toată 
însufleţirea pe care mijloacele oraşului şi buna dispoziţie a 
spiritelor puteau să le dea. 

In timpul celor din urmă ceasuri petrecute la Le Havre, 
fusese pregătită şi plecarea. Doamna, după ce-şi luă rămas bun 
de la flota engleză şi salută pentru cea din urmă oară patria, 
înclinându-se în faţa pavilionului ei, se urcă în trăsură, însoţită 
de un alai strălucitor. 

De Guiche sperase că ducele de Buckingham se va înapoia 
împreună cu amiralul în Anglia; dar Buckingham izbuti să-i 
dovedească reginei că ar fi nepoliticos din partea lui să o lase 
pe Doamna să ajungă la Paris aproape ca şi părăsită. Acest 
lucru odată hotărât, ca Buckingham să o însoţească pe Doamna, 
tânărul duce îşi alese un grup de gentilomi şi de ofiţeri care 
aveau să formeze o suită a lui proprie; astfel încât o întreagă 
armată se îndreptă acum spre Paris, împrăştiind aur şi stârnind 
o voioşie fără margini în toate oraşele şi satele prin care trecea. 

Vremea era frumoasă. Franţa se arăta încântătoare 
ochiului, mai ales pe acest drum pe care-l urma alaiul. 
Primăvara îşi arunca florile şi ramurile înmiresmate în calea 
acestei tinereţi princiare. Toată Normandia, cu ţarinele ei 
înverzite, cu zările ei albastre, cu râurile ei argintii, se înfăţişa 
ca un paradis pentru noua soră a regelui. 

Tot drumul fu numai serbări şi cântece de veselie. De 
Guiche şi Buckingham uitaseră tot ce-i dezbina; de Guiche se 
gândea doar să înfrângă noile asalturi ale englezului, 
Buckingham să reînsufleţească în inima Prințesei amintirea ţării 
de care erau legate imaginile atâtor zile fericite. Dar, vai! bietul 
duce îşi dădu seama că icoana scumpei lui Anglii se ştergea din 
ce în ce mai mult în mintea Doamnei, pe măsură ce, în locul ei, 
se întipărea tot mai adâncă dragostea pentru Franţa. 


Într-adevăr, el putu să observe că toate micile lui semne de 
bunăvoință nu mai trezeau nici o recunoştinţă şi oricât de 
grațios s-ar fi arătat pe unul din cei mai iuți bidivii din rasa 
Yorkshire, abia din când în când şi numai din întâmplare ochii 
Principesei se mai întorceau şi asupra lui. În zadar încerca să 
dea dovadă de toată bărbăţia, adunând laolaltă puterea, 
tinereţea, furia şi destoinicia, pentru a atrage asupra sa una din 
privirile ei aruncate peste câmp sau îndreptate către altcineva; 
în zadar îşi aţâţa calul, care scotea foc pe nări, făcându-l să 
sară peste piedicile din cale sau să se avânte prin vâlcele şi 
tăpşanuri, adesea gata să se zdrobească de un copac sau să se 
rostogolească în vreun şanţ, căci Doamna, auzind tropotul, 
ridica doar pentru o clipă faţa şi-l privea nepăsătoare, apoi, 
surâzând uşor, se întorcea către paznicii ei credincioşi, Raoul şi 
de Guiche, care călăreau liniştiţi pe lângă portierele trăsurii 
sale. Atunci Buckingham cădea pradă tuturor chinurilor 
geloziei; o durere necunoscută, ciudată şi arzătoare se strecura 
în vinele sale şi ameninţa să-i cuprindă inima; atunci, pentru a 
dovedi că-şi dădea seama de nebunia lui şi că voia să 
răscumpere prin cea mai umilă supunere nerozia năzdrăvăniilor 
sale, îşi strunea calul înecat de sudoare, acoperit de o spumă 
albă şi groasă, şi-l silea să muşte zăbala lângă fereastra trăsurii, 
în văzul mulţimii de curteni. Uneori smulgea drept răsplată un 
cuvânt al Doamnei, dar şi acest cuvânt i se părea mai curând o 
mustrare. 

— Bine, domnule Buckingham — spunea dânsa — iată-te, 
în sfârşit, întors la simţăminte mai cuminţi. 

Sau un cuvânt al lui Raoul: 

— Ai să-ţi omori calul, domnule de Buckingham. 

Şi-l asculta răbdător pe Raoul, căci un glas lăuntric îi 
spunea, fără sa fi căpătat vreo dovadă anume, că Raoul era cel 
care-l domolea pe de Guiche şi că, fără Raoul, cine ştie ce 
pornire nesocotită, fie a contelui, fie a lui însuşi, a lui 
Buckingham, ar fi dus la o ruptură, la o izbucnire, la surghiun 
poate. 

De când cu faimoasa discuţie pe care cei doi tineri o 
avuseseră în corturile din Le Havre şi în cursul căreia Raoul îl 
făcuse pe duce să-şi dea seama de greşeala purtărilor lui, 
Buckingham se simţea atras, fără voia sa, către Raoul. li plăcea 
să stea adesea de vorbă cu el şi mai totdeauna pentru a-l 
întreba ceva fie despre tatăl lui, fie despre d'Artagnan, 


prietenul lor, al amândurora, de care Buckingham era aproape 
tot atât de încântat ca şi Raoul. Raoul căuta de obicei să 
închege asemenea discuţii mai ales când era de faţă şi de 
Wardes, care în tot timpul călătoriei se simţise rănit de 
superioritatea lui Bragelonne şi îndeosebi de înrâurirea 
acestuia asupra spiritului lui de Guiche. De Wardes avea acel 
ochi fin şi pătrunzător ce caracterizează orice natură înclinată 
către rău; el observase de la început frământările lui de Guiche 
şi purtarea lui, care arătau că e îndrăgostit de Prinţesă. Dar în 
loc să trateze acest subiect cu înţeleaptă cumpănire a lui Raoul, 
în loc să ţină seama, cu demnitate, ca acesta, de cuviinţele şi 
îndatoririle cărora le era supus, de Wardes atingea totdeauna la 
conte, cu bună-ştiinţă, acea coardă, mereu gata să vibreze din 
plin, a cutezanţei tinereţii şi a orgoliului egoist. 

Se întâmplă astfel că, într-o seară, în timpul unui popas la 
Nantes, de Guiche şi de Wardes stăteau de vorbă împreună, 
rezemaţi de grilajul barierei, în vreme ce Buckingham şi Raoul 
discutau plimbându-se în sus şi în jos, iar Manicamp le 
întreținea pe  principese, care nu-i arătau prea multă 
consideraţie din pricina firii sale cam uşuratice, a purtărilor lui 
de-o voioşie cam nestăvilită şi a caracterului său gata totdeauna 
să se ploconească. 

— Mărturiseşte — îi spuse atunci de Wardes contelui — că 
îţi simţi inima tânjind şi că preceptorul tău nu ţi-o poate 
vindeca. 

— Nu te înţeleg — zise contele. 

— E foarte limpede, totuşi: te usuci din cauza dragostei. 

— O sminteală, de Wardes, o simplă sminteală! 

— Ar fi o sminteală, da şi nimic altceva, dacă Doamna ar 
privi cu nepăsare chinurile tale; dar ea le urmăreşte cu atâta 
interes, încât mi-e teamă să nu fie ponegrită pe urma şi mă 
cutremur, crede-mă, la gândul că, ajungând la Paris, pedagogul 
tău, domnul de Bragelonne, să nu vă dea de gol pe amândoi. 

— De Wardes! De Wardes! Iar te legi de Bragelonne! 

— Haide, haide, să sfârşim cu copilăriile — spuse cu 
jumătate de gură geniul rău al contelui. Ştii tot atât de bine ca 
şi mine ceea ce vreau să spun; vezi, de altfel, foarte bine că 
privirile Prințesei devin mai blânde când îţi vorbeşte; înţelegi, 
din mlădierea glasului ei, că-i face plăcere să-l asculte pe al tău; 
simţi că aude versurile pe care i le reciţi şi n-ai să tăgăduieşti 
că-ţi mărturiseşte în fiecare dimineaţă că a dormit prost. 


— E adevărat, de Wardes, e adevărat; dar la ce bun să-mi 
înşiri toate astea? 

— Nu găseşti că e bine să vezi limpede lucrurile? 

— Nu, atunci când lucrurile pe care le vezi te pot face să 
înnebuneşti. 

Şi întoarse cu nelinişte faţa către Prinţesă, ca şi cum, 
respingând şoaptele lui de Wardes, ar fi vrut să caute totuşi o 
adeverire în ochii ei. 

— Iată! lată — zise de Wardes — priveşte, te cheamă, n-o 
auzi? Hai, nu pierde prilejul, pedagogul nu-i aici. 

De Guiche nu se putu stăpâni; o pornire de neînvins îl 
împinse spre Prinţesă. De Wardes îl privea, zâmbind, cum se 
îndrepta spre ea. 

— Te înşeli, domnule — rosti deodată Raoul sărind peste 
bariera de care, cu o clipă mai înainte, stăteau rezemaţi cei doi 
vorbitori — pedagogul e aici şi te ascultă. 

De Wardes, la glasul lui Raoul, pe care-l recunoscu fără a 
mai avea nevoie să-l privească, dădu să tragă spada din teacă. 

— Vâră spada la loc — zise Raoul — ştii doar ca în timpul 
călătoriei pe care suntem chemaţi s-o îndeplinim, orice 
manifestare de acest fel nu-şi are locul. Vâră spada la loc, dar 
ţine-ţi şi limba în gură. Pentru ce strecori în inima celui pe care- 
l numeşti prieten fierea ce ţi-o roade pe a dumitale? Şi de ce 
vrei să mă faci pe mine să urăsc un om cinstit, prieten al tatălui 
meu şi alor mei? lar pe conte îl îndemni să iubească o femeie 
hărăzită stăpânului dumitale? Într-adevăr, domnule, ai fi un 
trădător şi un ticălos în ochii mei, dacă ceea ce e mai drept, nu 
te-aş socoti un nebun. 

— Domnule — strigă de Wardes înfuriat — nu mă înşelam, 
aşadar, când te numeam un pedagog! Tonul acesta îngâmfat, 
felul acesta de a vorbi e mai curând al unui iezuit căruia îi place 
să jignească, iar nu al unui gentilom. Pă-răseşte, te rog, faţă de 
mine, acest ton şi acest limbaj. Îl urăsc pe domnul d'Artagnan 
fiindcă a săvârşit o laşitate faţă de părintele meu. 

— Minti, domnule — rosti cu răceală Bragelonne. 

— Oh — strigă de Wardes — mă mai şi jigneşti, domnule? 

— De ce nu, dacă ceea ce spui nu e adevărat. 

— Mă jigneşti şi nu pui încă mâna pe spadă? 

— Domnule, mi-am făgăduit mie însumi să nu te ucid 
înainte de a fi dus-o pe Doamna alături de soţul ei. 


— Să mă ucizi! Oh, pumnul dumitale de cârpă nu ucide 
chiar atât de uşor, domnule lăudăros! 

— Se poate — ripostă cu asprime Raoul — dar spada 
domnului d'Artagnan ucide; şi nu numai că am aceasta spadă, 
domnule, dar el însuşi m-a învăţat cum s-o folosesc şi cu ea voi 
căuta să-i răzbun, domnule, la timpul cuvenit, numele pe care 
dumneata i-l defăimezi. 

— Domnule, domnule — se răsti de Wardes — ia seama! 
Dacă nu-mi vei da satisfacţie numaidecât, orice mijloc îmi va fi 
îngăduit ca să mă răzbun! 

— Oh, oh, domnule — făcu Buckingham, ivindu-se pe 
neaşteptate alături de ei — iată o ameninţare ce vesteşte un 
asasinat şi care, dacă nu mă înşel, nu face cinste unui gentilom. 

— Ce-ai spus, domnule duce? zise de Wardes întorcându-se 
către el. 

— Am spus că ai rostit nişte cuvinte care sună urât în 
urechile mele de englez. 

— Ei bine, domnule — strigă de Wardes întărâtat — dacă 
ceea ce spui e adevărat, cu atât mai bine! Voi găsi cel puţin în 
dumneata un om care nu-mi va scăpa printre degete. Ia deci 
vorbele mele aşa cum le-ai auzit. 

— Le iau aşa cum se cuvine, domnule — răspunse 
Buckingham cu acel ton trufaş care-i era propriu şi care dădea, 
chiar într-o convorbire obişnuită, un accent de dispreţ vorbelor 
pe care le rostea. Domnul de Bragelonne e prietenul meu, 
dumneata îl defăimezi pe domnul de Bra-gelonne şi deci va 
trebui să-mi dai socoteala pentru această jignire. 

De Wardes îi aruncă o privire lui Bragelonne, care, 
credincios rolului său, rămânea liniştit şi rece, chiar în faţa 
dispreţului ducelui. 

— Mai întâi, se pare că nu-l jignesc pe domnul de 
Bragelonne, întrucât domnul de Bragelonne, care poartă o 
spadă la şold, nu se socoteşte jignit. 

— Dar, oricum, ai adus o jignire cuiva? 

— Da, l-am defăimat pe domnul d'Artagnan — răspunse de 
Wardes, care simţise că numele acesta era singurul cleşte cu 
care putea să scormonească mânia lui Raoul. 

— Atunci — zise Buckingham — e cu totul altceva. 

— Nu-i aşa? se grăbi să adauge de Wardes. Asta înseamnă 
că prietenilor domnului d'Artagnan le revine datoria de a-l 
apăra. 


— Sunt întru totul de părerea dumitale, domnule — 
răspunse englezul, care îşi recăpătă sângele său rece. Pe 
domnul de Bragelonne jignit, eu nu l-aş putea, la drept vorbind, 
apăra, deoarece domnul de Bragelonne e aici; dar dacă e vorba 
de domnul d'Artagnan... 

— Îl vei lăsa pe mâna mea, nu-i aşa, domnule? zise de 
Wardes. 

— Aş, nu, dimpotrivă, mă voi lupta eu însumi — răspunse 
Buckingham, trăgându-şi spada din teacă — întrucât dacă 
domnul d'Artagnan l-a jignit pe tatăl dumitale, el i-a făcut, sau 
cel puţin a încercat să-i facă, un mare serviciu părintelui meu. 

De Wardes rămase ca încremenit. 

— Domnul d'Artagnan — continuă Buckingham — e cel mai 
îndatoritor gentilom din câţi cunosc. Voi fi deci încântat ca, 
având obligaţii personale faţă de dânsul, să ţi le plătesc 
dumitale, printr-o împunsătură de spadă. 

Şi, în aceeaşi clipă, Buckingham îi făcu un semn lui Raoul 
şi se puse în gardă. De Wardes înaintă un pas, pentru a-şi 
încrucişa spada cu a celuilalt. 

— Staţi! Staţi, domnilor! strigă Raoul sărind între ei şi 
despărţindu-i cu spada sa, pe care şi-o trase la rându-i din 
teacă. Toate astea nu merită să ne sfârtecăm unii pe alţii 
aproape sub ochii Prințesei. Domnul de Wardes îl vorbeşte de 
rău pe domnul d'Artagnan, dar dumnealui nici nu-l cunoaşte pe 
domnul d'Artagnan. 

— Oh, oh! făcu de Wardes scrâşnind din dinţi şi înclinând 
vârful spadei spre botul cizmei. Zici că nu-l cunosc, eu, pe 
domnul d'Artagnan? 

— Da, nu-l cunoşti — răspunse Raoul cu acelaşi ton rece — 
şi nici nu ştii unde se află el acum. 

— Eu? Nu ştiu unde se află? 

— Fireşte, aşa trebuie să fie, de vreme ce cauţi să te cerţi 
cu nişte străini din pricina lui, în loc să te duci să te răfuieşti cu 
domnul d'Artagnan acolo unde se află el. 

De Wardes păli. 

— Ei bine, am să-ţi spun eu, domnule, unde-l poţi găsi — 
continua Raoul. Domnul d'Artagnan se află la Paris; locuieşte la 
Luvru, când e de serviciu; în strada Lombarzilor, când nu e. 
Domnul d'Artagnan poate fi oricând găsit la una sau la cealaltă 
din aceste două locuinţe. Aşadar, întrucât îi porţi atâta ură, nu 
vei fi deloc un bărbat vrednic de stimă dacă nu te vei duce să-l 


cauţi spre a-ţi da satisfacția pe care pari a o cere tuturor, numai 
lui nu. 

De Wardes îşi şterse fruntea năpădită de sudoare. 

— Asta-i, domnule de Wardes! adăugă Raoul. Nu ne stă 
bine să ne arătăm atât de bătăioşi, când ştim că există anumite 
edicte împotriva duelurilor. Gândeşte-te, regele s-ar supăra pe 
noi pentru aceasta nesupunere, mai ales într-un moment ca 
ăsta şi regele ar avea dreptate. 

— Scuze! rânji de Wardes. Pretexte! 

— Haidade! i-o întoarse Raoul. Vorbeşti nerozii, dragul 
meu de Wardes. Ştii foarte bine că domnul duce de Buckingham 
e un bărbat curajos, că a tras spada din teacă de zece ori şică o 
va mai trage şi a unsprezecea oară. Poartă un nume care îl 
obligă, ce dracu! Cât despre mine, ştii tot atât de bine, nu-i aşa? 
că nici mie nu mi-e teamă să mă bat. M-am luptat la Sens, la 
Bleneau, la Dunes, în faţa tunurilor, la o sută de paşi înaintea 
liniei frontului, în timp ce dumneata, în paranteză fie spus, 
stăteai la o sută de paşi înapoia ei. E adevărat că acolo era prea 
multă lume ca să ţi se fi băgat de seamă vitejia, de aceea nici nu 
ţi-o arătai; dar aici s-ar stârni vâlvă, ar fi scandal şi ţii să se 
vorbească de dumneata cu orice preţ şi în orice chip. Ei bine, 
nu te bizui pe mine, domnule de Wardes, pentru a te ajuta în 
acest plan; nu-ţi voi face această plăcere. 

— Ai deplină dreptate — zise Buckingham vârându-şi la loc 
spada în teacă — şi îţi cer iertare, domnule de Bragelonne, de a 
mă fi lăsat târât de furia primei clipe. 

De Wardes însă, dimpotrivă, făcu mânios o săritură şi, cu 
spada ridicată, îl ameninţă pe Raoul, care abia avu timp să 
pareze lovitura. 

— Ei, domnule — zise Bragelonne liniştit — ia seama, erai 
să-mi scoţi un ochi. 

— Aşadar, nu vrei să te baţi! strigă cât se poate de tare de 
Wardes. 

— Nu, cel puţin deocamdată. Dar iată ce-ţi făgăduiesc, de 
îndată ce vom ajunge la Paris: te voi duce la domnul 
d'Artagnan, căruia îi vei arăta plângerile pe care le-ai putea 
avea împotriva lui. Domnul d'Artagnan va cere regelui 
îngăduinţa de a-ţi vâri spada între coaste, regele va încuviinţa, 
şi, odată împuns cu spada, ei bine, scumpe domnule de Wardes, 
atunci vei privi cu un ochi mai blând preceptele Evangheliei, 
care propovăduieşte uitarea jignirilor. 


— Ah! strigă iarăşi de Wardes, înfuriat de atâta sânge rece. 
Se vede cât de colo, domnule de Bragelonne, că eşti pe 
jumătate bastard! 

Raoul se făcu deodată tot aşa de alb la faţă ca şi gulerul 
cămăşii sale; din ochi îi ţâşni un fulger care-l determină pe de 
Wardes să se dea un pas îndărăt. Buckingham însuşi fu uimit şi 
se aruncă între cei doi vrăjmaşi, pe care se aştepta să-i vadă 
năpustindu-se unul asupra celuilalt. De Wardes păstrase anume 
această ocară pentru la urmă; strângea convulsiv mânerul 
spadei şi aştepta lovitura. 

— Ai dreptate, domnule — vorbi Raoul, făcând o mare 
sforţare de a se stăpâni — eu nu cunosc decât numele tatălui 
meu; dar ştiu de câtă cinste şi curăţenie sufletească se bucură 
contele de La Fere pentru a nu mă teme nici măcar o singură 
clipă, aşa cum ai vrea să spui dumneata, că ar exista vreo pată 
asupra naşterii mele. Faptul că nu cunosc numele mamei mele 
este pentru mine şi numai pentru mine, o nefericire, dar nu 
poate fi un prilej de defăimare. Or, dumneata dai dovadă de 
lipsă de loialitate, domnule, dai dovadă de lipsă de consideraţie 
jignindu-mă pentru această nefericire a mea. Dar ce are a face, 
m-ai jignit şi de asta dată mă consider jignit! Aşa că, să fim 
înţeleşi: după ce-ţi vei fi încheiat socotelile cu domnul 
d'Artagnan, vei avea de a face cu mine, dacă nu te superi! _ 

— Oh, oh! răspunse de Wardes cu un zâmbet amar. ţi 
admir  prudenţa, domnule!  Adineauri îmi făgăduiseşi o 
împunsătură de spadă din partea domnului d'Artagnan şi abia 
după lovitura pe care mi-o va da domnul d'Artagnan mi-o oferi 
şi pe a dumitale. 

— Nu te nelinişti din pricina asta — răspunse Raoul cu o 
mânie surdă — domnul d'Artagnan e neîntrecut în mânuirea 
armelor şi-i voi cere îngăduinţa să se poarte cu dumneata aşa 
cum s-a purtat cu părintele dumitale, adică să nu te omoare cu 
totul, spre a-mi lăsa mie plăcerea ca, după ce te vei fi 
înzdrăvenit, să te ucid cu adevărat, fiindcă eşti un suflet rău, 
domnule de Wardes şi nu meriţi, într-adevăr, ca cineva să caute 
a te cruța. 

— Nici eu, domnule, nu te voi cruța pe dumneata, fii fără 
grijă — răspunse de Wardes. 

— Domnule — făcu Buckingham — îngăduie-mi să traduc 
cuvintele dumitale printr-un sfat pe care vreau să i-l dau 


domnului de Bragelonne: domnule de Bragelonne, pune-ţi de 
acum încolo platoşă. 

De Wardes îşi strânse pumnii. 

— Ah, pricep — zise el — domnii aşteaptă momentul când 
vor fi putut să-şi ia această măsură de precauţie ca să se 
măsoare cu mine. 

— Bine, domnule — rosti atunci Raoul — pentru că ţii cu 
tot dinadinsul, să terminăm odată! 

Şi făcu un pas către de Wardes, cu spada întinsă. 

— Ce-ai de gând? întrebă Buckingham. 

— Fii pe pace — răspunse Raoul — nu va ţine mult. 

De Wardes trecu în gardă; spadele li se încrucişară. De 
Wardes se repezi cu atâta furie asupra lui Raoul, încât la cea 
dintâi scrâşnire a lamelor de metal, pentru Buckingham fu 
limpede că Raoul îşi cruţă adversarul. Ducele se dădu un pas 
înapoi şi urmărea desfăşurarea luptei. 

Raoul era netulburat, ca şi cum s-ar fi jucat cu o floretă şi 
nu s-ar fi luptat cu o spadă; îşi eliberă arma ce-i fusese prinsă 
până la mâner; retrăgându-se un pas îndărăt, pară prin contre 
cele trei sau patru atacuri pe care le încercă de Wardes, apoi, la 
o ameninţare de lovitură directă pe care de Wardes o apără 
printr-o mişcare rotită, îi smulse spada şi o aruncă la douăzeci 
de picioare dincolo de grilajul barierei. După aceea, cum de 
Wardes rămăsese dezarmat şi zăpăcit, Raoul îşi vâri spada în 
teacă, pe urmă îl apucă de guler şi de centură şi-l azvârli peste 
barieră, tremurând şi gemând de mâine. 

— O să ne mai vedem noi! O să ne mai vedem noi! îngăimă 
de Wardes ridicându-se şi culegându-şi spada de pe jos. 

— Eh, la dracu! zise Raoul. Acelaşi lucru îţi tot repet şi eu 
de un ceas! Apoi, întorcându-se către Buckingham, îi spuse: 
Duce, nici o vorbă despre toate astea, te rog mult; mă simt 
ruşinat c-am trecut dincolo de orice margine a răbdării, dar nu 
mi-am mai putut stăpâni furia. Îţi cer iertare, uită totul. 

— Ah, scumpul meu viconte — zise ducele strângându-i 
mâna atât de dârză şi atât de dreaptă totodată — îngăduie-mi, 
dimpotrivă, să-mi amintesc şi să-mi amintesc prin ce primejdii 
ai trecut; omul ăsta e periculos, te va ucide. 

— Tatăl meu — răspunse Raoul — a trăit douăzeci de ani 
sub ameninţarea unui duşman mult mai de temut şi e încă viu. 
Sunt plămădit dintr-un sânge pe care Dumnezeu îl ocroteşte, 
domnule duce. 


— Tatăl dumitale avea prieteni de nădejde, viconte. 

— Da — oftă Raoul — prieteni cum nu se mai întâlnesc 
astăzi. 

— Oh, nu spune asta, te rog, în clipa când îţi dăruiesc 
prietenia mea. 

Şi Buckingham întinse braţele spre Bragelonne, care primi 
cu bucurie alianţa oferită. 

— În familia mea — adăuga Buckingham — se moare 
pentru cei pe care-i iubeşti, ştii asta, domnule de Bragelonne? 

— Da, duce, o ştiu — răspunse Raoul. 


Capitolul XVIII 


Ce gândea cavalerul de Lorraine despre 
prinţesă 


Pe drum nu se mai întâmplă nimic deosebit. Sub un motiv 
oarecare, ce nu făcu mare vâlvă, domnul de Wardes se 
desprinse de grup şi o luă înainte. Îl chemă cu sine şi pe 
Manicamp, a cărui fire nepăsătoare şi molâie îi slujea de 
balanţă. Este de luat în seamă faptul că oamenii certăreţi şi 
năbădăioşi se însoțesc totdeauna cu semeni de-ai lor mai blajini 
şi mai potoliţi, ca şi cum unii ar căuta în acest contrast o 
înfrânare a firii lor, ceilalţi o apărare pentru propria lor 
slăbiciune. 

Buckingham şi Bragelonne, arătându-i lui de Guiche 
prietenia lor, formau în tot timpul călătoriei un adevărat 
concert de laude întru slăvirea Prințesei. Numai că Bragelonne 
izbutise să facă în aşa fel încât acest concert să fie înălţat în 
trio, iar nu în solo, aşa cum de Guiche şi rivalul său pareau a 
năzui încă să se ridice în ochii ei. 

Această metodă da armonie, ca să zicem aşa, îi plăcu mult 
doamnei Henriette, regina-mamă; ea nu fu, poate, în aceeaşi 
măsură şi pe gustul Prințesei, care era cochetă ca un demon şi 
care, fără teamă de ceea ce i s-ar fi spus, căuta parcă anume 
prilejurile de zâzanie. Avea, într-adevăr, una din acele inimi 
vajnice şi cutezătoare ce merg până la simţămintele cele mai 


delicate, dar aţâţă totodată spada cu o anume poftă de rănire. 
Astfel, privirile, zâmbetele, toaletele ei, ca nişte proiectile 
interminabile, cădeau ca ploaia asupra celor trei tineri, îi 
ciuruiau fără milă şi din acest arsenal nesecătuit se năşteau 
apoi ocheade înfiorate, sărutări de mâini fierbinţi şi mii de alte 
delicii care săgetau de la distanţă inimile gentilomilor din suită, 
ale burghezilor, ale ofiţerilor din oraşele prin care trecea 
cortegiul, ale pajilor, ale poporului, ale lacheilor; era un prăpăd 
general, o devastare universală. Ajungind la Paris, Doamna 
lăsase în urma ei o sută de mii de îndrăgostiţi şi aducea cu sine 
în capitală o jumătate de duzină de nebuni şi cel puţin doi săriţi 
la minte. 

Singur Raoul, ghicind întreaga putere de seducţie a acestei 
femei şi dat fiind că el avea inima ocupată, în care nu se mai 
găsea nici un locşor gol unde să se mai înfigă vreo săgeată, 
singur Raoul ajunse teafăr şi stăpân pe sine în capitala 
regatului. De câteva ori, pe drum, stătu de vorbă cu regina 
Angliei despre farmecul îmbătător pe care Doamna îl împrăştia 
în jurul ei şi atunci mama, pe care atâtea nenorociri şi 
dezamăgiri o învăţaseră să cunoască viaţa, îi răspunse: 

— Henriette a fost menită să fie o femeie ilustră, fie că s-ar 
fi născut pe tron, fie că s-ar fi născut în întuneric, căci e 
înzestrată cu imaginaţie, capricii şi voinţă. 

De Wardes şi Manicamp, mergând înainte şi dând de veste, 
răspândeau pretutindeni zvonul despre sosirea Prințesei. 
Cortegiul se pomeni astfel, la Nanterre, întâmpinat de o 
strălucitoare escortă de călăreţi şi trăsuri. Era Domnul, care, 
urmat de cavalerul de Lorraine şi de favoriţii lui, urmaţi ei înşişi 
de o parte din casa militară a regelui, venea să-şi salute 
augusta logodnică. 

De la Saint-Germain, Prinţesa şi mama ei schimbaseră 
rădvanul de călătorie, puţin prea greu şi cam obositor la drum 
şi se urcaseră într-un cupeu tras de şase cai, cu hamuri bătute 
în aur şi argint. În acest soi de caleaşcă regală, stând ca pe un 
tron sub umbrela de mătase brodată cu lungi ciucuri de pene, 
îşi făcu apariţia tânăra şi frumoasa Prinţesă, pe al cărei chip 
zâmbitor se răsfrângeau reflexele trandafirii ce se aşterneau 
atât de plăcut pe obrajii ei albi ca sideful. 

Prinţul, apropiindu-se de trăsură, fu uimit de atâta 
frumuseţe; el îşi exprimă admiraţia în termeni destul de grăitori 
pentru ca însoţitorul său, cavalerul de Lorraine, să ridice din 


umeri în mijlocul curtenilor şi pentru ca Buckingham şi contele 
de Guiche să simtă câte un junghi în inimă. 

După cuvintele de bun sosit şi după îndeplinirea regulilor 
cuvenite, cortegiul porni încet mai departe, pe drumul 
Parisului. 

Prezentările se făcuseră fără prea multă ceremonie. 
Domnul de Buckingham îi fusese prezentat Prințului laolaltă cu 
ceilalţi gentilomi englezi. Prinţul le aruncase doar o scurtă 
privire şi atâta tot. Însă pe drum, văzându-l pe duce că dădea 
târcoale pe lângă portierele trăsurii cu neastâmpărul lui de 
totdeauna, îl întreba pe cavalerul de Lorraine, ce nu se depărta 
nici o clipă de lângă el: 

— Cine este călăreţul acela? 

— A fost prezentat adineauri alteţei voastre — răspunse 
cavalerul de Lorraine — e frumosul duce de Buckingham. 

— Ah, aşa-i. 

— Cavalerul Doamnei — adăugă favoritul cu o subliniere şi 
cu un ton pe care numai invidioşii pot să le dea frazelor lor cele 
mai simple. 

— Cum! Ce vrei să spui? întrebă Prinţul strunindu-şi calul. 

— Am spus cavalerul. 

— Doamna are, aşadar, un cavaler de curte? 

— Dar mi se pare că-l vedeţi tot aşa de bine ca şi mine; 
pnviţi-i cum râd, glumesc şi cât de fericiţi sunt amândoi. 

— Câteşitrei. 

— Cum câteşitrei? 

— De bună seamă; nu vezi că e şi de Guiche acolo? 

— Aşa el... Da, îl văd... Dar ce dovedeşte asta?... Că 
Doamna are doi cavaleri, nu unul. 

— Înveninezi totul, viperă! 

— Nu înveninez nimic... Ah, monseniore, vă gândiţi numai 
la rău! lată că se fac soţiei voastre onorurile regatului Franţei şi 
tot nu sunteţi mulţumit. 

Ducele de Orléans se temea de verva satirică a cavalerului, 
mai ales când o simţea ridicată la o anumită treaptă a tăriei. I-o 
tăie scurt: 

— Prinţesa e frumoasă — rosti el nepăsător, ca şi cum ar fi 
fost vorba de o străină. 

— Da — răspunse pe acelaşi ton cavalerul. 

— Spui da ca şi cum ai zice nu. Ochii ei negri sunt foarte 
frumoşi, aşa mi se pare. 


— Cam mici. 

— E adevărat, dar strălucitori. Are o statură potrivită. 

— E puţin cam scundă, monseniore. 

— Nu zic nu. Dar are un aer nobil. 

— Prea slabă la faţă. 

— Dinţii mi s-au părut minunati. 

— Prea se văd. Are o gură destul de mare, slavă Domnului! 
Hotărât lucru, monseniore, m-am înşelat: sunteţi mai frumos 
decât soţia voastră. 

— Şi găseşti cumva că sunt mai frumos chiar decât 
Buckingham? Spune. 

— Oh, da; şi el simte asta, căci, priviţi-l: îşi sporeşte 
atenţiile pe lângă Doamna, de teamă să nu-l puneţi în umbră. 

Domnul făcu un gest de nerăbdare; dar, când văzu un 
zâmbet de triumf fluturând pe buzele cavalerului, îşi lăsă calul 
să meargă la pas. 

— În fond — zise el — de ce m-aş preocupa atât de vara 
mea? Ce, n-o cunosc destul de bine? N-am fost crescut 
împreună cu ea? N-am văzut-o mereu la Luvru, pe vremea când 
eram copii? 

— Ah, iertare, dragă Prinţe, s-a schimbat mult de atunci — 
rosti cavalerul. La vremea de care vorbiţi era mai puţin 
strălucitoare şi îndeosebi mult mai puţin mândră: mai ales în 
seara aceea — vă aduceţi aminte, monseniore? — când regele 
n-a vrut să danseze cu ea, fiindcă o găsea urâtă şi prost 
îmbrăcată? 

Aceste cuvinte făcură să se încrunte sprâncenele ducelui 
de Orleans. Orice s-ar spune, nu era o laudă pentru el să se 
însoare cu o prinţesă căreia regele nu-i dăduse prea multă 
atenţie în tinereţea lui. Ar fi vrut, poate, să spună ceva, dar 
tocmai în acea clipă de Guiche se îndepărtă de trăsură şi se 
apropie de Prinţ. El zărise de departe pe Prinţ şi pe cavaler şi, 
cu urechea aţintită, părea că încearcă să ghicească vorbele pe 
care le schimbau între ei Domnul şi favoritul său. Acesta din 
urmă, fie din viclenie, fie din nesocotinţă, nu se osteni să-şi 
ascundă gândurile. 

— Conte — zise el — ştiu că ai gust. 

— Mulţumesc pentru laudă — răspunse de Guiche — dar în 
legătură cu ce îmi spui asta? 

— Doamne, s-o întrebăm pe alteţa sa. 


— Fără îndoială — spuse Domnul — Guiche ştie bine că-l 
socotesc un călăreț desăvârşit. 

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe, conte; te afli 
în preajma Prințesei de opt zile, nu-i aşa? 

— Întocmai — răspunse de Guiche roşindu-se fără să vrea. 

— Ei bine, spune cinstit, ce gândeşti despre persoana ei? 

— Despre persoana ei? făcu de Guiche fâstâcit. 

— Da, despre persoana ei, despre felul ei de a fi, în sfârşit, 
despre ea... 

Zăpăcit de această întrebare, de Guiche şovăia să 
răspundă. 

— Haide, haide, de Guiche — îl îndemnă cavalerul, râzând 
— spune ce gândeşti şi fii sincer: Domnul ţi-o cere. 

— Da, da, fii sincer — adăugă Prinţul. 

De Guiche bolborosi câteva cuvinte de neînțeles. 

— Îmi dau seama că e o întrebare gingaşă — îl încurajă 
Domnul — dar, mă rog, tu ştii că mie mi se poate spune totul. 
Cum o găseşti? 

Pentru a ascunde ceea ce se petrecea în sufletul lui, de 
Guiche se agăţă de singurul mijloc de apărare ce stă la 
îndemâna omului luat pe neaşteptate: minţi. 

— Eu n-o găsesc pe Doamna — bâigui el — nici bine, nici 
rău, dar totuşi înclin mai mult către bine decât către rău. 

— Eh, conte dragă — strigă cavalerul — tocmai dumneata 
vorbeşti astfel, care te topeai de admiraţie şi nu mai găseai 
cuvinte de laudă atunci când i-ai văzut portretul? 

De Guiche se înroşi până în vârful urechilor. Din fericire, 
calul său, făcând o săritură într-o parte, îl ajută să-şi ascundă 
această roşeaţă. 

— Portretul! murmură el apropiindu-se din nou. Ce 
portret? 

Cavalerul nu-l slăbise nici o clipă din ochi. 

— Da, portretul. Miniatura nu-i seamănă oare? 

— Nu ştiu. Am uitat acel portret, mi s-a şters cu totul din 
minte. 

— Cu toate astea, el îţi făcuse o impresie puternică — zise 
cavalerul. 

— Se poate. 

— Are spirit, cel puţin? întrebă ducele. 

— Cred că da, monseniore. 

— Dar domnul de Buckingham are? întrebă cavalerul. 


— Nu ştiu. 

— Eu sunt de părere că are — răspunse cavalerul — căci o 
face să râdă pe Doamna şi se pare ca ea se simte bine în 
compania lui, ceea ce nu se întâmplă niciodată cu o femeie de 
spirit când se află în preajma unui prost. 

— Atunci înseamnă că e un om de duh — spuse cu 
nevinovăție de Guiche, în ajutorul căruia veni îndată Raoul, 
văzându-l încolţit de acest primejdios interlocutor, cu care intră 
în vorbă şi-l sili astfel să schimbe discuţia. 

Sosirea fu strălucitoare şi plină de voioşie. Regele, ca să-şi 
sărbătorească fratele, dăduse ordin ca totul să fie pregătit într- 
un chip măreț. Doamna şi mama ei coborâră la Luvru, în acel 
Luvru unde, pe vremea surghiunului, ele înduraseră cu atâta 
umilinţa bezna, sărăcia şi lipsurile. Acest palat neospitalier 
pentru nefericita fiică a lui Henric al IV-lea, cu pereţii goi, 
podelele desfundate, tavanele tapisate cu pânză de păianjeni, 
uriaşele cămine cu marmura ciuntită pe la colţuri, vetrele 
acelea reci, pe care doar milostivirea parlamentului le mai 
încălzise puţin pentru ele, îşi schimbaseră cu totul înfăţişarea. 
Zugrăveli minunate, covoare groase, lespezi strălucitoare, 
picturi proaspete în largi rame aurite; pretutindeni, candelabre, 
oglinzi şi mobile arătoase; pretutindeni, gărzi în ţinute falnice, 
cu panaşele fluturând şi un întreg popor de valeţi şi de curteni 
prin anticamere şi scări. În curţile unde altădată creştea iarba, 
ca şi cum acel ingrat Mazarin ar fi socotit de cuviinţă să le 
dovedească parizienilor că singurătatea şi restriştea trebuiau să 
fie, alături de mizerie şi deznădejde, cortegiul monarhiilor 
înfrânte, în curţile acelea imense, mute şi pustii, se mândreau 
acum cavaleri ai căror cai scoteau scântei din lespezile de 
piatră atinse de copitele lor. Trăsuri încărcate cu femei tinere şi 
frumoase aşteptau să o salute, când va trece, pe fiica acestei 
fiice a Franţei, care, în timpul văduviei şi exilului ei, nu avusese 
de multe ori nici măcar o bucată de lemn să arunce în foc sau o 
bucată de pâine să pună pe masă şi pe care o umiliseră până şi 
cei mai umili slujitori ai castelului. De aceea, doamna Henriette 
se întorcea la Luvru cu inima tot atât de năpădită de durere şi 
de triste amintiri, pe cât de voioasă şi de triumfătoare se 
reîntorcea aici fiica ei, fire mai schimbătoare şi care uitase 
aproape totul. Ea ştia că această primire strălucitoare se adresa 
fericitei mame a unui rege reaşezat pe al doilea tron al Europei, 


în timp ce primirea aceea rea îi fusese rezervată ei, personal, 
fiicei lui Henric al IV-lea, pedepsită de a fi trăit în nenorocire. 

După ce principesele fură instalate în apartamentele lor, 
unde fură lăsate să se odihnească, bărbaţii, care se înviorară şi 
ei după oboseala încercată, se întoarseră la treburile şi datoriile 
lor. 

Bragelonne începu prin a se duce să-şi vadă părintele. Dar 
Athos plecase la Blois. Tânărul voi atunci să-l revadă pe domnul 
d'Artagnan. Dar şi acesta, ocupat cu organizarea unei noi case 
militare a regelui, era de negăsit. Bragelonne se repezi în cele 
din urmă la de Guiche. Contele avea însă nesfârşite convorbiri 
cu croitorii lui şi cu Manicamp, care îi răpeau ziua întreagă. Şi 
mai rău o nimeri la ducele de Buckingham. Acesta cumpăra cai 
peste cai, diamante peste diamante. Tot ce avea Parisul mai 
bun în materie de brodeze, de giuvaergii, de croitori, era ţinut 
de el de dimineaţă până seara. Intre el şi de Guiche se dădea o 
luptă mai mult sau mai puţin curtenitoare de a obţine succesul 
pentru care ducele voia să cheltuiască un milion şi pentru care 
mareşalul de Grammont îi dăduse lui de Guiche şaizeci de mii 
de livre. Buckingham se bucura şi-şi risipea milionul său. De 
Guiche ofta însă din greu şi ar fi ajuns să-i smulgă părul din 
cap, dacă nu l-ar fi avut alături de el pe de Wardes, care-l 
îmbărbăta cu sfaturile lui. 

— Un milion! repeta în fiecare zi de Guiche. O să fiu 
copleşit. De ce nu vrea domnul mareşal să-mi dea partea mea 
de moştenire? 

— Fiindcă ai face-o praf — îi spunea Raoul. 

— Ei, dar ce-l priveşte pe el! Dacă va trebui să mor, voi 
muri. Pe urmă nu voi mai avea nevoie de nimic. 

— Dar de ce trebuie numaidecât să mori? îl întrebă Raoul. 

— Nu vreau să fiu întrecut în eleganţă de un englez. 

— Scumpul meu conte — interveni atunci Manicamp — 
eleganța nu-i un lucru costisitor, e doar un lucru pretenţios. 

— Da, dar lucrurile pretenţioase costă foarte mult, iar eu n- 
am decât şaizeci de mii de livre. 

— La naiba — zise de Wardes — eşti într-o oarecare 
încurcătură; cheltuieşte tot atât cât Buckingham: nu e decât o 
diferenţă de nouă sute patruzeci de mii de livre. 

— De unde să le iau? 

— Fă datorii. 

— Am destule. 


— Un motiv în plus să mai faci. 

Aceste sfaturi sfârşiră prin a-l întărâta atât de tare pe de 
Guiche, că se porni să facă nebunii, în timp ce Buckingham nu 
făcea decât cheltuieli. Vestea despre risipa celor doi gentilomi 
înflori obrazurile tuturor negustorilor din Paris şi între palatul 
lui Buckingham şi palatul lui Grammont era o con-tinuă 
întrecere care să fie în frunte. 

În această vreme, Doamna se odihnea, iar Bragelonne îi 
scria domnişoarei de La Vallière. Patru scrisori îşi şi luaseră 
zborul din pana lui, fără să fi primit însă nici un răspuns, pentru 
ca, chiar în dimineaţa când trebuia să aibă loc ceremonia 
căsătoriei în capela de la Palatul Regal, Raoul, în timp ce-şi 
făcea toaleta, să-l audă pe valetul său anunțând: 

— Domnul de Malicorne! 

— Ce-o fi vrând de la mine acest Malicorne? se întrebă 
Raoul. Spune-i să aştepte — îi răspunse lacheului. 

— E un domn de la Blois — adăugă valetul. 

— Ah, lasă-l să intre! strigă Raoul cu vioiciune. 

Malicorne intră, frumos ca un astru şi purtând o spadă 
neasemuită. După ce salută cu multă graţie, spuse: 

— Domnule de Bragelonne, vă aduc mii de urări din partea 
unei doamne. 

Raoul se înroşi. 

— Din partea unei doamne — murmură el — a unei doamne 
din Blois? 

— Da, domnule, din partea domnişoarei de Montalais. 

— Ah, mulţumesc, domnule, te recunosc acum — zise 
Raoul. Şi ce doreşte de la mine domnişoara de Montalais? 

Malicorne scoase din buzunar patru scrisori, pe care i le 
întinse lui Raoul. 

— Scrisorile mele! E oare cu putinţă? rosti acesta pălind. 
Scrisorile mele nedesfăcute încă! 

— Domnule, aceste scrisori n-au mai găsit la Blois 
persoanele cărora le erau trimise, de aceea vă sunt aduse 
înapoi. 

— Domnişoara de La Vallière a plecat din Blois? strigă 
Raoul. 

— Acum opt zile. 

— Şi unde se află? 

— Trebuie să fie la Paris, domnule. 

— Dar cum aţi ştiut că aceste scrisori veneau de la mine? 


— Domnişoara de Montalais v-a recunoscut scrisul şi 
plicurile — răspunse Malicorne. 

Raoul se îmbujoră şi zimbi. 

— E foarte frumos din partea domnişoarei Aure — zise el. 
A rămas aceeaşi persoană bună şi încântătoare. 

— Aceeaşi, domnule. 

— Ar fi trebuit să-mi dea totuşi o veste mai precisă despre 
domnişoara de La Vallière. N-o să mă apuc acum să răscolesc 
acest imens Paris. 

Malicorne scoase din buzunar un alt plic. 

— Poate veţi găsi în această scrisoare ceea ce doriţi să ştiţi 
— zise el. 

Raoul desfăcu nerăbdător plicul. Scrisul era al domnişoarei 
Aure şi iată ce cuprindea răvaşul: 


"Paris, Palatul Regal, în ziua celebrării nunţii." 


— Ce înseamnă asta? îl întrebă Raoul pe Malicorne. 
Dumneata ştii ceva, domnule? 

— Da, domnule viconte. 

— Atunci fii bun şi spune-mi. 

— Cu neputinţă, domnule. 

— Pentru ce? 

— Pentru că domnişoara Aure m-a oprit să vorbesc. 

Raoul se uită lung la acest personaj ciudat şi nu ştiu ce să 
mai întrebe. 

— Cel puţin — reluă el — e o veste îmbucurătoare sau 
tristă pentru mine? 

— Veţi vedea. 

— Eşti neclintit în taina dumitale! 

— Domnule, o favoare. 

— În schimbul aceleia pe care dumneata mi-o refuzi? 

— Exact. 

— Vorbeşte! 

— Doresc foarte mult să văd ceremonia şi nu am bilet de 
participare, cu toate demersurile pe care le-am făcut ca să 
obţin unul. M-aţi putea ajuta să intru? 

— Desigur. 

— Faceţi asta pentru mine, domnule viconte, vă rog din 
suflet! 

— O voi face cu plăcere, domnule; vino cu mine. 


— Domnule, vă rămân cea mai plecată slugă. 

— Te credeam prieten cu domnul de Manicamp! 

— Da, domnule. Dar azi-dimineaţă, în timp ce-l priveam 
cum se îmbracă, i-am vărsat din greşeală o sticlă de lustru pe 
costumul lui cel nou şi a început să mă amenințe cu spada în 
mână în aşa fel, că a trebuit s-o iau la fugă. Iată pentru ce nu i- 
am mai cerut un bilet. M-ar fi ucis. i 

— Este foarte probabil — zise Raoul. Il ştiu pe Manicamp în 
stare să ucidă pe omul vinovat de a fi săvârşit crima de care te 
consideri împovărat faţă de el, dar voi îndrepta răul în ceea ce 
te priveşte; să-mi îmbrac mantia şi sunt gata să-ţi slujesc de 
călăuză şi ocrotitor. 


Capitolul XIX 


Surpriza domnişoarei de Montalais 


Doamna fu cununată la Palatul Regal, în capelă, în faţa 
unei lumi de curteni aleşi cu cea mai mare stricteţe. Totuşi, în 
pofida înaltei cinsie pe care o arăta o invitaţie, Raoul, 
credincios făgăduielii sale, îi înlesni intrarea lui Malicorne, 
dornic de a se bucura de această rară privelişte. După ce-şi 
îndeplini sarcina luată, Raoul se duse lângă de Guiche, care, în 
contrast cu strălucitorul lui costum, avea o înfăţişare atât de 
răvăşită de durere, încât numai ducele de Buckingham putea 
să-l întreacă în privinţa palidităţii şi a posomorârii. 

— la seama, conte — şopti Raoul apropiindu-se de 
prietenul său şi pregătindu-se să-l sprijine, în momentul când 
arhiepiscopul îi binecuvânta pe cei doi soţi. 

Într-adevăr, domnul prinţ de Condé putea fi văzut cum se 
uita cu un ochi mai mult decât curios la aceste două imagini ale 
deznădejdii stând în picioare, ca nişte cariatide, de o parte şi de 
alta a altarului. Contele căută să-şi schimbe înfăţişarea. 

După terminarea ceremoniei, regele şi regina trecură în 
salonul cel mare, unde le fură prezentate Doamna şi suita ei. Se 
observă că regele, care păruse tare încântat la vederea 
cumnatei sale, îi aduse laudele cele mai deschise. Se observă că 


regina-mamă, înfăşurându-l pe Bukingham cu o privire lungă şi 
îngândurată, se aplecă spre doamna de Motteville şi-i spuse: 

— Nu găseşti că-i seamănă tatălui său? 

Se observă, în sfârşit, că Domnul cerceta din ochi toată 
lumea de acolo şi părea destul de nemulţumit. 

După recepţia prinților şi a ambasadorilor, Domnul ceru 
regelui încuviințarea de a-i prezenta şi totodată şi Doamnei, 
persoanele care făceau parte din noua sa casă. 

— Dumneata ştii, viconte — îl întrebă încet domnul de 
Conde pe Raoul — dacă întocmirea casei a fost făcută de o 
persoană de gust şi dacă vom avea în preajma noastră nişte 
chipuri mai curăţele? 

— Nu ştiu nimic, monseniore — răspunse Raoul. 

— Oh, te prefaci că nu ştii. 

— Cum asta, monseniore? 

— Eşti prieten cu de Guiche, care e unul dintre prietenii 
Prințului. 

— E adevărat, monseniore, dar întrucât acest lucru nu m-a 
interesat de loc, nu i-am făcut nici o întrebare lui de Guiche şi, 
la rândul său, de Guiche, nefiind întrebat, nu mi-a dezvăluit 
nimic. 

— Dar Manicamp? 

— L-am văzut, e drept, pe domnul de Manicamp la Le 
Havre şi apoi pe drum, însă am avut grijă să fiu tot atât de puţin 
curios faţă de el, precum am fost şi faţă de de Guiche. De 
altminteri, domnul de Manicamp va putea şti oare ceva despre 
toate astea, el care nu e decât un personaj de mâna a doua? 

— Eh, dragul meu viconte, dar pe ce lume trăieşti? zise 
domnul de Condé. Nu ştii că în astfel de împrejurări tocmai 
personajele de mâna a doua învârtesc totul? Dovadă e că 
aproape toate numirile s-au făcut prin recomandările domnului 
Manicamp către de Guiche şi ale lui de Guiche către Domnul. 

— Ei bine, monseniore, nu ştiam nimic despre asta — zise 
Raoul — şi e o veste nouă pe care alteţa voastră îmi face cinstea 
de a mi-o aduce la cunoştinţă. 

— Aş vrea să te cred, cu toate că e de necrezut. Ah, dar nu 
mai avem mult de aşteptat: iată escadronul zburător care 
înaintează, cum spunea buna regină Caterina. Drace, frumoase 
făpturi! 

Un pâlc de fecioare se pregăteau să intre, într-adevăr, în 
salon, sub îndrumarea doamnei de Navailles şi trebuie să o 


spunem, spre lauda lui Manicamp, dacă el a avut cu adevărat în 
această alegere partea pe care i-o atribuia prinţul de Condé, că 
era o privelişte demnă de a încânta ochiul acelora care, 
asemeni domnului prinţ de Condé, erau admiratorii tuturor 
genurilor de frumuseţe. O tânără blondă, ce putea să aibă între 
douăzeci şi douăzeci şi unu de ani şi ai cărei mari ochi albaştri, 
deschizându-se, împrăştiau în jurul lor o văpaie de flăcări 
orbitoare, mergea în frunte şi fu prezentata cea dintâi. 

— Domnişoara de Tonnay-Charente — îi spuse Domnului 
bătrâna doamnă de Navailles. 

La care Domnul repetă, adresându-se Doamnei: 

— Domnişoara de Tonnay-Charente. 

— Ah, ah, asta îmi pare îndeajuns de plăcută — zise 
domnul de Condé, întorcându-se către Raoul... Una la mână. 

— Într-adevăr — răspunse Raoul — e frumoasă, cu toate că 
are un aer cam prea mândru. 

— Hm, cunoaştem noi aerele astea, viconte; în trei luni va 
fi domesticită! Hei, dar priveşte, iată altă frumuseţe. 

— Da — şopti Raoul — şi încă una dintre cunoştinţele mele. 

— Domnişoara Aure de Montalais — anunţă doamna de 
Navailles. 

Numele şi pronumele fură repetate în acelaşi chip 
ceremonios de către Domnul. 

— Dumnezeule mare! exclamă Raoul, aţintindu-şi ochii 
uluiţi spre uşa de la intrare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă prinţul de Condé. Oare 
domnişoara de Montalais te-a făcut să scoţi acest "Dumnezeule 
mare"? 

— Nu, monseniore, nu — răspunse Raoul, făcându-se alb ca 
varul şi începând să tremure. 

— Atunci, dacă nu e domnişoara Aure de Montalais, 
trebuie să fie această încântătoare blondă care o urmează. 
Frumoşi ochi, pe cinstea mea. Puțin cam slăbuţă, dar plină de 
farmec. 

— Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière — 
rosti doamna de Navailles. 

La acest nume, ce răsună până în adâncul inimii lui Raoul, 
un nor cald i se urcă din piept până în dreptul ochilor. În aşa fel 
încât nu mai văzu şi nu mai auzi nimic; în aşa fel că domnul de 
Condé, nemaigăsind în el decât un ecou mut al glumelor sale, 


se duse să vadă mai de aproape minunatele făpturi ce-i 
tulburaseră inima de la prima aruncătură de ochi. 

— Louise aici! Louise, domnişoară de onoare a Doamnei! 
murmura Raoul. 

Şi ochii lui, ca şi cum nu le-ar fi venit să creadă ceea ce 
vedeau, săreau într-una de la Louise la Montalais. Acum însă, 
aceasta din urmă se dezbărase cu totul de sfiiciunea ei 
momentană, sfiiciune la care nu recursese, de altfel, decât în 
clipa prezentării şi a reverenţelor de rigoare. După acestea, 
domnişoara de Montalais privea din ungherul ei, cu destulă 
stăpânire de sine, lumea de acolo şi văzându-l pe Raoul, făcea 
haz de uimirea nemaipomenită în care prezenţa ei şi a prietenei 
sale îl aruncaseră dintr-o dată pe bietul îndrăgostit. Această 
privire stăruitoare, răutăcioasă, aproape obraznică, pe care 
Raoul voia s-o ocolească, dar la care se întorcea mereu cu un 
aer întrebător, îl chinuia peste măsură pe tânăr. Cât despre 
Louise, fie datorită sfiiciunii ei fireşti, fie din altă pricină, pe 
care Raoul nu putea s-o înţeleagă, îşi ţinea necontenit ochii în 
jos şi, intimidată, uluită, cu respiraţia scurtă, se retrăgea cât 
putea mai la o parte, nepăsătoare chiar la semnele cu cotul pe 
care i le făcea Montalais. 

Toate acestea erau pentru Raoul o adevărată enigmă, 
pentru a cărei dezlegare bietul viconte ar fi fost în stare să dea 
oricât. Dar nimeni nu era lângă el să-i spună un cuvânt, nici 
măcar Malicorne, care, puţin fâstâcit de a se vedea între atâţia 
gentilomi şi oarecum speriat de privirile necruțătoare ale lui 
Montalais, descrise un cerc şi, puţin câte puţin, trecu la câţiva 
paşi în spatele domnului de Conde, dincolo de grupul 
domnişoarelor de onoare, cât mai aproape de domnişoara Aure, 
planetă în jurul căreia, umil satelit, părea să graviteze 
necontenit, cu voie sau fără voie. 

Revenindu-şi în fire, Raoul crezu a auzi la stânga lui nişte 
glasuri cunoscute. Erau, într-adevăr, de Wardes, de Guiche şi 
cavalerul de Lorraine, care vorbeau împreună. E drept însă că 
vorbeau atât de încet, încât abia li se auzeau şoaptele în sala 
aceea vastă. Ca să vorbeşti astfel, fără să te mişti din loc, fără 
să te întorci, fără să te apleci, fără să-ţi priveşti interlocutorul, 
era un talent a cărui desăvârşire noii veniţi nu puteau s-o atingă 
dintr-o dată. De aceea, trebuia mai întâi o îndelungată 
experienţă a acestor şuşotiri care, fără priviri, fără clătinări din 
cap, păreau o convorbire între un grup de statui. Ca atare, în 


cercurile largi din jurul regelui şi al reginelor, în timp ce 
maiestăţile lor vorbeau tare şi toţi ceilalţi aveau aerul că-i 
ascultă într-o tăcere religioasă, se ţinea un mare număr de 
asemenea colocvii şuşotite, în care măgulirea nu era câtuşi de 
puţin nota dominantă. Dar Raoul era unul dintre cei pricepuţi în 
a pătrunde taina oricărei etichete şi, din simpla mişcare a 
buzelor, el putea să ghicească adesea înţelesul cuvintelor 
şoptite. 

— Cine-i această Montalais? întreba de Wardes. Cine-i 
această La Vallière? Ce-i cu provincia asta care ne ia cu asalt? 

— Pe Montalais — răspunse cavalerul de Lorraine — o 
cunosc bine: e o fată straşnică, ce va înveseli curtea, La Valliere 
e o şchioapă foarte drăguță. 

— Vai, rău am ajuns! făcu de Wardes. 

— Nu râde, de Wardes; despre şchioape există nişte 
axiome  latineşti foarte ingenioase şi îndeosebi foarte 
caracteristice. 

— Domnilor, domnilor — le atrase atenţia de Guiche, 
privind cu nelinişte spre Raoul — puţină măsură în cuvinte, vă 
rog! 

Dar îngrijorarea contelui, cel puţin în aparență, nu-şi avea 
nici un rost: Raoul îşi păstrase cea mai desăvârşită şi cea mai 
netulburată nepăsare, cu toate că nu scăpase nici o vorbă din 
cele ce se spuseseră acolo. Se părea că însemnează pe răboj 
necuviinţele şi obrăzniciile celor doi provocatori, pentru a se 
răfui cu ei la timpul potrivit. Ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, 
de Wardes stărui: 

— Şi cine sunt amanţii acestor domnişoare? 

— Al lui Montalais? întrebă cavalerul. 

— Da, al lui Montalais, mai întâi. 

— Ei bine, tu, eu, de Guiche, cine-o vrea, la naiba! 

— Şi al celeilalte? 

— Al domnişoarei de La Vallière? 

— Da. 

— Luaţi seama, domnilor — le şopti Guiche, spre a-l 
împiedica pe de Wardes să afle răspunsul cerut — luaţi seama, 
Doamna ascultă. 

Raoul îşi vâri mâna până la încheietură sub deschizătura 
hainei şi-şi frământă amarnic pieptul şi dantelele. Dar tocmai 
această neruşinare pe care o vedea îndreptându-se împotriva 
bietelor femei îl făcu să ia o hotărâre nestrămutată. "Dacă 


Louise a venit aici — îşi spuse el în sinea lui — n-a putut-o face 
decât într-un scop onorabil şi sub o ocrotire onorabilă; trebuie 
să cunosc însă acest scop, trebuie să aflu cine o protejează." Şi, 
procedând la fel ca Malicorne mai înainte, se retrase încetul cu 
încetul spre grupul domnişoarelor de onoare. 

Curând, prezentările se terminară. Regele, care tot timpul 
nu încetase s-o privească şi s-o admire pe Doamna, părăsi sala 
de recepţie însoţit de cele două regine. Cavalerul de Lorraine 
îşi reluă locul lângă Domnul şi, în timp ce se retrăgeau 
împreună, îi strecurară la ureche câteva picături din otrava pe 
care o strânsese în el în decurs de un ceas, cât privise noile fete 
şi se gândise la cei ce aveau să se bucure de ele. Regele, ieşind, 
trăsese după sine o parte din asistenţă, iar acei curteni care 
țineau să se arate independenţi sau galanţi începură să se 
apropie de doamne. Domnul de Conde îi spuse câteva cuvinte 
măgulitoare domnişoarei de Tonnay-Charente. Buckingham îi 
făcea curte doamnei de Chalais şi doamnei de Lafayette, pe 
care Doamna le privise cu plăcere de la început şi şi le 
apropiase. Cât despre contele de Guiche, părăsindu-l pe 
Domnul de îndată ce se putuse apropia singur de Doamna, se 
întreținea foarte voios cu doamna de Valentinois, sora lui şi cu 
domnişoarele de Créquy şi de Châtillon. 

În mijlocul tuturor acestor interese politice sau amoroase, 
Malicorne voia să rămână şi el singur cu Montalais, dar aceasta 
prefera să stea de vorbă cu Raoul, fie şi numai spre a face haz 
de toate întrebările şi nedumeririle lui. Raoul se îndreptase 
direct către domnişoara de La Vallière şi o salutase cu cel mai 
profund respect, lucru care o făcu pe Louise să se îmbujoreze la 
faţă şi să se bâlbâie; dar Montalais se grăbi să-i sară în ajutor. 

— Ei bine — zise ea — iată-ne, domnule viconte. 

— Vă văd — zise Raoul zâmbind — şi tocmai în legătură cu 
prezenţa dumneavoastră aici am venit să vă cer o mică 
lămurire. 

Malicorne se apropie de ei cu cel mai fermecător surâs. 

—  Retrage-te puţin, domnule Malicorne — îl înlătură 
Montalais. Într-adevăr, ai devenit foarte indiscret. 

Malicorne îşi muşcă buzele şi făcu doi paşi înapoi, fără a 
spune un singur cuvânt. Numai că surâsul lui îşi schimba dintr- 
o dată expresia şi, din senin cum era, deveni răutăcios. 

— Vrei o lămurire, domnule Raoul? întrebă Montalais. 


— De buna seamă şi cred că întâmplarea asta merită una: 
domnişoara de La Vallière, domnişoară de onoare a Doamnei! 

— Pentru ce n-ar fi şi ea domnişoară de onoare, la fel ca şi 
mine? făcu Montalais. 

— Primiţi felicitările mele, domnişoară — zise Raoul, căruia 
i se părea că ele nu vor să-i răspundă direct la întrebare. 

— Spui asta cu un aer foarte ceremonios, domnule viconte. 

— Eu? 

— Doamne! S-o întrebăm şi pe Louise. 

— Domnul de Bragelonne socoteşte poate că locul e mai 
presus de rangul meu — zise Louise, foarte tulburată. 

— Oh, nu, domnişoară — răspunse cu vioiciune Raoul — 
ştii foarte bine că nu asta este părerea mea; nu m-aş mira chiar 
dacă ai ocupa locul unei regine, cu atât mai puţin pe acesta de 
aici. Singurul lucru care mă uimeşte este că am aflat totul abia 
azi şi numai din întâmplare. 

— Ah, e adevărat — răspunse Montalais fără să stea prea 
mult pe gânduri, aşa cum îi e obiceiul. Tu nu pricepi nimic din 
toate astea, Louise, şi, într-adevăr, nici nu ai cum să pricepi 
ceva. Domnul de Bragelonne ţi-a trimis patru scrisori, dar la 
Blois rămăsese numai mama ta; trebuia să ne ferim ca acele 
scrisori sa cadă în mâna ei; le-am primit eu şi i le-am trimis 
înapoi domnului Raoul, care te credea ta Blois când tu erai la 
Paris, fără ca dumnealui să ştie măcar că fuseseşi ridicată în 
demnitate. 

— Dar cum, nu l-ai prevenit pe domnul Raoul, aşa cum te 
rugasem eu? strigă Louise. 

— Asta mai trebuia! Să facă pe supăratul, sa înceapă cu 
mustrările, să strice tot ceea ce noi ne-am străduit atât de mult 
să facem? Ah, nu, fireşte! 

— Aşadar, sunt un om aspru? zise Raoul. 

— De altfel — adăugă Montalais — aşa mi s-a părut că e 
mai bine. Eu plecam la Paris, dumneata nu erai acolo, Louise 
plângea cu lacrimi fierbinţi; credeţi ce v-o plăcea, dar l-am 
rugat atunci pe protectorul meu, acela care a căpătat un brevet 
pentru mine, să mai ceară unul pentru Louise; şi brevetul a 
venit. Louise a plecat să-şi comande rochiile; eu am rămas în 
urmă, dat fiind că îmi făcusem rochiile mai înainte; am primit 
scrisorile dumitale, ţi le-am trimis înapoi, adăugând un cuvânt 
care îţi făgăduia o surpriză. Şi surpriza, scumpe domn, iat-o; mi 
se pare frumoasă, nu mai cere alte lămuriri... Haide, domnule 


Malicorne, e timpul să-i lăsăm pe aceşti tineri împreună; au sa- 
şi spună o mulţime de lucruri. Dă-mi braţul! Sper ca prin asta ţi 
se face o mare cinste, domnule Malicorne. 

— lartă-mă, domnişoară — zise Raoul, oprind-o pe 
nebunatica fată şi dând cuvintelor lui o intonaţie a cărei 
gravitate contrasta cu tonul glumeţ al lui Montalais — iartă-mă, 
dar aş putea să ştiu şi eu numele acelui protector? Căci dacă 
cineva te protejează pe dumneata, domnişoară şi în virtutea 
unor anumite motive... Raoul se înclină, apoi îşi încheie gândul: 
Nu e nevoie de aceleaşi motive pentru ca domnişoara de La 
Valliere să fie protejată. 

— Pentru Dumnezeu, domnule Raoul — spuse cu 
nevinovăție Louise — lucrul e foarte simplu şi nu văd pentru ce 
nu ţi-aş spune eu singură totul... Protectorul meu e domnul 
Malicorne. 

Raoul rămase o clipă ca trăsnit, întrebându-se dacă nu-şi 
bate cumva joc de el; pe urmă se întoarse să-l întrebe pe 
Malicorne. Dar acesta se depărtase, tras de mână de Montalais. 
Domnişoara de La Vallière făcu o mişcare s-o urmeze pe 
prietena ei, însă Raoul o reţinu cu un fel de blândă autoritate. 

— Te rog, Louise — zise el — un cuvânt. 

— Dar, domnule Raoul — rosti fata roşindu-se — am rămas 
singuri. Toată lumea s-a retras... Au să ne caute, ce vor spune? 

— Nuci fie teamă — răspunse tânărul surâzând — nu 
suntem, nici unul, nici altul, personaje atât de importante, încât 
să se bage de seama lipsa noastră. 

— Dar serviciul meu, domnule Raoul? 

— Fii liniştită, domnişoară, eu cunosc obiceiurile de la 
curte: serviciul dumitale va începe abia de mâine; îţi mai rămân 
deci câteva minute de răgaz, în cursul cărora poate vei binevoi 
să-mi dai desluşirile pe care am avut onoarea să ţi le cer. 

— Cât eşti de serios, domnule Raoul! murmură Louise, 
neliniştită. 

— Din pricină ca împrejurarea e serioasă, domnişoară. Vrei 
să mă asculţi? 

— Te ascult; dar, domnule, îţi repet, am rămas singuri. 

— Ai dreptate — zise Raoul. 

Şi, oferindu-i braţul, o conduse pe tânăra fată în galeria 
vecină cu sala de recepţie, ale cărei ferestre dădeau în piaţă. 
Toată lumea se îngrămădea la fereastra din mijloc, care avea un 
balcon în afară, de unde se puteau vedea în toată amănunţimea 


tacticoasele pregătiri de plecare. Raoul deschise una din 
ferestrele laterale şi acolo, singur cu domnişoara de La Vallière, 
îi vorbi: 

— Louise, ştii că, încă din copilărie, te-am iubit ca pe o 
soră şi ţi-am împărtăşit toate necazurile mele, ţi-am încredinţat 
toate speranţele ce-mi luminau sufletul. 

— Da — răspunse ea încet — da, domnule Raoul, ştiu asta. 

— Aveai obiceiul, la rându-ţi să-mi mărturiseşti aceeaşi 
prietenie, aceeaşi încredere. De ce, în întâlnirea de azi, nu te-ai 
arătat ca o prietenă? De ce te fereşti de mine? 

La Vallière nu răspunse. 

— Credeam că mă iubeşti — zise Raoul, al cărui glas 
devenea din ce în ce mai tremurător — credeam că ai consimţit 
la toate planurile făcute împreună pentru fericirea noastră, 
atunci când ne plimbam amândoi pe marile alei de la Cour- 
Cheverny şi pe sub plopii şoselei care duce la Blois. Nu-mi 
răspunzi, Louise? Şi se întrerupse. Taci oare — o întrebă el 
apoi, cu răsuflarea întretăiată — fiindcă nu mă mai iubeşti? 

— Nu spun asta — răspunse Louise aproape în şoaptă. 

— Oh, spune-mi adevărul, te rog! Mi-am pus toată 
nădejdea vieţii mele în tine, te-am ales pentru purtările tale 
blânde şi simple. Nu te lăsa orbită, Louise, acum te afli în 
mijlocul curţii, unde tot ce e curat se întinează, unde tot ce e 
tânar se veştejeşte repede. Louise, astupă-ţi urechile ca să n- 
auzi ce se vorbeşte, închide-ţi ochii ca să nu vezi ce se petrece 
în juru-ţi, strânge-ţi buzele ca să nu respiri miazmele 
corupătorilor. Fără minciuni, fără ascunzişuri, Louise, să cred 
oare cuvintele pe care le-a spus domnişoara de Montalais? 
Louise, ai venit la Paris pentru că eu nu mai eram la Blois? 

La Vallière se înroşi şi-şi ascunse faţa în palme. 

— Da, aşa este — strigă Raoul în culmea fericirii — da, de 
aceea ai venit! Oh, te iubesc cum nu te-am iubit încă niciodată! 
Iti mulţumesc, Louise, pentru acest devotament. Dar trebuie să 
iau măsuri pentru a te pune la adăpost de orice jignire, pentru a 
te feri de orice pată. Louise, o domnişoară de onoare, la curtea 
unei Prinţese tinere, în aceste vremuri de moravuri uşoare şi de 
nestatornicie în dragoste, o domnişoară de onoare e ţinta 
tuturor atacurilor, fără să fie apărată de nimeni şi această 
situaţie nu poate să-ţi convină. Trebuie să te măriţi ca să fii 
respectată. 

— Să mă mărit? 


— Da. 

— Dumnezeule! 

— Iată mâna mea, Louise; dă-mi-o pe-a ta. 

— Dar tatăl dumitale? 

— Tatăl meu nu se mai amestecă. 

— Totuşi... 

— [Îţi înţeleg această îndoială, Louise; voi vorbi cu tatăl 
meu. 

— Oh, domnule Raoul, mai gândeşte-te, mai aşteaptă. 

— Să mai aştept, e cu neputinţă; să mai stau pe gânduri, 
când e vorba de tine, ar însemna să te jignesc. Dă-mi mâna, 
scumpa Louise, sunt stăpân pe mine însumi; tatăl meu va spune 
da, ţi-o făgăduiesc. Dă-mi mâna, nu mă face să aştept astfel, 
răspunde-mi repede un cuvânt, unul singur, altfel voi crede că, 
pentru a te fi schimbat într-atâta, a fost de ajuns un singur pas 
în acest palat, o singură suflare a strălucirii, un singur surâs al 
reginelor, o singură privire a regelui. 

Raoul abia apucă să rostească acest din urmă cuvânt, că 
La Vallière deveni palidă ca moartea, fără îndoială din teama pe 
care o încerca văzându-l pe tânăr vorbindu-i cu atâta 
însufleţire. De aceea, printr-o mişcare mai iute ca gândul, îşi 
lăsă amândouă mâinile să cadă în palmele lui Raoul. Apoi o 
rupse la fugă fără a mai rosti o silabă şi dispăru fără a se fi mai 
uitat nici o clipă înapoi. 

Raoul îşi simţi tot trupul tremurând la atingerea mâinilor 
ei. Primi jurământul, ca un jurământ solemn pe care dragostea 
îl smulge feciorelnicei sfiiciuni. 


Capitolul XX 


Consimţământul lui Athos 


Raoul ieşise din Palatul Regal cu o hotărâre ce nu îngăduia 
nici o amânare în îndeplinirea ei. Încălecă deci pe cal chiar în 
curtea palatului şi apucă drumul spre Blois, în timp ce nunta 
Domnului şi a Principesei Angliei se desfăşura în urma lui, în 


marea veselie a curtenilor şi spre şi mai marea întristare a lui 
de Guiche şi a lui Bukingham. 

Raoul îşi văzu de treaba lui: în optsprezece ceasuri ajunse 
la Blois. Îşi pregătise pe drum cele mai tari argumente. Febra 
este şi ea un argument fără replică şi Raoul avea febră. 

Athos se afla în cabinetul lui, sporind cu câteva pagini 
memoriile sale, când Raoul intra pe uşă, condus de Grimaud. 
Clarvăzătorul gentilom nu avu nevoie decât de o aruncaseră de 
ochi pentru a vedea că ceva cu totul ne-obişnuit se petrecea în 
sufletul fiului său. 

— Îmi pari a fi venit pentru o afacere importantă — spuse 
el arătându-i un scaun lui Raoul, după ce-l îmbrăţişase. 

— Da, domnule — răspunse tânărul — şi te rog să mă 
asculţi cu aceeaşi binevoitoare atenţie de care nu m-ai lipsit 
niciodată. 

— Vorbeşte, Raoul. 

— Domnule, iată faptele dezbrăcate de orice vorbe de 
prisos, pe care le-aş socoti nedemne faţa de un bărbat ca 
domnia ta: domnişoara de La Valliere se află la Paris, în calitate 
de domnişoară de onoare a Doamnei. Am stat şi am chibzuit 
mult; o iubesc pe domnişoara de La Vallière mai presus de orice 
şi nu-mi îngăduie cugetul să o las într-un post unde bunul ei 
renume, virtutea ei chiar pot să fie amenințate. Doresc deci să 
mă însor cu ea şi de aceea, domnule, am venit să-ţi cer 
consimţămnitul pentru această căsătorie. 

Athos păstrase, în timpul acestei declaraţii, o tăcere şi o 
rezervă neclintite. Raoul îşi începuse cuvântarea sa căutând să 
pară condus de cel mai deplin sânge rece, dar o sfârşi prin a 
lăsa să se vadă la fiecare cuvânt o tulburare dintre cele mai vii. 
Athos îl învălui pe Bragelonne cu privirea lui adâncă, umbrită 
de o uşoară tristeţe. 

— Aşadar, zici că te-ai gândit bine? întrebă el. 

— Da, domnule. 

— Mi se pare că ţi-am împărtăşit sentimentele mele în 
legătură cu această alianţă. 

— Ştiu, domnule — răspunse Raoul destul de încet — dar 
mi-ai dat a înţelege că dacă aş stărui... 

— Şi stăruieşti? 

Bragelonne bâigui un da aproape neînțeles. 

— Probabil, domnule — reluă Athos foarte liniştit — că 
pasiunea dumitale trebuie să fie, într-adevăr, foarte puternică, 


de vreme ce, în ciuda împotrivirii mele faţă de această unire, nu 
te poţi hotărî să renunti la ea. 

Raoul îşi trecu peste frunte o mână tremurătoare, ştergând 
astfel sudoarea care-l năpădise. Athos îl privi îndeaproape pe 
fiul său şi simţi că inima i se umple de milă. Se ridică în 
picioare. 

— Prea bine — zise el — sentimentele mele personale nu 
înseamnă nimic, pentru că e vorba de ale tale; ai venit să mă 
rogi ceva, îţi stau la dispoziţie. De fapt, să vedem, ce doreşti de 
la mine? 

— Oh, bunăvoința dumitale, domnule, bunăvoința dumitale 
mai întâi — zise Raoul apucându-i mâinile. 

— Te înşeli asupra sentimentelor ce ţi le nutresc, Raoul; în 
inima mea ai să găseşti ceva mai mult decât bunăvoință — 
replică Athos. 

Raoul sărută apăsat mâna pe care o strângea, aşa cum ar fi 
făcut îndrăgostitul cel mai pătimaş. 

— Haide, haide — reluă contele — spune, Raoul, sunt gata 
pentru orice; ce trebuie să semnez? 

— Oh, nimic, domnule, nimic; te-aş ruga numai să-ţi dai 
osteneala de a-i scrie regelui, cerând pentru mine maiestăţii 
sale, căruia îi aparţin, îngăduinţa de a mă căsători cu 
domnişoara de La Vallière. 

— Bine, iată o idee chibzuită, Raoul. Într-adevăr, după 
mine, sau mai degrabă înaintea mea, ai un stăpân; acest stăpân 
e regele; te supui deci unei îndoite încercări, aşa e loial. 

— Oh, domnule! 

— Îţi voi îndeplini fără zăbavă dorinţa, Raoul. 

Contele se apropie de fereastra şi, aplecându-se puţin în 
afară, strigă: 

— Grimaud! 

Grimaud îşi arătă capul de după o tufă de iasomie pe care 
o curăța de uscături. 

— Caii! îi spuse contele. 

— Ce înseamnă ordinul ăsta? întrebă Raoul. 

— Că vom pleca peste două ceasuri. 

— Unde? 

— La Paris. 

— Cum la Paris! Vii la Paris? 

— Regele nu e la Paris? 

— Fără îndoială. 


— Ei bine, ai uitat că trebuie să mergem împreună acolo? 

— Dar, domnule — zise Raoul aproape cutremurat de atâta 
bunătate părintească — eu nu-ţi cer să te oboseşti în felul 
acesta, ci să faci doar o scrisoare... 

— Raoul, te înşeli şi asupra trecerii mele; nu se cade ca un 
simplu gentilom ca mine să-i scrie regelui său. Vreau şi se 
cuvine, să-i vorbesc în faţă regelui. O voi face. Vom pleca 
împreună, Raoul. 

— Oh, câtă bunăvoință, domnule! 

— În ce dispoziţii crezi că se află maiestatea sa? 

— Faţa de mine? 

— Da. 

— Oh, foarte bune. 

— "Ţi-a spus-o cumva? 

— Cu propria sa gură. 

— În ce împrejurare? 

— Cu prilejul unei recomandări a domnului d'Artagnan, mi 
se pare şi în legătură cu o întâmplare din Piaţa Grevei, unde am 
avut cinstea să trag spada pentru maiestatea sa. Am deci 
motive să mă socotesc, fără deşartă mândrie, destul de înălţat 
în ochii maiestăţii sale. 

— Cu atât mai bine! 

— Dar, te rog din suflet — continuă Raoul — nu păstra faţă 
de mine această seriozitate şi acest aer de taină, nu mă face să 
regret că am ascultat de un simţământ mai puternic ca orice. 

— E a doua oară când îmi spui asta, Raoul şi nu era nevoie; 
vrei o formalitate pentru consimţământul meu, pe care ţi-l dau, 
e lucru hotărât şi să nu mai vorbim despre asta. Vino să-mi vezi 
noile plantaţii, Raoul. 

Tânărul ştia că, după ce contele îşi manifesta voinţa, nu 
mai putea fi loc pentru controversă. Lăsă capul în jos şi-l urmă 
pe tatăl său în grădină. Athos îi arătă, pe îndelete, altoiurile, 
răsadniţele şi pepinierele. Această linişte a contelui îl 
nedumerea din ce în ce mai mult pe Raoul; dragostea ce-i 
umplea inima i se părea atât de mare, încât lumea întreagă abia 
dacă o putea cuprinde. Cum se făcea atunci că inima lui Athos 
rămânea goală şi închisă în faţa nemărginitei lui iubiri? De 
aceea, Bragelonne, adunându-şi toate puterile, strigă dintr-o 
dată: 

— Domnule, e cu neputinţă ca dumneata să n-ai un motiv 
de a o respinge pe domnişoara de La Valliere, care e atât de 


bună, atât de blândă, atât de curată, încât spiritul domniei tale, 
înzestrat cu o mare înţelepciune, ar trebui să o preţuiască aşa 
precum merită. În numele cerului, să fie oare între domnia ta şi 
familia ei vreo tainică duşmănie, sau vreo ură păstrată din 
părinţi? 

— Uite, Raoul, ce brazdă frumoasă de lăcrămioare — zise 
Athos — vezi ce bine le prieşte umbra şi umezeala, mai ales 
umbra frunzelor de sicomor, printre care se strecoară căldura, 
ferindu-le de arşiţa soarelui? 

Raoul se opri în loc, îşi muşcă buzele, apoi, simțind că 
sângele îi năvăleşte spre tâmple, zise plin de cutezanţă: 

— Domnule, dă-mi te rog, o explicaţie; nu poţi uita că fiul 
dumitale e şi el un om. 

— Atunci — răspunse Athos ridicându-se încruntat — 
dovedeşte-mi ca eşti un om, căci un fiu nu-mi dovedeşti prin 
nimic că eşti. Te-am rugat să aştepţi momentul unei alianţe 
ilustre; ţi-aş fi găsit o soţie în primele rânduri ale nobilimii 
bogate; voiam să poţi străluci prin această îndoită sclipire pe 
care o dau gloria şi averea, căci noblețea o ai prin sânge. 

— Domnule — strigă Raoul împins de o pornire nestăpânită 
— acum două zile mi s-a adus ocara că nu-mi cunosc mama. 

Athos păli; apoi, încruntându-şi sprânceana ca zeul suprem 
al antichităţii, întrebă cu foarte multă maiestate: 

— Aş dori să ştiu ce-ai răspuns, domnule. 

— Oh, iartă-mă... iartă-mă! murmură tânărul, prăbuşindu- 
se din înălţimea exaltării sale. 

— Ce-ai răspuns, domnule? repetă contele, bătând din 
picior. 

— Domnule, aveam spada în mână, iar cel care mă jignea 
astfel era în gardă; i-am smuls spada şi i-am aruncat-o peste un 
şanţ, unde l-am zvârlit apoi şi pe el, să şi-o culeagă de pe jos. 

— Şi pentru ce nu l-ai ucis? 

— Maiestatea sa opreşte duelul şi în momentul acela eram 
ambasador al maiestăţii sale. 

— Prea bine — rosti Athos — iată un motiv în plus spre a 
mă duce să-i vorbesc regelui. 

— Ce-ai de gând să-i ceri, domnule? 

— Permisiunea de a trage spada împotriva aceluia care ne- 
a făcut această jignire. 

— Domnule, dacă nu m-am purtat aşa cum ar fi trebuit să 
mă port, te rog sa mă ierţi. 


— Cine îţi aduce vreo mustrare, Raoul? 

— Această permisiune pe care vrei să i-o ceri regelui. 

— Raoul, voi ruga pe maiestatea să să-ţi semneze 
contractul de căsătorie. 

— Domnule... 

— Dar cu o condiţie. 

— Mai e nevoie să-mi pui condiţii, dumneata, mie? 
Porunceşte, domnule, mă voi supune. 

— Cu condiţia — urmă Athos — că îmi vei spune numele 
celui care a vorbit astfel despre mama ta. 

— Dar, domnule, ce nevoie ai să cunoşti acest nume? 
Jignirea mi-a fost adusă mie şi odată permisiunea obţinută din 
partea maiestăţii sale, răzbunarea mă priveşte numai pe mine. 

— Numele lui, domnule! 

— Nu pot îngădui să te expui unei primejdii! 

— Mă iei drept un Don Diego? Numele lui! 

— Îl ceri cu tot dinadinsul? 

— Vreau să-l ştiu. 

— Vicontele de Wardes. 

— Ah, făcu liniştit Athos. Foarte bine, îl cunosc. Dar caii 
noştri sunt gata, domnule; în loc să plecăm peste două ceasuri, 
vom pleca chiar acum. În şa, domnule, în şa! 


Capitolul XXI 


Prinţul e gelos pe ducele de Buckingham 


În timp ce domnul conte de La Fère se îndrepta spre Paris, 
însoţit de Raoul, Palatul Regal era teatrul unei scene pe care 
Moliere ar fi numit-o de bună comedie. 

Trecuseră patru zile de la căsătorie. Domnul, după ce 
mâncase în mare grabă, trecu în anticamerele sale, cu buzele 
strânse, cu sprânceana încruntată. Masa nu fusese veselă. 
Doamna ceruse să fie servită în apartamentul ei. Prinţul luase 
deci prânzul în cerc restrâns. Cavalerul de Lorraine şi 
Manicamp fuseseră singurii prezenţi la acest dejun, care ţinuse 
doar trei sferturi de ceas, fără să se scoată o vorbă. 


Manicamp, mai puţin introdus în intimitatea alteţei sale 
regale decât cavalerul de Lorraine, încerca în zadar să citească 
în ochii Prințului motivul pentru care avea o mină atât de 
posomorâtă. Cavalerul de Lorraine, care n-avea nevoie să 
ghicească nimic, fiindcă ştia totul, se ospăta cu acea poftă 
extraordinară pe care o avea atunci când îi vedea pe alţii 
mâhniţi şi se bucura în aceeaşi măsură de supărarea Prințului, 
ca şi tulburarea lui Manicamp. Îi făcea plăcere să-l ţină la masă, 
în timp ce el mânca fără întrerupere, pe Prinţul nerăbdător, 
care ardea de dorinţa de a se ridica de pe scaun. 

De multe ori, Prinţul se căia că-i dăduse cavalerului de 
Lorraine libertatea de a-şi lua nasul la purtare, ceea ce-l făcea 
să treacă peste orice etichetă. Acum, Domnul se afla într-o 
asemenea stare de spirit; dar se temea de cavaler în aceeaşi 
măsură în care-l iubea, astfel că se mulţumi să-şi înăbuşe 
năduful în piept. Din timp în timp, Prinţul ridica ochii în tavan, 
apoi şi-i cobora la feliile de ficat pe care cavalerul le ataca fără 
încetare; pentru ca, în cele din urmă, neîndrăznind să-şi dea 
drumul, să înceapă a juca o pantomimă de care însuşi Arlechin 
ar fi fost gelos. În sfârşit, Prinţul nu se mai putu stăpâni şi, la 
fructe, se ridică, încruntat, aşa precum am spus, şi-l lăsă pe 
cavalerul de Lorraine să-şi termine dejunul după pofta 
stomacului său. Văzând că Prinţul se ridică, Manicamp se ridică 
şi el, ţeapăn, cu şervetul în mână. 

Prinţul alerga mai curând decât mergea spre anticameră şi 
întâlnind un valet de uşă, îi dădu în şoaptă un ordin scurt. Apoi, 
schimbând direcţia, ca să nu mai treacă prin sala de mâncare, 
străbătu cabinetele sale, cu gândul de a se duce s-o întâlnească 
pe regina-mamă în camera ei de rugăciune, unde bătrâna 
suverană avea obiceiul să-şi petreacă cea mai mare parte a 
timpului. 

Puteau să fie ceasurile zece dimineaţa. Ana de Austria 
scria în clipa când intră Prinţul. 

Regina-mamă ţinea foarte mult la acest fiu, care era 
frumos la chip şi bun la inimă. Prinţul era, într-adevăr, mai 
tandru şi, dacă vreţi, mai feminin decât regele. El o obişnuise 
pe mama sa cu acele mici gingăşii feminine care le plac 
totdeauna femeilor. Ana de Austria, care ar fi dorit să aibă o 
fiică, găsea aproape în acest fiu micile atenţii, micile îngrijorări 
şi toată drăgălăşenia unui copil de doisprezece ani. Astfel, 
Prinţul îşi folosea tot timpul pe care-l petrecea alături de mama 


lui admirându-i braţele frumoase, dându-i sfaturi asupra alifiilor 
şi reţete de esențe, de care ea se arăta foarte dornică; apoi îi 
săruta mâinile şi ochii cu un farmec copilăresc, având 
totdeauna la dânsul o zaharicală, ca să i-o ofere, sau dându-i o 
povaţă despre cum să-şi facă o pieptănătură nouă. 

Ana de Austria îl iubea pe rege, sau mai bine zis iubea în 
fiul ei mai mare regalitatea: Ludovic al XIV-lea reprezenta 
pentru ea legitimitatea divină. Era regina-mamă cu regele; 
mamă era numai cu Filip. lar acesta din urma ştia că, dintre 
toate adăposturile, sânul unei mame e cel mai dulce şi cel mai 
sigur. De aceea, în copilărie, se refugia la el ori de câte ori se 
iscau furtuni între rege şi fratele său; adesea, după ghionţi care 
însemnau din partea lui crime de lezmajestate, după lupte cu 
pumnii şi cu unghiile, în care regele şi supusul lui foarte 
nesupus se încăierau, în cămăşi, într-un pat unde fiecare voia să 
rămână stăpân, avându-l pe valetul de cameră Laporte drept 
singurul judecător al bătăliei, Filip, învingător, dar 
înspăimântat de victoria lui, alerga să-i ceară mamei sale 
sprijinul sau măcar asigurarea unei iertări pe care Ludovic al 
XIV-lea n-o acorda decât cu greu şi numai de la distanţă. Ana 
izbutise, prin aceste intervenţii paşnice, să aplaneze toate con- 
flictele dintre fiii ei şi să cunoască astfel, cu aceleaşi prilejuri, 
toate tainele lor. 

Regele, puţin gelos de această dragoste maternă ce se 
revărsa mai ales asupra fratelui său, căuta să-i arate Anei de 
Austria mai multă supunere şi mai multă ascultare decât îi 
stătea de obicei în fire. Ana de Austria adoptase acest sistem de 
politică şi faţă de tânăra regină. De aceea, dată fiind atitudinea 
ei aproape despotică de a conduce menajul regal, îşi pregătea 
acum toate bateriile pentru a conduce cu acelaşi absolutism şi 
căsnicia celui de al doilea fiu. Regina-mamă era aproape 
mândră atunci când vedea că vine la dânsa un chip alungit, cu 
obrajii palizi, cu ochii înroşiţi, înțelegând numaidecât că era 
cazul să dea un ajutor celui mai slab sau celui mai supărat. 

Ea scria deci, după cum am spus, în momentul când Prinţul 
intră în camera sa de rugăciune, dar nu cu ochii roşii, nu cu 
obrajii palizi, ci neliniştit, necăjit, întărâtat. Sărută, cu un aer 
distrat, braţele mamei sale şi se aşeză înainte ca ea să-i fi dat 
încuviințarea. În lumina regulilor de etichetă stabilite la curte 
de către Ana de Austria, această uitare a convenienţelor era un 
semn de rătăcire, mai ales din partea lui Filip, care îndeplinea 


cu atâta tragere de inimă formele respectului. Dar dacă încălca 
într-un chip aşa de vădit aceste principii, însemna că motivul 
trebuia să fie foarte grav. 

— Ce ai, Filip? întrebă Ana de Austria, întorcându-se către 
fiul ei. 

— Ah, doamnă, o mulţime de lucruri — murmură Prinţul cu 
un aer îndurerat. 

— Îmi pari, într-adevăr, un om foarte preocupat — spuse 
regina, lăsând pana în călimară. 

Filip încruntă sprânceana, dar nu răspunse. 

— În toate acele lucruri ce-ţi frământă mintea — zise Ana 
de Austria — pesemne că e unul care te chinuie mai mult decât 
celelalte! 

— Unul, în adevăr, mă apasă mai tare ca toate celelalte, 
da, doamnă. 

— Te ascult. 

Filip deschise gura ca să dea drumul tuturor ofurilor ce-i 
stăteau pe suflet şi care păreau să nu aştepte decât o ieşire ca 
să-şi ia zborul. Însă tăcu deodată şi tot năduful din inimă se 
rezumă la un suspin. 

— Haide, Filip, haide, curaj — zise regina-mamă. Când ai 
să te plângi de ceva, înseamnă mai totdeauna că la mijloc e o 
persoană care te stinghereşte, nu-i aşa? 

— Nu vreau să spun asta, doamnă. 

— De cine vrei să vorbeşti? Haide, haide, spune, pe scurt. 

— Adevărul e, doamnă, ca ceea ce aş vrea să spun e foarte 
discret. 

— Ah, Doamne! 

— Da; căci, în fine, o femeie... 

— Ah, vrei să vorbeşti de Prinţesă? întrebă regina-mamă cu 
un pronunţat sentiment de curiozitate. 

— De Prinţesă? 

— De soţia ta, mă rog. 

— Da, da, înţeleg. 

— Ei bine, dacă despre Prinţesă vrei să-mi vorbeşti, fiul 
meu, atunci nu te sfii. Îţi sunt mamă şi Prinţesa nu e pentru 
mine decât o străină. Totuşi, întrucât îmi e noră, nu te îndoi că 
am să ascult cu mult interes ceea ce ai să-mi spui, fie numai 
fiindcă te priveşte pe tine. 

— Ei bine, doamnă — zise Filip — mărturiseşte-mi, la 
rându-ţi, dacă n-ai băgat de seamă ceva. 


— Ceva, Filip?... Te exprimi într-un chip îngrozitor de vag. 
Ceva? Şi cam la ce se referă acest ceva? 

— Prinţesa e o femeie drăguță, nu-i aşa? 

— Ei, da, este. 

— Totuşi nu este o frumuseţe. 

— Nu; dar, pe măsură ce se va maturiza, poate să devină şi 
mai frumoasă. Ai văzut bine câte schimbări au adus pe chipul ei 
cei câţiva ani care au trecut. Ei bine, se va dezvolta din ce în ce 
mai mult, gândeşte-te că n-are decât şaisprezece ani. La 
cincisprezece ani şi eu eram foarte slabă; dar, în sfârşit, aşa 
cum e, Prinţesa e drăguță. 

— Prin urmare, poate fi băgată în seamă. 

— Fireşte; e băgată în seamă o femeie oarecare, cu atât 
mai mult o prinţesă. 

— Ea a fost bine crescută, nu-i aşa, doamnă? 

— Doamna Henriette, mama ei, e o femeie puţin cam rece, 
puţin cam pretențioasă, dar o femeie plină de simţiri frumoase. 
Educaţia tinerei Prinţese se poate să fi fost întrucâtva neglijată, 
dar cât despre principii, le cred bune; asta era cel puţin părerea 
mea despre dânsa în timpul cât a stat în Franţa; după aceea s-a 
întors în Anglia, nu ştiu ce s-a mai întâmplat acolo. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei, Doamne, vreau să spun că unele capete, puţin mai 
uşoare, se zăpăcesc repede când totul le merge bine. 

— Ei bine, doamnă, ai rostit cuvântul: eu o socotesc pe 
Prinţesă un astfel de cap puţin mai uşor, asta e. 

— Nu trebuie să exagerăm, Filip; are mult spirit şi e într-o 
anumită măsură cochetă, lucru foarte firesc la o femeie tânără, 
dar, fiul meu, la persoanele de rang înalt acest cusur poate fi 
spre lauda unei curţi. O prinţesă care e puţin cochetă îşi 
formează de obicei o curte strălucită; un zâmbet al ei face să 
înflorească pretutindeni luxul, spiritul şi chiar curajul; 
nobilimea se luptă mai bine pentru un prinţ a cărui soţie e 
frumoasă. 

— Foarte mulţumesc, doamnă — zise Filip în glumă. Într- 
adevăr, dumneata îmi spui lucruri care mă pun pe gânduri, 
mamă. 

— În ce fel? întrebă regina cu prefăcută naivitate. 

— Dumneata ştii, doamnă — rosti cu amărăciune Filip — 
dumneata ştii cât de mult am ţinut eu să nu mă însor. 


— Ah, de astă dată tu mă pui pe mine pe gânduri. Ai oare 
vreun motiv serios să te plângi de Prinţesă? 

— Serios n-aş putea spune. 

— Atunci lasă această înfăţişare nenorocită. Dacă tot astfel 
te arăţi şi în casa ta, fii atent, vei fi luat drept un soţ nefericit. 

— De fapt — răspunse Filip — nu sunt un soţ mulţumit şi 
chiar vreau să se ştie asta. 

— Filip! Filip! 

— Pe cuvântul meu, doamnă, îţi vorbesc foarte deschis; eu 
n-am înţeles viaţa aşa cum sunt silit astăzi să o trăiesc. 

— Explică-te. 

— Soţia mea aş putea spune că nici nu ea mea: nu stă 
niciodată cu mine. Dimineaţa — vizite, corespondenţă, toalete, 
seara — baluri, concerte. 

— Eşti gelos, Filip? 

— Eu? Să mă ferească Dumnezeu! Las altora rolul acesta 
neghiob de soţ gelos; sunt însă nemulţumit. 

— Filip, toate aceste învinuiri pe care i le aduci soţiei tale 
sunt copilării şi atâta vreme cât n-ai alte pricini mai temeinice... 

— Ascultă atunci: fără a fi vinovată, o femeie poate să dea 
loc la multe neînţelegeri; sunt anumite legături, anumite 
preferinţe pe care femeile tinere ţin să le arate în lume şi care 
sunt de ajuns pentru a-i face nenorociţi până şi pe bărbaţii cei 
mai puţin geloşi. 

— Ah, iată-ne ajunşi, în sfârşit, la obiect, după atâta 
vorbărie! Legăturile, preferinţele deci! De un ceas de când 
batem câmpii şi abia acum ai izbutit să spui ce anume te doare. 

— Ei bine, da... 

— Asta e însă altceva şi e mult mai serios. Prinţesa s-a 
făcut vinovată cumva de asemenea nedreptăţi faţă de tine? 

— Hotărât că da. 

— Cum, soţia ta, la patru zile după căsătorie, stă de vorbă 
cu altul în locul tău, preferă pe altul? Ia seama, Filip, mi-e 
teamă că exagerezi; când vrei prea mult să dovedeşti ceva, 
tocmai atunci nu dovedeşti nimic. 

Prinţul, speriat de seriozitatea mamei sale, încercă să 
răspundă, dar nu putu decât să bolborosească nişte cuvinte ce 
n-aveau nici un înţeles. 

— lată că dai înapoi — zise Ana de Austria — şi îmi pare 
bine; asta înseamnă că recunoşti netemeinicia celor spuse. 


— Nu! strigă Filip. Nu dau înapoi şi am să ţi-o dovedesc. 
Am spus legături, nu-i aşa? Am spus preferinţe, da? Ei bine, 
ascultă! 

Ana de Austria se pregăti numaidecât să asculte cu acea 
plăcere de cumătră pe care cea mai cumsecade femeie, cea mai 
desăvârşită mamă, fie ea şi regină, o simte totdeauna atunci 
când e vorba să se amestece în micile certuri ale unei căsnicii. 

— Ei bine — reluă Filip — spune-mi un lucru. 

— Ce anume? 

— Pentru ce soţia mea a păstrat o curte engleză? Explică- 
mi. 

Şi Filip îşi încrucişă braţele la piept, măsurând-o pe mama 
lui ca şi cum ar fi fost încredinţat că ea nu va avea ce să 
răspundă la această învinuire. 

— Dar — vorbi Ana de Austria — e foarte simplu. Englezii 
sunt compatrioţii ei, au cheltuit o mulţime de bani ca s-o 
însoţească în Franţa şi n-ar fi frumos, n-ar fi nici chiar politic să 
se despartă dintr-o dată de o nobilime care n-a şovăit în faţa 
nici unei îndatoriri, a nici unei jertfe. 

— Eh, mamă, frumoasă jertfă, n-am ce zice, să vii într-o 
ţară străină unde poţi face, cu un scud, mai multă impresie 
decât în altă parte cu patru! Minunată îndatorire, nu-i aşa, să 
străbaţi o sută de leghe pentru a însoţi o femeie de care eşti 
îndrăgostit! 

— IÎndrăgostit, Filip? Te gândeşti la cele ce spui? 

— Ba bine că nu! 

— Şi cine e îndrăgostit de Prinţesă? 

— Chipeşul duce de Buckingham!... Nu cumva vrei să-i iei 
apărarea, mamă? 

Ana de Austria se înroşi şi zâmbi în acelaşi timp. Numele 
ducelui de Buckingham trezea în dânsa amintiri atât de dulci şi 
atât de triste totodată. 

— Ducele de Buckingham? murmură ea. 

— Da, unul din acei frumuşei de alcov, cum spunea bunicul 
meu, Henric al IV-lea. 

— Toţi din neamul Buckingham sunt bărbaţi leali viteji — 
zise cu îndrăzneală Ana de Austria. 

— Prea bine, prea bine! Iat-o pe propria mea mamă luând 
apărarea galantului care-i face curte soţiei mele! strigă Filip cu 
atâta deznădejde, încât constituţia lui plăpândă fu zguduită 
până la lacrimi. 


— Fiul meu! Fiul meu! exclamă Ana de Austria. Asemenea 
vorbe nu sunt vrednice de un om ca tine. Soţia ta nu are niciun 
curtezan şi chiar dacă ar avea unul, acela n-ar fi domnul de 
Buckingham: bărbaţii din neamul lor, îţi repet, sunt loiali şi 
discreţi; ei respectă cu sfinţenie legile ospeţiei. 

— Eh, doamna — ripostă Filip — domnul de Buckingham e 
englez şi crezi că englezii respectă chiar cu atâta sfinţenie 
bunurile principilor francezi? 

Ana se înroşi pentru a doua oară sub peruca ei şi îşi 
întoarse faţa sub pretextul că vrea să apuce pana din călimară; 
în realitate, însă, voia să-şi ascundă de ochii fiului ei roşeaţa din 
obraji. 

— Într-adevăr, Filip — zise ea — ştii să găseşti cuvinte care 
mă surprind, iar pe tine mânia te orbeşte, aşa cum pe mine mă 
înspăimântă; gândeşte-te bine, dragul meu! 

— Doamnă, n-am nevoie să mă gândesc, căci văd. 

— Şi ce vezi? 

— Vad că domnul de Buckingham se ţine scai de soţia mea. 
Îndrăzneşte să-i facă daruri, iar ea are îndrăzneala de a le 
primi. Ieri, vorbea de o perniţă cu parfum de violete; or, 
parfumerii noştri francezi, doamnă, o ştii prea bine, căci le-ai 
cerut de atâtea ori, fără să poţi căpăta, parfumerii noştri n-au 
ajuns să aibă această esenţă. Ei bine, am văzut că ducele avea 
la el o asemenea perniţă cu parfum de violete. Prin urmare, cea 
pe care o avea soţia mea, de la el o căpătase. 

— Într-adevăr, domnule — zise Ana de Austria — dumneata 
clădeşti piramide pe vârfuri de ace. Ia seama! te întreb, ce rău 
vezi în faptul că un compatriot îi dă o reţetă pentru un parfum 
nou compatrioatei sale? Aceste gânduri ciudate, ţi-o jur, îmi 
reamintesc cu durere de tatăl tău, care m-a făcut adeseori să 
sufăr pe nedrept. 

— Tatăl domnului de Buckingham era, fără îndoială, mai 
rezervat, mai respectuos decât fiul său — zise Filip cu 
nesăbuinţă, fără a-şi da seama că o rănea adânc în inimă pe 
mama sa. 

Regina păli şi-şi duse o mână crispată la piept; dar, 
reculegându-se repede, vorbi: 

— În sfârşit, ai venit aici cu un gând oarecare? 

— De bună seamă. 

— Atunci vorbeşte. 


— Am venit, doamnă, cu gândul de a mă plânge fără 
înconjur şi de a te preveni că nu voi îngădui nimic din partea 
domnului de Buckingham. 

— Nu vei îngădui nimic? 

— Nu. 

— Ce vei face? 

— Mă voi plânge regelui. 

— Şi ce crezi c-o să-ţi răspundă regele? 

— Ei bine — zise Prinţul cu o expresie de cruntă hotărâre, 
ce contrasta straniu cu blândeţea obişnuită a fizionomiei lui — 
ei bine, atunci îmi voi face dreptate singur. 

— Ce înţelegi prin a-ţi face dreptate singur? întrebă Ana de 
Austria cu oarecare groază. 

— Vreau ca domnul de Buckingham să-mi lase soţia în 
pace; vreau ca domnul de Buckingham să părăsească Franţa, şi- 
l voi face să-mi cunoască dorinţa. 

— Nu vei face să ţi se cunoască nimic, Filip — răspunse 
regina — căci dacă te vei purta astfel, dacă vei încălca legile 
ospitalităţii, voi cere să se ridice împotriva ta asprimea regelui. 

— Aşadar mă ameninţi, mamă! strigă Filip, izbucnind în 
lacrimi. Mă ameninţi, când eu vin să mă plâng! 

— Nu, nu te ameninţ, ci vreau să-ţi stăvilesc mânia. Îţi 
spun că a lua împotriva domnului de Buckingham sau a oricărui 
alt englez o măsură necuvenită, că a folosi chiar un mijloc 
oricât de puţin neplăcut înseamnă să târăşti Franţa şi Anglia în 
dezbinări foarte dureroase. Cum, un Prinţ, fratele regelui 
Franţei, nu va şti să treacă peste o jignire, chiar reală, în faţa 
unei necesităţi politice? 

Filip făcu o mişcare. 

— De altminteri — continuă regina — jignirea nu e nici 
adevărată, nici posibilă şi nu e vorba decât de o gelozie ridicolă. 

— Doamnă, ştiu eu ce ştiu. 

— Iar eu, orice ai şti, te îndemn să-ţi stăpâneşti pornirea. 

— Dar nu mă mai pot stăpâni, doamnă. 

Regina se ridică în picioare, plină de demnitate, cu o 
răceală ceremonioasă. 

— Atunci, spune-mi, ce vrei să faci? întrebă ea. 

— N-am de gând să fac nimic, doamnă, dar îmi exprim 
dorinţa. Dacă domnul de Buckingham nu va pleca de bună voie 
din casa mea, voi pune să i se închidă uşa. 


— Asta e o chestiune despre care va trebui să-i vorbim 
regelui — zise Ana de Austria, cu inima bătându-i, cu vocea 
tremurândă. 

— Dar, doamnă — strigă Filip, lovindu-şi mâinile una de 
alta — fii mamă şi nu regină, deoarece eu îţi vorbesc ca fiu; 
între domnul de Buckingham şi mine totul se va termina în 
patru minute. 

— Tocmai asta nu vreau să se întâmple, domnule — zise 
regina luându-şi atitudinea autoritară — căci ar fi nedemn de 
dumneata. 

— Ei bine, nu voi da ochii cu el, dar îi voi impune dorinţa 
mea Prințesei. 

— Oh! făcu Ana de Austria cu tristeţea aducerilor aminte. 
Să nu tiranizezi niciodată o femeie, fiul meu; să nu fii niciodată 
poruncitor cu soţia ta! O nevastă învinsă nu-i totdeauna şi 
convinsă. 

— Ce să fac atunci?... Voi cere sfatul celor din jurul meu. 

— Da, al sfetnicilor tăi făţarnici, al cavalerului de Lorraine, 
al lui de Wardes... Lasă-mi mie grija acestei trebi, Filip. Vrei ca 
ducele de Buckingham să plece, nu-i aşa? 

— Cât mai repede, doamnă. 

— Ei bine, trimite-l la mine pe duce, fiule! Zâmbeşte-i, nu-i 
spune nimic soţiei tale, regelui, nimănui. Sfaturi să nu primeşti 
decât din parte-mi. Vai, eu ştiu ce înseamnă o căsnicie tulburată 
de către domnii sfetnici. 

— Mă voi supune, mamă. 

— Şi vei fi mulţumit, Filip. Găseşte-mi-l pe duce. 

— Oh, asta nu va fi de loc greu. 

— Unde crezi că se află el acum? 

— Pe dracu! La uşa Prințesei, aşteptând-o să se scoale! E 
în afară de orice îndoială. 

— Bine — făcu Ana de Austria cu deplin calm. Fii bun şi 
spune-i ducelui că îl rog să vină să mă vadă. 

Filip sărută mâna mamei sale şi se duse să-l caute pe 
domnul de Buckingham. 


Capitolul XXII 


For ever! 


Milord Buckingham, răspunzând invitaţiei reginei-mame, 
se prezentă la dânsa după o jumătate de ceas de la plecarea 
ducelui de Orleans. 

Când numele lui fu rostit de către valetul de la intrare, 
regina, care stătea cu coatele rezemate pe masă, ţinându-şi 
fruntea în palme, se ridică şi primi cu un surâs suav salutul plin 
de graţie şi de respect pe care i-l adresa ducele. 

Ana de Austria era frumoasă încă. Se ştie că la vârsta 
aceasta destul de înaintată, părul ei lung, cenuşiu, mâinile ei 
frumoase, buzele-i rumene stârneau încă admiraţia tuturor 
celor ce-o vedeau. În clipa aceea, pradă unei amintiri ce-i 
răscolea trecutul în piept, era tot aşa de frumoasă ca şi în zilele 
tinereţii sale, atunci când uşile palatului ei se deschideau 
pentru a-l primi, tânăr şi pasionat, pe tatăl acestui Buckingham, 
acel nefericit bărbat care trăise numai pentru ea, care murise 
cu numele ei pe buze. Ana de Austria îşi îndreptă deci asupra 
lui Buckingham o privire atât de tandră, încât se putea ghici în 
ea căldura unei iubiri materne şi în acelaşi timp ceva plăcut şi 
blând, ca o cochetărie de amantă. 

— Maiestatea voastră — zise Buckingham cu respect — a 
dorit să-mi vorbească? 

— Da, duce — răspunse regina în englezeşte. Binevoiţi şi 
luaţi loc. 

Această favoare pe care i-o Făcea Ana de Austria tânărului, 
aceasta mângâiere a limbii ţării sale, de care ducele fusese 
dezobişnuit de când se afla în Franţa, îi tulburară adânc 
sufletul. Bănui numai decât că regina avea să-i ceară ceva. 

După ce încercă, în primele momente, apăsarea aproape 
de neînvins ce-o cotropise, regina îşi reluă aerul ei zâmbitor. 

— Domnule — întrebă ea în franţuzeşte — cum găsiţi 
Franţa? 

— O ţară frumoasă, doamnă — răspunse ducele. 

— Aţi mai văzut-o vreodată? 

— O singură dată, da, doamnă. 

— Dar, ca orice englez, preferaţi Anglia, desigur! 

— Îmi iubesc mai mult patria decât patria unui francez — 
răspunse iarăşi ducele — dar dacă maiestatea voastră m-ar 
întreba unde mi-ar plăcea mai mult să stau, la Londra sau la 
Paris, aş răspunde: la Paris. 


Ana de Austria observă tonul însufleţit cu care fuseseră 
rostite aceste cuvinte. 

— Aveţi, milord, mi s-a spus, o avere frumoasă în ţara 
dumneavoastră; locuiţi într-un palat vechi şi bogat. 

— Palatul tatălui meu — răspunse Buckingham coborându- 
şi privirea. 

— Aveţi acolo multe lucruri de preţ şi multe mărturii din 
trecut — spuse regina, răscolind fără să vrea amintiri ce nu se 
uită atât de uşor. 

— Într-adevar — zise ducele, simțindu-se cuprins de 
melancolia acestui început de convorbire — oamenii de inimă 
visează mai mult la trecut sau la viitor, decât la prezent. 

— Asta aşa e — rosti regina cu voce înceată. De aici rezultă 
— adăugă ea — că dumneavoastră, milord, care sunteţi un om 
de inimă... veţi părăsi în curând Franţa... pentru a vă reîntoarce 
la bogăţiile dumneavoastră, la amintirile dumneavoastră. 

Buckingham înălţă fruntea. 

— Nu cred, doamnă — murmură el. 

— Cum? 

— Mă gândesc, dimpotrivă, să părăsesc Anglia, pentru a 
veni să trăiesc în Franţa. 

Fu rândul Anei de Austria să-şi arate uimirea. 

— Dar — zise ea — nu vă bucuraţi de favoarea noului rege? 

— Dimpotrivă, doamnă, maiestatea sa mă cinsteşte cu o 
bunăvoință fără margini. 

— Nu-mi închipui — adăugă regina — nici că averea vi s-a 
împuţinat; se pare că e foarte mare. 

— Averea mea, doamnă, n-a fost niciodată mai înfloritoare. 

— Atunci înseamnă că aveţi un motiv tainic? 

— Nu, doamnă — se grăbi să răspundă Buckingham — nu e 
nimic tainic în ceea ce m-a făcut să iau această hotărâre. Îmi 
place să trăiesc în Franţa, îmi place să fiu la o curte plină de 
gust şi de politeţe; iubesc, în sfârşit, doamnă, plăcerile acestea 
oarecum serioase, care nu sunt plăcerile ţării mele şi care se 
întâlnesc numai aici, în Franţa. 

Ana de Austria zâmbi cu înţeles. 

— Plăceri serioase! făcu ea. V-aţi gândit bine, domnule de 
Buckingham, la această seriozitate? 

Ducele se bâlbâi. 


— Nu există plăcere atât de serioasă — continuă regina — 
care l-ar putea împiedica pe un bărbat de rangul 
dumneavoastră... 

— Doamnă — o întrerupse ducele — maiestatea voastră 
stăruie prea mult asupra acestui punct, aşa mi se pare. 

— Găsiţi, duce? 

— E pentru a doua oară, dacă nu se supără maiestatea 
voastră, că lăudaţi farmecul Angliei, în dauna încântării pe care 
o simte oricine trăind în Franţa. 

Ana de Austria se apropie de tânăr şi, punându-şi mâna ei 
frumoasă pe umărul lui, care tresări la această atingere, îi 
spuse: 

— Domnule, crede-mă, nimic nu întrece bucuria de a trăi în 
ţara unde te-ai născut. Mi s-a întâmplat, mie însămi, în dese 
rânduri, să duc dorul Spaniei. Am trăit mult, milord, prea mult 
pentru o femeie şi vă mărturisesc că n-a fost an în care să nu fi 
simţit adânc în mine dorul Spaniei. 

— În nici un an, doamnă? zise tânărul cu răceală. În nici 
unul din aceşti ani în care aţi fost o regină a frumuseţii, aşa 
cum, de altfel, sunteţi încă şi astăzi? 

— Oh, fără măguliri, duce! Sunt o femeie care v-ar putea fi 
mamă. Şi puse în aceste ultime cuvinte un accent, o dulceaţă ce 
pătrunseră inima lui Buckingham. Da — adăugă ea — v-aş putea 
fi mamă şi iată pentru ce vreau sa vă dau un sfat. 

— Sfatul de a mă reîntoarce la Londra? exclamă el. 

— Da, milord — încuviinţă ea. 

Ducele îşi împreună mâinile cu un aer nenorocit, ce nu 
putea să-i scape acestei femei înclinate către simţăminte 
mângâietoare, graţie amintirilor ei mângâietoare. 

— Trebuie! întări regina. 

— Cum — strigă el de astă dată — mi se spune în chip 
serios că trebuie să plec, că trebuie să mă exilez, ca trebuie să 
plec repede de aici? 

— Să vă exilați aţi spus? Ah, milord, s-ar crede că Franţa e 
patria dumneavoastră. 

— Doamnă, ţara oamenilor care iubesc e ţara celor pe 
care-i iubesc. 

— Nici un cuvânt mai mult, milord! rosti regina. 
Dumneavoastră uitaţi cu cine vorbiţi! 

Buckingham căzu în genunchi. 


— Doamnă, doamnă, sunteţi un izvor de înţelepciune, de 
bunătate, de îndurare; doamnă, sunteţi nu numai cea dintâi din 
acest regat prin rang, sunteţi cea dintâi din lume prin virtuțile 
care vă fac divină; eu n-am spus nimic, doamnă. Am spus oare 
ceva la care să-mi răspundeţi cu un atât de crud cuvânt? Să mă 
fi trădat oare, doamnă? 

— V-aţi trădat — zise regina cu voce slabă. 

— Dar n-am spus nimic! Nu ştiu nimic! 

— Aţi uitat că vorbiţi, că gândiţi în faţa unei femei şi de 
altminteri... 

— De altminteri — o întrerupse el repede — nimeni nu ştie 
că mă ascultați. 

— Dimpotrivă, se ştie, duce; aveţi toate cusururile şi toate 
însuşirile tinereţii. 

— Am fost trădat! Am fost pârât! 

— De către cine? 

— De cei care, la Le Havre, au citit în inima mea, cu o 
drăcească pătrundere, ca într-o carte deschisă. 

— Nu ştiu de cine vreţi să vorbiţi. 

— Domnul de Bragelonne, de pildă. 

— E un nume de care am auzit, fără să-l cunosc pe cel 
care-l poartă. Nu, domnul de Bragelonne n-a spus nimic. 

— Atunci cine? Oh, doamnă, dacă cineva a avut cutezanţa 
să vadă în mine ceea ce eu însumi nu vreau să văd... 

— Ce vei face, duce? zise regina, schimbând tonul. 

— Sunt taine care îi ucid pe cei ce le descoperă. 

— Cel care a descoperit taina dumitale, nebunule, n-a fost 
încă ucis; ceva mai mult, nici nu-l vei ucide, fiindcă el e înarmat 
cu toate drepturile: e un soţ, e un gelos, e al doilea gentilom al 
Franţei, e fiul meu, este ducele de Orleans. 

Buckingham păli. 

— Cât sunteţi de crudă, doamnă! scrâşni el. 

— lată-te, duce de Buckingham — i se adresă Ana de 
Austria cu amărăciune — trecând prin toate încercările şi 
luptându-te cu norii, când ţi-ar fi atât de uşor să rămâi împăcat 
cu dumneata însuţi. 

— Dacă am intrat în luptă, doamnă, vom şti să murim pe 
câmpul de bătălie — răspunse tânărul cu glas stins, lăsându-se 
pradă celei mai dureroase apăsări. 

Ana se repezi la el şi-i luă mâna. 


— Villiers — îi spuse ea în englezeşte, pe un ton atât de 
aspru, încât nimeni n-ar fi putut s-o înfrunte — dar ce doreşti 
dumneata? Ca o mamă să-şi jertfească fiul? Ca o regină să 
consimtă la dezonoarea casei sale? Eşti un copil, scoate-ţi din 
cap asemenea gânduri! Cum, pentru a-ţi cruța dumitale o 
lacrimă, să înfăptuiesc eu aceste două nelegiuiri, Villiers? 
Vorbeai adineauri de morţi, dar morţii au fost cel puţin 
respectuoşi şi supuşi; morţii se înclinau în faţa unui ordin de 
surghiun; îşi duceau deznădejdea ca pe o comoară în inima lor, 
fiindcă deznădejdea venea de la femeia iubită, fiindcă moartea, 
atât de amăgitoare, era ca un dar, ca o favoare. 

