Alexandre Dumas — Colierul Reginei 02

ALEXANDRE DUMAS 


olierul Reginei 


Volumul 2 


Capitolul XLII Două ambiţii care vor să treacă 
drept două iubiri 


Jeanne era şi ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de 
aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat 
de la Versailles, bogatul şi splendidul lui mobilier, cu cel de al 
patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanţi cu 
bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina 
mansardă şi bătrâna servitoare se cufundară în umbra 
trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat 
niciodată şi Jeanne văzu căsuţa sa din cartierul Saint-Antoine, 
atât de distinsă, atât de graţioasă, atât de confortabilă, cum s-ar 
spune în zilele noastre, cu lachei mai puţin împodobiţi decât cei 
de la Versailles, dar tot atât de respectuoşi, tot atât de 


ascultători. Casa şi lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât 
de regină ca şi Maria-Antoaneta, iar dorinţele ei, cu condiţia de a 
şti să şi le înfrâneze, nu atât în limitele necesităţii cât ale 
raţionamentului, erau la fel de bine şi la fel de repede 
executate, ca şi când ea ar fi ţinut un sceptru. 

Aşa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată şi cu surâsul 
pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană şi cerneală, scrise 
câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină şi parfumată, 
scrise adresa şi sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al 
clopoţelului şi uşa se deschise: un lacheu aştepta în prag. 

— Aveam dreptate — murmură Jeanne — nici regina nu 
este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea 
monseniorului cardinal de Rohan! 

Valetul înainta, luă scrisoarea şi ieşi fără să rostească 
măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă 
mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era 
urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci 
minute, că cineva bătu la uşă. 

— Intră! spuse doamna de La Motte. 

Acelaşi lacheu apăru. 

— Ce este? întrebă doamna de La Motte, schiţând un mic 
gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă 
executat. 

— În clipa când ieşeam să îndeplinesc ordinele doamnei 
contese — lămuri valetul — monseniorul bătea la poartă. l-am 
spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei 
contese, a citit-o, a sărit din trăsură şi a intrat zicând: "Bine, 
anunţă-mă!" 

— Şi? 

— Monseniorul este aici; aşteaptă ca doamna să 
binevoiască a-l primi. 

Un surâs uşor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, 
adăugă cu o vădită satisfacţie: 

— Spune-i să intre. 

Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un 
prinţ al bisericii să aştepte în anticamera sa, sau fuseseră 
necesare doamnei de La Motte ca să-şi schiţeze planul? Prinţul 
se ivi în prag. Intorcându-se acasă, trimițând să-l caute pe 
cardinal, simțind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, 
oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci 


fantezia reginei, asemenea focurilor jucăuşe ce luminează văile 
când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină şi, mai 
ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate 
ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a 
le ascunde. 

Drumul de la Versailles la Paris este lung şi când îl faci 
având alături demonul cupidităţii, acesta are tot timpul să-ţi 
sufle la ureche calculele cele mai îndrăzneţe. Jeanne se simţea 
ameţită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în 
diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer şi 
Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o 
avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerşetoare care, 
doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari? 

De bună seamă, era mult mai mare distanţa dintre Jeanne 
de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din 
cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a 
colierului. 

Aşadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul 
norocului. Şi norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum 
ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, 
amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de 
inteligenţa minţii sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era 
cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era 
norocul care putea fi văzut: aşa va arăta veşnic, strălucitor şi 
fascinant; şi fiindcă regina îl dorea, putea şi Jeanne de Valois să- 
| viseze, fiindcă regina era în stare să renunţe la el, putea şi 
doamna de La Motte să-şi pună frâu ambiţiei. 

Deci mii de gânduri nedesluşite, năluci stranii cu contururi 
înceţoşate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le 
asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale 
patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea 
drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi şi de 
şerpi înaripaţi. 

Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă 
firul prin prezenţa lui neaşteptată tocmai când doamna de La 
Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuşi avea visele sale pe care le 
ascundea sub masca amabilităţii, sub aparenţa dragostei. 

— Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. lată-vă! Mi-aţi devenit 
atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul 


că sunteţi departe de mine. Cel puţin v-aţi întors sănătoasă de 
la Versailles? 

— După cum vedeţi, monseniore. 

— Şi mulţumită? 

— Încântată. 

— Deci regina v-a primit? 

— Imediat ce am ajuns, am şi fost introdusă la ea. 

— Aveţi noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, 
pariez că regina v-a vorbit. 

— Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestăţii sale. 

Cardinalul tresări şi puţin a lipsit să nu repete după Jeanne, 
cu un glas plin de admiraţie: "Trei ore!" Dar se stăpâni şi zise: 

— Sunteţi o adevărată vrăjitoare şi nimeni nu vă poate 
rezista. 

— Oh, oh, exageraţi, scumpul meu prinţ! 

— Aţi stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviinţă 
din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate 
spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră! 

— O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul. 

— Pariez că în aceste trei ore — azvârli ca în treacăt 
cardinalul — nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la mine... 

— Sunteţi un ingrat! 

— Adevărat?! strigă cardinalul. 

— Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă 
gândesc. 

— Ce-aţi făcut? 

— Am vorbit despre dumneavoastră. 

— Aţi vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în 
care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoția; şi inima 
prinse să-i bată. 

— Cui, dacă nu reginei? 

Şi rostind aceste cuvinte atât de preţioase pentru el, Jeanne 
avu delicateţea de a nu-l privi în faţă, ca şi când nici nu i-ar fi 
păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte 
emoţionat. 

— Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiţi-mi. 
Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau 
să pierd nici cel mai mic amănunt. 

Jeanne zâmbi; ştia ce îl interesează pe cardinal, la fel de 
bine ca şi el însuşi. Cum însă îşi pregătise meticulos cele ce 


urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost 
rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare 
silabă:  istorisi în amănunt întrevederea, conversaţia, 
demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele 
întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la 
Versailles într-o circumstanţă cu totul specială şi devenise, într-o 
singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. 
Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese iniţiată 
în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul 
de Rohan nu părea să reţină din povestire decât ceea ce regina 
spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu 
dădea importanţa decât la ceea ce spusese regină în legătură 
cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârşise, când acelaşi 
lacheu intră, anunțând că masa e servită. Jeanne îl invită pe 
cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu 
braţul stăpânei casei, care se obişnuise atât de repede să-i facă 
onorurile şi trecură în sufragerie. 

După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghiţituri lungi 
speranţa şi iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de 
ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-şi dea seama 
că va trebui să ţină cont de femeia din faţa lui, care ştia să ţină 
în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere şi 
spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie 
care se ştie răsfăţata şi de care ai nevoie, ea venea în 
întâmpinarea dorințelor interlocutorului său, cu o gingăşie cu 
totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima 
masă luată împreuna în acelaşi loc şi în aceeaşi casă. 

De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o 
femeie stăpână pe ea însăşi, ci şi ca o stăpână a celorlalţi. Nici 
urmă de sfială în privirea ei, nici o reţinere în glas. Oare nu 
stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluştri aristocrați, 
floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare 
nu i se adresase cu "scumpa contesă" o regină care nu avea 
rivală? 

Aşa încât cardinalul, el însuşi un bărbat stăpân pe sine, îi 
recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste şi îi spuse 
luându-i mâna: 

— Contesă, în dumneavoastră sunt două femei. 

— Cum asta? întrebă contesa. 

— Cea de ieri şi cea de azi. 


— Şi pe care o preferă eminenţa voastră? 

— Nu ştiu. Ştiu numai că cea de astă-seară este o Armida', 
o Circe”, ceva cu totul irezistibil. 

— Şi căreia, cu toate că sunteţi prinţ, nu veţi încerca, sper, 
să-i rezistaţi, monseniore. 

Prinţul alunecă de pe scaun şi îngenunche la picioarele 
doamnei de La Motte. 

— Cereţi pomană? întrebă aceasta. 

— Da şi aştept să mi-o daţi. 

— Astăzi e ziua îngăduinţelor — răspunse Jeanne. Contesa 
de Valois şi-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de 
la curte; peste puţină vreme, ea se va număra printre cele mai 
mândre femei de la Versailles. Aşadar, poate să-şi deschidă 
palma şi să i-o întindă cui crede că o merită. 

— Chiar şi unui prinţ? întrebă domnul de Rohan. 

— Chiar şi unui cardinal — răspunse Jeanne. 

Cardinalul depuse un sărut lung şi arzător pe aceasta mână 
delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea şi zâmbetul 
contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte 
mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii 
care se îndepărta. 

Contesa înalţă capul. 

— Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii. 

— Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflaţi în 
port — răspunse contesa. 


Capitolul XLIII În care încep să se zărească 
chipurile de sub mască 


O conversație plăcută, pe îndelete este privilegiul 
oamenilor care nu mai au să-şi spună mare lucru. Exista bucuria 
de a tăcea sau de a te exprima prin interjecţii, dar cea mai mare 
este, fără discuţie, plăcerea de a pălăvrăgi fără a fi obligat să-ţi 
compui frazele. După două ceasuri de la plecarea trăsurii, 
cardinalul şi contesa se aflau în acest punct. Contesa cedase, 


1 Eroină din "Ierusalimul eliberat" de Torquato Tasso. (n.t.) 
2 Vrăjitoare din "Odiseea" lui Homer. 


cardinalul învinsese; cu toate acestea, cardinalul era cel 
subjugat, iar contesa era cea care triumfa. Doi bărbaţi se pot 
înşela strângându-şi mâna. Un bărbat şi o femeie se pot înşela 
sărutându-se. Aici se înşelau unul pe altul, numai pentru că 
fiecare voia să se lase înşelat. Fiecare dintre cei doi avea un 
scop. Pentru a-şi realiza scopul aveau nevoie de o atmosferă 
intimă. Scopul fiecăruia fusese atins. 

Cardinalul nici nu-şi dădea măcar osteneala de a-şi ascunde 
nerăbdarea. Se mulţumi să facă doar un mic ocol şi, revenind la 
conversaţia despre Versailles şi la onorurile care o aşteptau 
acolo pe noua favorită a reginei, spuse: 

— Este generoasă şi nimic nu i se pare prea mult pentru cei 
pe care îi iubeşte. Are un fel rar de a dărui tuturor câte ceva, dar 
numai câtorva prieteni aleşi le dăruieşte totul. 

— Credeţi deci că este bogată? întrebă doamna de La 
Motte. 

— Găseşte aproape întotdeauna resurse, cu un cuvânt, un 
gest, un zâmbet. Nici un ministru, în afara lui Turgot, poate, nu a 
avut curajul să-i refuze ceva reginei. 

— Ei bine, mie, — spuse doamna de La Motte — mie, biata 
regină, sau mai curând biata femeie, mi se pare mult mai puţin 
bogată decât o credeţi dumneavoastră! 

— Cum aşa? 

— Eşti oare bogat când eşti silit să-ţi impui privaţiuni. 

— Privaţiuni?! Povestiţi-mi, vă rog, scumpă Jeanne. 

— O, Doamne, vă voi spune numai ceea ce am văzut, nici 
mai mult, nici mai puţin. 

— Spuneţi, vă ascult. 

—  Inchipuiţi-vă două suplicii îngrozitoare pe care aceasta 
nefericită regină le-a îndurat. 

— Două suplicii?! Care? 

— Ştiţi, scumpul meu prinţ, ce înseamnă dorinţa unei 
femei? 

— Nu, dar aş vrea să mă învăţaţi, contesă. 

— Ei bine, regina are o dorinţă pe care nu şi-o poate 
satisface. 

— De a avea pe cine? 

— Nu, de a avea ce. 

— Fie, de a avea ce anume? 

— Un colier de diamante. 


— Staţi, cred că ştiu. Nu-i vorba despre diamantele lui 
Boehmer şi Bossange? 

— Exact. 

— Oh, chestie veche, contesă. 

— Veche sau nouă, oare nu este o adevărata nefericire 
pentru o regină, spuneţi, să nu poată avea ceea ce ar fi putut 
avea până şi o simplă favorită? Dacă regele Ludovic al XV-lea ar 
mai fi trăit încă cincisprezece zile Jeanne Vaubernier ar fi avut 
ceea ce nu poate avea Maria-Antoaneta. 

— Ei bine, scumpă contesă, sunt convins că vă înşelaţi, 
regina a putut avea de cinci sau de şase ori aceste diamante şi 
le-a refuzat de tot atâtea ori. 

— Oh! 

— Vă spun sigur că regele i le-a oferit şi că le-a refuzat 
chiar din mâna regelui. 

Şi cardinalul povesti istoria cu vasul. Jeanne ascultă cu 
toată atenţia şi când cardinalul isprăvi, spuse: 

— Ei, şi? 

— Cum, ei, şi? 

— Da, ce demonstrează asta? 

— Că nu le-a vrut, mi se pare limpede. 

Jeanne ridică din umeri: 

— Cunoaşteţi femeile, cunoaşteţi curtea, cunoaşteţi regii şi 
vă lăsaţi înşelaţi de un asemenea răspuns? 

— De, constat numai refuzul! 

— Scumpul meu prinţ, aceasta demonstrează doar un 
lucru: ca regina a simţit nevoia să spună ceva care să aibă 
răsunet, ceva foarte popular şi că a reuşit. 

— Oho! exclamă cardinalul, iată cum arată pentru 
dumneavoastră virtuțile regale! Ah, ce sceptică sunteţi! Sfântul 
Toma era încrezător pe lângă dumneavoastră. 

— Sceptică sau nu, eu afirm un lucru. 

— Care? 

— Că regina, chiar după ce a refuzat colierul, a simţit o 
poftă nebună să-l aibă. 

— Toate lucrurile acestea vi le-aţi închipuit, draga mea, dar 
mai întâi credeţi-mă, dincolo de nenumărate defecte, regina are 
o mare calitate. 

— Care?... 


— Este dezinteresată! Nu iubeşte nici aurul, nici argintul, 
nici nestematele. Cântăreşte mineralele la valoarea lor; pentru 
ea, o floare prinsă în piept valorează cât un diamant la ureche. 

— Nu zic ba. Numai că, acum, în clipa de faţă, susţin că are 
chef să-şi pună diamantele la gât. 

— Ah, contesă, demonstraţi-mi! 

— Nimic mai uşor; adineauri am văzut colierul. 

— Dumneavoastră? 

— Da, eu; nu numai că l-am văzut, dar l-am şi atins. 

— Unde? 

— Tot la Versailles. 

— La Versailles? 

— Bijutierii au venit cu el acolo pentru a o ispiti pe regină 
pentru ultima dată. 

— Şi e frumos? 

— Superb! 

— Atunci dumneavoastră, care sunteţi cu adevărat femeie, 
dumneavoastră înţelegeţi că te poţi gândi la un asemenea 
colier. 

— Înţeleg chiar că poţi să-ţi pierzi şi pofta de mâncare şi 
somnul. 

— Vai, de ce n-am un vas să-i dăruiesc regelui?! 

— Un vas? 

— Da, mi-ar dărui colierul şi, după ce l-aş avea, aţi putea să 
mâncaţi şi să dormiţi liniştită. 

— Vă bateţi joc? 

— Nu, vă jur! 

— Ei bine, am să vă spun un lucru care poate vă va mira 
foarte mult. 

— V-ascult. 

— N-aş vrea acest colier! 

— Cu atât mai mult, contesă, cu cât nici n-aş putea să vi-l 
ofer. 

— Păcat! Nici domnia-voastră şi nimeni pe lume! Exact 
ceea ce simte şi regina şi iată de ce şi-l doreşte. 

— Dar vă repet că regele i l-a oferit. 

Jeanne fă cu un gest repezit, un gest aproape de plictiseală 
şi spuse: 

— Şi eu vă spun că femeilor le plac aceste daruri când nu 
vin din partea unor oameni care le obligă să le accepte. 


Cardinalul o privi pe Jeanne cu mai multă atenţie şi zise: 

— Nu prea înţeleg. 

— Cu atât mai bine; să lăsam lucrurile aşa cum sunt. De ce 
să mai vorbim despre acest colier, dacă tot nu putem să-l 
avem? 

— Ah, dacă eu aş fi regele şi dumneavoastră aţi fi regina, v- 
aş sili să-l acceptaţi. 

— Ei bine, fără să fiţi rege, obligaţi-o pe regină să-l 
primească şi veţi vedea dacă va fi chiar atât de supărata pe cât 
credeţi pentru atare constrângere. 

Cardinalul o privi pe Jeanne încă o dată şi spuse: 

— Sunteţi sigură că nu vă înşelaţi? Oare, într-adevăr, regina 
nutreşte această dorinţă? 

— Mistuitoare! Ascultaţi, scumpul meu prinţ: parcă mi-aţi 
spus odată, sau am auzit spunându-se, că nu aţi fi deloc supărat 
dacă aţi fi numit ministru? 

— E foarte posibil să fi spus acest lucru, contesă. 

— Ei bine, vă asigur, scumpul meu prinţ... 

— Ce? 

— Că regina îl va face ministru pe cel care va fi capabil să-i 
trimită colierul de acum în opt zile. 

— Oh, contesă! 

— Ştiu ce spun... V-ar plăcea mai mult s-o gândesc numai 
în sinea mea? 

— Nicidecum. 

— De altfel, ceea ce spun nu vă priveşte deloc. Este 
limpede că nu veţi cheltui un milion şi jumătate pentru un 
capriciu regesc. Pe legea mea, ar însemna să plătiţi prea scump 
un portofoliu pe care l-aţi putea avea pentru o nimica toată şi 
care aproape vi se şi datorează. Luaţi deci tot ce v-am spus 
drept o conversaţie oarecare. Eu sunt ca şi papagalii: am fost 
orbită de soare şi iată-mă repetând într-una că e cald. Ah, 
monseniore, ce grea încercare este o zi norocoasă pentru o 
mică provincială! Trebuie să fii un vultur ca domnia-voastră 
pentru a putea privi în faţă strălucirea razelor. Cardinalul deveni 
visător. Vedeţi — continuă Jeanne — iată că mă şi judecaţi rău, 
că mă găsiţi atât de vulgară şi de păcătoasă, încât nici nu mai 
binevoiţi să-mi vorbiţi! 

— Ei, asta-i! 

— Când o judec astfel pe regină, mă judec şi pe mine. 


— Contesă! 

— Ce vreţi? Am crezut că doreşte diamantele pentru că a 
suspinat când le-a văzut; am crezut, pentru că, în locul ei şi eu 
le-aş fi dorit; iertaţi-mi slăbiciunea. 

— Sunteţi o femeie adorabilă, contesă! Printr-o contopire de 
necrezut, în dumneavoastră se îmbină slăbiciunea inimii şi tăria 
minţii; sunteţi atât de puţin femeie în anumite clipe, încât mă 
sperii; sunteţi atât de minunată în altele, încât binecuvintez 
cerul, vă binecuvântez pe dumneavoastră... Şi galantul cardinal 
punctă această galanterie cu un sărut. Să nu mai vorbim despre 
asta — încheie el. 

"Fie — murmură pentru sine Jeanne. Cred că a muşcat din 
momeală"... 

Dar, cu toate că spusese: "Să nu mai vorbim despre asta", 
cardinalul reluă: 

— Şi ziceţi că Boehmer a revenit cu oferta? 

— Da, împreună cu Bossange — răspunse cu naivitate 
doamna de La Motte. 

— Bossange... staţi puţin — rosti cardinalul, vrând parcă să- 
şi amintească. Bossange nu este asociatul său? 

— Da, unul înalt şi uscăţiv. 

— El este. 

— Unde locuieşte? 

— Trebuie să locuiască undeva pe Rue Ferraille sau de 
l'École, nu prea ştiu; în orice caz, în împrejurimile Pont-Neuf-ului. 

— Da, pe lângă Pont-Neuf, aveţi dreptate; am citit, trecând 
cu trăsura, acest nume deasupra unei porţi. Haide, haide — 
murmură Jeanne — peştele muşcă din ce în ce maitare... 

Jeanne avea dreptate: cârligul undiţei se înfipsese adânc în 
pradă. 

Aşa că, a doua zi, plecând din locuinţa sa din cartierul 
Saint-Antoine, cardinalul ceru să fie condus direct la Boehmer. 
Spera să-şi poată tăinui numele, dar Boehmer şi Bossange erau 
bijutierii curţii şi, de la primele cuvinte pe care le rosti, i se 
adresară cu "monseniore". 

— Ei bine, da, monseniore — zise cardinalul — dar fiindcă 
m-aţi recunoscut, încercaţi cel puţin ca alţii să nu o facă. 

— Monseniorul poate fi liniştit. Aşteptăm ordinele 
monseniorului. 


— Am venit să cumpăr colierul de diamante pe care l-aţi 
arătat reginei. 

— Suntem într-adevăr deznădăjduiţi, dar monseniorul vine 
prea târziu. 

— Cum aşa? 

— S-a vândut. 

— Imposibil, doar ieri l-aţi oferit din nou maiestăţii sale. 

— Care l-a refuzat din nou, monseniore, iată de ce vechea 
tranzacţie se menţine. 

— Şi cu cine s-a încheiat târgul? întrebă cardinalul. 

— Este un secret, monseniore. 

— Prea multe secrete, domnule Boehmer. 

Şi cardinalul se ridică. 

— Monseniore! 

— Credeam, domnule — continuă înaltul prelat — că un 
bijutier al coroanei Franţei ar trebui să fie fericit să vândă în 
Franţa inimoasele sale nestemate; dacă preferi Portugalia, fă 
cum îţi place, domnule Boehmer. 

— Ah, monseniorul ştie totul! strigă bijutierul. 

— Ce ţi se pare uimitor în asta? 

— Dacă monseniorul ştie totul, înseamnă că numai regina i- 
a putut spune? 

— Şi dacă ar fi aşa! răspunse cardinalul, fără a respinge 
această ipoteză măgulitoare pentru amorul său propriu. 

— Oh, aceasta ar schimba mult lucrurile, monseniore! 

— Nu înţeleg, explică-te. 

— Îmi permite oare monseniorul să vorbesc în toată 
libertatea? 

— Vorbeşte. 

— Ei bine, regina îşi doreşte colierul. 

— Crezi? 

— Suntem siguri. 

— Şi atunci de ce nu-l cumpără? 

— Pentru că l-a refuzat pe rege şi, dacă ar reveni asupra 
acestei hotărâri, care i-a adus atâtea elogii din partea maiestăţii 
sale, ar însemna să se arate capricioasă. 

— Regina este deasupra acestor lucruri. 

— Da, când este vorba despre ce spune poporul, sau chiar 
despre ce spun curtenii; dar când este vorba despre ce spune 
regele... 


— Regele, o ştii foarte bine, a vrut să-i dăruiască reginei 
colierul. 

— Fără îndoială, dar s-a grăbit să-i mulţumească reginei 
când ea a refuzat. 

— Şi ce concluzii trage domnul Boehmer? 

— Că regina ar vrea să aibă colierul fără a părea că-l 
cumpără. 

— Ei bine, te înşeli, domnule — replică prinţul de Rohan. Nu 
despre asta este vorba. 

— Atunci ne pare rău, monseniore, pentru că ar fi fost 
singurul motiv hotărâtor care ne-ar fi determinat să ne călcăm 
cuvântul faţă de domnul ambasador al Portugaliei. 

Cardinalul reflectă. Oricât de mare ar fi iscusinţa 
diplomaților, cea a negustorilor este mult superioară... Mai întâi 
ca diplomatul negociază aproape întotdeauna valori pe care nu 
le are; negustorul ţine şi strânge în gheară obiectul care atâta 
curiozitatea: chiar când îl cumperi, chiar când îl plăteşti scump, 
tot înseamnă aproape că îl jefuieşti. Domnul de Rohan, văzând 
că se afla la discreţia acestui om, spuse: 

— Domnule, presupune, dacă vrei, că regina doreşte să 
aibă colierul. 

— Asta schimbă totul, monseniore. Şi pentru a da întâietate 
reginei, putem rupe toate tranzacţiile. 

— Cu cât vinzi colierul? 

— Un milion cinci sute de mii de livre. 

— Cum ţi se va plăti? 

— Portugalia îmi plăteşte un aconto şi eu însumi mă voi 
duce să livrez colierul la Lisa-bona, unde voi primi restul. 

— Noi nu vom putea plăti în felul acesta, domnule 
Boehmer, v-am putea da un aconto, dacă nu ar fi prea mare. 

— O sută de mii de livre. 

— Pot fi găsite. Restul? 

— Eminenţa voastră are nevoie ele timp? întrebă Boehmer. 
Dacă garantează eminenţa voastră, se poate face orice. Numai 
că întârzierea implica o pierdere; şi fiţi atent, monseniore: într-o 
afacere de o asemenea importanţă, cifrele se umflă singure. O 
dobândă de cinci la sută, pentru un milion şi cinci sute de mii, 
face şaptezeci şi cinci de mii de livre, iar o dobândă de cinci la 
sută este o adevărată mină pentru un negustor. Zece la sută 
este, în orice caz, singurul procent acceptabil. 


— Ar însemna o sută cincizeci de mii de livre în contul 
dumitale? 

— Da, monseniore. 

— Domnule Boehmer, să zicem că vinzi colierul cu un 
milion şase sute de mii de livre şi împărţi plata celor un milion 
cinci sute de mii de livre care rămân la trei scadente, pe timp de 
un an. S-a făcut? 

—  Monseniore, dacă încheiem astfel târgul, pierdem 
cincizeci de mii de livre. 

— Nu cred, domnule. Dacă ar trebui să încasezi mâine un 
milion cinci sute de mii de livre, ai fi cam stânjenit: un bijutier nu 
poate cumpăra o moşie la preţul ăsta. 

— Suntem doi, monseniore, asociatul meu şi cu mine. 

— Este adevărat, dar n-are importanţă; vă va fi mai la 
îndemână să încasaţi cinci sute de mii de livre la fiecare patru 
luni ale anului, decât câte două sute cincizeci de mii de livre 
fiecare. 

— Monseniorul uită că diamantele nu ne aparţin. Ei, dacă 
ne-ar aparţine, am fi destul de bogaţi ca să nu ne neliniştim nici 
de plată, nici de plasamentul banilor. 

— Cui aparţin pietrele? 

— Cel puţin la zece creditori: pietrele le-am cumpărat una 
câte una. Una trebuie plătită la Hamburg, alta la Neapole, una la 
Buenos-Aires, două la Moscova. Creditorii noştri aşteaptă 
vânzarea colierului pentru a-şi primi banii. Singura noastră 
proprietate este doar beneficiul pe care îl vom realiza; dar, vai, 
monseniore, de când acest nefericit colier este gata de vânzare, 
deci de doi ani, am şi pierdut două sute de mii dobânda! 
judecaţi cât de mare este beneficiul nostru. 

Domnul de Rohan îl întrerupse pe Boehmer: 

— De fapt, eu nici n-am văzut colierul. 

— Adevărat, monseniore, iată-l. 

Şi Boehmer scoase la iveală, cu toate precauţiile posibile, 
preţioasa bijuterie. 

— Superb! exclamă cardinalul, atingând cu patimă 
încheietoarea care atinsese gâtul reginei. Când isprăvi şi când 
degetele sale se saturară să caute în neştire efluviile visate 
îndelung, spuse: Facem târgul? 

— Da, monseniore; şi mă şi duc la ambasadă să-mi retrag 
cuvântul. 


— Nu credeam că se află acum un ambasador al Portugaliei 
la Paris. 

— Ba da, monseniore, este domnul de Souza; a venit 
incognito. 

— Pentru a negocia afacerea — zise cardinalul, râzând. 

— Da, monseniore. 

— O, bietul Souza! Îl cunosc bine. Bietul Souza! 

Şi se înveseli şi mai mult. 

Domnul Boehmer crezu că trebuie să se asocieze şi el la 
veselia clientului său. Şi râseră astfel vreme îndelungată, pe 
seama Portugaliei. Domnul de Rohan vru să plece. Boehmer îl 
opri şi întrebă: 

— Poate să-mi spună monseniorul cum se va încheia 
afacerea? 

— Cât se poate de firesc. 

— Prin intendentul monseniorului? 

— Nu, absolut nimeni în afară de mine; nu vei avea de-a 
face decât cu mine. 

— Când? 

— Incepând de mâine. 

— Cele o sută de mii de livre?... 

— Le voi aduce mâine. 

— Bine, monseniore. Şi hârtiile? 

— Le voi semna chiar aici, tot mâine. 

— Aşa este cel mai bine, monseniore. 

— Şi pentru că eşti un om care ştii să păstrezi un secret, 
domnule Boehmer, aminteşte-ţi că deţii unul dintre cele mai 
importante. 

— Ştiu, monseniore şi voi merita încrederea domniei- 
voastre, ca şi pe cea a maiestăţii sale regina — adăugă el, cu 
tâlc. 

Domnul de Rohan se împurpură la faţă şi plecă tulburat, dar 
fericit, ca orice om care se ruinează într-un acces de patimă. A 
doua zi, domnul 3oehmer se îndrepta, cu un aer important, 
către ambasada Portugaliei. Chiar în clipa când se pregătea să 
bată la poartă, domnul Ducorneau, primul secretar, îi prezenta 
conturile secretarului particular, domnul Beausire, în timp ce 
don Manuel y Souza, ambasadorul, îi explica un nou plan de 
campanie asociatului său, valetul. 


De la ultima vizită a domnului Boehmer pe strada 
Jussienne, palatul suferise multe transformări. Intregul personal, 
sosit, după cum am văzut, în cele două trăsuri de poşta, se 
instalase cum putuse, având în vedere însă diversele atribuţii pe 
care trebuia să le îndeplinească în casa noului ambasador. 
Trebuie să spunem că, împărţindu-şi rolurile, pe care le jucau, 
de altfel, excelent şi fiind nevoiţi să se înlocuiască reciproc, 
asociaţii aveau prilejul să-şi supravegheze ei înşişi interesele, 
ceea ce dă mai multă siguranţă oricărei afaceri. 

Domnul Ducorneau, încântat de inteligenţa tuturor valeţilor, 
era plin de admiraţie faţă de ambasador, care se arătase prea 
puţin preocupat de prejudecăţi naţionale şi nu şovăise să 
angajeze un personal în întregime francez, de la secretarul 
particular până la cel de-al treilea valet Acest lucru îl îndemnă 
ca, în timp ce făcea socotelile cu domnul de Beausire, să 
înceapă cu acesta din urmă o conversaţie foarte elogioasă la 
adresa şefului ambasadei. 

— După cum vezi, familia de Souza — spunea Beausire — 
nu face parte dintre acei portughezi închistaţi în idei 
preconcepute care trăiesc ca în secolul al XIV-lea, cum sunt 
atâţia nobili prin ţinuturile noastre. Nu, ei sunt gentilomi care 
călătoresc, cu o avere de milioane, care ar putea fi regi oriunde 
ar avea ei chef să se ducă. 

— Numai ca un asemenea chef nu le vine — replică 
spiritual domnul Ducomeau. 

— De ce ar face-o, domnule secretar? Când ai un oarecare 
număr de milioane şi un nume princiar, nu crezi că valorezi cât 
un rege? 

— Ah, iată un punct de vedere filozofic, domnule secretar 
— spuse Ducomeau, surprins. Nu mă aşteptam să aud 
asemenea maxime despre egalitate din gura unui diplomat. 

— Noi suntem nişte excepţii — răspunse Beausire, oarecum 
contrariat de anacronismul sau; fără a fi voltairian sau rousseau- 
ist, avea şi el ideile lui filozofice despre lume. 

— Ştiţi, este o adevărata fericire că Portugalia e o ţară 
mică! exclamă Ducomeau, entuziasmat. 

— Ei şi de ce? 

— Pentru ca, având asemenea oameni în fruntea sa, va 
prospera repede, domnule. 


— Oh, ne flataţi, scumpul meu domn! Nu, noi facem o 
politică filozofică. Este atrăgător, dar nu se poate aplica. Acum 
însă hai s-o lăsăm baltă. Spuneaţi deci că sunt o sută opt mii de 
livre în casa de bani? 

— Da, domnule secretar, o sută opt mii de livre. 

— Şi nu sunt datorii? 

— Nici un bănuţ. 

— Demn de toată laudă. Daţi-mi, vă rog, borderoul. 

— lată-l. Când se vor face prezentările, domnule secretar? 
Trebuie să ştiţi că subiectul acesta dă naştere la curiozitate, la 
nesfârşite comentarii, aş zice chiar la agitaţie în tot cartierul. 

— Oho! 

— Da, din când în când, sunt văzuţi dând târcoale în jurul 
palatului tot felul de indivizi care se pare că ar dori ca poarta să 
fie de sticlă. 

— Indivizi?!... repetă Beausire. Indivizi din cartier? 

— Şi alţii. Ei bine, misiunea domnului ambasador fiind 
secretă, vă daţi şi dumnea-voastră singur seama că poliţia se va 
strădui cât mai grabnic să descopere totul. 

— La fel mi-am zis şi eu — încuviinţă Beausire, destul de 
neliniştit. 

— Priviţi domnule secretar — îl îndemnă Ducorneau, 
ducându-l pe Beausire în dreptul unei ferestre prevăzută cu 
drugi de fier, care dădea spre unul din zidurile palatului. Priviţi, 
vedeţi în stradă un om cu un surtuc cafeniu-murdar? 

— Da, îl văd. 

— Vedeţi cum se uită încoace? 

— Într-adevăr. Cine credeţi că este acest om? 

— Eu? De unde să ştiu... Poate un spion al domnului de 
Crosne. 

— Probabil. 

— Între noi fie vorba, domnule secretar, domnul de Crosne 
nu este un magistrat de talia domnului de Sartine. L-aţi 
cunoscut pe domnul de Sartine? 

— Nu, domnule, nu! 

— Eh, acela ar fi ghicit până acum de zece ori cu ce vă 
ocupați. Este însă adevărat că sunteţi şi destul de precaut... 

Se auzi clopoţelul. 

— Mă cheamă domnul ambasador — zise foarte grăbit 
Beausire, pe care conversaţia începuse să-l cam stânjenească. 


Şi, împingând uşa cu putere, îi răsturnă pe doi dintre 
asociaţi care, unul cu o pană la ureche, altul cu mătura în mână, 
unul într-un post de mâna a patra, altul simplu valet, găseau 
conversaţia prea lungă şi doreau să participe, chiar dacă o 
făceau numai cu auzul. Beausire îşi zise că devenea suspect şi-şi 
făgădui să fie mai prevăzător. Urcă deci la ambasador, după ce 
strânsese în taină mâna celor doi prieteni şi asociaţi. 


Capitolul XLIV În care domnul Ducorneau nu 
mai înţelege nimic din ceea ce se întâmplă 


Don Manuel y Souza era mai puţin gălbejit ca de obicei, 
ceea ce vrea să spună că obrazul său oferea ochiului o vagă 
nuanţă purpurie. Tocmai avusese cu domnul comandor-valetul o 
explicaţie de-a dreptul penibilă. Şi explicaţia încă nu se 
terminase. Când sosi Beausire, cei doi cocoşi îşi mai smulgeau 
ultimele pene. 

— Haide, domnule de Beausire, vino să ne pui de acord — 
zise comandorul. 

— În ce privinţă? întrebă secretarul, cu aerul unui arbitru, 
după ce schimbase iute o privire cu aliatul său firesc, 
ambasadorul. 

— Precum ştii, domnul Boehmer trebuie să vină astăzi să 
încheiem afacerea cu colierul — începu valetul. 


— Ştiu. 
— Şi că va trebui să-i numărăm cele o sută de mii de livre. 
— Ştiu şi asta. 


— Aceste o sută de mii de livre sunt proprietatea asociaţiei, 
nu-i aşa? 

— Se îndoieşte cineva? 

— Poftim! Domnul de Beausire îmi dă dreptate — zise 
comandorul, întorcându-se spre don Manuel. 

— Să aşteptam, să aşteptăm — replică portughezul, făcând 
cu mâna un semn care însemna că trebuie răbdare. 

— Nu-ţi dau dreptate decât asupra acestui punct — preciza 
Beausire — şi anume că cele o sută de mii de Livre sunt ale 
asociaţilor. 

— Asta e totul, nici nu cer mai mult. 


— Păi dacă-i aşa, atunci caseta cu bani nu trebuie să stea în 
singurul birou ai ambasadei, care este vecin cu camera 
domnului ambasador. 

— Şi de ce nu?! replică Beausire. 

— lar domnul ambasador — continuă comandorul — nu 
trebuie să ne dea fiecăruia câte o cheie de la casetă? 

— Ba deloc — interveni portughezul. 

— Ce motive ai? 

— Într-adevăr, ce motive ai? întrebă Beausire, la rândul 
său. 

— Dacă ei n-au încredere în mine — spuse portughezul, 
mângâindu-şi proaspăta bărbu-ţă — de ce eu să am în alţii? Mi 
se pare că, dacă eu pot fi acuzat că fur banii asociaţiei, la fel de 
bine pot şi eu să suspectez asociaţia că vrea să mă fure. Şi unii 
şi alţii facem tot atâtea parale. 

— De acord — spuse valetul — dar tocmai de aceea avem 
aceleaşi drepturi, drepturi egale, adică. 

— Atunci, scumpul meu domn, dacă doreai egalitate, 
trebuia de la început s-o facem fie-care pe ambasadorul prin 
rotaţie. Ar fi fost mult mai neverosimil în ochii publicului, dar 
asociaţii ar fi fost liniştiţi. Nu-i aşa, ce părere ai? 

— Şi mai întâi — se amestecă Beausire — află, domnule 
comandor, că nu te porţi ca un bun camarad; oare seniorul don 
Manuel nu are un privilegiu incontestabil, al omului care a 
născocit tot planul? 

— Ah, da — zise ambasadorul — şi domnul de Beausire 
împarte cu mine acest privile-giu... 

— Eh, o dată ce o afacere este în curs de desfăşurare, nu se 
mai acorda atenţie privile-giilor — replică domnul comandor. 

— De acord, dar se continuă a se da atenţie procedeelor — 
sublinie Beausire. 

— Nu sunt singurul care ridic această obiecţie — murmură 
comandorul, întrucâtva ruşinat. Toţi ai noştri gândesc ca mine. 

— Şi n-au dreptate — ripostă portughezul. 

— Aşa e, n-au dreptate — repetă Beausire. 

Comandorul înălţă capul. 

— Nici eu n-am avut dreptate — spuse el, înciudat — când 
am vrut să aflu părerea domnului de Beausire. Secretarul nu 
putea să nu se înţeleagă cu ambasadorul! 


Domnule comandor — răspunse Beausire, cu o uimitoare 
linişte — eşti un ticălos căruia îi voi rupe urechile, dacă mai ai 
cumva urechi; doar ţi-au mai fost scurtate o dată... 

— la te rog! Se burzului comandorul, încruntându-se. 

— Stăm liniştiţi aici, în cabinetul domnului ambasador şi 
putem discuta întreaga afacere ca în familie. Or, dumneata mă 
insulţi, pretinzând că vreau să mă înţeleg cu don Manuel. 

— Şi pe mine m-ai insultat — rosti rece portughezul, venind 
în ajutorul lui Beausire. 

— Aici este vorba să dăm socoteala, domnule comandor. 

— Oh, nu sunt un spadasin de frunte! strigă valetul. 

— Văd prea bine — replică Beausire. Drept care vei fi 
cotonogit, domnule comandor! 

— Ajutor! strigă acesta, ţinut zdravăn de către iubitul 
domnişoarei Oliva şi aproape strangulat de portughez. 

Dar în clipa în care cei doi şefi vroiau să-şi facă dreptate, 
clopoţelul de jos îi vestea că primesc o vizită. 

— Să-l lăsăm acum — spuse don Manuel. 

— Să-şi ia serviciul în primire — spuse şi Beausire. 

— Am să povestesc totul şi celorlalţi asociaţi — răspunse 
comandorul, netezindu-şi hai-nele. 

— N-ai decât să le spui ce vrei; ştim noi ce să le 
răspundem. 

— Domnul Boehmer! strigă de jos cel ce stătea de pază. 

— lată că totul ia sfârşit, scumpul meu comandor — îi spuse 
Beausire, plesnindu-l uşor peste ceafă. 

— Nu vom mai avea nici o discuţie cu privire la cele o sută 
de mii de livre, pentru că aceste o sută de mii de livre vor 
dispare împreună cu domnul Boehmer. Aşadar, fă frumos, 
domnule valet! 

Comandorul ieşi bombănind şi pe dată îşi reluă înfăţişarea 
umilă pentru a-i introduce, aşa cum se cuvine, pe bijutierii 
coroanei. În intervalul de timp dintre plecarea sa şi intrarea lui 
Boehmer, Beausire şi portughezul schimbară între ei o privire la 
fel de semnificativă ca şi prima. Boehmer intră urmat de 
Bossange. Amândoi aveau o atitudine umilă şi descumpănită, 
asupra căreia subtilii observatori ai ambasadei nu se puteau 
înşela. In timp ce luau loc pe scaunele oferite de Beausire, 
acesta continuă să observe, pândind în acelaşi timp privirea lui 


don Manuel, cu care vroia să se pună de acord. Manuel îşi 
păstra aerul său demn şi oficial. 

Boehmer, omul căruia îi reveneau iniţiativele, luă cuvântul 
şi în această circumstanţă oficială. Explică cum putu, că înalte 
raţiuni politice de o mare importanţă îl împiedicau să dea 
urmare negocierilor începute. Manuel scăpă o exclamaţie. 
Beausire îşi drese vocea. Domnul Boehmer se încurcă din ce în 
ce mai rău. Don Manuel îl obligă să observe că tranzacţia era 
încheiată şi că banii pentru acont erau pregătiţi. Boehmer 
persistă în hotărârea sa. Ambasadorul, mereu prin intermediul 
lui Beausire, răspunse că guvernul său avea sau va avea foarte 
curând cunoştinţa asupra rezultatului tranzacţiei; ca a o rupe ar 
însemna că maiestatea sa regina Portugaliei să fie expusă unui 
afront. 

Domnul Boehmer obiectă că şi el cântărise toate 
consecinţele acestei situaţii, dar că a reveni asupra hotărârii 
luate îi era cu neputinţă. Beausire nu se putea decide să 
accepte ruptura; el îi declară net lui Boehmer că a se dezice 
acum, înseamnă că-i un prost negustor şi un om fără cuvânt, 
Atunci se amestecă Bossange pentru a apăra comerţul 
reprezentat în persoana să şi a asociatului sau. Nu fu însă deloc 
convingător. Beausire îi închise gura cu o întrebare: "Nu cumva 
aţi găsit pe cineva care plăteşte mai mult?" Bijutierii, care nu 
erau prea tari în politică şi care aveau despre diplomaţie, în 
general şi despre diplomaţii portughezi, în special, o părere 
foarte bună, se roşiră şi părură impresionați, crezând că au fost 
descoperiţi. Beausire văzu că ţintise bine; şi cum era foarte 
interesat să încheie o afacere din care presimţea că se va alege 
cu o avere, simula că-l consulta în portugheză pe ambasadorul 
său. 

— Domnilor — se adresă el apoi bijutierilor — vi s-a oferit 
probabil un beneficiu mai mare; nimic mai firesc; aceasta 
dovedeşte că diamantele sunt valoroase. Ei bine, maiestatea sa 
regina Portugaliei nu doreşte să cumpere mai ieftin spre ruină 
unor negustori cinstiţi. Pot să vă ofer cincizeci de mii de livre? 

Boehmer fă cu un semn negativ. 

— O sută de mii, o sută cincizeci de mii de livre — continuă 
Beausire, hotărât ca, fără să se compromită, să ofere şi un 
milion în plus numai pentru a-şi câştiga partea sa din cele un 
milion cinci sute de mii de livre. 


Bijutierii, înmărmuriţi, se codiră o clipă; apoi după ce se 
consultară, îi spuseră lui Beausire: 

— Nu, domnule secretar, nu vă mai osteniţi să ne mai 
înduplecaţi; târgul este încheiat, o voinţă mai puternică decât a 
noastră ne determină să vindem colierul aici în ţară. Suntem 
siguri că ne înţelegeţi; scuzaţi-ne, nu noi suntem cei ce refuzăm, 
deci nu ne purtaţi pică; cineva mai sus ca noi, mai sus decât 
dumneavoastră se opune. 

Beausire şi Manuel nu mai găsiră nimic de adăugat. 
Dimpotrivă, le adresară chiar complimente bijutierilor şi 
încercară să se arate indiferenți. Ba o făcură cu o asemenea tra- 
gere de inimă, încât nici nu-l văzură în anticameră pe domnul 
comandor-valetul, foarte ocupat să asculte la uşă ca să ştie ce 
se întâmplă cu afacerea din care cei doi voiau să-l excludă. 
Domnul asociat fu însă destul de neîndemânatic şi, aplecându- 
se spre uşă, alunecă şi căzu cu zgomot. Beausire alergă în 
anticameră, unde îl găsi pe nefericit dârdâind de frică. 

— Ce faci aici, nenorocitule?! strigă Beausire. 

— Aduceam poşta de dimineaţă, domnule — răspunse 
comandorul. 

— Bine! zise Beausire. Pleacă! 

Şi luând depeşele, îl concedie pe comandor. Aceste depeşe 
alcătuiau întreaga corespondenţă a cancelariei: scrisori din 
Portugalia sau din Spania, majoritatea cu totul neînsemnate şi 
care reprezentau munca de fiece zi a domnului Ducorneau. Dar, 
trecând întotdeauna prin mâinile lui Beausire sau ale lui don 
Manuel, înainte de a merge la cancelarie, furnizaseră celor doi 
escroci informaţii folositoare asupra treburilor ambasadei. Când 
auziră cuvântul depeşe, bijutierii se ridicară uşuraţi, ca nişte 
oameni cărora li s-a îngăduit să plece, după o audienţă 
stânjenitoare. Fură lăsaţi să plece, iar valetul primi ordinul de a-i 
însoţi până în curte. Abia dispărură pe scară, că don Manuel şi 
Beausire se şi apropiară unul de celălalt, după ce se înţelesesem 
din priviri. 

— Ei bine — zise don Manuel — afacerea a căzut în baltă. 

— Nu încape îndoiala — încuviinţa şi Beausire. 

— Dintr-o sută de mii de livre, un furt obişnuit, ne revin 
fiecăruia câte opt mii patru sute de livre. 

— Nu merită osteneala — replică Beausire. 


— Nu-i aşa? În vreme ce aici în casa de bani... — şi arătă 
spre casa de bani atât de mult râvnita de către comandor —... 
aici, în casa de bani, sunt o sută opt mii de livre. 

— Cincizeci şi patru de mii pentru fiecare. 

— Ei bine, s-a făcut! replică don Manuel. Să împărţim. 

— Fie, dar comandorul nu se va mişca de lângă noi, acum 
când ştie că afacerea a dat greş. 


— Voi căuta un mijloc — spuse don Manuel, cu un aer 
ciudat. 

— lar eu am şi găsit unul — spuse Beausire. 

— Care? 

— lată-l. Comandorul se va întoarce. 

— Da. 

— Îşi va cere partea sa şi pe cea a asociaţilor, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi vom avea toată lumea pe cap? 

— Da. 


— Să-l chemăm pe comandor ca pentm a-i împărtăşi un 
secret şi atunci lasă-mă pe mi-ne să aranjez totul. 

— Mi se pare că ghicesc — zise don Manuel. Să-i ieşim în 
întâmpinare. 

— Tocmai voiam să-ţi spun să te duci chiar dumneata. 

Nici unul, nici celălalt nu voia să-l lase pe amicul său singur 
cu casa de bani. Încrederea este un lucru rar. Don Manuel 
răspunse că, în calitate de ambasador, nu putea face un 
asemenea demers. 

— Pentru el, nu eşti ambasador — ripostă Beausire. Dar, în 
sfârşit, n-are nici o importanţă. 

— Te duci dumneata? 

— Nu; îl strig pe fereastră. 

Într-adevăr, Beausire îl strigă pe fereastră pe domnul 
comandor, care se şi pregătea să înceapă o discuţie cu cel ce 
făcea de pază. ` 

Auzindu-se strigat, comandorul urcă. li găsi pe cei doi şefi 
în camera vecină celei unde se află casa de bani. Beausire i se 
adresă cu un aer zâmbitor: 

— Pariez că ştiu ce îi spuneai paznicului. 

— Eu? 

— Da: îi povesteai ca afacerea cu Boehmer a căzut în baltă. 

— Pe legea mea, nu! 


— Minţi! 

— Îți jur că nu! 

— Să fie într-un ceas bun; căci dacă ai fi vorbit, ai fi făcut o 
prostie cât capul tău de mare şi ai fi pierdut o sumă frumuşica 
de bani. 

— Cum asta? strigă comandorul, surprins. Ce sumă de 
bani? 

— Doar pricepi bine ca numai noi trei ştim secretul. 

— Este adevărat. 

— Şi că doar noi trei, în consecinţă, avem cele opt sute de 
mii de livre, de vreme ce toţi cred că Boehmer şi Bossange au 
luat cu ei suma. 

— Drace! strigă comandorul, în culmea bucuriei. Este 
adevărat! 

— Treizeci şi trei de mii trei sute treizeci şi trei de franci, 
şase soli? fiecare — spuse Manuel. 

— Mai mult! Mai mult! strigă comandorul. Mai rămân încă 
opt mii de livre. 

— Ai dreptate — zise Beausire. Primeşti? 

— Dacă primesc?! Bineînţeles că da. Să fie într-un ceas 
bun! Aşa mai zic şi eu... — răspunse valetul, frecându-şi 
palmele. 

— Aşa un ticălos mai zic şi eu! exclamă Beausire, cu o voce 
tunătoare. Când îţi spun că nu eşti decât un pungaş! Haide, don 
Manuel, dumneata, care eşti voinic, ia-l pe mişelul ăsta şi dă-l pe 
mâna asociaţilor noştri ca să ştie şi ei cu cine au de-a face. 

— Îndurare! Îndurare! strigă nefericitul. Am vrut să glumesc 
doar... 

— Haide-haide! continuă Beausire. Să-l închidem până la 
judecată. 

— Îndurare! Mai strigă comandorul. 

— Atenţie! Îi zise Beausire lui don Manuel, care îl înşfăcase 
pe perfidul comandor. Ai grijă să n-audă domnul Ducorneau! 

— Dacă nu-mi daţi drumul, am să vă denunţ! urlă 
comandorul. 

— lar eu am să te sugrum! spuse don Manuel, cu o voce 
mânioasă, împingându-l pe valet spre un cabinet de toaleta 


3 Sol — monedă peruviană. (n.t.) 


alăturat. Fă-l să plece pe domnul Ducorneau — îi şopti el la 
urechea lui Beausire. 

Acesta nu aşteptă să i se spună de două ori. Trecu iute în 
camera vecină cu cea a ambasadorului, în timp ce acesta din 
urmă îl închidea pe comandor în tainica întunecime a 
ascunzătorii. 

Se scurse un minut şi Beausire nu se întoarse. Pe don 
Manuel îl fulgeră un gând: era singur, casa de bani la zece paşi; 
a o deschide, a înhăţa cele o sută opt mii de livre în bilete de 
bancă, a sări pe fereastră şi a o şterge prin grădină cu prada era 
pentru orice hoţ iscusit o chestiune de două minute. Don Manuel 
chibzui ca Beausire, pentru a-l concedia pe Ducorneau şi a se 
întoarce în cameră, pierdea cel mult cinci minute. Se repezi spre 
uşa încăperii unde se află casa de bani. Uşa era închisa cu 
zăvorul, don Manuel era voinic, îndemânatic; putea să deschidă 
poarta unei cetăţi cu cheiţa unui ceas. 

"Beausire s-a temut de mine — gândi el — deoarece doar 
eu singur am cheia; a tras zăvorul; e firesc." Cu ajutorul săbiei, 
zăvorul sări cât colo. Ajungând în dreptul casei de bani, scoase 
un strigăt înfiorător: casa se casca asemenea unei uriaşe guri 
ştirbe. Absolut nimic în adâncurile sale larg deschise. Beausire. 
Care avea a doua cheie, intrase pe cealaltă uşa şi înhăţase 
banii. Don Manuel alergă ca un nebun până la loja paznicului, pe 
care îl găsi cântând. Beausire avea cinci minute avans. 

Când portughezul, prin strigătele şi văicărelile sale, înştiinţa 
tot palatul de cele petrecute, când, pentru a se sprijini pe 
mărturia cuiva, îl puse în libertate pe comandor, fu întâmpinat 
numai de neîncredere şi furie. Fu acuzat că a urzit acest 
complot împreună cu Beausire, care o ştersese înainte şi îi 
păstra jumătate din suma furată. 

Cu cât sunt mai multe măşti, cu atât este mai adânc 
misterul şi bunul domn Ducorneau nu mai pricepea deloc cu ce 
fel de oameni avea de-a face. Aproape că leşină când îi va zu pe 
diplomaţi pregătindu-se să-l spânzure sub o şura pe don Manuel, 
care nu mai era în stare să-i împiedice, dar... 

— Să fie spânzurat domnul de Souza?! strigă secretarul. Păi 
asta-i o crimă de lezmaiestate! Luaţi seama! 

Se hotărâră să-l arunce într-o pivniţă, fiindcă urla prea tare. 
Chiar în acest moment, în poartă răsunară grav trei bătăi care-i 


făcură să tresară pe asociaţi. Îndată se aşternu tăcerea. Cele 
trei bătăi se repetară, apoi o voce ascuţită strigă în portugheză: 

— Deschideţi! In numele domnului ambasador al 
Portugaliei! 

— Ambasadorul! Murmurară tâlharii, împrăştiindu-se prin 
tot palatul şi, timp de câteva minute, prin grădina, peste ziduri, 
pe acoperiş, toţi fugeau de-a valma în dezordine. 

Adevăratul ambasador, care tocmai sosise, nu putu să intre 
în propriul său palat decât cu ajutorul gărzilor poliţieneşti, care 
sparseră porţile în prezenţa unei mari mulţimi atrasă de acest 
spectacol deosebit. Scotociră apoi peste tot şi-l arestară pe 
domnul Ducorneau, care fu condus la Châtelet*, unde a şi rămas 
peste noapte. 

Astfel luă sfârşit aventura falsei ambasade a Portugaliei. 


Capitolul XLV Iluzie şi realitate 


Dacă paznicul ambasadei ar fi putut să alerge după 
Beausire, cum îi ordonase don Manuel, trebuie să mărturisim c- 
ar fi avut de furcă. Beausire, abia scăpat din bârlogul fiarelor, 
ajunsese în goană în strada Saint-Honore. Temându-se într-una 
să nu fie urmărit, el gonise în zigzag, strecurându-se pe străzile 
întortocheate şi construite fără noimă care înconjoară depozitele 
noastre de grâu. După câteva minute era aproape sigur că 
nimeni nu-l putuse urmări; şi, de asemenea, la fel de sigur că 
este mort de oboseală şi că nici chiar cel mai bun cal de curse n- 
ar fi putut face mai mult. 

Beausire se aşeza pe un sac de grâu, pe strada Viarmes, 
care înconjoară de jur împrejur hala şi aici se prefăcu de minune 
că priveşte cu cel mai mare interes Columna Medicilor, pe care 
Bachaumont o cumpărase pentru a o scăpa de ciocanul celor ce 
dărâmau şi o dăruise primăriei. 

De fapt însă, domnul de Beausire nu privea nici coloana 
domnului Philibert Dolorne, nici cadranul solar cu care domnul 
de Pingre o împodobise. Işi trăgea anevoie din adâncul 
plămânilor respiraţia şuierătoare şi răguşită, de parcă ar fi fost 


+ Pe vremea aceea, faimoasă închisoare din Paris. (n.t.) 


scoasă de nişte foale vechi. Timp de mai multe minute mai-mai 
că nu reuşi să lase să i se scurgă din laringe cantitatea de aer al 
cărei surplus îl sufoca. În cele din urmă se linişti şi scoase un 
asemenea suspin, încât ar fi putut fi auzit de către locuitorii 
străzii Viarmes, dacă aceştia nu ar fi fost preocupaţi să-şi vândă 
sau să-şi cântărească grânele. 

"Ah! gândi Beausire. lată, aşadar că mi s-a împlinit visul. 
Am tăcut avere!" Şi continuă să răsufle. "Voi putea deci să devin 
un om foarte cumsecade; simt că am şi început să mă îngraş." 
De fapt, nu se îngrăşa, ci se umfla în pene. "Voi putea — îşi 
continuă el monologul interior — să fac din Oliva o femeie tot 
atât de onorabilă pe cât de onorabil voi fi eu însumi. Este atât 
de frumoasă, atât de copilăroasă!" Nefericitul! "Nu-i va 
displăcea o viaţă retrasă, de provincie, la o frumoasă fermă, pe 
care o vom arenda şi pe caic o vom numi moşia noastră, undeva 
lângă un orăşel unde vom fi cu uşurinţa luaţi drept nobili. Nicole 
este bună; n-are decât două defecte: lenevia şi orgoliul." Nimic 
altceva! Bietul Beausire! Două păcate de moarte! "Şi cum 
aceste plăceri i le voi satisface, voi avea eu, dubiosul Beausire, 
o femeie desăvârşită." 

Nu merse mai departe; răsufla mai uşor. Îşi şterse fruntea 
de năduşea la, se încredința că cele o sută de mii de livre se 
aflau tot în buzunarul său şi, simțindu-se mult mai vioi la trup ca 
şi la suflet, începu să cumpănească lucrurile. Nu-l vor căuta în 
strada Viarmes, dar îl vor căuta. Domnii de la ambasada nu erau 
soiul acela de oameni care să piardă cu inima uşoara partea lor 
de pradă. Se vor împărţi în mai multe cete şi vor începe prin a 
explora domiciliul tâlharului. Aici era buba. În această locuinţa 
se afla Oliva. | se va spune totul, poate chiar o vor maltrata; cine 
ştie? Vor împinge cruzimea până acolo, încât o vor lua ca 
ostatec. Adică de ce asemenea ipochimeni n-ar fi ştiut că 
domnişoara Oliva este pasiunea lui Beausire şi de ce, ştiind, n-ar 
specula această pasiune? Beausire mai-mai să-şi piardă minţile 
gândindu-se la aceste două primejdii de moarte. Dragostea însă 
birui. Dorea ca nimeni să nu se atingă de obiectul iubirii sale. 
Alerga ca o săgeată spre casa din strada Dauphine. De altfel, 
avea o încredere fără margini în iuţeala pasului său; duşmanii 
lui, oricât ar fi fost ei de iuți, nu putuseră să i-o ia înainte. Se 
aruncă totuşi într-o trăsură şi, arătând vizitiului o piesă de şase 
livre, îi spuse: 


— Spre Pont-Neuf! 

Caii nu alergau, zburau. Se lăsa seara. Beausire ceru să fie 
dus până în spatele statuii lui Henric al IV-lea. Pe vremea aceea 
se obişnuia să acostezi femeile din trăsură; şi acela era un loc 
de întâlnire destul de trivial, dar des folosit. Apoi, încumetându- 
se să scoată capul pe fereastra portierei, iscodi cu privirea 
strada Dauphine. Beausire cunoştea destul de bine obiceiurile 
poliţiştilor: petrecuse zece ani încercând să le cunoască pentru a 
le putea evita la locul şi timpul potrivit. El observă acolo unde 
cobora podul, în partea dinspre strada Dauphine, doi indivizi la 
oarecare distanţa unul de celălalt care îşi întindeau gâtul spre 
această stradă, atenţi la o privelişte oarecare. Oamenii erau 
spioni. A vedea spioni pe Pont-Neuf nu era un lucru rar, 
deoarece chiar proverbul spune că, pe vremea aceea, dacă voiai 
să vezi un prelat, o prostituată şi un cal alb n-aveai decât să 
treci pe Pont-Neuf. Or, caii albi, hainele preoţeşti şi prostituatele 
au fost întotdeauna ţinta oamenilor poliţiei. 

Beausire fu contrariat, stânjenit; se prefăcu îndată cocoşat 
şi începu să şchiopate ca să-şi ascundă mersul, apoi, croindu-şi 
drum prin mulţime, ajunse în strada Dauphine. Nici o urmă din 
ceea ce se temea el. Zări casa la ferestrele căreia se arătase 
adesea frumoasa Oliva, steaua lui. Ferestrele erau închise; fără 
îndoială că ea se odihnea pe sofa, citea cine ştie ce carte 
proastă sau ronţăia niscai dulciuri. Deodată Beausire crezu că 
vede surtucul unui soldat la pândă, pe aleea din faţă. Ba mai 
mult, văzu unul apărând la geamul salonaşului. Se simţi scăldat 
de sudoare din creştet până-n tălpi; o sudoare rece, 
nesănătoasă. Nu putea să dea înapoi: trebuia să treacă prin faţa 
casei. 

Beausire avu acest curaj; trecu şi privi casa. Ce spectacol! 
Aleea înţesată de infanteriştii gărzii Parisului, în mijlocul cărora 
se vedea un comisar de la Châtelet, îmbrăcat în negru Toţi 
aceşti oameni... o rapidă aruncătură de ochi îl convinse pe 
Beausire că sunt tulburaţi, speriaţi, descumpăniţi. Ai sau n-ai 
obişnuinţa de a citi pe feţele celor de la poliţie; când o ai, cum o 
avea Beausire, nu e nevoie să te uiţi de două ori pentru a ghici 
că lovitura acelor domni dăduse greş. Beausire îşi spusese că 
domnul de Crosne, prevenit, fără îndoială, cine ştie cum sau de 
către cine ştie cine, voise să-l prindă pe Beausire şi nu o găsise 
decât pe Oliva. /nde frae. De aici, dezamăgirea. Cu siguranţa că, 


dacă Beausire s-ar fi aflat în împrejurări normale, dacă nu ar fi 
avut cele o sută de mii de livre în buzunar, s-ar fi aruncat în 
mijlocul alguazililor”, urlând ca Nisust: "lată-mă! lată-mă! Numai 
eu am săvârşit totul!" 

Dar gândul că indivizii ăştia vor pune mâna pe cele o sută 
de mii de livre şi vor face haz pe socoteala lui toată viaţa, 
gândul că de lovitura atât de îndrăzneață şi de rafinată dată de 
el, Beausire, nu vor profita decât agenţii comandantului de 
poliţie, ei bine, acest gând triumfa asupra tuturor scrupulelor, 
trebuie s-o spunem, Şi-i potoli toate chinurile amorului. 

«Logic... — îşi spuse în gând. Mă vor prinde... îmi vor lua 
cele o sută de mii. Nu o pot ajuta pe Oliva... Mă ruinez... îi 
dovedesc că o iubesc ca un om fără minte... Merit să-mi spună: 
"Eşti o brută; trebuie să mă iubeşti mai puţin dar să mă salvezi!" 
Cel mai bun lucru e să ne luăm picioarele la spinare şi să punem 
în siguranţă banii care ne pot da totul: libertate, fericire, 
înţelepciune.» 

Spunând acestea, Beausire îşi apăsă pe inimă biletele de 
bancă şi alergă spre grădina Luxemburg, căci de un ceas se lăsa 
călăuzit doar de instinct şi cum de o sută de ori o căutase pe 
Oliva în această grădină, îşi lăsă picioarele să-l ducă într-acolo. 
Pentru un om cu o logică atât de riguroasă era cam nechibzuit. 
Într-adevăr, poliţiştii, care cunoşteau obiceiurile hoţilor, tot aşa 
cum  Beausire cunoştea obiceiurile poliţiştilor, fusesem, 
bineînţeles, să-l caute pe Beausire la Luxemburg. Dar fie cerul, 
fie iadul hotărâse ca domnul de Crosne să nu pună mâna pe 
Beausire de data aceasta. 

De-abia o luase pe strada Saint-Germain-des-Pres, când 
iubitul frumoasei Nicole fu cât pe-aci să fie răsturnat de o 
superbă trăsură ai cărei cai alergau în trap întins spre strada 
Dauphine.  Beausire avu doar răgazul, mulţumită acelei 
îndemânări pariziene, cu totul străina celorlalţi europeni, de a se 
feri de oişte. E drept că nu se putu feri de înjurătura şi de biciul 
vizitiului; dar cel ce posedă o sută de mii de livre nu se 
împiedica în asemenea meschine socoteli de onoare, cu atât 
mai mult cu cât are pe urmele sale pe foştii săi tovarăşi şi poliţia 
din Paris. Deci Beausire se aruncă într-o parte, însă, răsucindu- 


5 Agent de poliţie spaniol. (n.t.) 
€ Personaj din Eneida, a cărui prietenie pentru Euryale a rămas 
proverbială. 


se, o văzu în trăsură pe Oliva împreună cu un bărbat foarte 
frumos, discutând cu însufleţire. Scoase un mic țipăt care nu 
făcu decât să sperie caii. 

Ar fi urmărit el, fără îndoiala, trăsura, numai că aceasta 
mergea glonţ, spre strada Dauphine, singura stradă din Paris pe 
care, în clipa aceea, Beausire nu dorea să treacă. Şi-apoi, de ce 
să fie negreşit Oliva femeia în trăsură? Năluci, vedenii, 
absurdităţi, înseamnă să ai vederea înceţoşată, să vezi dublu, să 
vrei s-o vezi cu orice chip pe Oliva. 

Işi mai făcu şi o altă socoteală şi anume că Oliva nu putea fi 
în trăsură deoarece fusese arestată de poliţişti la ea acasă, în 
strada Dauphine. 

Bietul Beausire, cu desăvârşire zdrobit atât sufleteşte cât şi 
fiziceşte, se repezi în strada Foss6s-Monsieur-le-Prince, ajunse la 
Luxemburg, străbătu cartierul, pustiu la ora aceea şi se refugie 
dincolo de barieră, într-o cămăruţă a cărei gazdă se arătă cât se 
poate de grijulie cu el. Se instală deci în această cocioabă, 
ascunse biletele de bancă sub una din dalele pardoselii, trase 
piciorul patului deasupra şi se culcă, asudând şi înjurând, dar 
amestecându-şi blestemele cu mulţumiri aduse lui Mercur, iar 
greaţa şi fiorii ogoindu-le eu o infuzie de vin îndulcit cu 
scorţişoară, băutura cea mai potrivită să te facă să năduşeşti şi 
să-ţi redea încrederea. Era sigur că poliţia nu-l va mai găsi. Era 
sigur că nimeni nu-l va putea prăda. Era sigur că Nicole, chiar 
dacă fusese arestată, nu putea fi învinuita de nimic şi că trecuse 
timpul când puteai să fii întemnițat la nesfârşit fam motiv. Era, 
de asemenea, sigur că cele o sută de mii de livre îi vor sluji să o 
smulgă din închisoare pe Oliva, nepreţuita sa iubită, dacă ar fi 
fost arestată. 

Rămâneau amicii de la ambasadă; cu ei, socotelile erau mai 
greu.de încheiat. Dar Beausire prevăzuse toate sâcâielile. li va 
lăsa pe toţi în Franţa, iar el va pleca în Elveţia, ţara liberă, 
morală, de îndată ce domnişoara Oliva va fi pusă în libertate. 

Ei bine, nimic din tot ceea ce rumega Beausire, în timp ce-şi 
sorbea vinul cald, nu se întâmplă după cum îşi închipuia el: aşa 
era scris. Omul greşeşte aproape întotdeauna când îşi închipuie 
că vede lucrurile când, de fapt, nu le vede. Dar cu atât mai 
vârtos greşeşte atunci când îşi închipuie că nu le-a văzut şi când 
ele au existat în realitate. 

Vom explica această glosă cititorilor. 


Capitolul XLVI În care domnişoara Oliva începe 
să se întrebe ce vor de la ea 


Dacă domnul Beausire s-ar fi încrezut mai mult în ochii săi 
atât de ageri, în loc să-şi frământe mintea, oarbă în acel 
moment, şi-ar fi scutit multe necazuri şi deziluzii. Cea pe care o 
văzuse în trăsura alături de un bărbat pe care nu-l recunoscuse, 
deoarece nu-i aruncase decât o singură privire şi pe care, fără 
îndoiala, l-ar fi recunoscut dacă s-ar mai fi uitat o dată la el, era 
într-adevăr domnişoara Oliva; Oliva, care, ca de obicei, îşi 
făcuse plimbarea de dimineaţă în grădina Luxemburg şir în loc 
să se întoarcă acasă la ora două să mănânce, se întâlnise cu 
acel straniu personaj, pe care îl cunoscuse în ziua balului de la 
Operă şi care, acostând-o, o potopise cu tot soiul de întrebări. 

Prin urmare, tocmai când îşi plătea scaunul şi se pregătea 
să plece surâzând cafegiului grădinii, a cărui clienta asiduă era, 
îl văzu ivindu-se la capătul unei alei pe Cagliostro; acesta alergă 
spre ea, prinzându-i braţul. 

Oliva scoase un țipăt slab. 

— Unde te duci? fu întrebată. 

— Acasă, în strada Dauphine. 

— Asta vor şi cei ce te-aşteaptă acolo — reluă seniorul 
necunoscut. 

— Cei ce m-aşteaptă... Cum aşa? Nu m-aşteaptă nimeni. 

— O, ba da; cel puţin o duzină de vizitatori. 

— O duzină de vizitatori?! exclamă Oliva, râzând. De ce nu 
un regiment? 

— Pe legea mea, dacă s-ar fi putut trimite un regiment pe 
strada Dauphine, s-ar fi trimis. 

— Mă uluiţi! 

— Vei fi şi mai uluită dacă te las să mergi în strada 
Dauphine. 

— De ce? 

— Pentru că vei fi arestată; draga mea. 

— Eu, arestată? 

— Fără îndoială; cei doisprezece domni care te aşteaptă 
sunt poliţiştii trimişi de domnul Crosne. 


Oliva tresări: anumiţi oameni se tem tot timpul să nu Îi se 
întâmple anumite lucruri. Cu toate astea, după ce îşi cercetă 
mai profund conştiinţa, îşi veni în fire şi spuse: 

— N-am făcut nimic De ce să mă aresteze? 

— De ce este arestată, în generai, o femeie? Din cauza unor 
încurcături, a tot felul de prostii. 

— N-am încurcături. 

— Poate ai avut? 

— A, nu zic nu. 

— Ce mai încoace şi-ncolo. De bună seamă că n-au nici un 
drept să te aresteze; cu toate astea vor să te aresteze, e clar. 
Mai vrei să mergem în strada Dauphine? 

Oliva se opri, palidă şi tulburată. 

— Vă jucaţi cu mine ca pisica cu bietul şoricel — zise ea. la 
să vedem; dacă ştiţi ceva, spuneţi-mi. Nu cumva este vorba 
despre Beausire? 

ŞI-I privi pe Cagliostro, cu un aer rugător. 

— Se prea poate. Bănuiesc că are conştiinţa mai puţin 
curată decât a dumitale. 

— Bietul băiat!... 

— Poţi să-l plângi, dar dacă l-au luat, de ce să te laşi prinsă 
şi dumneata? 

— Ce interes aveţi să mă ocrotiţi? Ce interes aveţi să vă 
ocupați de mine? Şi-apoi — rosti ea, cu îndrăzneală — nu este 
deloc firesc ca un om ca dumneavoastră... 

— Mai bine nu mai continua, ai spune cu siguranţă o 
prostie; şi minutele sunt preţioase pentru ca agenţii domnului 
Crosne, văzând că nu te întorci, sunt în stare să vină să te caute 
aici. 

— Aici?! Ştiu că sunt aici? 

— Mare lucru să ştii! Eu cum ştiu?! Prin urmare, fiindcă mă 
interesează persoana dumi-tale şi îţi vreau binele, restul nu te 
priveşte. Repede s-ajungem în strada d'Enfer. Trăsura mea te 
aşteaptă acolo. Ah, încă te mai îndoieşti? 

— Da. 

— Ei bine, vom face un lucru destul de imprudent, dar care 
te va convinge, sper, odată pentru totdeauna. Vom trece cu 
trăsura prin faţa casei dumitale şi, după ce-i vei vedea, 
îndeajuns de departe, pe domnii de la poliţie ca să nu te 
aresteze şi destul de aproape ca să-ţi dai seama în ce ape se 


scaldă, ei bine, atunci vei preţui intenţiile mele la justa lor 
valoare. 

Şi, zicând acestea, o conduse pe Oliva până la grilajul 
străzii d'Enfer. Trăsura se apropie, îi luă şi îi duse pe Cagliostro 
şi pe Oliva în strada Dauphine, acolo unde îi zărise Beausire. Cu 
siguranţa că, dacă în acel moment Beausire ar fi strigat, dacă ar 
fi ajuns la trăsura, Oliva ar fi făcut orice ca să se apropie de el, 
să-l scape, dacă ar fi fost urmărit, sau să fugă împreuna cu el, 
dacă ar fi fost liber. 

Însă Cagliostro îl zărise pe nefericit şi atrăsese atenţia 
Olivei asupra mulţimii care se strânsese, curioasă, în jurul străjii. 
În clipa când tânăra femeie văzu oamenii poliţiei năvălind în 
casa ei, se aruncă în braţele protectorului său, cu o disperare, 
care l-ar fi înduioşat pe oricare altul, numai pe acest om de fier 
nu. Aşa că el se mulţumi să strângă mâna fetei şi să o ascundă 
privirilor trăgând storul. 

— Scăpaţi-mă! Scăpaţi-mă! repetă în acest timp biata 
Oliva. 

— Îţi făgăduiesc — zise el. 

— Deoarece spuneţi că aceşti oameni de la poliţie ştiu 
totul, înseamnă că au să mă găsească oriunde m-aş duce. 

— Nu, nu; acolo unde te voi duce, n-o să te găsească 
nimeni; căci dacă pot veni să te ia de la dumneata de acasă, n-o 
pot face şi de la mine de-acasă. 

— Oh! exclamă ea, înspăimântată. La dumneavoastră?... 
Mergem la dumneavoastră? 

— Ţi-ai pierdut minţile! replică el. S-ar zice că nu-ți 
aminteşti de  învoiala noastră. Nu sunt iubitul dumitale, 
frumoaso şi nici nu vreau să fiu. 

— Aşadar, îmi oferiţi închisoarea? 

— Dacă preferi azilul, eşti liberă. 

— Bine — răspunse ea, înfiorată — mă las în seama 
dumneavoastră; faceţi ce vreţi cu mine. 

El o conduse în strada Neuve-Saint-Gilles, în casa unde am 
văzut că-l primise pe Filip de Taverney. După ce o instală 
departe de servitori şi de priviri iscoditoare, într-un mic 
apartament la etajul al doilea, îi spuse: 

— Doresc să te simţi aici mai fericită decât ai fost. 


— Fericită?! Cum? murmură Oliva, cu inima grea. Fericită?! 
Fără libertate, fără plimbările mele! Este atât de trist aici! Nici 
măcar o grădină. Am să mor... 

Şi aruncă o privire disperată afară. 

— Ai dreptate — zise el — nu vreau să-ţi lipsească nimic; nu 
te vei simţi bine aici şi, în cele din urmă, servitorii or să te vadă 
şi or să te stingherească. 

— Sau or să mă vândă — adăugă ea. 

— În privinţa aceasta, nu te teme, servitorii mei nu vând 
decât ceea ce le cumpăr eu, scumpă copilă; dar ca să ai toată 
liniştea pe care i-o doreşti, mă voi ocupa să-ţi găsesc altă 
locuinţă. 

Oliva se arătă mulţumită de aceste promisiuni. De altfel, 
noul său apartament îi plăcu. Era elegant mobilat şi se găseau 
acolo cărţi amuzante. Protectorul său o părăsi, spunându-i: 

— Nu vreau să te silesc în nici un fel, copila mea. Dacă vrei 
să mă vezi, sună-mă, voi veni imediat, dacă sunt acasă, sau 
imediat ce mă întorc, dacă sunt plecat. li sărută mâna şi ieşi. 

— Ah! strigă ea. Aduceţi-mi, vă rog, veşti despre Beausire! 

— Voi face tot posibilul — răspunse contele. 

Şi o închise în cameră. Coborând scările, zise: Ar fi o 
profanare să o duc să locuiască în strada Saint-Claude. Insă nu 
trebuie s-o vadă nimeni şi numai în casa aceea nu o va vedea 
nimeni. Dacă, dimpotrivă, trebuie să fie văzută numai de către o 
singură persoană, acea persoană o va zări numai în casa din 
stradă Saint-Claude. Haide, încă un sacrificiu. Să stingem şi 
această ultimă scânteie care a mai rămas din torţa de altădată. 

Contele îşi aruncă pe umeri o mantie, căută în biroul său 
mai multe chei dintre care alese câteva şi, privindu-le cu 
înduioşare, plecă din palat singur, străbătând pe jos strada 
Saint-Louis-du-Marais. 


Capitolul XLVII Casa părăsită 


Domnul de Cagliostro ajunse singur în dreptul străvechei 
case din stradă Saint-Claude. Când se opri în faţa porţii, se 
înserase de-a binelea şi nu se mai zăreau decât cei câţiva 
trecători pe bulevard. Tropotul unui cal răsunând pe caldarâmul 
străzii Saint-Louis, o fereastră ce se închidea cu scrâşnet de 
fierărie ruginită, scârţiitul uriaşei porţi cu canaturi pe care o 
închidea majordomul palatului vecin, iată singurele zgomote 
care se mai auzeau în cartier în acel moment. Din curtea 
mănăstirii, un câine lătra sau mai curând urla, iar o boare de 
vânt călduţ trimitea până în strada Saint-Claude glasul 
melancolic al clopotului care bătea sferturile de ceas la Saint- 
Paul. 

Era ora nouă fără un sfert. 

Contele ajunse, după cum am spus, în faţa portalului dublu, 
scoase de sub uriaşa-i mantie îmblănită o cheie mare şi o vâri 
anevoie în broască, strivind gunoaiele adunate acolo, de-a 
lungul anilor: paie uscate, unul intrat chiar în deschizătura 
ogivala a broaştei; mici seminţe purtate spre miazăzi pentru a 
deveni ridiche sălbatică sau nalbă şi care se treziseră închise în 
această tainiţă întunecoasă; aşchii de piatră de la clădirea 
învecinată; muşte încartiruite cam de zece ani în acest azil de 
fier şi ale căror trupuri sfârşiseră prin a umple tot spaţiul; toată 
această lume scrâşni şi se prefăcu în pulbere* sub apăsarea 
cheii. 

O dată ce cheia se răsuci în broască, nu mai rămase decât 
să se deschidă poarta. Timpul însă nu trece iară urme. Lemnul 
se umflase la încheieturi, rugina muşcase din balamale. larba 
crescuse printre pietrele pavajului, iar igrasia înverzise partea 
de jos a porţii; peste tot, un fel de muşchi asemănător celui din 
care îşi fac rândunelele cuibul căptuşea fiece locşor, în timp ce 
puternică colonie de madrepori tereştri, suprapunându-şi 
braţele, mai că ascunsesem lemnul sub carnea vie a 
cotiledoanelor. 

Cagliostro simţi că poarta îi opune rezistenţa; el apăsa întâi 
cu mâna, apoi cu cotul, apoi şi cu umărul, reuşind să învingă 
toate aceste piedici, care cedară una după alta, cu un scâncet 
înciudat. După ce deschise poarta, dinaintea lui Cagliostro se ivi 
curtea, în toată tristeţea ei, acoperită de muşchi ca un cimitir. 
Inchise poarta şi paşii i se înfundară în măturică stufoasă, 
crescută la întâmplare, care năpădise chiar şi piatra. Nimeni nu-l 


văzuse intrând şi nici aici, la adăpostul acestor ziduri uriaşe, nu-l 
putea vedea nimeni. 

Se opri o clipă şi simţi cum încetul cu încetul intra în trecut, 
aşa cum intrase şi în casă. Unul era trist şi pustiit, cealaltă 
ruinată şi părăsită. Din cele douăsprezece trepte de la intrare nu 
mai rămăseseră întregi decât trei. Celelalte, măcinate de ploi” 
năpădite de paracherniţă şi maci, întâi se rupseseră spânzurând 
pe la încheieturi, apoi se năruiseră cu totul. Pietrele se 
sfărâmaseră în cădere, iar întreagă această ruină era acum în 
stăpânirea ierburilor care fluturau pretutindeni asemenea unor 
stindarde ale distrugerii. 

Cagliostro urcă scara care tremură sub paşii lui şi, cu 
ajutorul unei a doua chei, pătrunse în imensa anticameră. De- 
abia aici se folosi de felinarul cu care avusese grijă să se 
înarmeze; dar, oricât de atent aprinse lumânarea, suflul sinistru 
al casei o stinse imediat. Pala morţii se ridica violent împotriva 
vieţii: întunericul distrugea lumina. 

Cagliostro aprinse din nou felinarul şi îşi continuă drumul. În 
sufragerie, bufetele mucegăiseră prin colţuri şi se surpaseră 
aproape cu totul, iar pe pardoseala mucedă iţi aluneca piciorul. 
Toate uşile dinăuntru erau deschise, lăsând închipuirea să 
pătrundă în voie, o dată cu privirea, în străfundurile sumbre 
unde moartea sălăşluia de mult. 

Contele tresări şi îşi simţi pielea încreţindu-se când, la 
capătul salonului, acolo unde odinioară se afla scara, se auzi un 
zgomot. Un astfel de zgomot vestea o prezenţă scumpă şi 
trezea în întreaga fiinţă a stăpânului casei viaţă, speranţă, 
fericire. Acum zgomotul nu mai însemna nimic altceva decât 
reînvierea trecutului. 

Încruntat, abia respirând, cu mâinile reci, Cagliostro se 
îndreptă spre statuia lui Harpocrate lângă care se afla resortul 
ce punea în mişcare uşa comunicantă, mijloc de legătură 
tainică, de nedescoperit, care unea casa aceasta cu cea secretă. 
Resortul funcţiona cu uşurinţă, deşi lemnăria mâncată de carii 
dimprejur trosni. Dar de-abia puse contele piciorul pe scara 
secretă, că acel zgomot ciudat se auzi din nou. Cagliostro 
întinse mâna în care ţinea felinarul ca să vadă ce este; nu zări 
decât o uriaşă năpârca ce cobora încet scara, lovind cu coada 
fiece treaptă. Reptila îl aţinti liniştită pe Cagliostro, cu ochii săi 


negri, apoi se strecură în prima gaură a lemnăriei şi dispăru. 
Era, fără îndoială, duhul singurătăţii. 

Contele îşi continuă drumul. Pretutindeni îl întâmpină o 
amintire sau, mai bine zis, o umbră; şi când pe pereţi lumina 
zugrăvi o siluetă mişcate re, contele tresări gândindu-se că 
însuşi umbra sa era o umbră străină ce revenise în acest loc 
tăinuit. Astfel, mergând şi visând, ajunse până la acea placă a 
şemineului ce slujea de trecere între camera de arme a lui 
Balsamo şi refugiul parfumat al Lorenzei Feliciani. 

Zidurile erau goale, încăperile pustii. In căminul larg 
deschis zăcea un morman uriaş de cenuşă în care scânteiau 
câteva bucățele de aur şi de argint. Cenuşa fină, albă şi 
înmiresmată era mobilierul Lorenzei, pe care Balsamo îl arsese 
până la ultima aşchie; erau dulapurile de baga, clavecinul şi 
coşuleţul din lemn de trandafir, frumosul pat smălţuit cu 
porţelanuri de Sevres, ale cărui resturi minerale semănau cu 
praful de marmură; erau ciubucele şi ornamentele de metal 
topit la căldura marelui foc ca într-un cuptor; erau perdelele şi 
cuverturile din brocart de mătase; erau cutiile de aloe şi de 
santal ale căror mirosuri pătrunzătoare, ieşind pe coşul 
şemineului după incendiu, parfumaseră toată acea zonă a 
Parisului deasupra căreia se învălătucise fumul, aşa fel încât, 
timp de două zile, trecătorii ridicaseră capul pentru a inspira 
acele arome stranii amestecate cm aerul nostru parizian; aşa fel 
încât burghezii din cartierul halelor şi cochetele din cartierul 
Saint-Honore trăiseră îmbătaţi de aceste miresme neobişnuite. 

Aceste parfumuri, spuneam, le mai păstra încă încăperea 
pustie şi rece. Cagliostro se aplecă, luă câteva fire de cenuşă 
între degete şi trase în piept îndelung, cu o pasiune sălbatică, 
aroma suavă. 

— Pot astfel — murmură el — să sorb o fărâmă din sufletul 
care altădată dădea viaţă acestei pulberi. 

Văzu apoi drugii de fier, tristeţea curţii şi crăpăturile adânci 
pe care incendiul le făcuse acestei case căreia îi distrusese 
etajul superior. 

Frumos dar sinistru spectacol! 

Cagliostro se lăsă purtat de vise. Deodată, privirea îi fu 
atrasă de un obiect încă strălucitor în mijlocul acestui dezastru 
şi al tuturor acestor nenorociri. Se aplecă şi văzu în crăpătura 
parchetului, pe jumătate îngropată în praf, o mică săgeată de 


argint ce părea căzută de curând din părul unei femei. Era unul 
dintre acele ace italieneşti care plăceau atât de mult femeilor de 
odinioară şi cu ajutorul cărora îşi susțineau buclele, prea grele 
când erau pudrate. Atunci Cagliostro ateul, şarlatanul, scepticul 
batjocoritor, culese acul de păr, îl apropie de buze şi lăsă să se 
prelingă o lacrimă, sigur că nimeni nu o vede, murmurând: 

— Lorenza! _ 

Asta a fost tot. În omul acesta sălăşluia demonul. Îi plăcea 
lupta şi pentru a fi fericit trebuia să lupte, mereu. După ce 
sărută înfiorat această relicvă sacră, deschise fereastra, îşi trecu 
braţul printre drugii de fier şi aruncă gingaşa bucată de metal în 
curtea mănăstirii vecine, printre ramuri, în aer, în praf, cine ştie 
unde. 

Se pedepsea astfel de a-şi fi ascultat inima. 

— Adio! şopti el obiectului neînsufleţit care dispărea poate 
pentru totdeauna. Adio, amintire care mi-ai apărut ca să mă 
înduioşezi, ca să mă faci să fiu slab, fără îndoială. De acum 
înainte nu mă voi mai gândi decât la cele pământeşti. "Da, casa 
aceasta va fi profanată. Ce tot spun?! A şi fost! Am deschis din 
nou uşile, am luminat zidurile, am privit înlăuntrul mormântului, 
am scormonit cenuşa morţii. 

Deci casa este profanată! Atunci cel puţin să slujească la 
ceva bun. O altă femeie va traversa curtea, va pune piciorul său 
pe scară, o altă femeie va cânta, poate, sub această boltă unde 
mai tremură încă ultimul suspin ai Lorenzei! Fie! Toate aceste 
profanări vor fi făcute cu un scop, cu scopul de a servi cauza 
mea. Dacă Dumnezeu pierde, Satana va câştiga." 

Işi puse felinarul pe scară. 

"Întreagă această scară va dispare — îşi spuse. Toată casa 
interioară va dispare şi ea. Taina va pieri, palatul va rămâne 
numai o ascunzătoare şi va înceta de a mai fi un sanctuar." 

Scrise în grabă în carneţelul său: 


“Domnului Lenoir, arhitectul meu: să fie curățate curtea şi 
intrările; să fie restaurate şoproanele şi grajdurile; dărâmarea 
pavilionului interior; reducerea palatului la două etaje; opt zile." 


"Acum, să vedem dacă se zăreşte bine de aici fereastra 
micuţei contese." 


Se apropie de o fereastră situată la etajul al doilea al 
palatului. De aici, pe deasupra porţii duble, puteai cuprinde cu 
privirea toată partea cealaltă a străzii Saint-Claude. 

În faţă, la cel mult şaizeci de picioare, se vedea locuinţa 
ocupată de Jeanne de La Motte. 

— Este un truc ce nu poate da greş: cele două femei se vor 
vedea cu siguranţă — spuse Cagliostro. Bun! 

Işi luă din nou felinarul şi cobori scara. Cam la o oră după 
aceea se întorcea acasă şi trimitea arhitectului său 
instrucţiunile. 

Trebuie să spunem că chiar a doua zi, cincizeci de lucrători 
invadaseră palatul, unde ciocanele, ferăstraiele şi târnăcoapele 
răsunau pretutindeni, unde iarba strânsă în grămezi mari 
începea să fumege într-un colţ al curţii, iar seara, întorcându-se 
acasă, trecătorul, credincios obiceiului sau de a-şi vâri nasul 
peste tot, văzu în curte un şobolan uriaş spânzurat de o labă 
într-un cerc de butoi, iar în jurul lui zidarii stând roată şi 
zeflemisind cărunta mustață şi venerabila burticică a rozătoarei. 
Tăcutul locuitor al palatului rămăsese întemnițat în gaura lui din 
pricina unui bolovan ce căzuse şi-i astupase ieşirea. Pe jumătate 
mort când macaraua ridică piatra, el fu înhăţat de coadă şi 
sacrificat zburdălniciilor tinerelor calfe de zidari din Auvergne; a 
murit fie de ruşine, fie asfixiat. Trecătorul îi ţinu acest discurs 
funebru; 

— lată unul care a fost fericit vreme de zece ani. 


Sic transit gloria mundi.” 
În opt zile, casa fu restaurată aşa cum poruncise Cagliostro 


arhitectului. 


Capitolul XLVIII Jeanne protectoare 


Domnul cardinal de Rohan primi, două zile după vizita sa la 
Boehmer, un bilet care suna astfel: 


7 Astfel trece gloria lumii (în limba latină în text). (n.t.) 


"Eminenta sa, domnul cardinal de Rohan, ştie fără îndoială 
unde va cina în astă-seară". 


— De la micuța contesă — spuse el după ce mirosi 
scrisorica. Mă voi duce. 

lată motivele care o îndemnau pe doamna de La Motte să 
ceară cardinalului această întrevedere. 

Dintre cei cinci lachei puşi în slujba ei de către eminenţa sa, 
alesese unul cu părul negru, cu ochii căprui şi cu o faţă bucălată 
de sangvin şi cărnoasă de coleric. Pe acest chip, o observatoare 
atentă că ea desluşise semnele unui organism sănătos, 
inteligent şi tenace, îl chemă şi, într-un sfert de oră, obţinu de la 
supunerea şi perspicacitatea lui tot ce vroia. Omul acesta Îl 
urmări pe cardinal şi raportă că văzuse pe eminenţa sa 
ducându-se de două ori în două zile la domnii Boehmer şi 
Bossange. 

Jeanne ştia destul. Domnul de Rohan nu era omul care să 
se târguiască. Negustori pricepuţi ca Boehmer nu-l lasă pe client 
să plece. Colierul trebuie că era vândut Vândut de către 
Boehmer. Cumpărat de către domnul de Rohan! Şi acesta din 
urmă nu suflase o vorbă confidentei sale, iubitei sale! 

Simptomul era grav. Fruntea Jeannei se încreţi, îşi muşcă 
buzele şi îi scrise cardinalului biletul pe care l-am citit. 

Domnul de Rohan veni seara. Trimisese înainte un coş cu 
vinuri alese şi câteva trufandale, exact aşa cum făcea când cina 
la domnişoara Guimard sau la domnişoara Dangeville de la 
Comedia franceză. Jeanne observă nuanţa, aşa cum observase 
atâtea altele; nu îngădui să se servească la masă nimic din ceea 
ce trimisese cardinalul; apoi începu conversaţia îndată ce 
ramaseră singuri, zicând pe un ton afectuos: 

— Ca să vă spun drept, un lucru mă mâhneşte grozav! 

— Ce anume, contesă? întrebă domnul de Rohan, nevrând 
să pară mai afectuos decât era. 

