Alexandre Dumas — Vicontele De Bragelonne 03

` 
[ni Dumas 
| Vicontele di 


ALEXANDRE DUMAS 
Vicontele de 


Bragelonne 
sau 


Zece ani mai târziu 


Volumul 3 


Cuprins 

Capitolul Leoniren tiine oda dd da lei a a ada ltd ml dd uaiă 2 
Capitolul. IL eisern doua cois aaa aaa eaa S a ata aaa d 00 adi 11 
Capitolul. Mi eiei et noa at ata act 0 a dada ia aut ast 19 
Capitolul.IV....:3 tn poate paote pa lao ta aan ta i tute n n nai titi ral 30 
Capitolul: Vs sceptica aa o ol ai ai taiat ia pata 37 
Capitolul: VI... tnt neatza ten alma Da au ln nl a a it a re 49 
Capitolul VII. scie estate o ta ini a sil e ea la ata at gta a iu tn alui Gras 58 
Capitolul VII... si ce cca eta datata dada dd d aaa o alta ioana rai ta a ni deal 64 
Capitolul [Xe atăt ue alai n a antet șede da lo a aa ana le da lt at da atata 72 
Capitolul X -cro n dun asua astă eta ete cană lina iale 83 i ză data n dia pla la a al natala 85 
Capitolul XI. sosete aceia ot ară ana atat na alone alo mai du a alai R r I n aa dia 89 
Capitolul XII. scara atata oana tet ca a aaa aaa ei aaa nad a E sal ae E aa daia 106 
Capitolul XIII... eco tuiesteae ocoale iesit ad ESNEK o pene ate EE EEE ai galeti 113 
Capitolul XIV. sc setea ae acea catia atatia că 0 ua A E la dal arta dala iul ala 118 
Capitolul XV... cae soia cotei e a oa ate ţa td aa ai ai aaa fe 2 d lată 124 
Capitolul XVI. cai poe eat pen toata atena a atata n a pna tale ăla a 128 
Capitolul XVI eoi ana painea ad a a alios Da aoleu ea iata aaa 132 
Capitolul XVIII. sie ta grea deoarece al d ua iat 139 
Capitolul XIX: ete coace pa ne ca atatea a ai a a aa aaa ua al aaa 146 
Capitolul XX ia caoacoedemoaiea sie Ca anala Cn sa pin tate m aa pa E 3 155 
Capitolul XXI... ii cootaz ace aaa oleaca all ala dl daia a 0 aula la 165 
Capitolul XXII... secte idiot ide dart ra as a a ar aa ea lu aaa ta tat ai da 175 
Capitolul XXIII... ersen sinnini ine data a pila ări nt 180 
Capitolul XXIV mecanica cai iei adaptata asi o dir ta a i aaa ad ui aa diana 185 
Capitolul XXV: iata da dacie cata muta oaie dai ile ol 0 a a naja eu a aut 191 
Capitolul XXXVI... canotoare cina aiva dara artar id dia oana atata d danii petit alai 196 
Capitolul XXVII... eee eee eee eee aan 201 
Capitolul XX VIII. ecclesia ati pnl ont NESEKSA E EAR 206 
Capitolul. XXIX..ie ie e etno tat me iata 3 00 di dee st ala rata e i d aia 217 
Capitolul XXX scie alea pa an to atu ma o ia oi Sai ta id pa 222 
Capitolul XXXI.... mei ste eta acte dt ina e a tiu ca dădeau ia italiana el d 03 229 


Capitolul XXXIIL cect tn ca e tat as rata 3000 0 a lt iata 234 


Capitolul XXXIII; co ce boa ata Ra aa aaa aa lau ata aie Data alia dai ei 243 


Capitolul XXXIV. iasa aaa see E at a 00 248 
Capitolul XXXV, ie că aa aaa aaa aaa aaa aia aa d aaa DEEE O ae tuia slana 254 
Capitolul: XXXV ciao ce aa cae pala 0 atace ic Ea A i ada 259 
Capitolul XXXVII sii arca ca netre e io Dica aa oa a dd fn EEE 266 
Capitolul XXXVIII........... eee ee eee eee eee eaeee 275 
Capitolul XXXIX stea eta sai co doua dă dna do dul dat agu ic ăia do 000 îi Ma 00 cela 281 
Capitolul: XI circ oua pesteri ac bai aa at că nise Dă dada n ai ta 286 
Capitolul KLL ce co astea odata dle patati ed 00 ai că dă aaa aaa amabila aleasă 293 
Capitolul XLI a ot ta e cae dea olita da n aaa pa da ol Aba nl iale e cal 301 
Capitolul XIII... eee vea ce che 3 0 00 3 300 a uta nada aaa da dd ia 310 
Câpitolul XLIV iz az etala o alia a d 0 Da a dania ad oi dalti dai dau 00 Dalia 318 
Capitolul XIV: ei eo ein postnatala odată aa ada aa 324 
Capitolul XIV. ceeace ca ca ital o 08 da aaa mata Dup dit dt da a oii data 337 
Capitolul. XLVI henno berner 3 3 ET E datat datat du ol 347 
Capitolul XIVIII.: iii cai Sa atatia ataca 00 ta tace da d dala a aaa dat 352 
Capitolul XLIX esta ada ida ta dodo die pote oE rare foi ai ui a 366 
Capitolul |. ice eee ca a cadea date ea ariei oa că toi to ella nota da d atata 376 
Capitolul LI... eee paote cea ni poante iapa aaa 0 daca ada aa ai oda dia dacia 383 
Capitolul. LII... sie caca canta cata stai don so atacata boa idle aceea tg e dada oa add a 392 
Capitolul LII: sii te te e ceia doit a oa ca ea 20 pn oala e ada aa 33 nui aa na 399 
Capitolul LIV. cect aia ca da cea a baile ca date EEEF ună 404 
Capitolul: LV ceea coniac a a og în ast ca at title alo a Ba aia Ai la at BA 411 
Capitolul IVI... a aaa e ca aaa lea uta ear banala statea ta a a de tal 415 
Capitolul: EVIL esec n teoretica a a taia aaa DR du data lolita i iul 423 
Capitolul I-VIII; eee co aa abea a oaia dece aa aaa 0 O a 030 0 N aa 433 
Capitolul LIX natie arestata le o e atleta de Data loan aia oda aa aparte Daca ii a 438 
Capitolul: EX; e seaca ce ca bca ditai aaa alla e e ea ET aaa dap le AAEE ga 444 
Capitolul. LXE niei ce ceeace caca ala ta aa tau idioate e ana cool illa 2 449 
Capitolul LXM caii caca dia oi o 7 pin ta lo dia ata e o n out ata daf Ducii 455 
Capitolu EXI.. eee eat dia 0 a a Data de ca gl d dna 08 5 ae e 463 
Capitolul EXIV cc a ago dati da da ae aa be a pa pă a d al ate e dela pt del 7 475 
Capitolul LXV stie eee za can oaie îi dala aaa acid dat iad păi dat eo fa cedat vele 480 
Capitolul LXVI y cea ca oa tată ea Data ot a tăi dal ae aT e aaa caseta sa 488 
Capitolul LXVII. ian date poa tea ditai 30 0 30 a 0 00000 dei dute 495 
Capitolul: LXVII pese ie oaie oo ati cae dadu odata ada d aa as d atu dar tuia 501 
Câpitolul. E XIX. teza taca aaa alo a dia aaa taia E A Cta ai eE TEER 505 
Capitolul EXA ai 0 oa on if cal o a ae 0 add E da ae oaie ua 510 
Capitolul LXXI.. arce Po aaa a otet cand TE arat ia Du E ne tata i a oi dat 515 
Capitolul: E XXII... ince pete beto tao a dară ee 6 oi ab oa Datu ta lot datat da ut die at 521 


Capitolul I 


Psihologie regală 


Regele intră în apartamentele sale cu un pas grăbit. Se 
prea poate că Ludovic al XIV-lea mergea atât de repede ca să 
nu se clatine. Ai fi zis că lăsa în urma lui vălul unui doliu 
misterios. Voioşia aceea pe care toată lumea o observase în 
mişcările lui la venirea sa în salonul Doamnei şi de care toţi se 
bucuraseră, nimeni n-o adâncise poate în adevăratul ei sens; 
dar acum, această plecare atât de furtunoasă, acest chip atât de 
răvăşit, fiecare le înţelese, sau cel puţin crezu că le înţelege 
fără mare greutate. Cutezanţele Doamnei, glumele ei puţin cam 
aspre pentru o fire uşor de întărâtat şi mai ales pentru o fire de 
rege, asemuirea, prea directă, fără îndoială, a acestui rege cu 
un om de rând — iată motivele pe care adunarea le dădea 
plecării atât de pripite şi atât de neaşteptate a lui Ludovic al 
XIV-lea. 

Doamna, mai pătrunzătoare ca alţii, nu văzu nici ea totuşi 
altceva în purtarea monarhului. Şi se simţea mulţumită că 
lovise întrucâtva în amorul propriu al aceluia care, uitând atât 
de repede înţelegerea încheiată, părea că luase hotărârea să 
dispreţuiască, fără a se sinchisi de nimic, cele mai nobile şi mai 
ilustre cuceriri. Nu era tocmai lipsit de însemnătate pentru 
Doamna, în situaţia în care se găseau lucrurile, de a-l face pe 
rege să priceapă că era totuşi o deosebire între a iubi pe plan 
înalt şi a umbla după un amor oarecare, ca un cadet de 
provincie. Prin iubirile acestea mari, care-şi făceau simţite 
regalitatea şi atotputernicia, păstrându-şi într-o anumită 
măsură eticheta şi mândria, un rege nu numai că nu se cobora 
cu nimic, dar îşi câştiga chiar liniştea, apărarea, misterul şi 
respectul tuturor. Amorurile vulgare, dimpotrivă, îi aduceau, 
chiar şi din partea celor mai umili supuşi, clevetiri şi zâmbete 
de sarcasm; pierdea atunci din măreţia lui, socotită ca 
neputând da greş şi neputând fi ştirbită. Coborât în sfera 
măruntelor mizerii omeneşti, el se lovea acolo de biete furtuni 
lipsite de glorie. Într-un cuvânt, a face din regele-zeu un simplu 
muritor, atingându-l în inimă, sau chiar numai în obraz, ca pe 
cel din urmă dintre supuşii lui, însemna să aduci o lovitură 
îngrozitoare orgoliului ce stăpânea acest sânge clocotitor: 
Ludovic putea fi captivat mai degrabă prin amor propriu, decât 
prin iubire. Doamna îşi ticluise bine răzbunarea; şi, după cum 
am văzut, se şi răz-bunase. 

Să nu se creadă totuşi că Doamna era pradă pasiunilor 
oarbe ale eroinelor din evul mediu şi că privea lucrurile sub 


aspectul lor sumbru; Doamna, dimpotrivă, tânără, graţioasă, 
spirituală, cochetă, îndrăgostită mai mult din fantezie, din 
imaginaţie sau ambiţie, decât dintr-o pornire a inimii, Doamna, 
dimpotrivă, inaugura acea epocă de plăceri uşoare şi trecătoare 
ce se întinde pe parcursul celor o sută douăzeci de ani câţi se 
numără între jumătatea veacului al XVII-lea şi cele trei pătrimi 
ale veacului al XVIII-lea. 

Doamna vedea, prin urmare, sau, mai bine zis, credea că 
vede lucrurile sub adevărata lor înfăţişare; ea ştia că regele, 
augustul ei cumnat, fusese cel dintâi care râsese de sărmana La 
Vallière şi că, după obiceiul lui, nu era de presupus că s-ar 
putea îndrăgosti vreodată de persoana de care avusese prilejul 
să râdă, fie chiar şi numai o singură clipă. Şi apoi nu era aici şi 
amorul propriu, acest demon şoptitor care joacă un rol atât de 
mare în comedia dramatică ce se numeşte viaţa unei femei? 
Amorul propriu care-i striga cu glas tare, în şoaptă, cu jumătate 
de voce, pe toate tonurile posibile, că nu se putea în nici un 
chip ca ea, prinţesă, tânără, frumoasă, bogată, să fie pusă 
alături de biata La Valliere, tot atât de tânără ca şi dânsa, e 
adevărat, dar nu atât de frumoasă şi, pe deasupra, cu 
desăvârşire săracă. lar această părere a Doamnei nu trebuie să 
mire pe nimeni: se ştie doar că firile cele mai puternice sunt 
acelea care se măgulesc cel mai mult în comparaţiile pe care le 
fac între ele şi alţii, între alţii şi ele. 

Vom fi poate întrebaţi ce urmărea Doamna prin acest atac 
atât de savant întocmit? Pentru ce atâtea forţe risipite, dacă nu 
era serios vorba să-l smulgă pe rege de lângă o inimă nouă în 
care el voia să se instaleze? Avea oare nevoie Doamna să-i dea 
o asemenea importanţă domnişoarei de La Vallière, câtă vreme 
nu se temea de ea? Nu, Doamna nu se temea de La Valliere, în 
lumina vederilor unui istoric care cunoaşte faptele şi ştie cum 
se înlănţuiesc ele în viitor sau cum s-au înlăn-ţuit în trecut; 
Doamna nu era nici proroc, nici sibilă; ea nu putea să citească 
mai mult decât oricare altul în această teribilă şi fatală carte a 
viitorului, care închide în paginile ei cele mai tainice 
evenimentele cele mai serioase. Nu, Doamna voia pur şi simplu 
să-l pedepsească pe rege pentru că-i ascunsese înclinarea lui 
către o altă femeie; voia să-i dovedească în chip limpede că, 
dacă el folosea acest soi de arme ofensive, atunci ea, femeie de 
spirit şi de viţă, găsea fără doar şi poate în arsenalul 
imaginaţiei sale armele defensive în stare să ţină piept chiar 


atacurilor unui rege. Şi, pe urmă, mai voia să-i arate că, în acest 
gen de războaie, regii nu mai sunt regi sau, în tot cazul, că 
regii, luptând pentru propria lor piele, ca nişte oameni de rând, 
pot să-şi vadă coroanele căzând la cea dintâi lovitură primită; 
că, în sfârşit, dacă la început, bizuindu-se pe frumuseţea lui, 
sperase să fie adorat de toate femeile de la curtea sa, asta era o 
pretenţie pur omenească, îndrăzneață, jignitoare pentru unele 
femei situate mai sus decât altele şi că lecţia, dată la timp 
acestui cap regal prea înalt şi prea mândru, nu va fi decât 
folositoare. 

lată, desigur, care erau gândurile Doamnei cu privire la 
rege. Ceea ce se întâmplase mai înainte rămânea în afara lor. 

Aşadar, am văzut că ea acţionase asupra spiritului 
domnişoarelor sale de onoare şi pregătise în toate amănuntele 
comedia care tocmai se jucase. 

Regele fu de-a dreptul uluit. De când scăpase de sub tutela 
domnului de Mazarin, era pentru întâia oară când se vedea 
iarăşi tratat ca un simplu om. O astfel de severitate, din partea 
supuşilor săi, i-ar fi dat prilejul să se împotrivească. În luptă, 
puterile cresc. Dar să se ia la harţă cu nişte femei, să fie încolţit 
de nişte biete provinciale venite de la Blois anume pentru asta, 
era culmea dezonoarei pentru un rege tânăr, plin de vanitatea 
pe care i-o stârneau deopotrivă şi însuşirile sale personale şi 
puterea regală. 

Nu era nici o măsură de luat, nici mustrări, nici surghiun, 
nici a o face pe supăratul. A face pe supăratul ar fi însemnat să 
mărturisească singur că a fost atins, ca Hamlet, de o spadă cu 
vârful fără apărătoare — arma ridicolului. Să te prefaci supărat 
pe femei, ce umilire! Mai ales când aceste femei au la-ndemână 
râsul pentru a se răzbuna! O, dacă, în loc să lase totul pe seama 
femeilor, un curtean oarecare s-ar fi amestecat în această 
intrigă, cu câtă plăcere s-ar fi slujit Ludovic al XIV-lea de prilej 
pentru a-l arunca în Bastilia! 

Dar şi aici mânia regelui se oprea în loc, învinsă de puterea 
judecății. Să ai o armată, închisoare, o putere aproape divină şi 
să pui această atotputernicie în slujba unei mărunte dorinţe de 
răzbunare, iată ceva nedemn nu numai de un rege, dar chiar de 
un om. Trebuia deci să-şi mistuie în tăcere, pur şi simplu, ocara 
şi să-şi pună pe faţă masca blândeţii şi a bunăvoinţei. Trebuia 
să o trateze pe Doamna ca pe o prietenă. Ca pe o prietenă!... Şi 
de ce nu? Căci Doamna sau pusese la cale cele ce s-au 


întâmplat, sau întâmplările îi dăduseră apă la moară. Dacă ea 
era aceea care pusese la cale totul, o făcuse cu multă 
îndrăzneală, dar, la urma urmei, oare nu ăsta era rolul ei firesc? 
Cine se dusese s-o caute, în cele mai dulci momente al lunii sale 
de miere, pentru a-i şopti la ureche cuvinte de dragoste? Cine 
cutezase să înfrunte riscurile adulterului, mai mult chiar, ale in- 
cestului? Cine, retras în dosul omnipotenţei sale regale, îi 
spusese acestei tinere femei: "Nu te teme de nimic, iubeşte-l pe 
regele Franţei, el e mai presus de toţi şi un gest al braţului său 
înarmat cu sceptru te va apăra împotriva tuturor, chiar 
împotriva remuşcărilor tale"? Deci tânăra Prinţesă se supusese 
acestui cuvânt regesc, cedase la acest glas ispititor, iar acum, 
după ce făcuse sacrificiul moral al onoarei sale, se vedea plătită 
pentru acest sacrificiu printr-o necredinţă cu atât mai 
umilitoare, cu cât avea drept pricină o femeie cu mult mai 
prejos decât aceea care la început se crezuse a fi iubită. Aşa 
încât, dacă Doamna ar fi fost instigatoarea acestei răzbunări, 
Doamna ar fi avut dreptate. Dacă, dimpotrivă, ea n-avea nici un 
amestec în această întâmplare, ce motiv avea regele să se 
supere pe ea? Trebuia oare, sau, mai degrabă, putea ea să 
stăvilească limbuţia câtorva guri provinciale? Trebuia oare, 
printr-un exces de zel rău înţeles, să înăbuşe, cu riscul de a o 
învenina, obrăznicia celor trei fetişcane? 

Toate aceste gânduri erau tot atâtea înţepături în însuşi 
orgoliul regelui; dar, după ce-şi reaminti cu de-amănuntul cele 
petrecute, Ludovic se miră, stând şi chibzuind, adică după ce-şi 
legase rănile, că simte alte dureri surde, necunoscute şi de 
nesuportat. Şi, ceea ce nu îndrăznea să-şi mărturisească nici lui 
însuşi, era că aceste mâhniri apăsătoare porneau chiar din 
inima sa. 

Şi, într-adevăr, se cuvine ca povestitorul s-o mărturisească 
în faţa cititorului, aşa cum regele şi-o mărturisea lui însuşi: îşi 
lăsase inima să-i fie ademenită de acea declaraţie copilărească 
a domnişoarei de La Vallière; crezuse într-o dragoste curată, 
într-o dragoste adresată bărbatului din el, într-o dragoste 
străină de orice interes; şi sufletul său, mai tânăr şi mai naiv 
decât ar fi crezut, sărise în întâmpinarea celuilalt suflet ce se 
îndrepta spre el cu toate năzuinţele sale. 

Lucrul cel mai puţin obişnuit în istoria atât de complexă a 
dragostei este dubla tresărire a iubirii în două inimi dintr-o 
dată: nici simultaneitate, nici egalitate; unul din îndrăgostiţi 


începe să iubească aproape întotdeauna înaintea celuilalt, după 
cum unul sfârşeşte să iubească, aproape întotdeauna, mai 
târziu decât celălalt. Astfel încât curentul electric se stabileşte 
în funcţie de intensitatea primei pasiuni care se aprinde. Cu cât 
domnişoara de La Vallière se arătase mai îndrăgostită, cu atât 
regele se simţea mai atras spre ea. Şi tocmai asta era ceea ce îl 
uimea pe rege. Căci era limpede pentru el că nici un curent de 
simpatie nu putuse să-i străbată inima, deoarece mărturisirea 
aceea a fetei nu era dragoste, deoarece mărturisirea aceea a ei 
nu era decât o insultă adusă bărbatului şi regelui, deoarece, în 
sfârşit şi asta mai ales îl ardea ca un fier roşu, deoarece, în 
sfârşit, vorbele acelea nu erau decât o prefăcătorie. 

Aşadar, această copilă, căreia, la o privire mai atentă, i se 
putea tăgădui totul, frumuseţe, blazon, spirit, aşadar, această 
copilă, aleasă de Doamna însăşi tocmai pentru starea ei umilă, 
nu numai că îl provocase pe rege, dar îl dispreţuise pe rege, 
adică pe un bărbat care, asemeni unui sultan din Asia, n-avea 
decât să-şi arunce ochii, să întindă mâna, să lase să-i cadă 
batista. 

Şi totuşi, din ajun, el era preocupat de această copilă în 
aşa măsură, că nu se mai gândea decât la ea, n-o mai visa decât 
pe ea; din ajun, imaginaţia lui se complăcea în a-i împodobi 
imaginea cu toate vrăjile pe care ea nu le avea; din ajun, în 
sfârşit, el, pe care-l chemau atâtea treburi, pe care-l chemau 
atâtea femei, îşi consacrase toate minutele vieţii sale, toate 
bătăile inimii sale acestei singure reverii. Într-adevăr, era prea 
mult, sau era prea puţin. 

Indignarea îl făcea pe rege să uite de orice, chiar de faptul 
că de Saint-Aignan era alături de el; iar această indignare se 
manifesta prin cele mai necruțătoare mustrări la adresa altora. 

E adevărat că de Saint-Aignan se ghemuise într-un colţ şi 
privea din acel colţ cum se înteţeşte furtuna. Dezamăgirea lui i 
se părea probabil un lucru de nimic în comparaţie cu mânia 
regală. Asemuia micul său amor propriu cu nemărginitul 
orgoliu al acestui rege jignit şi, cunoscând inima regilor în 
general şi pe a celor puternici în particular, se întreba dacă 
această greutate a furiei, suspendată până acum în gol, nu va 
sfârşi în curând prin a cădea asupra lui, tocmai pentru faptul că 
era cu totul nevinovat şi că alţii erau de vină. 


Într-adevăr, regele se opri dintr-o dată din mersul sau 
nestăpânit şi, aruncând asupra lui de Saint-Aignan o privire 
încruntată, strigă: 

— Şi tu, de Saint-Aignan? 

De Saint-Aignan făcu o mişcare ce voia să spună: "Ei bine, 
sire?" 

— Da, ai fost la fel de neghiob ca şi mine, nu-i aşa? 

— Sire — bâigui de Saint-Aignan. 

— Te-ai lăsat prins de această glumă de prost gust. 

— Sire — zise de Saint-Aignan cuprins de un fel de tremur 
— maiestatea voastră să nu se mânie: femeile, o ştiţi prea bine, 
sunt nişte făpturi nedesăvârşite, create pentru rău; deci a 
aştepta de la ele binele este a le cere imposibilul. 

Regele, care avea un respect adânc față de sine şi care 
începea să-şi stăpânească pasiunile cu acea putere pe care avea 
să şi-o păstreze toată viaţa, regele simţi că se cobora pe sine 
arătând un atât de mare interes pentru un subiect atât de 
neînsemnat. 

— Nu — răspunse el cu însufleţire — nu, te înşeli, Saint- 
Aignan, nu mă mânii deloc; mă mir numai că ne-am lăsat jucaţi 
cu atâta dibăcie şi atâta îndrăzneală de aceste două fetişcane. 
Mă mir mai ales că, în loc să ne dăm seama de ce se întâmplă, 
am făcut nebunia de a ne lăsa conduşi de propria noastră inimă. 

— Oh, inima, sire, inima e un organ care trebuie redus la 
simplele lui funcțiuni fizice şi căruia trebuie să i se interzică 
toate funcțiunile morale. Mărturisesc, în ce mă priveşte, că 
atunci când am văzut inima maiestăţii voastre preocupată atât 
de mult de această mică... 

— Preocupat, eu? Inima mea preocupată? Spiritul meu 
poate; cât despre inimă... ea era... 

Ludovic îşi dădu seama şi de astă dată, că, pentru a umple 
un gol, se pomenea în faţa unui alt gol. 

— De fapt — adăugă el — n-am nimic să-i reproşez acestei 
copile. Ştiam foarte bine că iubeşte pe altul. 

— Pe vicontele de Bragelonne, da. Prevenisem despre asta 
pe maiestatea voastră. 

— Fără îndoială. Dar nu erai primul. Contele de La Fere 
îmi ceruse mâna domnişoarei de La Vallière pentru fiul său. Ei 
bine, la întoarcerea acestuia din Anglia, îi voi căsători, căci se 
iubesc. 

— În adevăr, recunosc în asta întreaga mărinimie a regelui. 


— Haide, Saint-Aignan, ascultă-mă, să nu mai vorbim 
despre astfel de lucruri — zise Ludovic. 

— Da, să căutăm a uita afrontul, sire — încuviinţă 
curteanul, resemnat. 

— De altfel, va fi foarte uşor — vorbi regele, modulând un 
suspin. 

— Şi, pentru început, eu... — rosti Saint-Aignan. 

— Ei bine? 

— Ei bine, am să fac o epigramă pe seama acestui trio. O 
voi intitula: Naiadă şi Driadă şi cred că are să-i facă plăcere 
Doamnei. 

— Fă, Saint-Aignan, fă — murmură regele. Îmi vei citi apoi 
versurile, asta mă va distra. Ah, dar n-are a face, n-are a face, 
Saint-Aignan — adăugă regele ca un om ce răsuflă cu greutate 
— lovitura cere o tărie supraomenească pentru a fi îndurată cu 
demnitate. 

În timp ce regele încheia astfel, luând aerul celei mai 
îngereşti răbdări, unul dintre valeţii de serviciu începu să 
ciocăne timid în uşa de la cameră. Saint-Aignan se retrase la o 
parte, din respect. 

— Intră — zise regele. 

Valetul întredeschise uşa. 

— Ce doreşti? îl întrebă Ludovic. 

Valetul arătă o scrisoare îndoită în formă de triunghi. 

— Pentru maiestatea sa — răspunse el. 

— Din partea cui? 

— Nu ştiu; a fost adusă de unul dintre ofiţerii de serviciu. 

Regele făcu un semn; valetul îi înmână biletul. Cu el în 
mână, regele se apropie de o lumânare, desfăcu hârtia, citi 
semnătura şi lăsă să-i scape un strigăt. 

De Saint-Aignan era destul de politicos pentru a nu privi 
direct; dar, fără să privească, vedea şi auzea totul. Alergă lângă 
monarh. Regele, cu un gest, îi făcu semn valetului să iasă. 

— Oh, Dumnezeule! murmură regele citind. 

— Maiestatea voastră se simte rău? întrebă de Saint- 
Aignan cu braţele întinse. 

— Nu, nu, Saint-Aignan; citeşte! 

Şi-i dădu biletul. Ochii lui Saint-Aignan se opriră asupra 
semnăturii. 

— La Valliere! exclamă el. Oh, sire! 

— Citeşte! Citeşte! 


Şi Saint-Aignan citi: 


“Sire, iertaţi-mi cutezanţa, iertaţi-mi mai ales lipsa de 
formalitate care însoţeşte această hârtie; un bilet mi se pare 
mai grabnic şi mai stăruitor decât o scrisoare; îmi îngădui deci 
să adresez un bilet maiestăţii voastre. 

M-am întors în camera mea zdrobită de durere şi de 
oboseală, sire şi implor din partea maiestăţii voastre favoarea 
unei audienţe în care voi putea spune întregul adevăr regelui 
meu. 
Semnat: LOUISE DE LA VALLIÈRE" 


— Ei bine? întrebă regele, reluând hârtia din mâinile lui 
Saint-Aignan, uimit şi el de cele ce citise. 

— Ei bine? repetă Saint-Aignan. 

— Ce zici de asta? 

— Nu ştiu ce să cred. 

— Totuşi spune ceva! 

— Sire, micuța va fi auzit bubuind trăsnetul şi se va fi 
speriat. 

— Să se sperie, de ce? întrebă Ludovic cu mărinimie. 

— Doamne, ce vreţi, sire! Maiestatea voastră are atâtea 
motive să se supere pe autorul, sau pe autorii unei glume atât 
de răutăcioase şi memoria maiestăţii voastre, îndreptată spre 
vinovat, va fi o veşnică ameninţare pentru imprudentă. 

— Saint-Aignan, eu nu gândesc ca tine. 

— Regele trebuie să gândească mai bine decât mine. 

— Ei bine, eu văd în aceste rânduri durere, apăsare şi 
acum, îndeosebi, când îmi amintesc unele amănunte din scena 
care s-a petrecut la Doamna... În fine... 

Regele se opri cu aceste cuvinte pe buze. 

— În fine — reluă Saint-Aignan — maiestatea voastră va 
îngădui audiența, iată ceea ce e mai limpede ca orice. 

— Voi face mai mult, Saint-Aignan. 

— Ce veţi face, sire? 

— Ia-ţi mantia. 

— Dar, sire... 

— Ştii unde este camera domnişoarelor de onoare ale 
Doamnei? 

— Bineînţeles. 

— Cunoşti vreun mijloc de a pătrunde înăuntru? 


— Oh, aşa ceva nu. 

— Dar, în sfârşit, trebuie să cunoşti pe cineva de pe-acolo! 

— În adevăr, maiestatea voastră e un izvor de idei 
înțelepte. 

— Cunoşti pe cineva? 

— Da. 

— Pe cine cunoşti? Spune! 

— Cunosc pe un anumit tânăr care se are bine cu o 
anumită domnişoară. 

— De onoare? 

— Da, de onoare, sire. 

— Cu domnişoara de Tonnay-Charente? întrebă Ludovic 
râzând. 

— Nu, din păcate; cu Montalais. 

— Cum se numeşte tânărul? 

— Malicorne. 

— Bun. Te poţi bizui pe el? 

— Aşa cred, sire. El trebuie să aibă o cheie... Şi dacă are, 
întrucât şi eu i-am făcut lui un serviciu... mi-o va împrumuta. 

— E foarte bine! Să mergem. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

Regele îşi aruncă mantia sa pe umerii lui Saint-Aignan, iar 
el o luă pe a acestuia. Apoi ieşiră amândoi în vestibul. 


Capitolul II 


Ceea ce nu prevăzuse nici naiada, nici 
driada 


De Saint-Aignan se opri la capătul scării ce ducea spre 
domnişoarele de onoare, la mezanin şi la Doamna, deasupra. De 
acolo, printr-un valet pe care-l întâlni în drum, îi dădu de veste 
lui Malicorne, care se afla încă la Domnul. Nu trecură nici zece 
minute şi Malicorne se ivi, cu nasul în vânt, adulmecând prin 
umbră. 

Regele se retrase mai în urmă, ascunzându-se în partea 
cea mai întunecoasă a vestibulului. De Saint-Aignan, 


dimpotrivă, făcu un pas înainte. Dar la primele cuvinte prin 
care acesta îşi formulă dorinţa, Malicorne bătu în retragere. 

— Oh, oh — zise el — dumneavoastră cereţi să fiţi introdus 
în camerele domnişoarelor de onoare? 

— Da. 

— Dar înţelegeţi că nu pot face un asemenea lucru fără să 
ştiu ce scop urmăriţi prin asta. 

— Din nenorocire, scumpe domnule Malicorne, îmi este cu 
neputinţă să-ţi dau vreo explicaţie; trebuie deci să te încrezi în 
mine ca într-un prieten care te-a scos din încurcătură ieri şi te 
roagă să-l scoţi dumneata pe el astăzi. 

— Eu însă, domnule, v-am spus ce voiam: voiam să nu 
dorm sub cerul liber şi orice om cinstit poate mărturisi o 
asemenea dorinţă; pe când dumneavoastră, dumneavoastră nu 
mărturisiţi nimic. 

— Crede-mă, scumpe domnule Malicorne — stărui de 
Saint-Aignan — că, dacă mi-ar fi îngăduit să mă explic, m-aş 
explica. 

— Atunci, dragă domnule, cu neputinţă să vă dau voie să 
intraţi la domnişoara de Montalais. 

— De ce? 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine ca oricine, fiindcă m-aţi 
surprins pe un zid făcându-i curte domnişoarei de Montalais; şi, 
ar fi frumos din partea mea, spuneţi şi dumneavoastră, ca 
tocmai eu, care-i fac curte, să vă deschid uşa de la camera ei? 

— Eh, dar cine-ţi spune că pentru ea îţi cer cheia? 

— Atunci pentru cine? 

— Ea nu locuieşte singură, nu-i aşa? 

— Nu, fără îndoială. 

— Stă cu domnişoara de La Vallière? 

— Da. Însă dumneavoastră n-aveţi cu domnişoara de La 
Vallière mai multe legături decât aveţi cu domnişoara de 
Montalais şi nu sunt decât doi oameni cărora le-aş da această 
cheie: unul este domnul de Bragelonne, dacă m-ar ruga să i-o 
dau; celălalt e regele, dacă mi-ar ordona-o. 

— Ei bine, dă-mi cheia, domnule, îţi ordon! rosti regele 
ieşind din întuneric şi desfăcându-şi mantia. Domnişoara de 
Montalais va cobori lângă dumneata, în timp ce noi vom urca la 
domnişoara de La Valliere; căci numai cu ea singură avem 
treabă. 


— Regele! exclamă Malicorne, plecându-şi fruntea până la 
genunchii regelui. 

— Da, regele — zise Ludovic surâzând — regele, care îţi 
preţuieşte atât împotrivirea, cât şi capitularea. Ridică-te, 
domnule şi fă-ne serviciul pe care ţi-l cerem. 

— Sire, la ordinele voastre — răspunse Malicorne, luând-o 
pe scară în sus. 

Malicorne se pleca mereu în semn de supunere, în timp ce 
continua să urce. Dar regele, cu o vie hotărâre, îl urma aşa de 
repede, că, deşi Malicorne se afla cu mai multe trepte înaintea 
lui, ajunseră amândoi deodată în faţa camerei fetelor. Zări 
atunci, prin uşa rămasă întredeschisă în urma lui Malicorne, pe 
La Vallière, aşezată într-un fotoliu, iar în celălalt colţ pe 
Montalais, care îşi pieptăna părul, în rochie de casă, în picioare 
în faţa unei oglinzi mari, parlamentând cu Malicorne. 

Regele deschise uşa brusc şi intră. Montalais scoase un 
țipăt la zgomotul pe care-l făcu uşa, apoi, recunoscându-l pe 
rege, fugi şi se ascunse. Văzându-l pe rege, La Vallière se 
ridică, la rândul ei, pentru o clipă, ca o moartă reînsufleţită, pe 
urmă căzu din nou în fotoliul ei. Regele înaintă încet spre ea. 

— Mi-ai cerut o audienţă, domnişoară — îi spuse el cu o 
anumită răceală. Sunt gata să te ascult, vorbeşte. 

De Saint-Aignan, credincios rolului său de surd, de orb şi 
de mut, se aşezase, într-un ungher de după uşă, pe un scăunel 
fără spetează pe care întâmplarea i-l scosese parcă la comandă 
în cale. Adăpostit după tapiseria ce servea de draperie la uşă, 
cu spatele rezemat de perete, asculta astfel fără să fie văzut, 
rezumându-se la rolul câinelui de pază care aşteaptă şi 
veghează fără să-şi stânjenească întru nimic stăpânul. 

La Vallière, cuprinsă de spaimă văzându-l pe rege atât de 
iritat, se ridică pentru a doua oară şi, rămânând într-o atitudine 
de umilinţă, bâigui, rugătoare: 

— Sire, iertaţi-mă. 

— Dar, domnişoară, ce vrei să-ţi iert? întrebă Ludovic al 
XIV-lea. 

— Sire, am săvârşit o mare greşeală; mai mult decât o 
mare greşeală, o mare crimă. 

— Dumneata? 

— Sire, am adus o ofensă maiestăţii voastre. 

— Pentru nimic în lume — răspunse Ludovic al XIV-lea. 


— Sire, vă rog, nu păstraţi faţă de mine această cumplită 
asprime care arată mânia îndreptăţită a regelui. Ştiu că v-am 
adus o ofensă, sire; dar simt nevoia să vă explic cum v-am jignit 
fără să fi voit acest lucru, sire. 

— Mai întâi, domnişoară — zise regele — în ce fel crezi că 
m-ai ofensat? Eu nu văd cum. Să fie oare printr-o glumă de 
tânără fată, glumă foarte nevinovată, de altfel? Ai făcut haz pe 
seama unui tânăr prea încrezut în sine: nimic mai firesc; orice 
altă femeie, în locul dumitale, ar fi făcut acelaşi lucru. 

— Oh, maiestatea voastră mă striveşte cu astfel de cuvinte! 

— Şi pentru ce, oare? 

— Fiindcă dacă gluma ar fi pornit de la mine, ea n-ar mai fi 
fost cu totul nevinovată. 

— În sfârşit, domnişoară — reluă regele — asta e tot ce 
voiai să-mi spui cerându-mi o audienţă? 

Şi regele dădu să facă un pas înapoi. Atunci La Valliere, cu 
glasul scurt şi întretăiat, cu ochii secaţi de văpaia lacrimilor, 
făcu la rândul ei un pas spre rege. 

— Maiestatea voastră a auzit totul? întrebă ea. 

— Tot ce? 

— Tot ce-am spus eu sub stejarul regal? 

— Nu mi-a scăpat un singur cuvânt, domnişoară. 

— Şi maiestatea voastră, atunci când m-a auzit, a putut 
avea convingerea că am abuzat de credulitatea sa? 

— Da, credulitate, foarte bine, acesta e cuvântul. 

— Şi maiestatea voastră n-a bănuit că o biată fată ca mine 
poate fi constrânsă uneori să asculte de voinţa altcuiva? 

— Iartă-mă, dar n-aş crede niciodată că aceea a cărei 
voinţă părea să se exprime cu atâta libertate sub stejarul regal 
s-ar putea lăsa influenţată până într-atât de voinţa altcuiva. 

— Oh, dar ameninţarea, sire? 

— Ameninţarea!... Cine te ameninţa? Cine îndrăznea să te 
amenințe? 

— Cei care au dreptul să o facă, sire. 

— Eu nu recunosc nimănui dreptul să amenințe în regatul 
meu. 

— Iertaţi-mă, sire, se află chiar în preajma maiestăţii 
voastre persoane destul de suspuse pentru a avea, sau pentru a 
crede că au dreptul de a pierde pe o fată fără viitor, fără avere 
şi mângâindu-se numai cu bunul ei renume. 

— Dar cum să o piardă? 


— Făcând-o să-şi piardă acest bun renume printr-o 
ruşinoasă izgonire. 

— Oh, domnişoară — zise regele cu un aer de adâncă 
nemulţumire — îmi plac mult oamenii care se dezvinovăţesc 
fără să învinovăţească pe alţii. 

— Sire! 

— Da şi îmi vine greu, mărturisesc, să văd că o justificare 
uşoară, cum ar putea să fie a dumitale, se complică în faţa mea 
printr-o țesătură de mustrări şi învinuiri. 

— Cărora nu le daţi crezare, da? strigă La Valliere. 

Regele rămase tăcut. 

— Oh, spuneţi-mi-o-n faţă! repetă La Vallière cu un accent 
apăsat. . 

— Imi pare rău că trebuie să ţi-o mărturisesc — rosti 
regele înclinându-se cu răceală. 

Tânăra fată scoase o exclamaţie de îndurerare şi zise, 
lovindu-şi mâinile una de alta: 

— Aşadar, nu mă credeţi? 

Regele nu răspunse nimic. Trăsăturile domnişoarei de La 
Vallière se înăspriră deodată în faţa acestei tăceri. 

— Aşadar, presupuneţi că eu, eu — întări ea — am urzit 
acest ridicol, acest mârşav complot de a glumi într-un chip atât 
de neruşinat pe seama maiestăţii voastre? 

— Ei, Doamne, nu e nici ridicol, nici mârşav — zise regele 
— nu e nici măcar un complot: e o zeflemea mai mult sau mai 
puţin plăcută, asta-i totul. 

— Oh — murmură tânăra fată deznădăjduită — regele nu 
mă crede, regele nu vrea să mă creadă. 

— Prea bine, nu vreau să te cred! 

— Dumnezeule! Dumnezeule! 

— Ascultă: ce poate fi mai firesc, la urma urmei? Regele 
mă urmăreşte, mă ascultă, mă pândeşte; regele vrea poate să 
se amuze pe socoteala mea; ei bine, să ne amuzăm şi noi pe 
socoteala lui şi cum regele e un om de inimă, să ne legăm de 
inima lui. 

La Vallière îşi ascunse faţa în palme, înăbuşindu-şi un 
suspin. Regele însă continuă să vorbescă: se răzbuna fără milă 
pe biata victimă pentru tot ceea ce suferise el însuşi. 

— Să începem deci cu această poveste, că-l iubesc şi îl 
socot mai presus de toţi ceilalţi. Regele e atât de naiv şi atât de 


vanitos totodată, încât mă va crede şi atunci vom trâmbiţa 
această naivitate a regelui şi vom putea râde din plin. 

— Oh — strigă La Vallière — a gândi aşa ceva, a gândi aşa 
ceva e groaznic! 

— Dar — spuse mai departe regele — asta nu e totul: dacă 
acest prinţ plin de vanitate va lua joaca noastră în serios, dacă 
va face imprudenţa să arate în faţa lumii ceva ce-ar părea a fi o 
bucurie, ei bine, în faţa întregii curţi, regele va fi umilit; şi, într- 
o zi, îi voi putea spune o poveste nostimă iubitului meu, îi voi 
putea aduce o parte de zestre soţului, prin această aventură a 
unui rege păcălit de o tânără fată răutăcioasă. 

— Sire! strigă La Vallière zguduită, înnebunită. Nici un 
cuvânt mai mult, vă implor! Nu vedeţi oare că mă ucideţi? 

— O, glume! murmură regele, care începea totuşi să se 
înduioşeze. 

La Vallière căzu în genunchi, dar atât de tare, încât 
genunchii îi pocniră de parchet. Apoi zise, împreunându-şi 
mâinile: 

— Sire, prefer să îndur ruşinea, nu însă să ajung la trădare. 

— Ce faci? i se adresă regele, fără să dea totuşi vreun 
semn că ar avea de gând s-o ridice. 

— Sire, când vă voi fi jertfit cinstea şi judecata mea, atunci 
veţi crede poate în loialitatea mea. Povestea care vi s-a spus la 
Doamna, de către Doamna, e un neadevăr; ceea ce-am spus eu 
sub stejarul cel mare... 

— Ei bine? 

— Numai acela e adevărul. 

— Domnişoară! strigă regele. 

— Sire — continuă La Vallière pradă viitorii senzaţiilor ei 
— sire, de-ar trebui să mor de ruşine chiar în acest loc unde îmi 
sunt înfipţi genunchii, vă voi repeta până îmi va pieri glasul: am 
spus că vă iubeam... ei bine, vă iubesc! 

— Dumneata? 

— Vă iubesc, sire, din ziua în care v-am văzut întâia oară, 
din ziua când, la Blois, unde tânjeam, privirea voastră regală a 
căzut asupra mea, luminoasă şi întăritoare; vă iubesc, sire! E o 
crimă de lezmajestate, ştiu, ca o biată fată ca mine să se 
îndrăgostească de regele ei şi să i-o spună. Pedepsiţi-mă pentru 
această îndrăzneală, dispreţuiţi-mă pentru această nesocotinţă, 
dar nu spuneţi niciodată, nu credeţi nici o clipă că v-am putut 
ofensa, că v-am putut trăda. Mă cobor dintr-un sânge credincios 


regalității, sire; şi îmi iubesc... Îmi iubesc regele!... Oh, simt că 
mor! 

Şi deodată, sleită de puteri, fără glas, cu răsuflarea stinsă, 
căzu frântă în două, asemeni acelei flori de care vorbeşte 
Virgiliu şi pe care a atins-o coasa secerătorului. 

Regele, la aceste cuvinte, la această strigătoare declaraţie, 
nu mai simţi nici ură, nici îndoială; inima lui întreagă se 
deschise la flacăra vie a acestei iubiri care vorbea într-un grai 
atât de nobil şi atât de curajos. De aceea, când auzi mărturia 
pătimaşă a acestei iubiri, se topi deodată şi-şi acoperi faţa cu 
palmele. Dar când La Valliere îi apucă mâinile, când fierbintea 
strângere a tinerei fete îndrăgostite îi năpădi în artere, se 
înfierbântă la rândul lui şi, apucând-o pe La Vallière de mijloc, o 
ridică şi o lipi de pieptul său. Ea însă, istovită, lăsându-şi capul 
să-i atârne pe umăr, părea că nu mai trăieşte. Atunci regele, 
îngrozit, îl strigă pe de Saint-Aignan. 

De Saint-Aignan, care dusese discreţia până la a sta 
neclintit în locul lui, prefăcându-se că-şi şterge o lacrimă, 
alergă numaidecât la chemarea regelui. Îl ajută pe Ludovic s-o 
aşeze pe fată într-un fotoliu, îi frecă mâinile, o stropi cu esenţă 
de flori, strigându-i: 

— Domnişoară, haide, domnişoară, s-a sfârşit, regele vă 
crede, regele vă iartă. Ei, na, na! Luaţi seama, l-aţi tulburat 
prea tare pe rege, domnişoară; maiestatea sa e simţitor, 
maiestatea sa are o inimă. Ah, la naiba, domnişoară, treziţi-vă, 
regele e foarte palid! 

Într-adevăr, regele pălise mult. Cât despre La Vallière însă, 
ea nici nu se mişca. 

— Domnişoară, domnişoară — reluă de Saint-Aignan — zău 
aşa, veniţi-vă în fire, vă rog, vă implor, e timpul! Gândiţi-vă la 
un lucru: dacă regele se va simţi rău, voi fi silit să chem 
medicul. Ah, ce întâmplare, Dumnezeule! Domnişoară, scumpă 
domnişoară, treziţi-vă, faceţi un efort, repede, repede! 

Era cu neputinţă de a desfăşura mai multă elocvenţă decât 
făcea de Saint-Aignan; dar altceva mai puternic şi mai vibrant 
decât această elocvenţă o trezi pe La Vallière. Regele 
îngenunchease lângă ea şi îşi depunea în palma fetei acele 
sărutări fierbinţi care sunt pentru mână ceea ce sărutarea 
buzelor este pentru chip. Ea îşi reveni în cele din urmă în fire, 
îşi deschise încet ochii obosiţi şi, cu o privire stinsă, murmură 
uşor: 


— Oh, sire, maiestatea voastră m-a iertat, aşadar? 

Regele nu răspunse... era încă prea emoţionat. De Saint- 
Aignan crezu de cuviinţă să se îndepărteze din nou.... Înţelesese 
flacăra ce ţâşnea din ochii maiestăţii sale. 

La Vallière se ridică. 

— Şi acum, sire — spuse ea cu mult curaj — acum când m- 
am dezvinovăţit, aşa sper cel puţin, în faţa maiestăţii voastre, 
îngăduiţi-mi să mă retrag într-o mănăstire. Acolo îl voi 
binecuvânta pe regele meu toată viaţa, acolo voi muri iubindu-l 
pe Dumnezeu, care mi-a dat pe lumea asta o zi de fericire. 

— Nu, nu — răspunse regele — nu, dimpotrivă, vei sta şi 
vei trăi aici, binecuvântându-l pe Dumnezeu şi iubindu-l pe 
Ludovic, care îţi va da o viaţă de fericire, pe Ludovic care te 
iubeşte, pe Ludovic care ţi-o jură! 

— Oh, sire! Sire!... 

Şi cum La Vallière se îndoia încă, sărutările regelui 
deveniră atât de aprinse, că de Saint-Aignan crezu de datoria 
lui să treacă de partea cealaltă a tapiseriei. Dar aceste sărutări, 
pe care ea nu avu puterea să le respingă de la început, prinseră 
s-o ardă pe tânăra fată. 

— Oh, sire — strigă ea atunci — nu mă faceţi să mă căiesc 
de a fi fost atât de loială, căci ar însemna să înţeleg că 
maiestatea voastră mă dispreţuieşte încă. 

— Domnişoară — spuse deodată regele, retrăgându-se plin 
de respect — nu iubesc şi nu onorez pe nimeni pe lume mai 
mult ca pe dumneata şi nimeni de aici încolo nu va avea în 
inima mea mai multă preţuire decât dumneata, o jur în faţa lui 
Dumnezeu; de aceea, îţi cer iertare pentru pornirea mea 
nestăvilită, domnişoară, ea venea dintr-o iubire prea mare: dar 
pot să-ţi dovedesc că te voi iubi şi mai mult, respectându-te atât 
cât vei voi şi vei dori. Apoi, înclinându-se în faţa ei şi luându-i 
mâna, rosti: Domnişoară, vrei să-mi faci cinstea de a primi 
sărutarea pe care o depun acum pe mâna dumitale? 

Şi buzele regelui atinseră uşor, cu foarte mult respect, 
mâna tremurătoare a tinerei fete. 

— De azi încolo — adăugă Ludovic ridicându-se şi 
învăluind-o pe La Vallière cu privirea — de azi încolo eşti sub 
oblăduirea mea. Nu vorbi nimănui de răul pe care ţi l-am făcut, 
iartă-le altora răul pe care ţi l-au putut face. Pe viitor, vei fi atât 
de mult deasupra celorlalţi, încât, departe de a-ţi mai inspira 
teamă, ei nu-ţi vor mai stârni decât milă. 


Şi salută cu religiozitate, ca la ieşirea dintr-un templu. Pe 
urmă îl chemă pe de Saint-Aignan, care se apropie umil. 

— Conte — spuse el — sper că domnişoara va binevoi să-ţi 
acorde puţină prietenie, în schimbul aceleia pe care eu i-o voi 
păstra întotdeauna. 

De Saint-Aignan îşi îndoi genunchiul în faţa domnişoarei de 
La Valliere. 

— Câtă bucurie pentru mine — murmură el — dacă 
domnişoara îmi va face o asemenea onoare! 

— Mă duc să-ţi trimit înapoi prietena — zise regele. Adio, 
domnişoară, sau, mai degrabă, la revedere! Fii bună şi nu mă 
uita în rugăciunile dumitale. 

— Oh, sire — răspunse La Vallière — fiţi liniştit: sălăşluiţi 
în inima mea împreună cu Dumnezeu însuşi. 

Acest ultim răspuns îl îmbătă cu totul pe rege, care, foarte 
fericit, îl trase pe de Saint-Aignan pe scară în jos. 

Doamna nu prevăzuse un asemenea deznodământ: nici 
naiada, nici driada nu-i vorbiseră nimic în această privinţă. 


Capitolul III 


Noul general al iezuiţilor 


În timp ce La Vallière şi regele amestecau în prima lor 
mărturisire toate necazurile trecutului, toată fericirea 
prezentului, toate speranţele viitorului, Fouquet, reîntors la el, 
adică în apartamentul ce-i fusese rezervat la castel, se întreţinu 
cu Aramis exact despre ceea ce regele dăduse uitării în acel 
moment. 

— Acum spune-mi, domnule d'Herblay — începu Fouquet 
după ce-şi instală oaspele într-un fotoliu şi luă şi el loc alături — 
acum spune-mi unde ne aflăm cu afacerea Belle-Isle şi dacă ai 
mai primit veşti noi în legătură cu ea. 

— Domnule intendent superior — răspunse Aramis — totul 
se desfăşoară după cum dorim noi: cheltuielile au fost 
acoperite, nimeni n-a aflat despre planurile noastre. 

— Dar garnizoana pe care regele voia să o trimită acolo? 


— Am primit azi-dimineaţă ştirea că a sosit în insulă de 
cincisprezece zile. 

— Şi cum a fost primită? 

— Foarte bine. 

— Iar vechea garnizoană, ce s-a întâmplat cu ea? 

— A fost readusă pe continent la Sarzeau şi a fost 
numaidecât îndreptată spre Quimper. 

— Şi noii soldaţi? 

— Sunt de partea noastră în ceasul de faţă. 

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui, scumpe domnule de 
Vannes? 

— Sigur şi vei vedea singur, de altfel, cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Numai că, dintre toate garnizoanele, ştii asta, Belle-Isle 
este cea mai oropsită. 

— Ştiu asta şi am procedat în consecinţă; fără libertate de 
a se mişca, fără legături cu restul lumii, fără femei, fără jocuri; 
astfel încât — adăugă Aramis cu unul din acele surâsuri pe care 
numai el le avea — astăzi ţi-e mai mare mila să-i vezi pe bieţii 
băieţi cu câtă nerăbdare caută să se distreze şi cât de gata sunt 
să asculte de cel care le plăteşte micile lor petreceri. 

— Dar dacă ar petrece bine la Belle-Isle? 

— Dacă ar petrece pe cheltuiala regelui, l-ar iubi pe rege; 
dar dacă se plictisesc din ordinul regelui şi petrec în numele 
domnului Fouquet, îl vor iubi pe domnul Fouquet. 

— Şi l-ai prevenit pe administratorul meu astfel ca, îndată 
după sosirea lor... 

— Nu; au fost lăsaţi opt zile să se plictisească în toată 
puterea cuvântului; după opt zile însă au început să se plângă, 
spunând că cei dinaintea lor o duceau mai bine decât ei. Li s-a 
răspuns atunci că vechii ofiţeri au ştiut să-şi facă un prieten din 
domnul Fouquet şi că domnul Fouquet, cunoscându-i ca 
prieteni, s-a arătat darnic cu ei, în aşa fel încât nici unul să nu 
se plictisească pe pământurile sale. Ei au stat să chibzuiască. 
Dar numaidecât administratorul a adăugat că, fără să 
primească ordinele domnului Fouquet, el îl cunoştea destul de 
bine pe stăpânul său pentru a şti că orice gentilom în serviciul 
regelui îl interesa pe domnul Fouquet şi că, deşi nu-i văzuse 
încă pe noii veniţi, va face pentru ei tot atât cât făcuse şi pentru 
ceilalţi. 


— Minunat! Şi, în această privinţă, rezultatele au fost pe 
măsura făgăduielilor, sper! Doresc, dumneata ştii asta, să nu se 
făgăduiască în numele meu nimic ce nu s-ar putea îndeplini. 

— Cât despre asta, li s-au pus la dispoziţie ofiţerilor noştri 
două fregate şi caii dumitale; li s-au dat cheile de la casa 
principală; astfel că acum fac partide de vânătoare şi de 
plimbări cu doamnele care se găsesc la Belle-Isle şi cu acelea 
pe care le-au putut aduce de prin împrejurimi şi care nu se tem 
de răul de mare. 

— Şi sunt destule din acestea la Sarzeau şi la Vannes, nu-i 
aşa, sfinţia ta? 

— Oh, pe toată coasta! răspunse netulburat Aramis. 

— Dar în ce-i priveşte pe soldaţi? 

— N-au fost nici ei daţi uitării, fireşte; soldaţii se 
mulţumesc cu vin, cu hrană din belşug şi cu o soldă cât mai 
mare. 

— Foarte bine; astfel că...? 

— Astfel că ne putem bizui pe această garnizoană, care se 
arată a fi mai credincioasă decât cealaltă. 

— Bine. 

— De aici rezultă că, dacă Dumnezeu ne va ajuta să se 
schimbe garnizoana la fiecare două luni numai, în decurs de 
trei ani toată armata Franţei va fi trecut pe acolo şi în loc să 
avem un singur regiment de partea noastră, vom avea cincizeci 
de mii de oameni. 

— Da, îmi dau seama, domnule d'Herblay — zise Fouquet 
— că dumneata eşti un prieten preţios, neprecupeţit; dar, în 
toate acestea — adăugă el râzând — l-am uitat pe amicul nostru 
du Vallon: ce face el? Mărturisesc că, în răstimpul celor trei zile 
cât am stat la Saint-Mandé, nu m-am gândit la dânsul. 

— Oh, eu, în schimb, nu l-am dat de loc uitării — spuse 
Aramis. Porthos se află încă la Saint-Mande, uns la toate 
încheieturile, răsfăţat cu de-ale mâncării, nelipsit de vinuri 
alese; l-am lăsat să se plimbe prin parcul cel mic, prin care 
numai dumneata singur te plimbi când eşti acolo; şi se plimbă 
toată ziua. A reînceput să umble într-adevăr; îşi încearcă 
puterile frângând trunchiurile ulmilor tineri sau făcând să 
trosnească stejarii bătrâni, aşa cum se distra cândva Milon din 
Crotona şi întrucât în parc nu se găsesc lei, nu mă îndoiesc că-l 
vom regăsi întreg şi teafăr. E un om straşnic acest Porthos al 
nostru! 


— Da; numai că, aşteptând, are să se plictisească. 

— A, niciodată! 

— O să înceapă să pună întrebări. 

— Nu vede pe nimeni. 

— Dar, în sfârşit, aşteaptă sau speră ceva? 

— L-am lăsat să creadă într-o speranţă pe care i-o vom 
îndeplini într-o bună zi şi trăieşte cu această speranţă. 

— Care anume? 

— Aceea de a fi prezentat regelui. 

— Oh, oh, în ce calitate? 

— Ca inginer la Belle-Isle. 

— Ar fi cu putinţă? 

— De ce nu. 

— Ai dreptate. Dar acum n-ar fi mai bine să se reîntoarcă 
la Belle-Isle? 

— E chiar nevoie de el acolo; m-am şi gândit să-l trimit cât 
mai repede în insulă. Porthos are multă prestanţă; e un om ale 
cărui părţi slabe le cunoaştem numai noi — eu, d'Artagnan şi 
Athos. Nu se dă niciodată bătut şi e plin de demnitate; în faţa 
ofiţerilor, va face impresia unui paladin de pe vremea 
cruciadelor. Va îmbăta tot statul-major, fără ca el să se 
ameţească şi va fi pentru toată lumea un obiect de admiraţie şi 
de simpatie; şi apoi, dacă s-ar întâmpla să avem nevoie ca un 
ordin de-al nostru să fie îndeplinit de cineva, Porthos e un 
consemn viu, astfel încât oricine va trebui să treacă pe acolo pe 
unde va hotărî el. 

— Atunci, trimite-l înapoi. 

— Acesta este şi planul meu, dar abia peste câteva zile, 
căci trebuie să-ţi spun un lucru. 

— Ce anume? 

— Mă tem de d'Artagnan. El nu e la Fontainebleau, după 
cum ai putut să bagi de seamă şi d'Artagnan nu lipseşte 
degeaba, el nu stă niciodată degeaba. De aceea, acum, că 
treburile mele sunt încheiate, voi încerca să aflu care sunt 
treburile lui d'Artagnan. 

— Treburile dumitale sunt încheiate, zici? 

— Da. 

— În acest caz, eşti un om fericit şi aş vrea să pot spune 
acelaşi lucru şi despre mine. 

— Sper că nu ai de ce să fii neliniştit, totuşi! 

— Eh! 


— Regele te primeşte foarte binevoitor. 

— E adevărat. 

— Şi Colbert te lasă în pace? 

— Aproape. 

— Dacă-i aşa — zise Aramis cu acea înlănţuire de idei în 
care consta tăria lui — dacă-i aşa, atunci putem să ne gândim la 
ceea ce-ţi spuneam ieri cu privire la mititică. 

— Care mititică? 

— Ai şi uitat? 

— Da. 

— Cu privire la domnişoara de La Vallière. 

— Ah, aşa e. 

— Nu te trage inima s-o cucereşti pe această fată? 

— Dintr-un singur punct de vedere nu. 

— Care? 

— Că inima mea e dăruită alteia şi apoi nu simt absolut 
nimic pentru această copilă. 

— Oh, oh! făcu Aramis. Inima ţi-e dăruită, ai spus? 

— Da. 

— Ei, drace! Trebuie să iei seama la asta. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ar fi groaznic să nu fii stăpân pe inimă, atunci 
când, ca în cazul dumitale, ai atâta nevoie de cap. 

— Ai dreptate. De aceea, precum vezi, la cea dintâi 
chemare a dumitale, am şi părăsit totul. Dar să ne întoarcem la 
mititică. La ce crezi oare c-ar folosi să mă ocup de ea? 

— Iată: regele, se spune, are un capriciu pentru această 
fată; aşa se crede, cel puţin. 

— Şi dumneata, care le ştii pe toate, mai ştii şi altceva? 

— Ştiu că regele s-a schimbat repede; alaltăieri era nebun 
după Doamna; acum câteva zile, Domnul se plânsese reginei- 
mame împotriva regelui; au fost certuri conjugale, mustrări 
materne. 

— De unde ştii toate astea? 

— În sfârşit, le ştiu. 

— Şi? 

— În urma acestor certuri şi mustrări, regele nu i-a mai 
adresat nici un cuvânt şi nu i-a mai dat nici o atenţie alteţei sale 
regale. 

— După care? 


— După care şi-a îndreptat ochii spre domnişoara de La 
Vallière. La Vallière e domnişoară de onoare a Doamnei. Ştii ce 
se numeşte în dragoste un paravan? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine, domnişoara de La Vallière e paravanul Doamnei. 
Foloseşte-te de această situaţie. N-ai nevoie de aşa ceva, dar, în 
sfârşit, amorul propriu rănit va face cucerirea mai uşoară: 
mititica va cunoaşte taina regelui şi a Doamnei. lar dumneata 
ştii ce poate face un om inteligent cu o asemenea taină. 

— Dar cum să ajung la ea? 

— Dumneata mă întrebi asta? se miră Aramis. 

— De bună seamă, n-o să am timp să mă ocup de ei. 

— E o fată săracă, umilă, îi vei crea o situaţie: şi fie că îl 
subjugă pe rege ca amantă, fie că nu se apropie de el decât ca o 
confidentă, vei avea în ea o nouă adeptă. 

— Nu e rău — zise Fouquet. Dar ce-am putea face cu 
privire la această fată? 

— Atunci când ai dorit o femeie, ce-ai făcut, domnule 
ministru? 

— I-am scris. l-am făcut declaraţii de dragoste. Am adăugat 
că sunt la dispoziţia ei şi am semnat Fouquet. 

— Şi a rezistat vreuna? 

— Una singură — răspunse Fouquet. Dar acum patru zile a 
cedat şi ea, ca toate celelalte. 

— Vrei să-ţi dai osteneala de a-i scrie? spuse Aramis, 
întinzându-i o pană lui Fouquet. 

Fouquet o luă. 

— Dictează — zise el. Mi-e capul plin de atâtea alte griji, că 
n-aş fi în stare să însăilez nici două rânduri. 

— Fie — spuse Aramis. Scrie. 

Şi îi dictă: 


"Domnişoară, v-am văzut şi n-o să vă miraţi deloc 
spunându-vă că v-am găsit frumoasă. Dar, din lipsă de o poziţie 
demnă, de dumneavoastră, n-o să puteţi face altceva decât să 
lânceziţi la curte. Dragostea unui bărbat cinstit, în cazul că 
aveţi o ambiţie, ar putea fi o completare a spiri-tului şi 
farmecului dumneavoastră. 

Îmi aştern dragostea la picioarele dumneavoastră; dar, 
întrucât o dragoste, fie ea oricât de umilă şi discretă, poate să 
întineze obiectul cultului ei, nu se cade ca o persoană cu 


meritele dumneavoastră să rişte a fi compromisă fără un 
rezultat în ce priveşte viitorul ei. Dacă veţi binevoi să 
răspundeţi la iubirea mea, iubirea mea vă va dovedi 
recunoştinţa sa, ajutându-vă să deveniți pentru totdeauna liberă 
şi independentă." 


După ce scrise acestea, Fouquet îşi întoarse ochii către 
Aramis. 

— Semnează — îi spuse episcopul. 

— E neapărată nevoie? 

— Semnătura dumitale sub aceste rânduri face un milion; 
uiţi asta, scumpul meu ministru? 

Fouquet semnă. 

— Acum, prin cine vei trimite scrisoarea? întreba Aramis. 

— Printr-un valet de încredere. 

— Pe care te poţi bizui? 

— E omul meu de taină. 

— Foarte bine. 

— De altminteri, jucăm, în toată povestea asta, un joc care 
nu e deloc greu. 

— Cum asta? 

— Dacă ceea ce spui despre legăturile acestei fete cu 
regele şi cu Doamna e adevărat, regele îi va da tot bănetul pe 
care ea îl va dori. 

— Dar regele mai are bani de aruncat? întrebă Aramis. 

— Doamne, aşa se pare, căci nu mai cere. 

— Oh, are să ceară din nou, fii liniştit. 

— Ceva mai mult chiar, mă aşteptam să-mi vorbească 
despre serbarea mea de la Vaux. 

— Ei bine? 

— Nu mi-a spus nimic. 

— Are să-ţi spună. 

— Oh, îl crezi pe rege prea crud, dragul meu d'Herblay! 

— Nu pe el, în persoană. 

— Regele e tânăr, deci e bun. 

— E tânăr, deci e slab sau supus pasiunilor; iar domnul 
Colbert ţine în mâinile lui necioplite slăbiciunea şi pasiunile 
sale. 

— Vezi bine, dar, că te temi de el. 

— Nu tăgăduiesc asta. 

— Atunci sunt pierdut. 


— Cum adică? 

— Nu eram tare în preajma regelui decât prin bani. 

— Da, şi? 

— Acum sunt ruinat. 

— Nu eşti ruinat. 

— Cum nu? Îmi cunoşti dumneata afacerile mai bine decât 
mine? 

— Poate că da. 

— Şi dacă totuşi îmi va cere serbarea aceea? 

— O vei da. 

— Dar cu ce bani? 

— Ţi-au lipsit vreodată? 

— Oh, dacă ai şti cu ce preţ mi i-am procurat pe cei din 
urmă! 

— Cei pe care îi vei avea nu te vor costa nimic. 

— Dar cine mi-i va da? 

— Eu. 

— Îmi vei da dumneata şase milioane? 

— Da. 

— Dumneata, şase milioane? 

— Zece, dacă va fi nevoie. 

— Într-adevăr, scumpul meu d'Herblay — exclamă Fouquet 
— încrederea dumitale mă îngrozeşte mai mult decât însăşi 
mânia regelui. 

— Ei, lasă! 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Mă cunoşti, mi se pare. 

— Să zicem că mă înşel; spune-mi, atunci, ce gânduri ai? 

— Vreau pe tronul Franţei un rege care să-i fie devotat 
domnului Fouquet şi vreau ca domnul Fouquet să-mi fie devotat 
mie. 

— Oh — strigă Fouquet strângându-i mâna — dacă e vorba 
să fiu al dumitale, află că sunt întru totul; dar, cre-de-mă, 
dragul meu d'Herblay, îţi faci iluzii! 

— În ce privinţă? 

— Niciodată regele nu-mi va fi devotat mie. 

— Nu ţi-am spus că regele îţi va fi devotat, aşa mi se pare. 

— Ba da, dimpotrivă, aşa ai spus. 

— Nu ţi-am spus regele. Am spus un rege. 

— Nu e acelaşi lucru? 

— Din contră, e cu totul altceva. 


— Nu mai înţeleg nimic. 

— Ai să înţelegi. Presupune că acest rege va fi altcineva 
decât Ludovic al XIV-lea. 

— Altcineva? 

— Da, care va primi totul de la dumneata. 

— Cu neputinţă. 

— Chiar şi tronul său. 

— Oh, eşti nebun! Nu există alt om în afară de regele 
Ludovic al XIV-lea care ar putea sta pe tronul Franţei, nu văd 
pe altcineva pentru asta, pe nimeni altul. 

— Eu, unul, văd totuşi pe cineva. 

— Doar dacă nu cumva e vorba de Domnul — zise Fouquet 
privindu-l cu nelinişte pe Aramis... Însă Domnul... 

— Nu e vorba de Domnul. 

— Dar cum crezi că un prinţ care nu e de sânge, cum vrei 
ca un prinţ fără nici un drept... 

— Regele meu, sau, mai degrabă, regele dumitale, va fi tot 
ce trebuie să fie, n-avea nici o grijă. 

— la seama, ia seama, domnule d'Herblay, mă faci să mă 
cutremur, mă faci să-mi vie ameţeala. 

Aramis zâmbi. 

— O ameţeală şi un cutremur care te costă prea puţin — 
răspunse el. 

— Oh, încă o dată, mă înspăimânţi. 

Aramis zâmbi din nou. 

— Râzi? întrebă Fouquet. 

— În ziua hărăzită, vei râde şi dumneata ca mine; acum 
însă, trebuie să fiu singurul care râde. 

— Oh, explică-te! 

— În ziua hărăzită, am să mă explic, nu te îngriji de asta. 
Nici dumneata nu eşti sfântul Petru, după cum nici eu nu sunt 
Christos, totuşi îţi voi spune: "Om cu atât de puţină credinţă, de 
ce te îndoieşti?" 

— Ei, Doamne, mă îndoiesc... mă îndoiesc fiindcă nu văd. 

— Atunci înseamnă că eşti orb şi nu te voi mai privi ca pe 
sfântul Petru, ci ca pe sfântul Pavel şi îţi voi spune: "Va veni o zi 
când ochii ţi se vor deschide". 

— Oh — făcu Fouquet — cât aş vrea să cred! 

— Păcat însă că nu crezi! Dumneata, pe care te-am ajutat 
de zece ori să treci prăpastia în care singur căzuseşi, nu crezi, 
dumneata care de la procuror general te-ai înălţat la rangul de 


intendent al statului, de la rangul de intendent la rangul de cel 
dintâi ministru şi care de la rangul de cel dintâi ministru vei 
trece la acela de conducător al palatului... Dar nu — rosti el cu 
veşnicul lui surâs. Nu, nu, dumneata nu poţi să vezi şi, ca atare, 
nu poţi să crezi aşa ceva. 

Şi Aramis se ridică pentru a se retrage. 

— Un ultim cuvânt — zise Fouquet. Niciodată nu mi-ai 
vorbit astfel, niciodată nu te-ai arătat atât de încrezător, sau, 
mai bine zis, atât de îndrăzneţ. 

— Pentru că, spre a vorbi cu glas tare, trebuie să fii stăpân 
pe ceea ce spui. 

— Şi dumneata eşti? 

— Fireşte. 

— De când asta? 

— De ieri. 

— Oh, domnule d'Herblay, ia seama, împingi siguranţa 
până la cutezanţă! 

— Fiindcă atunci când eşti puternic, poţi fi cutezător. 

— Dumneata eşti puternic? 

— Ţi-am oferit zece milioane, ţi le ofer încă. 

Fouquet se ridică, foarte tulburat la rândul lui. 

— la să vedem — zise el — ia să vedem: ai vorbit de 
răsturnarea regilor, de înlocuirea lor cu alţi regi. Să mă ierte 
Dumnezeu, dar, dacă nu sunt nebun, asta ai spus adineauri. 

— Nu eşti câtuşi de puţin nebun, iar eu, într-adevăr, asta 
am spus adineauri. 

— Şi pentru ce-ai spus-o oare? 

— Pentru că poţi vorbi astfel despre tronuri răsturnate şi 
despre regi înălţaţi, când te simţi mai presus de regii şi de 
tronurile... de pe lumea asta. 

— Atunci eşti atotputernic? strigă Fouquet. 

— 'Ţi-am spus-o şi ţi-o repet — răspunse Aramis cu ochiul 
scăpărător şi cu buza tremurândă. 

Fouquet se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi lăsă capul să-i cadă 
în palme. Aramis îl privi o clipă, aşa cum ar fi făcut arhanghelul 
destinelor omeneşti în faţa unui simplu muritor. 

— Cu bine — îi spuse el — culcă-cte liniştit şi trimite 
scrisoarea făcută pentru La Vallière. Mâine ne vom vedea din 
nou, nu-i aşa? 

— Da, mâine — murmură Fouquet clătinând din cap ca un 
om care îşi revine în fine — dar unde ne vom revedea? 


— La plimbarea regelui, dacă vrei. 
— Foarte bine. 
Şi se despărţiră. 


Capitolul IV 


Furtuna 


A doua zi, vremea se arătă mohorâtă şi ceţoasă şi cum 
toată lumea ştia că era fixată o plimbare în programul regal, 
fiecare, când se sculă, îşi aruncă mai întâi ochii spre cer. 

Pe vârfurile arborilor plutea o negură deasă şi fierbinte, ce 
abia avusese puterea să se ridice la treizeci de picioare 
deasupra pământului sub razele unui soare ce nu se zărea decât 
prin vălul greu şi întunecat al unui nor. 

În dimineaţa aceea nu căzuse rouă. Iarba era uscată, florile 
erau ofilite. Păsările cântau cu mai puţină voioşie ca de obicei 
în frunzişul nemişcat, ce părea amorţit. Murmurul ciudat, 
nedesluşit, plin de viaţă, ce părea că se naşte şi trăieşte prin 
soare, acea răsuflare a naturii care vorbeşte necontenit în 
mijlocul tuturor celorlalte freamăte nu se simţea nicăieri, 
liniştea nu fusese niciodată atât de mare. 

Această tristeţe a cerului lovi ochii regelui în clipa când se 
sculă şi se duse la fereastră. Dar cum toate ordinele pentru 
plimbare fuseseră date, cum toate pregătirile fuseseră făcute, 
cum, amănunt şi mai hotărâtor, Ludovic îşi legase de această 
plimbare toate făgăduielile luate faţă de imaginaţia lui, şi, 
putem chiar spune, faţă de imboldurile inimii lui, regele decise, 
fără să stea în cumpănă, că starea timpului nu putea sa 
înrâurească plimbarea plănuită şi că, oricum ar fi vremea, 
plimbarea trebuia să aibă loc. 

De altfel, sunt în anumite domnii pământeşti, favorizate de 
cer, ceasuri când s-ar crede că voinţa unui rege de pe pământ 
poate să abată din drum voinţa divină. Augustus îl avea pe 
Virgiliu care să-i spună: Nocte placet tota redeunt spectacula 
mane. ("Noaptea hotărăşte ca jocurile publice să se reia în 
întregime dimineaţa") Ludovic al XIV-lea îl avea pe Boileau, 


care trebuia să-i spună cu totul altceva şi pe Dumnezeu, care 
trebuia să se arate aproape tot atât de binevoitor pentru el, aşa 
cum lupiter fusese pentru Augustus. 

Ludovic ascultă liturghia de dimineaţă ca de obicei, însă, 
trebuie să o mărturisim, cu gândurile puţin întoarse de la 
Creator, fiindcă în mintea lui stăruia amintirea creaturii. În 
timpul slujbei, el se îndeletnici să numere şi asta nu numai o 
dată, minutele, apoi secundele ce-l despărţeau de fericitul 
moment când va începe plimbarea, adică de momentul când 
Doamna va porni la drum împreună cu domnişoarele sale de 
onoare. 

Altminteri, e de la sine înţeles că nimeni la castel nu aflase 
de întrevederea ce avusese loc în ajun între La Vallière şi rege. 
Poate că Montalais, cu flecăreala ei cunoscută, ar fi putut să 
dezvăluie ceva; dar Montalais, în această împrejurare, era 
ţinută în frâu de Malicorne, care-i ferecase gura cu lacătul 
interesului comun. Cât despre Ludovic al XIV-lea, el era atât de 
fericit, încât îi iertase, sau aproape îi iertase Doamnei mica ei 
Tăutate din ajun. Într-adevăr, acum putea mai curând să se 
laude, decât să se plângă de aceasta. Fără gluma răutăcioasă a 
Doamnei, el n-ar fi primit scrisoarea trimisă de La Valliere; fără 
această scrisoare, n-ar fi avut loc întrevederea şi fără această 
întrevedere, ar fi rămas pradă nehotărârii. Stăruia deci prea 
multă fericire în inima lui pentru ca să mai încapă acolo vreo 
pizmă împotriva cuiva, cel puţin în acel moment. Ca atare, în 
loc să-şi încrunte sprânceana zărind-o pe cumnata lui, Ludovic 
îşi făgădui să-i arate şi mai mult prietenie şi să-i facă o primire 
mai graţioasă ca de obicei. Dar asta numai cu o condiţie şi 
condiţia era ca dânsa să apară cât mai devreme. 

Iată lucrurile la care se gândea Ludovic în timpul liturghiei 
şi care, trebuie să o spunem, îl făceau să uite, în decursul 
serviciului divin, pe acela de care ar fi trebuit să ţină mai ales 
seamă în calitatea lui de rege preacreştin şi de fiu mai mare al 
Bisericii. Noroc că Dumnezeu e îngăduitor cu rătăcirile 
tinereşti; tot ce e dragoste, chiar dragoste vinovată, găseşte 
atât de uşor iertare în părinteasca lui înţelegere, încât, ieşind 
de la slujbă, Ludovic, ridicându-şi ochii spre cer, putu să vadă, 
printre spărturile unui nor, un colţ al covorului de azur pe care 
calcă picioarele atotstă-pânitorului. 

Se întoarse la castel şi cum plimbarea fusese hotărâtă abia 
pe la amiază, iar acum nu erau decât ceasurile zece, se apucă 


să lucreze cu râvnă, împreună cu Colbert şi Lyonne. Dar cum, 
în timp ce lucra, Ludovic trecea mereu de la masă la fereastră, 
iar această fereastră se afla în partea dinspre pavilionul 
Doamnei, el putu să-l vadă în curte pe domnul Fouquet, căruia 
curtenii, în virtutea favoarei de care se bucurase în ajun, îi 
arătau mai multă atenţie ca oricând; Fouquet venea, cu un aer 
cât se poate de bine dispus şi fericit, să-i facă, la rândul lui, 
curte regelui. 

Instinctiv, zărindu-l pe Fouquet, regele se întoarse către 
Colbert. Colbert era numai surâs şi părea el însuşi plin de 
mulţumire şi de voioşie. Fericirea aceasta îl stăpânea din clipa 
când unul din secretarii lui intrase şi-i adusese un portofel pe 
care, fără să-l deschidă, vistiernicul îl vârâse în ma-rele buzunar 
al pantalonilor săi. Dar, cum în bucuria lui Colbert era 
totdeauna ceva necurat, Ludovic preferă, între cele două 
surâsuri, pe acela al lui Fouquet. li făcu semn intendentului 
superior să urce, apoi, întorcându-se către Lyonne şi Colbert, le 
spuse: _ 

—  Încheiaţi acest lucru şi lăsaţi-l pe biroul meu; îl voi 
cerceta când voi fi cu mintea mai limpede. 

Şi ieşi. 

La semnul regelui, Fouquet se grăbi să urce. Cât despre 
Aramis, care-l însoțea pe intendentul superior, aceste se 
amestecă în grupul curtenilor de rând şi se pierdu în mijlocul 
lor, fără ca regele să-l fi observat măcar. 

Regele şi Fouquet se întâlniră la capătul scării. 

— Sire — zise Fouquet văzând binevoitoarea primire pe 
care i-o pregătea Ludovic — sire, de câteva zile, maiestatea 
voastră mă umple de bucurie. Nu mai e un rege tânăr, ci un zeu 
tânăr cel care domneşte în Franţa, zeul plăcerii, al fericirii şi al 
dragostei. 

Regele roşi. Oricât de măgulitor, complimentul era puţin 
cam direct. 

Ludovic îl conduse pe Fouquet într-un mic salon ce 
despărţea cabinetul lui de lucru de camera de dormit. 

— Ştii pentru ce te-am chemat? spuse regele aşezându-se 
pe marginea ferestrei, în aşa fel ca să nu piardă nimic din ceea 
ce s-ar fi petrecut pe terasa unde dădea cea de a doua intrare a 
pavilionului Doamnei. 

— Nu, sire... dar, după zâmbetul grațios al maiestăţii 
voastre, pentru ceva plăcut, sunt încredinţat de asta. 


— Ah, presupui? 

— Nu, sire, privesc şi înţeleg. 

— Atunci, te înşeli. 

— Eu, sire? 

— Căci te-am chemat, dimpotrivă, ca să-ţi fac o mustrare. 

— Mie, sire? 

— Da şi dintre cele mai serioase. 

— Într-adevăr, maiestatea voastră mă înspăimântă... şi cu 
toate astea aştept, plin de încredere, judecata şi bunătatea 
voastră. 

— Ce-am auzit, domnule Fouquet, că pregăteşti o mare 
serbare la Vaux? 

Fouquet zâmbi cum face bolnavul la primul fior al unei boli 
uitate, dar care revine. 

— Şi pe mine nu vrei să mă inviţi? continuă regele. 

— Sire — răspunse Fouquet — nu mă gândeam la această 
serbare şi abia ieri seară unul din prietenii mei (Fouquet apăsă 
pe acest cuvânt) a binevoit să-mi dea ideea. 

— Dar ieri seară ne-am văzut şi nu mi-ai spus nimic despre 
asta, domnule Fouquet. 

— Sire, cum puteam să sper că maiestatea voastră va 
cobori în asemenea măsură din înaltele sfere în care trăieşte, 
încât să-mi cinstească locuinţa cu prezenţa sa regală? 

— Iartă-mă, domnule Fouquet, dar nu-mi vorbiseşi nimic 
despre serbarea dumitale. 

— Nu i-am vorbit regelui despre această serbare, repet, 
fiindcă, mai întâi, nimic nu fusese încă hotărât în legătură cu 
ea, şi, în al doilea rând, fiindcă mă temeam de un refuz. 

— Dar ce te făcea să-ţi fie teamă de un refuz, domnule 
Fouquet? Bagă de seamă, vreau să merg cu dumneata până la 
capăt. 

— Sire, marea dorinţă pe care o aveam de a şti că regele 
va primi invitaţia mea. 

— Ei bine, domnule Fouquet, nimic mai uşor, pe cât văd, 
decât să ne înţelegem. Dumneata doreşti să mă inviţi la 
serbare, eu doresc să vin; invită-mă şi voi veni. 

— Cum! Maiestatea voastră va binevoi să primească? 
murmură intendentul superior. 

— Într-adevăr, domnule — zise regele râzând — cred că am 
să fac mai mult decât să primesc: cred că am să mă invit singur. 


— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste şi cu 
atâta bucurie! strigă Fouquet. Mă văd silit să repet ceea ce 
domnul de La Vieuville îi spunea bunicului vostru Henric al IV- 
lea: Domine, non sum dignus. ("Stăpâne, nu sunt vrednic") 

— Răspunsul meu la aceasta, domnule Fouquet, e că, dacă 
vei da o serbare, invitat sau nu, voi veni la serbarea dumitale. 

— Oh, mulţumesc, mulţumesc, regele meu! rosti Fouquet 
înălţând capul sub această favoare, care, în gândul lui, însemna 
ruina sa. Dar cum a fost prevenită maiestatea voastră? 

— Prin zvon public, domnule Fouquet, care spune cele mai 
bune lucruri despre dumneata şi adevărate minuni despre casa 
domniei tale. Nu vei fi mândru, domnule Fouquet, că regele va 
fi gelos pe dumneata? 

— Asta mă va face cel mai fericit om de pe pământ, sire, 
deoarece în ziua când regele va fi gelos pe reşedinţa mea de la 
Vaux, înseamnă că voi avea ceva demn de a-i oferi regelui meu. 

— Ei bine, domnule Fouquet, pregăteşte-ţi serbarea şi 
deschide larg uşile casei domniei tale. 

— lar maiestatea voastră, sire, hotărâți ziua. 

— De astăzi într-o lună. 

— Sire, maiestatea voastră nu mai doreşte nimic altceva? 

— Nimic, domnule intendent superior, decât ca, de aici 
încolo, să te am lângă mine cât mai des cu putinţă. 

— Sire, am cinstea de a mă număra printre cei care vor 
însoţi pe maiestatea voastră la plimbare. 

— Foarte bine; tocmai ies, într-adevăr, domnule Fouquet, 
căci iată doamnele care vin la întâlnire. 

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se retrase de la fereastră 
nu numai cu nerăbdarea unui tânăr, ci cu a unui tânăr 
îndrăgostit, pentru a lua mănuşile şi bastonul pe care i le 
întindea valetul său de cameră. 

Afară se auzeau tropotele cailor şi uruitul roţilor prin 
nisipul din curte. Regele coborî scările. În clipa când apăru pe 
peron, fiecare se opri în loc. Regele păşi drept către regina cea 
tânără. Cât despre regina-mamă, din ce în ce mai suferindă din 
pricina bolii ce-o atinsese, ea nu mai voise să iasă. Maria-Tereza 
se urcă în trăsură împreună cu Doamna şi-l întrebă pe rege în 
ce parte doreşte să fie făcută plimbarea. Regele, care o zări în 
clipa aceea pe La Valliere, palidă încă în urma celor petrecute 
în ajun, urcându-se într-o caleaşcă împreună cu trei dintre 
prietenele ei, îi răspunse reginei că n-avea nici un fel de 


preferinţă şi că se va simţi bine oriunde se va afla dânsa. 
Regina porunci atunci să li se spună călăreţilor să se îndrepte 
spre Apremont. Călăreţii porniră înainte. 

Regele se urcă în şa. Câteva minute, el urmă trăsura 
reginei şi a Doamnei, călărind pe lângă portieră. 

Timpul se mai limpezise puţin; totuşi, un fel de văl de 
pulbere, asemenea unei pânze murdare, se întindea pe toată 
suprafaţa cerului; soarele făcea să strălucească în bătaia 
razelor sale pulberea argintie ce plutea în văzduhul îmbâcsit. 
Căldura devenise înăbuşitoare. Dar cum regele nu părea să ia 
în seamă starea cerului, nimeni nu se mai nelinişti de asta şi 
plimbarea, conform ordinului pe care-l dăduse regina, se 
îndreptă spre Apremont. 

Convoiul curtenilor era zgomotos şi vesel: se vedea că 
fiecare căuta să uite şi să-i facă şi pe ceilalţi să uite convorbirile 
înveninate din ajun. Doamna, mai ales, era încântătoare. 

Într-adevăr, Doamna, văzându-l pe rege lângă portiera 
trăsurii şi cum nu presupunea că el putea să fie acolo pentru 
regină, era însufleţită de speranţa că monarhul se întorsese la 
dânsa. Dar, după aproape un sfert de leghe de drum, regele, 
adresându-le un surâs grațios, le salută şi îşi struni calul, lăsând 
să treacă prin faţa lui trăsura reginei, apoi aceea a primelor 
doamne de onoare, apoi pe toate celelalte la rând, care, 
văzându-l că se opreşte, voiră să se oprească şi ele. Însă regele 
le făcu semn cu mâna să-şi urmeze calea mai departe. Când 
trecu trăsura în care se afla La Vallière, regele se apropie de 
ea. Le salută pe cele dinăuntru şi tocmai se pregătea să 
pornească pe lângă trăsura domnişoarelor de onoare, aşa cum 
mersese pe lângă aceea a Doamnei, când, deodată, şirul 
trăsurilor se opri în drum. 

Fără îndoială, regina, neliniştită că regele rămăsese în 
urmă, dăduse ordin să se întrerupă mersul. Ne amintim că ei i 
se lăsase libertatea de a conduce plimbarea. Regele o întrebă 
care îi era dorinţa pentru care oprise brusc trăsurile. 

— Vreau să mergem pe jos — răspunse regina. 

De bună seamă, ca spera că regele, care urma călare 
trăsura domnişoarelor de onoare, nu va îndrăzni să le urmeze 
pe acestea pe jos. 

Ajunseseră în mijlocul pădurii. Plimbarea, într-adevăr, se 
anunţa frumoasă, frumoasă mai ales pentru visători şi pentru 
îndrăgostiţi. Trei minunate alei lungi, umbrite şi neumblate, 


porneau din mica răspântie unde făcuseră popas. Alei 
îmbrăcate în verdeață, dantelate de frunzişuri, sfârşindu-se 
fiecare prin câte o palmă de cer ce se întrezărea pe sub bolțile 
de crengi — iată cum arăta locul. 

La capătul acestor alei treceau într-o parte şi în alta, dând 
semne vădite de îngrijorare, căprioarele speriate, care, după ce 
se opreau o clipă în mijlocul cărării şi ridicau capul în sus, o 
zbugheau ca nişte săgeți, afundându-se, dintr-o săritură, în 
ascunzişul pădurii, unde se făceau nevăzute, în timp ce, din 
când în când, câte un iepure filozof, aşezându-se pe coadă, îşi 
scărpina botul cu labele dinainte şi adulmeca aerul pentru a-şi 
da seama dacă toţi aceşti oameni care se apropiau şi care 
veneau să-i tulbure astfel meditaţiile, ospeţele şi iubirile nu 
erau urmaţi de vreun câine cu labele strâmbe sau nu aveau 
vreo puşcă ascunsă la subsuoară. 

Intreaga societate, de altminteri, coborâse din trăsură, de 
îndată ce o văzuse pe regină coborând. Maria-Tereza apucă 
braţul uneia dintre doamnele ei de onoare şi, după ce aruncă o 
privire piezişă regelui, care nu părea să bage câtusi de puţin de 
seamă că era ţinta atenţiei reginei, se adânci în pădure pe cea 
dintâi cărare ce-i ieşi înainte. 

Doi însoțitori mergeau înaintea regelui, curăţând cu 
bastoanele cărarea de crengi uscate şi înlăturind mărăcinii ce 
puteau să încurce drumul. 

Coborând din trăsură, Doamna se pomeni lângă ea cu 
domnul de Guiche, care se înclină în faţa ei, gata să-i stea la 
dispoziţie. 

Domnul, încântat de baia făcută cu două zile în urmă, 
declarase că optează pentru râu şi, îngăduindu-i lui de Guiche 
să plece, rămăsese la castel împreună cu Manicamp şi cavalerul 
de Lorraine. Nu mai simţea nici urmă de gelozie. In zadar fu 
deci căutat printre cei din cortegiu; dar, cum Domnul era un 
prinţ cu apucături ciudate, care de obicei nu prea ţinea seama 
de plăcerea generală, lipsa lui fu mai curând un prilej de 
mulţumire, decât de regret. 

Fiecare urmă exemplul dat de regină şi de Doamne, 
pornind încotro îi era pe plac, la întâmplare şi la noroc. 

Regele, am spus, rămăsese lângă La Vallière şi, 
descălecând chiar în clipa când se deschidea uşa de la trăsură, 
îi oferi braţul. Nuniaidecât, Montalais şi Tonnay-Charente se 
îndepărtară, prima din calcul, a doua din discreţie. Atât doar ca 


între ele exista această deosebire: pe când una se îndepărta din 
dorinţa de a-i fi pe plac regelui, cealaltă o făcea spre a-i 
displace. 

În timpul ultimei jumătăţi de ceas, vremea însăşi se 
zbârlise: vălul acela de ceaţă, ca împins de un vânt cald, se 
retrăsese spre apus; apoi, îmbrâncit de un curent potrivnic, 
rătăcea greoi, domol, prin văzduh. Se simţea că se apropie 
furtuna; dar cum regele nu o vedea, nimeni nu se credea 
îndreptăţit s-o vadă. 

Plimbarea fu, deci, continuată; câteva spirite neliniştite îşi 
ridicau din când în când ochii spre cer. Altele, mai fricoase, se 
plimbau fără să se depărteze de trăsuri, unde se gândeau să 
găsească un adăpost în caz de ploaie. Dar cea mai mare parte a 
cortegiului, văzându-l pe rege intrând fără teamă în pădure cu 
La Vallière, cea mai mare parte a cortegiului, spunem, îl urmă 
pe rege. Ceea ce regele văzând, o luă de mână pe La Vallière şi 
se furişă cu ea pe o cărare lăturalnică, unde, de astă dată, 
nimeni nu îndrăzni să-l mai urmeze. 


Capitolul V 


Ploaia 


În acest timp, chiar în partea spre care se îndreptaseră, 
singuri, regele şi La Vallière, doi bărbaţi înaintau în sus, 
mergând pe sub copaci, în loc să ţină mijlocul cărării, fiind 
foarte îngrijoraţi de felul cum arăta cerul. Aveau capetele 
plecate, ca nişte oameni ce se gândesc la probleme mari. Nu-i 
văzuseră nici pe de Guiche, nici pe Doamna, nici pe rege, nici 
pe La Vallière. Deodată, ceva spintecă văzduhul, ca o ţâşnire de 
foc, urmată de un bubuit surd şi îndepărtat. 

— Ah — zise unul dintre cei doi bărbaţi ridicând capul — 
vine furtuna. Ne întoarcem la trăsuri, scumpul meu d'Herblay? 

Aramis se uită în sus, cercetând atmosfera. 

— O — făcu el — nu e cazul să ne grăbim! Apoi reluă 
convorbirea pe care, fără îndoială, o întrerupsese: Spuneai, 


deci, că scrisoarea pe care am întocmit-o aseară trebuie să fi 
ajuns până în ceasul de faţă la destinaţie. 

— Sunt mai mult ca sigur că da. 

— Prin cine ai trimis-o? 

— Prin omul meu de taină, aşa cum am avut onoarea să-ţi 
spun. 

— Ţi-a adus răspunsul? 

— Nu lam mai văzut; pesemne că fata se afla în 
apartamentul Doamnei, sau poate se îmbrăca în camera ei şi va 
fi spus să aştepte. A venit apoi ora plecării şi am pornit încoace. 
Aşa că nu ştiu ce s-a petrecut acolo. 

— L-ai văzut pe rege înainte de plecare? 

— Da. 

— Cum l-ai găsit? 

— Foarte cumsecade sau ticălos, după cum va fi fost sincer 
sau ascuns. 

— Şi serbarea? 

— Va avea loc peste o lună. 

— S-a invitat singur? 

— Cu o stăruinţă în care am recunoscut amestecul lui 
Colbert. 

— Foarte bine. 

— Noaptea nu ţi-a spulberat iluziile? 

— Ce iluzii? 

— În legătură cu sprijinul pe care poţi să mi-l dai în 
această împrejurare. 

— Nu, am stat şi am scris toată noaptea, astfel încât toate 
ordinele au fost date. 

— Serbarea va costa câteva milioane, să nu te amăgeşti cu 
gândul. 

— Eu îţi voi da şase... Pregăteşte şi dumneata încă două 
sau trei, ca să fie. 

— Eşti un om miraculos, dragul meu d'Herblay! 

Aramis surâse. 

— Dar — întrebă Fouquet cu un rest de îngrijorare — de 
vreme ce vânturi astfel milioanele, de ce, acum câteva zile, nu i- 
ai dat din buzunarul dumitale cele cincizeci de mii de livre lui 
Baisemeaux? 

— Pentru că, acum câteva zile, eram la fel de sărac ca Iov. 

— Şi astăzi? 

— Astăzi sunt mai bogat decât regele. 


— Prea bine — zise Fouquet — mă pricep la oameni. Ştiu 
că n-ai fi în stare să-ţi calci cuvântul; şi nu vreau să-ţi pătrund 
taina: aşa că, să nu mai vorbim despre asta. 

În acel moment se auzi un bubuit înfundat, care izbucni 
deodată într-un tunet ce cutremură văzduhul. 

— Oh, oh — făcu Fouquet — ţi-am spus eu! 

— Haide — zise Aramis — repede la trăsuri. 

— Nu vom mai avea timp — răspunse Fouquet — iată 
ploaia. 

Într-adevăr, ca şi cum cerul s-ar fi deschis, o răpăială cu 
picuri mari începu să răsune numaidecât pe bolta de frunziş a 
pădurii. 

— Oh — zise Aramis — mai avem încă timp să ajungem, la 
trăsuri înainte ca apa să pătrundă prin frunziş. 

— Ar fi poate mai bine — zise Fouquet — să ne adăpostim 
în vreo grotă. 

— Da, însă unde să găsim grota? întrebă Aramis. 

— Ştiu eu una, la zece paşi de aici — răspunse Fouquet cu 
un zâmbet. Apoi, după ce privi în jur, adăugă: Da, e acolo. 

— Ce fericit eşti că ai o memorie aşa de bună! zise Aramis, 
zâmbind la rândul lui. Dar nu ţi-e teamă că, văzând că nu ne 
mai întoarcem, vizitiul dumitale are să-şi închipuie că am 
apucat alt drum şi are să plece o dată cu celelalte trăsuri ale 
curţii? 

— Oh — răspunse Fouquet — nu e nici o primejdie: când 
îmi las vizitiul şi trăsura undeva, numai un ordin precis al 
regelui ar putea să-i urnească din loc şi poate nici atunci. De 
altminteri, mi se pare că nu suntem singurii care am ajuns atât 
de departe: aud paşi şi un murmur de glasuri. 

Şi, spunând acestea, Fouquet se întoarse, desfăcând cu 
bastonul un pâlc de ramuri ce-i închideau calea. Privirea lui 
Aramis pătrunse o dată cu a lui prin deschizătură. 

— O femeie! exclamă Aramis. 

— Un bărbat! rosti Fouquet. 

— La Vallière! 

— Regele! 

— Oh, oh — făcu Aramis — nu cumva regele cunoaşte şi el 
peştera dumitale? Nu m-aş mira câtuşi de puţin; mi se pare că e 
în strânse legături cu nimfele de la Fontainebleau. 

— Nu-i nimic — zise Fouquet — să mergem totuşi acolo. 
Dacă n-o cunoaşte, vom vedea ce are să facă; dacă o cunoaște, 


cum ea are două guri, în timp ce el va intra pe una, noi vom ieşi 
pe cealaltă. 

— E departe? întrebă Aramis. lată că a început să ne ude 
ploaia. 

— Am şi ajuns. 

Fouquet dădu la o parte câteva ramuri şi în faţa lor apăru o 
scobitură în stâncă, acoperită în întregime de curpeni, de 
pălării şi de un strat gros de muşchi. Fouquet arătă calea. 
Aramis îl urmă. 

În clipa când să intre în grotă, Aramis întoarse capul. 

— Oh, oh — zise el — iată-i că pătrund în pădure, iată-i că 
vin încoace. 

— Ei bine, să le cedam locul — rosti Fouquet zâmbind şi 
trăgându-l pe Aramis de poala mantiei. Nu cred, totuşi, ca 
regele să cunoască peştera mea. 

— Într-adevăr — răspunse Aramis — caută un adăpost, însă 
un copac cu frunzişul mai des, asta-i tot. 

Aramis nu se înşela: ragele privea în sus, nu în jurul lui. O 
ţinea pe La Vallière de braţ, cu mâna lui pe mâna ei. 

La Vallière începea să alunece prin iarba udă. Ludovic privi 
cu mai multă atenţie de jur împrejur şi, zărind un stejar uriaş, 
cu ramuri stufoase, o trase pe La Vallière sub coroana lui. Biata 
fată privea cu nelinişte în jurul ei; părea că se teme şi totodată 
că doreşte să fie urmărită de cineva. 

Regele o lipi cu spatele de trunchiul copacului, a cărui 
largă circumferință, apărată de desimea frunzişului, era încă 
uscată, ca şi cum în acel moment ploaia n-ar fi căzut în şuvoaie. 
El stătea în faţa ei, cu capul gol. După o clipă însă, câteva 
picături pătrunseră prin rămurişul copacului şi căzură pe 
fruntea regelui, care nu le luă în seamă. 

— Oh, sire! murmură La Vallière, vrând să-l apere cu 
propria lui pălărie. 

Dar regele se înclină şi refuză cu îndărătnicie să-şi acopere 
capul. 

— Acum avem prilejul să le oferim locul nostru — şopti 
Fouquet la urechea lui Aramis. 

— Acum avem prilejul să ascultăm şi să nu scăpăm o vorbă 
din ceea ce-şi vor spune — răspunse Aramis la urechea lui 
Fouquet. 

Într-adevăr, amândoi tăcură chitic şi glasul regelui putu să 
ajungă până la ei. 


— Oh, Doamne sfinte, domnişoară — zise regele — văd, sau 
mai degrabă îţi ghicesc neliniştea; crede-mă că-mi pare foarte 
rău de a te fi îndepărtat de restul grupului şi de a te fi adus într- 
un loc unde ai să suferi din pricina ploii. Te-a şi udat, ba poate 
ţi-e şi frig? 

— Nu, sire. 

— Tremuri totuşi. 

— Sire, mă tem să nu se interpreteze în rău lipsa mea într- 
un moment când, fără îndoială, toată lumea s-a strâns la un loc. 

— Ţi-aş propune să ne întoarcem la trăsuri, domnişoară; 
dar, iată, priveşte, ascultă şi spune-mi dacă e cu putinţă să ne 
mişcăm de aici în clipa de faţă. 

Într-adevăr, cerul răsuna de trăsnete şi ploaia cădea în 
şiroaie. 

— De altminteri — continuă Ludovic — nu se poate face 
nici o interpretare în defavoarea dumitale. Nu eşti oare însoţită 
de regele Franţei, adică de primul gentilom al regatului? 

— De bună seamă, sire — răspunse La Vallière — şi asta e 
o mare cinste pentru mine; însă nu pentru mine mă tem de cele 
ce s-ar putea spune. 

— Pentru cine, atunci? 

— Pentru voi, sire. 

— Pentru mine, domnişoară? spuse regele, surâzând. Nu 
înţeleg ce vrei să spui. 

— Maiestatea voastră a uitat oare cele ce s-a întâmplat 
aseară la alteţa sa regală? 

— Oh, să uităm asta, te rog, sau, mai degrabă, îngăduie-mi 
să-mi reamintesc totul, spre a-ţi mulţumi încă o dată pentru 
scrisoarea dumitale şi... 

— Sire — îl întrerupse La Vallière — începe să curgă apa şi 
maiestatea voastră stă cu capul descoperit. 

— Te rog, să nu ne îngrijim decât de dumneata, 
domnişoară. 

— Oh, eu — răspunse La Vallière cu un surâs — eu sunt o 
ţărancă obişnuită să colind câmpiile Loarei şi parcul de la Blois, 
pe orice vreme. Iar cât despre îmbrăcămintea mea — adăugă ea 
privindu-şi rochia simplă, de muselină — maiestatea voastră 
vede prea bine că n-am mare lucru de pierdut. 

— E adevărat, domnişoară, am observat nu numai o dată că 
datorezi totul aproape numai dumitale însăţi şi nimic 


îmbrăcăminţii. Nu eşti deloc cochetă şi asta, după mine, e o 
mare însuşire. 

— Sire, nu mă faceţi mai perfectă decât sunt şi spuneţi mai 
degrabă: nu eşti în stare să fii cochetă. 

— Pentru ce asta? 

— Pentru că — răspunse La Vallière zâmbind — pentru că 
nu sunt bogată. 

— Atunci mărturiseşte că-ţi plac lucrurile frumoase! rosti 
cu însufleţire regele. 

— Sire, nu socotesc frumoase decât lucrurile la care pot să 
ajung. Tot ceea ce e prea sus pentru mine... 

— Te lasă nepăsătoare? 

— Îmi e străin, ca fiindu-mi neîngăduit. 

— Iar eu, domnişoară — răspunse regele — socotesc că nu 
eşti la curtea mea pe treapta pe care ai merita să fii. Nu mi s-a 
vorbit îndeajuns, de bună seamă, despre serviciile familiei 
dumitale. Înzestrarea casei dumitale a fost în chip crud 
nesocotită de către unchiul meu. 

— Oh, nu, sire. Alteţa sa regală monseniorul duce de 
Orleans a fost totdeauna cât se poate de bun cu domnul de 
Saint-Remy, tatăl meu vitreg. Serviciile au fost neînsemnate şi 
se poate spune că am fost răsplătiți după faptele noastre. Nu 
toată lumea are norocul să găsească prilejuri de a-şi sluji regele 
cu strălucire. Fireşte, nu mă îndoiesc că, dacă prilejul s-ar fi 
ivit, familia mea ar fi dat dovadă de o inimă tot atât de mare pe 
cât îi era dorinţa, dar noi n-am avut această fericire. 

— Ei bine, domnişoară, e datoria regilor să îndrepte 
greşelile hazardului şi îmi iau bucuros sarcina de a repara, cât 
mai repede, în ceea ce te priveşte, vitregia soartei. 

— Nu, sire — strigă La Vallière cu aprindere — vă rog să 
lăsaţi lucrurile în starea în care sunt. 

— Cum, domnişoară, refuzi ceea ce trebuie, ceea ce vreau 
să fac pentru dumneata? 

— S-a făcut tot ceea ce doream, sire, atunci când mi s-a 
acordat cinstea de a fi numită în casa Doamnei. 

— Dar dacă refuzi pentru dumneata, primeşte cel puţin 
pentru ai dumitale. 

— Sire, intenţia voastră atât de mărinimoasă mă tulbură şi 
mă sperie, căci, făcând pentru familia mea ceea ce bunătatea 
voastră vă îndeamnă să faceţi, maiestatea voastră ne va crea 
nouă pizmuitori, iar sieşi duşmani. Lăsaţi-mă, sire, în situaţia 


modestă în care mă aflu, lăsaţi simţămintelor pe care le pot 
încerca gingaşa bucurie a dezinteresării. 

— Oh, iată un limbaj cu adevărat minunat — zise regele. 

— Aşa e — murmură Aramis la urechea lui Fouquet — şi 
regele nu trebuie să fie obişnuit cu aşa ceva. 

— Dar dacă ea va răspunde tot aşa şi la scrisoarea mea? 
întrebă Fouquet. 


— Lasă — răspunse Aramis — să nu ne grăbim şi să 
aşteptăm sfârşitul. 
— Şi apoi, scumpe domnule d'Herblay — adăugă 


intendentul superior, neputând să creadă în toate vorbele pe 
care le spusese La Vallière — e adesea un calcul dibaci în a 
căuta să pari dezinteresat cu regii. 

— Este tocmai ceea ce gândeam şi eu acum — răspunse 
Aramis. Dar să ascultăm. 

Regele se apropie de La Vallière şi, cum ploaia pătrundea 
tot mai mult prin frunzişul stejarului, îşi ţinu pălăria deasupra 
capului tinerei fete. Ea îşi ridică frumoşii săi ochi albaştri spre 
această pălărie regală care o apăra de ploaie şi dădu din cap, 
lăsând să-i scape un suspin. 

— Oh, Doamne — murmură regele — ce gând trist poate să 
mai ajungă până la inima dumitale, când eu o ocrotesc cu a 
mea? 

— Sire, am sa vă spun. Am mai încercat să ating această 
chestiune, atât de greu de ridicat pentru o fată de vârsta mea, 
dar maiestatea voastră mi-a impus tăcerea. Sire, maiestatea 
voastră nu-şi mai aparţine; sire, maiestatea voastră e însurat; 
orice sentiment ce-ar îndepărta pe maiestatea voastră de 
regină, împingând pe maiestatea voastră să se ocupe de mine, 
ar fi pentru regină izvorul unei adânci tristeţi. 

Regele încercă s-o întrerupă, dar ea continuă cu un gest 
rugător: 

— Regina iubeşte pe maiestatea voastră cu o dragoste 
lesne de înţeles; regina urmăreşte din ochi pe maiestatea 
voastră la fiecare pas care o depărtează de dânsa. Având 
fericirea de a fi întâlnit un asemenea soţ, că se roagă cerului cu 
lacrimi în ochi să-i păstreze acest dar şi e geloasă de cea mai 
neînsemnată mişcare a inimii voastre. 

Regele voi iarăşi să spună ceva, dar şi de astă dată La 
Vallière îndrăzni să-l oprească. 


— N-ar fi oare o faptă vinovată — îi spuse ea — dacă, 
văzând o dragoste atât de vie şi atât de nobilă, maiestatea 
voastră i-ar da reginei un prilej de gelozie? Oh, iertaţi-mi acest 
cuvânt, sire! Oh, Doamne, e cu neputinţă, ştiu, sau mai degrabă 
ar trebui să fie cu neputinţă ca regina cea mai măreaţă din 
lume să fie geloasă pe o biată fată ca mine! Dar e femeie, 
această regină şi inima sa, ca a oricărei simple femei, se poate 
înclina către bănuielile pe care oamenii răi i le-ar stârni. În 
numele cerului, sire, nu vă ocupați de mine, nu sunt vrednică de 
atâta cinste! 

— Oh, domnişoară — rosti atunci regele — dar nu te 
gândeşti că, vorbindu-mi astfel, nu faci decât să-mi schimbi 
stima în admiraţie? 

— Sire, luaţi cuvintele mele drept ceea ce nu vor să fie; mă 
vedeţi mai bună decât sunt; mă socotiți mai vrednică decât m-a 
creat Dumnezeu. Fiţi îndurător, sire, căci, dacă nu l-aş şti pe 
rege cel mai generos om din regatul său, aş crede că regele 
vrea să-şi bată joc de mine. 

— Oh, fireşte, nici vorbă nu poate fi ca dumneata să crezi 
una ca asta! strigă Ludovic. 

— Sire, voi fi silită să o cred, dacă regele continuă să-mi 
vorbească în felul acesta. 

— Sunt, aşadar, un Prinţ tare nefericit — zise regele cu o 
tristeţe care nu avea nimic prefăcut — cel mai nefericit Prinţ al 
creştinătăţii, deoarece n-am puterea de a o face să creadă în 
cuvintele mele pe aceea pe care o iubesc cel mai mult pe lume 
şi care îmi zdrobeşte inima refuzând să creadă în iu-birea mea. 

— Oh, sire — rosti La Valliere îndepărtându-se încet de 
rege, care se apropiase din ce în ce mai mult de ea — iată, mi 
se pare că furtuna se potoleşte şi ploaia încetează. 

Dar, chiar în clipa când biata copilă rostea aceste cuvinte, 
pentru a-şi înfrâna inima, care, fără îndoială, bătea în acelaşi 
tact cu a regelui, furtuna se hotări să o dezmintă: un fulger 
albăstrui învălui pădurea într-o lumină fantastică şi un tunet 
asemănător cu o salvă de artilerie bubui deasupra capetelor 
celor doi tineri, ca şi cum creasta stejarului sub care se 
adăposteau ar fi slobozit ea însăşi această descărcare. Fata nu- 
şi putu stăpâni un țipăt de groază. Regele, cu un braţ, o apropie 
de pieptul său, iar pe celălalt şi-l ridică deasupra capului ei, ca 
pentru a o apăra de trăsnet. Urmă o clipă de tăcere în care 
acest grup, plin de farmec, ca tot ce este tânăr şi plăcut, 


rămase nemișcat, în timp ce Fouquet şi Aramis îi priveau cu 
admiraţie, nu mai puţin neclintiţi la locurile lor decât erau 
regele şi La Vallière. 

— Oh, sire, sire — murmură La Vallière — auziţi? 

Şi îşi lăsă capul să-i cadă pe umărul lui. 

— Da — răspunse regele — vezi că furtuna nu s-a potolit? 

— Sire, e o prevestire. 

Regele zâmbi. 

— Sire, e glasul lui Dumnezeu care ameninţă. 

— Ei bine — zise regele — am să consider acest fulger o 
prevestire şi chiar o ameninţare, dacă în răstimp de cinci 
minute se va repeta cu aceeaşi putere fi cu aceeaşi dârzenie; 
dar dacă nu, dă-mi voie să cred că furtuna e furtună şi nimic 
altceva. 

În aceeaşi clipă, regele ridică faţa ca pentru a întreba 
cerul. Dar, ca şi cum cerul ar fi fost complicele lui Ludovic, în 
răstimpul celor cinci minute de tăcere care urmară după 
trăsnetul ce-i speriase pe cei doi îndrăgostiţi nu se mai auzi nici 
o bubuitură nouă, iar când un tunet răsună iarăşi, ce se 
rostogolea în depărtare, încât ai fi zis că în decurs de cinci 
minute furtuna, pusă pe goana, ar fi străbătut zeci de leghe, 
biciuită de aripa vântului. 

— Ei bine, Louise — spuse regele în şoaptă — acum mă mai 
ameninţi oare cu mânia cerului? Şi, fiindcă ai vrut să faci din 
trăsnet o prevestire, te mai îndoieşti oare că nu poate fi vorba, 
în nici un caz, de o prevestire rea? 

Tânăra fată ridică încet capul. Între timp, apa străbătuse 
bolta frunzişului şi acum cădea în picuri mari pe chipul regelui. 

— Oh, sire, sire! şopti ea cu un accent trădând atâta 
îngrijorare, încât îl tulbură până şi pe rege în cel mai înalt grad. 
Oare pentru mine stă regele cu capul descoperit în ploaie? 
murmură ea. Dar cine sunt eu? 

— Eşti, vezi bine — răspunse regele — divinitatea care 
gonegşte furtuna, zeiţa care readuce timpul frumos! 

Într-adevăr, o rază de soare, strecurându-se prin desişul 
pădurii, făcea să strălucească, asemeni unor diamante, 
picăturile de apă ce se prelingeau pe marginea frunzelor sau se 
desprindeau şi picurau în jos printre crengile copacului. 

— Sire — zise La Valliere aproape învinsă, dar făcând o 
sforţare supremă — sire, pentru cea din urmă oară, gândiţi-vă 
la durerile pe care maiestatea voastră va avea să le îndure din 


pricina mea. În această clipă, Dumnezeule!, sunteţi căutat, 
sunteţi chemat. Regina trebuie să fie neliniştită, iar Doamna, 
oh, Doamna!... strigă tânăra fată cu o pornire ce semăna a 
groază. 

Acest nume avu un anume efect asupra regelui: el tresări 
şi o lăsă pe La Vallière, pe care o ţinuse până atunci în braţele 
sale. Apoi se duse la marginea cărării, pentru a se uita de-a 
lungul ei, după care se reîntoarse cu un aer îngrijorat lângă La 
Vailiere. 

— Doamna ai spus? întrebă el. 

— Da, Doamna; Doamna, care e de asemeni geloasă — 
răspunse La Vallière cu o voce gravă. 

Şi ochii ei, atât de sfioşi, cu o căutătură atât de nevinovată, 
îndrăzniră să se oprească o clipă în ochii regelui. 

— Dar — rosti Ludovic străduindu-se să-şi ascundă o 
tresărire — Doamna nu are, mi se pare, nici un motiv să fie 
geloasă pe mine, Doamna nu are nici un drept... 

— Vai! murmură La Valliere. 

— Oh, domnişoară — zise regele aproape cu o notă de 
mustrare în glas — oare şi dumneata te numeri printre aceia 
care cred că sora are dreptul să fie geloasă pe frate? 

— Sire, nu stă în căderea mea să pătrund tainele maiestăţii 
voastre. 

— Oh, crezi asta, întocmai ca şi ceilalţi — zise regele. 

— Cred că Doamna e geloasă, da, sire — răspunse fără 
şovăială La Valliere. 

— O, Doamne! exclamă regele cu nelinişte. Ai observat 
asta din felul ei de a se purta faţă de dumneata? Doamna ţi-a 
dat vreo dovadă de rea-credinţă pe care ai putea-o pune pe 
seama geloziei? 

— Niciodată, sire; eu însemn atât de puţin! 

— Oh, dacă ar fi aşa... — rosti Ludovic cu o tărie 
neobişnuită. 

— Sire — îl întrerupse tânăra fată — nu mai plouă; şi mi se 
pare că vine cineva; da, vine cineva. 

Şi uitând de orice etichetă, apucă braţul regelui. 

— Ei bine, domnişoară — răspunse regele — lasă să vină. 
Cine va îndrăzni să găsească ceva rău în faptul că i-am ţinut 
tovărăşie domnişoarei de La Vallière? 

— Îndurare, sire! Oh, are să li se pară ciudat că sunteţi 
atât de ud, că v-aţi sacrificat pentru mine. 


— Nu mi-am făcut decât datoria de gentilom — zise 
Ludovic — şi vai de acela care nu şi-o va face pe a lui, criticând 
purtările regelui său! 

Într-adevăr, în acel moment se văzură apărând pe alee 
câteva chipuri grăbite şi curioase, care păreau să caute ceva şi 
care, zărindu-l pe rege şi pe La Vallière, lăsară a se înţelege că 
găsiseră ceea ce căutau. Erau trimişii reginei şi ai Doamnei, 
care îşi scoaseră pălăriile de pe cap, în semn că-l văzuseră pe 
maiestatea sa. Totuşi, Ludovic nu-şi părăsi deloc, oricât de 
stingherită se simţea La Vallière, atitudinea lui plină de respect 
şi duioşie drăgăstoasă. Apoi, când toţi curtenii se strânseră în 
alee, după ce toată lumea putu să vadă măsura în care el îşi 
manifesta atenţia faţă de tânăra fată, rămânând în picioare şi 
cu capul gol înaintea ei în timpul furtunii, regele îi oferi braţul, 
o conduse spre grupul care aştepta, răspunse din cap la salutul 
pe care i-l făcea fiecare şi, cu pălăria în mână, o însoţi până la 
trăsura ei. Şi cum ploaia continua încă să cadă, ca un ultim 
salut al furtunii ce se îndepărta, celelalte doamne, pe care 
respectul le împiedicase de a se urca în trăsuri înaintea regelui, 
primeau fără glugi şi fără pelerine şfichiuirea acestei ploi de 
care regele, cu pălăria lui, o apăra, atât cât îi stătea în putinţă, 
pe cea mai umilă dintre ele. 

Regina şi Doamna fură nevoite, ca şi celelalte, să vadă 
această curtenie exagerată a regelui; Doamna îşi pierdu chiar 
într-atât stăpânirea, încât îi făcu an semn reginei, cu cotul, 
spunându-i: 

— Priveşte! Priveşte, te rog! 

Regina închise ochii, ca şi cum ar fi simţit că o apucă 
ameţeala. Îşi acoperi faţa cu palma şi se urcă repede în trăsură. 
Doamna se urcă după dânsa. Regele încălecă pe cal şi, fără să 
arate vreo preferiuţă vreuneia dintre portiere, se reîntoarse la 
Fontainebleau cu frâul pe coama calului, visător şi adâncit în 
gânduri. 

După ce mulţimea se depărtă, după ce auziră ultimele 
tropote ale cailor şi trăsurilor stingându-se încet, după ce se 
încredinţară că nimeni nu-i mai putea vedea, Aramis şi Fouquet 
ieşiră din grota lor. Apoi porniră amândoi, tăcuţi, pe alee. 
Aramis îşi arunca privirea nu numai înaintea şi înapoia lui, dar 
şi într-o parte şi în alta, în desişul pădurii. 


— Domnule Fouquet — zise el după ce se asigură că nimeni 
nu mai era prin împrejurimi — trebuie să capeti înapoi, cu orice 
preţ, scrisoarea trimisă fetei. 

— Asta va fi uşor — răspunse Fouquet — dacă omul meu 
nu i-o va fi dat-o încă. 

— Oricum, trebuie să fie cu putinţă, înţelegi? 

— Da, regele o iubeşte pe fată, asta vrei să spui, nu? 

— O iubeşte mult şi ceea ce-i mai rău este că, la rândul ei 
şi fata îl iubeşte cu patimă. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să schimbăm tactica, nu-i 
aşa? 

— Fără nici o îndoială; şi nu ai timp de pierdut. Trebuie s-o 
vezi pe La Vallière şi fără a te mai gândi să devii amantul ei, 
ceea ce e cu neputinţă, te vei declara cel mai credincios şi cel 
mai umil slujitor al ei. 

— Aşa voi face — răspunse Fouquet — şi nu voi avea nici 
un fel de părere de rău; fata asta mi se pare plină de inimă. 

— Sau de iscusinţă — adăugă Aramis — dar tocmai de 
aceea trebuie să faci ceea ce ţi-am spus. Apoi, după o clipă de 
tăcere, încheie: Sau eu mă înşel, sau această fată va fi marea 
pasiune a regelui. Să ne urcăm în trăsură şi să pornim în goana 
cailor spre castel. 


Capitolul VI 


Tobie 


La două ceasuri după ce trăsura intendentului superior 
pornise, ducându-i, din ordinul lui Aramis, pe amândoi la 
Fontainebleau cu iuţeala norilor ce alergau pe cer împinşi de 
ultima suflare a furtunii, La Vallière se afla în camera ei, 
îmbrăcată într-o rochie simplă de muselină şi îşi termina 
gustarea, aşezată la o măsuţă de marmură lucioasă. Deodată, 
uşa se deschise şi un valet o anunţă că domnul Fouquet îi cerea 
îngăduinţa să-i prezinte omagiile sale. Fata îl făcu să repete 
această veste; biata copilă nu-l cunoştea pe domnul Fouquet 
decât după nume şi nu bănuia ce putea să aibă ea comun cu un 


intendent superior al finanţelor. Totuşi, întrucât se putea ca el 
să vină din partea regelui şi cum, după convorbirea pe care noi 
am relatat-o, acest lucru era foarte posibil, ca se privi repede în 
oglindă, îşi potrivi în grabă buclele lungi ale părului, apoi spuse 
ca vizitatorul să fie introdus. 

La Vallière nu-şi putea ascunde însă o anumită tulburare. 
Vizita intendentului superior nu era un eveniment obişnuit în 
viaţa unei femei de la curte. Fouquet, atât de cunoscut prin 
generozitatea, galanteria şi bunăvoința lui faţă de femei, 
primise mai multe invitaţii decât ceruse el să fie primit. În 
multe case, prezenţa ministrului însemna avere. În nenumărate 
inimi, ea însemna dragoste. 

Fouquet intră cât se poate de respectuos la domnişoara de 
La Vallière, prezentându-se cu acea graţie care era semnul 
distinctiv al oamenilor de seamă din acel veac şi care astăzi nu 
mai poate fi înţeleasă, nici măcar în portretele epocii, unde 
pictorii au încercat să-i facă să trăiască. La Valliere răspunse la 
salutul ceremonios al lui Fouquet printr-o reverență de fată de 
pension şi-i arătă un scaun. Dar Fouquet spuse, înclinându-se: 

— Nu mă voi aşeza, domnişoară, înainte de a mă fi iertat. 

— Eu? întrebă La Vallière. 

— Da, dumneavoastră. 

— Şi pentru ce să vă iert, Doamne? 

Fouquet îşi aţinti privirea pătrunzătoare asupra tinerei fete 
şi crezu a nu vedea pe chipul ei decât cea mai nevinovată 
surprindere. 

— Observ, domnişoară — zise el — că sunteţi tot atât de 
mărinimoasă pe cât de înţeleaptă şi citesc în ochii 
dumneavoastră iertarea pe care o cer. Dar nu-mi este de ajuns 
numai o iertare rostită cu buzele, vă rog să mă credeţi, vreau o 
iertare pornită din inimă şi din gând. 

— Pe cuvântul meu, domnule — spuse La Vallière — vă jur 
că nu vă înţeleg deloc. 

— Iată încă o dovadă de gingăşie care mă farmecă — 
răspunse Fouquet — şi înţeleg că nu vreţi să mă vedeţi roşind 
în faţa dumneavoastră. 

— Roşind? Roşind în faţa mea? Dar, spuneţi, pentru ce să 
roşiţi? 

— Să mă înşel oare — zise Fouquet — sau trebuie să mă 
bucur că purtarea mea faţă de dumneavoastră nu v-a supărat 
cu nimic? 


La Vallière ridică din umeri. 

— Hotărât, domnule — răspunse ea — vorbiţi în enigme, 
iar eu sunt prea nepricepută, pe cât se pare, ca să vă înţeleg. 

— Fie — rosti Fouquet — nu voi mai stărui. Spuneţi-mi însă 
numai un lucru, vă rog: că pot să mă bizui pe iertarea 
dumneavoastră sinceră şi întreagă. 

— Domnule — zise La Vallière cu un fel de nerăbdare — nu 
pot să vă dau decât un răspuns şi sper că el vă va mulţumi. 
Dacă aş şti cu ce-aţi greşit faţă de mine, fireşte că v-aş ierta. Cu 
atât mai mult, deci, vă rog să mă credeţi, necunoscând această 
greşeală... 

Fouquet îşi muşcă buzele, aşa cum ar fi făcut Aramis. 

— Atunci — murmură el — pot spera că, în ciuda celor 
întâmplate, vom rămâne în bună înţelegere şi că veţi binevoi să- 
mi faceţi plăcerea de a crede în prietenia mea cea mai 
respectuoasă. 

La Vallière crezu că era pe cale să înţeleagă. "Ah — îşi 
spuse în sinea ei — nu l-aş fi crezut pe domnul Fouquet aşa de 
dornic de a căuta firele unei protecţii atât de noi." Apoi zise cu 
glas tare: 

— Prietenia dumneavoastră, domnule? Îmi oferiţi prietenia 
dumneavoastră? Dar, într-adevăr, asta e pentru mine o mare 
cinste şi dumneavoastră mă copleşiţi. 

— Ştiu, domnişoară — răspunse Fouquet — că prietenia 
stăpânului poate să pară mai strălucitoare şi mai demnă de a fi 
râvnită decât a slujitorului; dar vă încredinţez că aceasta din 
urmă va fi tot atât de devotată, tot atât de sinceră şi cu 
desăvârşire dezinteresată. 

La Vallière se înclină; în glasul intendentului superior era, 
într-adevăr, multă convingere şi un real devotament. De aceea 
îi întinse mâna. 

— Vă cred — spuse ea. 

Fouquet luă cu însufleţire mâna pe care i-o întindea fata. 

— Atunci — adăugă el — nu vedeţi nici o greutate, nu-i aşa, 
în a-mi da înapoi acea nenorocită scrisoare? 

— Ce scrisoare? se miră La Valliere. 

Fouquet o mai întrebă o dată, dar acum cu toată puterea 
stăruitoare a privirii lui. Aceeaşi nevinovăție a fizionomiei, 
aceeaşi candoare a chipului. 

— Bine, domnişoară — zise el după această tăgăduire — 
mă văd silit să mărturisesc că sistemul dumneavoastră este cel 


mai delicat din lume şi n-aş mai fi eu însumi un bărbat cinstit 
dacă m-aş mai teme de ceva în faţa unei femei atât de 
mărinimoase ca dumneavoastră. 

— Credeţi-mă, domnule Fouquet — răspunse La Vallière — 
cu mare părere de rău mă văd nevoită să vă repet că nu înţeleg 
absolut nimic din cuvintele dumneavoastră. 

— Aşadar, pe cuvânt de onoare, n-aţi primit nici o scrisoare 
din partea mea, domnişoară? 

— Pe cuvânt de onoare, nici una — răspunse cu hotărâre 
La Valliere. 

— Prea bine, asta îmi e de ajuns, domnişoară şi îngăduiţi- 
mi să reînnoiesc asigurarea deplinei mele stime şi a întregului 
meu respect. 

Apoi, făcând o plecăciune, ieşi pentru a se duce să-l 
întâlnească pe Aramis, care-l aştepta la el, lăsând-o pe La 
Vallière să se întrebe dacă nu cumva intendentul superior se 
scrântise la cap. 

— Ei bine — întrebă Aramis care-l aştepta cu nerăbdare pe 
Fouquet — eşti mulţumit de favorită? 

— Încântat — răspunse Fouquet — e o femeie plină de 
inimă şi înţelepciune. 

— Nu s-a supărat de loc? 

— Departe de aşa ceva; ba chiar mi-a făcut impresia că nici 
n-a înţeles. 

— N-a înţeles ce? 

— Că i-aş fi trimis o scrisoare. 

— Totuşi trebuie că te-a înţeles, de vreme ce ţi-a dat 
scrisoarea, întrucât presupun că ţi-a înapoiat-o. 

— Nici poveste de aşa ceva. 

— Dar măcar te-ai încredinţat că ar fi ars-o? 

— Dragă domnule d'Herblay, a trecut un ceas de când mă 
tot joc de-a vorbele fără şir şi acest joc, oricât ar fi de plăcut, 
începe să mă plictisească. Află deci că mititica s-a prefăcut că 
nu înţelege nimic din ceea ce-i spuneam eu: a tăgăduit c-ar fi 
primit vreo scrisoare; aşa că, tăgăduind primirea, n-a putut nici 
să mi-o dea înapoi, nici să o ardă. 

— Oh, oh — făcu Aramis cu nelinişte — ce-mi tot spui 
dumneata? 

— Îţi spun că mi-a jurat pe toţi zeii că n-a primit nici o 
scrisoare de la mine. 

— Oh, asta e prea de tot! Şi n-ai stăruit? 


— Am stăruit, dimpotrivă, până la a întrece măsura. 

— Şi a tăgăduit mereu? 

— Mereu. 

— Nu s-a dezminţit nici o clipă? 

— Nici o clipă. 

— Atunci, dragul meu, ai lăsat scrisoarea noastră în 
mâinile ei? 

— N-am avut încotro, la naiba! 

— Oh, ce mare greşeală! 

— Dar ce dracu ai fi făcut dumneata în locul meu? 

— De bună seamă nu putea fi silită, dar asta mă pune pe 
gânduri; o asemenea scrisoare nu trebuie să ne stea împotrivă. 

— Oh, această fată e mărinimoasă. 

— Dacă ar fi cu adevărat, ţi-ar fi înapoiat scrisoarea. 

— Îţi spun că e mărinimoasă; m-am uitat în ochii ei şi mă 
pricep să citesc în ochii altora. 

— Prin urmare, o socoţi de bună credinţă? 

— O, sunt convins de asta! 

— Ei bine, eu cred că ne înşelăm. 

— Cum adică? 

— Eu cred că, într-adevăr, aşa după cum ţi-a spus, nici n-a 
primit scrisoarea. 

— Cum, să nu fi primit scrisoarea? 

— Nu. 

— Şi ce presupui? 

— Presupun că, dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, 
omul dumitale nu i-a dus scrisoarea. 

Fouquet bătu într-o tipsie. Apăru un valet. 

— Cheamă-l pe Tobie — îi spuse ministrul. 

După o clipă se ivi un om cu privirea neliniştită, cu gura 
fină, cu braţele scurte, cu spatele încovoiat. Aramis îşi îndreptă 
asupra lui ochiul său pătrunzător. 

— Îmi dai voie să-l întreb eu? zise el. 

— Fă cum vrei — răspunse Fouquet. 

Aramis făcu o mişcare, gata să-i adreseze cuvântul 
lacheului, dar se opri deodată. 

— Nu — spuse el — ar vedea că dăm prea multă 
importanţă răspunsului său; întreabă-l dumneata; eu mă voi 
preface că scriu. 


Aramis se aşeză, într-adevăr, la o masă, cu spatele către 
lacheu, dar urmărindu-i fiecare gest şi fiecare privire într-o 
oglindă din faţă. 

— Apropie-te, Tobie — zise Fouquet. 

Lacheul se apropie cu un pas destul de sigur. 

— Cum ai îndeplinit însărcinarea pe care ţi-am dat-o? îl 
întrebă Fouquet. 

— Am îndeplinit-o ca de obicei, monseniore — răspunse 
omul. 

— Bine, vorbeşte. 

— Am intrat la domnişoara de La Vallière, care se afla la 
liturghie şi i-am lăsat biletul pe masa de toaletă. Nu mi-aţi spus 
aşa? 

— Ba da; asta e tot? 

— Absolut tot, monseniore. 

— Nu era nimeni acolo? 

— Nimeni. 

— Te-ai ascuns, aşa cum ţi-am spus eu? 

— Da. 

— Şi ea s-a întors? 

— După zece minute. 

— Şi nimeni n-a putut să ia scrisoarea? 

— Nimeni, căci n-a intrat nimeni. 

— De afară; dar dinăuntru? 

— Din locul unde eram ascuns, puteam să văd până în 
fundul odăii. 

— Ascultă — zise Fouquet privindu-l ţintă pe lacheu — 
dacă acea scrisoare a căzut în mâini străine, spune-mi-o din 
capul locului, căci, dacă s-a făcut cumva vreo greşeală, o vei 
plăti cu capul. 

Tobie tresări, dar se stăpâni repede. 

— Monseniore — zise el — am lăsat scrisoarea în locul 
unde v-am spus şi nu cer decât o jumătate de ceas pentru a vă 
dovedi că scrisoarea se află în mâinile domnişoarei de La 
Vallière, sau pentru a v-o aduce înapoi. 

Aramis îl cerceta într-ascuns pe lacheu. Fouquet îl privea 
cu toată încrederea; omul acesta îl servise cu vrednicie timp de 
douăzeci de ani. 

— Bine, dute — zise el — dar să-mi aduci dovada de care 
vorbeai. 

Lacheul ieşi. 


— Ei bine, ce crezi din toate astea? îl întrebă Fouquet pe 
Aramis. 

— Cred că trebuie, printr-un mijloc oarecare, să te 
convingi de adevăr. Mă gândesc că scrisoarea ori a ajuns, ori n- 
a ajuns în mâinile domnişoarei de La Vallière; în primul caz, 
trebuie ca La Vallière să ţi-o trimită înapoi, sau să-ţi dea 
satisfacția de a o arde în faţa dumitale; în al doilea caz, trebuie 
să căpătăm scrisoarea, chiar de-ar fi ca să ne coste un milion. 
Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Da; numai că, dragul meu episcop, mi se pare că 
dumneata exagerezi lucrurile. 

— Orb, orb ce eşti! murmură Aramis. 

— La Valliere, pe care noi o socotim de o dibăcie fără 
pereche, nu-i decât o cochetă care speră că-i voi face curte, 
deoarece i-am şi făcut puţină, iar acum, după ce s-a încredinţat 
că regele e îndrăgostit de ea, speră să mă ţină în şah cu această 
scrisoare. E foarte firesc. 

Aramis clătină din cap. 

— Dumneata nu crezi la fel? întrebă Fouquet. 

— Ea nu e cochetă — răspunse Aramis. 

— Dă-mi voie să-ţi spun că... 

— Oh, mă pricep când e vorba de femei cochete — rosti 
Aramis. 

— Prietene! Prietene! 

— A trecut mult de când mi-am făcut studiile, asta vrei să 
spui. Oh, femeile nu se schimbă niciodată! 

— Da, însă bărbaţii se schimbă şi dumneata eşti astăzi mai 
bănuitor ca altă dată. Apoi, începând să râdă, zise: Spune, dacă 
La Valliere ar vrea să mă iubească în proporţie de o treime, iar 
pe rege de două treimi, găseşti că această situaţie ar fi 
acceptabilă? 

Aramis se ridică, neliniştit. 

— La Vallière — zise el — n-a iubit niciodată pe cineva şi 
nu-l va iubi decât pe rege. 

— Dar, mă rog, ce-ai face dumneata? 

— Întreabă-mă mai bine ce-aş fi făcut. 

— Ei bine, ce-ai fi făcut? 

— Mai întâi, nu l-aş fi lăsat pe acest om să plece. 

— Tobie? 

— Da, Tobie; e un trădător! 

— Oh! 


— Sunt sigur. Nu l-aş fi lăsat să iasă până nu mi-ar fi 
mărturisit adevărul. 

— Dar mai e încă vreme. 

— În ce sens? 

— Să-l chemăm înapoi şi întreabă-l dumneata însuţi. 

— Fie! 

— Te încredinţez însă că e de prisos. Îl am de douăzeci de 
ani şi nu mi-a făcut niciodată nici cea mai mică încurcătură, cu 
toate că — adaugă Fouquet râzând — nu i-ar fi fost greu de loc. 

— Totuşi cheamă-l. Azi-dimineaţă mi s-a părut ca l-am 
văzut stând de vorbă cu unul dintre oamenii domnului Colbert. 

— Unde asta? 

— În faţa grajdurilor. 

— Nici pomeneală! Toţi oamenii mei sunt la cuțite cu 
slugile acestui ticălos. 

— L-am văzut, îţi spun! Şi chipul lui, care trebuia să-mi fie 
necunoscut când a intrat adineauri aici, m-a izbit într-un fel 
neplăcut. 

— De ce n-ai spus nimic atunci când era aici? 

— Fiindcă de-abia acum văd limpede în amintirile mele! 

— Oh, oh, dumneata mă sperii, zău aşa! spuse Fouquet. Şi 
lovi încă o dată în tipsie. 

— Numai să nu fie prea târziu — zise Aramis. 

Fouquet lovi a doua oară. Valetul de camera apăru în uşă. 

— Tobie! îi spuse Fouquet. Cheamă-l pe Tobie. 

Valetul de cameră se retrase, închizând uşa. 

— Mă laşi pe mine, nu-i aşa? 

— Întru totul. 

— Pot folosi orice mijloc ca să aflu adevărul? 

— Orice. 

— Chiar şi intimidarea? 

— Te fac procuror general în locul meu. 

Aşteptară zece minute, dar în zadar. Fouquet, nerăbdător, 
bătu din nou în tipsie. 

— Tobie! striga el. 

— Dar, monseniore — zise valetul — s-a dus să-l caute. 

— Nu poate să fie departe, nu l-am trimis nicăieri. 

— Mă duc să văd, monseniore. 

Şi valetul de cameră închise iarăşi uşa după el. 

Aramis, în acest timp, se plimba, neliniştit, însă fără să 
scoată o vorbă, prin cabinet. 


Mai aşteptară încă zece minute. Apoi Fouquet sună în aşa 
fel, încât ar fi putut să trezească un cimitir întreg. Valetul de 
cameră se întoarse oarecum tremurând, ceea ce lăsa să se 
creadă că nu aducea o veste bună. 

— Monseniorul se înşală — zise el mai înainte ca Fouquet 
să-i pună vreo întrebare — monseniorul trebuie să-i fi dat vreo 
însărcinare lui Tobie, căci s-a dus la grajduri, a luat cel mai bun 
cal şi a pus şaua pe el. 


— Ei bine? 

— A plecat. 

— A plecat? zbieră Fouquet. După el, să fie adus înapoi! 

— Ei, ei — făcu Aramis, apucându-l de braţ — să ne 


potolim; răul e săvârşit. 

— Răul e săvârşit? 

— Fără îndoială, eram sigur de asta. Acum, să nu facem 
zarvă; să cântărim lovitura şi să ne apărăm, dacă mai putem. 

— La urma urmei — zise Fouquet — nenorocirea nu e prea 
mare. 

— Crezi asta? întrebă Aramis. 

— Fireşte. Îi e îngăduit oricărui bărbat să-i scrie un bilet de 
dragoste unei femei. 

— Unui bărbat, da; unui supus, nu; mai ales când de 
această femeie e îndrăgostit regele. 

— Eh, prietene dragă, regele n-o iubea pe La Vallière acum 
opt zile; n-o iubea nici chiar ieri şi scrisoarea e de ieri; nu 
puteam bănui dragostea regelui, atunci când ea nici nu exista. 

— Fie — replică Aramis. Din nenorocire însă, scrisoarea nu 
avea dată. lată ceea ce mă frământă mai mult. Ah, dacă ar fi 
avut măcar data de ieri, nu m-aş mai nelinişti pentru dumneata. 

Fouquet ridică din umeri. 

— Am intrat, aşadar, la stăpân — zise el — şi regele să fie 
oare rege asupra gândurilor şi simţurilor mele? 

— Ai dreptate — răspunse Aramis — să nu dăm lucrurilor 
mai multă însemnătate decât se cuvine. Şi apoi... ei bine, dacă 
vom fi ameninţaţi, vom găsi noi mijloacele să ne apărăm. 

— Oh, ameninţaţi! rosti Fouquet. Sper că nu vei pune 
această pişcătură de furnică în rândul amenințărilor ce mi-ar 
putea compromite averea şi viaţa, nu-i aşa? 

— Eh, gândeşte-te bine, domnule Fouquet, o pişcătură de 
furnică poate ucide un uriaş, dacă furnica e veninoasă. 


— Dar acea atotputernicie a dumitale, de care-mi vorbeai 
mai înainte, spune, s-a sleit oare cu totul? 

— Sunt atotputernic, da; însă nu sunt nemuritor. 

— Deocamdată, să-l regăsim pe Tobie, ăsta mi se pare a fi 
lucrul cel mai grabnic. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Oh, cât despre asta, nu vei mai da ochii cu el — zise 
Aramis — iar dacă îţi era de folos, lasă-te păgubaş. 

— Oricum, trebuie să fie el pe undeva — zise Fouquet. 

— Ai dreptate — zise Aramis — de asta mă voi îngriji eu. 


Capitolul VII 


Cei patru sorţi de câştig ai Doamnei 


Regina Ana o rugase pe regina cea tânără să vină să-i facă 
o vizită. De câtăva vreme, suferindă şi coborând de pe soclul 
frumuseţii sale, de pe soclul tinereţii ei cu acea iuţeală a decli- 
nului ce vesteşte decăderea femeilor care au luptat prea mult, 
Ana de Austria vedea că la metehnele trupeşti se adăuga 
durerea de a nu mai fi socotită decât ca o amintire firavă în 
mijlocul noilor frumuseți, al spiritelor tinere şi al puterilor 
proaspete de la curte. Sfaturile doctorului, ca şi acelea ale 
oglinzii, o mâhneau mai puţin decât aceste necruțătoare 
avertismente ale societății  curtenilor, care, asemenea 
şoarecilor de pe o corabie, părăseau cala unde apa e pe cale să 
pătrundă din pricina putre-zirii bârnelor. 

Ana de Austria nu era de loc mulţumită de puţinele ceasuri 
pe care i le acorda fiul ei mai mare. Regele, fiu îndatoritor, 
venea la început să petreacă alături de mama lui un ceas 
dimineaţa şi un ceas seara, însă şi asta mai mult din bunăvoință 
decât din dragoste; apoi, de când îşi luase asupră-şi cârma 
treburilor statului, vizitele de dimineaţă şi de seara se 
reduseseră la o jumătate de ceas, pentru ca, încetul cu încetul, 
vizita de dimineaţă să fie până la urmă suprimată. Nu se mai 
vedeau decât la liturghie; însăşi vizita de seara fusese înlocuită 
printr-o simplă întrevedere, fie la rege, în adunare, fie la 
Doamna, unde regina venea destul de voioasă, din dorinţa de a-i 


vedea pe cei doi fii ai ei. De aici rezultă înrâurirea crescândă pe 
care Doamna o cucerise asupra curţii şi care făcea din casa ei 
locul adevăratelor reuniuni regale. 

Ana de Austria simţea asta. Văzându-se suferindă şi 

osândită de suferinţă la retrageri din ce în ce mai dese, ea era 
deznădăjduită să prevadă că cele mai multe din zilele şi serile 
sale se vor scurge de acum încolo în singurătate, restrişte şi 
amărăciune. Îşi amintea cu groază izolarea în care o lăsa pe 
vremuri cardinalul Richelieu, crude şi chinuitoare seri, în cursul 
cărora se mângâia totuşi cu tinereţea şi frumuseţea sa, ce sunt 
totdeauna însoţite de adierile speranţei. Îşi făuri planul de a 
muta curtea în casa ei şi de a o atrage acolo şi pe Doamna, cu 
strălucita ei suită, în reşedinţa posomorâtă şi plină de tristeţe 
unde văduva unui rege al Franţei şi mama unui rege al Franţei 
nu putea face altceva decât să consoleze cu văduvia ei timpurie 
soţia veşnic înlăcrimată a unui rege al Franţei. 
i Ana stătea şi chibzuia. Se slujise mult de intrigă în viaţa ei. 
În vremurile bune, atunci când în mintea sa tânără încolţeau 
planuri totdeauna frumoase, avea în preajma ei, pentru a-i 
răscoli ambiția şi dragostea, o prietenă mai zvăpăiată şi mai 
ambițioasă ca dânsa, o prietenă pe care o iubise, lucru rar la 
curte, dar pe care consideraţiuni josnice o îndepărtaseră apoi 
de ea. Dar, de atâţia ani, în afară de doamna de Motteville, în 
afară de Molena, această doică spaniolă, confidentă în calitatea 
ei de compatriotă şi de femeie, cine altcineva se putea mândri 
de a-i fi dat vreun sfat folositor reginei? Cine, pe urmă, dintre 
toate aceste înfăţişări tinere, îi putea aminti trecutul ei, 
singurul prin care mai trăia încă? Ana de Austria îşi aminti de 
doamna de Chevreuse, la început surghiunită mai mult din 
propria ei voinţă decât din aceea a regelui, apoi moartă în exil 
ca soţie a unui gentilom obscur. Se întreba ce i-ar fi spus 
altădată doamna de Chevreuse în împrejurări ca acelea de 
acum, în împletirea lor de intrigi comune, şi, după o adâncă 
meditaţie, i se părea că această femeie şireată, cu o agerime şi 
cu o experienţă bogată, îi răspundea cu glasul ei ironic: "Toţi 
aceşti tineri de azi sunt săraci şi lacomi de bogăţie. Ei au nevoie 
de aur şi de venituri spre a-şi îndeplini dorinţele lor; ia-i dar aşa 
cum sunt şi foloseşte-te de ei". 

Ana de Austria îşi însuşi acest sfat. Punga ei era plină; 
dispunea de o însemnată sumă de bani, strânsă de Mazarin 
pentru dânsa şi pusă la loc sigur. Avea apoi cele mai frumoase 


pietre preţioase din Franţa şi îndeosebi perle de o asemenea 
mărime, încât îl făceau pe rege să ofteze ori de câte ori le 
vedea, deoarece perlele coroanei sale nu erau, pe lângă 
acestea, decât nişte mărunte boabe de mei. 

Ana de Austria nu se mai bucura nici de frumuseţe, nici de 
farmec. Era în schimb bogată şi-i momea pe cei care veneau la 
dânsa fie lăsându-i să câştige la joc, fie prin daruri făcute cu 
dibăcie în zilele de bună dispoziţie, fie prin miluiri de rente 
smulse din avutul regelui, la cerere, lucru pe care se hotărâsc 
să-l practice numai pentru a-şi păstra trecerea. Şi se folosi de 
aceste mijloace mai întâi pe lângă Doamna, a cărei apropiere îi 
era mai necesară decât toate celelalte. 

Doamna, cu toată încrederea pe care o avea în spiritul şi în 
tinereţea ei, căzu în capcana ce i se întinsese. Îmbogăţită rând 
pe rând cu daruri, cu înzestrări, ea prinse gustul acestor 
moşteniri pretimpurii. 

Ana de Austria se folosi de aceleaşi mijloace şi faţă de 
Domnul şi chiar faţă de regele însuşi. Organiză loterii în casa ei. 

În ziua în care am ajuns cu povestirea noastră, era vorba 
de o astfel de încercare a norocului la regina-mamă şi bătrâna 
prinţesă pusese la loterie două brățări foarte bogate în briliante 
şi de o lucrătură extrem de fină. Medalioanele erau camee 
antice de o mare valoare; ca preţ, diamantele nu reprezentau o 
sumă prea considerabilă, însă originalitatea, raritatea lucrăturii 
ieşeau din comun, încât lumea de la curte dorea nu numai să le 
aibă, dar măcar să vadă aceste nestemate pe braţul reginei şi în 
zilele când ea le purta era o adevărată favoare să ţi se îngăduie 
să le admiri, sărutându-i mâinile. 

Curtenii adoptaseră în această privinţă anumite forme de 
galanterie, instaurând aforismul că brăţările ar fi nepreţuite, 
dacă n-ar avea nenorocul să fie prinse pe nişte braţe ca acelea 
ale reginei. Acest compliment avusese cinstea să fie tradus în 
toate limbile Europei şi peste o mie de distihuri latineşti şi 
franţuzeşti circulau pe această temă. 

Ziua în care Ana de Austria se hotărî pentru loterie era un 
moment decisiv: regele nu mai dăduse de două zile pe la mama 
lui, iar Doamna făcea pe supărata după întâmplarca cu driadele 
şi naiadele. Regelui îi trecuse supărarea, dar un alean mai 
puternic decât orice îl făcea să rămână deasupra furtunilor şi a 
plăcerilor de la curte. 


Ana de Austria îşi alese bine momentul, dând de veste că a 
doua zi, seara, va avea loc la ea faimoasa loterie. In acest scop, 
ea se văzu cu regina cea tânără, pe care, după cum am arătat, o 
chemase să-i facă o vizită în cursul dimineţii. 

— Copila mea — îi spuse ea — am să-ţi dau o veste bună. 
Regele mi-a vorbit despre dumneata lucrurile cele mai 
drăgălaşe. Regele e tânăr şi poate fi uşor prins în mreje; dar, 
atâta timp cât vei sta lângă mine, el nu va îndrăzni să se 
îndepărteze de dumneata, pentru care simte, de altfel, o 
dragoste puternică. Astă-seară va fi loterie la mine; vii şi 
dumneata? 

— Mi s-a spus — rosti tânăra regină cu un fel de sfioasă 
dojană — că maiestatea voastră pune la loterie frumoasele sale 
brățări, care sunt de o asemenea raritate, încât n-ar trebui să 
lăsăm să fie scoase din scrinul coroanei, fie şi numai pentru că 
sunt ale maiestăţii voastre. 

— Copila mea — spuse atunci Ana de Austria, care înţelese 
gândurile tinerei regine şi voia să o mângâie pentru că nu-i 
făcuse ei acest dar — trebuie s-o atrag cu orice chip la mine pe 
Doamna. 

— Pe Doamna? murmură înroşindu-se tânăra regină. 

— Fireşte; nu crezi că e mai bine să ai alături o rivală, 
pentru a o supraveghea şi stăpâni, decât să-l ştii pe rege la ea, 
mereu dispus să-i facă curte, ca de obicei? Această loterie e 
prilejul de care mă folosesc în acest scop: mă condamni oare? 

— Oh, nu! făcu Maria-Tereza, bătând din palme cu acea 
copilărească bucurie spaniolă. 

— Şi nu-ţi mai pare rău, draga mea, că nu ţi-am dăruit 
aceste brățări, aşa cum aveam de gând la început? 

— Oh, nu! Oh, nu, preabună mamă! 

— Ei bine, scumpa mea fiică, atunci să te faci cât mai 
frumoasă, pentru ca seara noastră să fie cu adevărat strălucită: 
cu cât vei fi mai veselă, cu atât vei fi mai fermecătoare şi le vei 
umbri pe toate celelalte femei prin graţie, ca şi prin rangul 
dumitale. 

Maria-Tereza plecă însufleţită de fericire. 

După un ceas, Ana de Austria o primea pe Doamna, 
copleşind-o cu mângâieri: 

— Veste bună — zise ea — regele e încântat de loteria mea. 

— Eu — răspunse Doamna — nu sunt tot atât de încântată; 
să vad nişte brățări atât de frumoase la mâiniie altei femei 


decât ale voastre, regina mea, sau ale mele, iată ceva cu care 
nu mă pot împăca. 

— Ei, ei — făcu Ana de Austria, ascunzând sub un zâmbet o 
durere crâncenă ce-o încerca atunci — nu te revolta, fetiţo... Şi 
nu te grăbi să iei lucrurile în rău. 

— Ah, doamnă, norocul e orb... şi aveţi, mi s-a spus, două 
sute de bilete. 

— Cam atâtea. Dar nu uita că numai unul e câştigător. 

— Ştiu. Şi cui îi va cădea? Puteţi să-mi spuneţi? zise 
Doamna cu deznădejde. 

— Mă faci să-mi aduc aminte că am avut un vis azi- 
noapte... Ah, visurile nu mă înşală şi sunt rare... dorm atât de 
puţin. 

— Ce-aţi visat?... Vă doare ceva? 

— Nu — răspunse regina înăbuşindu-şi, cu o admirabilă 
stăpânire, chinul unei noi înţepături la sân. Am visat că regele 
câştigase brăţările. 

— Regele? 

— Şi ai să mă întrebi ce-o să facă regele cu brăţările, nu-i 
aşa? 

— Într-adevăr. 

— Apoi ai să adaugi că ar fi foarte bine să câştige regele, 
deoarece, având aceste brățări, va trebui să le dea cuiva. 

— Să vi le înapoieze, de pildă. 

— In cazul acesta, eu le-aş dărui imediat; căci nu-ți 
închipui, cred — spuse regina zâmbind — că am pus aceste 
brățări ia loterie fiindcă sunt strâmtorată. Le-am pus pentru a le 
dărui, fără să stârnesc zâzanii; dar dacă hazardul n-o să vrea să 
mă scoată din încurcătură, ei bine, voi corija hazardul... şi ştiu 
eu cui să-i ofer brăţările. 

Aceste cuvinte fură însoţite de un zâmbet atât de grăitor, 
încât Doamna se simţi datoare să-l răsplătească printr-un sărut 
de mulţumire. 

— Dar — adăugă Ana de Austria — ştii tot aşa de bine ca şi 
mine că regele nu-mi va înapoia brăţările, dacă le va câştiga. 

— Atunci i le va dărui reginei. 

— Nu; din acelaşi motiv pentru care nu mi le va mai da 
înapoi; şi pe urmă, dacă eu aş fi vrut să i le ofer reginei, n-aş fi 
avut nevoie de el pentru asta. 

Doamna aruncă o privire către brățări, care, în caseta lor, 
scânteiau pe o consolă din apropiere. 


— Cât sunt de frumoase! exclamă ea suspinând. Ah — 
adăugă Doamna — dar, iată, am uitat că visul maiestăţii voastre 
nu e decât un vis. 

— M-ar mira foarte mult — reluă Ana de Austria — ca visul 
meu să mă înşele; rareori mi se întâmplă asta. 

— Atunci aţi putea fi o profetă. 

— Ti-am spus, copila mea, că eu nu visez aproape 
niciodată; dar e o legătură atât de ciudată între visul acesta şi 
gândurile mele! Se potriveşte atât de bine cu planurile mele! 

— Ce planuri? 

— Acela, bunăoară, ca dumneata să câştigi brăţările. 

— Prin urmare, nu le va câştiga regele? 

— Ah — continuă Ana de Austria — nu e mult de la inima 
maiestăţii sale la inima dumitale... a dumitale care eşti sora lui 
dragă... Nu e mult, zic, astfel încât să se poată spune că visul e 
înşelător. Toţi sorții sunt de partea dumitale; ia stai şi-i socoate. 

— Îi socot. 

— Mai întâi, aceia din vis. Daca regele câştigă, nu e 
îndoială că el îţi va dărui brăţările. 

— Asta o dată. 

— Dacă ai să câştigi dumneata, le vei avea oricum. 

— Se înţelege; e şi asta cu putinţă. 

— În sfârşit, dacă le câştigă Domnul! 

— Oh — făcu Doamna râzând cu hohote — el le va dărui 
cavalerului de Lorraine. 

Ana de Austria începu să râdă ca şi nora ei, adică cu atâta 
poftă încât durerea o cuprinse din nou şi se îngălbeni deodată 
la faţă, în mijlocul acestei veseli. 

— Ce aveţi? întrebă Doamna înspăimântată. 

— Nimic, nimic, o împunsătură aici... Am râs prea mult... 
Eram, deci, la al patrulea sorţ de câştig. 

— Oh, pe acesta nu-l văd de loc. 

— Iartă-mă, dar mai sunt şi eu la rând şi dacă am să câştig 
eu, te poţi bizui pe mine. 

— Mulţumesc! Mulţumesc! strigă Doamna. 

— Sper că eşti favorizată şi că visul începe să capete de pe- 
acum contururile depline ale realităţii. 

— Într-adevăr, mă faceţi să sper şi să am încredere — zise 
Doamna — şi brăţările câştigate în felul acesta îmi vor fi de o 
sută de ori mai preţioase. 

— Pe diseară, deci! 


— Pe diseară. 

Şi prinţesele se despărţiră. 