Buckingham se ridică în picioare, cu chipul răvăşit, cu 
palmele lipite în dreptul inimii. 

— Aveţi dreptate, doamnă — zise el — dar cei de care 
vorbiţi primiseră ordinul de surghiun dintr-o gură iubită; nu 
erau alungaţi, erau rugaţi să plece şi nimeni nu-şi bătea joc de 
ei. 

— Nu; li se păstra amintirea chiar! murmură Ana de 
Austria. Dar cine ţi-a spus că eşti alungat, ca eşti trimis în 
surghiun? Cine ţi-a spus că devotamentul dumitale va fi uitat? 
Eu nu vorbesc în numele nimănui, Villiers; vorbesc în numele 
meu, pleacă! Fă-mi acest mare bine, arată-mi atâta respect; a 
mai făcut asta cândva şi altcineva care-ţi purta numele. 

— Aşadar, pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Numai pentru mine. 

— Nu va rămâne în urmă nici un om care să râdă, nici un 
prinţ care să spună: "Asta am vrut!"...? 

— Duce, ascultă-mă. Şi aici, chipul august al bătrânei 
regine luă o expresie solemnă. Îţi jur că nimeni nu porunceşte 
aici, în afară de mine; îţi jur nu numai că nimeni nu va râde, nu 
se va lăuda, dar nimeni nu va călca respectul la care rangul 
dumitale îl impune. Bizuie-te pe mine, duce, cum m-am bizuit şi 
eu pe dumneata. 

— Nu sunteţi destul de convingătoare, doamnă; mă simt 
chinuit, deznădăjduit; consolarea, oricât de dulce şi de întreagă 
ar fi ea, nu mi se va părea îndeajuns de liniştitoare. 

— Prietene, ai cunoscut-o pe mama dumitale? îl întrebă 
regina cu un zâmbet mângâietor. 

— Oh, prea puţin, doamnă, dar îmi amintesc că această 
nobilă femeie mă acoperea cu sărutări şi cu lacrimi ori de câte 
ori mă vedea plângând. 


— Villiers — murmură regina trecându-şi braţul peste 
umărul tânărului — eu sunt ca o mamă pentru dumneata şi, 
crede-mă, nimeni, niciodată, nu-mi va face fiul să plângă. 

— Mulţumesc, doamnă, mulţumesc! zise tânărul înduioşat 
şi tulburat peste măsură. Acum simt că se mai găseşte încă în 
inima mea loc pentru un simţământ mai frumos şi mai nobil 
decât iubirea. 

Regina-mamă îl privi în ochi şi-i strânse mâna. 

— Du-te! zise ea. 

— Când trebuie să plec? Porunciţi! 

— Când vei crede de cuviinţă, milord — răspunse regina. 
Pleci, dar îţi alegi singur ziua şi ceasul. Astfel, în loc să pleci 
astăzi, cum ai dori-o de bună seamă, sau mâine, după cum mulţi 
s-ar putea aştepta, pleacă poimâine seară; atât doar, fă-ţi 
cunoscută încă de pe acum hotărârea dumitale. 

— Hotărârea mea! murmura tânărul. 

— Da, duce. 

— Şi să nu mă mai întorc niciodată în Franţa? 

Ana de Austria stătu o clipă pe gânduri, adâncindu-se în 
dureroasa povară a meditaţiilor răscolite de această întrebare. 

— Îmi va fi plăcut — răspunse ea — să ştiu că vei reveni 
aici în ziua când eu mă voi duce să dorm somnul cel veşnic la 
Saint-Denis, alături de rege, soţul meu. 

— Care v-a făcut să suferiţi atât de mult! zise Buckingham. 

— Care a fost regele Franţei — răspunse regina. 

— Doamnă, sunteţi plină de bunătate, păşiţi într-o viaţă 
fericită, înotaţi în bucurie; vă aşteaptă ani mulţi în faţă. 

— Ei bine, atunci înseamnă că vei reveni târziu aici — rosti 
regina, încercând să zâmbească. 

— Nu voi mai reveni niciodată — răspunse Buckingham cu 
tristeţe — deşi sunt un om tânăr. 

— Oh, slavă Domnului... 

— Moartea, doamnă, nu ţine seamă de numărul anilor, e 
nepărtinitoare: poţi muri tânăr, poţi trăi până la adânci 
bătrâneţe. 

— Duce, fără gânduri întunecate; am să-ţi spun ceva care 
are sa te înveselească. Revino peste doi ani. Citesc pe frumosul 
dumitale chip că gândurile care te fac să te întristezi astăzi ţi se 
vor părea nedemne de luat în seamă peste şase luni; iar în 
răgazul pe care ţi-l dau eu, ele vor fi murit şi vor fi fost uitate 
ele mult. 


— Socot că mă judecaţi mai bine adineauri, doamnă — 
răspunse tânărul — când îmi spuneaţi că asupra noastră, a 
celor din familia Buckingham, trecerea timpului nu lasă urme. 

— 'Tăcere! Oh, tăcere! rosti regina, sărutându-l pe duce pe 
frunte cu o afecţiune pe care nu şi-o putu stăpâni. Haide, haide, 
nu mă mâhni iar, nu începe iar de la capăt! Eu sunt regină, 
dumneata eşti supus al regelui Angliei; regele Carol te 
aşteaptă. Adio, Villiers! Farewell, Villiers! 

— For ever! răspunse tânărul. 

Şi plecă numaidecât, năpădit de lacrimi. Ana îşi apăsa 
palmele pe frunte; apoi, privindu-se în oglindă, murmură: 

— Orice s-ar spune, femeia e pururea tânără; într-un colţ al 
inimii sale, ea are totdeauna douăzeci de ani. 


Capitolul XXIII 


Unde maiestatea sa Ludovic al XIV-lea n-o 
găseşte pe domnişoara de la Vallière nici 
destul de bogată, nici destul de frumoasă 
pentru un gentilom de rangul vicontelui de 
Bragelonne 


Raoul şi contele de La Fere ajunseră la Paris în seara zilei 
când Buckingham avusese această convorbire cu regina-mamă. 
De cum sosi, contele ceru, prin Raoul, o audienţă la rege. 

Regele îşi petrecuse o bună parte a zilei privind cu 
Prinţesa şi cu doamnele de la curte ţesăturile de Lyon pe carei 
le dăduse în clar cumnatei lui. Luase apoi masa la curte, pe 
urmă trecuse în sala de jocuri, după care, părăsind jocurile la 
ceasurile opt, ca de obicei, se închisese în cabinetul său pentru 
a lucra împreuna cu domnii Colbert şi Fouquet. 

Raoul se afla în anticameră în momentul când cei doi 
miniştri ieşiră şi regele îl zări prin deschizătura uşii. 

— Ce doreşte domnul de Bragelonne? întrebă el. 

Tânărul se apropie. 


— Sire — răspunse el — o audienţă pentru domnul conte 
de La Fere, care vine de la Blois cu marea rugăminte de a fi 
primit de maiestatea voastră. 

— Am un ceas de răgaz înainte de joc şi de cină — zise 
regele. Domnul de La Fere e gata? 

— Domnul conte e jos, la ordinele maiestăţii voastre. 

— Să urce. 

Peste cinci minute, Athos intra la Ludovic al XIV-lea, primit 
de stăpân cu acea graţioasă bunăvoință pe care regele, cu un 
tact rar întâlnit la vârsta lui, o folosea pentru a cuceri pe acei 
oameni ce nu puteau fi cuceriţi prin favorurile obişnuite. 

— Conte — zise regele — lasă-mă să sper că ai venit să-mi 
ceri ceva. 

— N-o voi ascunde de loc maiestăţii voastre — răspunse 
contele. Am venit, într-adevăr, cu o rugăminte. 

— S-o auzim! făcu regele plin de voioşie. 

— Dar nu pentru mine, sire. 

— Cu atât mai rău! Dar, în sfârşit, voi face pentru 
protejatul dumitale, conte, ceea ce-mi refuzi să fac pentru 
domnia ta. 

— Maiestatea voastră mă consolează... Am venit să-i 
vorbesc regelui pentru vicontele de Bragelonne. 

— Conte, e ca şi cum ai vorbi pentru domnia ta. 

— Nu tocmai, sire... Ceea ce doresc să obţin pentru el de la 
maiestatea voastră n-aş putea-o cere pentru mine. Vicontele 
vrea să se însoare. 

— E tânăr încă; dar n-are a face... E un bărbat distins, îi voi 
găsi o soţie potrivită. 

— A şi găsit-o sire şi nu cere decât asentimentul maiestăţii 
voastre. 

— Ah, prin urmare, e vorba numai să semnez un contract 
de căsătorie? 

Athos se înclină. 

— Şi-a găsit o logodnică bogată şi de o condiţie care să-ţi 
convină? 

Athos şovăi o clipă. 

— Logodnica e domnişoară de neam bun — răspunse el — 
dar, de bogată, nu e bogată. 

— E un rău căruia îi vom găsi leacul. 

— Maiestatea voastră mă umple de recunoştinţă; totuşi, 
îmi va îngădui să fac o întrebare? 


— Fă, conte. 

— Maiestatea voastră pare a-şi arăta intenţia de a înzestra 
această tânără fată? 

— Da, fireşte. 

— Şi asta ca urmare a venirii mele la Luvru? M-aş simţi 
mâhnit, sire. 

— Fără falsă sensibilitate, conte; cum se numeşte 
logodnica? 

— Este — răspunse Athos cu răceală — domnişoara de La 
Vallière de La Baume Le Blanc. 

— Ah! făcu regele căutând să-şi aducă aminte. Cunosc 
acest nume; un marchiz de La Valliere... 

— Da, sire, e fiica lui. 

— Ela murit? 

— Da, sire. 

— Iar văduva s-a căsătorit cu domnul de Saint-Rémy, 
majordomul Prințesei de la Blois? 

— Maiestatea voastră e bine informată. 

— Aşa e, aşa e... Ceva mai mult, domnişoara face parte 
dintre domnişoarele de onoare ale Prințesei celei tinere. 

— Maiestatea voastră cunoaşte mai bine decât mine toată 
povestea. 

Regele se gândi o clipă, apoi, privind pe ascuns faţa 
îngrijorată a lui Athos, îi spuse fără ocol: 

— Conte, această domnişoară nu e prea frumoasă, mi se 
pare! 

— Nu ştiu ce să vă spun, sire — răspunse Athos. 

— Eu am privit-o: nu m-a izbit prin nimic. 

— Are un aer de blândeţe şi de modestie, dar nu e prea 
frumoasă, într-adevăr, sire. 

— Părul ei blond e frumos, totuşi. 

— Cred că da. 

— Şi ochii săi albaştri la fel. 

— Aşa zic şi eu. 

— Deci, sub raportul frumuseţii, nu e ceva deosebit. Să 
trecem la bani. 

— O zestre de cincisprezece până la douăzeci de mii de 
livre cel mult, sire; îndrăgostiţii încă nu se gândesc la asta; eu 
însumi nu fac mare caz de bani. 

— De ceea ce prisoseşte, vrei să spui; dar de ceea ce este 
necesar, nu se pot lipsi. Cu o zestre de cincisprezece mii de 


livre, fără alte venituri, o femeie nu poate năzui să răzbată la 
curte. Îi vom întregi noi dota — vreau să fac asta pentru 
Bragelonne. 

Athos se înclină. Regele observă stăruind încă o anumită 
răceală la conte. 

— Să trecem de la bani la merite — zise Ludovic al XIV-lea. 
Fiică a marchizului de La Vallière, asta e bine; dar îl avem pe 
acest brav Saint-Rémy, care strică puţin blazonul... prin partea 
femeiască, ştiu, dar, oricum, îl strică: şi dumneata, conte, ţii cu 
tărie, cred, la blazon. 

— Eu, sire, nu mai ţin la nimic, decât la credinţa faţă de 
maiestatea voastră. 

Regele căzu din nou pe gânduri. 

— Observ, domnule — zise el — că mă surprinzi din ce în 
ce mai mult de când am început această convorbire. Ai venit să- 
mi ceri încuviințarea pentru o căsătorie, dar pari a face această 
cerere cu inima foarte îndoită. Oh, rareori se întâmplă să mă 
înşel, cu toate că sunt tânăr, căci faţă de unii îmi pun prietenia 
în slujba înţelepciunii; faţă de alţii, pun neîncrederea, care 
sporeşte puterea de pătrundere. Repet dar, dumneata nu faci 
această cerere din tot sufletul. 

— Ei bine, sire, e adevărat. 

— Atunci nu mai înţeleg nimic; renunţă. 

— Nu, sire; îl iubesc pe Bragelonne nespus de mult; el s-a 
îndrăgostit de domnişoara de La Valliere şi îşi făureşte tot felul 
de visuri pentru viitor; nu sunt dintre aceia care vor să distrugă 
iluziile tinereţii. Căsătoria asta nu-mi e pe plac, dar rog pe 
maiestatea voastră să consimtă la înfăptuirea ei cât mai 
degrabă, făcând astfel fericirea lui Raoul. 

— Bine, bine, conte, dar ea îl iubeşte? 

— Dacă maiestatea voastră doreşte să spun adevărul, eu 
nu cred în iubirea domnişoarei de La Valliere; e tânără, eo 
copilă, e neştiutoare; plăcerea de a vedea curtea, onoarea de a 
fi în serviciul Doamnei vor cântări în mintea ei mai mult decât 
dragostea care ar putea să-i sălăşluiască în inimă; cu alte 
cuvinte, va fi o căsătorie cum maiestatea voastră a văzut 
destule la curte; dar dacă Bragelonne o vrea, să fie aşa cum 
vrea el. 

— Nu semeni cumva cu acei părinţi slabi de voinţă care se 
fac sclavii copiilor lor? rosti regele. 


— Sire, am voinţă împotriva celor răi, dar îmi calc pe inimă 
când e vorba de oameni cumsecade. Raoul suferă, e pradă 
mâhnirii: spiritul lui, senin de obicei, a devenit greoi şi 
întunecat; nu vreau să lipsesc pe maiestatea voastră de 
serviciile pe care el le poate aduce regelui său. 

— Te înţeleg — răspunse Ludovic — şi-ţi înţeleg mai ales 
inima. 

— Atunci — adăugă contele — nu mai e nevoie să spun 
maiestăţii voastre că scopul meu este să clădesc fericirea 
acestor copii, sau mai bine zis a acestui copil. 

— Şi eu vreau, ca şi dumneata, fericirea domnului de 
Bragelonne. 

— Nu mai aştept, sire, decât semnătura maiestăţii voastre. 
Raoul va avea cinstea de a se prezenta în faţa voastră pentru a 
primi încuviințarea. 

— Te înşeli, conte — zise cu hotărâre regele. Ţi-am spus că 
vreau fericirea vicontelui, de aceea mă împotrivesc deocamdată 
la această căsătorie. 

— Dar, sire — exclamă Athos — maiestatea voastră mi-a 
făgăduit... 

— Nu asta, conte; nu ţi-am făgăduit asta, fiindcă nu intră în 
vederile mele. 

— Înţeleg toată bunăvoința şi generozitatea pe care 
maiestatea voastră le nutreşte faţă de mine, dar îmi iau 
îngăduinţa de a vă reaminti că am primit sarcina de a veni aici 
ca ambasador. 

— Un ambasador, conte, cere adesea, dar nu obţine 
totdeauna. 

— Ah, sire, ce lovitură pentru Bragelonne! 

— Lovitura o voi da eu; am să-i vorbesc vicontelui. 

— Iubirea, sire, e o putere de neînvins. 

— Oricine o poate învinge; te încredinţez de asta, conte. 

— Când ai sufletul unui rege, sufletul vostru, da, sire. 

— Nu te mai nelinişti asupra acestui subiect. Am anumite 
vederi în privinţa lui Bragelonne; nu spun că nu se va însura cu 
domnişoara de La Vallière, dar nu vreau să se căsătorească atât 
de tânăr; nu vreau s-o ia în căsătorie înainte ca ea să-şi fi mărit 
zestrea, iar el, la rândul său, înainte de a fi câştigat toate 
meritele pe care vreau să i le dau eu. Într-un cuvânt, conte, 
doresc să mai aştepte. 

— Sire, încă o dată... 


— Domnule conte, ai venit, spuneai, să-mi ceri o favoare? 

— Da, desigur. 

— Ei bine, acordă-mi domnia ta una: să nu mai vorbim 
despre asta. S-ar putea ca nu peste mult timp să fac un război; 
am nevoie de gentilomi liberi în jurul meu. Aş şovăi să trimit 
sub gloanţe şi în bătaia tunului un bărbat însurat, un părinte de 
familie; aş şovăi de asemeni, spre binele lui Bragelonne, să 
înzestrez, fără temeiuri solide, o fată necunoscută — asta ar 
naşte gelozia în nobilimea mea. 

Athos făcu o plecăciune şi nu răspunse. 

— Asta e tot ce voiai să-mi ceri? adăugă Ludovic al XIV-lea. 

— Absolut tot, sire şi cer îngăduinţa de a mă retrage. Dar 
trebuie să-l previn pe Raoul? 

— Nu te îngriji de asta, nu-ţi face supărări din această 
pricină. Spune-i vicontelui că mâine dimineaţă, când mă voi 
scula, am să-i vorbesc eu. Cât pentru astă-seară, conte, eşti 
aşteptat la jocul meu. 

— Sunt în costum de călătorie, sire. 

— Va veni o zi, sper, când n-ai să mă mai părăseşti. Nu mai 
e mult, conte, până când monarhia va fi stabilită în aşa fel, încât 
să poată oferi o demnă găzduire tuturor oamenilor cu meritele 
domniei tale. 

— Sire, atâta vreme cât un rege e mare în inimile supușilor 
săi, nu mai are importanţă palatul în care locuieşte, întrucât el 
e adorat într-un templu. 

Spunând aceste cuvinte, Athos ieşi din cabinet şi îl regăsi 
afară pe Bragelonne, care-l aştepta. 

— Ei bine, domnule? îl întrebă tânărul. 

— Raoul, regele e foarte binevoitor faţă de noi, poate nu în 
sensul la care te aştepţi, dar e bun şi generos cu familia 
noastră. 

— Domnule, îmi aduci o veste rea! murmură tânărul pălind. 

— Regele îţi va spune mâine dimineaţă, cu propria lui gură, 
că nu e o veste rea. 

— Dar, în sfârşit, domnule, regele n-a semnat? 

— Regele vrea să-ţi facă el însuşi contractul, Raoul; şi vrea 
să-l facă aşa de bine, încât pentru asta îi trebuie timp. Cată a-ţi 
stăpâni mai curând nerăbdarea ta, decât a te îndoi de bunele 
intenţii ale regelui. 


Raoul, consternat, deoarece cunoştea sinceritatea contelui 
şi în acelaşi timp dibăcia lui, rămase adâncit într-o posomorâtă 
amorţire. 

— Nu vrei să vii puţin cu mine? îl întrebă Athos. 

— Iartă-mă, domnule, te urmez — bâigui el. 

Şi cobori scările în urma lui Athos. 

— Oh, fiindcă tot mă aflu aici — rosti deodată contele — n- 
aş putea să-l văd şi pe domnul d'Artagnan? 

— Vrei să te conduc la apartamentul său? zise Bragelonne. 

— Da, aş vrea. 

— E pe scara cealaltă, haidem. 

Şi schimbară drumul; dar, când ajunseră la capătul galeriei 
celei mari, Raoul zări un lacheu în livreaua contelui de Guiche, 
caro alergă iute spre el îndată ce-i auzi glasul. 

— Ce este? îl întreba Raoul. 

— Acest bilet, domnule. Domnul conte a aflat că v-aţi întors 
şi s-a grăbit să vă scrie; vă caut de un ceas. 

Raoul se apropie de Athos pentru a desface scrisoarea. 

— Îmi dai voie, domnule? zise el. 

— Poftim. 


"“Scumpul meu Raoul — scria contele de Guiche — am să-ți 
comunic o chestiune foarte importantă fără întârziere; ştiu că 
te-ai intors; vino la mine cât mai repede." 


Abia termină de citit, când, ivindu-se din galerie, un valet, 
de astă dată în livreaua lui Buckingham, recunoscându-l pe 
Raoul, se apropie de el foarte respectuos. 

— Din partea milordului duce — murmură valetul. 

— Ah! exclamă Athos. Văd, Raoul, ca eşti căutat ca un 
general de armată; te las, mă voi duce singur la domnul 
d'Artagnan. 

— Te rog să mă ierţi, n-am ce face — zise Raoul. 

— Da, da, te iert. Cu bine, Raoul. Mă poţi găsi la mine până 
poimâine, când mă întorc la Blois, daca nu vor surveni alte 
ordine. 

— Domnule, mâine îţi voi prezenta respectele mele. 

Athos plecă. Raoul deschise scrisoarea lui Buckingham. 


“Domnule de Bragelonne — scria ducele — dintre toți 
francezii pe care i-am cunoscut, dumneata eşti acela care-mi 


placi mai mult; cred că o să am nevoie de prietenia dumitale. 
Am primit o anumită înştiinţare scrisă în cea mai bună 
franțuzească. Eu sunt englez şi mi-e teamă să n-o înţeleg greşit. 
Scrisoarea e semnată de un nume mare, iată tot ce pot să ştiu. 
Mă vei îndatora mult venind să mă vezi, căci am aflat că te-ai 
întors de la Blois. 

Al dumitale devotat, 

VILLIERS, DUCE DE BUCKINGHAM. " 


— Am să trec pe la stăpânul tău — zise Raoul către valetul 
lui de Guiche, lăsându-l să plece. Iar peste un ceas voi fi la 
domnul de Buckingham — adăugă el, făcând un semn cu mâna 
către mesagerul ducelui. 


Capitolul XXIV 


A bate apa cu spada 


Ducându-se la el, Raoul îl găsi pe de Guiche stând de vorbă 
cu Manicamp şi cu de Wardes. Acesta din urmă, de când cu 
întâmplarea de la barieră, îl privea pe Raoul ca pe un străin. S- 
ar fi zis că nu se petrecuse nimic între ei; atât doar că aveau 
aerul că nu se cunosc. K 

Raoul intra, iar de Guiche se grăbi să-l întâmpine. In timp 
ce-i strângea mâna prietenului său, Raoul îşi aruncă în fugă 
privirea asupra celorlalți doi tineri. Spera să citească pe fețele 
lor ceva din ceea ce le frământa spiritele. De Wardes era însă 
rece şi de nepătruns. Manicamp părea cufundat în 
contemplarea unei mobile de la care nu-şi lua ochii. 

De Guiche îl duse pe Raoul într-un cabinet alăturat şi-i 
spuse să ia loc. 

— Cât de voios arăţi astăzi! îl lăuda el. 

— E destul de ciudat — răspunse Raoul — căci nu sunt 
câtuşi de puţin vesel. 

— Întocmai ca şi mine, nu-i aşa, Raoul? Ne merge prost în 
dragoste. 


— Cu atât mai bine în ceea ce te priveşte, conte: vestea cea 
mai rea pe care mi-ai da-o despre dumneata şi care m-ar putea 
întrista şi mai mult, ar fi o veste bună faţă de ceea ce-i în 
sufletul meu. 

— Oh, atunci nu te mâhni într-atâta, căci nu numai că sunt 
foarte nenorocit, dar nu văd decât oameni fericiţi în jurul meu. 

— lată ceea ce nu mai înţeleg de loc — răspunse Raoul. 
Explică-te, prietene, explică-te. 

— Ai să înţelegi îndată. M-am luptat în zadar cu 
simţământul pe care tu l-ai văzut născându-se în mine, crescând 
în mine, înrobindu-mă cu totul; am chemat în ajutor toate 
poveţele şi toată puterea mea sufletească; am stat şi am judecat 
bine nenorocirea spre care mă îndreptam; am cercetat-o în 
adânc, e un abis, ştiu; dar nu-mi pasă, îmi voi urma drumul. 

— Nesocotitule! Nu mai poţi face un singur pas, fără a 
atrage asupră-ţi astăzi ruina, mâine moartea. 

— Întâmplă-se orice! 

— De Guiche! 

— M-am gândit în toate felurile; ascultă... 

— Oh, crezi că vei izbuti, crezi că Doamna te va iubi? 

— Raoul, nu cred nimic, sper, fiindcă speranţa e sădită în 
om şi ea nu-l părăseşte până la mormânt. 

— Dar să zicem că vei avea fericirea la care năzuieşti; 
atunci vei fi în mod sigur mai nenorocit decât dacă n-ai avea-o. 

— Te rog nu mă mai întrerupe, Raoul, căci n-ai să mă 
convingi de loc; ţi-o spun de la început: nu vreau să fiu convins. 
Am mers atât de departe, încât nu pot să mai dau înapoi, am 
suferit atât de mult, încât moartea îmi va apărea ca o 
binefacere. Sunt nu numai îndrăgostit până la delir, Raoul, sunt 
gelos până la furie. 

Raoul îşi lovi mâinile una de alta cu un sentiment ce părea 
mai degrabă mânie. 

— Bine! zise el. 

— Bine sau rău, puţin îmi pasă. lată ceea ce vreau de la 
tine, prietenul meu, fratele meu. De trei zile, Prinţesa e în 
sărbătoare, în beţia plăcerilor. În prima zi n-am îndrăznit s-o 
privesc; o uram, fiindcă nu era atât de neno-rocită ca mine. A 
doua zi nu mi-am mai luat ochii de la ea; la rându-i, da, aşa cel 
puţin mi se părea că văd, Raoul, la rându-i, mă privi de câteva 
ori, dacă nu cu milă, în orice caz cu o anumită blândeţe. Dar 
între privirile ei şi ale mele s-a strecurat umbra altuia. 


Zâmbetul aceluia o face şi pe ea să zâmbească; alături de calul 
ei galopează neîncetat un cal care nu e al meu; la urechea ei 
murmură necontenit o voce mângâietoare, care nu e a mea. 
Raoul, de trei zile îmi arde capul, prin vine îmi curg flăcări. 
Această umbră trebuie s-o gonesc; acest zâmbet, să-l sting; 
această voce, s-o înăbuş. 

— Vrei să-l ucizi pe Domnul? strigă Raoul. 

— Eh, nu. Nu sunt gelos pe Domnul; nu sunt gelos pe soţ; 
sunt gelos pe amant. 

— Amant? 

— Dar n-ai observat nimic aici, tu care acolo vedeai totul? 

— Eşti gelos pe domnul de Buckingham? 

— ÎI urăsc de moarte! 

— Iarăşi? 

— Oh, de data asta socoteala se va încheia repede între 
nci; i-am luat-o înainte, l-am făcut să primească un bilet. 

— Tu eşti cel care l-ai scris? Tu? 

— De unde ştii că i-am scris? 

— Ştiu fiindcă el însuşi m-a încunoştinţat. Iată. 

Şi-i întinse lui de Guiche scrisoarea pe care o primise 
aproape în aceeaşi clipă cu a sa. De Guiche o citi cu nerăbdare. 

— E scrisă de un om brav şi mai ales e un bărbat care ţine 
la onoare — zise el. 

— Da, fireşte, ducele e un bărbat nobil; nu mai e nevoie să 
te întreb dacă tu i-ai scris în aceiaşi termeni nobili. 

— Îţi voi arăta scrisoarea mea când te vei duce să-l convoci 
din parte-mi. 

— Dar asta e aproape cu neputinţă. 

— Ce anume? 

— Să ma duc la el, eu. 

— De ce? 

— Ducele îmi cere sfatul; tu, de asemeni. 

— Oh, presupun că-mi vei da preferinţă. Ascultă, uite ce te 
rog să-i spui excelenţei sale... E un lucru simplu... Într-una din 
zilele astea, astăzi, mâine, poimâine, în ziua care-i convine, 
vreau să-l întâlnesc la Vincennes. 

— Mai gândeşte-te! 

— Credeam a-ţi fi spus că m-am gândit în toate felurile. 

— Ducele e străin; are o misiune care-l face inviolabil... 
Vincennes e foarte aproape de Bastilia. 

— Urmările mă privesc. 


— Dar motivul acestei întâlniri? Ce motiv vrei să-i arăt? 

— Nu te va întreba nimic despre asta, fii liniştit... Ducele 
trebuie să fie tot atât de plictisit de mine, pe cât sunt eu de el; 
ducele trebuie să mă urască tot atât cât îl urăsc şi eu. De aceea, 
te rog, du-te la duce şi, dacă va fi nevoie să-l rog ca să 
primească propunerea mea, îl voi ruga. 

— E de prisos... Ducele m-a înştiinţat că vrea să-mi 
vorbească. Acum e la jocul regelui... Să mergem acolo amândoi. 
Eu îl voi chema deoparte, în galerie; tu vei sta ascuns. Două 
cuvinte vor fi de ajuns. 

— Foarte bine, îl voi lua cu mine pe de Wardes, ca să am 
mai mult curaj. 

— De ce nu pe Manicamp? De Wardes o să vină şi aşa, 
chiar de l-am lăsa aici. 

— Da, ai dreptate. 

— N-a aflat nimic? 

— Oh, absolut nimic. Mai sunteţi supăraţi? 

— Nu ţi-a povestit nimic? 

— Nu. 

— Nu-mi place omul acesta şi, fiindcă nu l-am iubit 
niciodată, înseamnă că nu pot fi astăzi mai supărat pe el decât 
eram ieri. 

— Atunci să mergem. 

Coborâră toţi patru. Trăsura lui de Guiche aştepta la uşă 
şi-i conduse la Palatul Regal. Pe drum, Raoul îşi făuri un plan. 
Fiind singurul care cunoştea tainele celor doi nobili, el nu-şi 
pierduse nădejdea că va ajunge la o împăcare între ei. Ştia că 
are trecere la Buckingham: cunoştea înrâurirea pe care o avea 
asupra lui de Guiche; lucrurile nu i se păreau deci chiar atât de 
deznădăjduite. Alungând în galeria din faţa salonului regal, 
unde totul strălucea de lumini, unde cele mai frumoase şi mai 
ilustre femei de la curte se mişcau în sus şi în jos ca nişte aştri 
în văzduhul lor cotropit de flăcări, Raoul nu se putu împiedica 
de a-l uita o clipă pe de Guiche, pentru a o privi pe Louise, care, 
în mijlocul celorlalte doamne de onoare, asemenea unei 
porumbiţe vrăjite, sorbea din ochi cercul regesc, scânteietor de 
aur şi diamante. 

Bărbaţii stăteau în picioare, regele singur era aşezat. 
Raoul îl zări pe Buckingham. Era la zece paşi de Domnul, într- 
un grup de francezi şi de englezi care admirau înfăţişarea lui 
plină de măreție şi neasemuita bogăţie a costumului său. Unii 


dintre curtenii mai bătrâni îşi aduceau aminte că-l văzuseră 
cândva pe părinte şi această amintire nu era spre paguba fiului. 

Buckingham se întreținea cu Fouquet. Ministrul îi vorbea 
cu glas tare despre Belle-Isle. 

— Nu pot să mă duc la el acum — zise Raoul. 

— Aşteaptă şi alege prilejul, dar termină mai repede. Ard 
tot. 

— Ah, iată-l pe salvatorul nostru! exclamă Raoul văzându-l 
pe d'Artagnan, care, foarte mândru în noul lui costum de 
căpitan de muşchetari, tocmai îşi făcea în galerie o intrare de 
cuceritor. 

Şi se îndreptă spre el. 

— Contele de La Fere te caută, cavalere — zise Raoul. 

— Da — răspunse d'Artagnan — acum m-am despărţit de 
el. 

— Crezusem a înţelege că urma să petreceţi o parte din 
noapte împreună. 

— Ne-am şi dat întâlnire pentru mai târziu. 

Şi, în timp ce-i răspundea lui Raoul, d'Artagnan îşi plimba 
privirile distrate în stânga şi în dreapta, căutând pe cineva în 
mulţime sau urmărind ceva în apartament. Deodată, ochii i se 
opriră asupra unui punct, ca ochii unui vultur care a zărit prada 
căutată. Raoul se uită în direcţia aceea. Văzu că d'Artagnan şi 
de Guiche se salutară. Dar nu putu să observe asupra cui se 
oprise atunci privirea atât de curioasă şi atât de mândră a 
căpitanului. 

— Domnule cavaler — zise Raoul — numai dumneata ai 
putea să-mi faci un mare serviciu. 

— Care, scumpul meu viconte? 

— E vorba de a-l chema pe domnul de Buckingham, căruia 
vreau să-i spun două cuvinte, dar cum domnul de Buckingham 
vorbeşte cu domnul Fouquet, înţelegi că nu eu sunt acela care 
m-aş putea duce să le tulbur convorbirea. 

— Ah, ah, domnul Fouquet! E aici? întrebă d'Artagnan. 

— E în faţa dumitale, iată-l. 

— Da, el este. Dar crezi că eu am mai multe drepturi decât 
tine? 

— Eşti un bărbat care se bucură de multă consideraţie. 

— Ah, aşa-i, sunt căpitan de muşchetari; dar a trecut atât 
de mult timp de când mi s-a tot făgăduit acest grad şi atât de 
puţin de când îl am, încât îmi uit mereu rangul. 


— Îmi vei face acest serviciu, nu-i aşa? 

— Domnul Fouquet, drace! 

— Ai ceva împotriva lui? 

— Nu, mai curând el are ceva împotriva mea; clar, fie; cum 
într-o zi sau alta va trebui să... 

— Uite, mi se pare că te priveşte; sau poate că...? 

— Nu, nu te înşeli de loc, mie îmi face această cinste. 

— Atunci, prilejul e tocmai bun. 

— Crezi? 

— Du-te, te rog. 

— Bine, mă duc. 

De Guiche nu-şi mai dezlipea ochii de la Raoul; acesta îi 
făcu semn că totul e în ordine. 

D'Artagnan păşi drept spre grup şi salută foarte politicos 
pe domnul Fouquet şi pe ceilalţi. 

— Bună ziua, domnule d'Artagnan. Vorbeam despre Belle- 
Isle-en-Mer — zise Fouquet cu acel talent curtenitor şi cu acea 
ştiinţă a privirii pentru care este nevoie de o jumătate din viaţa 
ca să le desprinzi şi pe care unii oameni, în pofida încercărilor 
lor, nu şi le însuşesc niciodată. 

— Despre Belle-Isle-en-Mer? Ah, ah! făcu d'Artagnan. Care 
vă aparţine, nu-i aşa, domnule Fouquet? 

— Domnul îmi spune că a dăruit-o regelui — răspunse 
Buckingham. Cu plecăciune, domnule d'Artagnan. 

— Cunoşti cumva Belle-Isle, cavalere? îl întrebă Fouquet 
pe muşchetar. 

— Am fost acolo o singură dată, domnule — răspunse 
d'Artagnan ca un desăvârşit om de spirit şi ca om de lume. 

— Şi ai stat mult acolo? 

— Numai o zi, monseniore. 

— Şi ce-ai văzut? 

— Tot ce se poate vedea într-o zi. 

— O zi e mult pentru cineva cu privirea dumitale, domnule. 

D'Artagnan se înclină. 

În timpul acestei convorbiri, Raoul îi făcu semn lui 
Buckingham. 

— Domnule intendent superior — zise Buckingham — vi-l 
las pe căpitan, care se pricepe mai bine decât mine la 
bastioane, întărituri şi contraîntărituri şi mă duc să întâlnesc un 
prieten care îmi face semn. Înţelegeţi... 


Într-adevăr, Buckingham se desprinse din grup şi se 
îndreptă spre Raoul, însă oprindu-se o clipă lângă masa unde 
jucau Prinţesa, regina-mamă, regina cea tânără şi regele. 

— Haide, Raoul — zise de Guiche — iată-l; repede şi fără 
şovăire! 

Buckingham, după ce făcu o plecăciune în faţa Prințesei, 
îşi continuă drumul înspre Raoul. Acesta îi veni în întâmpinare. 
De Guiche stătea nemişcat la locul său, de unde îi urmărea cu 
privirea. 

Lucrurile fuseseră combinate în aşa fel, încât întâlnirea 
celor doi tineri avu loc în spaţiul rămas gol dintre grupul 
jucătorilor şi galeria unde se plimbau în sus şi în jos, oprindu-se 
din când în când, pentru a vorbi, câţiva gentilomi gravi. Dar în 
clipa când cele două linii erau gata să se unească, ele fură 
deodată rupte de o a treia. Era Prinţul, care înainta spre ducele 
de Buckingham. Prinţul avea pe buzele sale trandafirii şi 
pomădate cel mai fermecător surâs. 

— Ei, Doamne — zise el cu o politeţe plină de bunăvoință — 
ce mi-a fost dat să aud, scumpul meu duce? 

Buckingham se întoarse brusc: nu-l văzuse pe Prinţ venind, 
îi auzise numai vocea, dintr-o dată. Tresări, fără să vrea. O 
uşoară paloare îi brazdă obrajii. 

— Monseniore — întrebă el — ce i s-a putut spune alteţei 
voastre, pentru a-i pricinui o uimire atât de mare? 

— Un lucru care mă deznădăjduieşte, domnule — răspunse 
Prinţul — un lucru care va însemna un doliu pentru întreaga 
curte. 

— Ah, alteţa voastră e prea bună — zise Buckingham — 
întrucât văd că vrea să-mi vorbească despre plecarea mea. 

— Întocmai. 

— Vai, monseniore, aflându-mă la Paris abia de cinci sau 
şase zile, plecarea mea nu poate fi un doliu decât pentru mine. 

De Guiche auzi răspunsul din locul unde se afla şi tresări la 
rândul său. 

— Plecarea sa! murmură el. Ce vrea să spună? 

Filip continuă cu acelaşi zâmbet grațios: 

— Că regele Marii Britanii vă cheamă, domnule, înţeleg 
asta: se ştie că maiestatea sa Carol al II-lea, care îşi cunoaşte 
gentilomii, nu se poate lipsi de dumneavoastră. Dar ca noi să vă 
pierdem fără părere de rău, aşa ceva nu se poate concepe; 
primiţi deci omagiul alor mei. 


— Monseniore — zise ducele — credeţi că dacă părăsesc 
curtea Franţei... 

— O faceţi fiindcă sunteţi chemat, ştiu asta; dar, oricum, 
dacă socotiți că dorinţa mea ar avea oarecare trecere la rege, 
mă ofer să rog pe maiestatea sa Carol al II-lea de a vă lăsa 
printre noi câtăva vreme încă. 

— Atâta bunăvoință mă copleşeşte, monseniore — 
răspunse Buckingham — dar am primit ordine precise. Şederea 
mea în Franţa era limitată; eu am prelungit-o, cu riscul de a 
displăcea scumpului meu suveran. Abia astăzi mi-am adus 
aminte că trebuia să plec de-acum patru zile. 

— Oh! făcu Prinţul. 

— Da; eu însă — adăugă Buckingham ridicând vocea, în 
aşa fel ca să fie auzit şi de prințese — eu mă asemuiesc acelui 
om din Orient care, timp de mai multe zile, a fost nebun din 
pricina unui vis frumos şi care, într-o bună dimineaţă, s-a trezit 
vindecat, adică cu judecata întreagă. Curtea Franţei are 
frumuseți ce se pot asemăna cu acel vis, monseniore, dar 
trebuie să ne trezim şi să ne ducem la datoriile noastre. N-aş 
putea deci prelungi şederea mea aici, aşa cum alteţa voastră 
are bunătatea de a mi-o cere. 

— Şi când aţi hotărât să plecaţi? întrebă Filip foarte 
îndatoritor. 

— Mâine, monseniore... Echipajele mele sunt gata de trei 
zile. 

Ducele de Orleans făcu o mişcare din cap, care ar fi vrut să 
însemne: "Dacă aşa stau lucrurile, duce, nu mai e nimic de 
adăugat". Buckingham îşi întoarse ochii spre regine; privirea lui 
o întâlni pe aceea a Anei de Austria, care-i mulţumi şi-l 
încuviinţă printr-un gest. Buckingham îi răspunse printr-un alt 
gest, ascunzând sub un zâmbet voios durerea ce-i străpungea 
inima. Prinţul se retrase în direcţia din care venise. Dar, în 
acelaşi timp, din direcţia opusă apăru de Guiche. Raoul se temu 
ca nu cumva nerăbdătorul tânăr să facă el propunerea pusă la 
cale şi-i ieşi înainte. 

— Nu, nu, Raoul, totul e de prisos acum — zise de Guiche, 
întinzându-şi amândouă braţele către duce şi târându-l în dosul 
unei coloane... Oh, duce, duce — rosti de Guiche — iartă-mi 
ceea ce ţi-am scris! Am fost nebun! Dă-mi scrisoarea înapoi! 

— E adevărat — răspunse tânărul duce cu un zâmbet trist 
— acum nu mai ai de ce să mă urăşti. 


— Oh, duce, duce, iartă-mă!... Prietenia mea, prietenia mea 
veşnică... 

— Pentru ce, într-adevăr, mai m-ai uri, conte, de vreme ce 
o părăsesc, de vreme ce n-am s-o mai văd? 

Raoul auzi aceste cuvinte şi, înțelegând că prezenţa lui era 
de prisos acum între aceşti tineri care nu-şi spuneau decât 
vorbe de prietenie, se retrase câţiva paşi într-o parte. Aceşti 
paşi îl apropiară de de Wardes. Acesta vorbea despre plecarea 
lui Buckingham. Interlocutorul lui era cavalerul de Lorraine. 

— Înţeleaptă retragere! spunea de Wardes. 

— Pentru ce? 

— Pentru că îl scapă pe nobilul duce de o împunsătură de 
spadă. 

Şi amândoi începură să râdă. Raoul, indignat, se întoarse 
spre ei, cu sprâncenele încruntate, cu tâmplele zvâcnindu-i, cu 
un zâmbet dispreţuitor. Cavalerul de Lorraine se răsuci pe 
călcâie; de Wardes rămase nemişcat şi aşteptă. 

— Domnule — i se adresă Raoul lui de Wardes — când ai să 
te laşi de urâtul obicei de a-i jigni pe cei ce nu sunt de faţă? Ieri 
îl ponegreai pe domnul d'Artagnan; astăzi, pe domnul duce de 
Buckingham. 

— Domnule, domnule — ripostă de Wardes — ştii prea bine 
că uneori îi jignesc şi pe cei ce sunt de faţă! 

Pieptul lui de Wardes îl atingea pe al lui Raoul, umerii lor 
se înfigeau unul în altul, feţele lor se aplecau una spre alta, ca 
pentru a se aprinde unul pe altul cu focul răsuflării şi al mâniei 
lor. Se vedea bine că unul era în culmea furiei, celălalt la 
capătul răbdării. Deodată auziră o voce plină de graţie şi 
îngăduinţa, care răsună la spatele lor: 

— Mi se pare că mi s-a rostit numele aici! 

Se întoarseră amândoi dintr-o dată: era d'Artagnan, care, 
cu o privire zâmbitoare, cu gura deschisă într-un zâmbet, îl 
înşfăcă de umăr pe de Wardes. Raoul se dădu un pas la o parte, 
spre a-i face loc muşchetarului. De Wardes, tremurând din tot 
trupul, păli; dar nu se mişcă din loc. D'Artagnan, cu acelaşi 
zâmbet pe buze, trecu în locul pe care i-l lăsase liber Raoul. 

— Mulţumesc, dragul meu Raoul — zise el. Am a-ţi vorbi, 
domnule de Wardes. Nu pleca, Raoul; toată lumea poate să 
audă ceea ce am a-i spune domnului de Wardes. 

Apoi zâmbetul îi dispăru, privirea îi deveni rece şi ascuţită 
ca o lamă de oţel. 


— Sunt la ordinele dumitale, domnule — bâigui de Wardes. 

— Domnule — reluă d'Artagnan — de mult căutam prilejul 
să stau de vorbă cu dumneata; acest prilej s-a ivit abia astăzi. 
Cât despre loc, e rău ales, recunosc, dar, dacă vrei să-ţi dai 
osteneala să vii până la mine, acest la mine se află lângă scara 
care porneşte de la capătul galeriei. 

— Te urmez, domnule — zise de Wardes. 

— Eşti singur aici, domnule? întrebă d'Artagnan. 

— Nu, sunt cu domnii Manicamp şi de Guiche, doi prieteni 
buni. 

— Bine — rosti d'Artagnan — dar numai două persoane e 
cam puţin. Sper că vei mai găsi pe cineva, ce zici? 

— Fireşte — răspunse tânărul care nu ştia unde voia să 
ajungă d'Artagnan. Oricâţi vei dori. 

— Prieteni? 

— Da, domnule. 

— Prieteni buni? 

— De bună seamă. 

— Ei bine, fă-ţi, rogu-te, o provizie de aşa ceva. Vino şi tu, 
Raoul... Adu-l şi pe domnul de Guiche; şi pe domnul de 
Buckingham, dacă vrei. 

— Oh, Doamne, ce tămbălău, domnule! rosti de Wardes, 
încercând să zâmbească. 

Căpitanul îi făcu un mic semn cu mâna, ca pentru a-l 
îndemna să aibă răbdare. 

— Eu sunt totdeauna netulburat. Prin urmare, te aştept, 
domnule — zise el. 

— Aşteaptă-mă. 

— Atunci, la revedere. 

Şi porni către apartamentul său. 

Camera lui d'Artagnan nu era goală; se afla acolo contele 
de La Fere, retras în firida unei ferestre. 

— Ei bine? îl întrebă el pe d'Artagnan, când îl văzu intrând 
pe uşă. 

— Ei bine — răspunse acesta — domnul de Wardes 
binevoieşte să-mi acorde cinstea de a-mi face o mică vizită în 
tovărăşia câtorva prieteni de-ai săi şi de-al noştri. 

Într-adevăr, numaidecât după muşchetar apărură de 
Wardes şi Manicamp. Îi urmau de Guiche şi Buckingham, destul 
de nedumeriţi, neştiind ce voiau de la ei. Raoul venise şi el, 
însoţit de vreo doi-trei gentilomi. De cum intră, îşi roti privirea 


de jur împrejurul camerei. Zărindu-l pe conte, se duse şi se 
aşeză lângă el. 

D'Artagnan îşi primea musafirii cu toată curtenia de care 
era în stare. Işi păstra o expresie potolită şi binevoitoare. Toţi 
cei care se găseau acolo erau oameni de vază, ocupând posturi 
la curte. Apoi, după ce rugă pe fiecare în parte să-l ierte pentru 
osteneala pricinuită, se întoarse către de Wardes, care, cu toată 
stăpânirea de sine, nu-şi ascunse totuşi o expresie pe care se 
citea un amestec de surprindere şi îngrijorare. 

— Domnule — i se adresă d'Artagnan — acum că ne aflăm 
în afara Palatului Regal, acum că putem vorbi cu glas tare fără 
să călcăm convenienţele, am să te încunoştinţez pentru ce mi- 
am luat libertatea de a te ruga să treci pe la mine, convocându-i 
în acelaşi timp şi pe aceşti domni. Am aflat, prin domnul conte 
de La Fere, prietenul meu, despre vorbele defăimătoare pe care 
le-ai rostit pe seama mea; ai spus că mă socoteşti duşmanul 
dumitale de moarte, întrucât, zici dumneata, aş fi fost duşmanul 
tatălui dumitale. 

— E adevărat, domnule, am spus toate astea — recunoscu 
de Wardes, a cărui paloare se aprinse uşor. 

— Aşadar, dumneata mă învinovăţeşti de o ucidere, de o 
greşeală sau de o laşitate? Te rog să-ţi precizezi acuzarea. 

— De faţă cu martori, domnule? 

— Da, se înţelege, de faţă cu martori şi bagi de seamă că i- 
am ales dintre cei mai buni cunoscători ai codului onoarei. 

— Dar dumneata nu ţii seamă de faptul că m-am purtat 
delicat, domnule. Te-am acuzat, e adevărat, însă am păstrat 
secretul asupra acuzării. N-am intrat în nici un amănunt, m-am 
mulţumit să-mi arăt ura faţă de nişte persoane pentru care era 
aproape o datorie de a ţi-o face cunoscută. N-ai luat în seamă 
discreţia mea, cu toate că era în interesul dumitale să păstrez 
tăcerea. Nu-ţi mai recunosc de loc prudenţa dumitale obişnuită, 
domnule d'Artagnan. 

D'Artagnan îşi muşcă un capăt al mustăţii. 

— Domnule — zise el — am avut cinstea de a te ruga să-ţi 
arăţi motivele pentru care mă urăşti. 

— Cu glas tare? 

— La dracu! 

— Atunci, am să vorbesc. 

— Vorbeşte, domnule — zise d'Artagnan ploconindu-se — 
te ascultăm cu toţii. 


— Ei bine, domnule, e vorba nu de o vina faţă de mine, ci 
de o vină faţă de tatăl meu. 

— Ai mai spus asta o dată. 

— Da, numai că sunt anumite chestiuni de care nu te 
apropii decât cu şovăială. 

— Dacă o astfel de şovăială există cu adevărat, te rog să ți- 
o învingi, domnule. 

— Chiar în cazul că va fi vorba de o faptă ruşinoasă? 

— În toate cazurile. 

Martorii acestei scene începură să se uite unii la alţii cu o 
anumită îngrijorare. Totuşi se liniştiră repede, văzând că faţa 
lui d'Artagnan nu trăda nici un fel de tulburare. De Wardes 
continua să tacă. 

— Vorbeşte, domnule — îl somă d'Artagnan. Vezi bine că 
ne faci să aşteptăm. 

— Ei bine, ascultați! Tatăl meu iubea o femeie, o femeie 
nobilă; această femeie îl iubea şi ea pe tatăl meu. 

D'Artagnan schimbă o privire cu Athos. De Wardes urmă. 

— Domnului d'Artagnan îi căzură în mână nişte scrisori în 
care era vorba de o întâlnire; dumnealui se deghiză în costumul 
celui care era aşteptat, se duse la întâlnire în locul lui şi abuză 
de faptul ca era întuneric. 

— E adevărat — zise d'Artagnan. 

Un murmur uşor se auzi în rândul celor de faţă. 

— Da, am săvirşit această faptă urâtă. Ar fi trebuit să 
adaugi, domnule, întrucât te arăţi atât de nepărtinitor, că pe 
vremea când s-a petrecut întâmplarea de care mă învinuieşti 
nici nu împlinisem încă douăzeci şi unu de ani. 

— Fapta nu e mai puţin ruşinoasă — zise de Wardes — şi 
vârsta când începi să judeci e de ajuns pentru un gentilom ca să 
nu săvârşească o murdărie. 

Un nou murmur se auzi în preajmă, dar acum de uimire şi 
aproape de îndoială. 

— A fost un şiretlic ruşinos, într-adevăr — zise d'Artagnan 
— şi nu l-am aşteptat pe domnul de Wardes ca să vină să mă 
mustre pentru a mă mustra eu însumi şi încă destul de aspru, 
pentru ceea ce am făptuit. Cu timpul, am devenit mai înţelept, 
mai onest îndeosebi şi am plătit această greşeală prin îndelungi 
remuşcări. Dar, mă adresez dumneavoastră, domnilor, aceasta 
s-a întâmplat în anul 1626 şi era într-o vreme, din fericire 
dumneavoastră nu ştiţi asta decât din auzite, era într-o vreme 


când dragostea nu ţinea seamă de îngrădiri, iar cugetele nu-şi 
picurau, ca astăzi, veninul lor şi smirna. Eram soldaţi tineri, 
mereu bătându-ne, mereu bătuţi, totdeauna cu spada trasă din 
teacă, sau cel puţin pe jumătate trasă, totdeauna cu moartea în 
faţă; războiul ne învârtoşea sufletele, iar cardinalul nu ne mai 
dădea răgaz. În sfârşit, m-am căit şi, mai mult încă, mă căiesc 
încă şi acum, domnule de Wardes. 

— Da, domnule, înţeleg prea bine, căci o asemenea faptă 
nu putea să nu tragă după sine căinţe; dar asta nu te poate 
ierta de a fi pricinuit pierzania unei femei. Aceea despre care 
vorbeşti, sub vălul ruşinii, sub apăsarea ocării, aceea despre 
care vorbeşti a fugit, a părăsit Franţa şi nimeni n-a mai ştiut ce 
s-a întâmplat cu ea... 

— Oh — rosti contele de La Fere întinzând braţul spre de 
Wardes cu un zâmbet sinistru — ba da, domnule, a mai fost 
văzută şi sunt chiar aici, de faţă, câteva persoane care, auzind 
vorbindu-se despre ea, pot să o re-cunoască în portretul pe care 
i-l voi face eu acum. Era o femeie de douăzeci şi cinci de ani, 
slabă, palidă şi blondă, care se măritase în Anglia. 

— Se măritase? întrebă de Wardes. 

— Ah, nu ştiai că era măritată? Vezi dar că noi suntem mai 
bine informaţi decât dumneata, domnule de Wardes. Ştii, 
desigur, că i se spunea milady, fără a se mai adăuga altceva la 
această denumire? 

— Da, domnule, ştiu asta. 

— Dumnezeule! murmură Buckingham. 

— Ei bine, această femeie care venise din Anglia s-a 
reîntors în Anglia, după ce pusese la cale, nu mai puţin de trei 
ori, moartea lui d'Artagnan. Un act de dreptate, nu-i aşa? N-am 
nimic de zis, domnul d'Artagnan o făcuse de batjocură. Dar 
ceea ce nu mai e dreptate este că în Anglia, prin farmecul ei, 
această femeie l-a cucerit pe un tânăr care era în serviciul 
lordului Winter şi care se numea Felton. De ce păleşti, milord 
de Buckingham? De ce vi se aprind aşa ochii de mânie şi 
durere? Atunci sfârşiţi povestirea, milord şi spuneţi-i domnului 
de Wardes cine era acea femeie care a pus cuțitul în mâna celui 
ce l-a ucis pe tatăl dumneavoastră. 

Un strigăt zbură de pe buzele tuturor. Tânărul duce îşi 
scoase batista şi-şi şterse fruntea năpădită de sudoare. O mare 
tăcere se lăsă printre cei de faţă. 


— Vezi, domnule de Wardes — spuse d'Artagnan — că 
această povestire a avut darul de a tulbura cu atât mai mult, cu 
cât vorbele lui Athos au răscolit amintiri neplăcute; vezi dar ca 
nelegiuirea mea n-a fost pricină de pierzanie a unui suflet, căci 
sufletul era pe de-a-ntregul pierdut înainte de remuşcarea mea. 
Totuşi, a fost o mustrare de cuget. Aşa încât acum, când 
adevărul a ieşit la lumină, nu-mi mai rămâne, domnule de 
Wardes, decât să-ţi cer cu toată umilinţa iertare pentru această 
faptă ruşinoasă, aşa cum, de bună seamă, i-aş fi cerut iertare şi 
părintelui dumitale, dacă ar mai trăi şi dacă l-aş mai fi întâlnit 
atunci când m-am reîntors în Franţa după moartea regelui 
Carol I. 

— Dar e prea mult, domnule d'Artagnan! strigară cu 
însufleţire câteva glasuri. 

— Nu, domnilor — zise căpitanul. Acum, domnule de 
Wardes, sper că totul s-a lămurit între noi şi că nu vei mai dori 
să mă vorbeşti de rău. E o afacere încheiată, nu-i aşa? 

De Wardes se înclină, bâlbâind ceva. 

— Sper de asemenea — continuă d'Artagnan apropiindu-se 
şi mai mult de tânăr — că nu vei mai vorbi de rău pe nimeni de 
aici încolo, aşa cum ai urâtul obicei; căci un bărbat atât de 
cumpănit, atât de desăvârşit cum eşti dumneata, dumneata 
care-l cerţi pe un bătrân soldat, după treizeci şi cinci de ani, 
pentru o poznă făcută la tinereţe, dumneata, zic, care ţii atât de 
mult la curăţenia cugetului, îţi vei lua, la rându-i, în sinea 
dumitale, făgăduiala de a nu face nimic care să fie împotriva 
cugetului şi a onoarei. De aceea, ascultă bine ceea ce-mi 
rămâne să-ţi spun, domnule de Wardes. Fereşte-te ca vreo nouă 
poveste în care să fie amestecat şi numele dumitale să-mi mai 
ajungă la ureche! 

— Domnule — zise de Wardes — n-are rost să fiu ameninţat 
pentru nimic. 

— Oh, n-am terminat încă, domnule de Wardes — adăugă 
d'Artagnan — şi eşti silit să mă mai asculţi puţin. 

Cercul se strânse în jurul lor, însufleţit de curiozitate. 

— Vorbeai adineauri cât se poate de tare de cinstea unei 
femei şi de onoarea părintelui dumitale; ne-ai făcut mare 
plăcere vorbind astfel, căci e o încântare să te gândeşti ca acest 
simţământ de delicateţe şi onestitate, care nu trăia, s-ar părea, 
în sufletul nostru, trăieşte în sufletul copiilor noştri şi e frumos, 
în sfârşit, să vezi un tânăr la vârsta când de obicei se ia în 


derâdere cu prea multă uşurinţă cinstea femeilor, e frumos, zic, 
să vezi un tânăr care le respectă şi le apără. 

De Wardes îşi încleştă buzele şi pumnii, de bună seamă 
foarte neliniştit să ştie cum se va încheia acest discurs al cărui 
început se anunţa atât de rău. 

— Cum se face atunci — continuă d'Artagnan — că ţi-ai 
îngăduit să-i spui domnului viconte de Bragelonne că nu şi-a 
cunoscut mama? 

Ochii lui Raoul scânteiară. 

— Oh! strigă el făcând un pas înainte. Domnule cavaler, 
domnule cavaler, asta e o chestiune care mă priveşte pe mine! 

De Wardes rânji cu răutate. D'Artagnan îl îndepărtă pe 
Raoul cu braţul. 

— Nu mă întrerupe, tinere — zise el. Şi aruncându-şi 
privirea asupra lui de Wardes, urmă: Tratez aici o afacere care 
nu se rezolvă prin lovituri de spadă. O tratez în faţa unor 
bărbaţi de onoare, care, cu toţii, au învârtit mai mult decât o 
dată spada în mână. l-am ales anume. Or, aceşti domni ştiu că 
orice taină pentru care e scoasă spada din teacă nu mai e o 
taină. Repet deci întrebarea pe care i-o pun domnului de 
Wardes: ce te-a făcut să-l jigneşti pe acest tânăr, jignind în 
acelaşi timp pe tatăl şi pe mama lui? 

— Dar mi se pare — replică de Wardes — că vorbele sunt 
libere, când te-ai hotărit să le susţii prin toate mijloacele ce-i 
stau la îndemână unui om de lume. 

— Ah, domnule, spune-mi: care sunt mijloacele cu ajutorul 
cărora un om de lume poate susţine o vorbă urâtă? 

— Spada. 

— Eşti lipsit nu numai de logică, spunând asta, dar şi de 
credinţă şi de onoare; pui în primejdie viaţa mai multor oameni, 
fără să mai vorbim de a dumitale, care mi se pare foarte 
nesăbuită. Ştii însă că orice modă trece, domnule şi moda 
întâlnirilor pe teren a trecut, fără să mai punem la socoteală 
edictele maiestăţii sale, care opresc duelul. Deci, pentru a fi 
consecvent cu ideile dumitale de cavalerism, va trebui să-i ceri 
scuze domnului Raoul de Bragelonne; îi vei spune că regreţi de 
a-i fi adresat o vorbă nesocotită, că noblețea şi puritatea 
neamului său sunt scrise nu numai în inima lui, dar în toate 
faptele vieţii sale. Vei face asta, domnule de Wardes, cum am 
făcut-o şi eu adineauri, eu, bătrân căpitan, în faţa mustăţii 
dumitale de băieţandru. 


— Şi dacă n-o voi face? întrebă de Wardes. 

— Ei bine, atunci se va întâmpla... 

— Ceea ce dumneata vrei să împiedici — îl întrerupse de 
Wardes râzând — se va întâmpla ca logica dumitale de 
împăciuire să ducă la o încălcare a edictelor regelui. 

— Nu, domnule — spuse căpitanul cu mult calm — te înşeli. 

— Atunci ce se va întâmpla? 

— Se va întâmpla că mă voi duce la rege, cu care sunt în 
raporturi destul de bune; regele, căruia am avut fericirea de a-i 
face câteva servicii pe vremea când dumneata nici nu te 
născuseşi încă, regele, în sfârşit, care, la cererea mea, mi-a 
trimis un ordin în alb pentru domnul Baisemeaux de Montlezun, 
guvernatorul Bastiliei, regele mă va auzi spunându-i: "Sire, un 
om l-a jignit în chip laş pe domnul de Bragelonne în persoana 
mamei sale. Am scris numele acestui om pe ordinul de arestare 
pe care maiestatea voastră a binevoit să mi-l dea, astfel că 
domnul de Wardes se află la Bastilia pe timp de trei ani". 

Şi d'Artagnan scoase din buzunar ordinul semnat de rege, 
arătându-i-l lui de Wardes. Apoi, văzând că tânărul nu era prea 
convins şi că lua aceasta drept o ameninţare fără temei, ridică 
din umeri şi se îndreptă cu răceală spre masa unde se aflau o 
călimară şi o pană a cărei lungime l-ar fi speriat chiar şi pe 
topograful Porthos. Abia atunci de Wardes văzu că ameninţarea 
era cum nu se poate mai serioasă; Bastilia era, încă de pe 
vremea aceea, ceva înspăimântător. Făcu un pas spre Raoul şi, 
cu un glas aproape de neînțeles, bâigui: 

— Domnule, îţi cer scuzele pe care mi le-a impus adineauri 
domnul d'Artagnan şi pe care mă văd silit să ţi la adresez. 

— O clipă, o clipă, domnule — sări muşchetarul foarte 
nemulţumit — te înşeli asupra termenilor. Eu n-am spus: "Şi pe 
care mă văd silit să ţi le adresez". Am spus: "Şi pe care cugetul 
meu mă îndeamnă să ţi le cer". Fraza asta merge mai bine 
decât cealaltă, crede-mă; va merge cu atât mai bine cu cât va fi 
mărturia cea mai adevărată a simţămintelor dumitale. 

— Subscriu la asta, deci — zise de Wardes — dar, într- 
adevăr, domnilor, mărturisiţi că o împunsătură de spadă, 
străpungând trupul, aşa cum se făcea odinioară, e mai dulce 
decât o asemenea tiranie. 

— Nu, domnule — răspunse Buckingham — întrucât o 
împunsătură de spadă, când o primeşti, nu înseamnă că ai sau 


nu ai dreptate; înseamnă doar că eşti mai mult sau mai puţin 
dibaci. 

— Domnule! rosti de Wardes. 

— Ah, eşti gata să spui iar vreo răutate — îl fulgeră 
d'Artagnan, tăindu-i vorba — şi-ţi fac un bine silindu-te să te 
opreşti aici. 

— Asta e tot, domnule? întrebă de Wardes. 

— Absolut tot — răspunse d'Artagnan — şi aceşti domni, 
dimpreună cu mine, suntem mulţumiţi de dumneata. 

—  Crede-mă, domnule — i-o întoarse de Wardes — 
mijloacele dumitale de împăciuire nu sunt prea fericite. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că ne despărţim, eu şi domnul de Bragelonne, fac 
rămăşag, duşmănindu-ne mai mult decât înainte. 

— În ce mă priveşte, te înşeli, domnule — răspunse Raoul 
— căci nu voi păstra în inima mea nici un atom de fiere 
împotriva dumitale. A 

Aceasta ultimă lovitură îl zdrobi pe de Wardes. Îşi aruncă 
ochii de jur împrejur, ca un om rătăcit. 

D'Artagnan îi salută cu graţiozitate pe gentilomii care 
avuseseră bunăvoința să ia parte la aceste explicaţii şi fiecare 
se retrase, dându-şi mâna. Nimeni nu-i întinse mâna lui de 
Wardes. 

— Oh! strigă tânărul răpus de mânia ce-i rodea inima. Oh, 
să nu găsesc oare pe nimeni asupra căruia să mă răzbun? 

— Ba da, domnule, mai sunt eu aici! îi răsună în ureche un 
glas plin de ameninţare. 

De Wardes se întoarse şi-l văzu pe ducele de Buckingham, 
care, rămas acolo cu această intenţie, fără îndoială, se apropie 
încet de el. 

— Dumneata, domnule? strigă de Wardes. 

— Da, eu. Eu nu sunt supus al regelui Franţei, domnule; eu 
nu voi mai rămâne pe pământul Franţei, căci mă întorc în 
Anglia. Eu, care am strâns în sufletul meu destulă deznădejde şi 
mânie, simt deci, ca şi dumneata, nevoia de a mă răzbuna pe 
cineva. Aprob întru totul principiile domnului d'Artagnan, dar 
nu mă simt obligat să le respect când e vorba de dumneata. 
Sunt englez şi vreau să-ţi propun, la rândul meu, ceea ce 
dumneata le-ai propus în zadar celorlalţi. 

— Domnule duce! 


— Haide, iubite domnule de Wardes, fiindcă eşti atât de 
înverşunat, ia-mă pe mine drept ţintă. Voi fi la Calais peste 
treizeci şi şase de ore. Vino cu mine, drumul ne va părea mai 
puţin lung mergând laolaltă, decât despărțiți. Acolo vom trage 
spadele pe nisipul peste care se revarsă marea şi care, şase 
ceasuri din zi, e teritoriul Franţei, iar celelalte şase ceasuri, 
teritoriul lui Dumnezeu. 

— Prea bine — răspunse de Wardes — primesc. 

— La dracu — zise ducele — dacă mă ucizi, iubite domnule 
de Wardes, îmi vei face, te încredinţez, un mare bine! 

— Voi face tot ce voi putea ca să-ţi fiu pe plac, duce — 
răspunse de Wardes. 

— Atunci, ne-am înţeles, mergi cu mine. 

— Voi fi la dispoziţia dumitale. Drace, aveam nevoie, ca să 
mă potolesc, de o primejdie adevărată, de o întâlnire cu 
moartea. 

— Ei bine, cred că ai găsit ceea ce căutai. Cu plecăciune, 
domnule de Wardes; mâine, în cursul dimineţii, valetul meu de 
camera îţi va spune ora precisă a plecării. Vom călători 
împreună, ca doi buni prieteni. De obicei, călătoresc ca un om 
grăbit. Cu bine! 

Buckingham îl salută pe de Wardes şi intră la rege. De 
Wardes, cu sufletul strivit, ieşi de la Palatul Regal şi porni 
repede spre casa unde locuia. 


Capitolul XXV 


Baisemeaux de Montlezun 


După lecţia puţin cam aspră pe care i-o dădură lui de 
Wardes, Athos şi d'Artagnan coborâră împreună scara ce ducea 
în curtea Palatului Regal. 

— Vezi tu — îi spuse Athos lui d'Artagnan — mai curând 
sau mai târziu, Raoul nu va scăpa de acest duel cu de Wardes; 
şi de Wardes e tot atât de curajos, pe cât e de rău. 

— Îi cunosc pe caraghioşii ăştia — răspunse d'Artagnan — 
am avut de-a face cu tatăl. Îţi mărturisesc, iar pe vremea aceea 


aveam muşchii straşnici şi o îndemânare de fiară, îţi 
mărturisesc, zic, că tatăl mi-a dat mult de furcă. Dar să mă fi 
văzut cum mă descurcam! Ah, prietene, astăzi nu se mai 
pomenesc asemenea lovituri; aveam un braţ care nu putea să 
stea o clipă locului, un braţ ca argintul viu, tu ştii asta, Athos, 
căci m-ai văzut de multe ori la treabă. Nu mai era o simplă 
bucată de oţel, era un şarpe care lua toate formele şi toate 
lungimile, ca să-şi poată înfige capul acolo unde trebuie, adică 
să muşte cât mai bine; săream la şase picioare, apoi la trei, îmi 
înfruntam adversarul corp la corp, apoi făceam un salt la zece 
picioare. Nu era putere omenească în stare să ţie piept unei 
atât de sălbatice sprinteneli. Ei bine, de Wardes tatăl, cu vitejia 
lui înnăscută, cu înverşunarea lui câinoasă, m-a făcut să asud 
mult, încât îmi aduc aminte şi acum că, la sfârşitul luptei, îmi 
simţeam degetele înţepenite de mânerul spadei. 

— Prin urmare bine îţi spuneam — reluă Athos — că fiul îl 
va căuta pe Raoul şi va sfârşi prin a-l întâlni pe teren, căci 
Raoul e uşor de găsit în asemenea împrejurări. 

— De acord, prietene, dar Raoul e un om cu judecată; el 
nu-l urăşte pe de Wardes, aşa a spus; va aştepta să fie provocat 
şi atunci situaţia lui va fi mai bună. Regele nu se va putea 
supăra pe el; de altminteri, vom găsi noi un mijloc de a-l potoli 
pe rege. Dar de ce aceste temeri, aceste îngrijorări, la tine care 
nu te nelinişteai niciodată cu una cu două? 

— Iată: totul mă tulbură. Raoul se duce mâine să-l vadă pe 
rege, care-i va spune hotărârea lui în privinţa căsătoriei. Raoul, 
îndrăgostit cum este, se va mâhni mult de tot şi dacă, în această 
proastă dispoziţie, îl va întâlni pe de Wardes, apoi îţi închipui! 

— Vom căuta să împiedicam trăsnetul, prietene. 

— Eu n-o sa mai pot, căci vreau să mă reîntorc la Blois. 
Toată această spoială simandicoasă de la curte, toate aceste 
clevetiri mă dezgustă. Nu mai sunt tânăr ca să pactizez cu 
josniciile de astăzi. Am citit în marea carte a lui Dumnezeu 
multe lucruri prea frumoase şi prea limpezi, ca să mă mai 
intereseze micile măguliri pe care şi le şoptesc aceşti oameni 
când vor să se prostească unii pe alţii. Într-un cuvânt, mă 
plictisesc la Paris, pretutindeni unde nu te am lângă mine şi 
fiindcă nu te pot avea lângă mine mereu, vreau să mă reîntorc 
la Blois. 

— Oh, cât de mult te înşeli, Athos! Cum îţi amăgeşti 
obârşia şi măreţia sufletească! Oamenii de calibrul tău sunt 


făcuţi să-şi arate până în ultima zi plenitudinea facultăţilor lor. 
lată: vechea mea spadă din La Rochelle, această lamă spaniolă, 
m-a slujit treizeci de ani fără cusur; într-o zi de iarna, căzând pe 
lespezile Luvrului, s-a spart ca un ciob, dragul meu. Am pus de 
mi s-a făcut din ea un cuţit de vânătoare ce va ţine încă o sută 
de ani de aici încolo. Tu, Athos, cu sufletul tău cinstit, cu 
sinceritatea ta, cu sângele tău rece şi cu instrucţia ta atât de 
temeinică, eşti omul care trebuie pentru a-i povăţui şi a-i 
îndruma pe regi. Rămâi aici: domnul Fouquet nu va dăinui cât 
lama mea spaniolească. 

— Haide, haide — zâmbi Athos — iată-l pe d'Artagnan care, 
după ce m-a ridicat in slăvi, făcând din mine un fel de zeu, mă 
azvârle din vârful Olimpului şi mă turteşte de pământ. Eu am 
ambiţii mai mari, prietene. Să fiu ministru, să fiu sclav, la 
naiba! Nu sunt nimic — nu sunt aşa mai mare? Mi-aduc aminte 
că te auzeam adeseori spunându-mi marele Athos. Or, nu cred 
că, dacă aş fi ministru, ai mai fi de acord cu acest epitet. Nu, 
nu, eu nu mă predau atât de uşor! 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta; renunţă la tot, 
chiar la fraternitate. 

— Oh, scumpul meu prieten, e prea aspru ceea ce-mi spui. 

D'Artagnan strânse cu însufleţire mâna lui Athos. 

— Da, da, renunţă fără teamă. Raoul se poate lipsi de tine, 
atâta vreme cât sunt eu la Paris. 

— Ei bine, atunci mă voi reîntoarce la Blois. Astă-seară ne 
vom lua rămas bun; mâine, în zorii zilei, voi încăleca pe cal. 

— Dar acum nu te poţi întoarce singur la han; de ce nu l-ai 
luat cu tine pe Grimaud? 

— Prietene dragă, Grimaud doarme; el se culcă devreme. 
Bietul meu bătrânel oboseşte repede. A venit cu mine de la 
Blois şi l-am silit să stea acasă, căci dac-ar trebui, pe 
neodihnite, să facă din nou cele patruzeci de leghe ce ne 
despart de Blois, ar muri, dar fără să crâcnească. Şi eu ţin mult 
la Grimaud al meu. 

— Îţi voi da un muşchetar să-ţi lumineze calea. Hei, să vină 
careva! 

Şi d'Artagnan se aplecă peste balustrada aurită. Şase sau 
opt capete de muşchetari se desprinseră din întuneric. 

— Cineva care vrea să-l însoţească pe domnul conte de La 
Fere! strigă d'Artagnan. 


— Vă mulţumesc pentru bunăvoință, domnilor — zise 
Athos. Dar n-aş vrea să stingheresc astfel pe nişte gentilomi. 

— L-aş însoţi eu bucuros pe domnul — se auzi un glas — 
dacă n-aş avea să-i vorbesc domnului d'Artagnan. 

— Cine-i acolo? întrebă d'Artagnan scrutând întunericul. 

— Eu, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar ăsta e glasul lui 
Baisemeaux! 

— Eu însumi, domnule. 

— Ei, dragul meu Baisemeaux, ce cauţi la curte? 

— Aştept ordinul dumitale, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Ah, uituc ce sunt — zise d'Artagnan — într-adevăr, ai 
fost înştiinţat în legătură cu o arestare; dar de ce-ai venit 
dumneata, în loc să fi trimis un scutier? 

— Am venit eu, fiindcă am să-ţi spun ceva. 

— Şi de ce nu m-ai chemat mai devreme? 

— Aşteptam — răspunse cu sfială domnul Baisemeaux. 

— Eu plec. Rămâi cu bine, d'Artagnan — îi spuse Athos 
prietenului său. 

— Nu pleca înainte de a ţi-l prezenta pe domnul 
Baisemeaux de Montlezun, guvernatorul castelului Bastiliei. 

Baisemeaux se înclină; Athos făcu la fel. 

— Dar mi se pare c-ar trebui să vă cunoaşteţi — adăugă 
d'Artagnan. 

— Parcă mi-aduc aminte de domnul — zise Athos. 

— Ştii, dragul meu, e Baisemeaux, din garda regelui, cu 
care am făcut atâtea isprăvi frumoase, altădată, sub cardinal. 

— Foarte bine — zise Athos luându-şi rămas bun cu 
voioşie. 

— Domnul conte de La Fere, al cărui nume de războinic 
era Athos — şopti d'Artagnan la urechea lui Baisemeaux. 

— Da, da, un bărbat straşnic, unul din cei patru faimoşi — 
zise Baisemeaux. 

— Chiar aşa. Dar, ia spune, dragă Baisemeaux, despre ce e 
vorba? 

— Dacă vrei să m-asculţi... 

— Mai întâi, în legătură cu ordinul meu, află că nu mai e 
nici un ordin. Regele renunţă la arestarea persoanei cu pricina. 
— Ah, cu atât mai rău! rosti Baisemeaux cu un suspin. 

— Cum cu atât mai rău? strigă d'Artagnan râzând. 


— Fireşte — răspunse guvernatorul Bastiliei. Prizonierii 
mei sunt veniturile mele. 

— Ah, e adevărat. Nu mă gândisem la asta. 

— Care va să zică, nici un ordin? 

Şi Baisemeaux suspină din nou. 

— Dumneata încaltea — reluă el — ştii că ai o poziţie 
frumoasă: căpitan-locotenent de muşchetari! 

— Destul de bună, da. Dar nu văd pentru ce m-ai invidia, 
dumneata, guvernatorul Bastiliei, care e cel dintâi castel al 
Franţei. 

— Asta o ştiu eu — răspunse cu tristeţe Baisemeaux. 

— Vorbeşti de parcă ai fi un osândit, la dracu! Aş face 
schimb de venituri cu dumneata, dacă ai voi acest lucru. 

— Să nu vorbim de venituri — zise Baisemeaux — dacă vrei 
să nu-mi zdrobeşti inima. 

— Dar văd că te uiţi în dreapta şi-n stânga de parcă ti-ar fi 
teamă să nu te aresteze, dumneata care-i păzeşti pe cei 
arestaţi. 

— Mă uit să văd dacă nu ne priveşte şi nu ne ascultă cineva 
şi ar fi mai bine să stăm de vorbă undeva, mai retraşi, dacă îmi 
îngădui această favoare. 

— Baisemeaux! Baisemeaux! Ai uitat deci că ne cunoaştem 
de treizeci şi cinci de ani! Nu lua faţă de mine aere de 
înfricoşat. Fii la largul dumitale. Eu nu-i mănânc de vii pe 
guvernatorii Bastiliei. 

— Ferească-i Cel de sus! 

— Haide, vino în curte, vom merge braţ la braţ; e un clar 
de lună minunat şi de-a lungul aleii, sub stejari, îmi vei povesti 
tărăşenia dumitale lugubră. Vino. 

Il trase pe nefericitul guvernator în curte, îl luă la braţ, aşa 
precum spusese, şi, cu voioşia lui nestăvilită, îi zise: 

— Haide, dă-i drumul, Baisemeaux, deşartă-te. Ce vrei să- 
mi spui? 

— Povestea e cam lungă. 

— Vrei poate să începi prin a te văicări? Asta o va lungi şi 
mai mult. Mă prind că porumbeii dumitale de la Bastilia îţi aduc 
un venit de cincizeci de mii de livre. 

— Bine ar fi, dragă domnule d'Artagnan! 

— Mă uimeşti, Baisemeaux; ia priveşte-te puţin, dragul 
meu. Faci pe omul înfricoşat, la dracu! Am să te duc în faţa unei 
oglinzi şi acolo ai să vezi că eşti dolofan, înfloritor, grăsuţ şi 


rotund în obraji ca o roată de caşcaval; că ai nişte ochi ca doi 
cărbuni aprinşi şi că, fără această cută pârdalnică prin care te 
prefaci că ţi-e fruntea încreţită, nici nu pari de cincizeci de ani. 
Or, după câte ştiu, ai ajuns la şaizeci, nu? 

— Aşa e! 

— Ei, la dracu, ştiu bine că aşa e, aşa cum ştiu şi de venitul 
de cincizeci de mii de livre. 

Micul Baisemeaux bătu din picior. 

— Bine, bine — zise d'Artagnan — am să-ţi fac socoteala 
pungii: erai căpitan de gardă la domnul de Mazarin — 
douăsprezece mii de livre pe an; încasate timp de doisprezece 
ani, fac, să zicem, o sută patruzeci de mii de livre. 

— Douăsprezece mii de livre! Pe ce lume te afli? strigă 
Baisemeaux. Zgripţuroiul acela bătrân n-a dat niciodată mai 
mult de şase mii şi cheltuielile slujbei se ridicau la şase mii 
cinci sute. Domnul Colbert, care mi-a tăiat dintr-un condei cele 
şase mii de livre, a binevoit să-mi dea o gratificaţie de cincizeci 
de pistoli, astfel că, fără moşioara de la Montlezun, care îmi 
aduce douăsprezece mii de livre, n-aş fi putut-o scoate la capăt 
cu nevoile. 

— Să trecem peste cele ce-ai păţit, să revenim la cele 
cincizeci de mii de livre de la Bastilia. Aici ai, sper, locuinţă, 
hrană; primeşti şase mii de livre ca simbrie. 

— Să zicem! 

— An bun, an rău, cincizeci de prizonieri, care, unul peste 
altul, îţi aduc o mie de livre. 

— N-aş putea sa tăgăduiesc. 

— Asta înseamnă cincizeci de mii de livre pe an; stai în 
slujbă de trei ani, prin urmare ai încasat o sută cincizeci de mii 
de livre. 

— Uiţi un amănunt, scumpe domnule d'Artagnan. 

— Care? 

— Că dumneata ai primit slujba de căpitan din mâinile 
regelui. 

— Da, ştiu. Şi? 

— Pe câtă vreme eu am primit-o pe aceea de guvernator de 
la domnii Tremblay şi Louviere. 

— E drept; iar Tremblay nu era omul care să-ţi lase slujba 
lui pe degeaba. 

— Oh şi Louviere la fel. De aici rezultă că i-am dat 
şaptezeci şi cinci de mii de livre lui Tremblay, partea sa. 


— Frumos!... Şi lui Louvière? 

— Tot atât. 

— Chiar când ai fost numit? 

— Nu, ar fi fost cu neputinţă. Regele nu voia, sau mai 
degrabă domnul de Mazarin nu voia să se vadă că au fost 
îndepărtați aceşti doi luptători pe baricade; şi atunci a fost 
nevoit să admită, pentru ca ei să se retragă, nişte condiţii aspre 
de tot. 

— Ce condiţii? 

— Cutremură-te!... Venitul pe trei ani, ca sfănţuială. 

— Drace! Aşa că cele o sută cincizeci de mii de livre au 
intrat în mâinile lor? 

— Exact. 

— Şi afară de asta? 

— O sumă de cincisprezece mii de scuzi sau cincizeci de 
mii de pistoli, cum vrei, în trei plati. 

— E nemaipomenit! 

— Dar asta nu e totul. 

— Ei, lasă-mă! 

— Dacă nu îndeplinesc una din condiţii, aceşti domni au 
dreptul să reintre în slujba lor. Regele a semnat asta. 

— E groaznic! De necrezut! 

— Şi totuşi e adevărat. 

— Te plâng, bietul meu Baisemeaux. Dar atunci, spune-mi, 
la ce dracu ţi-a mai acordat domnul de Mazarin această 
pretinsă favoare? Ar fi fost mai simplu să ţi-o refuze. 

— Oh, da, dar l-a silit sprijinitorul meu s-o facă. 

— Sprijinitorul dumitale? Cine-i ala? 

— La naiba, unul din prietenii dumitale, domnul d'Herblay! 

— Domnul d'Herblay? Aramis? 

— Aramis însuşi. A fost foarte binevoitor cu mine. 

— Binevoitor! Că te-a băgat la asemenea caznă! 

— Stai să vezi cum s-a întâmplat. Voiam să părăsesc 
serviciul cardinalului. Domnul d'Herblay le-a vorbit despre mine 
lui Louviere şi lui Tremblay; ei se ţineau tari. Râvneam mult la 
această slujbă, căci ştiam ce poate să aducă şi m-am plâns 
domnului d'Herblay despre sărăcia mea; el s-a oferit să 
răspundă pentru mine la fiecare soroc de plată. 

— Auzi colo! Aramis? Oh, dar mă uimeşti! Aramis să 
răspundă pentru dumneata? 


— Ca om de onoare. A obţinut semnătura. Tremblay şi 
Louvière au părăsit slujba, iar eu am plătit în fiecare an unuia 
din aceşti domni douăzeci şi cinci de mii de livre ca beneficiu; în 
fiecare an, de asemeni, în luna mai, domnul d'Herblay venea el 
însuşi la Bastilia şi-mi aducea două mii cinci sute de pistoli spre 
a-i împărţi crocodilior mei. 

— Atunci, îi datorezi o sută cincizeci de mii de livre lui 
Aramis? 

— Oh, iată deznădejdea mea, nu-i datorez decât o sută de 
mii. 

— Nu te înţeleg prea bine. 

— Eh, fără îndoială! El n-a venit decât doi ani. Astăzi însă 
suntem în 31 mai şi el n-a venit, iar scadenţa e mâine la amiază. 
Încât, dacă mâine nu voi plăti, aceşti domni, în baza 
contractului, pot să reintre în slujbă; voi fi despuiat şi voi fi 
muncit trei ani, plătind două sute cincizeci de mii de livre, pe 
degeaba, scumpe domnule d'Artagnan, absolut pe degeaba. 

— Asta e foarte ciudat — murmură d'Artagnan. 

— Recunoşti acum că aş putea să am o cută pe frunte? 

— Oh, da! 

—  Recunoşti acum că, cu toată rotunjimea asta de 
caşcaval, cu toată îmbujorarea din obrajii ca două mere şi cu 
toată strălucirea acestor ochi ca doi cărbuni aprinşi, am ajuns 
să mă tem că nu voi avea măcar o felie de caşcaval sau măcar 
un măr să-mi potolesc foamea şi nici ochi ca să-mi plâng soarta? 

— E trist, într-adevăr. 

— Am venit deci la dumneata, domnule d'Artagnan, căci 
numai dumneata mă poţi scoate din încurcătură. 

— Cum asta? 

— Îl cunoşti pe abatele d'Herblay? 

— La dracu! 

— ÎI ştii că e cam ascuns? 

— Eh, da. 

— Atunci să-mi dai adresa eparhiei lui, căci l-am căutat la 
Noisy-le-Sec, dar nu mai e acolo. 

— La naiba, e episcop la Vannes! 

— Vannes, în Bretania? 

— Da. 

Omul cel mărunţel începu să-şi smulgă părul din cap. 


— Vai de mine! se văită el. Cum să ajung la Vannes până 
mâine la amiază?... Sunt un om pierdut. Vannes! Vannes! se 
văicărea întruna Baisenieaux. 

— Deznădejdea dumitale îmi face rău. Ascultă, un episcop 
nu stă veşnic la el acasă; monseniorul d'Herblay s-ar putea să 
nu fie chiar atât de departe cum crezi. 

— Oh, dă-mi adresa lui! 

— N-o ştiu nici eu, prietene. 

— Hotărât, sunt pierdut! Mă duc să m-arunc la picioarele 
regelui. 

— Dar, Baisemeaux, nu te mai înţeleg; de ce, dacă Bastilia 
putea să aducă cincizeci de mii de livre, n-ai făcut în aşa fel ca 
să aducă o sută de mii? 

— Fiindcă sunt un om cinstit, dragă domnule d'Artagnan şi 
fiindcă deţinuţii mei sunt hrăniţi ca nişte prinţişori. 

— La dracu! Ai ajuns prea departe. Atunci îndoapă-te cu 
buna dumitale hrană şi până mâine la amiază să te văd crăpat. 

— Ce cruzime! Îţi mai arde de râs! 

— Nu, dimpotrivă, mă întristezi... Ascultă, Baisemeaux, eşti 
un om de cuvânt? 

— Oh, căpitane! 

— Ei bine, dă-ţi cuvântul de onoare că n-ai să sufli nimănui 
o vorbă din ceea ce am să-ţi spun acum. 

— Nimănui! Nimănui! 

— Vrei să pui mâna pe Aramis? 

— Cu orice preţ. 

— Ei bine, du-te şi caută-l pe domnul Fouquet. 

— Ce legătură...? 

— Neghiob ce eşti!... Unde e Vannes? 

— Păi... 

— Vannes se află în dioceza Belle-Isle, sau Belle-Isle în 
dioceza Vannes. Belle-Isle e a domnului Fouquet; domnul 
Fouquet l-a numit pe domnul d'Herblay la această episcopie. 

— Dumneata îmi deschizi ochii şi îmi redai viaţa. 

— Cu atât mai bine. Atunci du-te şi spune-i limpede 
domnului Fouquet că vrei să-i vorbeşti domnului d'Herblay. 

— Aşa-i! Aşa-i! striga Baisemeaux plin de fericire. 

— Şi — adăugă d'Artagnan, oprindu-l cu o privire aspră — 
cuvântul de onoare? 

— Oh, e sfânt! răspunse omuleţul, pregătindu-se s-o ia la 
fugă. 


— Unde te duci? 

— La domnul Fouquet. 

— Nu, domnul Fouquet se află la joc, cu regele. Ai să te 
duci la domnul Fouquet mâine dimineaţă, devreme; asta e tot 
ce poţi face. 

— Mă voi duce! Mulţumesc! 

— Îţi doresc noroc! 

— Mulţumesc. 

— Iată o poveste năstruşnică — murmură d'Artagnan, care, 
după ce se despărţi de Baisemeaux, urcă încet treptele scării. 
Ce dracu să-l fi împins oare pe Aramis să-l bage pe Baisemeaux 
într-o asemenea încurcătură? Lasă... o să aflăm noi asta într-o 
bună zi! 


Capitolul XXVI 


Jocul Regelui 


Fouquet se afla, după cum spusese d'Artagnan, la masa de 
joc a regelui. 

Se părea că plecarea lui Buckingham aruncase balsam în 
toate inimile chinuite în ajun. Domnul, strălucind de voie bună, 
îi făcea mii de semne călduroase mamei sale. Contele de Guiche 
nu se mai putea despărţi de Buckingham şi, în timp ce juca, se 
întreținea cu el asupra diverselor pro-bleme ale călătoriei. 
Buckingham, cu un aer visător şi plin de bunăvoință, ca orice 
om de inimă care a luat o hotărâre, îl asculta pe conte şi-i 
arunca din când în când Doamnei o privire încărcată de regrete 
şi de dragoste fierbinte. Prinţesa, în sânul fericirii sale, îşi 
împărțea gândurile între rege, care juca alături de ea, Domnul, 
care făcea uşoare glume pe seama celor ce câştigau mult şi de 
Guiche, care trăda o voioşie ce întrecea măsura. Cât despre 
Buckingham, el aproape că n-o mai preocupa; pentru dânsa, 
acest trecător pe aici, acest izgonit era o amintire, nu mai era 
un om. 

Aşa sunt făcute inimile uşuratice: legate prea mult de 
prezent, ele o rup din rădăcini cu tot ceea ce le-ar putea 


stingheri măruntele socoteli privind o mulţumire egoistă. 
Doamna s-ar fi obişnuit cu zâmbetul, atenţia, suspinele unui 
Buckingham aflat de faţă; dar, din depărtare, zâmbete, suspine, 
îngenuncheri, ce rost mai aveau? Vântul strâmtorii, ce mâna 
corăbiile grele, încotro va împinge oare aceste suspine? Cine 
putea să ştie? 

Ducele îşi dădea seama de această schimbare şi îşi simţea 
inima rănită de moarte. Fire delicată, mândră şi predispusă la 
simţăminte adânci, el blestema ziua în care pasiunea îi 
cotropise sufletul. Privirile pe care i le trimitea Doamnei se 
răciră încetul cu încetul la suflul de gheaţă al gândurilor sale. 
Nu putea încă dispreţui, dar avea destulă tărie pentru a impune 
tăcere strigătelor năvalnice din inima sa. 

Pe măsură ce Doamna ghicea transformările din sufletul 
lui, se străduia să-şi sporească şi mai mult strălucirea, pentru a- 
l tulbura şi mai tare. Intenţiile ei, sfioase şi nehotărâte la 
început, se afirmară mai apoi cu toată puterea: trebuia să fie 
remarcată cu orice preţ şi mai presus de oricine, mai presus 
chiar de regele însuşi. Şi era remarcată. Reginele, în ciuda 
demnităţii lor, regele, în ciuda respectelor impuse de etichetă, 
fura eclipsaţi. Reginele, mândre şi înţepate, luară la început în 
glumă şi trecură cu vederea acest lucru. Doamna Henriette, 
regina-mamă, fu uimită ea însăşi de strălucirea pe care o 
recăpăta neamul ei, graţie vioiciunii nepoatei lui Henric al IV- 
lea. Regele, gelos atât ca tânăr, gelos atât ca rege pe tot ceea 
ce se ridica mai presus de el în jurul său, nu se putu împiedica 
de a depune armele în faţa acestei zburdălnicii franceze căreia 
însuşirile împrumutate vieţii engleze îi dădeau şi o mai mare 
putere de atracţie. Se lăsă prins ca un copil de această 
cuceritoare frumuseţe ce punea spiritul în mişcare. Ochii 
Doamnei aruncau fulgere în toate părţile. Voioşia se desprindea 
de pe buzele sale de purpură ca înţelepciunea de pe buzele 
bătrânului grec Nestor. 

În jurul reginelor şi regelui, toată curtea, vrăjită de 
farmecul Prințesei, observă pentru prima dată că se putea şi 
râde în faţa celui mai mare rege de pe pământ, în chip de 
oameni vrednici de a fi socotiți cei mai politicoşi şi mai spirituali 
oameni din lume. 

Doamna, din seara aceea, se bucură de un succes în stare 
să zăpăcească pe orice muritor ce nu s-ar fi născut în aceste 
sfere înalte care se numesc Un tron şi care sunt la adăpost de 


asemenea amețeli, datorită înălţimii lor. Începând din acel 
moment, regele o privi pe Doamna ca pe un personaj de vază. 
Buckingham o privi ca pe o cochetă în stare să producă cele 
mai crude chinuri. De Guiche o privi ca pe o divinitate. Curtenii, 
ca pe un astru a cărui lumină trebuia să devină un focar pentru 
orice favoare, pentru orice treaptă a puterii. Totuşi, Ludovic al 
XIV-lea, cu câţiva ani în urmă, nu catadicsise nici măcar să-i dea 
mâna acestei urâțenii, la un bal. Totuşi, Buckingham o adorase 
în genunchi pe această cochetă. Totuşi, de Guiche se uitase la 
această divinitate ca la o femeie. Totuşi, curtenii nu 
îndrăzniseră să aplaude apariţia acestui astru, de teamă să nu 
displacă regelui, căruia pe vremuri acest astru nu-i era pe plac. 

lată acum ce se petrecu, în seara aceea de neuitat, în sala 
de joc a regelui. Regina cea tânără, deşi spaniolă şi nepoată a 
Anei de Austria, îl iubea pe rege şi nu ştia să-şi ascundă 
simţămintele. Ana de Austria, iscoditoare ca orice femeie şi 
impunătoare ca orice regină, înţelese puterea Doamnei şi se 
înclină numaidecât în faţa ei. Ceea ce făcu pe regina cea tânără 
să se ridice de pe scaun şi să se retragă în apartamentul ei. 
Regele abia dacă luă în seamă această plecare, în pofida 
semnelor de prefăcută indispoziţie pe care le dădea. Bizuindu- 
se pe regulile etichetei, pe care începuse s-o introducă la curte 
ca element pentru orice fel de relaţie, Ludovic al XIV-lea nu se 
tulbură câtuşi de puţin; el oferi braţul Doamnei, fără să se uite 
la Domnul, fratele lui şi o conduse pe tânăra Prinţesă până la 
uşa apartamentului ei. Se observă că, în pragul uşii, maiestatea 
sa, liber de orice constrângere sau nemaiputându-se stăpâni, 
lăsă să-i iasă din piept un lung şi adânc suspin. Femeile, căci lor 
nu le scapă nimic, domnişoara de Montalais, în primul rând, nu 
pierdură prilejul de a şuşoti între ele: 

— Regele a oftat. 

— Doamna a oftat. 

Şi aşa era. Doamna oftase uşor, dar cu un acompaniament 
mult mai primejdios pentru liniştea regelui. Ea oftase 
închizându-şi frumoşii ochi negri, apoi şi-i redeschisese şi, aşa 
încărcaţi cum erau de o nespusă tristeţe, şi-i ridicase asupra 
regelui, al cărui chip, în momentul acela, se împurpurase 
deodată. În urma acestei îmbujorări, a acestui schimb de oftări 
şi a tuturor acestor gesturi regale, se vede treaba că Montalais 
săvârşise o indiscreţie şi că această indiscreţie o tulburase 
pesemne pe prietena ei, căci domnişoara de La Vallière, mai 


puţin pătrunzătoare, fără îndoială, păli când regele se înroşi, 
apoi, întrucât serviciul o chema să fie lângă Doamna, intră, 
tremurând, după Prinţesă, fără a se gândi să-şi pună mănuşile, 
aşa cum o cerea ceremonialul. E adevărat că această 
provincială putea să ia drept scuză fâstâcirea pe care i-o 
cauzase maiestatea regală. Într-adevăr, domnişoara de La 
Vallière, preocupată să închidă uşa, îşi îndreptase, fără să vrea, 
ochii asupra regelui, care se retrăgea de-a-ndaratelea. 

Regele se întoarse în sala de jocuri; voia să se întreţină cu 
diferite persoane, dar se putea vedea limpede că gândurile îi 
erau în altă parte. Încurcă mai multe jocuri, de pe urma cărora 
traseră folos diverşi seniori ce păstraseră acest obicei de pe 
vremea domnului de Mazarin, cel de tristă amintire, dar de 
bune socoteli. Astfel, Manicamp, oricât ar fi fost el de distrat, 
lucru asupra căruia cititorul nu mai poate avea îndoieli, 
Manicamp, omul cel mai cinstit de pe lume, trase pur şi simplu 
spre el douăzeci de mii de livre ce stăteau pe postav şi a căror 
proprietate se părea că nu şi-o revendică nimeni. Astfel, domnul 
de Wardes, căruia îi vuia oarecum capul din pricina tuturor 
întâmplărilor din seara aceea, pierdu şaizeci de dubloni de aur, 
pe care-i câştigă domnul de Buckingham şi pe care acesta, 
nefiind în stare, ca şi părintele sau, să-şi mânjească mâinile cu o 
sumă de bani atât de neîn-semnată, îi lăsă lumânărarului, acel 
lumânărar având datoria să fie veşnic treaz. 

Regele îşi recăpătă puţină atenţie abia în clipa când 
domnul Colbert, care pândea de câteva momente, se apropie şi, 
foarte respectuos, de bună seamă, dar totodată stăruitor, îşi 
strecură unul din sfaturile sale în urechea plină încă de vuiet a 
maiestăţii sale. La acest sfat, Ludovic îşi încordă atenţia şi, 
deodată, aruncându-şi privirile înaintea lui, întrebă: 

— Oare domnul Fouquet nu-i aici? 

— Ba da, sire, ba da — răspunse glasul intendentului 
superior, care stătea de vorbă cu Buckingham. 

Şi se apropie. Regele făcu un pas spre el, cu un aer 
fermecător, degajat. 

— Iartă-mă, domnule ministru, dacă-ţi tulbur convorbirea 
— zise Ludovic — dar te chem pretutindeni unde am nevoie de 
dumneata. 

— Serviciile mele sunt totdeauna la dispoziţia regelui — 
răspunse Fouquet. 


— Şi mai ales vistieria — rosti regele, silindu-se să 
zâmbească. 

— Vistieria mai înainte de orice — zise cu răceală Fouquet. 

— lată despre ce e vorba, domnule: vreau să dau o serbare 
la Fontainebleau. Casă deschisă pentru cincisprezece zile. Am 
nevoie de... 

Regele se uită pieziş la Colbert. Fouquet aştepta 
netulburat. 

— De...? întrebă el. 

— De patru milioane — rosti regele, răspunzând la 
zâmbetul crud al lui Colbert. 

— Patru milioane? repetă Fouquet, făcând o plecăciune 
adâncă. 

Şi unghiile, înfigându-i-se în carnea pieptului, pătrunseră 
până la sânge, fără ca seninătatea de pe faţa lui să fie o singură 
clipă tulburată. 

— Da, domnule — zise regele. 

— Când, sire? 

— Dar... când vei putea... Adică... nu, cât mai curând cu 
putinţă. 

— Îmi trebuie timp. 

— Timp! strigă triumfător Colbert. 

— Timp ca să pot număra scuzii — rosti intendentul 
superior cu un dispreţ suveran. Nu se poate mânui şi nu se 
poate socoti decât un milion pe zi, domnule. 

— Atunci, patru zile — spuse Colbert. 

— Oh! răspunse Fouquet adresându-se regelui. Slujbaşii 
mei se întrec cu firea când e vorba de un serviciu pentru 
maiestatea sa. Suma va fi pregătită în trei zile. 

Fu rândul lui Colbert să pălească. Regele îl privi cu 
nedumerire. 

Fouquet se retrase fără îngâmfare, fără slăbiciune, 
zâmbind numeroşilor prieteni în privirile cărora numai el singur 
vedea o adevărată prietenie, un legământ ce mergea până la 
compătimire. Dar ministrul nu trebuia judecat după zâmbetul 
lui; Fouquet avea, în realitate, moartea în suflet. Câteva pi- 
cături de sânge pătau, sub haină, țesătura fină ce-i acoperea 
pieptul. Haina ascundea sângele; zâmbetul îi ascundea furia. 
După felul cum se urcă în trăsură, oamenii săi ghiciră că 
stăpânul nu era în apele lui. Din această bănuială rezultă că 
ordinele fură îndeplinite cu acea precizie ce se observă în 


manevrele de pe un vas de război comandat pe furtună de un 
căpitan cătrănit. Trăsura nu alerga, zbura. Fouquet abia avu 
timp să-şi adune gândurile până acasă. De îndată ce ajunse, 
urcă la Aramis. Episcopul nu se culcase încă. 

În ce-l priveşte pe Porthos, el se ospătase din belşug cu o 
pulpă de berbec la frigare, cu doi fazani fripţi şi cu un munte de 
raci; apoi pusese să i se ungă trupul cu uleiuri parfumate, aşa 
cum făceau luptătorii din antichitate; pe urmă, după ungere, se 
înfăşurase în flanele şi ceruse să fie dus într-un pat uşor încălzit 
şi stropit. i 

Aramis, precum am spus, nu se culcase încă. Îmbrăcat într- 
un halat de catifea, scria, scrisori după scrisori, cu scrisul lui 
mic şi înghesuit, care, într-o pagină, putea să cuprindă un sfert 
de volum. 

Uşa se deschise cu zgomot; intendentul superior apăru în 
prag, palid, tulburat, răvăşit. Aramis ridică faţa. 

— Buna seara, scumpă gazdă — zise el. 

Şi privirea lui cercetătoare observă toată această supărare, 
toată această nelinişte. 

— A fost frumos jocul la rege? întrebă Aramis, ca să lege o 
convorbire. 

Fouquet se aşeză şi, cu un gest, îi arătă uşa lacheului care- 
l însoţise. Apoi, după ce lacheul ieşi, răspunse: 

— Foarte frumos! 

Şi Aramis, care-l urmărea cu privirea, îl văzu cum se 
întinde pe perini, cu o mare nestăpânire. 

— Ai pierdut, ca de obicei? întrebă Aramis, cu pana în 
mână. 

— Mai mult ca oricând — răspunse Fouquet. 

— Dar e ştiut că dumneata nu te topeşti cu firea când 
pierzi. 

— Uneori. 

— Hm! Domnul Fouquet jucător prost? 

— Sunt jocuri şi jocuri, domnule d'Herblay. 

— Cât ai pierdut, monseniore? întrebă Aramis cu oarecare 
nelinişte. 

Fouquet se reculese o clipă, spre a-şi alege tonul, apoi, 
fără nici un tel de tulburare, răspunse: 

— Seara asta mă costă patru milioane. 


Şi un râs amar însoţi ultimele vibrații ale acestor cuvinte. 
Aramis nu se aştepta la o cifră atât de mare; el lăsă pana să-i 
cadă din mână. 

— Patru milioane! repetă el. Ai pus la joc patru milioane? 
Cu neputinţă! 

— Domnul Colbert îmi ţinea cărţile — răspunse intendentul 
superior cu acelaşi râs sinistru. 

— Ah, acum înţeleg, monseniore. Aşadar, o nouă cerere de 
fonduri? 

— Da, prietene. 

— Din partea regelui? 

— Din gura lui însuşi. E cu neputinţă ca un om să fie 
doborât cu un zâmbet mai drăgălaş ca al lui! 

— Drace! 

— Se zici de asta? 

— La naiba! Zic că vor să te ruineze, e limpede. 

— Asta e părerea dumitale? 

— Asta. De altminteri n-ar trebui să te mire, fiindcă este 
tocmai ceea ce noi prevăzusem mai de mult. 

— Fie; dar nu mă aşteptam la patru milioane. 

— E adevărat că suma e mare; dar, la urma urmei, patru 
milioane nu înseamnă moartea unui om, e cazul să o spunem, 
mai ales când acest om se numeşte domnul Fouquet. 

— Dacă mi-ai cunoaşte fundul lăzii, dragul meu d'Herblay, 
ai fi mai puţin liniştit. 

— Şi i-ai făgăduit? 

— Dar ce-ai fi vrut să fac? 

— În ziua când eu voi refuza, Colbert se va oferi să dea. De 
unde? Nu ştiu! Dar va găsi bani şi eu aş fi pierdut! 

— Nu mai încape îndoială. Şi peste câte zile ai făgăduit 
aceste patru milioane? 

— În trei zile. Regele părea foarte grăbit. 

— În trei zile! 

— Oh, prietene — rosti Fouquet — şi când te gândeşti că 
adineauri, când treceam pe stradă, oamenii strigau; "Iată-l pe 
bogatul domn Fouquet, în trăsură!" Într-adevăr, dragă 
d'Herblay, să-ţi pierzi minţile, nu aha! 

— Oh, nu, monseniore, până aici! Treaba asta nu merită 
atâta supărare — zise pe un ton dispreţuitor Aramis, 
împrăştiind cenuşă peste scrisoarea pe care abia o terminase. 

— Atunci, un leac, un leac pentru această boală fără leac! 


— Nu e decât unul singur: plăteşte. 

— Dar nu ştiu dacă voi mai avea această sumă. Vistieria 
trebuie să fie golită; s-a plătit pentru Belle-lsle; s-a plătit 
întreţinerea; banii, de când cu ivirea mijlocitorilor, sunt rari. 
Admiţând totuşi că voi plăti de astă dată, ce voi face rândul 
viitor? Căci, te rog să mă crezi, n-am ajuns la capăt! Când regii 
prind gustul banilor, sunt ca tigrii nărăviţi la carne de om: 
înghit mereu! Într-o bună zi mă voi vedea silit să spun: "Cu 
neputinţă, sire!" Ei bine, în ziua aceea voi fi pierdut! 

Aramis dădu uşor din umeri. 

— Un om cu poziţia domniei tale, monseniore — zise el — 
nu poate fi pierdut decât atunci când vrea să fie. 

— Un om, în orice poziţie ar fi el, nu poate lupta împotriva 
unui rege. 

— Hm! În tinereţea mea, eu m-am luptat cu cardinalul de 
Richelieu, care era rege în Franţa, ba mai mult, cardinal! 

— Am eu armate, trupe, comori? Nu mai am nici măcar 
Belle-Isle. 

— Eh, nevoia e mama născocirilor. Când vei crede că totul 
e pierdut... 

— Ei bine? 

— Se va descoperi ceva neaşteptat, care va salva totul. 

— Şi cine va descoperi acest minunat ceva? 

— Dumneata. 

— Eu? Mă dau bătut în materie de descoperiri. 

— Atunci, eu. 

— Bun. Dacă-i aşa, pune-te pe treabă numaidecât. 

— Ah, avem destul timp. 

— Dumneata mă ucizi cu acest sânge rece, d'Herblay — 
zise intendentul superior ştergându-şi cu batista fruntea plină 
de sudoare. 

— Nu-ţi mai aminteşti cele ce ţi-am spus într-o zi? 

— Ce mi-ai spus? 

— Să nu te laşi prada îngrijorării, dacă mai ai o brumă de 
curaj. Mai ai? 

— Aşa cred. 

— Atunci nu te îngrijora. 

— Prin urmare, ne-am înţeles: în clipa supremă, îmi vei sări 
în ajutor, nu-i aşa, d'Herblay? 

— Nu va însemna decât să-ţi dau înapoi ceea ce-ţi datorez, 
monseniore. 


— E datoria oamenilor de finanţe să-şi plece urechea la 
nevoile unor oameni ca dumneata, d'Herblay. 

— Dacă bunăvoința e datoria oamenilor de finante, 
milostenia e virtutea oamenilor bisericii. Dar, de data asta, ieşi 
singur din încurcătură, monseniore. N-ai căzut încă atât de jos: 
în ultima clipă, vom vedea noi. 

— Vom vedea peste puţin, crede-mă. 

— Fie. Deocamdată, îngăduie-mi să-ţi spun că, în ceea ce 
mă priveşte, îmi pare nespus de rău că stai aşa de prost cu 
banii. 

— Pentru ce asta? 

— Fiindcă voiam să-ţi cer şi eu obolul. 

— Pentru dumneata? 

— Pentru mine sau pentru ai mei, pentru ai mei sau pentru 
ai noştri. 

— Şi cât anume? 

— Ah, linişteşte-te; o sumă bunicică, e drept, dar nu prea 
mare. 

— Spune, cât? 

— Oh, cincizeci de mii de livre. 

— Un fleac! 

— Adevărat? 

— Fără îndoială; cincizeci de mii de livre se găsesc 
oricând. Ah, de ce oare pungaşul acela care se numeşte domnul 
Colbert nu se mulţumeşte cu atât de puţin ca dumneata! Nu mi- 
aş mai face atâta sânge rău. Şi când îţi trebuie această sumă? 

— Mâine dimineaţă. 

— Bine, şi...? 

— Ah, ai dreptate, în ce scop, vrei să întrebi? 

— Nu, cavalere, nu; n-am nevoie de lămuriri. 

— Ba da; nu este mâine 1 iunie? 

— Da, şi? 

— Scadenţa unuia dintre obligaţiile noastre. 

— Aşadar, avem obligaţii? 

— Fără îndoială: mâine plătim ultima noastră treime. 

— Care treime? 

— Din cele o sută cincizeci de mii de livre ale lui 
Baisemeaux. 

— Baisemeaux? Cine mai e şi ăsta? 

— Guvernatorul Bastiliei. 


— Ah, da, aşa-i; m-ai pus să plătesc o sută cincizeci de mii 
de franci pentru omul acesta. 

— Şi nu e bine? 

— Dar în ce scop? 

— Pentru slujba lui, pe care a cumpărat-o sau, mai bine zis, 
pe care noi am cumpărat-o de la Tremblay şi Louviere. 

— Nu prea-mi mai amintesc limpede toate astea. 

— Înţeleg, ai atâtea pe cap! Totuşi, nu cred că ai vreo 
afacere mai importantă decât aceasta. 

— Atunci, spune-mi, cu ce rost am cumpărat noi slujba 
aceea? 

— Ca să-i fim de folos. 

— Aha! 

— Mai întâi lui. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nouă. 

— Cum, nouă? Râzi de mine? 

—  Monseniore, sunt vremuri când un guvernator al 
Bastiliei poate să fie o cunoştinţă foarte plăcută. 

— Am fericirea să nu te înţeleg, d'Herblay. 

—  Monseniore, avem poeţii noştri, inginerul nostru, 
arhitectul nostru, muzicanţii noştri, tipograful nostru, pictorii 
noştri; ne mai trebuia şi un guvernator al Bastiliei. 

— Ah, crezi? 

— Monseniore, să nu ne facem iluzii; suntem pe cale de a 
ajunge la Bastilia, scumpe domnule Fouquet — zise prelatul, 
arătându-şi de sub buzele palide dinţii lui frumoşi, care erau 
încă aceiaşi dinţi adoraţi cu treizeci de ani în urmă de Marie 
Michon. 

— Şi crezi că pentru atâta lucru nu e prea mult o sută 
cincizeci de mii de livre, d'Herblay? Te încredinţez că, de 
obicei, îţi foloseşti cu mai multă chibzuinţă banii. 

— Va veni o zi când vei recunoaşte că această credinţă e 
greşită. 

— Dragul meu d'Herblay, în ziua când ai ajuns la Basstlia, 
nu te mai poţi bizui pe trecut. 

— Ba da, dacă obligaţiile luate sunt îndeplinite la timp; şi 
apoi, crede-mă, acest cumsecade Baisemeaux n-are o inima de 
curtean. Sunt convins că-mi va păstra multă recunoştinţă 
pentru aceşti bani; fără să mai punem la socoteală, cum îţi 
spun, monseniore, că actele le păstrez eu. 


— La dracu, ce fel de afacere mai e şi asta? Cămătărie 
când e vorba de binefacere! 

— Monseniore, monseniore, nu te amesteca în treaba asta! 
Dacă e cămătărie, asta mă priveşte pe mine singur; de pe urma 
ei vom trage însă folos amândoi, asta-i tot. 

— Vreo intrigă, d'Herblay?... 

— Nu zic nu. 

— Şi Baisemeaux complice? 

— De ce nu? Sunt alţii şi mai răi. Aşadar, pot conta mâine 
pe cei cinci mii de pistoli? 

— Îi vrei astă-seară? 

— Ar fi şi mai bine, căci am de gând să pornesc la drum cât 
mai devreme; bietul Baisemeaux, care nu ştie ce-am devenit, 
trebuie că stă ca pe jar. 

— Vei avea suma peste un ceas. Ah, d'Herblay, dobânda 
celor o sută cincizeci de mii de franci nu va compensa niciodată 
cele patru milioane ale mele — zise Fouquet ridicându-se. 

— De ce nu, monseniore? 

— Bună seara! Am treabă cu slujbaşii mei, înainte de a mă 
duce să mă culc. 

— Noapte bună, monseniore! 

— D'Herblay, îmi doreşti ceva ce-mi va fi cu neputinţă să 
am. 

— Voi căpăta cele cincizeci de mii de livre astă-seară . 

— Da. 

— Ei bine, atunci culcă-te fără nici o grijă; ţi-o spun eu. 
Noapte bună, monseniore! 

În ciuda acestei urări şi a tonului cu care fusese făcută, 
Fouquet ieşi dând neîncrezător din cap şi scoțând un oftat 
adânc. 


Capitolul XXVII 


Micile socoteli ale domnului Baisemeaux de 
Monitlezun 


Şapte ceasuri băteau la Saint-Paul, când Aramis, călare, în 
costum de burghez, adică îmbrăcat într-o haină de postav 
colorat, având drept semn de deosebire un fel de cuţit de 
vânătoare la brâu, trecu pe lângă strada Petit-Musc şi se opri în 
capul străzii Tournelles, la poarta castelului Bastiliei. Două 
gărzi făceau de strajă la poartă. Nu stătură mult pe gânduri ca 
să-i deschidă lui Aramis, care intră călare pe cal, şi-i arătară cu 
mâna o lungă alee mărginită de clădiri pe dreapta şi pe stânga. 
Această alee ducea până la podul mobil, adică până la 
adevărata intrare. 

Podul mobil era lăsat; tocmai se începea serviciul la castel. 
Santinela de la corpul de gardă dinafară îl opri pe Aramis şi-l 
întrebă pe un ton destul de repezit ce treabă îl aducea acolo. 
Aramis îi spuse cu politeţea lui obişnuită că treaba pentru care 
venise era dorinţa de a-i vorbi domnului Baisemeaux de 
Montlezun. Primul paznic strigă la un al doilea paznic, aşezat 
într-o cuşcă, dincolo de poartă. Acesta scoase capul printr-o 
deschizătură şi-l cercetă cu toată atenţia pe noul venit. Aramis 
repetă dorinţa ce-l mânase încoace. Paznicul chemă numaidecât 
un subofițer care se plimba printr-o curte destul de largă şi 
care, aflând despre ce este vorba, alergă să caute un ofiţer din 
statul-major al guvernatorului. Acest din urmă ofiţer, după ce 
ascultă cererea lui Aramis, îl rugă să aştepte puţin, dădu să 
plece, dar se întoarse din drum, întrebându-l care e numele său. 

— Nu pot să ţi-l spun, domnule — zise Aramis. Află numai 
că am să-i comunic domnului guvernator chestiuni de o atât de 
mare însemnătate, încât pot să răspund de la început de un 
lucru, anume că domnul Baisemeausx va fi încântat să mă vadă. 
Ceva mai mult, dacă îi vei spune că e persoana pe care el o 
aşteaptă la 1 iunie, sunt convins că va alerga el însuşi să mă 
întâmpine. 

Ofiţerului nu putea să-i intre în cap că un om atât de sus- 
pus ca domnul guvernator se va osteni să iasă înaintea unui alt 
om atât de puţin important cum părea să fie acest mic burghez 
de pe cal. 

— Foarte bine, domnule, ai sosit la timp. Domnul 
guvernator se pregăteşte să iasă, iată-i trăsura cu caii înhămaţi, 
în curtea Guvernământului; aşa că nu va fi nevoie să vină să te 
întâmpine, întrucât are să te vadă când va trece pe aici. 

Aramis făcu din cap un semn de încuviinţare; nu voia să le 
arate celorlalţi că ar fi un personaj de seamă; aşteptă deci în 


tăcere şi cu răbdare, aplecat peste oblâncul şeii. Nu trecură 
nici zece minute, că văzu cum trăsura guvernatorului se urni 
din loc şi se apropie de poartă. Guvernatorul se ivi, se urcă în 
trăsură şi se pregăti să plece undeva. Dar acelaşi ceremonial 
avu loc pentru stăpânul casei, ca pentru orice străin suspect: 
paznicul din cuşcă îi ieşi înainte în clipa când trăsura dădu să 
intre sub portic şi guvernatorul deschise uşiţa pentru a se 
supune el, cel dintâi, consemnului. In felul acesta, paznicul 
rămânea încredinţat că nimeni nu ieşea din Bastilia pe ascuns. 

Trăsura pătrunse sub portic. Dar în timp ce se deschidea 
poarta cea mare de fier, ofiţerul se apropie de trăsura ce se 
oprise pentru a doua oară şi-i spuse ceva guvernatorului. 
Acesta întinse numaidecât capul pe uşiţă şi-l zări pe Aramis, 
călare, la capătul podului mobil. Scoase îndată un strigăt de 
bucurie şi cobori, sau mai degrabă sări din trăsură, venind, în 
mare grabă, să-i strângă mâinile lui Aramis şi să-i ceară mii de 
scuze. Puțin a lipsit să nu-i sărute dosul palmelor. 

— Greu se mai intră la Bastilia, domnule guvernator! Să fie 
oare la fel pentru cei care sunt aduşi aici fără voia lor, ca şi 
pentru cei care vin de bunăvoie? 

— Iertare! lertare!Ah, monseniore, ce bucuros sunt că văd 
pe sfinţia voastră! 

— Sst! Nu te gândeşti, dragă domnule de Baisemeaux? Ce- 
ar crede oamenii ăştia văzând un episcop în veşmintele mele 
de-acum? 

— Ah, să-mi fie cu iertare, nu mi-a dat prin minte... Calul 
domnului la grajd! strigă Baisemeaux. 

— Nu, nu, la dracii, nu! zise Aramis. 

— Dar pentru ce? 

— Pentru că am cinci mii de pistoli în traista de la şa. 

Faţa guvernatorului se lumină atât de tare, încât deţinuţii, 
dacă l-ar fi văzut, ar fi putut crede că e vizitat de vreun prinţ de 
sânge. 

— Da, da, aveţi dreptate. Calul la Guvernământ! Vreti, 
scumpe domnule d'Herblay, să ne urcăm în trăsură ca să 
mergem până la mine? 