— Ei bine, monseniore, nu sunt mâhnită pentru că nu mă 
mai iubiţi, de altfel nu m-aţi iubit niciodată... 

— Oh, contesă, ce tot spuneţi! 

— Nu vă scuzaţi, monseniore, vă pierdeţi vremea... 

— Eu? rosti galant cardinalul. 

— Da, dumneavoastră — rosti răspicat doamna de La 
Motte. De altfel... 


— Vai, contesă! Protestă cardinalul. 

— Nu vă necăjiţi, monseniore, mi-e indiferent. 

— Dacă vă iubesc sau nu? 

— Exact. 

— Şi de ce vă este indiferent? 

— Pentru că nici eu nu vă iubesc. 

— Contesă, vă daţi seama că ceea ce-mi spuneţi nu-i deloc 
măgulitor pentru mine? 

— Într-adevăr, pare-se că nu începem cu vorbe dulci, dar 
asta-i realitatea, n-avem ce face... 

— Care realitate? 

— Că nu v-am iubit niciodată, monseniore, mai mult decât 
m-aţi iubit dumneavoastră pe mine. 

— Oh, în ceea ce mă priveşte, nu trebuie să vorbiţi aşa! 
strigă prinţul, aproape sincer. Am avut pentru dumneavoastră 
multă afecțiune, contesă. Pozițiile noastre nu sunt 
asemănătoare... 

—  Monseniore, cred că ne stimăm îndeajuns unul pe 
celălalt pentru a ne spune adevărul. 

— Care adevăr? 

— Între noi există o legătură mai puternică decât 
dragostea. 

— Care? 

— Interesul. 

— Interesul? Vai, contesă!... 

— Monseniore, nu voi spune ce spunea ţăranul normand 
fiului său despre spânzură-toare: "Dacă pe tine te scârbeşte, nu- 
i scârbi şi pe alţii". Vai, da, interes, monseniore şi încă ce 
interes! 

— Ei bine, hai să vedem, contesă: să presupunem că 
suntem interesaţi; cu ce vă pot fi eu de folos şi dumneavoastră 
mie? 

— Mai întâi, monseniore şi înainte de orice, tare am un chef 
să vă fac un scandal. 

— Faceţi-mi, contesă. 

— N-aţi avut încredere în mine, deci nu mă respectaţi. 

— Eu?! Şi când asta, vă rog? 

— Când? Veţi tăgădui oare că, după ce mi-aţi smuls cu 
multă abilitate toate amănuntele pe care, de altfel, muream să 
vi le dau... 


— Asupra cărui fapt, contesă? 

— Asupra dorinţei pe care o mare doamnă a arătat-o pentru 
un anumit lucru; aţi făcut totul ca să satisfaceri această dorinţă 
rară să-mi spuneţi. 

— Să smulg amănunte, să ghicesc dorinţa unei oarecare 
doamne de a avea un oarecare lucru, să satisfac această 
dorinţă?! Contesă, sunteţi într-adevăr o enigmă, un sfinx. Ah, 
am văzut şi gâtul femeii, dar încă n-am văzut ghearele leului. S- 
ar părea că mi le veţi arăta. Fie. 

— Ei, nu, nu vă voi arăta absolut nimic, monseniore, fiindcă 
văd că nu aveţi chef să vedeţi nimic. O să vă dau, pur şi simplu, 
cheia enigmei: amănuntele, adică ceea ce s-a petrecut la 
Versailles, dorinţa unei anumite doamne, adică regina şi 
împlinirea acestei dorinţe a reginei este târgul pe care l-aţi 
încheiat ieri cu domnii Boehmer şi Bossange, cumpărând 
faimosul lor colier. 

— Contesă! şopti cardinalul, palid şi clătinându-se pe scaun. 

Jeanne îl fixă cu privirea sa cea mai calmă: 

— Haide, monseniore, de ce mă priviţi atât de speriat? Nu 
aţi fost ieri să vă tocmiţi cu bijutierii de pe Quai de l'Ecole? 

Un Rohan nu minte, nici chiar faţă de o femeie. Cardinalul 
tăcu. Şi cum era pe punctul de a roşi, neplăcere pe care un 
bărbat nu o iartă niciodată femeii care i-a pricinuit-o, Jeanne se 
grăbi să-i ia mâna, zicând: 

— Îmi cer iertare, dragul meu prinţ şi mă grăbesc să vă 
spun care este greşeala pe care o faceţi în ce mă priveşte. M-aţi 
crezut proastă şi răutăcioasă, nu-i aşa? 

— Oh, contesă!... 

— În sfârşit... 

— Nici un cuvânt mai mult! Îngăduiţi-mi să vorbesc şi eu. 
Poate vă voi convinge, pentru că, din clipa asta, văd cu cine am 
de-a face. Mă aşteptam să găsesc în dumneavoastră o femeie 
drăguță, dar sunteţi mai mult decât atât. Ascultaţi. Jeanne se 
apropie de cardinal, lăsându-şi mâna în mâna lui. Aţi fost de 
acord să fiţi prietena mea, fără să mă iubiţi. Mi-aţi spus-o chiar 
dumneavoastră înşivă — zise domnul de Rohan. 

— Şi o repet — interveni doamna de La Motte. 

— Aveţi deci un scop? 

— Bineînţeles. 

— Care anume, contesă? 


— Mai este nevoie să-l spun? 

— Nu, am pus degetul pe rană. Vreţi să mă vedeţi fericit. Şi 
oare nu este firesc ca atunci când voi fi fericit, prima mea grijă 
să fie de a vă asigura şi fericirea dumneavoastră? Despre asta 
este vorba, aşa-i că nu m-am înşelat? 

— Nu v-aţi înşelat, monseniore, într-adevăr, despre asta 
este vorba. Numai că, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, nu am 
urmărit scopul acesta, croindu-mi drum cu ură şi repulsie, 
drumul l-am făcut cu plăcere. 

— Sunteţi o femeie desăvârşită, contesă şi este o adevărată 
plăcere să discute cineva afaceri cu dumneavoastră. Ziceam 
deci că aţi ghicit întocmai. Ştiţi că mă leagă de cineva o 
afecţiune plină de respect... 

— Am văzut la balul Operei, dragul meu prinţ. 

— Această afecţiune nu va fi niciodată împărţită cu nimeni. 
Ah, Dumnezeu să mă păzească de aşa ceva! 

— Eh! exclamă contesa. O femeie nu se simte tot timpul 
regină şi dumneavoastră valoraţi, desigur, tot atât cât domnul 
cardinal Mazarin. 

— El era un bărbat foarte arătos — replică râzând domnul 
de Rohan. 

— Şi un excelent prim-ministru — adăugă Jeanne, cu cel 
mai desăvârşit calm. 

— Contesă, cu dumneavoastră omul nu trebuie să-şi mai 
frământe mintea şi să gândească; e prea de ajuns să deschidă 
gura şi să spună ce doreşte. Dumneavoastră gândiţi şi vorbiţi 
pentru prietenii dumneavoastră. Da, vreau să devin prim- 
ministru. Totul mă determina: obârşia, deprinderea cu treburile 
de stat, o oarecare bunăvoință pe care mi-o arată guvernele 
străine, marea simpatie pe care mi-o acordă poporul francez. 

— In fine, totul, cu excepţia unui singur lucru — interveni 
iar Jeanne. 

— Cu excepţia unui dispreţ, vreţi să spuneţi? 

— Intocmai: al reginei; şi acest dispreţ este adevăratul 
obstacol. Ceea ce îi place reginei, până la urmă sfârşeşte prin a-i 
place şi regelui; ceea ce urăşte ea, regele detestă dinainte. 

— Şi ea mă urăşte? 

— Oh!... 

— Să fim cinstiţi! De vreme ce am hotărât să spunem totul, 
ar fi păcat să ne oprim la mijlocul drumului, contesa. 


— Ei bine, monseniore, regina nu vă iubeşte. 

— Atunci sunt pierdut! Nici colierul nu mă poate ajuta. 

— lată un lucru asupra căruia vă înşelaţi, dragul meu prinţ. 

— Colierul este cumpărat! 

— Cel puţin regina va vedea că, dacă ea nu vă iubeşte, 
dumneavoastră o iubiţi. 


— Oh, contesă! 
— Ştiţi, monseniore, că am convenit să spunem lucrurilor 
pe nume. 


— Fie. Deci dumneavoastră n-aţi pierdut nădejdea că într-o 
zi să mă vedeţi prim-mini-stru? 

— Sunt sigură de asta. 

— Îmi reproşez că nu v-am întrebat care sunt ambițiile 
dumneavoastră. 

— Vi le voi spune, monseniore, când veţi fi în stare să mi le 
împliniţi. 

— Rămâne hotărât, aştept acea zi. 

— Mulţumesc, acum să stăm la masă. 

Cardinalul lua mâna Jeannei şi i-o strânse în felul în care 
Jeanne dorise atât de mult să i-o strângă cu câteva zile mai 
înainte. Dar vremea aceea trecuse. Ea îşi retrase mâna. 

— Ce este, contesă? 

— Să mâncăm, vă rog, monseniore. 

— Dar nu mai mi-e foame. 

— Atunci să stăm de vorbă. 

— Nu mai am nimic de spus. 

— Atunci să ne despărţim. 

— lată ce numiţi dumneavoastră pactul nostru. Deci mă 
concediaţi? 

— Pentru a fi cu adevărat unul al altuia, monseniore, să fim 
în primul rând şi unul şi altul stăpâni pe noi înşine. 

— Aveţi dreptate, contesă. lertaţi-mă că m-am înşelat încă 
o dată în privinţa dumneavoastră. Vă jur că este pentru ultima 
oară. Şi, luând din nou mâna contesei, o săruta atât de 
respectuos, încât nu văzu răutăciosul, diabolicul zâmbet al 
doamnei de La Motte în clipa când rosti: "Este pentru ultima 
dată când mă înşel asupra dumneavoastră". Jeanne se ridică şi îl 
conduse pe prinţ până în anticameră. Aici el se opri şi-i şopti: 
Continuarea, contesă? 

— E foarte simplu. 


— Ce am de făcut? 

— Nimic. Aşteptaţi-mă. 

— Dumneavoastră unde vă duceţi? 

— La Versailles. 

— Când? 

— Mâine. 

— Şi eu când primesc răspunsul? 

— Imediat. 

— Mă las în grija dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi 
protectoarea mea. 

— Bine, am să aranjez totul. 

Se întoarse în camera ei, se aşeza în pat şi, privind distrată 
spre frumosul Endemion de marmură care o aştepta pe Diana, 
murmură: 

— Hotărât lucru, libertatea este mai de preţ. 


Capitolul XLIX Jeanne favorită 


Deţinătoarea unui asemenea secret, având perspectiva 
unui viitor măreț, întemeindu-se pe două puncte de sprijin 
deosebit de importante, Jeanne se simţi nespus de puternică, în 
stare să răstoarne lumea. Îşi acordă un răgaz de cincisprezece 
zile înainte de a începe să se înfrupte cu toată ardoarea din 
ciorchinele mustos pe care norocul i-l întindea. 

Să apară la curte nu ca o solicitantă, ca o biată cerşetoare 
susţinută de către doamna de Boulainvilliers, ci ca descendentă 
a familiei Valois, cu o rentă de o sută de mii de livre, să aibă 
drept soţ un duce şi pair al Franţei, să fie favorita reginei şi, în 
vremurile acestea când se urzeau comploturi şi răsturnări, să 
guverneze statul conducându-l pe rege prin Maria-Antoaneta, 
iată, în mare, panorama ce se desfăşura în nesecata imaginaţie 
a contesei de La Motte. 

Când sosi ziua hotărâtă, ajunse dintr-un salt la Versailles. 
Nu, nu i se fixase nici o audienţă, dar încrederea în steaua ei 
devenise atât de mare, încât Jeanne nu se îndoia că voinţa să vă 
zdrobi până şi eticheta curţii. Şi avea dreptate. Toţi linguşitorii 
de la curte, atât de preocupaţi să ghicească dorinţele stăpânilor, 
observaseră cu câtă plăcere acceptă  Maria-Antoaneta 


societatea drăgălaşei contese. A fost destul pentru ca, la sosirea 
ei, un uşier inteligent, hotărât să se facă remarcat, să se aşeze 
în drumul reginei, care se întorcea de la capelă şi să se 
adreseze, ca din întâmplare, cavalerului de serviciu: 

— Domnule, cum să procedez cu doamna contesă de La 
Motte-Valois, care nu este pe lista audienţelor? 

Regina vorbea în şoaptă cu doamna de Lamballe. 

Numele Jeannei rostit cu abilitate de către uşier întrerupse 
conversaţia. 

Regina se întoarse. 

— Nu cumva doamna de La Motte-Valois se află aici? 
întrebă ea. 

— Cred că da, maiestate — replică gentilomul. 

— Cine v-a spus? 

— Uşierul acesta, doamnă. 

Uşierul se înclină cu modestie. 

— O voi primi pe doamna de La Motte-Valois — zise regina, 
continuându-şi drumul. Apoi, în drum spre apartamentele sale, 
mai adăugă: O veţi conduce în sala de baie. 

Şi intră. 

Jeanne, căreia omul îi poveşti cu simplitate ce făcuse, duse 
imediat mâna la pungă, dar uşierul o opri zâmbind: 

— Binevoiască doamna contesă să amâne recompensa; veţi 
putea în curând să mă recompensaţi mult mai larg. 

Jeanne puse banii înapoi în buzunar: 

— Ai dreptate, prietene, îţi mulţumesc. "De ce n-aş ajuta un 
uşier care m-a ajutat la rândul său? Fac ceva asemănător pentru 
un cardinal." 

Curând, Jeanne se află în prezenţa reginei. Maria-Antoaneta 
era gravă, părând în aparenţă prost dispusă, poate tocmai 
pentru că îi acordase o prea mare favoare contesei, primind-o 
astfel. "În fond — gândi prietena domnului de Rohan — regina îşi 
imaginează că voi începe iar să cerşesc... Mai înainte de a apuca 
să rostesc douăzeci de cuvinte, se va însenina sau mă va da pe 
uşă afară." 

— Doamnă — încă nu am găsit prilejul de a vorbi regelui... 
— începu regina. 

— Ah, doamnă, maiestatea voastră a fost mult prea bună 
cu mine şi nu aştept nimic mai mult. Am venit... 


— Pentru ce? întrebă regina, căreia nu-i scăpă nuanţa. Nu 
ai cerut audienţă. Este poate ceva urgent, pentru dumneata? 

— Urgent este... doamnă, însă nu... pentru mine. 

— Atunci este pentru mine... Haide, vorbeşte, contesă! 

Şi regina o conduse pe Jeanne în sala de baie, unde o 
aşteptau cameristele. Văzând în jurul reginei atâta lume, 
contesa tăcu. Odată intrată în baie, regina îşi concedie 
cameristele. 

— Doamnă — zise Jeanne — recunosc în faţa maiestăţii 
voastre că mă simt destul de încurcată... 

— De ce? Poţi să-mi spui. 

— Maiestatea voastră ştie, cred că i-am spus cât de mult se 
osteneşte domnul cardinal de Rohan ca să mă îndatoreze... 

Regina se încruntă: 

— Nu ştiu. 

— Credeam... 

— N-are a face... vorbeşte. 

— Ei bine, doamnă, eminenţa sa mi-a făcut alaltăieri 
cinstea de a mă vizita. 

— Ah!... 

— Venise pentru a mă ajuta la o operă de binefacere pe 
care o prezidez. 

— Foarte bine, contesă, foarte bine. Voi da şi eu... pentru 
opera dumitale de caritate. 

— Maiestatea voastră se înşeală. Am mai avut cinstea de a 
vă spune că nu cer nimic pentru mine. Domnul cardinal, după 
obiceiul său, mi-a vorbit despre bunătatea reginei, despre 
farmecul său fără margini. 

— Şi a cerut să-i protejez protejaţii? 

— Mai întâi da, maiestate... 

— O voi face, dar nu. Pentru domnul cardinal, ci pentru 
bieţii nenorociţi pentru care încerc mereu să fac câte ceva, 
indiferent cine îi trimite. Spune-i însă eminenţei sale că în acest 
moment nu prea am bani. 

— Din păcate, doamnă, este exact ceea ce i-am spus şi eu 
şi de aici mi se trage încurcătura de care am amintit reginei. 

— Oho!... 

— Am vorbit domnului cardinal despre bunătatea şi dorinţa 
arzătoare a maiestăţii voas-tre de a veni în ajutor ori de câte ori 
aude despre o nenorocire, oricare ar fi ea, despre generozitatea 


care  goleşte necontenit punga reginei, mereu prea 
neîncăpătoare. 

— Bine! Bine! 

— "lată, monseniore, i-am spus eu, spre exemplu. 
Maiestatea sa este sclava propriei sale bunătăţi. Se sacrifică 
pentru săraci. Binele pe care îl face se întoarce împotriva sa şi 
m-am acuzat chiar şi pe mine." 

— Cum asta, contesă? o întrebă regina, care asculta fie 
pentru că Jeanne ştiuse să-i atingă coarda simţitoare, fie 
deoarece inteligenţa deosebită a Mariei-Antoaneta ghicise că 
sub tot acest preambul se ascunde ceva interesant pentru ea. 

— Spun, doamnă, că maiestatea voastră mi-a dăruit o sumă 
mare cu câteva zile în urmă; că, de doi ani, acest lucru se 
întâmpla reginei pentru a mia oară, cel puţin şi că, dacă regina 
ar fi fost mai puţin sensibilă, mai puţin generoasă, ar fi avut 
două milioane şi nimic n-ar fi împiedicat-o să-şi ia acel frumos 
colier de diamante pe care atât de nobil, atât de curajos, da, 
îngăduiţi-mi să spun, doamnă, atât de pe nedrept, l-a refuzat. 

Regina roşi, privind-o pătrunzător pe Jeanne. În mod 
neîndoielnic, concluzia era conținută în ultima frază. Era o 
capcană? Era doar linguşire? Dacă punea problema în felul 
acesta, nu se putea să nu o pândească vreo primejdie pe regină. 
Dar maiestatea sa întâlni pe chipul Jeannei atâta blândeţe, atâta 
naivă bunăvoință, atâta adevăr, încât nimeni n-ar fi putut acuza 
această fizionomie de ipocrizie sau de linguşire. Maria- 
Antoaneta răspunse suspinând: 

— Da, colierul este frumos... era frumos, am vrut să spun, 
şi-mi pare bine că o femeie de gust mă laudă că l-am refuzat. 

— Dacă aţi şti, doamnă — interveni Jeanne, tăindu-i vorba 
cu multă abilitate — cum ajungi să cunoşti sentimentele cuiva, 
după cum îl interesează ceea ce place acelora pe care-i iubeşte! 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, doamnă, că auzind despre eroicul 
sacrificiu pe care l-aţi făcut în legătură cu colierul, l-am văzut pe 
domnul de Rohan pălind. 

— Pălind?!... 

— În clipa aceea, ochii îi înotau în lacrimi: Nu ştiu, doamnă, 
dacă este adevărat că domnul de Rohan este un bărbat frumos 
şi un senior desăvârşit, aşa cum pretind mulţi; ceea ce ştiu însă 
este că în acel moment chipul său luminat de focul inimii şi 


brăzdat de lacrimile pricinuite de generosul dumneavoastră 
dezinteres... ce zic eu?... de sublima dumneavoastră renunțare, 
chipul acesta nu se va şterge niciodată din mintea mea. 

Regina se opri o clipă, lăsând să curgă apă din ciocul 
lebedei aurite care se pleca spre baia ei de marmură. 

— Dragă contesă — zise ea — dacă domnul de Rohan ţi s-a 
părut atât de frumos, atât de desăvârşit, cum spui, nu te 
sfătuiesc să i-o arăţi. Este un prelat monden, un preot care-şi 
păstoreşte oiţele atât pentru plăcerea lui cât şi pentru a lui 
Dumnezeu. 

— Vai, doamnă! 

— Ce este? Îl calomniez? Nu este oare asta faima lui? Nu-şi 
face el din asta o glorie? Nu-l vezi în zilele de sărbătoare 
fluturându-şi frumoasele sale mâini, ce e drept, sunt frumoase, 
pentru a le face să pară şi mai albe, iar asupra acestor mâini, pe 
care străluceşte inelul pastoral, drept credincioasele îşi aţintesc 
ochii, mai strălucitori decât diamantul cardinalului? Jeanne se 
înclină. Cuceririle cardinalului — continuă regina, iritată — sunt 
numeroase. Unele au iscat şi scandaluri. Prelatul se 
îndrăgosteşte la moment. Să-l laude cine vrea pentru asta, eu 
mă abţin. 

— Ei bine, doamnă — reluă Jeanne, mai la largul ei, datorită 
tonului familiar al reginei, cât şi faptului că interlocutoarea să se 
afla în baie — nu ştiu dacă domnul cardinal se gândea la drept 
credincioasele lui când îmi vorbea cu atâta ardoare despre 
virtuțile maiestăţii voastre; tot ce ştiu este că, în loc să-şi fluture 
frumoasele sale mâini şi le dusese la inimă. 

Regina clătină din cap, râzând cu poftă. 

"Da, da! Îşi zise Jeanne, în sinea ei. Nu cumva lucrurile 
merg mai bine decât credeam? Nu cumva năduful ne va ajuta? 
Eh, atunci o să ne fie foarte uşor." 

Regina îşi reluă pe dată aerul său indiferent şi spuse: 

— Continuati. 

— Maiestatea voastră mă îngheaţă; modestia o face să 
respingă orice laudă... 

— Din partea cardinalului? Ei bine, da. 

— De ce, doamnă? 

— Pentru că mi se pare suspect, contesă. 

— Nu se cuvine — grăi Jeanne, cu cel mai adânc respect — 
să-l apăr pe cel ce a putut fi atât de nefericit, încât să cadă în 


dizgraţia maiestăţii voastre; nu mă îndoiesc nici o clipă că este 
vinovat, de vreme ce a displăcut reginei. 

— Domnul de Rohan nu mi-a displăcut, ci m-a ofensat. Dar 
sunt regină şi creştină; şi această dublă calitate mă obligă, în 
consecinţă, să uit jignirile. Şi regina rosti aceste cuvinte cu 
multă bunăvoință. 

Jeanne tăcu. 

— Nu mai spuneţi nimic? 

— Aş părea suspectă maiestăţii voastre, mi-aş atrage 
dizgraţia, oprobiul său, exprimând o părere care ar contrazice-o 
pe a sa. 

— Dumneata ai altă părere decât mine despre cardinal? 

— Diametral opusă, doamnă. 

— N-ai să mai vorbeşti aşa în ziua când vei şti ce a făcut 
prinţul Louis împotriva mea. 

— Ştiu numai ce l-am văzut făcând în slujba maiestăţii 
voastre. 

— Galanterii? 

Jeanne se înclină. 

— Politeţe, urări, complimente... — continuă regina. Jeanne 
tăcu. Dumneata ai pentru domnul de Rohan o puternică 
prietenie, contesă; nu-l voi mai ataca în faţa dumitale. Şi regina 
începu să râdă. 

— Doamnă — răspunse Jeanne — preferam să stârnesc 
mânia decât batjocura dumneavoastră. Ceea ce simte domnul 
cardinal pentru maiestatea voastră este un sentiment atât de 
respectuos, încât sunt sigură că, dacă ar vedea-o pe regină 
râzând de el, ar muri. 

— Oh, oh! Deci s-a schimbat mult. 

— Dar maiestatea voastră mi-a făcut cinstea de a-mi spune 
zilele trecute că încă de acum zece ani domnul de Rohan era 
îndrăgostit pătimaş de... 

— Glumeam, contesă — spuse cu severitate regina. 

Jeanne, redusă la tăcere, păru reginei resemnată să mai 
continue lupta, dar Maria-Antoaneta se înşela amarnic. Pentru 
acest soi de femeie, amestec de tigru şi de şarpe, momentul 
retragerii este preludiul atacului: repausul concentrat precede 
saltul. 

— Vorbeai despre diamante — reluă cu imprudenţă regina. 
Mărturiseşte că te-ai gândit la ele. 


— Zi şi noapte, doamnă — zise Jeanne, cu bucuria unui 
general care îşi vede duşmanul făcând o greşeală decisivă pe 
câmpul de bătaie. Sunt atât de frumoase şi vor sta atât de bine 
maiestăţii voastre! 

— Cum aşa? 

— Da, doamnă, da, maiestăţii voastre. 

— Dar au fost vândute! 

— Da, au fost vândute. 

— Ambasadorului Portugaliei? 

Jeanne clătină cu drăgălăşenie din cap. 

— Nu? zise bucuroasă regina. 

— Nu, doamnă. 

— Cui, atunci? 

— Domnul de Rohan le-a cumpărat. 

Regina sări ca arsă, dar se stăpâni imediat, exclamând: 

— Ah! 

— lată, doamnă — începu Jeanne, cu o elocinţă năvalnică — 
ceea ce face domnul de Rohan este superb: este un act de 
generozitate din toată inima, este un gest frumos; un suflet ca 
al maiestăţii voastre va fi, de bună seamă, mişcat de tot ce este 
bun şi simţitor. Domnul de Rohan de-abia a aflat, de la mine, 
mărturisesc, lipsurile momentane ale maiestăţii voastre, că a şi 
strigat: "Cum?! Regina Franţei îşi refuză ceea ce nu ar îndrăzni 
să-şi refuze soţia unui perceptor general? Cum? Regină este 
expusă s-o vadă într-o bună zi pe doamna Necker, împodobită 
cu aceste diamante?!" Domnul de Rohan încă nu ştia că 
ambasadorul Portugaliei le cumpărase. l-am spus. Indignarea lui 
a fost şi mai violentă. "Nici nu se mai pune problema de a face o 
plăcere reginei, este o problemă de demnitate a coroanei. 
Cunosc felul de a gândi al curților străine: vanitate, ostentaţie... 
Vor râde de regină Franţei, care nu mai are bani să-şi 
îndeplinească o dorinţă legitimă; iar eu n-aş putea îngădui să fie 
batjocorită regina Franţei! Nu, niciodată!" Şi a plecat imediat. 
După un ceas am aflat că a cumpărat diamantele. 

— Un milion cinci sute de mii de livre? 

— Un milion şase sute de mii de livre. 

— Şi cu ce intenţie le-a cumpărat? 

— S-a gândit că, dacă nu pot fi ale maiestăţii voastre, să nu 
fie ale altei femei. 


— Şi eşti sigură că domnul de Rohan nu a cumpărat colierul 
pentru a-l dărui cine ştie cărei iubite? 

— Sunt sigură că mai curând l-ar fărâma decât să-l vadă 
strălucind la gâtul altcuiva decât al reginei. 

Maria-Antoaneta se gândi şi chipul său lăsa să se vadă 
limpede tot ce se petrece în sufletul ei. 

— Ceea ce a făcut domnul de Rohan e bine — zise ea — 
este un gest nobil şi de un devotament deosebit. 

Jeanne îi sorbea cu nesaţ cuvintele. 

— Îi vei mulţumi deci domnului de Rohan — continuă 
regina. 

— Oh, da, doamnă! 

— Vei adăuga că domnul de Rohan mi-a dovedit prietenia 
sa şi că eu, ca un om cinstit, cum spune Caterina, primesc orice 
când este din prietenie, cu condiţia să mă revanşez. Aşa că 
accept, nu darul domnului de Rohan... 

— Atunci ce? 

— Avansul pe care l-a dat... Domnul de Rohan a binevoit să 
avanseze banii sau creditul său ca să-mi facă plăcere. li voi 
înapoia banii. Boehmer a cerut bani lichizi, cred? 

— Da, doamnă. 

— Cât? Două sute de mii de livre? 

— Două sute cincizeci de mii de livre. 

— Este suma trimestrială a rentei pe care mi-o dă regele. 
Mi-a fost trimisă azi-dimineaţă, puţin înainte de termen, dar, în 
fine, mi-a fost trimisă. 

Regina îşi sună imediat cameristele, care o îmbrăcară, după 
ce o înfăşuraseră bine în prosoape fine, încălzite. Rămasă 
singură cu Jeanne, în camera sa, i se adresă contesei: 

— Deschide, te rog, sertarul acela. 

— Primul? 

— Nu, al doilea. Ai găsit un portofel? 

— lată-l, doamnă. 

— Conţine două sute cincizeci de mii de livre. Numără-le. 

Jeanne se supuse. 

— Du-le cardinalului şi mulţumeşte încă o dată. Spune-i că 
voi face în aşa fel, ca să-i plătesc lunar. In felul acesta voi avea 
colierul care mi-a plăcut atât de mult şi chiar dacă plata lui va 
însemna o strâmtorare pentru mine, cel puţin nu va fi şi pentru 
rege. O clipă căzu pe gânduri. In plus, mă bucur că am aflat cu 


acest prilej că am un prieten delicat care m-a slujit... Făcu o 
pauză, apoi continuă: Şi o prietenă care mi-a ghicit gândurile — 
şi-i întinse Jeannei mâna, pe care contesa se grăbi s-o acopere 
de sărutări. Apoi, cum această se pregătea să plece, după un 
minut de ezitare, Maria-Antoaneta rosti foarte încet, ca şi când i- 
ar fi fost frică de ceea ce spunea: Contesă, îi vei comunica 
domnului de Rohan că va fi binevenit la Versailles şi că doresc 
să-i mulţumesc. 

Jeanne se repezi afară din apartament, nu beată, ci 
aproape nebună de bucurie şi de orgoliu satisfăcut. Strângea 
biletele de bancă cum strânge vulturul în gheare prada furată. 


Capitolul L Portofelul reginei 


Nimeni nu simţi mai bine, la propriu şi la figurat, importanţa 
averii pe care o purta cu sine Jeanne, decât caii care o aduceau 
de la Versailles. Dacă vreodată nişte armăsari puşi să câştige un 
premiu au zburat pe o pistă, au fost cu siguranţă aceşti doi bieţi 
cai de trăsura închiriată. La cererea contesei, birjarul îi făcu să 
se creadă că sunt sprintenele patrupede din ţara Elis şi că au de 
câştigat doi talanţi de aur pentru stăpân şi o raţie întreită de 
ovăz pentru ei. 

Cardinalul încă nu plecase când doamna de La Motte îşi 
făcu intrarea la el la palat, unde-l găsi cu suita sa. Se anunţă 
mai ceremonioasă decât la regină. 

— Veniţi de la Versailles? întrebă el. 

— Da, monseniore. 

O privi, dar faţa ei era de nepătruns. Ea văzu tresărirea, 
tristeţea, tulburarea lui: nu avu nici un fel de milă. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Ei bine, să vedem, monseniore, ce doriţi? Vorbiţi, ca să 
nu am prea multe mustrări de cuget. 

— Ah, contesă, mi-o spuneţi cu un aer... 

— Întristător, s-ar zice? 

— Ucigător. 

— Doreaţi s-o văd pe regină? 

— Da. 


— Am văzut-o. Doreaţi să-mi îngăduie să-i vorbesc despre 
dumneavoastră, ea care de mai multe ori a mărturisit antipatia 
ce vi-o poarta, ba chiar aversiune numai auzind numele vostru. 

— Dacă am avut această dorinţa, văd că trebuie să renunţ 
de a-mi fi vreodată îndeplinită. 

— Nu, regina mi-a vorbit despre dumneavoastră. 

— Sau, mai degrabă, dumneavoastră aţi fost atât de bună 
şi i-aţi vorbit despre mine? 

— Este adevărat. 

— Maiestatea sa a ascultat? 

— Asta merită o lămurire. 

— Nici un cuvânt mai mult, contesă, îmi dau seama ce 
neplăcere a pricinuit acest lucru maiestăţii sale. 

— Nu, nu prea mare. Am îndrăznit să-i vorbesc despre 
colier. 

— Aţi îndrăznit să spuneţi că m-am gândit... 

— Să-l cumpăraţi pentru ea, da. 

— Ah, contesă, e sublim! Şi ea a ascultat? 

— Desigur. 

— l-aţi spus că îi ofer aceste diamante? 

— A refuzat categoric. Sunt pierdut. 

— A refuzat să accepte darul, da, dar împrumutul... 

— Împrumutul?!... Aţi prezentat cu atâta delicateţă darul? 

— Cu atâta delicateţă, încât a acceptat. 

— Eu s-o împrumut pe regină? Eu?!... Contesă, este cu 
putinţă? 

— Este mai mult decât i l-aţi dărui, nu-i aşa? 

— De o mie de ori. 

— Aşa am gândit şi eu. Cu toate acestea, maiestatea sa 
acceptă. 

Cardinalul se ridică şi se aşeză din nou; se apropie de 
Jeanne şi, luându-i mâinile, spuse: 

— Să nu mă înşelaţi, gândiţi-vă că puteţi, cu un cuvânt, să 
faceţi din mine ultimul dintre oameni. 

— Nu ne jucam cu pasiunile, monseniore: asta se potriveşte 
saltimbancilor; oamenii de rangul şi cu meritele dumneavoastră 
nu pot fi niciodată ridicoli. 

— Aşadar, este adevărat ceea ce îmi spui? 

— Este purul adevăr. 

— Am un secret cu regina? 


— Un secret... mortal. 

Cardinalul alergă spre Jeanne şi îi strânse mâna cu duioşie. 

— Îmi place strângerea aceasta de mână ca între bărbaţi. 

— Nu, este a unui om fericit cu îngerul său protector. 

— Monseniore, să nu exagerăm nimic. 

— Ba da, ba da, bucuria, recunoştinţa mea... niciodată... 

— Dar dumneavoastră exageraţi şi una şi alta. Oaie vroiaţi 
să-i Împrumutați reginei un milion şi jumătate, numai asta 
voiaţi? 

Cardinalul suspină. 

— Buckingham ar fi cerut altceva Anei de Austria, 
monseniore, după ce ar fi presărat cu perle parchetul camerei 
regale. 

— Ceea ce a avut Buckingham, contesă, eu nu vreau să 
sper nici măcar în vis. 

— Veţi explica toate acestea reginei, monseniore, deoarece 
mi-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că vă va vedea cu 
plăcere la Versailles. 

Nici nu lăsase bine să-i scape aceste cuvinte şi cardinalul se 
albi la faţă, ca un adolescent la primul sărut de dragoste. Se 
aşeză în fotoliul pe care îl avea la îndemână, bâjbâind ca un om 
beat. 

"Ah, ah! se gândi Jeanne. Este mult mai grav decât 
credeam; am visat un ducat, un domeniu, o sută de mii de livre 
rentă, dar voi cere un principat, o jumătate de milion renta; căci 
domnul de Rohan nu este mânat nici de ambiţie, nici de 
lăcomie, este mânat de dragoste!" 

Domnul de Rohan îşi reveni repede. Bucuria nu este o boală 
care durează mult timp şi cum prinţul avea o minte ageră, se 
gândi că era foarte potrivit să discute afaceri cu Jeanne spre ao 
face să uite că discutaseră despre dragoste. Ea nu-l opri. 

— Dragă prietenă — începu el, strângând-o pe Jeanne în 
braţe — cum doreşte să proce-deze regina cu împrumutul pe 
care-l contractează? 

— Mă întrebaţi fiindcă se ştie că regina nu are bani! 

— Exact. 

— Ei bine, vrea să vă plătească aşa cum i-ar plăti lui 
Boehmer, cu singura diferenţă că, dacă ar fi cumpărat de la 
Boehmer, ar fi ştiut tot Parisul, lucru imposibil de când ea a 
rostit faimosul cuvânt corabie, căci dacă regele s-ar supăra, 


Franţa ar sări în sus. Deci regina vrea să aibă şi să plătească 
diamantele în rate. Dumneavoastră îi veţi oferi acest prilej; 
sunteţi pentru ea un casier discret şi solvabil în cazul când s-ar 
afla în încurcătură, asta e tot; este fericită şi plăteşte, nu cereţi 
mai mult. 

— Bine, bine, plăteşte. Dar cum? 

— Regina, femeie care înţelege totul, ştie foarte bine că 
aveţi datorii, monseniore; şi apoi este şi mândră, nu este o 
prietenă care primeşte cadouri... Când i-am spus că aţi avansat 
două sute cincizeci de mii de livre... 

— l-aţi spus? 

— De ce nu? 

— Aceasta face ca afacerea să devină imposibilă. 

— Aceasta face ca regina să aibă un motiv de a accepta. 
Nimic pentru nimic, iată deviza reginei. 

— Dumnezeule! 

Jeanne scotoci liniştită în buzunar şi scoase portofelul 
maiestăţii sale. 

— Ce este asta? întrebă domnul de Rohan. 

— Un portofel care conţine bilete de bancă în valoare de 
două sute cincizeci de mii de livre. 

— Da, şi? 

— Regina vi le trimite, cu multe mulţumiri. 

— Oh! 

— Este exact cât am spus. Am numărat. 

— Nu despre asta e vorba. 

— Dar la ce vă uitaţi? 

— Mă uit la acest portofel pe care nu l-am mai văzut la 
dumneata. 

— Vă place? Cu toate acestea nu este nici frumos şi nici 
scump. 

— Nu ştiu de ce, dar îmi place. 

— Aveţi gust. 

— Vă bateţi joc de mine? Ce înţelegeţi când spuneţi că am 
gust? 

— Fără îndoială, aveţi gust de vreme ce aveţi acelaşi gust 
cu regina. 

— Portofelul... 

— Era al reginei, monseniore... 

— Ţineţi să-l păstraţi? 


— Oh, mult! 

Domnul de Rohan suspină şi zise: 

— Se înţelege... 

— Numai că, dacă vă face plăcere... — continuă contesa, cu 
unul din acele surâsuri care îi duc în ispită şi pe sfinţi. 

— Sunteţi foarte amabilă, contesă, dar nu vreau să vă 
lipsesc de el. 

— Luaţi-l. 

— Contesă! izbucni cardinalul, într-un elan de bucurie. 
Sunteţi prietena cea mai preţi-oasă, cea mai inteligentă, cea 
mai... 

— Da, da. 

— Şi mă leg... 

— Pe viaţă şi pe moarte... Aşa se spune întotdeauna. Nu, eu 
nu am decât un merit. 

— Care? 

— Acela de a mă fi ocupat de treburile dumneavoastră cu 
destul noroc şi cu multă tragere de inimă. 

— Dacă vorbim despre noroc, dragă prietenă, aş zice că 
aproape vă semăn, deoarece eu, în vreme ce vă duceaţi la 
Versailles, scumpa mea, am lucrat şi eu pentru dumneavoastră. 

Jeanne îl privi pe cardinal, surprinsă. 

— Da, nimica toată — zise el. A venit cineva din partea 
bancherului meu care-mi propunea acţiuni în legătură cu 
asanarea sau exploatarea unei mlaştini, cam aşa ceva... 

— Ah! 

— Era un profit sigur; am acceptat. 

— Şi bine aţi făcut. 

— O! Vă veţi convinge că ocupați întotdeauna primul loc în 
gândul meu. 

— Al doilea este mai mult decât merit. Dar să vedem. 

— Bancherul meu mi-a dat două sute de acţiuni. Eu am luat 
un sfert, celelalte sunt pentru dumneavoastră. 

— Oh, monseniore! 

— Lăsaţi-mă să sfârşesc. După două are s-a întors. Faptul 
că am plasat acţiunile la timp a determinat o creştere de sută la 
sută. Mi-au revenit o sută de mii de livre. 

— Frumoasa speculaţiei. 

— Din care iată partea dumneavoastră, scumpa contesă, 
vreau să spun, scumpa prietenă. Şi din teancul de două sute 


cincizeci de mii de livre date de regină, strecură în mâna Jeannei 
douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Prea bine, monseniore, o mână spală pe alta; ceea cemă 
măguleşte cel mai mult este că v-aţi gândit la mine. 

— Aşa va fi întotdeauna — răspunse cardinalul, sărutându-i 
mâna. 

— La fel va fi şi din partea mea — zise Jeanne. Pe curând, la 
Versailles, monseniore! 

Şi plecă, după ce înmânase cardinalului lista scadenţelor 
fixate de regină şi dintre care prima, fixată peste o lună, era în 
valoare de cinci sute de mii de livre. 


Capitolul LI În care îl întâlnim pe doctorul Louis 


Poate că cititorii noştri, amintindu-şi în ce situaţie dificilă l- 
am lăsat pe domnul de Charny, ne-ar fi recunoscători dacă ne- 
am întoarce în acea anticameră a micului apartament de la 
Versailles, unde bravul marinar, pe care nu l-au intimidat 
niciodată nici oamenii, nici forţele naturii, fugise de teamă să nu 
leşine în faţa a trei femei; regina, Andreea, doamna de La Motte. 

Ajuns în mijlocul anticamerei, domnul de Charny îşi dădu 
seama că îi va fi de-a dreptul imposibil meargă mai departe. Tot 
împleticindu-se, cu braţele întinse, atrase atenţia celor din 
preajmă, care, văzând că-l părăsesc puterile, îi săriră în ajutor. 
Tânărul ofiţer leşină, dar îşi reveni pe dată, fără să bănuiască o 
clipă că regina l-a văzut şi că poate ar fi alergat spre el în primul 
moment de nelinişte, dacă Andreea nu ar fi oprit-o, mai mult 
dintr-o aprigă gelozie decât dintr-un rece imbold al 
convenienţelor. 

De altfel, bine a făcut regina ca, la sfatul Andreei, indiferent 
de sentimentul care-i dictase acest sfat, intrase în camera ei, 
întrucât de-abia se închise uşa după ea, că şi auzi uşierul 
strigând: 

— Regele! 

Era într-adevăr regele. leşind din apartamentele sale, el o 
luă spre terasă, vrând, înainte de consiliu, să-şi viziteze 
echipajele de vânătoare, care, de la un timp, i se păreau a nu fi 
destul de bine îngrijite. 


Intrând în anticameră, regele, urmat de câţiva dintre ofiţerii 
săi, se opri; văzu un bărbat sprijinindu-se de arcadă unei 
ferestre, într-o poziţie ce-i îngrijora pe cei doi ostaşi de gardă 
care îi săriseră în ajutor şi care nu erau obişnuiţi să-i vadă pe 
ofiţeri leşinând cu una cu două. Astfel că, în timp ce-l susțineau 
pe domnul de Charny, îi strigau: 

— Domnule, domnule! Ce aveţi? 

Bolnavului însă îi pierise glasul şi nu putea răspunde. 
Regele, înțelegând din această tăcere că starea omului este 
gravă, grăbi pasul. 

— Acolo este cineva care-şi pierde cunoştinţa — zise el. 

Auzind glasul regelui, cei doi soldaţi de gardă se întoarseră 
şi, cu un gest maşinal, îi dădură drumul domnului de Charny, 
care, la capătul puterilor, căzu sau mai curând se lasă uşor, 
gemând, pe pardoseală. 

— Domnilor, ce faceţi, domnilor? strigă regele. 

Se repeziră cu toţii, îl ridicară binişor pe domnul de Charny, 
care îşi pierduse cunoştinţa, şi-l întinseră pe un fotoliu. 

— Oh! exclamă regele, recunoscându-l deodată pe tânărul 
ofiţer. Păi este domnul de Charny! 

— Domnul de Charny?! repetară cei de faţă. 

— Da, nepotul domnului de Suffren. 

Cuvintele avură un efect magic. Într-o clipă, Charny fu 
inundat cu tot felul de săruri mirositoare, nici mai mult nici mai 
puţin decât dacă s-ar fi aflat în mijlocul a zece femei. A fost 
chemat un doctor, care îl examină cu atenţie pe bolnav. Regele 
nu vru să se îndepărteze; el asistă la consultaţie. Prima grijă a 
doctorului a fost să descheie vesta şi cămaşa tânărului, astfel ca 
bolnavul să aibă mai mult aer; dar, făcând acest lucru, găsi ceea 
ce nu căuta. 

— O rană! exclamă regele şi mai curios, apropiindu-se în 
aşa fel încât să vadă cu ochii săi. 

— Da, da — murmură domnul de Charny, încercând să se 
ridice şi plimbând jur împrejur o privire obosită — o rană veche 
care s-a redeschis. O nimica toată... nimica toată... 

Şi mâna sa strânse imperceptibil degetele doctorului. Un 
doctor înţelege şi trebuie să înţeleagă totul. Dar acela nu era un 
doctor de curte, ci un practician din comunele de pe lângă 
Versailles. Aşa că vru să-şi dea importanţă. 


— Ce veche?!... Aşa vă place să spuneţi dumneavoastră, 
domnule; marginile sunt prea proaspete, iar sângele, sângele e 
prea roşu; rana asta nu are nici douăzeci şi patru de ore. 

Charny, căruia faptul că era contrazis îi dădu puteri, se 
ridică în picioare şi spuse: 

— Presupun că nu vreţi să-mi spuneţi mie când am fost 
rănit, domnule; v-am spus şi vă repet că este o rană veche. 

Chiar în clipa aceea îl zări şi-l recunoscu pe rege. Se încheie 
la vestă, ruşinat de a fi avut un atât de ilustru spectator al 
slăbiciunii sale. 

— Regele! rosti el. 

— Da, domnule de Charny, da, eu însumi şi binecuvintez 
cerul că am venit aici la timp ca să te pot ajuta. 

— O zgărietură, sire... — se bâlbâi Charny. O rană veche, 
sire, asta e tot... 

— Veche sau nouă — zise Ludovic al XVI-lea — datorită ei 
ţi-am văzut sângele, sânge preţios al unui brav gentilom. 

—  Căruia două ceasuri de odihnă la pat îi vor reda 
sănătatea — adăugă Charny, vrând din nou să se scoale; nu-şi 
cumpănise însă bine torţele. Cu mintea împăienjenită, 
împleticindu-se, el se ridică, dar se prăbuşi din nou în fotoliu. 

— Ce să mai vorbim, este bolnav de-a binelea — spuse 
regele. 

— Da, da — încuviinţă doctorul, cu diplomaţie, simțind că 
se apropie avansarea. Cu toate acestea îl putem salva. i 

Regele se arată discret; ghicise ca Charny ascunde ceva. li 
respectă secretul. Oricare altul l-ar fi smuls de pe buzele 
doctorului, care atât aştepta; dar Ludovic al XVI-lea preferă să 
lase taina în posesia proprietarului ei. 

— Nu vreau ca domnul de Charny să înfrunte vreun risc 
întorcându-se acasă. Domnul de Charny va primi îngrijiri la 
Versailles; va fi chemat urgent unchiul său, domnul de Suffren şi 
după ce i se va fi mulţumit domnului pentru îngrijirile sale — şi 
făcu un semn către inimosul doctor — va fi căutat medicul 
nostru de casă, doctorul Louis. Cred că locuieşte prin apropiere. 

Un ofiţer alergă să execute ordinele regelui. Alţi doi îl 
ridicară pe Charny şi-l transportară la capătul galeriei, în camera 
ofițerului de gardă. Scena se petrecu mai repede decât cea 
dintre regina şi domnul de Crosne. Fu chemat domnul de Suffren 
şi, în locul celui ce dăduse primele îngrijiri, veni doctorul Louis, 


un om cinstit, înţelept şi modest, cu o inteligenţa mai puţin 
scânteietoare decât folositoare, curajos lucrător pe câmpul uriaş 
al ştiinţei. 

În spatele doctorului, care se şi aplecase asupra bolnavului, 
se îndesa domnul de Suffren, căruia o ştafeta îi adusese vestea. 
llustrul marinar nu înţelegea în nici un chip de unde sincopa, 
răul acesta subit. După ce lua mâna lui Charny şi îi văzu ochii cu 
privirea stinsă, spuse: 

— Ciudat! Ciudat! Doctore, ştiţi că nepotul meu n-a fost 
bolnav niciodată? 

— Asta nu dovedeşte nimic, domnule amiral — răspunse 
doctorul. 

— Aerul de la Versailles este probabil prea încărcat, căci, vă 
repet, l-am văzut pe Oii vier, pe mare, timp de zece ani, 
întotdeauna zdravăn, drept ca un catarg. 

— E din cauza rănii — zise unul dintre ofiţerii de faţă. 

— Care rană?! exclamă mirat amiralul. Olivier nu a fost 
niciodată rănit. 

— lertaţi-mă — rosti sfios ofiţerul, ară tind batista înroşită. 
Credeam că... 

Domnul de Suffren văzu sângele. 

— Bine, bine — îl întrerupse brusc doctorul, dar fără 
asprime, simțind că pulsul bolnavului se accelerează — n-o să 
discutăm acum de unde vine boala! Râul există, să ne 
mulţumim să-l vindecăm, dacă este posibil. 

Amiralului îi plăceau lucrurile limpezi; nu-i obişnuise pe 
medicii echipajelor sale să vorbească pe ocolite. 

— Există vreun pericol, doctore? întrebă el, mult mai 
emoţionat decât ar fi vrut să pară. 

— Aproape tot atâta ca atunci când îţi lunecă briciul pe 
bărbie. 

— Bine. Mulţumiţi-i regelui din partea mea, domnilor. 
Olivier, o să mă întorc să te văd. 

Olivier clipi din ochi şi mişcă din degete ca pentru a 
mulţumi în acelaşi timp unchiului său, care pleca şi doctorului, 
care îl lasă să plece. Apoi, fericit că se află într-un pat, fericit că 
fusese lăsat în grija unui om inteligent şi blând, se prefăcu că 
doarme. Doctorul expedie toată lumea. 

Adevărul este că Olivier adormi nu fără a mulţumi cerului 
pentru tot ce i se întâmplase sau, mai bine zis, că nu i se 


întâmplase nimic rău în împrejurări atât de grave. Febra puse 
stăpânire pe el, acea minunată febră regeneratoare, eterna 
seva care musteşte în sângele omului, care face să încolţească 
sănătatea din boală sau curma viaţa, în plină sănătate. 

După ce Olivier rumegă bine, în focul temperaturii, scena 
cu Filip, scena cu regina, scena cu regele, se prăbuşi în laţul 
înspăimântător pe care sângele mânios îl aruncă asupra 
inteligenţei. Aiura. Trei ceasuri mai târziu putea fi auzit din 
galeria unde se plimbau câţiva ofiţeri de gardă; văzând aceasta, 
doctorul îşi chemă lacheul, căruia îi porunci să-l ia pe Olivier în 
braţe. Olivier scânci de durere. 

— Înfăşoară-i capul în cuvertură. 

— Cu asta nu fac mare lucru — zise valetul. Este prea greu 
şi se zbate prea tare. Mă duc să cer ajutor unuia dintre domnii 
care fac de gardă. 

— Eşti o curcă plouată dacă ţi-e teamă de un bolnav — se 
oţări doctorul. 

— Domnule... 

— Şi dacă ţi se pare prea greu, înseamnă că nu eşti atât de 
puternic pe cât credeam. Am să te trimit înapoi în Auvergne. 

Amenințarea îşi făcu efectul. Charny, zbierând, urlând, 
delirând şi gesticulând, fu ridicat ca un fulg de către omul nostru 
din Auvergne, în văzul gărzilor. Aceştia îl înconjurară pe Louis, 
potopindu-l cu întrebări. 

— Domnilor — le răspunse doctorul, strigând mai tare decât 
Charny pentru a-i acoperi glasul — pricepeţi că n-am să fac o 
leghe din oră în oră ca să văd un bolnav pe care mi l-a 
încredinţat regele. Galeria voastră este la capătul lumii. 

— Şi unde îl duceţi, doctore? 

— La mine, ca un leneş ce sunt. Am aici, după cum ştiţi, 
două camere; am să-l culc într-una dintre ele şi poimâine, dacă 
sunt lăsat în pace, am să vă dau socoteală despre ce am făcut. 

— Dar, domnule doctor — interveni un ofiţer — vă asigur că 
aici bolnavul se simte foarte bine; noi toţi îl iubim pe domnul de 
Suffren, şi... 

— Da, da, cunosc îngrijirile care se dau între camarazi. 
Rănitului îi este sete, ne este milă de el, îi dăm de băut şi 
moare. La naiba cu minunatele îngrijiri ale domnilor din gardă! 
Aşa mi-au fost omorâţi zece bolnavi! Doctorul mai vorbea încă, 
în vreme ce Olivier nu mai putu fi auzit. Da, da! continuă bravul 


medic. lată un lucru bine făcut, admirabil judecat. Nu se mai 
poate întâmpla decât o singură nenorocire şi anume ca regele 
să vrea să-l vadă pe bolnav... Şi dacă îl vede... o să-l şi audă... 
Drace, nu-i timp de stat pe gânduri. Trebuie s-o previn pe 
regină, ea îmi va da un sfat. 

Luând această hotărâre cu promptitudinea omului căruia 
soarta îi număra secundele, bunul doctor spală cu apă 
proaspăta faţa rănitului şi-l aşeza în pat, în aşa fel încât să nu 
poată, mişcându-se sau căzând, să se lovească mortal. Ferecă 
apoi obloanele, încuie de două ori uşa camerei, puse cheia în 
buzunar şi se duse la regină, după ce mai întâi se asigură, 
ascultând de afară, ca nici unul din strigătele lui Olivier nu pot fi 
auzite sau desluşite. Se înţelege de la sine ca, pentru ca toate 
precauţiunile să fie luate, omul din Auvergne fu închis împreună 
cu bolnavul. În faţa uşii, doctorul tocmai o întâlni pe doamna de 
Misery, pe care regina o trimisese să afle veşti despre rănit. Ea 
stăruia să intre. 

— Veniţi, veniţi cu mine, doamnă — spuse el — tocmai 
plec... 

— Bine, doctore, dar regina aşteaptă! 

— Merg la regină, doamnă. 

— Regina doreşte... 

— Regina va şti tot ce doreşte să ştie, vă asigur, doamnă. 
Să mergem. 

Şi o luă la picior atât de repede, încât o sili pe doamna din 
suita Mariei-Arrtoaneta să alerge ca să poată ajunge în acelaşi 
timp cu el. 


Capitolul LII Aegri somnia? 


Regina aştepta răspunsul doamnei de Misery, nicidecum pe 
doctor. Acesta intră, cu familiaritatea lui obişnuită. 

— Doamnă — spuse el, cu voce tare — bolnavul de care se 
interesează regele şi maiestatea voastră se simte bine atât cât 
te poţi simţi când ai febră. 


8 Vise chinuite, bolnave (în limba latină în text). 


Regina îl cunoştea pe doctor; ştia cât de mult îl supără cei 
care, spunea el, ţipa de două ori mai tare decât suferă. Işi 
imagină că domnul de Charny îl cam supărase pe medic. 
Femeile ţări sunt dispuse să-i creadă slabi pe bărbaţii tari. 

— Rănitul — zise ea — numai rănit nu este. 

— Eh, eh!... mormăi doctorul. 

— O zgărietură... 

— Ba nu, nu, doamnă; în fine, zgârietură sau rană, tot ce 
ştiu e că are febră. 

— Bietul băiat! Are febră mare? 

— Îngrozitoare. 

— Hm! făcu regina, înspăimântată. Nu credeam că aşa... 
deodată... febră. 

Doctorul o privi o clipă. 

— Sunt febre şi febre — rosti el. 

— Scumpul meu Louis, mă înspăimânţi. Dumneata, care de 
obicei eşti atât de calm, nu-mi dau seama ce ai astă-seară. 

— Nimic deosebit. 

— Ah, într-adevăr! Te suceşti, te răsuceşti, priveşti în 
dreapta, priveşti în stânga, ai aerul unui om care vrea să-mi 
încredinţeze un mare secret. 

— Eh! Cine zice că nu? 

— Păi vezi! Un secret în legătură cu febra?! 

— Chiar aşa... 

— Cu febra domnului de Charny? 

— Da, da, întocmai. 

— Şi m-ai căutat ca să-mi spui acest secret? 

— Aşa e. 

— Hai, treci la subiect. Ştii că sunt curioasă. Să începem cu 
începutul. 

— Ca Petit-Jean”, nu-i aşa? 

— Da, scumpul meu doctor. 

— Ei bine, doamnă... 

— Ei bine, aştept, doctore. 

— Nu, eu sunt cel care aşteaptă. 

— Ce-aştepţi? 


° Personaj din piesa Împricinaţii de Jean Baptiste Racine (1639-1669), 
singura comedie a drama-turgului francez, care a excelat în tragedii. 
(n.t.) 


— Să fiu întrebat, doamnă. Nu ştiu să povestesc, dar dacă 
mă întrebaţi, răspund ca din carte. 

— Ei bine, te-am întrebat ce se-aude cu febra domnului de 
Charny. 

— Nu, aţi început-o prost. Întrebaţi-mă mai întâi cum se 
face că domnul de Charny se află la mine, într-una dintre cele 
două cămăruţe, în loc să se afle în galerie sau la postul ofițerului 
de gardă. 

— Fie, te-ntreb. Într-adevăr, e curios. 

— Doamnă, n-am vrut să-l las pe domnul de Charny în 
galerie sau la post, după cum era firesc, pentru că domnul de 
Charny nu are febră ca toată lumea. 

Regina păru surprinsă. 

— Ce vrei să spui? 

— Domnul de Charny, când are febră, începe să delireze. 

— Oh! exclamă regina, împreunându-şi mâinile. 

— Şi — continuă Louis, apropiindu-se de regină — în timp 
ce delirează, bietul băiat spune o groază de lucruri foarte 
delicate pentru urechile domnilor din garda regelui sau pentru 
oricare altă persoană. 

— Doctore! 

— Ah, drace! Nu trebuia să mă întrebaţi dacă nu vroiaţi să 
vă răspund. 

— Totuşi, spune, dragă doctore. Şi regina îi luă mâna 
bunului om. Tânărul este, poate, ateu şi când delirează, huleşte 
numele Domnului? 

— Nici pomeneală! Dimpotrivă, are un sentiment religios 
foarte adânc. 

— Este, poate, Un exaltat? 

— Exaltat! Asta-i cuvântul. 

Chipul reginei căpătă o expresie de nepătruns. 

— Domnul de Charny mi-a fost recomandat — zise ea. El 
este nepotul domnului de Sufijfren, eroul nostru. Mi-a făcut 
servicii; vreau să mă port faţă de el ca o rudă, ca o prietenă. 
Spune-mi deci adevărul; trebuie şi vreau să-l aud. 

— Eu însă nu vă pot spune — replică Louis — şi deoarece 
maiestatea voastră ţine atât de mult să afle, nu cunosc decât un 
mijloc; acela ca maiestatea voastră să audă ea însăşi. In felul 
acesta, dacă tânărul spune ceva nelalocul lui, regina nu se va 


putea supăra nici pe indiscretul care a dezvăluit secretul, nici pe 
neprevăzătorul care l-ar înăbuși. 

— Mă bucură prietenia dumitale şi, din acest moment, 
încep să cred că domnul de Charny, în delirul său, spune lucruri 
ciudate. 

— Lucruri pe care trebuie cât mai degrabă să le audă şi 
maiestatea voastră ca să-şi poată face o părere — preciza bunul 
doctor. Şi atinse cu gingăşie mâna tremurătoare a reginei. 

— Dar mai întâi, ia seama — zise regina — ştii că nu pot să 
fac nici măcar un pas fără a avea pe urme un spion devotat. 

— Astă-seară nu mă veţi avea decât pe mine. Trebuie să 
străbatem coridorul, care are o uşă la fiecare capăt. Am să încui 
uşa pe care vom intra şi în felul acesta nimeni nu se va afla în 
apropierea noastră, doamnă. 

— Mă las în grija scumpului meu doctor — se învoi regina. 

Şi luând braţul lui Louis, se strecură afară din apartament, 
fremătând de curiozitate. 

Doctorul îşi ţinu promisiunea. Niciodată un rege mergând la 
luptă sau făcând o inspecţie în plin război, niciodată o regină 
însoţită într-o plimbare tainică nu a fost mai bine escortată, în 
adevăratul înţeles al acestui cuvânt, de către un căpitan de 
gardă sau un ofiţer al palatului. Doctorul încuie prima uşă şi se 
apropie de a doua de care îşi lipi urechea. 

— Aşadar, aici este bolnavul dumitale? zise regina. 

— Nu, doamnă, este în cealaltă cameră. Dacă ar fi fost în 
camera asta, l-aţi fi auzit încă din capătul coridorului. Ascultaţi 
puţin la uşă. 

Intr-adevăr, se auzea un murmur nearticulat, scâncete. 

— Geme, suferă, doctore! 

— Nu, nu, nu geme deloc. Pur şi simplu vorbeşte. lată, voi 
deschide uşa. 

— Dar nu vreau să intru la el! exclamă regina, trăgându-se 
îndărăt. 

— Nici nu vă propun aşa ceva — o linişti doctorul. Vă spun 
doar să intraţi în prima încăpere şi de acolo, fără să vă temeţi că 
veţi fi văzută sau că veţi vedea ce se petrece dincolo, veţi auzi 
ce va vorbi rănitul în odaia lui. 

— Tot acest mister, toate aceste măsuri mă înspăimânta — 
murmură regina. 


— Doamne, ce se va întâmpla după ce veţi auzi? replică 
doctorul. 

Şi intră singură la Charny. 

Îmbrăcat în uniforma sa, cu braţele întinse şi ţepene ca ale 
unui cadavru, în mânecile mototolite, Charny încerca să-şi ridice 
de pe pernă capul mai greu ca plumbul. O sudoare fierbinte îi 
îmbrobona fruntea, lipindu-i pe tâmple buclele răvăşite. Abătut, 
zdrobit, nemişcat, nu mai era decât un gând, o simţire, o 
licărire; trupul său trăia animat de o singură flacără care se 
aprindea, învolburându-i mintea asemenea opaiţului în lampa de 
alabastru. 

Charny tocmai îşi povestea lui însuşi întâlnirea cu doamna 
de origine germană din trăsura cu care străbătuse drumul de la 
Paris la Versailles. 

— Germană! Germană! repeta el într-una. 

— Da, germană, asta o ştiu — spuse doctorul — drumul 
Paris-Versailles... 

— Regină a Franţei! ţipă el deodată. 

— Oho! exclamă Louis, privind în camera unde se afla 
regina. Poftim? Ce spuneţi, doam-nă? 

— lată ceva înspăimântător! murmură Charny. Să iubeşti 
un înger, o femeie, s-o iubeşti nebuneşte, să-ţi dai şi viaţa 
pentru ea şi să nu mai ai în faţă, când te apropii, decât o regină 
de catifea şi aur, un metal sau o stofă lipsită de suflet! 

— Oho! exclamă din nou doctorul, cu un râs forţat Charny 
nici nu băgă de seamă întreruperea. 

— Aşadar, iubesc — continuă el — o femeie măritată. 
Aşadar, iubesc cu acea dragoste sălbatică care te face să uiţi 
totul. Ei bine... îi voi spune acelei femei: "Ne mai rămân câteva 
zile fericite pe pământ; cele ce ne-aşteaptă în afara dragostei 
noastre nu merită să fie trăite. Vino, iubita mea! Atâta timp cât 
mă iubeşti şi te iubesc, suntem deasupra tuturor. După aceea... 
după aceea... va fi moartea, cu nimic deosebită de viaţa pe care 
o trăim acum. Să profităm deci de dragoste". 

— Nu gândeşte prea rău pentru un om care are febră mare 
— murmură doctorul — cu toate ca morală nu e deloc riguroasă. 

— Dar copiii!... urlă deodată ca turbat Charny. Nu-i va 
părăsi pe cei doi copii ai ei... 


— lată obstacolul, hic nodus? — comentă Louis, ştergând 
sudoarea de pe fruntea lui Charny, cu un amestec sublim de 
ironie şi milă. 

— Oh! reîncepu tânărul, fără să-şi dea seama de nimic. 
Copiii... copiii pot fi foarte bine luaţi în poalele mantalei. Hai, 
Charny, deoarece o iei pe mama, pe ea, mai uşoară decât un 
fulg, în braţele tale, deoarece o ridici fără să-i simţi povara, 
cuprins de fiorii dragostei, vei putea lua şi copiii Mariei... Ah!... Şi 
scoase un tipat înfiorător. 

Louis îl părăsi pe bolnav şi se apropie de regină. O găsi în 
picioare, rece, tulburată; îi luă mâna, care tremura. 

— Ai dreptate — zise ea. Este mai mult decât un delir, 
tânărul se afla în pericol dacă cineva aude ce spune. 

— Ascultaţi! Ascultaţi! o rugă doctorul. 

— Nu, nici un cuvânt mai mult. 

— Se mai îmblânzeşte. lată-l că se roagă. 

Intr-adevăr, Charny se ridicase în capul oaselor şi, cu 
mâinile împreunate, privea uimit, cu ochii lui mari, spre zări 
necunoscute. 

— Maria — zicea el, cu o voce vibrantă şi afectuoasă — 
Maria, am simţit că mă iubeşti. A, nu voi spune nimic! Piciorul 
tău, Maria, s-a lipit de al meu în trăsură şi atunci am simţit că 
mor. Mâna ta a atins-o pe a mea... nu... n-am să suflu un cuvânt, 
este taina inimii mele. Oricât sânge îmi curge din rană, Maria, 
secretul nu va ieşi o dată cu el. Duşmanul şi-a muiat spada în 
sângele meu, dar dacă a ghicit cât de cât taina mea, nu ştie 
nimic despre a dumitale. Nu te teme de nimic, Maria; nu-mi 
spune nici măcar că mă iubeşti: este de prisos; după cum 
roşeşti, nu mai am nimic de aflat. 

— Oho! exclamă doctorul. Nu este deci numai febră de 
vină; vedeţi că e foarte calm... este... 

— Este, ce?... întrebă regina, neliniştită. 

— Este o stare de extaz, doamnă: extazul seamănă cu 
memoria. Este ca o memorie a sufletului care îşi aminteşte de 
paradis. 

— Am auzit destul — murmură regina, atât de tulburată, 
încât vru să fugă. 

Doctorul o opri, luând-o de mână. 


1 Aici e buba (în limba latină în text). (n.t.) 


— Doamnă, doamnă — zise el — ce vreţi să faceţi? 

— Nimic, doctore, nimic. 

— Dar dacă regele vrea să-şi vadă protejatul? 

— Ah, da, ai dreptate. Ar fi o nenorocire! 

— Ce să-i spun? 

— Doctore, n-am nici o idee, nu-mi vine nimic în minte; 
spectacolul acesta îngrozitor m-a copleșit. 

— Şi v-aţi molipsit, văd. Aveţi febră ca şi bolnavul meu 
căzut în extaz. Pulsul dumnea-voastră are cel puţin 100 de bătăi 
pe minut. 

Regina nu răspunse, îşi retrase mâna şi dispăru. 


Capitolul LIII În care se demonstrează că 
autopsia sufletului este mai grea decât cea a 
trupului 


Doctorul rămase gânditor, privind-o pe regină cum se 
îndepărtează. Apoi îşi zise, clătinând din cap: "Aici, în palat, 
există taine ce nu pot fi dezlegate de ştiinţă. Impotriva unora 
mă înarmez cu bisturiul ca să pătrund până-n vine şi să-i vindec 
pe bolnavii mei; împotriva altora mă înarmez cu mustrări şi 
pătrund în suflet; îi voi tămădui oare?" Apoi, cum criza se 
potolise, îi închise ochii lui Charny, căci tânărul rămăsese cu 
privirile rătăcite, îi răcori tâmplele cu apă şi oţet şi-i dădu acele 
îngrijiri ce schimbă atmosfera înăbuşitoare din jurul pacientului 
într-un paradis desfătător. 

După ce se încredinţă că asupra bolnavului a coborât din 
nou liniştea, după ce văzu că hohotele se transformau în 
suspine, că în locul cuvintelor mânioase îi scăpau pe buze 
şoapte fără şir, doctorul zise: 

— Da, da, nu era numai simpatie, era ca şi când ar fi suferit 
o înrâurire; delirul ăsta părea că vine în întâmpinarea vizitei pe 
care a primit-o bolnavul; da, atomii omului se schimbă, aşa cum 
se întâmpla în regnul vegetal cu pulberea fecundatoare; da, 
gândirea are căile ei de comunicare invizibile, inimile au legături 
tainice. 

Deodată tresări şi se întoarse pe jumătate, ascultând în 
acelaşi timp şi cu urechea şi cu ochiul. 


— Să vedem, oare cine o mai fi acolo? şopti el. 

Auzise, într-adevăr, un fel de murmur şi un foşnet de rochie 
la capătul coridorului. 

— Cu neputinţă să fie regina — continuă Louis, tot în 
şoaptă. Ea nu va reveni asupra unei hotărâri probabil 
nestrămutate. Să vedem. 

Se duse tiptil să deschidă o altă uşă ce dădea tot pe coridor 
şi, scoțând capul fără zgomot, văzu la zece paşi de el o femeie 
îmbrăcată într-o rochie lungă, cu falduri nemişcate, semănând 
cu o rece şi neclintită statuie a disperării. Era noapte, lumina 
slabă de pe coridor nu izbutea să-l lumineze de la un capăt la 
celălalt; dar pe fereastră intra o rază de lună care, căzând 
asupra necunoscutei, îi dădu în vileag trăsăturile până în clipa 
când trecu un nor. Doctorul se-ntoarse încetişor, străbătu spaţiul 
ce despărţea o uşă de alta, apoi iute şi fără zgomot, o deschise 
pe cea în spatele căreia se ascundea femeia. Aceasta scoase un 
strigăt, întinse mâinile şi întâlni mâinile doctorului Louis. 

— Cine este? întrebă medicul, cu un glas mai degrabă plin 
de milă decât ameninţător, căci ghicise, după imobilitatea 
umbrei, că ea asculta mai mult cu inima decât cu urechea. 

— Eu, doctore, eu sunt — răspunse o voce dulce şi tristă. 
Dar cu toate că nu-i era necunoscută doctorului, vocea nu trezi 
în el decât o vagă şi îndepărtată amintire., Eu, Andreea de 
Taverney, doctore. 

— Ah, Dumnezeule! Ce s-a mai întâmplat? strigă Louis. Nu 
cumva ea se simte rău? 

— Ea?! repetă Andreea. Ea! Care Ea? 

Doctorul îşi dădu seama că săvârşise o imprudenţă. 

— lartă-mă, dar am văzut adineauri o femeie îndepărtându- 
se. Nu erai dumneata? 

— Aşa este — răspunse Andreea. A fost o femeie înaintea 
mea aici, nu-i aşa? 

Andreea rosti aceste cuvinte cu atâta mistuitoare 
curiozitate, încât nu-i lăsă nici o îndoială doctorului asupra 
sentimentelor care le dictaseră. 

— Scumpă copilă — zise doctorul — mi se pare că ne jucăm 
de-a v-aţi-ascunselea. Despre cine vorbeşti? Ce vrei de la mine? 
Explică-mi! 

— Doctore — începu Andreea, cu un un glas atât de trist, 
încât pătrunse până în adâncul inimii celui cu care vorbea — 


bunul meu doctor, nu încerca să mă înşeli, dumneata care ai 
obiceiul să spui adevărul; mărturiseşte că a fost o femeie aici 
adineauri, mărturiseşte fiindcă am văzut-o foarte bine. 

— Eh, cine spune că n-a fost nimeni? 

— Da, dar o femeie, b femeie, doctore. 

— Fără îndoială, o femeie; numai dacă nu vrei să susţii 
cumva că o femeie nu e femeie decât până la patruzeci de ani. 

— Cea care a venit avea patruzeci de ani, doctore?! strigă 
Andreea, respirând pentru prima dată. Ah!... 

— Când zic patruzeci de ani, o scutesc încă de cinci sau 
şase, însă trebuie să fii curtenitor cu prietenele şi doamna de 
Misery este una dintre prietenele mele, ba chiar una foarte 
bună. 

— Doamna de Misery? 

— Desigur. 

— Ea a fost? 

— Ei, fir-ar să fie! Nu ţi-aş spune dacă ar fi fost altă? 

— Oh, credeam... 

— De fapt, femeile sunt toate la fel: de neînțeles. Credeam 
că pe dumneata totuşi te cunosc. Ei bine, nu, nu te cunosc mai 
bine decât pe celelalte. Să mă bată Dumnezeu! 

— Doctorul meu drag şi bun! 

— Destul! Să trecem la subiect. Andreea îl privi neliniştită. 
Oare s-a simţit mai rău? întrebă el. 

— Cine? 

— Ei, cine?! Regina. 

— Regina?! 

— Da, regina, pentru care doamna de Misery a venit să mă 
caute adineauri; regina, care are din nou sufocaţiile, palpitaţiile 
sale obişnuite. O boală deprimantă, scumpă domnişoară, 
incurabilă. Spune-mi cum se simte, dacă vii din partea ei şi să 
mergem la ea. 

Şi doctorul Louis făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să 
părăsească încăperea. Andreea însă îl opri cu blândeţe şi respiră 
mai în voie. 

— Nu, scumpul meu doctor — spuse ea — nu vin din partea 
reginei. Nici nu ştiam că este bolnavă. Biata regină! Dacă aş fi 
ştiut... Ah, iartă-mă, doctore, nu mai ştiu ce vorbesc. 

— Văd şi eu. 


— Nu numai că nu mai ştiu ce spun, dar nici nu mai ştiu ce 
fac. 

— Ei, ce faci, văd eu: nu te simţi bine. 

Şi, într-adevăr, Andreea lăsase braţul doctorului; mâna rece 
îi căzuse de-a lungul trupului; se clătină, palidă şi doctorul o 
sprijini, o readuse la viaţă, o încuraja. Andreea făcu un efort 
nemaipomenit spre a-şi veni în fire. Acest suflet tare, care nu se 
lăsase niciodată doborât nici de durerea fizică, nici de suferinţe 
morale, îşi încorda resorturile de oţel. 

— Doctore — se justifică ea — ştii că sunt nervoasă şi că 
întunericul îmi provoacă spaime cumplite. M-am rătăcit în 
întuneric şi de aceea sunt într-o stare atât de ciudată. 

— Păi de ce naiba umbli prin întuneric? Cine te sileşte, dacă 
nu te-a trimis nimeni, dacă nimic nu te-a făcut să vii încoace? 

— N-am spus nimic, doctore, am spus nimeni. 

— Ah, ah, câte subtilităţi, scumpa mea bolnăvioară! Nu 
stăm prea bine aici pentru o discuţie ca asta. Să mergem în altă 
parte, mai ales dacă ai să-mi spui mai multe. 

— Zece minute, doctore, asta e tot ce-ţi cer. 

— Zece minute, fie, dar nu în picioare, căci ele refuză 
categoric acest fel de a întreţine un dialog. Să ne aşezăm. 

— Unde? 

— Pe bancheta de pe coridor dacă vrei. 

— Şi crezi că de acolo n-o să ne-audă nimeni, doctore? 
întrebă Andreea, cu teamă. 

— Nimeni. 

— Nici chiar rănitul din odaie? continuă ea, pe acelaşi ton, 
arătând doctorului spre camera de unde venea o lumină blândă, 
albăstruie, spre care îşi îndreptase privirea. 

— Nu — o încredința doctorul — nici chiar acest biet băiat şi 
mai adaug că şi dacă ne-ar auzi cineva, în orice caz nu ar fi el 
acela. 

Andreea îşi împreună mâinile şi spuse: 

— O, Doamne, îi este deci atât de rău? 

— Adevărul e că nu-i merge bine deloc. Dar să vorbim 
despre ceea ce te-aduce la mine; repede, copila mea, repede; 
ştii că regina m-aşteaptă. 

— Ei bine, doctore — zise Andreea, oftând — după câte mi 
se pare, chiar despre asta vorbim. 

— Cum? Domnul de Charny? 


— Despre el este vorba, doctore şi am venit să te întreb ce 
face. 

Doctorul Louis ascultă aceste cuvinte, la care, de altfel, 
trebuia să se aştepte, într-o tăcere de gheaţă. In realitate, 
doctorul făcea acum legătura dintre demersurile reginei şi cele 
ale Andreei; vedea că cele două femei sunt tulburate de acelaşi 
sentiment şi, după simptome, i se păru că recunoaşte în acest 
sentiment o iubire pătimaşă. Andreea, care nu ştia nimic despre 
vizita reginei şi nu putea citi în sufletul doctorului toată trista 
bunăvoință şi mila pe care acesta le resimțea, luă tăcerea lui 
drept o mustrare cam aspră şi pe loc se oţeli, ca de obicei, sub 
povară grea a mustrării nerostite. 

— Pare-mi-se că poţi să-mi ierţi intervenţia mea, doctore — 
spuse ea — deoarece domnul de Charny s-a îmbolnăvit în urma 
unei răni primite în duel, iar rana i-a fost făcută de fratele meu. 

— Fratele dumitale?! strigă doctorul Louis. Deci domnul 
Filip de Taverney l-a rănit pe domnul de Charny? 

— Desigur. 

— Ah, nu ştiam! 

— Acum însă, că ştii, înţelegi că sunt datoare să mă 
interesez de starea în care se află? 

— Da, ai dreptate, copila mea — spuse bunul doctor, 
încântat de a avea ocazia să fie îngăduitor. Nu ştiam, nu puteam 
ghici adevărata cauză. Şi accentua ultimele cuvinte, în aşa fel 
încât să arate Andreei că mai avea rezerve. 

— Haide, doctore haide, spune tot ce gândeşti — se rugă 
Andreea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţul 
interlocutorului ei şi privindu-l drept în faţă. 

— Păi am spus. De ce mi-aş ascunde gândurile? 

— Un duel între gentilomi este ceva banal, un eveniment de 
fiece zi. 

— Singurul lucru care ar putea să-i confere importanţă ar fi 
dacă tinerii s-ar fi bătut pentru o femeie. 

— Pentru o femeie, doctore? 

— Da, pentru dumneata, de pildă. 

— Pentru mine?! 

Şi Andreea scoase un suspin adânc. 

— Nu, doctore, domnul de Charny nu s-a bătut pentru mine. 

Doctorul păru că se mulţumeşte cu acest răspuns, dar într- 
un fel sau altul vru să se lămurească asupra suspinului. 


— Acum înţeleg — zise el — te-a trimis fratele dumitale, 
care a vrut să aibă un buletin exact al sănătăţii rănitului. 

— Da, da, doctore, fratele meu m-a trimis! izbucni Andreea. 

Doctorul o privi drept în ochi. 

"Ah, voi şti numaidecât ce ascunzi tu, suflet neînduplecat" 
— îşi zise în sinea lui. Apoi cu o voce tare: 

— Ei bine, atunci am să-ţi spun întregul adevăr, aşa cum 
trebuie să-l ştie cine are dreptul. Transmite-i fratelui dumitale 
să-şi toate măsurile deoarece... Cred că înţelegi... 

— Nu, doctore, încerc să înţeleg ce vrei să spui prin 
cuvintele: să-şi ia toate măsurile. 

— lată... Un duel nu este nici astăzi ceva care să-i placă 
regelui. Regele, este adevărat, nu cere o aplicare strictă a 
decretelor, dar dacă un duel iscă un scandal, maiestatea sa ori 
te surghiuneşte, ori te aruncă în închisoare. 

— Ai dreptate, doctore. 

— Şi când, din nenorocire, a murit un om, oh, atunci regele 
este necruţător. Aşa că sfătuieşte-l pe scumpul dumitale frate să 
se pună la adăpost pentru un timp oarecare. 

— Doctore! ţipă Andreea. Doctore, domnului de Charny îi 
merge atât de rău? 

— Ascultă, dragă domnişoară, ţi-am făgăduit adevărul, iată- 
|, îl vezi pe bietul băiat care doarme sau, mai bine zis, horcăie 
acolo în cameră? 

— Da, doctore — bâigui Andreea, cu glas sugrumat Da... 
Şi?... 

— Dacă nu scapă până mâine la ora asta, dacă febra care 
s-a ivit şi care îl mistuie nu dispare, domnul de Charny, mâine, 
pe vremea asta, va fi mort. 

Andreea simţi că îi vine să urle, îşi apăsă mâna pe gât, îşi 
înfipse unghiile în carne ca să astâmpere cât de cât printr-o 
durere fizică spaima ce-i sfâşia sufletul. Louis nu citi pe faţa ei 
nimic din înfricoşătoarele ravagii ale luptei lăuntrice. Andreea se 
stăpâni ca o spartană şi spuse: 

— Fratele meu nu va fugi: s-a bătut cu domnul de Charny 
ca un om de onoare; dacă a avut nenorocirea să-l lovească, a 
făcut-o în legitimă apărare; dacă a ucis, Dumnezeu îl va judeca. 

"Deci n-a venit din îndemnul inimii ei — îşi spuse doctorul 
— atunci a făcut-o pentru regină. Să vedem dacă maiestatea sa 
a împins uşurinţa până acolo". 


— Ce părere a avut regina despre duel? întrebă el. 

— Regina? Nu ştiu — răspunse Andreea. De ce să o 
intereseze pe regină? 

— Totuşi îl simpatizează pe domnul de Taverney, 
presupun? 

— Domnul de Taverney este teafăr; să sperăm că 
maiestatea să îl va apăra ea însăşi pe fratele meu, dacă va fi 
acuzat. 

Louis, bătut pe cele două fronturi ale ipotezelor sale, 
abandonă partida zicându-şi: "Nu sunt psiholog, nu sunt decât 
medic. Ce naiba, când mă pricep atât de bine la jocul mușchilor 
şi al nervilor, o să mă amestec acuma în jocul capriciilor şi al 
pasiunilor unor femei?" ? 

— Domnişoară, ai aflat ceea ce doreai să ştii. II convingi sau 
nu să fugă pe domnul de Taverney, asta te priveşte. Cât despre 
mine, datoria mea este să încerc să-l salvez pe rănit.. în noaptea 
asta, altfel moartea, care îşi vede liniştită de drum, mi-l va răpi 
în următoarele douăzeci şi patru de ore. Rămâi cu bine! 

Şi îi închise încet, dar hotărât, uşa în nas. Andreea îşi trecu 
mâna tremurătoare peste frunte; se văzu singură, singură cu 
acea tristă realitate. | se păru că moartea, despre care doctorul 
vorbise cu atâta nepăsare, cobori se în încăpere şi trecea 
înfăşurată într-un giulgiu alb de-a lungul coridorului întunecat. 
Adierea sumbrei apariţii îi îngheţă sângele în vine şi fata alergă 
până în apartamentul său, încuie uşa de două ori şi, căzând în 
genunchi pe covorul de lângă pat strigă sălbatic în timp ce vărsa 
şiroaie de lacrimi fierbinţi: 

— Doamne! Sfinte Dumnezeule! Tu nu eşti nici nedrept, nici 
fără minte, nici nemilos! Doamne, tu poţi să faci totul, n-ai să 
laşi să moară pe acest tânăr, care n-a făcut nici un rău şi care 
este iubit pe această lume. Doamne, noi, ceilalţi, bieţi oameni, 
nu credem cu adevărat decât în puterea bunătăţii tale şi 
tremurăm în faţa mâniei tale. Dar eu... eu... care te implor, am 
fost destul de încercată până acum, am suferit fără să fi făcut 
nici o fărădelege. Ei bine, nu m-am plâns niciodată, nici măcar 
ţie, nu m-am îndoit niciodată de tine. Dacă astăzi, când te rog, 
când îţi cer viaţa acestui tânăr... dacă astăzi nu-mi îndeplineşti 
ruga, o, Doamne, voi spune că ai ridicat împotriva mea toată 
puterea ta şi că eşti Dumnezeul negrelor mânii, al răzbunărilor 


fără pricină, voi spune... Ah, hulesc, iertare! Hulesc!... Şi tu nu 
mă loveşti! lartă-mă, iartă-mă!... 

Andreea simţi că i se întunecă vederea, că puterile o 
părăsesc; căzu fără viaţă, cu părul despletit şi rămase astfel ca 
moartă pe podea. Când se trezi din acest somn îngheţat, îşi 
aminti de toate, fantome şi dureri şi murmură cu glas înfricoşat: 

— O, Doamne! Ai fost neîndurător; m-ai pedepsit, îl 
iubesc!... Ei da, îl iubesc! Este destul, nu? Acum o să mi-l omori? 


Capitolul LIV Delirul 


Dumnezeu a auzit, fără îndoială, rugăciunea Andreei. 
Domnul de Charny nu a murit din pricina febrei. A doua zi, în 
timp ce sorbea cu lăcomie toate veştile venite de la bolnav, 
acesta, graţie îngrijirilor bunului doctor Louis, trecea de la 
moarte la viaţă. Infecția cedase vitalităţii şi leacurilor. Începea 
vindecarea. Charny, odată salvat, doctorul Louis nu se mai 
ocupă de el decât pe jumătate; încetase să mai fie un caz 
interesant. Pentru un medic, un om viu nu este mare lucru, mai 
ales dacă-i convalescent sau se simte bine. 

Numai că, după opt zile, vreme în care Andreea se linişti cu 
totul, Louis, amintindu-şi de toate manifestările bolnavului în 
criză, se gândi că e mai bine să-l transporte pe Charny într-un 
loc mai îndepărtat: doctorul vroia să stârpească rădăcinile 
delirului. Însă, la primele încercări făcute, Charny se revoltă. ÎI 
privi pe doctor cu ochii plini de mânie, îi spuse că el a fost 
găzduit de rege şi că nimeni nu are dreptul să alunge un om 
căruia maiestatea să îi oferă un adăpost. Doctorul, care nu prea 
avea răbdare cu convalescenţii încăpăţânaţi, aduse pur şi 
simplu patru valeţi, poruncindu-le să-l ridice pe rănit. Charny se 
agăța însă de lemnul patului, îl lovi zdravăn pe unul din ei şi-i 
ameninţă pe ceilalţi. 

Doctorul Louis încercă să-l convingă. La început Charny se 
arată destui de înţelegător, dar cum valeţii stăruiră, făcu un 
asemenea efort, încât rana se deschise şi, o dată cu sângele, se 
scurse şi luciditatea sa. Intră într-un acces de delir mai violent 
decât primul. Strigă în gura mare că vor să-l îndepărteze pentru 
a-l lipsi de vedeniile avute în somn, dar că totul e zadarnic, 


fiindcă vedeniile acelea îi vor zâmbi mereu, că este iubit şi i se 
vor arăta mereu chiar împotriva voinţei doctorului: cea care îl 
iubea avea un asemenea ranga încât nimeni nu-i putea refuza 
nimic. 

La aceste cuvinte, doctorul începu să tremure, se grăbi să 
dea drumul valeţilor, se apucă să lecuiască din nou rana şi, 
hotărât să se ocupe de minte, după ce va isprăvi cu trupul, îl 
îngriji cât putu mai bine. Din păcate, nu reuşi să stăvilească 
delirul, ceea ce avu darul să-l sperie pe bietul doctor, deoarece, 
de la simple rătăciri, bolnavul putea să ajungă la nebunie. 

Totul se înrăutăţi într-o singură zi în aşa fel, încât doctorul 
Louis se gândi să apeleze la mijloace de şoc. Bolnavul nu numai 
că se distrugea pe sine, dar o distrugea şi pe regină; sforțându- 
se să vorbească, zbieră, sforţându-se să-şi amintească, 
născocea; mai rău era că în momentele de luciditate — destul 
de multe la număr — Charny se dovedea şi mai nebun decât în 
momentele de nebunie. 

incurcat la culme, Louis, neputând să se prevaleze de 
autoritatea regelui, deoarece bolnavul însuşi se prevala de ea, 
hotărî să se ducă la regină şi profită de faptul că Charny adormi, 
obosit să tot îşi povestească visele, să tot îşi cheme nălucile. 

O găsi pe  Maria-Antoaneta gânditoare dar voioasă, 
deoarece presupunea că. Doctorul îi va spune lucruri 
îmbucurătoare despre bolnav. Dar o aştepta o surpriză; de la 
prima întrebare, doctorul îi răspunse răspicat că bolnavul se 
simte mai rău. 

— Cum? exclamă regina. leri îi mergea foarte bine. 

— Nu, doamna. 

— Cu toate astea am trimis-o pe Misery şi i-ai spus că totul 
merge bine. 

— Mă amăgeam şi doream să vă amăgesc şi pe 
dumneavoastră. 

— Cum adică? replică regina, devenind foarte palidă. Dacă 
e rău, de ce să-mi ascunzi? Nu mă pot teme, doctore, decât de o 
nenorocire care ne pândeşte pe toţi, din păcate! 

— Doamna... 

— lar dacă se simte bine, de ce să-mi provoci o nelinişte, 
firească atunci când e vorba de un slujitor al regelui? Aşa că, 
răspunde deschis prin da sau nu. Ce este cu boala? Ce este cu 
bolnavul? Care-i primejdia? 


— Mai mică pentru el decât pentru alţii, doamna. 


— lată că au început misterele, doctore — zise regina, 
pierzându-şi răbdarea. Lămureşte-mă! 
— Mi-e foarte neplăcut, doamnă — răspunse doctorul. 


Ajunge dacă vă spun că boala contelui de Charny este de natura 
sufletească. Nu rana este adevărata cauză a suferințelor lui, 
rana e doar un pretext pentru delir. 

— De natură sufletească... boala domnului de Charny? 

— Da, doamnă; şi numesc suflet tot ce nu poate fi analizat 
cu scalpelul. Cruţaţi-mă, maiestate, nu vă pot spune mai mult! 

— Crezi despre conte că... — insistă regina. 

— Vreţi neapărat s-o spun? făcu doctorul. 

— Fără îndoială că vreau. 

— Ei bine, cred despre conte că este îndrăgostit, iată ce 
cred. Maiestatea voastră a vrut o lămurire, i-am dat-o. 

Regina ridică din umeri, ceea ce însemna: "Şi ce dacă!" 

— Şi credeţi că te vindeci în felul acesta de o rană, 
doamnă? reluă doctorul. Nu, răul se înteţeşte şi, de la un delir 
trecător, domnul de Charny va cădea într-o monomanie mortală. 
Aşa că... 

— Aşa că, doctore? 

— Îl veţi distruge pe acest tânăr, doamnă. 

— Într-adevăr, doctore, felul dumitale de a vorbi este 
nemaipomenit. Îl voi distruge pe acest tânăr! Eu sunt de vină 
dacă e nebun? 

— Fără îndoială. 

— Mă revolţi, doctore. 

— Dacă nu sunteţi dumneavoastră cauză în acest moment 
— continuă inflexibil doctorul, ridicând din umeri — veţi fi mai 
târziu. 

— Atunci dă-mi un sfat, doar e meseria dumitale — spuse 
regina, ceva mai blând. 

— Adică să prescriu un remediu? 

— Dacă vrei. 

— lată-l: tânărul trebuie să fie vindecat fie cu binele, fie cu 
răul; femeia al cărei nume îl invocă în fiece clipă să-l ucidă sau 
să-l lecuiască. 

— Dumneata nu cunoşti decât extremele — îl întrerupse 
regina, pierzându-şi din nou răbdarea. Să omori... să vindeci... 


cuvinte mari! Poţi să omori un om cu o vorbă aspră? Poţi să 
vindeci un biet nebun cu un zâmbet? 

— Ah, dacă nici dumneavoastră nu mă credeţi — zise 
doctorul — nu mai îmi rămâne altceva de făcut decât să prezint 
respectele mele maiestăţii voastre. 

— Stai puţin! Dar mai întâi de toate, e vorba despre mine? 

— Nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu; vă repet numai că 
domnul de Charny este un nebun raţional, că raţiunea poate la 
fel de bine să te ducă la nebunie şi să te omoare, după cum 
nebunia poate să te cuminţească şi să te vindece. Aşa că, atunci 
când veţi dori să scăpaţi palatul de urlete, vise şi scandal, veţi 
lua o hotărâre. 

— Care? 

— Ah, da, care? Eu nu scriu decât reţete, nu dau sfaturi. 
Sunt sigur numai de ceea ce am auzit, de ceea ce am văzut! 

— Atunci, presupunând că pricep ce vrei să spui, ce va ieşi 
din toate astea? 