Ana de Austria, după ce îşi părăsi nora, îşi spuse, 
cercetând brăţările: 

— Sunt preţioase, într-adevăr, deoarece, datorită lor, astă- 
seară îmi voi fi apropiat o inimă şi voi fi descoperit totodată o 
taină. Apoi, întorcându-se spre alcovul pustiu, ea rosti în gol: 
Tot aşa ai fi împletit şi tu lucrurile, biata mea Chevreuse?... 
Spune, n-am dreptate? 

Şi, ca o mireasmă din alte vremuri, toată tinereţea ei, toate 
iluziile închipuirii sale, toată fericirea o înfăşurară blând, o dată 
cu ecoul acestei invocări. 


Capitolul VIII 


Loteria 


Seara, la ceasurile opt, toată lumea era adunată la regina- 
mamă. 

Ana de Austria, în mare ţinută de ceremonie, frumoasă 
prin rămăşiţele de frumuseţe şi prin toate mijloacele pe care 
cochetăria le poate pune în nişte mâini pricepute, îşi ascundea, 
sau mai degrabă căuta să-şi ascundă, în faţa mulţimii de tineri 
curteni ce-o înconjurau şi o admirau încă, datorită intereselor 
despre care am vorbit în capitolul precedent, urmele tot mai 
vizibile ale suferinţei ce avea să o răpună câţiva ani mai târziu. 

Doamna, aproape tot atât de cochetă ca şi Ana de Austria, 
iar regina, ca totdeauna, simplă şi firească, erau aşezate alături 
şi îşi disputau bunele ei graţii. 

Doamnele de onoare, reunite in corpore ca să poată rezista 
cu mai multă tărie şi, prin urmare, cu mai mult succes vorbelor 
răutăcioase pe care tinerii le aruncau asupra lor, se încurajau 
reciproc, ca un batalion în linie de luptă, pentru a se apăra cât 
mai bine şi a da ripostele cuvenite. 

Montalais, neîntrecută în acest război de trăgători, ocrotea 
întregul front prin focul neîntrerupt pe care-l îndrepta asupra 
inamicului. 


De Saint-Aignan, deznădăjduit de severitatea îndărătnică a 
domnişoarei de Tonnay-Charente, încerca să-i întoarcă spatele; 
dar, învins de strălucirea cuceritoare a celor doi mari ochi ai 
frumoasei, nu făcea decât să-şi declare în fiecare clipă 
înfrângerea prin noi semne de supunere, cărora domni-şoara de 
Tonnay-Charente le răspundea printr-o şi mai mare aroganță. 
De Saint-Aignan nici nu mai ştia cărui sfânt să i se închine. 

La Vallière avea în jurul ei nu o curte, ci un început de 
curte. 

De Saint-Aignan, sperând că în felul acesta va atrage 
asupra lui privirile tinerei Athenais, venise să o salute pe fată 
cu un respect care, pentru anumite spirite mai puţin informate, 
lăsa să creadă că ar sta în cumpănă între Athenais şi Louise. 
Dar martorii erau tocmai aceia care nici nu văzuseră, nici nu 
auziseră nimic despre scena din timpul ploii. Totuşi, cum cei 
mai mulţi ştiau câte ceva şi ştiau chiar bine, dragostea lui 
mărturisită stârni atenţia atât a celor mai isteţi, cât şi a celor 
mai proşti de la curte. A celor dintâi, pentru că-şi spuneau, unii, 
ca Montaigne: "Ce ştiu eu?" A celorlalţi, pentru că spuneau ca 
Rabelais: "Tot ce se poate". Numărul cel mai mare era de 
partea acestora din urmă, aşa cum la vânătoare cinci sau şase 
copoi dibaci se iau după mirosul vânatului, în timp ce tot restul 
haitei se ţine după mirosul copoilor. 

Prinţesele şi regina cercetau toaletele doamnelor şi 
domnişoarelor de onoare, ca şi pe ale celorlalte doamne; şi 
astfel uitau pentru o clipă că sunt regine, pentru a-şi aduce 
aminte că erau femei. Adică sfâşiau din priviri, fără milă, toate 
fustele, aşa cum ar fi spus Moliere. 

Ochii celor două prințese căzuseră în acelaşi timp asupra 
domnişoarei de La Vallière, care, după cum am amintit, era 
foarte anturată în clipa aceea. Doamna fu necruțătoare: 

— Într-adevăr — spuse ea aplecându-se către regina-mamă 
— dacă soarta ar fi dreaptă, ar favoriza-o pe această biată La 
Vallière. 

— Asta nu e cu putință — răspunse regina-mamă, zâmbind. 

— De ce? 

— Pentru că nu sunt decât două sute de bilete şi nu toată 
lumea a putut fi trecută pe listă. 

— Aşadar, ea nu are bilet? 

— Nu. 

— Ce păcat! Ar fi putut să câştige brățările şi să le vândă. 


— Să le vândă? se miră regina-mamă. 

— Da, asta ar ajuta-o să-şi facă o zestre şi n-ar fi sortită să 
se mărite fără trusou, cum probabil că se va întâmpla. 

— Ce spui! Adevărat? zise regina-mamă. Biata copilă nu 
are îmbrăcăminte? 

Şi rosti aceste cuvinte ca o femeie care n-a ştiut niciodată 
ce este aceea sărăcia. 

— Doamne, dar priviţi: cred, Dumnezeu să mă ierte, că are 
aceeaşi rochie, acum, seara, pe care a purtat-o şi azi-dimineaţă 
la plimbare şi pe care şi-a putut-o păstra curată datorită grijii 
regelui de a o apăra de ploaie. 

Chiar în clipa când Doamna spunea aceste cuvinte, intră 
regele. Cele două prințese poate că n-ar fi observat sosirea lui, 
într-atât erau de preocupate să le judece pe celelalte. Însă 
Doamna o văzu deodată pe La Valliere, care stătea în picioare 
în faţa galeriei, tulburându-se şi şoptindu-le ceva curtenilor 
care o înconjurau: aceştia se îndepărtară numaidecât. Mişcarea 
aceasta o făcu pe Doamna să-şi întoarcă ochii spre uşă. In 
aceeaşi clipă, căpitanul gărzii îl anunţă pe rege. La anunţarea 
regelui, La Vallière, care până atunci îşi avea privirea aţintită 
asupra galeriei, îşi lăsă repede ochii în jos. 

Regele intră. Era îmbrăcat cu o măreție plină de gust şi 
vorbea cu Domnul şi cu ducele de Roquelaure, care-l însoțeau 
— Domnul, la dreapta, ducele de Roquelaure, la stânga. 

Regele se îndreptă mai întâi spre regine, pe care le salută 
cu un respect grațios. Luă mâna mamei sale şi o sărută, îi 
adresă câteva complimente Doamnei în legătură cu eleganța 
toaletei sale, apoi începu să păşească prin faţa adunării. La 
Vallière fu salutată ca toate celelalte, nici mai mult, nici mai 
puţin decât celelalte. După aceea, maiestatea sa reveni lângă 
mama şi soţia lui. 

Curtenii, văzând că regele nu-i adresează decât o frază 
banală tinerei fete atât de căutată în cursul dimineţii, se grăbiră 
să tragă o concluzie din această răceală. Concluzia era că 
regele avusese un capriciu, dar că acest capriciu îi trecuse 
acum. Totuşi, ei ar fi trebuit să observe un lucru, anume că, 
lângă La Vallière, printre curteni, se afla domnul Fouquet, a 
cărui respectuoasă politeţe îi slujea de adăpost fetei, în mijlocul 
feluritelor tulburări ce-o frământau în chip vădit. Domnul 
Fouquet se pregătea, de altfel, să vorbească mai îndeaproape 
cu domnişoara de La Vallière, când domnul Colbert se apropie 


şi, după ce făcu o plecăciune în faţa lui Fouquet, după toate 
regulile celei mai respectuoase politeţi, păru hotărât să rămână 
lângă La Vallière pentru a sta de vorbă cu ea. Fouquet se 
retrase mofluz. 

Toată această scenă era urmărită cu ochi mari de 
Montalais şi Malicorne, care-şi împărtăşeau unul altuia 
observaţiile proprii. 

De Guiche, aşezat în dreptul unei ferestre, n-o vedea decât 
pe Doamna. Dar, cum Doamna, la rândul ei, îşi îndrepta mereu 
privirea către La Valliere, ochii lui de Guiche, conduşi de aceia 
ai Doamnei, se întorceau din când în când şi asupra fetei. La 
Vallière simţi instinctiv oprindu-se asupra ei toată greutatea 
acestor priviri, pline, unele de interes, altele de invidie. Dar ea 
nu primea, ca să-şi uşureze această povară, nici un cuvânt de 
îmbărbătare din partea prietenelor sale, nici o privire de 
dragoste din partea regelui. Astfel că nimeni n-ar fi putut să 
spună cât de mult suferea biata copilă. 

Regina-mamă ceru să se aducă măsuţa pe care se aflau 
biletele de loterie, în număr de două sute şi o rugă pe doamna 
de Motteville să citească lista jucătorilor. E de la sine înţeles că 
această listă era întocmită după toate legile etichetei: regele se 
afla în frunte, apoi venea regina-mamă, pe urmă regina, pe 
urmă Domnul, după el Doamna şi aşa mai departe. 

Inimile băteau cu putere în timp ce se citea lista. La regină 
se aflau nu mai puţin de trei sute de invitaţi. Fiecare se întreba 
dacă numele său va străluci printre ale celorlalţi privilegiați. 

Regele asculta cu aceeaşi atenţie ca şi ceilalţi. După ce fu 
strigat ultimul nume, el văzu că La Vallière nu fusese trecută pe 
listă. Toţi, de altfel, băgară de seamă această omisiune. Regele 
se înroşi, ca sub şfichiuirea unei aţâţări. 

La Vallière, bundă şi resemnată, nu dădu nici un semn de 
nemulţumire. 

În tot timpul cât se citise lista, regele n-o slăbise din ochi: 
tânăra fată se topea sub această fericită învăluire pe care o 
simţea strălucind în jurul ei, prea bucuroasă şi prea curată la 
suflet cum era, pentru ca alt gând, în afară de acela al iubirii, 
să-i fi stăpânit spiritul sau inima. Răsplătind prin necurmata lui 
atenţie această înduioşătoare abnegaţie, regele îi arătă iubitei 
lui că înţelegea tăria şi gingăşia simţămintelor ei. 

După citirea listei, toate feţele femeilor omise sau uitate 
fură brăzdate de umbra mâhnirii. Malicorne fusese şi el uitat, 


printre bărbaţi şi strâmbătura lui îi spunea limpede lui 
Montalais, omisă de asemenea de pe listă: "Lasă, o să ne făurim 
noi singuri norocul, astfel ca să nu ne mai ocolească altădată”. 
"Oh, aşa-i" — răspunse zâmbetul înţelegător al domnişoarei 
Aure. 

Biletele fură împărţite fiecăruia după numărul pe care-l 
avea. Mai întâi, regele şi-l primi pe al său, apoi regina-mamă, 
pe urmă Domnul, regina, Doamna şi aşa mai departe. După 
aceea, Ana de Austria deschise un săculeţ din piele de Spania, 
în care se aflau două sute de numere gravate pe plăcuţe de 
sidef şi întinse săculeţul deschis celei mai tinere dintre 
doamnele de onoare, pentru a trage dinăuntru o plăcuţă. 
Aşteptarea de-a lungul acestor pregătiri foarte domoale era mai 
curând încordată de lăcomie, decât de curiozitate. 

De Saint-Aignan se apleca la urechea domnişoarei de 
Tonnay-Charente şi-i şopti: 

— Întrucât avem fiecare câte un număr, domnişoară, să ne 
unim şansele. Dumitale brăţara, dacă voi câştiga eu; mie, daca 
vei câştiga dumneata, o singură privire a ochilor dumitale 
frumoşi. 

— Nu — răspunse Athenais — păstrează brăţara, dacă o vei 
câştiga. Fiecare cu norocul lui. 

— Eşti nemiloasă — zise de Saint-Aignan — şi am să te 
pedepsesc cu un catren: 


Frumoasa Iris, eşti prea crudă 
Cu dragostea ce eu ţi-o port... 


— Tăcere! îl întrerupse Athenais. Mă împiedici să aud 
numărul câştigător. 

— Numărul 1! strigă tânăra fată care scosese o plăcuţă de 
sidef din săculeţul de piele de Spania. 

— Regele! exclamă regina-mamă. 

— Regele a câştigat! repetă regina, veselă. 

— Ah, regele! Visul vostru! şopti voioasă Doamna la 
urechea Anei de Austria. 

Singur regele nu manifestă nici un fel de încântare. 
Mulţumi totuşi norocului care-l favoriza, adresând un mic salut 
domnişoarei ce fusese aleasă ca vestitoare a zeiţei protectoare. 
Apoi, primind din mâinile Anei de Austria caseta în care se aflau 


brăţările, spuse, în mijlocul murmurelor nesă-ţioase ale 
adunării: 

— Sunt, cu adevărat, atât de frumoase aceste brățări? 

— Priveşte-le — răspunse Ana de Austria — şi judecă 
singur. 

Regele se uită la ele. 

— Da — zise el — şi iată, într-adevăr, un minunat medalion. 
Ce lucrătură! 

— Ce lucrătură! repetă Doamna. 

Regina Maria-Tereza văzu cu uşurinţă, de la prima 
aruncătură de ochi, că regele nu-i va dărui ei brăţările; dar, 
cum se părea că nu avea de gând să i le ofere nici Doamnei, se 
declară mulţumită, sau aproape mulţumită. 

Regele se aşeză. Cei mai intimi dintre curteni veniră, rând 
pe rând, să admire îndeaproape această minune, care, 
numaidecât, trecu din mână în mână, cu îngăduinţa regelui. 
Apoi toţi, cunoscători sau nu, se întrecură în laude, copleşindu-l 
pe rege cu felicitările lor. 

Toată lumea avea, într-adevăr, ce să admire: unii 
briliantele, alţii felul cum erau lucrate. Doamnele mai ales se 
dovediră nerăbdătoare să vadă o asemenea comoară ce nu mai 
putea fi smulsă din mâinile cavalerilor. 

— Domnilor, domnilor — zise regele, căruia nu-i scăpa 
nimic — s-ar spune, într-adevăr, că purtaţi brățări ca sabinii: 
lăsaţi-le puţin şi doamnelor, care mi se pare a avea pe drept 
cuvânt pretenţia de a se pricepe mai bine ca dumneavoastră la 
astfel de lucruri. 

Această frază i se păru Doamnei începutul unei hotărâri pe 
care tocmai o aştepta. Citea, de altfel, aceeaşi fericită speranţă 
în ochii reginei-mame. 

Curteanul care le ţinea în mână în clipa când regele făcu 
această observaţie în mijlocul forfotei generale se grăbi să 
depună brăţările în mâinile reginei Maria-Tereza, care, ştiind 
bine, sărmana femeie, că nu-i erau destinate ei, le privi în 
treacăt şi i le dădu repede Doamnei. Aceasta şi, mai mult decât 
ea, Domnul îşi aruncară asupra brăţărilor o privire lungă şi 
râvnitoare. Apoi Doamna trecu bijuteriile în mâinile doamnelor 
din preajma ei, rostind un singur cuvânt, însă cu un accent care 
făcea cât o frază întreagă: 

— Minunate! 


Doamnele, care primiseră brăţările din mâinile Prințesei, le 
cercetară îndelung, atât cât le fu în putinţă, apoi le lăsară să 
circule din mână în mână, spre dreapta. 

În acest timp, regele se întreţinu în linişte cu de Guiche şi 
cu Fouquet. Ei vorbeau mai mult decât îi asculta el. Obişnuit să 
prindă din zbor frânturi de fraze, urechea lui, ca şi a tuturor 
oamenilor care se bucură de o superioritate nedezminţită 
asupra celorlalţi, nu reţinea din vorbele aruncate în dreapta şi 
în stânga decât pe acelea demne de a fi auzite şi care meritau 
un răspuns. Cât despre atenţia lui, ea era îndreptată în altă 
parte. Şi rătăcea prin salon, laolaltă cu privirile. 

Domnişoara de  Tonnay-Charente era ultima dintre 
doamnele înscrise pentru bilete, şi, ca şi cum şi-ar fi păstrat 
locul pe care-l avea pe listă, după ea nu mai urmau decât 
Montalais şi La Vallière. Când brăţările ajunseră la acestea 
două de la capătul rândului, se părea că nimeni nu le mai dădea 
atenţie. Neînsemnătatea mâinilor care mângâiau în acel 
moment podoabele făcea parcă să scadă valoarea giuvaerurilor. 
Ceea ce n-o împiedica pe Montalais să tresară de plăcere, de 
invidie şi de poftă, văzând pietrele de o rară frumuseţe, 
încântată de ele mai mult decât de felul cum erau lucrate. Nu 
putea fi îndoială că, pusă să aleagă între prețuirea lor în bani şi 
frumuseţea lor artistică, Montalais n-ar fi şovăit să prefere 
diamantele, cameelor. De aceea, îi venea greu să se despartă de 
ele şi să i le treacă prietenei sale La Vallière. Aceasta se uită la 
nestemate cu o privire aproape nepăsătoare. 

— Ah, cât de bogate sunt aceste brățări! Şi ce minunate 
sunt! exclamă Montalais. lar tu nu te extaziezi în faţa lor, 
Louise! Zău, parcă nici n-ai fi femeie ! 

— Ba da — răspunse tânăra fată cu un accent de adorabilă 
melancolie. Dar la ce bun să râvneşti ceva care nu se poate să 
ne aparţină? 

Regele, cu capul aplecat înainte, asculta ceea ce spunea 
tânăra fată. Abia îi atinse urechea murmurul glasului ei, că se 
ridică plin de strălucire, străbătu tot cercul, pentru a ajunge de 
la locul său la locul unde se afla La Vallière, şi-i spuse: 

— Domnişoară, te înşeli! Eşti femeie şi orice femeie are 
dreptul să râvnească asemenea bijuterii. 

— Oh, sire! zise La Valliere. Maiestatea voastră nu crede 
oare deloc în modestia mea? 


— Cred că eşti înzestrată cu toate virtuțile, domnişoară, cu 
sinceritate, ca şi cu celelalte; te rog deci să-mi spui, cu 
sinceritate, ce părere ai despre aceste brățări? 

— Că sunt frumoase, sire şi că nu pot fi oferite decât unei 
regine. 

— Mă bucur că ai o asemenea părere, domnişoară; 
brăţările sunt ale dumitale şi regele te roagă să le primeşti. 

Şi cum, printr-o mişcare ce semăna mai mult a groază, La 
Vallière îi întindea regelui caseta, regele îndepărtă cu blândeţe 
mâna tremurătoare a domnişoarei de La Vallière. O tăcere de 
uimire, mai funebră decât tăcerea din preajma unui mort, 
cuprinse adunarea. Totuşi, în partea unde se aflau reginele nu 
se auzise ceea ce spusese el, nu se înţelesese ceea ce făcuse 
regele. O prietenă binevoitoare îşi luă sarcina să răspândească 
vestea. Aceasta fu Tonnay-Charente, căreia Doamna îi făcu 
semn să se apropie. 

— Ah, Doamne! exclamă de Tonnay-Charente. Ce fericire 
pe La Vallière! Regele i-a dăruit brăţările! 

Doamna îşi muşcă buzele cu atâta putere, încât sângele îi 
ţâşni la suprafaţa pielii. Regina cea tânără privi rând pe rând, 
când spre La Vallière, când spre Doamna şi începu să râdă. Ana 
de Austria îşi sprijini bărbia în pumnul ei alb şi rămase un 
răstimp adâncită în mrejele unei bănuieli ce-i zdrobea spiritul şi 
ale unei dureri cumplite, ce-i sfâşia inima. De Guiche, văzând-o 
pe Doamna că păleşte şi înțelegând pricina ce-o făcea să 
pălească, părăsi repede adunarea şi dispăru. Malicorne putu 
atunci să se strecoare lângă Montalais şi, la adăpostul zarvei 
convorbirilor ce se stârniră, îi spuse: 

— Aure, ai alături de tine norocul şi viitorul nostru. 

— Da — răspunse Montalais. 

Şi o îmbrăţişa cu dragoste pe La Vallière, deşi în sinea ei 
ar fi fost în stare s-o sugrume. 


Capitolul IX 


Malaga 


În tot timpul acestei lungi şi îndârjite ciocniri între 
ambițiile de la curte şi pornirile inimilor, unul dintre 
personajele noastre, poate cel mai puţin demn de a fi neglijat, 
era totuşi foarte neglijat, foarte uitat şi foarte nenorocit. 

Intr-adevăr, d'Artagnan, d'Artagnan, căci se cuvine să-i 
spunem pe nume pentru a ne aduce aminte că mai exista şi el, 
d'Artagnan nu avea absolut nimic comun cu această lume 
uşuratică şi plină de strălucire. După ce-l urmase pe rege timp 
de două zile la Fontainebleau şi după ce privise toate aventurile 
ciobăneşti şi toate travestirile eroi-comice ale suveranului său, 
muşchetarul simţise că toate acestea nu aveau nici o legătură 
cu rosturile vieţii lui. Oprit la fiece pas de oameni care-l 
întrebau: 

— Cum găseşti că-mi vine acest costum, domnule 
d'Artagnan? 

El răspundea cu glasul său potolit, dar batjocoritor: 

— Găsesc că eşti la fel de bine îmbrăcat ca şi cea mai 
frumoasă maimuţă din bâlciul de la Saint-Laurent. 

Era unul din complimentele pe care le făcea d'Artagnan 
atunci când nu voia să facă altul; vrând-nevrând, omul trebuia 
să se mulţumească şi cu atât. Iar când era întrebat: 

— Domnule d'Artagnan, cum ai să te îmbraci astă-seară? 

El răspundea: 

— Diseară am să mă dezbrac. 

Ceea ce le făcea să râdă chiar şi pe doamne. 

Dar, după două zile petrecute astfel, muşchetarul, văzând 
că nimic serios nu se întâmplă în jurul său şi că regele uitase cu 
totul, sau cel puţin părea că uitase cu desăvârşire de Paris, de 
Saint-Mandé şi de Belle-Isle, că domnul Colbert nu se gândea 
decât la lampioane şi la focuri de artificii, că doamnele aveau 
pentru ce să-şi facă ocheade sau să primească ocheade o lună 
de zile de aici încolo, d'Artagnan îi ceru regelui un concediu 
pentru treburi de familie. 

În seara când d'Artagnan îi cerea acest lucru, regele se 
pregătea de culcare, istovit de atâtea jocuri şi dansuri. 

— Vrei sa mă părăseşti, domnule d'Artagnan? îl întrebă el 
cu un aer mirat. 

Ludovic al XIV-lea nu putea înţelege că cineva dorea să se 
despartă de el când avea marea cinste să se afle în preajma sa. 


— Sire — zise d'Artagnan — vă părăsesc întrucât nu vă mai 
pot fi de nici un folos. Ah, dacă aş putea să vă fiu sprijin în timp 
ce dansaţi, atunci ar fi cu totul altceva! 

— Dar, dragă domnule d'Artagnan — răspunse regele cu 
gravitate — în dansurile noastre n-avem nevoie de sprijin. 

— Ah — făcu muşchetarul cu ironia lui fină — iată, nu 
ştiam asta! 

— Dar nu m-ai văzut oare dansând? întrebă regele. 

— Ba da; însă eu credeam că jocul se încinge pe măsură ce 
se desfăşoară. M-am înşelat: un motiv în plus ca să mă retrag. 
Sire, o repet, nu aveţi nevoie de mine; de altminteri, dacă 
maiestatea voastră va avea nevoie, va şti unde să mă găsească. 

— Bine — zise regele. 

Şi-i încuviinţă concediul. 

Aşadar, nu-l vom mai căuta pe d'Artagnan la 
Fontainebleau, ar fi de prisos; dar, cu îngăduinţa cititorilor, îl 
vom regăsi în strada Lombarzilor, la "Drugul de Aur", la 
venerabilul nostru prieten Planchet. 

Sunt ceasurile opt seara, e cald, o singură fereastră a 
rămas deschisă, aceea a unei odăi de la primul cat. Un miros de 
băcănie, amestecat cu mirosul mai puţin exotic, dar mai 
pătrunzător, al gunoaielor de pe stradă, urcă spre nările 
muşchetarului. D'Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, cu spătarul 
drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de un scăunel, 
formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot închipui. Ochiul 
său, atât de ager şi atât de iscoditor de obicei, e acum fix, 
aproape închis şi a luat drept ţintă neschimbătoare micul colţ 
de cer albastru ce se zăreşte dincolo de ascuţişul coşurilor; pata 
aceasta albastră nu e mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit 
cu ea unul din sacii cu linte sau cu fasole ce constituie 
principala mobilă din prăvălia de la parter. 

Intins astfel, cufundat astfel în contemplarea 
transfenestrală, d'Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e un 
ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa de prânz 
şi cină, între cină şi culcare; unul din acele respectabile creiere 
scorojite în care nu se mai găseşte loc pentru nici o idee, într- 
atât materia stă de strajă la porţile înţelepciunii şi are grijă să 
împiedice cu îndărătnicie contrabanda ce s-ar putea face prin 
introducerea vreunui simptom de gândire în cutia craniană. 

Am spus că se înnoptase; în dughene se aprindeau lămpile, 
în timp ce ferestrele de la apartamentele de sus se închideau; o 


patrulă de soldaţi de pază făcea să se audă pe stradă tropotul 
neregulat al paşilor. D'Artagnan continua să nu audă nimic şi să 
nu vadă decât colţişorul lui de cer albastru. La doi paşi de el, în 
întuneric, culcat pe un sac de porumb, Planchet, întins pe burtă 
deasupra sacului, cu mâinile împreunate sub bărbie, îl privea pe 
d'Artagnan cum se gândeşte, visează sau poate doarme cu ochii 
deschişi. Observarea aceasta dăinuia de câtăva vreme. În cele 
din urmă, Planchet începu să mormăie: 

— Hm! Hm! 

D'Artagnan însă nu făcu nici o mişcare. Planchet îşi spuse 
atunci că va trebui să recurgă la un mijloc mai de ispravă; după 
ce cumpăni îndelung, ceea ce i se păru lui mai potrivit în 
împrejurările de faţă fu să se prăvale de pe sacul său pe 
duşumea, boscorodindu-se pe el însuşi: 

— Nătărăule! 

Dar, oricât de mare ar fi fost tărăboiul făcut de Planchet în 
căderea sa, d'Artagnan, care în cursul vieţii lui auzise destule 
zgomote şi mai mari, păru să nu dea nici cea mai mică atenţie 
celui de acum. Nu-i vorbă, tocmai atunci o căruţă uriaşă, 
încărcată cu pietre, coborând de pe strada Saint-Mederic, 
înăbuşi cu uruitul roţilor sale bufnitura căderii lui Planchet. 
Totuşi, Planchet crezu că-l vede zâmbind uşor, în semn de mută 
încuviinţare, la cuvântul nătărău. Ceea ce, prinzând curaj, îl 
făcu să întrebe: 

— Dormiţi cumva, domnule d'Artagnan? 

— Nu, Planchet, nici măcar nu dorm — răspunse 
muşchetarul. 

— Mă doare inima — rosti Planchet — auzindu-vă vorbind 
aşa: nici măcar. 

— Dar de ce, dragă Planchet? Oare acest cuvânt nu e şi el 
din limba noastră? 

— Ba da, domnule d'Artagnan. 


— Atunci? 

— Ei bine, acest cuvânt mă întristează adânc. 

—  Explică-mi şi mie tristeţea ta, Planchet — zise 
d'Artagnan. 


— Când spuneţi că nici nu dormiţi măcar, e ca şi cum aţi 
spune că nu aveţi nici măcar mângâierea de a dormi. Sau, cu 
alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune: Planchet, mă plictisesc de 
moarte. 

— Planchet, tu ştii însă că eu nu mă plictisesc niciodată. 


— În afară de astăzi şi de alaltăieri. 

— Hm! 

— Domnule d'Artagnan, iată opt zile de când v-aţi întors de 
la Fontainebleau; iată opt zile de când nu mai aveţi nici ordine 
de dat, nici companie de comandat. Vă lipseşte bubuitul 
muschetelor, al tobelor şi al regalității; la drept vorbind, eu, 
care am ţintit în mână o muschetă, înţeleg asta. 

— Planchet — răspunse d'Artagnan — te încredinţez că nu 
mă plictisesc câtuşi de puţin aici. 

— Atunci, ce faceţi acolo, întins ca un mort? 

— Prietene Planchet, era în timpul asediului din La 
Rochelle, când mă aflam acolo, când te aflai şi tu, când ne aflam 
cu toţii laolaltă, era în timpul asediului din La Rochelle un arab 
vestit pentru priceperea lui de a trage cu tunul. Era un băiat 
deştept, cu toate că avea o culoare ciudată, culoarea măslinelor 
tale. Ei bine, acest arab, după ce mânca sau după ce-şi termina 
treaba, se culca şi stătea nemişcat, aşa cum stau eu acum şi 
fuma nu ştiu ce buruiană de leac, trăgând fumul printr-o ţeavă 
lungă, cu vârful de chihlimbar; iar dacă vreun comandant, 
trecând pe acolo, îl muştruluia că-l vede mereu dormind, el 
răspundea netulburat: "Mai bine să stai jos decât în picioare, 
mai bine să dormi decât să şezi, mai bine mort decât culcat". 

— Era un arab întunecat şi prin culoarea şi prin cugetările 
lui — zise Planchet. Mi-l amintesc prea bine. Reteza capetele 
protestanților cu o deosebită plăcere. 

— Întocmai şi le îmbălsăma atunci când credea el că 
merită osteneala. 

— Da, iar când se apuca să îmbălsămeze cu ierburile şi 
buruienile lui vrăjite, semăna cu unul care împleteşte coşuri. 

— Da, Planchet, acela e, ai dreptate. 

— Oh, am şi eu oleacă de memorie! 

— Nu mă îndoiesc; dar ce zici de felul cum gândea el? 

— Domnule, îl găsesc desăvârşit într-o privinţă şi neghiob 
în alta. 

— Limpede, Planchet, limpede! 

— Ei bine, domnule, într-adevăr, mai bine să stai jos decât 
în picioare, mai ales atunci când eşti obosit, în anumite 
împrejurări... (Şi Planchet zâmbi cu un aer ştrengăresc.) Mai 
bine să dormi decât să şezi; dar cât despre ultima cugetare: mai 
bine mort decât culcat, spun deschis că pe asta o socot fără 
noimă. Preferinţa mea de netăgăduit este pentru pat şi dacă 


dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere, este numai din 
pricină că, după cum am mai avut cinstea de a o spune, vă 
plictisiţi de moarte. 

— Planchet, tu îl cunoşti pe domnul La Fontaine? 

— Spiţerul din colţul străzii Saint-Mederic? 

— Nu, fabulistul. 

— A, jupânul corb...? 

— Exact. Ei bine, eu sunt ca iepurele lui. 

— Are, deci şi un iepure? 

— Are tot soiul de dobitoace. 

— Ei bine şi ce face, mă rog, acest iepure? 

— Se gândeşte. 

— O, o! 

— Planchet, eu sunt ca iepurele domnului La Fontaine: mă 
gândesc. 

— Vă gândiţi? spuse Planchet cu îngrijorare. 

— Da: locuinţa ta, Planchet, e destul de tristă ca să te 
îmbie la cugetări; eşti de acord, sper. 

— Totuşi, domnule, aveţi vederea la stradă. 

— La naiba şi asta ţi se pare odihnitor, nu-i aşa? 

— Nu e mai puţin adevărat, domnule, că dacă aţi locui în 
partea din dos, v-aţi plictisi şi mai rău... Nu, vreau să spun că v- 
aţi gândi şi mai mult. 

— Pe cinstea mea, nu ştiu, Planchet. 

—  Chipurile zise  băcanul — dacă gândurile 
dumneavoastră ar fi ca acelea care v-au îndrumat spre 
restaurarea recelui Carol al II-lea... 

Şi Planchet lasă să se audă un mic râs ce nu era lipsit de o 
anumită semnificaţie. 

— Ah, Planchet, prietene — zise d'Artagnan — ai început să 
fii ambițios. 

— Oare nu s-o mai fi găsind vreun rege de restaurat, 
domnule d'Artagnan, sau vreun Monck de închis în ladă? 

— Nu, dragul meu Planchet, toţi regii sunt aşezaţi pe 
tronurile lor... poate mai puţin bine decât stau eu pe scaunul 
acesta, dar, în sfârşit, îşi are fiecare tronul lui. 

Şi d'Artagnan scoase un oftat. 

— Domnule d'Artagnan — zise Planchet — dumneavoastră 
mă faceţi să sufăr. 

— Eşti prea bun, Planchet. 

— Am o bănuială, Dumnezeu să mă ierte. 


— Ce bănuială? 

— Domnule d'Artagnan, văd că slăbiţi... 

— Oh — făcu d'Artagnan, lovindu-se în pieptul care răsună 
ca o platoşă goală — e cu neputinţă, Planchet! 

— Ah, vedeţi — zise Planchet cu însufleţire — dacă e să 
slăbiţi în casa mea... 

— Ei bine? 

— Ei bine, sunt gata sa fac o nelegiuire. 

— Nu mai spune! 

— Da. 

— Şi ce-ai face? Ia să vedem. 

— L-aş căuta pe cel care vă pricinuieşte necazurile. 

— Iată că acum am un necaz. 

— Da, chiar aveţi unul. 

— Nu, Planchet, nu. 

— Dar eu vă spun că da, aveţi un necaz, care vă face să 
slăbiţi. 

— Slăbesc? Eşti sigur? 

— Văzând cu ochii... Malaga! Dacă veţi slăbi şi mai mult, 
pun mâna pe spadă şi mă duc drept la domnul d'Herblay, să-i 
tai beregata. 

— Hei! făcu d'Artagnan săltându-se în jilţul său. Ce tot spui 
acolo, Planchet? Ce amestec are numele domnului d'Herblay în 
băcănia ta? 

— Bine, bine, supăraţi-vă dacă vreţi, înjuraţi-mă dacă vă 
place, dar, la dracu, ştiu eu ce ştiu! 

După aceste din urmă cuvinte ale lui Planchet, d'Artagnan 
se aşeză în jilţ în aşa fel încât să nu-i scape nimic din ochi, adică 
rămase cu cele două mâini sprijinite pe genunchi şi cu gâtul 
întins spre cumsecadele băcan. 

— Haide, explică-te — zise el — şi spune-mi cum de-ai 
putut să rosteşti un asemenea blestem? Domnul d'Herblay, 
fostul tău şef, prietenul meu, om al bisericii, un muşchetar care 
a ajuns episcop şi vrei să ridici spada împotriva lui, Planchet? 

— Aş ridica spada şi împotriva tatălui meu, când vă văd în 
halul ăsta. 

— Domnul d'Herblay, un gentilom! 

— Puțin îmi pasă mie dacă e sau nu gentilom. Va face să 
aveţi gânduri negre, iată tot ce ştiu. Şi gândurile negre vă 
slăbesc. Malaga! Nu vreau ca domnul d'Artagnan să plece de la 
mine mai slab decât când a venit. 


— Cum mă face să am gânduri negre? Hai, lămureşte-mă, 
lămureşte-mă! 

— Iată trei nopţi de când visaţi urât. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră şi în aceste visuri strigaţi mereu: 
"Aramis! Prefăcutul de Aramis!" 

— Ah, am spus eu asta? zise d'Artagnan neliniştit. 

— Aţi spus-o, pe cinstea lui Planchet. 

— Ei şi mai departe? Ştii zicătoarea, prietene: "Visul te 
minte". 

— Nu; căci, de trei zile, de câte ori aţi ieşit din casă, nu 
uitaţi să mă întrebaţi la întoarcere: "L-ai văzut pe domnul 
d'Herblay?' Sau: "Ai primit vreo scrisoare pentru mine din 
partea domnului d'Herblay?" 

— Dar nu se pare că e firesc să mă interesez de acest bun 
prieten, nu-i aşa? zise d'Artagnan. 

— Nimic de zis, dar nu până într-atât ca să slăbiţi. 

— Planchet, am să mă îngraş, îţi dau cuvântul meu de 
onoare! 

— Bine, domnule, primesc; fiindcă ştiu că atunci când vă 
daţi cuvântul de onoare, el e sfânt. 

— Si nu-l voi mai visa pe Aramis. 

— Foarte bine. 

— Nu te voi mai întreba dacă au sosit scrisori de la domnul 
d'Herblay. 

— Minunat! 

— Dar să-mi explici un lucru. 

— Spuneţi, domnule. 

— Mie nu-mi scapă nimic... 

— Ştiu asta. 

— Şi adineauri ai rostit o ocară neobişnuită... 

— Da. 

— Pe care n-o rosteşti oricând. 

— Malaga! Asta vreţi să spuneţi? 

— Întocmai. 

— E înjurătura mea preferată de când sunt băcan. 

— Ai dreptate, e un nume de stafidă. 

— E înjurătura mea de mânie! O dată ce-am zis Malaga, nu 
mai sunt om. 

— Dar nu-ţi cunoşteam această înjurătură. 

— Aşa e, domnule, am împrumutat-o şi eu de la alţii. 


Şi Planchet, rostind aceste cuvinte, clipi din ochi cu un aer 
şiret, lucru ce-i atrase atenţia lui d'Artagnan. 

— He! He! făcu el. 

Planchet repetă: 

— He! He! 

— Haide, haide, domnule Planchet! 

— Doamne sfinte, domnule — zise Planchet — eu nu sunt 
ca dumneata, eu nu-mi petrec viaţa gândind. 

— Foarte rău. 

— Vreau să spun plictisindu-mă; viaţa noastră e scurtă, 
domnule, de ce să nu ne bucurăm de ea? 

— Eşti un filozof epicurean, după cât se pare, Planchet. 

— Şi de ce nu? Mâna e zdravănă, scrie şi cântăreşte 
zahărul sau mirodeniile; piciorul e sănătos, dansează sau te 
duce la plimbare; stomacul are dinţi buni, rupe şi mistuie; inima 
nu e prea învârtoşată; ei bine, domnule... 

— Ei bine, ce, Planchet? 

— Ah, iată!... zise Planchet frecându-şi mâinile. 

D'Artagnan îşi puse picior peste picior. 

— Plancher, prietene — zise el — mă sperii şi mă uimeşti. 

— Pentru ce, domnule? 

— Fiindcă îmi apari sub o lumină cu totul nouă. 

Planchet, măgulit peste măsură, continuă să-şi frece 
mâinile de-ai fi zis că vrea să le jupoaie. 

— Ah, ah — murmură el — fiindcă nu sunt decât un animal 
de povară, dumneavoastră mă socotiți un prostănac? 

— Bine, Planchet şi asta e o judecată în felul ei. 

—  Urmăriţi-mi firul gândurilor, domnule — adăugă 
Planchst. Mi-am spus: fără plăcere nu există fericire pe pământ. 

— Oh, e foarte adevărat ce-ai spus, Planchet! îl întrerupse 
d'Artagnan. 

— Dar, mergând mai departe, dacă nu e plăcere, care nu 
se întâlneşte pe toate cărările, să avem măcar unele 
mângâieri... 

— Şi tu le ai? 

— De bună seamă. 

— Explică-mi şi mie cum se întâmplă asta! E 

— Mă înarmez cu un scut, ca să mă apăr de urât. Imi 
orânduiesc timpul cât pot s-o duc fără grijă şi în ziua când simt 
că începe să-mi fie urât, mă pun pe petreceri. 

— Şi treaba asta nu e grea? 


— Câtuşi de puţin. 

— lar toate astea le-ai descoperit tu singur? 

— Eu singur. 

— E o adevărată minune! 

— Ce-aţi zis? 

— Am zis că filozofia ta n-are pereche pe lume. 

— Ei bine, atunci urmaţi pilda mea. 

— Mă ispiteşte s-o fac. 

— Trăiţi ca mine. 

— Nici n-aş dori altceva mai bun; numai că nu toate 
sufletele sunt plămădite din acelaşi aluat şi s-ar putea ca, vrând 
să petrec ca tine, să mă plictisesc şi mai rău... 

— Eh, încercaţi mai întâi. 

— Cum faci tu? Să vedem. 

— Aţi băgat de seamă că dispar din când în când? 

— Da. 

— Într-un anumit fel? 

— La intervale regulate. 

— Pe legea mea, aşa e! Prin urmare, aţi băgat de seamă? 

— Dragul meu Planchet, tu înţelegi că atunci când te vezi 
cu cineva aproape în fiecare zi, dacă unul dispare, celălalt îi 
simte lipsa. Oare tu nu-mi simţi lipsa, când eu sunt în 
campanie? 

— Foarte mult. E ca şi cum aş fi un trup fără suflet. 

— Acestea fiind zise, să mergem mai departe. 

— Cam la ce dată am obiceiul să dispar? 

— La 15 şi la 30 ale fiecărei luni. 

— Şi stau plecat? 

— Una ori două, uneori trei, uneori patru zile. 

— Ce credeţi că făceam eu în acest timp? 

— Încasări. 

— Iar la întoarcere cum mă găseaţi la înfăţişare? 

— Foarte mulţumit. 

— Vedeţi, dumneavoastră înşivă o spuneţi, totdeauna 
mulţumit. Şi de unde venea această mulţumire? 

— De acolo că negoţul îţi merge bine; că toate 
cumpărăturile de orez, de prune, de zahăr rafinat, de pere 
uscate, de siropuri îţi ieşeau la socoteală. Tu ai avut mereu o 
fire deosebită, Planchet; de aceea n-am fost câtuşi de puţin 
mirat văzându-te că te faci băcan, care este unul din negoţurile 
cele mai variate şi mai plăcute, întrucât umbli aproape numai 


cu mărfuri culese din sânul naturii, totdeauna gustoase şi 
înmiresmate. 

— E bine spus, domnule; dar cât de mult greşiţi! 

— Cum, greşesc? 

— Când spuneţi că mă duc la fiecare cincisprezece zile 
după încasări sau cumpărături. Oh, oh, domnule, cum naiba aţi 
putut să credeţi una ca sta? Oh, oh, oh! 

Şi Planchet începu să râdă cu atâta poftă, încât îl făcea pe 
d'Artagnan să se îndoiască adânc de propria lui înţelepciune. 

—  Mărturisesc — zise muşchetarul — că nu sunt la 
înălţimea ta. 

— Domnule, aşa e! 

— Cum aşa e? 

— Trebuie să fie aşa, de vreme ce o spuneţi 
dumneavoastră; dar ţineţi seama că asta nu vă face să decădeţi 
cu nimic în faţa mea. 

— Ah, ce fericire! 

— Nu, dumneavoastră sunteţi un om de geniu, zău! Când e 
vorba de război, de surprinderi, de tactică şi de încercuiri 
neaşteptate, Doamne, regii par nişte nimicuri pe lângă 
trupeşti, a dulceţii vieţii, dacă se poate spune aşa, ei bine, 
domnule, să nu-mi pomeniţi de oamenii de geniu, fiindcă ei sunt 
propriii lor călăi. 

— Bine, Planchet — zise d'Artagnan fremătând de 
curiozitate — iată că te ascult cu cel mai mare interes. 

— Acum vă plictisiţi mai puţin decât adineauri, nu-i aşa? 

— Nu mă plictisesc deloc; dimpotrivă, de când ai început 
să-mi vorbeşti, petrec de minune. 

— Atunci, să-i dam înainte. Am sa vă vindec eu, lăsaţi pe 
mine! 

— Nici nu doresc altceva. 

— Vreţi să încerc? 

— Chiar acum. 

— Fie. Aveţi niscaiva cai aici? 

— Da: zece, douăzeci, treizeci. 

— Nu e nevoie de atâţia; doi sunt de ajuns. 

— Îţi stau la dispoziţie, Planchet. 

— Bun. Vă iau cu mine. 

— Când? 

— Mâine. 


— Unde? 

— Ah, prea întrebaţi multe. 

— Oricum, trebuie să recunoşti că mă interesează să ştiu 
unde mă duc. 

— Vă place viaţa la ţară? 

— Prea puţin, Planchet. 

— Atunci vă place la oraş? 

— Depinde. 

— Ei bine, am să vă duc într-un loc jumătate oraş, jumătate 
sat. 

— S-a făcut. 

— Într-un loc unde o să vă simţiţi bine, sunt sigur. 

— Minunat! 

— Şi, ciudăţenie, într-un loc de unde aţi fugit fiindcă vi se 
ura. 

— Mie? 

— De moarte! 

— La Fontainebleau vrei să zici? 

— La Fontainebleau, da. 

— Te duci la Fontainebleau, aşa dar? 

— Acolo mă duc. 

— Şi ce-ai să faci tu la Fontainebleau, Doamne sfinte? 

Planchet îi răspunse lui d'Artagnan printr-o clipire din ochi 
plină de şiretenie. 

— Ai vreun petic de pământ pe acolo, nelegiuitule? 

— Oh, o sărăcie, o cocioabă. 

— Te-am prins. 

— Dar e frumuşică, pe cuvântul meu de onoare! 

— Voi merge la moşia lui Planchet! exclamă d'Artagnan. 

— Oricând veţi voi. 

— Dar parcă spuneai că mâine! 

— Mâine, dacă vreţi; şi aşa mâine suntem în 14, adică în 
ajunul zilei când încep să mă tem de plictiseală. Prin urmare, 
ne-am înţeles. 

— Ne-am înţeles. 

— Îmi veţi împrumuta un cal de-al dumneavoastră? 

— Pe cel mai bun. 

— Nu, îl prefer pe cel mai blând; n-am fost niciodată un 
călăreț straşnic, dumneavoastră ştiţi, iar în băcănie mi s-au 
ruginit mădularele şi mai mult; şi apoi... 

— Şi apoi? 


— Şi apoi — adăugă Planchet cu o altă clipire din ochi — 
nu vreau să mă obosesc. 

— De ce? se încumetă să întrebe d'Artagnan. 

— Fiindcă nu m-aş mai putea distra — răspunse Planchet şi 
cu aceasta se ridică de pe sacul său de porumb, întinzându-se şi 
pocnindu-şi toate oasele, unul după altul, într-un fel de armonie 
prelungă. 

— Planchet! Planchet! strigă d'Artagnan. Declar că nu se 
găseşte pe pământ un sybarit care să se poată asemui cu tine. 
Ah, Planchet, se vede cât de colo că n-am mâncat împreună, 
unul lângă altul, un butoi de sare! 

— Şi pentru ce asta, domnule? 

— Pentru că nu te cunosc încă îndeajuns — răspunse 
d'Artagnan — hotărât lucru, abia acum încep să cred ceea ce 
gândisem la Boulogne, în ziua când l-ai sugrumat, sau era s-o 
faci, pe Lubin, valetul domnului de Wardes şi anume, Planchet, 
că tu eşti un om tare de ispravă. 

Planchet se porni să râdă cu un râs plin de înfumurare, îi 
spuse bună seara muşchetarului şi cobori în odaia din spatele 
prăvăliei, care-i slujea drept cameră de culcare. D'Artagnan îşi 
reluă poziţia de la început, în jilt şi fruntea lui, descreţită o 
clipă, deveni mai îngândurată ca oricând. Aproape că şi uitase 
năzbâtiile şi visurile lui Planchet. "Da — îşi spuse el, reluând 
firul gândurilor întrerupt de hazlia convorbire pe care am redat- 
o mai sus — da, aici e totul: 

1. Să aflu ce voia Baisemeaux de la Aramis; 

2. Să aflu pentru ce Aramis se fereşte de mine; 

3. Să aflu unde e Porthos. 

Asupra acestor trei puncte pluteşte un mister. Dar — 
continuă d'Artagnan — întrucât prietenii noştri nu vor să 
mărturisească nimic, să ne bizuim pe biata noastră 
deşteptăciune. Vom face ce-om putea, la dracu! Sau, Malaga! 
cum spune Planchet." 


Capitolul X 


Scrisoarea domnului Baisemeaux 


Credincios planului său, a doua zi dimineaţa d'Artagnan se 
duse să-i facă o vizită domnului Baisemeaux. 

La Bastilia era zi de curăţenie: tunurile erau frecate, 
lustruite, scările spălate; temnicerii căutau parcă să-şi 
lustruiască până şi cheile. Cât despre soldaţii din garnizoană, ei 
se plimbau prin curţile interioare, sub pretext că erau destul de 
curaţi. 

Comandantul Baisemeaux îl primi pe d'Artagnan într-un 
chip mai mult decât amabil; dar fu cu el de o rezervă atât de 
mare, încât d'Artagnan, cu toată dibăcia lui, nu putu să-i smulgă 
din gură o singură silabă. Cu cât se ferea mai mult, cu atât 
neîncrederea lui d'Artagnan sporea. Acesta din urmă sfârşi 
chiar prin a-şi spune că purtarea comandantului se datora 
vreunei dispoziţii proaspete, primite anume. Căci Baisemeaux 
nu i se păruse lui d'Artagnan, la Palatul Regal, omul rece şi de 
nepătruns pe care-l găsea acum la Bastilia. Când d'Artagnan 
încercă să-l facă să vorbească despre afacerile băneşti atât de 
grabnice care-l mânaseră atunci în căutarea lui Aramis şi care-i 
stârniseră atâta chef de vorbă în seara aceea, Baisemeaux 
spuse că are de dat nişte ordine în închisoare şi-l lăsă pe 
d'Artagnan să se frământe atât de îndelung în aşteptare, încât 
muşchetarul nostru, încredinţat că nu va scoate nici o vorbă de 
la el, părăsi Bastilia înainte ca Baisemeaux să se fi întors din 
inspecția lui. Dar în minte îi încolţise o bănuială şi odată 
bănuiala ivită, spiritul lui d'Artagnan nu mai avea astâmpăr. El 
era, printre oameni, ceea ce pisica e printre patrupede — 
întruparea neliniştii şi în acelaşi timp a nerăbdării. O pisică 
aţâţată nu mai stă locului, asemenea unui ghemotoc de mătase 
pe care vântul îl poartă în toate părţile. O pisică la pândă e ca şi 
moartă la postul ei de observaţie şi nici foamea, nici setea n-o 
pot clătina din nemişcarea sa. 

D'Artagnan, care ardea de nerăbdare, îşi scutură deodată 
acest simţământ, ca pe o mantie prea grea. Îşi spunea că lucrul 
ce i se ascundea era tocmai acela pe care ar trebui să-l ştie cu 
tot dinadinsul. În consecinţă, el se gândi că Baisemeaux se va 
grăbi să-i dea de veste lui Aramis, dacă Aramis îi va fi spus să 
facă aceasta. Ceea ce se şi întâmplă. 

Baisemeaux abia avu timp să se întoarcă din turn, că 
d'Artagnan se şi puse la pândă într-un colţ de lângă strada 
Petit-Muse, în aşa fel că vedea de acolo pe toţi cei care ieşeau 


pe poarta Bastiliei. După vreun ceas de pândă, lângă "Grapa de 
Aur", de sub un zăplaz unde găsise un petic de umbră, 
d'Artagnan văzu ieşind un soldat din gardă. Asta era cea mai 
bună dovadă pe care ar fi dorit-o. Orice paznic sau temnicer îşi 
avea zilele şi chiar orele de ieşire din Bastilia, deoarece toţi 
erau constrânşi să nu aibă nici neveste, nici locuinţă în castel şi, 
prin urmare, puteau ieşi oricând, fără să trezească curiozitatea 
cuiva. Numai că un soldat încazarmat trebuia să stea înăuntru o 
zi şi o noapte, atunci când era de gardă, asta o ştia toată lumea 
şi d'Artagnan o ştia mai bine ca oricine. Un astfel de soldat nu 
putea să iasă în ţinută de serviciu decât dacă avea de îndeplinit 
un ordin grabnic şi însemnat. 

Soldatul, spuneam, ieşi din Bastilia şi, încet-încet, ca un 
fericit muritor căruia în loc să stea încremenit în faţa unui pârlit 
de corp de gardă sau într-un bastion nu mai puţin plictisitor, i 
se oferă prilejul de a gusta libertatea unită cu o plimbare, 
aceste două plăceri făcând parte din serviciul pe care-l avea de 
îndeplinit, se  îndreptă spre mahalaua Saint-Antoine, 
adulmecând aerul, soarele şi întorcându-şi mereu ochii după 
femei. 

D'Artagnan îl urmări de la distanţă. Nu-şi făcuse nici o idee 
asupra rostului şi misiunii lui. "Mai întâi — îşi spuse el — 
trebuie să-l văd la faţă pe caraghiosul ăsta. Un om văzut de 
aproape e un om cântărit." Astfel că d'Artagnan iuți pasul şi, 
ceea ce nu era greu, trecu înaintea soldatului. Nu numai că-i 
zări faţa, care părea destul de isteaţă şi hotărâtă, dar îi văzu şi 
nasul, care era puţin cam roşu. "Amicului îi place să bea" — îşi 
spuse el. În clipa când îi văzu nasul, mai zări la centura 
soldatului o bucată de hârtie albă. "Bun, are o scrisoare — 
adăugă în sinea lui d'Artagnan. Însă un sol-dat se consideră 
prea fericit că e ales de domnul Baisemeaux să ducă un ordin şi 
el nu pierde pentru nimic în lume mesajul." 

În timp ce d'Artagnan îşi frământa pumnii, soldatul înainta 
fără grijă spre mahalaua Saint-Antoine. "Se duce, de bună 
seamă, la Saint-Mandé — îşi spuse muşchetarul — şi eu n-o să 
aflu ce cuprinde scrisoarea..." Să-i vie rău, nu altceva. "Dacă aş 
fi în uniformă — gândea d'Artagnan — l-aş înhăţa pe răcan 
dimpreună cu scrisoarea lui. Primul corp de gardă mi-ar veni în 
ajutor. Şi să fiu al naibii dacă mi-aş spune numele într-o afacere 
ca asta! Să-l trag la băutură, ar intra la bănuială şi mă va 
îmbăta el pe mine... Drace, nu ştiu ce să fac, nu mă mai ajută 


mintea! Să-l atac pe acest nenorocit, să-l provoc la luptă, să-l 
ucid pentru o scrisoare! Ar mai merge, dacă ar fi vorba de 
scrisoarea unei regine către un lord, sau a unui cardinal către o 
regină. Dar, Doamne, pentru nişte intrigi păcătoase ale 
domnilor Aramis şi Fouquet la adresa domnului Colbert! Viaţa 
unui om pentru atâta lucru! Nu, ele nu merită nici măcar zece 
scuzi!" 

În timp ce filozofa astfel, muşcându-şi unghiile şi mustata, 
zări un mic grup de arcaşi şi un comisar. Aceşti oameni târau 
un bărbat chipeş, care se zbătea în mâinile lor. Arcaşii îi 
sfâşiaseră îmbrăcămintea şi-l trăgeau după ei. El spunea să se 
poarte mai frumos cu dânsul, fiind gentilom şi soldat. Când 
arestatul îl zări pe soldat, strigă: 

— Hei, soldat, vino-ncoa'! 

Soldatul porni cu acelaşi pas spre cel care-l chema, iar 
mulţimea se luă după el. 

Atunci, lui d'Artagnan îi veni o idee. Era cea dintâi — şi 
vom vedea că nu era o idee rea. În vreme ce gentilomul îi 
povestea soldatului că fusese prins într-o casă şi luat drept hoţ, 
cu toate că nu era decât un amant, soldatul îl căina şi căuta să-l 
mângâie şi să-i dea sfaturi cu acea gravitate pe care soldatul 
francez o pune în slujba amorului său propriu şi a spiritului de 
corp. D'Artagnan se strecură la spatele soldatului împins de 
mulţime şi-i smulse pur şi simplu hârtia de la cingătoare. Cum, 
în acele clipe, gentilomul cărtănit trăgea de soldat, cum 
comisarul trăgea de gentilom, d'Artagnan putu să pună mâna 
pe hârtie fără nici un fel de greutate. Se retrase apoi la vreo 
zece paşi, în dosul stâlpului unei case şi citi pe adresă: 


“Domnului du Vallon, la domnul Fouquet, la Saint-Mandé." 


— Bun! îşi zise el. 
Şi desfăcu pecetea fără să rupă plicul, apoi scoase hârtia 
îndoită în patru, care cuprindea numai aceste cuvinte: 


"Dragă domnule du Vallon, fii bun fi transmite-i domnului 
d'Herblay că a venit la Bastilia şi mi-a pus câteva întrebări. 

Al dumitale devotat, 

DE BAISEMEAUX" 


— Ei bine, am nimerit-o! exclamă d'Artagnan. Acum totul e 
limpede. Porthos se află acolo. 

Sigur de ceea ce voia să ştie, muşchetarul gândi: "Drace! 
Iată un biet soldat căruia turbatul şi hoţul de Baisemeaux îi va 
plăti scump vicleşugul meu!... Dacă se întoarce fară scrisoare, 
ce-o să păţească oare? La urma urmei, nu mai am nevoie de 
acest bilet. După ce-ai înghiţit oul, la ce-ţi mai trebuie 
găoacea?" 

D'Artagnan văzu că arcaşii şi comisarul îl lămuriseră pe 
soldat şi-l târau mai departe pe prizonierul lor. Acesta era 
înconjurat de mulţime şi se tânguia într-una. D'Artagnan se 
furişă în mijlocul gloatei şi lăsă să cadă scrisoarea pe pământ, 
fără ca nimeni să vadă, apoi se îndepărtă cu pas iute. 

Soldatul îşi reluă drumul spre Saint-Mandé, gândindu-se 
mai mult la gentilomul care-i ceruse sprijinul. Deodată îşi aduse 
aminte de scrisoare şi, uitându-se la cingătoare, văzu că nu mai 
era acolo. Strigătul lui de groază îi făcu plăcere lui d'Artagnan. 
Bietul soldat îşi roti ochii în jurul său, în-gălbenit de spaimă, şi, 
în sfârşit, la vreo douăzeci de paşi în urma lui, zări 
binecuvântatul plic. Se repezi asupra lui, ca vulturul asupra 
prăzii. Plicul era puţin prăfuit, puţin mototolit, dar, oricum, 
scrisoarea fusese găsită. D'Artagnan observă că soldatul se uita 
cu multă atenţie la pecetea des-făcută; dar sfârşi prin a se 
linişti şi vâri din nou răvaşul la cingătoare. 

— Du-te — rosti d'Artagnan — acum am destulă vreme; 
poţi s-o iei înainte. Se pare că Aramis nu-i la Paris, căci 
Baisemeaux îi scrie lui Porthos. Dragul de Porthos, ce bucurie 
să-l revăd... şi să stau de vorbă cu el! zise gasconul. 

Şi, potrivindu-şi pasul după al soldatului, îşi făgădui să 
ajungă cu un sfert de ceas după el la domnul Fouquet. 


Capitolul XI 


Unde cititorul va vedea cu plăcere ca 
Porthos n-a pierdut nimic din puterea lui 


D'Artagnan îşi făcuse, după obiceiul lui, socoteala că un 
ceas are şaizeci de minute şi un minut şaizeci de secunde. 
Datorită acestui calcul, absolut perfect, în minute şi secunde, el 
ajunse în faţa porţii intendentului superior exact în clipa când 
soldatul ieşea fără să mai aibă nimic la cingătoare. D'Artagnan 
se prezentă la intrare, unde un portar, galonat de sus până jos, 
întredeschise uşa la ivirea lui. Muşchetarul ar fi vrut să intre 
fără să-şi spună numele, dar acest lucru nu se putea. Işi rosti 
deci numele. Cu toată această concesie, care ar fi putut să 
înlăture orice greutate, aşa cel pu-ţin credea d'Artagnan, 
portarul stătea încă în cumpănă; totuşi, la rostirea pentru a 
doua oară a titlului de căpitan în garda regelui, portarul, fără 
să-i lase dintr-o dată liberă trecerea, nu i-o mai închidea ca 
înainte. D'Artagnan înţelese că omul primise un consemn pe 
care nu-l putea călca. Se hotări deci să trântească o minciună, 
lucru care, de altfel, nu-l costa prea mult, mai ales atunci când 
vedea în minciună salvarea statului, sau pur şi simplu interesul 
său personal. Adăugă astfel, la cele declarate mai înainte, că 
soldatul care adusese o scrisoare pentru domnul du Vallon nu 
era altul decât trimisul său şi că acea scrisoare avea drept scop 
să vestească sosirea lui. Cu aceasta, nimeni nu se mai putea 
împotrivi la intrarea lui şi d'Artagnan trecu pragul uşii. Un valet 
voi să-l însoţească, dar el îi spuse că era de prisos să se mai 
ostenească, dat fiind că ştia prea bine şi singur unde avea să-l 
găsească pe domnul du Vallon. Nu se mai putea răspunde nimic 
în faţa unui om atât de bine informat. Fu lăsat să se ducă 
singur. 

Peroane, saloane, grădini, toate fură trecute în revistă de 
către muşchetar. Colindă un sfert de ceas prin această casă mai 
mult decât regală, în care se numărau tot atâtea minunăţii câte 
mobile, tot atâţia servitori câte coloane şi uşi. "Hotărât — îşi 
zise el — această casă nu se termină decât la marginea 
pământului. Nu cumva lui Porthos i se va fi năzărit să se 
întoarcă la Pierrefonds, fără să iasă din casa domnului 
Fouquet?" În sfârşit ajunse într-o aripă mai retrasă a castelului, 
înconjurată de un zid de piatră deasupra căruia se căţăraţi o 
puzderie de plante grase, încărcate de flori, mari şi pietroase ca 
nişte roade. Din loc în loc, pe zidul împrejmuitor, se înălţau 
statui cu înfăţişări sfioase sau pline de mister. Erau vestale 
învăluite în câte un peplum cu falduri mari, străji agere, 
ascunse sub voalurile lor de marmură şi înfăşurând palatul cu 


privirile ior furişe. Un Hermes cu degetul la gură, o Iris cu 
aripile întinse, o Noapte acoperită de maci dominau parcul şi 
clădirile ce se retrăgeau dincolo de copaci; toate aceste statui 
se profilau în alb deasupra chiparoşilor înalţi, ce-şi îndreptau 
vârfurile negre spre albastrul cerului. În jurul chiparoşilor se 
încolăceau măceşi bătrâni, ce-şi atârnau de fiecare creangă 
inelele înflorite şi presărau peste ramurile de jos şi peste statui 
o ploaie de petale înmiresmate. 

Aceste podoabe încântătoare i se părură muşchetarului 
supremul efort al spiritului omenesc. Se afla într-o dispoziţie 
sufletească ce-l îndemna să poetizeze. Gândul că Porthos locuia 
într-un asemenea Eden îl înclina să-şi facă despre Porthos o 
părere mai bună, într-atât e de adevărat că până şi spiritele 
cele mai înalte nu sunt absolvite de înrâurirea mediului 
înconjurător. 

D'Artagnan găsi uşa pe care o căuta; la uşă, un fel de arc, 
pe care-l mişcă. Uşa se deschise. D'Artagnan intră, închise uşa 
la loc şi pătrunse într-un pavilion construit în formă de cerc, 
unde nu se auzeau alte zgomote decât susurul cascadelor şi 
cântecele păsărilor. La uşa pavilionului dădu peste un lacheu. 

— Aici locuieşte domnul baron du Vallon, nu-i aşa? zise 
d'Artagnan fără pic de şovăire. 

— Da, domnule — răspunse lacheul. 

— Anunţă-l că domnul cavaler d'Artagnan, căpitan al 
muşchetarilor maiestăţii sale, îl aşteaptă. 

D'Artagnan fu introdus într-un salon. Acolo nu aşteptă prea 
mult: un pas cunoscut cutremură podeaua din sala alăturată, o 
uşă se deschise, sau mai degrabă se dădu de perete şi Porthos 
veni să se arunce în braţele prietenului său cu un fel de 
stânjenire ce nu-i stătea de loc rău. 

— Tu aici? strigă el. 

— Dar tu? răspunse d'Artagnan. Ah, şiretule! 

— Da — zise Porthos zâmbind cu un aer încurcat — da, mă 
găseşti la domnul Fouquet şi asta te miră întrucâtva, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin! La urma urmei, de ce n-ai fi unul din 
prietenii domnului Fouquet? Domnul Fouquet are mulţi 
prieteni, mai ales printre oamenii de spirit. 

Porthos avu modestia să nu ia măgulirea ca fiind adresată 
lui. 

— Şi apoi — adăugă el — m-ai văzut la Belle-Isle. 


— Un motiv mai mult ce mă îndeamnă să cred că faci parte 
dintre prietenii domnului Fouquet. 

— Adevărul este că îl cunosc — zise Porthos oarecum 
stingherit. 

— Ah, prietene — zise d'Artagnan — cât eşti de vinovat faţă 
de mine! 

— Cum asta? strigă Porthos. 

— Cum? Făureşti o lucrare măreaţa ca fortificațiile de la 
Belle-Isle şi mie nu-mi spui nimic! 

Porthos se făcu roşu ca para. 

— Ceva mai mult chiar — continuă d'Artagnan — mă vezi 
acolo, ştii că sunt omul regelui şi nu te gândeşti că regele, 
dornic să-l cunoască pe bărbatul de merit care desăvârşeşte o 
operă despre care i s-au spus cele mai frumoase lucruri, nu te 
gândeşti că regele m-a trimis acolo pentru a afla cine e acest 
bărbat! 

— Cum, regele te-a trimis pentru a afla...? 

— La dracu! Să nu mai vorbim de asta. 

— Ei drăcie! strigă Porthos. Dimpotrivă, să vorbim! Aşadar, 
regele ştia că la Belle-Isle se fac fortificaţii? 

— Hei, dar ce crezi ,că regele nu le ştie pe toate? 

— Totuşi, nu ştia cine face fortificațiile? 

— Asta nu; însă, în urma celor ce i s-au spus despre lucrări, 
nu se îndoia că trebuie să fie un ilustru om de război. 

— Drace — rosti Porthos — dacă aş fi ştiut asta! 

— N-ai mai fi fugit de la Vannes, nu-i aşa? 

— Nu. Ce-ai spus văzând că nu mai sunt acolo? 

— Dragul meu, am stat şi m-am gândit. 

— A, da, te-ai gândit... Tu ştii să şi gândeşti... Şi la ce 
rezultat ai ajuns, gândindu-te? 

— Am ghicit întregul adevăr. 

— Aha, ai ghicit? 

— Da. 

— Şi ce-ai ghicit? Ia să vedem — zise Porthos, aşezându-se 
mai bine pe un scaun şi luând înfăţişarea unui sfinx. 

— Am ghicit, mai întâi, că tu construieşti fortificațiile din 
Belle-Isle. 

— Păi, asta nu era greu de ghicit: doar m-ai văzut lucrând 
acolo. 

— Aşteaptă puţin, căci am mai ghicit ceva: anume că 
fortifici Belle-Isle din ordinul domnului Fouquet. 


— Asta e adevărat. 

— Dar nu e totul. Când mă pornesc să ghicesc, nu mă 
opresc la mijlocul drumului. 

— Dragul meu d'Artagnan! 

— Am ghicit că domnul Fouquet voia să păstreze taina cea 
mai mare în legătură cu aceste fortificaţii. 

— Avea de gând, într-adevăr, după cât cred eu — zise 
Porthos. 

— Da, însă ştii de ce ţinea atât de mult să păstreze taina? 

— Doamne, ca să nu se afle! răspunse Porthos. 

— În primul rând. Dar această dorinţă pornea dintr-o 
galanterie... 

— E drept — zise Porthos — am auzit şi eu că domnul 
Fouquet este foarte galant. 

— Dintr-o galanterie faţă de rege. 

— Oh! Oh! 

— Te miră asta? 

— Da. 

— Nu ştiai nimic? 

— Nu. 

— Ei bine, eu ştiu totul. 

— Înseamnă că eşti un vrăjitor. 

— Nici pe departe! 

— Atunci cum de-ai aflat? 

— Ah, uite, printr-un mijloc foarte simplu: l-am auzit pe 
domnul Fouquet însuşi vorbindu-i regelui despre asta. 

— Spunându-i ce? 

— Că a pus să se fortifice Belle-Isle pentru el şi că o să-i 
ofere în dar Belle-Isle. 

— Ah, l-ai auzit pe domnul Fouquet spunându-i asta 
regelui? 

— Cuvâut cu cuvânt. Ba chiar a adăugat: "Belle-Isle a fost 
fortificată de către un inginer care îmi e prieten, om cu multe 
merite, pe care voi cere îngăduinţa să-l prezint regelui". 
"Numele lui?" a întrebat regele. "Baronul du Vallon" — a 
răspuns domnul Fouquet. "Prea bine,- a încuviinţat regele — să 
mi-l prezinţi." 

— Regele a încuviinţat, zici? 

— Pe cinstea lui d'Artagnan! 

— Oh, oh! făcu Porthos. Atunci, de ce nu i-am fost 
prezentat? 


— Nu ţi s-a vorbit încă nimic despre această prezentare? 

— Ba da, însă aştept mereu. 

— Ai răbdare, va veni. 

— Hm! Hm! mormăi Porthos. 

D'Artagnan se prefăcu că nu-l aude şi, schimbând vorba, 
întrebă: 

— Dar locuieşti într-o singurătate deplină, dragul meu 
prieten, nu-i aşa? 

— Totdeauna mi-a plăcut singurătatea. Sunt o fire 
melancolică — răspunse Porthos cu un suspin. 

— Uite, ciudat! zise d'Artagnan. Nu băgasem de seamă! 

— Asta de când m-am consacrat studiilor — zise Porthos cu 
un aer preocupat. 

— Sper însă că munca spiritului nu e în dauna sănătăţii 
trupului! 

— Oh, nu, deloc! 

— Puterile te ţin tot aşa? 

— Mă ţin bine, prietene, mă ţin bine. 

— Ce-am auzit, că în primele zile după venirea ta aici... 

— Da, nu puteam să mă mai mişc, nu-i aşa? 

— Cum asta — se miră d'Artagnan cu un surâs — din ce 
pricină nu puteai să te mai mişti? 

Porthos îşi dădu seama că spusese o nerozie şi voi s-o 
repare. 

— Da, am venit de la Belle-Isle până aici pe nişte cai proşti 
— zise el — şi asta mi-a frânt oasele. 

— Nu mă miră, căci, venind pe urmele tale, am văzut vreo 
şapte sau opt cai morţi pe drum. 

— Sunt greu, ce să-i faci — zise Porthos. 

— În aşa fel încât te-ai obosit prea tare? 

— Grăsimea s-a topit pe mine şi din pricina asta m-am 
îmbolnăvit. 

— Ah, sărmanul Porthos!... Dar Aramis cum s-a purtat cu 
tine în acea vreme? 

— Foarte bine... A pus să fiu îngrijit chiar de medicul 
domnului Fouquet. Însă închipuieşte-ţi că după opt zile nu mai 
puteam să răsuflu. 

— Cum aşa? 

— Odaia era prea mică, n-aveam destul aer pentru 
plămânii mei. 

— Zău? 


— Aşa mi s-a spus, cel puţin... Şi am fost mutat în altă 
încăpere. 

— Unde aveai aer din belşug? 

— Ceva mai mult, da, însă nu puteam să fac nici o mişcare. 
Doctorul spunea că n-am voie să mă mişc; eu, din contra, mă 
simţeam, mai în putere ca oricând. Asta a dat naştere unui grav 
accident. 

— Ce accident? 

—  Închipuieşte-ţi, prietene, m-am revoltat împotriva 
prescripţiilor acestui dobitoc de medic şi m-am hotărât să ies 
din casă fie că el vrea sau nu vrea. În consecinţă, i-am poruncit 
valetului care mă slujea să-mi aducă veşmintele. 

— Pe lângă toate celelalte, te lăsaseră gol, dragul meu 
Porthos? 

— Nu, deloc! Aveam, dimpotrivă, o frumuseţe de halat. 
Lacheul s-a supus; m-am îmbrăcat cu hainele mele, care 
deveniseră prea lungi; dar, lucru ciudat, picioarele mi se 
îngroşaseră foarte mult. 

— Da, înţeleg. 

— Iar cizmele nu mă mai încăpeau. 

— Picioarele ţi se umflaseră, pesemne. 

— Asta-i, ai ghicit. 

— Drace! Şi ăsta e accidentul de care voiai să-mi vorbeşti? 

— Ei bine, da. Eu n-am stat să mă gândesc, ca tine. Mi-am 
spus: "De vreme ce picioarele mi-au intrat de zece ori în cizme, 
nu e nici o pricină ca ele să nu intre şi a unsprezecea oară". 

— De astă dată, dragul meu Porthos, dă-mi voie să ţi-o 
spun, erai lipsit de logică. 

— Pe scurt, m-am rezemat de un perete şi am încercat să 
încalţ cizma dreaptă; trăgeam cu mâinile, împingeam cu 
genunchiul, făcând sforţări nemaipomenite, când, deodată, 
rămăsei cu cele două urechi ale cizmei în mâini, iar piciorul îmi 
scăpă din strânsoare şi căzu ca o catapultă. 

— Catapultă! Se vede că te pricepi la fortificaţii, dragă 
Porthos! 

— Piciorul îmi căzu, deci, ca o catapultă şi se lovi de 
perete, care se prăbuşi. Prietene, am crezut că, asemenea lui 
Samson, dărâmasem templul. Să fi văzut câte tablouri, câte 
porţelanuri, câte vaze de flori, câte tapiserii şi vergele de 
draperii se prăvăliseră la pământ! 

— Zău? 


— Fără a mai pune la socoteală că dincolo de perete era un 
dulap plin cu porţelanuri. 

— Pe care l-ai răsturnat? 

— Pe care l-am aruncat în cealaltă parte a odăii. 

Porthos începu să râdă. 

— Într-adevăr, e de necrezut! 

Şi d'Artagnan începu să râdă şi el, ca Porthos. Porthos 
începu atunci să râdă mai tare ca d'Artagnan. 

— Am spart — zise Porthos cu o voce întretăiată de această 
veselie crescândă — porţelanuri în valoare de peste trei mii de 
franci. Ha! Ha! Ha! 

— Bravo! făcu d'Artagnan. 

— Iar oglinzi, în valoare de peste patru mii de franci, Ha! 
Ha! Ha! 

— Minunat! 

— În afară de un policandru care mi-a căzut drept în cap şi 
s-a zdrobit în mii de bucăţi. Ha! Ha! Ha! 

— Drept în cap? zise d'Artagnan, care se ţinea cu mâna de 
burtă. 

— În creştetul capului. 

— Şi nu ţi l-a spart? 

— Nu, pentru că, după cum ţi-am spus, policandrul fiind de 
sticlă, s-a prefăcut în cioburi. 

— Ah, policandrul era de sticlă? 

— De sticlă de Veneţia; o raritate, prietene, o piesă care n- 
avea pereche, un obiect ce cântărea două sute de livre. 

— Şi care ţi-a căzut în cap? 

— În cap... da! Închipuieşte-ţi un glob de cristal aurit, 
încrustat de jur împrejur, cu mirodenii care ardeau sus, cu 
ciocuri ce luminau când erau aprinse. 

— Bineînţeles; dar nu erau aprinse? 

— Din fericire, nu; altfel aş fi luat foc. 

— Aşa că te-ai ales numai cu o turtire. 

— Nu. 

— Cum nu? 

— Nu, policandrul mi-a căzut în cap şi se pare că noi avem 
acolo, în vârful capului, un os foarte tare. 

— Cine ţi-a spus asta, Porthos? 

— Doctorul. Un fel de boltă care ar putea susţine până şi 
catedrala Notre-Dame din Paris. 

— Oho! 


— Da, se pare că aşa e ţeasta noastră. 

— Asta ţi se potriveşte ţie, dragă prietene; poate ţeasta ta 
să fie aşa, nu şi a celorlalţi. 

— Se poate — zise Porthos cu mândrie. Fapt este că, atunci 
când a căzut policandrul peste această boltă pe care o avem în 
vârful capului, s-a stârnit un bubuit ca o descărcare de tun; 
cristalul s-a făcut ţăndări şi eu am căzut jos ud leoarcă. 

— De sânge, dragă Porthos? 

— Nu, de mirodeniile care miroseau ca alifiile; era foarte 
plăcut, dar miroseau prea tare şi aproape că mă ameţeau 
parfumurile alea. Ai simţit şi tu vreodată, nu-i aşa, d'Artagnan? 

— Da, atunci când sorb mireasma de lăcrămioare. Prin 
urmare, dragul meu prieten, ai căzut jos din pricina loviturii şi 
ai ameţit din pricina mirosurilor. 

— Dar ceea ce era neobişnuit şi doctorul mi-a spus, pe 
cuvântul lui de onoare, că n-a mai văzut niciodată aşa ceva... 

— Te aleseseşi măcar cu un cucui? îl întrerupse 
d'Artagnan? 

— Cu cinci. 

— De ce cinci? 

— Aşteaptă: policandrul avea în partea de jos cinci 
ornamente aurite, foarte ascuţite. 

— Au! 

— Aceste cinci ornamente mi-au pătruns prin păr, pe care-l 
port foarte des, precum vezi. 

— Din fericire. 

— Şi mi s-au înfipt în piele. Dar, să vezi ciudățenie, aşa 
ceva nu mi s-a întâmplat decât mie. În loc să facă găuri, mi-au 
făcut cucuie. Doctorul nu mi-a putut explica asta într-un chip 
mulţumitor. 

— Ei bine, am să ţi-o explic eu. 

— Mi-ai face un mare serviciu — zise Porthos clipind din 
ochi, ceea ce era la el un semn că ascultă cu atenţia cea mai 
mare. 

— De când ţi-ai pus creierul pe treabă, cu studii înalte şi 
calcule însemnate, capul a avut de câştigat, astfel că ai acuma 
un cap prea plin de învăţătură. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. De aici rezultă că, în loc să lase să pătrundă 
ceva dinafară înăuntrul capului, cutia ta osoasă, fiind prea 


plină, se foloseşte de deschizăturile ce se fac, pentru a lăsa să 
se reverse acest preaplin. 

— Ah! făcu Porthos, căruia această explicaţie i se părea 
mai limpede decât aceea a doctorului. 

— Cele cinci cucuie făcute de cele cinci ornamente ale 
policandrului erau de bună seamă grămezi de ştiinţă, împinse în 
afară de forţa lucrurilor. 

— Într-adevăr — zise Porthos — şi dovadă e că mă durea 
mai mult în afară decât înăuntru. Am să-ţi mărturisesc chiar că, 
atunci când îmi puneam pălăria pe cap, îndesând-o cu toată 
acea energie plină de graţie pe care o avem noi, gentilomii de 
spadă, ei bine, când apăsam ceva mai tare, simţeam nişte 
dureri îngrozitoare. 

— Porthos, te cred. 

— De aceea, dragă prietene — spuse uriaşul — domnul 
Fouquet, văzând şubrezenia casei, s-a hotărât să-mi dea altă 
locuinţă. Aşa se face că am fost adus aici. 

— În parcul ăsta nu intră nimeni, nu-i aşa? 

— Nimeni. 

— E rezervat întâlnirilor, da? E parcul despre care se 
vorbeşte atâta, în legătură cu petrecerile tainice ale 
intendentului superior? 

— Nu ştiu; eu unul, n-am avut nici întâlniri, nici petreceri 
tainice; dar aici am libertatea să-mi încerc muşchii şi mă 
folosesc de această îngăduinţă smulgând arborii din rădăcini. 

— Şi pentru ce faci asta? 

— Ca să nu-mi înţepenească mâinile şi apoi ca să dau jos 
cuiburile de păsări: mi se pare mult mai uşor aşa, decât să mă 
urc eu în vârful copacilor. 

— Eşti pastoral ca Tircis, dragul meu Porthos. 

— Da, îmi plac ouăle mici; îmi plac mai mult decât cele 
mari. Nici nu-ţi închipui ce gustare bună e o omletă de patru 
sau cinci sute de ouă de scatiu, de cintezoi, de graur, mierlă şi 
sturz. 

— Cinci sute de ouă, e cutremurător! 

— Atâtea încap într-o tigaie — zise Porthos. 

D'Artagnan îl admiră timp de cinci minute pe Porthos, ca şi 
cum l-ar fi văzut pentru întâia oară. Cât despre Porthos, el se 
topea de fericire sub privirea prietenului său. Rămaseră câteva 
clipe aşa, d'Artagnan uitându-se la el, Porthos topindu-se de 
fericire. 


D'Artagnan căuta cu tot dinadinsul să dea o întorsătură 
nouă convorbirii. 

— Şi-ţi petreci bine vremea aici, Porthos? întrebă el în cele 
din urmă, fireşte după ce găsise ceea ce căuta. 

— Nu totdeauna. 

— Înţeleg; dar când ţi se urăşte prea tare, atunci ce faci? 

— Oh, n-o să mai stau mult aici. Aramis aşteaptă să mi se 
dezumfle ultimul cucui şi să mă prezinte regelui, care nu poate 
suferi cucuiele, după câte mi s-a spus. 

— Aşadar, Aramis e la Paris? 

— Nu. 

— Dar unde e? 

— La Fontainebleau. 

— Singur? 

— Cu domnul Fouquet. 

— Foarte bine. Dar ştii ceva? 

— Nu. Spune-mi şi-am să ştiu. 

— Mi se pare că Aramis te-a dat uitării. 

— Crezi? 

— Acolo, ştii, se râde, se dansează, se dau serbări, vinurile 
domnului de Mazarin curg gârlă. În fiecare seară sunt balete. 

— Drace! Drace! 

— De aceea, te înştiinţez că scumpul tău Aramis te-a dat 
uitării. 

— Da, s-ar putea întâmpla şi uneori m-am gândit şi eu la 
asta. 

— Măcar de nu te-ar trage pe sfoară, şmecherul! 

— Oh! 

— Îl cunoşti, e o vulpe bătrână acest Aramis! 

— Da, dar să mă tragă pe sfoară... 

— Ascultă: mai întâi te-a închis aici. 

— Cum m-a închis? Ce, eu sunt închis aici? 

— Cam aşa ceva. 

— Te poftesc să-mi demonstrezi asta. 

— Nimic mai uşor. leşi vreodată? 

— Nu. 

— Ai încălecat pe vreun cal? 

— Niciodată. 

— Prietenii tăi au voie să vină să te vadă? 

— N-a venit nici unul. 


— Ei bine, amice, a nu ieşi niciodată, a nu încăleca pe cal, 
a nu-ţi vedea prietenii, asta se cheamă că eşti închis. 

— Şi ce interes ar avea Aramis să mă ţină închis? întrebă 
Porthos. 

— Ei lasă, Porthos, fii sincer! zise d'Artagnan. 

— Sunt foarte sincer. 

— Aramis a făcut planul fortificațiilor de la Belle-Isle, nu-i 
aşa? 

Porthos se înroşi. 

— Da — rosti el — însă asta e tot ce-a făcut. 

— E adevărat şi după părerea mea nu-i mare lucru. 

— Şi eu cred la fel. 

— Bun; îmi pare bine că ne potrivim la gânduri. 

— El nici n-a călcat vreodată la Belle-Isle — zise Porthos. 

— Ca să vezi! 

— Eu mă duceam la Vannes, cum ai putut să constaţi. 

— Zi, mai bine, după cum am constatat. Ei bine, iată cum 
stau lucrurile, dragul meu Porthos: Aramis, care n-a făcut decât 
planurile, vrea să treacă drept inginer, în timp ce pe tine, care 
ai înălţat zidurile piatră cu piatră, care ai construit fortăreaţa şi 
turnurile, vrea să te coboare la rangul de simplu constructor. 

— De constructor, adică de zidar? 

— De zidar, da. 

— Unul care întinde mortarul cu mistria? 

— Chiar aşa. 

— Adică un salahor? 

— Ai ghicit. 

— Oh, oh, iubite Aramis, te crezi încă la douăzeci şi cinci 
de ani, precum s-ar spune! 

— De-ar fi numai atât! Dar el te socoate pe tine de 
cincizeci. 

— Aş vrea să-l văd la treabă. 

— Da. 

— Pe el care suferă de gută. 

— Da. 

— Şi de piatră la rinichi. 

— Da. 

— Căruia îi lipsesc trei dinţi. 

— Ba patru. 

— Pe când eu, uite! 


Şi Porthos îşi desfăcu buzele groase şi-şi arătă două şiruri 
de dinţi doar ceva mai puţin albi ca zăpada, dar tot atât de 
netezi, tot atât de tari şi sănătoşi ca fildeşul. 

— Nici nu-ţi închipui, Porthos, cât de mult ţine regele la 
dinţi — spuse d'Artagnan. Ai tăi m-au hotărât: te voi prezenta 
regelui. 

— Tu? 

— De ce nu? Crezi oare că sunt mai rău văzut la curte 
decât Aramis? 

— Oh, nu! 

— Te temi cumva că aş avea cea mai mică pretenţie asupra 
fortificațiilor de la Belle-Isle? 

— Oh, nici gând de aşa ceva! 

— Fac totul numai pentru binele tău. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Ei bine, sunt prieten apropiat al regelui şi dovada e că 
atunci când trebuie să i se spună ceva neplăcut, eu îmi iau 
această sarcină. 

— Dar, dragă prietene, dacă mă vei prezenta tu... 

— Ei, ce-are să fie? 

— O să se supere Aramis. 

— Pe mine? 

— Nu, pe mine. 

— Moft! Că te-ar prezenta el sau că te-aş prezenta eu, de 
vreme ce trebuie să fii prezentat, e totuna. 

— O să fie nevoie să-mi fac un costum nou. 

— Ăsta pe care-l ai e foarte bun. 

— Oh, cel pe care l-am comandat e şi mai frumos. 

— Nu uita însă: regelui îi place simplitatea. 

— Atunci voi fi cât mai simplu. Dar ce va zice domnul 
Fouquet când va afla că am plecat? 

— Eşti oare prizonierul lui pe cuvânt de onoare? 

— Nu, nici vorbă! Dar i-am făgăduit că nu voi pleca din 
Saint-Mandé fără să-i dau de veste. 

— Aşteaptă, vom veni şi la asta. Acum ai ceva de făcut aici? 

— Eu? Nimic de seamă, sau aproape nimic. 

— Eşti poate mijlocitorul lui Aramis în vreo afacere 
încurcată? 

— Pe legea mea, nu! 


— Tot ce-ţi spun, îţi dai seama, e în interesul tău. 
Presupun, bunăoară, că ai sarcina să-i trimiţi lui Aramis 
anumite mesaje, anumite scrisori. 

— Ah, scrisori, da. Îi trimit unele scrisori. 

— Unde i le trimiţi? 

— La Fontainebleau. 

— Ai vreuna la tine? 

— Păi... 

— Lasă-mă să termin. Ai vreuna la tine? 

— Tocmai am primit una mai adineauri. 

— Interesantă? 

— Bănuiesc. 

— Nu le citeşti niciodată? 

— Nu sunt curios din fire. 

Şi Porthos scoase din buzunar scrisoarea adusă de soldat, 
pe care el n-o citise, dar pe care d'Artagnan o citise mai înainte. 

— Ştii ce trebuie să faci? spuse d'Artagnan. 

— La naiba, ceea ce fac totdeauna, să i-o trimit. 

— Nu. 

— Vrei s-o păstrez cumva? 

— Nici asta. Nu ţi s-a spus că această scrisoare ar fi de 
mare însemnătate? 

— Ba chiar de foarte mare însemnătate. 

— Ei bine, trebuie s-o duci tu însuţi la Fontainebleau. 

— Lui Aramis? 

— Da. 

— Ai dreptate. 

— Şi, pentru că regele e acolo... 

— Vei folosi prilejul...? 

— Voi folosi prilejul ca să te prezint regelui. 

— Ah, drăcia dracului! D'Artagnan, într-adevăr, numai tu 
eşti în stare să le rostuieşti pe toate! 

— Aşadar, în loc să-i trimitem prietenului nostru mesageri 
mai mult sau mai puţin credincioşi, îi vom duce noi înşine 
scrisoarea. 

— La asta nu mă gândisem şi totuşi, e foarte simplu. 

— Treaba fiind grabnică, dragul meu Porthos, să plecăm 
numaidecât. 

— Într-adevăr — zise Porthos — cu cât vom pleca mai 
repede, cu atât misiva lui Aramis va întârzia mai puţin. 


— Porthos, judeci totdeauna cu înţelepciune şi la tine 
logica ţine pasul cu imaginaţia. 

— Găseşti? făcu Porthos. 

— E rezultatul studiilor temeinice — răspunse d'Artagnan. 
Haide, să mergem. 

— Dar — murmură Porthos — făgăduiala mea faţă de 
domnul Fouquet? 

— Ce făgăduiala? 

— Că nu voi pleca din Saint-Mande fără să-i dau de veste. 

— Ah, dragul meu Porthos — răspunse d'Artagnan — ce 
copil eşti! 

— Cum adică? 

— Vei ajunge la Fontainebleau, nu-i aşa? 

— Acolo îl vei găsi pe domnul Fouquet. 

— Da. 

— La rege, probabil. 

— La rege — repetă Porthos plin de mândrie. 

— Te vei duce la el şi-i vei spune: "Domnule Fouquet, am 
onoarea să vă anunţ că am plecat de la Saint-Mandé". 

— Şi — adăugă Porthos cu aceeaşi mândrie — văzându-mă 
la Fontainebleau, în cabinetul regelui, domnul Fouquet nu va 
putea spune că mint. 

— Dragul meu Porthos, tocmai voiam să deschid gura 
pentru a spune şi eu acelaşi lucru: mi-o iei totdeauna înainte. 
Oh, Porthos, ce bine te ţii tu! Anii n-au lăsat nici o urmă asupra 
ta. 

— Nu prea. 

— Atunci, ne-am înţeles. 

— Eu cred că da. 

— Nu mai ai nici un scrupul? 

— Cred că nu. 

— Atunci, te iau cu mine. 

— Foarte bine; ma duc să spun să pună şeile pe caii mei. 

— Ai cai aici? 

— Am cinci. 

— Pe care ai cerut să ţi-i aducă de la Pierrefonds? 

— Pe care mi i-a dăruit domnul Fouquet. 

— Dragul meu Porthos, n-avem nevoie de cinci cai pentru 
doi inşi; de altfel mai am şi eu trei la Paris, ceea ce ar face opt; 
ar fi prea mulţi. 


— N-ar fi prea mulţi, dacă aş avea oamenii mei aici; dar, 
din păcate, nu-i am. 

— Îţi pare rău după oamenii tăi? 

— Îmi pare rău după Mousqueton, el îmi lipseşte. 

— Minunată inimă! exclamă d'Artagnan. Dar, ascultă-mă, 
lasă-ţi caii aici, aşa cum l-ai lăsat pe Mousqueton acolo. 

— De ce să-i las? 

— Fiindcă, mai târziu... 

— Ei bine? 

— Ei bine, mai târziu s-ar putea să fie bine că domnul 
Fouquet să nu-ţi fi dat nimic. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui — zise Porthos. 

— Nu foloseşte la nimic să înţelegi. 

— Totuşi... 

— Am să-ţi explic mai târziu, Porthos. 

— E vorba de politică, fac prinsoare. 

— Şi încă de cea mai înaltă. 

Porthos îşi înclină capul în faţa cuvântului politică; apoi, 
după o clipă de gândire, adăugă: 

— Am să-ţi mărturisesc, d'Artagnan, că eu nu mă pricep în 
politică. 

— O ştiu, la naiba, prea bine. 

— Nimeni nu ştie asta; mi-ai spus-o tu însuţi, tu, care eşti 
un viteaz între viteji. 

— Ce ţi-am spus, Porthos? 

— Că fiecare cu norocul lui. Aşa mi-ai spus tu şi am văzut 
că ai dreptate. Sunt zile când te simţi mai puţin fericit decât în 
altele când eşti împuns cu spada. 

— Aşa gândesc eu. 

— Şi eu gândesc tot aşa, cu toate că nu cred în loviturile 
ce-ar putea să ucidă. 

— Drace şi totuşi le-ai făcut multora de petrecanie. 

— Da, însă pe mine nu m-a răpus nimeni. 

— Judecata ta e straşnică. 

— Deci, nu cred să mor vreodată de tăişul unei spade, sau 
de glonţul vreunei puşti. 

— Atunci înseamnă că nu ţi-e teamă de nimic?... Ah, de 
apă, poate? 

— Nu, înot ca o vidră. 

— Atunci, de friguri? 


— Nu le-am avut niciodată şi nici nu cred să le am cândva; 
dar am să-ţi mărturisesc un lucru... 

Şi Porthos cobori glasul. 

— Ce anume? întrebă d'Artagnan, coborând vocea la 
acelaşi diapazon cu Porthos. 

— Îţi mărturisesc — răspunse Porthos — că am o groază 
cumplită de politică. 

— Ei, aş! exclamă d'Artagnan. 

— Chiar aşa! zise Porthos cu o voce de stentor. l-am 
cunoscut pe eminenţa sa domnul cardinal de Richelieu şi pe 
eminenţa sa domnul cardinal de Mazarin; unul învârtea un fel 
de politică, celălalt alt fel de politică. N-am fost niciodată mai 
mulţumit de una decât de cealaltă; cea dintâi a făcut să li se 
taie capetele domnilor de Mareillac, de Thou, de Cinq-Mars, de 
Chalais, de Boutteville şi de Montmorency; a doua a scărmănat 
o mulţime de partizani ai Frondei, printre care ne numărăm şi 
noi, dragul meu. 

— Ba printre care, dimpotrivă, nu ne numărăm — spuse 
d'Artagnan. 

— Oh, ba da, căci dacă scoteam spada pentru cardinal, 
loveam pentru rege. 

— Scumpul meu Porthos! 

— Hai să închei. Aşadar, groaza mea de politică e aşa de 
mare, că, dacă şi aici e vorba de politică, atunci prefer să mă 
întorc la Pierrefonds. 

— Ai avea dreptate, dacă ar fi aşa; dar cu mine, dragă 
Porthos, n-ai de ce să te temi de politică, asta e limpede. Ai 
lucrat la fortificațiile de la Belle-Isle; regele a vrut să afle 
numele iscusitului inginer care a pus pe picioare lucrările de 
acolo; tu eşti sfios ca toţi oamenii de adevărată valoare. Poate 
că Aramis vrea să te ţină în umbră, dar eu te scot la lumină; eu 
arăt cine eşti, spun ce-ai făcut; regele te va răsplăti — iată toată 
politica mea. 

— Şi a mea, pe toţi dracii! zise Porthos întinzându-i mâna 
lui d'Artagnan. 

Dar d'Artagnan cunoştea mâna lui Porthos; el ştia că odată 
prinsă între cele cinci degete ale baronului, o mână oarecare nu 
va scăpa nescrântită. Îi întinse deci prietenului său nu mâna, ci 
pumnul. Porthos nu băgă de seamă nimic. După aceea, ieşiră 
împreună din Saint-Mandé. Paznicii şuşotiră ceva şi-şi suflară la 
ureche câteva cuvinte pe care d'Artagnan le auzi, dar se feri să 


i le împărtăşească şi lui Porthos. "Prietenul nostru — îşi zise el 
— era pur şi simplu prizonierul lui Aramis. Să vedem ce va ieşi 
acum, din punerea în libertate a acestui conspirator." 


Capitolul XII 


Şoarecele şi brânza 


D'Artagnan şi Porthos porniră pe jos, aşa cum făcuse 
d'Artagnan la venire. 

Când d'Artagnan, intrând primul în prăvălie la "Drugul de 
Aur", îi spuse lui Planchet că domnul du Vallon va fi unul din 
oaspeţii privilegiați, când Porthos, păşind în dugheană, făcu să 
se clatine mărfurile atârnate deasupra uşii, atingându-le cu 
penele de la pălăria sa, ceva ca o presimţire dureroasă tulbură 
bucuria pe care Planchet şi-o făgăduise pentru a doua zi. Dar 
băcanul nostru avea o inimă de aur, relicvă prețioasă rămasă 
din alte vremuri mai bune, care sunt şi au fost totdeauna pentru 
bătrâni vremurile tinereţii lor, iar pentru cei tineri bătrâneţea 
înaintaşilor lor. Planchet, în pofida tresăririi sale lăuntrice, 
înăbuşită îndată ce fu simțită, îl primi deci pe Porthos cu un 
respect plin de o caldă cordialitate. 

Porthos, puţin ţeapăn la început, din pricina distanţei 
sociale ce exista pe vremea aceea între un baron şi un băcan, 
sfârşi prin a deveni mai omenos văzând la Planchet atâta 
bunăvoință şi atâta atenţie. Fu mai ales sensibil la libertatea ce 
i se îngădui, sau mai degrabă i se oferi, de a-şi înfige mâinile lui 
mari în lăzile cu fructe uscate şi pişcoturi, în sacii cu migdale şi 
nuci, în sertarele încărcate cu zaharicale. De aceea, cu toate că 
Planchet îl poftise să urce în apartamentul de deasupra, 
Porthos îşi alese, pentru noaptea pe care avea s-o petreacă aici, 
prăvălia de jos, unde degetele lui puteau să atingă în orice clipă 
tot ceea ce el simţea cu nasul şi vedea cu ochii. Smochinele 
cărnoase de Provence, alunele din Forest, prunele de Touraine 
fură pentru Porthos obiectul unei delectări pe care o degustă 
timp de cinci ore fără întrerupere. Între dinţii lui, ca între nişte 
pietre de moară, se spărgeau în continuu sâmburii, ale căror 


sfărâmături umpluseră duşumeaua şi trosneau sub tălpile celor 
ce intrau sau ieşeau; Porthos curăța între buzele sale, dintr-o 
mişcare, ciorchinii mari de stafide, de o culoare ce bătea în 
violet, aşa încât o jumătate de livră trecea din gura lui în 
stomacul lui cât ai clipi din ochi. 

Într-un colţ al dughenei, vânzătorii, înfricoşaţi şi pitiţi în 
dosul sacilor, se uitau unii la alţii fără a îndrăzni să scoată o 
vorbă. Nu-l cunoşteau pe Porthos şi nu-l mai văzuseră niciodată 
până atunci. Neamul acelor titani care purtaseră ultimele 
cuirase ale lui Hugo Capet, ale lui Filip-August şi Francisc I 
începea să dispară. Ei se întrebau deci în sinea lor dacă n-aveau 
de-a face cumva cu căpcăunul din poveste, ce va face să dispară 
în bărdăhanul lui fără fund toată prăvălia lui Planchet şi asta 
fără să clintească de la locul lor butoaiele şi sacii încărcaţi. 

Ronţăind, mestecând, spărgând, scuipând, sugând şi 
înghițind, Porthos îi spunea din când în când băcanului: 

— Aveţi aici o prăvălie încărcată cu de toate, prietene 
Planchet. 

— În curând n-o să mai rămână nimic, dacă o să mai stea 
mult aici — mormăi primul vânzător, căruia Planchet îi 
făgăduise c-o să-l facă urmaşul lui. 

Şi, în deznădejdea lui, se apropie de Porthos, care ocupase 
toată trecerea dintre odaia din dos şi prăvălie. Credea că 
Porthos are să se ridice şi că această mişcare îl va face să-şi 
uite de preocupările lui mistuitoare. 

— Ce vrei dumneata, prietene? îl întrebă Porthos cu un 
zâmbet binevoitor. 

— Aş vrea să trec, domnule, dacă asta nu vă stânjeneşte. 

— Ai toată libertatea — zise Porthos — şi nu mă stânjeneşti 
deloc. 

Şi în aceeaşi clipă îl apucă pe băiat de brâu, îl ridică în sus 
şi-l depuse în partea cealaltă, făcând totul cu acelaşi zâmbet 
binevoitor. Băiatul, speriat, în momentul când Porthos îl lăsă jos 
nu se mai putu sprijini pe picioare şi căzu pe spate peste nişte 
plute. Totuşi, văzând aerul plin de blândeţe al uriaşului, prinse 
din nou curaj. 

— Ah, domnule — rosti el — luaţi seama. 

— La ce, prietene? întrebă Porthos. 

— Are să vă ia burta foc. 

— Cum asta, bunul meu prieten? se miră Porthos. 


— Toate bunătăţile de aici au o mare putere de ardere, 
domnule. 

— Care? 

— Stafidele, alunele, migdalele. 

— Da; însă dacă migdalele, alunele şi stafidele încălzesc... 

— Asta fără doar şi poate, domnule. 

— Le voi răci cu miere. 

Şi, întinzând mâna spre o balercă cu miere, ce se afla 
alături, desfăcută, vâri înăuntru măsura de care se serveau 
vânzătorii şi dădu pe gât deodată mai mult de o jumătate de 
livră. 

— Prietene — zise apoi — acum aş vrea să-mi aduci nişte 
apă. 

— Într-o găleată, domnule? întrebă cu naivitate vânzătorul. 

— Nu, într-o carafă; o carafă îmi ajunge — răspunse 
Porthos cu un aer glumeţ. 

Şi ducând sticla la gură, ca un trâmbiţaş când vrea să sune 
din trâmbiţă, o goli din câteva înghiţituri. 

Plancâiet tresări din toate fibrele ce corespund simţurilor 
de proprietate şi de amor propriu. Totuşi, gazdă ce nu 
dezminţea ospitalitatea antică, el se prefăcea că stă de vorbă cu 
d'Artagnan şi-i repeta acestuia, necontenit, cu aprindere: 

— Ah, domnule, ce bucurie!... Ah, domnule, câtă cinste! 

— La ce oră se mănâncă aici, Planchet? Mi-e foame — zise 
Porthos. 

Primul vânzător îşi împreună mâinile, implorând pronia 
cerească. Ceilalţi doi se lăsară sub tejghea, ca Porthos să nu 
simtă mirosul de carne proaspătă. 

— Vom lua aici numai o mică gustare — răspunse 
d'Artagnan — şi, după ce vom ajunge la ţară, la Planchet, vom 
mânca acolo mai bine. 

— Ah, mergem la dumneavoastră la ţară, Planchet? zise 
Porthos. Cu atât mai bine atunci! 

— Mă copleşiţi, domnule baron. 

Domnule baron făcu o deosebită impresie asupra băieţilor 
de prăvălie, care vedeau un bărbat de cel mai înalt rang având 
o poftă de mâncare pe măsura rangului. De fapt, acest titlu îi 
linişti. Nu mai auziseră niciodată ca unui căpcăun să i se spună 
domnule baron. 

— Voi lua câteva pişcoturi, ca să am pe drum — zise cu 
nepăsare Porthos. 


Şi, spunând acestea, goli o cutie cu pişcoturi preparate cu 
anason în buzunarul larg al surtucului său. 

— Prăvălia mea a scăpat! exclamă Planchet. 

— Da, ca brânza, adăugă primul vânzător. 

— Ce brânză? 

— Brânza aceea de Olanda în care a intrat un şoarece şi 
din care n-am mai găsit decât coaja. 

Planchet îşi roti ochii prin prăvălie şi, văzând cele ce 
scăpaseră neatinse de dinţii lui Porthos, socoti comparaţia 
băiatului cam exagerată. Acesta însă pricepu ce se petrecea în 
mintea stăpânului său. 

— Numai de nu s-ar mai întoarce! zise el. 

— N-aveţi cumva pe-aici nişte fructe? întrebă Porthos, 
urcând spre încăperile de sus, unde fuseseră chemaţi la 
gustare. 

"Vai! Vai !" făcu în sinea lui băcanul, adresându-i lui 
d'Artagnan o privire rugătoare, pe care acesta o pricepu însă 
doar pe jumătate. 

După gustare, porniră la drum. 

Se făcuse târziu când cei trei călăreţi, plecaţi din Paris pe 
la ceasurile şase, păşiră pe pavajul din Fontainebleau. Drumul 
fusese plin de voioşie. Lui Porthos îi plăcea mult tovărăşia lui 
Planchet, întrucât acesta se arăta foarte respectuos faţă de el 
şi-i povestea cu tragere de inimă despre ogoarele, pădurile şi 
heleşteiele sale. Porthos avea gusturi şi mândrii de proprietar. 

D'Artagnan, văzându-i pe cei doi însoțitori prinşi în vorbă, 
o luă pe marginea drumului şi, lăsând frâul să se legene pe 
coama calului, se desprinse de lumea înconjurătoare, ca şi de 
Porthos şi Planchet. 

Luna se strecura uşor printre frunzişul albăstrui al pădurii. 
Miresmele câmpului se urcau, îmbietoare, spre nările cailor, 
care le adulmecau cu răsuflări mari de bucurie. Porthos şi 
Planchet începură să vorbească despre fân. Planchet îi 
destăinui lui Porthos că, la vârsta lui coaptă, nesocotise, într- 
adevăr, agricultura, pentru a se îndeletnici cu negoţul, dar că 
toată copilăria şi-o petrecuse în Picardia, hoinărind prin lucerna 
ce-i ajungea până la genunchi şi pe sub merii verzi, încărcaţi cu 
roade roşii; de aceea, se jurase ca, de îndată ce va face destulă 
avere, să se întoarcă la natură şi să-şi sfârşească zilele aşa cum 
şi le începuse, cât mai aproape de pământul în care se duc până 
la urmă toţi oamenii. 


— Eh, eh! zise Porthos. Atunci, dragă domnule Planchet, 
înseamnă că vă apropiaţi de retragere. 

— Cum adică? 

— Da, mi se pare că sunteţi pe cale de a strânge o mică 
avere. 

— Ei da — răspunse Planchet — am agonisit eu ceva. 

— Cât vreţi să strângeţi şi la ce sumă socotiți că v-aţi putea 
retrage? 

— Domnule — zise Planchet, fără să răspundă la întrebare 
— oricât ar fi ea de interesantă, domnule, un singur lucru mă 
frământă. 

— Ce lucru? întrebă Porthos întorcând ochii în urmă, ca şi 
cum ar fi căutat lucrul ce-l frământă pe Planchet şi de care ar fi 
vrut să-l scape. 

— Altădată — zise băcanul — mi-aţi fi spus Planchet, pe 
nume şi m-ati fi întrebat: "Cât vrei să strângi, Planchet şi la ce 
sumă ai de gând să te retragi?" 

— Fireşte, fireşte, aşa aş fi întrebat altădată — răspunse 
cinstitul Porthos, simțind că e pus într-o uşoară încurcătură — 
numai că altădată... 

— Altădată eram lacheul domnului d'Artagnan, aşa vreţi să 
spuneţi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, dacă astăzi nu mai sunt lacheul său, îi sunt încă 
un slujitor credincios; şi, mai mult chiar, încă de pe atunci... 

— Ei da, Planchet? 

— Încă de pe atunci am avut cinstea de a fi asociatul său. 

— Oh, oh! făcu Porthos. Cum! D'Artagnan şi-a băgat banii 
în băcănie? 

— Nu, nu — răspunse d'Artagnan, pe care aceste cuvinte îl 
treziră din visarea lui şi-i îndreptară atenţia către convorbirea 
celor doi cu iuţeala şi uşurinţa ce-i caracterizau fiecare mişcare 
a gândului şi trupului său. Nu d'Artagnan a intrat în negoţul de 
băcănie, ci Planchet a intrat în politică. Asta-i totul! 

— Da — zise Planchet cu mândrie şi satisfacţie totodată — 
am făcut împreună o mică afacere, care mie mi-a adus o sută de 
mii de livre, iar domnului d'Artagnan două sute de mii. 

— Oh, oh! făcu Porthos cu admiraţie. 

— Astfel că, domnule baron — continuă băcanul — vă rog 
să-mi spuneţi din nou Planchet, ca în trecut şi să mă tutuiţi 
iarăşi. Nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-ar face asta! 


— O voi face, dacă aşa vrei tu, dragul meu Planchet — 
răspunse Porthos. 

Şi întrucât se afla aproape de Planchet, ridică mâna spre a- 
l bate pe umăr, în semn de adâncă prietenie. Dar o mişcare 
providenţială a calului abătu gestul călăreţului, în aşa fel că 
mâna sa căzu asupra calului lui Planchet. Animalul se îndoi din 
şale. D'Artagnan se porni să râdă şi să gândească cu glas tare: 

— Ia seama, Planchet, căci dacă Porthos începe să te 
iubească, o să vrea să te mângâie şi dacă te mângâie, te 
turteşte. Vezi tu, Porthos a rămas la fel de puternic! 

— Oh — răspunse Planchet — Mousqueton n-a murit, cu 
toate că domnul baron îl iubeşte mult. 

— De bună seamă — zise Porthos cu un oftat ce-i făcu pe 
cei trei cai să se sperie deodată — şi chiar azi-dimineaţă îi 
spuneam lui d'Artagnan cât de mult îi simt lipsa. Dar, spune-mi, 
Planchet... 

— Mulţumesc, domnule baron, mulţumesc. 

— Bine, băiatule, bine! Spune-mi, câte pogoane are parcul 
tău? 

— Parcul? 

— Da. O să vorbim despre ogoare pe urmă, iar după aceea 
despre pădure. 

— Unde toate astea, domnule? 

— La castelul tău. 

— Dar, domnule baron, eu n-am nici castel, nici parc, nici 
ogoare, nici pădure. 

— Atunci ce ai? întrebă Porthos. Şi de ce spuneai că 
mergem la tine la conac? 

— N-am spus la conac, domnule baron — răspunse 
Planchet puţin umilit — ci am pomenit doar de un petic de 
pământ. 

— Ah, ah! zise Porthos. Înţeleg, vrei să ne faci o surpriză. 

— Nu, domnule baron, spun adevărul: n-am decât două 
cămăruţe pentru prieteni, atâta tot. 

— Dacă-i aşa, unde se plimbă prietenii tăi? 

— Mai întâi, prin pădurea regelui, care e foarte frumoasă. 

— Adevărul e că pădurea e frumoasă — zise Porthos — 
aproape tot atât de frumoasă ca şi pădurea mea de la Berri. 

Planchet făcu ochii mari. 

— Aveţi o pădure asemenea aceleia de la Fontainebleau, 
domnule baron? bâigui el. 


— Da, am chiar două; însă aceea de la Berri îmi place mai 
mult. 

— De ce? întrebă cu un aer grațios Planchet. 

— Mai întâi, fiindcă nu-i cunosc marginile; iar în al doilea 
rând, fiindcă e plină de braconieri. 

— Şi pentru ce vă face această mulţime de braconieri să vă 
placă pădurea aceea mai mult? 

— Din pricină că ei prind vânatul meu, iar eu îi vânez pe ei 
şi asta, pentru mine, în timp de pace, seamănă, în mic, a război. 

Ajunseseră la acest punct al convorbirii, când Planchet, 
ridicând ochii, zări primele case din Fontainebleau, care se 
desenau în linii groase pe cer, în timp ce deasupra îngrămădirii 
înghesuite şi neregulate de ziduri se înălţau acoperişurile 
țuguiate ale castelului, ale cărui olane roşii străluceau sub 
razele lunii ca solzii unui peşte uriaş. 

— Domnilor — zise Planchet — am onoarea să vă anunţ că 
am ajuns la Fontainebleau. 


Capitolul XIII 


Conacul lui Planchet 


Călăreţii ridicară capetele şi văzură că cinstitul Planchet 
spusese purul adevăr. Zece minute mai târziu, se aflau în strada 
Lyonului, dincolo de hanul "La Frumosul Păun". Un gard înalt, 
de soc stufos, pâlcuri de păducel şi de hamei formau o 
împrejmuire neagră şi de nepătruns, în dosul căreia se ridica o 
casă albă, cu acoperişul larg, de ţiglă. Două ferestre ale acestei 
case dădeau la stradă. Amândouă erau întunecate. Între ele, o 
uşă mică, deasupra cu o streaşină menţinută de doi stâlpi, ţinea 
loc de intrare. La acea uşă se ajungea păşind peste un prag 
înalt. 

Planchet descălecă de pe cal, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
bată în uşă; dar, răzgândindu-se, luă calul de frâu şi mai făcu 
încă vreo treizeci de paşi. Cei doi însoțitori îl urmară. Planchet 
ajunse în faţa unei porţi de scânduri, cu acoperiş, aflată la 


treizeci de paşi mai încolo, şi, ridicând un zăvor de lemn, 
singura închizătoare a acestei porţi, o împinse înăuntru. 

Apoi intră mai întâi el, pe urmă trase şi calul de frâu, într-o 
curte mică, plină de bălegar, al cărui miros puternic arăta că în 
apropiere se afla un grajd. 

— Straşnic miros! rosti tare Porthos, descălecând la rândul 
său. Parc-aş fi la staulele mele de vaci de la Pierrefonds. 

— Eu n-am decât o vacă — se grăbi să spună Planchet, cu 
modestie. 

— Eu am treizeci — zise Porthos — sau, mai bine zis, nici 
nu le mai ştiu numărul. 

Cei doi călăreţi intraţi în curte, Planchet închise din nou 
poarta în urma lor. 

In acest timp, d'Artagnan, care sărise din şa cu 
sprinteneala lui obişnuită, mirosea aerul din jur şi, bucuros ca 
un parizian care dă de verdeață, smulse cu o mână un fir de 
caprifoi, iar cu cealaltă o floare de răsură. Porthos întinse 
braţul după mazărea ce atârna de-a lungul aracilor şi începu să 
mănânce, sau, mai degrabă, să rumege şi păstăile şi boabele. 

Planchet se duse numaidecât să-l scoale pe un fel de ţăran, 
bătrân şi neputincios, care dormea într-un şopron, pe o 
grămadă de iarbă acoperită cu o zdreanţă. Țăranul, 
recunoscându-l pe Planchet, îi spuse stăpânul nostru, spre 
marea încântare a băcanului. 

— Du caii la iesle, moşnege şi dă-le hrană bună — zise 
Planchet. 

— Oh, da, da, bietele dobitoace — răspunse ţăranul — oh, 
da, am să le hrănesc pe săturate! 

— Încet, încet, moşule — zise d'Artagnan. La dracu, ce vrei 
să faci? Ovăz şi un braţ de paie, atâta tot! 

— Şi apă rece pentru calul meu — zise Porthos — căci mi 
se pare că e însetat. 

— Oh, n-aveţi nici o grijă, domnilor — spuse Planchet — 
moş Celestin e un fost jandarm din Ivry, ştie el ce trebuie să 
facă la grajd. Haide, poftiţi în casă! 

Şi-i trase pe cei doi prieteni pe o cărăruie umbrită, ce 
străbătea printre nişte brazde de zarzavaturi, apoi printr-un 
petic de lucernă, ajungând astfel într-o grădiniţă în dosul căreia 
se afla casa a cărei faţadă o văzuseră mai înainte, din stradă. 

Pe măsură ce se apropiau, puteau să distingă, prin două 
ferestre deschise în partea de jos şi care dădeau spre camera 


dinăuntru, interiorul lui Planchet. Această cameră, luminată 
plăcut de o lampă aşezată pe masă, apărea în fundul grădinii ca 
o imagine îmbietoare a liniştii, a odihnei şi a fericirii. 
Pretutindeni unde cădeau, dârele de lumină ce-o porneau de la 
flacăra lămpii, împrăştiindu-se peste faianţa veche, peste 
dulapul ce strălucea de curăţenie, peste arma atârnată în 
mijlocul unei tapiserii, se răsfrângeau în reflexe plăcute ce 
parcă atârnau deasupra lucrurilor, spre încântarea ochiului. 

Această lampă care lumina odaia, în timp ce frunzele de 
iasomie şi de curcubeţică se întindeau pe peretele dintre cele 
două ferestre, făcea să strălucească viu o faţă de masă dungată 
şi albă ca un covor de zăpadă. Două tacâmuri erau aşezate pe 
această faţă de masă. Un vin îngălbenit de vechime îşi juca 
rubinele în cleştarul cu multe feţe al sticlei cu gâtul alungit şi o 
oală mare de faianţă albastră, cu capac de argint, sta plină cu 
un cidru spumos. 

Lângă masă, într-un jilţ cu spătar înalt, dormea o femeie de 
treizeci de ani, cu chipul înflorit de sănătate şi prospeţime. Iar 
pe genunchii acestei făpturi sănătoase, o pisică mare şi blândă, 
încolăcită peste labele strânse sub ea, cu ochii închişi, lăsa să 
se audă torsul acela caracteristic, ce pare să spună în limbajul 
felinelor: "Sunt pe deplin fericită". 

Cei doi prieteni se opriră în faţa ferestrei, deopotrivă de 
uimiţi. Planchet, văzând surprinderea lor, fu cuprins de o dulce 
bucurie. 

— Ah, ştrengarule — îi spuse d'Artagnan — acum înţeleg 
unde o ştergeai tu de la prăvălie! 

— Oh, oh, iată ce rufărie albă! zise la rândul lui Porthos, cu 
un glas de tunet. 

La zgomotul acestui glas, pisica fugi speriată, femeia se 
trezi tresărind şi Planchet, luând un aer ospitalier, îi pofti pe cei 
doi însoțitori în camera unde era aşezată masa. 

— Dă-mi voie, draga mea — zise el — să-ţi prezint pe 
domnul cavaler d'Artagnan, ocrotitorul meu. 

D'Artagnan luă mâna acestei gazde ca un om de curte şi cu 
aceleaşi maniere cavalereşti ca şi cum ar fi luat mâna Doamnei. 

— Domnul baron du Vallon de Bracieux de Pierrefonds — 
adăugă Planchet. 

Porthos făcu un salut de care Ana de Austria s-ar fi 
declarat foarte mulţumită, oricât ar fi fost ea de pretențioasă. 


Veni apoi şi rândul lui Planchet. Acesta o îmbrăţişă cu 
toată puterea pe doamna, după ce făcuse totuşi un semn către 
d'Artagnan şi Porthos, ca pentru a le cere îngăduinţa. Lucru ce- 
i fu acordat, se înţelege. 

D'Artagnan îi adresă lui Planchet un compliment: 

— lată — zise el — un om care ştie să-şi orânduiască viaţa. 

— Domnule — răspunse Planchet râzând — viaţa e un 
capital pe care omul trebuie să-l plaseze cu cea mai mare 
dibăcie... 

— Iar tu văd că ai o dobândă straşnică — adăugă Porthos, 
râzând de se cutremurau ferestrele. 

Planchet se întoarse către gospodina lui: 

— Draga mea — zise el — îi vezi aici pe cei doi bărbaţi care 
mi-au îndrumat o parte din viaţă. Numele lor ţi le-am rostit 
adesea, vorbindu-ţi despre ei. 

— Şi încă pe ale altor doi — zise femeia cu un accent 
flamand foarte pronunţat. 

— Doamna e olandeză? întrebă d'Artagnan. 

Porthos îşi răsuci mustaţa, după cum băgă de seamă 
d'Artagnan, căruia nu-i scăpa nimic. 

— Sunt din Anvers — răspunse gazda. 

— Şi se numeşte doamna Gechter — adăugă Planchet. 

— Dar tu nu-i spui niciodată aşa doamnei — zise 
d'Artagnan. 

— De ce? întrebă Planchet. 

— Pentru că ar însemna s-o îmbătrâneşti de câte ori i-ai 
rosti numele. 

— Nu, eu îi spun Triichen. 

— Fermecător nume — zise Porthos. 

— Truchen — continuă Planchet — mi-a venit din Flandra, 
împreună cu virtutea ei şi cu două mii de florini. A fugit de 
lângă un soţ urâcios, care o bătea. În calitatea mea de picard, 
mi-au plăcut totdeauna artesiencele. Din Artois în Flandra nu-i 
decât un pas. A venit să i se plângă naşului ei, înaintaşul meu 
din strada Lombarzilor; mi-a lăsat în seamă cele două mii de 
florini, pe care i-am vârât în afaceri şi care i-au adus apoi zece 
mii. 

— Bravo, Planchet! 

— E liberă, e bogată; are o vacă, le porunceşte unei 
slujnice şi lui moş Celestin; ea îmi ţese toate cămăşile, îmi 


împleteşte toţi ciorapii de iarnă, nu mă vede decât o dată la 
cincisprezece zile şi binevoieşte să se simtă fericită. 

— Fericită sunt cu ateverat... — zise Truchen languroasă. 

Porthos îşi răsuci şi cealaltă emisferă a mustăţii. "Drace! 
Drace! îşi zise d'Artagnan. Oare Porthos să aibă vreun gând?..." 

Între timp, Triichen, înțelegând despre ce era vorba, o 
chemă în grabă pe bucătăreasă, mai puse două tacâmuri şi 
încărcă masa cu cele mai alese bunătăţi, care fac dintr-o cină 
un ospăț şi dintr-un ospăț un festin. Unt proaspăt, pastramă de 
vacă, sardele şi ton, întreagă băcănia lui Planchet. Pui fript, 
legume, salată, peşte de baltă, peşte de râu, vânat de pădure, 
toate darurile provinciei. Pe deasupra, Planchet se întoarse din 
pivniţă cu zece sticle al căror înveliş se pierdea sub un strat 
gros de ţărână negricioasă. 

Toate acestea făcură să-i tresalte inima în piept lui 
Porthos. 

— Mi-e foame — zise el. 

Şi se aşeză alături de coana Trüichen, aruncându-i priviri 
ucigaşe. D'Artagnan se aşeză în partea cealaltă a cucoanei. 
Planchet, discret şi bucuros, luă loc în faţa lor. 

— Să nu vă supăraţi — zise el — dacă, în timpul mesei, 
Truiichen se va ridica din când în când: ea va pregăti odăile 
pentru dormit. 

Într-adevăr, gospodina pleca deseori şi la etajul de sus se 
auzeau paturile scârţâind şi rotiţe zornăind pe duşumele. 

În această vreme, cei trei bărbaţi mâncau şi beau vârtos, 
mai ales Porthos. Era o plăcere să-i vezi. Cele zece sticle 
rămăseseră zece cadavre când Truichen cobori cu brânza. 

D'Artagnan îşi păstrase întreaga demnitate. Porthos, 
dimpotrivă, îşi pierduse o parte din a sa. Cântau despre război, 
vorbeau în cântece. D'Artagnan fu de părere să se facă un nou 
drum la pivniţă şi cum Planchet nu mai putea merge cu toată 
siguranţa unui destoinic spadasin, căpitanul de muşchetari se 
oferi să-l însoţească. Plecară împreună, fredonând nişte cântece 
care i-ar fi înspăimântat până şi pe cei mai flămânzi draci. 

Truchen rămase la masă, alături de Porthos. Pe când cei 
doi beţivani scotoceau printre lemnele din pivniţă, se auzi acel 
ţocăit scurt şi sonor pe care-l fac două buze ce sug un obraz. 
"Porthos se va fi crezând în La Rochelle" — îşi zise d'Artagnan. 

Se întoarseră sus, încărcaţi de sticle. Planchet nu mai 
vedea nimic, atâta chef de cântat avea. D'Artagnan, pe care 


văzul nu-l înşela niciodată, observă însă că obrazul stâng al 
doamnei Truchen era mai roşu decât cel din dreapta. La rândul 
lui, Porthos zâmbea la stânga gospodinei şi îşi răsucea cu 
amândouă mâinile deodată cele două fuioare ale mustăţii. 
Truchen îi zâmbea şi ea uriaşului senior. 

Vinul înţepător de Anjou făcu din cei trei bărbaţi trei 
diavoli mai întâi, trei mămăligi după aceea. D'Artagnan nu mai 
fu în stare decât să ia un sfeşnic şi să-i lumineze lui Planchet 
scara ce ducea la propria lui odaie. Planchet îl trăgea pe 
Porthos, pe care-l împingea şi Truchen de la spate, plină de 
voioşie la rândul ei. Tot d'Artagnan fu acela care nimeri odăile 
şi descoperi paturile. Porthos se trânti într-al său, dezbrăcat de 
prietenul lui, muşchetarul. D'Artagnan să aruncă într-al său, 
spunând: 

— La dracu! Mă jurasem să nu mai pun în gură nici un 
strop din acest vin gălbui, ce miroase a praf de puşcă. Tii, dacă 
muşchetarii şi-ar vedea căpitanul în asemenea hal! Apoi, 
trăgând perdelele în jurul patului, adăugă: Noroc că n-au să mă 
vadă. 

Planchet fu cărat în braţe de Truchen, care-l dezbrăcă, pe 
urmă lăsă draperiile şi închise uşile. 

— E plăcut să petreci la conac — zise Porthos întinzându-şi 
picioarele, care-i trecură prin tăblia patului, lucru ce stârni o 
pocnitură şi o spărtură uriaşă, pe care însă nimeni nu le mai luă 
în seamă, atât de bine petrecuseră la conacul lui Planchet. 

La ceasurile două după miezul nopţii, toată lumea sforăia. 


Capitolul XIV 


Ce se vedea din casa lui Planchet 


Zorile îi găsiră pe cei trei viteji dormind cu gurile căscate. 

Truchen trăsese obloanele, ca o femeie grijulie ce nu voia 
ca răsăritul soarelui să le strice somnul oaspeţilor ei. Astfel, era 
încă întuneric sub draperiile lui Porthos şi sub baldachinul lui 
Planchet când d'Artagnan, trezit cel dintâi de o rază indiscretă 
ce se furişase pe fereastră, sări iute din pat, ca şi cum ar fi vrut 


să fie în frunte la atac. Apoi luă cu asalt odaia lui Porthos, 
învecinată cu a sa. 

Vrednicul Porthos sforăia de parcă bubuia cerul; îşi 
expunea cu mândrie în întuneric trupul uriaş, iar pumnul umflat 
îi atârna la marginea patului, pe covoraşul de jos. D'Artagnan îl 
trezi şi Porthos se frecă la ochi cu multă plăcere după un somn 
atât de adânc. 

În acest timp, Planchet se îmbrăcase şi venise să-i 
întâmpine, la uşile lor, pe cei doi oasipeţi, buimaci încă de 
cheful din ajun. 

Cu toate că abia se făcuse ziuă, toată casa era în picioare. 
Bucătăreasa măcelărea fără milă în curtea păsărilor, iar moş 
Celestin culegea de zor cireşe în livadă. Porthos, foarte voios, îi 
întinse o mână lui Planchet, iar d'Artagnan ceru îngăduinţa s-o 
pupe pe doamna Truchen. Aceasta, care nu păstra niciodată 
pică celor învinşi, se apropie de Porthos, căruia îi fu acordată 
aceeaşi favoare. Porthos o pupă pe doamna Truchen cu un oftat 
adânc. Atunci Planchet îi luă de mână pe cei doi prieteni: 

— Vreau să vă arăt ceva — le spuse el. Aseară, am intrat 
aici ca într-un cuptor şi n-am putut să vedem nimic; la lumina 
zilei însă, toate îşi schimbă înfăţişarea şi cred că veţi fi 
mulţumiţi. 

— Să începem cu priveliştea din jur — zise d'Artagnan. O 
privelişte frumoasă îmi place mai mult ca orice; eu am locuit 
totdeauna în case regale şi prinții se pricep destul de bine să-şi 
aleagă astfel de vederi. 

— Şi eu — adăugă Porthos — am ţinut totdeauna la 
vederile frumoase. În castelul meu de la Pierrefonds am pus să 
se croiască patru alei, care dau o perspectivă minunată. 

— Veniţi să vedeţi şi perspectiva mea — zise Planchet. 

Şi-i trase pe cei doi oaspeţi la o fereastră. 

— Ah, da, asta e strada Lyonului — spuse d'Artagnan. 

— Da. Am două ferestre aici, care nu au însă o vedere prea 
frumoasă. Se zăreşte hanul acela, mereu plin de lume şi foarte 
gălăgios; e o vecinătate nu tocmai plăcută. Aveam aici patru 
ferestre, dar n-am mai păstrat decât două. 

— Să vedem mai departe — zise d'Artagnan. 

Pătrunseră într-un coridor ce ducea la odăi; Planchet 
deschise obloanele. 

— Iată, iată — se miră Porthos — dar ce se zăreşte acolo? 


— Pădurea — răspunse Planchet. Ea ţine loc de orizont; o 
linie totdeauna groasă, care e galbenă primăvara, verde vara, 
roşcată toamna şi albă în timpul iernii. 

— Foarte bine, însă e ca o perdea care împiedică vederea 
mai departe. 

— Aşa e — zise Planchet — dar de aici se vede bine... 

— Oh, ce câmp întins!... exclamă Porthos. Uite, ce-mi văd 
ochii acolo?... Cruci, pietre! 

— Dar e cimitirul! strigă d'Artagnan. 

— Într-adevăr, într-adevăr — întări Planchet — şi vă asigur 
că e ceva foarte ciudat. Nu trece zi, fără să nu fie înmormântat 
cineva acolo. Fontainebleau e destul de mare. Uneori, vezi fete 
tinere îmbrăcate în alb, conduse cu prapuri, alteori magistrați 
municipali sau burghezi bogaţi, jeluiţi de cântăreţi şi de toată 
liota parohială, din când în când şi ofiţeri din casa regală. 

— Mie nu-mi plac toate astea — zise Porthos. 

— Nu e de loc vesel — adăugă d'Artagnan. 

— Vă încredinţez că asta îţi aduce aminte de cele sfinte — 
replică Planchet. 

— Ah, se prea poate! 

— Da — reluă Planchet — toţi vom muri într-o zi şi e 
undeva un dicton pe care-l ţin bine minte, anume: "Gândul 
morţii e un gând care te uşurează". 

— Nu zic că nu-i aşa — rosti Porthos. 

— Dar — obiectă d'Artagban — tot atât de bine te uşurează 
şi gândul la verdeață, la flori, la râuri, la cerul albastru, la 
câmpiile fără sfârşit... 

— Dacă le-aş avea, nu le-aş da cu piciorul — zise Planchet 
— dar cum n-am decât acest mic cimitir, înflorit, plin de iarbă şi 
el, unde dăinuie umbra şi liniştea, mă mulţumesc cu atât şi mă 
gândesc la oamenii din oraş, care îşi petrec viaţa în strada 
Lombarzilor, bunăoară ascultând cum huruie printre case două 
mii de căruţe pe zi şi privesc cum înoată prin noroaie o sută 
cincizeci de mii de persoane... 

— Însă vii — îl întrerupse Porthos — vii, dragul meu! 

— Tocmai de aceea — adăugă Planchet cu sfială — mă simt 
parcă mai odihnit când văd şi câţiva morţi. 

— Năzdrăvanul ăsta de Planchet — zise d'Artagnan — a 
fost făcut să fie poet, tot aşa cum e băcan. 

— Domnule — i-o întoarse Planchet — sunt şi eu unul din 
acele mărunte aluaturi omeneşti pe care Dumnezeu le-a 


plămădit pentru a vieţui o bucată de vreme şi pentru a găsi 
bune toate bucuriile ce le însoțesc în trecerea lor pe pământ. 

D'Artagnan se aşeză mai aproape de fereastră şi, această 
filozofie a lui Planchet părându-i-se plină de tâlc, începu să 
viseze. 

— Mii de draci! strigă Porthos. lată că a şi început 
comedia! Mi se pare mie sau se aude un bocet? 

— E un bocet, da — zise d'Artagnan. 

— Oh, e o înmormântare de săraci — zise cu dispreţ 
Planchet. Nu e decât preotul care prohodeşte, ţârcovnicul şi 
copilul care ţine isonul. Vedeţi, domnilor, răposatul sau 
răposata nu e de os domnesc. 

— Nu, căci nimeni nu urmează convoiul. 

— Ba da — zise Porthos — zăresc un bărbat. 

— Da, ai dreptate, un bărbat învăluit într-o mantie — 
confirmă d'Artagnan. 

— Ceva care nu merită osteneala să fie văzut — zise 
Planchet. 

— Ceva care pe mine mă interesează — rosti d'Artagnan cu 
însufleţire, sprijinindu-se cu coatele de pervazul ferestrei. 

— lată, iată, văd că le-aţi prins gustul — spuse Planchet cu 
voioşie. Aşa am păţit şi eu: în primele zile mă apuca jalea 
făcând atâtea cruci toată ziua, iar cântările de îngropăciune îmi 
pătrundeau în creier ca nişte cuie; de atunci însă mă legăn cu 
cântările şi pot sa vă spun că n-am văzut nicăieri păsări mai 
frumoase ca acelea din cimitir. 

— Pe mine — mormăi Porthos — nu mă amuză de loc; mai 
bine cobor. 

Planchet făcu doar o săritură şi-i oferi lui Porthos braţul, 
ca să-l plimbe prin grădină. 

— Hei, rămâi acolo? strigă Porthos întorcând capul spre 
d'Artagnan. 

— Da, prietene, da; am să vă ajung din urmă. 

— Eh, domnul d'Artagnan nu se înşală. A şi început 
înmormântarea? 

— Nu încă. 

— Ah, da, groparul aşteaptă să fie legate frânghiile în jurul 
coşciugului... Uite, intră o femeie prin poarta din dos a 
cimitirului. 


— Da, da, dragă Planchet — zise cu neastâmpăr d'Artagnan 
— dar lasă-mă, lasă-mă: încep să-mi vină gândurile care 
uşurează, nu mă tulbura. 

Planchet odată plecat, d'Artagnan urmări cu nesaţ, de 
după oblonul pe jumătate închis, spectacolul ce se desfăşura în 
faţa lui. Cei doi ciocli care duceau mortul desfăcură chingile de 
la năsălie şi lăsară povara lor să alunece încet în groapă. La 
câţiva paşi, bărbatul cu mantie, singurul spectator al acestei 
scene lugubre, stătea rezemat de un chiparos înalt, 
ascunzându-şi faţa de ochii preotului şi ai groparilor. Trupul 
răposatului fu îngropat în mai puţin de cinci minute. 

Groapa odată astupată, preotul se pregăti să plece. 
Groparii îi spuseră ceva şi porniră pe urmele lui. Bărbatul în 
mantie îi salută când trecură prin dreptul lui şi depuse o 
monedă în mâna unui gropar. 

— Drace, dar omul ăsta e Aramis! murmura d'Artagnan. 

Aramis, într-adevăr, rămase singur, cel puţin deocamdată; 
căci, abia îşi întoarse capul şi pasul unei femei, însoţit de 
foşnetul unei rochii, se auzi pe cărare, în apropierea lui. El se 
întoarse numaidecât şi-şi scoase pălăria cu respectul unui 
adevărat curtean; apoi o conduse pe femeie sub bolta de frunziş 
a unor castani şi tei ce umbreau un mormânt fastuos. 

— Ah, asta-i bună! îşi zise d'Artagaan. Episcopul de Vannes 
are o întâlnire! E acelaşi abate Aramis care le făcea curte 
femeilor din Moisy-le-Sec! Da — adăugă muşchetarul — numai 
că, într-un cimitir, e o întâlnire sfinţită. 

Şi începu să râdă. 

Convorbirea ţinu mai bine de o jumătate de ceas. 
D'Artagnan nu putea să vadă chipul femeii, căci stătea cu 
spatele la el. Dar vedea bine, după atitudinea ţeapănă a celor 
două personaje, după gesturile lor măsurate, după felul 
cumpănit, plin de prevedere, cu care se priveau, parcă 
apărându-se, parcă atacând, vedea bine că nu vorbeau ca doi 
îndrăgostiţi. La sfârşitul convorbirii, femeia se ridică şi ea fu 
aceea care se înclină adânc în faţa lui Aramis. 

— Oh, oh — zise iarăşi d'Artagnan — dar asta se încheie ca 
o adevărată întâlnire de dragoste!... Cavalerul cade în genunchi 
la început; domnişoara e îmblânzită apoi şi ea este aceea care 
se roagă... Cine o fi această domnişoară? Aş da un vârf de 
unghie ca s-o văd la faţă! 


Dar aşa ceva îi fu cu neputinţă. Aramis se îndepărtă cel 
dintâi; apoi femeia se acoperi în vălurile sale şi plecă şi ea. 

D'Artagnan nu mai putea sta locului; alergă la fereastra ce 
dădea în strada Lyonului. Aramis tocmai intra în han. Femeia 
apucase în partea cealaltă. Părea că se duce spre echipajul 
alcătuit din doi cai şi o trăsură ce se vedea la marginea pădurii. 
Mergea încet, cu capul plecat, cufundată în gânduri. 

— La dracu! La dracu! Trebuie s-o cunosc pe această 
femeie! îşi spuse încă o dată muşchetarul. 

Şi fără să mai stea în cumpănă, porni pe urmele ei. Pe 
drum, se întreba prin ce mijloc ar putea s-o facă şi ridice vălul. 

— Nu e tânără — îşi zise el. E o femeie din lumea mare. 
Dracul să mă ia, dar parcă aş cunoaşte acest mers! 

În timp ce alerga, zornăitul pintenilor şi tropotul cizmelor 
lui pe pământul bătătorit al străzii stârneau un zgomot 
neobişnuit. Un mare noroc îi veni în ajutor, un noroc la care nici 
nu se aştepta. Zgomotul paşilor lui o nelinişti pe femeie; ea 
crezu că e urmată sau urmărită, ceea ce era adevărat şi 
întoarse capul. D'Artagnan sări în sus, ca şi cum o salvă de alice 
pentru vrăbii i-ar fi ciuruit gleznele; apoi, făcând o rotire, ca 
pentru a se întoarce din drum, murmură: 

— Doamna de Chevreuse! ă 

D'Artagnan nu voia să se lase până nu va afla totul. li spuse 
lui moş Celestin să se ducă să-l întrebe pe gropar cine era 
mortul care a fost îngropat în dimineaţa aceea. 

— Un biet cerşetor franciscan — răspunse acesta — care n- 
avea nici măcar un câine ca să-l iubească pe această lume şi să- 
l urmeze pe ultimul său drum. 

"Dacă ar fi aşa — gândi d'Artagnan — Aramis n-ar fi luat 
parte la înmormântarea lui. Domnul episcop de Vannes nu ţine 
loc de câine credincios; dar că are miros cât un câine, asta n-o 
neg!" 


Capitolul XV 


Cum Porthos, Truchen şi Planchet se 
despărţiră ca buni prieteni, datorită lui 
d'Artagnan 


Fu un adevărat prăpăd la conacul lui Planchet. Porthos 
rupse o scară şi doi cireşi, răscoli tufele de zmeură, dar nu putu 
să culeagă nimic; din cauza centironului, spunea el. Truchen, 
care începuse a se obişnui cu uriaşul, îi răspunse: 

— Nu este ţentiron de vina, este burta. 

Şi Porthos, plin de bucurie, o pupă pe Truchen, care îi 
culese apoi zmeură din belşug, îndemnându-l s-o mănânce din 
palma ei. D'Artagnan, surprinzându-i asupra acestui fapt, îl 
certă pe Porthos pentru lenea lui şi-l plânse în sinea sa pe 
Planchet. Porthos se ospăta însă mai departe şi, după ce sfârşi, 
zise, trăgând cu ochiul spre Triuchen: 

— Mi-ar plăcea să stau mai mult aici. 

Truchen zâmbi. Planchet făcea la fel, nu fără oarecare 
stinghereală. Atunci d'Artagnan îi spuse lui Porthos: 

— Nu trebuie, prietene, ca desfătările de aici să te facă să 
uiţi adevăratul scop al călătoriei noastre la Fontainebleau. 

— Prezentarea mea regelui? 

— Exact! Mă duc să dau o raită prin oraş, ca să pregătesc 
lucrurile. Să nu ieşi de aici, te rog. 

— Oh, nu, nu! strigă Porthos. 

Planchet se uită la d'Artagnan cu o anumită teamă. 

— Veţi lipsi mult? îl întrebă el. 

— Nu, prietene şi chiar de astă-seară am să te scap de doi 
oaspeţi care îţi stau ca o povară pe cap. 

— Oh, domnule d'Artagnan, cum puteţi să spuneţi aşa 
ceva? 

— Eh, dragul meu, tu ai o inimă foarte bună, dar casa ţi-e 
mică. În jurul ei sunt doi stânjeni de pământ, ce-ar putea găzdui 
un rege şi l-ar face fericit, dar tu nu te-ai născut senior, asta e. 

— Dar nici domnul Porthos nu s-a născut senior — 
murmură Planchet. 

— El a devenit însă, dragul meu; de douăzeci de ani e 
suzeran pe un venit de două sute de mii de livre, iar de cincizeci 
de ani e stăpânul a doi pumni şi al unui grumaz ce nu şi-au găsit 
încă pereche în acest minunat regat al Franţei. Porthos e un 
foarte mare senior alături de tine, fiule, şi... Dar nu-ţi spun mai 
mult; te ştiu băiat inteligent. 

— Ba nu, ba nu, domnule, lămuriţi-mă! 


— Priveşte-ţi grădina răvăşită, cămara goală, patul stricat, 
pivniţa pustiită, uită-te la... doamna Truchen... 

— Ah, Doamne! zise Planchet. 

— Porthos, mă înţelegi, e senior peste treizeci de sate care 
numără trei sute de vasale foarte zglobii, iar Porthos e un 
adevărat bărbat! 

— Ah, Doamne! repetă Planchet. 

— Doamna Truchen e o femeie foarte cumsecade — 
continuă d'Artagnan — păstreaz-o pentru tine, înţelegi? 

Şi-l bătu cu palma pe umăr. În clipa aceea, băcanul dădu 
cu ochii de Triuchen şi Porthos, retraşi sub umbra unui pom. 
Truchen, cu o graţie de-a dreptul flamandă, îi punea lui Porthos 
cercei din cireşe la urechi, iar Porthos râdea ca un îndrăgostit, 
de parc-ar fi fost Samson în faţa Dalilei. Planchet îi strânse 
mâna lui d'Artagnan şi porni spre umbrar. 

Să nu vorbim cu păcat despre Porthos, dar el nu se 
sinchisi... De bună seamă, nu socotea că face vreun lucru rău. 
Truchen nu se sinchisi nici ea, ceea ce-l supără pe Planchet; dar 
băcanul avusese de-a face cu destulă lume în prăvălia lui, 
pentru a-şi stăpâni firea în faţa unei nemulțumiri ca atare. 

Planchet îl luă de braţ pe Porthos şi-i propuse să meargă 
să-i arate caii. Porthos spuse că se simte obosit. Planchet îl pofti 
atunci pe baronul du Vallon să guste o dulceaţă pe care o făcea 
el însuşi şi care nu avea pereche. Baronul primi. Şi astfel, toată 
ziua, Planchet avu grijă să nu-l mai scape din ochi pe rivalul 
său. Îşi jertfi chiselele cu dulceţuri, ca să-şi păstreze onoarea de 
familist. 

D'Artagnan se reîntoarse după două ceasuri. 

— Totul s-a aranjat — zise el. Am văzut pe maiestatea sa în 
clipa când pleca la vânătoare: regele ne aşteaptă în astă seară. 

— Regele mă aşteaptă! strigă Porthos îmbătat de fericire. 

Şi, s-o mărturisim, căci inima omului e ca valul nestatornic, 
începând din clipa aceea Porthos nu se mai uită la doamna 
Truchen cu acea căldură pătrunzătoare ce muiase inima 
anversezei. 

Planchet căută să ţină trează această sete de mărire. El 
povesti, sau mai degrabă aminti toate splendorile din timpul 
ultimei domnii: bătăliile, asediile, serbările. Vorbi despre luxul 
englezilor, despre trofeele cucerite de cei trei viteji, dintre care 
d'Artagnan, cel mai negăbat în seamă la început, sfârşise prin a 
deveni şeful lor. Îl entuziasmă pe Porthos, pomenindu-i de 


tinereţea lui dusă; lăudă cât putu mai mult neprihănirea acestui 
mare senior şi religiozitatea cu care respecta el prietenia; fu 
bun de gură, fu nespus de dibaci. Îl vrăji pe Porthos, o tulbură 
pe Truchen, îl puse pe gânduri pe d'Artagnan. 

La ceasurile şase, muşchetarul porunci să fie pregătiţi caii 
şi-l puse pe Porthos să se îmbrace. Îi mulţumi lui Planchet 
pentru buna lui găzduire şi-i strecură la ureche câteva cuvinte 
despre o slujbă pe care ar putea să i-o găsească la curte, ceea 
ce-l înălţă numaidecât pe Planchet în ochii doamnei Truchen, în 
faţa cărora bietul băcan, atât de cumsecade, atât de mărinimos, 
atât de devotat, scăzuse mult de la ivirea şi de la asemuirea lui 
cu cei doi mari seniori. Căci aşa sunt făcute femeile: râvnesc la 
ceea ce nu au şi dispreţuiesc ceea ce au căpătat după multă 
râvnire. 

După ce-i făcu acest bine prietenului său Planchet, 
d'Artagnan îi spuse încet lui Porthos: 

— Prietene, ai un inel foarte frumos în deget. 

— Trei sute de pistoli — răspunse Porthos. 

— Doamna Truchen ti-ar păstra şi mai mult amintirea dacă 
i-ai dărui ei acest inel — zise d'Artagnan. 

Porthos şovăi. 

— Găseşti că nu e destul de frumos inelul? întrebă 
muşchetarul. Te înţeleg; un mare senior, ca tine, nu vrea să fie 
găzduit de o fostă slugă fără să-şi plătească din belşug 
găzduirea; dar, crade-mă, Planchet are o inimă atât de bună, 
încât nu va ţine seama că posezi un venit de o sută de mii de 
livre. 

— Aş vrea — zise Porthos, măgulit de aceste cuvinte — să-i 
dau doamnei Truichen mica mea căşărie de la Bracieux: face 
cât un inel frumos pe un deget... doisprezece stânjeni. 

— E prea mult, dragul meu Porthos, prea mult 
deocamdată... Păstrează căşăria pentru mai târziu. Şi, 
scoţându-i diamantul din deget, se apropie de Truchen: Doamnă 
— zise el — domnul baron nu ştie cum să te roage să primeşti, 
ca semn al prieteniei lui, acest mic inel. Domnul du Vallon este 
unul din oamenii cei mai generoşi şi discreţi pe care-i cunosc. 
Ar fi vrut să-ţi ofere o căşărie pe care o are la Bracieux, dar eu 
l-am sfătuit altfel. 

— Oh! făcu Truchen, sorbind din ochi diamantul. 

— Domnule baron! rosti Planchet înduioşat. 


— Bunul meu prieten! bâigui Porthos, încântat de-a fi fost 
atât de bine ajutat de către d'Artagnan. 

Toate aceste exclamaţii, încrucişându-se, făcură ca ziua să 
se sfârşească într-un chip patetic, după ce ameninţase să aibă 
un deznodământ grotesc. Dar d'Artagnan era acolo şi totdeauna 
când muşchetarul conducea, lucrurile se terminau după gustul 
şi dorinţa lui. 

Se pupară. Truchen, readusă în fire de dărnicia baronului, 
rămase rezervată la locul ei şi nu-i oferi decât o frunte sfioasă şi 
împurpurată uriaşului senior faţă de care se simţise atât de 
familiară în ajun. Planchet însuşi fu pătruns de recunoştinţă. 

Pornit pe calea dărniciei, baronul Porthos şi-ar fi golit 
bucuros buzunarele în mâinile bucătăresei şi ale lui Celestin. 
Dar d'Artagnan îl opri. 

— E rândul meu — zise el. 

Şi-i dădu un pistol femeii şi doi pistoli moşneagului. Fu 
răsplătit cu blagosloviri în stare să înmoaie până şi inima lui 
Harpagon şi să-l facă filantrop. 

D'Artagnan îl rugă pe Planchet să-l însoţească până la 
castel, şi-l introduse pe Porthos în apartamentul său de căpitan, 
fără să fi fost zărit de nici unul dintre cei pe care nu dorea să-i 
întâlnească. 


Capitolul XVI 


Prezentarea lui Porthos 


În aceeaşi seară, la ceasurile şapte, regele dădea audienţă 
unui ambasador al Provinciilor-Unite, în marele salon. Audienţa 
tinu un sfert de ceas. După aceea primi pe noii prezentaţi şi 
câteva doamne, care intraseră cele dintâi. 

Într-un colţ al salonului, în dosul unei coloane, Porthos şi 
d'Artagnan stăteau de vorbă amândoi, aşteptând să le vină 
rândul. 

— Ai aflat vestea cea nouă? îl întrebă muşchetarul pe 
prietenul său. 

— Nu. 


— Ei bine, priveşte! 

Porthos se ridică în vârful picioarelor şi-l văzu pe domnul 
Fouquet, în costum de ceremonie, conducându-l la rege pe 
Aramis. 

— Aramis! exclamă Porthos. 

— Prezentat regelui de către domnul Fouquet. 

— Ah! făcu Porthos. 

— Pentru că a fortificat Belle-Isle — continuă d'Artagrtan. 

— Şi eu? 

— Tu? Tu, dragă, după cum am avut cinstea de a-ţi spune, 
tu eşti bunul Porthos, pâinea lui Dumnezeu; pe tine te-au rugat 
să mai stai puţin la Saint-Mande. 

— Ah! repetă Porthos. 

— Dar, din fericire, mai sunt şi eu pe-aici — spuse 
d'Artagnan — şi-mi va veni şi mie rândul numaidecât. 

În acel moment, Fouquet se adresă regelui: 

— Sire — zise el — vreau să vă cer o favoare maiestăţii 
voastre. Domnul d'Herblay nu e un ambițios, dar ştie că poate 
să fie de ajutor. Maiestatea voastră are nevoie de un 
plenipotenţiar la Roma şi acesta trebuie să fie un om puternic! 
Am putea găsi o pălărie pentru domnul d'Herblay. 

Regele făcu o mişcare. 

— Eu vin rareori cu cereri la maiestatea voastră — zise 
Fouquet. 

— E un caz — răspunse regele, care îşi traducea totdeauna 
prin aceste cuvinte şovăirile la care nimeni nu mai putea spune 
nimic. Fouquet şi Aramis se priviră unul pe altul. Regele 
adăugă: 

— Domnul d'Herblay ar putea să ne fie de folos şi în 
Franţa; ca arhiepiscop, de pildă. 

— Sire — obiectă Fouquet cu o graţie ce-i era recunoscută 
— maiestatea voastră îl copleşeşte pe domnul d'Herblay; 
arhiepiscopia poate să fie, în intenţiile regelui, un pas spre 
pălăria de cardinal; una n-o exclude pe cealaltă. 

Regele îi admiră prezenţa de spirit şi zâmbi. 

— Nici d'Artagnan n-ar fi răspuns mai bine — zise el. 

Dar nu apucă să rostească bine acest nume, că d'Artagnan 
se şi ivi alături. 

— Maiestatea voastră m-a chemat? întrebă el. 

Aramis şi Fouquet făcură un pas, să se depărteze. 


— Îngăduiţi, sire — zise repede d'Artagnan, care-l trase 
înainte pe Porthos — îngăduiţi să prezint maiestăţii voastre pe 
domnul baron du Vallon, unul dintre cei mai viteji gentilomi ai 
Franţei. 

Aramis, când îl văzu pe Porthos, se tăcu alb ca varul; 
Fouquet îşi încleştă pumnii sub dantela manşetelor. D'Artagnan 
le zâmbi amândurora, în timp ce Porthos se înclină, vădit 
emoţionat, în faţa maiestăţii regale. 

— Porthos aici! şopti Fouquet la urechea lui Aramis. 

— Sst! E o trădare — răspunse acesta. 

— Sire — continua d'Artagnan — sunt şase ani de când ar 
fi trebuit să-l prezint maiestăţii voastre pe domnul du Vallon; 
dar anumiţi oameni se aseamănă stelelor: nu ies la iveală fără 
cortegiul prietenilor lor. Pleiada a rămas unită, iată de ce am 
ales pentru prezentarea domnului du Vallon momentul când îl 
puteţi vedea alături de el şi pe domnul d'Herblay. _ 

Aramis era pe cale de a-şi pierde cumpătul. Il fulgeră pe 
d'Artagnan cu o privire semeaţă, ca pentru a primi sfidarea, pe 
care părea să i-o arunce acesta. 

— Ah, aceşti domni sunt prieteni buni? întrebă regele. 

i — Foarte buni, sire şi unul răspunde pentru celălalt. 
Intrebaţi-l pe domnul de Vannes cum a fost fortificată Belle- 
Isle? 

Fouquet se retrase cu un pas. 

— Belle-Isle — răspunse Aramis cu răceala — a fost 
fortificată de către domnul. 

Şi-l arătă pe Porthos, care salută pentru a doua oară. 

Ludovic admira, dar nu ştia ce să creadă. 

— Da — zise d'Artagnan. Acum întrebaţi-l pe domnul baron 
cine l-a ajutat în lucrările sale? 

— Aramis! se grăbi să răspundă Porthos cu sinceritatea lui 
recunoscută. 

Şi arătă către episcop. 

"Ce dracu vrea să însemne toată povestea asta şi ce sfârşit 
va avea această comedie?" se întreba în sinea lui episcopul. 

— Cum — zise regele — domnul cardinal... vreau să spun 
episcop... se numeşte Aramis? 

— Nume de război — explică d'Artagnan. 

— Nume dat între prieteni — adăugă Aramis. 


— Fără modestie — interveni d'Artagnan. Sub înfăţişarea 
unui preot, sire, se ascunde cel mai strălucit ofiţer, cel mai 
viteaz gentilom, cel mai învăţat teolog al regatului vostru. 

Ludovic înălţă fruntea. 

— Şi un inginer! zise el admirând fizionomia cu adevărat 
demnă pe atunci de admirat a lui Aramis. 

— Inginer când se întâmplă, sire — răspunse acesta. 

—  Camaradul meu, fost muşchetar, sire — adăugă 
d'Artagnan cu căldură — omul ale cărui sfaturi le-au fost de o 
sută de ori de folos miniştrilor părintelui maiestăţii voastre... 
Domnul d'Herblay, într-un cuvânt, care, împreună cu domnul du 
Vallon, cu mine şi cu contele de La Fere, cunoscut de 
maiestatea voastră... alcătuiau acel cadril de care s-a vorbit 
mult în timpul răposatului rege şi în copilăria maiestăţii 
voastre. 

— Şi care a fortificat Belle-Isle — repetă regele cu glas 
adânc. 

Aramis făcu un pas înainte. 

— Pentru a-l sluji pe fiu — zise el — cum l-am slujit pe tată. 

D'Artagnan îl privea îndeaproape pe Aramis în timp ce 
rostea aceste cuvinte. Descifra atâta respect adevărat, atâta 
călduros devotament, atâta convingere neclintită, încât el, 
d'Artagnan, omul care veşnic se îndoia, el, neînvinsul, se simţea 
de astă dată dezarmat. "Nu poate avea un asemenea accent 
cineva care minte" — gândi în sinea lui. 

Ludovic se lăsă convins. 

— În acest caz — îi spuse el lui Fouquet, care aştepta cu 
nelinişte rezultatul acestei înfruntări — pălăria de cardinal îi e 
acordată. Domnule d'Herblay, îţi dau cuvântul meu pentru 
prima promoţie. Mulţumeşte-i domnului Fouquet. 

Aceste cuvinte fură auzite de Colbert, care îşi simţi inima 
sfâşiată. leşi cu paşi repezi din salon. 

— Domnule du Vallon — zise apoi regele — exprimă-ţi şi 
dumneata dorinţa... Vreau ca slujitorii tatălui meu să fie 
răsplătiți. 

— Sire... — murmură Porthos. 

Dar nu putu să spună mai mult. 

— Sire — strigă d'Artagnan — acest vrednic gentilom este 
emoţionat de maiestatea persoanei voastre, el care a înfruntat 
cu bărbăție privirea şi focul a mii de duşmani. Dar ştiu ce 
gândeşte şi eu, care sunt mai obişnuit acum să privesc soarele 


în faţă... vă voi exprima gândurile sale: nu are nevoie de nimic, 
nu doreşte nimic altceva decât fericirea de a contempla pe 
maiestatea voastră timp de un sfert de ceas. 