— Să mă urc într-o trăsură pentru a străbate o curte, 
domnule guvernator! Mă crezi oare atât de beteag! Nu, pe jos, 
domnule guvernator, pe jos! 

Baisemeaux îşi oferi atunci braţul ca sprijin, dar prelatul 
nu se folosi de el. Ajunseră astfel la Guvernământ, Baisemeaux 


frecându-şi mâinile şi trăgând cu ochiul spre calul înşeuat, 
Aramis cercetând zidurile sumbre şi goale dimprejur. 

Un vestibul destul de spaţios, o scară dreaptă, cu trepte 
albe de piatră, duceau la apartamentele lui Baisemeaux. Acesta 
trecu prin anticameră, prin sala de mâncare, unde se pregătea 
micul dejun, deschise o mică uşă ascunsă şi se închise cu 
oaspetele său într-un cabinet mare, ale cărui ferestre dădeau 
pieziş spre curţile din interior şi spre grajduri. 

Baisemeaux îl pofti pe prelat să şadă, cu acea politeţe 
smerită pe care numai un om cumsecade sau un om foarte 
recunoscător poate să o cunoască în toate tainele ei. Jilt cu 
braţe, pernă sub picioare, masă cu rotiţe, de care să-şi rezeme 
coatele — guvernatorul pregăti totul el însuşi. El însuşi aşeză 
apoi pe acea masă, cu o grijă plină de religiozitate, săculeţul cu 
aur pe care unul din soldaţii lui îl adusese sus cu un respect nu 
mai mic decât al unui preot care aduce sfânta împărtăşanie. 

Soldatul ieşi. Baisemeaux închise uşa în urma sa, trase 
perdeaua la fereastră şi se uită în ochii lui Aramis pentru a 
vedea dacă nu-i lipsea nimic. 

— Ei bine, monseniore — zise el, rămânând în picioare. 

— Ţineţi mult să fiţi cel mai nedezminţit om de cuvânt! 

— În afaceri, dragă domnule de  Baisemeaux, 
punctualitatea nu e o virtute, ci o simplă îndatorire. 

— Da, în afaceri, pricep; dar cu mine nu trataţi nici o 
afacere, monseniore, îmi faceţi doar un serviciu. 

— Haide, haide, dragă domnule Baisemeaux, recunoaşte 
că, în ciuda acestei punctualităţi, n-ai fost scutit de oarecare 
nelinişte. 

— În privinţa sănătăţii dumneavoastră, da, fără îndoială — 
bolborosi Baisemeaux. 

— Am voit să vin de ieri, dar n-am putut, fiind prea obosit 
— adaugă Aramis. 

Baisemeaux se grăbi să mai vâre o pernă la şalele 
musafirului său. 

— Dar — reluă Aramis — mi-am făgăduit să vin să-ţi fac o 
vizită astăzi, cât mai de dimineaţă. 

— Sunteţi un om minunat, monseniore. 

— Ei bine, m-am cam grăbit, aşa mi se pare. 

— Cum asta? 

— Da, te pregăteai de plecare. 

Baisemeaux se înroşi. 


— Într-adevăr — zise el — eram pe punctul de a ieşi. 

— Atunci te-am întors din drum? 

Încurcătura lui Baisemeaux deveni vădită. 

— Te stingheresc poate — continuă Aramis, înfigându-şi 
privirea ascuţită în bietul guvernator. Dacă aş fi ştiut asta, n-aş 
mai fi venit. 

— Ah, monseniore, cum puteţi crede că m-aţi putea 
stingheri vreodată, dumneavoastră? 

— Mărturiseşte că te duceai să cauţi bani. 

— Nu — se bâlbâi Baisemeaux — nu, v-o jur, mă duceam... 

— Domnul guvernator se mai duce la domnul Fouquet? se 
auzi tocmai atunci, de jos, din curte, glasul maiorului. 

Baisemeaux alergă ca un apucat la fereastră. 

— Nu, nu! ţipă el înfuriat. Cine dracu vorbeşte de domnul 
Fouquet? Sunteţi beţi? Pentru ce mă tulburaţi când ştiţi că am 
treabă? 

— Te duceai la domnul Fouquet — zise Aramis ascuţindu-şi 
buzele — la abate sau la intendentul superior? 

Baisemeaux avea mare poftă să trântească o minciună, dar 
îi lipsi curajul. 

— La domnul intendent superior — zise el. 

— Atunci, vezi bine că aveai nevoie de bani, de vreme ce te 
duceai la cel care-i poate da. 

— Dar nu, monseniore! 

— Haide, haide, n-ai încredere în mine? 

— Scumpul meu senior, neştiind, neputând afla locul unde 
v-aş fi găsit... 

— Oh, ai fi primit bani de la domnul Fouquet, dragă 
domnule Baisemeaux, e un om care are mâna largă. 

— Vă jur că n-aş fi îndrăznit niciodată să-i cer bani 
domnului Fouquet. Voiam să-i cer adresa dumneavoastră, atâta 
tot. 

— Adresa mea, de la domnul Fouquet? exclamă Aramis, 
căscând ochii mari, fără să vrea. 

— Da — rosti Baisemeaux fâstâcit de privirea prelatului — 
da, fără îndoială, de la domnul Fouquet. 

— Nu e nici un rău în asta, domnule Baisemeaux, numai că, 
mă întreb, pentru ce-i cereai adresa mea domnului Fouquet? 

— Ca să vă scriu. 

— Înţeleg — zise Aramis zâmbind — dar nu asta voiam sa 
spun; nu te întreb în ce scop te duceai să ceri adresa mea, te 


întreb cum se face că te duceai să o ceri tocmai domnului 
Fouquet? 

— Ah — răspunse Baisemeaux — fiindcă domnul Fouquet 
având Belle-Isle... 

— Ei bine, şi? 

— Belle-Isle, care se află în dioceza Vannes şi cum 
dumneavoastră sunteţi episcop de Vannes... 

— Scumpe domnule de Baisemeaux, întrucât ştiai că sunt 
episcop de Vannes, nu mai aveai nevoie să te duci să-i ceri 
adresa mea domnului Fouquet. 

— Mă rog, domnule — zise Baisemeaux încolţit — am 
săvârşit cumva vreo nesocotinţă? În cazul acesta, vă cer iertare. 

—  Haidade! Dar cum puteai oare să săvârşeşti o 
nesocotinţă? întrebă foarte liniştit Aramis. 

Şi căutând să se însenineze la chip, zâmbindu-i în acelaşi 
timp guvernatorului, Aramis se întreba cum se face că 
Baisemeaux, care nu-i cunoştea adresa, ştia totuşi că Vannes 
era reşedinţa sa. "O să lămuresc eu asta" — îşi zise el în sinea 
lui. Apoi, cu glas tare: 

— Hai, dragul meu guvernator, vrei să încheiem micile 
noastre socoteli? 

— La ordinele dumneavoastră, monseniore. Dar, mai 
înainte, spuneţi-mi, monseniore... 

— Ce? 

— Nu-mi faceţi cinstea să luaţi dejunul cu mine, ca de 
obicei? 

— Ba da, foarte bucuros. 

— Minunat. 

Baisemeaux bătu de trei ori într-o tipsie. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Aramis. 

— Că am pe cineva la masă şi să se facă pregătirile 
cuvenite. 

— Ah, drace! Şi-ai bătut de trei ori! Am impresia, crede- 
mă, dragul meu guvernator, că îmi dai prea multă importanţă. 

— Oh, auzi vorbă! De altminteri, e o datorie pentru mine să 
vă primesc cât pot mai bine. 

— De unde şi până unde? 

— Fiindcă nici un prinţ n-a făcut pentru mine ceea ce-aţi 
făcut dumneavoastră! 

— Ei, iarăşi? Lasă asta! 

— Ba nu, ba nu... 


— Să vorbim despre altceva, sau, mai bine, spune-mi, eşti 
mulţumit de cum îţi merg afacerile la Bastilia? 

— N-am de ce să mă plâng. 

— Deţinuţii îţi aduc ceva venit? 

— Prea puţin. 

— Drace! 

— Domnul de Mazarin nu era atât de cărpănos. 

— Ah, da, ti-ar prinde bine un guvern bănuitor, ca al 
fostului cardinal. 

— Da, sub el, treaba mergea bine. Fratele eminenţei sale 
cenuşii aici şi-a făcut averea. 

—  Crede-mă, dragul meu guvernator — zise Aramis 
apropiindu-se de Baisemeaux — un rege tânăr face cât un 
cardinal bătrân. Tinereţea îşi are neîncrederile ei, furiile ei, 
pasiunile ei, în timp ce bătrâneţea e stăpânită de ură, de 
prevedere, de temeri. Le-ai plătit lui Tremblay şi Louvière 
beneficiile pe cei trei ani? 

— Oh, Doamne, da! 

— În aşa fel că nu rămâne să le mai dai decât cele cincizeci 
de mii de livre pe care ţi le-am adus? 

— Da. 

— Aşadar, fără economii? 

— Ah, monseniore, dând acestor domni cincizeci de mii de 
livre din partea mea, vă jur că le dau tot ceea ce câştig. Asta i-o 
spuneam şi domnului d'Artagnan, aseară. 

— Ah — făcu Aramis, ai cărui ochi scânteiară o clipă, 
pentru a se stinge numaidecât — ah, l-ai văzut aseară pe 
d'Artagnan... Şi cum o mai duce acest bun prieten? 

— Mai bine ca oricând. 

— Şi ce zici că-i spuneai, domnule Baisemeaux? 

— li spuneam — răspunse guvernatorul fără să-şi dea 
seama de zăpăceala sa — îi spuneam că la mine deţinuţii o duc 
prea bine. 

— Câţi ai? întrebă Aramis într-o doară. 

— Şaizeci. 

— Ei, dar asta e o cifră destul de frumuşică. 

— Ah, monseniore, altădată erau ani când se aflau aici şi 
două sute. 

— Dar, în sfârşit, nici şaizeci nu sunt de lepădat. Lasă, n-ai 
de ce să te plângi. 


— Nu, fără îndoială, căci, dacă ar fi altul în locul meu, 
fiecare i-ar aduce câte o sută cincizeci de pistoli. 

— O sută cincizeci de pistoli! 

— Doamne! Faceţi socoteala: pentru un prinţ de sânge, 
bunăoară, primesc cincizeci de livre pe zi. 

— Numai că dumneata n-ai nici un prinţ de sânge aici, cel 
puţin aşa presupun — făcu Aramis cu un tremur uşor în glas. 

— Nu, slavă Domnului! Adică, nu, din păcate. 

— Cum din păcate? 

— Păi da, fiindcă altfel aş fi subvenţionat. 

— Ai dreptate. 

— Se dau, deci, pentru un prinţ de sânge, cincizeci de 
livre. 

— Da. 

— Pentru un mareşal al Franţei, treizeci şi şase de livre. 

— Dar, deocamdată, n-ai nici mareşali ai Franţei, după cum 
n-ai nici prinți de sânge, nu-i aşa? 

— Vai, nu! Ce-i drept însă, locotenenţii-generali şi 
brigadierii sunt socotiți la câte douăzeci şi patru livre şi am doi. 

— A, bun! 

— Vin apoi consilierii parlamentari, care îmi aduc câte 
cincisprezece livre. 

— Şi câţi din ăştia ai? 

— Patru. 

— Nu ştiam că aceşti consilieri sunt atât de bine preţuiţi. 

— Da, însă de la cincisprezece livre cobor numaidecât la 
zece. 

— La zece? 

— Da, un judecător de pace, un apărător, un om al 
bisericii, zece livre. 

— Şi din ăştia ai şapte? Bună afacere! 

— Nu, proastă! 

— De ce? 

— Pentru că nu pot să nu tratez pe aceşti bieţi oameni, 
care sunt oricum ceva, la fel ca pe un consilier al parlamentului. 

— Într-adevăr, ai dreptate, nu văd cum s-ar putea face o 
deosebire de cinci livre între unii şi alţii. 

— Vă daţi seama, dacă gătesc un peşte bun, îl plătesc 
totdeauna cu patru sau cinci livre; dacă prepar o găină grasă, 
mă costă o livră şi jumătate. Cresc multe orătănii în ogradă, 


nimic de zis, dar trebuie să le cumpăr grăunţe şi nici nu vă 
puteţi închipui ce armată de şoareci avem aici. 

— Ei bine, de ce n-ai împotriva lor vreo jumătate de duzină 
de pisici? 

— Ei da, pisicile îi vânează, dar a trebuit să renunţ la ele, 
fiindcă ştiţi cum se folosesc pisicile de grăunţe... Am fost nevoit 
să iau şoricari, pe care i-am adus tocmai din Anglia, ca să 
stârpesc atâta şobolănime. Dar câinii mănâncă îngrozitor de 
mult; mă costă cât un deţinut de categoria a cincea, fără a mai 
ţine seama că uneori dau iama prin iepurii şi găinile mele. 

Îl asculta oare Aramis sau nu-l asculta? Greu de spus; ochii 
lui plecaţi în jos arătau un om care-l urmărea cu atenţie pe 
interlocutorul său, mâna lui neliniştită arăta însă pe unul care 
se gândea la altceva. Episcopul medita, într-adevăr. 

— Cum vă spuneam deci — continuă Baisemeaux — o 
pasăre mai acătării se ridică la o livră şi jumătate, iar un peşte 
bun mă costă patru sau cinci livre. Şi la Bastilia se dau trei 
mese pe zi; deţinuţii, fiindcă n-au altceva de făcut, mănâncă 
toată ziua; un om care îmi aduce zece livre, consumă şapte livre 
şi cincizeci de centime. 

— Dar îmi spuneai ca pe cei de zece livre îi îngrijeşti la fel 
ca pe cei de cincisprezece livre. 

— Da, se înţelege. 

— Prea bine! Atunci înseamnă că de la cei de cincisprezece 
livre îţi rămâne un câştig de şapte livre şi jumătate. 

— Trebuie să-mi scot paguba de undeva — zise 
Baisemeaux, care îşi dădu seama că se lăsase prins cu ocaua 
mică. 

— Ai dreptate, dragă guvernatorule; dar nu mai ai şi 
deţinuţi sub zece livre? 

— Oh, ba da! Aici se numără burghezii şi avocaţii. 

— Să le fie de bine. La cât e taxat unul din ăştia? 

— La cinci livre. 

— Şi de cât mănâncă? 

— La dracu! Înţelegeţi doar că nu li se poate da în fiecare 
zi peşte sau friptura de pasăre şi nici vin de Spania la orice 
masă; dar, oricum, tot au de trei ori pe săptămână câte un 
prânz îmbelşugat. 

— Dar asta e curată filantropie, dragul meu guvernator, şi- 
ai să ajungi să te ruinezi. 


— Nu. Gândiţi-vă la un lucru: când cel de cincisprezece 
livre nu şi-a mâncat toată friptura, sau când cel de zece livre a 
mai lăsat ceva în blid, aceste resturi le trimit celor de cinci 
livre; şi asta e un adevărat banchet pentru bieţii de ei. Ce vreţi, 
trebuie să fiu milos! 

— Şi cât îţi rămâne, în mijlociu, de la cei de cinci livre? 

— Un franc şi jumătate. 

— Bravo, eşti un om cinstit, Baisemeaux! 

— Mulţumesc! 

— Nu, într-adevăr, o spun cu toată sinceritatea. 

— Mulţumesc, mulţumesc, monseniore. De astă dată cred 
că aveţi dreptate. Dar ştiţi ce mă face să sufăr? 

— Nu. 

— Ei bine, mă doare inima pentru burghezii de jos şi 
pentru aprozii notarilor, taxaţi la câte trei livre. Aştia nu văd 
niciodată crapul de Rin sau morunul din Canalul Mânecii. 

— Înţeleg. Dar de la cei de cinci livre nu se întâmplă să mai 
rămână câte ceva? 

— Oh, monseniore, să nu mă socotiți până într-atâta de 
hain! Mă străduiesc să-l fac fericit şi pe burghezul de jos sau pe 
ajutorul de notar, dându-le şi lor câte o aripioară de potârniche, 
câte o felioară de friptură de căprioară sau o fărâmă de pateu 
cu trufe, bunătăţi pe care nu le-au mai gustat ei decât în vis; ce- 
i drept, acestea sunt resturi de la cei de douăzeci şi patru de 
livre; mănâncă, beau, la sfârşit strigă: " Trăiască regele!" şi 
binecuvântează Bastilia; cu două sticle de vin de Champagne, 
care mă costă un sfert de livră bucata, îi ameţesc în fiecare 
duminică. Oh, ăştia se roagă pentru mine şi sunt singurii cărora 
le pare rău când pleacă de la închisoare. Şi ştiţi ce-am 
remarcat? 

— Nu, nu ştiu. 

— Ei bine, am remarcat... iar asta e o adevărată fericire 
pentru casa mea, am remarcat că unii deţinuţi, după ce sunt 
puşi în libertate, fac tot ce pot ca să se întoarcă din nou aici şi 
cât mai curând. Pentru ce fac asta, dacă nu ca să se înfrupte din 
bucatele mele? 

Aramis zâmbi cu un aer îndoielnic. 

— Zâmbiţi? 

— Da. 

— Vă spun că avem aici nume înscrise de trei ori în decurs 
de doi ani. 


— Ar trebui să văd, ca să cred. 

— Oh, pot să vă arăt, cu toate ca nu e îngăduit să 
deschidem condica în faţa străinilor. 

— Cred că nu e îngăduit. 

— Dar dumneavoastră, monseniore, dacă vreţi să vedeţi cu 
ochii proprii... 

— Aş fi încântat, o mărturisesc. 

— Ei bine, fie! 

Baisemeaux se duse la un sertar şi scoase din el o condică 
mare. Aramis îl urmărea cu privirea aprinsă. Baisemeaux se 
întoarse, puse condica pe masă, răsfoi câteva file şi se opri la 
litera M. 

— lată — zise el — ăsta, de pildă. 

— Cine anume? 

“Martinier, 1659; Martinier, iunie 1660; Martinier, 
martie 1661. Pamflete, mazarinade etc." Dar pricepeţi că ăsta 
nu e decât un pretext, fiindcă n-a fost încarcerat pentru 
mazarinade; amicul se denunța el singur, ca să fie închis la 
Bastilia. Şi cu ce scop, domnule? Cu scopul de a reveni să 
mănânce la bucătăria mea pentru trei livre pe zi. 

— Pentru trei livre! Nenorocitul! 

— Da, monseniore: poetul e taxat la ultima categorie, mai 
jos decât burghezul umil şi decât ajutorul de notar; dar, v-am 
spus, tocmai acestora le fac şi eu surprize. 

Aramis mai întoarse, cu un gest maşinal, câteva foi ale 
condicii, continuând să citească, dar fără să pară că-l 
interesează vreunul din numele citite. 

— În 1660, vedeţi, optzeci de înscrişi — zise Baisemeaux — 
în 1659, tot optzeci. 

— Ah, Seldon! făcu Aramis. Cunosc acest nume, aşa nu se 
pare. Nu mi-ai vorbit chiar dumneata de un tânăr cu acest 
nume? 

— Da, da, un diavol de student care a făcut... Cum numiţi 
dumneavoastră asta, două versuri latineşti care se leagă între 
ele? 

— Un distih. 

— Da, chiar aşa. 

— Nenorocitul! Pentru un distih! 

— Drace, repede vi se mai înmoaie inima! Dar ştiţi că acest 
distih l-a făcut împotriva iezuiţilor? 

— Mi-e totuna; oricum, pedeapsa mi se pare prea aspră. 


— Nu-l plângeţi: anul trecut vă interesaţi parcă de el. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, întrucât interesul vostru, monseniore, e 
atotputernic aici, din ziua aceea îl tratez, ca pe unul de 
cincisprezece livre. 

— Ca şi pe acesta adică — zise Aramis, care, după ce mai 
întorsese câteva file, se oprise la unul din numele ce venea 
numaidecât după al lui Martinier. 

— Intocmai, ca şi pe acesta. 

— Să fie oare italian acest Marchiali? întrebă Aramis 
arătând cu vârful degetului numele asupra căruia se oprise. 

— Sst! făcu Baisemeaux. 

— De ce sst? rosti Aramis, crispându-şi fără să vrea mâna-i 
albă. 

— Credeam că v-am vorbit despre acest Marchiali. 

— Nu, e întâia oară când aud rostindu-i-se numele. 

— Se prea poate, pesemne că v-am vorbit fără să-l numesc. 

— Nu-i vreun bătrân păcătos şi acesta? întrebă Aramis 
încercând să zâmbească. 

— Nu, dimpotrivă, e un om tânăr. 

— Ah, ah, atunci fărădelegea lui trebuie să fie cu atât mai 
mare! 

— De neiertat! 

— A ucis pe cineva? 

— Aş. 

— A pus foc? 

— Nici. 

— Vreo defăimare? 

— Ei nu. E acela care... Şi Baisemeausx se pleca la urechea 
lui Aramis, făcându-şi pâlnie amândouă palmele: E acela care 
îşi îngăduie să semene cu... 

— Ah, da, da! zise Aramis. Acuma ştiu, mi-ai vorbit de el 
anul trecut; dar păcatul lui mi s-a părut destul de mic... 

— Mic! 

— Sau, mai degrabă, străin de voinţa lui. 

—  Monseniore, când cineva îşi găseşte o astfel de 
asemănare, n-o face fără o anumită voinţă. 

— În sfârşit, îl uitasem, ăsta e adevărul. Dar, auzi, scumpa 
mea gazdă — spuse Aramis închizând condica — mi se pare că 
suntem chemaţi. 


Baisemeaux luă condica, o duse repede la loc, în scrinul pe 
care-l încuie cu grijă şi băgă cheia în buzunar. 

— Doriţi să ne aşezăm la masă, monseniore? zise apoi. 
Căci, într-adevăr, nu v-aţi înşelat, suntem chemaţi la dejun. 

— Cum vrei, scumpul meu guvernator. 

Şi trecură în sala de mâncare. 


Capitolul XXVIII 


Dejunul domnului Baisemeaux 


Aramis era cumpătat de obicei; de data asta însă, 
abţinându-se de la vin, din care bău cât mai puţin, onoră cum se 
cuvine dejunul lui Baisemeaux, care de altminteri merita toate 
laudele. Gazda, la rându-i, devenise de o voioşie nestăpânită; 
vederea celor cinci mii de pistoli, la care îşi întorcea din când în 
când ochii, făcea să-i crească inima de bucurie. Din când în 
când, apoi, se uita şi la Aramis, cu o adâncă recunoştinţă. 
Acesta se lăsase pe speteaza scaunului şi sorbea din pahar, cu 
vârful buzelor, câteva picături de vin, pe care le plimba pe 
limbă ca un cunoscător. 

— Să mai îndrăznească cineva să-mi spună că se trăieşte 
rău la Bastilia! zise el clipind din ochi. Fericiţi deţinuţii care 
capătă măcar o jumătate de sticlă pe zi din acest minunat 
bourgogne! 

— Toți cei de cincisprezece livre îl beau — răspunse 
Baisemeaux. E un vin foarte vechi. 

— Oare şi bietul nostru şcolar, sărmanul nostru Seldon, 
gustă din el? 

— Nu! El nu! 

— Dar mi se pare că te-am auzit spunând că el face parte 
din rândul celor de cincisprezece livre! 

— El? Nici pomeneală! Un om care face districte...sau cum 
le-aţi spus la acelea? 

— Distihuri... 

— La cincisprezece livre! Haidade! Vecinul lui e la 
cincisprezece livre. 


— Vecinul lui? 

— Da. 

— Care? 

— Celălalt, al doilea Bertaudière. 

—  Scumpul meu guvernator, iartă-mă, dar dumneata 
vorbeşti o limbă pentru care trebuie o anumită ucenicie ca s-o 
înţelegi. 

— Aşa-i, scuzaţi. Al doilea Bertaudière, să vedeţi, înseamnă 
cel care stă la catul al doilea al turnului Bertaudière. 

— Prin urmare, Bertaudière e numele unuia din turnurile 
Bastiliei? Într-adevăr, am auzit eu că fiecare turn are câte un 
nume. Şi unde se află acest turn? 

— Uitaţi, acela-i — zise Baisemeaux ducându-se la 
fereastră. Peste curtea asta din stângă, al doilea. 

— Foarte bine. Ah, acolo zace deţinutul de cincisprezece 
livre? 

— Da. 

— Şi de când e închis acolo? 

— Ah, Doamne! De şapte sau opt ani, cam aşa ceva. 

— Cum cam aşa ceva? Nu mai ştii datele? 

— Pe ăsta l-am găsit aici, scumpe domnule d'Herblay. 

— Dar Louvière, dar Tremblay socot că ar fi trebuit să-ţi 
spună. 

— Oh, scumpul meu domn... lertaţi, iertaţi... vreau să spun 
monseniore. 

— Nu face nimic. Spuneai că...? 

— Spuneam că tainele Bastiliei nu se moştenesc o dată cu 
cheile Guvernământului. 

— Ah, aşa! Atunci, cu deţinutul ăsta e un mister, un secret 
de stat? 

— Oh, chiar un secret de stat nu cred; e un secret 
oarecare, ca tot ce se petrece la Bastilia. 

— Foarte bine — zise Aramis — dar atunci de ce vorbeşti 
cu mai multă libertate despre Seldon, decât despre... 

— Decât de-al doilea Bertaudière? 

— Exact. 

— Păi fiindcă, după părerea mea, vina unui om care a făcut 
un distih e mai mică decât a aceluia care seamănă cu... 

— Da, da, te înţeleg, dar temnicerii... 

— Ce este cu temnicerii? 

— Stau de vorbă cu deţinuţii, nu-i aşa? 


— Fără îndoială. 

— Atunci deţinuţii le vor fi spunând că sunt nevinovaţi. 

— Nu le spun decât asta, toţi; e isonul tuturor. 

— Da, dar asemănarea asta despre care îmi vorbea; 
adineauri? 

— Adică? 

— Nu le sare în ochi temnicerilor? 

— Oh, scumpe domnule d'Herblay, trebuie să fii om de 
curte, ca dumneavoastră, ca să ţii seamă de aceste amănunte. 

— Ai de o mie de ori dreptate, dragă domnule Baisemeaux. 
Încă un strop din acest bourgogne, dacă nu te superi. 

— Nu un strop, un pahar. 

— Nu, nu. Dumneata ai rămas muşchetar până în vârful 
unghiilor, pe câtă vreme eu am devenit episcop. Un strop 
pentru mine, un pahar pentru dumneata. 


— Fie. 
Aramis şi guvernatorul ciocniră. 
— Şi apoi — zise Aramis, cercetând cu privirea-i 


strălucitoare rubiniul ce juca în paharul pe care-l ţinea cu mâna 
în dreptul ochilor, ca şi cum ar fi vrut să-l soarbă cu toate 
simţurile deodată — şi apoi, ceea ce dumneata numeşti o 
asemănare, altul poate că nici n-ar lua-o în seamă. 

— Oh, ba da! Oricine care ar cunoaşte cât de cât persoana 
cu care se aseamănă. 

— Eu cred, dragă domnule Baisemeaux, că asta nu-i decât 
o născocire a minţii dumitale. 

— Nu, pe cinstea mea! 

— Ascultă — stărui Aramis — eu am văzut mulţi oameni 
care semănau cu acela despre care vorbim, dar, din respect, nu 
se pomenea nimic despre aşa ceva. 

— Fără îndoială, căci sunt asemănări şi asemănări; aceasta 
este însă izbitoare şi, dacă l-aţi vedea... 

— Ei bine? 

— V-aţi încredința singur. 

— Dacă l-aş vedea — zise Aramis cu un aer nepăsător — 
dar nu-l voi vedea niciodată, după cât se pare. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă numai dacă aş călca pragul uneia din încăperile 
acelea îngrozitoare, m-aş socoti înmormântat pentru totdeauna. 

— Eh, nu! Locuinţa e bună. 

— Lasă, lasă! 


— Cum lasă, lasă? 

— Nu te cred pe cuvânt, iată totul. 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Nu-l plângeţi pe al doilea 
Bertaudière. La dracu! Are o cameră bună, mobilată plăcut, cu 
covoare. 

— Nu zăul! 

— Da, da! Nu-i de loc nenorocit flăcăul ăsta! Cea mai bună 
încăpere de la Bastilia i s-a dat lui. A avut mare noroc! 

— Haide, haide — zise Aramis cu răceală — n-o să mă faci 
acum să cred că la Bastilia se găsesc şi odăi de lux; cât despre 
covoarele dumitale... 

— Ei bine, cât despre covoarele mele? 

— Ce să mai vorbim, ele nu există decât în închipuirea 
dumitale; eu nu văd decât păianjeni, şobolani, broaşte chiar. 

— Broaşte? Ah, în celule, nu zic nu. 

— Oricum, eu nu prea văd mobile şi nici o zdreanţă de 
covor. 

— Dar dacă aţi vedea cu ochii dumneavoastră, ce-aţi zice? 
zise Baisemeaux întărâtat. 

— Nu, oh, la dracu, nu! 

— Chiar pentru a vă încredința de asemănarea aceea, pe 
care o tăgăduiţi ca şi covoarele? 

— Vreun spectru, poate vreo umbră, vreun nenorocit care 
trage să moară. 

— Nu, nu! Un voinic tot aşa de solid ca Podul Nou din 
Paris. 

— Trist, posomorât? 

— Câtuşi de puţin; plin de zburdălnicie. 

— Haidade! 

— Ăsta e cuvântul; l-am spus, nu-l mai retrag. 

— E cu neputinţă! 

— Veniţi cu mine! 

— Unde? 

— O să vedeţi! 

— Unde vrei sa mă duci? 

— Să dăm o raită prin Bastilia. 

— Ce-ai spus? 

— O să vedeţi, o să vedeţi cu ochii dumneavoastră. 

— Dar regulamentele? 


— Oh, despre asta n-aveţi nici o grijă. E ziua de ieşire a 
maiorului meu: locotenentul e de rond la bastioane; suntem 
stăpâni deplini. 

— Nu, nu, dragă guvernatorule; numai când mă gândesc la 
huruitul zăvoarelor ce trebuiesc trase şi m-apucă groaza. 

— Ei, ce atâta teamă? 

— S-ar putea să mă uiţi pe la al treilea sau al patrulea 
Bertaudière şi... brr!... 

— Glumiţi? 

— Nu, îţi vorbesc foarte serios. 

— Daţi cu piciorul unui prilej neasemuit. Ştiţi că, pentru a 
obţine favoarea pe care eu v-o fac gratuit, unii prinți de sânge 
au plătit până la cincizeci de mii de livre? 

— Ce spui? Să stârnească oare atâta curiozitate? 

— Fructul oprit, monseniore! Fructul oprit! 
Dumneavoastră, ca om al bisericii, ştiţi ce înseamnă asta. 

— Nu. Eu, unul, dacă aş avea vreo curiozitate, ar fi pentrul 
bietul autor al distihului. 

— Ei bine, haidem la acela; stă la al treilea Bertaudière şi 
el. 

— Pentru ce spui: şi el? 

— Pentru ca eu, dacă aş avea o curiozitate, ar fi pentru 
camera aceea frumoasă, cu covoare şi pentru cel ce locuieşte în 
ea. 

— Hm! Mobile am mai văzut; iar un chip fără însemnătate 
nu prezintă interes. 

— Un cincisprezece livre, monseniore, un cincisprezece 
livre e totdeauna demn de a fi văzut. 

— Ei da, tocmai voiam să te întreb: de ce cincisprezece 
livre pentru acesta şi numai trei livre pentru bietul Seldon? 

— Ah, vedeţi, e un lucru minunat această deosebire, 
scumpul meu domn şi iată unde se vede din plin bunătatea 
regelui... 

— A regelui? A regelui zici? 

— A cardinalului vreau să spun. "Nenorocitul ăsta — şi-a 
spus domnul de Mazarin — nenorocitul ăsta e sorocit să rămână 
toată viaţa în temniţă." 

— Pentru ce? 

— Doamne! Mi se pare că fărădelegea lui e veşnică şi tot 
aşa trebuie să-i fie şi osânda. 

— Veşnică? 


— Fără îndoială. Dacă nu va avea norocul să se 
îmbolnăvească de vărsat, pricepeţi?... Dar asemenea noroc e 
rar, căci aerul la Bastilia nu e tocmai rău. 

— Judecata dumitale e cum nu se poate mai năstruşnică, 
scumpe domnule de Baisemeaux. 

— Nu-i aşa? 

— Vrei să spui, cu alte cuvinte, că nenorocitul acela va 
trebui să îndure fără întrerupere, până la capătul zilelor lui... 

— Să îndure? N-am spus asta, monseniore; un 
cincisprezece livre nu îndură nimic. 

— Îndură temniţa, în orice caz. 

— Fără îndoială, asta e o fatalitate; dar această suferinţă îi 
e îndulcită întrucâtva. Ce mai, veţi recunoaşte că acest flăcău 
nu fusese adus pe lume ca să mănânce toate bunătăţile pe care 
le mănâncă aici. La naiba, priviţi: avem pe masa noastră un 
pateu de care nici nu ne-am atins, aceşti raci din care abia am 
ciugulii, raci de Marna, mari ca nişte homari, uitaţi-vă. Ei bine, 
toate astea vor porni spre al doilea Bertaudière, dimpreună cu o 
sticlă din acest vin pe care-l găsiţi atât de straşnic. Şi acum, că 
le vedeţi, sper că nu vă mai îndoiţi. 

— Nu, scumpul meu guvernator, nu; numai că dumneata te 
gândeşti doar la acele fericite cincisprezece livre şi îl uiţi cu 
totul pe sărmanul Seldon, protejatul meu. 

— Fie! în cinstea domniei voastre, va fi zi de sărbătoare 
pentru el: va primi pişcoturi şi prăjituri şi această sticluţă de 
porto. 

— Eşti un om de ispravă, ţi-am mai spus-o şi ţi-o repet, 
dragul meu Baisemeaux. 

— Să mergem, să mergem — zise guvernatorul, puţin 
ameţit, pe de o parte de vinul pe care-l băuse, pe de alta de 
laudele lui Aramis. 

— Să nu uiţi că te urmez numai ca să-ţi fac pe plac — zise 
prelatul. 

— Oh, când ne-om întoarce o să-mi mulţumiţi. 

— Atunci, să mergem. 

— Aşteptaţi numai să-i dau de veste temnicerului cu cheile. 

Baisemeaux bătu de două ori în tipsie; se ivi un om. 

— Mă duc prin turnuri! strigă guvernatorul. Fără paznici, 
fără tobe, fără zarvă, s-a înţeles? 


— Dacă nu mi-aş lăsa aici mantia — zise Aramis 
prefăcându-se îngrozit — aş crede, într-adevăr, că intru în 
temniţă ca osândit. 

Temnicerul porni înaintea guvernatorului; Aramis, la 
dreapta lui; câţiva soldaţi împrăştiaţi prin curte se înşirară 
drepţi, ca nişte pari nemişcaţi, la trecerea guvernatorului. 
Baisemeaux îl îndemnă pe oaspetele lui să urce mai multe 
trepte, ce dădeau pe un fel de esplanadă; de acolo ajunseră pe 
podul mobil, unde paznicii îi ieşiră înainte guvernatorului şi-l 
recunoscură. 

— Domnule — spuse atunci guvernatorul, întorcându-se 
către Aramis şi vorbindu-i în aşa fel, încât paznicilor nu le scăpa 
nici un cuvânt — domnule, ai o memorie bună, nu-i aşa? 

— Pentru ce? întrebă Aramis. 

— Pentru planurile şi pentru măsurătorile dumitale; căci, 
după cum ştii, nu-i e îngăduit nimănui, nici măcar arhitecţilor, 
să intre la persoanele de aici cu hârtie, pene sau plaivasuri. 

"Bun! îşi zise Aramis în sinea lui. Se pare că sunt luat drept 
un arhitect. N-o fi cumva vreo glumă de-a lui d'Artagnan, care 
m-a văzut inginer la Belle-lsle?" Apoi, cu glas tare: 

— Fii liniştit, domnule guvernator; în meseria noastră, o 
aruncătură de ochi şi o memorie bună sunt de ajuns. 

Baisemeaux nu mişcă nici o sprânceană: paznicii îl luară pe 
arhitect drept ceea ce părea să fie. 

— Ei bine, să mergem mai întâi la Bertaudière — zise 
Baisemeaux cu aceeaşi intenţie de a fi auzit de străji. 

— Sa mergem — răspunse Aramis. 

Apoi, adresându-se temnicerului cu cheile, guvernatorul 
spuse: 

— Tu îi vei duce între timp celui de la numărul 2 ospăţul de 
care ţi-am vorbit. 

— Numărul 3, dragă domnule Baisemeaux, numărul 3; 
iarăşi l-ai uitat. 

— Ai dreptate. 

Şi începură să urce. Traseră şi deschiseră atâtea zăvoare, 
atâtea uşi zăbrelite şi atâtea broaşte numai în aceasta singură 
curte, câte ar fi fost de ajuns pentru un oraş întreg. 

Aramis nu era nici visător, nici un om cu simţirea prea 
ascuţită; făcuse versuri în tinereţea lui, dar acum avea inima 
uscată, ca orice bărbat de cincizeci şi cinci de ani care a iubit 
mult femeile, sau, mai bine zis, care a fost mult iubit de ele. 


Totuşi, când puse piciorul pe treptele de piatră tocite, pe care 
călcaseră atâţia năpăstuiţi ai vieţii, când se simţi pătruns de 
răceala bolților întunecate, umede de atâtea lacrimi, fu, de 
bună seamă, înduioşat, căci fruntea i se înclină, privirile i se 
umeziră, şi-l urmă pe Baisemeaux fără a-i mai spune o vorbă. 


Capitolul XXIX 


Al doilea de la Bertaudière 


La al doilea etaj, fie din pricina oboselii, fie că era prea 
tulburat, musafirul simţi că i se taie răsuflarea. Se rezemă cu 
spatele de zid. 

— Vreti să începem cu cel de-aici? întrebă Baisemeaux. 
Întrucât vom trece de la unul la altul, e acelaşi lucru, cred, dacă 
vom urca de la al doilea la al treilea, sau dacă vom cobori de la 
al treilea la al doilea. De altminteri, în încăperea de aici sunt de 
făcut oarecare reparaţii — se grăbi el să adauge cu intenţia de 
a fi auzit de paznicul ce se afla lângă ei. 

— Nu, nu! protestă cu însufleţire Aramis. Mai sus, mai sus, 
domnule guvernator, dacă vrei; sus e mai multă grabă. 

Şi continuară să urce. 

— Cere cheile temnicerului — îi şopti Aramis. 

— Bucuros. 

Baisemeaux luă cheile şi deschise el însuşi uşa încăperii a 
treia. Temnicerul intră cel dintâi şi puse pe masă porţia de 
hrană pe care bunul guvernator o numea ospăț. Apoi ieşi. 
Deţinutul nu făcuse nici o mişcare. După aceea intră 
Baisemeaux, în timp ce Aramis rămase în prag. De acolo, el 
văzu un tânăr, un copilandru aproape, de optsprezece ani, care, 
ridicând capul la auzul unui zgomot neobişnuit, sări jos din pat 
când îl zări pe guvernator şi, împreunându-şi mâinile, începu să 
strige: 

— Mama! Mama! 

În strigătul acestui tânăr era atâta durere, încât Aramis 
simţi că se cutremură fără voia lui. 


— Dragul meu oaspete — îi spuse Baisemeaux silindu-se să 
zâmbească — ţi-am adus în acelaşi timp o distracţie şi un 
întăritor, distracţia pentru spirit, întăritorul pentru corp. Iată-l 
pe domnul care va face anumite măsurători la dumneata şi iată 
nişte dulciuri pentru a sfârşi masa. 

— Oh, domnule, domnule — răspunse tânărul — lasă-mă 
singur un an întreg, hrăneşte-mă un an numai cu pâine şi apă, 
dar spune-mi că după un an voi ieşi de aici, spune-mi că după 
un an îmi voi revedea mama. 

— Dar, dragul meu — zise Baisemeaux — te-am auzit pe 
dumneata însuţi spunând că mama ţi-e foarte săracă şi că 
stăteai foarte prost la ea, pe când aici, la naiba! 

— Dacă e săracă, domnule, cu atât mai mult se cuvine să-i 
lăsaţi singurul sprijin pe care-l are. Că stăteam prost la ea? Oh, 
domnule, când eşti liber te simţi bine pretutindeni! 

— În sfârşit, de vreme ce dumneata însuţi mărturiseşti că 
n-ai făcut decât pârdalnicul acela de distih... 

— Şi fără gând rău, domnule, v-o jur, fără nici un gând rău; 
îl citeam pe Marţial când mi-a venit în minte acea idee. Oh, 
domnule, să fiu pedepsit, să mi se taie mâna cu care l-am scris, 
voi munci cu cealaltă; dar să fiu lăsat lângă mama. 

— Copilul meu — zise Baisemeaux — ştii prea bine că asta 
nu atârnă de mine; eu nu pot decât să-ţi măresc raţia de hrană, 
să-ţi dau un păhărel de porto, să-ţi strecor un pesmet între două 
blide. 

— O, Dumnezeule, Dumnezeule! strigă tânărul, 
prăbuşindu-se pe spate şi rostogolindu-se pe duşumea. 

Aramis, neputând să îndure prea mult timp această scenă, 
se retrase pe uşă, la capătul scării. 

— Nenorocitul! murmură el încet. 

— Oh, da, domnule, e nenorocit, însă numai din vina 
părinţilor. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială... Pentru ce lau pus să înveţe 
latineasca?... Prea multă ştiinţă, vedeţi prea bine, domnule, 
dăunează... Eu nu ştiu nici să scriu, nici să citesc latineşte de 
aceea nici nu sunt la închisoare. 

Aramis se uită cu nedumerire la acest om care spunea că 
nu e la închisoare, deşi era temnicer al Bastiliei. Cât despre 
Baisemeaux, văzând că nici sfaturile, nici vinul lui de Porto nu 
aveau nici un efect, ieşi el însuşi foarte tulburat. 


— Ei, uşa, uşa! strigă temnicerul. Aţi uitat să închideţi uşa. 

— Aşa-i — zise Baisemeaux. Poftim, ţine cheile. 

— Voi cere iertarea acestui copilandru — zise Aramis. 

— Iar dacă n-o veţi obţine — adăugă Baisemeaux — cereţi 
măcar să fie trecut la zece livre; vom avea de câştigat amândoi 
şi el şi eu. 

— Dacă şi celălalt deţinut îşi strigă tot astfel mama — zise 
Aramis — mai bine nu mai intru; voi face măsurătoarea de 
afară. 

— Oh, oh! răspunse temnicerul. Să nu vă fie teamă, 
domnule arhitect, ăsta e blând ca un mieluşel; ca să-şi strige 
mama, ar trebui să vorbească şi el nu vorbeşte niciodată. 

— Atunci să intrăm — rosti Aramis cu jumătate de gură. 


— Oh, domnule — întrebă temnicerul cu cheile — 
dumneavoastră sunteţi arhitect de închisoare? 
— Da. 


— Şi încă nu v-aţi obişnuit cu astfel de lucruri? Ciudat! 

Aramis îşi dădu seama că, pentru a nu trezi bănuieli, 
trebuia să-şi cheme în ajutor tot sângele rece. 

Baisemeaux avea cheile, deschise uşa. 

— Rămâi afară — îi spuse el temnicerului — şi aşteaptă-ne 
la capătul scării. 

Temnicerul ascultă şi se retrase. 

Baisemeaux intră cel dintâi şi deschise cu mâna lui cea de 
a doua uşă. Atunci, în pătratul de lumină ce se strecura prin 
fereastra zăbrelită se zări un tânăr inimos la chip, mai mult 
scund, cu părul tăiat scurt, cu o barbă ce apucase să crească 
bine; stătea pe un scăunel, cu cotul pe un jilţ de care îşi rezema 
partea de sus a trupului. Haina lui, aruncată pe pat, era de 
catifea neagră, subţire, iar el respira cu nesaţ aerul proaspăt 
ce-i umplea pieptul acoperit de o cămaşă din cea mai bună 
mătase ce se putea găsi. 

La intrarea guvernatorului, tânărul întoarse capul cu o 
mişcare domoală şi, recunoscându-l pe Baisemeaux, se ridică şi 
salută curtenitor. Dar când îşi îndreptă ochii spre Aramis, care 
rămăsese în umbră, acesta se cutremură, păli şi scăpă din mână 
pălăria pe care o ţinea între degete, ca şi cum toţi muşchii i-ar fi 
plesnit deodată. 

În acest timp, Baisemeaux, obişnuit cu prezenţa deţinutului 
său, părea că nu lua câtuşi de puţin parte la tulburarea 
împărtăşită de Aramis; el aşeză pe masă pateul şi racii, aşa cum 


ar fi făcut un slujitor plin de zel. Ocupat cu acestea, nu observă 
nici pe departe neliniştea ce pusese stăpânire pe musafirul său. 
Dar după ce termină, adresându-se tânărului deţinut, îi spuse: 

— Arăţi plăcut la faţă, semn că-ţi merge bine. 

— Foarte bine, domnule, mulţumesc — răspunse tânărul. 

Glasul lui era cât pe-aci să-l năucească pe Aramis. Fără să- 
şi dea seama, făcu un pas înainte, cu buzele tremurând. Această 
mişcare era atât de uşor de observat, încât nu-i scăpă lui 
Baisemeaux, oricât era el de ocupat. 

— Iată un arhitect care a venit să cerceteze soba dumitale 
— zise Baisemeaux. Scoate fum? 

— Niciodată, domnule. 

— Spuneaţi că nimeni nu poate fi fericit în închisoare — 
zise guvernatorul frecându-şi mâinile şi uitându-se către 
Aramis. lată, totuşi, un deţinut care e fericit. Dumneata nu te 
plângi de nimic, sper! 

— De nimic, domnule. 

— Şi nu ţi-e urât aici? întrebă Aramis. 

— Niciodată. 

— Ei — făcu Baisemeaux încet — aveam dreptate? 

— Doamne, ce vrei, dragul meu guvernator, în faţa 
evidenţei trebuie să te pleci. E îngăduit să i se pună câteva 
întrebări? 

— Oricâte vă doreşte inima. 

— Ei bine, fă-mi atunci plăcerea şi întreabă-l dacă ştie 
pentru ce se află aici. 

— Domnul mă roagă să te întreb — zise Baisemeaux — 
dacă cunoşti motivele detenţiunii dumitale. 

— Nu, domnule — răspunse tânărul cu simplitate nu le 
cunosc. 

— Dar e cu neputinţă — rosti Aramis înfierbântându-se fără 
să vrea. Dacă n-ai şti motivul detențiunii clumitale, n-ai sta aici 
atât de liniştit! 

— Am fost furios în primele zile. 

— Şi acum de ce nu mai eşti? 

— Fiindcă am stat şi m-am gândit. 

— Ciudat! zise Aramis. 

— Nu-i aşa că-i uluitor? adăugă Baisemeaux. 

— Şi la ce te-ai gândit? întrebă Aramis. Ai putea să 
răspunzi, domnule? 


— M-am gândit că, întrucât n-am săvârşit nici o fărădelege, 
Dumnezeu nu mă poate pedepsi. 

— Dar ce altceva e închisoarea — întrebă Aramis — dacă 
nu o pedeapsă? 

— Vai, nu ştiu — răspunse tânărul. Tot ceea ce pot să vă 
spun este că ceea ce gândesc astăzi se deosebeşte cu totul de 
ceea ce gândeam acum şapte ani. 

— Auzindu-te vorbind astfel, domnule şi văzând 
resemnarea dumitale, s-ar putea crede că îţi place să stai la 
închisoare. 

— O îndur. 

— Cu încredințarea că într-o zi vei fi liber? 

— Nu mai cred nimic, domnule; sper, şi-atâta tot; dar şi 
speranţa, o mărturisesc, îmi scade cu fiecare zi ce trece. 

— Dar, în sfârşit, de ce n-ai fi liber, de vreme ce ai fost 
odată? 

— Tocmai asta e — răspunse tânărul — cauza care mă 
împiedică să mai aştept libertatea: de ce-aş mai fi fost închis, 
dacă ar fi fost vorba să mi se redea libertatea mai târziu? 

— Ce vârstă ai dumneata? 

— Nu ştiu. 

— Cum te numeşti? 

— Am uitat numele care mi s-a dat. 

— Părinţii dumitale? 

— Nu i-am cunoscut niciodată. 

— Dar cei care te-au crescut? 

— Nu mă socoteau fiul lor. 

— Ai iubit pe cineva înainte de a fi adus aici? 

— Îmi iubeam doica şi florile. 

— Asta e tot? 

— Îl iubeam şi pe valetul meu. 

— Îţi pare rău după doica şi valetul acela? 

— Am plâns mult când au murit. 

— Au murit după ce ai fost adus aici sau înainte de asta? 

— Au murit în ajunul zilei când am fost ridicat. 

— Amândoi deodată? 

— Amândoi deodată. 

— Şi cum te-au ridicat? 

— A venit un om să mă caute, m-a urcat într-o trăsură care 
era închisă cu zăvoare şi m-a adus aici. 

— Şi l-ai putea recunoaşte pe acest om? 


— Purta mască. 

— Nu-i aşa că această poveste e nemaipomenită? îi spuse 
încet Baisemeausx lui Aramis. 

Aramis abia mai răsufla. 

— Da, nemaipomenită — murmură el. 

— Dar ceea ce-i şi mai ciudat este că mie niciodată nu mi-a 
spus atâtea câte v-a spus dumneavoastră acum. 

— Poate din pricină că nu l-ai întrebat! zise Aramis. 

— Asta se poate — răspunse Baisemeaux — eu nu sunt 
curios. Dar, vedeţi, camera e frumoasă, nu-i aşa? 

— Foarte frumoasă. 

— Un covor... 

— Minunat. 

— Mă prind că el nu avea unul ca asta înainte de a veni 
aici. 

— Cred. Apoi, întorcându-se către tânăr, îl întrebă: Nu-ţi 
aminteşti dacă ai fost vizitat vreodată de vreun străin sau de 
vreo străină? 

— Oh, ba da, de trei ori, de o femeie care, de fiecare dată, 
s-a oprit cu trăsura la poartă, apoi a intrat acoperită de un văl 
pe care nu şi-l ridica decât atunci când închideam uşa şi eram 
singuri. 

— Îţi mai reaminteşti acea femeie? 

— Da. 

— Ce-ţi spunea ea? 

Tânărul surâse cu tristeţe. 

— Mă întreba ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră, dacă 
sunt fericit şi dacă nu mi-e urât. 

— Iar când venea, sau când pleca? 

— Mă cuprindea cu braţele, mă strângea la piept, mă 
săruta. 

— 'Ţi-o aminteşti bine? 

— Foarte bine. 

— Te întreb dacă îţi aminteşti trăsăturile chipului ei! 

— Da. 

— Deci, ai recunoaşte-o dacă întâmplarea ţi-ar aduce-o în 
faţă sau te-ar pune în faţa ei? 

— Oh, fără nici o îndoială! _ 

O rază de fugară mulţumire trecu pe chipul lui Aramis. În 
acea clipă, Baisemeaux îl auzi urcând pe temnicerul cu cheile. 

— Vreţi să ieşim? îi spuse repede lui Aramis. 


Pesemne că Aramis aflase tot ceea ce dorea să afle. 

— Când doriţi — răspunse el. 

Tânărul îi văzu că se pregătesc să plece şi-i salută 
politicos. Baisemeaux răspunse printr-o simplă înclinare a 
capului. Aramis, probabil din respect pentru durerea 
deţinutului, îl salută cu o plecăciune adâncă. leşiră. Baisemeaux 
trase uşa după ei. 

— Ei bine — întrebă Baisemeaux pe scară — ce spuneţi de 
toată povestea asta? 

— Am descoperit taina, dragul meu guvernator — răspunse 
Aramis. 

— la auzi! Şi care e această taină? 

— În casa aceea s-a săvârşit un asasinat. 

— Haidade! 

— Intelegi, valetul şi doica morţi în aceeaşi zi. 

— Dar cum? 

— Otravă. 

— Ah! Ah! 

— Ce părere ai de asta? 

— Că s-ar putea să fie adevărat... Oare acest tânăr să fie un 
ucigaş? 

— Eh, cine-ţi spune asta? Cum îţi închipui că bietul copil a 
putut să fie un ucigaş? 

— Asta mă întrebam şi eu. 

— Crima s-a întâmplat în casa lui — asta e de ajuns. Poate 
că i-a văzut pe ucigaşi, iar ei se tem să nu-i dea în vileag. 

— Drace, dacă ştiam asta... 

— Ce-ai fi făcut? 

— Puneam să fie supravegheat mai îndeaproape. 

— Oh, nu pare c-ar avea chef să fugă. 

— Ah, deţinuţii, nu-i cunoaşteţi! 

— li daţi cărţi de citit? 

— Niciodată; e absolut oprit. 

— Absolut? 

— Ordin scris de domnul Mazarin, cu mâna lui. 

— Mai ai acest ordin? 

— Da, monseniore; vreţi să-l vedeţi când ne-om întoarce să 
vă luaţi mantaua? 

— Vreau, autografele îmi plac foarte mult. 

— Acesta e cât se poate de citeţ; n-are decât o singură 
ştersătură. 


— Aha, o singură ştersătură! Şi ce ascunde această 
ştersătură? 

— O cifră. 

— O cifră? 

— Da. Mai întâi scria: întreţinere de 50 de livre. 

— Ca prinții de sânge, va să zică? 

— Dar cardinalul va fi văzut că se înşelase, pricepeţi: a 
şters pe zero şi a adăugat un 1 înaintea lui 5. Ei, clar bine că 
mi-am adus aminte... 

— Ce? 

— Nu spuneţi nimic despre asemănare? 

— Nu spun nimic, dragă domnule Baisemeaux, dintr-un 
motiv foarte simplu: că nici nu există. 

— Ei, asta-i! 

— Sau, dacă există, ea e numai în închipuirea dumitale; 
dar, chiar de-ar exista undeva, eu cred că ai face mai bine să nu 
mai vorbeşti despre ea. 

— Adevărat? 

— Regele Ludovic al XIV-lea, înţelegi foarte bine, nu te-ar 
ierta niciodată dacă ar afla că împrăştii zvonul că unul dintre 
supuşii lui are îndrăzneala de a-i semăna. 

— Aşa-i, aşa-i — zise Baisemeaux îngrozit — dar n-am 
vorbit despre asta decât cu dumneavoastră şi, înţelegeţi, 
monseniore, mă bizui pe discreţia domniei voastre. 

— Cât despre asta, fii liniştit. 

— Mai doriţi să vedeţi ordinul? întrebă Baisemeaux încă 
speriat. 

— Fără îndoială. 

Vorbind astfel, ajunseră din nou în apartamentul 
guvernatorului. Baisemeaux scoase din dulap o condică 
specială, asemănătoare cu aceea pe care i-o arătase mai înainte 
lui Aramis, dar cu o cataramă încuiată. Cheia cu care se 
deschidea această cataramă făcea parte dintr-o legătură pe 
care Baisemeaux o purta mereu cu el. Apoi, punând ceaslovul 
pe masă, îl deschise la litera M şi-i arătă lui Aramis următoarea 
însemnare din coloana pentru deţinuţi: 


"Nici o carte, rutărie din cea mai fină, haine îngrijite; să nu 
fie scos la plimbare, să nu i se schimbe temnicerul, să nu intre 
nimeni la el. 


15 livre pentru hrană. Domnul Baisemeaux poate să facă 
plângere dacă cele 15 livre nu ajung." 


— Iată, da — zise Baisemeaux — tocmai mă gândesc să fac 
plângere. 

Aramis închise condica. 

— Da — spuse el apoi — e scrisul domnului de Mazarin: îi 
recunosc slova. Şi acum, scumpul meu guvernator — continuă 
pe urmă, ca şi cum cu această ultimă constatare şi-ar fi 
îndeplinit dorinţele — acum, dacă vrei, să trecem la micile 
noastre socoteli. 

— Ei bine, ce termen doriţi să iau?  Hotărâţi-l 
dumneavoastră. 

— Nu lua nici un termen; fă-mi o simplă chitanţă pentru o 
sută cincizeci de mii de franci. 

— Plătibili? 

— La cererea mea. Dar, să fim înţeleşi, nu ţi-i voi cere 
decât atunci când şi dumneata vei avea putinţa să mi-i dai. 

— Oh, asta mă bucură — zise Baisemeaux surâzând. Dar v- 
am mai dat două adeverinţe - 

— Da, într-adevăr, iată-le, le rup. 

Şi, după ce-i arătă guvernatorului cele două adeverinţe, 
Aramis le rupse. Copleşit de o asemenea dovadă de încredere, 
Baisemeaux scrise fără şovăire o chitanţă pentru o sută 
cincizeci de mii de franci plătibili la cererea prelatului. Aramis, 
care urmărise pe deasupra umărului guvernatorului mâna care 
scria, luă chitanţa şi o băgă în buzunar fără să aibă aerul că ar 
mai citi-o, ceea ce-i dădu şi mai multă încredere lui 
Baisemeaux. 

— lar acum — zise Aramis — n-ai să te superi pe mine, nu-i 
aşa, dacă am să-ţi iau vreun deţinut? 

— Cum asta? 

— Foarte simplu, obţinând iertarea lui. Nu ţi-am spus oare 
că sărmanul Seldon mă interesează mult? 

— Ah, e adevărat! 

— Ei bine? 

— Treaba dumneavoastră; faceţi cum vreţi. Văd că aveţi 
braţul lung şi mâna largă. 

— Adio, atunci! Adio! 

Şi Aramis plecă, însoţit de binecuvântările guvernatorului. 


Capitolul XXX 


Cele două prietene 


La ceasul când domnul Baisemeaux îi arăta lui Aramis 
deţinuţii din Bastilia, o trăsură se opri în faţa porţii doamnei de 
Belliere şi la acel ceas, încă prea devreme, o tânără femeie cu 
chipul ascuns sub o glugă de mătase urcă scara. 

Când fu anunţată doamna Vanel, doamna de Belliere citea, 
sau, mai bine zis, sorbea cu privirile slovele unei scrisori, pe 
care se grăbi s-o ascundă undeva. Abia îşi sfârşise toaleta de 
dimineaţă şi slujnicele sale se aflau încă în camera alăturată. La 
numele şi la paşii Margueritei Vanel, doamna de Belliere alergă 
s-o întâmpine. I se păru că vede în ochii prietenei sale o 
strălucire ce nu arăta nici sănătate, nici bucurie. 

Marguerite o îmbrăţişa, îi strânse mâinile, abia dându-i 
răgaz să vorbească. 

— Draga mea — îi spunea — m-ai uitat oare de tot? Nu te 
mai gândeşti la altceva decât la plăcerile de la curte? 

— N-am văzut nici măcar serbările căsătoriei. 

— Atunci, ce faci tot timpul? 

— Mă pregătesc să plec la Belliere. 

— La Belliere? 

— Da. 

— La ţară, deci. Îmi place să te văd bucuroasă că pleci. Dar 
eşti cam palidă. 

— Nu, mă simt minunat. 

— Cu atât mai bine, eram îngrijorată. Nu ştii ce mi s-a 
spus! 

— Se spun atâtea lucruri! 

— Oh, dar am auzit ceva nemaipomenit! 

— Cât de bine te pricepi să-i aţâţi pe cei ce te ascultă, 
Marguerite! 

— Aşa-s eu. Mă tem însă să nu te supăr. 

— Oh, în nici un caz. Ştii doar că nu mă pierd cu firea aşa 
uşor. 


— Ei bine, se spune că... Ah, Doamne, nu voi putea 
niciodată să-ţi împărtăşesc una ca asta! 

— Atunci să nu mai vorbim — zise doamna de Belliere, care 
ghicea o răutate în aceste şovăiri de început, dar care era totuşi 
mistuită de curiozitate. 

— Ei bine, scumpă marchiză, se spune că de la o vreme îl 
regreţi tot mai puţin pe domnul de Belliere, bietul om! 

— Vorbe rele, Marguerite; îl regret şi-l voi regreta 
totdeauna pe soţul meu. Dar au trecut doi ani de când a murit, 
iar eu n-am decât douăzeci şi opt şi durerea pierderii lui nu 
trebuie să stăpânească toate faptele, toate gândurile vieţii 
mele. Sunt încredinţată, Marguerite, că tu, tu, ca femeie 
desăvârşită ce eşti, n-ai să dai crezare celor ce se spun. 

— De ce nu? Tu ai o inimă atât de iubitoare! răspunse cu 
răutate doamna Vanel. 

— Şi a ta e la fel, Marguerite şi totuşi nu te-am văzut 
niciodată răpusă de necaz când inima îţi era rănită. 

Aceste cuvinte erau o aluzie directă la ruptura dintre 
Marguerite şi intendentul superior. Era totodată o dojană 
ascunsă, dar la fel de directă, îndreptată spre inima tinerei 
femei. Ca şi cum n-ar fi aşteptat decât acest semnal ca să-şi 
arunce săgeata, Marguerite strigă: 

— Ei bine, Elise, se spune că eşti îndrăgostită. 

Şi o străpunse cu privirea pe doamna de Belliere, care nu 
se putu împiedica să nu roşească. 

— Cine mai ţine seama de câte defăimări se fac pe seama 
femeilor — replică marchiza după o clipă de tăcere. 

— Oh, nimeni nu te defăimează, Elise! 

— Cum, se spune că sunt îndrăgostită şi asta nu-i o 
defăimare? 

— Mai întâi, dacă e adevărat, nu e defăimare, e o simplă 
clevetire şi apoi, fiindcă nu mă laşi să termin, lumea nu spune 
că te-ai fi prins în mrejele acestei iubiri. Te zugrăveşte, 
dimpotrivă, ca pe o iubită virtuoasă, înarmată cu gheare şi 
dinţi, închizându-te la tine ca într-o fortăreață şi încă o 
fortăreață de necucerit, ca aceea a Danaei, cu toate că turnul 
Danaei era clădit din aramă. 

— Ai mult spirit, Marguerite — zise doamna de Belliere 
tremurând. 

— Totdeauna m-ai măgulit, Elise... Pe scurt, se spune că 
nimeni nu te poate seduce şi nimeni nu poate ajunge la tine. 


Vezi dar că nu eşti defăimată... Dar la ce te gândeşti, când îţi 
vorbesc? 


— Cine, eu? 
— Da, eşti roşie toată şi-ai amuţit. 
— Caut să înţeleg — răspunse marchiza ridicându-şi 


frumoşii ei ochi, cu un început de furie — caut să înţeleg la ce 
ai putut să faci aluzie, tu, atât de pricepută în mitologie, 
asemuindu-mă cu Danae. 

— Ah, ah! făcu Marguerite. La asta te gândeşti? 

— Da. Nu ţi-aduci aminte că la mănăstire, când încercam 
să dezlegăm probleme de aritmetică... Ah, e cam greu ceea ce 
vreau să-ţi spun, iar eu... Nu ţi-aduci aminte că, dacă ni se 
dădea un termen, noi trebuia să-l găsim pe celălalt? Şi apoi 
caută şi caută. 

— Dar nu ghicesc ce vrei să spui! 

— Nimic mai simplu, totuşi. Pretinzi că sunt îndrăgostită, 
nu-i aşa? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Ei bine, nu se spune, cred că sunt îndrăgostită de o 
închipuire. Nu e nici un nume de om în toate vorbele astea? 

— Fireşte că da, e şi un nume. 

— Ei bine, draga mea, nu e de mirare că eu trebuie să caut 
acest nume, de vreme ce tu nu vrei să mi-l spui. 

— Scumpa mea marchiză, văzându-te roşind, credeam că 
n-ai să-ţi baţi prea mult capul ca să-l găseşti. 

— Cuvântul tău Danae m-a pus în încurcătură. Cine spune 
Danae, spune ploaie de aur, nu-i aşa? 

— Adică Iupiter se schimbase pentru Danae în ploaie de 
aur. 

— Amantul meu atunci... acela pe care mi-l dai... 

— Oh, iartă-mă, eu îţi sunt prietenă şi nu-ţi dau pe nimeni. 

— Fie!... Atunci duşmanii. 

— Vrei să-ţi spun numele? 

— E o jumătate de ceas de când mă faci să-l aştept. 

— Îl vei auzi. Nu te speria, e un om mare. 

— Bine! 

Marchiza îşi înfigea unghiile în carnea palmelor, ca un 
osândit la apropierea securii. 

— E un bărbat foarte bogat — adăugă Marguerite — poate 
cel mai bogat. În sfârşit e... 

Marchiza închise o clipă ochii. 


— E ducele de Buckingham! zise Marguerite izbucnind în 
râs. 

Perfidia fusese calculată cu o dibăcie de necrezut. Acest 
nume, care cădea fără sens în locul numelui pe care-l aştepta 
marchiza, făcu asupra bietei femei efectul acelor securi 
neascuţite care-i ciopârţiseră, fără a-i ucide, pe domnii de 
Chalais:: şi de Thou, condamnaţi la eşafod. Doamna de 
Belliere nu-şi pierdu însă cumpătul. 

— Aveam dreptate să te recunosc o femeie de spirit — zise 
ea. Mă faci să petrec o clipă plăcută. Gluma e minunată... Nu l- 
am văzut niciodată pe domnul de Buckingham. 

— Niciodată? rosti Marguerite stăpânindu-şi râsul. 

— N-am ieşit de loc din casă de când ducele se află la 
Paris. 

— Oh! reluă doamna Vanei, întinzându-şi piciorul zglobiu 
spre o bucată de hârtie ce flutura pe covor, în apropiere de 
fereastră. Poţi să nu te vezi cu cineva, dar poţi să-i scrii. 

Marchiza simţi un fior rece: hârtia aceea era plicul scrisorii 
pe care o citea în momentul când sosise prietena ei. Iar plicul 
era pecetluit cu armele intendentului superior. Retrăgându-se 
puţin pe canapeaua sa, doamna de Belliere îşi aruncă poalele 
largi ale rochiei de mătase peste bucata de hârtie, acoperind-o 
cu totul. 

— Spune, Marguerite — zise ea apoi — spune-mi, pentru a- 
mi înşira toate aceste prostii ai venit la mine aşa de dimineaţă? 

— Nu, am venit ca să te văd, mai întâi şi ca să-ţi aduc 
aminte de vechiul nostru obicei, atât de plăcut şi atât de 
frumos, ştii, când ne duceam să ne plimbăm la Vincennes şi 
când, sub un stejar, într-un zăvoi, vorbeam despre cei care ne 
iubeau şi pe care-i iubeam. 

— Vrei să mă iei la o plimbare? 

— Sunt cu trăsura şi am trei ceasuri libere. 

— Nu sunt îmbrăcată, Marguerite... şi... dacă vrei să stăm 
de vorbă, nu e nevoie să ne ducem la pădurea de la Vincennes, 
vom găsi şi în grădina mea un copac frumos, o alee stufoasă, o 
pajişte presărată cu părăluţe şi violetele acestea al căror 
parfum se simte de aici. 

— Draga mea marchiză, îmi pare rău că mă refuzi... 
Simţeam nevoia să-mi uşurez inima într-a ta. 


— Dar îţi repet, Marguerite, inima mea e a ta şi aici, în 
această cameră şi aici, aproape, sub teiul din grădina mea, ca şi 
acolo, sub un stejar din pădure. 

— Pentru mine nu-i totuna, marchiză... Când mă apropii de 
Vincennes, îmi simt suspinele mai aproape de ţinta spre care se 
îndreaptă mereu de câteva zile încoace. 

Marchiza îşi ridică dintr-o dată faţa. 

— Te miri, nu-i aşa... că mă gândesc încă la Saint-Mandé? 

— La Saint-Mandé? exclamă doamna de Belliere. 

Şi privirile celor două femei se încrucişară, ca două spade 
ce se întâlnesc în prima ciocnire a unei lupte. 

— Tu, atât de mândră?... adăugă cu dispreţ marchiza. 

— Eu... atât de mândră!... răspunse doamna Vanel. Aşa 
sunt făcută eu... Nu pot ierta uitarea, nu pot îndura necredinţa. 
Când părăsesc pe cineva şi-l fac să plângă, sunt ispitită să mai 
iubesc încă; dar când sunt părăsită şi văd că celălalt râde, 
atunci iubesc ca o nebună. 

Doamna de Belliere făcu o mişcare fără să vrea. "E 
geloasă" — îşi zise Marguerite. 

— Atunci — spuse marchiza — eşti îndrăgostită nebuneşte 
de... domnul de Buckingham... nu, mă înşel... de domnul 
Fouquet? 

Doamna Vanel simţi lovitura şi tot sângele îi năvăli în 
inimă. 

— Şi vrei să mergi la Vincennes... la Saint-Mande chiar! 

— Nu ştiu ce voiam, dar tu mi-ai fi putut da un sfat. 

— În ce privinţă? 

— Cum ai mai făcut-o adesea. 

— Da, însă nu şi de data asta; căci eu, eu nu iert, ca tine. 
Iubesc mai puţin, poate; dar când inima mi-a fost jignită, e 
pentru totdeauna. 

— Domnul Fouquet nu te-a jignit, totuşi — zise cu 
nevinovăție de fecioară Marguerite Vanel. 

— Înţelegi foarte bine ceea ce vreau să-ţi spun. Domnul 
Fouquet nu m-a jignit cu nimic; faţă de mine nu s-a învrednicit 
nici cu vreo favoare, nici cu vreo ocară, tu însă ai de ce să te 
plângi de el. Eşti prietena mea, nu-ţi voi da, deci, sfatul pe care- 
l aştepţi. 

— Ah, faci presupuneri? 

— Suspinele de care vorbeai adineauri sunt mai mult decât 
nişte semne. 


— Ah, dar tu mă striveşti! făcu deodată tânăra femeie, 
adunându-şi toate puterile, ca luptătorul ce se pregăteşte să 
dea ultima lovitură. Nu ţii seama decât de patimile şi 
slăbiciunile mele; de sentimentele curate şi generoase nu vrei 
să vorbeşti. Dacă mă simt împinsă, în clipa de faţă, spre 
intendentul superior, dacă fac chiar un pas spre el, ceea ce este 
cu putinţă, ţi-o mărturisesc, este din pricină că soarta domnului 
Fouquet mă tulbură adânc, întrucât, după părerea mea, el este 
unul dintre bărbaţii cei mai nefe-riciţi astăzi. 

— Ah — făcu marchiza, ducându-şi o mână la inimă — s-a 
mai întâmplat oare ceva nou? 

— Nu ştii, aşadar? 

— Nu ştiu nimic — răspunse doamna de Belliere cu acel 
freamăt de nelinişte ce opreşte gândul şi vorba, ce poate opri 
chiar inima să mai bată. 

— Draga mea, s-a întâmplat că toată favoarea regelui s-a 
întors de la domnul Fouquet, pentru a trece de partea domnului 
Colbert. 

— Da, aşa se spune. 

— Şi e firesc, după dezvăluirea complotului de la Belle-Isle. 

— Am auzit însă că descoperirea acelor fortificaţii l-a 
umplut de cinste pe domnul Fouquet. 

Marguerite se porni să râdă cu atâta cruzime, că doamna 
de Belliere i-ar fi împlântat în clipa aceea, cu multă plăcere, un 
pumnal în inimă. 

— Draga mea — continuă Marguerite — nu mai e vorba de 
cinstea domnului Fouquet, e vorba de salvarea lui. Până în trei 
zile, ruina intendentului superior va fi un fapt îndeplinit. 

— Oh — făcu marchiza, surâzând la rândul ei — înseamnă 
să se meargă prea repede. 

— Am spus trei zile fiindcă vreau să mă mai leg încă de o 
speranţă. Dar, mai mult ca sigur, catastrofa se va produce în 
douăzeci şi patru de ore. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru cel mai simplu dintre toate motivele: domnul 
Fouquet nu mai are bani. 

— În lumea finanţelor, draga mea Marguerite, cutare n-are 
astăzi un ban, dar poate să aibă mâine milioane. 

— Asta putea să i se întâmple domnului Fouquet atunci 
când avea doi prieteni bogaţi şi pricepuţi care goleau de bani 


toate sipetele şi strângeau grămezi de aur pentru el; dar aceşti 
prieteni sunt morţi. 

— Scuzii nu mor, Marguerite; sunt ascunşi, îi cauţi, dai de 
ei şi-i cumperi. 

— Tu vezi totul în alb şi în roz, cu atât mai bine pentru tine. 
Păcat că nu eşti Egeria domnului Fouquet, i-ai putea arăta 
izvorul de unde să scoată milioanele pe care i le-a cerut regele 
ieri. 

— Milioane? şopti marchiza cu groază. 

— Patru... număr cu soţ. 

— Infama! murmură doamna de Belliere, torturată de 
bucuria crudă a celeilalte... Dar cred că domnul Fouquet are 
patru milioane — răspunse ea apoi cu multă îndrăzneală. 

— Dacă le are pe acestea cerute de rege astăzi — zise 
Marguerite — poate că nu le va mai avea pe acelea pe care 
regele i le va cere peste o lună. 

— Regele îi va mai cere şi alţi bani? 

— Fără îndoială şi iată de ce îţi spun că ruina bietului 
domn Fouquet devine de neînlăturat. Din orgoliu, va scoate 
bani de unde va şti, dar când nu va mai avea, va cădea. 

— E adevărat — zise marchiza cutremurându-se — planul e 
tare... Spune-mi, domnul Colbert îl urăşte atât de mult pe 
domnul Fouquet? 

— Nu cred că-l iubeşte... Or, domnul Colbert e un om 
puternic; câştigă mult când îl cunoşti de-aproape: concepţii 
mari, voinţă, discreţie... Va ajunge departe. 

— Va fi intendent superior? 

— Tot ce este cu putinţă... lată pentru ce, buna mea 
marchiză, mă simt mişcată când mă gândesc la acest biet om 
care m-a iubit, m-a adorat chiar; iată pentru ce, văzându-l atât 
de nenorocit, îi iert necredinţa... de care, sunt înclinată să cred, 
se căieşte acum; iată pentru ce nu m-aş da îndărăt de a-i aduce 
o mângâiere, de a-l ajuta cu un sfat; el ar înţelege de ce fac asta 
şi le-ar primi bucuros. E plăcut să fii iubită, vezi tu... Bărbaţii 
preţuiesc mult dragostea, când nu sunt orbiţi de putere. 

Marchiza, zăpăcită, zdrobită de aceste atacuri pline de 
cruzime, calculate cu dibăcie şi precizia unui tir de artilerie, nu 
mai ştia ce să răspundă; nu mai ştia nici ce să gândească. 
Glasul perfidei luase intonaţiile cele mai drăgăstoase; vorbea ca 
o femeie, dar ascundea instincte de panteră. 


— Ei bine — spuse doamna de Belliere, care aştepta în 
zadar ca Marguerite să înceteze de a lovi mereu în duşmanul 
înfrânt — ei bine, de ce nu te duci să stai de vorbă cu domnul 
Fouquet? 

— Într-adevăr, marchiză, ideea ta nu e rea. Dar nu, nu se 
cade să fac eu, cea dintâi, primul pas. Domnul Fouquet mă 
iubeşte, fără îndoială, însă e prea mândru. Nu mă pot expune să 
fiu gonită... Trebuie, de altminteri, să-mi cruţ şi bărbatul. Nu-mi 
spui nimic? Bine, mă voi duce să mă sfă-tuiesc cu domnul 
Colbert. 

Se ridică zâmbind, ca şi cum ar fi fost hotărâtă să plece. 
Marchiza nu avu puterea să facă la fel. Marguerite se îndepărtă 
câţiva paşi, spre a se bucura în continuare de umilitoarea 
durere în care era adâncită rivala ei, apoi, deodată, o întrebă pe 
gazdă: 

— Nu mă conduci până jos? 

Marchiza se ridică, palidă şi rece, fără a se mai gândi la 
plicul pe care căutase să-l ascundă la începutul convorbirii şi pe 
care, la primul pas, îl lăsă la vedere. Apoi deschise uşa ce da în 
camera de rugăciune şi, fără măcar să mai întoarcă faţa spre 
Marguerite Vanel, trecu dincolo. Marguerite rosti, sau mai 
degrabă bolborosi trei sau patru cuvinte, pe care doamna de 
Belliere nu le auzi. Dar, de îndată ce marchiza dispăru, 
înverşunata ei rivală nu-şi putu stăpâni dorinţa de a se 
încredința că presupunerile ei erau întemeiate: se în-tinse ca o 
panteră şi luă plicul de jos. 

— Ah — murmură ea, scrâşnind din dinţi — citea chiar o 
scrisoare de la domnul Fouquet când am intrat eu aici! 

Şi ieşi, la rândul ei, din cameră. 

În acest timp, marchiza, trecută dincolo de pragul uşii sale, 
se simţi la capătul puterilor: o clipă rămase nemişcată, palidă şi 
încremenită ca o statuie; apoi, ca o statuie pe care furtuna o 
răstoarnă de pe soclul ei, se clătină şi căzu neînsufleţită pe 
covor. Răbufneala căderii ei răsună în acelaşi timp cu huruitul 
trăsurii Margueritei ce ieşea pe poarta palatului. 


Capitolul XXXI 


Argintăria doamnei de Belliere 


Lovitura fusese cu atât mai dureroasă, cu cât căzuse pe 
neaşteptate; marchizei i-a trebuit deci câtva timp până să-şi 
revină; dar, odată reînsufleţită, începu să se gândească 
numaidecât la cele ce aveau să se întâmple de aici încolo. Ca 
atare, ea relua, chiar dacă ar fi fost ca viaţa să i se prăbuşească 
încă o dată, firul ideilor pe care i le stârnise neîndurătoarea ei 
prietenă. Trădare, apoi negre ameninţări ascunse sub o 
aparenţă de interes obştesc, iată ce însemnau uneltirile lui 
Colbert. Bucuria josnică în faţa unei apropiate căderi, sforţări 
necontenite pentru a ajunge la acest ţel, seduceri nu mai puţin 
vinovate decât însăşi crima, iată ceea ce punea la cale 
Marguerite. 

Marchiza văzu cu tristeţe, mai mult decât cu indignare, că 
regele se scălda într-un complot care întrecea duplicitatea lui 
Ludovic al XIII-lea pe când era bătrân şi zgârcenia lui Mazarin 
de pe vremea când n-ajunsese încă să se afunde până la gât în 
aurul francez. Dar, numaidecât, spiritul acestei curajoase femei 
îşi recăpătă întreaga tărie şi încetă de a se mai opri la 
speculaţiile înapoiate ale compătimirii. Marchiza nu se număra 
printre aceia care se văicăresc atunci când trebuie să facă ceva 
şi cărora le place să deplângă o nenorocire pe care au putinţa s- 
o uşureze. Stătu, timp de aproape zece minute, cu fruntea în 
palmele reci ca gheaţa; apoi, ridicându-şi capul, sună, cu o 
mână hotărâtă şi cu un gest plin de energic, femeile sale de 
serviciu. Ştia ce avea de făcut. 

— S-a pregătit totul pentru plecarea mea? întrebă pe una 
dintre cameriste, care intră pe uşă. 

— Da, doamnă; dar nu credeam că doamna marchiză va 
pleca la Belliere înainte de trei zile. 

— Totuşi, podoabele şi nestematele sunt strânse? 

— Da, doamnă; dar de obicei toate astea le lăsăm la Paris; 
doamna nu-şi ia niciodată giuvaericalele la ţară. 

— Şi zici că toate sunt împachetate? 

— În cabinetul doamnei. 

— Şi obiectele de aur? 

— În lăzi. 

— Şi argintăria? 

— În scrinul cel mare, de stejar. 

Marchiza tăcea; apoi, cu o voce liniştită, zise: 


— Să fie chemat argintarul meu. 

Femeile se retraseră să împlinească ordinul. Marchiza 
trecu atunci în cabinetul ei şi cercetă, cu multă atenţie, toate 
lădiţele şi sertarele. Niciodată nu dăduse atâta importanţă 
acestor bogății care fac mândria unei femei; niciodată nu 
privise aceste podoabe, decât pentru a le alege pe cele care îi 
trebuiau, după garniturile şi culorile lor. Acum admira mărimea 
rubinelor şi limpezimea diamantelor; se întrista dacă zărea o 
pată, dacă descoperea cel mai mic cusur; i se părea că aurul 
era prea slab şi că pietrele erau lipsite de valoare. 

Argintarul o surprinse în această îndeletnicire când intră 
pe uşă. 

— Domnule Faucheux — îi spuse ea — dumneata mi-ai 
furnizat toată argintăria pe care o am, nu-i aşa? 

— Da, doamnă marchiză. 

— Nu mai mi-aduc aminte la cât se ridica nota de plată. 

— A celei noi, doamnă, sau a aceleia pe care v-a dăruit-o 
domnul de Belliere la căsătorie? Căci le-am furnizat pe 
amândouă. 

— Ei bine, a celei noi, mai întâi. 

— Doamnă, ibricele, căniţele şi farfuriile, cu capacele lor, 
fructierele şi piuliţele, bombonierele şi carafele au costat-o pe 
doamna marchiză şaizeci de mii de livre. 

— Numai atât, pentru Dumnezeu? 

— Doamna găsea atunci că nota era prea scumpă... 

— Aşa-i, aşa-i! Mi-amintesc, într-adevăr, că erau scumpe; 
lucrul lor, se înţelege. 

— Da, doamnă: gravuri, cizelări, forme noi. 

— Şi la cât se ridică lucrul, din acest preţ? Nu şovăi. 

— O treime din valoare, doamnă. Însă... 

— Să trecem acum la celălalt serviciu, la cel vechi, pe care 
l-am primit de la soţul meu. 

— Oh, doamnă, e mai puţin lucrat decât cel de care am 
vorbit. Nu se ridică decât la treizeci de mii de livre, valoare 
netă. 

— Şaptezeci! murmură marchiza. Dar, domnule Faucheux, 
mai e şi argintăria rămasă de la mama; ştii, lucrurile acelea 
masive de care n-am vrut să mă despart, fiind amintiri. 

— Ah, doamnă, aceasta ar fi un bun mijloc de câştig pentru 
oameni care, ca şi doamna marchiză, nu şi-ar mai putea păstra 
văsăria. Pe vremea aceea, doamnă, nu se lucrau obiecte atât de 


uşoare ca astăzi. Se lucrau în lingouri. De aceea, această veselă 
nu mai e pe gustul nostru; totuşi, cântăreşte. 

— Iată, iată tot ce vreau să ştiu. Cât preţuieşte? 

— Cincizeci de mii de livre, cel puţin. Nu vorbesc şi de 
vasele acelea mari de pe bufet, care, fiecare, valorează cinci mii 
de livre argint: adică zece mii de livre amândouă. 

— O sută treizeci! murmură marchiza. Eşti sigur de aceste 
cifre, domnule Faucheux? 

— Sigur, doamnă. De altfel, nu e greu să le cântărim. 

— Cantităţile le am trecute în condicele mele. 

— Oh, sunteţi o femeie ordonată, doamnă marchiză. 

— Să trecem la altceva — zise doamna de Belliere. 

Şi deschise un scrin. 

— Recunosc aceste smaralde — zise negustorul — eu vi le- 
am montat; sunt cele mai frumoase de la curte. Adică nu, cele 
mai frumoase sunt ale doamnei de Châtillon; le-a primit de la 
domnul de Guise. Ale dumneavoastră, doamnă, vin după acelea. 

— Şi preţuiesc? 

— Montate? 

— Nu; presupune c-ar fi de vânzare. 

— Ştiu că s-ar găsi destui cumpărători! exclamă domnul 
Faucheux. 

— Iată tocmai ceea ce voiam să te întreb. Le-ar cumpăra 
cineva? 

— Oricine ar cumpăra pietrele dumneavoastră, doamnă; se 
ştie că aveți cele mai frumoase podoabe din Paris. 
Dumneavoastră nu sunteți dintre femeile care se schimbă; când 
cumpăraţi ceva, e lucru de preţ; iar când aveţi un lucru bun, îl 
păstraţi. 

— Deci cât s-ar plăti pe aceste smaralde? 

— O sută treizeci de mii de livre. 

Marchiza scrise pe o tăbliță, cu un condei, cifra spusă de 
argintar. 

— Şi acest colier de rubine? întrebă ea. 

— Rubine roz? 

— Iată-le. 

— Sunt frumoase, sunt superbe. Nu ştiam că aveţi aceste 
pietre, doamnă. 

— Preţuieşte-le. 

— Două sute de mii de livre. Acela de la mijloc face el 
singur o sută de mii. 


— Da, da, la atât mă gândeam şi eu — zise marchiza. 
Diamante, diamante, oh, am atât de multe: inele, lănţişoare, 
cercei, agrafe, ace!  Preţuieşte-le, domnule Faucheux, 
preţuieşte-le. 

Argintarul îşi scoase lupa, tiriziile, cântări, cercetă cu lupa, 
apoi spuse încet, făcându-şi socoteala: 

— Iată pietre care-i pot aduce doamnei marchize o rentă de 
patruzeci de mii de livre. 

— Le preţuieşti la opt sute de mii de livre? 

— Aproape. 

— La atât mă gândeam şi eu. Dar monturile sunt aparte. 

— Ca totdeauna, doamnă. Şi dacă aş fi chemat sa vând sau 
să cumpăr, m-aş mulţumi drept beneficiu numai cu aurul 
acestor monturi: m-aş alege cu vreo douăzeci şi cinci de mii de 
livre. 

— Frumoasă sumă! 

— Da, doamnă, foarte frumoasă. 

— Primeşte beneficiul, cu condiţia să-mi prefaci în bani 
lichizi toate aceste pietre? 

— Dar, doamnă — strigă argintarul îngrozit — presupun că 
nu aveţi de gând să vă vindeţi diamantele! 

— Tăcere, domnule Faucheux, nu te nelinişti din pricina 
asta; dă-mi numai răspunsul. Dumneata eşti un om cinstit, 
furnizor al casei mele de treizeci de ani; i-ai cunoscut pe tatăl şi 
pe mama mea, pe care-i serveau tatăl şi mama dumitale. Îţi 
vorbesc ca unui prieten: primeşti aurul monturilor pentru suma 
pe care vreau să mi-o aduci în schimbul pietrelor? 

— Opt sute de mii de livre! Este enorm! 

— Ştiu. 

— Cu neputinţă să găsesc atâţia bani. 

— Oh, nu te cred! 

— Dar, doamnă, gândiţi-vă la vâlva pe care o va face în 
lume vestea că vă puneţi bijuteriile în vânzare! 

— Nimeni nu va afla... Dumneata îmi vei face tot atâtea 
podoabe false, care să semene cu cele adevărate. Nu răspunde 
nimic: aşa vreau eu. Vinde cu bucata, vinde numai pietrele. 

— Asta îmi va fi foarte uşor... Domnul caută giuvaeruri, 
pietre preţioase pentru toaleta Doamnei. Voi plasa fără nici o 
greutate DomnulUIl lucruri în valoare de şase sute de mii de 
livre. Sunt convins că ale dumnea-voastră sunt cele mai 
frumoase. 


— Când asta? 

— În mai puţin de trei zile. 

— Ei bine, restul îl vei plasa la particulari; deocamdată, fă- 
mi un contract de vânzare garantată... cu plata peste trei zile. 

— Doamnă, doamnă, gândiţi-vă bine, vă rog... Pierdeţi o 
sută de mii de livre, dacă vă grăbiţi. 

— Voi pierde şi două sute, la nevoie. Vreau ca totul să se 
facă astă-seară. Primeşti? 

— Primesc, doamnă marchiză... Nu vă ascund că voi 
câştiga din asta cinci mii de pistoli. 

— Cu atât mai bine! În ce monedă îmi vei da banii? 

— În aur sau în bilete ale băncii de Lyon, plătibile la 
domnul Colbert. 

— Primesc — zise marchiza cu însufleţire. Du-te şi adu-mi 
cât mai repede suma, în bilete, ai auzit? 

— Da, doamnă; dar vreau să... 

— Nici un cuvânt, domnule Faucheux! Ah, argintăria, o 
uitasem... Cât îmi dai pe ea? 

— Cincizeci de mii de livre, doamnă. 

— Un milion — îşi spuse marchiza. Domnule Faucheux, vei 
lua de asemeni aurăria, argintăria şi întreaga veselă. Voi spune 
că le-am dat la topit pentru a face alte modele mai pe gustul 
meu. Topeşte-le, zic şi adu-mi valoarea în aur... numaidecât. 

— Bine, doamnă marchiză. 

— Vei pune aurul într-o lădiţă; vei trimite acest aur printr- 
un vânzător al dumitale, fără ca oamenii mei să-l vadă; 
vânzătorul mă va aştepta într-o trăsură. 

— Aceea a doamnei Faucheux? întrebă argintarul. 

— Dacă vrei, o voi lua de la dumneata. 

— Da, doamnă marchiză. 

— Îţi dau trei oameni de-ai mei, ca să ducă argintăria la 
dumneata. 

— Da, doamnă. 

Marchiza sună. 

— Furgonul — zise ea — la dispoziţia domnului Faucheux! 

Argintarul salută şi ieşi, spunând ca furgonul să-l urmeze 
îndeaproape şi vestind el însuşi, în gura mare, că marchiza îşi 
trimite vesela la topit, pentru a face una mai nouă. 

Trei ceasuri mai târziu, ea se duse la domnul Faucheux şi 
primi de la dânsul opt sute de mii de livre în bilete ale băncii de 
Lyon şi două sute cincizeci de mii de livre în aur, totul închis 


într-un sipet pe care un vânzător abia îl putu căra până la 
trăsura doamnei Faucheux. Căci doamna Faucheux îşi avea 
trăsura ei. Fiică a unui preşedinte de conturi, ea îi adusese 
soţului, sindic al argintarilor, treizeci de mii de scuzi. Aceşti 
treizeci de mii crescuseră şi se înmulţiseră în răstimp de 
douăzeci de ani. Argintarul era milionar, dar om modest. Pentru 
nevasta lui cumpărase o venerabilă caleaşcă, meşterită în 1648, 
adică la zece ani după ce se născuse regele. Această caleaşcă, 
sau, mai degrabă, această căsuţă pe roate constituia mândria 
întregului cartier; era zugrăvită toată cu scene alegorice şi cu 
nori împânziţi cu stele de aur şi de argint. 

În acest echipaj, ce stârnea aproape râsul, se urcă distinsa 
femeie, sub privirea vânzătorului, care îşi strângea cu sfială 
genunchii, de teamă să nu atingă rochia nobilei doamne. Şi 
acelaşi vânzător îi strigă vizitiului, mândru că ducea în butcă o 
marchiză: 

— Drumul spre Saint-Mande! 


Capitolul XXXII 


Zestrea 


Caii domnului Faucheux erau demni descendenţi din rasa 
Perche, cu genunchii mari şi cu picioarele tot pe atât de 
butucănoase. Ca şi caleaşca, ei datau din cealaltă jumătate a 
veacului. Nu alergau deci cu iuţeala armăsarilor englezeşti ai 
domnului Fouquet. Astfel că făcură până la Saint-Mande nu mai 
puţin de două ceasuri. Se poate spune însă că mer-geau cu o 
anumită măreție. lar măreţia înlătură zdruncinările. 

Marchiza se opri în faţa unei porţi binecunoscute, cu toate 
că n-o văzuse decât o dată, ne amintim, într-o împrejurare nu 
mai puţin penibilă decât aceea care o aducea aici şi acum. 
Scoase din buzunar o cheie, o vâri cu mâna ei mică şi albă în 
broască, împinse uşa, care se deschise fără zgomot, şi-i spuse 
vânzătorului să urce sipetul la etajul întâi. Dar sipetul acesta 
era atât de greu, că vânzătorul se văzu silit să-l cheme în ajutor 
pe vizitiu. 


Sipetul fu aşezat în acel mic cabinet, anticameră sau mai 
degrabă budoar, ce ţinea de salonul unde noi l-am văzut pe 
domnul Fouquet îngenuncheat la picioarele marchizei. Doamna 
de Belliere îi dărui un ludovic vizitiului, un surâs fermecător 
vânzătorului şi le făcu semn la amândoi să plece. Ea închise uşa 
în urma lor şi rămase astfel singură, în aşteptare, baricadată. 
Nici un servitor nu se ivea înăuntru. Totul era însă în aşa fel 
pregătit, de parcă un spirit nevăzut ar fi ghicit nevoile şi 
dorinţele musafirului, sau mai bine-zis ale musafirei care era 
aşteptată. Focul în vatră, lumânările în candelabre, 
răcoritoarele pe mescioară, cărţile pe birou, florile proaspete în 
vaze japoneze. Ai fi zis o casă a minunilor. 

Marchiza aprinse candelabrele, respiră parfumul florilor, 
se aşeză şi căzu pe dată într-o adâncă visare. Dar această 
reverie, oricât de tristă, era îmbibată de o anumită dulceaţă. 
Vedea în faţa sa o comoară pusă în mijlocul camerei. Un milion 
pe care-l smulsese din averea ei, aşa cum o secerătoare smulge 
o albăstrea din coroniţa ei. Îşi făurea cele mai dulci visuri. Se 
gândea mai presus şi mai înainte de toate la un mijloc de a-i 
lăsa tot acest bănet domnului Fouquet, fără ca el să ştie de 
unde îi pică un asemenea dar. Un astfel de gând i se înfăţişă, se 
înţelege, în primul rând în minte. Şi cu toate că, în timp ce se 
gândea la el, planul i se părea greu de înfăptuit, nu deznădăjdui 
totuşi în dorinţa de a ajunge la ţintă. Trebuia să sune pentru a-l 
chema pe domnul Fouquet şi apoi să fugă îndată din casă, mai 
fericită decât dacă, în loc de a da un milion, ar fi primit ea 
însăşi un milion. Dar, de când venise aici, din clipa când dăduse 
cu ochii de acest budoar atât de cochet, din care s-ar fi zis că o 
cameristă avusese grijă să şteargă până şi ultimul fir de praf, 
din clipa când văzuse acest salon atât de bine întreţinut, încât 
ar fi putut crede că zânele care stăteau acolo abia atunci 
plecaseră, ea se întrebă dacă privirile acelora care fugiseră la 
ivirea sa, duhuri, zâne, strigoi sau făpturi omeneşti, nu o 
recunoscuseră cumva. Atunci Fouquet ar afla totul, iar ceea ce 
n-ar afla, ar bănui; Fouquet n-ar primi în dar ceea ce ar primi 
poate cu titlu de împrumut, aşa încât, îndreptat pe acest făgaş, 
planul n-ar ajunge la ţintă şi n-ar duce la nici un rezultat. Era 
deci nevoie, pentru a reuşi, să facă totul în chipul cel mai 
serios. Trebuia ca ministrul să înţeleagă întreaga primejdie ce-l 
ameninţa, pentru a se supune capriciului generos al unei femei; 
trebuia, în fine, pentru a-l convinge, să folosească tot farmecul 


unei prietenii sincere şi, dacă atâta nu ar fi fost de ajuns, toată 
înflăcărarea unei dragoste puternice, pe care nimic n-ar putea-o 
abate de la hotărârea ei nestrămutată de a-l îndupleca. 

Într-adevăr, ministrul era cunoscut ca un bărbat galant şi 
plin de demnitate. Avea să primească oare el obolul unei femei? 
Nu, se va împotrivi şi dacă totuşi vreun glas în lume ar fi fost în 
stare să-i înfrângă împotrivirea, acesta era numai glasul femeii 
pe care o iubea. 

Acum, altă îndoială, o îndoială crudă, străpungea inima 
doamnei de Belliere cu durerea şi cu ascuţimea rece a unui 
pumnal. Era oare el în stare să iubească? Acest spirit fugar, 
această inimă nestatornică se putea oare hotări să se oprească 
o clipă, fie chiar şi pentru a contempla un înger? Nu cumva şi 
Fouquet, în ciuda înţelepciunii lui, în ciuda sufletului lui cinstit, 
era asemenea acelor cuceritori ce varsă lacrimi pe câmpul de 
bătălie atunci când au repurtat o victorie? "Ei bine, asupra 
acestui lucru trebuie să mă lămuresc şi în aceasta privinţă 
trebuie să-l judec — îşi spuse marchiza. Cine ştie dacă această 
inimă atât de râvnită nu e o inimă vulgară şi plină de 
necurăţenii, cine ştie dacă acest spirit nu se va dovedi a fi, 
atunci când îl voi pune la încercare, josnic şi de proastă 
calitate?... Haide, haide! adăugă ea apoi. Prea multă îndoială, 
prea multă şovăire! La încercare! La încercare!" Se uită la 
pendula din perete. "Sunt ceasurile şapte, trebuie să fi sosit; e 
ora semnăturilor. Haide!" Şi, ridicându-se cu o nestăpânită 
nerăbdare, se îndreptă spre oglindă, în care îşi surâse cu 
zâmbetul hotărât al întregului devotament; răsuci după aceea 
arcul şi trase mânerul soneriei. Apoi, istovită parcă mai dinainte 
de lupta în care se aruncase, se apropie de un fotoliu şi 
îngenunche în neştire lângă el, cu fruntea acoperită de palmele- 
i tremurătoare. 

După zece minute, auzi scrâşnind arcul de la uşă. Uşa 
alunecă pe ţâţânele ei nevăzute. Fouquet se ivi. Era palid la faţă 
şi parcă apăsat de greutatea unui gând amar. Nu se grăbea, ci 
venea, atâta tot. Trebuie că povara care-l apăsa era destul de 
mare, de vreme ce un om robit plăcerii, pentru care plăcerea 
era totul, se mişca atât de încet la o astfel de chemare. 

Într-adevăr, noaptea, încărcată de visuri chinuitoare, îi 
înăsprise trăsăturile, de obicei înzestrate cu o nobilă nepăsare, 
şi-i săpase în jurul ochilor cearcăne vinete şi adânci. Totuşi, era 
încă frumos, încă mândru, iar expresia melancolică a gurii, 


expresie atât de rară la el, dădea fizionomiei sale o înfăţişare 
nouă, ce-l întinerea. Îmbrăcat în negru, cu pieptul bombat de 
dantele răvăşite de mâna-i neliniştită, intendentul superior se 
opri cu privirea înceţoşată de gânduri în pragul acestei odăi 
unde de atâtea ori venise să guste o fericire aşteptată. 

Această blândeţe mohorâtă, această tristeţe surâzătoare, 
ce înlocuia exaltarea bucuriei, făcură asupra doamnei de 
Belliere, care-l privea de departe, un efect de nedescris. Ochiul 
unei femei ştie să citească toată trufia sau toată suferinţa în 
trăsăturile bărbatului pe care-l iubeşte; s-ar zice că, în ciuda 
slăbiciunii lor, Dumnezeu a fost cu femeile mai darnic decât a 
fost cu celelalte creaturi ale sale. Ele îşi pot ascunde 
simţămintele în faţa bărbatului; bărbatul nu şi le poate ascunde 
pe ale sale. Marchiza ghici dintr-o privire toată nenorocirea 
ministrului. Ghici că-şi petrecuse o noapte fără somn, o zi plină 
de necazuri. Din clipa aceea se simţi tare, înțelegând că-l 
iubeşte pe Fouquet mai presus de orice. Se ridică de jos şi se 
apropie de el: 

— Mi-ai scris azi-dimineaţă — îi spuse ea — c-ai început să 
mă uiţi şi că eu, fiindcă nu m-ai mai văzut de mult, am încetat 
fără îndoială să mă mai gândesc la dumneata. Am venit să-ţi 
dovedesc că te înşeli, domnule şi asta cu atât mai mult cu cât 
citesc în ochii dumitale un anumit lucru. 

— Care, doamnă? întrebă Fouquet foarte mirat. 

— Că niciodată nu m-ai iubit atât de mult ca în clipa de 
faţă, tot astfel cum dumneata ar trebui să citeşti în hotărârea 
mea de a veni aici că nu te-am uitat de loc. 

— Oh, dumneata, marchiză — rosti Fouquet, al cărui nobil 
chip fu luminat o clipă de o rază de bucurie — dumneata eşti un 
înger şi bărbaţii n-au dreptul să se îndoiască de dumneata. Nu 
le rămâne decât să se umilească şi să ceară iertare! 

— Atunci să-ţi fie dată iertarea! 

Fouquet voi să îngenuncheze în faţa ei. 

— Nu — zise marchiza — aşază-te alături de mine. Ah, urât 
gând îţi mai trece prin minte! 

— De unde deduci asta, doamnă? 

— Din zâmbetul dumitale, care-ţi tulbură întreaga 
fizionomie. Spune-mi, la ce te gândeşti? Vorbeşte deschis, fii 
sincer, între prieteni nu există taine. 

— Ei bine, doamnă, spune-mi atunci, pentru ce această 
asprime faţă de mine, de trei sau patru luni încoace? 


— Această asprime? 

— Da; nu mi-ai spus oare să nu te mai vizitez? 

— Vai, prietene dragă — răspunse doamna de Belliere cu 
un suspin adânc — din cauză că vizita dumitale la mine ţi-a 
pricinuit o mare nenorocire, din cauză că locuinţa mea e 
supravegheată, din cauză că aceiaşi ochi care te-au văzut o data 
te-ar mai putea vedea încă, din cauză că socot mai puţin 
primejdios pentru dumneata să vin eu aici, decât să vii 
dumneata la mine; în sfârşit, din cauză că te găsesc destul de 
nefericit, pentru a nu voi să-ţi sporesc şi mai mult nefericirea... 

Fouquet tresări. Aceste cuvinte îi aduceau aminte de 
necazurile de la vistierie, lui, care, cu câteva minute mai 
înainte, nu se gândea decât la speranţele amantului. _ 

— Nefericit, eu? bâigui apoi, încercând să zâmbească. Intr- 
adevăr, marchiză, cu tristeţea dumitale m-ai face să cred că aşa 
este. Oare aceşti ochi frumoşi nu se uită la mine decât ca să mă 
plângă? Oh, aştept de la ei o altă mângâiere. 

— Nu eu sunt tristă, domnule; priveşte-te în oglindă: 
dumneata eşti. 

— Marchiză, sunt puţin palid, e adevărat, dar din pricina 
prea multor treburi; regele mi-a cerut ieri bani. 

— Da, patru milioane; ştiu asta. 

— Ştii? strigă Fouquet surprins. Dar cum de o ştii? Abia 
aseară, la joc, după plecarea reginelor şi în prezenţa unei 
singure persoane, regele mi-a... 

— Vezi, deci, că ştiu; asta e de ajuns, nu-i aşa? Ei bine, 
continuă, prietene; regele ţi-a cerut... 

— Ei bine, înţelegi, marchiză, a trebuit să caut banii, apoi 
să-i număr, apoi să-i trec în registre; asta cere timp. De la 
moartea domnului de Mazarin se simte oarecare greutate şi 
încurcătură în serviciul finanţelor. Administraţia mea e 
supraîncărcată; iată pentru ce am vegheat toată noaptea. 

— Cel puţin ai găsit suma? întrebă cu nelinişte marchiza. 

— Ar fi de mirare, marchiză — răspunse Fouquet cu voioşie 
— ca un intendent superior să nu aibă în lăzile lui o biată sumă 
de patru milioane. 

— Da, cred că o ai, sau că o vei avea. 

— Cum adică o voi avea? 

— Nu e mult de când ţi s-au mai cerut două milioane. 

— Mie mi se pare, dimpotrivă, că a trecut un veac de 
atunci. Dar să nu mai vorbim de bani, te rog! 


— Din contră, tocmai despre ei vreau să vorbim, prietene. 

— Oh! 

— Ascultă, n-am venit decât pentru asta aici. 

— Dar ce vrei să spui? întrebă intendentul superior, ai 
cărui ochi exprimau o mare curiozitate. 

— Domnule, intendenţa superioară e o slujbă pe viaţă? 

— Marchiză! 

— Observă că eu îţi răspund la toate întrebările şi cu 
deplină sinceritate. 

— Marchiză, mă uimeşti, îmi vorbeşti ca un om de afaceri. 

— E foarte simplu: vreau să-mi plasez nişte bani la 
dumneata şi, fireşte, vreau să ştiu dacă prezinţi garanţii. 

— Într-adevăr, marchiză, încep să-mi pierd capul şi nu mai 
ştiu unde vrei să ajungi. 

— Vorbesc cu toată seriozitatea, dragă domnule Fouquet; 
am oarecare fonduri ce mă stingheresc. M-am săturat să tot 
cumpăr pământuri şi vreau să însărcinez pe un prieten să-mi 
pună în valoare banii. 

— Dar asta nu e atât de grabnic, îmi închipui! zise 
Fouquet. 

— Dimpotrivă, e grabnic, chiar foarte grabnic. 

— Ei bine, vom vorbi despre asta mai târziu. 

— Nu mai târziu, căci banii mei sunt aici. 

Marchiza îi arătă intendentului superior sipetul, apoi îl 
deschise, lăsând să se vadă în el teancuri de bilete şi o grămadă 
de aur. Fouquet se ridicase în aceeaşi clipă ca şi doamna de 
Belliere; rămase câtva timp pe gânduri, pe urmă, dintr-o dată, 
se trase înapoi, păli şi căzu pe un scaun, ascunzându-şi faţa în 
palme. 

— Oh, marchiză, marchiză! murmură el. 

— Ce este, domnule? 

— Ce crezi oare despre mine, ca să-mi faci un asemenea 
dar? 

— Despre dumneata? 

— Fără îndoială. 

— Dar să vedem ce crezi dumneata însuţi? Spune. 

— Aceşti bani i-ai adus aici pentru mine; mi-i dai fiindcă mă 
ştii la strâmtoare. Oh, nu tăgădui, ghicesc totul. Oare nu-ți 
cunosc eu inima? 

— Ei bine, dacă îmi cunoşti inima, trebuie să vezi că eu îţi 
ofer inima. 


— Aşadar, am ghicit! striga Fouquet. Eh, doamnă, într- 
adevăr, nu ţi-am dat niciodată dreptul să mă jigneşti astfel. 

— Să te jignesc! murmură ea pălind. Ciudată gingăşie 
omenească! Mă iubeşti, mi-ai spus sau nu aşa? Mi-ai cerut sau 
nu, în numele acestei iubiri, reputaţia mea, onoarea mea? lar 
când îţi ofer aceşti bani, mă refuzi! 

— Marchiză, marchiză, ai fost liberă să-ţi păstrezi ceea ce 
numeşti reputaţia dumitale şi onoarea dumitale. Lasă-mi 
libertatea de a le păstra şi eu pe ale mele. Lasă-mă să mă 
ruinez, lasă-mă să cad sub povara urii ce mă înconjoară, sub 
povara greşelilor pe care le-am săvârşit, sub povara chiar a 
remuşcărilor mele; dar, în numele cerului, marchiză, nu mă 
zdrobi sub această ultimă lovitură! 

— Adineauri te arătaseşi lipsit de spirit, domnule Fouquet 
— zise ea. 

— Se poate, doamnă. 

— Iar acum iată-te lipsit de inimă. 

Fouquet îşi apăsă mâna crispată peste pieptul gâfâind. 

— Striveşte-mă, doamnă — murmură el — n-am ce să 
răspund. 

— 'Ţi-am oferit prietenia mea, domnule Fouquet. 

— Da, doamnă; dar te-ai mărginit la atât. 

— Ceea ce fac dovedeşte o prietenă? 

— Fără îndoială. 

— Şi respingi această dovadă a prieteniei mele? 

— O resping. 

— Priveşte-mă în faţă, domnule Fouquet. Ochii marchizei 
scânteiară. Îţi ofer dragostea mea. 

— Oh, doamnă! îngână Fouquet. 

— Te iubesc, mă auzi, de multă vreme; femeile au, ca şi 
bărbaţii, falsele lor gingăşii. Te iubesc de mult, dar nu voiam să 
ţi-o spun. 

— Oh! făcu Fouquet, împreunându-şi mâinile. 

— Ei bine, ţi-o spun acum. Mi-ai cerut această dragoste în 
genunchi, iar eu ţi-am refuzat-o; eram oarbă, cum ai fost şi 
dumneata adineauri. lată iubirea mea, ţi-o ofer întreagă. 

— Da, iubirea, dar numai iubirea. 

— Iubirea mea, fiinţa mea, viaţa mea! Totul, totul, totul! 

— Oh, Doamne! exclamă Fouquet uluit. 

— Îmi primeşti dragostea? 

— Oh, dar mă striveşti sub greutatea propriei mele bucurii! 


— Vei fi mulţumit, spune, spune... dacă voi fi întreagă a 
dumitale? 

— E cea mai mare fericire! 

— Atunci, ia-mă. Dar, dacă îţi sacrific o prejudecată, 
sacrifică-mi şi dumneata un scrupul. 

— Doamnă, doamnă, nu mă ispiti! 

— Prietene, prietene, nu mă refuza! 

— Oh, ia seama la ceea ce propui! 

— Fouquet, un cuvânt... "Nu!"... şi voi deschide această uşă 
— zise ea, arătând uşa ce dădea în stradă. Şi nu mă vei mai 
vedea. Un alt cuvânt... "Da!"... şi te voi urma unde vei voi, cu 
ochii închişi, fără apărare, fără împotrivire, fără remuşcări. 

— Elise!... Elise!... Dar acest sipet? 

— E zestrea mea. 

— E ruina ta! strigă Fouquet, răscolind aurul şi hârtiile. E 
aici un milion... 

— Exact... Podoabele mele, care nu-mi vor mai folosi la 
nimic dacă nu mă iubeşti, care nu-mi vor mai folosi, de asemeni, 
dacă mă vei iubi aşa cum te iubesc eu! 

— Oh, e prea mult, prea mult! murmură Fouquet. Cedez, 
cedez, fie numai şi pentru a preamări acest devotament. 
Primesc zestrea... 

— lată şi femeia — adăugă marchiza, aruncându-se în 
braţele lui. 


Capitolul XXXIII 


Pe terenul lui Dumnezeu 


În acest timp, Buckingham şi de Wardes făceau, în bună 
tovărăşie şi într-o înţelegere deplină, drumul de la Paris la 
Calais. 

Buckingham se grăbise să-şi ia rămas bun de la cei de la 
curte, în aşa fel încât întrevederile cele mai importante le 
scurtă cât putu mai mult. Vizitele la Domnul şi la Doamna, la 
regina cea tânără şi la regina văduvă fuseseră reduse la una 
singură pentru toate aceste persoane. Aceasta ca o măsură de 


prevedere luată de regina-mamă, care-l cruța astfel de 
neplăcerea de a mai sta singur de vorbă cu Domnul şi de 
primejdia de a o revedea pe Doamna. 

Buckingham îl îmbrăţişă pe de Guiche şi pe Raoul, 
asigurându-l pe cel dintâi de întreaga lui consideraţie, iar pe al 
doilea de o statornică prietenie, sortită să învingă toate 
piedicile şi să nu se lase zdruncinată nici de depărtare, nici de 
trecerea timpului. 

Carele cu încărcăturile lor plecaseră înainte; el porni la 
drum seara, în trăsură, împreună cu întreaga sa curte. 

De Wardes, nemulţumit că fusese silit să se ţină, ca să 
spunem aşa, de coada acestui englez, căutase în mintea lui 
ageră toate mijloacele spre a scăpa de această povară; dar 
nimeni nu-i dădu nici o mână de ajutor, astfel că se văzu nevoit 
să tragă ponoasele pentru înţepăturile şi pentru vorbele lui 
răutăcioase. Cei cărora li s-ar fi putut destăinui, în calitate de 
oameni de spirit, i-ar fi râs în nas, vorbindu-i de superioritatea 
ducelui. Ceilalţi, mai greu de urnit, dar mai cumpăniţi, i-ar fi 
aruncat în faţă ordinele regelui, care opreau duelul. Alţii, în 
sfârşit şi aceştia erau cei mai numeroşi, deşi, din bunătate 
creştinească sau din mândrie naţională, i-ar fi putut da un 
sprijin, n-aveau chef să înfrunte o dizgrație şi cel mult le-ar fi 
şoptit miniştrilor la ureche că plecarea ducelui ar putea 
degenera într-un mic masacru. Astfel că, mai de voie, mai de 
nevoie, de Wardes îşi pregăti lucrurile de drum, luă doi cai şi, 
urmat de un singur lacheu, se îndreptă spre bariera de unde 
urma să ia trăsura lui Buckingham. 

Ducele îşi primi rivalul ca şi cum ar fi legat cea mai plăcută 
cunoştinţă: se strânse ca să-i facă loc în cupeu, îi oferi 
zaharicale, îi acoperi genunchii cu mantia căptuşită cu blană de 
jder, care stătea aruncată pe bancheta din faţă. Apoi vorbiră: 

— Despre curte, fără să pomenească nimic de Doamna; 

Despre Domnul, fără să pomenească nimic de căsnicia lui; 

Despre rege, fără să pomenească de cumnata lui; 

Despre regina-mamă, fără să pomenească de nora ei: 

Despre regele Angliei, fără să pomenească de sora lui; 

Despre starea sufletească a fiecărui călător, fără să 
rostească nici un nume primejdios. 

Astfel, călătoria, care se continua în etape scurte, fu 
plăcută. 


Astfel, Buckingham, adevărat francez prin spirit şi prin 
educaţie, fu încântat că-şi alesese un atât de bun însoțitor de 
drum. 

Ospeţe gustoase servite în pripă, întreceri la călărie prin 
frumoasele lunci întâlnite în drum, vânători de iepuri, căci 
ducele îşi luase cu sine ogarii şi timpul se scurgea repede şi în 
voioşie. 

Buckingham se asemăna puţin cu acest minunat fluviu 
Sena, care îmbrăţişează de o mie de ori Franţa în cotiturile lui 
amoroase, înainte de a se hotări să se reverse în ocean. Dar, 
părăsind Franţa, Buckingham ducea şi mai mult dorul noii 
franceze pe care o condusese la Paris; nu era gând care să nu-i 
stârnească o amintire şi, prin urmare, un regret. De aceea, 
când, uneori, se adâncea în gânduri, în ciuda marii lui stăpâniri 
de sine, de Wardes îl lăsa să plutească în reveriile sale. Această 
delicateţe l-ar fi înduioşat de bună seamă pe Buckingham şi i-ar 
fi schimbat dispoziţiile cu privire la de Wardes dacă acesta, 
chiar tăcând din gură, ar fi avut o privire mai puţin răutăcioasă 
şi un zâmbet mai puţin fals. Dar ura din instinct e neînfrântă: 
nimic nu o poate stinge; un pumn de cenuşă o acoperă uneori, 
însă ea coace sub această cenuşă cu şi mai multă furie. 

După ce se bucurară de toate petrecerile pe care le puteau 
întâlni pe drum, ajunseră, în sfârşit, la Calais. Era către apusul 
zilei a şasea. Încă din ajun, oamenii ducelui o luaseră înainte şi 
pregătiseră o barcă. Această barcă era menită să-i ducă până la 
iahtul ce rătăcea prin larg, de-a lungul coastei, sau se oprea în 
loc, la două sau trei bătăi de tun de țărm, atunci când îşi simţea 
aripile albe obosite. Barca, ducându-se şi venind de câteva ori, 
avea să care la bord toate echipajele ducelui. 

Caii fură urcați în barcă, de aici fură ridicaţi pe puntea 
corăbiei cu ajutorul unor cuşti făcute anume şi căptuşite în aşa 
fel, încât copitele cailor, chiar în momentele de panică sau 
nerăbdare, se loveau de pereţii moi; aceşti pereţi îi apărau în 
acelaşi timp şi de juliturile ce le-ar fi ştirbit frumuseţea. Opt din 
aceste cuşti, puse unele peste altele, umpleau fundul corăbiei. 
După cum se ştie, în timpul scurtelor traversări pe mare, caii, 
tremurând de spaimă, nu mănâncă nimic, ba chiar se zbârlesc 
la vederea celei mai bune hrane pe care o primesc cu atâta 
bucurie pe uscat. 

Încetul cu încetul, întregul echipaj al ducelui fu astfel 
transportat pe iaht şi atunci oamenii lui se reîntoarseră pentru 


a-l vesti că totul era gata şi că, dacă doreşte să se îmbarce 
împreună cu gentilomul francez, nu-i mai aşteaptă decât pe ei. 
Căci nimeni nu-şi închipuia că gentilomul francez ar fi putut 
avea de încheiat cu milordul duce şi alte socoteli decât acelea 
ale prieteniei. Buckingham îi răspunse stăpânului bărcii că el ar 
fi gata de plecare, dar cum marea era prea frumoasă, iar 
sfârşitul zilei făgăduia un apus de soare minunat, se gândea să 
nu se îmbarce decât peste noapte, rămânând sa facă, la 
înserare, o plimbare pe țărm. De altfel, adăugă el, aflându-se 
într-o foarte bună tovărăşie, nu avea nici o grabă să se îmbarce 
pe corabie. Spunând acestea, le arătă oamenilor care-l 
înconjurau măreaţa privelişte a cerului împurpurat la orizont şi 
treptele de nori scămoşaţi ce urcau de la discul soarelui până la 
zenit, semănând cu un lanţ de munţi ale căror vârfuri ar fi 
îngrămădite unul într-altul. Toată această învălmăşeală de nori 
era smălțuită la bază cu un fel de spumă însângerată ce căpăta 
culorile opalului şi sidefului pe măsură ce privirea se ridica de 
jos în sus. Marea, la rândul ei, era brăzdată de aceleaşi reflexe 
şi pe fiecare creastă de val albastru scânteia un punct de 
lumină, asemenea unui rubin aşezat în raza unei lămpi. 
Inserarea caldă, miresmele sărate îndrăgite de visătorii cu 
închipuirea aprinsă, vântul de răsărit suflând în adieri blinde şi 
potolite, apoi, în depărtare, iahtul profilându-se negru, cu 
formele lui ascuţite, pe fondul cerului împurpurat, iar ici şi colo 
pânzele triunghiulare ale goeletelor înclinate în azur ca nişte 
aripi de pescăruşi ce calcă apa, priveliştea merita, într-adevăr, 
să fie admirată. 

Gloata curioşilor se ţinea după valeţii cu fireturi de aur, 
printre care, zărindu-l pe intendent şi pe secretar, mulţi 
credeau că-l văd pe stăpân şi pe prietenul lui. Cât despre 
Buckingham, îmbrăcat foarte simplu, cu o vestă de mătase 
cenuşie şi cu o haină până la genunchi, de catifea violetă, cu 
pălăria trasă pe ochi, fără decoraţii şi broderii, nu era luat în 
seamă mai mult decât era de Wardes, îmbrăcat în negru ca un 
procuror. 