— Există două căi; una, cea mai bună pentru 
dumneavoastră şi pentru noi toţi şi anume ca bolnavul, lovit în 
inimă de stiletul fără greş care se numeşte rațiune, să vadă 
sfârşindu-se agonia începută; cealaltă... ei bine cealaltă... Ah, 
doamnă, iertaţi-mă, nu trebuia să văd două ieşiri din labirint. Nu 
este decât una pentru Maria-Antoaneta, pentru regina Franţei. 

— Te-nţeleg, doctore, mi-ai vorbit deschis. Trebuie ca 
femeia pentru care domnul de Charny şi-a pierdut minţile să-l 
facă să-şi vină în fire, de voie sau de nevoie. 

— Foarte bine! Asta-i! 

— Trebuie să aibă curajul să-l smulgă din visările lui, cu alte 
cuvinte să gonească şarpe-le care-l roade şi care trăieşte ascuns 
în fundul inimii lui. 

— Da, maiestate. 

— Anunţă pe cineva; pe domnişoara de Taverney, de pildă. 

— Pe domnişoara de Taverney?! se miră doctorul. 

— Da, vei lua toate măsurile ca rănitul să ne primească aşa 
cum se cuvine. 

— Desigur, doamnă. 

— O să fim necruțătoare. 

— Trebuie negreşit. 

— Dar este mult mai trist decât crezi să te duci aşa să dai 
viaţă sau moarte unui om — şopti regina. 


— Asta fac de fiecare dată când am de-a face cu o boală 
necunoscută. O atac cu un leac care ucide răul sau cu unul care 
ucide bolnavul. 

— Dumneata, doctore, eşti absolut sigur că poţi ucide 
bolnavul, nu-i aşa? rosti regina, înfiorându-se. 

— Eh! zise doctorul, posomorându-se. Şi ce dacă ar muri un 
om pentru onoarea unei regine? Câţi nu mor zilnic din toana 
unui rege? Haideţi, doamnă, haideţi! 

Regina oftă şi-l urmă pe bătrânul doctor, fără s-o fi putut 
găsi pe Andreea. 

Erau ceasurile unsprezece dimineaţa; Charny, îmbrăcat, 
dormea pe un fotoliu, după ce se zbuciumase cumplit toată 
noaptea. Obloanele camerei, închise cu grijă, nu lăsau să 
pătrundă decât o lumină slabă. Totul îi menaja bolnavului acea 
sensibilitate nervoasă care era cauza principală a suferințelor 
sale. Nici un zgomot, nici o vizită, nici o privelişte. Doctorul Louis 
evita cu abilitate orice ar fi putut să-i înrăutăţească starea şi 
totuşi, hotărât să aplice lovitura de graţie, nu dădea înapoi în 
faţa unei crize care-l putea ucide pe bolnav. Este adevărat însă 
că aceeaşi lovitură putea să-l şi salveze. 

Regina, îmbrăcată cu o rochie de dimineaţă, pieptănată cu 
o eleganţă sobră, intră pe nepregătite în coridorul ce ducea la 
camera lui Charny. Doctorul îi recomandase să nu şovăie, să nu 
facă mai multe încercări, ci să apară brusc, cu hotărâre, spre a 
produce un efect puternic. Ea răsuci deci atât de violent ivărul 
cizelat al uşii anticamerei, încât o persoană rezemată de uşa 
camerei lui Charny, o femeie înfăşurată în mantie, de-abia avu 
timp să se îndrepte şi să încerce a-şi redobândi cumpătul pe 
care faţa răvăşită şi mâinile tremurătoare arătau că şi-l 
pierduse. 

— Andreea! strigă regina, surprinsă. Dumneata aici? 

— Eu! replică Andreea, palidă şi tulburată... Eu, da, 
maiestate. Eu! Maiestatea voastră însăşi nu se află oare aici? 

— Oh, oh! Complicaţii... — murmură doctorul. 

— Te-am căutat peste tot — zise regina. Unde ai fost? 

În glasul Mariei-Antoaneta se simţea asprimea. Suna ca 
preludiul unui interogatoriu, era indiciul unei bănuieli. Pe 
Andreea o cuprinse spaima, se temea, mai ales, ca intervenţia 
ei nesăbuită să nu dea în vileag sentimentele care o înfiorau pe 


ea însăşi. Astfel că, deşi era foarte mândră, se hotărî să mintă 
pentru a doua oară. 

— Aici, după cum vedeţi. 

— Bine, dar ce făceai aici? 

— Doamnă, mi s-a spus că maiestatea voastră mă caută şi 
am venit — răspunse ea. 

Regina, îndoindu-se încă, insistă: 

— Cum de-ai ghicit unde mă duceam? 

— Foarte uşor, doamnă: eraţi cu domnul doctor Louis şi aţi 
fost văzută trecând prin apartamentele mici; de acolo nu puteaţi 
ajunge decât în acest pavilion. 

— Ai ghicit perfect — reluă regina, încă nehotărâtă, dar mai 
puţin aspră — ai ghicit perfect.. 

Andreea făcu un ultim efort. 

— Doamnă — zise ea, zâmbitoare — dacă maiestatea 
voastră a avut intenţia să se ascundă, nu trebuia să se arate pe 
galeriile descoperite, cum a făcut adineauri, ca să vină aici. 
Când regina traversează terasă, domnişoara de Taverney o 
vede din apartamentul său şi nu este prea greu să urmezi sau 
să i-o iei înainte celui pe care l-ai văzut de departe. 

"Are dreptate — îşi zise regina — de o sută de ori dreptate. 
Am un obicei nenorocit: acela de a nu fi în stare să ghicesc 
niciodată: fiindcă eu nu mă gândesc prea mult, cred că nici alţii 
nu o fac" 

Regina îşi dădea seama că ea însăşi va avea nevoie de 
înţelegere, de vreme ce avea nevoie de o confidentă. De altfel, 
ea nefiind un amestec de cochetărie şi suspiciuni, avea 
încredere în prietenie, ea însăşi ştiind să iubească. Femeile care 
n-au încredere în ele însele, cu atât mai mult nu au în celelalte. 
Marea nefericire cu care sunt pedepsite cochetele este că ele nu 
se cred niciodată iubite de cei pe care ele îi iubesc. 

Maria-Antoaneta uită deci repede impresia pe care i-o 
făcuse domnişoara de Taverney când o văzuse în faţa uşii 
domnului de Charny. Luă mâna Andreei, o puse să răsucească 
cheia în broască şi, repezindu-se primă cu iuţeala fulgerului, 
intră în camera bolnavului, în timp ce doctorul rămase afară cu 
Andreea. Aceasta de-abia o văzu dis-părînd pe regină, că ridică 
spre cer o privire plină de mânie şi durere, a cărei expresie 
semăna cu un blestem. Bunul doctor o luă de braţ şi făcu 
împreună cu ea câţiva paşi pe coridor, spunându-i: 


— Crezi că va reuşi? 

— Să reuşească? Ce anume? Doamne! murmură Andreea. 

— Să-l facă să plece de aici pe acest biet nebun, care va 
muri, dacă febra mai durează. 

— Se va vindeca deci în altă parte? ţipă Andreea. 

Doctorul o privi surprins, neliniştit. 

— Cred că da — spuse el. 

— Ah, atunci doresc să reuşească! zise biata fată. 


Capitolul LV  Convalescenţa 


În acest timp, regina se duse drept la fotoliul pe care stătea 
Charny. La auzul zgomotului pe care îl făceau pantofii ei pe 
parchet, tânărul ridică fruntea. 

— Regina, murmură el, încercând să se scoale. 

— Da, domnule, regina — se grăbi să spună Maria- 
Antoaneta — regina, care a aflat cum te zbuciumi vrând să-ţi 
pierzi mintea şi viaţa, regina, pe care o insulţi în vise şi când eşti 
treaz, regina, care are grijă de onoarea sa şi de sănătatea 
dumitale! lată de ce vine la dumneata şi n-ar trebui să o 
primeşti astfel. 

Charny se ridicase, clătinându-se, pierdut, apoi, la ultimele 
cuvinte, se lăsase în genunchi, atât de strivit de durere fizică şi 
de durere morală, încât rămase încovoiat sub povara vinovăţiei 
lui, neputând şi nedorind să se ridice de jos. 

— Este oare cu putinţă — continuă regina, mişcată de atâta 
respect şi tăcere — este oare cu putinţă ca un gentilom, 
recunoscut altă dată pentru credinţa lui, să atace ca un duşman 
reputaţia unei femei? Căci, te fac atent, domnule de Charny, de 
la prima noastră întrevedere, nu ai văzut-o şi nici eu nu ţi-am 
arătat-o pe regină, ci pe femeie, o femeie oarecare şi dumneata 
n-ar fi trebuit să uiţi asta niciodată. Charny, emoţionat la auzul 
acestor cuvinte pornite din inimă, încercă să spună ceva în 
apărarea lui; Maria-Antoaneta nu-i dădu răgazul, adăugind: Ce 
vor face duşmanii mei, dacă şi dumneata mă trădezi? 

— Eu să vă trădez?!... se bâlbâi Charny. 


— Domnule, vrei să alegi? Ori eşti un om care ţi-ai pierdut 
minţile şi am să încerc să te fac nepericulos; ori eşti un trădător 
şi atunci te voi pedepsi. 

— Doamnă, vă rog, nu-mi spuneţi că sunt un trădător. 
Rostită de regi, această acuzaţie precede condamnarea la 
moarte, rostită de o femeie, îl dezonorează pe cel asupra căruia 
se abate. Regina mă poate ucide; femeii îi cer îndurare. 

— Eşti în toate minţile, domnule de Charny? rosti regina, cu 
vocea schimbată. 

— Da, doamnă. 

— lţi dai seama că ai greşit faţă de mine, că ai săvârşit o 
crimă faţă de... rege? 

— Dumnezeule! murmură nefericitul. 

— Căci uitaţi cu prea multă uşurinţă, domnilor gentilomi, că 
regele este soţul acestei femei pe care o insultaţi cu toţii, 
ridicându-vă privirea spre ea; regele este tatăl viitorului vostru 
rege, prinţul moştenitor, în ochii mei, regele este un om mai bun 
decât voi toţi, un om pe care-l respect şi pe care-l iubesc. 

— Oh! şopti Charny, scoțând un geamăt surd şi, ca să nu 
cadă, trebui să se sprijine cu o mână de parchet. 

Strigătul său străpunse inima reginei. Ea citi în privirea 
stinsă a tânărului că fusese lovit de moarte dacă ea nu va 
scoate cât mai repede săgeata pe care o înfipse în rană. De 
aceea fu cuprinsă de milă şi de spaimă totodată, văzând 
paloarea şi slăbiciunea vinovatului, astfel că o clipă se gândi să 
strige după ajutor. Işi zise însă că doctorul şi Andreea vor 
interpreta greşit starea de slăbiciune a bolnavului, dacă îl vor 
găsi îngenuncheat în faţa ei. II ajută să se ridice de jos cu 
propriile sale mâini. 

— Să stăm de vorbă — spuse ea — eu ca regină, dumneata 
ca bărbat. Doctorul Louis a încercat să te vindece; rană pe care 
o ai este neînsemnată, cu toate acestea se înrăutăţeşte din 
cauza ciudăţeniilor ce se petrec în mintea dumitale. Când ţi se 
va vindeca rana? Când ai să încetezi de a-i mai oferi bunului 
doctor un spectacol revoltător, al unei nebunii care-i pricinuieşte 
atâtea griji? Când ai de gând să pleci de la palat? 

— Doamnă — îngăimă Charny — maiestatea voastră mă 
alungă... plec, plec! 

Şi făcu atât de brusc gestul de a pleca, încât, pierzându-şi 
echilibrul, căzu în braţele reginei, care îi tăiase calea. De-abia 


A 


simţi atingerea pieptului fierbinte, de-abia se adăposti în 
strânsoarea involuntară a braţelor ce-l susțineau, că raţiunea îl 
părăsi cu totul, buzele se întredeschiseră într-un suflu înfocat 
care nu era cuvânt, dar nu îndrăznea să fie nici sărut. Regina 
însăşi tresări la această atingere, se înduioşa văzându-i 
slăbiciunea, dar avu timp să împingă trupul fără viaţă în fotoliul 
său şi vru să fugă; capul lui Charny căzu pe spate şi se lovi de 
speteaza de lemn a fotoliului. O spumă roz îi colora buzele, o 
picătură caldă şi trandafirie căzuse de pe fruntea sa pe mâna 
Mariei-Antoaneta. 

— Ah, cu atât mai bine — bolborosi el — cu atât mai bine! 
Mor ucis de dumneavoastră... 

Regina uită totul. Se întoarse, îl luă pe Charny în braţe, îl 
ridică, îi strânse fruntea de mort la piept şi-i puse mâna ei 
îngheţată pe inimă. Dragostea face minuni, Charny învie. 
Deschise ochii, vedenia dispăru. Femeia se înspăimântă, dându- 
şi seama că lăsase o amintire celui de la care voise să-şi ia un 
ultim rămas bus. Făcu trei paşi spre uşă, atât de grăbită, încât 
Charny de-abia avu răgazul să se agaţe de poalele rochiei sale, 
strigând: 

— Doamnă, în numele respectului pe care îl am pentru 
Dumnezeu, mult mai mic decât cel pe care vi-l port... 

— Adio, adio! spuse regina. 

— Doamnă, oh, iertaţi-mă! 

— Te iert, domnule de Charny. 

— Doamnă, o ultimă privire! 

— Domnule de Charny — rosti regina, tremurând de emoție 
şi de mânie — dacă nu eşti ultimul dintre oameni, astă-seară 
sau mâine vei fi ori mort, ori vei pleca de la palat. 

Împreunându-şi mâinile, Charny căzu în genunchi. Maria- 
Antoaneta se grăbi să iasă din odaie. 

Andreea, care, de la începutul întrevederii, sorbea uşa din 
ochi îl văzu pe tânăr îngenuncheat, pe regină, foarte tulburată; 
văzu ochii tânărului strălucind de speranţă şi mândrie, ai ei 
stinşi, aţintiţi în pământ. Lovită în inimă, disperată, înfiorată de 
ură şi dispreţ, nu plecă însă capul. Când o văzu pe regină 
întorcându-se, i se păru că soarta fusese prea darnică cu 
această femeie dacă, pe lângă tron şi frumuseţe, îi mai dăruise 
şi această jumătate de oră cu domnul de Charny. Doctorul 
văzuse prea multe lucruri în viaţa lui pentru a da importanţă 


vreunuia. Preocupat exclusiv de succesul negocierilor 
întreprinse de regină, el se mulțumi să spună: 

— Ce se-aude, doamnă? 

Reginei îi trebui un minut ca să-şi vină în fire şi să-şi 
regăsească vocea, gâtuită de bătăile inimii. 

— Ce va face bolnavul? repetă doctorul. 

— Va pleca — murmură regina. 

Şi, fără a se uita nici la Andreea, care se încruntase, nici la 
Louis, care îşi freca mâinile, ea străbătu grăbită coridorul, se 
înfăşură maşinal în mantia-i cu volan de dantelă şi intră în 
apartamentele sale. 

Andreea strânse mâna doctorului, care alergă la bolnavul 
său; apoi, păşind rar, ca o fantomă, se întoarse în camera ei, cu 
capul în piept, cu privirea fixă şi minţile duse. Nici nu se gândise 
să întrebe care sunt poruncile reginei. Pentru o fire ca a Andreei, 
o regină nu înseamnă nimic; o rivală, totul. 

Charny, rămas în grija doctorului, părea alt om decât cel 
din ajun. Mai mult decât în depline puteri, îndrăzneţ până la 
fanfaronadă, îi puse bunului doctor întrebări atât de grăbite şi 
de precise asupra apropiatei sale convalescenţe, asupra 
regimului pe care trebuia să-l urmeze, asupra mijloacelor de 
transport, încât Louis crezu că boala i-a revenit într-o formă şi 
mai primejdioasă, caracterizată printr-o manie de altă natură. 
Charny îi demonstra repede că se înşeală; el semăna cu un fier 
înroşit în foc a cărui culoare se stinge pe măsura ce dispare 
fierbinţeala; fierul îşi recapătă culoarea neagră şi nu se mai 
vede nimic, dar este încă destul de fierbinte pentru a arde tot ce 
atinge. Louis îl văzu pe tânăr redobândindu-şi calmul şi logica de 
altădată. Charny se dovedi atât de rezonabil, încât se crezu 
dator să-i explice medicului de ce îşi schimbase atât de brusc 
hotărârea: 

— Regina — spuse el — m-a ajutat să mă vindec făcându- 
mă să-mi fie ruşine, mult mai bine decât întreaga dumitale 
ştiinţa, cu minunatele ei leacuri, dragă doctore; a face apel la 
amorul meu propriu, vezi dumneata, înseamnă să mă struneşti, 
aşa cum struneşti un cal când îi pui zăbala. 

— Foarte bine, foarte bine — murmură doctorul. 

— Da, mi-aduc aminte că un spaniol lăudăros îmi spunea 
odată, ca să-mi arate cita voinţa are, că i-a fost de ajuns ca într- 
un duel în care fusese rănit să vrea să-şi oprească sângele, 


pentru ca, într-adevăr, sângele să nu mai curgă şi adversarul 
său să nu se mai bucure. Am râs atunci, cu toate astea văd că 
semăn cu acel spaniol; dacă febră sau delirul, care te-au supărat 
atâta, ar avea chef să reapară, pun rămăşag că le-aş goni 
spunând doar atât: "Delir şi febră, pieriţi!" 

— Am mai avut asemenea cazuri — rosti cu gravitate 
doctorul. În orice caz, permite-mi să te felicit Crezi că mintea 
dumitale s-a însănătoşit într-adevăr? 

— O, da! 

— Ei bine, nu vei întârzia să vezi legătura dintre mintea şi 
trupul omului. Este o superbă teorie din care ar ieşi o carte, 
dacă aş avea timp. Dacă ai mintea sănătoasa şi trupul se va 
însănătoşi în opt zile. 

— Scumpul meu doctor, îţi mulţumesc! 

— Şi ca să obţii această, vei pleca? 

— Când vei dori. Chiar acum. 

— Să aşteptăm să vină seara. Să nu ne pripim. A cădea în 
cealaltă extremă, înseamnă să rişti totul. 

— Atunci să aşteptăm seara, doctore. 

— Vei pleca departe? 

— Până la capătul lumii, dacă trebuie. 

— Pentru început, este prea departe — replică doctorul 
flegmatic. Să ne mulţumim cu Versailles-ul, deocamdată, ce 
zici? 

— Fie şi Versailles-ul, dacă ţii neapărat. 

— AŞ zice că nu trebuie chiar să te expatriezi ca să te 
vindeci de rana dumitale. 

Atâta sânge rece sfârşi prin a-l pune în gardă pe Charny. 

— Ai dreptate, doctore, am o casă la Versailles. 

— Ei bine, este exact ce ne trebuia: vei fi transportat acolo 
astă-seară. 

— Dar nu m-ai înţeles, doctore; doresc să plec să-mi vizitez 
moşule! 

— A, păi de ce nu spui aşa? La naiba, va să zică moşiile? Păi 
moşiile astea nu pot fi la capătul lumii! 

— Sunt la hotarele Picardiei, la cincisprezece sau douăzeci 
de leghe de aici. 

— Ei vezi!... 

Charny îi strânse doctorului mâna în semn că-i mulţumeşte 
pentru toate amabilităţile lui. Seara, cei patru valeţi, pe care îi 


îndepărtase cu atâta asprime prima oară, îl transportară pe 
Charny până la trăsura care-l aştepta la poartă. Regele, 
deoarece vânase toată ziua, mâncase şi dormea. Charny, 
oarecum nemulţumit că pleacă fără să-şi ia rămas bun, fu liniştit 
de către doctor, care-i făgădui să-l scuze arătând maiestăţii sale 
că pacientul a avut nevoie de o schimbare. Inainte de a se sui în 
trăsură, Charny îşi oferi trista satisfacţie de a privi îndelung 
ferestrele apartamentului reginei. Nimeni nu-l vedea. Unul 
dintre lachei lumina cu o torţă drumul fără a-i lumina însă faţa. 
Pe scări, Charny întâlni numai câţiva ofiţeri, prieteni de-ai săi, 
care fuseseră anunţaţi din timp, aşa fel încât plecarea să nu 
aibă aerul unei fugi. Escortat până la trăsură de către aceşti 
tovarăşi veseli, Charny îşi lăsă privirea să-i zboare spre ferestre: 
cele ale reginei scânteiau. Maiestatea sa, niţel cam suferindă, le 
primise pe doamnele de onoare în dormitorul său. Cele ale 
Andreei,  posomorite şi negre, ascundeau după faldurii 
perdelelor de damasc o femeie neliniştită, care tremura, care 
urmărea, fără să fie văzută, toate mişcările bolnavului şi ale 
escortei sale. In sfârşit, trăsura se urni din loc atât de încet, 
încât se auzea fiecare lovitură de potcoavă pe caldarâmul 
răsunător. 

— Dacă nu este al meu — murmură Andreea — cel puţin nu 
mai este al nimănui. 

— Dacă îi mai vine chef să moară — spuse doctorul, 
întorcându-se acasă — cel puţin nu va muri nici la mine, nici în 
braţele mele. La naiba cu bolile sufletului! 

Charny ajunse teafăr acasă la el. Ducându-se seara să-l 
vadă, doctorul îl găsi atât de bine, încât se grăbi să-l anunţe că 
este ultima vizită pe care i-o face. Bolnavul ceru la cină un piept 
de pui şi o linguriţă de dulceaţă. A doua zi primi vizita unchiului 
său, domnul de Suffren, a domnului Lafayette şi pe cea a unui 
trimis al regelui. Cam la fel se întâmpla şi a treia zi, apoi nu se 
mai ocupă nimeni de el. Se sculă din pat şi începu să se plimbe 
prin grădină. 

Opt zile mai târziu putea să încalece cu destulă uşurinţă; 
puterile îi reveniră. Ceru medicului unchiului său şi trimise, de 
asemenea să fie întrebat şi doctorul Louis, permisiunea să plece 
la moşiile sale. Louis răspunse fără şovăire că schimbarea era 
ultimul stadiu al tratamentului, că domnul de Charny să aibă 
grijă să călătorească în condiţii bune şi că drumul spre Picardia, 


fiind neted ca oglinda, ar fi o nebunie să rămână la Versailles 
când putea călători. 

Charny porunci să i se încarce bagajele într-o trăsură 
încăpătoare, îşi luă rămas bun de la rege, care fu nespus de 
generos cu el, îl rugă pe domnul de Suffren să prezinte 
respectete sale reginei, care fiind bolnavă, nu primea. Apoi, 
urcându-se în trăsură, chiar la poarta palatului regal, plecă spre 
orăşelul Villers-Cotterâts de unde trebuia să ajungă la castelul 
Boursonnes, aflat la o leghe de micul oraş pe care începuse, în 
acea vreme, să-l descrie Dumoustier, în primele sale poezii. 


Capitolul LVI Două inimi care sângerează 


A doua zi, următoare celei în care regina fusese văzută de 
Andreea în timp ce fugea de Charny, îngenuncheat la picioarele 
ei, domnişoara de Taverney intră, conform obiceiului său, în 
camera reginei, la ora când aceasta se îmbrăca pentru a merge 
la slujba religioasă. Regina nu primise încă nici o vizită. Citise 
doar un bilet trimis de doamna de La Motte şi era foarte 
voioasă. 

Andreea şi mai palidă încă decât în ajun, avea în întreaga 
sa fiinţă acea răceală şi severitate care atrage atenţia şi care-i 
obligă pe cei mari să ţină seama de cei mici. Simplă, austeră în 
îmbrăcăminte, Andreea semăna cu un sol al nenorocirii, fie că 
vestea nenorocirea pentru sine sau pentru alţii. 

Regina era într-una dintre zilele sale de bună dispoziţie, 
astfel încât nu dădu atenţie mersului încet şi grav al Andreei, 
ochilor săi roşii, palorii frunţii şi mâinilor sale. Întoarse doar 
capul cât să audă salutul prietenesc. 

— Bună dimineaţa, scumpa mea... 

Andreea aşteptă ca regina să-i dea un prilej de a vorbi. 
Aşteptă, convinsă că tăcerea şi nemişcarea ei vor sfârşi prin a 
atrage privirea Mariei-Antoaneta. Aşa se şi întâmpla. Neprimind 
alt răspuns decât o reverență adâncă, regina întoarse capul spre 
tânără fată şi-i văzu chipul împietrit de durere. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat, Andreea? întrebă ea, 
întorcându-se cu totul. Ti s-a întâmplat vreo nenorocire? 


— Da, o mare nenorocire, doamnă — răspunse tânăra 
femeie. 

— Ce nenorocire? 

— Trebuie s-o părăsesc pe maiestatea voastră. 

— Să mă părăseşti?! Pleci? 

— Da, doamnă. 

— Unde te duci? Şi care-i motivul acestei plecări 
precipitate? 

— Doamnă, sunt nefericită în dragoste... 

Regina o privi atent. 

— În dragostea faţă de familia mea — adăugă Andreea, 
roşind. 

Regina roşi la rândul său şi privirile lor se încrucişară 
scânteind ca două spade. Regina îşi recapătă prima calmul şi 
spuse: 

— Nu te înţeleg prea bine; ieri, pare-mi-se, erai fericită? 

— Nu, doamnă — răspunse fără şovăire Andreea. leri a fost 
încă una dintre zilele neno-rocite ale vieţii mele. 

— A! exclamă regina, rămânând pe gânduri. Şi adăugă: Ai 
putea să-mi explici? 

— Ar trebui s-o obosesc pe maiestatea voastră cu 
amănunte care sunt mai prejos de urechile sale. N-am nici o 
bucurie din partea familiei mele, nu m-aştept la nimic pe acest 
pământ şi cer maiestăţii voastre îngăduinţa să plec pentru a mă 
ocupa de mântuirea sufletului meu. 

Regina se ridică şi, deşi cererea Andreei părea să-i 
zgândăre orgoliul, luă totuşi mâna fetei, spunând: 

— Ce înseamnă această hotărâre nesăbuită? Oare ieri nu 
aveai un frate şi un tată, tot ca şi azi? Te stânjeneau mai puţin, 
îţi făceau mai puţine necazuri decât azi? Crezi că pot să te las 
când ai neplăceri şi că nu mai sunt mama care ţine loc de 
familie celor care n-o mai au? 

Andreea începu să tremure ca o vinovată şi, înclinându-se 
dinaintea reginei, grăi: 

— Doamnă, sunt mişcată de bunătatea dumneavoastră, dar 
rămân neclintită în hotărârea mea. M-am decis să părăsesc 
curtea, simt nevoia de a-mi relua singurătatea şi nu vreau să 
ajung să trădez îndatoririle faţă de dumneavoastră prin lipsa de 
vocaţie pe care o am. 

— Doar de ieri? 


— Binevoiască maiestatea voastră să nu-mi ordone să 
vorbesc despre acest subiect. 

— Reia-ţi libertatea — încuviinţă regina, cu amărăciune. 
Vreau să ştii însă că am avut atâta încredere în tine, încât s-ar fi 
cuvenit ca şi tu să ai în mine. Numai că ar fi o nebunie să ceri 
unui om să vorbească atunci când nu vrea s-o facă. Păstrează-ţi 
taina, domnişoară! Fii mai fericită departe de locul unde n-ai 
putut să fii. Aminteşte-ţi însă un singur lucru şi anume că eu nu-i 
părăsesc pe oameni chiar când au unele capricii şi că nu vei 
înceta să fii o prietenă pentru mine. Acum du-te, Andreea, eşti 
liberă. Andreea făcu o reverență protocolară şi ieşi. Când ajunse 
la uşă, regina îi strigă: Unde te duci, Andreea? 

— La mănăstirea Saint-Denis, doamnă — răspunse 
domnişoara de Taverney. 

— La mănăstire?! Oh, foarte bine, domnişoară. Poate că nu 
ai nici o mustrare de cuget, dar dacă te vei căi pentru 
nerecunoştinţa şi uitare, tot va fi de ajuns! Eşti destul de 
vinovată faţă de mine! Du-te, domnişoară de Taverney, du-te! 

Rezultatul a fost că, fără să mai dea alte explicaţii pe care 
inima reginei le aşteptase, fără să se umilească sau să se 
înduioşeze, Andreea luă de bună permisiunea obţinută şi 
dispăru. Maria-Antoaneta putu să vadă şi văzu într-adevăr ca 
domnişoara de Taverney părăsi pe dată castelul. 

Ea se duse acasă la tatăl său, unde, după cum se aştepta, îl 
găsi pe Filip în grădină. Fratele visa; sora acţiona. La apariţia 
Andreei, care, la acea oră, ar fi trebuit să fie la palat, în slujba 
reginei, Filip înainta surprins, aproape înspăimântat; 
înspăimântat mai ales de chipul ei posomorât, caci sora lui 
obişnuia să-l întâmpine întotdeauna cu un zâmbet cald şi 
prietenos; de aceea Filip începu ca şi regina: puse întrebări. 
Andreea îl anunţă că o părăsise pe regină, plecând din serviciul 
ei, că plecarea sa fusese acceptată şi că ea urma să intre la 
mănăstire. 

Filip îşi plesni palmele una de cealaltă, ca un om care 
primeşte o lovitură neaşteptată. 

— Cum?! spuse el. Şi tu, soră dragă? 

— Cum şi eu? Ce vrei să zici? 

— Aşadar, orice legătură a familiei noastre cu Bourbonii 
este blestemată?! strigă el. Crezi că trebuie să te călugăreşti? 
Tu?! Tu, credincioasă din fire, prin simţămintele tale? Tu, cea 


mai puţin mondenă dintre femei şi totuşi cea mai puţin capabilă 
să se supună legilor veşnice ale ascetismului?! Spune, cu ce ţi-a 
greşit regina? 

— Regina nu mi-a greşit cu nimic, Filip — răspunse rece 
fata. Tu care ai contat atâta pe favorurile curţii, tu care mai mult 
ca oricine trebuia să contezi pe ele, de ce n-ai putut rămâne? De 
ce n-ai rămas nici trei zile? Eu am rămas trei ani! 

— Regină este uneori capricioasa, Andreea. 

— Dacă este aşa, Filip, tu puteai să rabzi, tu, un bărbat; eu, 
care sunt femeie, nici nu trebuie, nici nu vreau; dacă are 
capricii, ei bine, are servitori pentru asta. 

— Tot ce-mi spui, soră dragă — zise tânărul, stânjenit — nu- 
mi explică cum de te-ai certat cu regina. 

— Dar nu m-am certat, îţi jur; tu te-ai certat cu ea, Filip, tu 
care ai părăsit-o? Oh, ce ingrată este această femeie! 

— Trebuie s-o ierţi, Andreea. Linguşeala a deprins-o rău, 
dar în fond este bună. 

— Dovadă ce ţi-a făcut ţie, Filip. 

— Ce mi-a făcut? 

— Cum, ai şi uitat? Eu însă am o memorie mai bună. Aşa 
că, în aceeaşi zi, luând o singură hotărâre, plătesc şi pentru tine 
şi pentru mine, Filip. 

— Mi se pare prea scump, Andreea; nu se poate că la 
vârsta ta, cu frumuseţea ta, să renunţi la bucuriile vieţii. Fii 
atentă, scumpă prietenă, acum, când părăseşti lumea, eşti încă 
tânără, dar mai târziu, când vei fi bătrâna, vei regreta şi te vei 
întoarce când va fi prea târziu, nemulţumindu-ţi prietenii de 
care această nebunie te va despărţi pentru totdeauna. 

— Nu gândeai aşa, tu, un viteaz ofiţer acoperit de glorie şi 
cu inima caldă, atât de nepăsător în ce priveşte propria faimă şi 
avere, încât, acolo unde o sută alţii au adunat titluri şi aur, tu ai 
rămas cu mâna goală, pierzând şi ce aveai; nu gândeai aşa când 
mi-ai spus: "Este capricioasă, Andreea, este cochetă, este 
perfidă; nu mai vreau să rămân în slujba ei". lar ca să pui în 
practică această teorie, dintre noi doi, acela care se află mai 
aproape de legământul sacru nu sunt eu, care urmează să-l fac, 
ci tu, care l-ai şi făcut. 

— Ai dreptate, soră şi dacă nu ar fi tatăl nostru... 

— Tatăl nostru! Ah, Filip, nu vorbi astfel — zise Andreea, cu 
amărăciune. Un tată nu trebuie să fie oare sprijinul copiilor săi 


sau să caute un sprijin la aceştia? Numai în aceste condiţii le 
poate fi părinte. Ce face al nostru, te întreb? Ţi-a trecut vreodată 
prin minte să-i încredinţezi un secret domnului de Taverney? 
Sau îl crezi în stare să te cheme ca să-ţi spună o taină a lui? Nu 
— continuă Andreea, îndurerată — nu, domnul de Taverney este 
făcut să trăiască singur pe lume. 

— S-ar putea, Andreea, dar nu-i făcut să moară singur. 

Aceste cuvinte, rostite cu o tandră severitate, îi amintiră 
tinerei fete că lăsase un loc prea mare în inima ei mâniei, 
amărăciunii şi dispreţului faţă de lume. 

— Nu vreau să mă crezi o fiică fără suflet — răspunse ea. 
Tu ştii că sunt o soră iubitoare; dar aici, pe pământ, fiecare a 
vrut să ucidă în mine sentimentul care mi se potrivea cel mai 
bine. Dumnezeu mi-a dat, când m-am născut, ca oricărei făpturi, 
o inimă şi un trup; de acea inimă şi de acel trup orice fiinţă 
omenească poate să dispună pentru a-şi atinge fericirea aici, pe 
pământ, sau în ceruri. Un bărbat pe care nu-l cunoşteam mi-a 
răpit inima: Balsamo. Un bărbat pe care de-abia îl cunoşteam şi 
care nu mi se potrivea mi-a avut trupul: Gilbert. Îţi repet, Filip, 
că pentru a fi o frică drăgăstoasă şi respectuoasa nu-mi lipseşte 
decât un tată. Să trecem la tine şi să vedem cu ce te-ai ales 
slujindu-i pe mai-marii lumii, tu care îi iubeai. 

Filip plecă fruntea şi spuse: 

— Cruţă-mă, mai-marii lumii nu erau pentru mine decât 
făpturi asemănătoare mie; îi iubeam; scriptura ne-a poruncit să 
ne iubim unii pe alţii... 

— Ah, Filip — îl întrerupse ea — niciodată n-o să se 
întâmple pe pământ ca o inimă iubitoare să răspundă celei care 
o iubeşte; cei pe care îi dorim noi se dăruiesc, la rândul lor, 
altora. 

Filip îşi 
sora. 

— De ce-mi spui asta? Ce urmăreşti? întrebă el. 

— Nimic, nimic — răspunse Andreea, nevrând să ajungă la 
mărturisiri şi la comparații. Sunt abătută, frate. Cred că aiurez 
nu da atenţie vorbelor mele... 

— Cu toate astea... 

Andreea se apropie de Filip şi îi luă mâna: 

— Am vorbit destul despre asta, scumpul meu frate. Am 
venit să te rog să mă conduci la o mănăstire: am ales 


A 


nălţă fruntea palidă privindu-şi îndelung şi mirat 


mănăstirea Saint-Denis; nu vreau să mă călugăresc, fii liniştit. 
Dacă va fi nevoie, o voi face mai târziu. In loc să caut într-un loc 
retras ceea ce vor să găsească majoritatea femeilor, adică 
uitarea, eu, dimpotrivă, voi chema aducerea aminte. 
Singurătatea, frate, numai singurătatea ne poate duce la 
împăcare pentru totdeauna!... 

Cu un gest, Filip o opri pe Andreea şi-i spuse: 

— Să nu uiţi că mă împotrivesc acestei hotărâri nefericite: 
nu m-ai făcut judecătorul cauzei disperării tale. 

— Disperare! repetă ea, cu un suveran dispreţ. Spui 
disperare! Ah, slavă Domnului, nu plec disperată! Nu mă uit în 
urmă cu disperare! Nu, nu, de o mie de ori nu! 

Şi cu un gest plin de o sălbatică mândrie, îşi aruncă pe 
umeri mantia de mătase, pe care o azvârlise alături de ea pe un 
fotoliu. 

— Chiar acest dispreţ exagerat pe care îl manifeşti arată că 
eşti într-o stare ce nu poate dura — zise Filip. Nu-ţi place 
cuvântul disperare, Andreea, să-i zicem atunci ciudă. 

— Ciudă! replică tânăra fată şi zâmbetul sardonic de până 
atunci se schimbă într-un zâmbet plin de mândrie. Doar nu 
crezi, frate, că domnişoara de Taverney este atât de lipsită de 
forţă, încât îşi cedează locul ei în lume numai de ciudă. Ciuda 
este slăbiciunea cochetelor şi a proastelor. Ochii care s-au 
aprins de ciudă se umplu curând de lacrimi şi focul se stinge. Nu 
mi-e ciudă, Filip. Vreau să mă crezi şi pentru asta n-ai decât să 
te-ntrebi pe tine însuţi, dacă nu ai dreptul să dai glas supărării. 
Răspunde, Filip: dacă mâine te-ai retrage la Trappe” şi te-ai 
călugări, cum ai numi cauza care te-ar împinge să iei o 
asemenea hotărâre? 

— AŞ numi-o o durere fără leac, soră — rosti Filip, cu glasul 
grav şi blând al unei adânci suferinţe. 

— În sfârşit, ai înţeles, Filip. lată cuvenita lămurire pe care 
mi-o însuşesc. Fie, deci, o durere fără leac mă împinge spre 
singurătate. 

— Vai — răspunse Filip — fratele şi sora au vieţi 
asemănătoare! La fel de fericiţi cândva, nenorocirea i-a atins 
mereu în aceeaşi măsură pe amândoi. Aşa se întâmpla în 
familiile strâns unite, Andreea. 


11 Mânăstire înfiinţată în 1140, ai cărei călugări se supun unor reguli 
deosebit de aspre. (n.t.) 


Andreea crezu că Filip, tulburat cum era, îi va pune o nouă 
întrebare şi poate că sufletul ei neînduplecat s-ar fi frânt la 
căldura dragostei de frate. Filip însă ştia din experienţă că 
sufletele mari îşi ajung lor însele: nu încercă să o scoată pe 
Andreea din rezerva pe care ea şi-o impusese. 

— La ce oră şi în ce zi te gândeşti să pleci? o întrebă el. 

— Mâine... sau chiar astăzi, dacă mai am timp. 

— Nu vrei să faci o ultimă plimbare cu mine prin parc? 

— Nu, răspunse ea. 

Şi strângerea de mână care însoţi refuzul îl făcu să 
înţeleagă că fata vrea să evite orice prilej de a se înduioşa. 

— Voi fi gata îndată ce-mi vei da de ştire — mai zise el şi îi 
sărută mâna, fără a mai adăuga vreun cuvânt care ar fi făcut să 
li se reverse amărăciunea din suflet. 

După unele pregătiri, Andreea se retrase în camera ei, unde 
primi următorul bilet de la Filip. 


“Poţi să-l vezi pe tatăl nostru astă-seară la ora cinci. Este cu 
neputinţă să pleci fără a-ţi lua rămas bun. Domnul de Taverney 
s-ar plânge că îl părăseşti şi că te porți urât cu el". 


Răspunse: 


"La orele cinci voi fi la domnul de Taverney, gata îmbrăcată 
de drum. La orele şapte am putea ajunge la Saint-Denis. Ai vrea 
să petreci această seară cu mine?" 


Drept orice răspuns, Filip strigă pe fereastră, care era 
destul de aproape de apartamentul Andreei, pentru ca aceasta 
să audă: 

— La cinci, caii vor fi înhămaţi la trăsură. 


Capitolul LVII Un ministru de finanţe 


Am văzut că regina, înainte de a o primi pe Andreea, citise 
biletul doamnei de la Motte şi zâmbise. Biletul conţinea numai 
aceste cuvinte, cu toate cuvenitele formule protocolare: 


".. Și maiestatea voastră poate fi sigură că i se va acorda 
creditul şi că marfa îi va fi livrată fără întârziere". 


Deci regina zâmbise şi-apoi arsese bileţelul Jeannei. 

Stătea, mâhnită după întrevederea cu domnişoara de 
Taverney, când doamna de Misery intră să o anunţe că domnul 
de Calonne aşteaptă să i se facă cinstea de a fi primit. 

Nu este lipsit de rost să vorbim cititorului despre acest nou 
personaj. Istoria l-a făcut destul de cunoscut, dar romanul, care 
descrie mai puţin exact perspectivele şi marile evenimente, dă 
poate imaginaţiei amănunte mai semnificative. 

Domnul de Calonne era un om inteligent, chiar foarte 
inteligent, care, făcând parte din acea generaţie din a doua 
jumătate a secolului, neobişnuită să se înduioşeze şi învățată să 
se gândească, se resemnase în ce priveşte nefericirea care 
stătea suspendată deasupra Franţei. Amestecându-şi interesele 
sale cu cele generale, spunea, ca şi Ludovic al XV-lea: "După 
noi, potopul" şi căuta într-una flori cu care să-şi împodobească 
ultima sa zi. 

Era un cunoscător în materie de afaceri, era un curtean 
perfect. Cultivase toate femeile care se remarcaseră prin 
inteligenţa, bogăţia şi frumuseţea lor, aducându-le omagii 
asemănătoare cu cele pe care le aduce albina plantelor 
încărcate de arome şi sevă. Era, prin urmare, un fel de rezumat 
al conversaţiei a şapte sau opt bărbaţi şi zece până la 
douăsprezece femei. Domnul de Calonne putea să socotească 
împreună cu d'Alembert, să raţioneze alături de Diderot, să 
ironizeze cu Voltaire, să viseze cu Rousseau. In fine, a fost 
destul de tare ca să-şi permită să râdă de popularitatea 
domnului Necker. 

Pe domnul Necker, înțeleptul greu de înţeles, al cărui raport 
păruse a lămuri întreaga Franţă, Calonne, după ce îl studiase 
bine pe toate feţele, sfârşise prin a-l face ridicol în ochii acelora 
pe care îi înspăimântase cel mai tare. Regele şi regina, care 
tresăreau la auzul acestui nume, nu se obişnuiseră decât 
înfiorându-se să-l audă batjocorit de către un om de stat 
elegant, bine dispus care, pentru a răspunde atâtor cifre clare, 
se mulțumea să spună: "La ce bun să dovedeşti că nu poţi 
dovedi nimic?" într-adevăr, Necker nu dovedise decât un lucru şi 
anume imposibilitatea în care se afla de a continua să gireze 


finanţele. Domnul de Calonne le acceptă ca pe o povară prea 
uşoară pentru umerii săi şi chiar din primul moment, se poate 
spune, se frânse sub ea. 

Ce vroia domnul Necker? Reforme. Acele reforme parţiale 
care înspăimântau pe toată lumea. Puţini câştigau şi chiar cei 
care câştigau, câştigau prea puţin; mulţi, dimpotrivă, pierdeau şi 
pierdeau mult Când Necker vru să facă o mai judicioasă 
împărţire a impozitului, când înţelese că trebuie să lovească în 
moşiile nobililor şi în veniturile clerului, părea să indice cu 
brutalitate o revoluţie ce nu era de conceput. El fracţiona 
națiunea şi o slăbea de la bun început, când, de fapt, ar fi 
trebuit să-i concentreze toate forţele spre a o duce la o stare 
generală de înviorare. Necker arătă pe faţă acest scop, care 
devenea imposibil de atins tocmai pentru că nu se sfia să-l 
arate. Să vorbeşti despre reprimarea abuzurilor celor care nu 
vor ca aceste abuzuri să fie reprimate, nu înseamnă oare să te 
expui opoziţiei celor interesaţi? Oare trebuie să-ţi previi 
adversarul asupra orei la care vei da asaltul? 

lată ce înţelesese Calonne, mult mai ataşat intereselor 
naţiunii în această privinţă, decât genovezul Necker; mult mai 
ataşat, spunem, gândindu-ne la faptele întîrrrplate, deoarece, în 
loc să prevină un rău inevitabil, Calonne, dimpotrivă, a făcut tot 
ce-a putut ca prăpădul să vină cât mai repede. 

Planul său era îndrăzneţ, uriaş, perfect realizabil: trebuia să 
împingă, timp de doi ani, pe rege şi nobilime spre un faliment, 
pe care, altfel, ei l-ar fi prelungit până la zece ani; apoi 
falimentul, o dată declarat, să spună: 

— Cei bogaţi sunt datori să plătească pentru cei săraci 
fiindcă acestora le este foame şi altfel îi vor înghiţi pe cei ce nu-i 
hrănesc. 

Cum de n-a văzut regele de la început consecinţele acestui 
plan sau nu şi-a dat seama de însăşi existenţa lui? Cum de el, 
care a turbat de furie când a citit raportul, nu a tresărit şi nu a 
ghicit ce vroia ministrul său? Cum de nu a ales între cele două 
sisteme şi a preferat să se lase rirît la întâmplare? Dar ca regele 
să se fi lăsat treptat legat la ochi, ca regină, având un spirit de 
observaţie atât de dezvoltat, să fie la fel de orbită ca şi soţul ei 
asupra purtării ministrului, romanul va dă unele amănunte 
revelatoare, foarte binevenite în această împrejurare. 


Domnul de Calonne intră la regină. Era frumos, înalt şi plin 
de eleganţă în purtări; ştia să le facă să râdă pe regine şi să 
plângă pe iubitele sale. Convins că Maria-Antoaneta îl chemase 
având nevoie urgentă de el, sosi cu zâmbetul pe buze. Atâţia 
alţii ar fi venit posomorâţi la faţă, ca să poată face apoi şi mai 
plin de merite consimţământul lor. Regina, de asemenea, fu 
încântătoare, îl pofti pe ministru să ia loc şi vorbi mai întâi 
despre o mie de lucruri neînsemnate. 

— Avem bani, scumpe domnule de Calonne? întrebă ea la 
un moment dat. 

— Bani? repetă domnul de Calonne. Bineînţeles că avem, 
doamnă, noi totdeauna avem bani. 

— Minunat! răspunse regina. N-am cunoscut pe nimeni care 
să răspundă în felul acesta la cereri de bani; eşti un bancher 
incomparabil. 

— Care este suma de care are nevoie maiestatea voastră? 
întrebă Calonne. 

—  Explică-mi întâi cum ai făcut să găseşti bani, când 
domnul Necker spunea tot timpul că nu sunt? 

— Domnul Necker avea dreptate, doamnă, casa de bani era 
goală şi acest lucru este atât de adevărat, încât în ziua când am 
preluat ministerul, la 5 noiembrie 1783 — sunt date pe care nu 
le poţi uita, doamnă — cercetând vistieria statului, nu am găsit 
în tezaur decât două pungi cu câte o mie două sute de livre. Nici 
un ban mai mult. 

Regina izbucni în râs. 

— Ei bine?... zise ea. 

— Ei bine, doamnă, dacă domnul Necker, în loc să spună: 
"Nu mai sunt bani", ar fi început să împrumute, cum am făcut 
eu, o sută de milioane în primul an şi o sută douăzeci şi cinci în 
anul următor, dacă s-ar fi asigurat, cum am făcut eu, de un nou 
împrumut de optzeci de milioane în al treilea, domnul Necker ar 
fi fost un adevărat om de afaceri; oricine poate spune: "Nu am 
bani", dar nu oricine poate răspunde: "Sunt". 

— Exact ceea ce spuneam şi eu; de aceea te şi felicit, 
domnule. Cum vom plăti însă? lată unde cred eu că este 
dificultatea. 

— Oh, doamnă — răspunse Calonne, cu un zâmbet căruia 
nici o privire omenească nu-i putea pătrunde adâncă, 


înspăimântătoarea semnificaţie — vă asigur că vom plăti, vom 
plăti... 

— Mă încred în dumneata — zise regina. Dar să continuăm 
să discutăm operaţiuni financiare; cu dumneata este o ştiinţă 
extrem de interesantă; o chestiune spinoasă, pentru alţii, este 
un arbore încărcat de fructe pentru dumneata. Calonne se 
înclină. Ai vreo idee nouă? întrebă regina. Te rog să-mi acorzi 
întâietate în a o afla. 

— Am o idee, doamnă, care va aduce douăzeci de milioane 
în pungile francezilor şi şapte sau opt milioane în a 
dumneavoastră... iertare, în casa de bani a maiestăţii sale. 

— Milioanele acestea vor fi binevenite şi aici şi acolo. Pe ce 
cale le vom primi? 

— Maiestatea voastră ştie, desigur, că monedele de aur nu 
mai au aceeaşi valoare în toate statele Europei. 

— Ştiu. În Spania, aurul este mai scump decât în Franţa. 

— Maiestatea voastră are perfectă dreptate şi este o 
adevărată plăcere să discut cu dânsa treburi financiare. Aurul 
valorează în Spania, încă de acum cinci sau şase ani, cu 
optsprezece uncii mai mult per marcă decât în Franţa. Rezultă 
de aici că exportatorii câştiga la o marcă de aur pe care o trimit 
din Spania în Franţa cam cât valorează patruzeci de unicii de 
argint. 

— O sumă considerabilă! spuse regina. 

— Atât de considerabilă, încât, într-un an — continuă 
ministrul — dacă oamenii de afaceri ar şti ceea ce ştiu eu, nu s- 
ar mai găsi la noi nici un singur ludovic de aur. 

— Vei încerca să împiedici asta? 

— Cât mai neîntârziat, doamnă; voi ridica valoarea aurului 
la cincisprezece mărci patru uncii, deci cincisprezece la sută 
beneficiu. Maiestatea voastră înţelege că nimeni nu va mai 
păstra în casa de bani nici măcar un ludovic atunci când se va 
afla că la Monetărie cei ce aduc aur câştiga atât Vom retopi deci 
monedele şi, la o marcă de aur care azi valorează treizeci de 
ludovici, vom avea treizeci şi doi. 

— Câştigam şi în prezent, câştigam şi în viitor! Se 
entuziasmă regina. Este o idee încântătoare care va avea un 
succes extraordinar. 

— Aşa cred şi eu, doamnă şi sunt de-a dreptul fericit că o 
aprobaţi întru totul. 


— Dacă vei avea întotdeauna soluţii asemănătoare, sunt 
sigură că vei putea să achiţi toate datoriile. 

— Permiteţi-mi, doamnă — reluă ministrul — să revin la 
ceea ce doreaţi de la mine. 

— Domnule, ar fi oare posibil să am chiar acum... 

— Ce sumă? 

— Oh! Poate prea mare... 

Colonne zâmbi într-un fel care o încuraja pe regină. 

— Cinci sute de mii de livre — spuse ea. 

— Vai, doamnă! exclamă el. Maiestatea voastră mă 
înfricoşase de-a binelea! Credeam că-i vorba de o sumă 
serioasă. 

— Deci se poate? 

— Bineînţeles. 

— Fără ca regele... 

— Ah, doamnă, iată ceva cu adevărat imposibil; în fiecare 
lună prezint regelui toate conturile; până acum însă nu s-a 
întâmplat să le şi citească şi acest lucru îmi face cinste. 

— Când voi putea avea această sumă? 

— În ce zi are maiestatea voastră nevoie de ea? 

— Nu mai devreme de cinci ale lunii viitoare. 

— Ordonanţa va fi emisă în ziua de două; veţi avea banii în 
ziua de trei, doamnă. 

— Domnule de Calonne, îţi mulţumesc. 

— Cea mai mare fericire a mea este să fiu pe placul 
maiestăţii voastre şi o implor să nu se sfiască niciodată când e 
vorba de bani. Va fi o adevărată măgulire pentru amorul-propriu 
al ministrului său de finanţe. 

Se sculă şi salută cu graţie; regina îi dădu mâna să i-o 
sărute. 

— Încă un cuvânt — adăugă ea. 

— Ascult, doamnă. 

— Banii aceştia mă fac să am remuşcări. 

— Remuşcări?... zise el. 

— Da. Îmi satisfac cu ei un capriciu. 

— Cu atât mai bine, cu atât mai bine... în felul acesta, cel 
puţin jumătate din sumă va fi un beneficiu pentru industria, 
comerţul său plăcerile noastre. 

— În fond, este adevărat — murmură regina — şi 
dumneata, domnule, ai un fel încântător de a mă consola. 


— Domnul fie lăudat, doamnă! Să n-avem niciodată astfel 
de remuşcări decât cele ale maiestăţii voastre şi vom ajunge cu 
toţii drept în paradis! 

— Numai că, vezi dumneata, domnule de Calonne, ar fi 
prea trist pentru mine să ştiu că sărmanul popor plăteşte 


capriciile mele... — rosti ea, zâmbitoare. 
— Ei bine, doamnă — replică ministrul, subliniind cu 
zâmbetul său sinistru fiecare cuvânt — nu merită să avem 


scrupule, pentru că, vă jur, nu sărmanul popor va fi cel care va 
plăti. 

— De ce? întrebă regina, surprinsă. 

— Pentru că sărmanul popor nu mai are nimic — răspunse 
imperturbabil ministrul — şi că acolo unde nu mai există nimic, 
regele îşi pierde drepturile. 

Şi după ce salută, părăsi încăperea. 


Capitolul LVIII Iluzii regăsite — secret pierdut 


Doar ce străbătuse domnul de Calonne coridorul spre a se 
întoarce acasă la el, că unghia unei mâini nerăbdătoare zgârie la 
uşa iatacului reginei. Jeanne se ivi în prag şi spuse: 

— Doamnă, el este aici. 

— Cardinalul? întrebă regina, mirată întrucâtva de cuvântul 
el, care, rostit de o femeie, înseamnă atâtea lucruri. 

Nu avu însă timp să se gândească: Jeanne îl şi introduse pe 
domnul de Rohan şi plecase, strângând pe furiş mâna 
protectorului protejat. Prinţul se află singur, la trei paşi de 
regină, pe care o salută cu tot respectul. Regina, văzând 
această rezervă plină de tact, fu mişcată şi-i întinse cardinalului, 
care nici nu îndrăznise să-şi ridice ochii spre dânsa, mâna. 

— Domnule — spuse ea — mi s-a adus la cunoştinţă un gest 
al dumneavoastră care şterge multe greşeli. 

— Permiteţi-mi — rosti prinţul, tremurând, cuprins de o 
emoție deloc prefăcută — permiteţi-mi, doamnă, să afirm că 
greşelile despre care vorbeşte maiestatea voastră ar fi mult 
atenuate de unele explicaţii pe care le-aş putea da. 

— Nu vă interzic să vă apăraţi — răspunse cu demnitate 
regina — dar ceea ce îmi veţi spune va arunca o umbră asupra 


dragostei şi respectului pe care îl port țarii şi familiei mele. Nu 
vă puteţi dezvinovăţi decât jignindu-mă, domnule cardinal. Mai 
bine să nu ne atingem de acest foc a cărui cenuşă mai este 
caldă, poate şi care ne va arde iarăşi degetele, pe ale 
dumneavoastră sau pe ale mele; lăsaţi-mă să vă privesc în felul 
în care vă arătaţi ochilor mei astăzi: îndatoritor, respectuos, 
devotat... 

— Devotat până la moarte — interveni cardinalul. 

— Să fie într-un ceas bun! Dar — continuă Maria-Antoaneta, 
zâmbind — deocamdată nu e vorba decât de ruină. Imi veţi fi 
devotat până la a vă ruina, domnule cardinal? E prea frumos, 
într-adevăr prea frumos. Din fericire, voi încerca să nu fie aşa. 
Veţi trăi şi nu vă veţi ruina, numai dacă, aşa cum se spune, nu o 
veţi face singur. 

— Doamnă... 

— Este treaba dumneavoastră. Cu toate acestea, ca 
prietenă, fiindcă iată-ne prieteni buni, v-aş da un sfat: fiți 
cumpătat, este o virtute preoțească; regelui o să-i plăceţi mai 
mult dacă sunteţi cumpătat decât risipitor. 

— Voi deveni avar ca să fiu pe placul maiestăţii voastre. 

— Regele — reluă cu subtilitate regina — nu-i iubeşte prea 
mult nici pe avari. 


— Voi deveni tot ce va dori maiestatea voastră — o 
întrerupse cardinalul, cu o pasiune rău ascunsă. 
— Vă spuneam deci — i-o reteză brusc regina — că nu vă 


veţi ruina din vina mea. Aţi garantat pentru mine, vă 
mulţumesc, dar am cu ce să-mi onorez angajamentele, nu vă 
mai ocupați deci de aceste treburi care, începând de la prima 
scadenţă, nu mă vor mai privi decât pe mine. 

— Pentru ca tranzacţia să fie încheiată, doamnă — spuse 
atunci cardinalul, înclinându-se — nu-mi rămâne decât să ofer 
maiestăţii voastre colierul. 

Şi-n vreme ce rostea aceste cuvinte, scoase din buzunar 
sipetul, pe care-l puse în faţa reginei. Aceasta nici măcar nu îi 
privi, ceea ce însemna la ea că arde de dorinţa de a-l vedea, şi, 
tremurând de bucurie, îl aşeză pe o comodă la îndemână. După 
câteva fraze politicoase, care fură bine primite, cardinalul reveni 
asupra celor spuse de regină privitor la împăcarea lor. Dar cum 
ea îşi jurase să nu se uite la diamante în prezenţa lui şi cum 
ardea de dorinţa să le vadă, îl asculta distrată. Tot pentru că era 


distrată, îi lăsă mâna, pe care el o sărută simțindu-se în al 
şaptelea cer. Apoi cardinalul se retrase, dându-şi seama că o 
stinghereşte, ceea ce îl umplu de bucurie. Un simplu prieten nu 
te stinghereşte niciodată, o persoană oarecare, cu atât mai 
puţin. 

Aşa se desfăşură această întrevedere care cicatriza toate 
rănile din sufletul prinţului de Rohan. leşi de la regină 
entuziasmat, îmbătat de speranţe şi gata să dovedească 
doamnei de La Motte o recunoştinţă fără margini pentru 
negocierile pe care ea le dusese la un sfârşit atât de fericit. 
Jeanne îl aştepta în trăsură, o sută de paşi înaintea barierei; 
primi asigurări arzătoare de prietenie. 

— Ei bine! zise ea, după prima explozie de recunoştinţă. 
Veţi fi Richeliu sau Mazarin? Gura austriacă v-a încurajat ambiția 
sau sentimentele? V-aţi lansat în politică sau la curte? 

— Nu râdeţi, scumpă contesă — spuse prinţul. Sunt nebun 
de fericire. 

— Numai dintr-atât? 

— Fiţi alături de mine şi, în trei săptămâni, voi avea un 
minister. 

— Drace! Trei săptămâni! E cam mult; scadenta primei plăţi 
este fixată peste cincispre-zece zile. 

— O, toate bucuriile vin în acelaşi timp; regina are bani şi 
va plăti; voi avea faţă de ea doar meritul intenţiei. Este prea 
puţin, contesă, pe onoarea mea, prea puţin! Dumnezeu mi-e 
martor că aş fi plătit bucuros această împăcare la preţul de cinci 
sute de mii de livre. 

— Fiţi liniştit — îl întrerupse contesa, zâmbind — veţi avea 
şi acest merit alături de altele. Ţineţi aşa de mult? 

— Mărturisesc că aş prefera; regina să-mi fie obligata mie... 

—  Monseniore, ceva îmi spune că veţi avea această 
satisfacţie. Sunteţi pregătit? 

— Mi-am vândut ultimele bunuri şi am negociat veniturile şi 
beneficiile mele pe anul viitor. 

— Deci aveţi cele cinci sute de mii de livre? 

— Le am, numai că, după ce voi plăti, nu ştiu ce voi face. 

— După ce veţi plăti — zise Jeanne — vom fi liniştiţi un 
trimestru întreg. În trei luni, câte nu se pot întâmpla, 
Dumnezeule!... 


— Aveţi dreptate; regele însă nu-mi permite să mai fac 
datorii. 

— Un popas de două luni la minister o să vă netezească 
toate conturile. 

— Oh, contesă... 

— N-are rost să vă revoltați. Chiar dacă n-o veţi face 
dumneavoastră, o vor face verii dumneavoastră. 

— Aveţi întotdeauna dreptate. Unde vă duceţi acum? 

— La regină, vreau să ştiu ce impresie i-a făcut vizita 
dumneavoastră. 

— Perfect Eu mă întorc la Paris. 

— De ce? Mai bine aţi reveni aici astă-seară. Este o tactică 
bună; nu trebuie abandonat terenul. 

— Din păcate, am o întâlnire care mi-a fost cerută azi 
dimineaţă înainte de a pleca. 

— O întâlnire? 

— Ceva serios, dacă judec după conţinutul biletului care mi- 
a fost trimis. Vedeţi... 

— Un scris de bărbat! spuse contesa şi citi: 


“Monseniore, cineva doreşte să discute cu dumneavoastră 
recuperarea unei sume importante. Persoana se va prezenta în 
seara asta la dumneavoastră, la Paris şi speră să-i faceți cinstea 
unei audiențe. Anonimă... Un cerşetor." 


— Nu, contesă, nu te expui cu bucurie să fii ciomăgit de 
servitorii mei ca să mă păcăleşti. 

— Credeţi? 

— Nu ştiu de ce, dar mi se pare cunoscut scrisul. 

— Dacă-i aşa, duceţi-vă, monseniore; de altfel, nimeni nu 
riscă prea mult când este vorba despre oameni care promit 
bani. Tot ce poate fi mai rău, este că ei să nu se ţină de cuvânt. 
Adio, monseniore. 

— Sper că am fericirea să vă revăd, contesa. 

— Fiindcă veni vorba, monseniore, încă două chestiuni. 

— Care?... 

— Dacă, din întâmplare, veţi încasa pe negândite o sumă 
mare... 

— Ei, da, contesă?... 

— Ceva pierdut, ceva de mult uitat, o comoară... 


— Ah, vă înţeleg, vicleano! Sigur, împărţim pe din două, 
asta vreţi să spuneţi, nu? 

— Pe legea mea, monseniore... 

— Imi purtaţi noroc, contesa; de ce să nu ţiu seama de 
dumneavoastră?... E ca şi tăcut Ce mai doreaţi să-mi spuneţi? 

— lată: să nu v-atingeţi de cele cinci sute de mii de livre. 

— A, nu vă temeţi! 

Şi se despărţiră. Cardinalul se înapoie la Paris, într-al 
nouălea cer. Într-adevăr, de două ore viaţa lui se schimbase. 
Dacă n-ar fi fost decât îndrăgostit, regina îi dăduse mai mult 
decât îndrăznise el să spere; dacă era un ambițios, îl lăsase să 
spere încă şi mai şi. Regele, condus cu îndemânare de către 
soţia sa, devenea instrumentul unei reuşite pe care nimic nu o 
mai putea împiedica. Prințului Louis îi veniră în cap o mulţime de 
idei; avea mai mult geniu politic decât oricare dintre rivalii săi, 
se pricepea la problema îmbunătăţirilor, de asemenea să 
realizeze alianţa clerului cu poporul pentru a forma una dintre 
acele solide majorităţi care guvernează vreme îndelungată atât 
prin forţă cât şi prin lege. Să pună în fruntea acestor reforme pe 
regină, pe care o adora şi să schimbe lipsa de simpatie mereu 
crescândă faţă de ea într-o popularitate fără seamăn: acesta era 
visul prelatului şi acest vis, un singur cuvânt afectuos al reginei 
Maria-Antoaneta putea să-l transforme în realitate. 

Astfel, nestatornicul renunţa la cuceririle uşoare, mondenul 
devenea filozof, leneşul un muncitor neobosit Domnul de Rohan 
ar fi ajuns departe, tras de acei armăsari focoşi numiţi iubire şi 
ambiţie. 

Se puse pe lucru imediat după întoarcerea la Paris, arse un 
teanc de scrisori de dragoste, îşi chemă intendentul şi îi ordonă 
tot felul de schimbări, ceru să i se ascută pene pentru a-şi scrie 
memoriile asupra politicii Angliei, pe care o înţelegea de minune 
şi când, după o oră de muncă, începuse să se regăsească pe 
sine, clopoţelul îl anunţă că va primi o vizită importantă. 

Se ivi un uşier. 

— Cine este? întrebă prelatul. 

— Persoana care a scris azi-dimineaţă monseniorului. 

— Fără să iscălească? 

— Da, monseniore. 

— Dar persoana aceasta are un nume. Întreabă-l. 

Uşierul se înapoie după un minut. 


— Domnul conte de Cagliostro — spuse el. 

Prinţul tresări: 

— Să intre! 

Contele intră, uşile se închiseră în urma lui. 

— Dumnezeule! strigă cardinalul. Ce văd?... 

— Nu-i aşa, monseniore — vorbi contele — că nu m-am 
schimbat deloc? 

— Este oare cu putinţă? murmură domnul de Rohan. Joseph 
Balsamo trăieşte, el despre care se zicea că a murit în timpul 
incendiului... Joseph Balsamo... 

— Conte de Foenix, da, monseniore, sunt viu, ba chiar mai 
viu ca niciodată. 

— Dar, domnule, sub ce nume vă prezentaţi, în acest caz şi 
de ce nu vi l-aţi păstrat pe cel vechi? 

— Tocmai fiindcă este vechi şi aminteşte, mie, în primul 
rând, apoi şi altora, prea multe întâmplări triste sau neplăcute. 
să vă luăm, de pildă, pe dumneavoastră, monseniore... spuneţi, 
nu-i aşa, că nu l-aţi fi primit pe Joseph Balsamo? 

— Ei, ba da, domnule, ba da. 

Şi cardinalul, uluit, nu-l pofti pe Cagliostro nici măcar să ia 
loc. 

— Atunci — urmă acesta — eminenţa voastră înseamnă că 
nu uită şi este mult mai cinstită decât toţi ceilalţi oameni la un 
loc. 

— Domnule, mi-aţi făcut odinioară un mare, un foarte mare 
serviciu. 

— Nu-i aşa, domnule, că am aceeaşi vârstă şi că sunt o 
minunată mostră a rezultatelor care se pot obţine cu ajutorul 
picăturilor mele de viaţă lungă? ÎI întrerupse abilul şarlatan. 

— Sunt obligat să-ţi recunosc acest merit, domnule, 
dumitale, care împarţi de bună voie aur şi sănătate tuturor. 

— Sănătate, nu zic ba, monseniore, dar aur... nu, o, asta 
nu... 

— Nu mai faci aur? 

— Nu, monseniore. 

— Şi de ce? 

— Pentru că am pierdut ultima bucăţică dintr-un ingredient 
indispensabil pe care maestrul meu, înțeleptul Althotas, mi-l 
dăduse când a plecat din Egipt Era singura reţetă pe care nu o 
aveam eu personal. 


— A păstrat-o pentru el? 

— Nu... adică, da, a păstrat-o sau a dus-o cu sine în 
mormânt, cum vreţi. 

— A murit? 

— L-am pierdut. 

— Cum de n-ai prelungit viaţa acestui om, nepreţuitul 
păstrător al nepreţuitei reţete, du-mneata care ţi-ai păstrat viaţa 
şi tinereţea de secole, aşa cum pretinzi? 

— Pentru că pot să fac totul împotriva bolii, împotriva 
rănilor, dar n-am nici o putere împotriva accidentelor care ucid 
înainte să fiu chemat. 

— Şi Althotas şi-a sfârşit zilele într-un accident? 

— Ar fi trebuit să ştiţi, deoarece aţi aflat de moartea mea. 

— Acel incendiu de pe strada Saint-Claude, în care ai 
dispărut? 

— Incendiul l-a ucis numai pe Althotas singur sau, mai bine- 
zis, înțeleptul, obosit de viaţă, a vrut să moară. 

— Ciudat.. 

— Nu, e firesc. Eu însumi m-am gândit de o sută de ori să 
termin cu viaţa. 

— Da, însă cu toate acestea ai continuat. 

— Pentru că eu am ales o vârstă la care eşti încă tânăr şi te 
bucuri de sănătate şi de iubire; Althotas, dimpotrivă, a ales 
vârsta bătrâneţii. 

— Ar fi trebuit ca Althotas să facă şi el ca dumneata. 

— Ba nu, el era un om profund şi superior; dintre toate 
lucrurile de pe lume, el a ales ştiinţa. Şi tinereţea, cu 
impetuozitatea, pasiunile, plăcerile ei, i-ar ţi tulburat 
contemplaţia veşnică; este important, monseniore, să fii ferit de 
agitaţie; ca să gândeşti bine, trebuie să te cufunzi într-o linişte 
desăvârşită. Bătrânul este mai meditativ decât tânărul, astfel ca 
atunci când îl cuprinde tristeţea, nimic nu-l poate lecui. Althotas 
a murit, victimă a devotamentului său pentru ştiinţă. Eu trăiesc 
ca un monden, îmi pierd timpul şi nu fac absolut nimic. Sunt o 
plantă... nu îndrăznesc să spun o floare; eu nu trăiesc, eu respir. 

— Ah... — murmură cardinalul —... dumneata, domnule, îmi 
aminteşti cele două vise ale tinereţii mele. Ştii că sunt zece ani 
de când ne-am întâlnit pentru prima oară. 

— Ştiu, monseniore, ne-am schimbat mult amândoi, eu nu 
mai sunt un înţelept ci un savant. Dumneavoastră nu mai 


sunteţi un tânăr frumos, ci un prinţ chipeş. Vă amintiţi, 
monseniore, ziua când, în cabinetul meu, astăzi împrospătat cu 
o alta tapiserie, v-am prezis dragostea unei femei cu părul 
blond? 

Cardinalul păli, apoi roşi brusc. Spaima şi bucuria îi opreau 
pe rând bătăile inimii. 

— Mi-aduc aminte, dar destul de vag... — răspunse el. 

— Să vedem — zise Cagliostro, zâmbind — să vedem dacă 
mai pot trece drept magician. Aşteptaţi să mă concentrez 
asupra acestei idei. 

Şi căzu pe gânduri. 

— Blonda copilă a viselor dumneavoastră de dragoste — 
începu el să înşire, după o clipă de tăcere —... unde este? Ce 
face? Ah, drace! O văd, da... şi dumneavoastră aţi văzut-o azi. 
Ba chiar mai mult, veniţi de la dânsa. 

Cardinalul îşi apăsa mâna îngheţata pe inima care bătea să- 
i spargă pieptul. 

— Domnule — vorbi el, atât de încet, încât Cagliostro de- 
abia îl auzea — te implor... 

— Vreţi să vorbim despre altceva? rosti politicos abilul 
prezicător. Sunt cu totul la dispoziția dumneavoastră, 
monseniore, vă rog să dispuneţi de mine. 

Şi se tolăni nestingherit pe canapeaua pe care cardinalul 
uitase să-l invite să ia loc la începutul acestei interesante 
convorbiri. 


Capitolul LIX  Datornicul şi creditorul 


Văzându-l cum se aşază, cardinalul îşi privi buimăcit 
oaspetele. 

— Ei şi acum că am reînnoit cunoştinţa, dacă vreţi să 
discutăm, monseniore — începu Cagliostro. 

— Da — spuse prelatul, venindu-şi încetul cu încetul în fire 
— da, să vorbim despre acea recuperare, asupra căreia... 


— Asupra căreia vă atrăgeam atenţia în scrisoare, nu-i aşa? 
Eminenţa voastră este grăbită să afle... 

— Era doar un pretext, presupun. 

— Nu, monseniore, nici vorbă, era pura realitate şi chiar 
ceva foarte serios, vă asigur. Recuperarea merită din plin să fie 
efectuată, mai ales că este vorba despre cinci sute de mii de 
livre şi că cinci sute de mii de livre înseamnă o sumă. 

— Este chiar suma pe care ai avut gentileţea să mi-o 
împrumuţi! rosti cardinalul, îngălbenindu-se. 

— Da, monseniore, pe care v-am împrumutat-o — sublinie 
Balsamo. Mă bucur să constat că un mare prinţ ca 
dumneavoastră are o memorie atât de bună. 

Cardinalul primise o lovitură şi simţi cum sudoarea i se 
prelinge de-a lungul tâmplelor pe obraji. 

— Am crezut la un moment dat — zise el, încercând să 
surâdă — că Joseph Balsamo, omul miraculos, a luat cu sine în 
mormânt poliţa, căci a aruncat în foc chitanţa mea. 

— Monseniore — răspunse cu gravitate contele — viaţa lui 
Joseph Balsamo nu poate fi nimicită, ca şi această foaie de 
hârtie pe care o credeaţi mistuită de flăcări. Moartea n-are nici o 
putere asupra elixirului meu, focul nici o putere asupra 
azbestului. 

— Nu înţeleg — îngâna cardinalul, năucit. 

— Veţi înţelege, monseniore, sunt absolut sigur — repetă 
şarlatanul. 

— Cum aşa? 

— Recunoscându-vă semnătura. 

Şi îi întinse o hârtie păturită prinţului, care, chiar înainte de 
a o desface, exclamă: 

— Chitanţa mea! 

— Da, monseniore, chitanţa dumneavoastră — răspunse 
Cagliostro, cu un zâmbet uşor, însoţit de o reverență glacială. 

— Şi cu toate astea ai ars-o, domnule, am văzut flacăra. 

— Am aruncat hârtia în foc, este adevărat — încuviinţă 
contele — dar, după cum v-am spus, monseniore, hazardul a 
vrut să scrieţi pe o hârtie de azbest şi nu pe o foaie obişnuită, 
astfel încât am găsit chitanţa neatinsă între tăciunii stinşi. 

— Domnule — spuse cardinalul, cu trufie, părându-i-se că 
prezentarea chitantei era o dovadă de neîncredere — domnule, 
fii sigur că n-aş fi tăgăduit datoria, chiar fără această hârtie, aşa 


cum nu tăgăduiesc nici acum; prin urmare, degeaba m-ai 
înşelat. 

— Eu să vă înşel, monseniore, n-am avut nici o clipă 
intenţia, vă jur! 

Cardinalul schiţă un gest elocvent. 

— Domnule, m-ai făcut să cred că ai distrus dovada — zise 
el. 

— Pentru a vă lăsa să vă bucuraţi în linişte şi fericire de 
cele cinci sute de mii de livre — răspunse la rândul său Balsamo, 
ridicând din umeri. 

— Dar, în sfârşit, domnule — continuă cardinalul — cum se 
face că, vreme de zece ani, n-ai întreprins nimic ca să recapeţi 
banii? 

— Monseniore, ştiam cui îi dădusem. Întâmplarea, jocurile 
de noroc, hoţii m-au prădat unii după alţii de tot ce aveam. 
Ştiind însă că aceşti bani ai mei sunt în siguranţă, am răbdat şi 
am aşteptat până în ultima clipă. 

— Şi ultima clipă a sosit? 

— Din păcate, da, monseniore. 

— În aşa fel încât nu mai poţi avea răbdare să aştepţi. 

— Nu, acest lucru îmi este cu neputinţă — răspunse 
Cagliostro. 

— Drept care acum îmi ceri banii? 

— Da, monseniore. 

— Chiar astăzi? 

— Vă rog. 

Cardinalul rămase tăcut, copleşit de disperare. Apoi, zise cu 
o voce schimbată: 

— Domnule conte, nefericiţii prinți ai pământului nu pot 
improviza averi tot atât de repede ca voi, vrăjitorii, care 
porunciţi forţelor întunericului şi luminii. 

— Oh, monseniore, credeţi-mă că nu v-aş fi cerut banii dacă 
n-aş fi ştiut dinainte că-i aveţi — îl întrerupse Cagliostro. 

— Am cinci sute de mii de livre? Eu?! strigă cardinalul. 

— Treizeci de mii de livre în aur, zece mii în argint şi restul 
în bonuri. 

Cardinalul păli. 


— Şi se află aici, în acest dulap făcut de Boule!? — continuă 
Cagliostro. 

— Oh, ştii şi asta, domnule? 

— Da, monseniore şi mai ştiu şi câte sacrificii a trebuit să 
faceţi ca să vă procuraţi banii. Am auzit chiar că aţi dat pentru 
această sumă de două ori valoarea ei. 

— Da, absolut adevărat. 

— Dar... 

— Dar?!... exclamă nefericitul prinţ. 

— Dar eu, monseniore — turui mai departe contele — timp 
de zece ani era de multe ori să mor de foame, sau m-am 
înglodat în datorii, având în mână această hârtie care însemna o 
jumătate de milion pentru mine; şi cu toate astea, ca. Sănuvă 
tulbur, am aşteptat. Cred deci că suntem chit, monseniore. 

— Chit, domnule?! strigă prinţul. A, să nu spui că suntem 
chit, deoarece îţi rămâne avantajul de a-mi fi împrumutat cu 
atâta generozitate o sumă atât de importantă. Chit?! Oh, nu, nu! 
Sunt şi îţi voi rămâne veşnic îndatorat. 

Un singur lucru te întreb, domnule conte: de ce dumneata, 
care de zece ani puteai să-mi ceri banii, ai tăcut? De-a lungul 
celor zece ani aş fi găsit douăzeci de ocazii să-ţi înapoiez suma, 
fără să fiu câtuşi de puţin strâmtorat... 

— Pe când azi?... întrebă Cagliostro. 

— Ah, astăzi, nu-ţi ascund că restituirea lor, deoarece îmi 
ceri să ţi-i restitui, nu?... 

— Din păcate, da, monseniore. 

— Ei bine, restituirea lor mă pune în mare încurcătură. 

Cagliostro clătină din cap şi ridică din umeri, de parc-ar fi 
vrut să spună: "Ce vrei, monseniore, asta este şi nu se poate 
face nimic". 

— Dar dumneata, care ghiceşti totul — se aprinse prinţul — 
dumneata care ştii să citeşti în fundul inimilor şi chiar în fundul 
dulapurilor, ceea ce este uneori mult mai rău, ai aliat probabil şi 
de ce ţin atât de mult la aceşti bani şi cărui scop tainic şi sacru i- 
am destinat? 

— Vă înşelaţi, monseniore — replică glacial Cagliostro — 
nu, nu bănuiesc şi propriile mele secrete mi-au adus destule 
necazuri, decepţii şi sărăcie, ca să mă mai ocup şi de secretele 


12 Andre Charles Boule (1642-1732), sculptor în lemn, născut la Paris, 
ale cărui lucrări se deosebesc prin incrustaţii de baga şi aramă. (n.t.) 


altora, dacă ele nu mă interesează. Vroiam să ştiu dacă aveţi 
sau nu banii, întrucât banii vroiam să vi-i cer. Ştiind că-i aveţi, 
puţin îmi pasă în ce scop voiaţi să-i folosiţi. De altfel, 
monseniore, dac-aş şti în clipa ăsta motivul încurcăturii în care 
vă aflaţi, el mi s-ar părea poate foarte serios şi atât de demn de 
luat în seamă, încât aş avea slăbiciunea să mai amin restituirea, 
ceea ce, în împrejurările de faţă, vă repet, mi-ar prilejui cele mai 
mari neplăceri. Prefer deci să nu ştiu. 

— Oh, domnule! exclamă cardinalul, căruia ultimele cuvinte 
îi treziseră orgoliul şi susceptibilitatea. Crede-mă că nu vreau 
să-ţi stârnesc milă cu necazurile mele personale; dumneata ai 
interesele dumitale; ele sunt demonstrate şi susţinute de acest 
bilet; acest bilet este semnat de mâna mea şi este destul. Vei 
avea cele cinci sute de mii de livre. 

Cagliostro se înclină. 

— Ştiu foarte bine — continuă cardinalul, ros de durerea de 
a pierde într-un minut toţi aceşti bani strânşi cu atâta trudă — 
ştiu, domnule, că hârtia nu înseamnă decât o recunoaştere a 
datoriei şi nu fixează nici un termen de plată. 

— Rog pe eminenţa voastră să mă ierte — răspunse contele 
— mă refer însă la ceea ce scrie pe chitanţă şi citesc: 


“Recunosc că am primit de la domnul Joseph Balsamo suma 
de 500 000 de livre, pe care mă oblig s-o plătesc imediat ce mi- 
o va cere. 


S 
emnat, Louis de Rohan." 


Cardinalul simţi că se-nfioară din creştet până-n tălpi: 
uitase nu numai de datorie, dar şi de termenii în care o 
recunoștea. Vedeţi, dar, monseniore — continuă Balsamo — că 
eu nu cer imposibilul. Fie, nu puteţi. Regret numai că eminenţa 
voastră pare să uite că sumă a fost dată spontan de către 
Joseph Balsamo, într-un moment de mare cumpănă. Şi cui? 
Domnului de Rohan, pe care nici nu-l cunoştea. lată ce mi se 
pare a fi gestul unui mare senior, pe care domnul de Rohan, atât 
de mare senior în orice împrejurare, l-ar fi putut imita cu prilejul 
restituirii. Dacă v-aţi decis să nu procedaţi astfel, să nu mai 
vorbim; îmi iau biletul şi plec. Adio, monseniore. 


Şi Cagliostro, distant, pături hârtia şi se pregăti s-o pună în 
buzunar. Cardinalul îl opri spunându-i: 

— Domnule conte, un Rohan nu suportă ca nimeni pe lume 
să-i dea lecţii de generozitate. De altfel, în acest caz ar fi o 
simplă lecţie de probitate. Dă-mi te rog biletul, domnule, vreau 
să plătesc. 

Fu rândul lui Cagliostro acum să şovăie. Faţa palidă, ochii 
umflaţi, mâinile tremurătoare ale cardinalului părură să 
stimească în el o vie compasiune. Oricât de mândru ar fi fost, 
cardinalul ghici gândul bun al lui Cagliostro. O clipă, speră să fie 
urmat de un rezultat favorabil. Deodată însă, privirea contelui se 
întunecă, un nor trecu peste fruntea sa încruntată şi el întinse 
mâna în care ţinea biletul cardinalului. Lovit drept în inimă, 
domnul de Rohan nu mai aşteptă nici o clipă; se îndreptă către 
dulapul pomenit de Cagliostro şi scoase un teanc de bonuri ale 
Casei administraţiei apelor şi pădurilor, apoi arătă cu mâna mai 
mulţi saci cu argint şi trase un sertar plin cu aur. 

— lată, domnule conte — zise ei — cele cinci sute de mii de 
livre ale dumitale; îţi mai datorez însă încă două sute cincizeci 
de mii de livre dobânda, admițând că vei refuza dobânda 
progresivă care ar alcătui o sumă mult mai însemnată. Voi da 
dispoziţii intendentului meu să facă socoteala şi-ţi voi da 
garanţii asupra plăţii, rugându-te să binevoieşti a-mi acorda un 
răgaz. 

— Monseniore — răspunse Cagliostro — am împrumutat 
cinci sute de mii de livre domnului de Rohan. Domnul de Rohan 
îmi datorează cinci sute de mii de livre, nimic mai mult. Dacă aş 
fi vrut să primesc dobânda, aş fi stipulat în chitanţă. Ca 
mandatar sau moştenitor al lui Joseph Balsamo, cum vă place să 
mă numiţi, căci Joseph Balsamo este mort, nu pot primi decât 
sumele trecute în polita; mi le plătiţi, le primesc şi vă 
mulţumesc, rugându-vă să acceptaţi respectuoasele mele 
plecăciuni. lau deci bonurile, monseniore şi cum am nevoie 
urgentă de întreaga sumă chiar astăzi, voi trimite să ridice aurul 
şi argintul, pe care vă rog să mi le ţineţi la dispoziţie. 

După aceste cuvinte la care cardinalul nu putu răspunde 
nimic, Cagliostro puse teancul de bonuri în buzunar, îl salută 
respectuos pe prinţ, în mâinile căruia lăsă chitanta şi ieşi. 

— Nenorocirea se abate numai asupra mea — suspină 
domnul de Rohan, după plecarea lui Cagliostro — deoarece 


regina poate plăti şi cel puţin ei un nepoftit ca Joseph Balsamo 
nu va veni să-i ceară înapoi o datorie uitată de cinci sute de mii 
de livre. 


Capitolul LX  Socoteli în familie 


Era cu o seară înainte de data primului termen de plată 
fixat de regină. Domnul de Calonne încă nu-şi ţinuse 
promisiunea. Conturile sale nu fuseseră semnate de către rege. 
Ministrul avusese multe de tăcut. Cam uitase niţel de regină. La 
rândul său, aceasta nu crezu de demnitatea ei să împrospăteze 
memoria controlorului general al finanţelor. Având promisiunea 
lui, aştepta. Cu toate astea începu să se neliniştească şi să se 
intereseze cum ar găsi mijlocul de a vorbi domnului de Calonne 
fără a o compromite pe regină, când tocmai primi un bilet de la 
ministru. 


"Afacerea — scria el — cu care maiestatea voastră mi-a 
făcut cinstea să mă însărcineze, va fi semnată astăzi în consiliu 
şi fondurile vor fi în posesia reginei mâine dimineață." 


Pe buzele Mariei-Antoaneta înflori din nou zâmbetul. Nu se 
mai gândi la nimic, nici măcar la acel apăsător mâine. Fu văzută 
chiar cum caută, în plimbările sale, aleile cele mai tainice, ca 
pentru a-şi feri gândurile de orice contact material şi monden. 
Se mai plimba încă împreună cu doamna de Lamballe şi cu 
contele d'Artois, care veniseră s-o întovărăşească, când regele 
intra în consiliu după ce luase dejunul. 

Regele era posomorit. Ştirile din Rusia erau proaste. Un vas 
pierise în golful Leului. Câteva provincii refuzaseră să plătească 
impozitul. Un frumos glob pământesc colorat şi lustruit de către 
însăşi regele crăpase la căldură în aşa fel, încât Europa se tăiase 
tocmai la întâlnirea a 30 de grade latitudine cu 55 de grade 
longitudine. Maiestatea să se arată bosumflat faţă de toată 
lumea, chiar şi faţă de domnul de Calonne. Degeaba îi oferi 
acesta mapă înmiresmată, cu o faţă surăzătoare. Regele începu, 
tăcut şi morocănos, să mâzgălească pe o bucată de hârtie 


linioare, care însemnau Furtună, aşa cum omuleţii şi caii 
însemnau Timp frumos. 

Regele avea mania să deseneze în timpul consiliului. Lui 
Ludovic al XVI-lea nu-i plăcea să privească oamenii drept în faţă, 
era un timid; o pană în mâna îi dădea siguranţă şi ţinuta. În timp 
ce-şi făcea astfel de lucru, vorbitorul putea să-şi dezvolte teoria; 
regele, ridicând ochii pe furiş, cerceta atât cât trebuie omul spre 
a-i putea judeca mai bine ideea. Când vorbea chiar el şi vorbea 
foarte bine, desenul făcea că discursul să fie lipsit de 
preţiozitate şi-l scutea să gesticuleze; putea să se întrerupă sau 
să se înfierbânte pe îndelete, semnele de pe hârtie înlocuiau la 
nevoie înfloriturile de stil. 

Deci regele luă pana, după obiceiul său şi miniştrii începură 
să citească diversele proiecte sau note diplomatice. El nu 
scoase nici un cuvânt, lăsând să treacă corespondenţa străină, 
ca şi cum n-ar fi înţeles nimic din toate astea. Se ajunse la 
amănuntele cheltuielilor lunare; regele ridică fruntea. Domnul 
de Calonne tocmai începuse să citească un memoriu relativ la 
împrumutul proiectat pentru anul următor. Regele începu să 
haşureze cu furie. 

— Imprumutăm mereu — spuse el — fără să ştim cum vom 
restitui; şi totuşi aceasta este o problemă serioasă, domnule de 
Calonne. 

— Sire, un împrumut este ca şi când ai seca un izvor: apa 
dispare aici pentru ca să ţâşnească în altă parte. Ba chiar mai 
mult, este alimentată de izvoare subterane. Şi mai întâi, în loc 
să zicem: cum vom plăti? Ar trebui să zicem: cum şi cu ce girăm 
împrumutul? Deoarece problema despre care vorbea maiestatea 
voastră nu este: cu ce vom plăti? Ci: vom găsi cine să ne 
crediteze? 

Regele haşură până la negru ca smoala; dar nu mai adăugă 
un cuvânt: chipul său vorbea de la sine. Cum domnul de 
Calonne îşi expusese planul, având aprobarea colegilor săi, 
regele, deşi oftând, îl semnă. 

— Acum că avem bani — spuse domnul de Calonne, râzând 
— să cheltuim. 

Regele îl fulgeră cu privirea pe ministru, se strâmba şi 
mâzgăli desenul, transformându-l într-o pata de cerneală uriaşă. 
Domnul de Calonne îi arătă o listă de pensii, gratificaţii, 


încurajări, donaţii şi solde. Lucrarea era scurtă, dar amănunţită. 
Regele dădu repede paginile ca să ajungă la total. 

— Un milion o sută de mii de livre pentru nimica toată?! 
Cum se face? 

Şi puse pana alături. 

— Citiţi, sire, citiţi şi binevoiţi să observați că din toată 
suma numai un singur punct ne ia cinci sute de mii de livre. 

— Care punct, domnule controlor general? 

— Avansul către maiestatea sa regina, sire. 

— Către regină?! strigă Ludovic al XVI-lea. Cinci sute de mii 
de livre reginei?! Ei, domnule, este imposibil! 

— lertare, sire, cifra este exactă. 

— Cinci sute de mii de livre reginei! repetă regele. Trebuie 
să fie o greşeală. Acum o săptămână... ba nu, acum două 
săptămâni i-am plătit maiestăţii sale pentru tot trimestrul. 

— Sire, dacă regina a avut nevoie de bani şi ştim pe ce 
cheltuieşte maiestatea sa, nu este deloc extraordinar... 

— Nu, nu! zise regele, care simţi nevoia să vorbească 
despre cât este de econoamă şi să-i asigure niscaiva aplauze 
reginei pentru când se va duce la Operă. Regina nu vrea 
această sumă, domnule de Calonne. Regina m-a asigurat că o 
corabie face mai mult decât nişte bijuterii. Deci dacă regina are 
nevoie de bani, meritul sau va fi şi mai mare dacă va aştepta; şi 
vă garantez eu că va aştepta. 

Miniştrii aplaudară zgomotos elanul patriotic al regelui, pe 
care divinul Horaţiu nu-l putea numi Uxorius în clipa aceea; 
singur domnul de Calonne, care cunoştea încurcătura în care se 
afla regina, insistă să i se dea alocaţia. 

— Într-adevăr, — spuse regele — dumneata eşti mai 
interesat în ce ne priveşte decât suntem noi înşine. Calmează- 
te, domnule de Calonne. 

— Regina, sire, mă va acuza că n-am slujit-o cu destul zel. 

— Am să-ţi pledez eu cauză în faţa ei. 

— Sire, regina nu cere niciodată fără să aibă absolută 
nevoie. 

— Nevoile reginei nu sunt, sper, atât de imperioase şi ea va 
încuviinţa prima să mai aştepte. 

— Sire... 

— Să trecem peste acest punct — rosti hotărât regele. Şi 
luă până cu care măzgălea. 


—  Tăiaţi suma, sire? întrebă domnul de Calonne, 
consternat. 

— O tai — răspunse ţanţoş Ludovic al XVI-lea. Şi mi se pare 
că aud de-aici vocea generoasă a reginei mulţumindu-mi că am 
înţeles-o atât de bine. 

Domnul de Calonne îşi muşcă buzele. Ludovic, mulţumit de 
acest eroic sacrificiu personal, semna tot restul, cu o încredere 
oarbă. Şi desenă o frumoasă zebră înconjurată de zerouri, 
repetând: 

— Am câştigat astăzi cinci sute de mii de livre: o minunată 
zi pentru un rege, Calonne! Dumneata vei duce reginei această 
veste bună; vei vedea, vei vedea! 