— Vei lua masa cu mine în seara aceasta — zise regele 
salutându-l pe Porthos cu un zâmbet grațios. 

Porthos se împurpura de fericire şi mândrie. Regele îi făcu 
semn că e liber să plece şi d'Artagnan îl împinse spre ieşire, 
după ce-l îmbrăţişă cu căldură. 

— Să stai lângă mine la masă — îi spuse Porthos la ureche. 

— Da, prietene. 

— Aramis e supărat pe mine, nu-i aşa? 

— Aramis nu te-a iubit niciodată ca acum. Gândeşte-te că 
eu l-am ajutat să capete pălăria de cardinal. 

— Aşa e — zise Porthos. Dar, ia spune, regelui îi place ca 
cineva să mănânce mult la masa lui? 

— Înseamnă să-l măguleşti — răspunse d'Artagnan — căci 
are o poftă de mâncare cu adevărat regală. 

— Asta mă bucură — zise Porthos. 


Capitolul XVII 


Confruntări 


Aramis făcuse pe furiş un ocol pentru a se întâlni cu 
Porthos şi d'Artagnan. Ajunse lângă cel dintâi în dosul unei 
coloane şi, strângându-i mâna, îl întrebă: 

— Ai fugit din închisoarea mea? 

— Nu-l certa — interveni d'Artagnan. Eu i-am dat, dragă 
Aramis, cheia care l-a pus în libertate. 

— Ah, prietene — replică Aramis, adresându-se lui Porthos 
— nu puteai să mai ai puţină răbdare? 

D'Artagnan sări în ajutorul lui Porthos, pe care începuseră 
să-l treacă sudorile. 

— Voi, oamenii bisericii — îi spuse el lui Aramis — sunteţi 
nişte mari capete politice. Noi ăştia, mânuitorii de spadă, 
mergem drept la ţintă. Iată faptul: mă dusesem să-i fac o vizită 
drăguţului de Baisemeaux... 


Aramis îşi aţinti urechea. 

— lacă — zise Porthos — mi-am adus aminte că amo 
scrisoare de la Baisemeaux pentru tine, Aramis. 

Şi Porthos îi întinse scrisoarea pe care o cunoaştem. 
Aramis ceru îngăduinţa să o citească şi o citi, fără ca 
d'Artagnan să fi părut o singură clipă stânjenit de această 
împrejurare, pe care o prevăzuse de altfel. Nu-i vorbă, Aramis 
căută să nu se trădeze prin nimic, lucru pentru care d'Artagnan 
îl admiră mai mult ca oricând. Scrisoarea odată citită, Aramis o 
vâri în buzunar cu cel mai desăvârşit calm. 

— Spuneai, aşadar, scumpe căpitane? întrebă el. 

— Spuneam — reluă muşchetarul — că mă dusesem să-i 
fac o vizită lui Baisemeaux, în interes de serviciu. 

— În interes de serviciu? se miră Aramis. 

— Da — răspunse d'Artagnan. Şi, fireşte, am vorbit despre 
tine şi despre ceilalţi prieteni ai noştri. Trebuie să spun că 
Baisemeaux m-a primit destul de rece. Am şi plecat repede. 
Dar, pe când ieşeam de la el, un soldat m-a oprit şi mi-a spus 
(mă recunoştea, de bună seamă, cu toate că eram în costumul 
de oraş): "Căpitane, vrei să-mi faci un bine şi să-mi citeşti 
numele scris pe plicul acesta?" Şi am citit: "Domnului du Vallon, 
la Saint-Mandé, la domnul Fouquet". Drace — mi-am zis — 
Porthos nu s-a întors, aşa precum credeam, la Pierrefonds sau 
la Belle-Isle, ci e la Saint-Mandé, la domnul Fouquet. Domnul 
Fouquet nu e însă la Saint-Mande. Porthos e deci singur, sau cu 
Aramis. Hai să-l văd pe Porthos! Şi m-am dus să-l văd pe 
Porthos. 

— Foarte bine! zise Aramis, cu un aer visător. 

— Asta nu mi-ai povestit-o! rosti Porthos. 

— Nici nu am avut vreme, prietene. 

— Şi l-ai adus pe Porthos la Fontainebleau? 

— La Planchet. 

— Planchet locuieşte la Fontainebleau? întrebă Aramis. 

— Da, lângă cimitir! strigă Porthos, fără să-şi dea seama ce 
face. 

— Cum, lângă cimitir? tresări Aramis bănuitor. 

"Hai, gata — îşi zise muşchetarul — să ne folosim de 
încurcătură, dacă e încurcătură!" 

— Da, lângă cimitir — repetă Porthos. Planchet e, fără 
îndoială, un băiat minunat, care face nişte dulceţuri grozave, 


dar ferestrele casei lui dau spre cimitir. E întristător! Aşa, 
bunăoară, azi-dimineaţă... 

—  Azi-dimineaţă?... murmură Aramis din ce în ce mai 
tulburat. 

D'Artagnan se întoarse cu spatele şi se duse să bată toba, 
cu degetele, în geam. 

—  Azi-dimineaţă — continuă Porthos — am văzut 
înmormântarea unui creştin. 

— Ah! Ah! 

— Era ceva trist de tot! Eu, unul, n-aş putea să trăiesc într- 
o casă de unde vezi mereu numai morţi... Lui d'Artagnan, 
dimpotrivă, părea că-i place. 

— Ah, a văzut şi d'Artagnan? 

— N-a văzut, a sorbit din ochi toată întâmplarea. 

Aramis simţi că se înăbuşă şi se întoarse să-l privească pe 
muşchetar; dar acesta intrase în vorbă şi discuta însufleţit cu de 
Saint-Aignan. 

Episcopul continuă să-l mai tragă de limbă pe Porthos; 
apoi, după ce stoarse tot sucul din această lămâie uriaşă, 
aruncă la o parte coaja. Se întoarse spre prietenul său 
d'Artagnan şi, bătându-l pe umăr, îi zise, după ce de Saint- 
Aignan se depărtă, căci se anunţase masa regelui: 

— Prietene! 

— Prieten scump! răspunse d'Artagnan. 

— Noi nu luăm masa cu regele astă-seară. 

— Ba da, eu o iau. 

— Poţi să stai de vorbă cu mine zece minute? 

— Douăzeci. Atât îi trebuie maiestăţii sale până vine la 
masă. 

— Unde vrei să vorbim? 

— Dar şi aici, pe aceste canapele; regele a plecat, astfel că 
sala a rămas goală şi putem vorbi în linişte. 

— Atunci să ne aşezăm. 

Se aşezară. Aramis apucă o mână a lui d'Artagnan. 

— Mărturiseşte, prietene — zise el — că l-ai îndemnat pe 
Porthos să nu mai aibă încredere în mine. 

— Mărturisesc, dar nu în sensul în care înţelegi tu. L-am 
văzut pe Porthos plictisindu-se de moarte şi am vrut ca, 
prezentându-l regelui, să fac pentru el şi pentru tine ceea ce voi 
n-aţi putea face niciodată. 

— Ce anume? 


— Elogiul vostru, al amândurora. 

— Ai făcut-o într-un chip nobil, mulţumesc. 

— Şi ţi-am apropiat pălăria de cardinal, care era cam 
departe. _ 

— Ah, recunosc! zise Aramis cu un zâmbet ciudat. Intr- 
adevăr, eşti un bărbat nepreţuit când e vorba să vii în sprijinul 
prietenilor tăi. 

— De fapt, n-am făcut altceva decât să-l sprijin pe Porthos. 

— Oh şi eu aveam de gând să fac acelaşi lucru! Dar tu ai 
braţul mai lung decât noi. 

Fu rândul lui d'Artagnan să zâmbească. 

— Uite ce e — zise Aramis — să fim sinceri unul cu altul; 
mă iubeşti ca şi altădată, dragul meu d'Artagnan? 

— La fel ca şi-altădată — răspunse d'Artagnan, fără să 
mintă prea mult dându-i acest răspuns. 

— Atunci, îţi mulţumesc şi să ne spunem adevărul până la 
capăt — zise Aramis. Ai fost la Belle-Isie ca trimis al regelui? 

— Să zicem. 

— Voiai, aşadar, să ne răpeşti plăcerea de a-i oferi regelui 
Belle-Isle fortificată în întregime? 

— Dar, prietene dragă, pentru a vă răpi o plăcere, ar fi 
trebuit ca mai întâi să vă cunosc intenţiile. 

— Ai fost la Belle-Isle fără să ştii nimic? 

— În ceea ce te priveşte, da! Cum dracu vrei să-mi fi 
închipuit că Aramis a devenit un inginer priceput la fortificaţii 
ca Polibiu sau Arhimede? 

— Aşa-i. Totuşi ai bănuit că sunt amestecat în treaba de 
acolo? 

— Ah, da! 

— Şi despre Porthos la fel? 

— Dragul meu, n-am avut cum să ghicesc că Aramis ar fi 
inginer. Şi n-aş fi putut să ghicesc că Porthos a şi devenit. Un 
latin a spus: "Devii orator, poet te naşti". Dar el n-a spus: "Te 
naşti Porthos şi devii inginer". 

— Ţi-ai păstrat toată vioiciunea de spirit — zise Aramis cu 
răceală. Mai departe. 

— Mai departe. 

— După ce-ai aflat taina noastră, te-ai grăbit să i-o spui 
regelui? 

— M-am grăbit cu atât mai mult, bunul meu prieten, cu cât 
am văzut că tu te grăbeai şi mai tare. Când un bărbat ce 


cântăreşte două sute cincizeci şi opt de livre, ca Porthos, 
părăseşte postul său, când un prelat gutos (iartă-mă, tu singur 
mi-ai spus că suferi de gută), când un prelat bate drumurile în 
goană, eu trag concluzia că aceşti doi prieteni, care n-au voit să 
mă prevină, aveau de ascuns faţă de mine lucruri de cea mai 
mare însemnătate şi — pe cinstea mea! — o iau şi eu la goană... 
şi alerg atât de repede cât îmi îngăduie slăbiciunea mea şi 
faptul că nu sufăr de gută. 

— Dragă prietene, dar nu te-ai gândit că ai fi putut să ne 
faci, mie şi lui Porthos, un prost serviciu? 

— Ba m-am gândit; dar voi, Porthos şi cu tine, m-aţi făcut 
să joc rolul unui caraghios la Beile-Isle. 

— Iartă-mă — zise Aramis. 

— Nu te supăra — zise d'Artagnan. 

— Prin urmare, acum ştii totul? reluă Aramis. 

— Pe cinstea mea, nu. 

— Ştii că a trebuit să-l previn numaidecât pe domnul 
Fouquet, pentru ca el să ţi-o ia înainte la rege? 

— Tocmai asta nu înţeleg, de ce trebuia. 

— Domnul Fouquet are duşmani, recunoşti? 

— Ei, da. 

— Are mai ales unul... 

— Primejdios? 

— De moarte! Ei bine, pentru a înfrânge influenţa acestui 
duşman, domnul Fouquet a trebuit să-i facă regelui dovada unui 
mare devotament şi a unor mari sacrificii. I-a făcut o surpriză 
maiestăţii sale, oferindu-i Belle-Isle. Tu, ajungând cel dintâi ia 
Paris, surpriza s-ar fi spulberat... Am fi avut aerul că cedăm de 
frică. 

— Înţeleg. 

— Iată tot misterul — spuse Aramis, mulţumit că-l 
convinsese pe muşchetar. 

— Numai că — zise acesta — mai simplu ar fi fost să mă fi 
tras deoparte, la Belle-Isle şi să-mi fi spus: "Dragă prietene, noi 
fortificăm Belle-lIsle-en-Mer pentru a i-o oferi regelui. Fă-ne 
plăcerea şi spune-ne pentru cine lucrezi. Eşti prietenul 
domnului Colbert sau al domnului Fouquet?" Poate că n-aş fi 
răspuns nimic; dar tu ai fi stăruit: "Eşti prietenul meu?" Şi eu ți- 
aş fi spus: "Da". 

Aramis înclină capul. 


— În felul acesta — urmă d'Artagnan — m-ai fi legat de 
mâini şi de picioare, iar eu i-aş fi spus regelui: "Sire, domnul 
Fouquet fortifică Belle-Isle şi încă foarte bine; dar iată un mesaj 
pe care guvernatorul din Belle-Isle m-a rugat să-l prezint 
maiestăţii voastre". Sau mai degrabă: "lată o vizită a domnului 
Fouquet, în vederea intenţiilor sale". N-aş mai fi jucat astfel 
rolul unui neghiob, surpriza v-ar fi izbutit din plin, iar noi nu ne- 
am fi uitat chiorâş unul la altul. 

— Pe când aşa — replică Aramis — astăzi ai procedat ca un 
prieten al domnului Colbert. Eşti cumva prietenul lui? 

— Păcatele mele, nu! se lepădă muşchetarul. Domnul 
Colbert e un ticălos şi îl urăsc aşa cum l-am urât pe Mazarin, 
dar fără să mă tem de el. 

— Ei bine — zise Aramis — eu îl iubesc pe domnul Fouquet 
şi sunt al lui. Cunoşti situaţia mea... N-am avere... Domnul 
Fouquet mi-a dat putinţa să agonisesc câte ceva, să am o 
episcopie; domnul Fouquet m-a îndatorat, ca un om binevoitor, 
şi-mi reamintesc încă destul de lume, pentru a preţui bunele 
procedee. Pe scurt, domnul Fouquet mi-a cucerit inima şi m-am 
pus în slujba lui. 

— Nimic mai bun. Ai un stăpân vrednic de încredere. 

Aramis îşi muşcă buzele. 

— Cel mai bun, cred, din câţi se pot întâlni. 

Apoi făcu o pauză. D'Artagnan se feri să-l tulbure. 

— Ştii cumva prin ce împrejurare s-a pomenit Porthos 
amestecat în toate astea? 

— Nu — răspunse d'Artagnan. Sunt curios din fire, e 
adevărat, dar nu-l descos niciodată pe un prieten, dacă el vrea 
să-mi ascundă o taină. 

— Eu am să ţi-o spun totuşi. 

— Nu e nevoie, dacă mărturisirea mă obligă la ceva. 

— Oh, nu te teme de nimic! Porthos e omul pe care-l iubesc 
cel mai mult, fiindcă e simplu şi bun; Porthos e un om drept. De 
când sunt episcop, caut cu precădere firile simple, care mă fac 
să iubesc adevărul şi să urăsc intriga. 

D'Artagnan îşi mângâie mustata. 

— L-am înţeles şi l-am căutat pe Porthos: n-avea nici o 
treabă, iar prezenţa lui îmi amintea de zilele mele frumoase de 
altădată, fără a mă gândi să fac ceva rău în prezent. L-am 
chemat pe Porthos la Vannes. Domnul Fouquet, care ţine la 


mine, aflând că Porthos mi-e prieten, i-a făgăduit ordinul la 
prima promoţie; iată tot secretul. 

— Nu mă voi folosi de el — zise d'Artagnan. 

— O ştiu, dragă prietene; nimeni nu are mai multă onoare 
ca tine. 

— Mă mândresc cu asta, Aramis. 

— Acum... Şi prelatul îşi privi prietenul până în adâncul 
sufletului. Acum să vorbim despre noi, pentru noi. Vrei să devii 
unul din prietenii domnului Fouquet? Nu mă întrerupe înainte 
de a şti ce vreau să spun. 

— Te ascult. 

— Vrei să devii mareşal al Franţei, pair, duce şi să ai un 
ducat de un milion? 

— Dar, prietene — întrebă d'Artagnan — ca să capăt toate 
astea, ce trebuie să fac? 

— Să fii omul domnului Fouquet. 

— Eu sunt omul regelui, prietene. 

— Nu întru totul, presupun. 

— Oh, d'Artagnan e dintr-o bucată! 

— Ai, îmi închipui, o ambiţie pe măsura inimii mari pe care 
o porţi în piept. 

— Da, am. 

— Ei bine? 

— Ei bine, doresc să fiu mareşal al Franţei; dar regele mă 
va face mareşal, duce, pair; regele îmi va da toate acestea. 

Aramis îl sfredeli pe d'Artagnan cu o privire scurtă. 

— Oare nu e regele stăpânul? întrebă d'Artagnan. 

— Nimeni nu tăgăduieşte asta; dar şi Ludovic al XIII-lea 
era stăpân. 

— Oh, prietene dragă, însă între Richelieu şi Ludovic al 
XIII-lea nu exista un d'Artagnan — răspunse în linişte 
muşchetarul. 

— În jurul regelui — zise Aramis — sunt destule pietre de 
care te loveşti. 

— Nu însă şi regele, nu-i aşa? 

— De bună seamă, numai că... 

— Uite ce e, Aramis, eu văd că toţi se gândesc la ei şi nici 
unul la acest tânăr prinţ; eu mă voi susţine, susţinându-l. 

— Şi ingratitudinea? 

— Numai cei slabi se tem de ea. 

— Eşti atât de sigur de tine? 


— Cred că da. 

— Dar regele s-ar putea să nu mai aibă nevoie de tine. 

— Dimpotrivă, cred că va avea mai multă nevoie ca 
oricând; gândeşte-te, prietene, dacă va trebui să fie arestat un 
nou Conde, cine-l va aresta? Numai asta... ea singură în toată 
Franţa. 

Şi d'Artagnan bătu cu palma teaca spadei sale. 

— Ai dreptate — rosti Aramis pălind. 

Şi se ridică, strângându-i mâna lui d'Artagnan. 

— Iată ultima chemare la masă — zise căpitanul de 
muşchetari. Îmi dai voie... 

Aramis îşi trecu braţul pe după grumazul muşchetarului şi- 
i ispuse: 

— Un prieten ca tine e piatra cea mai prețioasă de la 
coroana regală. 

Apoi se despărţiră. 

"Bine-am spus eu — gândi d'Artagnan — că aici se ascunde 
ceva." 

"Să ne grăbim să dăm foc pulberii — îşi spuse Aramis — 
d'Artagnan ne-a arătat fitilul." 


Capitolul XVIII 


Prinţesa şi de Guiche 


Am văzut cum plecase din sală contele de Guiche în ziua 
când Ludovic al XIV-lea îi oferise cu atâta galanterie 
domnişoarei de La Vallière minunatele brățări câştigate la 
loterie. Contele se plimbă câtva timp prin jurul palatului, cu 
mintea şfâşiată de mii de bănuieli şi mii de nelinişti. Apoi fu 
văzut pândind într-un colţ al parcului, în dreptul pâlcului de 
carpeni, plecarea Doamnei. 

Se scurse o bună jumătate de ceas. Singur în clipele 
acelea, contele nu putea spune că era străbătut de gânduri 
voioase. Îşi scosese carneţelul din buzunar şi se hotărî, după 
mii de şovăieli, să scrie aceste cuvinte: 


"Doamnă, vă rog să-mi acordati o întrevedere de câteva 
clipe. Să nu vă sperie această cerere, care nu trece dincolo de 
profundul respect ce mă face al dumneavoastră etc., etc." 


Semnă această ciudată cerere, împăturită ca un răvaş de 
dragoste, când văzu ieşind din castel mai multe femei, apoi 
câţiva bărbaţi, în sfârşit aproape tot cercul reginei. O zări pe La 
Vallière însăşi, pe urmă pe Montalais vorbind cu Malicorne. Îi 
văzu pe toţi oaspeţii, până la ultimul, care, cu puţin mai înainte, 
umpleau salonul reginei-mame. 

Doamna nu trecuse încă; ea trebuia oricum să străbată 
curtea pentru a ajunge în apartamentele sale, şi, din colţul 
parcului, de Guiche se strecură în curte. În sfârşit, o văzu ieşind 
pe Doamna, însoţită de doi paji ce duceau făcliile aprinse. 
Mergea repede şi când ajunse în faţa uşii, strigă: 

— Paji, să fie căutat domnul conte de Guiche. Are să-mi 
aducă un răspuns în legătură cu o însărcinare pe care i-am dat- 
o. Dacă e liber, să fie rugat să treacă pe la mine. 

De Guiche rămase mut, ascuns în întuneric; dar, de îndată 
ce Doamna păşi pragul, el se repezi spre scăriţa de la intrare, 
luând aerul cel mai nepăsător, dar căutând să fie văzut de pajii 
care şi porniseră în grabă spre locuinţa lui. "Ah, Doamna mă 
caută!" îşi zise el foarte emoţionat si mototoli biletul devenit 
acum de prisos. 

— Conte — zise unul dintre paji zărindu-l — suntem fericiţi 
că v-am întâlnit. 

— Ce este, domnii mei? 

— Un ordin de la Doamna. 

— Un ordin de la Doamna? rosti de Guiche cu surprindere. 

— Da, conte, alteţa sa regală vă cheamă; îi datoraţi, ne-a 
spus, un răspuns în legătură cu o însărcinare. Sunteţi liber? 

— Sunt întru totul la ordinul alteţei sale regale. 

— Atunci, binevoiţi şi veniţi cu noi. 

Urcat la Prinţesă, de Guiche o găsi palidă şi tulburată. La 
uşă stătea Montalais, puţin neliniştită de ceea ce se petrecea în 
mintea stăpânei sale. 

De Guiche se ivi în prag. 

— Ah, dumneata eşti, domnule de Guiche! rosti Prinţesa. 
Intră te rog... Domnişoară de Montalais, nu mai am nevoie de 
dumneata. 


Montalais şi mai nedumerită încă, spuse noapte bună şi 
ieşi. Cei doi interlocutori rămaseră singuri. 

Contele se simţea stăpân pe situaţie: Doamna fusese aceea 
care îi dăduse o întâlnire. Dar cum s-ar putea folosi contele de 
acest avantaj? Doamna era o fiinţă atât de capricioasă! Alteța 
sa regală avea o fire atât de schimbătoare! Ceea ce şi dovedi 
fără întârziere, căci deschizând vorba, ea întrebă: 

— Ei bine, n-ai să-mi spui nimic? 

El crezu că-i ghicise gândul; crezu, căci aşa sunt făcuţi cei 
ce iubesc, lesne încrezători şi orbi ca poeţii şi ca profeţii, crezu 
că ea îi înţelesese dorinţa ce-l frământa de a o vedea, precum şi 
motivul acestei dorinţe. 

— Ba da, doamnă — murmură el — şi mi se pare totul 
foarte ciudat. 

— Întâmplarea cu brăţările, nu-i aşa? zise ea cu aprindere. 

— Da, doamnă. 

— Îl crezi pe rege îndrăgostit? Spune! 

De Guiche o privi lung; ea îşi plecă ochii sub aceste priviri 
care pătrundeau până în adâncul inimii. 

— Cred — răspunse el — că regele s-ar putea să-şi fi pus în 
gând să facă în ciudă cuiva; altfel nu s-ar arăta atât de grăbit pe 
cât este; nu s-ar încumeta să întunece virtutea unei fete până 
acum mai presus de orice discuţie. 

— Cum! Această neruşinată? zise pe un ton tăios Prinţesa. 

— Pot încunoştinţa pe alteţa voastră regală — vorbi de 
Guiche cu o hotărâre plină de respect — că domnişoara de La 
Vallière este iubită de un om care merită toată consideraţia, 
întrucât e un bărbat cu însuşiri alese. 

— Oh, Bragelonne poate? 

— Prietenul meu. Da, doamnă. 

— Ei bine, chiar dacă e prietenul dumitale, ce-i pasă 
regelui de asta? 

— Regele ştie că Bragelonne e logodnicul domnişoarei de 
La Vallière; şi cum Raoul l-a slujit pe rege cu toată vrednicia, 
regele nu va săvârşi un rău ce nu va mai putea fi îndreptat. 

Doamna începu să râdă cu hohote, ceea ce-i făcu lui de 
Guiche o impresie dureroasă. 

— Vă repet, doamnă, că eu nu-l cred pe rege îndrăgostit de 
La Vallière şi dovada că nu-l cred e că tocmai voiam să vă 
întreb al cui amor propriu caută să-l înţepe maiestatea sa în 
această împrejurare? Dumneavoastră, care cunoaşteţi toată 


curtea, m-aţi putea ajuta să găsim răspunsul, cu atât mai mult 
cu cât, aşa precum se spune pretutindeni, alteţa voastră regală 
e în relaţii de strânsă prietenie cu regele. 

Doamna îşi muşcă buzele şi, întrucât n-avea ce să 
răspundă, căută să schimbe firul convorbirii. 

— Dovedeşte-mi — zise ea, aţintind asupra lui una din 
acele priviri în care se oglindeşte parcă sufletul întreg — 
dovedeşte-mi că mă căutai să-mi pui întrebări, mie care te-am 
chemat aici. 

De Guiche scoase atunci din buzunar, cu gravitate, biletul 
pe care-l scrisese şi i-l arătă. 

— Simpatie — zise ea. 

— Da — răspunse contele cu o nemărginită tandreţe — da, 
simpatie. Eu însă v-am explicat cum şi pentru ce vă căutam: 
dumneavoastră, doamnă, îmi face impresia că vă întrebaţi încă 
şi acum pentru ce m-aţi chemat aici. 

— Ai dreptate. 

Şi nu ştiu ce să mai spună. 

— Aceste brățări au să mă facă să-mi pierd capul — zise ea 
deodată. 

— Vă aşteptaţi cumva ca regele să vi le ofere? întrebă de 
Guiche. 

— Şi de ce nu? 

— Dar, înaintea dumneavoastră, doamnă, înaintea 
dumneavoastră, cumnata lui, era regina, soţia regelui. 

— Înainte de La Vallière — rosti Prinţesa cu înveninare — 
nu eram eu, nu era întreaga curte? 

— Vă încredinţez, doamnă — zise cu mult respect contele 
— că dacă aţi fi auzită vorbind astfel, că dacă cineva v-ar vedea 
ochii înroşiţi şi, Dumnezeu să mă ierte, lacrima asta ce vi se 
iveşte între gene, oh, da, toată lumea ar spune că alteţa voastră 
regală e geloasă. 

— Geloasă! rosti Prinţesa cu semeţie. Geloasă pe La 
Vallière? 

Se aştepta să-l vadă pe de Guiche înclinându-se în faţa 
tonului ei semeţ şi a gestului ei plin de mândrie. 

— Geloasă pe La Vallière, da, doamnă — repetă el neclintit. 

— Mi se pare, domnule — îngăimă ea — că dumneata îţi 
permiţi să mă insulţi! 

— Nu cred asta, doamnă — răspunse contele, puţin 
neliniştit, dar hotărât să ţină în frâu această mânie nestăpânită. 


— leşi! strigă Prinţesa în culmea întărâtării, într-atât 
sângele rece şi respectul mut al lui de Guiche o scoseseră din 
sărite. 

De Guiche se retrase un pas, făcu o reverență cu 
încetineală, se ridică alb ca manşetele pe care le purta şi, cu o 
voce uşor schimbată, zise: 

— Nu merita osteneala să mă grăbesc, pentru a mă alege 
cu această nedreaptă dizgrație. 

Şi întoarse spatele fără grabă. Nu făcu cinci paşi, că 
Doamna se repezi ca o tigroaică după el, îl apucă de mânecă şi, 
întorcându-l spre dânsa, îi zise, tremurând de furie: 

— Respectul dumitale prefăcut este mai jignitor ca jignirea 
însăşi. Mă rog, jigneşte-mă, dar cel puţin spune o vorbă! 

— lar dumneavoastră, doamnă — răspunse contele calm, 
trăgând spada din teacă — străpungeţi-mi inima, dar nu mă 
chinuiţi în felul acesta. 

După privirea pe care el o aţinti asupra-i, privire încărcată 
de dragoste, de hotărâre, de deznădejde chiar, ea înţelese că un 
bărbat atât de potolit în aparenţă îşi va înfige spada în piept 
dacă i-ar mai spune un singur cuvânt. Îi smulse fierul din mână 
şi, strângându-i braţul cu o pornire ce putea să fie luată drept 
dragoste, îi spuse: 

— Conte, cruţă-mă. Vezi bine că sufăr şi n-ai nici o milă. 

Lacrimile, ultima criză a acestui acces, îi înăbuşiră glasul. 
De Guiche, văzând-o că plânge astfel, o luă în braţe şi o duse 
până la fotoliu; după o clipă, ea izbucni în hohote. 

— De ce — murmură el la picioarele sale — nu-mi 
mărturisiţi necazurile ce vă întunecă sufletul? lubiţi pe cineva? 
Spuneţi-mi. Sunt gata să mor, dar numai după ce vă voi fi 
uşurat, consolat, slujit chiar. 

— Oh, mă iubeşti atât de mult? murmură ea învinsă. 

— Atât de mult vă iubesc, da, doamnă. 

Ea îi întinse amândouă mâinile. 

— Iubesc pe cineva, într-adevăr — rosti ea atât de încet, 
încât nimeni n-ar fi putut s-o audă. 

El o auzi totuşi. 

— Pe rege? întrebă. 

Ea dădu uşor din cap şi surâsul îi fu asemenea acelor 
luminări ale norilor prin care, după furtună, ai crede că vezi 
deschizându-se porţile paradisului. 


— Dar — adăugă Prinţesa — o inimă nobilă e frământată şi 
de altfel de pasiuni. Iubirea e poezie; dar viaţa acestei inimi 
este orgoliul. Conte, m-am născut pe un tron, sunt mândră şi 
geloasă de rangul meu. Pentru ce regele îşi apropie ceea ce nu 
e vrednic de el? 

— Iarăşi? vorbi de Guiche. lată că o persecutați pe această 
biată fată, care va fi soţia prietenului meu. 

— Eşti atât de naiv, ca să crezi asta? 

— Dacă n-aş crede-o — răspunse el foarte palid deodată — 
Bragelonne ar fi prevenit chiar mâine, da, dacă aş bănui că 
această biată La Vallière şi-ar fi uitat jurământul pe care i l-a 
făcut lui Raoul. Dar nu, ar fi o crimă să trădez taina unei femei; 
ar fi o crimă să tulbur liniştea unui prieten. 

— Dumneata socoţi — zise Prinţesa cu o sălbatică 
izbucnire de râs — că a nu şti ce se petrece în jurul tău 
înseamnă fericire? 

— Aşa socot — răspunse el. 

— Dovedeşte! Dovedeşte-mi-o! îl aţâţă ea. 

— E foarte uşor. Doamnă, se vorbeşte la curte că regele vă 
iubeşte şi că-l iubiţi pe rege. 

— Ei bine? zise ea răsuflând cu greu. 

— Ei bine, presupuneţi că Raoul, prietenul meu, ar fi venit 
şi mi-ar fi spus: "Da, regele o iubeşte pe Doamna; da, regele a 
cucerit inima Doamnei". Cred că l-aş fi ucis pe Raoul! 

— Ar fi trebuit — zise Prinţesa cu acea încăpățânare a 


femeilor ce se simt de necucerit — ar fi trebuit ca domnul 
Bragelonne să aibă dovezi pentru a-ţi vorbi astfel. 
— Fapt este — răspunse de Guiche cu un oftat — că, 


nefiind înştiinţat, nu m-a preocupat aceasta şi iată că neştiinţa 
mea mi-a salvat viaţa. 

— Vei duce egoismul şi răceala dumitale până acolo — 
spuse Doamna — încât îl vei lăsa pe acest nefericit tânăr să o 
iubească mai departe pe La Vallière? 

— Până în ziua când voi vedea că La Vallière e vinovată, 
da, doamnă. 

— Dar brăţările? 

— Ei, doamnă, întrucât dumneavoastră înşivă vă aşteptaţi 
să le primiţi de la rege, ce-aş mai putea spune? 

Argumentul era puternic; Prinţesa fu zdrobită. Din clipa 
aceea nu mai avu ce să răspundă. Dar, cum era o inimă plină de 
nobleţe, cum spiritul ei venea totdeauna în ajutor, ea înţelese 


întreaga delicateţe a lui de Guiche. Citi limpede în inima lui că-l 
bănuia pe rege de a o iubi pe La Vallière, dar nu voia să se 
folosească de această portiţă de scăpare vulgară, care constă în 
a prăbuşi un rival în spiritul unei femei, dându-i acesteia 
încredințarea, certitudinea că acest rival face curte altei femei. 
Ghici că el o bănuia pe La Vallière, dar că spre a-i lăsa timp să 
se îndrepte, spre a nu-i da prilejul să se piardă pentru 
totdeauna, îşi rezerva dreptul de a interveni direct atunci când 
va fi cazul, sau de a o mustra la momentul potrivit. Citi, într-un 
cuvânt, atâta măreție sufletească, atâta generozitate în inima 
iubitului ei, încât simţi că se aprinde şi a sa în apropierea unei 
flăcări atât de curate. De Guiche, rămânând, cu toată teama lui 
de a displace, un bărbat consecvent şi devotat, creştea în ochii 
ei până la proporţiile unui erou, coborând-o pe dânsa la starea 
de femeie geloasă şi mică la suflet. Il iubi din clipa aceea cu 
atâta căldură, încât nu se putu împiedica de a-i da o dovadă. 

— Iată atâtea vorbe de prisos — zise ea apucându-i mâna. 
Bănuială, nelinişte, dispreţ, durere, cred că am rostit toate 
aceste cuvinte pe rând. 

— Din păcate, da, doamnă. 

— Şterge-le din inimă-ţi, aşa cum şi eu le smulg dintr-a 
mea. Conte, că această La Valliere îl iubeşte pe rege sau nu-l 
iubeşte, că regele o iubeşte sau n-o iubeşte pe La Vallière, să 
facem, din clipa aceasta, o deosebire între cele două roluri ale 
noastre. Văd că faci ochii mari; pun rămăşag că nu mă înţelegi! 

— Sunteţi atât de ageră, doamnă, încât tremur totdeauna 
de teamă să nu vă displac. 

— Iată-l cum tremură, frumosul îngrozit! rosti ea cu o 
drăgălăşenie plină de farmec. Da, domnule, am două roluri de 
jucat. Sunt sora regelui şi cumnata soţiei lui. În această 
calitate, nu am oare dreptul să mă preocupe intrigile căsniciei 
lor? Care e părerea dumitale? 

— Cât mai puţin, doamnă. 

— Aşa e, dar mai e şi o chestiune de demnitate; şi, pe 
urmă, sunt soţia Domnului. 

De Guiche scoase un suspin. 

— Ceea ce — adăugă ea cu tandreţe — ar trebui să te facă 
să-mi vorbeşti totdeauna cu cel mai suveran respect. 

— Oh! exclamă el căzându-i la picioare şi sărutându-i-le cu 
aprindere, ca pe ale unei divinităţi. 


— Dar — murmură Prinţesa — cred că mai am şi un alt rol. 
Îl uitasem. 

— Care? Care? 

— Sunt femeie — răspunse ea şi mai încet încă. Iubesc. 

De Guiche se ridică. Ea îi întinse braţele. Buzele li se 
împreunară. Un pas se auzi în dosul tapiseriei. Montalais 
ciocăni. 

— Ce s-a întâmplat, domnişoară? întrebă Doamna. 

— Cineva îl caută pe domnul de Guiche — răspunse 
Montalais, care avusese destul timp să vadă fâstâcirea actorilor 
acestor patru roluri, căci de Guiche şi-l jucase şi el cu eroism pe 
al său. 


Capitolul XIX 


Montalais şi Malicorne 


Montalais avea dreptate. Domnul de Guiche, chemat peste 
tot, era foarte expus, datorită mulţimii însăşi a treburilor, să nu 
poată răspunde nicăieri. Aşa că şi aceasta e tăria situaţiilor 
slabe, Doamna, în pofida orgoliului ei rănit, în ciuda furiei sale 
lăuntrice, n-o putu dojeni cu mânie, deocamdată cel puţin, pe 
Montalais, care încălcase cu atâta neobrăzare consemnul 
aproape regal prin care fusese îndepărtată. 

De Guiche, de asemenea, îşi pierdu capul, sau, mai bine să 
o spunem de-a dreptul, el îşi pierduse capul înainte de a se fi 
ivit Montalais, căci, de îndată ce auzi glasul fetei, fără să-şi mai 
ia rămas bun de la Doamna, aşa cum cea mai simplă bună- 
cuviinţă o cerea, chiar între egali, o zbughi pe uşă cu inima 
învolburată, cu mintea zăpăcită, lăsând-o pe Prinţesă cu o mână 
ridicată şi făcându-i un gest de despărţire. Cel mult, de Guiche 
putea să spună, cum avea să spună Cherubin o sută de ani mai 
târziu, că ducea pe buzele lui o fericire pentru o eternitate 
întreagă. 

Montalais îi găsi deci pe cei doi îndrăgostiţi foarte 
încurcaţi: încurcat era cel care fugea, încurcată era şi cea care 


rămânea. Drept care, tânăra fată murmură, aruncând o privire 
interogativă în jurul ei: 

— Cred că, de data asta, ştiu atât cât poate dori să ştie cea 
mai curioasă femeie din lume. 

Doamna se simţi aşa de stânjenită de această privire 
inchizitorială, încât, ca şi cum ar fi auzit vorbele murmurate de 
Montalais, nu-i spuse nimic domnişoarei sale de onoare şi, 
lăsându-şi ochii în jos, trecu în camera ei de culcare. Ceea ce 
văzând, Montalais trase cu urechea. Şi o auzi pe Doamna 
întorcând cheia în uşă. Din clipa aceea, ea înţelese că era liberă 
pentru tot restul nopţii şi, făcând în faţa uşii care abia se 
închisese un gest destul de nerespectuos, ce voia să spună: 
"Noapte bună, Prinţesă!", cobori să-l reîntâlnească pe 
Malicorne, foarte preocupat în momentul acela să urmărească 
din ochi un curier plin de praf care tocmai ieşea de la contele 
de Guiche. 

Montalais îşi dădu numaidecât seama că Malicorne făcea 
un lucru de mare însemnătate; îl lăsă deci să-şi holbeze ochii, 
să-şi întindă gâtul şi când el reveni la poziţia sa firească, îl bătu 
uşurel pe umăr: 

— Ei bine — întrebă fata — ce e nou? 

— Domnul de Guiche e îndrăgostit de Doamna — răspunse 
Malicorne. 

— Straşnică veste! Eu am aflat o noutate mai proaspătă. 

— Şi ce anume ai aflat? 

— Că Doamna e îndrăgostită de domnul de Guiche. 

— Una e urmarea celeilalte. 

— Nu întotdeauna, frumosul meu domn. 

— Această axiomă se referă la mine? 

— Persoanele prezente sunt, ca de obicei, scoase din 
cauză. 

— Mulţumesc — spuse Malicorne. Dar de partea cealaltă? 
reluă el întrebările. 

— Regele a venit astă-seară, după loterie, să o vadă pe 
domnişoara de La Vallière. 

— Ei bine, a văzut-o? 

— Nu. 

— Şi de ce nu? 

— Uşa era încuiată. 

— Astfel că...? 


— Astfel că regele s-a întors mofluz, ca un simplu hoţ care 
şi-a uitat uneltele acasă. 

— Bun. 

— Dar în partida a treia? întrebă Montalais. 

— Curierul care a venit la domnul de Guiche a fost trimis 
de domnul de Bragelonne. 

— Bun! rosti Montalais bătând din palme. 

— Pentru ce bun? 

— Fiindcă avem cu ce să ne îndeletnicim. Dacă ne-am 
plictisi acum, ar fi rău de noi. 

— Ar trebui să ne împărţim rolurile — zise Malicorne — 
astfel ca să nu încurcăm lucrurile. 

— Nimic mai simplu — răspunse Montalais. Trei intrigi, 
tesute cu cap, duse cu îndemânare, dau, una peste alta, în cifră 
rotundă, trei bilete pe zi. 

— Oh! strigă Malicorne ridicând din umeri. Dar nu te 
gândeşti, draga mea, că trei bilete într-o zi se potriveşte pentru 
simţămintele unor burghezi! Un muşchetar în serviciu, o fată la 
mănăstire, schimbându-şi biletul zilnic la înălţimea unei scări 
sau printr-o gaură făcută în zid... Într-un bilet e cuprinsă toată 
poezia acestor biete inimi. Pe când în cazul nostru... Oh, 
înseamnă că-l cunoşti puţin pe ibovnicul regal, draga mea! 

— Bine, concluzia! zise Montalais neliniştită. S-ar putea să 
vină cineva. 

— Concluzia? Dar abia sunt la naraţiune! Mai am încă trei 
puncte de adăugat. 

— Zău că o să mă omoare cu flegma lui de flamand! strigă 
Montalais. 

— Iar dumneata, dumneata ai să mă faci să-mi pierd capul 
cu această nerăbdare de italiancă. Ţi-am spus că îndrăgostiţii 
noştri îşi vor scrie volume, dar unde vrei să ajungi cu asta? 

— La aceea că nici una din doamnele noastre nu poate să 
păstreze scrisorile pe care le va primi. 

— Asta fără doar şi poate. 

— Că domnul de Guiche nu va îndrăzni nici el să le 
păstreze pe ale sale. 

— Ceea ce este cu putinţă. 

— Ei bine, le voi păstra eu pe toate. 

— Iată, într-adevăr, ceva imposibil — zise Malicorne. 

— Şi de ce, mă rog? 


— Pentru că nu eşti la dumneata acasă; pentru că stai în 
aceeaşi cameră cu La Vallière, pentru că în odaia unei 
domnişoare de onoare intră oricine, oricând vrea şi scotoceşte 
totul; pentru că mă tem de regină, care e geloasă ca o spaniolă, 
de regina-mamă, geloasă ca două spaniole, şi, în sfârşit, de 
Doamna, geloasă ca zece spaniole. 

— Ai uitat pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe Domnul. 

— Nu vorbeam decât de femei. Să numărăm deci. 

— Domnul, nr. 1. 

— Nr. 2, de Guiche. 

— Nr. 3, vicontele de Bragelonne. 

— Nr. 4, regele. 

— Regele? 

— De bună seamă, regele, care va fi nu numai cel mai 
gelos, dar şi cel mai puternic dintre toţi. Ah, draga mea! 

— Ce vrei să spui? 

— În ce viespar te-ai vârât! 

— Nu încă atât de primejdios, dacă vei voi să mă urmezi. 

— Fără îndoială că te voi urma. Numai că... 

— Numai că...? 

— Cred că ar fi mai înţelept să dăm înapoi, cât mai e încă 
timp. 

— Eu, dimpotrivă, cred că cel mai înţelept este să ne 
aşezăm de la început în fruntea tuturor acestor intrigi. 

— Singură nu vei face nimic. 

— Cu dumneata împreună, voi conduce şi zece asemenea 
intrigi. Acesta este elementul meu, înţelegi? Sunt făcută să 
trăiesc la curte, aşa cum salamandra e făcută să trăiască în 
mijlocul flăcărilor. 

— Comparaţia dumitale nu mă mulţumeşte câtuşi de puţin, 
dragă prietenă. I-am auzit spunând pe învățații foarte învăţaţi, 
mai întâi, că nu există salamandre şi că chiar de-ar exista, ele 
ar fi arse şi ar ieşi fripte gata din foc. 

— Învăţaţii dumitale pot să fie foarte învăţaţi în materie de 
salamandre. Dar savanții dumitale n-au să-şi spuie niciodată 
cele ce-ţi spun eu acum: Aure de Montalais e menită să fie, 
până într-o lună, primul diplomat de la curtea Franţei! 

— Bine, dar cu condiţia ca eu să fiu al doilea. 

— S-a făcut: alianţă ofensivă şi defensivă, bineînţeles! 


— Caută însă şi te fereşte de scrisori. 

— Ţi le voi transmite pe măsură ce-mi vor cădea în mână. 

— Ce-i vom spune regelui despre Doamna? 

— Că Doamna îl iubeşte neîncetat pe rege. 

— Ce-i vom spune Doamnei despre rege? 

— Că va face greşeala cea mai mare dacă nu-l va menaja. 

— Ce-i vom spune domnişoarei de La Vallière despre 
Doamna? 

— Tot ce vom vrea: La Vallière e a noastră. 

— A noastră? 

— De două ori. 

— Cum vine asta? 

— Mai întâi, prin vicontele de Bragelonne. 

— Lămureşte-mă. 

— N-ai uitat, sper, că domnul de Bragelonne i-a trimis mai 
multe scrisori domnişoarei de La Vallière! 

— Nu uit nimic. 

— Aceste scrisori eu le-am primit, eu le-am ascuns. 

— Şi, prin urmare, le mai păstrezi încă? 

— Totdeauna. 

— Unde? Aici? 

— O, nu! Le am la Blois, în cămăruţa pe care o ştii. 

— Cămăruţa mult iubită, cămăruţă a dragostei, anticameră 
a palatului în care te voi face să trăieşti într-o zi! Dar, iartă-mă, 
zici că toate aceste scrisori se află în cămăruţa aceea? 

— Da. 

— Şi nu le-ai pus într-un scrin? 

— Fără îndoială, în acelaşi scrin unde puneam şi scrisorile 
pe care le primeam de la dumneata şi unde le aruncam şi pe ale 
mele atunci când treburile sau plăcerile te împiedicau să vii la 
întâlnire. 

— Ah, foarte bine! zise Malicorne. 

— Pentru ce această satisfacţie? 

— Pentru că văd că nu mai e nevoie să alerg la Blois după 
scrisori. Le am aici. 

— Ai adus scrinul aici? 

— Îmi era drag, fiind al dumitale. 

— Ia seama atunci, în scrin se găsesc scrisori originale ce 
vor avea un preţ mare mai târziu. 

— Ştiu asta, la naiba şi iată de ce râd şi încă din toată 
inima. 


— Acum, un ultim cuvânt. 

— Pentru ce ultimul? 

— Avem nevoie de ajutorul cuiva? 

— Al nimănui. 

— Valeţi, slujitoare? 

— Răi, detestabili! Dumneata vei duce scrisorile, dumneata 
le vei primi. Oh, să lăsăm mândria la o parte! Altfel, dacă 
domnul Malicorne şi domnişoara Aure nu-şi vor face singuri 
afacerile, vor trebui să se resemneze a le vedea făcute de alţii. 

— Ai dreptate; dar ce se petrece oare la domnul de 
Guiche? 

— Nimic, îşi deschide fereastra. 

— Să ne ascundem. 

Şi fugiră amândoi; conjuraţia fusese încheiată. 

Fereastra care se deschise era, într-adevăr, aceea a 
contelui de Guiche. Dar, aşa cum şi-ar putea închipui ignoranţii, 
el n-o deschisese şi nu ajunsese la fereastră numai spre a 
încerca să vadă umbra Doamnei în dosul perdelelor sale, iar 
preocuparea lui nu era acum aceea a unui îndrăgostit. Primise, 
după cum am spus, un curier; acest curier îi fusese trimis de 
Bragelonne. Vicontele de Bragelonne îi scrisese contelui de 
Guiche. Acesta din urmă citise şi recitise scrisoarea, care îi 
făcuse o adâncă impresie. 

— Ciudat! Ciudat! murmură el. Prin ce mijloace atât de 
puternice îi mână soarta pe oameni spre ţintele lor? 

Şi părăsi fereastra pentru a se apropia de lumină; reciti 
pentru a treia oară această scrisoare, ale cărei slove îi ardeau 
în acelaşi timp şi spiritul şi ochii. 


"Calais 
Dragul meu conte, 


L-am găsit la Calais pe domnul de Wardes, care a fost greu 
rănit într-o întâlnire cu domnul de Buckingham. 

E un om viteaz, după cum ştii, acest de Wardes, dar 
duşmănos şi plin de răutate. Mi-a vorbit mult despre tine, 
pentru care, spunea, are o deosebită simpatie; despre Doamna, 
pe care o găseşte frumoasă şi drăgălaşă. A ghicit dragostea ta 
pentru persoana pe care o ştii. 


Mi-a vorbit, de asemenea, despre o persoana care îmi e 
dragă şi mi-a stârnit cel mai viu interes, deplângându-mă foarte 
mult, totul cu neprecizări care m-au speriat la început, dar pe 
care am sfârşit prin a le socoti drept rezultate ale înclinărilor 
lui către mister. lată faptul: 

El a primit veşti de la curte. Înţelegi că nu puteau fi decât 
de la domnul de Lorraine. Se zvoneşte, spun veştile lui, despre 
o schimbare survenită în afecțiunea regelui. Ştii la cine se 
referă asta. Apoi, mai spun veştile lui, se vorbeşte despre o 
domnişoară de onoare care ar da loc la fel de fel de clevetiri. 

Aceste fraze vagi nu m-au lăsat să dorm. Stau şi mă 
mustru, de ieri încoace, că firea mea dreaptă şi slabă, în ciuda 
unei anumite dârzenii, nu m-a lăsat să dau riposta cuvenită 
acestor insinuări. Într-un cuvânt, domnul de Wardes pleca la 
Paris; n-am căutat să-i întârzii plecarea, cerându-i lămuriri; şi 
apoi mi se părea prea aspru, mărturisesc, să-l iau la rost pe un 
om ale cărui răni abia se vindecaseră. Pe scurt, a plecat 
spunând că va face popasuri dese şi s-a dus să ia parte, zicea el, 
la curiosul spectacol pe care curtea se pregăteşte să-l dea peste 
puțină vreme. A adăugat la aceste cuvinte anumite felicitări, pe 
urmă anumite condoleanţe. Nu le-am priceput nici pe unele, 
nici pe celelalte. Fram frământat de gândurilc mele şi de 
neincrederea ce mi-o trezea acest om, neincredere pe care, tu 
ştii mai bine ca oricine, n-am putut să mi-o înving niciodată. 

Dar, după plecarea lui, am intrat şi mai mult la bănuieli. E 
cu neputinţă ca un caracter cum e acela al lui de Wardes să nu 
fi pus o picătură din răutatea sa în raporturile pe care le-am 
avut împreună. E deci cu neputinţă ca în toate acele vorbe 
misterioase pe care le-a spus domnul de Wardes să nu fie şi un 
înțeles tainic care să mă pună pe gânduri în ceea ce mă 
priveşte, sau cu privinţă la persoana pe care o ştii. 

Silit cum eram să plec numaidecât spre a împlini 
însărcinarea regelui, nu mi-a dat în minte să alerg după domnul 
de Wardes pentru a-i cere explicaţie asupra vorbelor sale în doi 
peri; îţi trimit însă un curier şi această scrisoare, care iţi va 
arăta toate îndoielile mele. Te socot în locul meu; eu îmi 
frământ mintea, tu fă ceva. Domnul de Wardes va sosi acolo în 
curând; află ce a vrut să spună, dacă nu ştii încă nimic. 

În rest, domnul de Wardes pretindea că domnul de 
Buckingham a părăsit Parisul  copleşit de bunăvoința 
DOAMNEI; iată o chestiune care m-ar fi făcut să pun 


numaidecât mâna pe spadă, dacă nu mi-aş fi gândit că mă 
găsesc într-o situaţie când slujirea regelui trebuie să treacă 
înaintea oricărei zâzanii. 

Arde această scrisoare, pe care ţi-o aduce Olivain. Şi cine 
spune Olivain, spune încrederea însăşi. 

Binevoieşte, te rog, dragul meu conte, şi-i aminteşte de 
mine domnişoarei de La Vallière, căreia îi sărut respectuos 
mâinile. 

Te îmbrăţişează, al tău, 

VICONTE DE BRAGELONNE. 


P.S. Dacă ceva grav intervine, căci trebuie să prevedem 
totul, dragă prietene, trimite-mi un curier cu acest singur 
cuvânt: "Vino" şi voi fi la Paris după treizeci şi şase de ceasuri 
de la primirea scrisorii tale." 


De Guiche suspină, împături scrisoarea pentru a treia oară 
şi, în loc s-o arunce în foc, cum îl îndemnase Raoul, o vâri în 
buzunar. Simţea nevoia s-o citească şi s-o recitească mereu. 

— Câtă tulburare şi câtă încredere în acelaşi timp — 
murmură contele. Tot sufletul lui Raoul e în această scrisoare; a 
uitat să pomenească de contele de La Fere, dar vorbeşte despre 
respectul pe care i-l păstrează Louisei! Mă previne pe mine, mă 
roagă pentru el. Ah — continuă de Guiche cu un gest 
ameninţător — te amesteci în treburile mele, domnule de 
Wardes? Ei bine, mă voi ocupa şi eu de ale dumitale! Cât 
despre tine, sărmane Raoul, inima ta îmi lasă în grijă o 
comoară; voi veghea asupra ei, să n-ai nici o teamă! 

Această făgăduială făcută, de Guiche trimise după 
Malicorne, rugându-l să treacă pe la dânsul fără zăbavă, dacă 
era cu putinţă. Malicorne răspunse chemării cu o grabă ce era 
primul rezultat al convorbirii lui cu Montalais. 

Cu cât de Guiche, care se credea acoperit, îi punea mai 
multe întrebări lui Malicorne, cu atât acesta, care lucra în 
umbră, îi ghicea gândurile. Rezultă că, după un sfert de ceas de 
convorbire, în care răstimp de Guiche crezu că descoperise 
întregul adevăr în legătură cu La Vallière şi regele, el nu află 
absolut nimic în afară de ceea ce văzuse cu ochii lui, în timp ce 
Malicorne află sau ghici, cum vreţi, că Raoul avea bănuieli, 
acolo, departe şi că de Guiche îşi luase sarcina să vegheze şi să 
apere comoara Hesperidelor. Malicorne primi să fie balaurul. 


De Guiche socoti că făcuse totul pentru prietenul său şi nu 
se mai ocupă decât de ale lui. 

Fu anunţată pentru a doua zi seara întoarcerea lui de 
Wardes şi prima lui înfăţişare la rege. După aceea, 
convalescentul trebuia să se ducă la Domnul. 

De Guiche se prezentă la Domnul înainte de ora hotărâtă. 


Capitolul XX 


Cum a fost primit de Wardes la Curte 


Domnul îl primise pe de Wardes cu acea aleasă favoare pe 
care  împrospătarea spiritului o impune unui caracter 
nestatornic atunci când se iveşte ceva nou. 

De Wardes, care, într-adevăr, nu mai fusese văzut de o 
lună, era un fruct nou. A-l mângâia însemna mai întâi o 
necredinţă arătată celor vechi şi o necredinţă are totdeauna 
farmecul ei; însemna apoi o reparare ce i se cuvenea. Domnul îl 
trată deci într-un chip cu totul deosebit. 

Domnul cavaler de Lorraine, care se temea foarte mult de 
acest rival, dar care respecta această a doua natură întru totul 
asemănătoare cu a sa, plus curajul, domnul cavaler de Lorraine 
avu pentru de Wardes mângâieri şi mai dulci încă decât acelea 
ale Domnului. 

De Guiche era acolo, după cum am arătat, dar sta puţin 
mai la o parte, aşteptând cu răbdare ca toate aceste îmbrăţişări 
să ia sfârşit. 

De Wardes, în timp ce vorbea cu ceilalţi şi chiar cu 
Domnul, nu-l scăpa din ochi pe de Guiche; instinctul îi spunea 
că acesta se afla acolo numai pentru el. De aceea se îndreptă 
spre de Guiche de îndată ce termină cu ceilalţi. Amândoi 
schimbară complimentele cele mai curtenitoare; după care, de 
Wardes se reîntoarse la Domnul şi la ceilalţi gentilomi. 

In mijlocul acestor felicitări de bun sosit fu anunţată 
Doamna. Prinţesa aflase despre sosirea lui de Wardes. Ea ştia 
totul despre duelul lui cu Buckingham. Nu se simţea totuşi 
stânjenită că se afla acolo la primele cuvinte pe care trebuia să 


le rostească cel pe care-l ştia duşmanul ei. Ea era însoţită de 
câteva doamne de onoare. 

De Wardes îi făcu Doamnei cele mai graţioase reverenţe, 
apoi anunţă din capul locului, pentru a deschide ostilitățile, că 
era gata să dea ştiri despre domnul de Buckingham şi prietenii 
lui. Era un răspuns direct la răceala cu care îl primise Doamna. 

Atacul era puternic; Doamna simţi lovitura, fără să pară că 
o primise. Îşi aruncă repede ochii asupra Domnului şi asupra lui 
de Guiche. Domnul roşi, de Guiche păli. Numai Doamna nu-şi 
schimbă fizionomia; dar, înțelegând câte neplăceri putea să-i 
facă acest duşman în faţa celor două personaje care-l ascultau, 
se plecă zâmbitoare către călător. Acesta schimbă numaidecât 
vorba. 

Doamna era îndrăzneață, imprudentă chiar; orice 
retragere o împingea înainte. După prima strângere de inimă, 
intră din nou în foc. 

— Ai suferit mult din pricina rănilor, domnule de Wardes? 
întrebă ea. Căci am auzit că ai avut nenorocul să fii rănit. 

Fu rândul lui de Wandes să tresară; el îşi muşcă buzele. 

— Nu, doamnă — răspunse — aproape deloc. 

— Totuşi, pe căldura asta îngrozitoare... 

— Aerul mării e rece, doamnă şi apoi aveam o consolare. 

— Oh, cu atât mai bine!... Care? 

— Aceea de a şti că adversarul meu suferea mai mult decât 
mine. 

— Ah, el a fost rănit mai grav decât dumneata? Nu ştiam 
asta — zise Prinţesa cu o desăvârşită nepăsare. 

— Oh, doamnă, vă înşelaţi, sau mai degrabă lăsaţi a se 
crede că vă înşelaţi ascultând vorbele mele. Nu spun că ar fi 
suferit trupeşte mai mult decât mine, ci că inima îi era rănită. 

De Guiche înţelese unde tintea discuţia; îşi luă îndrăzneala 
să-i facă semn Doamnei; acest semn o ruga să se retragă din 
luptă. Dar ea, fără a-i răspunde lui de Guiche, prefăcându-se că 
nici nu-l ia în seamă şi mereu zâmbitoare, întrebă: 

— Dar cum, domnul de Buckingham era rănit în inimă? Nu 
credeam, până acum, că o rană la inimă se poate vindeca. 

— Vai, doamnă — răspunse cu graţiozitate de Wardes — 
toate femeile cred aşa ceva şi tocmai asta le face să aibă asupra 
noastră superioritatea încrederii. 


— Draga mea, n-ai înţeles bine — zise Prinţul, pierzându-şi 
răbdarea. Domnul de Wardes vrea să spună că ducele de 
Buckingham a fost atins la inimă de altceva decât de o spadă. 

— A, bine, bine! exclamă Doamna. Ah, e o glumă a 
domnului de Wardes; foarte bine. Totuşi aş vrea să ştiu, oare 
domnul de Buckingham ar gusta această glumă? Într-adevăr, 
păcat că nu se află şi el aici, domnule de Wardes! 

Un fulger trecu prin ochii interlocutorului ei. 

— Oh — rosti el scrâşnind din dinţi — şi eu aş vrea asta! 

De Guiche nu făcu nici o mişcare. Doamna părea că 
aşteaptă să-i sară în ajutor. 

Domnul şovaia. Cavalerul de Lorraine făcu un pas şi luă 
cuvântul. 

— Doamnă — zise el — de Wardes ştie prea bine că, pentru 
un Buckingham, o rană la inimă nu e un lucru nou şi că tot ce-a 
spus el s-a mai văzut. 

— În loc de un aliat, doi duşmani — murmură Doamna — 
doi duşmani uniţi între ei, înverşunaţi! 

Şi schimbă firul convorbirii. 

A schimba firul convorbirii este, se ştie, un drept al 
prinților, iar eticheta obligă pe ceilalţi să-l respecte. Restul 
întrevederii fu deci moderat: principalii actori îşi terminaseră 
rolurile. 

Doamna se retrase devreme şi Domnul, care voia să-i 
vorbească, îi dădu braţul. Cavalerul se temea ca buna 
înţelegere să nu se statornicească între cei doi soţi, lăsându-i să 
plece liniştiţi împreună. Se îndreptă deci spre apartamentul 
Domnului, pentru a-l surprinde la întoarcere şi a distruge, cu 
trei vorbe, toate bunele impresii pe care Doamna le-ar fi putut 
sădi în inima lui. 

De Guiche făcu un pas către de Wardes, care era 
înconjurat de multă lume. Îi arătă prin aceasta dorinţa de a 
vorbi cu el. De Wardes îi făcu semn, din ochi şi din cap, că 
înţelegea. Pentru străini, acest semn nu era decât o manifestare 
de prietenie. Atunci de Guiche se întoarse liniştit şi aşteptă. 

Nu avu însă prea mult de aşteptat. De Wardes, după ce 
scăpă de cei din jurul lui, veni lângă de Guiche şi, după un nou 
salut, începură să se plimbe amândoi, unul lângă altul. 

— Ai călătorit bine la întoarcere, dragul meu de Wardes? 
zise contele. 

— Excelent, după cum vezi. 


— Şi ai rămas tot vesel ca de obicei? 

— Mai mult ca oricând. 

— Asta e o mare fericire. 

— Ce vrei, totul e bufonerie pe lumea asta, totul e grotesc 
în jurul nostru! 

— Ai dreptate. 

— Ah, eşti, aşadar, de aceeaşi părere? 

— La dracu! Şi ne aduci veşti de acolo? 

— Pe legea mea, nu! Vin să aflu aici veşti. 

— Spune, nu te-ai întâlnit totuşi, nu de mult, la Boulogne, 
cu cineva, cu unul din prietenii noştri? 

— Cu cineva... din prietenii noştri?... 

— Ai memoria scurtă, după cum văd. 

— Ah, da: Bragelonne? 

— Exact. 

— Care se ducea cu o misiune la regele Carol al II-lea? 

— Aşa e. Ei bine, nu ţi-a spus, sau nu i-ai spus... 

— Nu mai ştiu ce i-am spus, îţi mărturisesc sincer; dar ştiu 
ceea ce nu i-am spus. 

De Wardes era şiretenia însăşi. Simţea foarte bine, după 
atitudinea lui de Guiche, atitudine plină de răceală, de 
demnitate, că întrevederea lor va lua o întorsătură neplăcută. 
Se hotări deci să lase convorbirea să-şi urmeze la întâmplare 
firul, dar el să se ţină mereu în gardă. 

— Si, dacă nu te superi, ce anume nu i-ai spus? îl întrebă 
de Guiche. 

— Ei bine, ceea ce se vorbeşte despre La Vallière. 

— La Valliere... Ce mai e şi asta? Şi ce lucrări atât de 
ciudate ai putut să afli dumneata acolo, pe când Bragelonne, 
care era aici, nu le-a aflat? 

— Îmi pui această întrebare în mod cu adevărat serios? 

— Cât se poate de serios! 

— Cum, dumneata, om de curte, dumneata, care trăieşti în 
preajma Doamnei, dumneata, comeseanul casei, prietenul 
Doamnei, dumneata, favoritul frumoasei noastre Prinţese? 

De Guiche se făcu roşu de mânie. 

— De care Prinţesă vorbeşti? întrebă el. 

— Dar nu cunosc decât una, dragul meu. Vorbesc de 
Doamna. Oare mai ai şi altă Prinţesă în inimă? Spune! 

De Guiche era gata să izbucnească, dar observă 
prefăcătoria. 


O ceartă era de neînlăturat între cei doi tineri. De Wardes 
voia însă ca cearta să se desfăşoare în numele Doamnei, în timp 
ce de Guiche n-o primea decât în numele domnişoarei de La 
Valliere. De aceea, începând din acea clipă, între ei se înfiripă 
un joc de prefăcătorii necontenite şi care aveau să dureze până 
când unul avea să fie atins în plin. 

De Guiche îşi recăpătă deodată tot sângele rece. 

— Nu e câtuşi de puţin vorba aici despre Doamna, dragul 
meu de Wardes — zise el — ci despre ceea ce spuneai 
dumneata însuţi adineauri. 

— Şi ce spuneam eu adineauri? 

— Că i-ai ascuns lui Bragelonne anumite lucruri. 

— Pe care dumneata le cunoşti tot atât de bine ca şi mine 
— replică de Wardes. 

— Nu, pe onoarea mea! 

— Haidade! 

— Dacă mi le spui, le voi şti; altfel nu, îţi jur! 

— Cum, eu vin de departe, de la şaizeci de leghe, în timp 
ce dumneata nu te-ai clintit de aici, ai văzut cu ochii dumitale 
ceea ce zvonurile mi-au vestit mie acolo şi acum te aud spunând 
cu toată seriozitatea că nu ştii nimic? Oh, conte, nu eşti deloc 
milos cu mine! 

— Crede ce vrei, de Wardes, dar, îţi repet, nu ştiu nimic. 

— Faci pe discretul; e prudent din parte-ţi. 

— Aşadar, nu-mi vei spune nimic, nimic, ca şi lui 
Bragelonne? 

— Faci pe neştiutorul, dar sunt convins că Doamna nu va fi 
tot atât de stăpână pe sine ca dumneata. 

"Ah, făţarnicule — gândi de Guiche — iată-te adus pe 
terenul tău." 

— Ei bine — continuă de Wardes — dacă e atât de greu să 
ne înţelegem cu privire la Bragelonne şi La Valliere, atunci să 
vorbim despre chestiunile dumitale personale. 

— Dar — răspunse de Guiche — eu nu am chestiuni 
personale. Presupun că nu i-ai spus nimic lui Bragelonne ce nu 
mi-ai putea spune acum şi mie! 

— Nu. Dar, pricepi, de Guiche? Cu cât sunt mai neştiutor în 
privinţa unor lucruri, cu atât sunt mai stăpân pe altele. Dacă ar 
fi să-ţi vorbesc, de pildă, despre legăturile domnului de 
Buckingham la Paris, întrucât am călătorit împreună cu ducele, 


aş putea să-ţi spun lucrurile cele mai interesante. Vrei să ţi le 
spun? 

De Guiche îşi trecu mâna peste fruntea năpădită de 
sudoare. 

— Nu — zise el — de o sută de ori nu! Nu simt nici o 
curiozitate pentru ceea ce nu mă priveşte personal. Domnul de 
Buckingham nu e pentru mine decât o simplă cunoştinţă, pe 
câtă vreme Raoul mi-e un prieten foarte apropiat. Deci nu mă 
interesează să ştiu ce i s-a întâmplat domnului de Buckingham, 
dar mă interesează foarte mult să aflu ce i s-a întâmplat lui 
Raoul. 

— La Paris? A 

— Da, la Paris sau la Boulogne. Inţelegi, eu sunt aici; dacă 
se petrece ceva, eu mă găsesc aici pentru a face faţă la orice, în 
timp ce Raoul e absent şi nu mă are decât pe mine să-l 
reprezint; prin urmare, chestiunile lui Raoul înaintea alor mele. 

— Dar Raoul se va întoarce. 

— Da, după ce-şi va îndeplini misiunea. Până atunci, îţi dai 
seama, nu pot lăsa să se vorbească despre el anumite lucruri, 
fără ca eu să le cercetez. 

— Cu atât mai mult cu cât el va rămâne oarecare timp la 
Londra — zise de Wardes cu un rânjet semnificativ. 

— Crezi? întrebă de Guiche cu un aer naiv. 

— La naiba, îţi închipui oare că a fost trimis la Londra 
numai ca să se ducă până acolo şi să se întoarcă? Nu, a fost 
trimis la Londra ca să rămână acolo. 

— Ah, conte — zise de Guiche strângându-l cu putere de 
braţ pe de Wardes — iată o bănuială destul de neplăcută pentru 
Bragelonne şi care justifică pe deplin ceea ce mi-a scris el de la 
Boulogne. 

De Wardes tăcu o clipă: dorinţa de a bârfi îl împinsese prea 
departe şi, din propria lui nesocotinţă, căzuse singur în 
capcană. 

— Ei bine, să vedem ce ţi-a scris? întrebă el. 

— Că ai strecurat cu perfidie câteva vorbe în doi peri cu 
privire la domnişoara de La Vallière şi că păreai a lua în râs 
marea lui încredere în această fată. 

— Da, am făcut aceasta — zise de Wardes — şi mă 
aşteptam, făcând-o, să-l aud pe vicontele de Bragelonne 
spunând ceea ce un bărbat îi spune unui alt bărbat când acesta 
din urmă îl supără cu ceva. Astfel, de pildă, dacă eu aş căuta un 


motiv de ceartă cu dumneata, ţi-aş spune ca Doamna, după ce-a 
pus ochii pe domnul de Buckingham, dovedeşte acum că nu l-a 
îndepărtat pe frumosul duce decât în favoarea dumitale. 

— Oh, asta nu m-ar jigni pentru nimic în lume, dragul meu 
de Wardes! răspunse de Guiche surâzând, în ciuda fiorului ce 
simţea că-i străbate vinele ca o injecție de foc. La dracu, o 
asemenea favoare e dulce ca mierea! 

— De acord; numai că, dacă aş ţine cu orice preţ să mă 
cert cu dumneata, aş căuta să-ţi smulg o dezminţire şi ţi-aş 
vorbi de un anumit boschet unde te-ai întâlnit cu această ilustră 
Prinţesă, de anumite îngenuncheri, de anumite sărutări de 
mâini şi dumneata, care eşti un om tainic, dumneata, aprins şi 
întărâtat... 

— Ei bine, nu, ţi-o jur — rosti de Guiche întrerupându-l cu 
zâmbetul pe buze, deşi simţea că moare de ciudă — nu, îţi jur 
că asta nu m-ar răni câtuşi de puţin şi că nu ţi-aş da nici o 
dezminţire. Ce vrei, scumpul meu conte, aşa sunt eu făcut! 
Când e vorba de lucruri cate mă privesc, rămân rece ca gheaţa. 
Ah, dar e cu totul altceva când e vorba de un prieten care nu se 
află de faţă, de un prieten care, plecând, mi-a lăsat în grijă 
apărarea intereselor lui. Oh, pentru acest prieten, crede-mă, de 
Wardes, mă aprind ca focul! 

— Te înţeleg, domnule de Guiche, dar, aşa cum singur ai 
spus, nu poate fi vorba între noi, în clipa de faţă, nici de 
Bragelonne, nici de această fetişcană fără însemnătate care se 
numeşte La Vallière. 

Tocmai atunci, câţiva tineri de la curte străbăteau salonul 
şi, auzind cuvintele ce fuseseră rostite, erau dispuşi să le 
asculte şi pe cele ce aveau să urmeze. De Wardes observă 
aceasta şi continuă cu glas tare: 

— O, dacă La Vallière ar fi o cochetă ca Doamna, ale cărei 
nazuri, foarte nevinovate, o recunosc, l-au izgonit mai întâi pe 
domnul de Buckingham în Anglia şi apoi te-au trimis pe 
dumneata în surghiun, căci, orice s-ar zice, te-ai lăsat prins în 
mrejele ei, nu-i aşa, domnule? 

Gentilomii se apropiară, de Saint-Aignan în frunte, 
Manicamp după el. 

— Eh, dragul meu, ce să-i faci — zise de Guiche râzând — 
sunt un închipuit, toată lumea ştie asta! Am luat în serios o 
glumă şi m-am pomenit trimis în exil. Dar am văzut greşeala, 
mi-am îngenuncheat mândria la picioarele cui trebuia şi am 


obţinut reîntoarcerea, dezvinovăţindu-mă în chip onorabil şi 
făgăduindu-mi să mă vindec de acest cusur, încât, după cum 
vezi, m-am şi vindecat în aşa fel că astăzi râd de ceea ce, cu 
patru zile în urmă, îmi sfâşia inima. Dar el, Raoul, e iubit; el nu 
râde de zvonurile ce-i pot tulbura fericirea, de zvonurile al 
căror interpret te-ai făcut dumneata, deşi ştiai, conte, ca şi 
mine, ca şi aceşti domni, ca toată lumea de la curte, că aceste 
zvonuri nu erau decât o defăimare. 

— O defăimare! strigă de Wardes, furios de a se vedea 
prins în cursă de sângele rece al lui de Guiche. 

— Ei da, o defăimare. Doamne, iată scrisoarea lui, în care 
îmi spune c-ai vorbit-o de rău pe domnişoara de La Vallière şi în 
care mă întreabă dacă tot ceea ce i-ai spus despre această fată 
este adevărat. Vrei să-i fac judecători pe aceşti domni, de 
Wardes? Şi, cu cel mai desăvârşit sânge rece, de Guiche citi cu 
glas tare paragraful din scrisoare referitor la de La Vallière. Şi 
acum — continuă de Guiche — pentru mine e limpede că ai vrut 
să destrami fericirea scumpului meu Bragelonne şi că vorbele 
dumitale porneau numai din răutate. 

De Wardes se uită în jurul lui, pentru a vedea dacă va 
primi vreun sprijin de undeva; dar, la gândul că de Wardes o 
defăimase, fie direct, fie indirect, pe aceea care era idolul zilei, 
fiecare clătină din cap şi de Wardes nu văzu în preajma sa decât 
oameni gata să-l învinovăţească. 

— Domnilor — zise de Guiche, ghicind din instinct 
sentimentele celorlalţi — discuţia mea cu domnul de Wardes se 
poartă asupra unui subiect atât de delicat, încât e bine ca 
nimeni să nu audă mai mult decât s-a auzit. De aceea, păziţi 
uşile, vă rog şi lăsaţi-ne să terminăm această convorbire între 
noi, aşa cum se cuvine între doi gentilomi dintre care unul a 
căutat să-i aducă o jignire celuilalt. 

— Domnilor! Domnilor! strigară cei din jur. 

— Găsiţi oare c-am făcut rău luând apărarea domnişoarei 
de La Vallière? zise de Guiche. În acest caz, mă consider 
vinovat şi-mi retrag cuvintele jignitoare pe care le-am putut 
spune împotriva domnului de Wardes. 

— La dracu, nu! rosti de Saint-Aignan. Domnişoara de La 
Valliere e un înger. 

— Virtutea, puritatea întruchipată! adăugă Manicamp. 

— Vezi dar, domnule de Wardes — zise de Guiche — că nu 
sunt singurul care iau apărarea acestei biete copile. Domnilor, 


vă rog, pentru a doua oară, să ne lăsaţi singuri. Priviţi, e cu 
neputinţă să fim mai calmi decât suntem. 

Curtenii nici nu voiau altceva decât să se retragă; unii se 
îndreptară spre o uşă, ceilalţi spre cealaltă. Cei doi tineri 
rămaseră singuri. 

— Frumos joc! zise de Wardes către conte. 

— Nu-i aşa? răspunse acesta. 

— Ce vrei? Eu m-am prostit în provincie, dragul meu, în 
timp ce dumneata, care ai căpătat atâta stăpânire asupra 
dumitale însuţi, mă depăşeşti, conte. Înveţi totdeauna ceva în 
societatea femeilor! Primeşte, deci, felicitările mele! 

— Le primesc. 

— Pe care i le vei reîntoarce Doamnei. 

— O, acum, dragă domnule de Wardes, să vorbim oricât de 
tare vei voi. 

— Nu mă provoca. 

— Oh, te provoc! Eşti cunoscut ca un om rău; dacă vei face 
aceasta, vei trece drept un laş şi Domnul va pune să fii 
spânzurat chiar astă-seară de drugul ferestrei lui. Vorbeşte, 
scumpul meu de Wardes, vorbeşte! 

— Sunt bătut. 

— Da, însă nu atât cât ar trebui. 

— Văd că nu te-ai da în lături să mă snopeşti în bătaie. 

— Nu, deloc. 

— Drace! Deocamdată însă, dragul meu conte, ai nimerit-o 
prost; după cele câte am păţit, nu mai pot face faţă unei 
încăierări. Am pierdut prea mult sânge la Boulogne; la cel mai 
mic efort, rănile mi s-ar redeschide şi, într-adevăr, ai termina 
repede cu mine. 

— Asta aşa e — zise de Guiche — totuşi, când ai venit aici, 
aveai o mină bună şi-ţi arătai braţele puternice. 

— Da, braţele mă ajută încă, e adevărat, însă picioarele îmi 
sunt slăbite şi, apoi, n-am mai mânuit spada de când cu 
blestematul acela de duel; în timp ce dumneata, sunt sigur, faci 
exerciţii în fiecare zi pentru a-ţi desăvârşi îndemânarea. 

— Pe cuvânt de onoare, domnule — răspunse de Guiche — 
iată o jumătate de an de când n-am mai făcut exerciţii. 

— Nu, degeaba, conte, oricât aş vrea, nu mă voi bate, cu 
dumneata cel puţin. Îl voi aştepta pe Bragelonne, deoarece îmi 
spui că Bragelonne e cel supărat pe mine. 


— O, nu, n-ai să-l aştepţi pe Bragelonne! zbieră de Guiche 
scos din răbdări. Căci, singur ai spus, Bragelonne s-ar putea să 
se întoarcă târziu şi, până să vină el, firea dumitale păcătoasă 
şi-ar face de cap. 

— Totuşi voi avea o scuză. la seama! 

— Îţi dau opt zie, ca să te întremezi. 

— Aşa e mai bine. În opt zile, vom vedea. 

— Da, da, înțeleg: în opt zile vei putea fugi la duşman. Ei 
bine, nu, nu! 

— Eşti nebun, domnule — zise de Wardes făcând un pas 
înapoi. 

— Iar dumneata eşti un ticălos dacă nu vrei să te baţi de 
bună voie! 

— Ei bine? 

— Te voi pâri regelui că n-ai vrut să te baţi după ce-ai 
defăimat-o pe La Valliere. 

— Ah — făcu de Wardes — eşti primejdios de perfid, 
domnule om cumsecade! 

— Nimic nu poate fi mai prejos decât perfidia aceluia care 
face totdeauna pe cinstitul. 

— Redă-mi atunci picioarele, sau lasă-ţi sânge pentru a ne 
potrivi puterile. 

— Nu, propun altceva mai bun. 

— Ce, spune! 

— Vom încăleca amândoi pe cai şi vom schimba câte trei 
focuri de pistoale. Eşti un trăgător de prima mână. Te-am văzut 
doborând rândunele dintr-un glonte şi din goana calului. Nu 
spune nu, te-am văzut! 

— Mi se pare că ai dreptate — zise de Wardes — şi, dacă-i 
aşa, s-ar putea să te ucid. 

— Într-adevăr, mi-ai face un mare serviciu. 

— Mă voi sili să-ţi îndeplinesc dorinţa. 

— Ne-am înţeles? 

— Dă-mi mâna. 

— Iat-o... Dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Jură-mi că nu-i vei spune nimic regelui şi nici nu vei 
pune pe altcineva să-i spună. 

— Nu-i voi spune, ţi-o jur. 

— Mă duc să-mi iau calul. 

— Şi eu pe-al meu. 


— Unde ne vom duce? 

— Pe câmp; cunosc un loc cât se poate de bun. 

— Mergem împreună? 

— Dece nu! 

Şi, îndreptându-se amândoi spre grajduri, trecură pe sub 
ferestrele Doamnei, unde se zărea o lumină slabă: o umbră 
creştea în dosul perdelelor de dantelă. 

— Iată acolo o femeie — zise de Wardes surâzând — căreia 
nici prin gând nu-i trece că noi ne ducem la moarte pentru ea. 


Capitolul XXI 


Lupta 


De Wardes îşi alese calul său, iar de Guiche pe al lui. Apoi 
fiecare şi-l înşeuă singur, cu câte o şa cu cobur pentru pistoale. 
De Wardes n-avea nici un pistol. De Guiche avea două perechi. 
Trimise să i le aducă de acasă, le încărcă şi-i dădu lui de 
Wardes să aleagă. De Wardes alese pistoalele pe care le mai 
folosise de douăzeci de ori, aceleaşi cu care de Guiche îl văzuse 
doborând rândunelele din zbor. 

— N-ai să te miri — zise el — dacă-mi iau toate măsurile de 
precauţie. Dumneata îţi cunoşti armele. Nu fac altceva, deci, 
decât să-mi egalizez sorții cu ai dumitale. 

— Observaţia era de prisos — răspunse de Guiche — eşti în 
drepturile dumitale. 

— Acum — zise de Wardes — te rog să mă ajuţi să încalec, 
deoarece simt încă oarecare greutate. 

— Atunci, ar fi trebuit să pornim pe jos. 

— Nu, odată în şa, mă simt în puteri. 

— Foarte bine, să nu mai vorbim despre asta. 

Şi de Guiche îl ajută să se urce pe cal. 

— Dar — zise pe urmă tânărul — în graba noastră de a ne 
ucide unul pe altul, n-am ţinut seama de un lucru. 

— De care? 

— Că e noapte şi că ar trebui să ne omorâm pe dibuite. 

— Nu e nimic. Rezultatul va fi acelaşi. 


— Totuşi, mai e şi altceva, peste care nu putem trece, 
anume că oamenii cinstiţi nu se bat niciodată în duel fără 
martori. 

— Oh — strigă de Guiche — dumneata doreşti ca şi mine ca 
totul să fie în orânduială! 

— Da, căci n-aş vrea de loc să se spună că m-ai asasinat şi 
cu atât mai puţin, în cazul că te voi ucide eu, n-aş vrea să fiu 
învinuit de crimă. 

— S-a spus aşa ceva despre duelul dumitale cu domnul de 
Buckingham? întrebă de Guiche. Şi el s-a desfăşurat totuşi în 
aceleaşi condițiuni în care se va desfăşura şi-al nostru. 

— Da, dar atunci era încă ziuă, iar noi ne aflam în apă până 
la coapse; afară de asta, un mare număr de spectatori erau 
înşiraţi pe țărm şi ne priveau îndeaproape. 

De Guiche stătu o clipă să cumpănească, dar gândul — 
care-i mai trecuse o dată prin minte — că de Wardes voia să 
aibă martori pentru a aduce iarăşi vorba despre Doamna şi a da 
astfel o întorsătură nouă întâlnirii, îi stărui şi mai tare în minte. 
Nu răspunse deci nimic şi când de Wardes îl întrebă pentru 
ultima oară cu o privire, îi răspunse printr-un semn din cap care 
voia să spună că e mai bine să rămână la cele ce-au hotărât. 

Cei doi adversari porniră aşadar la drum şi ieşiră din castel 
pe poarta pe care o cunoaştem, întrucât am văzut că în 
apropierea ei se aflau Montalais şi Malicorne. Noaptea, ca 
pentru a împrăştia căldura zilei, îngrămădise toţi norii la un loc 
şi-i împingea în tăcere şi încet de la apus la răsărit. Această 
boltă, fără fulgere şi fără tunete în văzduh, apăsa cu toată 
greutatea deasupra pămmtului şi începea să se destrame, la 
suflarea vântului, ca o pânză uriaşă desprinsă de pe un perete. 
Picăturile de ploaie cădeau calde şi mari pe drum, strângând 
praful în cocoloaşe mici şi rotunde. In acelaşi timp, 
mărăcinişurile, care presimţeau apropierea furtunii, florile 
ofilite, copacii cu frunzişul învolburat împrăştiau mii de 
miresme îmbătătoare, ce răscoleau în creier amintiri plăcute, 
gânduri de tinereţe, de viaţă lungă, de fericire şi iubire. 

— 'Ţărâna miroase tare frumos — zise de Wardes. O 
cochetărie din partea ei, vrând să ne tragă spre ea. 

— Ascultă — adăugă de Guiche — mi-au venit câteva idei şi 
vreau să ţi le împărtăşesc. 

— În legătură cu? 

— In legătură cu lupta noastră. 


— Într-adevăr, e timpul, mi se pare, să ne pregătim. 

— Va fi o luptă obişnuită, care va respecta regula? 

— Să vedem care e regula dumitale! 

— Vom descăleca într-o pajişte înverzită, vom lega caii de 
cel dintâi copac întâlnit în cale, ne vom apropia unul de altul 
fără arme, pe urmă ne vom îndepărta câte o sută cincizeci de 
paşi fiecare, pentru a ne întoarce apoi faţă în faţă. 

— Bun! Aşa l-am ucis pe bietul Follivent, acum trei 
saptămâni, la Saint-Denis. 

— Iartă-mă, ai uitat un amănunt. 

— Care? 

— În duelul cu Follivent, vă îndreptaţi unul către altul cu 
spadele între dinţi şi cu pistoalele în mână. 

— E adevărat. 

— Da data aceasta, dimpotrivă, fiindcă nu putem merge pe 
jos, aşa cum singur ai spus, vom încăleca din nou pe cai şi ne 
vom lua la ochi, iar cel care va apuca să tragă primul va fi în 
câştig. 

— E mai bine aşa, fără îndoială, numai că acum e noapte; 
înseamnă că trebuie să tragem mai multe gloanţe, ceea ce nu s- 
ar întâmpla ziua. 

— Fie. În cazul acesta, fiecare va trage trei focuri, două 
încărcate de la început, al treilea după o nouă încărcare. 

— Minunat! Unde va avea loc lupta? 

— Ai vreo preferinţă? 

— Nu. 

— Vezi păduricea aceea din faţa noastră? 

— Pădurea Rochin? Foarte bine. 

— O cunoşti? 

— Ca-n palmă. 

— Atunci ştii că are un luminiş la mijloc. 

— Da. 

— Să mergem la el. 

— Gata! 

— E un fel de teren natural închis, cu tot felul de 
drumeaguri, pârtii, cărărui, gropi, ocolişuri şi alei; acolo ne vom 
simţi foarte bine. 

— Dacă dumneata vrei, n-am nimic împotrivă. Am ajuns 
cred. 


— Da. lată pajiştea din mijlocul pădurii. Lumina slabă ce se 
prefiră de la stele, cum spune Corneille, se strânge în acest loc 
împrejmuit de copaci ca un ţarc natural. 

— Bine. Să facem cum spui. 

— Atunci să fixăm condiţiile. 

— Iată-le pe ale mele: dacă e ceva care nu-ţi convine, 
spune. 

— Te ascult. 

— Dacă e ucis calul, stăpânul lui e obligat să continue lupta 
pe picioare. 

— Fără doar şi poate, deoarece n-avem cai de schimb. 

— Dar asta nu-l obligă pe adversar să descalece şi el. 

— Adversarul va fi liber să facă aşa cum i se va părea mai 
bine. 

— Adversarii, după ce s-au întâlnit o dată, pot să nu se mai 
depărteze şi, prin urmare, să tragă unul în altul în plin. 

— Admis. 

— Trei focuri, nu mai multe, da? 

— Sunt de ajuns cred. Iată pulbere şi cartuşe pentru 
pistolul dumitale. Măsoară trei încărcături, ia trei cartuşe; voi 
face şi eu la fel, apoi vom arunca restul de pulbere şi cartuşele 
de prisos. 

— Şi vom jura pe Crist, nu-i aşa — adăugă de Wardes — că 
nici unul nu va avea la el nici pulbere, nici alte cartuşe? 

— S-a făcut. Eu jur. 

De Guiche întinse braţul spre cer. De Wardes îl imită. 

— Şi acum, dragul meu conte — zise el — dă-mi voie să-ţi 
spun că nu m-am înşelat cu nimic. Eşti sau vei fi amantul 
Doamnei. Am descoperit taina şi ţi-e teamă să n-o dezvălui; vrei 
să mă ucizi, pentru a fi sigur că nu voi vorbi; e simplu şi în locul 
dumitale aş face la fel. 

De Guiche lăsă capul în jos. 

— Dar — continuă de Wardes triumfător — crezi că mai 
merită, spune, să-mi arunci în braţe aceasta tristă afacere a lui 
Bragelonne? la seama, prietene, încolţind mistrețul, îl 
îndârjeşti, înfuriind vulpea, o faci să devie mai feroce ca 
jaguarul. De aici rezultă că, silindu-mă să intru în luptă, mă voi 
apăra până la moarte. 

— E dreptul dumitale. 

— Da, însă, nu uita, voi face mult rău. Astfel, pentru 
început, bănuieşti, desigur, că n-am făcut prostia să-mi îngrop 


taina, sau mai bine zis taina dumitale, în inimă. Există un 
prieten, un prieten inteligent, dumneata îl cunoşti, care ştie 
taina mea; aşa că, gândeşte-te bine, dacă mă ucizi, moartea 
mea nu va sluji la mare lucru; pe când, dimpotrivă, dacă te ucid 
eu — Doamne, totul e cu putinţă! — îţi dai seama ce va urma. 

De Guiche se cutremură. 

— Dacă te ucid eu — adăugă de Wardes — îi vei fi lăsat 
Doamnei doi duşmani care vor face tot ce le va sta în putinţă ca 
s-o ruineze. 

— Oh, domnule — strigă de Guiche furios — nu te bizui 
astfel pe moartea mea; din aceşti doi duşmani, pe unul sper să-l 
ucid chiar astă-seară, iar pe celălalt cu primul prilej. 

De Wardes nu răspunse decât printr-un hohot de râs atât 
de diabolic, încât un om superstiţios ar fi fost cuprins de 
groază. Din fericire, de Guiche nu se pierdea cu firea chiar într- 
atât. 

— Cred — zise el — că totul e în ordine, domnule de 
Wardes; de aceea, ia-o înainte, te rog, afară numai dacă nu 
preferi s-o fac eu. 

— Nu — zise de Wardes — sunt încântat să te cruţ de-o 
osteneală. 

Şi, dând pinteni calului, străbătu în galop luminişul în toata 
întinderea lui şi îşi alese locul într-un punct de pe marginea 
pajiştei, situat în partea opusă punctului în care se oprise de 
Guiche. Contele rămase nemişcat. 

La o distanţă de aproape o sută de paşi, cei doi adversari 
nu se vedeau unul pe altul, cufundaţi în bezna deasă pe care o 
făceau în jurul lor coroanele ulmilor şi ale castanilor. Se scurse 
un minut, în cea mai adâncă tăcere. După trecerea acestui 
minut, fiecare, în întunericul în care se afla, auzi două 
ţăcănituri ale cocoşului răsunând pe patul pistolului. 

De Guiche, urmând tactica obişnuită, îşi porni calul la 
galop, încredinţat că va găsi o îndoită garanţie de siguranţă în 
ondularea calului şi în iuţeala calului. Alerga în linie dreaptă 
spre punctul unde, după părerea lui, trebuia să se afle 
adversarul său. Se aştepta ca, la jumătatea drumului, să-l 
întâlnească pe de Wardes; se înşelă însă. Îşi continuă goana, 
presupunând că de Wardes îl aştepta nemişcat. Dar, după ce 
străbătu două treimi din teren, văzu o lumină ţâşnind în faţa lui 
şi un glonţ îi reteză, şuierând, pana ce i se înălța la pălărie. 
Aproape în acelaşi timp şi ca şi cum focul primei descărcări ar fi 


fost tras numai ca s-o lumineze pe cealaltă, o a doua pocnitură 
răsună în noapte şi un al doilea glonte nimeri în capul calului 
lui de Guiche, ceva mai jos de ureche. Animalul se prăbuşi. 

Aceste două gloanţe, venind dintr-o direcţie cu totul opusă 
aceleia în care se aştepta să-l găsească pe de Wardes, îl uimiră 
peste măsură pe de Guiche; dar, cum era un bărbat ce nu-şi 
pierdea niciodată sângele rece, îşi calculă repede căderea, 
totuşi nu atât de bine încât vârful cizmei să nu fie prins sub cal. 
Din fericire, în agonia lui, animalul se zvârcoli o dată şi de 
Guiche putu să-şi smulgă piciorul de sub apăsare. Se ridică în 
picioare, se pipăi; nu era rănit. 

În clipa când îşi văzuse calul clătinându-se, îşi vârâse cele 
două pistoale în tocuri, de teamă ca în cădere să nu se descarce 
vreunul, sau amândouă deodată, ceea ce l-ar fi dezarmat fără 
rost. Odată în picioare, îşi scoase pistoalele din tocuri şi înaintă 
spre locul unde, după flacăra descărcărilor, îl văzuse apărând 
pe de Wardes. Încă de la prima împuşcătură, de Guiche îşi 
dăduse seama de manevra adversarului său, care era cum nu se 
poate mai simplă. In loc să se repeadă spre de Guiche sau să 
stea şi să-l aştepte în punctul unde se afla, de Wardes se 
mutase cu vreo cincisprezece paşi mai încolo, în cercul de 
întuneric unde nu putea fi văzut de adversarul său, şi, în 
momentul când acesta trecuse prin dreptul lui, ochise şi trăsese 
în voie, goana calului slujindu-l, în loc să-l stânjenească. 

Am văzut că, în ciuda întunericului, primul glonte trecuse 
la o şchioapă numai de creştetul lui de Guiche. De Wardes era 
însă atât de sigur de lovitura sa, încât crezuse că-l vede pe de 
Guiche prăvălindu-se. Mare-i fu mirarea când, dimpotrivă, 
călăreţul rămăsese în şa. Apăsă pe cocoşul pistolului pentru a 
slobozi al doilea glonte, dar mişcă mâna, aşa că ucise calul. Ar fi 
fost un noroc pentru el dacă de Guiche ar fi rămas prins sub 
cal, căci înainte ca acesta să se fi ridicat, de Wardes şi-ar fi 
încărcat al treilea glonte şi l-ar fi avut pe de Guiche în mână. 
Dar, cu totul dimpotrivă, de Guiche sărise în picioare şi avea de 
tras trei gloanţe. 

De Guiche înţelese situaţia în care se afla... Trebuia să i-o 
ia înainte lui de Wardes. Porni în goană, spre a-l surprinde 
înainte ca acesta să apuce să-şi încarce pistolul. 

De Wardes îl vedea apropiindu-se ca o furtună. Plumbul 
era exact cât ţeava şi intra greu. O încărcătură pripită ar fi 
riscat să-i prăpădească ultimul foc. O încărcătură bună însemna 


pierdere de vreme, sau chiar pierderea vieţii. Îşi struni calul, 
făcându-l să se ridice în două picioare. 

De Guiche se roti la stânga şi, în momentul când calul 
recăzu pe picioarele dinainte, glontele porni, smulgându-i 
pălăria lui de Wardes. De Wardes înţelese că avea o clipă în 
favoarea lui — se grăbi să termine încărcarea pistolului. 

De Guiche, văzând că adversarul său nu cade, aruncă 
primul pistol, care nu-i mai folosea la nimic şi se îndreptă spre 
de Wardes cu al doilea pistol ridicat. Dar la al treilea pas, de 
Wardes îl ochi din mers şi trase. Un răcnet de mânie fu 
răspunsul: braţul contelui se crispă şi se lăsă în jos. Pistolul se 
rostogoli alături. 

De Wardes îl văzu pe conte aplecându-se, ridicând pistolul 
cu mâna stângă şi făcând încă un pas spre el. Clipa era 
hotărâtoare. 

— Sunt pierdut — murmură de Wardes — nu e rănit de 
moarte. 

Dar, în momentul când de Guiche întindea pistolul spre de 
Wardes, capul, umerii şi şalele contelui se frânseră dintr-o dată. 
El scoase un suspin dureros şi se prăbuşi la picioarele calului 
lui de Wardes. 

— Acum e acum! murmură acesta. 

Şi, trăgând de frâu, dădu pinteni. Calul sări peste trupul 
înţepenit şi-l duse pe de Wardes în goană la castel. Ajuns acolo, 
acesta stătu un sfert de ceas să cumpănească. În graba lui de a 
părăsi terenul de luptă, nu mai căutase să se încredinţeze dacă 
de Guiche murise sau nu. O dublă ipoteză frământa acum 
spiritul neliniştit al lui de Wardes: de Guiche era sau mort sau 
numai rănit. Dacă de Guiche era mort, trebuia oare să-i lase 
trupul astfel în gura lupilor? Ar fi fost o cruzime de prisos, căci 
dacă de Guiche era ucis, el nu mai putea vorbi niciodată. Iar 
dacă nu era ucis, la ce bun, nedându-i nici un ajutor, să se 
înfăţişeze ca un sălbatic lipsit de mărinimie? Se opri la această 
din urmă consideraţie. 

Astfel că de Wardes se interesă să afle unde e Manicamp. 

I se spuse că Manicamp, după ce-l căutase pe de Guiche şi 
nu-l găsise nicăieri, se culcase. De Wardes se duse şi-l trezi pe 
somnoros, povestindu-i toată întâmplarea, pe care Manicamp o 
ascultă fără să scoată o vorbă, dar cu o expresie de energie 
crescândă ce nu s-ar fi putut bănui în felul de a fi al lui 


Manicamp. Abia după ce de Wardes termină de povestit, el rosti 
un singur cuvânt: 

— Haide! 

Pe drum, Manicamp îşi frământă în fel şi chip mintea şi, pe 
măsură ce de Wardes povestea cele petrecute, el se posomora 
tot mai mult la faţă. 

— Prin urmare — spuse apoi, după ce de Wardes termină 
— crezi că e mort? 

— Vai, da! 

— Şi v-aţi bătut fără martori? 

— Aşa a vrut el. 

— Ciudat! 

— Cum ciudat? 

— Da, caracterul lui de Guiche nu prea lăsa să se creadă 
una ca asta. 

— Te îndoieşti cumva de vorbele mele? 

— Eh, eh! 

— Te îndoieşti, da? 

— Puțin... Dar mă voi îndoi şi mai mult, te previn, dacă 
bietul băiat e mort. 

— Domnule Manicamp! 

— Domnule de Wardes! 

— Mi se pare că mă insulţi! 

— Depinde cum o iei. Ce să fac, mie nu mi-au plăcut 
niciodată oamenii care vin şi-ţi spun: "L-am ucis pe domnul 
Cutare într-un tufiş; e o mare nenorocire, dar l-am ucis în mod 
cinstit". Noaptea e prea neagră pentru asemenea poveste, 
domnule de Wardes. 

— Linişte, am ajuns. 

Într-adevăr, începea să se întrezărească micul luminiş şi, în 
mijlocul lui, hoitul înţepenit al calului. La dreapta calului, în 
iarba neagră, zăcea, cu faţa la pământ, bietul conte, scăldat în 
propriul lui sânge. Rămăsese în acelaşi loc şi nu părea că făcuse 
vreo mişcare. 

Manicamp se aplecă în genunchi, îl răsuci pe conte şi-l găsi 
rece şi mânjit de sânge. Îl lăsă din nou pe iarbă. Apoi, 
întinzându-se, căută prin jurul lui, până când găsi pistolul lui de 
Guiche. 

— Nenorocire! zise el atunci, ridicându-se palid ca un 
spectru şi cu pistolul în mână. Nenorocire! Nu te-ai înşelat, da, 
e mort! 


— Mort? repetă de Wardes. 

— Da şi pistolul e încărcat — adăugă Manicamp cercetând 
cu degetul butoiaşul. 

— Dar nu ţi-am spus că l-am ochit din mers şi că am tras în 
el în momentul când şi el mă tintea pe mine? 

— Eşti sigur că te-ai luptat cu el, domnule de Wardes? 
Căci, mărturisesc, mi-e teamă că dumneata l-ai asasinat. Oh, nu 
te supăra, dumneata ai tras trei gloanţe, iar pistolul lui e 
încărcat! Dumneata i-ai ucis calul, iar el, de Guiche, unul dintre 
cei mai buni trăgători din Franţa, nu te-a atins nici pe 
dumneata, nici calul dumitale! Uite ce-i, domnule de Wardes, ți- 
ai făcut un mare rău că m-ai adus aici! Tot acest sânge al lui mi 
s-a urcat la cap. Sunt puţin beat şi cred, pe cinstea mea, 
întrucât prilejul mi se oferă pe loc, cred c-am să-ţi zbor creierii. 
Domnule de Wardes, încredinţează-ţi sufletul lui Dumnezeu! 

— Domnule de Manicamp, dar nu te gândeşti ce faci? 

— Ba tocmai că mă gândesc foarte bine. 

— Vrei să mă asasinezi? 

— Fără nici o remuşcare, deocamdată cel puţin. 

— Eşti sau nu un gentilom? 

— Am fost paj; deci, am făcut dovada. 

— Atunci, lasă-mă să-mi apăr viaţa. 

— Aha! Ca să-mi faci şi mie ceea ce i-ai făcut bietului de 
Guiche. 

Şi Manicamp, ridicând pistolul, îl opri, cu braţul întins şi cu 
sprâncenele încruntate, în dreptul pieptului lui de Wardes. De 
Wardes nici nu încercă măcar să fugă; era împietrit. 

Deodată, în această cumplită tăcere de o clipă, care lui de 
Wardes i se păru un veac, se auzi un suspin prelung. 

— Oh — strigă de Wardes — trăieşte! Trăieşte! Ajutor, 
domnule de Guiche, vrea să mă asasineze! 

Manicamp se trase înapoi şi, între cei doi tineri, contele 
încercă să se ridice cu greu, sprijinindu-se într-un braţ. 
Manicamp aruncă pistolul la zece paşi, apoi se repezi la 
prietenul său, scoțând un strigăt de bucurie. De Wardes îşi 
şterse fruntea năpădită de sudoare rece ca gheaţa. 

— Tocmai la timp! murmură el. 

— Ce ai? îl întrebă Manicamp pe de Guiche. Unde eşti 
rănit? 

De Guiche îşi arătă braţul zdrobit şi pieptul sângerând. 


— Conte — strigă de Wardes — sunt învinuit că te-am 
asasinat! Vorbeşte, te conjur, spune că m-am luptat în mod 
cinstit! 

— E adevărat — zise rănitul — domnul de Wardes a luptat 
loial şi oricine va spune altfel îşi va face din mine un duşman. 

— Ei, domnule — zise Manicamp — ajută-mă mai întâi să-l 
ducem de aici pe acest sărman tânăr şi apoi îţi voi da toate 
satisfacţiile pe care le vei cere, sau, dacă eşti cumva grăbit, să 
facem altceva şi mai bine: să legăm rănile contelui cu batista 
dumitale şi cu a mea şi, întrucât au mai rămas două focuri de 
tras, să le tragem. 

— Mulţumesc — răspunse de Wardes. Am văzut de două 
ori moartea în decurs de un ceas: e prea urâtă această moarte 
şi prefer scuzele dumitale. 

Manicamp începu să râdă şi de Guiche de asemenea, cu 
toate că suferea cumplit. Cei doi tineri voiră să-l ia pe braţe, dar 
el spuse că se simte destul de în puteri ca să meargă singur. 
Glonţul îi zdrobise inelarul şi degetul cel mic, apoi alunecase pe 
o coastă, fără să-i pătrundă în piept. Deci, mai mult durerea 
decât gravitatea rănii îl fulgerase pe de Guiche. 

Manicamp îi trecu un braţ pe după umăr, de Wardes îi luă 
celălalt braţ, şi-l duseră astfel la Fontainebleau, la medicul 
care-l asistase în ultimele clipe ale vieţii pe franciscan, 
înaintaşul lui Aramis. 


Capitolul XXII 


Cina Regelui 


Regele se aşezase, în acest timp la masă şi suita puţin 
numeroasă, a invitaţilor zilei luase loc de o parte şi de alta a lui, 
după gestul obişnuit ce le arăta că pot să stea jos. 

În acea epocă, deşi eticheta nu era încă statornicită aşa 
cum avea să se întâmple mai târziu, curtea Franţei o rupsese în 
întregime cu tradiţiile de voioşie şi de sporovăială patriarhală 
ce se mai întâlneau încă pe vremea lui Henric al IV-lea şi pe 
care spiritul bănuitor al lui Ludovic al XIII-lea le înlăturase 


încetul cu încetul, pentru a le înlocui cu înclinații fastuoase 
către o măreție pe care fusese deznădăjduit că nu putuse s-o 
atingă. 

Regele mânca aşadar la o măsuţă separată, care domina, 
ca biroul unui preşedinte, mesele învecinate; am spus măsuţă, 
dar să ne grăbim a adăuga că această măsuţă era totuşi cea mai 
mare de acolo. Afară de aceasta, era aceea pe care se 
îngrămădea un număr prodigios de bucate dintre cele mai 
variate: peşte, vânat, cărnuri de animale domestice, fructe, 
legume şi conserve. 

Regele, tânăr şi viguros, mare vânător, deprins cu toate 
exerciţiile violente, avea, pe deasupra, acea fierbinţeală 
firească a sângelui, comună tuturor Burbonilor, care mistuie 
repede orice şi redeschide mereu pofta de mâncare. Ludovic al 
XIV-lea era deci un mesean de temut; îi plăcea să-şi critice 
bucătarii, dar când le făcea cinstea să-i laude, aceste laude erau 
de-a dreptul copleşitoare. 

Regele începea prin a mânca mai multe supe, fie 
amestecate, într-un fel de ghiveci, fie pe rând; el însoțea, sau 
mai curând despărţea aceste supe prin câte un pahar de vin 
vechi. Înghiţea repede şi cu lăcomie. 

Porthos, care mai întâi aşteptase, din respect, ca 
d'Artagnan să-i facă un semn cu cotul, văzându-l pe rege că se 
înfruptă astfel, se întoarse către muşchetar şi-i şopti la ureche: 

— Mi se pare că putem începe: maiestatea sa ne dă pildă. 
Ia priveşte! 

— Regele mănâncă — zise d'Artagnan — dar în acelaşi 
timp şi vorbeşte; fă în aşa chip ca, dacă din întâmplare îţi va 
adresa un cuvânt, să nu te prindă cu gura plină; ar fi neplăcut. 

— Cel mai bun mijloc ar fi atunci — răspunse Porthos — să 
nu mă ating de nimic. Dar mi-e o foame de lup, mărturisesc şi 
toate bucatele astea au un miros atât de îmbietor, încât îmi 
aţâţă deopotrivă şi nările şi stomacul. 

— Nu da a înţelege că nu vrei să mănânci — îl sfătui 
d'Artagnan — regele s-ar supăra. Maiestatea sa are obiceiul să 
spună că cel ce munceşte bine mănâncă bine şi nu vrea să vadă 
pe cineva făcând nazuri la masa lui. 

— Atunci, cum să fac să nu fiu cu gura plină în timp ce 
mănânc? întrebă Porthos. 


— Foarte simplu — răspunse căpitanul de muşchetari — să 
înghiţi repede îmbucătura în clipa când vezi că regele îţi face 
cinstea de a-ţi adresa cuvântul. 

— Prea bine. 

Şi, începând din acel moment, Porthos se porni să care la 
gură cu un entuziasm destul de controlat totuşi. 

Regele ridica din când în când ochii asupra grupului şi, ca 
un bun cunoscător ce era, aprecia dispoziţiile comeseanului 
său. 

— Domnul du Vallon! zise el. 

Porthos era la o tocană de iepure şi tocmai înfuleca o 
halcă. Auzindu-şi numele rostit pe neaşteptate, tresări deodată 
şi, cu un mare efort al gâtlejului, înghiţi îmbucătura pe 
nemestecate. 

— Sire — răspunse el cu un glas sugrumat, dar cu o 
pronunțare destul de limpede. 

— Daţi-i domnului du Vallon această friptură de miel — 
zise regele. Îţi place carnea de oaie, domnule du Vallon? 

— Sire, îmi place orice — răspunse Porthos. 

La care d'Artagnan îi suflă: 

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră. 

Porthos repetă: 

— Tot ce-mi oferă maiestatea voastră. 

Regele făcu din cap un semn că e încântat. 

— Mănânci bine când munceşti bine — zise monarhul, 
bucuros că avea drept comesean un mâncău de forţa lui 
Porthos. 

Porthos primi tava cu friptura de miel şi-şi trase în farfurie 
o bună parte din ea. 

— Ei bine? făcu regele. 

— Minunată! răspunse Porthos calm. 

— Prin părţile dumitale se găsesc oi atât de gustoase, 
domnule du Vallon? îl iscodi regele. 

— Sire — zise Porthos — cred că şi prin părţile mele, ca 
peste tot, ceea ce e mai bun e în primul rând al regelui; apoi, eu 
nu mănânc oaia aşa cum o mănâncă maiestatea voastră. 

— Auzi! Auzi! Şi cum o mănânci dumneata? 

— De regulă, eu pun să mi se frigă berbecul întreg. 

— Întreg? 

— Da, sire! 

— Şi în ce fel? 


— Iată cum: bucătarul meu — năzdrăvanul e german, sire 
— bucătarul meu împănează berbecul cu cârnăciori, pe care-i 
aduce de la Strasbourg, cu şunculiţe, pe care le aduce de la 
Troyes, cu prepeliţe, pe care le aduce din Pithiviers, prin nu 
ştiu ce mijloc îi scoate apoi oasele, ca dintr-o pasăre, lăsându-i 
însă pielea, care se întăreşte şi se rumeneşte; şi când îl tai în 
felii, ca pe un cârnat gros, se scurge din el o zeamă aurie, care 
e plăcută la vedere şi deosebit de bună la gust. 

Şi Porthos îşi plesni limba în cerul gurii. Regele făcu ochii 
mari de mirare şi, atacând fazanul la tavă ce-i fusese adus, zise: 

— Iată, domnule du Vallon, o mâncare după care îmi lasă 
gura apă. Cum, berbecul întreg? 

— Întreg, da, sire. 

— Daţi-i acest fazan domnului du Vallon, văd că se pricepe. 

Ordinul fu îndeplinit. Apoi, revenind la berbec: 

— Şi nu e prea gras pregătit în felul acesta? 

— Nu, sire; grăsimea se scurge o dată cu zeama şi pluteşte 
deasupra; atunci şeful bucătar, înainte de a o tăia în felii, dă 
grăsimea la o parte, cu o lingură de argint pe care am pus săo 
facă anume. 

— Şi unde locuieşti dumneata? întrebă regele. 

— La Pierrefonds, sire. 

— La Pierrefonds? Unde vine asta, domnule du Vallon? 
Înspre Belle-Isle? 

— Oh, nu, sire! Pierrefonds se află în Soissonnais. 

— Eu credeam că-mi vorbeşti despre aceşti berbeci din 
pricina ierbii sărate din preajma mării. 

— Nu, sire; am păşuni care nu sunt sărate, e drept, dar 
asta nu înseamnă că sunt mai puţin bune. 

Regele trecu la felul următor, însă fără a-l slăbi din ochi pe 
Porthos, care îşi vedea de treaba lui nestânjenit. 

— Ai o mare poftă de mâncare, domnule du Vallon — zise 
el — şi eşti un comesean care-mi placi. 

— Ah, pe legea mea, sire, dacă maiestatea voastră ar veni 
vreodată la Pierrefonds, am împărţi împreună un berbec, căci 
nici cu pofta voastră de mâncare nu mi-e ruşine. 

D'Artagnan îl călcă zdravăn cu piciorul pe sub masă şi 
Porthos se înroşi. 

— La vârsta fericită a maiestăţii voastre — zise Porthos ca 
s-o dreagă — eram la muşchetari şi niciodată nu mă puteam 
sătura. Maiestatea voastră are o bună poftă de mâncare, după 


cum am avut cinstea de a v-o spune, dar alege bucatele cu prea 
multă căutare pentru a fi numit un mare mâncăcios. 

Regele păru încântat de complimentele acestui potrivnic al 
său. 

— Încearcă şi aceste creme — îi spuse lui Porthos. 

— Sire, maiestatea voastră mă cinsteşte prea mult ca să 
nu-i spun întregul adevăr. 

— Spune, domnule du Vallon, spune! 

— Ei bine, sire, în materie de dulciuri, nu-mi plac decât 
aluaturile, dar şi acestea trebuie să fie cât se poate de groase; 
toate spumele astea îmi umflă stomacul şi ocupă un loc pe care 
prefer să-l umplu cu altceva mai săţios. 

— Ah, domnilor — zise regele arătând spre Porthos — iată 
un adevărat model de gastronomie. Aşa mâncau părinţii noştri, 
care ştiau să se hrănească — adăugă maiestatea sa — pe când 
noi, noi abia ciugulim. 

Şi, spunând acestea, luă o farfurie de piept de pasăre 
asortat cu felii de şuncă. Porthos, la rândul lui, trase un castron 
încărcat cu potârnichi şi crastei. Paharnicul umplu cu voioşie 
pocalul regelui. 

— Toarnă-i şi domnului du Vallon din vinul meu — zise 
maiestatea sa. 

Aceasta era una din marile cinstiri la masa regală. 
D'Artagnan îi făcu semn, cu genunchiul, prietenului său. 

— Dacă vei fi în stare să mănânci numai jumătate din capul 
de mistreţ ce se află colo — îi spuse el lui Porthos — te văd 
duce şi pair în mai puţin de un an. 

— Numaidecât — zise Porthos cât se poate de liniştit. 

Şi, într-adevăr, căpăţâna de mistreţ nu întârzie să urmeze 
la rând, căci regelui îi făcea plăcere să-l îmbie pe acest straşnic 
oaspete şi nu-i trecea o mâncare lui Porthos mai înainte de a fi 
gustat-o el însuşi; gustă deci şi din capul de mistreţ. Iar Porthos 
se dovedi un om de ispravă, căci, în loc să mănânce jumătate, 
aşa cum spusese d'Artagnan, dădu gata trei sferturi din 
căpăţână. 

— E cu neputinţă — zise regele cu jumătate glas — ca un 
gentilom care mănâncă atât de mult în fiecare zi şi cu atâta 
poftă, să nu fie cel mai cinstit bărbat din regatul meu. 

— Ai auzit? îi şopti d'Artagnan la ureche prietenului său. 

— Da, cred că mă bucur de oarecare favoare — zise 
Porthos legănându-se pe scaun. 


— Oh, ai vântul în pupa! Da, da, da! 

Regele şi Porthos continuară să mănânce astfel, spre 
marea mulţumire a comesenilor, dintre care unii încercară, 
după pilda celor doi, să-i urmeze, însă văzându-se nevoiţi să se 
dea bătuţi la jumătatea drumului. Regele se aprinse la faţă şi 
sângele care-i împurpura obrajii arăta că era pe cale de a se 
declara sătul. Când ajungea aici, Ludovic al XIV-lea, în loc să 
dea semne de voioşie, ca toţi băutorii, se posomora şi devenea 
morocănos. Porthos, dimpotrivă, devenise vesel şi avea chef de 
vorbă. Piciorul lui d'Artagnan trebui să-i aducă nu numai o dată 
aminte că se cam întrecea cu gluma. 

Fu adus desertul. Regele nu se mai gândea la Porthos; el 
întorcea mereu ochii spre uşă şi chiar fu auzit întrebând de 
câteva ori pentru ce întârzie de Saint-Aignan să se ivească. In 
sfârşit, în momentul când maiestatea sa terminase o ceaşcă de 
compot de prune, scoțând un oftat adânc, domnul de Saint- 
Aignan se arătă în pragul uşii. Privirea regelui, care îşi pierduse 
treptat din strălucire, se lumină deodată. Contele se îndreptă 
spre masa regelui şi, la apropierea lui, Ludovic al XIV-lea se 
ridică în picioare. Toată lumea se ridică de asemenea, chiar şi 
Porthos, care tocmai termina o prăjitură cu nuci în stare să 
încleşteze până şi fălcile unui crocodil. Cina se încheiase. 


Capitolul XXIII 


După cină 


Regele îl luă de braţ pe Saint-Aignan şi trecu în camera 
alăturată. 

— Ai cam întârziat, conte! vorbi regele. 

— Trebuia s-aduc răspunsul, sire — zise contele. 

— [I-a trebuit oare atâta de mult timp ca să răspundă la 
cele ce i-am scris eu? 

— Sire, maiestatea voastră a binevoit să-i scrie în versuri; 
domnişoara de La Vallière a ţinut să-i plătească regelui cu 
aceeaşi monedă, adică în aur. 


— Versuri, de Saint-Aignan!... exclamă regele fericit. Dă- 
mi-le, dă-mi-le repede! 

Şi Ludovic rupse plicul în care se afla o scrisorică, 
alcătuită, într-adevăr, din versuri pe care istoria ni le-a transmis 
întregi, cu toate că ele sunt mai bune ca intenţie decât ca 
factură. Oricum ar fi fost însă, aceste versuri îl încântară pe 
rege, care-şi manifestă bucuria prin efuziuni nestăpânite; dar 
tăcerea generală îi aduse aminte lui Ludovic, atât de atent la 
convenienţe, că bucuria lui ar putea să dea loc la interpretări 
nedorite. Se întoarse şi vâri scrisoarea în buzunar; apoi, făcând 
un pas ce-l apropie din nou de pragul uşii lângă care se aflau 
oaspeţii, zise: 

— Domnule du Vallon, mi-a făcut mare plăcere să te 
cunosc şi-mi va fi plăcut oricând să te revăd. 

Porthos se înclină aşa cum ar fi făcut colosul din Rodos şi 
ieşi de-a-ndăratelea. 

— Domnule d'Artagnan — continuă regele — vei aştepta 
ordinele mele în galerie; îţi rămân îndatorat că mi l-ai prezentat 
pe domnul du Vallon. Domnilor, mă reîntorc mâine la Paris, 
pentru plecarea ambasadorilor Spaniei şi Olandei. Pe mâine 
deci! 

Sala se goli numaidecât. Regele luă din nou braţul lui de 
Saint-Aignan şi-l puse să-i citească încă o dată versurile 
domnişoarei de La Valliere. 

— Cum le găseşti? întrebă el. 

— Sire... Încântătoare! 

— Ele mă încântă, într-adevăr şi dacă ar fi cunoscute... 

— Oh, poeţii ar fi geloşi; dar ei nu le vor cunoaşte. 

— I le-ai dat pe-ale mele? 

— Oh, sire, le-a sorbit din ochi. 

— Mă tem că erau slabe. 

— Domnişoara de La Vallière n-a spus asta despre ele. 

— Crezi că le-a găsit pe gustul ei? 

— Sunt sigur, sire... 

— Ar trebui să-i răspund, atunci. 

— Oh, sire... acum... după-masă... maiestatea voastră s-ar 
obosi prea mult. 

— Cred că ai dreptate: studiul, după-masă, nu e indicat. 

— Mai ales munca de poet; şi apoi, în clipa aceasta, se 
poate ca domnişoara de La Valliere să aibă alte preocupări. 

— Ce preocupări? 


— Ah, sire, ca toate celelalte doamne de onoare. 

— Pentru ce? 

— Din pricina celor întâmplate bietului de Guiche. 

— Ah, Doamne, a păţit ceva de Guiche? 

— Da, sire, are o mână zdrobită, pieptul găurit, e pe 
moarte. 

— Dumnezeule! Şi cine ţi-a spus asta? 

—  Manicamp l-a adus adineauri la un medic din 
Fontainebleau şi vestea s-a răspândit peste tot. 

— Adus la un medic? Sărmanul de Guiche! Dar cum dei s-a 
întâmplat aşa ceva? 

— Ah, sire, tocmai asta e: cum de i s-a întâmplat aşa ceva? 

— Îmi vorbeşti cu un aer ciudat, de Saint-Aignan. Dă-mi 
amănunte. Ce spune el? 

— El nu spune nimic, sire, ceilalţi spun. 

— Care ceilalţi? 

— Cei care l-au adus, sire. 

— Şi cine sunt aceştia? 

— Nu ştiu, sire; dar domnul de Manicamp ştie, domnul de 
Manicamp este unul din prietenii săi. 

— Ca toată lumea — zise regele. 

— Oh, nu, sire, vă înşelaţi — reluă de Saint-Aignan — nu 
toată lumea e prietenă cu domnul de Guiche. 

— De unde ştii asta? 

— Regele vrea să mă explic? 

— Fără îndoială, vreau. 

— Ei bine, sire, cred că am auzit vorbindu-se despre o 
ceartă între doi gentilomi. 

— Când? 

— Chiar în astă-seară, înainte de cina maiestăţii voastre. 

— Asta nu dovedeşte nimic. Am dat ordonanţe atât de 
aspre în privinţa duelurilor, încât nimeni, presupun, nu va 
îndrăzni să le calce. 

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să iau apărarea 
nimănui! exclamă de Saint-Aignan. Dar maiestatea voastră mi-a 
poruncit să vorbesc, deci vorbesc. 

— Spune atunci cum a fost rănit contele de Guiche. 

— Sire, se zice că a fost rănit de cineva care stătea la 
pândă la o vânătoare. 

— Astă-seară? 

— Astă-seară. 


— Un braţ zdrobit! O gaură în piept! Şi cu cine a fost la 
vânătoare domnul de Guiche? 

— Nu ştiu, sire... Dar domnul de Manieamp ştie, sau 
trebuie să ştie. 

— Dumneata îmi ascunzi ceva, de Saint-Aignan. 

— Nimic, sire, nimic. 

— Atunci lămureşte-mi întâmplarea; s-a spart cumva ţeava 
vreunei muschete? 

— Poate că da. Dar, gândindu-mă bine nu, sire, căci alături 
de de Guiche a fost găsit pistolul lui încărcat. 

— Pistolul lui? Dar nimeni nu se duce la vânătoare cu 
pistolul, aşa mi se pare. 

— Sire, se mai spune că şi calul lui de Guiche a fost ucis şi 
că hoitul animalului se află încă pe teren. 

— Calul lui? De Guiche a stat călare la pândă, la această 
vânătoare? De Saint-Aignan, nu înţeleg nimic din cele ce-mi 
spui! Unde s-au petrecut toate acestea? 

— Sire, în pădurea Rochin, în poieniţa de-acolo. 

— Bine, cheamă-l pe domnul d'Artagnan. 

De Saint-Aignan se supuse. Muşchetarul intră la rege. 

— Domnule d'Artagnan — îi spuse suveranul — vei ieşi pe 
portiţa de la scara particulară. 

— Da, sire. 

— Vei încăleca pe cal. 

— Da, sire. 

— Şi te vei duce în poieniţa din pădurea Rochin. Cunoşti 
locul? 

— Sire, m-am bătut acolo de două ori. 

— Cum? strigă regele uimit de acest răspuns. 

— Sire, pe timpul edictelor domnului cardinal de Richelieu 
— preciză d'Artagnan cu obişnuita lui nesinchisire. 

— Asta-i altceva, domnule. Te vei duce acolo deci şi vei 
cerceta cu toată grija împrejurimile. Un om a fost rănit în acel 
loc şi vei găsi acolo un cal mort. Îmi vei spune ce crezi despre 
această întâmplare. 

— Bine, sire. 

— Să rămânem înţeleşi: vreau să cunosc părerea dumitale, 
iar nu a altcuiva. 

— O veţi avea într-un ceas, sire. 

— Nu ai voie să stai de vorbă cu nimeni, oricine ar fi. 

— Afară de cel care îmi va da un felinar — zise d'Artagnan. 


— Da, bineînţeles — zise regele, zâmbind în faţa acestei 
libertăţi pe care n-o îngăduia nimănui, decât căpitanului său de 
muşchetari. 

D'Artagnan ieşi pe scara cea mică. 

— Acum, să fie chemat medicul meu — adăugă Ludovic. 

Zece minute mai târziu, medicul regelui apăru cu sufletul 
la gură. 

— Domnule, te vei duce cu trăsura — îi spuse regele — 
împreună cu domnul de Saint-Aignan, acolo unde te va călăuzi 
el şi îmi vei da un rapot despre starea bolnavului pe care-l vei 
găsi în casa unde te rog să te duci. 

Medicul se supuse fără a scoate o vorbă, aşa cum 
începuseră să i se supună toţi, încă de pe atunci, lui Ludovic al 
XIV-lea şi ieşi înaintea lui de Saint-Aignan. 

— Dumneata, de Saint-Aignan, trimite-l la mine pe 
Manicamp, până când n-apucă medicul sa stea de vorbă cu el. 

De Saint-Aignan ieşi şi el. 


Capitolul XXIV 


Cum îndeplini d'Artagnan misiunea pe care 
i-o încredinţase Regele 


În vreme ce regele lua aceste ultime dispoziţii pentru a 
ajunge la adevăr, d'Artagnan, fără să piardă o clipă, alergă la 
grajd, trase din cui un felinar, îşi înşeuă singur calul şi porni 
spre locul ce i-l desemnase maiestatea sa. 

Ţinându-şi făgăduiala făcută, nu văzu şi nu stătu de vorbă 
cu nimeni şi, după cum am spus, împinse conştiinciozitatea 
până acolo, că nu ceru ajutorul nici unui valet sau grăjdar 
pentru a se pregăti de plecare. D'Artagnan era unul dintre acei 
oameni care, în momentele grele, nu-şi precupe-ţesc meritele 
proprii când e vorba să îndeplinească o sarcină. 

După cinci minute de galopare, ajunse la pădure, legă calul 
de primul copac întâlnit în cale şi pătrunse pe jos până la 
luminiş. Acolo, străbătu cu piciorul şi cu felinarul în mână toată 
poieniţa, pustie de la un capăt la altul, înainte, înapoi, măsură, 


răscoli şi, după o jumătate de ceas de cercetări, încălecă din 
nou pe cal, tăcut, îngândurat, se întoarse la pas în 
Fontainebleau. 

Ludovic aştepta în cabinetul său: era singur şi înşira pe o 
bucată de hârtie rânduri pe care de la prima aruncătură de ochi 
d'Artagnan le găsi neregulate şi cu multe ştersături. Trase 
concluzia că erau versuri. Regele ridică faţa şi-l zări pe 
muşchetar. 

— Ei bine, domnule — întrebă el — îmi aduci veşti? 

— Da, sire. 

— Ce-ai văzut acolo? 

— Iată, probabil, ce s-a petrecut, sire — răspunse 
d'Artagnan. 

— Eu ţi-am cerut o certitudine, nu probabilități. 

— Voi încerca să mă apropii de ea atât cât îmi va sta în 
putință; timpul era potrivit pentru cercetări de felul acelora pe 
care le-am făcut: a plouat astă-seară şi drumurile erau 
înmuiate... 

— La fapt, domnule d'Artagnan. 

— Sire, maiestatea voastră mi-a spus ca s-ar afla un cal 
mort în poieniţa din pădurea Rochin — am început deci prin a 
căuta pe toate cărările. Spun cărări, deoarece în poieniţă se 
pătrunde prin patru cărări. Aceea pe care am apucat eu era 
singura pe care se observau călcături proaspete. Doi cai 
trecuseră pe acolo, unul lângă altul: cele opt copite ale lor 
lăsaseră urme ce se vedeau bine în glod. Unul dintre călăreţi 
părea să fi fost mai grăbit decât celălalt: calul lui mergea cu o 
jumătate de trup înaintea celuilalt. 

— Prin urmare, eşti sigur că au fost doi? întrebă regele. 

— Da, sire. Erau doi cai mari, cu pas regulat, cai obişnuiţi 
cu astfel de drumuri, căci au trecut amândoi de-a curmezişul 
şanţul din jurul poieniţei. 

— Mai departe, domnule. 

— Apoi călăreţii s-au oprit o clipă, fără îndoială ca să fixeze 
condiţiile luptei; caii nu aveau astâmpăr. Unul dintre călăreţi 
presupun că vorbea, celălalt asculta şi se mulțumea doar să 
răspundă; calul său zgâria pământul cu copita, ceea ce 
dovedeşte că, preocupat cum era să asculte, stăpânul îi lăsase 
frâul liber. 

— Şi a avut loc o luptă? 

— Fără îndoială. 


— Continuă: eşti un observator isteţ. 

— Unul dintre cei doi călăreţi a rămas pe loc — acela care 
asculta; celălalt a străbătut poiana şi, mai întâi, a căutat să se 
aşeze cu faţa spre adversarul său. Atunci cel care rămăsese pe 
loc a dat pinteni calului şi a parcurs trei sferturi din poiană, 
crezând că se îndreaptă spre rival; dar acesta se mutase în alt 
loc, pe marginea luminişului. 

— Nu cunoşti numele nici unuia, nu-i aşa? 

— Nu, sire. Ştiu doar atât că acela care se afla la marginea 
pădurii avea un cal negru. 

— De unde ştii asta? 

— Câteva fire din coada calului său au rămas agăţate în 
mărăcinii de pe marginea poienii. 

— Mai departe. 

— Cât despre celălalt cal, nu mi-a fost greu să-l recunosc, 
întrucât a rămas mort pe terenul de luptă. 

— Şi cum a murit acest cal? 

— Un glonte i-a găurit ţeasta. 

— Glontele era de pistol sau de flintă? 

— De pistol, sire. De altfel, rana calului m-a ajutat să-mi 
dau seama de tactica folosită de cel care l-a ucis. S-a mişcat pe 
sub streaşină pădurii ca să-l aibă pe adversarul său în flanc. I- 
am urmărit mersul prin iarbă. 

— Mersul calului cel negru? 

— Da, sire. 

— Continuă, domnule d'Artagnan. 

— Acuma, că maiestatea voastră cunoaşte poziţia celor doi 
adversari, îl părăsesc pe călăreţul ce stătea pe loc, pentru a mă 
tine după cel care străbătea poiana în galop. 

— Prea bine. 

— Calul celui care gonea a fost doborât dintr-o lovitură. 

— Cum ai aflat asta? 

— Călărețul n-a mai avut timp să sară de pe cal şi a căzut 
sub el. Am văzut urma piciorului, pe care şi l-a tras cu mare 
greutate de sub trupul calului. Pintenul, prins sub greutatea 
animalului, a zgâriat adânc pământul. 

— Bine. Şi ce-a făcut după ce s-a ridicat? 

— A pornit de-a dreptul spre adversarul său. 

— Care stătea sub streaşină pădurii? 


— Da, sire. Apoi, ajungând la o depărtare potrivită, s-a 
oprit deodată, căci tălpile lui au lăsat urme pe iarbă, una lângă 
alta, a tras, dar nu şi-a nimerit adversarul. 

— De unde ştii că nu l-a nimerit? 

— Am găsit pălăria găurită de un glonte. 

— Ah, o dovadă! strigă regele. 

— Nu îndeajuns de grăitoare, sire — răspunse d'Artagnan 
cu răceală. E o pălărie fără litere, fără însemne; doar cu o pană 
roşie, ca la toate pălăriile; panglica însăşi n-are nimic deosebit. 

— Şi omul cu pălăria găurită a tras al doilea glonte? 

— Oh, sire, el trăsese cele două gloanţe ale sale. 

— Cum ai constatat asta? 

— Am găsit două umpluturi de câlţi pe jos. 

— Şi glontele care n-a ucis calul, ce s-a întâmplat cu el? 

— A retezat pana de la pălăria celui în care fusese tras, 
apoi un mesteacăn subţire din cealaltă parte a poienei. 

— Atunci, omul cu calul negru era dezarmat, în timp ce 
adversarul său mai avea de tras un glonte. 

— Sire, în răstimpul cât călăreţul trântit la pământ s-a 
ridicat, celălalt şi-a încărcat din nou arma. Însă era foarte 
tulburat, mâna îi tremura. 

— De unde ştii? 

— Jumătate din încărcătură s-a risipit pe jos, iar el a 
aruncat vergeaua, nemaiavând timp s-o pună la locul ei, de-a 
lungul ţevii. 

— Domnule d'Artagnan, ceea ce-mi spui dumneata e 
uluitor! 

— Nu este decât rezultatul cercetării, sire şi oricare altul 
în locul meu ar fi spus acelaşi lucru. 

— Văd toată scena numai ascultându-te. 

— Am reconstituit-o, într-adevăr, în mintea mea, căutând 
să mă apropii cât mai mult de adevăr. 

— Acum să ne întoarcem la călăreţul care rămăsese pe jos. 
Ai spus că se îndrepta spre adversarul său, în timp ce acesta îşi 
reîncărca pistolul. 

— Da; însă în momentul când el ochea, celălalt a tras. 

— Oh! făcu regele. Şi? 

— Lovitura a fost îngrozitoare, sire; călăreţul de jos a căzut 
cu faţa la pământ, după ce s-a împleticit trei paşi. 

— Unde a fost atins? 


— În două locuri: la mâna dreaptă mai întâi, apoi glontele i- 
a pătruns în piept. 

— Dar cum poţi să deduci asta? întrebă regele cu 
admiraţie. 

— Oh, e foarte simplu: mânerul pistolului era plin de sânge 
şi se vedea urma glontelui, cu frânturi dintr-un inel zdrobit. 
Rănitul şi-a pierdut, după toate probabilitățile, inelarul şi 
degetul cel mic. 

— Asta în ce priveşte mâna, de acord; dar rana de la piept? 

— Sire, am dat de două băltoace de sânge, la depărtare de 
două picioare şi jumătate una de alta. Lângă o băltoacă, iarba 
fusese smulsă de mâna crispată; lângă cealaltă, iarba era doar 
culcată, din pricina greutăţii trapului. 

— Bietul de Guiche! exclamă regele. 

— Ah, domnul de Guiche era? zise fără tulburare 
muşchetarul. Am bănuit şi eu asta, dar nu îndrăzneam s-o spun 
maiestăţii voastre. 

— Şi ce te-a făcut să bănuieşti? 

— Am recunoscut însemnele familiei Grammont încrustate 
pe şaua calului ucis. 

— Şi crezi că a fost rănit grav? 

— Foarte grav, deoarece a căzut dintr-o dată şi a rămas 
mult timp nemişcat. Totuşi, s-a putut ridica şi merge, ajutat de 
doi prieteni. 

— Aşadar, l-ai văzut întorcându-se încoace? 

— Nu; însă am descoperit urmele paşilor a trei oameni: cel 
din dreapta şi cel din stânga mergeau uşor, cu paşi teferi; cel 
de la mijloc, în schimb, păşea cu mare greutate. De altfel, în 
urma lui lăsa o dâră de sânge. 

— Acum, domnule, după ce ai reconstituit atât de bine 
lupta, fără să-ţi scape nici un amănunt, spune-mi două cuvinte 
despre adversarul lui de Guiche. 

— Oh, sire, nu ştiu cine este. 

— Dumneata, care vezi totul atât de bine! 

— Da, sire rosti d'Artagnan — văd totul, dar nu pot 
spune tot ce văd şi întrucât afurisitul acela a scăpat şi a fugit, 
maiestatea voastră să-mi îngăduie de a spune că nu eu sunt cel 
care-l voi denunta. 

— Cu toate acestea, cel care se bate în duel e un vinovat, 
domnule. 


— Nu pentru mine, sire — răspunse d'Artagnan cu sânge 
rece. 

— Domnule — strigă regele — îţi dai seama de ceea ce 
spui? 

— Cât se poate de bine, sire; dar, vedeţi, în ochii mei, un 
bărbat care se bate fără teamă e un viteaz. Iată părerea mea. 
Maiestatea voastră poate să aibă alta, e firesc, sunteţi stăpânul. 

— Domnule d'Artagnan, am ordonat totuşi... 

D'Artagnan îl întrerupse pe rege cu un gest respectuos. 

— Mi-aţi ordonat, sire, să mă duc să aflu împrejurările în 
care s-a desfăşurat o luptă: vi le-am spus. Dacă îmi ordonaţi să-l 
arestez pe duşmanul domnului de Guiche, mă voi supune; dar 
nu-mi ordonati să-l denunţ, căci asta n-o voi face. 

— Ei bine, arestează-l! 

— Numiţi-l, sire. 

Ludovic bătu din picior. Apoi, după o clipă de gândire, zise: 

— Ai de zece, de douăzeci, de o sută de ori dreptate! 

— Aşa cred şi eu, sire; sunt fericit că maiestatea voastră 
gândeşte la fel ca mine. 

— Încă un cuvânt... Cine i-a dat ajutor lui de Guiche? 

— Nu ştiu. 

— Dar vorbeai de doi oameni... Au fost, deci şi martori? 

— N-a fost nici un martor. Mai mult chiar... domnul de 
Guiche odată căzut, adversarul său a fugit, fără să-i dea vreun 
ajutor. 

— Mizerabilul! 

— Doamne, sire, e rezultatul ordonanţei voastre! Omul s-a 
bătut, a scăpat de la o moarte, vrea să scape şi de la alta. Ne 
amintim ce-a păţit domnul de Boutteville... La naiba! 

— Dar atunci înseamnă că e un laş. 

— Nu, e prevăzător. 

— Prin urmare, a fugit? 

— Da şi încă atât de iute cât putea să alerge calul sau. 

— Incotro a apucat? 

— In direcţia castelului. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, am avut onoarea de a o spune maiestăţii 
voastre, doi bărbaţi au venit, pe jos şi l-au ridicat pe domnul de 
Guiche. 

— Ce dovadă ai că aceşti doi bărbaţi au venit după sfârşitul 
luptei? 


— Ah, o dovadă limpede de tot: în timpul luptei, ploaia 
contenise, terenul nu apucase să sugă toată apa căzută şi era 
foarte moale, încât paşii se îngropau în el; după luptă însă, 
atunci când domnul de Guiche stătuse leşinat, pământul se 
întărise şi paşii nu se mai înfundau atât de adânc în el. 

Ludovic îşi lovi palmele una de alta, în semn de admiraţie. 

— Domnule d'Artagnan — zise el — dumneata eşti, într- 
adevăr, cel mai dibaci om din regatul meu. 

— E ceea ce gândea domnul de Richelieu şi ceea ce spunea 
domnul de Mazarin, sire. 

— Acum, rămâne să vedem dacă isteţimea dumitale n-are, 
totuşi, vreun cusur. 

— Oh, sire, omul se înşală: Errare humanum est — rosti 
filozofic muşchetarul. 

— Atunci, dumneata nu faci parte din rândul oamenilor, 
domnule d'Artagnan, căci îmi vine a crede că dumneata nu 
greşegşti niciodată. 

— Maiestatea voastră a spus că rămâne să vedem. 

— Da. 

— Cum asta, dacă mi-e îngăduit? 

— Am trimis să fie chemat domnul de Manicamp şi domnul 
de Manicamp trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta. 

— Domnul de Manicamp cunoaşte taina? 

— Domnul de Guiche n-are secrete faţă de domnul de 
Manicamp. 

D'Artagnan dădu din cap. 

— Nimeni n-a fost de faţă la luptă, o repet, şi, afară dacă 
domnul de Manicamp nu e unul dintre cei doi bărbaţi care l-au 
adus... 

— Ssst! făcu regele. Iată-l că vine. Rămâi aici şi ascultă. 

— Foarte bine, sire — zise muşchetarul. 

În aceeaşi clipă, Manicamp şi de Saint-Aignan apărură în 
pragul uşii. 


Capitolul XXV 


Pânda 


Regele îi făcu un semn muşchetarului, alt semn lui de 
Saint-Aignan. Semnele erau poruncitoare şi voiau să spună: "Pe 
viaţa voastră, nici un cuvânt!" 

D'Artagnan se retrase, ca un soldat supus, într-un colţ al 
cabinetului. De Saint-Aignan, ca favorit, se rezemă de spătarul 
fotoliului regal. 

Manicamp, cu piciorul drept întins înainte, cu zâmbetul pe 
buze, cu mâinile albe şi pline de graţie, făcu reverenţa de 
rigoare în faţa regelui. Ludovic îi întoarse salutul cu o uşoară 
înclinare a capului. 

— Bună seara, domnule de Manicamp — rosti el. 

— Maiestatea voastră mi-a făcut cinstea să fiu chemat aici 
— zise Manicamp. 

— Da, pentru a afla de la dumneata toate amănuntele în 
legătură cu nefericitul accident ce i s-a întâmplat contelui de 
Guiche. 

— Oh, sire, e dureros. 

— Ai fost acolo? 

— Nu tocmai, sire. 

— Dar ai ajuns la faţa locului la câteva clipe după ce totul 
se săvârşise, nu-i aşa? 

— Da, sire, cam după o jumătate de ceas. 

— Şi unde s-a petrecut nenorocirea? 

— Cred, sire, că locul se cheamă răscrucea din pădurea 
Rochin. 

— Da, locul de întâlnire al vânătorilor. 

— Acela e, sire. 

— Ei bine, povesteşte-mi tot ce ştii despre această 
nefericită întâmplare, domnule de Manicamp. Povesteşte. 

— Dar se poate ca maiestatea voastră să fie la curent cu 
cele întâmplate şi mă tem să n-o obosesc spunându-i lucruri 
deja cunoscute. 

— Nu, nu-ţi fie teamă de asta. 

Manicamp se uită în jurul lui; nu-l văzu decât pe 
d'Artagnan, sprijinit de perete, pe d'Artagnan calm, binevoitor, 
voios şi pe de Saint-Aignan, care-l adusese aici şi care continua 
să stea rezemat de fotoliul regelui, cu o înfăţişare tot atât de 
graţioasă. În cele din urmă, se hotărî să vorbească. 

— Maiestatea voastră ştie prea bine — zise el — că 
accidentele sunt obişnuite la vânătoare. 


— La vânătoare? 

— Da, sire, vreau să spun, la pânda pentru vânarea 
animalelor. 

— Ah, ah — făcu regele — aşadar accidentul s-a întâmplat 
la pândă? 

— Da, sire — cuteză Manicamp — maiestatea voastră nu 
ştie asta? 

— Aproape că nu — zise regele iute, căci lui Ludovic al 
XIV-lea nu-i plăcea niciodată să mintă. Prin urmare, zici că 
accidentul s-a întâmplat la pândă? 

— Din nenorocire, da, sire. 

Regele tăcu o clipă. 

— La pândă pentru ce fel de jivină? întrebă apoi. 

— Un mistreţ, sire. 

— Ce idee la de Guiche, să se ducă aşa, de unul singur, să 
vâneze mistreți! Asta e treabă de ţăran şi bună, cel mult, pentru 
cineva care nu are, ca mareşalul de Grammont, câini şi gonaci, 
ca să vâneze ca un adevărat gentilom. 

Manicamp îşi îndoi umerii. 

— Tinereţea e cutezătoare — zise el pe un ton sentenţios. 

— În sfârşit... continuă — îl îndemnă regele. 

— Aşa se face că — vorbi Manicamp, neîndrăznind să-şi 
dea drumul şi rostind cuvintele unul câte unul, cum îşi mişcă 
picioarele într-o mlaştină un om al bălții — aşa se face, sire, că 
bietul de Guiche s-a dus singur la vânătoare. 

— Singur, auzi! Straşnic vânător! Dar domnul de Guiche nu 
ştie că mistrețul se repede la om când nu a fost doborât de la 
primul glonte? 

— Tocmai asta s-a şi întâmplat, sire. 

— Prin urmare, aflase că o fiară se află prin apropiere? 

— Da, sire. Nişte ţărani o văzuseră în cartofi. 

— Şi ce fel de jivină era? 

— Un mistreţ tânăr. 

— Trebuia să mă fi prevenit, domnule, că de Guiche avea 
de gând să-şi pună capăt vieţii; căci l-am văzut eu însumi la 
vânătoare, e un ochitor foarte priceput. Când trage asupra 
animalului gonit, asmuţind haita, îşi ia toate măsurile de 
prevedere şi trage totdeauna cu carabina. De data asta, a 
înfruntat mistrețul doar cu nişte simple pistoale! 

Manicamp tresări. 


— Pistoale de lux, bune să se bată în duel cu un om, nu cu 
un mistreţ, ce dracu! 

— Sire, sunt unele lucruri pe care nu le înţelegem 
niciodată bine. 

— Ai dreptate şi întâmplarea ce ne preocupă e dintre 
acestea. Continuă. 

În timpul acestei convorbiri, de Saint-Aignan, care i-ar fi 
făcut poate semn lui Manicamp să nu meargă prea departe, era 
țintuit fără încetare de privirea îndărătnică a regelui. li era deci 
cu neputinţă să-i şoptească ceva. Cât despre d'Artagnan, statuia 
Tăcerii, din Atena, era mai zgomotoasă şi mai expresivă decât 
el. Manicamp continuă deci, pornit pe calea pe care apucase, să 
se înfunde tot mai mult în minciună. 

— Sire — zise el — iată cum s-au petrecut probabil 
lucrurile. De Guiche pândea mistrețul. 

— Călare sau pe jos? întrebă regele. 

— Călare. A tras asupra fiarei, n-a ochit-o. 

— Neîndemânaticul! 

— Fiara s-a repezit asupra lui. 

— Şi calul a fost ucis? 

— Ah, maiestatea voastră ştie asta? 

— Mi s-a spus că a fost găsit un cal mort în poiana din 
pădurea Rochin. Am bănuit că era calul lui de Guiche. 

— Era chiar al lui, într-adevăr, sire. 

— Bine, în ce priveşte calul; dar de Guiche? 

— De Guiche, odată căzut de pe cal, a fost încolţit de 
mistreţ şi rănit la o mână şi la piept. 

— Groaznică întâmplare! Dar, trebuie s-o mărturisesc, e 
vina lui de Guiche. Cine a mai pomenit să se ducă cineva la 
vânătoare de mistreți doar cu nişte pistoale în mână! A uitat 
oare fabula lui Adonis? 

Manicamp se scărpină la ceafă. 

— E adevărat — murmură el — mare nesocotinţă. 

— Cum îţi explici asta, domnule Manicamp? 

— Sire, ce i-e scris omului, aceea îi e dat. 

— Ah, eşti fatalist? 

Manicamp se simţea din ce în ce mai strâns cu uşa. 

— Asta n-am să ţi-o iert, domnule Manicamp! adăugă 
regele. 

— Mie, sire? 


— Da. Cum, eşti prietenul lui de Guiche, ştii că vrea să facă 
astfel de nebunii şi nu l-ai oprit? 

Manicamp nu ştia ce să mai spună: tonul regelui nu era al 
unui om gata să creadă cele ce aude. Pe de altă parte, acest ton 
nu avea nici asprimea dramei, nici stăruința interogatoriului. 
Era în el mai mult zeflemea decât ameninţare. 

— Şi dumneata zici — continuă regele — că acel cal mort 
care a fost găsit acolo era al lui de Guiche? 

— Oh, Doamne, da, al lui! 

— Şi asta nu te-a mirat? 

— Nu, sire. La ultima vânătoare, maiestatea voastră îşi 
aminteşte, domnul de Saint-Maure s-a pomenit cu calul ucis sub 
dânsul în acelaşi chip. 

— Era, însă cu pântecul sfâşiat. 

— Fără îndoială, sire. 

— Dacă şi calul lui de Guiche ar fi avut pântecul sfâşiat, ca 
al domnului de Saint-Maure, nu m-ar mai fi mirat nimic, crede- 
mă. 

Manicamp făcu ochii mari. 

— Dar ceea ce mă uimeşte — continuă regele — este că 
acest cal al lui de Guiche a fost găsit nu cu pântecul sfâşiat, ci 
cu capul sfărâmat. 

Manicamp se tulbură. 

— Oare mă înşel eu? reluă regele. Nu la tâmplă a fost lovit 
calul lui de Guiche? Recunoaşteţi, domnule de Manicamp, că 
acest lucru e ciudat. 

— Sire, calul, ştiţi foarte bine, e un animal foarte 
inteligent; va fi încercat să se apere. 

— Dar un cal se apără cu picioarele de dinapoi, nu cu 
capul. 

— Atunci înseamnă că, speriat, a făcut o săritură în lături 
— stărui Manicamp — şi mistrețul, înţelegeţi, sire, mistrețul... 

— Da, înţeleg ce-a păţit calul; dar călăreţul? 

— E foarte limpede, mistrețul s-a întors de la cal la călăreț, 
şi, după cum am avut cinstea de a o spune maiestăţii voastre, i- 
a zdrobit mâna lui de Guiche în clipa când acesta se pregătea 
să tragă al doilea glonte; apoi, printr-o lovitură de rât, i-a găurit 
pieptul cu colții. 

— Totul pare să fie cât se poate de adevărat, domnule de 
Manicamp; faci rău că n-ai încredere în elocinţa dumitale, 
deoarece ai un dar minunat de a povesti. 


— Regele e prea bun — rosti Manicamp salutând cu un aer 
cât se poate de fâstâcit. 

— Începând de astăzi însă, voi interzice gentilomilor mei să 
se mai ducă singuri la vânătoare. La naiba, asta ar fi tot una cu 
a le îngădui să se bată în duel! 

Manicamp tresări şi făcu o mişcare ca pentru a sa retrage. 

— Regele e mulţumit de cele ce i-am spus? întrebă, el. 

— Încântat. Dar nu te retrage încă, domnule de Manicamp 
— zise Ludovic — mai am treabă cu dumneata. 

"Aşa, aşa — gândi d'Artagnan — încă unul care nu are tăria 
noastră. " Şi scoase un oftat ce putea să însemne: "Oh, bărbaţii 
de tăria noastră, unde sunt oare azi?" 

În acel moment, un uşier ridică draperia şi-l anunţă pe 
medicul regelui. 

— Ah — exclamă Ludovic — iată-l pe domnul Valot, care l-a 
vizitat pe domnul de Guiche! O să căpătăm veşti noi despre 
rănit. 

Manicamp se simţi mai încurcat ca oricând. 

— În felul acesta, cel puţin — adăugă regele — vom avea 
conştiinţa împăcată. 

Şi-i aruncă o privire lui d'Artagnan, care nici nu clipi 
măcar. 


Capitolul XXVI 


Medicul 


Domnul Valot intră. Scena era aceeaşi: regele aşezat în 
fotoliu, de Saint-Aignan rezemat de speteaza sa, d'Artagnan 
lipit de perete, Manicamp în picioare ca şi mai înainte. 

— Ei bine, domnule Valot — întrebă regele — ai făcut ceea 
ce ţi-am spus eu? 

— În cea mai mare grabă, sire. 

— Ai fost la confratele dumitale din Fontainebleau? 

— Da, sire. 

— Şi l-ai găsit acolo pe domnul de Guiche? 

— L-am găsit pe domnul de Guiche. 


— În ce stare? Spune sincer. 

— Într-o stare jalnică, sire. 

— Totuşi, mistrețul nu l-a mâncat de viu, nu-i aşa? 

— Să-l mănânce, pe cine? 

— Pe de Guiche. 

— Ce mistreţ? 

— Mistreţul care l-a rănit. 

— Domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ? 

— Aşa se spune, cel puţin. 

— Vreun braconier mai degrabă... 

— Cum, vreun braconier...? 

— Vreun soţ gelos, vreun amant izgonit, care, ca să se 
răzbune, va fi tras în el. 

— Dar ce spui dumneata, domnule Valot? Rănile domnului 
de Guiche nu sunt pricinuite de colţul unui mistreţ? 

— Rănile domnului de Guiche sunt pricinuite de un glonte 
de pistol, care i-a zdrobit inelarul şi degetul cel mic de la mâna 
dreaptă, apoi s-a oprit în muşchii intercostali de la piept. 

— Un glonte! Eşti sigur că domnul de Guiche a fost rănit 
de un glonte?... strigă regele, prefăcându-se foarte surprins. 

— Vai de mine — zise Valot — atât de sigur, încât, iată, 
sire! 

Şi-i arătă regelui un glonte pe jumătate turtit. Regele îl 
privi fără să-l atingă. 

— Avea asta în piept, bietul băiat? întrebă el. 

— Nu chiar în piept. Glontele n-a pătruns acolo, ci s-a 
turtit, după cum vedeţi, fie lovindu-se de tocul pistolului, fie de 
partea dreaptă a sternului. 

— Doamne sfinte! spuse regele cu toată seriozitatea. Dar 
dumneata nu mi-ai pomenit nimic despre una ca asta, domnule 
de Manicamp! 

— Sire... 

— Ce înseamnă, spune, această născocire cu mistrețul, cu 
pânda, cu vânătoarea de noapte? Hai, vorbeşte! 

— Ah, sire... 

— Mi se pare că ai avut dreptate — zise regele întorcându- 
se către căpitanul său de muşchetari — şi că acolo a fost o 
luptă. 

Regele avea, mai mult decât oricine, acea însuşire a celor 
mari de a-i înjosi şi de a-i dezbina pe cei mici. Manicamp îi 
aruncă lui d'Artagnan o privire necruțătoare. D'Artagnan 


înţelese această privire şi nu voi să rămână sub povara acuzării. 
Făcu un pas înainte. 

— Sire — zise el — maiestatea voastră mi-a poruncit să mă 
duc să cercetez poiana din pădurea Rochin şi să-i spun, pe 
urmă, ce s-a petrecut acolo, după umila mea părere. V-am 
împărtăşit constatările mele, dar n-am rostit nici un nume. 
Maiestatea voastră, cel dintâi, a pomenit numele domnului 
conte de Guiche. 

— Bine, bine, domnule — zise regele tăios — dumneata ti- 
ai făcut datoria şi sunt mulţumit de felul cum ţi-ai îndeplinit-o; 
asta trebuie să-ţi ajungă. Dumneata însă, domnule de 
Manicamp, nu ţi-ai făcut-o pe-a dumitale, căci m-ai minţit. 

— Minţit, sire! Cuvântul e prea aspru. 

— Găseşte dumneata altul. 

— Sire, nu voi căuta altul. Am avut nefericirea de a 
displace maiestăţii voastre şi ceea ce socotesc că e mai bine 
este să primesc cu supunere dojenile pe care maiestatea 
voastră va crede de cuviinţă să mi le facă. 

— Ai dreptate, domnule, îmi displace totdeauna cineva 
care îmi ascunde adevărul. 

— Uneori, sire, nici nu-l cunoaştem. 

— Încetează de a mai minţi, altfel îţi îndoiesc pedeapsa. 

Manicamp se înclină, alb ca varul. D'Artagnan făcu încă un 
pas înainte, hotărât să intervină dacă furia crescândă a regelui 
ar fi întrecut anumite margini. 

— Domnule — continuă regele — vezi bine că e zadarnic să 
mai tăgăduieşti. Domnul de Guiche s-a bătut în duel. 

— Nu spun nu, sire şi maiestatea voastră ar fi dat dovadă 
de mărinimie dacă nu l-ar fi silit pe un gentilom să ocolească 
adevărul. 

— Silit! Cine te-a silit? 

— Sire, domnul de Guiche mi-e prieten. Maiestatea voastră 
a oprit duelul sub pedeapsa cu moartea. O minciună îmi 
salvează prietenul. Mint, deci. 

"Bun! îşi spuse d'Artagnan. lată un băiat isteţ, bravo lui!" 

— Domnule — reluă regele — în loc de a minţi, ar fi trebuit 
să-l împiedici de a se bate în duel. 

— Oh, sire, maiestatea voastră, care sunteţi gentilomul cel 
mai desăvârşit din Franţa, ştie foarte bine că noi, oamenii de 
spadă, nu l-am socotit niciodată pe domnul de Boutteville 


dezonorat fiindcă a murit în Piaţa Grevei! Ceea ce dezonorează 
este să fugi din faţa adversarului, iar nu să înfrunţi călăul. 

— Ei bine, fie — zise Ludovic al XIV-lea — vreau să-ți 
găsesc un mijloc ca să îndrepţi totul. 

— Dacă e dintre acelea care convin unui gentilom, mă voi 
folosi de el fără întârziere, sire. 

— Numele adversarului domnului de Guiche? 

"Oh, oh — îşi spuse d'Artagnan — o luăm iar ca pe vremea 
lui Ludovic al XIII-lea?..." 

— Sire!... zise Manicamp pe un ton mustrător. 

— Nu vrei să-l numeşti, aşa mi se pare — zise regele. 

— Sire, nu-l cunosc. 

"Bravo!" exclamă în sinea lui d'Artagnan. 

— Domnule de Manicamp, înmânează căpitanului spada 
dumitale! 

Manicamp se înclină cu toată graţia, îşi desprinse spada de 
la cingătoare, surâzând şi i-o întinse muşchetarului. Atunci, de 
Saint-Aignan sări repede între el şi d'Artagnan. 

— Sire — zise contele — cu îngăduinţa maiestăţii voastre. 

— Fă cum vrei — răspunse regele, mulţumit poate în 
adâncul inimii că cineva se aşeza între el şi mânia ce pusese 
stăpânire pe dânsul. 

— Manicamp, eşti un om brav şi regele va preţui conduita 
dumitale; dar, vrând să-ţi aperi prietenii, se întâmplă adesea să 
le faci mai mult rău. Manicamp, cunoşti numele de care te 
întreabă maiestatea sa? 