Oamenii ducelui primiseră însărcinarea să aştepte la țărm 
cu o barcă pregătită pentru transportarea stăpânului lor, dar 
fără a veni să-l ia mai înainte ca el sau prietenul lui să-i fi 
chemat. Orice-ar vedea că se întâmplă! adăugase el apăsând pe 
aceste cuvinte, în aşa fel ca ele să fie bine înţelese. 


După câţiva paşi făcuţi pe plajă, Buckingham îi spuse lui de 
Wardes: 

— Cred, domnule, că a sosit vremea să ne luăm rămas bun. 
Uite, marea se umflă, în zece minute ea se va întinde aşa de 
mult peste nisipul pe care călcăm, încât nu vom mai avea unde 
să punem piciorul. 

— Milord, sunt la dispoziţia dumitale, numai că... 

— Numai că ne aflăm încă pe pământul regelui, nu-i aşa? 

— Asta vream să spun. 

— Ei bine, atunci vino; se află acolo, după cum vezi, un fel 
de insuliţă înconjurată de o apă mică; apa creşte însă 
necontenit şi insuliţa tinde să dispară din minut în minut. 
Această insulă îi aparţine lui Dumnezeu, căci ca se află între 
fluxul şi refluxul mării, astfel că regele n-o are trecută pe 
hărţile sale. O vezi? 

— O văd. Dar acum nu putem să ajungem la ea fără să ne 
udăm la picioare. 

— Da, însă observă că ea formează un dâmb destul de înalt 
şi că apa creşte de jur împrejur, ocolindu-i vârful. Înseamnă că 
ne vom putea întâlni foarte bine pe acea mică scenă. Ce părere 
ai? 

— Eu voi socoti bine ales orice loc unde spada mea va avea 
cinstea de a se încrucişa cu a dumitale, milord. 

— Ei bine, dacă-i aşa, haide. Îmi pare nespus de rău că te 
voi sili să te uzi la picioare, domnule de Wardes, dar va trebui, 
cred, să-i poţi spune regelui: "Sire, nu m-am duelat pe pământul 
maiestăţii voastre". E poate ceva cam subtil în asta, dar, de 
când cu Port-Royal-ul, dumneavoastră plutiţi în subtilităţi. Oh, 
să nu ne plângem însă, asta vă face să aveţi un spirit plin de 
farmec şi care nu vă aparţine decât dumneavoastră, francezilor. 
Dacă vrei, să ne grăbim, 

domnule de Wardes, căci, iată, marea se umflă şi noaptea 
se lasă. 

— Dacă nu merg mai repede, milord, este fiindcă nu vreau 
să ţi-o iau înainte. Nu te-ai udat, domnule duce? 

— Până acum nu. Dar ia priveşte colo: caraghioşii aceia ai 
mei se tem să nu ne înecăm şi sunt gata să ne sară în ajutor cu 
barca. lată-i cum saltă pe crestele valurilor şi ce ciudaţi par; 
dar asta îmi dă rău de mare. N-ai vrea să ne întoarcem cu 
spatele la ei? 


— Dacă te vei întoarce cu spatele la ei, vei avea soarele în 
faţă, milord. 

— Oh, soarele e slab la ceasul acesta şi va dispare în 
curând; nu te nelinişti în privinţa asta. 

— Cum doreşti, milord; dacă mi-am spus părerea, am 
făcut-o din delicateţe. 

— Ştiu, domnule de Wardes, şi-ţi apreciez observaţia. Nu 
vrei să ne scoatem hainele? 

— Cum hotărăşti, milord. 

— E mai comod. 

— Atunci, sunt gata. 

— Spune-mi, domnule de Wardes, dar deschis, fără nici o 
jenă, te simţi cumva prost pe nisipul acesta ud, sau te mai 
consideri încă pe teritoriu francez? Dacă da, ne putem bate în 
Anglia sau pe puntea iahtului meu. 

— E foarte bine aici, milord; atât doar, am onoarea de a-ţi 
atrage atenţia, că marea creşte mereu, astfel încât abia vom 
avea timp... 

Buckingham făcu un semn de încuviinţare, îşi scoase haina 
şi-o aruncă pe nisip. De Wardes făcu la fel. Cele două trupuri, 
albe ca nişte stafii pentru cei care le priveau de pe țărm, se 
desenau clare în umbra roşie-violetă ce cobora din cer. 

— Pe legea mea, domnule duce, nu vom putea face nici o 
mişcare aici! zise de Wardes. Nu simţi cum se afundă picioarele 
în nisip? 

— Sunt îngropat până la glezne — răspunse Buckingham, 
fără să mai vorbesc de apa care ne pătrunde. 

— Eu sunt ud tot... În gardă, domnule duce! 

De Wardes trase spada din teacă. Ducele îl imită. 

— Domnule de Wardes — spuse atunci Buckingham — un 
ultim cuvânt, te rog... Mă bat cu dumneata fiindcă nu te iubesc, 
fiindcă mi-ai sfâşiat inima luând în râs o anumită pasiune a 
mea, pe care o mărturisesc în clipa de faţă şi pentru care aş fi 
foarte fericit să-mi dau viaţa. Eşti un om rău, domnule de 
Wardes şi vreau să fac toate sforţările pentru a te ucide; căci, 
simt asta, dacă nu vei muri în această luptă, vei face mai târziu 
mult rău prietenilor mei. lată ce aveam să-ţi spun, domnule de 
Wardes. 

Şi Buckingham salută. 


— Iar eu, milord, iată ce am a-ţi răspunde: nu te-am urât 
mai înainte; dar acum, că ai ghicit cu cine ai de-a face, te urăsc 
şi mă voi strădui din toate puterile mele să te ucid. 

Şi de Wardes îl salută la rându-i pe Buckingham. 

În aceeaşi clipă, spadele li se încrucişară; două fulgere se 
întâlniră în întuneric. Lamele de oţel se căutau, se aşteptau, se 
atingeau. Dar amândoi erau buni spadasini; primele mişcări nu 
duseră la nici un rezultat. 

Noaptea se lăsase repede. Bezna era atât de adâncă, încât 
atacau şi se apărau călăuziţi numai de instinct. Deodată, de 
Wardes simţi că spada lui se oprise în ceva: îl împunsese pe 
Buckingham în umăr. Spada ducelui se lăsă în jos, o dată cu 
braţul. 

— Oh! făcu el. 

— Atins, nu-i aşa, milord? zise de Wardes, retrăgându-se 
doi paşi înapoi. 

— Da, domnule, însă uşor. 

— Totuşi, ai ieşit din gardă. 

— E prima senzaţie produsă de fierul rece; dar mi-am 
revenit. Să reîncepem, te rog, domnule. Şi, degajând cu o 
sinistră avântare a spadei, ducele zgârie pieptul marchizului. 
Atins, de asemeni — zise el. 

— Nu — răspunse de Wardes, rămânând nemişcat. 

— Nu se poate! Îţi văd cămaşa roşie! strigă Buckingham. 

— Atunci — mârâi de Wardes furios — atunci... primeşte! 

Şi, fandând cu pricepere, străpunse antebraţul lui 
Buckingham. Vârful spadei trecu printre cele două oase. 
Buckingham îşi simţi braţul drept paralizat; întinse braţul 
stâng, înhăţă spada, gata să-i cadă din mâna amorţită, şi, 
înainte ca de Wardes să se fi pus în gardă, îi străpunse pieptul. 
De Wardes se clătină, genunchii i se îndoiră şi, lăsându-şi spada 
înfiptă în braţul ducelui, căzu în apă, care se înroşi cu un reflex 
mai real decât acela răsfrânt din norii amurgului. 

De Wardes nu murise. Dar îşi dădea seama de primejdia 
îngrozitoare ce-l ameninţa: marea avea să-l înghită. Ducele 
simţi şi el primejdia. Cu un efort brusc şi cu un strigăt ascuţit 
de durere, smulse spada înfiptă în braţul lui şi, întorcându-se 
către de Wardes, îl întrebă: 

— Ai murit, marchize? 

— Nu — răspunse de Wardes cu glasul înăbuşit de sângele 
ce-i năvălea din plămâni spre gâtlej — dar nu mai am mult. 


— Ei bine, ce-i de făcut? Să vedem, poţi merge? 

Buckingham îl ridică într-un genunchi. 

— Cu neputinţă — rosti de Wardes. Apoi, recăzând, 
murmură: Cheamă-ţi oamenii, sau mă înec. 

— Haide! strigă Buckingham. Hei, cei din barcă! Veniţi 
repede, repede! 

Barca începu să înainteze pe apă, dând din toate vâslele. 
Dar marea creştea mai repede decât putea să alerge barca. 
Buckingham văzu că de Wardes era gata să fie acoperit de un 
talaz; cu braţul său stâng, teafăr şi nerănit, îl cuprinse de 
grumaz şi-l trase mai sus. Valul se revărsă până în dreptul 
brâului, dar nu-l putu mişca din loc. Ducele porni apoi spre 
țărm. Dar abia făcu zece paşi, că un al doilea talaz, mai mare, 
mai ameninţător, mai furios decât primul, îl lovi în coşul 
pieptului, îl prăvăli la pământ şi îl acoperi. Apoi, la reflux, trupul 
ducelui şi al lui de Wardes rămaseră întinse pe nisip. De 
Wardes leşinase. 

In acel moment, patru mateloţi ai ducelui, înțelegând 
primejdia, se aruncară în apă şi, într-o secundă, fură lângă 
Buckingham. Mare le fu spaima când îl văzură pe stăpânul lor 
plin de sânge pe măsură ce apa se scurgea de pe el spre 
genunchi şi spre picioare. Voiră să-l ia pe braţe. 

— Nu, nu! zise ducele. La țărm, marchizul, la țărm! 

— Moarte! Moarte francezului! strigară surd englezii. 

— Caraghioşilor! se răsti ducele, rididându-se cu un gest 
superb şi împroşcându-i cu sânge. Supuneţi-vă! Domnul de 
Wardes la țărm, domnul de Wardes la adăpost de orice pericol, 
altfel vă spânzur pe toţi! 

Intre timp se apropiase şi barca. Secretarul şi intendentul 
săriră la rândul lor în apă şi veniră lângă marchiz. Acesta nu 
mai dădea semne de viaţă. 

— Veţi răspunde cu capul de acest om! zise ducele. La 
țărm! Domnul de Wardes la țărm! 

Fu luat pe braţe şi fu dus pe nisipul uscat, unde marea nu 
ajungea niciodată. Câţiva curioşi, precum şi vreo cinci-şase 
pescari, se strânseseră la mal, atraşi acolo de neobişnuitul 
spectacol al celor doi oameni care se duelau în apa ce le 
ajungea până la genunchi. Pescarii, văzând că vine spre ei un 
grup de oameni ducând pe braţe un rănit, intrară şi ei până la 
glezne în apă. Englezii le dădură rănitul în clipa când acesta 
începea să-şi redeschidă ochii. Apa sărată a mării şi nisipul 


mărunt îi pătrunseseră în răni, pricinuindu-i dureri de 
nedescris. 

Secretarul ducelui scoase din buzunar o pungă plină şi i-o 
înmână celui care părea mai vrednic dintre cei de faţă. 

— Din partea stăpânului meu, milordul duce de 
Buckingham — îi spuse el — pentru a i se da domnului marchiz 
de Wardes toate îngrijirile ce se pot găsi. 

Şi se reîntoarse, urmat de ai lui, până la barca în care se 
urcase cu mare greutate Buckingham, dar numai după ce 
văzuse că de Wardes era în afară de orice primejdie. 

Marea crescuse şi mai mult; hainele brodate şi cingătorile 
de mătase fură năpădite de apă. Multe pălării fură luate de 
valuri. Cât despre hainele milordului duce şi a lui de Wardes, 
acestea fuseseră împinse de flux până la țărm. De Wardes fu 
înfăşurat în haina ducelui, crezându-se că era a lui şi fu dus pe 
braţe spre oraş. 


Capitolul XXXIV 


Întreita iubire 


După plecarea lui Buckingham, de Guiche îşi închipui că 
lumea era acum numai a lui, fără a o mai împărţi cu nimeni. 

Domnul, care nu mai avea nici un motiv să fie gelos şi care, 
de altminteri, se lăsa tot mai mult în voia cavalerului de 
Lorraine, îngăduia în casa lui mai multă libertate decât ar fi 
putut să dorească chiar cei mai pretenţioşi. 

La rândul său, regele, care prinsese gustul de a sta în 
preajma Prințesei, născocea petreceri după petreceri pentru a 
face şederea la Paris cât mai plăcută; astfel că nu era zi fără o 
serbare la Palatul Regal sau fără o recepţie la Prinţ. Regele 
pusese să se facă pregătiri la Fontainebleau, unde avea să 
primească întreaga curte şi toată lumea era pe picior de 
plecare. 

Prinţesa ducea viaţa cea mai ocupată cu putinţă. Glasul ei, 
pana sa, nu mai aveau nici o clipă de răgaz. Convorbirile cu de 
Guiche căpătau încetul cu încetul acel interes în care nu se 


putea să nu se recunoască preludiile marilor pasiuni. Când ochii 
se înduioşează într-o discuţie despre culorile stofelor, când 
petreci un ceas vorbind despre calităţile şi parfumul unui flacon 
sau ale unei flori, sunt în acest soi de convorbiri cuvinte pe care 
toată lumea le aude, dar sunt şi gesturi sau suspine pe care nu 
toată lumea poate să le vadă. 

După ce Doamna vorbise destul cu domnul de Guiche, 
vorbea şi cu regele, care venea s-o vadă cu regularitate în 
fiecare zi. Se juca, se făceau versuri, se alegeau devize şi 
embleme; primăvara aceasta nu era numai primăvara naturii, 
era tinereţea unei curţi întregi. 

Regele era tânăr, frumos şi mai galant ca oricine altul. 
Iubea ca un îndrăgostit toate femeile, chiar şi pe regină, soţia 
lui. Dar marele rege era omul cel mai sfios sau cel mai rezervat 
din regatul său, încât nu-şi mărturisise nici măcar lui însuşi 
simţămintele proprii. Această sfială îl reţinea în marginile 
simplei politeţi şi nici o femeie nu putea să se laude că era 
preferată faţă de altele. Se putea presimţi că ziua când el îşi va 
declara imboldurile sufleteşti va fi aurora unei noi suveranităţi; 
dar el nu se declara. Domnul de Guiche se folosea de acest 
lucru, rămânând regele întregii curţi amoroase. Se spunea că-i 
trăsese clopotele domnişoarei de Montalais, se spunea că-i 
sfârâiau călcâiele după domnişoara de Châtillon; acum însă 
aproape că nu se mai uita la nici o femeie de la curte. N-avea 
ochi şi urechi decât pentru una singură. De aceea căută pe 
nesimţite să-şi cucerească un loc în casa Domnului, care-l iubea 
şi-l reţinea cât mai mult în preajma lui. Sălbatic din fire, fusese 
greu de ţinut pe loc înainte de venirea Prințesei; după sosirea ei 
nu-i mai venea să părăsească palatul. Lucru care, observat de 
toată lumea, fu înregistrat mai ales de geniul rău al casei, 
cavalerul de Lorraine, căruia Domnul îi arăta o deosebită 
simpatie, fiindcă era totdeauna vesel, chiar şi în răutăţile sale şi 
avea mult duh, ceea ce făcea ca timpul să treacă într-un mod 
mai plăcut. 

Cavalerul de Lorraine, spunem, văzând că de Guiche 
ameninţa să-l îndepărteze, recurse la un mijloc ce nu putea da 
greş. Dispăru, lăsându-l pe Prinţ în încurcătură. În prima zi a 
dispariţiei sale, Domnul aproape nu-i simţi lipsa, căci de Guiche 
era alături şi, în afară de convorbirile cu Doamna, el îşi 
consacră cu eroism ceasurile din zi şi din noapte Prințului. A 


doua zi însă, nevăzând pe nici unul în jurul său, Prinţul întrebă 
unde e cavalerul. I se răspunse că nimeni nu ştia nimic. 

De Guiche, după ce-şi petrecuse dimineaţa alegând 
broderii şi franjuri cu Doamna, veni să-l consoleze pe Prinţ. Dar 
după-masă mai erau de cercetat nişte lalele şi de prețuit nişte 
ametiste: de Guiche se reîntoarse în salonul Doamnei. 

Prinţul rămase iarăşi singur; era ora când îşi făcea toaleta; 
se pomeni dintr-o dată că e cel mai nenorocit dintre oameni şi 
întrebă din nou dacă se primise vreo veste de la cavaler. 

— Nimeni nu ştie unde ar putea fi găsit domnul cavaler — 
fu răspunsul care i se dădu. 

Domnul, neştiind cum să-şi mai omoare urâtul, se duse în 
haină de casă şi cu scufie pe cap la Doamna. Aici se aflau o 
mulţime de tineri care râdeau şi şuşoteau în toate colţurile: ici 
un grup de femei chicoteau pe înfundate în jurul unui bărbat; 
dincolo, Manicamp şi Malicorne erau răpiți de Montalais, de 
domnişoara de Tonnay-Charente şi de alte două fete vesele. Mai 
departe, Doamna sta aşezată pe perne, iar de Guiche, în 
genunchi lângă ea, ţinea întinsă palma plină de perle şi pietre 
preţioase, dintre care Prinţesa le arăta cu degetul ei subţire şi 
alb pe cele care-i plăceau mai mult. În alt colţ, un cântăreţ din 
chitară îngâna nişte melodii spaniole după care Prinţesa se 
înnebunea de când le auzise cântate, cu o anumită melancolie, 
pentru regina cea tânără: numai că, ceea ce spaniola murmura 
cu pleoapele umezite de lacrimi, englezoaica fredona cu un 
surâs ce lăsa să i se vadă dinţii de sidef. Acest salon, astfel 
populat, prezenta cea mai veselă imagine a plăcerii. 

Intrând, Prinţul fu surprins să vadă acolo atâta lume care 
se distra fără el. Fu atât de gelos, încât nu se putu stăpâni să nu 
strige, ca un copil: 

— Cum, vă veseliţi aici şi eu mă plictisesc singur? 

Vocea lui fu ca o bubuitură de tunet ce întrerupe dintr-o 
dată ciripitul păsărelelor într-un frunziş; se făcu o tăcere 
adâncă. De Guiche sări numaidecât în picioare. Malicorne se 
făcu mic în dosul rochiei domnişoarei de Montalais. Manicamp 
înalţă capul şi luă poziţia şi aerul cel mai ceremonios. 
Chitaristul vâri chitara sub o masă şi trase covorul ca să n-o 
vadă Prinţul. Singură Doamna nu se mişcă de la locul ei şi, 
zâmbindu-i soţului, îi răspunse: 

— Ştiam că e ceasul când îţi faci toaleta. 

— Şi care a fost ales pentru distracţii! bombăni Prinţul. 


Această replică plină de supărare fu semnalul împrăştierii: 
femeile se risipiră ca un stol de păsări speriate; cântăreţul din 
chitară se topi ca o umbră; Malicorne, apărat de Montalais, 
care-şi întindea poalele rochiei, se strecură în dosul unei 
tapiserii. Cât despre Manicamp, el sări în ajutorul lui de Guiche, 
care, fireşte, rămăsese alături de Doamna şi amândoi înfruntară 
ciocnirea, laolaltă cu Prinţesa. Contele era prea fericit ca să se 
supere pe soţ; dar Prinţul era pornit împotriva soţiei lui. 
Acestuia îi trebuia un motiv de ceartă; îl căuta cu tot dinadinsul 
şi plecarea grăbită a celor de acolo, care se veseleau înainte de 
venirea lui şi păreau atât de tulburaţi de prezenţa sa, îi sluji ca 
pretext. 

— Pentru ce fug toţi la ivirea mea? zise el pe un ton 
morocănos. 

Doamna răspunse cu răceală că, de câte ori apare 
stăpânul, familia se retrage la o parte, din respect. Şi, rostind 
aceste cuvinte, ea făcu o strâmbătură atât de caraghioasă şi 
atât de glumeaţă, că de Guiche şi Manicamp nu se putură 
stăpâni şi izbucniră în râs. Prinţesa îi imită. Voioşia lor îl 
cuprinse şi pe Prinţ, care se văzu silit să se aşeze, deoarece, 
râzând, îşi pierdea mult din gravitatea sa. În sfârşit, el încetă să 
râdă, dar mânia îi spori. Era mai furios acum, din pricină că se 
lăsase cuprins de râs, decât fusese în clipa când îi văzuse pe 
ceilalţi râzând. Îl privea pe Manicamp cu ochi mari, 
neîndrăznind să-şi descarce mânia pe contele de Guiche. 

Dar la un semn poate prea dispreţuitor, Manicamp şi de 
Guiche ieşiră. Astfel că Prinţesa rămase singură, începu să-şi 
strângă cu un aer trist perlele, fără a mai zâmbi măcar şi vorbi 
încă şi mai puţin. 

— Observ fără nici un fel de greutate — zise Prinţul — că 
sunt primit ca un străin la dumneata, doamnă. 

Şi ieşi foarte întărâtat. În cale se întâlni cu Montalais, care 
stătea în aticameră. 

— E plăcut să vină cineva să vă vadă — zise el — dar numai 
de la uşă. 

Montalais făcu plecăciunea cea mai adâncă. 

— Nu înţeleg — zise ea — ceea ce alteţa voastră regală îmi 
face cinstea de a-mi spune. 

— Spun, domnişoară, că atunci când râdeţi cu toţii în 
apartamentul Doamnei, e musafir nepoftit cel ce nu rămâne 
afară. 


— Alteța voastră regală nu se gândeşte la sine, de bună 
seamă, când spune asta. 

— Dimpotrivă, domnişoară, tocmai despre mine vorbesc, 
tocmai la mine mă gândesc. E limpede, n-am motive să mă 
mândresc cu primirile ce mi se fac aici. Cum, într-o zi când la 
Doamna, adică la mine, se strânge lume şi se face muzică, într-o 
zi când vreau să mă distrez şi eu puţin, toţi fug... Ah, am ajuns, 
aşadar, spaima tuturor, încât toţi se retrag când mă văd?... 
Înseamnă oare că se petrec aici lucruri urâte în absenţa mea? 

— Dar — răspunse Montalais — nu s-a făcut astăzi nimic în 
plus, monseniore, faţă de ceea ce se face în toate zilele. 

— Cum, în toate zilele se râde aşa? 

— Da, monseniore. 

— În toate zilele sunt aici grupuri ca acelea pe care le-am 
văzut acum? 

— Mereu la fel, monseniore. 

— Şi, în fine, în toate zilele se zdrăngăneşte la strunele 
acelea? 

— Monseniore, chitara s-a întâmplat să fie astăzi; dar când 
n-avem chitară, avem lăute şi flaute; femeile se plictisesc fără 
muzică. 

— Mă rog! Dar bărbaţii aceia? 

— Care bărbaţi, monseniore? 

— Domnul de Guiche, domnul de Manicamp şi ceilalţi. 

— Toți fac parte din casa monseniorului. 

— Da, da, ai dreptate, domnişoară. 

Şi Prinţul intră în apartamentele sale. Era foarte abătut. Se 
trânti în cel mai adânc fotoliu, fără a se mai privi în oglindă. 

— Unde poate să fie cavalerul? se întrebă el. 

In apropierea Prințului se afla un valet. Acesta îi auzi 
întrebarea. 

— Nu se ştie, monseniore. 

— Iarăşi acest răspuns!... Primul care-mi va mai răspunde: 
"Nu se ştie", va fi izgonit de aici. 

Toată lumea, auzind aceasta, fugi din preajma Prințului, 
aşa cum fugise şi din preajma Prințesei. Atunci, Prinţul fu 
cuprins de o furie nespusă. Dădu cu piciorul într-un scrin, care 
se rostogoli pe parchet, sfărâmându-se în treizeci de bucăţi. 
Apoi, cu cel mai mare sânge rece, trecu în galerie şi răsturnă 
rând pe rând un vas de smalţ, un ibric de porfir şi un 


candelabru de bronz. Totul făcu un zgomot asurzitor. Oamenii 
băgară capetele pe uşi. 

— Ce doreşte monseniorul? cuteză să întrebe cu sfială 
căpitanul gărzilor. 

— Fac muzică — răspunse monseniorul scrâşnind din dinţi. 

Căpitanul gărzilor trimise să fie chemat în grabă medicul 
alteţei sale regale. Dar, înaintea medicului, sosi Malicorne, 
care-i spuse Prințului: 

— Monseniore, domnul cavaler de Lorraine mă urmează. 
_ Prinţul îl privi atunci pe Malicorne şi-i zâmbi recunoscător. 
Într-adevăr, cavalerul de Lorraine intra pe uşă. 


Capitolul XXXV 


Gelozia domnului de Lorraine 


Ducele de Orleans scoase un strigăt de mulţumire când îl 
zări pe cavalerul de Lorraine. 

— Ah, ce fericire! exclamă el. Prin ce întâmplare te mai 
putem vedea? N-ai dispărut, aşa după cum se spunea? 

— Ba da, monseniore. 

— Un capriciu? 

— Un capriciu? Eu să am capricii faţă de alteţa voastră? 
Respectul... 

— Lasă încolo respectul, de care nu mi-ai dat dovadă 
niciodată. Te dezleg de el. Pentru ce-ai plecat? 

— Pentru că-i eram întru totul de prisos monseniorului. 

— Fii mai lămurit. 

— Monseniorul are în preajma sa oameni mult mai 
distractivi decât aş putea fi eu. Nu mă simt în stare să lupt; de 
aceea m-am retras. 

— Toată această rezervă n-o văd întemeiată. Care sunt 
oamenii contra cărora nu vrei să lupti? Guiche? 

— Nu numesc pe nimeni. 

— Dar e absurd! Te stinghereşte Guiche? 


— Nu spun asta, monseniore! Nu mă faceţi să vorbesc , 
ştiţi prea bine că de Guiche este unul dintre prietenii noştri 
buni. 

— Atunci cine? 

— Iertaţi-mă, monseniore, dar să schimbăm vorba, vă rog. 

Cavalerul ştia foarte bine că setea şi curiozitatea se aţâţă 
cu atât mai mult atunci când înlături băutura sau explicaţiile. 

— Nu, vreau să aflu pentru ce-ai dispărut! 

— Ei bine, am să v-o spun; dar să n-o luaţi în nume de rău. 

— Vorbeşte! 

— Mi-am dat seama că devenisem stânjenitor. 

— Pentru cine? 

— Pentru Doamna. 

— Cum asta? rosti Prinţul uimit. 

— Foarte simplu: Doamna e poate geloasă de prietenia pe 
care binevoiţi să mi-o acordaţi. 

— Ţi-a mărturisit-o ea? 

— Monseniore, Doamna nu-mi adresează niciodată 
cuvântul, mai ales de la o vreme încoace. 

— De când? 

— Din clipa când domnul de Guiche, plăcându-i mai mult 
decât mine, e primit la orice oră. 

Prinţul roşi. 

— La orice oră?... Ce înseamnă cuvintele acestea, 
cavalere? zise el cu asprime. 

— Vedeţi dar, monseniore, că am izbutit să vă supăr? Ştiam 
că aşa are să se întâmple. 

— Nu mă superi, însă rosteşti vorbele cam la repezeală, 
întrucât Doamna îl preferă pe Guiche mai mult decât pe 
dumneata? 

— Nu voi mai spune nimic — zise cavalerul cu un salut plin 
de ceremonie. 

— Dimpotrivă, vreau să vorbeşti. Dacă te-ai retras din 
pricina asta, înseamnă că eşti gelos. 

— Se cuvine să fii gelos atunci când iubeşti, monseniore; 
oare alteţa voastră nu e gelos pe Doamna? Dacă alteţa voastră 
ar vedea întotdeauna pe cineva în preajma Doamnei, pe cineva 
tratat cu prea multă îngăduinţă, n-ar intra la gânduri? Ne 
apărăm prietenii la fel ca şi iubirea. Alteța voastră regală mi-a 
făcut uneori marea cinste de a mă numi prietenul său. 


— Da, da, însă iată încă un cuvânt cu două înţelesuri; 
cavalere, ai astăzi o conversaţie nefericită. 

— Care cuvânt, monseniore? 

— Ai spus cineva tratat cu prea multa îngăduinţă... Ce 
înţelegi dumneata prin această îngăduință? 

— Ceva foarte simplu, monseniore — răspunse cavalerul cu 
o mare voie bună. Astfel, de pildă, când un soţ vede că soţia lui 
cheamă de preferinţă pe cutare sau cutare bărbat lângă ea, 
când acest bărbat se găseşte totdeauna la căpătâiul patului ei 
sau la portiera trăsurii sale, când în marginea poalelor rochiilor 
soţiei se găseşte oricând un locşor unde să calce piciorul 
acestui bărbat, când amândoi se întâlnesc în afara subiectelor 
conversaţiei, când floarea uneia este de aceeaşi culoare cu 
paglica celuilalt, când muzica se face în apartament, iar supeul 
se ia în dormitor, când, la apariţia soţului, toţi amuţesc în jurul 
soţiei, când soţul se pomeneşte pe neaşteptate că are drept 
prieten pe cel mai îndatoritor, pe cel mai tandru dintre bărbaţi, 
deşi, cu opt zile mai înainte, acesta părea cel mai puţin al lui... 
atunci... 

— Atunci, încheie. 

— Atunci, spun, monseniore, soţul are tot dreptul să fie 
gelos. Dar toate aceste amănunte nu-şi au rostul, ele n-au nici o 
legătură cu ceea ce vorbeam noi. 

Prinţul se frământa, se străduia să răspundă ceva. 

— Nu mi-ai spus totuşi — sfârşi el prin a rosti — pentru ce 
te-ai depărtat. Adineauri spuneai c-ai făcut-o de teamă să nu 
stinghereşti pe cineva, ai adăugat chiar c-ai remarcat la 
Doamna o înclinare de a-l favoriza pe de Guiche. 

— Ah, monseniore, n-am spus asta. 

— Ba da! 

— Dar, dacă am spus-o, nu mă gândeam la nimic rău. 

— În sfârşit, te-ai gândit la ceva? 

— Monseniorul mă pune în încurcătură. 

— Nu-i nimic, vorbeşte. Dacă spui adevărul, pentru ce să te 
pun în încurcătură? 

— Eu spun totdeauna adevărul, monseniore, dar şovăi 
mereu când e vorba să repet ceea ce aud de la alţii. 

— Ah, să repeti... Atunci se pare că s-a spus ceva? 

— Mărturisesc că mi-a vorbit cineva. 

— Cine? 

Cavalerul luă o înfăţişare aproape încruntată. 


— Monseniore — zise el — mă supuneţi unei anchete, mă 
trataţi ca pe un acuzat în faţa judecății... numai că zvonurile 
care zboară pe lângă urechea unui gentilom nu se opresc 
totdeauna acolo. Alteța voastră vrea să dau acestor zvonuri 
însemnătatea unui eveniment? 

— În sfârşit — adăugă Prinţul cu ciudă — un fapt e sigur şi 
anume acela că te-ai retras din pricina acestor zvonuri. 

— Trebuie să spun adevărul: mi s-a vorbit despre 
stăruinţele domnului de Guiche pe lângă Doamna, atât şi nimic 
mai mult; o plăcere nevinovată, repet, şi, pe deasupra, 
îngăduită. Monseniorul să nu fie însă nedrept şi să nu împingă 
lucrurile prea departe. Asta nu vă priveşte. 

— Nu mă priveşte când se vorbeşte despre stăruinţele lui 
de Guiche pe lângă Doamna?... 

— Nu, monseniore, nu; şi ceea ce vă spun i-aş spune-o şi lui 
de Guiche însuşi, atât de curată mi se pare curtea pe care i-o 
face Doamnei; i-aş spune-o şi ei însăşi. Dar ştiţi de ce mă tem? 
Mă tem să nu fiu luat drept un gelos din pricina favorurilor, 
când eu nu sunt gelos decât din prietenie. Vă cunosc partea 
slabă, ştiu că, atunci când iubiţi, nu vreţi să mai ţineţi seamă de 
nimic. Or, o iubiţi pe Doamna, şi, de altminteri, cine n-ar iubi-o? 
Urmăriţi bine cercul în care vă plimb: Doamna l-a remarcat 
printre prietenii noştri pe cel mai chipeş şi mai atrăgător; ea ne 
va face să-l privim pe acesta în aşa fel, încât îi veţi lăsa pe 
planul al doilea pe ceilalţi. Dispreţul vostru m-ar face să mor; e 
destul să-l îndur pe cel al Doamnei. De aceea, m-am hotărât, 
monseniore, să las locul celui favorit, a cărui fericire o invidiez, 
păstrându-i totuşi o prietenie sinceră şi o sinceră admiraţie. 
Spuneţi, aveţi ceva împotriva acestui fel de a privi lucrurile? 
Este al unui bărbat galant? Purtarea mea e vrednică de un 
prieten adevărat? Răspundeţi-mi măcar un cuvânt, acum, după 
ce m-aţi interogat cu atâta asprime. 

Prinţul se aşezase, îşi ţinea tâmplele în mâini şi-şi răvăşea 
părul cu degetele. După o tăcere destul de lungă pentru ca 
tânărul cavaler să fi putut cântări efectul manevrelor lui 
oratorice, monseniorul se ridică. 

— Ia să vedem — zise el — dar să fii deschis. 

— Ca întotdeauna. 

— Bun! Ştii prea bine că noi am observat ceva în legătură 
cu extravagantul acela de Buckingham. 


— Oh, monseniore, n-o învinovăţiţi pe Doamna, sau vă 
părăsesc pentru totdeauna! Cum, aici aţi ajuns? La bănuieli? 

— Nu, nu, cavalere, n-o bănuiesc pe Doamnă; dar în 
sfârşit... văd.... compar... 

— Buckingham era un nebun. 

— Un nebun asupra căruia chiar tu mi-ai deschis ochii. 

— Nu, nu — protestă cu însufleţire cavalerul — nu eu v-am 
deschis ochii, ci de Guiche! Oh, să nu confundăm! 

Şi începu să râdă cu acel râs strident ce seamănă cu un 
şuier de năpârcă. 

— Da, da, într-adevăr... tu spui doar câteva vorbe, pe când 
Guiche se arăta de-a dreptul gelos. 

— Cred şi eu — adăugă cavalerul pe acelaşi ton — el luptă 
pentru altar şi cămin. 

— Cum ai spus? întrebă Prinţul cu semeţie şi revoltat de 
această glumă perfidă. 

— Fără îndoială, nu este oare domnul de Guiche primul 
gentilom al casei voastre? 

— În sfârşit — răspunse Prinţul ceva mai calm — crezi că 
această pasiune a lui Buckingham a fost observată? 

— Se-nţelege! 

— Ei bine şi zici că şi a domnului de Guiche e observată la 
fel? 

— Dar, monseniore, recădeţi în aceeaşi greşeală; nimeni 
nu spune că domnul de Guiche ar avea vreo pasiune. 

— Bine, bine! 

— Vedeţi, monseniore, ar fi mai bine, de o sută de ori mai 
bine, să mă lăsaţi să dispar, decât să vă stârnesc, cu scrupulele 
mele, nişte bănuieli pe care Doamna le-ar considera drept 
crime şi ar avea dreptate. 

— Ce-ai face în locul meu? 

— Un lucru înţelept. 

— Care? 

— N-aş mai lua în seamă vanitatea acestor epicurieni noi şi 
în felul acesta zvonurile ar cădea de la sine. 

— Voi vedea, voi chibzui. 

— Oh, aveţi destul timp, primejdia nu e mare şi apoi nu e 
vorba nici de primejdie, nici de pasiune; e vorba numai de 
teama pe care o am de a vedea că prietenia voastră pentru 
mine slăbeşte. De îndată ce-mi veţi reda încrederea cu aceeaşi 
bunăvoință, nici un alt gând nu-mi va mai trece prin minte. 


Prinţul clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să spună: "Dacă 
ţie nu-ţi va mai trece, mie îmi va trece!" 

Dar, sosind ora dejunului, monseniorul trimise să fie 
prevenită Doamna. I se aduse răspunsul că Doamna nu putea să 
ia parte la masa mare şi că avea să prânzească la dânsa. 

— Eu n-am nici o vină — zise Prinţul. Azi-dimineaţă am 
căzut pe neaşteptate în momentul când se veseleau cu muzică, 
am făcut pe gelosul şi acum sunt pedepsit. i 

— Vom lua masa singuri — zise cavalerul cu un suspin. Imi 
pare rău de de Guiche. 

— Oh, lui Guiche îi va trece repede supărarea, e o fire 
bună! 

— Monseniore — spuse deodată cavalerul — mi-a venit o 
idee: adineauri, în timpul convorbirii noastre, poate că am 
amărât pe alteţa voastră şi v-am trezit anumite bănuieli. Se 
cade să fiu tot eu împăciuitorul... Mă duc să-l caut pe conte şi 
să-l aduc încoace. 

— Ah, cavalere, eşti un suflet minunat! 

— Spuneţi asta ca şi cum aţi fi surprins. 

— Doamne, dar nu eşti în fiecare zi atât de drăguţ! 

— Fie; în schimb, ştiu să îndrept o greşeală pe care am 
săvârşit-o, mărturisiţi! 

— Mărturisesc! 

— Alteța voastră vrea să-mi facă plăcerea de-a aştepta aici 
câteva clipe? 

— Bucuros, du-te... voi încerca costumul pentru 
Fontainebleau. 

Cavalerul plecă şi îşi chemă oamenii săi cu o mare grijă, ca 
şi cum le-ar fi dat nişte ordine tainice. Toţi porniră în diferite 
direcţii, în timp ce el îşi păstră valetul de cameră. 

— Află — îi spuse — dar află numaidecât dacă domnul de 
Guiche nu-i la Doamna. Însă, vezi, cum vei afla asta? 

— Foarte uşor, domnule cavaler: îl voi întreba pe 
Malicorne, care va afla de la domnişoara de Montalais. Dar 
trebuie să vă spun de la început că întrebarea va fi de prisos, 
căci toţi oamenii domnului de Guiche sunt plecaţi: probabil că şi 
stăpânul lor a plecat o dată cu ei. 

— Informează-te totuşi. 

Nu trecură nici zece minute şi valetul de cameră se 
reîntoarse, îl trase într-un chip misterios pe stăpânul său pe o 


scară de serviciu şi-l făcu să intre într-o cămăruţă a cărei 
fereastră dădea spre grădină. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cavalerul. Pentru ce atâtea 
precauţiuni? 

— Priviţi, domnule — zise valetul de cameră. 

— Ce? 

— Priviţi acolo jos, sub castan. 

— Bine... Ah, Doamne, îl văd pe Manicamp, care aşteaptă; 
ce aşteaptă oare? 

— Veţi vedea îndată, dacă veţi avea puţină răbdare... Colo, 
acum vedeţi? 

— Văd unul, doi, patru muzicanți cu instrumentele lor şi 
după ei, împingându-i din urmă, pe de Guiche în persoană. Dar 
ce face acolo? 

— Aşteaptă să i se deschidă uşa cea mică de la scara 
doamnelor de onoare; va urca pe acolo la Doamna, unde se va 
auzi o nouă cântare în timpul mesei. 

— E foarte frumos ceea ce-mi spui. 

— Nu-i aşa, domnule? 

— Domnul Malicorne ţi-a spus toate astea? 

— El însuşi. 

— Ține la tine deci? 

— Ține la Domnul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vrea să facă parte din casa sa. 

— La naiba, va face! Ce ţi-a dat pentru asta? 

— Taina pe care v-o vând, domnule. 

— Ţi-o plătesc cu o sută de pistoli. Ţine! 

— Mulţumesc, domnule... Priviţi, uşa cea mică se deschide 
şi o femeie cheamă muzicanţii înăuntru. 

— E Montalais. 

— Mai încet, domnule, nu rostiţi prea tare acest nume; cine 
spune Montalais, spuse Malicorne. Dacă vă puneţi rău cu unul, 
aveţi de furcă cu celălalt. 

— Bine, n-am văzut nimic. 

— Iar eu n-am primit nimic — zise valetul vârând punga în 
buzunar. 

Cavalerul, având certitudinea că de Guiche intrase acolo, 
se reîntoarse la Domnul, pe care-l găsi îmbrăcat în costumul 
său splendid, strălucind de bucurie şi de frumuseţe. 


— Se spune — strigă de Lorraine — că regele a ales 
soarele ca deviză; adevărul e, monseniore, că vouă vi se 
potriveşte mai bine această deviză. 

— Şi Guiche? 

— De negăsit. A fugit, s-a evaporat. Scandalul vostru de 
azi-dimineaţă l-a speriat. A dispărut de-acasă. 

— Hm, e în stare, neghiobul, să fi luat poşta şi să se fi dus 
la proprietăţile lui. Bietul băiat! Îl vom chema înapoi, lasă. 
Haidem să mâncăm. 

— Monseniore, astăzi e ziua ideilor; mi-a mai venit una în 
cap. 

— Care? 

— Monseniore, Doamna e supărată pe alteţa voastră şi are 
dreptate să fie. Îi datoraţi o scuză; duceţi-vă să mâncaţi 
împreună. 

— Oh, ăsta e un sfat pentru un soţ slab. 

— E pentru un soţ bun. Prințesei îi e urât; va plânge în 
farfurie, va avea ochii roşii. Un soţ care face ca ochii soţiei lui 
să se roşească e un soţ nesuferit. Duceţi-vă, monseniore, duceţi- 
vă! 

— Nu, am spus să mi se aducă masa aici. 

— Haide, haide, monseniore, vom fi trişti amândoi: eu îmi 
voi simţi inima împovărată ştiind că Doamna e singură, iar 
alteţa voastră, oricât de neînduplecat veţi voi să păreţi, veţi 
suspina totuşi. Luaţi-mă şi pe mine la prânzul Doamnei şi va fi o 
surpriză foarte plăcută. Fac prinsoare că vom petrece de 
minune; azi-dimineaţă v-aţi înşelat. 

— Tot ce se poate. 

— Fără nici un poate; e un fapt. 

— Cavalere, cavalere, tu mă sfătuieşti rău! 

— Vă sfătuiesc bine, e în folosul vostru: costumul acesta de 
culoarea panselelor, brodat cu aur, vă vine de minune. Doamna 
va fi mai subjugată de bărbat decât de procedeu. Haide, 
monseniore! 

— M-ai înduplecat, să mergem. 

Prinţul, împreună cu cavalerul, ieşi din apartamentul său şi 
se îndreptă spre acela al Prințesei. Cavalerul şopti la urechea 
valetului său aceste cuvinte: 

— Oameni în faţa uşii celei mici. Nimeni să nu poată fugi 
pe acolo! Repede! 


Şi, urmându-l pe Prinţ, ajunse în anticamera Doamnei. 
Uşierii se pregăteau să dea de veste. 

— Nimeni să nu se mişte — zise cavalerul zâmbind. 
Monseniorul vrea să facă o surpriză. 


Capitolul XXXVI 


Prinţul e gelos pe de Guiche 


Prinţul intră brusc, asemenea oamenilor cu gânduri curate 
şi care cred că fac o plăcere, sau asemenea celor care speră să 
surprindă o taină, ca un trist obol al geloşilor. 

Doamna, îmbătată de primele măsuri ale muzicii, dansa cu 
o patimă nebună, lăsând la o parte dejunul început. Dansatorul 
ei era domnul de Guiche, cu braţele ridicate, cu ochii pe 
jumătate închişi, cu genunchiul pe parchet, ca acei dansatori 
spanioli cu priviri voluptoase, cu gesturi mângâietoare. Prinţesa 
se învârtea în jurul lui, cu acelaşi surâs şi cu aceeaşi vrajă 
aţâţătoare. Montalais admira. La Vallière, aşezată într-un colţ, 
privea cu un aer visător. 

E cu neputinţă să redăm efectul pe care-l produse asupra 
acestor oameni fericiţi apariţia neaşteptată a Domnului. Este de 
asemenea cu neputinţă de redat efectul pe care-l produse 
asupra lui Filip vederea acestor oameni fericiţi. Contele de 
Guiche nu mai avu puterea să se ridice de jos; Doamna 
rămăsese la jumătatea pasului şi mişcării sale, fără să poată 
îngâna un cuvânt. Cavalerul de Lorraine, rezemat de pervazul 
uşii, zâmbea ca un om adâncit în cea mai nevinovată admiraţie. 

Paloarea prinţului, tremurul convulsiv al mâinilor şi 
piciorului fu primul simptom care-i trezi la realitate pe cei de 
faţă. O mare tăcere urmă după tropotele dansului. Cavalerul de 
Lorraine se folosi de acest răgaz pentru a veni să-i salute pe 
Doamna şi respectiv pe de Guiche, prefăcându-se că-i confundă 
în reverenţele sale cu cei doi stapâni ai casei. Prinţul, 
apropiindu-se la rândul său, zise cu un glas răguşit: 

— Sunt încântat; veneam aici crezând că te găsesc bolnavă 
şi mâhnită, dar te văd prinsă în noi plăceri; într-adevăr, e o 


fericire! Casa mea e cea mai veselă din univers! Apoi, 
întorcându-se către de Guiche, îi spuse: Conte, nu te ştiam un 
dansator atât de iscusit. Şi, revenind la soţia lui: Fii mai bună 
cu mine — i se adresă el cu o amărăciune sub care îşi ascundea 
mânia. De câte ori se petrece la dumneata, cheamă-mă şi pe 
mine... Sunt un Prinţ foarte însingurat. 

De Guiche îşi recăpătă sângele rece şi, cu o mândrie 
firească, ce-i stătea atât de bine, zise: 

— Monseniorul ştie că întreaga mea viaţă e în serviciul 
său: oricând va fi vorba să o dau, voi fi gata s-o fac; azi însă, 
nefiind vorba decât de dans, dansez. 

— Şi ai dreptate — zise Prinţul cu răceală. Şi apoi, doamnă 
— continuă el — nu observi că doamnele dumitale îmi răpesc 
prietenii cei mai buni? Domnul de Guiche nu-i al vostru, 
doamnă, e al meu. Dacă vrei să iei masa fără mine, ai doamnele. 
Când mănânc singur, eu am gentilomii mei; nu mă lipsi până şi 
de ei. 

Doamna simţi şi dojana şi lecţia. Roşeaţa îi năpădi dintr-o 
dată obrajii. 

— Domnule — răspunse ea — nu ştiam, venind la curtea 
Franţei, că Prinţesele de rangul meu sunt considerate ca 
femeile din Turcia. Nu ştiam că nu le e îngăduit să vadă bărbaţi; 
dar dacă asta îţi e dorinţa, mă voi supune; nu te ruşina de loc 
dacă vrei să pui zăbrele la ferestrele mele. 

Această ripostă, care îi făcu să zâmbească pe Montalais şi 
pe de Guiche, răscoli mânia în inima Prințului, mânie din care o 
bună parte se risipise prin cuvintele ce le rostise. 

— Foarte bine! zise el pe un ton stăpânit. lată cum sunt 
respectat în casa mea! 

— Monseniore! Monseniore! murmură cavalerul la urechea 
Prințului, în aşa fel încât toată lumea observă că voia să-l 
potolească. 

— Să mergem! rosti Prinţul drept orice răspuns, trăgându-l 
pe cavaler după el şi răsucindu-se cu o mişcare bruscă, gata 
aproape s-o îmbrâncească pe Doamna. 

De Lorraine îşi urmă stăpânul până în apartamentul său, 
unde Prinţul nu avu răbdare să se aşeze şi dădu frâu liber 
mâniei ce-i clocotea în piept. Cavalerul îşi ridică ochii în tavan, 
îşi împreună mâinile şi nu scotea o vorbă. 

— Părerea ta? strigă Domnul. 

— Despre ce, monseniore? 


— Despre tot ce se petrece aici. 

— Oh, monseniore, e grav! 

— E odios! Viaţa nu se poate duce astfel! 

— Într-adevăr, nu e o fericire! zise cavalerul. Şi tocmai 
sperasem să avem linişte după plecarea nebunului acela de 
Buckingham. 

— Iar acum e şi mai rău! 

— Nu spun asta, monseniore. 

— Nu, dar o spun eu, căci Buckingham nu îndrăznise să 
facă nici pe sfert din ceea ce am văzut astăzi. 

— Ce anume? 

— Să se ascundă pentru a dansa, să se prefacă pentru a lua 
masa în doi. 

— Oh, monseniore, nu, nu! 

— Ba da! Ba da! strigă Prinţul întărâtându-se singur ca un 
copil răutăcios. Dar nu voi mai îndura asta multă vreme! Vreau 
să se ştie ce se petrece aici! 

— Monseniore, un scandal... 

— La naiba, să mă ruşinez eu, când ei nu se ruşinează faţă 
de mine? Aşteaptă-mă aici, cavalere, aşteaptă-mă! 

Prinţul dispăru în camera alăturată şi-l întrebă pe uşier 
dacă regina-mamă se reîntorsese de la capelă. 

Ana de Austria era fericită: liniştea restabilită în sânul 
familiei sale, o întreagă curte bucuroasă de prezenţa unui 
suveran tânăr şi pornit spre lucruri mari, veniturile statului 
sporite, pacea la graniţe asigurată, totul o făcea să prevadă un 
viitor luminos. Din când în când doar o răscolea amin-tirea 
acelui băiat tânăr pe care-l primise ca o mamă bună şi-l 
alungase ca una vitregă. Un suspin îi încheie gândul. Deodată, 
ducele de Orleans intră la dânsa. 

— Mamă — strigă el trăgând cu nerăbdare draperiile în 
urma lui, la uşă — lucrurile nu mai pot să meargă astfel! 

Ana de Austria îşi ridică frumoşii ei ochi asupra lui şi, cu o 
netulburată blândeţe, îl întrebă: 

— Despre ce lucruri vrei să vorbeşti? 

— Vreau să vorbesc de Doamna. 

— Soţia ta? 

— Da, mamă. 

— Mă prind că nebunul de Buckingham îi va fi trimis vreo 
scrisoare de bun rămas. 

— Ei bine, nu, mamă, nu-i vorba de Buckingham. 


— De cine atunci? Căci bietul băiat era pe punctul de a-ţi 
pune gelozia la încercare şi credeam că... 

— Mamă, Doamna l-a şi înlocuit pe domnul de 
Buckingham. 

— Filip, ce-ţi iese din gură? Rosteşti cuvintele cu prea 
multă uşurătate. 

— Nu, nu. Doamna a întors-o atât de bine, încât sunt încă 
şi mai gelos. 

— Doamne şi pe cine? 

— Cum, n-ai băgat de seamă nimic? 

— Nu. 

— N-ai observat că domnul de Guiche e mereu la ea, mereu 
cu ea? 

Regina îşi pocni palmele şi începu să râdă. 

— Filip — zise ea — la tine nu mai e vorba de un cusur, eo 
boală. 

— Boală sau cusur, doamnă, eu sufăr. 

— Şi pretinzi că s-ar putea vindeca un rău care există 
numai în închipuirea ta? Vrei să ţi se dea dreptate, deşi gelozia 
ta n-are nici un temei? 

— Ah, iată că reîncepi să spui despre acesta ceea ce 
spuneai şi despre celălalt. 

— Asta, fiul meu — rosti pe un ton sec regina — fiindcă 
ceea ce credeai despre celălalt reîncepi să crezi şi despre 
acesta. 

Prinţul se înclină puţin înţepat. 

— Şi dacă ţi-aş cita fapte — zise el — ai crede? 

— Fiul meu, pentru orice alt lucru, în afară de gelozie, te- 
aş crede fără să-mi aduci dovezi; dar când e vorba de gelozie, 
nu-ţi făgăduiesc nimic. 

— Asta e ca şi cum maiestatea ta mi-ar porunci să tac şi m- 
ar scoate din cauză. 

— Câtuşi de puţin; eşti fiul meu şi-ţi datorez toată 
îngăduinţa unei mame. 

— Oh, mărturiseşte-ţi gândul: îmi datorezi toată îngăduinţa 
cuvenită unui nebun. 

— Nu exagera, Filip şi ia seama să nu-mi vorbeşti despre 
soţia ta ca despre o femeie uşuratică... 

— Dar faptele? 

— Te ascult. 


— Azi-dimineaţă se făcea muzică la Doamna, la ceasurile 
zece. 

— Un lucru nevinovat. 

— Domnul de Guiche stătea de vorbă cu ea, numai ei 
amândoi... Ah, am uitat să-ţi spun că de opt zile el n-o mai 
părăseşte, se ţine de dânsa ca o umbră. 

— Dragul meu, dacă ar fi ceva rău, s-ar ascunde. 

— Bun! exclamă atunci ducele. Asta aşteptam să-mi spui. 
Ţine minte ce-ai spus! Azi-dimineaţă, zic, i-am surprins şi mi-am 
exprimat fără înconjur nemulţumirea. 

— Fii sigur că asta e de ajuns; ai fost poate chiar prea 
aspru. Soţiile tinere sunt supărăcioase. Mustrându-le pentru un 
rău pe care nu l-au făcut înseamnă adesea să le spui că-l puteau 
face. 

— Bine, bine, aşteaptă! Reţine de asemenea şi ceea ce-ai 
spus acum, doamnă: "Lecţia de azi-dimineaţă e da ajuns şi, dacă 
ar face ceva rău, s-ar ascunde". 

— Aşa am spus, da. 

— Dar, puţin după aceea, căindu-mă de slăbiciunea mea de 
azi-dimineaţă şi ştiind că Guiche stă supărat la el acasă, m-am 
dus din nou la Doamna. Ghiceşte ce-am găsit acolo? Alte muzici 
şi dansuri şi Guiche — ascuns acolo! 

Ana de Austria îşi încruntă sprâncenele. 

— O nechibzuinţă — zise ea. Şi ce-a spus Doamna? 

— Nimic. 

— Dar Guiche? 

— La fel... Ba da... el a bâlbâit nişte obrăznicii. 

— Şi tu ce crezi, Filip? 

— C-am fost orb, că Buckingham nu era decât un pretext şi 
că adevăratul vinovat e Guiche. 

Ana ridică din umeri. 

— Şi atunci? 

— Vreau ca Guiche să plece din preajma mea, ca şi 
Buckingham şi voi cere asta regelui, afară numai dacă... 

— Dacă? 

— N-ai să faci dumneata această rânduială, doamnă, 
dumneata care eşti atât de înţeleaptă şi de bună. 

— N-o voi face. 

— Cum, mamă? 

— Ascultă, Filip, nu sunt în fiecare zi dispusă să mă cert cu 
oamenii; am autoritate asupra celor tineri, dar nu m-aş putea 


folosi de ea fără să o pierd; de altfel, nimic nu dovedeşte că 
domnul de Guiche ar fi vinovat. 

— Mi-a displăcut. 

— Asta te priveşte. 

— Bine, atunci ştiu ce am de făcut — zise Prinţul cu 
îndârjire. 

Ana îl privi neliniştită. 

— Şi ce vei face? întrebă ea. 

— Îl voi îneca în bazin, prima oară când îl voi mai găsi în 
casă la mine. 

După o asemenea crudă ameninţare, Prinţul aşteptă un 
efect de groază. Regina rămase însă nepăsătoare. 

— N-ai decât — zise ea. 

Filip era slab ca o femeie; începu să urle: 

— Sunt trădat, nimeni nu mă iubeşte! Iat-o şi pe mama 
mea trecând de partea duşmanilor mei! 

— Mama ta vede mai departe decât tine şi nu se osteneşte 
să te mai povăţuiască, fiindcă nu vrei s-o asculţi. 

— Mă voi duce la rege! 

— Asta voiam să-ţi şi spun. Aştept pe maiestatea sa aici, e 
ora sa de vizită. Plânge-te. 

N-apucă să termine, că Filip auzi uşa de la anticameră 
deschizându-se cu zgomot. Îl cuprinse teama. Se desluşeau 
paşii regelui, ale cărui tălpi scârţâiau pe covoare. Prinţul 
dispăru pe o uşiţă, lăsând-o pe regină singură. Ana de Austria 
începu să râdă. Râdea încă în clipa când intră regele. El venea, 
foarte îndatoritor, să afle despre sănătatea, cam zdruncinată, a 
reginei-mame. Venea, de asemeni, s-o anunţe ca toate 
pregătirile pentru călătoria la Fontainebleau erau terminate. 
Văzând-o că râde, se simţi mai puţin îngrijorat şi-o întrebă, el 
însuşi zâmbind, ce anume o face să fie atât de veselă. Ana de 
Austria îi luă mâna şi, cu o voce plină de haz, îi zise: 

— Ştii, sunt mândră că am sânge spaniol în vine. 

— Pentru ce, doamnă? 

— Pentru că spaniolele sunt mai cumsecade, cel puţin în 
comparaţie cu englezoaicele. 

— Explică-te. 

— De când te-ai însurat, n-ai avut motiv să-i faci nici o 
mustrare reginei, nu-i aşa? 

— Nu, de bună seamă. 


— Şi s-a scurs destul timp de când te-ai însurat. Fratele 
tău, dimpotrivă, e însurat numai de cincisprezece zile. 

— Şi? 

— Se plânge de Doamna pentru a doua oară. 

— Cum! Iarăşi Buckingham? 

— Nu, altul. 

— Cine? 

— Guiche. 

— Aşa! Atunci Doamna e o cochetă. 

— Mă tem că da. 

— Sărmanul meu frate! zise regele zâmbind. 

— Îngădui cochetăria, după câte văd. 

— Când e vorba de Doamna, da; de fapt, Prinţesa nu e 
cochetă. 

— Fie; dar fratele tău îşi va pierde capul din pricina asta. 

— Ce vrea? 

— Să-l înece pe Guiche. 

— Cam violent. 

— Nu râde. El e deznădăjduit. Gândeşte-te la un mijloc. 

— Ca să-l salvez pe Guiche, bucuros. 

— Oh, dacă fratele tău te-ar auzi vorbind astfel, ar conspira 
împotrivă-ţi, aşa cum a făcut unchiul vostru, Domnul, împotriva 
regelui, părintele tău. 

— Nu. Filip mă iubeşte tare mult şi eu îl iubesc tare mult la 
rândul meu; vom trăi ca buni prieteni. În rezumat, ce doreşte de 
la mine? 

— S-o împiedici pe Doamna de a mai fi cochetă şi pe 
Guiche de a mai fi galant. 

— Numai atât? Fratele meu îşi face o idee prea mare 
despre puterea regală... Să schimbi firea unei femei! Cu un 
bărbat mai treacă-meargă, dar cu o femeie? 

— Cum ai să te descurci? 

— li voi spune un cuvânt lui Guiche, care e băiat deştept, 
şi-l voi face să înţeleagă. 

— Dar Doamna? 

— Cu ea e mai greu; un cuvânt nu va fi de ajuns; va trebui 
să-i ţin predici. 

— Lucrul e însă grabnic. 

— Oh, voi căuta să mă zoresc cât mai mult cu putinţă. 
Avem repetiţie de balet astăzi după-masă. 

— Vei ţine predica dansând? 


— Da, doamnă. 

— Şi făgăduieşti o convertire? 

— Voi curma erezia prin convingere sau prin foc. 

— Îţi doresc izbândă! Pe mine să nu mă amesteci însă în 
toate astea — Doamna nu mi-ar ierta-o niciodată; şi, soacră 
fiind, trebuie să mă înţeleg cu nora mea. 

— Doamnă, regele va lua totul asupra lui. Uite, chiar mă 
gândesc. 

— La ce? 

— Ar fi poate mai bine să mă duc eu însumi la Doamna. 

— E puţin cam solemn. 

— Da, dar solemnitatea nu le stă rău predicatorilor şi apoi 
lăutele baletului vor acoperi jumătate din vorbele mele. Afară 
de asta, e nevoie să împiedicăm vreo furie de-a fratelui meu... E 
mai bine să mă grăbesc... Doamna e în apartamentele sale? 

— Aşa cred. 

— Motivele neînțelegerilor, te rog. 

— În două cuvinte, iată: mereu muzică... stăruința lui 
Guiche... bănuieli de ascunzişuri şi urzeli... 

— Dovezi? 

— Nici una. 

— Bine; mă duc la Doamna. 

Şi regele începu să-şi privească, în oglindă, costumul bogat 
şi faţa care-i strălucea ca diamantele de pe el. 

— Aşadar, Domnul e ţinut la distanţă? zise el. 

— Oh, focul şi apa nu se gonesc cu mai multă înverşunare! 

— De ajuns, mamă, îţi sărut mâinile... cele mai frumoase 
mâini din Franţa. 

— Izbuteşte, sire... Fii împăciuitorul acestei căsnicii. 

— Nu mă folosesc de ambasador — răspunse regele. Prin 
asta vreau să-ţi spun că voi izbândi. 

Şi ieşi râzând,  scuturându-şi cu multă atenție 
îmbrăcămintea, în timp ce se îndrepta spre apartamentul 
Prințesei. 


Capitolul XXXVII 


Mediatorul 


Când regele apăru la Doamna, toţi curtenii, pe care vestea 
unei scene conjugale îi împrăştiase prin jurul apartamentelor, 
începură să se simtă pradă celor mai mari nelinişti. Chiar se şi 
stârni în această privinţă o furtună pe care cavalerul de 
Lorraine, în mijlocul grupurilor, o discuta cu bucurie în toate 
elementele ei, îngroşându-le pe cele mai slabe şi manevrându- 
le, conform planurilor lui răutăcioase, pe cele mai tari, cu 
scopul de a produce efectele cele mai rele cu putinţă. 

Aşa după cum prevăzuse Ana de Austria, prezenţa regelui 
dădu un caracter solemn evenimentului. Nu era un lucru 
mărunt, în 1662, nemulţumirea Domnului din pricina Doamnei 
şi amestecul regelui în treburile particulare ale Domnului. De 
aceea se văzu cum cei mai îndrăzneţi bărbaţi, care-l înconjurau 
pe contele de Guiche încă din primele momente, se depărtau 
acum de el cu un fel de groază; contele însuşi, cuprins de 
panica celorlalţi, se retrase la el, singur. 

Regele intră la Doamna salutând, aşa cum avea obiceiul să 
facă totdeauna. Doamnele de onoare erau înşirate la rând în 
galerie, la trecerea sa. Oricât de preocupat ar fi fost maiestatea 
sa, îşi aruncă totuşi ochiul de stăpân asupra acestor două 
rânduri de tinere şi încântătoare femei ce-şi lăsau cu modestie 
feţele în jos. Toate se înroşiseră simțind privirea regelui aţintită 
asupra lor. Una singură, al cărei păr lung cădea în bucle 
mătăsoase pe cei mai frumoşi umeri din lume, una singură era 
palidă şi abia îşi stăpânea emoția, cu toate că prietena ei o 
îmboldea necontenit cu cotul. Aceasta era La Vallière, căreia 
Montalais se străduia să-i insufle, prin semne şi priviri, curajul 
care ei nu-i lipsea niciodată. Regele nu se putu stăpâni să nu 
întoarcă faţa. Toate frunţile, ce abia se ridicaseră, se plecară 
din nou; numai capul acela blond rămase nemişcat, ca şi cum n- 
ar mai fi avut nici o putere şi nici o voinţă. 

Intrând la Doamna, Ludovic o găsi pe cumnata lui întinsă 
pe jumătate peste pernele din camera ei. Aceasta se ridică 
numaidecât şi făcu o reverență adâncă, îngăimând câteva 
cuvinte de mulţumire pentru cinstea ce i se arăta. Apoi se aşeză 
din nou, învinsă de o slăbiciune, prefăcută, fără îndoială, căci 
un colorit fermecător îi îmbujora obrajii, iar ochii, din pricina 
câtorva lacrimi pe care abia şi le ştersese, aveau parcă şi mai 
multă strălucire. 


Regele se aşeză, fără a-i fi scăpat, datorită acelui spirit de 
observaţie ce-l caracteriza, nici dezordinea din cameră, nici 
aceea, tot atât de vădită, de pe chipul Doamnei şi luă un aer de 
voioşie. 

— Sora mea — zise el — la ce oră vrei să repetăm astăzi 
figurile de balet? 

— Ah, sire — răspunse ea clătinându-şi încet şi trist capul 
fermecător — binevoiţi şi iertaţi-mă pentru astăzi; tocmai 
aveam de gând să previn pe maiestatea voastră că astăzi nu voi 
putea lua parte la repetiţie. 

— Cum — făcu regele cu o surprindere stăpânită — sora 
mea, eşti cumva indispusă? 

— Da, sire. 

— Atunci să trimit după medicii alteţei tale. 

— Nu, căci medicii nu-mi pot alina cu nimic răul de care 
sufăr. 

— Mă înspăimânţi! 

— Sire, vreau să cer maiestăţii voastre îngăduinţa de a mă 
reîntoarce în Anglia. 

Regele făcu o mişcare. 

— În Anglia? Spune limpede ceea ce vrei să spui, doamnă. 

— O spun fără tragere de inimă, sire — răspunse cu 
hotărâre nepoata lui Henric al IV-lea. Şi frumoşii ei ochi negri 
scânteiară aprinşi. Da, îmi pare rău că trebuie să-i fac 
maiestăţii voastre mărturisiri de acest fel, dar mă simt prea 
nefericită la curtea maiestăţii voastre şi vreau să mă întorc în 
familia mea. 

— Doamnă, Doamnă! 

Şi regele se apropie. 

— Ascultaţi-mă, sire — continuă tânăra femeie, recăpătând 
asupra interlocutorului ei puterea de dominare pe care i-o 
dădeau frumuseţea şi firea sa nestăpânită — eu sunt obişnuită 
cu suferinţa. De tânără încă am fost umilită, am fost dispreţuită. 
Oh, să nu spuneţi că nu-i aşa, sire! adăugă ea cu un surâs. 

Regele se înroşi. 

— Atunci, vă spun, eram gata să cred că Dumnezeu mă 
adusese pe lume pentru asta, pe mine, fiica unui rege puternic; 
dar, fiindcă-i zdrobise tatălui meu viaţa, mie putea să-mi 
zdrobească numai mândria. Am suferit mult, am făcut-o să 
sufere şi pe mama; am jurat însă că dacă vreodată Dumnezeu 
mă va ajuta să-mi duc zilele în libertate, fie chiar şi ca o 


lucrătoare din popor care-şi câştigă pâinea prin truda sa, nu voi 
mai îndura nici cea mai mică umilire. Şi ruga mi-a fost 
ascultată: am recăpătat bogăţia cuvenită rangului meu, naşterii 
mele; am urcat până la treptele tronului; am crezut că, aliindu- 
mă cu un principe francez, voi găsi în el o rudă, un prieten, un 
egal; dar constat că n-am găsit decât un stăpân şi asta mă 
revoltă. Mama nu va afla nimic, iar maiestatea voastră, pe care 
o respect şi... o iubesc... 

Regele tresări: nici un glas nu-i sunase încă atât de plăcut 
în urechi. 

— Maiestatea voastră, spun, sire, care ştiţi totul, fiindcă aţi 
venit aici, poate că mă veţi înţelege. Dacă nu mi-aţi fi trecut 
pragul, veneam eu să vă caut. Nu vreau decât libertatea de a 
putea să plec fără îngrădire. Las în seama maiestăţii voastre, pe 
care vă consider un om nobil şi delicat, grija de a mă 
dezvinovăţi şi a mă apăra. 

— Sora mea, sora mea — bâigui regele, copleşit de acest 
atac atât de direct — te-ai gândit bine la enorma răspundere a 
planului pe care ţi l-ai făurit? 

— Sire, eu nu stau să mă gândesc, eu simt. Lovită, resping 
din instinct lovitura — iată totul! 

— Dar ce ţi s-a făcut? Să vedem! 

Prinţesa, se vedea bine, voia ca prin această manevră de 
care se folosesc totdeauna femeile, să înlăture orice mustrare şi 
să arunce ea una mai gravă; din acuzată, să devină acuzatoare. 
E semnul neîndoios al vinovăţiei; dar prin această întorsătură 
vădită, femeile, chiar cele mai puţin dibace, ştiu să iasă de 
fiecare dată învingătoare. Regele nu băgă de seamă că venise la 
ea ca s-o întrebe: "Ce i-ai făcut fratelui meu?" şi că se rezumase 
doar a spune: "Ce ţi s-a făcut?" 

— Ce mi s-a făcut? răspunse Doamna. Oh, trebuie să fii 
femeie ca să înţelegi, sire: m-a făcut să plâng. 

Şi cu un deget alb-sidefiu, care nu-şi găsea perechea ca 
fineţe, îşi arătă ochii înlăcrimaţi şi începu din nou să plângă. 

— Sora mea, te rog! zise regele apropiindu-se şi mai mult, 
pentru a-i lua o mâna pe care ea şi-o lăsă umedă şi 
tremurătoare. 

— Sire, am fost mai întâi lipsită de prezenţa unui prieten al 
fratelui meu. Milordul de Buckingham era pentru mine un 
oaspe plăcut, voios, un compatriot care-mi cunoştea obiceiurile, 
aş spune aproape un însoțitor de-a lungul vieţii, căci am 


petrecut multe zile împreună, alături de ceilalţi prieteni ai 
noştri, în frumosul parc de la Saint-James. 

— Dar, sora mea, Villiers era îndrăgostit de dumneata! 

— Pretext! Şi ce dacă domnul de Buckingham ar fi fost sau 
nu îndrăgostit de mine? zise ea cu un aer foarte serios. Să fie 
oare un pericol pentru mine un bărbat îndrăgostit?... Ah, sire, 
nu e de ajuns ca cineva să te iubească. 

Şi zâmbi cu atâta drăgălăşenie, cu atâta fineţe, că regele 
simţi inima bătându-i tare, gata să i se spargă în piept. 

— În sfârşit şi dacă fratele meu ar fi gelos? o întrerupse el. 

— Bine, consimt asta, iată un motiv. Dar domnul de 
Buckingham a fost alungat. 

— Alungat?... Oh, nu! 

— Expulzat, respins, trimis înapoi, dacă vă place mai mult, 
sire. Unul dintre primii gentilomi ai Europei s-a văzut silit să 
părăsească în pripă curtea regelui Franţei, a lui Ludovic al XIV- 
lea, ca un om de rând, din pricina unei priviri sau a unui buchet 
de flori. Nu e o laudă pentru curtea cea mai galantă... Iertare, 
sire, uitam că, vorbind astfel, lovesc în puterea voastră 
suverană. 

— Vai de mine! Nu, sora mea, nu eu l-am trimis înapoi pe 
domnul de Buckingham!... Îmi plăcea foarte mult! 

— Nu? făcu Doamna cu şiretenie. Ah, atunci cu atât mai 
bine! 

Şi accentuă acest cu atât mai bine ca şi cum în locul 
acestor cuvinte ar fi rostit cu atât mai rău. Urmă o tăcere de 
câteva clipe. Prinţesa reluă: 

— Domnul de Buckingham plecat... ştiu acum pentru ce şi 
prin cine... credeam că-mi voi recăpăta liniştea... Dar nu... lată 
că Domnul găseşte alt pretext; iată că... 

— Iată că apare altul — zise regele cu voioşie. Şi e firesc: 
eşti frumoasă, doamnă, vei fi iubită totdeauna. 

— Atunci — strigă Prinţesa — voi fi înconjurată de 
singurătate! Oh, asta vor, asta mi se pregăteşte! Dar nu, prefer 
să mă întorc la Londra. Acolo sunt cunoscută, sunt apreciată. 
Voi avea prietenii mei, fără a mă teme că unii şi alţii vor cuteza 
să spună că îmi sunt amanți. La naiba, urâtă bănuială, mai ales 
din partea unui gentilom! Ah, Domnul a scăzut mult în ochii mei 
de când am văzut, de când am constatat că se poartă cu mine 
ca un tiran. 


— Ei, ei, fratele meu nu e vinovat de altceva decât că te 
iubeşte. 

— Mă iubeşte! Domnul mă iubeşte? Ah, sire... Şi începu să 
râdă cu hohote. Domnul nu va iubi niciodată o femeie — 
continuă ea — fiindcă se iubeşte prea mult pe sine; da, din 
nenorocire pentru mine, Domnul face parte din speța cea mai 
rea de geloşi: e gelos fără a iubi. 

— Mărturiseşte totuşi — zise regele, care începea să se 
pasioneze de această convorbire aprinsă, vioaie — mărturiseşte 
că Guiche te iubeşte. 

— Ah, sire, eu nu ştiu nimic! 

— Ar trebui să vezi. Un bărbat care iubeşte se trădează. 

— Domnul de Guiche nu s-a trădat. 

— Sora mea, sora mea, îl aperi pe domnul de Guiche! 

— Eu? Nici nu mă gândesc! Oh, sire, atât i-ar mai lipsi 
nefericirii mele, o bănuială din partea voastră! 

— Nu, doamnă, nu — se grăbi să răspundă regele. Nu te 
mâhni în zadar. Oh, plângi! Te conjur, linişteşte-te! 

Ea plângea însă de-a binelea; lacrimi mari îi curgeau pe 
mâini. Regele îi apucă o mână şi-i sorbi una din aceste lacrimi. 
Ea îl privi cu atâta tristeţe şi cu atâta duioşie, încât el îşi simţi 
inima răpusă. 

— Nu ai nimic cu Guiche? întrebă regele mai neliniştit 
decât s-ar fi cuvenit să fie în rolul său de mediator. 

— Dar nimic, nimic! 

— Atunci pot să-l îmbunez pe fratele meu. 

— Eh, sire, nimic nu-l va îmbuna. Să nu credeţi că e numai 
gelos. Domnul a fost rău povăţuit şi e o fire bănuitoare. 

— Oricine poate să fie aşa, când e vorba de dumneata. 

Doamna îşi lăsă ochii în jos şi tăcu. Regele făcu la fel, 
ţinându-i însă mereu mâna într-a lui. Această tăcere de o clipă 
dăinui un veac. Doamna îşi retrase încet mâna. Acum era sigură 
de izbândă. Cucerise câmpul de bătălie. 

— Domnul se plânge — spuse regele cu sfială — că în loc 
să stai cu el, în locul societăţii lui preferi alte cercuri 
particulare. 

— Sire, Domnul îşi petrece vremea privindu-se mereu în 
oglindă şi punând la cale tot felul de răutăţi împotriva femeilor, 
împreună cu domnul cavaler de Lorraine. 

— Oh, mergi, mi se pare, prea departe! 


— Spun ceea ce este. Observaţi! Veţi vedea, sire, dacă am 
dreptate. 

— Voi observa. Dar, până atunci, ce satisfacţie i-am putea 
da fratelui meu? 

— Plecarea mea. 

— Iar repeţi acest cuvânt? strigă regele puţin iritat, ca şi 
cum ar fi crezut că în zece minute se produsese o asemenea 
schimbare, încât Doamna ar fi renunţat la ideile ei de mai 
înainte. 

— Sire, nu mai pot să fiu fericită aici — zise ea. Domnul de 
Guiche îl stânjeneşte pe Domnul. Va fi oare îndepărtat şi el? 

— Dacă va fi nevoie, de ce nu? răspunse zâmbind Ludovic 
al XIV-lea. 

— Ei bine şi după domnul de Guiche?... Pe care-l voi 
regreta de altfel, vă previn, sire. 

— Ah, îl vei regreta? 

— Fără îndoială! E binevoitor, se poartă cu mine ca un 
prieten, mă distrează. 

— Ah, dacă te-ar auzi Domnul! rosti regele, nemulţumit. Să 
ştii că nu mă voi mai însărcina să vă împac şi nici nu voi mai 
încerca s-o fac! 

— Sire, în momentul de faţă credeţi că l-aţi putea 
împiedica pe Domnul să fie gelos pe primul venit? Iar eu ştiu 
foarte bine că domnul de Guiche nu e primul venit. 

— Iarăşi! Te previn că, în calitate de frate, voi începe să-l 
urăsc pe domnul de Guiche. 

— Ah, sire — zise Doamna — nu vă însuşiţi, vă rog, nici 
simpatiile, nici duşmăniile Domnului. Rămâneţi rege: va fi mai 
bine pentru maiestatea voastră şi pentru toată lumea. 

— Eşti o adorabilă zeflemistă, doamnă şi înţeleg de ce 
chiar şi cei pe care-i batjocoreşti te adoră. 

— De aceea, sire, voi, pe care-l socoteam apărătorul meu, 


treceţi acum de partea celor care mă asupresc — răspunse 
Doamna. 

— Eu asupritorul dumitale? Ferit-a sfântul! 

— Atunci — stărui ea cu un aer rugător — încuviinţaţi 


cererea mea. 
— Dar ce mi-ai cerut? 
— Să mă reîntorc în Anglia. 
— Oh, asta nu, niciodată! strigă Ludovic al XIV-lea. 
— Sunt, prin urmare, prizonieră? 


— În Franţa, da. 

— Şi atunci, ce trebuie să fac? 

— Ei bine, sora mea, uite, am să-ţi spun. 

— Ascult pe maiestatea voastră ca o slugă umilă. 

— În loc de a prefera anumite intimităţi oarecum 
nepotrivite, în loc să ne creezi îngrijorări cu izolarea dumitale, 
arată-te în mijlocul nostru mereu, nu ne mai părăsi; să trăim în 
familie. De bună seamă, domnul de Guiche e un om curtenitor; 
dar, în sfârşit, dacă noi n-avem spiritul său... 

— Oh, sire, ştiţi bine că faceţi pe modestul! 

— Nu, ţi-o jur. Poţi fi rege şi să simţi totuşi că ai mai puţin 
noroc de a plăcea decât cutare sau cutare gentilom. 

— Jur că nu credeţi un singur cuvânt din ceea ce spuneţi, 
sire. 

Regele o privi pe Doamna cu multă tandreţe. 

— Vrei să-mi făgăduieşti un lucru? zise el. 

— Care? 

— Să nu-ţi mai pierzi în apartamentul dumitale, împreună 
cu străinii, timpul pe care ni-l datorezi nouă. Vrei să facem 
împotriva duşmanului comun o alianţă ofensivă şi defensivă? 

— O alianţă cu maiestatea voastră, sire? 

— De ce nu? Oare nu eşti o putere? 

— Dar, sire, sunteţi un aliat credincios? 

— Vei vedea, doamnă. 

— Şi din ce zi va începe această alianţă? 

— De astăzi. 

— Voi întocmi eu tratatul? 

— Foarte bine! 

— Şi maiestatea voastră îl va semna? 

— Orbeşte. 

— Oh, atunci, sire, vă făgăduiesc minuni; sunteţi astrul 
curţii şi când veţi apărea în faţa mea... 

Ei bine? 

— Totul va străluci. 

— Oh, doamnă, doamnă — zise Ludovic al XIV-lea — ştii 
foarte bine că întreaga lumină vine de la dumneata şi că dacă 
eu am ales soarele ca deviză, asta e numai o emblemă. 

— Sire, vă măguliţi prea mult aliata; asta înseamnă că vreţi 
s-o amăgiţi — zise Doamna ameninţându-l pe rege cu degetul ei, 
mustrător. 


— Cum, crezi că vreau să te amăgesc atunci când te 
încredinţez de întreaga mea afecţiune? 

— Da. 

— Şi ce te face să te îndoieşti? 

— Un lucru. 

— Unul singur? 

— Da. 

— Care? Aş fi tare nefericit dacă m-aş vedea învins de un 
singur lucru. 

— Acest lucru nu stă în puterea voastră, sire şi nici chiar în 
puterea lui Dumnezeu. 

— Şi care e acest lucru? 

— Trecutul. 

— Doamnă, nu înţeleg — zise regele, care înţelesese totuşi 
foarte bine. 

Prinţesa îi luă mâna. 

— Sire — spuse ea — am avut nenorocirea de a va displace 
vreme atât de îndelungată, încât am aproape dreptul să mă 
întreb astăzi cum de aţi putut îngădui să vă fiu cumnată. 

— Să-mi displaci? Mi-ai displăcut, dumneata? 

— Haide, nu tăgăduiţi. 

— Dă-mi voie... 

— Nu, nu, mi-aduc aminte bine. 

— Alianţa noastră începe de astăzi — rosti regele cu o 
însufleţire ce nu era prefăcută. Nu-ţi mai aduce aminte, deci, de 
trecut, aşa cum nu-mi mai amintesc nici eu; mă gândesc numai 
la prezent. Îl am sub ochi, iată-l, priveşte! 

Şi o trase pe Prinţesă în faţa unei oglinzi, în care ea se 
văzu îmbujorată şi frumoasă, atât de frumoasă că ar fi fost în 
stare să sucească şi minţile unui sfânt. 

— Asta n-are importanţă — zise ea — asta nu poate fi 
chezăşia unei alianţe trainice. 

— E nevoie să jur? întrebă regele, ameţit de întorsătura 
plină de vrajă pe care o luase această convorbire. 

— Oh, nu refuz niciodată un jurământ sincer! zise Doamna. 
E un temei pentru a avea încredere. 

Regele îngenunche pe un covoraş şi luă mâna Doamnei. 
Ea, cu un surâs pe care un pictor nu l-ar putea niciodată reda, 
iar un poet nu l-ar putea decât imagina, îi dădu amândouă 
mâinile, în care el îşi ascunse fruntea înfierbântată. Nici unul, 
nici altul nu putură găsi un cuvânt. 


Regele simţi că Doamna îşi retrage palmele, atingându-i 
uşor obrajii. Se ridică numaidecât şi ieşi din apartament. 
Curtenii îi observă roşeaţa din obraji şi deduseră că scena 
fusese furtunoasă. Dar cavalerul de Lorraine se grăbi să spună: 

— Oh, nu, domnilor, fiţi pe pace! Când maiestatea sa e 
furios, se îngălbeneşte. 


Capitolul XXXVIII 


Sfătuitorii 


Regele o părăsi pe Doamna într-o stare de mare tulburare, 
pe care abia el însuşi şi-o putea explica. 

Este cu neputinţă, într-adevăr, să se explice jocul tainic al 
acestor simpatii ciudate, care se aprind dintr-o dată şi fără 
vreun motiv întemeiat, după mulţi ani petrecuţi în cea mai 
netulburată linişte, în cea mai desăvârşită nepăsare a două 
inimi sortite să se iubească. De ce Ludovic al XIV-lea o 
dispreţuise, aproape o urâse altădată pe Doamna? De ce acum 
o găsea, pe aceeaşi femeie, atât de frumoasă, atât de ispititoare 
şi pentru ce, nu numai că se gândea la ea, dar era obsedat de 
dânsa? Pentru ce, la rândul ei, Doamna, ai cărei ochi şi al cărei 
spirit erau atrase în altă parte, arăta, de opt zile, faţă de rege, 
un fel de favoare ce te ducea cu gândul la cele mai strânse 
intimităţi? 

Nu trebuie să se creadă că Ludovic îşi făurise vreun plan 
de seducere: legătura care o unea pe Doamna cu fratele său 
era, sau cel puţin i se părea, o barieră de netrecut; era chiar 
încă prea departe de această barieră ca să-şi dea seama că ea 
există. Dar pe panta pasiunilor ce cuprind inima şi spre care 
tinereţea ne împinge totdeauna cu putere, nimeni nu poate 
spune unde se va opri, nici măcar acela care a cântărit bine, 
dinainte, toţi sorții de izbândă sau de înfrângere. Cât despre 
Doamna, înclinarea ei către rege poate fi explicată uşor: era 
tânără, cochetă şi dornică să stârnească admiraţia. Era una din 
acele naturi cu porniri nestăvilite care, la un teatru, ar fi în 
stare să sară peste cărbuni aprinşi numai pentru a smulge 


spectatorilor un ropot de aplauze. Nu era deci surprinzător că, 
odată pornită pe treptele acestui urcuş, după ce fusese adorată 
de Buckingham, trecuse la de Guiche, care îi era superior lui 
Buckingham, fie numai şi prin acest merit care se bucură de 
multă trecere în ochii femeilor, noutatea; nu era deci de mirare, 
spunem, ca Prinţesa să-şi fi înălţat ambiția până la a fi admirată 
de rege, care era nu numai cel dintâi din regat, dar şi unul 
dintre bărbaţii cei mai frumoşi şi mai spirituali. Cât despre 
subita pasiune a lui Ludovic pentru cumnata lui, fiziologia nu 
ne-ar putea da decât nişte explicaţii banale, iar natura ne-ar 
duce la unele din afinităţile ei misterioase. Doamna avea cei 
mai frumoşi ochi negri, Ludovic cei mai frumoşi ochi albaştri 
din lume. Doamna era veselă şi zburdalnică, Ludovic melancolic 
şi potolit. Menite să se întâlnească pentru întâia oară pe terenul 
unui interes şi al unei curiozităţi comune, aceste două naturi 
opuse între ele se aprinseseră prin atingerea asperităţilor lor 
reciproce. Ludovic, întorcându-se la el, îşi dădu seama că 
Doamna era femeia cea mai seducătoare de la curte. Doamna, 
rămânând singură, se gândea, cu plăcere, că produsese asupra 
regelui o impresie puternică. Dar acest sentiment, la ea trebuia 
să fie pasiv, în timp ce la rege nu putea fi împiedicat de a 
izbucni cu toată puterea firească spiritului unui tânăr bărbat, 
mai ales al unui tânăr care nu are decât să voiască pentru a-şi 
vedea împlinite toate dorinţele. 

Regele îl anunţă mai întâi pe Domnul că lucrurile s-au 
împăcat, că Doamna avea pentru el cel mai mare respect, cea 
mai sinceră afecţiune, dar că era o fire mândră, temătoare chiar 
şi ale cărei susceptibilităţi trebuiau trecute cu vederea. Domnul 
replică, pe tonul acela dulce-acru pe care-l folosea de obicei 
faţă de fratele său, că el nu putea înţelege susceptibilităţile 
unei femei ale cărei purtări meritau, după părerea lui, să fie 
supuse unei anumite cenzuri şi că, dacă cineva are dreptul să 
se considere rănit, acela este el, Domnul, căruia nu i se poate 
contesta acest drept. Dar atunci regele îi răspunse pe un ton 
destul de viu şi care dovedea interesul ce i-l purta cumnatei 
sale: 

— Doamna e mai presus de orice cenzură, crede-mă! 

— A altora, da, sunt de acord — zise Prinţul — dar nu şi de 
a mea, aşa presupun. 

— Ei bine — ripostă regele — ţin să-ţi spun, frate, că 
purtările Doamnei nu merită cenzura ta. Da, e fără îndoială o 


femeie tânără, foarte distrată şi foarte ciudată, dar care dă 
dovadă de cele mai bune sentimente. Caracterul englez nu e 
totdeauna bine înţeles în Franţa, dragă frate şi libertatea 
moravurilor engleze îi uimeşte uneori pe cei care nu ştiu că 
această libertate e întemeiată chiar pe inocenţă. 

— Ah — zise Domnul din ce în ce mai nemulţumit — de 
vreme ce maiestatea ta ia apărarea soţiei mele, pe care eu o 
acuz, înseamnă că ea e nevinovată şi atunci nu mai am nimic de 
spus. 

— Frate — se grăbi să reia regele, căruia glasul conştiinţei 
îi şoptea în adâncul inimii că Domnul avea întrucâtva dreptate 
— frate, tot ceea ce spun şi mai ales tot ceea ce fac e numai 
pentru fericirea ta. Am aflat că te-ai plâns de lipsă de încredere 
sau de lipsă de respect din partea Doamnei şi nu vreau de loc 
ca neliniştile tale să se prelungească prea mult. Intra în 
datoriile mele să veghez asupra căminului tău, ca şi asupra 
căminului celui mai umil dintre supuşii mei. Şi am văzut, cu cea 
mai mare plăcere, că temerile tale n-au nici un fundament. 

— Dar — stărui Domnul pe un ton interogativ şi aţintindu-şi 
ochii asupra fratelui său — ceea ce maiestatea ta a constatat 
referitor la Doamna şi mă închin în faţa înţelepciunii tale 
regale, a verificat oare şi în cazul celor ce-au pricinuit scandalul 
de care mă plâng? 

— Ai dreptate, frate — zise regele — voi cerceta. 

Aceste cuvinte cuprindeau un ordin, în acelaşi timp cu o 
consolare. Prinţul înţelese asta şi se retrase. Ludovic se duse 
însă la mama lui; simţea că avea nevoie de o iertare mai deplină 
decât aceea pe care o smulsese de la fratele său. 

Ana de Austria n-avea faţă de domnul de Guiche aceleaşi 
motive de a fi îngăduitoare ca faţă de Buckingham. Observă, de 
la cele dintâi cuvinte, că Ludovic nu era dispus să fie aspru; ea 
însă fu. Era unul din vicleşugurile obişnuite ale bătânei regine 
de a ajunge să cunoască adevărul. Dar şi Ludovic trecuse de 
vârsta uceniciei: aproape de un an era rege. În acest an avusese 
destul timp să înveţe să se prefacă. Ascultând-o pe Ana de 
Austria şi lăsând-o să-şi dezvăluie toate gândurile, făcând doar 
câte un semn de încuviinţare cu privirea sau cu mâna, se 
convinse, după anumite jocuri ale ochilor, după anumite aluzii 
uşoare, că regina, atât de pricepută în materie de galanterii, 
ghicise, sau cel puţin bănuise slăbiciunea lui pentru Doamna. 
Dintre toţi sfetnicii săi, Ana de Austria trebuia să fie cel mai 


însemnat; dintre toţi rivalii lui, Ana de Austria putea să fie cel 
mai periculos. Ludovic schimbă deci tactica. O învinovăţi pe 
Doamna, îl căină pe Domnul, ascultă ceea ce mama lui spunea 
despre de Guiche, aşa cum ascultase ceea ce spusese despre 
Buckingham. Apoi, când simţi că ea se încredinţase că 
repurtase asupra lui o victorie deplină, o părăsi. 

Toată curtea, adică toţi favoriţii şi toţi intimii şi erau mulţi, 
întrucât se aflau acolo cinci stăpâni, se reuniră seara pentru 
repetiţia de balet. 

În acest răstimp, bietul de Guiche îşi mai alină necazurile 
prin cele câteva vizite pe care le primi. Dintre acestea, era una 
de care se temea, dar de care îşi lega şi nădejdea aproape în 
aceeaşi măsură. Era vizita cavalerului de Lorraine. Pe la 
ceasurile trei după-amiază, cavalerul intră la conte. Chipul lui 
era dintre cele mai liniştitoare. Domnul, îi spuse el lui de 
Guiche, devenise foarte voios şi nimeni n-ar fi putut spune că 
vreun nor cât de mic ar fi întunecat vreodată cerul conjugal. De 
altminteri, Domnul nu purta niciodată pică nimănui! 

De multă vreme la curte, cavalerul de Lorraine stabilise ca, 
dintre cei doi fii ai lui Ludovic al XIII-lea, Domnul era cel care 
moştenise firea părintească, o fire schimbătoare, nehotărâtă , 
bună în aparenţă, rea în fond, dar cu siguranţă nulă pentru 
prietenii lui. Îi dădu mai ales multe speranţe lui de Guiche 
demonstrându-i că Doamna va ajunge în curând să-l ducă de 
nas pe soţul ei şi că, prin urmare, acela îl va conduce pe 
Domnul, care va izbuti să o conducă pe Doamna. La care de 
Guiche, neîncrezător şi cu prezenţă de spirit, răspunse: 

— Da, cavalere, numai că eu o socot pe Doamna foarte 
periculoasă. 

— În ce sens? 

— În sensul că a băgat de seamă că Domnul nu e un bărbat 
care se pasionează după femei. 

— Asta e adevărat — zise cavalerul de Lorraine râzând. 

— Şi atunci... 

— Ei bine? 

— Doamna alege pe primul venit, făcând din el obiectul 
preferințelor sale şi atrăgându-l pe soţ prin gelozie. 

— Adânc! Adânc! exclamă cavalerul. 

— Adevărat! răspunse de Guiche. 

Dar nici unul, nici altul nu-şi mărturisiră gândurile până la 
capăt. De Guiche, în timp ce învinuia astfel caracterul Doamnei, 


în sinea lui îi cerca iertare din adâncul inimii. Cavalerul, 
admirând profunzimea de gândire a lui de Guiche, îl îndruma cu 
ochii închişi spre prăpastie. De Guiche îl descusu atunci mai 
îndeaproape asupra efectului produs de scena de dimineaţă şi 
asupra efectului, mai grav încă, produs de scena din timpul 
mesei. 

— Dar ţi-am mai spus că i-a făcut pe toţi să râdă, în frunte 
cu Domnul! răspunse cavalerul de Lorraine. 

— Totuşi — mai aruncă de Guiche o întrebare — mi s-a 
vorbit de o vizită a regelui la Doamna! 

— Ei bine, e adevărat; Doamna era singura care nu râdea 
şi regele s-a dus la ea spre a o face să râdă. 

— Astfel că?... 

— Astfel că nimic nu s-a schimbat în programul zilei. 

— Şi baletul se repetă? 

— De bună seamă. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

La acest punct al convorbirii celor doi tineri, pe uşa intră 
Raoul, cu fruntea îngândurată. Zărindu-l, cavalerul, care avea 
pentru el, ca pentru orice caracter nobil, o ură ascunsă, se 
ridică în picioare. 

— Atunci, ma sfătuieşti să...? îl întrebă de Guiche pe 
cavaler. 

— Te sfătuiesc să dormi liniştit, dragul meu conte. 

— Eu însă, de Guiche — zise Raoul — îţi dau un sfat cu 
totul deosebit. 

— Care, prietene? 

— Acela de a încăleca pe cal şi de a pleca la una dm 
proprietăţile dumitale; acolo, dacă ţii să urmezi sfatul 
cavalerului, poţi să dormi liniştit şi nestingherit de nimeni, 
oricât îţi va face plăcere. 

— Cum, să plece? strigă cavalerul făcând pe surprinsul. Şi 
pentru ce-ar pleca de Guiche? 

— Pentru că şi dumneata nu se poate să nu ştii asta, mai 
ales dumneata, pentru că toată lumea a început să vorbească 
despre o scenă care s-ar fi petrecut aici între Domnul şi de 
Guiche. 

De Guiche păli. 

— Nu-i adevărat — răspunse cavalerul — nu-i adevărat; iar 
dumneata ai fost rău informat, domnule de Bragelonne. 


— Am fost, dimpotrivă, foarte bine informat, domnule — i-o 
întoarse Raoul — şi sfatul pe care i-l dau lui de Guiche e un sfat 
prietenesc. 

În timpul acestui schimb de cuvinte, de Guiche, puţin uluit, 
se uita pe rând când la unul, când la celălalt dintre cei doi 
sfătuitori ai lui. Simţea în sinea sa că în momentul acela se 
dădea o luptă de care avea să atârne tot restul vieţii lui de aici 
încolo. 

— Nu-i aşa — zise cavalerul adresindu-i-se contelui — nu-i 
aşa, de Guiche, că scena n-a fost atât de furtunoasă precum 
pare să creadă domnul viconte de Bragelonne, care, de altfel, 
nici nu era de faţă? 

— Domnule — stărui Raoul — furtunoasă ori nu, eu nu 
vorbesc acum de scena în sine, ci de urmările pe care le poate 
avea. Ştiu că Domnul a ameninţat. Ştiu că Doamna a plâns. 

— Doamna a plâns? strigă de Guiche fără voia lui şi 
împreunându-şi mâinile. 

— Ah, ca să vezi! zise cavalerul râz.ând. lată un amănunt 
pe care nu-l ştiam. Hotărât, eşti mai bine informat decât mine, 
domnule de Bragelonne. 

— Şi tocmai fiindcă sunt mai bine informat decât 
dumneata, cavalere, tocmai de aceea insist ca de Guiche să 
plece cât mai departe. 

— Dar nu şi încă o dată nu! Îmi pare rău că te contrazic, 
domnule viconte, dar această plecare n-are nici un rost. 

— E grabnică. 

— Şi pentru ce-ar trebui să plece? Ia să vedem. 

— Dar regele? Regele? 

— Regele? exclamă de Guiche. 

— Ei da, îţi spun, regele se interesează de această afacere. 

— Ei şi? zise cavalerul. Regele ţine la de Guiche şi mai ales 
la tatăl său; gândeşte-te că, dacă ar pleca, contele ar însemna 
să mărturisească singur că a săvârşit o faptă urâtă. 

— Cum asta? 

— Fără îndoială, când cineva fuge, dovedeşte că e vinovat 
sau că se teme. 

— Sau că este necăjit ca un om învinuit pe nedrept — zise 
Bragelonne. Să dăm plecării sale caracterul necazului, nimic nu 
e mai uşor; vom spune că am făcut amândoi tot ce ne-a stat în 
putinţă ca să-l oprim şi dumneata cel puţin nu vei minţi. Haide, 


haide, de Guiche, eşti nevinovat; scena de astăzi trebuie să te fi 
rănit, dragul meu; pleacă, pleacă, de Guiche. 

— Ei nu, de Guiche, rămâi — zise cavalerul — rămâi tocmai 
fiindcă, aşa cum spunea domnul de Bragelonne, eşti nevinovat. 
lartă-mă încă o dată, viconte, dar nu sunt de aceeaşi părere cu 
dumneata. 

— Crede ce vrei, domnule, dar observă, te rog, că exilul pe 
care de Guiche şi-l va impune singur va fi de scurtă durată. Îi va 
pune capăt oricând va voi şi, întorcându-se dintr-un exil 
voluntar, va regăsi zâmbetul pe toate buzele; pe câtă vreme, 
dimpotrivă, o proastă dispoziţie a regelui poate stârni o furtună 
ale cărei urmări nimeni nu va îndrăzni să le prevadă. 

Cavalerul surâse. 

— La dracu, e tocmai ceea ce doresc! murmură el încet, 
numai pentru sine. 

Şi în acelaşi timp înalţă din umeri. Această mişcare nu-i 
scăpă contelui; el se temea că, dacă va pleca de la curte, ar 
putea să dea impresia că o face de frică. 

— Nu, nu — strigă el — s-a hotărât! Rămân, Bragelonne! 

— Profet sunt — zise cu tristeţe Raoul. Nenorocire ţie, de 
Guiche, nenorocire! 

— Şi eu sunt profet, dar nu pentru a proroci nenorocirea; 
dimpotrivă, conte şi îţi spun rămâi, rămâi! 

— Repetiţia de balet va avea totuşi loc, eşti sigur? îl 
întrebă de Guiche. 

— Absolut sigur. 

— Ei bine, vezi, Raoul? reluă de Guiche silindu-se să 
zâmbească. Vezi, o curte unde se dansează cu atâta poftă nu 
este o curte posomorâtă, pregătită pentru lupte lăuntrice. Hai, 
mărturiseşte că am dreptate, Raoul! 

Raoul dădu din cap. 

— Nu mai am nimic de spus — răspunse el. 

— În sfârşit — întrebă cavalerul, curios de a şti din ce izvor 
căpătase Raoul veştile a căror exactitate se vedea silit să o 
recunoască în sinea lui — dumneata zici că eşti bine informat, 
domnule viconte; dar cum ai putea fi informat mai bine decât 
mine, care sunt unul din prietenii cei mai apropiaţi ai 
Domnului? 

— Domnule — răspunse Raoul — în faţa unei asemenea 
declaraţii, mă plec. Da, dumneata trebuie să fii mai bine 
informat, recunosc asta, şi, întrucât un om de onoare nu poate 


să spună altceva decât ceea ce ştie, să vorbească altfel decât 
cum gândeşte, tac, mă socotesc învins şi îţi las câmpul de 
bătaie. 

Şi, într-adevăr, Raoul, ca unul ce părea a nu dori decât 
odihna, se trânti într-un fotoliu larg, în timp ce contele îşi 
chema oamenii ca să-l îmbrace. Cavalerul simţea că timpul e 
înaintat şi-ar fi vrut să plece, dar se temea ca Raoul, rămânând 
singur cu de Guiche, să nu-l îndemne să ia altă hotărâre. 
Aruncă deci în joc ultima lui armă. 

— Doamna va fi strălucitoare — zise el — încearcă astăzi 
costumul ei de Pomonă. 

— Ah, aşa-i! exclamă contele. 

— Da, da — continuă cavalerul — a dat toate ordinele 
necesare în această privinţă. Ştii, domnule de Bragelonne, că 
regele va întruchipa primăvara? 

— Va fi minunat — zise de Guiche — şi iată un motiv mai 
bun decât toate celelalte pe care mi le-ai dat până acum de a 
rămâne: întrucât eu joc rolul lui Vertumniu şi voi dansa în pas 
cu Doamna, nu mai pot pleca fără un ordin al regelui, deoarece 
absenţa mea ar dezorganiza baletul. 

— Iar eu — zise cavalerul — voi avea un simplu rol de satir 
şchiop; e drept că sunt un dansator prost şi nu am piciorul făcut 
pentru aşa ceva. Domnilor, la revedere! Nu uita coşul cu fructe 
pe care trebuie să i-l oferi Pomonei, conte! 

— Oh, nu voi uita nimic, fii liniştit — zise de Guiche, foarte 
fericit. 

"Acum sunt sigur că nu va mai pleca" — îşi spuse cavalerul 
de Lorraine, ieşind pe uşă. 

Raoul, după plecarea cavalerului, nu încercă să-şi mai 
convingă prietenul; îşi dădea seama că s-ar fi ostenit degeaba. 

— Conte — îi spuse el totuşi, cu vocea lui tristă şi 
melodioasă — conte, te arunci într-o pasiune cumplită. Te 
cunosc, eşti o fire nepotolită; aceea pe care o iubeşti e la fel... 
Ei bine, admit pentru o clipă că ea te-ar putea iubi... 

— Oh, niciodată! strigă de Guiche. 

— De ce spui niciodată? 

— Fiindcă ar fi o mare nenorocire pentru amândoi. 

— Atunci, dragă prietene, în loc de a te privi ca pe un 
nechibzuit, dă-mi voie să te privesc ca pe un nebun. 

— Pentru ce? 


— Eşti pe deplin încredinţat, hai, răspunde-mi cu toată 
sinceritatea, că nu-i vei cere nimic aceleia pe care o iubeşti? 

— Oh, da, sunt foarte sigur de asta! 

— Atunci, iubeşte-o de departe. 

— Cum, de departe? 

— Fără îndoială; ce-ţi pasă că e sau nu e de faţă, de vreme 
ce nu doreşti nimic de la ea? lubeşte un portret, iubeşte o 
amintire. 

— Raoul! 

— Iubeşte o umbră, o iluzie, o himeră, iubeşte dragostea, 
dând un nume idealului tău. Ah, întorci capul! Intră valeţii, nu 
mai spun nimic. În împrejurări fericite sau nefericite, bizuie-te 
pe mine, de Guiche. 

— La naiba, mă şi bizui! 

— Ei bine, iată tot ce-aveam să-ţi spun. Fă-te frumos, de 
Guiche, fă-te cât mai frumos. Cu bine! 

— Nu vii la repetiţia baletului, viconte? 

— Nu, am de făcut o vizită în oraş. Îmbrăţişează-mă, de 
Guiche. Cu bine! 

Reuniunea avea loc la rege. Reginele mai întâi, apoi 
Doamna, câteva doamne de onoare alese şi un mare număr de 
curteni, de asemenea aleşi, precedau exerciţiile de dans prin 
conversații pline de spirit, cum ştiau să facă oamenii pe vremea 
aceea. Nici una dintre doamnele invitate nu îmbrăcase 
costumul de serbare, aşa cum prevăzuse cavalerul de Lorraine; 
dar se vorbea mult despre bogatele şi ingenioasele desene 
făcute de diferiţi pictori pentru baletul semizeilor. Astfel erau 
numiţi regii şi reginele al căror Pantheon avea să fie 
Fontainebleau. 

Domnul intră ţinând în mână desenul ce înfăţişa personajul 
pe care avea să-l joace el; avea încă fruntea puţin întunecată. 
Reverenţa pe care o făcu în faţa tinerei regine şi a mamei sale 
fu plină de curtoazie şi afecţiune. O salută apoi aproape 
cavalereşte pe Doamna şi se răsuci pe călcâie. Acest gest şi 
această răceală fură remarcate. 

Domnul de Guiche o despăgubi însă pe Prinţesă printr-o 
privire învăpăiată şi Doamna, trebuie să o spunem, ridicându-şi 
pleoapele, îl răsplăti cu o înflăcărare însutită. Trebuie să o 
spunem, de asemeni, că niciodată de Guiche nu fusese atât de 
frumos, iar privirea Doamnei iluminase parcă şi mai mult chipul 
fiului mareşalului de Grammont. Cumnata regelui simţea o 


furtună bubuind deasupra capului ei; mai simţea apoi că în 
cursul acestei zile, atât de bogată în prevestirea unor 
întâmplări viitoare, săvârşise, faţă de cel care o iubea cu atâta 
aprindere şi pasiune, o nedreptate, dacă nu o gravă trădare. 
Acum i se părea că sosise momentul când trebuia să dea 
socoteală, în faţa bietului sacrificat de această nedreptate din 
timpul dimineţii. Inima Doamnei bătea tare şi bătea pentru de 
Guiche. Contele era deplâns cu toată sinceritatea, contele o 
preocupa mai mult decât oricine. Nu mai era vorba de Domnul, 
de rege, de milordul Buckingham. De Guiche singur îi stăpânea 
acum toate gândurile şi toate simţămintele. 

Totuşi, Domnul era şi el un bărbat destul de frumos; dar nu 
putea fi asemuit contelui. Căci, se ştie şi toate femeile o spun, e 
totdeauna o mare deosebire între frumuseţea amantului şi 
aceea a soţului. Or, în situaţia de faţă, după retragerea 
Domnului, după acea reverență plină de curtoazie şi afecţiune 
făcuta tinerei regine şi reginei-mame, după acel salul rece şi 
cavaleresc adresat Doamnei şi care fusese remarcat de toţi 
curtenii, după toate acestea, spunem, în reuniunea de la rege, 
amantul câştigă mult faţă de soţ. Domnul însă era prea mare 
senior ca să ţină seama de acest amănunt. Nimic nu produce 
mai mult efect decât o idee bine fixată despre superioritate, 
când e vorba să arăţi inferioritatea unui om care are această 
părere despre el însuşi. 

Regele se ivi. Toată asistenţa urmărea desfăşurarea 
evenimentelor în privirea ce începea să dea tonul, întocmai ca 
sprânceana lui Iupiter Fulgerătorul. 

Ludovic n-avea nimic din tristeţea fratelui său; el era 
strălucitor. Cercetând o parte din desenele ce i se arătau din 
toate părţile, îşi exprimă părerile sau criticile, făcând fericiţi 
sau nefericiţi cu un singur cuvânt. Deodată, privirea lui, care 
aluneca pieziş către Doamna, observă muta corespondenţă 
statornicită între Prinţesa şi conte. Buzele regale se încleştară 
şi când se redeschiseră o făcură pentru a da glas unor fraze 
banale. 

— Doamnelor — zise regele, înaintând spre regine — am 
primit ştirea că totul e pregătit la Fontainebleau, aşa după cum 
am dispus. 

Un murmur de încântare se stârni în grupuri. Regele citi 
pe feţele tuturor dorinţa vie de a primi o imitație pentru 
serbare. 


— Voi pleca mâine — adaugă el. 

Tăcere adâncă în sânul adunării. 

— Şi invit — termină regele — persoanele care mă 
înconjoară să se pregătească pentru a mă însoţi. 

Zâmbetul însenină toate feţele. Numai aceea a Domnului 
îşi păstra caracterul de proastă dispoziţie. Atunci începură să se 
perinde prin faţa regelui şi a doamnelor seniorii care se 
grăbeau să-i mulţumească maiestăţii sale pentru marea cinste a 
invitaţiei. Când îi veni rândul lui de Guiche, regele îi spuse: 

— Ah, domnule, nu te văzusem aici! 

Contele făcu o plecăciune. Doamna păli. De Guiche dădu să 
deschidă gura pentru a-şi exprima şi el mulţumirea. 

— Conte — zise regele — iată vremea când se fac ultimele 
însămânţări. Sunt sigur că agricultorii dumitale din Normandia 
vor fi fericiţi să te vadă la proprietăţile domniei tale. 

Şi, după acest atac brutal, regele îi întoarse spatele 
nenorocitului conte. Fu rândul lui de Guiche să pălească; făcu 
doi paşi spre rege, uitând că nu se cade a i se vorbi maiestăţii 
sale fără a fi întrebat. 

— Poate că n-am înţeles bine? bolborosi el. 

Regele întoarse uşor capul şi, cu acea privire rece şi 
neclintită ce cade ca o spadă nemiloasă în inima celor 
dizgraţiaţi, el repetă rar, pronunţând cuvintele unul câte unul: 

— Am spus proprietăţile domniei tale! 

O sudoare de gheaţă năpădi fruntea contelui, iar mâinile i 
se deschiseră, lăsând să-i cadă pălăria pe care o ţinea între 
degetele-i tremurătoare. Ludovic căută privirea mamei sale, ca 
pentru a-i arăta că se purtase ca un adevărat stăpân. Apoi căută 
privirea triumfătoare a fratelui său, ca pentru a-l întreba dacă 
răzbunarea îi era pe plac. În sfârşit, îşi îndreptă ochii asupra 
Doamnei. Prinţesa zâmbea şi vorbea cu doamna de Noailles. Ea 
nu auzise nimic, sau mai curând se prefăcea că nu auzise nimic. 
Cavalerul de Lorraine privea de asemeni cu una din acele 
stăruinţe duşmănoase ce par a da căutăturii unui om puterea 
pârghiei care smulge, ridică şi aruncă departe un obstacol. 

Domnul de Guiche rămase singur în cabinetul regelui; 
toată lumea dispăruse. Prin faţa ochilor săi, de om nenorocit, 
dansau doar nişte umbre. Deodată se smulse din cruda 
deznădejde ce pusese stăpânire pe el şi alergă cu răsuflarea 
tăiată să se închidă în apartamentul său, unde Raoul, credincios 
sumbrelor lui presimţiri, îl aştepta însă. 


— Ei bine? murmură acesta văzându-şi prietenul intrând cu 
capul gol, cu privirea rătăcită, cu mersul împleticit. 

— Da, da, e adevărat, da... 

De Guiche nu putu spune mai mult; căzu istovit pe perne. 

— Şi ea?... Întrebă Raoul. 

— Ea! strigă nefericitul conte ridicând spre cer un pumn 
încleştat de furie. Ea!... 

— Ea ce spune? 

— Spune că rochia îi vine bine. 

— Şi ce face? 

— Râde. 

Un hohot zănatic de râs zgudui toţi nervii bietului 
surghiunit. Apoi el căzu pe spate — era zdrobit. 


Capitolul XXXIX 


Fontainebleau 


De patru zile, toate încântările reunite în minunatele 
grădini de la Fontainebleau făceau din această reşedinţă un 
cuib de desfătări. 

Domnul Colbert se întrecea pe sine însuşi... Dimineaţa, 
socoteala cheltuielilor de peste noapte; ziua programe, probe, 
angajări, plăţi. Strânsese patru milioane şi le folosea cu o 
chibzuială savantă. Se îngrozea cât de mult bănet înghiţeau 
scenele mitologice. Un silvan, o driadă nu costa mai puţin de o 
sută de livre pe zi. Costumul fiecăruia se ridica la trei sute de 
livre. Pulberea şi pucioasa care se ardeau în focurila de artificii 
atingeau în fiecare noapte o sută de mii de livre. Mai erau apoi 
iluminaţiile pe marginea ochiurilor de apă, ce consumau şi ele 
treizeci de mii de livre pe seară. 

Serbările păreau însă falnice. Colbert nu-şi mai încăpea în 
piele de bucurie. Îi vedea în orice clipă pe Doamna şi pe rege 
ieşind la vânătoare sau pentru recepţia personajelor fantastice, 
solemnităţi ce se repetau de cincisprezece zile în continuu şi 
făceau să strălucească tot mai mult spiritul Doamnei şi dărnicia 
regelui. Căci Doamna, eroina serbării, asculta oraţiile 


reprezentanţilor unor popoare necunoscute, garamanţi, sciți, 
hiperboreeni, caucazieni şi patagoni, ce păreau că ies din 
măruntaiele pământului pentru a veni să-i facă urări, iar regele 
dăruia fiecărui ales al acestor noroade câte un diamant sau câte 
un alt obiect de preţ. Şi atunci, solii aceştia îi asemuiau, în 
versuri mai mult sau mai puţin groteşti, pe rege cu Soarele, pe 
Doamna cu Febe, sora lui, fără a pomeni nimic de regina sau de 
Domnul, ca şi cum regele ar fi fost însurat cu doamna Henriette 
a Angliei şi nu cu infanta Maria-Tereza. 

Fericita pereche, ţinându-se de mâini, strângându-şi abia 
simţit degetele, sorbea cu înghiţituri mari băutura aceasta atât 
de dulce a măgulirii, pe care o aţâţa tinereţea, frumuseţea, 
puterea şi iubirea. 

Fiecare personaj de la Fontainebleau se mira de marea 
înrâurire pe care Doamna o căpătase asupra regelui. Fiecare îşi 
spunea în şoaptă că Doamna era adevărata regină. Şi, într- 
adevăr, regele întărea aceste ciudate presupuneri prin fiecare 
gând al lui, prin fiecare cuvânt, prin fiecare privire. Îşi lega 
toate dorinţele, îşi căuta inspiraţiile în ochii Doamnei şi când 
Prinţesa binevoia să zâmbească, el se îmbăta de bucuria sa. Dar 
Doamna, la rândul ei, se îmbăta oare în aceeaşi măsură de 
puterea ei, văzând că toată lumea îi cade la picioare? N-ar fi 
putut s-o spună nici ea singură; dar ceea ce ştia bine era ca nu 
avea nici o dorinţă, că se simţea nespus de fericită. 

Din toate aceste schimbări, al căror izvor se afla în voinţa 
regală, rezulta că Domnul, în loc să fie al doilea personaj al 
regatului, devenise în realitate al treilea. Era mai rău decât pe 
vremea când de Guiche îşi suna chitarele sale în apartamentul 
Doamnei. Atunci Domnul avea cel puţin satisfacția de a-l pune 
la respect pe cel care-l stingherea. Acum însă, după plecarea 
rivalului, izgonit de fratele său regele, Domnul purta pe umeri 
un jug cu mult mai greu decât înainte. 

În fiecare seară, Doamna se reîntorcea la dânsa istovită. 
Călăria, băile în Sena, spectacolele, mesele întinse sub 
frunzare, balurile pe marginea marelui canal, concertele ar fi 
fost de ajuns ca să omoare nu o femeie firavă şi plăpândă, dar 
chiar şi pe cel mai robust elveţian de la castel. E adevărat că 
atunci când e vorba de dansuri, de concerte, de plimbări, o 
femeie e cu mult mai rezistentă decât cel mai voinic fiu al celor 
treisprezece cantoane. Dar, oricât de întinse ar fi puterile unei 


femei, ele au un capăt şi nu pot ţine mult timp piept unui 
asemenea trai. 

Cât despre Domnul, el nu avea nici măcar mulţumirea de a 
o vedea pe Doamna abdicând de la regalitatea ei seara. Căci, 
noaptea, Doamna locuia în pavilionul regal, împreună cu regina 
cea tânără şi cu regina-mamă. 

E de la sine înţeles că domnul cavaler de Lorraine nu-l 
părăsea nici o clipă pe Domnul şi se grăbea să toarne o picătură 
de fiere peste fiecare rană primită de acesta. Aşa se face că 
Domnul, care la început, după plecarea lui de Guiche, se simţise 
vesel şi întinerit parcă, recăzu în melancolic la trei zile după 
instalarea curţii la Fontainebleau. 

Dar iată că într-o zi, pe la ceasurile doua, Domnul, care se 
sculase târziu şi pusese mai multă grijă ca de obicei în ţinuta 
sa, iată că Domnul, care nu auzise vorbindu-se încă nimic 
despre programul din ziua aceea, făcu planul să-şi strângă 
curtea sa în jurul lui, pentru a se duce cu Doamna, să supeze la 
Moret, unde avea o frumoasă casă de ţară. Se îndreptă, deci, 
spre pavilionul reginelor şi intră, foarte nedumerit că nu 
întâlneşte în cale nici un om din serviciul regal. Pătrunse singur 
în apartament. O uşă se deschidea la stânga, spre dormitorul 
Doamnei, una la dreapta, spre dormitorul tinerei regine. In 
camera soţiei lui, Domnul află, din gura unei subrete care îşi 
vedea acolo de treaba ei, că toată lumea plecase la ceasurile 
unsprezece să se îmbăieze în Sena, ca plecarea se făcuse cu 
mare alai, că toate acestea se întâmplaseră de mai bine de un 
ceas. "Bun! îşi zise Domnul. Ideea e fericită. E o căldură 
înăbuşitoare, deci mă voi scălda bucuros şi eu." Şi îşi strigă 
oamenii... Nimeni nu se ivi. Chemă pe cineva de la Doamnă; toţi 
erau plecaţi. Cobori la grajduri. Un rândaş îi spuse că nu se mai 
găsea nici o trăsură, nici o caleaşcă. Atunci ceru să fie înşeuaţi 
doi cai, unul pentru el, unul pentru valetul său de cameră. 
Rândaşul îi răspunse foarte respectuos că nu mai avea nici un 
cal. Domnul, galben de mânie, se urcă din nou în apartamentul 
reginelor. Se duse până la camera de rugăciune a Anei de 
Austria. De acolo, prin draperia desfăcută, o zări pe tânăra lui 
cumnată îngenuncheată în faţa reginei-mame; se părea că avea 
ochii plini de lacrimi. Nu fusese nici văzut, nici auzit. Se apropie 
tiptil de draperie şi trase cu urechea: spectacolul acestei dureri 
îi stârni curiozita-tea. Regina cea tânără nu numai că plângea, 
dar se plângea. 


— Da — spunea ea — regele mă tratează cu nepăsare, 
regele nu mai ştie decât de petreceri şi petreceri la care eu nu 
iau parte niciodată. 

— Răbdare, răbdare, fiica mea — răspunse Ana de Austria 
în spaniolă. 

Apoi, tot în limba spaniolă, ea adăugă câteva sfaturi pe 
care Domnul nu le înţelese. Regina cea tânără răspundea prin 
învinuiri amestecate cu lacrimi şi suspine, printre care Domnul 
desluşea adesea cuvântul bânos pe care Maria-Tereza îl rostea 
cu furie şi dispreţ. "Băile — îşi spuse Domnul — băile. S-ar 
părea că are ce are cu băile." Şi se străduia să lege între ele 
frânturile de fraze pe care izbutea să le înţeleagă. Ajunse astfel 
să vadă că regina plângea amarnic şi că, dacă Ana de Austria n- 
o putea mângâia, încerca cel puţin să o mângâie. 