— Ah, Dumnezeule, sire! murmură ministrul. Aş fi mâhnit să 
vă răpesc bucuria acestei mărturisiri. Fiecăruia după meritele 
sale. 

— Fie — replică regele. Să ridicăm şedinţa. Când munceşti 
bine, nu trebuie să munceşti mult. Ah, iată că vine şi regina. Să 
mergem în întâmpinarea ei, Calonne! 

— Sire, cer iertare maiestăţii voastre, dar mai am de lucru. 
Şi dispăru cu cea mai mare iuţeală pe coridor. 

Regele merse vitejeşte şi cu voioşie înaintea Mariei- 
Antoaneta, care fredona în vestibul, sprijinindu-se de braţul 
contelui d'Artois. 

— Doamnă — spuse el — aţi făcut o plimbare plăcută? 

— Minunată, sire; dar dumneavoastră aţi lucrat bine? 

— Judecaţi singură: am câştigat pentru dumneavoastră 
cinci sute de mii de livre. 

"Calonne şi-a ţinut cuvântul" — se gândi regina. 

— Închipuiţi-vă — adăugă Ludovic al XVI-lea — ca domnul 
de Calonne voia să mă facă să cred că cereţi un credit de o 
jumătate de milion. 

— Oh! exclamă Maria-Antoaneta, zâmbind. 

— Şi eu... eu am tăiat această sumă. lată cinci sute de mii 
de livre câştigate dintr-un condei. 

— Cum... tăiat? Îngăima regina, pălind. 

— Foarte simplu; asta vă va prinde foarte bine. Bună seara, 
doamnă, bună seara! 

— Sire! Sire! 

— Mi-e o foame îngrozitoare. Vă las. Nu-i aşa că mi-am 
câştigat cina? 


— Sire, vă rog să ascultaţi!... 

Ludovic al XVI-lea ţopăi însă încântat de glumă lui şi 
dispăru, lăsând-o pe regină înmărmurită, mută şi consternată. 

— Frate dragă, trimiteţi pe cineva să-l caute pe domnul de 
Calonne — spuse ea, în sfârşit, contelui d'Artois. Trebuie să fie 
vorba de o farsă de prost gust. 

In momentul acesta, reginei i se aduse următorul bilet din 
partea ministrului: 


"Maiestatea voastră a aflat desigur că regele a refuzat 
cererea. Este de neinteles, doamnă şi am plecat de la consiliu 
bolnav şi zdrobit de durere." 


— Citiţi — zise ea, întinzând biletul contelui d'Artois. 

— Şi mai sunt oameni care spun că delapidării finanţele, 
scumpă soră! strigă prinţul. Ce procedeu... 

— De soţ... — murmură regina. Adio, frate! 

— Primiţi condoleanţele mele, scumpă soră! Mâine voiam 
să cer şi eu, acum sunt avertizat. 

— Aduceţi-mi-o pe doamna de La Motte — spuse regina 
doamnei de Misery, după ce chibzui îndelung — cât mai repede, 
de oriunde ar fi! 


Capitolul LXI  Maria-Antoaneta regină, Jeanne de 
La Motte femeie 


Curierul trimis la Paris, la doamna de La Motte, o găsi pe 
contesă, sau mai curând nu o găsi la cardinalul de Rohan. 
Jeanne se dusese în vizită la excelența sa; luase masa de prânz, 
iar acum cina şi discutau despre nefasta restituire a banilor, 
când curierul întrebă dacă nu cumva contesa se află la domnul 
de Rohan. Portarul palatului Rohan, ca un om abil ce era, 
răspunse că eminenţa sa ieşise şi că doamna de La Motte nu se 
află acolo, dar că nimic nu era mai uşor decât să-i comunice 
mesajul reginei, întrucât contesa va veni probabil seara. 

— Să vină la Versailles, cât mai repede cu putinţă — spuse 
curierul şi plecă lăsând pretutindeni acelaşi cuvânt de ordine la 
toate presupusele domicilii ale nomadei contese. De-abia plecă 


însă mesagerul şi portarul îşi îndeplini comisionul fără să se 
ducă prea departe, trimiţându-şi soţia să o prevină pe doamna 
de La Motte la domnul de Rohan, unde cei doi asociaţi filozofau 
pe îndelete asupra instabilității marilor sume de bani. Vestea 
aceasta o convinse pe contesă că trebuie să plece cât mai 
degrabă. Ceru cardinalului doi cai buni, iar acesta o instală el 
însuşi într-o berlină fără blazon şi, în timp ce el făcea diverse 
presupuneri în legătură cu mesajul, contesa merse aşa de 
repede, încât într-o oră ajunse în faţa palatului regal. O aştepta 
cineva care o introduse fără întârziere la Maria-Antoaneta. 
Regina se retrăsese în camera ei. Serviciul de seară luase 
sfârşit: în apartament nu se mai afla nici una dintre cameristele 
sale, afară de doamna de Misery, care citea în micul iatac. 

Maria-Antoaneta broda sau se făcea că brodează trăgând 
cu urechea la zgomotele de afară, când Jeanne năvăli în 
cameră. 

— Ah, iată-te! strigă regina. Cu atât mai bine. Am o 
noutate... contesă. 

— Bună, doamnă? 

— Judecă singură. Regele a refuzat să aprobe cele cinci 
sute de mii de livre. 

— Domnului de Calonne? 

— Tuturor. Regele nu mai vrea să-mi dea bani. Numai mie 
mi se poate întâmpla aşa ceva. 

— Dumnezeule! murmură contesa. 

— Este de necrezut, nu-i aşa, contesă? A refuzat, a tăiat 
creditul după ce ordinul de plată era gata. În fine, să nu mai 
vorbim despre ceva ce nu mai poate fi schimbat. Te vei întoarce 
imediat la Paris. 

— Da, doamnă. 

— Şi-i vei spune cardinalului, fiindcă s-a arătat atât de 
devotat în dorinţa sa de a-mi face o plăcere, că accept cele cinci 
sute de mii de livre până la trimestrul următor. Sunt egoistă, 
contesă, dar trebuie... ştiu, e un abuz. 

— Ah, doamnă — murmură Jeanne — suntem pierdute, 
domnul cardinal nu mai are banii! 

Regina sări în sus, ca şi când ar fi fost jignită sau insultată. 

— Nu mai are... banii... — îngăimă ea. 

— Doamnă, o datorie de care domnul de Rohan a uitat, a 
trebuit restituită. Era o datorie de onoare şi a plătit. 


— Cinci sute de mii de livre? 

— Da, doamnă. 

— Dar... 

— Erau ultimii săi bani... Este cu desăvârşire lipsit de 
resurse! 

Regina se opri, buimăcită de această nenorocire. 

— Sunt oare trează? zise ea. Mie mi se întâmplă toate 
aceste încurcături? Cum de ştii, contesa, ca domnul de Rohan 
nu mai are bani? 

— Tocmai îmi povestea dezastrul acum o oră şi jumătate, 
doamnă. Acest dezastru nu se poate îndrepta în nici un fel, cu 
atât mai mult cu cât cele cinci sute de mii de livre erau ceea ce 
se cheamă ultima lui lăscaie. 

Regina îşi sprijini fruntea în mâini. 

— Trebuie să luăm o hotărâre — spuse ea. 

"Ce va face regina?" gândi Jeanne. 

— Vezi, contesă, primesc o lecţie îngrozitoare drept 
pedeapsă că m-am ascuns de rege ca să făptuiesc ceva lipsit de 
importanţa, ceva dictat de o cochetărie meschină, de o ambiţie 
nedemnă. N-aveam nici o nevoie de colier, recunoaşte. 

— Este adevărat, doamnă, dar o regină nu sta să asculte 
numai de nevoi şi gusturi. 

— Înainte de orice, vreau să ascult de liniştea mea şi de 
fericirea pentru familia mea. Nimic nu a fost mai pilduitor decât 
această primă înfrângere pentru a-mi arăta la câte necazuri m- 
aş fi expus, cât de periculos era drumul pe care-l alesesem: 
renunţ. Să trăim cinstit, sincer, simplu. 

— Doamnă! 

— Şi pentru început, să ne sacrificăm vanitatea pe altarul 
datoriei, cum ar spune domnul Dorat, poetul nostru. Apoi 
murmură suspinând: Ah şi totuşi colierul era minunat! 

— Mai este, doamnă şi pe urma colierul înseamnă şi o mare 
investiţie. 

— Din acest moment, nu mai este pentru mine decât o 
grămadă de pietre. Cu pietrele faci, după ce te-ai jucat cu ele, 
ceea ce fac copiii: le arunca, le uită. 

— Ce vrea să spună regina? 

— Regina vrea să spună, scumpă contesă, că vei lua înapoi 
sipetul adus de... de domnul de Rohan... şi îl vei duce bijutierilor 
Boehmer şi Bossange. 


— Să-l dau înapoi? 

— Exact. 

— Dar bine, doamnă, maiestatea voastră a dat două sute 
cincizeci de mii de livre acont. 

— Câştig însă două sute cincizeci de mii de livre, contesă; 
în felul acesta nu-l voi mai supăra pe rege. 

— Doamnă, doamnă! strigă contesa. Să pierdeţi în felul 
acesta un sfert de milion?! Deoarece este foarte posibil ca 
bijutierii să facă dificultăţi în ce priveşte restituirea unor bani pe 
care, poate, i-au cheltuit. 

— Accept şi nu am nici o pretenţie asupra acontului, cu 
condiţia să rupem târgul. De când am luat această hotărâre, mă 
simt mult mai uşurată, contesă. O dată cu colierul au apărut şi 
grijile,  supărările, temerile,  bănuielile. Niciodată aceste 
diamante nu vor avea destule flăcări ca să usuce toate lacrimile 
care ameninţă să se reverse că norii negri ai furtunii. Contesă, 
du sipetul imediat! In felul acesta, bijutierii fac o afacere 
strălucită. Două sute cincizeci de mii de livre bacşiş este un 
beneficiu frumos; este exact cât ar fi câştigat de la mine, dar, în 
plus, au colierul. Cred că nu se vor plânge şi nimeni nu va şti 
nimic. Cardinalul a făcut totul numai ca să-mi facă plăcere. 
Spune-i că plăcerea mea este de a nu avea colierul şi dacă este 
un om inteligent, mă va înţelege; dacă este un preot bun, mă va 
aproba şi mă va încuraja să fac acest sacrificiu. 

Spunând acestea, regina întinse sipetul închis Jeannei. 
Aceasta îl îndepărta încet. 

— Doamnă — spuse ea — de ce să nu încercăm să obţinem 
o amânare? 

— Să cerem... a, nu! 

— Am spus să obținem, doamna. 

— Să ceri înseamnă să te umileşti, contesa, să obţii 
înseamnă că ai şi fost umilit. Aş concepe poate să te umileşti 
pentru o fiinţă iubită, pentru a salva o făptură vie, fie şi un 
câine, dar pentru a putea păstra nişte pietre care ard ca jarul 
fără a străluci mai tare şi fiind la fel de trecătoare, ah, contesa, 
iată un sfat pe care niciodată nu mă voi decide să-l urmez. 
Niciodată! Du sipetul, draga mea, du-l! 

— Gândiţi-vă însă, doamnă, la toată zarva pe care o vor 
face bijutierii, cel puţin din politeţe şi pentru a vă compătimi. 
Refuzul dumneavoastră va fi tot atât de compromiţător ca şi 


acceptarea. Toată lumea va şti că aţi putut dispune de 
diamante. 

— Nimeni nu va şti nimic. Nu le mai datorez nimic acestor 
bijutieri; de altfel, nici nu-i voi mai primi; cel puţin să tacă, dacă 
tot le-am dat două sute cincizeci de mii de livre; şi duşmanii 
mei, în loc să spună că-mi cumpăr diamante valorând un milion 
şi jumătate de livre, vor spune numai că-mi arunc banii pe 
tejghelele negustorilor. Este, oricum, mai puţin neplăcut, ia-l cu 
dumneata, contesă, ia-l cu dumneata şi mulţumeşte-i din tot 
sufletul domnului de Rohan pentru amabilitatea şi bunăvoința 
sa. Şi, cu un gest poruncitor, îi dădu sipetul Jeannei, care îl luă 
cu mare emoție. Nu ai nici un moment de pierdut — continuă 
regina — cu cât bijutierii vor fi mai puţin neliniştiţi, cu atât vom 
fi mai sigure, că vor păstra taina; pleacă repede şi nimeni să nu 
vadă sipetul. Du-te întâi la dumneata acasă, căci mă tem că o 
vizită la Boehmer, la această oră, să nu trezească bănuielile 
poliţiei, care cu siguranţă se interesează de tot ce se întâmpla în 
jurul meu; apoi, după ce, ducându-te acasă, spionii îţi vor pierde 
urma, porneşte-o degrabă la giuvaergii şi adu-mi o chitanţa din 
partea lor. 

— Da, doamnă, aşa voi face dacă doriţi. 

Ascunse sipetul sub pelerină, având grijă să nu se vadă 
mărimea cutiei şi se urcă în trăsură, cu, toată râvna pe care i-o 
ceruse augusta să complice. Mai întâi, ascultătoare, ea se 
întoarse acasă şi expedie domnului de Rohan trăsura, astfel 
încât vizitiul să nu poată ghici nimic. Apoi se schimbă, îmbrăca 
un costum mai puţin elegant şi mai potrivit cu această cursă 
nocturnă. 

Camerista să o îmbrăcă repede, observând că stăpână ei 
este gânditoare şi distrată în timpul acestei operaţii căreia, de 
obicei, îi dădea toată atenţia, ca o doamnă de la curte. 

Jeanne se lăsă îmbrăcată fără a se preocupa de toaleta sa, 
toate gândurile fiindu-i concentrate în jurul unei idei ciudate 
care tocmai îi venise în minte. Se întrebă dacă nu cumva 
cardinalul săvârşeşte o greşeală gravă lăsând-o pe regină să 
restituie podoaba şi dacă această greşeală nu se va răsfrânge în 
mod defavorabil asupra viitorului la care domnul de Rohan visa 
şi pe care se lăuda că-l va atinge luând parte la micile secrete 
ale reginei. Să îndeplinească ordinul Mariei-Antoaneta, fără să-l 
consulte pe domnul de Rohan, nu însemna oare să trădeze 


îndatoririle elementare de asociată? Chiar fiind lipsit de orice 
mijloace, cardinalul n-ar prefera să se vândă pe el însuşi decât 
s-o lase pe regină să renunţe la un obiect la care râvnise? "Nu 
pot face altfel, trebuie să-l consult pe cardinal. Un milion patru 
sute de mii de livre! adăugă ea în gând. 

El nu va avea niciodată un milion patru sute de mii de 
livre!" Apoi, întorcându-se spre cameristă, îi spuse: 

— Poţi pleca, Rose. 

Camerista ascultă poruncă şi doamna de La Motte îşi 
continuă în gând monologul: "Ce sumă! O avere! Ce viaţă 
strălucitoare, cita fericire, ce renume pot aduce banii 
reprezentaţi de acest mic şarpe sclipitor care stă în cutia lui!" 
Deschise sipetul şi privirea îi fu arsă de şuvoiul de flăcări. 
Scoase colierul din culcuşul său de satin, îl încolăci după degete, 
îl strânse în palmele sale mici, spunând: "Un milion patru sute 
de mii de livre sunt aici... colierul merită un milion patru sute de 
mii de livre bani gheaţă şi chiar şi astăzi giuvaergiii ar da pe el 
tot atât. Ciudăţenia sorții îi îngăduia micuţei Jeanne de Valois, 
cerşetoare şi necunoscută, să atingă cu mâna, mâna unei 
regine, cea mai mare din lume şi să ţină în pumn, numai o oră, e 
drept, un milion patru sute de mii de livre, o sumă care nu 
umblă niciodată singură prin lume şi care este, de obicei, 
escortată de gărzi înarmate sau de garanţii care, în Franţa, nu 
pot fi mai mici decât un cardinal şi o regină. Toate astea în 
palmele mele!... Cât de greu şi totuşi ce uşor este! Pentru a 
transporta în aur, metal preţios, echivalentul conţinutului 
acestei cutii, aş avea nevoie de doi cai; ca să-i transport în 
bonuri de casă... dar bonurile sunt oare plătite întotdeauna?... 
nu trebuie să semnezi, să controlezi? Şi-apoi, bonurile sunt de 
hârtie: focul, aerul, apa o distrug. Un bon de casă nu are valoare 
în toată ţara; îşi trădează originea, dezvăluie numele autorului 
său, numele purtătorului său. Un bon de casă, după un timp 
oarecare, îşi pierde o parte din valoare sau chiar toată valoarea. 
Diamantele, dimpotrivă, sunt materie dură care rezistă veşnic şi 
pe care orice om o cunoaşte, o apreciază, o admiră şi o cumpără 
la Londra, la Berlin, la Madrid şi chiar în Brazilia. Oricine ştie ce 
este un diamant, mai ales diamante de mărimea şi strălucirea 
acestora! Cât sunt de frumoase, de extra-ordinare! Ce îmbinare 
reuşită şi ce splendide sunt fiecare în parte! Fiece piatră face 
aproape mai mult, păstrând proporţiile, decât toate laolaltă! 


Dar cum de-am ajuns să mă gândesc la aşa ceva? spuse ea 
deodată. Trebuie să mă hotărăsc repede, fie să-l caut pe 
cardinal, fie să dau colierul înapoi lui Boehmer, aşa cum m-a 
însărcinat regina." 

Se ridică, ţinând în căuşul palmelor diamantele care ardeau 
şi scânteiau. 

"Se vor duce deci înapoi la bijutier, care le va examina şi le 
va lustrui cu periile sale. Ele, care ar fi putut să strălucească la 
pieptul Mariei-Antoaneta... La început, Boehmer va protesta, 
apoi se va consola gândindu-se că păstrează şi acontul şi marfa. 
Ah, am uitat! Oare cum trebuie să redactez chitanţa 
giuvaergiului? Este foarte important; da, trebuie făcută cu toată 
diplomaţia. Trebuie ca nici Boehmer, nici regina, nici cardinalul, 
nici eu să nu fim implicaţi. Niciodată nu voi putea redacta un 
astfel de act. Am nevoie de un sfat. Cardinalul... A, nu! Dacă 
prinţul de Rohan m-ar iubi mai mult sau dacă ar fi mai bogat şi 
mi-ar dărui diamantele..." 

Se aşeză pe canapea, cu diamantele încolăcite în jurul 
mâinii, cu capul înfierbântat, plin de gânduri nedesluşite care 
uneori o îngrozeau şi pe care le alunga cu o energie înfrigurată. 
Deodată privirea îi deveni mai calmă, mai fixă, oprindu-se 
asupra unei imagini mai clare; nu-şi dădea seama că, clipă de 
clipă, ea devenea tot mai îndrăzneață, o îndrăzneală de 
neclintit; că, asemenea înotătorilor care au intrat cu piciorul în 
mâlul de pe fundul fluviilor, fiece mişcare pe care o făcea ca să 
se desprindă o cufunda şi mai mult în adânc Se scurse astfel o 
oră în această contemplare mută şi profundă a unui scop 
misterios. După aceea se ridică încet, palida ca o preoteasă 
asupra căreia pogorâse harul şi îşi sună camerista. 

Era ora două noaptea. 

— Caută-mi o trăsura mare sau mică — zise ea. 

Camerista îi găsi o trăsură mare, staționând în strada 
Temple. Doamna de La Motte urcă singura, fără cameristă. Zece 
minute mai târziu trăsura se oprea la poarta pamfletarului 
Reteau de Villette. 


Capitolul LXII  Chitanţa lui Boehmer şi actul de 
recunoaştere al reginei 


Rezultatul acestei vizite nocturne făcută pamfletarului 
Reteau de Villette se văzu numai a doua zi şi iată în ce fel. 

La ora şapte dimineaţa, doamna de La Motte îi trimise 
reginei o scrisoare care conţinea chitanţa giuvaergiilor. 

Această piesă importantă suna astfel: 


"Subsemnaţii recunoaştem că ni s-a înapoiat colierul de 
diamante pe care îl vândusem inițial reginei cu suma de un 
milion şase sute de mii de livre, diamantele nefiindu-i pe plac 
maiestății sale, care ne-a despăgubit de osteneala şi cheltuielile 
avute, lăsându-ne suma de două sute cincizeci de mii de livre, 
pe care am primit-o. 


Semna 
t: Boehmer şi Bossange." 


Liniştită în privinţa afacerii care o frământase atâta vreme, 
regina închise chitanta într-un scrin şi nici nu se mai gândi la ea. 
Dar printr-o stranie contradicţie cu acest bilet, bijutierii Boehmer 
şi Bossange primiră, două zile mai târziu, vizita cardinalului de 
Rohan, care era neliniştit asupra plăţii primei rate stabilite între 
vânzători şi regina. Domnul de Rohan îl găsi pe Boehmer acasă 
la el, pe Quai de l'Ecole. Dacă scadenţa primului termen ar fi 
trecut, plata fiind în întârziere sau nefiind onorata deloc, chiar 
de dimineaţă ar fi trebuit să se dea alarma în tabăra bijutierilor. 
Dar, contrar tuturor aşteptărilor, în casa Boehmer totul respira 
calmul şi domnul de Rohan fu fericit să observe că valeţii îl 
introduc cu surâsul pe buze, iar câinele îl întâmpină dând din 
coadă. Boehmer îşi primi ilustrul client, plin de mulţumire. 

— Ei bine — deschise vorba primul — astăzi era termenul 
de plată. Deci regina a plătit? 

— Nu, monseniore — răspunse Boehmer. Maiestatea să nu 
a putut da banii. Ştiţi că domnul de Calonne a fost refuzat de 
rege. Toată lumea vorbeşte. 

— Da, toată lumea vorbeşte, Boehmer şi chiar acest refuz 
mă aduce aici. 

— Da — continuă bijutierul — maiestatea sa este 
extraordinară şi are toată bunăvoința. Neputând plaţi, a 
garantat datoria şi noi nu cerem mai mult. 


— Ah, cu atât mai bine! exclamă cardinalul. A garantat 
datoria, zici? A, foarte bine, dar... cum?... 

— În felul cel mai simplu şi mai delicat — replică bijutierul 
— într-un fel cu totul regal. 

— Prin intermediul acelei spirituale contese, poate? 

— Nu, monseniore, nu. Doamna de La Motte nici măcar n-a 
apărut, iată ceva ce ne“a măgulit în mod deosebit pe domnul 
Bossange şi pe mine! 

— N-a apărut?! Contesa n-a apărut?... Totuşi, te rog să 
crezi, domnule Boehmer, că este amestecata şi ea. Orice idee 
bună trebuie să vină de la contesă. Nu vreau, desigur, să răpesc 
nici un merit maiestăţii sale. 

— Monseniorul va judeca singur cât de amabilă şi delicată a 
fost maiestatea sa cu noi. Circulau zvonuri despre refuzul 
regelui de a aproba cele cinci sute de mii de livre; am scris 
doamnei de La Motte. 

— Când asta? 

— leri, monseniore. 

— Şi ce-a răspuns? 

— Eminenţa voastră nu ştie nimic? întrebă Boehmer, cu o 
imperceptibilă nuanţă de respectuoasă familiaritate. 

— Nu, sunt trei zile de când n-am avut cinstea de a o vedea 
pe doamna contesă — răspunse prinţul. 

— Ei bine, monseniore, doamna de La Motte a răspuns cu 
un singur cuvânt: Aşteptaţi! 

— În scris? 

— Nu, monseniore, prin viu grai. Scrisoarea noastră o ruga 
pe doamna de La Motte să vă ceară o audiența şi s-o prevină pe 
regină că se apropie termenul de plată. 

— Cuvântul Aşteptaţi era foarte potrivit — spuse cardinalul. 

— Deci am aşteptat, monseniore şi aseară am primit de la 
regină, printr-un curier secret, o scrisoare. 

— O scrisoare? Adresată dumitale, Boehmer? 

— Sau mai curând un act de recunoaştere a datoriei în 
toată regula, monseniore. 

— Să vedem! ceru cardinalul. 

— Ah, vi l-aş arăta dacă n-am fi jurat, asociatul meu şi cu 
mine, să nu-l arătăm nimănui. 

— De ce? 


— Pentru că aceasta a fost condiţia pe care ne-a impus-o 
însăşi regina, monseniore; vedeţi şi dumneavoastră, maiestatea 
să ne recomandă să păstrăm secretul. 

— Ei, asta schimbă lucrurile şi sunteţi nişte oameni fericiţi, 
domnilor bijutieri, dacă aveţi scrisori de la regină. 

— Pentru un milion trei sute cincizeci de mii de livre, 
monseniore — replică ironic giuvaergiul — putem avea... 

— Nici cu zece, nici chiar cu o sută de milioane nu poţi avea 
unele lucruri, domnule — rosti cu severitate prelatul. În sfârşit, 
aveţi deci o garanţie sigură? 

— Cât se poate de sigură, monseniore. 

— Regina îşi recunoaşte datoria? 

— Clar şi cu forme în regulă. 

— Şi se angajează să plătească... 

— Peste trei luni, cinci sute de mii de livre; restul în 
decursul semestrului. 

— Şi... dobânzile? 

— Oh, monseniore, un cuvânt al maiestăţii sale le 
garantează: Să facem, adăugă cu generozitate maiestatea sa, 
să facem afacerea între noi; excelența voastră înțelege perfect 
recomandarea: nu veti avea de ce să vă plângeți. Şi semnează! 
Vedeţi dar, monseniore, că din acest moment, atât pentru mine 
cât şi pentru asociatul meu, este o chestiune de onoare. 

— Sunt deci chit faţă de dumneata, domnule Boehmer — 
spuse cardinalul, încântat. Pe curând, o altă afacere! 

— Oricând va binevoi excelența voastră să ne onoreze cu 
încrederea sa. 

— Observaţii însă că aici a fost mâna scumpei noastre 
contese... 

— Suntem profund recunoscători doamnei de La Motte, 
monseniore şi domnul Bossange şi cu mine am căzut de acord 
să-i recunoaştem meritele în clipa când colierul va fi achitat în 
întregime şi vom primi banii în numerar. 

— Sst, sst! făcu cardinalul. Nu m-ai înţeles. 

Şi se urcă în trăsură, însoţit de ploconelile respectuoase ale 
întregii case. 

Şi acum putem să scoatem masca. Pentru nimeni statuia n- 
a rămas nedezvelită. Ceea ce-a făcut Jeanne de La Motte 
împotriva binefăcătoarei sale, a înţeles toată lumea văzând-o că 
se serveşte de pana pamfletarului Reteau de Villette. Bijutierii 


sunt liniştiţi, regina nu e roasă de scrupule, cardinalul nu 
bănuieşte nimic. Se câştiga trei luni pentru înfăptuirea furtului şi 
crimei; în aceste trei luni, fructele otrăvitoare se vor coace 
îndeajuns pentru ca mâna nelegiuită să le poată culege. 

Jeanne se întoarse la domnul de Rohan, care o întrebă cum 
a procedat regina pentru a potoli astfel pretenţiile bijutierilor. 
Doamna de La Motte răspunse că regina făcuse giuvaergiilor o 
confidenţă, că le recomandase să păstreze secretul, că o regină, 
chiar când plăteşte, e nevoită să o facă în taină, cu atât mai 
mult trebuie să se ascundă atunci când cere credit. Cardinalul 
conveni că are dreptate şi întrebă în acelaşi timp dacă suverana 
îşi amintea de bunele sale intenţii. Jeanne îi prezentă în 
asemenea termeni recunoştinţa reginei, încât domnul de Rohan 
fu mult mai entuziasmat ca bărbat galant decât ca supus; îi fu 
stimulat mai mult orgoliul decât devotamentul. 

După ce duse la bun sfârşit convorbirea, Jeanne se hotărî să 
se întoarcă liniştită acasă, să intre în contact cu un negustor de 
pietre scumpe, să vândă diamante în valoare de o sută de mii 
de scuzi şi să plece în Anglia sau aiurea, unde ar putea să 
trăiască pe picior mare cu această sumă timp de cinci sau şase 
ani, după care, fără să se mai teamă de ceva, ar începe să 
vândă în mod avantajos restul diamantelor, bucată cu bucata. 
Dar nu merge totul cum vrei. După primele diamante pe care le 
arătă la doi experţi, uimirea acestor arguşi şi rezerva lor băgară 
spaima în posesoare. Unul oferi o sumă neînsemnată, altul se 
extazie când se uita la pietre, spunând că n-a văzut în viaţa lui 
altele mai frumoase decât poate în colierul făcut de Boehmer. 

Jeanne se opri. Încă un pas şi s-ar fi trădat. Înţelese că 
imprudenţa, într-un asemenea caz, însemna ruina, ca ruina 
însemna stâlpul infamiei şi închisoare pe viaţă. Băgând 
diamantele în cea mai ascunsă dintre tainiţe, hotărî să-şi 
făurească arme de apărare atât de solide, arme de atac atât de 
ascuţite, încât, în caz de război, toţi cei ce vor dori să lupte cu 
ea să fie învinşi dinainte. Să fie mereu înghesuita între dorinţele 
cardinalului, care va căuta neîncetat să ştie şi lipsa de discreţie 
a reginei, care se va lăuda mereu ca a refuzat, era o primejdie 
de moarte. Un singur cuvânt schimbat între regină şi cardinal şi 
totul ar fi ieşit la iveală. Jeanne se liniştea gândindu-se că, 
îndrăgostit de regină, cardinalul era, ca toţi îndrăgostiţii, legat la 
ochi şi, în consecinţă, va cădea în toate capcanele pe care i le 


va întinde viclenia purtând masca amorului. Dar capcana va 
trebui pusă de o mână abilă şi prezentată astfel, încât ambii 
interesaţi să cadă în ea. Trebuia ca regină, în cazul când ar fi 
descoperit furtul, să nu îndrăznească să se plângă, iar 
cardinalul, descoperind înşelătoria, să se simtă fără apărare, 
pierdut. 

Era o lovitură de maestru pregătită unor adversari care 
aveau de la început aplauzele galeriei asigurate. 

Jeanne nu dădu înapoi. Era dintre acele firi cutezătoare care 
împing răul până la limita extremă. Un singur gând o preocupa 
din acest moment: acela de a împiedica o întrevedere între 
cardinal şi regina. Atâta timp cât ea, Jeanne, se va afla între ei, 
nimic nu era pierdut; dacă în spatele ei vor schimba, fie şi un 
singur cuvânt, acel cuvânt îi va nărui Jeannei toate şansele de 
viitor, şanse clădite pe un trecut fără pată. 

"Nu se vor mai vedea — hotărî doamna de La Motte. 
Niciodată! Şi totuşi — îşi obiectă singură — cardinalul va dori s-o 
revadă pe regina, va încerca. Să nu aşteptăm să încerce — 
gândi vicleană. Să-i inoculăm ideea, să vrea s-o vadă, să i-o 
ceară insistent, să se compromită cerând. Da, dar dacă se 
compromite numai el?" 

Gândul acesta îi pricinui o dureroasă nedumerire; Dacă se 
compromitea numai cardinalul, regina se putea dezvinovăţi; ea, 
regina, ştie să vorbească răspicat; ştie atât de bine să smulgă 
masca de pe feţele ipocrite! 

Ce este de făcut? Că regina să nu poată acuza, trebuie să 
nu poată deschide gura; ca să închidă gura, trebuie să existe 
conştiinţa unei vinovaţii. 

Numai acela nu îndrăzneşte să-l acuze de hoţie, în faţa 
tribunalului, pe valetul său, care, la rându-i, a fost împins de 
acest valet să făptuiască el însuşi o crimă la fel de dezonorantă 
ca şi hoţia. Domnul de Rohan să fie compromis în legătură cu 
regina şi este aproape sigur că în viitor şi regina va fi 
compromisă de către domnul de Rohan. Numai hazardul să nu-i 
apropie pe cei doi interesaţi să descopere secretul. La început, 
Jeanne se înspăimântă în faţa stâncii uriaşe pe care singură şi-o 
suspenda deasupra capului. Să trăieşti zi de zi, gâfâind 
îngrozita, sub ameninţarea unei astfel de căderi. Da, dar cum să 
scapi de spaimă? Fugind, exilându-te, transportând într-o ţară 
străină diamantele din colierul reginei. 


Să fugă! Lucru destul de uşor. O trăsură bună se procură în 
zece ore; atât cât durează un somn bun al Mariei-Antoaneta; 
atât cât îi trebuie cardinalului să cineze cu prietenii şi până când 
se trezeşte dimineaţa. Doar să vrea şi şoseaua se desfăşoară în 
faţa Jeannei; doar să vrea şi caldarâmul se aşterne nesfârşit sub 
picioarele înaripate ale cailor. Jeanne va fi liberă, sănătoasă şi 
teafără în zece ore. 

Dar ce scandal! Ce ruşine! Dispărută, deşi liberă; în 
siguranţă, dar proscrisă. Jeanne nu mai este o femeie din lumea 
bună, este o hoaţă condamnată în lipsă, pe care justiţia nu o 
poate atinge, dar o arată cu degetul, care nu-i stigmatizată cu 
fierul roşu al călăului, fiindcă este prea departe, însă opinia 
publică o prinde în gheare şi o face fărâme. Nu, nu va fugi. 
Jeanne hotărî să aibă cutezanţa de a rămâne. Hotări aceasta 
mai ales când întrevăzu posibilitatea de a crea, între cardinal şi 
regină, o solidaritate născută din spaimă pentru ziua când unul 
sau celălalt ar vrea să bage de seamă că s-a săvârşit un furt în 
imediata lor apropiere. 

Jeanne se întrebă ce profituri va realiza în doi ani de pe 
urma favorurilor reginei şi a dragostei cardinalului; evaluase 
câştigul acestor două reuşite la cinci sau şase sute de mii de 
livre, după care dezgustul, dizgraţia şi uitarea vor pune capăt 
favorurilor, importanţei şi influenţei sale. 

"Câştig, faţă de planul meu, între şapte şi opt sute de mii 
de livre" — îşi spuse contesa. 

Vom vedea cum acest suflet întunecat îşi va croi 
întortocheatul drum care trebuia să sfârşească prin a o acoperi 
de ruşine pe ea, prin a-i aduce la disperare pe alţii. 

"Trebuie să rămân la Paris, să supraveghez cu atenţie jocul 
celor doi actori; să nu-i las să joace decât rolul care convine cel 
mai bine intereselor mele; să aleg momentul cel mai propice ca 
să fug; fie când voi fi trimisă cu vreun comision de regină, fie 
când voi simţi că mă pândeşte dizgraţia." 

Să-l împiedice pe cardinal să aibă orice legătura cu Maria- 
Antoaneta. lată prima dificultate, deoarece domnul de Rohan 
este îndrăgostit, este prinţ, are dreptul să intre la maiestatea sa 
de mai multe ori pe an şi pentru că regina, o cochetă dornică de 
complimente, de altfel, recunoscătoare cardinalului, nu se va 
feri dacă va fi căutată. Mijlocul de a despărţi cele două ilustre 


personaje îl vor furniza evenimentele. N-aveai decât să contribui 
la desfăşurarea lor. 

Nimic nu va fi mai potrivit, mai abil, decât să-i aţâţe reginei 
orgoliul. Fără doar şi poate că unele avansuri mai îndrăzneţe din 
partea cardinalului vor jigni o femeie susceptibilă. Firilor 
asemănătoare cu a reginei le plac omagiile, dar se tem de 
atacuri şi le resping. 

Da, metoda nu putea da greş. Sfătuindu-l pe domnul de 
Rohan să facă declaraţii nestăvilite, acest lucru îi va produce 
Mariei-Antoaneta dezgust şi antipatie care vor îndepărta pentru 
totdeauna nu pe prinţ de prinţesa, ci pe bărbat de femeie. In 
felul acesta, Jeanne va avea împotriva cardinalului arma cu care 
îi va paraliza toate mişcările în marea zi a bătăliei. 

Fie. Dar iată din nou aceeaşi problemă; în cazul când 
cardinalul devine antipatic reginei, este scos din lupta doar 
cardinalul; virtutea reginei continuă să strălucească, cu alte 
cuvinte poziţia acestei prințese este întărită şi ea dobândeşte 
acea libertate a cuvântului care face mai uşoara orice acuzaţie 
şi da greutate autorităţii. Este nevoie deci de o dovadă atât 
împotriva domnului de Rohan, cât şi a reginei; este nevoie deo 
sabie cu două tăişuri care răneşte şi în dreapta şi în stânga, care 
răneşte ieşind din teacă, care răneşte sfărâmând însăşi teaca. 
Este nevoie deci de o acuzaţie care s-o facă pe regină să se 
îngălbenească, iar pe cardinal să-l facă să roşească, o acuzaţie 
care, când va fi rostită, să o spele de orice altă bănuială pe 
Jeanne, confidenta celor doi principali vinovaţi. Este nevoie deci 
de o uneltire, la adăpostul căreia Jeanne să se poată retrage la 
timpul şi locul potrivit, spunând: "Nu mă acuzaţi dacă nu vreţi să 
vă acuz şi eu, nu mă distrugeţi dacă vreţi să nu vă distrug şi eu. 
Lăsaţi-mi banii şi vă las onoarea". 

"Merită să caut soluţia şi o voi căuta — îşi zise perfida 
contesă. Voi începe chiar de azi." 

Şi într-adevăr, doamna de La Motte se lăsă pe perne, se 
trase mai spre fereastră, încălzindu-se la soarele blând şi, în 
prezenţa lui Dumnezeu şi a făcliei sale, începu să caute. 


Capitolul LXIII Prizoniera 


În timp ce contesa se frământă astfel, în timp ce ea visa, în 
strada Saint-Claude, chiar în faţa casei locuită de Jeanne se 
petrecea o scenă cu totul diferită. Domnul de Cagliostro, vă 
amintiţi, o adăpostise în vechiul palat al lui Balsamo pe fugara 
Oliva, urmărită de poliţia domnului de Crosne. Ingrijorată, 
domnişoara Oliva acceptase cu bucurie prilejul de a scăpa în 
acelaşi timp de poliţie şi de Beausire; trăia deci retrasă, ascunsă 
şi înspăimântată, în această locuinţă misterioasă. Cagliostro o 
copleşise cu atenţiile lui; îi era plăcut tinerei femei să fie ocrotită 
de către acest mare senior, care nu cerea nimic, dar care părea 
că aşteaptă foarte mult. Numai că, ce aştepta oare? lată ce se 
întrebă în van biata singuratică. 

Pentru domnişoara Oliva, domnul de Cagliostro, care îl 
îmblânzise pe Beausire şi îi trăsese pe sfoară pe agenţii poliţiei, 
era un fel de Dumnezeu salvator. Era şt un adevărat îndrăgostit, 
deoarece o respecta. Amorul-propriu al Olivei nu-i îngăduia să 
creadă despre Cagliostro că ar avea alte planuri în privinţa ei 
decât să o facă metresa lui. Este virtutea femeilor tară virtute să 
creadă că sunt iubite şi respectate. Trebuie să ai o inimă prea 
veştejită, prea stearpă şi moartă ca să nu te mai aştepţi la 
dragoste şi la respectul care urmează dragostei. 

Oliva începu deci să-şi construiască minunate castele în 
Spania din fundul palatului său de pe strada Saint-Claude, 
castele himerice în care bietul Beausire, trebuie s-o mărturisim, 
îşi găsea rareori locul. Astfel, dimineaţa, înconjurata de toate 
podoabele cu care Cagliostro îi mobilase cabinetul de toaletă, ea 
juca rolul doamnei din lumea mare şi nu trăia decât pentru acea 
oră a zilei când Cagliostro venea, de două ori pe săptămână, să 
se informeze dacă viaţa i se pare mai uşoară. Atunci, în 
frumosul său salon, în mijlocul unui lux real, al unui lux rafinat, 
micuța creatură, năucită, îşi spunea că totul în viaţa sa dinainte 
fusese deziluzie, greşeală, că, în pofida afirmației moraliştilor: 
"Virtutea aduce fericirea", dimpotrivă, fericirea aduce 
întotdeauna virtutea. 

Din păcate, în împlinirea acestei fericiri lipsea un element 
indispensabil pentru ca fericirea să dureze. Oliva era fericită, dar 
se plictisea. Cărți, tablouri, instrumente muzicale nu o amuzau 
îndeajuns. Cărţile nu erau destul de uşoare, iar cele care îi 
plăcuseră le citise prea repede. Tablourile sunt mereu aceleaşi o 
dată ce le-ai privit — aşa judecă Oliva, nu noi — iar 


instrumentele muzicale nu scot decât strigăte, niciodată o 
melodie, în mâna neştiutoare care le atinge. 

Trebuie s-o spunem deschis: Oliva nu întârzie să, se 
plictisească crunt de fericirea sa şi adesea regreta până la 
lacrimi acele minunate dimineţi petrecute la fereastra din stradă 
Dauphine când, cu privirea sa ca un magnet, îi făcea pe 
trecători să-şi înalțe toţi capetele. Şi ce dulci plimbări în cartierul 
Saint-Germain, când sandala cocheta, ridicând pe tocul de două 
şchioape piciorul cambrat şi voluptos, făcea că fiece pas al 
frumoasei femei să fie o victorie şi smulgea admiratorilor un mic 
strigăt fie de spaimă, când ea aluneca, fie dorinţă, când i se 
zărea, nu numai picioruşul, ci şi glezna. 

lată care erau gândurile întemniţatei Nicole. Este adevărat 
că agenţii domnului coman-dant al poliţiei erau oameni de 
temut, este adevărat că azilul în care femeile se sting într-o 
sordidă captivitate nu se compara cu prizonieratul trecător şi 
plin de farmec din stradă Saint-Claude. Dar de ce mai eşti 
femeie şi de ce mai ai dreptul de a fi capricioasă dacă nu ca să 
te revolţi împotriva binelui şi să-l schimbi în rău, cel puţin în vis? 
Şi-apoi, cel ce se plictiseşte vede totul în negru. Nicole îl regreta 
pe Beausire, după ce regretase libertatea pierdută. 

Ne aflăm într-o zi neagră şi enervantă, în care Oliva, lipsită 
de orice tovărăşie şi distracţie de mai bine de două săptămâni, 
intra în cea mai nesuferită faza a plictiselii. Săturându-se de 
toate, neîndrăznind nici să se arate la fereastră, nici să iasă, 
începu să-şi piardă pofta de mâncare, dar nu şi pofta de a visa 
care, dimpotrivă, sporea pe măsură ce cealaltă scădea. In acest 
moment de zbucium moral primi, cu totul pe neaşteptate, vizita 
lui Cagliostro. 

El intră, după obiceiul său, pe portiţa din dos a palatului şi 
veni prin grădiniţa de curând amenajata să bată la obloanele 
apartamentului ocupat de Oliva. Patru lovituri date la intervale 
stabilite era semnalul convenit dinainte pentru ca tânăra femeie 
să tragă zăvorul, pe care ea ceruse să i-l pună ca să se simtă în 
siguranţa faţa de orice vizitator înarmat cu chei. Olivei nici nu-i 
trecea prin cap ce inutile erau masurile menite să-i apere 
virtutea, pe care de multe ori o găsea apăsătoare. 

La semnalul dat de Cagliostro, deschise cu o iuţeala care 
dovedea cât de mare nevoie avea de cineva. Vioaie ca o mică 


pariziană, se repezi în calea nobilului temnicer ca să-l îmbră- 
ţişeze şi, cu o voce iritată, spartă, sacadată, strigă: 

— Aflaţi că mă plictisesc, domnule! 

Cagliostro o privi clătinând uşor capul. 

— Te plictiseşti... — spuse el, închizând uşa. Păcat, scumpa 
mea copilă, iată o pacoste cumplită! 

— Nu-mi place aici. Mă sting. 

— Adevărat?! 

— Da, am gânduri negre. 

— Lasă, lasă! zise contele, mângâind-o cum ar fi mângâiat 
un prepelicar. Dacă nu te simţi bine aici, nu fi prea rău supărata 
pe mine. Păstrează-ţi mânia pentru domnul comandant al 
poliţiei, el este duşmanul dumitale. 

Mă exasperaţi cu calmul dumneavoastră, domnule — se 
răţoi Oliva. Îmi place mai mult o ceartă zdravănă decât 
asemenea dulcegării; totdeauna găsiţi mijlocul de a mă linişti şi 
asta mă face să turbez de furie. 

— Mărturiseşte că eşti nedreaptă, domnişoară — ripostă 
Cagliostro, aşezându-se departe de ea, cu acea afectare a 
respectului sau a indiferenţei care avea un efect atât de mare 
asupra Olivei. 

— Păi dumneavoastră va da mâna să vorbiţi — zise ea. 
Plecaţi, veniţi, respiraţi; viaţa dumneavoastră se compune dintr- 
o serie de plăceri la libera alegere, pe când eu vegetez în spaţiul 
în care m-ati închis; nu respir, ci tremur. Vă previn, domnule, că 
sprijinul dumneavoastră este de prisos dacă nu m-ajuta să nu 
mor. 

— Să mori?! Dumneata?! rosti contele, zâmbind. Haida-de! 

— vă atrag atenţia că va purtaţi foarte rău cu mine, uitaţi 
că iubesc profund, cu pasiune pe cineva. 

— Pe domnul Beausire? 

— Da, pe Beausire. Vă spun sus şi tare că-l iubesc. De 
altfel, nu v-am ascuns-o niciodată. Doar nu v-aţi închipuit că-l 
voi uita pe scumpul meu Beausire? 

— Atât de puţin mi-am închipuit acest lucru, încât m-am 
făcut luntre şi punte ca să am ştiri din partea lui pe câte să ţi le- 
aduc. 

— Ah! 

— Domnul de Beausire — continuă Cagliostro — este un 
băiat fermecător. 


— Fireşte! Îl aprobă Oliva, care nu vedea unde bate 
contele. 

— Tânăr şi drăguţ... 

— Nu-i aşa? 

— Plin de imaginaţie... 

— înflăcărat... Puțin cam prea brutal pentru mine, dar... 
cum ştie să iubească, ştie şi să pedepsească. 

— Vorbe de aur. Ai tot atâta suflet cită minte şi tot atâta 
minte cita frumuseţe; şi eu care ştiu asta, eu care ocrotesc tot 
ce este iubire pe lume — mânia mea — m-am gândit să te 
apropii de domnul de Beausire. 

— Nu aveaţi această părere acum o lună — zise Oliva, cu 
un zâmbet silit. 

— Dragă copilă, e firesc ca orice bărbat galant, care vede o 
fiinţa drăgălaşă, să încerce să-i placă, mai ales dacă este liber 
cum sunt eu. Cu toate astea trebuie să recunoşti că, dacă ţi-am 
făcut un pic de curte, n-a fost de lungă durată, nu? 

— E adevărat — replică Oliva, cu acelaşi ton. Cel mult un 
sfert de oră. 

— Era firesc să mă retrag, văzând cât de mult îl iubeşti pe 
domnul de Beausire. 

— Ei, nu vă mai bateţi joc de mine! 

— Nu, pe onoarea mea, mi-ai rezistat straşnic. 

— Ah, nu-i aşa? strigă Oliva, încântată că fusese prinsă în 
flagrant delict de rezistenţă. Da, recunoaşteţi că am rezistat. 

— Era efectul firesc al dragostei pe care o porţi în suflet — 
rosti flegmatic Cagliostro. 

— Dar nici n-aţi perseverat în dragostea dumneavoastră — 
ripostă Oliva. 

— Domnişoară, nu sunt nici destul de bătrân, nici destul de 
urât, nici destul de prost, nici destul de sărac pentru ca să îndur 
să fiu refuzat sau înfrânt; l-ai preferat întotdeauna pe domnul de 
Beausire mie, am simţit asta şi m-am resemnat. 

— O, nicidecum, nicidecum! Îl asigură cochetă. Această 
faimoasă asociaţie pe care mi-aţi propus-o, ştiţi foarte bine, 
dreptul de a-mi oferi braţul, de a mă vizita, de a-mi face curte 
pe faţă, nu lăsau oare loc nici unei speranţe? 

Şi zicând aceste cuvinte, infama îşi aţinti ochii arzători, care 
leneviseră prea îndelung, asupra vizitatorului ce părea gata să 
cadă în cursă. 


— Mărturisesc că nimic nu-ţi poate scăpa — răspunse 
Cagliostro. 

Şi se prefăcu că-şi pleacă ochii pentru a nu fi mistuit de 
flăcările ce ţâşneau din privirile Olivei. 

— Să revenim la Beausire — spuse ea, jignită de indiferența 
contelui. Ce face? Unde este scumpul meu prieten? 

Atunci Cagliostro continuă, privind-o cu o urmă de 
timiditate: 

— Spuneam că aş vrea să te-ajut să-l întâlneşti. 

— Nu, nu despre asta vorbeaţi — murmură ea, 
dispreţuitoare — însă, deoarece mi-o spuneţi, o iau ca şi când ar 
fi aşa. Continuaţi. De ce nu l-aţi adus cu dumneavoastră? Ar fi 
fost un gest caritabil. El e liber. 

— Pentru că — răspunde Cagliostro, fără să ia în seamă 
ironia — domnul de Beausire, care ca şi dumneata e înzestrat cu 
prea multă imaginaţie, are şi el o mică încurcătura cu poliţia. 

— Şi el? ţipă Oliva, pălind; de data asta desluşise un 
sâmbure de adevăr. 

— Ce-a făcut? bâigui tânăra femeie. 

— O încântătoare şmecherie, o scamatorie absolut 
ingenioasă, o festă, cum o numesc eu, dar nu şi indivizii ursuzi 
ai domnului de Crosne... Ştii doar că domnul de Crosne nu 
înţelege de glumă; ei bine, dumnealor numesc asta un furt. 

— Un furt?! exclamă Oliva, speriată. Dumnezeule!... 

— Un furt bunicel însă: asta dovedeşte că bietul Beausire 
are un gust foarte ales. 

— Domnule... domnule... şi l-au arestat? 

— Nu, dar îl caută. 

— Juraţi-mi că nu este arestat, că nu-l ameninţa nici o 
primejdie! 

— Pot să jur că încă nu este arestat; în privinţa punctului 
doi însă, nu pot să-mi dau cuvântul. Ştii şi dumneata, copilă 
dragă, ca atunci când eşti căutat, urmărit, când eşti ţinta unor 
cercetări, cu chipul, statură şi toate celelalte binecunoscute 
semnalmente ale sale, dacă domnul de Beausire se va arăta, 
copoii îl vor mirosi numaidecât. Gândeşte-te ce lovitură măiastră 
ar fi pentru domnul de Crosne să te prindă pe dumneata 
datorită domnului de Beausire şi pe domnul de Beausire datorită 
dumitale. 


— Ah, da, da, trebuie negreşit să se ascundă! Bietul băiat! 
Am să m-ascund şi eu. Lăsaţi-mă să fug din Franţa, domnule. 
Faceţi-mi acest serviciu; pentru că aici, vedeţi dumneavoastră, 
închisa, mă înăbuş şi nu mai rezist, aşa că într-o bună zi am să 
fac vreo imprudenţă. 

— Ce numeşti dumneata imprudenţă, scumpa domnişoară? 

— Să ies... să iau puţin aer. 

— Dar bine, draga prietenă, nu trebuie să exagerezi; eşti 
palidă şi vei sfârşi prin a-ţi pierde înfloritoarea-ţi sănătate. 
Domnul de Beausire nu te va mai iubi. Nu! la oricât aer vrei, 
distrează-te privind trecătorii... 

— Aşa!... ţipă Oliva. Văd că v-am dezamăgit şi că vreţi să 
mă lăsaţi în plata Domnului. Vă încurc, poate? 

— Pe mine? Eşti nebună! De ce să mă încurci? întrebă el, 
pe un ton de gheaţă. 

— Pentru ca... un bărbat care are chef de o femeie, un 
bărbat atât de important ca dumneavoastră, un senior atât de 
frumos cum sunteţi, are dreptul să se înfurie şi chiar să se simtă 
dezgustat dacă o fiinţă fără minte ca mine îl respinge. Ah, nu 
mă părăsiţi, nu mă duceţi la pierzanie, nu mă priviţi cu ura, 
domnule! 

Şi tânăra, tot atât de îngrozită pe cât fusese de cochetă, îşi 
încolăci braţul în jurul gâtului lui Cagliostro. 

— Biata micuță! spuse acesta, depunând un sărut cast pe 
fruntea Olivei. Ce frică îi este! Nu trebuie să ai o părere atât de 
proastă despre mine, fata mea! Te pândeşte o primejdie, am 
vrut să-ţi vin în ajutor; plănuisem unele lucruri în legătura cu 
dumneata; m-am răzgândit, asta e tot. Nu te urăsc câtuşi de 
puţin, după cum nici dumneata nu-mi datorezi câtuşi de puţin 
recunoştinţă. Eu am lucrat în folosul meu, dumneata în folosul 
dumitale; suntem chit. 

— Oh, domnule, ce bun sunteţi, cât de generos! 

Şi Oliva încolăci cu amândouă braţele, în loc de unul singur, 
umerii lui Cagliostro. Acesta însă spuse, privind-o cu liniştea sa 
obişnuita: 

— Vezi bine, Oliva, acum, dacă mi-ai oferi iubirea 
dumitale... 

— Ei, ei?... făcu ea, roşie ca focul. 

— Dacă mi-ai oferi fermecătoarea dumitale făptura, aş 
refuza, într-atât îmi place să inspir doar sentimente adevărate, 


pure şi lipsite de orice interes. M-ai crezut interesat, ai căzut în 
puterea mea, te socoteai obligată; de aceea aş bănui că eşti mai 
mult recunoscătoare decât tandră, mai mult înspăimântata 
decât îndrăgostită: să rămânem aşa cum suntem. |ţi îndeplinesc 
astfel dorinţa, îţi înlătur toate complicațiile. 

Oliva lăsă să-i cadă frumoasele sale braţe şi se îndepărta 
ruşinată, umilită, înşelată de generozitatea lui Cagliostro, pe 
care nu contase. 

— În felul acesta — continuă contele — scumpa mea Oliva, 
rămânem înţeleşi: mă vei păstra ca prieten, vei avea o totală 
încredere în mine, te vei putea folosi de casă, averea şi creditul 
meu, Şi... 

— Şi îmi voi spune — îl întrerupse Oliva — că sunt pe lume 
oameni mult superiori celor pe care i-am cunoscut. 

Şi rosti aceste cuvinte, cu un farmec şi o demnitate ce să 
pară o urmă în acea inimă de bronz al cărui trup se numise 
altădată Balsamo. 

"Orice femeie este bună, cu condiţia să-i atingi acea coardă 
care îi mişca inima" — îşi zise el în sinea lui. Apoi, apropiindu-se 
de Nicole: 

— Începând de astă-seară vei locui la ultimul etaj al 
palatului. Este un apartament compus din trei camere, aşezate 
ca un observator deasupra bulevardului şi a străzii Saint-Claude. 
Ferestrele dau spre Menilmontant şi spre Belleville. Unele 
persoane vor putea să te vadă. Sunt vecini liniştiţi, să nu-ţi fie 
teamă. Oameni cumsecade, fără relaţii, incapabili să bănuiască 
cine eşti. Poţi să te laşi văzută de ei, dar fără să exagerezi, 
bineînţeles, mai ales să nu te araţi trecătorilor, căci strada Saint- 
Claude este uneori cercetată de agenţii domnului de Crosne; cel 
puţin acolo vei avea soare. 

Oliva bătu veselă din palme. 

— Vrei să te conduc acolo? spuse Cagliostro. 

— Astă-seară? 

— Astă-seară, desigur. Te deranjează? 

Oliva îl privi lung pe Cagliostro. O vagă speranţă reveni în 
inimă sau, mai precis, în capul ei uşuratic şi pervertit. 

— Să mergem! hotări ea. 

Contele luă un felinar din anticameră, deschise el însăşi mai 
multe uşi şi, urcând o scară, ajunse, urmat de Oliva, la etajul al 


treilea, în apartamentul despre care îi vorbise. Ea găsi casa 
complet mobilată, împodobită cu flori, gata de locuit. 

— S-ar zice că eram aşteptată aici — se bucură fata. 

— Nu dumneata, ci eu — spuse contele — căci mie îmi 
place vederea din acest pavilion şi uneori dorm aici. 

În privirea Olivei se aprinseră scântei sălbatice ca în ochii 
pisicilor. Buzele i se mişcară, gata să rostească un cuvânt, dar 
Cagliostro o opri spunând: 

— N-o să-ţi lipsească nimic, camerista va fi aici într-un sfert 
de oră. Bună seara, domnişoară! 

Şi dispăru, după ce făcu o plecăciune adâncă, însoţită de un 
surâs grațios. Biata prizonieră căzu, consternată, zdrobită, pe 
patul făcut pentru noapte, care aştepta în elegantul alcov. 

— Nu mai pricep absolut nimic din tot ce mi se întâmplă — 
murmură ea, urmărindu-l cu privirea pe acel om cu adevărat de 
neînțeles pentru ea. 


Capitolul LXIV Observatorul 


După plecarea cameristei trimisă de Cagliostro, Oliva se 
băgă în pat. Dormi puţin, căci gânduri de tot felul îi încolţiseră în 
minte după convorbirea cu contele şi o făceau să viseze trează 
şi să se zbuciume când aţipea; nu poţi fi fericit multă vreme 
când eşti prea bogat sau prea liniştit, după ce ai fost prea sărac 
sau prea neastâmpărat. 

Oliva îl plângea pe Beausire, îl admira pe conte, pe care nu- 
| înţelegea, nu-l mai credea timid, nu mai bănuia că este 
insensibil, li era foarte teamă să nu ţie tulburată de vreun 
spiriduş în timpul somnului şi cele mai mici trosnete ale 
parchetului o făceau să tresară. 

O dată cu zorile, zburară şi spaimele care, de altfel, aveau 
farmecul lor. Spre ziuă, ea îşi îngădui să adoarmă, savurând 
voluptatea de a simţi intrând în camera sa plină cu flori razele 
împurpurate ale soarelui ce se înalţă pe cer, apoi de a vedea 
pasarelele zburând pe pervazul ferestrei şi atingându-şi aripile, 
cu un foşnet mătăsos, de frunzele trandafirilor şi ale florilor de 
iasomie de Spania. Aşa că se trezi târziu, foarte târziu, după ce 
două sau trei ore de somn uşor îi mângâiaseră pleoapele, după 


ce dormise când legănată de zgomotele străzii, când toropită de 
o odihnă molatica. Se simţi destul de în putere ca să vrea să se 
mişte, prea în putere ca să mai lenevească. 

Scotoci prin toate colţurile noului apartament în care acel 
spiriduş de neînțeles nu găsise, prostuţul de el, nici o trapă pe 
unde să intre şi să se strecoare lângă pat, bătând din aripi, cu 
toate ca pe vremea aceea spiriduşii, mulţumită contelui de 
Gabalis, nu pierduseră încă nimic din inocenta lor reputaţie. 

Locuinţa Olivei era bogat împodobită în simplitatea ei 
neaşteptată. Acest interior de femeie fusese la început un 
interior de bărbat. Puteai găsi aici tot ce face deliciul vieţii, mai 
ales multă lumină şi mult aer, care ar schimba temniţele în 
grădini dacă vreodată aerul şi lumina ar pătrunde într-o 
închisoare. 

Să vorbim despre bucuria copilăroasă, cu alte cuvinte 
desăvârşită, cu care Oliva alergă pe terasă, se întinse pe dale în 
mijlocul florilor şi verdeţii, întocmai ca o şopârlă ieşită din cuib, 
am face-o, desigur, dacă n-ar fi greu de zugrăvit exclamaţiile ce 
însoțeau descoperirea fiecărui lucru nou. 

Mai întâi, culcată, cum am spus, pe dale, ca să nu poată fi 
văzuţii de afară, ea privi printre drugii balconului coroanele 
arborilor, bulevardele, casele cartierului Popincourt, coşurile, un 
ocean înceţoşat ale cărui valuri inegale se-nvolburau la dreapta. 

Scăldată în soare, cu urechea aţintită la zgomotul trăsurilor 
ce treceau destul de rar, e drept, dar oricum treceau pe 
bulevard, ea zăbovi acolo, fericită, timp de două ceasuri. Işi bău 
ciocolata adusă de cameristă şi citi o gazetă înainte de a se 
gândi să se uite pe stradă. Era o plăcere periculoasă. Copoii 
domnului de Crosne, aceşti dulăi omeneşti care vânează 
adulmecând aerul, ar fi putut s-o vadă. Ce cumplită trezire, după 
un somn atât de dulce! 

Dar poziţia aceasta orizontală nu putea să dureze, oricât de 
plăcută ar fi fost. Nicole se sprijini într-un cot. Atunci văzu nucii 
de la Menilmontant, uriaşii arbori ai cimitirului, puzde-ria de 
case pestriţe ce se înşirau pe coastele dealului de la Charonne 
până la colinele Chaumont, boschetele de verdeață sau 
şanţurile argiloase ale falezelor acoperite cu arbuşti şi scaieţi. Ici 
şi colo de-a lungul drumurilor — panglici subţiri şerpuind pe 
versantele acestor dealuri şi printre vii — pe cărările albite, se 
zăreau minuscule fiinţe vii: ţărani călare pe catâri, copii plivind, 


aplecaţi deasupra gliei, podgorence dezgropând via. Toată 
această viaţă rustică o fermecă pe Nicole, care suspinase 
neîncetat după frumoasa moşie de Taverney, de când o părăsise 
pentru Parisul atât de mult râvnit. 

Dar, în cele din urmă, ea sfârşi prin a se sătura de 
priveliştea de ţară şi cum stătea tolănită fără teamă printre flori, 
cum ştia să se uite fără a fi văzută, îşi cobori privirea de pe 
creasta muntelui în vale, din zonă îndepărtată la casa din faţă. 

Pretutindeni, mai bine zis în spaţiul pe care-l ocupau trei 
case, Oliva nu zări decât ferestre închise şi nu prea îmbietoare. 
Aici, trei etaje locuite de bătrâni rentieri, unii care-şi ţineau 
coliviile agăţate afară, alţii care-şi hrăneau pisicile înăuntru; 
colo, etajul patru, unde locuia unul din Auvergne, singurul care 
putea fi zărit, ceilalţi locuitori părând a fi plecaţi undeva la ţară. 
In sfârşit, puţin mai la stânga, în cea de-a treia casă, perdele de 
mătase galbenă, flori şi, ca o dovadă de bunăstare, lângă 
fereastră, un fotoliu moale care parcă îşi aştepta pe visătorul 
sau visătoarea-i stăpâna. Oliva avu impresia că zăreşte în 
camera de unde soarele izgonise întunericul un fel de umbră 
umblând de colo-colo, cu mişcări regulate. 

Işi mărgini doar la atâta curiozitatea, apoi se ascunse şi mai 
bine decât o făcuse până atunci şi, chemându-şi camerista, 
începu să discute cu ea pentru a amesteca plăcerile singurătăţii 
cu cele ale tovărăşiei unei fiinţe gânditoare, dar mai ales 
vorbitoare. Însă, contrar tuturor tradiţiilor, camerista era foarte 
rezervată. Binevoi să-i vorbească stăpânei sale despre Belleville, 
Charonne şi Père-Lachaise, rosti numele bisericilor Saint- 
Ambroise şi Saint-Laurent, arăta curba pe care o făcea 
bulevardul şi panta spre malul drept, al Senei, dar când veni 
vorba despre vecini, camerista ta cu mâlc: nu ştia mai mult 
decât stăpâna ei. Despre apartamentul cufundat în 
semiîntuneric, cu perdele de mătase galbenă, nu i se sufla un 
cuvânt Olivei. Nimic despre umbra care se mişca, nimic despre 
fotoliu. Dacă mai înainte Oliva nu avusese plăcerea s-o 
cunoască pe vecina ei, acum îşi făgădui să facă ea însăşi 
cunoştinţă cu dânsa. O trimise în casa pe mult prea discretă 
servantă şi se dedică, fără nici un martor, cercetărilor sale. 

Prilejul nu întârzie să se arate. Vecinii începură să-şi 
descuie uşile, să-şi facă siesta de după-masă, să se îmbrace 
pentru plimbarea în Place Royale sau de Chemin Vert. Oliva îi 


numără. Erau şase, destul de potriviţi în nepotrivirea lor, cum se 
cuvine unor oameni care au hotărât să se stabilească în strada 
Saint-Claude. Oliva petrecu o parte din zi privindu-le gesturile, 
studiindu-le obiceiurile. li trecu pe toţi în revistă, cu excepţia 
acelei umbre agitate care, fără să-şi arate chipul, se cuibărise în 
fotoliul de lângă fereastra şi se cufundase într-o adâncă visare. 
Era o femeie. Işi lăsase părul în seama coaforului, iar acesta, în 
răstimp de o oră şi jumătate, îi construise în vârful chipului şi pe 
tâmple unui din acele edificii babiloniene în alcătuirea căruia 
intrau minerale şi vegetale, în care ar fi intrat şi animale, dacă 
Leonard, coaforul Mariei-Antoaneta, s-ar fi amestecat şi el, sau 
dacă vreo femeie din vremea aceea ar fi consimţit să poarte pe 
cap o arcă a lui Noe cu toţi pasagerii săi. 

După aceea, femeia, pieptănată, pudrată, învăluita în 
albeaţa podoabelor şi a dantelelor, se aşeză din nou în fotoliu, 
cu gâtul sprijinit pa câteva perniţe destui de tari pentru ca 
această parte a trupului să ţină în echilibru tot restul corpului şi 
să îngăduie monumentalei pieptănături să rămână intactă 
indiferent de cutremurele care ar fi zdruncinat temelia. 

Femeia nemişcată semăna cu un zeu indian stând pe tronul 
său, cu privirea fixă, pe care i-o dădea fixitatea gândirii. După 
nevoile trupului său capriciile spiritului, paznici şi slujitori 
neobosiţi, ei singuri trăiau pe chipul idolului. 

Oliva băgă de seamă cât de drăgălaşă era doamna 
proaspăt coafată. Cât de delicat şi grațios era piciorul pe care îl 
sprijinea de marginea ferestrei, legănându-l uşor, într-un mic 
papuc de satin roz. Admiră rotunjimea braţului şi a pieptului 
care se ghicea sub corset şi rochia de casă. Dar ceea ce-o izbi 
mai mult decât orice fu atitudinea ei vădind o concentrare a 
gândurilor spre un ţel nevăzut şi îndepărtat, un gând atât de 
poruncitor, încât îi osândise întregul trup la nemişcare şi îi 
acaparase cu desăvârşire voinţa. 

Femeia, pe care noi am recunoscut-o, dar pe care Oliva nu 
avea cum s-o recunoască, nu bănuia că poate fi văzută. 
Niciodată nu se deschisese vreo fereastră în faţa ferestrelor 
sale. Palatul domnului de Cagliostro nu-şi dezvăluise nimănui 
tainele, în ciuda florilor pe care le găsise Nicole şi a pasarelelor 
pe care le văzuse zburând şi în afară de zugravii care îl 
restauraseră, nici un om nu se arătase pe la geamuri. 


Pentru a explica acest fenomen contrazis de Cagliostro, 
care afirmase că a locuit acolo, în apartament va fi de ajuns un 
cuvânt. Seara, în ajun, contele dăduse dispoziţii să se 
amenajeze locuinţa pentru. Oliva, ca şi când ar fi făcut-o pentru 
el însuşi. Se minţise deci singur, într-atât de bine îi fuseseră 
îndeplinite poruncile. 

Doamna cu pieptănătura ei minunată rămase deci 
cufundată în gândurile sale. Oliva îşi închipui ca frumoasa 
făptura visătoare îşi trece în revista iubirile. 

Simpatia ce se naşte datorită frumuseţii, solitudinii, vârstei, 
plictiselii, iată câte motive pot lega una de alta două inimi care 
poate că se caut.au, după voia combinațiilor tainice, irezistibile 
şi inexplicabile ale hazardului. 

Din clipa când o văzu pe singuratica gânditoare. Oliva nu-şi 
mai lua ochii de la ea. Era un fel de puritate morală în această 
atracţie a unei femei către o altă femeie. Asemenea gingaşii 
sunt mai des întâlnite decât s-ar crede la aceste nefericite 
făpturi care-şi duc viaţa numai prin frumuseţea trupului. Biete 
exilate din paradisul spiritului, Olivei i se păru că găseşte o soră 
în frumoasa solitară. Construi un roman asemănător cu al ei, 
închipuindu-şi, biata copilă naivă, că nu poţi fi frumoasă, 
elegantă şi să locuieşti, pierdută, în strada Saint-Claude, fără a 
avea o gravă nelinişte în adâncul inimii. 

După ce făuri din bronz şi diamant o poveste romantică, 
Oliva, ca toate firile deosebite, se lasă furată de propria-i feerie; 
ea zbură în întâmpinarea vecinei sale, căreia, plină de 
nerăbdare, ar fi vrut să vadă cum îi cresc aripi ca ale ei. Doamna 
cu monumentul în creştetul capului nu făcu însă nici o mişcare, 
părând că a aţipit pe locul său. Trecură două ore fără să se 
clintească. Oliva era disperată. N-ar fi făcut, pentru Adonis sau 
pentru Beausire nici măcar un sfert din avansurile pe care le 
făcu pentru necunoscută. 

Obosită de luptă şi trecând de la tandreţe la ură, deschise 
şi închise de zece ori fereastra; de zece ori înspăimânta 
pasarelele din frunziş şi făcu gesturi telegrafice atât de 
compromiţătoare, încât cel mai prost dintre oamenii domnului 
de Crosne, dac-ar fi trecut pe bulevard sau pe la capătul străzii 
Saint-Claude, n-ar fi putut să nu le zărească şi să nu se întrebe 
ce se întâmplă. 


În sfârşit, Nicole ajunse să se convingă că doamna cu 
frumosul pâr împletit văzuse toate gesturile sale, înţelesese 
toate semnele, dar că le dispreţuia; că era sau încrezută, sau 
idioată. ldioată? Cu nişte ochi atât de pătrunzători şi de 
inteligenţi, cu un picior atât de fin şi o mână atât de nervoasă! 
Cu neputinţă. Îngâmfată, da; îngâmfată cum putea fi pe vremea 
aceea o femeie din înalta aristocrație faţa de o burghezii. 
Desluşind în trăsăturile tinerei femei toate caracteristicile 
aristocratei, Oliva trase concluzia că necunoscută era orgolioasa 
şi că nu te puteai împrieteni cu ea. Renunţă. 

Întorcându-i spatele, fermecător de bosumflată, ea se 
întinse din nou la soare, de data asta un soare în asfinţit şi se 
înapoie în mijlocul florilor tovarăşe inimoase care, la fel de 
mobile, de elegante, de pudrat, de cochete ca cele mai nobile 
doamne, se lăsau atinse, mirosite şi răspundeau cu parfumul, 
prospeţimea şi mângâierea lor fremătătoare unui sărut 
prietenesc sau unui sărut drăgăstos. 

Nicole nici nu bănuia că pretinsa orgolioasa era Jeanne de 
Valois contesă de La Motte, care încă din ajun caută o soluţie; ca 
această soluţie avea drept scop s-o împiedice pe Maria- 
Antoaneta şi pe cardinalul de Rohan să se întâlnească; ca un 
interes şi mai mare cerea ca prelatul, fără s-o mai vadă, de fapt, 
pe regină în intimitate, să creadă cu tărie ca o vede ca mai 
înainte şi, mulţumindu-se cu această viziune, să înceteze, în 
consecinţă, de a mai cere s-o întâlnească în realitate. 

Gânduri grave, deci scuze foarte legitime pentru faptul că o 
tânără femeie nu a întors nici măcar o dată capul timp de două 
ore infernale. 

Dacă Nicole ar fi ştiut toate astea, nu s-ar fi refugiat de 
furie în mijlocul florilor. Şi n-ar fi împins de pe balcon un ghiveci 
cu frăsinele, care căzu în strada pustie cu un zgomot asurzitor. 

Înspăimântată, Oliva privi repede ce stricăciune făcuse, 
îngândurata doamnă se trezi auzind zgomotul, văzu ghiveciul pe 
caldarâm, ajunse de la efect la cauză, cu alte cuvinte îşi ridică 
privirea de la pavajul străzii la terasa palatului. In clipa aceea o 
văzu pe Oliva. Văzând-o, scoase un ţipat sălbatic, un tipat plin 
de groază, un țipăt care se sfârşi printr-o înfiorare a întregului 
trup, atât de rece şi de nemişcat până atunci. Privirea Olivei şi 
cea a doamnei se încrucişară, în sfârşit, cufundându-se 
întrebătoare una în cealaltă. 


În primul moment, Jeanne strigă: 

— Regina! Apoi, dintr-o dată, împreunându-şi mâinile şi 
încruntându-se, fără a îndrăzni să se mişte de teama de a nu 
face să dispară ciudata apariţie, murmură: Ah, căutam o soluţie, 
iat-o! 

In clipa aceea, Oliva auzi paşi în spatele său şi se întoarse 
iute. Contele se afla în camera ei; surprinsese schimbul de 
priviri. "S-au văzut!" îşi zise el. 

Oliva părăsi brusc terasa. 


Capitolul LXV Vecinele 


Din clipa când cele două femei se văzură, Oliva, fascinată 
de drăgălăşenia vecinei sale, nu se mai prefăcu nepăsătoare şi, 
întorcându-se cu precauţie în mijlocul florilor sale, răspun-se 
zâmbind zâmbetelor ce i se trimiteau. Vizitând-o, Cagliostro nu 
uitase să-i recomande cea mai mare prudenţă. 

— Mai ales — zise el — nu trebuie să ai de-a face cu vecinii. 
Cuvântul căzuse ca o grindină nimicitoare peste capul Olivei, 
care începuse să-şi facă o plăcere din semnele şi saluturile pe 
care le schimba cu stăpâna casei de alături. Să nu aibă de-a 
face cu vecinii însemna să întoarcă spatele acestei femei 
încântătoare al cărei ochi erau atât de strălucitori şi de calzi, ale 
cărei gesturi erau atât de seducătoare, însemna să renunţe să 
comunice prin semne ba despre una, ba despre alta, însemna să 
părăsească o prietenă. Căci imaginaţia Olivei ajunsese atât de 
departe, încât Jeanne devenise pentru ea un obiect ciudat şi 
scump. Făţarnica îi răspunse protectorului sau că se va feri să 
nu-i dea ascultare şi că nu va stabili nici o legătura cu vecinii. 
Dar nici nu plecă el bine, ca Oliva se şi instala pe terasă, în aşa 
fel încât să atragă cât mai mult atenţia vecinei sale. Aceasta, 
putem fi siguri, nici nu vroia altceva, astfel ca la primele semne 
amicale, răspunse cu fluturări de mână şi sărutări din vârful 
degetelor. Oliva făcu faţa cât putu mai bine acestor avansuri 
prieteneşti; observă că necunoscută nu se mai dezlipea de 
fereastră şi ca, mereu atentă. Să trimită ba un semn de rămas 
bun, când plecă, ba o salutare, când se întorcea, părea că-şi 
concentrase toată afecțiunea ei asupra balconului Olivei. 


Lucrurile ajungând în acest punct, trebuia să urmeze rapide 
tentative de apropiere. 

lată ce se întâmplă. 

Peste două zile, venind s-o vadă pe Oliva, Cagliostro se 
plânse că o doamnă necunoscută sosise în vizita la palatul lor. 

— Cum se poate?! Se miră Oliva, roşind. 

— Da — răspunse contele — o doamnă frumoasă, tânără, 
elegantă a venit şi a vorbit cu un valet, care i-a deschis datorită 
insistenţei cu care a sunat. Ea l-a întrebat cine este tânără 
persoană care locuieşte la etajul trei, în apartamentul tău, 
scumpa mea. Nu încape îndoiala că femeia aceea se referea la 
tine. Voia să te vadă, deci te cunoaşte şi are unele intenţii cu 
tine; a descoperit cine eşti? Fii atentă, poliţia are spioni femei, 
ca şi bărbaţi şi te previn că nu voi putea refuza să te predau 
dacă domnul de Crosne mi te cere. 

Olivia, în loc să se sperie, recunoscu numaidecât portretul 
vecinei sale; îi făcu o plăcere nespusa politeţea acesteia şi, 
foarte hotărâtă să-i mulţumească prin orice mijloc care îi stătea 
la îndemână, îi ascunse totul contelui. 

— Nu ţi-e teamă? întrebă Cagliostro. 

— Nimeni nu m-a văzut — replică Nicole. 

— Aşadar, nu pe tine vroia să te vadă? 

— Nu cred. 

— Cu toate astea, să ghiceşti ca acolo sus se afla o 
femeie... Ah, fii atentă, fii atenta! 

— O, domnule conte — spuse Oliva — de ce m-aş teme? 
Dacă am fost văzută, ceea ce nu cred, nu voi mai fi, iar dacă m- 
ar mai vedea, ar fi de la distanţă, deoarece în această casă nu 
poate pătrunde nimeni, nu-i aşa? 

— Nimeni, într-adevăr — răspunse contele — numai dacă 
nu sare peste zid, ceea ce nu-i tocmai uşor, sau nu deschide 
portita din dos cu o cheie ca a mea, ceea ce ar ți la fel de greu, 
având în vedere că o port neîncetat la mine... 

Şi spunând acestea, îi arătă cheia cu care deschidea portiţa 
din dos. 

— Aşadar — continuă el — cum n-am nici un interes să te 
dau pe mâna lor, nu voi împrumuta nimănui cheia; şi cum tu n- 
ai nici un interes să cazi în ghearele domnului de Crosne, nu vei 
lăsa pe nimeni să sară peste zid. Aşa că, scumpă copilă, te-am 
prevenit, aranjează-ţi treburile cum vrei. 


Oliva protestă în toate felurile şi se grăbi să-l conducă pe 
conte, care, de altfel, nici nu insista prea mult să rămână. A 
doua zi, la şase dimineaţa, ea se şi instalase pe terasă, trăgând 
în plămâni aerul curat ce venea dinspre colinele învecinate şi 
fixând, plină de curiozitate, ferestrele închise ale curtenitoarei 
sale prietene. Aceasta, care de obicei se trezea de-abia pe la 
unsprezece, se şi arătă imediat ce apăru Oliva. S-ar fi zis că şi 
ea pândea de după perdele prilejul, de a se face remarcată. 
Cele două femei se salutară şi Jeanne, aplecându-se peste 
fereastra, privi de jur împrejur să vadă dacă ar putea s-o audă 
cineva, Nu se zărea nimeni. Nu numai strada, dar şi ferestrele 
celorlalte case erau pustii. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi, cu 
acel accent vibrant şi stăruitor care nu este un strigăt, dar care 
se aude mai departe decât un glas puternic, îi spuse Olivei: 

— Am vrut să vin să te văd, doamnă. 

— Sst! făcu Oliva, trăgându-se înapoi cu spaimă. 

Şi îşi puse un deget pe buze. 

La rândul său, Jeanne sări în spatele draperiilor, crezând că 
s-a ivit vreun indiscret; reapăru însă aproape imediat, liniştită de 
zâmbetul Nicolei. 

— Deci nu pot veni să te văd? reluă ea. 

— Vai, nu! Îi răspunse printr-un gest fata. 

— Stai puţin — i se adresă din nou Jeanne — dar poţi să 
primeşti scrisori? 

— Ah, nu! strigă îngrozită Oliva. 

Jeanne se gândi câteva clipe. Ca să-i mulţumească pentru 
caldă ei prietenie, Oliva îi trimise un fermecător sărut, sărut pe 
care Jeanne îl înapoie de două ori; după care, închizând 
fereastra,  desluşise asta în privirea-i scăpărătoare când 
necunoscută o părăsise. Într-adevăr, după două ceasuri, Jeanne 
se întoarse; soarele ardea cu toată puterea; pavajul străzii se 
înfierbântase ca nisipul Spaniei pe vreme de arşiţă. Oliva o văzu 
pe vecina ei apărând la fereastră, cu o arbaletă. Râzând, Jeanne 
îi făcu semn Olivei să se dea la o parte. Fata ascultă, râzând şi 
ea şi se adăposti în spatele oblonului. Ţintind cu grijă, Jeanne 
lansa un mic proiectil de plumb, care din nenorocire însă, în loc 
să treacă peste parapetul balconului, se lovi de unul din drugii 
de fier şi căzu în stradă. Oliva scoase un strigăt de dezamăgire. 
Ridicând mânioasă din umeri, Jeanne caută din ochi proiectilul, 
apoi dispăru câteva clipe. Oliva, aplecată, privea în jos de la 


balcon; trecu un gunoier, căutând în stânga şi în dreapta; oare 
văzuse proiectilul din rigolă? Oliva nu-şi dădu seama; se 
ascunse spre a nu fi văzută ea însăşi. Cea de-a doua încercare a 
Jeannei fu mai fericită. Arbaleta arunca cu precizie peste balcon, 
chiar în odaia Nicolei, un al doilea glonţ în jurul căruia era 
înfăşurat un bilet în care scria: 


"M-ai fermecat, prea frumoasă doamnă. Te găsesc 
încântătoare şi îmi place nespus chiar numai să te privesc. Deci 
eşti prizonieră? Ştii că am încercat zadarnic să te vizitez? Mă va 
lăsa oare vreodată vrăjitorul, care te ține astfel numai pentru el. 
Să mă apropii de dumneata pentru a-ți spune ce multă simpatie 
am pentru o biată victimă a tiraniei bărbaților? 

După cum vezi, am multă imaginaţie, când este vorba să- 
mi servesc prietenii. Vrei să fii prietena mea? Se pare că 
dumneata nu poți ieşi; dar fără îndoială, că poti să scrii şi cum 
eu pot să ies când vreau, aşteaptă să trec pe sub balconul 
dumitale şi aruncă-mi răspunsul. 

Dacă se întâmplă ca jocul de-a arbaleta să fie periculos şi 
să fie descoperit, să adoptăm un mijloc de corespondență mai 
uşor. Lasă să atârne de la înălțimea balconului dumitale pe 
înserat, un ghem de aţă; leagă de el biletul, după aceea eu îl voi 
lega pe al meu şi-l vei putea trage fără a fi văzută. 

Gândeşte-te că, dacă ochii dumitale nu mint, contez pe un 
pic din prietenia pe care dumneata mi-ai inspirat-o şi că 
împreună putem să înfrângem lumea. 


A dumitale prietenă. 
P.S. Ai văzut pe cineva luând primul meu bilet?" 


Jeanne nu se iscălise: ba chiar îşi schimbase cu desăvârşire 
sensul. 

Oliva fremăta de bucurie primind biletul. Răspunse cu 
următoarele rânduri: 


"Şi dumneata îmi placi la fel de mult, cum ţi-am plăcut şi 
eu. Dumitale. Sunt. Intr-adevăr, victima răutății oamenilor. Dar 
cel ce mă ţine aici este cineva care mă ocroteşte, nu un tiran. 


Vine să mă vadă pe ascuns o dată pe zi. Am să-ți explic totul 
mai târziu. Prefer biletul tras de un capăt de aţa, arbaletei. 

Din nenorocire nu pot ieşi; sunt ținuta sub zăvor: spre 
binele meu însă. Ah, câte lucruri aş putea să-ți spun dacă aş 
avea fericirea să stau de vorbă cu dumneata! Sunt atâtea 
amănunte pe care e greu să le scrii! 

Primul dumitale bilet n-a fost luat de nimeni, poate cel mult 
de un gunoier care tocmai trecea pe-acolo; dar aceşti amărâți 
nu ştiu să citească şi pentru ei plumbul e plumb. 


Priet 
ena dumitale Oliva Legay." 


Oliva iscăli apăsat. Făcu către contesă gestul de a 
desfăşura un fir, apoi, când se înseră, desfăşură ghemul. Jeanne 
se afla sub balcon, prinse firul şi luă biletul, mişcări pe care cea 
cu care coresponda le simţi prin fir, apoi se întoarse acasă ca să 
citească. 

După o jumătate de oră, lega de binecuvântatul şnur un 
bilet cu aceste cuvinte: 


“Putem face tot ce vrem. Nu eşti păzită de nimeni, de 
vreme ce te văd mereu singură. Ar trebui deci să ai toată 
libertatea de a primi vizite sau chiar de a ieşi dumneata însuti. 
Cum se încuie casa? Cu cheia? La cine se află cheia? La cel ce 
vine să te vadă, nu-i aşa? Oare a ascuns-o atât de bine. incât nu 
poti s-o iei pe furiş sau să-i scoţi tiparul? Nu-i vorba să faci ceva 
rău; ci doar să ai câteva ore de libertate, de plimbări plăcute la 
brațul unei prietene care te va consola de toate nefericirile şi-ţi 
va dărui mai mult decât ai pierdut. E vorba chiar, dacă ai să vrei 
cu orice preţ, de intreaga libertate. vom dezbate amănunţit 
subiectul la prima întâlnire." 


Oliva sorbi cu nesaţ biletul. Simţi cum îi ard obrajii de febră 
libertăţii şi inimă de voluptatea de a muşca din fructul oprit. 
Băgase de seamă că, după ce intra în casă. Contele, care îi 
aducea fie o carte, fie un giuvaer, îşi punea micul felinar ce 
ardea mocnit, pe o comodă, iar cheia pe felinar. Oliva pregăti 
clin vreme o bucată de ceară pe care întipări forma cheii, la 
prima vizită a lui Cagliostro. Acesta nu întoarse capul nici măcar 


o singură dată şi, în timp ce ea îndeplinea această operaţie, el 
privi pe balcon florile ce se deschiseseră de curând. Oliva putu 
deci să-şi ducă la bun sfârşit planul, fără a se teme de nimic. 

Contele plecă. Oliva cobori într-o cutie tiparul cheii, pe care 
Jeanne îi primi împreuna cu un bilet. Şi chiar a doua zi, pe la 
amiază, arbaleta, mijloc extraordinar de expeditiv, care era, faţa 
de corespondenţă cu ajutorul firului, ceea ce este telegraful faţă 
de curierul călare, arbaleta lansă un bilet astfel conceput: 


“Scumpa mea, astă-seară la unsprezece, după ce va pleca 
tiranul, vei cobori, vei trage zăvorul şi te vei afla în brațele celei 
care se numeşte a dumitale afectuoasă prietenă." 


Oliva tresări de bucurie mai tare decât o tăcuse vreodată la 
cele mai tandre bilete ale lui Gilbert, în primăvara primei iubiri şi 
a primelor întâlniri. 

Cobori la unsprezece, fără să fi observat nici un fel de 
bănuială la conte. O găsi jos pe Jeanne, care o strânse cu drag în 
braţe, o urcă într-o trăsura ce aştepta pe bulevard şi, buimăcita, 
emoţionată şi tulburată, tăcu împreuna cu prietena ei o 
plimbare de două ore în timpul căreia se urziră planuri, se 
schimbară sărutări şi se destăinuiră secrete. 

Jeanne fu prima care îşi sfătui prietena să se întoarcă 
pentru a nu trezi nici o bănuiala protectorului sau. Atlase ca 
acest protector este Cagliostro. Se temea de forţa acestui om şi 
nu-şi vedea planurile îndeplinindu-se decât în cea mai 
desăvârşită taină. Oliva se destăinui se fără rezerve: Beausire, 
poliţia, mărturisise totul. Jeanne se dădu drept o persoană de 
rang mare, având un iubit, împotriva voinţei familiei ei. Una 
dintre ele ştia totul, cealaltă nu ştia nimic; aşa arăta prietenia pe 
care şi-o juraseră cele două femei. 

Incepând din acea zi, nu mai aveau nevoie de arbaleta, nici 
chiar de fir, Jeanne avea cheie. O tăcea pe Oliva să coboare ori 
de câte ori avea chef. O cină aleasă, o plimbare pe ascuns erau 
capcane în care Oliva se lăsa întotdeauna prinsă. 

— Domnul de Cagliostro n-a descoperit nimic? întrebă 
uneori neliniştită Jeanne. 

— El?! Chiar dacă i-aş spune, tot n-ar crede — răspundea 
Oliva. 


După opt zile de asemenea escapade nocturne, ele 
deveniră un obicei, o necesitate, o plăcere. După opt zile, 
numele Jeannei se afla pe buzele Olivei mult mai des decât se 
aflase vreodată cel al lui Gilbert sau Beausire. 


Capitolul LXVI Întîlnirea 


De-abia ajunse domnul de Charny la moşia sa, că după 
primele vizite se şi închise în casă, doctorul recomandându-i să 
nu primească pe nimeni şi nici să iasă, ordonanța pe care 
tânărul o aduse la îndeplinire cu atâta străşnicie, încât nici un 
locuitor din district nu-l zări pe eroul bătăliei navale care făcuse 
atâta vâlvă în întreaga Franţa şi pe care toate fetele încercau 
să-l vadă, deoarece se ştia că este viteaz şi se spunea că este şi 
frumos. 

Charny nu era însă atât de bolnav la trup pe cât se zicea. 
Răul nu se afla decât în inimă şi la cap şi ce rău, Dumnezeule! O 
durere ascuţită, permanentă, nemiloasă, durerea pricinuită de o 
amintire care arde, de o părere de rău sfâşietoare. 

Dragostea nu este decât nostalgie: cel ce lipseşte plânge 
un paradis ideal, deşi trebuie să admitem, oricât de dornici de 
poezie am fi, ca femeia iubită este un paradis mult mai material 
decât cel ai îngerilor. 

Domnul de Charny nu rezistă nici trei zile. Furios că toate 
visele sale fusesem năruite de imposibilitate, distruse de 
depărtare, dădu zvon în tot districtul ca medicul îi interzice să 
iasă, după cum ştim; apoi, lăsând de pază la poartă un servitor 
de încredere, Olivier plecă de la castel într-o noapte, încălecând 
un cal pe cât de blând pe atât de iute. După opt ore era la 
Versailles şi închiria o căsuţă din spatele parcului, prin 
intermediul valetului său. 

Casa, părăsita de la moartea tragică a unuia dintre 
gentilomi, care, la o vânătoare de lupi, îşi tăiase beregata, îi 
convenea de minune lui Charny, care vroia să se ascundă aici 
mai bine decât la moşia lui. 

Găsise căsuţa gata mobilată şi pusă la punct. Avea două 
uşi, una care dădea pe o stradă pustie, alta pe aleea ce 
înconjura parcul; şi, de la ferestrele dinspre miazăzi, Charny 


putea să privească pe aleile carpenilor, caci ferestrele, 
deschizându-şi obloanele acoperite de viţa şi iedera, erau ca 
nişte uşi la înălţimea unui parter destul de jos pentru oricine ar 
fi vrut să sară în parcul regal. 

Aceasta vecinătate, lucru rar pe vremea aceea, era 
privilegiul acordat unui inspector de vânătoare pentru ca, fără 
să se obosească prea mult, să poată supraveghea cerbii şi 
fazanii maiestăţii sale. 

Şi-acum, privind ferestrele vesel încadrate de verdeaţa 
bogată, să ni-l închipuim pe vânătorul de lupi stând melancolic, 
sprijinit în coate, la geamul din mijloc, într-o seară de toamna, în 
timp ce căprioarele, fă când să foşnească sub picioarele lor 
gingaşe frunzele uscate, se zbenguiau prin poieni sub razele 
însângerate ale asfinţitului. Singurătatea îi plăcu lui Charny mai 
mult decât orice. Oare iubea atât de mult natura? O să vedem 
numaidecât. 

Odată instalat, după ce toate uşile fură închise, după ce 
valetul său potolise politicoasa curiozitate a vecinilor, Charny, 
fiind dat uitării, după cum el însuşi uitase totul, începu o viaţa, 
ca doar gândindu-se la ea, cel care în trecerea sa pe pământ a 
iubit sau a auzit vorbindu-se despre iubire, ar tresări înfiorat. 