— E adevărat, îl cunosc. 

— Atunci spune-l. 

— Dacă ar fi trebuit să-l spun, aş fi făcut-o până acum. 

— Atunci îl voi spune eu, care nu sunt, ca dumneata, 
amestecat în această afacere. 

— Dumneata eşti liber, da; totuşi, mi se pare că... 

— Oh, fără mărinimie rău înţeleasă! Nu te voi lăsa să 
ajungi la Bastilia pentru o treabă ca asta. Vorbeşte, sau, dacă 
nu, vorbesc eu! 

Manicamp era un băiat deştept; el înţelese că făcuse tot ce 
trebuia pentru ca ceilalţi să aibă despre el o părere bună; acum 
nu-i mai rămânea decât să se menţină pe această poziţie, 
recâştigând bunele graţii ale regelui. A 

— Vorbeşte, domnule — îi spuse el lui de Saint-Aignan. În 
ce mă priveşte, am făcut tot ceea ce cugetul meu îmi îngăduia 


să fac şi cugetul meu a mers poate prea departe — adăugă el 
întorcând ochii către rege — deoarece nu s-a supus poruncilor 
maiestăţii sale; dar maiestatea sa nu va uita, sper, când va afla 
că am vrut să apăr onoarea unei femei. 

— A unei femei? întrebă regele neliniştit. 

— Da, sire. 

— O femeie a fost pricina acestui duel? 

Manicamp înclină din cap. Regele se ridică şi se apropie de 
Manicamp. 

— Dacă persoana e demnă de stima noastră — zise el — nu 
mă voi mai plânge că ai recurs la astfel de menajamente; 
dimpotrivă. 

— Sire, tot ce ţine de casa regelui, sau de casa fratelui său, 
merită stimă în ochii mei. 

— De casa fratelui meu? repetă Ludovic al XIV-lea cu un fel 
de şovăire... Pricina acestui duel este o femeie din casa fratelui 
meu? 

— Sau a Doamnei. 

— Ah, a Doamnei? 

— Da, sire. 

— Atunci această femeie?... 

— Este una dintre domnişoarele de onoare ale casei alteţei 
sale regale doamna ducesă de Orleans. 

— Pentru care s-a bătut domnul de Guiche, vrei să spui? 

— Da şi de astă dată nu mai mint. 

Ludovic făcu o mişcare plină de tulburare. 

— Domnilor — zise el întorcându-se către spectatorii 
acestei scene — fiţi buni şi retrageţi-vă o clipă; vreau să rămân 
singur cu domnul de Manicamp. Ştiu că are să-mi spună lucruri 
de mare însemnătate pentru dezvinovăţirea sa, dar nu 
îndrăzneşte s-o facă de faţă cu martori... Reia-ţi spada, domnule 
de Manicamp. 

Manicamp îşi prinse din nou spada la cingătoare. 

— Hotărât, şmecherul e plin de prezenţă de spirit — 
murmură muşchetarul luând braţul lui de Saint-Aignan şi ieşind 
împreună cu el. 

— O să se descurce — şopti acesta din urmă la urechea lui 
d'Artagnan. 

— Şi încă foarte onorabil, conte. 

Manicamp le aruncă lui de Saint-Aignan şi căpitanului o 
privire recunoscătoare, ce nu fu observată de rege. 


— Eh, eh — făcu d'Artagnan în timp ce trecea pragul uşii — 
aveam o părere proastă despre generaţia nouă. Ei bine, mă 
înşelam: tinerii aceştia au cap! 

Valot ieşi înaintea favoritului şi a căpitanului. Regele şi 
Manicamp rămaseră singuri în cabinet. 


Capitolul XXVII 


Unde d'Artagnan recunoaşte că s-a înşelat 
şi că Manicamp era cel care avea dreptate 


Regele se încredința singur, ducându-se până la uşă, că 
nimeni nu asculta, apoi se întoarse şi se aşeză nerăbdător în 
faţa interlocutorului său. 

— Aşa — zise el — acum, că suntem singuri, domnule de 
Manicamp, spune tot ce ai de spus. 

— Cu cea mai mare sinceritate, sire — răspunse tânărul. 

— Dar înainte de toate — adaugă regele — află că la nimic 
nu ţin mai mult decât la onoarea femeilor. 

— Tocmai pentru asta vă cruţam delicateţea, sire. 

— Da, acum înţeleg totul. Spui, deci, că e vorba de o 
domnişoară de onoare a cumnatei mele şi că persoana în 
chestiune, adversarul lui de Guiche, în sfârşit omul pe care nu 
vrei să-l numeşti... 

— Dar al cărui nume vi-l va spune domnul de Saint-Aignan, 
sire. 

— Da! Zici, prin urmare, că acest om a ofensat pe cineva 
din preajma Doamnei 

— Pe domnişoara de La Vallière, da, sire. 

— Ah! făcu regele ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta, şi, 
totuşi, ca şi cum această veste i-ar fi străpuns inima. Ah, 
domnişoara de La Valliere a fost jignită? 

— Nu spun chiar că a fost jignită, sire. 

— Dar, în sfârşit... 

— Spun că se vorbea despre dânsa în termeni puţin 
măgulitori. 


— În termeni puţin măgulitori, despre domnişoara de La 
Vallière! Şi nu vrei să-mi spui cine era neobrăzatul!... 

— Sire, credeam că suntem înţeleşi şi că maiestatea 
voastră a renunţat să facă din mine un denunţător. 

— Aşa e, ai dreptate — zise regele, domolindu-se. De altfel, 
voi afla cât de curând numele aceluia care va trebui să fie 
pedepsit! 

Manicamp vedea limpede că discuţia se îndrepta spre alt 
făgaş. Regele, la rândul lui, simţea că se lăsase târât cam prea 
departe. De aceea, se grăbi să adauge: 

— Şi-l voi pedepsi nu atât fiindcă e vorba de domnişoara de 
La Vallière, cu toate că o stimez în chip deosebit, ci fiindcă 
obiectul acestei gâlcevi e o femeie. Deoarece vreau să cred că 
la curtea mea femeile sunt respectate şi nimeni nu se ceartă din 
pricina lor. 

Manicamp se înclină. 

— Şi acum, spune, domnule de Manicamp — reluă regele 
— ce se vorbeşte despre domnişoara de La Vallière? 

— Maiestatea voastră nu bănuieşte nimic? 

— Eu? 

— Maiestatea voastră ştie foarte bine ce fel de glume îşi 
pot îngădui oamenii tineri. 

— S-a spus, fără îndoială, că iubeşte pe cineva — aruncă 
regele. 

— Tot ce se poate. 

— Dar domnişoara de La Vallière are dreptul să iubească 
pe cine-i place — zise regele. 

— Este tocmai ceea ce susţinea de Guiche. 

— Şi din pricina asta s-a bătut? 

— Da, sire, numai din această pricină. 

Regele roşi. 

— Şi — vorbi el — mai mult nu ştii? 

— Asupra cărui capitol, sire? 

— Asupra capitolului foarte interesant despre care vorbeşti 
acum. 

— Şi ce anume doreşte regele să afle? 

— Ei bine, de pildă numele bărbatului pe care-l iubeşte La 
Valliere şi căruia adversarul lui de Guiche îi tăgăduia dreptul de 
a iubi. 

— Sire, nu ştiu nimic, n-am auzit nimic, n-am văzut nimic; 
dar îl consider pe de Guiche un bărbat cu însuşiri alese şi dacă, 


pentru un moment, a luat locul protectorului domnişoarei de La 
Vallière este fiindcă acest protector se află prea suspus pentru 
a o apăra el însuşi pe fată. 

Aceste cuvinte erau mai mult decât străvezii, de aceea îl 
făcură pe rege să roşească din nou, însă de astă dată de 
plăcere. El îl bătu uşor pe umăr pe Manicamp. 

— Bine, bine, eşti nu numai un om de spirit, domnule de 
Manicamp, dar şi un vrednic gentilom, şi-l găsesc pe prietenul 
dumitale de Guiche un paladin întru totul pe gustul meu; ai să-i 
spui asta, nu-i aşa? 

— Aşadar, sire, maiestatea voastră mă iartă? 

— Pentru toate. 

— Şi sunt liber? 

Regele surâse şi-i întinse mâna lui Manicamp. Manicamp 
apucă această mână şi o sărută. 

— Şi apoi — adăugă regele — povesteşti minunat. 

— Eu, sire? 

— Mi-ai făcut o descriere desăvârşită a întâmplării aceleia 
a lui de Guiche. Vedeam mistrețul ieşind din pădure, vedeam 
calul prăbuşindu-se, vedeam jivina repezindu-se la călăreț. 
Dumneata nu povesteşti, dumneata pictezi. 

— Sire, îmi vine să cred că maiestatea voastră binevoieşte 
să-şi bată joc de mine — zise Manicamp. 

— Dimpotrivă — răspunse Ludovic al XIV-lea cu seriozitate 
— râd atât de puţin, domnule de Manicamp, încât vreau să 
povesteşti la toată lumea această aventură. 

— Aventura cu vânătoarea de mistreți? 

— Da, aşa cum mi-ai spus-o mie, fără să schimbi un singur 
cuvânt, înţelegi? 

— Foarte bine, sire. 

— O vei povesti? 

— Fără să pierd nici o clipă. 

— Ei bine, cheamă-l acum, dumneata însuţi, pe domnul 
d'Artagnan; sper că nu-ţi mai e teamă de el! 

— Oh, sire, atâta vreme cât sunt încredinţat de grațiile 
maiestăţii voastre faţă de mine, nu mă mai tem de nimic. 

— Cheamă-i atunci — zise regele. 

Manicamp deschise uşa. 

— Domnilor — strigă el — regele vă pofteşte. 

P'Artagnan, Saint-Aignan şi Valot se reîntoarseră în 
cabinet. 


— Domnilor — li se adresă regele — v-am chemat pentru a 
vă spune că explicaţia domnului de Manicamp m-a satisfăcut pe 
deplin. 

D'Artagnan îi aruncă lui Valot, într-o parte şi lui Saint- 
Aignan, în cealaltă, o privire care însemna: "Ei bine, nu v-am 
spus eu?" 

Regele îl conduse pe Manicamp până la uşă şi acolo îi 
spuse în şoaptă: 

— Domnul de Guiche să se îngrijească şi mai ales să se 
vindece repede; vreau să-i mulţumesc cât mai curând, în 
numele tuturor femeilor, dar îndeosebi să-l sfătuiesc să nu mai 
facă ceea ce a făcut. 

— De va trebui să moară de o sută de ori, sire, va face de o 
sută de ori acelaşi lucru, când e vorba de onoarea maiestăţii 
voastre. 

Aluzia era directă. Dar, după cum am mai spus, regelui 
Ludovic al XIV-lea îi plăceau tămâierile şi, bucuros că le 
primeşte, nu era prea pretenţios în privinţa calităţii lor. 

— Prea bine, prea bine — zise el lăsându-l pe Manicamp să 
plece — îl voi vedea eu însumi pe de Guiche şi-i voi spune să fie 
cuminte. 

Manicamp ieşi cu spatele. Atunci regele se întoarse către 
ceilalţi trei spectatori ai acestei scene. 

— Domnule d'Artagnan! zise el. 

— Sire. 

— Spune-mi, te rog, cum se face că ai putut avea privirea 
atât de tulbure, dumneata care de obicei te lauzi cu ochi atât de 
buni? 

— Eu am privirea tulbure, sire? 

— Fără îndoială. 

— Probabil că aşa este, de vreme ce maiestatea voastră o 
spune. Dar în ce privinţă tulbure, dacă îmi e îngăduit să întreb? 

— În legătură cu întâmplarea din pădurea Rochin. 

— Ah! Ah! 

— De bună seamă. Ai văzut urmele a doi cai, călcaturile a 
doi oameni, ai descoperit amănuntele unui duel. Ei bine, nimic 
din toate acestea n-a existat; nălucire curată! 

— Ah! Ah! făcu încă o dată d'Artagnan. 

— Ți s-a părut că vezi urme de cal, ţi s-a părut că a fost un 
duel. A fost lupta lui de Guiche cu mistrețul, atâta tot. Numai că 
lupta a fost lungă şi încrâncenată, aşa am impresia. 


— Ah! Ah! continuă d'Artagnan. 

— Şi când mă gândesc că am putut crede o clipă în 
asemenea eroare! Dar dumneata vorbeai cu atâta siguranţă... 

— Într-adevăr, sire, se vede treaba c-am avut orbul găinilor 
— zise d'Artagnan cu o voioşie ce-l încântă pa rege. 

— Prin urmare, recunoşti? 

— La naiba, sire, cum să nu recunosc? 

— În aşa fel, că acum vezi lucrurile...? 

— Cu totul altfel decât cum le vedeam cu o jumătate de 
ceas mai înainte. 

— Şi atribui această deosebire de a vedea...? 

— Oh, unui lucru foarte simplu, sire: acum o jumătate de 
ceas mă întorceam de la pădurea Rochin, unde n-am avut, ca să 
fac lumină în jurul meu, decât un nenorocit de felinar de la 
grajd... 

— Pe când acum...? 

— Acum am toate făcliile din cabinetul maiestăţii voastre, 
şi, pe deasupra, cei doi ochi ai regelui, care luminează ca doi 
sori. 

Regele începu să râdă, iar de Saint-Aignan izbucni în 
hohote. 

— Întocmai ca şi domnul Valot — zise d'Artagnan, luându-i 
regelui vorba din gură. El şi-a închipuit nu numai că domnul de 
Guiche ar fi fost rănit de un glonte, dar că i-a şi scos un glonte 
din piept. 

— Vai de mine! se miră Valot. Mărturisesc că... 

— Nu-i aşa că ai crezut acest lucru? îl întrebă d'Artagnan. 

— Adică nu numai că am crezut — zise Valot — dar încă şi 
acum pot să jur că aşa e. 

— Ei bine, dragă doctore, află că ai visat toate astea. 

— Am visat? 

— Rana domnului de Guiche, vis; glonţul, vis... De aceea, 
crede-mă, să nu mai vorbim despre asta. 

— Bine zis — aprobă regele. Povaţa pe care ţi-o dă domnul 
d'Artagnan e înţeleaptă. Să nu mai vorbeşti nimănui de visurile 
dumitale, domnule Valot, şi, pe cinstea mea de gentilom, n-o să- 
ţi pară rău! Bună seara, domnilor! Oh, trist lucru e o vânătoare 
de mistreți! 

— Trist lucru — repetă d'Artagnan cu glas tare — o 
vânătoare de mistreți! 


Şi repetă aceste cuvinte prin toate odăile pe unde trecu. 
Apoi ieşi din castel, ducându-l cu sine pe Valot. 

— Acum, că am rămas singuri — îi spuse regele lui de 
Saint-Aignan — cum se numeşte adversarul lui de Guiche? 

De Saint-Aignan se uită în ochii regelui. 

— Oh, nu şovăi — zise regele — ştii prea bine că voi fi silit 
să iert. 

— De Wardes — rosti de Saint-Aignan. 

— Bine. Dar, intrând repede în camera de culcare, Ludovic 
al XIV-lea zise: A ierta nu înseamnă a uita. 


Capitolul XXVIII 


E bine uneori să ai două coarde la arc 


Manicamp ieşea de la rege, foarte fericit că se descurcase 
atât de bine, când, ajungând la capătul de jos al scării şi 
trecând prin faţa unei draperii, se simţi deodată tras de 
mânecă. Întoarse capul şi o recunoscu pe Montalais, care-l 
aştepta să treacă şi care, într-un chip misterios, cu trupul 
aplecat înainte, îi spuse în şoaptă: 

— Domnule, vino repede, te rog. 

— Unde, domnişoară? întrebă Manicamp. 

— Mai întâi, un adevărat cavaler nu mi-ar fi pus această 
întrebare, el m-ar fi urmat fără să mai aibă nevoie de vreo 
explicaţie. 

— Ei bine, domnişoară — zise Manicamp — sunt gata să 
mă comport ca un adevărat cavaler. 

— Nu, e prea târziu acum, nu mai ai acelaşi merit. Vom 
merge la Doamna. Vino. 

— Ah, ah! făcu Manicamp. Ne ducem la Doamna. 

Şi o urmă pe Montalais, care alerga înaintea lui sprintenă 
ca o Galatee. "De astă dată — îşi spunea Manicamp ţinându-se 
după călăuza lui — nu cred să-mi mai meargă cu poveştile de 
vânătoare. Voi încerca totuşi şi, la nevoie... pe legea mea! la 
nevoie vom născoci altceva." Montalais gonea mereu înainte. 


"Ce obositor — gândi Manicamp — să ai în acelaşi timp nevoie 
şi de cap şi de picioare!" În sfârşit, ajunseră. 

Doamna îşi terminase toaleta de noapte: era într-un 
elegant halat de casă; dar se vedea limpede că îşi pusese 
această toaletă înainte de a fi încercat emoţiile ce-o tulburau 
încă. Acum aştepta cu o nerăbdare bătătoare la ochi. Astfel că 
Montalais şi Manicamp o găsiră în picioare, lângă uşă. La 
zgomotul paşilor lor, Doamna sărise să-i întâmpine. 

— Ah — zise ea — în sfârşit! 

— Ilată-l pe domnul de Manicamp — răspunse Montalais. 

Doamna îi făcu semn fetei să se retragă. Montalais se 
supuse. Prinţesa o urmări cu ochii, în tăcere, până când uşa se 
închise în urma ei; apoi, întorcându-se către Manicamp, 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat şi ce aud, domnule de Manicamp? E 
cineva rănit la castel? 

— Da, doamnă, din nenorocire... domnul de Guiche. 

— Da, domnul de Guiche — repetă Prinţesa. Într-adevăr, 
am auzit vorbindu-se, dar nimeni nu mi-a confirmat. Prin 
urmare e adevărat, domnului de Guiche i s-a întâmplat această 
nenorocire? 

— Chiar lui, doamnă. 

— Ştii, nu-i aşa, domnule de Manicamp — zise Prinţesa cu 
însufleţire — că duelurile nu-i sunt pe plac regelui? 

— Ştiu, doamnă; însă un duel cu o fiară sălbatică nu poate 
fi pedepsit de maiestatea sa. 

— Oh, n-o să-mi aduci jignirea de a crede că iau în serios 
povestea aceea absurdă, răspândită nu ştiu cu ce scop şi 
pretinzând că domnul de Guiche a fost rănit de un mistreţ. Nu, 
nu, domnule, adevărul e cunoscut şi, în acest moment, în afară 
de faptul că e rănit, domnul de Guiche e ameninţat să-şi piardă 
şi libertatea. 

— Vai, doamnă — zise Manicamp — o ştiu foarte bine, dar 
ce-i de făcut? 

— L-ai văzut pe maiestatea sa? 

— Da, doamnă. 

— Şi ce i-ai spus? 

— l-am povestit că domnul de Guiche s-a aşezat la pândă, 
că un mistreţ a ieşit din pădurea Rochin, că domnul de Guiche a 
tras în el, şi, în sfârşit, că fiara, furioasă, s-a năpustit asupra 


trăgătorului, ucigându-i calul şi rănindu-l pe el însuşi foarte 
grav. 

— Şi regele a crezut toate astea? 

— De la un cap la altul. 

— Oh, mă uimeşti, domnule de Manicamp, mă uimeşti 
foarte mult! 

Şi Doamna începu să se plimbe în sus şi în jos, aruncând 
din când în când câte o privire interogativă spre Manicamp, 
care rămăsese nepăsător şi fără să se mişte din locul unde se 
oprise când intrase. În cele din urmă se opri şi ea. 

— Cu toate acestea — zise Prinţesa — toată lumea e de 
acord să atribuie altă cauză acestei răni. _ 

— Şi ce cauză, doamnă? întrebă Manicamp. Îmi e îngăduit, 
fără să fiu indiscret, de a adresa această întrebare alteţei 
voastre? 

— Dumneata întrebi asta, dumneata, prietenul intim al 
domnului de Guiche? Dumneata, confidentul lui? 

— Oh, doamnă, prieten intim, da; confident însă, nu. 
Domnul de Guiche e unul din acei bărbaţi care pot avea secrete, 
care chiar au, desigur, dar nu le spun altora. De Guiche e 
discret, doamnă. 

— Ei bine, atunci, aceste secrete pe care domnul de Guiche 
le închide în inima lui, voi avea eu plăcerea să ţi le dezvălui — 
spuse Prinţesa cu ciudă — căci, în adevăr, regele ar putea să te 
întrebe a doua oară şi, dacă, în această a doua oară, ai să-i 
înşiri aceeaşi poveste ca prima dată, s-ar putea să nu se mai 
declare mulţumit. 

— Dar, doamnă, cred că alteţa voastră se înşală în privinţa 
regelui. Maiestatea sa a fost foarte mulţumită de mine, vă jur! 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, domnule de Manicamp, că 
asta dovedeşte un singur lucru şi anume că maiestatea sa se 
declară prea uşor mulţumit. 

— Mă tem că alteţa voastră greşeşte oprindu-se la această 
părere. Maiestatea sa e cunoscut ca neacceptând decât 
motivele bine întemeiate. 

— Şi crezi că-ţi va fi recunoscător pentru născocirea 
dumitale îndatoritoare, când mâine chiar va afla că domnul de 
Guiche a avut, din pricina domnului de Bragelonne, prietenul 
său, o ceartă care a degenerat în întâlnire pe teren? 


— O ceartă din pricina domnului de Bragelonne? se miră 
Manicamp cu aerul cel mai nevinovat din lume. Ce am cinstea 
să aud din gura alteţei voastre? 

— De ce te miră asta? Domnul de Guiche e supărăcios, 
mânios, se aprinde repede. 

— Eu îl socot, dimpotrivă, doamnă, pe domnul de Guiche 
foarte potolit şi un om ce nu se supără şi nu se mâniază decât 
cu motive bine întemeiate. 

— Prietenia nu e oare un motiv întemeiat? întrebă Prinţesa. 

— O, desigur, doamnă, mai ales pentru o inimă ca a lui! 

— Ei bine, domnul de Bragelonne e unul din prietenii 
domnului de Guiche; n-ai să tăgăduieşti acest lucru! 

— Un foarte bun prieten. 

— Ei bine, domnul de Guiche i-a luat apărarea domnului de 
Bragelonne şi cum domnul de Bragelonne era plecat şi nu putea 
să se bată, s-a bătut pentru dânsul. 

Manicamp prinse a zâmbi şi făcu câteva mişcări din cap şi 
din umeri ce voiau să spună: "Doamne, dacă ţineţi cu tot 
dinadinsul..." 

— Ei, hai — rosti nerăbdătoare Prinţesa — vorbeşte! 

— Eu? 

— Fireşte, e limpede că nu eşti de aceeaşi părere cu mine 
şi că ai ceva de spus. 

— Nu am de spus, doamnă, decât un singur lucru. 

— Spune-l! 

— Că nu înţeleg nimic din cele ce-mi faceţi onoarea de a-mi 
povesti. 

— Cum, nu înţelegi nimic din această ceartă a domnului de 
Guiche cu domnul de Wardes? strigă Prinţesa aproape 
mânioasă. 

Manicamp tăcu. 

— Ceartă — continuă ea — pornită de la un cuvânt mai 
mult sau mai puţin răutăcios şi mai mult sau mai puţin 
întemeiat, rostit pe seama virtuţii unei anumite femei? 

— Ah, al unei anumite femei! Asta e altceva — zise 
Manicamp. 

— Începi să înţelegi, nu-i aşa? 

— Alteța voastră mă va ierta, dar nu îndrăznesc... 

— Nu îndrăzneşti? zise Doamna scoasă din fire. Ei bine, 
aşteaptă, atunci am să îndrăznesc eu! 


— Doamnă, doamnă! strigă Manicamp, ca şi cum s-ar fi 
îngrozit. Luaţi seama la cele ce aveţi de gând să spuneţi! 

— Ah, se pare că, dacă aş fi bărbat, te-ai bate cu mine în 
duel, în ciuda edictelor maiestăţii sale, aşa cum domnul de 
Guiche s-a bătut cu domnul de Wardes şi asta pentru virtutea 
domnişoarei de La Valliere. 

— A domnişoarei de La Vallière! exclamă Manicamp, 
făcând o săritură subită, ca şi cum ar fi fost la o sută de leghe 
departe de a se aştepta să audă pronunţându-se acest nume. 

— Oh, ce-ai păţit, domnule de Manicamp, de sări aşa? zise 
Doamna cu ironie în glas. Ai oare neobrăzarea de a te îndoi, 
dumneata, de această virtute? 

— Dar nu e vorba pentru nimic în lume, în toate acestea, 
despre virtutea domnişoarei de La Vallière, doamnă ! 

— Cum, când doi bărbaţi îşi crapă testele pentru o femeie, 
dumneata spui că n-are nici un amestec în toate astea şi că nu e 
câtuşi de puţin vorba de ea? Ah, domnule de Manicamp, nu te 
credeam un atât de bun curtean! 

— Iertare, iertare, doamnă — protestă tânărul — dar iată 
că ne depărtăm de subiect. Dumneavoastră îmi faceţi cinstea de 
a-mi vorbi o limbă, iar eu, pe cât mi se pare, vă vorbesc alta. 

— Poftim? 

— Iertare, am crezut a înţelege că alteţa voastră voia să-mi 
spună că domnii de Guiche şi de Wardes s-au bătut pentru 
domnişoara de La Vallière. 

— Ei da! 

— Pentru domnişoara de La Vallière, nu-i aşa? stărui 
Manicamp. 

— Eh, Doamne, nu spun că domnul de Guiche se ocupă 
personal de domnişoara de La Vallière; se ocupă prin procură. 

— Prin procură? 

— Haide, haide, nu face la nesfârşit pe omul surprins. 
Toată lumea ştie că domnul de Bragelonne e logodnicul 
domnişoarei de La Vallière şi că, plecând la Londra într-o 
misiune pe care regele i-a încredinţat-o, el l-a însărcinat pe 
prietenul său, domnul de Guiche, de a veghea asupra acestei 
interesante persoane. 

— Ah, nu mai spun nimic. Alteța voastră este informată. 

— De totul, te previn. 

Manicamp începu să râdă, lucru ce-o înfurie pe Prinţesă, 
care, după cum se ştie, nu avea o fire prea îngăduitoare. 


— Doamnă — reluă discretul Manicamp, înclinându-se în 
faţa Prințesei — să înmormântăm această afacere, care nu va fi 
niciodată limpezită. 

— Oh, în privinţa asta nu mai e nimic de făcut, întrucât 
totul este foarte limpede. Regele va afla că de Guiche a luat 
apărarea acestei micuţe aventuriere care îşi dă aere de mare 
doamnă; el va mai afla că domnul de Bragelonne, numindu-l ca 
paznic permanent al grădinii Hesperidelor pe prietenul său, 
domnul de Guiche, acesta i-a dat peste mână marchizului de 
Wardes, care voia să culeagă mărul de aur din pom. Dar nu 
trebuie să uiţi, domnule de Manicamp, dumneata, care le ştii pe 
toate, că şi regele râvneşte, la rândul lui, la această faimoasă 
comoară şi că s-ar putea să-i poarte pică domnului de Guiche 
pentru faptul de a se fi instituit apărătorul ei. Acum eşti 
lămurit, mai ai nevoie de vreo altă părere? Vorbeşte, întreabă. 

— Nu, doamnă, nu; nu vreau să ştiu nimic mai mult decât 
atât. 

— Află totuşi, fiindcă trebuie să ştii asta, domnule de 
Manicamp, află că indignarea maiestăţii sale va fi urmată de 
efecte cumplite. La prinții cu o fire cum este aceea a regelui, 
mânia răscolită de dragoste e un adevărat uragan. 

— Pe care alteţa voastră îl va potoli, doamnă. 

— Eu? strigă Prinţesa cu un gest de violentă ironie. Eu? 
Dar în ce calitate? 

— Pentru că nu vă plac nedreptăţile, doamnă. 

— Şi ar fi o nedreptate, după părerea dumitale, să-l 
împiedic pe rege de a-şi vedea de iubirile sale? 

— Veţi interveni, totuşi, în favoarea lui de Guiche. 

— Ei, de astă dată eşti nebun, domnule — zise Prinţesa pe 
un ton plin de semeţie. 

— Dimpotrivă, doamnă, sunt în cea mai perfectă stare 
mintală, şi, o repet, îl veţi apăra pe domnul de Guiche în faţa 
regelui. 

— Eu? 

— Da. 

— Şi cum asta? 

— Deoarece cauza domnului de Guiche e şi cauza alteţei 
voastre, doamnă — zise încet, dar cu aprindere Manicamp, ai 
cărui ochi prinseră a străluci. 

— Ce vrei să spui? 


— Spun, doamnă, că mă surprinde să văd cum alteţa 
voastră n-a bănuit un pretext în numele domnişoarei de La 
Vallière, pe care şi-a propus să-l apere domnul de Guiche, în 
locul domnului de Bragelonne, plecat. 

— Un pretext? 

— Da. 

— Dar ce fel de pretext? repetă Prinţesa, bâlbâindu-se şi 
uitându-se ţintă în ochii lui Manicamp. 

— Cred, doamnă — zise tânărul — că am vorbit destul, 
presupun, pentru a o îndupleca pe alteţa voastră să nu-l mai 
învinovăţească în faţa regelui pe acest biet de Guiche, asupra 
căruia s-ar putea abate toate duşmăniile pe care le urzeşte o 
anumită partidă, foarte deosebită de a voastră. 

— Vrei să spui, dimpotrivă, mi se pare, că toţi aceia care n- 
o iubesc pe domnişoara de La Vallière şi poate chiar unii dintre 
aceia care o iubesc, se vor năpusti asupra contelui? 

— Oh, doamnă, duceţi oare atât de departe îndărătnicia şi 
nu vreţi să vă aplecaţi deloc urechea la vorbele unui prieten 
devotat? Trebuie oare să-mi iau riscul de a vă displăcea, trebuie 
oare să numesc, fără voia mea, persoana care a fost adevărata 
cauză a acestui duel? 

— Persoana? spuse Doamna, aprinzându-se la faţă. 

— Trebuie oare — continuă Manicamp — să vă spun cât de 
supărat, de furios, de indignat este bietul de Guiche din pricina 
celor ce se spun despre această persoană? Trebuie oare să vă 
amintesc, dacă dumneavoastră nu vreţi să o recunoaşteţi şi 
dacă pe mine respectul mă împiedică să o numesc, trebuie oare 
să vă amintesc scenele pe care Domnul le-a avut cu milordul de 
Buckingham din pricina acestei persoane şi toate insinuările ce 
s-au făcut în legătură cu izgonirea ducelui? Trebuie oare să vă 
arăt grija contelui de a menaja, de a apăra, de a nu-i displăcea 
persoanei pentru care el trăieşte, pentru care el respiră? Ei 
bine, o voi face şi când vă voi reaminti toate acestea poate că 
veţi înţelege de ce contele, la capătul răbdării, hărțuit mai de 
mult de către de Wardes, la cel dintâi cuvânt necuviincios pe 
care acesta l-a rostit pe seama persoanei în cauză, a luat foc şi 
nu s-a mai gândit decât la răzbunare. 

Prinţesa îşi ascunse faţa în palme. _ 

— Domnule! Domnule! strigă ea. Iți dai seama ce spui şi 
cui i te adresezi? 


— Atunci, doamnă — reluă Manicamp ca şi cum nici n-ar fi 
auzit exclamaţiile Prințesei — nimic nu vă va mai surprinde, nici 
furia contelui de a provoca acest duel, nici admirabila lui 
precauţie de a-l abate pe un teren unde să nu atingă cu nimic 
interesele alteţei voastre. În asta constă mai ales marele lui 
merit şi desăvârşita lui îndrăzneală; iar dacă persoana pentru 
care de fapt contele de Guiche s-a bătut şi şi-a vărsat sângele îi 
datorează vreo recunoştinţă sărmanului rănit, asta este nu 
pentru sângele pe care el l-a pierdut, nu pentru durerea pe care 
o îndură, ci pentru tot ceea ce a făcut spre a păstra neîntinată o 
onoare la care ţine mai mult decât la a lui însuşi. 

— Oh! exclamă Doamna, ca şi cum ar fi fost singură în 
încăpere. Oh, să fi fost oare cu adevărat din cauza mea? 

Manicamp răsuflă uşurat; izbândea, în sfârşit, după mare 
trudă; putea să răsufle în voie. Doamna, la rândul ei, rămase 
câteva clipe adâncită într-o îngândurare apăsătoare. 

I se ghicea tulburarea după zvâcnetul încordat al pieptului, 
după înceţoşarea ochilor, după felul cum îşi apăsa neîncetat 
mâna pe inimă. Dar, la ea, cochetăria nu era o pasiune stearpă; 
era, dimpotrivă, o flacără ce-şi căuta hrana şi o găsea. 

— Atunci — rosti încet — contele a îndatorat două 
persoane în acelaşi timp, căci domnul de Bragelonne îi 
datorează şi el o mare recunoştinţă domnului de Guiche, cu atât 
mai mare cu cât, pretutindeni şi totdeauna, domnişoara de La 
Vallière va trece drept persoana apărată de acest generos 
ocrotitor. 

Manicamp înţelese că în inima Prințesei mai rămânea încă 
o urmă de îndoială şi spiritul lui se îndârji în faţa acestei 
rezistenţe. 

— Grozav serviciu, ce să spun — rosti el — i-a făcut 
domnişoarei de La Vallière! Grozav serviciu i-a făcut şi 
domnului de Bragelonne! Duelul acesta a stârnit o zarvă ce 
întunecă pe jumătate cinstea bietei copile, o zarvă ce-l va pune 
fără doar şi poate în conflict cu vicontele. Urmează de aici că 
focurile de pistol ale domnului de Wardes au avut trei rezultate 
în loc de unul: a zdrobit cinstea unei femei, fericirea unui 
bărbat şi totodată — cine ştie? — l-a rănit de moarte pe unul 
dintre cei mai vrednici gentilomi ai Franţei. Ah, doamnă, logica 
voastră e cât se poate de rece: ea osândeşte totdeauna, nu iartă 
niciodată. 


Ultimele cuvinte ale lui Manicamp clătinară ultima îndoială 
ce mai dăinuia încă nu în inima, ci în spiritul Doamnei. Nu mai 
era o prinţesă plină de scrupule, sau o femeie frământată de 
bănuieli, ci o inimă care simţea răceala adâncă a unei răni. 

— Rănit de moarte! murmură ea cu o voce înăbuşită. Oh, 
domnule de Manicamp, aşa ai spus, rănit de moarte, nu? 

Manicamp nu răspunse decât printr-un suspin amarnic. 

— Prin urmare, zici că bietul conte a căpătat o rană 
primejdioasă? stărui Prinţesa. 

— Eh, doamnă, are o mână zdrobită şi un glonte în piept. 

— Doamne Dumnezeule! strigă Prinţesa cuprinsă de 
înfiorare. Dar e groaznic, domnule de Manicamp! O mână 
zdrobită, spui? Un glonte în piept? Dumnezeule! Şi asta a făcut- 
o nemernicul acela, asasinul acela de de Wardes? Hotărât, cerul 
nu e drept! 

Manicamp părea în prada unei mari tulburări. Într-adevăr, 
cheltuise multă energie în ultima parte a pledoariei lui. Cât 
despre Doamna, ea nu mai era în stare să ţină măsura; căci la 
ea, când vorbea pasiunea, nici mânia, nici simpatia, nimic nu-i 
mai putea înfrâna pornirile. 

Prinţesa se apropie de Manicamp, care se lăsase să cadă 
într-un jilt, ca şi cum durerea ar fi fost o scuză destul de 
puternică pentru a săvârşi o încălcare a legilor etichetei. 

— Domnule — zise ea apucându-l de mână — spune-mi 
adevărul. 

Manicamp ridică faţa. 

— Domnul de Guiche — adăugă Doamna — e în primejdie 
de moarte? 

— De două ori, doamnă — răspunse el. Mai întâi, din 
pricina hemoragiei ce s-a declarat în urma ruperii unei artere 
de la mână; pe urmă, din pricina rănii de la piept, care, aceasta 
cel puţin e temerea medicului, se pare că a atins un organ 
esenţial. 

— Atunci, s-ar putea să moară? 

— Să moară, da, doamnă şi fără să fi avut măcar 
mângâierea de a şti că alteţa voastră a luat cunoştinţă de 
devotamentul său. 

— Îi vei vorbi dumneata despre asta. 

— Eu? 

— Da; nu eşti prietenul lui? 


— Eu? O, nu, doamnă, eu nu-i voi spune domnului de 
Guiche, dacă nenorocitul va mai fi în stare să mă audă, eu nu-i 
voi spune decât ceea ce am văzut, adică toată cruzimea 
dumneavoastră faţă de el. 

— Domnule, oh, nu! Nu vei săvârşi această barbarie! 

— O, ba da, doamnă, îi voi spune adevărul. Căci, la urma 
urmei, natura e puternică la un om de vârsta lui, medicii sunt 
savanţi şi dacă, printr-o întâmplare, bietul conte va supravieţui 
rănilor sale, n-aş vrea ca el să fie expus să moară din pricina 
durerilor inimii, după ce va fi scăpat de acelea ale trupului. 

Cu aceste cuvinte, Manicamp se ridică şi, cu un respect 
adânc, părea că ar cere să se retragă. 

— Cel puţin, domnule — zise Prinţesa, oprindu-l cu un aer 
rugător — fii bun şi spune-mi în ce stare se găseşte bolnavul? 
Ce doctor îl îngrijeşte? 

— Se simte foarte rău, doamnă — asta în ce priveşte starea 
lui. Cât despre medic, e îngrijit de însuşi medicul maiestăţii 
sale, domnul Valot. Acesta, de altfel, e asistat de un confrate al 
lui, la care a fost dus de la început domnul de Guiche. 

— Cum, nu se află la castel? se miră Doamna. 

— Vai, doamnă, sărmanul era într-o stare atât de gravă, 
încât n-a mai putut fi adus până aici. 

— Dă-mi adresa, domnule — zise Prinţesa cu nerăbdare — 
voi trimite să mi se aducă veşti despre el. 

— Strada Feurre; o casă de cărămidă, cu obloane albe. 
Numele medicului e înscris pe poartă. 

— Dumneata te reîntorci acum lângă rănit, domnule de 
Manicamp? 

— Da, doamnă. 

— Atunci, vei avea bunăvoința să-mi faci un serviciu? 

— Sunt la ordinele alteţei voastre. 

— Fă ceea ce voiai să faci, întoarce-te lângă domnul de 
Guiche, îndepărtează-i pe toţi de acolo, apoi fii bun şi retrage-te 
şi dumneata. 

— Doamnă... 

— Să nu pierdem timpul cu explicaţii de prisos. Atâta îţi 
cer; nu vedea în asta altceva decât ceea ce este, nu cere alte 
lămuriri decât ceea ce-ţi cer. Voi trimite acolo pe una din 
femeile mele, două poate, dată fiind ora înaintată şi n-aş vrea ca 
ele să te vadă, sau, ca să fiu sinceră, n-aş vrea ca dumneata să 


le vezi: sunt scrupule pe care trebuie să le înţelegi, mai ales 
dumneata, domnule de Manicamp, care pricepi totul. 

— Oh, doamnă, foarte bine! Pot chiar să fac mai mult, să 
merg înaintea mesagerelor voastre; ăsta va fi în acelaşi timp un 
mijloc de a le arăta cu mai multă siguranţă calea şi de a le 
proteja, dacă întâmplarea ar face, contra oricărei probabilităţi, 
să aibă nevoie de ajutor. 

— Şi apoi prin acest mijloc, îndeosebi, ele vor putea intra 
fără nici o greutate, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, doamnă, căci, mergând înaintea lor, voi 
înlătura orice greutăţi, dacă întâmplarea ar face ca ele să 
existe. 

— Ei bine, du-te, du-te, domnule de Manicamp şi aşteaptă 
la capătul scării. 

— Mă duc, doamnă. 

— Stai puţin. 

Manicamp se opri. 

— Când vei auzi coborând două femei, să ieşi şi să 
porneşti, fără a întoarce capul, pe drumul ce duce la bietul 
conte. 

— Dar dacă, din întâmplare, vor cobori alte persoane, iar 
eu mă voi înşela asupra lor? 

— Vor bate uşor de trei ori din palme. 

— Da, doamnă. 

— Acum pleacă 

Manicamp se întoarse, salută pentru ultima oară şi ieşi cu 
inima plină de bucurie. El ştia foarte bine că prezenţa Doamnei 
era cel mai bun balsam pentru rănile bolnavului. 

Nu trecu un sfert de ceas şi scârţâitul unei uşi care se 
deschise şi se închise cu mare precauţie ajunse până la el. Apoi 
auzi paşi uşori coborând scara; apoi cele trei bătăi din palme, 
adică semnul convenit. leşi numaidecât şi, credincios 
cuvântului dat, se îndreptă, fără să-şi întoarcă faţa, străbătând 
străzile din Fontainebleau, spre locuinţa medicului. 


Capitolul XXIX 


Domnul Malicorne, arhivar al Regatului 
Franţei 


Două femei, înfăşurate în mantiile lor şi cu ochii ascunşi 
sub măşti de catifea neagră, păşeau cu mare sfială pe urmele 
lui Manicamp. 

La primul etaj, în dosul perdelelor de damasc roşu, licărea 
dulcea lumină a unei lămpi aşezate pe o măsuţă de noapte. La 
celălalt capăt al aceleiaşi odăi, într-un pat cu coloane răsucite, 
înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se strecura 
lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul sprijinit pe 
două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; şuviţele lungi 
de păr, inelate şi răspândite pe pernă, acopereau în 
neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale tânărului. Se 
simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete al acestei camere. 

De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul 
din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le trimite pe 
cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în universul 
nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se zăreau pe 
podelele odăii. 

Manicamp urcă scara în mare grabă; abia când ajunse în 
prag se opri, împinse uşa încet, îşi vâri capul în cameră şi, 
văzând că totul era în linişte, se apropie în vârful picioarelor de 
jilţul înalt de piele, mobilă rămasă de pe vremea domniei lui 
Henric al IV-lea, şi, observând că îngrijitoarea bolnavului 
adormise, o trezi şi o rugă să treacă în odaia alăturată. Apoi, în 
picioare lângă pat, rămase o clipă nemişcat, întrebându-se dacă 
trebuia să-i trezească pe de Guiche pentru a-i împărtăşi vestea 
cea bună. Dar cum în dosul draperiei de la uşă începuse să se 
audă foşnetul mătăsos al rochiilor şi răsuflarea întretăiată a 
însoţitoarelor sale, văzând chiar această draperie mişcându-se a 
nerăbdare, se strecură de-a lungul patului şi o urmă pe 
îngrijitoare în odaia alăturată. Atunci, chiar în clipa când el 
dispărea, draperia se ridică şi cele două femei intrară în camera 
din care Manicamp abia ieşise. Aceea care intră prima îi făcu 
însoţitoarei sale un gest poruncitor care o ţintui pe un scăunel 
lângă uşă. Pe urmă se îndreptă cu paşi hotărâți spre pat, trase 
perdelele pe vergeaua de fier şi le răsuci în sul la căpătâiul 
bolnavului. Ea văzu atunci chipul palid al contelui; îi văzu mâna 
dreaptă înfăşurată într-o pânză de-o albeaţă orbitoare, întinsă 
pe cuvertura cu înflorituri simple ce acoperea o parte a acestui 


pat de suferinţă. Se cutremură când zări o picătură de sânge 
înroşind tot mai mult acea bucată de pânză. 

Pieptul alb al tânărului era descoperit, ca şi cum răcoarea 
nopţii l-ar fi ajutat să respire astfel cu mai multă uşurinţă. O 
fâşie de pânză ţinea legată rana, în jurul căreia se lărgea un 
cerc vânăt de sânge scurs. Un suspin adânc se desprinse de pe 
buzele tinerei femei. Se sprijini de stâlpul patului şi privi, prin 
crăpăturile măştii sale, acest dureros spectacol. O răsuflare 
grea, stridentă, se strecura, ca un horcăit al morţii, printre 
dinţii încleştaţi ai contelui. Femeia mascată apucă mâna stângă 
a rănitului. Această mână frigea ca un cărbune aprins. Dar, în 
clipa când ea fu atinsă de mâna rece a femeii, înrâurirea acestei 
răceli fu atât de puternică, încât de Guiche deschise ochii şi 
încercă să revină la viaţă, însufleţindu-şi privirea. Primul lucru 
pe care-l zări fu năluca ce stătea rezemată de stâlpul patului 
său. La văzul ei, ochii i se măriră, dar fără ca spiritul să-l ajute 
să înţeleagă ceva. Atunci femeia făcu un semn către 
însoţitoarea ei, care rămăsese lângă uşă; fără îndoială, aceasta 
cunoştea lecţia, deoarece, cu o voce limpede şi gravă, fără pic 
de şovăială, rosti următoarele cuvinte: 

— Domnule conte, alteţa sa regală Doamna vrea să ştie 
cum suportaţi durerile acestei răni şi vă împărtăşeşte prin gura 
mea regretul pe care-l încearcă ştiindu-vă suferind. 

La cuvântul Doamna, de Guiche tresări; el nu văzuse încă 
persoana al cărei glas îl auzise. Îşi îndreptă deci privirea spre 
punctul de unde venea această voce. Dar, întrucât mâna cea 
rece nu-l părăsise, îşi reîntoarse ochii spre năluca nemişcată de 
lângă patul său. 

— Dumneavoastră îmi vorbiţi, doamnă — întrebă el cu glas 
stins — sau împreună cu dumneavoastră mai e şi altcineva în 
această cameră? 

— Da — răspunse fantoma cu o voce foarte înceată şi 
lăsându-şi capul în jos. 

— Ei bine — zise rănitul cu mare greutate — mulţumesc. 
Spuneţi-i Doamnei că nu-mi pare rău că mor, dacă dânsa şi-a 
reamintit de mine. 

La cuvintele nu-mi pare rău că mor, rostite de un 
muribund, femeia mascată nu-şi mai putu stăpâni lacrimile ce i 
se prelingeau pe sub mască şi-i apărură pe obraji acolo unde 
masca nu-i mai acoperea. De Guiche, dacă ar fi fost mai stăpân 


pe simţurile lui, le-ar fi văzut rostogolindu-se ca nişte perle 
scânteietoare şi căzând pe patul său. 

Femeia, uitând că are mască, îşi duse mâna la ochi, pentru 
a şi-i şterge, dar dând cu degetele de catifeaua rece şi 
supărătoare, smulse cu furie masca de la ochi şi o aruncă pe 
duşumea. La această înfăţişare neaşteptată, ce părea că se 
desprinde dintr-un nor, de Guiche scoase un strigăt şi întinse 
braţele spre ea. Dar cuvintele i se stinseră pe buze, după cum 
toate puterile i se sleiseră în vine. Mâna lui dreaptă, care 
urmase impulsul voinţei sale fără să ţină seama de tăria 
efortului, mâna lui dreaptă recăzu pe pat şi, numaidecât, fâşia 
aceea de pânză albă se înroşi de o pată şi mai mare încă. Dar în 
acest timp, ochii ţânărului suferind se închideau şi se 
deschideau mereu, ca şi cum ar fi început lupta cu îngerul 
neînfrânt al morţii. Apoi, după câteva mişcări neputincioase, 
capul îi recăzu nemişcat pe pernă. Atâta doar că, în loc de palid, 
acum se făcuse alb ca varul. 

Femeia se sperie; dar, de data aceasta, împotriva 
obişnuinţei, groaza o îmbărbătă. Se aplecă deasupra tânărului, 
sorbind cu răsuflarea ei faţa aceasta rece şi fără nici o culoare, 
pe care aproape o atingea; apoi depuse o sărutare grăbită pe 
mâna stângă a lui de Guiche, care, zguduit ca de o descărcare 
electrică, se trezi pentru a doua oară, deschise ochii mari, 
pierduţi şi recăzu într-un leşin adânc. 

— Să mergem — îi spuse ea însoţitoarei sale — să mergem, 
nu mai putem rămâne prea mult aici: mi-e teamă să nu fac vreo 
nebunie. 

— Doamnă, doamnă, alteţa voastră a uitat masca — o 
preveni grijulie însoţitoarea. 

— Ia-o dumneata — răspunse stăpâna ei, pornind în neştire 
pe scară. 

Şi cum poarta de la stradă rămăsese întredeschisă, cele 
două păsări uşurele se strecurară prin această deschizătură şi, 
cu mersul lor iute, ajunseră repede la castel. 

Una dintre cele două femei urcă până în apartamentul 
Doamnei şi dispăru acolo. Cealaltă intră în apartamentul 
domnişoarelor de onoare, adică la parter. Ajunsă în camera sa, 
aceasta din urmă se aşeză la o masă şi, fără a mai sta să 
răsufle, scrise în grabă următorul bileţel: 


"Astă-seară DOAMNA s-a dus să-l vadă pe de Guiche. Totul 
merge de minune în partea mea. Vezi de a ta şi nu uita să arzi 
această bucată de hârtie." 


Apoi îndoi scrisoarea, dându-i o formă alungită şi, ieşind 
din cameră, cu foarte multă precauţie, străbătu coridorul care 
ducea la corpul de serviciu al gentilomilor Domnului. Acolo se 
opri în faţa unei uşi, sub care, după ce bătu uşor de două ori în 
ea, vâri bileţelul şi fugi. Pe urmă, întorcându-se în camera ei, 
avu grijă să facă să dispară orice urmă ce i-ar fi putut trăda 
ieşirea şi scrierea acelui bileţel. In mijlocul grijii ce-o preocupa, 
în scopul pe care l-am arătat, ea zări pe masă masca Doamnei, 
pe care o luase cu dânsa, urmând ordinul stăpânei sale, dar 
uitând să i-o dea înapoi. 

— Oh, oh — zise ea — să nu uit să fac mâine ceea ce am 
uitat să fac astăzi. 

Apucă masca de capătul ei de catifea şi, simţindu-şi 
degetul cel mare umed, se uită la el. Era nu numai umed, dar 
roşu. Masca, atunci când fusese aruncată, căzuse într-una din 
acele pete de sânge care, am spus mai înainte, erau întinse pe 
podea, şi, din exteriorul negru ce venise din întâmplare în 
atingere cu el, sângele pătrunsese în partea dinăuntru şi 
înroşise căptuşeala de mătase albă. 

— Oh, oh! zise  Montalais, căci cititorii noştri au 
recunoscut-o desigur după toate mişcările pe care le-am 
descris. Oh, oh! Nu-i voi mai da înapoi această mască, ea a 
devenit nespus de prețioasă acum. 

Şi, ridicându-se, alergă spre un scrin de lemn de arțar, în 
care îşi ţinea închise mai multe lucruri de toaletă şi de 
parfumerie. 

— Nu, nu aici — se răzgândi ea — o asemenea pradă nu 
trebuie aruncată oriunde, la voia întâmplării. Apoi, după o clipă 
de tăcere şi cu un zâmbet ce era numai al ei, Montalais adăugă: 
Frumoasă mască pătată de sângele acestui viteaz cavaler, tu 
trebuie să stai în altă parte, alături de scrisorile domnişoarei de 
La Valliere, alături de scrisorile lui Raoul, alături de întreaga 
această colecţie amoroasă, în sfârşit, care va face într-o zi 
istoria Franţei şi istoria regalității. Vei intra în mâinile lui 
Malicorne — continuă nebunatica fată râzând, în timp ce începe 
să se dezbrace — ale acestui vrednic domn Malicorne — mai 
spuse ea suflând în lumânare — care crede că nu e decât 


intendent al apartamentului Domnului, dar pe care eu îl fac 
arhivar şi istoriograf al casei Burbonilor şi al celor mai bune 
case din regat. Să se mai plângă şi acum, dacă îndrăzneşte, 
acest urâcios de Malicorne! 

Apoi trase perdelele la pat şi adormi. 


Capitolul XXX 


Călătoria 


A doua zi, când fusese hotărâtă plecarea, regele, la 
ceasurile unsprezece fix, cobori, împreună cu reginele şi cu 
Doamna, scara cea mare, pentru a lua loc în trăsura sa, la care 
erau înhămaţi şase cai ce băteau nerăbdători din copite. 

Toată curtea aştepta în rondul din curtea castelului, în 
haine de călătorie: şi era un minunat spectacol această 
îngrămădire de cai înşăuaţi, de trăsuri gata de drum, de bărbaţi 
şi de femei în jurul cărora se mişcau ofiţerii, valeţii şi pajii de la 
palat. 

Regele se urcă în trăsura sa, împreună cu cele două 
regine. Doamna făcu la fel, împreună cu Domnul. Domnişoarele 
de onoare le urmară exemplul şi luară loc, două câte două, în 
trăsurile ce le fuseseră destinate. 

Trăsura regelui porni în frunte, după ea venea aceea a 
Doamnei, apoi urmau celelalte, după etichetă. 

Vremea era călduroasă; o subţire adiere de vânt, care se 
crezuse în cursul dimineţii că va fi destul de puternică pentru a 
răcori văzduhul, fu repede înăbuşită de soarele ascuns între 
nori şi nu se mai simţea, în zăduful uşor ce se ridica de la 
pământ, decât ca o boare fierbinte ce stârnea un praf mărunt şi- 
i lovea în faţă pe călătorii grăbiţi să ajungă la ţintă. 

Doamna fu cea dintâi care se plânse de căldură. Domnul îi 
răspunse răsturnându-se pe canapeaua trăsurii, ca un om gata 
să leşine şi se stropi cu ape şi parfumuri, scoțând mereu 
suspine şi oftaturi prelungi. Atunci Doamna îi spuse cu aerul ei 
cel mai amabil: 


— Într-adevăr, domnule, credeam că vei fi atât de galant, 
încât, pe căldura aceasta îmi vei lăsa trăsura numai mie, iar 
domnia ta vei face drumul călare. 

— Călare! strigă Prinţul cu un accent de groază ce lăsa să 
se vadă cât de departe era de a adera la acest plan ciudat. 
Călare! Dar nu te gândeşti, doamnă, că toată pielea mea s-ar 
duce bucăţică cu bucăţică, în contact cu această văpaie 
pârdalnică? 

Doamna începu să râdă. 

— Vei lua umbrela mea — zise ea. 

— Dar osteneala de a o ţine? răspunse Domnul cu cea mai 
desăvârşită candoare. De altfel, nici nu am cal. 

— Cum nu ai cal! replică Prinţesa, care, dacă nu putea să 
rămână singură, avea cel puţin satisfacția să-şi înţepe soţul. Te 
înşeli, domnule, căci văd colo murgul favorit al domniei tale. 

— Calul meu murg? zise Prinţul încercând să facă spre 
portieră o mişcare ce-i ceru atâta trudă, încât n-o îndeplini 
decât pe jumătate şi se grăbi să-şi reia poziţia nemişcată. 

— Da — răspunse Doamna — calul domniei tale, pe care-l 
duce de frâu domnul de Malicorne. 

— Bietul animal — zise Prinţul — cât trebuie să-i fie de 
cald! 

Şi, rostind aceste cuvinte, închise ochii, asemenea unui 
muribund gata să-şi dea sufletul. Doamna, la rândul ei, se trânti 
moleşită în celălalt colţ al trăsurii, închizând şi ea ochii, dar nu 
ca să doarmă, ci pentru a-şi depăna în voie gândurile. 

În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, 
întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, încerca 
acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători care, fără să- 
şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc mereu să vadă 
obiectul dubit, apoi se retrag, mulţumiţi doar pe jumătate, fără 
să-şi dea seama că n-au făcut decât să-şi aţâţe şi mai mult 
necruţătoarea lor sete. 

Regele, mergând în frunte, după cum am spus, nu putea, 
de la locul său, să vadă trăsurile doamnelor şi domnişoarelor de 
onoare, care veneau în urma tuturor. Trebuia, apoi, să 
răspundă nesfârşitelor întrebări ale reginei celei tinere, care, 
fericită că-l avea alături pe scumpul ei soț, cum spunea fără a 
mai ţine seama de eticheta regală, îl învăluia cu toată dragostea 
sa, îl copleşea cu atenţiile sale, de teamă să nu se apropie 
cineva şi să i-l răpească, sau să nu-i vie lui pofta s-o părăsească. 


Ana de Austria, căreia de nimic nu-i păsa în momentul 
acela, decât de junghiurile surde ce-o înţepau din când în când 
sub sân, Ana de Austria căuta să pară voioasă şi, cu toate că 
ghicea frământarea regelui, îi prelungea cu răutate parcă 
supliciul, reluând pe neaşteptate convorbirea tocmai în clipele 
când regele, adâncit în el însuşi, se pregătea să mângâie în 
gând iubirea lui tainică. 

Toate acestea, atenţiile călduţe ale reginei, cicăleala Anei 
de Austria, sfârşiră prin a deveni de nesuportat pentru rege, 
care nu mai ştia cum să-şi stăpânească pasiunile inimii. Se 
plânse mai întâi de căldură: era o pregătire pentru alte tânguiri. 
O făcu însă cu destulă îndemânare pentru ca Maria-Tereza să 
nu bănuiască unde tintea el. Luând deci de bune cele spuse de 
Ludovic, regina începu să-i facă vânt cu penele sale de strut. 
Dar căldura odată alungată, regele se plânse de dureri de 
pântece şi de furnicări în picioare şi, cum tocmai atunci trăsura 
se opri pentru a schimba caii, regina întrebă: 

— Vrei să coborâm puţin împreună? Şi mie mi-au amorţit 
picioarele. Vom face câţiva paşi pe jos, apoi, când ne vor ajunge 
din urmă trăsurile, ne vom urca din nou la locurile noastre. 

Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl supune 
pe cel ce-o înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de 
gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici un 
prilej să se înfurie. Oricum, regele nu putu să refuze; primi 
deci, cobori, dădu braţul reginei şi făcură împreună câţiva paşi, 
în timp ce se schimbară caii. Mergând astfel pe jos, îşi arunca 
privirea cu un fel de invidie către curtenii ce aveau fericirea să 
facă drumul călare. Regina înţelese repede că plimbarea pe jos 
îi plăcea tot atât de puţin regelui ca şi călătoria în trăsură. Ceru 
deci să-şi reia locul în cupeu. Regele o conduse până la scara 
trăsurii, dar el nu se urcă împreună cu dânsa. Făcu trei paşi 
înapoi şi căută, în şirul de caleşti, să o vadă pe aceea care-l 
interesa atât de mult. 

La portiera celei de a şasea trăsuri se zărea chipul alb al 
domnişoarei de La Vallière. Cum regele, oprit în loc, se 
complăcea în gândurile lui fără să observe că totul era gata şi 
că nu-l aşteptau decât pe el, auzi deodată, la trei paşi, un glas 
care i se adresa cu mult respect. Era domnul de Malicorne, în 
costum de scutier, ţinând sub braţul stâng frâurile a doi cai. 

— Maiestatea voastră doreşte un cal? întrebă el. 


— Un cal? Ai adus cumva vreunul din caii mei? zise regele 
încercând să-l recunoască pe acest gentilom a cărui înfăţişare 
nu-i era încă destul de familiară. 

— Sire — răspunse Malicorne — am cel puţin un cal ce 
poate sta la dispoziţia maiestăţii voastre. 

Şi Malicorne arătă calul murg al Domnului pe care-l văzuse 
mai înainte Doamna. Animalul era superb şi împodobit cu cele 
mai frumoase valtrapuri. 

— Dar acesta nu este unul din caii mei, domnule — zise 
regele. 

— Sire, e un cal din grajdurile alteţei sale regale. Dar 
alteţa sa regală nu merge călare când e prea cald. 

Regele nu spuse nimic, dar se apropie repede de calul ce 
bătea pământul cu copitele. Malicorne făcu o mişcare ca să-i 
ţină scara; maiestatea sa fu dintr-o săritură în şa. 

Regăsindu-şi voioşia datorită acestui noroc neaşteptat, 
Ludovic alergă surâzând la trăsura reginelor, care-l aşteptau, 
şi, cu tot aerul nemulţumit al Mariei-Tereza, el zise: 

— Ah, iată că am găsit acest cal şi mă folosesc de el. Mă 
înăbuşeam în trăsură. La revedere, doamnele mele! 

Apoi, aplecându-se cu graţie pe coama rotunjită a bidiviului 
său, dispăru într-o secundă. 

Ana de Austria scoase capul pe uşa trăsurii, pentru a-l 
urmări cu privirea; regele nu se depărtase prea mult, căci, 
ajungând în dreptul celei de a şasea trăsuri, îşi struni calul şi îşi 
scoase pălăria. Aici, o salută pe La Valliere, care, văzându-l, 
lăsă să-i scape o exclamaţie de surpriză, în timp ce se roşi toată 
de plăcere. 

Montalais, care se afla în celălalt colţ al trăsurii, îl salută 
pe rege cu o plecăciune adâncă din cap. Apoi, ca femeie 
înţeleaptă, se prefăcu a admira peisajul şi se retrase şi mai mult 
în colţul ei, la stânga. 

Convorbirea dintre rege şi La Vallière începu ca orice 
convorbire dintre îndrăgostiţi, mai întâi prin priviri grăitoare, 
apoi prin câteva cuvinte fără un sens deosebit. Regele îi spuse 
cât de cald îi fusese în trăsură şi că apariţia unui cal căzuse ca 
o adevărată binefacere. 


— Iar binefăcătorul — adăugă el — e un om cât se poate de 
inteligent, căci mi-a ghicit gândurile. Acum, am o singură 
dorinţă, de a şti cine este gentilomul care şi-a slujit cu atâta 
pricepere regele, scăpându-l de cruda plictiseală în care se afla. 

Montalais, în timpul acestui schimb de cuvinte, care de la 
început îi atrăsese atenţia, veni din nou mai în faţă şi se aşeză 
în aşa fel, încât să poată întâlni privirea regelui la sfârşitul 
frazei sale. Rezultatul fu că, regele privind şi spre ea şi spre La 
Vallière pe când punea întrebarea, Montalais putu să creadă că 
regele i se adresa ei şi, prin urmare, se simţi îndreptăţită să 
răspundă. Ceea ce şi făcu. 

— Sire, calul pe care călăreşte maiestatea voastră e unul 
din caii Domnului, pe care-l ducea de frâu unul dintre 
gentilomii alteţei sale regale. 

— Şi cum se numeşte acest gentilom, rogu-te, domnişoară? 

— Domnul de Malicorne, sire. Numele făcu efectul 
obişnuit. 

— Malicorne? repetă regele zâmbind. 

— Da, sire — răspunse Aure. Priviţi, este călăreţul care 
galopează aici, la stânga mea. 

Şi-l arătă, într-adevăr, pe Malicorne al nostru, care, cu un 
aer fericit, galopa lângă portiera din stânga, ştiind foarte bine 
că se vorbea despre dânsul în acel moment, dar fără să întoarcă 
de loc capul, ca şi cum ar fi fost surd şi mut. 

— Da, acesta este — zise regele — îmi amintesc chipul lui 
şi-i voi ţine minte numele. 

Şi regele o privi cu multă tandreţe pe La Vallière. 

Aure nu mai avea altceva de făcut; aruncase în joc numele 
lui Malicorne; terenul pe care căzuse era bun; acum nu-i mai 
rămânea decât să lase numele să încolţească şi apoi 
evenimentele să-i aducă roadele. Drept urmare, se ghemui 
iarăşi în colţul ei, de unde putea să-i facă domnului de 
Malicorne atâtea semne îmbucurătoare câte ar fi vrut, deoarece 
domnul de Malicorne avusese fericirea de a fi pe placul regelui. 
Şi Montalais nu pierdu prilejul. Iar Malicorne, cu auzul lui fin şi 
cu ochiul său isteţ, prinse din zbor aceste cuvinte: 

— Totul merge bine! 

Cuvinte însoţite de o mimică ce părea că transmite o 
sărutare. 

— Din păcate, domnişoară — zise în cele din urmă regele 
— iată că libertatea de la ţară va înceta; serviciul dumitale pe 


lângă Doamna va fi de aici încolo mai riguros şi nu ne vom 
putea vedea aşa de uşor. 

— Maiestatea voastră ţine prea mult la Doamna — 
răspunse Louise — pentru a nu-i face din timp în timp câte o 
vizită; şi când maiestatea voastră va trece prin cameră... 

— Ah — rosti regele cu o voce caldă ce cobora la fiecare 
vorbă — a ne zări din treacăt nu înseamnă a ne vedea, deşi 
pentru dumneata se pare că e destul şi atât. 

Louise nu răspunse nimic; un suspin îi năpădi inima, dar ea 
şi-l înăbuşi în piept. 

— Ai o mare putere de stăpânire — zise atunci regele. La 
Vallière zâmbi cu tristeţe. 

— Foloseşte această putere în iubire — adăugă el — şi-l voi 
lăuda pe Dumnezeu că te-a înzestrat cu ea. 

La Vallière continuă să tacă, dar îşi ridică spre rege o 
privire încărcată de dragoste. În acea clipă, ca şi cum ar fi fost 
sfâşiat de această privire arzătoare, Ludovic îşi trecu mâna 
peste frunte şi, îmboldindu-şi calul cu genunchii, îl făcu să 
treacă vreo câţiva paşi mai înainte. Ea, lăsându-se pe spate, cu 
ochii pe jumătate închişi, îl învăluia cu privirea pe acest frumos 
cavaler, ale cărui pene de la pălărie unduiau în bătaia vântului: 
admira braţele lui îndoite cu graţie, piciorul subţire şi nervos 
strângând coapsele calului, rotunjimea tâmplelor sale acoperite 
de minunate bucle inelate ce se desfăceau uneori în fluturări 
largi, lăsând să i se vadă o ureche trandafirie şi încântătoare. In 
sfârşit, iubea, biata copilă şi se lăsa în vraja iubirii ei. 

După câteva clipe, regele reveni lângă ea. 

— Oh — zise el — nu simţi oare că tăcerea dumitale îmi 
străpunge inima? Oh, domnişoară, cât de nemiloasă trebuie să 
fii atunci când te-ai hotărât să-ţi întorci ochii de la cineva; şi 
apoi te văd nestatornică... Oricum, oricum, mă tem de această 
dragoste adâncă pe care ţi-o port. 

— Oh, sire, vă înşelaţi — răspunse La Vallière. Când voi 
iubi pe cineva, va fi pentru toată viaţa. 

— Când vei iubi! rosti regele cu un accent apăsat. Cum, nu 
iubeşti încă pe nimeni? 

Ea îşi ascunse faţa în palme. 

— Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? zise regele. 
Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar cochetă? 
Vezi? Oh, Doamne, Doamne! 

— Oh, nu! făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu! 


— Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi 
pentru mine? 

— Oh, totdeauna, sire! 

— Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc 
inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide? 

— Nu, oh, nu! 

— Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub 
semnul jurământului, adică sub ocrotirea lui Dumnezeu, tot 
ceea ce îmi stârneşte inima şi dragostea. Promite-mi sau, mai 
degrabă, jură-mi, jură-mi că, dacă în această viaţă pe care o 
vom începe, viaţă plină de sacrificii, de taine, de dureri, viaţă 
bogată în piedici şi în înţelesuri greşite, jură-mi că dacă ne vom 
fi înşelat, dacă nu ne vom fi înţeles pe deplin, că dacă vom fi 
păcătuit cu ceva unul faţă de altul — şi asta e o adevărată crimă 
în dragoste, Louise... 

Ea tresări până în adâncul sufletului: era prima dată când 
îşi auzea numele rostit astfel de către regescul ei iubit. Cât 
despre Ludovic, el îşi scoase mănuşa şi întinse braţul pe 
fereastra trăsurii. 

— Jură-mi — continuă regele — că, în toate neînțelegerile 
noastre, niciodată, oricât de departe am fi unul de altul, 
niciodată nu vom lăsa să treacă o noapte fără ca, în cearta 
noastră o vizită, sau cel puţin un mesaj din partea unuia dintre 
noi să nu aducă celuilalt mângâierea şi liniştea. 

La Vallière apucă în mâinile ei reci mâna arzătoare a 
iubitului ei şi o strânse uşor, până când o mişcare a calului, 
speriat de roata ce se învârtea lângă picioarele lui, o smulse din 
această fericire. Jurase. 

— Întorceţi-vă, sire — murmură ea — întorceţi-vă lângă 
regina. Presimt o furtună acolo, o furtună ce-mi ameninţă 
fericirea. 

Ludovic se supuse, o salută pe domnişoara de Montalais şi 
porni în galop pentru a ajunge din urmă trăsura reginelor. În 
trecere îl zări pe Domnul dormind. Doamna nu dormea însă. Ea 
îi spuse regelui, din mersul trăsurii: 

— Ce cal frumos, sire!... Nu cumva e calul murg al 
Domnului? 

Cât despre regina cea tânără, ea nu rosti decât aceste 
cuvinte: 

— Te simţi mai bine, scumpul meu sire? 


Capitolul XXXI 


Trium-Feminat 


Ajuns la Paris, regele se duse la consiliu şi lucră acolo o 
bună parte din zi. Regina rămase la dânsa cu regina-mamă şi 
izbucni în lacrimi numaidecât după ce se despărţise de rege. 

— Ah, mamă — zise ca — regele nu mă mai iubeşte. Ce voi 
deveni, Dumnezeule? 

— Un soţ iubeşte totdeauna o femeie ca dumneata, draga 
mea — răspunse Ana de Austria. 

— Dar va veni un timp, mamă, când el va iubi altă femeie 
în locul meu. 

— Ce înţelegi prin a iubi? 

— Oh, să te gândeşti totdeauna la cineva, să doreşti s-o 
vezi mereu pe acea persoană. 

— Şi ai observat cumva — zise Ana de Austria — că regele 
face astfel de lucruri? 

— Nu, doamnă — răspunse regina cea tânără, şovăind. 

— Ei, vezi, Maria? 

— Însă, mamă, recunoşti că regele mă neglijează. 

— Regele, fiica mea, aparţine întregului său regat. 

— Tocmai de aceea nu-mi mai aparţine mie; tocmai de 
aceea mă voi vedea, cum s-au văzut atâtea regine, părăsită, 
uitată, în timp ce dragostea, gloria şi onorurile vor fi pentru 
altele, oh, mamă, regele e atât de frumos! Câte femei îi vor 
spune că-l iubesc, câte îl vor iubi chiar! 

— Rareori femeile iubesc un bărbat în persoana unui rege. 
Dar dacă se va întâmpla aşa ceva şi mă îndoiesc, mai bine e să 
doreşti, Maria, ca aceste femei să-l iubească cu adevărat pe 
soţul dumitale. Mai întâi, dragostea unei amante e un element 
de tulburare rapidă a dragostei amantului şi apoi, din pricina 
dragostei sale, amanta pierde orice putere de stăpânire asupra 
amantului, de la care nu doreşte nici măreție, nici bogăţie, ci 
numai dragoste. Doreşte, dar, ca regele să nu iubească şi ca 
amanta lui să iubească oricât de mult. 

— Oh, mamă, câtă putere îţi dă o dragoste adâncă! 


— Şi mai spui că eşti părăsită. 

— E adevărat, e adevărat, nu mai ştiu ce spun. E, totuşi, un 
mare chin, mamă, pe care nu-l voi putea înfrânge. 

— Ce chin? 

— Gândul că şi-ar găsi o altă iubire, că ar avea o altă 
căsnicie alături de a noastră; gândul că şi-ar găsi o familie 
lângă o altă femeie. Oh, dacă aş afla vreodată că regele are 
Copii... aş muri! 

— Maria! Maria! rosti regina-mamă cu un zâmbet, apucând 
mâna tinerei regine. Ține minte vorba pe care ţi-o voi spune eu 
şi care să-ţi servească totdeauna ca o consolare: regele nu 
poate avea un Delfin fără dumneata, câtă vreme dumneata poţi 
avea fără el. 

La aceste cuvinte, însoţite de un expresiv hohot de râs, 
regina-mamă îşi părăsi nora, pentru a se duce s-o întâmpine pe 
Doamna, a cărei sosire în marele cabinet îi fusese anunţată de 
un paj. 

Doamna abia avusese răgaz să se dezbrace. Apăruse cu 
una din acele fizionomii răscolite, care trădează un plan a cărui 
îndeplinire aţâţă şi al cărui rezultat nelinişteşte. 

— Veneam să întreb — zise ea — dacă maiestăţile voastre 
simt vreo oboseală după mica noastră călătorie. 

— Nici una — răspunse regina-mamă. 

— Puțin — adaugă Maria-Tereza. 

— Eu, doamnele mele, am fost mai ales foarte neliniştită. 

— Neliniştită, de ce? întrebă Ana de Austria. 

— Din pricina oboselii ce-l va ajunge pe rege după atâta 
galopare pe cal. 

— Ei, asta-i face bine regelui. 

— Şi i-am dat chiar eu acest sfat — zise Maria-lereza 
schimbându-se la faţă. 

Doamna nu răspunse nimic la asta, decât că unul din acele 
surâsuri ce-i erau proprii numai ei îi înflori pe buze fără să 
treacă pe restul chipului. Apoi, schimbând numaidecât firul 
convorbirii: 

— Am regăsit Parisul întru totul la fel ca Parisul pe care-l 
lăsasem: aceleaşi intrigi, aceleaşi urzeli, aceleaşi cochetării. 

— Intrigi?... Ce intrigi? întrebă regina-mamă. 

— Se vorbeşte mult pe seama domnului Fouquet şi a 
doamnei Plessis-Belliere. 


— Care e a zecea mie poveste la rând — replică regina- 
mamă. Dar urzelile, rogu-te? 

— Avem, după cât se pare, neînţelegeri cu Olanda. 

— În ce privinţă? 

— Domnul îmi vorbea despre întâmplarea aceea cu 
medaliile. 

— Ah — interveni regina cea tânără — medaliile bătute în 
Olanda... pe care se vede un nor ce umbreşte soarele regelui. 
Greşeşti numind asta o urzeală, e o insultă. 

— Ce merită disprețul şi regele o va dispreţui — adăugă 
regina-mamă. Dar pomeneai şi de cochetării. Nu cumva vrei să 
vorbeşti de doamna de Olonne? 

— Nu, nu; mă voi opri la ceva mai apropiat de noi. 

— Casa de usted ( "Casa dumneavoastră") — şopti regina- 
mamă, fără să-şi mişte buzele, la urechea nurorii sale. 

Doamna nu auzi nimic şi continuă: 

— Aţi aflat vestea cea groaznică? 

— Oh, da, rănirea domnului de Guiche. 

— Şi o puneţi, ca toată lumea, pe seama unei întâmplări de 
vânătoare? 

— Ei, da — rostiră amândouă reginele, de astă dată 
interesate. 

Doamna se apropie cu un pas. 

— Un duel — zise ea încet. 

— Ah! făcu încruntată Ana de Austria, în urechile căreia 
suna atât de urât acest cuvânt duel, interzis în Franţa încă de 
pe vremea când domnea ea. 

— Un duel nenorocit, care era să-l coste pe Domnul doi 
dintre cei mai buni prieteni ai lui, iar pe rege doi buni slujitori. 

— Şi din ce s-a pornit acest duel? întrebă regina cea 
tânără, îmboldită de un instinct tainic. 

— Cochetării — răspunse triumfător Doamna. Aceşti domni 
s-au luat la harţă în legătură cu virtutea unei anumite femei: 
unul a găsit că Pallas nu era nimic pe lângă ea, celălalt a 
pretins că această femeie se comporta ca Venus ispitindu-l pe 
Marte, şi, credeţi-mă, aceşti domni s-au bătut ca Hector cu 
Ahile. 

— Venus ispitindu-l pe Marte? îşi spuse încet regina cea 
tânără, fără a îndrăzni să aprofundeze alegoria. 

— Şi cine-i această femeie? întrebă pe un ton tăios Ana de 
Austria. Ai spus, mi se pare, o doamna de onoare. 


— Am spus eu asta? făcu Doamna. 

— Da. Mi se pare că te-am auzit rostindu-i şi numele. 

— Ştiţi oare că o femeie de soiul ăsta e o pacoste pentru o 
casă regală? 

— Domnişoara de La Valliere! rosti regina-mamă. 

— Doamne, da, mititica aceea urâtă. 

— Dar o credeam logodită cu un gentilom care nu e nici 
domnul de Guiche, nici domnul de Wardes, presupun. 

— Se poate, doamnă. 

Regina cea tânără luă o tapiserie pe care începu să o 
desfacă, silindu-se să pară cât mai liniştită, deşi tremurul 
degetelor o dădea de gol. 

— Şi ce spuneai de Venus şi de Marte? urmă regina-mamă. 
Există oare şi vreun Marte? 

— Aşa se laudă ea. 

— Se laudă ea cu asta? 

— De aici s-a stârnit şi lupta celor doi. 

— Domnul de Guiche a susţinut cauza lui Marte? 

— Da, se înţelege, ca un bun slujitor. 

— Ca un bun slujitor! strigă tânăra regină, uitând de 
rezerva sa şi dând drumul geloziei. Slujitorul cui? 

— Marte — răspunse Doamna — neputând fi apărat decât 
în dauna acestei Venus, domnul de Guiche a susţinut 
desăvârşita nevinovăție a lui Marte, afirmând fără îndoială că 
Venus se laudă susţinând contrariul. 

— Şi domnul de Wardes — întrebă liniştită Ana de Austria 
— răspândea zvonul că Venus avea dreptate? 

"Ah, de Wardes — gândi în sinea ei Doamna — vei plăti 
scump această rană făcută celui mai nobil dintre oameni!" Şi 
începu să-şi arunce asupra lui de Wardes toată înverşunarea sa, 
plătind astfel datoria rănitului, cât şi a ei însăşi, cu 
încredințarea că va aduce în viitor ruina duşmanului ei. Spuse 
atât de multe, încât lui Manicamp, dacă ar fi fost de faţă, i-ar fi 
părut rău că-şi ajutase atât de bine prietenul, deoarece de aici 
nu putea urma decât ruina acestui nenorocit duşman. 

— În toate astea — zise Ana de Austria — eu nu văd decât 
un rău, care este această La Vallière. 

Regina cea tânără îşi reluă lucrul fără să dea nici un semn 
de tulburare. Doamna asculta. 

— Nu eşti de aceeaşi părere? o întrebă Ana de Austria. Nu 
crezi că ea a fost adevărata pricină a acestei zâzanii şi a luptei? 


Doamna răspunse printr-un gest care nu era nici afirmaţie, 
nici negaţie. 

— Atunci nu mai înţeleg de loc ce voiai să-mi spui 
pomenind de primejdia ce rezultă din cochetărie — reluă Ana 
de Austria. 

— E adevărat — se grăbi să explice Doamna — că dacă 
tânăra persoană n-ar fi fost cochetă, Marte n-ar fi băgat-o în 
seamă. 

Acest cuvânt Marte făcu să i se roşească o clipă obrajii 
tinerei regine; dar ea îşi văzu mai departe de lucrul început. 

— Nu vreau ca la curtea mea bărbaţii să se înarmeze astfel 
unii împotriva altora — zise cu oarecare trufie Ana de Austria. 
Aceste obiceiuri au fost poate de folos într-o vreme când 
nobilimea, fiind divizată, nu avea alt mijloc de apropiere decât 
galanteria. Atunci, femeile, domnind singure, aveau privilegiul 
de a menţine valoarea gentilomilor prin dese duelări. Astăzi 
însă, slavă Domnului, nu e decât un singur stăpân în Franţa. 
Acestui stăpân i se cuvin toate gândurile şi toate puterile. Nu 
voi îngădui ca fiului meu să i se smulgă vreunul dintre slujitorii 
lui. Şi se întoarse către regina cea tânără. Ce putem face cu 
această La Valliere? întrebă ea. 

— La Valliere? zise regina, arătându-se surprinsă. Nu 
cunosc acest nume. 

Şi răspunsul fu însoţit de unul din acele surâsuri îngheţate 
ce se poartă numai pe buzele regale. Doamna era ea însăşi o 
mare prinţesă, mare prin spirit, prin naştere, prin orgoliu; 
totuşi, greutatea acestui răspuns o zdrobi; se văzu silită să 
aştepte o clipă, spre a-şi reveni. 

— Este una dintre domnişoarele mele de onoare — 
răspunse apoi cu o înclinare a capului. 

— Atunci — replică Maria-lereza pe acelaşi ton — asta te 
priveşte pe dumneata, soră... nu pe noi. 

— lartă-mă — reluă Ana de Austria — mă priveşte şi pe 
mine. Şi înţeleg foarte bine — urmă ea aruncându-i Doamnei o 
privire cu subînţeles — înţeleg pentru ce Doamna mi-a spus 
ceea ce mi-a spus. 

— Tot ceea ce rosteşte gura voastră, doamnă — zise 
prinţesa engleză — porneşte din însuşi glasul înţelepciunii. 

— Trimiţând-o pe această fată înapoi în provincia ei — zise 
Maria-Tereza cu blândeţe — i se va face acolo o pensie. 

— Din caseta mea? strigă Doamna cu aprindere. 


— Nu, nu, doamnă — o întrerupse Ana de Austria — fără 
izbucniri, dacă nu te superi. Regelui nu-i place să se vorbească 
rău despre femei. Toate astea, dacă nu te superi, să rămână în 
familie. Doamnă, fiţi bună şi chemaţi-o aici pe această fată. 
Dumneata, copila mea, fii bună şi te retrage câteva clipe la 
dumneata. 

Rugăminţile bătrânei regine erau ordine. Maria-Tereza se 
ridică şi trecu în apartamentul ei, iar Doamna trimise un paj să 
o cheme pe La Vallière. 


Capitolul XXXII 


Prima ceartă 


La Vallière intră la regina-mamă fără să-i treacă pentru 
nimic în lume prin minte că împotriva ei se pusese la cale un 
complot primejdios. Credea că fusese chemată în legătură cu 
serviciul ei şi niciodată regina-mamă nu fusese aspră cu ea în 
astfel de împrejurări. De altfel, neţinând direct de autoritatea 
Anei de Austria, nu putea să aibă cu dânsa decât legături 
oficiale, cărora propria ei bunăvoință şi rangul augustei 
Prinţese o îndemnau să le acorde cea mai mare grijă. Înaintă 
deci spre regina-mamă cu acel surâs dulce şi blând ce 
constituia principala trăsătură a frumuseţii sale. Dar cum nu 
îndrăznea să se apropie prea mult, Ana de Austria îi făcu semn 
să vină până la jilţul ei. În clipa aceea intră Doamna şi, cu un 
aer cât se poate de liniştit, se aşeză lângă soacra ei, reluând 
lucrul pe care-l întrerupsese Maria-Tereza. 

La Vallière, în loc de ordinul pe care se aştepta să-l 
primească numaidecât, observă aceste pregătiri şi cercetă 
curioasă, dacă nu chiar cu nelinişte, chipurile celor două 
Prinţese. 

Ana stătea pe gânduri. Doamna păstra o aparenţă de 
nepăsare ce-ar fi îngrijorat pe unele persoane mai slabe de 
înger. 

— Domnişoară — rosti deodată regina-mamă, fără a se 
gândi să-şi îndulcească accentul spaniol, ceea ce obişnuia să 


facă totdeauna, afară de momentele când era furioasă — vino să 
stăm puţin de vorbă despre dumneata, pentru că toată lumea 
vorbeşte despre dumneata. 

— Despre mine? exclamă La Vallière pălind. 

— Te prefaci că nu ştii, frumoaso... Ai aflat de duelul dintre 
domnul de Guiche şi domnul de Wardes? 

— Doamne sfinte! Doamnă, zvonul acesta a ajuns ieri până 
la mine — răspunse La Vallière împreunându-şi mâinile. 

— Şi nu-l cunoşteai mai dinainte, acest zvon? 

— Pentru ce să-l fi cunoscut, doamnă? 

— Pentru că doi bărbaţi nu se bat niciodată fără un motiv 
şi dumneata trebuie să cunoşti motivele neînţelegerii dintre cei 
doi adversari. 

— N-am ştiut absolut nimic, doamnă. 

— E un mijloc de apărare cam banal să tăgăduieşti cu 
încăpățânare şi dumneata, care eşti o fată deşteaptă, 
domnişoară, ar trebui să te fereşti de banalităţi. Caută altceva. 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, maiestatea voastră mă 
îngrozeşte cu acest aer îngheţat. Să am oare nenorocul de a-mi 
fi atras dizgraţia voastră? 

Doamna începu să râdă. La Valliere o privi cu un aer uluit. 
Ana reluă: 

— Dizgraţia mea!... Să-ţi atragi dizgraţia mea! Dar nu-ţi dai 
seama, domnişoară de La Vallière? Pentru ca cineva să-şi 
atragă dizgraţia mea, ar trebui ca acea persoană să mă 
preocupe! Nu mă gândesc la dumneata decât fiindcă se 
vorbeşte puţin cam mult despre dumneata şi mie, personal, nu- 
mi place să se vorbească despre domnişoarele de onoare de la 
curtea mea. 

— Maiestatea voastră îmi face cinstea să mi-o spună — 
replică La Vallière speriată — dar nu înţeleg întrucât s-ar putea 
vorbi despre mine. 

— Ei bine, am să te lămuresc eu. Domnul de Guiche se zice 
că ţi-ar fi luat apărarea. 

— Mie? 

— Dumitale însăţi. E vorba de un cavaler şi frumoaselor 
aventuriere le place când cavalerii ridică lancea pentru ele. Eu 
urăsc terenurile de luptă şi, prin urmare, urăsc mai ales 
aventurile, aşa că... bagă-ţi bine în cap! 


La Vallière îngenunche la picioarele reginei, care-i întoarse 
spatele. Întinse braţele spre Doamna, care-i râse în nas. Un 
simţământ de mândrie o făcu să se ridice. 

— Doamnelor — zise ea — am întrebat ce crimă am 
săvârşit; maiestatea voastră trebuie să mi-o spună, dar observ 
că maiestatea voastră mă osândeşte înainte de a-mi fi dat 
putinţa să mă explic. 

— Eh — strigă Ana de Austria — frumoase fraze, doamnă, 
frumoase simţăminte, nimic de zis! E o infantă această copilă, 
una din pretendentele la marele Cirus... o comoară de dragoste 
şi de cuvinte eroice. Se vede, frumoasa mea, că ne-am şlefuit 
spiritul în contactul cu capetele încoronate! 

La Vallière se simţi muşcată de inimă; deveni nu numai 
palidă, dar albă ca un crin şi parcă toate puterile o părăsiră. 

— Voiam să-ţi spun — interveni cu dispreţ regina — că, 
dacă vei continua să nutreşti astfel de sentimente, înseamnă să 
ne umileşti, pe noi, femeile, în aşa măsură, încât să ne ruşinăm 
de a ne mai afla în preajma dumitale. Fii modestă, domnişoară. 
Dar, ce-am auzit? Eşti logodită, nu-i aşa? 

La Valliere îşi apăsa inima pe care o nouă lovitură i-o sfâşie 
şi mai tare. 

— Răspunde când ţi se vorbeşte. 

— Da, doamnă. Cu un gentilom. 

— Care se numeşte? 

— Domnul viconte de Bragelonne. 

— Ştii că ăsta e un adevărat noroc pentru dumneata, 
domnişoară şi că, fără avere, fără poziţie... fără mari farmece 
personale, ar trebui să binecuvântezi cerul care ţi-a deschis un 
asemenea viitor? 

La Vallière nu răspunse nimic. 

— Unde e acum acest viconte de Bragelonne? întrebă 
iarăşi regina. 

— În Anglia — răspunse Doamna — unde vestea despre 
succesele domnişoarei nu va întârzia să-i parvină. 

— O, cerule! murmură La Vallière, deznădăjduită. 

— Ei bine, domnişoară — zise Ana de Austria — vom pune 
să fie adus înapoi acest tânăr şi vei fi trimisă undeva împreună 
cu el. Dacă eşti de altă părere, căci fetele au vederi bizare, 
încrede-te în mine, te voi îndrepta pe calea cea bună; am făcut 
acest lucru pentru fete mai prejos ca dumneata. 

La Vallière nu mai auzea nimic. Nemiloasa regină adăugă: 


— Te voi trimite singură într-un loc unde vei putea 
cumpăni în linişte. Cumpănirea potoleşte clocotul sângelui; ea 
împrăştie toate nălucirile tinereţii. Presupun că m-ai înţeles, 
da? 

— Doamnă! Doamnă! 

— Nici un cuvânt! 

— Doamnă, sunt nevinovată de tot ceea ce maiestatea 
voastră poate să presupună. Doamnă, priviţi-mi deznădejdea. 
Iubesc, respect atât de mult pe maiestatea voastră! 

— Atât ar mai trebui, să nu mă respecţi — spuse regina cu 
o rece ironie în glas. Atât ar mai trebui, să nu fii nevinovată. Îţi 
închipui cumva că m-aş mulţumi să mă opresc aici, dacă ai fi 
săvârşit greşeala? 

— Oh, doamnă, dar mă ucideţi! 

— Fără scene de comedie, te rog, sau voi lua asupră-mi 
deznodământul. Haide, întoarce-te la dumneata şi lecţia mea să- 
ti fie de învăţătură! 

— Doamnă — se adresă La Vallière ducesei de Orleans, 
apucându-i mâinile — rugaţi-vă pentru mine, dumneavoastră 
care sunteţi atât de bună. 

— Eu? răspunse aceasta cu o voioşie jignitoare. Eu, 
bună?... Ah, domnişoară, gândeşte-te la ceea ce spui! 

Şi, cu o mişcare bruscă, aruncă mâna tinerei fete. Aceasta, 
în loc să leşine, aşa cum se puteau aştepta cele două Prinţese 
văzând paloarea şi lacrimile ei, îşi recăpătă deodată calmul şi 
demnitatea; făcu o reverență adâncă şi ieşi. 

— Ei bine — zise Ana de Austria către Doamna — crezi că 
se va cuminţi? 

— Mă îndoiesc de firile blânde şi răbdătoare — răspunse 
Doamna. Nimic nu poate fi mai îndrăzneţ ca o inimă 
răbdătoare, nimic nu poate fi mai sigur de sine ca o fire blândă. 

— Te încredinţez că acum se va gândi bine înainte de a-şi 
ridica ochii la zeul Marte. 

— Afară numai dacă nu se va sluji de scutul lui — replică 
Doamna. 

O privire mândră a reginei-mame fu răspunsul la această 
observaţie, care nu era lipsită de tâlc şi cele două femei, 
aproape sigure de victoria lor, se duseră s-o întâlnească pe 
Maria-Tereza, care le aştepta fără să-şi trădeze nerăbdarea. 

Erau atunci ceasurile şase şi jumătate dinspre seară şi 
regele îşi lua gustarea. Nu pierdu nici o clipă: odată gustarea 


terminată şi treburile încheiate, îl apucă pe de Saint-Aignan de 
braţ şi-i porunci să-l conducă la apartamentul domnişoarei de 
La Vallière. Curteanul făcu un mare semn de nedumerire. 

— Ei bine, ce? răspunse regele. E un obicei pe care vreau 
să-l introduc şi ca să introduci un obicei, trebuie să începi 
odată. 

— Dar, sire, apartamentul fetelor e aici, ca o lampă 
aprinsă: toată lumea îi vede pe cei ce intră şi pe cei ce ies. Mi 
se pare că un pretext... Acesta, de pildă... 

— Să vedem. 

— Dacă maiestatea voastră va voi să aştepte până când 
Doamna se va retrage la dânsa. 

— Fără pretexte! Fără aşteptări! Destul cu ascunzişurile, 
cu misterele! Nu văd de ce regele Franţei s-ar dezonora 
întreţinând legături cu o fată de spirit. Afurisit să fie cel ce se 
gândeşte la rău! 

— Sire, sire, maiestatea voastră îmi va ierta stăruința... 

— Vorbeşte. 

— Şi regina? 

— Ai dreptate! Ai dreptate! Vreau ca regina să fie 
totdeauna respectată. Ei bine, mă voi duce numai astă-seară la 
domnişoara de La Vallière, apoi, după aceea, voi ţine seama de 
toate pretextele tale. Mâine, vom vedea; astă-seară n-am timp. 

De Saint-Aignan nu răspunse nimic; cobori scara înaintea 
regelui şi străbătu curţile cu o ruşine pe care n-o putea şterge 
nici măcar această mare cinste de a-i sluji de călăuză regelui. Şi 
asta din pricină că de Saint-Aignan voia să rămână nepătat în 
faţa Doamnei şi a celor două regine. Din pricină că nu voia să-i 
displacă nici domnişoarei de La Vallière şi că, pentru a face 
atâtea lucruri frumoase, era greu să nu se lovească de unele 
piedici. Căci ferestrele tinerei regine, ale reginei-mame şi chiar 
acelea ale Doamnei dădeau toate spre curtea fetelor. A fi văzut 
conducându-l pe rege însemna s-o rupă cu trei mari prințese, cu 
trei femei în care îşi putea pune toată încrederea, pentru slaba 
nădejde în efemera putere a unei metrese. 

Acest nenorocit de Saint-Aignan, care avusese atâta curaj 
ca s-o ocrotească pe La Vallière pe aleea de copaci sau în 
parcul de la Fontainebleau, nu se mai simţea în stare de nimic 
la lumina zilei: îi găsea mii de cusururi acestei fete şi ardea de 
dorinţa de a i le împărtăşi regelui. 


În sfârşit, chinul lui ajunse la capăt: curţile fură străbătute. 
Nici o perdea nu se mişcă, nici o fereastră nu se deschise. 
Regele mergea cât putea de repede: mai întâi din cauza 
nerăbdării lui, apoi din cauza lungilor picioare ale lui de Saint- 
Aignan, care-l preceda. În faţa uşii, de Saint-Aignan voi să 
dispară, dar regele îl opri. Era o atenţie de care curteanul ar fi 
vrut tare mult să scape. Trebui să-l urmeze pe Ludovic până la 
domnişoara de La Vallière. 

La sosirea monarhului, tânăra fată tocmai îşi ştergea ochii 
de lacrimi; se grăbi să-şi ascundă plânsul, dar regele observă. O 
întrebă ca un îndrăgostit dornic să afle totul, stărui chiar. 

— N-am nimic, sire — zise ea. 

— Totuşi plângeai. 

— Oh, nu, sire! 

— Priveşte, de Saint-Aignan, mă înşel eu? 

De Saint-Aignan trebui să răspundă; se simţea însă foarte 
încurcat. 

— Oricum, ai ochii roşii, domnişoară — zise regele. 

— Din pricina prafului de pe drum, sire. 

— Ei nu, nu! Nu ai nici aerul acela de mulţumire care te 
face atât de frumoasă şi de atrăgătoare. Şi nu vrei să te uiţi la 
mine. 

— Sire! 

— Ba, ce spun! Te fereşti chiar să-mi întâlneşti privirea! 

Într-adevăr, ea întoarse faţa în altă parte. 

— Dar, în numele cerului, ce s-a întâmplat? întrebă 
Ludovic, al cărui sânge începu să clocotească în vine. 

— Vă spun încă o dată, nimic, sire; şi sunt gata să dovedesc 
maiestăţii voastre că spiritul mi-e atât de liber pe cât doriţi. 

— Spiritul dumitale liber, când te văd stânjenită de toate, 
chiar de gesturile dumitale! Oare te-a rănit, te-a supărat 
cineva? 

— Nu, nu, sire. 

— Oh, ar trebui să mi-o spui! rosti tânărul Prinţ cu nişte 
ochi scânteietori. 

— Dar nimeni, sire, nimeni nu m-a jignit. 

— Atunci, haide, reia-ţi voioşia aceea plină de visare, sau 
melancolia aceea surâzătoare care-mi plăcea atât de mult la 
dumneata azi-dimineaţă; haide... te rog! 

— Da, sire, da. 

Regele bătu din picior. 


— lată ceva inexplicabil — zise el — o asemenea 
schimbare! 

Şi-l privi pe Saint-Aignan, care şi el, observase tânjirea 
domnişoarei de La Valliere, ca şi îngrijorarea regelui. 

Ludovic o rugă în zadar, se strădui în zadar să învingă 
această stare nefericită, tânăra fată era zdrobită; nici chiar 
chipul morţii n-ar fi putut s-o smulgă din toropeala ei. Regele 
văzu în toată această îndărătnică mâhnire o taină care-l punea 
pe gânduri: începu să privească în jurul lui cu un aer bănuitor. 

În camera domnişoarei de La Vallière se afla un portret în 
miniatură al lui Athos. Regele zări acest portret, care semăna 
mult cu Bragelonne, căci fusese făcut pe vremea când contele 
era tânăr. Aruncă spre acest portret o privire încruntată. 

La Valliere, în starea de apăsare în care se găsea şi la o 
sută de leghe, de altfel, de gândul de a-şi îndrepta atenţia către 
această pictură, nu putu ghici frământările regelui. Şi apoi 
regele se cufundase într-o amintire chinuitoare, ce-i bântuia 
adesea spiritul, dar pe care căutase totdeauna s-o înlăture, îşi 
aducea aminte de prietenia a doi tineri, încă de la naşterea lor. 
Işi aducea aminte de logodna care urmase. Îşi aducea aminte că 
Athos venise să-i ceară mâna domnişoarei de La Valliere, 
pentru Raoul. Işi închipui că, la întoarcerea ei la Paris, La 
Vallière primise pesemne unele veşti de la Londra şi că aceste 
veşti erau în dauna înrâuririi pe care el putuse s-o capete 
asupra fetei. Aproape în aceeaşi clipă se simţi pişcat la tâmple 
de crudul tăune ce se numeşte gelozie, întrebă din nou, muşcat 
de amărăciune. 

Dar La Vallière nu putea să-i răspundă: ar fi trebuit să-i 
spună totul, ar fi trebuit s-o învinuiască pe regină, s-o acuze pe 
Doamna. Era o luptă făţişă pe care trebuia s-o dea cu cele două 
mari şi puternice Prinţese. La început i se păru că, nefăcând 
nimic pentru a ascunde regelui ceea ce se petrecea în sufletul 
ei, regele putea să citească limpede în inima sa prin acest văl al 
tăcerii. Că, dacă el o iubea cu adevărat, trebuia să înţeleagă 
totul, să ghicească totul. La urma urmei, ce altceva este 
simpatia, dacă nu flacăra divină care trebuie să lumineze 
inimile şi să-i scutească pe adevărații îndrăgostiţi de mijlocirea 
cuvintelor? Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să- 
şi ascundă faţa în palme. 

Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl 
înduioşară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea. 


El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin împotrivirea 
suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui deveniră aspre, 
stăruitoare, violente chiar. Era o nouă durere ce se adăuga la 
celelalte dureri ale tinerei fete. Ea îşi spori, faţă de ceea ce 
privea ca o nedreptate din partea iubitului ei, tăria de a-şi 
învinge nu numai celelalte dureri, dar mai ales pe aceasta din 
urmă. 

Regele începu să treacă la acuzări directe. La Vallière nici 
nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste învinuiri 
fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a capului, fără să 
rostească alte cuvinte decât aceste două exclamaţii ce pornesc 
din inimile adânc rănite: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! 

Dar, în loc să potolească furia regelui, acest strigăt de 
durere o aţâţa şi mai mult: era invocarea unei puteri mai mari 
decât a lui, a unei fiinţe ce putea s-o apere împotriva lui. 

De altfel, regele se vedea secondat de Saint-Aignan. 
Acesta, după cum am mai spus, presimţea că furtuna se 
înteţeşte; el nu ştia până unde poate merge iubirea lui Ludovic 
al XIV-lea, prevedea însă loviturile celor trei Prinţese, ruina 
bietei La Vallière şi nu era atât de cavaler încât să nu se teamă 
că va fi târât în această ruină. De Saint-Aignan nu răspunse 
deci la întrebările regelui decât prin cuvinte rostite cu jumătate 
de gură sau prin gesturi întretăiate, ce aveau ca scop să 
învenineze lucrurile şi să stârnească o ceartă al cărei rezultat 
trebuia să-l scape de grija de a mai străbate curţile, în plină zi, 
pentru a-l urma pe ilustrul său însoțitor până la uşa 
domnişoarei de La Valliere. 

In acest timp, regele se aprindea tot mai mult. Făcu trei 
paşi, gata să plece, dar se întoarse din drum. Tânăra fată nici 
nu ridicase capul, cu toate că zgomotul paşilor ar fi trebuit să-i 
dea de veste că iubitul ei se îndepărta. Regele se opri o clipă în 
faţa ei, cu braţele încrucişate. 

— Pentru ultima dată, domnişoară — zise el — vrei să 
vorbeşti? Vrei să-mi dai o explicaţie la această schimbare, la 
această nehotărâre, la aceste toane? 

— Ce vreţi să vă spun, Doamne! murmură La Valliere. 
Vedeţi bine, sire, că sunt zdrobită în clipa de faţă! Vedeţi bine 
că nu mai sunt în stare de nici o voinţă, de nici un gând, de nici 
un cuvânt! 


— E oare atât de greu să-mi spui adevărul? În puţinele 
cuvinte pe care le-ai rostit acum, ai fi putut să-l mărturiseşti. 

— Adevărul, cu privire la ce? 

— La tot. 

Adevărul năvăli atunci dintr-o dată, din inima, pe buzele 
domnişoarei de La Vallière. Braţele ei făcură o mişcare pentru a 
se deschide, dar gura îi rămase mută, braţele îi recăzură 
neputincioase. Biata copilă nu fusese încă atât de nenorocită 
pentru a cuteza să dezvăluie tot ceea ce ştia ea. 

— Nu ştiu nimic — bâigui încet. 

— Oh, asta e mai mult decât cochetărie! strigă regele. Mai 
mult decât capriciu: e trădare! 

Şi de astă dată, fără ca nimic să-l mai poată opri, fără ca 
imboldurile inimii să-l mai poată face să se întoarcă din drum, 
ieşi pe uşă cu o atitudine deznădăjduită. De Saint-Aignan îl 
urmă, nedorind altceva decât să plece. 

Ludovic al XIV-lea nu se opri decât pe scară şi, rezemându- 
se de marginea ei, zise: 

— Vezi cât de crud am fost înşelat? 

— Cum asta, sire? întrebă favoritul. 

— De Guiche s-a bătut pentru vicontele de Bragelonne. Şi 
acest Bragelonne... 

— Ei bine? 

— Ei bine, ea îl iubeşte încă! Într-adevăr, de Saint-Aignan, 
aş muri de ruşine dacă, în trei zile, îmi va mai rămâne în inimă 
un singur atom din această dragoste. 

Şi Ludovic al XIV-lea îşi reluă goana spre apartamentul lui. 

— Ah, eu i-am spus maiestăţii voastre! murmură de Saint- 
Aignan alergând în urma regelui şi trăgând cu ochiul, pe furiş, 
la toate ferestrele. 

Din nefericire, la plecare nu fu la fel ca la venire. O perdea 
se ridică: în dosul ei era Doamna. Doamna îl văzuse pe rege 
ieşind din apartamentul domnişoarelor de onoare. 

După ce regele trecu, ea se ridică şi ieşi grăbită de la 
dânsa; urcă, două câte două, treptele scării ce ducea la camera 
de unde tocmai coborâse regele. 


Capitolul XXXIII 


Deznădejde 


După plecarea regelui, La Vallière se ridicase, cu braţele 
întinse, ca pentru a-l urma, ca pentru a-l opri; apoi, după ce 
uşile se închiseră, după ce zgomotul paşilor lui se pierdu în 
depărtare, ea nu mai avu decât exact atâta putere ca să se ducă 
şi să cadă la picioarele crucifixului din camera sa. Rămase acolo 
istovită, zdrobită, adâncită în durerea sa, fără să mai simtă 
nimic altceva decât această durere, de care nici nu-şi dădea 
seama, de altfel, decât datorită instinctului şi senzaţiilor pe 
care le încerca. 

În mijlocul acestui uragan al gândurilor ce-o năpădiră, La 
Vallière auzi uşa deschizându-se din nou. Tresări şi întoarse 
capul, crezând că e regele care revenea la dânsa. Se înşela; era 
Doamna. Dar ei nu-i păsa acum de Doamna. 

Recăzu, cu fruntea sprijinită pe pupitrul de rugăciuni. Era 
Doamna, tulburată, răvăşită, amenințătoare. Ce mai însemna şi 
asta? 

— Domnişoară — i se adresă Prinţesa, oprindu-se în faţa ei 
— foarte frumos, n-am ce zice, să îngenunchezi, să te rogi, să 
faci pe pocăita! Dar oricât de supusă ai fi dinaintea regelui 
ceresc, se cuvine să asculţi puţin şi de voinţa prinților de pe 
pământ. 

La Valliere îşi ridică cu greu capul în semn de respect. 

— Mai adineauri — continuă Doamna — ţi s-a dat un sfat, 
aşa mi se pare, nu? 

Privirea înţepenită şi buimacă a domnişoarei de La Vallière 
arata că nu ştia şi că uitase despre ce era vorba. 

— Regina — reluă Doamna — ţi-a cerut să te porţi în aşa 
fel, încât nimeni să nu mai poată vorbi pe socoteala dumitale. 

Ochii domnişoarei de La Vallière deveniseră întrebători. 

— Ei bine — urmă Doamna — acum a ieşit de la dumneata 
cineva a cărui prezenţă e o acuzare. 

La Vallière rămase mută mai departe. 

— Nu trebuie — adăugă Doamna — ca tocmai casa mea, 
care e aceea a primei prințese de sânge, să dea o pildă rea la 
curte; dumneata vei fi izvorul acestei pilde rele. De aceea, îţi 
fac cunoscut, domnişoară, acum, când nu mai e nici un martor 
în jurul nostru, căci nu vreau să te umilesc, îţi fac cunoscut, 


aşadar, că eşti liberă să pleci chiar în acest moment şi că te poţi 
întoarce lângă mama dumitale, la Blois. 

La Vallière nu putea să cadă mai jos decât atât; La Vallière 
nu putea să îndure mai mult decât îndurase. Nici o fibra nu i se 
mişcă pe faţă; mâinile îi rămaseră împreunate pe genunchi, ca 
acelea ale divinei Magdalena. 

— M-ai auzit? întrebă Doamna. 

O simplă tremurare ce-i străbătu tot trupul răspunse în 
locul fetei. Şi cum victima nu dădea nici un alt semn de viaţă, 
Doamna ieşi. 

Atunci, cu inima încremenită, cu sângele ce-i îngheţase 
parcă în vine, La Valliere simţi încetul cu încetul zvâcniri din ce 
în ce mai puternice în pumni, în gât, la tâmple. Aceste zvâcniri, 
crescând treptat, se transformară curând într-un vârtej 
ameţitor, în vălmăşagul căruia vedea învolburându-se chipurile 
tuturor prietenilor ei, luptându-se cu duşmanii ei. Auzea, în 
acelaşi timp, înfruntându-se în urechile ei asurzite, cuvinte 
amenințătoare şi şoapte de dragoste; nu mai ştia ce se petrece 
cu dânsa: i se părea că e smulsă din rădăcinile vieţii şi purtată 
pe aripile unei furtuni îngrozitoare, apoi, la capătul drumului 
unde o împingea vârtejul acela ameţitor, vedea ridicându-se 
piatra mormântului şi deschizându-i-se în faţă văzduhul 
înspăimântător şi negru al nopţii eterne. 

Dar această dureroasă obsesie a visurilor sfârşi prin a se 
potoli, făcând loc resemnării obişnuite a firii sale. O rază de 
speranţă se strecură în inima ei, ca o rază de lumină în celula 
unui condamnat. Se întoarse cu gândul la drumul dinspre 
Fontainebleau, îl văzu pe rege călărind la fereastra trăsurii ei, 
spunându-i c-o iubeşte, cerându-i dragostea ei, punând-o să jure 
şi jurând el însuşi că nu va lăsa să treacă nici o seară, niciodată, 
după o ceartă, fără ca o vizită, un răvaş, un semn să nu aducă, 
după tulburările înserării, odihna binefăcătoare a nopţii. Regele 
însuşi hotărâse aşa, el o pusese să jure, el însuşi făcuse acest 
jurământ. Era deci cu neputinţă ca regele să nu-şi ţină 
făgaduiala pe care el însuşi i-o ceruse ei, afară numai dacă 
regele nu era un despot care poruncea iubirii, aşa cum le 
poruncea supuşilor respectul, afara numai dacă regele nu era 
un nepăsător pe care cea dintâi piedică ar fi în stare să-l 
oprească din drum. 

Regele, acest blând ocrotitor, care, printr-un cuvânt, 
printr-un singur cuvânt, putea face să înceteze toate suferinţele 


sale, regele se alătura, aşadar, duşmanilor ei. Oh, dar mânia lui 
nu poate să dăinuie prea mult! Acum, când e singur, el trebuie 
că suferă la fel ca şi ea. Dar el, el nu e încătuşat ca ea; poate să 
facă ceva, să se mişte, să vină; pe când ea, ea nu poate decât să 
aştepte. 

Şi aştepta din tot sufletul, biata copilă. Căci era cu 
neputinţă ca regele să nu vină la dânsa! 

Ceasurile erau de-abia zece şi jumătate. El are să vină, sau 
îi va scrie, sau îi va trimite un cuvânt de bine prin domnul de 
Saint-Aignan. Dacă va veni, oh, cum se va arunca înaintea lui! 
Cum va izgoni acea sfiiciune pe care o socotea acum nelalocul 
ei! Cum îi va spune: "Nu sunt eu aceea care nu te iubesc; dar 
ele nu vor ca eu să te iubesc!" 

Şi atunci, trebuie s-o spunem, gândindu-se la toate acestea 
şi pe măsură ce se gândea mai mult la toate, îl găsea pe 
Ludovic mai puţin vinovat. Într-adevăr, el nu ştia nimic. Ce va fi 
crezut el despre încăpăţânarea ei de a păstra tăcerea? 
Nepotolit, uşor la mânie, aşa cum era cunoscut regele, e de 
mirare chiar că şi-a putut păstra atâta timp stăpânirea de sine. 
Oh, fără îndoială, ea n-ar fi făcut aşa; ea ar fi înţeles, ar fi ghicit 
totul. Dar ea nu era decât o biată fată şi nu un mare rege. Oh, 
dacă ar veni! Dacă ar veni!... Cum l-ar ierta pentru tot ce a 
făcut-o că sufere! Cum l-ar iubi şi mai mult, după ce suferise 
atâta! Şi, cu urechea aţintită spre uşă, cu buzele întredeschise, 
aştepta — Dumnezeu s-o ierte pentru acest gând profan — 
sărutul ce flutura cu atâta naivitate pe buzele regelui azi- 
dimineaţă, când el rostea cuvântul iubire. 

Dacă regele nu va veni, îi va scrie măcar; era a doua 
speranţă, mai puţin dulce, mai puţin fericită decât cealaltă, dar 
care-i va dovedi tot atâta dragoste, o dragoste mai temătoare 
însă. Oh, cum va sorbi din ochi acea scrisoare! Cum se va grăbi 
să răspundă! Cum, de îndată ce mesagerul va fi plecat, cum va 
săruta, va reciti, va strânge lângă inima ei binecuvântată 
bucăţica de hârtie care-i va aduce liniştea, odihna, fericirea! 
Fie, regele nu va veni; dar dacă regele nu-i va scrie, e cu 
neputinţă ca el să nu-l trimită cel puţin pe Saint-Aignan, sau ca 
Saint-Aignan să nu vie cu de la sine putere. Chiar şi unui al 
treilea, cum îi va spune totul! Maiestatea regală nu va mai fi 
acolo să facă să-i îngheţe cuvintele pe buze şi atunci nici o 
îndoială nu va mai putea rămâne în inima regelui. 


Totul în fiinţa domnişoarei de La Vallière, inimă şi privire, 
trup şi spirit, era numai aşteptare. Îşi spunea că mai avea încă 
un ceas de speranţă, că până la miezul nopţii regele ar putea să 
vină, să-i scrie sau să-i trimită pe cineva; că abia la miezul 
nopţii orice aşteptare va fi de prisos, orice speranţă va fi 
pierdută. 

De câte ori auzea vreun zgomot în palat, biata copilă 
credea că ea era pricina zgomotului; de câte ori treceau oameni 
prin curte, credea că aceşti oameni erau mesageri ai regelui 
venind la ea. 

Bătură ceasurile unsprezece; apoi unsprezece şi un sfert; 
apoi unsprezece şi jumătate. Minutele se scurgeau încet în 
această înfrigurare şi totuşi ele fugeau prea repede. Bătură trei 
sferturi. Miezul nopţii! Miezul nopţii! Ultima şi suprema 
speranţă! 

Cu ultima bătaie a orologiului, ultima lumină se stinse; cu 
ultima lumină, ultima speranţă. Aşadar, regele o amăgise şi el. 
Işi călca, primul, jurământul pe care i-l făcuse în aceeaşi zi. 
Douăsprezece ceasuri între jurământ şi călcarea jurământului! 
Nu fusese prea lungă iluzia! Deci nu numai că regele n-o iubea, 
dar o dispreţuia pe aceea pe care toată lumea o ocăra. O 
dispreţuia până la a o lăsa pradă ruşinii unei izgoniri, care era 
egală cu o pedeapsă, care o scotea din rândul lumii. Şi totuşi, 
el, regele, el era cel dintâi vinovat de această năpastă căzută 
asupra ei. 

Un zâmbet amar, singurul semn al mâniei, care, în timpul 
acestui lung zbucium, trecu pe chipul angelic al victimei, un 
zâmbet amar îi apăru în colţul buzelor. Într-adevăr, pentru ea, 
ce mai rămânea pe pământ, după rege? Nimic. Dar Dumnezeu 
sălăşluia în cer. Se gândi la Dumnezeu. 

— Doamne — murmură ea — numai tu îmi poţi spune ce-mi 
rămâne de făcut! Numai de la tine aştept totul, căci numai de la 
tine trebuie să aştept. 

Şi îşi îndreptă ochii către crucifixul ale cărui picioare le 
sărută cu evlavie. "lată — îşi zise — un stăpân care nu uită şi nu 
părăseşte niciodată pe cei ce nu-l părăsesc şi nu-l uita. Numai 
pentru el merită să te jertfeşti." 

Atunci, dacă cineva şi-ar fi putut furişa privirile în această 
cameră, ar fi putut să vadă cum biata deznădăjduită luă o 
ultimă hotărâre, se opri asupra unui plan suprem pe care şi-l 
făuri în minte. Atunci, ca şi cum genunchii n-ar mai fi avut tărie 


s-o susţină, se lăsă să cadă încet-încet pe treapta micului 
pupitru de rugăciune şi, cu capul sprijinit de lemnul crucii, cu 
privirea încordată, cu răsuflarea gâfâindă, aşteptă să vadă la 
fereastră ivirea primelor raze de lumină ale zorilor. 

Ceasurile două o găsiră în această stare de năucire sau, 
mai bine zis, în acest extaz. Nu mai ştia de sine. Astfel, când 
zări geana violetă a dimineţii revărsându-se pe deasupra 
acoperişurilor palatului şi făcând să se desluşească uşor 
contururile Cristului de fildeş pe care-l ţinea în braţe, se ridică, 
adunându-şi toate puterile ce-i mai rămăseseră, sărută 
picioarele divinului martir şi cobori scara odăii trăgându-şi 
peste cap gluga unei mantii, în timp ce cobora. 

Ajunsese la gheretă chiar în momentul când rondul 
muşchetarilor deschidea poarta pentru a lăsa să intre cea dintâi 
gardă de elveţieni. Atunci, strecurându-se prin spatele 
oamenilor de pază, se văzu în stradă, mai înainte ca şeful 
patrulei să fi apucat să se întrebe cine era această tânără 
femeie care ieşea aşa de dimineaţă din palat. 


Capitolul XXXIV 


Fuga 


La Vallière mergea în urma patrulei. Patrula o luă la 
dreapta, pe strada Saint-Honor6; La Vallière o apucă, maşinal, 
la stânga. 

Hotărârea ei era luată, planul era întocmit: voia să se ducă 
la mănăstirea carmelitelor, de la Chaillot, unde stareţa se 
bucura de faima unei severităţi ce le făcea să tremure pe 
cochetele de la curte. 

La Vallière nu văzuse niciodată Parisul, ea nu ieşise 
niciodată pe jos, astfel că n-ar fi nimerit drumul chiar dacă ar fi 
fost într-o stare de spirit mai potolită. Nu e de mirare deci că 
pornise în sus pe strada Saint-Honore, în loc s-o apuce în partea 
cealaltă. Dar se grăbea să se îndepărteze de Palatul Regal şi se 
îndepărta. Auzise doar că Chaillot se afla pe malul Senei, aşa că 
acum ea cobora către Sena. Coti pe strada Coq şi, neputând să 


străbată Luvrul, se îndrepta către biserica Saint-Germain- 
l'Auxerrois, trecând pe lângă răspântia unde Perrault îşi ridică 
mai târziu colonada sa. Curând ajunse la chei. Mergea în fugă şi 
foarte tulburată. Abia dacă mai simţea slăbiciunea aceea care, 
din când în când, îi amintea, făcând-o să şchiopăteze uşor, de 
piciorul pe care şi-l scrântise în copilărie. 

La un alt ceas din zi, purtarea ei ar fi stârnit bănuiala chiar 
şi a celor mai nepăsători, ar fi atras privirile chiar şi ale 
oamenilor mai puţin curioşi. Dar la ceasurile două şi jumătate 
dimineaţa străzile Parisului sunt pustii, sau aproape pustii, 
încât nu întâlneşti pe ele decât lucrătorii harnici ce se duc să-şi 
câştige pâinea zilnică, sau petrecăreţii periculoşi ce se întorc 
acasă după o noapte de chef şi desfrâu. Pentru cei dintâi, ziua 
se începe; pentru ceilalţi, abia se sfârşeşte. 

La Vallière se temea de toate aceste înfăţişări, căci 
necunoaşterea ei în privinţa oamenilor n-o putea ajuta să facă 
deosebire între cei cu adevărat cumsecade şi cei ce umblau cu 
gânduri răufăcătoare. Pentru ea, mizeria era o grozăvie şi toţi 
trecătorii pe care-i întâlnea i se păreau a fi dintre aceia care 
trăiesc în mizerie. 

Îmbrăcămintea sa, pe care nu şi-o schimbase din ajun, era 
îngrijită, chiar dacă se observa că e puţin mototolită, căci era 
aceeaşi cu care se dusese la regina-mamă; afară de asta, sub 
gluga pe care şi-o trăsese puţin peste cap, ca să vadă pe unde 
calcă, palitatea obrajilor şi ochii ei frumoşi le vorbeau un limbaj 
necunoscut acestor oameni din popor, şi, fără ca ea s-o ştie, 
biata fugară atrăgea poftele unora şi mila altora. 

La Vallière alergă astfel, gâfâind, gonită parcă din urmă, 
până în dreptul Pieţii Grevei. Din loc în loc se oprea, îşi ducea 
mâna la inimă, se rezema de zidul unei case, răsufla un răstimp, 
apoi îşi relua drumul mergând şi mai repede decât înainte. 
Când ajunse în Piaţa Grevei, La Vallière se pomeni faţă în faţă 
cu un grup de trei bărbaţi cheflii, împleticindu-se, duhnind a 
vin, ce coborau dintr-o dubă ancorată în port. Această dubă era 
încărcată cu butoaie şi se vedea cât de colo că ei cinstiseră pe 
deplin marfa. Îşi cântau isprăvile bahice pe trei glasuri diferite, 
când, ajungând la capătul punţii ce da spre chei, se împiedicară 
deodată de fată, care tocmai trecea pe acolo. La Vallière se 
opri. Ei, la rândul lor, văzând o femeie în veşminte de curte, se 
răsuciră pe picioare, se luară de mâini şi-o încercuiră pe La 
Vailiere, cântându-i: 


Tu, ce-ţi petreci noaptea singurică, 
Hai cu noi, să râdem împreună... 


La Vailiere înţelese că aceşti bărbaţi i se adresau ei şi că n- 
o lăsau să treacă mai departe; încercă de câteva ori să se 
desprindă din încercuire, dar toate strădaniile îi fură în zadar. 
Picioarele i se înmuiară, îşi dădu seama că era gata să cadă şi 
scoase un țipăt de spaimă. Dar, în aceeaşi clipă, cercul ce-o 
înconjura se rupse sub puterea unei izbituri dinafară. Unul 
dintre cheflii fu răsturnat la stânga, al doilea se rostogoli la 
dreapta până la marginea apei, al treilea se clătină pe picioare. 
Un ofiţer de muşchetari se ivi în faţa fetei, cu sprâncenele 
încruntate, cu un rânjet ameninţător pe buze, cu braţul ridicat 
să-şi continue loviturile. Beţivii o luară la goană când văzură 
uniforma, dar mai ales simțind tăria pumnului ce se năpustise 
asupra lor. 

— Ei drăcie — strigă ofiţerul — iat-o pe domnişoara de La 
Vailiere! 

La Vailiere, zăpăcită de ceea ce se petrecuse, uluită să se 
audă strigată pe nume, ridică ochii şi-l recunoscu pe 
d'Artagnan. 

— Da, domnule — zise ea — eu sunt, chiar eu. Şi în aceeaşi 
clipă se sprijini de braţul lui. Ai să mă aperi, nu-i aşa, domnule 
d'Artagnan? adăugă ea cu o voce rugătoare. 

— De bună seamă că am să te apăr. Dar unde-ai pornit, 
Doamne sfinte, la ceasul ăsta? 

— Mă duc la Chaillot. 

— Te duci la Chaillot prin Rapee? Dar bine, domnişoară, 
dumneata îi întorci spatele! 

— Atunci, domnule, fii bun de-mi arată calea şi, dacă vrei, 
însoţeşte-mă câţiva paşi. 

— Oh, bucuros. 

— Dar cum se face că te afli aici? Prin ce îndurare a cerului 
s-a întâmplat ca tocmai dumneata să-mi vii în ajutor? Mi se 
pare, într-adevăr, că visez; mi se pare că înnebunesc. 

— Mă aflu aici, domnişoară, întrucât am o casă în Piaţa 
Grevei, la "Icoana Maicii Domnului"; am venit ieri să-mi încasez 
chiriile şi am rămas peste noapte acolo. M-am sculat mai 
devreme, pentru a mă duce la palat să-mi controlez străjile. 

— Mulţumesc! zise La Vallière. 


"Iată ce făceam eu, da — îşi spuse d'Artagnan — dar ea, ce 
face ea şi pentru ce se duce la Chaillot în toiul nopţii?" Şi-i oferi 
braţul. La Vallière îl luă şi porni împreună cu el, mergând 
repede. Totuşi, această grabă ascundea o mare sfârşeală. 
D'Artagnan simţi asta şi-i propuse domnişoarei de La Valliere să 
se odihnească; ea nu primi însă. 

— După cât se vede, nu ştii încotro e Chaillot! întrebă el. 

— Într-adevăr, nu ştiu. 

— E foarte departe. 

— Nu-i nimic. 

— E cel puţin o leghe până acolo. 

— Voi străbate această leghe. 

D'Artagnan nu mai zise nimic; înţelegea totul după ton, 
atunci când se afla în faţa unei hotărâri nestrămutate. Mai mult 
o ducea pe sus decât o însoțea pe La Vallière. În sfârşit, zăriră 
turlele. 

— În care clădire vrei să intri, domnişoară? întrebă 
d'Artagnan. 

— La carmelite, domnule. 

— La carmelite? strigă d'Artagnan cu uimire. 

— Da şi fiindcă Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să mă 
ajuţi, primeşte mulţumirile mele şi rămâi cu bine. 

— La carmelite? Şi rămâi cu bine? Dar vrei cumva să te 
călugăreşti? strigă d'Artagnan. 

— Da, domnule. 

— Dumneata!!! 

Era în acest dumneata, pe care l-am însoţit cu trei semne 
de exclamaţie pentru a-l face cât mai expresiv cu putinţă, era în 
acest dumneata un întreg poem, ce-i răscolea domnişoarei de 
La Vallière şi amintirile ei mai vechi de la Blois şi amintirile 
proaspete de la Fontainebleau, ce-i spunea parcă: "Dumneata, 
care ai fi putut să fii atât de fericită cu Raoul, dumneata, care ai 
fi putut să fii puternică prin Ludovic, vrei să intri la mănăstire, 
dumneata?" 

— Da, domnule, eu — răspunse ea. Vreau să-l slujesc pe 
Dumnezeu; renunţ la totul de pe această lume. 

— Dar nu te înşeli oare alegând această chemare? Nu te 
gândeşti că poate nu este voinţa lui Dumnezeu? 

— Nu, deoarece Dumnezeu a îngăduit sa te întâlnesc acum. 
Dacă n-ai fi fost dumneata, fără îndoială aş fi căzut de oboseală 


şi de vreme ce Dumnezeu te-a trimis în calea mea, înseamnă că 
el a voit aşa, ca să-mi pot atinge țelul. 

— Oh — rosti d'Artagnan cu îndoială — asta mi se pare 
prea adânc. 

— Oricum ar fi — reluă tânăra fată — acum îmi cunoşti şi 
dorinţa şi hotărârea. Şi nu vreau să te mai rog decât un singur 
lucru, adresându-ţi totodată mulţumirile mele. 

— Spune, domnişoară. 

— Regele nu ştie că am fugit de la Palatul Regal. 

D'Artagnan făcu o mişcare. 

— Regele — adăugă fata — nu cunoaşte gândurile mele. 

— Regele nu ştie?... strigă d'Artagnan. Dar, domnişoară, ia 
seama: te-ai gândit bine la ceea ce faci? Nimeni nu trebuie să 
facă ceva fără ştirea regelui, mai ales persoanele de la curte. 

— Nu mă mai număr printre persoanele de la curte, 
domnule. 

D'Artagnan privi spre tânăra fată cu o uimire crescândă. 

— Oh, nu te nelinişti, domnule — continuă La Vallière — 
totul este bine gândit şi chiar dacă n-ar fi, e prea târziu acum ca 
să revin asupra hotărârii mele: faptul e împlinit. 

— Ei bine, spune, domnişoară, care e rugămintea 
dumitale? 

— Domnule, în numele milei ce i se cuvine unei fiinţe 
nenorocite, în numele mărinimiei dumitale sufleteşti, în numele 
onoarei dumitale de gentilom, te rog să-mi faci un jurământ. 

— Un jurământ? 

— Da. 

— Care? 

— Jură-mi, domnule d'Artagnan, că nu-i vei spune regelui 
că m-ai văzut şi că m-am dus la carmelite. 

D'Artagnan dădu din cap. 

— Nu voi jura niciodată asta — zise el. 

— Şi pentru ce? 

— Pentru că-l cunosc pe rege, pentru că te cunosc şi pe 
dumneata, pentru că mă cunosc pe mine însumi, pentru că, zău, 
cunosc prea bine toată speța omenească. Nu, nu voi face un 
asemenea jurământ! 

— Atunci — strigă La Vallière cu o energie de care nimeni 
n-ar fi crezut-o în stare — în locul binecuvântărilor ce ţi le-aş fi 
putut trimite până la sfârşitul zilelor mele, fii blestemat! Căci 


dumneata mă faci cea mai nenorocită dintre toate făpturile 
omeneşti. 

Am spus că d'Artagnan înţelegea toate accentele ce 
porneau din inimă, aşa că nu putu să reziste la acesta. Văzu cât 
de schimbate erau trăsăturile fetei; văzu cum îi tremurau 
mâinile şi picioarele; văzu cum acest trup plăpând şi 
neputincios era zguduit de durere; pricepu că orice împotrivire 
ar fi ucis-o. 

— Fie atunci cum doreşti dumneata — zise el. Fii liniştită, 
domnişoară, nu-i voi spune nimic regelui. 

— Oh, mulţumesc! Mulţumesc! strigă La Valliere. Eşti cel 
mai generos dintre oameni! 

Şi, în bucuria ei nespusă, apucă mâinile lui d'Artagnan şi le 
strânse într-ale sale. Muşchetarul se simţi înduioşat. "La dracu! 
îşi zise el. Iată una care începe de acolo de unde altele sfârşesc. 
Pas de te mai ţine tare!" 

Atunci, La Vallière, care, în momentul de paroxism al 
durerii ei, căzuse pe o piatră, se ridică şi porni spre mănăstirea 
carmelitelor, ce se zărea înălțându-se în lumina dimineţii. 
D'Artagnan o urmări cu privirea de departe. Uşa de la vorbitor 
era întredeschisă. La Vallière se strecură prin ea ca o umbră 
palidă şi, mulţumindu-i lui d'Artagnan cu un singur semn din 
mână, dispăru din faţa lui. 

Rămas singur, muşchetarul se gândi la cele ce se 
petrecuseră. "lată, pe legea mea — îşi spuse el — ceea ce se 
poate numi o poziţie falsă... A păstra o asemenea taină 
înseamnă a ţine în buzunar un cărbune aprins şi a spera că el 
nu va arde postavul. A nu păstra taina, după ce-ai jurat s-o 
păstrezi, înseamnă să fii un om lipsit de onoare. De obicei, 
gândurile bune îmi vin în minte mergând; de astă dată însă, ori 
eu mă înşel, ori trebuie să umblu prea mult pentru a găsi o 
soluţie la această afacere... Unde să mă duc?... Pe legea mea, 
dacă stau şi mă gândesc, tot înspre Paris, căci într-acolo e mai 
bine... Numai că s-o pornim repede... Dar, ca să umbli repede, 
ar fi bine să ai patru picioare, nu două. Din păcate, deocamdată 
nu am decât cele două picioare ale mele... Un cal! — cum am 
auzit la teatrul din Londra — dau coroana pentru un cal!... Dar, 
ia stai, pe mine n-o să mă coste chiar atât de scump... E un post 
de muşchetari la bariera Conferinţei şi acolo voi găsi nu un cal, 
cât îmi trebuie, ci zece." 


În virtutea acestei hotărâri, luată cu repeziciunea lui 
obişnuită, d'Artagnan cobori numaidecât dealul, ajunse la post, 
acolo încălecă pe cel mai bun fugar pe care-l putu găsi şi, în 
zece minute, fu la Palat. 

Orologiul Palatului Regal bătea ceasurile cinci. D'Artagnan 
se informă despre rege. Regele se culcase la ora lui obişnuită, 
după ce lucrase cu domnul Colbert şi dormea încă, aşa cel puţin 
era de presupus. 

— Prin urmare — zise el — fata mi-a spus adevărul, regele 
nu ştie nimic; dacă ar şti numai jumătate din cele ce s-au 
întâmplat, Palatul Regal ar fi, la ora asta, întors cu susul în jos. 


Capitolul XXXV 


Cum şi-a petrecut timpul Ludovic, la rândul 
lui, între ceasurile zece jumătate şi miezul 
nopţii 


Regele, după ce plecase din camera domnişoarelor de 
onoare, îl găsi în cabinetul lui pe Colbert, care-l aştepta pentru 
a primi dispoziţii în legătură cu ceremonia de a doua zi. Era 
vorba, după cum am mai spus, de primirea ambasadorilor 
olandezi şi spanioli. 

Ludovic al XIV-lea avea grave motive de nemulţumire 
împotriva Olandei: statele amânaseră de mai multe ori 
legăturile lor cu Franţa şi, fără să-şi dea seama sau fără să se 
teamă de-o ruptură, nesocoteau încă o dată alianţa cu regele 
preacreştin, pentru a urzi tot felul de intrigi în înţelegere cu 
Spania. 

La urcarea sa pe tron, adică la moartea lui Mazarin, 
Ludovic al XIV-lea găsise această afacere politică deschisă. Era 
o chestiune destul de greu de rezolvat pentru un rege tânăr; 
dar cum, atunci, întreaga naţiune era regele, tot ce făcea capul, 
trupul era dator să îndeplinească. Puţină furie — reacţia 
sângelui tânăr şi fierbinte asupra creierului — era de ajuns 
pentru a schimba o veche linie politică şi a crea un alt sistem. 
Rolul diplomaților din acea vreme se mărginea în a pune la 


cale, între ei, loviturile de stat de care suveranii lor puteau să 
aibă nevoie. 

Ludovic nu se afla într-o stare de spirit ce-ar fi putut să-i 
dicteze o politică înţeleaptă. Tulburat încă după cearta pe care 
o avusese cu La Vallière, rătăcea prin cabinet foarte dornic să 
găsească un prilej de a izbucni, după ce se stăpânise atâta timp. 

Colbert, văzindu-l pe rege, cântări dintr-o privire situaţia şi 
înţelese frământarea monarhului. Stătu în cumpănă. Când 
suveranul îi ceru părerea despre cele ce trebuia să spună a 
doua zi, vistiernicul începu prin a găsi ciudat că maiestatea sa 
nu rusese pus la curent de către domnul Fouquet. 

— Domnul Fouquet — zise el — cunoaşte toată această 
afacere cu Olanda; prin mâinile lui trece întreaga 
corespondenţă. 

Regele, obişnuit să-l audă pe domnul Colbert ponegrindu-l 
pe domnul Fouquet, nu răspunse nimic la aceste cuvinte; se 
mulţumi să asculte numai. Colbert observă efectul produs şi se 
grăbi să dea înapoi, spunând că domnul Fouquet nu era totuşi 
atât de vinovat pe cât ar părea să fie la prima impresie, dat fiind 
că el avea în acest moment alte preocupări mai mari. Regele se 
arătă intrigat. 

— Ce preocupări? întrebă el. 

— Sire, oamenii nu sunt decât oameni şi domnul Fouquet 
are scăderile lui, în ciuda marilor sale merite. 

— Ah, dar cine n-are scăderi, domnule Colbert?... 

— Chiar şi maiestatea voastră are — îndrăzni să spună 
Colbert, care ştia să strecoare o mustrare uşoară într-o 
măgulire bine socotită, întocmai ca săgeata care brăzdează 
văzduhul cu greutatea ei datorită penelor slabe care o menţin. 

Regele zâmbi. 

— Şi ce cusur are domnul Fouquet? mai întrebă el. 

— Mereu acelaşi, sire: se zice că e îndrăgostit. 

— Îndrăgostit? De cine? 

— Nu ştiu prea mult, sire; eu mă amestec atât de puţin în 
galanterii, cum se spune. 

— Oricum, ceva tot ştii dumneata, de vreme ce vorbeşti! 

— Am auzit rostindu-se... 

— Ce? 

— Un nume. 

— Care? 

— Nu mi-l mai amintesc. 


— Încearcă totuşi. 

— Cred că este acela al uneia dintre domnişoarele de 
onoare ale Doamnei. 

Regele tresări. 

— Ştii mai multe decât vrei să spui, domnule Colbert — 
murmură el. 

— Oh, sire, vă asigur că nu. 

— Dar, în sfârşit, toată lumea le cunoaşte pe aceste 
domnişoare de onoare ale Doamnei; rostindu-le numele, poate 
ca îl vei găsi pe acela pe care îl cauţi. 

— Nu, sire. 

— Încearcă. 

— Ar fi în zadar, sire. Când e vorba de numele unei femei 
compromise, memoria mea e un scrin de aramă a cărui cheie 
am pierdut-o. 

O umbră întunecă spiritul şi fruntea regelui; apoi, căutând 
să arate că e stăpân pe sine şi înălţând capul, zise: 

— Să trecem la această afacere cu Olanda. 

— Mai întâi, sire, la ce oră doreşte maiestatea voastră să-i 
primească pe ambasadori? 

— Cât mai de dimineaţă. 

— La ceasurile unsprezece? 

— E prea târziu... La ceasurile nouă. 

— E cam devreme. 

— Între prieteni, asta n-are nici o însemnătate: faci tot ce 
vrei cu prietenii; când e vorba însă de duşmani, atunci cu atât 
mai bine dacă se supără. Nu mi-ar părea rău, te asigur, să 
sfârşesc cu aceste păsări de baltă care mă obosesc cu ţipetele 
lor. 

— Sire, va fi aşa cum doreşte maiestatea voastră... La 
ceasurile nouă, deci... Voi da ordinele cuvenite. Va fi o audienţă 
solemnă? 

— Nu. Vreau să mă lămuresc cu ei, iar nu să înveninez 
lucrurile, cum se întâmplă întotdeauna când e de faţă lume 
multă; dar, în acelaşi timp, vreau să-i fac să înţeleagă limpede, 
pentru a nu mai avea prilejul s-o ia de la capăt. 

— Maiestatea voastră să desemneze persoanele care vor fi 
prezente la această recepţie. 

— Voi întocmi lista... Să vorbim despre ambasadori: ce vor 
ei? 


— Aliați cu Spania, nu câştigă nimic; aliaţi cu Franţa, pierd 
mult. 

— Cum vine asta? 

— Aliați cu Spania, se văd înconjurați şi ocrotiţi de 
posesiunile aliaţilor lor; nu pot să muşte din ele, oricât ar vrea 
s-o facă. De la Anvers la Rotterdam nu e decât un pas prin 
Escaut şi Meusa. Dacă vor să muşte din prăjitura spaniolă, voi, 
sire, ginerele regelui Spaniei, puteţi ajunge în două zile la 
Bruxelles, în fruntea cavaleriei voastre. Vor deci să se certe cu 
maiestatea voastră şi să vă facă să suspectaţi Spania într-atât, 
încât să nu vă amestecați în treburile ei. 

— Atunci nu e mai simplu — zise regele — să încheie cu 
mine o alianţă puternică, din care eu voi câştiga ceva, în vreme 
ce ei ar câştiga totul? 

— Nu, căci dacă ar ajunge, din întâmplare, să vă aibă ca 
vecin, maiestatea voastră nu e un vecin comod: tânăr, aprins, 
războinic, regele Franţei poate să dea Olandei lovituri grele, 
mai ales dacă se apropie de ea. 

— Înţeleg perfect, domnule Colbert şi totul e bine explicat; 
dar concluzia, te rog? 

— Înţelepciunea nu lipseşte niciodată hotărârilor maiestăţii 
voastre. 

— Ce-mi vor spune aceşti ambasadori? 

— Ei vor spune că doresc foarte mult alianţa cu maiestatea 
voastră, dar aceasta va fi o minciună; spaniolilor le vor spune că 
cele trei puteri trebuie să se unească împotriva prosperității 
Angliei, dar şi aceasta va fi o minciună, căci aliata firească a 
maiestăţii voastre este astăzi Anglia, care are vase, în timp ce 
maiestatea voastră nu are; numai Anglia poate stăvili puterea 
olandezilor în Indii; Anglia, în sfârşit, e o ţară monarhică, unde 
maiestatea voastră are alianţe bazate pe legături de sânge. 

— Bine; şi ce le-ai răspunde dumneata? 

— Le-aş răspunde, sire, cu o moderaţiune fără egal, că 
Olanda e o ţară pe care regele Franţei nu poate să se bizuie, că 
simptomele spiritului public, la olandezi, sunt îngrijorătoare 
pentru maiestatea voastră, că anumite medalii au fost bătute 
acolo cu devize de-a dreptul jignitoare. 

— La adresa mea? strigă tânărul rege înfuriat. 

— Oh, nu, sire, nu; jignitoare nu e cuvântul potrivit şi poate 
că m-am înşelat. Voiam să spun măgulitoare din cale-afară 
pentru batavi. 


— Oh, dacă e aşa, puţin importă mândria batavilor — zise 
regele, oftând. 

— Maiestatea voastră are de o mie de ori dreptate. Totuşi, 
nu e niciodată o greşeală politică, regele o ştie mai bine decât 
mine, de a fi nedrept atunci când vrei să obţii o concesie. 
Maiestatea voastră, plângându-se cu oarecare susceptibilitate 
de batavi, va apărea în ochii lor mai demnă de luat în seamă. 

— Ce este cu acele medalii? întrebă Ludovic. Căci, dacă voi 
aduce vorba despre ele, trebuie să ştiu ce spun. 

— Credeţi-mă, sire, nici eu nu ştiu mare lucru... O anumită 
deviză puţin cam semeaţă... lată sensul, cuvintele n-ar putea 
adăuga prea mult faptului. 

— Bine, voi accentua cuvântul medalie şi ei vor înţelege 
dacă vor voi. 

— Oh, vor înţelege! Maiestatea voastră va mai putea 
strecura şi câteva cuvinte despre anumite pamflete care sunt 
răspândite în ţara lor. 

— Niciodată! Pamfletele îi murdăresc mai mult pe cei care 
le scriu decât pe cei împotriva cărora sunt scrise. Domnule 
Colbert, îţi mulţumesc. Poţi să te retragi. 

— Sire... 

— La revedere! Nu uita ora şi să fii acolo. 

— Sire, aştept lista maiestăţii voastre. 

— Ai dreptate. 

Regele părea abătut; nu se gândea câtuşi de puţin la lista 
aceea. 

Pendula bătu ceasurile unsprezece şi jumătate. Pe chipul 
Prințului se putea citi lupta crâncenă dintre dragoste şi 
mândrie. Convorbirea politică făcuse ca supărarea lui Ludovic 
să scadă mult şi chipul palid, întristat, al domnişoarei de La 
Vallière îi vorbea imaginaţiei sale un limbaj cu totul diferit 
decât al medaliilor olandeze sau al pamfletelor batave. Stătu 
zece minute şi se întrebă dacă trebuie sau nu trebuie să se 
reîntoarcă la domnişoara de La Vallière; dar, Colbert stăruind 
respectuos să primească lista, regele roşi la gândul că se 
frământa din pricina dragostei, când afacerile de stat îşi cereau 
întâietatea. Dictă deci: 

— Regina-mamă... regina... Doamne... doamna de 
Motteville... domnişoara de Châtillon, doamna de Navailles. Iar 
dintre bărbaţi: Domnul... domnul prinţ de Condé... domnul de 


Grammont... domnul de Manicamp... domnul de Saint-Aignan... 
şi ofiţerii de serviciu. 

— Şi miniştrii? întrebă Colbert. 

— Se înţelege de la sine, dimpreună cu secretarii. 

— Sire, mă duc să pregătesc totul: ordinele vor fi la 
adresele respective mâine dimineaţă. 

— Spune mai bine că astăzi — replică Ludovic cu tristeţe. 
Bătea miezul nopţii. Era ora când biata La Vallière se prăpădea 
de mâhnire şi de durere. 

Intră serviciul regelui, pentru a pregăti cele pentru 
culcare. Regina aştepta de un ceas. 

Ludovic trecu la dânsa, cu un suspin; dar, în timp ce ofta, 
el se felicita pentru tăria sa. Se aplauda singur că era neclintit 
în dragoste, ca şi în politică. 


Capitolul XXXVI 


Ambasadorii 


D'Artagnan aflase aproape în întregime tot ceea ce am 
povestit noi acum, căci el era prieten cu toţi oamenii de folos ai 
casei, slujitori îndatoritori, mândri de a fi bine văzuţi de 
căpitanul de muşchetari, deoarece căpitanul era o putere; apoi, 
în afară de ambiţie, mai era şi mândria de a însemna ceva 
pentru un bărbat atât de vrednic cum era d'Artagnan. 
Mugşchetarul căuta să afle astfel în fiecare dimineaţă ceea ce nu 
putuse să vadă sau să audă în ajun, nefiindu-i posibil să fie în 
ace-laşi timp în toate părţile, în aşa fel că, din cele ce observa 
singur în fiecare zi şi din cele ce-i spuneau alţii, el făcea un 
mănunchi pe care-l dezlega la nevoie, pentru a scoate din-tr- 
însul cutare armă pe care o socotea necesară. În chipul acesta, 
cei doi ochi ai lui d'Artagnan îl slujeau la fel de bine ca şi cei o 
sută de ochi ai lui Argus. Secrete politice, secrete de stradă, 
vorbe scăpate curtenilor la ieşirea din anticameră — d'Artagnan 
ştia totul şi închidea totul în vastul şi de nepătrunsul mormânt 
al memoriei sale, alături de secretele regale plătite atât de 
scump, păstrate cu atâta credinţă. Află, aşadar, despre 


întrevederea cu Colbert; află despre întâlnirea dată 
ambasadorilor pentru dimineaţa aceea; află că acolo va fi vorba 
şi despre medalii; şi, reconstituind convorbirea din cele câteva 
cuvinte ce ajunseseră până la el, îşi reluă postul în 
apartamente, pentru a fi prezent în clipa când regele se va 
scula. 

Regele se trezi foarte devreme, ceea ce dovedea că şi el, la 
rândul lui, dormise destul de prost. Pe la ceasurile şapte, 
întredeschise uşor uşa. D'Artagnan era la postul lui. Maiestatea 
sa avea obrazul palid şi părea obosit; de altfel, nu-şi sfârşise 
încă toaleta. 

— Cheamă-l pe domnul de Saint-Aignan — zise regele. 

De Saint-Aignan se aştepta fără îndoială să fie chemat, 
căci, în clipa când muşchetarul se duse la dânsul, era gata 
îmbrăcat. De Saint-Aignan se grăbi să se supună şi intră la 
rege. 

Puțin după aceea, regele şi de Saint-Aignan treceau prin 
curte; regele mergea înainte. D'Artagnan era la fereastra ce 
dădea în curte; nu avu nevoie să se mişte din loc pentru a-l 
urmări pe rege cu privirea. S-ar fi zis că bănuise de mai înainte 
unde se va duce regele. 

Regele se ducea la domnişoarele de onoare. Asta nu-l miră 
câtuşi de puţin pe d'Artagnan. Nu se îndoia, deşi La Vallière nu- 
i spusese nimic, că maiestatea sa avea de îndreptat unele 
greşeli. 

De Saint-Aignan îl urma ca şi în ajun, mai puţin neliniştit 
totuşi, mai puţin îngrijorat, deoarece spera că la ceasurile şapte 
dimineaţa nu se treziseră decât el şi cu regele dintre toţi 
auguştii oaspeţi ai castelului. 

D'Artagnan stătea la fereastra lui, nepăsător şi calm. Ai fi 
jurat că nu vedea nimic şi că habar n-avea cine erau cei doi 
căutători de aventuri ce străbăteau curtea învăluiţi în mantiile 
lor. Şi totuşi, d'Artagnan, având aerul că nu se uită de loc la ei, 
nu-i scăpa nici o clipă din ochi, ba încă, fluierând acel vechi 
marş al muşchetarilor de care nu-şi amintea decât în 
împrejurările mari, ghicea şi chiar măsura mai dinainte furtuna 
de ţipete şi de mânie ce avea să se dezlănţuie la reîntoarcere. 

Într-adevăr, regele, ajungând la camera domnişoarei de La 
Vallière şi găsind-o goală, cu patul nedesfăcut, se înspăimântă 
şi o chemă pe Montalais. Montalais veni în grabă; dar uimirea 
ei fu egală cu aceea a regelui. Tot ce putu să-i spună maiestăţii 


sale fu că o auzise parcă plângând pe La Valliere o bună parte 
din noapte; dar, ştiind că maiestatea sa venise la dânsa, nu 
îndrăznise să întrebe ce s-a petrecut. 

— Dar — întrebă regele — unde crezi că s-a putut duce? 

— Sire — răspunse Montalais — Louise e o persoană foarte 
sentimentală şi adesea am văzut-o sculându-se în zorii zilei şi 
ducându-se în parc; poate să fie acolo şi în dimineaţa aceasta. 

Lucrul i se părea cu putinţă regelui, care cobori 
numaidecât pentru a porni în căutarea fugarei. D'Artagnan îl 
văzu reapărând schimbat la faţă şi vorbindu-i cu însufleţire 
însoţitorului său. Se îndreptă apoi spre grădini. De Saint-Aignan 
îl urma gâfâind. D'Artagnan nu se clintea de la fereastră, 
fluierând încontinuu, părând că nu vede nimic şi văzând totul. 

— Aha, aha — murmură el după ce regele dispăru — 
pasiunea maiestăţii sale e mai puternică decât o credeam! Face 
acum, după cât mi se pare, ceea ce n-a făcut pentru domnişoara 
de Mancini. 

Regele se ivi din nou, după un sfert de ceas; căutase peste 
tot, era cu răsuflarea tăiată. E de la sine înţeles că nu găsise 
nimic. 

De Saint-Aignan venea după el, făcându-şi vânt cu pălăria 
şi întrebând, cu o voce sugrumată, pe primii servitori apăruţi, 
pe toţi cei pe care-i întâlnea în cale dacă ştiau ceva. Pe alee, se 
întâlni cu Manicamp. Acesta venise de la Fontainebleau făcând 
popasuri multe; pe când ceilalţi făcuseră drumul în şase ore, el 
îl făcuse în douăzeci şi patru. 

— N-ai văzut-o cumva pe domnişoara de La Vallière? îl 
întrebă de Saint-Aignan. 

La care Manicamp, totdeauna năuc şi cu gândurile aiurea, 
crezând că e vorba de de Guiche, răspunse: 

— Mulţumesc, contele se simte mai bine. 

Şi îşi continuă drumul până în anticameră, unde îl găsi pe 
d'Artagnan, căruia îi ceru să-l lămurească ce era cu aerul acela 
speriat pe care i se păruse că-l avea regele. D'Artagnan îi 
răspunse că se înşală şi că, dimpotrivă, regele era de-o voioşie 
nebună. 

Între timp, bătură ceasurile opt. La această oră, regele îşi 
lua, de obicei, gustarea. Era îndătinat, prin codul etichetei, ca 
regelui să-i fie totdeauna foame la ceasurile opt. Ceru să i se 
aducă micul dejun pe o măsuţă, în camera de culcare şi mâncă 
la repezeală. De Saint-Aignan, de care nu voia să se despartă, îi 


ţinea de urât. Apoi primi câteva audienţe militare. În timpul 
acestor audienţe, îl trimise pe Saint-Aignan să facă cercetări. 
După aceea, mereu preocupat, mereu neliniştit, pândind mereu 
întoarcerea lui de Saint-Aignan, care îşi pusese toţi oamenii pe 
goană şi alerga el însuşi peste tot, regele se pomeni că a ajuns 
la ceasurile nouă. La nouă fix, trecu în cabinetul său. 
Ambasadorii se iviră şi ei la prima bătaie ce vestea ceasurile 
nouă. Când orologiul sună ultima bătaie, apărură reginele şi 
Doamna. 

Ambasadorii erau trei din partea Olandei şi doi din a 
Spaniei. Regele le aruncă o privire scurtă şi salută. În aceeaşi 
clipă intră pe uşă şi de Saint-Aignan. Intrarea lui era pentru 
rege mult mai importantă decât aceea a ambasadorilor, oricât 
de mulţi ar fi fost şi din orice ţară ar fi venit ei. Astfel, înainte 
de toate, regele îi făcu un semn interogativ lui de Saint-Aignan, 
la care acesta răspunse printr-o negare cât se poate de 
limpede. Regele era să-şi piardă tot cumpătul; dar, cum 
reginele, cei mari şi ambasadorii aveau ochii aţintiţi la el, făcu o 
sforţare puternică să se stăpânească şi-i pofti pe aceştia din 
urmă să vorbească. Atunci, unul din membrii deputăţiei 
spaniole ţinu un lung discurs, în care lăuda foloasele alianţei cu 
Spania. Regele îl întrerupse, spunându-i: 

— Domnule, sper că ceea ce e bine pentru Franţa, trebuie 
să fie foarte bine pentru Spania. 

Această frază, dar mai ales tonul tăios cu care fusese 
rostită, îl făcu pe ambasador să pălească, iar pe cele două 
regine să roşească, deoarece, spaniole şi una şi cealaltă, se 
simțeau rănite, de acest răspuns, în orgoliul lor de înrudire şi 
de naţionalitate. 

Ambasadorul olandez luă cuvântul la rândul lui şi se plânse 
de suspiciunile pe care regele le arăta faţă de guvernul ţării 
sale. Regele îl întrerupse: 

— Domnule — zise el — e ciudat că dumneata vii să te 
plângi când eu sunt acela care aş avea motive să mă plâng; şi 
totuşi, după cum vezi, n-o fac. 

— Să vă plângeţi, sire? întrebă olandezul. Dar pentru care 
jignire? 

Regele zâmbi cu amărăciune. 

— Mă învinovăţeşti cumva, domnule — zise el — că am 
suspiciuni faţă de un guvern care îngăduie şi încurajează 
ofensele publice? 


— Sire!... 

— Trebuie să-ţi spun — reluă regele, iritându-se mai mult 
de amărăciunile lui personale decât de chestiunile politice — 
trebuie să-ţi spun că Olanda e o ţară unde îşi găsesc adăpost cei 
ce mă urăsc şi mai ales cei ce mă defăimează. 

— Oh, sire!... 

— Ah, vrei dovezi, nu-i aşa? Ei bine, îţi pot aduce cu 
uşurinţă dovezi. De unde pornesc acele pamflete necuviincioase 
care mă înfăţişează ca pe un monarh lipsit de glorie şi de 
autoritate? Tiparniţele dumneavoastră gem de astfel de lucruri. 
Dacă ar fi aici secretarii mei, ţi-aş cita titlurile lucrărilor, 
dimpreună cu numele celor ce le tipăresc. 

— Sire — răspunse ambasadorul — un pamflet nu poate fi 
opera unei naţiuni. E drept oare ca un rege atât de mare, cum 
este maiestatea voastră, să facă răspunzător un întreg popor 
pentru nelegiuirile unor ticăloşi care n-au ce mânca? 

— Fie, să zicem că ai dreptate, domnule. Dar când 
monetăria din Amsterdam bate medalii în defavoarea mea şi 
asta e o nelegiuire a câtorva ticăloşi? 

— Medalii? se bâlbâi ambasadorul. 

— Medalii, da! repetă regele privind către Colbert. 

— Rog pe maiestatea voastră — cuteză olandezul — să fie 
sigură că... 

Regele se uita mereu la Colbert; dar Colbert avea aerul că 
nu înţelege nimic şi tăcea, în ciuda imboldurilor regelui. 

Atunci d'Artagnan se apropie şi, scoțând din buzunar o 
medalie pe care o puse în palma regelui, zise: 

— lată medalia pe care o cere maiestatea voastră. 

Regele o luă. Atunci, el putu să vadă, cu ochiul acela care, 
de când era stăpân, nu făcea decât să domine, atunci el putu să 
vadă, spunem, o imagine batjocoritoare, reprezentând Olanda 
care, întocmai ca Iosua, oprea soarele din mers, cu această 
legendă: "In conspecta meo, stetit sol". 

— În fața mea, soarele s-a oprit! strigă regele furios. Ah, 
cred că nu veţi mai tăgădui acum. 

— lar soarele — zise d'Artagnan — e acesta. 

Şi arătă, pe toţi pereţii cabinetului, emblema multiplicată 
şi strălucitoare, ce-şi arunca pretutindeni superba sa deviză: 
"Nec pluribus impar"? 

Mânia lui Ludovic, sporită prin răscolirile durerii lui 
personale, nici nu avea nevoie de acest impuls pentru a întrece 


orice măsură. În ochii lui se vedea licărind dorinţa vie de a 
căuta o ceartă, ce era gata să izbucnească. O privire a lui 
Colbert zăgăzui furtuna. 

Ambasadorul încercă să ceară scuze. El spuse că vanitatea 
popoarelor nu duce la urmări grave; că Olanda, chiar cu micile 
ei puteri, era mândră de a-şi fi păstrat rangul de mare naţiune, 
fie şi în faţa unor regi puternici şi dacă oarecare înfumurare i-a 
ameţit pe compatrioţii lui, regele e rugat să ierte această 
rătăcire. 