Domnul se temea să nu fie surprins ascultând la uşă, de 
aceea tuşi uşor. Cele două regine întoarseră capetele, 
amândouă deodată. Domnul intră. Când îl văzu pe Prinţ, tânăra 
regină se ridică repede şi-şi şterse ochii. Domnul ştia prea bine 
ce se petrece acolo pentru a nu întreba nimic, ştia prea bine să 
fie politicos pentru a rămâne mut, deci salută numai. Regina- 
mamă îi zâmbi cu drăgălăşenie. 

— Ce vrei, fiul meu? întrebă ea. 

— Eu?... Nimic... — se bâlbâi Domnul. Căutam... 

— Pe cine? 

— Mamă, o căutam pe Doamna. 

— Doamna e la scăldătoare. 

— Dar regele? zise Domnul pe un ton care o făcu pe regină 
să se cutremure. 

— Şi regele, dimpreună cu toată curtea — răspunse Ana de 
Austria. 

— Atunci, dumneata, doamnă? făcu Domnul. 

— Oh, eu — murmură tânăra regină — eu sunt spaima 
tuturor celor care se distrează. 

— Şi eu de asemeni, după cât se pare — adăugă Domnul. 

Ana de Austria îi făcu un semn din ochi nurorii sale, care 
se retrase izbucnind în lacrimi. Domnul îşi  încruntă 
sprâncenele. 

— Tristă casă regală — zise el. Ce părere ai, mamă? 

— Dar... nu... nu... toată lumea aici caută să petreacă. 

— La naiba, tocmai asta îi întristează pe cei cărora aceste 
petreceri nu le priesc. 


— Cu ce ton spui asta, dragul meu Filip! 

— Ah, mamă, o spun aşa cum o gândesc. 

— Explică-te: ce s-a întâmplat? 

— Întreabă pe cumnata mea, care îţi vorbea adineauri de 
necazurile ei. 

— Necazurile ei... care?... 

— Da, am ascultat fără să vreau, dar, mărturisesc, am 
ascultat... Ei bine, am auzit cum sora mea se plângea de 
faimoasele bai ale Doamnei. 

— Oh, nebunie... 

— Nu, nu, nu; când plângi, nu eşti totdeauna nebun... 
Bânos spunea regina; asta nu înseamnă bă? 

— Îţi repet, fiul meu — zise Ana de Austria — că sărmana 
ta cumnată e de o gelozie copilărească. 

— In acest caz, doamnă — răspunse Prinţul — mă 
învinuiesc cu toată umilinţa că am acelaşi cusur cu ea. 

— Şi tu, fiul meu? 

— De bună seamă. 

— Şi tu şi tu eşti gelos pe băile acelea? 

— Cred şi eu! 

— Oh! 

— Cum, regele se duce să se scalde cu soţia mea şi n-o ia 
pe regină? Cum, Doamna se duce să se scalde cu regele şi nu- 
mi face măcar cinstea de a mă preveni? Şi vrei ca biata mea 
cumnată să fie mulţumită? Vrei ca eu să fiu mulţumit? 

— Dar, dragul meu Filip — zise Ana de Austria — eşti din 
cale-afară de exagerat! După ce-ai făcut să fie izgonit domnul 
de Buckingham, după ce-ai făcut să fie surghiunit domnul de 
Guiche, vrei acum să-l goneşti pe rege de la Fontainebleau? 

— Oh, nu pot avea o astfel de pretenţie, doamnă! zise cu 
acreală Prinţul. Dar pot foarte bine să mă retrag eu şi mă voi 
retrage. 

— Gelos pe rege! Gelos pe fratele tău! 

— Gelos pe fratele meu, pe rege, da, doamnă, gelos, gelos, 
gelos! 

— Vai de mine, domnule! strigă Ana de Austria, 
prefăcându-se mâniată şi indignată. Incep să te cred nebun şi 
duşmanul înverşunat al liniştii mele, de aceea te las în plata 
Domnului, neputându-mă apăra împotriva unor asemenea 
născociri. 


Şi, spunând acestea, părăsi încăperea, lăsându-l pe Prinţ 
pradă celei mai cumplite furii. Domnul rămase o clipă buimăcit; 
apoi, revenindu-şi în fire, pentru a-şi aduna toate puterile, 
cobori din nou la grajd, îl chemă pe rândaş şi îi ceru o trăsură, 
apoi un cal; iar la dublul răspuns al acestuia că nu avea nici cal, 
nici trăsură, Domnul smulse o biciuşcă din mâinile unui 
îngrijitor şi începu să-l gonească pe bietul nevinovat de-a lungul 
curţii, plesnindu-l cu biciul, fără să ţină seama de văicărelile şi 
cererile lui de iertare; apoi, obosit, cu răsuflarea tăiată, plin de 
năduşeală, tremurând din toate mădularele, urcă iarăşi în 
apartamentul său, prefăcu în ţăndări cele mai frumoase 
porţelanuri, după care se trânti pe pat, îmbrăcat şi încălţat, 
strigând: 

— Ajutor! Ajutor! 


Capitolul XL 


Baia 


La Valvins, sub bolțile de nepătruns ale răchitelor înflorite 
şi ale sălciilor care îşi plecau ramurile verzi până atingeau cu 
vârfurile crengilor unda albastră, o plută, lungă şi lată, cu 
trepte acoperite de perdele albăstrii, slujea de refugiu Dianelor 
ce se scăldau în râu şi pe care le pândeau cu ochi pătimaşi, la 
ieşirea din apă, douăzeci de Acteoni împodobiţi cu pene, ce 
galopau pe malul îmbrăcat în muşchi şi învăluit în miresme, de 
la marginea pădurii. Dar Diana însăşi, chiar o Diană pudică, 
înfăşurată într-o hlamidă lungă, ar fi fost mai puţin castă, mai 
puţin ferită de privirile străine decât era Doamna, tânără şi 
frumoasă ca însăşi această zeiţa. Căci, în pofida veşmântului ei 
subţire, vânătoriţei tot i se mai vedea un genunchi alb şi rotund; 
în pofida tolbei de săgeți pe care o purta pe grumaz, i se mai 
zăreau totuşi umerii arşi de soare; pe când un văl lung, 
înfăşurat de o sută de ori, o acoperea pe Doamna, atunci când 
se furişa în braţele femeilor ei şi o făcea să rămână ascunsă 
celor mai pofticioase şi celor mai învăpăiate priviri. 


În clipa când ea păşi pe trepte, poeţii care se aflau acolo şi 
toţi erau poeţi când era vorba de Doamna, cei douăzeci de poeţi 
care galopau la țărm se opriră şi strigară într-un glas că nu 
picături de apă erau acelea ce se scurgeau de pe trupul 
Doamnei, ci perle care cădeau şi se pierdeau în şuvoiul prea 
fericit al râului. Regele, care se afla în centrul acestor poezii şi 
al acestor omagii, le impuse tăcere guralivilor, a căror vervă n- 
ar mai fi secat niciodată şi trase de frâu, întorcând calul, de 
teamă să nu jignească, chiar sub perdelele de mătase, modestia 
femeii şi demnitatea principesei. Se făcu deci un mare gol în 
scenă şi o mare tăcere pe plută. După mişcări, după jocul 
cutelor, după ondularea perdelelor, se ghicea graba femeilor de 
a-şi sluji stăpâna. 

Regele asculta zâmbind frazele gentilomilor săi, dar se 
putea vedea, privindu-l, că atenţia nu-i era câtuşi de puţin la 
cele ce spuneau ei. Într-adevăr, de îndată ce zornăitul inelelor 
alunecând pe vergelele de fier dădu de veste că Doamna se 
îmbrăcase şi că zeiţa avea să apară, regele se întoarse 
numaidecât, alergă spre țărm şi dădu semnalul tuturor acelora 
pe care serviciul sau buna lor plăcere îi chema în preajma 
Doamnei. Pajii se grăbiră să vină, aducând caii de căpestre; 
caleştile, trase la umbră sub frunzişuri, se apropiară de cort, 
dimpreună cu puzderia de valeţi, de hamali şi de femei, care, în 
timp ce stăpânii se scăldaseră, se retrăseseră deoparte, 
împărtăşindu-şi părerile, criticile şi interesele lor, aidoma unui 
jurnal fugar al acestei epoci, jurnal de care nimeni nu-şi mai 
aminteşte astăzi, nici chiar valurile, aceste oglinzi ale 
personajelor, aceste ecouri ale discuţiilor, valurile, acei martori 
pe care Dumnezeu i-a prăvălit în imensitate, după cum pe 
actorii scenei de acolo i-a aruncat în eternitate. 

Toată această lume îngrămădită pe malurile râului, fără a 
mai ţine seama de mulţimea de ţărani atraşi de dorinţa de a 
vedea pe rege şi pe principesă, toată această lume fu, timp de 
opt sau zece minute, cel mai învălmăşit, cel mai plăcut talmeş- 
balmeş din câte se pot închipui. 

Regele descălecă şi înaintă câţiva paşi pe jos; toţi curtenii 
făcură la fel; el îi oferi braţul Doamnei, al cărei costum de 
călărie arăta o talie elegantă, ce se ghicea sub veşmântul de 
lână fină, cusut cu argint. Părul, ud încă şi mai întunecat decât 
abanosul, îi umezea gâtul atât de alb şi atât de curat. Sănătatea 
şi bucuria scânteiau în ochii ei frumoşi; era odihnită şi plină de 


neastâmpăr, sorbea aerul în răsuflări prelungi, sub umbrela 
brodată pe care i-o ţinea un paj. Nimic mai tandru, mai grațios 
şi mai poetic decât aceste două chipuri îngemănate sub pălăria 
trandafirie a umbrelei: regele, ai cărui dinţi albi sclipeau într-un 
zâmbet neîntrerupt, Doamna, ai cărei ochi negri străluceau ca 
două nestemate în reflexele mişcătoare ale mătăsurilor. 

Când Doamna ajunse la calul ei, un minunat buiestraş 
andaluz, de un alb fără pată, puţin cam greoi poate, dar cu un 
cap inteligent şi plin de vioiciune, în care se regăsea amestecul 
de sânge arab atât de fericit îmbinat cu sângele spaniol şi cu o 
coadă lungă ce mătura pământul şi când Prinţesa, cu mişcări 
lenevoase, se prefăcea că nu poate să vâre piciorul în scară, 
regele o prinse în braţe, în aşa fel încât un braţ al Doamnei 
înconjură ca un arc de foc gâtul monarhului. Ludovic, 
retrăgându-se, atinse fără să vrea cu buzele acest braţ ce nu 
voia să se îndepărteze. Apoi, Prinţesa mulţumindu-i regelui 
scutier, toată lumea fu, într-o clipă, în şa. 

Regele şi Doamna se abătură din drum, lăsând să treacă 
înainte trăsurile, hăitaşii, gonacii. Un mare număr de călăreţi, 
scăpaţi de jugul etichetei, dădură pinteni cailor şi porniră după 
trăsurile în care se aflau doamnele de onoare, fragede ca nişte 
nimfe în jurul Dianei şi echipajele îşi luară zborul în zumzetul 
de râsete, de şuşotiri şi de fâşâituri mătăsoase. 

Regele şi Doamna îşi ţineau caii la pas. În urma maiestăţii 
sale şi a Prințesei, cumnata lui, dar la o depărtare destul de 
respectuoasă, curtenii gravi sau dornici să fie la îndemâna şi 
sub ochii regelui  călăreau încet,  strunindu-şi caii 
neastâmpăraţi, potrivindu-şi pasul după acela al armăsarilor 
regelui şi Doamnei şi gustau tot ceea ce poate oferi mai plăcut 
şi mai pasionat schimbul de păreri între nişte oameni de spirit 
care aruncă într-un chip foarte elegant mii de glume şi de 
răutăţi pe seama aproapelui lor. În hohotele lor înăbuşite, în 
pufniturile râsului lor sardonic, Domnul, acest nefericit absent, 
nu era, fireşte, cruțat. În schimb, se arătau îndureraţi, ba unii 
oftau chiar când se gândeau la soarta lui de Guiche şi, trebuie 
să o mărturisim, compătimirea îşi avea rostul ei acolo. 

Totuşi, regele şi Doamna, îndemnându-şi caii şi repetând 
de o sută de ori ceea ce le puneau pe buze curtenii care-i 
făceau sa vorbească, porniră în galop de vânătoare şi atunci 
cărările adânci ale pădurii prinseră să răsune sub tropotul 
acestei cavalcade. După convorbirile în şoaptă, după dialogurile 


cu caracter de confidenţă, după frazele schimbate cu un fel de 
mister urmară izbucnirile cele mai zgomotoase: de la hăitaşi 
până la printi, voioşia îi cuprinse deodată pe toţi. Întreaga ceată 
începu să râdă şi să strige. Gaiţele şi coţofenele se refugiau cu 
ţipete speriate în coroanele stufoase ale stejarilor, cucul îşi 
întrerupse vaierul lui monoton în inima codrului, piţigoii şi 
cintezoii zburau în stoluri, în timp ce căprioarele, cerbii şi 
ciutele  săreau, îngrozite, prin  tufişuri. Această ceată, 
răspândind în calea ei, ca o dâră, veselia, zgomotul şi lumina, fu 
precedată la castel, ca să spunem astfel, de propria ei zarvă. 

Regele şi Doamna intrară în oraş, salutaţi laolaltă de 
aclamaţiile generale ale mulţimii. Doamna se grăbi să-l caute pe 
Domnul. Instinctul îi spunea că-l făcuse să stea prea mult în 
afara acestei veselii. Regele se duse să le întâlnească pe regine. 
Ştia că trebuie să le despăgubească, pe una mai ales, pentru 
îndelungata lui absenţă. Dar Doamna nu fu lăsată să intre la 
Domnul. I se răspunse că Prinţul dormea. Regele, în loc s-o 
întâlnească pe Maria-Tereza zâmbind ca întotdeauna, o găsi în 
galerie pe Ana de Austria, care, pândind sosirea lui, îi ieşi 
înainte, îl apucă de mână şi-l trase la dânsa. Ceea ce-şi spuseră 
sau, mai degrabă, ceea ce-i spuse regina-mamă lui Ludovic al 
XIV-lea, nimeni n-a putut să ştie vreodată; dar se putea bănui, 
desigur, după chipul răscolit pe care-l avea regele când ieşi de 
la această întrevedere. Noi însă, având menirea de a interpreta, 
îm-părtăşind totodată cititorului interpretările noastre, ar 
însemna să nu ne facem datoria lăsându-l în necunoştinţă de 
cauză asupra rezultatului acestei întrevederi. Il va găsi 
îndeajuns de dezvoltat, aşa sperăm cel puţin, în capitolul 
următor. 


Capitolul XLI 


Vânătoarea de fluturi 


Regele, intrând în apartamentul său pentru a da unele 
dispoziţii şi pentru a-şi potoli năvala gândurilor, găsi pe masa 


de toaletă un bileţel al cărui scris părea prefăcut. Îl deschise şi 
citi: 


"Veniţi repede, am o mie de lucruri să vă spun." 


Nu trecuse chiar atât de mult de când regele şi Doamna se 
despărţiseră, pentru ca aceste o mie de lucruri să fie o 
continuare a celorlalte trei mii pe care şi le spuseseră pe 
drumul ce desparte Valvins de Fontainebleau. De aceea, 
cuprinsul bileţelului şi graba lui îi dădură mult de gândit 
regelui. 

Îşi potrivi puţin toaleta şi plecă să-i facă o vizita Doamnei. 

Prinţesa, care nu voia să se vadă că-l aşteaptă, coborâse în 
parc împreună cu toate doamnele de onoare. Când regele afla 
ca Doamna îşi părăsise apartamentele pentru a se duce la 
plimbare, strânse în grabă toţi gentilomii pe care-i putu găsi la 
îndemână şi-i pofti să-l urmeze în parc. 

Doamna ieşise să prindă fluturi pe o mare pajişte mărginită 
de tufe de mirt şi de grozamă. Privea cum cele mai tinere şi mai 
harnice dintre domnişoarele ei de onoare alergau prin parc şi, 
cu spatele întors către pâlcul de carpeni, aştepta foarte 
neliniştită sosirea regelui, căruia îi dăduse întâlnire aici. 
Scârţâitul unor paşi pe nisipul aleii o făcu să întoarcă faţa. 
Ludovic al XIV-lea era în capul gol; el doborâse cu bastonul un 
fluture coadă de păun, pe care domnul de Saint-Aignan îl culese 
aproape amorţit din iarbă. 

— Vezi, doamnă — zise regele — că şi eu prind fluturi 
pentru dumneata? Şi se apropie de dânsa. Domnilor — se 
adresă apoi către gentilomii care îi alcătuiau suita — prindeţi 
fiecare câte un fluture, împreună cu aceste doamne. 

Însemna că toată lumea trebuia să plece. Se putu vedea 
atunci un spectacol destul de curios: bătrânii curteni, curtenii 
graşi alergară după fluturi, pierzându-şi pălăriile prin tufe şi 
războindu-se cu mirtul şi cu grozama ca şi cum s-ar fi luptat cu 
spaniolii. 

Regele îi oferi Doamnei braţul şi alese împreună cu ea, 
drept centru de observaţie, o bancă aşezată sub o streaşină de 
muşchi verde, un fel de colibă înfiripată de mintea sfioasă a 
vreunui grădinar care introdusese pitorescul şi fantezia în stilul 
sever al grădinăriei de pe atunci. Această streaşină, pe care 
creşteau păpădii şi trandafiri urcători, adăpostea o bancă fără 


spătar, în aşa fel încât cei care stăteau acolo, izolaţi în mijlocul 
pajiştei, vedeau şi erau văzuţi din toate părţile, dar nu puteau 
să fie auziţi fără ca ei înşişi să nu-i vadă pe cei ce s-ar fi 
apropiat ca să-i asculte. Din acest loc, unde se aşezară cei doi 
confidenţi, Ludovic le făcu un semn de încuviinţare vânătorilor; 
apoi, ca şi cum ar fi discutat cu Doamna despre fluturele înfipt 
într-un ac de aur şi prins la pălăria ei, o întrebă: 

— Crezi că e bine ca să stăm de vorbă aici? 

— Da, sire, căci am nevoie să fiu auzită numai de 
maiestatea voastră, dar văzută de toată lumea. 

— Şi eu de asemeni — zise regele. 

— Biletul meu v-a surprins? 

— M-a îngrozit! Dar ceea ce am să-ţi spun eu e mult mai 
important. 

— Oh, nu! Ştiţi că Domnul mi-a închis uşa? 

— Dumitale? Şi pentru ce? 

— Nu bănuiţi? 

— Ah, doamnă, dar atunci avem să ne spunem amândoi 
acelaşi lucru! 

— Ce vi s-a întâmplat oare? 

— Vrei să încep eu? 

— Da. Eu am spus tot ce aveam de spus. 

— Atunci e rândul meu. Află că, la întoarcere, am găsit-o 
pe mama care mă aştepta şi m-a tras la dânsa. 

— Oh, regina-mamă! E grav — rosti Doamna cu nelinişte. 

— Aşa cred şi eu. lată ce mi-a spus... Dar, mai întâi, 
îngăduie-mi un preambul. 

— Vorbiti, sire. 

— Domnul ţi-a vorbit vreodată despre mine? 

— Adesea. 

— Şi a pomenit vreodată de gelozia lui? 

— Oh, de mai multe ori chiar! 

— În legătură cu mine? 

— Nu, dar în legătură cu... 

— Da, ştiu, cu Buckingham, cu de Guiche. 

— Exact. 

— Ei bine, doamnă, iată că Domnul se arată acum gelos pe 
mine. 

— Ce spuneți? replică Prințesa cu un zâmbet răutăcios. 

— Dar, după cum mi se pare, noi doi n-am dat niciodată loc 
la... 


— Niciodată! Eu cel puţin... Dar cum aţi aflat de gelozia 
Domnului? 

— Mama mi-a adus la cunoştinţă că Domnul a intrat la 
dânsa ca un furios, că i s-a plâns de... lartă-mă. 

— Spuneţi, spuneţi! 

— [I-a vorbit despre cochetăria dumitale. Se pare că 
Domnul este nedrept. 

— Sunteţi prea bun, sire. 

— Mama l-a potolit; dar el a pretins că e potolit prea de 
multe ori şi că nu vrea să mai fie. 

— N-ar fi făcut mai bine să nu se fi amestecat de loc? 

— Asta am spus şi eu. 

— Mărturisiţi, sire, că lumea se gândeşte numai la răutăţi. 
Cum, un frate, o soră nu pot vorbi împreună, nu se pot bucura 
să stea alături în societate, fără a da loc la comentarii, la 
bănuieli? Căci, la urma urmei, sire, noi nu facem nici un rău, n- 
avem nici un chef să facem rău. 

Şi-i aruncă regelui acea privire mândră şi aţâţătoare care 
aprinde flacăra dorinţei chiar şi în omul cel mai rece sau cel 
mai cuminte. 

— Nu, aşa e — suspina Ludovic. 

— Înţelegeţi, sire, că dacă povestea asta mai continuă, voi 
fi silită să izbucnesc într-o bună zi? Poftim, judecaţi purtarea 
noastră: este sau nu este ea cuviincioasă? 

— Oh, fireşte, e cuviincioasă. 

— Singuri adesea, căci ne plac la amândoi aceleaşi lucruri, 
am putea să alunecăm spre cele rele; am făcut-o oare 
vreodată?... Pentru mine sunteţi un frate, nimic mai mult. 

Regele îşi încruntă sprâncenele. Ea continuă: 

— Mâna voastră, care o întâlneşte adeseori pe-a mea, nu- 
mi stârneşte acele tresăriri, acea tulburare pe care amanţii, 
bunăoară... 

— Oh, destul, destul, te conjur! rosti regele pradă 
chinurilor. Eşti neîndurătoare şi-ai să mă faci să mor. 

— Doamne, de ce? 

— În sfârşit... spui limpede că nu simţi nimic alături de 
mine. 

— Oh, sire... nu spun asta!... Afecţiunea mea... 

— Henriette, destul!... Ţi-o cer încă o dată... Dacă mă crezi 
de marmură, ca pe dumneata, schimbă-ţi părerea. 

— Nu vă înţeleg. 


— Aşa e — oftă regele, lăsându-şi ochii în jos. Prin urmare, 
întâlnirile noastre... strângerile noastre de mâini... privirile 
schimbate între noi... lartă-mă, iartă-mă... Da, ai dreptate, acum 
ştiu ce vrei să spui. 

Îşi îngropă faţa în palme. 

— Luaţi seama, sire — rosti iute Doamna — iată că domnul 
de Saint-Aignan vă priveşte. 

— Ăsta-i adevărul! exclamă regele furios. Nici o brumă de 
libertate, nici un fel de sinceritate în relaţiile cu alţii!... Crezi c- 
ai găsit un prieten, şi-ai dat de-o iscoadă... o prietenă şi n-ai 
decât o... soră. 

Doamna tăcu, plecându-şi privirea. 

— Domnul, e gelos! murmură ea cu un accent al cărui 
farmec şi dulceaţă nimeni nu le-ar putea reda. 

— Oh — oftă adânc regele — ai dreptate. 

— Vedeţi dar — murmura ea învăluindu-l cu o privire ce-i 
ardea inima — sunteţi liber; nu sunteţi bănuit, nu vi se 
înveninează fericirea casnică. 

— Vai, dumneata nu ştii încă nimic! Nu ştii că regina e 
geloasă! 

— Maria-Tereza? 

— Până la nebunie. Gelozia Domnului a pornit de la a ei; a 
plâns, i s-a tânguit mamei mele, ne-a învinuit pentru aceste bai 
la râu, care mie îmi fac atâta plăcere. 

"Şi mie!" adăugă Doamna din priviri. 

— Deodată, Domnul, care trăgea cu urechea, a auzit 
cuvântul bânos, pe care-l rostea regina cu amărăciune; asta l-a 
lămurit. A intrat furios, s-a amestecat în convorbire şi a dojenit- 
o pe mama cu atâta asprime, încât ea a trebuit să-l părăsească 
pe loc. Asta înseamnă că dumneata ai de-a face cu un soţ gelos, 
iar eu văd ridicându-se în faţa mea necontenit, fără îndurare, 
spectrul geloziei, cu ochii umflaţi, cu obrajii supţi, cu gura 
strâmbată sinistru. 

— Biet rege! murmură Doamna, lăsându-şi mâna s-o atingă 
uşor pe cea a lui Ludovic. 

El reţinu această mână şi, pentru a o strânge fără să dea 
de bănuit spectatorilor care nu se îngrijeau atâta de fluturi cât 
căutau sa afle câte ceva şi să înţeleagă vreuna din tainele 
legăturii dintre rege şi Doamna, Ludovic apropie de cumnata lui 
fluturele neînsufleţit şi amândoi se aplecară ca şi cum ar fi vrut 
să numere miile de ochişori de pe aripile sale sau firişoarele ce 


le acopereau cu o pulbere de aur. Nici unul, nici altul nu 
scoteau o vorbă; părul li se atingea, răsuflările li se îngreunau, 
mâinile le ardeau strânse una într-alta. Se scurseră astfel cinci 
minute. 


Capitolul XLII 


Ce se poate prinde alergând după fluturi 


Cei doi tineri rămaseră o clipă cu frunţile înclinate sub 
povara acestui dublu simţământ de dragoste înmugurită care 
face să crească atâtea flori în imaginaţiile celor de douăzeci de 
ani. Doamna Henriette îl privea pe Ludovic pe furiş. Era una din 
acele firi bine întocmite, care ştie să privească în ele însele, dar 
în acelaşi timp şi în alţii. Ea vedea dragostea în adâncul inimii 
lui Ludovic, aşa cum un înotător priceput vede o perlă în 
adâncul mării. Înţelese că Ludovic căzuse pradă şovăielii, dacă 
nu chiar îndoielii şi că trebuie să îmboldească această inimă 
vlăguită ori poate prea sfioasă. 

— Aşadar?... rosti ea, întrebând şi totodată rupând tăcerea. 

— Ce vrei să spui? întrebă la rândul său Ludovic, după ce 
stătuse o clipă pe gânduri. 

— Vreau să spun că va trebui să mă reîntorc la hotărârea 
pe care o luasem. 

— Ce hotărâre? 

— Aceea pe care am spus-o maiestăţii voastre. 

— Când? 

— În ziua când încercam să ne explicăm geloziile 
Domnului. 

— Şi ce mi-ai spus în ziua aceea? întrebă Ludovic cu 
nelinişte. 

— Nu vă mai reamintiţi, sire? 

— Ah, dacă e vorba iarăşi de ceva rău, mai bine să-mi 
amintesc cât mai târziu. 

— Oh, nu e rău decât pentru mine, sire — răspunse 
doamna Henriette — dar un rău necesar. 

— Ei, Doamne! 


— Şi pe care-l voi îndura. 

— În sfârşit, spune, care este acest rău? 

— Plecarea! 

— Oh, iarăşi această crudă hotărâre? 

— Sire, credeţi-mă că n-am făcut-o fără a mă lupta din 
răsputeri cu mine însămi... Sire, trebuie, credeţi-mă, să mă 
întorc în Anglia. 

— Oh, niciodată, niciodată! Nu voi îngădui să părăseşti 
Franţa! strigă regele. 

— Şi totuşi — spuse Doamna, căutând să pară de o dulce şi 
tristă neclintire — totuşi, sire, nimic nu poate fi mai grabnic; şi, 
ceva mai mult, sunt încredinţată că asta este şi voinţa mamei 
voastre. 

— Voința! rosti regele. Oh, oh, scumpă soră, ai pronunţat 
în faţa mea un cuvânt neobişnuit. 

— Dar — răspunse surâzând doamna Henriette — nu vă 
simţiţi fericit să împliniţi voinţa unei mame atât de bune? 

— Destul, te implor; dumneata îmi sfâşii inima. 

— Eu? 

— Dar cine altul? Îmi vorbeşti de această plecare cu o 
linişte... 

— Nu sunt făcută să fiu fericită, sire — răspunse Prinţesa 
cu o voce melancolică — şi m-am obişnuit de tânără, să-mi văd 
răsturnate cele mai scumpe gânduri. 

— Vorbeşti adevărat? Şi această plecare ţi-ar răsturna un 
gând care îţi este scump? 

— Dacă aş răspunde da, nu-i aşa, sire că durerea voastră s- 
ar transforma în răbdare? 

— Crudo! 

— Luaţi seama, sire, se apropie cineva. 

Regele privi în jurul lui. 

— Nu — zise el. Apoi, reîntorcându-se către Doamna: 
Ascultă, Henriette, în loc de a încerca să învingi gelozia 
Domnului printr-o plecare ce m-ar ucide... 

Henriette înălţă uşor din umeri, ca o femeie care se 
îndoieşte. 

— Da, care m-ar ucide — repetă Ludovic. Ia să vedem, în 
loc de a te opri la această plecare, oare imaginaţia dumitale... 
sau mai degrabă inima dumitale nu te sfătuieşte şi altfel? 

— Dar cum aţi vrea să mă sfătuiască inima mea, Doamne? 


— În sfârşit, ia spune, cum i se dovedeşte cuiva că se înşală 
stăruind în gelozia sa? 

— Mai întâi, sire, nedându-i nici un motiv să fie gelos, 
adică iubindu-l numai pe el. 

— Oh, mă aşteptam la ceva mai bun! 

— La ce vă aşteptaţi? 

— Să-mi răspunzi foarte simplu, că geloşii pot fi potoliţi 
ascunzându-li-se dragostea ce se îndreaptă către obiectul 
geloziei lor. 

— E greu de ascuns aşa ceva, sire. 

— Totuşi, numai învingând greutăţile poţi ajunge la 
fericire. În ceea ce mă priveşte, îţi jur că-i voi dezminţi pe 
geloşii mei, dacă va fi nevoie, prefăcându-mă că mă port faţă de 
dumneata ca faţă de toate celelalte femei. 

— Rău mijloc, slab mijloc — zise tânăra Prinţesă clătinând 
din capul ei fermecător. 

— Dumneata toate le găseşti rele, scumpă Henriette — zise 
Ludovic nemulţumit. Distrugi tot ceea ce propun eu. Pune cel 
puţin altceva în loc, caută. Eu mă încred mult în inventivitatea 
femeilor; inventează şi dumneata ceva. 

— Ei bine, am găsit. Mă ascultați, sire? 

— Mă mai întrebi? Vorbeşti de viaţa mea şi de moartea 
mea şi mă mai întrebi dacă ascult! 

— Ei bine, judec lucrurile prin mine însămi. Dacă ar fi 
vorba să fiu pusă la încercare asupra intenţiilor soţului meu cu 
privire la altă femeie, un lucru m-ar linişti mai mult ca orice. 

— Care? 

— Acela de a vedea, mai întâi, că nu mă interesează de 
acea femeie. 

— Ei bine, iată tocmai ceea ce-ţi spuneam eu adineauri. 

— Fie, dar eu aş vrea, pentru a fi pe deplin liniştită, să-l 
văd că se interesează de alta. 

— Ah, te înţeleg — răspunse Ludovic zâmbind. Dar, spune- 
mi, scumpă Henriette... 

— Ce? 

— Dacă mijlocul este ingenios, el nu e de loc caritabil. 

— Pentru ce? 

— Vindecând rana în spiritul gelosului, îi faci altă rană în 
inimă. El n-o să se mai teamă, e adevărat, dar o să sufere, ceea 
ce mi se pare a fi mai rău. 


— De acord; dar cel puţin nu-l mai surprinde, nu-l mai 
bănuieşte pe rivalul său, nu mai pune la îndoială dragostea, îşi 
concentrează toate forţele într-o direcţie unde forţele sale nu 
vor face nici un rău nimănui. Într-un cuvânt, sire, sistemul meu, 
pe care, mărturisesc, mă miră să văd că-l combateţi, le face rău 
geloşilor, e adevărat, dar le face bine îndrăgostiţilor. Or, vă 
întreb, sire, cine, în afară de maiestatea voastră poate, s-a 
gândit vreodată să-i plângă pe geloşi? Nu sunt ei oare nişte 
proşti, nişte proşti melancolici, totdeauna nefericiţi, fie ca au 
sau nu motive? Înlăturaţi motivul, nu veţi distruge răul. Această 
boală îşi are rădăcinile în închipuire şi, ca toate bolile 
închipuite, e nevindecabilă. Uite, îmi amintesc de o vorbă, 
scumpul meu sire, de un aforism al bunului meu medic Dawley, 
un doctor savant şi spiritual, pe care, dacă n-ar fi fratele meu, 
care nu se poate lipsi de el, l-aş avea acum lângă mine: "Când 
suferi de două rele — îmi spunea el — alege-l pe cel care te 
supără mai puţin, pe acela ţi-l voi lăsa; căci, Dumnezeul meu — 
adăuga el — acela îmi este absolut necesar ca să te pot lecui de 
celălalt". 

— Bine spus, bine gândit, dragă Henriette — zise regele 
galeş. 

— Oh, noi avem mulţi oameni pricepuţi la Londra, sire. 

— Şi aceşti oameni pricepuţi au elevi adorabili; acest 
Daley, Darley... cum i-ai spus? 

— Dawley. 

— Ei bine, îi voi face de mâine o pensie pentru aforismul 
lui; iar dumneata, Henriette, începe, te rog, prin a alege pe cea 
mai mică dintre durerile dumitale. Nu-mi răspunzi, zâmbeşti! 
Am ghicit, cea mai mică dintre durerile dumitale este, nu-i aşa, 
şederea în Franţa. Ţi-o voi lăsa pe aceasta şi, pentru a porni 
lupta împotriva celeilalte, vreau să caut chiar de astăzi un 
subiect de trăncăneală pentru geloşii de orice sex care ne 
persecută. 

— Sst! De astă dată chiar vine cineva — zise Doamna. 

Şi se aplecă să culeagă un brebenel din iarba deasă. 

Într-adevăr, venea cineva, căci, pe neaşteptate, o mulţime 
de tinere femei dădură buzna peste creasta dâmbului, umate de 
cavaleri; pricina acestei năpustiri era un magnific sfinx cu 
aripile din faţa asemenea penelor unei cucuvele, iar cu cele din 
spate catifelate ca nişte petale de trandafir. Aceasta pradă de 
neasemuit căzuse în plasa domnişoarei de Tonnay-Charente, 


care o arăta cu mândrie rivalelor ei, mai puţin pricepute decât 
ea în a prinde fluturi. Regina prinzătorilor de fluturi se opri la 
douăzeci de paşi de banca pe care şedeau Ludovic cu doamna 
Henriette, se rezemă cu spatele de trunchiul unui uriaş stejar, 
încolăcit cu iederă şi înfipse fluturele în vârful prăjinii sale 
lungi. 

Domnişoara de Tonnay-Charente era foarte frumoasă; de 
aceea, bărbaţii le părăsiseră pe celelalte femei, pentru a veni 
sub pretextul de a-i face complimente pentru dibăcia ei, să se 
strângă în preajma sa. Regele şi Prinţesa priveau pe sub 
sprâncene această scenă, aşa cum oamenii în vârstă se uită de 
sus la jocurile copiilor. 

— Ştiu că se distrează! glăsui regele. 

— Mult, sire; am observat întotdeauna că se petrece din 
plin acolo unde se întâlnesc tinereţea şi frumuseţea. 

— Ce zici de domnişoara de Tonnay-Charente, Henriette? 
întrebă regele. 

— Spun că e puţin prea blondă — răspunse Doamna, 
legându-se de la început de singurul cusur ce i se putea găsi 
frumuseţii aproape  desăvârşite a viitoarei doamne de 
Montespan. 

— Puțin prea blondă, fie; dar frumoasă, cu toate acestea, 
aşa mi se pare. 

— E părerea voastră, sire? 

— Ei da. 

— Prea bine, atunci e şi a mea. 

— Şi e căutată, vezi? 

— Oh, în această privinţă, da; îndrăgostiţii roiesc în jurul 
ei. Dacă am căuta să prindem îndrăgostiţi în loc să prindem 
fluturi, pe ce frumoasă pradă am pune mâna acolo! 

— Spune, Henriette, ce s-ar zice dacă regele s-ar amesteca 
printre toţi aceşti îndrăgostiţi, lăsându-şi ochii să-i fugă în 
partea aceea? Ar mai putea cineva să fie gelos şi atunci? 

— Oh, sire, domnişoara de Tonnay-Charente e un leac 
foarte bun — răspunse Doamna cu un suspin uşor. Ea l-ar 
vindeca pe gelos, e adevărat, dar ar putea să facă o geloasă. 

— Henriette! Henriette! strigă regele. Îmi umpli inima de 
bucurie! Da, da, ai dreptate, domnişoara de Tonnay-Charente e 
prea frumoasă spre a servi de mantie. 

— De mantie regală — zise doamna Henriette zâmbind. 
Mantia regelui trebuie să fie frumoasă. 


— Mă sfătuieşti, deci? întrebă Ludovic. 

— Oh, eu ce v-aş putea spune, sire, decât că, dând un astfel 
de sfat, ar însemna să dau arme împotriva mea însămi. Ar fi o 
nebunie sau trufie să fiţi sfătuit a lua drept eroină a unei false 
iubiri o femeie mai frumoasă decât aceea pentru care pretindeţi 
că simţiţi o iubire adevărată. 

Regele căută cu mâna mâna Doamnei, cu ochii ochii ei, 
apoi îngână câteva cuvinte atât de drăgăstoase, dar în acelaşi 
timp rostite atât de încet, încât istoricul, care e dator să audă 
totul, nu le putu auzi. Pe urmă zise cu glas tare: 

— Ei bine, atunci alege-o dumneata pe aceea care va trebui 
să-i tămăduiască pe geloşii noştri. Către aceea îmi voi îndrepta 
toate gândurile, toate atenţiile, tot timpul pe care-l voi smulge 
treburilor mele; aceleia, Henriette, îi voi oferi floarea pe care o 
voi culege pentru dumneata, simţămintele de dragoste pe care 
le vei trezi în mine; aceleia îi voi acorda privirea pe care nu voi 
îndrăzni să ţi-o mai adresez şi care ar trebui să te smulgă din 
nepăsarea dumitale. Dar alege-o bine, cu teama că voind să mă 
gândesc la ea, cu teama că dăruindu-i roza culeasă de propriile 
mele degete, să nu mă pomenesc cucerit de dumneata şi ochiul, 
mâna, buzele să nu se reîntoarcă pe neaşteptate la dumneata, 
chiar dacă întregul univers ar fi să-mi cunoască taina. 

În timp ce aceste cuvinte se revărsau din gura regelui, ca 
un şuvoi de iubire, Doamna se înroşea şi palpita, fericită, 
mândră, îmbătată; nu găsea nimic să răspundă, orgoliul şi setea 
ei de măguliri erau satisfăcute. 

— Voi da greş — zise ea ridicându-şi ochii frumoşi spre 
dânsul — dar nu în sensul în care mă rugaţi, căci toată această 
tămâie pe care vreţi s-o ardeţi pe altarul unei alte zeițe, ah, 
sire, mă va face geloasă de asemeni; şi vreau ca tămâia să fie 
numai pentru mine şi nu vreau să se rătăcească pe drum nici o 
singură părticică din ea. Deci, sire, o voi alege, cu regala 
voastră îngăduinţă, pe aceea care mi se va părea cea mai puţin 
în stare să vă subjuge şi care va lăsa ca imaginea mea să 
rămână neştirbită în sufletul vostru. 

— Am noroc — spuse regele — că inima dumitale nu-i atât 
de rea, astfel m-ar îngrozi ameninţarea pe care mi-o faci; ne-am 
luat însă în această privinţă măsurile de apărare şi în jurul 
dumitale, ca şi în jurul meu, va fi greu să întâlnim o fiinţă 
neplăcută. 


Pe când regele vorbea astfel, Doamna se ridicase în 
picioare, străbătuse cu privirea toată pajiştea şi, după o 
cercetare amănunţită şi mută, zise, chemându-l pe rege la 
dânsa: 

— Uite, sire, vedeţi colo, pe povârnişul colinei, lângă tufişul 
acela de călini, o frumoasă întârziată, care merge singură, cu 
faţa plecată, cu braţele legănându-se pe lângă trup, căutând 
parcă ceva printre florile pe care le calcă în picioare, ca toţi cei 
ce umblă cu gândurile rătăcite? 

— Domnişoara de La Vallière? tresări regele. 

— Da. 

— Oh! 

— Nu vă convine, sire? 

— Dar priveşte-o, biata copilă e slabă, aproape un schelet. 

— Ei, dar oare eu sunt grasă? 

— Şi e tristă să te facă să mori! 

— Va fi altfel decât mine, care sunt învinuită că-s prea 
veselă. 

— Dar e şchioapă! 

— Credeţi? 

— Fără îndoială. Priveşte, a lăsat toată lumea să-i treacă 
înainte, de teamă să nu i se observe meteahna. 

— Ei bine, va alerga mai încet decât Dafne şi nu va putea 
fugi de Apolo. 

— Henriette, Henriette — murmură regele cu posomoreală 
— ai ales-o înadins pe cea mai pocită dintre domnişoarele 
dumitale de onoare. 

— Da, dar e una dintre domnişoarele mele de onoare, 
notati asta. 

— E adevărat. Şi ce vrei să spui cu aceste vorbe? 

— Vreau să spun că, pentru a vizita această nouă 
divinitate, nu vă veţi putea lipsi de a veni la mine şi ca, buna- 
cuviinţă neîngăduind flăcării voastre să se închine de-a dreptul 
zeiţei, veţi fi constrâns s-o vedeţi numai în cercul meu şi deci de 
a-mi vorbi mie, vorbindu-i ei. Vreau să spun, în sfârşit, că 
geloşii nu vor mai avea de ce să creadă că veniţi la mine pentru 
mine, deoarece veţi veni pentru domnişoara de La Vallière. 

— Care şchiopătează. 

— Putin de tot. 

— Care nu deschide niciodată gura. 


— Dar care, când şi-o deschide, arată nişte dinţi foarte 
frumoşi. 

— Care le poate servi de model osteologiştilor. 

— Favoarea voastră o va îngraşă. 

— Henriette! 

— Dar nu mi-aţi dat oare dreptul să aleg? 

— Vai, da! 

— Ei bine, asta e alegerea mea. V-o impun. Primiţi-o. 

— Oh, aş primi şi o Furie, dacă mi-ai impune-o dumneata! 

— La Vallière e blândă ca o mieluşea; să nu vă temeţi că vi 
se va împotrivi vreodată când îi veţi spune că o iubiţi. 

Şi Doamna începu să râdă. 

— Oh, nu ţi-e teamă că am să-i spun aşa ceva prea des, nu-i 
aşa? 

— E dreptul meu. 

— Fie. 

— Tratatul e deci făcut? 

— Semnat. 

— Îmi veţi păstra o prietenie de frate, o curtenie frăţească, 
o galanterie de rege, nu-i aşa? 

— Îţi voi păstra o inima care s-a obişnuit să bată numai la 
porunca dumitale. 

— Ei bine, credeţi că viitorul ne va fi pus la adăpost în felul 
acesta? 

— Aşa sper. 

— Mama voastră va înceta de a mă mai privi ca o 
duşmancă? 

— Da. 

— Maria-Tereza va înceta de a mai vorbi în spaniolă faţă de 
Domnul, căruia îi displac convorbirile în limbi străine deoarece 
crede totdeauna ca e ponegrit? 

— Vai şi se înşală oare? murmură regele cu tandreţe. 

— Şi ca să închei — adăugă Prinţesa — regele va mai fi 
învinuit că se gândeşte la iubiri neîngăduite, când adevărul este 
că nu simţim nimic unul pentru altul, decât o prietenie ferită şi 
de cea mai mică pată? 

— Da, da — îngână regele. În schimb se va spune altceva. 

— Ce se va spune, sire? Într-adevăr, nu vom fi oare 
niciodată liniştiţi? 


— Se va spune — continuă regele — că am gusturi proaste; 
dar ce mai înseamnă amorul meu propriu, când e vorba de 
liniştea dumitale? 

— De onoarea mea, sire şi de aceea a familiei noastre, vreţi 
să spuneți. De altfel, credeţi-mă, nu vă grăbiţi s-o 
desconsideraţi astfel pe La Vallière; şchioapătă puţin, e 
adevărat, dar nu e lipsită de un anumit bun simţ. Şi, pe urmă, 
tot ce atinge regele se preface în aur. 

— În sfârşit, doamnă, fii încredinţată de un lucru, că îţi 
rămân totuşi recunoscător; m-ai putea face să plătesc şi mai 
scump şederea dumitale în Franţa. 

— Sire, se apropie cineva. 

— Nu-i bine? 

— Un ultim cuvânt. 

— Care? 

— Sunteţi prevăzător şi înţelept, sire, dar de astă dată va 
trebui să chemaţi în ajutor toată prudenţa şi toată înţelepciunea 
voastră. 

— Oh! exclamă regele râzând. Voi începe chiar de astă- 
seară să-mi joc rolul şi vei vedea dacă am înzestrarea să 
înfăţişez cum se cuvine un păstor. După gustare vom face o 
mare plimbare prin pădure, apoi vom avea supeu şi balet la 
ceasurile zece. 

— Ştiu asta. 

— Or, flacăra mea va ţâşni astă-seară mai sus decât 
focurile de artificii, va lumina mai limpede decât lampioanele 
amicului nostru Colbert; ea va străluci aşa de tare, încât 
reginele şi Domnul îşi vor simţi ochii orbiţi. 

— Luaţi seama, sire, luaţi seama! 

— Ei, Doamne, dar ce-am făcut oare? 

— Iată că sunt gata să-mi retrag complimentele de 
adineauri... Sunteţi prevăzător, sunteţi înţelept am spus... dar 
începeţi printr-o nebunie îngrozitoare! Credeţi că o pasiune se 
aprinde astfel, într-o clipă, ca o torţă? Credeţi că un rege ca voi 
poate cădea, fără nici o pregătire, la picioarele unei fete ca La 
Vallière? 

— Oh, Henriette! Henriette! Henriette! Te-am prins... Nici 
n-am început asaltul şi mă jefuieşti! 

— Nu, dar vreau să vă aduc la gânduri mai bune. Lăsaţi 
flacăra să se aprindă încetul cu încetul, n-o faceţi să ţâşnească 
dintr-o dată. Iupiter tună şi luminează cu fulgere înainte de a da 


foc cerului. Orice lucru îşi are un pre-ludiu. Dacă o să vă 
înfierbântaţi astfel, nimeni nu vă va crede îndrăgostit şi toată 
lumea vă va socoti nebun. Afară numai dacă nu se va ghici 
totul. Oamenii sunt uneori mai puţin proşti decât lasă să se 
pară. 

Regele se văzu silit să admită că Doamna era un înger de 
înţelepciune şi un diavol de şiretenie. Se înclină. 

— Ei bine, fie — zise el — voi medita asupra planului meu 
de atac; generalii, vărul meu de Conde, bunăoară, asudă 
deasupra hărților lor strategice înainte de a pune în mişcare 
unul singur din acei pioni care se numesc corpuri de armată; eu 
voi întocmi un întreg plan de atac. Ştii foarte bine că dragostea 
e subdivizată în tot felul de circumscripţii. Ei bine, mă voi opri 
în satul Micilor-Precauţii, în cătunul Biletelor-Dulci, înainte de a 
apuca drumul spre lubirea-Vădită; poteca e bătătorită, ştii asta 
şi biata domnişoară de Scudery nu-mi va ierta de loc că am 
mers de-a dreptul la ţintă. 

— Iată-ne ajunşi pe calea cea bună, sire. Şi-acum, îngăduiţi 
să ne despărţim? 

— Din păcate, trebuie, căci, iată, ne despart ei. 

— Ah — zise doamna Henriette — într-adevăr, iată-i că ne 
aduc sfinxul domnişoarei de Tonnay-Charente în sunete de 
trâmbiţe, aşa cum se cinstesc marii vânători. 

— Prin urmare, ne-am înţeles: astă-seară, în timpul 
plimbării, mă voi furişa în pădure şi, găsind-o pe La Valliere 
fără dumneata... 

— O voi face să nu fie lângă mine. De asta mă îngrijesc eu. 

— Foarte bine. Mă voi duce la ea, în mijlocul prietenelor 
sale şi voi arunca prima săgeată. 

— Fiţi bun ochitor — zise Doamna râzând — şi loviți drept 
în inimă. 

Şi Prinţesa se despărţi de rege pentru a ieşi înaintea 
grupului vesel ce se apropia cu falsă ceremonie, în ropotul 
strigătelor ce ieşeau din toate gurile prefăcute în surle de 
vânătoare. 


Capitolul XLIII 


Baletul anotimpurilor 


După gustare, care avu loc spre ceasurile cinci, regele 
intră în cabinetul său, unde îl aşteptau croitorii. Era vorba să 
încerce, în sfârşit, acel faimos costum al Primăverii, pentru care 
se cheltuise atâta imaginaţie, atâtea eforturi de gândire din 
partea desenatorilor şi a ornamentiştilor curţii. 

Cât despre balet, toată lumea îşi ştia rolul şi cum şi-l va 
juca. Ludovic se hotărâse totuşi să facă din acesta obiectul unei 
surprize. Ca atare, de cum termină convorbirea şi se întoarse în 
apartamentul lui, îi chemă pe cei doi maeştri de ceremonii, 
Villeroy şi Saint-Aignan. Amândoi răspunseră că nu se aştepta 
decât ordinul său şi că totul era pregătit pentru începere; dar 
pentru ca acest ordin să fie dat, era nevoie de un timp frumos şi 
de o noapte prielnică. 

Regele deschise fereastra; pulberea de aur a înserării se 
cernea la orizont prin luminişurile pădurii, albă ca ninsoarea de 
zăpadă, iar luna îşi făcuse apariţia pe cer. Nici o cută pe 
suprafaţa apelor verzi; lebedele însele, odihnindu-se pe aripile 
lor strânse, ca nişte corăbii ancorate, păreau că sunt pătrunse 
de căldura acrului, de răcoarea apei şi de liniştea unei 
minunate seri. Regele, văzând toate acestea, contemplând acest 
tablou măreț, dădu ordinul pe care-l cereau domnii de Villeroy 
şi de Saint-Aignan. Pentru ca acest ordin să fie însă îndeplinit 
regeşte, mai era necesară o ultimă întrebare; Ludovic al XIV-lea 
o puse acestor doi gentilomi. Întrebarea se compunea din două 
cuvinte: 

— Aveţi bani? 

— Sire — răspunse de Saint-Aignan — ne-am înţeles cu 
domnul Colbert. 

— A, foarte bine. 

— Da, sire şi domnul Colbert a spus că va fi la maiestatea 
voastră îndată ce maiestatea voastră îşi va arăta intenţia de a 
da urmare serbărilor al căror program l-aţi alcătuit. 

— Atunci, să vină. 

Ca şi cum Colbert ar fi ascultat la uşă pentru a fi la curent 
cu cele ce se vorbeau înăuntru, el intra de cum auzi că regele îi 
rostise numele în faţa celor doi curteni. 

— Ah, foarte bine, domnule Colbert — zise maiestatea sa. 
Aşadar, la posturile dumneavoastră, domnilor! 


De Saint-Aignan şi Villeroy ieşiră. Regele se aşeză într-un 
fotoliu, lângă fereastră. 

— Astă-seară se va juca baletul, domnule Colbert — zise el. 

— Atunci, sire, mâine voi plăti notele. 

— Cum adică? 

— Le-am făgăduit furnizorilor că le voi achita cheltuielile a 
doua zi după ce baletul va avea loc. 

— Fie, domnule Colbert; dacă ai făgăduit, plăteşte. 

— Foarte bine, sire; dar, pentru a plăti, trebuie bani, cum 
spunea domnul de Lesdiguieres. 

— Cum, cele patru milioane făgăduite de domnul Fouquet 
n-au fost încă vărsate? Am uitat să-ţi cer socoteala. 

— Sire, au fost în mâinile maiestăţii voastre la ora 
hotărâtă. 

— Ei bine? 

— Ei bine, sire, sticlele colorate, tocurile de artificii, 
lăutele şi bucătarii au mâncat patru milioane în opt zile. 

— În întregime? 

— Până la ultima centimă. De câte ori maiestatea voastră a 
ordonat să fie iluminate marginile marelui canal, pentru asta s- 
a ars atâta ulei câtă apă e în bazine. 

— Bine, bine, domnule Colbert. În sfârşit, deci nu mai ai 
bani, nu-i aşa? 

— Eu nu mai am, dar are domnul Fouquet. 

Şi chipul lui Colbert se lumină de o bucurie sinistră. 

— Ce vrei să spui? întrebă Ludovic. 

— Sire, noi l-am făcut pe domnul Fouquet să dea şase 
milioane. El ni le-a dat cu prea multă bunăvoință pentru a nu 
mai da şi altele dacă va fi nevoie. Şi astăzi avem nevoie; trebuie, 
deci, să se execute. 

Regele încruntă sprânceana. 

— Domnule Colbert — zise el accentuând numele 
financiarului — eu nu înţeleg aşa lucrurile; nu vreau să se 
folosească faţa de unul din slujitorii mei mijloace de 
constrângere care l-ar stânjeni şi l-ar încurca în serviciul lui. 
Domnul Fouquet a dat şase milioane în opt zile, asta e o sumă. 

Colbert păli. 

— Totuşi — spuse el — maiestatea voastră nu vorbea astfel 
acum câtva timp; bunăoară, atunci când fuseseră primite veştile 
de la Belle-Isle. 

— Ai dreptate, domnule Colbert. 


— Şi nimic nu s-a schimbat de atunci; ba dimpotrivă. 

— În gândurile mele, domnule, totul s-a schimbat. 

— Cum, sire, maiestatea voastră nu mai crede în 
comploturi? 

— Afacerile mele mă privesc, domnule intendent şi ţi-am 
mai spus că mă îngrijesc eu singur de ele. 

— Atunci — zise Colbert tremurând de mânie şi de spaimă 
— văd că am nefericirea de a cădea în dizgraţia maiestăţii 
voastre. 

— Câtuşi de puţin; îmi eşti, dimpotrivă, foarte agreabil. 

— Eh, sire — rosti ministrul cu acea repezeală prefăcută şi 
bine plasată când era vorba să măgulească amorul propriu al 
regelui — la ce bun să fiu agreabil maiestăţii voastre, dacă nu-i 
mai sunt util? 

— Îmi rezerv serviciile dumitale pentru un prilej mai bun 
şi, crede-mă, ele îmi vor fi de mai mult folos. 

— Deci, planul maiestăţii voastre în privinţa serbării?... 

— Ai nevoie de bani, domnule Colbert? 

— De şapte sute de mii de livre, sire. 

— Le vei lua din vistieria mea particulară. 

Colbert făcu o plecăciune. 

— Şi — adăugă Ludovic — întrucât mi se pare greu ca, în 
ciuda cumpătării dumitale, să poţi face faţă cu o sumă atât de 
mică cheltuielilor ce nu vreau să fie cruţate, am să-ţi semnez un 
bon de trei milioane. 

Regele luă o pană şi semnă numaidecât. Apoi, dându-i 
hârtia lui Colbert, zise: 

— Fii liniştit, planul pe care l-am adoptat e un plan regesc, 
domnule Colbert. 

Şi cu aceste cuvinte, rostite cu toată maiestatea pe care 
tânărul rege ştia s-o ia în asemenea împrejurări, îl concedie pe 
Colbert pentru a-i primi pe croitori. 

Ordinul dat de rege fu cunoscut de întregul Fontainebleau; 
se ştia că monarhul îşi probează costumul şi că baletul va avea 
loc în seara aceea. Această veste se răspândi cu iuţeala 
fulgerului şi în goana ei aprinse toate cochetăriile, toate 
dorinţele, toate ambițiile nebuneşti. Într-o clipă, ca prin farmec, 
oricine ştia să ţină în mână un ac, oricine ştia să deosebească 
un pantalon de salon de nişte nădragi de vânătoare, cum spune 
Moliere, fu chemat să fie la dispoziţia eleganţilor şi a 
doamnelor. 


Regele îşi sfârşi toaleta la ceasurile nouă; apăru apoi în 
trăsura sa deschisă, împodobită cu ramuri şi flori. Reginele 
luaseră loc pe o splendidă estradă aşezată lângă malul 
heleşteului, în faţa unei scene de o încântătoare eleganţă. 

În cinci ceasuri, meşterii tâmplari înjghebaseră toate 
părţile componente ale acestei scene; tapiţerii întinseseră 
draperiile, aşezaseră scaunele, şi, ca la semnul unei baghete 
magice, o mie de braţe, ajutându-se unele pe altele, fără să se 
încurce între ele, construiseră edificiul în sunetele muzicilor, în 
timp ce artificierii iluminau teatrul şi marginile lacului cu un 
număr incalculabil de făclii. Fiindcă cerul era înstelat şi nu avea 
nici un nor, fiindcă nu se auzea nici un foşnet de vânt prin 
pădurea întinsă, ca şi cum natura însăşi se supusese fanteziei 
regelui, fundul acestei scene fusese lăsat deschis. În aşa fel că, 
în spatele primelor planuri ale decorului, se zărea ca fundal 
acel minunat cer spuzit de stele, acea suprafaţă netedă a apei 
în-conjurată de lumini ce se reflectau în ea şi umbrele albăstrii 
ale copacilor uriaşi, cu coroanele lor rotunde. 

Când apăru regele, sala era plină şi prezenta o 
îngrămădire sclipitoare de pietre preţioase şi de aur, în care, la 
prima aruncătură de ochi, nu puteai distinge nici o fizionomie. 
Încetul cu încetul, pe măsură ce văzul se obişnuia cu atâta 
strălucire, cele mai rare frumuseți prindeau a se înfiripa una 
câte una, ca stelele pe cer pentru cel care a închis o clipă ochii, 
apoi i-a deschis iarăşi. 

Scena înfăţişa o dumbravă; câţiva fauni, ridicându-şi 
picioarele cu copite, săreau ici şi colo; se ivi o driadă, care îi 
ispitea s-o urmărească; altele se strânseră în jurul ei, ca s-o 
apere şi începură să se hârjonească astfel, dansând. Deodată îşi 
făcu apariţia, pentru a restabili ordinea şi pacea, zeul 
Primăverii cu întreaga sa curte. Elementele, puterile 
subordonate lui, din mitologie, cu toate atributele lor, se 
repezeau pe urmele stăpânului atât de fermecător şi atât de 
grațios. Anotimpurile, alăturându-se Primăverii, se înşirau în 
juru-i, formând un cadril care, pe rişte cuvinte mai mult sau mai 
puţin măgulitoare, încropeau dansul. Muzica — oboaie, flaute, 
alăute — zugrăvea plăcerile campestre. 

De la început, regele fu întâmpinat cu un ropot de aplauze. 
Era îmbrăcat într-o tunică de flori, care-i scotea în evidenţă, în 
loc s-o îngroaşe, talia zveltă şi bine legată. Piciorul, unul dintre 
cele mai elegante de la curte, căpăta şi mai multă graţie într-un 


ciorap de mătase de culoarea pielii, o mătase atât de fină şi atât 
de străvezie, încât ai fi putut spune că este pielea însăşi. Cel 
mai încântător pantof de catifea de culoarea liliacului deschis, 
cu funduliţe de flori şi de frunze, îi strângea piciorul mic şi 
subţire. Bustul era în armonie cu această parte de jos a 
trupului; un păr bogat, în bucle ondulate, un aer de prospeţime 
exprimat de strălucirea frumoşilor ochi albaştri, ce răscoleau cu 
dulceaţa lor inimile, o gură cu buzele ispititoare ce abia se 
deschideau pentru câte un zâmbet scurt — aşa se înfăţişa craiul 
anului, care putea fi socotit şi pe drept cuvânt, în seara aceea, 
regele tuturor Iubirilor. În mersul lui era ceva din suava 
măreție a unui zeu. Nu dansa, plutea prin aer. 

Această intrare produse deci un efect strălucitor. Deodată, 
după cum am spus, fu zărit contele de Saint-Aignan, care căuta 
să se apropie de rege sau de Doamna. Prinţesa, îmbrăcată într- 
o rochie lungă, diafană şi uşoară cum sunt cele mai fine 
mătăsuri ce ies din mâna neîntrecutelor ţesătoare din Malinois, 
cu genunchiul conturat adesea sub cutele veşmântului, cu 
piciorul mic în pantoful de satin, înaintă plină de voioşie în 
fruntea cortegiului de bacante şi se opri în locul ce-i fusese ales 
pentru dans. Aplauzele ţinură atât de mult, încât contele avu 
destul timp pentru a se apropia de rege, care se oprise pe 
vârful unui picior. 

— Ce este, Saint-Aignan? întrebă Primăvara. 

— Doamne, sire — răspunse curteanul galben la faţă — 
maiestatea voastră nu s-a gândit la dansul Fructelor. 

— Ba da; l-am suprimat. 

— Nu, sire, maiestatea voastră n-a dat acest ordin şi 
muzica îl va cânta. 

— Asta e supărător! murmură regele. Dansul nu poate fi 
executat, din pricină că lipseşte de Guiche. Va trebui suprimat. 

— Oh, sire, un sfert de ceas de muzică fără dansuri 
înseamănă să dea peste cap tot baletul. 

— Atunci, conte... 

— Oh, sire, nenorocirea cea mare nu e asta, căci, la urma 
urmei, orchestra va putea încă să taie, de bine de rău, partea 
aceea, dacă va fi nevoie, dar... 

— Dar ce? 

— Domnul de Guiche e aici. 

— Aici? replică regele încruntându-şi sprinceana. Aici?... 
Eşti sigur?... 


— Îmbrăcat pentru balet, sire. 

Regele simţi că i se înroşesc obrajii. 

— Poate că te înşeli — zise el. 

— Atât de puţin, sire, încât maiestatea voastră n-are decât 
să privească la dreapta. Contele aşteaptă. 

Ludovic întoarse repede faţa în partea aceea; şi, într- 
adevăr, la dreapta sa, strălucind de frumuseţe în costumul de 
Vertumniu, de Guiche aştepta ca regele să-l privească, spre a-i 
adresa cuvântul. A descrie uimirea regelui, pe a Domnului, care 
se frământa în loja lui, a descrie şuşotelile, mişcările capetelor 
în sală, a descrie ciudata tresărire a Doamnei, când îl văzu pe 
partenerul ei, e o sarcină pe care noi o lăsăm altora mai 
pricepuţi. Regele rămăsese cu gura căscată şi îl privea întruna 
pe conte... Acesta se apropie respectuos, cu fruntea înclinat. 

— Sire — zise el — cel mai umil slujitor al maiestăţii 
voastre vine să vă servească astăzi, aşa cum a făcut-o şi în zilele 
de bătălii. Regele, fără dansul Fructelor, ar pierde cea mai 
frumoasă scenă din balet. N-am vrut ca un astfel de neajuns, 
pricinuit de mine, să ştirbească armonia, graţia şi iscusinţa 
regelui; mi-am părăsit deci agricultorii, pentru a veni în 
sprijinul suveranului meu. 

Fiecare din aceste cuvinte cădea măsurat, armonios, 
convingător în urechea lui Ludovic al XIV-lea. Măgulirea îi 
plăcu, tot aşa cum curajul îl uimi. Se mulţumi să răspundă: 

— Nu ţi-am spus să te întorci, conte. 

— Aveţi dreptate, sire, dar maiestatea voastră nu mi-a spus 
nici să rămân acolo. 

Regele simţi că timpul trece. Scena aceasta, prelungindu- 
se, putea să încurce totul. O singură umbră la acest tablou şi l- 
ar strica pentru totdeauna. De altfel, regele era însufleţit de 
gânduri bune; el regăsi în ochii atât de grăitori ai Doamnei o 
inspiraţie nouă. Privirea Henriettei îi spunea parcă: "Fiindcă ai 
stârnit gelozia în alţii, împarte în două bănuielile; cine se teme 
de doi rivali, nu se teme de nici unul". Doamna, prin această 
diversiune abilă, îl scoase din impas. Regele îi surâse lui de 
Guiche. 

De Guiche nu înţelese o iotă din limbajul mut al Doamnei. 
Văzu doar că ea se prefăcea a nu-l băga în seamă. Odată 
iertarea dobândită, o atribui inimii Prințesei. Regele făcu pe 
placul tuturor. Singur Domnul nu pricepu nimic. 


Baletul reîncepu; el fu încântător. Când lăutele, prin 
însufleţirea lor, îi prinseră în iureşul dansului pe aceşti iluştri 
actori, când pantomima naivă a epocii, poate şi mai naivă încă 
prin jocul foarte mediocru al auguştilor histrioni, atinse punctul 
culminant al triumfului, sala era gata să se năruie din pricina 
aplauzelor puternice. 

De Guiche strălucea ca un soare, dar ca un soare de la 
curte, ce se resemnează să rămână pe planul al doilea. 
Dispreţuind acest succes, pentru care Doamna nu-i mărturisea 
nici un fel de recunoştinţă, el nu se gândea decât să 
recucerească fără şovăială favorul vădit al Prințesei. Ea nu-i 
acordă însă nici măcar o singură privire. Încetul cu încetul, 
toată bucuria lui, toată strălucirea lui se înecară în nelinişte şi 
amărăciune, aşa fel că picioarele i se înmuiară, braţele i se 
îngreuiară, capul i se înceţoşă. Din acel moment, regele rămase 
pe drept cuvânt cel mai bun dansator al cadrilului. li aruncă o 
privire piezişă rivalului înfrânt. De Guiche nu mai era nici 
măcar curtean; dansa prost, nu mai ştia să măgulească; peste 
puţin, nici nu mai dansă. Regele şi Doamna triumfară. 


Capitolul XLIV 


Nimfele din parcul de la Fontainebleau 


Regele se opri o clipă pentru a se bucura de triumful său, 
care, am spus, era atât de deplin pe cât putea să fie cu putinţă. 
Apoi se întoarse către Doamna, spre a o admira puţin şi pe ea. 

Tinerii iubesc poate cu mai multă forţă, cu mai multă 
înflăcărare, cu mai multă pasiune decât oamenii de vârstă 
înaintată; dar ei au în acelaşi timp toate celelalte sentimente 
dezvoltate în proporţie cu tinereţea şi avântul lor; în aşa fel că 
amorul propriu fiind aproape totdeauna, la ei, echivalentul 
iubirii, acest din urmă sentiment, combătut de legile 
ponderaţiunii, nu atinge niciodată acea treaptă a desăvârşirii pe 
care el o capătă la bărbaţii şi la femeile între treizeci şi treizeci 
şi cinci de ani. Ludovic se gândea, deci, la Doamna, dar numai 
după ce se gândise mai întâi la el însuşi, iar Doamna se gândea 


mult la sine, poate fără a se gândi câtuşi de puţin la rege. Însă 
victima, în mijlocul acestor amoruri şi amoruri proprii regele, 
era de Guiche. Astfel, toată lumea putu remarca, în acelaşi 
timp, frământarea şi pleoştirea bietului gentilom, iar această 
pleoştire, mai ales, era cu atât mai uşor de observat, cu cât 
nimeni nu-l văzuse până atunci cu braţele căzute, cu capul 
îngreuiat, cu ochii lipsiţi de strălucirea lor obişnuită. 

Or, cineva nu se întristează chiar într-atâta când e vorba 
numai de o chestiune de gust sau de eleganţă. Astfel, starea 
aceasta a lui de Guiche fu pusă, de către cei mai mulţi, pe 
seama artei lui de curtean. Alţii însă, căci ochi pătrunzători se 
găsesc destui la curte, alţii însă observă toată paliditatea şi 
amorţeala lui, paliditate şi amorţeală pe care nu putea să le 
prefacă, dar nici să le ascundă şi se trase concluzia, pe bună 
dreptate, că de Guiche nu juca rolul unui linguşitor. Aceste 
suferinţe, aceste succese, aceste comentarii fură învăluite, 
amestecate, pierdute în vuietul aplauzelor. Dar, după ce 
reginele îşi exprimară  mulţumirea lor, iar spectatorii 
entuziasmul, după ce regele se duse la loja lui spre a-şi schimba 
costumul, în timp ce Domnul, îmbrăcat ca femeie, după obiceiul 
său, intră la rândul lui în dans, de Guiche, reculegându-se, se 
apropie de Doamna, care, aşezată în fundul scenei, aştepta să 
intre a doua oară în joc şi căutase singurătatea în mijlocul 
mulţimii ca spre a-şi pregăti dinainte efectele sale coregrafice. 
Se înţelege că, adâncită în această meditare gravă, ea nu văzu, 
sau se prefăcu a nu vedea nimic din ceea ce se petrecea în juru- 
i. De Guiche, găsind-o deci singură lângă o pânză pe care era 
zugrăvit un tufiş, se apropie de dânsa. Două dintre 
domnişoarele de onoare, costumate în hamadriade, văzând că 
de Guiche se apropie de Doamna, se retraseră cu respect. De 
Guiche înaintă până în mijlocul cercului şi o salută pe alteţa sa 
regală. Dar alteţa sa regală, fie că observase sau nu salutul, nici 
nu întoarse capul. Un fior îl străbătu pe sărmanul nenorocit: nu 
se aştepta la o nepăsare atât de mare, el care nu văzuse nimic, 
nu aflase nimic şi, prin urmare, nu putea să ghicească nimic. 
Deci, constatând că salutul lui nu primea nici un răspuns, mai 
făcu un pas şi, cu o voce pe care se străduia, dar în zadar, să şi- 
o stăpânească, zise: 

— Am onoarea de a prezenta umilele mele respecte 
Doamnei. 


De astă dată, alteţa sa regală catadicsi să-şi îndrepte ochii 
visători spre conte. 

— Ah, domnul conte de Guiche — rosti ea — dumneata eşti. 
Bună seara! 

Şi-şi întoarse iarăşi privirea de la el. Contele simţi că-şi 
pierde cumpătul. 

— Alteța sa regală a dansat minunat adineauri — zise el. 

— Găseşti? rosti într-o doară Doamna. 

— Da, personajul e întru totul potrivit cu firea alteţei 
voastre regale. 

Doamna se răsuci pe scaun şi, aruncându-i lui de Guiche o 
privire pătrunzătoare, îl întrebă: 

— Cum asta? 

— De bună seamă. 

— Explică-te! 

—  Reprezentaţi o divinitate frumoasă, dispreţuitoare, 
nepăsătoare — răspunse el. 

— Vrei să vorbeşti de Pomona, nu, domnule conte? 

— Vorbesc de zeiţa pe care o reprezintă alteţa voastră 
regală. 

Doamna rămase o clipă cu buzele crispate. 

— Dar şi dumneata, domnule — vorbi ea — eşti un 
dansator desăvârşit! 

— Oh, eu, doamnă, sunt dintre aceia neluaţi în seamă, sau 
care sunt repede daţi uitării dacă, din întâmplare, au fost 
remarcaţi. 

Şi cu aceste cuvinte, însoţite de unul din acele suspine 
adânci, care fac să tresară până şi ultimele fibre ale fiinţei, cu 
inima plină de deznădejde şi durere, cu fruntea învăpăiată, cu 
privirea tulbure, făcu o plecăciune, clătinându-se şi se retrase 
în dosul tufişului de pe pânză. Doamna, drept orice răspuns, 
dădu uşor din umeri. Şi fiindcă domnişoarele ei de onoare se 
retrăseseră, după cum am spus, din discreţie, în timpul cât 
durase această convorbire, Prinţesa le chemă cu o privire. 
Acestea erau  domnişoarele de Tonnay-Charente şi de 
Montalais. Amândouă, la semnul Doamnei, se apropiară în 
grabă. 

— Aţi auzit, domnişoarelor? întrebă Prinţesa. 

— Ce, doamnă? 

— Ce-a spus contele de Guiche. 

— Nu. 


— Într-adevăr, se vede cât de colo — continuă Prinţesa cu 
un accent de compătimire — că exilul a obosit spiritul acestui 
biet domn de Guiche. Apoi, mai tare, ca nu cumva nenorocitului 
să-i scape vreun cuvânt, adăugă: Mai întâi, a dansat prost, pe 
urmă, n-a spus decât nişte nimicuri. 

Şi se ridică, fredonând aria după care avea să danseze. 

De Guiche auzise totul. Cuţitul i se înfipse în adâncul immii 
şi i-o zdrobi. Atunci, cu riscul de a tulbura toată armonia 
serbării prin amărăciunea lui, fugi, sfâşiindu-şi în bucăţi 
frumosul său costum de Vertumniu şi aruncând în cale frunzele 
de viţă, rugii de mure, ramurile de migdal şi toate micile 
atribuie artificiale ale divinității pe care o întruchipa. După un 
sfert de ceas era înapoi, în teatru. Dar se putea lesne înţelege 
că numai un efort puternic al raţiunii asupra nebuniei îl 
întorsese din drum, sau poate aşa e făcută inima omului, să nu-l 
lase să rămână prea multă vreme departe de aceea care i-a 
zdrobit-o. i 

Doamna îşi încheia dansul. Îl văzu, dar nu-i acordă nici o 
privire. El, la rândul său, îmbufnat, furios, îi întoarse spatele 
când ea trecu prin faţa lui, însoţită de nimfele sale şi de o suită 
de linguşitori. 

In acest timp, în partea cealaltă a teatrului, lângă lac, o 
femeie stătea pe o bancă, cu ochii aţintiţi la una din ferestruile 
de lângă scenă. Pe această ferestruie se revărsau dâre lungi de 
lumină. Era ferestruia de la loja regală. De Guiche părăsind 
teatrul, de Guiche ducându-se să caute aerul de care avea atât 
de mare nevoie, De Guiche trecu pe lângă această femeie şi o 
salută. Ea, la rându-i, zărindu-l pe tânăr, se ridică în grabă, ca o 
femeie surprinsă în prada gândurilor pe care ar fi vrut să le 
ascundă până şi ei înseşi. De Guiche o recunoscu. Se opri. 

— Bună seara, domnişoară! rosti el cu însufleţire. 

— Bună seara, domnule conte! 

— Ah, domnişoară de La Vallière — continuă de Guiche — 
cât de fericit sunt să vă întâlnesc! 

— Şi eu de asemeni, domnule conte, sunt fericită de 
această întâmplare — răspunse tânăra fată făcând o mişcare să 
se retragă. 

— Oh, nu, nu! Nu mă părăsiţi — zise de Guiche întinzând 
mâna spre ea — căci ar însemna să dezminţiţi bunele cuvinte pe 
care le-aţi rostit. Rămâneţi, vă rog; e seara cea mai frumoasă de 
pe lume. Dumneavoastră fugiţi de zgomot! Vă place să fiți 


singură! Ei bine, da, înţeleg asta; toate femeile care au inimă 
sunt astfel. Niciodată n-ai să vezi pe vreuna plictisindu-se 
departe de vârtejul acestor plăceri zgomotoase. Of, domnişoară, 
domnişoară! 

— Dar ce aveţi, domnule conte? întrebă La Vallière cu 
oarecare spaimă. Păreţi frământat. 

— Eu? Nu, nici vorbă. 

— Atunci, domnule de Guiche, îngăduiţi-mi să vă aduc 
acum mulţumirile pe care aveam de gând să vi le aduc cu 
primul prilej ce s-ar fi ivit. Datorită bunăvoinţei dumneavoastră, 
ştiu asta, am avut norocul să fiu primită printre domnişoarele 
de onoare ale Doamnei. 

— Ah, da, într-adevăr, mi-aduc aminte şi mă felicit că am 
făcut-o, domnişoară. Dumneavoastră sunteţi îndrăgostită de 
cineva? 

— Eu? 

— Oh, iertaţi-mă, nu mai ştiu ce vorbesc; vă cer de o mie 
de ori iertare! Doamna avea dreptate, multă dreptate: exilul 
acesta brutal mi-a zdruncinat cu totul mintea. 

— Dar regele v-a primit bine, aşa mi se pare, domnule 
conte. 

— Găsiţi?... M-a primit bine... poate... da. 

— Fără îndoială, v-a primit bine; căci, în definitiv, v-aţi 
întors fără îngăduinţa lui, nu-i aşa? 

— E adevărat, cred că aveţi dreptate, domnişoară. Dar nu 
l-aţi văzut cumva pe aici pe domnul viconte de Bragelonne? 

La Valliere tresări la acest nume. 

— De ce această întrebare? murmură ea. E 

— Oh, Doamne, v-am rănit iarăşi? răspunse de Guiche. În 
acest caz sunt un adevărat nenorocit, demn de plâns! 

— Da, foarte nenorocit şi demn de plâns, domnule de 
Guiche, căci se pare că suferiţi îngrozitor. 

— Oh, domnişoară, de ce n-am şi eu o soră devotată, o 
prietenă sinceră! 

— Aveţi prieteni, domnule de Guiche şi domnul viconte de 
Bragelonne, de care întrebaţi adineauri, este, dacă nu mă înşel, 
unul din aceşti buni prieteni. 

— Da, da, într-adevăr, e unul din bunii mei prieteni. Adio, 
domnişoară, adio! Primiţi omagiile mele! 

Şi dispăru ca un nebun spre marginea lacului. Umbra lui 
neagră se strecura, crescând şi  descrescând, printre 


lampioanele aprinse şi ochiurile mari, strălucitoare, de apă. La 
Vallière îl urmări câtva timp cu privirea, compătimitor. 

— Oh, da, da — murmură ea — suferă şi încep să înţeleg 
pentru ce. 

Abia încheie, când prietenele sale, domnişoarele de 
Montalais şi de Tonnay-Gharente, alergară spre ea. şi 
terminaseră rolurile, îşi dezbrăcaseră costumele de nimfe şi, 
încântate de această noapte fermecătoare, de succesele serii, 
veneau s-o reîntâlnească pe prietena lor. 

— Cum, ai şi sosit? îi spuseră ele. Noi credeam că o să fim 
primele la întâlnire. 

— Sunt aici de un sfert de ceas — răspunse La Vallière. 

— Oare dansul nu ţi-a plăcut? 

— Nu. 

— Şi nici spectacolul? 

— Nici. Dacă e vorba de spectacol, îmi place mai mult 
acela al copacilor aceştia negri, printre care se zăreşte câte o 
lumină scânteind ca un ochi roşu, aci deschizându-se, aci 
închizându-se. 

— E poetă această La Valliere — zise Tonnay-Charente. 

— Adică nesuferită — adăugă Montalais. Ori de câte ori e 
vorba să râdem puţin sau să facem haz de ceva, La Vallière 
plânge; ori de câte ori e vorba să plângem, noi, femeile, pentru 
o zorzoană pierdută, pentru amorul propriu jignit, pentru o 
găteală care nu ne place, La Vallière râde. 

— Oh, în ceea ce mă priveşte, eu nu pot să fiu astfel — zise 
domnişoara de Tonnay-Charente. Sunt femeie, dar femeie cum 
nu sunt multe; cine mă iubeşte, mă încântă, cine mă în-cântă, 
îmi place prin măgulirile sale şi cine mă place... 

— Ei bine, termină odată! o îmboldi Montalais. 

— Nu-i chiar aşa de uşor — răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente râzând cu hohote. Termină tu în locul meu, tu 
care ai atâta spirit. 

— Dar tu, Louise — întrebă Montalais — pe tine te place 
cineva? 

— Asta nu priveşte pe nimeni — răspunse tânăra fată 
ridicându-se de pe banca acoperită cu muşchi pe care şezuse 
tot timpul cât ţinuse baletul. Acum, domnişoarelor, ne făcusem 
planul să petrecem noaptea asta fără supravegheri şi fără 
însoțitori. Suntem trei, ne simţim bine laolaltă, vremea e 
minunată; priviţi în partea aceea, iată luna care urcă încet pe 


boltă, argin-tând crestele castanilor şi ale stejarilor. Oh, 
frumoasă plimbare! Dulce libertate! Dragă iarbă a pădurii! 
Minunată bucurie pe care mi-o face prietenia voastră! Să ne 
luăm de braţ şi să pornim printre copaci! Toți ceilalţi, în clipa 
aceasta, sunt ocupați să se pregătească pentru o plimbare 
făcută cu toată pompa; se pun şeile pe cai, se aduc trăsurile, cu 
cei patru catâri ai reginei şi cele patru iepe albe al Doamnei. 
Noi să ne căutăm repede un colţişor, unde să nu ne găsească 
nici un ochi, unde să nu ne urmărească nici un pas. Li 
aminteşti, Montalais, pădurile de la Cheverny şi din Chambord, 
sau aleile nesfârşite de plopi de la Blois? Câte visuri n-am 
depănat îm-preună acolo! 

— Şi câte taine nu ne-am împărtăşit! 

— Aşa e. 

— Şi eu — zise domnişoara de Tonnay-Charente — visez 
mult, numai că... 

— Nouă nu ne spune nimic — o întrerupse Montalais — 
astfel că tot ce visează domnişoara de Tonnay-Charente, 
singură Athenais ştie... 

— Linişte! strigă domnişoara de La Vallière. Aud paşi 
venind din partea aceea. 

— Haide repede, repede, în tufiş — le grăbi Montalais. 
Apleacă-te, Athenais, eşti o lungană! 

Domnişoara de Tonnay-Charente se aplecă fără a crâcni. 
Aproape în aceeaşi clipă se zăriră, într-adevăr, doi gentilomi, cu 
capetele înclinate, ţinându-se de braţ, păşind încet pe nisipul 
mărunt al aleii ce înainta pe lângă malul lacului. Fetele se 
făcură mici, spre a nu fi văzute. 

— E domnul de Guiche — şopti Montalais la urechea 
domnişoarei de 'Tonnay-Charente. 

— E domnul de Bragelonne — şopti aceasta la urechea 
domnişoarei de La Valliere. 

Cei doi tineri continuau să se apropie, vorbind cu 
însufleţire. 

— Pe aici am întâlnit-o mai adineauri — spunea contele. 
Dacă m-aş fi mulţumit s-o văd numai, aş spune că mi s-a părut; 
dar am vorbit cu ea. 

— Aşa! Eşti sigur? 

— Da, dar poate că am speriat-o. 

— Cum asta? 


— Ei, Doamne! Eram încă înnebunit de ceea ce ţi-am 
povestit, astfel că ea nu va fi priceput nimic din cuvintele mele 
şi se va fi speriat. 

— Oh — zise Bragelonne — nu te nelinişti, prietene. Ea e 
bună, te va ierta; e înţeleaptă, va înţelege. 

— Da, dar dacă a înţeles, dacă a înţeles totul? 

— Ei şi? 

— Şi dacă vorbeşte? 

— Oh, n-o cunoşti pe Louise, conte! zise Raoul. Louise are 
toate virtuțile şi nici un singur cusur. 

Şi tinerii trecură mai departe, astfel încât, îndepărtându- 
se, glasurile li se pierdură încetul cu încetul. 

— Ai auzit, La Vallière? zise domnişoara de Tonnay- 
Charente. Domnul viconte de Bragelonne a spus Louise vorbind 
de tine! Cum vine asta? 

— Am fost crescuţi împreună — răspunse domnişoara de 
La Vallière — ne cunoaştem de când eram copii. 

— Şi apoi domnul de Bragelonne e logodnicul tău, oricine 
ştie asta. 

— Oh, eu nu ştiam! E adevărat, domnişoară? 


— Adică — răspunse Louise înroşindu-se — domnul de 
Bragelonne mi-a făcut cinstea să-mi ceară mâna... Însă... 

— Însă ce? 

— Se pare că regele... 

— Ei bine? 


— Ca regele nu vrea să consimtă la această căsătorie. 

— Ei, dar pentru ce regele! Ce amestec are regele! strigă 
Aure cu aprindere. Regele are oare dreptul de a se vâri în astfel 
de lucruri. Doamne sfinte!... "Politica e politică, ma amore e 
amore" — cum spunea domnul de Mazarin. Aşa că dacă-l iubeşti 
pe domnul de Bragelonne şi te iubeşte şi el, căsătoriţi-vă. Vă 
dau eu consimţământul. 

Athenais începu să râdă. 

— Oh, vorbesc foarte serios — îi spuse Montalais — şi 
părerea mea, în împrejurarea asta, face mai mult decât părerea 
regelui, presupun. Nu-i aşa, Louise? 

— Haide, haide, domnii aceia s-au dus — zise La Valliere. 
Să ne folosim de singurătate şi să străbatem pajiştea pentru a 
intra în pădure. 


— Cu atât mai mult — zise Athenais — cu cât văd lumini 
pornind de la castel şi de la teatru, ceea ce mi se pare că 
vesteşte plecarea ilustrului alai. 

— Să fugim! ziseră toate trei deodată. 

Şi, ridicându-şi cu graţie cutele lungi ale rochiilor de 
mătase, străbătură în grabă spaţiul ce se întindea între malul 
lacului şi marginea cea mai întunecată a parcului. Montalais, 
sprintenă ca o căprioară, Athenais, încordată ca o lupoaică 
tânără, săreau prin iarba moale şi un Acteon cutezător ar fi 
zărit din când în când picioarele lor, iuți şi subţiri, ivindu-se de 
sub poala grea a rochiilor de mătase. La Vallière, mai firavă şi 
mai pudică, îşi fâlfâia rochiile în urmă; neputând să alerge din 
pricina piciorului ei, nu întârzie să strige după celelalte. Şi, 
rămasă în urmă, le sili pe celelalte două prietene s-o aştepte. În 
acea clipă, un bărbat ascuns într-un şanţ presărat cu mâţişori 
de salcie sări deodată pe marginea acelui şanţ şi începu să 
alerge în direcţia castelului. Cele trei femei, la rândul lor, 
ajunseră la marginea parcului ale cărui poteci le erau prea bine 
cunoscute. Largi alei înflorite se întindeau de-a lungul 
şanţurilor; gărduleţe de verdeață apărau în această parte, pe 
cei ce se plimbau, de năvala cailor sau a trăsurilor. Într-adevăr, 
în depărtare se auzeau huruind, pe pământul uscat al drumului, 
trăsurile reginelor şi cea a Doamnei. Mai mulţi călăreţi le 
urmau în cadenţa atât de bine imitată de versurile regulate ale 
lui Virgiliu. Sunetul unei muzici depărtate se strecura prin 
tropotul acesta, iar când instrumentele încetau, privighetoarea, 
cântăreaţa stăpânită de un mare orgoliu, trimitea alaiului pe 
care-l simţea înaintând pe sub coroanele copacilor cele mai 
complicate, mai suave şi mai savante triluri. În jurul cântăreţei 
scânteiau, în întunecimea pădurii, ochii vreunei bufniţe ce se 
bucura de această armonie. Astfel, serbarea întregii curţi era şi 
serbarea oaspeţilor tainici ai pădurii; căci, fără îndoială, 
căprioara asculta în tufişul ei, fazanul pe creanga lui, vulpea 
furişată în viziunea sa. Se ghicea existenţa acestor vietăţi 
nocturne şi invizibile în mişcarea bruscă a unei ramuri, în 
foşnetul grăbit al frunzelor, care le făceau pe nimfele refugiate 
în pădure să scoată câte un țipăt scurt, apoi, liniştindu-se 
numaidecât, să râdă şi să pornească mai departe. Astfel 
ajunseră la stejarul regal, venerabilă umbră a unui stejar care, 
în tinereţea lui, auzise suspinele lui Henric al Il-lea pentru 
frumoasa Diana din Poitiers, iar ceva mai târziu pe ale lui 


Henric al IV-lea pentru tot atât de frumoasa Gabrielle d'Estrees. 
Sub acest stejar falnic, grădinarii strângeau totdeauna 
muşchiul verde şi iarba moale, în aşa fel că nicăieri şi niciodată 
picioarele obosite ale unui rege nu se simțeau mai bine ca în 
acest culcuş. Trunchiul arborelui forma un spătar cam tare, dar 
destul de larg ca să poată sta alături patru persoane. lar sub 
crengile ce se plecau spre trunchi, glasurile se ridicau printre 
ramuri, pierzându-se în frunzişul lor bogat. 


Capitolul XLV 


Ce se vorbea sub stejarul regal 


Era în dulceaţa aerului, în liniştea frunzişului o mută 
chemare ce le îndemna pe cele trei tinere fete să schimbe 
râsetele lor glumeţe într-o convorbire potolită şi serioasă. Însăşi 
aceea dintre ele care era cea mai zburdalnică, Montalais, de 
exemplu, dădu tonul. Începu printr-un oftat. 

— Ce fericire — zise ea — să ne aflăm aici, libere, singure, 
putând să fim acum sincere, mai ales faţă de noi înşine! 

— Da — răspunse domnişoara de Tonnay-Charente — căci 
curtea, oricât de strălucitoare ar fi ea, ascunde totdeauna o 
minciună sub faldurile de catifea sau sub sclipirea diamantelor. 

— Eu — adăugă La Vallière — eu nu mint niciodată; când 
nu pot să spun adevărul, tac. 

— Tu nu te vei bucura multă vreme de favoare, draga mea 
— zise Montalais. Aici nu e ca la Blois, unde-i spuneam bătrânei 
DOAMNE de-acolo toate necazurile şi toate dorinţele noastre. 
Doamna îşi avea zilele ei când îşi amintea că fusese şi ea tânără 
cândva. În acele zile, oricine vorbea cu Doamna găsea în dânsa 
o prietenă sinceră. Doamna ne povestea despre dragostea ei cu 
Domnul, iar noi îi povesteam despre iubirile ei cu alţii, sau cel 
puţin despre zvonurile care umblau în legătură cu galanteriile 
sale. Biata femeie! Era atât de curată la suflet! Râdea de tot 
ceea ce-i spuneam, iar noi de asemenea. Unde o fi ea acum? 


— Ah, Montalais, veselă Montalais — strigă La Vallière — 
iată că te vad suspinând; pădurea te inspiră şi astă-seară eşti 
aproape înţeleaptă. 

— Domnişoarelor — zise Athenais — nu trebuie să vă pară 
rău după curtea de la Blois, atâta vreme ce vă simţiţi fericite la 
noi, aici. O curte e locul unde se strâng bărbaţii şi femeile 
pentru a vorbi despre lucrurile pe care mamele şi tutorii pe 
care duhovnicii, mai ales, le interzic cu asprime. La curte se 
vorbeşte despre aceste lucruri sub egida regelui şi a reginelor; 
nu e plăcut? 

— Oh, Athenais! murmură Louise înroşindu-se. 

— Athenais e sinceră astă-seară — zise Montalais- să ne 
folosim de prilej. 

— Da, să ne folosim, căci sunt în stare să dezvălui astă- 
seară cele mai intime dintre tainele inimii mele. 

— Ah, dacă domnul de Montespan ar fi aici! exclamă 
Montalais. 

— Credeţi că-l iubesc pe domnul de Montespan? murmură 
frumoasa domnişoară. 

— E chipeş, presupun! 

— Da şi asta nu e cea mai neînsemnată însuşire pe care o 
are în ochii mei. 

— Se înţelege. 

— Aş spune mai mult: este, dintre toţi bărbaţii care pot fi 
văzuţi aici, cel mai chipeş şi cel mai... 

— Ce se aude acolo? tresări La Valliere, răsucindu-se 
deodată pe banca de muşchi... 

— Vreun cerb care fuge printre ramuri. 

— Mie nu mi-e teamă decât de bărbaţi — zise Athenais. 

— Când nu seamănă cu domnul de Montespan! 

—  Sfârşeşte cu răutăţile... Domnul de Montespan e 
îndrăgostit de mine, dar asta nu înseamnă nimic. Nu-l avem 
oare aici pe domnul de Guiche care e îndrăgostit de Doamna? 

— Bietul, bietul băiat! rosti La Valliere. 

— De ce bietul?... Doamna e destul de frumoasă şi destul 
de nobilă, presupun. 

La Vallière dădu cu tristeţe din cap. 

— Când iubeşti — zise ea — nu e vorba nici de frumuseţe, 
nici de nobleţe; dragele mele, când iubeşti nu te gândeşti decât 
la inima şi la ochii aceluia sau aceleia de care eşti îndrăgostit. 

Montalais începu să râdă zgomotos. 


— Inimă, ochi, oh, dulcegării! zise ea. 

— Vorbesc în ce mă priveşte — răspunse La Vallière. 

— Simţăminte mari, însă reci — adăugă Athenais cu un aer 
protector. 

— Nu le ai, domnişoară? întrebă Louise. 

— Ba da, domnişoară; dar altceva vreau să spun. Cum 
poate fi plâns un bărbat care e îndrăgostit de o femeie ca 
Doamna? Dacă e vreo disproporţie în asta, ea e în dauna 
contelui. 


— Oh, nu, nu — protestă La Vallière — e în dauna 
Doamnei! 
— Explică-te. 


— Mă explic. Doamna nici nu vrea să ştie măcar ce este 
aceea dragoste. Ea se joacă cu acest simţământ ca un copil cu 
artificiile a căror scânteie poate aprinde un palat. Strălucire, 
iată tot ce-i trebuie ei. Bucurie şi dragoste este țesătura din 
care vrea să-i fie croită întreaga viaţă. Domnul de Guiche o va 
iubi pe această femeie ilustră; ea însă nu-l va iubi. 

Athenais izbucni într-un hohot de râs dispreţuitor. 

— Asta înseamnă a iubi? zise ea. Unde sunt nobilele tale 
sentimente de-adineauri? Virtutea unei femei nu stă oare în 
refuzul curajos al oricărei intrigi cu urmări? O femeie chibzuită 
şi înzestrată cu o inimă generoasă trebuie să-i privească pe 
bărbaţi fără a-i face s-o iubească, s-o adore chiar şi să spună o 
dară mai mult în viaţă: "lată, mi se pare că dacă n-aş fi fost ceea 
ce sunt, l-aş fi disprețuit mai puţin pe acesta decât pe ceilalţi”. 

— Atunci — i se adresă La Vallière, împreunându-şi mâinile 
— asta i-o făgăduieşti tu domnului de Montespan? 

— Ei da, lui ca şi tuturor celorlalţi. Ce! Ţi-am spus că-i 
recunosc o anumită superioritate, asta nu-i de ajuns? Draga 
mea, suntem femei, adică regine, atâta timp cât natura ne dă 
prilejul să deţinem această regalitate — de la cincisprezece la 
treizeci şi cinci de ani. N-ai decât să ai inimă după aceea, când 
nu-ţi va mai rămâne decât atât. 

— Oh, oh! murmură La Valliere. 

— Foarte bine! strigă Montalais. Iată o adevărată femeie! 
Athenais, vei ajunge departe! 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Oh, din creştet până-n tălpi! zise răutăcioasa. 

— Glumeşti, nu-i aşa, Montalais? o întrebă Louise. 

— Nu, nu, aprob tot ce-a spus Athenais; numai că... 


— Numai că? 

— Ei bine, nu pot să le traduc în faptă. Am cele mai 
desăvârşite principii, iau hotărâri faţă de care planurile 
stathiderului şi cele ale regelui Spaniei sunt jocuri de copii, 
apoi, în ziua când să le aduc la îndeplinire, nimic. 

— Te pierzi cu firea? întrebă, nu fără dispreţ, Athenais. 

— Într-un chip nevrednic. 

— Nefericită făptură — adăugă Athenais. Dar cel puţin 
alegi? 

— Doamne... Doamne, nu! Soarta mi se pare totdeauna 
împotrivă: visez împărați şi dau peste... 

— Aure! Aure! strigă La Vallière. Fie-ţi milă, nu jertfi, din 
plăcerea de a spune un cuvânt, pe cei care te iubesc cu o 
dragoste atât de sinceră! 

— Oh, în privinţa asta mă descurc binişor: cei care mă 
iubesc sunt fericiţi că nu-i alung, draga mea. Cu atât mai rău 
pentru mine, dacă am vreo slăbiciune; dar cu atât mai rău 
pentru ei, dacă m-aş răzbuna pe dumnealor. Şi, zău, am să mă 
răzbun! 

— Aure! 

— Bine faci — zise Athenais — şi poate că vei ajunge la 
acelaşi rezultat. Asta se numeşte a fi cochetă, înţelegeţi, 
domnişoarelor? Bărbaţii, care sunt nişte proşti în multe 
privinţe, sunt mai ales în aceea că ei confundă sub acest cuvânt 
de cochetărie mândria unei femei şi firea ei schimbătoare. Eu 
sunt mândră, adică de necucerit; îi reped pe pretendenți, dar 
fără nici un fel de gând de a-i atrage. Bărbaţii spun că sunt 
cochetă, fiindcă au amorul propriu de a crede că-i doresc. Alte 
femei, Montalais, de exemplu, s-au lăsat ademenite de măguliri; 
ele ar fi pierdut fără binecuvântatul resort al instinctului, care 
le îndeamnă să se schimbe dintr-o dată şi să-i urască pe aceia 
ale căror măguliri le primeau altădată. 

— Savantă disertaţie! zise Montalais cu tonul unui 
degustător care se desfată. 

— Odioasă! murmură Louise. 

— Datorită acestei  cochetării, căci iată adevărata 
cochetărie — continuă domnişoara de Tonnay-Charente — 
amantul ce nu-şi mai încăpea în piele de orgoliu acum un ceas, 
se dezumflă într-o clipă de toată îngâmfarea amorului său 
propriu. Îşi lua aere de învingător, iar acum dă înapoi; voia să 
pară că ocroteşte, iar acum cade din nou în genunchi. De aici 


rezultă că, în loc de un soţ gelos, nesuferit, cum sunt toţi, ai de- 
a face cu un amant totdeauna tremurând, totdeauna doritor, 
totdeauna supus, din această singură pricină că are în faţă o 
amantă totdeauna nouă. lată şi fiţi încredințate de asta, 
domnişoarelor, ce înseamnă cochetăria. Prin aceasta poţi fi 
regină între femei, când n-ai primit de la Dumnezeu harul atât 
de preţios de a-ţi ţine în frâu inima şi mintea. 

— Oh, cât eşti de isteaţă — zise Montalais — şi cât de bine 
înţelegi menirea femeilor! 

— Îmi pregătesc o fericire a mea proprie — spuse Athenais 
cu modestie. Mă apăr, ca toţi îndrăgostiţii slabi, împotriva 
asupririi celor mai tari. 

— La Vallière văd că nu spune nimic. 

— Oare fiindcă nu e de părerea noastră? 

— Eu nu înţeleg nimic — răspunse Louise. Vorbiţi ca nişte 
fiinţe ce n-ar fi sortite să trăiască pe această lume. 

— Frumoasă lume! zise Montalais. 

— O lume — adăugă Athenais — în care bărbatul o 
tămâiază pe femeie până o face să cadă ameţită, ca apoi s-o 
batjocorească după ce a căzut. 

— Cine îţi vorbeşte de cădere? zise Louise. 

— Ah, iată o teorie nouă, draga mea; arată-mi, te rog, 
mijlocul de a nu fi învinsă, o dată ce te-ai lăsat târâtă de 
dragoste. 

— Oh — strigă tânăra fată, ridicându-şi spre cerul 
întunecat frumoşii ei ochi umezi — oh, dacă aţi şti ce înseamnă 
să ai o inimă, v-aş explica şi v-aş convinge; o inimă care iubeşte 
e mai tare decât toată cochetăria şi decât toată mândria de care 
vorbiţi voi. Niciodată o femeie nu e iubită, aşa cred eu şi 
Dumnezeu mă aude, niciodată un bărbat nu iubeşte ca un 
idolatru decât atunci când se simte iubit. Lasă-i pe bătrânii din 
comedii să se creadă adoraţi de cochete. Tânărul se cunoaşte 
pe sine însuşi, el nu se pierde cu firea; dacă are pentru cochetă 
o dorinţă, o înflăcărare, o furie — vedeţi că vă las gândirii câmp 
liber şi cât vreţi de larg — într-un cuvânt, dacă o cochetă poate 
să-i sucească minţile, niciodată nu va face din el un îndrăgostit. 
Iubirea, vedeţi voi, aşa cum o înţeleg eu, e un sacrificiu 
necontenit, absolut, întreg; dar nu sacrificiul numai uneia din 
cele doua părţi. Este abnegaţia deplină a două suflete care vor 
să se topească într-unul singur. Dacă voi iubi vreodată, îl voi 
ruga pe iubitul meu să mă lase liberă şi curată; îi voi spune şi el 


va înţelege, că sufletul mi-e sfâşiat de acest refuz, iar el, el care 
mă va iubi, simțind dureroasa măreție a sacrificiului meu, la 
rându-i se va jertfi ca şi mine, mă va respecta, nu va caută 
niciodată să mă facă să cad, pentru a mă batjocori după ce-am 
căzut, aşa cum spuneai adineauri aruncând cu pietre în iubirea 
pe care eu aşa o înţeleg. lată ce înseamnă pentru mine 
dragostea. Şi-acum îmi veţi spune că iubitul meu mă va 
dispreţui; nu cred asta, afara doar dacă el va fi cel mai ticălos 
dintre oameni, dar inima mea mi-e chezaşă că nu voi alege 
niciodată astfel de oameni. Privirea mea îl va răsplăti pentru 
jertfele sale sau îi va impune virtuţi pe care n-ar fi crezut 
niciodată că le are. 

— Dar, Louise — strigă Montalais — tu ne vorbeşti despre 
toate acestea, fără a le pune în practică! 

— Ce vrei să spui? 

— Eşti adorată de Raoul de Bragelonne, iubită în genunchi. 
Bietul băiat e victima virtuţii talc, aşa cum ar fi, sau chiar mai 
mult decât ar fi a cochetăriei mele sau a mândriei domnişoarei 
Athenais. 

— Asta e pur şi simplu o altă treaptă a cochetăriei — zise 
Athenais — şi La Vallière, după câte văd, o foloseşte fără nici un 
fel de şovăială. 

— Oh! făcu Louise. 

— Da, aceasta se numeşte instinct: sensibilitate 
desăvârşită, căutare atentă a sentimentelor, revărsare continuă 
de porniri pasionate, care nu ajung niciodată până la capăt. Oh, 
e o mare dibăcie asta şi e foarte eficace! Acum, când stau şi mă 
gândesc, aş prefera şi eu această tactică de a lupta împotriva 
bărbaţilor, în locul mândriei mele, deoarece ea îţi oferă 
avantajul de a-i face să creadă uneori în simpla încercare de 
convingere; oricum, de aici încolo, fără a mă condamna în totul 
pe mine, o declar superioară simplei cochetării în care crede 
Montalais. 

Cele două fete începură să râdă. Numai La Vallière tăcea şi 
clătina din cap, îngândurată. Apoi, după o clipă, zise: 

— Dacă mi-ai spune de faţă cu un bărbat numai un sfert 
din cele ce mi-ai spus acum sau dacă aş fi încredinţată doar că 
ai gândi aşa ceva, aş muri de durere şi de ruşine chiar în acest 
loc. 

— Ei bine, mori, drăguţa mea — răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente — căci, dacă nu e nici un bărbat aici, sunt în 


schimb două femei, prietenele tale, care îţi spun deschis şi fără 
ocol că eşti o cochetă din instinct, o cochetă naivă, adică cea 
mai primejdioasă specie de cochete din câte există pe lume. 

— Oh, domnişoarelor! suspină La Vallière înroşindu-se şi 
aproape podidită de lacrimi. 

Cele două însoţitoare ale ei izbucniră pentru a doua oară în 
râs. 

— Ei bine, îi voi cere lămuriri lui Bragelonne. 

— Lui Bragelonne? se miră Athenais. 

— Ei da, acestui flăcău curajos ca Cezar, fin şi spiritual ca 
domnul Fouquet, acestui biet tânăr care te cunoaşte de 
doisprezece ani, te iubeşte şi care, totuşi, daca ar fi să te 
credem, nu ţi-a sărutat, până acum, nici măcar vârful degetelor. 

— Explică-ne această cruzime, tu, femeia cu inimă! zise 
Athenais către La Valliere. 

— O voi explica printr-un singur cuvânt: virtutea. Nu 
cumva negi virtutea? 

— Haide, Louise, nu minţi — zise Montalais apucând-o de 
mână. 

— Dar ce vreţi să vă spun? strigă La Vallière. 

— Ce vrei. Dar orice-ai spune, eu rămân la părerea mea 
despre tine: cochetă din instinct, cochetă naivă, adică, am spus- 
o şi o mai spun, cea mai primejdioasă dintre toate cochetele. 

— Oh, nu, nu, te rog, nu crede una ca asta! 

— Cum, doisprezece ani de neclintire absolută? 

— Oh, acum doisprezece ani eu nu aveam decât cinci. 
Nevinovăţia unei copile nu poate fi trecută în seama unei fete 
mari. 

— Ei, bine, acum ai şaptesprezece ani: să zicem trei ani, în 
loc de doisprezece. Timp de trei ani ai fost mereu şi în 
întregime crudă. Şi aveai împotrivă-ţi colţurile tainice de la 
Blois, întâlnirile sub cerul înstelat, întârzierile nocturne pe sub 
platani, cei douăzeci de ani ai lui vorbind celor paisprezece ani 
ai tăi, văpaia din ochii lui îndreptaţi numai către tine. 

— Fie, fie; dar asta a fost totul! 

— Cu neputinţă! 

— Dar, Doamne, de ce e cu neputinţă? 

— Spune-ne lucruri vrednice de crezare, draga mea şi te 
vom crede. 

— Dar, în sfârşit, presupuneţi un lucru. 

— Care? Să vedem. 


— Spune repede, altfel vom presupune mai mult decât ai 
vrea. 

— Să presupunem, deci, că aş fi crezut că-l iubesc, fără a 
iubi de loc. 

— Cum, n-ai iubit de loc? 

— Ce vreţi, dacă am fost altfel decât sunt toate celelalte 
atunci când iubesc, înseamnă că n-am iubit; că nu mi-a sosit 
încă vremea. 

— Louise! Louise! zise Montalais. la seama, am să-ți 
dovedesc că n-ai dreptul să vorbeşti astfel. Raoul nu e aici, nu-l 
amări în lipsa lui, fii milostivă şi dacă, privind lucrurile mai de 
aproape, crezi că nu-l iubeşti, spune-i-o. Bietul băiat! 

Şi începu să râdă. 

— Domnişoara îl deplângea adineauri pe domnul de Guiche 
— interveni Athenais. Nu s-ar putea găsi oare explicaţia acestei 
nepăsări faţă de unul în compătimirea faţă de celălalt? 

— Loviţi-mă, domnişoarelor — murmură La Vallière cu 
tristeţe — loviţi-mă, deoarece nu mă puteţi înţelege. 

— Oh, oh — răspunse Montalais — amărăciune, durere, 
lacrimi! Dar noi râdem, Louise şi nu suntem, te asigur, monștrii 
pe care-i crezi. Uită-te la Athenais cea mândră, cum i se spune: 
ea nu-l iubeşte pe domnul de Montespan, e adevărat, dar ar fi 
nenorocită dacă domnul de Montespan n-ar iubi-o... Uită-te la 
mine! râd de domnul Malicorne, dar acest biet Malicorne de 
care râd ştie prea bine când poate să ducă mâna mea la buzele 
lui. Şi apoi, cea mai în vârstă dintre noi n-are încă douăzeci de 
ani... ce viitor! 

— Nebune! Nebune ce sunteţi! murmură Louise. 

— Ai dreptate — rosti Montalais — şi numai tu ai spus aici 
cuvinte înțelepte. 

— De bună seamă! 

— De acord — răspunse Athenais. Aşadar, hotărât, nu-l 
iubeşti pe acest biet domn de Bragelonne? 

— Poate! zise Montalais. Nu e încă sigură. Dar, în orice 
caz, ascultă, Athenais: dacă domnul de Bragelonne devine liber, 
îţi dau un sfat, ca prietenă. 

— Ce sfat? 

— Să te uiţi bine la el, înainte de a te decide pentru domnul 
de Montespan. 


— Oh, dacă iei lucrurile aşa, draga mea, domnul de 
Bragelonne nu e singurul la care te poţi uita cu plăcere. Nici 
domnul de Guiche, de exemplu, nu e de lepădat. 

— N-a strălucit astă-seară — zise Montalais — şi ştiu din 
izvor sigur că Doamna l-a găsit nesuferit. 

— Domnul de Saint-Aignan, în schimb, a strălucit destul şi 
pot să spun că multe dintre cele ce l-au văzut dansând nu-l vor 
uita atât de repede. Nu-i aşa, La Vallière? 

— Pentru ce-mi pui mie această întrebare? Nici nu l-am 
văzut dansând, nici nu-l cunosc. 

— Nu l-ai văzut pe domnul do Saint-Aignan? Nu-l cunoşti? 

— Nu. 

— Haide, haide, nu te preface că ai o virtute mai grozavă 
decât mândria noastră! Doar ai ochi, nu-i aşa? 

— Foarte buni. 

— Atunci i-ai văzut pe toţi dansatorii din astă-seară? 

— Da, aproape pe toţi. 

— lată un aproape pe toţi destul de nepoliticos pentru ei. 

— Îţi spun ceea ce este. 

— Ei bine, dintre toţi aceşti gentilomi pe care aproape i-ai 
văzut, la care ţi s-au oprit ochii? 

— Da — adăugă Montalais — da, dintre domnul da Saint- 
Aignan, domnul de Guiche, domnul... 

— Nu prefer pe nici unul, domnişoarelor, îi găsesc pe toţi 
deopotrivă de bine. 

— Atunci, în această strălucită adunare, în mijlocul acestei 
curţi, cea dintâi din lume, nu ţi-a plăcut nimeni? 

— Nu spun asta. 

— Atunci vorbeşte. Hai, împărtăşeşte-ne şi nouă idealul 


tău. 

— Nu e vorba de un ideal. 

— Prin urmare, cineva există totuşi? 

— Zău, domnişoarelor — izbucni La Vallière, pierzându-şi 
răbdarea nu vă mai înţeleg de loc! Cum, aveţi ca şi mine o 


inimă, aveţi ca şi mine ochi şi vorbiţi de domnul de Guiche, de 
domnul de Saint-Aignan, de domnul... — mai ştiu eu cine? — 
când regele se afla în mijlocul lor? 

Aceste cuvinte, aruncate la repezeală de un glas tulburat, 
nestăpânit, făcură să răsune în aceeaşi clipă de o parte şi de 
alta a tinerei fete câte o exclamaţie care aproape o speriară. 

— Regele! strigară deodată Montalais şi Athenais. 


La Vallière îşi lăsa fruntea să-i cadă în palme. 

— Oh, da, regele, regele! murmură ea. Aţi văzut vreodată 
pe cineva care să se asemene cu regele? 

— Aveai dreptate adineauri când spuneai că ai ochi foarte 
buni, domnişoară, căci vezi departe, foarte departe. Din păcate, 
regele nu face parte din rândul acelora asupra cărora au 
dreptul să se oprească nişte bieţi ochi ca ai noştri. 

— Oh, e adevărat, e adevărat! strigă La Vallière. Nu le e 
dat tuturor ochilor să privească în faţă soarele. Eu însă îl voi 
privi, chiar de-ar fi să orbesc! 

În acel moment şi ca şi cum ar fi fost stârnite de cuvintele 
ce ieşiseră din gura domnişoarei de La Vallière, un foşnet de 
frunze şi un fâşâit de mătase se auziră în dosul tufişului 
alăturat. Fetele tresăriră îngrozite. Ele vedeau bine frunzele 
care se mişcau, fără să vadă însă obiectul care le mişca. 

— Oh, un lup sau un mistreţ! strigă Montalais. Să fugim, 
domnişoarelor, să fugim! 

Şi cele trei tinere fete se ridicară în prada unei spaime de 
nedescris, o luară la fugă pe prima alee ce le ieşi în cale şi nu se 
mai opriră decât la marginea pădurii. Acolo, cu răsuflările 
tăiate, înghesuindu-se una într-alta, simțind fiecare cum bate 
inima în pieptul celeilalte, încercară să-şi recapete liniştea, dar 
nu izbutiră decât după câtva timp. În cele din urmă, văzând 
luminile ce scânteiau înspre castel, se hotărâră să pornească 
spre acele lumini. 

La Vallière era moartă de oboseală. Aure şi Athenais o 
sprijineau de braţe. 

— Oh, am scăpat ca prin urechile acului! zise Montalais. 

— Domnişoarelor, domnişoarelor — spuse La Vallière — eu 
mă tem să nu fi fost ceva mai rău decât un lup. În ceea ce mă 
priveşte şi spun ceea ce gândesc, aş prefera să fiu sfâşiată de 
vie de o fiară sălbatică, decât să fi fost auzită de cineva. Oh, 
nebună, nebună ce sunt! Cum am putut să gândesc, cum am 
putut să rostesc asemenea lucruri! 

Şi, cu acestea, capul i se înclină ca un spic de trestie; apoi 
îşi simţi picioarele înmuindu-se, toate puterile o părăsiră şi 
alunecă, aproape neînsufleţită, din braţele prietenelor ei, 
căzând pe iarba aleii. 


Capitolul XLVI 


Neliniştea Regelui 


S-o lăsăm pe biata La Vallière, pe jumătate leşinată între 
prietenele sale şi să ne reîntoarcem în preajma stejarului regal. 
Cele trei fete nu făcuseră nici douăzeci de paşi în fuga lor, când 
foşnetul care le îngrozise atât de tare spori şi mai mult în 
frunziş. O formă omenească, care pe măsură ce dădea la o 
parte ramurile tufişului se distingea mai bine, apăru sub 
coroana stejarului şi, văzând locul liber, izbucni într-un hohot 
de râs. E de prisos să mai spunem că această formă omenească 
era a unui tânăr şi elegant gentilom, care îi făcea semne, 
nerăbdător, aceluia ce apăru numaidecât în urma lui. 

— Ei bine, sire — zise a doua formă înaintând cu sfiala — 
oare maiestatea voastră să le fi gonit pe tinerele noastre 
îndrăgostite? 

— Ei, Doamne, da! răspunse regele. Te poţi arăta fără nici 
o grijă, Saint-Aignan! 

— Dar, sire, luaţi seama, veţi fi recunoscut. 

— Ţi-am spus doar că au fugit! 

— Iată o întâlnire fericită, sire, şi, dacă aş îndrăzni să dau 
un sfat maiestăţii voastre, aş spune să le urmărim. 

— Dar cred că sunt departe. 

— Eh, se vor lăsa ajunse, mai ales dacă vor afla cine sunt 
cei care le urmăresc. 

— Cum aşa, domnule încrezut? 

— Doamne! Una dintre ele m-a găsit pe gustul ei, iar alta v- 
a asemuit cu soarele. 

— Motiv în plus să rămânem ascunşi, Saint-Aignan. Soarele 
nu se arată noaptea. E 

— Pe legea mea, sire, maiestatea voastră nu e curioasă? În 
locul vostru, eu aş vrea să ştiu cine sunt cele două nimfe, cele 
două driade, cele două hamadriade care au păreri atât de bune 
despre noi. 

— O, le voi recunoaşte uşor, fără să alerg după ele, te 
încredinţez. 

— Cum, sire? 


— La naiba, după glas! Sunt de la curte şi aceea care 
vorbea despre mine avea o voce fermecătoare. 

— Ah, iată că maiestatea voastră se lasă înrâurit de 
măguliri. 

— Nu s-ar putea spune că e un mijloc pe care-l foloseşti şi 
tu. 

— Oh, iertare, sire, sunt un neghiob. 

— Bine, haide să căutăm unde ţi-am spus. 

— Şi pasiunea aceea despre care mi-aţi vorbit în taină, 
sire, să fie oare dată uitării atât de repede? 

— Oh, nu, nu! Cum vrei să uiţi nişte ochi ca aceia ai 
domnişoarei de La Vallière? 

— Oh, dar cealaltă are o voce atât de fermecătoare! 

— Care? 

— Aceea care iubeşte soarele. 

— Domnule de Saint-Aignan! 

— Iertare, sire! 

— De altminteri, nu mă supăr dacă tu crezi că-mi plac atât 
de mult vocile drăgălaşe şi ochii frumoşi. Te cunosc, eşti un 
flecar îngrozitor şi mâine voi avea de plătit pentru încrederea 
pe care ţi-am arătat-o. 

— Cum asta? 

— Spun că mâine toată lumea va şti că m-am uitat la 
această mică La Vallière; dar, ia seama, Saint-Aignan, numai tu 
cunoşti această taină a mea şi dacă o singură persoană îmi va 
vorbi despre ea, voi şti cine mi-a trădat secretul! 

— Oh, ce căldură, sire! 

—  Înţelegi, nu vreau de loc ca această biată fată să fie 
compromisă! 

— Sire, n-aveţi nici o grijă! 

— Îmi făgăduieşti? 

— Sire, vă dau cuvântul meu! 

"Bun — îşi zise regele, râzând, în sinea lui — mâine toată 
lumea va şti ca am alergat în noaptea asta după La Vallière." 
Apoi, încereând să se orienteze, zise: 

— Ei asta-i, dar ne-am rătăcit! 

— Ah, nu e nici o primejdie. 

— Unde se ajunge prin această poartă? 

— La Rond-Point, sire. 

— Unde ne duceam când am auzit glasurile acelea de 
femei? 


— Da, sire şi acel sfârşit de convorbire în care am avut 
onoarea de a auzi numele meu rostit alături de al maiestăţii 
voastre. 

— Te întorci cam des la asta, Saint-Aignan! 

— Maiestatea voastră mă va ierta, dar sunt încântat să aflu 
că o femeie se gândeşte la mine, fără ca eu să fi ştiut şi fără să 
fi făcut nimic în această privinţă. Maiestatea voastră nu poate 
înţelege o astfel de mulţumire, ea al cărui rang şi ale cărei 
merite atrag atenţia şi stârnesc iubirea pretutindeni. 

— Ei bine, da, Saint-Aignan — zise regele, sprijinindu-se 
prieteneşte de braţul gentilomului şi pornind pe cărarea ce 
socotea că trebuie să ducă spre castel — mă vei crede sau nu, 
dar această naivă mărturisire, această preferinţă dezinteresată 
a unei femei care nu-mi va atrage poate niciodată privirea... 
Într-un cuvânt, misterul acestei aventuri mă tulbură şi, într- 
adevăr, dacă n-aş fi atât de preocupat de La Valliere... 

— Oh, asta să nu vă neliniştească, maiestatea voastră are 
destul timp. 

— Ce vrei să spui? 

— Se zice că La Vallière e foarte cinstită. 

— Tu mă aţâţi, Saint-Aignan, sunt nerăbdător s-o văd. 
Haide, haide! 

Regele minţea, nu era câtuşi de puţin nerăbdător; 
dimpotrivă, avea alt rol de jucat. Şi porni cu un pas iute. Saint- 
Aignan îl urma, păstrând însă o anumită distanţă. Deodată, 
regele oprindu-se, curteanul făcu acelaşi lucru. 

— Saint-Aignan — întrebă el — nu auzi nişte suspine? 