În mai puţin de cincisprezece zile, află toate obiceiurile 
palatului, ale gărzilor, orele la care veneau păsărelele să bea 
apă din bălți, orele la care treceau antilopele, cu gâtul lungit de 
spaimă. Află care sunt ceasurile de linişte, cele în care se plimba 
regina sau doamnele sale de onoare, clipa în care trecea rondul; 
într-un cuvânt, trăi din depărtare viaţa pe care o duceau cei de 
la Trianon, templul iubirii sale nebuneşti. 

Vremea, frumoasă şi nopţile calme şi înmiresmate ofereau 
ochilor săi putinţa de a răzbate departe, iar sufletului său 
posibilitatea unei dulci visări; astfel, Olivier îşi petrecea o parte 
din noapte sub iasomia de la fereastră, pândind zgomotele 
îndepărtate ce veneau dinspre palat, urmărind prin răritura 
frunzişului jocurile de lumini până la ceasul când toţi se duceau 
la culcare. 

Curând, fereastra nu-i mai fu de ajuns. Se simţea prea 
departe de acel zgomot, de acele lumini. Sări din casă, jos pe 
iarbă, sigur că la ceasul acela nu va întâlni nici câini, nici gărzi şi 
încercă delicioasa, primejdioasa voluptate de a merge până la 
liziera crângului, hotar ce separa umbra deasă de strălucirea 


clarului de lună, ca să privească întrebător din locul acela 
siluetele negre şi nedesluşite ce se mişcau neîncetat în spatele 
perdelelor albe ale reginei. 

In felul acesta el o vedea în fiecare zi fără ca ea să ştie. O 
recunoştea de la un sfert de leghe, când, mergând însoţită de 
doamnele sale sau de unul dintre prietenii ei gentilomi, se juca 
cu umbrela chinezească ce adăpostea uriaşa-i pălărie 
împodobita cu flori. Era cu neputinţa să-i confunde mersul său 
gesturile... Ştia pe dinafară toate rochiile reginei şi desluşea, în 
mijlocul frunzişului, fusta largă, verde cu dungi negre, lucioase 
ce unduia la orice nevinovată legănare a trupului. Şi când 
viziunea dispărea, când seara, alungându-i pe plimbăreţi, îi 
îngăduia să se aşeze la pândă lângă statuile din peristil ca să 
urmărească ultimele mişcări ale umbrei adorate, Charny se 
înapoia la fereastră şi privea de departe, printr-un fel de 
spărtura pe care şi-o croise prin frunzişul codrului, lumina 
scânteietoare de la geamurile reginei, apoi dispariţia luminii: şi 
atunci trăia din amintire şi speranţa, cum trăise din urmărire şi 
admiraţie. 

Intr-o seară, după ce se înapoiase la el acasă, după ce 
trecuseră două ceasuri de când îi trimisese ultimul sau rămas 
bun umbrei care dispăruse, iar roua căzând din stele începuse 
să presare perle albe pe frunzele de iederă, Charny tocmai vroia 
să plece de la fereastră şi să se culce, când urechea lui desluşi 
scârţâitul uşor al unei porţi; se întoarse la postul său de 
observaţie şi ascultă. Era târziu, bătuse miezul nopţii chiar şi în 
parohiile cele mai îndepărtate de Versailles şi Charny se miră de 
acest zgomot neobişnuit. Broasca neas-cultătoare era a uneia 
din porţile parcului aflată la vreo douăzeci şi cinci de paşi de 
casa lui Olivier şi care nu se deschidea niciodată decât poate în 
zilele marilor vânători ca să poată trece coşurile pentru vânat. 

Charny observa că cei ce deschideau poarta nu vorbeau; 
traseră zăvoarele la loc şi o luam pe aleea ce trecea pe sub 
fereastra casei. 

Desişul arborilor, viţa de vie care atârna ascundeau 
obloanele şi zidurile atât cât să nu fie zărite. De altfel, oaspeţii 
nocturni îşi ţineau capul plecat şi se grăbeau. Charny îi vedea 
anevoie prin întuneric. Auzind Însă un foşnet de fuste, 
recunoscu două femei ale căror pelerine de mătase foşneau la 
atingerea crengilor tăiate. Dând colţul aleii mari aflate în faţa 


ferestrei lui Charny, femeile fură scăldate de razele lunii şi 
Olivier aproape ca scoase un strigăt de mirare plină de bucurie, 
recunoscând ţinuta şi pieptănătura Mariei-Antoaneta, ca şi 
jumătate din obraz, luminat, cu toată umbra pălăriei. Ţinea în 
mână un minunat trandafir. 

Cu inima bătând, Charny se lăsă să alunece în parc de la 
înălţimea ferestrei, apoi alergă pe iarbă ca să nu fă ca zgomot, 
se ascunse în spatele arborilor mai mari şi le urmări cu privirea 
pe cele două femei, care îşi încetineau pasul pe măsura ce 
înaintau. 

Ce trebuia să facă? Regina era însoţită, nu o pândea nici o 
primejdie. Ah, de ce nu era singura! Ar fi îndurat orice chin ca să 
se apropie şi să-i spună în genunchi: "Te iubesc!" Ah, de ce nu 
era ameninţată de un mare pericol! Şi-ar fi dat viaţa ca să 
salveze această preţioasa viaţa! Cum se gândea la toate astea, 
visând la mii de nebunii ale dragostei, cele două doamne se 
opriră deodată; cea mai scundă şopti ceva însoţitoarei sale şi o 
paraşi. Regina rămase singură; cealaltă iuţea pasul spre o ţinta 
pe care Charny nu putea s-o ghicească. Bătătorind nisipul cu 
piciorul ei micuţ, regina se sprijini de un copac şi se înfăşură în 
pelerină în aşa fel, încât aproape că-şi ascunse şi capul sub 
glugă care, puţin mai înainte, căzuse în largi falduri mătăsoase 
pe umerii săi. 

Când Charny o văzu singura şi visătoare, făcu un salt, ca şi 
când ar fi vrut să i se arunce la picioare. Se gândi însă că se afla 
la cel puţin treizeci de paşi de ea; că înainte de a străbate 
această distanţa, ea îl va vedea, nu-l va recunoaşte şi o va 
cuprinde spaima; va striga sau va fugi, ca ţipetele ei vor atrage 
atenţia însoţitoarei sale, în primul rând, apoi a gărzilor; că parcul 
va fi răscolit, ca indiscretul va fi descoperit, ba, poate, chiar şi 
ascunzătoarea lui şi s-ar alege praful din taina, fericirea şi 
dragostea lui. 

Izbuti să se stăpânească şi făcu foarte bine, căci de-abia îşi 
înfrână elanul înflăcărat, că însoţitoarea reginei se întoarse; şi 
nu era singură. Charny văzu mergând în spatele ei, la doi paşi, 
un bărbat înalt şi impunător, înfăşurat într-o mantie uriaşă, 
ascuns sub o pălărie largă. 

Bărbatul, a cărui înfăţişare îl făcu să tremure de ură şi de 
gelozie pe domnul de Charny, nu înainta ca un învingător. 
Clătinându-se, cu pasul şovăielnic, el părea că merge prin 


noapte pe dibuite, ca şi când n-ar fi fost condus de tovarăşa 
reginei, ca şi când n-ar fi văzut-o pe regina însăşi, aibă şi 
dreapta, sub copac. De cum o zări pe Maria-Antoaneta, 
tulburarea necunoscutului, remarcată şi de Charny, spori şi mai 
mult. El îşi scoase pălăria şi aproape că mătură pământul cu ea. 
Continuă să înainteze. Charny îl văzu intrând într-o pată de 
umbră deasă, salută adânc şi de mai multe ori. 

Tânărul ofiţer nu mai era surprins, era uluit De la uimire 
avea să treacă în curând la o emoție mult mai dureroasă. Ce 
căuta regină în parc la o oră atât de înaintată? Ce căuta 
bărbatul acela? De ce aşteptase ascuns? De ce regina o 
trimisese pe tovarăşa ei să-l caute, în loc să se ducă ea la el? 

Charny simţea că-şi pierde capul. Cu toate astea îşi aminti 
că regina se ocupa în secret de politică şi că ţesea unele intrigi 
la curtea germană, că întreţinerea relaţii ce stârneau gelozia 
regelui şi pe care acesta le interzicea cu severitate. Poate 
cavalerul misterios era un curier de la Schoenbrunn sau de la 
Berlin, vreun gentilom aducând un mesaj secret, una dintre 
acele figuri germane pe care Ludovic al XVI-lea nu mai voia să le 
vadă la Versailles de când împăratul losif al II-lea îşi permisese 
să vină în Franţa să ţină un curs de filozofie şi de politică critică 
pentru cumnatul său, regele preacreştin. 

Gândul acesta asemănător cu punga de gheaţă pe care 
medicul o pune pe o frunte înfierbântată îl înviora pe bietul 
Olivier, făcu să-i vină mintea la cap şi-i potoli prima pornire de 
furie. De altfel, regina rămase într-o atitudine plină de decenţă 
şi demnitate. 

Insoţitoarea, trei paşi mai departe, neliniştită, atentă, stând 
la pândă că acele prietene sau bătrâne dame de companie din 
serbările galante ale lui Watteau, năruia, prin teama ei 
complice, ipotezele pline de candoare ale domnului de Charny. 
Este însă tot atât de periculos să fii descoperit la o întâlnire 
politică, pe cât este de ruşinos să fii surprins la o întâlnire 
amoroasă. Şi nimic nu seamănă mai mult cu un conspirator 
decât un îndrăgostit. Amândoi au aceleaşi pelerine, aceeaşi 
ureche ciulită ca să prindă orice zgomot, acelaşi pas nesigur. 

Charny nu prea avea mult timp să chibzuiască mai adânc la 
toate astea; însoţitoarea care urmărea scena, întrerupse 
convorbirea Cavalerul făcu o reverență adâncă, aproape 


prosternându-se; fusese, desigur, concediat, audiența se 
sfârşise. 

Charny se ascunse în dosul unui copac uriaş. De bună 
seamă că grupul, despărţindu-se, avea să treacă pe rând prin 
faţa lui. Să-şi ţină respiraţia, să implore spiriduşii să oprească 
toate ecourile pământului şi cerului, iată singurul lucru care îi 
rămânea de făcut în acea clipă i se păru că vede un obiect de 
culoare deschisă alunecând de-a lungul mantiei regale; 
gentilomul se aplecă iute căutând în iarbă, apoi se ridică şi, 
salutând respectuos, o luă la fugă, căci ar fi cu neputinţă să 
numim altfel iuţeala cu care plecă. 

Fu însă oprit în fugă sa de către însoţitoarea reginei, care-l 
strigă încet şi când el se opri, ea îi spuse cu glas scăzut: 

— Aşteptaţi! 

Era un cavaler foarte ascultător, fiindcă se opri chiar în 
aceeaşi clipă şi aşteptă. Charny le văzu pe cele două femei 
trecând braţ la braţ, la doi paşi de ascunzătoarea lui; rochia 
reginei ştimi o adiere şi firele de iarba unduiră până sub palmele 
lui Charny. El simţi parfumul pe care se obişnuise să-l adore, 
parfumul reginei; verbina amestecam cu rezedă; dublă beţie a 
simţurilor şi a amintirii. 

Femeile trecură mai departe şi dispărură în noapte. Apoi, 
după câteva minute, se ivi, necunoscutul, pe care tânărul Il 
lăsase în plata Domnului în timp ce regina se îndrepta spre 
portiţă; acesta săruta cu patimă, cuprins de nebunie, un 
trandafir proaspăt, parfumat, care, cu siguranţă era acel a cărui 
frumuseţe o admirase Charny când regina intrase în parc şi pe 
care îl văzuse căzând din mâinile suveranei. 

Un trandafir, o sărutare data acestui trandafir! Să fie oare 
vorba despre o ambasadă şi secrete de stat?... 

Charny simţi că înnebuneşte. Vroia să se repeadă la acel 
bărbat şi să-i smulgă floarea, când însoţitoarea reginei se ivi 
strigând: 

— Veniţi, monseniore! 

Charny înţelese că este vorba de un prinţ de sânge şi se 
sprijini de un arbore ca să nu cadă în iarbă, mai mult mort decât 
viu. Necunoscutul se îndreptă spre locul de unde venise glasul şi 
dispăru împreună cu doamna. 


Capitolul LXVII Mâna reginei 


Când Charny se înapoie, zdrobit de cumplita lovitură, se 
simţi cu desăvârşire sleit de puteri în faţa ultimei nenorociri ce 
se abătuse asupra lui. Aşadar, providenţa îl adusese la 
Versailles, îi pusese la îndemână aceasta ascunzătoare 
prețioasă numai ca să-i stârnească gelozia şi să-i dezvăluie 
crima săvârşită de regină împotriva probităţii conjugale, a 
demnităţii regale şi a credinţei în dragoste. Fără îndoială, omul 
primit astfel în parc era un nou iubit. În zadar încerca Charny să 
se convingă, înfierbântat cum era, delirând de deznădejde, ca 
bărbatul căruia îi fusese dăruit trandafirul era un ambasador şi 
că floarea nu însemna nimic altceva decât semnul unei 
convenţii secrete menite să înlocuiască o  misivă 
compromiţătoare. Nimic nu fu mai tare decât bănuiala. 

Nefericitului Olivier nu-i mai rămase decât să-şi cerceteze 
purtarea şi să se întrebe de ce nu întreprinsese nimic fiind 
martor la o asemenea nenorocire. Gândindu-se puţin. Îşi dă du 
lesne seama că instinctul îi ordonase să stea liniştit. 

In clipa marilor încercări din viaţă, hotărârea de a acţiona 
ţâşneşte într-o clipă din străfundurile firii şi instinctul, care 
comandă acţiunea, nu este altceva, la oamenii echilibraţi decât 
o combinaţie a obişnuinţei şi gândirii, laolaltă, împinsă la cel mai 
înalt grad de repeziciune şi necesitate. 

Dacă Charny nu acţionase, era pentru că treburile reginei 
nu-l priveau; fiindcă, arătân-du-şi curiozitatea, şi-ar fi dezvăluit 
iubirea; fiindcă, dacă ar fi compromis-o pe regină, s-ar fi trădat 
şi nu e prea convingătoare mărturia privitor la o trădare depusă 
de un trădător. Dacă nu acţionase, era pentru că a te repezi la 
un om pe care îl onora încrederea regală, însemna să rişti un 
scandal odios, de prost gust, să cazi într-un fel de capcană, ceea 
ce regina nu i-ar fi iertat niciodată. 

In sfârşit, cuvântul "monseniore", aruncat la sfârşit de către 
politicoasa însoţitoare, fusese un avertisment, salutar, deşi 
sosea cam târziu, care îl salvase pe Charny, deschizându-i ochii, 
dincolo de furia sa. Ce s-ar fi întâmplat, dacă, cu sabia în mână, 
s-ar fi repezit la acel necunoscut în clipa când era strigat 
"monseniore"? Şi cât greu ar fi atârnat greşeala să căzând de la 
o asemenea înălţime! 


Aceste gânduri îl frământară pe Charny toată noaptea şi în 
prima jumătate a zilei următoare. Când bătu ora douăsprezece, 
îşi ştersese din minte seara din ajun. Nu-i mai rămânea decât să 
aştepte înfrigurat, hărțuit de îndoieli, sosirea nopţii, când putea 
face alte descoperiri. Cu câtă nelinişte se aşeza bietul Charny la 
fereastra devenită singurul loc unde trăia cu adevărat. Dacă l-ai 
fi văzut sub viţa de vie în spatele găurilor făcute în obloane, căci 
se temea să lase să se vadă ca acea casă este locuită, dacă l-ai 
fi văzut, ziceam, încadrat de frunze de stejar şi de verdeață, ai fi 
zis că e unul din acele portrete vechi, ascunse după draperii, 
portrete ale strămoşilor, care în castelele de demult sunt 
aruncate de către pioasa grijă a familiei. 

Veni seara, aducând înflăcăratului ce stă de veghe dorinţe 
sumbre şi gânduri nesăbuite. Zgomotele obişnuite i se păreau a 
avea alte semnificaţii. În depărtare, o văzu pe regină mergând 
în spatele câtorva purtători de torţe. li făcu impresia că regină 
este gânditoare, nesigură pe ea, tulburată de cele ce se 
petreceau. Treptat-treptat, se stinseră toate luminile; parcul 
tăcut se cufundă în linişte şi răcoare. S-ar putea spune că arborii 
şi florile, care ziua îşi dau osteneala să înflorească pentru a 
place privirilor şi a-i mângâia pe trecători, noaptea, când nimeni 
nu le vede şi nu le atinge, se străduiesc să-şi refacă 
prospeţimea, mireasmă şi supleţea De aceea pădurile şi 
plantele dorm ca şi noi. 

Charny îşi fixase bine în minte ceasul când avusese loc 
întâlnirea reginei. Bătu miezul nopţii. Inima lui Charny mai-mai 
să se spargă în piept. El se rezemă de pervazul ferestrei pentru 
a-i înăbuşi bătăile răsunătoare. In curând îşi spunea, poarta se 
va deschide, zăvoarele vor scârţâi. Nimic nu tulbură pacea 
pădurii. 

Charny îşi dădu seama că este cu neputinţă ca două zile la 
rând să se întâmple aceleaşi lucruri, că nimic nu era obligatoriu 
în dragoste decât dragostea însăşi şi că îndrăgostiţii ar fi de-a 
dreptul imprudenţi, dacă, alegând asemenea căi primejdioase, 
n-ar lăsa să treacă nici măcar două zile fără să se vadă. 

"Când te-apucă nebunia, se duce de râpă taina" — îşi zise 
Charny. 

Da, era un adevăr de netăgăduit, regina nu va repeta a 
doua zi imprudenţa din ajun. 


Deodată zăvorul icni şi portita se deschise. Olivier se făcu 
galben ca ceară zărindu-le pe cele două femei, îmbrăcate la fel 
ca şi noaptea trecută. 

— Trebuie că e tare îndrăgostită! murmură el. 

Cele două femei făcură aceeaşi manevră ca şi în ajun şi 
trecură grăbite pe sub fereastra lui Charny. EI, tot ca şi în ajun, 
sări în parc îndată ce vizitatoarele fură destul de departe pentru 
a nu-l auzi; şi mergând aşa în spatele copacilor mai groși, îşi jură 
să fie prudent, tare, nepăsător; să nu uite că el este un supus, 
iar ea regină; că este bărbat, deci obligat la respect; că ea este 
femeie, deci are dreptul să pretindă să fie menajată; şi cum se 
temea de firea lui înflăcărată, năvalnică, îşi aruncă spada într-o 
tufă de nalbă, la rădăcina unui castan. 

Intre timp, cele două doamne ajunseră în acelaşi loc ca şi 
noaptea trecută. Ca şi atunci, Charny o recunoscu pe regină; 
aceasta îşi ascunsese fruntea sub glugă, iar mult prea 
îndatoritoarea prietenă se duse să-l caute în ascunzătoare pe 
necunoscutul căruia i se adresa cu titlul de monseniore. 

Unde se află ascunzătoarea? lată întrebarea pe care şi-o 
punea Charny. Ah, da, mieroasa însoţitoare se ducea glonţ spre 
băile lui Apolo, care nu puteau fi zărite din pricina carpenilor 
înalţi şi a umbrei proiectate de pilaştrii de marmură; dar cum de 
se putea ascunde acolo străinul? Pe unde intră? Charny îşi 
aminti că şi în partea aceea a parcului se afla o portiţă 
asemănătoare celei pe care doamnele o deschideau spre a veni 
la întâlnire. Fără îndoială, necunoscutul avea o cheie a portiţei. 
El se strecură pe acolo până sub acoperişul băilor lui Apolo, 
unde aştepta să vină însoţitoarea şi să-l cheme. 

Totul era pus la cale felul acesta; apoi pe aceeaşi portiţă, 
monseniorul o ştergea după întrevederea cu regina. 

După câteva minute, Charny zări pelerina şi pălăria pe care 
le văzuse în ajun. De data aceasta, necunoscutul nu mai înainta 
spre regină, reţinut şi respectuos că în ajun; el mergea cu paşi 
mari, neîndrăznind chiar să alerge; mergând ceva mai iute, ar fi 
alergat. 

Regina, care la început stătuse sprijinită cu spatele de 
uriaşul copac, se aşeză pe mantia pe care noul Raleigh!” o 
întinsese pe jos şi în timp ce vigilenta amică stătea de veghe, ca 


13 Walter Raleigh (1552-1618), om de stat englez, favorit al reginei 
Elisabeta | a Angliei. (n.t.) 


şi în ajun, îndrăgostitul senior, îngenunchind pe muşchiul de 
pădure, începu să vorbească iute şi pătimaş. Regina plecă 
fruntea, pradă unei melancolii specifice îndrăgostiţilor. Charny 
nu desluşea vorbele cavalerului, dar ele respirau o patimă 
arzătoare. Regina nu răspundea nimic. Cu toate acestea 
necunoscutul continuă s-o alinte cu vorbele lui, mereu mai 
tandre, încât uneori, lui Charny, nenorocitului Charny, i se părea 
că vorbele învăluite într-o asemenea tulburătoare vrajă vor 
ajunge desluşit până la el şi că f în clipa aceea el va muri de 
furie şi de gelozie. Nimic însă, nimic. Când cavalerul ridica 
glasul, un gest semnificativ din partea celei ce stă la pândă îi 
silea pe pătimaşul orator să coboare diapazonul elegiilor sale. 

Regina se încăpăţâna să tacă. Celălalt, implorând mereu, 
ceea ce Charny ghicea după melodia vibrantă a inflexiunilor, nu 
obținea decât consimţământul gingaş al tăcerii, favoare 
neîndestulătoare pentru buzele arzătoare care încep să soarbă 
din iubire. Deodată însă regina lăsă să-i scape câteva cuvinte. 
Cel puţin aşa se părea. Cuvinte înăbuşite, stinse, deoarece 
numai necunoscutul le putu auzi; dar de-abia le auzi, că, nebun 
de fericire, exclamă ca şi când ar fi dorit să se audă pe el însuşi: 

— Mulţumesc, o, mulţumesc, gingaşa mea regină! Deci pe 
mâine! 

Regina îşi acoperi în întregime faţa şi aşa destul de bine 
ascunsă. 

Charny simţi o sudoare rece, sudoarea morţii curgându-i 
încet, pe tâmple în broboane grele. Necunoscutul văzu 
amândouă mâinile reginei întinzându-se spre el. Le strânse într- 
ale sale, depunând pe fiecare un sărut atât de lung şi atât de 
pătimaş încât Charny trecu în a st răstimp prin toate chinurile 
iadului. După ce primi sărutul, regina se scula sprintena şi luă 
braţul însoţitoarei sale. Amândouă trecură fugind, ca şi în ajun, 
pe lângă Charny. 

Necunoscutul fugi şi el, iar Charny, care nu-şi putuse paraşi 
locul, unde îl ţinea țintuit o durere năuca de nedescris, auzi ca 
prin vis zgomotul a două porţi ce se închideau în aceeaşi clipă. 

Nu vom încerca să zugrăvim starea în care se afla Charny 
după această descoperire înfiorătoare. El îşi petrecu noaptea 
alergând mânios pe aleile parcului, pe care le învinuia cu 
disperare de criminala lor complicitate. Nebun câteva ceasuri în 
şir, el îşi veni în fire doar când se împiedica, în rătăcirea-i oarbă, 


de spada pe care o aruncase spre a nu fi ispitit s-o folosească. 
Lamă de care se izbi şi din pricina căreia căzu la pământ îi dădu 
dintr-o dată sentimentul forţei sale, ca şi pe cel al demnităţii. Un 
bărbat care ţine o spadă în mână nu mai poate, dacă este 
cuprins de nebunie, decât să se străpungă cu acea spadă sau 
să-l străpungă pe cel ce l-a jignit; nu mai are dreptul nici să fie 
slab, nici s; i se teamă. 

Charny deveni ceea ce fusese întotdeauna: o minte 
sănătoasă, un trup viguros. Incetă să mai alerge nebuneşte 
lovindu-se de copaci şi o porni liniştit pe aleea pe care se mai 
puteau vedea încă urmele paşilor celor două femei şi ale 
necunoscutului. Se duse până la locul unde se aşezase regina. 
lerburile încă strivite îi amintiră lui Charny nenorocirea să şi 
fericirea altuia! In loc să geamă, în loc să lase clocotul, mâniei 
să-l ameţească din nou, Olivier începu să se gândească la acea 
dragoste tăinuiţii şi la calitatea persoanei care o inspiră. Cercetă 
paşii seniorului, cu aceeaşi atenţie rece cu care ar fi examinat 
trecerea unui animal sălbatic. Recunoscu poarta din spatele 
băilor lui Apolo. Văzu, căţărându-se pe coama zidului, urme de 
copite de cal şi iarba răvăşită. 

"Pe aici vine! Deci nu vine de la Versailles, ci de la Paris — 
chibzui Olivier. Vine singur şi mâine va veni din nou, deoarece i 
s-a spus: "Pe mâine!" Până mâine să înduram în tăcere, nu 
lacrimile care îmi curg din ochi, ci sângele care curge în valuri 
din inima mea. Mâine va fi ultima zi din viaţa mea, iar dacă nu, 
înseamnă că sunt un laş şi n-am iubit niciodată. Haide-haide — 
îşi spuse el, lovindu-se uşurel peste piept, aşa cum călăreţul îşi 
bate pe grumaz armăsarul în spume — haide, calm, forţă, 
încercarea încă nu s-a sfârşit." 

Zicându-şi acestea, arunca o ultimă privire jur-împrejur, 
privi spre palat, unde se temea că va vedea lumină la ferestrele 
perfidei regine; lumina ar fi fost o minciună, o pată mai mult. 

De fapt, o fereastră luminată nu înseamnă o cameră 
locuită? Şi de ce să minţi astfel când ai dreptul de a fi neruşinat 
şi necinstit, când este atât de mică distanţa între ruşinea 
ascunsă şi scandalul public? 

Fereastra reginei era luminată. 

— Vrea să ne facă să credem că este acasă în timp ce 
hoinăreşte prin parc împreună cu iubitul ei! Într-adevăr, păcat 
de toată demonstraţia asta de cuminţenie! zise Charny, vorbind 


sacadat şi cu o amară ironie. O, e prea bună regină noastră, ca 
să se străduie să ne tragă în felul ăsta pe sfoară! Ce-i drept însă, 
poate că se teme să nu-şi supere soţul!... 

Şi Charny, înfigându-şi unghiile în carne, îşi reluă cu paşi 
măsuraţi drumul spre casă. Au spus "Pe mâine" — adăugă el, 
după ce încalecă pervazul. Da, pe mâine... pentru toată lumea, 
căci mâine vom fi patru la întâlnire, doamnă! 


Capitolul LXVIII Femeie şi regină 


Ziua următoare aduse aceleaşi peripeții. Poarta se deschise 
la ultima bătaie a miezului de noapte. Cele două femei apărură. 
Era ca în basmele arabe: zânele şi vrăjitorii veneau la ore fixe, 
dând ascultare talismanelor. Charny se hotărâse; vroia să-l 
identifice în astă-seară pe fericitul personaj aflat în grațiile 
reginei. Credincios obiceiurilor sale de curând dobândite, o 
porni, ascunzându-se în desiş, dar când ajunse la jocul unde de 
două zile se întâlneau îndrăgostiţii, nu găsi pe nimeni. 
Însoţitoarea reginei o ducea pe maiestatea sa spre băile lui 
Apolo. O nelinişte cumplită, o suferinţă cu totul nouă îl dobori pe 
Charny. In inocenţa lui neîntinată nu-şi închipuise că se va 
merge până la asemenea mârşăvie. 

Regina, zâmbind şi şuşotind, se îndrepta spre sumbrul 
adăpost, în pragul căruia o aştepta, cu braţele deschise, 
gentilomul necunoscut. 

Intră întinzând şi ea braţele. Grilajul de fier se închise în 
urma ei. Complicea rămase afară, sprijinită de o piatră funerară 
tocită de vreme şi îngropată sub frunziş. 

Charny se-ncrezuse prea mult în forţele sale. Şocul era prea 
violent. În clipa când, cuprins de turbare, vru să se năpustească 
asupra  confidentei reginei că să-i smulgă masca, s-o 
recunoască, s-o insulte, ba poate chiar s-o sugrume, sângele i se 
urcă la cap ca un torent învingător, îi năvăli în gâtlej şi-l sufocă. 
El se prăvăli pe muşchiul moale, gemând uşor, suspin ce tulbură 
o secundă, liniştea santinelei care stă de pază la porţile băilor lui 
Apolo. O hemoragie pricinuită de rana sa care se redeschisese ÎI 
înăbuşea. 


Charny fu readus la viaţa de rouă îngheţată, de umezeală 
pământului şi de durerea-i vie. Se sculă clătinându-se, 
recunoscu locurile, îşi aminti totul şi începu să caute. Santinela 
dispăruse, nu se auzea nici un zgomot. Un orologiu bătând 
ceasurile doua la Versailles îl făcu să-şi dea seama că leşinul 
durase foarte mult. Fără îndoială, înfiorătoarea privelişte 
dispăruse: regină, amant, însoţitoare avuseseră timp să fugă. 
Charny se încredinţă privind peste coama zidului urmele 
proaspete ale plecării cavalerului. Aceste semne şi câteva 
crengi rupte în preajma grilajului băilor lui Apolo erau tot atâtea 
dovezi pentru bietul Charny. 

Noaptea fu un lung delir. Dimineaţa încă nu se liniştise. 
Palid ca un mort, îmbătrânit cu zece ani, el îşi chemă vaietul şi-i 
porunci să-l îmbrace în catifea neagră, ca pe un bogătaş din 
starea a treia. Întunecat, mut, stăpânindu-şi durerea, se 
îndreptă spre palatul Trianon în clipa când se schimba garda, 
deci către ora zece. Regina tocmai ieşea din capelă, unde 
ascultase slujba. La trecerea ei, capete şi spade se plecau cu 
respect. 

Charny văzu câteva femei roşind de ciudă, ca regina este 
atât de frumoasă. Frumoasă, într-adevăr, cu părul sau minunat 
ridicat pe tâmple. Chipul său delicat, gura surâzătoare, ochii 
obosiţi, dar strălucind de o dulce lumină. Deodată îl zări pe 
Charny la capătului şirului. Se împurpură toată şi scoase o 
exclamaţie de uimire. Charny nu-şi plecă fruntea. Continuă s-o 
privească pe regina, care citi în privirile lui o nouă nenorocire. 
Se apropie de el. 

— Te credeam la moşia dumitale, domnule de Charny — 
zise ea, severă. 

— M-am întors, doamnă — răspunse el scurt şi aproape 
nepoliticos. 

Regina se opri, uluită, ea, căreia nu-i scapă nici o nuanţă. 
După acest schimb de priviri şi de cuvinte aproape duşmănos, 
Maria-Antoaneta se întoarse spre doamnele de onoare. 

— Bună dimineaţa, contesă — i se adresă, prietenoasă, 
doamnei de La Motte. 

Şi clipi din ochi cu familiaritate. Charny tresări şi o privi 
lung pe contesă. Jeanne, neliniştită de atenţia cu care o cerceta 
tânărul conte întoarse capul. Charny o urmări ca un nebun, 
vrând să-i mai vadă o dată faţa. Apoi se învârti în jurul ei, 


examinându-i mersul. Regina, salutând în dreapta şi în stânga, 
urmărea totuşi manevra celor doi. 

"Oare şi-a pierdut minţile? Gândi ea. Bietul băiat!" 

Şi veni din nou spre el. 

— Cum te simţi, domnule Charny? îl întrebă cu o voce 
dulce. 

— Foarte bine. Doamnă, dar, mulţumesc lui Dumnezeu nu 
atât de bine ca maiestatea voastră. Şi salută în aşa fel, încât s-o 
înspăimânte pe regină, după ce mai înainte o uluise. 

"Se întâmplă ceva" — îşi zise Jeanne, atentă. 

— Unde locuieşti acum? reluă regina. 

— La Versailles, doamnă. 

— De când? 

— De trei nopţi — răspunse tânărul, întărind cu gestul, 
privirea şi cuvântul aceasta mărturisire. 

Regina nu se arătă tulburată; Jeanne însă tresări. 

— Nu mai ai nimic să-mi spui? îl întrebă regina pe Charny, 
cu blândeţe. 

— Ah, doamnă — replică acesta — aş avea prea multe de 
spus maiestăţii voastre. 

— Vino! îi porunci ea brusc. 

"Să veghem" — îşi zise Jeanne. 

Regina se îndrepta cu paşi mari spre apartamentele sale. 
Unii o urmară, la fel de tulburaţi ca şi ea. Ceea ce îi păru 
providenţial doamnei de La Motte fu faptul că Maria-Antoaneta, 
pentru a evita să rămână între patru ochi cu cineva anume, pofti 
câteva persoane s-o însoţească. În rândul acestora se strecura şi 
Jeanne. Regina ajunse în apartamentele sale şi o concedie pe 
doamna de Misery, precum şi pe celelalte cameriste. 

Vremea, era plăcută, uşor înnegurată, soarele nu 
străpungea norii, dar îşi lăsă căldura şi lumina să se strecoare 
prin blănurile lor dese, albe şi vineţii. Regina deschise fereastra 
ce dădea spre o mică terasă, se aşeză în faţa măsuţei sale de 
scris ticsită de scrisori şi aştepta. Încetul cu încetul, persoanele 
care o urmaseră îşi dă dura seama că ea doreşte să rămână 
singură şi se îndepărtară. 

Charny, nerăbdător şi clocotind de mânie, îşi mototolea 
pălăria în mâini. 

— Vorbeşte! Vorbeşte! îi porunci regina. Pari foarte 
tulburat, domnule. 


— Cum să încep? rosti Charny, gândind cu glas tare. Cum 
să îndrăznesc să acuz cinstea, să acuz credinţa, să acuz 
maiestatea? 

— Ce-ai spus? strigă Maria-Antoaneta, răsucindu-se brusc şi 
cu ochii în flăcări. 

— Şi cu toate astea, n-am să spun ce-am văzut! continuă 
Charny. 

Regina se ridică. 

— Domnule — rosti ea, cu răceală — este prea devreme ca 
să te cred beat; totuşi ai o atitudine nepotrivită cu un gentilom 
treaz. 

Se aştepta să-l vadă zdrobit de această insultă 
dispreţuitoare; ei însă, nemişcat, vorbi astfel: 

— De fapt, ce este o regină? O femeie. Şi eu ce sunt? Un 
bărbat şi un supus în acelaşi timp. 

— Domnule! 

— Doamnă, să nu complicăm ceea ce vreau să spun, cu o 
furie care mă poate duce la nebunie. Cred că v-am dovedit 
îndeajuns că am tot respectul pentru maiestatea sa regală; mă 
tem chiar că am dovedit o dragoste nebuneasca pentru 
persoana reginei. Aşa că alegeţi: căreia dintre amândouă, 
reginei sau femeii, vreţi ca adoratorul să-i arunce acuzaţia de 
infamie şi necinste? 

— Domnule de Charny! strigă regina, pălind şi îndreptându- 
se spre tânăr. Dacă nu pleci imediat, voi chema gărzile să te 
alunge! 

— Mai înainte însă de a fi alungat, va voi spune de ce cred 
că sunteţi o regină nedemnă şi o femeie fără cinste! urlă 
Charny, beat de furie. De trei nopţi vă urmăresc în parc!... 

In loc s-o facă pe regină să sară în sus, cum spera după o 
asemenea lovitură cumplită, Charny o văzu ridicând fruntea şi 
apropiindu-se de el. 

— Domnule de Charny — zise ea, luându-i mâna — eşti într- 
o stare care mă umple de milă. Fii atent, ochii îţi scapără, mâna 
îţi tremură, obrajii îţi sunt palizi, sângele ţi-a năvălit la inimă. 
Cred că eşti bolnav, vrei să chem pe cineva? 

— V-am văzut, v-am văzut! repetă el, rece. V-am văzut cu 
acel bărbat, v-am văzut când i-aţi dat trandafirul, v-am văzut 
când v-a sărutat mâna, v-am văzut când aţi intrat cu el în băile 
lui Apolo. 


Regina îşi trecu mâna peste frunte, vrând parcă să se 
încredinţeze că nu visează. 

— Haide — zise ea, cu blândeţe — haide, aşează-te, căci 
dacă nu te ţin eu, ai să cazi. Aşează-te, îţi spun! 

Charny se prăbuşi într-un fotoliu, regina se aşeză lângă el 
pe un taburet, apoi luându-i ambele mâini şi privindu-l lung, îi 
spuse: 

— Stai liniştit, limpezeşte-ţi mintea şi inima şi repetă-mi 
ceea ce mi-ai spus adineauri. 

— Ah, vreţi să mă ucideţi! şopti nefericitul. 

— Lasă-mă să te întreb eu. De când te-ai întors de la 
moşie? 

— De cincisprezece zile. 

— Unde locuieşti? 

— În casa vânătorului de lupi, pe care am închiriat-o 
special. 

— A, da, casa sinucigaşului din capătul parcului? 

Charny încuviinţă din cap. 

— Pomeneai de cineva pe care l-ai văzut cu mine?... 

— In primul rând spun că v-am văzut pe dumneavoastră. 

— Unde? 

— În parc. 

— La ce om şi în ce zi? 

— La miezul nopţii, marţi, pentru prima dată. 

— M-ai văzut? 

— Cum vă văd acum şi am văzut-o şi pe însoţitoarea 
dumneavoastră. 

— Mă însoțea cineva? Ai recunoaşte-o pe acea persoană? 

— Adineauri mi s-a părut c-o văd aici, dar n-aş îndrăzni să 
susţin cu tărie. Numai ţinuta seamănă; faţa însă ţi-o ascunzi 
când săvârşeşti asemenea ticăloşii. 

— Bine! rosti regina, calmă. Nu ai recunoscut-o pe 
însoţitoarea mea, dar pe mine?... 

— O, pe dumneavoastră, doamnă, v-am văzut... lată... 
acum, nu vă văd?... 

Ea bătu din picior cu mânie, curmându-i vorba: 

— Şi... cel ce mă întovărăşea, cel căruia i-am dat 
trandafirul... căci m-ai văzut dăruind un trandafir, nu? 

— Da, însă pe cavalerul acela n-am putut niciodată să-l văd 
de aproape. 


— Cel puţin ştii cum îl cheamă? 

— I se spune monseniore; e tot ce ştiu. 

Regina se lovi peste frunte, cu o furie nemărginită. 

— Continuă — porunci ea. Aşadar, marţi i-am dat un 
trandafir... şi miercuri?... 

— Miercuri i-aţi îngăduit să vă sărute amândouă mâinile. 

— Oh! murmură ea, frângându-şi mâinile. În sfârşit, joi, ieri? 

— leri aţi stat o oră şi jumătate în grota lui Apolo cu 
bărbatul acela, iar însoţitoarea dumneavoastră v-a lăsat singuri. 

Regina sări ca arsă. 

— Şi... dumneata... m-ai văzut? întrebă ea, accentuând 
fiecare silabă. 

Charny ridică mâna spre cer ca să jure. 

— Ah! scrâşni regina, înfuriată de-a binelea. Uite că şi jură! 

Charny repetă solemn gestul acuzator. 

— Pe mine? Pe mine? Insista regina, izbindu-şi cu pumnii în 
piept. Zici că pe mine m-ai văzut? 

— Da, pe dumneavoastră. Marţi purtaţi rochia verde cu 
dungi lucioase aurii, miercuri, rochia înflorată, albastru cu 
ruginiu, ieri... ieri, rochia de mătase galben-închis, pe care o 
purtaţi în ziua când v-am sărutat mâna pentru prima dată! 
Dumneavoastră eraţi, chiar dumneavoastră! Mor de durere şi de 
ruşine spunându-vă: "Jur pe viaţa mea! Jur pe onoarea mea! Jur 
pe Dumnezeu! Dumneavoastră eraţi, doamnă, dumneavoastră!" 

Regina începu să se plimbe cu paşi mari pe terasă, fără să-i 
pese că toţi îi văd tulburarea, ciudată pentru spectatorii care, de 
jos, o priveau cu curiozitate lacomă. 

— Dacă, la rândul meu şi eu aş jura... dacă aş jura pe fiul 
meu, pe Dumnezeu... am, ca şi dumneata, un Dumnezeu... Nu, 
nu mă crede!... Nu mă crede!... 

Charny plecă fruntea. 

— Nebuniile! strigă regina, zgâlţâindu-l cu putere de mână; 
apoi îl duse de pe terasă în cameră. Ascultă — zise ea. Aşadar, 
este o voluptate rara să acuzi o femeie nevinovată, a cărei 
purtare este fără pată; este deci o cinste neobişnuita să 
dezonorezi o regină... Mă crezi când îţi spun că nu pe mine m-ai 
văzut? Mă crezi când îţi jur pe Cristos ca de trei zile n-am ieşit 
din casa după ora patru după-amiaza? Vrei să-ţi dovedesc cu 
mărturia cameristelor, cu mărturia regelui, care m-a văzut aici, 


că nu puteam fi în alţii parte? Nu... nu... nu mă crede, nu mă 
crede! 

— Am văzut! replică glacial Charny. 

— Ah! strigă deodată regina. Ştiu, acum ştiu! N-am mai fost 
oare calomniata şi altă dată? N-am fost oare văzută la balul 
Operei scandalizând curtea? N-am fost oare văzută la Mesmer, 
căzând în extaz, intrigîndu-i pe curioşi şi pe curtezane?... 
Dumneata ştii foarte bine, dumneata care te-ai bătut pentru 
mine! 

— Pe vremea aceea doamnă, m-am bătut pentru că nu 
credeam. Astăzi m-aş bate deoarece cred. 

Regina îşi ridică braţele spre cer cu disperare şi doua 
lacrimi fierbinţi îi alunecară de pe obraji pe piept. 

— Dumnezeule! rosti ea. Trimite-mi un gând care să mă 
salveze! Nu vreau, Doamne, ca omul acesta să mă 
dispreţuiască! 

Charny fu zguduit până în adâncul sufletului de rugăciunea 
ei atât de simplă, de convingătoare. Îşi ascunse faţa în palme. 

Regina tăcea, apoi i se adresă, după ce chibzui o clipă: 

— Domnule trebuie să-mi dai satisfacţie. lată ce-ţi cer. Trei 
nopţi la rând m-ai văzut noaptea în parc, întovărăşită de un 
bărbat. Cu toate astea, ştii că s-a vorbit despre o asemă-nare: o 
femeie, nu ştiu cine este, seamănă la chip şi la mers cu mine. 
Cu mine, nefericita regină; dar pentru că-ţi place mai mult să 
crezi că eu sunt aceea care hoinăreşte noaptea, pentru că susţii 
că eu eram, să mergem în parc la aceeaşi oră, vino împreuna cu 
mine. Dacă pe mine m-ai văzut ieri, cu siguranţa nu mă vei 
vedea şi astăzi, fiindcă voi ţi lângă dumneata. Dacă este o alta, 
de ce nu am vedea-o împreuna? Şi dacă o vedem... Ah, 
domnule, vei regreta oare că m-ai tăcut să sufăr atâta? 

Charny, cu mâna pe inimă, zise: 

— Faceţi prea mult pentru mine, doamna. Merit să mor; nu 
mă striviţi cu bunătatea dumneavoastră. 

— Te voi strivi cu dovezi — spuse regina. Nu sufla un 
cuvânt nimănui. Astă-seară, la zece, aşteaptă singur la uşa 
căsuţei de vânătoare, aici am hotărât să te conving. Du-te 
domnule şi nu lăsa să se observe nimic. 

Charny îngenunche fără să rostească un cuvânt şi ieşi. 
Străbătând cel de-al doilea salon, trecu fără să vrea prin faţa 
Jeannei, care-l sorbea din ochi şi care la prima chemare a 


reginei, se pregăti să intre la maiestatea sa împreună cu toată 
lumea. 


Capitolul LXIX Femeie şi demon 


Jeanne observase tulburarea lui Charny, interesul reginei, 
graba amândurora de a sta de vorbă. Pentru o femeie ca ea era 
mai mult decât îi trebuia ca să ghicească o mulţime de lucruri; 
este de prisos să mai adăugăm ceva la ceea ce a înţeles de mult 
toată lumea. După întâlnirea dintre doamna de La Motte şi 
Oliva, pusă la cale, de fapt de Cagliostro, comedia ultimelor trei 
nopţi se poate lipsi de comentarii. 

Intrând la regină, Jeanne asculta, observa, încerca să 
descifreze pe chipul Mariei-Antoaneta dovada bănuielilor sale. 
Dar de la un timp încoace, regina învățase să se ferească de 
oricine. Ea nu lăsă să se vadă nimic. Jeanne fu deci nevoită să se 
mulţumească doar cu presupuneri, îi şi poruncise unuia dintre 
lachei să-l urmărească pe domnul de Charny. Valetul se 
întoarse, anunţând-o ca domnul conte dispăruse într-o casă la 
capătul parcului lângă lizieră de carpeni. 

Nu mai încăpea nici o îndoială: tânărul era un îndrăgostit, 
care văzuse totul. O auzi pe regină spunând doamnei de Misery: 

— Mă simt cam slăbită, dragă Misery, aşa că astă-seară mă 
voi culca la opt. Cum doamna de onoare insistă, regina adaugă: 
Nu voi primi pe nimeni. 

— "E limpede — îşi zise Jeanne. Trebuie să fii nebun ca să 
nu înţelegi!" 

Regina, prada încă emoţiilor prin care trecuse după scena 
cu Charny, nu întârzie să-şi concedieze suita. Jeanne se felicită 
pentru prima dată de la venirea ei la curte. 

"Cărţile sunt măsluite — îşi zise ea. La Paris! E timpul să 
desfac ce am făcut." 

Şi părăsi imediat Versailles-ul. 

Ajunsă acasă, în strada Saint-Claude, găsi un splendid dar 
de argint, trimis din partea cardinalului chiar în dimineaţa 
aceea. După ce-şi arunca ochii indiferentă asupra cadoului, cu 
toate că era de preţ, privi, ascunsă după perdele, spre locuinţa 
Olivei, ale cărei ferestre nu se deschiseseră încă. Oliva dormea, 


obosiţi desigur; era foarte caid în acea zi. Jeanne se duse la 
cardinal, pe care îl găsi radios, somnoros, mândru şi vesel până 
la insolenţa; aşezat în faţa preţiosului său birou, operă a lui 
Boule, rupea şi scria din nou neobosit o scrisoare care începea 
mereu la fel şi nu se sfârşea niciodată. Când valetul anunţă 
vizita, domnul cardinal strigă: 

— Scumpă contesă! 

Şi alergă în întâmpinarea ei. 

Jeanne primi sărutările cu care prelatul îi acoperea braţele 
şi mâinile, apoi se aşeză comod pe o canapea, gândind să 
susţină cât mai bine discuţia ce avea să urmeze. 

Monseniorul începu cu exclamaţii de recunoştinţă, nu lipsite 
de o grăitoare sinceritate. Jeanne îl întrerupse din efuziunile 
sale. 

— Ştiţi că sunteţi un prieten foarte delicat, monseniore şi că 
vă mulţumesc! 

— Pentru ce? 

— Pentru încântătorul dar pe care mi l-aţi trimis azi- 
dimineaţă; pentru grija pe care aţi avut-o de a mi-l expedia 
acasă. Într-adevăr, foarte delicat. Dumneavoastră nu va 
drămuiţi inima, o daţi în întregime. 

— Cine altul a dovedit vreodată mai multă delicateţe, dacă 
nu dumneavoastră! răspunse cardinalul. 

— Nu sunteţi numai un om fericit, sunteţi un zeu triumfător 
— replică Jeanne. 

— Vă mărturisesc că aşa este şi fericirea mă sperie, mă 
stânjeneşte, îmi face de nesuportat prezenţa celorlalţi oameni. 
Îmi vine în minte fabula aceea pagână cu lupiter, obosit de 
propria sa strălucire. 

Jeanne zâmbi. 

— Veniţi de la Versailles? întrebă el, lacom. 

— Da. 

— Aţi... văzut-o? 

— Tocmai... ne-am despărţit. 

— N-a spus... nimic? 

— Eh, ce voiaţi să spună?... 

— lertaţi-mă, n-am întrebat din curiozitate, ci din disperare. 

— Nu mă mai întrebaţi nimic. 

— Ah, contesa!... 

— Nu, vă rog. 


— Vai, cum rostiţi aceste cuvinte! S-ar crede, după chipul 
dumneavoastră, că-mi aduceţi o veste rea. 

— Monseniore, nu mă faceţi să vorbesc. 

— Contesă, contesă... şi cardinalul păli. O prea mare fericire 
— zise el — seamănă, în momentul culminant, cu roata 
norocului: lângă apogeu se afla începutul declinului. Nu mă 
cruţaţi însă, dacă trebuie să aflu că s-a întâmplat vreo 
nenorocire... dar nu s-a întâmplat... nu-i aşa? 

— AŞ numi-o, dimpotrivă, monseniore, o mare bucurie — 
replică Jeanne. 

— Cum?... Despre ce-i vorba?... Ce vreţi să spuneţi?... Ce 
bucurie?... 

— De a nu fi fost descoperit — zise răspicat Jeanne. 

— Oh!... Şi cardinalul zâmbi. Cu toate măsurile de 
precauţie, cu inteligenţa a două inimi şi a unei minţi... 

— O minte şi două inimi, monseniore, nu pot împiedica doi 
ochi să vadă prin frunziş. 

— Am fost văzuţi?! strigă îngrozit domnul de Rohan. 

— Am toate motivele să cred că da. 

— Atunci... dacă am fost văzuţi, am fost şi recunoscuţi? 

— Asta nu, monseniore, nici gând; dacă aţi fi fost 
recunoscuţi, dacă taina ar fi în puterea cuiva, Jeanne de Valois s- 
ar afla acum la capătul lumii, iar dumneavoastră, 
dumneavoastră ar trebui să fiţi mort. 

— Aveţi dreptate. Toate şovăielile dumneavoastră, contesă, 
mă fac să mă perpelesc, însă la foc mic. Am fost văzuţi, bun. Au 
fost văzuţi însă nişte oameni care se plimbau prin parc. Este 
interzis oare? 

— Întrebaţi-l pe rege. 

— Regele ştie! 

— E la mintea cocoşului ca, dacă regele ar şti, 
dumneavoastră aţi fi la Bastilia, eu într-un azil. Dar cum o 
nenorocire pe care o poţi evita tace cât două fericiri promise, 
am venit să vă spun să nu-l ispitiţi pe Dumnezeu încă o dată. 

— Ce spui? strigă cardinalul. Ce sens au cuvintele 
dumneavoastră, scumpă contesă? 

— Nu pricepeţi? 

— Mi-e teamă... 

— Eu m-aş teme dacă nu m-aţi asigura. 

— În ce privinţa? 


— Că nu vă veţi mai duce la Versailles. 

Cardinalul sări în sus. 

— Ziua? întrebă el, surâzând. 

— Mai întâi ziua, apoi şi noaptea! 

Domnul de Rohan tresări. 

— Imposibil — spuse el. 

— Acum este rândul meu să vă privesc drept în faţă — 
răspunse ea. Aţi spus, cred, imposibil. De ce imposibil, rogu-vă? 

— Pentru că port în inima o dragoste care nu se va sfârşi 
decât o dată cu viaţa mea. 

— Bag de seamă — zise ea, cu ironie — ca, deoarece vreţi 
să ajungeţi mai repede la acest rezultat, stăruiţi să vă 
reîntoarceţi în parc. Da, dacă vă veţi mai duce, dragostea 
dumnea-voastră nu se va sfârşi decât o dată cu viaţa şi 
amândouă vor fi retezate cu aceeaşi lovitură. 

— De unde atâta spaimă, contesă?! Dumneavoastră, atât 
de curajoasă ieri! 

— Am curajul animalelor. Nu mă tem de nimic atâta vreme 
cât nu există nici o primejdie. 

— lar eu am curajul stirpei mele. Nu mă simt fericit decât 
când simt primejdia.. 

— Foarte bine, atunci însă permiteţi-mi să vă spun... 

— Nu vreau s-aud nimic, contesă, nimic! strigă prelatul. Am 
sacrificat totul, zarurile sunt aruncate, moartea dacă trebuie, 
dar împreuna cu dragostea! Mă voi întoarce la Versailles. 

— Singur? rosti întrebător contesa. 

— Mă veţi părăsi? zise mustrător domnul de Rohan. 

— Mai întâi eu. 

— Ea însă va veni. 

— Vă înşelaţi, nu va veni. 

— Îmi spuneţi asta din partea ei? întrebă cardinalul, 
tremurând. 

— Este lovitura pe care încerc s-o îndulcesc de o jumătate 
de oră. 

— Nu vrea să mă mai vadă? 

— Niciodată şi eu am sfătuit-o astfel. 

— Doamnă — rosti prelatul, cu glas solemn — este urât din 
partea dumneavoastră să împlântaţi cuțitul într-o inimă pe care 
o ştiţi cât este de iubitoare. 


— Ar fi şi mai urât din partea mea, monseniore, dac-aş lăsa 
două fiinţe fără minte să se distrugă şi nu le-aş da o 
povaţaăbună. Eu le-o dau, cine vrea, să asculte. 

— Contesă, contesă, mai bine moartea! 

— Asta vă priveşte pe dumneavoastră, e calea cea mai 
simplă. 

— Să mor fără nici o noimă — zise cardinalul, cu glas 
sumbru. Prefer sfârşitul renega-tului. Binecuvântat fie iadul în 
care-mi voi regăsi complicea. 

— Sfinte părinte, blestemaţi! zise contesa. Ca supus, vă 
detronaţi regina! Ca bărbat, duceţi la pierzanie o femeie! 

Cardinalul apucă pe contesă de mână şi-i vorbi pătimaş: 

— Mărturisiţi că nu v-a spus aşa ceva — urlă el — şi că nu 
mă va renega! 

— Vă vorbesc în numele său. 

— lmi cere doar un răgaz. 

— Luaţi-o cum vreţi, dar respectaţi porunca. 

— Parcul nu este singurul loc unde ne putem vedea, sunt 
mii de locuri mult mai sigure. În sfârşit, regina a fost şi la 
dumneavoastră acasă! 

— Monseniore, nici un cuvânt mai mult; port pe umerii mei 
povara cumplită a acestei taine. Nu mă simt în stare s-o mai duc 
multă vreme. Ceea ce nu va face indiscreţia dumneavoastră, 
întâmplarea sau răutatea unui duşman, o vor face remuşcările. 
O cred capabilă, vedeţi dumneavoastră, să mărturisească totul 
regelui, într-un moment de disperare. 

— Dumnezeule! Este cu putinţă?! strigă domnul de Rohan. 
Ar face ea asta? 

— Dacă aţi vedea-o, v-ar fi milă de ea. 

Cardinalul se ridică brusc. 

— Ce este de făcut? întrebă el. 

— Să o consolăm tăcând. 

— Va crede că am uitat-o, Jeanne ridică din umeri, mă va 
acuza că sunt laş. 

— Laş nu puteţi fi dacă o salvaţi. 

— Te iartă o femeie când te poţi lipsi de prezenţa ei? 

— Nu o judecaţi pe ea cum mă judecaţi pe mine. 

— O cred mare şi puternică. O iubesc pentru curajul şi 
inima ei nobilă. Poate să se încreadă în mine, cum mă încred şi 
eu în ea. O voi vedea pentru ultima dată; va şti tot ce gândesc şi 


ceea ce va hotărî ea, după ce mă va asculta, voi îndeplini ca pe 
un jurământ sacru. 

Jeanne se ridică. 

— Faceţi cum doriţi — spuse ea. Duceţi-vă! Numai că vă 
veţi duce singur. Venind aici, am aruncat cheia de la poarta 
parcului în Sena. Vă veţi duce la Versailles, după cum doriţi, în 
timp ce eu voi pleca în Elveţia sau Olanda. Cu cât voi fi mai 
departe de bombă, cu atât mă voi teme mai puţin de explozie! 

— Contesă, mă părăsiţi, mă lăsaţi?! O, Doamne! Atunci cu 
cine voi vorbi despre ea? 

Aici Jeanne juca adevărate scene din Moliere; niciodată un 
Valere mai nesocotit nu a dat replici mai potrivite unei Dorine 
mai viclene. 

— Nu aveţi parcul şi ecourile? zise Jeanne. Le veţi învăţa 
numele ei. 

— Contesă, aveţi milă! Sunt disperat! Se tângui prelatul, cu 
un glas pornit din inimă. 

— Ei bine — replică Jeanne, cu violenţa şi brutalitatea 
chirurgului care hotărăşte amputarea unui picior — dacă sunteţi 
disperat, domnule de Rohan, nu faceţi copilării care sunt mai 
periculoase decât praful de puşcă, ciuma sau moartea! Dacă 
ţineţi atât de mult la această femeie, păstraţi-o în loc s-o 
pierdeţi şi dacă aveţi un dram de inimă şi minte, nu târâţi, în 
căderea dumneavoastră şi pe cei care v-au slujit din prietenie. 
Eu nu mă joc cu focul. Îmi juraţi că nu veţi face un pas pentru a 
o vedea pe regină? A o vedea, am zis, reţineţi, nu a-i vorbi, de 
acum în cincisprezece zile? Juraţi? Rămân şi vă mai pot face încă 
multe servicii. Sunteţi hotărât să înfruntaţi totul pentru a trece 
peste măsurile mele de apărare şi ale ei? Voi afla şi zece minute 
mai târziu, plec! Vă veţi descurca cum veţi putea. 

—  Îngrozitor —  murmură cardinalul — căderea mă 
zdrobeşte! Să pierzi o asemenea fericire! Am... am să mor! 

— Haide-haide! îi şopti Jeanne la ureche. Altfel înseamnă că 
nu iubiţi decât din amor propriu. 

— Acum iubesc cu adevărat — răspunse cardinalul. 

— Atunci trebuie să suferiţi — replică Jeanne. Este condiţia 
firească a acestei stări. Haideţi, monseniore, hotărâţi-vă: rămân 
aici? Mă aflu în drum spre Lausanne? Ce fac? 

— Rămâneţi, contesă, dar găsiţi ceva ca să mă liniştească. 
Rana e prea dureroasă. 


— Juraţi să-mi daţi ascultare? 

— Aveţi cuvântul unui Rohan! 

— Bine! Am şi găsit cu ce să vă liniştesc. Vă interzic 
întâlnirile, dar nu vă interzic scriso-rile. 

— Adevărat?! exclamă nesocotitul, însufleţindu-se la 
această speranţa. Voi putea să-i scriu? 

— Incercaţi. 

— ŞI... ea îmi va răspunde? 

— Voi încerca... 

Cardinalul acoperi cu sărutări mâna Jeannei, numind-o 
îngerul său păzitor. 

Ce straşnic se mai distra diavolul ascuns în inima contesei! 


Capitolul LXX Noaptea 


În aceeaşi zi, la ceasurile patru după-amiază, un bărbat 
călare se opri la marginea parcului, în spatele băilor lui Apolo. 
Cavalerul se plimba la pas; gânditor ca Hipolit, frumos ca 
acesta, mâna sa lăsase frâul în voia armăsarului. Se opri, după 
cum am spus, acolo unde domnul de Rohan îşi strunise calul în 
ultimele trei zile. In locul acela, pământul era răscolit de copite, 
iar arbuştii din vecinătatea stejarului, de al cărui trunchi fusese 
legat căpăstrul, nu mai avea frunze: calul păscuse în voie. 

Cavalerul descălecă, spunându-şi: "lată un loc răvăşit de-a 
binelea. Şi se apropie de zid. lată urmele escaladării; iată o 
poartă deschisă de curând. Este întocmai cum mi-am închipuit. 
Nu te lupţi cu pieile-roşii din savane fără să te pricepi la urme de 
cai şi de oameni. Or, de cincisprezece zile, domnul de Charny s- 
a întors; de cincisprezece zile, domnul de Charny nu s-a arătat, 
lata poarta pe care a folosit-o domnul de Charny ca să intre la 
Versailles". 

Spunând acestea, cavalerul suspină zgomotos, ca şi când 
şi-ar fi smuls sufletul o dată cu suspinul. 

— Să lăsam aproapelui nostru fericirea sa — murmură el, 
privind, una câte una, urmele ce vorbeau de la sine pe gazon şi 
pe ziduri. Ceea ce soarta dă unora refuză altora Nu degeaba îi 
face pe unii fericiţi, iar pe alţii nenorociţi! 


"Ar trebui totuşi o dovadă. Cu ce preţ prin ce mijloace s-o 
obţin? Ah, nimic mai simplu! Stând trântit într-un tufiş, noaptea, 
un om nu poate fi descoperit şi din ascunzătoarea sa, el îi poate 
vedea pe cei care vin. Astă-seară mă voi piti în tufiş." 

Cavalerul luă frâul calului, se urcă încet în şa şi, fără să se 
grăbească sau să-şi îmboldească armăsarul, dispăru la colţul 
zidului. 

Cât despre Charny, acesta, ascultând de ordinul reginei, se 
închisese în casă şi aştepta un mesaj din partea ei. Cobori 
noaptea şi nimic nu se întâmpla. Charny, în loc să stea la pândă 
la fereastra căsuţei ce dădea în parc, pândea din aceeaşi 
cameră ce dădea pe străduţă. 

Regina spusese: "La uşa căsuţei de vânătoare"; dar 
fereastra sau uşa erau totuna, deoarece se aflau pe aceeaşi 
parte. Principalul era să poţi vedea tot ce se întâmpla. 

Charny privea întrebător în noaptea adâncă, sperând dintr- 
o clipă în alta să audă galopul unui cal sau pasul grăbit al unui 
curier. Bătură orele zece şi jumătate. Nimic. Regina îl păcălise. li 
făcuse o concesie, apoi, ruşinată, îi făcuse o promisiune de care 
nu se putea ţine; şi, lucru îngrozitor, ea îi făgăduise ştiind că nu 
va veni. Cu acea uşurinţă de a da curs bănuielii care îi 
caracterizează pe îndrăgostiţii înflăcăraţi, tânărul conte se 
mustră că fusese prea încrezător. 

— Cum de-am putut — strigă el în gura mare — eu care am 
văzut-o cu ochii mei, să cred în nişte minciuni şi să-mi sacrific 
convingerea, certitudinea pentru o speranţă stupidă? 

Dădea cu furie frâu liber acestui gând nefast, când 
zgomotul unui pumn de nisip aruncat în geamul celeilalte 
ferestre îi atrase atenţia şi-l făcu să alerge până acolo şi să se 
uite în parc. Atunci văzu jos, sub şirul de carpeni, învăluită într-o 
uriaşă mantie neagră, silueta unei femei care ridica spre el o 
faţă palidă şi tulburată. Nu-şi putu reţine un strigăt de bucurie şi 
de părere de rău în acelaşi timp. Femeia care-l aştepta, care-l 
chema era regină! 

Dintr-un salt se aruncă pe fereastră şi căzu la picioarele 
Mariei-Antoaneta. 

— Ah, iată-te, domnule! În sfârşit! spuse ea în şoaptă, 
foarte emoţionată. Ce făceai? 


— Dumneavoastră! Dumneavoastră, doamnă! 
Dumneavoastră înşivă! Este oare cu putinţă? îngăimă Charny, 
prosternându-se. 

— Aşa mă aşteptai? 

— Aşteptam la fereastra dinspre stradă, doamnă. 

— De ce să vin pe stradă când este atât de simplu să vin 
prin parc? 

— Nu mai speram să vă văd, doamnă — spuse Charny cu 
un accent de recunoştinţă pasionată. 

Ea îl întrerupse: 

— Să nu rămânem aici, e prea lumină; ai spada la 
dumneata? 

— Da. 

— Bun!... Pe unde zici că au intrat cei pe care i-ai văzut? 

— Pe poarta aceasta. 

— Şi la ce oră? 

— De fiecare dată la miezul nopţii. 

— Nu au nici un motiv ca să nu vină şi în noaptea asta. Sper 
că n-ai suflat nimănui vreun cuvânt? 

— Nimănui. 

— Să ne ascundem în desiş şi să aşteptăm. 

— Ah, maiestate... 

Regina trecu înainte şi, cu un pas hotărât, parcurse drumul 
în sens invers. 

— Intelegi, desigur — spuse ea deodată, ca pentru a veni în 
întâmpinarea gândului lui Charny — că nu ma amuzat să-i 
povestesc istoria şefului poliţiei. De când m-am plâns şi până 
acum, domnul de Crosne ar fi trebuit să descopere adevărul. 
Dacă fiinţa care îmi uzurpă numele, după ce mi-a uzurpat 
asemănarea, n-a fost încă arestată, dacă tot misterul acesta n-a 
fost încă lămurit, vezi şi dumneata că nu pot fi decât două 
cauze: sau incapacitatea domnului de Crosne — ceea ce n-ar fi 
nimic — sau ralierea lui cu duşmanii mei. Căci mi se pare greu 
de crezut că în parcul meu, la mine, să-şi permită cineva 
mârşava comedie pe care dumneata mi-ai semnalat-o, fam a fi 
sigur de un sprijin direct sau de o tacită complicitate. lată de ce 
aceia care s-au făcut vinovaţi îmi par a fi destul de primejdioşi 
pentru a nu mă încrede decât în mine însămi că să-i demasc. 
Dumneata ce crezi? 


— Cer permisiunea maiestăţii voastre de a nu spune nimic. 
Sunt disperat; acum nu mai am bănuieli, am numai temeri. 

— Cel puţin dumneata eşti un om cinstit — zise cu 
însufleţire regina. Dumneata spui lucrurilor pe nume; este o 
calitate care uneori poate răni un nevinovat atunci când te înşeli 
în privinţa lui; dar o rană se vindecă. 

— Oh, doamnă, este ora unsprezece; tremur... 

— Convinge-te că nu este nimeni aici — spuse regina ca să- 
| îndepărteze pe însoţitorul ei. 

Charny ascultă. Străbătu în goana desişul până la zid. 

— Nimeni — raportă el când se întoarse. 

— Unde s-a petrecut scena pe care mi-ai descris-o? 

— Chiar în clipa asta, doamnă, întorcându-mă din 
cercetările mele, am simţit ca un cuţit în inimă. V-am zărit chiar 
în locul unde am văzut în ultimele trei nopţi pe... pe falsa regină 
a Franţei. 

— Aici?! exclamă regina, îndepărtându-se repede de locul 
unde se afla. 

— Da, doamnă, sub acest castan. 

— Atunci să nu rămânem aici, domnule — spuse Maria- 
Antoaneta — fiindcă, dacă au fost, vor mai veni. 

Charny o urmă pe regină pe o altă alee. Inima îi bătea atât 
de tare, încât se temea că nu va auzi zgomotul portiţei când se 
va deschide. Ea, tăcută şi dreaptă, aştepta ca dovada vie a 
nevinovăţiei sale să apară. Bătu miezul nopţii. Poarta nu se 
deschise. Se scurse o jumătate de oră în care timp Maria- 
Antoaneta îl întrebă de cel puţin zece ori pe Charny dacă 
impostorii fuseseră punctuali la întâlnire. 

Unu fără un sfert la capelă Saint-Louis din Versailles. 
Regina bătu nerăbdătoare din picior. 

— Ai să vezi ca astăzi n-au să vină — zise ea Numai mie mi 
se poate întâmpla asemenea nenorocire! 

Şi spunând acestea, îl privi pe Charny, gata să se ia la harţă 
dacă ar fi surprins în ochii lui cea mai mică scânteie de triumf 
sau ironie. El însă, pălind pe măsură ce-l năpădeau din nou 
bănuielile, păstra o atitudine atât de gravă şi melancolică, încât 
cu siguranţa faţa sa oglindea în acele clipe senina răbdare a 
martirilor şi a îngerilor. Regina îl luă de braţ şi îl duse din nou 
sub castanul sub care se opriseră prima dată. 

— Spui că aici i-ai văzut? murmură ea. 


— Chiar aici, doamnă. 

— Aici femeia i-a dat un trandafir bărbatului. 

— Da, maiestate. 

Regina era istovită: obosise de atâta umblet prin parcul 
umed, aşa că se rezemă cu spatele de trunchiul unui copac şi-şi 
lăsă capul în piept. Pe nesimţite, genunchii i se înmuiară; Charny 
nu o sprijini cu braţul şi ea mai degrabă căzu decât se aşeză pe 
iarbă. El rămase neclintit şi posomorât. Ea îşi acoperi faţa cu 
mâinile, aşa că Charny nu putu să-i vadă lacrimile lunecându-i 
printre degetele lungi şi albe. Deodată, ea înălța capul şi zise: 

— Domnule, ai dreptate; sunt condamnată. Am făgăduit să 
dovedesc astăzi că m-ai calomniat. Dumnezeu nu vrea, mă 
supun. 

— Doamnă... — şopti Charny. 

— Am făcut ceea ce nici o femeie n-ar fi făcut în locul meu 
— continuă ea. Nu vorbesc de regine. Ah, domnule, ce este o 
regină care nu poate să domnească nici asupra unei singure 
inimi? Ce este o regină dacă nu se bucura nici măcar de 
respectul unui om cinstit? Haide, domnule, ajută-mă cel puţin să 
mă ridic, ca să plec; nu mă dispreţui într-atât, încât să-mi refuzi 
mâna dumitale. 

Ca un nebun, Charny, se aruncă la picioarele ei. 

— Doamna — spuse el, lovindu-se cu fruntea de pământ — 
dacă nu eram un nefericit care vă iubeşte, m-aţi fi iertat, nu-i 
aşa? 

— Dumneata?! exclamă regina, cu un râs amar. Dumneata 
mă iubeşti şi mă crezi o ticăloasă?... 

— Oh, doamnă... 

— Dumneata, dumneata care ar trebui să ai memorie, mă 
acuzi de a fi dăruit aici o floare, colo un sărut, dincolo iubirea 
mea unui alt bărbat... domnule, fără minciuni; nu mă iubeşti! 

— Doamnă, fantoma era acolo, fantoma reginei 
îndrăgostite. Şi chiar aici unde sunt eu acuma, stătea fantoma 
iubitului. Smulgeţi-mi inima, fiindcă aceste două imagini 
infernale sunt vii în inima mea şi mi-o sfâşie. 

Ea îi luă mâna şi-l trase spre ea, cu un gest exaltat. 

— Da, ai văzut! Ai auzit... eram eu, nu-i aşa! rosti cu voce 
înăbuşită. Da, eram eu, nu mai căuta altă dezlegare. Ei bine, 
dacă în acelaşi loc sub acelaşi castan, aşa cum şedeam, cu 
dumneata la picioarele mele, cum stătea şi celălalt, dacă îţi 


strâng mâna, dacă mă apropii de dumneata, dacă te iau în 
braţe, dacă-ţi spun... eu care am făcut acelaşi lucru cu celălalt, 
nu-i aşa? Eu care am spus acelaşi lucru celuilalt, nu-i aşa? Dacă- 
ti spun: "Domnule de Charny, nu am iubit, nu iubesc şi nu voi 
iubi decât o singură fiinţă pe lumea asta... pe dumneata"... 
Doamne Dumnezeule! Asta oare te va convinge că nu pot fi o 
ticăloasă când port în inimă fla-căra divină a unei asemenea 
iubiri? 

Charny gemu ca un om care-şi dă duhul. 

Vorbindu-i, regina îl vrăjise cu răsuflarea ei; o simţise 
vorbindu-i, mâna ei se odihnea arzătoare pe umărul său, pieptul 
ei înfierbântat îi fripsese inima, răsuflarea ei îi arsese buzele. 

— Lăsaţi-mă să-i mulţumesc lui Dumnezeu — murmură el. 
Ah, dacă nu m-aş gândi la Dumnezeu, m-aş gândi prea mult la 
dumneavoastră! Ea se ridică încet şi privi cu ochi pătimaşi, 
înotând în lacrimi. Vreţi viaţa mea? întrebă el, năuc. 

Ea tăcea, privindu-l într-una. 

— Dă-mi braţul dumitale — spuse — şi du-mă peste tot 
unde au fost ceilalţi. Mai întâi aici, aici unde a fost dăruit un 
trandafir. Ea îşi smulse de la piept un trandafir, fierbinte încă de 
focul ce o mistuia. la-l! Zise. El respira mireasma parfumată a 
florii şi o strânse la piept. Aici — continuă ea — cealaltă i-a dat 
mâna să i-o sărute? 

— Amândouă mâinile! spuse Charny, clătinându-se ca beat 
în clipa când îşi simţi faţa cuprinşii în palmele fierbinţi ale 
reginei. 

— lată un loc purificat — zise regina, cu un surâs adorabil. 
Apoi nu s-au dus oare la băile lui Apolo? Charny, ca şi când îi 
căzuse cerul în cap, se opri uluit, pe jumătate mort. Este un loc 
— rosti veselă regina — unde nu intru niciodată decât ziua. Hai 
să mergem să vedem împreună uşa pe unde dispărea acel iubit 
al reginei. 

Uşoară, voioasă, la braţul celui mai fericit om de pe 
pământ, ea străbătu aproape alergând peluzele ce despărţeau 
crângul de zidul rondului. Ajunseră astfel la poarta în spatele 
căreia se vedeau urmele copitelor de cai. 

— Aici, afară... — zise Charny. 

— Am toate cheile — răspunse regina Deschide, domnule 
de Charny, să ne lămurim. 


Trecură pragul porţii şi se aplecară ca să vadă: luna ieşi 
dintr-un nor, viind parcă să-i ajute în cercetările lor. 

Razele albe se plimbară blând pe chipul frumos al reginei, 
care se sprijinea de braţul lui Charny, ascultând şi privind 
ierburile din jur. După ce se încredinţă, ea îi făcu semn 
gentilomului să intre din nou în parc, trăgându-l spre ea şi 
strângându-l afectuoasă. 

Poarta se închise în urma lor. 

Bătu ora două. 

— Adio! spuse ea. Du-te acasă. Pe mâine. 

Ea îi strânse mâna şi, fără a mai rosti un cuvânt, se 
îndepărtă repede pe sub carpeni, în direcţia palatului. 

In spatele porţii pe care o închiseseră, un bărbat se ridică 
din mijlocul tufişurilor şi dispăru în pădurea ce mărginea drumul. 

Plecând, acest om ducea cu el taina reginei. 


Capitolul LXXI Despărțirea 


A doua zi, regina ieşi, zâmbitoare şi frumoasă şi se duse să 
asiste la slujba religioasă. Gărzile aveau ordin să lase pe toată 
lumea să treacă. Era într-o duminică şi maiestatea să se trezise 
spunând: 

— Ce zi frumoasă! E plăcut să trăieşti într-o asemenea zi. 
Păru că respiră cu mai mare plăcere decât de obicei parfumul 
florilor preferate; fu mai mărinimoasă ca oricând, făcând daruri 
bogate; se grăbi mai mult decât altă dată să se apropie de 
oameni. Ascultă întreaga liturghie în cea mai deplină reculegere, 
niciodată nu-şi plecase atât de mult capul ei maiestuos. În timp 
ce se rugă cu ardoare, curtenii se înghesuiau, ca şi în alte 
duminici pe porţiunea dintre apartament şi capelă, ba chiar şi 
scările erau ticsite de gentilomi şi doamne. Printre acestea din 
urmă strălucea, modest dar elegant îmbrăcata, doamna de La 
Motte. Şi în şirul dublu, format din gentilomi, se afla în dreapta 
domnul de Charny, pe care prietenii îl felicitau pentru că se 
însănătoşise, pentru că se afla din nou printre ei, dar mai ales 
fiindcă arăta atât de bine. 

Favoarea este un parfum subtil care se împrăştie atât de 
iute în văzduh, încât, mult înainte de a fi deschis capacul 


cutiuţei cu dresuri, aromă este definită, recunoscuta şi apreciată 
de către cunoscători. Olivier era prietenul reginei doar de şase 
ore, dar de îndată toţi voiau să se numere printre prietenii lui 
Olivier. 

În timp ce primea felicitările, cu voia bună a unui om într- 
adevăr fericit, şi-n timp ce întregul şir din stânga trecea la 
dreapta pentru a-i dovedi cât de mult îl cinstea, Olivier, silit să-şi 
plimbe privirile peste grupul ce forfotea în jurul lui, zări 
dinaintea sa, solitar, un chip a că mi sumbra paloare şi 
imobilitate îl izbiră. Îl recunoscu pe Filip de Taverney, cu trupul 
strâns în uniformă şi cu mâna pe spadă. De la vizitele de 
politeţe tăcute de Taverney în anticamera adversarului său, 
după duel, de la sechestrarea lui Charny de către doctorul Louis, 
nici o relaţie nu mai existase între cei doi rivali. 

Charny, văzându-l pe Filip cum îl priveşte liniştit, fără 
bunăvoința, dar nici ameninţător, schiţa un salut, la care Filip 
răspunse de departe. Apoi îşi croi drum printre cei ce-l 
înconjurau, spunându-le: 

— La o parte, domnilor, lăsaţi-mă să-mi fac datoria la care 
mă obligă politeţea. 

Şi traversând spaţiul aflat între şirul din dreapta şi cel din 
stânga, se îndreptă spre Filip, care nici nu se clinti. 

— Domnule de Taverney — îi spuse, salutându-l cu mai 
mare curtenie decât prima dată — ar fi trebuit să vă mulţumesc 
pentru interesul pe care aţi binevoit să-l arătaţi pentru 
sănătatea mea, dar de-abia ieri m-am întors. Filip roşi, îl privi 
ţintă, apoi plecă ochii. Voi avea onoarea, domnule — continuă 
Charny — să vă pot vizita de mâine şi sper că nu mi-aţi purtat 
pica. 

— Deloc, domnule — replică Filip. 

Charny voia tocmai să-i întindă mâna, când toboşarul 
anunţă sosirea reginei. 

— lat-o pe regină, domnule — rosti rar Filip, fără să 
răspundă gestului prietenesc al lui Charny. 

Şi-şi  sublinie cuvintele printr-o reverență mai mult 
melancolică decât glacială. Charny, oarecum surprins, se grăbi 
să se întoarcă în mijlocul prietenilor săi, în şirul din dreapta. Filip 
rămase la locul său, ca şi când ar fi pândit ceva. Regina se 
apropie; fu văzută zâmbind multora, primind jalbe; de departe 
ea îl zărise pe Charny şi, fără să-şi mai dezlipească ochii de la el, 


cu acea temerară sfidare pe care o punea în prietenie şi pe care 
duşmanii o numeau neruşinare, ea rosti cu glas tare: 

— Astăzi puteţi cere, domnilor, cereţi, n-aş putea să refuz 
nimic. 

Charny fu pătruns până în adâncul inimii de tonul şi sensul 
acestor cuvinte vrăjite. Tresări de mulţumire şi în acest chip îi 
mulţumi în sufletul său reginei. Deodată, aceasta fu smulsă din 
dulcea dar primejdioasa sa contemplare de zgomotul unui pas, 
de sunetul unui glas necunoscut. 

Pasul se făcea auzit dinspre stânga, glasul emoţionat dar 
profund o chemă: 

— Doamnă!... 

Regină îl zări pe Filip; nu-şi putu stăpâni un gest de uimire, 
văzându-se din nou între cei doi bărbaţi dintre care pe unul se 
mustră că îl iubeşte prea mult, pe celălalt prea puţin. 

—  Dumneata, domnule de Taverney! exclamă ea, 
revenindu-şi. Dumneata?! Vrei să-mi ceri ceva? Vorbeşte! 

— O audienţă de zece minute când doreşte maiestatea 
voastră — zise Filip, încleştându-şi fruntea palidă şi severă. 

— Chiar acum, domnule — răspunse regina, privindu-l pe 
furiş pe Charny, de care, fără să vrea, se temea văzându-l atât 
de aproape de fostul său adversar. Urmează-mă! 

Grăbi pasul când îl auzi pe Filip venind în urma ei şi trecu 
de Charny. După ce dădu câteva porunci, se îndreaptă spre 
palat. Un sfert de oră mai târziu, Filip era introdus în bibliotecă, 
unde maiestatea sa primea duminica. 

— Poftim, intră, domnule de Taverney — zise ea, cu glas 
voios — intră şi spune-mi ceva drăguţ. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că sunt cuprinsă de nelinişte de câte ori un Taverney doreşte să- 
mi vorbească. Familia dumitale este prevestitoare de rele. 
Linişteşte-mă repede, domnule de Taverney şi spune-mi că n-ai 
venit să-mi aduci la cunoştinţa vreo nenorocire. 

Filip şi mai palid după acest preambul decât fusese după 
întâlnirea cu Charny şi văzând cât de puţină căldură pune regină 
în vorbele ei, se mulţumi să răspundă: 

— Doamnă, am onoarea de a afirma în faţa maiestăţii 
voastre că îi aduc de data aceasta o veste bună. 

— Ah! Aşadar, o veste! exclamă regina. 

— Din păcate, da, maiestate. 


— Doamne! răspunse ea, reluându-şi acel aer vesel care-l 
tăcea pe Filip atât de nenorocit. lată că ai spus "din păcate". 
"Sărmanul de mine!" ar zice un spaniol. Domnul de Taverney a 
spus: "Din păcate!" 

— Doamnă — zise solemn Filip — două cuvinte o vor linişti 
cu desăvârşire pe maiestatea voastră şi nu numai că nobila sa 
frunte nu se va înnora astăzi la apropierea unui Taverney, dar 
niciodată nu se va mai înnora din vina unui Taverney Maison- 
Rouge. Începând de astăzi, doamnă, ultimul din această familie, 
căreia maiestatea voastră a binevoit să-i acorde o oarecare 
atenţie; va dispare pentru totdeauna de la curtea Franţei. 

Părăsind imediat voioşia pe care o arătase ca să se apere şi 
presimţind emoţiile ce s-ar putea ivi în urma acestei întrevederi, 
regina exclamă: 

— Pleci! 

— Da, maiestate. 

— Şi... dumneata?! 

Filip se înclină. 

— Sora mea, doamnă, a avut înaintea mea regretul de ao 
părăsi pe maiestatea voastră — spuse el. Şi eu eram, în felul 
meu, nefolositor reginei, aşa că plec. 

Regina se aşeză foarte tulburată, gândindu-se că Andreea o 
părăsise a doua zi după întrevederea de la Louis, când domnul 
de Charny desluşise primul semn al afecțiunii ce i se purta. 

— Ciudat! murmură ea, visătoare şi nu mai adaugă nici un 
cuvânt. 

Filip rămase în picioare ca o statuie de marmură, aşteptând 
să i se îngăduie să se retragă. leşind din letargia sa, regina îl 
întrebă: 

— Şi unde te duci? 

— Vreau să-l întâlnesc pe domnul de La Perouse, răspunse 


Filip. 
— Domnul de La Perouse se afla în Terra-Nova în clipa asta. 
— Am tăcut toate pregătirile ca să-l ajung din urmă. 
— Ştii că i s-a prezis o moarte tragică? 
— Tragica, n-am auzit — spuse Filip — subită, după câte 
ştiu. 


— Şi cu toate acestea pleci... 
El zâmbi, frumos, nobil şi blând, apoi zise: 
— De aceea mă şi duc să-l întâlnesc pe La Perouse. 


Regina se cufundă în tăcerea ei îngrijorată. Filip aşteptă din 
nou, respectuos. Deodată ea se ridică, se apropie de tânăr şi, 
încrucişându-şi ambele-i braţe pe piept, îl întrebă: 


— De ce pleci? 

— Fiindcă îmi place mult să călătoresc — răspunse el, 
paşnic. 

— Dar ai făcut ocolul lumii — reluă regina, înşelată o clipă 


de calmul acesta eroic. 

— Al lumii noi, da, doamnă — preciză Filip — dar nu al lumii 
vechi şi noi laolaltă. 

Regina făcu un gest de ciudă şi repetă ceea ce îi spusese şi 
Andreei: 

— Oameni de fier, inimi de oţel aceşti Taverney! Sora 
dumitale şi dumneata sunteţi nişte oameni teribili, prieteni pe 
care ajungi să-i urăşti. Nu pleci ca să călătoreşti, te-ai săturat de 
atâtea drumuri, ci ca să mă părăseşti. Sora dumitale, care zicea 
că simte o chemare spre călugărie, ascunde o inimă în flăcări 
sub cenuşă. În sfârşit, a vrut să plece, a plecat. De-ie Domnul să 
fie fericită! Dumneata, dumneata, care puteai fi fericit, pleci şi 
dumneata! Când îţi spuneam adineauri că cei din familia 
Taverney îmi poartă nenoroc! 

— Indurare, doamnă! Dacă maiestatea voastră ar binevoi 
să privească mai atent în inimile noastre, n-ar vedea decât un 
devotament fără margini. 

— Ascultă! strigă regina, mânioasă. Dumneata eşti un 
quaker şi ea o filozoafă, nişte creaturi imposibile; ea îşi închipuie 
lumea ca pe un paradis în care nu intri decât cu condiţia de a fi 
sfânt; dumneata, dumneata crezi că lumea este un infern în 
care nu trăiesc decât diavoli; şi amândoi fugiţi de lume; unul 
pentru că găseşte ceea ce nu caută, celălalt pentru că nu 
găseşte ceea ce caută. N-am dreptate? Eh, dragă domnule de 
Taverney, lasă-i pe oameni să fie imperfecţi, nu cere familiilor 
regale decât să fie cele mai puţin imperfecte dintre speciile 
umane; fii îngăduitor sau, mai exact, nu fi egoist! 

Accentuă cu prea multă pasiune ultimele cuvinte. Filip 
câştigase. 

— Doamnă — spuse el — egoismul este o virtute când îl 
foloseşti pentru a-i înalţă pe cei pe care-i iubeşti. 

Ea se împurpură la faţă şi zise: 


— Tot ce ştiu este ca o iubeam pe Andreea şi ea m-a 
părăsit, că ţin la dumneata şi totuşi mă părăseşti. Este umilitor 
pentru mine să văd cum două persoane atât de desăvârşite — 
nu glumesc, domnule — se îndepărtează de casa mea. 

— Nimic nu poate umili o augustă persoană ca domnia- 
voastră, doamnă — zise cu răceală Taverney. Ruşinea nu atinge 
frunţile care se ridica atât de sus, cum este a dumneavoastră. 

— Încerc să aflu cu toată grijă ce anume a putut să te 
jignească, continuă regina. 

— Nu m-a jignit nimic, doamnă — protestă cu asprime Filip. 

— Gradul dumitale a fost confirmat, averea este în creştere, 
te preţuiam... 

— Repet maiestăţii voastre că nu-mi place nimic la curte. 

— Şi dacă ţi-aş spune să rămâi... dacă ţi-aş porunci?... 

— AŞ avea durerea de a o refuza pe maiestatea voastră. 

Pentru a treia oară, regina se cufundă în tăcere. Şi cum 
ieşea întotdeauna din aceste răgazuri printr-o nouă izbucnire, 
întrebă: 

— Poate că este cineva care îţi displace aici? Eşti o fire 
ascunsă — spuse ea, privindu-l pe Filip cu ochii săi limpezi. 

— Nimeni nu-mi displace. 

— Credeam că nu te ai bine... cu un gentilom... cu domnul 
de Charny... pe care l-ai rănit în duel... — Zise regina, 
înflăcărându-se încetul cu încetul. Şi cum e simplu să fugi de cei 
care nu-ţi plac, îndată ce ai văzut ca domnul de Charny s-a 
întors, ai şi vrut să părăseşti curtea. 

Filip nu răspunse. 

Regina, înşelându-se asupra acestui om atât de cinstit şi de 
viteaz, crezu că are de-a face cu un gelos obişnuit. Il execută 
fără nici o milă. 

— Ştii — continuă ea — ca domnul de Charny s-a întors abia 
astăzi! Spun astăzi! Şi chiar astăzi dumneata vrei să pleci? 

Filip deveni livid. Atacat astfel, călcat în picioare, răspunse 
cu cruzime: 

— Doamnă, este adevărat că de-abia astăzi am aflat despre 
întoarcerea domnului de Charny; numai că ştiam mai demult 
decât îşi închipuie maiestatea voastră, deoarece l-am întâlnit pe 
domnul de Charny, către ora două noaptea, la poarta parcului 
ce dă spre băile Apolo. 


Regina păli la rândul său; şi după ce privi cu o admiraţie 
amestecată cu groază desăvârşita curtenie pe care gentilomul o 
păstra în mânia lui, murmură cu voce stinsă: 

— Bine, du-te domnule, nu te mai rețin. 

Filip salută pentru ultima oară şi plecă cu paşi măsuraţi. 

Regina căzu fulgerată într-un fotoliu, spunând: 

— Franţa, ţara inimilor nobile! 

Capitolul LXXII Gelozia cardinalului 


În acest timp, cardinalul văzu trecând trei nopţi cu totul 
diferite de cele pe care imagi-naţia să ie reînvia neîncetat. Nici o 
veste de la nimeni, nici o speranţă să primească vreo ştire. 
Această desăvârşită tăcere, după zbuciumul patimei, venea ca 
întunericul după lumina soarelui. 

La început, cardinalul se legănase cu speranţa că iubita sa, 
mai mult femeie decât regină, va dori să afle ce fel de dragoste 
îi poartă el şi dacă o iubeşte tot atât de mult după mărturisire ca 
şi înainte. Prin urmare, văzând că nu se întâmpla nimic şi 
ascultând întruna numai liniştea, cum zice domnul Delille, 
începu să se teamă, nefericitul, că a căzut în dizgrație. 

De aici, o spaimă, o groază, o nelinişte pe care nimeni nu şi 
le poate închipui dacă n-a suferit de acele nevralgii generale 
care fac din capătul fiecărei fibre nervoase un şarpe de foc ce se 
răsuceşte încoace şi încolo, după cum are chef. Această stare îi 
deveni insuportabilă cardinalului; trimitea de zece ori, într-o 
jumătate de zi, acasă la doamna de La Motte, de zece ori la 
Versailles. Cel de-al zecelea curier i-o aduse, în sfârşit, pe 
Jeanne, care îi supraveghea acolo pe Charny şi pe regină şi care 
se bucură în sinea ei de nerăbdarea cardinalului, căruia îi va 
datora curând izbândirea celor ce punea la cale. 

Văzând-o, cardinalul izbucni: 

— Cum puteţi fi atât de liniştită?! Cum?! Ştiţi în ce hal mă 
chinui şi dumneavoastră, dumneavoastră care ziceţi că sunteţi 
prietena mea, mă lăsaţi să mă perpelesc, să mor!... 

— Eh, monseniore — replică Jeanne — răbdare, vă rog! 
Ceea ce făceam eu la Versailles, departe de dumneavoastră, 


14 Delille (1736-1813), poet francez, plin de delicateţe, traducător al 
operelor lui Virgiliu şi Milton. (n.t.) 


este mult mai folositor decât ce faceţi dumneavoastră aici, 
aşteptându-mă. 

— Doar nu puteţi fi atât de crudă — spuse excelența sa, 
potolit de speranţa că va primi veşti. Vorbiţi, ce zice, ce face 
lumea acolo? 

— Absenta este un rău îngrozitor, fie că suferi la Paris, fie 
că suferi la Versailles. 

— lată ceva care îmi place şi vă mulţumesc, dar... 

— Dar ce?... 

— Dovezi! 

— Ah, Dumnezeule! strigă Jeanne. Ce tot spuneţi, domnule! 
Dovezi! Ce înseamnă acest cuvânt? Dovezi!... Sunteţi oare în 
toate minţile, monseniore, când îi cereţi unei femei dovezi de 
vinovăţie? 