Regele părea că cere o povaţă. Privi spre Colbert, care 
rămase însă nemişcat. Privi apoi spre d'Artagnan. Acesta dădu 
din umeri. Acest gest fu ca un stăvilar ridicat prin care se 
dezlănţui furia regelui, ţinută prea mult timp în frâu. 

Nimeni neştiind unde putea să ducă această furie, toţi 
păstrară o tăcere posomorâtă. Al doilea ambasador se folosi de 
acest moment pentru a începe şi el să ceară scuze. 

În timp ce ambasadorul vorbea şi în timp ce regele, recăzut 
încetul cu încetul în mâhnirea lui de ordin personal, asculta 
acest glas plin de tulburare, aşa cum un om îngândurat ascultă 
vuietul unei cascade, d'Artagnan, care-l avea la stânga lui pe 
Saint-Aignan, se apropie de el şi, cu o voce bine măsurată, ca să 
poată fi auzită de rege, zise: 

— Ai aflat vestea, conte? 

— Ce veste? întrebă Saint-Aignan. 

— Întâmplarea cu La Vallière. 

Regele tresări şi făcu, fără să vrea, un pas spre cei doi 
oameni, care vorbeau între ei. 

— Şi ce s-a întâmplat cu La Valliere? întrebă iarăşi de 
Saint-Aignan pe un ton ce se poate lesne închipui. 

— Eh, biata copilă! zise d'Artagnan. S-a dus la mănăstire. 

— La mănăstire? exclamă de Saint-Aignan. 

— La mănăstire? exclamă şi regele în mijlocul discursul lui 
pe care şi-l continua ambasadorul. 

Apoi, sub imperiul etichetei, se stăpâni, dar trăgând cu 
urechea mai departe. 

— La ce mănăstire? întrebă de Saint-Aignan. 

— La carmelitele de la Chaillot. 

— Carmelitele de la Chaillot! De unde nalba ştii asta? 

— Chiar din gura ei. 

— Ai văzut-o dumneata? 

— Eu am condus-o până acolo. 


Regele nu pierdu nici un cuvânt; fierbea în sinea lui şi 
începu să se piardă cu firea. 

— Dar de ce-a fugit? mai întrebă de Saint-Aignan. 

— Fiindcă sărmana copilă a fost gonită ieri de la curte — 
răspunse d'Artagnan. 

Nu termină bine această frază, că regele făcu un gest 
autoritar. 

— Destul, domnule! i se adresă el ambasadorului. Destul! 
Pe urmă, înaintând către căpitan. Cine spune — strigă el — că 
La Vallière s-a dus la mănăstire? 

— Domnul d'Artagnan — rosti favoritul. 

— Şi e adevărat ceea ce spui? zise regele întorcându-se 
spre muşchetar. 

— Adevărat ca adevărul însuşi. 

Regele strânse din pumni şi se făcu alb la faţă. 

— Dar parcă ai mai adăugat ceva, domnule d'Artagnan — 
zise el. 

— Nu mai ştiu ce anume, sire. 

— Ai adăugat că domnişoara de La Vallière a fost alungată 
de la curte. 

— Da, sire. 

— Şi e adevărat şi acest lucru? 

— Informaţi-vă, sire. 

— La cine? 

— Oh! făcu d'Artagnan ca omul ce-ar vrea să arate că nu 
poate spune mai mult. 

Regele sări deodată, lăsând baltă pe ambasadori, pe 
miniştri, pe curteni, pe politicieni. Regina-mamă se ridică în 
picioare: ea auzise totul, sau, ceea ce nu auzise, ghicise. 
Doamna, răpusă de mânie şi spaimă, încercă să se ridice şi ea, 
ca şi regina-mamă, dar recăzu pe fotoliul care, din pricina 
prăbuşirii Prințesei, alunecă înapoi. 

— Domnilor — grăi regele — audiența e sfârşită: voi face 
cunoscut răspunsul meu, sau mai bine zis voinţa mea, atât 
Spaniei, cât şi Olandei. 

Şi, cu un gest impunător, le arătă ambasadorilor că puteau 
sa plece. 

— la seama, fiul meu — îi şopti regina-mamă cu indignare 
— ia seama, mi se pare că nu te mai poţi stăpâni. 

— Ah, doamnă — răcni tânărul leu cu un gest ce stârnea 
groaza — dacă nu sunt stăpân pe mine, voi fi, te încredinţez, pe 


cei care mă calcă în picioare! Vino cu mine, domnule 
d'Artagnan, vino! 

Şi părăsi sala, făcându-i pe ceilalţi să încremenească de 
uimire şi de spaimă. 

Regele cobori scara şi se pregăti să străbată curtea 
palatului. 

— Sire — spuse d'Artagnan — maiestatea voastră a greşit 
drumul. 

— Nu, mă duc la grajduri. 

— Nu e nevoie, sire; am caii pregătiţi pentru maiestatea 
voastră. 

Regele nu-i răspunse slujitorului său decât printr-o privire, 
dar această privire făgăduia mai mult decât ar fi îndrăznit să 
spere trei de-alde d'Artagnan la un loc. 


Capitolul XXXVII 


Chaillot 


Cu toate că nimeni nu-i chemase, Manicamp şi Malicorne îl 
urmară pe rege şi pe d'Artagnan. Erau doi oameni foarte 
inteligenţi; atât însă că Malicorne sosea adesea prea devreme, 
din ambiţie, iar Manicamp sosea adesea prea târziu, din lene. 
De astă dată ajunseră amândoi la timp. 

Cinci cai erau gata de plecare. Doi fură luaţi de rege şi 
d'Artagnan; doi de Manicamp şi Malicorne. Un paj de la 
grajduri încălecă pe al cincilea. Toată cavalcada porni în galop. 

D'Artagnan alesese într-adevăr bine caii; erau adevăraţi 
fugari pentru îndrăgostiţii nerăbdători — caii nu fugeau, 
zburau. 

După zece minute de la plecare, cavalcada, sub forma unui 
vârtej de praf, ajunse la Chaillot. Regele sări literalmente din 
şa. Dar, oricât de repede ar fi făcut această mişcare, el îl găsi 
pe d'Artagnan la picioarele calului său. Ludovic îi adresă lui 
d'Artagnan un zâmbet de mulţumire şi aruncă frâul în braţele 
pajului. Apoi intră cu un pas grăbit în vestibul şi, împingând uşa 
cu putere, pătrunse în vorbitor. 


Manicamp, Malicorne şi pajul rămaseră afară; d'Artagnan 
îşi urmă stăpânul. 

De cum păşi în vorbitor, primul lucru ce-l izbi pe rege fu s- 
o vadă pe Louise nu în genunchi, ci culcată la picioarele unui 
mare crucifix de piatră. Tânăra fată era întinsă pe lespedea 
umedă, abia zărindu-se în umbra acestei săli în care lumina nu 
pătrundea decât printr-o fereastră îngustă, zăbrelită şi năpădită 
de plante agăţătoare. Era singură, neînsufleţită, rece ca piatra 
deasupra căreia îşi odihnea trupul obosit. 

Văzând-o astfel, regele o crezu moartă şi scoase un strigăt 
îngrozitor, ce-l făcu pe d'Artagnan să alerge la el. Regele îşi 
trecuse un braţ pe sub mijlocul tinerei fete. D'Artagnan îi ajută 
regelui s-o ridice pe biata femeie, ce părea atinsă de suflarea 
morţii. Regele o luă atunci în braţe şi-i încălzi mâinile şi 
tâmplele îngheţate cu sărutările lui. 

D'Artagnan se agăţă de frânghia clopotului din turn. 
Surorile carmelite dădură buzna din toate părţile. Cucernicele 
călugăriţe începură să scoată ţipete de indignare la vederea 
acestor bărbaţi care ţineau în braţele lor o femeie. 

Stareţa sosi şi ea îndată. Dar, femeie mai de lume decât 
toate femeile de la curte, în pofida austerităţii ei, de la prima 
aruncătură de privire îl recunoscu pe rege după respectul ce i-l 
arătau însoțitorii lui, ca şi după aerul de stăpân prin care 
domina întreaga asistenţă. Văzându-l pe rege, ea se retrase în 
chilia sa; acesta era un mijloc de a nu-şi păta demnitatea 
personală. Trimise în schimb, prin câteva maici, tot felul de 
leacuri, ape de-ale reginei Ungariei, melisă etc. etc., poruncind 
în acelaşi timp ca toate uşile să fie închise. Era şi timpul: 
durerea regelui devenise gălăgioasă şi dez-nădăjduită. 

Regele părea hotărât să trimită după medicul său, când La 
Vallière îşi reveni în simţiri. Deschizând ochii, cel dintâi lucru 
pe care-l văzu fu regele la picioarele ei. Fără îndoială că nu-l 
recunoscu, deoarece scoase un oftat dureros. Ludovic o învăluia 
într-o privire nepotolită. În sfârşit, ochii ei rătăciţi se opriră 
asupra regelui. Acum îl recunoscu şi făcu un efort să se 
desprindă din braţele lui. 

— Cum — murmură ea — jertfa nu s-a împlinit încă? 

— Oh, nu, nu — strigă regele — şi nici nu se va împlini, ţi-o 
jur! 

Fata se ridică, slabă şi zdrobită cum era. 

— Dar trebuie — rosti ea — trebuie, nu mă mai opriţi. 


— Să te las să te jertfeşti, eu? strigă Ludovic. Niciodată! 
Niciodată! 

— Bun! murmură d'Artagnan. E timpul să plecăm. De 
vreme ce-au început să vorbească, să ne astupăm urechile. 

D'Artagnan ieşi; cei doi îndrăgostiţi rămaseră singuri. 

— Sire — adăugă La Valliere — nici un cuvânt mai mult, vă 
rog. Nu zădărniciţi singurul viitor în care mai sper, adică 
mântuirea mea; şi nici pe al vostru, adică gloria voastră, pentru 
un capriciu. 

— Un capriciu? strigă regele. 

— Oh, acum, sire — zise La Vallière — acum văd limpede în 
inima voastră. 

— Dumneata, Louise? 

— Oh, da, eu! 

— Explică-te! 

— O pornire de neînțeles, nechibzuită, poate să vă pară 
pentru un moment o scuză întemeiată; dar maiestatea voastră 
are îndatoririle sale care nu se pot împăca, sire, cu dragostea 
pentru o biată fată. Uitaţi-mă. 

— Eu, să te uit? 

— Aţi şi făcut-o. 

— Mai degrabă mor! 

— Sire, o puteţi iubi pe aceea la a cărei moarte aţi 
consimţit cu atâta cruzime în noaptea aceasta? 

— Ce vrei să spui? Haide, fii limpede. 

— Mi-aţi cerut ieri dimineaţă, spuneţi, să vă iubesc? Şi ce 
mi-aţi făgăduit în schimb? Că nu va trece niciodată miezul 
nopţii fără a-mi aduce o împăcare, atunci când vă veţi fi supărat 
pe mine. 

— Oh, iartă-mă, iartă-mă, Louise! Eram nebun de gelozie! 

— Sire, gelozia e un simţământ rău, care renaşte ca 
neghina tăiată din rădăcină. Veţi fi mereu gelos şi veţi sfârşi 
prin a mă ucide. Aveţi milă şi lăsaţi-mă să mor. 

— Încă un cuvânt ca acesta, domnişoară şi mă vei vedea 
sfârşindu-mă la picioarele dumitale. 

— Nu, nu, sire, eu ştiu mai bine cât preţuiesc. Credeţi-mă 
şi nu vă pierdeţi înşivă pentru o biată nenorocită pe care toată 
lumea o dispreţuieşte. 

— Oh, numeşte-i pe aceia pe care-i acuzi, numeşte-i! 


— Nu am să mă plâng împotriva nimănui, sire; nu mă acuz 
decât pe mine. Adio, sire! Vă faceţi rău singur vorbindu-mi 
astfel. 

— Ia seama, Louise! Vorbindu-mi în felul acesta, mă aduci 
la deznădejde. Ia seama! 

— Oh, sire! Sire! Lăsaţi-mă lângă Dumnezeu, vă rog! 

— Te voi smulge chiar din braţele lui Dumnezeu! 

— Dar, mai întâi — strigă sărmana copilă — smulgeţi-mă 
din ghearele acestor duşmani cruzi care vor să-mi distrugă 
viaţa şi cinstea. Dacă aveţi atâta tărie să mă iubiţi, aveţi şi atâta 
putere ca să mă apăraţi! Dar nu, aceea pe care spuneţi că o 
iubiţi e batjocorită, umilită, alungată! 

Şi buna copilă, silită de durerea ei să acuze, îşi frângea 
braţele plângând cu hohote. 

— Ai fost alungată! strigă regele. lată pentru a doua oară 
că aud acest cuvânt. 

— Într-un mod josnic, sire. Vedeţi bine, n-am alt ajutor 
decât pe Dumnezeu, altă mângâiere decât rugăciunile, alt 
adăpost decât mănăstirea. 

— Vei avea palatul meu, vei avea curtea mea. Oh, nu te 
teme de nimic, Louise! Aceia, sau mai bine zis acelea care te-au 
alungat ieri, vor tremura mâine în faţa dumitale. Ce spun, 
mâine? Chiar în dimineaţa asta am răcnit, am ameninţat. Aş 
putea dezlănţui trăsnetul pe care-l stăpâ-nesc încă. Louise! 
Louise, vei fi crud răzbunată! Lacrimi de sânge vor răsplăti 
lacrimile dumitale. Numeşte-i numai pe cei ce-ţi doresc răul. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Atunci cum vrei să lovesc? 

— Sire, cei care ar trebui loviți vor face să vi se clatine 
braţul. 

— Oh, nu mă cunoşti de loc! strigă regele mânios. Decât să 
mi se clatine braţul, mai curând voi da foc regatului meu şi-mi 
voi blestema familia. Da, îmi voi strivi chiar şi acest braţ, dacă 
el nu va fi în stare să doboare pe aceia care o duşmănesc pe cea 
mai dulce dintre făpturi. 

Şi, într-adevăr, rostind aceste cuvinte, Ludovic izbi furios 
cu pumnul în lemnăria de stejar a peretelui, ce scoase un sunet 
lugubru. 

La Valliere se îngrozi. Mânia acestui tânăr atotputernic 
avea ceva impunător şi sinistru, deoarece, ca şi furia furtunii, 
putea să fie ucigătoare. Ea, a cărei durere credea că nu are 


seamăn, fu învinsă de această durere ce se manifesta prin 
violenţă şi ameninţări. 

— Sire — zise ea — vă rog, pentru cea din urmă oară, 
lăsaţi-mă singură. Liniştea acestui refugiu mi-a dat întărire; mă 
simt mai liniştită sub oblăduirea lui Dumnezeu. Dumnezeu e un 
ocrotitor în faţa căruia se spulberă toate măruntele răutăţi 
omeneşti. Sire, încă o dată, lăsaţi-mă în paza lui Dumnezeu. 

— Atunci — strigă Ludovic — spune deschis că nu m-ai 
iubit niciodată, spune că umilinţa mea, spune că remuşcările 
mele îţi mângâie orgoliul, dar că puţin îţi pasă de durerea mea. 
Spune că regele Franţei nu e pentru dumneata un îndrăgostit a 
cărui iubire ar putea să-ţi aducă fericirea, ci un despot al cărui 
capriciu a zdrobit în inima dumitale până şi ultima fibră a 
simţirii. Nu spune că îl cauţi pe Dumnezeu, spune că fugi de 
rege. Nu, Dumnezeu nu priveşte cu ochi buni hotărârile 
nestrămutate; Dumnezeu admite pocăinţa şi remuşcările; el 
iartă, el îngăduie iubirea. 

Louise era străbătură de o durere sfâşietoare auzind 
aceste cuvinte ce-o frigeau ca jarul până în cele mai adânci 
fibre. 

— Dar n-aţi auzit ce-am spus? întrebă ea. 

— Ce? 

— N-aţi auzit că sunt alungată, dispreţuită, batjocorită? 

— Te voi face cea mai respectată, cea mai adorată, cea mai 
invidiată femeie de la curtea mea. 

— Dovediţi-mi că n-aţi încetat de a mă iubi. 

— Cum să ţi-o dovedesc? 

— Plecaţi şi lăsaţi-mă. 

— Ţi-o voi dovedi nemaipărăsindu-te niciodată. 

— Dar credeţi că eu voi îngădui asta, sire? Credeţi ca vă 
voi lăsa să declaraţi război împotriva întregii voastre familii? 
Credeţi că vă voi lăsa să vă smulgeţi, pentru mine, de lângă 
mamă, soţie şi soră? 

— Ah, le-ai numit, în sfârşit! Aşadar, ele sunt acelea care 
au făcut răul? Pe Dumnezeul atotputernic, le voi pedepsi! 

— lar eu iată pentru ce mă tem de viitor, iată pentru ce nu 
voiesc să primesc nimic, iată pentru ce nu doresc să fiu 
răzbunată. Destule lacrimi, pentru Dumnezeu, destule dureri, 
destulă amărăciune! Oh, niciodată nu voi mai stârni alte 
amărăciuni, alte dureri, alte lacrimi, oricine ar fi să fie. Am 
gemut prea mult, am plâns prea mult, am suferit prea mult! 


— Dar lacrimile mele, durerile, amărăciunile mele, acestea 
nu înseamnă nimic pentru dumneata? 

— Nu-mi vorbiţi astfel, sire, în numele cerului! În numele 
cerului, nu-mi vorbiţi astfel! Am nevoie de întregul meu curaj 
pentru a duce jertfa până la capăt. 

— Louise! Louise, te conjur! Hotărăşte, porunceşte, 
răzbună-te sau iartă. Dar nu mă părăsi! 

— Ah, trebuie să ne despărţim, sire. 

— Dar nu mă iubeşti de loc? 

— Oh! Numai Dumnezeu ştie asta! 

— Minciună! Minciună! 

— Dacă nu v-aş iubi, sire, v-aş lăsa mână liberă să mă 
răzbunaţi; aş primi, în schimbul ocărilor ce mi s-au adus, acest 
dulce triumf al orgoliului pe care mi-l propuneţi. Vedeţi însă că 
nu vreau dulcea răsplată a iubirii voastre, a iubirii voastre care 
e viaţa mea totuşi, deoarece am vrut să mor, crezând că nu mă 
mai iubiţi. 

— Ei bine, da, da, acum ştiu, acum recunosc: eşti cea mai 
sfântă, cea mai venerabilă dintre femei. Nici una nu e mai 
vrednică decât dumneata, nu numai de iubirea şi de respectul 
meu, dar de iubirea şi respectul tuturor. De aceea nici una nu 
va fi iubită ca dumneata, Louise, nici una nu va avea asupra 
mea puterea pe care o ai dumneata. Da, ţi-o jur, aş zdrobi în 
această clipă lumea, ca pe un pahar de sticlă, dacă lumea mi-ar 
sta împotrivă. Îmi porunceşti să mă potolesc, să iert? Fie, mă 
voi potoli. Vrei să domnesc prin blândeţe şi îngăduinţă? Voi fi 
blând şi îngăduitor. Dictează-mi cum să mă port, mă voi 
supune! 

— Ah, Dumnezeule, dar ce sunt eu, o biată copilă, pentru a- 
i dicta o silabă măcar unui rege ca maiestatea voastră? 

— Eşti viaţa şi sufletul meu! Doar nu sufletul conduce 
trupul? 

— Oh, mă iubiţi prin urmare, scumpul meu sire? 

— În genunchi, cu braţele ridicate spre dumneata, din 
toate puterile pe care Dumnezeu le-a sădit în mine! Te iubesc 
atât de mult, încât aş fi gata să-mi dau viaţa cu zâmbetul pe 
buze, dacă mi-ai cere asta! 

— Mă iubiţi? 

— Oh, da! 


— Atunci nu mai am nimic de dorit pe această lume... Dați- 
mi mâna, sire şi să ne spunem adio! Am cunoscut în viaţă 
întreaga fericire ce-mi putea fi hărăzită. 

— Oh, nu, nu, spune că viaţa ta abia începe! Fericirea ta nu 
e ieri, e astăzi, e mâine, e totdeauna! Al tău e viitorul! Al tău e 
tot ce e al meu! Nu mai vorbi de despărţire, izgoneşte-ţi din 
minte aceste gânduri negre. Iubirea e Dumnezeul nostru, e 
ceea ce le trebuie sufletelor noastre. Tu vei trăi pentru mine, 
după cum eu voi trăi pentru tine! 

Şi prosternându-se în faţa ei, îi sărută genunchii cu o 
inexprimabilă pornire de bucurie şi recunoştinţă. 

— Oh, sire, sire, totul este un vis. 

— Pentru ce un vis? 

— Fiindcă nu mă mai pot reîntoarce la curte. Surghiunită, 
cum să vă mai revăd? Nu e mai bine să rămân la mănăstire, 
pentru a păstra aici, în balsamul iubirii voastre, ultimele 
tresăriri ale inimii voastre şi ultima voastră mărturie? 

— Surghiunită, dumneata? strigă Ludovic al XIV-lea. Dar 
cine surghiuneşte, când eu vreau reîntoarcerea? 

— Oh, sire, cineva care domneşte mai presus de regi: 
lumea de la curte şi părerile ei. Gândiţi-vă, nu veţi putea iubi o 
femeie care a fost alungată; aceea pe care mama voastră a 
întinat-o cu o bănuială, aceea pe care sora voastră a rănit-o cu o 
pedeapsă, aceea nu e vrednică de maiestatea voastră. 

— Nu e vrednică de mine aceea care îmi aparţine? 

— Da, acesta e adevărul, sire; din moment ce vă aparţine, 
iubita voastră a devenit o nevrednică. 

— Ah, ai dreptate, Louise şi toate gingăşiile sunt în sufletul 
dumitale. Ei bine, nu vei fi surghiunită. 

— Oh, se vede bine că n-aţi auzit-o pe Doamna! 

— Mă voi sfătui cu mama. 

— Oh, dacă aţi fi văzut-o pe mama voastră! 

— Şi ea? Sărmană Louise! Aşadar, toată lumea e împotriva 
dumitale? 

— Da, da, sărmană Louise, care se şi încovoiase sub 
biciuirea furtunii când aţi venit aici, când maiestatea voastră a 
desăvârşit zdrobirea. 

— Oh, iartă-mă! 

— Deci n-o veţi îndupleca nici pe una, nici pe cealaltă; 
credeţi-mă, răul e fără leac, deoarece nu vă voi lăsa niciodată 
să faceţi apel la violenţă sau la putere. 


— Ei bine, Louise, pentru a-ţi dovedi cât de mult te iubesc, 
voi săvârşi un lucru: mă voi duce la Doamna. 

— Voi, sire? 

— Îi voi cere să-şi schimbe sentinţa; o voi sili chiar. 

— O veţi sili? O, nu, nu! 

— Ai dreptate. Atunci o voi îndupleca. 

Louise dădu din cap. 

— Mă voi ruga, dacă va fi nevoie — zise Ludovic. Vei crede 
în dragostea mea, după aceea? 

Louise îşi ridică faţa. 

— Oh, niciodată, pentru mine, niciodată să nu vă umiliţi! 
Lăsaţi-mă mai bine să mor. 

Ludovic căzu pe gânduri; trăsăturile lui se întunecară. 

— Voi iubi atât cât ai iubit şi dumneata — zise el. Voi suferi 
atât cât ai suferit şi dumneata; aceasta va fi ispăşirea mea în 
ochii dumitale. Haide, domnişoară, să lăsăm la o parte aceste 
meschine zâzanii. Să fim mari ca durerea noastră, să fim tari ca 
iubirea noastră! Şi, rostind aceste cuvinte, o cuprinse în braţe 
şi o încercui cu mâinile lui. Singura mea bucurie, viaţa mea, 
urmează-mă — zise el. 

La Valliere făcu un ultim efort, în care îşi concentră nu 
toată voinţa sa, căci nu mai era stăpână pe voinţa ei, ci toate 
puterile sale. 

— Nu! răspunse ea cu glas stins. Nu, nu, aş muri de ruşine! 

— Nu, te vei reîntoarce ca o regină. Nimeni nu ştie că ai 
plecat... Singur d'Artagnan... 

— M-a trădat deci şi el? 

— Cum asta? 

— Jurase... 

— Jurasem să nu-i spun nimic regelui — zise d'Artagnan 
vârându-şi capul pe uşa întredeschisă. Şi mi-am ţinut cuvântul. 
I-am vorbit domnului de Saint-Aignan; nu e vina mea dacă 
regele a auzit, nu-i aşa, sire? 

— E adevărat, iartă-l — zise regele. 

La Vallière zâmbi şi-i întinse muşchetarului mâna ei albă şi 
plăpândă. 

— Domnule d'Artagnan — zise regele fericit — caută o 
trăsură pentru domnişoara. 

— Sire — răspunse căpitanul — trăsura aşteaptă. 

— Oh, iată o adevărată pildă de slujitor! exclamă regele. 


"Era şi timpul s-o recunoşti' — murmură d'Artagnan, 
măgulit, oricum, de această laudă. 

La Vallière era învinsă; după câteva şovăiri, ea se lăsă, fără 
să se mai împotrivească, în voia regescului ei iubit. 

Dar, la uşa vorbitorului, se smulse de la braţul regelui şi se 
întoarse la crucifixul de piatră, pe care-l sărută, spunând: 

— Doamne, tu m-ai chemat; Doamne, tu m-ai îndepărtat de 
la tine. Dar bunătatea ta e nemărginită. De aceea, când mă voi 
reîntoarce aici, uită că am plecat; căci, dacă mă voi reîntoarce, 
n-am să te mai părăsesc niciodată. 

Regele lăsă să-i scape un suspin. D'Artagnan îşi şterse o 
lacrimă. 

Ludovic o conduse pe tânăra femeie până la trăsură, o 
ajută să se urce înăuntru şi-l aşeză pe d'Artagnan alături de ea. 
Iar el, sărind în şa, porni în galop spre Palatul Regal, unde, de 
îndată ce ajunse, trimise să i se dea de veste Doamnei că 
doreşte să-i acorde o scurtă audienţă. 


Capitolul XXXVIII 


La Doamna 


După felul cum regele îi părăsise pe ambasadori, cei mai 
puţin iniţiaţi credeau că va urma un război. Ambasadorii înşişi, 
neinstruiţi asupra cronicii intime a regelui, socoteau că li se 
adresa lor această frază devenită celebră: "Dacă nu sunt stăpân 
pe mine, voi fi faţă de cei care mă calcă în picioare". 

Din fericire pentru destinele Franţei şi ale Olandei, Colbert 
ieşise după ei şi le dăduse câteva explicaţii; în schimb, reginele 
şi Doamna, ştiind foarte bine tot ce se petrece în jurul lor, 
auzind această frază plină de ameninţări, plecaseră din sală 
îngrijorate şi stăpânite de ciudă. Doamna mai ales, simțind că 
mânia regelui se va abate asupra ei şi cum era ambițioasă şi 
mândră din cale-afară, în loc să se ducă să ceară ajutorul 
reginei-mame, se retrase la dânsa, dar dacă nu fără nelinişte, 
cel puţin fără gândul de a ocoli lupta. Din timp în timp, Ana de 


Austria trimitea mesageri pentru a se informa dacă regele se 
reîntorsese. 

Tăcerea ce domnea în palat în legătură cu această afacere 
a dispariţiei Louisei era, pentru cei care cunoşteau firea trufaşă 
şi mânioasă a regelui, prevestirea unui mare şir de nenorociri. 
Dar Doamna, înfruntând cu tărie toate aceste zvonuri, se 
închise în apartamentul ei, o chemă pe Montalais şi, cu glasul 
cel mai puţin tulburat, o puse pe această fată să-i povestească 
tot ce s-a întâmplat. În clipa când guraliva Montalais îşi încheia 
relatarea ei cu tot felul de precauţii oratorice şi cu 
recomandarea către toleranţă, adresată Doamnei, sub 
beneficiul reciprocităţii, domnul Malicorne se ivi la Prinţesă 
pentru a-i cere acesteia o audienţă. 

Vrednicul prieten al domnişoarei de Montalais purta pe 
chip toate semnele tulburării celei mai vii. Era cu neputinţă să 
se înşele: întrevederea cerută de rege trebuia să fie unul dintre 
cele mai interesante capitole ale acestei poveşti de inimă a 
regilor şi oamenilor. 

Doamna fu, într-adevăr, tulburată de această grabă a 
cumnatului ei; nu-l aştepta aşa de repede; nu se aştepta, mai 
ales, la o intervenţie directă a lui Ludovic. Or, femeile, care duc 
atât de bine războiul pe ascuns, sunt totdeauna mai puţin 
îndemânatice şi mai puţin tari când e vorba să privească o luptă 
în faţă. 

Doamna, am mai spus, nu era dintre acelea care dau 
înapoi, ea avea cusurul sau calitatea contrară. Ducea prea 
departe vitejia; de aceea, această veste primită de la rege, prin 
Malicorne, avu asupra ei efectul unei trâmbiţe care sună 
începutul bătăliei. Ridică deci, cu mândrie, mănuşa. 

Cinci minute mai târziu, regele urca scara. Era roşu încă la 
faţă, după goana calului. Costumul lui prăfuit şi mototolit 
contrasta cu toaleta atât de îngrijită şi atât de elegantă a 
Doamnei, care şi ea, pălise sub roşul de pe obraji. 

Ludovic nu făcu nici o introducere; se aşeză. Montalais 
dispăru. Doamna se aşeză şi ea în faţa regelui. 

— Sora mea — zise Ludovic — ştii că domnişoara de La 
Vallière a fugit azi-noapte de la ea şi că s-a dus să-şi poarte 
durerea, deznădejdea, într-o mănăstire? 

Rostind aceste cuvinte, glasul regelui era ciudat de mişcat. 

— Aflu aceasta de la maiestatea voastră — răspunse 
Prinţesa. 


— Aş fi crezut că ai aflat azi-dimineaţă, în timpul recepţiei 
ambasadorilor — zise regele. 

— După tulburarea voastră, da, sire, am bănuit că s-a 
întâmplat ceva neobişnuit, dar fără să ghicesc ce anume. 

Regele, care era sincer şi mergea de-a dreptul la ţintă, 
adăugă: 

— Sora mea, pentru ce-ai alungat-o pe domnişoara de La 
Valliere? 

— Pentru că serviciul ei îmi displăcea — răspunse sec 
Doamna. 

Regele se făcu stacojiu şi în ochii lui pâlpâi o flacără pe 
care cutezanţa Doamnei numai cu greu o înfrunta. El se 
stăpâni, totuşi şi continuă: 

— Trebuie să existe un motiv foarte întemeiat, sora mea, 
pentru ca o femeie bună ca dumneata să izgonească şi să 
dezonoreze nu numai o tânără fată, dar întreaga ei familie. Ştii 
prea bine că oraşul are ochii aţintiţi asupra purtării femeilor de 
la curte. A alunga o domnişoară de onoare înseamnă să-i arunci 
pe umeri o crimă, o mare greşeală în orice caz. Care este crima, 
care este greşeala domnişoarei de La Vallière? 

— Deoarece vă faceţi protectorul domnişoarei de La 
Vallière — răspunse cu răceală Doamna — am să vă dau 
explicaţiile pe care sunt îndreptăţită să nu le dau nimănui. 

— Nici chiar regelui? strigă Ludovic înarmându-se cu un 
gest de mânie. 

— M-aţi numit sora voastră — replică Doamna — şi sunt la 
mine acasă. 

— Asta n-are nici o importanţă! zise tânărul monarh 
ruşinat de a se fi lăsat târât de furie. Nu poţi spune, doamnă şi 
nimeni nu poate spune în acest regat că are dreptul să nu se 
explice în faţa mea. 

— Dacă priviţi astfel lucrurile — zise Doamna cu o sumbră 
mânie — nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa maiestăţii 
voastre şi să tac. 

— Nu, să nu folosim fraze cu două înţelesuri. 

— Protecţia pe i-o arătaţi domnişoarei de La Vallière îmi 
impune respectul. 

— Să nu folosim fraze cu două înţelesuri, am spus; ştii prea 
bine că eu, ca şef al nobilimii din Franţa, sunt dator să dau 
socoteală tuturor de onoarea familiilor. Dumneata, alungând-o 
pe domnişoara de La Vallière sau pe oricare alta... 


Ridicare din umeri din partea Doamnei. 

— Sau pe oricare alta, repet — continuă regele — şi, 
întrucât o dezonorezi pe această fată procedând astfel, îţi cer o 
explicaţie pentru a confirma sau a combate această măsură. 

— Să combateţi această măsură? strigă Doamna cu 
semeţie. Cum? Când eu alung din casa mea pe una din 
slujitoarele mele, mi-aţi putea porunci să o primesc înapoi? 

Regele tăcu. 

— Asta n-ar fi un exces de putere, sire, ar fi o necuviinţă. 

— Doamnă! 

— Oh, m-aş revolta, ca femeie, împotriva unui abuz ce 
trece peste orice demnitate; altfel n-aş mai fi o Prinţesă din 
sângele vostru, o fiică de rege; aş fi cea din urmă dintre 
creaturi, aş fi mai înjosită decât slujnica alungată. 

Regele zvâcni de furie. 

— În pieptul dumitale nu bate o inimă! strigă el. Dacă te 
porţi astfel cu mine, atunci dă-mi voie să mă port şi eu cu 
aceeaşi asprime. 

Uneori, un glonţ rătăcit cade ca din senin într-o bătălie. 
Această frază, pe care regele n-o rostise cu vreo intenţie, o lovi 
pe Doamna şi o zdruncină o clipă; putea să se aştepte, într-o zi 
sau alta, la represalii. 

— În sfârşit, sire — zise ea — explicaţi-vă. 

— Te întreb, doamnă, cu ce ţi-a greşit domnişoara de La 
Vallière? 

— E cea mai şireată urzitoare de intrigi din câte cunosc; a 
făcut să se bată între ei doi prieteni; a ajuns să se vorbească 
despre ea în termeni atât de ruşinoşi, încât toată curtea 
încruntă din sprâncene numai când i se rosteşte numele. 

— Ea? Ea? strigă regele. 

— Sub această înfăţişare atât de blândă şi atât de ipocrită 
— continuă Doamna — ascunde un spirit plin de viclenie şi 
răutate. 

— Ea? 

— Voi vă puteţi înşela, sire, dar eu o cunosc: e în stare să 
stârnească ura între cele mai apropiate rude şi cei mai buni 
prieteni. Vedeţi bine că seamănă vrajba chiar între noi doi. 

— Te contrazic... — zise regele. 

— Sire, luaţi seama un lucru: noi trăiam în cea mai bună 
înţelegere, şi, prin spusele ei, prin plângerile ei pline de 
prefăcătorie, a aţâţat pe maiestatea voastră împotriva mea. 


— Jur — începu atunci regele — că niciodată o vorbă urâtă 
n-a ieşit de pe buzele ei; jur că chiar în clipele când eram mai 
furios, ea nu m-a lăsat să ameninţ pe nimeni; jur că dumneata 
nu ai o prietenă mai devotată şi mai respectuoasă. 

— Prietenă? rosti Doamna cu o expresie de dispreţ suprem. 

— la aminte, doamnă — spuse regele — uiţi că dumneata 
m-ai înţeles cândva şi că, din acest moment, totul devine fapt. 
Domnişoara de La Vallière va fi ceea ce voi vrea eu să fie şi 
mâine, dacă aşa voi înţelege eu, va fi gata să se aşeze pe un 
tron. 

— Nu s-a născut cu acest drept, în orice caz şi nu puteţi 
face asta decât pentru viitor, dar nu şi pentru trecut. 

— Doamnă, am fost faţă de dumneata plin de atenţie şi 
bunăvoință, nu mă sili să-mi amintesc că eu sunt stăpânul. 

— Sire, aţi repetat-o de două ori până acum. Am avut 
cinstea să vă spun că mă închin cu tot respectul. 

— Atunci vrei să-mi faci favoarea ca domnişoara de La 
Vallière să se întoarcă la dumneata? 

— La ce bun, sire, de vreme ce aveţi să-i daţi un tron? Eu 
însemn prea puţin pentru a ocroti o putere atât de mare. 

— Renunţă la acest spirit răutăcios şi dispreţuitor. Pentru 
mine, acordă-i îngăduinţa dumitale. 

— Niciodată! 

— Vrei să fac război în familia mea? 

— Am şi eu familia mea, unde mă voi refugia. 

— E o ameninţare? Şi uiţi situaţia chiar într-atât? Crezi că 
dacă vei ajunge până la ofensă, rudele dumitale te vor susţine? 

— Sper, sire, că nu mă veţi forţa la nimic ce nu va fi demn 
de rangul meu. 

— Iar eu speram că-ţi vei aminti de prietenia noastră, că 
mă priveai ca pe un frate. 

Doamna se opri o clipă. 

— Nu înseamnă că nu vă privesc ca pe un frate — zise ea 
apoi — dacă mă împotrivesc unei nedreptăţi a maiestăţii 
voastre. 

— O nedreptate? 

— Oh, sire, dacă aş vorbi lumii despre purtarea acestei La 
Valliere, dacă reginele ar şti... 

— Haide, haide, Henriette, lasă-ţi inima să grăiască; adu-ţi 
aminte că m-ai iubit, adu-ţi aminte că inima oamenilor trebuie 


să fie tot atât de miloasă ca şi inima Stăpânului suveran. Nu fi 
neînduplecată cu ceilalţi; iart-o pe La Valliere. 

— Nu pot: m-a jignit. 

— Dar eu, eu? 

— Sire, pentru voi aş face totul pe lume, afară de asta. 

— Atunci, mă aduci la deznădejde... Mă arunci pe acea 
ultimă treaptă unde se opresc cei slabi; mă îndemni la mânie şi 
izbucnire. 

— Sire, vă îndemn la rațiune. 

— La raţiune?... Sora mea, nu mai am rațiune. 

— Sire, fiţi înţelept! 

— Sora mea, ai milă, e prima oară când mă rog de cineva; 
sora mea, nu mai sper decât în dumneata. 

— Oh, sire, plângeţi? 

— De furie, da, de umilinţă. Să fiu obligat să mă cobor 
până la rugăminţi, eu, regele! Toată viaţa mea voi detesta 
această clipă. Sora mea, m-ai făcut să îndur într-o secundă mai 
multă durere decât am putut să prevăd în cele mai grele 
încercări ale vieţii mele. 

Şi regele, ridicându-se în picioare, se lăsă năpădit de 
lacrimi, care, într-adevăr, erau lacrimi de mânie şi de ruşine. 

Doamna fu nu înduioşată, căci nici cele mai blânde dintre 
femei n-au milă atunci când e vorba de orgoliu, ci fu cuprinsă 
de teama ca aceste lacrimi să nu târască după ele tot ceea ce 
era omenos în inima regelui. 

— Porunciţi, sire — zise ea — şi întrucât preferaţi să fiu 
umilită eu în locul vostru, cu toate că umilinţa mea vi fi 
cunoscută de toată lumea, pe când a voastră nu mă are decât 
pe mine ca martor, vorbiţi, mă voi supune regelui. 

— Nu, nu, Henriette! strigă Ludovic într-un elan de 
recunoştinţă. Vei fi cedat unui frate! 

— Nu mai am frate, de vreme ce mă supun. 

— Vrei întregul meu regat, în semn de mulţumire? 

— Cât de mult iubiţi — zise ea — atunci când iubiţi! 

El nu răspunse. Luă mâna Doamnei şi i-o acoperi de 
sărutări. 

— Aşadar — zise Ludovic — o vei primi înapoi pe această 
biată fată, o vei ierta, vei recunoaşte bunătatea, cinstea inimii 
sale? 

— O voi menţine în casa mea. 

— Nu, îi vei reda prietenia dumitale, scumpa mea soră. 


— N-am iubit-o niciodată. 

— Ei bine, din dragoste pentru mine, te vei purta frumos 
cu ea, nu-i aşa, Henriette? 

— Fie, o voi trata ca pe o femeie a voastră! 

Regele înălţă capul. Cu această frază scăpată atât de 
funest, Doamna distrusese toată valoarea sacrificiului ei. Regele 
nu-i mai datora nimic. Rănit, lovit mortal, răspunse: 

— Mulţumesc, doamnă, îmi voi aminti veşnic de binele pe 
care mi l-ai făcut. 

Şi salutând cu un aer ceremonios, ieşi. Trecând prin faţa 
unei oglinzi, îşi văzu ochii înroşiţi şi bătu din picior de mânie. 
Dar era prea târziu: Malicorne şi d'Artagnan, postați la uşă, îi 
văzuseră ochii. "Regele a plâns" — îşi spuse Malicorne. 

D'Artagnan se apropie respectuos de rege. 

— Sire — zise el în şoaptă — e mai bine să apucaţi pe scara 
cea mică pentru a vă întoarce în apartamentele voastre. 

— De ce? 

— Fiindcă praful de pe drum a lăsat urme pe faţa voastră 
— răspunse muşchetarul. Pe aici, sire, pe aici. 

"La dracu! gândi apoi el, când regele cedă ca un copil. Vai 
de cei care o vor face să plângă pe aceea care-l face pe rege să 
plângă!" 


Capitolul XXXIX 


Batista domnişoarei de la Vallière 


Doamna nu era rea; era doar înfuriată. Regele nu era 
nechibzuit; era doar îndrăgostit. De bine ce abia încheiaseră 
amândoi acest soi de pact, care trebuia s-o repună pe La 
Valiiere în drepturile sale şi unul şi celălalt căutară să câştige 
teren. Regele voi s-o vadă pe La Valliere la orice oră din zi. 
Doamna, care simţea ciuda regelui după scena cu rugăminţile, 
nu voia s-o abandoneze pe La Vallière fără luptă. Punea deci tot 
felul de piedici în calea regelui. 

Într-adevăr, regele, pentru a se bucura de prezenţa iubitei 
lui, se vedea silit să-i facă curte cumnatei sale. Din acest plan 


decurgea toată politica Doamnei. Cum ea alesese pe cineva ca 
s-o secondeze şi cum acest cineva era Montalais, regele se 
vedea încercuit de fiecare dată când venea la Doamna. Îl luau în 
primire şi nu-i mai dădeau drumul. Doamna desfăşura în aceste 
întrevederi o graţie şi un spirit ce lăsau totul în umbră. 

Montalais mergea pe urmele ei. Nu întârzie deci să-i 
devină de nesuferit regelui. Lucru la care ea se aştepta. Atunci 
fata îl puse în acţiune pe Malicorne; acesta găsi mijlocul de a-i 
spune regelui că se afla la curte o tânără persoană foarte 
nenorocită. Regele întrebă cine era această persoană. 
Malicorne răspunse că e domnişoara de Montalais. La care 
regele declară că e foarte firesc ca o asemenea persoană să fie 
nenorocită când ea însăşi stă în calea fericirii altora. Malicorne 
dădu explicaţii, potrivit ordinelor date de domnişoara de 
Montalais. 

Regele deschise ochii bine; el observă că Doamna, de 
îndată ce apărea maiestatea sa, se ivea şi dânsa; că stătea în 
coridoare până la plecarea regelui; că îl conducea la ieşire, de 
teamă să nu vorbească în anticameră cu vreuna din fetele ei. 

Într-o seară merse şi mai departe. Regele era aşezat pe 
scaun, în mijlocul doamnelor şi ţinea în mână, sub manşetă, un 
bilet pe care voia să-l strecoare în palma domnişoarei de La 
Valliere. Doamna ghici şi intenţia şi biletul. Dar era greu să-l 
împiedice pe rege să facă ceea ce dorea. Totuşi, trebuia să fie 
împiedicat de a se apropia de La Vallière, de a-i spune bună 
ziua şi de a lăsa să-i cadă biletul pe genunchi, în dosul 
evantaiului sau în batistă. 

Regele, care era şi el numai ochi, n-avea de unde şti că i se 
întindea o cursă. Se ridică şi îşi trase fotoliul, foarte liniştit, 
lângă domnişoara de Châtillon, căreia începu să-i vorbească. Se 
făceau jocuri de rime; de la domnişoara de Châtillon, trecu 
lângă Montalais, apoi lângă domnişoara de Tonnay-Charente. 
Astfel, prin această manevră dibace, se pomeni aşezat în faţa 
domnişoarei de La Vallière, pe care o acoperea în întregime cu 
spatele. 

Doamna se prefăcea că e foarte ocupată; ea îndrepta 
desenul unei flori pe o canava de tapiserie. 

Regele îi arătă colţul alb al biletului domnişoarei de La 
Vallière şi aceasta întinse batista, cu o privire ce voia să spună: 
"Puneţi-l aici!" Apoi regele îşi puse batista sa pe braţul 
fotoliului, de unde, cu o mişcare destul de discretă, o lăsă să 


cadă jos. Atunci La Vallière puse repede batista ei pe fotoliu. 
Regele o luă, ca şi cum ar fi fast a lui, înfăşură biletul în ea, fără 
să dea impresia că ar face ceva şi o repuse pe braţul fotoliului. 
Domnişoarei de La Vallière nu-i rămânea decât să întindă mâna 
şi să ia batista cu nepreţuitul bilet. 

Doamna însă văzuse totul. Ea îi spuse domnişoarei de 
Châtillon: 

— Châtillon, ridică, te rog, batista regelui de pe covor. 

Şi tânăra fată se grăbi să îndeplinească ordinul; dar regele 
mişcându-se, La Vallière tulburându-se, toată lumea văzu 
cealaltă batistă pe braţul fotoliului. 

— Ah, iertaţi-mă, maiestatea voastră are două batiste — 
zise Prinţesa. 

Regele fu silit să vâre în buzunar batista domnişoarei de La 
Vallière, împreună cu a lui. El căpătă astfel o amintire de la 
iubită, în schimb iubita pierdea un catren care-l costase pe rege 
zece ceasuri şi care, pentru el, făcea poate cât un poem. De 
unde mânia regelui şi deznădejdea domnişoarei de La Vallière. 
Şi una şi alta ar fi greu de descris. Dar numaidecât se petrecu o 
întâmplare de necrezut. Când regele se ridică să se întoarcă în 
apartamentul său, Malicorne, prevenit nu se ştie cum, se afla în 
anticameră. 

Anticamerele Palatului Regal erau cam întunecoase, iar 
seara, la Doamna, ceremoniile se desfăşurau cu multă 
simplitate: luminăţia era deci slabă. Regelui îi plăcea această 
lumină slabă. Se ştie că îndrăgostiţii, al căror spirit şi a căror 
inimă ard necontenit, nu doresc altă lumină decât aceea din 
spiritele şi inimile lor. 

Aşadar, anticamera era întunecoasă; un singur paj purta o 
făclie aprinsă înaintea maiestăţii sale. Regele mergea încet, 
rumegându-şi furia în tăcere. Malicorne trecu foarte aproape de 
rege, gata să-l atingă, şi-i ceru iertare cu o umilinţă desăvârşită; 
dar regele, foarte prost dispus, îl trată foarte rău pe Malicorne, 
care se retrase fără zgomot. 

Ludovic se culcă, după ce avu, în seara aceea, o mică 
ceartă cu regina şi a doua zi, înainte de a se duce în cabinetul 
său de lucru, simţi dorinţa să sărute batista domnişoarei de La 
Vallière. Îl chemă pe valetul său de cameră. 

— Adu-mi — zise el — haina pe care am purtat-o aseară; 
dar fii cu băgare de seamă să nu te atingi de nimic din ceea ce 
se găseşte în ea. 


Ordinul fu îndeplinit; regele scotoci el însuşi în buzunarele 
hainei. Nu găsi însă decât batista sa; aceea a domnişoarei de La 
Vallière dispăruse. În timp ce făcea tot felul de presupuneri şi 
bănuieli, i se aduse o scrisoare din partea domnişoarei de La 
Valliere. Scrisoarea era concepută în aceşti termeni: 


"Ce drăguţ din partea voastră, scumpul meu senior, că mi- 
ați trimis aceste frumoase versuri! Cât de măiastră şi 
stăruitoare e dragostea voastră! Cum să nu fiți iubit?" 


"Ce înseamnă toate acestea? gândi regele. Trebuie să fie o 
greşeală." 

— Caută bine — îi spuse apoi valetului de cameră — o 
batistă ce trebuie să se afle în buzunarul meu şi dacă n-o 
găseşti, sau dacă te-ai atins de ea... 

Dar se răzgândi. Să faci o afacere de stat din pierderea 
unei batiste înseamnă să dai prilej clevetirilor, astfel că adăugă: 

— Aveam în acea batistă o notă de mare însemnătate, care 
se va fi rătăcit printre cute. 

— Dar, sire — zise valetul de cameră — maiestatea voastră 
n-a avut decât o batistă, pe care iat-o. 

— Ai dreptate — răspunse regele scrâşnind din dinţi — ai 
dreptate. Ah, sărăcie, cât de mult te pizmuiesc! Fericit cel ce-şi 
pune şi îşi scoate din buzunarul său batistele şi biletele ce-i 
aparţin. 

Reciti scrisoarea domnişoarei de La Valliere, întrebându-se 
prin ce întâmplare catrenul putuse să ajungă la destinaţie. 
Scrisoarea mai avea şi un post-scriptum: 


"Vă trimit prin mesagerul vostru acest răspuns, atât de 
puțin vrednic de darul primit. " 


— Foarte bine! Am să aflu ceva interesant! zise el cu 
bucurie. Cine e afară — întrebă apoi — şi cine mi-a adus acest 
bilet? 

— Domnul Malicorne — răspunse cu sfială valetul de 
cameră. 

— Să intre. Malicorne intră. 

— Vii din partea domnişoarei de La Vallière? întrebă regele 
cu un suspin. 

— Da, sire. 


— Şi i-ai dus domnişoarei de La Vallière ceva din partea 
mea? 

— Eu, sire? 

— Da, dumneata. 

— Nu, sire, nimic. 

— Domnişoara de La Vallière mi-a scris însă negru pe alb. 

— Oh, sire, domnişoara de La Vallière se înşală. 

Regele îşi încreţi fruntea. 

— Ce înseamnă jocul acesta? rosti el. Explică-te. Pentru ce 
domnişoara de La Vallière te numeşte mesagerul meu?... Ce i-ai 
dus acestei domnişoare? Răspunde repede, domnule. 

— Sire, i-am dus domnişoarei de La Valiiere o batistă; atâta 
tot. 

— O batistă... Ce batistă? 

— Sire, aseară, în clipa când am făcut greşeala de a mă 
lovi de persoana maiestăţii voastre, stângăcie pe care-o voi 
deplânge întreaga mea viaţă, mai ales după nemulţumirea pe 
care mi-aţi arătat-o, în acea clipă, sire, am rămas încremenit de 
deznădejde; maiestatea voastră era însă prea departe ca să-mi 
audă scuzele şi am văzut pe jos ceva alb. 

— Oh! făcu regele. 

— M-am aplecat; era o batistă. Am crezut mai întâi că, 
lovind pe maiestatea voastră, am ajutat ca această batistă să 
cadă din buzunar; dar pipăind-o cu respect, am simţit o 
monogramă şi, cercetând-o, am văzut că era monograma 
domnişoarei de La Valliere. M-am gândit că, trecând pe acolo, 
această domnişoară va fi scapat-o din mână şi m-am grăbit să i- 
o dau la întoarcere, astfel că asta e tot ce i-am dat domnişoarei 
de La Vallière. Rog pe maiestatea voastră să mă creadă. 

Malicorne părea atât de nevinovat, atât de dezolat, atât de 
umil, încât regele simţi o mare plăcere să-l asculte. li mulţumi 
pentru această întâmplare ca pentru cel mai preţios serviciu pe 
care i-l făcuse. 

— Iată, este a doua oară când am fericirea de a mă întâlni 
cu dumneata, domnule — zise el. Poţi să te bizui pe prietenia 
mea. 

Adevărul este că Malicorne furase, pur şi simplu, batista 
din buzunarul regelui, cu îndemânarea de care ar fi dat dovadă 
cel mai isteţ dintre borfaşii acestui brav oraş Paris. 

Doamna nu află nimic despre această întâmplare. Dar 
Montalais i-o spuse prietenei sale La Vallière şi La Vallière i-o 


povesti mai târziu regelui, care făcu un haz nespus de ea şi-l 
proclamă pe Malicorne mare om politic. 

Ludovic al XIV-lea avea dreptate şi se ştie că el nu se înşela 
niciodată asupra oamenilor. 


Capitolul XL 


Unde e vorba de nişte grădinari, de nişte 
scări şi de domnişoarele de onoare 


Din păcate, minunile nu dăinuie prea mult, în timp ce 
proasta dispoziţie a Doamnei a dăinuit multă vreme. La capătul 
a opt zile, regele ajunsese să n-o mai poată vedea pe La Vallière 
fără ca o privire iscoditoare să n-o întâlnească pe a lui. De câte 
ori se punea la cale o plimbare, pentru a nu se mai repeta scena 
cu ploaia sau cu stejarul regal, Doamna declara că nu se simte 
bine şi, graţie acestor indispoziţii, ea nu ieşea, iar domnişoarele 
sale de onoare trebuiau să rămână în casă. Cât despre vizite 
nocturne, nici vorbă nu putea fi; orice punte era tăiată în 
această privinţă. Astfel că, sub acest raport, încă din primele 
zile, regele avu de îndurat piedici ce-l făceau să sufere cumplit. 

Ca şi la Fontainebleau, el îl luă cu sine pe Saint-Aignan şi 
voi să-i facă o vizită domnişoarei de La Vallière. Dar n-o găsi 
decât pe domnişoara de Tonnay-Charente, care se porni să ţipe 
că au năpustit peste ea focul şi hoţii, în aşa fel că o întreagă 
legiune de femei, de supraveghetoare şi de paji îi săriră în 
ajutor, iar Saint-Aignan, rămas singur pentru a salva onoarea 
stăpânului său, care se mulţumi să fugă, se alese, din partea 
reginei-mame şi a Doamnei, cu un perdaf cât se poate de aspru. 
Afară de asta, a doua zi mai primi şi două provocări din partea 
familiei de Mortemart. A trebuit să intervină regele. 

Această  încurcătură se datora faptului că Doamna 
ordonase pe neaşteptate o schimbare în locuinţa fetelor ei, în 
sensul că La Vallière şi Montalais au fost aduse să doarmă chiar 
în cabinetul stăpânei lor. 

Nimic nu mai era deci cu putinţă, nici măcar trimiterea de 
răvaşe: a scrie sub ochii unui Argus atât de feroce, sub o 


blândeţe atât de schimbătoare cum era aceea a Doamnei, 
însemna a se expune la cele mai mari primejdii. E lesne de 
închipuit în ce stare de iritare continuă şi de furie crescândă îl 
puneau pe el toate aceste înţepături de ac. Regele îşi făcea 
mereu sânge rău, căutând noi mijloace şi cum el nu se 
destănuia nici lui Malicorne, nici lui d'Artagnan, mijloacele nu 
puteau fi găsite. Malicorne se străduia, ici şi colo, să facă unele 
încercări eroice pentru a-l determina pe rege să aibă încredere 
în el, însă fie de ruşine, fie din prudenţă, regele se arăta la 
început ispitit, dar pe urmă bătea numaidecât în retragere. 

Aşa, de pildă, într-o seară, pe când regele străbătea parcul 
şi privea cu tristeţe spre ferestrele Doamnei, Malicorne se 
împiedică de o scară sub o tufă de merişor şi se răsti la 
Manicamp, care mergea împreună cu el în urma regelui şi care 
nu se împiedicase de nimic şi nu răspunse nimic. 

— N-ai băgat de seamă că m-am lovit de o scară şi că era 
să cad? 

— Nu — răspunse Manicamp, distrat ca totdeauna — dar 
după cât se pare, n-ai căzut, nu? 

— Ce-are a face! Asta nu înseamnă că trebuie lăsate scările 
aşa, pe unde se întâmplă. 

— Da, oricine se poate lovi de ele, mai ales când umblă cu 
capul în nori. 

— Lasă asta! Eu vreau să spun că nu trebuie uitate scările 
astfel, sub ferestrele domnişoarelor de onoare. 

Regele tresări uşor. 

— Ce vrei să spui? întrebă Manicamp. 

— Vorbeşte mai tare — îi şopti Malicorne, strângându-l de 
braţ. 

— Ce vrei să spui? repetă Manicamp mai tare. 

Regele ciuli urechea. 

— Apăi uite — zise Malicorne — o scară lungă de 
nouăsprezece picioare, care poate ajunge până la înălţimea 
ferestrelor. 

Manicamp, în loc să răspundă, rămase pe gânduri. 

— Întreabă-mă la care ferestre — îi şopti Malicorne. 

— De care ferestre vorbeşti? îl întrebă Manicamp cu glas 
tare. 

— De ale Doamnei. 

— Ei, na! 


— O, nu spun că ar îndrăzni cineva să se urce la Doamnă; 
dar în cabinetul Doamnei, despărţit doar de un perete, dorm 
domnişoarele de La Vallière şi Montalais, care sunt două fete 
drăguţe. 

— Doar de un perete? se miră Manicamp. 

— Uite, priveşte, colo, la apartamentul luminat al Doamnei; 
vezi acolo două ferestre? 

— Da. 

— Şi fereastra aceea de lângă ele, luminată mai slab, o 
vezi? 

— Foarte bine. 

— Aceea e a domnişoarelor de onoare. Iată, iată, le e cald 
pesemne, domnişoara de La Vallière tocmai deschide fereastra. 
Ah, un îndrăgostit cu mult curaj ar putea să-i spună orice, dacă 
ar şti că se află aici această scară de nouăsprezece picioare 
care ajunge până acolo sus! 

— Dar ziceai că nu e singură. Stă cu domnişoara de 
Montalais, aşa spuneai. 

— Domnişoara de Montalais nu contează: e o prietenă din 
copilărie, foarte credincioasă; un adevărat puț unde poţi să 
arunci toate tainele pe care vrei să le îngropi. 

Nici un cuvânt din această convorbire nu-i scăpă regelui. 
Malicorne observă chiar că regele îşi încetinise mersul, spre a-i 
da timp să sfârşească. Apoi, când ajunse lângă poartă, le spuse 
tuturor să se retragă, în afară de Malicorne. Acest lucru nu 
miră pe nimeni; se ştia că regele e îndrăgostit şi toţi bănuiau că 
voia să facă versuri sub clar de lună. Cu toate că nu era lună în 
seara aceea, regele poate că avea totuşi de făcut niscaiva 
versuri. Toată lumea se retrase. Atunci regele se întoarse către 
Malicorne, care aştepta respectuos ca maiestatea sa să-i 
adreseze cuvântul. 

— Ce spuneai adineauri despre scară, domnule Malicorne? 
îl întrebă el. 

— Eu, sire? Vorbeam eu despre o scară? 

Şi Malicorne ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
cheme înapoi cuvintele ce-şi luaseră zborul prin văzduh. 

— Da, despre o scară de nouăsprezece picioare. 

— Ah, da, sire, e adevărat; dar îi vorbeam domnului de 
Manicamp şi dacă aş fi ştiut că maiestatea voastră ne aude, aş fi 
tăcut. 

— Şi de ce-ai fi tăcut? 


— Pentru că n-aş fi vrut să fie certat grădinarul care a 
uitat-o acolo... nemernicul! 

— Lasă, nu te teme de asta... Ila să vedem, ce e cu această 
scară? 

— Maiestatea voastră doreşte să o vadă? 

— Da. 

— Nimic mai uşor, ea e aici, sire. 

— În tufa de merişor? 

— Exact. 

— Arată-mi-o. 

Malicorne se întoarse din drum şi-l conduse pe rege la 
scară. 

— Iat-o, sire — zise el. 

— Trage-o puţin mai încoace. 

Malicorne târi scara până la alee. Regele păşi de-a lungul 


ei. 

— Hm! făcu el. Şi zici că are nouăsprezece picioare? 

— Da, sire. 

— Nouăsprezece picioare e cam mult; nu cred că e atât de 
lungă. 


— Aşa nu se vede, sire. Dacă scara ar fi în picioare, 
rezemată de un copac sau de un zid, s-ar vedea mai bine, căci 
am putea face comparaţie. 

— Oh, mă îndoiesc, domnule Malicorne. Îmi vine greu să 
cred că scara asta ar avea nouăsprezece picioare. 

— Deşi ştiu că maiestatea voastră are ochiul sigur, totuşi 
fac rămăşag că aşa este, precum spun. 

Regele dădu din cap. 

— Există un mijloc foarte bun să verificăm — zise 
Malicorne. 

— Care? 

— Oricine ştie, sire, că parterul palatului are o înălţime de 
optsprezece picioare. 

— E drept, se poate şti. 

— Ei bine, sprijinind scara de zid, ne vom putea da seama. 

— Ai dreptate. 

Malicorne ridică scara ca pe un fulg şi o rezemă de zid. El 
alese, sau mai degrabă întâmplarea alese tocmai fereastra de la 
cabinetul unde dormea La Vallière, pentru a face această 
experienţă. Scara ajunse până la brâul de sub fereastră, adică 
până aproape de geam, astfel că un om căţărat pe treapta cea 


mai de sus, un om de talie mijlocie, cum era regele, bunăoară, 
putea foarte uşor să stea de vorbă cu aceea, sau mai bine zis cu 
acelea care se aflau în cameră. Cum fu înălţată scara, regele, 
lăsând la o parte teatrul pe care-l juca, începu să urce treptele, 
în timp ce Malicorne ţinea scara. Dar abia ajunse pe la 
jumătatea călătoriei lui aeriene, că o patrulă de elveţieni apăru 
în parc şi se îndreptă chiar către scară. Regele cobori repede şi 
se ascunse într-un tufiş. 

Malicorne înţelese că trebuie să se sacrifice. Dacă s-ar fi 
ascuns şi el, soldaţii ar fi căutat până ar fi dat sau de el, sau de 
rege, ba poate chiar de amândoi deodată. Mai bine era să fie 
găsit numai el singur. Drept care, Malicorne se ascunse aşa de 
bine, ca să fie numaidecât arestat. Odată arestat, Malicorne fu 
condus la post; odată dus la post, îşi spuse numele; odată 
numele rostit, fu recunoscut. 

Intre timp, din tufiş în tufiş, regele ajunse până la uşa din 
dos a apartamentului său, foarte ruşinat şi mai ales foarte 
înciudat. Cu atât mai mult cu cât zarva arestării le atraseră la 
ferestrele lor pe La Vallière şi Montalais şi Doamna însăşi apăru 
la a sa, între două lumânări aprinse, întrebând ce s-a întâmplat 
acolo. 

La post, Malicorne ceru să fie pus faţă în faţă cu 
d'Artagnan. Muşchetarul alergă numaidecât la chemarea lui 
Malicorne. Dar în zadar încercă el să se dezvinovăţească, în 
zadar d'Artagnan înţelese cum stăteau lucrurile; în zadar aceste 
două spirite atât de ascuţite şi dibace căutară să dea o altă 
întorsătură întâmplării; lui Malicorne nu-i rămase altă scăpare 
decât să declare că voise să intre la domnişoara de Montalais, 
aşa cum de Saint-Aignan fusese învinuit că încercase să forţeze 
uşa domnişoarei de Tonnay-Charente. 

Doamna era neînduplecată din acest dublu motiv că, dacă 
într-adevăr Malicorne avusese de gând să intre noaptea, pe 
fereastră, în locuinţa ei, cu ajutorul unei scări, pentru a o vedea 
pe Montalais, aceasta era din partea lui Malicorne o faptă 
condamnabilă şi care trebuia pedepsită. Iar în al doilea rând, 
dacă Malicorne, în loc să facă totul în numele lui, a procedat ca 
interpus între La Valliere şi o altă persoană, pe care ea nu voia 
să o numească, vina lui era cu atât mai mare, întrucât pasiunea, 
care scuză toate, nu putea fi invocată aici ca o scuză pentru el. 
Doamna începu deci să tipe în gura mare şi ceru ca Malicorne 
să fie izgonit din casa Domnului, fără a se gândi, în orbirea ei, 


că Malicorne şi Montalais o aveau la mână prin vizita sa făcută 
la de Guiche, ca şi prin alte taine tot atât de delicate. Montalais, 
furioasă, voi să se răzbune numaidecât, dar Malicorne îi 
demonstră că sprijinul regelui făcea mai mult decât toate 
dizgraţiile din lume şi că era bine să sufere pentru rege. 
Malicorne avea însă dreptate. Aşa că, deşi era femeie, sau mai 
bine zis de zece ori femeie, Montalais se lăsă convinsă de el. 

Şi apoi, să ne grăbim a o spune, regele, la rândul lui, sări 
în ajutorul învinuitului. Mai întâi, îi numără lui Malicorne o 
despăgubire de cincizeci de mii de livre, în schimbul postului pe 
care-l pierduse. Pe urmă, îl numi în propria lui casă, fericit că 
se putea răzbuna pe Doamna pentru tot ceea ce-i făcuse să 
sufere, atât pe el, cât şi pe La Vallière. Dar nemaiavându-l pe 
Malicorne ca să-i fure batistele şi să-i măsoare scările, bietul 
îndrăgostit era dezolat. Nu mai trăgea nădejde să se apropie 
vreodată de La Vallière, atâta vreme cât ea ar rămâne la Palatul 
Regal. Nici o demnitate şi nici o sumă de bani nu puteau 
schimba situaţia. 

Din fericire, Malicorne era la postul său. Făcu ce făcu şi se 
întâlni cu Montalais. E adevărat că, la rândul ei, fata făcea tot 
ce-i stătea în putinţă pentru a-l întâlni pe Malicorne. 

— Ce faci tu noaptea, la Doamna? o întrebă el pe fată. 

— Ce să fac, dorm — răspunse ea. 

— Cum aşa, dormi? 

— De bună seamă. 

— Dar e foarte rău că dormi; nu se cuvine ca, pradă unei 
dureri ca aceea pe care o încerci, o fată să doarmă. 

— Şi care este, rogu-te, durerea ce-o încerc eu? 

— Nu eşti deznădăjduită că nu mai sunt aproape de tine? 

— Nu, deoarece ai primit cincizeci de mii de livre şi o 
slujbă la rege. 

— Asta n-are a face, dar eşti îndurerată că nu poţi să mă 
mai vezi cum mă vedeai înainte; eşti deznădăjduită mai ales din 
pricină că mi-am pierdut încrederea Doamnei. Nu-i aşa? Spune! 

— Oh, e foarte adevărat! 

— Ei bine, această durere te împiedică să dormi noaptea şi 
atunci începi să suspini, să plângi, îţi sufli nasul cu zgomot şi 
asta de zece ori pe minut. 

— Dar, dragul meu Malicorne, Doamna nu suferă nici cel 
mai mic zgomot la dânsa. 


— Asta o ştiu prea bine, la naiba, că nu poate să sufere 
nimic; tocmai de aceea îţi spun, văzând o durere atât de mare, 
se va grăbi să te dea şi pe tine pe uşă afară. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi. 

— Bine că înţelegi! 

— Şi ce se va întâmpla pe urmă? 

— Se va întâmpla ca, rămânând singură, fără tine, La 
Vallière va scoate noaptea asemenea gemete şi asemenea 
suspine, încât va face un tărăboi cât două la un loc. 

— Atunci va fi mutată în altă cameră. 

— Da, dar în care? 

— În care? lată-te la mare încurcătură, domnule 
Născocitor! 

— Câtuşi de puţin. Oricare va fi această cameră, ea va fi 
oricum mai bună decât aceea de lângă Doamna. 

— Asta e adevărat. 

— Ei bine, pune-te chiar din această noapte pe tânguiri. 

— Am să te ascult. 

— Şi îndeamn-o şi pe La Vallière să facă acelaşi lucru. 

— N-avea grijă, ea plânge de pe acum, încet. 

— Foarte bine, să plângă mai tare. 

Şi se despărţiră. 


Capitolul XLI 


Unde e vorba de dulgherie şi unde se dau 
câteva amănunte despre felul cum se poate 
face o scară 


Sfatul primit de Montalais fu împărtăşit şi de La Valliere, 
care spuse însă că nu era destul de înţelept, dar, după oarecare 
împotrivire, pornită mai mult din teamă decât din lipsă de 
voinţă, sfârşi prin a se hotărî să-l pună în aplicare. 

Această poveste, a celor două fete plângând într-una şi 
umplând cu lamentările lor camera de culcare a Doamnei, fu 
capodopera lui Malicorne. Cum nimic nu e mai adevărat decât 
ceea ce pare neadevărat, nimic mai firesc decât ceea ce pare 


nefiresc, acest soi de poveste din O mie şi una de nopți prinse 
de minune la Doamna. Ea o îndepărtă mai întâi pe Montalais. 
Apoi, peste trei zile, sau mai bine zis peste trei nopţi după ce o 
îndepărtase pe Montalais, o îndepărtă şi pe La Vallière. 

Acesteia din urmă i se dădu o cameră în micile 
apartamente de la mansardă, aflate deasupra apartamentelor 
rezervate pentru gentilomi. Un etaj, adică o podea, le despărţea 
pe domnişoarele de onoare de ofiţeri şi gentilomi. O scară 
particulară, pe care avea sarcina să o supravegheze doamna de 
Navailles, ducea până la ele. Pentru mai multă siguranţă, 
doamna de Navailles, care auzise vorbindu-se despre 
încercările anterioare ale maiestăţii sale, pusese zăbrele la 
ferestre şi la gurile şemineurilor. Cinstea domnişoarei de La 
Vallière, a cărei cameră semăna mai mult cu o cuşcă decât cu 
altceva, era deci cât se poate de bine apărată. 

Domnişoara de La Vallière, când se afla la dânsa şi stătea 
acolo cea mai mare parte a timpului, deoarece Doamna nu mai 
apela la serviciile ei ştiind-o mai în siguranţă sub supra- 
vegherea doamnei de Navailles, domnişoara de La Valliere n- 
avea altă distracţie decât să privească printre zăbrelele 
ferestrei sale. Dar, într-o dimineaţă, pe când privea ca de 
obicei, îl zări pe Malicorne la o fereastră paralelă cu a sa. El 
ţinea în mână un poloboc de dulgher; măsura din ochi clădirile 
din jur şi aşternea pe hârtie tot felul de formule algebrice. 
Semăna astfel cu unui din acei ingineri care, din colţul unui 
şanţ, măsoară unghiurile unui bastion sau iau înălţimea 
zidurilor unei fortărețe. 

La Vallière îl recunoscu pe Malicorne şi-l salută. Malicorne, 
la rândul lui, răspunse printr-un salut larg şi dispăru de la 
fereastră. Ea se miră de această răceală, puţin obişnuită la un 
caracter atât de puţin schimbăcios cum era al lui Malicorne; 
dar îşi aminti că bietul băiat îşi pierduse slujba din pricina ei şi 
că, deci, nu putea s-o mai vadă cu ochi buni, mai ales că, după 
toate probabilitățile, ea nu va fi niciodată într-o poziţie de unde 
ar putea să-i redea flăcăului ceea ce pierduse. Ştia să ierte 
jignirile şi cu atât mai mult înţelegea necazurile altora. 

La Vallière i-ar fi cerut sfatul lui Montalais, dacă Montalais 
ar fi fost acolo; dar Montalais era departe. La ceasul acesta, 
Montalais îşi făcea corespondenţa. 

Deodată, La Vallière zări un obiect ce zbură de la fereastra 
unde-l văzuse pe Malicorne, străbătu văzduhul, pătrunse 


printre zăbrele şi se rostogoli pe parchetul odăii sale. Se repezi, 
foarte curioasă, spre acest obiect şi-l ridică de jos. Era unul din 
acele mosorele pe care se deapănă mătasea. Atât că, în loc de 
mătase, pe mosorel era înfăşurată o bucată de hârtie. 

La Valliere o desfăcu şi citi: 


"Domnişoară, 

Sunt dornic să aflu două lucruri: primul, de a şti dacă 
parchetul apartamentului dumitale e de lemn sau de cărămidă; 
al doilea, de a şti, iarăşi, la ce depărtare de fereastră este 
aşezat patul dumitale. 

Iartă-mă dacă te supăr şi fii bună de-mi răspunde pe 
aceeaşi cale pe care ai primit scrisoarea mea, adică pe calea 
mosorelului. Dar, în loc de a-l arunca în camera mea, aşa cum l- 
am aruncat eu într-a dumitale, lasa-l mai bine să cadă jos. Și 
socoteşte-mă, înainte de toate, domnişoară, umilul şi 
respectuosul dumitale servitor, 

MALICORNE 

Scrie, te rog, pe aceeaşi bucată de hârtie." 


— Ah, bietul băiat — suspină La Vallière — se vede treaba 
c-a înnebunit. 

Şi-şi  îndreptă către corespondentul său, pe care-l 
întrezărea în penumbra camerei, o privire plină de o caldă 
compătimire. Malicorne înţelese şi clătină din cap, ca şi cum i- 
ar fi răspuns: "Nu, nu, n-am înnebunit, fii liniştită". Ea surâse cu 
un aer de îndoială. "Nu, nu — repetă el gestul — capul mi-e 
sănătos." Şi arătă cu degetul la cap. Apoi, făcând semne cu 
mâna, ca un om care ar scrie repede, îi dădu a înţelege, cu o 
privire rugătoare: "Scrie-mi". 

Chiar dacă el ar fi fost nebun, La Vallière nu vedea nimic 
rău în a face ceea ce-i cerea Malicorne. Luă deci un creion şi 
scrise: De lemn. Apoi numără zece paşi de la fereastră până la 
pat şi mai scrise: Zece paşi. După acestea se uită spre 
Malicorne, care o salută şi-i făcu semn că se duce jos. La 
Vallière înţelese că el cobora pentru a primi mosorelul. Se 
apropie de fereastră şi, urmând îndemnul lui Malicorne, îl lăsă 
să cadă în jos. Ghemul se rostogolea încă pe lespezi, când 
Malicorne se repezi, îl ajunse, îl ridică, începu să-l despoaie, aşa 
cum face o maimuţă cu o nucă şi alergă mai întâi spre locuinţa 
domnului de Saint-Aignan. 


De Saint-Aignan îşi alesese, sau mai degrabă ceruse să i se 
dea locuinţa cât mai aproape cu putinţă de rege, asemenea 
acelor plante care caută razele soarelui pentru a se dezvolta cât 
mai bine. Apartamentul lui se compunea din două încăperi, 
chiar în carpul clădirii unde locuia Ludovic al XIV-lea. Domnul 
de Saint-Aignan era mândru de această vecinătate, care-i 
îngăduia să ajungă uşor la maiestatea sa şi-i prilejuia, pe 
deasupra, favoarea unor întâlniri neaşteptate. 

În momentul când noi vorbim despre el, de Saint-Aignan 
era ocupat să supravegheze tapisarea celor două încăperi, pe 
care le voia cât mai frumoase, în speranţa că ar avea onoarea 
de a primi aici, din când în când, vizita regelui; căci maiestatea 
sa, de când se îndrăgostise de La Valliere, îl alesese pe de 
Saint-Aignan drept confidentul său şi nu se putea lipsi de el nici 
ziua, nici noaptea. 

Malicorne ceru să fie introdus la conte, lucru pentru care 
nu întâmpină nici o greutate, întrucât era bine văzut de rege şi 
trecerea unuia e totdeauna o momeală pentru celălalt. De Saint- 
Aignan îl întrebă pe vizitator dacă-i aducea vreo veste nouă. 

— Una mare! răspunse acesta. 

— Ah, ah! făcu de Saint-Aignan, curios ca orice favorit. S-o 
auzim! 

— Domnişoara de La Vallière s-a mutat. 

— Ce vorbeşti? zice de Saint-Aignan deschizând ochii mari. 

— Da. 

— Locuia la Doamna. 

— Exact. Dar Doamna s-a plictisit de vecinătatea ei şi a 
instalat-o într-o cameră care se află chiar deasupra viitorului 
dumneavoastră apartament. 

— Cum, sus? strigă de Saint-Aignan cu surprindere şi 
arătând cu degetul etajul de deasupra. 

— Nu — răspunse Malicorne — jos. Şi-i arătă corpul de 
clădiri din faţă. 

— Atunci pentru ce spui că odaia ei se află deasupra 
apartamentului meu? 

— Fiindcă nu mă îndoiesc că apartamentul dumneavoastră 
trebuie să fie în mod firesc sub camera domnişoarei de La 
Valliere. 

La aceste cuvinte, de Saint-Aignan îi aruncă sărmanului 
Malicorne o privire asemănătoare cu aceea pe care i-o 


aruncase, cu un sfert de ceas mai înainte, La Valliere. Adică îl 
credea nebun. 

— Domnule — îi spuse Malicorne — cer îngăduinţa să 
răspund gândurilor dumneavoastră. 

— Cum, gândurilor mele?... 

— Fără îndoială. N-aţi înţeles, mi se pare, prea bine ceea 
ce am vrut sa spun. 

— Mărturisesc că nu. 

— Ei bine, ştiţi desigur că sub apartamentul domnişoarelor 
de onoare ale Doamnei locuiesc gentilomii regelui şi ai 
Domnului. 

— Da, ştiu că Manicamp, de Wardes şi alţii locuiesc acolo. 

— Întocmai. Ei bine, domnule, admiraţi această potrivire 
cu totul ciudată: cele două camere rezervate pentru domnul de 
Guiche se află chiar sub cele două camere în care stau 
domnişoarele de Montalais şi domnişoara de La Valliere. 

— Ei şi ce-i cu asta? 

— Este... că cele două camere sunt libere, deoarece 
domnul de Guiche, rănit, stă bolnav la Fontainebleau. 

— Îţi spun, dragul meu domn, că nu înţeleg nimic. 

— Ah, dacă aş fi avut fericirea să mă numesc de Saint- 
Aignan, eu aş înţelege totul numaidecât. 

— Şi ce-ai face dumneata atunci? 

— Aş schimba imediat camerele pe care le ocup aici, cu 
acelea pe care domnul de Guiche nu le ocupă acolo. 

— Te-ai gândit bine? rosti de Saint-Aignan cu un aer 
dispreţuitor. Să părăsesc primul post de onoare, vecinătatea 
regelui, un privilegiu acordat numai prinților de sânge, ducilor 
şi pairilor?... Dar, scumpe domnule de Malicorne, dă-mi voie să- 
ti spun că eşti nebun. 

— Domnule — răspunse tânărul cu gravitate — săvârşeşti 
două greşeli deodată... Mă numesc Malicorne pur şi simplu şi 
nu sunt nebun. Apoi, scoțând o hârtie din buzunar, continuă: 
Ascultaţi; după aceea vă voi arăta aceasta. 

— Ascult — zise de Saint-Aignan. 

— Ştiţi că Doamna o ţine din scurt pe La Vallière, aşa cum 
Argus o ţinea din scurt pe nimfa Io. 

— Ştiu, da. 

— Ştiţi că regele a vrut să-i vorbească prizonierei, dar în 
zadar, căci nici dumneavoastră, nici eu n-am izbutit să-i facem 
această bucurie. 


— Dumneata însă mai ştii şi altceva, dumneata care eşti 
păţit, domnule Malicorne. 

— Ei bine, ce credeţi că i s-ar putea întâmpla aceluia a 
cărui imaginaţie i-ar pune faţă în faţă pe cei doi îndrăgostiţi? 

— Oh, regele nu şi-ar mărgini recunoştinţa la puţin lucru, 
crede-mă. 

— Domnule de Saint-Aignan!... 

— Mai departe? 

— N-aţi fi curios să încercaţi şi dumneavoastră 
recunoştinţa regelui? 

— Fără îndoială — răspunse de Saint-Aignan — o favoare a 
stăpânului meu, după ce-mi voi fi făcut datoria, nu poate să-mi 
fie decât foarte prețioasă. 

— Atunci, priviţi această hârtie, domnule conte. 

— Ce-i această hârtie? Un plan? 

— Planul celor două camere ale domnului de Guiche, care, 
după cum prevăd, vor deveni ale dumneavoastră. 

— Oh, asta nu, orice s-ar întâmpla! 

— De ce? 

— Pentru că cele două camere ale mele de aici sunt râvnite 
de prea mulţi gentilomi, cărora nu vreau să le las pentru nimic 
în lume: de domnul de Roquelaure, de domnul de La Ferte, de 
domnul Dangeau. 

— Atunci vă părăsesc, domnule conte şi mă duc să ofer 
unuia din aceşti domni planul pe care vi l-am prezentat şi 
foloasele ce decurg din el. 

— Dar de ce nu le păstrezi pentru dumneata? întrebă de 
Saint-Aignan cu un aer iscoditor. 

— Pentru că regele nu-mi va face niciodată cinstea să mă 
viziteze pe mine, în timp ce se va duce cu plăcere la unul din 
aceşti domni. 

— Cum, regele s-ar duce la unul din aceşti domni? 

— La dracu! Dacă s-ar duce... Pun rămăşag pe unul la zece 
că da. Cum adică, mă întrebaţi dacă regele se va duce într-un 
apartament care-l va apropia de domnişoara de La Valliere. 

— Frumoasă apropiere... cu un etaj întreg între ei. 
Malicorne desfăcu bucăţica de hârtie de pe mosorel. 

— Domnule conte — zise el — reţineţi, vă rog, că podeaua 
camerei domnişoarei de La Vallière e un simplu parchet de 
lemn. 

— Ei şi ce-i cu asta? 


— Ei bine, veţi lua un lucrător dulgher, care, închis la 
dumneavoastră, fără să ştie unde se află, va face o deschizătură 
în tavanul dumneavoastră şi, deci, în parchetul domnişoarei de 
La Valliere. 

— Auzi, Dumnezeule! strigă de Saint-Aignan ca trăsnit. 

— Mă rog? făcu Malicorne. 

— Vreau să spun că iată o idee destul de îndrăzneață, 
domnule. 

— Regelui îi va părea la mintea oricui, vă asigur. 

— Îndrăgostiţii nu se gândesc niciodată la primejdii. 

— De ce primejdie vă temeti, domnule conte? 

— Dar o asemenea găurire a tavanului va face un zgomot 
îngrozitor, tot palatul va răsuna. 

— Oh, domnule conte, eu sunt sigur că lucrătorul pe care 
vi-l voi aduce nu va face nici cel mai mic zgomot. Va tăia un 
pătrat de şase picioare cu un ferăstrău înfăşurat în câlţi şi 
nimeni, nici chiar vecinii nu vor băga de seamă că el lucrează. 

— Ah, scumpe domnule Malicorne, dumneata mă 
zăpăceşti, dumneata mă tulburi cu totul. 

— Să mergem mai departe — răspunse în linişte Malicorne. 
Am făcut, prin urmare, o gaură în tavan, nu-i aşa? 

— Da. 

— Veţi pune acolo o scară, ce-i va îngădui fie domnişoarei 
de La Vallière să coboare la dumneavoastră, fie regelui să urce 
la domnişoara de La Valliere. 

— Dar această scară se va vedea? 

— Nu, căci, la dumneavoastră, ea va fi ascunsă de un 
perete pe care veţi întinde o tapiserie la fel cu aceea care va 
împodobi întregul apartament, iar la domnişoara de La Vallière 
va dispărea sub un capac care va fi parchetul însuşi şi care se 
va deschide sub pat. 

— Într-adevăr! murmură de Saint-Aignan, ai cărui ochi 
începură să strălucească. 

— Acum, domnule conte, nu mai e nevoie să vă spun că 
regele va veni adesea foarte bucuros într-o cameră unde se va 
afla o astfel de scară. Nu mă îndoiesc că domnul Dangeau va fi 
încântat de ideea mea, de aceea mă duc să i-o înfăţişez. 

— Ah, scumpe domnule Malicorne — strigă de Saint- 
Aignan — uiţi că mie mi-ai vorbit cel dintâi şi că, prin urmare, 
am dreptul de întâietate. 

— Vreti deci să vă prefer? 


— Dacă vreau? Te cred! 

— Adevărul e, domnule de Saint-Aignan, că prin asta vă 
ofer un cordon la prima promoţie şi poate chiar vreun ducat. 

— E, în orice caz — răspunse de Saint-Aignan roşu de 
plăcere — un prilej de a-i arăta regelui că nu s-a înşelat 
numindu-mă adesea prietenul său, prilej pe care ţi-l voi datora 
dumitale, dragă domnule Malicorne. 

— Şi sper că nu veţi uita asta! zise Malicorne cu un surâs. 

— Mă voi mândri chiar, domnule! 

— Eu, domnule, eu nu sunt prietenul regelui, eu sunt 
slujitorul său. 

— Da şi dacă crezi că această scară îmi va aduce mie un 
cordon albastru, dumitale îţi va aduce un sul în care va fi închis 
un titlu de nobleţe. 

Malicorne se înclină. 

— Acum nu ne mai rămâne decât să ne punem pe treabă — 
zise de Saint-Aignan. 

— Nu văd întrucât regele s-ar împotrivi; totuşi, cereţi-i 
permisiunea. 

— Chiar acum mă duc la el. 

— Iar eu mă duc să caut lucrătorul de care avem nevoie. 

— Când va fi aici? 

— Astă-seară. 

— Nu uita să iei toate măsurile de prevedere. 

— Îl voi aduce legat la ochi. 

— Iar eu îţi voi trimite una din trăsurile mele. 

— Fără steme. 

— Cu unul din lacheii mei, fără livrea, bineînţeles! 

— Perfect, domnule conte. 

— Dar La Vallière? 

— Ce-i cu ea? 

— Ce va spune când va vedea toate astea? 

— Vă asigur că o vor interesa foarte mult. 

— Cred. 

— Sunt chiar convins că dacă regele nu va avea 
îndrăzneala să urce la ea, ea va avea curiozitatea să coboare. 

— Să sperăm — zise de Saint-Aignan. 

— Da, să sperăm — repetă Malicorne. 

— Atunci, mă duc la rege. 

— Şi faceţi foarte bine. 

— La ce oră, diseară, vei avea lucrătorul? 


— La ceasurile opt. 

— Şi cât timp crezi că-i va trebui până va tăia cu ferăstrăul 
pătratul acela? 

— Cam două ceasuri; numai că, după aceea, îi va trebui 
oarecare timp ca să termine ceea ce se numeşte legătura între 
camere. O noapte şi o parte din ziua de mâine; cu scară cu tot, 
trebuie să socotim două zile. 

— Două zile e cam mult. 

— Doamne, când te-ai apucat să deschizi o poartă spre 
paradis, se cuvine, cel puţin, ca această poartă să fie făcută 
cum trebuie. 

— Ai dreptate; pe curând, scumpe domnule Malicorne. 
Mutarea mea va fi gata poimâine seara. 


Capitolul XLII 


Plimbare la lumina faclelor 


De Saint-Aignan, fericit de cele ce auzise, încântat de cele 
ce întrezărea, alergă în goana mare spre cele două camere ale 
lui de Guiche. El care, cu un sfert de ceas mai înainte, nu şi-ar fi 
dat cele două camere ale sale nici pentru un milion, acum era 
gata să cumpere cu un milion, dacă i s-ar fi cerut, cele două 
odăi pe care le râvnea atât de mult. Dar nu se lovi de cereri aşa 
de mari. Domnul de Guiche nu ştia încă unde avea să locuiască 
şi, de altfel, era prea greu bolnav ca să-l preocupe în aceste 
momente locuinţa. De Saint-Aignan puse deci mâna pe cele 
două odăi ale lui de Guiche. La rândul lui, domnul Dangeau 
căpătă cele două camere ale lui de Saint-Aignan, plătind o 
sfănţuială de şase mii de livre intendentului contelui şi crezând 
că făcuse o afacere strălucită. Camerele în care stătea Dangeau 
fură rezervate pentru viitoarea locuinţă a lui de Guiche. Şi toate 
acestea fără a se putea afirma cu siguranţă că, în ciuda acestor 
schimbări, de Guiche va locui vreodată în acele camere. În ceea 
ce-l priveşte pe Dangeau, el era atât de fericit, încât nu-şi mai 
dădu osteneala să pre-supună că de Saint-Aignan avea interese 
superioare pentru a se muta din apartamentul său. 


La un ceas după noua hotărâre luată de Saint-Aignan, 
acesta era stăpân pe cele două camere. Peste zece minute de la 
instalarea lui de Saint-Aignan în cele două camere, Malicorne 
se prezentă la el împreună cu tapiţerii. 

În acest timp, regele îl chemă pe de Saint-Aignan; oamenii 
alergară la el, dar acolo dădură de Dangeau; Dangeau îi trimise 
la de Guiche, unde îl găsiră în sfârşit pe Saint-Aignan. Dar toate 
acestea îl făcură pe favorit să întârzie, astfel că regele îşi 
manifestase de două sau de trei ori nerăbdarea până când de 
Saint-Aignan ajunse cu sufletul la gură la stăpânul său. 

— Aşadar şi tu mă părăseşti? îl întâmpină Ludovic al XIV- 
lea cu acest ton plângător prin care Cezar, cu o mie opt sute de 
ani mai înainte, trebuie că rostise: Tu quoque. 

— Sire — răspunse de Saint-Aignan — nu-l părăsesc câtuşi 
de puţin pe rege, dimpotrivă; dar eram ocupat cu mutarea mea. 

— Ce mutare? Credeam că ai terminat cu mutarea de acum 
trei zile. 

— Da, sire. Însă nu mă simţeam bine unde stăteam şi am 
trecut în corpul de clădiri din faţă. 

— Când spun că şi tu mă părăseşti! strigă regele. Oh, asta 
întrece orice margini. Prin urmare, n-aveam decât o femeie la 
care inima mea ţinea şi întreaga familie s-a coalizat ca să mi-o 
răpească. Nu aveam decât un prieten căruia îi împărtăşeam 
necazurile mele şi care mă ajuta să-mi port durerile, dar acest 
prieten s-a săturat de tânguirile mele şi mă părăseşte fără ca 
măcar să-mi ceară îngăduinţa. 

De Saint-Aignan începu să râdă. Regele bănui că trebuie să 
fie vreo taină în această lipsă de respect. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el plin de speranţă. 

— Sire, acest prieten, pe care maiestatea voastră îl 
muştruluieşte, încearcă să-i redea regelui său fericirea pe care 
a pierdut-o. 

— Ai să mă ajuţi s-o văd pe La Vallière? întrebă Ludovic al 
XIV-lea. 

— Sire, nu pot să răspund încă; dar... 

— Dar?... 

— Dar aşa sper. 

— Oh, cum? Cum? Spune-mi, de Saint-Aignan. Vreau să 
cunosc planul tău, vreau să te ajut din toate puterile mele. 


— Sire — răspunse de Saint-Aignan — nu ştiu încă nici eu 
prea bine cum voi face pentru a ajunge la ţel; dar am toate 
motivele să cred că, de mâine... 

— De mâine zici? 

— Da, sire. 

— Oh, ce fericire! Dar pentru ce te muţi? 

— Pentru a vă sluji mai bine. 

— Şi întrucât, mutându-te, mă poţi sluji mai bine? 

— Ştiţi unde se află cele două camere care au fost 
rezervate contelui de Guiche? 

— Da. 

— Atunci ştiţi unde mă mut. 

— Fără îndoială, dar asta nu mă lămureşte cu nimic. 

— Cum, nu înţelegeţi, sire, că deasupra acestei locuinţe 
sunt alte două camere? 

— Care? 

— Una, a domnişoarei de Montalais, cealaltă... 

— Cealaltă a domnişoarei de La Vallière, da, de Saint- 
Aignan? 

— Chiar aşa, sire. 

— Oh, Saint-Aignan, aşa este, da, aşa este! Saint-Aignan, ai 
avut o idee minunată, o idee de prieten, de poet; apropiindu-mă 
de ea, atunci când universul întreg ne desparte, preţuieşti 
pentru mine mai mult decât Pilade pentru Oreste, decât 
Patrocle pentru Achile. 

— Sire — zise de Saint-Aignan cu un surâs — mă îndoiesc 
că, atunci când maiestatea voastră ar cunoaşte planurile mele 
în toată întinderea lor, ar continua să-mi mai acorde nişte 
măguliri atât de înalte. Ah, sire, mă tem că voi avea parte de 
cele mai urâte cuvinte, pe care anumiţi puritani de la curte nu 
se vor da în lături să mi le arunce atunci când vor afla ceea ce 
am de gând să fac pentru maiestatea voastră. 

— Saint-Aignan, mor de nerăbdare; Saint-Aignan, mă usuc 
pe picioare; Saint-Aignan, nu mai pot aştepta până mâine... 
Mâine! Dar până mâine mi se pare o eternitate! 

— Totuşi, sire, dacă binevoiţi, vă propun să ieşiţi 
numaidecât şi să vă potoliţi această nerăbdare, făcând o mică 
plimbare. 

— Cu tine, da; vom studia planurile tale, vom vorbi despre 
ea. 

— Nu, sire, eu rămân în casă. 


— Atunci cu cine să ies? 

— Cu doamnele. 

— Ah, pentru nimic în lume, nu, Saint-Aignan! 

— Sire, trebuie. 

— Nu, nu! De o mie de ori nu! Nu mă voi supune la cel mai 
groaznic supliciu — de a fi la doi paşi de ea, de a o vedea, de a-i 
atinge rochia în treacăt şi de a nu-i putea spune nimic. Nu, 
renunţ la acest supliciu pe care tu îl socoţi o fericire şi care nu 
e decât o tortură ce-mi arde ochii, ce-mi frânge braţele şi-mi 
zdrobeşte inima. Să o văd în prezenţa tuturor străinilor şi să nu- 
i pot spune că o iubesc, când toată fiinţa mea îi arată această 
dragoste şi să mă trădez în faţa tuturor! Nu, mi-am jurat să nu 
mai fac acest lucru, şi-mi voi ţine jurământul. 

— Totuşi, sire, vă rog să mă ascultați. 

— Nu ascult nimic, Saint-Aignan. 

— În acest caz, voi continua singur. Trebuie, sire, vă rog să 
înţelegeţi, trebuie, e absolută nevoie ca Doamna şi 
domnişoarele ei de onoare să lipsească două ceasuri din palat. 

— Mă uluieşti, Saint-Aignan! 

— E greu pentru mine să poruncesc regelui meu; dar, în 
această împrejurare, poruncesc, sire. Am nevoie de o plimbare, 
sau de o partidă de vânătoare. 

— Dar această plimbare, această vânătoare ar apărea ca 
un capriciu, ca o bizarerie! Manifestând asemenea toane, ar 
însemna să arăt întregii curţi că nu mai sunt stăpân pe inima 
mea. Şi nu se spune oare destul şi aşa, că visez cucerirea lumii, 
dar că mai înainte ar trebui să încep prin a mă cuceri pe mine 
însumi? 

— Cei care spun asta, sire, sunt nişte neruşinaţi şi nişte 
răuvoitori; dar, oricine ar fi ei, dacă maiestatea voastră preferă 
să-i asculte, eu nu mai am nimic de adăugat. Atunci, ziua de 
mâine va fi amânată pentru un timp nedeterminat. 

— Saint-Aignan, voi ieşi astă-seară... Diseară mă voi culca 
la Saint-Germain, la lumina faclelor; mâine voi dejuna acolo şi 
mă voi reîntoarce la Paris pe la ceasurile trei. E bine aşa? 

— E foarte bine. 

— Atunci voi pleca diseară la ceasurile opt. 

— Maiestatea voastră a ghicit ora care-mi trebuie. 

— Şi nu vrei să-mi spui nimic? 

— Adică nu pot să vă spun nimic. Dibăcia e mare lucru pe 
lumea aceasta, sire; totuşi, hazardul joacă un atât de mare rol 


în înfăptuirile ei, încât eu am obiceiul de a lăsa pe seama 
hazardului partea cea mai mică, încredinţat că el va face în aşa 
fel ca lucrurile să iasă cât mai bine. 

— Atunci mă bizui pe tine. 

— Şi faceţi foarte bine. 

Întărit astfel, regele se duse drept la Doamna, unde anunţă 
plimbarea plănuită. Doamna crezu la început că vede, în 
această partidă neaşteptată, o uneltire a regelui pentru a se 
întâlni cu La Vallière, fie pe drum, apărat de întuneric, fie altfel; 
dar se feri să-şi trădeze vreo bănuială faţă de cumnatul ei şi 
primi invitaţia cu zâmbetul pe buze. Dădu, cu glas tare, ordinul 
ca domnişoarele de onoare să o urmeze, rezervându-şi dreptul 
ca mai târziu, în ceasul serii, să facă ceea ce i se va părea mai 
potrivit pentru a răsturna planurile regelui. Apoi, după ce 
rămase singură şi pe când bietul îndrăgostit, care dăduse 
această dispoziţie, putea să creadă că domnişoara de La 
Vallière va face parte din suită, în momentul poate când el se 
mângâia cu gândul la această tristă fericire a îndrăgostiţilor 
persecutați, care este de a gusta, fie şi numai văzându-se, 
bucuriile ce le sunt astfel interzise, în acel moment Doamna, în 
mijlocul domnişoarelor sale de onoare, spunea: 

— Îmi vor fi de ajuns două însoţitoare astă-seară: 
domnişoara de Tonnay-Charente şi domnişoara de Montalais. 

La Vallière prevăzuse lovitura şi, ca atare, se aştepta la ea; 
dar persecutarea o făcu mai tare. Nu-i lăsă Doamnei satisfacția 
de a vedea pe faţa ei urmele loviturii pe care o primea în inimă. 
Dimpotrivă, surâzând cu acea nespusă drăgălăşenie ce dădea 
chipului ei o înfăţişare angelică, zise: 

— Aşadar, Doamnă, eu sunt liberă astă-seară? 

— Da, fără îndoială. 

— Mă voi folosi de acest prilej pentru a lucra la tapiseria 
pe care alteţa sa regală a avut bunăvoința s-o remarce şi pe 
care, de la început, am avut onoarea de a i-o oferi. 

Şi, făcând o reverență plină de respect, se retrase la dânsa. 
Domnişoarele de Montalais şi de Tonnay-Charente făcură 
acelaşi lucru. 

Vestea plimbării ieşi o dată cu ele din camera Doamnei şi 
se răspândi în tot palatul. Zece minute mai târziu, Malicorne 
cunoştea hotărârea Doamnei şi strecura sub uşa lui Montalais 
un bileţel cu următorul conţinut: 


"Trebuie ca L. V. să-şi petreacă noaptea cu DOAMNA." 


Montalais, conform înțelegerilor luate, arse mai întâi 
bileţelul, apoi începu să se gândească. 

Montalais era o fată deşteaptă şi îşi întocmi repede planul. 
La ora când trebuia să se ducă la Doamna, adică pe la ceasurile 
cinci, ea străbătu curtea alergând şi, ajunsă la zece paşi de un 
grup de ofiţeri, scoase un țipăt, căzu în chip grațios într-un 
genunchi, se ridică şi-şi continuă drumul, însă şchiopătând. 
Gentilomii dădură fuga s-o ajute. Montalais îşi scrântise un 
picior. Dar, credincioasă datoriei sale, ea ţinu să urce totuşi la 
Doamna. 

— Ce s-a întâmplat şi de ce şchiopătezi? o întrebă aceasta. 
Te luasem drept La Valliere. 

Montalais povesti cum, grăbindu-se să vină mai repede, îşi 
scrântise un picior. Doamna păru s-o căineze şi voi să cheme, 
chiar atunci, un chirurg. Dar fata, încredinţând-o că nu era 
nimic grav, zise: 

— Doamnă, îmi pare nespus de rău numai de faptul că n- 
am să-mi pot îndeplini serviciul şi aş fi vrut s-o rog pe 
domnişoara de La Vallière să mă înlocuiască pe lângă alteţa 
voastră... 

Doamna îşi încruntă sprânceana. 

— Dar nu m-am dus încă să-i spun — continuă Montalais. 

— Şi de ce nu te-ai dus? întrebă Doamna. 

— Fiindcă biata La Vallière părea aşa de fericită că are o 
seară şi o noapte libere, încât nu am destul curaj s-o rog să facă 
serviciul în locul meu. 

— Cum, se bucură până într-atât? întrebă Doamna, 
surprinsă de aceste cuvinte. 

— Aproape că e nebună de bucurie; cântă, ea care 
totdeauna e atât de melancolică. De altfel, alteţa voastră ştie că 
nu-i place să se arate în lume şi că firea ei ascunde un grăunte 
de sălbăticie. 

"Oh, oh — făcu în sinea ei Doamna — voioşia asta ascunde 
ceva!" 

— S-a şi pregătit — continuă Montalais — să cineze la ea 
diseară, împreună cu una din cărţile sale îndrăgite. Şi apoi, 
alteţa voastră are încă alte şase domnişoare, care vor fi fericite 
să vă însoţească; de aceea, nu m-am mai dus să-i propun 
domnişoarei de La Valliere. 


Doamna tăcu. 

— Am făcut bine? adăugă Montalais cu o uşoară strângere 
de inimă, văzând că nu-i prea reuşise şiretlicul acesta, în care 
îşi pusese toată încrederea, astfel că nu mai socotise necesar să 
născocească altul. Doamna mă aprobă? întrebă ea. 

Doamna se gândea că, în timpul nopţii, regele ar putea 
foarte bine să părăsească Saint-Germain şi, cum de la Paris la 
Saint-Germain nu erau decât patru leghe şi jumătate, el ar 
putea să fie într-un ceas la Paris. 

— Spune-mi — zise ea — La Valliere, aflând că te-ai rănit, 
s-a oferit cel puţin să te însoţească? 

— Oh, ea n-a aflat încă de accidentul meu şi chiar dacă ar 
şti, nu i-aş cere, fireşte, nimic care s-o smulgă de la planurile 
sale. Cred că vrea să realizeze singură, astă-seară, partida de 
plăcere a fostului rege, care-i spunea domnului de Saint-Mars: 
"Să ne plictisim, domnule de Saint-Mars, să ne plictisim 
împreună". 

Doamna era convinsă că o anumită taină de îndrăgostită se 
ascundea în această sete de singurătate. Această taină nu putea 
fi decât întoarcerea lui Ludovic, peste noapte. Nu mai încăpea 
nici o îndoială, La Vallière fusese prevenită despre această 
întoarcere, de aici bucuria ei de a rămâne la Palatul Regal. Era, 
desigur, un plan pus la cale mai dinainte. "N-o să mă las 
păcălită de ei" — îşi spuse Doamna. Şi luă o hotărâre 
nestrămutată. 

— Domnişoară de Montalais — zise ea — fii bună şi anunţ-o 
pe prietena dumitale, domnişoara de La Vallière, că îmi pare 
rău, dar trebuie să-i tulbur planurile ei de singurătate; în loc să 
se plictisească singură aici, aşa cum ar fi dorit, va veni să se 
plictisească laolaltă cu noi, la Saint-Germain. 

— Ah, biata La Vallière — şopti Montalais cu un aer 
îndurerat, dar cu inima plină de bucurie. Oh, Doamnă, nu există 
un mijloc ca alteţa voastră... 

— Destul — zise Doamna — aşa am hotărât! Prefer 
societatea domnişoarei de La Baume Le Blanc oricărei alte 
întovărăşiri. Du-te de-o trimite la mine şi îngrijeşte-ţi piciorul. 

Montalais nu aşteptă să i se repete ordinul. Se întoarse 
acasă, îi scrise răspunsul lui Malicorne şi-l vâri sub covor. SE 
VA DUCE — spunea acest răspuns. O spartană n-ar fi scris ceva 
mai laconic. 


"În acest chip — gândea Doamna — o voi supraveghea pe 
drum, iar noaptea va dormi lângă mine şi să vedem dacă 
maiestatea sa va putea schimba un cuvânt cu domnişoara de La 
Vallière." 

La Vallière primi ordinul de a pleca la plimbare cu aceeaşi 
blândă nepăsare cu care primise ordinul de a rămâne. Totuşi, în 
sinea ei, se bucura foarte mult şi privea această schimbare în 
hotărârea Prințesei ca o consolare pe care i-o trimitea 
Providența. Mai puţin pătrunzătoare decât Doamna, ea punea 
totul pe seama hazardului. 

În timp ce toată lumea, cu excepţia celor căzuţi în 
dizgrație, a bolnavilor şi a persoanelor cu picioarele scrântite, 
se îndrepta spre Saint-Germain, Malicorne îşi vârâse dulgherul 
său într-o trăsură a domnului de Saint-Aignan şi-l aducea în 
camera de sub odaia domnişoarei de La Vallière. Omul se puse 
numaidecât de lucru, îmbărbătat de strălucita răsplată ce i se 
făgăduise. Şi cum i se puseseră la îndemână sculele cele mai 
bune, luate de la inginerii casei regale, între altele, un ferăstrău 
cu dinţi atât de zdraveni, încât puteau să taie în apă bârnele de 
stejar tari ca fierul, lucrul înainta repede şi o bucată pătrată de 
tavan, aleasă între două grinzi, căzu în braţele lui Saint-Aignan, 
Malicorne şi ale unui valet de încredere, personaj adus pe lume 
ca să vadă şi să audă totul, dar să nu spună nimic. Atât doar că, 
în, virtutea unui nou plan indicat de Malicorne, deschizătura fu 
făcută într-un colţ. Şi iată pentru ce: 

Cum nu exista cabinet de toaletă în camera domnişoarei de 
La Vallière, aceasta ceruse şi obținuse chiar în dimineaţa aceea, 
un marc paravan, menit să ţină locul unui perete. Paravanul 
fusese aşezat la locul lui. Era destul de larg ca să acopere 
deschizătura care, de altfel, avea să fie ascunsă sub tot felul de 
obiecte din lemn de abanos. 

Gaura odată făcută, lucrătorul se strecură printre grinzi şi 
pătrunse în camera domnişoarei de La Vallière. Ajuns aici, 
netezi cu ferăstrăul marginile tăieturii, chiar din bucăţile de 
parchet, făcu o trapă ce se îmbuca aşa de bine în deschizătura, 
încât ochiul cel mai priceput n-ar fi putut să vadă acolo decât 
marginile obişnuite ale bucăţilor din lemnul parchetului. 

Malicorne prevăzuse totul. Un ivăr şi două balamale, 
cumpărate mai dinainte, fură prinse de această trapă. Una din 
acele mici scări în spirală, ce începeau să se folosească pe 
atunci în multe case, fu de asemenea cumpărată de gata de 


către ingeniosul Malicorne, care o plăti cu două mii de livre. 
Era puţin mai lungă decât trebuia, însă dulgherul îi tăie câteva 
trepte, reducând-o la măsura necesară. Această scară, menită 
să susţină o atât de ilustră povară, fu prinsă de zid numai prin 
două cârlige. Partea de jos fu înfiptă chiar în parchetul contelui 
şi fixată cu două şuruburi de metal; regele şi întregul său 
consiliu ar fi putut să urce şi să coboare pe această scară fără 
nici o teamă. 

Ciocanele băteau numai deasupra unor perniţe de câlţi, 
pilele muşcau fără zgomot, cu mânerul înfăşurat în cârpe, cu 
lama muiată mereu în untdelemn. De altfel, partea cea mai 
zgomotoasă a lucrului fusese executată în timpul nopţii şi în 
cursul dimineţii, adică în lipsa domnişoarei de La Vallière şi a 
Doamnei. 

Când, pe la ceasurile două, curtea se reîntoarse la Palatul 
Regal şi când La Vallière se urcă în camera ei, toate erau la 
locul lor şi nici cel mai mărunt fir de rumeguş, nici cea mai 
mică aşchie nu arăta violarea domiciliului. Numai de Saint- 
Aignan, care voise să ajute cât mai mult la această treabă, îşi 
zgâriase degetele şi-şi sfâşiase cămaşa, vărsând o baltă de 
sudoare în serviciul regelui. Palmele mai ales îi erau pline de 
băşici. Aceste băşici apăruseră din pricină că ţinuse scara lui 
Malicorne. Afară de asta, adusese el singur, una câte una, cele 
cinci bucăţi ale scării, formată fiecare din câte două trepte. În 
sfârşit, putem s-o spunem, regele, dacă l-ar fi văzut lucrând cu 
atâta râvnă pentru el, i-ar fi jurat recunoştinţă eternă. 

Aşa precum prevăzuse Malicorne, omul calculelor exacte, 
lucrătorul termină toate operaţiile sale în douăzeci şi patru de 
ore. Primi douăzeci şi patru de ludovici şi plecă peste măsură 
de mulţumit; primise atât cât câştiga el de obicei în şase luni de 
zile. 

Nimeni nu avea nici cea mai mică bănuială despre ceea ce 
se petrecuse sub apartamentul domnişoarei de La Vallière. 

Dar, în seara celei de a doua zile, după ce La Valliere 
părăsise iatacul Doamnei şi se întorsese în camera ei, o uşoară 
trosnitură se auzi în fundul odăii. Mirată, fata se uită să vadă de 
unde vine zgomotul. Trosnitura se repetă. 

— Cine-i acolo? întrebă ea cu un accent de groază. 

— Eu — răspunse glasul atât de cunoscut al regelui. 

— Voi!... Voi!... strigă tânăra fată care se crezu o clipă în 
mrejele unui vis. Dar unde... unde sunteţi, sire? 


— Aici — răspunse regele desfăcând una din tăbliile 
paravanului şi apărând ca o umbră în fundul odăii. 

La Vallière scoase un țipăt şi căzu, tremurând, într-un 
fotoliu. 


Capitolul XLIII 


Apariţia 


La Vallière îşi reveni repede din surpriza sa; căutând să fie 
cât mai respectuos, regele îi dădu prin prezenţa lui mai multă 
încredere decât îi putuse arăta prin apariţia lui. Dar, văzând că 
ceea ce o neliniştea mai ales pe La Vallière era mijlocul prin 
care el pătrunsese la dânsa, îi explică sistemul scării ascunse în 
dosul paravanului, făcând-o să înţeleagă îndeosebi că prezenţa 
lui aici nu era o arătare supranaturală. 

— Oh, sire — îi spuse La Valliere, clătinându-şi capul ei 
bălai cu un surâs plin de farmec — prezent sau absent, nu e 
clipă în care maiestatea voastră să nu apară în gândurile mele. 

— Ceea ce înseamnă, Louise? 

— Oh, ceea ce ştiţi foarte bine, sire: că nu trece o singură 
clipă fără ca biata fată a cărei taină aţi surprins-o la 
Fontainebleau şi de care v-aţi încredinţat apoi la picioarele 
crucifixului, să nu se gândească la voi. 

— Louise, mă umpli de bucurie şi fericire. 

La Vallière zâmbi cu tristeţe şi adăugă: 

— Dar, sire, v-aţi gândit oare că această ingenioasă 
născocire nu ne poate fi de nici un folos? 

— De ce? Spune: aştept. 

— Pentru că această cameră în care locuiesc, sire, nu e 
câtuşi de puţin ferită de cercetări şi iscodiri: Doamna poate să 
vină aici întâmplător; oricând în timpul zilei se abate aici câte 
una din prietenele mele; ca să încui uşa pe dinăuntru, ar 
însemna să mă dau singură de gol, ca şi cum aş scrie deasupra 
ei: "Nu intraţi, regele e aici!" Uite, chiar şi acum, nimic nu 
împiedică, sire, ca uşa să se deschidă dintr-o dată şi maiestatea 
voastră să fie surprinsă alături de mine. 


— Atunci — zise regele râzând — chiar că voi fi luat drept o 
fantomă, căci nimeni n-ar putea să spună pe unde am venit aici. 
Şi numai fantomele sunt în stare să treacă prin ziduri şi prin 
tavane. 

— Oh, sire, dar gândiţi-vă ce aventură, ce scandal s-ar isca! 
Niciodată nu se va fi vorbit mai mult pe seama domnişoarelor 
de onoare, aceste sărmane făpturi pe care răutatea nu le cruţă 
de loc. 

— Şi ce concluzii tragi din toate astea, draga mea 
Louise?... Hai spune-mi, mărturiseşte. 

— C-ar trebui... Vai, iertaţi-mă, e prea aspru ceea ce vreau 
să spun. 

Ludovic zâmbi. 

— Spune, totuşi — o îndemnă el. 

— Ar trebui ca maiestatea voastră să renunţe la scară, la 
născociri şi la surprize de felul acesta; căci răul de a fi văzut 
aici, sire, va fi mai mare decât fericirea de a vă întâlni. 

— Ei bine, dragă Louise — răspunse regele cu un accent 
plin de iubire — în loc să renunţ la această scară prin care mă 
urc aici, există un alt mijloc, mult mai simplu, la care dumneata 
nu te-ai gândit. 

— Un alt mijloc?... 

— Da, altul. Oh, înseamnă că nu mă mai iubeşti aşa cum te 
iubesc eu, Louise; dovadă că nu-ţi pui mintea la încercare. 

La Valliere îl privi în ochi. Ludovic îi întinse mâna, pe care 
ea i-o strânse încet. 

— Spui — continua regele — că voi fi surprins venind aici, 
unde oricine poate să intre când vrea? 

— Uite, sire, chiar în clipa când îmi vorbiţi despre asta, 
tremur de teamă. 

— Înţeleg... Dar dumneata nu vei fi surprinsă de nimeni 
coborând această scară şi venind în camerele ce se află 
dedesubt. 

— Sire, sire, ce vreţi să spuneţi? strigă La Valliere 
îngrozită. 

— M-ai înţeles greşit, Louise, de vreme ce cuvintele mele 
îţi stârnesc atâta mânie. Mai întâi, ştii ale cui sunt camerele 
acelea? 

— Ale domnului conte de Guiche. 

— Nu, ale domnului de Saint-Aignan. 

— Adevărat? exclamă La Valliere. 


Şi acest cuvânt, scăpat din inima bucuroasă a fetei, 
scăpără ca un fulger de dulci prevestiri în inima înflorită a 
regelui. 

— Da, ale domnului de Saint-Aignan, prietenul nostru, zise 
el. 

— Dar, sire, eu n-aş putea să intru în camera domnului de 
Saint-Aignan, tot aşa cum n-aş fi intrat într-a domnului de 
Guiche — rosti îngerul redevenit femeie. 

— De ce n-ai putea, Louise? 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! 

— Eu cred, Louise, că, sub ocrotirea regelui, totul e cu 
putinţă. 

— Sub ocrotirea regelui? zise ea cu o privire încărcată de 
dragoste. 

— Oh, te încrezi în cuvântul meu, nu-i aşa? 

— Mă încred când nu sunteţi de faţă, sire; dar când sunteţi 
aici, când îmi vorbiţi, când vă văd, nu mai cred în nimic. 

— Ce trebuie să fac pentru a te convinge, Dumnezeule? 

— E lipsă de respect, ştiu, să nu mă încred în cuvântul 
regelui; dar pentru mine nu mai sunteţi rege. 

— Oh, slavă Domnului, aşa sper şi eu! Vezi cât de mult mă 
străduiesc ca să găsesc o soluţie? Ascultă, prezenţa unui al 
treilea te-ar linişti? 

— Prezenţa domnului de Saint-Aignan? Da. 

— Într-adevăr, Louise, îmi sfâşii inima cu asemenea 
bănuieli. 

La Vallière nu răspunse nimic; îl înfăşură pe Ludovic cu 
acea privire limpede ce pătrunde până în adâncul inimilor, apoi 
spuse: 

— Oh, oh, nu de voi mă tem şi nu asupra voastră se 
îndreaptă bănuielile mele. 

— Primesc atunci — zise regele cu un oftat — ca domnul de 
Saint-Aignan, care are fericitul privilegiu de a-ţi inspira 
încredere, să fie totdeauna de faţă la întrevederile noastre, îţi 
făgăduiesc. 

— Adevărat, sire? 

— Pe cuvântul meu de gentilom! Iar dumneata, la rându- 
ți?... 

— Aşteptaţi, oh, asta nu e totul. 

— Mai e şi altceva, Louise? 


— Oh, fără îndoială; nu vă grăbiţi, sire, căci n-am ajuns 
încă la capăt. 

— Bine, sfârşeşte prin a-mi zdrobi inima! 

— Înţelegeţi, sire, că această întrevedere trebuie să aibă, 
chiar şi faţă de domnul de Saint-Aignan, un motiv cât de cât 
întemeiat. 

— Un motiv întemeiat! rosti regele pe un ton de blând 
reproş. 

— Fireşte. Gândiţi-vă, sire! 

— Oh, eşti o fiinţă plină de prevedere şi, crede-mă, singura 
mea dorinţă este să te pot egala în această privinţă. Ei bine, 
Louise, va fi aşa cum doreşti dumneata. Întrevederile noastre 
vor avea un motiv întemeiat şi eu am şi găsit acest motiv. 

— În sensul că, sire...? 

— În sensul că, de mâine, dacă vrei... 

— Mâine? 

— Vrei să spui că e prea târziu? exclamă regele strângând 
în palmele sale mâna fierbinte a domnişoarei de La Vallière. 

În acea clipă se auziră paşi pe coridor. 

— Sire, sire — strigă La Vallière — se apropie cineva, 
auziţi? Sire, sire, fugiţi, vă rog! 

Regele nu făcu decât o săritură şi fu, din fotoliu, în dosul 
paravanului. 

Era şi timpul; pe când regele trăgea una din tăblii în 
dreptul lui, clanţa uşii se deschise şi Montalais apăru în prag. E 
de la sine înţeles că intră dintr-o dată, fără să îndeplinească nici 
o ceremonie. Ea ştia, vicleana, că a bate la uşă, înainte de a 
deschide, însemna să-i arate prietenei sale o neîncredere 
jignitoare. Montalais intră deci în cameră şi, după ce-şi roti 
ochii în jur, observând cele două scaune foarte aproape unul de 
altul, lăsă să se scurgă oarecare timp, încercând să închidă uşa 
care, nu se ştie din ce pricină, nu voia să se închidă, încât 
regele avu răgazul să tragă clapa şi să coboare la de Saint- 
Aignan. 

Un zgomot, pe care o ureche mai puţin fină decât a ei nu l- 
ar fi perceput, îi dădu de veste lui Montalais că regele 
dispăruse; ea izbuti să închidă atunci uşa cea îndărătnică şi se 
apropie de La Vallière. 

— Trebuie să vorbim, Louise — îi spuse acesteia — trebuie 
să vorbim serios; cred că eşti de aceeaşi părere. 


Louise, oricât ar fi fost de tulburată, nu reţinu totuşi fără o 
tainică îngrijorare cuvântul serios, pe care Montalais îl 
accentuase dinadins. 

— Doamne, scumpa mea Aure — murmură ea — dar ce s-a 
mai întâmplat? 

— S-a întâmplat, dragă prietenă, că Doamna se îndoieşte 
de toate. 

— De toate ce? 

— Mai e oare nevoie să-ţi explic? Nu pricepi ce vreau să 
spun? Ei bine, cred că ai observat schimbările Doamnei de 
câteva zile încoace; ai observat că ea te-a ţinut lângă dânsa, 
apoi te-a alungat, pentru a te primi iarăşi. 

— E ciudat, într-adevăr; dar sunt obişnuită cu ciudăţeniile 
ei. 

— Ceva mai mult încă. Ai băgat de seamă, pe urmă, că 
Doamna, după ce te-a oprit să iei parte la plimbare, ieri ţi-a 
poruncit după aceea să mergi totuşi la plimbare? 

— Am băgat de seamă, fără îndoială. 

— Ei bine, se pare că Doamna are acum dovezi 
îndestulătoare împotrivă-ţi, nimic nemaifiind în Franţa care să 
poată opri acest torent ce înlătură toate stăvilarele din calea 
lui; şi înţelegi la ce mă gândesc când spun cuvântul torent. 

La Vallière îşi ascunse faţa în palme. 

— Mă gândesc — continuă Montalais necruțătoare — la 
acel torent care a dat buzna pe poarta carmelitelor de la 
Chaillot şi a răsturnat toate prejudecățile curţii, atât la 
Fontainebleau cât şi la Paris. 

— Vai, vai mie! murmură La Valliere, cu faţa mereu 
acoperită de degetele printre care i se scurgeau lacrimile. 

— Oh, nu te mâhni astfel, căci n-ai ajuns decât la jumătatea 
chinurilor tale. 

— Doamne, Dumnezeule — strigă tânăra fată 
înspăimântată — dar ce se mai poate întâmpla? 

— Ei bine, iată despre ce e vorba. Doamna, nemaiavând 
alte ajutoare în Franţa, întrucât s-a folosit pe rând de cele două 
regine, de Domnul şi de întreaga curte, Doamna şi-a adus 
aminte de o anumită persoană care are asupra nişte aşa-zise 
drepturi. 

La Vallière se făcu albă ca o statuie de ceară. 

— Această persoană — continuă Montalais — nu se află la 
Paris în acest moment. 


— Oh, Dumnezeule! suspină La Vallière. 

— Această persoană, dacă nu mă înşel, e plecată în Anglia. 

— Da, da — murmură La Valliere pe jumătate zdrobită. 

— Nu-i aşa că această persoană se afla acum la curtea 
regelui Carol al II-lea? Spune. 

— Da. 

— Ei bine, astă-seară, din cabinetul Doamnei a pornit o 
scrisoare la Saint-James, cu ordinul pentru curier de a nu se 
opri decât la Hampton-Court, care e, pe cât se pare, o reşedinţă 
regală situată la douăsprezece mile de Londra. 

— Da, şi? 

— Or, cum Doamna scrie la Londra cu regularitate din 
cincisprezece în cincisprezece zile şi cum curierul obişnuit a 
fost trimis la Londra abia acum trei zile, mă gândesc că numai o 
împrejurare gravă a făcut-o pe Doamna să pună iarăşi mâna pe 
pană. Ştii doar cât de leneşă e ea la scris. 

— Oh, da! 

— Ceva îmi spune că această scrisoare a fost trimisă în 
legătură cu tine. 

— În legătură cu mine? repetă nefericita fată cu docilitatea 
unui automat. 

— Şi când am văzut-o pe biroul Doamnei, înainte de a fi 
închisă, mi s-a părut că era... 

— Că era ce? 

— Dar poate m-am înşelat. 

— Ce?... Spune. 

— Că îi era adresată lui Bragelonne. 

La Valliere se ridică în picioare, pradă celei mai dureroase 
nelinişti. 

— Montalais — zise ea cu glasul sugrumat de plâns — toate 
visurile surâzătoare ale tinereţii şi nevinovăţiei s-au spulberat 
din sufletul meu. Nu mai am nimic să-ţi ascund, nici ţie, nici 
altcuiva. Viaţa mea e acum ca o carte deschisă în care poate să 
citească toată lumea, de la rege până la cel din urmă trecător. 
Aure, scumpa mea Aure, ce să fac? Ce-am să deviu? 

Montalais se apropie cu un pas. 

— Doamne, întreabă-te pe tine — zise ea. 

— Ei bine, nu-l iubesc pe domnul de Bragelonne; şi când îţi 
spun că nu-l iubesc, cată şi mă înţelege: îl iubesc aşa cum cea 
mai bună soră poate să-l iubească pe un frate; dar el nu asta îmi 
cere mie, iar eu nu asta i-am făgăduit lui. 


— În sfârşit, îl iubeşti pe rege — zise Montalais — şi asta e 
cea mai bună scuză. 

— Da, îl iubesc pe rege — murmură înăbuşit tânăra fată — 
şi am plătit destul de scump dreptul de a rosti aceste cuvinte. 
Ei bine, spune, Montalais, ce poţi face pentru mine sau 
împotriva mea, în situaţia în care mă găsesc? 

— Vorbeşte mai limpede. 

— Ce ţi-aş putea spune? 

— Aşadar, nimic mai deosebit? 

— Nu — zise Louise cu uimire. 

— Bun. Atunci nu-mi ceri decât un sfat? 

— Da. 

— Cu privire la domnul Raoul? 

— Nimic altceva. 

— E o chestiune delicată — răspunse Montalais. 

— Nu, nimic nu e delicat în toată povestea asta. Să mă 
căsătoresc cu el, spre a-mi ţine făgăduiala pe care i-am făcut-o? 
Să-l ascult mai departe pe rege? 

— Ştii bine că mă pui în grea încurcătură — zise Montalais 
zâmbind. Mă întrebi dacă trebuie să te căsătoreşti cu Raoul, 
căruia îi sunt prietenă şi căruia i-am produs o mare durere 
pronunţându-mă împotriva lui. Mă întrebi apoi dacă să-l mai 
asculţi pe rege, a cărui supusă sunt şi pe care l-aş jigni dacă te- 
aş sfătui într-un anume fel. Ah, Louise, Louise, nici nu-ţi dai 
seama cum te joci cu o poziţie destul de spinoasă! 

— Nu m-ai înţeles, Aure — zise La Valliere rănită de tonul 
uşor glumeţ pe care-l luase Montalais. Dacă vorbesc de 
căsătoria cu domnul de Bragelonne este fiindcă aş putea s-o 
fac, fără să-i pricinuiesc nici o neplăcere; dar, din acelaşi motiv, 
dacă-l ascult pe rege, se cuvine oare să-l fac uzurpatorul unui 
bun, mărunt, e adevărat, dar căruia dragostea îi împrumută o 
amprentă de o oarecare valoare? Ceea ce-ţi cer, prin urmare, e 
de a-mi arăta un mijloc de a ieşi cât mai onorabil din această 
încurcătură, fie într-o parte, fie în alta, sau, mai bine zis, te 
întreb de partea cui ar fi mai cinstit să mă hotărăsc? 

— Draga mea Louise — răspunse Montalais după o clipă de 
tăcere — eu nu sunt din cei şapte înţelepţi ai Greciei şi nu am 
reguli de conduită absolut fixe; dar, în schimb, am oarecare 
experienţă şi pot să-ţi spun că niciodată o femeie nu cere un 
sfat de felul aceluia pe care mi-l ceri tu, fără a fi la grea 
încercare. Or, tu ai făcut o promisiune solemnă şi tu ai cuvânt; 


dacă eşti deci în încurcătură, luând un astfel de angajament, nu 
sfatul unei străine, căci totul e străin pentru o inimă plină de 
iubire, nu sfatul meu, crede-mă, te-ar putea scoate din această 
situaţie. Nu ţi-l voi da, prin urmare, cu atât mai mult cu cât, în 
locul tău, eu m-aş simţi şi mai nehotărâtă după, decât înainte de 
a primi un sfat. Tot ceea ce pot să fac e să-ţi repet ceea ce ţi-am 
mai spus: vrei să te ajut? 

— Ah, da! 

— Ei bine, asta e totul... Spune-mi cum vrei să te ajut: 
spune-mi pentru cine şi împotriva cui? În felul acesta ne vom 
feri să facem vreo greşeală. 

— Dar, mai întâi — zise La Valliere strângând mâna 
prietenei sale — tu pentru cine, sau împotriva cui te declari? 

— Pentru tine, dacă îmi eşti cu adevărat prietenă... 

— Eşti sau nu confidenta Doamnei? 

— Iată un motiv în plus ca să-ţi fiu de folos. Dacă n-aş şti 
nimic din această parte, nu te-aş putea ajuta şi, prin urmare, tu 
nu te-ai alege cu nimic de pe urma sfaturilor mele. Prieteniile 
nu trăiesc decât prin acest soi de foloase reciproce. 

— Asta înseamnă că vei rămâne în acelaşi timp prietenă cu 
Doamna? 

— Fireşte. Îţi pare rău? 

— Nu — rosti La Vallière îngândurată, căci această 
sinceritate crudă i se părea o ofensă adusă femeii şi o greşeală 
făcută faţă de prietenă. 

— Foarte bine — zise Montalais — căci altfel ai fi o proastă. 

— Prin urmare, ai să mă ajuţi? 

— Cu devotament, mai ales dacă şi tu mă ajuţi la fel. 

— S-ar zice că nu-mi cunoşti inima — îi replică La Vallière 
privind-o pe Montalais cu ochi mari, nedumerită. 

— Eh, Doamne, de când suntem la curte ne-am schimbat 
mult, draga mea Louise. 

— Cum asta? 

— Foarte simplu: erai oare acolo, la Blois, a doua regină a 
Franţei? 

La Vallière îşi lăsă capul în jos şi începu să plângă. 
Montalais o privi într-un chip greu de definit şi rosti în şoaptă 
aceste cuvinte: 

— Biata fată! Apoi, răzgândindu-se, murmură: Bietul rege! 

O sărută pe Louise pe frunte şi se întoarse în apartamentul 
ei, unde o aştepta Malicorne. 


Capitolul XLIV 


Portretul 


În această maladie care se numeşte dragoste, crizele se 
succed la intervale totdeauna mai scurte atunci când răul se 
declară. Mai târziu, accesele se răresc, pe măsură ce se apropie 
vindecarea. Acestea spuse ca axiomă în general şi ca început de 
capitol în particular, să continuăm povestirea noastră. 

În ziua următoare, zi fixată de rege pentru prima întâlnire 
la Saint-Aignan, La Vallière, dând paravanul la o parte, găsi pe 
parchet un bilet scris de mâna lui Ludovic. Acest bilet trecuse 
de la etajul de jos la cel de sus prin tăietura făcută în tavan. 
Nici o mână indiscretă, nici o privire curioasă nu putea să urce 
sau să arunce acolo această bucăţică de hârtie. 

Fusese una din ideile lui Malicorne. Văzând cât de folositor 
îi devenise regelui Saint-Aignan prin locuinţa lui, el nu lăsase ca 
acest curtean să se facă necesar şi ca mesager, de aceea, cu de 
la sine putere, îşi rezervă pentru sine acest din urmă rol. La 
Valliere citi cu nerăbdare biletul, prin care i se indica ora două 
după-amiază ca ceas al întâlnirii, arătându-i-se în acelaşi timp 
mijlocul prin care putea să ridice clapa fixată în parchet. Și fii 
cât mai frumoasă! adăuga post-scriptum-ul răvaşului. Aceste 
ultime cuvinte o surprinseră pe fată, dar totodată o şi liniştiră. 

Ceasurile treceau încet. În sfârşit, se apropie momentul 
hotărât. La fel de punctuală ca şi preoteasa Hero, în clipa când 
bătură ceasurile două, Louise ridică încet capacul şi îl găsi pe 
rege în vârful scării, aşteptând-o foarte respectuos să-i dea 
mâna. Această atenţie deosebită o mişcă mult pe fată. 

La picioarele scării, cei doi îndrăgostiţi îl găsiră pe conte, 
care, cu un surâs şi o reverență de cel mai bun gust îi mulţumi 
domnişoarei La Vallière pentru onoarea ce i-o făcea de a-i vizita 
apartamentul. Apoi, întorcându-se către rege, zise: 

— Sire, omul nostru a sosit. 

La Valliere privi neliniştită spre rege. 


— Domnişoară — îi spuse regele — dacă te-am rugat să-mi 
acorzi cinstea de a cobori aici, am făcut-o cu un anumit scop. 
Am trimis să fie chemat un pictor foarte înzestrat, care redă 
într-un chip minunat asemănarea şi vreau să-l autorizezi să-ţi 
zugrăvească portretul. De altfel, dacă ţii mult la asta, portretul 
va rămâne la dumneata. 

La Vallière roşi. 

— Vezi dar — adăugă regele — nu vom mai fi numai trei 
aici, ci patru. Eh, Doamne, de vreme ce nu suntem singuri, 
putem fi oricât de mulţi. 

La Vallière strânse uşor vârful degetelor de la mâna 
regescului ei iubit. 

— Să trecem în camera de alături, dacă maiestatea voastră 
binevoieşte — zise de Saint-Aignan. 

Deschise uşa şi-şi pofti oaspeţii dincolo. 

Regele păşea după La Valliere şi-i sorbea din ochi gâtul alb 
ca sideful, deasupra căruia cădeau buclele dese şi răsucite ale 
părului ei argintiu. La Valliere era îmbrăcată într-o rochie de 
mătase grea, de culoare cenuşiu-deschis, cu irizări trandafirii; 
un şirag de perle negre îi făcea parcă şi mai alb gru-mazul; în 
mâinile ei fine şi diafane răsucea un buchet de pansele, de roze 
de Bengal şi de clematite cu frunzuliţele tăiate cu măiestrie, 
deasupra cărora se înălța, ca o cupă din care se vor revărsa mii 
de miresme, o lalea de Harlem în tonuri cenuşii şi violete, o 
specie rară şi desăvârşită care-l costase cinci ani de combinaţii 
pe grădinar şi cinci mii de livre pe rege. Acest buchet, Ludovic 
îl pusese în mâna domnişoarei de La Valliere în clipa când îi 
adresase salutul său. 

În camera a cărei uşă o deschisese Saint-Aignan se afla un 
bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum de catifea uşoară, cu 
nişte frumoşi ochi negri şi cu părul lung, întunecat. Era 
pictorul. Pânza era pregătită, culorile preparate. El se înclină în 
faţa domnişoarei de La Valliere cu acea gravă curiozitate a 
artistului care îşi studiază modelul, îl salută apoi pe rege, 
discret, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut şi, deci, ar fi salutat pe un 
gentilom oarecare. Pe urmă, conducând-o pe domnişoara de La 
Vallière până la scaunul ce-o aştepta, o pofti să ia loc. 

Tânăra fată se aşeză cu multă graţie şi cu un fel de 
delăsare, având mâinile ocupate şi punându-şi picioarele pe 
nişte perniţe, apoi, pentru ca privirile ei să nu rămână în gol 
sau să nu aibă nimic silit, pictorul o rugă să-şi caute o 


preocupare. Atunci Ludovic al XIV-lea, zâmbind, veni şi se aşeză 
pe perniţe, la picioarele iubitei lui. Astfel, ea, lăsată puţin pe 
spate, rezemată de muchia fotoliului, cu florile în mână şi el, cu 
ochii ridicaţi spre dânsa, sorbind-o din priviri, formau un grup 
plin de farmec, pe care artistul îl contemplă câteva minute cu 
încântare, în timp ce de Saint-Aignan, la rândul lui, îl contempla 
cu o adâncă invidie. 

Pictorul schiţă repede contururile; apoi, la primele 
trăsături de pensulă, pe fondul cenuşiu al pânzei prinse a se ivi 
dulcele şi poeticul chip cu ochii blânzi, cu obrajii îmbujoraţi sub 
podoaba părului ei de un argintiu limpede şi pur. 

In acest timp, cei doi îndrăgostiţi vorbeau puţin şi se 
priveau mult; uneori, ochii lor deveneau atât de languroşi, încât 
pictorul era silit să-şi întrerupă lucrul, pentru a nu înfăţişa o 
Erycină în loc de o La Vallière. Atunci de Saint-Aignan sărea în 
ajutor: recita versuri sau istorisea una din acele anecdote pe 
care le spunea Patru şi pe care Tallemant de Reaux le povestea 
atât de bine. Iar când La Vallière se simţea obosită, se odihneau 
cu toţii. In astfel de clipe, un castron de porțelan de China, 
încărcat cu cele mai alese fructe din câte se puteau găsi şi vinul 
de Xeres, distilându-şi topazul în argintul cizelat, serveau ca 
accesorii pentru acest tablou din care pictorul trebuia să prindă 
nuanțele cele mai efemere. 

Ludovic era îmbătat de dragoste; La Valliere, de fericire; 
Saint-Aignan, de ambiţie. Pictorul îşi strângea amintiri pentru 
bătrâneţe. 

Se scurseră astfel două ore; apoi, când bătură ceasurile 
patru, La Valliere se ridică şi-i făcu un semn regelui. Ludovic se 
ridică şi el, trecu în faţa tabloului şi-i adresă artistului câteva 
complimente măgulitoare. De Saint-Aignan lăudă asemănarea, 
după părerea lui, de pe acum asigurată. La Valliere, la rândul 
ei, îi mulţumi pictorului, roşindu-se şi trecu în camera alăturată, 
unde regele o urmă, după ce-l chemă şi pe de Saint-Aignan. 

— Pe mâine, nu-i aşa? zise el către La Valliere. 

— Dar, sire, gândiţi-vă că s-ar putea să intre cineva în 
odaia mea şi dacă nu mă găseşte acasă? 

— Ei bine? 

— Ce voi deveni atunci? 

— Prea eşti fricoasă, Louise! 

— În sfârşit, dacă Doamna mă va chema la dânsa? 


— Oh — replică regele — când va veni oare ziua aceea în 
care îmi vei spune că înfrunţi totul, pentru a nu te mai părăsi? 

— În ziua aceea, sire, aş fi o nesocotită şi nu va trebui să 
mă ascultați. 

— Pe mâine, Louise. 

La Vallière scoase un oftat; apoi, neputându-se împotrivi 
dorinţei regelui, răspunse: 

— Dacă aşa voiţi, sire, pe mâine. 

Şi, rostind aceste cuvinte, urcă încet scara şi dispăru din 
ochii iubitului ei. 

— Ei bine, sire?... întrebă de Saint-Aignan, după ce La 
Valliere plecă. 

— Ei bine, de Saint-Aignan, ieri mă credeam cel mai fericit 
dintre oameni. 

— Şi maiestatea voastră se crede cumva, astăzi, cel mai 
nenorocit? zise contele zâmbind. 

— Nu; însă această dragoste e o sete pe care nimic n-o 
poate stinge! În zadar beau, în zadar sorb picăturile de apă pe 
care dibăcia ta mi le procură; cu cât beau, cu atât mi-e sete mai 
tare. 

— Sire, e puţin greşeala voastră; maiestatea voastră 
singură şi-a creat poziţia în care se află. 

— Ai dreptate, de Saint-Aignan. 

— Deci, în acest caz, sire, mijlocul de a fi fericit este să vă 
socotiți mulţumit şi să aşteptaţi. 

— Să aştept! Cunoşti oare tu cuvântul acesta, să aştepţi? 

— Ei, sire, ei! Nu deznădăjduiţi. Am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă, voi mai încerca încă. 

Regele dădu din cap cu un aer dezolat. 

— Cum, sire, nu sunteţi mulţumit de tot ce-am făcut până 
acum? 

— Eh, ba da, scumpul meu de Saint-Aignan; dar mai caută, 
pentru numele lui Dumnezeu, mai caută! 

— Sire, îmi iau sarcina să încerc, iată tot ce pot să spun. 

Regele voi să mai vadă o dată portretul, neputând să 
revadă originalul. Îi indică pictorului câteva schimbări, apoi 
ieşi, în urma lui, de Saint-Aignan îi spuse artistului că poate să 
plece. 

Şevalete, culori şi pictor abia trecură pragul, că Malicorne 
îşi arătă capul între cele două draperii de la uşă. De Saint- 
Aignan îl primi cu braţele deschise, totuşi nu fără o anumită 


tristeţe. Norul care trecuse peste soarele regal îl întuneca acum 
şi pe credinciosul satelit. 

Malicorne văzu, de la prima aruncătură de ochi, zăbranicul 
de pe faţa lui de Saint-Aignan. 

— Oh, domnule conte — zise el — ce întunecat sunteţi 
astăzi! 

— Am şi de ce, zău aşa, dragă domnule Malicorne; poţi 
crede că regele nu e mulţumit? 

— Nu e mulţumit de scară? 

— Oh, nu, dimpotrivă, scara a plăcut mult. 

— Atunci, tapetarea camerelor nu e pe gustul său? 

— Oh, la asta nici nu s-a gândit. Nu, ceea ce-i displace 
regelui... 

— Am să v-o spun eu, domnule conte: este faptul de a fi al 
patrulea la o întâlnire de dragoste. Cum, domnule conte, n-aţi 
ghicit oare asta? 

— Cum aş fi putut să ghicesc, dragă domnule Malicorne, 
când eu n-am făcut decât să urmez întru totul instrucţiunile 
regelui? 

— Într-adevăr, maiestatea sa a ţinut cu tot dinadinsul să vă 
vadă alături de sine? 

— De bună seamă. 

— Şi tot maiestatea sa a voit să fie adus pictorul pe care l- 
am întâlnit jos? 

— A cerut, domnule Malicorne, a cerut! 

— Atunci înţeleg foarte bine — la dracu! — că maiestatea 
sa a fost nemulțumită. 

— Nemulţumită că m-am supus şi am îndeplinit fără nici o 
întârziere ordinele sale? Nu te mai înţeleg, zău? 

Malicorne se scărpină după ureche. 

— La ce oră — întrebă el — spusese regele că vine aici? 

— La două. 

— Şi eraţi aici, aşteptându-l pe rege? 

— De la unu şi jumătate. 

— Ah, asta e! 

— Drace! Ar fi fost poate mai bine să nu fiu punctual în faţa 
regelui? 

Malicorne, cu tot respectul pe care i-l purta lui de Saint- 
Aignan, nu se putu împiedica de a da din umeri. 

— Şi acestui pictor — zise el — regele i-a spus să vie tot la 
ceasurile două? 


— Nu; însă eu l-am adus aici de la prânz. Ce vrei, mai bine 
să aştepte un pictor două ceasuri, decât regele un minut. 

Malicorne începu să râdă pe înfundate. 

— Haide, dragă domnule Malicorne, râzi mai puţin de mine 
şi vorbeşte mai mult. 

— Mi-o cereţi? 

— Te rog. 

— Ei bine, domnule conte, dacă vreţi ca regele să fie mai 
mulţumit data viitoare când va veni... 

— Vine mâine. 

— Ei bine, dacă vreţi ca regele să fie mai mulţumit mâine... 

— Ei drăcia dracului! cum spunea bunicul său. Dacă vreau! 
Se înţelege că vreau! 

— Ei bine, mâine, în momentul când va veni regele, căutaţi 
să aveţi o treabă pe afară, dar ceva care nu suferă amânare şi 
care trebuie neapărat îndeplinit. 

— Oh, oh! 

— Pentru douăzeci de minute. 

— Să-l las pe rege singur timp de douăzeci de minute? 
strigă de Saint-Aignan îngrozit. 

— Atunci să ne închipuim că n-am spus nimic — zise 
Malicorne îndreptându-se spre uşă. 

— Stai, stai, domnule Malicorne! Ei bine, termină, încep să 
înţeleg. Dar pictorul? Pictorul? 

— Oh, pictorul trebuie să întârzie cel puţin o jumătate de 
ceas. 

— O jumătate de ceas, atâta? 

— Da, atâta. 

— Dragă domnule, voi face aşa cum spui dumneata. 

— Şi cred că veţi proceda foarte bine. Îmi permiteţi să vin 
să văd cum merg lucrurile? 

— Fireşte. 

— Am onoarea să fiu slujitorul dumneavoastră respectuos, 
domnule de Saint-Aignan. 

Şi Malicorne ieşi de-a-ndăratelea. 

"Hotărât, băiatul ăsta e mai deştept decât mine" — îşi zise 
de Saint-Aignan cu toată convingerea. 


Capitolul XLV 


Hampton-Court 


Descoperirea pe care am văzut că Montalais i-o împărtăşea 
prietenei sale La Vallière către sfârşitul penultimului nostru 
capitol ne face să ne întoarcem, cum e şi firesc, la principalul 
erou al acestei povestiri, un biet cavaler rătăcitor din pricina 
capriciului unui rege. 

Dacă cititorul binevoieşte să ne urmeze, vom trece 
împreună cu el strâmtoarea aceea, mai furtunoasă decât 
Europa, care desparte Calais de Dover; vom străbate câmpia 
verde şi îmbelşugată, udată de mii de pârâiaşe, ce înconjoară 
Charing, Maidstone şi zeci de alte oraşe, unele mai pitoreşti 
decât altele şi vom ajunge, în sfârşit, la Londra. De acolo, 
aidoma unor copoi porniţi pe urmele vânatului, după ce vom fi 
aflat că Raoul a făcut un prim popas la White-Hall şi un al 
doilea la Saint-James, după ce vom fi aflat că a fost primit de 
Monck şi introdus în cea mai aleasă societate de la curtea lui 
Carol al II-lea, vom goni mai departe după el, până la una din 
reşedinţele de vară ale lui Carol al II-lea, în apropierea oraşului 
Kingston, la Hampton-Court, scăldată de apele Tamisei. Fluviul 
nu e încă, în această parte, trufaşa cale care târăşte zilnic pe ea 
o jumătate de milion de călători şi-şi învolburează apele negre 
ca ale Cocytului, spunând: "Şi eu sunt marea". Nu, aici nu e 
decât un râu liniştit, cu undele verzi şi cu malurile acoperite de 
muşchi, cu largi coturi de apă în care se oglindesc sălcii şi fagi 
şi pe care se văd doar câteva bărci uscate de soare ce lâncezesc 
ici şi colo în mijlocul stufărişului, în câte un zăvoi de arini şi de 
miozotis. Priveliştile se întind de jur împrejur liniştite şi bogate; 
casa de cărămidă străpunge cu hornurile ei, din care iese un 
fum albăstrui, o platoşă groasă de pomişori cu frunze verzi şi 
bobiţe roşii: copilul, îmbrăcat într-o bluză stacojie, apare şi 
dispare prin ierburile înalte, ca o floare de mac ce se mişcă în 
bătaia vântului. Berbecii mari, albi, rumegă cu ochii închişi la 
umbra plopilor pitici, şi, din loc în loc, pescăruşul, cu penajul de 
aur şi smarald, aleargă ca o minge vrăjită pe deasupra apei şi 
zvântură cu neastâmpărul său undiţa semenului omenesc, 
pescarul, care pândeşte, aşezat pe marginea luntrii, linul şi 
lostriţa. 


Deasupra acestui paradis, alcătuit din umbră deasă şi din 
lumină blândă, se înalţă clădirea de la Hampton-Court, zidită de 
Wolsey, loc de odihnă pe care orgoliosul cardinal îl întocmise ca 
să fie râvnit chiar şi de un rege şi pe care a fost silit, ca un 
curtean fricos ce era, să i-l dea stăpânului său, Henric al VIII- 
lea, care-şi încruntase sprânceana de invidie şi de lăcomie de 
îndată ce dăduse cu ochii de noul castel. Hampton-Court, cu 
zidurile sale de cărămidă, cu ferestrele sale mari, cu frumoasele 
lui garduri de fier, Hampton-Court, cu miile sale de turnulețe şi 
clopotniţe bizare, cu terase discrete şi cu fântâni interioare 
asemenea celor de la Alhambra, Hampton-Court e leagănul 
trandafirilor, al iasomiei şi al clematitelor. E bucuria ochilor şi a 
mirosului, e cadrul cel mai fermecător al tabloului de dragoste 
pe care-l desfăşura aici Carol al II-lea, printre voluptuoasele 
picturi ale lui Tizian, Pordenone şi Van Dyck, el care păstra în 
galeria sa portretul lui Carol I, regele martir, iar în tapetele de 
lemn găurile gloanţelor puritane trase de soldaţii lui Cromwell, 
la 24 august 1648, atunci când îl aduseseră pe Carol I ca 
prizonier la Hampton-Court. 

Aici îşi stabilise curtea sa acest rege pururi beat de plăceri, 
acest rege poet prin dorinţele lui, acest nenorocit de odinioară, 
care îşi plătea cu o zi de voluptate fiecare minut scurs altădată 
în deznădejde şi mizerie. Dar nu iarba moale de la Hampton- 
Court, atât de moale încât credeai că păşeşti pe covoare de 
catifea, nu brazdele de flori dese ce învăluiau trunchiul fiecărui 
arbore şi formau culcuşuri pentru trandafirii înalţi de douăzeci 
de picioare ce se răspândeau în văzduh ca nişte jerbe de foc, nu 
teii uriaşi ale căror crengi se plecau până la pământ ca ramurile 
unor sălcii şi ascundeau sub umbra sau mai degrabă sub pletele 
lor bogate orice iubire şi orice reverie, nu acestea erau 
frumuseţile pe care le îndrăgea Carol al Il-!ea în superbul lui 
palat de la Hampton-Court. Poate îi plăceau mai cu deosebire 
lacurile acelea roşcate, asemenea undelor Mării Caspice, cu 
suprafeţele lor întinse, încreţite de un vântişor răcoros, vălurile 
ca părul Cleopatrei, apele acelea acoperite cu frunze late şi cu 
nuferi albi, ale căror flori vânjoase se întredeschid pentru a lăsa 
să se vadă cum germinează înăuntru ouşorul de aur sclipitor în 
adâncul învelişului lăptos, apele acelea misterioase şi pline de 
şoapte, pe deasupra cărora plutesc lebede negre şi răţuşte 
lacome, cu pieptul îmbrăcat într-un pufuşor de mătase, ce 
vânează pururi musculiţele aninate pe firişoare de stânjenei sau 


brotăceii ascunşi sub perdeaua de lintiţă verde. Poate că-i 
plăceau, de asemenea, brusturii stufoşi, cu frunzi-şul lor bălţat, 
punţile zâmbitoare întinse peste canaluri, ciutele ce smulgeau 
iarba pe aleile nesfârşite şi codobaturile ce săreau în zboruri 
scurte pe marginea tufişurilor şi a pâlcurilor de trifoi. Fiindcă 
erau de toate în parcul de la Hampton-Court; erau, mai ales, 
tufe întregi de trandafiri albi ce se ridicau de-a lungul 
spalierelor pentru a-şi înclina apoi către pământ neaua lor 
mirositoare; şi mai ales erau acolo sicomori bătrâni, cu 
trunchiuri îmbrăcate în verdeață, ce-şi îngropau rădăcinile într- 
o poetică şi bogată holdă de ierburi. Dar nu, ceea ce-i plăcea 
mai mult lui Carol al II-lea în parcul de la Hampton-Court erau 
umbrele îmbietoare ce se lăsau după-amiaza de-a lungul 
teraselor, atunci când, ca şi Ludovic al XIV-lea, punea să li se 
zugrăvească frumuseţea în marele său cabinet, graţie unuia din 
cele mai destoinice peneluri ale epocii sale, peneluri ce ştiau să 
aştearnă pe pânză o rază scăpată din atâţia ochi fermecaţi de 
dulcea licoare a iubirii. 

În ziua când poposim la Hampton-Court, cerul e limpede şi 
senin aproape ca cerul Franţei; aerul e încropit de o căldură 
umedă, muşcatele, măzărichea mirositoare, broşteanul şi 
eliotropul, risipite cu miile prin răzoare, umplu văzduhul cu 
miresmele lor îmbătătoare. Este ceasul unu după-amiază. 
Regele, întors de la vânătoare, a luat dejunul, i-a făcut o vizită 
ducesei de Castelmaine, metresa recunoscută, şi, după această 
dovadă de fidelitate, îşi poate îngădui până seara diverse 
infidelităţi, după bunul său plac. 

Întreaga curte zburdă şi se desfată. Este vremea când 
doamnele cer cu toată seriozitatea gentilomilor să-şi spună 
părerea despre cutare sau cutare picior mai mult sau mai puţin 
drăgălaş, după cum e încălţat cu un ciorap de mătase roză sau 
cu un ciorap de mătase verde. E vremea când Carol al II-lea 
declară că o femeie nu poate avea trecere fără ciorapii de 
mătase verde, dat fiind că domnişoara Lucy Stewart poartă 
ciorapi de această culoare. 

În timp ce regele îşi împărtăşeşte astfel preferinţele sale, 
vom vedea pe aleea de fagi din faţa terasei o tânără doamnă 
într-un veşmânt de culoare sobră, mergând la un pas în urma 
unui alt veşmânt de culoare liliachie, cu dungi de un albastru 
mai întunecat. Ele străbat pajiştea de gazon, în mijlocul căreia 
se înalţă o frumoasă fântână cu sirene de bronz şi se îndreaptă, 


vorbind, spre terasă, de-a lungul căreia, de la intrarea de 
cărămidă roşie, se desfac spre parc mai multe cabine de forme 
diferite; dar cum aceste cabine sunt mai toate ocupate, cele 
două femei trec mai departe: una înroşindu-se, cealaltă dând 
gânditoare din cap. 

— Unde ne ducem, Stewart? o întrebă cea mai tânără 
dintre cele două femei pe însoţitoarea ei. 

— Draga mea Graffton, ne ducem, vezi bine, acolo unde ne 
îndeamnă paşii tăi. 

— Ai mei? 

— Bineînţeles, ai tăi! La capătul palatului, spre banca 
aceea unde tânărul francez aşteaptă şi suspină. 

Miss Mary Graffton se opri deodată. 

— Nu, nu — zise ea — nu merg într-acolo. 

— Pentru ce? 

— Să ne întoarcem, Stewart. 

— Dimpotrivă, să mergem acolo şi să ne lămurim. 

— Asupra cărui lucru? 

— Dacă vicontele de Bragelonne ia parte la toate 
plimbările tale, după cum tu iei parte la toate plimbările lui. 

— Şi din asta tragi concluzia că mă iubeşte sau că-l iubesc? 

— De ce nu? E un gentilom foarte plăcut. Sper că nu mă 
aude nimeni — zise miss Lucy Stewart, întorcând capul cu un 
surâs ce arăta, de altfel, că îngrijorarea ei nu era prea mare. 

— Nu, nu — răspunse Mary — regele e în cabinetul oval, 
împreună cu domnul de Buckingham. 

— Oh, în legătură cu domnul de Buckingham, Mary... 

— Ce? 

— Mi se pare că s-a declarat cavalerul tău de când s-a 
reîntors din Franţa; ce-ţi spune inima în această privinţă? 

Mary Graffton dădu din umeri. 

— Bine, bine, îl voi întreba pe frumosul Bragelonne — zise 
Stewart râzând. Haide repede, să-l căutăm. 

— Pentru ce te grăbeşti aşa? 

— Am să-i spun ceva. 

— Nu încă; ascultă-mă mai întâi. Numai tu poţi să mă 
desluşeşti, Stewart, tu care cunoşti micile taine ale regelui. 

— Crezi asta? 

— Ei, Doamne, dacă nici tu nu ştii, atunci cine ar putea să 
ştie? Spune, de ce domnul de Bragelonne se află în Anglia şi ce 
face el aici? 


— Ceea ce face orice gentilom trimis de un rege la un alt 
rege. 

— Fie; dar, vorbind serios, cu toate că nu ne pricepem nici 
una în politică, ştim totuşi destule lucruri pentru a ne da seama 
că domnul de Bragelonne nu are aici nici o misiune importantă. 

— Ascultă — zise Stewart cu o gravitate afectată — pentru 
tine sunt în stare să trădez un secret de stat. Vrei să-ţi recit 
scrisoarea de prezentare dată de regele Ludovic al XIV-lea 
domnului de Bragelonne şi adresată maiestăţii sale regelui 
Carol al II-lea? 

— Da, fireşte că vreau. 

— Iat-o: "Fratele meu, îţi trimit un gentilom de la curtea 
mea, fiul cuiva care îţi e drag. Poartă-te frumos cu el, te rog şi 
fă-l să iubească Anglia". 

— Aşa i-a scris? 

— Cuvânt cu cuvânt... sau aproape. Nu răspund de formă, 
dar răspund de fond. 

— Ei bine şi ce-ai dedus din asta, sau, mai degrabă, ce-a 
dedus regele? 

— Că maiestatea sa franceză avea motivele sale să-l 
îndepărteze pe domnul de Bragelonne şi să-l însoare... în altă 
parte decât în Franţa. 

— Astfel că, în virtutea acestei scrisori?... 