— Eu? 

— Da, ascultă. 

— Într-adevăr, ba şi ţipete mi se pare. 

— Vin din partea asta — zise regele arătând cu mâna. 

— S-ar zice că sunt suspinele, gemetele unei femei — 
spuse domnul de Saint-Aignan. 

— Hai repede! 

Şi regele, împreună cu favoritul, apucând pe o cărare 
piezişă, începură să alerge prin iarbă. Pe măsură ce înaintau, 
strigătele se auzeau tot mai bine. 

— Ajutor! Ajutor! chemau două voci. 

Cei doi tineri alergară şi mai tare. Cu cât se apropiau mai 
mult, cu atât strigătele deveneau ţipete. 

— Ajutor! Ajutor! se auzea mereu. 


lar aceste ţipete sporeau goana regelui şi a însoţitorului 
său. Deodată, la marginea unui şanţ, sub nişte sălcii cu 
ramurile plecate, ei zăriră o femeie în genunchi, ţinând o altă 
femeie leşinată. La câţiva paşi de acolo, o a treia striga după 
ajutor, în mijlocul potecii. Când îi văzu pe cei doi gentilomi, 
despre care nu-şi dădea seama cine sunt, tipetele femeii care 
striga după ajutor se înteţiră. Regele o luă înaintea însoţitorului 
său, sări şanţul şi ajunse în apropierea grupului în momentul 
când, din cealaltă parte a aleii ce ducea spre castel, apărură 
vreo zece persoane, atrase de aceleaşi ţipete care-i atrăseseră 
pe rege şi pe domnul de Saint-Aignan. 

— Ce s-a întâmplat aici, domnişoarelor? întrebă Ludovic. 

— Regele! strigă domnişoara de Montalais, scăpând din 
mână, în uluirea ei, capul bietei La Valliere, care căzu astfel 
întinsă în întregime pe iarbă. 

— Da, regele. Dar ăsta nu-i un motiv s-o laşi aşa pe 
prietena dumitale. Cine e dânsa? 

— E domnişoara de La Vallière, sire. 

— Domnişoara de La Vallière? 

— Care a leşinat... 

— Ah, Doamne — exclamă regele — biata copilă! Repede, 
repede, un medic! 

Dar, în zelul cu care rostise aceste cuvinte, regele nu se 
mai îngrijise ca, atât exclamaţia cât şi gesturile care o însoțeau, 
să nu-i pară cam prea puţin însufleţite domnului de Saint- 
Aignan, care tocmai auzise din gura sa mărturisirea acestei 
mari iubiri ce-i atinsese inima. 

— Saint-Aignan — adăugă suveranul — ai grijă, te rog, de 
domnişoara de La Vallière. Cheamă un medic. Eu mă duc s-o 
previn pe Doamna despre accidentul care i s-a întâmplat 
domnişoarei sale de onoare. 

Într-adevăr, în timp ce domnul de Saint-Aignan se îngrijea 
ca domnişoara de La Vallière să fie dusă la castel, regele alergă 
înainte, bucuros ca avea prilejul de a se apropia încă o dată de 
Doamna şi de a-i vorbi sub un pretext oarecare. 

Din fericire, tocmai trecea o trăsură; îi făcu semn vizitiului 
să oprească şi persoanele dinăuntru, aflând de accident, se 
grăbiră să-i cedeze locul domnişoarei de La Vallière. Curentul 
de aer produs de iuţeala cu care mergea trăsura o readuse pe 
bolnavă la viaţă. Ajunsa la castel, ea putu, cu toate ca era foarte 
slăbită, să coboare din trăsură şi, cu ajutorul domnişoarelor 


Montalais şi Athenais, pătrunse în interiorul apartamentelor. Fu 
aşezată într-o cameră ce ţinea de saloanele de la parter. Apoi, 
ca şi cum această întâmplare n-ar fi produs prea mare efect 
asupra celor ce se plimbau, promenada fu reluată. 

Între timp, regele o întâlni pe Doamna într-un boschet, se 
aşeză alături de dânsa şi piciorul lui îl căută încet pe al 
Prințesei sub scaunul acesteia. 

— Luaţi seama sire, — îi şopti Henriette — nu păreţi a fi un 
bărbat nepăsător. 

— Vai — răspunse Ludovic al XIV-lea la acelaşi diapazon — 
mi-e teamă să nu fi încheiat o convenţie mai presus de puterile 
noastre. Apoi, cu glas tare, întrebă: Ai aflat de accident? 

— Ce accident? 

— Oh, Dumnezeule, de bucurie că te revăd, am şi uitat că 
venisem anume să-ţi vorbesc despre el. Sunt totuşi foarte 
îndurerat de această întâmplare: una dintre domnişoarele 
dumitale de onoare, biata La Vallière, şi-a pierdut cunoştinţa. 

— Ah, sărmana copilă — zise fără a se tulbura Prinţesa — 
şi ce-a păţit? Apoi, încet: Dar nu vă gândiţi, sire? Vreţi să se 
creadă că aveţi o mare pasiune pentru această fată şi staţi aici, 
când ea dă să moară dincolo! 

— Ah, doamnă, doamnă — zise regele suspinând — cât de 
bine te pricepi să-ţi joci rolul şi cum te gândeşti la toate — şi se 
ridică. Doamnă — spuse apoi destul de tare pentru ca toată 
lumea să-l audă — îngăduieşte-mi să te părăsesc; neliniştea mea 
e mare şi vreau să mă încredinţez eu însumi dacă au fost date 
toate îngrijirile cuvenite. 

Şi regele se retrase pentru a se duce din nou lângă La 
Vallière, în timp ce asistenţa începu să comenteze aceste 


cuvinte ale lui: "Neliniştea mea e mare". 


Capitolul XLVII 


Taina Regelui 


Pe drum, regele îl întâlni pe contele de Saint-Aignan. 


— Ei bine, Saint-Aignan — întrebă el cu prefăcută nelinişte 
— cum se simte bolnava? 

— Dar, sire — se bâlbâi de Saint-Aignan — mărturisesc, 
spre ruşinea mea, că nu mai ştiu nimic. 

— Cum nu mai ştii? vorbi regele, străduindu-se să dea a 
înţelege că ia în serios această lipsă de atenţie pentru obiectul 
predilecţiei sale. 

— Sire, iertaţi-mă, dar m-am întâlnit cu una din cele trei 
fete care vorbeau sub copac şi mărturisesc că asta mi-a făcut 
mare plăcere. 

— Ah, ai şi găsit-o? spuse numaidecât regele. 

— Pe aceea care vorbea atât de frumos despre mine, şi, 
găsind-o pe a mea, mă duceam s-o caut pe a voastră, sire, când 
am avut fericirea de a întâlni pe maiestatea voastră. 

— Prea bine; dar înainte de toate, domnişoara de La 
Valliere! vorbi regele, credincios rolului său. 

— Oh, iată o frumuseţe demnă de luat în seamă — zise 


Saint-Aignan — şi leşinul ei face mare vâlvă, întrucât 
maiestatea voastră se interesa de ea înainte de această 
întâmplare. 


— Dar numele frumoasei dumitale, Saint-Aignan, e secret? 

— Sire, ar trebui să fie un secret, ba chiar unul foarte 
mare; dar pentru maiestatea voastră, ştiţi foarte bine, nu pot 
exista secrete. 

— Numele ei, atunci? 

— Domnişoara de Tonnay-Charente. 

— E frumoasă? 

— Mai presus de orice, da, sire. l-am recunoscut glasul 
care rostea cu atâta drăgălăşenie, numele meu şi m-am dus 
lângă ea, i-am pus întrebări, atât cât mi-a fost cu putinţă să o 
fac în mijlocul mulţimii, iar ea mi-a spus, fără să bănuiască 
nimic, că se afla, cu puţin mai înainte, după stejarul cel mare, 
cu două prietene, când apariţia unui lup sau a unui hoţ le-a 
speriat şi le-a pus pe fugă. 

— Dar — întrebă regele cu nerăbdare — numele celor două 
prietene? 

— Sire — se bâlbâi Saint-Aignan — maiestatea voastră mă 
poate închide la Bastilia. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunt un egoist şi un prost. Surprinderea mea a 
fost atât de mare făcând o asemenea cucerire şi o atât de 


fericită descoperire, încât m-am oprit aici. De altminteri, n-aş fi 
putut crede că maiestatea voastră, preocupată cum o ştiam de 
domnişoara de La Vallière, ar mai fi dat vreo în-semnătate celor 
auzite acolo; pe urmă domnişoara de Tonnay-Charente m-a 
părăsit în grabă, pentru a se duce lângă domnişoara de La 
Vallière. 

— Bine, să sperăm că voi avea şi eu norocul tău. Vino, 
Saint-Aignan. 

— Regele meu are ambiţie, precum văd şi nu îngăduie să-i 
scape nici o cucerire. Ei bine, îi făgăduiesc că voi căuta până la 
capăt şi de altfel, printr-una din cele trei graţii, vom afla numele 
celorlalte, iar o dată cu numele şi taina. 

— Oh şi eu voi face la fel — zise regele. Nu am nevoie 
decât să-i aud glasul pentru a o recunoaşte. Dar să ne oprim 
aici deocamdată şi, hai, condu-mă la această biată La Valliere. 

"Ei — îşi spuse Saint-Aignan — iată, într-adevăr, o pasiune 
ce se înfiripă pentru această fetiţă. E nemaipomenit! Aşa ceva 
n-aş fi putut crede niciodată!" Şi cum, în timp ce gândea 
acestea, îi arătase regelui sala în care fusese dusă La Vallière, 
regele intră acolo. Saint-Aignan îl urmă. 

Intr-o sală scundă, lângă o fereastră mare ce dădea spre 
grădină, La Vallière, aşezată într-un fotoliu larg, aspira cu 
răsuflări adânci aerul înmiresmat al nopţii. De la pieptu-i 
desfăcut, dantelele cădeau răvăşite printre buclele frumosului 
ei păr blond, împrăştiat peste umerii albi. Cu privirea obosită, 
străbătută de văpăi aproape stinse şi înecată în şuvoaie mari de 
lacrimi, ea nu mai trăia decât ca una din acele minunate vedenii 
din visurile noastre ce se perindă atât de firave şi atât de 
poetice prin faţa ochilor închişi ai celui care doarme, 
desfăcându-şi aripile fără să le mişte şi deschizându-şi buzele 
fără să scoată nici un sunet. 

Această paloare de sidef a tinerei La Vallière avea un 
farmec pe care nimic nu l-ar putea reda; suferinţa trupească şi 
sufletească înfăşurase această dulce înfăţişare cu o armonie de 
nobilă durere; nemişcarea totală a braţelor şi bustului ei o făcea 
să semene mai mult cu o moartă decât cu o făptură vie; părea 
că nu aude nici şoaptele prietenelor sale, nici larma depărtată 
ce se ridica din împrejurimi. Se întreținea cu ea însăşi, iar 
frumoasele ei mâini, lungi şi delicate, tresăreau din timp în 
timp, ca sub fiorul unor atingeri nevăzute. 


Regele intră fără ca ea să fi observat sosirea lui, într-atât 
de cufundată era în reveria sa. El văzu însă de departe acel chip 
adorabil peste care luna învăpăiată îşi revărsa lumina liniştită a 
lămpii sale de argint. 

— Dumnezeule — strigă regele cu o nestăpânită groază — 
e moartă! 

— Nu, nu, sire — rosti încet Montalais — dimpotrivă, îi e 
mai bine. Nu-i aşa, Louise, ca te simţi mai bine? 

La Vallière nu răspunse nimic. 

— Louise — adăuga Montalais — e regele, care binevoieşte 
să întrebe de sănătatea ta. 

— Regele! exclamă Louise, ridicând cu tresărire capul, ca 
şi cum un izvor de viaţă i-ar fi reînsufleţit deodată inima. Regele 
întreabă de sănătatea mea? 

— Da — răspunse Montalais. 

— Regele e, aşadar, aici? zise La Valliere, fără a îndrăzni 
să privească în jurul ei. 

— Asta e vocea! Asta e vocea aceea! şopti Ludovic cu 
învolburare la urechea lui Saint-Aignan. 

— Ei da — răspunse Saint-Aignan — maiestatea voastră are 
dreptate, e îndrăgostită de soare. 

— Sst! făcu regele. Apoi, apropiindu-se de La Vallière: Nu 
te simţi bine, domnişoară? Adineauri, în parc, te-am văzut 
leşinată chiar. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Sire — bâigui biata copilă tremurând şi fără pic de 
culoare în obraji — credeţi-mă, nici eu nu ştiu ce să spun. 

— Ai umblat prea mult — zise regele — şi poate oboseala... 

— Nu, sire — se grăbi să răspundă Montalais pentru 
prietena sa — nu poate să fie oboseala, căci ne-am petrecut o 
parte din seară aşezate sub stejarul regal. 

— Sub stejarul regal! repetă regele, tresărind. Deci nu m- 
am înşelat, ea este. 

Şi-i adresă contelui o ocheadă plină de înţeles. 

— Ah, da — zise Saint-Aignan — sub stejarul regal, cu 
domnişoara de Tonnay-Charente. 

— De unde ştiţi asta? întrebă Montalais. 

— Dar am aflat într-un chip foarte simplu: domnişoara de 
Tonnay-Charente mi-a spus. 

— Atunci poate v-a spus şi pricina pentru care a leşinat La 
Valliere? 


— Doamne, mi-a vorbit de un lup sau de un hoţ, nu mai ştiu 
bine. 

La Vallière asculta cu ochii pironiţi, cu pieptul zbătându-i- 
se, ca şi cum ar fi înţeles, printr-o încordare a spiritului, o parte 
a adevărului. Ludovic luă această atitudine şi acest zbucium 
drept continuarea unei spaime de care nu scăpase încă. 

— Nu-ţi fie teamă, domnişoară — spuse el cu un început de 
tulburare pe care nu şi-o putea ascunde — lupul care te-a 
speriat atât de tare era un lup cu două picioare. 

— Era un om! Era un om! strigă Louise. Un om care a auzit 
totul! 

— Ei bine, domnişoară, dar ce rău vezi dumneata în faptul 
că cineva ar fi stat şi ar fi ascultat? Socoţi oare că aţi spus 
cuvinte care nu puteau fi auzite? 

La Valliere îşi lovi mâinile una de alta şi le duse repede la 
fruntea a cărei roşeaţă încerca să şi-o ascundă. 

— Oh — întrebă ea — în numele cerului, cine s-a furişat 
acolo? Cine a auzit cele ce am spus? 

Regele făcu un pas şi-i luă o mână. 

— Eu eram, domnişoară — zise el înclinându-se cu un 
blând respect. Te sperie asta cumva? 

La Vallière scoase un țipăt; pentru a doua oară, puterile o 
părăsiră şi, rece, gemând deznădăjduită, recăzu nemişcată în 
fotoliul ei. Regele avu timpul să întindă un braţ, astfel că fata se 
pomeni pe jumătate susţinută de el. 

La doi paşi de rege şi de la Vallière, domnişoarele de 
Tonnay-Charente şi Montalais, amuţite şi parcă împietrite, 
amintindu-şi convorbirea pe care o avuseseră cu La Valliere, 
nici nu se mai gândeau să-i vină în ajutor, zăpăcite cum erau de 
prezenţa regelui, care, cu un genunchi la pământ, o ţinea pe La 
Vallière de mijloc. 

— Maiestatea voastră a auzit totul, sire? murmură 
Athenais. 

Dar regele nu răspunse; el avea privirea îndreptată către 
ochii pe jumătate închişi ai domnişoarei de La Valliere şi ţinea 
în mână braţul ei lipsit de putere. 

— La naiba — zise Saint-Aignan, care spera, la rându-i, s-o 
vadă pe domnişoara de Tonnay-Charente leşinată şi se grăbea 
s-o sprijine cu braţele deschise — dar nu ne-a scăpat un cuvânt 
din tot ce s-a spus acolo! 


Însă mândra Athenais nu era femeia care să leşine aşa de 
uşor; îi aruncă o privire cumplită lui Saint-Aignan şi fugi. 
Montalais, mai curajoasă, veni repede lângă Louise şi o primi 
din mâinile regelui, care era pe cale să-şi piardă capul simţindu- 
şi faţa atinsă de părul înmiresmat al bolnavei. 

— Să fie într-un ceas bun! murmură Saint-Aignan. lată o 
întâmplare grozavă, şi, dacă nu voi fi primul care să o 
povestesc, va fi vai de mine. 

Regele se apropie de el şi, cu glas tremurând, cu o mină 
furioasă, scrâşni: 

— Conte, nici un cuvânt! 

Bietul rege uitase că, numai cu un ceas mai înainte, îi 
făcuse aceluiaşi om aceeaşi recomandaţie, dar dorind cu totul 
altceva şi anume ca acest om să fie cât mai indiscret. Drept 
care şi recomandaţia de acum părea să fie tot atât de zadarnică 
precum fusese şi cea dintâi. 

Peste o jumătate de ceas, întregul Fontainebleau ştia că 
domnişoara de La Vallière avusese sub stejarul regal o 
convorbire cu Montalais şi Tonnay-Charente şi că în această 
convorbire ca îşi mărturisise dragostea pentru rege. Se ştia, de 
asemeni, că regele, după ce-şi arătase îngrijorarea pe care i-o 
stârnise starea domnişoarei de La Vallière, devenise palid şi 
fusese cuprins de tremur primind-o în braţele sale pe frumoasa 
leşinată, astfel încât fu pe deplin stabilit, în mintea tuturor 
curtenilor, că cel mai mare eveniment al vremii se produsese, în 
sfârşit: anume, că maiestatea sa o iubea pe domnişoara de La 
Vallière şi că, prin urmare, Domnul putea să doarmă de aici 
încolo fără nici o grijă. Ceea ce, de altfel, regina-mamă, tot atât 
de surprinsă ca şi ceilalţi de această bruscă schimbare, se grăbi 
să împărtăşească tinerei regine şi lui Filip de Orleans. Numai că 
făcu aceasta într-un chip diferit faţă de fiecare. Nurorii sale: 

— Vezi, Tereza — îi spuse ea — că ai săvârşit o mare 
greşeală învinuindu-l pe rege? Poftim, astăzi i se dă o nouă 
amantă; de ce aceea de astăzi ar fi mai adevărată decât aceea 
de ieri şi aceea de ieri decât aceea de azi? 

Iar Domnului, povestindu-i întâmplarea de la stejarul regal: 

— Te mai încăpăţânezi în geloziile tale absurde, dragul 
meu Filip? lată, s-a dovedit că regele şi-a pierdut capul pentru 
această mică La Vallière. Nu-i spune nimic nevestei tale: regina 
ar afla fără întârziere. 


Această din urmă confidenţă avu un efect imediat. Domnul, 
înseninat, triumfător, o căută pe soţia lui şi, întrucât nu era încă 
miezul nopţii, iar serbarea trebuia să ţină până la ceasurile 
două dimineaţa, îi oferi braţul pentru o mică plimbare. Dar, 
după câţiva paşi numai, cel dintâi lucru pe care-l făcu fu să 
calce sfatul pe care i-l dăduse mama lui. 

— Să nu-i spui nimic reginei, auzi, despre cele ce se 
povestesc pe socoteala regelui — zise el pe un ton misterios. 

— Dar ce se povesteşte? întrebă Doamna. 

— Că fratele meu a căzut pradă, pe neaşteptate, unei 
pasiuni ciudate. 

— Pentru cine? 

— Pentru tinerica aceea de La Vallière. 

Era întuneric, aşa ca Doamna putu să zâmbească în voie. 

— Ah — făcu ea — şi de când ţine asta? 

— De câteva zile, după câte se pare. Dar până acum nu era 
decât fum şi flacăra s-a aprins abia astă-seară. 

— Regele are gust — zise Doamna. După părerea mea, 
micuța e încântătoare. 

— Ai aerul că-ţi baţi joc de mine, scumpa mea. 

— Eu? Ce te îndeamnă să crezi? 

— Oricum, această pasiune va face fericită cel puţin o 
persoană, fie ea şi La Vallière. 

— Dar — adăugă Prinţesa — într-adevăr, domnule, vorbeşti 
ca şi cum ai fi citit în adâncul inimii domnişoarei mele de 
onoare. Cine îţi spune că ea va consimţi să răspundă la 
pasiunea regelui? 

— Şi cine-ţi spune că nu va răspunde? 

— Il iubeşte pe vicontele de Bragelonne. 

— Ah, crezi? 

— E chiar logodnica lui. 

— A fost. 

— Cum asta? 

— Da; când i s-a cerut regelui încuviințarea pentru această 
căsătorie, el a refuzat să o dea. 

— A refuzat? 

— Da şi faţă de contele de La Fere însuşi, căruia regele îi 
păstrează, ştii asta, o mare stimă pentru rolul pe care l-a jucat 
în restaurarea fratelui dumitale, precum şi în alte câteva 
evenimente petrecute mai demult. 


— Ei bine, bieţii îndrăgostiţi vor trebui să aştepte până 
când regele va binevoi să-şi schimbe părerea; sunt tineri, au 
destul timp. 

— Ah, draga mea — zise Filip zâmbind la rândul lui — văd 
că nu cunoşti partea cea mai nostimă a acestei întâmplări. 

— Nu, n-o cunosc. 

— Aceea care l-a mişcat adânc pe rege. 

— Regele a fost mişcat adânc? 

— Până în străfundul inimii. 

— Dar despre ce este vorba? Spune-mi repede, te rog! 

— De o aventură cum nu se poate mai romantică. 

— Ştii bine cât de mult îmi plac astfel de aventuri şi totuşi 
mă faci să aştept — zise Prinţesa cu nerăbdare. 

— Ei bine, iată... 

Şi Domnul făcu o pauză. 

— Ascult. 

— Sub stejarul regal... Ştii unde e stejarul regal? 

— N-are importanţă... Sub stejarul regal, aşadar? 

— Ei bine, domnişoara de La Valliere, crezându-se singură 
cu două prietene, le-a făcut mărturisiri despre dragostea ei 
pentru rege. 

— Ah! exclamă Doamna cu un început de nelinişte. Despre 
dragostea ei pentru rege? 

— Da. 

— Şi când asta? 

— Acum un ceas. 

Doamna tresări. 

— Şi nimeni nu cunoştea această dragoste? 

— Nimeni. 

— Nici chiar maiestatea sa? 

— Nici chiar maiestatea sa. Mica persoană îşi păstra taina 
închisa în străfundul inimii, până când, deodată, taina fiind mai 
puternică decât ea, a ieşit la iveală. 

— Şi de la cine ai aflat această absurditate? 

— Dar toata lumea o ştie! 

— Şi de unde o ştie toată lumea, spune! 

— De la însăşi La Valliere, care şi-a mărturisit această 
iubire faţă de Montalais şi Tonnay-Charente, prietenele ei. 

Doamna se opri din mers şi, cu o mişcare bruscă, îşi trase 
mâna de la braţul soţului ei. 


— Acum un ceas zici că a făcut această mărturisire? 
întrebă dânsa. 

— Aproape. 

— Şi regele a aflat? 

— Tocmai asta e partea cea mai romantică a întâmplării, că 
regele se găsea cu Saint-Aignan în dosul stejarului regal şi a 
auzit toată acea interesantă convorbire, fără a-i scăpa un singur 
cuvânt. 

Doamna simţi o împunsătura în inimă. 

— Dar l-am văzut pe rege puţin după aceea — zise ea fără 
să se controleze — şi nu mi-a spus nimic. 

— Cum era să-ţi spună! rosti Domnul, naiv ca un soţ care 
triumfă. Se ferea să-ţi vorbească despre asta tocmai el care 
dăduse dispoziţii la toată lumea să nu-ţi spună o vorbă despre 
cele petrecute. 

— Ce-ai spus? strigă Doamna furioasă. 

— Spun că voia să-ţi ascundă întâmplarea. 

— Şi pentru ce s-ar feri de mine? 

— De teamă ca prietenia dumitale cu tânăra regină să nu 
te îndemne să-i dezvălui ceva acesteia, iată totul. 

Doamna îşi lăsă capul în jos; se simţea rănită de moarte. 
Din clipa aceea nu mai putea avea odihnă până când nu avea 
să-l întâlnească pe rege. 

Cum un rege este, în chip firesc, ultimul din regatul său 
care află ce se vorbeşte despre el şi cum un îndrăgostit este 
singurul care nu ştie ce se spune despre iubita lui, când regele 
o zări pe Doamna, care-l căuta, se îndreptă spre ea puţin 
tulburat, dar, ca totdeauna, bucuros şi plin de graţie. Doamna 
aştepta ca el să deschidă vorba despre La Vallière. Apoi, fiindcă 
Ludovic nu spunea nimic, îl întrebă: 

— Şi micuța aceea? 

— Care micuță? se miră regele. 

— La Vallière... Nu mi-aţi spus, sire, că-şi pierduse 
cunoştinţa? 

— Nici acum nu se simte mai bine — zise regele 
prefăcându-se că nici nu-i pasă. 

— Dar asta va dăuna zvonului pe care maiestatea voastră 
ar trebui să-l facă să se răspândească, sire. 

— Care zvon? 

— Că vă interesaţi de ea. 


— Oh, sper că zvonul se va răspândi totuşi — zise regele cu 
un aer distrat. 

Doamna aştepta încă; ea voia să vadă dacă regele îi va 
vorbi ceva despre aventura de la stejarul regal. Dar regele nu 
scoase o vorbă. Doamna, la rândul ei, nu deschise gura despre 
această întâmplare, astfel că regele se despărţi de ea fără să-i fi 
făcut nici cea îmi mică mărturisire. Abia îl văzu însă pe rege 
plecat şi Doamna se duse să-l caute pe Saint-Aignan. Acesta era 
uşor de găsit, căci se asemăna cu acele bastimente însoţitoare 
ce se ţin totdeauna alături de vasele cele mari. 

Saint-Aignan era tocmai omul care-i trebuia Doamnei, în 
starea de spirit în care se găsea ea acum. El nu căuta decât o 
ureche ceva mai nobilă decât celelalte, pentru a-i povesti 
întâmplarea în toate amănuntele ei. Astfel, nu-i ascunse 
Doamnei nici măcar un singur cuvânt. După ce sfârşi, Doamna 
îi spuse: 

— Mărturiseşte că e o poveste cât se poate de frumoasă. 

— Poveste, nu; întâmplare, da. 

— Mărturiseşte că, poveste sau întâmplare, mi-ai spus-o 
aşa cum ai auzit-o şi dumneata de la alţii, dar că n-ai fost de 
faţă. 

— Doamnă, pe onoarea mea, am fost acolo! 

— Şi crezi că declaraţiile acelea i-au făcut vreo impresie 
regelui? 

— Aşa cum mi-au făcut mie cele ale domnişoarei de 
Tonnay-Charente — răspunse Saint-Aignan.  Ascultaţi-mă, 
doamnă, domnişoara de La Vallière l-a comparat pe rege cu 
soarele: ce poate fi mai măgulitor? 

— Regele nu se lasă ameţit de asemenea măguliri. 

— Doamnă, regele e oricum mai mult om decât soare şi 
asta am văzut adineauri, când La Valliere i-a căzut în braţe. 

— La Vallière i-a căzut în braţe regelui? _ 

— Oh, era un tablou dintre cele mai plăcute! Închipuiţi-vă 
că La Valliere stătea întinsă şi că... 

— Ei bine, ce-ai văzut? Spune, vorbeşte! 

— Am văzut ceea ce alte zece persoane au văzut în acelaşi 
timp cu mine şi anume am văzut că, atunci când La Vallière 
căzuse în braţele sale, regele era să leşine. 

Doamna scoase un mic țipăt, singurul semn al furiei sale 
surde. 


— Mulţumesc — zise ea râzând nervos — eşti un povestitor 
neîntrecut, domnule de Saint-Aignan. 
Şi o luă la fugă, singură şi gâfâind, spre castel. 


Capitolul XLVIII 


Curse de noapte 


Domnul o părăsise pe Prinţesă în cea mai bună dispoziţie 
din lume şi cum se obosise mult în cursul acelei zile, se retrase 
în apartamentul lui, lăsându-i pe fiecare din ai săi să-şi 
sfârşească noaptea aşa cum avea să le facă plăcere. Întorcându- 
se la dânsul, Prinţul se ocupă de toaleta sa de noapte cu un 
tabiet mai pronunţat ca de obicei, dată fiind starea de deplină 
mulţumire ce-l stăpânea. Astfel, în timp ce valeţii de cameră îi 
pregăteau cele necesare, el fredona principalele arii ale 
baletului pe care-l cântaseră alăutele şi pe care regele îl 
dansase. Apoi chemă croitorii, ceru să i se arate costumele de a 
doua zi şi, deoarece era foarte mulţumit de ei, le împărţi câteva 
gratificaţii. În sfârşit, întrucât cavalerul de Lorraine, văzându-l 
intrând, intră şi el la rândul său, Domnul îl copleşi cu 
amabilităţi. Acesta, după ce-l salută pe Prinţ, rămase o clipă 
tăcut, ca un şef de trăgători care studia terenul pentru a şti în 
ce punct anume să-şi îndrepte focul; apoi, părând a se decide, 
zise: 

— Aţi observat un lucru cu totul neobişnuit, monseniore? 

— Nu, care? 

— Proasta primire pe care maiestatea sa a făcut-o în 
aparenţă contelui de Guiche. 

— În aparenţă? 

— Da, fără îndoială, fiindcă, în realitate, i-a arătat favoarea 
sa. 

— Dar eu n-am băgat de seamă — zise Prinţul. 

— Cum, n-aţi băgat de seamă că în loc să-l trimită înapoi în 
exilul său, aşa cum era firesc, regele l-a autorizat în ciudata lui 
rezistenţă şi i-a îngăduit să-şi reia locul în balet? 


— Şi socoţi că regele a făcut rău, cavalere? întrebă 
Domnul. 

— Nu sunteţi de părerea mea, Prinţe? 

— Nu prea, dragul meu cavaler şi eu îl încuviinţez pe rege 
că nu şi-a arătat mânia faţă de un nenorocit, mai degrabă 
nebun decât rău intenţionat. 

— Pe cinstea mea — zise cavalerul — în ce mă priveşte, 
mărturisesc că această mărinimie mă uimeşte peste măsură. 

— Şi pentru ce te uimeşte? întrebă Filip. 

— Pentru că l-aş fi crezut pe rege mai gelos — răspunse cu 
răutate cavalerul. 

De câteva clipe, Domnul simţea că în cuvintele cavalerului 
se ascundea ceva iritant; ultima frază a acestuia puse foc la 
cazan. 

— Gelos! strigă Prinţul. Gelos! Ce înseamnă cuvântul ăsta? 
Gelos pentru ce, dacă eşti bun, sau din cauza cui? 

Cavalerul îşi dădu seama că lăsase să-i scape una din 
răutăţile sale, aşa cum făcea adesea. Încercă deci să îndrepte 
greşeala, atât cât îi mai stătea în putinţă s-o facă. 

— Gelos pentru autoritatea sa — zise el cu o naivitate 
prefăcută — de ce altceva vreţi ca regele să fie gelos? 

— Ah — făcu monseniorul — foarte bine! 

— Oare — continuă cavalerul — alteţa voastră regală ar fi 
cerut iertarea acestui simpatic conte de Guiche? 

— Vai, nu! răspunse Domnul. Guiche e un băiat de spirit şi 
de curaj, dar a fost cam uşuratic faţă de Doamna, astfel că nu-i 
vreau nici răul, nici binele. 

Cavalerul îl aţâţa împotriva lui de Guiche, aşa cum 
încercase să-l aţâţe împotriva regelui; dar crezu a înţelege că 
momentul înclina spre iertare şi chiar către cea mai deplină 
nepăsare, astfel că, pentru a lămuri lucrurile, se vedea nevoit să 
vâre lumina chiar sub nasul soţului. Cu un asemenea joc însă 
poţi frige uneori pe alţii, dar mai adesea te frigi pe tine însuţi. 
"Prea bine, prea bine — îşi spuse în sinea lui cavalerul — îl voi 
aştepta de pe Wardes; el va face într-o zi mai mult decât mine 
într-o lună, deoarece cred, Dumnezeu să mă ierte, sau, mai 
degrabă, Dumnezeu să-l ierte, că el e şi mai gelos decât sunt 
eu. Şi apoi, nu de Wardes îmi e de trebuinţă, ci o întâmplare, pe 
care n-o văd ivindu-se altfel. Că de Guiche s-a întors după ce 
fusese izgonit, fireşte, lucrul e grav; dar toată gravitatea 
dispare când te gândeşti că de Guiche a revenit în momentul 


când Doamna nu se mai ocupă de el. Într-adevăr, Doamna se 
ocupă de rege, asta e limpede. Dar, cu toate că dinţii mei nu-l 
pot muşca şi nici n-au voie să-l muşte pe rege, sigur este că 
Doamna nu se va mai putea ocupa prea multă vreme de rege, 
dacă, după cum se, spune, regele nu se mai ocupă de dânsa. De 
aici rezultă că trebuie să stăm liniştiţi şi să aşteptăm naşterea 
unui nou capriciu, care va pune vârf la toate." Cu acestea, 
cavalerul se întinse cu resemnare în fotoliul pe care Domnul îi 
îngăduise să se aşeze în prezenţa sa şi, nemaiavând nici o 
răutate de spus, iată că isteţul cavaler de Lorraine nu mai avea 
nici spirit. Din fericire, Domnul avea o mare provizie de voioşie, 
aşa cum am spus, din care se înfruptară amândoi până în 
momentul când, concediindu-şi valeţii şi ofiţerii, Prinţul trecu în 
camera sa de culcare. Retrăgându-se, îl însărcină pe cavaler să- 
i transmită Doamnei complimentele sale şi să-i spună că, 
noaptea fiind rece, Domnul, care se temea de dureri de dinţi, n- 
avea să mai coboare în parc până la ziuă. 

Cavalerul ajunse la Prinţesă tocmai în clipa când şi ea se 
întorcea la dânsa. Ca un mesager credincios, se achită de 
însărcinarea primită şi observă mai întâi nepăsarea, ba chiar 
tulburarea cu care Doamna primi cele transmise de soţul ei. In 
asta i se păru că vede ceva oarecum nou. Dacă Doamna ar fi 
ieşit din casă cu acest aer ciudat, el ar fi urmărit-o. Dar Doamna 
se întorcea, deci nu era nimic de făcut. Se răsuci pe călcâie ca 
un bâtlan care nu ştie încotro s-o apuce, interogă acrul, 
pământul, apa, înălţă capul şi se hotărî deodată, pornind cu un 
gest maşinal spre aleile parcului. Dar nu făcu nici o sută de paşi 
şi întâlni doi tineri care mergeau la braţ, cu capetele plecate, 
lovind cu vârful piciorului pietricelele pe care le găseau în cale 
— vagă distracţie ce părea să le însoţească gândurile. Erau 
domnii de Guiche şi de Bragelonne. Văzându-i, cavalerul de 
Lorraine avu, ca întotdeauna, un simţământ de repulsie. Le făcu 
totuşi un salut adânc, la care i se răspunse cu aceeaşi măsură. 
Apoi, observând că parcul se golea, că iluminaţiile începeau sa 
se stingă, că adierea dimineţii prindea să se simtă, o luă la 
stânga şi intră în castel prin curtea cea mică. Ceilalţi doi o 
apucară la dreapta şi-şi continuara drumul spre marele parc. 

In momentul când cavalerul urca mica scară ce ducea la 
intrarea ascunsă, el zări o femeie, urmată de o alta, ivindu-se 
sub arcada ce făcea legătura între curtea mică şi curtea cea 
mare. Aceste două femei îşi iuţeau paşii, pe care foşnetul 


rochiilor lor de mătase îi trădau în noaptea destul de 
întunecoasă. Croiala măntăluţelor lor, talia elegantă, mersul 
misterios şi mândru totodată prin care se distingeau cele două 
femei şi mai ales aceea care păşea înainte, îl izbiră pe cavaler. 
"lată două femei pe care le cunosc, desigur" — îşi spuse el, 
oprindu-se pe ultima treaptă a peronului. Apoi, în clipa când, cu 
instinctul lui de copoi, se pregătea să le urmărească, unul din 
lacheii săi, care alerga după el de câtva timp, îl opri: 

— Domnule — îi spuse acesta — a sosit curierul. 

— Bine, bine! răspunse cavalerul. Avem timp mâine. 

— Dar sunt două scrisori grabnice, pe care domnul cavaler 
va fi poate bucuros să le citească. 

— Ah! făcu acum cavalerul. Şi de unde vin ele? 

— Una vine din Anglia, cealaltă din Calais; aceasta din 
urmă a sosii prin ştafetă şi pare să fie foarte importantă. 

— Din Calais? Dar cine dracu-mi scrie din Calais? 

— Cred că am recunoscut slova prietenului 
dumneavoastră, contele de Wardes. 

— Oh, dacă-i aşa, urc numaidecât — zise cavalerul, uitând 
în aceeaşi clipă planul său de iscodire. 

Şi urcă, într-adevăr, pe când cele două femei ce-i rămaseră 
necunoscute dispărură la capătul arcadei, în partea opusă 
aceleia prin care intraseră. Noi le vom urmări însă pe ele, 
lăsându-l pe cavaler să-şi vadă de corespondenţa sa. 

Ajungând la careul de arbori, aceea care mergea înainte se 
opri puţin, obosită, şi, ridicând cu grijă gluga, întrebă: 

— Mai e mult până la copacul acela? 

— Oh, da, doamnă, mai bine de cinci sute de paşi; dar 
doamna să se oprească o clipa, n-o să poată merge mereu aşa. 

— Ai dreptate. 

Şi Prinţesa, căci ea era, se rezemă de un arbore. 

— Ascultă, domnişoară — adăugă ea după ce răsuflă o clipă 
— să nu-mi ascunzi nimic, să-mi spui adevărul. 

— Oh, doamnă, iată că aţi şi devenit severă — zise tânăra 
fată cu glas tulburat. 

— Nu, draga mea Athenais, fii liniştită, căci nu-ţi vreau 
câtuşi de puţin răul. De altminteri, toate astea nu mă privesc pe 
mine. Eşti îngrijorată din pricina celor ce-aţi vorbit sub stejarul 
acela, te temi să nu-l fi rănit cumva pe rege şi eu vreau să te 
liniştesc căutând să mă încredinţez cu ochii mei dacă aţi putut 
fi auzite. 


— Oh, da, doamnă, regele era atât de aproape de noi! 

— Dar, în sfârşit, nu vorbeaţi, cred, atât de tare încât să se 
audă toate cuvintele, nu-i aşa? 

— Doamnă, noi ne credeam absolut singure. 

— Şi erati trei? 

— Da, La Valliere, Montalais şi eu. 

— Astfel că dumneata, dumneata personal, ai spus ceva 
necuviincios la adresa regelui? 

— Mi-e teamă că da. Dar, în acest caz, alteţa voastră va 
avea bunătatea să mă împace cu maiestatea sa, nu-i aşa, 
doamnă? 

— Dacă va fi nevoie, îţi făgăduiesc. Totuşi, după cum ţi-am 
spus, e mai bine să n-o iei înaintea răului şi să te asiguri mai 
întâi dacă răul a fost cu adevărat săvârşit. Noaptea e 
întunecoasă, iar întunericul e şi mai mare sub aceşti copaci 
stufoşi. Poate că n-ai fost recunoscută de rege. Prevenindu-l, 
vorbindu-i dumneata cea dintâi, înseamnă că te dai de gol 
singură. 

— Oh, doamnă, doamnă! Dacă a recunoscut-o pe 
domnişoara de La Vallière, mă va fi recunoscut şi pe mine. De 
altfel, domnul de Saint-Aignan nu mi-a lăsat nici o îndoială în 
această privinţă. 

— Dar, în sfârşit, ai spus ceva care să-l supere pe rege? 

— Nimic, doamnă, nimic. Alta a spus însă lucruri prea 
măgulitoare şi atunci poate că vorbele mele să fi contrastat cu 
ale ei. 

— Această Montalais e atât de nebună! zise Doamna. 

— Oh, nu e Montalais! Ea n-a spus nimic. E La Vallière. 

Doamna tresări ca şi cum n-ar fi ştiut totul mai dinainte. 

— Oh, nu, nu — vorbi ea — regele poate că n-a auzit. De 
altminteri, vom face proba pentru care am venit aici. Arată-mi 
stejarul — şi Doamna îşi reluă mersul. Ştii unde este? întrebă 
ea. 

— Vai, da, doamnă! 

— Şi-ai să-l regăseşti? 

— L-aş regăsi cu ochii închişi. 

— Atunci e foarte bine. Dumneata te vei aşeza pe banca pe 
care aţi stat, pe banca unde se afla La Valliere şi ai să vorbeşti 
cu acelaşi ton şi în acelaşi chip; eu mă voi ascunde în tufiş şi, 
dacă voi auzi, îţi voi spune. 

— Da, doamnă. 


— Înseamnă că dacă ai vorbit cu adevărat atât de tare 
încât regele să te fi auzit, ei bine... 

Athenais părea că aşteaptă cu nelinişte sfârşitul acestei 
fraze. 

— Ei bine — continuă Doamna cu o voce înecată, fără 
îndoială din pricina mersului prea repede — ei bine, te voi 
apăra... 

Şi îşi iuți şi mai tare pasul. Deodată se opri. 

— Mi-a venit o idee — zise ea. 

— Oh, o idee bună, desigur! răspunse domnişoara de 
Tonnay-Charente. 

— Montalais trebuie să fie tot atât de încurcată ca şi voi 
două! 

— Mai puţin, fiindcă ea e mai puţin compromisă, spunând 
mai puţine vorbe. 

— Nu importă, te va putea ajuta printr-o mică minciună. 

— Oh, mai ales dacă va şti că Doamna vrea să mă apere! 

— Bine! Am găsit, cred, ceea ce ne trebuie, copila mea. 

— Ce fericire! 

— Vei spune că ştiaţi, toate trei, de prezenţa regelui în 
dosul acestui copac, sau în dosul tufişului, o să vedem noi, tot 
aşa cum ştiaţi că se afla acolo şi domnul de Saint-Aignan. 

— Da, doamnă. 

— Căci, nu trebuie să ţi-o ascund, Athenais, Saint-Aignan 
bate toba despre cele câteva cuvinte foarte măgulitoare pentru 
el pe care le vei fi rostit acolo. 

— Vedeţi, doamnă, vedeţi că a auzit totul, de vreme ce 
domnul de Saint-Aignan a auzit! exclamă Athenais. 

Doamna vorbise fără să se gândească prea mult la cele ce 
spusese, de aceea îşi muşcă buzele. 

— Oh, ştii cum e Saint-Aignan! zise ea. Favoarea regelui îl 
ameţeşte şi atunci dă drumul la tot ce-i vine pe buze; de multe 
ori născoceşte. Dar nu despre asta e vorba. Regele a auzit sau 
nu a auzit? lată problema. 

— Ei bine, da, doamnă, a auzit! zise Athenais cu 
deznădejde. 

— Atunci faceţi ceea ce spun eu: susţineţi cu tărie că ştiaţi, 
toate trei, mă înţelegi, toate trei, căci dacă se vor îndoi de una, 
se vor îndoi şi de celelalte; susţineţi, deci, că ştiaţi toate trei de 
prezenţa regelui şi a domnului de Saint-Aignan şi că aţi vrut să 
vă distraţi pe socoteala celor ce ascultau în tufiş. 


— Ah, doamnă, pe socoteala regelui! Niciodată nu vom 
îndrăzni să spunem una ca asta! 

— Dar nu e decât o glumă, o simplă glumă; o răutate 
nevinovată şi cu totul îngăduită unor femei pe care bărbaţii vor 
să le surprindă. În felul acesta, totul se explică. Ceea ce 
Montalais a spus despre Malicorne, o glumă; ceea ce dumneata 
ai spus despre domnul de Saint-Aignan, tot o glumă; ceea ce La 
Valliere a putut să spună... 

— Şi pe care tare ar mai vrea să le retracteze. 

— Eşti sigură? 

— Oh, da, răspund de asta! 

— Ei bine, cu atât mai mult, tot glumă şi asta. Domnul 
Malicorne n-o să se supere niciodată. Domnul de Saint-Aignan o 
să rămână încremenit şi se va râde de el în loc să se râdă de 
voi. În sfârşit, regele va fi pedepsit pentru curiozitatea lui, 
nedemnă de rangul său. Să se râdă puţin de rege într-o 
împrejurare ca asta şi nu cred că o să se plângă. 

— Ah, doamnă, sunteţi, într-adevăr, un înger de bunătate şi 
de înţelepciune! 

— E în interesul meu. 

— Cum asta? 

— Mă întrebi cum de e în interesul meu să le apăr pe 
domnişoarele mele de onoare de clevetiri, de jigniri, de 
calomnii poate? Vai, ştii prea bine, copila mea, curtea nu iartă 
niciodată pe cei asupra cărora se abat astfel de năpaste! Dar mi 
se pare că am mers foarte mult; n-am ajuns oare la locul cu 
pricina? 

— Încă cincizeci sau şaizeci de paşi. Să apucăm la stânga, 
doamnă, dacă vreţi. 

— Aşadar, ai încredere în Montalais? întrebă Doamna. 

— Oh, da! 

— Va face tot ce vei vrea dumneata? 

— Tot! Va fi chiar încântată! 

— Dar în La Valliere?..., încercă să afle Prinţesa. 

— Oh, cu ea va fi mai greu, doamnă; ea nu îngăduie 
minciuna. 

— Totuşi, când va vedea că e în interesul ei... 

— Mă tem că asta n-o va abate de la ideile sale. 

— Da, da — zise Doamna — am şi fost prevenită în acest 
sens; e o persoană foarte pretențioasă, una din acele 
mofturoase care-l pun pe Dumnezeu înainte, pentru a se 


ascunde în dosul lui. Dar, dacă nu vrea să mintă, parcă o văd că 
se va expune la batjocura întregii curţi, parcă o văd că-l va 
întărâta pe rege printr-o mărturisire pe cât de ridicolă, pe atât 
de necuviincioasă şi atunci domnişoara de La Baume Le Blanc 
de La Vallière nu va avea de ce să se mire că am trimis-o înapoi 
la porumbeii ei, pentru ca acolo, în Touraine, în Blaisois, sau nu 
mai ştiu unde, să poată face cât îi place pe cinstita şi pe 
neprihănita. 

Aceste cuvinte fură rostite cu o tărie şi chiar cu o asprime 
care o înspăimântară pe domnişoara de Tonnay-Charente. 
Drept care, ea îşi făgădui în sine, în ceea ce-o privea, să mintă 
atât cât va fi nevoie să o facă. 

Intr-o astfel de bună înţelegere ajunseră Doamna şi 
însoţitoarea ei până aproape de stejarul regal. 

— Acesta este — zise Tonnay-Charente. 

— Vom vedea îndată dacă se aude — răspunse Doamna. 

— Sst! făcu tânăra fată reţinând-o pe Doamna cu un gest 
brusc, în care uitase de orice etichetă. 

Doamna se opri. 

— Vedeţi că se aude? zise Athenais. 

— Ce se aude? 

— Ascultaţi! 

Doamna îşi opri răsuflarea şi atunci se auziră, într-adevăr, 
aceste cuvinte rostite de o voce suavă şi tristă, plutind prin 
văzduh: 

— Oh, îţi spun, viconte, îţi spun că o iubesc ca un nebun; îţi 
spun că o iubesc atât de mult, încât sunt în stare să mor pentru 
ea. 

Auzind această voce, Doamna tresări şi, sub glugă, o rază 
de voioşie îi lumină faţa. O opri la rândul ei pe însoţitoarea sa 
şi, cu un mers uşor, o întoarse vreo douăzeci de paşi înapoi, 
adică până acolo de unde vocea aceea nu se mai auzea: 

— Stai aici, draga mea Athenais — îi spuse ea — şi ai grijă 
să nu ne surprindă nimeni. Mi se pare că e vorba de dumneata 
în această convorbire. 

— De mine, doamnă? 

— De dumneata, de... sau mai degrabă de aventura 
voastră. Am să ascult eu; amândouă am fi descoperite. Du-te şi 
caut-o pe Montalais şi aşteaptă-mă cu ea la marginea pădurii. 
Apoi, fiindcă Athenais şovăia, Prinţesa îi spuse pe un ton ce nu 
îngăduia cumpănire: Du-te! 


Fata îşi strânse faldurile foşnitoare ale rochiei şi, pe o 
cărare ce tăia de-a curmezişul pădurea, ajunse la aleile din 
parc. 

Cât despre Doamna, ea se pitulă în tufiş, cu spatele 
rezemat de un castan uriaş, care avea o creangă tăiată la 
câteva palme de pământ, încât ţinea loc de scaun. Şi acolo, 
plină de nelinişte şi teamă, îşi spuse: "Acum, fiindcă se aude aşa 
de bine de aici, să ascultăm ce-i va spune despre mine domnului 
de Bragelonne acest alt nebun îndrăgostit care se numeşte 
contele de Guiche". 


Capitolul XLIX 


Unde prinţesa capătă dovada că, ascultând, 
poţi auzi ce se vorbeşte 


Urmă o clipă de tăcere, ca şi cum toate şoaptele 
misterioase ale nopţii ar fi amuţit deodată, pentru a asculta 
împreună cu Doamna această tinerească mărturisire de 
dragoste. 

Era rândul lui Raoul să vorbească. El se rezemă, alene de 
trunchiul bătrânului stejar şi răspunse cu vocea lui blânda şi 
armonioasă: 

— Vai, dragul meu de Guiche, asta e o mare nenorocire! 

— Oh, da — oftă acesta — mare, ştiu! 

— Nu mă asculţi, de Guiche; sau, mai degrabă, nu mă 
înţelegi. Îţi spun că e o mare nenorocire pentru tine nu fiindcă 
iubeşti, ci fiindcă nu-ţi poţi ascunde iubirea. 

— Cum asta? întrebă de Guiche. 

— Da, tu nu-ţi dai seama de un lucru şi anume că acum, 
aici, nu numai singurului tău prieten, adică unui om care mai 
curând s-ar omori decât să-ţi dezvăluie taina, nu-ţi dai seama, 
zic, că nu numai singurului tău prieten îi împărtăşeşti dragostea 
ta, ci primului venit care îţi iese în cale. 

— Primului venit! repetă de Guiche. Eşti nebun, 
Bragelonne, de-mi spui asemenea lucruri? 

— Dar aşa este! 


— Cu neputinţă! Cum e posibil şi în ce chip aş fi devenit 
oare atât de indiscret? 

— Vreau să spun, prietene, că ochii, gesturile, suspinele 
tale vorbesc fără voia ta; că orice pasiune fără frâu îl face pe 
om să-şi iasă din el însuşi. Atunci acest om nu se mai poate 
stăpâni; e în prada unei nebunii care-l îndeamnă să-şi 
povestească necazul copacilor, cailor, văzduhului, dacă n-are 
nici o fiinţă cu judecată în faţa căreia să-şi descarce sufletul. Or, 
bietul meu prieten, nu uita un lucru: că rareori se întâmplă să 
nu fie prin preajmă cineva care să asculte tocmai ceea ce nu 
trebuie să fie auzit. 

De Guiche scoase un oftat adânc. 

— Uite — continuă Bragelonne — din seara asta începi să 
mă îngrijorezi; de când te-ai reîntors aici, ţi-ai povestit de o sută 
de ori şi în o sută de chipuri dragostea ce i-o porţi; şi chiar daca 
n-ai fi spus nimic, însăşi revenirea ta este o indiscreţie teribilă. 
Vreau să ajung la următoarea concluzie: dacă nu te vei controla 
mai bine decât o faci, într-o zi sau alta se va produce o explozie. 
Cine te va salva atunci? Spune, răspunde-mi! Cine o va salva pe 
ea însăşi? Căci, oricât de nevinovată ar fi de dragostea ta, 
această dragoste va fi în mâinile duşmanilor ei o acuzaţie 
împotriva sa. 

— Ah, Dumnezeule! exclamă de Guiche. 

Şi un alt oftat adânc îi însoţi această exclamaţie. 

— Asta nu înseamnă că-mi răspunzi, de Guiche. 

— Ba da. 

— Ei bine, ia să vedem, ce-mi răspunzi? 

— Îţi răspund, dragă prietene, că în ziua aceea nu voi fi 
mai mort decât mă simt astăzi. 

— Nu înţeleg. 

— Da; atâtea zbuciumau m-au răpus. Astăzi nu mai sunt o 
fiinţă care gândeşte, care face ceva; astăzi nu mă mai socot un 
om, oricât de nevolnic ar fi el; de aceea, vezi tu, astăzi ultimele 
mele puteri s-au scurs, ultimele mele hotărâri s-au sleit şi 
renunţ să mă mai lupt. Când eşti pe câmpul de bătălie, aşa cum 
am fost de multe ori împreună şi porneşti de unul singur la 
încăierare, adesea te întâlneşti cu un grup de cinci sau şase 
rivali şi, cu toate că tu eşti singur, te aperi; mai apar alţi şase şi 
atunci te înfierbânţi şi te îndârjeşti; dar dacă se mai ivesc încă 
şase, opt sau zece în jurul tău, dai pinteni calului, dacă mai ai 
un cal, sau te laşi să fii ucis, ca să nu fugi. Ei bine, aici am ajuns 


cu: mai întâi m-am luptat cu mine însumi; pe urmă cu 
Buckingham. Acum a apărut regele; nu voi lupta împotriva 
regelui, nici chiar, mă grăbesc sa ţi-o spun, dacă regele s-ar 
retrage; nu voi lupta nici chiar împotriva firii acestei femei. Oh, 
nu-mi fac nici o iluzie: intrat în mrejele acestei iubiri, ştiu că 
sunt sortit morţii. 

— Nu pe ea trebuie s-o învinuieşti pentru asta — răspunse 
Raoul — ci pe tine. 

— Cum adică? 

— Ei bine, o ştii pe Prinţesă puţin zvăpăiată, dornică 
totdeauna de ceva nou, setoasă de măguliri, chiar dacă 
măgulirile ar veni din partea unui orb sau a unui copil şi încă te 
mai aprinzi în asemenea măsură încât să te mistui cu totul? 
Uită-te la femeie, iubeşte-o, căci oricine nu are inima stapânită 
de altă iubire nu poate s-o vadă fără s-o iubească. Dar, iubind-o, 
respectă în dânsa, mai întâi, rangul soţului ei, apoi pe el însuşi, 
apoi, în sfârşit, gândeşte-te la propria ta apărare. 

— Îţi mulţumesc, Raoul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, văzând cât sufăr pentru această femeie, tu 
mă mângâi, pentru că îmi spui despre ea tot binele pe care-l 
gândeşti şi poate chiar pe acela pe care nu-l gândeşti. 

— Oh — făcu Raoul — te înşeli, de Guiche; nu tot ceea ce 
gândesc spun şi atunci nu vorbesc de loc; dar când vorbesc, nu 
ştiu nici să mă prefac, nici să amăgesc şi cine mă ascultă poate 
să mă creadă. 

În acest timp, Doamna, cu gâtul întins, cu urechea aţintită, 
cu ochiul mărit şi căutând să vadă în întuneric, sorbea cu 
lăcomie până şi cea mai mică şoaptă ce fremăta printre ramuri. 

— Oh, atunci eu o cunosc mai bine decât tine! strigă de 
Guiche. Nu e zvăpăiată, ci uşuratică; nu e dornică de ceva nou, 
ci n-are nici memorie, nici credinţă; nu e pur şi simplu atrasă de 
măguliri, ci e cochetă cu rafinament şi cruzime. O cochetă în 
stare să te ucidă, oh, da, ştiu asta! Iată, crede-mă, Bragelonne, 
îndur toate chinurile iadului; netemător, iubind cu patimă 
primejdia, mă lovesc acum de o primejdie mai mare decât 
puterile şi curajul meu. Dar, ascultă-mă, Raoul, îmi pregătesc o 
izbândă care o va costa multe lacrimi. 

Raoul îşi privi prietenul cu stăruinţă şi cum acesta, 
aproape înăbuşit de emoție, îşi lăsă capul pe spate, sprijinindu-l 
de trunchiul stejarului, îl întrebă: 


— O izbândă? Şi care? 

— Care? 

— Da. 

— Într-o zi mă voi opri în faţa ei; într-o zi îi voi spune: 
"Eram tânăr, iubeam ca un nebun; aveam totuşi destul respect 
pentru a cădea la picioarele tale şi a rămâne aşa, cu fruntea în 
ţărână, dacă privirile tale nu m-ar fi ridicat până la mâna ta. Am 
crezut că-ţi înţeleg privirea, m-am ridicat şi atunci, fără să-ţi fi 
făcut nimic altceva, decât că te iubeam şi mai mult, dacă s-ar 
putea închipui aşa ceva, atunci, tresăltând de fericire în sinea 
ta, m-ai zdrobit printr-un capriciu, femeie fără inimă, femeie 
fără credinţă, femeie lipsită de dragoste! Nu eşti vrednică de 
iubirea unui om cinstit, oricât ţi-ar curge prin vine sânge regal; 
şi mă pedepsesc cu moartea pentru a te fi iubit prea mult şi mor 
blestemându-te". 

— Oh — strigă Raoul înspăimântat de accentul de adânc de 
adevăr ce străbătea cuvintele tânărului conte — oh, ţi-am spus, 
de Guiche, că eşti nebun de-a binelea! 

— Da, da — zise de Guiche urmându-şi gândul — şi pentru 
că aici nu mai avem războaie, mă voi duce acolo, la 
miazănoapte, voi cere să intru în slujba Imperiului şi se va găsi 
el vreun ungur, vreun croat sau vreun turc care se va milostivi 
să-mi trimită un glonte în cap. 

De Guiche nu sfârşi bine, sau mai degrabă în timp ce 
sfârşea, un foşnet îl făcu să tresară o dată cu Raoul, care sări în 
picioare. Dar contele, adâncit în gândurile lui, rămase nemişcat, 
cu tâmplele îngropate între cele două palme. Tufişul se desfăcu 
şi în faţa celor doi tineri apăru o femeie, palidă, răvăşită. Cu o 
mână dădea la o parte ramurile ce i-ar fi lovit obrajii, iar cu 
cealaltă îşi ridica gluga mantiei ce-i acoperea umerii. În privirea 
aceea umezită şi scânteietoare, în mersul acela regesc, în 
înălţimea gestului acela suveran şi, mai mult decât în toate 
acestea, după bătăile inimii sale, de Guiche o recunoscu pe 
Doamna şi, scoțând un strigăt înăbuşit, îşi trase palmele de la 
tâmple şi-şi acoperi cu ele ochii. Raoul, tremurând, peste 
măsură de uluit, îşi răsucea pălăria în mână, bolborosind câteva 
cuvinte vagi de respect. 

— Domnule de Bragelonne — zise Prinţesa — fii bun, te rog 
şi vezi dacă femeile mele nu sunt pe undeva, pe alei sau prin 
boschete. Iar dumneata, domnule conte, rămâi, sunt obosită şi- 
mi vei da braţul dumitale. 


Un trăsnet dacă ar fi căzut la picioarele nefericitului tânăr 
l-ar fi îngrozit mai puţin decât aceste cuvinte reci şi rostite pe 
un ton sever. Totuşi, întrucât, după cum o spusese mai 
adineauri, nu-i mai păsa de nimic şi întrucât, în adâncul inimii 
sale, luase hotărâri de neclintit, de Guiche se ridică şi, văzând 
şovăirea lui Bragelonne, îi adresă o privire plină de resemnare 
şi de supremă mulţumire. În loc să-i răspundă numaidecât 
Doamnei, făcu un pas spre viconte şi întinzându-i mâna pe care 
i-o ceruse Prinţesa, strânse mâna leală a prietenului sau, lăsând 
să-i scape un suspin, prin care părea să dăruiască prieteniei 
ultimele tresăriri de viaţă pe care le mai simţea în adâncul 
inimii lui. 

Doamna aşteptă, ea cea atât de mândră, ea care nu ştia să 
aştepte, Doamna aşteptă până când această convorbire mută 
luă sfârşit. Mâna ei, regala sa mână, rămăsese întinsă în aer şi, 
după ce Raoul plecă, recăzu fără mânie, dar nu şi fără emotie, 
în a lui de Guiche. Erau singuri în mijlocul pădurii întunecate şi 
mute şi nu se mai auzeau decât paşii lui Raoul îndepărtându-se 
în grabă pe aleile învăluite în beznă. Deasupra capetelor lor se 
întindea bolta deasă şi înmiresmată a frunzişului, prin 
deschizăturile căreia se vedeau licărind ici şi colo câteva stele 
pe cer. 

Doamna îl trase încet pe de Guiche la vreo sută de paşi de 
copacul acesta indiscret, care auzise şi lăsase să se audă atâtea 
lucruri în seara aceasta, şi, oprindu-se la un luminiş învecinat, 
de unde se putea vedea până la o anumită depărtare de jur 
împrejur, vorbi, fremătând: 

— Te-am adus aici, deoarece acolo unde ne aflam fiecare 
vorbă poate fi auzită. 

— Fiecare vorbă poate fi auzită — aşa aţi spus, doamnă? 
repetă aproape maşinal tânărul. 

— Da. 

— Ceea ce înseamnă că?... murmură de Guiche. 

— Ceea ce înseamnă ca am auzit tot ce-ai spus. 

— Oh, Doamne, Doamne, asta îmi mai lipsea! bâigui 
tânărul. 

Şi îşi lăsă capul moale, cum face un înotător obosit sub 
valul care se prăvale peste el. 

— Prin urmare — zise ea — mă judeci aşa cum ai vorbit? 

De Guiche păli, întoarse capul şi nu răspunse nimic: simţea 
că era pe cale să leşine. 


— Foarte bine — continuă Prinţesa cu o voce plină de 
blândeţe. Prefer această sinceritate care mă poate răni, decât o 
măgulire ce m-ar înşela. Fie! Deci, după părerea dumitale, 
domnule de Guiche, sunt cochetă şi josnică. 

— Josnică? strigă tânărul. Josnică, dumneavoastră? Oh, dar 
eu n-am spus, nu puteam să spun că ceea ce preţuiesc mai mult 
decât orice pe lume ar fi ceva josnic! Nu, nu, n-am spus aşa 
ceva! 

— O femeie care vede cum un bărbat e mistuit de focul 
aprins de ea însăşi şi nu caută să stingă acest foc este, după 
părerea mea, o femeie josnică. 

— Oh, ce vă pasă de cele ce-am spus eu? zise tânărul. Ce 
sunt eu, Doamne, alături de alteţa voastră şi de ce să vă 
neliniştiţi dacă mai sunt sau nu mai sunt pe această lume? 

— Domnule de Guiche, dumneata eşti bărbat, aşa cum eu 
sunt femeie şi cunoscându-te atât cât te cunosc, nu vreau să te 
arunc în braţele morţii; îmi schimb faţă de dumneata şi firea şi 
purtările. Voi fi nu sinceră, căci aşa sunt întotdeauna, ci 
adevărată. Te rog deci, domnule conte, să nu mă mai iubeşti şi 
să uiţi că ţi-am adresat vreodată un cuvânt sau o privire. 

De Guiche ridică faţa, învăluind-o pe Doamna cu o privire 
plină de patimă. 

— Dumneavoastră — zise el — vă cereţi iertare? 
Dumneavoastră mă rugaţi pe mine? 

— Da, fără îndoială; pentru că am săvârşit răul, trebuie să 
îndrept acest rău. Aşadar, domnule conte, iată ce-am hotărât. 
Dumneata îmi vei ierta uşurătatea, cochetăria. Nu mă 
întrerupe. Eu îţi voi ierta faptul de a fi spus că sunt uşuratică şi 
cochetă, ba poate ceva şi mai rău încă; şi vei renunţa la gândul 
morţii, păstrând familiei dumitale, regelui şi doamnelor un 
cavaler pe care toată lumea îl stimează şi mulţi îl iubesc. 

Doamna rosti acest ultim cuvânt cu un accent atât de 
sincer şi chiar atât de drăgăstos, încât inima tânărului era gata 
să-i sară din piept. 

— Oh, doamnă, doamnă!... murmură el. 

— Ascultă-mă încă — adăugă ea. După ce vei fi renunţat la 
mine, de nevoie mai întâi, apoi pentru a-mi îndeplini 
rugămintea, atunci mă vei judeca altfel şi, sunt sigură, vei 
înlocui această dragoste, iertată fie această nebunie, cu o 
prietenie sinceră, pe care mi-o vei oferi din toată inima şi care, 
îţi jur, va fi primită cu toată căldura. 


De Guiche, cu fruntea plină de sudoare, cu inima zdrobită, 
cu toate fibrele tremurându-i, îşi muşca buzele, bătea din picior, 
îşi devora, într-un cuvânt, cumplita lui durere. 

— Doamnă — zise el — ceea ce-mi propuneţi acum e cu 
neputinţă şi nu voi primi niciodată un asemenea târg. 

— Cum — se miră Doamna — refuzi prietenia mea?... 

— Nu, nu! Fără prietenie, doamnă. Vreau mai bine să mor 
din dragoste, decât să trăiesc cu prietenia. 

— Domnule conte! 

— Oh, doamnă — izbucni de Guiche — am ajuns la clipa 
supremă când nu mai poate fi vorba de altă consideraţie, de alt 
respect decât consideraţia şi respectul unui bărbat cinstit faţă 
de o femeie adorată. Alungaţi-mă, blestemaţi-mă, condamnaţi- 
mă, veţi avea dreptul să o faceţi. M-am plâns de 
dumneavoastră, dar nu m-am plâns atât de amar decât fiindcă 
vă iubesc; v-am spus că voi muri şi voi muri; viu, mă veţi uita; 
mort, nu mă veţi uita niciodată, sunt sigur de asta! 

De data asta ea, care stătea dreaptă şi gânditoare şi care 
era la fel de tulburată ca şi tânărul, întoarse o clipă capul aşa 
cum îl întorsese puţin mai înainte el. Apoi, după o scurtă tăcere, 
îl întrebă: 

— Mă iubeşti, aşadar? 

— Oh, ca un nebun! Şi gata să mor, aşa precum spuneaţi. 
Gata să mor, fie că mă veţi alunga, fie că mă veţi asculta. 

— Atunci e un rău fără nădejde — spuse ea cu un aer 
glumet. Un rău ce trebuie tratat prin alintări. Hai, dă-mi mâna... 
E rece ca gheaţa! 

De Guiche îngenunche, lipindu-şi buzele nu pe una, ci pe 
amândouă mâinile fierbinţi ale Doamnei. 

— Prea bine, iubeşte-mă dar — zise Prinţesa — dacă altfel 
nu se poate. 

Şi-i strânse degetele aproape pe nesimţite, ridicându-l 
astfel de jos, pe jumătate ca o regină, pe jumătate ca o iubită. 
De Guiche se înfioră din tot trupul. Doamna simţi fiorul trecând 
prin vinele tânărului şi înţelese că acesta iubea cu adevărat. 

— Braţul dumitale, conte — zise ea — şi să ne întoarcem la 
castel. 

— Ah, doamnă! îi răspunse contele uluit, împleticindu-se, 
cu ochii învăpăiaţi de un nor de flăcări. Ah, aţi găsit un al 
treilea mijloc de a mă ucide! 

— Noroc că e cel mai lung, nu-i aşa? zise ea. 


Şi îl trase spre terasa castelului. 


Capitolul L 


Scrisorile lui Aramis 


Pe când treburile lui de Guiche, îmbunătăţite astfel dintr-o 
dată, fără ca el să poată ghici cauza acestor schimbări în bine, 
luau  întorsătura nesperată pe care am văzut-o, Raoul, 
înțelegând invitaţia Doamnei, se depărtase, pentru a nu stânjeni 
o explicaţie ale cărei rezultate nu le bănuia câtuşi de puţin şi se 
amestecă printre domnişoarele de onoare împrăştiate prin parc. 

În acest timp, cavalerul de Lorraine, retras în camera lui, 
citea cu surprindere scrisoarea lui de Wardes, în care acesta îi 
povestea, sau, mai degrabă, pusese să-i fie povestite, prin mâna 
valetului său de cameră, lovitura de spadă primită la Calais şi 
toate amănuntele acelei aventuri, rugându-l să-i comunice lui 
de Guiche sau Domnului tot ceea ce ar putea să displacă unuia 
sau alteia dintre ei în această întâmplare. De Wardes ţinea mai 
ales să-i demonstreze cavalerului violenţa iubirii lui 
Buckingham pentru Doamna şi încheia scrisoarea vestindu-l că 
el socotea că i se răspunde acestei pasiuni. 

Citind acest ultim paragraf, cavalerul înălţă din umeri; într- 
adevăr, de Wardes rămăsese mult în urma evenimentelor, după 
cum se putea vedea. El rămăsese de-abia la Buckingham. 
Cavalerul aruncă hârtia, peste umăr, pe o masă alăturată şi, pe 
un ton dispreţuitor, zise: 

— Orice s-ar spune, e de necrezut; acest sărman de 
Wardes e totuşi un băiat cu spirit; dar, într-adevăr, nu pare atât 
de repede, te mucezeşti în provincie. Să-l ia naiba pe acest 
nătăfleţ, care ar trebui să-mi scrie lucruri importante şi-mi scrie 
asemenea nerozii! În locul acestui răvaş nesărat, ce nu spune 
nimic, aş fi găsit acolo afară, în boschete, o intrigă tocmai bună 
pentru a compromite o femeie, poate chiar pentru a-l vâri într- 
un duel pe un bărbat şi a-l face pe Domnul să se bucure trei zile 
în şir. Se uită la ceas. Acum — continuă el — e prea târziu. Sunt 
ceasurile unu dinspre ziuă: toata lumea trebuie să se fi dus la 


rege, unde se încheie noaptea; păcat, un prilej pierdut, afară 
dacă nu cumva vreo şansă nemaipomenită... 

Şi rostind aceste cuvinte, ca şi cum şi-ar fi invocat steaua 
proteguitoare, cavalerul se apropie înciudat de fereastra de 
unde se vedea o parte singuratică a grădinii. Deodată, de parcă 
un geniu rău i-ar fi ascultat obida, zări, revenind spre castel în 
tovărăşia unui bărbat, o mantie de mătase de culoare închisă şi 
recunoscu aceeaşi siluetă care-i atrăsese luarea-aminte cu o 
jumătate de ceas mai înainte. "Ei, Doamne! gândi el pocnind din 
palme. Dumnezeu să mă bată, cum spune prietenul nostru 
Buckingham, iată misterul care îmi trebuie!" Şi se repezi 
numaidecât pe scări, în speranţa de a ajunge la timp în curte 
pentru a recunoaşte femeia cu glugă şi pe însoţitorul ei. Dar, la 
uşa care dădea în curtea cea mică, aproape că se lovi faţă în 
faţă cu Doamna, al cărei chip radios se ivea plin de o voioşie 
încântătoare de sub gluga ce-l înfăşura fără să-l ascundă. Din 
nefericire însă, Doamna era singură. 

Cavalerul îşi făcu socoteala că, de vreme ce o văzuse, acum 
cinci minute, cu un gentilom, acest gentilom nu putea să fie 
prea departe. În consecinţă, abia o salută în grabă pe Prinţesă, 
lipindu-se de perete spre a-i lăsa loc să treacă, apoi, în timp ce 
ea se îndepărta cu repeziciunea unei femei ce se teme să nu fie 
recunoscută şi băgând de seamă că era foarte preocupată de ea 
însăşi pentru a se mai nelinişti din pricina lui, cavalerul porni în 
fugă spre grădină, rotindu-şi ochii, cu nerăbdare, în toate 
părţile şi îmbrăţişând cu privirea un câmp cât mai larg cu 
putinţă. Ajunsese la timp: gentilomul care o însoţise pe Doamna 
nu dispăruse încă; atât numai că se îndrepta cu paşi iuți spre o 
aripă a castelului, unde avea să-l scape din ochi. Nu era nici o 
clipă de pierdut; cavalerul se luă în fugă după el, spunându-şi 
că va trebui să-şi încetinească pasul numai când se va apropia 
de necunoscut; dar, cu toate măsurile sale, necunoscutul dădu 
colţul înaintea lui. Cum era însă limpede că acela pe care-l 
urmărea mergea încet, gânditor, cu capul înclinat sub povara 
tristeţii sau a fericirii, cavalerul îşi spunea că tot îl va ajunge 
din urmă, dacă nu cumva, după ce va da colţul, nu se va furişa 
pe vreo uşă oarecare. Ceea ce s-ar fi întâmplat de bună seamă 
dacă, în clipa când el însuşi trecea pe lângă colţ, cavalerul nu s- 
ar fi lovit de două persoane ce veneau tocmai atunci din partea 
opusă. Era cât pe-aci să le arunce câteva cuvinte de ocara 
acestor doi încurcă-lume, când, ridicând ochii, îl recunoscu pe 


domnul intendent superior. Fouquet era însoţit de o persoană 
pe care cavalerul o vedea pentru întâia oară. Această persoană 
era sfinţia sa episcopul de Vannes. 

Oprit în loc din pricina importanţei personajului întâlnit şi 
silit de legile bunei-cuviinţe să ceară scuze acolo unde se 
aştepta să i se ceară lui scuze, cavalerul se retrase un pas din 
cale şi cum domnul Fouquet se bucura, dacă nu de prietenia, 
cel puţin de respectul tuturor, cum regele însuşi, cu toate că 
era mai curând duşmanul decât prietenul său, îl trata pe 
domnul Fouquet ca pe un om vrednic de stimă, cavalerul făcu 
ceea ce-ar fi făcut şi regele: îl salută pe domnul Fouquet, care-l 
salută la rândul lui cu o politeţe binevoitoare, văzând că acest 
gentilom se lovise de el din întâmplare şi nu cu o intenţie rea. 
Apoi, aproape numaidecât, recunoscând pe cavalerul de 
Lorraine, ministrul îi adresă câteva complimente, la care 
cavalerul se simţi dator să răspundă. 

Oricât de scurtă fu această convorbire, cavalerul de 
Lorraine vedea, cu o ciudă ucigătoare, cum necunoscutul lui se 
făcea din ce în ce mai mic şi se pierdea în întuneric. De aceea 
se resemnă şi, odată resemnat, rămase pe de-a întregul al 
domnului Fouquet. 

— Ah, domnule — zise el — aţi sosit cam târziu. S-a vorbit 
mult aici de lipsa dumneavoastră şi l-am auzit pe Domnul 
mirându-se că, fiind invitat de rege, n-aţi venit totuşi. 

— Mi-a fost cu neputinţă s-o fac, domnule, dar, odată liber, 
iată că sosesc. 

— Parisul e liniştit? 

— Pe deplin. Capitala a primit cu bunăvoință ultima sa 
chemare la tribut. 

— Ah, înţeleg, aţi vrut să vă încredinţaţi de această 
bunăvoință, înainte de a veni să luaţi parte la serbările noastre. 

— Totuşi, de sosit am sosit, puţin cam târziu însă. Mă voi 
adresa deci dumitale, domnule, pentru a te întreba dacă regele 
e în parc sau în castel, dacă aş putea să-l văd astă-seară sau va 
trebui să aştept până mâine. 

— L-am pierdut din vedere pe rege de aproape o jumătate 
de ceas — răspunse cavalerul. 

— Se află poate la Doamna? întrebă Fouquet. 

— La Doamna nu cred, căci am văzut-o chiar acum intrând 
pe scara cea mică; dacă, bineînţeles, gentilomul pe care l-aţi 
întâlnit adineauri nu va fi fost cumva regele însuşi... 


Şi cavalerul aşteptă, cu speranţa că va auzi numele celui 
pe care-l urmărise. Dar Fouquet, fie că-l recunoscuse sau nu pe 
de Guiche, se mulţumi să răspundă: 

— Nu, domnule, nu era monarhul. 

Cavalerul, dezamăgit, salută; dar, în timp ce saluta, 
aruncând o ultimă privire în jurul său şi zărindu-l pe domnul 
Colbert în mijlocul unui grup, îi spuse intendentului superior: 

— Iată, domnule, colo, sub copacii aceia, e cineva care v-ar 
putea lămuri mai bine decât mine. 

— Cine? întrebă Fouquet, a cărui vedere slabă nu putea 
pătrunde întunericul. 

— Domnul Colbert — răspunse cavalerul. 

— Ah, foarte bine! Persoana aceea care le vorbeşte 
oamenilor de colo, ce duc torţele, e domnul Colbert? 

— El însuşi. Dă ordine pentru mâine celor însărcinaţi cu 
luminile. 

— Mulţumesc, domnule. 

Şi Fouquet făcu din cap o mişcare ce arăta că aflase tot 
ceea ce voia să ştie. La rândul lui, cavalerul, care nu aflase 
nimic, se retrase cu un salut adânc. 

Abia se  depărta acesta, că Fouquet,  încreţindu-şi 
sprâncenele, căzu într-o scurtă reverie. Aramis îl privi o clipă cu 
un fel de compătimire plină de tristeţe. 

— Ei bine — îi spuse el — iată-te îngândurat numai la 
rostirea numelui acestui om. Cum, triumfător şi vesel adineauri, 
iată că te posomorăşti deodată la vederea acestei nevolnice 
fantome? Ascultă-mă, domnule: crezi în norocul dumitale? 

— Nu — răspunse cu glas stins Fouquet. 

— Şi pentru ce? 

— Fiindcă sunt prea fericit în acest moment — răspunse el 
cu o voce tremurătoare. Ah, scumpul meu d'Herblay, dumneata, 
care eşti atât de învăţat, trebuie să cunoşti povestea unui 
oarecare tiran din Samos. Eu ce-aş putea să-i dau mării, pentru 
a înlătura primejdia ce mă ameninţă? Oh, ţi-o repet, prietene, 
sunt prea fericit, atât de fericit, încât nu mai doresc nimic în 
afară de ceea ce am... M-am urcat atât de sus... Cunoşti deviza 
mea: Quo non ascendet (Unde nu va ajunge oare?). M-am urcat 
atât de sus, încât acuma nu-mi rămâne decât să cobor. Imi este 
deci cu neputinţă să cred în sporirea unui noroc care şi aşa, e 
mai presus de tot ce poate să râvnească un om. 


Aramis zâmbi, îndreptându-şi spre Fouquet privirea lui atât 
de mângâietoare şi atât de pătrunzătoare. 

— Dacă ţi-aş cunoaşte fericirea — zise el — m-aş teme 
poate să nu-mi atrag dizgraţia domniei tale; dar mă socoteşti un 
adevărat prieten, adică mă găseşti bun la necazuri, iată totul. 
Asta e mult şi de mare preţ, ştiu. Totuşi, în adevăr, am dreptul 
de a-ţi cere să-mi încredinţezi din când în când lucrurile fericite 
care ţi se întâmplă şi la care eu voi lua parte, o ştii prea bine, 
cu aceeaşi bucurie ca şi când ar fi vorba de mine însumi. 

— Dragul meu prelat — zise Fouquet râzând — tainele 
mele sunt prea profane spre a le încredința unui episcop, oricât 
ar fi el om de lume. 

— Hm, om de lume când e vorba de spovedanie? 

— Ah, aş roşi peste măsură dacă ai fi duhovnicul meu. 

Şi Fouquet începu să ofteze. Aramis continua să-l 
privească, fără vreo altă manifestare a gândurilor lui, decât un 
zâmbet mut. 

— Bine — zise el — discreţia e o mare virtute. 

— Tăcere! rosti Fouquet. lată această veninoasă fiară care 
m-a recunoscut şi se apropie de noi. 

— Colbert? 

— Da; îndepărtează-te, dragul meu d'Herblay; nu vreau ca 
ticălosul ăsta să te vadă alături de mine; ar începe să te 
duşmănească. 

Aramis îi strânse mâna. 

— Ce nevoie am eu de prietenia lui? zise el. Nu te am pe 
domnia ta? 

— Da, însă s-ar putea ca eu să nu fiu totdeauna — răspunse 
cu tristeţe Fouquet. 

— În ziua aceea, dacă o zi ca aceea se va ivi vreodată — 
spuse foarte liniştit Aramis — vom chibzui dacă vom lua în 
seamă prietenia domnului Colbert sau vom înfrunta duşmănia 
lui. Dar, spune-mi, scumpe domnule Fouquet, în loc să stai de 
vorbă cu acest ticălos, cum i-ai făcut cinstea de a-l numi, 
convorbire căreia eu nu-i văd nici un rost, de ce nu te duci, 
dacă nu la rege, cel puţin la Prinţesă? 

— La Prinţesă? tresări ministrul, pradă amintirilor sale. Da, 
fără îndoială, la Prinţesă. 

— Nu uita — continuă Aramis — că am auzit vorbindu-se 
de marea favoare de care se bucură Doamna de două sau trei 
zile încoace. Este, cred, în vederea politicii domniei tale şi a 


planurilor noastre să faci curte, cu stăruinţă, prietenilor 
maiestăţii sale. E un mijloc de a clătina autoritatea născândă a 
domnului Colbert. Du-te, deci, cât mai repede cu putinţă la 
Doamna şi pune-te bine cu această aliată. 

— Dar — zise Fouquet — eşti sigur că regele îşi are cu 
adevărat ochii îndreptaţi, în momentul acesta, asupra ei? 

— Dacă acul s-ar fi întors, asta nu s-ar fi putut întâmpla 
decât de azi-dimineaţă. Ştii că eu am iscoadele mele. 

— Bine, mă voi duce la ea; şi, pentru orice piedică, am 
mijlocul meu de a ajunge la dânsa: o minunată pereche de 
camee antice, încrustate cu diamante. 

— Am văzut-o: nimic mai bogat şi mai regesc. 

Fură întrerupţi în clipa aceea de un lacheu ce conducea un 
curier. 

— Pentru domnul ministru de finanţe — spuse cu glas tare 
curierul, întinzându-i lui Fouquet o scrisoare. 

— Pentru monseniorul episcop — spuse încet lacheul, 
dându-i o scrisoare lui Aramis. 

Şi întrucât lacheul avea în mână o torţă, se aplecă între 
ministru şi episcop, aşa fel ca amândoi să poată citi în acelaşi 
timp. 

La vederea scrisului subţire şi strâns de pe plic, Fouquet 
tresări de bucurie; numai aceia care iubesc sau care au iubit 
vreodată pot înţelege tulburarea sa, mai întâi, apoi fericirea lui. 
Desfăcu repede scrisoarea, care nu cuprindea decât aceste 
cuvinte: 


"E un ceas de când te-am părăsit, e un veac de când nu ți- 
am spus te iubesc." 


Asta era totul. 

Doamna de Belliere îl părăsise, într-adevăr, pe Fouquet de 
un ceas, după ce petrecuse cu el două zile; şi de teamă ca 
amintirea ei să nu se şteargă prea repede din inima pe care o 
regreta, îi trimitea curierul să-i înmâneze această importantă 
misivă. Fouquet sărută scrisoarea şi-l răsplăti pe aducător cu 
un pumn de aur. 

În acest timp, Aramis citea, cum am arătat, la rândul său, 
dar cu mai multă răceală şi cumpănire, răvaşul următor: 


"Regele a fost lovit astă-seară de un fapt ciudat: o femeie îl 
iubeşte. A aflat asta din întâmplare, ascultând convorbirea 
tinerei fete cu prietenele sale. Regele este acum prins cu totul 
de acest nou capriciu. Femeia se numeşte domnişoara de La 
Valliere şi e de o frumuseţe destul de mediocră pentru ca acest 
capriciu să devină o mare pasiune. 

Atenţie la domnişoara de La Vallière." 


Nici o vorbă despre Doamna. Aramis îndoi încet biletul şi-l 
vâri în buzunar. Cât despre Fouquet, el sorbea încă parfumul 
scrisorii sale. 

— Monseniore! zise Aramis atingându-i uşor braţul. 

— Ce este? întrebă Fouquet. 

— Mi-a venit o idee. Cunogşti o fată cu numele La Vallière? 

— Doamne, nu! 

— Gândegşte-te bine! 

— Ah, cred că da, e una dintre domnişoarele de onoare ale 
Doamnei. 

— Asta trebuie să fie. 

— Ei şi? 

— Ei bine, monseniore, acestei fete trebuie să-i faci o vizită 
astă-seară. 

— Hm, cum aşa? 

— Mai mult chiar, acestei fete va trebui să-i dai cameele 
domniei tale. 

— Hai dade! 

— Ştii, monseniore, că eu dau numai sfaturi bune. 

— Dar acest neprevăzut... 

— Asta e treaba mea... Repede, o curte în regulă tinerei La 
Vallière, monseniore. Voi depune mărturie la doamna de 
Belliere că nu e decât o curte politică. 

— Ce tot spui acolo, prietene? strigă nemulţumit Fouquet. 
Ce nume ai rostit acum? 

— Un nume care ar trebui să-ţi dovedească, domnule 
intendent superior, că, bine informat asupra domniei tale, eu 
pot să fiu tot atât de bine informat şi cu privire la alte persoane. 
Fă-i deci curte junei La Vallière. 

— Voi face curte oricui vei voi — răspunse Fouquet cu 
paraclisul în inima. 

— Încet, încet, să coborâm pe pământ, călătorule din al 
şaptelea cer — zise Aramis — se apropie domnul Colbert. Oh, 


dar grupul din jurul lui a crescut cât timp ne-am citit bileţelele 
noastre; e înconjurat, măgulit, slăvit; hotărât, e o putere! 

Într-adevăr, Colbert păşea însoţit de toţi curtenii ce se mai 
aflau în parc şi fiecare îi aducea, referitor la felul cum se 
deslăşurase serbarea, lauda care îi mergea la inimă. 

— Dacă La Fontaine ar fi aici — zise Fouquet cu un surâs 
— ce frumos prilej ar avea să recite fabula Broasca ce vrea s- 
ajungă la fel de mare ca boul! 

Colbert se apropia învăluit de un cerc strălucitor de 
lumină; Fouquet îl aştepta nemişcat, cu un zâmbet uşor 
dispreţuitor. Colbert îi zâmbea în acelaşi fel; îl văzuse pe rivalul 
său de mai bine de un sfert de ceas şi venea spre el în silă. În 
zâmbetul lui Colbert se citea chiar o anumită duşmănie. 

— Oh, oh — îi şopti Aramis ministrului — nemernicul vine 
să-ţi mai ceară niscaiva milioane pentru a plăti artificiile sale şi 
cioburile de sticlă colorată. 

Colbert salută cel dintâi, cu un aer prin care se străduia să 
pară cât mai respectuos; Fouquet răspunse cu o uşoară mişcare 
din cap. 

— Ei bine, monseniore — întrebă Colbert — ce vă spun 
ochii? Am avut oare gust? 

— Un gust desăvârşit — răspunse Fouquet, fără ca cineva 
să fi putut observa în aceste cuvinte cea mai mică luare în 
derâdere. 

— Oh — zise Colbert pe un ton răutăcios — sunteţi prea 
îngăduitor... Noi, oamenii regelui, suntem săraci, iar 
Fontainebleau nu e o reşedinţă ce s-ar putea asemui cu Vaux. 

— Asta e adevărat — răspunse flegmatic Fouquet, care 
stăpânea cu privirea pe toţi actorii acestei scene. 

— Ce vreţi, monseniore — continuă Colbert — am făcut şi 
noi atât cât ne-au îngăduit mijloacele. 

Fouquet făcu un gest de încuviinţare. 

— Dar — urmă Colbert — ar fi vrednic de bogăţia voastră, 
monseniore, să-i oferiţi maiestăţii sale o serbare în minunatele 
voastre grădini... În acele grădini care v-au costat şaizeci de 
milioane. 

— Şaptezeci şi două — murmură Fouquet. 

— Cu atât mai mult — adăugă Colbert. Iată ceva ce-ar fi cu 
adevărat măreț. 

— Dar crezi, domnule — zise Fouquet — că maiestatea sa 
va binevoi să primească invitaţia mea? 


— Oh, nu mă îndoiesc de asta — se grăbi să răspundă 
Colbert — şi mă fac chezaş că aşa va fi. 

— E foarte drăguţ din partea dumitale — zise Fouquet. Pot 
deci să mă bizui pe domnia ta? 

— Da, monseniore, da, fără îndoială. 

— Atunci, voi chibzui — zise Fouquet. 

— Primeşte, primeşte — îi şopti în grabă la ureche Aramis. 

— Veţi chibzui? repetă Colbert. 

— Da — răspunse Fouquet — pentru a vedea în ce zi aş 
putea face invitaţia mea regelui. 

— Oh, chiar şi astă-seară, monseniore, chiar şi astă seară! 

— De acord — răspunse intendentul superior. Domnilor, aş 
vrea să vă invit şi pe dumneavoastră, dar ştiţi că oriunde se 
duce regele, pretutindeni e la el acasă; ca atare, se cuvine să 
fiţi invitaţi de maiestatea sa. 

Un murmur de mulţumire străbătu grupul. Fouquet salută 
şi plecă. 

"Orgolios nenorocit! îşi zise în sinea lui Colbert. Primeşti, 
deşi ştii că asta are sa te coste zece milioane." 

— M-ai ruinat — îi spuse Fouquet în şoaptă lui Aramis. 

— Te-am salvat — răspunse acesta, în timp ce Fouquet 
urca treptele peronului şi trimitea să fie întrebat regele dacă 
mai putea să fie văzut în asta-seară. 


Capitolul LI 


Slujbaşul ordonat 


Regele, nerăbdător să rămână singur cu el însuşi pentru a 
studia cele ce se petreceau în propria lui inima, se retrăsese în 
apartamentele sale, unde domnul de Saint-Aignan venise să-l 
caute după convorbirea avută cu Doamna. Despre această 
convorbire am vorbit mai înainte. 

Favoritul, mândru de dubla lui importanţă şi simțind că, de 
două ceasuri, devenise confidentul regelui, începea, oricât ar fi 
fost el de respectuos, să trateze oarecum de sus treburile curţii 
şi, de pe poziţia unde se afla, sau, mai degrabă, unde norocul îl 


aruncase, nu vedea în jurul lui decât amoruri şi ghirlande. 
Dragostea regelui pentru Doamna, a Domnului pentru rege, a 
lui de Guiche pentru Doamna, a domnişoarei de La Valliere 
pentru rege, a lui Malicorne pentru Montalais, a domnişoarei de 
Tonnay-Charente pentru el, Saint-Aignan, nu erau oare destule, 
într-adevăr, pentru a face pe un curtean să se zăpăcească de 
tot? Căci Saint-Aignan întruchipa modelul curteanului din 
trecut, prezent şi viitor. 

De altfel, el se arăta un atât de bun povestitor şi un 
observator atât de priceput, încât regele îl ascultă cu mult 
interes, mai ales când îi vorbi despre atenţia deosebită prin 
care Doamna căutase să-l descoasă în legătură cu tot ceea cei 
se întâmplase domnişoarei de La Vallière. 

Acum, când regele nu mai simţea pentru doamna Henriette 
nimic din ceea ce încercase până atunci, această curiozitate 
arzătoare a Doamnei de a căpăta cât mai multe lămuriri oferea 
o satisfacţie amorului său propriu, care nu putea să-i scape. El 
avu deci această mulţumire, dar numai atât şi inima lui nu se 
îngrijoră nici o clipă de ceea ce putea să gândească sau să nu 
gândească Doamna despre toată acea aventură. Totuşi, după ce 
Saint-Aignan sfârşi, regele, pregătindu-se pentru toaleta de 
noapte, întrebă: 

— Acum, Saint-Aignan, cred că ştii cine este domnişoara de 
La Valliere, nu-i aşa? 

— Nu numai cine este, dar şi cine va fi. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că este ceea ce orice femeie doreşte să 
poată ajunge, adică să fie iubită de maiestatea voastră; vreau să 
spun că va fi tot ceea ce maiestatea voastră va voi să fie. 

— Nu asta te-am întrebat... Nu vreau să ştiu ce este ea 
astăzi şi nici ce va fi mâine: ai spus-o tu singur şi asta mă 
priveşte pe mine; dar vreau să ştiu ce era ieri. Spune-mi deci ce 
se vorbeşte despre ea. 

— Se zice că e foarte cuminte. 

— Oh — făcu regele zâmbind — e numai un zvon. 

— Destul de rar la curte, sire, ca să fie crezut când se 
răspândeşte. 

— Poate că ai dreptate, dragul meu... De familie bună? 

— Excelentă: copila marchizului de La Vallière şi fiica 
vitregă a vrednicului domn de Saint-Remy. 


— Ah, da, majordomul mătuşii mele... Îmi aduc aminte, da, 
acum îmi amintesc: am văzut-o când am trecut pe la Blois. Ne-a 
fost prezentată de Doamna, mătuşa mea. Trebuie chiar să-mi 
reproşez că atunci nu i-am dat toată atenţia pe care o merita. 

— Oh, sire, maiestatea voastră are prilejul acum să 
recâştige timpul pierdut. 

— Şi se zvoneşte, spui, că domnişoara de La Vallière n-ar 
avea nici un amant? 

— Oricum, nu cred că maiestatea voastră s-ar teme prea 
mult de o rivalitate. 

— Stai puţin! exclamă deodată regele cu un accent cât se 
poate de serios. 

— Ce-aţi spus, sire? 

— Îmi aduc aminte de ceva. 

— Ah! 

— Dacă n-are amant, are un logodnic. 

— Un logodnic? 

— Cum, nu ştiai asta, conte? 

— Nu. 

— Tu, omul atotştiutor! 

— Cer iertare maiestăţii voastre. Şi regele îl cunoaşte pe 
acest logodnic? 

— La naiba, tatăl lui a venit să-mi ceară să-i semnez 
contractul! Este... 

Regele era gata, fără îndoială, să rostească numele 
vicontelui de Bragelonne, când se opri deodată, încruntându-şi 
sprâncencle. 

— Este?... repetă Saint-Aignan. 

— Nu-mi mai amintesc — răspunse Ludovic al XIV-lea 
încercând să-şi ascundă o tulburare pe care numai cu greu ţi-o 
stăpânea. 

— Pot să vin în ajutorul maiestăţii voastre? întreba contele 
de Saint-Aignan. 

— Nu, deoarece nici nu mai ştiu de cine voiam să vorbesc, 
crede-mă; mi-aduc aminte vag că una din domnişoarele de 
onoare trebuia să se mărite... dar i-am uitat numele. 

— Era cumva domnişoara de Tonnay-Charente cea care 
trebuia să se mărite? întrebă Saint-Aignan. 

— Poate că da — răspunse regele. 


— Atunci mirele era domnul de Montespan; dar 
domnişoara de Tonnay-Charente n-a vorbit, mi se pare, 
niciodată despre, asta în aşa fel încât să-i sperie pe pretendenți. 

— În sfârşit — zise regele — nu ştiu nimic, sau aproape 
nimic, despre domnişoara de La Vallière. Saint-Aignan, te 
însărcinez să capeţi informaţii despre ea. 

— Da, sire şi când voi avea cinstea să revăd pe maiestatea 
voastră spre ai le da? 

— Când le vei avea. 

— Le voi căpăta repede, dacă informaţiile vor ţine pasul cu 
dorinţa mea de a-l revedea pe rege. 

— Bine spus! Dar ascultă, Doamna a arătat în vreun fel că 
ar avea ceva cu această fată? 

— Nu, sire. 

— Doamna nu s-a supărat de loc? 

— Nu ştiu asta; atât doar că râdea mereu. 

— Foarte bine. Ah, aud zgomot în anticamere, aşa mi se 
pare; pesemne că vor să-mi anunţe vreun curier. 

— Într-adevăr, sire. 

— la vezi ce este, Saint-Aignan. 

Contele se duse la uşă şi schimbă câteva cuvinte cu valetul 
de la intrare. 

— Sire — zise el întorcându-se — e domnul de Fouquet, 
care a sosit chiar acum, la un ordin al regelui, după cum spune. 
S-a prezentat la castel, dar ora fiind înaintată, nu mai stăruie să 
fie primit în audienţă astă-seară; se mulţumeşte să-şi anunţe 
prezenţa. 

— Domnul Fouquet! I-am scris la ceasurile trei, invitându-l 
să fie la Fontainebleau mâine dimineaţă; a sosit la 
Fontainebleau la ceasurile două, ăsta da zel! strigă regele, 
fericit de a se vedea ascultat cu atâta sârguinţă. Ei bine, 
dimpotrivă, domnul Fouquet va fi binevenit în audiența sa. L-am 
chemat, îl voi primi. Să fie introdus. Iar tu, conte, aleargă după 
informaţii, şi, pe mâine! 

Regele îşi duse un deget la buze şi Saint-Aignan ieşi cu 
inima  tresăltând de bucurie, poruncindu-i uşierului să-l 
introducă pe domnul Fouquet. Ministrul îşi făcu astfel intrarea 
în camera regelui. Ludovic al XIV-lea se ridică spre a-l primi. 

— Bună seara, domnule Fouquet — zise el cu un surâs 
binevoitor. Te felicit pentru punctualitate; mesajul meu trebuie 
să-ţi fi sosit, totuşi, destul de târziu. 


— La nouă ceasuri seara, sire. 

— Ai lucrat mult zilele acestea, domnule Fouquet, căci mi 
s-a spus ca n-ai mai ieşit din cabinetul de la Saint-Mande de trei 
sau patru zile. 

— Într-adevăr, am stat închis acolo trei zile, sire — 
răspunse Fouquet înclinându-se. 

— Ştii, domnule Fouquet, că aveam multe să-ţi spun? 
continuă regele cu aerul său cel mai grațios. 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte şi, întrucât se arată 
atât de binevoitoare cu mine, îmi îngăduie să-i amintesc 
făgăduiala unei audienţe ce-mi fusese făcută? 

— Ah, da, un om al bisericii, care se crede dator să-mi 
mulţumească, nu-i aşa? 

— Intocmai, sire. Ora este poate rău aleasă, dar timpul 
aceluia pe care l-am adus e foarte drămuit şi cum 
Fontainebleau se află pe drumul spre dioceza lui.. 

— Dar cine e? 

— Cei din urmă episcop de Vannes pe care maiestatea 
voastră, la recomandarea mea, a binevoit să-i învestească acum 
trei luni. 

— Se poate — zise regele, care semnase fără să citească. 
Şi e aici? 

— Da, sire. Vannes e o dioceză însemnată; enoriaşii acestui 
pastor au nevoie de cuvântul său divin , sunt nişte sălbatici care 
trebuiesc mereu instruiți şi lămuriţi, iar domnul d'Herblay e 
neîntrecut în astfel de misiuni. 

— Domnul d'Herblay! rosti regele, răscolindu-şi amintirile, 
ca şi cum acest nume, auzit de demult, nu i-ar fi fost totuşi 
necunoscut. 

— Oh — făcu numaidecât Fouquet — maiestatea voastră nu 
cunoaşte acest nume obscur al unuia dintre cei mai credincioşi 
şi mai preţioşi slujitori ai săi? 

— Nu, mărturisesc... Şi vrea să plece înapoi? 

— A primit astăzi nişte scrisori în urma cărora ar trebui 
poate să plece; astfel că, înainte de a porni la drum spre ţinutul 
îndepărtat care se numeşte Bretania, ar dori să prezinte 
omagiile sale maiestăţii voastre. 

— Şi aşteaptă? 

— E aici, sire. 

— Atunci, să intre. 


Fouquet făcu un semn uşierului, care stătea în dosul 
tapiseriei. Uşa se deschise şi Aramis intră. Regele îl lăsă să-şi 
rostească omagiile sale, învăluind cu o privire lungă această 
fizionomie pe care nimeni n-o mai putea uita după ce a văzut-o 
o dată. 

— Vannes! zise el. Dumneata eşti episcop la Vannes, 
domnule? 

— Da, sire. 

— Vannes e în Bretania? 

Aramis făcu o plecăciune. 

— Aproape de mare? 

Aramis se înclină din nou. 

— La câteva leghe de Belle-Isle? 

— Da, sire — răspunse Aramis — la şase leghe, aşa cred. 

— Şase leghe, adică la doi paşi — zise Ludovic al XIV-lea. 

— Nu pentru noi, bieţii bretoni, sire — zise Aramis. Şase 
leghe, dimpotrivă, e o distanţă, dacă socotiți pe uscat; dacă 
aceste şase leghe sunt socotite pe mare, atunci e o imensitate. 
Or, am avut cinstea de a-i spune regelui că şase leghe sunt 
numărate pe mare, de la țărm până la Belle-Isle. 

— Se spune că domnul Fouquet are acolo o casă foarte 
frumoasă! vorbi regele. 

— Da, aşa se spune — răspunse Aramis, privindu-l în linişte 
pe Fouquet. 

— Cum aşa se spune? strigă regele. 

— Da, sire. 

— Într-adevăr, domnule Fouquet, mă miră un lucru, 
mărturisesc. 

— Care, sire? 

— Ai în fruntea parohiilor dumitale un bărbat ca domnul 
d'Herblay şi nu i-ai arătat încă Belle-Isle! Cum se face una ca 
asta? 

— Oh, sire — răspunse episcopul, fără a-i lăsa timp lui 
Fouquet să deschidă gura — noi, prelaţii bretoni, stăm mai mult 
lângă altarele noastre. 

— Domnule de Vannes — zise regele — îl voi pedepsi pe 
domnul Fouquet pentru lipsa lui de grijă. 

— În ce fel, sire? 

— Te voi muta de acolo. 

Fouquet îşi muşcă buzele; Aramis zâmbi. 

— Cât aduce Vannes? întrebă regele. 


— Şase mii de livre, sire — răspunse Aramis. 

— Ah, Doamne, atât de puţin?! Atunci înseamnă că ai alte 
venituri, domnule de Vannes! 

— Nu am nimic, sire; atât doar că domnul Fouquet îmi mai 
numără o mie două sute de livre pe an pentru banca epitropilor. 

— Bine, bine, domnule d'Herblay, eu îţi făgăduiesc mai 
mult. 

— Sire... 

— Mă voi gândi la dumneata. 

Aramis se înclină. La rândul lui, regele îl salută aproape cu 
respect, aşa cum avea, de altminteri, obiceiul să facă faţă de 
femei şi de oamenii bisericii. Aramis înţelese că audiența lui se 
sfârşise; se retrase rostind o frază dintre cele mai simple, o 
frază de adevărat preot de ţară şi ieşi. 

— Iată o figură demnă de luat în seamă — zise regele, 
urrnărindu-l cu privirea atât timp cât putu să-l vadă, ba 
oarecum chiar şi după ce nu-l mai văzu. 

— Sire — răspunse Fouquct — dacă acest episcop ar avea 
mai multă şcoală, nici un prelat din regat nu i-ar putea sta 
alături în a merita cele mai mari distincţiuni. 

— Nu e învăţat? 

— A schimbat spada pe sutană şi destul de târziu. Dar asta 
n-are a face, dacă maiestatea voastră îmi va îngădui să-i 
reamintesc de domnul de Vannes la timpul şi locul... 

— Te rog chiar. Dar mai înainte de a vorbi despre el, să 
vorbim despre dumneata, domnule Fouquet. 

— Despre mine, sire? 

— Da, am o mie de complimente să-ţi fac. 

— Nu voi şti, într-adevăr, cum să exprim în faţa maiestăţii 
voastre bucuria de care mă simt copleşit. 

— Da, domnule Fouquet, înţeleg. Da, am avut cândva alte 
păreri despre dumneata. 

— Şi eram nenorocit atunci, sire. 

— Dar ele au trecut. Nu ţi-ai dat seama de asta? 

— Ba da, sire. Aşteptam însă cu resemnare ziua adevărului. 
Se pare că această zi a venit, în sfârşit. 

— Ah, ştiai că eşti în dizgraţia mea? 

— Vai, sire, da! 

— Şi ştii pentru ce? 

— Foarte limpede: regele credea că fur banii statului. 

— O, nu! 


— Sau, mai bine zis, că sunt un administrator nepriceput. 
În sfârşit, maiestatea voastră credea că dacă poporul n-are 
bani, nu va avea nici regele. 

— Da, am crezut asta; dar am văzut că mă înşelam. 

Fouquet se înclină. 

— Nu mai avem răzvrătiri, jalbe? 

— Şi avem încă bani — adăugă Fouquet. 

— Adevărul e că în luna din urmă mi-ai dat atât cât am 
cerut. 

— Şi mai am încă, nu numai pentru toate nevoile, dar şi 
pentru toate capriciile maiestăţii voastre. 

— Slavă Domnului, domnule Fouquet — răspunse regele cu 
seriozitate — nu te voi pune la încercare. Până în două luni, 
vreau să nu-ţi mai cer nimic. 

— Mă voi folosi de asta pentru a-i strânge regelui cinci sau 
şase milioane spre a-i sluji ca prime fonduri în caz de război. 

— Cinci sau şase milioane? 

— Numai pentru casa regală, bineînţeles. 

— Te aştepţi deci la un război, domnule Fouquet? 

— Cred că dacă Dumnezeu i-a dat vulturului un cioc şi 
gheare, a făcut-o pentru ca prin ele să-şi arate regalitatea. 

Regele se îmbujoră de plăcere. 

— Am cheltuit cam mult cu serbările acestea, domnule 
Fouquet; n-ai să mă cerţi? 

— Sire, maiestatea voastră are încă douăzeci de ani de 
tinereţe şi un miliard de risipit în aceşti douăzeci de ani. 

— Un miliard? E cam mult, domnule Fouquet — zise 
regele. 

— Voi face economii, sire... De altminteri, maiestatea 
voastră are în domnul Colbert şi în mine doi oameni de ispravă. 
Unul vă va face să cheltuiţi banii şi acela voi fi eu, dacă slujirea 
mea va fi totdeauna pe placul maiestăţii sale; celălalt vi-i va 
economisi şi acela va fi domnul Colbert. 

— Domnul Colbert? repetă regele uimit. 

— De bună seamă, sire; domnul Colbert se pricepe ca 
nimeni altul să ţină socotelile. 

La această laudă adusă rivalului de către rival însuşi, 
regele se simţi cuprins de încredere şi admiraţie. Căci, într- 
adevăr, nici în glasul, nici în privirea lui Fouquet nu era nimic 
care să dezmintă vreo silabă din cuvintele rostite de el; se 
vedea bine că nu aducea o laudă pentru a-şi crea dreptul de a 


face două mustrări. Regele înţelese şi, depunând armele în faţa 
unei atari mărinimii şi înţelepciuni, zise: 

— ÎI lauzi pe domnul Colbert? 

— Da, sire, îl laud, căci, pe lângă că e un bărbat de merit, îl 
socot foarte devotat intereselor maiestăţii voastre. 

— Şi asta fiindcă adesea s-a împotrivit vederilor dumitale? 
întrebă regele surâzând. 

— Tocmai de aceea, sire. 

— Lămureşte-mă, te rog. 

— E foarte simplu: eu sunt omul care trebuie pentru a face 
să intre banii; el, omul care trebuie pentru a-i împiedica să iasă. 

— Haide, haide, domnule intendent superior, ce naiba, nu 
poţi să-mi spui şi altceva care să înlocuiască această părere atât 
de bună? 

— Din punct de vedere administrativ, sire? 

— Da. 

— Absolut nimic, sire. 

— Adevărat? 

— Pe cuvânt de onoare, nu cunosc în Franţa un slujbaş mai 
bun decât domnul Colbert. 

Acest cuvânt, slujbaş, nu avea în 1661 înţelesul oarecum 
de subaltern care i se dă astăzi; dar în gura domnului Fouquet, 
căruia regele i se adresase cu domnule intendent superior, el 
căpătă o nuanţă de ceva umilitor şi mărunt, care-l punea în chip 
admirabil pe domnul Fouquet la locul lui şi pe domnul Colbert 
la al său. 

— Ei bine — zise Ludovic al XIV-lea — totuşi el este acela 
care, oricât de econom ar fi, a pregătit serbările mele de la 
Fontainebleau; şi te asigur, domnule Fouquet, că n-a 
împiedicat; câtuşi de puţin banii să iasă din vistieria mea. 

Fouquet se înclină, dar fără să răspundă. 

— Nu este şi părerea dumitale? întreba regele. 

— Găsesc, sire — răspunse ministrul — că domnul Colbert 
a făcut totul cu foarte multă ordine şi merită, sub acest raport, 
toate laudele maiestăţii voastre. 

Acest cuvânt, ordine, se lega foarte bine de cuvântul 
slujbaş. Nici o fire nu avea, mai mult decât a regelui, acea 
sensibilitate vie, acea fineţe de tact care întrevede şi surprinde 
ordinea senzaţiilor înaintea senzaţiilor înseşi. Ludovic al XIV-lea 
înţelese deci că slujbaşul făcuse totul, după părerea lui 
Fouquet, cu prea multă ordine, adică serbările atât de 


splendide de la Fontainebleau ar fi putut să fie şi mai splendide 
încă. Regele simţi, în consecinţă, că cineva ar putea să 
găsească unele cusururi acestor distracţii ale lui; încercă deci 
un fel de dezamăgire, ca provincialul care, îmbrăcat în cel mai 
frumos costum din garderoba sa, vine la Paris, unde omul cu 
adevărat elegant se uită la el prea mult, sau nu se uită de loc 

Această parte a convorbirii, atât de cumpănită şi atât de 
isteaţă, în ceea ce-l priveşte pe domnul Fouquet, îl făcu pe rege 
să-l stimeze şi mai mult pentru caracterul omului şi pentru 
destoinicia ministrului. 

Fouquet ieşi de la rege la ceasurile două dinspre ziuă, iar 
suveranul se întinse în pat puţin neliniştit, puţin abătut de lecţia 
voalată pe care o primise; şi două bune sferturi de ceas fură 
jertfite de el căutând să-şi aducă aminte cum arătau broderiile, 
tapiseriile, listele de gustări, arhitectura arcurilor de triumf, 
instalaţiile de iluminări şi artificii imaginate de ordinea 
slujbaşului Colbert. Rezultatul fu că, gândindu-se bine la tot ce 
se petrecuse aici timp de opt zile, regele găsi că serbările sale 
nu fuseseră tocmai la înălţime. 

Dar Fouquet reuşise, prin politeţea, prin graţia, prin 
mărinimia lui, să-l ponegrească pe Colbert mai mult decât 
reuşise acesta, prin viclenia, prin răutatea şi prin ura lui 
stăruitoare, să-l ponegrească pe Fouquet. 


Capitolul LII 


Fontainebleau la ceasurile două dinspre 
ziuă 


După cum am văzut, de Saint-Aignan ieşise din camera 
regelui în clipa când intendentul superior tocmai intra. Fusese 
însărcinat cu o misiune grabnică; asta însemna că avea să facă 
tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi întrebuința timpul cât mai 
cu folos. 

Era un om rar acest de Saint-Aignan, pe care noi l-am 
prezentat ca fiind prieten al regelui: unul din acei curteni 
preţioşi, al cărui spirit săritor şi plin de intenţii bune punea în 


umbră, în acea vreme, orice favorit trecut sau viitor, clătinând 
prin exactitate până şi servilismul lui Dangeau. De aceea, 
Dangeau nu mai era un favorit, era un îngăduit al regelui. 

De Saint-Aignan îşi făcu deci planul de bătaie. El se gândi 
că primele informaţii pe care trebuia să le capete nu puteau să-i 
vină decât de la de Guiche. Se duse deci să-l vadă pe de Guiche. 

De Guiche, pe care l-am văzut dispărând după un colţ al 
castelului şi care lăsa a se crede că se îndrepta spre camera lui, 
nu se întorsese încă acasă. De Saint-Aignan porni în căutarea 
lui. După ce se învârti, se roti, cercetă şi întrebă peste tot, de 
Saint-Aignan dădu cu ochii de ceva ce semăna cu o formă 
omenească rezemată de un copac. Această formă stătea 
nemişcată ca o statuie şi parcă foarte adâncită în contemplarea 
unei ferestre, cu toate ca perdelele acelei ferestre fuseseră bine 
închise. Cum acea fereastră era tocmai fereastra Doamnei, de 
Saint-Aignan îşi spuse că pomenita formă omenească, nu putea 
să fie decât de Guiche. Se apropie încet de el şi văzu că nu se 
înşelase. 

De Guiche rămăsese, după întrevederea cu Doamna, 
pătruns de o atât de mare fericire, încât întreaga lui forţă 
sufletească abia dacă putea să o suporte. 

În ceea ce-l priveşte pe de Saint-Aignan, el ştia că de 
Guiche avusese un oarecare merit în introducerea domnişoarei 
de La Valliere în serviciul Doamnei — un curtean ştie orice şi-şi 
aminteşte de orice. Un singur lucru nu ştia de Saint-Aignan: 
anume, sub ce titlu şi în ce condiţii acordase de Guiche 
protecţia lui domnişoarei de La Vallière. Dar cum, întrebând şi 
descusând, rareori se întâmplă să nu afli câte ceva, de Saint- 
Aignan trăgea nădejdea să afle câte ceva, sau chiar tot, 
trăgându-l de limbă pe de Guiche, pe ocolite, bineînţeles, dar în 
aceiaşi timp cu toată stăruința de care era în stare. Planul lui 
Saint-Aignan era acesta: dacă informaţiile căpătate aveau să fie 
bune, se va grăbi să-i comunice regelui că pusese mâna pe o 
perlă, cerând privilegiul de a încrusta această perlă la coroana 
regală. Dacă informaţiile aveau să fie rele, ceea ce se putea, la 
urma urmei, va trebui să vadă în ce măsură regele ţinea la de 
La Vallière şi să potrivească apoi lucrurile în aşa fel încât fata 
să fie expulzată, el făcându-şi din această îndepărtare un merit 
faţă de toate femeile care puteau să aibă pretenţii asupra inimii 
regelui, începând cu Doamna şi sfârşind cu regina. În cazul 
când regele se va arăta că nu e dispus să renunţe la pasiunea 


lui, îi va ascunde notele sale; în acest caz, îi va face cunoscut 
domnişoarei de La Vallière că asemenea note rele se află 
închise într-un sertar tainic al memoriei lui şi că numai el le 
cunoaşte; astfel, se va arăta mărinimos în ochii nenorocitei fete 
şi o va ţine mereu suspendată între recunoştinţă şi teamă, 
făcându-şi din ea o prietenă la curte, adică o complice, care, 
urmărind propriile sale interese, urmăreşte totodată interesele 
complicelui ei. lar dacă într-o zi bomba trecutului va exploda, 
presupunând că această bombă va exploda cândva, de Saint- 
Aignan îşi făgădui să ia toate măsurile de precauţie, făcând pe 
ignorantul în faţa regelui. Faţă de La Vallière va juca, chiar şi în 
ziua aceea, un rol de neştirbită mărinimie. 

Înarmat cu toate aceste gânduri, făurite într-o jumătate de 
ceas, în focul setei sale de izbândă, Saint-Aignan, cel mai bun 
fiu al lumii, cum ar fi spus La Fontaine, porni cu intenţia bine 
determinată de a-l face pe de Guiche să vorbească, adică de a-l 
tulbura în fericirea lui, fericire despre care Saint-Aignan nu 
ştia, de altfel, nimic. 

Era ceasul unu dinspre ziua când Saint-Aignan îl zări pe de 
Guiche stând în picioare, nemişcat, sprijinit de trunchiul unui 
copac şi cu ochii pironiţi la fereastra aceea luminoasă. Unu 
dinspre ziuă: adică ora cea mai dulce a nopţii, aceea pe care 
pictorii o încununează cu mirt şi maci înfloriţi, ora când ochii 
sunt obosiţi, când inima bate mai greu, când capul cade în jos, 
ora ce aruncă spre ziua care s-a dus o privire de regret şi 
adresează zilei ce se pregăteşte să vină un salut drăgăstos. 

Pentru de Guiche era aurora unei fericiri de nedescris — ar 
fi dat o comoară cerşetorului ce i-ar fi ieşit în cale, numai să nu- 
| tulbure în depănarea visurilor sale. Şi iată ca tocmai la 
această ora, Saint-Aignan, prost inspirat, căci egoismul e 
totdeauna un rău sfătuitor, se apropie şi-l bătu pe umăr, chiar 
în clipa când contele murmura un cuvânt sau mai degrabă un 
nume. 

— Ah — rosti el cu sfială — te căutam. 

— Pe mine? făcu de Guiche, tresărind. 

— Da şi te găsesc visând la lună. Eşti cumva atins de 
meteahna poeziei, scumpul meu conte şi te-ai apucat să faci 
versuri? 

Tânărul conte îşi sili faţa să exprime un zâmbet, în timp ce 
în adâncul inimii sale mii şi mii de sentimente contrarii 
zâmbetului se ridicau împotriva lui Saint-Aignan. 


— Tot ce se poate — rosti el. Dar prin ce fericită 
împrejurare aici? 

— Ah, iată ceea ce-mi dovedeşte că nu m-ai auzit bine. 

— Cum aşa? 

— Da, fiindcă am început prin a-ţi spune că te căutam. 

— Mă căutai, dumneata? 

— Da şi te-am prins. 

— Cu ce m-ai prins, dacă nu te superi? 

— Cântând-o pe Philis. 

— E adevărat, nu tăgăduiesc — zise de Guiche râzând. Da, 
dragul meu conte, o cânt pe Philis. 

— Dumitale ţi-e îngăduit s-o faci. 

— Mie? 

— Fără îndoială, dumitale. Dumitale, vajnicul ocrotitor al 
oricărei femei frumoase şi spirituale. 

— Ce naiba îmi îndrugi acolo? 

— Adevăruri recunoscute, o ştiu bine. Dar, ascultă, sunt 
îndrăgostit. 

— Dumneata? 

— Da. 

— Cu atât mai bine, dragă conte. Vino şi povesteşte-mi şi 
mie. 

Şi de Guiche, temându-se, poate cam târziu, ca Saint- 
Aignan să nu observe fereastra luminată, îl luă de braţ pe conte 
şi încercă să-l tragă în altă parte. 

— Oh — făcu acesta, împotrivindu-se — nu mă duce spre 
pădurea aceea întunecată, e prea multă umezeală acolo. Să 
rămânem la lumina lunei, vrei? 

Şi, lăsându-se oarecum târât de braţul lui de Guiche, se 
opri pe o alee din preajma castelului. 

— Haide — zise de Guiche, resemnat — du-mă unde îţi va 
face plăcere şi întreabă-mă tot ce-ţi pofteşte inima. 

— Ce drăguţ din partea dumitale! Apoi, după o clipă de 
tăcere, Saint-Aignan adăugă: Dragă conte, aş dori să-mi spui 
două cuvinte despre o anumită persoană pe care ai protejat-o 
dumneata. 