— Nu cer o piesă de proces, contesă, cer o dovadă de 
dragoste. 

— Mi se pare — făcu ea, după ce o privi pe excelența sa 
într-un anume fel — că începeţi să fiţi extrem de exigent, dacă 
nu chiar foarte uituc. 

— Ah, ştiu ce-mi veţi spune, ştiu că trebuie să fiu foarte 
fericit, foarte onorat; dar gândiţi-vă la inima mea ca şi când ar fi 
a dumneavoastră, contesa! Aţi accepta să fiţi astfel aruncata 
deoparte, după ce se părea că vi s-au acordat, toate favorurile? 

— Am impresia că aţi spus "se părea", nu? zise Jeanne, pe 
acelaşi ton batjocoritor. 

— O, vezi bine, mă puteţi certa pentru pretenţiile mele 
neruşinate, contesa; vezi bine, nimic nu-mi dă dreptul să mă 
plâng, cu toate astea mă plâng... 

— Atunci, monseniore, nu pot fi răspunzătoare de 
nemulţumirea dumneavoastră dacă nu are decât cauze frivole 
sau dacă n-are nici un fel de cauză. 

— Contesă, ce urât va purtaţi cu mine! 

— Monseniore, repet cuvintele dumneavoastră. Urmăresc 
şirul lor. 

— Mai bine v-aţi gândi la ce e de tăcut decât să mă dojeniţi 
pentru nebuniile mele; ajutaţi-mă, în loc să mă chinuiţi. 

— Nu vă pot ajuta acum pentru că nu cred că se poate face 
ceva. 

— Nu credeţi că se poate face ceva? repeta cardinalul, 
apăsând pe fiecare cuvânt. 


— Nu. 


— Ei bine, doamnă — ripostă domnul de Rohan, cu 
vehemenţă — poate nu toată lumea este de acord cu 
dumneavoastră. 


— Vai, monseniore, iată că v-aţi înfuriat şi nu ne mai 
înţelegem. Excelenţa voastră mă va ierta că îi atrag atenţia. 

— M-am înfuriat! Da... din cauză că sunteţi atât de 
răuvoitoare, contesă. 

— Nu credeţi că sunteţi nedrept? 

— Deloc! Dacă nu vreţi să-mi faceţi servicii, este pentru că 
nu mai puteţi, o văd prea bine. 

— Aveţi o părere bună despre mine; atunci de ce mă 
acuzaţi? 

— Pentru că eraţi datoare să-mi spuneţi întregul adevăr, 
doamnă. 

— Adevărul?! V-am spus tot ce ştiam. 

— Nu mi-aţi spus că regină este o perfidă, că este o 
cochetă, că-i face pe oameni s-o adore şi-i lasă apoi să 
înnebunească de disperare. 

Jeanne îl privi, surprinsă. 

— Explicaţi-vă — zise ea, tremurând, dar nu de teamă, ci de 
bucurie. 

Întrevedea în gelozia cardinalului o ieşire din situaţia dificilă 
în care se afla, pe care poate împrejurările nu i-ar fi pus-o la 
îndemână. 

— Mărturisiţi — continuă cardinalul, orbit de patimă — 
mărturisiţi, vă implor, că regina refuză să mă vadă. 

— Nu pot spune aşa ceva, monseniore. 

— Mărturisiţi ca, deşi nu mă respinge de bunăvoie, ceea ce 
încă mai sper, mă îndepărtează ca să nu neliniştească cine ştie 
ce alt iubit căruia insistenţele mele i-au trezit gelozia. 

— Ah, monseniore!... exclamă Jeanne, pe un ton atât de 
mieros, încât lăsa să se bănuiască cu mult mai mult decât voia 
ea să ascundă. 

— Ascultaţi-mă — reluă domnul de Rohan — ultima dată 
când am văzut-o pe maiestatea sa, cred că am auzit pe cineva 
umblând prin tufişuri. 

— Curată nebunie! 

— O să vă spun tot ce bănuiesc. 


— Nu mai spuneţi nici un cuvânt în plus, monseniore, o 
jigniţi pe regină; şi, de altfel, chiar dacă-i adevărat că era atât 
de nefericită, încât să se teamă că este pândita de către un 
iubit, ceea ce nu cred, sunteţi oare atât de nedrept încât să-i 
faceţi o vină dintr-un trecut pe care îl părăseşte pentru 
dumneavoastră? 

— Trecutul! Trecutul! lată un cuvânt mare care îşi pierde 
înţelesul, contesă, dacă acest trecut este, de fapt, prezent şi va 
deveni viitor. 

— Ruşine, monseniore! Îmi vorbiţi ca unui misit pe care îl 
acuzi că ţi-a mijlocit o afacere proastă. Bănuielile 
dumneavoastră, monseniore, o jignesc atât de mult pe regina, 
încât se răsfrâng şi asupra mea. 

— Atunci, contesă, dovediţi. 

—  Monseniore, dacă mai repetaţi aceste cuvinte, voi 
considera că mă insultaţi pe mine. 

— În sfârşit!... Mă iubeşte puţin? 

— Dar este foarte simplu, monseniore — răspunse Jeanne, 
arătând cardinalului masa lui de lucru şi tot ce trebuia pentru 
scris. Aşezaţi-vă şi întrebaţi-o pe ea însăşi. 

Cardinalul, în al nouălea cer, îi strânse mâinile Jeannei, 
rostind: 

— O să-i daţi biletul? 

— Dacă nu i-l dau eu, cine i-l va da? 

— ŞI... îmi făgăduiţi un răspuns? 

— Dacă nu veţi avea răspuns, cum veţi şti ce să credeţi? 

— Ah, să fie într-un ceas bun! Aşa îmi plăceţi, contesă. 

— Nu-i aşa — făcu Jeanne, cu zâmbetul ei şăgalnic. 

El se aşeză, luă pana şi începu să scrie. Domnul de Rohan 
avea o pană înaripata, se exprima cu uşurinţa; cu toate astea 
rupse zece foi înainte de a fi mulţumit de sine. 

— Dacă o să continuaţi în felul acesta, nu veţi termina 
niciodată. 

— Ştiţi, contesa, mă tem de dragostea mea; ea se revarsă, 
oricât aş vrea s-o stăvilesc; n-aş vrea s-o obosesc pe regină. 

— Ei — zise Jeanne, ironică — dacă o să-i scrieţi ca un om 
politic, o să vă răspundă că o diplomată. Vă priveşte. 

— Aveţi dreptate şi sunteţi o adevărată femeie şi la suflet şi 
la minte. Spuneţi, contesă de ce să avem secrete faţă de 
dumneavoastră, care ştiţi totul'? 


Ea zâmbi şi răspunse: 

— Adevărul este că nu aveţi ce să-mi ascundeţi. 

— Citiţi peste umărul meu — citiţi la fel de repede cum 
scriu, dacă se poate; fiindcă inima mea arde şi pana aleargă 
mistuind hârtia. 

Într-adevăr, scrise; aşternu o scrisoare atât de înflăcărată, 
de nebunească, de plină de dojeni de dragoste şi asigurări 
compromiţătoare, încât, când isprăvi, Jeanne, care îl urmărise 
până la iscălitura, îşi zise în sinea ei: "A scris ceea ce eu n-aş fi 
îndrăznit să-i dictez". 

Cardinalul reciti şi o întrebă pe Jeanne: 

— E bine aşa? 

— Dacă vă iubeşte — răspunse trădătoarea — o să vedeţi 
mâine. Acum staţi liniştit. 

— Până mâine, da. 

— Nici nu cer mai mult, monseniore. 

Lua biletul pecetluit şi, spre seară, se întoarse acasă. Aici, 
se dezbracă, îşi răcori obrazul şi începu să se gândească. 
Situaţia era cea la care voise chiar de la început să ajungă. Incă 
doi paşi şi îşi va atinge telul. Pe care din doi să-l ia drept scut: 
pe regină sau pe cardinal? 

Scrisoarea îl punea pe cardinal în imposibilitatea de a o 
acuza vreodată pe doamna de La Motte, în ziua când ea îl va sili 
să plătească sumele datorate în contul colierului. Admiţând că 
regina şi cardinalul s-ar vedea şi ar descoperi totul, cum ar 
îndrăzni ei s-o compromită pe doamna de La Motte, care deţinea 
un asemenea scandalos secret? Regina nu va da lucrurile în 
vileag şi va crede că prelatul o urăşte; cardinalul va crede că 
regină este o cochetă; dezbaterile însă, dacă vor fi, vor avea loc 
cu uşile închise şi doamna de La Motte, chiar dacă ar fi cât de 
cât bănuită, s-ar hotărî, sub acest pretext, să se expatrieze, 
realizând frumoasa sumă de un milion şi jumătate. Cardinalul va 
şti precis ca Jeanne a luat diamantele, regina va ghici, desigur; 
la ce le-ar servi însă să facă zarvă în jurul unei împrejurări atât 
de strâns legată de cea din parc şi de la băile lui Apolo? 

Numai că nu era de ajuns o scrisoare ca să construiască tot 
acest sistem de apărare. Cardinalul avea o pană minunata, va 
mai sene încă de şapte sau opt ori. In ceea ce o priveşte pe 
regina, cine ştie dacă în clipa asta hu făureşte, împreună cu 


domnul de Charny, arma de care să se folosească Jeanne de La 
Motte! 

Atâtea tulburări şi discuţii vor sfârşi în cel mai rău caz cu o 
fugă şi Jeanne îşi închipuia dinainte etapele. Mai întâi va fi 
scadenţa, bijutierii îşi vor cere banii. Regina se va duce drept la 
domnul de Rohan. Cum? Prin intermediul Jeannei, este 
inevitabil. Jeanne îl va preveni pe cardinal şi-l va pofti să 
plătească. Dacă va refuza, îl va ameninţa că publică scrisorile; el 
va plăti. Odată plata făcută, nici un pericol. In ce priveşte 
scandalul public, rămâne să se pună capăt intrigii. Asupra 
acestui punct, satisfacţie deplină. Onoarea unei regine şi a unui 
prinţ al bisericii la preţul de un milion şi jumătate este mult prea 
ieftin plătită. Jeanne era aproape sigură că ar putea scoate trei 
milioane dacă ar vrea. 

Pe ce se-ntemeia Jeanne în privinţa intrigii? Pe convingerea 
cardinalului ca o văzuse trei nopţi în şir pe regină în tufişurile de 
la Versailles şi nici o putere din lume nu putea să-i dovedească 
acum că s-ar fi înşelat. Exista o singură mărturie a escrocheriei, 
o dovadă vie şi zdrobitoare şi această dovadă Jeanne o va face 
să nu poată intra în discuţie. 

Ajunsă la acest punct al meditaţiilor sale, ea se apropie de 
fereastră şi o văzu pe Oliva stând pe balcon, neliniştită şi 
curioasă. 

“Intre noi două acum" — gândi Jeanne, salutându-şi cu 
toată afecțiunea complicea. 

Contesa îi făcu Olivei semnul convenit ca să coboare 
diseară. Bucuroasă că primise această comunicare oficială Oliva 
intră din nou în cameră; Jeanne îşi continua meditaţiile. 

să sfarmi instrumentul de care nu te mai poţi folosi este 
obiceiul tuturor intriganţilor; numai că cei mai mulţi dau greş, fie 
că în clipa în care se sfarmă, unealta mai scoate un geamăt care 
dezvăluie taine, fie că nu o sfarmă de tot aşa fel încât mai poate 
sluji şi altora. Jeanne se gândi că micuța Oliva, toată numai 
pofta de viaţa, nu se va lăsa zdrobită fără să scoată un ţipat. Era 
necesar să născoceşti pentru ea o poveste care s-o hotărască să 
fugă; alta care să o facă să fugă bucuroasă. 

Greutățile apar la fiecare pas; unele minţi însă găsesc în a 
birui aceste greutăţi tot atâta plăcere ca alţii în a rupe trandafiri. 

Oliva, oricât de mult ar fi fost fermecată de tovărăşia noii 
sale prietene, nu era decât relativ fermecată. Cu alte cuvinte, 


prin gratiile închisorii în care se afla, găsea această legătura 
delicioasă. Dar Nicole, foarte sinceră din fire, nu-i ascundea 
deloc prietenei sale că i-ar plăcea mai mult să trăiască la lumina 
zilei, să se plimbe la soare, să guste din toate bucuriile reale ale 
vieţii decât să facă plimbări nocturne, îmbrăcând haina unei 
fictive regalităţi. 

Lucrurile în afara vieţii obişnuite erau Jeanne, cu 
mângâierile şi confesiunile ei; realita-tea însemna bani şi 
Beausire. 

Jeanne, care studiase în amănunt această teorie, îşi tăgădui 
să o pună în aplicare la prima ocazie. Pe scurt, îşi propusese ca 
tema a întrevederii cu Nicole nevoia absoluţii de a tace să 
dispară dovada criminalei escrocherii comise în parcul de la 
Versailles. 

O dată cu venirea nopţii, Oliva cobori. Jeanne o aştepta la 
poartă. Străbătură amândouă strada Saint-Claude până la 
bulevardul pustiu, se suiră în trăsura care le aştepta şi care, ca 
ele să poată discuta în voie, mergea la pas pe drumul ce duce la 
Vincennes. Nicole, deghizata într-o rochie simplă şi purtând o 
glugii m; ire, Jeanne îmbrăcata ca o femeiuşcă oarecare, erau de 
nerecunoscut. De altfel, ca să le poţi vedea, ar fi trebuit să intri 
în trăsura şi numai poliţia avea acest drept. Nimic însă nu 
trezise curiozitatea poliţiei. Mai ales că trăsura nu era una 
oarecare, ci purta pe portiere armele familiei de Valois, 
respectabile santinele cărora nici un agent n-ar fi îndrăznit să le 
nesocotească prezenţa. 

Oliva începu prin a acoperi cu sărutări pe Jeanne, care i le 
întoarse însutit. 

— Oh, ce tare m-am plictisit! strigă Oliva. Te-aşteptam, mă 
rugam în gând să vii. 

— Era imposibil, scumpa mea, să vin să te văd; mă pândea 
şi, mai ales, te-ar fi pândit pe tine o primejdie prea mare. 

— Cum asta? întrebă Nicole, mirată. 

— O primejdie teribilă, draga mea, de teama căreia mai 
tremur încă. 

— Oh, povesteşte-mi, hai repede! 

— Aici te plictiseai de moarte... 

— Da din păcate. 

— Şi ca să te distrezi puţin, ai vrut să ieşi. 

— Şi m-ai ajutat ca o adevărată prietenă. 


— De asemenea, ţi-am vorbit de acel ofiţer, niţel cam 
trăsnit, dar foarte politicos, care s-a îndrăgostit de regină, cu 
care semeni puţin. 

— Da, ştiu. 

— Am avut slăbiciunea să-ţi propun o distracţie nevinovată 
şi anume să ne amuzăm pe seama bietului băiat şi să-l facem să 
creadă că regina îl place. 

— Vai... suspină Oliva. 

— Nu-ţi voi mai aminti cele două plimbări pe care le-am 
făcut noaptea în grădina Versailles-ului, întovărăşite de acest 
sărman băiat. Oliva suspină din nou. De cele două nopţi în care 
ţi-ai jucat atât de bine rolişorul, încât cavalerul nostru a luat 
lucrurile în serios. 

— N-a fost frumos din partea noastră — spuse încet Oliva — 
să-l înşelăm, n-o merită; e un cavaler cu adevărat fermecător. 

— Nu-i aşa? 

— O, da! 

— Dar ia stai, nu aici e buba; să-i dai un trandafir, să te laşi 
numită maiestate, să întinzi mâinile să ţi le sărute, astea sunt 
simple şotii... Dar... micuța mea Oliva se pare că n-a fost totul... 

Oliva roşi atât de tare, încât, dacă noaptea n-ar fi fost atât 
de neagră, Jeanne ar fi fost silită să bage de seamă. Ce-i drept 
însă, ca o femeie binecrescută, privea drept înainte şi nicidecum 
spre tovarăşa sa. 

— Cum adică... — se bâlbâi Nicole. Cum... cum n-a fost 
totul? 

— A mai avut loc şi a treia întrevedere — spuse Jeanne. 

— Da — zise Oliva, şovăitoare. Doar ştii, că erai acolo. 

— lertare, scumpa mea, mă aflam, ca de obicei, la oarecare 
distanţă, pândind sau prefăcându-mă că pândesc pentru ca rolul 
tău să fie cât mai veridic. Deci n-am văzut, nici n-am auzit ce s-a 
întâmplat în grotă. Nu ştiu decât ce mi-ai povestit. Or, la 
întoarcere, mi-ai spus că v-aţi plimbat, că aţi discutat, că aţi 
continuat jocul cu trandafirul şi cu sărutatul mâinilor. Eu cred 
tot ce mi se spune, draga mea. 

— Păi... păi... — bâigui Oliva, tremurând. 

— Păi, drăguţa mea, se pare că nebunul pretinde că aşa- 
zisa regină i-a acordat mult mai mult. 

— Ce?... 


— Se pare că, beat de fericire, năuc, înnebunit, s-a lăudat 
că a obţinut de la regină o nedezminţită dovada de dragoste 
împărtăşită. Nu încape îndoială că sărmanul om este nebun de 
legat. 

— Doamne Dumnezeule! murmură Oliva. 

— E nebun, în primul rând, pentru că minte, nu-i aşa? 
întrebă Jeanne, perfidă. 

— Sigur că minte... — se bâlbâi Oliva. 

— Doar nu te-ai fi expus unei primejdii atât de îngrozitoare 
fără să-mi spui. Pe biata fată o trecu fiorii. Ce aparente 
neplăcute — continuă teribila prietena — pentru tine, care-l 
iubeşti pe domnul Beausire şi căreia eu îi dedic timpul meu, 
tocmai tu, căreia îi face curte domnul de Cagliostro şi pe care îl 
refuzi, să dai, dintr-un simplu capriciu, acestui nebun... dreptul... 
de... a spune... Nu, şi-a pierdut miriţile, părerea asta nu mi-o 
schimb. 

— Şi ce primejdie mă paşte? strigă Nicole. Să vedem! 

— lat-o. Avem de-a face cu un nebun, deci cu un om care 
nu se teme de nimic şi care nu ţine seama de nimeni. Atâta timp 
cât era vorba numai de trandafiri şi sărutări de mâini, nimeni n- 
avea ce spune: o regină are mulţi trandafiri în parc şi mâinile îi 
sunt la dispoziţia supuşilor săi; dar dacă-i adevărat că la cea de- 
a treia întâlnire... Ah, scumpă copilă, nu mai îmi vine deloc să 
râd de când mă frământă gândul ăsta. 

Oliva simţi cum îi clănţăne dinţii de frică. 

— Şi ce-o să se întâmple, draga mea prietenă, întrebă fata. 

— In primul rând, după câte ştiu eu, cel puţin nu eşti 
regina. 

— Nu. 

— Şi uzurpând această calitate a maiestăţii sale pentru a 
săvârşi o... nesocotinţă ca asta... 

— Ei, ei?... 

— Ei bine, asta se numeşte lezmaiestate. Şi odată rostit 
acest cuvânt, lucrurile pot ajunge departe. Oliva îşi ascunse faţa 
în mâini. La urma urmei — continuă Jeanne — cum n-ai făcut ce 
se laudă el că ai făcut, vei putea dovedi oricând; celelalte 
nesocotinţe vor fi pedepsite cu închisoare de la doi la patru ani 
şi surghiunul. 

— Închisoare?! Surghiun?! strigă Oliva, îngrozită. 


— Nu-i o nenorocire atât de mare; dar eu va trebui să-mi 
iau măsuri de precauţie şi să mă pun la adăpost. 

— Eşti şi dumneata neliniştita? 

— Ba bine că nu! N-o să mă denunte imediat şi pe mine 
nebunul ăsta? Ah, biata mea Oliva! Înşelătoria asta ne va costa 
Scump. 

Oliva începu să plângă. 

— Şi eu, eu — spuse ea — care nu pot să stau liniştita nici o 
clipă! Ah, minte nesăbuita! Ah, satana! Parcă a intrat dracu-n 
mine, nu vezi! După nenorocirea asta, sunt sigură c-am să m- 
arunc în ghearele alteia. 

— Nu dispera, încearcă numai să eviţi un scandal. 

— Mă duc să mă închid imediat în casa protectorului meu. 
Dacă i-aş mărturisi totul? 

— Grozavă idee, n-am ce zice! Un om care te creşte cu 
toată grijă, încercând să-şi as-cundă iubirea, un om care nu 
aşteaptă decât un cuvânt ca să te adore şi căruia tu îi vei spune 
că ai săvârşit o astfel de imprudenţa cu un altul. Notează: spun 
imprudenţă... fără a mai pune la socoteală bănuielile ce se vor 
trezi în mintea lui. 

— Dumnezeule, ai dreptate! 

— Şi mai e ceva: zvonul se va răspândi, cercetările 
magistraţilor vor trezi scrupulele protectorului tău. Cine ştie 
dacă, spre a se pune bine cu curtea, nu te va preda? 

— Oh! 

— Să admitem că te va goni, pur şi simplu, ce se va alege 
de tine? 

— Ştiu, sunt pierdută. 

— Şi când va afla totul domnul de Beausire... — spuse rar 
Jeanne, studiind efectul acestei ultime lovituri. 

Oliva sări în sus. Cu gesturi repezite, începu să-şi smulgă 
părul din cap. 

— O să mă omoare! Ah, nu... — murmură ea — am să mă 
omor eu... Apoi, întorcându-se spre Jeanne, zise cu disperare: Nu 
mă poţi salva pentru că eşti şi dumneata în primejdie. 

— Am o bucată de pământ în Picardia, undeva departe... o 
fermă — răspunse Jeanne. Dacă am putea s-o ştergem fără a fi 
văzute înainte să izbucnească scandalul, poate ne-ar mai 
rămâne o şansa?... 


— Dar nebunul ăla te cunoaşte, te va găsi oriunde te vei 
duce. 

— Dacă tu pleci, te-ascunzi şi nu te poate găsi, eu nu mă 
mai tem de smintit. O să-i spun sus şi tare: "Ţi-ai pierdut minţile 
de poţi să afirmi aşa ceva. Dovedeşte!" Or, lucrul ăsta îi va fi cu 
neputinţă şi-atunci am să-i şoptesc la ureche: "Eşti un laş!" 

— Plec când vrei şi unde vrei — hotărî Oliva. 

— Cred că aşa este mai cuminte — încuviinţă Jeanne. 

— Trebuie să plec imediat? 

— Nu, aşteaptă să pregătesc totul în aşa fel încât reuşita să 
fie sigură. Ascunde-te, nu te mai arăta nici măcar pentru mine. 
Deghizează-te chiar şi când te uiţi în oglindă. 

— Da, da, bizuie-te pe mine, scumpă prietenă. 

— Să începem prin a ne întoarce; nu mai avem ce ne 
spune. 

— Să ne-ntoarcem. Cât timp îţi trebuie să faci toate 
pregătirile? 

— Nu ştiu; dar ia aminte ce-ţi spun: de azi până în ziua 
plecării tale n-am să mă mai arăt la fereastră. Dacă mă vezi, 
înseamnă că vei pleca în aceeaşi zi, aşa că fii gata! 

— Da, îţi mulţumesc, scumpa prietena. 

Se  întoarseră încet spre strada Saint-Claude, Oliva 
nemaiîndrăznind să-i vorbească Jeannei, Jeanne cugetând mult 
prea adânc ca să-i mai vorbească Olivei. Când ajunseră, se 
îmbrăţişară; Oliva îi cern cu umilinţa iertare prietenei sale 
pentru toate nefericitele încurcături în care intrasem din cauza 
prostiei sale. 

— Sunt femeie — replică doamna de La Motte, parodiindu-l 
pe poetul latin — şi înţeleg slăbiciunea femeii. 


Capitolul LXXIII Fuga 


Oliva se ţinu de cuvânt. Chiar de-a doua zi, Nicole îşi tăinui 
existenţa faţă de toată lumea; nimeni n-ar fi putut bănui că ea 
locuieşte în casa din strada Saint-Claude. 

Stătea ascunsă tot timpul în dosul unei perdele sau a unui 
paravan, cu ferestrele veşnic închise, în ciuda razelor de soare 
care băteau în geam. Jeanne, care pregătea totul din umbră, 


ştiind că a doua zi aducea cu sine termenul primei plaţi a celor 
cinci sute de mii de livre, orândui lucrurile în aşa fel, încât să nu 
existe nici o umbră în clipa când va exploda bomba. Acea clipă 
îngrozitoare era țelul final al cercetărilor sale. 

Ea calculase cu înţelepciune alternativă de a fugi, lucru 
uşor, de altfel, dar fuga însemna o acuzaţie categorică. Să 
rămână, să rămână neclintită, asemenea duelistului care îndura 
loviturile adversarului; contesa decise deci să rămână cu riscul 
de a cădea, dar şi cu şansa de a-şi ucide duşmanul. 

lată de ce, chiar a doua zi după întrevederea cu Oliva, se 
arătă la fereastră către ora două, semn pentru falsa regină că e 
timpul să se pregătească s-o şteargă în aceeaşi seară. Să 
descriem bucuria, să descriem groaza Olivei, ar imposibil. 
Necesitatea fugii era determinată de primejdie; posibilitatea de 
a fugi însemna salvarea. Oliva îi trimise o sărutare pătimaşă 
Jeannei, apoi îşi făcu pregătirile punând în micul său pachet 
câteva din lucrurile preţioase ale protectorului său. 

După ce dăduse semnalul, Jeanne dispăru de acasă şi se 
ocupă să găsească o trăsură căreia să-i încredinţeze preţioasa 
soartă a domnişoarei Nicole. 

Şi asta a fost totul — tot ceea ce chiar cel mai atent 
observator ar fi putut descifra din semnele, de obicei, grăitoare, 
prin care comunicau cele două prietene. 

Perdele trase, ferestre închise, lumini mişcătoare până 
târziu în noapte. Apoi unele foşnete, câteva zgomote 
misterioase, o uşoară agitaţie căreia îi urmară întunericul şi 
liniştea. Băteau orele unsprezece noaptea la Saint-Paul şi vântul 
sufla în rafale dinspre râu, ajungând până în strada Saint- 
Claude, când Jeanne ajunse în strada Saint-Louis, cu o trăsură 
de poştă la care erau înhămaţi trei cai zdraveni. Pe capră 
trăsurii, un om înfăşurat într-o mantie îl îndruma pe surugiu. 
Jeanne îl trase pa acest om de poalele veşmântului şi-i spuse să 
oprească la colţul străzii Roi-Dore. Omul veni să vorbească cu 
stăpâna. 

— Trăsura să rămână aici, dragă domnule Reteau — zise 
Jeanne. O jumătate de oră va fi de ajuns. Voi veni aici cu o 
persoană, care se va urca şi pe care o vei duce, minând cât se 
poate de repede, la căsuţa mea de la Amiens. 

— Da, doamnă contesă. 


— Acolo o vei preda arendaşului meu Fontaine, care ştie ce 
are de făcut. 

— Da, doamnă. 

— Ah, uitam... eşti înarmat, scumpul meu Reteau? 

— Da, doamnă. 

— Doamna este urmărită de un nebun... Poate o să vrea s-o 
oprească pe drum... 

— Ce să fac? 

— Vei trage asupra oricui te împiedica să mergi mai 
departe. 

— Da, doamnă. 

— Mi-ai cerut o gratificaţie de douăzeci de ludovici pentru 
ceea ce ştii, îţi voi da o sută şi-ţi plătesc şi călătoria pe care o 
vei face la Londra, unde mă vei aştepta peste cel puţin trei luni. 

— Da, doamnă. 

— lată cei o sută de ludovici. Fără îndoială că nu ne vom 
mai vedea, deoarece este mai prudent pentru dumneata să 
ajungi la Saint-Valery şi să te îmbarci imediat pentru Anglia. 

— Puteţi conta pe mine. 

— Este în folosul dumitale. 

— Este în folosul nostru — zise domnul Reteau, sărutând 
mâna contesei. Aşa că aştept. 

— Şi eu ţi-o trimit pe doamna. 

Reteau se urcă în trăsura, în locul Jeannei, care cu pas 
sprinten, ajunse în strada Saint-Claude şi intră în casă. Totul 
dormea (în acest nevinovat cartier. Jeanne aprinse lumânarea şi 
o duse pe balcon: era semnalul convenit pentru ca Oliva să 
coboare. 

"Este o fată extrem de precaută" — îşi spuse contesa, 
văzând fereastra întunecată. 

Jeanne ridică şi cobori de trei ori lumânarea. Nimic. | se 
păru însă că aude un fel de suspin sau un da, abia susurat prin 
văzduh, sub frunzişul de pe fereastră. 

"Va cobori fără să aprindă luminarea — îşi zise Jeanne. Nu-i 
nimic rău în asta." Şi cobori şi ea în stradă. Poarta nu se 
deschise. Oliva se încurcase fără îndoială în cine ştie ce pachete 
grele şi stânjenitoare. 

— Proastă! bombăni contesa. Pierdem atâta vreme pentru 
nişte cârpe! 


Nu venea nimeni. Jeanne se duse până la uşa din faţa. 
Nimic. Ascultă lipindu-şi urechea de ghinturi. Trecu astfel un 
sfert de oră; bătu trei şi jumătate. Jeanne se duse pe bulevard, 
să vadă de departe dacă ferestrele se luminau. | se păru că 
zăreşte strecurându-se o lumină blândă prin golul lăsat de 
frunziş, de sub perdelele duble. 

"Ce face, pentru Dumnezeu! Ce face nemernica asta? Poate 
n-a văzut semnalul? Haide, curaj, să urcăm din nou!" 

Aşadar, se duse din nou acasă şi reîncepu jocul lumânărilor. 
La semnalele sale nu răspunse nimeni. 

"Cu siguranţa că e bolnavă — îşi spuse Jeanne, 
mototolindu-şi furioasă manşetele. E bolnavă şi nu se poate 
mişca ticăloasa asta. Dar ce importanţă are! Vie sau moartă, va 
pleca astă-seară!" 

Cobori încă o dată scara, grăbindu-se ca o leoaică urmărită. 
Ţinea în mână cheia care, de atâtea ori, îi dăduse Olivei 
libertatea nocturnă, în clipa când vâri cheia în broască, se opri. 

"Şi dacă este cineva sus, lângă ea? Gândi contesa. 
Imposibil, voi auzi glasuri şi voi avea timp să cobor dacă voi 
întâlni pe cineva pe scară... Oh!" 

În faţa acestei periculoase perspective fu gata să dea 
înapoi. Tropotul cailor pe pavajul sonor o făcu să se hotărască. 
"Fără primejdie, nu se înfăptuieşte nimic mare! Indrăzneala 
învinge primejdia!" îşi zise ea şi răsuci cheia în broască uriaşa: 
poarta se deschise. 

Jeanne cunoştea dispoziţia încăperilor; datorită inteligenţei 
sale, fără să-şi dea seama şi le închipuise de multe ori când o 
aştepta seara pe Oliva. Scara fiind la stânga, Jeanne se îndreptă 
spre scară. Nici un zgomot, nici o lumină, nimeni. Ajunse astfel 
pe palierul de la apartamentul Nicolei. Acolo, sub aşa, se vedea 
o dungă de lumină; acolo, în dosul uşii, se auzea zgomotul unui 
pas fără odihnă. 

Jeanne, gâfâind dar ţinându-şi răsuflarea, asculta. Nu 
vorbea nimeni. Oliva, singura deci, umbla de colo-colo: îşi făcea 
bagajele, fără îndoială. Aşadar, nu era bolnavă şi nu era vorba 
decât de o mică întârziere. 

Jeanne zgârie încetişor lemnul uşii, şoptind: 

— Oliva! Oliva! Scumpă prietenă! Draga mea!... 

Paşii de pe covor părură că se apropie. 

— Deschide! Deschide! o grăbi Jeanne. 


Uşa se deschise şi un val de lumină o scăldă pe Jeanne, din 
creştet până-n tălpi: în faţa ei se afla un bărbat ţinând în mână 
un sfeşnic cu trei braţe. Contesa scoase un strigăt îngro-zitor 
ascunzându-şi faţa. 

— Oliva, nu eşti tu? zise bărbatul şi ridică uşurel gluga 
contesei. Doamna contesă de La Motte! strigă la rândul său, 
jucând admirabil rolul omului uimit la culme. 

— Domnul de Cagliostro? murmură Jeanne, clătinându-se 
gata să leşine. 

Dintre toate primejdiile pe care şi le închipuise Jeanne 
numai asta nu-i trecuse prin minte. La prima vedere, nu părea 
ceva înspăimântător, dar dacă te gândeai puţin, dacă luai 
seama cât de sumbru şi ascuns era acest om straniu, primejdia 
trebuia să fie cumplită. Jeanne aproape că-şi pierdu cumpănii, 
se trase înapoi, mai-mai să se repeadă în jos pe scări şi să nu se 
mai oprească până în stradă. 

Cagliostro îi întinse politicos mâna şi o pofti să ia loc. 

Cărui fapt datorez cinstea vizitei dumneavoastră, doamna? 
întrebă el, cu voce tăioasă. 

— Domnule — bâigui intrigantă, care nu-şi putea lua ochii 
de la conte — venisem... căutam... 

— Permiteţi-mi, doamnă, să sun ca să-i pedepsesc pe 
servitorii mei care au avut neîndemânarea, grosolănia de a lăsa 
să vină neanunţată o femeie de rangul dumneavoastră. 

Jeanne tremura. Opri mâna contelui. 

— Nu încape îndoială — continuă acesta netulburat — că aţi 
dat peste ticălosul acela de portar neamţ care se îmbată. Nu v-a 
recunoscut V-a deschis poarta fără să zică nimic, fără să facă 
nimic; o fi şi adormit după ce v-a deschis. 

— Nu-l certaţi, domnule — îngăimă Jeanne, ceva mai 
stăpână pe sine şi fără a bănui capcana, Vă rog... 

— El v-a deschis, nu-i aşa, doamnă? 

— Cred că da... Mi-aţi făgăduit însă că nu-l veţi certa. 

— Mă voi ţine de cuvânt — spuse contele, zâmbind. Acum 
însă, doamnă, binevoiţi şi lămuriţi-mă. 

O dată ce i se oferea această portita de scăpare, Jeanne, 
care nu mai era bănuita de a fi deschis ea însăşi poarta, putea 
să mintă şi asupra scopului vizitei sale. Nu pierdu prilejul. 

— Am venit — zise ea repede — să vă consult, domnule 
conte, asupra unor zvonuri care circulă. 


— Ce zvonuri, doamnă? 

— Nu mă zoriţi, vă rog — spuse ea, alintându-se. 
Intervenţia mea este delicată... 

"Caută, caută! gândi Cagliostro. Eu am şi găsit." 

— Sunteţi prieten cu eminenţa sa monseniorul cardinal de 
Rohan — începu Jeanne. 

"Oho, nu-i rău deloc! Îşi zise Cagliostro. Mergi până la 
capătul firului care este în mâna mea; mai departe însă, îţi 
interzic". 

— Sunt, într-adevăr, în termeni buni cu eminenţa sa, 
răspunse el. 

— Şi am venit — continuă Jeanne — să mă informez la 
dumneavoastră despre... 

— Despre?... repeta Cagliostro, cu o nuanţă de ironie. 

— V-am spus că situaţia mea e delicată, domnule, vă rog să 
nu abuzaţi. Probabil nu vă este necunoscut faptul că domnul de 
Rohan are pentru mine oarecare afecţiune şi aş fi vrut să ştiu 
până unde pot conta... În fine, domnule, se spune că 
dumneavoastră citiţi în cele mai ascunse cute ale minţii şi 
sufletului... 

— Lămuriţi-mă încă puţin pentru a putea să citesc în 
adâncurile minţii şi sufletului dumneavoastră. 

— Domnule, se zice că eminenţa sa iubeşte pe altcineva; că 
eminenţa sa iubeşte pe cineva cu o poziţie foarte înalta... Se 
zice chiar... 

Aici Cagliostro fixa asupra Jeannei, care simţi că-şi pierde 
cumpătul, o privire încărcata de fulgere. 

— Doamnă, pot, într-adevăr, să descifrez tenebrele — zise 
el — dar ca s-o pot face bine, am nevoie să fiu ajutat. Binevoiţi 
să răspundeţi la următoarele întrebări: Cum de-aţi venit să mă 
căutaţi aici? Eu nu locuiesc aici. 

Jeanne tresări. 

— Cum aţi intrat aici, deoarece nu există nici un fel de 
portar beat sau valet în această parte a palatului? Şi dacă nu pe 
mine mă căutaţi, atunci pe cine? Nu răspundeţi? Se adresă el 
contesei, care dârdâia de frică. Am să vă ajut eu să vă aduceţi 
aminte. Aţi intrat cu o cheie pe care cred că o aveţi în buzunar: 
iat-o. Aţi venit să o căutaţi pe tânăra femeie pe care, din pură 
bunătate, o ascundeam aici. 

Jeanne se clătină ca un pom smuls din rădăcină. 


— ŞI... dacă ar fi aşa? şopti ea. Ce crima aş fi comis? Nu 
este îngăduit unei femei să viziteze o altă femeie? Chemaţi-o şi 
vă va spune că prietenia noastră nu are nimic de ascuns... 

— Imi spuneţi asta, doamnă, pentru că ştiţi că nu se mai 
afla aici. 

— Nu se mai afla aici?!... strigă Jeanne, îngrozită. Oliva nu 
mai e aici? 

— Oh! exclamă Cagliostro. Nu cumva nu ştiţi că a plecat, 
tocmai dumneavoastră care aţi ajutat să fie răpită? 

— Să fie răpită?! Eu?! strigă Jeanne, care începu din nou să 
spere. A fost răpită şi mă acuzaţi pe mine? 

— Fac chiar mai mult, vă conving — spuse Cagliostro. 

— Dovedliţi-o! zise imprudentă contesa. 

Cagliostro lua o hârtie de pe masă şi i-o arătă: 


"Monseniore şi generos protector — scria în biletul adresat 
lui Cagliostro — /ertați-mă că vă părăsesc; da, îl iubesc mai mult 
decât orice pe domnul de Beausire; vine să mă ia, îl urmez. 
Adio! Primiti expresia recunoştinței mele." 


— Beausire!... rosti Jeanne, înmărmurită. Beausire... El care 
nici nu ştia adresa Olivei!... 

— A, ba da, doamnă — răspunse Cagliostro, arătându-i o a 
doua hârtie, pe care o scoase din buzunar. lată, am ridicat 
hârtia asta de pe scară, venind aici să fac obişnuita mea vizită. 
Hârtia o fi căzut din buzunarele domnului Beausire. 

Contesa citi înfiorată: 


"Domnul de Beausire o va găsi pe domnişoara Oliva. În 
strada Saint-Cloude, colț cu bulevardul; o va lua cu el imediat. 
Este sfatul unei prietene sincere. A sosit momentul." 


Oh, făcu contesa, mototolind hârtia. 

— Şi a luat-o cu el — conchise cu răceala Cagliostro. 

— Cine a scris biletul? întrebă Jeanne. 

— Dumneavoastră, după cât se pare, sinceră prietenă a 
Olivei. 

— Cum a intrat însă aici? strigă Jeanne, privindu-l cu furie 
pe impasibilul ei interlocutor. 

— Nu cumva cu cheia dumneavoastră? zise Cagliostro. 


— Dacă o am eu, nu putea s-o aibă domnul de Beausire. 

— Când ai o cheie, poţi să ai şi doua — răspunse Cagliostro, 
privind-o drept în ochi. 

— Aveţi dovezi — rosti rar contesa — în timp ce eu n-am 
decât bănuieli. 

— Am şi eu bănuieli, chiar mai temeinice decât ale 
dumneavoastră, doamnă. 

Zicând acestea, o concedie cu un gest abia schiţat Ea se 
grăbi să coboare, dar pe tot parcursul acestei scări pustii, 
întunecate, pe care o urcase, găsi douăzeci de luminări şi 
douăzeci de lachei aşezaţi din loc în loc, dinaintea cărora 
Cagliostro strigă cu voce tare de zece ori: "Doamna contesa de 
La Motte". 

Jeanne ieşi pufnind de furie şi de dor de răzbunare, aşa cum 
sufla iguana flăcări şi otravă. 


Capitolul LXXIV Scrisoarea şi chitanţa 


A doua zi era ultimul termen de plata fixat de însăşi regină 
bijutierilor Boehmer şi Bossange. Cum misiva maiestăţii sale le 
recomanda discreţie, ei aşteptară să le fie aduse cele cinci sute 
de mii de livre. Şi cum pentru toţi negustorii, oricât de bogaţi ar 
fi, încasarea a cinci sute de mii de livre este o treabă serioasă, 
asociaţii pregătiră chitanţa cu cea mai înflorită scriere a casei. 
Chitanţa râmase nefolosită, căci nu veni nimeni s-o schimbe 
contra a cinci sute de mii de livre. 

Noaptea trecu, chinuitoare pentru bijutieri, în aşteptarea 
unui mesager ce nu mai apărea. Poate reginei îi venise vreo 
idee mai neobişnuită; avea poate nevoie să se ascundă, deci 
curierulL său va sosi poate după miezul nopţii. 

Dar zorile zilei următoare îi încredinţară pe Boehmer şi pe 
Bossange că era vorba de o himeră. Boehmer se hotări să 
meargă la Versaiiles, într-o trăsura în fundul căreia aştepta 


asociatul său. Ceru să fie introdus la regină. | se răspunse că, 
dacă nu are audienţă, nu poate intra. Uluit, neliniştit, insistă: şi 
cum cunoştea lumea şi cum avusese talentul să lase ici şi colo 
prin anticamere câteva pietre nu prea grozave, fu protejat şi i se 
permise să se aşeze pe drumul pe care îl făcea maiestatea sa în 
plimbarea-i la Trianon. 

Aşadar, Maria-Antoaneta, încă tulburată în urmă întâlnirii cu 
Charny, când îi devenise iubita fără a-i deveni amantă, se 
întorcea de la plimbare, cu inima plină de bucurie, cu cugetul 
curat, când zări chipul cam necăjit dar plin de respect al lui 
Boehmer. Ea îi zâmbi într-un fel pe care bijutierul îl interpretă ca 
pe un semn cât se poate de bun şi îndrăzni să ceară o scurtă 
audienţă, pe care regina i-o promise pentru ora două, deci după 
masa de prânz. Boehmer se duse să-i ducă această veste 
minunată lui Bossange, care aştepta în trăsura şi care, fiind 
suferind, nu dorise să arate reginei o faţa bolnavă. 

— Nici o îndoială — îşi spuseră ei, comentând cele mai mici 
gesturi, cele mai neîn-semnate cuvinte ale Mariei-Antoaneta — 
nici o îndoială că maiestatea sa are în sertar suma pe care nu a 
putut-o avea ieri; a spus la ora două pentru ca la două va fi 
singură. 

Şi se întrebară, ca cei doi prieteni din fabulă, dacă vor lua 
suma în bilete, în aur sau în argint. Bătu ora două, bijutierul se 
afla la postul său; fu introdus în iatacul maiestăţii sale. 

— Ce mai este, Boehmer — zise regina cum îl zări intrând 
— iar vrei să-mi vorbeşti despre bijuterii? Să ştii că ai picat 
prost. 

Boehmer crezu că cineva stă ascuns prin apropiere, că 
regina se temea să nu fie auzită. Lua deci aerul că a priceput şi 
răspunse privind în jur: 

— Ce te uiţi aşa cercetător? îl întrebă regina mirată. Nu 
cumva ai o taină, hm? 

El nu răspunse nimic, năucit cum era de acest joc. 

— Aceeaşi taină ca şi altă dată: o bijuterie de vânzare — 
continuă regina — cine ştie ce piesă rară? Nu-ţi fie frică, nu e 
nimeni să ne audă. 

— Atunci... — murmură Boehmer. 

— Atunci...? Ce vrei să spui? 

— Atunci pot să spun maiestăţii sale... 


— Spune repede, dragă Boehmer. Bijutierul se apropie, cu 
un surâs curtenitor. 

— Pot să spun maiestăţii sale ca regina ne-a uitat ieri — 
rosti el, arătându-şi dinţii puţin îngălbeniţi, dar cu totul 
binevoitori. 

— V-am uitat?! În ce privinţă? făcu regina, surprinsă. 

— Fiindcă ieri... era termenul. 

— Termenul?!... Ce termen?... 

— Cer iertare, maiestate, dacă-mi permit.., Ştiu că este o 
indiscreţie. Poate că regina nu este pregătită. Ar fi o mare 
nenorocire, dar, în sfârşit... 

— Ascultă, Boehmer, nu pricep nici un cuvânt din tot ce-mi 
spui. Lămureşte-mă deci, dragul meu. 

— Mi se pare că maiestatea voastră a uitat cu totul. Este 
foarte firesc, având atâtea preo-cupări. 

— Încă o dată te întreb: am uitat ce? 

— leri a fost primul termen de plata al colierului — zise 
timid Boehmer. 

— Aşadar, aţi vândut colierul? spuse regina. 

— Păi... — îngăimă Boehmer, privind-o uluit — păi... mi se 
pare că da. 

— Şi cei cărora l-ai vândut nu ţi-au plătit, bietul meu 
Boehmer! Cu atât mai rău! Trebuia ca acei oameni să facă aşa 
cum am tăcut eu: dacă nu pot cumpăra colierul, să ţi-l 
înapoieze, lăsându-ţi acontul. 

—  Poftim?... bâigui bijutierul, clătinându-se asemenea 
călătorului neprevăzător, bătut în cap de soarele Spaniei. Ce 
binevoieşte maiestatea voastră să-mi spună? 

— Spun, sărmanul meu Boehmer, că dacă zece cumpărători 
îţi înapoiază colierul, aşa cum am făcut eu, lăsându-ţi două sute 
de mii de livre bacşiş, vei aduna două milioane şi-ţi va rămâne şi 
colierul. 

— Maiestatea voastră zice că mi-a înapoiat colierul? strigă 
Boehmer, lac de năduşeală. 

— Asta zic, bineînţeles — răspunse liniştita regina. Dar ce 
ai? 

— Cum, maiestatea voastră tăgăduieşte ca a cumpărat 
colierul? 


— Ah; iarăşi!... Dar ce înseamnă comedia asta? rosti cu 
asprime regina. Oare acest blestemat colier este sortit să facă 
mereu pe câte cineva să-şi iasă din fire? 

— Dar — reluă Boehmer, tremurând din cap până în 
picioare — mi se pare că am auzit chiar din gura maiestăţii 
voastre... că mi-a înapoiat, maiestatea voastră a spus ÎNAPOIAT 
colierul de diamante. 

Regina îl privi pe Boehmer, încrucişându-şi braţele. 

— Din fericire, am cu ce să-ţi împrospătez memoria, căci 
eşti un om într-adevăr uituc, domnule Boehmer, ca să nu spun 
un cuvânt şi mai neplăcut. Se duse glonţ la comodă, scoase o 
hârtie pe care o despături şi plimbă ochii peste ea şi i-o întinse, 
calmă, nefericitului Boehmer. Presupun că ţi-e destul de 
limpede. Şi se aşeză; astfel încât să-l vadă mai bine pe bijutier 
în timp ce acesta citea. 

Chipul lui Boehmer exprima întâi o totală neîncredere, apoi, 
din ce în ce mai mult, o groază de nedescris. 

— Ei bine — reluă regina — recunoşti chitanţa care 
dovedeşte în modul cel mai clar că ai primit colierul? Dacă nu 
cumva ai uitat că te cheamă Boehmer... 

— Doamnă — ţipă Boehmer, cu glas sugrumat de furie şi de 
spaimă în acelaşi timp — nu eu am semnat aceasta chitanţă. 

Regina făcu un pas înapoi, fulgerându-l cu privirea. 

— Tăgăduieşti?! 

— Da, tăgăduiesc... chiar de ar fi să-mi luaţi libertatea sau 
chiar viaţa. N-am primit niciodată colierul; n-am semnat 
niciodată această chitanţă. Chiar de-ar fi aici butucul şi călăul, 
am să repet mereu: "Nu, maiestate, chitanţa nu e semnată de 
mine!" 

— Aşadar, domnule — rosti regina, pălind uşor — eu te-am 
furat, colierul este deci la mine? 

Boehmer caută înfrigurat în portofel şi scoase o scrisoare 
pe care, la rândul său, o întinse reginei... 

— Nu cred, doamnă — zise el, cu o voce respectuoasă, dar 
schimbaţii de emoție — nu cred că, dacă maiestatea voastră mi- 
ar fi înapoiat colierul, mi-ar fi trimis această scrisoare. 

— Ce-i cu peticul ăsta de hârtie? strigă regina. N-am sens 
niciodată aşa ceva! Nu vezi că nu e scrisul meu? 

— E semnat! bolborosi Boehmer, distrus. 


— Maria-Antoaneta de Franţa... Eşti nebun! Ce, eu sunt de 
Franţa? Eu sunt arhiducesa de Austria! Nu, este absurd ca eu să 
fi scris asta! Haide, domnule Boehmer, farsa este mult prea 
grosolană! Du-te şi debiteaz-o falsificatorilor dumitale. 

— Falsificatorilor mei... — bâigui bijutierul, care aproape 
leşina auzind aceste cuvinte. Maiestatea voastră mă bănuieşte 
pe mine, Boehmer? 

— Dumneata îndrăzneşti să mă bănuieşti pe mine, Maria- 
Antoaneta! replică regina, cu trufie. 

— Dar scrisoarea? obiectă el, arătând hârtia pe care ea încă 
o mai ţinea în mână. 

— Dar chitanta? ripostă ea, arătând hârtia pe care el nu o 
lăsase din mână. 

Boehmer se văzu silit să se sprijine de un fotoliu; podeaua 
începu să se învârtească cu el. Trăgea aer în piept cât mai 
adânc şi culoarea purpurie a apoplexiei înlocuia paloarea 
cadaverica a leşinului. 

— Înapoiază-mi chitanţa — zise regina — o iau de bună şi 
ia-ţi scrisoarea semnată Antoaneta de Franta, primul procuror îţi 
va spune că nu are nici o valoare. 

Şi zvârlindu-i hârtia, după ce-i smulse din mână chitanţa, ea 
îi întoarse spatele şi trecu într-o cameră alăturata, lăsându-l 
singur pe nefericitul om, cu desăvârşire buimac şi care, 
împotriva oricărei etichete, se prăbuşi pe un fotoliu. Totuşi, după 
câteva minute, mai venindu-şi în fire, el se repezi, cu totul 
zdrobit, afară din apartament şi se duse să-l găsească pe 
Bossange, căruia în aşa fel îi povesti cele petrecute, încât 
asociatul său bănui că-i ascunde ceva. Boehmer repetă însă atât 
de exact şi de atâtea ori toată istoria, încât Bossange începu să- 
şi smulgă perucă, în timp ce asociatul său îşi smulse părul, ceea 
ce pentru trecătorii care aruncau o privire în trăsura era un 
spectacol negrăit de trist şi de comic totodată. 

Cum însă nu se poate sta o zi întreaga într-o trăsură, cum, 
după ce şi-au smuls părul sau perucă, au dat de craniu şi, sub 
craniu, sunt, sau trebuie să fie, ideile, cei doi bijutieri ajunseră la 
concluzia că e neapărată nevoie să-şi unească forţele pentru a 
încerca, de era cu putinţă, să-şi croiască drum până la regină şi 
să obţină ceva ce ar semăna cu o explicaţie. O luară deci înapoi 
spre palat, într-o stare demnă de milă, când se întâlniră cu unul 
dintre ofiţerii reginei care îl chemă pe unul dintre ei la ea. Ne 


putem închipui bucuria şi graba lor de a se supune. Fura 
introduşi fără întârziere. 


Capitolul LXXV Rege nu pot fi, prinţ nu vreau, 
rămân un Rohan 


Regina părea că aşteaptă nerăbdătoare; aşa că, imediat ce- 
i zări pe bijutieri, zise cu însufleţire: 

— Ah, iată-l şi pe domnul Bossange! Ţi-ai adus întăriri, 
Boehmer! Cu atât mai bine! 

Boehmer nu avea nimic de zis; el chibzuia adânc. Lucrul cel 
mai bun de făcut într-un asemenea caz este un gest grăitor şi 
Boehmer se aruncă la picioarele Mariei-Antoaneta. Gestul era 
într-adevăr expresiv. Bossange, ca un desăvârşit asociat, îl 
imită. 

— Domnilor — zise regina — m-am calmat şi nu mă voi mai 
enerva. De altfel, mi-a venit o idee care îmi schimbă 
sentimentele faţă de voi. Nu încape nici o îndoială că în toată 
afacerea asta am fost, atât eu cât şi voi, victimele unui mic 
mister... care nu mai este un mister pentru mine. 

— Ah, doamnă! strigă Boehmer, entuziasmat de vorbele 
reginei. Aşadar, nu mă mai bănuiţi... că aş fi... Ah, ce cumplit 
suna cuvântul falsificator! 

— Vă rog să mă credeţi că şi mie mi-e la fel de greu să-l 
aud, cum vă este şi vouă să-l rostiţi — zise regina. Nu, nu vă mai 
bănuiesc. 

— Maiestatea voastră bănuieşte pe altcineva? 

— Răspundeţi la întrebările mele. Pretindeţi deci că nu mai 
aveţi diamantele? 

— Nu le mai avem — răspunseră într-un glas cei doi 
bijutieri. 

— Şi nu vă interesează cui le-am dat ca să vi le înapoieze, 
aceasta mă priveşte pe mine. N-aţi văzut-o cumva, pe doamna 
contesă de La Motte? 

— lertare, doamnă, am văzut-o... 

— Şi nu v-a dat nimic... din partea mea? 

— Nu, doamnă. Doamna contesă ne-a spus doar atât: 
"Aşteptaţi". 


— Dar scrisoarea semnată de mine cine v-a dat-o? 

— Scrisoarea — răspunse Boehmer — cea pe care 
maiestatea voastră a avut-o în mână, ne-a adus-o în timpul 
nopţii un mesager necunoscut. Şi ani ta falsa scrisoare. 

— Ah, ah! exclamă regina. Bun! Vedeţi deci că n-a venit 
direct de la mine. Suna şi se înfiinţa un valet. Să fie chemata 
doamna contesă de La Motte — porunci liniştita regina. Şi n-aţi 
mai văzut şi pe altcineva, nu l-aţi văzut cumva pe domnul de 
Rohan? continuă ea, cu acelaşi calm. 

— Pe domnul de Rohan? Ba da, doamnă, a venit şi ne-a 
vizitat spre a ne informa... 

— Foarte bine! răspunse regina. Să nu mergem prea 
departe; din moment ce şi domnul de Rohan este amestecat în 
această afacere, n-aveţi dreptul să disperaţi. Încep să ghicesc: 
doamna de La Motte, spunându-vă: Aşteptaţi, a vrut... Nu, nu 
pot ghici nimic şi nici nu vreau să ghicesc... Duceţi-vă şi căutaţi-l 
pe domnul cardinal şi povestiţi i tot ce mi-aţi spus mie; nu 
pierdeţi timpul şi adăugaţi că ştiu totul. 

Reînsufleţiţi de această mică scânteie de speranţă, bijutierii 
schimbară între ei o privire ceva mai puţin îngrozită. 

Bossange, vrând doar să-şi spună şi el părerea, îndrăzni să 
şoptească: 

— Totuşi, regina are în mână o chitanţă falsă şi un fals este 
o fărădelege. 

Maria-Antoaneta se încruntă şi zise: 

— Intr-adevăr, dacă n-aţi primit colierul, înscrisul acesta 
constituie un fals. Dar pentru a constata falsul, este absolut 
necesar să vă pun faţă în faţă cu persoana pe care am 
însărcinat-o să vă înapoieze diamantele. 

— Când vrea maiestatea voastră! exclamă Bossange. Noi 
nu ne temem de lumină, noi suntem negustori cinstiţi. 

— Atunci duceţi-vă şi căutaţi să vă lumineze domnul 
cardinal, el singur poate lămuri toate astea. 

— Şi maiestatea voastră ne va permite să o încunoştinţăm 
de răspuns? întrebă Boehmer. 

— ÎI voi afla înaintea voastră — spuse regina — tot eu vă 
voi scoate din încurcătură. Duceţi-vă. 

li concedie şi, după ce bijutierii plecară, lăsându-se pradă 
tulburării de care era cuprinsă, trimise curier după curier la 
doamna de La Motte. Nu o vom mai urma în cercetările şi 


bănuielile sale, dimpotrivă, o vom părăsi spre a alerga, 
împreuna cu bijutierii, în întâmpinarea acestui adevăr atât de 
râvnit. 

Cardinalul era acasă, citind cu o furie imposibil de descris o 
scrisoare pe care tocmai i-o trimisese doamna de La Motte şi 
care venea de la Versailles, după cum spunea. Scrisoarea era 
crudă, îi lua cardinalului orice speranţă; îl somă să nu mai spere 
nimic; îi interzicea să mai apară, după obicei, la Versailles; tăcea 
apel la loialitatea lui de a nu încerca să reia relaţii devenite 
imposibile. Recitind aceste cuvinte, prinţul sari în sus; cântarea 
fiecare silabă, părea să ceară cont hârtiei de durităţile care 
fuseseră aşternute de o mână crudă. 

— Cochetă, capricioasă, perfidă! strigă el, în disperarea 
care îl cuprinsese. Ah, mă voi răzbuna!... 

Îngrămădi în mintea sa, una după alta, toate învinuirile care 
alina sufletele slabe de durerile iubirii, dar nu le vindeca de 
dragostea însăşi. 

— lată — zise el — cele patru scrisori pe care mi le-a trimis, 
una mai nedreaptă şi mai despotica decât alta. N-am fost pentru 
ea decât un capriciu! Este o umilinţa pe care n-am să i-o iert cu 
una cu două, dacă nu cumva mă sacrific unui capriciu mai nou. 

Sărmanul amăgit recitea cu fervoarea speranţei scrisorile, 
care, cu toată asprimea lor, aveau o nemiloasă armonie. Ultima 
era o capodoperă de răutate, inima nefericitului cardinal era 
răscolită până în cele mai ascunse unghere, dar cu toate astea 
el iubea în asemenea măsura, încât, din spirit de contradicţie, se 
delecta citind şi recitind aceste rânduri tăioase şi reci trimise, 
după cum pretindea doamna de La Motte de la Versailles. 

In acest moment cei doi bijutieri se prezentară la palatul 
său. Fu extrem de surprins, văzând insistența cu care cereau să 
fie primiţi. II alungă de trei ori pe valetul său, care reveni a patra 
oară, spunând că Boehmer şi Bossange declaraseră că nu vor 
pleca decât dacă vor fi siliţi s-o facă. 

— Ce să însemne asta? zise cardinalul. Lăsaţi-i să intre! 

Şi cei doi intrară. Feţele lor răvăşite dovedeau cât de grea 
fusese lupta morală şi fizică pe care o dăduseră. Chiar dacă ar fi 
fost învingători într-una din aceste lupte, ar fi fost biruiţi în 
cealaltă. Niciodată capete mai buimace nu trebuiseră să stea să 
judece în faţa unui prinţ al bisericii. 


— În primul rând — strigă cardinalul, văzându-i — ce 
înseamnă o asemenea barbarie, domnilor bijutieri! Vă purtaţi de 
parcă vi s-ar datora ceva în această casă! 

Tonul acesta îi îngheţă de spaimă pe cei doi asociaţi. 

— Nu cumva scenele de dincolo reîncep? murmură 
Boehmer, trăgând cu coada ochiului spre asociatul său. 

— A, nu, nicidecum — răspunse acesta din urmă, 
înfundându-şi perucă, cu un gest războinic. Eu sunt hotărât să 
rezist la orice. 

Şi făcu un pas ameninţător, în timp ce Boehmer, mai 
prudent, rămase în spate. Cardinalul îi crezu nebuni şi le-o spuse 
răspicat. 

—  Monseniore — zise Boehmer, disperat, punctându-şi 
fiecare silabă cu un suspin — faceţi-ne dreptate, aveţi milă, nu 
vă supăraţi şi nu ne obligaţi să fim nerespectuoşi faţă de cel mai 
mare, cel mai ilustru prinţ. 

— Domnilor, ori sunteţi în toate minţile şi atunci veţi fi 
aruncaţi pe fereastră — replică prelatul — ori nu sunteţi în toate 
minţile şi atunci veţi fi pur şi simplu daţi afară. Alegeţi! 

— Monseniore, nu suntem nebuni, am fost prădaţi! 

— Şi ce-mi pasă mie — răspunse monseniorul de Rohan. Nu 
sunt ofiţer de poliţie. 

— Dar aţi avut colierul în mână, monseniore — spuse 
Boehmer, hohotind. Veţi putea depune mărturie în faţa justiţiei, 
monseniore, veţi... 

— Am avut colierul? repetă prinţul. Deci colierul a fost 
furat?! 

— Da, monseniore. 

— Ei bine şi ce spune regina? strigă cardinalul, foarte 
curios. 

— Regina ne-a trimis la dumneavoastră, monseniore. 

— Este foarte amabil din partea maiestăţii sale. Dar ce pot 
face în privinţa asta, bieţii de voi? 

— Puteţi totul, monseniore; puteţi spune ce s-a făcut cu 
colierul. 

— Eu? 

— Sigur că da. 

— Dragă Boehmer, ai fi fost îndreptăţit să-mi vorbeşti astfel 
dacă aş fi făcut parte din banda de tâlhari care i-a furat reginei 
colierul. 


— Nu reginei i-a fost furat colierul. 

— Atunci cui, Doamne sfinte?! 

— Regina tăgăduieşte să-l fi avut. 

— Cum tăgăduieşte? zise cardinalul, şovăind. Doar aveţi o 
chitanţă de la dânsa. 

— Regina spune că această chitanţă e falsă. 

— Haida-de! se stropşi la ei cardinalul. Nu mai ştiţi ce 
vorbiţi, domnilor! 

— Aşa a spus — şi Boehmer se întoarse către Bossange, 
care încuviinţă dând din cap de trei ori. 

— Regina a tăgăduit, fiindcă era cineva la ea când i-aţi 
vorbit — spuse cardinalul. 

— Nimeni, monseniore; dar asta nu e totul. 

— Ce mai e? 

— Nu numai că regina a tăgăduit, nu numai că a pretins că 
scrisoarea era falsă, dar ne-a arătat şi o chitanţă din partea 
noastră prin care se dovedeşte că am primit colierul. 

— O chitanţă din partea voastră? repetă cardinalul. Şi ce e 
cu ea? 

— Este falsă, ca şi cealaltă, domnule cardinal, ştiţi foarte 
bine. 

— Falsă... Două falsuri... Şi spuneţi că eu ştiu foarte bine? 

— Cu siguranţă, de vreme ce aţi venit să confirmaţi cele ce 
ne spusese doamna de La Motte; dumneavoastră ştiaţi foarte 
bine că am vândut colierul şi că se afla în mâinile reginei. 

— Staţi să vedem — rosti cardinalul, trecându-şi mâna 
peste frunte. lată nişte lucruri nespus de grave, după cât mi se 
pare. Să ne înţelegem. Haideţi să recapitulăm cele petrecute. 

— Da, monseniore. 

— Mai întâi cumpărarea de către mine, în contul maiestăţii 
sale, a unui colier pe care l-am acontat cu două sute cincizeci de 
mii de Livre. 

— Este adevărat, monseniore. 

— Apoi vânzarea lui direct reginei... aşa mi-aţi spus, cel 
puţin... la termenele fixate de ea şi având garanţia semnăturii 
sale, da? 

— A semnăturii sale... Aţi spus că este semnătura reginei, 
nu-i aşa, monseniore? 

— Arătaţi-mi-o. 

— lat-o. 


Bijutierii scoaseră scrisoarea din portofelul lor. Cardinalul o 
cercetă dintr-o aruncătură de ochi. 

— Ei, dar sunteţi nişte copii!... strigă el. Maria-Antoaneta de 
Franța... Păi regina este o fiică a casei de Austria! Aţi fost 
prădaţi; scrisul şi semnătura sunt amândouă false! 

— Atunci, doamna de La Motte trebuie să-l cunoască pe 
falsificator şi pe tâlhar! Ţipară bijutierii, în culmea exasperării. 

Adevărul acestei afirmaţii îl izbi pe cardinal. 

— S-o chemăm pe doamna de La Motte — hotărî el, 
tulburat. 

Şi sună, cum făcuse şi regina. Slujitorii sai porniră în 
urmărirea Jeannei, a cărei trăsură nu putea fi prea departe. Cu 
toate astea, Boehmer şi Bossange, cuibărindu-se în promisiunile 
reginei că iepurele în culcuş, repetau neîncetat: "Unde este 
colierul? Unde este colierul?" 

— O să mă asurziţi — rosti supărat cardinalul. Ce ştiu eu 
unde-i colierul? L-am dat eu însumi reginei, iată tot ce ştiu. 

— Colierul! Dacă n-avem banii... colierul! Repetau cei doi 
negustori. 

— Domnilor, nu mă priveşte — mai spuse cardinalul, 
ieşindu-şi din fire, gata să-i dea afară pe cei doi creditori. 

— Doamna de La Motte! Doamna contesă! strigară 
Boehmer şi Bossange, răguşiţi de atâtea ţipete. Numai ea ne-a 
pierdut! 

— Vă interzic să suspectaţi probitatea doamnei de La 
Motte, altfel o să pun să vă snopească în bătaie! 

— În sfârşit, trebuie să existe un vinovat — îngaimă 
Boehmer, cu o voce jalnică. Cele două falsuri au fost făcute de 
cineva. 

— Nu cumva de mine? se oţări trufaş domnul de Rohan. 

— Vai de mine, monseniore, nu asta vrem să spunem! 

— Atunci ce? 

— Pentru Dumnezeu, monseniore, trebuie să existe o 
explicaţie! 

— Aşteptaţi să mă lămuresc întâi eu însumi. 

— Ce să-i spunem însă reginei, monseniore, deoarece 
maiestatea să ne învinuieşte tot pe noi? 

— Şi ce spune? 

— Spune că dumneavoastră sau doamna de La Motte aveţi 
colierul, nu dânsa. 


— Li bine! ripostă cardinalul, palid de ruşine şi de furie. 
Duceţi-vă şi spuneţi-i reginei că... Nu, nu-i spuneţi nimic. Destul 
scandal şi aşa. Mâine însă... mâine, auziţi, ţin slujba în capelă de 
la Versailles; veniţi. O să mă vedeţi apropiindu-mă de regină, îi 
vorbesc, o întreb dacă n-are colierul şi veţi auzi ce-mi va 
răspunde; dacă neaga şi în faţa mea... atunci, domnilor, eu sunt 
un Rohan şi voi plăti! 

Şi după ce rosti aceste cuvinte cu o măreție ce nu poate fi 
descrisă, prinţul îi concedie pe cei doi asociaţi, care plecară de- 
a-ndăratelea, cot la cot. 

— Pe mâine, deci — bâigui Boehmer — nu-i aşa, 
monseniore'? 

— Pe mâine, la unsprezece dimineaţa, la capelă de la 
Versailles — răspunse cardinalul. 


Capitolul LXXVI Scrimă şi diplomaţie 


A doua zi către ora zece intra la Versailles o trăsură cu 
blazonul domnului de Breteuil. Domnul de Breteuil, rival şi 
duşman personal al domnului de Rohan, pândea de mult ocazia 
de a da o lovitură mortală duşmanului său. 

Diplomaţia este superioară scrimei deoarece în această din 
urmă ştiinţă o ripostă bună sau rea trebuie să fie dată într-o 
secundă, în timp ce diplomaţii au cincisprezece ani şi chiar mai 
mult dacă trebuie ca să combine lovitura pe care o dau şi ca s-o 
facă cât mai nimicitoare cu putinţă. Domnul de Breteuil ceruse, 
o oră mai înainte, audienţă regelui şi o găsi pe maiestatea sa 
îmbrăcându-se ca să meargă la slujbă. 

— E o vreme splendidă — spuse Ludovic al XVI-lea bine 
dispus, văzându-l pe diplomat intrând în cabinetul său. Aşa cum 
se cuvine pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Priviţi, 
nici urmă de nor pe cer. 

— Sunt extrem de dezolat, sire, dar trebuie să aduc o 
înnorare seninătăţii voastre — răspunse ministrul. 

— Oh, Doamne! exclamă regele, posomorându-se. Văd că 
ziua începe prost. Ce este? 

— Sunt cam încurcat, sire, că trebuie să vă istorisesc toate 
astea, cu atât mai mult cu cât, la prima vedere, nu este o 


afacere de resortul ministerului meu. Este un fel de furt, a. şa că 
îl priveşte pe şeful poliţiei. 

— Un furt?! făcu regele. Sunteţi ministru de justiţie şi, în 
ultimă instanţă, tâlharii ajung în faţa justiţiei. Deci îl priveşte şi 
pe ministrul de justiţie. V-ascult! 

— Sire, iată despre ce este vorba. Maiestatea voastră a 
auzit vorbindu-se despre un colier de diamante? 

— Cel al domnului Boehmer? 

— Da, sire. 

— Cel pe care l-a refuzat regina? 

— Exact. 

— Refuz datorită căruia au putut cumpăra un minunat vas: 
pe Suffren — spuse regele, frecându-şi mâinile. 

— Ei bine, sire — continuă baronul de Breteuil, nesimţitor la 
tot răul pe care îl declanşa — acel colier a fost furat. 

— Ah, cu atât mai rău, cu atât mai rău! rosti regele. Era 
preţios; diamantele însă, pot fi recunoscute. A le separa ar 
însemna să pierzi roadele furtului. Colierul va fi lăsat aşa cum 
este şi poliţia îl va găsi. 

— Sire — interveni baronul de Breteuil — nu este un furt 
oarecare. A stârnit unele zvonuri. 

— Zvonuri?! Ce vreţi să spuneţi? 

— Sire, se susţine că regina a păstrat colierul. 

— Cum? L-a păstrat? Doar l-a refuzat în prezenţa mea, chiar 
fără să-l privească. Prostii, absurdităţi, baroane! Regina n-a 
păstrat colierul. 

— Sire, nu am folosit cuvântul cel mai potrivit; calomniile la 
adresa suveranilor pot fi complet lipsite de temei, iar expresiile 
folosite rănesc prea tare urechile regale... Cuvântul a păstrat... 

— Ah, domnule de Breteuil — spuse regele, zâmbind — 
sper că nu se spune că regină a furat colierul de diamante! 

— Sire — vorbi apăsat domnul de Breteuil — se spune că 
regina a reluat pe ascuns târgul rupt în faţa domniei-voastre; se 
spune şi nu este nevoie să repet maiestăţii voastre, că respectul 
şi devotamentul meu resping aceste infame presupuneri, se 
spune deci că giuvaergiii au primit, din partea maiestăţii sale 
regina, o chitanţă prin care atestă că păstrează colierul. 

Regele păli. 

— Se spune aşa ceva?! repetă el. Dar câte lucruri nu se 
spun? Totuşi mă miră. Chiar dacă regina ar fi cumpărat pe 


ascuns colierul, tot n-aş învinui-o. Regină este femeie, colierul 
este o piesă rară şi superbă! Mulţumesc lui Dumnezeu, dacă 
vrea, regina poate cheltui un milion şi jumătate pentru toaletele 
ei. Voi fi de acord; n-ar avea decât o vină: aceea de a nu-mi fi 
spus. Dar nu regele trebuie să se amestece în asemenea 
treburi: ele îl privesc pe soţ. Soţul o va certa pe soţia sa, dacă 
vrea sau dacă poate: nu recunosc nimănui dreptul de a se 
amesteca nici măcar bârfind. 

Baronul se înclină în faţa cuvintelor atât de hotărâte ale 
regelui. Ludovic al XVI-lea nu era însă nici pe departe atât de 
hotărât cum părea. O clipă mai târziu redevenise neliniştit, 
şovăitor. 

— Şi-apoi — reluă el — despre ce furt vorbeaţi?... Aţi spus 
furt, mi se pare?... Dacă s-a furat colierul, atunci nu poate fi la 
regină. Nu e logic. 

— Am încremenit, văzând-o pe maiestatea voastră atât de 
mânioasă — zise baronul — şi n-am mai putut să termin. 

— Oh, mânia mea!... Eu să fiu mânios!... Despre asta însă, 
baroane... baroane... Şi regele începu să râdă în hohote. Haide, 
continuaţi, spuneţi-mi absolut tot; spuneţi-mi chiar că regina a 
vândut colierul unor cămătari. Biata femeie are adesea nevoie 
de bani şi eu nu-i pot da întotdeauna. 

— Este exact ce voiam să spun maiestăţii voastre. Regina 
ceruse acum două luni cinci sute de mii de livre prin domnul de 
Calonne şi maiestatea voastră a refuzat să semneze. 

— Este adevărat. 

— Ei bine, sire, cu banii aceştia, SE SPUNE, trebuia plătită 
prima rată a datoriei con-tractate la cumpărarea colierului. 
Regina, neavând bani, a refuzat să plătească. 

— Şi mai departe? zise regele, care, încetul cu încetul, 
devenise interesat, aşa cum se întâmplă când printre îndoieli 
apar şi lucruri ce par a fi adevărate. 

— Ei bine, sire, aici începe povestea pe care datoria îmi 
ordonă s-o aduc la cunoştinţa maiestăţii voastre. 

— Cum?! Spuneţi că povestea de-abia începe? Ce mai e, 
pentru Dumnezeu?! strigă regele, trădându-şi neliniştea în faţa 
baronului, care începând din acest moment, păstră avantajul. 

— Sire, se spune că regină a cerut bani de la cineva. 

— De la cine? De la un cămătar, nu-i aşa? 

— Nu, sire, nu de la un cămătar. 


— Ei, pentru Dumnezeu, mi-o spuneţi cu un aer bizar, 
Breteuil. Mai departe, ghicesc: trebuie să fie ceva în legătură cu 
amestecul străinilor: regina a cerut bani fratelui său, familiei 
sale. Simt că aici este amestecată casa de Austria. 

Se ştie cât de susceptibil era regele faţă de curtea de la 
Viena. 

— Ar fi fost mai bine — replică domnul de Breteuil. 

— Cum ar fi fost mai bine?! Cui a putut regina să ceară 
bani? 

— Sire, nu îndrăznesc... 

— Mă uluiţi, domnule — rosti regele, bravând. Vă rog să 
vorbiţi imediat şi să-mi spuneţi numele acestui domn care 
împrumută bani. 

— Domnul de Rohan, sire. 

— Mă mir că nu roşiţi rostind numele domnului de Rohan, 
omul cel mai ruinat din întregul regat! 

— Sire... — reluă domnul de Breteuil, lăsând ochii în jos. 

— Nu-mi place tonul dumneavoastră — spuse regele. Vă 
rog să vă explicaţi imediat, domnule ministru de justiţie. 

— Nu, sire, pentru nimic în lume, deoarece nimic pe lume 
nu mă poate sili să las să-mi iasă din gură vreun cuvânt care ar 
compromite onoarea regelui meu şi pe cea a reginei. 

Regele se încruntă. 

— La ce mahalagisme ne coborâm, domnule de Breteuil! 
exclamă el. Raportul dumneavoastră răspândeşte miasmele din 
cloacă de unde a ieşit. 

— Orice calomnie răspândeşte miasme otrăvitoare, sire şi 
iată de ce regii sunt datori să intervină, fie chiar şi prin mijloace 
radicale, dacă nu vor că onoarea lor să fie ucisă de aceste 
otrăvuri ajunse până la tron. 

— Domnul de Rohan! murmură regele. Dar ce legătură 
este?... Cardinalul spune deci?... 

— Maiestatea voastră se va convinge, sire, că domnul de 
Rohan a dus tratative cu bijutierii Boehmer şi Bossange, că 
afacerea a fost încheiată de el şi că el a stipulat şi reglementat 
condiţiile de plată. 

— Nu mai spuneţi! strigă regele, muşcat de gelozie şi furie. 

— Este un fapt pe care îl va dovedi cel mai simplu 
interogatoriu, îmi iau această însărcinare în faţa maiestăţii 
voastre. 


— Spuneţi că vă luaţi această însărcinare? 

— Fără nici o rezervă, îmi asum întreaga responsabilitate, 
sire. 

Regele începu să măsoare cabinetul în lung şi-n lat. 

— Ce lucruri îngrozitoare! repeta el. Dar în toate acestea nu 
văd ce caută furtul. 

— Sire, bijutierii au primit o chitanţă semnată, spun ei, de 
către regină, deci regina trebuie să aibă colierul. 

— Ah! izbucni regele, plin de speranţă. Ea neagă! Vedeţi 
bine că neagă, Breteuil! 

— Sire, am lăsat-o eu vreodată pe maiestatea voastră să 
creadă că nu cunosc nevino-văţia reginei? Sunt atât de neghiob, 
încât maiestatea voastră nu vede tot respectul, toată dragostea 
pe care le port în suflet celei mai curate dintre femei?!... 

— Nu-l acuzaţi decât pe domnul de Rohan, deci? 

— Sire, aparențele ne impun... 

— Gravă acuzaţie, baroane! 

— Care va cădea, poate cu prilejul unei anchete; ancheta 
însă este indispensabilă. Imaginaţi-vă, sire, că regina pretinde 
că n-are colierul; că bijutierii susţin că l-au vândut reginei; că 
diamantele nu sunt găsite şi că în popor se rosteşte cuvântul 
furt, legat de numele domnului de Rohan şi de numele sacru al 
reginei. 

— Aveţi dreptate, aveţi dreptate — zise regele, foarte 
tulburat — aveţi dreptate, Breteuil! Trebuie ca întreaga afacere 
să fie clarificată. 

— Negreşit, sire. 

— Dumnezeule! Cine trece acolo jos, prin galerie? Nu este 
domnul de Rohan, care se duce la capelă? 

— Nu încă, sire, domnul de Rohan nu poate să se ducă la 
capelă. Nu este încă ora un-sprezece, şi-apoi domnul de Rohan, 
care predică astăzi, ar fi îmbrăcat în veşminte pontificale. Nu e 
el. Maiestatea voastră dispune de încă o jumătate de oră. 

— Dar ce să fac? Să-i vorbesc? Să-l chem la mine? 

— Nu, sire. Permiteţi-mi să dau un sfat maiestăţii voastre: 
nu faceţi cunoscută povestea înainte de a discuta cu maiestatea 
sa regina. 

— Da, încuviinţa regele — ea îmi va spune adevărul. 

— Să nu ne îndoim nici o clipă, sire. 


— Haide, baroane, aşezaţi-vă colo şi spuneţi-mi, fără nici o 
rezervă, fără nici un mena-jament, tot ce s-a întâmplat, tot ce se 
comentează. 

— Am expus totul cât se poate de amănunţit, cu dovezile 
cele mai grăitoare. 

— La treabă, atunci! Aşteptaţi numai să spun să se închidă 
uşa cabinetului. Aveam două audienţe în dimineaţa asta, le voi 
amâna. 

Regele dădu poruncile necesare şi, aşezându-se, arunca o 
ultimă privire pe fereastră. De data asta este chiar cardinalul, 
priviţi! 

Breteuil se ridică, se apropie de fereastră şi, din dosul 
perdelei, îl zări pe domnul de Rohan, care, în mare ţinută de 
cardinal şi arhiepiscop, se îndrepta spre apartamentul care îi era 
rezervat de fiecare dată când venea să ţină solemna slujbă de la 
Versailles. 

— În sfârşit, iată-l că vine! Izbucni, ridicându-se. 

— Cu atât mai bine — spuse domnul de Breteuil. Explicaţia 
nu va fi amânată. 

Şi începu să-l informeze pe rege, cu zelul celui hotărât să-şi 
distrugă adversarul. Cu o artă infernală, adunase în geanta lui 
tot ce putea să-l zdrobească pe cardinal. Regele vedea 
îngrămădindu-se, una după alta, dovezile vinovăţiei domnului de 
Rohan, dar fu disperat văzând că nu sosesc tot atât de repede şi 
dovezile nevinovăţiei reginei. Îndură nerăbdător de un sfert de 
ora acest chin, când nişte ţipete răsunară în coridorul alăturat. 
Regele trase cu urechea. Breteuil îşi întrerupse lectura. Un ofiţer 
veni să ciocănească la uşa cabinetului. 

— Ce este? întrebă regele, ai cărui nervi erau încordaţi la 
culme de când domnul de Breteuil îi adusese totul la cunoştinţa. 

Ofiţerul se prezentă: 

— Sire, maiestatea sa regina roagă pe maiestatea voastră 
să binevoiţi a veni până la dânsa. 

— S-a mai întâmplat ceva — spuse regele, pălind. 

— Poate — zise Breteuil. 

— Mă duc la regina — declara regele. Aşteptaţi-mă aici, 
domnule de Breteuil. 

— Cu atât mai bine, înseamnă că ne apropiem de 
deznodământ — murmură ministrul de justiţie. 


Capitolul LXXVII Gentilom, cardinal şi regină 


La ora la care domnul de Breteuil intrase la rege, domnul 
de Charny, palid, tulburat, ceruse o audienţă reginei. Aceasta se 
îmbracă; văzu pe fereastra budoarului sau, care dădea spre 
terasă, pe Charny insistând să fie primit. Dădu ordin să fie 
introdus chiar înainte ca el să-şi fi formulat până la sfârşit 
cererea. 

Regina cedă dorinţei inimii sale; îşi spunea că o dragoste 
curată ca a lui, cu desăvârşire dezinteresată, avea dreptul să 
intre la orice oră chiar şi în palatul reginelor. Charny intră, atinse 
tremurând mâna pe care i-o întindea regina şi spuse cu glas 
înăbuşit: 

— Ah, doamnă, ce nenorocire! 

— Dar ce ai? strigă ea, văzându-l atât de palid. 

— Doamnă, ştiţi ce am aflat? Ştiţi ce se spune? Ştiţi ce ştie 
şi regele, poate, sau ce va şti, în orice caz, miine'? 

Ea se înfiora, gândindu-se la acea noapte de plăceri 
nevinovate când, poate, o privire plină de invidie sau duşmănie 
o văzuse în parcul de la Versailles cu Charny. 

— Spune-mi totul, sunt tare — răspunse ea, apăsându-şi o 
mână pe inimă. 

— Doamnă, se spune că aţi cumpărat un colier de la 
Boehmer şi Bossange. 

— L-am dat înapoi — zise ea repede. 

— Ascultaţi! Se spune că v-aţi prefăcut numai că-l restituiţi, 
că aţi contat că-l puteţi plăti, ca regele v-a împiedicat refuzând 
să semneze cererea domnului de Calonne; ca atunci v-aţi 
adresat altcuiva ca să vă procure banii şi ca acea persoană 
este... ibovnicul dumneavoastră. 

— Dumneata! exclamă regina, fă când un gest de totală şi 
sublima încredere. Dumneata, domnule, lasă-i să vorbească pe 
cei ce spun aşa ceva. Titlul de ibovnic nu este pentru ei o insultă 
atât de plăcuta de aruncat cum titlul de prieten este o dulce 
realitate consacrata pentru totdeauna între noi doi. 

Charny se opri, tulburat de această declaraţie energică şi 
atât de sinceră care izvorăşte întotdeauna dintr-o dragoste 
adevărata. 


Pauza pe care o făcu însă spori neliniştea reginei. Ea strigă: 

— Despre ce vorbeşti, domnule de Charny'? Calomnia se 
serveşte de un limbaj pe care nu-l înţeleg niciodată. Dumneata 
ai înţeles ceva? 

— Doamnă,  binevoiţi a-mi acorda toată atenţia, 
circumstanţele sunt grave. leri am fost cu unchiul meu, domnul 
de Suffren, la bijutierii curţii. Boehmer şi Bossange. Unchiul meu 
a adus diamante din India şi dorea să le evalueze. S-a vorbit 
despre o mulţime de lucruri. Bijutierii au povestit domnului 
amiral o istorie îngrozitoare, răspândită de duşmanii maiestăţii 
voastre. Doamnă, sunt disperat! Dacă aţi cumpărat colierul, 
spuneţi-mi; dacă nu l-aţi plătit, spuneţi-mi, dar nu mă lăsaţi să 
cred că l-a plătit domnul de Rohan pentru dumneavoastră! 

— Domnul de Rohan?! strigă regina. 

— Da, domnul de Rohan, cei ce trece drept ibovnicul 
reginei, cel de la care regina împrumuta bani, cel pe care un 
nefericit cu numele de Charny l-a văzut în parcul de la 
Versailles, zâmbind reginei, îngenunchind în faţa reginei şi 
sărutându-i mâinile, cel care... 

— Domnule, strigă Maria-Antoaneta — dacă eşti în stare să 
crezi toate câte se spun în spatele meu, înseamnă că nu mă 
iubeşti îndeajuns nici când sunt în faţa dumitale. 

— Oh! exclamă tânărul. Ne pândeşte o mare primejdie; nu 
vă cer nici sil fiţi sinceră, nici curajoasă, vă rog să-mi faceţi un 
serviciu. 

— Mai întâi — spuse regina — despre ce primejdie este 
vorba, claca eşti bun'? 

— Primejdia?! Dar bine, doamnă, numai un nesocotit nu o 
întrevede! Răspunzând în locul reginei, plătind în locul reginei, 
cardinalul o distruge pe regină. Nu vreau să vă vorbesc despre 
teribilele suferinţe pe care i le pot pricinui domnului de Charny o 
încredere asemă-nătoare cu cea pe care v-o inspira domnul de 
Rohan. Nu. Durerea aceasta te ucide, dar nu te plângi. 

— Eşti nebun! izbucni Maria-Antoaneta, supărată. 

— Nu sunt nebun, doamnă, dumneavostra sunteţi 
nefericită, pierdută. V-am văzut în parc... Nu m-am înşelat, sunt 
sigur. Astăzi s-a aflat oribilul, fiorosul adevăr... Domnul de 
Rohan poate se laudă... 

Regina îl apucă de braţ pe Charny. 


— Nebun! Nebun! repetă ea, cu o spaimă nemaipomeniţi. 
N-ai decât să urăşti, n-ai decât să vezi fantome, n-ai decât să 
crezi într-un lucru imposibil, dar, pentru numele lui Dumnezeu, 
după tot ce ţi-am spus, nu mă socoti vinovată... Vinovată! Acest 
cuvânt mă face să mă simt de parc-aş sta pe cărbuni aprinşi... 
Vinovată... eu... Eu care nici o singură dată nu. M-am gândit la 
dumneata fără să-l rog pe Dumnezeu să-mi ierte chiar şi acest, 
gând pe care îl numeam o crimă! Ah, domnule de Charny, dacă 
nu vrei să mă vezi astăzi zdrobită, mâine poate moartă, nu-mi 
mai spune că mă bănuieşti, sau fugi atât de departe, încât să nu 
auzi zgomotul căderii mele în clipa când voi muri. 

Olivier îşi frângea mâinile, înspăimântat. 

— Ascultaţi-mă — spuse el — dacă vreţi să vă fac un 
adevărat serviciu... 

— Un serviciu... dumneata?... strigă regina. Dumneata, care 
eşti ai crud chiar decât duşmanii mei... căci ei doar mă acuza în 
timp ce dumneata, dumneata mă bănuieşti. Un serviciu din 
partea omului care mă dispreţuieşte? Niciodată... domnule, 
niciodată! 

Olivier se apropie şi luă mâna reginei. 

— Veţi vedea — spuse el — că nu sunt un om care geme şi 
plânge; clipele sunt preţioase; diseară va fi prea târziu ca să 
facem ceea ce ne mai rămâne de făcut. Vreţi să mă salvaţi de 
disperare, salvându-vă de oprobiu? 

— Domnule! 

— In faţa morţii, n-am să-mi drămuiesc cuvintele. Dacă nu 
mă ascultați astă-seară, mâine, vă spun, vom fi amândoi morţi, 
dumneavoastră de ruşine, eu văzându-vă murind. Ţineţi-vă 
dreaptă în faţa duşmanului, doamnă, ca în bătăliile noastre! 
Dreaptă în faţa primejdiei! Dreaptă în faţa morţii! Să mergem 
împreună, eu ca soldat obscur, cum şi sunt, dar viteaz, veţi 
vedea; dumneavoastră cu maiestate, cu forţa, în focul bătăliei. 
Dacă veţi cădea, ei bine, nu veţi fi singură. Doamnă, priviţi-mă 
ca pe un frate... Aveţi nevoie... de bani ca să... plătiţi colierul? 

— Eu? 

— Nu mai tăgăduiţi. 

— ţi spun... 

— Nu-mi spuneţi că n-aveţi colierul. 

— Îți jur... 

— Nu juraţi dacă vreţi să vă mai pot iubi. 


— Olivier! 

— Va mai rămâne un mijloc să vă salvaţi şi onoarea şi 
dragostea ce vă port. Colierul face un milion şase sute de mii de 
livre, aţi plătit până acum două sute cincizeci de mii. lată un 
milion şi jumătate, luaţi-l. 

— Ce este asta? 

— Nu vă uitaţi, luaţi şi plătiţi. 

— Ţi-ai vândut proprietăţile? Moşiile pe care eu ţi le-am 
dăruit, scoase la mezat? Olivier! Ai ajuns sărac pentru mine! 
Inima dumitale este bună şi nobilă şi nu mai vreau să-mi" 
drămuiesc declaraţiile în faţa unei asemenea iubiri. Olivier, te 
iubesc! 

— Aşadar, acceptaţi. 

— Nu, dar te iubesc! 

— Va plăti deci domnul de Rohan? Gândiţi-vă bine, doamnă, 
nu mai este vorba, din partea dumneavoastră, de generozitate, 
ci de o cruzime zdrobitoare... Acceptaţi din partea cardinalului... 

— Eu? Dar bine, domnule de Charny, eu sunt regina şi dacă 
dau supuşilor mei dragoste sau bogății, nu accept niciodată 
nimic. 

— Atunci ce veţi face? 

— Numai dumneata îmi poţi dicta ce să fac. Ce spuneai că 
gândeşte domnul de Rohan? 

— Crede că sunteţi iubita lui. 

— Eşti crud, Olivier... 

— Vorbesc cum vorbeşti în faţa morţii. 

— Ce spuneai că gândesc bijutierii? 

— Că dacă regina nu va putea plăti, domnul de Rohan va 
plăti pentru ea. 

— Ce spuneai că gândeşte lumea cu privire la colier? 

— Că este la dumneavoastră, că l-aţi ascuns, că veţi 
mărturisi totul doar după ce va fi plătit, fie de cardinal, din 
dragoste pentru dumneavoastră, fie de către rege, de teama 
unui scandal. 

— Bine! Şi dumneata, Charny, la rândul dumitale, te privesc 
în faţa şi te întreb: ce crezi despre scenele pe care le-ai văzut în 
parcul de la Versailles? 

— Cred, doamnă, că e nevoie să-mi dovediţi nevinovăția 
dumneavoastră — răspunse hotărât gentilomul. 

Regina îşi şterse sudoarea care îi şiroia pe tâmple. 


— Prinţul Louis, cardinalul de Rohan, mare prelat al Franţei! 
strigă un uşier pe coridor. 

— El! murmură Charny. 

— lată-te servit la cerere — spuse regina. 

— Îl veţi primi? 

— Mă pregăteam să-l chem. 

— Dar eu... 

— Intră în iatacul meu şi lasă uşa întredeschisă ca să auzi 
mai bine. 

— Doamnă! 

— Repede, vine cardinalul! 