— Regele Carol al Il-lea l-a primit pe domnul de 
Bragelonne aşa cum ştii, cu toată strălucirea şi cu toată 
prietenia; i-a dat cea mai frumoasă cameră de la White-Hall şi 
cum tu eşti cea mai prețioasă persoană de la curtea lui, 
refuzându-i mai ales inima... haide, nu te înroşi... a voit să facă 
totul pentru a-ţi plăcea gentilomul francez, oferindu-i astfel un 
dar frumos. lată pentru ce, tu, moştenitoarea a trei sute de mii 
de livre, tu, viitoare ducesă, tu, atât de frumoasă şi atât de 
bună, eşti silită să iei parte la toate plimbările pe care le face 
domnul de Bragelonne. Pe scurt, e un complot, un fel de 
conspirație. Dacă, deci, vrei să aprinzi focul, eu îţi pregătesc 
fitilul. 

Miss Mary zâmbi cu acea expresie fermecătoare ce-i era 
proprie şi, strângând braţul însoţitoarei sale, zise: 

— Fă-i plăcere regelui. 

— Da, da; însă domnul de Buckingham e gelos. Ia seama! 
replică Stewart. 


Abia fură rostite aceste cuvinte, că domnul de Buckingham 
ieşi din unul din pavilioanele de pe terasă şi, apropiindu-se 
gânditor de cele două femei, zise: 

— Te înşeli, miss Lucy, nu, nu sunt gelos; iar dovada, miss 
Mary, e că iată-l acolo pe acela care ar trebui să fie pricina 
geloziei mele, vicontele de Bragelonne, care stă şi visează 
singur. Bietul băiat! Îngăduie deci să-i las în seamă graţioasa 
dumitale companie pentru câteva minute, dat fiind că eu am de 
vorbit ceva, în aceste câteva minute, cu miss Lucy Stewart. 
Apoi, înclinându-se către Lucy, spuse: Vrei să-mi faci onoarea 
de a-mi lua braţul şi a merge să-l salutăm pe rege, care ne 
aşteaptă? 

Şi, cu aceste cuvinte, Buckingham, continuând să 
zâmbească, o apucă de mână pe miss Lucy Stewart şi o trase 
după el. 

Rămasă singură, Mary Graffton, cu capul aplecat pe umăr, 
în acea atitudine de graţioasă moliciune caracteristică tinerelor 
englezoaice, stătu o clipă nemişcată, cu ochii aţintiţi la Raoul, 
dar parcă nehotărâtă asupra celor ce trebuia să facă. În sfârşit, 
după ce obrajii i se îmbujorară şi i se îngălbeniră clipă de clipă, 
trădând lupta ce se dădea în inima ei, păru să ia o hotărâre şi 
înaintă cu pas sigur spre banca unde stătea Raoul şi unde, după 
cum s-a spus, visa de unul singur. 

Zgomotul paşilor lui miss Mary, oricât de slab ar fi fost pe 
covorul de verdeață, îl trezi din visare pe Raoul; el întoarse 
capul, o zări pe tânăra fată şi porni în întâmpinarea acestei 
tovarăşe de singurătate pe care un destin fericit i-o scotea în 
cale. 

— Am fost trimisă la dumneata, domnule — zise Mary 
Graffton — mă primeşti? 

— Şi cui trebuie să-i fiu recunoscător pentru o asemenea 
bucurie, domnişoară? întrebă Raoul. 

— Domnului de Buckingham — răspunse Mary, încercând 
să pară cât mai voioasă cu putinţă. 

— Domnului de Buckingham, care caută cu atâta pasiune 
pretioasa dumneavoastră companie?! Domnişoară, să vă cred 
oare? 

— Într-adevăr, domnule, vezi şi dumneata, totul conspiră 
pentru ca să petrecem împreună cea mai bună sau, mai curând, 
cea mai lungă parte a zilelor de aici. Ieri, regele însuşi mi-a 
poruncit să mă aşez lângă dumneata, la masă; astăzi, domnul 


de Buckingham este cel care m-a rugat să viu să stau cu 
dumneata pe această bancă. 

— Şi el s-a retras ca să-mi lase mie locul? întrebă Raoul, 
oarecum fâstâcit. 

— Priveşte colo, la capătul aleii: el dispare împreună cu 
miss Stewart. Şi în Franţa oamenii dau dovadă de asemenea 
bunăvoință, domnule viconte? 

— Domnişoară, mi-ar fi greu să spun cum este în Franţa, 
căci de-abia dacă sunt francez. Am trăit prin mai multe ţări şi 
aproape totdeauna ca soldat; apoi am petrecut multă vreme la 
ţară; sunt un sălbatic. 

— Nu te simţi bine în Anglia, nu-i aşa? 

— Nu ştiu — răspunse Raoul pe gânduri şi scoțând un 
oftat. 

— Cum, nu ştii?... 

—  lertaţi-mă — spuse Raoul scuturând. din cap şi 
adunându-şi gândurile. lertaţi-mă, n-am auzit ce-aţi întrebat. 

— Oh — zise tânăra femeie oftând la rândul ei — ce rău a 
făcut ducele de Buckingham ca m-a trimis aici! 

— Rău? rosti deodată Raoul. Aveţi dreptate: compania mea 
este posomorâtă şi vă plictisiţi alături de mine. Domnul de 
Buckingham a făcut rău dacă v-a trimis aici. 

— Tocmai pentru aceea — replică tânăra femeie cu un glas 
vibrant şi plin de seriozitate — tocmai pentru că nu mă 
plictisesc alături de dumneata a făcut rău domnul de 
Buckingham că m-a trimis la dumneata. 

Raoul roşi la rândul lui. 

— Atunci — întrebă el — cum se face că domnul de 
Buckingham vă trimite să staţi cu mine şi cum se face că 
dumneavoastră înşivă veniţi aici? Domnul de Buckingham vă 
iubeşte şi-l iubiţi şi dumneavoastră... 

— Nu — răspunse apăsat Mary — nu! Domnul de 
Buckingham nu mă iubeşte de loc, pentru că o iubeşte pe 
ducesa de Orleans; iar, în ceea ce mă priveşte, eu nu simt nimic 
pentru duce. 

Raoul privi spre tânăra femeie cu uimire. 

— Eşti cumva prieten cu domnul de Buckingham, viconte? 
întrebă ea. 

— Domnul duce îmi face onoarea de a mă numi prietenul 
său de când ne-am cunoscut în Franţa. 

— Atunci nu sunteţi decât nişte simple cunoştinţe? 


— Nu, deoarece domnul duce de Buckingham e prietenul 
cel mai bun al unui gentilom la care cu ţin ca la un frate. 

— Domnul conte de Guiche? 

— Da, domnişoară. 

— Care e îndrăgostit de ducesa de Orleans? 

— O, cine v-a spus asta? 

— Şi pe care ea îl iubeşte? continuă netulburată tânăra 
femeie. 

Raoul îşi lăsă capul în jos; miss Mary Graffton adăugă cu 
un suspin: 

— Amândoi sunt fericiţi!... Haide, părăseşte-mă, domnule 
de Bragelonne, căci domnul de Buckingham ţi-a dat mare belea 
pe cap trimiţându-mă să-ţi ţiu de urât. Inima dumitale e în altă 
parte şi abia dacă te înduri să-mi adresezi un cuvânt. 
Recunoaşte, recunoaşte... N-ar fi frumos din parte-ţi, viconte, 
dacă n-ai recunoaşte. 

— Doamnă, recunosc. 

Ea îl învălui cu o privire. Era atât de simplu şi atât de 
frumos, ochii lui aveau atâta limpezime, se citea în ei atâta 
blândă onestitate şi atâta hotărâre, încât unei femei distinse, 
aşa cum era miss Mary, nu i-ar fi putut trece prin cap că tânărul 
acesta ar putea fi un nesimţit sau un neghiob. Dar vedea 
limpede că el iubeşte cu toată patima inimii lui o altă femeie. 

— Da, înţeleg — zise ea — eşti îndrăgostit de cineva din 
Franţa. 

Raoul se înclină. 

— Ducele cunoaşte această iubire? 

— Nimeni nu ştie nimic — răspunse Raoul. 

— Atunci mie de ce mi-ai spus? 

— Domnişoară... 

— Haide, vorbeşte. 

— Nu pot. 

— Dacă-i aşa, am să caut să mă lămuresc singură. Nu vrei 
să-mi spui nimic întrucât eşti încredinţat acum că eu nu-l iubesc 
pe duce, întrucât îţi închipui că m-aş fi putut îndrăgosti de 
dumneata, întrucât eşti un gentilom plin de inimă şi de simtire 
şi, în loc să iei, măcar ca să te distrezi o clipă, o mână ce se 
apropie de a dumitale, în loc să-i zâmbeşti gurii mele care îţi 
zâmbeşte, preferi, dumneata care eşti tânăr, să-mi spui, mie, 
care sunt frumoasă: "Iubesc pe cineva din Franţa". Ei bine, îţi 
mulţumesc, domnule de Bragelonne, eşti un nobil gentilom şi 


tocmai de aceea te iubesc şi mai mult... cu prietenie. Şi acum să 
nu mai vorbim de mine, să vorbim despre dumneata. Uită că 
miss Graffton ţi-a vorbit despre ea; spune-mi de ce eşti trist şi 
de ce pari şi mai trist de câteva zile încoace? 

Raoul fu mişcat până în adâncul sufletului de accentul atât 
de blând şi atât de duios al glasului ei; nu putea găsi un singur 
cuvânt ca să răspundă. Fata îi veni şi de astă dată în ajutor. 

— Plânge-mă — zise ea. Mama mea era franceză. Pot deci 
spune că şi eu sunt franceză prin sânge şi suflet. Dar deasupra 
acestei însuşiri stăruie necontenit ceața şi tristeţea Angliei. 
Uneori am visuri de aur şi de fericiri neîntrecute; deodată însă 
se lasă ceața şi-mi întunecă toate visurile. Şi de data asta s-a 
întâmplat la fel. Iartă-mă, ţi-am vorbit destul; dă-mi mâna şi 
povesteşte-mi amărăciunile dumitale ca unei prietene. 

— Sunteţi franceză aţi spus, franceză prin sânge şi suflet? 

— Da şi repet nu numai că mama era franceză, dar cum 
tatăl meu, prieten cu regele Carol I, se refugiase în Franţa în 
timpul cât a ţinut procesul prinţului, ca şi în timpul cât a trăit 
Protectorul, am fost crescută la Paris. O dată cu restaurarea 
regelui Carol al II-lea, tatăl meu s-a reîntors în Anglia, pentru a 
muri aici la scurt timp după aceea, bietul părinte! Atunci, 
regele Carol m-a făcut ducesă şi mi-a întregit moştenirea. 

— Şi mai aveţi vreo rudă în Franţa? întrebă Raoul cu un 
adânc interes. 

— Am o soră, mai mare decât mine cu şapte sau opt ani, 
căsătorită în Franţa, dar acum e văduvă; se numeşte doamna de 
Belliere. 

Raoul făcu o mişcare de surprindere. 

— O cunoşti? 

— Am auzit rostindu-se numele ei. 

— E îndrăgostită şi ea, iar în ultimele scrisori îmi spune că 
e fericită; ceea ce înseamnă că este iubită. Eu, după cum ţi-am 
spus, domnule de Bragelonne, am pe jumătate sufletul ei, dar 
nici măcar pe jumătate din fericirea ei. Dar să vorbim despre 
dumneata. Pe cine iubeşti în Franţa? 

— O fată dulce şi neprihănită ca un crin. 

— Dar, dacă şi ea te iubeşte, pentru ce eşti trist? 

— Mi s-a spus că nu mă mai iubeşte. 

— Şi sper că nu crezi, nu-i aşa? 

— Cel care mi-a scris n-a semnat scrisoarea. 


— Un denunţ anonim! Oh, asta e o trădare! zise miss 
Graffton. 

— Iată — zise Raoul arătându-i fetei biletul pe care-l citise 
de o sută de ori. 

Mary Graffton luă biletul şi citi: 


"Viconte — glăsuia scrisoarea — faci bine că petreci acolo, 
în mijlocul frumoaselor doamne de la curtea regelui Carol al II- 
lea, căci, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, citadela iubirii 
dumitale e luată cu asalt. Rămâi deci pentru totdeauna la 
Londra, sărmane viconte, sau întoarce-te cât mai repede la 
Paris." 


— Fără nici o semnătură? zise miss Mary. 

— Nici una. 

— Atunci nu lua în seamă cele scrise aici. 

— Nu le iau; dar iată o a doua scrisoare. 

— De la cine? 

— De la domnul de Guiche. 

— Oh, asta e altceva! Şi această scrisoare ce spune? 
— Citiţi. 


“Prietene dragă, sunt rănit, bolnav. Revino, Raoul, revino! 
DE GUICHE" 


— Şi ce-ai de gând să faci? întrebă tânăra fată cu o 
strângere de inimă. 

— Intenţia mea, primind aceste scrisori, era să cer 
numaidecât îngăduinţa regelui ca să plec. 

— Şi când ai primit această scrisoare? 

— Alaltăieri. 

— E trimisă din Fontainebleau. 

— E ciudat, nu-i aşa? Curtea se află la Paris, în sfârşit, m- 
am dus la rege. Dar când i-am vorbit de plecarea mea, ela 
început să râdă şi mi-a spus: "Domnule ambasador, ce te 
îndeamnă să pleci? Te cheamă cumva stăpânul dumitale?" M- 
am înroşit, n-am ştiut ce să răspund; căci, într-adevăr, regele m- 
a trimis aici şi n-am primit nici un ordin de reîntoarcere. 

Mary îşi încruntă sprânceana, cu îngândurare. 

— Şi te-ai hotărât să rămâi? întrebă ea. 

— Trebuie, domnişoară. 


— Dar aceea pe care o iubeşti? 

— Ei bine? 

— Ţi-a scris? 

— Niciodată. 

— Niciodată! Oh, atunci nu te iubeşte oare? 

— Cel puţin nu mi-a scris nimic de când am plecat încoace. 

— Dar înainte îţi scria? 

— Uneori... Oh, sper că va fi fost împiedicată de ceva. 

— lată-l pe duce: tăcere! 

Într-adevăr, Buckingham reapăru la capătul aleii, singur şi 
surâzător; se apropie încet şi le întinse mâna celor doi vorbitori. 

— V-aţi înţeles? li se adresă el. 

— Cu privire la ce? întrebă Mary Graffton. 

— Asupra a ceea ce poate să te facă fericită, dragă Mary, 
iar pe Raoul să-l facă mai puţin nenorocit. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, milord — zise Raoul. 

— lată părerea mea, miss Mary. Vrei s-o exprim de faţă cu 
domnul? 

Şi zâmbi. 

— Dacă vrei să spui — răspunse fata cu mândrie — că 
eram dispusă să-l iubesc pe domnul de Bragelonne, e de prisos, 
căci i-am spus-o. 

Buckingham stătu o clipă pe gânduri, apoi, fără a se 
fâstâci, aşa cum se aştepta ea, zise: 

— Te cunosc ca un spirit delicat şi mai ales ca un suflet 
cinstit, de aceea te-am lăsat cu domnul de Bragelonne, a cărui 
inimă bolnavă s-ar putea vindeca în mâinile unui medic ca 
dumneata. 

— Dar, milord, înainte de a vorbi de inima domnului de 
Bragelonne, vorbeşte-mi de a dumitale. Vrei să vindec două 
inimi dintr-o dată? 

— Ai dreptate, miss Mary, dar dă-mi voie să-ţi spun că eu 
am pus capăt oricărei speranţe zadarnice, recunoscând că rana 
mea e nevindecabilă. 

Mary se gândi o clipă. 

— Milord — zise ea — domnul de Bragelonne e un om 
fericit. Iubeşte şi e iubit. Dânsul n-are deci nevoie de un medic 
ca mine. 

— Domnul de Bragelonne — răspunse Buckingham — e în 
ajunul unei boli grave şi are nevoie, mai mult decât oricând, ca 
cineva să se îngrijească de inima lui. 


— Explicaţi-vă, milord — zise Raoul tresărind. 

— Am să mă explic încetul cu încetul; dar, dacă doreşti, pot 
să-i spun lui miss Mary ceea ce dumneata nu e bine să auzi. 

— Milord mă faceți să sufăr cumplit; milord, 
dumneavoastră ştiţi ceva. 

— Ştiu că miss Mary Graffton e cel mai încântător leac pe 
care o inimă bolnavă l-ar putea întâlni în cale. 

— Milord, ţi-am spus că vicontele de Bragelonne iubeşte pe 
altcineva — zise tânăra fată. 

— Se înşală. 

— Prin urmare ştiţi, domnule duce? Ştiţi că mă înşel? 

— Atunci spune, pe cine iubeşte? strigă tânăra fată. 

— Iubeşte o femeie nevrednică de el — răspunse liniştit 
Buckingham, cu acea flegmă pe care numai un englez poate să 
o pună în vorbele şi simţămintele sale. 

Miss Mary Graffton scoase un țipăt uşor, care, nu mai 
puţin decât cuvintele rostite de Buckingham, făcu să apară în 
obrajii lui Bragelonne paloarea nedumeririi şi tremurul spaimei. 

— Duce — zise el — aţi rostit acum asemenea cuvinte, 
încât, fără să mai întârzii o clipă, mă duc să caut explicaţia la 
Paris. 

— Vei rămâne aici — zise Buckingham. 

— Eu? 

— Da, dumneata. 

— Cum asta? 

— Fiindcă nu ai dreptul să pleci şi fiindcă nu poţi părăsi 
îndatoririle faţă de un rege pentru o femeie, fie ea chiar demnă 
de a fi iubită, aşa cum este miss Mary Graffton. 

— Atunci, lămuriţi-mă. 

— O voi face. Dar vei rămâne? 

— Da, dacă îmi vorbiţi deschis. 

Aici ajunseseră şi fără îndoială că Buckingham avea de 
gând să spună nu tot ce se întâmplase, dar tot ce ştia el, când 
un valet al regelui apăru la capătul terasei şi se îndreptă spre 
pavilionul unde se afla regele cu miss Lucy Stewart. Valetul 
mergea înaintea unui curier prăfuit, ce părea că numai de 
câteva clipe coborâse din şa. 

— Un curier din Franţa! Curierul Doamnei! exclamă Raoul, 
recunoscând livreaua ducesei. 

Valetul şi curierul se anunţară la rege, în timp ce ducele şi 
miss Graffton schimbară o privire plină de înţeles. 


Capitolul XLVI 


Curierul Doamnei 


Carol al II-lea era pe cale de a-i dovedi, sau încerca să-i 
dovedească lui miss Stewart că nu se gândea decât la ea; în 
consecinţă, îi făgăduise o dragoste asemenea aceleia pe care 
bunicul său, Henric al IV-lea, o avusese pentru frumoasa 
Gabrielle. Din nefericire pentru Carol al II-lea, nimerise o zi 
proastă, o zi în care miss Stewart îşi pusese în gând să-l facă 
gelos cu orice preţ. De aceea, la făgăduinţele lui, în loc să se 
înduioşeze, aşa cum spera regele, ea izbucni în hohote de râs. 

— Oh, sire, sire — zise ea continuând să râdă — dacă aş 
avea nefericita idee de a vă cere o dovadă a acestei dragoste, 
mi-ar fi foarte uşor să văd că minţiţi. 

— Ascultă — îi spuse Carol — cunoşti pânzele de Rafael pe 
care le am eu; ştii cât de mult ţin la ele; toată lumea mi le 
râvneşte. Mai ştii încă ceva: că tatăl meu le-a cumpărat prin 
Van Dyck. Vrei să ţi le trimit chiar astăzi dumitale? 

— Oh, nu! răspunse fata. Păstraţi-le la voi, sire, eu nu am 
loc pentru astfel de oaspeţi. 

— Atunci am să-ţi dăruiesc Hampton-Court, ca să ai unde 
să întinzi aceste pânze. 

— Fiţi mai puţin generos, sire şi iubiţi o vreme cât mai 
îndelungată, iată tot ceea ce vă cer. 

— Te voi iubi totdeauna; nu e destul? 

— Râdeţi, sire. 

— Vrei oare să plâng? 

— Nu; dar aş vrea să vă văd puţin mai melancolic. 

—  Slavă Domnului, frumoasa mea, am fost destul 
melancolic: paisprezece ani de exil, de sărăcie, de mizerie; mi 
se pare că am plătit îndeajuns; şi apoi, tristeţea urâţeşte. 

— Nu-i aşa, uitaţi-vă la tânărul francez. 

— Ah, vicontele de Bragelonne! Şi dumneata îmi vorbeşti 
de el? E o pedeapsă de la Dumnezeu, toate înnebunesc după el, 
unele după altele. De altfel, el are şi de ce să fie trist. 


— De ce, vreţi să-mi spuneţi? 

— Ah, pentru asta ar trebui să-ţi dezvălui unele secrete de 
stat. 

— Va trebui s-o faceţi dacă vreau eu, deoarece mi-aţi 
făgăduit să-mi împliniţi orice dorinţă. 

— Ei bine, se plictiseşte în această ţară. Eşti mulţumită? 

— Se plictiseşte? 

— Da, ceea ce dovedeşte că e un neghiob. 

— Cum, un neghiob? 

— Fără îndoială. Pricepi? Îi dai voie să se îndrăgostească 
de miss Mary Graffton şi el se plictiseşte. 

— Aşa! Se pare deci că dacă n-aţi fi iubit de miss Lucy 
Stewart, maiestatea voastră s-ar consola iubind-o pe miss Mary 
Graffton? 

— Nu spun asta; mai întâi, ştii bine că Mary Graffton nu mă 
iubeşte; şi nimeni nu se consolează de o dragoste pierdută, 
decât printr-o nouă dragoste. Dar, încă o dată, nu de mine e 
vorba, ci de tânărul acesta. Se spune că aceea pe care a lăsat-o 
în urma lui e o Elenă, o Elenă dinainte de venirea lui Paris, 
bineînţeles. 

— Aşadar, a părăsit pe cineva acest gentilom? 

— Adică e părăsit. 

— Bietul băiat! De fapt, aşa-i trebuie! 

— Cum aşa-i trebuie? 

— Da, pentru ce-a plecat? 

— Crezi c-a făcut-o de plăcere? 

— A fost deci silit? 

— Din ordin, draga mea Stewart; a părăsit Parisul din 
ordin. 

— Şi din al cui ordin? 

— Ghiceşte. 

— Al regelui? 

— Exact. 

— Ah, acum îmi deschideţi ochii. 

— Dar să nu spui nimic nimănui, te rog. 

— Ştiţi bine că, în privinţa discreţiei, sunt la fel ca un 
bărbat. Prin urmare, regele l-a trimis aici? 

— Da. 

— Şi, în lipsa lui, i-a luat iubita. 

— Da; şi, închipuie-ţi, bietul băiat, în loc să-i mulţumească 
regelui, se lamentează. 


— Să-i mulţumească regelui că i-a luat iubita? Ah, dar ceea 
ce spuneţi, sire, nu e deloc galant faţă de femei în general şi 
faţă de iubite în particular. 

— Dar înţelege-mă, ce naiba! Dacă aceea pe care i-o 
răpeşte regele ar fi o miss Graffton sau o miss Stewart, i-aş da 
dreptate, l-aş găsi chiar că nu e destul de deznădăjduit; este 
însă vorba de o fată slabă şi şchioapă... Naiba s-o ia de 
fidelitate, cum se spune în Franţa! Să renunţi la una bogată 
pentru una săracă, s-o laşi pe aceea care te iubeşte pentru 
aceea care te înşală, s-a mai văzut oare asta vreodată? 

— Credeţi că Mary doreşte cu adevărat să-i fie pe plac 
vicontelui, sire? 

— Da, cred. 

— Ei bine, vicontele se va obişnui în Anglia. Mary e o fată 
deşteaptă şi când ea vrea ceva, apoi vrea! 

— Draga mea Stewart, ţine seama, numai dacă vicontele se 
va aclimatiza în ţara noastră! Nu mai de mult decât alaltăieri a 
venit să-mi ceară îngăduinţa de a pleca. 

— Şi i-aţi refuzat-o? 

— Te cred! Regele, fratele meu, ţine prea mult ca el să fie 
plecat, iar în ceea ce mă priveşte, am şi eu amorul meu propriu: 
să nu se spună într-o zi că l-am momit pe acest young man cu 
fata cea mai nobilă şi mai dulce din Anglia... 

— Sunteţi galant, sire — zise miss Stewart cu un zâmbet 
fermecător. 

— Nu e vorba de miss Stewart — adăugă regele — ea e o 
momeală regală şi întrucât eu m-am lăsat prins de ea, altul, 
sper, n-o să se mai prindă. Spun, deci, că nu-i voi fi făcut în 
zadar ochi dulci acestui tânăr; el va rămâne la noi, se va 
căsători aici, sau, Dumnezeu să mă ierte!... 

— Şi sper că, odată căsătorit, în loc să se supere pe 
maiestatea voastră, dimpotrivă, îi va fi recunoscător; căci toată 
lumea de aici caută să-i fie pe plac, până şi domnul de 
Buckingham, care, lucru de necrezut, e umbrit de el. 

— Ba până şi miss Stewart, care-l socoteşte un cavaler 
încântător. 

— Ascultaţi, sire, aţi lăudat-o destul în faţa mea pe miss 
Graffton, lăsaţi-mi-l şi mie puţin pe Bragelonne. Dar, fiindcă a 
venit vorba, de câtva timp sunteţi, sire, de o bunătate care mă 
surprinde: vă gândiţi la cei ce nu sunt de faţă, iertaţi jignirile, 
sunteţi aproape desăvârşit. Cum se face asta? 


Carol al II-lea prinse a zâmbi. 

— Asta din pricină că admiţi să fii iubită — zise el. 

— Oh, trebuie să fie un alt motiv. 

— Într-adevăr, vreau să-l îndatorez pe fratele meu Ludovic 
al XIV-lea. 

— Mai căutaţi unul. 

— Ei bine, adevăratul motiv este că Buckingham mi l-a 
recomandat pe acest tânăr şi mi-a spus: "Sire, sunt gata să 
renunţ la miss Graffton în favoarea vicontelui de Bragelonne; 
faceţi ca mine". 

— Oh, ducele e, orice s-ar spune, un gentilom demn de 
laudă. 

— Ei, haide, te aprinzi acum pentru Buckingham. Se pare 
că vrei să mă chinuieşti cu tot dinadinsul astăzi. 

În acel moment cineva bătu uşor în uşă. 

— Cine îşi îngăduie să ne tulbure? zise Carol al II-lea, 
nemulţumit. 

— Într-adevăr, sire, iată unul care îşi îngăduie cea mai 
mare cutezanţă şi, pentru a vă pedepsi... şi se duse să deschidă 
uşa. Ah, e un mesager din Franţa! vesti miss Stewart. 

— Un mesager din Franţa! se miră regele. Din partea 
surorii mele, poate? 

— Da, sire — zise uşierul — un mesager foarte important. 

— Să intre, să intre — răspunse Carol al II-lea. 

Curierul intră. 

— Aduci vreo scrisoare din partea ducesei de Orleans? 
întrebă regele. 

— Da, sire — răspunse curierul — şi atât de grabnică încât 
am avut nevoie de numai douăzeci şi şase de ore ca s-o înmânez 
maiestăţii voastre, dar am pierdut trei sferturi de ceas la Calais. 

— Ţi se va recunoaşte acest zel — rosti regele şi deschise 
scrisoarea. Apoi se porni să râdă cu hohote. Dumnezeu să mă 
ierte — zise el — dar nu mai înţeleg nimic! 

Şi reciti scrisoarea pentru a doua oară. 

Miss Stewart se prefăcea cu totul nepăsătoare, deşi era 
mistuită de curiozitate. 

— Francis — îi spuse regele valetului său — vreau ca acest 
vrednic băiat să fie ospătat şi primit cum se cuvine, iar mâine- 
dimineaţă, când se va trezi, să găsească la căpătâiul lui o pungă 
cu cincizeci de ludovici. 

— Sire! 


— Du-te, prietene, du-te! Sora mea a avut dreptate să-ţi 
spună să te grăbeşti: e o chestiune ce nu suferă întârziere. 

Şi începu să râdă mai tare ca înainte. Mesagerul, valetul de 
cameră şi miss Stewart însăşi nu ştiau ce să mai creadă. 

— Ah — făcu regele răsturnându-se în fotoliu — şi când mă 
gândesc că ai dat gata pe drum... câţi cai? 

— Doi. 

— Doi cai pentru a aduce această veste! Foarte bine; du-te, 
prietene, du-te. 

Curierul ieşi împreună cu valetul de cameră. Carol al II-lea 
se duse la fereastră, o deschise şi, aplecându-se în afară, strigă 
de acolo: 

— Duce, duce de Buckingham, scumpul meu Buckingham, 
vino, te rog! 

Ducele se grăbi să răspundă la chemare; dar, ajuns în 
pragul uşii şi văzând-o pe miss Stewart, şovăi să intre. 

— Haide, vino şi închide uşa, duce. 

Ducele se supuse şi, văzându-l pe rege cuprins de atâta 
voioşie, se apropie surâzând şi el. 

— Ei bine, scumpul meu duce, unde-ai ajuns cu francezul 
tău? 

— M-a adus, sire, la cea mai deplină deznădejde. 

— Ei, pentru ce? 

— Pentru că adorabila miss Graffton vrea să se mărite cu 
dânsul şi el nu vrea. 

— Dar acest francez e un adevărat beoţian! strigă miss 
Stewart. Să spună da, sau să spună nu şi să se termine odată! 

— Dar — răspunse Buckingham cu toată seriozitatea — 
ştiţi, sau ar trebui să ştiţi, doamnă, că domnul de Bragelonne 
iubeşte pe altcineva. 

— Atunci — zise regele venind în ajutorul lui miss Stewart 
— nimic mai simplu: să spună nu. 

— Oh, am încercat să-i dovedesc că face o greşeală dacă n- 
ar spune da. 

— I-ai mărturisit cumva că La Vallière îl înşală? 

— Vai, da, foarte limpede. 

— Şi ce-a făcut? 

— A sărit în sus, gata să zboare peste canal. 

— În sfârşit — zise miss Stewart — bine că a făcut ceva; 
credeţi-mă, ăsta e un semn încurajator. 


— Eu însă — continuă Buckingham — l-am oprit şi l-am dat 
în seama lui miss Mary; acum sper că n-o să mai plece, aşa cum 
avea de gând. 

— Avea de gând să plece? exclamă regele. 

— O clipă m-am îndoit că vreo putere omenească ar fi în 
stare să-l oprească; dar miss Mary l-a învăluit cu toată privirea 
ei: o să rămână aici. 

— Ei bine, iată ceea ce face să te înşeli, Buckingham — zise 
regele izbucnind în râs. Acest nenorocit e predestinat. 

— Predestinat la ce? 

— Să fie înşelat, ceea ce n-ar fi nimic; dar văzând că e, asta 
înseamnă mult. 

— Cu atâta depărtare şi cu ajutorul lui miss Graffton, 
lucrurile s-ar putea îndrepta. 

— Ei bine, nu; aici nu mai poate fi vorba nici de depărtare, 
nici de miss Graffton. Bragelonne va pleca la Paris peste un 
ceas. 

Buckingham tresări, miss Stewart făcu ochii mari. 

— Dar, sire, maiestatea voastră ştie prea bine că aşa ceva 
nu se poate — zise ducele. 

— Adică, dragul meu Buckingham, nu se mai poate acum 
să se întâmple altfel. 

— Sire, închipuiţi-vă că acest tânăr e un adevărat leu. 

— Asta vreau şi eu, Villiers. 

— Şi că furia lui e cumplită. 

— Nu spun nu, prietene. 

— Dacă îşi va vedea nenorocirea de aproape, va fi cu atât 
mai rău pentru acel care i-a pricinuit-o. 

— Mă rog; şi ce vrei să fac? 

— De-ar fi vorba chiar de rege — accentuă Buckingham — 
şi n-aş putea răspunde pentru el. 

— Oh, regele îşi are muşchetarii săi care-l păzesc — zise 
Carol netulburat. Eu ştiu asta, eu care am făcut anticameră la 
el, la Blois. Îl are pe domnul d'Artagnan. Eh, ăsta da paznic! Nu 
mi-ar păsa, crede-mă, de douăzeci de furii ca aceea a lui 
Bragelonne al tău, dacă aş avea patru paznici ca domnul 
d'Artagnan. 

— Oh, dar maiestatea voastră, care e atât de bună, să se 
gândească puţin — zise Buckingham. 

— Poftim — răspunse Carol al II-lea, întinzându-i ducelui 
scrisoarea — citeşte şi răspunde-mi: ce-ai face tu în locul meu? 


Buckingham luă cu un gest domol scrisoarea Doamnei şi 
citi aceste cuvinte, tremurând de emoție: 


“Pentru tine, pentru mine, pentru onoarea şi binele 
tuturor, trimite-l imediat în Franţa pe domnul de Bragelonne. 

Sora ta devotată, 

HENRIETTE." 


— Ce zici de asta, Villiers? 

— Pe cinstea mea, sire, nu mai spun nimic — răspunse 
ducele stupefiat. 

— Mă vei sfătui oare, tocmai tu — întrebă regele cu un aer 
binevoitor — să n-o ascult pe sora mea când îmi vorbeşte cu 
atâta stăruinţă? 

— Oh, nu, nu, sire. Şi totuşi... 

— N-ai citit post-scriptum-ul, Villiers; e sub îndoitură şi mi- 
a scăpat şi mie la început; citeşte-l. 

Ducele dezdoi un capăt al hârtiei, unde se ascundea acest 
rând: 


"Mii de amintiri celor care mă iubesc." 


Fruntea palidă a ducelui se lăsă în jos; scrisoarea îi 
tremura între degete, ca şi cum hârtia ar fi devenit grea ca 
plumbul. 

Regele aşteptă o clipă, apoi, văzând că Buckingham 
rămânea tăcut, spuse: 

— Să-şi urmeze deci soarta lui, aşa cum noi o urmăm pe-a 
noastră; fiecare îşi are calvarul lui pe această lume; eu l-am 
avut pe-al meu, l-am avut şi pe-al alor mei: am purtat două cruci 
pe umeri. Dar acum, la naiba cu toate grijile! Du-te, Villiers, du- 
te şi adu-mi-l pe acest gentilom. 

Ducele deschise uşa cu zăbrele a pavilionului şi, arătându-i 
regelui pe Raoul şi pe Mary care mergeau unul lângă altul, zise: 

— Oh, sire, ce cruzime pentru această biată miss Graffton! 

— Haide, haide, cheamă-l — îl îndemnă Carol al II-lea 
încruntându-şi sprâncenele negre. Toată lumea a devenit oare 
sentimentală aici? Aşa, uite-o şi pe miss Stewart care-şi şterge 
ochii de lacrimi. Ah, afurisit francez! 

Ducele îl strigă pe Raoul şi, ducându-se s-o ia de mână pe 
miss Graffton, o trase în faţa cabinetului regelui. 


— Domnule de Bragelonne — zise Carol al II-lea — parcă 
îmi ceruseşi, alaltăieri, îngăduinţa să te reîntorci la Paris. 

— Da, sire — răspunse Raoul, pe care această introducere 
îl zăpăci la început. 

— Ei bine, dragă viconte, mi se pare că te-am refuzat, aşa- 
i? 

— Da, sire. 

— Şi te-ai supărat pe mine? 

— Nu, sire, căci maiestatea voastră s-a împotrivit, desigur, 
din motive întemeiate; maiestatea voastră e prea bună şi prea 
înţeleaptă pentru a nu face totul cu chibzuinţă. 

— Ţi-am invocat, cred, acest motiv; că regele Franţei nu te 
rechemase — da? 

— Da, sire, într-adevăr, asta mi-aţi răspuns. 

— Ei bine, am stat şi m-am gândit, domnule de Bragelonne: 
dacă regele nu ţi-a fixat data reîntoarcerii, pe mine m-a rugat 
să-ţi fac cât mai plăcută şederea în Anglia; or, de vreme ce mi-ai 
cerut să pleci, înseamnă că şederea în Anglia nu-ţi face, 
pesemne, prea multă plăcere, aşa-i? 

— N-am spus asta, sire. 

— Nu; însă cererea dumitale arăta, cel puţin — zise regele 
— că şederea în altă parte ţi-ar face mai multă plăcere decât 
aceea de aici. 

În acea clipa, Raoul se întoarse cu faţa spre uşă, în pragul 
căreia stătea rezemată miss Graffton, palidă şi întristată. Cu 
cealaltă mână se ţinea de braţul lui Buckingham. 

— Nu răspunzi nimic — continuă Carol. Zicala franceză are 
dreptate: "Cine tace, consimte'. Ei bine, domnule de 
Bragelonne, mă văd în măsură să-ţi îndeplinesc dorinţa: poţi 
pleca în Franţa oricând vei voi, nu mai am nimic împotrivă. 

— Sire!... exclamă Raoul. 

— Oh! murmură Mary strângând braţul lui Buckingham. 

— Vei putea fi astă-seară la Dover — adăugă regele — 
fluxul începe la ceasurile două dimineaţa. 

Raoul, nevenindu-i să creadă, bolborosi câteva cuvinte ce 
înclinau între mulţumiri şi iertăciuni. 

— Îţi spun deci drum bun, domnule de Bragelonne şi îţi 
doresc multă fericire — zise regele ridicându-se. Fă-mi plăcerea 
şi păstrează, în amintirea mea, acest diamant, pe care-l 
pregătisem pentru un dar de nuntă. 

Miss Graffton părea gata să cadă jos. 


Raoul primi diamantul; în timp ce-l lua, simţea cum îi 
tremură genunchii. Adresă câteva cuvinte de mulţumire regelui, 
câteva cuvinte de măgulire lui miss Stewart, şi-l căută din ochi 
pe Buckingham, pentru a-şi lua rămas bun de la el. Regele se 
folosi de această clipă şi dispăru. 

Raoul îl văzu pe duce încercând s-o încurajeze pe miss 
Grafifton. 

— Spune-i să rămână, domnişoară, te rog — murmură 
Buckingham. 

— Îi spun să plece — răspunse miss Graffton, recăpătându- 
şi însufleţirea. Nu fac parte dintre acele femei care au mai 
multă mândrie decât inimă. Dacă cineva îl iubeşte în Franţa, să 
se întoarcă în Franţa şi să mă binecuvânteze, pe mine care l-am 
sfătuit să se ducă să-şi găsească fericirea acolo. Dacă, 
dimpotrivă, nu-l mai iubeşte, să se reîntoarcă aici, îl voi iubi şi 
atunci, iar nefericirea lui nu-l va scădea cu nimic în ochii mei. 
În însemnele casei mele sunt gravate aceste cuvinte, pe care 
Dumnezeu mi le-a sădit în inimă: Habenti pacem, egenti cuncta 
— "Bogaţilor puţin, săracilor totul”. 

— Mă îndoiesc, prietene — zise Buckingham — că vei găsi 
acolo fericirea pe care o laşi aici. 

— Cred, sau cel puţin sper — răspunse Raoul cu un aer 
mohorât — că aceea pe care o iubesc e demnă de mine; dar, 
dacă e adevărat că port în suflet o dragoste nevrednică, aşa 
cum ai încercat să mă faci să înţeleg, domnule duce, o voi 
smulge din inima mea, chiar de-ar fi să-mi smulg o dată cu 
această dragoste şi inima din piept. 

Mary Graffton îşi ridică ochii spre el cu o expresie de 
nemărginită milă. Raoul zâmbi cu tristeţe. 

— Domnişoară — zise el — diamantul pe care mi l-a dăruit 
regele era pregătit pentru dumneata; dă-mi voie să ţi-l ofer. 
Dacă mă însor în Franţa, mi-l vei înapoia; dacă nu mă însor, 
păstrează.-l. 

Şi, salutând, se îndepărtă. 

"Ce vrea să spună?" gândea Buckingham în timp ce Raoul 
strângea cu mult respect mâna de gheaţă a lui miss Mary. Miss 
Graffton înţelese privirea pe care Buckingham şi-o aţintise 
asupra ei. 

— Dacă ar fi fost un inel de logodnă — zise ea — nu l-aş fi 
primit pentru nimic în lume. 

— I-ai dat a înţelege, totuşi, că îl aştepţi. 


— Oh, duce — rosti tânăra fată suspinând — o femeie ca 
mine nu poate fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat ca el. 

— Atunci crezi că nu se va mai întoarce? 

— Niciodată — răspunse miss Graffton cu o voce 
sugrumată. 

— Ei bine, eu îţi spun că va găsi acolo o fericire distrusă, o 
logodnică pierdută... onoarea lui însăşi pătată... Ce-i va rămâne, 
deci, ca să pună în locul dragostei dumitale? Oh, spune, Mary, 
dumneata care te cunoşti atât de bine? 

Miss Graffton îşi puse mâna ei albă pe braţul lui 
Buckingham şi, în timp ce Raoul se îndepărta în goană pe aleea 
de tei, ea murmură cu o voce stinsă aceste versuri din Romeo şi 
Julieta: 


Alege între a pleca şi-a trăi, 
Sau între a rămâne şi-a 
muri. 


Pe când silabisea ultimul cuvânt, Raoul dispăru în zare. 
Miss Graffton se întoarse acasă la dânsa mai palidă şi mai 
tăcută ca o umbră. 

Buckingham se folosi de curierul care-i adusese regelui 
scrisoarea, pentru a-i scrie Doamnei şi contelui de Guiche. 

Regele avusese dreptate. La ceasurile două dimineaţa, 
fluxul mării era în toi şi Raoul se îmbarcă pentru Franţa. 


Capitolul XLVII 


Saint-Aignan urmează sfatul lui Malicorne 


Regele supraveghea executarea portretului domnişoarei de 
La Valliere cu o grijă ce pornea atât din dorinţa de a vedea că-i 
seamănă îndeaproape, dar şi cu scopul de a face ca lucrarea să 
ţină cât mai multă vreme. Trebuia să-l vezi cum urmărea 
penelul, cum aştepta terminarea unui plan sau rezultatul unei 
combinaţii de culoare şi cum îl sfătuia pe pictor să facă diferite 
modificări, la care acesta consimţea cu o supunere pornită 


dintr-un adânc respect. Apoi, când pictorul, urmând sfatul lui 
Malicorne, întârzia puţin, sau când Saint-Aignan îşi făcea de 
lucru în altă parte, trebuia să vezi şi nimeni nu le vedea, 
tăcerile acelea pline de înţeles care uneau într-un singur suspin 
două suflete dornice să se înţeleagă şi totodată dornice de 
linişte şi de visare. Atunci minutele treceau ca sub puterea unei 
vrăji. Regele se apropia de iubita lui, învăluind-o în văpaia 
privirilor sale, în atingerea răsuflării lui. De se auzea un zgomot 
în anticameră; de sosea pictorul sau se reîntorcea Saint-Aignan 
cerându-şi scuze, regele începea să vorbească ceva, La Vallière 
îi răspundea repede, iar ochii lor îi spuneau favoritului că, în 
lipsa lui, îndrăgostiţii trăiseră împreună un veac. Într-un 
cuvânt, Ma-licorne, acest filozof fără voia lui, ştiuse să-i 
deschidă regelui pofta de a se bucura din plin, laolaltă cu 
senzaţia născută din certitudinea că e foarte fericit. 

Nimic din ceea ce o îngrijora pe La Vallière nu se întâmplă. 
Nimeni nu bănui că, în timpul zilei, ea lipsea două sau trei ore 
din odaia sa. Se prefăcea că nu se simte bine cu sănătatea. Cei 
care veneau la dânsa băteau în uşă mai înainte de a intra. 
Malicorne, omul născocirilor năstruşnice, făurise un mecanism 
acustic prin care La Vallière era anunţată în apartamentul lui 
Saint-Aignan de vizitele pe care le primea în camera ei de sus. 
În felul acesta, fără să se vadă că a lipsit, fără să aibă nici un 
confident, se reîntorcea la dânsa, cu o mică întârziere ce le 
dădea de gândit poate unora, dar care înfrângea totuşi cu 
bărbăţie bănuielile celor mai înverşunaţi iscoditori. 

Malicorne îi ceruse lui Saint-Aignan părerea a doua zi. 
Saint-Aignan se văzuse silit să declare că acest sfert de ceas de 
libertate îi dădea regelui o voioşie dintre cele mai fericite. 

— Va trebui să îndoim doza — răspunse Malicorne — dar 
fără să se bage de seamă; să aşteptăm mai bine să dorească 
asta. 

Şi acest lucru fu dorit aşa de repede, încât, într-o seară, în 
a patra zi, în momentul când pictorul îşi strângea uneltele, 
înainte ca Saint-Aignan să se fi întors, la intrarea lui în cameră 
Saint-Aignan zări pe faţa domnişoarei de La Vallière o umbră de 
nemulţumire pe care fata nu şi-o putuse ascunde. Regele fu mai 
puţin ascuns, el îşi arătă ciuda printr-o ridicare din umeri foarte 
semnificativă. La Valliere se înroşi atunci toată. "Bun! îşi spuse 
Saint-Aignan în gândul său. Domnul Malicorne va fi încântat 
astă-seară." 


Într-adevăr, Malicorne fu încântat în seara aceea. 

— E cât se poate de limpede — îi spuse el contelui — că 
domnişoara de La Vallière spera că veţi întârzia cel puţin zece 
minute. 

— lar regele o jumătate de ceas, scumpe domnule 
Malicorne. 

— Aţi fi un rău slujitor al regelui — răspunse acesta — dacă 
i-aţi refuza maiestăţii sale această jumătate de ceas de 
mulţumire. 

— Dar pictorul? obiectă Saint-Aignan. 

— Voi avea grijă şi de asta — zise Malicorne. Lăsaţi-mă 
numai să mă călăuzesc după chipuri şi împrejurări; am şi eu 
metodele mele de magie, şi, pe când vracii măsoară cu 
astrolabul înălţimea soarelui, a lunii şi a constelaţiilor, eu mă 
mulţumesc să văd dacă ochii au cearcăne vinete, sau dacă gura 
descrie un arc concav sau convex. 

— Atunci observă bine! 

— N-aveţi nici o grijă. 

Şi iscusitul Malicorne avu destule prilejuri să observe. 
Chiar în seara aceea, regele îi făcu o vizită Doamnei, împreună 
cu reginele şi acolo luă o mutră atât de posomorâtă, scoase 
nişte oftaturi atât de adânci şi o privi pe La Vallière cu nişte 
ochi atât de trişti, încât Malicorne îi şopti lui Montalais, la 
despărţire: 

— Pe mâine! 

Şi se duse să-l caute pe pictor acasă la el, în strada Jardins- 
Saint-Paul, spre a-l ruga să amâne şedinţa peste două zile. 

Saint-Aignan nu era acasă, când La Valliere, acum 
obişnuită cu etajul de jos, ridică trapa şi coborâ. Regele, ca 
întotdeauna, o aştepta pe scară, cu un buchet de flori în mână; 
când ea apăru, o luă în braţe. La Vallière, foarte emoţionată, 
privi în jurul ei, dar nevăzându-l decât pe rege, nu spuse nimic. 

Se aşezară. Ludovic, întins pe pernele de la picioarele ei, 
cu capul înclinat pe genunchii iubitei lui, simțindu-se ca într-un 
adăpost de unde nimeni nu putea să-l alunge, o privea cu nesaţ 
şi, ca şi cum s-ar fi irosit clipa când nimic nu mai putea să 
despartă aceste două suflete, fata, la rândul ei, începu să-l 
soarbă din ochi. Atunci, din ochii ei atât de blânzi şi atât de 
curaţi se desprinse o flacără ce ţâşnea necontenit şi ale cărei 
raze se îndreptau către inima regelui ei iubit, pentru a o încălzi 
mai întâi, pentru a o topi apoi cu totul. 


Înfiorat de atingerea genunchilor ei tremurători, tresărind 
de fericire când Louise îi mângâia părul cu palma, regele se 
cufunda în această beţie dulce şi se temea că o să-i vadă 
intrând, dintr-o clipă în alta, fie pe pictor, fie pe Saint-Aignan. 
În această chinuitoare stare de nelinişte, el se străduia să 
izgonească patima ce-i răscolea sângele, chema somnul inimii şi 
al simţurilor, căuta să alunge realitatea întru totul pregătită, ca 
să alerge după o umbră. 

Dar uşa nu se deschise nici pentru Saint-Aignan, nici 
pentru pictor; draperiile nici nu se mişcau măcar. O tăcere de 
mister şi de voluptate făcea să amuţească până şi păsărelele în 
coliviile lor aurite. Regele, nemaiputându-se stăpâni, întoarse 
capul şi îşi lipi gura fierbinte de cele două mâini împreunate ale 
fetei; La Vallière îşi pierdu judecata şi-şi strânse sub buzele 
iubitului ei mâinile cuprinse de nervozitate, Ludovic se răsuci 
pe genunchi, clătinându-se şi cum La Val-liere nu-şi mişcase 
capul, fruntea regelui ajunse în dreptul buzelor tinerei femei, 
care, în extazul ei, atinse cu un sărut fugar şi foarte uşor părul 
parfumat ce-i mângâia obrajii. Regele o cuprinse în braţe şi, 
fără ca ea să se împotrivească, schimbară cel dintâi sărut, 
sărutul acela arzător ce preface dragostea în delir. 

Nici pictorul, nici Saint-Aignan nu apărură în ziua aceea. 

Un fel de beţie apăsătoare şi dulce, care răcoreşte 
simţurile şi face să se scurgă prin vine, ca o otravă lentă, 
somnul, somnul acela plăcut şi moleşitor ca o viaţă fericită, 
cobori, asemenea unui nor, între viaţa trecută şi viaţa ce abia 
începea a celor doi îndrăgostiţi. În sânul acestui somn încărcat 
de visuri, un zgomot nedesluşit ce se auzea la etajul de sus o 
nelinişti uşor pe La Vallière, dar fără să o smulgă din vraja în 
care plutea. Totuşi, întrucât acest zgomot stăruia, cum devenea 
tot mai limpede, trezind-o la realitate pe tânăra femeie cuprinsă 
de beţia iluziei, ea se ridică speriată, încântătoare în răvăşirea 
ei şi spuse: 

— Cineva mă aşteaptă sus. Ludovic, Ludovic, nu auzi? 

— Ei, dar tu eşti aceea pe care o aştept eu şi pe care toţi 
ceilalţi o vor aştepta de acum încolo — zise regele cu dragoste. 

Ea ridică însă puţin capul şi răspunse cu o privire în care 
străluceau două lacrimi mari: 

— Da, o fericire furată pe ascuns! O putere ce se va feri 
mereu de ochii lumii! Mândria mea va trebui să tacă, la fel ca şi 
inima. 


Zgomotul de sus se auzi din nou. 

— Aud glasul lui Montalais — zise La Vallière. 

Şi urcă repede scara. Regele urcă împreună cu ea, 
neputându-se hotări s-o părăsească şi acoperindu-i cu sărutări 
mâinile, poalele rochiei. 

— Da, da — repeta La Vallière, cu trupul ieşit pe jumătate 
prin deschizătură — da, e Montalais care mă cheamă; trebuie 
să se fi întâmplat ceva important. 

— Atunci, du-te, iubirea mea — îi şopti regele — dar 
întoarce-te cât mai degrabă. 

— Oh, astăzi nu! Cu bine! Cu bine! 

Şi se mai aplecă o dată pentru a-şi săruta iubitul, apoi 
dispăru. 

Montalais o aştepta, într-adevăr, foarte neliniştită, foarte 
palidă. 

— Iute, iute — îi strigă ea — îi aud urcând. 

— Pe cine? Cine urcă? 

— EI! Ah, prevăzusem asta! 

— Dar cine el? Mă faci să mor! 

— Raoul — murmură Montalais. 

— Eu, da, eu! răsună un glas voios pe ultimele trepte ale 
scării principale. 

La Vallière scoase un țipăt cumplit şi se retrase spre 
mijlocul camerei. 

— Iată-mă, iată-mă, dragă Louise — zise Raoul alergând 
spre ea. Oh, ştiam că mă iubeşti mereu! 

La Vallière făcu un gest de groază, apoi un alt gest de 
blestem; încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să articuleze 
decât atât: 

— Nu! Nu! Şi căzu în braţele lui Montalais, murmurând: 
Nu te apropia de mine! 

Montalais îi făcu un semn lui Raoul, care, împietrit în 
pragul uşii, se ferea să mai înainteze spre interiorul camerei. 
Apoi, aruncându-şi ochii către paravan, Montalais şopti: 

— Oh, nesocotito! N-ai tras capacul la loc! 

Şi se retrase în colţul camerei, pentru a trage mai întâi 
paravanul, apoi pentru a lăsa, în dosul paravanului, capacul. 
Dar din deschizătură se ridică regele, care auzise ţipătul 
domnişoarei de La Vallière şi-i venea în ajutor. El căzu în 
genunchi în faţa ei, copleşind-o cu întrebări pe Montalais, care 
începea să-şi piardă capul. 


Dar în clipa când regele cădea în genunchi, un răcnet de 
durere se auzi dincolo de uşă şi un zgomot de paşi pe coridor. 
Regele vru să alerge şi să vadă cine scosese acest răcnet, ai cui 
erau acei paşi. Montalais încercă să-l oprească, dar în zadar. 
Regele, părăsind-o pe La Vallière, se îndrepta spre uşă; Raoul 
era însă departe, astfel că regele nu mai văzu decât o umbră ce 
dădea colţul coridorului. 


Capitolul XLVIII 


Doi vechi prieteni 


În timp ce la curte fiecare se gândea la treburile sale, 
dincolo de Piaţa Grevei un bărbat se îndrepta pe furiş spre o 
casă pe care noi o cunoaştem mai de mult, căci am văzut-o, într- 
o zi de răscoală, asediată de către d'Artagnan. Această casă 
avea intrarea principală prin piaţa Baudoyer. Destul de mare, 
înconjurată de grădini, închisă în partea dinspre strada Saint- 
Jean de ateliere de fierărie care o fereau de privirile curioase, 
era închisă în această întreită centură de piatră, de zgomote şi 
de verdeață, ca o mumie îmbălsămată, ferecată în lada ei cu 
trei capace. 

Bărbatul despre care vorbim mergea cu un pas iute, deşi 
părea să fie trecut de prima tinereţe. Văzându-i mantaua de 
culoarea zidului şi spada lungă ce-i ieşea de sub poalele 
mantalei, nimeni n-ar fi bănuit că el umblă după vreo aventură; 
dar dacă i-ai fi cercetat mai îndeaproape sfârcurile mustăţilor 
răsucite, obrazul proaspăt şi neted ce i se zărea sub pălărie, ai 
fi ghicit din capul locului că nu putea fi vorba decât de o 
aventură amoroasă. 

Abia apucă acest cavaler să intre în casă şi orologiul de la 
Saint-Gervais sună opt ceasuri. La zece minute după aceea, o 
doamnă, urmată de un lacheu înarmat, veni să bată la aceeaşi 
uşă, pe care o slugă bătrână i-o deschise numaidecât. Această 
doamnă îşi ridică vălul în timp ce trecea pragul. Nu mai era o 
frumuseţe, dar era încă o femeie; nu mai era tânără, dar era 
încă suplă şi cu o înfăţişare atrăgătoare. Ascundea, sub o 


toaletă bogată şi de gust, o vârstă pe care numai Ninon de 
Lenclos ar fi înfruntat-o cu zâmbetul pe buze. Dar cum apăru în 
vestibul, cavalerul ale cărui trăsături le-am schiţat numai îi ieşi 
înainte cu mâinile întinse spre ea. 

— Scumpă ducesă! zise el. Bună seara! 

— Bună seara, scumpul meu Aramis — răspunse ducesa. 

Apoi o conduse într-un salon elegant mobilat, ale cărui 
ferestre înalte erau împresurate de ultimele flăcări ale zilei ce 
se strecurau printre vârfurile negre ale câtorva brazi din 
apropiere. Se aşezară amândoi, unul lângă altul. 

Nici bărbatul, nici femeia nu se gândeau să aprindă 
luminile şi se învăluiau astfel în umbră, ca şi cum ar fi vrut sa se 
învăluie împreună în uitare. 

— Cavalere — zise ducesa — nu mi-ai mai dat nici un semn 
de viaţă de când ne-am văzut ultima oară la Fontainebleau şi 
mărturisesc că prezenţa dumitale, în ziua morţii franciscanului, 
mărturisesc că iniţierea dumitale în anumite secrete mi-au 
produs cea mai puternică surprindere pe care am încercat-o 
vreodată. 

— Pot să-ţi explic prezenţa mea acolo, pot să-ţi explic şi 
iniţierea mea — zise Aramis. 

— Dar mai înainte de toate — rosti ducesa cu însufleţire — 
să vorbim puţin despre noi. Iată atâta vreme de când suntem 
doi buni prieteni. 

— Da, doamnă, şi, cu vrerea lui Dumnezeu, vom fi încă, 
dacă nu prea multă vreme de aici încolo, dar cât vom mai trăi. 

— Asta e sigur, cavalere şi vizita mea aici e o mărturie. 

— În prezent nu mai avem, doamnă ducesă, aceleaşi 
interese ca altădată — zise Aramis surâzând fără teamă, căci în 
penumbra încăperii nu se putea observa că zâmbetul lui nu mai 
avea nici farmecul, nici sinceritatea de pe vremuri. 

— Astăzi, cavalere, avem fiecare alte interese. Orice vârstă 
vine cu ale ei; dar întrucât ne înţelegem astăzi, stând de vorbă, 
tot aşa de bine cum ne-am înţeles altădată fără să ne spunem 
nimic, să stăm de vorbă. Vrei? 

— Ducesă, la ordinele dumitale. Ah, iartă-mă, dar cum ai 
aflat adresa mea? Şi pentru ce m-ai căutat? 

— Pentru ce? Ţi-am spus-o doar: din curiozitate. Voiam să 
ştiu ce legături erau între dumneata şi franciscanul acela, cu 
care eu aveam treabă şi care a murit într-un chip atât de ciudat. 
Ţi-aduci aminte că la întâlnirea noastră de la Fontainebleau, în 


cimitir, lângă mormântul abia închis, eram amândoi atât de 
tulburaţi, încât nu ne-am putut mărturisi nimic unul altuia. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, nici n-am apucat să te părăsesc atunci, că m-am 
şi căit. Am fost totdeauna dornică să pătrund cât mai multe 
taine; ştii că doamna de Longueville e la fel de curioasă ca şi 
mine, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, doamnă — răspunse Aramis cu discreţie. 

— Mi-am amintit deci — continuă ducesa — că nu ne-am 
spus nimic în cimitirul acela, nici dumneata despre legăturile pe 
care le aveai cu franciscanul de a cărui înmormântare te-ai 
îngrijit, nici eu despre treburile pe care le aveam cu el. De 
aceea, asta mi s-a părut nedemn de doi prieteni ca noi şi am 
căutat prilejul să vin la dumneata pentru a-ţi face dovada că-ţi 
sunt devotată şi că Marie Michon, biata dispărută, a lăsat pe 
pământ o umbră care ţine minte. 

Aramis se aplecă spre mâna ducesei şi depuse pe ea o 
sărutare galantă. 

— Ai avut probabil oarecare bătaie de cap până m-ai găsit 
— zise el. 

— Da — răspunse ea, nemulțumită că Aramis aducea vorba 
despre cele ce dorea să afle el — dar te ştiam prieten cu 
domnul Fouquet şi m-am interesat prin preajma domnului 
Fouquet. 

— Prieten? Oh, spui prea mult, doamnă! exclamă cavalerul. 
Un sărman preot favorizat de acest generos protector, o inimă 
plină de recunoştinţă şi devotament, iată tot ce sunt pentru 
domnul Fouquet. 

— El te-a făcut episcop? 

— Da, ducesă. 

— Însă, frumosule muşchetar, asta e pentru dumneata ca o 
pensie pe viaţă. 

"Aşa cum e pentru tine intriga politică" — gândi în sinea lui 
Aramis. Şi, cu glas tare, adăugă: 

— Te-ai informat despre mine la domnul Fouquet? 

— Destul de uşor. Aţi fost împreună la Fontainebleau, ai 
făcut apoi o scurtă călătorie la dioceza dumitale, care e Belle- 
Isle-en-Mer, mi se pare! 

— Nu, nu, doamnă — răspunse Aramis. Dioceza mea e 
Vannes. 


— Chiar asta voiam sa spun. Credeam însă că Belle-Isle-en- 
Mer... 

— E o proprietate a domnului Fouquet, iată totul. 

— Oh, tocmai mi se spusese că Belle-Isle-en-Mer e 
fortificată şi cum eu te ştiu om de război, prietene... 

— M-am dezvăţat de aşa ceva de când sunt om al bisericii 
— zise Aramis oarecum înţepat. 

— Mă rog... Am aflat, aşadar, că ai venit de la Vannes şi am 
trimis să fie întrebat un prieten, domnul conte de La Fere. 

— Ah! făcu Aramis. 

— Acesta e însă un om discret: mi-a răspuns că nu-ți 
cunoaşte adresa. 

"Athos e mereu acelaşi — îşi zise episcopul — ce e bun, 
bun rămâne!" 

— Aşa că... Îţi dai seama, nu puteam să mă arăt aici, unde 
regina-mamă nu mă vede de mult cu ochi buni. 

— Ştiu şi asta mă miră foarte mult. 

— Oh, are motivele ei să se poarte astfel! Dar să trecem 
peste ele... Sunt, deci, silită să mă ascund, dar, din fericire, l- 
am întâlnit pe domnul d'Artagnan, unul din vechii dumitale 
prieteni, nu-i aşa? 

— Unul dintre prietenii mei de azi, ducesă. 

— Şi el m-a îndrumat spre dumneata; m-a trimis la domnul 
Baisemeaux, guvernatorul Bastiliei. 

Aramis se cutremură şi ochii lui aruncară, în penumbră, o 
ţâşnire pe care nu şi-o putu ascunde faţă de pătrunzătoarea sa 
prietenă. 

— Domnul Baisemeaux! rosti el. Şi pentru ce te-a trimis 
d'Artagnan la domnul Baisemeaux? 

— Ah, nu ştiu. 

— Ce vrei să spui cu asta? zise episcopul, adunându-şi 
toate forţele cerebrale pentru a susţine cu demnitate lupta. 

— Domnul Baisemeaux îţi era îndatorat, aşa mi-a spus 
d'Artagnan. 

— E adevărat. 

— lar adresa unui creditor se cunoaşte totdeauna, ca şi 
aceea a unui debitor. 

— Şi asta e adevărat. Şi atunci Baisemeaux te-a 
îndreptat?... 

— La Saint-Mandé, unde ţi-am lăsat o scrisoare. 


— Pe care iat-o şi care îmi e nespus de prețioasă — zise 
Aramis — fiindcă ei îi datoresc plăcerea de a te revedea. 

Ducesa, încântată de a fi învins fără prea multă bătaie de 
cap toate greutăţile acestei convorbiri delicate, răsuflă uşurată. 
Aramis nu răsuflă însă deloc. 

— Am ajuns, prin urmare, la vizita pe care i-ai făcut-o lui 
Baisemeaux — zise el. 

— Nu — răspunse ea râzând — ceva mai departe. 

— Atunci la pizma pe care i-o porţi reginei-mame. 

— Şi mai departe încă — adăugă ea — şi mai departe; am 
ajuns la legăturile mele intime... E simplu — reluă ducesa fără a 
se codi. Ştii că trăiesc cu domnul de Laicques? 

— Da, doamnă. 

— Un semisoţ? 

— Aşa se spune. 

— La Bruxelles? 

— Da. 

— Ai aflat, desigur, că am fost ruinată şi despuiată de către 
copiii mei. 

— Oh, ce mizerie, ducesă! 

— E îngrozitor! A trebuit să fac ceva pentru a trăi şi mai 
ales ca să nu stau degeaba. 

— Se înţelege. 

— Aveam duşmănii de care să mă ocup, prietenii pe care le 
puteam servi; nu mai aveam însă nici credit şi nici protectori. 

— Dumneata, care-ai protejat atâta lume! rosti cu suavitate 
Aramis. 

— Aşa se întâmplă totdeauna, cavalere. L-am văzut în acest 
timp pe regele Spaniei. 

— Ei! 

— Care numise un general al iezuiţilor, cum e regula. 

— Ah, aşa e regula? 

— Ce, nu ştiai? 

— Iartă-mă, eram cu gândul în altă parte. 

— Într-adevăr, dumneata trebuie să ştii asta, dumneata 
care erai în legături atât de strânse cu franciscanul. 

— Cu generalul de iezuiţi vrei să spui? 

— Întocmai... Deci, l-am văzut pe regele Spaniei. Îmi voia 
binele, dar nu putea să mi-l facă. M-a recomandat totuşi în 
Flandra, pe mine şi pe Laicques şi mi-a dat o pensie din 
fondurile ordinului. 


— Al iezuiţilor? 

— Da. Generalul, vreau să spun franciscanul, mi-a trimis-o. 

— Foarte bine. 

— Dar, pentru a-mi statornici situaţia, trebuie, după 
statutele ordinului, să fac anumite servicii... Ştii că aşa se 
procedează. 

— Nu, nu ştiam. 

Doamna de Chevreuse se întrerupse spre a-l privi în ochi 
pe Aramis; dar în încăpere se făcuse întuneric beznă. 

— Ei bine, da, aşa se procedează — reluă ea. Trebuie, deci, 
să par că am o întrebuințare oarecare. Am propus să călătoresc 
pentru ordin şi m-au numit printre adepţii călători. Înţelegi, era 
numai o aparenţă şi o formalitate. 

— Înţeleg prea bine. 

— Aşa mi-am încasat pensia, care era foarte bună. 

— Doamne, ducesă, ceea ce-mi spui dumneata e o lovitură 
de pumnal pentru mine! Dumneata, silită să primeşti o pensie 
din partea iezuiţilor! 

— Nu, cavalere, din partea Spaniei. 

— Ah, dacă nu te-ar opri conştiinţa, ducesă, mi-ai putea 
mărturisi că e acelaşi lucru. 

— Nu, nu, câtuşi de puţin! 

— În sfârşit, din toată averea dumitale, ţi-a mai rămas... 

— Mi-a mai rămas Dampierre. Atâta tot. 

— Încă e ceva. 

— Da, însă un Dampierre plin de datorii, un Dampierre 
ipotecat, un Dampierre puţin ruinat, ca şi proprietara sa. 

— Şi regina-mamă vede toate acestea cu un ochi uscat? 
întrebă Aramis cu o privire iscoditoare, ce nu întâlni însă decât 
întunericul. 

— Da, a uitat totul. 

— Ai încercat, mi se pare, ducesă, să reintri în graţii. 

— Da; numai că, printr-o ciudăţenie pe care nu ştiu cum s-o 
numesc, iată că micul rege moşteneşte antipatia pe care 
scumpul lui părinte mi-a păstrat-o totdeauna. Ah, îmi vei spune 
dumneata, sunt una dintre acele femei pe care le urăşte toată 
lumea; nu sunt dintre acelea pe care toţi le iubesc. 

— Scumpă ducesă, să ajungem repede, te rog, la ceea ce te 
aduce aici, căci mi se pare că ne putem fi de folos unul altuia. 

— M-am gândit şi eu la acest lucru. Venisem, deci, la 
Fontainebleau cu un dublu scop. Mai întâi, fusesem chemată 


acolo de franciscanul pe care l-ai cunoscut... Dar, ia spune, cum 
l-ai cunoscut? Căci eu ţi-am povestit viaţa mea, dumneata încă 
nu mi-ai spus nimic despre a dumitale. 

— L-am cunoscut într-un chip foarte firesc, ducesă. Am 
studiat teologia cu el la Parma; ne-am împrietenit acolo, dar fie 
treburile, fie călătoriile, fie războiul ne-au despărţit după aceea. 

— Ştiai că e general al iezuiţilor? 

— Bănuiam numai. 

— Şi, în sfârşit, prin ce ciudată întâmplare te-ai nimerit şi 
dumneata la hanul acela unde se adunaseră adepţii călători? 

— Oh — răspunse Aramis cu un glas măsurat — a fost 
numai o întâmplare. Mă duceam la Fontainebleau, la domnul 
Fouquet, pentru a intra într-o audienţă la rege; eram în treacăt 
pe acolo; nu mă cunoştea nimeni; l-am văzut în drum pe acest 
biet muribund şi l-am recunoscut. Restul îl ştii, a murit în 
braţele mele. 

— Da, dar lăsânducţi în cer şi pe pământ o putere atât de 
mare, încât ai dat în numele lui ordine supreme. 

— M-a însărcinat, într-adevăr, cu câteva comisioane. 

— Şi pentru mine? 

— 'Ţi-am spus. Aveai de primit o sumă de douăsprezece mii 
de livre. Cred că ţi-am dat semnătura necesară pentru a încasa 
banii. Nu i-ai încasat? 

— Ba da, ba da. Oh, dragul meu prelat, dai aceste ordine, 
mi s-a spus, cu atâta mister şi cu o atât de augustă măreție, 
încât toată lumea te consideră urmaşul marelui dispărut. 

Aramis se înroşi de enervare. Ducesa continuă: 

— M-am informat — zise ea — la regele Spaniei şi el mi-a 
luminat îndoielile asupra acestui punct. Orice general al 
iezuiţilor este numit de el şi trebuie să fie spaniol, după statute. 
Dumneata nu eşti spaniol şi n-ai fost numit de regele Spaniei. 

Aramis nu răspunse decât prin aceste cuvinte: 

— Vezi bine, ducesă, că greşeai, de vreme ce regele 
Spaniei ţi-a spus toate acestea. 

— Da, dragă Aramis; eu însă m-am gândit la altceva. 

— La ce? 

— Ştii că eu mă gândesc la toate. 

— Oh, da, ducesă. 

— Cunoşti spaniola? 

— Orice francez care a făcut Fronda vorbeşte spaniola. 

— Ai trăit în Flandra? 


— Trei ani. 

— Ai fost şi la Madrid? 

— Cincisprezece luni. 

— Eşti, deci, în măsură să fii naturalizat spaniol oricând 
doreşti. 

— Crezi? se miră Aramis cu o bonomie care avu darul de a 
o amăgi pe ducesă. 

— Fără îndoială... Doi ani de şedere şi cunoaşterea limbii 
sunt condiţiile necesare. Dumneata ai stat trei ani şi jumătate... 
adică cincisprezece luni mai mult. 

— Unde vrei să ajungi, scumpă doamnă? 

— Iată unde: stau bine cu regele Spaniei. 

"Nici eu nu stau rău" — se gândi Aramis. 

— Vrei — continuă ducesa — să-i cer, pentru dumneata, 
regelui, succesiunea franciscanului? 

— Oh, ducesă! 

— O ai cumva? întrebă ea. 

— Nu, pe cuvântul meu! 

— Ei bine, pot să-ţi fac acest serviciu. 

— De ce nu i l-ai făcut domnului de Laicques, ducesă? E un 
om plin de însuşiri şi pe care-l iubeşti. _ 

— Da, desigur; dar nu m-am gândit la asta. In sfârşit, lasă-l 
la o parte pe Laicques şi răspunde: vrei? 

— Ducesă, mulţumesc, nu! 

Ea tăcu. "A şi fost numit" — gândi în sinea sa. Apoi doamna 
de Chevreuse adăugă: 

— Dacă mă refuzi astfel, nu mai îndrăznesc să-ţi cer nimic 
pentru mine. 

— Oh, cere, cere ce vrei. 

— Să cer!... Nu pot s-o fac, de vreme ce nu ai puterea să-mi 
dai ceea ce-ţi cer. 

— Oricât de puţin aş putea, cere totuşi. 

— Am nevoie de o sumă de bani pentru a face reparaţii la 
Dampierre. 

— Ah — răspunse Aramis cu răceală — bani?... Să vedem, 
ducesă, cât ţi-ar trebui? 

— Oh, o sumă rotundă. 

— Cu atât mai rău! Ştii că nu sunt bogat. 

— Dumneata nu; dar ordinul. Dacă ai fi general... 

— Ştii, prin urmare, că nu sunt general. 


— Oricum, ai un prieten care trebuie să fie bogat: domnul 
Fouquet. 

— Domnul Fouquet? Doamnă, e şi el ruinat mai mult de 
jumătate. 

— Am auzit, dar nu voiam să cred. 

— Pentru ce, ducesă? 

— Pentru că am de la cardinalul Mazarin nişte scrisori, 
adică Laicques le are, în care e vorba de nişte socoteli ciudate. 

— Ce socoteli? 

— În legătură cu nişte rente vândute, cu nişte 
împrumuturi, nu-mi mai aduc bine aminte. Oricum, din 
scrisorile semnate de Mazarin reiese că vistiernicul de pe 
atunci ar fi sustras vreo treisprezece milioane din avutul 
statului. Cazul e grav. 

Aramis îşi înfipse unghiile în carne. 

— Cum — zise el — ai asemenea scrisori şi nu i-ai spus 
nimic domnului Fouquet? 

— Ah — răspunse ducesa — asemenea lucruri sunt rezerve 
care se păstrează. În ziua când ai nevoie de ele, le scoţi din 
scrin. 

— Şi ziua aceea a sosit? întrebă Aramis. 

— Da, dragul meu. 

— Şi-ai să-i arăţi aceste scrisori domnului Fouquet? 

— Aş prefera să vorbesc despre ele cu dumneata. 

— Trebuie că ai mare nevoie de bani, dragă prietenă, dacă 
te gândeşti la astfel de lucruri, dumneata care ai o părere atât 
de proastă despre proza domnului de Mazarin. 

— Am, într-adevăr, nevoie de bani. 

— Şi apoi — adăugă Aramis pe un ton rece — probabil că 
te-ai chinuit mult recurgând la acest mijloc. E cât se poate de 
crud. 

— Oh, dacă aş fi vrut să fac răul şi nu binele — spuse 
doamna de Chevreuse — în loc de a-i cere generalului ordinului 
sau domnului Fouquet cele cinci sute de mii de livre de care am 
nevoie... 

— Cinci sute de mii de livre! 

— Numai atât. Găseşti că e prea mult? Pentru a repara 
Dampierre am nevoie de cel puţin atât. 

— Da, doamnă. 

— Spun că, în loc de a cerşi această sumă, m-aş fi putut 
duce la vechea mea prietenă, regina-mamă; scrisorile soţului ei, 


signor Mazarini, mi-ar fi slujit să ajung la dânsa şi i-aş fi cerut 
această bagatelă, spunându-i: "Doamnă, vreau să am cinstea de 
a primi pe maiestatea voastră la Dampierre; îngăduiţi-mi să 
repun Dampierre pe picioare". 

Aramis nu scoase un cuvânt. 

— Ei bine — zise ea — la ce te gândeşti? 

— Fac nişte adunări — răspunse Aramis. 

— În timp ce domnul Fouquet face scăderi. Iar eu încerc să 
înmulţesc. Minunaţi calculatori mai suntem! Ce bine ne-am 
putea înţelege toţi! 

— Îmi dai voie să mai reflectez? zise Aramis. 

— Nu... Pentru o asemenea treabă, între oameni ca noi, 
răspunsul nu poate fi altul decât da sau nu şi numaidecât. 

"E o cursă — gândi episcopul — e cu neputinţă ca o astfel 
de femeie să fie ascultată de Ana de Austria." 

— Ei bine? făcu ducesa. 

— Ei bine, doamnă, aş fi foarte surprins dacă domnul 
Fouquet ar putea dispune de cinci sute de mii de livre la ora 
actuală. 

— Atunci să nu mai vorbim despre asta — zise ducesa — şi 
Dampierre se va restaura cum va putea. 

— Oh, nu eşti, presupun, chiar într-atât de strâmtorată! 

— Nu, nu sunt niciodată strâmtorată. 

— Şi regina va face, de bună seamă, pentru dumneata — 
continuă episcopul — ceea ce marele vistiernic nu poate face. 

— Oh, se poate... Dar, spune-mi, n-ai vrea, de pildă, să-i 
vorbesc eu însumi domnului Fouquet despre aceste scrisori? 

— În această privinţă, poţi face, ducesă, tot ceea ce 
doreşti; însă domnul Fouquet se simte sau nu se simte vinovat; 
dacă da, îl ştiu destul de mândru ca să n-o mărturisească; dacă 
nu, se va supăra foc de această ameninţare. 

— Dumneata judeci totdeauna ca un înger. Şi ducesa se 
ridică în picioare. 

— Prin urmare, îl vei denunța pe domnul Fouquet reginei? 
întrebă Aramis. 

— Să-l denunţ?... Oh, josnic cuvânt. Nu-l voi denunța, 
dragă prietene; dumneata te pricepi prea bine în politică pentru 
a şti cum se procedează în astfel de împrejurări: voi lua 
măsurile cuvenite împotriva domnului Fouquet, iată totul. 

— Ai dreptate. 

— Şi, într-un astfel de război, o armă e o armă. 


— Fără îndoială. 

— Odată împăcată cu regina-mamă, aş putea să fiu 
primejdioasă. 

— E dreptul dumitale, ducesă. 

— De care mă voi folosi, dragă prietene. 

— Dar ştii că domnul Fouquet se are foarte bine cu regele 
Spaniei, ducesă? 

— Oh, presupun. 

— Domnul Fouquet, dacă vei lua măsuri împotriva lui, 
precum zici, va lua şi el împotriva dumitale. 

— O să-l faci! 

— Va fi şi el în dreptul lui, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Şi, cum stă bine cu Spania, îşi va face o armă din 
această prietenie. 

— Cu alte cuvinte, se va pune bine cu generalul iezuiţilor, 
nu-i aşa, dragul meu Aramis? 

— S-ar putea întâmpla, ducesă. 

— Şi atunci mi se va tăia pensia pe care o primesc prin 
acesta. 

— Mă tem că da. 

— Mă voi resemna. Eh, dragul meu, după Richelieu, după 
Frondă, după exil, ce-ar mai putea-o speria pe doamna de 
Chevreuse? 

— Pensia, după cum ştii, e de patruzeci şi opt de mii de 
livre. 

— Vai, ştiu asta! 

— Şi pe urmă, când declari război cuiva, loveşti, cunoşti 
regula, în prietenii duşmanului. 

— Ah, vrei să spui că se va atinge şi de bietul Laicques? 

— E aproape de neînlăturat, ducesă. 

— Oh, el nu primeşte decât douăsprezece mii de livre ca 
pensie. 

— Da, numai că regele Spaniei are putere: la sfatul 
domnului Fouquet, l-ar putea închide pe domnul Laicques în 
vreo fortăreață. 

— De asta nu mă tem prea mult, bunul meu prieten, căci, 
datorită unei împăcări cu Ana de Austria, voi obţine ca Franţa 
să ceară punerea în libertate a domnului Laicques. 

— E adevărat. Dar atunci te vei lovi de alt neajuns. 


— De care? întrebă ducesa, prefăcându-se surprinsă şi 
speriată. 

— Ştii şi vei vedea că, odată afiliată ordinului, nu mai ieşi 
din el fără unele greutăţi. Secretele la care ai putut ajunge sunt 
primejdioase, ele poartă germenii nenorocirii pentru cei ce le 
dezvăluie. 

Ducesa reflectă o clipă. 

— Iată ceea ce e mai serios — zise ea. Voi chibzui asupra 
acestui lucru. 

Şi, cu toată întunecarea ce se lăsase, Aramis simţi o privire 
arzătoare ca fierul roşu desprinzându-se din ochii prietenei 
sale, pentru a se înfige în inima lui. 

— Să recapitulăm — zise Aramis, care îşi şi luă măsurile de 
apărare, vârându-şi mâna sub pulpana veşmântului, unde avea 
ascuns un stilet. 

— Aşa-i, să recapitulăm: socoteala dreaptă face prieteni 
buni. 

— Suprimarea pensiei dumitale. 

— Patruzeci şi opt de mii de livre şi cu a lui Laicques, 
douăsprezece mii, fac şaizeci de mii de livre; asta vrei să spui, 
nu-i aşa? 

— Exact şi mă gândesc ce-ai avea de câştigat în schimb? 

— Cinci sute de mii de livre pe care mi le va da regina. 

— Sau pe care nu ţi le va da. 

— Cunosc eu mijlocul de a le căpăta! zise cu nesocotinţă 

ducesa. 
ȘI Aceste cuvinte îl făcură pe cavaler să-şi încordeze mintea. 
Incepând cu această greşeală a adversarei, spiritul i se puse în 
aşa măsură în gardă, încât el câştigă mereu teren, în timp ce ea 
pierdu avantajul pe care-l avea. 

— Să zicem că vei primi aceşti bani — reluă el — dar vei 
pierde îndoit, deoarece vei primi o pensie de o sută de mii de 
franci, în loc de şaizeci de mii şi asta zece ani la rând. 

— Nu, căci nu voi suferi această micşorare a venitului 
decât pe timpul ministeriatului domnului Fouquet; şi eu nu cred 
să mai fie ministru decât două luni. 

— Ah! făcu Aramis. 

— Sunt sinceră, după cum vezi. 

— Îţi mulţumesc, ducesă. Dar te înşeli crezând că, după 
căderea în dizgrație a domnului Fouquet, ordinul va reîncepe 
să-ţi plătească pensia. 


— Cunosc un mijloc prin care voi face ordinul să-mi dea 
banii, după cum cunosc mijlocul prin care o voi face pe regina- 
mamă să mă ajute. 

— În cazul acesta, ducesă, suntem siliţi să înclinăm steagul 
în faţa dumitale. A dumitale e izbânda! Al dumitale, triumful! Fii 
îndurătoare, rogu-te. Sunaţi, trâmbiţe! 

— Cum e cu putinţă — reluă ducesa, fără a ţine seama de 
ironia lui — să te mai târguieşti pentru o nenorocită sumă de 
cinci sute de mii de livre, când e vorba să scapi — vreau să 
spun prietenul dumitale, iartă-mă, protectorul dumitale — de o 
neplăcere ca aceea pe care o produce un război între mine şi 
dumneavoastră? 

— Ducesă, iată de ce: pentru că, după cele cinci sute de mii 
de livre, domnul de Laicques îşi va cere şi el partea sa, care va 
fi tot de cinci sute de mii de livre, nu-i aşa? Apoi, după partea 
domnului de Laicques şi a dumitale, va veni rândul copiilor 
dumitale, al săracilor dumitale, al întregii lumi şi nişte scrisori, 
oricât de compromiţătoare ar fi ele, nu fac trei sau patru 
milioane. Doamne, Dumnezeule, ducesă, giuvaericalele reginei 
Franţei valorează mai mult decât aceste petice de hârtie cu 
iscălitura lui Mazarin şi totuşi ele n-au costat nici un sfert din 
ceea ce ceri dumneata astăzi. 

— Ah, e adevărat, e adevărat. Dar negustorul îşi vinde 
marfa cu cât vrea. E treaba cumpărătorului să primească sau să 
refuze. 

— Uite, ducesă, vrei să-ţi spun de ce nu voi cumpăra 
scrisorile dumitale? 

— Spune. 

— Scrisorile dumitale iscălite de Mazarin sunt false. 

— Haidade! 

— Fără îndoială. Ar fi cel puţin straniu ca, certată cu 
regina din pricina lui Mazarin, să fi putut avea cu acesta din 
urmă legături atât de intime; asta ar da de bănuit că a fost la 
mijloc o pasiune, un spionaj, 0... zău, nu vreau să rostesc 
cuvântul. 

— Rosteşte-l totuşi. 

— O obligaţie. 

— Totul e adevărat; dar ceea ce nu e mai puţin adevărat e 
cuprinsul scrisorilor. 

— Îţi jur, ducesă, că nu te vei putea folosi de ele pe lângă 
regină. 


— Oh, ba da, mă pot folosi de orice pe lângă regină. 

"Bun — gândi Aramis. Cântă, mironosiţă! Şuieră, viperă!" 

Dar ducesa vorbise destul; făcu doi paşi spre uşă. 

Aramis îi păstra o ură cumplită... blestemul pe care 
învinsul îl face să se audă în urma calului învingătorului. Sună. 
In salon se aduseră luminile. Atunci, episcopul se pomeni într- 
un cerc de făclii ce-şi răsfrângeau razele vii pe chipul înfrânt al 
ducesei. Aramis îşi opri îndelung privirea ironică asupra 
obrajilor ei palizi şi uscați, asupra ochilor ce scăpărau de sub 
două pleoape fără gene, asupra gurii ale cărei buze ascundeau 
cu grijă nişte dinţi înnegriţi şi rari. La rândul lui, îşi întinse cu 
graţie piciorul zvelt şi nervos, capul impunător şi mândru şi 
zâmbi pentru a lăsa să i se zărească dinţii, care, la lumină mai 
ales, păstrau încă destulă strălucire. Bătrâna cochetă simţi în 
faţa ei pe galantul zeflemist; se afla chiar în dreptul unei oglinzi 
mari, în care toată îmbătrânirea sa, ascunsă cu atâta grijă, 
apărea şi mai pronunţată prin contrast. Atunci, fără a-l mai 
saluta măcar pe Aramis, care făcu o plecăciune, sprinten şi 
fermecător ca muşchetarul de odinioară, porni cu pasul 
şovăielnic şi îngreuiat parcă de graba de a ieşi cât mai repede. 
Aramis însă alunecă pe parchet ca un zefir, conducând-o până 
la uşă. 

Doamna de Chevreuse făcu un semn uriaşului ei lacheu, 
care îşi reluă muscheta şi părăsi această casă, unde doi prieteni 
atât de buni nu se putuseră potrivi la gânduri din pricină că se 
înţeleseseră prea bine unul pe altul. 


Capitolul XLIX 


Unde se vede că un târg care nu se poate 
face cu unul, se poate face cu altul 


Aramis nu se înşelase: de cum trecu pragul casei din piaţa 
Baudoyer, doamna ducesă de Chevreuse spuse să fie condusă la 
locuinţa ei. Fără îndoială, se temea să nu fie urmărită şi căuta 
să arate că nu are de gând să se ducă în altă parte. Dar, de 
îndată ce se întoarse acasă, de îndată ce se încredinţă că 


nimeni nu se va ţine după dânsa pentru a o nelinişti, deschise 
portiţa grădinii ce dădea într-o alta stradă şi se duse în strada 
Croix-des-Petits-Champs, unde locuia domnul Colbert. 

Am spus că se înserase; se înnoptase ar trebui să spunem 
şi era o noapte întunecoasă. Parisul, potolindu-şi larma, 
ascundea în bezna lui îngăduitoare şi pe nobila ducesă ce-şi 
târa întreaga politică şi pe simpla burgheză care, întârziată la o 
cină în oraş, apuca, la braţul unui amant, drumul cel mai lung 
pentru a se întoarce la căminul conjugal. 

Doamna de Chevreuse era prea obişnuită cu politica 
nocturnă pentru a şti că un ministru nu se ascunde niciodată, 
chiar la el acasă, de tinerele femei cărora nu le place praful 
biroului, sau de bătrânele doamne cu experienţă, care se tem 
de ecourile indiscrete ale ministerelor. 

Un valet o primi pe ducesă sub bolta peristilului şi, trebuie 
s-o spunem, o primi destul de rece. Acest om îi explică chiar, 
după ce o văzu la faţă, că nu se cuvenea, la o asemenea oră şi la 
o asemenea vârstă, să-l tulbure din lucrul său de noapte pe 
domnul Colbert. Dar doamna de Chevreuse, fără să se supere, 
îşi scrise pe o foiţă din carneţelul ei numele, un nume 
zgomotos, ce sunase de atâtea ori neplăcut în urechile lui 
Ludovic al XIII-lea şi ale marelui cardinal. Ea-şi mâzgăli numele 
cu scrisul lăbărţat al celui ce abia ştie carte, aşa cum se 
întâmpla cu marii seniori din acel timp, îndoi hârtia într-un fel 
ce-i era propriu şi i-o dădu valetului fără să mai rostească nici 
un cuvânt, dar cu o privire atât de poruncitoare, încât sluga, 
obişnuită să-şi cunoască oamenii, mirosi că avea de a face cu o 
prinţesă şi îşi lăsă capul în jos, alergând la domnul Colbert. 

E de la sine că ministrul scoase un mic strigăt desfăcând 
biletul şi că acest strigăt, lămurindu-l îndeajuns pe valet asupra 
interesului pe care trebuia să-l acorde acestei vizite 
misterioase, se întoarse repede s-o introducă pe ducesă. Femeia 
urcă astfel, cu destulă greutate, primul etaj al frumoasei case 
de curând terminate, se opri pe palier, pentru a răsufla o clipă 
şi se pomeni în faţa domnului Colbert, care-i deschisese el 
însuşi uşa şi o aştepta în prag. Ducesa stătu un moment, înainte 
de a intra, cercetându-l cu privirea pe cel la care venise cu o 
anumită treabă. 

La prima impresie, capul mare, rotund, cu părul des, cu 
sprâncenele stufoase, mutra dizgraţioasă a acestui chip teşit de 
o tichie asemănătoare cu aceea a preoţilor, înfăţişarea aceasta, 


într-un cuvânt, o făcu pe ducesă să creadă că nu va întâmpina 
greutăţi în negocierile ei, dar îi stârni totodată şi un destul de 
mic interes în dezbaterea problemelor. Căci acest om cam 
grosolan nu părea să fie sensibil la farmecul unei răzbunări 
rafinate sau al unei ambiţii rănite. Dar, după ce studie mai 
îndeaproape ochii mici şi pătrunzători, cuta ce brăzda în lung 
această frunte bombată, severă, crisparea imperceptibilă a 
acelor buze, pe care se desluşea o bonomie fără ifose, doamna 
de Chevreuse îşi schimbă părerea şi putu să-şi spună: "Mi-am 
găsit omul". 

— Ce anume face să am onoarea de a primi vizita 
dumneavoastră, doamnă? întrebă vistiernicul regelui. 

— Nevoia pe care o am de dumneata, domnule — răspunse 
ducesa — şi pe care dumneata o ai de mine. 

— Sunt fericit, doamnă, auzind prima parte a frazei 
dumneavoastră, dar, cât priveşte a doua parte... 

Doamna de Chevreuse se aşeză în fotoliul pe care i-l 
împinsese Colbert. 

— Domnule Colbert, dumneata eşti intendent al finanţelor? 

— Da, doamnă. 

— Şi năzuieşti să devii ministru”... 

— Doamnă! 

— Nu tăgădui; ar însemna să lungim vorba degeaba. 

— Totuşi, doamnă, oricât de plin de bunăvoință, de politeţe 
chiar, m-aş arăta faţă de o persoană de rangul dumneavoastră, 
nimic nu mă va face să mărturisesc că încerc să-l înlătur pe 
superiorul meu. 

— N-am spus că vrei să-l înlături, domnule Colbert. Am 
rostit, oare, eu, aşa ceva? Nu cred. Cuvântul a-l înlocui e mai 
puţin agresiv şi mai potrivit din punct de vedere gramatical, 
cum ar spune domnul de Voiture. Pretind deci că vrei să-l 
înlocuieşti pe domnul Fouquet. 

— Averea domnului Fouquet, doamnă, e din acelea care ţin 
piept atacurilor. Domnul ministru joacă, în secolul nostru, rolul 
colosului din Rodos: corăbiile trec pe sub el şi nu-l pot răsturna. 

— Şi eu m-aş fi servit de exact aceeaşi comparaţie. Da, 
domnul Fouquet joacă rolul colosului din Rodos. Dar mi-aduc 
aminte că am auzit povestindu-se la domnul Conrart... un 
academician, cred... că acest colos din Rodos odată prăbuşit, 
neguţătorul care i-a venit de hac... un simplu neguţător, 
domnule Colbert... a pus să se încarce patru sute de cămile cu 


dărâmăturile lui. Un neguţător! Adică unul mult mai puţin 
puternic decât un intendent al finanţelor. 

— Doamnă, vă pot asigura că n-am să-l răstorn niciodată 
pe domnul Fouquet. 

— Ei bine, domnule Colbert, întrucât văd că stărui să faci 
pe delicatul cu mine, ca şi cum n-ai şti că mă numesc doamna 
de Chevreuse şi că sunt bătrână, că adică ai în faţă o femeie 
care a făcut politică cu domnul Richelieu şi care nu mai are 
timp de pierdut, întrucât, zic, săvârşeşti această nechibzuinţă, o 
să caut oameni mai înţelegători şi mai grăbiţi să se 
îmbogăţească. 

— Dar despre ce este vorba, doamnă, despre ce este 
vorba? 

— Dumneata mă faci să n-am încredere în negocierile de 
astăzi, domnule. Îţi jur însă că, dacă, pe vremea mea, o femeie 
s-ar fi dus la domnul de Cinq-Mars, care, orice s-ar zice, nu era 
un mare spirit, îţi jur că, dacă i-ar fi spus despre cardinal ceea 
ce îţi spun eu astăzi despre domnul Fouquet, domnul Cinq-Mars 
n-ar mai fi stat pe gânduri şi ar fi trecut de îndată la treabă. 

— Vă rog, doamnă, vă rog, puţină îngăduinţă. 

— Aşadar, consimţi să-l înlocuieşti pe domnul Fouquet? 

— Dacă regele îl îndepărtează pe domnul Fouquet, da, 
fireşte. 

— Încă un cuvânt de prisos! E limpede că, dacă nu l-ai dat 
încă la o parte pe domnul Fouquet, este din pricină ca n-ai 
putut s-o faci. Şi aş fi o mare proastă dacă, venind la dumneata, 
nu ţi-aş aduce tocmai ceea ce-ţi lipseşte. 

— Sunt dezolat că trebuie să stăruiesc, doamnă — zise 
Colbert, după o tăcere ce-i îngădui ducesei să măsoare toată 
adâncimea prefăcătoriei lui — dar trebuie să vă previn că, de 
şase ani încoace, denunţuri după denunţuri curg împotriva 
domnului Fouquet, fără ca totuşi poziţia domnului ministru să 
se fi clătinat vreodată. 

— E vreme pentru toate, domnule Colbert; cei care au 
făcut aceste denunţuri nu se numeau doamna de Chevreuse şi 
nu aveau dovezi de greutatea celor şase scrisori ale domnului 
de Mazarin, stabilind delictul de care e vorba. 

— Delictul? 

— Crima, dacă îţi place mai mult. 

— O crimă? Săvârşită de domnul Fouquet? 


— Atât şi nimic altceva... Dar ce ciudat lucru, domnule 
Colbert; dumneata, care ai un chip rece şi prea puţin expansiv, 
văd că te-ai luminat deodată la faţă. 

— O crimă? 

— Îmi pare bine că asta are oarecare efect asupra 
dumitale. 

— Oh, din pricină că acest cuvânt poate să însemne atâtea 
lucruri, doamnă. 

— Înseamnă un brevet de ministru al finanţelor pentru 
dumneata şi o scrisoare de surghiun sau de trimitere la Bastilia 
pentru domnul Fouquet. 

— lertaţi-mă, doamnă ducesă, dar e aproape cu neputinţă 
ca domnul Fouquet să fie surghiunit; întemnițat, dizgraţiat — e 
destul de mult spus şi aşa! 

— Oh, eu ştiu ce vorbesc! reluă pe un ton rece doamna de 
Chevreuse. Nu trăiesc atât de departe de Paris ca să nu aflu ce 
se petrece aici. Regele nu-l priveşte cu ochi buni pe domnul 
Fouquet şi s-ar descotorisi bucuros de el, dacă i s-ar da prilejul. 

— Trebuie însă ca prilejul să fie bun. 

— E destul de bun. Ca să-ţi spun, e un prilej pe care eu îl 
evaluez la cinci sute de mii de livre. 

— Cum asta? întrebă Colbert. 

— Vreau să spun, domnule, că, având în mâinile mele acest 
prilej, nu-l voi trece într-ale domniei tale decât în schimbul 
sumei de cinci sute de mii de livre. 

— Foarte bine, doamnă, înţeleg. Dar, fiindcă aţi fixat un 
preţ pentru vânzare, să vedem şi valoarea mărfii. 

— Oh, un lucru mărunt: şase scrisori, ţi-am spus, ale 
domnului de Mazarin; autografe care nu sunt prea scumpe, te 
încredinţez, dat fiind că arată într-un chip de netăgăduit că 
domnul Fouquet a firitisit mari sume de bani pentru a şi le 
însuşi. 

— Într-un chip de netăgăduit? zise Colbert cu ochii 
strălucitori de bucurie. 

— De netăgăduit! Vrei să citeşti scrisorile? 

— Din toată inima. Copiile, bineînţeles. 

— Se înţelege că da. 

Doamna ducesă scoase de la sân o legăturică turtită din 
pricina strângerii corsetului de catifea. 

— Citeşte — zise ea. 


Colbert se repezi cu lăcomie asupra bucăţilor de hârtie şi 
le devoră cu ochii. 

— Minunat! exclamă apoi. 

— E destul de limpede, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, da. Domnul de Mazarin i-ar fi dat nişte bani 
domnului Fouquet, care i-ar fi păstrat. Dar ce bani? 

— Ah, da, ce bani? Dacă vom izbuti să ne înţelegem 
împreună, la aceste scrisori voi adăuga o a şaptea, care îţi va da 
ultimele lămuriri. 

Colbert chibzui o clipă. 

— Şi originalele scrisorilor? 

— Întrebare fără rost. E ca şi cum eu te-aş întreba: 
domnule Colbert, sacii cu banii pe care mi-i vei da vor fi plini 
sau goi? 

— Prea bine, doamnă. 

— Ne-am înţeles? 

— Nu încă. 

— Cum? 

— Mai e un lucru la care nu ne-am gândit nici unul, nici 
altul. 

— Spune-mi-l. 

— Domnul Fouquet nu poate fi îngenuncheat în această 
împrejurare decât printr-un proces. 

— Da. 

— Un scandal public. 

— Da. Şi? 

— Ei bine, nu i se poate face nici proces, nici scandal. 

— Fiindcă? 

— Fiindcă e procuror general în parlament; fiindcă totul în 
Franţa — administraţia, armata, justiţia, negoţul — se leagă 
printr-un lanţ de bună înţelegere care se numeşte spirit de 
corp. Aşa că, doamnă, niciodată parlamentul nu va îngădui ca 
şeful lui să fie târât în faţa unui tribunal. Şi chiar dacă va fi 
târât prin autoritate regală, niciodată nu va fi condamnat. 

— Ah, crede-mă, domnule Colbert, asta nu mă priveşte. 

— Ştiu, doamnă, dar asta mă priveşte pe mine şi scade 
valoarea ofertei dumneavoastră. La ce mi-ar putea sluji dovada 
unei crime, fără putinţa condamnării? 

— Bănuit numai, domnul Fouquet îşi va pierde însărcinarea 
de ministru. 


— lată mare lucru! exclamă Colbert, ale cărui trăsături 
întunecate se luminară deodată, căpătând o expresie de ură şi 
răzbunare. 

— Ah, ah, domnule Colbert — zise ducesa — iartă-mă, nu te 
ştiam atât de impresionabil. Bine, foarte bine! Atunci, fiindcă îţi 
trebuie mai mult decât pot să-ţi ofer, să nu mai vorbim de asta. 

— Ba da, doamnă, să vorbim, să vorbim. Dar întrucât 
valorile dumneavoastră au scăzut, micşoraţi-vă şi preţurile. 

— Te târguieşti? 

— E necesar pentru cine vrea să plătească cinstit. 

— Cât îmi dai? 

— Două sute de mii de livre. 

Ducesa îi râse în nas; apoi, deodată, zise: 

— Aşteaptă. 

— Consimţi? 

— Nu încă; am altă combinaţie. 

— Spuneţi. 

— Îmi vei da trei sute de mii de livre. 

— Nu, nu pot. 

— Oh, atât sau nimic... Dar nu asta e totul. 

— Mai e ceva?... Deveniţi imposibilă, doamnă ducesă. 

— Mai puţin decât crezi; de astă dată nu-ţi mai cer bani. 

— Atunci ce? 

— Un serviciu. Dumneata ştii că am iubit-o totdeauna pe 
regină. 

— Ei bine? 

— Ei bine, vreau să am o întrevedere cu maiestatea sa. 

— Cu regina? 

— Da, domnule Colbert, cu regina, care nu-mi mai e 
prietenă, e drept, de multă vreme, dar care mi-ar putea fi din 
nou, dacă s-ar ivi prilejul. 

— Maiestatea sa nu mai primeşte pe nimeni, doamnă. E 
foarte rău bolnavă. Ştiţi poate că durerile o încearcă din ce în 
ce mai des. 

— Tocmai pentru asta doresc să o văd pe maiestatea sa. 
Închipuieşte-ţi că la noi, în Flandra, sunt mulţi cei care suferă 
de această boală. 

— De cancer? O boală groaznică, de nelecuit. 

— Să nu crezi asta, domnule Colbert. Țăranul flamand e 
întrucâtva omul naturii; s-ar putea spune că el nu are o femeie, 
ci o femelă. 


— Ei bine, doamnă? 

— Ei bine, domnule Colbert, în timp ce el îşi fumează pipa, 
femeia lucrează: scoate apă din puț, încarcă măgarul sau 
catârul, se împovărează ea însăşi. Muncind atâta, e hărţuită 
încoace şi încolo, ba uneori mai e şi bătută. Cancerul vine dintr- 
o lovitură. 

— Aşa e. 

— Flamandele nu mor însă cu una cu două. Atunci când 
boala se înrăutăţeşte, ele umblă după leac. Şi călugărițele din 
Bruges se pricep să tămăduiască orice fel de boală. Au ape 
rare, alifii, ierburi; îi dau bolnavei o sticluţă şi o lumânare, 
ajutând astfel tagma lor şi slujindu-l şi pe Dumnezeu prin 
vânzarea acestor două soiuri de mărfuri făcute de ele însele. [i 
voi aduce deci reginei apă călugărească de la Bruges. 
Maiestatea sa se va vindeca şi va aprinde atâtea lumânări câte 
va crede de cuviinţă. Vezi dar, domnule Colbert, că a mă 
împiedica să mă duc s-o văd pe regină este aproape o crimă de 
regicid. 

— Doamnă ducesă, sunteţi o femeie prea deşteaptă şi mă 
zăpăciţi; totuşi, nu pot să nu-mi dau seama că sub această mare 
milostivire faţă de regină se ascunde un mic interes personal. 

— Am încercat oare să-ţi ascund asta, domnule Colbert? Ai 
zis, mi se pare, un mic interes personal. Află că e un mare 
interes şi ţi-l voi dovedi prin câteva cuvinte. Dacă mă ajuţi să 
intru la maiestatea sa, mă mulţumesc cu trei sute de mii de 
livre din cele cerute; dacă nu, îmi păstrez scrisorile, afară doar 
de cazul că-mi vei număra, bani peşin, cinci sute de mii de livre. 

Şi, ridicându-se după aceste cuvinte hotărâtoare, bătrâna 
ducesă îl lăsă pe Colbert într-o neplăcută stare de uluială. A se 
târgui mai departe nu mai era cu putinţă; a nu se târgui 
însemna să piardă mult prea mult. 

— Doamnă — zise el — voi avea plăcerea să vă număr o 
sută de mii de scuzi. 

— Oh, făcu ducesa. 

— Dar cum voi căpăta scrisorile adevărate? i 

— În chipul cel mai simplu, dragă domnule Colbert... În 
cine ai mai multă încredere? 

Posomorâtul financiar începu să râdă în tăcere, în aşa fel 
că marile lui sprâncene negre fâlfâiau în sus şi în jos ca două 
aripi de liliac, sub cuta adâncă a frunţii sale gălbejite. 

— În nimeni — spuse el. 


— O, vei face totuşi o excepţie în favoarea dumitale, 
domnule Colbert. 

— Cum adică, doamnă ducesă? 

— Vreau să spun că, daca îţi vei da osteneala să vii cu mine 
până la locul unde se află scrisorile, ele îţi vor fi înmânate chiar 
dumitale însuţi şi vei putea să le verifici, să le controlezi. 

— Aşa e. 

— Vei avea însă la dumneata şi cei o sută de mii de scuzi, 
fiindcă nici eu nu mă încred în nimeni. 

Domnul vistiernic Colbert se înroşi până în vârful 
urechilor. Era, ca toţi oamenii pricepuţi în arta cifrelor, de o 
probitate matematică şi puţin obişnuită. 

— Voi aduce, doamnă — zise el — suma făgăduită, în două 
bonuri plătibile la casieria mea. Sunteţi mulţumită? 

— De ce nu sunt, aceste bonuri, de câte un milion fiecare, 
domnule intendent!... Deci, am onoarea să-ţi arăt drumul. 

— Permiteţi-mi să spun să înhame caii. 

— Mă aşteaptă trăsura mea jos, domnule. 

Colbert tuşi ca un om nehotărât. Se gândi un moment că 
propunerea ducesei era o cursă; că poate cineva aştepta la 
poartă...; că această doamnă, al cărei secret i se vindea lui 
Colbert cu cinci sute de mii de livre, trebuie că-i oferise acest 
secret şi domnului Fouquet pentru aceeaşi sumă. Cum şovăia 
prea mult, ducesa îl privi în albul ochilor. 

— Preferi să mergem cu trăsura dumitale? întrebă ea. 

— Mărturisesc că da. 

— Te temi cumva că-ţi întind vreo capcană? 

— Doamnă ducesă, dumneavoastră aveţi o fire zglobie şi 
eu, care sunt atât de serios, aş putea să fiu compromis de o 
glumă. 

— Da; în sfârşit, ţi-e frică? Ei bine, ia-ţi trăsura dumitale şi 
atâţia lachei câţi doreşti... Dar gândeşte-te bine... ceea ce facem 
noi amândoi o ştim numai noi; dacă un al treilea ar vedea ceva, 
e ca şi cum ar afla toată lumea. La urma urmei, pentru mine e 
tot una; trăsura mea va veni după a dumitale şi mă declar 
mulţumită să mă urc în trăsura dumitale pentru a merge la 
regină. 

— La regină? 

— Ai şi uitat? Cum, o clauză de-o asemenea importanţă 
pentru mine ţi-a scăpat din vedere? Ce puţin înseamnă asta 


pentru dumneata, Doamne! Dacă aş fi ştiut, ţi-aş fi cerut un preţ 
dublu. 

— M-am răzgândit, doamnă ducesă; nu vă voi însoţi. 

— Adevărat?... Şi pentru ce? 

— Pentru că am o încredere  nemărginită în 
dumneavoastră. 

— Mă copleşeşti!... Dar, atunci, cum voi primi eu cei o sută 
de mii de scuzi? 

— lată-i. 

Vistiernicul aşternu câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, 
pe care i-o dădu ducesei. 

— Sunteţi plătită — zise el. 

— Actul e valabil, domnule Colbert şi am să te răsplătesc 
pentru aceasta. 

Şi, rostind aceste cuvinte, începu să râdă. Râsul doamnei 
de Chevreuse era un murmur sinistru; orice om care simte 
tinereţea, încrederea, dragostea, viaţa bătând în inima lui ar 
prefera să audă un plâns în locul acestui râset înfiorător. 

Ducesa îşi descheie partea de sus a ilicului şi scoase de la 
sânul ei înroşit un ghemotoc de hârtii legate cu o panglică de 
culoarea focului. Copcile se desfăcută repede sub apăsarea 
grea a degetelor ei nervoase. Pielea, zgâriată uşor de frecarea 
şi scoaterea hârtiilor, apărea fără ruşine în faţa ochilor 
vistiernicului, foarte mirat de aceste preliminarii ciudate. 
Ducesa continua să râdă mereu. 

— lată — zise ea — adevăratele scrisori ale domnului de 
Mazarin. Acum le ai şi, ceva mai mult, ducesa de Chevreuse s-a 
dezbrăcat în faţa dumitale, ca şi cum ar fi fost... Nu vreau să-ți 
spun nume ce te-ar face trufaş sau gelos. Prin urmare, domnule 
Colbert — zise ea încheindu-şi şi înnodându-şi la repezeală 
rochia — norocul dumitale e consfințit; însoţeşte-mă la regină. 

— Nu, doamnă. Dacă vă veţi atrage din nou dizgraţia 
maiestăţii sale şi dacă s-ar afla la Palatul Regal că eu v-am 
introdus la dânsa, regina nu mi-ar ierta asta niciodată. Nu. Am 
oameni devotați la palat, aceştia vă vor ajuta să intraţi, fără ca 
eu să fiu compromis. 

— Cum vrei, numai să intru. 

— Cum le spuneţi dumneavoastră călugăriţelor de la 
Bruges care-i vindecă pe bolnavi? 

— Beghine. 

— Sunteţi o beghină. 


— Mă rog; va trebui însă să nu mai fiu. 

— Asta vă priveşte. 

— Stai! Stai! Nu vreau să fiu expusă să mi se refuze 
intrarea! 

— Şi asta vă priveşte, doamnă. Voi porunci primului valet 
de cameră al gentilomului de serviciu la maiestatea sa de a lăsa 
să intre o beghină care aduce un leac bun pentru uşurarea 
durerilor maiestăţii sale. Veţi lua scrisoarea mea, vă veţi îngriji 
de leacuri şi de explicaţiile necesare. Recomand o beghină, n-o 
cunosc pe doamna de Chevreuse. 

— Foarte bine! 

— lată scrisoarea de recomandare, doamnă! 


Capitolul L 


Pielea ursului 


Colbert îi dădu ducesei scrisoarea, apoi trase încet scaunul 
în dosul căruia stătea ea. Doamna de Chevreuse salută foarte 
degajat şi ieşi. 

Colbert, care recunoscuse slova lui Mazarin, după ce 
numără scrisorile, îl sună pe secretar şi-i spuse să se ducă să-l 
caute acasă la el pe domnul Vanel, consilier la parlament. 
Secretarul răspunse că domnul consilier, credincios obiceiului 
său, venise tocmai atunci să-i dea vistiernicului raportul asupra 
principalelor lucrări ce fuseseră dezbătute chiar în ziua aceea 
în şedinţa parlamentului. 

Colbert se apropie de lumânări, reciti scrisorile răposatului 
cardinal, zâmbi de mai multe ori recunoscând marea valoare a 
pieselor pe care i le dăduse doamna de Chevreuse, apoi, 
sprijinindu-şi câteva minute uriaşul lui cap în podul palmelor, se 
adânci în gânduri. 

În timpul acestor câteva minute, un bărbat robust şi înalt, 
cu faţa osoasă, cu ochii nemişcaţi, cu nasul turtit, îşi făcuse 
apariţia în cabinetul lui Colbert, cu o siguranţă plină de 
modestie, ce dovedea un caracter mlădios şi hotărât totodată, 
mlădios în faţa stăpânului care putea să arunce prada, 


neînduplecat faţă de căţeii ce i-ar fi putut smulge de la gură 
această pradă prețioasă. Domnul Vanel avea sub braţ un dosar 
voluminos; îl puse pe birou, alături de cele două coate ce 
sprijineau capul domnului Colbert. 

— Bună seara, domnule Vanel — zise acesta trezindu-se 
din meditaţia lui. 

— Bună seara, monseniore — răspunse cu naturaleţe 
Vanel. 

— Ar trebui să-mi spui domnule — îl corectă cu blândeţe 
Colbert. 

— Miniştrilor li se spune monseniore — zise Vanel cu un 
netulburat sânge rece. Sunteţi ministru. 

— Nu încă! 

— Ba da, eu vă spun monseniore; de altfel, sunteţi seniorul 
meu şi asta e de ajuns; dacă vă displace să vă spun astfel în faţa 
lumii, îngăduiţi-mi să vă numesc aşa în particular. 

Colbert îşi ridică faţa până în dreptul lumânărilor şi citi, 
sau încercă să citească pe chipul lui Vanel, pentru a vedea câtă 
sinceritate era în această dovadă de devotament. Dar 
consilierul ştia să înfrunte greutatea unei priviri, fie ea chiar şi 
a monseniorului. Colbert oftă. Nu izbutise să citească nimic pe 
faţa lui Vanel; era posibil ca Vanel să fie sincer. Colbert se 
gândi că acest inferior îi era superior, prin aceea că avea o 
soţie necredincioasă. 

În clipa când el deplângea soarta acestui om, Vanel scoase 
cu încetineală din buzunar un bilet parfumat, pecetluit cu ceară 
de Spania, şi-l întinse monseniorului. 

— Ce-i asta, Vanel? 

— O scrisoare de la nevasta mea, monseniore. 

Colbert tuşi. Luă scrisoarea, o deschise, o citi şi o vâri în 
buzunar, în timp ce Vanel răsfoia nepăsător dosarul de pe 
birou. 

— Vanel — zise deodată protectorul către protejat — 
dumneata eşti un om muncitor, nu-i aşa? 

— Da, monseniore. 

— Douăsprezece ceasuri de lucru nu te îngrozesc? 

— Lucrez cincisprezece pe zi. 

— Cu neputinţă! Un consilier n-ar trebui să lucreze mai 
mult de trei ceasuri pentru parlament. 

— Oh, îi mai ţin locul unui prieten faţă de care am anumite 
obligaţii, şi, fiindcă îmi mai rămâne timp liber, studiez ebraica. 


— Eşti bine privit în parlament, Vanel? 

— Cred că da, monseniore. 

— S-ar cuveni să nu putrezeşti pe scaunul de consilier. 

— Dar ce să fac pentru aceasta? 

— Să-ţi cumperi o slujbă. 

— Ce fel de slujbă? 

— Una mai acătării. Ambiţiile mărunte sunt cele mai greu 
de împlinit. 

— Pungile mici, monseniore, sunt cele mai greu de umplut. 

— Ia spune, ce slujbă ţi-ai dori dumneata? întrebă Colbert. 

— Nu m-am gândit la alta, credeţi-mă. 

— Ştiu eu una bună, însă ar trebui să fii rege pentru ca s-o 
poţi cumpăra fără bătaie de cap; dar regele, bănuiesc, nu va 
avea fantezia să cumpere o slujbă de procuror general. 

Auzind aceste cuvinte, Vanel îşi aţinti asupra lui Colbert 
privirea sa umilă şi tristă totodată. Colbert se întrebă dacă 
fusese înţeles, sau măcar ghicit de gândurile acestui om. 

— Îmi vorbiţi de slujba de procuror general la parlament, 
monseniore? zise Vanel. Nu cunosc decât una singură, aceea a 
domnului Fouquet. 

— Chiar de aceea e vorba, dragul meu consilier. 

— Vă arde de glumă, monseniore; dar, înainte ca o marfă 
să fie cumpărată, nu trebuie oare ca ea să fie vândută? 

— Eu cred, domnule Vanel, că această slujbă va fi scoasă în 
curând la vânzare... 

— La vânzare?... Slujba de procuror a domnului Fouquet? 

— Aşa se spune. 

— Slujba care-l face inviolabil, scoasă la vânzare? Oh! Oh! 

Şi Vanel începu să râdă. 

— Te-ai speria rău de o asemenea slujbă? întrebă cu toată 
seriozitatea Colbert. 

— Să mă sperii? Nu... 

— Ai vrea s-o capeţi? 

— Monseniorul îşi bate joc de mine — răspunse Vanel. 
Cum să nu vrea un consilier de parlament să devină procuror 
general? 

— Atunci, domnule Vanel... fiindcă ţi-am spus că slujba e 
scoasă la vânzare... 

— Monseniorul spune asta. 

— Aşa se zvoneşte. 


— Dar, repet, e cu neputinţă! Niciodată un om nu-şi aruncă 
scutul în dosul căruia îşi adăposteşte onoarea, averea şi viaţa. 

— Sunt unii nebuni care se cred mai presus de orice 
vânturi ale norocului, domnule Vanel. 

— Da, monseniore; numai că aceşti nebuni nu fac nebuniile 
lor spre folosul unor bieţi Vaneli ca mine. 

— De ce nu? 

— Fiindcă aceşti Vaneli sunt săraci. 

— E adevărat că slujba domnului Fouquet poate să coste 
mult. Ce-ai fi în stare să dai pentru ea, domnule Vanel? 

— Tot ce am, monseniore. 

— Adică? 

— Trei până la patru sute de mii de livre. 

— Şi slujba costă? 

— Un milion şi jumătate, pe puţin. Cunosc oameni care au 
oferit un milion şapte sute de mii de livre, fără să-l ispitească pe 
domnul Fouquet. Dar dacă, din întâmplare, domnul Fouquet ar 
vrea s-o vândă, ceea ce eu nu cred, cu toate că am auzit... 

— Ah, ai auzit ceva? Cine ţi-a spus? 

— Domnul de Gourville... domnul Pellisson; ah, aşa se 
vorbeşte. 

— Ei bine, dacă domnul Fouquet ar vrea s-o vândă?... 

— Eu tot n-aş putea s-o cumpăr, dat fiind că domnul 
ministru n-o va vinde decât pe bani gheaţă şi nimeni nu are un 
milion şi jumătate de pus pe masă. 

Colbert îl întrerupse aici pe consilier printr-o strâmbătură 
autoritară. Căzu din nou pe gânduri. 

Văzând atitudinea serioasă a stăpânului, văzând stăruința 
lui în a aduce vorba despre acest subiect, domnul Vanel aştepta 
o soluţie, fără a îndrăzni s-o provoace. 

— Lămureşte-mă şi pe mine, rogu-te — zise atunci Colbert 
— care sunt privilegiile slujbei de procuror general? 

— Dreptul de a pune sub acuzare pe orice supus francez 
care nu e prinţ de sânge; anularea oricărei acuzări împotriva 
unui francez care nu e rege sau prinţ. Procurorul general este 
braţul drept al regelui care loveşte în vinovaţi, dar în acelaşi 
timp e şi braţul care poate să stingă flacăra dreptăţii. De aceea, 
domnul Fouquet poate să-l înfrunte pe rege însuşi, asmuţind 
împotriva lui parlamentul; de aceea, regele se va avea bine cu 
domnul Fouquet, orice-ar fi, pentru a-şi promulga edictele sale. 


Procurorul general poate fi o unealtă de mare folos, dar şi 
primejdioasă totodată. 

— Vrei să fii procuror general, Vanel? întrebă pe 
neaşteptate Colbert, îndulcindu-şi privirea şi glasul. 

— Eu? strigă acesta uimit. Dar am avut cinstea de a vă 
spune că-mi lipsesc cel puţin un milion şi o sută de mii de livre 
pentru asta. 

— Vei împrumuta această sumă de la prietenii dumitale. 

— Nu am prieteni mai bogaţi decât mine. 

— Un om cinstit ca dumneata! 

— Dacă toată lumea ar gândi ca dumneavoastră, 
monseniore! 

— E destul că gândesc eu, şi, la nevoie, voi răspunde 
pentru dumneata. 

— Luaţi seama la zicală, monseniore. 

— Care zicală? 

— Cine răspunde, plăteşte. 

— Fie şi aşa. 

Vanel se ridică, ameţit de acest sprijin atât de nebănuit, 
atât de neaşteptat venit din partea unui om pe care şi cei mai 
uşuratici îl luau în serios. 

— Nu vă bateţi joc de mine, monseniore — zise el. 

— Haide, să trecem repede la treabă, domnule Vanel. Zici 
că domnul Gourville ţi-a vorbit despre slujba domnului 
Fouquet? 

— Şi domnul Pellisson. 

— Oficial sau prieteneşte? 

— Iată cuvintele lor: "Parlamentarii sunt oameni bogaţi şi 
ambiţioşi; ar trebui să pună mână de la mână ca să strângă 
două sau trei milioane pentru domnul Fouquet, protectorul lor, 
lumina lor". 

— Şi dumneata ce-ai spus? 

— Am spus că, din partea mea, aş putea să dau zece mii de 
livre, dacă ar fi nevoie. 

— Ah, prin urmare îl iubeşti pe domnul Fouquet? strigă 
Colbert cu o privire plină de ură. 

— Nu; dar domnul Fouquet e procurorul nostru general; se 
îndatorează, se îneacă; iar noi trebuie să salvăm onoarea 
corpului. 


— lată pentru ce domnul Fouquet va rămâne totdeauna 
nevătămat, atâta vreme cât va ocupa această slujbă — răspunse 
Colbert. 

— La cele de mai sus — urmă Vanel — domnul Gourville a 
adăugat: "A face o pomană domnului Fouquet e un procedeu 
umilitor, la care el va răspunde printr-un refuz; parlamentul 
trebuie să strângă bani pentru a cumpăra în mod demn slujba 
procurorului său general şi atunci totul va fi bine — onoarea 
corpului rămâne teafără, iar mândria domnului Fouquet 
neştirbită”. 

— Asta înseamnă că chestiunea e deschisă. 

— Aşa am zis şi eu, monseniore. 

— Ei bine, domnule Vanel, te vei duce numaidecât şi-i vei 
căuta pe domnii Gourville şi Pellisson. Mai cunoşti vreun 
prieten de-al domnului Fouquet? 

— Îl cunosc bine pe domnul de La Fontaine. 

— La Fontaine, stihuitorul? 

— Da; îi făcea versuri soţiei mele, când domnul Fouquet 
era prieten cu noi. 

— Adresează-te atunci lui pentru a obţine o întrevedere cu 
domnul ministru. 

— Bucuros; dar suma? 

— În ziua şi la ora hotărâtă, domnule Vanel, vei fi învestit 
cu suma necesară, nu te îngriji de asta. 

—  Monseniore, atâta dărnicie! Îl umbriţi pe rege, îl 
întreceţi pe domnul Fouquet. 

— O clipă... să nu facem risipă de cuvinte. N-o să-ţi dau 
chiar aşa un milion patru sute de mii de livre; am şi eu copii. 

— Eh, domnule, îmi veţi împrumuta această sumă şi asta e 
de ajuns. 

— Ți-o împrumut, da. 

— Cereţi orice dobândă, orice garanţie, monseniore, sunt 
gata să primesc şi, dorinţele dumneavoastră odată satisfăcute, 
voi repeta că-i întreceţi pe regi şi pe domnul Fouquet în 
dărnicie. Spuneţi, care sunt condiţiile dumneavoastră? 

— Îmi vei înapoia banii în opt ani. 

— O, foarte bine! 

— Ipotecă pe slujbă însăşi. 

— Minunat! Asta e totul? 

— Aşteaptă. Îmi rezerv dreptul de a răscumpăra slujba cu o 
despăgubire de o sută cincizeci de mii de livre, dacă în 


gestiunea acestei slujbe nu vei urma o linie conformă cu 
interesele regelui şi cu planurile mele. 

— Ah! Ah! făcu Vanel puţin tulburat. 

— E ceva care te-ar putea nemulţumi, domnule Vanel? 
întrebă Colbert cu răceală. 

— Nu, nu! se grăbi să răspundă Vanel. 

— Ei bine, vom semna actul atunci când vei voi. Şi-acum, 
du-te la prietenii domnului Fouquet. 

— Mă duc în zbor... 

— Şi obţine o întrevedere cu ministrul. 

— Da, monseniore. 

— Fii larg la concesiuni. 

— Da. 

— Şi odată totul pus în rânduială?... 

— Mă voi grăbi să întăresc prin semnături. 

— la seama!... Să nu-i pomeneşti nimic de semnătură 
domnului Fouquet, nici de sumă, nici de învoială, înţelegi? Altfel 
vei pierde totul! 

— Atunci ce să fac, monseniore? E cam greu... 

— Încearcă numai să-l tragi de limbă pe domnul Fouquet... 
Du-te! 


Capitolul LI 


La Regina-Mamă 


Regina-mamă se afla în camera ei de culcare de la Palatul 
Regal, împreună cu doamna de Motteville şi cu senora Molina. 
Regele, aşteptat până seara, nu apăruse; regina, foarte 
neliniştită, trimisese de câteva ori să întrebe ce-i cu el. Totul 
prevestea furtună. Curtenii şi doamnele se fereau să se 
întâlnească prin anticameră şi coridoare, spre a nu aduce vorba 
despre subiecte compromiţătoare. 

Domnul îl însoţise pe rege, în cursul dimineţii, la o partidă 
de vânătoare. Doamna nu ieşea din casă şi părea supărată pe 
toată lumea. Cât despre regina-mamă, ea, după ce-şi făcuse 
rugăciunile în latineşte, vorbea despre ale casei cu cele două 


prietene ale sale, în cea mai curată castiliană. Doamna de 
Motteville, care înţelegea foarte bine această limbă, răspundea 
în franţuzeşte. Când cele trei femei epuizară toate formulele de 
prefăcătorie şi de politeţe pentru a ajunge să spună că purtarea 
regelui le făcea să moară de mâhnire pe regină, pe regina- 
mamă şi pe toate neamurile sale, după ce aruncară, în termeni 
aleşi, toate blestemele împotriva domnişoarei de La Vallière, 
regina-mamă îşi încheie acuzaţiile prin aceste cuvinte ce 
exprimau gândurile şi caracterul ei: 

— Estas hijos! rosti ea către Molina. 

Ceea ce însemna: "Copiii ăştia!" Cuvânt greu în gura unei 
mame; cuvânt teribil în gura unei regine care, ca Ana de 
Austria, ascundea în sufletul ei întunecat atâtea taine ciudate. 

— Da — răspunse Molina — copiii ăştia, pentru care se 
jertfeşte orice mamă! 

— Pentru care — adăugă regina — o mamă a jertfit totul! 

Şi nu-şi sfârşi fraza. I se păru, când ridică ochii spre 
portretul în picioare al palidului Ludovic al XIII-lea, că soţul ei 
lăsase încă o dată să i se umple de lumină ochii stinşi, să i se 
umfle de mânie nările pe pânză. Portretul prindea viaţă; nu 
vorbea, dar ameninţa. O tăcere adâncă urmă după ultimele 
cuvinte ale reginei. Molina începu să răscolească panglicile şi 
dantelele dintr-un coş mare. Doamna de Motteville, surprinsă 
de această rază de înţelegere ce străfulgeră deodată şi privirea 
confidentei şi pe aceea a stăpânei, doamna de Motteville, 
spunem, îşi plecă ochii în jos, ca femeia discretă, şi, căutând să 
nu vadă, asculta cu auzul încordat. Nu prinse însă decât un 
"hm!" semnificativ al ducesei spaniole, care era întruparea 
însăşi a prudenţei. Mai prinse apoi un oftat ieşit ca o ultimă 
răsuflare din pieptul chinuit al reginei. Ridică numaidecât 
capul. 

— Va doare ceva? întrebă ea. 

— Nu, Motteville, nu; de ce mă întrebi asta? 

— Maiestatea voastră a gemut. 

— Ai dreptate, de fapt; nu prea mă simt bine. 

— Domnul Valot e pe-aci prin apropiere, la Doamna mi se 
pare. 

— La Doamna, de ce? 

— Doamna are nervi. 

— Frumoasă boală! Domnul Valot face rău că se duce la 
Doamna, când un alt medic ar putea s-o vindece pe ea... 


Doamna de Motteville îşi ridică din nou privirile, mirată. 

— Un alt medic decât domnul Valot? zise ea. Dar care? 

— Munca, Motteville, munca... Ah, dacă cineva e bolnav, 
asta e biata mea fiică. 

— Şi maiestatea voastră. 

— Mai puţin în astă-seară. 

— Nu vă încredeţi în asta, doamnă. 

Şi, ca pentru a confirma ameninţarea doamnei de 
Motteville, o durere ascuţită o împunse pe regină în inimă, o 
făcu să pălească şi o răsturnă într-un fotoliu, cu toate 
simptomele unui leşin subit. 

— Picăturile mele! murmură ea. 

— Îndat'! îndat'! răspunse Molina, care, fără să se 
grăbească de loc, se duse şi scoase dintr-un scrin cu solzi auriţi 
o sticlă mare de cristal zgrunţuros şi i-o aduse destupată 
reginei. 

Aceasta respiră cu frenezie de mai multe ori şi murmură: 

— Prin asta mă va omori Dumnezeu. Facă-se sfânta lui 
voie! 

— Nu moare omul de durere — adăugă Molina punând 
sticla la loc, în scrin. 

— Maiestatea voastră se simte bine acum? întrebă doamna 
de Motteville. 

— Ceva mai bine. 

Şi regina îşi duse degetul la buze spre a-i impune discreţie 
favoritei sale. 

— E ciudat! zise după o clipă de tăcere doamna de 
Motteville. 

— Ce e ciudat? întrebă regina. 

— Maiestatea voastră îşi mai aminteşte ziua când această 
durere a apărut pentru prima dată? 

— Mi-amintesc că era o zi tare tristă, Motteville. 

— Ziua aceea nu putea fi totuşi tristă pentru maiestatea 
voastră. 

— De ce? 

— Pentru că, în aceeaşi zi, acum douăzeci şi trei de ani, 
doamnă, s-a născut maiestatea sa regele de azi, gloriosul vostru 
fiu. 

Regina scoase un țipăt, îşi sprijini fruntea în palme şi se 
adânci câteva clipe în gânduri. Să se fi lăsat pradă amintirilor 
sau necazurilor? Să fi fost cuprinsă iarăşi de durere? 


Molina îi aruncă doamnei de Motteville o privire aproape 
furioasă, atât de mult semăna cu o dojană, dar demna femeie, 
neînţelegând nimic, se pregătea să pună o întrebare spre a-şi 
şti conştiinţa împăcată, când Ana de Austria, ridicându-se 
deodată, zise: 

— Ziua de 5 septembrie! Da, durerea mea a apărut în ziua 
de 5 septembrie. Mare bucurie într-o zi, mare durere în alta. O 
durere mare — adăugă ea încet — ca o ispăşire a unei prea 
mari bucurii! 

Şi, începând din acel moment, Ana de Austria, care părea 
că-şi sleise întreaga memorie şi întreaga judecată, rămase 
amuţită, cu ochiul posomorât, cu gândul pustiu, cu braţele 
atârnându-i pe lângă trup. 

— Ar trebui să ne ducem la culcare — zise Molina. 

— Numaidecât, Molina. 

— S-o lăsăm singură pe regină — adăugă tenacea spaniolă. 

Doamna de Moitteville se ridică; pe obrajii albi ai reginei 
curgeau încet câteva lacrimi strălucitoare şi mari ca lacrimile 
de copil. Molina, văzând acest lucru, o ţintui cu privirea ei 
întunecată şi pătrunzătoare pe Ana de Austria. 

— Da, da — zise imediat regina. Lasă-ne, Motteville. Du-te. 

Acest cuvânt lasă-ne sună cu totul neplăcut în urechea 
favoritei franceze. El însemna că avea să urmeze un schimb de 
taine sau de amintiri. El însemna că o a treia persoană era de 
prisos în momentul cel mai interesant al întrevederii. 

— Doamnă, Molina va fi de ajuns pentru serviciul 
maiestăţii voastre? întrebă franceza. 

— Da — răspunse spaniola. 

Şi doamna de Motteville se înclină. Deodată, o bătrână 
femeie de casă, îmbrăcată în aceleaşi veşminte pe care le purta 
la curtea Spaniei prin 1620, dădu la o parte draperiile de la uşă 
şi, surprinzând-o pe regină cu ochii plini de lacrimi, pe doamna 
de Motteville gata să se retragă, pe Molina punând la cale ceva, 
strigă cu voioşie către regină, apropiindu-se cu paşi repezi de 
grup: 

— Leacul! Leacul! 

— Ce leac, Chica? întrebă Ana de Austria. 

— Pentru boala maiestăţii voastre — răspunse bătrâna. 

— Cine-l aduce? întrebă cu însufleţire doamna de 
Motteville. Domnul Valot? 

— Nu, o doamnă din Flandra. 


— O doamnă din Flandra? O spaniolă? întrebă regina. 

— Nu ştiu. 

— Cine o trimite? 

— Domnul Colbert. 

— Numele ei? 

— Nu şi l-a spus. 

— Starea? 

— O s-o cunoaşteţi din gura ei. 

— Cum arată? 

— E mascată. 

— Vezi cine-i, Molina! strigă regina. 

— Nu e nevoie — răspunse în aceeaşi clipă o voce hotărâtă 
şi blândă totodată, ce se auzi dincolo de tapiserii, voce care le 
făcu să tresară pe celelalte doamne, iar pe regină să se simtă 
străbătută de un fior. 

Îndată după aceea, o femeie mascată apăru între draperii. 
Mai înainte ca regina să fi apucat să spună ceva, necunoscuta 
zise: 

— Sunt o doamnă din rândul beghinelor din Bruges şi 
aduc, într-adevăr, leacul care o va tămădui pe maiestatea 
voastră. 

Toate tăcură. Beghina nu îndrăznea să înainteze. 

— Vorbeşte — zise regina. 

— După ce vom rămâne singure — rosti beghina. 

Ana de Austria le aruncă o privire însoţitoarelor ei; acestea 
se retraseră. 

Beghina făcu atunci trei paşi către regină şi se înclină cu 
respect. Regina se uita cu neîncredere la această femeie, care o 
privea la rândul ei cu nişte ochi scânteietori prin găurile măştii 
sale. 

— Regina Franţei să fie oare atât de bolnavă — zise Ana de 
Austria — încât să se fi aflat până şi printre beghinele din 
Bruges că are nevoie de un leac? 

— Maiestatea voastră, slavă Domnului, nu e atât de 
bolnavă încât să nu mai poată scăpa. 

— În sfârşit, spune cum ai aflat că sunt suferindă? 

— Maiestatea voastră are prieteni în Flandra. 

— Şi prietenii aceştia te-au trimis? 

— Da, doamnă. 

— Numeşte-i. 


— Cu neputinţă, doamnă şi în zadar, de vreme ce memoria 
maiestăţii voastre n-a fost trezită de tresăririle inimii. 

Ana de Austria ridică faţa, încercând să descopere sub 
ascunzişul măştii şi în taina acestor cuvinte numele aceleia care 
vorbea cu o atât de familiară îndrăzneală. Apoi, dintr-o dată, 
obosită de această curiozitate ce-i rănea orgoliul recunoscut, ea 
zise pe un ton rece: 

— Doamnă, dumneata uiţi că persoanelor regale nu li se 
vorbeşte cu masca pe faţă! 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă — răspunse cu umilinţă 
beghina. 

— Nu pot să te iert, dar pot să te scuz dacă-ţi scoţi masca. 

— Am făcut un jurământ, doamnă, acela de a veni în 
ajutorul celor întristaţi sau suferinzi, fără a lăsa pe nimeni să-mi 
vadă faţa. Aş fi putut aduce uşurare trupului şi sufletului vostru; 
dar, pentru că maiestatea voastră nu-mi îngăduie, mă retrag. 
Adio, doamnă, adio! 

Aceste cuvinte fură rostite cu atâta farmec şi respect, încât 
făcură să scadă furia şi neîncrederea reginei, fără a-i potoli însă 
curiozitatea. 

— Ai dreptate — zise ea — nu se cuvine ca cei ce suferă să 
dispreţuiască mângâierile trimise lor de Dumnezeu. Vorbeşte, 
doamnă şi fie, după cum singură ai spus, ca prezenţa dumitale 
să-mi aducă o uşurare a trupului... Ah, am ajuns să cred că 
Dumnezeu vrea să-l pună la crude încercări. 

— Să vorbim mai întâi de suflet, dacă binevoiţi — zise 
beghina — de sufletul care, sunt sigură, trebuie să sufere tot 
atât de mult. 

— Sufletul meu? 

— Sunt cancere sfâşietoare, a căror muşcătură nu se vede. 
Acestea, regină, lasă pielei toată albeaţa ei de fildeş şi nu ard 
carnea cu flăcările lor albăstrii; doctorul care se apleacă 
deasupra pieptului bolnavului nu aude scrâşnind în muşchi, sub 
năvala sângelui, dinţii nesătui ai acestui monstru; niciodată 
fierul, niciodată focul n-au răpus sau înfrânt furia acestor 
flageluri ucigătoare; ele se cuibăresc în mintea omului şi-o 
corup; cresc în inimă şi-o fac să plesnească; iată, doamnă, 
atâtea cancere fatale pentru regine; nu suferiţi cumva de 
vreunul din ele? 

Ana ridică braţul de o albeaţă sclipitoare şi de o rotunjime 
încă perfectă, ca în anii tinereţii sale. 


— Aceste răuri despre care îmi vorbeşti — zise ea — fac 
parte din însăşi viaţa noastră, a celor mari de pe pământ, 
cărora Dumnezeu le-a dat povara sufletului. Când aceste răuri 
devin prea mari, Atotputernicul ne cheamă în faţa tribunalului 
ispăşirilor. Acolo, lepădăm sarcina de pe umeri şi tainele toate. 
Dar nu uita că acelaşi suveran suprem măsoară încercările 
după puterile făpturilor lui şi puterile însele nu sunt mai prejos 
de poverile mele; pentru tainele altora, Dumnezeu m-a înzestrat 
cu destulă tărie ca să le ţin închise în mine; pentru tainele mele, 
nu mă încred nici în duhovnicul meu. 

— Văd că sunteţi la fel de curajoasă ca totdeauna faţă de 
duşmanii voştri, doamnă; şi constat că nu aveţi încredere în 
prieteni. 

— Reginele n-au prieteni; şi dacă n-ai altceva să-mi spui, 
dacă te simţi inspirată de Dumnezeu, ca o profeteasă, retrage- 
te, căci mă tem de viitor. 

— Eu aş fi crezut — răspunse fără şovăire beghina — că vă 
temeti mai mult de trecut. 

Nu apucă să termine această frază, că regina, ridicând 
capul, strigă pe un ton scurt şi tăios: 

— Spune! Spune! Să ne răfuim în chip deschis, fără ocol, 
până la capăt, altfel... 

— Lăsaţi amenințările, regină — zise beghina cu blândeţe. 
Am venit la voi plină de respect şi compătimire, am venit aici 
trimisă de o prietenă. 

— Atunci dovedeşte-o! Uşurează, în loc să înăspreşti răul! 

— Foarte uşor; şi maiestatea voastră va vedea dacă e vorba 
de o prietenă. 

— Vorbeşte. 

— Ce nenorocire s-a întâmplat maiestăţii voastre de 
douăzeci şi trei de ani încoace? 

— Dar... nenorociri destul de mari; nu l-am pierdut oare pe 
rege? 

— Nu vorbesc despre nenorociri de soiul acestora. Vreau 
să vă întreb dacă de la... naşterea regelui... vorba nesocotită a 
unei prietene i-a pricinuit maiestăţii voastre vreo amărăciune. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui — răspunse regina strângând 
din dinţi spre a-şi stăpâni tulburarea. 

— Am să mă fac înţeleasă. Maiestatea voastră îşi aduce 
aminte că regele s-a născut la 5 septembrie 1638, la ceasurile 
unsprezece şi un sfert? 


— Da — bâigui regina. 

— La douăsprezece şi jumătate — continuă beghina — 
delfinul, botezat în mare grabă de monseniorul de Meaux, sub 
ochii regelui, sub ochii voştri, era recunoscut moştenitor al 
coroanei Franţei. Regele s-a dus în capela din vechiul castel de 
la Saint-Germain pentru a asculta un Te-Deum. 

— Toate acestea sunt adevărate — murmură regina. 

—  Lăuzia maiestăţii voastre s-a făcut în prezenţa 
Domnului, acum răposat, a prinților şi a doamnelor de la curte. 
Medicul regelui, Bouvard şi chirurgul Honore stăteau în 
anticameră. Maiestatea voastră a adormit pe la ceasurile trei şi 
s-a trezit abia pe la şapte, e adevărat? 

— Întru totul. Dar dumneata îmi povesteşti aici ceea ce 
toată lumea ştie la fel de bine ca mine şi ca dumneata. 

— Ajung, doamnă, la ceea ce puţine persoane ştiu. Puţine 
persoane am spus? Ah, aş putea să spun două persoane, căci 
erau cinci cu totul altădată, însă, de câţiva ani, prin moartea 
principalilor participanţi, taina se păstrează şi mai bine. Regele, 
stăpânul nostru, îşi doarme somnul de veci alături de părinţii 
lui; moaşa Peronne a murit şi ea, de Laporte nu-şi mai aduce 
nimeni aminte. 

Regina deschise gura ca să spună ceva; trecându-şi palma 
de gheaţă peste obraz, îşi simţi faţa năpădită de o sudoare 
fierbinte. 

— Se făcuseră ceasurile opt — urmă beghina. Regele cina, 
foarte voios; în jurul lui erau numai râsete, veselie, pahare pline 
ochi; poporul chiuia sub balcoane; elveţienii, muşchetarii şi 
străjile rătăceau prin oraş, purtaţi în triumf de studenţii beti. 
Aceste vuiete nemaipomenite de fericire generală îl făceau să 
scâncească încet, în braţele doamnei de Hausac, guvernanta 
lui, pe delfin, viitorul rege al Franţei, ai cărui ochi, când aveau 
să se deschidă, trebuiau să vadă două coroane în fundul 
leagănului său. Deodată, maiestatea voastră a scos un țipăt 
ascuţit şi doamna Péronne s-a repezit la căpătâiul vostru. 
Doctorii cinau într-o sală îndepărtată. Palatul, pustiu de teama 
de a fi ocupat de mulţime, nu mai avea nici consemne, nici 
străji. Moaşa, după ce-a cercetat starea sănătăţii maiestăţii 
voastre, a scos şi ea un țipăt, speriată, şi, luându-vă în braţe, 
deznădăjduită, nebună de durere, îl trimise pe Laporte să-i dea 
de veste regelui că maiestatea sa regina voia să-l vadă în 
camera ei. Laporte, după cum ştiţi, doamnă, era un bărbat cu 


mult spirit şi cu sânge rece. El nu se apropie de rege ca o slugă 
îngrozită care îşi dă seama de însemnătatea lui şi vrea să-i 
înspăimânte şi pe ceilalţi; de altfel, nu era o veste 
înspăimântătoare aceea pe care avea s-o audă regele. Fapt este 
că Laporte apăru, cu zâmbetul pe buze, lângă scaunul regelui 
şi-i spuse: "Sire, regina e fericită, dar ar fi şi mai fericită dacă 
ar vedea pe maiestatea voastră". În ziua aceea, Ludovic al XIII- 
lea ar fi fost în stare să-şi dea coroana şi unui sărăntoc pentru o 
vorbă bună. Vesel, uşor, sprinten, regele sări de la masă, 
spunând, pe tonul pe care l-ar fi putut avea Henric al IV-lea: 
"Domnilor, mă duc să-mi văd nevasta". Ajunse la 
dumneavoastră, doamnă, în clipa când doamna Peronne îi 
întindea un al doilea prinţ, frumos şi voinic ca şi cel dintâi, 
spunându-i: "Sire, Dumnezeu nu vrea ca vreodată regatul 
Franţei să cadă pe mâna femeilor!" Regele, în bucuria lui 
nestăpânită, se repezi la acest copil şi strigă: "Îţi mulţumesc, o, 
Doamne!" 

Beghina se opri aci, văzând cât de mult suferea regina. Ana 
de Austria, adâncită în fotoliu, cu capul aplecat, cu privirea 
nemişcată, asculta fără să mai audă nimic şi buzele ei se mişcau 
convulsiv, rostind poate o rugăciune către Dumnezeu sau un 
blestem împotriva acestei femei. 

— Ah — reluă cu glas tare beghina — să nu credeţi că dacă 
nu e decât un singur delfin în Franţa, dacă regina a lăsat acest 
copil să lâncezească departe de tron, să nu credeţi că a fost o 
mamă rea. Oh, nu... Sunt oameni care ştiu câte lacrimi a vărsat 
ea; sunt oameni care au putut să numere sărutările fierbinţi pe 
care i le-a dat sărmanei făpturi, în schimbul acestei vieţi de 
mizerie şi beznă la care o rațiune de stat l-a condamnat pe 
fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! murmură stins regina. 

— Se ştie — continuă cu aprindere beghina — că regele, 
văzând că are doi fii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi drepturi, 
tremura pentru destinul Franţei, pentru liniştea statului său. Se 
ştie că domnul cardinal de Richeleu, consultat în această 
problemă de Ludovic al XIII-lea, stătu şi se gândi mai bine de un 
ceas în cabinetul maiestăţii sale, apoi rosti această sentinţă: "S- 
a născut un rege pentru a fi urmaşul maiestăţii voastre. 
Dumnezeu a vrut să se mai nască unul pentru a fi urmaşul celui 
dintâi; dar, deocamdată, noi n-avem nevoie decât de primul 
născut; să-l ascundem pe-al doilea de ochii Franţei, după cum 


Dumnezeu a vrut să-l ascundă de ochii părinţilor lui". Un prinţ 
înseamnă pentru stat pacea şi securitatea; doi pretendenți la 
tron înseamnă război civil şi anarhie. Regina se ridică brusc, 
albă ca varul şi cu pumnii strânşi. 

— Dumneata ştii prea multe — zise ea cu o voce surdă — 
de vreme ce te atingi de secrete de stat. Cât despre prietenii de 
la care ai aflat acest secret, aceştia sunt nişte nemernici, nişte 
falşi prieteni. Dumneata eşti complicea lor în nelegiuirea ce se 
săvârşeşte astăzi. Şi acum scoate-ţi masca, sau pun să fii 
arestată de căpitanul meu de gardă! Oh, acest secret nu mă 
face să mă înspăimânt! E ca o otravă pe care ai băut-o şi-acum 
mi-o dai înapoi! Dar ea îţi va îngheţa pieptul. Incepând din 
această clipă, nici secretul, nici viaţa dumitale nu-ţi mai 
aparţin! 

Ana de Austria, însoţindu-şi cuvintele de un gest 
ameninţător, făcu doi paşi către beghină. 

— Poftim — zise aceasta — măsuraţi fidelitatea, onoarea, 
discreţia prietenilor părăsiţi. 

Şi îşi smulse masca de pe faţă. 

— Doamna de Chevreuse! exclamă regina. 

— Singura cunoscătoare a tainei, împreună cu maiestate 
voastră. 

— Ah — murmură Ana de Austria — vino să te îmbrăţişez, 
ducesă! Vai, înseamnă să-ţi omori prietenii jucându-te astfel cu 
durerile lor ucigătoare! 

Şi regina, sprijinindu-şi capul pe umărul bătrânei ducese, 
lăsă să-i curgă din ochi un şiroi de lacrimi amare. 

— Cât sunteţi încă de tânără! zise ducesa cu o voce 
înăbuşită. Mai puteţi plânge! 


Capitolul LII 


Două prietene 


Regina o privi cu mândrie pe doamna de Chevreuse. 
— Mi se pare — zise ea — că ai rostit cuvântul fericită 
vorbind de mine. Până astăzi, ducesă, credeam că e cu 


neputinţă ca o făptură omenească să fie mai puţin fericită decât 
regina Franţei. 

— Doamnă, aţi fost, într-adevăr, o mamă a durerilor. Dar, 
alături de aceste mizerii ilustre despre care am vorbit împreună 
adineauri, noi, două vechi prietene despărțite de răutatea 
oamenilor, alături, zic, de aceste nefericiri regeşti, aveţi şi 
unele bucurii, mai mici, e adevărat, dar foarte mult râvnite pe 
această lume. 

— Care? întrebă cu amărăciune Ana de Austria. Cum mai 
poţi rosti cuvântul bucurie, ducesă, dumneata care, chiar 
adineauri, spuneai că trupul şi sufletul meu au nevoie de 
alinare? 

Doamna de Chevreuse se gândi o clipă. 

— Cât de departe sunt regii de ceilalţi oameni! murmură 
apoi ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că sunt atât de departe de zbuciumările 
vieţii, încât uită cu totul frământările şi nevoile altora. Întocmai 
ca locuitorul din munţii Africii, care, înconjurat de podişurile 
înverzite şi udate de râuri răcoritoare, nu înţelege că locuitorul 
din deşert moare de sete şi de foame în mijlocul întinderilor 
nesfârşite arse de soare. 

Regina se înroşi uşor; înţelegea totul. 

— Ştii — zise ea — că am făcut rău lăsându-te în părăsire. 

— Oh, doamnă, se zice că regele a moştenit ura pe care mi- 
o purta părintele său. Regele m-ar da numaidecât afară, dacă ar 
şti că sunt la Palatul Regal. 

— Nu spun că regele te-ar privi cu ochi buni, ducesă — 
răspunse regina — dar eu aş putea... în taină... 

Ducesa schiţă un zâmbet neîncrezător, care o tulbură pe 
interlocutoarea ei. 

— De altfel — se grăbi să adauge regina — ai făcut foarte 
bine că ai venit aici. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Chiar de n-ar fi decât pentru a ne aduce bucuria 
dezminţirii zvonului despre moartea dumitale. 

— S-a zvonit, într-adevăr, că aş fi murit? 

— Peste tot. 

— Copiii mei n-au îmbrăcat, totuşi, doliul. 

— Ah, dumneata ştii, ducesă, curtea pleacă adesea în 
călătorii; îi vedem rar pe domnii d'Albert de Luynes, şi, date 


fiind preocupările în mijlocul cărora trăim necontenit, multe 
lucruri ne scapă. 

— Maiestatea voastră nu va fi crezut însă în zvonul despre 
moartea mea. 

— De ce nu? Ah, toţi suntem muritori. Nu vezi oare că şi 
eu, sora dumitale mai mică, aşa cum ne spuneam odinioară, mă 
îndrept către mormânt? 

— Maiestatea voastră, dacă ar fi crezut că am murit, 
trebuia să se mire că n-a primit nici o vorbă din partea mea. 

— Moartea vine uneori pe neaşteptate, ducesă. 

— Oh, maiestate, sufletele împovărate de taine, ca acele 
despre care vorbeam adineauri, au întotdeauna nevoie de o 
uşurare, pe care şi-o pregătesc mai dinainte. Printre aceste 
pregătiri pentru veşnicie, cauţi să-ţi pui în rânduială şi hârtiile 
din sertar. 

Regina tresări. 

— Maiestatea voastră — zise ducesa — va afla în mod sigur 
ziua în care voi muri. 

— Cum anume? 

— Fiindcă maiestatea voastră va primi a doua zi, sub un 
înveliş împătrit, tot ce a scăpat din micile noastre scrisori 
misterioase de pe vremuri. 

— Nu le-ai ars? strigă Ana cu groază. 


— Oh, scumpă maiestate — răspunse ducesa — numai 
trădătorii aruncă în foc o corespondenţă regală. 
— Trădătorii? 


— Da, fără îndoială; sau mai degrabă se prefac că o ard şi o 
păstrează sau o vând. 

— Dumnezeule! 

— Cei credincioşi, dimpotrivă, ascund cu cea mai mare 
grijă asemenea comori; apoi, într-o zi, ei vin la regina lor şi-i 
spun: "Doamnă, am îmbătrânit, sunt bolnav; mă ameninţă 
primejdia morţii pe mine, primejdia dezvăluirii secretului pe 
maiestatea voastră; primiţi deci aceste hârtii periculoase şi 
ardeţi-le singură". 

— Hârtii periculoase! Care? 

— În ce mă priveşte, eu n-am decât una, e adevărat, dar 
foarte primejdioasă. 

— Oh, ducesă, vorbeşte, vorbeşte! 

— E biletul acela... care poartă data de 2 august 1644, prin 
care mă îndemnați să mă duc la Noisy-le-Sec spre a vedea pe 


acel scump şi nefericit copil. E scris cu mâna voastră, doamnă: 
"Scump şi nefericit copil". 

Se lăsă o tăcere adâncă între ele: regina scruta abisul, 
doamna de Chevreuse întindea capcana. 

— Da, nefericit, foarte nefericit! murmură Ana de Austria. 
Tristă viaţă a mai dus, bietul copil, pentru a ajunge la un sfârşit 
atât de crud! 

— A murit? exclamă cu surprindere ducesa, stăpânită de o 
curiozitate al cărui accent sincer regina îl urmări cu lăcomie. 

— A slăbit până când s-a stins, uitat, ofilit, asemenea acelor 
sărmane flori dăruite de un îndrăgostit şi pe care iubita le lasă 
să se usuce într-un sertar, pentru a le ascunde de ochii lumii. 

— A murit! repetă ducesa cu un aer de descurajare care ar 
fi putut s-o bucure pe regină, dacă el n-ar fi fost învăluit într-o 
umbră de îndoială. A murit la Noisy-le-Sec? 

— Da, în braţele îngrijitorului său, biet slujitor cinstit, care 
n-a mai trăit mult după aceea. 

— Era şi de aşteptat; nu-i uşor să porţi un astfel de doliu şi 
un astfel de secret. 

Regina nu-şi dădu osteneala să pătrundă ironia acestei 
reflecţii. Doamna de Chevreuse continuă: 

— Ei bine, doamnă, am întrebat, acum câţiva ani, chiar la 
Noisy-le-Sec despre soarta acestui copil atât de nenorocit. Mi s- 
a spus că nu e dat ca mort şi iată pentru ce nu m-am arătat 
îndurerată de la început în faţa maiestăţii voastre. Oh, de bună 
seamă, dacă aş fi crezut aşa ceva, m-aş fi ferit să fac cea mai 
mică aluzie la aceasta tristă întâmplare, pentru a nu răscoli 
durerile fireşti ale maiestăţii voastre. 

— Zici că la Noisy copilul nu era socotit mort? 

— Nu, doamnă. 

— Şi atunci ce se spunea despre el? 

— Se spunea... Dar toţi ne înşelăm, fără îndoială. 

— Spune, totuşi. 

— Se spunea că într-o seară, prin 1645, o doamnă 
frumoasă şi plină de măreție, ceea ce se vedea uşor în ciuda 
măştii şi a mantiei care o acopereau, o doamnă din lumea bună, 
din lumea cea mai bună, se înţelege, venise cu o trăsură la 
răspântia drumului, aceeaşi răspântie, ştiţi, unde aşteptam eu 
veşti despre tânărul prinţ, când maiestatea voastră binevoia să 
mă trimită acolo. 

— Da, şi? 


— Şi că îngrijitorul i-a dat copilul acelei doamne. 

— Apoi? 

— A doua zi, îngrijitorul şi copilul nu mai erau în ţară. 

— Ca să vezi, e un sâmbure de adevăr în toate acestea, 
deoarece, într-adevăr, bietul copil a murit printr-una din acele 
întâmplări fulgerătoare care fac ca, până la şase ani, după 
spusele medicilor, viaţa copiilor să atârne de un fir de păr. 

— Oh, ceea ce spune maiestatea voastră e purul adevăr; 
nimeni nu ştie asta mai bine ca doamna, nimeni n-o crede mai 
mult ca mine. Dar, închipuiţi-vă ciudăţenie... 

"Ce-o mai fi oare?" îi străfulgeră prin gând reginei. 

— Persoana care mi-a dat aceste amănunte, care se 
interesează despre sănătatea copilului, persoana care... 

— Ai încredinţat cuiva o astfel de sarcină? Oh, ducesă! 

— Cuiva care e mut ca maiestatea voastră şi ca mine 
însămi; să zicem c-aş fi chiar eu, doamnă. Acest cineva, zic, 
trecând după câtva timp prin Touraine... 

— Prin Touraine? 

— Recunoscu pe îngrijitor şi copilul — iertaţi-mă, crezu că-i 
recunoaşte — amândoi în viaţă, veseli, fericiţi şi sănătoşi 
amândoi, unul în floarea bătrâneţii, celălalt în floarea tinereţii! 
Judecaţi deci după asta dacă merită să mai pui vreun temei pe 
zvonurile care circulă, dacă face să mai crezi în ceea ce spune 
lumea! Dar o obosesc pe maiestatea voastră. Oh, nu vreau să 
fac asta şi mă voi retrage numaidecât, după ce voi reînnoi 
încredințarea  respectuosului meu devotament faţă de 
maiestatea voastră. 

— Mai stai, ducesă; să vorbim puţin despre dumneata. 

— Despre mine? Oh, doamnă, nu vă coborâţi privirile atât 
de jos. 