— Şi pe care o iubeşti? 3 

— Nu spun nici da, nici nu, dragul meu... Ințelegi că nu-ți 
dai inima aşa, cu una cu două şi că trebuie să iei mai înainte 
măsuri de siguranţă. 


— Ai dreptate — zise de Guiche cu un oftat — e lucru 
preţios o inimă. 

— A mea, mai ales, e tandră şi ţi-o arăt aşa cum e. 

— O, eşti cunoscut, conte! Mai departe? 

— Iată. E vorba, pe scurt, de domnişoara de Tonnay- 
Charente. 

— Aşa!... scumpul meu Saint-Aignan, ai înnebunit 
pesemne! 

— Pentru ce spui asta? 

— Eu n-am protejat-o niciodată pe domnişoara de Tonnay- 
Charente! 

— Nu se poate! 

— Niciodată! 

— Dar nu dumneata ai ajutat-o pe domnişoara de Tonnay- 
Charcnte să intre în serviciul Doamne? 

— Domnişoara de Tonnay-Charente şi dumneata trebuie să 
ştii asta mai bine ca oricine, dragul meu conte, se trage dintr-o 
familie destul de bună ca să fie dorită şi cu atât mai mult ca să 
fie primită. 

— Îţi baţi joc de mine. 

— Nu, pe cuvânt de onoare şi zău dacă ştiu ce vrei să spui! 

— Prin urmare, nu i-ai înlesnit cu nimic primirea? 

— Cu nimic. 

— Nici n-o cunoşti? 

— Am văzut-o pentru întâia oară în ziua când s-a prezentat 
la Doamna. Aşa că, neprotejând-o, necunoscând-o, n-aş putea 
să-ţi dau despre ea, draga conte, lămuririle pe care le doreşti. 

Şi de Guiche făcu o mişcare pentru a se despărţi de 
interlocutorul său. 

— Stai, stai o clipă, dragă conte — zise Saint-Aignan. N-ai 
să-mi scapi atât de uşor. 

— Iartă-mă, dar mi se pare că e timpul să ne ducem la 
culcare. 

— Totuşi nu te duceai la culcare atunci când, nu spun că 
te-am întâlnit, ci te-am găsit. 

— Atunci, dragă conte, dacă mai ai să mă întrebi ceva, îţi 
stau la dispoziţie. 

— Şi faci bine, zău aşa! O jumătate de oră mai mult sau 
mai puţin, dantelele dumitale nu vor fi nici mai mult, nici mai 
puţin mototolite. Jură-mi că n-ai să-mi spui nimic rău despre ea 


şi că, dacă ai fi avut să-mi spui ceva rău, nu asta este pricina 
tăcerii dumitale. 

— Oh, biata copilă, o cred curată cum e cristalul! 

— Mă umpli de bucurie. Totuşi n-aş vrea să am în faţa 
dumitale aerul unui om atât de rău informat precum par. Se ştie 
că dumneata ai căutat şi ai adus pentru casa Prințesei o parte 
din domnişoarele ei de onoare. S-a făcut chiar şi un cântec 
despre asta. 

— Dumneata ştii, dragă prietene, că se fac cântece despre 
orice. 

— Îl cunoşti? 

— Nu; dar cântă-mi-l, îi voi face cunoştinţă. 

— N-aş putea să-ţi spun cum începe, dar mi-aduc aminte 
cum se sfârşeşte. 

— Bine; e şi asta ceva. 


— Mereu de Guiche e-n căutare 
De domnişoare de onoare. 


— Ideea e slabă, iar rima săracă. 

— Ah, ce vrei, dragul meu, stihurile nu sunt făcute nici de 
Racine, nici de Moliere, ci de La Leuillade şi un mare senior nu 
poate să rimeze ca un te miri ce coate goale. 

— Îmi pare rău, într-adevăr, că nu-ţi aminteşti decât 
sfârşitul. 

— Aşteaptă, aşteaptă, iată că-mi amintesc începutul celui 
de-al doilea cuplet. 

— Ascult. 


— EI le-a găsit, nu-i un mister, 

Pe Montalais şi... 

— Şi La Vallière! Ei drăcie! strigă de Guiche scos din 
sărite, dar mai ales pentru că nu ştia unde voia să ajungă Saint- 
Aignan. 

— Da, da, aşa e, La Valliere. Ai găsit dumneata singur 
rima, dragul meu. 

— Frumoasă descoperire, n-am ce zice! 

— Montalais şi La Vallière, ele sunt cele două fete pe care 
le-ai protejat. 

Şi Saint-Aignan începu să râdă. 


— Prin urmare, în cântec nu e vorba şi de domnişoara de 
Tonnay-Charente? întrebă de Guiche. 

— Nu, zău că nu! 

— Atunci, eşti mulţumit? 

— Fără îndoială; în schimb, e vorba de Montalais — zise 
Saint-Aignan, continuând să râdă. 

— Oh, pe ea o găseşti pretutindeni! E o domnişoară tare 
zglobie. 

— O cunoşti? 

— Prin altcineva. Era protejată de un oarecare Malicorne, 
pe care-l protejează Manicamp; Manicamp m-a rugat să cer un 
loc de domnişoară de onoare, pentru Montalais, în casa 
Doamnei şi un post de ofiţer, pentru Malicorne, în casa 
Domnului. Le-am cerut; ştii bine că am o slăbiciune pentru 
caraghiosul ăsta de Manicamp. 

— Şi le-ai obţinut? 

— Pentru Montalais, da; pentru Malicorne, da şi nu, căci 
nu e încă decât tolerat. Asta e tot ce voiai să afli? 

— Rămâne rima. 

— Ce rimă? 

— Rima pe care ai găsit-o dumneata. 

— La Vallière? 

— Da. 

Şi Saint-Aignan îşi reluă râsul care începea sa-l enerveze 
pe de Guiche. 

— Ei bine — zise acesta din urmă — am băgat-o şi pe ea la 
Doamna, e adevărat. 

— Ha! Ha! Ha! făcu de Saint-Aignan. 

— Dar — continuă de Guiche cu aerul său cel mai rece — 
m-ai face nespus de fericit, dragă conte, dacă n-ai mai râde pe 
seama acestui nume. Domnişoara de La Baume Le Blanc de La 
Valliere e o persoană foarte cuminte. 

— Foarte cuminte? 

— Da. 

— Nu ştii, aşadar, zvonul cel nou? strigă de Saint-Aignan. 

— Nu şi mi-ai face un mare bine, dragă conte, dacă l-ai 
păstra pentru dumneata şi pentru cei ce-l trâmbiţează. 

— Ei, na! S-ar zice că iei lucrurile astea în serios! 

— Le iau, da; domnişoara de La Valliere e iubită de unul 
din bunii mei prieteni. 

Saint-Aignan tresări. 


— Oh, oh! făcu el. 

— Da, conte — adăugă de Guiche. Prin urmare, înţelegi, 
dumneata, omul cel mai bine crescut din Franţa, înţelegi că nu 
pot îngădui ca prietenul meu să fie pus într-o situaţie ridicolă. 

— Oh, minunat! 

Şi Saint-Aignan începu să-şi roadă unghiile, jumătate 
înciudat, jumătate dezamăgit în curiozitatea lui. De Guiche îi 
făcu un salut de despărţire. 

— Mă alungi? zise Saint-Aignan, care murea de dorinţa să 
cunoască numele prietenului. 

— Nu te alung de loc, drăguţule!... Vreau să-mi termin 
versurile către Philis. 

— Ce fel de versuri? 

— Un catren. Pricepi, nu-i aşa? Un catren e lucru sfânt. 

— Vai de mine, da! 

— Şi cum, din patru versuri ce-l compun în mod firesc, mai 
am de făcut trei versuri şi un emistih, am nevoie de toată 
liniştea minţii mele. 

— Asta se înţelege. Cu bine, conte! 

— Cu bine! 

— Ascultă-mă... 

— Ce? 

— Ai uşurinţă la compus? 

— Foarte multă. 

— Crezi că vei sfârşi cele trei versuri şi jumătate până 
mâine dimineaţă? 

— Sper. 

— Ei bine, atunci pe mâine. 

— Pe mâine; adio! 

Saint-Aignan se văzu silit să se despartă; se despărţi şi 
dispăru în dosul aleii de carpeni. 

In timpul acestei convorbiri, de Guiche şi Saint-Aignan 
ajunseseră destul de departe de castel. Orice matematician, 
orice poet şi orice visător are momentele lui de distracţie; 
Saint-Aignan se trezi deci, când îl părăsi pe de Guiche, la 
capătul boschetelor, în locul unde încep dependinţele şi unde, 
în dosul unor pâlcuri de salcâmi şi de castani ce-şi împreunau 
ramurile prin vrejuri de clematită şi de viţă sălbatică, se ridică 
zidul despărțitor dintre parc şi curtea dependinţelor. Saint- 
Aignan, rămas singur, porni către aceste clădiri; de Guiche o 


apucă în partea cealaltă. Unul, prin urmare, se întorcea la 
terase, pe când celalalt se îndrepta spre ziduri. 

Saint-Aignan mergea pe sub o boltă adâncă de sorb, liliac 
şi păducel, păşind prin nisipul moale, învăluit în umbră, fără să 
facă nici un zgomot pe covorul de muşchi verde pe care călca. 
Rumega o răzbunare, ce i se părea însă greu de atins, simţindu- 
se despotcovit, cum ar fi spus Tallemant des Reaux, din pricină 
că nu aflase mai multe lucruri despre La Vallière, cu toată 
tactica savantă pe care o folosise ca să aducă vorba despre ea. 
Deodată, un zgomot de glasuri omeneşti îi lovi auzul. Era parcă 
un amestec de şuşotiri, de tânguiri femeieşti şi de exclamaţii 
întrebătoare; erau apoi râsete înfundate, suspine, ţipete 
înăbuşite de surprindere; dar, pe deasupra tuturor, stăruia 
glasul acela femeiesc. Saint-Aignan se opri pentru a-şi da seama 
ce se întâmplă; constată atunci cu o mare uimire că şoaptele nu 
veneau de pe pământ, ci coborau din frunzişul copacilor. Îşi 
ridică faţa, strecurându-se pe sub bolta de verdeață şi zări pe 
coama zidului o femeie căţărată pe o scară, în mare zor de a 
vorbi, prin gesturi şi cuvinte, cu un bărbat agăţat într-un copac, 
de unde nu i se vedea decât capul, deoarece restul trupului i se 
pierdea în rămurişul unui castan. Femeia era dincoace de zid, 
bărbatul, dincolo. 


Capitolul LIII 


Labirintul 


De Saint-Aignan umbla numai după nişte informaţii şi iată 
că dădea peste o aventură. Era un adevărat noroc. Curios să 
afle pentru ce şi mai cu seamă despre ce vorbeau bărbatul şi 
femeia aceea, la o oră atât de târzie şi într-o situaţie atât de 
neobişnuită, de Saint-Aignan se făcu mititel de tot şi se târî 
până aproape de picioarele scării. Acolo, căutând să se aşeze 
cât mai bine cu putinţă, se rezemă cu spatele de un arbore şi 
ascultă. Auzi dialogul următor. Vorbea femeia. 

— Într-adevăr, domnule Manicamp — spunea ea cu un glas 
care, în ciuda tonului mustrător, păstra un ciudat accent de 


cochetărie — într-adevăr, dumneata eşti de o indiscreţie 
nemaipomenită şi, pe deasupra, foarte primejdioasă. Nu 
puteam sta mult de vorbă astfel, fără să nu fim surprinşi. 

— Asta se prea poate — o întrerupse bărbatul la rândul lui, 
pe un ton flegmatic şi nepăsător. 

— Ei bine, gândeşte-te ce s-ar spune. Oh, dacă m-ar vedea 
cineva aici, îţi mărturisesc c-aş muri de ruşine! 

— Oh, ar fi o mare copilărie; noroc însă că nu te cred în 
stare s-o faci. 

— Măcar de-ar fi ceva între noi; dar să te alegi cu ponosul 
pe degeaba, zău dacă nu sunt o proastă! Adio, domnule 
Manicamp! 

"Bun, ştiu cine e bărbatul; să vedem acum cine e femeia" — 
îşi zise Saint-Aignan, cercetând la capătul scării cele două 
picioare încălţate în pantofi de satin albastru ca cerul şi cu 
ciorapi de culoarea pielii. 

— Ei, stai, stai! strigă Manicamp. Te rog, domnişoară 
Montalais, nu fugi, ce naiba, am încă să-ţi spun lucruri de cea 
mai mare importanţă! 

La această chemare a interlocutorului ei, Montalais se opri 
la mijlocul scării. "Montalais — îşi zise în sinea lui de Saint- 
Aignan — una din cele trei guralive. Fiecare îşi are, aşadar, 
aventura ei; numai că, după câte înţelesesem, aventura acesteia 
se numea Malicorne, iar nu Manicamp". În aceeaşi clipă, 
nenorocitul de Manicamp se mută pe o cracă mai sus în castan, 
fie pentru a găsi o poziţie mai bună de stat, fie pentru a 
schimba locul şi a putea vorbi mai în voie cu fata. 

— Stai puţin şi ascultă-mă — zise el — ştii bine, doar, că n- 
am venit cu nici un gând rău aici. 

— Fără îndoială... Dar, atunci, ce înseamnă scrisoarea pe 
care mi-ai trimis-o, amintindu-mi de o anumită recunoştinţă? Ce 
înseamnă întâlnirea asta pe care mi-ai cerut-o la o astfel de oră 
şi într-un astfel de loc? 

— Ţi-am adus aminte de recunoştinţă, spunându-ţi că eu 
sunt acela care te-am ajutat să intri în serviciul Doamnei, 
deoarece, dorind foarte mult să ajung la această întâlnire pe 
care ai avut bunăvoința să mi-o acorzi, am folosit, ca s-o obţin, 
mijlocul ce mi s-a părut cel sigur. De ce te-am chemat la o astfel 
de oră şi într-un astfel de loc? Fiindcă ora mi s-a părut tainică, 
iar locul ferit de ochii lumii. Or, aveam de gând să te întreb 


anumite lucruri şi pentru asta trebuie să fim undeva unde să nu 
ne audă şi să nu ne vadă nimeni. 

— Domnule de Manicamp! 

— Al dumitale cu cele mai bune gânduri, scumpă 
domnişoară. 

— Domnule de Manicamp, cred că ar fi mai bine să mă 
retrag. 

—  Ascultă-mă, sau, altfel, sar din cuibul meu într-al 
dumitale; şi fereşte-te să mă mai superi, căci şi aşa, craca asta 
de castan, pe care stau, mă chinuie la culme. Nu face ca ea şi 
ascultă-mă. 

— Te ascult, n-am încotro; dar fii scurt, căci, dacă 
dumneata ai o cracă ce te supără, pe mine mă supără muchia 
de la stinghia scării, care mi-a intrat în tălpi. Am să rămân fără 
pantofi, te previn. 

— Fă-mi plăcerea şi întinde-mi mâna, domnişoară. 

— Pentru ce? 

— Întinde-mi-o, hai! 

— Poftim; dar ce vrei să faci? 

— Vreau sa te trag mai aproape de mine. 

— În ce scop? Sper că n-ai de gând sa mă faci să mă urc în 
copacul dumitale? 

— Nu; dar vreau să te aşezi pe coama zidului; acolo, unde, 
locul e mai larg şi mai bun şi aş da oricât dacă mi-ai îngadui să 
mă aşez şi eu alături de dumneata. 

— Asta nu! Stai bine acolo unde stai; are să ne vadă cineva. 

— Crezi? întrebă Manicamp pe un ton ademenitor. 

— Sunt sigură. 

— Fie. Rămân în castanul meu, cu toate că stau foarte 
prost. 

— Domnule Manicamp, domnule Manicamp, ne depărtăm 
de subiect! 

— Aşa e, ai dreptate. 

— Mi-ai scris, da? 

— Foarte adevărat. 

— Dar pentru ce mi-ai scris? 

— Închipuieşte-ţi că astăzi, la ceasurile două, de Guicha a 
plecat. 

— Ei şi? 

— Văzându-l că pleacă, l-am urmărit, aşa cum am obiceiul 
să fac adesea. 


— Îmi dau seama, de vreme ce eşti aici. 

— Aşteaptă puţin... Ştii că bietul de Guiche era înfundat 
până la gât în dizgrație, nu-i aşa? 

— Vai, da! 

— A săvârşit, deci, cea mai mare nesocotinţă venind să 
întâlnească la Fontainebleau pe aceia care l-au exilat de la Paris 
şi mai ales pe aceia din preajma cărora era alungat. 

— Judeci ca răposatul Pitagora, domnule Manicamp. 

— Or, de Guiche e încăpățânat ca un îndrăgostit: n-a ţinut 
seama de nici una din mustrările mele. L-am rugat, l-am 
implorat, dar n-a vrut să asculte de nimic... Ah, drace! 

— Ce-ai păţit? 

— Iartă-mă, domnişoară, dar blestemata de cracă despre 
care am avut cinstea să-ţi vorbesc mi-a sfâşiat pantalonii. 

— Noroc ca e noapte — răspunse Montalais râzând. Spune 
mai departe, domnule Manicamp. 

— De Guiche a plecat, aşadar, în trapul calului, iar eu m- 
am ţinut după el, însă la pas. Îţi dai seama, să sări în apă o dată 
cu un prieten ce pare atât de grăbit înseamnă să fii ori un prost, 
ori un nebun. L-am lăsat deci pe de Guiche s-o ia înainte şi cu 
veneam încet pe urma lui, ca un înţelept, încre-dinţat cum eram 
că nenorocitul nu va fi primit sau, dacă va fi, va face cale- 
ntoarsă la primul cuvânt usturător, astfel că-l voi vedea 
revenind încă şi mai repede decât plecase, fără ca eu să fi ajuns 
mai departe de Ris sau Melun, ceea ce e destul, gândeşte-te, să 
faci unsprezece leghe la dus şi tot atâtea la întors. 

Montalais dădu din umeri. 

— Ai chef de râs, domnişoară; dar dacă, în loc să stai 
comod, pe coama unui zid, ca dumneata, ai fi călare pe o craca 
de copac, ca mine, te-ai simţi cum e mai prost şi ai avea o mare 
poftă să cobori. 

— Încă puţină răbdare, dragă domnule Manicamp şi vei 
scăpa îndată. Spuneai, deci, că trecuseşi dincolo de Ris şi 
Melun. 

— Da, trecusem dincolo de Ris şi Melun şi-mi continuam 
drumul, mirându-mă că nu-l văd întorcându-se. În sfârşit, iată- 
mă la Fontainebleau şi, intrat, îl caut pretutindeni pe de 
Guiche, dar nimeni nu l-a văzut, nimeni nu i-a vorbit în oraş; a 
sosit în goana calului, a intrat în castel şi a dispărut. De la 
ceasurile opt, de-aseară, mă aflu la Fontainebleau, căutându-l 
pe de Guiche în toate părţile, dar nici urmă de de Guiche. Să 


mor de îngrijorare! Pricepi că n-aveam de gând să mă arunc în 
gura lupului, intrând şi eu în castel, aşa cum a făcut nesocotitul 
meu prieten; am venit doar până la dependinţe, de unde ţi-am 
trimis o scrisoare. Acum, domnişoară, în numele cerului, scapă- 
mă de îngrijorarea ce-a pus stăpânire pe mine! 

— Nimic mai uşor, dragă domnule Manicamp: prietenul 
dumitale de Guiche a fost foarte bine primit. 

— Cum? 

— Regele l-a primit sărbătoreşte. 

— Regele, care-l surghiunise? 

— Doamna i-a zâmbit; Domnul părea că-l iubeşte mai mult 
decât înainte. 

— Ah, ah! făcu Manicamp. Dacă-i aşa, îmi explic de ce şi 
cum de a rămas. Şi n-a pomenit nimic despre mine? 

— Nici un cuvânt. 

— Urât din partea lui. Şi-acum ce face? 

— După toate probabilitățile, doarme, sau, dacă nu 
doarme, visează. 

— Şi ce s-a făcut aici toată seara? 

— S-a dansat. 

— Faimosul balet. Cum a fost de Guiche? 

— Minunat. 

— Drăguţul de el! Acum, iartă-mă, domnişoară, dar nu-mi 
rămâne decât să trec de aici la dumneata. 

— Cum adică? 

— Înţelege, nu-mi închipui că au să-mi deschidă poarta 
castelului la ora asta şi, ca să mă culc agăţat de craca pe care 
mă aflu, aş face-o bucuros, însă declar că lucrul este cu 
neputinţă pentru or ce fiinţă vie, în afara de un papagal. 

— Dar eu, domnule Manicamp, nu pot să introduc un 
bărbat în castel făcându-l să sară peste zid! 

— Ba doi, domnişoară — se auzi o a doua voce, dar cu un 
accent atât de sfios, încât se vedea limpede că proprietarul ei 
îşi dădea seama de necuviinţa unei asemenea cereri. 

— Doamne sfinte! exclamă Montalais încercând să-şi 
arunce privirea spre rădăcina castanului. Cine îmi vorbeşte de 
acolo? 

— Eu, domnişoară. 

— Cine eşti dumneata? 

— Malicorne, preasupusul dumitale servitor. 


Şi, spunând acestea, Malicorne se întinse de la pâmânt 
până la primele crengi şi de la primele crengi pâna la înălţimea 
zidului. 

— Domnul Malicorne!... Sfântă Fecioară, dar sunteţi 
amândoi nebuni! 

— Cum te simţi, domnişoară? întreba Malicorne, silindu-se 
să pară cât mai politicos. 

— Dumneata mai lipseai! rosti Montalais deznădăjduită. 

— Oh, domnişoară — murmură Malicorne — nu fi rea, te 
TOg. 

— În sfârşit, domnişoară — zise Manicamp — suntem 
prietenii dumitale şi nimeni nu doreşte moartea prietenilor săi. 
Or, a ne lăsa să petrecem noaptea aici unde suntem înseamnă 
să ne osândeşti la moarte. 

— Oh — răspunse Montalais — domnul Malicorne e voinic 
şi n-are să se prăpădească dacă va petrece o noapte sub cerul 
înstelat. 

— Domnişoară! 

— Asta va fi pedeapsa ce i se cuvine pentru escapada lui. 

— Fie. Malicorne n-are decât să se târguiască cu 
dumneata; eu însă trec dincolo — zise Manicamp. 

Şi, îndoind faimoasa cracă împotriva căreia se plânsese cu 
atâta amărăciune, sfârşi, ajutându-se cu mâinile şi cu 
picioarele, prin a se aşeza alături de Montalais. Fata încercă să- 
l] îmbrâncească pe Manicamp, dar acesta se propti mai bine în 
zid. Această harţuială, care ţinu câteva secunde, îşi avu partea 
ei hazlie, parte pe care ochiul domnului de Saint-Aignan, fără 
nici o îndoială, n-o lăsă să-i scape. Dar Manicamp învinse. 
Stăpân acum pe scară, îşi puse piciorul pe o treaptă, apoi îi 
oferi mâna, cu galanterie, rivalei lui. În acest timp, Malicorne 
luă, în castan, locul pe care-l ocupase Manicamp, pregătindu- 
se, la rândul lui, să treacă mai departe, pe coama zidului. 

Manicamp şi Montalais coborâră câteva trepte ale scării. 
Manicamp stăruind, Montalais râzând şi apărându-se. Se auzi 
atunci glasul lui Malicorne, care se tânguia. 

— Domnişoară — spunea el — nu mă părăsi aici, te rog din 
suflet! Sunt într-o poziţie foarte proastă şi nu pot să ajung 
singur dincolo de zid, fără să păţesc ceva. Că Manicamp şi-a 
rupt pantalonii, îl priveşte — îi are pe ai domnului de Guiche; eu 
însă nu-i voi avea nici măcar pe-ai lui Manicamp, pentru bunul 
motiv că sunt rupti. 


— Sunt de părere — zise Manicamp, fără să ţină seamă de 
lamentările lui Malicorne — sunt de părere că lucrul cel mai 
bun e să mă duc chiar acum să-l caut pe de Guiche. Mai târziu 
mă tem că n-am să mai pot pătrunde la el. 

— Asta e şi părerea mea — răspunse Montalais. Du-te, da, 
domnule Manicamp. 

— Mii de mulţumiri! La revedere, domnişoară! rosti 
Manicamp sărind la pământ. Nu există persoană mai 
binevoitoare ca dumneata. 

— Domnule Manicamp, sluga dumitale. Şi-acum să mă scap 
şi de Malicorne. 

Malicorne scoase un oftat. 

— Haide, haide — îl îndemna Montalais. 

Manicamp făcuse câţiva paşi; dar, reîntorcându-se la 
scară, întrebă: 

— Spune-mi, domnişoară, pe unde se ajunge la domnul de 
Guiche? 

— Ah, aşa-i... Nimic mai simplu: o iei pe lângă şirul de 
carpeni... 

— Oh, foarte bine! 

— Ajungi la răspântia din poieniţa verde. 

— Bun! 

— Acolo vei da de patru alei... 

— Minunat! 

— O vei apuca pe una din ele... 

— Pe care? 

— Cea din dreapta. 

— Cea din dreapta? 

— Nu, cea din stânga. 

— Ei, drace! 

— Nu, nu... aşteaptă... 

— Mi se pare că nu eşti prea sigură. Aminteşte-ţi bine, te 
rog, domnişoară. 

— Cea din mijloc. 

— Zici că sunt patru. 

— E adevărat. Tot ce ştiu este că, din acestea patru, una 
duce drept la Doamna; numai pe aceea o cunosc eu. 

— Dar domnul de Guiche cred că nu se află la Doamna, nu- 
i aşa? 

— Slavă Domnului, nu. 


— Aceea care duce la Doamna mi-e deci de prisos, şi-aş 
dori s-o schimb cu aceea care duce la domnul de Guiche, 

— Da, fireşte, o cunosc şi pe aceea: dar, ca să ţi-o arăt de 
aici, mi-ar fi cu neputinţă. 

— Dar, în sfârşit, domnişoară, să presupunem că aş fi găsit 
această preafericită alee. 

— Atunci, ai şi ajuns. 

— Bine. 

— Da şi nu-ţi va mai rămâne decât să străbaţi labirintul. 

— Numai atât? Drace, mai e şi un labirint? 

— Destul de încâlcit, da; chiar şi ziua te rătăceşti uneori, 
căci are o mulţime de ocoluri şi întortocheri. Trebuie să faci mai 
întâi trei ocoluri la dreapta, apoi două la stânga, pe urmă unul... 
stai, unul sau două? Aşteaptă puţin... În sfârşit, după ce-ai ieşit 
din labirint, vei ajunge într-o alee de sicomori şi această alee de 
sicomori te duce drept la pavilionul unde e găzduit domnul de 
Guiche. 

— Domnişoară — zise Manicamp — iată o îndrumare cum 
nu se poate mai bună şi nu mă îndoiesc că, urmând-o întocmai, 
n-am să mă rătăcesc. De aceea, vreau să-ţi cer un mic serviciu. 

— Care? 

— Să-mi dai braţul şi să mă conduci dumneata însăţi, ca o 
altă... ca o altă... Cunosc totuşi mitologia, domnişoară, dar 
gravitatea evenimentelor m-a făcut să uit totul. Vino deci cu 
mine, te rog. 

— Şi eu? strigă Malicome. Şi eu? Mă lăsaţi în părăsire? 

— Ei, domnule, cu neputinţă! îi răspunse Montalais lui 
Manicamp. S-ar putea să fiu văzută cu dumneata la ora asta şi 
dă-ţi seama ce s-ar spune! 

— Vei avea de partea dumitale conştiinţa, domnişoară — 
zise Manicamp pe un ton sentenţios. 

— Cu neputinţă, domnule, cu neputinţă! 

— Atunci, lasă-mă să-l ajut pe Malicorne să coboare: e un 
băiat deştept şi care ştie să se descurce cu uşurinţă; mă va 
călăuzi el, şi, dacă ne vom rătăci, ne vom rătăci doi deodată şi 
ne vom regăsi unul pe altul. În doi, dacă ne vom întâlni cu 
cineva, vom avea aerul a ceva; pe când singur, voi avea aerul 
unui amant sau al unui hoţ. Vino, Malicorne, iată scara! 

— Domnule Malicorne — strigă Montalais — îţi interzic să- 
ţi părăseşti copacul, altfel îţi vei atrage toată mânia mea! 


Malicorne îşi şi întinsese un picior spre marginea zidului, 
dar şi-l retrase cu întristare. 

— Sst! făcu încet Manicamp. 

— Ce este? întrebă Montalais. 

— Aud paşi. 

— Oh, Dumnezeule! 

Într-adevăr, paşii bănuiţi deveniseră un zgomot desluşit, 
frunzişul se dădu la o parte şi de Saint-Aignan apăru deodată, 
cu privirea voioasă şi cu mâna întinsă, surprinzându-l pe fiecare 
în poziţia în care se afla: adică pe Malicorne în copac, cu gâtul 
întins, pe Montalais pe scară şi lipită de ea, pe Manicamp jos, 
cu un picior ridicat, gata să pornească la drum. 

— Ei, bună seara, Manicamp — zise contele — fii binevenit, 
dragă prietene! Ne-ai lipsit astă-noapte si toată lumea a 
întrebat de tine. Domnişoară de Montalais, preaplecata 
dumitale slugă! 

Montalais se înroşi ca focul. 

— Ah, Doamne! gângăvi ea, ascunzându-şi faţa în palme. 

— Domnişoară — zise de Saint-Aignan — linişteşte-te, 
cunosc toată nevinovăția dumitale şi voi depune mărturie de 
asta. Manicamp, urmează-mă. Carpeni, răspântie, labirint, toate 
mă cunosc — voi fi Ariadna dumitale. Ce zici, iată numele 
mitologic pe care-l uitaseşi! 

— Acesta este, ai dreptate, conte, îţi mulţumesc! 

— Dar, cu acelaşi prilej, conte — zise Montalais — ia-l şi pe 
domnul Malicorne. 

— Nu, nu! se împotrivi Malicorne. Domnul Manicamp a 
vorbit destule cu dumneata, domnişoară; acum e rândul meu, 
dacă îmi îngădui; am şi eu să-ţi spun o mulţime de lucruri în 
legătură cu viitorul nostru. 

— Ai auzit? zise contele râzând. Rămâi cu el, domnişoară. 
Nu ştii că noaptea asta e noaptea tainelor? 

Şi, luând braţul lui Manicamp, contele îl conduse cu un pas 
repede în direcţia aleii pe care Montalais o cunoştea atât de 
bine, dar o arăta atât de rău. Montalais îi urmări din ochi până 
când nu se mai văzură. 


Capitolul LIV 


Cum a fost izgonit Malicorne de la hanul 
"Frumosul Păun" 


În vreme ce Montalais îi urmărea cu privirea pe conte şi pe 
Manicamp, Malicorne se folosi de neatenţia fetei pentru a se 
aşeza într-o poziţie mai bună. Când ea îşi reîntoarse faţa, 

deosebirea intervenită în poziţia lui Malicorne îi sări 
numaidecât în ochi: Malicorne era aşezat într-un chip ce 
amintea de o maimuţă, cu dosul pe zid şi cu picioarele pe prima 
stinghie a scării. Viţa sălbatică şi caprifoiul îi acopereau capul 
ca unui faun, iar joardele răsucite de iederă îi dădeau parcă 
picioare de ţap. Cât despre Montalais, nimic nu-i lipsea ca să fie 
luată drept o driadă desăvârşită. 

— Aşa — rosti ea, urcându-se cu o treaptă mai sus pe scară 
— ai de gând să mă nenoroceşti de tot, vrei să mă asupreşti 
într-una, tiran ce eşti? 

— Eu — făcu Malicorne — eu, tiran? 

— Da, mă  compromiţi fără întrerupere, domnule 
Malicorne! Eşti un monstru de răutate! 

— Eu? 

— Ce cauţi la Fontainebleau? Spune! Nu locuieşti la 
Orleans? 

— Ce caut aici, mă întrebi? Dar trebuia să te văd. 

— Ah, mare nevoie! 

— Pentru dumneata, domnişoară, poate că nu e, dar pentru 
mine este. Cât despre locuinţa mea, ştii prea bine că am 
părăsit-o şi că de aici înainte nu am altă locuinţă decât aceea pe 
care o ai şi dumneata. Deci, locuinţa dumitale fiind deocamdată 
la Fontainebleau, la Fontainebleau am venit şi eu. 

Montalais dădu din umeri. 

— Voiai să mă vezi, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, m-ai văzut, eşti mulţumit, pleacă! 

— O, nu! făcu Malicorne. 

— Cum, o, nu? 

— N-am venit numai să te văd; am venit să vorbesc cu 
dumneata. 

— Prea bine, vom vorbi mai târziu şi în altă parte. 


— Mai târziu! Dumnezeu ştie dacă te voi mai întâlni mai 
târziu în altă parte. Nicăieri nu vom găsi un colţişor mai 
prielnic decât acesta de aici. 

— Dar nu pot astă-seară, nu pot în acest moment! 

— Pentru ce? 

— Pentru că în noaptea asta s-au întâmplat o mie de 
lucruri. 

— Ei bine, al meu va fi al o mie unulea. 

— Nu, nu; domnişoara de Tonnay-Charente mă aşteaptă în 
camera noastră pentru a-mi face o comunicare de cea mai mare 
însemnătate. 

— De când te aşteaptă? 

— De cel puţin un ceas. 

— Atunci — zise bucuros Malicorne — n-o să moară dacă 
va mai aştepta câteva minute. 

— Domnule Malicorne — i-o întoarse Montalais — uiţi unde 
te afli! 

— Adică dumneata uiţi de mine, domnişoară, în timp ce eu 
mă chinuiesc să joc rolul pe care mi-l impui, zău aşa! 
Domnişoara, de opt zile nu fac decât să dau târcoale pe aici, 
fără ca dumneata să fi binevoit măcar o singură dată să observi 
că sunt prin apropiere. 

— Dai târcoale pe aici, de opt zile? 

— Ca un vârcolac; pârlit colo de focurile de artificii care 
mi-au ars două peruci, pătruns dincolo, în răchite, de umezeala 
serii sau de stropii de apă ai fântânilor ţâşnitoare, mereu 
flămând, mereu încovrigat, cu teama de a fi luat la goană şi 
gata de a sări peste un zid. La naiba, domnişoară, asta nu e o 
soartă pentru o făptură care nu e nici iepure, nici salamandră, 
nici vidră! Dar dacă dumneata duci neomenia până acolo încât 
să mă faci să calc în picioare condiţia mea de om, o îndur şi p- 
asta. Ce dracu! Om sunt şi om voi rămâne, doar dacă nu se va 
hotărî altceva acolo sus! 

— Ei bine, spune, ce doreşti, ce-mi ceri? Ce vrei de la 
mine? întrebă Montalais, oarecum înduplecată. 

— Era sau nu să-mi răspunzi că nu ştiai că mă aflam la 
Fontainebleau? 

— Eu... 

— Fii sinceră. 

— Bănuiam. 


— Ei bine, de opt zile n-ai fi putut să mă vezi măcar o dată 
pe zi? 

— Totdeauna am fost împiedicată de ceva, domnule 
Malicorne. 

— Mofturi! 

— Întreabă-le pe celelalte domnişoare, dacă pe mine nu mă 
crezi. 

— Eu nu întreb niciodată pe altul pentru a mă lămuri 
asupra unor lucruri pe care le cunosc mai bine decât oricine. 

— Potoleşte-te, domnule Malicorne, au să se schimbe toate. 

— Chiar şi trebuie! 

— Ştii că, de eşti sau de nu eşti văzut, cineva se gândeşte 
mereu la dumneata — zise Montalais cu zâmbetul ei 
dezmierdător. 

— Oh, cineva se gândeşte la mine... 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Şi nimic altceva? 

— În ce privinţă? 

— În legătură cu primirea mea în suita Domnului. 

— Ah, dragă domnule Malicorne, zilele acestea nu s-a 
putut sta de vorbă cu alteţa sa regală. 

— Dar acum? 

— Acum e altceva; de ieri nu mai e gelos. 

— Hm! Şi cum i-a trecut gelozia? 

— S-a întâmplat ceva. 

— Povesteşte-mi şi mie ce s-a întâmplat. 

— S-a răspândit zvonul că regele şi-ar ii aţintit ochii asupra 
altei femei şi Domnul s-a domolit deodată. 

— Şi cine a răspândit acest zvon? 

Montalais cobori vocea. 

— Între noi fie vorba — zise ea — cred că Doamna şi cu 
regele sunt înţeleşi în această privinţă. 

— Ah, ah! făcu Malicorne. Era singurul mijloc. Dar domnul 
de Guiche, nenorocitul de el? 

— Oh, de Guiche este pur şi simplu ignorat! 

— Şi-au scris? 

— Doamne, nu! N-am văzut pe nimeni ţinând o pană în 
mână de opt zile încoace. 

— În ce raporturi eşti cu Doamna? 

— Dintre cele mai bune. 

— Dar cu regele? 


— Regele îmi zâmbeşte de câte ori mă vede. 

— Bun. Şi-acum, spune-mi, asupra cărei femei s-au oprit 
cei doi amanți pentru a le servi de paravan? 

— Asupra bunei mele La Vallière. 

— Oh, oh, biata fată! Dar ar trebui să se împiedice una ca 
asta, draga mea! 

— Pentru ce? 

— Pentru că domnul Raoul de Bragelonne o va ucide sau se 
va ucide, dacă ar avea vreo bănuială. 

— Raoul! Acest atât de cumsecade Raoul! Crezi? 

— Femeile au pretenţia că se pricep în materie de pasiuni 
— răspunse Malicorne — dar ele nu ştiu să citească nici măcar 
în propriile lor inimi sau în propriii lor ochi. Ei bine, îţi spun eu 
că domnul de Bragelonne o iubeşte pe La Vallière atât de mult, 
încât, dacă ea îi va da a înţelege că-l înşală, se va ucide sau o va 
ucide. 

— Regele e aici ca s-o apere — zise Montalais. 

— Regele! rosti Malicorne. 

— Fără îndoială. 

— Eh, Raoul îl va ucide pe rege ca pe-un soldăţoi. 

— Doamne sfinte! exclamă Montalais. Dar ai înnebunit de 
tot, domnule Malicorne! 

— Nici un pic. Tot ceea ce-ţi spun acum, draga mea, e 
dimpotrivă, foarte serios; în ceea ce mă priveşte, ştiu un lucru. 

— Care? 

— Că-l voi preveni pe Raoul, cu binişorul, despre această 
glumă. 

— Taci, nesăbuitule! rosti Montalais urcând încă o treaptă 
pe scară, pentru a veni mai aproape de Malicorne. Să nu-i sufli 
o vorbă lui Bragelonne! 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă tu nu ştii încă nimic. 

— Dar ce mai e? 

— E că astă-seară... Nu ne-ascultă nimeni? 

— Nimeni. 

— E că astă-seară, sub stejarul regal, La Vallière a spus, cu 
glas tare şi cu toată nevinovăția, aceste cuvinte: "Nu pot să 
cred că, după ce l-ai văzut pe rege, ai mai putea să iubeşti alt 
bărbat". 

Malicorne făcu o săritură pe creasta zidului. 

— Ah, Doamne! exclamă el. A spus ea asta? 


— Cuvânt cu cuvânt. 

— Şi chiar gândeşte aşa? 

— La Valliere nu spune decât ceea ce gândeşte. 

— Dar aşa ceva cere răzbunare! zise Malicorne. Ah, 
femeile sunt nişte vipere! 

— Potoleşte-te, dragul meu Malicorne, potoleşte-te! 

— Ba nu! Dimpotrivă, să tăiem râul de la rădăcină! Să-i 
prevenim pe Bragelonne; mai e încă timp. 

— Neghiobule, află că nu mai e nici un timp — răspunsa 
Montalais. 

— Ce vrei să spui? 

— Cuvintele rostite de La Valliere... 

— Ei da! 

— Cuvintele acestea la adresa regelui... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ele au ajuns la adresă. 

— Regele a aflat? I-a spus cineva regelui? 

— Regele a auzit cu urechile lui. 

— Obime, cum striga domnul cardinal! 

— Regele era ascuns în tufişul de lângă stejarul regal. 

— Asta înseamnă — zise Malicorne — că de aici înainte 
pianul regelui şi al Doamnei va merge ca pe roate, trecând 
peste trupul bietului Bragelonne. 

— După cum ai spus-o. 

— E îngrozitor! 

— Asta este. 

— Pe legea mea — zise Malicorne după un minut de tăcere, 
în care se gândi adânc — să nu ne punem umilele noastră fiinţe 
între un stejar bătrân şi un mare rege, căci vom fi striviţi, draga 
mea. 

— Asta voiam să-ţi spun şi eu. 

— Să ne gândim la noi. 

— Aşa socot şi eu. 

— Deschide-ţi, deci, frumogşii ochişori. 

— lar dumneata urechile acelea mari. 

— Apropie-ţi guriţa pentru un sărut dulce şi prelung. 

— lată — zise Montalais, care-i plăti numaidecât cu o 
pupătură scurtă şi zgomotoasă. 

— Acum, ia să vedem! Aşadar, domnul de Guiche o iubeşte 
pe Doamna; La Valliere îl iubeşte pe rege; regele o iubeşte pe 
Doamna, dar şi pe La Valliere; iar Domnul, dânsul nu iubeşte pe 


nimeni în afară de sine însuşi. Între toate aceste amoruri, până 
şi un prost ar putea să-şi facă o situaţie, cu atât mai mult nişte 
persoane deştepte ca noi. 

— Tot cu visurile dumitale! 

— Adică tot cu realităţile mele. Lasă-te condusă de mine, 
draga mea, căci nici până acum n-ai nimerit-o rău, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Ei bine, viitorul n-o să fie mai prejos de trecut. Atât însă 
că, de vreme ce toţi se gândesc la ei, să ne gândim şi noi la ale 
noastre. 

— E foarte adevărat. 

— Dar numai la ale noastre! 

— Fie! 

— Alianţă ofensivă şi defensivă! 

— Sunt gata să jur pentru ea. 

— Ridică mâna şi spune: Totul pentru Malicorne! 

— Totul pentru Malicorne! 

— Totul pentru Montalais! răspunse Malicorne, ridicând la 
rându-i mâna. 

— Şi-acum, ce trebuie să facem? 

— Să fim mereu cu ochii deschişi, cu urechile aţintite, să 
strângem arme împotriva altora şi să nu le lăsăm să ne atingă 
pe cele ce-ar putea fi îndreptate împotriva noastră. 

— Ne-am înţeles! 

— S-a făcut! 

— Am jurat! Şi acum, că pactul e încheiat, adio! 

— Cum adio? 

— Fără îndoială! Întoarce-te la hanul dumitale. 

— La hanul meu? 

— Da! N-ai tras la hanul "Frumosul Păun"? 

— Montalais, Montalais! Prin urmare ştiai că mă aflu la 
Fontainebleau! 

— Şi ce dovedeşte asta? Că ţi se dă mai multă atenţie decât 
meriţi, ingratule! 

— Văleu! 

— Întoarce-te, deci, la "Frumosul Păun". 

— Ei bine, tocmai asta e. 

— Ce? 

— Că nu mai e cu putinţă. 

— Dar n-aveai o odaie acolo? 

— Da, însă n-o mai am. 


— N-o mai ai? Şi cine ţi-a luat-o? 

— Aşteaptă să vezi... După ce-am alergat să te caut, m-am 
întors istovit la han, când am zărit o targă pe care patru ţărani 
aduceau un călugăr bolnav. 

— Un călugăr? A 

— Da, un franciscan bătrân, cu barba căruntă. În timp ce 
priveam acest călugăr bolnav, au intrat cu el în han. Şi fiindcă 
au început să urce scara, urcam şi eu în urma lor, dar când am 
ajuns în capul scării, am văzut că l-au băgat în camera mea. 

— În camera dumitale? 

— Da, chiar în camera mea. Am crezut că e o greşeală şi m- 
am dus de l-am întrebat pe hangiu; hangiul mi-a spus că odaia 
închiriată de mine pentru opt zile a fost închiriată 
franciscanului pentru a noua zi. 

— Oh, oh! 

— Tot aşa am strigat şi cu: "Oh, oh!" Am făcut chiar mai 
mult decât atât, am vrut să mă supăr. M-am urcat din nou sus. 
M-am adresat franciscanului în persoană. Voiam să-l dojenesc 
pentru procedeul lui necuviincios. Dar acest călugăr, cu toate 
că părea să fie pe moarte, se ridică într-un cot, mă sfredeli cu 
nişte ochi învăpăiaţi şi, cu un glas ce-ar fi fost în stare să 
comande o şarjă de cavalerie, strigă: "Aruncaţi-l pe uşă pe 
caraghiosul ăsta!" Ceea ce şi făcură numaidecât hangiul şi cei 
patru ţărani, care mă trimiseră pe scară în jos ceva mai repede 
decât s-ar fi cuvenit. lată cum se face, draga mea, că nu mai am 
locuinţă. 

— Dar cine e acest franciscan? întrebă Montalais. E cumva 
vreun general? 

— Chiar aşa; acesta este, mi se pare, titlul pe care i-l dădea 
unul dintre ţărani, vorbind cu el în şoaptă. 

— Astfel că...? făcu Montalais. 

— Astfel că nu mai am odaie, nu mai am han, nu mai am 
adăpost şi sunt hotărât, aşa cum era adineauri şi prietenul meu 
Manicamp, să nu dorm sub cerul liber. 

— Şi ce vrei să faci? tresări Montalais. 

— Aici e toată problema! rosti Malicorne. 

— Dar nimic mai simplu — se auzi un al treilea glas. 
Montalais şi Malicorne scoaseră, amândoi deodată, un strigăt 
scurt. Era de Saint-Aignan. 

— Dragă domnule Malicorne — spuse acesta — o fericită 
întâmplare mă readuce aici pentru a te scoate din încurcătură. 


Vino, îţi ofer o cameră la mine şi pe aceasta, ţi-o jur, nici un 
franciscan nu ţi-o va mai lua. Cât despre dumneata, scumpa 
domnişoară, fii liniştită: cunoşteam taina domnişoarei de La 
Vallière, ca şi pe a domnişoarei de Tonnay-Charente; acum ai 
avut bunătatea de a mi-o încredința şi pe a dumitale, 
mulţumesc. Le voi păstra tot atât de bine pe toate trei, ca pe 
una singură. 

Montalais şi Malicorne se priviră ca doi şcolari prinşi cu 
şoalda; dar cum, la urma urmei, Malicorne vedea un mare 
câştig în propunerea ce i se făcuse, îi aruncă o privire plină de 
resemnare lui Montalais, la care aceasta răspunse în acelaşi fel. 
Apoi Malicorne cobori scara treaptă cu treaptă, gândindu-se la 
fiecare pas cum ar putea face să-i smulgă lui Saint-Aignan, 
bucăţică cu bucăţică, tot ceea ce ştia acesta în legătură cu taina 
de care pomenise adineauri. 

Montalais plecase înaintea lor, dispărând ca o căprioară şi 
nici o răspântie, nici un labirint nu fură în stare să-i încurce 
paşii. Cât despre Saint-Aignan, acesta îl duse, într-adevăr, pe 
Malicorne la el, primindu-l cu întreaga bunăvoință de care era 
în stare, încântat că-i avea în mână pe cei doi tineri care, 
presupunând că de Guiche ar rămâne mut, puteau să-i dea 
toate informaţiile de care avea nevoie despre cele trei 
domnişoare de onoare. 


Capitolul LV 


Ce se petrecuse în realitate la hanul 
"Frumosul Păun" 


Mai întâi, le vom da cititorilor câteva amănunte despre 
hanul "Frumosul Păun"; apoi vom trece la descrierea călătorilor 
care trăseseră acolo. 

Hanul "Frumosul Păun", ca orice han, îşi datora numele 
unei firme. Această firmă înfăţişa un păun care se umfla în 
pene. Numai că, după pilda anumitor zugravi care au dat 
şarpelui ce-o ispitea pe Eva chipul unui flăcău ademenitor, 
zugravul acestei firme dăduse frumosului păun un chip de 


femeie. Acest han, epigramă vie la adresa acelei jumătăţi a 
speţei omeneşti care face farmecul vieţii, cum zice domnul 
Legouve, se ridica la Fontainebleau pe cea dintâi stradă 
laterală de pe partea stângă, cum veneai de la Paris şi care tăia 
marea arteră ce forma, ea singura, întregul oraş Fontainebleau. 
Strada laterală se numea pe atunci strada Lyonului, fără 
îndoială din pricină că, geograficeşte, era îndreptată în direcţia 
celei de a doua capitale a regatului. Ea se compunea din două 
case locuite de burghezi, case despărțite una de alta prin două 
mari grădini împrejmuite cu lese de garduri vii. La prima 
vedere, se părea însă că erau trei case pe strada aceea mică; să 
explicăm cum, în ciuda acestei aparenţe, nu erau totuşi decât 
două. 

Hanul "Frumosul Păun" îşi avea faţada principală pe strada 
cea mare; dar în dos, pe strada Lyonului, doua corpuri de 
clădiri, despărțite de două ogrăzi, cuprindeau nişte încăperi 
mari, unde puteau să poposească oricât de mulţi drumeţi, fie pe 
jos, fie călări, fie chiar în trăsură, oferind nu numai masă şi 
adăpost, dar şi plimbare sau singurătate celor mai bogaţi 
curteni, dacă, după vreo înfrângere la palat, doreau să se 
retragă în ei înşişi pentru a-şi rumega în linişte căderea sau 
pentru a urzi planuri de răzbunare. De la ferestrele din dos ale 
acestui corp de clădiri, călătorii vedeau, mai înainte de toate, 
strada, cu iarba ce creştea printre pietrele caldarâmului, pe 
care colții ei le desfăceau încetul cu încetul. Apoi, frumoasele 
tufe de soc şi de păducel care înlanţuiau, ca între nişte braţe 
verzi şi înflorite, casele burgheze despre care am vorbit. După 
aceea, prin despărţiturile dintre aceste case, alcătuind un 
fundal de tablou şi desenându-se ca un orizont de netrecut, un 
şir de arbori mari şi stufoşi — cei dintâi paznici ai pădurii 
adânci ce porneşte încă de la intrarea în Fontainebleau. Aveai 
putinţa deci, dacă închiriai un apartament pe colţul străzii celei 
mari, a Parisului, să priveşti şi să asculţi trecătorii şi toată 
larma lor, precum şi serbările din oraş, iar în partea cealaltă, pe 
strada Lyonului, să-ţi odihneşti ochii cu priveliştea largă şi 
potolită a naturii. Fără a mai pune la socoteală că, la caz de 
nevoie, dacă cineva ar fi bătut în poarta cea mare din strada 
Parisului, puteai să fugi prin porţile din strada Lyonului şi, 
străbătând grădinile dintre casele burgheze, să te faci nevăzut 
în desişul pădurii. 


Malicorne, care, ne amintim, a adus vorba cel dintâi despre 
acest han al "Frumosului Păun", povestind cum a fost izgonit de 
acolo, Malicorne, gândindu-se la ale lui, era departe de a-i fi 
spus lui Montalais tot ceea ce ar fi putut să-i spună despre acest 
curios han. Ne vom strădui să umplem noi acest regretabil gol 
lăsat de Malicorne. 

Malicorne uitase să spună, bunăoară, cum ajunsese el să 
locuiască la hanul "Frumosul Păun". De asemeni, în afară de 
franciscanul despre care a spus câteva cuvinte, n-a dat nici un 
amănunt despre ceilalţi muşterii ai hanului. Totuşi, felul în care 
pătrunseseră acolo, modul cum trăiau, greutatea de care se 
lovea orice alt călător, dacă nu era o persoană de vază, ca să 
pătrundă în han fără un cuvânt de ordine şi să stea acolo fără 
anumite măsuri de prevedere trebuiau să izbească de bună 
seamă pe oricine şi, îndrăznim să o spunem, trebuie că-l 
izbiseră chiar şi pe Malicorne însuşi. Dar, după cum am spus, el 
avea anumite preocupări personale care-l împiedicau să 
observe multe din cele ce se petreceau în jurul lui. 

Într-adevăr, toate încăperile hanului "Frumosul Păun" erau 
reţinute şi ocupate de străini care locuiau acolo şi duceau o 
viaţă foarte potolită — oameni cu feţe binevoitoare, dintre care 
Malicorne nu cunoştea pe nici unul. Toţi aceşti călători sosiseră 
la han în acelaşi timp cu el şi fiecare intrase acolo cu un fel de 
cuvânt de ordine, care la început îl nedumerise pe Malicorne; 
dar, informându-se personal, aflase că hangiul îşi motiva acest 
soi de măsuri de prevedere prin faptul că oraşul, plin cum era 
de seniori bogaţi, putea să fie tot atât de bine înţesat de cei mai 
dibaci şi mai nărăviţi pungaşi. Era în joc, deci, reputaţia unei 
case ca aceea de la "Frumosul Păun" de a nu-şi lăsa oaspeţii 
jefuiţi între zidurile ei. De aceea, Malicorne se întreba uneori, 
când rămânea singur şi se gândea la poziţia lui de la "Frumosul 
Păun", cum de a fost lăsat să pătrundă în acest han, mai ales că, 
după venirea lui, a văzut cu ochii săi cum atâtor altora li se 
închidea uşa în nas. Ceea ce-l mira şi mai mult era faptul că 
Manicamp, care, după părerea lui, trebuia să fie privit ca un 
senior respectat de toată lumea, vrând să-şi bage calul în 
grajdul de la "Frumosul Păun", fusese trimis la plimbare — cal 
şi călăreț — chiar de la sosire, cu un nescio vos cât se poate de 
răspicat. Era deci o problemă pe care, ocupat cum era cu 
urmărirea planurilor lui de dragoste şi ambiţie, Malicorne nu-şi 
dăduse osteneala s-o aprofundeze. 


Ce-i drept, chiar dacă ar fi voit s-o facă, nu vom cuteza să 
spunem că ar fi reuşit, cu toată înţelepciunea pe care noi i-am 
atribuit-o. 

Câteva minute îi vor dovedi cititorului că era nevoie să fie 
Oedip în persoană pentru a dezlega o astfel de enigmă. De opt 
zile locuiau în acel han şapte călători, veniţi toţi a doua zi după 
fericita seară în care Malicorne pusese ochii pe "Frumosul 
Păun". Aceste şapte personaje, sosite fără mare vâlvă, erau: 

Mai întâi, un comandant al armatei germane, cu secretarul 
său, cu doctorul, cu trei lachei şi cu şapte cai. Acest comandant 
se numea contele de Wostpur. 

Un cardinal spaniol, cu doi nepoti, doi secretari, un ofiţer 
al casei lui şi doisprezece cai. Acest cardinal se numea 
monseniorul Herrebia. 

Un bogat neguţător din Bremen, cu lacheul lui şi cu doi 
cai. Acest neguţător se numea meinheer Bonstett. 

Un senator venețian, cu soţia şi cu fiica lui, amândouă de o 
rară frumuseţe. Senatorul se numea signor Marini. 

Un proprietar din Scoţia, însoţit de şapte munteni din 
neamul său, toţi pe jos. Proprietarul se numea Mac Cumnor. 

Un austriac din Viena, fără titlu şi fără blazon, venit cu 
trăsura; semăna mai mult cu un preot, dar aducea puţin şi cu 
un soldat. I se spunea Consilierul. 

În sfârşit, o doamnă flamandă, cu un lacheu, o femeie de 
serviciu şi o domnişoară de companie. Alai, ţinută, cai frumoşi. I 
se spunea Doamna flamandă. 

Toţi aceşti călători sosiseră în aceeaşi zi, după cum am 
spus, şi, cu toate acestea, descinderea lor nu stârnise nici o 
zarvă în han, nici o forfotă pe stradă, apartamentul fiecăruia 
fiind pregătit mai dinainte, la cererea curierilor sau a 
secretarilor lor, veniţi în ajun sau chiar în dimineaţa aceea. 

Malicorne apăruse cu o zi înaintea lor şi, călătorind pe un 
cal slab, împovărat cu un cufăr nu prea mare, se anunţase la 
hanul "Frumosul Păun" ca prieten al unui senior curios să vadă 
serbările şi care, la rândul lui, urma să sosească peste puţin. 
Hangiul, la aceste cuvinte, zâmbise, ca şi cum l-ar fi cunoscut 
fie pe Malicorne, fie pe prietenul lui, seniorul, şi-i spusese doar 
atât: 

— Alegeţi-vă, domnule, apartamentul care vă va fi pe plac, 
dat fiind că aţi venit cel dintâi. 


Şi asta cu acea plecăciune atât de obişnuită la hangii, de 
parcă ar fi vrut să spună: "Fiţi liniştit, domnule, ştim cu cine 
avem de-a face şi veţi fi slujit cum se cuvine". 

Aceste cuvinte şi gestul care le însoţise i se păruseră lui 
Malicorne binevoitoare, dar cam în doi peri. Or, cum el nu voia 
să facă cheltuieli prea mari, iar dacă ar fi cerut o cameră mică 
ar fi fost fără îndoială refuzat, din pricină că nu i s-ar mai fi dat 
aceeaşi importanţă, se grăbi să asculte de cuvintele hangiului şi 
să-l păcălească prin propria lui şiretenie. Astfel, zâmbind ca un 
om obişnuit să i se ofere totdeauna ceea ce i se cuvine, 
răspunse: 

— Scumpă gazdă, voi lua apartamentul cel mai bun şi mai 
vesel. 

— Cu grajd? 

— De bună seamă. 

— Pentru care zi? 

— Chiar de-acum, dacă se poate. 

— Foarte bine. 

— Numai că — se grăbi să adauge Malicorne — nu voi 
ocupa de îndată apartamentul cel mare. 

— Bun! făcu hangiul cu aerul că înţelege. 

— Anumite pricini, pe care le vei înţelege mai târziu, mă 
silesc să nu închiriez deocamdată decât această odăiţă. 

— Da, da, da — zise hangiul. 

— Prietenul meu, când va veni, va lua apartamentul cel 
mare şi, fireşte, cum apartamentul va fi al lui, îţi va plăti el 
chiria. 

— Foarte bine, foarte bine! rosti hangiul. Asta era 
înţelegerea. 

— Asta era înţelegerea? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

—  Nemaipomenit! murmură Malicorne. Prin urmare, 
pricepi despre ce este vorba? 

— Da. 

— Atunci e în regulă. Şi fiindcă ai priceput... căci dumneata 
văd că pricepi repede, nu-i aşa? 

— Fără nici o greşeală. 

— Ei bine, haide şi-mi arată camera mea. 

Stăpânul "Frumosului Păun" porni înaintea lui Malicorne, 
cu boneta în mână. 


Malicorne se instala în odaia lui şi rămase acolo, foarte 
surprins să-l vadă pe hangiu, de câte ori urca sau cobora, 
făcându-i cu ochiul mici semne ce arătau că între ei s-ar fi 
stabilit cea mai deplină înţelegere. "Mi se pare că e o 
neînțelegere la mijloc — îşi spunea Malicorne — dar, aşteptând 
ca lucrurile să se lămurească, eu mă aleg cu folosul şi asta e 
partea cea mai bună din toată această afacere." Şi din odaia lui 
se repezea ca un câine de vânătoare pe urmele noutăţilor şi 
curiozităţilor de la curte, lăsând-se pârpălit ici, udat leoarcă 
dincolo, după cum îi spusese el însuşi domnişoarei de 
Montalais. 

A doua zi după instalarea sa văzuse ivindu-se pe rând cei 
şapte călători, ce umplură dintr-o data tot hanul. Faţă de atâta 
lume, de atâtea echipaje, de asemenea alaiuri, Malicorne îşi 
freca bucuros mâinile, gândindu-se că, de-ar mai fi zăbovit o zi, 
n-ar mai fi găsit un pat unde să se poată odihni după explorările 
sale. 

După ce toţi aceşti străini fură cazaţi, hangiul intră în 
odăiţa lui şi, cu bunăvoința sa obişnuita, i se adresă: 

—  Scumpul meu domn, dumneavoastră vă rămâne 
apartamentul cel mare dintr-al doilea corp de clădire: ştiţi asta? 

— Fără îndoială, ştiu. 

— E un adevărat plocon pe care vi-l fac. 

— Mulţumesc! 

— Astfel că, atunci când are să vă vină prietenul... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi mulţumit de mine, iar dacă nu, înseamnă că 
e un om prea pretenţios. 

— Iartă-mă, îmi îngădui să-ţi spun câteva cuvinte în 
legătură cu prietenul meu? 

— Spuneţi, pentru Dumnezeu! Sunteţi doar stăpânul. 

— Trebuia să vină, după cum ştii. 

— Şi după cum va şi veni. 

— Dar s-ar putea să-şi fi schimbat planul. 

— Asta nu. 

— Eşti sigur? 

— Sunt sigur. 

— Oricum, dacă vei avea cumva vreo îndoială... 

— Ei? 

— Eu îţi spun: nu răspund că are să vină. 

— Dar v-a spus totuşi că... 


— Fireşte, mi-a spus; dar dumneata ştii: omul propune şi 
Dumnezeu dispune, verba volant, scrtpta marient. 

— Adică? 

— Adică vorbele zboară, scrisul rămâne: şi cum el nu mi-a 
scris nimic, ci s-a mulţumit numai să-mi spună din gură, îţi dau 
dezlegare, fără să te îndemn numaidecât la asta... ah, înţelegi, 
îmi vine foarte greu să-ţi explic... 

— Pentru ce anume îmi dai dezlegare? 

— Doamne, să închiriezi apartamentul lui, dacă ţi se iveşte 
un preţ bun. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Niciodată, domnule, niciodată nu voi face una ca asta. 
Dacă dumneavoastră nu v-a scris... 

— Nu. 

— Mi-a scrie mie. 

— Ah! 

— Da. 

— Şi în ce fel? Să vedem daca scrisoarea se potriveşte cu 
vorbele lui. 

— lată cam ce mi-a sens: 


“Domnule proprietar al hotelului "Frumosul Păun", 

Cred că ai fost înștiințat despre întâlnirea pe care şi-au 
dat-o la hotelul dumitale câteva personaje de vază; eu fac parte 
din societatea care se reuneşte la Fontainebleau. Opreşte deci o 
cămăruţă pentru un prieten care va veni înaintea mea sau după 
mine..." 


Dumneavoastră sunteţi acest prieten, nu-i aşa? întrebă 
hangiul de la "Frumosul Păun", întrerupându-se o clipă. 
Malicorne se înclină cu modestie. Hangiul reluă: 


— Şi un apartament mare pentru mine. Apartamentul cel 
mare mă priveşte pe mine; doresc însă ca preţul cămăruţei să 
fie cât mai mic, ea fiind destinată unui om mai sărman. 


— Dumneavoastră sunteţi acela, nu-i aşa? întrebăhangiul. 
— Da, eu — zise Malicorne. 


— Atunci suntem înţeleşi: prietenul dumneavoastră va plăti 
pentru apartamentul cel mare, iar dumneavoastră pentru 
cămăruţă. 

"Să fiu ars de viu — îşi zise Malicorne în sinea lui — dacă 
pricep ceva din toate astea." Apoi, cu glas tare: 

— Şi, spune-mi, ai fost mulţumit de nume? 

— De ce nume? 

— De numele care încheia scrisoarea. Prezenta destulă 
încredere? 

— Dar tocmai asta vreau să vă întreb şi eu — zise hangiul. 

— Cum, scrisoarea nu era semnată? 

— Nu — făcu hangiul, căscându-şi ochii năpădiţi de mister 
şi curiozitate. 

— Atunci — răspunse Malicorne, imitând gestul şi făcând 
pe misteriosul — dacă nu şi-a dat numele... 

— Ei bine? 

— Trebuie să înţelegi că are motivele lui ca să n-o facă. 

— Fără îndoială. 

— Şi că nu voi fi tocmai eu, prietenul lui, omul lui de 
încredere, acela care să-i dau în vileag numele. 

— Aşa e, domnule — răspunse hangiul — de aceea nici nu 
stăruiesc. : 

— Preţuiesc această bunătate. In ceea ce mă priveşte, 
după cum a spus prietenul meu, odăiţa intrând în sarcina mea, 
să ne înţelegem asupra preţului. 

— Domnule, suntem înţeleşi. 

— Ştiu, dar socoteala bună face prieteni buni. Să ne 
socotim deci. 

— Nu e nici o grabă. 

— Să ne socotim totuşi. Cameră, mâncare pentru mine, loc 
la grajd şi hrană pentru cal: cât pe zi? 

— Patru livre, domnule. 

— Asta înseamnă douăsprezece livre pentru cele trei zile 
care au trecut? 

— Da, domnule, douăsprezece livre. 

— Poftim douăsprezece livre ce ţi se cuvin. 

— Ei, domnule, dar de ce să-mi plătiţi numaidecât? 

— Pentru că — zise Malicorne coborând vocea şi făcând pe 
misteriosul, deoarece vedea că misterul prinde bine — pentru 
că, dacă va fi nevoie să plec pe neaşteptate, ceea ce s-ar putea 


întâmpla dintr-un moment într-altul, e mai cinstit ca socoteala 
să fie făcută. 

— Domnule, aveţi dreptate. 

— Deci, pot sta liniştit în camera mea? 

— Ca la dumneavoastră acasă. 

— Atunci, cu bine. La revedere! 

Hangiul se retrase. Rămas singur, Malicorne stătu şi se 
gândi în felul următor: "Numai domnul de Guiche sau 
Manicamp au putut să-i scrie hangiului meu; domnul de Guiche, 
fiindcă vrea să aibă o locuinţă în afara curţii, pentru cazul că va 
izbândi sau nu va izbândi; Manicamp, fiindcă va fi fost 
însărcinat de domnul de Guiche în această misiune. lată ce 
trebuie să-şi fi spus domnul de Guiche sau Manicamp: 
apartamentul cel mare, pentru a primi în el, în chip cât mai 
plăcut, vreo doamnă acoperită în văluri grele, ca să nu fie 
recunoscută şi pentru ca pomenita doamnă să poată ieşi pe a 
doua uşă, din dos, ce dă în strada aproape pustie şi care duce 
spre pădure. Cămăruţa, pentru a-l adăposti până una alta fie pe 
Manicamp, confidentul domnului de Guiche şi paznic grijuliu al 
intrării, fie pe domnul de Guiche însuşi, jucând în acelaşi timp, 
pentru mai multă siguranţă şi rolul stăpânului şi pe acela al 
confidentului. Dar acea reuniune care trebuie să aibă loc şi care 
are cu adevărat loc la han? Sunt, fără îndoială, oameni ce 
urmează să fie prezentaţi regelui. Dar acest om sărman, pentru 
care a fost oprită cămăruţa? Un vicleşug, desigur, pentru a-l 
acoperi mai bine pe de Guiche sau pe Manicamp. Dacă e aşa şi 
aşa se pare că este, atunci răul e numai pe jumătate rău: iar de 
la Manicamp la Malicorne nu mai e vorba decât de pungă”. 
După ce se gândi astfel, Malicorne se culcă şi dormi fără nici o 
grijă, lăsând pe cei şapte străini să ocupe şi să străbată în toate 
sensurile cele şapte apartamente ale hanului "Frumosul Păun". 

De câte ori se lăsa păgubaş de a mai da târcoale pe la 
curte, de câte ori se întorcea istovit de alergături şi iscodiri, 
sătul de a mai scrie bilete pe care nu avea niciodată prilejul să 
le trimită la adresa lor, atunci se închidea în prealiniştita lui 
odăiţă şi, cu coatele rezemate pe balconul împodobit cu 
călţunaşi şi garofiţe, trăgea cu ochiul la călătorii aceia ciudati, 
pentru care se părea că Fontainebleau nu strălucea nici prin 
iluminaţii, nici prin petreceri, nici prin serbări. Asta ţinu până 
în ziua a şaptea, zi pe care noi am descris-o în amănunţime, 
împreună cu noaptea sa, în capitolele precedente. 


În noaptea aceea, Malicorne stătea la fereastra, sorbind 
aerul curat, când, pe la ceasurile unu dinspre ziuă, apăru 
Manicamp, călare, cu nasul în vânt, cu o înfăţişare îngrijorată şi 
foarte plictisită. "Bun — îşi zise Malicorne recunoscându-l de la 
prima privire — iată omul meu, care vine să-şi ia în primire 
apartamentul, adică odăiţa în care stau eu." Şi îl strigă pe 
Manicamp. Manicamp ridică faţa şi-l recunoscu, la rându-i, pe 
Mahcorne. 

— Ei drace! strigă el descreţindu-şi fruntea. Fii bine găsit, 
Malicorne! Mă învârtesc prin Fontainebleau căutând trei 
lucruri de care nu pot să dau nicăieri: pe de Guiche, o cameră şi 
un grajd. 

— În privinţa domnului de Guiche nu pot să-ţi dau nici o 
veste, nici bună, nici rea, fiindcă nu l-am văzut de loc; cât 
despre cameră şi grajd, asta-i cu totul altceva. 

— Ah! 

— Da; au fost reţinute chiar aici. 

— Reţinute? Şi de cine? 

— De dumneata, mi se pare. 

— De mine? 

— N-ai reţinut o locuinţă aici? 

— Nici pomeneală de aşa ceva! 

În acea clipă, hangiul apăru în prag. 

— Ai o cameră? îl întrebă Manicamp. 

— Aţi reţinut-o, domnule? 

— Nu. 

— Atunci n-am. 

— Dacă-i aşa, află că am reţinut o cameră. 

— O cameră sau un apartament. 

— Ce vrei dumneata. 

— Prin scrisoare? întrebă hangiul. 

Malicorne îi făcu un semn din cap lui Manicamp să spună 
că da. 

— Ei, fireşte, prin scrisoare — zise Manicamp. N-ai primit o 
scrisoare de la mine? 

— Trimisă în ce zi? întrebă hangiul, căruia şovăielile lui 
Manicamp îi cam dădeau de bănuit. 

Manicamp îşi frecă urechea şi se uită spre fereastra iui 
Malicorne; dar Malicorne plecase de la fereastră şi cobora 
scara spre a veni în ajutorul prietenului său. 


Chiar în acel moment, un călător înfăşurat într-o pelerină 
spaniolă apăru în poarta hanului, astfel că putu să audă bine 
cele ce se vorbeau acolo. 

— Vă întreb în ce zi mi-aţi trimis scrisoarea aceea pentru a 
reţine un apartament la mine? întrebă a doua oară hangiul, 
stăruind. 


— Miercurea trecută — zise cu o voce blândă şi 
prietenoasă misteriosul străin, care atinse cu mâna umărul 
hangiului. 


Manicamp se dădu un pas înapoi, iar Malicorne, care păşea 
pragul, îşi frecă la rândul lui o ureche. Hangiul îl salută pe noul 
venit ca pe omul în care recunoştea pe adevăratul său oaspe. 

— Domnule — îi spuse el cu multă cuviinţă — apartamentul 
dumneavoastră vă aşteaptă, întocmai ca şi grajdul. Numai că... 
Şi privi de jur împrejur. Caii dumneavoastră? întrebă apoi. 

— Caii mei vor sosi sau nu vor sosi. Dar ce-ţi pasă, de 
vreme ce ţi se plăteşte pentru ceea ce s-a reţinut? 

Hangiul făcu o plecăciune şi mai adâncă. 

— Mi-ai păstrat — continuă călătorul necunoscut — 
cămăruţa pe care ţi-am cerut-o? 

— Hait! făcu Malicorne, căutând să se ascundă într-un colţ. 

— Domnule, prietenul dumneavoastră stă în ea de opt zile 
— răspunse hangiul arătând spre Malicorne, care încerca să se 
facă tot mai mititel în colţul său. 

Călătorul, desfăcându-şi pelerina până în dreptul nasului, îi 
aruncă o privire scurtă lui Malicorne. 

— Domnul nu e prieten cu mine — zise el. 

Hangiul sări în sus. 

— Nu-l cunosc pe domnul — adăugă călătorul. 

— Cum! strigă hangiul, adresându-se lui Malicorne. Cum, 
nu sunteţi prietenul domnului? 

— Ce-ţi pasă, de vreme ce ţi se plăteşte? zise Malicorne, 
parodiindu-l cu mult sânge rece pe străin. 

— Îmi pasă aşa de mult — răspunse hangiul, care începea 
să-şi dea seama că era vorba de o substituire de persoană — 
încât te rog, domnule, să liberezi numaidecât camerele reţinute 
înaintea dumitale de altcineva. 

— Dar, mă rog — stărui Malicorne — domnul n-are nevoie 
chiar acum de o cameră la primul şi de un apartament la al 
doilea... Dacă domnul ia camera, voi lua eu apartamentul; dacă 
domnul alege apartamentul, atunci eu voi păstra camera. 


— Îmi pare rău, domnule — răspunse călătorul cu vocea lui 
blândă — dar îmi trebuiesc de îndată şi apartamentul şi camera. 

— Şi pentru ce, mă rog? întreă Malicorne. 

— Apartamentul pentru mine. 

— Fie. Şi camera? 

— Priviţi — răspunse călătorul arătând cu mâna spre un fel 
de cortegiu care se apropia. 

Malicorne îşi întoarse privirea în direcţia arătată de străin 
şi văzu o targă pe care se afla acel franciscan despre a cărui 
instalare în camera sa îi vorbise lui Montalais, punând câteva 
înflorituri de la el şi pe care încercase în zadar să-l aducă la 
simţăminte mai bune. 

Rezultatul sosirii călătorului necunoscut şi a franciscanului 
bolnav fu izgonirea lui Malicorne, care se pomeni dat afară pe 
uşă de către hangiul de la "Frumosul Păun" şi de cei patru 
ţărani care purtau targa călugărului. Cititorul cunoaşte 
îndeajuns urmările acestei izgoniri, precum şi convorbirea lui 
Manicamp cu Montalais, pe care Manicamp, mai îndemânatic 
decât Malicorne, o găsise înaintea lui, cerându-i să-i dea veşti 
despre de Guiche; de asemeni şi convorbirea care a urmat, 
dintre Montalais şi Malicorne; în fine şi felul cum contele de 
Saint-Aignan le-a găsit câte un culcuş, atât lui Manicamp, cât şi 
lui Malicorne. Ne rămâne să le arătăm cititorilor cine erau 
călătorul cu pelerină, adevăratul chiriaş al apartamentului şi al 
cămăruţei pe care o ocupase Malicorne şi franciscanul acela, 
tot atât de misterios, a cărui sosire, combinată cu aceea a 
călătorului cu pelerină, avusese darul de a încurca planurile 
celor doi prieteni. 


Capitolul LVI 


Un iezuit în anul al unsprezecelea 


Şi mai întâi, pentru a nu-l face pe cititor să aştepte, ne vom 
grăbi să răspundem la prima întrebare. 

Călătorul cu pelerina trasă peste faţă era Aramis. Acesta, 
după ce se despărţise de Fouquet şi scosese dintr-o ladă 


deschisă de lacheul său un costum de călăreț, ieşise din castel 
şi venise la hanul "Frumosul Păun", unde, cu şapte zile mai 
înainte, reţinuse, prin scrisoare, aşa cum arătase hangiul, o 
cameră şi un apartament. 

Indată după izgonirea lui Malicorne şi Manicamp, Aramis 
se apropie de franciscan şi-l întrebă ce alege, apartamentul sau 
camera. Franciscanul întrebă unde se află unul şi unde cealaltă. 
I se răspunse că apartamentul era în al doilea şi camera în 
primul corp de clădiri. 

— Atunci camera — zise el. 

Aramis nu mai adaugă nimic şi, cu o deplină supunere, îi 
spuse hangiului: 

— Camera. 

Şi, salutând cu tot respectul, se retrase în apartament. 
Franciscanul fu dus numaidecât în cameră. 

Acum, nu vi se pare surprinzător acest respect al unui 
prelat faţă de un simplu călugăr şi încă un călugăr dintr-un 
ordin cerşetoresc, căruia i se dădea, fără ca el să fi cerut-o mai 
dinainte, o cameră la care râvneau atâţia călători? Cum se 
poate explica apoi sosirea neaşteptată a lui Aramis la hanul 
"Frumosul Păun", el care, după ce intrase cu domnul Fouquet la 
castel, putea să fie găzduit acolo împreună cu ministrul? 

Franciscanul îndură urcuşul pe scară fără să scoată un 
icnet, cu toate că se vedea bine cât de mare îi era suferinţa şi 
că la fiecare lovire a tărgii de perete sau de marginea scării 
simţea în tot trupul o zdruncinătură puternică. În sfârşit, când 
ajunse în odaia lui, le spuse purtătorilor: 

— Ajutaţi-mă să trec în jilţul acela. 

Aceştia lăsară targa pe podea şi, ridicându-l pe bolnav cu 
cea mai mare grijă de care erau în stare, îl mutară în fotoliul pe 
care-l arătase el şi care se afla la capătul patului. 

— Acum — adăugă bolnavul cu o voce şi cu gesturi cât se 
poate de blajine — chemaţi-l aici pe hangiu. 

Oamenii se supuseră. Peste cinci minute, hangiul de la 
"Frumosul Păun" apăru în pragul uşii. 

— Prietene — îi spuse franciscanul — da-le drumul, te rog, 
acestor oameni cumsecade; sunt vasali ai vicontelui de Melun. 
M-au găsit leşinat pe drum, din pricina căldurii, şi, fără să se 
gândească dacă osteneala le va fi sau nu răsplătită, au vrut să 
mă ducă acasă la ei. Dar eu ştiu cât îi costă pe cei săraci 


găzduirea pe care o dau unui bolnav şi am preferat să fiu adus 
la han, unde, de altfel, eram aşteptat. 

Hangiul îl privi pe franciscan cu nedumerire. Călugărul 
făcu semnul crucii pe piept, cu vârful degetelor şi într-un 
anumit fel. Hangiul răspunse făcând acelaşi semn pe umărul 
stâng. 

— Da, e adevărat — zise el — eraţi aşteptat, părinte; însă 
nădăjduiam că veţi veni la noi într-o stare mai bună. 

Şi, întrucât ţăranii se uitau cu uimire la acest hangiu atât 
de mândru, devenit dintr-o dată respectuos în faţa unui biet 
călugăr, franciscanul scoase din buzunarul adânc al sutanei 
sale vreo două-trei monede de aur, pe care le arătă celorlalţi. 

— Iată, prieteni — zise el — cu ce va fi plătită îngrijirea ce 
mi se va da. Aşa că fiţi liniştiţi şi nu vă temeţi să mă lăsaţi aici. 
Metocul meu, pentru care bat drumurile, nu vrea să cerşesc 
nimic. Dar cum bunăvoința pe care mi-aţi arătat-o merită o 
răsplată, luaţi aceşti doi ludovici şi duceţi-vă în pace. 

Ţăranii se codeau să primească; hangiul luă cei doi ludovici 
din mâna călugărului şi-i puse în palma unuia dintre ţărani. Cei 
patru purtători se retraseră, căscând ochii mai mari ca 
niciodată. 

După ce uşa se închise şi în timp ce hangiul stătea în 
picioare, foarte respectuos, cu spatele lipit de ea, franciscanul 
se reculese o clipă. Apoi îşi trecu peste fruntea îngălbenită o 
mână slăbită de febră şi, cu degetele ţepene, îşi netezi, 
tremurând, firele cărunte ale bărbii. Ochii lui mari, adânciţi în 
fundul capului din pricina bolii şi a oboselii, păreau că urmăresc 
în gol un gând, fix şi dureros. 

— Ce doctori aveţi la Fontainebleau? întrebă el în cele din 
urmă. 

— Avem trei, părinte. 

— Cum se numesc? 

— Luiniguet, mai întâi. 

— Şi apoi? 

— Apoi un frate carmelit, pe nume fratele Hubert. 

— Şi celălalt? 

— Celălalt e un mirean, anume Grisart. 

— A, Grisart! murmură călugărul. Cheamă-l iute pe domnul 
Grisart. 

Hangiul făcu o mişcare de supuşenie grăbită. 

— Şi încă ceva: ce preoţi aveţi pe aici? 


— Ce preoţi? 

— Da, din ce ordine? 

— Sunt iezuiţi, augustini si cordelieri. Dar, părinte, iezuiţii 
sunt cei mai aproape; voi chema un duhovnic iezuit, nu-i aşa? 

— Da, du-te. 

Hangiul ieşi. 

S-a ghicit, de bună seamă, că la semnul crucii schimbat 
între ei, hangiul şi bolnavul se recunoscuseră ca doi adepţi ai 
temutei Companii a lui Isus. 

Rămas singur, franciscanul scoase din buzunar un maldăr 
de hârtii, aruncându-şi ochii cu o atenţie sporită asupra unora 
dintre ele. Dar boala de care suferea îi înfrânse tăria: ochii i se 
dădură peste cap, fruntea îi fu năpădită de o sudoare rece şi el 
căzu aproape leşinat, întins pe spate, cu braţele atârnându-i de 
o parte şi de alta a jilţului. Stătea aşa de mai bine de cinci 
minute, fără să mai facă vreo mişcare, când hangiul se întoarse 
şi intră în odaie, împreună cu doctorul, căruia abia îi lăsase 
răgaz să se îmbrace. Zgomotul sosirii lor, năvala de aer rece 
stârnită de deschiderea uşii îl treziră pe bolnav din amorţeală. 
Strânse la repezeală hârtiile împrăştiate şi, cu mâna-i lungă şi 
descărnată, le ascunse sub perna fotoliului. Hangiul ieşi, 
lăsându-i împreună pe bolnav şi pe doctor. 

— Haide — rosti franciscanul către doctor — haide, 
domnule Grisart, apropie-te, căci nu e vreme de pierdut; pipăie, 
pune urechea, judecă şi dă sentinţa. 

— Gazda noastră — răspunse doctorul — îmi spusese că voi 
avea cinstea de a îngriji un adept al Companiei lui Isus. 

— Un adept, da — glăsui franciscanul. Spune-mi deci 
adevărul; mă simt foarte rău; mi se pare că voi muri. 

Doctorul apucă mâna călugărului şi-i pipăi pulsul. 

— Oh, oh — făcu el — febră primejdioasă! 

— Ce înţelegi prin febră primejdioasă? întrebă bolnavul cu 
o privire poruncitoare. 

— Unui adept din primul sau din al doilea an — răspunse 
doctorul, iscodindu-l pe călugăr din ochi — i-aş spune o boală ce 
se poate lecui. 

— Dar mic? întrebă franciscanul. 

Doctorul şovăi. 

— Uită-te la părul meu alb şi la fruntea încreţită de gânduri 
— vorbi călugărul — uită-te la zbârciturile prin care îmi număr 


încercările; sunt un iezuit în al unsprezecelea an, domnule 
Grisart. 

Doctorul tresări. Într-adevăr, un iezuit în al unsprezecelea 
an era unul din acei oameni iniţiaţi în toate tainele ordinului, 
unul din acei oameni pentru care ştiinţa nu mai are secrete, 
societatea nu mai are stavile, supunerea temporală nu mai e 
legată de nimic. 

— Atunci — zise Grisart, salutându-l cu respect — mă 
găsesc în faţa unui maestru? 

— Da şi ca atare fă ceea ce trebuie. 

— Adică vreţi să ştiţi...? 

— Starea mea adevărată. 

— Ei bine — spuse medicul — e o febră a creierului, altfel 
spus, o meningită acută, ajunsă la cel mai înalt grad de 
intensitate. 

— Prin urmare, nu mai sunt speranţe, nu-i aşa? întrebă 
franciscanul pe un ton ferm. 

— Nu spun asta — răspunse doctorul. Totuşi, dată fiind 
moleşeala creierului, respiraţia scurtă, pulsul mărit, tăria febrei 
cumplite care vă mistuie... 

— Şi care m-a trântit la pământ de trei ori, de azi- 
dimineaţă — adăugă fratele. 

— De aceea îi şi spun cumplită. Dar cum de n-aţi rămas 
undeva, pe drum? 

— Eram aşteptat aici, trebuia să vin cu orice preţ. 

— Chiar cu preţul vieţii? 

— Chiar şi atunci. 

— Ei bine, date fiind toate aceste simptome, trebuie să vă 
spun că situaţia e aproape deznădăjduită. 

Franciscanul zâmbi într-un chip ciudat. 

— Ceea ce-mi spui dumneata poate fi de ajuns pentru un 
adept, chiar din al unsprezecelea an, dar pentru mine e prea 
puţin, meştere Grisart şi eu am dreptul să cer mai mult. Haide, 
să-i spunem adevărului pe nume, să nu ne mai ascundem, să 
vorbim ca şi cum ne-am adresa lui Dumnezeu. De altminteri, am 
şi trimis după un duhovnic. 

— Oh, eu mai nădăjduiesc totuşi — bâigui doctorul. 

— Răspunde! zise bolnavul, arătând cu un gest plin de 
demnitate un inel de aur a cărei montură fusese până atunci 
întoarsă înăuntru şi pe care era gravat semnul distinctiv al 
ordinului iezuiţilor. 


Grisart scoase o exclamaţie. 

— Generalul! strigă el. 

— 'Tăcere! făcu franciscanul. Pricepi, deci, că trebuie să 
spunem adevărul. 

— Seniore, seniore, chemaţi duhovnicul — murmură 
Grisart — căci în două ceasuri, la prima înrăutăţire, veţi cădea 
în delir şi veţi intra în criză. 

— Tot e bine — spuse bolnavul, ale cărui sprâncene se 
încruntară o clipă. Mai am, aşadar, două ceasuri? 

— Da, mai ales dacă luaţi băutura pe care am să v-o trimit 
eu. 

— Ea îmi va mai da două ceasuri? 

— Două ceasuri. 

— O voi lua, de-ar fi chiar şi otravă, căci aceste două 
ceasuri îmi sunt necesare nu numai mie, dar şi gloriei ordinului. 

— Oh, ce pierdere! murmură doctorul. Ce nenorocire 
pentru noi! 

— E pierderea unui om, atâta tot — răspunse franciscanul 
— şi Dumnezeu va avea grijă ca sărmanul călugăr care vă 
părăseşte să găsească un vrednic înlocuitor. Adio, domnule 
Grisart; e o îngăduinţă a lui Dumnezeu că te-am întâlnit. Un 
doctor care n-ar fi fost adeptul sfintei noastre congregaţii nu m- 
ar fi făcut să cunosc adevărata mea stare ori, crezând că voi 
mai avea multe zile de trăit, n-aş mai fi putut să iau măsurile de 
trebuinţă. Dumneata eşti om învăţat, domnule Grisart, asta ne 
face cinste la toţi: mi-ar fi părut rău să văd un nepriceput în 
meseria lui, chiar de-ar fi fost de-al nostru. Adio, meştere 
Grisart, adio şi trimite-mi repede leacul dumitale! 

— Binecuvântaţi-mă cel puţin, monseniore! 

— Cu duhul, da... du-te... cu spiritul, îţi spun... Animo, 
meştere Grisart... viribus impossiblle. 

Şi se prăbuşi iarăşi în jilţul său, aproape leşinat din nou. 
Meşterul Grisart şovăi între a-i da un ajutor imediat sau a 
alerga să-i pregătească leacul făgăduit. De bună seamă că se 
hotări în favoarea leacului, deoarece ieşi ca vârtejul din cameră 
şi dispăru în josul scării. 


Capitolul LVII 


Secretul de stat 


La câteva momente după plecarea doctorului Grisart sosi 
duhovnicul. Abia trecu pragul uşii, că franciscanul îl măsură de 
sus până jos cu privirea lui adâncă. Apoi, clătinându-şi capul 
palid, murmură: 

— Iată un spirit nevolnic şi sper că Dumnezeu mă va ierta 
că mor fără ajutorul acestui suflet schilod. 

Duhovnicul, la rândul său, se uita cu uimire, aproape cu 
spaima la muribund. Nu mai văzuse ochi atât de aprinşi în clipa 
când să se închidă, privire atât de cumplită în momentul când 
să se stingă. 

Franciscanul făcu un semn scurt şi poruncitor cu mâna. 

— Aşază-te aici, părinte — spuse el — şi ascultă-mă. 

Duhovnicul iezuit, bun preot de altfel, dar simplu şi prea 
puţin iniţiat, care, dintre toate misterele ordinului, nu 
cunoscuse decât iniţierea, se plecă în faţa superiorității 
muribundului. 

— Sunt în acest han mai multe persoane — continua 
franciscanul. 

— Dar — întrebă iezuitul — credeam că am venit pentru o 
spovedanie. Asta vă e spovedania? 

— De ce-mi pui această întrebare? 

— Pentru a şti dacă trebuie să păstrez taina cuvintelor ce- 
mi veţi spune. 

— Cuvintele mele sunt litere de spovedanie; le încredinţez 
datoriei dumitale de duhovnic. 

— Foarte bine — zise preotul, aşezându-se în jilţul din care 
se ridicase cu multă caznă franciscanul, pentru a se duce să se 
întindă în pat. 

Franciscanul continuă. 

— Sunt, îţi spuneam, mai multe persoane în acest han. 

— Am auzit asta. 

— Aceste persoane trebuie să fie în număr de opt. 

lezuitul făcu un semn pe care celălalt îl inţelese. 

— Prima căreia vreau să-i vorbesc — zise muribundul — 
este un german din Viena şi se numeşte baronul de Wostpur. 
Îmi vei face plăcerea de a te duce să-l cauţi şi să-i spui că acela 
pe care-l aşteaptă a sosit. 


Duhovnicul îşi privi uimit penitentul: spovedania aceasta i 
se părea cu totul neobişnuită. 

— Supune-te! spuse franciscanul cu tonul poruncitor al 
unui comandant. 

Bunul iezuit, foarte supus, se ridică şi ieşi din cameră. 
După ieşirea lui, franciscanul reluă hârtiile pe care un acces al 
bolii îl silise să le pună deoparte prima dată. 

— Baronul de Wostpur. Da! zise el. Ambiţios, prost, îngust. 

Îndoi hârtiile şi le vâri din nou sub pernă. Nişte paşi repezi 
se auziră la capătul coridorului. Duhovnicul intră, urmat de 
baronul de Wostpur, care mergea cu capul înălţat ca şi cum ar 
fi vrut să spargă tavanul cu penajul lui. Şi, văzându-l pe 
franciscanul acesta cu privirea întunecată, precum şi 
simplitatea odăii lui, neamţul întrebă: 

— Cine mă cheamă? 

— Eu! rosti franciscanul. Apoi, întorcându-se către 
duhovnic, îi spuse: Părinte, lasă-ne o clipă singuri; când domnul 
va ieşi, vei reintra dumneata. 

Ilezuitul ieşi şi, fără îndoială, se folosi de această alungare 
momentană din camera muribundului său pentru a-i cere 
hangiului câteva lămuriri în legătură cu acest ciudat penitent, 
care îşi tratează duhovnicul aşa cum e tratat un valet de 
cameră. 

Baronul se apropie de pat şi vru să spună ceva, dar 
franciscanul, ridicând mâna, îi impuse tăcere. 

— Clipele sunt preţioase — spuse acesta din urmă cu 
grabă. Aţi venit aici pentru concurs, nu-i aşa? 

— Da, părinte. 

— Speraţi să fiţi ales general al iezuiţilor? 

— Sper, da. 

— Ştiţi în ce condițiuni se poate ajunge la acest înalt grad, 
care face dintr-un om un stăpân al regilor şi un egal al papilor? 

— Cine eşti dumneata — întreba baronul — ca să mă supui 
acestui interogatoriu? 

— Sunt cel pe care-l aşteptaţi. 

— Alegătorul general? 

— Sunt alesul. 

— Sunteţi...? 

Franciscanul nu-i dădu timp să termine: întinse mâna-i 
slăbită spre el — la un deget sclipea inelul generalatului. 


Baronul se trase înapoi uluit; apoi, numaidecât, înclinându-se 
cu profund respect, strigă: 

— Cum! Dumneavoastră aici, monseniore? În camera asta 
sărăcăcioasă, în patul acesta mizer, căutând şi alegând pe 
viitorul general, adică pe urmaşul vostru? 

— Nu te nelinişti din pricina asta, domnule. Ci mai bine 
gândeşte-te să îndeplineşti condiţia principală, care este aceea 
de a furniza ordinului un secret de-o asemenea importanţă, 
încât una dintre cele mai mari curţi ale Europei să fie înfeudată 
pentru totdeauna ordinului, prin mijlocirea dumitale. Ei bine, ai 
acest secret, aşa cum ai făgăduit că-l vei avea, atunci când ai 
adresat marelui consiliu cererea dumitale? 

— Monseniore... 

— Dar, să procedăm în bună rânduială... Dumneata eşti 
baronul de Wostpur? 

— Da, monseniore. 

— Această scrisoare este a dumitale? 

Generalul iezuiţilor trase o hârtie din grămadă şi o puse 
sub ochii baronului. Acesta îşi aruncă ochii asupra ei şi, cu uu 
semn afirmativ, răspunse: 

— Da, monseniore, scrisoarea e a mea. 

— Şi poţi să-mi arăţi răspunsul trimis de secretarul marelui 
consiliu? 

— Ilată-l, monseniore. 

Baronul întinse franciscanului o scrisoare având această 
simplă adresă: 


"Excelenței sale baronului de Wostpur. " 
Şi cuprinzând această singură frază: 


"De la 15 la 22 mai, Fontainebleau, hanul "Frumosul 
Păun”, 
A.M.D.G." 


— Bun! făcu franciscanul. lată-ne faţă în faţă. Vorbeşte! 

— Am un corp de trupe format din cincizeci de mii de 
oameni; toţi ofiţerii sunt câştigaţi. Mi-am instalat tabăra pe 
Dunăre. Pot să-l răstorn în patru zile pe împărat, care se opune, 
după cum ştiţi, progresului ordinului nostru şi să-l înlocuiesc 


prin acela dintre principii familiei sale pe care-l va desemna 
ordinul. 

Franciscanul ascultă fără să dea semne că mai trăieşte. 

— Asta-i tot? întrebă el. 

— Planul meu prevede şi o revoluţie europeană — zise 
baronul. 

— Prea bine, domnule de Wostpur, ai sa primeşti 
răspunsul. Întoarce-te în apartamentul dumitale, iar peste un 
sfert de ceas să fii plecat din Fontainebleau. 

Baronul ieşi retrăgându-se de-a-ndaratelea şi cu atâtea 
plecăciuni, de parcă s-ar fi aflat în faţa împăratului pe care voia 
să-l trădeze. 

— Asta nu e un secret, e un complot — murmură 
franciscanul... De altminteri — adăugă el după o clipă de 
gândire — viitorul Europei nu se mai află astăzi în mâinile casei 
de Austria. Şi, cu un creion roşu pe care-l ţinea între degete, 
tăie de pe listă numele baronului de Wostpur. Să trecem la 
cardinal acum — zise el. Din partea Spaniei trebuie să avem 
ceva mai acătării. Ridicându-şi ochii, îl zări pe duhovnicul care 
aştepta ordinele sale, supus ca un şcolar cuminte. Ah, ah! făcu 
el, observând această supuşenie. I-ai vorbit hangiului? 

— Da, monseniore, si doctorului. 

— Lui Grisart? 

— Da. 

— S-a întors? 

— Aşteaptă aici, cu băutura făgăduită. 

— Prea bine; dacă va fi nevoie, îl voi chema. Acum înţelegi 
toată însemnătatea spovedaniei mele, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Atunci du-te şi adu-l pe cardinalul spaniol Herrebia. 
Grăbeşte-te. De data asta însă, întrucât ştii despre ce e vorba, 
vei rămâne lângă mine, căci simt că mă lasă puterile. 

— Să-l chem pe doctor? 

— Nu încă, nu încă... Deocamdată, cardinalul spaniol... Du- 
te! 

După cinci minute, cardinalul intra, palid şi neliniștit, în 
camera cea mică. 

— Am auzit, monseniore că... — bolborosi cardinalul. 

— La fapt — spuse franciscanul cu voce stinsă. Şi-i arătă 
cardinalului o scrisoare trimisă de acesta marelui consiliu. E 
scrisul dumitale? întrebă el. 


— Da; însă... 

— Şi convocarea dumitale? 

Cardinalul şovăia să răspundă. Purpura lui se răzvrătea 
împotriva sutanei sărăcăcioase a franciscanului. Muribundul 
întinse mâna şi arătă inelul. Inelul îşi făcu efectul, mai mare 
încă pe măsură ce personajul asupra căruia franciscanul îşi 
impunea puterea sa era mai suspus. 

— Secretul, secretul, repede! vorbi bolnavul, sprijinindu-se 
de duhovnicul sau. 

— Coram isti? întrebă la rândul lui cardinalul neliniştit. 

— Vorbeşte în spaniolă — zise franciscanul, pregătindu-se 
să asculte cu cea mai deplină atenţie. 

— Ştiţi, monseniore — zise cardinalul, continuând 
convorbirea în castiliană — că una din condiţiile căsătoriei 
Infantei cu regele Franţei este renunţarea absolută, din partea 
Infantei, cât şi din partea regelui Ludovic, la orice favoare în ce 
priveşte coroana Spaniei! 

Franciscanul făcu un semn afirmativ. 

— Din asta rezultă — urmă cardinalul — că pacea şi 
înţelegerea între cele două regate depind de respectarea 
acestei clauze a contractului. 

Acelaşi semn al franciscanului. 

— Nu numai Franţa şi Spania — adăugă cardinalul — ci şi 
întreaga Europă ar fi zguduită de încălcarea uneia dintre părţi. 

Alt semn din cap al bolnavului. 

— Înseamnă deci — spuse mai departe vorbitorul — că 
acela care ar putea să prevadă evenimentele şi să dea ca sigur 
ceea ce apare totdeauna învăluit într-un nor în mintea omului, 
adică ideea binelui sau a răului ce va să vie de aici încolo, ar 
feri lumea de o mare nenorocire şi ar întoarce spre folosul 
ordinului evenimentul bănuit în însuşi creierul aceluia ce-l 
pregăteşte. 

— Pronto! Pronto! murmură franciscanul, care păli şi se 
rezemă de preot. 

Cardinalul se apropie de urechea muribundului. 

— Ei bine, monseniore — zise el — ştiu că regele Franţei a 
hotărât ca, la cel dintâi pretext, o moarte de pildă, fie aceea a 
regelui Spaniei, fie aceea a unui frate al Infantei, Franţa să 
ridice pretenţii şi să ceară, cu arma în mână, moştenirea şi eu 
deţin planul politic întocmit de Ludovic al XIV-lea pentru 
această împrejurare. 


— Unde-i acest plan? întrebă franciscanul. 

— lată-l — răspunse cardinalul. 

— De a cui mână e scris? 

— De a mea. 

— Nu mai ai nimic de spus? 

— Cred că am spus destul, monseniore — răspunse 
cardinalul. 

— Ai dreptate, ai adus un mare serviciu ordinului. Dar cum 
ai căpătat amănuntele cu ajutorul cărora ai alcătuit acest plan? 

— Am în solda mea slugile regelui Franţei şi primesc de la 
ele toate hârtiile care nu au fost aruncate în foc. 

— Bună metodă — murmură franciscanul silindu-se să 
zâmbească. Domnule cardinal, vei pleca din acest han în decurs 
de un sfert de ceas; răspunsul îţi va fi trimis; du-te. 

Cardinalul se retrase. 

— Cheamă-l pe Grisart şi du-te de-l caută pe veneţianul 
Marini — spuse bolnavul. 

În timp ce duhovnicul îndeplinea ordinul, franciscanul, în 
loc să şteargă numele cardinalului, aşa cum făcuse cu al 
baronului, făcu o cruce în dreptul acestui nume. Apoi, istovit de 
această sforţare, căzu în pat, strigând numele doctorului 
Grisart. Când îşi reveni în fire, băuse jumătate dintr-o licoare ce 
i se dăduse într-un pahar şi era sprijinit de doctor, în timp ce 
veneţianul şi duhovnicul stăteau retraşi lângă uşă. 

Veneţianul trecu prin aceleaşi formalităţi ca şi ceilalţi doi 
concurenţi, şovăi ca şi ei la vederea celor doi străini, apoi, 
primind şi el încredințarea că se afla în faţa generalului, 
dezvălui că papa, înspăimântat de puterea ordinului, urzea un 
plan de expulzare generală a iezuiţilor şi căuta să intre în 
legătură cu toate curţile Europei, spre a obţine sprijinul lor. 
Spuse numele auxiliarilor pontifului, mijloacele sale de acţiune, 
arătă locul din Arhipelag unde, la un semn al său, doi cardinali 
adepţi în anul unsprezece şi prin ur-mare şefi superiori, aveau 
să fie deportaţi, împreună cu alţi treizeci şi doi dintre principalii 
adepţi din Roma. 

Franciscanul îi mulţumi lui signor Marini. Nu era, într- 
adevăr, un serviciu fără însemnătate pe care-l aducea 
congregaţiei denunţarea acestui plan pontifical. După care, 
veneţianul primi ordinul de a pleca într-un sfert de ceas şi ieşi 
bucuros, ca şi cum ar fi şi căpătat inelul, însemnul 


comandamentului congregaţiei. Dar, în timp ce el se depărta, 
franciscanul murmura în patul său: 

— Toţi aceşti oameni sunt iscoade sau zbiri, nici unul nu e 
general; toţi au descoperit câte un complot, nici unul nu are un 
secret. lar Compania lui Isus nu trebuie să stăpânească prin 
ruină, prin război sau prin forţă, ci prin înrâurirea misterioasă 
pe care o dă superioritatea morală. Nu, omul nu e găsit şi, 
culme a nenorocirii, Dumnezeu mă loveşte, căci am să mor. Oh, 
trebuie oare ca ordinul să se prăbuşească o dată cu mine, din 
lipsă de conducător? Trebuie oare ca moartea care mă pândeşte 
să spulbere şi viitorul congregaţiei? Acest viitor pe care încă 
zece ani din viaţa mea l-ar fi eternizat, căci părea a se deschide 
luminos şi strălucitor, o dată cu domnia noului rege! 

Aceste cuvinte, gândite pe jumătate, rostite pe jumătate, 
fură ascultate de bunul iezuit cu groază, aşa cum ai asculta 
verbele unui bolnav ce începe să aiureze, în timp ce Grisart, 
spirit mai înalt, le sorbea ca pe nişte revelații ale unei lumi 
necunoscute pe care ochii lui o vedeau, dar mâinile nu puteau 
s-o atingă. 

Deodată, franciscanul se ridică pe pernă. 

— Să sfârşim — zise el — moartea pune stăpânire pe mine. 
Oh,  adineauri muream liniştit, nădăjduind... Acum cad 
deznădăjduit, afară doar dacă printre cei ce rămân... Grisart, 
Grisart, fă-mă să mai trăiesc încă un ceas! 

Grisart se apropie de muribund şi-i dădu să înghită câteva 
picături, nu din băutura ce se afla în pahar, ci dintr-o sticluţă pe 
care o avea în buzunar. 

— Chemaţi-l pe scoţian! strigă franciscanul. Chemaţi-l pe 
neguţătorul din Bremen! Chemaţi-i! Chemaţi-i! Oh, Isuse! Mor! 
Isuse! Mă înăbuş! 

Duhovnicul alergă să caute ajutoare, ca şi cum s-ar găsi 
undeva o putere omenească în stare să înlăture degetul morţii 
ce apăsa pe bolnav; dar în pragul uşii se întâlni cu Aramis care, 
cu mâna la gură, ca o statuie a lui Harpocrate, zeul tăcerii, îl 
împinse cu privirea spre fundul odăii. Doctorul şi duhovnicul 
făcură totuşi o mişcare, după ce se sfătuiră din ochi, pentru a-l 
îndepărta pe Aramis. Acesta însă, cu două cruci făcute pe 
pieptul său, fiecare în alt fel, îi ţintui locului pe amândoi. 

— Un şef! murmurară amândoi deodată. 

Aramis pătrunse încet în camera unde muribundul se lupta 
cu cele dintâi atingeri ale agoniei. Cât despre franciscan, fie ca 


leacul îşi făcuse efectul, fie că această apariţie a lui Aramis îi 
dădea puteri, se zvârcoli pe pat şi, cu ochii aprinşi, cu gura 
întredeschisă, cu părul năclăit de sudoare, se ridică într-un cot. 

Aramis simţi că aerul din cameră era înăbuşitor: toate 
ferestrele erau închise, locul ardea în vatră, doua lumânări de 
ceară galbenă se topeau pe masă în sfeşnicele de aramă şi 
încălzeau şi mai mult atmosfera cu fumul lor gros. Aramis 
deschise o fereastră şi, aruncându-i bolnavului o privire plină 
de înţelegere şi respect, îi spuse: 

— Monseniore, vă cer iertare c-am venit fără să fi fost 
chemat, dar starea voastră mă îngrijorează şi m-am temut să nu 
muriţi înainte de a mă fi văzut, căci eu sunt abia al şaselea pe 
lista voastră. 

Muribundul tresări şi cercetă lista. 

— Dumneata eşti dar acela care pe vremuri se numea 
Aramis, iar mai apoi d'Herblay? Dumneata eşti episcopul de 
Vannes? 

— Da, monseniore. 

— Te cunosc, te-am văzut. 

— La ultimul jubileu, am fost împreună la Sfântul Părinte. 

— Ah, da, e adevărat, mi-aduc aminte. Şi vrei să fii trecut 
în rând cu ceilalţi? 

— Monseniore, am auzit spunându-se că ordinul are nevoie 
de un mare secret de stat şi, ştiind că din modestie v-aţi hotărât 
să renunţaţi la sarcinile voastre şi să le încredinţaţi aceluia care 
va aduce acest secret, am scris că sunt gata să iau parte la 
concurs, întrucât deţin un secret pe care-l socot de mare 
însemnătate. 

— Vorbeşte — zise franciscanul — sunt gata să te ascult şi 
să judec însemnătatea acestui secret. 

— Monseniore, un secret ca acela pe care voi avea cinstea 
de a vi-l încredința nu se poate rosti prin cuvinte. Orice idee 
care s-a desprins odată din văzduhul gândirii şi s-a manifestat 
într-un chip oarecare nu mai aparţine nici măcar aceluia care a 
zămislit-o. Cuvântul poate fi surprins de o ureche vrăjmaşă 
căreia nu-i scapă nimic; nu trebuie, deci, să-l aruncăm la 
întâmplare, căci atunci secretul nu mai e secret. 

— Şi cum socoţi dumneata c-ai putea să împărtăşeşti acest 
secret? întrebă muribundul. 


Aramis le făcu semn, cu o mână, doctorului şi duhovnicului 
să se îndepărteze, iar cu cealaltă îi întinse franciscanului o 
hârtie închisă în două plicuri. 

— Oare scrisul — întrebă franciscanul — nu e şi mai 
primejdios încă decât cuvântul? Spune! 

— Nu, monseniore — răspunse Aramis — fiindcă veţi găsi 
în acest plic un scris cu un caracter pe care numai 
dumneavoastră şi cu mine îl putem înţelege. 

Franciscanul se uita la Aramis cu o uimire din ce în ce mai 
mare. 

— Este — continuă acesta — cifrul pe care-l aveaţi în 1655 
şi pe care singur secretarul vostru, Juan Jujan, acum răposat, l- 
ar putea dezlega dacă s-ar mai întoarce pe această lume. 

— Aşadar, dumneata cunoşteai acest cifru? 

— Eu i l-am dat. 

Şi Aramis făcu o plecăciune plină de graţie şi respect, apoi 
se îndrepta spre uşă, ca şi cum ar fi vrut să plece. Dar un gest 
al franciscanului, însoţit de un strigăt de chemare, îl opri. 

— Isuse! exclamă el. Ecce homo! Pe urmă, după ce mai citi 
o dată hârtia din mână, zise: Vino repede, vino! 

Aramis se apropie de franciscan cu aceeaşi înfăţişare 
potolită şi cu acelaşi aer respectuos. Franciscanul, cu braţul 
întins, ardea la flacăra lumânării hârtia pe care i-o dăduse 
Aramis. După aceea, luând mâna lui Aramis şi trăgând-o spre 
el: 

— Cum şi prin cine ai putut să afli un asemenea secret? 
întrebă el. 

— Prin doamna de Chevreuse, prietena intimă, confidenta 
reginei. 

— Şi doamna de Chevreuse? 

— E moartă acum. 

— Dar altcineva, altcineva mai cunoaşte acest secret? 

— Numai un bărbat şi o femeie din popor. 

— Cine sunt aceştia? 

— Cei care l-au crescut. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Au murit de asemenea... Acest secret arde ca focul. 

— Totuşi dumneata ai supravieţuit. 

— Nimeni nu ştie că eu îl cunosc. 

— De când deţii dumneata acest secret? 

— De cincisprezece ani. 


— Şi nu l-ai dezvăluit nimănui? 

— Voiam să trăiesc, monseniore. 

— Şi-l încredinţezi ordinului, fără ambiţie, fără gând 
ascuns? 

— Îl încredinţez ordinului cu o anumită ambiţie şi cu un 
anumit gând — răspunse Aramis — căci, dacă veţi mai trăi, 
monseniore, veţi face din mine, acum când mă cunoaşteţi, ceea 
ce pot, ceea ce trebuie să fiu. 

— Şi fiindcă eu mor — strigă franciscanul — fac din tine 
urmaşul meu... lată! 

Şi, smulgându-şi inelul, îl trecu în degetul lui Aramis. Apoi, 
întorcându-se către cei doi spectatori ai acestei scene, le spuse: 

— Fiţi martori şi întăriţi în orice împrejurare că, bolnav 
trupeşte, dar sănătos la minte, am dăruit, din proprie voinţă şi 
în deplină libertate, acest inel, semn al atotputerniciei, 
monseniorului d'Herblay, episcop de Vannes, pe care-l numesc 
urmaşul meu şi în faţa căruia, eu, umilul păcătos ce se 
pregăteşte să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, mă închin cel 
dintâi, ca să dau pildă tuturora. 

Şi franciscanul se plecă, într-adevăr, în timp ce doctorul şi 
iezuitul căzură în genunchi. Aramis, mai palid decât însuşi 
muribundul, îşi îndrepta privirea rând pe rând la toţi actorii 
acestei scene. Ambiţia satisfăcută îi năvălea o dată cu sângele 
spre inimă. 

— Să ne grăbim — zise franciscanul. Ceea ce aveam de 
făcut aici mă zoreşte, nu-mi dă pace! Mi-e teamă că nu voi mai 
apuca să termin. 

— Voi face eu restul — adăugă Aramis. 

— Foarte bine — rosti franciscanul. Apoi, adresându-se 
medicului şi iezuitului, le spuse: Lăsaţi-ne singuri. 

Amândoi se supuseră. 

— Prin acest inel — vorbi călugărul — eşti omul care 
trebuie pentru a clătina lumea întreagă; prin acest inel vei 
răsturna totul; prin acest inel vei clădi din nou: In hoc signo 
vinces! Încuie uşa — îi spuse franciscanul. 

Aramis trase zăvorul şi se apropie de bolnav. 

— Papa a conspirat împotriva ordinului — zise franciscanul 
— papa trebuie să moară. 

— Va muri — răspunse cu tot calmul Aramis. 


— Îi datorăm şapte sute de mii de livre unui neguţător din 
Bremen, pe nume Bonstett, care a venit aici să ceară garanţia 
semnăturii mele. 

— Va fi plătit — zise Aramis. 

— Şase cavaleri de Malta, ale căror nume sunt scrise aici, 
au descoperit, prin indiscreţia unui adept din anul al 
unsprezecelea, al treilea mister; va trebui să afli ce-au făcut 
aceşti oameni cu secretul, să pui mâna pe el şi să-l distrugi. 

— Aşa voi face. 

— Trei adepţi periculoşi trebuiesc trimişi în Tibet, ca să 
piară acolo — sunt osândiţi. Aici sunt numele lor. 

— Am să execut sentinţa. 

— În sfârşit, mai e o doamnă din Anvers, nepoată a lui 
Ravaillac; ea deţine anumite hârtii care defăimează ordinul. 
Familia ei primeşte, de cincizeci şi unu de ani, un subsidiu de 
cincizeci de mii de livre. Subsidiul e greu; ordinul nu e prea 
bogat... Răscumpără hârtiile pentru o sumă de bani plătită 
odată pentru totdeauna, sau, în caz de refuz, taie subsidiul... 
fără risc. 

— Voi chibzui — zise Aramis. 

— O corabie venind dinspre Lima trebuia să intre 
săptămâna trecută în portul Lisabona; am răspândit zvonul că e 
încărcată cu ciocolată; în realitate e plină cu aur. Fiecare lingou 
e ascuns sub un strat de ciocolată. Această corabie e a 
ordinului; aduce şaptesprezece milioane de livre, pe care le vei 
lua în primire: iată scrisorile de împuternicire. 

— În ce port să-i spun să vină? 

— La Bayonne. 

— Dacă vântul nu va fi potrivnic, până în trei săptămâni va 
fi acolo. Asta e tot? 

Franciscanul făcu un semn afirmativ din cap, căci nu mai 
putea să vorbească: sângele îi năvălea în gât şi la tâmple, îi 
ţâşnea pe gură, prin nări, prin ochi. Nenorocitul nu mai avu 
timp decât să-i strângă mâna lui Aramis şi se prăbuşi, înţepenit, 
din pat pe duşumea. Aramis puse mâna în dreptul inimii lui; 
inima îi încetase să mai bată. In timp ce se aplecă, Aramis văzu 
că o bucăţică din hârtia pe care i-o dăduse franciscanului nu 
fusese mistuită de flăcări. O ridică şi o arse până la cel din 
urmă atom. Apoi, chemându-i pe doctor şi pe duhovnic, îi spuse 
acestuia din urmă: 


— Penitentul dumitale e acum în faţa lui Dumnezeu; nu mai 
are nevoie decât de rugăciuni şi de o groapă de mort. Du-te şi 
pregăteşte o înmormântare cât mai simplă, aşa cum i se 
potriveşte unui biet călugăr... Du-te. 

lezuitul ieşi. Atunci, întorcându-se către doctor şi zărindu-i 
chipul palid şi îngrijorat, Aramis îi spuse încet: 

— Domnule Grisart, goleşte acest pahar şi curăţă-l; a 
rămas prea mult din ceea ce marele consiliu ţi-a poruncit să pui 
în el. 

Grisart, uluit, zdrobit, trăsnit, era să cadă pe spate. Aramis 
înalţă din umeri în semn de milă, luă paharul şi vărsă conţinutul 
în cenuşa din vatră. Apoi ieşi ducând cu sine hârtiile mortului. 


Capitolul LVIII 


Misiune 


A doua zi, sau, mai bine zis, în aceeaşi zi — căci 
întâmplările pe care le-am povestit se încheiaseră abia la 
ceasurile trei dimineaţa — înainte de prânz, în timp ce regele 
pleca la liturghie împreună cu cele două regine, în timp ce 
Domnul, împreună cu cavalerul de Lorraine şi alţi câţiva intimi 
încălecau pe cai pentru a se duce la râu, unde aveau de gând să 
facă una din acele bai după care doamnele se înnebuneau şi 
întrucât la castel nu mai rămăsese decât Doamna, care, sub 
pretext de indispoziţie, nu voise să iasă, se zări, sau mai 
degrabă nu se zări, Montalais furişându-se din camera 
domnişoarelor de onoare şi trăgând-o după ea pe La Valliere, 
care se ascun-dea cât mai mult cu putinţă; amândouă, 
strecurându-se prin grădini şi uitându-se mereu în urma lor, 
ajunseră până la aleea de carpeni. 

Vremea era noroasă; un vânt fierbinte îndoia tulpinile 
florilor şi ale tutelor; praful încins, spulberat de pe drumuri, se 
urca în vârtejuri până la înălţimea copacilor. 

Montalais care, în fuga lor, îndeplinise sarcina de călăuză 
pricepută, mai făcu vreo câţiva paşi, apoi, întorcându-se să vadă 
dacă nimeni nu le asculta sau nu le urmărea, zise: 


— Haide, slavă Domnului, suntem singure. De ieri, toată 
lumea ne iscodeşte şi s-a format în jurul nostru un cerc, de 
parcă am fi cu adevărat ciumate. 

La Valliere lăsa capul în jos şi scoase un suspin uşor. 

— În sfârşit, e de necrezut — continua Montalais. De la 
domnul Malicorne până la domnul de Saint-Aignan, toată lumea 
are ce are cu taina noastră. Haide, Louise, să ne înţelegem 
puţin, ca să ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

La Valliere ridică spre prietena sa ochii ei frumoşi, limpezi 
şi adânci ca azurul unui cer de primăvară. 

— Iar eu — zise ea — te-aş întreba pentru ce am fost 
chemate la Doamna; de ce ne-am culcat la dânsa, în loc să ne 
culcăm ca de obicei în camera noastră; de ce te-ai întors atât de 
târziu azi-noapte şi de unde pornesc măsurile de supraveghere 
care au fost luate azi-dimineaţă cu privire la noi? 

— Scumpa mea Louise, tu răspunzi la întrebarea mea 
printr-o altă întrebare, sau mai curând prin zece alte întrebări, 
ceea ce nu înseamnă deloc că-mi dai un răspuns. Îţi voi explica 
toate astea mai târziu şi fiindcă sunt lucruri de o însemnătate 
mai mică, poţi să mai aştepţi. Ceea ce vreau să-mi spui, căci 
totul va atârna de asta, e să mărturiseşti dacă este sau nu este 
vorba de o taină. 

— Nu ştiu dacă e vreo taină — răspunse La Vallière — dar 
ceea ce ştiu, în ce mă priveşte cel puţin, este că am săvârşit o 
mare nesocotinţă prin vorbele mele prosteşti de azi-noapte şi 
prin leşinul acela şi mai prostesc; fiecare trăncăneşte azi pe 
seama noastră. 

— Vorbeşte în numele tău, draga mea — zise Montalais 
râzând — în numele tău şi al lui Tonnay-Charente, căci 
amândouă aţi făcut ieri declaraţii norilor, declaraţii care, din 
nefericire, au fost auzite. 

La Vallière îşi plecă din nou capul. 

— În adevăr — murmură ea — tu mă faci să sufăr şi mai 
mult. 

— Eu? 

— Da, aceste glume mă jignesc de moarte. 