Il împinse pe domnul de Charny în camera pe care i-o 
arătase, trase uşa cum spusese şi porunci să intre cardinalul. 
Domnul de Rohan apăru în prag. Era strălucitor îmbrăcat în 
odăjdii... În spatele său se ţinea, la distanţă, o suită numeroasă, 
ale cărei veşminte sclipeau ca şi cele ale stăpânului lor. Printre 
cei care i se-nchinau în cale puteau fi zăriţi Boehmer şi 
Bossange, oarecum stânjeniţi în hainele lor de ceremonie. 

Regina ieşi în întâmpinarea cardinalului, încercând să-i 
surâdă, dar zâmbetul i se stinse pe buze. Louis de Rohan era 
serios, trist chiar. Avea calmul omului curajos care merge la 
luptă şi aerul vag ameninţător al preotului care poate va trebui 
să ierte. Regina îi arătă un taburet; cardinalul rămase în 
picioare. 

— Doamnă — începu el, după ce se înclinase tremurând 
vizibil — aveam mai multe lucruri importante să comunic 
maiestăţii voastre, care se străduieşte mereu să mă evite. 

— Eu vă evit atât de puţin, domnule cardinal, încât tocmai 
trimiteam să vă cheme — replică regina. 

Cardinalul arunca o privire spre iatac. 

— Voi fi singur cu maiestatea voastră? întrebă el cu voce 
scăzută. Am dreptul să vorbesc în voie? 

— În toată voia, domnule cardinal; nu vă reţineţi, suntem 
singuri. 

Şi cu glas ferm, părea că trimite cuvintele gentilomului 
ascuns în camera vecină. Se bucura, mândră de curajul ei şi 
sigură că încă de la primele cuvinte domnul de Charny era, fără 
îndoială, foarte atent. Cardinalul se hotărî. Apropie taburetul de 
fotoliul reginei, în aşa fel încât să se ţină cât mai departe cu 
putinţă de uşa cu două canaturi. 


— lată o introducere cam lungă — spuse regina, 
prefăcându-se vesela. 

— Aş vrea... începu cardinalul. 

— Aţi vrea... repetă regina. 

— Nu va veni regele? întrebă domnul de Rohan. 

— Nu vă temeţi nici de rege, nici de altcineva — vorbi tare 
Maria-Antoaneta. 

— Ah, numai de dumneavoastră mă tem — şopti emoţionat 
cardinalul. 

— Atunci, cu atât mai mult, eu nu prea sunt de temut; 
spuneţi în câteva cuvinte şi cu glas tare ca să se înţeleagă, 
fiindcă îmi place francheţea şi dacă mă veţi lua pe ocolite, voi 
crede că nu sunteţi un om de onoare. A, vă rog să nu faceţi nici 
un gest; mi s-a spus că vă plângeţi împotriva mea. Vorbiţi, îmi 
place lupta, sunt dintr-un neam care nu se sperie! ŞI 
dumneavoastră la fel, ştiu. Ce aveţi să-mi reproşaţi? 

Cardinalul suspină şi se ridică părând că vrea să aspire mai 
profund aerul încăperii. În sfârşit, stăpân pe el, începu în felul 
următor. 


Capitolul LXXVIII Explicații 


După cum am spus, regina şi cardinalul se aflau, în sfârşit, 
faţă în faţă. Charny, din iatac, putea să audă cei mai mic cuvânt 
al interlocutorilor şi explicaţiile aşteptate cu atâta nerăbdare de 
ambele părţi aveau să aibă, în sfârşit, loc. 

— Doamnă — spuse cardinalul, înclinându-se — ştiţi ce se 
întâmplă în legătură cu colierul nostru? 

— Nu, domnule, nu ştiu şi de-abia aştept să aflu de la 
dumneavoastră. 

— De ce maiestatea voastră mă obliga de atâta vreme să 
comunic cu ea doar prin intermediar? De ce, dacă are vreun 
motiv să mă urască, nu mi-l mărturiseşte, lămurindu-mă? 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, domnule cardinal, n-am nici un 
motiv să vă urase; dar nu cred că acesta este obiectul discuţiei 
noastre. Binevoiţi deci să-mi daţi despre acel nenorocit de colier 
informaţii mai exacte şi spuneţi-mi mai întâi unde este doamna 
de La Motte. 


— Tocmai voiam s-o întreb pe maiestatea voastră. 

— lertaţi-mă, dar dacă există cineva care să ştie unde se 
afla doamna de La Motte, cred că acela sunteţi numai 
dumneavoastră. 

— Eu, doamnă? În ce calitate? 

— Nu sunt aici să vă ascult confesiunile, domnule cardinal, 
am avut nevoie să-i vorbesc doamnei de La Motte, am trimis să 
o cheme, a fost căutată acasă de zece ori şi n-a fost găsita. 
Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că dispariţia ei este 
bizară. 

— Şi eu, de asemenea, doamnă, sunt uimit de această 
dispariţie, fiindcă am trimis la doamna de La Motte, cu 
rugămintea să treacă pe la mine; nu mi-a răspuns nici mie, aşa 
cum n-a răspuns nici maiestăţii voastre. 

— Atunci, domnule, să lăsam povestea cu contesa şi să 
vorbim despre noi. 

— Ba nu, doamnă, mai întâi să vorbim despre dânsa, 
deoarece unele cuvinte ale maiestăţii voastre m-au făcut să am 
o îngrozitoare bănuiala şi anume mi se pare că maiestatea 
voastră mă învinuieşte de o prea mare insistența faţă de 
contesă. 

— Domnule, încă nu v-am adus nici o învinuire, răbdare 
însă!... 

— Doamnă, o asemenea bănuială mi-ar explica toate 
susceptibilităţile dumneavoastră şi atunci aş înţelege, deşi aş fi 
disperat, severitatea, până acum inexplicabilă, de care aţi dat 
dovadă faţă de mine. 

— lată că începem să nu ne mai înţelegem — spuse regina. 
Ceea ce spuneţi mi se pare de neînțeles şi doar nu ca să apară 
neînţelegeri şi mai mari vă cer explicaţii. Să trecem la obiect! 

— Doamnă! strigă cardinalul, împreunându-şi mâinile şi 
apropiindu-se de regină. Faceţi-mi favoarea şi nu schimbaţi 
subiectul: încă două cuvinte asupra celor ce am discutat 
adineauri şi totul se va lămuri. 

— Intr-adevăr, domnule, vorbiţi un limbaj pe care nu-l 
înţeleg; să folosim din nou limbajul obişnuit, vă rog. Unde se află 
colierul pe care l-am restituit bijutierilor? 

— Colierul pe care l-aţi restituit?! strigă domnul de Rohan. 

— Da, ce-aţi tăcut cu el? 

— Eu?! Nu ştiu nimic, doamnă! 


— Un moment, faptele sunt simple: doamna de La Motte a 
luat colierul şi l-a restituit în numele meu; bijutierii pretind că nu 
l-au primit. Eu am o chitanţă care arată contrariul; bijutierii spun 
că aceasta chitanţă este falsă. Doamna de La Motte ar putea, cu 
un cuvânt, să lămurească totul... Nu e de găsit. Ei bine, lăsați- 
mă să fac presupuneri în locul acestor fapte atât de încâlcite. 
Doamna de La Motte a vrut să înapoieze colierul. 
Dumneavoastră, care aţi avut întotdeauna mania, binevoitoare, 
fără îndoială, să mă faceţi să cumpăr colierul, dumneavoastră, 
care mi l-aţi adus, oferindu-vă să plătiţi în locul meu, ofertă... 

— Pe care maiestatea voastră a respins-o atât de energic — 
îi luă vorbă din gură cardina-lul, suspinând. 

— Ei bine, da, dumneavoastră aţi perseverat în această 
idee fixă ca eu să păstrez colierul şi nu l-aţi înapoiat bijutierilor 
pentru a mă face să-l iau cu o altă ocazie. Doamna de La Motte 
a fost slabă, cunoscându-mi împotrivirea şi ştiind foarte bine că- 
mi era imposibil să plătesc şi că luasem ferma hotărâre să nu 
primesc colierul fără bani; doamna de La Motte a conspirat cu 
dumneavoastră din devotament faţa de mine şi acum, de teama 
că mi-a stârnit mânia, nu are curajul să vină. Nu-i aşa? Nu-i aşa 
că am reconstituit totul, exact, din mijlocul acestor tenebre? 
Lăsaţi-mă să vă dojenesc pentru că aţi fost uşuratic şi n-aţi 
ascultat ordinele mele; am să vă dojenesc şi totul se va sfârşi. 
Fac chiar mai mult, vă promit iertarea pentru doamna de La 
Motte, spuneţi-i să iasă din locul unde îşi ispăşeşte greşeala. 
Dar, pentru Dumnezeu, lumină, lumină, domnule, nu vreau ca în 
clipa asta să existe o pată în viaţa mea, nu vreau, înţelegeţi?! 

Regina  rostise aceste cuvinte cu atâta patimă, le 
accentuase cu atâta ardoare, încât cardinalul nu îndrăznise, nici 
nu putuse s-o întrerupă, dar îndată ce ea se opri, spuse 
înăbuşindu-şi un suspin: 

— Doamnă, voi răspunde tuturor  presupunerilor 
dumneavoastră. Nu, nu am perseverat în ideea că trebuie să 
aveţi colierul, întrucât eram sigur că el se află în mâinile 
domniei-voastre. Nu, n-am conspirat absolut nimic împreuna cu 
doamna de La Motte în privinţa colierului. Nu, nu se afla nimic la 
mine, cum nu se afla nici la bijutieri şi, după cum spuneţi, nici la 
dumneavoastră. 

— Nu este posibil! exclamă regina, uluită. Nu aveţi colierul? 

— Nu, doamnă. 


— Nu aţi sfătuit-o dumneavoastră pe doamna de La Motte 
să se ţină pentru moment departe? 

— Nu, doamnă. 

— Nu o ascunderi dumneavoastră? 

— Nu, doamnă. 

— Nu ştiţi unde se află? 

— Tot atât de puţin cât şi dumneavoastră, doamnă. 

— Atunci cum vă explicaţi toate astea? 

— Doamnă, mă văd silit să mărturisesc că nu mi le explic în 
nici un fel. Mai mult decât atât, nu este prima dată când mă 
plâng reginei că nu mă înţelege. 

— Cum asta, domnule? Nu-mi amintesc... 

— Fiţi bună, doamnă — spuse cardinalul — şi recitiţi în 
esenţa scrisorile mele. 

— Scrisorile dumneavoastră?! zise regina, mirată. Mi-aţi 
scris dumneavoastră? 

— Foarte rar, doamnă, faţă de ce era în sufletul meu. 

Regina se ridică. 

— Am impresia — spuse ea — că ne înşelăm şi unul şi 
celălalt; să isprăvim cât mai repede această glumă. Despre ce 
scrisori e vorba? Ce scrisori şi ce aveţi pe inimă sau în inimă, nu 
prea ştiu cum aţi zis? 

— Dumnezeule, doamnă, poate nu m-am stăpânit îndeajuns 
şi am spus prea tare taina sufletului meu. 

— Ce taină?! Sunteţi în toate minţile, domnule cardinal? 

— Doamnă! 

— A, să n-o mai lungim atâta! Vorbiţi ca un om care vrea 
să-mi întindă o cursă sau care vrea să mă facă să mă simt 
stânjenită în faţa unor martori. 

— Vă jur, doamnă, că n-am spus nimănui nimic... ne ascultă 
oare cineva? 

— Nu, domnule, de o mie de ori nu, nu este nimeni! Vă rog 
să-mi explicaţi totul şi, dacă aveţi mintea întreaga, demonstrati- 
O. 

— Oh, doamnă, de ce nu este aici doamna de La Motte? Ea, 
prietena noastră, m-ar ajuta să trezesc, dacă nu afecțiunea, cel 
puţin amintirile maiestății voastre. 

— Prietena noastră? Afecţiunea mea? Amintirile mele? Sunt 
picată din nori! 


— Doamnă, vă rog — replică prelatul, revoltat de tonul acru 
al reginei — cruţaţi-mă. Sunteţi liberă să încetaţi de a iubi, dar 
nu mă insultaţi. 

— Dumnezeule! strigă regina, pălind. Ah, Doamne!... Ce tot 
îndrugă omul acesta! 

— Foarte bine! continuă domnul de Rohan, care se înflăcăra 
pe măsură ce începea să clocotească de mânie. Foarte bine! 
Doamnă, cred că am fost destul de discret şi de rezervat, ca să 
nu vă purtaţi astfel cu mine; nu vă învinuiesc decât că aţi fost 
frivolă. Greşesc când stărui într-una. Ar fi trebuit să ştiu că, dacă 
o regină spune: "Nu mai vreau", este o hotărâre la fel de 
imperioasă ca şi a unei femei care spune "Vreau". 

Regina scoase un țipăt sălbatic şi-l apucă pe cardinal de 
mâneca de dantelă. 

— Domnule, spuneţi-mi repede — rosti ea, cu voce 
tremurătoare. Am spus eu: Nu mai vreau după ce spusesem: 
Vreau? Cui i-am spus una sau alta? 

— Mie, mie şi una şi alta. 

— Sunteţi un om de nimic, domnule de Rohan, sunteţi un 
mincinos! 

— Eu? 

— Sunteţi un laş, calomniaţi o femeie. 

— Eu? 

— Sunteţi un trădător, o insultaţi pe regină. 

— Şi dumneavoastră sunteţi o femeie fără inimă, o regină 
nedemnă. 

— Nefericitule! 

— M-ati făcut ca, puţin câte puţin, să ajung să vă iubesc ca 
un nebun. M-aţi lăsat să mă hrănesc cu speranţe... 

— Speranţe?! Dumnezeule! Nu cumva sunt nebună? Sau 
acest om este un scelerat? 

— AŞ fi îndrăznit eu să vă cer întâlnirile nocturne pe care mi 
le-aţi acordat? Regina scoase un răcnet de furie, căruia îi 
răspunse din iatac un lung suspin. Aş fi îndrăznit eu să vin 
singur în parcul de la Versailles, dacă n-aţi fi trimis-o la mine pe 
doamna de La Motte? 

— Dumnezeule! 

— AŞ fi îndrăznit eu să fur cheia care deschide poarta de 
lângă căsuţa de vânătoare? 

— Dumnezeule! 


— Aş fi îndrăznit eu să vă cer acest trandafir, pe care-l port 
la mine? Trandafir adorat! Trandafir blestemat! Ofilit, ars de 
sărutările mele?!... 

— Dumnezeule! 

— V-am silit eu să veniţi a doua zi şi să mă lăsaţi să vă 
sărut amândouă mâinile, ale căror parfum îmi tulbura fără 
încetare mintea şi mă face să înnebunesc? Aveţi dreptate să-mi 
imputaţi toate acestea. 

— Oh, destul, destul! 

— În sfârşit, sunt eu acela care, stăpânit de un nemărginit 
orgoliu, am îndrăznit să visez la acea a treia noapte cu cer 
limpede, cu tăceri mângâietoare, cu manifestări de dragoste 
mincinoase? 

— Domnule! Domnule! strigă regina, îndepărtându-se de 
cardinal. Afirmaţi nişte nelegiuiri! 

— Dumnezeule! răspunse cardinalul, ridicându-şi ochii spre 
cer. Mi-eşti martor ca pentru a păstra dragostea acestei femei 
înşelătoare mi-aş fi dat averea, libertatea, chiar şi viaţa! 

— Domnule de Rohan, dacă vreţi să vă păstraţi libertatea, 
averea şi viaţa, va trebui. Să declaraţi imediat că nu căutaţi 
decât să mă distrugeţi, că aţi născocit toate aceste orori, că nu 
v-aţi dus noaptea la Versailles... 

— Am fost — replică tăios cardinalul. 

— Sunteţi ca şi mort dacă continuaţi să vorbiţi astfel. 

— Un Rohan nu minte. Am fost! 

— Domnule de Rohan, domnule de Rohan, în numele 
cerului, spuneţi că nu m-aţi văzut în parc... 

— Voi muri dacă va fi nevoie, cum m-aţi ameninţat 
adineauri, dar numai pe dumneavoastră v-am văzut în parcul de 
la Versailles, unde veneam condus de doamna de La Motte. 

— larăşi! strigă regina lividă, tremurând toată. Retrageţi-vă 
cuvintele! 

— Nu! 

— Pentru a doua oară vă întreb: recunoaşteţi că aţi pus la 
cale împotriva mea aceasta infamie? 

— Nu! 

— Pentru ultima oară, domnule de Rohan, recunoaşteţi că 
v-au putut înşela şi pe dumneavoastră, ca toate astea sunt 
calomnii, o închipuire, ceva imposibil sau mai ştiu eu ce; 
recunoaşteţi că sunt sau că aş putea fi nevinovată? 


— Nu! 

Regina se ridică amenințătoare: 

— Veţi avea de-a face cu justiţia regelui, deoarece recuzaţi 
justiţia lui Dumnezeu. 

Cardinalul se înclină fără să spună nimic. Regina sună atât 
de energic, încât mai multe dintre doamnele sale intrară buluc. 

— Să fie anunţată maiestatea sa că o rog să-mi facă cinstea 
să vină aici. 

Un ofiţer plecă să îndeplinească ordinul. Cardinalul, hotărât 
să meargă până la capăt, rămase curajos într-un colţ al camerei. 
Maria-Antoaneta se duse de zece ori până la uşa iatacului, fără 
să intre, ca şi cum de fiecare dată, pierzându-şi minţile, le-ar fi 
regăsit dinaintea acelei uşi. Nu trecură nici zece minute de la 
acest fioros joc de scenă, ca regele şi apăru în prag, cu mâna pe 
jaboul de dantelă. 

În tot acest timp puteau fi văzute, în ultimele rânduri ale 
grupului de curteni, feţele speriate ale lui Boehmer şi Bossange, 
care presimţeau furtuna. 


Capitolul LXXIX Arestarea 


De-abia se ivi regele în pragul cabinetului, ca regina îl şi 
interpelă, cu o nemaipomenită vioiciune: 

— Sire — zise ea — iată-l pe domnul cardinal de Rohan, 
care spune nişte lucruri de necrezut; binevoiţi şi rugaţi-l să vi le 
repete. 

La auzul acestor cuvinte neaşteptate, a unei mustrări atât 
de directe, cardinalul păli. Situaţia era atât de bizară, încât 
prelatul nu mai înţelegea nimic. El, pretinsul iubit, putea oare să 
repete regelui sau, el, supusul respectuos, putea oare să declare 
soţului tot ceea ce îl făcea să creadă că are drepturi asupra 
reginej şi femeii? 

Regele însă, întorcându-se către cardinal, absorbit în 
gândurile sale, spuse: 

— In legătură cu un oarecare colier, nu-i aşa, domnule, 
aveţi să-mi spuneţi nişte lucruri de necrezut, iar eu va trebui să 
aud asemenea lucruri de necrezut, nu? Vorbiţi, vă ascult. 


Domnul de Rohan se hotărî pe loc; dintre două rele, îl 
alegea pe cel mai mic; dintre două atacuri, va riposta celui mai 
onorabil pentru rege. Şi regină; şi dacă, din imprudenţă, va 
trebui să înfrunte şi cea de-a doua primejdie, ei bine, va caută 
să iasă ca un om curajos şi ca un cavaler. 

— Da, în legătura cu colierul, sire — murmură el. 

— Domnule — întrebă regele — deci aţi cumpărat colierul? 

— Sire... 

— Da sau nu? 

Cardinalul o privi pe regină şi nu răspunse. 

— Da sau nu? repetă şi ea. Adevărul, domnule, adevărul; 
nu vi se cere nimic mai mult. 

Domnul de Rohan întoarse capul şi nu răspunse. 

— Deoarece domnul de Rohan nu vrea să răspundă, 
răspundeţi dumneavoastră, doamnă — zise regele. Trebuie să 
ştiţi ceva din toate acestea. Aţi cumpărat colierul, da sau nu? 

— Nu! rosti categoric regina. 

Domnul de Rohan tresări. 

— lată cuvântul unei regine! exclamă regele, solemn. Fiţi 
atent, domnule cardinal! 

Pe buzele domnului de Rohan trecu un zâmbet de dispreţ. 

— Nu spuneţi nimic? zise regele. 

— Care este acuzaţia care mi se aduce, sire? 

—  Bijutierii pretind că au vândut colierul, dumneavoastră 
sau reginei. Arată o chitanţă dată de maiestatea sa. 

— Chitanţa este falsă! interveni regina. 

— Bijutierii — continuă regele — spun că dumneavoastră 
aţi garantat şi v-aţi luat angajamente în numele reginei, 
domnule cardinal... 

— În privinţa plăţii, nu discut, sire — rosti domnul de Rohan. 
Acesta trebuie să fie adevărul de vreme ce regina îi lasă să 
vorbească. 

Şi îşi sfârşi fraza şi gândul, cu o altă privire şi mai 
dispreţuitoare decât prima. Regina se înfioră. Dispreţul 
cardinalului nu era o insultă pentru ea fiindcă nu o merita, dar 
simţea că este răzbunarea unui om cinstit şi se sperie. 

— Domnule cardinal — reluă regele — aceasta nu schimbă 
faptul că e la mijloc un fals care a compromis semnătura reginei 
Franţei. 


— Un alt fals — strigă regina — şi acesta poate fi imputat 
unui gentilom: este falsul care pretinde că bijutierii au primit 
înapoi colierul. 

— Regină este liberă — zise domnul de Rohan, cu acelaşi 
ton — să-mi atribuie ambele falsuri; dacă am comis unul sau 
două, ce mai contează! 

Regina aproape se sufocă de indignare, regele îi făcu semn 
să se stăpânească. 

— Băgaţi de seamă — i se adresă el cardinalului — vă 
agravaţi situaţia, domnule... Eu vă spun: justificaţi-vă, iar 
dumneavoastră aveţi aerul de a acuza. 

Cardinalul se gândi o clipă, apoi, ca şi când ar fi fost zdrobit 
de greutatea acestei misterioase calomnii ce îi păta onoarea, 
spuse: 

— Să mă justific? Cu neputinţă! 

— Domnule, unii oameni afirmă că un colier a fost furat; 
propunând să-l plătiţi, recunoaşteţi că sunteţi vinovat. 

— Cine va crede? rosti cardinalul, semeţ. 

— Chiar dacă presupuneţi că nu va crede nimeni, totuşi se 
va crede. 

Şi regele tresări de mânie. 

— Sire, nu ştiu nimic din ceea ce s-a spus — reluă 
cardinalul — nu ştiu nimic din ceea ce s-a făcut; tot ce pot spune 
este că n-am avut colierul; tot ce pot afuma este că diamantele 
sunt în posesia cuiva care ar trebui să recunoască acest lucru, 
dar care nu vrea s-o facă şi mă sileşte să rostesc cuvintele 
sfintei scripturi: răul se abate asupra capului celui ce l-a 
săvârşit. 

La aceste cuvinte, regina vru să-l ia pe rege de braţ, dar 
acesta îi spuse: 

— Lupta se dă între dumneavoastră şi el, doamnă! Pentru 
ultima oară: aveţi colierul? 

— Nu! Pe onoarea mamei mele, pe viaţa fiului meu! 
răspunse regina. 

Vesel şi liniştit după această declaraţie, regele se întoarse 
spre cardinal: 

— Deci este o afacere între justiţie şi dumneavoastră, 
domnule. Dacă nu cumva preferaţi să vă adresaţi milei mele. 

— De mila regilor au nevoie vinovaţii — răspunse 
cardinalul. Prefer justiţia oamenilor. 


— Nu vreţi să mărturisiţi nimic? 

— N-am nimic de spus. 

— Dar bine, domnule — strigă regina — tăcerea 
dumneavoastră pune onoarea mea în joc! Cardinalul tăcu. Ei 
bine, eu n-am să tac — continuă regina. Această tăcere mă 
arde, dovedeşte o generozitate de care n-am nevoie. Aflaţi, sire, 
ca domnul cardinal nu se face vinovat doar de vânzarea sau de 
furtul colierului. 

Domnul de Rohan ridica fruntea şi păli. 

— Adică? făcu regele, neliniştit. 

— Doamnă... — murmură cardinalul, înspăimântat. 

— Nici o rațiune, nici o teamă, nici o slăbiciune nu-mi va 
închide gura; am aici, în inima mea, motive care mă împing să- 
mi strig nevinovăția chiar şi într-o piaţa publică. 

— Nevinovăţia dumneavoastră?! rosti regele. Doamnă, cine 
ar putea fi atât de îndrăzneţ sau de laş ca să oblige pe 
maiestatea voastră să rostească acest cuvânt?! 

— Doamnă, vă implor! spuse cardinalul. 

— Aha! Aţi început să tremuraţi! Deci am ghicit; 
comploturile pe care le puneţi la cale au nevoie de întuneric! 
Mie îmi place lumina! Sire, somaţi-l pe domnul cardinal să vă 
spună ce mi-a spus mie adineauri, aici, în acest loc. 

— Doamnă, doamnă! Se precipită domnul de Rohan. Luaţi 
seama, depăşiţi orice limită! 

— Ce-aţi spus? rosti regele, cu trufie. Cine vorbeşte astfel 
reginei? Presupun că n-am vorbit eu? 

— Într-adevăr, sire — zise Maria-Antoaneta. Domnul 
cardinal vorbeşte astfel reginei pentru că pretinde ca are 
dreptul. 

— Dumneavoastră, domnule?! murmură regele, devenind 
livid. 

— El! strigă regina, cu dispreţ. El!... 

— Domnul cardinal are dovezi? reluă regele, făcând un pas 
către prinţ. 

— Domnul de Rohan are scrisori, sau cel puţin aşa pretinde! 
Tăcu regina. 

— Haide, domnule! insistă regele. 

— Scrisorile! strigă regina, înfuriată. Scrisorile! 


Cardinalul îşi trecu mâna peste fruntea scăldata de o 
sudoare rece şi păru că întreabă cerul cum de-a putut să dea 
unei fiinţe atâta îndrăzneala şi perfidie. Tăcu însă. 

— A şi asta nu-i totul — continuă regina, care se înflăcăra 
încetul cu încetul, mânată de propria-i impetuozitate. Domnul 
cardinal a obţinut şi întâlniri. 

— Doamnă, fie-vă milă! făcu regele. 

— În numele pudoarei! spuse cardinalul. 

— În fine, domnule — încheie regina — dacă nu sunteţi 
ultimul dintre oameni, dacă aveţi ceva sfânt pe lume, aveţi 
dovezi, arătaţi-le! 

Domnul de Rohan ridică încet capul şi rosti: 

— Nu, doamnă, nu am. 

— Nu veţi adăuga şi această crimă celorlalte — continuă 
regina — nu mă veţi copleşi cu infamie după infamie. Aveţi o 
ajutoare, o complice, un martor la toate astea: rostiţi-i numele. 

— Cine este? strigă regele. 

— Doamna de La Motte, sire — răspunse regina. 

— Ah! exclamă regele, triumfător, văzând că presimţirile 
sale în privinţa Jeannei se ade-vereau. Va să zică aşa... Ei bine, 
să fie adusă şi interogată. 

— Bine ar fi — vocifera regina — numai că a dispărut. 
Întrebaţi-l pe domnul ce s-a întâmplat cu ea. Avea cel mai mare 
interes să nu fie găsită. 

— Alţii, care aveau un şi mai mare interes, au făcut-o să 
dispară — răspunse cardinalul. De aceea probabil că n-o vom 
mai regăsi. 

— Dar deoarece sunteţi nevinovat, domnule, ajutaţi-ne să-i 
găsim pe vinovaţi — spuse regina. 

Însă cardinalul de Rohan, după ce aruncase o ultimă privire, 
întoarse spatele şi încrucişă braţele. 

— Domnule, rosti regele, jignit. Vă voi trimite la Bastilia. 

Cardinalul se înclină, apoi zise cu îndrăzneala: 

— Îmbrăcat astfel? În veşminte pontificale? În faţa întregii 
curţi? Binevoiţi să vă gândiţi, sire, scandalul va fi uriaş. Va fi cu 
atât mai zdrobitor pentru capul asupra căruia vă cădea. 

— Aşa vreau! Hotări regele, nespus de agitat. 

— Este o nemeritată durere pe care un prelat o îndura mult 
prea devreme, sire şi tortură nu este legală înainte de a se 
formula acuzarea. 


— Trebuie să procedez astfel — răspunse regele, 
deschizând uşa camerei ca să caute din ochi pe cineva căruia 
să-i transmită ordinul. 

Domnul de Breteuil era acolo; ochii săi arzători ghiciseră, în 
exaltarea reginei, în tulburarea regelui, în atitudinea 
cardinalului, distrugerea duşmanului său. Nici nu terminase 
regele să-i vorbească în şoaptă, că ministrul justiţiei, uzurpând 
funcţia căpitanului gărzilor, strigă din răsputeri, cu un glas ce 
răsună până în fundul coridoarelor: 

— Arestaţi-l pe domnul cardinal! 

Domnul de Rohan tresări. Murmurele pe care le auzea pe 
sub bolți, agitația curtenilor, sosirea grabnică a gărzilor dădeau 
scenei un caracter de rău augur. El trecu prin faţa reginei fără s- 
o salute, ceea ce o făcu să spumege pe mândra principesa. Se 
înclină cu toată umilinţa în faţa regelui şi, trecând pe lângă 
domnul de Breteuil, se prefăcu atât de bine că-l priveşte cu 
milă, încât baronul trebui să-şi spună că nu se răzbunase 
îndeajuns. Un locotenent al gărzilor se apropie timid şi păru că 
cere însuşi cardinalului confirmarea ordinului pe care îl auzise. 

— Da, domnule — îi spuse domnul de Rohan — da, eu sunt 
cel arestat. 

— ÎI veţi conduce pe domnul în apartamentele sale în 
aşteptarea hotărârii pe care o voi lua în timpul slujbei — zise 
regele în mijlocul unei tăceri de moarte. 

Regele rămase singur la regină, cu uşile închise, în timp ce 
cardinalul se îndepărta încet pe coridor, în urma locotenentului 
gărzilor, cu pălăria în mână. 

— Doamnă — spuse regele, gâfâind, deoarece se stăpânise 
cu mare greutate — ştiţi că totul va sfârşi cu o judecată publică, 
deci cu un scandal în care vinovaţii vor fi dezonoraţi? 

— Vă mulţumesc! strigă regina, strângând entuziasmată 
mâinile regelui. Aţi ales singura cale de a-mi face dreptate. 

— Îmi mulţumiţi? 

— Din tot sufletul. V-aţi purtat ca un rege! Eu, ca o regină! 
Credeţi-mă! 

— Foarte bine — răspunse regele, copleşit de o mare 
bucurie. Cel puţin vom pune capăt tuturor acestor josnicii. După 
ce şarpele va fi, odată pentru totdeauna strivit, atât eu cât şi 
dumneavoastră sper să putem trăi liniştiţi. 


O sărută pe regină pe frunte şi se întoarse în apartamentele 
sale. In acest timp, la capătul coridorului, domnul de Rohan îi 
găsi pe Boehmer şi Bossange, pe jumătate leşinaţi, unul în 
braţele celuilalt. Apoi, câţiva paşi mai încolo, cardinalul îl zări pe 
omul său de încredere, care, înspăimântat de întreaga 
nenorocire, pândea o privire a stăpânului său. 

— Domnule — se adresă cardinalul ofițerului care-l 
conducea — petrecând toată ziua aici, voi nelinişti o mulţime de 
lume; n-aş putea să anunţ acasă că sunt arestat? 

—  Monseniore, numai să nu vă vadă nimeni — spuse 
tânărul ofiţer. 

Cardinalul mulţumi, apoi, vorbind în germană cu omul său 
de încredere, scrise câteva cuvinte pe o foaie din cartea sa de 
rugăciuni, pe care o rupse. Şi în spatele ofițerului, care stătea de 
pază pentru a nu fi descoperiţi, cardinalul răsuci foaia şi o lăsă 
să cadă. 

— Vă urmez, domnule — îi spuse el apoi ofițerului. 

După aceea, dispărură amândoi. Omul de încredere se 
aruncă asupra hârtiei, ca un vultur asupra prăzii, alergă afară 
din palat, încalecă şi goni spre Paris. Cardinalul îl văzu alergând 
peste câmpuri, uitându-se pe una dintre ferestrele scării pe care 
o cobora împreuna cu călăuza lui. 

— Ea mă distruge — murmură el — eu o salvez! Fac asta 
pentru tine, Doamne! Îndură-te de mine! 


Capitolul LXXX Rapoartele 


Regele de-abia se înapoiase radios în apartamentele sale, 
de-abia semnase ordinul ca domnul de Rohan să fie dus la 
Bastilia, ca şi apăru domnul conte de Provence, care intră în 
cabinet făcând domnului de Breteuil semne pe care acesta, cu 
tot respectul şi bunăvoința sa, nu le înţelese. Dar nu ministrului 
de justiţie îi erau adresate semnele, prinţul le făcea în scopul de 


a atrage atenţia regelui, care privea într-o oglindă în timp ce 
redacta ordinul. Manevrele îşi atinseră scopul: regele le observă 
şi, după ce-l concedie pe domnul de Breteuil, îl întrebă pe fratele 
sau: 

— De ce-i făceai semne lui Breteuil? 


— Oh, sire... 

— Ce trebuie să înţeleg din toată agitația asta, din aerul tău 
preocupat? 

— Fără îndoiala... trebuie să... însă... 

— Eşti liber să taci, scumpul meu frate — zise regele, 
înţepat. 


— Sire, am aflat despre arestarea domnului cardinal de 
Rohan. 

— Ei, şi! Întrucât această ştire te face să te frămânţi în halul 
acesta, dragă frate? Ai impresia că domnul de Rohan nu e 
vinovat? Fac rău să pedepsesc chiar pe unul dintre cei puternici? 

— Rău? Desigur că nu, frate. Nu faci rău. Nu asta vroiam să 
Zic. 

— M-ar surprinde foarte mult, domnule conte de Provence, 
dacă aţi da câştig de cauză, împotriva reginei, omului care 
încearcă să o dezonoreze. Am vorbit cu regina, scumpul meu 
frate şi cu un singur cuvânt, m-a convins... 

— Sire, Doamne fereşte, nu o acuz pe regină! Ştiţi foarte 
bine. Maiestatea sa, scumpa mea soră, n-are alt prieten mai 
devotat decât pe mine. De câte ori nu mi s-a întâmplat să fiu 
nevoit s-o apăr, v-o spun fără imputare, chiar în faţa 
dumneavoastră? 

— Deci, dragă frate, este acuzaţi deseori? 

— Sunt nefericit, sire: răstălmăciţi fiecare cuvânt pe care îl 
scot... Voiam să spun că nici regina n-ar crede că mă îndoiesc 
de nevinovăția sa. 

— Atunci vă bucurati împreuna cu mine de umilinţa la care- 
| supun pe cardinal, de procesul care va urma, de scandalul care 
va pune capăt tuturor calomniilor pe care nu ar îndrăzni să şi le 
permită nici chiar faţa de o simplă doamna de onoare şi pe care 
atâţia le repetă cu neruşinare, pentru că regină, după cum 
spuneam, sta deasupra acestor josnicii? 

— Da, sire, aprob întru totul conduita maiestăţii voastre şi 
spun că totul este spre a lămuri lucrurile cât mai bine în 
afacerea colierului. 


— Pe naiba, scumpul meu frate, nimic mai limpede! Nu se 
vede oare nici mâna domnului de Rohan. Care îşi face un titlu de 
glorie din relaţiile lui amicale cu regina, încheind, în numele său, 
un târg cu diamantele refuzate de ea şi lăsând să se spună ca 
diamantele au fost luate de regină şi că se află la dânsa? O 
monstruozitate... şi cum spunea şi ea: "Ce s-ar crede dacă aş fi 
avut drept complice în acest trafic misterios pe domnul de 
Rohan?" 

— Sire... 

— Şi-apoi, dragă frate, nu ştii că o calomnie nu se opreşte 
niciodată la jumătatea drumului, ca uşurinţa domnului de Rohan 
o compromite pe regina, iar darea în vileag a acestei uşurinţe o 
dezonorează. 

— O, desigur, scumpul meu frate, desigur, o repet, ai avut 
perfectă dreptate în ce priveşte afacerea colierului. 

— Cum — spuse regele, uluit — mai este şi altceva? 

— Sire, dar... regina v-a spus, fără îndoială... 

— Să-mi spună?... Ce anume? 

— Sire, sunt de-a dreptul încurcat. Este imposibil ca regina 
să nu va fi spus... 

— Vorbeşte, domnule! Ce anume? 

— Sire... 

— Ah, lăudăroşeniile domnului de Rohan, prefăcătoriile, 
pretinsa corespondenţă? 

— Nu, sire, nu. 

— Atunci, ce? Întâlnirile pe care regina i le-ar fi acordat 
domnului de Rohan în vederea afacerii colierului în chestiune? 

— Nu, sire, nu despre asta e vorba. 

— Tot ce ştiu — reluă regele — este că am în regină o 
încredere absolută, pe care o merită prin noblețea caracterului 
său. Îi era uşor maiestăţii sale să nu spună nimic din tot ce se 
întâmpla. Îi era uşor să plătească sau să-i lase pe alţii să 
plătească, să plătească sau să lase lumea să vorbească; 
curmând brusc toate aceste mistere care deveniseră 
scandaloase, mi-a dovedit că apelează la mine înainte de a 
apela la marele public. Pe mine m-a chemat regina, mie mi-a 
încredinţat grijă de a-i răzbuna onoarea. M-a luat drept 
confident, drept judecător, deci regina mi-a spus totul. 

— Ei bine — răspunse contele de Provence, mai puţin 
stânjenit decât ar fi trebuit să fie, fiindcă simţea că regele nu 


este atât de convins cum vrea să pară — iată că iar începeţi să 
puneţi la îndoială prietenia şi respectul pe care-l port scumpei 
mele surori, regina. Dacă sunteţi atât de susceptibil faţă de 
mine, nu vă mai spun nimic, fiindcă mă tem că eu, care o apăr, 
să nu trec drept duşmanul său acuzatorul ei. Şi cu toate astea, 
vedeţi bine că nu judecaţi cu chibzuială. Mărturisirile reginei v- 
au făcut să aflaţi adevărul care dă dreptate scumpei mele 
surori. De ce nu vreţi să vi se dezvăluie şi alte lucruri care să 
aducă şi mai multă lumină în privinţa nevinovăţiei reginei 
noastre? 

— Scumpe frate... — spuse regele, stânjenit — începi 
întotdeauna prin nişte ocolişuri în care mă pierd. 

— Introduceri oratoriceşti, sire, lipsite de patimă. Cer, vai! 
lertare maiestăţii voastre; este un viciu de educaţie. Am fost 
răsfăţat de Cicero. 

— Scumpe frate, Cicero nu este echivoc decât atunci când 
apăra o cauză rea; dumneavoastră vă aflaţi de partea unei 
cauze bune, fiţi clar, pentru Dumnezeu! 

— A-mi critica felul de a vorbi, înseamnă a mă reduce la 
tăcere. 

— Haide, iată /rritabile genus rhetorum care se înfurie! 
strigă regele, supărat de toate sforăriile contelui de Provence. 
La obiect, domnule avocat, la obiect! Ce ştiţi mai mult decât mi- 
a spus regina? 

— Dumnezeule, sire, nimic şi totul! Să precizăm mai întâi 
ce v-a spus regina. 

— Regina mi-a spus că nu are colierul. 

— Bun! 

— Mi-a spus că n-a semnat chitanţe bijutierilor. 

— Bun! 

— Mi-a spus că orice părea un aranjament făcut cu domnul 
de Rohan era fals şi născocit de duşmanii săi. 

— Foarte bine, sire! 

— Mi-a mai spus că niciodată n-a dat domnului de Rohan 
dreptul să creadă că este altceva decât unul dintre supușii săi, o 
fiinţă oarecare, un necunoscut. 

— Ah... a spus aşa ceva?... 

— Şi cu un ton care nu admitea nici o replică, iar cardinalul, 
într-adevăr, n-a replicat. 


— Atunci, sire, deoarece cardinalul n-a replicat, înseamnă 
că recunoaşte că este un mincinos şi, prin aceasta, 
îndreptăţeşte alte zvonuri cu privire la unele preferinţe acordate 
de regină anumitor persoane. 

— Ei, Doamne! Ce mai e? rosti regele, descurajat. 

— Nimic altceva decât nişte absurdităţi, după cum veţi 
vedea. Din moment ce s-a constatat că domnul de Rohan nu s-a 
plimbat cu regina... 

— Cum?! strigă regele. Se spune că domnul de Rohan s-a 
plimbat cu regina? 

— Ceea ce a fost dezminţit de însăşi regina, sire şi tăgăduit 
de domnul de Rohan; în sfârşit, din moment ce s-a constatat, vă 
daţi seama că a trebuit. Să se cerceteze — răutatea oamenilor 
nu s-a putut stăpâni — cum se face atunci că regina se plimba 
noaptea în parcul de la Versailles? 

— Noaptea?! În parcul de la Versailles?! Regina?... 

— Şi cu cine se plimba? continuă cu răceala contele de 
Provence. 

— Cu cine?... murmură regele. 

— Fără îndoială!... Oare nu toţi ochii sunt îndreptaţi asupra 
faptelor unei regine? Oare aceşti ochi, pe care nu-i orbeşte nici 
strălucirea zilei, nici strălucirea maiestăţii, nu sunt mai 
clarvăzători atunci când e vorba să vadă noaptea? 

— Dar, dragă frate, fii atent, spui nişte infamii! 

— Sire, repet şi repet cu o asemenea indignare, încât, sunt 
sigur, o voi constrânge pe maiestatea voastră să descopere 
adevărul. 

— Cum, domnule?! Se spune că regina s-a plimbat 
noaptea... însoţită... în parcul de la Versailles?! 

— Nu însoţită, sire, ci doar în doi... Dacă nu s-ar spune 
decât însoțită, chestiunea n-ar merita să-i dăm atenţie. 

Deodată regele izbucni: 

— Va trebui să dovediţi ceea ce repetaţi — zise el — şi de 
asemenea să dovediţi că s-a spus aşa ceva. 

— E foarte uşor, mult prea uşor — replică domnul de 
Provence. Sunt patru mărturii: prima, cea a căpitanului meu de 
vânătoare, care a văzut-o pe regina două zile la rând, sau mai 
bine zis, două nopţi la rând, ieşind din parcul de la Versailles 
prin poarta de lângă căsuţa de vânătoare. lată raportul: este 
semnat. Citiţi. 


Regele luă hârtia tremurând, o citi şi o înapoie fratelui său. 

— Sire, veţi vedea unul şi mai ciudat; este al gărzii de 
noapte care veghează la Trianon. Omul declară că noaptea a 
trecut cu bine, ca în pădurea de la Satory s-a tras un foc, fără 
îndoială de către braconieri; ca în parc a domnit liniştea, în afara 
zilei în care maiestatea sa regina a făcut o plimbare împreună 
cu un gentilom căruia îi oferea braţul. Raportul, vedeţi, este 
limpede. 

Regele citi, îl trecură fiorii şi braţele îi căzură de-a lungul 
trupului. 

— Al treilea — continuă imperturbabil domnul conte de 
Provence — este al elveţianului de la poarta dinspre răsărit. 
Acesta a văzut-o şi a recunoscut-o pe regină în clipa când ieşea 
pe poarta căsuţei de vânătoare. Descrie felul în care era 
îmbrăcată regina... vedeţi, sire; scrie că, de departe, n-a putut 
să-l recunoască pe gentilomul de care se despărțea maiestatea 
sa, dar că, după ţinută, părea să fie un ofiţer. Şi acest raport 
este semnat în raport este menţionat un lucru interesant de 
reţinut şi anume ca prezenţa reginei nu poate ţi pusă la îndoiala, 
deoarece maiestatea sa era însoţită de doamna de La Motte, 
prietena reginei. 

— Prietena reginei! strigă regele, furios. Da, asta e: 
prietena reginei! 

— Nu-i purtaţi pică acestui slujitor cinstit, sire; nu poate fi 
vinovat decât de exces de zel. Este însărcinat să păzească şi 
păzeşte; să vegheze şi veghează. Ultimul — continuă contele de 
Provence — mi se pare cel mai clar dintre toate. Este al 
lăcătuşului-şef, însărcinat să verifice dacă toate porţile sunt 
închise după ce a sunat stingerea. Omul acesta, maiestatea 
voastră îl cunoaşte, declară că a văzut-o pe regina intrând la 
băile lui Apolo, în grotă, împreună cu un gentilom... 

Palid, înăbuşindu-şi mânia, regele smulse hârtia din mâinile 
contelui şi o citi. 

Cu toate acestea, în timp ce regele citea, domnul de 
Provence continuă: 

— Este adevărat ca doamna de La Motte a rămas afară, la 
vreo douăzeci de paşi şi că regină a zăbovit doar un ceas 
înăuntru. 

— Numele gentilomului? strigă regele. 


— Sire, în raport nu este trecut numele. De aceea trebuie 
ca maiestatea sa să-şi dea osteneala să parcurgă acest ultim 
document. Este a unui pădurar care se afla în spatele zidului ce 
înconjoară băile lui Apolo. 

— Poartă data zilei următoare — obiectă regele. 

— Da, sire şi el a văzut-o pe regina ieşind din parc pe 
portiţă şi privind afară; dădea braţul domnului de Charny? 

— Domnul de Charny?!... strigă regele, pe jumătate turbat 
de furie şi ruşine. Bine... bine... Aşteptaţi-mă aici, conte, vom şti, 
în sfârşit, care este adevărul. 

Şi regele ieşi valvârtej din cabinet. 


Capitolul LXXXI O ultimă acuzaţie 


După ce regele părăsi camera reginei, aceasta alergă în 
iatac, de unde domnul de Charny putuse să audă totul. Deschise 
uşa şi se întoarse ca să închidă ea însuşi pe cea a 
apartamentului său; apoi, căzând într-un fotoliu ca şi când s-ar fi 
simţit prea slabă ca să reziste acestor şocuri, aştepta în tăcere 
părerea pe care şi-o făcuse despre ea domnul de Charny, 
judecătorul cel mai de temut. Nu aşteptă însă mult timp; contele 
ieşi din iatac, mai trist şi mai palid ca niciodată. 

— Ei bine? zise ea, întrebător. 

— Doamnă — răspunse el — vedeţi că totul se împotriveşte 
ca noi să fim prieteni. Dacă de acum înainte nu vă vor mai jigni 
părerile mele, o vor face zvonurile publice; după scandalul de 
astăzi, eu nu voi mai avea linişte, iar dumneavoastră veţi fi 
hărţuită fără încetare. Duşmanii şi mai îndărjiţi după ce-au făcut 
prima rană, se vor năpusti asupra dumneavoastră să vă soarbă 
tot sângele, aşa cum fac muştele cu gazela ranită... 

— Văd că nu găseşti acea vorbă pornită din inima pe care o 
cauţi — rosti regina, melancolică. 

— Nu cred să fi dat vreodată prilej maiestăţii voastre să se 
îndoiască de sinceritatea mea — răspunse Charny. Dacă uneori 
am izbucnit cu prea multă brutalitate, vă cer iertare. 

— Atunci — spuse regina, foarte tulburată — tot ce am 
făcut eu, toată zarvă, tot războiul primejdios declanşat 
împotriva unuia dintre cei mai puternici seniori ai regatului, 


ostilitatea mea declarată bisericii, reputaţia mea la cheremul 
zăzaniilor parlamentului, toate acestea nu sunt de ajuns. Nu mai 
vorbesc despre încrederea regelui, zdruncinată pentru 
totdeauna: probabil că asta nu-ți spune nimic, nu-i aşa?... 
Regele, ce poate să însemne... un soţ?! 

Şi ea zâmbi cu amărăciune şi deznădejde şi lacrimi îi 
izvorâră din ochi. 

— Oh! strigă Charny. Sunteţi cea mai nobilă, cea mai 
generoasă dintre femei. Dacă nu vă răspund pe loc, aşa cum îmi 
dictează inima, este pentru că mă simt inferior şi că nu 
îndrăznesc să profanez acest suflet sublim cerând un loc într- 
însul. 

— Domnule de Charny, mă crezi vinovată. 

— Doamnă!... 

— Domnule de Charny, ai dat crezare cuvintelor 
cardinalului. 

— Doamnă!... 

— Domnule de Charny, te somez să-mi spui ce impresie ţi-a 
făcut atitudinea domnului de Rohan. 

— Trebuie să spun, doamnă, ca domnul de Rohan nu mi s-a 
părut a fi un om cu minţile rătăcite, cum îl credeţi 
dumneavoastră şi nici slab, cum s-ar putea presupune; este un 
om convins, un om care vă iubea, care vă iubeşte şi care, în 
clipa aceasta, este victima unei erori menită să-l ducă pe el la 
pierzanie, pe dumneavoastră... 

— Pe mine? 

— Pe dumneavoastră, în mod inevitabil, la dezonoare. 

— Dumnezeule! 

— În faţa mea se ridica ameninţător un spectru, o femeie 
odioasă, doamna de La Motte, dispărută în momentul când 
mărturia ei ne-ar reda pe viitor totul: liniştea, onoarea, 
siguranţa. Această femeie este geniul dumneavoastră rău, este 
flagelul regalității, această femeie căreia cu atâta imprudenţă i- 
aţi împărtăşit secretele şi, poate, din nenorocire, chiar secrete 
intime... 

— Secrete... secrete intime, oh, domnule, vă rog! replică 
regina. 

— Doamnă, cardinalul v-a spus destul de clar şi a şi dovedit 
în chip convingător că aţi pus la cale împreună cu el cumpărarea 
colierului. 


— Ah... din nou acest lucru, domnule de Charny! spuse 
regina, roşind. 

— lertare, iertare, vedeţi bine ca sufletul meu este mai 
puţin generos decât ai dumneavoastră, vedeţi bine că sunt 
nedemn să vă cunosc gândurile. Incerc să mângâi şi jignesc. 

— Domnule — rosti regina, cu orgoliu amestecat cu mânie 
— ceea ce crede regele, poate crede oricine; nu vreau să fiu mai 
binevoitoare cu prietenii mei decât cu soţul meu. Mi se pare că 
un bărbat nu poate să iubească o femeie dacă nu o şi stimează. 
Nu vorbesc de dumneata domnule — se întrerupse ea brusc — 
eu nu sunt o femeie, sunt regina; dumneata nu eşti un bărbat, ci 
un judecător pentru mine. 

Charny se înclină atât de adânc, încât regina fu satisfăcută 
de umilinţa acestui devotat supus. 

— Te-am sfătuit — continuă ea — să rămâi la moşia 
dumitale; era un sfat înţelept. Să fi stat departe de curtea ale 
cărei obiceiuri te dezgustă, dumneata care eşti atât de cinstit şi, 
permite-mi să ţi-o spun, atât de lipsit de experienţă. Departe de 
curte, spuneam, ai fi putut să apreciezi mai bine personajele 
care joacă un rol în acest teatru. Iluzia optică trebuie menajată, 
domnule de Charny, în faţa mulţimii trebuie să-ţi păstrezi fardul 
şi tocurile înalte. Regina prea plină de bunăvoință, nu m-am 
îngrijit destul să întreţin la cei care mă iubesc prestigiul orbitor 
al regalității. Ah, domnule de Charny, aureola pe care o 
desenează coroana pe fruntea reginelor le dispensează de 
castitate, căldura, inteligenţa şi, mai adesea, le dispensează de 
suflet. Când eşti regină, domnule, domneşti; la ce serveşte să te 
faci iubită? 

— Nu pot să vă spun, doamnă — rosti Charny, foarte 
emoţionat — cât de rău îmi face asprimea maiestăţii sale. Am 
putut uita că sunteţi regină, dar recunoaşteţi că n-am uitat că 
sunteţi prima femeie demnă de respectul şi de... 

— Nu mai continua, eu nu cerşesc. Da, am spus, ar fi fost 
bine să lipseşti un timp. Ceva îmi spune că şi numele dumitale 
va fi rostit în toate astea. 

— Imposibil, doamnă! 

— Spui imposibil! Ei bine, gândeşte-te la puterea celor care 
de şase luni se joacă cu reputaţia mea, cu viaţa mea. Nu 
spuneai chiar dumneata că domnul cardinal este convins şi 
acţionează în virtutea unei erori la care a fost împins? Cei care 


sunt capabili să opereze asemenea convingeri, domnule conte, 
cei care pun la cale asemenea erori vor avea şi forţa să-ţi 
dovedească dumitale că eşti un supus neloial faţa de rege şi un 
prieten imoral al meu. Cei care născocesc falsuri atât de reuşite 
vor descoperi cu uşurinţa adevărul! Nu pierde timpul, primejdia 
este mare; retrage-te la moşiile dumitale, fugi de scandalul cu 
care se va sfârşi procesul ce mi se va intenta: nu vreau să fii 
amestecat în destinul meu, nu vreau să-ţi distrugi cariera. Eu, 
care, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt nevinovată şi puternică, 
eu, care am o viaţa fără pată, eu, care sunt hotărâtă să-mi 
deschid pieptul dacă trebuie pentru a arăta duşmanilor 
curăţenia inimii mele, eu voi rezista. Pentru dumneata ar 
însemna ruina, defăimarea, poate chiar închisoarea; ia cu 
dumneata banii pe care mi i-ai oferit cu atâta nobleţe, precum şi 
asigurarea că nu mi-a rămas necunoscută nici una din 
frământările sufletului dumitale generos; să ştii că nici una 
dintre îndoielile dumitale nu m-a jignit, ca nici una dintre 
suferinţele dumitale nu m-a lăsat indiferenta. Pleacă şi caută în 
altă parte ceea ce regina Franţei nu-ţi mai poate da: încredere, 
speranţă, fericire. Până când întregul Paris va afla vestea 
arestării cardinalului, până când va fi convocat parlamentul, 
până când se vor face cercetările, cred că vor trece 
cincisprezece zile. Pleacă! Alege unul dintre cele două vase pe 
care unchiul dumitale le are la Cherbourg şi la Nantes; 
îndepărtează-te însă de mine. Eu aduc nenorocire; fugi departe 
de mine! Nu tineam decât la un singur lucru pe lume şi, 
deoarece îmi lipseşte, mă simt pierdută. 

Spunând acestea, regina se ridică brusc şi păru că-l 
concediază pe Charny, aşa cum se obişnuieşte la sfârşitul 
audienţelor. El se apropie de ea, cu acelaşi respect, dar mai 
repede. 

— Maiestatea voastră — spuse el, cu o voce schimbată — 
mi-a ordonat ce trebuie să fac. Nu la moşia mea, nu în afara 
Franţei este primejdie, ci la Versailles, unde apasă bănuiala 
asupra dumneavoastră, ci la Paris, unde veţi fi judecată. 
Important este, doamnă, să dispară orice bănuială pentru ca 
sentinţa să fie o dezvinovăţire şi cum nu puteţi avea un martor 
mai loial, un sprijin mai hotărât, rămân. Cei ce ştiu atâtea 
lucruri, doamnă, le vor spune. Dar cel puţin vom avea cinsteai, 
de nepreţuit pentru cei cu inima tare, de a ne vedea duşmanii în 


faţă. Să tremure în faţa unei regine nevinovate şi în faţa 
curajului unui om mai bun decât ei! Da, doamnă, rămân şi, 
credeţi-mă, maiestatea voastră nu mai trebuie să-mi ascundă 
gândurile sale; ceea ce este clar este că nu voi fugi; ce trebuie 
să ştiţi este că nu mă tem de nimic; ceea ce trebuie să ştiţi este 
că nu trebuie să mă exilați ca să nu mă mai vedeţi niciodată. 
Doamnă, de departe, inimile se înţeleg de departe, dorinţele 
sunt mai arzătoare decât de aproape. Vreţi să plec pentru 
dumneavoastră, nu pentru mine; nu vă temeţi de mine, voi fi 
aproape ca să vă ajut, ca să vă apăr, nuca să vă insult şi să vă 
dăunez. Aşa-i că nu m-aţi văzut vreme de opt zile când am 
locuit la o sută de stânjeni de dumneavoastră, urmărindu-vă 
toate gesturile, numărându-vă paşii, trăind doar ca un reflex al 
vieţii voastre?... Ei bine, la fel va fi şi acum, deoarece nu pot să 
mă supun voinţei voastre, nu pot pleca! De altfel, ce vă pasă!... 
Parcă vă veţi gândi la mine? 

Regina făcu o mişcare, îndepărtându-se de tânăr. 

— Cum vrei — spuse ea — dar... m-ai înţeles, nu trebuie să 
te înşeli asupra mea, nu sunt o cochetă, domnule de Charny; să 
spună ce gândeşte, să gândească ce spune, iată privilegiul unei 
adevărate regine: eu aşa sunt. Într-o zi, domnule, te-am ales 
dintre toţi. Nu ştiu ce mă atrăgea la dumneata. Eram însetată de 
o prietenie puternică şi curată şi te-am lăsat să vezi asta destul 
de limpede, nu? Astăzi nu mai este acelaşi lucru, nu mai 
gândesc ce gândeam. Sufletul dumitale nu mai este frate cu al 
meu. Ţi-o spun la fel de deschis: să ne cruţăm unul pe celălalt. 

— Bine, doamnă — răspunse Charny — n-am crezut 
niciodată că m-aţi ales, n-am crezut niciodată... Ah, doamnă, nu 
suport gândul de a vă pierde. Doamnă, sunt înnebunit de 
gelozie şi de teamă. Doamnă, nu voi putea suporta să-mi 
smulgeţi inima pe care mi-aţi dăruit-o; este a mea, mi-aţi dăruit- 
o, nimeni nu mi-o va lua decât o dată cu viaţa. Fiţi femeie, fiţi 
bună, nu abuzaţi de slăbiciunea mea, deoarece mi-aţi reproşat 
chiar adineauri îndoielile mele în timp ce acum mă zdrobiţi cu 
ale dumneavoastră. 

— Inimă de copil, inimă de femeie — spuse ea... Vrei să 
contez pe dumneata! Grozavi apărători mai suntem unul pentru 
celălalt! Slab, oh, da, eşti slab şi eu, din păcate, nu sunt mai 
tare decât dumneata! 

— Nu v-aş iubi dacă aţi ft altfel decât sunteţi — murmură el. 


— Cum — rosti ea, cu pasiune — această regină 
blestemată, această regină pierdută, această femeie care va fi 
judecată în parlament, pe care opinia publică o va osândi, pe 
care un soţ, regele său o va alunga poate, această femeie 
găseşte o inimă care o iubeşte? 

— Un slujitor care o venerează şi care îi oferă tot sângele 
său în schimbul unei lacrimi pe care a vărsat-o adineauri. 

— Această femeie — exclamă regina — se simte 
binecuvântată! Este mândră, este cea dintâi dintre femei, cea 
mai fericită dintre toate. Această femeie este mult prea fericită, 
domnule de Charny, nu ştiu cum de a putut să se plângă, te rog 
s-o ierţi! 

Charny căzu la picioarele Mariei-Antoaneta, pe care le 
îmbrăţişa într-un elan sfânt de dragoste. In clipa aceea uşa 
coridorului secret se deschise şi regele râmase ca fulgerat în 
prag: îl surprinsese pe cel pe care îl acuza domnul de Provence 
la picioarele Mariei-Antoaneta. 


Capitolul LXXXII Cererea în căsătorie 


Regina şi Charny schimbară o privire atât de speriată, încât 
şi celui mai crud dintre duşmanii lor i-ar fi fost milă de ei. Charny 
se ridică încet şi-l salută pe rege, cu un profund respect. Sub 
dantela jaboului se vedea cât de tare bate inima lui Ludovic al 
XVI-lea. 

— Ah, exclamă el, cu voce surdă. Domnul de Charny!... 

Contele nu răspunse decât printr-un alt salut. Regina simţi 
că nu poate deschide gura şi că este pierdută. Regele continuă, 
cu un calm de necrezut: 

— Domnule de Charny, nu prea este onorabil pentru un 
gentilom să fie prins în flagrant delict de furt. 

— De furt?! murmură Charny. 

— De furt?! repetă regina, căreia i se părea că aude din nou 
şuierând la ureche îngrozi-toarele acuzaţii cu privire la colier şi 
închipuindu-şi că va fi amestecat şi contele alături de ea. 

— Da — continuă regele — să îngenunchezi în faţa soţiei 
altuia este un furt; şi când această femeie este o regină, se 


numeşte crima de lezmajestate, domnule. O să vi se spună 
acest lucru de către ministrul de justiţie. 

Contele vru să vorbească, vru să se disculpe, dar regina, în 
generozitatea ei, nu suportă să fie acuzat de necinste omul pe 
care îl iubea; îi veni în ajutor. 

— Sire — se repezi ea — sunteţi, după cum mi se pare, pe 
cale să credeţi tot felul de lucruri urâte şi să faceţi presupuneri 
neplăcute; bănuielile acestea sunt false, vă previn. Văd că, din 
respect, contele nu este în stare să deschidă gura! Eu însă, care 
îl cunosc până în adâncul sufletului, nu-l voi lăsa să fie acuzat 
fără să-l apăr. 

Ea se opri, sfârşită de emoție înspăimântată de minciună pe 
care trebuia neapărat s-o găsească şi pe care, rătăcita, vedea 
că n-o găseşte. Dar editarea aceasta a fost pur şi simplu 
mântuirea femeii. 

— O să-mi spuneţi cumva — replică Ludovic al XVI-lea, 
căzând, din rolul de rege, în rolul de soţ neliniştit — că nu l-am 
văzut pe domnul de Charny îngenuncheat în fata 
dumneavoastră, doamna? Or, ca să îngenuncheze, trebuie... 

— Trebuie, domnule — replică regina — ca un supus al 
reginei Franţei să aibă o favoare de cerut... Este, pare-mi-se, un 
lucru destul de frecvent la curte. 

— Să vă ceară o favoare?! strigă regele. 

— Şi încă o favoare pe care nu o puteam acorda — continuă 
regina, fără de care, domnul de Charny n-ar fi insistat, vă jur şi i- 
aş fi spus să se ridice repede, bucuroasă să pot să îndeplinesc 
dorinţele unui gentilom pe care îl stimez în mod deosebit. 

Charny respiră. Privirea regelui deveni nehotărâtă, fruntea i 
se descreţea puţin câte puţin şi ameninţarea ce plutise în aer 
din clipa când îl surprinsese dispărea. În tot acest timp Maria- 
Antoaneta caută să găsească ceva, furioasă de a fi silită să 
mintă şi chinuită de a nu putea născoci nimic. Crezuse că, 
mărturisindu-şi neputinţa de a acorda contelui favoarea pe care 
acesta o solicita, va stăvili curiozitatea regelui. Sperase ca 
interogatoriul se va opri aici. Se înşela: orice altă femeie ar fi 
fost mai îndemânatica, arătându-se mai puţin rigidă; pentru ea 
însă era un supliciu îngrozitor să mintă în faţa omului pe care îl 
iubea. A se arăta în lumina asta urâtă şi falsă, jucând o 
asemenea comedie, însemna să întărească toate neadevărurile, 
vicleniile, toate manevrele intrigii din parc printr-un 


deznodământ pe măsura acestor infamii; însemna aproape să 
arate ca o vinovată; era mai rău decât moartea. 

Mai şovăia încă. Şi-ar fi dat viaţa ca Charny să găsească 
minciuna; el însă, gentilom loial, nu putea, nici nu se gândea 
măcar. În delicateţea lui, se temea prea mult chiar şi să pară că 
apară onoarea reginei. Maria-Antoaneta aştepta, neputându-şi 
desprinde privirea de buzele regelui şi întrebarea veni în cele 
din urmă. 

— Haideţi, doamnă, spuneţi-mi ce favoare a solicitat 
zadarnic domnul de Charny şi care l-a făcut să îngenuncheze în 
faţa dumneavoastră Şi, ca şi cum vroia să îndulcească 
brutalitatea unei întrebări atât de bănuitoare, regele adaugă: 
Voi fi poate mai norocos decât dumneavoastră, doamnă şi nu va 
fi nevoie ca domnul de Charny să îngenuncheze şi în faţa mea. 

— Sire, v-am spus că domnul de Charny cerea ceva 
imposibil. 

— Cel puţin vreau să ştiu ce! 

"Ce poate fi cerut în genunchi?... se întrebă în gând regina. 
Ce poate să-mi fie implorat şi eu să nu pot acorda?... lată! Ah, 
da..." 

— Aştept — adăugă regele. 

— Sire, cererea domnului de Charny este un secret de 
familie. 

— În faţa regelui nu există secrete, el e stăpân în regatul 
său şi tată de familie, care se ocupă de onoarea şi siguranţa 
supuşilor, care sunt copiii săi... chiar şi-atunci când — adaugă 
Ludovic al XVI-lea, cu o voce care inspira teamă — chiar şi 
atunci când aceşti copii denaturaţi atacă onoarea şi liniştea 
părintelui lor. 

La aceasta ultimă ameninţare a primejdiei, regina sări 
imediat. 

— Domnul de Charny — strigă ea, cu mintea rătăcită, cu 
mâinile tremurătoare — domnul de Charny vroia să obţină de la 
mine... 

— Ce anume, doamnă? 

— Îngăduinţa de a se căsători. 

— Adevărat?! strigă regele, liniştindu-se. Apoi, simțind din 
nou chinurile geloziei, el zise, fără să bage de seamă cât de 
mult suferea biata femeie că trebuise să rostească acele cuvinte 
şi cât de palid era Charny, văzând suferinţa reginei: Ei bine şi de 


ce, mă rog, este atât de imposibil ca domnul de Charny să se 
căsătorească? Nu este de viţă nobilă? Nu are avere? Nu este 
viteaz şi frumos? Într-adevăr, de ce să nu fie primit într-o 
familie? Ca să fie refuzat de o femeie, trebuie ca aceasta să fie 
ori dintr-o casă princiară, ori să fie măritată. Nu văd decât 
aceste două motive care ar face imposibilă căsătoria. Aşa că 
spuneţi-mi mie, doamnă, numele celei cu care vrea să se 
căsătorească domnul de Charny şi dacă nu este vorba de nici 
unul din cazurile amintite, va promit că voi înlătura dificultatea... 
spre a vă face plăcere. 

Împinsă de primejdia mereu mai mare, antrenată în mod 
firesc de prima minciună, regina reluă cu toată forţa: 

— Nu, domnule, nu; sunt greutăţi pe care nu le puteţi 
învinge. Cea de care ne ocupăm este de acest fel. 

Un motiv în plus ca să aflu ce anume este imposibil pentru 
rege — replică Ludovic al XVI-lea, stăpânindu-şi mânia. 

Charny o privi pe regină, care părea gata să se 
prăbuşească. Era cât pe ce să facă un pas spre ea; regele însă 
nu se mişca, ceea ce îl făcu să se oprească. Cu ce drept el, care 
nu era nimic pentru această femeie, i-ar fi oferit braţul, ca să se 
sprijine, celei pe care regele şi soţul sau o abandonau? 

"Care este — se întrebă ea — puterea împotriva căreia 
regele n-are nici un drept? Doamne, mai ajută-mă o dată, 
trimite-mi un gând salvator!" 

Deodată, o rază de lumină îi trecu fulgerător prin minte. 

— Ah, Dumnezeu însuşi îmi trimite acest ajutor — 
murmură ea. Cele care aparţin lui Dumnezeu nu-i pot fi luate 
nici chiar de către rege. Aşa că, ridicând capul, îi răspunse, în 
sfârşit regelui: Domnule, cea cu care vrea să se căsătorească 
domnul de Charny se află într-o mânăstire. 

— Ah! exclamă regele, iată un motiv grav, este, într-adevăr, 
foarte greu să răpeşti ce este al Domnului şi să-l dăruieşti 
oamenilor. Ciudat este că domnul de Charny s-a îndrăgostit aşa, 
deodată; nimeni nu mi-a spus nimic până azi, nici chiar unchiul 
său, care poate obţine orice de la mine. Cine este femeia pe 
care o iubeşti, domnule de Charny? Spune-mi, te rog. 

Regina simţi o durere sfâşietoare. Va auzi un nume rostit de 
buzele lui Olivier; va îndura chinurile acestei minciuni. Şi cine 
ştie dacă Charny nu va rosti fie un nume pe care îl iubise 
cândva, amintire a trecutului, care încă mai sângera, fie un 


nume, ofrandă a dragostei, speranţa nedesluşita a viitorului? Ca 
să nu primească această lovitură îngrozitoare, Maria-Antoaneta 
se grăbi să spună: 

— Sire, dar dumneavoastră o cunoaşteţi pe cea pe care 
domnul de Charny vrea s-o ceară în căsătorie, este... 
domnişoara Andreea de Taverney. 

Charny scoase un strigăt şi-şi ascunse faţa în mâini. Regina 
îşi apăsă mâna pe inimă şi căzu aproape leşinată pe fotoliu. 

— Domnişoara de Taverney! repetă regele. Domnişoara de 
Taverney, care s-a retras la Saint-Denis? 

— Da, sire... — de-abia reuşi să îngaime regina. 

— Dar încă n-a făcut legământul, după câte ştiu? 

— Trebuie să-l facă în curând. 

— O vom împiedica — zise regele. Nu înţeleg însă — 
adaugă el, cu un ultim grăunte de îndoială — de ce a trebuit să 
se ducă la mânăstire? 

— Este săracă — răspunse Maria-Antoaneta — nu i-aţi dat 
avere decât tatălui său — adăugă ea, cu asprime. 

— Este o greşeală pe care o voi repara, doamnă. Domnul 
de Charny o iubeşte... 

Regina se-nfioră şi-i aruncă tânărului o privire rătăcită, ca şi 
când l-ar fi implorat să nege. Charny o privi ţinta pe Maria- 
Antoaneta şi nu răspunse. 

— Bine! spuse regele, luând tăcerea contelui drept o 
respectuoasă încuviinţare. Şi fără îndoiala că şi domnişoara de 
Taverney îl iubeşte pe domnul de Charny? li voi face o dotă 
domnişoarei de Taverney, îi voi dărui cele 500 000 de livre pe 
care am fost nevoit să vi le refuz zilele trecute prin domnul de 
Calonne. Mulţumeşte-i reginei, domnule de Charny, pentru că a 
binevoit să-mi povestească totul, asigurând astfel fericirea vieţii 
dumitale. 

Charny făcu un pas înainte şi se înclină asemenea unei 
palide statui care, printr-un miracol, învie o clipă. 

— Merită osteneala de a mai îngenunchea o dată — spuse 
regele, cu o uşoară nuanţă zeflemitoare. 

Regina tresări şi-i întinse tânărului, cu un gest spontan, 
amândouă mâinile. El îngenunche în faţa sa şi depuse pe 
frumoasele-i mâini îngheţate un sărut în care implora cerul să-i 
îngăduie să-şi dea sufletul. 


— Haide — zise regele — s-o lăsam acum pe doamna să se 
ocupe de treburile dumitale. Vino, domnule, vino. 

Şi părăsi atât de repede încăperea, încât Charny putu să se 
întoarcă din prag şi să vadă durerea de nedescris a acestui 
rămas bun pentru totdeauna pe care i-l trimiteau ochii reginei. 

Şi aşa se închise între ei, bariera de netrecut în viitor pentru 
dragostea lor nevinovată. 


Capitolul LXXXIII Saint-Denis 


Regina rămase singură şi deznădăjduită. Primise atâtea 
lovituri dintr-o dată, încât nici nu mai ştia care dintre ele îi 
pricinuise durerea cea mai mare. După ce rămase o oră pradă 
îndoielii şi descurajării, îşi spune că era timpul să găsească o 
soluţie. Primejdia crescuse. 

Mândru de victoria sa împotriva aparenţelor, regele se va 
grăbi să răspândească zvonul. Se putea întâmpla că zvonul să 
fie primit în afară în aşa fel, încât tot beneficiul înşelătoriei pe 
care o săvârşise să se piardă. 

Şi înşelătoria asta! Ah, cum se mai mustra regina! Cum ar fi 
vrut să-şi ia înapoi cuvân-tul, cum ar fi vrut să-i smulgă chiar şi 
Andreei fericirea nemăsurata, pe care poate, ea o va refuza! Aici 
se ivi însă o alta dificultate. Numele Andreei salvase totul în faţa 
regelui. Dar cine putea să garanteze cât de cât în privinţa acelei 
fiinţe capricioase, independente, voluntare care era domnişoara 
de Taverney? Cine putea fi sigur că acea persoană mândra îşi va 
pierde libertatea, viitorul pentru o regină pe care, cu câteva zile 
în urmă, o părăsise ca pe o duşmancă. 

Ce se va întâmpla atunci? Andreea va refuza mai mult ca 
sigur; tot eşafodajul clădit din minciuni se va prăbuşi. Regina se 
transformă într-o intrigantă de duzină, Charny într-un filfizon 
banal, într-un mincinos şi calomnia, preschimbata în acuzaţie, 
va lua proporţiile unui adulter incontestabil. Maria-Antoaneta 
simţi că începe să-şi piardă minţile la aceste gânduri; trebui să 
admită posibilitatea lor de a deveni o realitate; îşi sprijini în 
palme fruntea arzătoare şi aşteptă. In cine să aibă încredere? 
Cine oare era prietena reginei? Doamna de Lamballe? Raţiune 
pură, recea şi inflexibila rațiune! De ce să apeleze la această 


minte virginală, de altfel neînţeleasă de doamnele de onoare, 
servile adulatoare ale prosperității, tremurând să nu cadă în 
dizgrație, dispuse poate să dea o lecţie reginei, care acum avea 
nevoie de ajutor? 

Nu mai rămânea decât însăşi domnişoara de Taverney. Era 
o inimă de diamant cu care puteai să tai sticla, dar numai ea 
singură, cu seriozitatea ei fără egal, cu cinstea-i nemaipomenită, 
putea să înţeleagă marile dureri ale unei regine. Maria- 
Antoaneta se va duce deci s-o caute pe Andreea. li va arăta cât 
este de nenorocită şi o va implora să se sacrifice. Andreea va 
refuza, fără îndoială, fiindcă nu era dintre acele fiinţe cărora le 
poţi impune ceva; încetul cu încetul însă, înduioşată de 
rugăminţile sale, va consimţi. Cine ştie dacă nu vor obţine astfel 
o amânare şi dacă, odată trecut primul şoc, regele, liniştit de 
consimţământul aparent al celor doi logodnici, nu va sfârşi prin 
a uita?... In acest caz, o călătorie va aranja totul. Andreea şi 
Charny se vor îndepărta pentru câtăva vreme până când hidra 
calomniei se va potoli şi vor putea spune că se despărţeau prin 
bună înţelegere; nimeni nu va ghici că acest proiect de căsătorie 
fusese un joc. Astfel, libertatea domnişoarei de Taverney nu va 
fi compromisă şi nici Charny nu şi-o va pierde pe a sa. lar regina 
nu va mai avea acele îngrozitoare remuşcări de a fi sacrificat 
două vieţi egoismului de a-şi păstra onoarea; şi această onoare, 
care era şi onoarea soţului şi a copiilor săi, nu va fi pusă în 
discuţie. 

Va fi transmisă fără pată viitoarei regine a Franţei. Acestea 
erau gindurile sale. 

Aşa credea ea că a împăcat totuşi şi convenienţe şi interese 
particulare. Trebuia să raţioneze cât mai bine, cât mai ferm şi 
logic în faţa unui pericol atât de crâncen. Trebuia să se 
înarmeze cu toate armele împotriva unui adversar atât de dificil 
de combătut cum era domnişoara de Taverney, atunci când ea 
îşi ascultă orgoliul şi nu inima. 

Când se simţi pregătită Maria-Antoaneta se hotărî să plece. 
Ar fi vrut să-l prevină pe Charny, ca să nu facă nici un demers 
nepotrivit, dar se abţinu la gândul că este, fără îndoiala pândita 
de spioni; că, din partea să; totul ar fi greşit interpretat într-un 
asemenea moment; şi; de altfel, cunoştea destul de bine 
cinstea, devotamentul şi hotărârea lui Olivier spre a fi convinsă 
că el va accepta tot ce va găsi ea de cuviinţă. 


Se făcu ora trei; dineul ceremonios, prezentările, vizitele. 
Regina primi pe toată lumea, cu o figură senină şi o amabilitate 
ce nu răpea nimic binecunoscutului sau orgoliu. Faţa de cei pe 
care-i considera duşmanii săi se arăta mult mai fermă, ceea ce 
nu prea se potriveşte în mod obişnuit cu sentimentul de 
vinovăţie. Niciodată nu fusese atâta lume la curte; niciodată 
curiozitatea nu scormonise atât. de adânc trăsăturile unei regine 
în primejdie. Maria-Antoaneta făcu faţă tuturor, îşi zdrobi 
duşmanii şi îşi vrăji prietenii; îi preschimba pe indiferenți în 
zeloşi, pe zeloşi în entuziaşti; şi păru atât de frumoasă şi de 
puternică, încât însuşi regele îi adresă felicitări în public. Apoi, 
când totul se sfârşi cu bine, lăsând să-i piară de pe buze 
zâmbetul de comandă, întorcându-se la amintirile sale, adică la 
zbuciumul său, singură, cu totul singură pe lume, îşi schimbă 
îmbrăcămintea, luă o pălărie cenuşie cu panglici şi flori albastre, 
o rochie cenuşiu-închis, se urcă în trăsură şi, fără gardă, cu o 
singură doamnă de onoare, ceru să fie condusă la Saint-Denis. 

Era ceasul la care călugărițele, înapoindu-se la chiliile lor, 
treceau de la zgomotul stins al sălii de mese la tăcerea 
meditaţiilor ce preced rugăciunea de seara. 

Regina ceru să vină la vorbitor domnişoara Andreea de 
Taverney. Aceasta, îngenuncheata, înfăşurata în veşmântul sau 
de lână albă, privea pe fereastră cum se ridica luna în spatele 
teilor uriaşi şi, în armonia nopţii ce pogorâse, ea găsi subiectul 
rugilor sale fierbinţi, arzătoare, pe care le trimitea cerului că să 
se îndure de sufletul său. Îşi sorbea cu înghiţituri lungi durerea 
iremediabilă a izolării pe care singura şi-o hărăzise. 

Andreea părăsise de bunăvoie curtea, rupsese chiar ea cu 
tot ce putea să-i hărăzească dragostea. Trufaşă ca şi Cleopatra, 
n-a îndurat nici măcar ideea ca domnul de Charny să se 
gândească la altă femeie, nici chiar dacă acea femeie era însăşi 
regina. Nu avusese nici o dovadă în legătura cu aceasta iubire 
fierbinte pentru o alta. Cu siguranţa, geloasa Andreea ar fi scos 
din această dovadă toate pricinile care fac să sângereze o 
inimă. Nu-l văzuse oare pe Charny trecând indiferent pe lângă 
ea? N-o bănuise ea pe regină că atrage — fără să vrea, 
bineînţeles — omagiile şi preferinţele lui Charny? 

La ce bun, din acea clipă, să mai rămână la Versailles? Ca 
să cerşească complimente? Să colecţioneze zâmbete? Să i se 
ofere din când în când braţul, să i se strângă mâna, când, în 


timpul plimbărilor, regina îi va împrumuta atenţiile lui Charny, 
neputând în acel moment să le păstreze pentru ea? Nu, această 
inimă stoica nu avea nici o slăbiciune laşă, nu înţelegea să facă 
nici un fel de tranzacţie. Viaţa — cu dragostea şi întâietatea în 
inima celui iubit; mânăstirea — cu dragostea şi orgoliul rănit. 

"Niciodată, niciodată! Îşi repeta trufaşa Andreea. Cel pe 
care îl iubesc din umbră, cel care nu este pentru mine decât un 
nor, un portret, o amintire, acela nu mă insultă, îmi zâmbeşte 
mereu, îmi zâmbeşte doar mie!" 

lată de ce ea petrecuse atâtea nopţi chinuite dar libere, 
iată de ce era fericită să plângă atunci când se simţea slabă, să 
blesteme când se exaltă. Andreea prefera să dispară cu totul, 
aşa cum îi cerea integritatea iubirii şi demnităţii sale, decât să 
revadă un om pe care-l ura fiind constrânsă să-l iubească. 

De altfel, aceste contemplaţii mute ale iubirii pure, acest 
extaz al visului solitar însemnau mult mai multă viaţa pentru 
sălbatica Andreea decât serbările luminoase de la Versailles, cu 
obligaţia de a se apleca în faţa rivalelor şi cu teama de a la să 
să-i scape taina ferecata în inima. 

Am spus că în seara Sfântului Ludovic, regina a venit s-o 
caute pe Andreea la Saint-Denis şi a găsit-o visătoare în chilia 
sa. 

Aşadar, i se spuse Andreei ca a sosit regina, ca a fost 
primită de consiliul canonicilor în marele vorbitor şi ca 
maiestatea sa, după primele cuvinte de politeţe, a întrebat dacă 
poate să vorbească cu domnişoara de Taverney. 

Ce lucru ciudat! Atât i-a trebuit Andreei, inima copleşită de 
dragoste, ca să ţâşnească în întâmpinarea acelui parfum care 
venea de la Versailles — parfum blestemat încă în ajun şi cu 
atât mai preţios cu cât se îndepărta mai mult, preţios ca tot ce 
se evaporă, ca tot ce se uita, preţios ca iubirea! 

— Regina! murmură Andreea. Regina la Saint-Denis! 
Regina mă cheamă! 

— Repede, grăbeşte-te! | se răspunse. 

Prin urmare, se grăbi: îşi arunca pe umeri lunga mantie de 
călugăriţa, îşi strânse cingătoarea de lână peste rochia largă şi. 
Fără să-şi arunce măcar ochii în micuța oglinda, o urmă pe 
călugăriţa care venise s-o cheme. Dar de-abia făcuse o sută de 
paşi, că se simţi umilita fiindcă simţise atâta bucurie. 


"De ce mi-a tresărit inima? Se întrebă în sinea ei. Întrucât o 
priveşte pe Andreea de Taverney ca regina Franţei vizitează 
mânăstirea Saint-Denis? Îmi satisface orgoliul? Regina nu se află 
aici pentru mine. Sunt fericită? Nu o mai iubesc pe regină. 
Haide! Calm, călugăriţa proastă care nu aparţii nici lui 
Dumnezeu, nici oamenilor; încearcă cel puţin să-ţi aparţii ţie 
însăţi..." 

Andreea se mustră astfel, coborând marea scară şi, sta 
până pe voinţa sa, făcu să i se stingă din obraji roşeaţa 
trecătoare a grabei, îşi domoli mişcările. Dar ca să reuşească, îi 
trebui mai mult timp să coboare ultimele şase trepte decât îi 
trebuise ca să le străbată pe primele treizeci. Când ajunse în 
spatele corului, în vorbitorul de zile mari unde strălucirea 
candelabrelor şi a luminărilor creştea sub îngrijirea înfrigurată a 
câtorva surori gospodine. Andreea era rece şi palidă. Când îşi 
auzi numele rostit de către maica portăreasa care o condusese, 
când o zări pe Maria-Antoaneta, aşezată în jilţul abaţial, în timp 
ce lângă ea se înclinau îngrămădindu-se, frunţile cele mai nobile 
ale sfântului lăcaş, bătăile grăbite ale inimii o siliră pe Andreea 
să stea pe loc mai multe secunde. 

— Ah, în sfârşit, ai venit şi putem vorbi, domnişoară — 
spuse regina, schiţând un zâmbet. 

Andreea se apropie şi plecă fruntea. 

— Îngăduiţi, doamnă — spuse regina, întorcându-se către 
maica stareță. 

Aceasta răspunse printr-o reverență şi paraşi vorbitorul, 
urmată de toate maicile. Regina rămase singură cu Andreea, a 
cărei inimă bătea atât de tare, încât puteai s-o auzi dacă n-ar fi 
fost ticăitul bătrânei pendule. 


Capitolul LXXXIV O inimă moartă 


Regina vorbi prima, cum era şi firesc. 

— lată-te deci domnişoară — spuse ea, cu un zâmbet blând 
— ştii că, aşa, călugăriţă îmi faci o impresie ciudată. 

Andreea nu răspunse. 

— Să vezi o veche prietenă — continuă regina — pierdută 
pentru lumea în care noi încă trăim, este ca un avertisment 


sever de dincolo de mormânt. Nu eşti de aceeaşi părere, 
domnişoară? 

— Doamnă — replică Andreea — cine şi-ar permite să dea 
sfaturi maiestăţii voastre? Moartea însăşi nu o va avertiza pe 
regină decât în ziua în care o va lua, într-adevăr, cum ar putea 
face altfel? 

— De ce nu? 

— Pentru ca, doamnă, o regină este sortită, prin însăşi felul 
în care este crescută, să nu suporte pe lumea asta decât ceea 
ce nu se poate evita. Are tot ce poate face viaţa mai plăcută; 
spre a-şi înfrumuseţa existenţa, o regină poate lua tot ce posedă 
un altul. 

Regina schiţa un gest de mirare. 

— Şi este dreptul său — se grăbi să adauge Andreea. 
Pentru o regină, ceilalţi înseamnă o colecţie de supuşi ale căror 
bunuri, onoare şi viaţa aparţin suveranilor. Viaţa, onoare şi 
bunuri morale sau materiale sunt deci proprietatea reginelor. 

— lată nişte teorii care mă miră — rosti rar Maria- 
Antoaneta. În ţara asta faceţi dintr-o suverană un fel de căpcăun 
din basme care înghite averea şi fericirea muritorilor de rând. 
Sunt eu o asemenea femeie, Andreea? Te-ai putut plânge în 
mod serios de mine pe vremea când erai la curte? 

— Maiestatea voastră a avut bunătatea să-mi mai pună 


această întrebare atunci când am părăsit-o — răspunse 
Andreea. Am răspuns că şi astăzi: "Nu, doamnă". 
— Uneori — reluă regina — ne mâhneşte o greşeală 


săvârşită faţă de cineva. Am jignit oare pe careva dintre ai 
dumitale şi, prin urmare, merit să-mi vorbeşti atât de aspru? 
Andreea, refugiul pe care l-ai ales este un adăpost împotriva 
tuturor pornirilor rele din lume. Dumnezeu te învaţă să fii 
blândă, calmă, să uiţi insultele, virtuţi a căror pildă desăvârşita 
este el însuşi. Trebuie oare să găsesc, venind aici, o frunte 
încruntată şi cuvinte veninoase? Trebuie oare ca eu, care vin ca 
prietenă, să întâlnesc mustrările şi duşmănia de-abia ascunsă a 
unei potrivnice pe viaţă? 

Andreea ridică ochii, uluită de atâta îngăduinţă cu care 
Maria-Antoaneta nu-şi răsfăţase supuşii. De obicei era trufaşă şi 
nu suportă să i se împotrivească nimeni. Să asculte, fără să se 
enerveze, cuvintele pe care le rostise Andreea, era un efort de 


răbdare şi o dovadă de prietenie care o impresionară profund pe 
sălbatica solitară. 

— Maiestatea să ştie foarte bine — spuse ea în şoaptă —că 
cei din familia de Taverney nu pot fi duşmanii săi. 

— Inţeleg — răspunse regina — nu mă poţi ierta că am fost 
rece cu fratele dumitale şi el însuşi mă acuză de uşurinţă, poate 
chiar că sunt capricioasă? 

— Fratele meu este un supus mult prea cinstit ca s-o acuze 
pe regină — replică Andreea, silindu-se să-şi păstreze tonul 
îngheţat. 

Regina pricepu că devenea suspectă arătând prea multă 
blândeţe destinată să îmblânzească cerberul. Se opri în mijlocul 
avansurilor. 

— Venind la Saint-Denis să mă rog Sfintei Fecioare, am vrut 
să te văd şi să te asigur că, de aproape sau de departe, rămân 
prietena dumitale. 

Andreea simţi nuanţa; se temea, la rândul său, că jignise pe 
cea care venise s-o mângâie; se temea şi mai mult să nu 
dezvăluie dureroasa-i rană ochiului întotdeauna pătrunzător al 
unei femei. 

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu prea multă cinste şi 
bucurie — răspunse ea, cu tristeţe. 

— Nu vorbi astfel, Andreea — zise regina, strângându-i 
mâna. Imi sfâşii inima. Cum, nu se poate oare ca o regină 
nefericită să aibă o prietenă, să fie sigură de inima cuiva, să-şi 
odihnească, încrezătoare, privirea într-o privire plină de farmec, 
aşa cum este a dumitale, fără să bănuiască în adâncul acestor 
ochi interesul sau ură?! Da, da, Andreea, invidiază-le pe aceste 
regine, pe aceste stăpâne ale averilor, ale onoarei şi ale vieţii 
tuturor. Oh, da, sunt regine! Da, posedă aurul şi sângele 
popoarelor lor, sufletul însă, niciodată, niciodată! Nu-l pot lua, 
trebuie să li se dăruiască. 

— Vă asigur, doamnă — murmură Andreea, zguduită de 
aceste cuvinte atât de calde — că am iubit-o pe maiestatea 
voastră mai mult decât aş putea iubi pe oricine pe lumea asta. 

Şi spunând acestea, roşi şi plecă fruntea. 

— M-ai... iubit! exclamă regina, prinzând din zbor cuvintele. 
Deci nu mă mai iubeşti? 

— Oh, doamnă! 


— Nu te întreb nimic, Andreea... Blestemată fie mânăstirea 
care stinge atât de repede amintirea din unele inimi! 

— Nu-mi învinuiți inima — rosti cu patimă Andreea — ea 
este moartă. 

— Inima dumitale este moartă?! Dumneata, Andreea, atât 
de tânără, de frumoasă, spui că inima dumitale este moartă? 
Ah, nu te juca cu aceste cuvinte nefaste. Inima unei fiinţe care 
are un asemenea zâmbet, o asemenea frumuseţe nu poate 
muri; nu spune aşa ceva, Andreea. 

— Vă repet, doamnă, pentru mine nu mai există nimic, nici 
la curte, nici pe lume. Aici trăiesc că iarba sau alta plantă; am 
bucurii pe care numai eu le înţeleg; iată de ce adineauri, când v- 
am revăzut în toată splendoarea voastră, n-am înţeles imediat, 
eu care sunt o timidă şi obscură călugăriţa; ochii mei s-au închis, 
orbiţi de strălucirea voastră; vă implor să mă iertaţi; nu este o 
crimă prea mare aceea de a uita vanitoasele glorii ale lumii; 
duhovnicul meu mă felicita în fiecare zi, doamnă, nu fiţi, vă rog, 
mai severă decât el. 

— Cum?! Îţi place la mânăstire? întrebă regina. 

— Mă cufund cu bucurie în singurătate. 

— Nu-ţi mai rămâne nimic pe lume care să te atragă? 

— Nimic. 

"Dumnezeule! gândi regina. Nu cumva voi da greş?" 

Şi o spaimă de moarte o cuprinse. "Să încercam s-o ispitim 
— îşi spuse ea. Dacă nici acest mijloc nu reuşeşte, am să recurg 
la rugăminţi. Ah, s-o rog aşa ceva, s-o rog să-l accepte pe 
domnul de Charny! Cerule, să fiu atât de nefericită!" 

— Andreea — relua Maria-Antoaneta, stăpânindu-şi emoția 
— ţi-ai exprimat mulţumirea în cuvinte care înlătura speranţele 
pe care mi le făcusem. 

— Ce speranţe, doamnă? 

— Să nu mai vorbim, dacă eşti atât de hotărâtă cum piui... 
ce păcat! Ar fi fost pentru mine o umbră de bucurie, a dispărut. 
Pentru mine, toate sunt umbre! Să nu ne mai gândim. 

— Cu toate astea, doamnă, mai ales că ar fi trebuit să fie 
pentru dumneavoastră o bucurie, explicaţi-mi... 