— De ce vorbeşti aşa? Nu eşti dumneata cea mai veche 
prietenă a mea? Eşti oare supărată pe mine, ducesă? 

— Eu? Doamne, dar pentru ce să fiu? Aş fi venit oare la 
maiestatea voastră, dacă aş fi avut vreun motiv de supărare? 

— Ducesă, anii trec; trebuie să ne unim împotriva morţii, 
care ne ameninţă. 

— Doamnă, mă copleşiţi cu asemenea cuvinte măgulitoare. 

— Nimeni nu m-a iubit şi nu m-a slujit ca dumneata, 
ducesă. 

— Maiestatea voastră îşi mai aduce aminte? 

— Totdeauna... Ducesă, o dovadă de prietenie. 


— Ah, doamnă, toată fiinţa mea aparţine maiestăţii voastre. 

— Dovada, s-o vedem! 

— Ce dovadă vreţi să vă dau? 

— Cere-mi ceva pentru dumneata. 

— Să vă cer ceva? 

— Oh, ştiu că eşti sufletul cel mai dezinteresat, cel mai 
mare, cel mai regesc. 

— Nu mă lăudaţi prea mult, doamnă — zise ducesa 
neliniştită. 

— Nu te voi lăuda niciodată atât cât meriti. 

— Cu vârsta, cu necazurile, omul se schimbă mult, 
doamnă. 

— Să te audă Dumnezeu, ducesă! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Da, ducesa de altădată, frumoasa, mândra, adorata 
Chevreuse mi-ar fi răspuns cu trufie: "Nu vreau nimic din parte- 
ţi". Binecuvântate fie deci necazurile, dacă le vei fi cunoscut, 
căci ele te vor fi schimbat întrucâtva şi poate că acum îmi vei 
răspunde: "Primesc". 

Ducesa îşi îmblânzi privirea şi zâmbetul; se simţea vrăjită 
şi nu se mai ascundea în faţa interlocutoarei sale. 

— Spune, draga mea — zise regina — ce vrei? 

— Se cuvine oare să vorbesc deschis? 

— Fără nici o şovăială. 

— Ei bine, maiestatea voastră ar putea să-mi facă o bucurie 
nespusă, o bucurie neasemuită. 

— Să auzim — rosti regina oarecum mai rece, dat fiind o 
anumită îngrijorare. Dar, mai înainte de toate, aminteşte-ţi, 
buna mea Chevreuse, că depind de puterea fiului meu, aşa cum 
altădată depindeam de puterea soţului meu. 

— Vă voi menaja, scumpă regină. 

— Spune-mi Ana, ca odinioară; va fi un ecou plăcut al 
frumoasei noastre tinereţi. 

— Fie. Ei bine, venerata mea stăpână, scumpă Ana... 

— Mai ştii spaniola? 

— Ca întotdeauna. 

— Atunci cere-mi în spanioleşte. 

— Iată: fă-mi onoarea de a veni să petreci câteva zile la 
Dampierre. 

— Asta-i tot? exclamă regina uluită. 

— Da. 


— Nimic altceva? 

— Doamne, dar ţi se pare cumva că nu-ţi cer prin asta să- 
mi faci cel mai mare bine? Dacă-i aşa, înseamnă că nu mă mai 
cunoşti deloc. Ai să vii? 

— Da, din toată inima. 

— Oh, mulţumesc! 

— Şi voi fi fericită — adăugă regina cu neîncredere — dacă 
prezenţa mea îţi va folosi la ceva. 

— Dacă-mi va folosi? zise ducesa râzând. Oh, nu, nu! Ea 
îmi va fi plăcută, dulce, mângâietoare, da, de o mie de ori da. 
Aşadar, îmi făgăduieşti? 

— Am jurat. 

Ducesa luă mâna atât de frumoasa a reginei şi o acoperi cu 
sărutări. 

"E o femeie cumsecade, în fond — gândi regina — şi... cu 
un spirit generos." 

— Maiestatea voastră — reluă ducesa — va consimţi să-mi 
dea un răgaz de cincisprezece zile? 

— Da, fireşte! Dar pentru ce? 

— Pentru că — răspunse ducesa — ştiind că sunt în 
dizgrație, nimeni nu va voi să-mi împrumute cei o sută de mii de 
scuzi de care am nevoie pentru a face reparaţii la Dampierre. 
Dar, când se va afla că fac reparaţii pentru a primi acolo pe 
maiestatea voastră, toţi banii din Paris se vor scurge către 
mine. 

— Ah! făcu regina clătinând uşor din cap cu înţeles. O sută 
de mii de scuzi! Ai nevoie de o sută de mii de scuzi pentru 
reparaţii la Dampierre? 

— Chiar atât. 

— Şi nimeni nu vrea să ti-i împrumute? 

— Nimeni. 

— Te voi împrumuta eu, dacă vrei, ducesă. 

— Oh, n-aş îndrăzni! 

— Ai face o mare greşeală. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de regină!... O sută de mii de scuzi, la 
drept vorbind, nu e o sumă prea mare. 

— Nu-i aşa? 

— Nu, desigur. Oh, ştiu că n-ai fost niciodată răsplătită aşa 
cum se cuvine pentru discreţia dumitale. Ducesă, împinge te 
rog spre mine măsuţa aceea, am să-ţi fac un bon către domnul 


Colbert; ba nu, către domnul Fouquet, care e un om mult mai 
galant. 

— Şi va plăti? 

— Dacă nu va plăti el, voi plăti eu; dar ar fi prima dată 
când m-ar refuza. 

Regina scrise câteva cuvinte, îi dădu hârtia ducesei şi o 
lăsă să plece, după ce o îmbrăţişă cu toată căldura. 


Capitolul LIII 


Cum a ticluit Jean de la Fontaine prima lui 
poveste 


Toate aceste intrigi şi-au trăit traiul; mintea omenească, 
atât de multiplă în manifestările ei, s-a putut dezvolta în voie în 
cele trei cadre pe care i le-a oferit naraţiunea noastră. Poate că 
va mai fi vorba de politică şi de intrigi şi în tabloul pe care-l 
pregătim, dar resorturile ce-l compun vor fi atât de bine 
ascunse, încât nu se vor vedea decât florile şi zugrăvelile, 
întocmai ca într-unul din acele teatre de bâlci unde apare pe 
scenă un colos ce se mişcă încet, condus de picioarele mici şi 
braţele subţiri ale unui copil pitit în învelişul lui. 

Ne vom reîntoarce la Saint-Mandé, unde marele vistiernic 
îşi primeşte, ca de obicei, aleasa lui societate de epicurieni. 

De câtva timp, stăpânul casei a trecut prin grele încercări. 
Fiecare îşi dă seama că ministrul e tot mai strâmtorat. Nu mai 
au loc reuniunile acelea mari şi zgomotoase. Finanţele au fost 
un pretext pentru Fouquet şi niciodată, după cum o spune cu 
atâta spirit Gourville, nu s-a pomenit un pretext mai înşelător 
de finanţe, nici umbră. 

Domnul Vatel se străduieşte să păstreze reputaţia casei. 
Totuşi, grădinarii, de la care vine belşugul din cămări, se plâng 
că n-au mai fost plătiţi de multă vreme. Furnizorii de vinuri 
spaniole trimit necontenit bonuri de plată, pe care nimeni nu le 
achită. Pescarii pe care ministrul i-a tocmit pe coastele 
Normandiei fac socoteala că, dacă li s-ar plăti tot ce li se 
cuvine, s-ar putea retrage liniştiţi pe uscat. Peştele, din pricina 


căruia va muri, mai târziu, Vatel, nu mai soseşte la Saint- 
Mandé. 

Totuşi, în zilele hărăzite primirii, prietenii lui Fouquet dau 
năvală mai mulţi ca de obicei. Gourville şi abatele Fouquet 
vorbesc despre finanţe, adică abatele îi cere cu împrumut lui 
Gourville câţiva pistoli. Pellisson, picior peste picior, termină 
repetarea unui discurs prin care Fouquet va trebui să 
redeschidă parlamentul. Acest discurs e o capodoperă prin 
aceea că Pellisson îl face pentru prietenul său, adică punând în 
el tot ceea ce, fără îndoială, n-ar fi îndrăznit să pună dacă-l 
făcea pentru sine. lată-i că, certându-se pe seama rimelor 
uşoare, din fundul grădinii apar Loret şi La Fontaine. Pictorii şi 
muzicienii se îndreaptă, la rândul lor, spre sala de mâncare. 
Când vor bate ceasurile opt, va începe masa. Ministrul nu-i face 
niciodată să aştepte pe oaspeţii lui. 

Ornicele arată şapte ceasuri şi jumătate; pofta de mâncare 
se anunţă a fi grozavă. 

După ce toţi oaspeţii s-au adunat, Gourville se apropie de 
Pellisson, îl smulge din reveria lui şi-l aduce în mijlocul unui 
salon ale cărui uşi le închise în urma lor. 

— Ei bine — întrebă el — ce e nou? 

Pellisson,  ridicându-şi capul său înţelept şi blând, 
răspunse: 

— Am împrumutat douăzeci şi cinci de mii de livre de la 
mătuşa mea. lată-le în bonuri de casă. 

— Bun! zise Gourville. Ne mai trebuiesc doar o sută 
nouăzeci şi cinci de mii de livre pentru plata ratei întâi. 

— Plata cui? întrebă La Fontaine pe tonul cu care ar fi 
spus: "L-ai citit pe Baruch?" 

— Iată încă unul cu capul în nori — zise Gourville. Cum, 
chiar dumneata ne-ai adus vestea că pământul de la Corbeil 
urmează să fie scos în vânzare de un creditor al domnului 
Fouquet; chiar dumneata ai fost cu ideea ca toţi prietenii lui 
Epicur să-şi dea obolul, mână de la mână; dumneata însuţi ai 
spus că-ţi vei vinde o parte din casa de la Château-Thierry, 
pentru a-ţi vărsa cota; şi tot dumneata vii acuma să întrebi: 
"Plata cui?" 

Un hohot general de râs însoţi această dojană, făcându-l pe 
La Fontaine să se înroşească tot. 

— Iertare, iertare — bâigui el — aşa e, am uitat. Oh, nu! 
însă... 


— Însă nu-ţi mai aduceai aminte! i-o aruncă Loret. 

— lată adevărul. Fapt este că el are dreptate. Între a uita şi 
a nu-ţi mai aduce aminte e o mare deosebire. 

— Atunci — adăugă Pellisson — îţi dai partea dumitale, 
rezultată din preţul casei vândute? 

— Vândute? Nu încă. 

— Nu ţi-ai vândut cocioaba? întrebă Gourville îngrijorat, 
căci el ştia că poetul e un lasă-mă să te las. 

— N-a vrut nevastă-mea — răspunse acesta din urmă. Alte 
hohote de râs. 

— Totuşi, ai fost la Château-Thierry în acest scop — i se 
răspunse. 

— Da, călare. 

— Bietul Jean! 

— Am schimbat opt cai pe drum, am ajuns istovit. 

— Straşnic prieten!... Şi acolo te-ai odihnit? 

— Odihnit? Eh, de! Acolo am dat peste altă belea. 

— Ce-ai mai păţit? 

— Nevastă-mea îi făcuse ochi dulci aceluia căruia voiam să- 
i vând casa. Omul şi-a luat cuvântul înapoi; l-am chemat atunci 
să se bată în duel. 

— Foarte bine! Şi v-aţi bătut? 

— S-ar zice că nu. 

— Nu ştii, care va să zică, ce s-a întâmplat? 

— Nu; s-au amestecat nevastă-mea şi rudele ei în toată 
treaba. Am stat un sfert de ceas cu spada în mână; dar n-am 
fost rănit. 

— Şi adversarul? 

— Adversarul nici atât; el nu apăruse pe teren. 

— Minunat! se auzi din toate părţile. Şi pesemne că te-ai 
înfuriat. 

— Foarte tare; mă alesesem cu un guturai; m-am întors 
acasă şi nevastă-mea m-a luat la ceartă. 

— Netam-nesam? 

— Netam-nesam. Mi-a aruncat o pâine în cap, o pită din 
acelea mari. 

— Şi dumneata? 

— Eu? l-am răsturnat masa în braţe şi în braţele oaspeţilor 
ei; apoi am sărit pe cal şi iată-mă aici. 


Nimeni nu şi-ar fi putut stăpâni râsul la auzul acestei 
epopei comice. După ce uraganul de hohote se mai potoli puţin, 
La Fontaine fu întrebat: 

— Deci, asta-i tot ce-ai adus? 

— Oh, nu! Mi-a venit o idee grozavă. 

— S-o auzim. 

— Aţi băgat de seamă că în Franţa se fac multe poezii 
glumeţe? 

— Desigur — răspunse adunarea. 

— Şi că — adăugă La Fontaine — se tipăresc foarte puţine 
dintre ele? 

— Legile sunt aspre, e drept. 

— Ei bine, marfa rară e o marfă scumpă, mi-am zis eu. 
Drept care, am început să compun o mică poemă foarte 
deocheată. 

— Oh, oh, dragă poete! 

— O poemă absolut fără perdea. 

— Oh! Oh! 

— Cât se poate de cinică. 

— Drace! Drace! 

— Am pus în ea — continuă poetul netulburat — toate 
rimele galante pe care le-am putut găsi. 

Toţi se prăpădeau de râs, în timp ce acest brav poet făurea 
o asttel de firmă pentru marfa sa. 

— Şi — urmă el — mi-am pus în gând să întrec tot ce-au 
scris Boccaccio, Aretino şi alţi maeştri de acest gen. 

— Dumnezeule! strigă Pellisson. Dar un astfel de poem ar 
fi condamnat! 

— Crezi? întrebă La Fontaine eu naivitate. Dar vă jur că n- 
am făcut asta pentru mine, ci numai pentru domnul Fouquet. 

Această concluzie încântătoare puse vârf  hazului 
asistenţei. 

— Şi am vândut acest opuscul cu opt sute de livre, prima 
ediţie! strigă La Fontaine, frecându-şi mâinile de bucurie. 
Cărţile de rugăciune nu se vând nici cu jumătate din acest preţ. 

— Ar fi fost mai bine să faci două cărţi de rugăciune — zise 
Gourville râzând. 

— E prea mult de lucru şi nu sunt destul de distractive — 
răspunse La Fontaine netulburat. Cele opt sute de livre ale 
mele se găsesc în acest săculeţ;: vi le ofer. 


Şi depuse, într-adevăr, ofranda sa în mâinile vistiernicului 
epicurienilor. Fu apoi rândul lui Lorct, care dădu cinci sute de 
livre; ceilalţi se executară şi ei. Când făcură socoteala, văzură 
că se strânsese în tolbă suma de patruzeci de mii de livre. 

Niciodată nişte galbeni dăruiţi cu atâta generozitate n-au 
atârnat mai greu în talgerele divine, unde mila trage de partea 
sufletelor bune şi bunelor intenţii, împotriva arginţilor falşi ai 
cuvioşilor ipocriţi. 

Scuzii zornăiau încă pe masă în clipa când intendentul 
superior intră sau, mai degrabă, se strecură în sală. Auzise 
totul. Şi acest om care învârtise atâtea miliarde, acest bogat 
care cunoscuse toate plăcerile şi toate onorurile, aceasta inimă 
largă, acest creier fecund care topise, ca într-un creuzet lacom, 
substanţa materială şi morală a celui dintâi regat din lume, 
domnul Fouquet, fu văzut trecând pragul cu ochii plini de 
lacrimi şi repezindu-se să-şi înfunde degetele albe şi fine în 
aurul şi argintul din sac. 

— Biată pomană — zise el cu un glas duios şi mişcat — ai 
să dispari în cuta cea mai mică a pungii mele goale; dar tu mi-ai 
umplut până peste margini inima, pe care nimeni n-o va putea 
seca vreodată. Vă mulţumesc, prieteni dragi, vă mulţumesc! 

Şi cum nu putea să-i îmbrăţişeze dintr-o dată pe toţi cei ce 
se aflau de faţă şi care plângeau şi ei puţin, oricât ar fi fost de 
filozofi, îl strânse în braţe pe La Fontaine, spunându-i: 

— Brav prieten care s-a lăsat bătut de nevastă şi blestemat 
de duhovnicul său, pentru mine! 

— Eh, asta nu-i nimic — răspunse poetul. Să aştepte 
creditorii dumneavoastră încă doi ani şi voi da gata până atunci 
alte o sută de poveşti, care, vândute în câte două ediţii fiecare, 
vor plăti întreaga datorie. 


Capitolul LIV 


La Fontaine negociator 


Fouquet îi strânse mâna lui La Fontaine cu o vie 
însufleţire. 


— Dragul meu poet — îi spuse el — fă-ne încă o sută de 
asemenea poveşti, nu numai pentru cei optzeci de pistoli pe 
care-i va aduce fiecare din ele, dar şi pentru a îmbogăţi limba 
noastră cu o sută de capodopere. 

— Oh, oh! zise La Fontaine, umflându-se în pene. Nu 
trebuie să se creadă că i-am adus domnului intendent superior 
numai această idee şi aceşti optzeci de pistoli! 

— Oh — strigară toţi din toate părţile — domnul de La 
Fontaine e în fonduri astăzi! 

— Binecuvântată fie ideea, dacă ea mi-aduce unul sau două 
milioane — rosti Fouquet plin de fericire. 

— Cu siguranţă! răspunse La Fontaine. 

— Repede! Repede! strigă adunarea. 

— la seama — şopti Pellisson la urechea lui La Fontaine — 
ai avut mare succes până acum, dar nu arunca săgeata dincolo 
de ţintă. 

— N-avea grijă, domnule Pellisson şi dumneata, care eşti 
om de gust, vei fi cel dintâi care mă vei aproba. 

— E vorba de milioane? întrebă Gourville. 

— Am aici un milion cinci sute de mii de livre, domnule 
Gourville. 

Şi se bătu cu palma la şold. 

— E dat naibii gasconul de la Château-Thierry! afirmă 
Loret. 

— Nu buzunarul ar trebui să-l arăţi — zise Fouquet — ci 
creierul. 

— Bravo, domnule intendent superior — replică La 
Fontaine — dumneavoastră sunteţi nu numai procuror general, 
ci şi poet. 

— Aşa e! strigară Loret, Conrart şi toţi cei de faţă care 
erau oameni de litere. 

— Sunteţi, zic, un poet şi un pictor, un sculptor, un prieten 
al artelor şi ştiinţelor; dar, recunoaşteţi singur, nu sunteţi un 
om al justiţiei. 

— Recunosc — răspunse domnul Fouquet surâzând. 

— Dacă aţi fi chemat la Academie, aţi refuza, nu-i aşa? 

— Cred că da, de nu s-ar supăra academicienii. 

— Ei bine, atunci pentru ce, nevrând să faceţi parte din 
Academie, primiţi să faceţi parte din parlament? 

— Oh, oh — interveni Pellisson — am început să vorbim 
despre politică! 


— Întreb — continuă La Fontaine — dacă domnului 
Fouquet îi stă bine sau nu roba de magistrat. 

— Aici nu e vorba de robă — replică Pellisson, nemulţumit 
de râsetele adunării. 

— Dimpotrivă, e vorba de robă — ripostă Loret. 

— Dezbrăcaţi-l de robă pe procurorul general — zise 
Conrart — şi-l vom avea pe domnul Fouquet, de care nu ne 
putem plânge; dar, cum nu există procuror general fără robă, 
declarăm, împreună cu domnul de La Fontaine, că roba e într- 
adevăr o sperietoare. 

— Fugiunt risus leporesque — decreta Loret. 

— Râsul şi graţia — traduse un savant. 

— Eu — adăugă Pellisson cu gravitate — n-aş traduce aşa 
cuvântul lepores. 

— Dar cum l-ai traduce dumneata? întrebă La Fontaine. 

— L-aş traduce astfel: "Iepurii fug când îl văd pe domnul 
Fouquet". 

Hohote de râs, la care intendentul superior se asocie. 

— De unde şi până unde iepurii? obiectă Conrart înțepat. 

— Fiindcă iepurele va fi acela care nu se va bucura deloc 
văzându-l pe domnul Fouquet în atribuțiile forței sale 


parlamentare. 

— Oh! Oh! murmurară poeții. 

— Quo non ascendet — zise Conrart — mi se pare cu 
neputinţă cu o robă de procuror. 

— Iar mie mi se pare cu neputinţă fără robă — se 


încăpăţână Pellisson. Dumneata ce zici, Gourville? 

— Eu socot că roba e bună — răspunse acesta — dar socot 
totodată că un milion şi jumătate face mai mult decât o robă. 

— Şi eu sunt de părerea lui Gourville — interveni Fouquet, 
tăind scurt discuţia prin opinia lui, care trebuia, în mod 
necesar, să le domine pe ale celorlalţi. 

— Un milion şi jumătate! bolborosi Pellisson. La naiba! 
Cunosc eu o fabulă indiană... 

— Povesteşte-mi-o — îl rugă La Fontaine — vreau s-o ştiu şi 
eu. 

— Povesteşte! Povesteşte! 

— Era o broască ţestoasă cu o mare carapace — începu 
Pellisson. Când o amenințau duşmanii, ca se închidea la 
carapacea sa. Într-o zi, cineva îi spuse: "Trebuie să-ţi fie tare 
cald vara într-o astfel de casă, de unde, pe deasupra, nu poţi să- 


ţi arăţi nici grațiile dumitale. Iată, vipera îţi dă un milion şi 
jumătate pe carapacea asta". 

— Bună! zise intendentul superior râzând. 

— Şi pe urmă? întrebă La Fontaine, curios să afle mai 
degrabă povestea decât morala. 

— Broasca îşi vându carapacea şi rămase goală. Un vultur 
o zări; îi era foame; o sfâşie cu ciocul şi o devoră. 

— O muthos delo:?...("'Morala faptului") întrebă Conrart. 

— Că domnul Fouquet ar face mai bine să-şi păstreze roba. 

La Fontaine luă morala în serios. 

— L-ai uitat pe Eschil — îi aruncă el adversarului său. 

— Ce vrei să spui? 

— Eschil cel Pleşuv. 

— Ce-i cu el? 

— Eschil, căruia un vultur, pesemne chiar vulturul 
dumitale, mare amator de broaşte țestoase, îi luă, de sus, 
craniul drept o piatră şi aruncă în creştetul acestui craniu o 
broască ţestoasă ghemuită în carapacea ei. 

— Ei, Doamne, La Fontaine are dreptate! rosti Fouquet 
căzut pe gânduri. Orice vultur, când are poftă de broaşte 
țestoase, ştie el să le spargă ţeasta fără să-l coste nimic; mai 
câştigate sunt broaştele țestoase care-şi vând învelişul 
năpârcilor pentru un milion şi jumătate. Adu-mi o năpârcă 
darnică, Pellisson, ca aceea din fabula dumitale, şi-i voi da 
bucuros carapacea mea. 

— Rara avis in terris! ("Rară pasăre pe pământ") exclamă 
Conrart. 

—  Aidoma unei lebede negre, nu-i aşa? adaugă La 
Fontaine. Ei bine, da, hotărât lucru, o pasăre întru totul neagră 
e foarte rară; dar eu am găsit una. 

— Ai găsit un cumpărător pentru postul meu de procuror? 
întrebă Fouquet. 

— Da, domnule. 

— Dar domnul intendent superior n-a spus niciodată c-ar 
vrea să-l vândă — interveni Pellisson. 

— Iartă-mă, dar chiar dumneata însuţi ai vorbit despre asta 
— zise Conrart. 

— Sunt martor — sări şi Gourville. 

— "Ţine mult la frumoasele discursuri pe care mi le face — 
zise Fouquet râzând. Şi cine-i cumpărătorul, La Fontaine, 
spune? 


— O pasăre neagră, un consilier de parlament, un om 
vrednic. 

— Care se numeşte?... 

— Vanel. 

— Vanel! exclamă Fouquet. Vanel, soţul doamnei?... 

— Întocmai, soțul ei; da, domnule. 

— Dragul de el! zise Fouquet cu interes. Vrea să fie 
procuror general? 

— Vrea să fie tot ceea ce sunteți dumneavoastră, domnule 
— zise Gourville — şi să facă tot ceea ce aţi făcut 
dumneavoastră. 

— Oh, dar asta e foarte hazliu! Povesteşte-ne, La Fontaine. 

— E foarte simplu. Mă văd cu el din când în când. Mai 
adineauri l-am întâlnit iar: se plimba prin Piaţa Bastiliei tocmai 
în clipa când mă pregăteam să iau trăsura pentru Saint-Mande. 

— Îşi pândea nevasta, desigur — îl întrerupse Loret. 

— Oh, pentru Dumnezeu, nu! zise Fouquet cu aerul cel mai 
firesc. Omul nu e gelos. 

— Îmi iese în cale, deci, mă îmbrăţişează, mă duce în 
crâşma "La Icoana Sfântului Fiacre " şi-mi povesteşte 
necazurile lui. 

— Are necazuri? 

— Da; nevastă-sa îi cere să fie ambițios. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că i-a vorbit cineva de o slujbă la parlament; că a fost 
rostit numele domnului Fouquet, că, de-atunci, doamna Vanel 
visează să se numească doamna procuror general şi că nu e 
noapte să nu viseze asta. 

— Drace! 

— Biata femeie! murmură Fouquet. 

— Aşteptaţi. Conrart îmi spune mereu că nu mă pricep la 
afaceri: o să vedeţi cum am făcut-o pe aceasta. 

— S-auzim! 

— "Dar ştii — i-am spus lui Vanel — că o slujbă ca aceea a 
domnului Fouquet costă mulţi bani?" "Cam cât?" mă întrebă el. 
"Domnul Fouquet a refuzat suma de un milion şapte sute de mii 
de livre." "Nevastă-mea — răspunse Vanel — o evalua cam la un 
milion patru sute de mii." "Bani gheaţă?" l-am întrebat eu. "Da; 
şi-a vândut o proprietate în Guienne şi şi-a pus banii deoparte." 


— E o sumă frumuşică, să pui mâna pe ea dintr-o dată! îşi 
dădu cu părerea abatele Fouquet, care până atunci nu scosese 
o vorbă. 

— Biata doamnă Vanel! glăsui Fouquet. 

Pellisson dădu din umeri. 

— Un demon — şopti el la urechea lui Fouquet. 

— De bună seamă!... Ar fi frumos să folosim banii acestui 
demon pentru a îndrepta răul pe care şi l-a făcut pentru mine 
un înger. 

Pellisson îl privi cu un aer nedumerit pe Fouquet, ale cărui 
gânduri se îndreptau, începând din această clipă, către o altă 
ţintă. 

— Ei bine — întrebă La Fontaine — ce ziceţi de târgul 
meu? 

— Admirabil, dragă poete! 

— Da — rosti Gourville — numai că acela se laudă c-ar vrea 
să cumpere un cal, dar n-are cu ce plăti nici măcar căpăstrul. 

— Vanel se va lăsa păgubaş dacă va fi luat din scurt — se 
auzi glasul abatelui Fouquet. 

— Nu cred — zise La Fontaine. 

— Ştii dumneata ceva? 

— Ştiu că n-aţi aflat încă sfârşitul povestirii mele. 

— Ah, dacă mai e şi un sfârşit — zise Gourville — pentru ce 
ne-ai lăsat la mijlocul drumului? 

— Semper ad adventum!“, nu-i aşa? zise Fouquet cu tonul 
unui mare senior, care se încurcă în barbarisme. 

Latiniştii bătură din palme. 

— Sfârşitul este — reluă La Fontaine — că Vanel, această 
pasăre dârză, aflând că vin la Saint-Mande, m-a rugat să-l aduc 
aici. 

— Oh! Oh! 

— Şi să-l prezint, dacă se poate, monseniorului. 

— Astfel că?... 

— Astfel că aşteaptă pe terasa Bel-Air. 

— Ca un cărăbuş. 

— Spui asta, Gourville, din pricina antenelor, răutăciosule! 

— Ei bine, domnule Fouquet? 

— Ei bine, nu vreau ca soţul doamnei Vanel să capete 
guturai la uşa mea; trimite să-l caute, La Fontaine, pentru că 
dumneata ştii unde l-ai lăsat. 

— Mă duc eu însumi. 


— Merg şi eu cu dumneata — zise abatele Fouquet — voi 
căra sacii. 

— Fără glume proaste — rosti cu asprime Fouquet. Vreau 
ca afacerea să fie serioasă, dacă e vorba de o afacere. Mai întâi, 
să fim ospitalieri. Scuză-mă, La Fontaine, faţă de acest om de 
treabă şi spune-i că sunt deznădâjduit că l-am făcut să aştepte, 
dar n-am ştiut că era acolo. 

La Fontaine plecase însă. Din fericire, Gourville se luă 
după el; căci, cu gândul numai la cifre, poetul greşise drumul şi 
o apucase spre Saint-Maur. 

După un sfert de ceas, domnul Vanel fu introdus în 
cabinetul intendentului superior, acelaşi cabinet a cărei 
descriere am făcut-o mai amănunţit la începutul acestei 
povestiri. Fouquet, văzându-l că intră, îl chemă pe Pellisson şi-i 
vorbi timp de câteva minute la ureche. 

— Reţine bine asta — îi spuse el — ca toată argintăria, 
toată vesela, toate giuvaerurile să fie împachetate şi urcate în 
trăsură. Vei înhăma caii cei negri; argintarul te va însoţi; vei 
amâna cina până la sosirea doamnei de Belliere. 

— Ar trebui să i se dea de veste doamnei de Belliere — zise 
Pellisson. 

— Nu-i nevoie, de asta mă îngrijesc eu. 

— Foarte bine. 

— Du-te, prietene. 

Pellisson plecă, neînţelegând prea bine ce avea de făcut, 
dar încrezându-se, ca toţi adevărații prieteni, în voinţa căreia i 
se  supunea. În asta constă tăria oamenilor de elită. 
Neîncrederea sălăşluieşte numai în caracterele inferioare. 

Vanel făcu o plecăciune în faţa intendentului superior. Se 
pregătea să înceapă o cuvântare. 

— Ia loc, domnule — îl pofti cu politeţe Fouquet. Mi se 
pare că vrei să cumperi slujba mea, da? 

— Monseniore... 

— Cât poţi să-mi dai pe ea? 

— Dumneavoastră, monseniore, trebuie să hotărâți suma. 
Ştiu că vi s-au mai făcut oferte. 

— Mi s-a spus că doamna Vanel o preţuieşte la un milion 
patru sute de mii de livre. 

— E tot ce avem noi. 

— Poţi să-mi dai banii pe loc? 


— Nu-i am la mine — răspunse cu naivitate Vanel, uimit de 
această simplicitate, de această mărinimie, el care se aştepta la 
lupte, la şiretlicuri, la tot felul de hărţuieli. 

— Când îi vei avea? 

— Când va dori monseniorul. 

Şi tremura de teamă ca nu cumva Fouquet să-şi bată joc de 
el. 

— Dacă n-ar fi oboseala de a te întoarce până la Paris, eu 
aş spune imediat... 

— Oh, monseniore... 

— Dar — îl întrerupse intendentul superior — să lăsăm 
numărarea şi semnăturile pentru mâine-dimineaţă. 

— Prea bine — răspunse Vanel, îngheţat, zăpăcit. 

— La ceasurile şase — adăugă Fouquet. 

— La ceasurile şase — repetă Vanel. 

— Cu bine, domnule Vanel! Spune-i doamnei Vanel că-i 
sărut mâinile. 

Şi Fouquet se ridică. Atunci Vanel, căruia i se urcase 
sângele în obraji şi care începea să-şi piardă capul, grăi cu 
toată seriozitatea: 

— Monseniore, monseniore, îmi daţi cuvântul de onoare? 

Fouquet întoarse capul spre el. 

— La naiba! zise el. Dar dumneata? 

Vanel şovăi, tremură şi sfârşi prin a întinde cu sfială mâna. 
Fouquet şi-o întinse şi el pe-a lui, cu nobleţe. Această mână 
loială simţi o secundă sudoarea fierbinte a unei mâini făţarnice. 
Vanel strânse degetele lui Fouquet pentru a se convinge mai 
bine. Ministrul îşi retrase încet mâna. 

— Adio! zise el. 

Vanel porni de-a-ndaratelea spre uşă, o luă la goană prin 
vestibul şi dispăru. 


Capitolul LV 


Veselia şi diamantele doamnei de Belliere 


Îndată după plecară lui Vanel, Fouquet stătu o clipă pe 
gânduri. 

— Nu poţi face niciodată destul pentru femeia pe care ai 
iubit-o — zise el. Marguerite vrea să fie nevastă de procuror; de 
ce nu i-aş împlini această dorinţă? Acum, când conştiinţa cea 
mai scrupuloasă nu mi-ar putea arunca nici o vină, să ne 
gândim la femeia care mă iubeşte. Doamna de Belliere trebuie 
să fie acolo. 

Şi arătă cu degetul spre uşa secretă. Ştiindu-se singur, 
deschise coridorul subteran şi se îndreptă repede spre galeria 
ce făcea legătura între casa din Vincennes şi locuinţa lui. Nu se 
mai gândise să-i dea de veste prietenei lui, trăgând de clopoțel, 
fiind încredinţat că ea n-avea să lipsească nici acum, ca 
niciodată, de la întâlnire. _ 

Intr-adevăr, marchiza era acolo. Il aştepta. Zgomotul pe 
care-l făcu intendentul superior îi atrase atenţia; se ridică şi se 
duse să tragă bileţelul pe care el i-l vâri sub uşă: "Vino, 
marchiză; eşti aşteptată la masă". Fericită şi nerăbdătoare, 
doamna de Belliere se urcă în trăsură în bulevardul Vincennes 
şi veni să-i întindă mâna lui Gourville. care, pentru a-i face şi 
mai mult pe plac stăpânului, pândea sosirea ei în curte. 

Marchiza nu văzuse caii negri ai lui Fouquet, albi de spumă 
şi plini de aburi, care-i aduceau la Saint-Mande pe Pellisson şi 
pe argintarul acela căruia doamna de Belliere îi vânduse vesela 
şi giuvaericalele sale. Pellisson îl introduse pe acest om în 
cabinetul din care Fouquet nu plecase încă. Ministrul îi mulţumi 
argintarului pentru bunăvoința de a fi păstrat la el aceste 
bogății pe care ar fi avut dreptul să le vândă oricând. Îşi aruncă 
ochii asupra totalului socotelii, care se ridica la un milion trei 
sute de mii de livre. Apoi, aşezându-se la biroul său, scrise un 
bon de un milion patru sute de mii de livre, plătibile, la vedere, 
a doua zi înainte de amiază, la casieria lui. 

— O sută de mii de livre ca dobândă! se bucură argintarul. 
Oh, monseniore, câtă mărinimie! 

— Nu, nu, domnule — zise Fouquet bătându-l pe umăr — 
sunt anumite îndatoriri care nu pot fi plătite niciodată. Dobânda 
este aproape aceea la care te-ai fi aşteptat; dar mai rămâne 
răsplata pentru serviciul dumitale. 

Şi spunând aceste cuvinte, scoase de la manşetă un buton 
de diamante pe care acelaşi argintar îl preţuise în nenumărate 
rânduri la trei mii de pistoli. 


— Primeşte asta în amintirea mea — îi spuse el 
argintarului. Şi acum, cu bine, eşti un om cumsecade. 

— lar dumneavoastră, monseniore — răspunse argintarul 
foarte emoţionat — dumneavoastră sunteţi un admirabil senior. 

Fouquet îl conduse pe vrednicul argintar pe o uşă ascunsă; 
apoi se duse s-o primească pe doamna de Belliere, care se afla 
în mijlocul celorlalţi oaspeţi. 

Marchiza era frumoasă totdeauna; dar în seara aceea ea 
era strălucitoare. 

— Nu găsiţi, domnilor — zise Fouquet — că doamna e deo 
frumuseţe neîntrecută astă-seară? Şi ştiţi pentru ce? 

— Fiindcă doamna e cea mai frumoasă dintre femei — 
răspunse unul. 

— Nu; ci fiindcă e cea mai bună. Totuşi... 

— Totuşi? întrebă marchiza surâzând. 

— Totuşi, bijuteriile pe care le poartă doamna astă-seară 
sunt pietre false. 

Ea roşi. 

— Oh! Oh! făcură toţi convivii. Poţi spune asta fără nici o 
teamă când e vorba de o femeie cu cele mai frumoase diamante 
din Paris. 

— Ce zici? i se adresă Fouquet, încet, lui Pellisson. 

— Eh, încep să pricep, în sfârşit — răspunse acesta — şi aţi 
făcut bine ce-aţi făcut. 

— Asta mă bucură — zise ministrul zâmbind. 

— Monseniorul e servit! strigă Vatel cu maiestate. 

Grămada de oaspeţi se repezi cu mai puţină încetineală 
decât era obiceiul în asemenea serbări ministeriale spre sala de 
mâncare, unde-i aştepta o privelişte încântătoare. Pe bufete, pe 
etajere, pe masă, printre revărsări de flori şi de lumini, scânteia 
de-ţi lua ochii cea mai bogată veselă de aur şi de argint din câte 
s-ar fi putut vedea vreodată. Era o moştenire a acelor vechi 
minunăţii pe care artiştii florentini, aduşi de familia de Medicis, 
le sculptaseră, le cizelaseră, le turnaseră în forma unor flori, pe 
vremea când se găsea atâta aur în Franţa; aceste minunăţii 
ascunse, îngropate în timpul războaielor civile, fuseseră scoase 
din nou la vedere, cu sfială, în perioadele de acalmie ale acestui 
război al bunului gust care se numea Frondă; atunci când 
seniorii, bătându-se între ei, se ucideau unii pe alţii, dar nu se 
jefuiau. Toată această veselă era marcată cu blazonul doamnei 
de Belliere. 


— Uite — strigă La Fontaine — un P. şi un B. 

Dar ceea ce stârnea mai multă curiozitate era tacâmul 
marchizei, aşezat în locul pe care Fouquet i-l rezervase ei; 
alături de el se înălța o piramidă de diamante, de safire, de 
smaralde şi de camee antice; agate pe care vechii greci din Asia 
Mică le încrustaseră cu monturi de aur din Misia, ciudate 
mozaicuri din bătrâna Alexandrie, lucrate în argint, brățări 
masive din Egiptul Cleopatrei, ce umpleau un mare vas de-al lui 
Palissy, sprijinit pe trei picioare de bronz aurit, sculptate de 
Benvenuto. 

Marchiza păli văzând ceea ce nu credea că are să mai 
revadă vreodată. O tăcere adâncă, prevestind o mare voioşie, 
domnea în sala încremenită şi amuţită. Fouquet nu făcu nici 
măcar un singur semn spre a îndepărta valeţii înzorzonaţi, ce 
alergau, albine harnice, în jurul bufetelor vaste şi a măsuţelor 
de servit. 

— Domnilor — zise el — această întreagă veselă pe care o 
vedeţi aici aparţinea doamnei de Bellicre care, într-o zi, 
văzându-şi un bun prieten la mare strâmtoare, a trimis tot aurul 
şi toată scumpătatea aceasta la argintarul ei, dimpreună cu 
grămada aceea de bijuterii ce se înalţă în faţa domniei sale. 
Această faptă frumoasă a unei prietene trebuie să fie înţeleasă 
de nişte prieteni ca dumneavoastră. Fericit omul care se vede 
iubit astfel! Să bem în sănătatea doamnei de Belliere! 

Un ropot de aplauze şi de urale acoperi cuvintele 
intendentului superior şi o făcu pe biata femeie să cadă mută, 
uluită, pe scaunul ei, nemaiştiind ce se întâmplă cu ea, 
asemenea acelor păsări din vechea Grecie ce săgetau văzduhul 
deasupra arenei, la Olimpia. 

— Şi pe urmă — adăugă Pellisson, pe care orice virtute îl 
mişca, pe care orice frumuseţe îl încânta — să bem şi în 
sănătatea aceluia care a inspirat această frumoasă faptă a 
doamnei; căci un asemenea bărbat e vrednic de a fi iubit. 

Acum era rândul marchizei. Se ridică palidă şi surâzătoare; 
întinse paharul cu o mână slăbită, ale cărei degete 
tremurătoare atinseră degetele lui Fouquet, în timp ce ochii ei 
stinşi căutau dragostea ce ardea încă în inima lui generoasă. 

Început în chipul acesta eroic, ospăţul se transformă 
repede într-o sărbătoare; nimeni nu căuta să strălucească prin 
spirit, căci nimănui nu-i lipsea aşa ceva. La Fontaine îşi uită 
vinul său de Gorgny şi-i îngădui lui Vatel să-l reîmpace cu 


vinurile de Rhon şi din Spania. Abatele Fouquet devenise atât 
de bun, încât Gourville îi spuse: 

— Bagă de seamă, domnule abate, dacă ai să fii aşa de 
blând, au să te mănânce alţii. 

Ceasurile se scurgeau în fericire, scuturând flori de 
trandafiri peste convivi. Contrar obiceiului său, intendentul 
superior nu se ridică de la masă înainte de a fi fost servite 
ultimele bunătăţi ale desertului. Le zâmbea celor mai mulţi 
dintre prieteni, beat ca un om care şi-a ametit inima, dar nu şi 
capul, şi, într-un târziu, îşi ridică, în sfârşit, ochii către orologiu. 

Deodată se auzi un uruit de trăsură în curte şi — lucru 
ciudat — zgomotul acesta străbătu prin gălăgia şi cântecele de 
acolo. Fouquet ciuli urechea şi-şi întoarse faţa spre anticameră. 
I se părea că dincolo păşea cineva şi că paşii, în loc să umble pe 
pământ, călcau pe inima lui. Instinctiv, îşi trase piciorul de sub 
piciorul doamnei de Belliere, care i-l apăsa cu talpa de mai bine 
de două ceasuri. 

— Domnul d'Herblay, episcop de Vannes! strigă uşierul. 

Şi chipul posomorât şi îngândurat al lui Aramis se ivi în 
prag, între căpeţelele a două ghirlande rupte, din pricină că 
fuseseră atinse de flacăra unei lămpi. 


Capitolul LVI 


Chitanţa domnului de Mazarin 


Fouquet ar fi scos un strigăt de bucurie zărindu-şi un nou 
prieten, dacă aerul rece, privirea distrată a lui Aramis nu l-ar fi 
făcut să-şi impună stăpânire. 

— Ai venit să ne ajuţi să terminăm desertul? întrebă totuşi 
el. Sper că nu te vei îngrozi auzind gălăgia pe care o fac 
nebuniile noastre! 

— Monseniore — răspunse Aramis foarte respectuos — voi 
începe prin a-mi cere iertare că am venit să tulbur vesela 
dumneavoastră reuniune; apoi, după ce veţi termina 
petrecerea, vă voi cere un moment de răgaz pentru o 
convorbire despre afaceri. 


Întrucât acest cuvânt afaceri făcuse pe câţiva epicurieni 
să-şi plece urechea, Fouquet se ridică. 

— Afacerile mai înainte de orice, domnule d'Herblay — zise 
el. Ce fericiţi suntem când afacerile nu ne cheamă decât la 
sfârşitul unui ospăț! 

Şi, spunând acestea, luă braţul doamnei de Belliere, care-l 
privea cu un fel de nelinişte şi o conduse într-un salon alăturat, 
unde o încredinţă celor mai cuminţi dintre comeseni. Apoi, 
apucându-l pe Aramis de braţ, se îndreptă spre cabinetul său. 
Odată ajuns aici, Aramis lăsă la o parte respectul şi eticheta. Se 
aşeză pe scaun. 

— Ghici — zise el — ce mi-au văzut ochii astă-seară? 

— Dragul meu cavaler, de câte ori începi astfel, sunt sigur 
că am să te aud spunând ceva neplăcut. 

— Nici de data asta nu te-ai înşelat, scumpul meu prieten 
— răspunse Aramis. 

— Nu mă mai ţine pe jar — rosti încruntat Fouquet. 

— Ei bine, am văzut-o pe doamna de Chevreuse. 

— Bătrâna ducesă? 

— Da. 

— Sau umbra ei! 

— Nu. O lupoaică bătrână. 

— Fără dinţi? 

— Poate, dar nu fără gheare. 

— Ei bine, pentru ce m-ar uri? Nu sunt zgârcit cu femeile 
care fac pe sfintele. E o calitate care prinde totdeauna, chiar la 
o femeie care nu mai îndrăzneşte să aţâţe dragostea. 

— Doamna de Chevreuse ştie prea bine că nu eşti zgârcit, 
dovadă că vrea să-ţi smulgă nişte bani. 

— Aşa! Sub ce motiv? 

— Ah, motivele nu-i lipsesc niciodată. Are ea unul. 

— Să-l aud. 

— Se pare că ducesa deţine mai multe scrisori de la 
domnul de Mazarin. 

— Asta nu mă miră: prelatul era galant. 

— Da; însă aceste scrisori nu se referă la amorurile 
prelatului. In ele e vorba, se zice, de nişte afaceri băneşti. 

— E mai puţin interesant. 

— Nu bănuieşti chiar de loc oare ce vreau să spun? 

— Câtuşi de puţin. 


— N-ai auzit cumva că eşti învinuit de a fi sustras anumite 
fonduri? 

— De o sută de ori! De o mie de ori! De când mă ocup cu 
afacerile, dragul meu d'Herblay, n-am auzit vorbindu-se decât 
despre asta. E ca şi cum, dumitale, ca episcop, ţi s-ar aduce 
învinuirea că nu eşti credincios; dumitale, ca muşchetar, că eşti 
fricos. Ceea ce i se aruncă necontenit în spinare unui ministru 
de finanţe e că fură banii statului. 

— Bine; să precizăm însă, deoarece domnul de Mazarin 
face precizări, după câte spune ducesa. 

— Să vedem, ce precizări face el. 

— E vorba de o sumă de vreo treisprezece milioane, despre 
care se zice că ti-ar fi destul de greu să arăţi cum ai folosit-o. 

—  Treisprezece milioane! repetă intendentul superior 
alungindu-se în fotoliu, spre a-şi putea aţinti mai bine privirea 
în tavan. Treisprezece milioane... Ah, drace! Vezi dar, le caut 
printre cele pe care sunt acuzat că le-aş fi furat. 

— Nu râde, iubite domn, chestiunea e gravă. Sigur este că 
ducesa are aceste scrisori şi că scrisorile trebuie să fie 
preţioase, de vreme ce ea voia să le vândă cu cinci sute de mii 
de livre. 

— Se poate urzi o calomnie de toată frumuseţea cu un 
asemenea preţ — răspunse Fouquet. Ei, dar înţeleg ce vrei să 
spui. 

Fouquet începu să râdă din toată inima. 

— Cu atât mai bine! zise Aramis oarecum uşurat. 

—  Mi-aduc aminte de povestea cu aceste treisprezece 
milioane. Da, asta e; ştiu despre ce e vorba. 

— Asta mă bucură mult. Vrei să mă lămureşti şi pe mine? 

—  Închipuieşte-ţi, dragul meu, că signor Mazarin — 
Dumnezeu să-l ierte! — a căpătat într-o zi un plocon de 
treisprezece milioane de pe urma vânzării unor pământuri în 
litigiu, în ţinutul Valteline; le-a trecut în registrul de încasări, 
mi le-a transmis mie şi mi-a spus să le număr printre 
cheltuielile de război. 

— Prea bine. Atunci destinaţia e justificată. 

— Nu tocmai; cardinalul le-a plasat pe numele meu şi mi-a 
trimis o descărcare. 

— Ai această descărcare, desigur. 


— Cum să n-o am! zise Fouquet foarte liniştit, ridicându-se 
şi ducându-se s-o caute în sertarele imensului său birou de 
abanos încrustat cu aur şi fildeş. 

— Ceea ce admir la dumneata — zise Aramis încântat — 
este mai întâi memoria dumitale, apoi sângele rece şi în sfârşit 
ordinea desăvârşită ce domneşte în administraţia dumitale, 
care eşti un poet prin excelenţă. 

— Da — răspunse Fouquet — sunt ordonat din lene, spre a- 
mi cruța osteneala de a răscoli prea mult. Astfel, ştiu că 
chitanţa lui Mazarin se află în al treilea sertar, la litera M; e 
destul să deschid sertarul şi dau numaidecât de hârtia de care 
am nevoie. Aş găsi-o şi noaptea, pe întuneric. 

Şi scotoci cu o mână sigură prin teancul de hârtii 
îngrămădite în sertarul deschis. 

— Mai mult încă — reluă el — îmi amintesc această hârtie, 
ca şi cum aş avea-o în faţa ochilor: e mare, puţin zgrunţuroasă, 
cu marginea aurită; Mazarin făcuse o pată de cerneală pe cifra 
care arăta data. Ei drăcie! exclamă el. Dar iată că hârţoaga, 
ştiind pesemne că o caut şi că am nevoie de ea, se ascunde şi 
nu vrea să iasă la iveală. 

Şi ministrul îşi vâri ochii până în fundul sertarului. Aramis 
se ridică în picioare. 

— Ciudat! exclamă Fouquet. 

— Memoria dumitale îţi joacă festa de astă dată, scumpul 
meu domn; caută în altă parte. 

Fouquet luă maldărul de hârtii şi-l mai cercetă o dată; apoi 
se îngălbeni. 

— Nu te încăpăţâna să cauţi numai aici — zise Aramis. Mai 
vezi şi în alt sertar. 

— De prisos, de prisos. Nu m-am înşelat niciodată. Nimeni, 
în afara de mine, nu umblă cu astfel de hârtii; nimeni nu 
deschide acest sertar, la care, după cum vezi, am făcut o 
închizătoare secretă, al cărei cifru nu-l cunosc decât eu. 

— Ce concluzie tragi atunci? întrebă Aramis neliniştit. 

— Că chitanţa lui Mazarin mi-a fost furată. Doamna de 
Chevreuse are dreptate, cavalere; sunt un jefuitor al banilor 
publici; am furat treisprezece milioane din vistieria statului; 
sunt un hoţ, domnule d'Herblay. 

— Domnule, domnule, nu te enerva, nu-ţi pierde firea! 

— Cum să nu mă enervez, cavalere? Că doar nu e de 
glumă! Un proces pus pe roate, o judecată în toată regula şi 


prietenul dumitale, domnul intendent superior, poate să-l 
urmeze la Montfaucon pe colegul lui, Enguerrand de Marigny, 
sau pe predecesorul său, Samblangcay. 

— Oh — făcu Aramis zâmbind — nu chiar aşa de repede. 

— Cum nu aşa de repede! Ce-ţi închipui că a putut să facă 
doamna de Chevreuse cu acele scrisori? Căci dumneata le-ai 
refuzat, nu-i aşa? 

— Ah, da, le-am refuzat din capul locului. Bănuiesc că s-a 
dus şi le-a vândut domnului Colbert. 

— Ei bine, vezi? 

— Am spus că bănuiesc, dar aş putea spune ca sunt sigur, 
deoarece am pus să fie urmărită şi, după ce s-a despărţit de 
mine, s-a întors la dânsa, apoi a ieşit pe poarta din dos şi s-a 
îndreptat spre casa intendentului, din strada Croix-des-Petits- 
Champs. 

— Atunci, proces, scandal, dezonoare şi totul căzând ca un 
trăsnet, orbeşte, brutal, fără milă. 

Aramis se apropie de Fouquet, care tremura în fotoliu, în 
faţa sertarelor deschise; îi puse mâna pe umăr şi, cu un glas 
cald, îi spuse: 

— Nu uita că poziţia domnului Fouquet nu se poate 
compara cu aceea a lui Samblangay sau a lui Marigny. 

— Şi pentru ce, Doamne? 

— Pentru că procesul acestor miniştri a apucat să se 
judece şi sentinţa a fost executată; pe când cu dumneata nu se 
poate întâmpla acelaşi lucru. _ 

— Încă o dată te întreb, pentru ce? În toate timpurile, un 
jefuitor de bani publici e un nelegiuit. 

— Nelegiuiţii care ştiu să-şi găsească un refugiu nu sunt 
niciodată în primejdie. 

— Să caut să scap? Să fug? 

— Nu despre asta îţi vorbesc şi dumneata uiţi că astfel de 
procese sunt cerute de parlament, judecate de procurorul 
general, iar dumneata eşti procuror general. Ar urma deci să te 
judeci şi să te condamni singur... 

— Oh! strigă deodată Fouquet, lovind cu pumnul în masă. 

— Ei bine, ce e? Ce s-a întâmplat? 

— E că nu mai sunt procuror general. _ 

Aramis, la rândul lui, se îngălbeni ca ceara. Îşi strânse 
degetele de trosniră unul după altul, apoi, fulgerindu-l pe 
Fouquet cu o privire rătăcită, zise, apăsând pe fiecare silabă: 


— Nu mai eşti procuror general? 

— Nu. 

— De când? 

— De patru sau cinci ceasuri. 

— Ia seama! îl întrerupse cu răceală Aramis. Îmi vine să 
cred că nu mai eşti în toate minţile, prietene; linişteşte-te. 

— Îţi spun — reluă Fouquet — că chiar astăzi a venit 
cineva, din partea prietenilor mei şi mi-a oferit un milion patru 
sute de mii de livre pentru slujba de procuror general, iar eu 
am vândut-o. 

Aramis rămase încremenit; faţa lui inteligentă şi ironică luă 
un aer de posomorâtă spaimă, care avu asupra ministrului mai 
mult efect decât toate tipetele şi discursurile din lume. 

— Aşadar, aveai nevoie de bani? rosti el în cele din urmă. 

— Da, ca să plătesc o datorie de onoare. 

Şi-i povesti în câteva cuvinte lui Aramis despre 
generozitatea doamnei de Belliere şi modul cum socotise de 
cuviinţă să răsplătească această generozitate. 

— Frumoasă lovitură! bâigui Aramis. Şi cât te-a costat? 

— Exact un milion patru sute de mii de livre, cât am 
căpătat pe slujba mea. 

— Şi ai primit dintr-o dată, fără a mai chibzui? O, nesocotit 
prieten! 

— N-am primit încă banii, dar îi voi primi mâine. 

— Prin urmare, treaba nu s-a făcut încă? 

— E ca şi făcută, deoarece i-am dat argintarului un bon de 
casă, pentru la amiază, iar banii cumpărătorului îi voi avea între 
ceasurile şase şi şapte dimineaţa. 

— Domnul fie lăudat! exclamă Aramis bătând din palme. 
Totul nu e încă sfârşit, devreme ce n-ai fost plătit. 

— Dar argintarul? 

— Vei primi de la mine cele un milion patru sute de mii de 
livre, mâine la douăsprezece fără un sfert. 

— Un moment! Un moment! Dar eu voi semna cedarea 
slujbei mâine dimineaţă, la ceasurile şase. 

— Oh, îţi răspund că nu vei semna! 

— Mi-am dat cuvântul de onoare, cavalere. 

— Dacă ţi l-ai dat, ţi-l vei lua înapoi, asta e tot. 

— Oh, ce vorbeşti dumneata? strigă Fouquet cu un accent 
profund loial. Să-ţi calci cuvântul de onoare atunci când te 
numeşti Fouquet? 


La privirea severă a ministrului, Aramis răspunse printr-o 
privire aproape mânioasă. 

— Domnule — zise el — cred că am meritul de a fi socotit 
un om cinstit, nu-i aşa? Sub tunica de ostaş, mi-am primejduit 
de cinci sute de ori viaţa; sub rasa preoțească, le-am adus 
servicii dintre cele mai mari lui Dumnezeu, statului şi 
prietenilor mei. Un cuvânt de onoare preţuieşte atât cât 
preţuieşte omul care şi-l dă. El e aur curat, atunci când omul și- 
l ţine; devine paloş tăios când omul nu vrea să şi-l ţină. Şi se 
apără cu acest cuvânt, aşa cum s-ar apăra cu o armă a onoarei, 
ştiut fiind că, dacă nu-şi ţine cuvântul dat, omul de onoare e în 
primejdie de moarte, are în orice caz mai mult de pierdut decât 
ar avea adversarul lui de câştigat. Şi atunci, domnule, fiecare se 
bizuie pe Dumnezeu şi pe dreptul său. 

Fouquet îşi înclină capul, spunând: 

— Eu sunt un biet breton încăpățânat şi simplu; spiritul 
meu îl admiră şi se teme de al dumitale. Nu vreau să spun că-mi 
ţin cuvântul din virtute; mi-l ţin, dacă vrei, din obişnuinţă; dar, 
orice s-ar zice, oamenii simpli sunt destul de cinstiţi ca să 
admire această obişnuinţă; este singura mea virtute, lasă-mi 
onoarea ce decurge din ea. 

— Atunci, vei semna mâine vânzarea funcţiei care te apără 
împotriva tuturor duşmanilor dumitale? 

— Voi semna. 

— Te vei preda legat de mâini şi de picioare pentru o aşa 
zisă onoare pe care o vor dispreţui chiar şi cei mai înverşunaţi 
cazuişti? 

— Voi semna. 

Aramis scoase un oftat adânc şi privi în jurul lui cu năduful 
unui om care ar vrea să spargă ceva. 

— Mai avem un mijloc — zise el — şi sper că nu mă vei 
refuza să-l foloseşti măcar pe acesta. 

— Fără îndoială că nu, dacă e cinstit... ca tot ce-mi propui 
dumneata, dragă prietene. 

— Nu cunosc nimic mai cinstit decât o renunțare din 
partea cumpărătorului dumitale. Îţi e prieten? 

— Desigur... Dar... 

— Dar... dacă îmi îngădui să mă ocup eu de asta, atunci nu- 
mi pierd cu desăvârşire speranţa. 

— Oh, te voi lăsa să faci tot ce vrei. 

— Cu cine ai tratat? Ce fel de om e acela? 


— Nu ştiu dacă dumneata cunoşti parlamentul. 

— În mare parte. E vreun prezident oarecare? 

— Nu; un simplu consilier. 

— Ah! Ah! 

— Care se numeşte Vanel. 

Aramis se făcu stacojiu la faţă. 

— Vanel! strigă el ridicându-se în picioare. Vanel! Bărbatul 
Marguerite! Vanel? 

— Chiar el! 

— Bărbatul fostei dumitale metrese? 

— Da, dragul meu. Ea a ţinut să fie doamna procuror 
general. Îi datoram asta bietului Vanel şi apoi sunt în câştig, 
deoarece înseamnă să-i fac încă o plăcere nevestei lui. 

Aramis înaintă un pas către Fouquet şi-l apucă de mână. 

— Cunoşti cumva — întrebă el cu sânge rece — numele 
noului amant al doamnei Vanel? 

— Ah, are un nou amant? Nu ştiam; şi, crede-mă, habar n- 
am cum se numeşte el. 

— Se numeşte domnul Jean-Baptiste Colbert; e intendent 
de finanţe; locuieşte în strada Croix-des-Petits-Champs, acolo 
unde s-a dus doamna de Chevreuse astă-seară cu scrisorile lui 
Mazarin, pe care vrea să le vândă. 

— Dumnezeule! murmură Fouquet, ştergându-şi fruntea 
năpădită de sudoare. Dumnezeule! 

— Acum începi să înţelegi, nu-i aşa? 

— Că sunt pierdut, da. 

— Crezi că asta merită să ţii ceva mai puţin decât Regulus 
la cuvântul dat? 

— Nu — rosti Fouquet. 

— Oamenii încăpăţânaţi — murmură Aramis — se 
aranjează totdeauna în aşa fel încât să fie admirati. 

Fouquet îi întinse mâna. În acel moment, un bogat ornic 
lucrat din plăci de sidef, cu figurine de aur, aşezat pe o consolă 
în faţa căminului, bătu şase ceasuri dimineaţa. O uşă scârţâi în 
vestibul. 

— Domnul Vanel — zise Gourville apărând în uşa 
cabinetului — întreabă dacă monseniorul poate să-l primească. 

Fouquet, după ce schimbă o privire repede cu Aramis, 
răspunse: 

— Spune-i domnului Vanel să intre. 


Capitolul LVII 


Ciorna domnului Colbert 


Vanel, intrând la acest moment al convorbirii, nu era 
altceva pentru Aramis şi Fouquet decât punctul care încheie o 
frază. Dar pentru Vanel, care venea întins, prezenţa lui Aramis 
în cabinetul lui Fouquet trebuie că a avut cu totul altă 
semnificaţie. De aceea cumpărătorul, de la cel dintâi pas pe 
care-l făcu în cameră, îşi opri asupra figurii, în acelaşi timp atât 
de delicate şi atât de dârze, a episcopului de Vannes, o privire 
surprinsă, care deveni numaidecât iscoditoare. Cât despre 
Fouquet, adevărat om politic, adică stăpân pe el însuşi, făcu, 
prin puterea voinţei sale, să-i dispară de pe faţă orice urmă a 
emoţiei pricinuite de revelaţiile lui Aramis. Nu mai era, deci, 
omul doborât de nenorocire şi simțindu-se strâns cu uşa; îşi 
înălţă capul cu semeţie şi întinse mâna, făcându-i semn lui 
Vanel să intre. Era doar prim-ministru şi se afla în casă la el. 

Aramis îl cunoştea pe intendentul superior. Întreaga 
gingăşie a inimii lui, întreaga bunăvoință a spiritului său, pe el 
nu-l puteau mira cu nimic. Se mărgini deci, deocamdată, la 
rolul dificil al omului care priveşte şi ascultă pentru a afla şi a 
înţelege, pregătit să ia mai târziu parte activă la discuţie. 

Vanel era vădit tulburat. Înainta până la mijlocul 
cabinetului, salutând în dreapta şi în stânga. 

— Am venit... — mormăi el. 

Fouquet făcu un semn din cap. 

— Eşti foarte punctual, domnule Vanel — zise ministrul. 

— În afaceri, monseniore — răspunse Vanel — socot că 
punctualitatea e o virtute. 

— Da, domnule. 

— Iertaţi-mă — se amestecă Aramis arătând cu degetul 
spre Vanel şi adresându-se lui Fouquet — iertaţi-mă, domnul e 
acela care vrea să cumpere o slujbă, nu-i aşa? 

— Eu sunt — răspunse Vanel, încurcat de tonul foarte tăios 
cu care Aramis pusese întrebarea. Dar cum se cuvine să-i spun 
celui cu care am onoarea? 


— Spune-mi monseniore — răspunse sec Aramis. 

Vanel făcu o plecăciune. 

— Haide, haide, domnilor — zise Fouquet — fără 
ceremonii; să venim la treburile noastre. 

— Monseniorul vede prea bine — zise Vanel — nu aştept 
decât buna sa plăcere. 

— Dimpotrivă — zise Fouquet — eu sunt acela care aştept. 

— Ce aşteaptă monseniorul? 

— Credeam că poate ai să-mi spui ceva. 

"Oh, oh — îşi zise Vanel în sinea lui — s-a răzgândit, sunt 
pierdut!" Apoi, recăpătându-şi curajul: 

— Nu, monseniore, nimic, nimic în afară de ceea ce v-am 
spus ieri şi sunt gata să vă repet astăzi. 

— Să vorbim deschis, domnule Vanel, târgul nu e puţin 
cam împovărător pentru dumneata? Spune! 

— De bună seamă, monseniore, un milion patru sute de mii 
de livre e o sumă importantă. 

— Atât de importantă — zise Fouquet — încât am stat şi m- 
am gândit... 

— La ce v-aţi gândit, monseniore? întreba Vanel cu o vie 
tresărire. 

— M-am gândit că poate dumneata nu eşti încă în măsură 
să cumperi... 

— Oh, monseniore! 

— Linişteşte-te, domnule Vanel, nu vreau să spun că ai să- 
ţi calci cuvântul din pricină că nu-ți vei putea ţine 
angajamentul. 

— Ah, monseniore, m-aţi jigni şi aţi avea dreptate s-o 
faceţi, dacă lucrurile ar sta aşa — răspunse Vanel — căci numai 
un nesocotit sau un nebun e în stare să-şi ia angajamente pe 
care nu şi le poate ţine şi eu am privit totdeauna o învoială 
încheiată ca o treabă terminată. 

Fouquet se înroşi. Aramis făcu un hm! de nerăbdare. 

— Nu trebuie, totuşi, să mergi prea departe cu asemenea 
principii, domnule — zise intendentul superior — căci spiritul 
omului e schimbător şi plin de mici capricii foarte scuzabile, 
chiar foarte respectabile uneori; cutare a dorit ieri ceva, pentru 
ca astăzi să se căiască. 

Vanel simţi o sudoare rece curgându-i pe frunte şi pe 
obraji. 

— Monseniore!... bolborosi el. 


Aramis, încântat că-l vede pe intendentul superior intrând 
cu atâta hotărâre în luptă, îşi sprijini cotul pe marmura unei 
console şi începu să se joace cu un cuţitaş de aur cu mânerul de 
malahit. Fouquet prinse curaj; după o clipă de tăcere, zise: 

— Uite, dragă domnule Vanel, am să-ţi explic cum stau 
lucrurile. 

Vanel se frământa. 

— Dumneata eşti un om cumsecade — continuă Fouquet — 
şi, ca şi mine, ai să înţelegi. 

Vanel se clătină. 

— Ieri, voiam să vând. 

— Monseniorul a făcut mai mult decât că a voit să vândă; 
monseniorul a vândut. 

— Ei bine, fie! Astăzi însă îţi cer să-mi faci favoarea de a-mi 
da înapoi cuvântul pe care l-ai primit din partea mea. 

— Acest cuvânt l-am primit — zise Vanel ca un ecou ce se 
încăpăţânează să nu se stingă. 

— Ştiu. Tocmai de aceea te rog, domnule Vanel — mă auzi? 
— te rog să mi-l dai înapoi... 

Fouquet se opri. Cuvintele te rog, al căror efect imediat el 
nu-l vedea, aceste cuvinte îi sfâşiau parcă gâtlejul în timp ce le 
rostea. Aramis, jucându-se mai departe cu acel cuţitaş, îl 
măsură pe Vanel cu o privire ce părea că vrea să-l pătrundă 
până în adâncul sufletului. Vanel se înclină. 

— Monseniore — zise el — sunt mişcat de onoarea ce mi-o 
faceţi de a mă consulta asupra unui fapt împlinit; dar... 

— Nu mai spune nici un dar, dragă domnule Vanel. 

— Îmi pare rău, monseniore, dar gândiţi-vă că am adus 
banii; vreau să spun suma. Şi deschise un mare portofel. Iată, 
monseniore — adăugă el — am aici contractul de vânzare pe 
care l-am făcut asupra unui pământ al nevestei mele. Hârtia e 
în regulă, are toate semnăturile de trebuinţă, plătibilă la 
vedere; sunt bani gheaţă. Într-un cuvânt, afacerea e încheiată. 

— Dragă domnule Vanel, nu există afacere pe această 
lume, oricât de însemnată ar fi ea, care să nu se poată răsturna 
pentru a obliga... 

— Fără îndoială... — murmură cu stângăcie Vanel. 

— Pentru a obliga un om, din care îţi vei face astfel un 
prieten — continuă Fouquet. 

— Fără îndoială, monseniore. 


— Un prieten cu atât mai bun, domnule Vanel, cu cât 
serviciul făcut va fi mai mare. Ei bine, spune, domnule, ce 
hotărâre iei? 

Vanel se îndărătnicea să tacă. 

Între timp, Aramis îşi pusese la punct observaţiile sale. 
Faţa îngustă a lui Vanel, orbitele adâncite în fundul capului, 
sprâncenele răsfrânte ca nişte arcade îi dezvăluiau episcopului 
de Vannes un tip de avar şi de ambițios. A lovi într-o pasiune 
printr-o altă pasiune, aceasta era metoda lui Aramis. Îl văzu pe 
Fouquet învins, demoralizat; el se aruncă atunci în luptă cu alte 
arme, noi. 

— Mă scuzaţi, monseniore — zise el — aţi uitat să-l faceţi 
pe domnul Vanel să înţeleagă că interesele lui sunt diametral 
opuse cu această renunțare la vânzare. 

Vanel se uită la episcop cu o mare uimire: nu se aştepta să 
găsească în el un apărător. Fouquet se opri, de asemenea, ca 
să-l asculte pe Aramis. 

— Astfel — continuă acesta — domnul Vanel a vândut un 
pământ al doamnei, soţia sa, pentru a cumpăra slujba voastră, 
monseniore; ei bine, asta e o afacere; nu iei de acolo şi pui 
dincolo, aşa cum a făcut dumnealui, un milion patru sute de mii 
de livre, fără pierderi însemnate, fără mari bătăi de cap. 

— Aşa este — rosti Vanel, căruia Aramis, cu privirile lui 
luminoase, îi smulgea adevărul tocmai din străfundul inimii. 

— Bătăile de cap — urmă Aramis — se rezolvă prin 
cheltuieli şi, când cheltuielile se fac în bani, cheltuielile băneşti 
se numără în rândul întâi printre celelalte greutăţi. 

— Da, da — zise Fouquet, care începea să înţeleagă unde 
voia să ajungă Aramis. 

Vanel rămase amuţit: pricepuse totul. Aramis observă 
răceala, dar şi abţinerea lui de a spune ceva. "Bun, mutră urâtă 
— îşi zise el — faci pe tăcutul până vei afla suma; lasă, nu te 
teme, voi abate asupra ta o ploaie de bani, încât vei capitula." 

— Trebuie să-i oferim numaidecât domnului Vanel o sută 
de mii de scuzi — zise Fouquet în generozitatea sa. 

Suma era frumoasă. Şi un prinţ s-ar fi mulţumit cu un 
astfel de bacşiş. O sută de mii de scuzi, în vremea aceea, era 
zestrea unei fiice de rege. 

Vanel nu scoase o vorbă. "E un pungaş — gândi episcopul 
— vrea cinci sute de mii de livre în cap." Şi-i făcu un semn lui 
Fouquet. 


— Se pare că ai cheltuit mai mult decât atât, domnule 
Vanel — zise intendentul superior. Oh, banii aduc numai 
necazuri! Da, e de la sine înţeles că ai făcut un sacrificiu 
vânzând acel pământ. Eh, Doamne, unde mi-a fost capul? [Îţi voi 
semna un bon de cinci sute de mii de livre. Şi astfel îţi voi 
rămâne îndatorat pentru totdeauna. 

Vanel nu trăda nici un semn de bucurie sau de dorinţă. 
Fizionomia lui rămase împietrită, nici un muşchi nu i se clinti pe 
faţă. Aramis îi aruncă o privire deznădăjduită lui Fouquet. Apoi, 
apropiindu-se de Vanel, îl apucă de gulerul hainei cu gestul 
familiar oamenilor cu mare vază. 

— Domnule Vanel — îi spuse el — nu strâmtorarea, nu 
împrăştierea banilor, nu vânzarea pământului te preocupă pe 
dumneata, ştiu. Mergi cu gândul mult mai departe. Notează 
bine cuvintele mele. 

— Da, monseniore. 

Şi nenorocitul începu să tremure: focul din ochii prelatului 
îl ardea fără cruţare. 

— Îţi ofer deci, cu, în numele intendentului superior, nu 
trei sute de mii de livre, nu cinci sute de mii, ci un milion. Un 
milion, auzi? 

Şi îl scutură cu nervozitate de guler. 

— Un milion! repetă Vanel, palid ca ceara. 

— Un milion, cu alte cuvinte, în vremea noastră, un venit 
de şaizeci şi şase de mii de livre. 


— Haide, domnule — zise Fouquet — aşa ceva nu se 
refuză. Răspunde deci, primeşti? 
— Cu neputinţă... — murmură Vanel. 


Aramis îşi muşcă buzele şi ceva ca un nor alb trecu peste 
fizionomia lui. În dosul acestui nor se ghicea un fulger. Nu-l 
slăbea de loc pe Vanel. 

— Ai cumpărat slujba cu un milion patru sute de mii de 
livre, aşa e? Ei bine, ţi se va da tot pe atâta. Înseamnă că ai 
câştigat un milion şi jumătate numai venind să-i faci o vizită 
domnului Fouquet şi să-i strângi mâna. Onoare şi profit în 
acelaşi timp, domnule Vanel. 

— Nu pot — răspunse Vanel cu glas surd. 

— Prea bine! rosti atunci Aramis, care îl strânsese cu atâta 
putere de haină, încât, când îi dădu drumul, Vanel fu cât pe-aci 
să cadă pe spate, ca izbit de ceva. Prea bine! Acum se vede 
limpede cu ce scopuri ai venit dumneata aici! 


— Da, se vede — adăugă Fouquet. 

— Dar... — făcu Vanel, încercând să-şi ţină firea în faţa 
slăbiciunii acestor doi oameni de onoare. 

— Borfaşul ridică glasul, aşa mi se pare! rosti Aramis pe 
tonul unui împărat înfuriat. 

— Borfaş? repetă Vanel. 

—  Nemernic am vrut să spun — adăugă Aramis, 
recăpătându-şi tot sângele rece. Haide, scoate repede actul 
dumitale de vânzare, domnule; trebuie să-l ai prin vreun 
buzunar, pregătit mai dinainte, aşa cum asasinul îşi ţine pistolul 
sau pumnalul ascuns sub mantie. 

Vanel, bolborosi ceva. 

— Destul! strigă Fouquet. Actul, repede! 

Vanel se scotoci, tremurând, în buzunar; îşi scoase de 
acolo portofelul şi din portofel căzu o bucată de hârtie; în timp 
ce Vanel îi întindea lui Fouquet o altă hârtie. Aramis se repezi 
asupra hârtiei căzute jos, al cărei scris îl recunoscu. 

— Iertaţi, e ciorna actului — zise Vanel. 

— Văd — răspunse Aramis cu un surâs mai crud decât o 
plesnitură de bici — şi, ceea ce admir îndeosebi e că această 
ciornă e scrisă de mâna domnului Colbert. lată, monseniore, 
priveşte. 

Şi-i trecu ciorna lui Fouquet, care recunoscu adevărul 
faptului. Încărcat de ştersături, de adăugiri, cu marginile 
înnegrite, acest act, dovadă grăitoare a urzelilor lui Colbert, 
venea să-i arate victimei totul. 

— Ei bine? murmură Fouquet. 

Vanel, zdrobit, părea să caute în jur o groapă fără fund, în 
care să se arunce pentru totdeauna. 

— Ei bine — răspunse Aramis — dacă nu te-ai numi 
Fouquet şi dacă duşmanul dumitale nu s-ar numi Colbert, dacă 
n-ai avea în faţă decât pe hoţul acesta laş, aci prezent, ţi-aş 
spune: neagă... o asemenea dovadă anulează orice cuvânt de 
onoare; însă oamenii aceştia ar crede că ţi-e frică; s-ar teme 
mai puţin. Ţine, monseniore! Şi-i întinse pana. Semnează — zise 
el. 

Fouquet îi strânse mâna lui Aramis, dar în locul actului cei 
se prezentă, el luă hârtiuţa . 

— Nu, nu asta — zise repede Aramis — ci aceasta; cealaltă 
e prea prețioasă ca să n-o păstrezi bine. 


— Ah, nu — răspunse Fouquet — voi semna peste scrisul 
domnului Colbert, uite chiar şi scriu: "Aprob scrisul". Şi semnă. 
Poftim, domnule Vanel — zise el apoi. 

Vanel înşfăcă hârtia, dădu banii şi voi să fugă. 

— O clipă! îl opri Aramis. Eşti sigur că sunt toţi banii aici? 
Banii se numără, domnule Vanel, mai cu seamă când sunt din 
aceia pe care domnul Colbert îi dă femeilor. Ah, acest vrednic 
domn Colbert nu e generos ca domnul Fouquet! 

Şi Aramis, silabisind fiecare cuvânt, fiecare literă a bonului 
de încasat, îşi revărsă, picătură cu picătură, întreaga lui furie, 
întregul lui dispreţ asupra nenorocitului, care suferi timp de un 
sfert de ceas acest supliciu. Apoi îl izgoni, nu numai din gură, 
dar şi cu un gest, aşa cum ai izgoni un om de nimic, un lacheu. 

Odată Vanel plecat, ministrul şi prelatul, cu ochii aţintiţi 
unul asupra celuilalt, păstrară o clipă de tăcere. 

— Ei bine — zise Aramis rupând cel dintâi tăcerea — cu ce 
îl asemeni dumneata pe omul care, trebuind să se lupte cu un 
duşman înarmat, înverşunat, îmbrăcat în platoşă, intră în luptă 
gol, îşi aruncă armele şi-i trimite sărutări graţioase 
adversarului? Buna-credinţă, domnule Fouquet, e o armă de 
care _ticăloşii se folosesc adesea împotriva oamenilor 
cumsecade şi ea le izbuteşte. Oamenii cumsecade ar trebui deci 
să se folosească, la rândul lor, de reaua credinţă împotriva 
nemernicilor. Numai aşa ei vor fi tari, fără a înceta de a fi 
cinstiţi. 

— Faptele lor s-ar numi atunci fapte de ticăloşi — răspunse 
Fouquet. 

— Câtuşi de puţin! Li s-ar putea spune cochetărie, 
probitate. In sfârşit, pentru că ai terminat cu acest Vanel, 
pentru că te-ai lipsit de satisfacția de a-l dobori retrăgându-ţi 
cuvântul dat, pentru că ai întors împotrivă-ţi singura armă care 
ne-ar putea pierde... 

— Ah, prietene — îl întrerupse Fouquet cu tristeţe — ai 
devenit ca acel preceptor filozof de care ne vorbea într-o zi La 
Fontaine... El vede că i se îneacă copilul şi-i ţine un discurs în 
trei părţi. 

Aramis zâmbi. 

— Filozof, da; preceptor, da; copil care se îneacă, da; dar 
copil care va scăpa de la înec, ai să vezi! Şi, mai întâi, să vorbim 
despre afaceri. 

Fouquet îl privi cu un aer nedumerit. 


— Nu mi-ai împărtăşit oare dumneata, cândva, un anumit 
plan despre o serbare la Vaux? 

— O — zise Fouquet — asta a fost în timpuri bune! 

— O serbare la care, dacă nu mă înşel, regele se invitase 
singur? 

— Nu, dragul meu prelat: o serbare la care domnul Colbert 
l-a îndemnat pe rege să se invite. 

— Ah, da, ca fiind o serbare prea costisitoare, în stare să te 
ruineze. 

— Aşa e. În timpurile bune, cum îţi spuneam adineauri, 
aveam această ambiţie, de a arăta duşmanilor mei belşugul 
veniturilor mele; aveam mândria de a-i îngrozi, făcând să apară 
milioane acolo unde ei nu vedeau decât falimente posibile. 
Astăzi însă îmi închei socotelile cu statul, cu regele, cu mine 
însumi; astăzi sunt pe cale de a deveni omul zgârceniei; voi şti 
să dovedesc lumii că drămuiesc dinarii aşa cum mânuiam sacii 
cu pistoli şi, începând de mâine, echipajele mele vândute, 
casele puse zălog, cheltuielile întrerupte... 

— Începând de mâine — îi tăie vorba Aramis pe un ton 
liniştit — te vei ocupa, dragul meu, fără încetare, de acea 
frumoasă serbare de la Vaux, care va trebui să fie amintită 
cândva printre cele mai strălucite măreţii ale minunatei 
dumitale epoci. 

— Eşti nebun, cavalere d'Herblay! 

— Eu? Nu gândeşti, cred, cele ce spui. 

— Cum! Dar ştii cât poate să coste o serbare, oricât de 
simplă, la Vaux? Între patru şi cinci milioane. 

— Eu nu-ţi vorbesc de o serbare oricât de simplă, dragul 
meu intendent superior. 

— Totuşi, de vreme ce va fi dată în cinstea regelui, nu 
poate fi simplă — adăugă Fouquet, care nu înţelegea unde voia 
să ajungă Aramis. 

— De bună seamă, trebuie să fie de o măreție neîntrecută. 

— Atunci, voi risipi zece până la douăsprezece milioane. 

— Vei risipi douăzeci, dacă va fi nevoie — zise Aramis 
netulburat. 

— De unde le voi lua? strigă Fouquet. 

— Asta mă priveşte pe mine, domnule intendent superior şi 
te rog să n-ai nici o grijă. Banii îţi vor fi la dispoziţie mai repede 
decât vei fixa dumneata proiectul acestei serbări. 


—  Cavalere! Cavalere! exclamă Fouquet cuprins de 
amețeli. Unde mă târăşti? 

— Dincolo de prăpastia în care era să cazi — răspunse 
episcopul de Vannes. Agaţă-te de pulpana mea; n-avea teamă. 

— De ce nu mi-ai spus asta mai devreme, Aramis? A fost o 
zi când, cu un milion, m-ai fi putut salva. 

— Pe când astăzi... Pe când astăzi mă va costa douăzeci — 
zise prelatul. Ei bine, fie!... Dar explicaţia e simplă, prietene: în 
ziua de care-mi vorbeşti, nu aveam la îndemână milionul 
trebuitor. Astăzi voi avea cu uşurinţă cele douăzeci de milioane 
de care este nevoie. 

— Dumnezeu să te audă şi să mă scape! 

Aramis reîncepu să zâmbească în felul lui ciudat, aşa cum 
îi era obiceiul. 

— Pe mine Dumnezeu mă aude totdeauna — zise el. Asta, 
poate, fiindcă îl rog pe un ton mai ridicat. 

— Mă las întru totul pe mâna dumitale — murmură 
Fouquet. 

— Oh, eu nu privesc aşa lucrurile! Eu, eu mă las întru totul 
pe mâna dumitale! Ca atare, dumneata, care eşti spiritul cel 
mai ascuţit, cel mai priceput şi cel mai cu gust, vei hotărî până 
în cele mai mici amănunte cum să fie întocmită serbarea. Atât 
doar... 

— Atât doar? întrebă Fouquet ca un om obişnuit să simtă 
preţul parantezelor. 

— Ei bine, lăsându-ţi întreaga pregătire a amănuntelor, eu 
îmi iau sarcina să supraveghez executarea. 

— În ce fel? 

— Vreau să zic că vei face din mine, pentru ziua aceea, un 
majordom, un intendent superior, un fel de factotum, care va 
ţine locul atât al căpitanului de gărzi, cât şi al pivnicerului; voi 
pune oamenii în mişcare, voi păstra cheile tuturor uşilor; 
dumneata vei da ordinele, e adevărat, dar mi le vei da mie; ele 
vor trece prin gura mea pentru a ajunge acolo unde trebuie, 
înţelegi? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Dar primeşti? 

— La dracu! Da, prietene! 

— E tot ce ne trebuie. Îţi mulţumesc şi apucă-te să 
întocmeşti lista invitaţilor. 

— Şi pe cine să invit? 


— Pe toată lumea. 


Capitolul LVIII 


Unde autorului i se pare că e timpul să se 
întoarcă la vicontele de Bragelonne 


Cititorii noştri au băgat de seamă, desigur, că în această 
povestire se desfăşoară paralel aventurile generaţiei noi şi cele 
ale generaţiei trecute. Pentru unii — reflexul gloriei de 
odinioară, frumuseţea întâmplărilor dureroase din această 
lume. Tot pentru aceştia — liniştea care învăluie inima şi face 
ca sângele să se închege în jurul cicatricelor care au fost 
cândva răni grele. Pentru ceilalţi — zvârcolirile amorului 
propriu şi ale iubirii, amărăciunile crude şi bucuriile ascunse: 
viaţa, în locul amintirii. Dacă o anumită varietate a sărit totuşi 
în ochii cititorului pe parcursul naraţiunii noastre, faptul se 
datoreşte nuanţelor bogate ce răsar din această dublă paletă, 
unde două tablouri se îmbină şi se amestecă, armonizându-şi 
tonul lor sever cu tonul lor vesel. Calmul emoţiilor din unul îşi 
are sorgintea în înseşi emoţiile din celălalt. După ce ai sorbit 
înţelepciunea cu cei bătrâni, îţi place să te laşi furat de nebunii 
cu cei tineri. De aceea, atunci când firul acestei povestiri nu va 
lega îndeajuns de bine capitolul pe care l-am scris cu acela pe 
care ne pregătim să-l scriem, nu trebuie să ne facem mai multe 
griji decât îşi făcea Ruysdaël pentru a picta un cer de toamnă 
după ce abia terminase o primăvară. li cerem cititorului să 
procedeze la fel şi să-l re-întâlnească pe Raoul de Bragelonne 
chiar în starea în care îl lăsase ultima noastră descriere. 

Năuc, îngrozit, deznădăjduit sau, mai degrabă, fără 
judecată, fără voinţă, fără vreo hotărâre, el o luă la goană după 
scena al cărei final îl văzuse în camera domnişoarei de La 
Vallière. Regele, Montalais, Louise, această cameră, această 
întorsătură ciudată a lucrurilor, durerea Louisei, spaima 
domnişoarei de Montalais, furia regelui, totul îi prevestea o 
nenorocire. Dar care? Întors de la Londra fiindcă i se vorbise de 
o primejdie, el se lovea de la primul pas de aparenţa acestei 


primejdii. Nu era oare destul pentru un îndrăgostit? Da, fără 
îndoială. Dar nu era de ajuns pentru o inimă nobilă, mândră de 
a face totul în numele unei cauze drepte, cum era a lui. Totuşi, 
Raoul nu căuta explicaţii acolo unde le caută numaidecât 
îndrăgostiţii geloşi sau mai puţin timizi. Nu se grăbi s-o întrebe 
pe iubita lui: "Louise, nu mă mai iubeşti? Louise, îl iubeşti pe 
altul?" Om plin de curaj, care ţinea la prietenie aşa cum ţinea şi 
la dragoste, respectându-şi cu religiozitate cuvântul, după cum 
credea fără clintire în cuvântul altuia, Raoul îşi zise: "De Guiche 
mi-a scris ca să mă prevină; de Guiche ştie deci ceva; mă duc 
să-l întreb pe de Guiche ce ştie el şi să-i spun ce-am văzut eu". 

Calea nu era lungă. De Guiche, adus de la Fontainebleau la 
Paris de două zile, începea să se înzdrăvenească după rana sa şi 
făcea primii paşi prin odaie. Scoase un strigăt de bucurie când 
îl văzu pe Raoul intrând cu un aer de prieten furios. Raoul 
scoase un strigăt de durere văzându-l pe de Guiche atât de 
palid, atât de slăbit, atât de trist. Două cuvinte şi gestul pe 
care-l făcu rănitul ca să se ferească de braţul lui Raoul fură de 
ajuns pentru acesta din urmă să înţeleagă adevărul. 

— Ah, iată! zise Raoul aşezându-se alături de prietenul său. 
Iubeşti şi eşti gata să mori. 

— Nu, nu, nu se moare atât de uşor — răspunse de Guiche 
zâmbind — de vreme ce mă vezi pe picioare, de vreme ce te 
strâng în braţele mele. 

— Ah, te înţeleg. 

— Şi eu te înţeleg pe tine. Crezi cumva că sunt nenorocit, 
Raoul? 

— Vai! 

— Nu. Sunt cel mai fericit dintre oameni! Sufăr cu trupul, 
dar nu cu inima, nu cu sufletul. Dacă ai şti!... Oh, sunt cel mai 
fericit dintre oameni! 

— Ah, cu atât mai bine! răspunse Raoul. Cu atât mai bine, 
şi-ţi doresc ca asta să dăinuie cât mai mult cu putinţă. 

— S-a sfârşit; sunt fericit până la moarte, Raoul. 

— Tu, nu mă îndoiesc; dar ea... 

— Ascultă, prietene, o iubesc... fiindcă... Dar văd că nu mă 
asculţi. 

— Iartă-mă. 

— Te frământă ceva? 

— Da. În primul rând, sănătatea ta. 

— Nu, nu e asta. 


— Dragul meu, nu faci bine, cred, punându-mi, tu mie, 
astfel de întrebări. 

Şi accentuă cuvintele tu mie cu intenţia de a-l lămuri întru 
totul pe prietenul său asupra durerii proprii şi a greutăţii de a fi 
lecuită. 

— Imi vorbeşti astfel, Raoul, din pricina celor ce ţi-am scris 
eu. 

— Da... Vrei să vorbim despre asta după ce-mi vei fi 
povestit până la sfârşit bucuriile şi amărăciunile tale? 

— Dragă prietene, sunt al tău, chiar din clipa asta, al tău. 

— Mulţumesc. Sunt nerăbdător... ard de curiozitate... Am 
făcut drumul de la Londra până aici în jumătate din timpul de 
care au nevoie în mod obişnuit curierii statului. Ei bine, ce 
voiai? 

— Nimic altceva, dragă prietene, decât să te fac să vii. 

— Ei bine, iată-mă. 

— Foarte bine atunci. 

— Bănuiesc că trebuie să mai fie şi altceva! 

— Pe cinstea mea, nu! 

— De Guiche! 

— Îţi jur! 

— Dar nu m-ai smuls cu atâta violenţă din braţele 
speranţelor, nu m-ai expus unei dizgraţii a regelui prin această 
întoarcere, care este o încălcare a ordinelor sale, în sfârşit, nu 
mi-ai înfipt gelozia, acest şarpe cumplit, în inimă, pentru a-mi 
spune: "Foarte bine, dormi liniştit". 

— Nu-ţi spun "dormi liniştit", Raoul; dar, înţelege-mă, nu 
vreau şi nici nu pot să-ţi spun altceva. 

— Ah, prietene, drept cine mă iei? 

— Cum? 

— Dacă ştii, de ce mi-ascunzi adevărul? Dacă nu ştii, 
pentru ce mă avertizezi? 

— Ai dreptate, am greşit. Ah, îmi pare rău de ceea ce am 
făcut, Raoul. Nu e nici o nenorocire să-i scrii unui prieten: 
"Vino!" Dar să-l ai pe acest prieten în faţă, să simţi cum 
tremură, cum gâfâie în aşteptarea unui cuvânt pe care nu 
îndrăzneşti să i-l spui... 

— Îndrăzneşte! Eu am o inimă, dacă tu nu ai! strigă Raoul 
în culmea deznădejdii. 

— Iată că ai devenit nedrept şi uiţi că ai de-a face cu un 
biet rănit... jumătate din cauza inimii tale... Haide, linişteşte-te! 


Ţi-am spus: "Vino". Ai venit. Nu-i cere mai mult unui nenorocit 
ca de Guiche. 

— Mi-ai spus să viu, sperând că am să văd cu ochii mei, nu- 
i aşa! 

— Însă... 

— Fără îndoială! Am văzut totul. 

— Ah! făcu de Guiche. 

— Sau, cel puţin, am crezut că... 

— Ei vezi, te îndoieşti. Şi dacă te îndoieşti, sărmanul meu 
prieten, ce-mi mai rămâne mie de făcut? 

— Am văzut-o pe La Vallière tulburată... Pe Montalais 
speriată... pe rege... 

— Pe rege? 

— Da... Îți întorci privirea... Aici e primejdia, aici e răul; 
regele, nu-i aşa? 

— Nu spun nimic. 

— Oh, spui de mii şi mii de ori mai mult! Fapte, fii bun, ai 
milă, fapte! Prietene, singurul meu prieten, vorbeşte! Mi-e 
inima zdrobită, îmi sângerează! Mor de disperare!... 

— Dacă e aşa, scumpul meu Raoul — răspunse de Guiche 
— îmi uşurezi mult sarcina şi am să vorbesc, încredinţat că nu-ți 
voi spune decât lucruri mângâietoare în comparaţie cu 
deznădejdea în care te văd. 

— Ascult! Ascult!... 

— Ei bine — zise contele de Guiche — pot să spun ceea ce 
ai afla şi din gura primului venit. 

— A primului venit? Aşadar, toată lumea vorbeşte? strigă 
Raoul. 

— Înainte de a spune: "Toată lumea vorbeşte", prietene, 
trebuie să ştii mai întâi despre ce se poate vorbi. Nu e vorba, îţi 
jur, de nimic care să nu fie în fond foarte nevinovat, poate o 
plimbare... 

— Ah, o plimbare cu regele? 

— Da, cu regele; mi se pare că regele s-a mai plimbat şi 
altădată cu domnişoarele de onoare, fără ca asta... 

— Nu mi-ai fi scris, ţi-aş putea repeta, dacă această 
plimbare ar fi fost ceva obişnuit. 

— Ştii că în timpul furtunii aceleia ar fi fost mai bine ca 
regele să se fi adăpostit undeva, decât să stea cu capul gol, în 
picioare, alături de La Valliere; însă... 

— Însă?... 


— Regele e foarte politicos! 

— Oh, de Guiche, de Guiche, tu mă ucizi! 

— Atunci, să nu-ţi mai spun nimic. 

— Ba da, continuă; plimbarea aceea a fost urmată şi de 
altele? 

— Nu; adică, da; a mai fost întâmplarea de la stejar. Dar 
despre asta eu nu ştiu nimic. 

Raoul se ridică. De Guiche încercă să se ridice şi el, în 
ciuda slăbiciunii sale. 

— Vezi — adăugă el — nu voi mai spune nici un cuvânt; am 
vorbit prea mult, sau prea puţin. Alţii te vor lămuri, dacă vor voi 
sau dacă vor putea; datoria mea era să te previn şi am făcut-o. 
De aici înainte cată şi te descurcă singur. 

— Să întreb pe alţii? Ah, nu-mi eşti prieten, tu care îmi 
vorbeşti astfel! zise tânărul foarte întristat. Primul pe care l-aş 
întreba, va fi un răutăcios sau un prost; răutăcios, mă va minţi 
ca să mă chinuiască; prost, va face şi mai rău poate. Ah, de 
Guiche, de Guiche, în două ceasuri voi fi întâlnit zece minciuni 
şi zece dueluri. Scapă-mă! Nu e mai bine să cunosc de la 
început tot răul? 

— Dar nu ştiu nimic, îţi spun. Eram rănit, bolnav. Îmi 
pierdusem judecata, n-am auzit despre toate astea decât ca prin 
vis. Dar, la naiba, noi batem câmpii, când avem omul nostru la 
îndemână. Nu eşti oare prietenul lui d'Artagnan? 

— Oh, că bine zici, bine zici! 

— Du-te la el! Îţi va face lumină, fără să-ţi orbească ochii. 

În clipa aceea intră un lacheu. 

— Ce este? întrebă de Guiche. 

— Domnul conte e aşteptat în sala Porţelanurilor. 

— Bine. Imi dai voie, dragă Raoul? De când pot să merg, 
sunt atât de mândru! 

— 'Ţi-aş oferi braţul, de Guiche, dacă n-aş bănui că e vorba 
de o femeie. 

— Cred că da — răspunse de Guiche cu un zâmbet. 

Şi-l părăsi pe Raoul. Acesta rămase nemişcat, pierdut, 
zdrobit, ca un miner deasupra căruia s-ar fi prăbuşit o boltă; e 
rănit, sângele îi curge, nu poate să mai gândească nimic, 
încearcă să-şi revină şi să-şi salveze viaţa prin judecată. 

Câteva minute îi fură de ajuns lui Raoul pentru a împrăştia 
străfulgerările stârnite de cele două descoperiri. Abia îşi 


reluase firul gândurior, când, deodată, prin uşa întredeschisă, 
crezu că recunoaşte vocea lui Montalais în sala Porţelanurilor. 

— Ea! strigă Raoul. Da, e glasul ei. Oh, iată o femeie care 
ar putea să-mi spună adevărul; dar, să încep să o întreb chiar 
aici? Se ascunde chiar şi de mine; de bună seamă că vine din 
partea Doamnei... O voi vedea la dânsa. Acolo îmi va explica 
teama ei, fuga, stângăcia cu care m-a îndepărtat; îmi va spune 
totul... chiar dacă domnul d'Artagnan, care ştie totul, îmi va fi 
potolit inima... Doamna... o cochetă... Ei bine, da, o cochetă, dar 
care iubeşte în clipele ei bune, o cochetă care, ca viaţa şi ca 
moartea, îşi are capriciile ei, dar care l-a făcut pe de Guiche să 
spună că e cel mai fericit dintre oameni. El, oricum, e în al 
nouălea cer. Haide! 

Plecă din camera contelui şi, mulţumindu-se că nu-i vorbise 
lui de Guiche decât despre sine, ajunse numaidecât la 
d'Artagnan. 


Capitolul LIX 


Bragelonne continuă să pună întrebări 


Căpitanul era de serviciu; îşi făcea rândul, care-i venea din 
opt în opt zile, adâncit în jilţul de piele, cu pintenul înfipt în 
duşumea, cu spada între genunchi şi citea nişte scrisori, 
răsucindu-şi agale mustaţa. 

D'Artagnan scoase un mormăit de bucurie văzându-l pe fiul 
prietenului său. 

— Raoul, băiatule — zise el — prin ce întâmplare fericită 
te-a chemat înapoi regele? 

Aceste cuvinte avură un ecou neplăcut în auzul tânărului 
care, aşezându-se, răspunse: 

— Pe legea mea, nu ştiu. Tot ce ştiu este că m-am întors. 

— Hm! făcu d'Artagnan, îndoind scrisorile, cu o privire 
iscoditoare îndreptată către cel din faţa lui. Ce vrei să spui, 
băiete? Că regele nu te-a chemat şi totuşi te-ai întors? Nu 
înţeleg prea bine. 


Raoul era palid la chip şi îşi învârtea pălăria în mână cu un 
aer încruntat. 

— Ce-i cu înfăţişarea asta la tine şi ce înseamnă 
convorbirea asta ca de mort! rosti căpitanul. Cu atâta te-ai ales 
din Anglia? La dracu! Şi eu am fost în Anglia, dar m-am întors 
de acolo vesel ca un cintezoi. Vrei să-mi explici? 

— Am prea multe să-ţi spun. 

— Ah, ah! Ce face tatăl tău? 

— Dragă prietene, iartă-mă, tocmai asta voiam să te întreb 
şi eu. 

D'Artagnan îşi ascuţi şi mai mult privirea aceea căreia 
nimic nu-i scăpa. 

— Eşti supărat? întrebă el. 

— La naiba! O ştii foarte bine, domnule d'Artagnan. 

— Eu? 

— Fără îndoială. Oh, nu mai face pe miratul! 

— Nu fac de loc pe miratul, dragă prietene. 

— Scumpe căpitan, îmi dau foarte bine seama că atunci 
când e vorba de şiretenie, ca şi atunci când e vorba de putere, 
eu voi fi învins de dumneata. În acest moment însă sunt un 
nătâng şi un neputincios. Nu am nici creier, nici braţ; nu mă 
disprețul totuşi; ajută-mă. Într-un cuvânt, sunt cel mai nenorocit 
dintre oameni. 

— Oh, oh, dar pentru ce, rogu-te? întrebă d'Artagnan, 
descheindu-se la centiron şi îndulcindu-şi zâmbetul. 

— Fiindcă domnişoara de La Vallière mă înşală. 

D'Artagnan nu-şi schimbă cu nimic expresia. 

— Te înşală! Te înşală! Iată vorbe mari. Cine ţi le-a spus? 

— Toată lumea. 

— Ah, dacă toată lumea spune, înseamnă că trebuie să fie 
ceva adevărat. Eu, unul, nu cred în foc, decât dacă văd fum. E 
caraghios, dar aşa este. 

— Aşadar, crezi? zise Bragelonne cu o tresărire. 

— Ah, dacă mă iei repede... 

— Ce vrei să fac? 

— Ei bine, eu nu mă amestec în treburi din acestea; o ştii 
foarte bine. 

— Nici pentru un prieten? Pentru un fiu? 

— Mai ales pentru el. Dacă ai fi un străin, ţi-aş spune... ba 
nu ţi-aş spune nimic... Ce mai face Porthos, ştii ceva despre el? 


— Domnule — strigă Raoul, strângându-i mâna lui 
d'Artagnan — în numele prieteniei pe care i-ai arătat-o 
părintelui meu! 

— Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav... de 
curiozitate. 

— Nu de curiozitate, de dragoste. 

— Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat îndrăgostit, 
dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste 
serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta... Dar e cu 
neputinţă. 

— Îţi mărturisesc că o iubesc nebunește pe Louise. 

D'Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul 
inimii lui Raoul. 

— Cu neputinţă, îţi repet... Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti 
îndrăgostit, eşti nebun. 

— Ei bine şi dacă ar fi chiar aşa? 

— Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte 
dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd busola 
de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai înţelege; 
dacă m-ai înţelege, nu m-ai crede; dacă m-ai crede, nu m-ai 
urma. 

— Oh, încearcă, încearcă! 

— Mai mult chiar: dacă aş fi atât de nenorocit încât să ştiu 
ceva şi atât de prost ca să-ţi spun... Mi-eşti prieten, zici? 

— Oh, da! 

— Ei bine, mi-e teamă că am să mă cert cu tine. Căci n-ai 
să mă ierţi niciodată că ţi-am distrus o iluzie, cum se spune în 
dragoste. 

— Domnule d'Artagnan, dumneata ştii totul; şi mă laşi în 
ghearele îndoielii, ale deznădejdii, ale morţii? E groaznic! 

— Auzi, auzi! 

— Nu mă plâng altora niciodată, ştii asta. Dar, întrucât 
tatăl meu şi Dumnezeu nu mi-ar ierta-o niciodată că mi-am 
zburat creierii cu un glonte de pistol, ei bine, îl voi pune pe 
primul venit să-mi povestească ceea ce dumneata nu vrei să-mi 
spui, îl voi dezminţi şi... 

— Şi îl vei ucide? Frumoasă treabă! Cu atât mai bine! Ce 
mă priveşte pe mine asta? Ucide, băiatule, ucide, dacă asta îţi 
face plăcere. E ca şi cum aş întâlni pe cineva care se vaită de 


dureri de dinţi, spunându-mi: "Ah, ce rău mă doare! Am să 
muşc fierul cu dinţii”. lar eu îi răspund: "Mugşcă, prietene, 
muşcă! Dacă vrei să rămâi fără dinţi!" 

— Nu voi omori pe nimeni, domnule — răspunse Raoul cu 
un aer întunecat. 

— Da, oh, da, aşa vă grozăviţi voi, ăştia de azi! Te vei lăsa 
să fii ucis, nu-i aşa? Ah, mare ispravă şi cum am să te mai 
plâng, crede-mă! Toată ziua n-am să fac decât să mă tângui: 
"Era un prostănac plin de mândrie, micul Bragelonne! De două 
ori brută! Toată viaţa m-am străduit să-l învăţ să ţină o spadă în 
mână şi nătărăul a făcut în aşa fel încât să fie tras ca o pasăre 
în frigare!" Haide, Raoul, du-te şi pune pe cineva să te ucidă, 
prietene. Nu ştiu cine te-a învăţat această logică, dar, să mă 
bată Dumnezeu, cum spun englezii, îmi vine să cred că acela a 
fost un hoţ care n-a făcut decât să-i fure tatălui tău banii. 

Raoul, fără a răspunde nimic, îşi îngropă faţa în mâini şi 
murmură: 

— Nu mai există prieteni, nu! 

— Ei, ce mormăi acolo? îl întrebă d'Artagnan. 

— Nu există decât nepăsători care îşi bat joc. 

— Fleacuri! Eu nu-mi bat joc, oricât aş fi de gascon. Şi 
nepăsător! Dacă aş fi, te-aş fi trimis la toţi dracii de acum un 
sfert de ceas; căci tu îl întristezi pe un om nebun de bucurie, şi-l 
ucizi de viu pe un om trist. Cum, tinere, vrei să te fac s-o urăşti 
pe iubita dumitale şi să te îndemn să dispreţuieşti femeile, care 
sunt gloria şi fericirea vieţii omeneşti? 

— Domnule, vorbeşte, vorbeşte şi te voi binecuvânta! 

— Eh, dragul meu, îţi închipui cumva că mi-am împuiat 
capul cu toate poveştile acelea despre dulgher şi pictor, despre 
scară şi portret şi alte o sută de mii de întâmplări care te fac să 
adormi în picioare? 

— Un dulgher! Ce amestec poate avea un dulgher aici? 

— Pe cinstea mea, habar n-am! Am auzit şi eu că un 
dulgher ar fi făcut o gaură în tavan. 

— La La Valliere?... 

— Ah, nu ştiu unde. 

— La rege? 

— Bravo! Dacă ar fi fost la rege, crezi că ţi-aş fi spus, nu? 

— La cine atunci? 

— Iată un ceas de când mă obosesc să-ţi repet că habar n- 
am. 


— Dar ce e cu pictorul? Cu portretul acela?... 

— Se pare că regele ar fi pus să i se facă portretul unei 
doamne de la curte. 

— Al lui La Vallière? 

— Ei, dar nu-ţi vine decât numele ăsta pe buze! Cine-ţi 
vorbeşte de La Vallière? 

— De n-ar fi vorba de ea, ce m-ar interesa pe mine 
altcineva? 

— Nici nu vreau să te intereseze. Dar fiindcă mă întrebi, îţi 
răspund. Fiindcă vrei să afli cronica scandaloasă, ţi-o înşir. Fă 
ce ştii. 

Raoul îşi lovi fruntea cu deznădejde. 

— Să mori, nu altceva — murmură el. 

— Ai mai spus-o o dată. 

— Da, ai dreptate. 

Şi făcu un pas să plece. 

— Unde pleci? îl întrebă d'Artagnan. 

— Mă duc să caut pe cineva care să-mi spună adevărul. 

— Pe cine? 

— O femeie. 

— Domnişoara de La Vallière însăşi, nu-i aşa? zise 
d'Artagnan cu un surâs. Ah, asta e o idee năstruşnică! Vrei să fii 
consolat, ei bine, vei fi fără întârziere! Ea nu-ți va vorbi rău 
despre ea însăşi, du-te! 

— Te înşeli, domnule — răspunse Raoul — femeia căreia 
mă voi adresa îmi va vorbi numai de rău. 

— Montalais, pun rămăşag! 

— Da, Montalais. 

— Ah, prietena ei! O femeie care, în această calitate, va 
exagera foarte mult şi binele şi răul. Nu te duce să vorbeşti cu 
Montalais, dragul meu Raoul. 

— Nu asta e pricina pentru care mă îndemni să n-o văd pe 
Montalais. 

— Ei bine, îţi mărturisesc că ai dreptate... Dar, la urma 
urmei, de ce m-aş juca eu cu tine ca pisica cu un biet şoarece? 
Mă mâhneşti, zău aşa! Dacă vreau să nu vorbeşti cu Montalais, 
cel puţin deocamdată, este fiindcă îţi va dezvălui taina şi apoi 
toată lumea va bate toba. Mai aşteaptă, dacă poţi. 

— Nu pot. 

— Păcat! Vezi tu, Raoul, dacă aş avea o idee... Dar n-am 
nici una. 


— Făgăduieşte-mi, prietene, că mă vei plânge, asta îmi va 
fi de ajuns şi lasă-mă să mă descurc singur. 

— Ah, să te las să te înfunzi şi mai mult în încurcături! Nu, 
dragul meu! Aşază-te la această masă şi ia pana. 

— Ce să fac cu ea? 

— Să-i scrii lui Montalais şi să-i ceri o întâlnire. 

— Ah! făcu Raoul, înhăţând pana pe care i-o întindea 
căpitanul. 

În acea clipă, uşa se deschise şi un muşchetar, apropiindu- 
se de d'Artagnan, zise: 

— Căpitane, e aici domnişoara de Montalais, care vrea să-ţi 
vorbească. 

— Mie? se miră d'Artagnan. Să intre şi se va vedea dacă 
vrea să vorbească chiar cu mine. 

Şiretul căpitan nu se înşelase. Montalais, de cum intră, îl 
zări pe Raoul şi strigă: 

— Domnule! Domnule!... lartă-mă, domnule d'Artagnan. 

— Te iert, domnişoară — zise d'Artagnan. Ştiu că, la vârsta 
mea, cei care mă caută o fac numai fiindcă au nevoie de mine. 

— Il căutam pe domnul de Bragelonne — răspunse 
Montalais. 

— Ce potriveală! Şi eu te căutam pe dumneata. 

— Raoul, nu vrei să te duci cu domnişoara? 

— Din toată inima! 

— Atunci du-te! Şi-l împinse pe Raoul spre uşă; apoi, 
apucând-o de mână pe Montalais, îi şopti: Fii fată bună: cruţă-l 
şi cruţ-o. 

— Ah — răspunse Montalais pe acelaşi ton — nu eu sunt 
aceea care îi va vorbi. 

— Cum asta? 

— Doamna m-a trimis să-l caut. _ 

— Ah, aşa! exclamă d'Artagnan, Doamna îl caută? Într-un 
ceas, bietul băiat va fi vindecat. 

— Sau mort — adăugă Montalais cu compătimire. Cu bine, 
domnule d'Artagnan. 

Şi alergă să-l ajungă pe Raoul, care o aştepta departe de 
uşă, foarte nedumerit şi foarte neliniştit de acest dialog care nu 
făgăduia nimic bun. 


Capitolul LX 


Două gelozii 


Îndrăgostiţii privesc cu bucurie tot ceea ce se leagă de 
obiectul iubirii lor. Raoul nici nu se văzu bine cu Montalais şi 
începu să-i sărute mâna cu însufleţire. 

— Lasă, lasă — rosti cu tristeţe fata. Sărutările dumitale. 
sunt pierdere de vreme, dragă domnule Raoul; te încredinţez 
chiar că nu-ţi vor fi de nici un folos. 

— Cum?... Ce?... Explică-mi, scumpa mea Aure... 

— Are să-ţi explice Doamna totul. Căci te conduc la dânsa. 

— Ce spui?... 

— Tăcere! Şi fără priviri speriate. Aici, ferestrele au ochi 
mari şi zidurile urechi largi. Fă-mi plăcerea de a nu mă mai 
privi aşa; fă-mi plăcerea de a-mi vorbi cu glas tare despre 
ploaie, despre timp frumos şi despre distracţiile din Anglia... 

— În sfârşit... 

— Ah!... Te previn că undeva, nu ştiu unde, dar undeva, 
Doamna trebuie să aibă un ochi aţintit asupra noastră şi o 
ureche care ascultă. Eu nu mă tem, crede-mă, c-aş fi izgonită 
sau închisă la Bastilia. Să vorbim, deci, tare sau, mai bine, să nu 
ne spunem nimic. 

Raoul îşi strânse pumnii, îşi iuți pasul şi luă înfăţişarea 
unui om voios, e adevărat, dar a unui om voios ce se îndreaptă 
spre supliciu. Montalais, cu ochiul treaz, cu mersul liniştit, cu 
nasul în vânt, mergea înaintea lui. 

Raoul fu introdus numaidecât în cabinetul Doamnei. "Fie — 
îşi zise el — această zi va trece fără să aflu nimic. Lui de Guiche 
i-a fost prea milă de mine: s-a înţeles cu Doamna şi, amândoi, 
printr-un complot  prietenesc, îndepărtează limpezirea 
problemei. De ce nu am aici un duşman declarat?... Pe şarpele 
de Wardes, bunăoară; ar muşca, e adevărat; dar nici eu n-aş 
şovăi... Şovăieli... Îndoieli... mai bine moartea! 

Raoul se afla în faţa Doamnei. Henriette, mai fermecătoare 
ca oricând, stătea pe jumătate răsturnată într-un fotoliu, cu 
picioarele ei mici pe o pernă de catifea brodată; se juca, în 
braţe, cu o pisicuţă ciufulită, ce-i muşca degetele şi se agăța cu 
ghearele de dantela de la gulerul Prințesei. Doamna medita; 


medita profund; a trebuit să audă vocea lui Montalais, glasul lui 
Raoul, pentru a se trezi din această reverie. 

— Alteța voastră m-a chemat? zise pentru a doua oară 
Raoul. 

Doamna tresări, ca şi cum s-a fi trezit dintr-un vis. 

— Bună ziua, domnule de Bragelonne — răspunse ea — da, 
te-am chemat. Iată-te, deci, reîntors din Anglia! 

— La ordinele alteţei voastre regale. 

— Mulţumesc. Lasă-ne singuri, Montalais. 

Montalais ieşi. 

— Poţi să-mi dai câteva minute, nu-i aşa, domnule de 
Bragelonne? 

— Întreaga mea viaţă aparţine alteţei voastre regale — 
răspunse cu respect Raoul, care bănuia ceva sumbru în toată 
această politeţe a Doamnei şi căruia acest ceva sumbru nu-i 
displăcea, convins că el ascundea o anumită afinitate a 
sentimentelor Doamnei cu ale lui proprii. 

Într-adevăr, toţi oamenii inteligenţi de la curte cunoşteau 
voinţa capricioasă şi despotismul plin de toane al caracterului 
ciudat pe care-l avea Prinţesa. Doamna fusese măgulită peste 
măsură de omagiile regelui; Doamna făcuse să se vorbească 
despre ea şi sădise în sufletul reginei acea ucigătoare gelozie 
care e viermele ce roade orice fericire femeiască; Doamna, într- 
un cuvânt, spre a-şi vindeca o mândrie rănită, îşi impunea o 
inimă de îndrăgostită. 

Noi ştim ce anume făcuse Doamna pentru a-l aduce înapoi 
pe Raoul, îndepărtat de Ludovic al XIV-lea. Scrisoarea trimisă 
de ea lui Carol al II-lea, Raoul n-o cunoştea; d'Artagnan însă o 
bănuise. Acest inexplicabil amestec de dragoste şi vanitate, 
această  duioşie de neînțeles, această  ne-maipomenită 
prefăcătorie, cine le-ar putea explica? Nimeni, nici chiar acel 
înger rău care aprinde flacăra cochetăriei în inima femeilor. 

— Domnule de Bragelonne — zise Prinţesa după o clipă de 
tăcere — te-ai reîntors mulţumit? 

Bragelonne se uită la doamna Henriette şi, văzând-o palidă 
din pricina a ceea ce ascundea, din pricina a ceea ce nu voia să 
spună, deşi ardea de dorinţa de a-i împărtăşi totul, întrebă: 

— Mulţumit? Dar de ce anume aţi vrea să fiu mulţumit sau 
nemulţumit, doamnă? 

— Dar de ce anume poate fi mulţumit sau nemulţumit un 
om de vârsta dumitale şi cu înfăţişarea dumitale? 


"Ce repede o ia! gândi Raoul puţin speriat. Ce-o fi având de 
gând să-mi strecoare în inimă?" Apoi, îngrozit de ceea ce avea 
să afle şi voind să amâne clipa, atât de dorită, dar şi atât de 
temută, în care avea să afle totul, răspunse: 

— Doamnă, lăsasem aici un prieten în cea mai deplină 
sănătate şi la întoarcere l-am găsit bolnav. 

— Vrei să vorbeşti de domnul de Guiche? zise doamna 
Henriette cu o netulburată linişte. Îţi este, se spune, un foarte 
bun prieten! 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, e adevărat, a fost rănit; dar acum se simte mai 
bine. Oh, domnul de Guiche nu e de plâns! adăugă ea repede. 
Apoi, reculegându-se: Dar oare de ce-ar fi de plâns? Se plânge 
el de ceva? Are vreo mâhnire pe care noi să n-o cunoaştem? 

— Nu vorbesc decât de rana lui, doamnă. 

— Cu atât mai bine, căci, în privinţa celorlalte, domnul de 
Guiche pare să fie foarte fericit: arată foarte voios. Uite, 
domnule de Bragelonne, sunt gata să cred că şi dumneata ai 
căuta să fii rănit trupeşte ca el... Nu-i mare lucru o rană 
trupească! 

Raoul tresări. "Iar se întoarce la asta — îşi spuse în sinea 
lui. Vai!..." 

Dar, deşi el nu răspunse nimic: 

— Poftim? zise ea. 

— N-am spus nimic, doamnă. 

— N-ai spus nimic! Mă dezaprobi, deci? Eşti mulţumit, prin 
urmare? 

Raoul se apropie cu un pas. 

— Doamnă — vorbi el — alteţa voastră regală vrea să-mi 
spună ceva, dar generozitatea firească o îndeamnă, să-şi aleagă 
cuvintele. Rog pe alteţa voastră să nu mai şovăie. Sunt tare şi 
ascult. 

— Ah — răspunse Henriette — dar ce înţelegi dumneata 
din toate astea? 

— Ceea ce alteţa voastră vrea să mă facă să înţeleg. 

Şi Raoul tremură, fără să vrea, rostind aceste cuvinte. 

— Într-adevăr — murmură Prinţesa — e crud; dar, de 
vreme ce-am început... 

— Da, doamnă, întrucât alteţa voastră a binevoit să 
înceapă, binevoiască să şi termine... 


Henriette se ridică din fotoliu şi făcu agitată câţiva paşi 
prin cameră. 

— Ce ţi-a spus domnul de Guiche? întrebă ea deodată. 

— Nimic, doamnă. 

— Nimic! Nu ţi-a spus nimic? Oh, cât de bine îl recunosc! 

— Voia să mă cruţe, de bună seamă. 

— Şi iată ce numesc prietenii prietenie! Dar domnul 
d'Artagnan, de la care vii, el ţi-a spus ceva? 

— Nimic mai mult decât de Guiche, doamnă. 

Henriette făcu un gest de nerăbdare. 

— Cel puţin — zise ea — ştii ce se vorbeşte la curte? 

— Nu ştiu nimic, doamnă. 

— N-ai aflat nimic nici despre scena cu ploaia? 

— Nici despre scena cu ploaia!... 

— Nici despre plimbarea în doi prin pădure? 

— Nici despre plimbarea în doi prin pădure.!... 

— Nici despre fuga la Chaillot? 

Raoul, care se prăbuşea ca floarea tăiată de coasă, făcu 
sforţări supraomeneşti pentru a zâmbi şi răspunse cu un glas 
plin de blândeţe: 

— Am avut onoarea de a spune alteţei voastre regale că nu 
ştiu absolut nimic. Sunt un biet uitat care se reîntoarce din 
Anglia; între oamenii de aici şi mine erau atâtea valuri 
zgomotoase, încât vuietul tuturor celor despre care îmi 
vorbeşte alteţa voastră n-a putut ajunge până la urechea mea. 

Henriette fu mişcată de această paloare, de această 
blândeţe, de această putere de suferinţă. Simţământul 
dominant al inimii ei era o vie dorinţă de a-l auzi pe sărmanul 
îndrăgostit vorbindu-i despre aceea care-l făcea să se chinuie 
astfel. 

— Domnule de Bragelonne — zise ea — ceea ce prietenii 
dumitale n-au vrut să facă, vreau să fac eu pentru dumneata, pe 
care te stimez şi te preţuiesc. Eu voi fi cu adevărat prietena 
dumitale. Ţii aici capul sus, ca un om cinstit şi nu vreau să ţi-l 
pleci sub povara ridicolului; peste opt zile, s-ar putea spune a 


dispreţului. 
— Ah — făcu Raoul alb ca varul — până acolo s-a ajuns? 
— N-ai aflat încă nimic — zise Prinţesa — dar văd că 


bănuieşti ce s-a întâmplat. Ai fost logodnicul domnişoarei de La 
Vallière, aşa-i? 
— Da, doamnă. 


— În această calitate, mă simt datoare să te previn; cum, 
dintr-o zi în alta, o voi alunga pe domnişoara de La Vallière de 
la mine... 

— O veţi alunga pe La Vallière? strigă Raoul. 

— Fără îndoială. Crezi că voi ţine mereu seama de 
lacrimile şi de bocetele regelui? Nu, nu, casa mea nu va mai fi 
multă vreme adăpostul unor astfel de îndeletniciri. Dar văd că 
te clatini... 

— Nu, doamnă, iertaţi-mă — zise Bragelonne făcând un 
efort — credeam doar că am să mor, asta e totul. Alteţa voastră 
mi-a făcut cinstea de a-mi spune că regele a plâns, s-a rugat... 

— Da, însă în zadar. 

Şi-i povesti lui Raoul scena de la Chaillot şi deznădejdea 
regelui la întoarcere; îi povesti apoi îngăduinţa ei însăşi şi, pe 
urmă, teribila frază prin care prinţesa jignită, cocheta umilită, 
îngenunchease mânia regală. 

Raoul îşi plecă încet capul. 

— Ce zici de toate acestea? îl întrebă ea. 

— Regele o iubeşte! răspunse Raoul. 

— Ai însă aerul de a spune că ea nu-l iubeşte. 

— Vai, mă gândesc încă la vremea când m-a iubit, doamnă. 

Henriette stătu o clipă în admiraţia acestei sublime 
neîncrederi; apoi, dând din umeri, zise: 

— Nu mă crezi, aşadar? Ah, cât de mult o iubeşti 
dumneata! Şi cum te îndoieşti că dumneaei îl iubeşte pe rege! 

— Până nu voi avea dovada, da, doamnă, mă îndoiesc. 
Iertaţi, şi-a dat cuvântul şi, înţelegeţi, e o fată cu suflet nobil. 

— Dovada?... Ei bine, fie! Vino cu mine! 


Capitolul LXI 


Vizită la domiciliu 


Prinţesa, mergând înaintea lui Raoul, îl conduse de-a 
lungul curţii spre corpul de clădiri unde locuia La Vallière şi, 
urcând scara pe care o urcase şi Raoul în aceeaşi dimineaţă, se 


opri la uşa camerei unde tânărul, la rândul lui, fusese primit 
într-un chip atât de ciudat de către Montalais. 

Momentul era bine ales pentru înfăptuirea planului 
întocmit de doamna Henriette: castelul era gol; regele, curtenii 
şi doamnele de onoare erau plecaţi la Saint-Germain; doamna 
Henriette, singura, ştiind că Bragelonne se întorsese şi 
gândindu-se la folosul pe care-l va putea trage din această 
întoarcere,  pretextase o  indispoziţie şi rămăsese în 
apartamentul ei. Doamna era deci sigură că va găsi pustii atât 
camera domnişoarei de La Valliere, cât şi apartamentul contelui 
de Saint-Aignan. Scoase din buzunar o cheie de rezervă şi 
deschise uşa odăii domnişoarei sale de onoare. 

Bragelonne îşi aruncă privirea în această cameră, pe care 
o recunoscu îndată şi impresia pe care i-o făcu vederea acestei 
odăi fu unul dintre primele chinuri ce-l aşteptau acolo. 

Prinţesa îl privi îndeaproape şi ochiul ei experimentat putu 
să vadă tot ce se petrecea în inima tânărului. 

— Mi-ai cerut dovezi — îi spuse ea — să nu te surprindă, 
deci, dacă ţi le voi da. Şi, dacă nu te simţi în stare să le suporţi, 
mai e încă timp, ne putem retrage. 

— Mulţumesc, doamnă — răspunse Bragelonne — dar am 
venit aici ca să mă conving. Mi-aţi făgăduit să mă convingeti, 
convingeţi-mă. 

— Intră înăuntru — zise Doamna — şi închide uşa după 
dumneata. 

Bragelonne se supuse şi se întoarse către Prinţesă, pe care 
o interogă din ochi. 

— Ştii unde te afli? întrebă doamna Henriette. 

— Dar totul mă îndeamnă să văd, doamnă, că mă găsesc în 
camera domnişoarei de La Vallière. 

— Chiar aşa şi este. 

— Aş face, totuşi, alteţei voastre observaţia că această 
cameră e o cameră şi nu o dovadă. 

— Aşteaptă. 

Prinţesa se apropie de piciorul patului, strânse paravanul 
şi, arătând spre parchet, zise: 

— Uite, apleacă-te şi ridică dumneata însuţi trapa aceasta. 

— Această trapă? exclamă Raoul cu surprindere. 

Cuvintele lui d'Artagnan începeau să-i revină în memorie 
şi-şi aducea aminte că d'Artagnan rostise întâmplător acest 
cuvânt. Şi Raoul căută din ochi, dar în zadar, o crăpătură care 


să indice o bortă sau vreun inel cu ajutorul căruia să poată 
ridica o parte anumită din duşumea. 

— Ah, ai dreptate — zise doamna Henriette râzând — am 
uitat de resortul ascuns: a patra stinghie a parchetului; o 
apăsare pe locul unde scândura are un nod. Aşa sună 
instrucţiunea. Apasă dumneata însuţi, viconte, apasă aici. 

Raoul, galben ca un mort, apăsă cu degetul cel mare pe 
locul indicat şi, într-adevăr, în aceeaşi clipă, resortul se mişcă şi 
capacul se ridică de la sine. 

— E foarte ingenios — zise Prinţesa — şi se vede că 
arhitectul a prevăzut că resortul va fi manevrat de o mână mică: 
observi că trapa se ridică singură? 

— O scară! strigă Raoul. 

— Da şi foarte elegantă chiar — zise doamna Henriette. 
Uite, viconte, scara are şi o rampă, menită să împiedice căderea 
persoanelor delicate ce s-ar încumeta să o coboare, ceea ce mă 
face să am curajul de a o coborâ. Haide, urmează-mă, viconte, 
urmează-mă. 

— Dar, înainte de a vă urma, doamnă, unde duce această 
scară? 

— Ah, e adevărat, am uitat să-ţi spun. 

— Ascult, doamnă — murmură Raoul cu răsuflarea tăiată. 

— Ştii poate că domnul de Saint-Aignan locuia mai înainte 
aproape uşă în uşă cu regele? 

— Da, doamnă, ştiu; aşa era înainte de plecarea mea şi am 
avut cinstea, nu o dată, să-l vizitez în vechea sa locuinţă. 

— Ei bine, el a obţinut din partea regelui schimbarea acelui 
comod şi frumos apartament, pe care-l cunoşti, cu aceste două 
cămăruţe la care duce scara de aici şi care formează o locuinţă 
de două ori mai mică şi de zece ori mai depărtată de aceea a 
regelui, a cărui vecinătate nu e, totuşi, câtuşi de puţin 
dispreţuită, în general, de domnii de la curte. 

— Foarte bine, doamnă — rosti Raoul. Dar continuaţi, vă 
rog, căci nu înţeleg încă nimic. 

— Ei bine, întâmplarea a făcut — urmă Prinţesa — ca 
această locuinţă a domnului de Saint-Aignan să se afle sub 
aceea a domnişoarelor mele de onoare şi îndeosebi sub a 
domnişoarei de La Valliere. 

— Dar ce rost au această trapă şi această scară? 

— Doamne, nu ştiu. Dar vrei să coborâm la domnul de 
Saint-Aignan? Poate că acolo vom găsi dezlegarea enigmei. 


Şi Doamna dădu exemplul, coborând înainte. Raoul o urmă, 
oftând. Fiecare treaptă ce scârţâia sub tălpile lui Bragelonne îl 
făcea sa pătrundă cu câte un pas în acest apartament misterios, 
unde sălăşluiau încă suspinele scoase de La Vallière şi cele mai 
suave parfumuri ale trupului ei. Bragelonnne simţi, sorbind 
aerul cu răsuflări adânci, că tânăra fată trecuse de bună seamă 
pe acolo. Apoi, după aceste urme ale parfumului ei, dovezi 
invizibile, dar neîndoielnice, apărură florile pe care le iubea ea, 
cărţile pe care le citea ea. Dacă Raoul ar mai fi avut vreo 
îndoială, se spulbera şi aceasta în faţa tainicei îmbinări de 
gusturi şi de potriviri dintre nevoile spiritului şi existenţa 
obiectelor de care fata se înconjura în viaţă. La Vallière era 
pentru Bragelonne atât de prezentă aici prin mobile, prin 
alegerea stofelor, prin chiar reflexele parchetului! Fără glas, 
zdrobit, nu avea ce să afle mai mult şi o urma pe neînduplecata 
lui călăuză doar aşa cum un osândit îşi urmează călăul. 
Doamna, crudă ca orice femeie gingaşă şi aprinsă, nu-i 
ascundea nici un amănunt. 

Dar, trebuie să o spunem, în ciuda soiului de apatie în care 
căzuse, lui Raoul, chiar de-ar fi rămas singur, nu i-ar fi scăpat 
nici unul din aceste amănunte. Fericirea femeii iubite, când 
această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru 
bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această 
inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea 
fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, 
moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se 
strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa 
oglinzilor, ca un jurământ atât de dulce pentru îndrăgostiţii ce 
se văd astfel de două ori, spre a-şi întipări şi mai bine în 
amintire acest tablou. Ghicea sărutările nevăzute sub căderea 
draperiilor grele, smulse din agăţătoarele lor. Tălmăcea în 
chinuitoare dureri graiul paturilor de odihnă, retrase în umbra 
lor complice. Acest lux, această rânduială îmbietoare, această 
grijă minuțioasă de a cruța orice stinghereală persoanei iubite, 
sau de a-i face o surpriză plăcută, această putere a dragostei, 
sporită de puterea regală, fură pentru Raoul o lovitură mortală. 
Oh, dacă există o uşurare a sfâşietoarelor dureri provocate de 
gelozie, aceea este inferioritatea bărbatului ce-a fost preferat în 
locul tău! Pe când, dimpotrivă, dacă există un iad în inima 
iadului, o tortură fără nume în vorbirea omenească, aceasta e 
atotputernicia unui zeu pusă la dispoziţia rivalului, o dată cu 


darurile tinereţii, ale frumuseţii, ale graţiei. În astfel de 
momente, se pare că Dumnezeu însuşi e împotriva 
îndrăgostitului disprețuit. 

O ultimă durere îi era rezervată bietului Raoul: doamna 
Henriette ridică o perdea de mătase şi, în dosul acestei perdele, 
el zări portretul în care apărea La Vallière. Şi nu numai 
portretul ei, dar însăşi La Vallière, tânără, frumoasă, veselă, 
sorbind viaţa prin toţi porii făpturii sale, căci, la optsprezece 
ani, viaţa este dragoste. 

— Louise — murmură Bragelonne — Louise! Aşadar, e 
adevărat? Oh, tu nu m-ai iubit niciodată, căci niciodată nu m-ai 
privit astfel! 

Şi i se părea că inima i se zvârcoleşte în piept. 

Doamna Henriette îl privea, aproape invidiind această 
durere, deşi ştia bine că n-are ce invidia, deoarece ea era iubită 
de către de Guiche aşa cum La Vallière era iubită de 
Bragelonne. 

Raoul surprinse privirea aceasta a doamnei Henriette. 

— Oh, iertare, iertare! zise el. Ar fi trebuit să fiu mai 
stăpân pe mine, ştiu, aflându-mă în faţa dumneavoastră, 
doamnă. Dar, facă cel Atotputernic, Dumnezeul cerului şi al 
pământului, să nu cunoaşteţi niciodată durerea ce mă sfâşie pe 
mine în această clipă! Căci sunteţi femeie şi de bună seamă că 
n-aţi putea îndura un asemenea chin. lertaţi-mă, eu nu sunt 
decât un biet gentilom, pe când dumneavoastră faceţi parte din 
rândul celor fericiţi, al celor atotputernici, al celor aleşi, care... 

— Domnule de Bragelonne — îl întrerupse Henriette — o 
inimă ca a dumitale e vrednică de îngrijirile şi de mângâierile 
unei inimi de regină. Sunt prietena dumitale, domnule; de 
aceea, n-am voit ca viaţa dumitale să fie otrăvită de perfidie şi 
mânjită de ridicol. Eu sunt aceea care, mai curajoasă decât toţi 
pretinşii dumitale prieteni, cu excepţia domnului de Guiche, am 
făcut ca să te reîntorci de la Londra; eu sunt aceea care îţi 
dezvălui aceste dovezi dureroase, dar necesare, ce-ţi vor aduce 
vindecarea, dacă eşti un îndrăgostit cutezător şi nu un Amadis 
plângăreţ. Nu-mi mulţumi! Plânge-mă chiar şi cată să-l slujeşti 
cu aceeaşi credinţă pe rege. 

Raoul zâmbi cu amărăciune. 

— Ah, e adevărat! rosti el. Uitasem asta: regele e stăpânul 
meu. 


— E vorba de libertatea dumitale! E vorba de viaţa 
dumitale! 

O privire limpede şi pătrunzătoare a lui Raoul o făcu pe 
doamna Henriette să-şi dea seama că se înşela şi ca ultimul ei 
argument nu era dintre acelea care să-l impresioneze pe acest 
tânăr. 

— Ia seama, domnule de Bragelonne — adăugă ea — căci, 
dacă nu-ţi vei cumpăni faptele, vei stârni mânia unui prinţ în 
stare să treacă peste orice margini ale raţiunii; îţi vei arunca în 
durere şi prietenii şi familia. Pleacă-te, supune-te, vindecă-ţi 
rănile! 

— Mulţumesc, doamnă — răspunse el. Preţuiesc sfatul pe 
care mi-l dă alteţa voastră şi voi încerca să-l urmez. Dar, un 
ultim cuvânt, vă rog. 

— Spune. 

— E oare o indiscreţie din partea mea cerându-vă să-mi 
dezvăluiţi cum aţi descoperit secretul acestei scări, al acestei 
trape, al acestui portret? 

— Oh, nimic mai simplu! Ca să le pot supraveghea, am câte 
o cheie de rezervă de la camerele domnişoarelor mele de 
onoare. Mi s-a părut ciudat că La Valliere se închide adesea în 
camera ei; mi s-a părut ciudat că domnul de Saint-Aignan şi-a 
schimbat locuinţa; mi s-a părut ciudat că regele vine să-i facă 
zilnic o vizită domnului de Saint-Aignan, chiar dacă acesta îi era 
mai dinainte prieten; în sfârşit, mi s-a părut ciudat că atâtea 
lucruri s-au întâmplat în lipsa dumitale şi că multe obiceiuri de 
la curte s-au schimbat. Nu vreau să fiu păcălită de rege, nu 
vreau să-i slujesc de paravan pentru iubirile lui; căci după La 
Vallière, care plânge, va urma la rând Montalais, care râde, 
apoi Tonnay-Charente, care cântă; acesta nu e un rol demn de 
mine. Am trecut peste toate scrupulele prieteniei şi am 
descoperit secretul... Te rănesc, ştiu; încă o dată, iartă-mă, dar 
aveam de îndeplinit o datorie. Acum, totul s-a sfârşit, iată-te 
prevenit; va veni furtuna, fii cu băgare de seamă. 

— Vă gândiţi, totuşi, la ceva, doamnă — răspunse 
Bragelonne cu fermitate — căci nu veţi presupune că voi primi 
în tăcere ruşinea pe care o sufăr şi trădarea ce mi se face. 

— Vei lua în această privinţă hotărârea pe care o vei crede 
de cuviinţă, domnule Raoul. Dar nu împărtăşi nimănui mijlocul 
prin care ai cunoscut adevărul; iată tot ceea ce te rog, iată 
singurul preţ pe care-l cer pentru serviciul ce ţi l-am făcut. 


— Nu vă temeţi de nimic, doamnă — răspunse Bragelonne 
cu un zâmbet amar. 

— L-am câştigat de partea mea pe lăcătuşul de care 
îndrăgostiţii s-au folosit în scopurile lor. Ai fi putut foarte bine 
să faci ca mine, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. Alteţa voastră regală nu-mi dă nici un alt 
sfat şi nu-mi impune nici o altă rezervă, decât aceea de a n-o 
compromite? 

— Nici o alta. 

— Pot deci să rog pe alteţa voastră regală de a-mi îngădui 
să rămân un minut aici? 

— Fără mine? 

— Oh, nu, doamnă! Asta n-are nici o importanţă; ceea ce 
vreau să fac, pot să fac şi în prezenţa voastră. Vă cer un minut 
pentru a scrie câteva cuvinte cuiva. 

— E o mare îndrăzneală, domnule de Bragelonne. Ia 
seama! 

— Nimeni nu va afla că alteţa voastră regală mi-a făcut 
onoarea de a mă conduce aici. De altfel, voi semna scrisoarea. 

— Cum vrei, domnule. 

Raoul îşi scoase carneţelul din buzunar şi aşternu pe o 
foiţă de hârtie albă aceste cuvinte: 


"Domnule conte, 

Nu te mira că găseşti această foaie de hârtie semnată de 
mine, mai înainte ca unul dintre prietenii mei, pe care-l voi 
trimite foarte curând la dumneata, va fi avut cinstea de a-ţi 
explica scopul vizitei mele. 

VICONTE RAOUL DE BRAGELONNE" 


Înfăşură hârtia, o vâri în broasca uşii ce dădea în camera 
celor doi îndrăgostiţi şi, încredinţat că bileţelul era destul de 
vizibil pentru ca de Saint-Aignan să-l observe când va intra, 
porni după Prinţesă, care ajunsese deja în vârful scării. Pe 
palier, se despărţiră: Raoul dând a-i mulţumi alteţei sale, 
Henriette deplângând, sau prefăcându-se că-l deplânge din 
toată inima pe nenorocitul pe care-l condamnase la un atât de 
groaznic supliciu. "Oh — îşi spuse ea, văzându-l cum se 
depărtează palid şi cu ochii însângeraţi — oh, dacă aş fi ştiut, i- 
aş fi ascuns adevărul acestui nefericit tânăr!" 


Capitolul LXII 


Metoda lui Porthos 


Mulțimea personajelor pe care le-am introdus în această 
lungă povestire face ca fiecare să apară numai atunci când îi 
vine rândul şi numai după necesităţile istorisirii. Aşa se explică 
de ce cititorii noştri n-au mai avut prilejul să-l întâlnească pe 
amicul nostru Porthos după reîntoarcerea lui de la 
Fontainebleau. 

Onorurile pe care le primise din partea regelui nu 
schimbaseră cu nimic firea domoală şi binevoitoare a 
respectabilului senior; numai că îşi ţinea acum capul ceva mai 
sus ca de obicei şi o anumită măreție se observa în felul de a fi, 
de când i se acordase favoarea de a sta la masă cu regele. Sala 
de mâncare a maiestăţii sale produsese un anumit efect asupra 
lui Porthos. Seniorul de Bracieux şi Pierrefonds îşi amintea cu 
multă mândrie că, în timpul acelei cine de neuitat, o gloată de 
servitori şi un mare număr de ofiţeri, ce stăteau la spatele 
mesenilor, dădeau un aer solemn ospăţului şi mobilau frumos 
încăperea. Porthos îşi făgădui să-l investească pe domnul 
Mouston cu o demnitate oarecare, să stabilească o ierarhie în 
rândurile slugilor lui şi să-şi întocmească astfel o casă militară 
— ceea ce nu era ceva neobişnuit printre marii căpitani, dat 
fiind că, în veacul precedent, se putuse vedea acest lux la 
domnii de Treville, de Schomberg, de La Vieuville, fără a mai 
vorbi de domnii de Richelieu, de Condé sau de Bouillon- 
Turenne. El, Porthos, prieten al regelui şi al domnului Fouquet, 
baron, inginer etc., de ce nu s-ar bucura şi dânsul de toate 
plăcerile legate de marile venituri şi marile merite? 

Părăsit întrucâtva de Aramis, care, după cum ştim, se 
ocupa mult de domnul Fouquet, dat uitării oarecum, din pricina 
serviciului, de către d'Artagnan, plictisit de Truchen şi de 
Planchet, Porthos se surprinsese visând, fără să prea ştie la ce; 
dar oricui l-ar fi întrebat: "Îţi lipseşte ceva, Porthos?" el i-ar fi 
răspuns fără şovăială: "Da". 


După una din acele mese îmbelşugate în timpul căreia 
Porthos încercase să-şi reamintească toate amănuntele 
ospăţului regal, pe jumătate voios, datorită vinului bun, pe 
jumătate trist, din pricina gândurilor ambiţioase, baronul se 
pregătea pentru un început de siestă, când valetul său de 
cameră veni să-l anunţe că domnul de Bragelonne voia să-i 
vorbească. Porthos trecu în camera alăturată, unde îl găsi pe 
tânărul său prieten în starea sufletească pe care o cunoaştem. 
Raoul îi strânse mâna lui Porthos, care, surprins de atâta 
gravitate, îi oferi un scaun. 

— Iubite domnule du Vallon — zise Raoul — am venit să te 
rog să-mi faci un serviciu. 

— Ai căzut tocmai la timp, tânărul meu prieten — răspunse 
Porthos. Am primit opt mii de livre azi-dimineaţă de la 
Pierrefonds şi, dacă de bani ai nevoie... 

— Nu, nu de bani e vorba; îţi mulţumesc, excelentul meu 
prieten. 

— Îmi pare rău! Am auzit totdeauna spunându-se că asta e 
cel mai rar serviciu pe care i-l poţi face cuiva, dar şi cel mai 
uşor de îndeplinit. Vorba asta mi-a plăcut şi eu ţin să repet 
vorbele care mi-au plăcut. 

— Ai o inimă pe atât de bună, pe cât de sănătoasă ţi-e 
mintea. 

— Eşti prea drăguţ. Vrei să mănânci cumva? 

— Oh, nu, nu mi-e foame. 

— Eh, ce zici? Groaznică ţară Anglia, nu-i aşa? 

— Nu prea; totuşi... 

— Oricum, dacă nu s-ar găsi acolo peştele acela care e 
minunat şi carnea care nu se află în altă parte, ar fi cu 
neputinţă de trăit în Anglia. 

— Da... Eu veneam însă... 

— Te-ascult. Dă-mi voie numai să mă răcoresc puţin. Multă 
sare se mai pune în bucate la Paris! Uff! 

Şi Porthos ceru să i se aducă o sticlă cu vin de Champagne. 
Apoi, după ce umplu mai întâi paharul lui Raoul, goli dintr-o 
sorbitură o mare cupă, şi, mulţumit, reluă: 

— Aveam nevoie de asta pentru a te asculta fără să-mi fugă 
gândurile în altă parte. Acum sunt cu totul al tău. Ce vrei să-mi 
ceri, dragă Raoul? Ce-ţi doreşte inimioara? 

— Spune-mi, ce părere ai dumneata despre certuri, 
scumpe prietene? 


— Părerea mea?... Eşti bun să vorbeşti ceva mai lămurit? 
răspunse Porthos scărpinându-se la tâmplă. 

— Vreau să spun: dumneata îţi păstrezi firea când se iscă 
vreo neînțelegere între nişte prieteni apropiaţi şi nişte străini? 

— Oh, mi-o păstrez sută-n sută, ca întotdeauna. 

— Foarte bine; şi ce faci în asemenea cazuri? 

— Când prietenii mei intră în vreo gâlceavă, eu am un 
principiu. 

— Care? 

— Anume că timpul pierdut nu se mai întoarce înapoi şi că 
nu poţi încheia mai bine o afacere de soiul ăsta decât atunci 
când zâzania e încă în toi. 

— Ah, zău, ăsta e principiul dumitale? 

— Absolut. De aceea, de îndată ce neînţelegerea a izbucnit, 
pun părţile faţă-n faţă. 

— Mda, aşa-i. 

—  Înţelegi deci că, în felul acesta, e cu neputinţă ca 
tărăşenia să nu ajungă la o încheiere. 

— Eu credeam — zise cu surprindere Raoul — că, pornită 
pe făgaşul ăsta, o neînțelegere ar trebui, dimpotrivă... 

— Pentru nimic în lume! Gândeşte-te că eu am avut în viaţa 
mea cam la o sută optzeci până la o sută nouăzeci de dueluri 
regulate, fără a mai pune la socoteală întâlnirile şi ciocnirile 
întâmplătoare. 

— E o cifră frumoasă! zise Raoul zâmbind fără să vrea. 

— Oh, asta nu-i nimic; eu sunt o fire blândă!... D'Artagnan 
îşi numără duelurile cu sutele. E adevărat ca el e un om repezit 
şi înţepat, i-am spus-o de nenumărate ori. 

— Prin urmare — reluă Raoul — dumneata aranjezi 
conflictele pe care ţi le încredinţează prietenii dumitale? 

— Şi nu s-a întâmplat să fi dat greş vreodată — răspunse 
Porthos cu bunătate şi cu o încredere care făcură să-i crească 
inima în piept lui Raoul. 

— Dar — întrebă el — aranjamentele acestea sunt măcar 
onorabile? 

— Oh, te asigur de asta; şi fiindcă veni vorba, am să-ţi 
explic un alt principiu al meu. O dată ce un prieten mi-a adus la 
cunoştinţă cearta lui, iată cum procedez: mă duc numaidecât 
să-l caut pe adversarul lui; în acest scop, mă înarmez cu 
politeţe şi sânge rece, care sunt de rigoare în asemenea 
împrejurări. 


— Datorită lor, pesemne, aranjezi dumneata atât de bine şi 
atât de sigur încăierările — zise Raoul cu oarecare amărăciune. 

— Cred şi eu. Aşadar, mă duc la adversar şi-i spun: 
"Domnule, e cu neputinţă să nu-ţi dai seama în ce măsură l-ai 
insultat pe prietenul meu". 

Raoul îşi încruntă sprânceana. 

— Uneori, chiar destul de des — continuă Porthos — 
prietenul meu n-a fost jignit cu nimic; ba poate că el l-a ofensat 
pe celălalt. Spune dacă discursul meu nu e plin de dibăcie! 

Şi Porthos izbucni într-un hohot de râs. 

"De bună seamă — îşi zise Raoul în timp ce alături de el 
răsuna tunetul formidabil al acestei ilarităţi — de bună seamă, 
n-am noroc. De Guiche mă primeşte cu răceală, d'Artagnan mă 
ia în râs, Porthos e un molâu: nici unul nu vrea să aranjeze 
această afacere aşa cum vreau eu. Şi când mă gândesc că 
venisem la Porthos ca să găsesc la el o spadă, în loc de o 
povaţă!... Ah, ce nenoroc!" 

Porthos se opri din râs şi continuă: 

— Aşadar, prin câteva cuvinte l-am făcut pe adversar să-şi 
recunoască greşeala. 

— Depinde — zise Raoul dus pe gânduri. 

— Nu depinde, în mod sigur! L-am făcut deci să-şi 
recunoască greşeala; în acel moment îmi desfăşor apoi toată 
curtenia, pentru a ajunge mai uşor la fericita împlinire a 
planului meu. Mă apropii deci, cu o înfăţişare blândă, şi, 
apucându-l de mână pe adversar... 

— Oh! făcu Raoul nerăbdător. 

— "Domnule, îi spun, acum că te-ai încredinţat de jignire, 
nu ne mai rămâne decât să încheiem socotelile. Între prietenul 
meu şi dumneata urmează să aibă loc un schimb de procedee 
graţioase. Drept care, am sarcina să-ţi fac cunoscută lungimea 
spadei prietenului meu." 

— Ce spui? exclamă Raoul. 

— Stai puţin!... "Lungimea spadei prietenului meu. Am un 
cal jos; prietenul meu e în cutare loc şi aşteaptă cu nerăbdare 
amabila dumitale ivire; am să te conduc acolo; în drum, îl vom 
lua pe martorul dumitale şi treaba e încheiată..." 

— Şi — întrebă Raoul, palid de ciudă — îi împaci pe cei doi 
adversari pe teren? 

— Poftim? se miră Porthos. Să-i împac? Dar pentru ce? 

— Spuneai că treaba e aranjată.... 


— Fără îndoială, căci prietenul meu aşteaptă. 

— Ei bine şi ce dacă aşteaptă? 

— Ei bine, dacă aşteaptă, înseamnă că-şi dezmorţeşte 
picioarele. Adversarul, din contră, e încă ţeapăn de pe cal: se 
aliniază pe teren şi prietenul meu îl ucide pe adversar. Şi cu 
asta s-a terminat. 

— Ah, îl ucide? strigă Raoul. 

— La dracu! zise Porthos. Am avut eu vreodată prieteni 
care să se lase ucişi? Am o sută şi unul de prieteni, în fruntea 
cărora se află domnul tatăl tău, Aramis şi d'Artagnan, toţi 
oameni care trăiesc şi acum, aşa socot. 

— Ah, scumpul meu baron! exclamă Raoul cuprins de 
bucurie. 

Şi îl îmbrăţişa pe Porthos. 

— Aprobi metoda mea, nu-i aşa? îl întrebă uriaşul. 

— O aprob cu atâta tărie, încât i-aş cere şi eu ajutorul 
astăzi, fără întârziere, ba chiar acum. Dumneata eşti omul pe 
care-l caut. 

— Bun; m-ai găsit. Vrei să te baţi? 

— Nu mă mai întreba! 

— Foarte firesc... Şi cu cine? 

— Cu domnul de Saint-Aignan. 

— Îl cunosc... un băiat încântător, care a fost foarte drăguţ 
cu mine în ziua când am avut onoarea de a lua masa cu regele. 
Fireşte, îi voi întoarce bunăvoința, chiar dacă nu mi-ar sta în 
obicei. Aşadar, te-a insultat? 

— De moarte. 

— Drace! Pot să-i spun şi lui tot aşa: de moarte? 

— Mai mult chiar, dacă vrei! 

— E şi mai bine. 

— lată o afacere ca şi încheiată, nu-i aşa? zise Raoul cu un 
zâmbet. 

— Se înţelege de la sine... Unde-l aştepţi? 

— Ah, stai, nu-i chiar aşa de simplu. Domnul de Saint- 
Aignan e foarte bun prieten cu regele. 

— Am auzit şi eu de asta. 

— Şi dacă-l ucid? 

— Îl vei ucide, nu mai încape îndoială. Rămâne să-ţi iei 
măsurile de trebuinţă; dar, astăzi, asemenea lucruri se lovesc 
de unele greutăţi. Dacă ai fi trăit pe vremea noastră, eh, ar fi 
fost cu totul altceva! 


— Dragă prietene, nu m-ai înţeles. Vreau să spun că 
domnul de Saint-Aignan, fiind prieten al regelui, afacerea va fi 
mai greu de dus la capăt, întrucât regele ar putea să afle mai 
dinainte şi... 

— Ei, nu! Metoda mea, o cunoşti doar: "Domnule, l-ai jignit 
pe prietenul meu şi..." 

— Da, ştiu. ă 

— Şi apoi: "Domnule, calul meu aşteaptă jos". Il iau deci cu 
mine, mai înainte de a apuca să-i spună cuiva. 

— Crezi că te va urma aşa uşor? 

— La dracu, aş vrea s-o văd şi p-asta! Ar fi primul care să 
n-o facă. E drept că tinerii de azi... Dar, he! îl voi lua pe sus 
dacă va fi nevoie! 

Şi Porthos, întărindu-şi şi vorbele prin gest, îl ridică pe 
Raoul de jos, luându-l în braţe cu scaun cu tot. 

— Foarte bine — zise tânărul râzând. Nu ne mai rămâne 
decât să-i punem domnului de Saint-Aignan întrebarea. 

— Ce întrebare? 

— În legătură cu ofensa. 

— Ei bine, dar lucrul e ştiut, mi se pare. 

— Nu, dragă domnule du Vallon, obiceiul, la noi, tinerii de 
azi, cum spui dumneata, este că trebuie să explicăm motivele 
ofensei. 

— Prin noua voastră metodă, da. Ei bine, atunci 
povesteşte-mi despre ce e vorba. 

— Este că... 

— Ei, drace, iată partea plicticoasă! Altădată noi n-aveam 
nevoie să mai povestim. Ne băteam fiindcă trebuia să ne batem. 
Eu, unul, nu cunosc un motiv mai sănătos. 

— Ai toată dreptatea, prietene! 

— Ascult motivul dumitale. 

— Aş avea cam mult de povestit. Dar, întrucât trebuie să 
arăt cum stau lucrurile... 

— Da, da, la naiba! După noua metodă. 

— Întrucât, zic, trebuie să arăt cum stau lucrurile şi cum, 
pe de altă parte, afacerea e plină de greutăţi şi cere un secret 
absolut... 

— Oh! Oh! 

— Va fi destul să-i spui domnului de Saint-Aignan numai 
atât şi el va înţelege că m-a ofensat: mai întâi, mutându-se din 
locuinţa lui. 


— Mutându-se din locuinţa lui?... Bine: una la mână — zise 
Porthos, care începu să numere pe degete. Pe urmă? 

— Pe urmă, primind să se construiască un capac în noua 

lui locuinţă. 
A — Ințeleg — zise Porthos — un capac. Drace, asta e grav! 
Imi dau seama că trebuie să fii furios din această pricină! Şi 
pentru ce-a pus, caraghiosul, să facă asemenea capace, fără să- 
ţi ceară părerea? Capace... auzi!... Eu n-am nici unul acasă, 
decât acela de la pivniţa din Bracieux! 

— Vei adăuga — mai spuse Raoul — că ultimul meu motiv 
de a mă socoti insultat este portretul pe care domnul de Saint- 
Aignan îl ştie. 

— Eh, Doamne, mai e şi un portret?... Cum, o mutare, un 
capac şi un portret? Păi, prietene — zise Porthos — e destul 
numai unul din aceste motive ca să faci să se sfârtece una pe 
alta toată gentilomia din Franţa şi din Spania, ceea ce nu e 
puţin lucru! 

— Aşadar, scumpul meu, eşti îndeajuns de înarmat? 

— Voi lua cu mine doi cai. Alege locul de întâlnire şi, în 
timp ce vei aştepta, fă plecări şi suceşte-te la dreapta şi la 
stânga, asta îţi dă o uşurinţă rară în mişcări. 

— Mulţumesc. Voi aştepta în pădurea de la Vincennes, în 
apropiere de schitul franciscan. 

— Asta e bine... Unde-l găsesc pe domnul de Saint-Aignan? 

— La Palatul Regal. 

Porthos sună dintr-un clopot mare. Apăru un valet. 

— Costumul meu de ceremonie — zise el — calul meu şi un 
cal de rezervă. 

Valetul făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Tatăl tău ştie ceva? întrebă Porthos. 

— Nu; am să-i scriu. 

— Dar d'Artagnan? 

— Nici domnul d'Artagnan. El e om prevăzător, m-ar fi 
întors din drum. 

— D'Artagnan e un om care poate să-ţi dea un sfat bun 
totuşi — zise Porthos, mirat, în modestia lui cinstită, că tânărul 
se gândise la el când se mai afla şi un d'Artagnan pe faţa 
pământului. 

— Scumpe domnule du Vallon — replică Raoul — nu mă 
întreba nimic mai mult, te rog. Am spus tot ce aveam de spus. 
Acum, aştept fapte; şi le aştept cât mai aspre şi hotărâtoare, 


aşa cum ştii să le pregăteşti dumneata. Pentru asta te-am şi 
ales. 

— Vei fi mulţumit de mine! răspunse Porthos. 

— Şi nu uita, dragă prietene, că, în afară de noi, nimeni nu 
trebuie să afle despre această întâlnire. 

— Asemenea lucruri se bagă însă de seamă — zise Porthos 
— atunci când se dă de un trup mort în pădure. Ah, prietene 
dragă, îţi făgăduiesc orice, în afară de ascunderea mortului. E 
acolo, îl vede oricine, n-ai cum să faci. Eu am un principiu: să 
nu îngropi leşul. Asta înseamnă că te socoţi ucigaşul lui. La 
noroc! cum zice normandul. 

— Vrednic şi scump prieten, la lucru! 

— Bizuie-te pe mine! zise uriaşul golind sticla, în timp ce 
lacheul întindea pe o mobilă somptuosul său costum şi 
dantelele. 

Cât despre Raoul, el ieşi, spunându-şi cu o tainică bucurie: 
"Oh, rege perfid! Rege trădător! Nu pot să mă ating de tine! 
Nici nu vreau s-o fac! Regii sunt persoane sacre; dar complicele 
tău, sluga ta, care te reprezintă, laşul acesta îţi va plăti 
nelegiuirea! Îl voi ucide în numele tău, şi, după aceea, vom 
vedea ce facem cu Louise!" 