— Ascultă, ascultă, Louise. Nu sunt glume şi, dimpotrivă, 
nimic nu e mai serios. Nu te-am smuls din castel, n-am renunţat 
la liturghie, nu m-am prefăcut că am migrenă ca Doamna, 
migrena pe care Doamna n-o are tot aşa cum n-o am nici eu, în 
sfârşit, n-am desfăşurat de zece ori mai multă diplomaţie decât 


a putut să moştenească domnul Colbert de la domnul de 
Mazarin pentru a o folosi faţă de domnul Fouquet, decât cu 
gândul de a izbuti să-ţi încredinţez cele patru dureri ale mele, 
cu singurul scop ca, fiind singure, undeva unde să nu ne asculte 
nimeni, să cădem amândouă de acord. Nu, nu, crede-mă, dacă 
te întreb, n-o fac numai din curiozitate, ci pentru că situaţia e 
într-adevăr critică. Se ştie ce-ai spus tu azi-noapte, se şuşotesc 
tot felul de lucruri despre asta. Fiecare brodează cum poate, cu 
florile fanteziei lui. Ai avut cinstea astă-noapte şi o ai încă şi în 
această dimineaţă de a fi subiectul de discuţie al curţii, draga 
mea şi numărul gesturilor drăgălaşe şi spirituale ce ţi se 
atribuie ar face-o să crape de ciudă pe domnişoara de Scudery 
şi pe fratele ei, dacă li s-ar povesti toate aşa cum s-au 
întâmplat. 

— Ah, buna mea Montalais — zise sărmana copilă — tu ştii 
mai bine ca oricine ceea ce-am spus, fiindcă am vorbit doar de 
faţă cu tine. 

— Da, ştiu. Dar, Doamne, nu asta este partea cea mai 
gravă. N-am uitat nici o singură vorbă din tot ce-ai spus tu, dar 
te gândeai, oare, atunci, la ceea ce spuneai? 

Louise se tulbură. 

— Iar întrebări? strigă ea. Ah, Doamne, de ce oare, în 
vreme ce eu aş da o lume întreagă ca să uit ceea ce am spus... 
alţii se înţeleg parcă anume ca să mă facă să-mi reamintesc? 
Oh, iată ceva groaznic, într-adevăr! 

— Ce e groaznic? Spune! 

— Să ai o prietenă de la care ai aştepta o cruţare, un sfat, 
un sprijin, dar care mă chinuie şi mă ucide! 

— Hopa! făcu Montalais. După ce nu voiai să vorbeşti 
deloc, acum ai început să spui prea multe. Nimeni nu se 
gândeşte să te ucidă, nici măcar să-ţi fure ceva, fie chiar şi 
taina ta; aş vrea să mi-o împărtăşeşti de bună voie şi nu altfel, 
căci nu e vorba numai de treburile tale, ci şi de ale noastre; 
Tonnay-Charente ţi-ar spune acelaşi lucru ca şi mine dacă ar fi 
aici. Ei bine, află că, aseară, ea îmi ceruse o întrevedere în 
camera noastră, unde m-am şi dus, după disputele mele 
manicampiene şi malicorniene, dar unde am ajuns cam târziu, e 
adevărat, după ce Doamna sechestrase toate dom-nişoarele de 
onoare, silindu-ne să dormim la ea, în loc să dormim la noi. Or, 
Doamna a sechestrat domnişoarele de onoare pentru ca ele să 
nu aibă timp să se înţeleagă între dânsele, iar azi-dimineaţă 


dumneaei s-a închis cu Tonnay-Charente în acelaşi scop. Spune- 
mi deci, dragă prietenă, ce trebuie să declarăm, Athenais şi cu 
mine, despre tine, iar noi îţi vom spune ce-ai putea tu să declari 
despre noi. 

— Nu înţeleg prea bine întrebarea pe care mi-o pui — şopti 
Louise foarte tulburată. 

— Hm! îmi faci impresia, dimpotrivă, că înţelegi foarte 
bine. Dar vreau să precizez întrebarea, ca să nu-ţi dau prilejul 
de a ocoli răspunsul. Ascultă deci: îl iubeşti pe domnul de 
Bragelonne? E limpede aşa, ce zici? 

La această întrebare, care căzu ca prima bombă a unei 
armate atacatoare într-o cetate atacată, Louise făcu o mişcare 
de surprindere. 

— Dacă-l iubesc pe Raoul! exclamă ea. Prietenul meu din 
copilărie, fratele meu! 

— Ei, nu, nu, nu! lată că iar îmi scapi, sau mai bine zis 
încerci să-mi scapi. Nu te întreb dacă-l iubeşti pe Raoul, fratele 
şi prietenul tău din copilărie; te întreb dacă-l iubeşti pe 
vicontele de Bragelonne, logodnicul tău! 

— O, Doamne, draga mea, câtă asprime în glasul tău! zise 
Louise. 

— Fără înconjur; nu sunt nici mai aspră, nici mai blajină ca 
de obicei. Îţi pun o întrebare; răspunde la această întrebare. 

— Hotărât lucru — rosti Louise cu o voce înăbuşită — tu 
nu-mi vorbeşti ca prietenă, în schimb eu îţi voi răspunde ca o 
prietenă sinceră. 

— Răspunde. 

— Ei bine, am o inimă plină de scrupule şi de o mândria 
ridicolă când e vorba de ceea ce o femeie e datoare să păstreze 
ca o taină şi nimeni n-a citit până acum sub acest raport, în 
sufletul meu. 

— Asta o ştiu. Dacă aş fi putut să citesc, nu te-aş mai sâcâi 
cu întrebările; ţi-aş spune numai atât: "Buna mea Louise, ai 
fericirea de a-l cunoaşte pe domnul de Bragelonne, care e un 
băiat cumsecade şi o partidă frumoasă pentru o fată fără zestre. 
Domnul de La Fere îi va lăsa fiului său o rentă de cincisprezece 
mii de livre. Tu vei avea deci într-o bună zi o rentă de 
cincisprezece mii de livre, ca soţie a acestui fiu; e foarte bine. 
Nu te mai uita dar nici în dreapta, nici în stânga, du-te drept 
către domnul de Bragelonne, adică la altarul unde te va 
conduce el. Pe urmă? Ei bine, pe urmă, ţinând seama de firea 


lui, vei fi sau emancipată sau sclavă, adică vei avea dreptul să 
faci toate nebuniile pe care le fac oamenii prea liberi sau prea 
înrobiţi". Iată, scumpa mea Louise, ceea ce ţi-aş spună mai 
înainte de toate, dacă ţi-aş fi citit în adâncul inimii. 

— Iar eu ţi-aş mulţumi — bâigui Louise — cu toate că sfatul 
nu mi se pare întru totul bun. 

— Aşteaptă, aşteaptă... Căci, îndată ce ţi l-aş fi dat, aş fi 
adăugat: "Louise, e primejdios să-ţi petreci zile întregi cu capul 
aplecat în piept, cu mâinile nemişcate, cu privirea pierdută în 
gol; e primejdios să cauţi aleile întunecoase şi să ocoleşti 
distracţiile ce înfloresc înaintea tuturor fetelor; e primejdios, 
Louise, să scrii cu vârful pantofului pe nisip, cum faci tu, litere 
pe care oricât le-ai şterge pe urmă cu talpa, tot se mai zăresc, 
mai ales când aceste litere seamănă mai mult cu L decât cu B; e 
primejdios, în sfârşit, să-ţi vâri în cap mii de închipuiri bizare, 
roadele singurătăţii şi ale migrenei; aceste închipuiri sapă 
obrajii unei biete copile, în acelaşi timp în care sapă şi creierul, 
în aşa fel încât, nu rareori se întâmplă, în asemenea 
împrejurări, să vezi cum cea mai plăcută făptură din lume 
devine cea mai posacă şi cum cea mai spirituală devine cea mai 
neroadă'". 

— Mulţumesc, scumpa mea Aure — răspunse La Vallière 
cu blândeţe. E în firea ta să-mi vorbeşti astfel, şi-ţi mulţumesc 
că-mi vorbeşti după cum ţi-e firea. 

— Şi nu vorbesc decât pentru cei cu capul în nori; nu lua 
deci din vorbele mele decât pe acelea pe care le vei crede că 
merită să le reţii. lată, îmi vine în minte nu mai ştiu ce poveste 
despre o fată melancolică sau visătoare, căci mai zilele trecute 
domnul Dangeau îmi demonstra că melancolia ar trebui să se 
scrie, gramatical, melancholia, cu un h, dat fiind că acest 
cuvânt francez e format din două cuvinte greceşti, unul 
însemnând negru şi celălalt fiere. Mă gândeam, aşadar, la acea 
tânără persoană care a murit de fiere neagră, deoarece îşi 
închipuia că prinţul, regele sau împăratul... dar, zău, n-are 
importanţă care, se îndrăgostise de ea; în timp ce prinţul, 
regele sau împăratul, care vrei tu, se vedea cât de colo că iubea 
pe altcineva şi, lucru ciudat, lucru de care ea nu-şi dădea 
seama, deşi pentru toată lumea din jurul ei era limpede, ea 
slujea ca paravan al iubirii lor. Râzi, ca şi mine, de această fată 
prostuţă, nu-i aşa, La Vallière? 


— Râd — murmură Louise palidă ca o moartă — da, de 
bună seamă, râd. 

— Şi ai dreptate, căci întâmplarea e hazlie. Faptul sau 
povestea, spune-i cum vrei, mi-a plăcut; iată de ce am reţinut-o 
şi de ce ţi-o împărtăşesc şi ţie. Îţi închipui, buna mea Louise, ce 
prăpăd ar face în creierul tău, de pildă, o melancolie de felul 
acesta, cu h? În ce mă priveşte, m-am hotărât să-ţi spun 
povestea, căci dacă aşa ceva i s-ar întâmpla vreuneia din noi, e 
bine să fim pătrunse de acest adevăr: astăzi aşa ceva eo 
momeală; mâine va fi un prilej de batjocură; poimâine va fi 
moartea. 

La Vallière tresări şi se îngălbeni încă şi mai mult. 

— Când un rege se interesează de noi — continuă 
Montalais — el ne face să vedem asta şi dacă noi suntem bunul 
pe care-l râvneşte, ştie să-şi păstreze bunul. Vezi dar, Louise, 
că, în asemenea împrejurări, fetele expuse unor astfel de 
primejdii e bine să-şi facă mărturisiri între ele, în aşa fel ca 
inimile ne-melancolice să vegheze asupra celor care ar putea să 
devină. 

— Tăcere, tăcere! şopti La Vallière. Se aude cineva. 

— Se aude, într-adevăr — zise Montalais — dar cine poate 
să fie? Toată lumea e la liturghie cu regele, sau la vânătoare, cu 
Domnul. 

La capătul aleii, tinerele fete zăriră în aceeaşi clipă, sub 
bolta de verdeață, mersul grațios şi statura impunătoare a unui 
bărbat tânăr, care, cu spada sub braţ şi cu o mantie pe umeri, 
cu pintenii zornăind la cizme, le saluta de departe cu un zâmbet 
blând şi plăcut. 

— Raoul! exclamă Montalais. 

— Domnul de Bragelonne! murmură Louise. 

— Iată un judecător care vine să ne împace pe amândouă 
— zise Montalais. 

— Oh, Montalais, Montalais, fie-ţi milă! suspină La Vallière. 
După ce-ai fost crudă cu mine, nu te arăta şi neîndurătoare! 

Aceste cuvinte, rostite cu toată ardoarea unei rugăciuni, 
şterseră de pe faţă, dacă nu şi din inima lui Montalais, orice 
urmă de ironie. 

— Oh, iată-te frumos ca un Amadis, domnule de 
Bragelonne şi tot ca el de înarmat şi împintenat! i se adresă ea 
lui Raoul. 


— Mii de respecte, domnişoarelor — răspunse Bragelonne 
înclinându-se. 

— Dar, ia spune, pentru ce această ţinută? întrebă 
Montalais, în timp ce La Vallière, deşi îl privea pe Raoul cu 
aceeaşi surprindere ca şi prietena ei, păstra totuşi tăcerea. 

— Pentru ce? făcu Raoul. 

— Da — îndrăzni la rândul ei La Vallière. 

— Pentru că mă pregătesc de drum — răspunse Raoul 
privind la Louise. 

Tânăra fată se simţi lovită de o teamă superstiţioasă şi se 
clătină. 

— Pleci, Raoul? tresări ea. Şi unde te duci? 

— Draga mea Louise — spuse tânărul cu calmul lui firesc 
— mă duc în Anglia. 

— Şi ce vei face în Anglia? 

— Regele mă trimite acolo. 

— Regele! exclamară în acelaşi timp Louise şi Aure, care 
schimbară fără să vrea o privire între ele, amintindu-şi şi una şi 
alta de convorbirea pe care abia o întrerupseseră. 

Raoul observă privirea lor, dar nu putu înţelege ce însemna 
ea. O atribui, foarte firesc, interesului pe care i-l arătau lui cele 
două fete. 

— Maiestatea sa — zise el — a binevoit să-şi aducă aminte 
că domnul conte de La Fere este bine văzut de regele Carol a II- 
lea. Azi-dimineaţă deci, pe când pleca la liturghie, regele, 
întâlnindu-mă în cale, mi-a făcut un semn din cap. Şi eu m-am 
apropiat. "Domnule de Bragelonne — mi-a spus — vei trece pe 
la domnul Fouquet, care a primit de la mine nişte scrisori 
pentru regele Marii Britanii; aceste scrisori le vei duce 
dumneata." Am făcut o plecăciune. "Ah, înainte de a pleca — 
adăugă el — fii bun şi treci pe la Doamna, să primeşti 
comisioanele pentru regele fratele ei." 

— Doamne! murmură Louise, foarte neliniştită şi foarte 
îngândurată în acelaşi timp. 

— Atât de grabnic? Ţi s-a spus să pleci atât de grabnic? 
zise Montalais, înmărmurită de această întâmplare neaşteptată. 

— Pentru a te supune acelora pe care-i respecţi — 
răspunse Raoul — trebuie să-i asculţi fără zăbavă. In zece 
minute, după ce am primit ordinul, eram gata. Doamna, 
prevenită, aşterne pe hârtie scrisoarea pe care a binevoit să-mi 
facă onoarea de a mi-o încredința. Între timp, aflând de la 


domnişoara de Tonnay-Charente că trebuie să fiţi prin partea 
aleii de carpeni, am venit încoace şi iată că v-am întâlnit pe 
amândouă. 

— Şi amândouă deopotrivă de întristate, după cum vezi — 
spuse Montalais spre a veni în ajutorul Louisei, a cărei 
fizionomie se întuneca văzând cu ochii. 

— Întristate? repetă Raoul, strângând cu o drăgăstoasă 
curiozitate mâna Louisei de La Vallière. Oh, într-adevăr, ai 
mâna rece! 

— Nu e nimic. 

— Răceala aceasta n-ajunge până la inimă, nu-i aşa, 
Louise? întrebă tânărul cu un surâs plin de blândeţe. 

Louise ridică numaidecât capul, ca şi cum această 
întrebare ar fi pornit dintr-o bănuială şi-ar fi răscolit o 
remuşcare. 

— Oh, ştii bine — murmură ea cu un efort — că niciodată 
inima mea nu se va răci faţă de un prieten ca dumneata, 
domnule de Bragelonne. 

— Mulţumesc, Louise. Îţi cunosc şi inima şi sufletul şi nu 
după o atingere de mână se judecă o simţire ca a dumitale, ştiu 
asta. Louise, ştii cât de mult te iubesc şi cu ce încredere şi 
bucurie ţi-am oferit viaţa mea; mă vei ierta, prin urmare, nu-i 
aşa, că-ţi vorbesc puţin ca un copil? 

— Vorbeşte, domnule Raoul — zise Louise tremurând — te 
ascult. 

— Nu pot pleca departe de dumneata, ducând cu mine o 
frământare, fără sens, ştiu, dar care mă sfâşie. 

— Pleci pentru multă vreme? întreba La Vallierc cu o voce 
sugrumată, în timp ce Montalais întorcea capul în altă parte. 

— Nu, probabil că nu voi lipsi mai mult de cincisprezece 
zile. 

La Vallière îşi duse o mână la inima pe care şi-o simţea 
zdrobită. 

— Ce ciudat! urmă Raoul privind cu tristeţe spre tânăra 
fată. De multe ori te-am părăsit pentru a lua parte la încăierări 
primejdioase şi plecam totdeauna vesel, cu inima deschisă, cu 
gândul  însufleţit de bucuria reîntoarcerii, de speranţele 
viitorului, cu toate că atunci mă duceam să înfrunt gloanţele 
spaniolilor sau halebardele necruțătoare ale valonilor. Astăzi 
plec fără nici o primejdie, fără nici o teamă, pentru a culege, pe 
cel mai uşor drum din lume, o răsplătire pe care mi-o 


făgăduieşte această favoare a regelui; plec pentru a te cuceri 
poate; căci ce altă favoare mai prețioasă ca dumneata mi-ar 
putea acorda regele? Ei bine, Louise, nu ştiu, într-adevăr, cum 
se face, dar toată această bucurie, tot acest viitor fuge din faţa 
ochilor mei, se destramă ca o trâmbă de fum, ca un vis înşelător 
şi simt aici, aici, în adâncul inimii, o mare tristeţe, o apăsare 
greu de exprimat prin cuvinte, ceva încruntat, nemişcat şi 
neînsufleţit, ca un cadavru. Oh, ştiu foarte bine pentru ce, 
Louise: pentru că nu te-am iubit niciodată ca în clipa asta. Oh, 
Doamne! Doamne! 

La această ultimă exclamaţie, pornită dintr-o inimă 
zdrobită, Louise izbucni în lacrimi şi căzu în braţele lui 
Montalais. Aceasta, care nu era totuşi o fire dintre cele mai 
duioase, îşi simţi ochii umezindu-i-se, iar inima strângându-i-se 
ca într-un cerc de fier. 

Raoul îşi vedea logodnica plângând. Privirea lui nu 
pătrundea, se ferea să pătrundă dincolo de acest plâns. Îşi îndoi 
un genunchi în faţa ei şi-i sărută mâna cu buzele fierbinţi. In 
această sărutare îşi punea toată inima lui. 

—  Ridică-te, ridică-te — îi spuse Montalais aproape să 
plângă ea însăşi — căci iat-o pe Athenais venind încoace. 

Raoul îşi şterse genunchiul cu dosul mânecii, îi mai zâmbi 
o dată Louisei, care nu-l mai privea, şi, după ce strânse cu 
înflăcărare mâna lui Montalais, se întoarse pentru a o saluta pe 
domnişoara de Tonnay-Charente, a cărei rochie de mătase 
începea să se audă foşnind pe nisipul mărunt al aleii. 

— Doamna a sfârşit scrisoarea? o întrebă el, când fata 
ajunse la câţiva paşi de dânsul. 

— Da, domnule viconte, scrisoarea e gata, pecetluită şi 
alteţa sa regală te aşteaptă. 

Raoul, la aceste cuvinte, abia îşi mai îngădui răgazul să o 
salute pe Athenais, îi aruncă o ultimă privire Louisei, făcu un 
ultim semn spre Montalais şi porni grăbit spre castel. Dar, pe 
măsură ce se îndepărta, întorcea capul şi privea necontenit în 
urma. Până când, la cotitura aleii celei mari, întorcând încă o 
dată faţa, nu mai văzu nimic. La rândul lor, cele trei fete se 
uitară după el, urmărindu-l, cu gânduri diferite, cum se în- 
depărtează. 

— În sfârşit — zise Ath&nais rupând cea dintâi tăcerea — în 
sfârşit, iată-ne singure, putând să vorbim în voie despre 
întâmplarea de azi-noapte şi să ne înţelegem asupra celor ce 


vom avea de făcut de aici înainte. Or, dacă vreţi să mă ascultați 
— continuă ea rotindu-şi ochii în toate părţile — am să vă 
explic, cât mai pe scurt cu putinţă, mai întâi datoria noastră, 
aşa cum o văd eu, apoi, dacă nu mă veţi înţelege din câteva 
vorbe şi voinţa Doamnei. 

Şi domnişoara de Tonnay-Charente apăsă pe aceste ultime 
cuvinte, în aşa fel încât să nu lase nici o îndoiala prietenelor ei 
asupra însărcinării oficiale cu care fusese învestită. 

— Voința Doamnei!? strigară în acelaşi timp Montalais şi 
La Valliere. 

— Ultimatum! răspunse cu un aer diplomatic domnişoara 
de Tonnay-Charente. 

— Dar, pentru Dumnezeu, domnişoară — murmură La 
Vallière — Doamna ştie oare...? 

— Doamna ştie mai mult chiar decât am vorbit noi — spuse 
răspicat Athenais. De aceea, domnişoarelor, să fim bine 
înţelese. 

— Oh! oh! făcu Montalais. Sunt numai urechi; vorbeşte, 
Athenais. 

— Doamne! Doamne! murmură Louise tremurând toată. 
Voi mai putea oare trăi după cele întâmplate în noaptea 
aceasta? 

— Oh, nu te pierde cu firea astfel — o încurajă Athenais — 
căci avem noi o scăpare. 

Şi aşezându-se între cele două prietene ale ei, luând câte o 
mână a fiecăreia şi strângându-le între-ale sale, începu să 
vorbească. La şuşotirea primelor sale cuvinte se putu auzi 
tropotul unui cal ce galopa pe pavajul drumului mare, dincolo 
de grilajul castelului. 


Capitolul LIX 


Fericit ca un prinţ 


În clipa când pătrundea în castel, Bragelonne se întâlni cu 
de Guiche. Dar, înainte de a se întâlni cu Raoul, de Guiche se 


întâlnise cu Manicamp, care se întâlnise la rândul său cu Mali- 
corne. Cum îl întâlnise Malicorne pe Manicamp? Foarte simplu: 
îl aşteptase să se întoarcă de la liturghie, unde se dusese 
împreună cu domnul de Saint-Aignan. Revăzându-se, ei se 
bucurară că avuseseră acest noroc şi Manicamp se folosi de 
această împrejurare pentru a-l întreba pe prietenul său dacă 
nu-i mai rămăseseră cumva câţiva scuzi prin fundul 
buzunarului. Malicorne, fără să se mire de aceasta întrebare, la 
care pesemne că se aştepta, răspunse că orice buzunar din care 
scoţi mereu fără să mai pui nimic în loc se aseamănă cu acele 
puțuri care dau apă multă chiar şi iarna, dar pe care grădinarii 
sfârşesc prin a le seca vara; că buzunarul său, al lui Malicorne, 
era fără îndoială adânc şi-ţi făcea o mare plăcere să bagi mâna 
în el pe vreme de belşug, dar că, din păcate, prea numeroasele 
cheltuieli îl goliseră acum cu totul. La care Manicamp răspunse 
cu un aer visător: 

— E drept. 

— Ar fi deci timpul să-l umplem din nou — adaugă 
Malicorne. 

— Fără îndoială; dar cum? 

— Nimic mai uşor, scumpe domnule Manicamp. 

— Bine, spune. 

— O slujbă pe lângă Domnul şi buzunarul va fi plin. 

— Această slujbă n-o ai? 

— Am numai titlul. 

— Ei bine? 

— Titlul fără slujbă e o pungă fără bani. 

— E drept — răspunse încă o dată Manicamp. 

— Să vânăm deci slujba — stărui titularul. 

— Scumpul, preascumpul meu — oftă Manicamp — o slujbă 
pe lângă Domnul, iată una din marile greutăţi ala situaţiei 
noastre. 

— Oh! Oh! 

— Fără îndoială; în clipa de faţă nu-i putem cere nimic 
Domnului. 

— Şi pentru ce asta? 

— Pentru că nu suntem bine cu el. 

— Absurd — rosti scurt Malicorne. 

— Hm! Dar dacă i-am face curte Doamnei — zise 
Manicamp — crezi, ce zici, că am intra în grațiile Domnului? 


— Nici vorbă; dacă i-am face curte Doamnei şi ne-am 
dovedi destoinici, nu se poate să nu fim adoraţi de către 
Domnul. 

— Mda! 

— Sau, altfel, suntem nişte proşti! Grăbeşte-te deci, 
domnule Manicamp, dumneata care eşti un mare om politic, să-l 
împaci pe domnul de Guiche cu alteţa sa regală. 

— Ia spune, dumitale, Malicorne, ce ţi-a dezvăluit domnul 
de Saint-Aignan? 

— Mie? Nimic! Mi-a pus câteva întrebări şi atâta tot. 

— Ei bine, cu mine a fost mai puţin discret. 

— Ţi-a dezvăluit ceva?... 

— Că regele e îndrăgostit nebun de domnişoara de La 
Vallière. 

— Asta o ştiam, la dracu! răspunse Malicorne ironic. Şi 
fiecare o spune cu glas tare, încât toată lumea a aflat noutatea. 
Dar, până una alta, fă, te rog, aşa cum te sfătuiesc eu: du-te la 

domnul de Guiche şi încearcă să-i convingi să pună o vorbă 
bună pe lângă Domnul. Ce naiba, atâta trecere are el la alteța 
sa regală! 

— Pentru asta însă trebuie să-l găsim pe de Guiche. 

— Mi se pare că ăsta nu e un lucru prea greu. Fă, ca să-l 
vezi, ceea ce am făcut eu ca să te văd pe dumneata; aşteaptă-l 
undeva, ştii doar că e un om căruia îi place să se plimbe. 

— Da, însă pe unde se plimbă? 

— Frumoasă întrebare, pe legea mea! E îndrăgostit de 
Doamna, e adevărat? 

— Aşa se spune. 

— Ei bine, se plimbă prin faţa apartamentelor Doamnei. 

— Ah, uite, dragul meu Malicorne, nu te-ai înşelat de loc, 
iată-l că vine. 

— Şi pentru ce ai voi să mă înşel? Ai constatat cumva că e 
în obiceiul meu? Spune... Priveşte, nu pare în toane bune. Ei, ai 
nevoie de bani? 

— Ah! făcu Manicamp cu jale. 

— Eu am nevoie de slujbă. De îndată ce Malicorne va avea 
slujbă, Malicorne va avea şi bani. Nimic nu-i mai uşor decât 
asta. 

— Ei bine, atunci fii liniştit. Voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. 

— Să te vedem. 


De Guiche se apropia; Malicorne se retrase la o parte; 
Manicamp îl atacă pe de Guiche. Contele era posomorât şi 
îngândurat. 

— Spune-mi ce rimă cauţi, scumpul meu conte — zise 
Manicamp. Am una care se potriveşte foarte bine cu a dumitale, 
mai ales dacă a dumitale se termină cu vis. 

De Guiche ridică faţa şi, recunoscând un prieten, îl luă de 
braţ. 

— Nu, dragă Manicamp — răspunse el — caut altceva, nu o 
rimă. 

— Spune-mi şi mie ce cauţi. 

— lar dumneata ai să mă ajuţi să găsesc ceea ce caut — 
adăugă contele — dumneata care eşti un leneş, adică un spirit 
de ingeniozitate. 

— Să-mi pun la încercare ingeniozitatea, dragă conte. 

— lată faptul: vreau să mă apropii de o casă unde am 
treabă. 

— N-ai decât să te îndrepţi spre casa aceea — zise 
Manicamp. 

— Ştiu. Însă acea casă e locuită de un soţ gelos. 

— E mai gelos decât dulăul Cerber? 

— Nu mai mult, dar tot atât. 

— Are trei guri, ca acel înspăimântător paznic al 
Infernului? Oh, nu ridica din umeri, dragă conte; îmi fac această 
întrebare cu un scop precis, întrucât poeţii pretind că, pentru a- 
] îmblânzi pe Cerber al meu, e destul să-i aduci o prăjitură. Or, 
eu care văd lucrurile prin prizma prozei, adică a realităţii, zic: o 
singură prăjitură e prea puţin pentru trei guri. Dacă gelosul 
dumitale are trei guri, conte, atunci du-i trei prăjituri. 

— Manicamp, astfel de sfaturi i-aş putea cere domnului 
Beautru. 

— Pentru a căpăta altele mai bune, domnule conte — i-o 
întoarse Manicamp cu un aer de seriozitate comică — invocă, 
dacă nu te superi, un motiv mai acătării decât acela pe care mi 
l-ai arătat. 

— Ah, dacă Raoul ar fi aici — zise de Ghiche — el m-ar 
înţelege. 

— Cred şi eu, mai ales dacă i-ai spune: aş vrea tare mult s- 
o văd pe Doamna mai de aproape, dar mă tem de Domnul, care 
e gelos. 


—  Manicamp! strigă contele înfuriat şi încercând să-l 
strivească pe zeflemist sub privirea lui de plumb. 

Dar zeflemistul nu păru să fie câtuşi de puţin tulburat. 

— Aşadar, despre ce e vorba, dragul meu conte? întrebă 
Manicamp. 

— Cum, iei în derâdere numele cele mai sacre? strigă de 
Guiche. 

— Ce nume; dragul meu? 

— Domnul! Doamna! Cele dintâi nume ale regatului. 

— Dragul meu conte, te înşeli într-un chip ciudat şi eu ți- 
am pomenit de cele dintâi nume ale regatului. Ţi-am răspuns în 
legătură cu un soţ gelos al cărui nume nu mi l-ai spus, dar care, 
se înţelege de la sine, trebuie să aibă o soţie; ţi-am răspuns aşa: 
ca s-o vezi pe Doamna, apropie-te de Domnul. 

— Şoitar netrebnic — zise contele surâzând — oare asta ai 
spus? 

— Nimic altceva. 

— Atunci, bine. 

— Şi — reluă Manicamp — dacă vrei să aduci vorba despre 
doamna ducesă de... şi domnul duce de... fie, îţi voi spune: "Să 
ne apropiem de această casă, oricare ar fi ea; e o tactică de pe 
urma căreia, în nici un caz, iubirea dumitale nu va avea de 
pierdut". 

— Ah, Manicamp, un pretext, un pretext bun, găseşte-mi-l! 

— Un pretext, la naiba! O sută de pretexte, o mie de 
pretexte! Dacă Malicorne ar fi aici, el ţi-ar fi găsit până acum 
cincizeci de mii de pretexte foarte bune! 

— Cine e acest Malicorne? întrebă de Guiche, clipind din 
ochi ca un om care caută să-şi aducă aminte. Mi se pare că 
numele acesta mi-e cunoscut... 

— Dacă ţi-e cunoscut! Cred şi eu: îi datorezi treizeci de mii 
de scuzi părintelui său. 

— Ah, da; e băiatul acela cumsecade din Orleans... 

— Căruia i-ai făgăduit o slujbă pe lângă Domnul; nu soţul 
gelos, celălalt. 

— Ei bine, dacă prietenul tău Malicorne are atâta spirit, să- 
mi găsească atunci un mijloc prin care să fiu adorat de Domnul, 
să-mi găsească un pretext pentru a mă împăca din nou cu el. 

— Fie, am să-i vorbesc. 

— Dar cine vine de-acolo? 

— E vicontele de Bragelonne. 


— Raoul! Da, într-adevăr. 

Şi de Guiche se duse repede în întâmpinarea tânărului 
viconte. 

— Tu eşti, dragul meu Raoul? i se adresă de Guiche. 

— Da, te căutam pentru a-mi lua rămas bun, dragă 
prietene — răspunse Raoul strângând mâna contelui. Bună ziua, 
domnule Manicamp. 

— Cum, pleci, viconte? 

— Da, plec... O misiune din partea regelui. 

— Unde te duci? 

— La Londra. Acum mă duc la Doamna; trebuie să-mi dea o 
scrisoare pentru maiestatea sa regele Carol al II-lea. 

— Ai s-o găseşti singură, căci Domnul a ieşit. 

— Încotro?... 

— Să facă o baie în râu. 

— Atunci, dragă prietene, tu care faci parte dintre 
gentilomii Domnului, ia-ţi sarcina şi cere-i scuze în numele meu. 
L-aş fi aşteptat să primesc ordinele sale, dacă dorinţa de a pleca 
fără întârziere nu mi-ar fi fost transmisă de domnul Fouquet, 
din partea maiestăţii sale. 

Manicamp îi făcu semn lui de Guiche cu cotul: 

— Iată pretextul — zise el. 

— Care? 

— Scuzele domnului de Bragelonne. 

— Slab pretext — rosti de Guiche. 

— Excelent, dacă Domnul nu-ţi poartă pică; zadarnic, ca 
oricare altul, dacă Domnul te urăşte. 

— Ai dreptate, Manicamp; un pretext, oricare ar fi, iată 
ceea ce-mi trebuie. Aşadar, călătorie bună, dragă Raoul! 

Şi, cu acestea, cei doi prieteni se îmbrăţişară. 

Cinci minute mai târziu, Raoul intra la Doamna, aşa după 
cum îl invitase domnişoara de Tonnay-Charente. Doamna se afla 
încă la masa unde abia sfârşise scrisoarea. In faţa ei ardea 
lumânarea de ceară roşie cu care o pecetluise. Numai că, în 
preocuparea sa, deoarece Doamna părea foarte preocupată, 
uitase să sufle în această lumânare. 

Bragelonne era aşteptat; fu anunţat de îndată ce sosi. 
Vicontele era eleganța însăşi; era cu neputinţă să-l vezi o dată, 
fără să nu ţi-l reaminteşti mereu; şi Doamna nu numai că-l 
văzuse o dată, dar şi-l reamintea foarte bine, fiind unul dintre 
cei pe care-i avusese prima dată înaintea ei şi care o însoţise de 


la Le Havre la Paris. Doamna păstra deci o foarte plăcută 
amintire despre Bragelonne. 

— Ah — îi spuse ea — iată-te, domnule; te vei duce să-l vezi 
pe fratele meu, care va fi bucuros să-l răsplătească pe fiu cu o 
parte din recunoştinţa pe care i-o datorează părintelui. 

— Contele de La Fere, doamnă, a fost răsplătit din plin, 
pentru puţinul pe care a avut fericirea să-l facă pentru rege, 
prin bunătatea pe care regele i-a arătat-o, iar eu mă duc acum 
să prezint regelui respectul, devotamentul şi recunoştinţa 
tatălui şi fiului. 

— Îl cunoşti pe fratele meu, domnule viconte? 

— Nu, alteţă; e pentru prima dată când voi avea fericirea 
de a vedea pe maiestatea sa. 

— Dumneata n-ai nevoie să-i fii recomandat. Totuşi, dacă te 
îndoieşti cumva de valoarea dumitale personală, vorbeşte-i fără 
nici o sfială în numele meu, n-am să te dezmint. 

— Oh, alteţa voastră e prea bună! 

— Nu, domnule de Bragelonne. Mi-aduc aminte că am 
făcut drumul împreună şi am putut să-mi dau seama de 
înţelepciunea dumitale, în mijlocul nesăbuitelor nebunii la care 
se dedau, în stânga şi în dreapta dumitale, doi dintre cei mai 
smintiţi de pe lumea aceasta, domnii de Guiche şi de 
Buckingham. Dar să nu mai vorbim despre ei; să vorbim despre 
dumneata. Te duci în Anglia spre a te stabili acolo pentru mai 
multă vreme? lartă-mi întrebarea: o fac nu din curiozitate, ci 
pentru că aşa îmi dictează dorinţa de a-ţi fi de folos cu ceva. 

— Nu, doamnă: mă duc în Anglia pentru a îndeplini o 
misiune pe care a binevoit să mi-o încredinţeze maiestatea sa, 
atâta tot. 

— Şi ai de gând să te reîntorci în Franţa? 

— De îndată ce această misiune va fi îndeplinită, afară doar 
dacă maiestatea sa Carol al II-lea nu-mi va da alte ordine. 

— Îţi va face, în orice caz, sunt sigură de asta, rugămintea 
de a rămâne cât mai mult în preajma lui. 

— Atunci, întrucât nu voi putea să refuz, am să rog mai 
dinainte pe alteţa voastră regală să binevoiască a-i aminti 
regelui Franţei că are departe de sine pe unul dintre cei mai 
credincioşi slujitori. 

— Ia seama că, atunci când te va rechema, să nu priveşti 
ordinul său ca un abuz de putere. 

— Nu vă înţeleg, doamnă. 


— Curtea Franţei e neasemuită, ştii asta; dar avem şi noi, 
la curtea Angliei, câteva femei frumoase. 

Raoul zâmbi. 

— Oh — făcu Doamna — iată un zâmbet care nu 
prevesteşte nimic bun pentru compatrioţii mei. E ca şi cum le-ai 
spune, domnule de Bragelonne: "Am venit la voi, dar mi-am 
lăsat inima dincolo de strâmtoare". Oare nu asta înseamnă 
zâmbetul dumitale? 

— Alteța voastră are darul de a citi până în adâncul 
sufletului: acum veţi înţelege dar pentru ce orice şedere 
prelungită la curtea Angliei va fi pentru mine o durere. 

— Şi îmi este îngăduit să întreb dacă un atât de brav 
cavaler va fi răsplătit la întoarcere? 

— Doamnă, am fost crescut împreună cu aceea pe care o 
iubesc şi cred că ea are pentru mine aceleaşi simţăminte pe 
care le am eu pentru dânsa. 

— Ei bine, pleacă atunci cât mai repede, domnule de 
Bragelonne, revino repede şi, la întoarcere, vom putea vedea 
doi oameni fericiţi, deoarece sper că nici o piedică nu stă în 
calea fericirii dumneavoastră. 

— Este totuşi una, doamnă; una mare. 

— Ce spui! Care? 

— Voința regelui. 

— Voința regelui!... Regele se împotriveşte la căsătoria 
dumitale? 

— Sau cel puţin caută s-o întârzie. l-am cerut regelui 
consimţământul prin contele de La Fere, dar, fără a-l refuza cu 
tot dinadinsul, i-a spus deschis că trebuie să mai aştepte. 

— Persoana pe care o iubeşti e oare nevrednică de 
dumneata? 

— Ea merită şi dragostea unui rege, doamnă. 

— Vreau să spun că poate noblețea ei nu este de acelaşi 
rang cu a dumitale. 

— Aparține unei familii foarte bune. 

— E tânără, frumoasă? 

— Are şaptesprezece ani şi pentru mine e de o frumuseţe 
neîntrecută. 

— E în provincie sau la Paris? 

— Acum se află la Fontainebleau, doamnă. 

— La curte? 

— Da. 


— O cunosc? 

— Are cinstea de a face parte din casa alteţei voastre 
regale. 

— Numele ei? întrebă Prinţesa tulburată, dar în aceiaşi 
timp reculegându-se repede şi adăugând: Bineînţeles, dacă 
numele ei nu e o taină. 

— Nu, doamnă. Dragostea mea e prea curată ca să fac din 
ea o taină faţă de cineva şi cu atât mai puţin în ochii alteţei 
voastre, care e atât de bună cu mine. Se numeşte domnişoara 
Louise de La Vallière. 

Doamna nu-şi putu stăpâni un strigăt, care era mai mult 
decât o uimire. 

— Ah! făcu ea, La Valliere... Aceea care ieri... Şi se 
întrerupse. Dar adăugă: Aceea care ieri seară a avut o 
indispoziţie, aşa cred. 

— Da, doamnă, am aflat despre această întâmplare abia 
azi-dimineaţă. 

— Şi ai văzut-o înainte de a veni aici? 

— Am avut plăcerea să-mi iau rămas bun de la dânsa. 

— Şi zici că regele — întrebă Doamna, făcând un efort spre 
a se stăpâni — zici că regele a... amânat căsătoria dumitale cu 
această copilă? 

— Da, doamnă, a amânat-o. 

— Şi a invocat vreun motiv pentru această amânare? 

— Nici unul. 

— E mult de când contele de La Fere i-a cerut 
încuviințarea? 

— Mai mult de o lună, doamnă. 

— Ciudat! murmură Prinţesa şi ceva ca un nor îi învălui 
privirea. O lună? repetă ea. 

— Cam atât. 

— Ai dreptate, domnule viconte — spuse Prinţesa cu un 
surâs în care Bragelonne ar fi putut să vadă o anumită 
nemulţumire — ai dreptate, nu trebuie ca fratele meu să te 
reţină prea mult acolo; du-te, deci, cât mai repede şi, în prima 
scrisoare pe care o voi trimite în Anglia, am să te rechem în 
numele regelui. 

Apoi Doamna se ridică pentru a-i înmâna lui Bragelonne 
scrisoarea pe care o pregătise. Raoul înţelese că audiența lui se 
sfârşise; luă scrisoarea, se înclină în faţa Prințesei şi ieşi. 


— O lună! murmură Prinţesa. Să fi fost oare orbită eu până 
într-atât şi el s-o iubească de o lună? 

Şi cum Doamna nu avea altceva de făcut, începu să 
întocmească o scrisoare către fratele ei, în al cărei post- 
scriptum trebuia să-l recheme pe Bragelonne. 

Contele de Guiche cedase, după cum am văzut, 
stăruinţelor lui Manicamp şi se lăsă târât de el până la grajduri, 
unde cerură să li se pună şeile pe cai; apoi, pe mica alee a cărei 
descriere am facut-o mai înainte, porniră în întâmpinarea 
Domnului, care, ieşind din baie, se întorcea înviorat spre castel, 
având pe cap un voal de femeie, pentru ca soarele, destul de 
fierbinte, să nu-i pârlească faţa. 

Domnul se afla într-una din acele bune dispoziţii care îi 
inspirau adesea admiraţie pentru propria lui frumuseţe. În apă, 
avusese prilejul să compare albeaţa trupului său cu aceea a 
trupurilor curtenilor săi şi graţie îngrijirilor de care alteţa sa 
regală nu uita niciodată, nimeni nu putuse, nici chiar cavalerul 
de Lorraine, să se asemene cu el. În afară de asta, Domnul 
înotase cu oarecare succes şi toţi nervii lui, destinşi cu măsură 
prin această binefăcătoare afundare în apa rece, îi ţineau trupul 
şi spiritul într-un fericit echilibru. 

lată de ce, văzându-l pe de Guiche care venea spre el în 
trapul unui admirabil cal alb, Prinţul nu-şi putu stăpâni o 
exclamaţie de bucurie. 

— Mi se pare c-am nimerit-o bine — spuse Manicamp, care 
crezu a citi această voioşie pe chipul alteţei sale regale. 

— A, bună ziua, Guiche, bună ziua, bietul meu Guiche! 
strigă Prinţul. 

— Salut monseniorului! răspunse de Guiche, încurajat de 
acest ton al vocii lui Filip. Sănătate, bucurie, fericire şi 
prosperitate alteţei voastre! 

— Fii bine venit, Guiche şi treci în dreapta mea, dar ţine-ţi 
calul în frâu, căci vreau să merg la pas pe sub bolțile acestea 
răcoroase. 

— La ordinele voastre, monseniore. 

Şi de Guiche îşi trase calul în dreapta Prințului, aşa cum 
fusese invitat. 

— Hai, scumpul meu de Guiche — zise Prinţul — hai, 
vorbeşte-mi despre acel de Guiche pe care l-am cunoscut 
cândva şi care îi făcea curte soţiei mele. 


De Guiche se înroşi până în albul ochilor, în timp ce 
Domnul izbucni în râs, ca şi cum ar fi făcut cea mai spirituală 
glumă din lume. Cei câţiva privilegiați care-l înconjurau pe 
Domnul crezură de datoria lor să-l imite, cu toate că nu 
auziseră ce spusese şi se pomeniră cuprinşi de un hohot de râs 
care pornea de la cel din frunte, trecea de-a lungul cortegiului 
şi se stingea la cel din urmă. De Guiche, roşu ca para cum era, 
îşi păstra totuşi cumpătul: Manicamp nu-l slăbea din ochi. 

— Ah, monseniore — răspunse de Gutch — fiţi îndurător cu 
un nenorocit; nu mă băgaţi în gura domnului cavaler de 
Lorraine! 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă vă va auzi glumind pe socoteala mea, va folosi 
prilejul şi va cleveti fără măsură. 

— În legătură cu dragostea ta pentru Prinţesă? 

— Oh, monseniore, fie-va milă! 

— Haide, haide, de Guiche, mărturiseşte că i-ai făcut ochi 
dulci Doamnei. 

— Niciodată nu voi mărturisi aşa ceva, monseniore. 

— Din respect pentru mine? Ei bine, te scutesc de respect, 
de Guiche. Mărturiseşte, ca şi cum ar fi vorba de domnişoara de 
Chalais, sau de domnişoara de La Valliere. Apoi, după o scurtă 
întrerupere, reluă, începând să râdă: Na-ţi-o bună! lată că mă 
joc cu o spadă cu două tăişuri. Lovesc în tine, dar lovesc şi în 
fratele meu; Chalais şi La Vallière, cea dintâi logodnica ta, cea 
de a doua viitoarea lui amantă. 

— Într-adevăr, monseniore — răspunse contele — sunteţi 
astăzi de o dispoziţie încântătoare. 

— Nu neg, aşa e. Mă simt bine şi pe urmă mi-a făcut mare 
plăcere că te-am văzut. 

— Mulţumesc, monseniore. 

— Erai supărat pe mine? 

— Eu, monseniore? 

— Da. 

— Şi pentru ce, Doamne? 

— Fiindcă am curmat sarabandele şi spaniolismele tale. 

— Oh, alteţă! 

— Haide, nu tăgădui. Ai ieşit în ziua aceea de la Prinţesa 
cu o privire înfuriată; asta ţi-a adus ghinion, dragul meu şi ai 
dansat baletul de aseară într-un chip vrednic de plâns. Nu te 
încrunta, de Guiche; când te burzuluieşti aşa, parcă ai fi un urs. 


Dacă Prinţesa se va fi uitat la tine aseară, sunt sigur de un 
lucru... 

— Care, monseniore? Alteța voastră mă înspăimântă. 

— Că se va fi lecuit de tine. 

Şi Prinţul râse cu o poftă şi mai mare. 

"Hotărât — gândi Manicamp — rangul nu înseamnă nimic; 
toţi sunt la fel." 

Prinţul continuă: 

— În sfârşit, iată-te întors; să sperăm că o dată cu asta va 
deveni şi cavalerul mai drăguţ. 

— Cum aşa, monseniore, prin ce minune pot avea eu vreo 
înrâurire asupra cavalerului de Lorraine? 

— Foarte simplu, e gelos pe tine. 

— Ei, asta-i! Adevărat? 

— E aşa cum îţi spun. 

— Îmi face prea multă cinste. 

— Înţelegi, când eşti tu aici, mă mângâie; când eşti plecat, 
mă martirizează. Trec necontenit de la una la alta... Şi apoi, nu 
ştii ce idee mi-a trăsnit în cap! 

— Nu pot să-mi dau seama, monseniore. 

— Ei bine, când te aflai în surghiun, căci ai fost surghiunit, 
dragul meu Guiche... 

— La naiba, monseniore, din a cui vină? rosti de Guiche, 
luând un aer bosumflat. 

— Oh, fii sigur că nu din a mea, dragă conte! răspunse 
alteţa sa regală. Eu nu i-am cerut regelui să te surghiunească, 
pe cinstea mea de Prinţ! 

— Nu alteţa voastră, monseniore, ştiu asta, ci... 

— Ci Doamna? Oh, cât despre asta, nu spun nu. Dar ce 
dracu i-ai făcut Doamnei, ia spune? 

— Într-adevăr, monseniore... 

— Femeile se răzbună în felul lor, ştii prea bine şi soţia 
mea nu face excepţie de la regulă. Dar, dacă ea te-a surghiunit, 
eu n-am nimic cu tine, să ştii. 

— În cazul acesta, monseniore — se bucură de Guiche — 
nu mai sunt decât pe jumătate nenorocit. 

Manicamp, care venea în urma lui de Guiche şi căruia nu-i 
scăpa un cuvânt din cele ce spunea Prinţul, se plecă în şa până 
aproape de coama calului pentru a-şi ascunde râsul pe care nu 
şi-l mai putea stăpâni. 


— De altfel, surghiunul tău a făcut să-mi răsară în cap un 
plan. 

— Bun! 

— Când cavalerul, nemaivăzându-te aici şi fiind sigur că 
acum va domni numai el, îmi făcea sânge rău şi în timp ce o 
priveam, prin comparaţie cu acest om răutăcios, pe soţia mea 
atât de bună şi atât de drăgălaşă cu mine, pe care o 
nesocoteam totuşi, mi-a dat în minte să devin un soţ model, o 
raritate, o curiozitate la curte: mi-a dat în minte să-mi iubesc 
nevasta. 

De Guiche se uită la Prinţ cu un aer de înmărmurire, fără 
să fie câtuşi de puţin prefăcut. 

— Oh, monseniore — se bâigui el, tremurând — nu cumva 
aţi luat această hotărâre în chip serios? 

— Pe legea mea, da! Eu am averea pe care fratele meu mi- 
a dăruit-o la căsătorie; ea are bani şi încă mulţi, deoarece 
capătă în acelaşi timp şi de la fratele ei şi de la cumnatul ei, 
adică şi din Anglia şi din Franţa. Ei bine, am putea părăsi 
curtea. M-aş putea retrage la castelul de la Villers-Cotterets, 
care e trecut pe numele meu, în mijlocul unei minunate păduri, 
unde am putea cunoaşte adevărata dragoste, în aceleaşi locuri 
în care a trăit bunicul meu Henric al IV-lea cu frumoasa 
Gabrielle... Ce zici de acest plan, de Guiche? 

— Spun că te face să te înfiori, monseniore — răspunse de 
Guiche, care se înfiorase cu adevărat. 

— Ah, văd că n-ai mai vrea să fii surghiunit a doua oară. 

— Eu, monseniore? 

— Lasă, n-am de gând să te iau cu noi, aşa cum mă 
hotărâsem la început. 

— Cum, cu noi, monseniore? 

— Da, dacă, din întâmplare, mi s-ar năzări să mă supăr pe 
curte. 

— Oh, monseniore, orice ar fi, voi urma pe alteţa voastră 
până la capătul lumii. 

— Neghiob ce eşti! scrâşni Manicamp, împingându-şi calul 
în de Guiche cu scopul de a-l opri să mai spună şi alte prostii. 
Apoi, trecând pe lângă el, ca şi cum nu şi-ar mai putea struni 
calul, îi şopti iute: Dar gândeşte-te la ceea ce spui! 

— Atunci — zise Prinţul — ne-am înţeles; dacă îmi eşti atât 
de devotat, te iau cu mine. 


— Oriunde, monseniore, oriunde — răspunse înveselit de 
Guiche — oriunde şi chiar din clipa aceasta. Sunteţi gata? 

Şi de Guiche îşi împintenă râzând calul, care făcu două 
sărituri înainte. 

— O clipă, o clipă — strigă Prinţul — să trecem mai întâi pe 
la castel. 

— Pentru ce? 

— Pentru a o lua pe soţia mea, ce naiba! 

— Cum? întrebă de Guiche. 

— Fără îndoială, întrucât ţi-am spus ca e un plan de 
dragoste conjugală, trebuie deci să-mi iau nevasta. 


— Atunci, monseniore — răspunse contele — sunt 
deznădăjduit, dar de Guiche nu vă mai poate urma. 
— Cum? 


— Da. Pentru ce să o luaţi şi pe Doamna? 

— Poftim! Fiindcă îmi dau seama c-o iubesc. 

De Guiche păli uşor, încercând totuşi să-şi păstreze 
aparenta voioşie. 

— Dacă o iubiţi pe Doamna, monseniore — spuse el — 
aceasta dragoste vă poate fi de ajuns şi nu mai aveţi nevoie de 
alţi prieteni. 

— Nu e rău, nu e rău — murmură Manicamp. 

— Hei, văd că iar începe să-ţi fie teamă de Doamna — 
replică Prinţul. 

— Ascultaţi-mă, monseniore, mi s-a plătit destul în privinţa 
asta; o femeie care a cerut să fiu surghiunit... 

— Oh, Doamne, urât caracter mai ai, de Guiche; cum te 
stăpâneşte pizma, prietene! 

— Aş vrea să vă văd în locul meu, monseniore. 

— De bună seamă, din pricina asta ai dansat atât de prost 
aseară: voiai să te răzbuni, făcând-o pe Doamna să greşească 
pasul. Ah, de Guiche, asta nu e cinstit şi am să i-o spun 
Doamnei. 

— Oh, puteţi să-i spuneţi orice veţi voi, monseniore. Alteța 
sa nu mă va uri mai mult decât o face acum. 

— Ei, ei! Exagerezi, prietene, pentru cele cincisprezece zile 
de şedere forţată la ţară, pe care ţi le-a impus ea. 

— Monseniore, cincisprezece zile sunt cincisprezece zile, 
dar când le petreci plictisindu-te de moarte, cincisprezece zile 
sunt o veşnicie. 

— Aşa că n-ai de gând s-o ierţi? 


— Niciodată. 

— Haide, haide, de Guiche, fii băiat mai cumsecade, vreau 
să te împac din nou cu ea; vei recunoaşte, când vei sta mai mult 
de vorbă cu ea, că nu e deloc rea şi că are mult spirit. 

— Monseniore... 

— Vei vedea că ştie să primească oaspeţii ca o prinţesă şi 
să râdă ca o burgheză; vei vedea că, atunci când vrea, ştie să 
facă ceasurile să treacă repede ca minutele. De Guiche, 
prietene, trebuie să-ţi schimbi părerea despre soţia mea. 

"Hotărât — îşi spuse Manicamp — iată un soţ căruia 
numele soţiei lui îi va aduce nenorocire şi răposatul rege 
Gandaule era un adevărat tigru pe lângă monseniorul." 

— În sfârşit — adaugă Prinţul — îţi vei schimba părerea 
despre soţia mea, de Guiche, ţi-o garantez eu. Numai că trebuie 
să-ţi arăt calea. Ea nu e ca oricare alta şi nu oricine poate să 
ajungă la inima sa. 

— Monseniore... 

— Fără împotrivire, de Guiche, sau ne certam! i-o tăie 
Prinţul. 

— Dar dacă el vrea — şopti Manicamp la urechea lui de 
Guiche — fă-i pe plac. 

— Monseniore — zise contele — mă voi supune. 

— Şi pentru început — reluă monseniorul — astă-seară se 
face muzică la Doamna; vei lua masa cu mine şi te voi conduce 
la ea. 

— Oh, în privinţa asta, monseniore — obiectă de Guiche — 
îngaduiţi-mi să mă împotrivesc. 

— Încă! Dar asta e curată răzvrătire! 

— Doamna m-a primit prea urât aseară, de faţă cu toată 
lumea. 

— Adevărat! zise Prinţul râzând. 

— În aşa fel, încât nici nu mi-a răspuns când i-am vorbit; 
poate că e bine să n-ai amor propriu, dar când e prea puţin, e 
prea puţin, cum se spune. 

— Conte, după-masă te vei duce la tine să te îmbraci, apoi 
vei veni să mă iei; te voi aştepta. 

— Pentru că alteţa voastră îmi porunceşte cu orice chip... 

— Cu orice chip! 

"Nu va renunţa nici în ruptul capului — îşi spuse iarăşi 
Manicamp — şi acest soi de lucruri se înfig cu toată dârzenia în 


mintea soţilor. Ah, de ce nu l-a putut auzi domnul Moliere pe 
acesta? L-ar fi pus în versuri." 

Prinţul şi curtea sa, vorbind şi glumind astfel, intrară în cel 
mai răcoros apartament al castelului. 

— Să nu uit — zise de Guiche în pragul uşii — am o 
însărcinare pentru alteţa voastră regală. 

— Du-o la îndeplinire. 

— Domnul de Bragelonne a plecat la Londra, din ordinul 
regelui şi m-a rugat să transmit monseniorului respectele sale. 

— Mulţumesc! Călătorie bună vicontelui, la care ţin rnult. 
Şi acum du-te să-ţi schimbi costumul, de Guiche şi revino la noi. 
Iar dacă nu vei reveni... 

— Ce se va întâmpla, monseniore? 

— Se va întâmpla că voi pune să fii aruncat în Bastilia. 

— Atunci, hotărât lucru — zise de Guiche râzând — alteţa 
sa regală Domnul e contrariul alteţei sale regale Doamna. 
Doamna pune să fiu trimis în surghiun fiindcă nu mă iubeşte de 
loc, Domnul pune să fiu în-temniţat fiindcă mă iubeşte prea 
mult. Mulţumesc, Domnule! Mulţumesc, Doamnă! 

— Haide, haide — îi spuse Prinţul — eşti un prieten 
încântator şi ştii bine că nu mă pot lipsi de tine. Întoarce-te 
repede. 

— Fie, dar, la rândul meu, îmi place să cochetez puţin, 
monseniore. 

— Adică? 

— Nu mă întorc la alteţa voastră decât cu o condiţie. 

— Care? 

— Am o rugăminte pentru prietenul unuia din prietenii 
mei. 

— Pe nume? 

— Malicorne. 

— Vulgar nume! 

— Purtat însă cu demnitate, monseniore. 

— Fie. Ei bine? 

— Ei bine, îi datorez domnului Malicorne un loc la curtea 
voastră, monseniore. 

— Ce fel de loc? 

— Un loc oarecare; de supraveghetor, bunăoară. 

— La naiba, asemenea loc se găseşte; ieri l-am concediat 
pe intendentul apartamentelor mele. 


— E bine şi intendent al apartamentelor, monseniore. Ce 
are de făcut? 

— Nimic, decât să privească şi să dea raport. 

— Poliţie de interior? 

— Exact. 

— Oh, ce bine i se potriveşte asta lui Malicorne! îndrăzni 
să spună Manicamp. 

— ÎI cunoşti pe cel despre care e vorba, domnule 
Manicamp? întrebă Prinţul. 

— Foarte îndeaproape, monseniore. E prietenul meu. 

— Şi părerea dumitale? 

— Este că monseniorul nu va avea niciodată un intendent 
al apartamentelor mai bun ca acesta. Cum e plătit un asemenea 
post? îl întrebă contele pe Prinţ. 

— Nu ştiu; dar mi s-a spus totdeauna că nu este destul de 
bine plătit, când omul îşi vede de treabă. 

— Ce înţelegeţi prin a-şi vedea de treabă, Prinţe? 

— Adică atunci când slujbaşul e om de spirit. 

— În cazul acesta cred că monseniorul va fi mulţumit, 
deoarece Malicorne e plin de spirit ca un diavol. 

— Bun. Dacă-i aşa, postul o să mă coste mult — răspunse 
Prinţul râzând. Îmi faci un adevărat dar, conte. 

— Aşa cred şi eu, monseniore. 

— Ei bine, du-te şi dă-i de veste lui Melicorne al tău... 

— Malicorne, monseniore. 

— N-am să mă deprind niciodată cu numele ăsta! 

— Şi totuşi Îl rostiţi bine pe al lui Manicamp, monseniore. 

— Oh, îl voi rosti foarte bine şi pe al lui Manicorne. 
Obişnuinţa mă va ajuta. 

—  Spuneţi-i oricum, monseniore, vă făgăduiesc că 
inspectorul apartamentelor voastre nu se va supăra de loc; e 
cea mai înţelegătoare fire din câte se pot întâlni. 

— Ei bine, atunci, dragul meu de Guiche, comunică-i 
numirea sa... Dar, stai... 

— Ce e, monseniore? 

— Vreau să-l văd mai înainte. Dacă e tot atât de urât pe cât 
îi e numele, mă răzgândesc. 

— Monseniorul îl cunoaşte. 

— Eu? 

— Fără îndoială. Monseniorul a avut prilejul să-l vadă o 
dată la Palatul Regal; cred că chiar eu vi l-am prezentat. 


— Ah, foarte bine, îmi reamintesc... Drace, e un băiat tare 
drăguţ! 

— Ştiam că monseniorul trebuie să-l fi remarcat. 

— Da, da, da! Vezi tu, de Guiche, vreau ca, nici eu, nici 
soţia mea, să nu avem urâţenii în faţa ochilor. Soţia mea va lua 
totdeauna ca domnişoare de onoare numai fete frumoase; eu 
voi lua, la rândul meu, numai gentilomi chipeşi. In felul acesta, 
vezi tu, de Guiche, dacă eu voi avea copii, vor fi de bună 
inspiraţie şi dacă soţia mea va face copii, se va fi uitat la modele 
frumoase. 

— Judecata e bine întocmită, monseniore — zise 
Manicamp, aprobând în acelaşi timp din ochi şi din gură. 

Cât despre de Guiche, se pare că el nu găsi judecata tot 
atât de bine întocmită, căci îşi dădu părerea numai printr-un 
gest, dar şi acest gest făcut cu multă nehotărâre. 

Manicamp alergă să-i împărtăşească lui Malicorne fericita 
veste pe care o aflase. De Guiche se duse să-şi pună, cam fără 
tragere de inimă, costumul de salon. Domnul, cântând, râzând 
şi privindu-se în oglindă, aştepta ora mesei într-o dispoziţie ce- 
ar fi îndreptăţit din plin acest proverb: "Fericit ca un prinț". 


Capitolul LX 


Povestea unei naiade şi a unei driade 


Toată lumea luase gustarea la castel şi după gustare se 
pregăti pentru ţinuta de salon. 

Gustarea avea loc de obicei la ceasurile cinci. Să punem un 
ceas pentru mâncare şi două ceasuri pentru schimbarea 
costumelor. Fiecare era deci gata către ceasurile opt seara. Aşa 
că, pe la ceasurile opt seara începură prezentările la Doamna. 
Căci, după cum am spus, în seara aceea era rândul Doamnei să 
primească. Şi de la seratele Doamnei nu se gândea nimeni să 
lipsească, deoarece serile petrecute la ea aveau tot farmecul pe 
care regina, această cuminte şi minunată prinţesă, nu izbutise 
niciodată să-l dea reuniunilor sale. Căci unul din meritele 
bunătăţii este, din nefericire, să creeze mai puţină voioşie decât 


ar putea-o face un spirit răutăcios. Cu toate acestea, să ne 
grăbim a o spune, spirit răutăcios nu este nicidecum epitetul ce 
i s-ar putea atribui Doamnei. Această fire de elită închidea în ea 
prea multă adevărată mărinimie, prea multe elanuri nobile şi 
gânduri înalte, pentru a putea fi numita o fire răutăcioasă. Dar 
Doamna avea acea virtute de a nu se lăsa călcată în picioare, 
virtute adesea atât de fatală pentru cel care-o deţine, întrucât 
duce la zdrobire acolo unde altă însuşire ar impune o 
plecăciune; de aici rezultă că loviturile nu se înmuiau câtuşi de 
puţin când ajungeau la ea, aşa cum se întâmpla cu acest suflet 
înfăşat în vată care era Maria-lereza. Inima ei tresărea la 
fiecare atac şi, întocmai ca în acele încrâncenări de la jocurile 
cu inele, Doamna, dacă nu era lovită în aşa fel încât să fie 
scoasă din luptă, întorcea loviturile cu vârf şi îndesat 
nesocotitului, oricine ar fi fost el, care i se punea împotrivă. 
Este oare aceasta răutate? Este oare doar asprime? Noi socotim 
că naturile puternice şi bogate sunt acelea care, asemenea 
arborelui ştiinţei, produc în acelaşi timp şi binele şi răul, 
creangă îngemănată şi pururi înflorită, pururi roditoare, al cărei 
fruct bun ştiu să-l vadă numai cei cărora le e foame de el şi al 
cărui fruct rău îl mănâncă cei de prisos şi cei netrebnici, care şi 
mor din această pricină, ceea ce, la urma urmei, nu este o 
nenorocire. 

Deci Doamna, care îşi făurise bine în minte planul ei de a 
doua regină, sau chiar de primă regină, Doamna, spunem, făcea 
ca în jurul ei lumea să se simtă totdeauna încântată prin 
conversaţie, prin întâlniri, prin libertatea neştirbită pe care o 
lăsa fiecăruia de a-şi rosti cuvântul său, cu condiţia, bineînţeles, 
ca acest cuvânt să fie frumos sau folositor. Şi, de necrezut, din 
această pricină, la Doamna se vorbea poate mai puţin ca în alte 
părţi. Doamna îi dispreţuia pe flecari şi se răzbuna crud pe ei: îi 
lăsa să vorbească. Ea dispreţuia de asemeni înfumurarea şi nu-i 
ierta nici chiar regelui acest cusur. Domnul suferea de această 
boală şi Prinţesa îşi luase nemaipomenita sarcina de a-l lecui de 
ea. Încolo, poeţi, oameni de duh, femei frumoase, ea îi primea 
pe toţi ca o stăpână mai presus de sclavii ei. Îndeajuns de 
visătoare în mijlocul tuturor acestor zburdălnicii pentru a-i face 
să viseze pe poeţi, îndeajuns de stăpână pe farmecele sale 
pentru a străluci chiar şi în mijlocul celor mai recunoscute 
frumuseti, îndeajuns de spirituală pentru ca şi cei mai 
neîntrecuţi s-o asculte cu plăcere. Se poate lesne bănui cine 


anume era atras de reuniuni ca acelea care se ţineau la 
Doamna: tineretul dădea navală. Când regele e tânăr, totul e 
tânăr la curte. De aceea, bătrânele doamne, capete tari de pe 
vremea Regenţei sau a ultimei domnii, rămâneau ursuze; dar la 
ursuzenia lor se răspundea râzând de aceste venerabile 
persoane care duseseră spiritul de dominație până la a 
comanda trupe de soldaţi în războiul Frondei, pentru ca, spunea 
Doamna, să nu-şi piardă cu totul înrâurirea asupra bărbaţilor. 

Când bătură ceasurile opt, alteţa sa regală intră în marele 
salon, însoţită de doamnele de onoare şi găsi aici câţiva curteni 
care aşteptau de mai bine de zece minute. Printre aceşti sosiți 
mai devreme, ea îl căuta pe acela care credea că trebuia să fi 
venit acolo înaintea tuturor. Dar nu-l zări. Aproape în aceeaşi 
clipă în care Prinţesa îşi sfârşea investigația sa, fu anunţat 
Domnul. 

Prinţul era strălucitor la înfăţişare. Toate nestematele 
cardinalului Mazarin, acelea, se înţelege, pe care ministrul nu 
avusese încotro şi trebuise să le lase, toate nestematele reginei- 
mame, ba chiar şi unele ale soţiei sale, le avea pe el Domnul în 
ziua aceea. Nu-i de mirare, deci, că stralucea ca un soare. În 
urma lui, cu pas domol şi cu un aer de pocăință admirabil jucat, 
venea de Guiche, îmbrăcat într-un costum de catifea de 
culoarea mărgăritarului cenuşiu, brodat cu argint şi cu 
panglicuţe albastre. De Guiche purta, de asemeni, dantele care 
erau tot atât de frumoase în telul lor ca şi pietrele preţioase ale 
Domnului. Pana de la pălărie îi era roşie. 

Doamna avea mai multe culori. Ei îi plăcea roşul în tapete, 
griul în veşminte, albastrul la flori. 

Domnul de Guiche, astfel îmbrăcat, era de o frumuseţe pe 
care toata lumea putea s-o remarce. O anumită paliditate 
atrăgătoare, o anumită visare în priviri, mâini de o albeaţă de 
crin sub dantelele mari, gura cu o trăsătură melancolică — era 
destul, într-adevar, să-l vezi pe domnul de Guiche, pentru a 
mărturisi că puţini bărbaţi la curtea Franţei se puteau asemui 
cu el. Din aceasta rezultă că Domnul, care avea pretenţia să 
eclipseze o stea, dacă o stea s-ar fi luat la întrecere cu el, fu, 
dimpotrivă, eclipsat cu desăvârşire în toate imaginaţiile, care 
sunt judecători foarte tăcuţi, desigur, dar şi foarte necruţători 
în judecăţile lor. 

Doamna îi aruncase o privire în treacăt lui de Guiche; dar 
oricât de fugară fusese această privire, ea îi aşternu pe frunte o 


împurpurare încântătoare. Doamna îl găsise pe de Guiche, cu 
adevărat, atât de frumos şi atât de elegant, încât era aproape să 
nu mai regrete cucerirea regală pe care simţea că o pierde din 
mână. Îşi lăsă deci inima, fără voia ei, să-i împingă tot sângele 
până în mijlocul obrajilor. 

Domnul, luând aerul său trufaş, se apropie de ea. El nu 
observase roşeaţa Prințesei, sau, dacă o observase, era departe 
de a o atribui adevăratei cauze. 

— Doamnă — zise el, sărutând mâna soţiei — e aici un 
dizgraţiat, un nenorocit surghiunit, pe care îmi iau sarcina de a 
ţi-l prezenta. Ține seamă, te rog, că e unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei şi că primirea pe care i-o vei face va fi o 
măgulire pentru mine. 

— Ce surghiunit? Ce dizgraţiat? întrebă Doamna rotindu-şi 
ochii în jurul ei, dar fără a şi-i opri la conte mai mult decât la 
alţii. 

Era momentul să fie împins în scenă protejatul. Prinţul se 
dădu la o parte şi-i lăsă loc lui de Guiche, care, cu un aer destul 
de posomorât, se apropie de Doamna şi-i făcu o reverență. 

— Dar cum — întrebă Doamna, ca şi când ar fi încercat cea 
mai vie uimire — domnul conte de Guiche este dizgraţiatul, 
surghiunitul? 

— Da, el — murmură ducele. 

— Aşa e — zise Doamna. Nu se vede decât el aici. 

— Ah, doamnă, eşti nedreaptă — rosti Prinţul. 

— Eu? 

— Fără îndoială. Dar fie. Haide, iartă-l pe bietul băiat. 

— Să-l iert, pentru ce? Ce-aş putea oare să-i iert eu 
domnului de Guiche? 

— La drept vorbind, explică-te, de Guiche. Ce vrei să ţi se 
ierte? întrebă Prinţul. 

— Vai, alteţa sa regală ştie foarte bine — răspunse contele 
cu prefăcătorie. 

— Haide, haide, dă-i mâna, doamnă — zise Filip. 

— Dacă asta îţi face plăcere, domnule... 

Şi, cu o indescriptibilă mişcare a ochilor şi a umerilor, 
Doamna întinse frumoasa ei mână parfumată în faţa tânărului, 
care o atinse cu buzele. E de crezut că această atingere ţinu 
prea mult şi că Doamna nu-şi retrase prea repede mâna, căci 
ducele adăugă: 


— De Guiche nu e rău, doamnă şi n-are să te muşte, 
desigur. 

Cei din jur luară ca pretext aceste cuvinte, cum nu se 
poate prea glumeţe, pentru a râde cu hohote. Într-adevăr, 
situaţia era vrednică de băgat în seamă şi câteva spirite 
binevoitoare făcură totul ca ea să nu treacă neobservată. 

Domnul se bucura încă de efectul vorbelor sale, când fu 
anunţat regele. 

În acest moment, aspectul salonului era acesta pe care 
vom încerca să-l zugrăvim. În mijloc, în faţa căminului încărcat 
de flori, sta Doamna, cu domnişoarele sale de onoare, ce 
formau două aripi, în jurul cărora zburdau fluturii de la curte. 
Alte grupuri erau strânse în dreptul firidelor de la ferestre, cum 
fac în rondurile lor prestabilite Străjile unei garnizoane, şi, din 
locurile respective, prindeau din zbor cuvintele pornite din 
grupul principal. Din unul din aceste grupuri, cel mai apropiat 
de cămin, Malicorne, numit, cât ai bate din palme, de către 
Manicamp şi de Guiche, intendent al apartamentelor, 
Malicorne, a cărui uniformă de ofiţer era gata de mai bine de 
două luni, sclipea în podoabele sale şi îşi arunca spre Montalais, 
extrema stângă a Doamnei, tot focul ochilor lui şi toate 
scânteierile veşmintelor sale de catifea. 

Doamna vorbea cu domnişoara de Châtillon şi cu 
domnişoara de Crequi, cele mai apropiate de ea şi arunca din 
când în când câte un cuvânt şi Domnului, care plecă de lângă 
dânsa de îndată ce valetul de la intrare strigă: 

— Regele! 

Domnişoara de La Valliere era, ca şi Montalais, în stânga 
Doamnei, adică penultima din rând; la dreapta ei fusese aşezată 
domnişoara de Tonnay-Charente. Se afla deci în poziţia acelor 
corpuri de trupă a căror slăbiciune e bănuită şi tocmai de aceea 
sunt puse între două forţe încercate. Flancată astfel de cele 
două prietene ale sale de aventuri, La Vallière, fie că era 
mâhnită din pricina plecării lui Raoul, fie că era încă tulburată 
de întâmplările petrecute de curând şi care începuseră să-i facă 
numele cunoscut în lumea curtenilor, La Vallière, spunem, îşi 
ascundea în dosul evantaiului ochii puţin înroşiţi şi părea să dea 
o mare atenţie cuvintelor pe care Montalais şi Athenais i le 
strecurau pe rând, când într-o ureche, când în cealaltă. 

În clipa când numele regelui fu rostit, un freamăt mare se 
produse în tot salonul. Doamna, în calitate de gazdă, se ridică 


spre a-l primi pe regescul oaspete; dar, ridicându-se, oricât ar fi 
fost de preocupată, aruncă o privire la stânga sa şi această 
privire, pe care încrezutul de Guiche o interpretă ca fiind 
adresată lui, se opri, după ce alunecă de-a lungul cercului, 
asupra domnişoarei de La Vallière, la care văzu o vie roşeaţă în 
obraji şi o adâncă tulburare. 

Regele păşi în mijlocul grupului, devenit acum unul singur 
printr-o mişcare ce se făcu, în chip firesc, de la margini spre 
centru. Toate frunţile se plecau în faţa maiestăţii sale, toate 
femeile se îndoiau ca nişte crini măreţi şi mlădioşi în faţa 
regelui Aquilo. 

Maiestatea sa nu avea nimic solemn, am putea spune nimic 
regal în seara aceea, bineînţeles în afară de tinereţea şi de 
frumuseţea lui. Un anumit aer de voioşie reală şi de bună 
dispoziţie trezi dintr-o dată toate spiritele; şi iată că fiecare îşi 
făgădui o seară minunată, chiar dacă n-ai vedea decât marea 
dorinţă pe care o avea maiestatea sa de a petrece la Doamna. 

Dacă cineva putea, prin bucuria şi prin voioşia lui, să-l 
egaleze pe rege, acesta era domnul de Saint-Aignan, roz la faţă, 
la haine şi la panglici, cu idei roze mai ales — şi, în seara aceea, 
domnul de Saint-Aignan era plin de idei. Ceea ce dăduse o 
înflorire nouă tuturor acestor idei care germinau în spiritul lui 
voios era faptul că o văzuse pe domnişoara de Tonnay-Charente 
îmbrăcată, ca şi el, în roz. N-am vrea totuşi să spunem că 
şiretul curtean nu ştiuse mai dinainte că frumoasa Athenais 
avea să se îmbrace în această culoare: se pricepea atât de bine 
în arta de a face să flecărească un croitor sau o cameristă 
asupra planurilor stăpânei sale! li trimise, deci, tot atâtea 
ocheade asasine domnişoarei Athenais câte noduri de panglici 
avea la pantofi şi la haină, adică făcu o adevărată risipă. 

Regele  adresându-i complimentele sale Doamnei şi 
Doamna fiind aproape rugată să se aşeze, cercul se alcătui 
îndată. Ludovic îi ceru Domnului să-i spună cum a fost la 
scăldătoare; el însuşi povesti, trăgând cu ochiul spre doamne, 
că poeţii se întrec în a pune în versuri această galantă 
distracţie a băilor de la Valvins şi că unul din ei mai ales, 
domnul Loret, pare a fi primit destăinuirile vreunei nimfe a 
apelor, atât de multe adevăruri a putut să spună în versurile 
sale. 

Multe doamne se simţiră datoare să roşească. Regele 
profită de acest prilej pentru a trage cu ochiul mai în voie; 


singură Montalais nu se roşise şi nu-şi coborâse ochii de la 
rege, astfel că-l văzu sorbind-o cu privirea pe domnişoara de La 
Vallière. Această îndrăzneață domnişoară de onoare, care se 
numea Montalais, făcu să se plece în jos privirea regelui, 
scăpând-o astfel pe Louise de La Vallière de sub o văpaie 
arzătoare ce i-ar fi fost probabil transmisă de acea privire. 

Ludovic era acum prins de Doamna, care-l copleşea cu 
întrebările şi nimeni pe lume nu se pricepea să pună întrebările 
ca ea! El însă încerca să dea convorbirii un caracter general şi, 
spre a izbuti, trebui să-şi sporească spiritul şi galanteria. 

Doamna ţinea foarte mult la măguliri; se hotări deci să le 
smulgă cu orice preţ, şi, adresându-se regelui. Îi zise: 

— Sire, maiestatea voastră, care ştie tot ce se întâmplă în 
regatul său, trebuie să fi cunoscut mai dinainte versurile ce i-au 
fost povestite domnului Loret de acea nimfă; maiestatea voastră 
vrea să ni le împărtăşească şi nouă? 

— Doamnă — răspunse regele cu o graţie neîntrecută — nu 
am această cutezanţă... Nu poate fi îndoială că, dumneata 
personal, te-ai simţi oarecum încurcată să asculţi anumite 
detalii... Dar de Saint-Aignan povesteşte frumos şi reţine foarte 
bine versurile; iar dacă nu le reţine, le improvizează. Ţi-l 
înfăţişez ca poet desăvârşit. 

De Saint-Aignan, adus în scenă, fu nevoit să se producă, 
dar cât mai puţin necuviincios cu putinţă. Din nefericire însă 
pentru Doamna, el nu se gândea decât la treburile lui, adică în 
loc să-i aducă Doamnei măgulirile pe care ea şi le dorea, se 
apucă să tragă spuza pe turta lui puţin mai mult decât îi era 
îngăduit. Aruncându-şi deci, pentru a suta oară, privirea către 
frumoasa Athenais, care punea în practică fără abatere teoria 
sa din ajun, adică nu catadicsea să-şi privească adoratorul, 
Saint-Aignan începu prin a spune: 

— Sire, maiestatea voastră mă va ierta fără îndoială ca am 
reţinut prea puţin versurile pe care nimfa i le-a dictat lui Loret; 
dar acolo unde regele n-a reţinut nimic, ce-aş putea face eu, un 
biet spirit mult mai slab? 

Doamna nu fu încântată de această ploconire de curtean. 

— Ah, doamnă — continuă de Saint-Aignan — astăzi nu se 
mai vorbeşte despre ceea ce spun nimfele de apă dulce. Intr- 
adevăr, am fi ispitiţi să credem că nu se mai întâmplă nimic 
interesant în regatele lichide. Numai pe uscat, doamnă, se 


petrec marile evenimente. Ah, pe uscat, doamnă, atâtea poveşti 
pline de... 

— Bine! făcu Doamna. Şi ce se petrece pe uscat? 

— Asta ar trebui să le întrebăm pe driade — răspunse 
contele — căci driadele trăiesc în păduri, după cum alteţa 
voastră o ştie. 

— Ştiu chiar că sunt prin firea lor vorbăreţe, domnule de 
Saint-Aignan. 

— E adevărat, doamnă; dar atunci când nu dezvălui decât 
lucruri frumoase, ar fi nedrept să le învinuim de vorbărie goală. 

— Aşadar, ele dezvăluie lucruri frumoase? întrebă cu un 
aer şăgalnic Prinţesa. În adevăr, domnule de Saint-Aignan, îmi 
aţâţi curiozitatea şi, dacă aş fi regele, ţi-aş porunci numaidecât 
să ne povesteşti acele lucruri frumoase pe care le spun 
doamnele driade, întrucât numai dumneata singur, aici, pari să 
pricepi limba lor. 

— Oh, pentru aşa ceva, doamna, eu sunt la ordinele 
maiestăţii sale — răspunse cu glas tare contele. 

— Pricepe limba driadelor? zise Domnul. Fericit om acest 
Saint-Aignan. 

— Ca însăşi limba franceză, monseniore. 

— Atunci povesteşte — ceru Doamna. 

Regele se simţi încurcat; fără îndoială că omul lui avea să-l 
vâre în vreo afacere pârdalnică. Simţea bine asta, datorită 
atenţiei generale stârnită de primele cuvinte ale lui de Saint- 
Aignan, stârnită de asemeni şi de atitudinea neobişnuită a 
Doamnei. Cei mai discreţi păreau gata să soarbă fiecare cuvânt 
pe care avea să-l rostească contele. Se tuşea, se apropiau unu 
de alţii, se trăgea cu coada ochiului spre anumite doamne, care, 
ele însele, spre a înfrunta cu mai multă decenţă, sau cu mai 
multă hotărâre, aceste priviri inchizitoriale şi atât de 
apăsătoare, îşi pregăteau evantaiele şi luau înfăţişări de 
dueliste gata să răspundă la atacul adversarilor lor. 

Pe vremea aceea era atât de îndătinat obiceiul 
conversaţiilor ce ieşeau dm comun şi al povestirilor spinoase, 
încât acolo unde un întreg salon din zilele noastre ar bănui 
scandal, răzbunare, tragedie şi s-ar împrăştia cu groază, în 
salonul Doamnei fiecare se pregătea să se aşeze cât mai bine pe 
scaunul lui, astlel încât să nu piardă nici un cuvânt, nici un gest 
din comedia compusă spre folosul său de domnul de Saint- 
Aignan şi a cărei încheiere, oricare ar fi fost stilul şi intriga, 


trebuia să fie cu necesitate perfectă în privinţa calmului şi a 
observaţiei. 

Contele era cunoscut ca un om bine crescut şi ca un 
admirabil povestitor. Începu deci, cu tot curajul, în mijlocul 
unei tăceri adânci, care l-ar fi putut fâstâci pe oricare altul, în 
afară de el. 

— Doamnă, regele îmi îngăduie să mă adresez mai întâi 
alteţei voastre regale, întrucât se arată a fi cea mai curioasă din 
cercul ei; voi avea deci onoarea de a spune alteţei voastre 
regale că driada locuieşte de preferinţă în scorburile stejarilor 
şi cum driadele sunt nişte minunate făpturi mitologice, ele îşi 
aleg de obicei arborii cei mai frumoşi, adică aceia cu 
trunchiurile cele mai groase. 

La această introducere, care, sub un văl străveziu, 
reamintea faimoasa întâmplare de la stejarul regal, care jucase 
un rol atât de mare în seara precedentă, multe inimi începură 
să bată de bucurie sau de nelinişte, încât, dacă de Saint-Aignan 
n-ar fi avut un glas aşa de puternic şi de sonor, aceste bătăi ale 
inimi s-ar fi auzit pe deasupra glasului său. 

— Trebuie să fie driade şi la Fontainbleau — spuse Doamna 
pe un ton cât se poate de calm — căci niciodată în viaţa mea n- 
am văzut stejari mai frumoşi ca aceia din parcul regal de aici. 

Şi, spunând aceste cuvinte, îşi întoarse în direcţia lui de 
Guiche o privire de care acesta nu se mai putea plânge ca de 
aceea de mai înainte, care, după cum am spus, avea o anumită 
nuanţă de ceva fugar, nuanţă destul de dureroasă pentru o 
inimă atât de iubitoare. 

— Într-adevăr, doamnă, chiar de Fontainebleau voiam să 
vorbesc alteţei voastre regale — răspunse de Saint-Aignan — 
deoarece driada a cărei poveste o urmărim locuieşte în parcul 
castelului maiestăţii sale. 

Se intrase în subiect; acţiunea începuse; auditori şi 
narator, nimeni nu mai putea să dea înapoi. 

— Să ascultăm — zise Doamna — căci povestirea mi se 
pare a avea nu numai farmecul unei poveşti populare, dar şi al 
unei cronici foarte apropiate de noi. 

— Se cuvine să încep cu începutul — reluă contele. Aşadar, 
la Fontainebleau, într-o colibă cu o frumoasă înfăţişare, locuiesc 
nişte păstori. Unul e păstorul Tircis, care stăpâneşte cele mai 
bogate păşuni, moştenite de la părinţii lui. Tircis e tânăr şi 
frumos şi însuşirile sale îl fac să fie primul dintre păstorii de 


prin aceste părţi. Se poate deci spune cu toată îndrăzneala că e 
regele acelor locuri. 

Un uşor murmur de aprobare îl însufleţi pe povestitor, care 
continuă: 

— Curajul lui e deopotrivă cu puterea lui; nimeni nu-l 
întrece în dibăcie la vânătoarea de fiare sălbatice, nimeni nu dă 
sfaturi mai înțelepte ca el. Când îşi mâiia calul prin frumoasele 
câmpii ale ținuturilor sale, când, în întrecerile pentru dovedirea 
îndemânării şi-a isteţimii, e în fruntea celorlalţi păstori care i se 
supun cu credinţă, ai zice că e zeul Marte învârtindu-şi lancea 
pe câmpiile Traciei, sau şi mai bine încă, Apolo, zeul luminii, 
învăluind pământul cu săgețile lui încinse de flăcări. 

Fiecare îşi spunea că acest portret alegoric al regelui nu 
era începutul cel mai rău pe care povestitorul l-ar fi putut alege. 
De aceea îşi făcu efectul şi asupra asistenţei, care, atât din 
datorie cât şi plăcere, aplaudă cu însufleţire şi asupra regelui 
însuşi, căruia îi plăceau foarte mult laudele, atunci când erau la 
locul lor, ba nu-i displăceau nici chiar atunci când erau puţin 
exagerate. Domnul de Saint-Aignan continuă. 

— Şi nu numai datorită capriciilor gloriei, doamnele, şi-a 
căpătat păstorul Tircis un renume care a făcut din el regele 
păstorilor. 

— Al păstorilor de la Fontainebleau — zise regele zâmbind 
către Doamna. 

— Oh — strigă Doamna — Fontainebleu e luat doar la 
întâmplare de către poet; eu aş spune: al păstorilor din întreaga 
lume. 

Regele îşi uită rolul de ascultător pasiv şi se înclină. 

— Dar mai ales — urmă de Saint-Aignan în mijlocul unui 
murmur măgulitor — mai ales în preajma femeilor frumoase se 
desfăşoară pe deplin meritele acestui rege al păstorilor. E un 
păstor al cărui spirit e pe atât de fin pe cât de curată îi e inima; 
ştie să spună un compliment cu o graţie care cucereşte, ştie să 
iubească cu o discreţie care făgăduieşte plăcutelor şi fericitelor 
lui cuceriri soarta cea mai vrednică de invidiat. Niciodată nu se 
înfurie, niciodată nu uită. Cine l-a văzut pe Tircis şi l-a auzit, 
trebuie să-l iubească; cine îl iubeşte şi e iubit de el, a întâlnit 
fericirea. 

De Saint-Aignan făcu aici o pauză — gusta voluptatea 
laudelor — şi acest portret, oricât de grotesc ar fi fost umflat, 
găsise încuviințarea mai ales în anumite urechi pentru care 


meritele păstorului nu păreau sa fi fost prea exagerate. Doamna 
îl îndemnă pe orator să continue. 

— Tircis — reluă contele — avea un prieten credincios, au 
mai degrabă un slujitor devotat, care se numea... Amyntas. 

— Ah, să auzim portretul lui Amyntas! rosti cu şiretenie 
Doamna. Eşti un pictor atât de bun, domnule de Saint-Aignan! 

— Doamnă... 

— Oh, conte de Saint-Aignan, să nu-l jertfeşti, te rog, pe 
acest biet Amyntas! Nu ţi-aş ierta-o niciodată! 

— Doamnă, Amyntas e de o condiţie prea inferioară, mai 
ales faţă de Tircis, pentru ca persoana lui să poată avea 
onoarea de a se face vreo asemănare. În antichitate erau 
anumiţi prieteni din aceştia şi anumiţi servitori care se lăsau să 
fie îngropaţi de vii la picioarele stăpânilor lor. La picioarele lui 
Tircis, acolo este locul lui Amyntas; el nici nu cere altul şi dacă 
vreodată ilustrul erou... 

— Ilustrul păstor, vrei să spui — rosti Doamna prefăcându- 
se că-l corectează pe de Saint-Aignan. 

— Alteța voastră regală are dreptate, m-am înşelat — reluă 
curteanul. Dacă păstorul 'Tircis, zic, binevoieşte uneori să-l 
numească pe Amyntas prietenul său şi să-şi deschidă inima în 
faţa lui, aceasta e o favoare fără pereche, de care cel din urmă 
se bucură ca de cea mai însemnată fericire. 

— Toate acestea — îl întrerupse Doamna — arată 
devotamentul absolut al lui Amyntas pentru Tircis, dar nu ne 
dau portretul lui Amyntas. Conte, nu-l înfrumuseţa dacă nu-ți 
place, dar zugrăveşte-ni-l aşa cum e; vreau să cunosc portretul 
lui Amyntas. 

De Saint-Aignan se supuse, după ce făcu o plecăciune 
adâncă în faţa cumnatei maiestăţii sale. 

— Amyntas — zise el — e ceva mai în vârstă decât Tircis; 
nu e un păstor cu totul defavorizat de natură; se poate chiar 
spune că Muzele au binevoit să zâmbească la naşterea lui, aşa 
cum Hebe zâmbeşte tinereţii. Nu are ambiția să strălucească; o 
are pe aceea de a fi iubit şi poate că s-ar învrednici de asta, 
dacă ar fi cunoscut mai îndeaproape. 

Acest din urmă paragraf fu întărit de o ocheadă ucigătoare 
trimisă de-a dreptul către domnişoara de Tonnay-Charente, 
care înfruntă lovitura fără a se clătina. Dar modestia şi dibăcia 
aluziei avuseseră un mare efect: Amyntas culese rodul dorit, 


prin aplauze; capul lui Tircis însuşi dădu semnalul pnntr-o 
încuviinţare plină le bunăvoință. 

— Şi iată că — continuă de Saint-Aignan — Tircis şi 
Amyntas se plimbau într-o seară prin pădure vorbind despre 
amărăciunile lor în dragoste. Notaţi că aici începe povestirea 
driadei, doamnelor; altminteri, cum am fi putut noi afla ce-şi 
spuneau Tircis şi Amyntas, care erau cei mai discreţi păstori de 
pe pământ? Ei aleseră deci colţul cel mai stufos din pădure, 
pentru a se ascunde de ceilalţi şi a-şi împărtăşi nestânjeniţi 
necazurile lor, când deodată auzul le fu lovit de murmurul unor 
glasuri 

— Ah, ah! făcu cineva în preajma povestitorului. lată că 
totul devine nespus de interesant! 

Aci, Doamna, asemenea generalului ager care îşi 
inspectează armata, le străpunse cu o privire pe Montalais şi pe 
Tonnay-Charente, care începeau să facă feţe-feţe. 

— Aceste glasuri melodioase — urma de Saint-Aignan — 
erau ale câtorva păstoriţe care voiseră şi ele să se bucure de 
răcoarea codrului şi care, ştiind că acel colţ era mai retras, 
aproape neumblat, se strânseseră acolo pentru a-şi împărtăşi 
unele păreri cu privire la viaţa păstorească. 

Un imens hohot de râs, stârnit de ultima frază a lui Saint- 
Aignan, un foarte fin zâmbet al regelui privind către Tonnay- 
Charente, acestea fură rezultatele ţintirii. 

— Driada ne asigură — vorbi mai departe Saint-Aignan — 
că păstoriţele erau trei şi că toate trei erau tinere şi frumoase. 

— Numele lor? întrebă Doamna cu un glas liniştit. 

— Numele lor? făcu de Saint-Aignan care se zburli 
împotriva acestei indiscreţii. 

— Fără îndoială. I-ai numit pe păstori Tircis şi Amyntas; 
numeşte-le şi pe păstoriţe într-un fel oarecare. 

— Oh, doamnă, eu nu sunt un născocitor, un truver, cum se 
spunea odinioară; eu povestesc ceea ce a spus driada. 

R — Şi cum le numea driada dumitale pe acele păstoriţe? 
Intr-adevăr, iată o memorie răuvoitoare. Sau această driadă era 
certată cu zeiţa Mnemosyna? 

— Doamnă, aceste păstoriţe... Dar ţineţi seama că a da în 
vileag nume de femei e un adevărat sacrilegiu. 

— De care o femeie te iartă, conte, cu condiţia să ne spui 
numele păstoriţelor. 

— Ele se numeau Philis, Amaryllis şi Galateea. 


— Minunat! N-am pierdut nimic aşteptând — zise Doamna 
— şi iată trei nume încântătoare. Acum, portretele lor! 

De Saint-Aignan făcu o nouă mişcare de împotrivire. 

— Oh, să procedăm în ordine, te rog, conte — stărui 
Doamna. Nu-i aşa, sire, că trebuie să ni se zugrăvească 
portretele păstoriţelor? 

Regele, care se aştepta la această stăruinţă şi care începea 
să simtă o anumită nelinişte, nu crezu de cuviinţă să se pună 
rău cu o atât de primejdioasă interogatoare. Se gândea apoi că 
de Saint-Aignan, în portretele sale, va găsi mijlocul de a 
strecura câteva trăsături delicate ce vor bucura urechile pe 
care maiestatea sa avea interesul să le încânte. Cu această 
speranţă, dar şi cu această teamă, Ludovic încuviinţă ca de 
Saint-Aignan să facă portretele păstoriţelor Philis, Amaryllis şi 
Galateea. 

— Ei bine, atunci fie! zise de Saint-Aignan, ca un om care 
îşi ia inima în dinţi. 

Şi începu. 


Capitolul LXI 


Sfârşitul poveştii naiadei şi driadei 


— Philis — zise de Saint-Aignan aruncând o privire 
provocatoare spre Montalais, cam în felul cum un spadasin 
încercat îşi îndeamnă, într-un asalt, rivalul demn de el sa se 
pună în gardă — Philis nu e nici brună nici blondă, nici înaltă 
nici scundă, nici rece nici aprinsă; e, oricât ar fi ea de păstoriţă, 
spirituală ca o prinţesa şi neastâmpărată ca un demon. Are o 
privire căreia nimic nu-i scapă. Şi tot ceea ce vede cu ochii 
doreşte cu inima. E o pasăre care, ciripind necontenit, aci 
atinge iarba în zbor, aci se ridică în aer după un fluture, aci se 
opreşte pe ramura cea mai înaltă a unui copac şi de acolo le 
face în ciudă păsărarilor, să vină s-o prindă sau s-o agaţe în 
plasele lor. 

Portretul era atât de asemănător, încât toate privirile se 
întoarseră spre Montalais care, cu ochii larg deschişi, cu nasul 


în sus, îl asculta pe de Saint-Aignan ca şi cum ar fi fost vorba de 
o persoană ce n-ar fi avut nici o legătură cu ea. 

— Asta e tot, domnule de Saint-Aignan? întrebă Prinţesa. 

— Oh, alteţa voastră regală, portretul e doar schiţat şi ar 
mai fi încă multe de spus. Dar mi-e teamă să nu obosesc 
răbdarea alteţei voastre, sau să nu rănesc modestia păstoriţei, 
astfel că trec la prietena ci Amaryllis. 

— Prea bine, domnule de Saint-Aignan — zise Doamna — 
treci la Amaryllis; noi te urmărim. 

— Amaryllis e cea mai în vârstă dintre cele trei; totuşi — se 
grăbi să adauge de Saint-Aignan — această vârsta înaintată nu 
atinge nici douăzeci de ani. 

Sprâncenele domnişoarei de Tonnay-Charente, care se 
încruntaseră la începutul povestirii, se descreţiră acum cu un 
zâmbet uşor. 

— Ea e înaltă la trup şi are un păr lung pe care şi-l 
împleteşte după modelul statuilor greceşti; mersul îi e 
maiestuos şi gesturile pline de mândrie, astfel încât pare mai 
degrabă o zeiţă decât o simplă muritoare, iar printre zeițe, 
aceea care îi seamănă cel mai mult este Diana vânătoriţa; cu 
singura deosebire că această cruda păstoriţă, şterpelindu-i într- 
o zi tolba cu săgeți lui Amor, pe când bietul Cupidon dormea 
într-un tufiş de trandafiri, în loc să-şi îndrepte arcul înspre 
oaspeţii pădurii, ea şi-l descarcă fără mila în păstorii care trec 
pe acolo şi pe care-i poate vedea şi ochi cu săgețile sale. 

— Oh, urâcioasă păstoriţă! vorbi Doamna. N-o să se aleagă 
şi ea până la urmă cu una din acele săgeți pe care le aruncă 
fără milă în dreapta şi în stânga? 

— Asta e şi speranţa tuturor păstorilor noştri — zise de 
Saint-Aignan. 

— Şi mai ales a lui Amyntas, nu-i aşa? adăugă Doamna. 

— Păstorul Amyntas e atât de timid — spuse de Saint- 
Aignan cu aerul cel mai modest pe care-l putea lua — încât, 
dacă speră şi el asta, nimeni n-a putut afla ceva, căci el îşi 
ascunde speranţa în cel mai adânc ungher al inimii. 

Un murmur dintre cele mai măgulitoare întâmpină această 
profesiune de credinţă a povestitorului în legătură cu păstorul 
Amyntas. 

— Şi Galateea? întreba Doamna. Sunt nerăbdătoare să văd 
o mână dibace reluând portretul ei de unde l-a lăsat Virgiliu şi 
terminându-l sub ochii noştri. 


— Doamnă — răspunse de Saint-Aignan — faţă de marele 
Virgiliu Maro, umilul vostru servitor nu e decât un poetastru; 
totuşi, încurajat de ordinul vostru, voi face tot ce-mi stă în 
putinţă. 

— Te ascultăm — zise Doamna. 

De Saint-Aignan îşi întinse un picior, un braţ şi îşi ţuguie 
amândouă buzele. 

— Albă ca spuma laptelui — începu el — aurie ca spicul de 
grâu, ea răspândeşte în văzduh miresmele parului ei bălai. 
Încât te întrebi dacă nu este cumva însăşi acea frumoasă 
Europa care a trezit iubirea în inima lui Iupiter, pe când se juca 
împreună cu prietenele sale pe pajiştea înflorită. Din ochii ei, 
albaştri ca azurul cerului în cele mai minunate zile de vară, 
coboară o lumină dulce şi mângâietoare; reveria o hrăneşte, 
amorul o îmbogăţeşte. Iar când îşi încruntă sprânceana sau 
când îşi apleacă fruntea spre pământ, soarele se întunecă în 
văzduh în semn de doliu. Dimpotrivă, când râde, întreaga fire 
îşi recapătă voioşia şi păsările, care amuţiseră o clipă, îşi 
reîncep cântecele lor în frunzişul copacilor. Această păstoriţă 
îndeosebi — zise de Saint-Aignan ca să încheie — această 
păstoriţă e vrednică de adoraţia tuturor; şi dacă vreodată inima 
ei se va dărui cuiva, ferice de muritorul pe care dragostea sa 
feciorelnică îl va înălța la treapta unui zeu! 

Doamna, ascultând zugrăvirea acestui portret, aşa cum 
făceau toţi ceilalţi, se mulţumi să-şi arate încântarea subliniind 
părţile cele mai poetice prin câteva clătinări din cap; dar era cu 
neputinţă de spus dacă aceste semne de încântare se refereau 
la talentul povestitorului sau la asemănarea portretului. Rezultă 
că, Doamna neaplaudând făţiş, nimeni nu-şi îngădui să aplaude, 
nici chiar Domnul însuşi, care găsea în sinea sa că de Saint- 
Aignan se oprise prea mult asupra portretelor păstoriţelor, 
după ce trecuse oarecum cam repede peste portretele 
păstorilor. Adunarea părea deci de gheaţă. 

De Saint-Aignan, care îşi sleise şi retorica şi penele în 
nuanţarea portretului Galateei şi care se aştepta, după primirea 
favorabilă făcută celorlalte părţi, să audă un ropot de aplauze 
pentru aceasta din urmă, fu şi mai îngheţat decât regele şi 
întreaga reuniune. 

Urmă o clipă de tăcere, ruptă, în sfârşit, de Doamna: 

— Ei bine, sire — întrebă ea — ce spune maiestatea voastră 
despre aceste trei portrete? 


Regele voia să vină în ajutorul lui de Saint-Aignan, cu 
gândul de a se pune pe sine la adăpost. 

— Găsesc că Amaryllis e frumoasă, după părerea mea — 
zise el. 

— Mie îmi place mai mult Philis — adăugă Domnul. E o fată 
straşnică, sau mai bine zis un straşnic băieţoi de nimfă. 

Ceilalţi avură dreptul să râdă. 

De data aceasta, privirile fură atât de directe, încât 
Montalais simţi cum roşeaţa i se urcă în obraji într-un şuvoi de 
flăcări violete. 

— Prin urmare — reluă Doamna — aceste păstoriţe îşi 
spuneau?... 

Dar de Saint-Aignan, rănit în amorul propriu, nu se mai 
simţea în stare să înfrunte atacul unor forţe proaspete şi 
odihnite. 

— Doamnă — zise el — aceste păstoriţe îşi împărtăşeau 
una alteia micile lor înclinări. 

— Haide, haide, domnule de Saint-Aignan, dumneata eşti 
un fluviu de poezie pastorală — îl îndemnă Doamna cu un surâs 
drăgălaş ce-l reînvioră puţin pe narator. 

— Îşi spuneau că dragostea e o primejdie, dar că lipsa 
dragostei e moartea inimii. 

— Şi concluzia lor?... Întrebă Doamna. 

— Concluzia lor e că trebuie să iubeşti. 

— Foarte bine. Şi puneau pentru asta anumite condițiuni? 

— Condiţiunea de a alege — răspunse de Saint-Aignan. 
Trebuie să adaug chiar, şi, vă reamintesc, driada este aceea 
care vorbeşte, că una dintre păstoriţe, Amaryllis, cred, se 
împotrivea cu atâta îndârjire dragostei, fără ca totuşi să se 
apere prea mult atunci când inima i-a fost cucerită de imaginea 
unui anumit păstor. 

— Amyntas sau Tircis? 

— Amyntas, doamnă — răspunse cu modestie de Saint- 
Aignan. Dar numaidecât Galateea, dulcea Galateea cu ochii 
albaştri, spuse că nici Amyntas, nici Alphesibeu, nici Tityr, nici 
alt păstor dintre cei mai chipeşi de prin partea locului nu putea 
să se asemene lui Tircis, că Tircis îi umbrea pe toți ceilalţi 
bărbați, aşa cum stejarul întrece prin măreție toți ceilalți copaci 
şi crinul prin splendoare toate celelalte flori. Ea îi făcu chiar lui 
Tircis un portret atât de frumos, că Tircis, care o asculta, a 
trebuit să fie cu adevărat măgulit, în ciuda măririi sale. Şi iată 


că aşa se dovedi că Tircis şt Amyntas erau preţuiţi de Amaryllis 
şi Galateea. Şi tot astfel, taina acestor două inimi fu dezvăluită 
în întunecimea nopţii şi în liniştea adâncă a pădurii. Iată, 
doamnă, ce mi-a povestit driada, ea care ştie tot ce se petrece 
în scorburile stejarilor şi tufişurile din jurul lor, ea care 
cunoaşte aleanul pasărilor şi înţelege cântecele lor de dragoste, 
în sfârşit, ea care desluşeşte freamătul vântului printre ramuri 
şi zumzetul gâzelor de aur sau de smarald în corolele florilor 
sălbatice; ea mi-a spus toată această poveste, eu n-am făcut 
decât s-o repet. 

— Şi acum ai terminat, nu-i aşa, domnule de Saint-Aignan? 
întrebă Doamna cu un surâs care-l făcu pe rege să se 
cutremure. 

— Am terminat, da, doamnă — răspunse de Saint-Aignan — 
şi sunt fericit dacă am putut să ofer alteţei voastre câteva clipe 
de voioşie. 

— Clipe prea scurte — zise Prinţesa — căci n-ai povestit 
decât ceea ce ştiai; dar, scumpe domnule de Saint-Aignan, 
dumneata ai avut nenorocul să asculţi numai ceea ce a spus o 
singură driadă, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, una singură, mărturisesc. 

— Atunci înseamnă ca ai trecut pe lângă o mică naiadă ce 
nu te atrăgea prin nimic, dar care ştia mai multe decât driada 
dumitale, dragul meu conte. 

— O naiadă? repetară câteva glasuri ce începeau să 
prevadă că povestea va avea şi o urmare. 

— Fără îndoială! Alături de acel stejar de care vorbeşti şi 
care se numeşte stejarul regal, după cât cred cel puţin, nu-i aşa, 
domnule de Saint-Aignan...? 

Saint-Aignan şi regele schimbară câte o privire. 

— Da, doamnă — răspunse de Saint-Aignan. 

— Ei bine, e acolo un mic izvor care susură printre 
pietricele şi se strecoară pe sub flori de miozotis şi printre 
pilcuri de părăluţe. 

— Cred că Doamna are dreptate — zise regele neliniştit, cu 
inima suspendată la frazele cumnatei sale. 

— Oh, este unul, da, răspund eu în locul dânsului — 
continuă Doamna — iar dovada cea mai bună este că naiada 
care îşi are sălaşul în acel izvor m-a oprit din drum pe mine, cea 
care vă vorbesc aici. 

— Hm! făcu de Saint-Aignan. 


— Da, da — adăugă Prinţesa — m-a oprit pentru a-mi 
spune o mulţime de lucruri pe care domnul de Saint-Aignan nu 
le-a pus în povestirea sa. 

— Hai, povesteşte acum dumneata — zise Domnul — căci 
povesteşti cu mult farmec. 

La complimentul conjugal, Prinţesa răspunse printr-o 
înclinare plină de graţie. 

— Eu n-o să am poezia contelui şi nici talentul lui pentru a 
depăna toate amănuntele. 

— Asta nu înseamnă că vei fi ascultată cu mai puţin interes 
— zise regele, care simţea de pe-acum ceva îndreptat împotriva 
lui în povestirea cumnatei sale. 

— Vorbesc, de altminteri — continuă Prinţesa — în numele 
acelei mici naiade, care este totuşi cea mai fermecătoare 
semizeiţă pe care am întâlnit-o vreodată. Ea râdea cu atâta 
poftă în timp ce-mi povestea, încât m-a făcut ca, în virtutea 
axiomei medicale: "Râsul e molipsitor", să vă cer îngăduinţa de 
a râde şi eu acum, pe măsură ce-mi voi aminti cuvintele ei. 

Regele şi Saint-Aignan, care văzură înflorind pe multe feţe 
un început de veselie aidoma aceleia pe care o anunţa Doamna, 
sfârşiră prin a se privi între ei şi a se întreba din ochi dacă în 
toate acestea nu se ascunde cumva vreo conspirație oarecare. 

Dar Doamna era hotărâtă să sucească şi să răsucească fără 
milă cuțitul în rană; de aceea reluă cu un aer de naivă 
candoare, adică aerul cel mai primejdios cu putinţă. 

— Prin urmare, treceam pe-acolo — spuse ea — şi cum 
paşii mei întâlneau în cale o mulţime de flori proaspete, abia 
deschise, m-am încredinţat că Philis, Amaryllis, Galateea şi 
toate celelalte păstoriţe ale dumitale nu se abătuseră încă pe 
acel drum, înainte de a veni eu. 

Regele îşi muşcă buzele. Povestirea se arăta din ce în ce 
mai amenințătoare. 

— Mica mea naiadă — urmă Doamna — îşi îngâna 
cântecelul ei în pătucul din unda râuşorului; când am văzut că 
mă chema, atingându-mi marginea rochiei, m-am gândit să nu-i 
fac o primire răuvoitoare şi asta cu atât mai mult cu cât, la 
urma urmei, o divinitate, fie ca şi de ordinul al doilea, 
preţuieşte totdeauna mai mult decât o prinţesă muritoare. Deci, 
m-am apropiat de naiadă şi iată ce mi-a spus ea, izbucnind în 
hohote de râs: "Închipuieşte-ţi, prinţesă"... Reţineţi, sire, naiada 
e aceea care vorbeşte! 


Regele făcu un semn de încuviinţare; Doamna reluă firul 
povestirii: 

— "Închipuieşte-ţi, prinţesă, că malurile miletului meu au 
fost martorele unei întâmplări dintre cele mai hazlii. Doi păstori 
curioşi, curioşi până la indiscreţie, s-au lăsat păcăliţi, într-un 
chip care te-ar face să mori de râs, de către trei nimfe, sau trei 
păstoriţe..." Vă cer iertare, dar nu-mi mai aduc aminte dacă 
naiada a spus nimfe sau păstoriţe. Dar asta n-are importanţă, 
nu-i aşa? Să trecem mai departe. 

La acest preambul, regele se înroşi vizibil, iar de Saint- 
Aignan, pierzându-şi cumpătul, începu să caşte cei mai 
neliniştiţi ochi din lume. 

— "Cei doi păstori, urmă mica mea naiadă râzând întruna, 
se luară după cele trei domnişoare"... Ah, nu, vreau să spun 
cele trei nimfe... Iertare, iar mă înşel: cele trei păstoriţe. 
Oricum, asemenea faptă nu e frumoasă, ea ar putea să le 
supere pe cele ce sunt urmărite în felul acesta. De m-aş adresa 
tuturor doamnelor de aici, sunt sigură, nici una nu mă va 
dezminţi. 

Regele, foarte tulburat de ceea ce avea să urmeze, îşi dădu 
părerea printr-un gest. 

— "Dar, îmi spuse mai departe naiada, păstoriţele îi 
văzuseră pe Tircis şi Amyntas strecurându-se în pădure; şi cu 
ajutorul lunii, ele îi recunoscuseră venind pe alee..." Ah, râdeţi 
— se întrerupse Doamna. Aşteptaţi, aşteptaţi, nu suntem încă la 
capăt! 

Regele păli; de Saint-Aignan îşi ştergea fruntea năpădită 
de sudoare. În grupurile femeilor se auzeau mici râsete 
înăbugşite sau frânturi de şoapte aruncate în grabă. 

—  Păstoriţele, spuneam, văzând indiscreţia celor doi 
ciobani, se duseră şi se aşezară la poalele stejarului regal, iar 
când simţiră că indiscreţii lor urmăritori se apropiaseră atât de 
mult încât puteau să audă tot ceea ce aveau să spună ele, 
începură să le facă în chip nevinovat, în chipul cel mai 
nevinovat din lume, nişte declaraţii de dragoste atât de 
înfocate, încât amorul propriu, firesc la orice bărbat şi chiar la 
păstorii cei mai sentimentali, făcu ca acele vorbe să li se pară 
celor doi ascultători mai dulci decât nişte picături de miere. 

Regele, la aceste cuvinte pe care adunarea nu le putea 
asculta fără să pufnească în râs, lăsă să-i ţâşnească un fulger 
din priviri. Cât despre Saint-Aignan, el îşi înfipse bărbia în piept 


şi, sub potopul râsului din jurul său, simţea cuprinzându-l o 
ciudă amară şi adâncă împotriva tuturor. 

— Oh — zise regele, săltându-se în fotoliul său — iată, n-am 
ce zice, o glumă foarte frumoasă, desigur şi pe care ai povestit- 
o, doamnă, într-un chip nu mai puţin frumos; însă, ai înţeles, ai 
înţeles dumneata cu adevărat limba naiadelor acelora? 

— Dar contele pretinde că a înţeles-o pe aceea a driadelor! 
ripostă înţepată Doamna. 

— Fără îndoială — zise regele. Însă, precum ştii, contele 
are slăbiciunea de a năzui să ajungă la Academie şi în acest 
scop el a învăţat tot felul de lucruri pe care, din fericire, 
dumneata nu le cunoşti şi s-ar putea ca limba nimfei de apă 
dulce să se numere tocmai printre aceste lucruri pe care nu le- 
ai studiat. 

— Înţelegeţi, sire — răspunse Doamna — că pentru astfel 
de fapte nu te poţi încrede numai în tine însuţi; urechea unei 
femei nu e ceva care să nu poată să greşească, a spus sfântul 
Augustin; de aceea, am ţinut să am şi alte păreri în afara de a 
mea şi cum naiada mea, în calitatea ei de divinitate, este 
poliglotă... astfel se spune, nu-i aşa, domnule de Saint-Aignan? 

— Da, doamnă — zise de Saint-Aignan, cu totul zăpăcit. 

— Deci — continuă Prinţesa — cum naiada mea, în 
calitatea ei de divinitate, este poliglotă şi cum mi-a vorbit mai 
întâi în engleză, m-am temut, precum aţi spus, să nu fi înţeles 
greşit şi atunci le-am chemat pe domnişoarele Montalais, de 
Tonnay-Charente şi La Vallière, rugând-o pe naiadă să-mi mai 
spună o dată în limba franceză povestirea pe care mi-o spusese 
în engleză. 

— Şi a făcut-o? întrebă regele. 

— Oh, e cea mai binevoitoare divinitate din câte există. Da, 
sire, mi-a spus-o a doua oară. Aşa că nu mai poate fi nici o 
îndoială asupra exactităţii. E adevărat, domnişoarelor — zise 
Prinţesa întorcându-se spre stânga trupei sale — e adevărat că 
naiada a vorbit exact aşa cum am povestit eu şi că n-am ştirbit 
cu nimic adevărul?... Philis... Iertare, m-am încurcat!... 
Domnişoară Aure de Montalais, e adevărat? 

— Oh, întru totul, doamnă — rosti limpede domnişoara de 
Montalais. 

— E adevărat, domnişoară de Tonnay-Charente? 

— Curatul adevăr — răspunse Athenais cu o voce nu mai 
puţin hotărâtă, dar ceva mai greu de auzit. 


— Şi dumneata, La Vallière? întrebă Doamna. 

Biata copilă simţea privirea arzătoare a regelui îndreptată 
asupra ei; nu îndrăznea să nege, nu îndrăznea să mintă; îşi lăsă 
capul în jos în semn de încuviinţare. Şi rămase aşa, fără să-şi 
mai ridice faţa, pe jumătate îngheţată de un fior mai dureros 
decât acela al morţii. 

Această întreită mărturie îl strivi pe rege. Cât despre 
Saint-Aignan, el nici nu mai încerca să-şi ascundă deznădejdea 
şi, fără să mai ştie ce spune, bolborosi: 

— Frumoasă glumă! Bine jucată, doamnelor păstoriţe! 

— Dreaptă pedeapsa pentru păcatul curiozităţii! decretă 
regele cu un glas răguşit. Oh, cine va mai îndrăzni, după osânda 
primită de Tircis şi Amyntas, cine va mai îndrăzni să caute să 
afle ce se petrece în inima păstoriţelor? Eu, unul, nu, 
mărturisesc... Dar dumneavoastră, domnilor? 

— Nici eu! Nici eu! repetă în cor grupul curtenilor. 

Doamna triumfă de această amărăciune a regelui; ea se 
bucura, crezând că povestirea sa era, sau avea să fie, 
deznodământul tuturor celor întâmplate. Cât despre Domnul, 
care râsese cu poftă ascultând ambele povestiri, fără să 
înţeleagă nimic, el se întoarse către de Guiche şi-i zise: 

— Ei, conte, tu nu spui nimic? Nu găseşti nimic de spus? 
Nu cumva le plângi de milă domnilor Tircis şi Amyntas? 

— Îi plâng din tot sufletul meu, da — răspunse de Guiche — 
căci, într-adevăr, iubirea e o himeră atât de dulce, încât 
pierzând-o, oricât ar fi ea de himeră, înseamnă a pierde mai 
mult decât viaţa. Deci, dacă aceşti doi păstori au crezut că sunt 
iubiţi şi dacă s-au simţit fericiţi, iar dacă, apoi, în locul acestei 
fericiri întâlnesc nu numai vidul, care e la fel ca moartea, dar şi 
o batjocură a iubirii, ceea ce e mai rău decât o sută de mii de 
morţi... ei bine, spun că Tircis şi Amyntas sunt oamenii cei mai 
nenorociţi pe care-i cunosc. 

— Şi ai dreptate, domnule de Guiche — zise regele — căci, 
oricum, moartea e o pedeapsă prea aspră pentru un pic de 
curiozitate. 

— Atunci s-ar părea că povestirea naiadei mele i-a 
displăcut regelui? întrebă cu nevinovăție Doamna. 

— Oh, doamnă, nu te amăgi — răspunse Ludovic aţingând 
mâna Prințesei. Naiada dumitale mi-a plăcut cu atât mai mult 
cu cât a spus numai adevărul şi cu cât povestirea ei, trebuie să 
o recunosc, e sprijinită pe mărturii neîndoielnice. 


Şi aceste cuvinte căzură cu toată greutatea lor peste La 
Vallière, însoţită de o privire pe care nimeni, de la Socrate până 
la Montaigne, n-ar fi putut-o defini aşa precum ar merita. 
Această privire şi aceste cuvinte sfârşiră prin a o zdrobi pe 
nefericita fată, care, sprijinită de umărul domni-şoarei de 
Montalais, părea că-şi pierduse cunoştinţa. 

Regele se ridică fără să fi observat acest incident, căruia, 
de altfel, nimeni nu-i dădu importanţă; şi, împotriva obiceiului 
său, căci de regulă rămânea până târziu la Doamna, îşi ceru 
iertare şi se retrase în apartamentele sale. De Saint-Aignan îl 
urmă numaidecât, pe atât de nenorocit la plecare, pe cât de 
fericit se arătase la venire. 

Domnişoara de Tonnay-Charente, mai puţin sensibilă la 
tulburări decât La Vallière, nu se sperie de nimic şi nu leşină de 
loc. Totuşi, ultima privire în care o învăluise de Saint-Aignan 
avusese parcă o altfel de măreție decât ultima uitătură a 
regelui. 


Sfârşitul volumului II 


m Este vorba de trei sute de livre, adică vreo sută cincizeci de kilograme. 

:» În antichitate, plebeii aflaţi sub patronajul unui patrician purtau denumirea 
de clienţi. 

& Numele Bretaniei, pe vremea galilor. 

Personaj mitologic, fiul lui Tamal — regele Lydiei — omorât de tatăl său şi 
oferit zeilor cu prilejul unui ospăț pe care Tantal l-a dat în palatul său. 
Iupiter, impresionat, i-a redat viaţa. 

& Măsurători pentru construirea de forturi. 

1 Fiica lui Icarios, regele Aticei, care, disperată de pierderea tatălui său — 
omorât de locuitori ca pedeapsă pentru faptul de a-i fi îmbătat — s-a 
spânzurat pe mormântul lui. 

i Zeu marin, care primise de la tatăl său, Neptun, darul profeţiei. Dar cum 
refuza adesea de a vorbi şi cum cei din jur îl sileau prea mult să le răspundă 
la întrebări, Proteu, ca să scape de ei, îşi schimba adese înfăţişarea. De aici, 
înţelesul general de om care îşi schimbă mereu părerile, comportarea etc. 

: Joc de cuvinte: mauvaisecorne şi malicorne însemnând amândouă acelaşi 
lucru = corn rău. 

» Henri de Talleyrand, marchiz de Chalais, a fost unul din favoriţii lui 
Ludovic al XIII-lea. Acuzat de a fi conspirat împotriva lui Richelieu, a fost 
arestat la Nantes şi decapitat (1599-1626). 

a» Frangois-Auguste de Thou a fost decapitat împreună cu prietenul său, 
marchizul de Cinq-Mars - favorit al lui Ludovic al XIII-lea - întrucât a tăinuit 
complotul organizat de acesta din urmă împotriva lui Richelieu (1607-1642).