Capitolul LXIII 


Mutarea, capacul şi portretul 


Porthos, însărcinat, spre marea lui satisfacţie, cu o misiune 
care-l întinerea, economisi o jumătate de ceas din timpul ce-i 
trebuia de obicei spre a-şi pune costumul de ceremonie. Apoi, 
ca om care se frecase îndeajuns de lumea mare, începu prin a-şi 
trimite lacheul să întrebe dacă domnul de Saint-Aignan era 
acasă. I se aduse răspunsul că domnul conte de Saint-Aignan a 
avut cinstea de a-l însoţi pe rege la Saint-Germain, împreună cu 
întreaga curte, dar că domnul conte se întorsese chiar atunci. 
La acest răspuns, Porthos se grăbi să plece şi ajunse la locuinţa 
lui de Saint-Aignan în clipa când acesta tocmai spunea să i se 
tragă cizmele. 


Plimbarea fusese minunată. Regele, din ce în ce mai 
îndrăgostit şi din ce în ce mai fericit, se arăta de o voioşie 
nespusă faţă de toată lumea; făcea risipă de gingăşii cu nimic 
asemuite, cum spuneau poeţii din acea vreme. Domnul de Saint- 
Aignan, ne amintim, era poet şi socotea că o dovedise cu 
prisosinţă în multe împrejurări memorabile pentru ca nimeni să 
nu-i conteste acest titlu. Ca un neobosit ronţăitor de rime, pe 
tot timpul drumului îi copleşise de catrene, sextine şi 
madrigale, pe rege mai întâi, pe La Valliere apoi. La rândul lui, 
regele era în vervă şi compusese un distih. Cât despre La 
Valliere, ca toate femeile care iubesc, ea făcuse două sonete. 

După cum se vede, fusese o zi bogată pentru Apolo. De 
aceea, reîntors la Paris, de Saint-Aignan, care ştia mai dinainte 
că versurile lui vor colinda străzile, se îngrijea, mai mult decât 
o făcuse în timpul plimbării, de factura şi ideea lor. În 
consecinţă, asemenea unui tată drăgăstos care se pregăteşte 
să-şi scoată odraslele în lume, el se întreba dacă publicul va 
găsi drepte, corecte şi gra-ţioase aceste plăsmuiri ale 
imaginaţiei lui. Astfel, spre a rămâne cu inima împăcată, 
domnul de Saint-Aignan îşi recita lui însuşi madrigalul următor, 
pe care i-l spusese din memorie regelui şi-i făgăduise să i-l dea 
scris pe hârtie, la întoarcere: 


Privirea ta şireată nu vrea s-arate, 


Iris, 

Ce inimii în taină, gândirea Îi 
şopteşte; 

Zi, Iris, pentru ce acel ce te iubeşte 

Sortit e să nu vadă-n ochii-ţi decât 
Vis? 


Acest madrigal, oricât ar fi el de grațios, nu i se părea prea 
desăvârşit lui de Saint-Aignan în clipa când îl trecu de la 
tradiţia orală la poezia scrisă pe hârtie. Mulţi îl găsiseră 
încântător şi în primul rând autorul însuşi; dar, la o a doua 
lectură, nu mai avea acelaşi farmec. De aceea, de Saint-Aignan, 
aşezat la masa lui, picior peste picior şi scărpinându-se la 
tâmple, repeta: 


Privirea ta şireată nu vrea s-arate, 
Iris... 


— Oh, acest vers — murmură de Saint-Aignan — e cât se 
poate de bun. Aş adăuga chiar că sună ca la Ronsard sau 
Malherbe, deci sunt mulţumit de el. Din păcate, nu e acelaşi 
lucru cu al doilea. Multă dreptate avea cine-a spus că primul 
vers e cel mai uşor de făcut. 

Şi continuă să recite: 


Ce inimii, în taină, gândirea Îi 
șopteşte... 


— Ah, gândirea şoptindu-i inimii! De ce nu i-ar şopti mai 
bine inima gândirii? Pe legea mea, în ceea ce mă priveşte, nu 
văd de ce n-ar merge şi aşa. Cum dracu mi-au răsărit în minte 
aceste două emistihuri! în schimb, al treilea e bun! 


Zi, Iris, pentru ce acel ce te 
iubeşte... 


cu toate că rima nu e de loc bogată... şopteşte şi iubeşte. 
Ei, dar abatele Boyer, care e un mare poet, a rimat ca mine, 
şopteşte şi iubeşte, în tragedia "Oropast sau Falsul Tonaxar", 
fără să mai punem la socoteală că nici domnul Corneille n-a 
ocolit această rimă în tragedia "Sophonisbe". Să trecem deci 
peste șopteşte şi iubeşte. Da, însă versul e cam obraznic. Mi- 
aduc aminte că regele şi-a muşcat unghia când l-a auzit. Într- 
adevăr, versul are aerul să-i spună domnişoarei de La Valliere: 
"Cum se face că sunt vrăjit de tine?" Cred că ar fi fost mai bine 
aşa: 


Slăvit să fie zeul care mă 
osândeşte... 


Osândeşte! Ei bine, da, iată încă o politeţe. Regele osândit 
faţă de La Valliere... Nu! 
Şi mai recită o dată: 


Slăvit să fie zeul... ce viața îmi 
sorteşte... 


— Nu e rău; cu toate că ce viața îmi sorteşte e destul de 
slab. Dar, zău aşa, nu poate să fie totul bun într-un catren. 
Pentru ce acel ce te iubeşte... Care acel, cine? Obscuritate... 
Dar asta nu-i nimic, căci de vreme ce regele şi La Vallière m-au 
înţeles, are să mă înţeleagă toată lumea. Da, dar uite unde-i 
partea cea mai tristă, în ultimele două emistihuri: Sortit e să nu 
vadă-n ochii-ţi decât vis. Versul mi se pare forţat. Şi apoi, să 
spui că totul nu e decât un vis! Nu, nu e o idee fericită. Au să 
mă ia în răspăr toţi confrații mei, mâzgălitori de hârtie. Vor 
numi poeziile mele versuri de mare senior şi dacă regele ar auzi 
spunându-i-se că sunt un poet prost, i-ar trece prin cap să o 
creadă. 

Şi tot şoptindu-şi aceste vorbe inimii şi inima-i şoptind 
gândirii, contele aproape că se dezbrăcase. Tocmai îşi lepădase 
haina şi vesta, pentru a-şi pune halatul de casă, când i se 
anunţă vizita baronului du Vallon de Bracieux de Pierrefonds. 

— Ei — se miră el — cine mai e şi ciorchinele ăsta nume? 
N-am mai auzit de el. 

— E — răspunse lacheul — un gentilom care a avut 
onoarea de a lua masa cu domnul conte, la ospăţul regelui, în 
timpul şederii maiestăţii sale la Fontainebleau. 

— Cu regele? La Fontainebleau? strigă de Saint-Aignan. 
Atunci, repede, repede, spune-i gentilomului să intre. 

Lacheul se grăbi să se supună. Porthos apăru pe uşă. 
Domnul de Saint-Aignan avea memoria curtenilor; îl recunoscu 
dar, de la prima vedere, pe acest senior provincial cu o 
reputaţie bizară şi pe care regele îl primise atât de bine la 
Fontainebleau, în pofida celor câteva zâmbete ale ofiţerilor ce 
se aflau de faţă. Înaintă deci spre Porthos cu toate semnele unei 
bunăvoinţe pe care baronul o găsea foarte firească, el care 
arbora, intrând în casa unui adversar, stindarul celei mai 
rafinate politeţi. 

De Saint-Aignan îi aruncă o privire lacheului care-l 
anunţase pe Porthos, îndemnându-l să-i ofere un scaun. Acesta 
din urma, care nu vedea nimic nepotrivit în toată această 
politeţe, se aşeză şi tuşi uşor. Cei doi gentilomi schimbară între 
ei câteva cuvinte de amabilitate, aşa cum era obiceiul. Apoi, 
întrucât contele era cel care primea vizita, zise: 

— Domnule baron, cărei fericite împrejurări datorez 
favoarea vizitei dumneavoastră? 


— Este tocmai ceea ce mă pregăteam să am cinstea vă 
explica, domnule conte — răspunse Porthos — dar, iertaţi-mă... 
— Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă de Saint-Aignan. 

— Bag de seamă că vă sfărâm scaunul. 

— Nu, domnule — zise de Saint-Aignan — câtuşi de puţin. 

— Ba da, domnule conte, ba da, îl rup; şi încă atât de bine, 
că, dacă nu mă ridic, voi cădea pe spate, poziţie cu totul 
nepotrivită pentru rolul grav pe care am venit să-l joc în faţa 
domniei voastre. 

Porthos se ridică. Tocmai la timp, căci scaunul se 
strâmbase şi se aplecase pe-o parte cu câteva degete. De Saint- 
Aignan căută din ochi un sprijin mai solid pentru oaspetele său. 

— Mobilele moderne — zise Porthos în timp ce contele îşi 
rotea ochii de jur împrejur — mobilele moderne sunt de o 
şubrezenie caraghioasă. În tinereţea mea, pe vremea când mă 
aşezam pe un scaun cu mai multă putere decât astăzi, nu-mi 
amintesc să fi rupt vreunul, în afară de acelea pe care le 
zdrobeam cu braţele prin hanuri. 

De Saint-Aignan zâmbi cu plăcere la această glumă. 

— Dar — zise Porthos aşezându-se pe o canapea care 
începu să geamă, rezistând totuşi — din păcate, nu despre asta 
e vorba. 

— Cum din păcate? Nu cumva ai venit să-mi aduci vreun 
mesaj de rău augur, domnule baron? 

— De rău augur pentru un gentilom? Oh, nu, domnule 
conte! răspunse cu nobleţe Porthos. Am venit doar să vă anunţ 
că l-aţi ofensat în chipul cel mai crud pe unul din prietenii mei. 

— Eu, domnule? strigă de Saint-Aignan. Eu l-am ofensat pe 
unul din prietenii dumitale? Şi pe care, te rog? 

— Pe domnul Raoul de Bragelonne. 

— L-am ofensat eu pe domnul de Bragelonne? strigă de 
Saint-Aignan. Ah, dragă domnule, dar aşa ceva e cu neputinţă, 
căci domnul de Bragelonne, pe care-l cunosc puţin, aş putea 
spune chiar că nu-l cunosc de loc, e în Anglia; nevăzându-l de 
foarte mult timp, nu ştiu cum l-aş fi putut ofensa. 

— Domnul de Bragelonne e la Paris, domnule conte — zise 
Porthos netulburat — iar cât despre faptul dacă l-aţi ofensat, vă 
răspund că e adevărat, întrucât el însuşi mi-a spus. Da, domnule 
conte, l-aţi ofensat într-un mod crud, l-aţi ofensat mortal, vă 
repet cuvântul. 


— Dar e cu neputinţă, domnule baron, îţi jur, e cu 
neputinţă! 

— De altminteri — adăugă Porthos — nu puteţi ignora 
acest lucru, dat fiind că domnul de Bragelonne mi-a declarat că 
v-ar fi prevenit printr-un bilet. 

— N-am primit nici un bilet, domnule, îţi dau cuvântul meu 
de onoare! 

— Asta e nemaipomenit! răspunse Porthos. Şi totuşi, ceea 
ce spune Raoul... 

— Am să vă conving îndată că n-am primit nimic — zise de 
Saint-Aignan. Şi sună. Basque — întrebă el — câte bilete sau 
scrisori au venit aici în lipsa mea? 

— Trei, domnule conte. 

— De la?... 

— Un bilet de la domnul de Fiesque, cel al doamnei de La 
Ferte şi scrisoarea domnului de Las Fuentes. 

— Asta e tot? 

— Tot, domnule conte. 

— Spune adevărul în faţa domnului, numai adevărul, mă 
auzi? Răspund pentru tine. 

— Domnule, mai e un bilet al... 

— Al cui?... Spune repede, hai! 

— Al domnişoarei de La Vall... 

— De ajuns atât — întrerupse Porthos cu discreţie. Foarte 
bine, vă cred, domnule conte. 

De Saint-Aignan îl lăsă pe valet să plece şi se duse să 
închidă el însuşi uşa în urma lui; dar când se întoarse, privind 
din întâmplare înaintea lui, zări în broasca uşii de la camera 
alăturată faimoasa bucăţică de hârtie pe care Bragelonne o 
vârâse acolo la plecare. 

— Ce-i asta? exclamă el. 

Porthos, care stătea cu spatele spre uşă, se întoarse. 

— Oh! Oh! făcu el. 

— Un bilet în gaura cheii! strigă de Saint-Aignan. 

— S-ar putea să fie al nostru, domnule conte — zise 
Porthos. Ia vedeţi. 

De Saint-Aignan trase hârtiuţa. 

— Un bilet de la domnul de Bragelonne! rosti el. 

— Vedeţi că am avut dreptate? Oh, când spun eu ceva... 


— Adus aci de domnul de Bragelonne însuşi — murmura 
contele pălind. Dar asta e de neîngăduit! Cum a putut să intre 
el aici? 

De Saint-Aignan mai sună o dată. Basque apăru din nou. 

— Cine a intrat aici în timp ce eu eram la plimbare cu 
regele? 

— Nimeni, domnule. 

— Nu se poate! Trebuie că a fost cineva. 

— Dar, domnule, nimeni n-a putut să intre, deoarece toate 
cheile erau în buzunarul meu. 

— Totuşi, acest bilet era în gaura cheii. Cine l-a vârât 
acolo? Că doar n-a venit singur! 

Basque îşi desfăcu braţele, în semn de ignoranță absolută. 

— Este posibil ca domnul de Bragelonne însuşi să-l fi pus 
acolo! zise Porthos. 

— Atunci înseamnă că a intrat aici? 

— Fără îndoială, domnule. 

— Şi totuşi cheile se aflau în buzunarul meu — reluă 
Basque cu toată stăruința. 

De Saint-Aignan mototoli biletul, după ce-l citi. 

— Aici se ascunde ceva — murmură el îngândurat. 

Porthos îl lăsă o clipă în apele lui. Apoi reveni la misiunea 
sa. 

— N-aţi vrea să ne întoarcem la afacerea noastră? întrebă 
el, adresându-se lui Saint-Aignan, după ce lacheul plecase. 

— Acum mi se pare că înţeleg totul, după acest bilet adus 
în chip atât de ciudat. Domnul de Bragelonne îmi anunţă un 
prieten... 

— Eu sunt prietenul lui; prin urmare, pe mine mă anunţă. 

— Ca să mi se prezinte o provocare? 

— Întocmai. 

— Se plânge că l-am ofensat? 

— În mod crud, de moarte! 

— Când şi cu ce prilej, dacă eşti bun? Căci rândurile lui 
sunt prea misterioase şi nu înţeleg nimic din ele. 

— Domnule — răspunse Porthos — prietenul meu trebuie 
că are dreptate, iar cât despre rândurile lui, dacă ele sunt 
misterioase, cum spuneţi, asta nu e decât din vina 
dumneavoastră. 


Porthos rosti aceste ultime cuvinte cu o încredere care, 
pentru un om puţin obişnuit eu felul său de a fi, putea să dea 
loc la o mulţime de înţelesuri. 

— Mister, aşadar! Atunci să vedem misterul! zise de Saint- 
Aignan. 

Porthos făcu o plecăciune. 

— Îngăduiţi-mi să nu mă amestec în treaba asta, domnule 
— răspunse el — şi din motive bine întemeiate. 

— Înţeleg, înţeleg perfect. Da, domnule, să trecem la fapte. 
Spune, domnule, te ascult. 

— Mai întâi, domnule — începu Porthos — e vorba de 
mutarea dumneavoastră din vechea locuinţă. 

— E adevărat, m-am mutat — zise de Saint-Aignan. 

—  Recunoaşteţi? făcu Porthos cu un aer de vădită 
satisfacţie. 

— Dacă recunosc? Ei bine, da, recunosc. Pentru ce n-aş 
recunoaşte? 

— Aţi recunoscut! Bun! notă Porthos ridicând un deget în 
sus. 

— Dar spune-mi, domnule, întrucât mutarea mea i-a putut 
pricinui vreun neajuns domnului de Bragelonne? Răspunde, te 
rog, căci nu înţeleg nimic din vorbele dumitale. 

Porthos îl opri scurt. 

— Domnule — zise el pe un ton grav — această acuzare 
este prima din cele pe care domnul de Bragelonne le ridică 
împotriva dumneavoastră. Şi dacă o ridică, înseamnă că a fost 
rănit. 

De Saint-Aignan bătu parchetul cu talpa piciorului, foarte 
iritat. 

— Asta seamănă cu a căuta ceartă cu tot dinadinsul — zise 
el. 

— Un om atât de cumsecade ca vicontele de Bragelonne nu 
poate căuta ceartă cu tot dinadinsul — răspunse Porthos. Dar, 
în sfârşit, n-aveţi nimic de adăugat în privinţa mutării, nu-i aşa? 

— Nu, mai departe. 

— Ah, mai departe? Dar, observați, domnule, că vi se aduce 
o acuzare grea, la care dumneavoastră nu răspundeţi nimic, sau 
mai degrabă răspundeţi cu uşurinţă. Cum, domnule, vă mutaţi, 
asta îl jigneşte pe domnul de Bragelonne şi nu vă cereţi scuze? 
Foarte bine! 


— Ce-e?... strigă de Saint-Aignan, pe care tonul flegmatic 
al acestui personaj începea să-l înfurie. Cum adică? Am nevoie 
să-i cer eu părerea domnului de Bragelonne dacă să ma mut 
sau nu? Haidade, domnule! 

— În mod obligator, domnule. Obligator! Dar veţi 
recunoaşte că asta nu e nimic în comparaţie cu a doua acuzare. 

Porthos îl privi cu un aer încruntat. 

— Şi capacul acela, domnule — adăugă el — capacul acela? 

De Saint-Aignan se îngălbeni ca ceara. Se răsuci pe scaun 
cu atâta nervozitate, încât Porthos, oricât de puţin ştia el 
despre ce este vorba, îşi dădu seama că lovitura nimerise la 
ţintă. 

— Capacul — murmură de Saint-Aignan. 

— Da, domnule, explicaţi-i rostul dacă puteţi — zise 
Porthos ridicând capul. 

De Saint-Aignan îşi lăsă faţa în jos. 

— Oh — sunt trădat — bâigui el. Se ştie totul! 

— Totdeauna se ştie totul! răspunse Porthos care nu ştia 
nimic. 

— Dumneata mă zăpăceşti, domnule — continuă de Saint- 
Aignan — mă zăpăceşti în aşa măsură, încât nu mai ştiu unde 
mi-e capul. 

— Conştiinţă încărcată, domnule! Oh, situaţia 
dumneavoastră nu e de loc bună. 

— Domnule! 

— Iar când lumea va afla şi va începe să judece... 

— Oh, domnule — zise cu tărie contele — o asemenea taină 
trebuie să fie ţinută ascunsă, chiar şi de acela căruia i-a fost 
făcută cunoscută! 

— Ne vom gândi la asta — răspunse Porthos — şi taina nu 
va ajunge mai departe, vă asigur. 

— Dar, domnule — reluă de Saint-Aignan — domnul de 
Bragelonne, cunoscând această taină, îşi dă seama de primejdia 
la care se expune şi pe care o poate stârni? 

— Domnul de Bragelonne nu se expune la nici o primejdie, 
domnule şi nu se teme de nimic, veţi vedea asta în curând, cu 
ajutorul lui Dumnezeu. 

"Omul ăsta e un turbat — gândi de Saint-Aignan. Ce are cu 
mine?" Apoi, cu glas tare: 

— Uite ce-i, domnule, să lăsăm baltă această afacere. 


— Dar portretul? răcni Porthos cu un glas de tunet, ce făcu 
să-i îngheţe sângele în vine contelui. 

Întrucât portretul era al domnişoarei de La Vallière şi 
fiindcă asupra acestui lucru nu mai putea fi îndoială, de Saint- 
Aignan simţi cum i se ridică o ceaţă de pe ochi. 

— Ah — exclamă el — ah, domnule, mi-aduc aminte că 
domnul de Bragelonne era logodnicul ei! 


Porthos luă un aer impozant — maiestatea pe care o 
arborează ignoranţa. 
— Pe mine nu mă priveşte — zise el — şi nici pe 


dumneavoastră, dacă prietenul meu era sau nu logodnicul 
aceleia de care spuneţi. Ba chiar mă surprinde că rostiţi acest 
cuvânt indiscret. Asta vă poate îngreuia situaţia, domnule. 

— Dumneata eşti înţelepciunea, cinstea şi bunătatea 
întruchipată, domnule. Acum văd totul limpede. 

— Cu atât mai bine! zise Porthos. 

— Şi — adăugă de Saint-Aignan — m-ai făcut să înţeleg 
totul în chipul cel mai inteligent şi mai delicat. Mulţumesc, 
domnule, mulţumesc! 

Porthos se umflă de mândrie. 

— Iar acum, că ştim despre ce este vorba, îngăduie-mi să-ţi 
explic... 

Porthos înălţă capul ca un om care nu vrea să audă nimic; 
de Saint-Aignan continuă însă: 

— Sunt deznădăjduit, crede-mă, de tot ceea ce se întâmplă; 
dar dumneata ce-ai fi făcut în locul meu? Haide, între noi, 
spune-mi ce-ai fi făcut? 

Porthos dădu din cap. 

— Nu e vorba de ceea ce-aş fi făcut eu, tinere. Recunoşti 
cele trei învinuiri ce ţi le aduc, da? 

— Cât priveşte cea dintâi, în legătură cu mutarea, domnule 
şi aci mă adresez unui om înţelept şi de onoare, spune, când o 
voinţă augustă mi-a cerut să mă mut, trebuia, puteam eu să nu 
mă supun? 

Porthos făcu o mişcare, dar de Saint-Aignan nu-i lăsă 
timpul să o ducă până la sfârşit. 

— Ah, sinceritatea mea te mişcă — zise el, interpretând 
mişcarea în felul său. Recunoşti că am dreptate. 

Porthos nu răspunse nimic. 

— Să trec la nenorocitul acela de capac — urmă de Saint- 
Aignan, apucându-l pe Porthos de braţ. La capacul acesta, 


pricina răului, izvorul tuturor necazurilor; la capacul acesta 
făcut în scopul pe care dumneata îl ştii. Ei bine, ca să-ţi vorbesc 
deschis, presupui oare că eu, din propria mea voinţă, am pus să 
se facă, într-un asemenea loc, un capac menit să...? Oh, nu, nu 
crezi asta şi încă o dată îţi dai seama, înţelegi, ghiceşti că o 
voinţă mai mare decât mine mi-a impus acest lucru. Dumneata 
ştii ce înseamnă o pornire, nu vreau să spun de dragoste, 
această nebunie ce calcă totul în picioare... căci, Dumnezeule!... 
din fericire, am de-a face cu un om plin de inimă şi de simtire; 
altfel, scandalul şi nenorocirea s-ar fi abătut de mult asupra ei, 
biata copilă... şi asupra aceluia... pe care nu vreau să-l numesc. 

Porthos, zăpăcit, năpădit de această avalanşă de cuvinte şi 
gesturi, făcea mii de eforturi pentru a înfrunta vorbăria lui 
Saint-Aignan, din care nu înţelegea o iotă, ţinându-se ţeapăn şi 
nemişcat pe scaunul său. 

De Saint-Aignan, pornit pe panta destăinuirilor, continuă 
să peroreze, dând un accent nou glasului său, o vehemenţă 
crescândă gesturilor: 

— Cât despre portret, căci înţeleg că portretul e învinuirea 
cea mai gravă, cât despre portret, socoteşte şi dumneata, am eu 
vreo vină? Cine a dorit să aibă portretul ei? Eu? Cine e 
îndrăgostit de ea? Eu? Cine se ţine după ea? Eu?... Cine i-a 
sucit capul? Eu? Nu, de o mie de ori nu! Imi dau seama că 
domnul de Bragelonne trebuie să fie tare nenorocit, îmi dau 
seama că aceste dureri sunt cumplite. Uite, eu însumi sufăr. 
Dar nici o împotrivire nu e cu putinţă. Să intre în luptă? Va fi 
luat în râs. De s-ar încăpăţâna numai şi va fi pierdut. Imi vei 
spune că deznădejdea e o nebunie; dar dumneata eşti un om cu 
judecată şi dumneata mă înţelegi. Văd după înfăţişarea 
dumitale gravă,  îngândurată,  posomorâtă chiar, că 
însemnătatea situaţiei nu te-a lăsat rece. Întoarce-te deci la 
domnul de Bragelonne şi mulţumeşte-i, după cum îi mulţumesc 
şi eu, că a ales drept mijlocitor un om de meritul dumitale. 
Crede-mă că, în ce mă priveşte, voi păstra o recunoştinţă 
veşnică aceluia care a ştiut să împace cu atâta dibăcie şi cu 
atâta înţelepciune neînţelegerea dintre noi. Şi întrucât soarta a 
vrut ca această taină să fie cunoscută de patru în loc de trei, ei 
bine, această taină, care l-ar putea îmbogăţi pe unul mai 
ambițios, mă bucur de a o împărţi cu dumneata, domnule; mă 
bucur din toată inima. Incepând din acest moment, fă ce vrei cu 
mine, sunt la dispoziţia dumitale. Ce-aş putea să fac pentru 


dumneata? Ce-aş putea să cer, să impun chiar? Vorbeşte, 
domnule, vorbeşte. 

Şi, după obiceiul înrădăcinat în manifestările de prietenie 
ale curtenilor din acea vreme, de Saint-Aignan se repezi şi-l 
îmbrăţişă pe Porthos, strângându-l cu căldură în braţele sale. 
Porthos se lăsă îmbrăţişat cu o răceală nemaipomenită. 

— Vorbeşte! repetă de Saint-Aignan. Ce doreşti să obţii? 

— Domnule — zise Porthos — am jos un cal în plus; fă-mi 
plăcerea şi încalecă pe el: e minunat şi nu-ţi va face nici o festă. 

— Să încalec pe cal? Dar pentru ce? întrebă de Saint- 
Aignan cu o vie curiozitate. 

— Pentru a merge cu mine acolo unde ne aşteaptă domnul 
de Bragelonne. 

— Ah, vrea să-mi vorbească, pricep; vrea să capete 
lămuriri! E de la sine înţeles. Dar, în această clipă, nu pot, mă 
aşteaptă regele. 

— Regele o să mai aştepte. 

— Şi unde mă aşteaptă domnul de Bragelonne? 

— La schitul franciscan, în pădurea Vincennes. 

— Aşa! Ne ţinem de glume? 

— Nu cred; eu, cel puţin, nu. 

Şi Porthos dădu înfăţişării lui rigiditatea celor mai aspre 
trăsături. 

— Dar schitul franciscan e un loc pentru dueluri, mi se 
pare! Ei bine, ce rost are să merg eu acolo? 

Porthos îşi scoase încet spada din teacă. 

— lată măsura spadei prietenului meu — zise el. 

— Drace! Omul acesta e nebun! strigă de Saint-Aignan. 

Porthos îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji. 

— Domnule — vorbi el — dacă n-aş avea onoarea dea mă 
afla în locuinţa dumitale şi de a sluji interesele domnului de 
Bragelonne, te-aş arunca pe fereastră! Ar fi timp câştigat şi n-ai 
mai sta pe gânduri. Vii la Vincennes, domnule? 

— Să vezi... 

— Vii sau nu, de bună voie? 

— Păi... 

— Dacă nu vii, te voi conduce acolo pe sus! la seama! 

— Basque! strigă de Saint-Aignan. 

Basque apăru în uşă. 

— Regele îl cheamă pe domnul conte — zise el. 


— Asta-i altceva — murmură Porthos. Serviciul regelui mai 
înainte de orice. Vom aştepta acolo până diseară, domnule. 

Şi salutându-l pe de Saint-Aignan cu toată curtenia lui 
obişnuită, Porthos ieşi, încântat că aranjase astfel încă un duel. 

De Saint-Aignan se uită după el până ieşi; apoi, 
îmbrăcându-şi din nou, la repezeală, costumul, porni în grabă, 
potrivindu-şi din mers ţinuta şi spunându-şi: 

— La Vincennes!... La Vincennes!... Vom vedea noi ce va 
spune regele despre asta. Nu-l văd bine, zău! 


Capitolul LXIV 


Rivali politici 


Regele, în urma acelei plimbări atât de fertile pentru Apolo 
şi în cursul căreia fiecare îşi plătise tributul său Muzelor, cum 
spuneau poeţii de pe vremea aceea, îl găsi, la reîntoarcere, pe 
domnul Fouquet, aţinându-i calea. În spatele lui venea domnul 
Colbert, care-l întâmpinase într-un coridor, ca şi cum ar fi stat 
la pândă, şi-l urma acum pe rege ca o umbră credincioasă şi 
prevăzătoare — domnul Colbert, cu capul lui pătrat şi cu largul 
lui costum în neorânduială, ce-l făcea să semene puţin cu un 
senior flamand după o partidă de bere. 

Domnul Fouquet, la vederea duşmanului său, rămase 
liniştit şi se mulţumi, în tot cursul scenei care va urma, să-şi 
păstreze acea atitudine, atât de greu de menţinut, a omului 
superior în inima căruia zvâcneşte disprețul, dar care nu vrea 
să-şi dea pe faţă acest dispreţ, de teamă să nu-i facă prea multă 
cinste adversarului său. 

Colbert, în schimb, nu-şi ascundea o bucurie jignitoare. 
Pentru el, venirea domnului Fouquet era o încercare 
neîndemânatică, sortită de la început eşecului, cu toate că 
lucrurile nu ajunseseră încă la capătul lor. Colbert făcea parte 
din acea şcoală a oamenilor politici care nu admiră decât 
dibăcia şi nu stimează decât succesul. În plus, Colbert, care nu 
era numai un om pizmuitor şi răutăcios, dar care cunoştea 
îndeaproape toate interesele regelui, fiindcă era înzestrat cu 


suprema probitate a cifrelor, putea să se înarmeze oricând cu 
pretextul, atât de binevenit când ţi-ai pus în gând să-l sapi pe 
cineva, că urându-l şi căutând să-l dărâme pe domnul Fouquet, 
o făcea în vederea binelui statului şi a demnităţii regale. 

Nici unul din aceste amănunte nu-i scăpa lui Fouquet. Pe 
sub sprâncenele groase ale duşmanului său, în ciuda jocului 
necontenit al pleoapelor acestuia, el citea, prin ochi, până în 
fundul inimii lui Colbert; văzu deci tot ce sălăşluia în sufletul 
acestui om: ură şi sete de izbândă. Dar căutând să pătrundă 
totul, el rămânând de nepătruns, se însenină la faţă, zâmbi cu 
acel surâs fermecător ce era numai al lui, dând salutului său 
mlădierea cea mai nobilă şi cea mai largă totodată. 

— Sire — zise — văd, după voioşia maiestăţii voastre, că aţi 
făcut o foarte frumoasă plimbare. 

—  Minunată, într-adevăr, domnule intendent superior, 
minunată! Ai făcut rău că n-ai venit cu noi, aşa cum te 
invitasem. 

— Sire, am avut de lucru — răspunse ministrul. 

Fouquet nu simţi nevoia să-şi întoarcă faţa; nu se uita de 
loc în partea unde se afla Colbert. 

— Ah, viaţa la ţară, domnule Fouquet! exclamă regele. 
Doamne, ce mult aş dori să pot trăi mereu la ţară, în aer curat, 
la umbra copacilor! 

— Oh, sper că maiestatea voastră nu e obosită de pe acum 
de tron! zise Fouquet. 

— Nu; dar tronurile de verdeață sunt parcă mai plăcute. 

— Într-adevăr, sire, maiestatea voastră răspunde tuturor 
dorințelor mele vorbind astfel. Tocmai voiam să-i prezint o 
chemare. 

— Din partea cui, domnule intendent superior? 

— Din partea nimfelor de la Vaux. 

— Ah, ah! făcu Ludovic al XIV-lea. 

— Regele a binevoit să-mi facă o promisiune — zise 
Fouquet. 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Serbarea de la Vaux, acea faimoasă serbare, nu-i aşa, 
sire? zise Colbert, încercând să dea dovadă de credit 
amestecându-se în convorbire. 

Fouquet, cu un adânc dispreţ, nu luă în seamă fraza lui. 
Era, pentru el, ca şi cum Colbert nici nu gândise, nici nu 
vorbise. 


— Maiestatea voastră ştie — zise el — că mă pregătesc să 
primesc la reşedinţa mea de la Vaux pe cel mai bun dintre 
Prinţi, pe cel mai puternic dintre regi. 

— Am făgăduit, domnule — răspunse Ludovic al XIV-lea 
surâzând — şi un rege nu-şi calcă niciodată cuvântul. 

— Iar eu, sire, am venit să-i spun maiestăţii voastre că sunt 
întru totul la ordinele sale. 

— Îmi pregăteşti niscaiva minunăţii, domnule intendent 
superior? 

Şi Ludovic al XIV-lea aruncă o ocheadă către Colbert. 

— Minunăţii? Oh, nu, sire! Nu mă încumet la aşa ceva; sper 
să-i pot oferi regelui câteva clipe de plăcere, poate câteva cupe 
de uitare. 

— Nu, nu, domnule Fouquet — zise regele. Stăruiesc 
asupra cuvântului minunăţie. Oh, dumneata eşti un vrăjitor, îţi 
cunoaştem puterea, ştim că vei găsi aur, chiar de n-ar fi deloc 
aur pe lume. Poporul spune că îl faci singur. 

Fouquet simţi că lovitura pornea din două părţi deodată, că 
regele îl împungea cu o săgeată din arcul său şi cu una din 
arcul lui Colbert. Începu să râdă. 

— Oh — replică el — poporul ştie prea bine din ce mină 
scot eu aurul acesta. O ştie poate chiar prea bine; de altfel — 
adăugă nu fără o anumită mândrie — pot încredința pe 
maiestatea voastră că aurul destinat să plătească serbarea de la 
Vaux nu va face să curgă nici sânge, nici lacrimi. Sudori, poate. 
Dar vor fi răsplătite. 

Regele rămase ca buimăcit. Vru să-l privească pe Colbert, 
acesta voi să răspundă ceva, dar o ţintire de vultur, o privire 
foarte leală, regală chiar, aruncată de Fouquet, făcu să i se 
oprească vorba pe buze. 

Între timp regele se dezmetici. Se întoarse către Fouquet 
şi-i spuse: 

— Deci, îmi faci invitaţia? 

— Da, sire, dacă maiestatea voastră binevoieşte. 

— Pentru ce zi? 

— Pentru ziua pe care o veţi alege, sire. 

— Vorbeşti ca un vrăjitor care poate face orice, domnule 
Fouquet. Eu, unul, n-aş putea spune aşa ceva. 

— Maiestatea voastră va face, când va voi, tot ceea ce un 
rege poate şi trebuie să facă. Regele Franţei are slujitori 
destoinici pentru serviciul şi plăcerile sale. 


Colbert încercă să-l privească pe intendentul superior 
pentru a-şi da seama dacă aceste cuvinte erau o revenire la 
sentimente mai puţin duşmănoase faţă de el. Fouquet nici nu se 
uită la rivalul său: Colbert nu exista pentru el. 

— Ei bine, în opt zile îţi convine? întrebă regele. 

— În opt zile, sire. 

— Astăzi e marţi; să hotărâm pentru duminica cealaltă? 

— Răgazul pe care maiestatea sa binevoieşte să-l acorde va 
fi de mare folos pentru desăvârşirea lucrărilor pe care le 
execută arhitecţii mei spre deplina încântare a regelui şi a 
prietenilor săi. 

— Şi, vorbind de prietenii mei — întrebă regele — cum îi 
vei alege? 

— Regele e stăpân pretutindeni, sire; regele întocmeşte 
lista şi dă porunci. Toţi cei pe care va binevoi să-i poftească vor 
fi oaspeţi foarte bine primiţi la mine. 

— Mulţumesc! răspunse regele mişcat de acest gând nobil, 
exprimat cu un accent tot atât de nobil. 

Fouquet se despărţi apoi de Ludovic al XIV-lea, după ce-i 
dădu câteva amănunte în legătură cu anumite afaceri curente. 
Ceva îi spunea însă că, în schimb, Colbert va rămâne cu regele, 
că vor vorbi despre el, că nici unul, nici altul nu-l vor cruța. 
Dorinţa de a-i da o ultimă lovitură duşmanului său, o lovitură 
puternică, îi apăru ca o compensație pentru tot ceea ce va avea 
de suferit. Se întoarse deci repede, din pragul uşii, şi, 
adresându-se regelui, zise: 

— lertaţi-mă, sire, iertaţi-mă! 

— Pentru ce să te iert, domnule? întrebă Prinţul cu o voce 
blândă. 

— De o mare greşeală, pe care am săvârşit-o fără să-mi dau 
seama. 

— O greşeală, dumneata? Ah, domnule Fouquet, va trebui 
să te iert, n-am încotro. Cu ce-ai greşit? Sau împotriva cui? 

— Împotriva convenienţelor, sire. Uitasem să-i fac 
cunoscut  maiestăţii voastre o împrejurare deosebit de 
importantă. 

— Care? 

Colbert fu străbătut de un fior: crezu că e vorba de un 
denunţ. Puterea lui va fi poate demascată? Un cuvânt al lui 
Fouquet, o dovadă adusă şi toată favoarea de care se bucura el 
se va spulbera în faţa lealităţii tinereşti a lui Ludovic al XIV-lea. 


Intendentul se cutremură deci de teamă ca o lovitură 
îndrăzneață să nu-i răstoarne toate planurile, şi, de fapt, 
lovitura putea fi dată atât de bine, încât Aramis, ochitor 
priceput, n-ar fi ratat-o. 

— Sire — zise Fouquet cu un aer degajat — deoarece aţi 
avut bunăvoința să mă iertaţi, vă voi mărturisi deschis: azi- 
dimineaţă mi-am vândut una din funcțiunile mele. 

— Una din funcțiunile dumitale? strigă regele. Şi care 
anume? 

Colbert se schimbă dintr-o dată la faţă. 

— Aceea care îmi dădea, sire, un aer aspru, într-o robă 
lungă: funcțiunea de procuror general. 

Ludovic scoase un strigăt, fără să vrea şi se uită la Colbert. 

— Cui i-ai vândut această funcţiune, domnule Fouquet? 
întrebă regele. 

Colbert se sprijini de marginea căminului. 

— Unui consilier al parlamentului, sire, care se numeşte 
domnul Vanel. 

— Vanel? 

— Un prieten al domnului intendent Colbert — adăugă 
Fouquet, lăsând să cadă aceste cuvinte cu o graţie inimitabilă, 
cu o expresie de nepăsare şi nevinovăție pe care pictorul, 
actorul şi poetul trebuie să renunţe de a o reproduce cu 
penelul, cu gestul sau cu pana. 

Apoi, spunând aceasta, strivindu-l pe Colbert sub greutatea 
superiorității sale, intendentul superior îl salută din nou pe rege 
şi plecă, pe jumătate răzbunat prin stupefacţia Prințului şi prin 
umilirea favoritului. 

— Să fie oare cu putinţă? se întrebă regele după ce 
Fouquet dispăru. Şi-a vândut această funcţiune? 

— Da, sire — răspunse Colbert înadins. 

— E nebun! nu se putu opri să exclame regele. 

Colbert, de astă dată, nu mai răspunse: întrezărise gândul 
stăpânului. Acest gând era pentru el o răzbunare. La ura lui se 
adăuga acum gelozia; la planul său de ruinare venea să se 
alăture o ameninţare de dizgrație. De aici încolo — Colbert 
înţelese prea bine asta — între Ludovic al XIV şi el, gândurile 
lui duşmănoase nu se vor mai lovi de piedici, iar prima mare 
greşeală a lui Fouquet, care va putea fi luată drept pretext, va 
preceda cu puţin pedeapsa finală. Fouquet lăsase să-i cadă 
arma din mână. Ura şi invidia se grăbiră s-o ridice. 


Colbert fu invitat de rege la serbarea de la Vaux; el salută 
ca un om sigur de sine şi primi ca un om care îndatorează. 

Regele tocmai se gândea la de Saint-Aignan, care urma în 
ordinea invitaţilor, când uşierul îl anunţă pe contele de Saint- 
Aignan. Colbert se retrase cu discreţie la sosirea acestui 
Mercur regal. 


Capitolul LXV 


Rivali în dragoste 


De Saint-Aignan se despărţise de rege abia cu două ceasuri 
mai înainte; dar în acest prim clocot al iubirii lui, Ludovic al 
XIV-lea, când n-o vedea pe La Vallière, simţea nevoia să 
vorbească despre ea. Şi singura persoană cu care putea să 
vorbească despre ea în voie era de Saint-Aignan; contele îi era 
deci indispensabil. 

— Ah, dumneata, conte? îl întâmpină el de două ori 
bucuros, întâi pentru că-l vedea, în al doilea rând pentru că nu-l 
mai vedea pe Colbert, a cărui înfăţişare ursuză îl indispunea 
întotdeauna. Cu atât mai bine! Mă bucur că te văd. Vei lua 
parte la călătorie, nu-i aşa? 

— La călătorie, sire? se miră de Saint-Aignan. Ce călătorie? 

— Aceea pe care o vom face pentru a ne duce la serbarea 
pe care domnul intendent superior o dă în cinstea noastră la 
Vaux. Ah, de Saint-Aignan, vei vedea, în sfârşit, o serbare pe 
lângă care petrecerile noastre de la Fontainebleau nu sunt 
decât nişte jocuri de copii. 

— La Vaux? Intendentul superior dă o serbare pentru 
maiestatea voastră, la Vaux? Doar atât? 

— Doar atât! Eşti încântător când faci pe dispreţuitorul. Ei 
bine, află tu care faci pe dispreţuitorul, că în clipa când se va şti 
că domnul Fouquet mă primeşte la Vaux, de duminică în opt 
zile, mulţi vor da buzna spre a fi invitaţi la această serbare. Îţi 
repet deci, de Saint-Aignan, vei face călătoria împreună cu noi. 

— Da, dacă până atunci nu voi porni în altă călătorie, mai 
lungă şi mai puţin plăcută. 


— Care? 

— Aceea a Styxului, sire. 

— Ei, poftim! exclamă regele râzând. 

— Nu, serios, sire — adăugă de Saint-Aignan. Sunt invitat 
la o astfel de călătorie şi în aşa fel, într-adevăr, încât nu ştiu 
cum aş putea face ca să refuz. 

— Nu te înţeleg, dragul meu. Ştiu, ai vervă poetică; dar 
vezi să nu cazi de la Apolo la Febus. 

— Ei bine, atunci, dacă maiestatea voastră binevoieşte să 
mă asculte, nu voi supune prea multă vreme torturii atenţia 
regelui. 

— Vorbeşte. 

— Regele îl cunoaşte pe domnul baron du Vallon? 

— Da, îl cunosc. Un vrednic slujitor al regelui, tatăl meu şi 
un straşnic comesean, într-adevăr! Căci de acela care a luat 
masa la Fontainebleau îmi vorbeşti, nu-i aşa? 

— Chiar despre el. Dar maiestatea voastră a uitat să 
adauge la meritele sale încă unul: un foarte cumsecade 
omorâtor de oameni. 

— Cum, domnul du Vallon vrea să te ucidă? 

— Vrea să mă dea pe mâna altuia, ceea ce-i totuna. 

— Oh, auzi ce veste! 

— Nu râdeţi, sire, căci nu spun nimic care să fie mai prejos 
de adevăr. 

— Şi zici că a pus pe altul să te ucidă? 

— La asta se gândeşte el pentru moment, acest vrednic 
gentilom. 

— Fii liniştit, te voi apăra dacă n-are dreptate. 

— Ah, mai e şi un dacă. 

— Fără îndoială. Hai, răspunde ca şi cum ar fi vorba de 
altcineva, bietul meu de Saint-Aignan: are sau n-are dreptate? 

— Maiestatea voastră va putea să judece. 

— Ce i-ai făcut? 

— Oh, lui nimic; dar se pare că i-am făcut ceva unuia din 
prietenii lui. 

— E acelaşi lucru; şi prietenul lui este unul din cei patru 
vestiți muşchetari? 

— Nu, e fiul unuia dintre cei patru faimoşi. 

— Şi ce i-ai făcut acestui fiu? Spune. 

— Doamne! Am ajutat pe cineva să-i răpească iubita. 

— Şi mărturiseşti asta? 


— Trebuie să mărturisesc, deoarece e adevărat. 

— În acest caz, eşti vinovat. 

— Ah, sunt vinovat? 

— Da, şi, pe legea mea, dacă te ucide... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi în dreptul său. 

— Ah, iată cum judecaţi, sire! 

— Găseşti că procedeul e rău? 

— Îl găsesc cam pripit. 

— Judecată dreaptă şi grabnică, zicea bunicul meu Henric 
al IV-lea. 

— Atunci, regele să semneze cât mai repede iertarea 
adversarului meu, care mă aşteaptă în pădurea Vincennes 
pentru a mă ucide. 

— Numele lui şi un pergament. 

— Sire, iată un pergament pe masa maiestăţii voastre; cât 
despre numele lui... 

— Cât despre numele lui? 

— E vicontele de Bragelonne, sire. 

— Vicontele de Bragelonne? strigă regele, trecând de la 
râs la cea mai adâncă uimire. Apoi, după un moment de tăcere, 
ştergându-şi sudoarea ce-i curgea pe frunte, murmură: 
Bragelonne! 

— Nimeni altul, sire — zise de Saint-Aignan. 

— Bragelonne, logodnicul lui...? 

— Oh, Doamne, da! Bragelonne, logodnicul lui... 

— Dar parcă era la Londra! 

— Da; însă pot să vă răspund că nu mai e acolo, sire. 

— Şi acum e la Paris? 

— Adică e la Vincennes, unde mă aşteaptă, după cum am 
avut onoarea de a-i spune regelui. 

— Ştiind totul? 

— Chiar mai mult decât trebuie! Dacă regele vrea să vadă 
biletul pe care mi l-a lăsat... 

Şi de Saint-Aignan scoase din buzunar biletul pe care-l 
cunoaştem. 

— După ce maiestatea sa îl va fi citit — zise el — voi avea 
onoarea de a-i spune cum mi-a parvenit acest bilet. 

Regele citi cu nervozitate, apoi întrebă numaidecât: 

— Ei bine? 


— Ei bine, maiestatea voastră are cunoştinţă de o anumită 
broască cizelată, care închide o anumită uşă de lemn de 
abanos, ce desparte o anumită cameră de un anumit sanctuar în 
albastru şi alb? 

— Fireşte că da, budoarul Louisei. 

— Da, sire. Ei bine, în gaura acelei broaşte am găsit acest 
bilet. Cine l-a vârât acolo? Domnul de Bragelonne, sau dracul în 
persoană? Dar, cum biletul miroase a ambră şi nu a pucioasă, 
înclin să cred că nu e vorba de drac, ci numai de domnul de 
Bragelonne. 

Ludovic îşi lăsă capul în jos şi păru că se adânceşte în nişte 
gânduri triste. Poate că în clipa aceea ceva ca o remuşcare îi 
săgetă inima. 

— Oh — oftă el — acea taină descoperită! 

— Sire, voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru ca 
această taină să moară în pieptul în care e închisă — zise de 
Saint-Aignan, cu un accent de mare bravură spaniolă. 

Şi făcu un pas, dând să iasă pe uşă; dar regele îl opri cu un 
gest. 

— Unde te duci? îl întrebă el. 

— Acolo unde sunt aşteptat, sire. 

— Ce să faci acolo? 

— Să mă bat, probabil. 

— Să te baţi? strigă regele. O clipă, te rog, domnule conte! 

De Saint-Aignan dădu din cap, ca un copil care se supără 
când cineva vrea să-l oprească de a se arunca într-un puț sau de 
a se juca cu un cuţit. 

— Şi totuşi, sire... — murmură el. 

— Mai întâi — zise regele — nu sunt lămurit. 

— Oh, asupra acestui punct, maiestatea voastră n-are 
decât să pună întrebări şi voi face lumină — răspunse de Saint- 
Aignan. 

— Cine ţi-a spus că domnul de Bragelonne a pătruns în 
camera cu pricina? 

— Biletul acesta, pe care l-am găsit în broasca uşii, după 
cum am avut onoarea de a-i spune maiestăţii voastre. 

— Ce te face să crezi că el l-a pus acolo? 

— Cine altul ar fi îndrăznit să-şi ia o asemenea sarcină? 

— Ai dreptate. Cum a intrat la tine? 


— Ah, aici e marea încurcătură, ţinând seama că toate 
uşile erau închise şi că lacheul meu, Basque, avea cheile în 
buzunarul lui. 

— Ei bine, îl va fi cumpărat pe lacheul tău. 

— Cu neputinţă, sire. 

— Pentru ce cu neputinţă? 

— Pentru că, dacă l-ar fi cumpărat, nu l-ar fi pierdut pe 
bietul băiat — de care ar fi putut să aibă nevoie şi mai târziu — 
lăsând să se înţeleagă limpede că s-a folosit de el. 

— Aşa e. Acum n-ar mai rămâne decât o singură 
presupunere. 

— Să vedem, sire, dacă această presupunere se potriveşte 
cu aceea pe care o fac şi eu! 

— Mă gândesc că se poate să fi intrat pe scară. 

— Vai, sire, asta mi se pare mai mult decât probabil! 

— Nu e mai puţin adevărat, însă, că cineva trebuie să-i fi 
vândut secretul capacului. 

— Să i-l fi vândut sau să i-l fi dat. 

— Pentru ce această distincţie? 

— Pentru că anumite persoane, sire, fiind mai presus de 
preţul unei trădări, dau şi nu vând. 

— Ce vrei să spui? 

— Oh, sire, maiestatea voastră are un spirit prea subtil 
pentru a au înţelege, cruţându-mi astfel greutatea de a rosti un 
nume. 

— Ai dreptate: Doamna! 

— Ah! făcu de Saint-Aignan. 

— Doamna, care se arătase neliniştită de mutarea 
dumitale. 

— Doamna, care păstrează cheile de la camerele 
domnişoarelor ei de onoare şi care are destulă putere ca să 
descopere ceea ce nimeni, cu excepţia voastră, sire, sau a ei, n- 
ar descoperi. 

— Şi crezi că sora mea s-a aliat cu Bragelonne? 

— De, sire, del... 

— Până într-atât încât să-i fi dezvăluit toate aceste 
amănunte? 

— Poate şi mai multe încă. 

— Mai multe!... Ce anume? 

— Poate că l-a însoţit chiar. 

— Unde? jos la tine? 


— Credeţi c-ar fi cu neputinţă, sire? 

— Oh! 

— Ascultati, regele ştie dacă Doamnei îi plac parfumurile? 

— Da, e o plăcere pe care a deprins-o de la mania. 

— Mai ales parfumul de verbină? 

— E mireasma ei preferată. 

— Ei bine, în apartamentul meu miroase a verbină. 

Regele căzu pe gânduri. 

— Dar — spuse el după o clipă de tăcere — pentru ce 
Doamna ar fi împotriva mea, alături de Bragelonne? 

Şi rostind aceste cuvinte — la care de Saint-Aignan ar fi 
putut răspunde foarte uşor prin acestea: "Gelozie femeiască!" 
— regele îl cercetă pe prietenul său până în adâncul sufletului, 
pentru a vedea dacă acesta ştie ceva despre galanteria tainică 
pe care i-o arătase cumnatei sale. De Saint-Aignan nu era însă 
un curtean prost; el nu se lăsa ispitit cu una cu două să 
descopere secrete de familie; era prea bun prieten cu Muzele, 
pentru a nu se gândi adesea la acel sărman Ovidiu Naso, ai 
cărui ochi au vărsat atâtea lacrimi pentru a ispăşi crima de a fi 
văzut nu se ştie ce în casa lui August. Trecu deci cu dibăcie pe 
lângă secretul Doamnei. Dar, cum dăduse dovadă de isteţime 
arătând că Doamna intrase la el împreună cu Bragelonne, 
trebui să plătească dobânda acestui amor-propriu şi să 
răspundă fără ocol la întrebarea regelui: "Pentru ce Doamna ar 
fi împotriva mea, alături de Bragelonne?" 

— Pentru ce? răspunse de Saint-Aignan. Dar maiestatea 
voastră uită că domnul conte de Guiche este cel mai bun 
prieten al vicontelui de Bragelonne? 

— Nu văd legătura — zise regele. 

— Ah, iertaţi-mă, sire — vorbi de Saint-Aignan — dar 
credeam că domnul conte de Guiche e un mare prieten al 
Doamnei. 

— Ai dreptate — recunoscu regele. Nu mai e nevoie să ne 
batem capul: lovitura porneşte de aici. 

— Şi, pentru a se apăra, regele nu e de părere c-ar trebui 
să răspundă printr-o altă lovitură? 

— Da; însă nu de soiul acelora care se practică în pădurea 
Vincennes. 

— Maiestatea voastră uită — zise iarăşi de Saint-Aignan — 
că sunt gentilom şi că am fost provocat. 

— Asta nu te priveşte pe tine. 


— Da, însă eu sunt aşteptat lângă schitul franciscan de mai 
bine de un ceas, sire; eu sunt împricinat şi eu voi fi dezonorat 
dacă nu mă duc acolo unde sunt aşteptat. 

— Cea mai înaltă onoare a unui gentilom este supunerea 
faţă de regele său. 

— Sire... 

— Îţi poruncesc să rămâi aici! 

— Sire... 

— Supune-te! 

— Cum doreşte maiestatea voastră, sire. 

— De altfel, vreau să limpezesc toată această afacere; 
vreau să ştiu cum şi-au bătut joc de mine cu atâta îndrăzneală, 
pătrunzând în sanctuarul bucuriilor mele. Cei care au făcut 
aceasta, de Saint-Aignan, nu tu va trebui să-i pedepseşti, căci 
nu onoarea ta au atins-o, ci pe a mea. 

— Rog pe maiestatea voastră să nu-şi reverse mânia 
asupra domnului de Bragelonne, care, în această treabă, a fost 
poate lipsit de prevedere, dar nu de loialitate. 

— Destul! Voi şti să văd ce e drept şi ce nedrept, chiar în 
culmea mâniei! Nici un cuvânt despre toate acestea, mai ales în 
faţa Doamnei. 

— Dar ce să fac cu domnul de Bragelonne, sire? Va trimite 
să mă caute, şi... 

— [i voi vorbi eu, sau voi pune pe cineva să-i vorbească, 
înainte de a se însera. 

— Încă o dată, sire, vă rog, fiţi îngăduitor cu el. 

— Am fost îngăduitor destul până acum, conte! zise 
Ludovic al XIV-lea încruntându-şi sprânceana. A sosit timpul să 
le arăt anumitor persoane că eu sunt stăpânul aici. 

Abia rosti aceste cuvinte, care lăsau să se înţeleagă că o 
nouă pornire împotriva cuiva se adăuga uneia mai vechi, când 
uşierul apăru în pragul cabinetului. 

— Ce este? întrebă regele. Şi pentru ce vii când n-ai fost 
chemat? 

— Sire — răspunse uşierul — maiestatea voastră mi-a 
poruncit, odată pentru totdeauna, să-l las pe domnul conte de 
La Fere să intre ori de câte ori va voi să-i vorbească maiestăţii 
voastre. 

— Ei, şi? 

— Domnul conte de La Fere e aici şi aşteaptă. 


Regele şi de Saint-Aignan schimbară, la aceste cuvinte, o 
privire în care se observa mai mult nelinişte decât surprindere. 
Ludovic şovăi o clipă. Apoi, aproape numaidecât, luând o 
hotărâre, îi spuse lui de Saint-Aignan: 

— Du-te, du-te de o caută pe Louise şi împărtăşeşte-i toate 
urzelile ce se împletesc împotriva noastră; fă-o să înţeleagă că 
Doamna şi-a reînceput persecuțiile şi că a pus în acţiune o 
mulţime de oameni care ar fi făcut mai bine să rămână neutri. 

— Sire... 

— Dacă Louise se sperie — adăugă regele — linişteşte-o; 
spune-i că dragostea regelui e un scut pe care nimic nu-l poate 
clătina. Dacă, ceea ce îmi place să nu cred, a aflat totul, sau 
dacă va fi avut şi ea vreo neplăcere, spune-i, de Saint-Aignan — 
accentuă regele, tremurând de mânie şi înfrigurare — spune-i 
că, de astă dată, nu numai că o voi apăra, dar o voi răzbuna şi 
cu atâta asprime, încât nimeni, de aici încolo, nu va mai 
îndrăzni să-şi ridice ochii la dânsa! 

— Asta e tot, sire? 

— Tot! Du-te repede şi rămâi credincios măcar tu, care 
trăieşti în mijlocul acestui infern fără a avea speranţa 
paradisului, ca mine. 

De Saint-Aignan se întrecu pe sine în a-şi repeta 
manifestările de devotament: apucă mâna regelui, o sărută şi 
plecă fericit. 


Capitolul LXVI 


Rege şi nobleţe 


Ludovic se reculese în mare grabă, pentru a părea cât mai 
voios în faţa domnului de La Fere. Presimţea că, fireşte, contele 
nu venea la el din întâmplare. Bănuia în mod vag rostul acestei 
vizite; dar faţă de un om ca Athos, cu un spirit atât de distins, 
prima impresie nu trebuia să aibă nimic neplăcut, nimic care 
să-i trădeze tulburarea. 

Când tânărul rege se încredinţă că era destul de calm în 
aparenţă, îi porunci uşierului să-l introducă pe conte. Peste 


câteva minute, Athos, în costum de ceremonie, împodobit cu 
ordinele pe care numai el avea dreptul să le poarte în Franţa, se 
înfăţişă cu un aer atât de grav şi atât de solemn, încât regele 
putu să judece, de la prima privire, dacă se înşelase sau nu în 
presimţirile sale. 

Ludovic făcu un pas spre conte şi-i întinse, surâzând, o 
mână deasupra căreia Athos se plecă plin de respect. 

— Domnule conte de La Fere — îi spuse regele vorbind 
repede — vii atât de rar la mine, încât e o adevărată fericire să 
te văd. 

Athos se înclină şi răspunse: 

— Aş fi vrut să am bucuria de a fi totdeauna în preajma 
maiestăţii voastre. 

Acest răspuns rostit pe un asemenea ton voia să spună 
limpede: "Aş fi dorit să pot fi unul din sfetnicii regelui, spre a-l 
feri de anumite greşeli". Regele înţelese şi, hotărât să păstreze 
în faţa acestui om avantajul calmului şi avantajul rangului, zise: 

— Vad că ai să-mi spui ceva. 

— Altfel nu mi-aş fi îngăduit să mă prezint dinaintea 
maiestăţii voastre. 

— Spune repede, domnule; sunt gata să-ţi îndeplinesc 
dorinţa. 

Regele se aşeză. 

— Sunt convins — răspunse Athos pe un ton uşor 
emoţionat — că maiestatea voastră îmi va da toată satisfacția. 

— Ah — făcu regele cu un fel de trufie — ai venit aici ca să- 
mi formulezi o plângere? 


— N-ar fi o plângere — zise Athos — dacă maiestatea 
voastră... Dar, iertaţi-mă, sire, am să iau lucrurile de la capăt. 
— Aştept. 


— Regele îşi aminteşte că, în timpul plecării domnului de 
Buckingham, am avut cinstea de a-i vorbi o dată. 

— Atunci sau cam pe-atunci... Da, îmi aduc aminte, numai 
că subiectul convorbirii... l-am uitat. 

Athos tresări. 

— Voi avea cinstea de a i-l reaminti regelui — zise el. Era 
vorba de o cerere pe care o adresam maiestăţii voastre, în 
legătură cu intenţia domnului de Bragelonne de a se căsători cu 
domnişoara de La Vallière. 

"Iată-ne şi aici!" gândi regele. Apoi, cu glas tare: 

— Mi-aduc aminte. 


— În acel timp — urmă Athos — regele a fost atât de bun şi 
atât de generos faţă de mine şi de domnul de Bragelonne, încât 
nici unul din cuvintele rostite de maiestatea sa atunci nu mi s-a 
şters din minte. 

— Şi?... făcu regele. 

— Şi regele, căruia i-o cerusem pe domnişoara de La 
Vallière pentru domnul de Bragelonne, m-a refuzat. 

— E adevărat! rosti sec Ludovic. 

— Pe motivul — se grăbi să precizeze Athos — că logodnica 
n-avea o situaţie în lumea de la curte. 

Ludovic se sili să asculte în linişte. 

— Că... — adăugă Athos — nu avea destulă avere. 

Regele se adânci în fotoliul său. 

— Că nu era de neam mare. 

Alt semn de nerăbdare din partea regelui. 

— Că nu era prea frumoasă — mai spuse Athos fără nici o 
milă. 

Acest din urmă adaus, înfipt în inima îndrăgostitului, îl făcu 
să-şi piardă cu totul răbdarea. 

— Domnule — zise el — văd că ai o memorie foarte bună! 

— E ceea ce mi se întâmplă întotdeauna când am marea 
cinste de a sta de vorbă cu regele — răspunse contele fără a se 
tulbura. 

— În sfârşit, am spus atunci toate astea, fie! 

— Şi i-am mulţumit din toată inima maiestăţii voastre, 
întrucât aceste cuvinte mărturiseau un interes nobil pentru 
domnul de Bragelonne. 

— Dar, îţi mai aduci aminte — zise regele apăsând pe 
fiecare vorbă — că şi dumneata erai împotriva acestei căsătorii? 

— E adevărat, sire. 

— Şi că îmi cereai aprobarea în contra convingerilor 
dumitale? 

— Da, maiestatea voastră. 

— În sfârşit, îmi mai amintesc de asemenea, căci am şi eu o 
memorie tot atât de bună ca şi a dumitale, îmi mai amintesc, 
zic, că ai rostit atunci aceste cuvinte: "Nu cred în dragostea 
domnişoarei de La Vallière pentru domnul de Bragelonne". E 
adevărat? 

Athos simţi lovitura, dar nu se clătină. 


— Sire — răspunse el — am cerut de la început iertare 
maiestăţii voastre, dar, în această convorbire, sunt anumite 
lucruri care nu vor putea fi înţelese decât la sfârşit. 

— S-auzim sfârşitul atunci. 

— Iată-l! Maiestatea voastră mi-a spus că amână această 
căsătorie pentru binele domnului de Bragelonne. 

Regele tăcu. 

— Astăzi domnul de Bragelonne e atât de nenorocit, încât 
nu va mai putea răbda multă vreme să-i ceară maiestăţii 
voastre să ia o hotărâre. 

Regele păli. Athos îl privi ţintă. 

— Şi... ce vrea să ceară... domnul de Bragelonne? întrebă 
regele cu şovăială. 

— Acelaşi lucru pe care-l cerusem eu regelui în ultima 
întrevedere: consimţământul maiestăţii voastre pentru această 
căsătorie. 

Regele tăcu din nou. 

— Motivele ce-ar putea constitui piedici sunt înlăturate 
pentru noi — continuă Athos. Domnişoara de La Vallière, fără 
avere, nefiind de neam mare, nefiind frumoasă, este totuşi 
singura partidă bună pentru domnul de Bragelonne, deoarece 
el o iubeşte. 

Regele îşi strânse mâinile una într-alta. 

— Regele şovăie? întrebă contele, fără a-şi pierde nimic 
nici din fermitatea, nici din respectul său. 

— Nu şovăi... refuz! ripostă regele. 

Athos se reculese un moment. 

— Am avut onoarea — zise el cu o voce blândă — de a-i 
face cunoscut regelui că nici o piedică nu va sta în calea 
dragostei domnului de Bragelonne şi că hotărârea lui rămâne 
nestrămutată. 

— Dar mai e şi voinţa mea; e o piedică, aşa cred! 

— Cea mai serioasă dintre toate — replică Athos. 

— Ah! 

— Şi acum, ne este îngăduit să cerem, cu toată umilinţa, 
maiestăţii voastre explicaţia acestei împotriviri? 

— Explicaţie?... E o întrebare? rosti regele. 

— O cerere, sire. 

Regele îşi puse amândoi pumnii pe marginea mesei. 


— Dumneata ai pierdut tactul vieţii de la curte, domnule de 
La Fere — zise el cu un glas stăpânit. La curte nu se pun 
întrebări regelui. 

— E adevărat, sire; dar, dacă nu se pun întrebări, se fac 
presupuneri. 

— Presupuneri! Ce vrea să mai spună şi asta? 

— Aproape totdeauna presupunerea unui supus implică 
sinceritatea regelui... 

— Domnule! 

— Şi lipsa de încredere a supusului — completă cu 
îndrăzneală Athos. 

— Mi se pare că te întreci cu măsura — zise monarhul 
cuprins fără să vrea de furie. 

— Sire, mă văd silit să caut în altă parte ceea ce credeam 
că am să găsesc la maiestatea voastră. In loc de a avea un 
răspuns din partea voastră, mă văd silit să caut unul în mine 
însumi. 

Regele se ridică în picioare. 

— Domnule conte — zise — ţi-am acordat tot timpul pe 
care îl aveam liber. 

Era o curmare a întrevederii. 

— Sire — răspunse contele — n-am avut timp să-i spun 
regelui tot ceea ce venisem să-i spun şi îl văd atât de rar pe 
rege, încât trebuie să mă folosesc de prilej. 

— Ajunseseşi la presupuneri; acum vei trece la ofense! 

— Oh, sire, să-l ofensez pe rege, eu? Niciodată! Intreaga 
mea viaţă am susţinut că regii sunt mai presus de ceilalţi 
oameni, nu numai prin rang şi putere, dar şi prin noblețea 
inimii şi valoarea spiritului. N-aş putea niciodată crede că 
regele meu, acela care mi-a spus o vorbă, ar păstra în această 
vorbă vreun gând ascuns. 

— Ce vrei să spui? Ce fel de gând ascuns? 

— Mă explic — rosti cu răceală Athos. Dacă, refuzând 
mâna domnişoarei de La Vallière pentru domnul de Bragelonne, 
maiestatea voastră avea alte intenţii decât fericirea şi 
prosperitatea vicontelui... 

— Vezi bine, domnule, că dumneata mă ofensezi. 

— Dacă, cerând un răgaz vicontelui, maiestatea voastră 
voise numai să-l îndepărteze pe logodnic de domnişoara de La 
Valliere... 

— Domnule! Domnule! 


— E ceea ce am auzit spunându-se peste tot, sire. 
Pretutindeni se vorbeşte despre dragostea maiestăţii voastre 
pentru domnişoara de La Vallière. 

Regele îşi sfâşie mănuşile, pe care, spre a-şi păstra 
cumpătul, le muşca într-una de câteva minute. 

— Nenorocire celor ce se amestecă în treburile mele! 
strigă el. Am luat o hotărâre: voi zdrobi toate piedicile! 

— Ce piedici? întrebă Athos. 

Regele se opri pe loc, ca un cal nărăvaş căruia zăbala i-a 
zgândărit cerul gurii răsucindu-se cu putere. 

— O iubesc pe domnişoara de La Vallière! zise el deodată 
cu multă nobleţe, dar şi cu însufleţire. 

— Dar — îl întrerupse Athos — asta n-ar împiedica-o pe 
maiestatea voastră să-l însoare pe domnul de Bragelonne cu 
domnişoara de La Vallière. Sacrificiul e vrednic de un rege; el e 
meritat de domnul de Bragelonne, care a adus multe servicii şi 
poate fi socotit un bărbat demn de laudă. În felul acesta, regele, 
renunțând la dragostea lui, va face dovadă în acelaşi timp de 
generozitate, de recunoştinţă şi de simţ politic. 

— Domnişoara de La Vallière — zise regele cu un glas 
înăbuşit — nu-l iubeşte pe domnul de Bragelonne. 

— Regele ştie asta? întrebă Athos cu o privire adâncă. 

— O ştiu. 

— De puţină vreme, pesemne; căci, de bună seamă, dacă 
regele o ştia şi la prima mea întrevedere, maiestatea sa s-ar fi 
ostenit să mi-o spună. 

— De puţină vreme, da. 

Athos păstră un moment de tăcere. 

— Nu înţeleg atunci — zise el — de ce regele l-a mai trimis 
pe domnul de Bragelonne la Londra. Acest exil i-a surprins pe 
drept cuvânt pe cei care ţin la onoarea regelui. 

— Cine vorbeşte de onoarea regelui, domnule de La Fere. 

— Onoarea regelui, sire, este compusă din onoarea întregii 
sale nobilimi. Când regele îl ofensează pe unul din gentilomii 
săi, adică atunci când el ciunteşte o fărâmă din onoarea lui, 
înseamnă că şi-a ciuntit lui însuşi, regelui, o parte din onoare. 

— Domnule de La Fere! 

— Sire, l-aţi trimis pe vicontele de Bragelonne la Londra 
înainte de a fi amantul domnişoarei de La Vallière, sau după 
aceea? 


Regele, furios mai ales fiindcă se simţea dominat, voi să-l 
concedieze pe Athos cu un gest. 

— Sire, am să vă spun totul — reluă contele. Nu voi ieşi de 
aici decât satisfăcut de maiestatea voastră, sau de mine însumi. 
Satisfăcut, dacă-mi veţi dovedi că aveţi dreptate; satisfăcut, 
dacă vă voi dovedi că vă înşelaţi. Oh, mă veţi asculta, sire! Sunt 
bătrân şi iubesc tot ceea ce e cu adevărat măreț şi cu adevărat 
puternic în regat. Sunt un gentilom care şi-a vărsat sângele 
pentru părintele vostru şi pentru voi, fără să fi cerut niciodată 
nimic, nici maiestăţii voastre, nici părintelui vostru. N-am făcut 
rău nimănui în această lume şi i-am îndatorat pe regi. Mă veţi 
asculta, sire! Vin să vă cer socoteală pentru onoarea unuia din 
slujitorii voştri, pe care l-aţi înjosit printr-o minciună sau l-aţi 
trădat printr-o slăbiciune. Ştiu că aceste cuvinte supără pe 
maiestatea voastră, dar pe oamenii ca mine, faptele ne ucid; 
ştiu că vă gândiţi ce pedeapsă să daţi sincerităţii mele; dar mai 
ştiu ce pedeapsă i-aş cere lui Dumnezeu împotriva voastră, 
atunci când i-aş povesti nelegiuirea pe care aţi săvârşit-o şi 
nenorocirea pe care aţi abătut-o asupra fiului meu. 

Regele se plimba prin cabinet cu paşi mari, cu mâna la 
piept, cu faţa roşie, cu ochii aprinşi. 

— Domnule — strigă el deodată — dacă aş fi rege pentru 
dumneata, ai fi fost pedepsit până acum! Dar nu sunt decât un 
om şi am dreptul să iubesc pe acest pământ pe cei ce mă 
iubesc, fericire ce se întâmplă atât de rar! 

— Nu aveţi acest drept, ca om, mai mult decât îl aveţi ca 
rege; sau, dacă voiaţi să vi-l luaţi în mod loial, trebuia să-l 
preveniţi pe domnul de Bragelonne, iar nu să-l exilați! 

— Mi se pare că mă cerţi, într-adevăr! rosti Ludovic al XIV- 
lea cu acea maiestate pe care numai el ştia să şi-o impună în 
privire şi în voce. 

— Speram că-mi veţi răspunde — zise contele. 

— Ai să capeţi curând răspunsul meu, domnule. 

— Cunoaşteţi gândul meu — replică domnul de La Fere. 

— Uiţi că-i vorbeşti regelui, domnule; e o crimă! 

— Uitaţi că zdrobiţi viaţa a doi oameni; e un păcat de 
moarte, sire! 

— Pleacă, numaidecât! 

— Nu înainte de a vă spune: fiu al lui Ludovic al XIII-lea, îţi 
începi rău domnia, căci ţi-o începi prin răpire şi necinste! Eu şi 
neamul meu ne simţim scutiţi de a-ţi mai păstra acea dragoste 


şi acel respect pentru care îl pusesem pe fiul meu să jure în 
cavourile de la Saint-Denis, în faţa osemintelor nobililor tăi 
strămoşi. Aţi devenit duşmanul nostru, sire şi de aici încolo nu 
vom mai asculta decât de Dumnezeu, singurul nostru stăpân. 
Luaţi seama! 

— Ameninţi? 

— Oh, nu — răspunse cu tristeţe Athos — şi nu am în suflet 
mai multă bravadă decât teamă; Dumnezeu, de care vă vorbesc, 
sire, aude ce spun; el ştie că, pentru integritatea, pentru 
onoarea coroanei voastre, îmi voi vărsa încă şi astăzi tot 
sângele pe care mi l-au mai lăsat în vine douăzeci de ani de 
război civil şi de războaie peste hotare. Pot deci să vă 
încredinţez că nu ameninţ nici pe rege, nici pe om; dar vă spun: 
veţi pierde doi slujitori ucigând credinţa în inima tatălui şi 
dragostea în inima fiului! Unul nu mai crede în cuvântul regal, 
celălalt nu mai crede în loialitatea oamenilor, nici în puritatea 
femeilor. Unul e mort în ce priveşte respectul, celălalt în ce 
priveşte supunerea. Adio! 

Spunând aceasta, Athos îşi frânse spada în două, lovind-o 
de genunchi, puse încet pe parchet cele două bucăţi rupte şi, 
salutându-l pe rege, care se înăbuşea de mânie şi de ruşine, ieşi 
din cabinet. 

Ludovic, prăbuşit deasupra mesei, stătu câteva minute aşa, 
până se linişti; apoi, ridicându-se deodată, sună furios: 

— Să vie domnul d'Artagnan! le spuse ugşierilor, care-l 
priveau îngroziţi. 


Capitolul LXVII 


Furtuna continuă 


Fără îndoială, cititorii noştri se vor fi întrebat cum se face 
că Athos a apărut la rege tocmai la momentul potrivit, el despre 
care n-am mai auzit vorbindu-se de atâta timp. Pretenţia 
noastră, ca romancier, fiind mai ales aceea de a înlănţui 
evenimentele unele după altele cu o logică aproape fatală, ne 


socotim pregătiţi să răspundem şi vom răspunde la această 
întrebare. 

După ce părăsise Palatul Regal, Porthos, credincios rolului 
său de om care poate aranja dueluri, se dusese să-l întâlnească 
pe Raoul lângă schitul franciscan din pădurea Vincennes şi-i 
povestise, în cele mai mici amănunte, întrevederea lui cu 
domnul de Saint-Aignan; apoi, în încheiere, îi spusese că 
însărcinarea pe care i-o dăduse regele favoritului său va duce, 
probabil, la o întârziere oarecare, dar că, după despărţirea de 
rege, de Saint-Aignan se va grăbi să răspundă la chemarea pe 
care i-o făcuse Raoul. Dar Raoul, mai puţin credul decât vechiul 
său prieten, trase concluzia, din cele povestite de Porthos, că, 
dacă de Saint-Aignan îl va vedea pe rege, îi va povesti totul 
monarhului şi că, dacă de Saint-Aignan îi va povesti totul, 
regele îl va opri pe conte de a se înfăţişa pe teren. Drept care, 
pe temeiul acestei deducţii, îl lăsase pe Porthos să păzească 
locul, pentru cazul, foarte puţin probabil, că de Saint-Aignan ar 
veni, şi, de altfel, spunându-i lui Porthos să nu rămână pe teren 
mai mult de un ceas sau un ceas şi jumătate. Ceea ce Porthos 
nu voi să ia în seamă şi, din contră, se hotărî să stea neclintit 
locului, ca şi cum ar fi vrut să prindă rădăcini acolo, smulgându- 
i lui Raoul făgăduiala că de la tatăl său, se va întoarce acasă la 
el, în aşa fel ca lacheul lui Porthos să ştie unde-l poate găsi, 
dacă se va întâmpla ca de Saint-Aignan să vină la întâlnire. 

Bragelonne părăsise aşadar Vincennes şi pornise de-a 
dreptul spre Athos, care, de două zile, se afla la Paris. Contele 
fusese, de fapt, prevenit printr-o scrisoare a lui d'Artagnan. 
Raoul era deci oarecum aşteptat de către tatăl său, care, după 
ce-i întinse mâna şi-l îmbrăţişă, îi făcu semn să se aşeze. 

— Ştiu că vii la mine, viconte, ca la un prieten; ştiu că eşti 
trist şi îndurerat; spune-mi, ce te aduce aici? 

Tânărul se înclină şi îşi începu povestirea. Mai mult decât o 
dată, în cursul povestirii, lacrimile îi înăbuşiră glasul şi un 
suspin ce-i zgudui pieptul întrerupse naraţiunea. Totuşi, izbuti 
să o ducă până la capăt. 

Athos ştia, desigur, la ce trebuia să se aştepte, căci, după 
cum am spus, d'Artagnan îi scrisese ceva mai înainte; dar, 
ţinând să-şi păstreze până la urmă acel calm şi acea seninătate 
care formau partea aproape supraomenească a caracterului 
său, zise: 


— Raoul, eu nu cred nimic din cele ce se spun; eu nu cred 
nimic din ceea ce te face pe tine să te temi; şi asta nu din 
pricină că persoane demne de încredere nu mi-au dezvăluit 
nimic în legătură cu această întâmplare, dar fiindcă, în sufletul 
şi în cugetul meu, eu socot cu neputinţă ca regele să-şi fi 
insultat astfel un gentilom. Garantez, deci, pentru rege şi am 
să-ţi aduc dovada a ceea ce-ţi spun. 

Raoul, clătinându-se ca un om beat între ceea ce văzuse cu 
ochii lui şi această netulburată încredere pe care o avea într-un 
om ce nu minţise niciodată, se înclină şi se mulţumi să 
răspundă: 

— Bine, du-te, domnule conte; voi aştepta aici. 

Şi se aşeză în fotoliu cu faţa îngropată în palme. Athos se 
îmbrăcă şi plecă. La rege, se întâmplă ceea ce noi le-am 
povestit cititorilor noştri, care l-au văzut intrând la maiestatea 
sa şi apoi l-au văzut ieşind. 

Când se reîntoarse acasă, îl găsi pe Raoul palid şi 
posomorât, fără să se fi mişcat din poziţia lui deznădăjduită. 
Totuşi, la auzul uşilor care se deschideau, la auzul paşilor 
tatălui său care se apropia, tânărul ridică încet ochii. Athos era 
galben la faţă, cu capul gol, abătut; îi dădu mantia şi pălăria 
lacheului, făcându-i semn să se retragă, apoi se aşeză lângă 
Raoul. 

— Ei bine, domnule — întrebă tânărul, mişcându-şi cu 
tristeţe capul de sus în jos — acum te-ai convins pe deplin? 

— Da, Raoul; regele o iubeşte pe domnişoara de La 
Vallière. 

— Prin urmare, o mărturiseşte? strigă Raoul. 

— Fără şovăire — răspunse Athos. 

— Şi ea? 

— Pe ea n-am văzut-o. 

— Nu, dar regele ţi-a vorbit despre ea. Ce ţi-a spus? 

— A spus că-l iubeşte. 

— Oh, vezi, vezi, domnule! 

Şi tânărul făcu un gest de deznădejde. 

— Raoul — reluă contele — i-am spus regelui, crede-mă, tot 
ceea ce i-ai fi putut spune tu însuţi; şi sunt încredinţat că i-am 
vorbit în termeni cumpăniţi, însă plini de hotărâre. 

— Şi ce i-ai spus, domnule? 

— l-am spus, Raoul, că totul s-a sfârşit între el şi noi, că de 
azi înainte să nu te mai socoată printre slujitorii lui; i-am spus 


că eu însumi mă voi retrage pentru totdeauna deoparte. Nu-mi 
rămâne să mai ştiu decât un singur lucru. 

— Care, domnule? 

— Dacă tu ai luat vreo hotărâre. 

— O hotărâre? Cu privire la ce? 

— În privinţa dragostei şi... 

— Spune, domnule. 

— Şi a răzbunării; căci mă tem că te gândeşti la răzbunare. 

— Oh, domnule, dragostea... poate că într-o zi, mai târziu, 
voi izbuti să mi-o smulg din inimă. Sper să izbutesc, cu ajutorul 
lui Dumnezeu şi cu înţeleptele sfaturi ale domniei tale. La 
răzbunare nu m-am gândit decât sub stăpânirea unui gând rău, 
căci pe adevăratul vinovat nu mă voi putea răzbuna niciodată; 
de aceea, am renunţat la răzbunare. 

— Va să zică, deci, nu te gândeşti să-i ceri socoteală 
domnului de Saint-Aignan. 

— Nu, domnule. I-am aruncat mănuşa o dată; dacă o ridică, 
îl voi înfrunta, dacă nu, o voi lăsa la pământ. 

— Şi La Vallière? 

— Nu cred ca domnul conte să se fi gândit vreodată în mod 
serios că aş fi în stare să mă răzbun pe o femeie — răspunse 
Raoul cu un surâs atât de trist, încât făcu să apară o lacrimă 
sub pleoapa acestui om care se aplecase de atâtea ori asupra 
durerilor lui, ca şi asupra durerii altora. 

Îi întinse lui Raoul mâna; vicontele i-o strânse cu toată 
căldura. 

— Prin urmare, domnule conte, acum eşti încredinţat că 
răul e fără remediu? întrebă tânărul. 

Athos, la rândul lui, dădu din cap. 

— Bietul meu copil! murmură el. 

— Te gândeşti că mai sper încă — zise Raoul — şi mă 
plângi. Oh, adevărul e că mi-e cu neputinţă s-o dispreţuiesc, aşa 
cum ar trebui, pe aceea pe care am iubit-o atât de mult. Atâta 
timp cât nu mă simt vinovat faţă de ea, voi fi fericit şi-i voi ierta 
totul. 

Athos se uita cu tristeţe la fiul său. Aceste câteva cuvinte 
rostite de Raoul păreau smulse din propria lui inimă. In acea 
clipă, lacheul îl anunţă pe domnul d'Artagnan. Acest nume 
răsună într-un chip diferit în urechile lui Athos şi în cele ale lui 
Raoul. 


Muşchetarul îşi făcu apariţia cu un zâmbet uşor pe buze. 
Raoul rămase neclintit; Athos se îndreptă spre prietenul său cu 
o expresie ce nu-i scăpă lui Bragelonne. D'Artagnan îi răspunse 
lui Athos printr-o clipire din ochi; apoi, apropiindu-se de Raoul 
şi apucându-i mâna, zise, adresându-se în acelaşi timp şi tatălui 
şi fiului: 

— Ei bine, mi se pare că trebuie să-l consolăm pe băiat, nu- 
i aşa? 

— Iar tu, bun ca totdeauna, vii să mă ajuţi în această 
încercare grea — răspunse Athos. 

Şi, spunând acestea, Athos strânse mâna lui d'Artagnan în 
mâinile lui. Raoul crezu a observa că această strângere de 
mână avea un înţeles deosebit de acela al cuvintelor pe care le 
rostise contele. 

— Da — răspunse muşchetarul netezindu-şi mustaţa cu 
mâna cealaltă, rămasă liberă — da şi mai vin... 

— Fii bine venit, domnule cavaler, nu pentru mângâierea 
pe care o aduci, ci pentru faptul că ai venit. Eu sunt consolat. 

Şi schiţă un surâs mai trist decât orice lacrimi pe care 
d'Artagnan le va fi văzut vreodată curgând. 

— Să fie într-un ceas bun! rosti d'Artagnan. 

— Dar — adăugă Raoul — ai sosit tocmai în momentul când 
domnul conte îmi vorbea despre întrevederea sa cu regele. Vei 
îngădui, nu-i aşa, ca domnul conte să-şi urmeze povestirea 
începută? 

Şi ochii tânărului păreau că ar fi vrut să citească până în 
adâncul inimii muşchetarului. 

— Întrevederea sa cu regele? rosti d'Artagnan pe un ton 
atât de firesc, încât nici vorbă nu putea fi să te îndoieşti de 
uimirea lui. Aşadar, l-ai văzut pe rege, Athos? 

Athos zâmbi. 

— Da — zise el — l-am văzut. 

— Ah, adevărat, dumneata nu ştiai că domnul conte a fost 
la maiestatea sa? întrebă Raoul numai pe jumătate neliniştit. 

— Oh, ba da, ştiam. 

— Atunci sunt mai liniştit — zise Raoul. 

— Liniştit, în ce privinţă? întrebă Athos. 

— Domnule — răspunse Raoul — iartă-mă; dar, cunoscând 
prietenia pe care mi-ai făcut cinstea să mi-o arăţi întotdeauna, 
mă temeam să nu-i fi exprimat cumva regelui, în termeni prea 
tari, durerea şi indignarea domniei tale şi atunci regele... 


— Şi atunci regele? repetă d'Artagnan. Haide, spune, 
Raoul! 

— Iartă-mă şi dumneata, domnule d'Artagnan — zise Raoul. 
O clipă m-am temut, mărturisesc, că ai venit aici nu ca prieten 
al casei, ci în calitate de căpitan al muşchetarilor. 

— Eşti nebun, dragul meu Raoul! strigă d'Artagnan cu un 
hohot de râs în care un observator atent ar fi avut parte să vadă 
mai mult decât sinceritate. 

— Cu atât mai bine! zise Raoul. 

— Da, nebun şi ştii ce te povăţuiesc? 

— Spune, domnule; venind din parte-ţi, sfatul trebuie să fie 
bun. 

— Ei bine, te povăţuiesc, după călătoria pe care ai făcut-o 
în Anglia, după vizita la domnul de Guiche, după vizita la 
Doamna, după vizita la Porthos, după drumul la Vincennes, te 
povăţuiesc să te odihneşti puţin; culcă-te şi dormi douăsprezece 
ceasuri, iar după ce te vei trezi, ia un cal şi goneşte-l până se 
umple de spumă. 

Şi, trăgându-l spre el, îl îmbrăţişa ca pe copilul său. Athos 
făcu la fel; numai că, se vede bine, sărutarea tatălui era mai 
duioasă decât a prietenului şi îmbrăţişarea mai puternică. 

Tânărul privi din nou către cei doi bărbaţi, căutând să le 
citească în suflet cu toată puterea lui de pătrundere. Dar 
privirea i se înmuie deodată întâlnind fizionomia zâmbitoare a 
muşchetarului şi chipul potolit şi blând al contelui de La Fere. 

— Şi unde vrei să te duci, Raoul? întrebă acesta din urmă, 
văzând că Bragelonne se pregăteşte să plece. 

— Acasă la mine, domnule — răspunse tânărul cu glasul lui 
atât de trist şi atât de plăcut. 

— Prin urmare, acolo vei fi găsit, dacă cineva ar avea să-ţi 
spună ceva? 

— Da, domnule. Crezi că ar avea cineva să-mi spună ceva? 

— Poţi să ştii? rosti Athos. 

— Da, noi mângâieri — zise d'Artagnan împingându-l încet 
pe Raoul spre uşă. 

Raoul, văzând seninătatea de pe chipurile celor doi 
prieteni, ieşi de la conte ducând cu el numai simţământul 
durerii sale proprii. 

— Slavă Domnului! murmură el. Acum pot să nu nu mai 
gândesc decât la mine însumi. 


Şi, înfăşurându-se în mantia lui în aşa fel ca trecătorii să 
nu-i vadă chipul întristat, porni către locuinţa sa, aşa cum se 
înţelesese cu Porthos. 

Cei doi prieteni se uitau în urma lui cu un simţământ 
asemănător de compătimire. Atâta doar că fiecare şi-l exprima 
într-un fel deosebit. 

— Bietul Raoul! murmură Athos scoțând un suspin. 

— Bietul Raoul! murmură d'Artagnan dând din umeri. 


Capitolul LXVIII 


Heu, Miser! 


"Bietul Raoul!" rostise Athos. "Bietul Raoul!" rostise şi 
d'Artagnan. Căinat de aceşti doi bărbați atât de vajnici, Raoul 
trebuia să fie, într-adevăr, tare nenorocit. De aceea, când se 
văzu singur, numai cu sine, lăsând în urma lui un prieten inimos 
şi un părinte îngăduitor, când îşi aminti mărturisirea făcută de 
rege cu privire la dragostea sa pentru iubita lui, Louise de La 
Vallière, pe care i-o fura, îşi simţi inima zdrobită, aşa cum 
fiecare dintre noi şi-a simţit-o zdrobită o dată în viaţă, la prima 
iluzie distrusă, la prima dragoste trădată. 

— Oh — murmură el — totul s-a sfârşit aşadar! Nu mai pot 
aştepta nimic, nu mai pot spera nimic! Mi-a spus-o şi de Guiche, 
mi-a spus-o şi tatăl meu, mi-a spus-o şi domnul d'Artagnan. 
Totul este, deci, un vis pe această lume! Un vis a fost tot ce-am 
năzuit de zece ani încoace! Un vis, unirea inimilor noastre! Un 
vis, toată această viaţă de dragoste şi fericire! Nebun ce-am 
fost, desfăşurându-mi visul în văzul lumii, în ochii prietenilor şi 
duşmanilor mei, făcându-i pe prieteni să se întristeze de 
amărăciunea mea şi pe duşmani să se bucure de durerile 
mele!... De aceea, nenorocirea mea va sfârşi printr-o dizgrație 
răsunătoare, printr-un scandal public. De aceea, mâine, voi fi 
arătat, spre marea mea ruşine, cu degetul! 

Şi, în ciuda calmului pe care i-l făgăduise tatălui său şi lui 
d'Artagnan, Raoul lăsă să se audă câteva cuvinte de surdă 
ameninţare. 


— Totuşi — continuă el — dacă m-aş numi de Wardes şi 
dacă aş avea în acelaşi timp mlădierea şi tăria domnului 
d'Artagnan, aş râde cu gura până la urechi, le-aş spune femeilor 
că această fiinţă perfidă, slăvită de dragostea mea, nu-mi 
răscoleşte decât un singur regret, acela de a mă fi lăsat amăgit 
de prefăcutele ei semne de nevinovăție; unii batjocoritori i-ar 
bate în strună regelui pe socoteala mea; m-aş pune la pândă în 
calea batjocoritorilor şi m-aş răzbuna pe unii dintre ei. Bărbaţii 
ar începe să se teamă de mine şi după al treilea pe care-l voi fi 
doborât la pământ, aş fi adorat de femei. Da, iată o hotărâre pe 
care aş putea s-o iau şi însuşi contelui de La Fere i-ar face 
plăcere aşa ceva. N-a trecut oare şi el, în tinereţea lui, prin 
necazurile prin care trec eu acum? N-a căutat să se izbăvească 
şi el de dragoste, prin beţie? Mi-a spus-o doar de-atâtea ori. De 
ce n-aş înlocui şi eu, la urma urmei, dragostea prin plăcere? A 
suferit şi el, ca şi mine, mai mult poate! Povestea unui bărbat să 
fie oare povestea tuturor bărbaţilor? O încercare mai mult sau 
mai puţin lungă, mai mult sau mai puţin dureroasă? Glasul 
întregii omeniri nu e decât un nesfârşit țipăt. Dar ce-i pasă de 
durerile altora aceluia care suferă? Rana deschisă în alt piept 
îndulceşte ea cu ceva rana căscată în pieptul nostru? Sângele 
care curge lângă noi opreşte el sângele nostru? Această 
chinuire generală scade ea cu ceva chinul fiecăruia? Nu, fiecare 
suferă pentru sine, fiecare se luptă cu durerea lui, fiecare 
plânge cu lacrimile lui. Şi apoi, ce a fost viaţa pentru mine, 
până acum? O arenă rece şi stearpă, unde m-am luptat 
totdeauna pentru alţii, niciodată pentru mine. Când pentru un 
rege, când pentru o femeie. Regele m-a trădat, femeia m-a 
disprețuit. Oh, nesocotitul de mine!... Femeile! N-aş putea oare 
să le fac pe toate să ispăşească nelegiuirea uneia dintre ele? 
Dar ce trebuie pentru asta?... Să nu mai ai inimă sau să uiţi c-ai 
avut una şi să fii tare, chiar faţă de slăbiciune; să nu te laşi 
învins, chiar dacă simţi că pierzi partida. Ce trebuie ca să 
ajungi la asta? Să fii tânăr, frumos, puternic, îndrăzneţ, bogat. 
Sunt, sau voi fi toate acestea. Şi onoarea? Eh, dar ce-i onoarea? 
O teorie pe care fiecare o înţelege în felul său. Tatăl meu îmi 
spunea: "Onoarea e respectul pe care-l datorezi altora şi mai 
ales pe care ţi-l datorezi ţie însuţi". De Guiche însă şi Manicamp 
şi de Saint-Aignan mai ales, îmi spuneau: "Onoarea constă în a 
sluji pasiunile şi plăcerile regelui". O astfel de onoare e uşoară 
şi plină de folos. Cu o astfel de onoare, aş putea să-mi păstrez 


locul la curte, să devin gentilom de cameră, să am un întreg 
regiment la picioarele mele. Cu o astfel de onoare, aş putea să 
fiu duce şi pair. Pata pe care a aruncat-o asupra mea această 
femeie, durerea prin care ea mi-a zdrobit inima, mie, Raoul, 
prietenul ei din copilărie, nu-l atinge întru nimic pe domnul de 
Bragelonne, bun ofiţer, brav căpitan, care se va acoperi de 
glorie la cea dintâi întâlnire şi care va însemna de o sută de ori 
mai mult decât înseamnă astăzi domnişoara de La Vallière, 
metresa regelui; căci regele nu se va căsători niciodată cu 
domnişoara de La Vallière şi cu cât o va arăta mai mult în ochii 
lumii ca metresă a lui, cu atât va lărgi fâşia de ruşine pe care i- 
o pune pe frunte în loc de coroană şi pe măsură ce lumea o va 
dispreţui, aşa cum o dispreţuiesc eu, faima mea va creşte 
mereu. Ah, am mers împreună, alături, ea şi eu, în timpul 
primilor, în timpul celor mai frumoşi ani ai vieţii noastre, 
ţinându-ne de mână de-a lungul cărării fermecate şi pline de 
flori a tinereţii, pentru ca să ne trezim acum la o răspântie unde 
ea se desparte de mine, unde fiecare apucă pe alt drum, ce ne 
va îndepărta mereu, tot mai mult, de-acum încolo, unul de altul; 
şi, ca să ajung la capătul acestui drum, Doamne, sunt singur, 
sunt deznădăjduit, sunt zdrobit. Vai, nenorocitul de mine.!... 

Aici ajunsese Raoul cu gândurile lui întunecate, când se 
pomeni că atinge cu piciorul pragul casei sale. Venise până aici 
fără să vadă străzile prin care trecuse, fără să ştie pe unde 
mersese; împinse uşa, păşi înăuntru şi urcă scara. 

Ca în cele mai multe case de pe vremea aceea, scara era 
întunecată şi palierele erau adâncite în beznă. Raoul locuia la 
primul etaj; se opri şi sună. Olivain îi apăru în faţă, îi luă din 
mână spada şi mantia. Raoul deschise singur uşa care, din 
anticameră, dădea într-un mic salon destul de bine mo-bilat 
pentru un salon de tânăr burlac şi împodobit cu flori de către 
Olivain, care, cunoscând gusturile stăpânului său, se grăbise să 
i le împlinească, fără a se gândi dacă Raoul va observa sau nu 
va observa lucrul acesta. 

În salon se afla un portret al domnişoarei de La Vallière, 
desenat de ea însăşi şi pe care i-l dăruise lui Raoul. Acest 
portret, agăţat deasupra unui jilţ mare, acoperit cu stofă de 
damasc de culoare închisă, fu primul punct spre care se 
îndreptă Raoul, primul obiect asupra căruia îşi opri ochii. De 
fapt, făcea ca de obicei: de fiecare dată când intra în casă, 
privirea îi era atrasă, mai înainte de orice, de acest portret. Şi 


acum, ca întotdeauna, se apropie de portret, îşi sprijini 
genunchiul de marginea jilţului şi începu să-l privească 
îndeaproape, cu tristeţe. Stătea cu braţele încrucişate la piept, 
cu capul aplecat, cu ochii potoliţi şi uşor înceţoşaţi, cu gura 
strânsă într-un zâmbet amar. Se uita mereu la imaginea 
adorată; apoi, tot ceea ce spusese mai înainte îi reveni din nou 
în minte, tot ceea ce suferise îi cotropi din nou inima, şi, după o 
lungă tăcere, rosti el pentru a treia oară: 

— Vai, nenorocitul de mine! 

Abia murmură aceste patru cuvinte, că un oftat şi un 
suspin se auziră la spatele lui. Se întoarse repede şi, într-un colţ 
al salonului, zări, în picioare, cu capul plecat, cu un văl pe faţă, 
o femeie care, la intrarea lui, rămăsese ascunsă în dosul uşii, 
iar apoi el n-o mai putuse vedea, întrucât nu mai în-torsese faţa 
spre ea. 

Înaintă spre această femeie, despre a cărei prezenţă 
nimeni nu-i dăduse de veste, salutând-o şi cercetând-o în acelaşi 
timp, când, deodată, capul aplecat se ridică, vălul dat la o parte 
lăsă să i se vadă faţa şi un chip alb şi trist apăru înaintea lui. 
Raoul se trase un pas înapoi, ca şi cum s-ar fi trezit în faţa unei 
fantome. 

— Louise! strigă el cu un accent atât de deznădăjduit, încât 
nimeni n-ar fi putut crede că glasul omenesc e în stare să 
scoată un asemenea strigăt fără ca toate fibrele inimii celui 
care-l rostea să nu plesnească dintr-o dată. 


Capitolul LXIX 


Răni peste răni 


Domnişoara de La Valliere, căci ea era, făcu un pas înainte. 
— Da, eu sunt, Louise — murmură. 


În acest răstimp însă, oricât de repede ar fi trecut clipele, 
Raoul avu răgazul să se dezmeticească. 

— Dumneata, domnişoară? zise el. Apoi, cu un accent greu 
de definit, tânărul adăugă: Dumneata, aici? 

— Da, Raoul — repetă fata — da, eu sunt şi te aşteptam. 

— lartă-mă; când am intrat nu ştiam că... 

— Da şi l-am rugat pe Olivain să nu-ţi spună... 

Şovăi; şi cum Raoul nu se grăbea să-i răspundă, între ei se 
lăsă un moment de tăcere, o tăcere în cursul căreia s-ar fi putut 
auzi bătăile celor două inimi, care nu răsunau la unison una cu 
alta, ci tot aşa de tare una ca şi cealaltă. 

Era rândul Louisei să vorbească. Fata făcu o sforţare. 

— Voiam să-ţi vorbesc — zise ea — trebuia să te văd 
neapărat... eu însămi... singură... Nu m-am dat îndărăt de la un 
pas care trebuie să rămână o taină; căci nimeni, în afară de 
dumneata, n-ar înţelege, domnule de Bragelonne. 

— În adevăr, domnişoară — se bâigui Raoul, zăpăcit, cu 
răsuflarea tăiată — şi eu, în ciuda bunei păreri pe care o ai 
despre mine, mărturisesc că... 

— Vrei să-mi faci plăcerea de a te aşeza şi a mă asculta? 
zise Louise întrerupându-l cu cea mai dulce dintre voci. 

Bragelonne o privi o clipă; apoi, clătinând cu tristeţe din 
cap, se aşeză, sau mai curând căzu pe un scaun. 

— Vorbeşte — zise el. 

Ea aruncă o privire furişă de jur împrejur. Această privire 
era o rugăminte şi cerea, mai stăruitor încă decât o făcuseră 
cuvintele rostite cu o clipă mai înainte, ca totul să rămână o 
taină. 

Raoul se ridică şi, ducându-se la uşa pe care o deschise, 
spuse: 

— Olivain, nu sunt acasă pentru nimeni. Apoi, întorcându- 
se către La Vallière, o întrebă: 

— Asta este ceea ce doreşti? 

Nimic n-ar putea reda efectul pe care-l făcură asupra 
Louisei aceste cuvinte, ce voiau să spună: "Vezi că eu încă tot te 
mai înţeleg?" 

Ea îşi duse batista la ochi pentru a-şi şterge o lacrimă 
rebelă; apoi, reculegându-se o clipă, zise: 

— Raoul, nu-ţi întoarce de la mine privirea atât de bună şi 
atât de sinceră; nu eşti bărbatul care să dispreţuiască o femeie 
pentru că ea şi-a dăruit inima altuia, chiar dacă această 


dragoste ar însemna nenorocirea lui sau i-ar răni adânc 
mândria. 

Raoul nu răspunse nimic. 

— Ah — continuă La Vallière — totul e foarte adevărat! 
Cauza mea e rea şi nici nu ştiu cu ce vorbe să încep. Iată, cred 
că cel mai bun lucru este să-ţi povestesc fără ocol tot ceea ce 
mi se întâmplă. Spunând numai adevărul, voi găsi calea cea 
dreaptă prin beznă, printre şovăieli, printre piedicile ce-mi stau 
în faţă, pentru a-mi uşura inima care mă apasă şi care vrea să ţi 
se întindă la picioare. 

Raoul continua să rămână tăcut. La Valliere îl privea cu un 
aer ce voia să spună: "Încurajează-mă! Fie-ţi milă, spune un 
cuvânt!" Dar Raoul tăcea şi fata se văzu nevoită să vorbească 
mai departe. 

— Adineauri — zise ea — domnul de Saint-Aignan a venit la 
mine din partea regelui. 

Şi îşi lăsă ochii în jos. La rândul său, Raoul şi-i întoarse pe 
ai lui în altă parte, pentru a nu mai vedea nimic. 

— Domnul de Saint-Aignan a venit la mine din partea 
regelui — repetă ea — şi mi-a spus că ai aflat totul. 

Aici, încercă să-l privească în faţă pe cel care primea încă o 
rană, după ce mai primise atâtea altele; dar îi fu cu neputinţă să 
întâlnească ochii lui Raoul. 

— Mi-a mai spus că eşti foarte supărat pe mine, lucru de 
altfel uşor de înţeles. 

De astă dată Raoul întoarse ochii către tânăra fată şi un 
zâmbet dispreţuitor îi încreţi buzele. 

— Oh — continuă ea — te rog, nu spune că ai simţit faţă de 
mine altceva decât o mare ură. Raoul, aşteaptă să-ţi spun totul, 
aşteaptă să ajung până la sfârşit. 

Fruntea lui Raoul se însenină din nou, sub imboldul 
propriei lui voințe, cuta de la buze i se şterse şi ea. 

— Dar, mai întâi — zise La Vallière — mai întâi, cu mâinile 
împreunate, cu fruntea plecată, îţi cer iertare, ţie, celui mai 
generos, celui mai nobil dintre oameni. Dacă nu ţi-am spus ce 
se petrece în sufletul meu, nici o clipă, crede-mă, nu m-aş fi 
gândit să te înşel. Oh, te implor, Raoul, te rog în genunchi, 
spune-mi ceva, fie şi o ocară. Mai bine o ocară rostită de buzele 
tale, decât o bănuială cuibărită în inima ta. 

— Îţi admir această mărinimie, domnişoară — zise Raoul, 
făcând un efort asupra lui însuşi pentru a-şi păstra calmul. A 


lăsa pe cineva să nu ştie că-l înşeli, e loial; dar a înşela e urât şi 
nu te socot în stare de aşa ceva. 

— Domnule, multă vreme am crezut că te iubesc mai 
presus de orice şi atâta timp cât am crezut în această dragoste, 
ti-am spus că te iubesc. La Blois, te iubeam. A trecut regele pe 
la Blois, dar eu credeam că te mai iubesc încă; aş fi putut jura 
în faţa altarului. Dar a venit o zi când totul s-a schimbat. 

— Ei bine, în ziua aceea, domnişoară, văzând că eu te 
iubesc ca şi înainte, loialitatea trebuia să-ţi poruncească să-mi 
spui că nu mă mai iubeşti. 

— În ziua aceea, Raoul, în ziua când am citit până în 
adâncul inimii mele, în ziua când mi-am dat seama că nu-mi mai 
stăpâneşti toate gândurile mele, în ziua când am văzut că un alt 
viitor mi se deschide în faţă decât acela de a-ţi fi prietenă, 
iubită, soţie, în ziua aceea, Raoul, nu mai erai — vai! — lângă 
mine. 

— Ştiai unde sunt, domnişoară; trebuia să-mi scrii. 

— Raoul, n-am îndrăznit. Am fost laşă, Raoul. Ce vrei, 
Raoul, te cunoşteam atât de bine, ştiam atât de bine că mă 
iubeşti, încât am tremurat numai la gândul durerii pe care ţi-aş 
fi făcut-o; şi asta e atât de adevărat, Raoul, încât chiar în acest 
moment în care îţi vorbesc, cu fruntea plecată, cu inima 
strânsă, cu glasul plin de suspine, cu ochii încărcaţi de lacrimi, 
fără să am altă apărare decât sinceritatea mea, nu cunosc altă 
durere decât aceea pe care o citesc în ochii tăi. 

Raoul încercă să zâmbească. 

— Nu — zise tânăra fată, cu o convingere adâncă — nu-mi 
face această jignire de a te ascunde faţă de mine. Mă iubeai, 
ştiu; erai sigur că mă iubeşti; nu te înşelai de loc în această 
privinţă, nu-ţi minţeai de loc inima, pe când eu, eu... 

Şi, foarte palidă, cu braţele ridicate deasupra capului, se 
lăsă să cadă în genunchi. 

— Pe când dumneata — zise Raoul — dumneata îmi 
spuneai că mă iubeşti, dar iubeai pe altul! 

— Vai, aşa este! exclamă biata copilă. Vai, da, iubesc pe 
altul; şi acest altul...Dumnezeule! lasă-mă să spun, căci asta e 
singura mea scuză, Raoul — pe acest altul îl iubesc mai mult 
decât îmi iubesc viaţa mea, mai mult ca pe Dumnezeu. Iartă-mi 
greşeala, sau pedepseşte-mi trădarea, Raoul. Am venit aici nu 
ca să mă apăr, ci ca să-ţi spun: ştii ce înseamnă a iubi? Ei bine, 
eu iubesc! Sunt gata să-mi dau sufletul, să-mi dau viaţa celui pe 


care-l iubesc! Dacă el va înceta să mă iubească vreodată, voi 
muri de durere, afară doar dacă Dumnezeu nu-mi va veni în 
ajutor, afară doar dacă Cel de sus nu mă va lua în împărăţia lui. 
Raoul, am venit aici ca să mă supun voinţei tale, oricare ar fi ea; 
ca să mor, dacă vrei să mor. Ucide-mă deci, Raoul, dacă inima 
îţi spune că merit moartea. 

— la seama, domnişoară — zise Raoul — femeia care cere 
moartea este aceea care nu-i mai poate dărui decât sângele ei 
iubitului trădat. 

— Ai dreptate — suspină La Vallière. 

Raoul scoase un oftat adânc. 

— Şi iubeşti fără să poţi uita? strigă Raoul. 

— Iubesc fără să vreau să uit, fără dorinţa de a-mi abate 
iubirea în altă parte — răspunse fata. 

— Bine — rosti Raoul. Mi-ai spus, într-adevăr, tot ceea ce 
aveai să-mi spui, tot ceea ce doream să ştiu. Şi acum, 
domnişoară, eu sunt cel care îţi cer iertare, eu sunt cel care era 
să-ţi stau ca o piedică în calea vieţii, eu sunt cel care am greşit, 
eu sunt cel care, înşelându-mă, te-am ajutat să te înşeli. 

— Oh — făcu La Vallière — nu-ţi cer atât de mult, Raoul. 

— Toate acestea sunt din vina mea, domnişoară — continuă 
Raoul. Mai cunoscător decât dumneata în privinţa căilor 
spinoase ale vieţii, era de datoria mea să te luminez; nu trebuia 
să mă bizui pe ceva nesigur, trebuia să-ţi fac să vorbească 
inima, dar abia am făcut să-ţi vorbească gura. [i-o repet, 
domnişoară, te rog să mă ierţi! _ 

— Cu neputinţă! Cu neputinţă! strigă ea. Iți baţi joc de 
mine! 

— Cum cu neputinţă? 

— Da, e cu neputinţă să fie cineva atât de bun, atât de 
mărinimos, atât de desavârşit! 

— Fii atentă! zise Raoul cu un zâmbet amar. Adineauri 
doar erai gata să spui că nu te iubeam. 

— Oh, mă iubeşti ca un frate bun; lasă-mă să sper asta, 
Raoul. 

— Ca un frate bun? Nu te amăgi, Louise! Te iubeam ca un 
amant, ca un soţ, ca cel mai îndrăgostit bărbat care te iubeşte. 

— Raoul! Raoul! 

— Ca un frate? Oh, Louise, te iubeam atât de tare, încât 
eram gata să-mi dau pentru dumneata sângele picătură cu 


picătură, să-mi dau carnea bucată cu bucată, să-mi dau viaţa 
clipă cu clipă. 

— Raoul, Raoul, fie-ţi milă! 

— Te iubeam aşa de tare, Louise, că acum inima mi-e 
moartă, nu mai cred în nimic, nici de pe pământ, nici din cer. 

— Raoul, Raoul, prietenul meu, te conjur, cruţă-mă! strigă 
La Vallière. Ah! Dacă aş fi ştiut!... 

— E prea târziu, Louise. lubeşti, eşti fericită. Îţi citesc 
bucuria printre lacrimi; în dosul lacrimilor pe care le varsă 
lealitatea dumitale, simt suspinele iubirii. Louise, Louise, ai 
făcut din mine ultimul dintre oameni! Retrage-te, te conjur. 
Adio! Adio! 

— Iartă-mă, te implor! 

— Oh, n-am făcut ceva mai mult? Nu ţi-am spus oare că 
încă te iubesc? 

Ea îşi ascunse faţa în palme. 

— Şi spunându-ţi aceasta — înţelegi, Louise? — spunându- 
ţi-o într-o clipă ca aceasta, spunându-ţi-o aşa cum ţi-o spun, e ca 
şi cum ţi-aş dicta sentinţa mea de moarte. Adio! 

La Vallière vru să-şi întindă braţele spre el. 

— Nu trebuie să ne mai vedem pe această lume — zise 
Raoul. 

Ea dădu să scoată un țipăt. El îi închise gura cu palma. La 
Vallière îi sărută palma şi leşină. 

— Olivain — strigă Raoul — ia-o pe această tânără doamnă 
şi du-o în trăsura ei, care aşteaptă la poartă. 

Olivain o ridică pe braţe. Raoul făcu o mişcare, ca pentru a 
se repezi spre La Vallière să-i dea cel dintâi şi cel din urmă 
sărut; dar, oprindu-se deodată, rosti: 

— Nu, această bucurie nu mi-e hărăzită mie. Eu nu sunt 
regele Franţei, ca să fur. 

Şi se întoarse în camera lui, în timp ce lacheul o cobora pe 
La Valliere, încă leşinată. 


Capitolul LXX 


Ce bânuise Raoul 


Raoul plecat, cele două exclamaţii care-l urmaseră odată 
stinse, Athos şi d'Artagnan se regăsiră, singuri, unul în faţa 
celuilalt. Athos îşi reluă numaidecât aerul îngrijorat pe care-l 
avea la sosirea lui d'Artagnan. 

— Ei bine, dragă prietene — zise el — ce veste ai venit să- 
mi aduci? 

— Eu? întrebă d'Artagnan. 

— Fireşte, tu. Doar n-ai fost trimis încoace chiar aşa, 
degeaba. 

Athos surâse. 

— Păi de! făcu d'Artagnan. 

— Am să-ţi vin în ajutor, dragul meu. Regele e furios, nu-i 
aşa? 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu e prea mulţumit. 

— Şi-ai venit...? 

— Din partea lui, da. 

— Să mă arestezi? Spune! 

— Ai pus degetul pe rană, prietene. 

— Mă aşteptam la asta. Să mergem! 

— O, o, la naiba! exclamă d'Artagnan. Ce eşti aşa grăbit? 

— Mă tem să nu te fac să întârzii — zise Athos zâmbind. 

— Am destul timp. Dar nu eşti curios să ştii cum s-au 
petrecut lucrurile între mine şi rege? 

— Dacă vrei să-mi povesteşti, dragă prietene, te voi asculta 
cu plăcere. 

Şi-i arătă lui d'Artagnan un fotoliu larg, în care acesta se 
întinse în toată voia. 

— Ţin să-ţi povestesc — zise d'Artagnan — mai ales pentru 
că întrevederea a fost destul de ciudată. 

— Ascult. 

— Ei bine, mai întâi regele a trimis să mă cheme. 

— După plecarea mea? 

— Coborai ultimele trepte ale scării, după câte mi-au spus 
muşchetarii. Am venit. Dragă prietene, nu era roşu, era vânăt la 
faţă. Nu ştiam încă ce se întâmplase. Dar jos, pe parchet, am 
văzut o spadă ruptă în două. "Căpitane d'Artagnan!" strigă 
regele de cum mă zări. "Sire!" am răspuns. "M-am despărţit de 
domnul de La Fere, care e un obraznic!" "Un obraznic?" strigai 
cu un asemenea accent, că regele tăcu deodată. "Căpitane 
d'Artagnan — reluă regele cu dinţii încleştaţi — ai să mă asculţi 


şi ai să te supui." "Asta e datoria mea, sire." "Am vrut să-l cruţ 
pe acest gentilom, despre care păstrez câteva amintiri bune, de 
ruşinea de a fi arestat chiar aici." "Ah! Ah!" exclamai 


netulburat. "Dar — continuă el — dumneata ai să iei o 
trăsură..." Am făcut o mişcare. "Dacă nu vrei să-l arestezi 
dumneata însuţi — adăugă regele — trimite-l la mine pe 
căpitanul gărzilor." "Sire — am răspuns — nu e nevoie de 


căpitanul gărzilor, de vreme ce eu sunt de serviciu." "N-aş vrea 
să te silesc la ceva neplăcut — zise regele cu bunătate — căci 
dumneata m-ai slujit totdeauna bine, domnule d'Artagnan." "Nu 
mă siliţi la nimic, sire — răspunsei eu. Sunt de serviciu, iată 
totul." "Dar — zise regele cu uimire — mi se pare că sunteţi 
prieteni, dumneata şi contele, nu?" "Chiar de-ar fi vorba de tatăl 
meu, sire, nu voi fi mai puţin de serviciu." Regele mă privi 
îndeaproape; văzând neclintirea de pe faţa mea, păru mulţumit. 
"Ai să-l arestezi deci pe contele de La Fere?" întrebă el. "Fără 
îndoială, sire, dacă îmi daţi ordin." "Ei bine, îţi dau ordin." M- 
am înclinat. "Unde e contele, sire?" "Ai să-l cauţi dumneata." 
"Şi-l voi aresta oriunde s-ar găsi?" "Da... totuşi, încearcă să-l 
găseşti acasă la el. Iar dacă e plecat cumva la moşia lui, ieşi din 
Paris şi prinde-l pe drum." Am salutat; dar, cum stăteam pe loc, 
regele mă întrebă: "Ei bine?" "Aştept, sire." "Ce aştepţi?" 
"Ordinul semnat." Regele a părut contrariat. Într-adevăr, 
însemna să facă un nou abuz de autoritate; însemna să repare 
actul arbitrar, dacă era totuşi un act arbitrar. Luă pana, 
şovăitor şi îngândurat şi scrise: 


"Ordin către domnul cavaler d'Artagnan, căpitan- 
locotenent al muşchetarilor mei, de a-l aresta pe domnul conte 
de La Fère, oriunde l-ar găsi." 


Apoi întoarse fața către mine. Eu aşteptam neclintit. Fără 
îndoială, i se părea că vede o bravadă în liniştea mea, căci 
semnă repede şi-mi dădu ordinul. "Du-te!" îmi spuse. M-am 
supus şi iată-mă aici. 

Athos strânse mâna prietenului său. 

— Să mergem — zise el. 

— Oh — făcu d'Artagnan — dar nu ai cumva unele mici 
treburi de pus la punct înainte de a-ţi părăsi locuinţa? 

— Eu? N-am nimic. 

— Cum! 


— Doamne, da! Tu ştii, d'Artagnan, că am fost totdeauna 
un simplu călător pe pământ, gata să mă duc la capătul lumii la 
un ordin al regelui meu, gata să părăsesc această lume pentru a 
trece în cealaltă, la ordinul Dumnezeului meu. Ce-i trebuie 
omului pregătit astfel? O ladă pentru bagaje sau un sicriu. Sunt 
gata, dragă prietene, astăzi, ca şi întotdeauna. la-mă deci. 

— Dar Bragelonne?... 

— L-am crescut în aceleaşi principii pe care mi le-am făurit 
mie însumi şi ai văzut că, de îndată ce te-a zărit, a ghicit 
motivul ce te aducea aici. Am căutat să-l amăgim o clipă; dar, fii 
pe pace, se aşteaptă să fiu dizgraţiat, astfel că n-o să se sperie 
prea mult din pricina asta. Să mergem. 

— Să mergem — zise în linişte d'Artagnan. 

— Prietene — spuse contele — întrucât mi-am rupt spada 
în faţa regelui şi i-am aruncat-o în bucăţi la picioare, cred ca voi 
fi scutit acum de a ţi-o mai depune în mână. 

— Ai dreptate; dar, la urma urmei, ce dracu vrei să fac eu 
cu spada ta? 

— Să merg înainte sau în urma ta? 

— Ai să mergi la braţul meu — răspunse d'Artagnan. 

Şi luă braţul contelui de La Fere pentru a cobori împreună 
treptele. Ajunseră aşa pe platforma scării. 

Grimaud, pe care-l întâlniseră în anticameră, privea cu 
ochi neliniştiţi această plecare. Cunoştea prea bine viaţa, 
pentru a nu-şi da seama că aici se ascundea ceva necurat. 

— Ah, tu eşti, bunul meu Grimaud? zise Athos. Ne ducem... 

— Să facem o plimbare cu trăsura mea — întrerupse 
d'Artagnan cu o mişcare prietenească din cap. 

Grimaud îi mulţumi lui d'Artagnan printr-o strâmbătură ce 
voia să fie cu tot dinadinsul un zâmbet şi-i însoţi pe cei doi 
prieteni până la trăsură. Athos se urcă cel dintâi; d'Artagnan îl 
urmă, fără a-i spune nimic surugiului. Plecarea lor simplă şi 
foarte liniştită nu stârni nici un fel de zarvă prin vecini. Când 
trăsura ajunse pe chei: 

— Mă duci la Bastilia, precum văd! zise Athos. 

— Eu? întrebă d'Artagnan. Te duc unde vrei tu, nicăieri în 
altă parte. 

— Cum aşa? se miră contele. 

— La dracu! râse d'Artagnan. Înţelegi foarte bine, scumpul 
meu conte, că nu mi-am luat această sarcină decât ca tu să poţi 
face tot ce pofteşti. Nu te aştepta să te arunc în temniţă aşa, 


dintr-o dată, fără a fi cumpănit lucrurile. Pacă nu m-aş fi gândit 
la toate astea, l-aş fi lăsat pe căpitanul de gărzi să facă treaba. 

— Prin urmare...? întrebă Athos. 

— Prin urmare, îţi repet, ne ducem unde vrei tu. 

—  Scumpe prietene — zise Athos îmbrăţişându-l pe 
d'Artagnan — cât de bine te recunosc în fapta asta a ta! 

— Doamne, dar mi se pare foarte simplu. Vizitiul ne va lăsa 
la bariera Cours-la-Reine; acolo vei găsi un cal, pus de mine să 
te aştepte pregătit; cu acest cal, vei face trei poşte dintr-o 
goană, iar eu voi avea grijă să nu mă întorc la rege pentru a-i 
spune că ai plecat decât în momentul când va fi cu neputinţă să 
mai fii ajuns din urmă. Între timp, tu vei fi ajuns la Le Havre şi 
de la Le Havre, în Anglia, unde vei găsi frumoasa casă pe care 
mi-a dăruit-o prietenul meu, domnul Monck, fără a mai vorbi de 
ospitalitatea pe care ţi-o va oferi regele Carol. Ei bine, ce zici 
de acest plan? 

— Du-mă la Bastilia — răspunse Athos zâmbind. 

— Cap sec! zise d'Artagnan. la gândeşte-te! 

— La ce? 

— Că nu mai ai douăzeci de ani. Crede-mă, prietene, îţi 
spun asta judecând după mine. Temniţa e moarte curată pentru 
oamenii de vârsta noastră. Nu, nu, n-aş putea îndura să te ştiu 
putrezind în închisoare. Numai când mă gândesc şi mă apucă 
durerea de cap! 

— Prietene — răspunse Athos — Dumnezeu m-a făcut, din 
fericire, tare şi la trup şi la suflet. Crede-mă, voi fi tare până la 
ultima suflare. 

— Dar asta nu-i tărie, dragul meu, e nebunie curată! 

— Nu, d'Artagnan, e o judecată bine chibzuită. Să nu crezi 
că aş fi discutat cu tine chestiunea de a şti dacă te vei nenoroci 
făcându-mă să scap. Aş fi urmat planul tău, dacă fuga ar fi 
intrat în vederile mele. Te-aş fi ascultat, aşa cum şi tu, în 
asemenea împrejurare, m-ai fi ascultat, fără îndoială, pe mine. 
Nu, te cunosc prea bine pentru ca nici să nu mai vorbim despre 
asta. 

— Ah, dacă m-ai lăsa s-o fac — zise d'Artagnan — cum l-aş 
mai pune pe rege să alerge după tine! 

— El e rege, dragă prietene. 

— Oh, pentru mine e totuna. Şi, oricât de rege este el, i-aş 
spune verde în faţă: "Sire, închideţi, exilați, ucideţi totul în 
Franţa şi în Europa; ordonaţi-mi să arestez şi înjunghii pe cine 


doriţi, chiar şi pe Domnul, fratele vostru; dar nu vă atingeţi de 
vreunul dintre cei patru muşchetari, că altfel, la dracu!..." 

— Dragă prietene — răspunse Athos cu tot calmul — aş 
vrea să te conving de un lucru, anume că vreau să fiu arestat, 
că doresc o arestare mai mult decât orice. 

D'Artagnan făcu o mişcare din umeri. 

— Ce vrei — continuă Athos — aşa voi face: de mă vei lăsa 
să plec, mă voi întoarce singur spre a mă constitui prizonier. 
Vreau să-i dovedesc acestui tânăr că strălucirea coroanei lui are 
darul de a zăpăci, vreau să-i dovedesc că nu poate fi cel dintâi 
între oameni decât cu condiţia de a fi cel mai generos şi cel mai 
înţelept. Mă pedepseşte, mă închide, mă torturează? Fie! Face 
abuz de putere şi vreau să-l aduc să înţeleagă ce este o 
remuşcare, aşteptând ca Dumnezeu să-i arate ce este aceea o 
pedeapsă. 

— Prietene — răspunse d'Artagnan — ştiu prea bine că, 
atunci când tu spui nu, nu rămâne! Nu mai stăruiesc. Vrei să 
mergem la Bastilia? 

— Acolo vreau să mă duci. 

— Am înţeles... La Bastilia! îi strigă d'Artagnan vizitiului. 

Şi lăsându-se pe perna trăsurii, îşi rodea mustaţa cu o 
înverşunare care, pentru Athos, însemna o hotărâre luată sau 
pe cale de a fi luată. 

Se făcu tăcere în trăsura care continua să se legene pe 
roţiie ei, dar fără a merge nici mai repede, nici mai încet decât 
până atunci. Athos reluă mâna muşchetarului. 

— Nu eşti supărat pe mine, nu-i aşa, d'Artagnan? întrebă 
el. 

— Eu? Eh, la dracu, nu! Ceea ce tu faci din eroism, eu aş fi 
făcut-o din încăpățânare. 

— Dar eşti de aceeaşi părere, că Dumnezeu mă va răzbuna, 
aşa e, d'Artagnan? 

— Şi ştiu eu pe pământ nişte oameni care îl vor ajuta pe 
Dumnezeu în această privinţă! zise căpitanul. 


Capitolul LXXI 


Trei oaspeţi miraţi că iau masa împreună 


Trăsura ajunse la prima poartă a Bastiliei. Un paznic o opri 
şi d'Artagnan nu avu să spună decât un cuvânt pentru ca 
numaidecât consemnul să fie ridicat. Trăsura intră pe poartă. 

În timp ce înaintau pe aleea lungă, străjuită de copaci 
înalţi, ce ducea la curtea Guvernământului, d'Artagnan, al cărui 
ochi de linx vedea totul, chiar prin ziduri, strigă deodată: 

— Hei, dar ce văd? 

— Spune, ce vezi, prietene? îl întrebă liniştit Athos. 

— Priveşte acolo! 

— În curte? 

— Da, repede, grăbeşte-te. 

— Ei bine, o trăsură. 

— Tocmai. 

— Vreun biet arestat, ca şi mine, care e adus aici. 

— Ar fi prea caraghios! 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Grăbeşte-te şi te uită, să vezi cine coboară din trăsura 
aceea. 

Chiar atunci, un al doilea paznic veni să-l oprească pe 
d'Artagnan. Formalităţile erau îndeplinite fără grabă. În acest 
timp, Athos putea să vadă bine, la o sută de paşi, pe omul pe 
care i-l arătase prietenul său. Acest om cobora, într-adevăr, din 
trăsură, chiar la poarta Guvernământului. 

— Ei bine — întrebă d'Artagnan — îl vezi? 

— Da; e un bărbat în costum cenuşiu. 

— Ce zici de asta? 

— Nu ştiu nimic; e, cum ţi-am spus, un bărbat în costum 
cenuşiu, care coboară din trăsură; asta-i totul. 

— Athos, fac rămăşag că e el. 

— Cine el? 

— Aramis. 

— Aramis arestat? Imposibil! 

— Nu-ţi spun că e arestat, deoarece, după cum vedem, e 
singur în trăsură. 

— Atunci, ce caută aici? 

— Oh, îl cunoaşte pe Baisemeaux, guvernatorul — 
răspunse muşchetarul pe un ton prefăcut. Pe legea mea, am 
sosit la timp! 

— Pentru ce? 


— Ca să vedem totul. 

— Nu-mi convine această întâlnire; Aramis, văzându-mă, se 
va simţi stingherit, mai întâi că mă vede el, apoi că-l văd eu. 

— Aici ai dreptate. 

— Din păcate, n-ai ce face când te întâlneşti cu cineva la 
Bastilia; chiar de-ai vrea să-l ocoleşti sau să fugi înapoi, e cu 
neputinţă. 

— Asculta, Athos, am o idee: e vorba să-l cruţăm pe Aramis 
de stinghereala despre care vorbeai tu adineauri. 

— Cum anume? 

— Ai să vezi, sau, pentru a lămuri lucrurile mai bine, lasă- 
mă pe mine să vorbesc, aşa cum ştiu eu; pe tine nu te voi pune 
să minţi, ştiu că aşa ceva e cu neputinţă. 

— Ei bine, atunci? 

— Ei bine, am să mint eu pentru amândoi; e foarte uşor, 
când ai firea şi obişnuinţa unui gascon. 

Athos zâmbi. Trăsura se opri acolo unde se oprise şi aceea 
pe care am semnalat-o noi, adică chiar în pragul 
Guvernământului. 

— Ne-am înţeles? îi şopti d'Artagnan prietenului său. 

Athos confirmă printr-un gest. Urcară scara. 

Dacă cineva se va mira de uşurinţa cu care au intrat pe 
poarta Bastiliei, vom aminti că, la intrare, adică acolo unde 
trecerea era mai grea, d'Artagnan spusese paznicului ca aduce 
un deţinut politic. La a treia poartă însă, adică după ce-au 
intrat, el îi spuse slujbaşului doar atât: 

— La domnul Baisemeaux. 

Şi trecură amândoi mai departe. Peste puţin se aflau în 
sala de mâncare a guvernatorului, unde prima înfăţişare care îi 
sări în ochi lui d'Artagnan fu aceea a lui Aramis, aşezat alături 
de Baisemeaux şi aşteptând să se aducă un ospăț gustos, al 
cărui miros umpluse tot apartamentul. 

Dacă d'Artagnan făcu pe surprinsul, Aramis nu se prefăcu 
de loc; tresări când îi văzu pe cei doi prieteni ai lui, fără a-şi 
putea ascunde o anumită tulburare. 

Athos şi d'Artagnan începură să-i salute pe Aramis şi pe 
Baisemeaux, iar acesta din urmă, uimit, zăpăcit de prezenţa 
celor trei oaspeţi, se învârtea fără astâmpăr încoace şi încolo, în 
jurul lor. 

— Ah, uite — zise Aramis — prin ce întâmplare aici?... 

— Noi te întrebăm pe tine asta! replică d'Artagnan. 


— Am venit oare toţi trei să ne constituim prizonieri? strigă 
Aramis cu o prefăcută veselie. 

— Eh! Eh! exclamă d'Artagnan. Ce-i drept, zidurile astea 
miros al naibii a închisoare! Domnule Baisemeaux, ştii că m-ai 
invitat la masă alaltăieri? 

— Eu? tăgădui Baisemeaux. 

— Ei, asta-i! S-ar zice că ai picat din nori. Nu ţi-aduci 
aminte? 

Baisemeaux păli, roşi, se uită la Aramis, care-l privea ţintă 
şi sfârşi prin a bolborosi: 

— Da, fireşte... sunt încântat... dar... pe cinstea mea... nu 
ştiu ce... Ah, pârdalnică memorie. 

— Eh, am greşit — zise d'Artagnan ca un om supărat. 

— Gregşit, de ce? 

— Am greşit că mi-am amintit, pe cât se pare. 

Baisemeaux se repezi la el. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă căpitane — îi spuse 
— sunt cel mai netot cap al regatului. Scoate-mă dintre 
porumbeii mei şi din hulubăria lor şi nu mai fac nici cât un 
răcan de şase săptămâni. 

— În sfârşit, acum văd că-ţi aminteşti — zise d'Artagnan cu 
aplomb. 

— Da, da — răspunse guvernatorul şovăind — îmi aduc 
aminte. 

— Eram cu toţii la rege; dumneata îmi spuneai nu ştiu ce 
poveste despre socotelile dumitale cu domnii Louvière şi 


Tremblay. 

— Ah, da, exact! 

— Şi despre bunăvoința pe care ţi-o arată domnul 
d'Herblay. 


— Aşa! strigă Aramis privindu-l în albul ochilor pe 
nenorocitul de guvernator. Dar spuneai că nu ai memorie, 
domnule Baisemeaux! 

Acesta i se adresă repede muşchetarului: 

— Ah, aşa este; dumneata ai dreptate. Mi se pare că mi- 
aduc aminte. O mie de milioane de scuze! Dar notează bine, 
scumpe domnule d'Artagnan, acum ca şi oricând, rugat sau 
nerugat, dumneata eşti stăpân la mine, dumneata şi domnul 
d'Herblay, prietenul dumitale — zise el întorcându-se către 
Aramis — ca şi domnul — adăugă apoi înclinându-se în faţa lui 
Athos. 


— M-am gândit şi eu la asta — răspunse d'Artagnan. lată 
ce m-a adus încoace; neavând nimic de făcut astă-seară la 
Palatul Regal, voiam să gust din bucatele dumitale, când, pe 
drum, m-am întâlnit cu domnul conte. 

Athos salută. 

— Domnul conte, care ieşea de la maiestatea sa, mi-a 
înmânat un ordin care cere grabnică îndeplinire. Dar cum ne 
aflam pe aproape de aici, am ţinut să trec totuşi, măcar numai 
spre a-ţi strânge mâna şi a ţi-l prezenta pe domnul, despre care 
îmi vorbiseşi atât de frumos atunci, la rege, în seara aceea 
când... 

— Foarte bine! Foarte bine! Domnul conte de La Fere, nu-i 
aşa? 

— Chiar el. 

— Domnul conte e binevenit. 

— Şi va lua masa astă-seară cu dumneavoastră amândoi — 
nu-i aşa? — în timp ce eu, biet ogar neobosit, va trebui să alerg 
după treburile mele. Fericiţi muritori mai sunteţi, n-am ce zice! 
adăugă el scoțând un oftat pe care numai Porthos l-ar fi putut 
face atât de răsunător. 

— Cum aşa, pleci? glăsuiră Aramis şi Baisemeaux uniţi 
într-un acelaşi simţământ de voioasă surprindere. 

Nuanţa nu-i scăpă lui d'Artagnan. 

— Vă las în locul meu — zise el — un bun şi nobil 
comesean. 

Şi bătu uşor pe umăr pe Athos, care, el însuşi, se mira de 
tot ceea ce se întâmpla aici, fără a-şi putea ascunde întru totul 
uimirea; această nuanţă fu prinsă însă de astă dată numai de 
Aramis, domnul Baisemeaux nefiind de calibrul celor trei 
prieteni. 

— Cum, ne părăseşti? se miră preabunul guvernator. 

— Vă cer un ceas sau un ceas şi jumătate. Mă voi 
reîntoarce la desert. 

— Oh, te vom aştepta cu masa! îl asigură Baisemeaux. 

— Ar însemna să mă obligaţi prea mult. 

— Ai să te întorci cu adevărat? îl întrebă Athos 
neîncrezător. 

— Fără nici o îndoială — răspunse el strângându-i mâna pe 
ascuns. Apoi adăugă, mai încet: Aşteaptă-mă, Athos; fii vesel şi, 
mai ales, nu vorbi nimic despre afacerea noastră, nici în ruptul 
capului. 


O nouă strângere de mână îl îndemnă pe conte să rămână 
pe loc şi să nu scoată o vorbă. 

Baisemeaux îl conduse pe d'Artagnan până la poartă. 

Aramis, cu vorbe mieroase, îl luă în primire pe Athos, 
hotărât să-l facă să vorbească; dar Athos era înzestrat cu toate 
virtuțile până la cel mai înalt grad. Când nevoia o cerea, el 
putea să fie cel mai bun orator din lume; în ocazii ca aceasta, 
însă, să-l fi tăiat şi n-ai fi putut să scoţi o vorbă de la el. 

Aceşti trei domni se aşezară deci, la zece minute după 
plecarea lui d'Artagnan, la o masă întinsă, încărcată cu luxul 
gastronomic cel mai substanţial. Bucatele alese, preparatele 
cele mai îmbietoare, vinurile cele mai felurite apărură rând pe 
rând la această masă, servită pe spezele regelui şi din 
cheltuiala căreia domnul Colbert ar fi putut cu uşurinţă să 
economisească două treimi, fără ca din această pricină să 
slăbească cineva la Bastilia. 

Baisemeaux fu singurul care mâncă şi bău zdravăn. Aramis 
nu refuză nimic, dar abia ciuguli din toate; Athos, după ciorbă şi 
după cele trei antreuri, nu se mai atinse de nimic. 

Convorbirea fu, nici mai mult nici mai puţin, aceea care 
putea să se înfiripe între trei bărbaţi atât de deosebiți între ei 
ca temperament şi ca intenţii. 

Aramis nu înceta să se întrebe prin ce ciudată împrejurare 
Athos se afla la Baisemeaux când d'Artagnan nu mai era acolo 
şi de ce d'Artagnan nu se găsea acolo, de vreme ce Athos 
rămăsese. Athos, la rândul său, căuta să pătrundă toată 
adâncimea spiritului lui Aramis, care trăia din şiretlicuri şi 
intrigi; el îşi privi o clipă îndeaproape omul şi-l mirosi că punea 
la cale ceva de mare însemnătate. Apoi se întoarse la propriile 
lui necazuri, întrebându-se pentru ce d'Artagnan părăsise 
Bastilia cu o grabă atât de ciudată, lăsând acolo un deţinut 
introdus într-un chip aşa de neobişnuit şi aşa de puţin conform 
cu regulile cunoscute. 

Dar nu asupra acestor personaje ne vom opri noi atenţia. 
Pe ei îi vom lăsa acolo, să-şi vadă de treaba lor, în faţa 
grămezilor de claponi, de potârnichi şi de peşti măcelăriți de 
satârul generos al lui Baisemeaux. Cel pe care-l vom urmări 
este d'Artagnan, care, după ce se urcă din nou în trăsura ce-l 
adusese aici, îi strigă surugiului, la ureche: 

— La rege! Dar iute ca săgeata. 


Capitolul LXXII 


Ce se petrecea la Luvru în timpul ospăţului 
de la Bastilia 


Domnul de Saint-Aignan îşi îndeplinise misiunea de 
mesager pe lângă domnişoara de La Vallière, aşa cum s-a văzut 
într-unul din capitolele precedente; dar, oricât de bun orator ar 
fi fost el, nu izbuti să convingă pe fată că avea un protector atât 
de puternic în rege şi că nu trebuia să se mai gândească la 
nimeni altul, de vreme ce regele era de partea sa. 

Într-adevăr, de la primele cuvinte pe care confidentul le 
rosti în legătură cu descoperirea faimosului secret, Louise, 
deznădăjduită, începu să scoată nişte strigăte ascuţite şi se lăsă 
pradă unei dureri de care regele n-ar fi fost de loc încântat 
dacă, dintr-un colţ al apartamentului, ar fi putut urmări această 
scenă. De Saint-Aignan, în calitatea sa de ambasador, se 
burzului, aşa cum ar fi făcut şi stăpânul lui şi se întoarse la 
rege, spunându-i tot ceea ce văzuse şi tot ceea ce auzise. Îl vom 
regăsi deci aici, foarte tulburat, în prezenţa lui Ludovic, care 
era şi mai tulburat încă. 

— Dar — îl întrebă regele pe curtean, după ce acesta îşi 
încheie povestirea — ce-a spus în concluzie? O voi putea măcar 
vedea înainte de cină? Va veni ea sau va trebui să trec eu pe la 
dânsa? 

— Cred, sire, că dacă maiestatea voastră doreşte s-o vadă, 
va trebui ca regele să facă nu numai primii paşi, ci drumul 
întreg. 

— Nu ţi-a spus nimic pentru mine! Aşadar, acest 
Bragelonne îi stăpâneşte încă inima? murmură Ludovic al XIV- 
lea printre dinţi. 

— Oh, sire, asta nu e cu putinţă, căci domnişoara de La 
Vallière nu vă iubeşte decât pe voi şi din toată inima! Dar, ştiţi, 
domnul de Bragelonne se trage dintr-un neam dârz, ce ţine în 
mare cinste amintirea eroilor romani. 

Regele zâmbi uşor. Ştia la ce avea să se aştepte: Athos 
avea să-l părăsească. 


— Cât despre domnişoara de La Vallière — continuă de 
Saint-Aignan — ea a fost crescută la Doamna văduvă, adică 
retrasă de lume şi ţinută din scurt. Aceşti doi logodnici şi-au 
făcut, la rece, jurăminte copilăreşti în faţa lunei şi a stelelor, şi, 
pricepeţi, sire, numai naiba le-ar mai putea desface! 

De Saint-Aignan credea că o să-l facă pe rege să râdă; dar, 
dimpotrivă, de la simplul zâmbet, Ludovic trecu la seriozitatea 
cea mai deplină. Începea să simtă de pe acum ceea ce contele îi 
făgăduise lui d'Artagnan să-i dea regelui: remuşcări. Se gândea 
că, într-adevăr, cei doi tineri se iubi-seră şi îşi juraseră să se 
căsătorească; că unul dintre ei îşi ţinuse cuvântul, iar cealaltă 
era prea cinstită sufleteşte pentru a nu suferi cumplit că-şi 
călcase jurământul. Şi, o dată cu remuşcările, gelozia prinse a 
înţepa şi ea inima regelui. Nu scoase nici o vorbă şi, în loc să se 
ducă la mama sa, ori la regină, ori la Doamna, ca să-şi ostoiască 
năduful făcându-le pe doamne să râdă, aşa cum îşi spunea 
singur, se adânci în marele fotoliu în care Ludovic al XIII-lea, 
augustul său părinte, se plictisise zile la rând şi ani întregi 
alături de Baradas şi Cinq-Mars. 

De Saint-Aignan înţelese că regele nu avea chef să facă haz 
în momentele acelea. El recurse la ultima încercare şi rosti 
numele Louisei. Regele ridică ochii. 

— Ce va face maiestatea voastră astă-seară? Să o previn pe 
domnişoara de La Vallière? 

— Doamne, dar mi se pare că e prevenită — răspunse 
regele. 

— Veţi face poate o plimbare? 

— Am fost la plimbare — zise regele. 

— Atunci, sire? 

— Ei bine, să ne gândim, de Saint-Aignan, să stăm şi să ne 
gândim, fiecare la ale sale; când domnişoara de La Vallière va fi 
regretat destul ceea ce regretă (remuşcările începeau să 
încolţească în inima lui), ei bine, atunci ea va binevoi poate să 
ne dea o veste! 

— Ah, sire, puteţi greşi atât de mult faţă de o inimă atât de 
credincioasă? 

Regele se ridică în picioare, roşu de ciudă; gelozia îşi făcea 
efectul. De Saint-Aignan îşi dădea seama că ajunsese la 
momentul cel mai greu, când draperia de la uşă se trase 
deodată la o parte. Regele tresări; primul lui gând fu că cineva 
îi aducea un bilet din partea domnişoarei de La Val-liere; dar, în 


locul unui mesager al dragostei, nu-l zări decât pe căpitanul lui 
de muşchetari, în picioare şi mut, în pragul uşii. 

— Domnul d'Artagnan! rosti Ludovic. Ah... Ei bine? 

D'Artagnan se uită mai întâi spre de Saint-Aignan. Privirea 
regelui se îndreptă în aceeaşi direcţie ca şi a căpitanului. Cele 
două priviri erau cât se poate de grăitoare pentru oricine; cu 
atât mai mult erau pentru de Saint-Aignan. Curteanul salută şi 
ieşi. Regele şi d'Artagnan rămaseră singuri. 

— S-a făcut? întrebă regele. 

— Da, sire — răspunse căpitanul de muşchetari cu glas 
apăsat — s-a făcut. 

Regele nu mai găsi nimic de adăugat. Totuşi, orgoliul îi 
poruncea să nu se oprească aici. Când un rege a luat o 
hotărâre, chiar nedreaptă, trebuie să le dovedească tuturor 
celor care l-au văzut luând-o şi mai ales lui însuşi că a avut 
dreptate s-o ia. Există un mijloc pentru aceasta, un mijloc 
aproape de neînfrânt, anume: să-i găsească o vină victimei. 
Ludovic, crescut de Mazarin şi Ana de Austria, îşi cunoştea mai 
bine decât orice prinţ meseria sa de rege. Ceea ce şi căută să 
dovedească în această împrejurare. După o clipă de tăcere, în 
cursul căreia făcu în sinea lui reflecţiile pe care noi le-am făcut 
în auzul tuturor, întrebă cu un aer nepăsător: 

— Ce-a spus contele? 

— Nimic, sire. 

— Oricum, nu s-a lăsat să fie arestat fără să spună nimic. 

— A spus că se aştepta să fie arestat sire. 

Regele înălţă capul cu mândrie. 

— Presupun că domnul conte de La Fere nu şi-a mai 
continuat rolul lui de răzvrătit! zise el. 

— Mai întâi, sire, ce înţelegeţi prin răzvrătit? întrebă 
netulburat muşchetarul. Este oare un răzvrătit, în ochii regelui, 
omul care nu numai că se lasă întemnițat la Bastilia, dar chiar 
se opune celor care nu vor să-l conducă acolo? 

— Care nu vor să-l conducă acolo? strigă regele. Ce-mi aud 
urechile, căpitane? Ai înnebunit? 

— Nu cred, sire. 

— Vorbeşti de oameni care nu voiau să-l aresteze pe 
domnul conte de La Fere... 

— Da, sire. 

— Şi cine sunt aceşti oameni? 


— Cei cărora maiestatea voastră le-a dat această 
însărcinare! răspunse muşchetarul. 

— Dar pe dumneata te-am însărcinat cu asta! strigă regele. 

— Da, sire, pe mine. 

— Şi îndrăzneşti să-mi spui că, în pofida ordinului meu, 
aveai de gând să nu-l arestezi pe omul care ne-a insultat? 

— Chiar asta a fost intenţia mea, da, sire. 

— Oh! 

— Ceva mai mult, i-am propus să încalece pe un cal pe 
care-l pregătisem pentru el la bariera Conferinţei. 

— Şi cu ce scop îi pregătiseşi acel cal? 

— Cu scopul, sire, ca domnul conte de La Fere să fugă la 
Le Havre şi, de acolo, în Anglia. 

— Dar asta ar fi fost o trădare, domnule! strigă iarăşi 
regele, cu ochii scăpărându-i de o furie sălbatică. 

— Exact. 

Nu mai era nimic de răspuns la nişte afirmaţii făcute pe un 
asemenea ton. Regele simţi o împotrivire atât de dârză, încât 
rămase înmărmurit. 

— Cel puţin aveai vreun motiv, domnule d'Artagnan, când 
ai procedat astfel? îl interogă regele cu maiestate. 

— Eu am întotdeauna un motiv, sire. 

— Cred că nu poate fi acela al prieteniei, singurul pe care 
l-ai putea invoca, singurul care te-ar putea scuza, deoarece ne 
înţelesesem asupra acestui capitol. 

— Cu mine, sire? 

— Nu te-am lăsat să alegi dacă vrei sau nu vrei să-l 
arestezi pe domnul conte de La Fere? 

— Da, sire, însă... 

— Însă ce? îl întrerupse regele nerăbdător. 

— Însă prevenindu-mă, sire, că, dacă nu-l arestez eu, îl va 
aresta, căpitanul gărzilor. 

— Îţi ofeream posibilitatea cea mai bună, din moment ce 
nu-ţi forţam mâna. 

— Mie, da, sire; dar prietenului meu, nu. 

— Nu? 

— Fără îndoială, căci, fie de mine, fie de căpitanul gărzilor, 
prietenul meu tot ar fi fost arestat. 

— Acesta e devotamentul dumitale, domnule? Un 
devotament care cumpăneşte, care alege? Dumneata nu eşti 
soldat, domnule! 


— Aştept ca maiestatea voastră să-mi spună ce sunt! 

— Ei bine, eşti un frondeur! 

— De când nu mai există Fronda, sire... 

— lar dacă ceea ce spui e adevărat... 

— Ceea ce spun eu e totdeauna adevărat, sire. 

— Atunci de ce-ai mai venit aici? Să aud. 

— Am; venit aici să-i spun regelui: sire, domnul de La Fere 
se află la Bastilia... 

— Asta nu datorită dumitale, pe cât se pare. 

— E adevărat, sire; dar, în sfârşit, e acolo şi dacă e acolo se 
cuvine ca maiestatea voastră să ştie acest lucru. 

— Ah, domnule d'Artagnan, dumneata îţi înfrunţi regele! 

— Sire... 

— Domnule d'Artagnan, te fac atent că abuzezi de 
răbdarea mea. 

— Dimpotrivă, sire. 

— Cum dimpotrivă? 

— Vreau să fiu arestat şi eu. 

— Să fii arestat, dumneata? 

— Da, sire. Prietenului meu are să i se urască acolo şi am 
venit să-i propun maiestăţii voastre să-mi îngăduie de a-i ţine 
tovărăşie. Maiestatea voastră n-are decât să rostească un 
singur cuvânt şi mă voi aresta eu singur; nu voi mai avea nevoie 
de căpitanul gărzilor pentru asta, vă asigur. 

Regele se repezi la masă şi luă pana spre a scrie ordinul 
pentru întemnițarea lui d'Artagnan. 

— Bagă de seamă că e pe vecie, domnule! strigă el cu un 
accent ameninţător. 

— Nu mă îndoiesc — răspunse muşchetarul — căci, o dată 
ce veţi fi făcut una ca asta, nu veţi mai îndrăzni să mă mai 
priviţi în faţă! 

Regele aruncă pana cu furie. 

— Pleacă! răcni el. 

— Oh, nu, sire, cu îngăduinţa maiestăţii voastre. 

— Cum nu? 

— Sire, am venit să-i vorbesc cu blândeţe regelui; regele s- 
a înfuriat, păcat, dar asta nu mă va împiedica să-i spun totuşi 
regelui ceea ce am să-i spun. 

— Demisia dumitale, domnule — strigă regele — demisia! 

— Sire, ştiţi că demisia nu mă sperie câtuşi de puţin, 
deoarece la Blois, în ziua când maiestatea voastră a refuzat 


regelui Carol milionul pe care i l-a dat prietenul meu, contele de 
La Fere, am prezentat regelui demisia mea. 

— Ei bine, atunci fă-o cât mai repede! 

— Nu, sire, căci nu de demisia mea e vorba acum; 
maiestatea voastră a luat pana pentru ca să mă trimită la 
Bastilia; pentru ce şi-a schimbat părerea? 

— D'Artagnan! Cap de gascon! Cine e rege, dumneata sau 
eu? Răspunde! 

— Din nefericire, maiestatea voastră, sire. 

— Cum din nefericire? 

— Da, sire, căci dacă aş fi fost eu... 

— Dacă ai fi fost dumneata, ai fi încuviinţat răzvrătirea 
domnului d'Artagnan, da? 

— Fără îndoială! 

— Adevărat? 

Şi regele ridică din umeri. 

— Şi i-aş spune căpitanului meu de muşchetari — continuă 
d'Artagnan — i-aş spune, privindu-l cu ochi blânzi, iar nu cu 
fulgere de mânie, i-aş spune aşa: "Domnule d'Artagnan, am 
uitat că sunt rege. Am coborât de pe tron pentru a defăima pe 
un gentilom". 

— Domnule — strigă regele — crezi că-l aperi pe prietenul 
dumitale întrecându-l în obrăznicie? 

— Oh, sire, voi merge şi mai departe decât el — zise 
d'Artagnan — şi asta din vina voastră! Vă voi spune ceea ce el 
nu v-a spus, el, omul însuşirilor delicate; vă voi spune: sire, i-aţi 
jertfit fiul, iar el şi-l apăra; l-aţi jertfit pe el însuşi; v-a vorbit în 
numele onoarei, religiei, virtuţii şi l-aţi respins, l-aţi alungat, l- 
aţi întemnițat. Eu voi fi mai aspru decât el, sire şi vă voi spune: 
sire, alegeţi! Vreţi prieteni sau lachei? Soldaţi sau dansatori 
meşteri în plecăciuni? Oameni adevăraţi sau paiaţe? Vreţi 
slujitori sau oameni încovoiaţi? Vreţi să fiţi iubit sau vreţi ca 
tuturor să le fie teamă de voi? Dacă preferaţi josnicia, intriga, 
laşitatea, oh, spuneţi-o, sire! Atunci, noi ne vom retrage, sire, 
noi ăştia, care suntem singurele rămăşiţe, aş spune mai mult, 
singurele modele ale vitejiei de altădată; noi care am slujit şi 
am întrecut poate în curaj şi în merite bărbăteşti oameni 
socotiți mari de pe-acum pentru posteritate. Alegeţi, sire şi 
grăbiţi-vă. Dacă v-au mai rămas câţiva mari seniori, păstraţi-i; 
curteni veţi avea totdeauna destui. Grăbiţi-vă şi trimiteţi-mă la 
Bastilia, alături de prietenul meu, căci dacă n-aţi ştiut să-l 


ascultați pe contele de La Fere, adică glasul cel mai blând şi cel 
mai nobil al onoarei, dacă nu-l puteţi înţelege pe d'Artagnan, 
adică glasul cel mai cinstit şi cel mai neabătut, al sincerităţii, 
înseamnă că nu sunteţi un rege bun, şi, mâine, veţi fi doar un 
biet rege nevrednic. Or, regii răi nu sunt iubiţi, iar bieţii regi 
nevrednici sunt izgonţi. lată ce aveam să vă spun, sire; e vina 
voastră că m-aţi făcut să ajung până aici! 

Regele se răsuci, palid şi îngheţat, în fotoliul său; era 
limpede că un trăsnet căzut la picioarele lui nu l-ar fi uluit mai 
mult; s-ar fi zis că-şi pierduse răsuflarea şi că se pregătea, să-şi 
dea duhul. Acest glas aspru al sincerităţii, cum îl numea 
d'Artagnan, îi străpunsese inima ca lama unui cuţit. 

D'Artagnan spusese tot ce avea de spus. Înţelegând mânia 
regelui, îşi scoase spada de la brâu şi, apropiindu-se respectuos 
de Ludovic al XIV-lea, o puse pe masă. Dar regele, cu un gest 
furios, împinse spada, care căzu jos şi se rostogoli până la 
picioarele lui d Artagnan. Oricât de stăpân pe el însuşi ar fi fost 
muşchetarul, se îngălbeni la rândul său şi zise, tremurând de 
indignare: 

— Un rege poate arunca în dizgrație un soldat; îl poate 
surghiuni, îl poate osândi la moarte; dar, de-ar fi de o sută de 
ori rege, n-are niciodată dreptul de a-l insulta, dezonorându-i 
spada. Sire, niciodată un rege al Franţei n-a zvârlit cu atâta 
dispreţ spada unui om ca mine. Această spadă pângărită, 
gândiţi-vă, sire, nu va mai avea de aici înainte altă teacă decât 
inima mea sau a voastră. O aleg pe a mea, sire şi mulţumiţi-i 
pentru asta lui Dumnezeu şi răbdării mele! Apoi, repezindu-se 
spre spadă, rosti cu înverşunare: Fie ca sângele meu să cadă 
asupra capului vostru, sire! 

Şi, cu o mişcare iute, sprijinind mânerul spadei în parchet, 
îi îndreptă vârful spre pieptul său. Regele se repezi cu o 
mişcare şi mai iute decât aceea a lui d'Artagnan, cuprinzând cu 
braţul drept grumazul muşchetarului, iar cu mâna stângă 
apucând lama spadei de la mijloc şi băgând-o în teacă, fără să 
scoată nici o vorbă. D'Artagnan, ţeapăn, palid şi tremurând 
încă, îl lăsă pe rege să facă totul până la capăt, fără a-i da nici 
un fel de ajutor. Atunci Ludovic, înduioşat, întorcându-se la 
masă, luă pana, scrise câteva rânduri, le semnă şi întinse mâna 
spre d'Artagnan. 

— Ce este această hârtie, sire? întrebă căpitanul. 


— Ordinul dat domnului d'Artagnan de a-l pune 
numaidecât în libertate pe domnul conte de La Fere. 

D'Artagnan luă mâna regală şi o sărută; apoi îndoi ordinul, 
îl vâri sub pieptarul de piele şi ieşi. Nici regele, nici căpitanul 
nu rostiră o silabă. 

— Oh, inimă omenească! Busolă a regilor! murmură 
Ludovic al XIV-lea după ce rămase singur. Când oare voi fi în 
stare să citesc în cutele tale ca în paginile unei cărţi? Nu, nu 
sunt un rege rău; nu, nu sunt un biet rege nevrednic; dar sunt 
încă un copil. 


Sfârşitul volumului III 


it Personaj biblic care, se spune, a oprit soarele în loc, pentru a 
obţine victoria în războiul dus cu regele Ierusalimului. 
12 Ludovic al XIV-lea, supranumit şi Regele Soare, avea ca 
emblemă un soare, cu deviza aceasta, în limba latină, 
însemnând: "Fără egal nici chiar printre sori". 
13: "Chiar şi tu" — în limba latină. Cuvinte strigate cu durere de 
către Cezar în clipa când a zărit printre asasinii săi pe Brutus, 
care trecea drept fiul său. 
i£ Fouquet rosteşte greşit fraza lui Horaţiu Semper ad eventum 
festinat, care, în limba latină, înseamnă: "Se grăbeşte 
întotdeauna spre deznodământ". 

15: "Vai, nenorocitul!" — în limba latină.