— La ce bun? Te-ai retras din lume, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. 

— De bunăvoie? 

— Da, din toată inima! 


— Şi te feliciţi că ai făcut aşa? 

— Mai mult ca oricând. 

— Vezi bine deci că este în zadar. Să mai vorbesc. Cu toate 
astea, Dumnezeu mi-e martor, am vrut o clipă să te fac fericită. 

— Pe mine? 

— Da, pe dumneata, nerecunoscătoare care mă învinuieşti. 
Astăzi însă ai găsit alte bucurii, ştii mai bine decât mine care îţi 
sunt gusturile şi vocaţia. Renunţ... 

— Dar, doamnă, faceţi-mi cinstea unui amănunt. 

— Foarte simplu, vroiam să te aduc înapoi la'"curte. 

— Ah! exclamă Andreea, zâmbind cu amărăciune. Eu să mă 
întorc la  curte?... Dumne-zeule!... Nu! Nu!... Niciodată, 
doamnă!... Oricât de greu mi-ar fi să nu dau ascultare maiestăţii 
voastre. 

Regina se înfioră. Sufletul i se umplu de o durere fără 
margini. Ea, o corabie atât de puternică, eşua pe un atom de 
granit. 

— Refuzi? murmură. 

Şi pentru a nu-şi arată tulburarea, îşi ascunse obrazul în 
mâini. Andreea, crezând-o zdrobită, veni lângă ea şi îngenunche 
spre a îndulci, prin respectul său, rană pe care o pricinuise 
prieteniei sau orgoliului. 

— Gândiţi-vă — spuse ea — ce-aţi putea face cu mine la 
curte, tristă cum sunt, fără viaţă, săracă, blestemată, cu mine, 
pe care o ocolesc toţi fiindcă n-am ştiut să inspir, femeilor 
obişnuite, neliniştea rivalităţii, iar bărbaţilor, obişnuita simpatie 
a diferenţei dintre sexe?... Ah, doamnă şi scumpă stăpână, 
lăsaţi-o pe aceasta călugăriţă, încă neprimită de Dumnezeu, 
care o găseşte prea păcătoasă, el, care primeşte atâţia infirmi ai 
trupului şi sufletului. Lăsaţi-mă în mizeria şi izolarea mea, lăsați- 
mă! 

— Ah! Ceea ce vroiam să-ţi propun — reluă regina, ridicând 
ochii — dezminte toate umilinţele de care te plângeai! Căsătoria 
despre care este vorba te face una dintre cele mai mari doamne 
ale Franţei. 

— 0... căsătorie?! bâigui Andreea, uluită. 

— Refuzi — spuse regina, din ce în ce mai descurajată. 

— Da, refuz, refuz! 

— Andreea... — Mai încercă regina. 

— Refuz, doamnă, refuz! 


Cu o cumplită strângere de inimă, Maria-Antoaneta se 
pregăti s-o implore. In clipa când se ridica, nehotărâtă, 
tremurând, neştiind cum să-şi înceapă rugămintea, Andreea i se 
aşeza în drum. 

— Cel puţin, doamnă — zise ea, apucând-o de rochie 
deoarece credea că vrea să plece — faceţi-mi deosebita favoare 
şi spuneţi-mi numele celui care ar accepta să-i fiu tovarăşă de 
viaţa. Am suferit atâtea umilinţe în viaţa mea, încât numele 
acestui bărbat generos... — şi zâmbi cu o ironie sfâşietoare —... 
va fi balsamul pe care îl voi pune de-acum înainte pe toate 
rănile orgoliului meu. 

Regina păru nehotărâtă, însă dorea să meargă până la 
capăt. 

— Domnul de Charny — rosti cu o voce tristă, indiferentă. 

— Domnul de Charny?! ţipă Andreea, cu o patimă cumplită. 
Domnul Olivier de Charny?!... 

— Domnul Olivier, da — repetă regina, privind-o uimită pe 
tânăra fată. 

— Nepotul domnului de Suffren? continuă Andreea, cu 
obrajii în flăcări şi ochii scânteind ca nişte stele. 

— Nepotul domnului de Suffren — zise Maria-Antoaneta, din 
ce în ce mai uluită de schimbarea petrecută pe chipul Andreei. 

— Cu domnul Olivier voiaţi să mă căsătoriţi, doamna? 

— Cu el... 

— ŞI... el consimte?... 

— Te cere în căsătorie. 

— Ah, accept, accept! izbucni Andreea, ca nebună, cu 
desăvârşire transportată. Deci pe mine mă iubeşte! Mă iubeşte 
aşa cum îl iubesc şi eu! 

Regina se trase înapoi lividă, clătinându-se cu un geamăt 
surd; căzu zdrobită într-un fotoliu în timp ce Andreea, cu mintea 
rătăcită, îi săruta genunchii, rochia, îi scăldă mâinile în lacrimi şi 
le acoperea cu sărutări fierbinţi. 

— Când plecam? întrebă fata când, în sfârşit, putu să 
articuleze şi altceva decât strigăte sugrumate şi suspine. 

— Vino! murmură regina, simțind că-şi dă sufletul şi vrând 
să-şi salveze onoarea înainte de a muri. 

Se ridică şi se sprijini de Andreea, ale cărei buze fierbinţi îi 
căutau obrajii îngheţaţi; şi în timp ce tânăra fată se pregătea de 
plecare, nefericita regină, în mâinile căreia se afla viaţa şi 


onoarea a treizeci de milioane de supuşi, rosti suspinând cu 
amărăciune: 

— Doamne, ajung atâtea suferinţe pentru o singură inimă! 
Şi cu toate astea trebuie să-ţi mulţumesc, Dumnezeule! adăugă 
ea. Căci îmi salvezi copiii de oprobiu şi îmi dai dreptul să mor 
sub mantia mea regală! 


Capitolul LXXXV În care se explică de ce se 
îngraşă baronul 


În timp ce la Saint-Denis regina hotăra soarta domnişoarei 
de Tavernev. Filip, cu inima sfâşiată de tot ce aflase, de tot ce 
descoperise, grăbea pregătirile plecării. Un soldat obişnuit să 
străbată lumea e mai tot timpul gata să-şi facă bagajele şi să 
îmbrace mantaua de călătorie. Filip avea însă motive mai 
puternice decât oricare altul ca să se îndepărteze în cea mai 
mare grabă de Versailles: nu voia să fie martorul dezonoarei, 
aproape sigure şi de neînlăturat, a reginei, unica sa iubire. 

Astfel încât fu văzut mai zelos ca oricând înşeuându-şi caii, 
încărcându-şi armele, îndesând în valize ceea ce îi era necesar 
pentru viaţa cu care se obişnuise; când isprăvi toate astea, îl 
anunţă pe domnul de Taverney-tatăl că doreşte să-i vorbească. 

Bătrânelul se întorcea de la Versailles, mişcându-şi pe cât 
putea picioarele subţiri ce purtau o burtă rotunjoară. De trei sau 
patru luni baronul se îngraşă, ceea ce-i clădea o mândrie uşor 
de înţeles dacă ne gândim că, pentru el, obezitatea era semnul 
unei mulţumiri desăvârşite. 

Or, la domnul de Taverney, mulţumirea desăvârşită 
însemna ceva ce cuprindea o mulţime de lucruri. 

Baronul se întorcea deci foarte bine dispus din plimbarea sa 
la palat. Seara luase cuvenita parte la scandalul din timpul zilei. 
Zâmbise domnului de Breteuil împotriva domnului de Rohan; 
domnilor de Soubise şi de Guemenee împotriva domnului de 
Breteuil; domnului de Provence împotriva reginei; domnului 
d'Artois împotriva domnului de Provence; la o sută de persoane 
care erau împotriva altor o sută de persoane; nimănui care 
susţinea pe cineva. Îşi făcuse provizii de răutate, de mici infamii. 
Cu coşul plin, se întorcea fericit. 


Când valetul îi spuse că fiul său doreşte să-i vorbească, în 
loc să aştepte vizita lui Filip, el fu cel care străbătu întregul 
palier spre a veni să-l vadă pe călător. Intră, fără să se anunţe, 
în camera unde domnea neorânduială, ca de obicei înaintea 
unei plecări. 

Filip nu se aştepta nici la izbucniri tandre din partea tatălui 
său când îi va comunica hotărârea pe care o luase, dar nici nu 
se aştepta la un exces de indiferenţă. Andreea părăsise casa 
părintească, deci o fiinţă mai puţin de chinuit; bătrânul baron 
trebuie că simţea golul şi atunci când golul se va mări prin 
plecarea ultimului martir, baronul, asemenea copiilor cărora li se 
ia câinele şi pasărea cu care se jucau, ar putea să scâncească, 
chiar dacă ar face-o numai din egoism. 

Filip fu însă de-a dreptul mirat când îl auzi pe baron 
izbucnind într-un râs plin de satisfacţie: 

— Ah, Doamne, pleacă, pleacă... 

Filip se opri, uitându-se uluit la baron. 

— Eram sigur — continuă baronul. Aş fi pus rămăşag. Bine 
jucat, Filip, bine jucat! 

— Poftim? Ce spuneţi, domnule? întrebă tânărul. Ce este 
bine jucat, vă rog? 

Bătrânul începu să fredoneze, sărind într-un picior şi 
ţinându-şi începutul de burtă cu amândouă mâinile. Totodată, îi 
făcea lui Filip cu ochiul, ca acesta să-şi concedieze valetul. 
Înţelegând, tânărul se supuse. Baronul îl împinse afară pe 
Champagne şi închise imediat uşa după el; apoi, întorcându-se 
lângă fiul său, şopti: 

— Admirabil, admirabil! 

— Mă lăudaţi atâta, domnule — zise cu răceală Filip — fără 
să ştiu întrucât o merit... 

— Ah! Ah! Ah! exclamă bătrânul, făcând câţiva paşi, cu 
mersul său legănat. 

— Dacă nu cumva toată această veselie, domnule, nu este 
pricinuită de plecarea mea, care vă scapă de mine. 

— Oh! Oh! Oh!... exclamă din nou bătrânul, râzând într-un 
alt registru. Lasă, lasă, nu te mai preface faţă de mine, nu te 
mai osteni; doar pe mine nu mă poţi păcăli... Ah, ah, ah!... 

Filip îşi încrucişa braţele, întrebându-se dacă bătrânului nu-i 
sărise vreo doagă. ` 

— Să vă păcălesc? In ce privință? întrebă el. 


— În privinţa plecării tale, ce naiba! Nu cumva îţi închipui 
că am să cred în plecarea ta? 

— Nu credeţi? 

— Champagne nu mai este aici, îţi repet. Nu te mai 
preface! De altfel, mărturisesc că nici nu aveai altă cale de ales, 
aşa că faci foarte bine. 

— Domnule, mă uluiţi peste măsură!... 

— Este destul de uluitor că am ghicit totul; ce vrei însă, 
Filip, nu există om mai curios ca mine şi când sunt curios, 
cercetez; nu există om care să găsească mai uşor ceea ce caută 
decât mine; deci am aflat că te prefaci numai că pleci şi te 
felicit. 

— Mă prefac?! strigă Filip, intrigat. 

Bătrânul se apropie, atinse pieptul tânărului cu degetele-i 
osoase ca ale unui schelet şi, din ce în ce mai confidenţial, îi 
spuse: 

— Pe cuvânt de onoare, cred că, fără acest truc, mai mult 
ca sigur că totul ar fi fost descoperit. O faci la timp. Uite, chiar şi 
mâine ar fi fost prea târziu. Pleacă repede, fiule, pleacă repede! 

— Domnule — rosti Filip, pe un ton de gheaţă — vă asigur 
că nu înţeleg nici un cuvânt, dar absolut nici unul din tot ce-mi 
faceţi cinstea de a-mi spune. 

— Unde-ţi vei ascunde caii? continuă bătrânul, fără să-l ia în 
seamă. Ai o iapă care poate fi uşor recunoscută. Fii atent să nu 
fie văzută aici când se va crede că eşti în... Fiindcă veni vorba, 
încotro te prefaci că pleci? 

— Mă duc la Taverney-Maison-Rouge, domnule. 

— Bine... foarte bine... te faci că mergi la Maison-Rouge... 
Nimeni nu se interesa exact... Foarte bine... Cu toate astea fii 
prudent: o mulţime de ochi vă privesc pe amândoi. 

— Pe amândoi?!... Care amândoi? 

— Ea este prea înflăcărată, vezi tu — continuă bătrânelul — 
ea are nesăbuinţe care pot zădărnici totul. Fii atent! Fii tu mai 
chibzuit decât ea... 

— Cred, într-adevăr, domnule — strigă Filip, cu o mânie 
surdă — că vă distraţi pe socoteala mea, ceea ce nu este deloc 
frumos, vă jur; ceea ce nici nu este bine, pentru că mă faceţi, 
mâhnit şi enervat cum sunt, să uit respectul pe care vi-l datorez. 

— Ah, bine, da, respectul... te scutesc; eşti un băiat destul 
de mare ca să te ocupi de treburile noastre şi-o faci atât de 


bine, încât îmi inspiri respect chiar şi mie. Tu eşti Bătrânul, eu 
sunt Zăpăcitul. Haide, lasă-mi o adresă unde să te pot anunţa 
dacă se-ntâmpla ceva important. 

— La Taverney, domnule — spuse Filip, crezând că, în 
sfârşit, bătrânul îşi mai venise în fire din nebunia lui. 

— Ei, frumos îţi stă!... La Taverney? La optzeci de leghe?! Îți 
închipui că, dacă am un sfat important, grabnic să-ţi trimit, o să 
m-apuc să-mi omor curierii pe drumul spre Taverney, nu-i aşa? 
Haide, nu-ţi cer să-mi dai adresa căsuţei tale din parc, fiindcă s- 
ar putea ca trimişii mei să fie urmăriţi sau va fi recunoscută 
livreaua casei mele, clar caută o a treia adresa, la distanţa de 
un sfert de oră; doar ai imaginaţie, ce dracu! Când ai făcut în 
dragoste ceea ce faci tu, înseamnă că eşti capabil să te 
descurci, la naiba! 

— O casă în parc? Dragoste? Imaginaţie, domnule?! Ne 
jucăm de-a enigmele. Numai că sunteţi singurul care cunoaşteţi 
şi dezlegarea. 

— Nu cunosc animal mai afurisit şi mai ascuns decât tine! 
strigă tatăl, înciudat, Nu ştiu pe altul a cărui discreţie să fie mai 
jignitoare. S-ar spune că ţi-e teamă să nu te trădez? Foarte, 
foarte ciudat! 

— Domnule! strigă Filip, exasperat la culme. 

— Bine, bine! Păstrează-ţi secretele, păstrează secretul 
fostei căsuțe de vânătoare pe care ai închiriat-o! 

— Fu am închiriat căsuţa de vânătoare, eu? 

— Păstrează secretul plimbărilor nocturne pe care le-ai 
făcut însoţit de două încântătoare prietene. 

— Eu?!... M-am plimbat, eu? murmură Filip, pălind. 

— Păstrează secretul acestor sărutări dulci ca mierea din 
florile împrospătate de rouă. 

— Domnule! urlă Filip, turbat de gelozie. Domnule, n-aveţi 
de gând să tăceţi? 

— Bine, bine, tot ce-ai tăcut, ştiam, nu ţi-am spus doar? 
Bănuiai că ştiam? La naiba, acest lucru ar trebui să te facă să ai 
mai multă încredere. Intimitatea ta cu regina, favorurile 
acordate, excursiile la băile lui Apolo, Doamne! Dar bine, e 
vorba despre viaţa şi averea noastră, a tuturor! Nu-ţi fie teamă 
de mine, Filip... Încrede-te în mine! 

— Domnule, îmi faceţi silă! strigă Filip, ascunzându-şi faţa 
în mâini. 


Şi, într-adevăr, silă simţea nefericitul Filip pentru cel care-i 
zgândărea rănile şi, nemulţumit de a le zgândări, le şi adâncea, 
le sfâşia cu un fel de furie. Simţea într-adevăr sila pentru omul 
care-i atribuia lui fericirea altuia şi care, crezând că-l mângâie, îl 
zdrobea arătându-i norocul rivalului sau. 

Tot ceea ce atlase tatăl, tot ce ghicise, tot ce răuvoitorii 
puneau în seama domnului de Rohan, iar cei mai bine informaţi, 
în seama domnului de Charny, baronul punea în seama fiului 
său. În ochii lui, pe Filip îl iubea regina şi-l împingea încetul cu 
încetul, din umbră, pe cele mai înalte culmi ale favorurilor. lată 
desăvârşita mulţumire care, de câteva săptămâni, îl făcea pe 
domnul de Taverney să se îngraşe. 

Când Filip descoperi că e din nou târât în noroiul infamiei, 
se înfioră văzând că e singurul care ar fi trebuit să lupte alături 
de el, pentru onoarea sa, îl afundă mai adânc; lovitura fusese 
însă atât de brutală, încât Filip rămase buimac, mut, în timp ce 
baronul pălăvrăgea, mai plin de vervă ca oricând. 

— Vezi tu — zicea el — ai realizat o adevărată capodoperă, 
ai zăpăcit pe toată lumea; astă-seară, cincizeci mi-au spus: 
"Este Rohan". O sută mi-au spus: "Este Charny". Două sute mi- 
au spus: "Este şi Rohan şi Charny!" Nici unul, ascultă-mă bine, 
nici unul n-a spus: "E Taverney". iți repet că este o capodoperă, 
aşa că lasă-mă, cel puţin, să-ţi prezint felicitările mele... în rest, 
atât ţie cât şi ei, va face cinste, dragul meu. Ei, fiindcă te-a ales; 
ţie, pentru că este a ta. 

In clipa când Filip, înnebunit de ultimele cuvinte, îl fulgeră 
cu privirea pe nemilosul bătrân, o privire care prevestea furtuna, 
în curtea palatului răsuna huruitul unei trăsuri şi zgomotul, 
alergătura, ciudatul du-te-vino atraseră atenţia lui Filip spre 
ceea ce se întâmpla afară. 

Il auzi pe Champagne ţipâna: 

— Domnişoara! Este chiar domnişoara! 

Şi mai multe voci repetară: 

— Domnişoara!... 

— Cum domnişoara? zise bătrânul Taverney. Ce 
domnişoară este acolo? 

— Sora mea! murmură Filip, cuprins de uimire când o 
recunoscu pe Andreea, care cobora din trăsura, luminată de 
torţă portarului. 


— Sora dumitale?! repetă bătrânelul Andreea... este cu 
putinţă? 

Şi Champagne, sosind ca să confirme ceea ce anunţase 
Filip, îi spuse acestuia: 

— Domnule, domnişoara sora dumneavoastră, se află în 
iatacul de lângă salonul cel mare; îl aşteaptă pe domnul ca să-i 
vorbească. 

— Să mergem în întâmpinarea ei! strigă baronul. 

— Cu mine vrea să vorbească — preciza Filip, salutându-l 
pe bătrân. Mă voi duce primul, dacă n-aveţi nimic împotriva. 

In acea clipă, o a doua trăsură intră cu zgomot în curte. 

— Cine dracu mai vine? murmură baronul. Este seara 
surprizelor. 

— Domnul conte Olivier de Charny! strigă portarul către 
valet. 

— Să fie condus domnul conte în salon — îi spuse Filip lui 
Champagne. Il va primi domnul baron. Eu mă duc în iatac să 
vorbesc cu sora mea. 

Cei doi coborâră încet scara. 

"De ce vine contele?" se întrebă Filip. 

"De ce-a venit Andreea?" se gândea baronul. 


Capitolul LXXXVI Tatăl şi logodnica 


Salonul palatului era aşezat în primul corp al clădirii, la 
parter. La stânga se afla iatacul având ieşire spre scara ce 
ducea către apartamentul Andreei. La dreapta, un alt salon mai 
mic prin care se intra în cel mare. 

Filip ajunse primul în iatac, unde îl aştepta sora lui. 
Traversând vestibulul, grăbise pasul pentru a se afla mai repede 
în braţele acestei dragi prietene. Nici nu apucă să închidă bine 
uşa dublă a iatacului, că Andreea îi şi sări de gât şi-l sărută, cu o 
veselie cu care nu mai era obişnuit de multă vreme acest 
îndrăgostit fără noroc, acest frate nefericit. 

— Cerul fie lăudat! Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă tânărul pe 
Andreea. 

— O mare bucurie! Ah, o foarte mare bucurie, frate! 

— Şi vii ca să mi-o spui? 


— Vin pentru totdeauna! exclamă Andreea, cu o izbucnire 
de fericire care preschimba exclamaţia ei într-un strigăt 
triumfător. 

— Mai încet, surioară, mai încet! zise Filip. Pereţii acestei 
case nu sunt obişnuiţi cu bucuria şi, în plus, în salonul de alături 
se află sau se va afla imediat cineva care te-ar putea auzi. 

— Cineva? repetă Andreea Cine? 

— Ascultă — răspunse Filip. 

— Domul conte de Charny! anunţă valetul, introducându-l 
pe Olivier din micul salon în salonul cel mare. 

— EI! EI! strigă Andreea, mângâindu-l cu şi mai multă 
înflăcărare pe fratele său. Ah, ştiu foarte bine de ce se află aici. 

— Ştii? 

— Uite! Ştiu atât de bine, încât, cum îmi dau seama că 
îmbrăcămintea mea e în neorânduială şi cum prevăd clipa când 
va trebui, la rândul meu, să intru în acest salon şi să aud cu 
urechile mele ceea ce va spune domnul de Charny... 

— Vorbeşti serios, scumpa mea Andreea? 

— Ascultă, ascultă, Filip şi lasă-mă să urc în apartamentul 
meu. Regina m-a adus cam prea repede, trebuie să-mi schimb 
cămaşa de călugăriţă cu veşmintele unei... logodnice. 

Şi cu aceste cuvinte pe care i le şopti lui Filip, însoţindu-le 
de o veselă sărutare, Andreea, plutind de fericire, se avânta, 
uşoară că un fulg, pe scara ce ducea în apartamentul său. Filip 
rămase singur şi-şi lipi obrazul de uşa care făcea legătura între 
iatac şi salon: asculta. Contele de Charny intrase. Măsura cu 
paşi mari uriaşa încăpere pardosită cu parchet şi părea că mai 
curând meditează decât aşteaptă. Domnul de Taverney-tatăl 
intră, la rândul său, şi-l salută pe conte, cu o politeţe aleasă, 
deşi prefăcuta. 

— Cărui fapt — rosti el — datorez cinstea acestei vizite 
neaşteptate, domnule conte? Oricum, vă asigur că sunt copleşit 
de bucurie. 

— Am venit, domnule, după cum vedeţi, în ţinuta de 
ceremonie şi vă rog să mă iertaţi că nu l-am adus şi pe unchiul 
meu, domnul amiral de Suffren, aşa cum ar fi trebuit s-o fac. 

— De ce? se bâlbâi baronul. Bineînţeles că vă iert, scumpe 
domnule de Charny. 

— Aşa s-ar fi cuvenit, ştiu, pentru cererea pe care mă 
pregătesc să v-o prezint. 


— O cerere? zise baronul. 

— Am onoarea — rosti Charny, cu un glas pe care emoția îl 
făcea să vibreze — să vă cer mâna domnişoarei Andreea de 
Taverney, fiica dumneavoastră. 

Baronul tresări în fotoliul său. Privea cu ochi scânteietori, 
părând că soarbe fiecare cuvânt rostit de contele de Charny. 

— Fiica mea!... murmură el. Mi-o cereţi pe Andreea în 
căsătorie? 

— Da, domnule baron: numai dacă domnişoara de 
Taverney nu are ceva împotriva acestei căsătorii. 

"Ah, aşa deci — gândi bătrânelul. Favorurile acordate lui 
Filip sunt atât de nemai-pomenite, încât chiar unul dintre rivali 
vrea să profite căsătorindu-se cu sora lui! Pe legea mea, joci şi 
dumneata taie, domnule de Charny!" 

Şi adaugă tare, zâmbind: 

— Această alegere este o cinste atât de mare pentru 
familia noastră, domnule conte, încât accept cu mare bucurie în 
ceea ce mă priveşte. Dar, cum ţin să plecaţi de aici având un 
consimţământ total, voi trimite să fie chemată şi fiica mea. 

— Domnule — îl întrerupse contele cu răceală — n-aveţi nici 
o grijă. Regina a binevoit s-o consulte pe domnişoara de 
Taverney în această privinţă şi răspunsul fiicei dumneavoastră 
îmi este favorabil. 

— Ah! exclamă baronul, din ce în ce mai încântat. Aşadar, 
regina... 

— Da, domnule, şi-a dat osteneala de a merge la Saint- 
Denis. 

Baronul se ridică. 

— Nu-mi mai rămâne, domnule conte — spuse el — decât 
să vă aduc la cunoştinţă situaţia materială a domnişoarei de 
Taverney. Am aici sus titlurile averii mamei sale. Nu vă 
căsătoriţi cu o fată bogată, domnule conte şi înainte de a lua 
hotărârea... 

— Inutil, domnule baron — rosti sec Charny. Sunt bogat 
pentru amândoi şi domnişoara de Taverney nu este dintre 
femeile pentru care te târguieşti. 

De-abia sfârşi aceste cuvinte, ca uşa iatacului se deschise 
şi Filip se ivi, palid, desfigurat, cu o mână la piept şi cu cealaltă 
încleştată. Charny îl salută ceremonios şi i se răspunse la fel. 


— Domnule — spuse Filip — tatăl meu avea dreptate să vă 
propună o discuţie asupra bunurilor familiei; dorim amândoi să 
vă dăm anumite lămuriri. În timp ce domnul baron va urca în 
apartamentul său să aducă hârtiile despre care vă vorbea, eu 
voi avea cinstea de a discuta cu dumneavoastră unele 
amănunte. 

Şi Filip, cu o privire plină de autoritate, îl concedie pe 
baron, care ieşi cam stânjenit, presimţind că ceva nu era în 
regulă. Filip îl conduse pe baron până la uşa micului salon 
pentru a fi sigur că acea încăpere rămâne goală. Se duse şi 
arunca o privire şi în iatac şi, după ce se încredința că nu putea 
fi auzit de nimeni în afară de cel cu care vorbea, zise 
încrucişându-şi braţele la piept dinaintea contelui: 

— Cum se face, domnule de Charny, că îndrăzniţi să veniţi 
aici şi s-o cereţi pe sora mea în căsătorie? 

Olivier se dădu înapoi şi roşi. 

— Nu cumva ca să vă ascundeţi mai bine dragostea pentru 
femeia pe care o urmăriţi neîncetat, femeia care vă iubeşte? Nu 
cumva pentru că, fiind căsătorit, nu se va mai putea spune că 
aveţi o iubită? 

— Adevărul, domnule, este ca... — îngână Charny, 
clătinându-se, zdrobit. 

— Nu cumva — continuă Filip — pentru că, devenit soţul 
unei femei care va putea fi în preajma iubitei dumneavoastră la 
orice oră, vă va fi mai uşor s-o vedeţi pe adorata 
dumneavoastră iubită? 

— Domnule, depăşiţi orice limită! 

— Sau poate şi cred că mai curând asta este — vorbi mai 
departe Filip, apropiindu-se de Charny — fără îndoială, pentru 
că, devenind cumnatul dumneavoastră, nu mai pot da în vileag 
ceea ce ştiu în privinţa iubirii din trecut? 

— Ceea ce ştiţi?! zise Charny, tulburat. Băgaţi de seamă! 

— Da — rosti Filip, înflăcărându-se — căsuţa de vânătoare 
pe care aţi închiriat-o, plimbările tainice în parcul de la 
Versailles... noaptea... strângerile de mână, suspinele şi, mai 
ales, acele afectuoase priviri schimbate la portiţa parcului. 

— Domnule, în numele cerului, domnule, nu ştiţi nimic, 
spuneţi că nu ştiţi nimic. 


— Nu ştiu nimic! strigă Filip, cu o ironie biciuitoare. Cum să 
nu ştiu nimic eu, care eram ascuns în tufişurile din spatele băilor 
lui Apolo, când aţi ieşit de acolo la braţ cu regina? 

Charny făcu doi paşi, ca un om care a primit o lovitură de 
moarte şi caută să se sprijine de ceva. Filip îl privi într-o tăcere 
cumplită. Îl lăsă să sufere, îl lăsă să-şi ispăşească cu un chin 
trecător toate clipele de neînchipuita bucurie pe care i le 
reproşase. 

Charny îşi învinse disperarea. 

— Ei bine, domnule — i se adresă el lui Filip — chiar după 
tot ce mi-aţi spus, vă cer şi dumneavoastră mâna domnişoarei 
de Taverney. Dacă n-aş fi decât un laş calculator, cum 
presupuneaţi adineauri, dacă m-aş căsători numai pentru mine, 
aş fi destul de nemernic încât să-mi fie frică de omul care deţine 
taina mea şi a reginei. Regina însă trebuie salvată, domnule, 
trebuie! 

— Şi care sunt prejudiciile pe care le suferă regina? întrebă 
Filip. Fiindcă domnul de Taverney a văzut-o ţinând strâns braţul 
domnului de Charny şi ridicând spre cer ochii umeziţi de 
fericire? Ce suferinţă îi poate pricinui reginei faptul că eu ştiu că 
va iubeşte? Ah, nu este un motiv ca sora mea să fie sacrificată, 
domnule şi nu voi permite să fie! 

— Domnule — răspunse Olivier — ştiţi de ce regină este 
pierdută dacă această căsătorie nu se face? Pentru că azi- 
dimineaţă, chiar în timp ce era arestat domnul de Rohan, regele 
m-a surprins la picioarele reginei. 

— Dumnezeule! 

— Şi regina, la întrebările regelui gelos, a răspuns că 
îngenuncheasem ca să-i cer mâna sorei dumneavoastră. lată de 
ce, domnule, dacă nu mă căsătoresc cu sora dumneavoastră, 
regina este pierdută. Acum înţelegeţi?... 

Două zgomote curmară fraza lui Olivier: un țipăt şi un 
suspin. Amândouă se auziră în aceeaşi clipă, unul din iatac, 
celălalt din salonaş. Olivier alergă într-acolo de-unde venise 
suspinul; o văzu în iatac pe Andreea de Taverney, îmbrăcată în 
rochie albă de logodnică. Auzise totul şi leşinase. 

Filip alergase spre salonaşul de unde venise ţipătul. Zări 
trupul baronului de Taverney, pe care dezvăluirea dragostei 
reginei pentru Charny îl lovi ca un trăsnet, nimicindu-i toate 
speranţele. Lovit de apoplexie, baronul îşi dăduse suflarea. Filip, 


care înţelese totul, chiar şi ruşinea acestei morţi, se îndepărtă în 
tăcere de cadavru şi se întoarse în salon, la Charny, care o 
contemplă tremurând şi fără să încerce a o atinge pe frumoasa 
şi tânăra fată, zăcând rece şi neînsufleţită. 

Cele două uşi deschise lăsau să se vadă cele două trupuri 
aşezate paralel, simetric, fiecare în locul unde primise lovitura 
revelaţiei. 

Filip, cu ochii ieşiţi din orbite, cu inima clocotind de mânie, 
avu curajul să vorbească şi să-i spună domnului de Charny: 

— Domnul baron de Taverney a murit. După el, eu sunt 
capul familiei. Dacă domnişoara de Taverney supravieţuieşte, v- 
o dau în căsătorie. 

Charny privi cu spaimă cadavrul baronului, cu disperare 
trupul Andreei. 

— Conte de Charny — adaugă el, după ce reuşi să se 
stăpânească — îţi promit, în numele sorei mele, care nu mă 
aude: îşi va dărui fericirea reginei şi poate că într-o zi şi eu voi fi 
destul de fericit ca să-i pot dărui viaţa. Adio, domnule Charny, 
adio, cumnate! 

Şi salutându-l pe Olivier, care nu ştia cum să plece fără să 
treacă pe lângă una dintre victime, Filip o ridică pe Andreea, o 
strânse în braţe şi lăsă astfel cale liberă contelui, care dispăru 
prin iatac. 


Capitolul LXXXVII După balaur, vipera 


E timpul să ne întoarcem la acele personaje pe care, ca să 
ne putem continua firul povestirii şi să respectăm adevărul 
istoric, le-am trecut pe planul al doilea. 

Oliva se pregătea să fugă, sfătuită de Jeanne, tocmai când 
Beausire, prevenit de un bilet anonim, Beausire, gâfâind de 
disperare ca Nicole dispăruse, se pomeni condus până în braţele 
acesteia şi o răpi de la Cagliostro în timp ce domnul Reteau de 
Villette aştepta zadarnic la capătul străzii Roi-Dore. Ca să-i 
găsească pe fericiţii îndrăgostiţi, pe care domnul de Crosne 
avea atâta interes să-i descopere, doamna de La Motte, care se 
socotea înşelata, puse la treabă toţi oamenii săi de încredere. 


Îi plăcea mai mult, nu încape îndoială, să vegheze ea însăşi 
asupra tainei sale, decât s-o lase la bunul plac al altora şi pentru 
ca afacerea pe care o punea la cale să nu dea greş, era absolut 
necesar ca Nicole să nu poată fi găsită. 

Este imposibil să descriem spaimele pe care le îndura când 
toţi trimişii săi o anunţară, întorcându-se, că toate căutările 
fuseseră zadarnice. Chiar în acel moment primea, stând 
ascunsă, ordinele reginei de a se prezenta şi de a da socoteală 
de tot ce făcuse în legătura cu colierul, îndată ce cobori 
noaptea, înfăşurata în voaluri, pleca la Bar-sur-Aube, unde avea 
o căsuţa şi ajungând acolo pe căi ocolite, fără să fie 
recunoscută, se opri să studieze în adevărata ei lumină situaţia 
în care se afla. 

Câştigă astfel două sau trei zile, faţa în faţă cu ea însăşi şi 
avu timp, iar datorită timpului, forţa de a susţine printr-o 
argumentare solidă edificiul calomniilor sale. 

Regina şi regele, care o căutau, nu aflară că este la Bar-sur- 
Aube decât în clipa când era pregătită să se războiască. Un 
trimis special urma s-o aducă. In acel moment afla de aresta-rea 
cardinalului. Oricare alta, în locul ei, ar fi fost zdrobită de 
aceasta ofensivă energică, Jeanne însă nu mai avea nimic de 
pierdut. Ce mai însemna libertatea pe lângă problemele de viaţa 
şi de moarte care se înmulţeau zilnic? 

Aflând de întemnițarea cardinalului şi de scandalul pe care 
îl iscase regina, îşi zise: "Regina şi-a scufundat singură corăbiile; 
ei îi este cu neputinţă să mai modifice trecutul. Refuzând să 
cadă la învoială cu cardinalul şi să-i plătească pe bijutieri, ea s-a 
hotărât să joace totul pe-o carte. Asta dovedeşte că-şi face 
socotelile fără mine şi că nu bănuieşte ce forţe voi arunca în 
bătălie." 

lată ce armură îşi pregătea Jeanne. Când un om, pe 
jumătate poliţist, pe jumătate mesager, se prezentă în faţa ei şi 
anunţă că este însărcinat s-o aducă la curte. Trimisul însărcinat 
s-o aducă la curte vru s-o conducă direct la rege; Jeanne însă, cu 
abilitatea pe care i-o cunoaştem, îl întrebă: 

— Domnule, o iubiţi pe regină, nu-i aşa? 

— Vă mai îndoiţi, doamnă contesă?! răspunse mesagerul. 

— Ei bine, în numele acestei afecţiuni sincere şi a 
respectului pe care-l purtaţi reginei, vă conjur să mă conduceţi 
întâi la regină. 


Ofiţerul vru să se împotrivească. 

— Cu siguranţă că ştiţi mai bine decât mine despre ce este 
vorba — reluă contesa. lată de ce cred că vă daţi seama că o 
discuţie secretă între mine şi regină este absolut necesară. 

Trimisul, care auzise şi el multe dintre calomniile care 
înveninau atmosfera de la Versailles în ultimele luni, crezu că, 
într-adevăr, îi face un serviciu reginei, ducând-o pe doamna de 
La Motte întâi la ea şi apoi la rege. 

să ne imaginăm trufia, orgoliul, mândria reginei în faţa 
acestui demon pe care încă nu-l cunoştea, dar asupra căruia 
începuse să aibă unele bănuieli referitoare la perfidia 
amestecului său în unele treburi. Să ne-o închipuim pe Maria- 
Antoaneta văduva încă neconsolata a dragostei sale sfărâmate 
de un scandal, Maria-Antoaneta zdrobită de jignirea unei 
acuzaţii pe care n-o putea respinge, să ne-o închipuim, după 
atâtea suferinţe, pregătindu-se să pună piciorul pe capul 
şarpelui care o muşcase. 

Dispreţul nemărginit, mânia rău ascunsă, ura femeii faţă de 
altă femeie, sentimentul unei superiorităţi incomparabile 
datorită poziţiei, iată care erau armele adversarilor. Regina 
începu prin a chema ca martore două dintre doamnele sale de 
onoare; una cu ochii plecaţi, muta, făcând reverenţe solemne; o 
inimă plină de ascunzişuri, o minte plină de gânduri, disperarea 
ca ultim resort, iată cum se prezenta cel de-al doilea campion. 
Imediat ce le zări pe cele două femei, doamna de La Motte îşi 
spuse: "lată doi martori care vor fi repede expediaţi!" 

— Ah, în sfârşit, iată-te doamnă! strigă regina. În sfârşit, ai 
fost găsită! 

Jeanne se înclină pentru a doua oară. 

— Te ascundeai deci? rosti nerăbdătoare Maria-Antoaneta. 

— Să mă ascund?! Nu, doamnă — replică Jeanne, cu o voce 
dulce şi slabă, ca şi când emoția pe care i-o producea 
maiestatea regală îi schimba timbrul obişnuit. Nu mă ascun- 
deam; dacă m-aş fi ascuns, n-aş fi fost găsita. 

— Cu toate astea ai fugit? Fie, să-i zicem cum vrei. 

— Da, am părăsit Parisul, doamnă. 

— Fără învoirea mea? 

— Mă temeam că maiestatea voastră nu-mi va acorda 
micul concediu de care aveam nevoie pentru a pune în ordine 
unele treburi la Bar-sur-Aube, unde mă aflam de şase zile, când 


am primit ordinul maiestăţii sale. De altfel, trebuie să vă spun că 
nu mă credeam atât de necesară maiestăţii voastre, încât să fiu 
obligată s-o anunţ că voi lipsi opt zile. 

— Ai dreptate, doamnă. Şi de ce te-ai temut că voi refuza 
să te las să pleci? De ce să-mi ceri voie să pleci? De ce trebuie 
să-ţi acord eu permisiunea? Ai oare vreo treabă aici? 

Era, în aceste cuvinte, un dispreţ fără margini. Jeanne se 
simţi jignită, dar se stăpâni, cum fac tigrii atinşi de săgeata. 

— Doamnă — răspunse ea, cu umilinţă — este adevărat că 
n-am la curte nici o însărcinare. Maiestatea voastră însă îmi 
făcea cinstea unei încrederii atât de preţioase, încât mă 
consideram mult mai angajată faţa de dânsa, din recunoştinţa 
ce i-o purtăm, decât se simțeau multe altele din datorie. 

Jeanne căutase îndelung, găsise cuvântul încredere şi se 
slujea de el. 

— Despre încredere — repetă regina cu un dispreţ şi mai 
zdrobitor decât prima dată — vom mai vorbi. L-ai văzut pe rege? 

— Nu, doamnă. 

— O să-l vezi. 

Jeanne se înclină: 

— Va fi o mare cinste pentru mine. 

Regina încercă să se calmeze ca să poată obţine ce vroia 
prin întrebările sale. Jeanne profită de acest răgaz, ca să 
adauge: 

— Dar, pentru Dumnezeu, doamnă! Cât de severă este 
maiestatea voastră cu mine! Am început să tremur! 

— Încă n-ai ajuns la capăt — o bruscă regina. Ştii că domnul 
de Rohan se află la Bastilia? 

— Mi s-a spus, doamnă. 

— Cred că bănui eşti pentru ce? 

Jeanne o privi ţintă pe regină şi, întorcându-se către 
doamnele de onoare, a căror prezenţă părea s-o stânjenească 
răspunse: 

— Nu ştiu, doamnă. 

— Ştii totuşi că mi-ai vorbit despre un colier de diamante, 
nu? 

— Despre un colier de diamante, da, doamnă. 

— Şi că mi-ai propus, din partea cardinalului, un 
aranjament ca să plătesc acest colier? 

— Adevărat, doamnă. 


— Am acceptat sau am refuzat acel aranjament? 

— Maiestatea voastră a refuzat. 

— Ah! exclamă regina, cu bucurie amestecată cu uimire. 

— Maiestatea voastră a dat chiar un acont de două sute de 
mii de livre — adăugă Jeanne. 

— Întocmai... şi-apoi? 

— Apoi, maiestatea voastră, neputând să plătească, fiindcă 
domnul de Calonne a refuzat să-i dea banii, a înapoiat cutia 
bijutierilor Boehmer şi Bossange. 

— Prin cine l-am înapoiat? 

— Prin mine. 

— Şi dumneata ce-ai făcut? 

— Eu — răspunse rar Jeanne, simțind toată greutatea 
cuvintelor pe care le rostea — eu am dat diamantele domnului 
cardinal. 

— Domnului cardinal?! izbucni regina. Şi de ce, mă rog, în 
loc să le înapoiezi bijutierilor? 

— Pentru că, doamnă, domnul de Rohan se ocupase de 
toată chestiunea spre a fi pe placul maiestăţii voastre şi l-aş fi 
jignit dacă nu-i lăsam prilejul s-o ducă el însuşi până la capăt. 

— Cum se face însă că ai primit o chitanţa de la bijutieri? 

— Domnul de Rohan mi-a dat chitanţa. 

— Şi scrisoarea pe care ai dat-o bijutierilor şi pe care o 
aveai, chipurile, de la mine? 

— Domnul de Rohan m-a rugat s-o transmit. 

— Aşadar, peste tot şi în toate este amestecat domnul de 
Rohan! strigă regina. 

— Nu ştiu ce vrea să spună maiestatea voastră — zise 
Jeanne, cu un aer absent — şi nici în ce este amestecat domnul 
de Rohan. 

— Spun că chitanţa bijutierilor, dată sau trimisă de mine 
dumitale, este falsă! 

— Falsă?! Se miră Jeanne cu candoare. O, doamnă! 

— Spun că pretinsa scrisoare de primire a colierului, 
semnată, chipurile, de mine, e falsă! 

— Oh! exclamă Jeanne, prefăcându-se şi mai uimită decât 
prima dată. 

— În sfârşit spun — continuă regina — că va fi nevoie să fii 
confruntată cu domnul de Rohan ca să lămurim toată 
chestiunea. 


— Confruntată?! spuse Jeanne. Dar de ce este nevoie, 
doamnă, să fiu confruntată cu domnul cardinal? 

— O cere el însuşi. 

— El? 

— Te caută peste tot. 

— Bine, doamnă, dar este imposibil! 

— Spunea că vrea să dovedească că l-ai înşelat. 

— A, dacă-i aşa, doamnă, atunci cer eu să fim confruntati. 

— Veţi fi, doamnă, poţi fi convinsă. Deci spui că nu ştii unde 
este colierul? 

— De unde să ştiu?! 

— Negi că l-ai ajutat pe domnul cardinal în unele 
combinaţii?... 

— Maiestatea voastră are tot dreptul să mă arunce în 
dizgrație, dar n-are nici un drept să mă jignească. Sunt o Valois, 
doamnă. 

— Domnul cardinal a susţinut în faţa regelui nişte calomnii 
pe care spera să le şi dovedească. 

— Nu înţeleg. 

— Cardinalul a declarat că mi-a scris. 

Jeanne o privi pe regină drept în ochi şi nu răspunse. 

— Mă auzi? o întrebă regina. 

— Da, aud, maiestate. 

— Şi ce ai de spus? 

— Voi răspunde când voi fi confruntată cu domnul cardinal. 

— Până atunci, dacă ştii adevărul, ajută-ne! 

— Adevărul, doamnă, este ca maiestatea voastră mă 
învinuieşte fără motiv şi mă jigneşte degeaba. 

— Nu este un răspuns. 

— Altul nu voi da aici, doamnă. 

Şi Jeanne le privi încă o dată pe cele două femei. Regina 
înţelese, dar nu cedă. Curiozitatea nu fu mai mare decât 
respectul faţă de om. 

In reticenţele Jeannei, în atitudinea sa în acelaşi timp umilă 
şi insolenţă, străbătea siguranţa pe care ţi-o dă deținerea unei 
taine. Poate ca regina ar fi reuşit să obţină acea taină prin 
blândeţe. Respinse însă ca nedemnă această posibilitate. 

— Domnul de Rohan a fost trimis la Bastilia pentru că a vrut 
să vorbească prea mult — spuse Maria-Antoaneta, ia seama, 


doamnă, să n-ai aceeaşi soartă pentru că te-ai încăpățânat să 
taci. 

Jeanne îşi înfipse unghiile în came, dar zâmbi: 

— Ce poate să facă împotriva unei conştiinţe curate 
persecuția? Bastilia mă va convinge oare să recunosc o 
fărădelege pe care n-am săvârşit-o? 

Regina o privi pe Jeanne, încruntată. 

— Vei vorbi? întrebă ea. 

— N-am nimic de spus, doamnă, decât numai 
dumneavoastră. 

— Mie? Dar nu vorbeşti cu mine? 

— Nu sunteţi numai dumneavoastră. 

— Ah, va să zică, aşa! strigă regina. Vrei să discutăm în 
taină. Te temi de scandalul unei mărturisiri publice, după ce m- 
ai amestecat în scandalul unei bănuieli publice. 

Jeanne îşi înălţă capul. 

— Să nu mai discutăm — spuse ea — tot ce-am făcut a fost 
numai pentru dumneavoastră. 

— Ce îndrăzneală! 

— Îndur cu respect insultele reginei mele — replică Jeanne, 
fără să roşească. 

— Vei dormi astă-seară la Bastilia, doamna de La Motte. 

— Fie, doamnă. Înainte de a adormi, ca de obicei, îl voi ruga 
pe Dumnezeu să păstreze onoarea şi bunăvoia maiestăţii 
voastre — răspunse acuzata. 

Ridicându-se furioasă, regina trecu în camera vecină, 
trântind uşile cu violenţă. 

— După ce l-am răpus pe balaur — spuse ea — o voi strivi 
şi pe viperă! 

"Stiu pe de rost tot ce va face — gândi Jeanne — cred că 
am câştigat." 


Capitolul LXXXVIII Cum se-ntâmplă ca domnul 
de Beausire crezând că vânează un iepure, a fost 
vânat el însuşi de către agenţii domnului de 
Crosne 


Doamna de La Motte fu încarcerată, aşa cum ordonase 
regina. Nimic nu i-ar fi făcut mai multă plăcere regelui, care o 
ura instinctiv pe această femeie. Începu instrucţia în afacerea 
colierului, cu toată furia pe care o pot pune nişte negustori 
ruinaţi care speră să iasă din încurcătură, nişte acuzaţi care vor 
să fie scoşi de sub acuzaţie şi nişte judecători din popor care au 
în mână onoarea şi viaţa unei regine, fără să mai punem la 
socoteală amorul-propriu şi spiritul de castă. 

Întreaga Franţă se porni să strige. Acum putură fi deosebiți 
partizanii de duşmanii reginei. 

De când fusese închis, domnul de Rohan cerea neîncetat să 
fie confruntat cu doamna de La Motte. | se îndeplini această 
dorinţa. Prinţul trăia la Bastilia ca un mare senior, într-o casă pe 
care o închiriase. În afară de libertate, totul i se punea la 
dispoziţie. 

Acest proces aruncase chiar de la început o lumină extrem 
de urâtă asupra tuturor persoanelor incriminate. Toată lumea 
era uluită că un Rohan putea fi acuzat de furt. Ofițerii şi 
guvernatorii Bastiliei  arătară faţă de cardinal toată 
condescendenţa şi respectul pe care le ai faţa de o nenorocire. 
Pentru ei, el nu era un acuzat, ci un om în dizgrație. 

Cu totul altceva se petrecu însă atunci când se răspândi în 
public vestea că domnul de Rohan căzuse victimă intrigilor de la 
curte. Prinţul nu mai trezi numai simpatie, ci un adevărat 
entuziasm. Şi domnul de Rohan, unul dintre cei dintâi nobili ai 
regatului, nu înţelese că dragostea poporului îi venea numai din 
faptul că era persecutat de către un nobil mai mare decât el. 
Deci domnul de Rohan era considerat o victimă a despotismului. 

Întrevederea sa cu doamna de La Motte fu marcată de un 
incident remarcabil. Contesa, căreia i se permisese să 
vorbească în şoaptă de câte ori se pomenea de regină, reuşi să-i 
spună cardinalului: 

— Îndepărtai pe toată lumea şi va voi da lămuririle pe care 
le doriţi. 

Aşa că domnul de Rohan ceru să rămână singur şi s-o 
chestioneze pe şoptite. | se refuza cererea; consilierul său fu 
însă lăsat să discute cu contesa. In privinţa colierului, Jeanne 
răspunse că nu ştie ce se întâmplase cu el, dar că se putea prea 
bine să i-l fi dat chiar ei. Şi cum consilierul începu să tipe, năucit 
de îndrăzneala acestei femei, ea îl întrebă dacă serviciul pe 


care-l făcuse reginei şi cardinalului nu valora un milion. Avocatul 
îi repetă cuvintele cardinalului, care păli, plecă fruntea şi-şi dădu 
seama că picase în cursa întinsa de acest infernal uliu. Dar dacă 
el se gândea să înăbuşe scandalul care o compromitea pe 
regina, duşmanii şi prietenii îl sfătuiau să nu întrerupă 
ostilitățile. | se argumenta că este în joc onoarea lui, că fusese 
vorba despre un furt, ca, fără o hotărâre a parlamentului, nu-şi 
putea dovedi nevinovăția. Or, ca să-şi poată dovedi nevinovăția, 
trebuia să dovedească raporturile pe care le avusese cu regina, 
prin urmare, să arate crima pe care o făptuise aceasta. 

Jeanne răspunse că nu o va acuza niciodată pe regina sau 
pe cardinal; dar că, dacă va mai fi trasă la răspundere în privinţa 
colierului, va face ceea ce nu dorea să facă, adică va dovedi că 
regina şi cardinalul aveau interesul s-o acuze de minciună. 

După ce fură comunicate cardinalului aceste concluzii, 
prinţul îi arăta întregul său dispreţ aceleia care spunea că va 
trebui să-i trădeze. Adăuga chiar că înţelegea până la un punct 
purtarea Jeannei, dar că nu o înţelegea deloc pe cea a reginei. 

Aceste cuvinte raportate Mariei-Antoaneta şi comentate, o 
făcură să spumege şi să sară în sus. Ceru să se procedeze la un 
interogatoriu special care să limpezească anumite părţi ale 
procesului. Şi atunci ieşi la iveală marea gogoriţă a întâlnirilor 
nocturne, îngroşate de către calomniatori şi zvonişti. Din acea 
clipă, regina începu să fie ameninţată. În faţa trimişilor reginei, 
Jeanne afirma că nu ştie nimic despre asemenea lucruri; dar faţă 
de oamenii cardinalului, nu era deloc atât de discretă şi repetă 
într-una: 

— Să fiu lăsată în pace, altfel voi vorbi. 

Toate aceste reticenţe şi tăceri pline de modestie îi dădeau 
aerul unei eroine şi încurcau atât de bine procesul, încât chiar şi 
cei mai bravi cercetători de dosare dârdâiau când consultau 
mărturiile şi nici un judecător de instrucţie nu îndrăznea să 
continue interogatoriile contesei. 

Cardinalul a fost oare mai slab, mai sincer? O fi mărturisit 
vreunui prieten ceea ce el considera taina lui de dragoste? Nu 
se ştie; şi nici nu e de crezut, deoarece prinţul avea o inimă 
nobilă şi credincioasă. Dar oricât de loială fu tăcerea sa, se 
răspândi totuşi zvonul întrevederilor sale cu regina. Tot ceea ce 
spusese contele de Provence, tot ceea ce Charny şi Filip ştiau 
sau văzuseră, toate misterele indescifrabile pentru oricare altul 


în afara unor oameni ca fratele regelui sau a unor rivali în 
dragoste ca Charny şi Filip, toate tainele acestei iubiri atât de 
calomniate şi de nevinovate se evaporară ca un parfum, 
căpătară un iz de vulgaritate, pierdură aroma ilustră de la 
început. Toată lumea se gândea dacă regina va găsi înfocaţi 
apărători, dacă domnul de Rohan va găsi partizani devotați. 

Intrebarea nu mai era: regina a furat sau nu un colier de 
diamante? O asemenea întrebare, destul de dezonorantă prin ea 
însăşi, nu mai era însă suficientă. Ea suna acum aşa: regina a 
fost oare nevoită să lase să fie furat colierul de către cineva care 
i-a aflat taina dragostei sale adulterine? 

lată unde reuşise doamna de La Motte să aducă lucrurile. 
lată cum ajunsese regina pe o cale de unde nu putea ieşi decât 
dezonorată. Dar ea nu se lăsa doborâtă şi hotări să lupte; regele 
o susţinu. Ministerul, de asemenea, o sprijini din toate puterile. 
Regina îşi aminti că domnul de Rohan era un om cinstit, 
incapabil să dorească distrugerea unei femei. Îşi aminti cât de 
convins era când jurase că avuseseră întâlniri nocturne la 
Versailles. Trase concluzia, că nu cardinalul era duşmanul său 
direct şi că totul nu era pentru el decât o chestiune de onoare 
că şi la ea. Din acest moment, cercetările procesului se 
îndreptară asupra contesei şi a urmelor colierului dispărut. 

Regina, acceptând dezbaterile asupra acuzaţiei de adulter, 
aruncă Jeannei zdrobitoarea acuzaţie de furt fraudulos. 

Totul vorbea împotriva contesei, antecedentele, sărăcia de 
la început, parvenirea neobişnuită. 

Jeanne constată că greşise şi că regina, îndurând acuzaţia 
ce i se aducea, necedând spaimei de scandal, îl obliga şi pe 
cardinal s-o imite; că loialitatea amândurora îi va face să 
înţeleagă şi să limpezească totul şi chiar dacă vor fi zdrobiţi, va 
fi o cădere atât de înfiorătoare, încât va strivi sub ea pe biata şi 
neputincioasă Valois, prinţesa unui milion furat, pe care nici 
măcar nu-l avea la îndemâna ca să-i corupă pe judecători. 

Aşa stăteau lucrurile, când se produse un nou episod care 
schimbă situaţia. 

Domnul de Beausire şi domnişoara Oliva duceau fericiţi un 
trai îmbelşugat într-o casă de ţară, când, într-o zi, domnul, care 
o lăsase acasă pe doamna şi plecase la vânătoare, căzu în 
ghearele a doi dintre agenţii cu care domnul de Crosne 


împânzise întreaga Franţă în scopul de a clarifica odată toată 
povestea. 

Cei doi îndrăgostiţi nu ştiau nimic din cele ce se petreceau 
la Paris; nu se gândeau decât la ei înşişi. Domnişoara Oliva se 
îngrăşase ca o nevăstuică în hambar, iar domnul de Beausire, 
fiind fericit, pierduse acea neliniştitoare curiozitate, semn 
caracteristic al păsărilor hoaţe ca şi al oamenilor de pradă, 
însuşire pe care natura a dat-o şi unora şi altora ca să se poată 
apăra. 

Spuneam deci că Beausire ieşise în ziua aceea ca să vâneze 
iepuri. Dădu peste un stol de potârnichi din care pricină trebui 
să treacă drumul. lată cum, căutând altceva decât ar fi trebuit 
să caute, găsi ceea ce nu căuta. Agenţii o căutau mai ales pe 
Oliva, dar îl găsiră pe Beausire. Acestea sunt capriciile obişnuite 
ale vânătorii. 

Unul dintre copoi era un băiat inteligent. Când îl recunoscu 
pe Beausire, în loc să-l aresteze în mod brutal, ceea ce n-ar fi 
rezolvat nimic, făcu următorul plan împreună cu însoţitorul său. 

"Beausire vânează, trăieşte deci liber şi are destui bani; are 
poate cinci sau şase ludovici în buzunar, dar e foarte posibil să 
aibă două sau trei sute de ludovici acasă. Să-l lăsăm să se 
întoarcă acolo; intrăm şi-i luăm tot. Dacă-l predăm pe Beausire 
la Paris, nu vom primi decât o sută de livre, ca de obicei; ba or 
să ne şi muştruluiască straşnic că procopsim închisoarea cu un 
individ atât de neînsemnat. Să facem din Beausire afacerea 
noastră personală." 

Începură să vâneze potârnichi, ca şi domnul Beausire, 
iepuri, cum tăcea şi domnul Beausire şi tot asmuţindu-şi crinii 
după iepuri şi tot doborând potârnichile în lucerna, nu-şi slăbiră 
deloc omul. 

Beausire, văzând ca nişte străini se amestecă în 
vânătoarea lui, fu mai întâi extrem de uimit şi după aceea, 
nemaipomenit de supărat. Era gelos pe vânatul sau, ca orice 
boiernaş care se respectă; deci se posomori la vederea acestor 
noi veniţi. În loc să-i chestioneze chiar el pe tovarăşii pe care 
întâmplarea îi scosese în cale, se duse întins la unul din paznicii 
de pe câmp şi-l puse să-i întrebe pe cei doi domni de ce vânau 
pe-acolo. 

Paznicul îi răspunse că nu-i cunoştea pe aceşti domni ca 
fiind de prin părţile locului şi că se gândise şi el să le spună să 


nu mai vâneze, ceea ce şi făcu. Cei doi străini răspunseră însă 
ca ei vânau împreună cu prietenul lor, domnul de colo. ŞI-I 
arătară pe Beausire. Paznicul îi conduse la el, cu tot necazul pe 
care confruntarea i-o pricinuia nobilului vânător. 

— Domnule de Linville — spuse paznicul — domnii pretind 
că vânează împreună cu dumneavoastră. 

— impreună cu mine? strigă Beausire, scos din fire. Asta-i 
bună! 

— la te uită! îi şopti la ureche unul dintre agenţi. Te 
numeşti deci domnul de Linville, dragă Beausire? 

Beausire tresări fiindcă aici îşi ascunsese cu multă grijă 
adevăratul nume. ÎI privi îngrozit pe agent, apoi pe însoţitorul 
său şi i se păru că recunoaşte vag chipurile lor; ca până la urmă 
să nu înrăutăţească lucrurile şi mai şi, îl concedie pe pândar, 
spunându-i că domnii vor vâna împreuna cu el. 

— Vă să zică ştiaţi cine sunt? se stropşi paznicul. 

— Da, acum ne-am recunoscut unul pe altul — răspunse 
unul dintre agenţi. 

Aşa ca Beausire se trezi în prezenţa celor doi vânători, 
destul de stânjenit la gândul că, orice-ar spune, s-ar putea 
compromite. 

— Pofteşte-ne acasă la masă, Beausire — zise cel mai istet 
dintre agenţi. 

— Acasă?! Păi... — se bâlbâi Beausire. 

— N-ai să fi atât de nepoliticos cu noi, dragă Beausire. 

Beausire îşi pierdu capul; nu mai era stăpân pe situaţie şi 
se lasă condus. Cum zăriră căsuţa, agenţii îi lăudară eleganta, 
poziţia, arborii din jur şi perspectiva, cum era normal să facă 
orice om de gust şi, într-adevăr, Beausire găsise un loc 
încântător ca să-şi cuibărească dragostea. 

Era o vale împădurită, tăiată de un râuleţ; casa era aşezată 
pe o pantă spre răsărit. Un fel de clopotniţa fără clopot îi servea 
de observator lui Beausire şi de acolo putea cuprinde cu privirea 
tot câmpul, în zilele de plictiseală, atunci când visele sale 
trandafirii începeau să se veştejească şi când vedea spionii 
poliţiei în fiecare agricultor aplecat asupra plugului său. 
Locuinţa, plăcuta şi veselă, putea fi privită dintr-o singură parte; 
din celelalte dispărea printre pomi şi denivelările de teren. 

— Ce bine te poţi ascunde într-un asemenea loc! îi spuse cu 
admiraţie unul din agenţi. 


Beausire se înfioră auzind glumă şi intră primul în casă, 
întovărăşit de lătratul crinilor de curte. Poliţiştii îl urmară cu tot 
respectul. 


Capitolul LXXXIX Turturelele sunt băgate în 
colivie 


Intrând pe poartă, Beausire avea planul lui: voia să facă 
zgomot ba s-o prevină pe Oliva să se păzească. Fără să ştie 
nimic despre afacerea colierului, Beausire ştia destule lucruri 
despre povestea balului Operei şi cea a hârdăului lui Mesnier, ca 
să se teamă s-o arate pe Oliva unor necunoscuţi. Şi procedă 
foarte înţelept; tânăra femeie, care citea romane uşoare pe o 
canapea din salonaşul sau, auzind lătratul câinilor, privi în curte 
şi-l văzu pe Beausire că vine însoţit, ceea ce o împiedică să-i 
iasă în întâmpinare ca de obicei. 

Din nenorocire, cele două turturele nu erau cu totul la 
adăpost de ghearele vulturului. A trebuit pusă masa şi un valet 
neîndemânatic — oamenii de la ţara nu sunt nişte Frontin — a 
venit de două sau de trei ori să întrebe care sunt dispoziţiile 
doamnei. _ 

Cuvântul îi făcu pe sticleţi sa ciulească urechile. Il luară 
amical peste picior pe Beausire, cu privire la doamna pe care o 
ţinea ascunsă şi a cărei tovărăşie era, pentru un sihastru care 
avea bani berechet, tot ce-i mai trebuia ca să fie fericit. 
Beausire îi lăsă să râdă de el, dar nu le-o arată pe Oliva. 

Li se servi o masă grozavă din care cei doi agenţi se- 
nfruptară pe cinste. Se bău mult şi se ridică adesea paharul în 
sănătatea doamnei absente. La desert, capetele se cam 
înfierbântaseră şi domnii de la poliţie se gândiră că ar fi inuman 
să prelungească chinurile gazdei lor. Aduseră cu îndemânare 
discuţia asupra plăcerii pe care o au inimile generoase de a-şi 
regăsi vechile cunoştinţe. În acest moment, Beausire, destupând 
o sticlă cu lichior, îi întrebă pe cei doi necunoscuţi în ce loc şi 
împrejurare îi întâlnise. 


15 Tipul valetului îndrăzneţ şi spiritual în vechile comedii franceze. 
(n.t.) 


— Eram — zise unul dintre ei — prietenii unuia dintre 
asociaţii dumitale, în clipa când a avut loc o mică afacere pe 
care aţi pus-o la cale împreună cu mai mulţi, afacerea de la 
ambasada Portugaliei. 

Beausire păli. Când te atingi de asemenea treburi, ai 
întotdeauna senzaţia unui capăt de funie în faldurile jaboului. 

— Ah, da! exclamă el, înfiorat. Şi veniţi să-mi cereţi din 
partea prietenului vostru... 

— Într-adevar, e o idee — replică poliţaiul tovarăşului său. 
Intrăm în subiect mai uşor. A cere drepturile unui prieten care 
lipseşte este un lucru cum nu se poate mai moral. 

— Ba mai mult, aceasta rezervă drepturi asupra restului — 
răspunse prietenul moralis-tului, cu un zâmbet dulce-acrişor 
care-l făcu pe Beausire să se-nfioare din creştet până-n tălpi. 

— Deci?... reluă el. 

— Deci, scumpe domnule Beausire, ne-aţi îndatora mult 
dacă aţi înapoia unuia dintre noi partea prietenului nostru. Zece 
mii de livre, cred. 

— Cel puţin, pentru că nu vrem să ne gândim la dobânzi — 
adăugă apăsat celălalt agent. 

— Domnilor — replică Beausire, sufocat de îndrăzneala unei 
asemenea cereri — nu ţii acasă, la ţară, zece mii de livre. 

— Se înţelege de la sine, scumpul meu domn şi noi nu 
cerem imposibilul. Cât poţi să ne dai imediat? 

— Am cincizeci sau şaizeci de ludovici, nimic mai mult. 

— Îi luam şi vă mulțumim pentru amabilitatea 
dumneavoastră. 

"Ah! se gândi Beausire, încântat de uşurinţa cu care aceştia 
priveau lucrurile. Sunt destul de înţelegători. Nu cumva le este 
şi lor tot atât de frică de mine câtă îmi este şi mie de ei? Să 
încercam." 

Începu să-şi spună ca aceşti domni, tot strigând în gura 
mare, vor sfârşi prin a mărturisi că sunt complicii săi şi că, 
pentru autorităţile locale, n-ar fi o recomandare prea grozavă. 
Beausire trase concluzia că aceşti indivizi se vor declara 
satisfăcuţi şi că vor păstra tăcerea. Merse atât de departe cu 
imprudenţa sa încredere, încât se căi că nu le-a oferit treizeci de 
ludovici în loc de şaizeci; îşi făgădui însă că, după ce le-o da 
banii, să scape de ei cât mai repede. Numai că îşi făcea 
socotelile fără să ţină seama de oaspeţii săi; aceştia din urmă se 


simțeau foarte bine la el acasă; gustau acea satisfacţie senină 
pe care ţi-o dă o digestie plăcută; în acea clipă erau buni fiindcă 
i-ar fi obosit să se arate răi. 

— Este un prieten încântător acest Beausire — rosti cel cu 
vocea poruncitoare prietenului său. E plăcut să iei cei şaizeci de 
ludovici pe care ni-i dă. 

— Vi-i dau imediat! strigă gazda, înspăimântată că-i vede 
pe invitaţii săi izbucnind în familiarităţi bahice. 

— N-avem de ce să ne grăbim... — spuseră cei doi prieteni. 

— Ba da, ba da, n-am să am conştiinţa împăcată decât 
după ce voi plăti. Ori eşti delicat, ori nu eşti. 

Şi vru să iasă ca să aducă banii. Aceşti domni aveau însă 
obiceiuri de portărei, obiceiuri prea înrădăcinate şi pe care nu le 
pierzi cu una cu două, când ai apucat să le ai. Domnii aceştia nu 
ştiau să lase prada din mână o dată ce o înhăţaseră; ca şi 
câinele de vânătoare, care nu lasă potârnichea rănită decât în 
mâna vânătorului. 

Portărelul care îşi cunoaşte meseria este cel care, o dată ce 
a pus mâna pe pradă, nu o pierde nici din mână, nici din ochi. 
Ştie foarte bine cât de capricios este destinul vânătorilor şi cât 
de departe este ceea ce nu mai ţii în mână. Astfel ca, amândoi, 
ameţiţi cum erau, începură să strige într-un singur glas: 

— Domnule Beausire! Dragă Beausire! 

Şi îl opriră, trăgându-l de poalele veşmântului sau de 
postav verde. 

— Ce este? întrebă Beausire. 

— Faceţi-ne favoarea şi nu ne părăsiţi — spuseră ei, silindu- 
| curtenitor să se aşeze din nou. 

— Păi, cum vreţi să vă dau banii dacă nu mă lăsaţi să urc? 

— Te vom însoţi — răspunse cel cu glas poruncitor, plin de 
o tandreţe înspăimântătoare. 

— Bine... dar... este camera soţiei mele — răspunse gazda. 

Cuvântul, care domnului Beausire i se părea că-i va opri, fu 
pentru zbiri scânteia ce dădu foc la pulbere. Nemulțumirea lor 


care mocnea — un portărel este întotdeauna nemulţumit de 
ceva — lua o formă, un corp, o rațiune de a fi. 
— Dar, la urma urmei — strigă primul agent — de ce-ţi 


ascunzi nevasta? 
— Chiar aşa! Nu cumva nu suntem destul de prezentabili? 
zise al doilea. 


— Dac-ai şti ce facem pentru dumneata, ai fi mai cinstit cu 
noi — reluă primul. 

— Şi ne-ai da tot ce-ţi vom cere — adaugă curajos al doilea. 

— Hm! Vorbiţi cam de sus, domnilor! replică Beausire. 

— Vrem să-ţi vedem nevasta — rosti zbirul cu glas 
poruncitor. 

— Şi eu vă jur c-am să vă dau afară! strigă Beausire, sătul 
de beţia lor. 

Ei îi răspunseră printr-un hohot de râs, care ar fi trebuit să-l 
pună pe gânduri. Nu ţinu seama şi se încăpăţână. 

— Uite ce este — zise el — acum nu vă dau nici banii pe 
care vi i-am făgăduit şi-o să vă luaţi imediat tălpăşiţa. 

Ceilalţi hohotiră şi mai tare decât prima dată. Beausire, 
tremurând de furie, spuse cu voce înăbușită: 

— Pricep eu ce vreţi: o să faceţi zgomot şi-o să vorbiţi; dar 
dacă vorbiţi, pierdeţi şi voi o dată cu mine. 

Musafirii continuară să râdă între ei; gluma li se părea 
straşnică. A fost singurul lor răspuns. Beausire crezu că-i 
înspăimânta, arătându-şi forţa şi se repezi spre scară, nu ca un 
om care vrea să aducă ludovicii, ci ca unul furios care caută o 
armă. Zbirii se ridicară de la masă şi, credincioşi principiilor lor, 
alergară după Beausire, pe care îl înhăţară. Acesta ţipă, o uşă se 
deschise şi, în pragul ce dădea spre camerele de la etajul întâi, 
aparu o femeie înspăimântată. 

Văzând-o, cei doi îi dădură drumul lui Beausire şi scoaseră 
şi ei un țipăt, dar de bucurie, de victorie, de exaltare sălbatică. 
O recunoscură pe cea care semăna atât de uluitor cu regina 
Franţei. Beausire, care îi crezu o clipă dezarmaţi de apariţia unei 
femei, văzu repede că se înşelase. Cel cu vocea poruncitoare se 
apropie de domnişoara Oliva şi zise cu un ton nu prea politicos, 
neavând ochi decât pentru uluitoarea asemănare. 

— Ah, ah! Te arestez! 

— S-o arestaţi? strigă Beausire. De ce? 

— Pentru ca aşa ne-a poruncit domnul de Crosne — replică 
celălalt agent. Şi noi în serviciul domnului de Crosne suntem. 

Dacă între cei doi îndrăgostiţi ar fi căzut trăsnetul, ei ar fi 
fost mai puţin înspăimântați decât de această declaraţie. 

— lată ce înseamnă, Beausire, să nu fi vrut să fii amabil — îi 
spuse cel cu vocea poruncitoare. 


Agentul n-avea nici un fel de logică, iar însoţitorul său îi 
atrase atenţia: 

— N-ai dreptate, Legrigneux, fiindcă, dacă Beausire ar fi 
fost amabil şi ne-ar fi arătat-o pe doamnă, noi tot am fi arestat- 
O. 

Beausire îşi cuprinse în palme fruntea înfierbântată. Nici nu 
se gândea măcar ca cei doi servitori, soţ şi soţie, ascultau jos, la 
piciorul scării, ciudata scenă ce se petrecea pe trepte. Deodată 
îi veni o idee, care îi surâse şi el se învioră numaidecât. 

— Aţi venit să mă arestaţi pe mine? Îi întrebă pe poliţişti. 

— Nu, întâmplarea a vrut aşa — răspunseră ei, cu naivitate. 

— N-are importanţă, aţi fi putut să m-arestaţi, dar pentru 
şaizeci de ludovici, aţi vrut să mă lăsaţi liber. 

— A, nu, intenţia noastră era să mai cerem încă şaizeci. 

— Şi nu ne luăm cuvântul înapoi — continuă celălalt. Aşa 
că, pentru o sută douăzeci de ludovici, te lăsam liber. 

— Dar... doamna? întrebă Beausire, tremurând. 

— A, cu doamna este altceva — răspunse cel cu vocea 
poruncitoare. 

— Doamna face două sute de ludovici, nu-i aşa? se grăbi să 
spună Beausire. 

Cei doi agenţi începură din nou să râdă în felul acela 
înfiorător, pe care, din păcate, de data aceasta Beausire îl 
înţelese. 

— Trei sute... — zise el — patru sute, o mie de ludovici, 
lăsaţi-o însă liberă! Ochii lui Beausire scânteiau în timp ce 
vorbea. Văd că nu-mi răspundeţi. Ştiţi că am bani şi vreţi să mă 
siliţi să plătesc. Foarte bine. Vă voi da două mii de ludovici, 
patruzeci şi opt de mii de livre, vă îmbogăţiţi amândoi, numai 
lăsaţi-i libertatea! 

— Va să zică o iubeşti pe femeia aceasta? Vorbi cel cu glas 
poruncitor. 

Fu rândul lui Beausire să râdă şi râsul lui ironic fu atât de 
fioros, arăta atât de bine cât de disperat; era dragostea ce-i 
mistuia inimă împietrită, încât celor doi zbiri li se făcu frică şi 
hotărâră să-şi ia toate precauţiile ca să înlăture izbucnirea 
deznădejdii pe care o citeau în privirea lui rătăcita. Fiecare 
scoase din buzunar câte două pistoale şi, apăsându-le în pieptul 
lui Beausire, îi spuseră: 


— Nici pentru o sută de mii de scuzi nu ţi-o înapoiem pe 
această femeie. Domnul de Rohan ne-o va plăti cu cinci sute de 
mii de livre, iar regina un milion. 

Beausire ridică ochii spre cer, cu o expresie care ar fi 
îmblânzit poate şi o fiară, dar nu un poliţai. 

— Să mergem! zise cel cu vocea poruncitoare. Probabil că 
ai o brişcă, ceva cu care să plecăm. Porunceşte să se înhame 
caii la trăsura pentru doamnă, trebuie să faci asta pentru ea. 

— Şi cum suntem băieţi buni — adaugă celălalt — n-o să 
întindem prea mult coardă. Te luăm şi pe dumneata, aşa, de 
formă; pe drum, întoarcem capul, sări jos din brişcă şi noi n-o să 
băgăm de seamă decât după ce vei fi la o distanţa de vreo mie 
de paşi. lţi convine, da? 

Beausire răspunse doar atât: 

— Unde merge ea, merg şi eu. Cât voi trăi pe lumea asta, 
n-am s-o părăsesc! 

— Oho! Nici pe cealaltă! Adaugă Oliva, îngheţata de 
spaimă. 

— Cum vrei... Cu atât mai bine! Îi răspunse cel cu vocea 
poruncitoare. Cu cât îi ducem mai mulţi prizonieri domnului de 
Crosne, cu atât se veseleşte mai tare. 

Un sfert de oră mai târziu, brişca lui Beausire plecă de 
acasă, ducându-i pe cei doi îndrăgostiţi captivi şi pe paznicii lor. 


Capitolul XC Biblioteca reginei 


Ne putem închipui efectul pe care îl produse asupra 
domnului de Crosne, capturarea celor doi. Agenţii nu primiră 
probabil milionul la care sperau, dar se poate presupune că au 
fost pe deplin satisfăcuţi. In ceea ce-l priveşte pe şeful poliţiei, 
după ce-şi frecă bine mâinile în semn de mulţumire, se duse la 
Versailles într-o trăsură, urmată de o alta cu perdelele trase şi 
bine ferecate. 

Era a doua zi după ce agentul cu glas poruncitor şi amicul 
său o predaseră pe Nicole în mâinile şefului poliţiei. 

Domnul de Crosne porunci ca ambele trăsuri să intre la 
Trianon, cobori din cea pe care o ocupase şi o lăsă pe cealaltă în 
paza primului său aghiotant. Ceru să fie introdus la regină, 


căreia îi ceruse în prealabil o audienţă la Trianon. Regina, care 
de o lună urmărea cu sufletul la gură cercetările poliţiei, acceptă 
pe loc audiența înaltului funcţionar; veni dis-de-dimineaţă, cu o 
suită restrânsă, în această locuinţă pe care o iubea mai mult 
decât pe oricare alta, zicându-şi că poate i se va comunica un 
secret ce trebuia păstrat. 

Indată ce domnul de Crosne fu introdus, regina, văzându-i 
chipul strălucitor de bucurie, îşi dădu seama că aducea veşti 
bune. De atâta vreme vedea în jurul ei numai feţe posomorâte şi 
reci. Simţi izvorându-i din inima rănită de moarte o mare 
bucurie, prima din ultimele treizeci de zile infernale. Magistratul, 
după ce-i sărută mâna, spuse: 

— Doamnă, se află la Trianon o sală unde maiestatea sa să 
poată vedea ce se întâmplă fără a fi văzută? 

— Biblioteca mea — răspunse regina. În spatele rafturilor 
am amenajat un mic salon, unde să poţi lua o gustare şi uneori, 
mâncând acolo, mă distram cu doamna de Lamballe sau cu 
domnişoara de Taverney, pe vremea când o aveam lângă mine, 
să privesc strâmbăturile hazlii ale abatelui Vermond când îi 
cădea în mână vreun pamflet în care era vorba despre el. 

— Foarte bine, doamnă — răspunse domnul de Crosne. 
Acum aş vrea să intre în castel trăsura pe care am lăsat-o jos, 
fără ca ceea ce se află în trăsură să fie văzut de altcineva decât 
de către maiestatea voastră. 

— Nimic mai simplu — zise regina. Unde se află trăsura? 

— În prima curte, doamnă. 

Regina sună şi porunci celui care se înfăţişă: 

— Duceţi trăsura pe care v-o va arăta domnul de Crosne în 
vestibulul cel mare şi închideţi cele două uşi, în aşa fel încât să 
fie cu desăvârşire întuneric şi nimeni să nu poată vedea mai 
înainte de a vedea eu curiozităţile pe care mi le-a adus domnul 
de Crosne. 

Ordinul fu executat întocmai. Ştiau să respecte cu mult mai 
bine capriciile reginei decât poruncile sale. Trăsura intră sub 
bolta de lângă sala gărzilor şi-şi descarcă conţinutul în coridorul 
întunecos. 

— Acum doamnă — zise domnul de Crosne — binevoiţi să 
veniţi cu mine în salonul amintit şi porunciţi sa fie lăsat să intre 
în biblioteca aghiotantul meu împreună cu ceea ce aduce. 


Zece minute mai târziu, regina pândea emoţionată din 
spatele rafturilor. Văzu intrând în biblioteca o formă înfăşurata 
în valuri şi care, când aghiotantul le dădu la o parte, o făcu să 
scoată un țipăt de spaimă. Era Oliva, îmbrăcată într-unul din 
costumele cele mai îndrăgite de Maria-Antoaneta. Purta rochia 
verde cu dungi late negro-moarat, pieptănătura înaltă care-i 
plăcea reginei, inele asemănătoare cu ale ei, pantofi de casă din 
satin verde cu tocuri uriaşe: era Maria-Antoaneta însăşi, dar fără 
sângele cezarilor care era înlocuit de fluidul plebeian, ţintii 
tuturor voluptăţilor domnului Beausire. Reginei i se păru că se 
vede într-o oglindă; sorbi din ochi această apariţie. 

— Ce spune maiestatea voastră de o astfel de asemănare? 
întrebă domnul de Crosne, jubilând de efectul pe care îl 
produsese. 

— Spun... spun... domnule... bâigui regina, năucită. "Ah, 
Olivier — îşi zise în gând — de ce nu eşti aici?" 

— Ce vrea maiestatea voastră? 

— Nimic, domnule, nimic, doar ca regele să afle cât mai 
curând. 

— Şi ca domnul de Provence să vadă, nu-i aşa, doamnă? 

— Ah, îţi mulţumesc, domnule de Crosne, îţi mulţumesc. Ce 
i se va face acestei femei? 

— Ei i se atribuie tot ce s-a întâmplat, nu-i aşa, doamnă? 
întrebă domnul de Crosne. 

— Ai dat, fără îndoială, de firul complotului'? 

— Aproape, doamnă. 

— Şi domnul de Rohan? 

— Domnul de Rohan nu ştie încă nimic. 

— Ah! exclamă regina, prinzindu-şi fruntea în palme. Îmi 
dau seama că aceasta este femeia care l-a indus în eroare pe 
cardinal! 

— Poate ai aşa este, doamnă, dar daci domnul de Rohan a 
greşit, este cineva care a săvârşit în mod intenţionat această 
crimă. 

—  Cercetaţi cât mai bine, domnule; aveţi în mâinile 
dumneavoastră onoarea dinastiei Franţei. 

— Şi fiţi convinsă, doamnă, că se află pe mâini bune — 
răspunse domnul de Crosne. 

— Procesul? întrebă regina. 


— Continuă. Toată lumea neagă; aştept însă momentul 
potrivit ca să arunc în joc această mărturie convingătoare care 
se afla acolo, în biblioteca dumneavoastră. 

— Şi doamna de La Motte? 

— Nu ştie c-am găsit-o pe fată şi-l acuză pe domnul de 
Cagliostro că l-a aţâţat în aseme-nea hal pe cardinal, cu licorile 
lui, încât l-a făcut să-şi piardă minţile. 

— Şi domnul de Cagliostro? 

— Domnul de Cagliostro, pe care l-am interogat, mi-a 
promis că vine să mă vadă chiar în dimineaţa asta. 

— Este un om periculos. 

— Ne va fi de folos. Muşcat de o viperă ca doamna de La 
Motte, va lua veninul şi ne va da contraotrava. 

— Speraţi să vă facă mărturisiri neaşteptate? 

— Sunt sigur. 

— Cum aşa, domnule? Ah, vă rog spuneţi-mi dacă este ceva 
care m-ar putea linişti! 

— lată motivele mele, doamna: doamna de La Motte locuia 
în strada Saint-Claude. 

— Ştiu, ştiu — spuse regina, roşind. 

— Da, maiestatea voastră îi făcea acestei femei cinstea de 
a fi mărinmoasă cu ea. 

— M-a răsplătit cum trebuie, nu-i aşa? Deci locuia pe strada 
Saint-Claude... 

— Şi domnul de Cagliostro locuieşte exact peste drum. 

— Şi presupuneţi?... 

— Că dacă a existat un secret pentru unul sau altul dintre 
cei doi, secretul a devenit al amândurora. Vă rog să mă iertati, 
doamnă, văd că s-a apropiat ora la care trebuie să-l întâlnesc, la 
Paris, pe domnul de Cagliostro şi pentru nimic în lume n-aş vrea 
să întârzii de a-i asculta explicaţiile... 

— Duceţi-vă, domnule, duceţi-vă şi fiţi încă o dată convins 
de recunoştinţa mea. lată deci — strigă ea, izbucnind în plâns 
după ce pleca domnul de Crosne — iată că începe să existe o 
explicaţie! Îmi voi citi izbânda pe toate feţele. Numai pe faţa 
singurului prieten căruia ţin să-i dovedesc nevinovăția mea, n-o 
voi vedea! 

În timpul acesta, domnul de Crosne zbura spre Paris şi 
ajunse acasă, unde îl aştepta domnul de Cagliostro. Acesta ştia 
totul de cu seară. Se dusese la Beausire, al cărui bârlog îl 


cunoştea, ca să-l îndemne să părăsească Franţa, când deodată îl 
văzuse pe escroc între doi poliţişti. Oliva era ascunsă în fundul 
trăsurii, disperată şi scăldată în lacrimi. 

Beausire îl văzu şi el pe conte venind spre ei, într-o trăsură 
de poştă, şi-l recunoscu. Gândul că acest senior misterios şi 
puternic i-ar putea fi de folos îi schimba cu desăvârşire 
hotărârea de a nu o părăsi niciodată pe Oliva. El reînnoi 
propunerea de evadare făcută poliţiştilor, aceştia acceptară cei 
o sută de ludovici pe care Beausire îi avea la el şi-l lăsară să 
fugă, cu toate plânsetele Nicolei. 

Imbrăţişându-şi iubita, el îi şopti la ureche: 

— Nu pierde nădejdea, mă voi strădui să te salvez. 

Şi mărşălui cu convingere pe drumul urmat de Cagliostro. 
Acesta se oprise, neştiind ce să facă: nu mai era nevoit să se 
ducă să-l caute pe Beausire, deoarece Beausire venea... Mai 
bine să-l aştepte pe Beausire, dacă cumva acesta ar fi alergat 
după el. Cagliostro aştepta deci de o jumătate de oră la cotitură 
drumului, când îl văzu apărând palid, cu răsuflarea tăiată, mai 
mult mort decât viu, pe nefericitul iubit al Olivei. 

Văzând trăsura oprită, Beausire scoase un strigăt de 
bucurie asemănător cu cel pe care-l scoate un naufragiat când 
se agăţă de o scândură. 

— Ce se întâmplă, copile? întrebă contele, ajutându-l să se 
urce alături de el. 

Beausire îi povesti toată jalnica lui poveste, pe care 
Cagliostro o asculta în tăcere. 

— E pierdută — îi spuse el apoi. 

— Cum aşa? strigă Beausire. 

Cagliostro îi povesti ceea ce el nu ştia, aventurile din strada 
Saint-Claude şi cele de la Versailles. Beausire aproape că leşină. 

— Salvaţi-o, salvaţi-o! repetă el, căzând în genunchi în 
trăsură. Şi dacă tot o mai iubiţi, va fi a dumneavoastră. 

— Prietene — răspunse Cagliostro — greşeşti, n-am iubit-o 
niciodată pe domnişoara Oliva; n-aveam decât un scop: acela de 
a o sustrage vieţii de pierzanie pe care o obligai s-o ducă. 

— Dar... — îngăimă surprins Beausire. 

— Te miră? Află că sunt unul dintre conducătorii unei 
societăţi de reformă morală care şi-a propus să smulgă din 
ghearele viciului tot ce mai poate avea şanse de îndreptare. N-o 
puteam vindeca pe Oliva decât numai răpindu-ţi-o, iată de ce ți- 


am răpit-o. Să spună ea dacă a auzit din gura mea măcar o 
vorbă galantă; să spună dacă nu i-am făcut servicii fiind absolut 
dezinteresat! 

— Un motiv în plus, domnule! Salvaţi-o, salvaţi-o! 

— Voi încerca, depinde însă de dumneata, Beausire. 

— Vă dau şi viaţa. _ 

— Nu-mi trebuie chiar atât. Intoarce-te la Paris cu mine şi, 
dacă urmezi pas cu pas instrucţiunile mele, poate o vom salva 
pe iubita dumitale. Pun însă o singură condiţie. 

— Care, domnule? 

— O să ţi-o spun după ce ne vom întoarce la Paris. 

— Ah, consimt dinainte! Numai s-o văd... s-o văd!... 

— Chiar la asta mă gândeam; o vei vedea înainte de a trece 
două ceasuri. 

— Şi o voi îmbrăţişa? 

— Aşa cred! Ba mai mult, îi vei spune ceea ce o să-ţi spun 
eu. 

Cagliostro îşi continuă împreună cu Beausire drumul spre 
Paris. 

După două ore, spre seară, prinseră din urmă brişca. Un 
ceas mai târziu, Beausire cumpăra de la cei doi agenţi, cu 
cincizeci de ludovici, dreptul de a o îmbrăţişa pe Nicole şi de a-i 
strecura la ureche recomandările contelui. 

Poliţiştii erau în admiraţia acestei iubiri pătimaşe şi-şi 
făgăduiau să facă rost în felul acesta de câte cincizeci de 
ludovici, la fiecare a doua oprire. Dar Beausire nu mai apăru şi 
trăsura lui Cagliostro îl duse iute la Paris, unde se pregăteau 
atâtea evenimente. 

lată ce trebuia să afle cititorul înainte de a-l vedea pe 
domnul de Cagliostro într-o convorbire de afaceri cu domnul de 
Crosne. 

Acum îl putem introduce în cabinetul şefului poliţiei. 


Capitolul XCI Cabinetul şefului poliţiei 


Domnul de Crosne ştia despre Cagliostro tot ceea ce un 
destoinic şef de poliţie poate să ştie despre un om care 
locuieşte în Franţa, ceea ce nu era puţin lucru. li cunoştea toate 


numele pe care le purtase, toate secretele de alchimist, de 
magnetism, de prezicător, de falsificator de bani; îi cunoştea 
pretenţiile de ubicuitate, de regenerare veşnică; îl considera un 
mare senior şarlatan. 

Era o minte pătrunzătoare acest domn de Crosne, care îşi 
cunoştea meseria, era bine văzut la curte, indiferent la favoruri, 
orgolios; un om pe care nu-l putea duce nimeni de nas. 
Acestuia, ca şi domnului de Rohan, Cagliostro nu-i putea oferi 
nişte ludovici, încă fierbinţi, din cuptorul lui ermetic; acestuia, 
Cagliostro nu i-ar fi putut arăta ţeava pistolului cum făcuse 
Balsamo cu domnul de Sartine; acestuia, Balsamo nu i-o putea 
cere pe Lorenza, dimpotrivă, Cagliostro trebuia să-i dea lui 
socoteala. lată de ce contele, în loc să aştepte desfăşurarea 
evenimentelor, crezuse de cuviinţă să ceară el o audienţă 
magistratului. 

Domnul de Crosne îşi simţea avantajul şi se pregătea să 
tragă toate foloasele. Cagliostro simţea că nu prea este la largul 
său şi se pregătea să iasă din încurcătură. 

Această partidă de şah, jucată pe faţă, avea o miză pe care 
unul dintre participanţi nici nu o bănuia măcar şi acest jucător, 
trebuie s-o mărturisim, nu era domnul de Crosne. El nu vedea în 
Cagliostro, am mai spus, decât şarlatanul şi nu-l luă deloc în 
seamă. 

Domnul de Crosne aştepta din partea lui Cagliostro veşti în 
privinţa colierului şi a iţelor doamnei de La Motte. Acesta era 
dezavantajul său. Dar, în sfârşit, avea dreptul de a interoga, de 
a întemniţa, aici era superioritatea lui. Îl primi pe conte ca un 
om care îşi cunoaşte importanţa, dar care nu vrea să fie 
nepoliticos cu nimeni, nici măcar cu un fenomen. Cagliostro se 
supraveghea. Dorea să rămână neapărat un mare senior, 
aceasta fu singura slăbiciune pe care o lăsă să se vadă. 

— Domnule — îi spuse şeful poliţiei — mi-aţi cerut o 
audienţă. Vin anume de la Versailles ca să v-o acord. 

— Domnule, m-am gândit că veţi avea poate curiozitatea 
de a mă chestiona în privinţa celor ce se întâmpla şi, ca un om 
care vă apreciază calităţile şi îşi dă seama de importanţa 
funcţiilor dumneavoastră, am venit eu la dumneavoastră. lată- 
mă. 

— Să vă chestionez? replică magistratul, prefăcându-se 
foarte surprins. În ce privinţă, domnule şi în ce calitate? 


— Domnule — răspunse direct Cagliostro — vă ocupați 
îndeaproape de doamna de La Motte şi de dispariţia colierului. 

— Nu cumva l-aţi găsit dumneavoastră? întrebă domnul de 
Crosne, aproape batjocoritor. 

— Nu — răspunse grav contele. Dacă însă n-am găsit 
colierul, cel puţin ştiu că doamna de La Motte locuia în strada 
Saint-Claude. 

— Chiar vizavi de dumneavoastră, domnule. Ştiam şi asta 
— spuse magistratul. 

— Atunci, domnule, ştiţi ce făcea doamna de La Motte... Să 
nu mai vorbim deci. 

— Dimpotrivă — spuse domnul de Crosne, cu un aer 
indiferent — să vorbim. 

— A, n-ar avea nici un rost, dacă n-ar fi vorba despre 
micuța Oliva — aruncă într-o doară Cagliostro. Dar pentru că 
ştiţi totul în privinţa doamnei de La Motte, nu mai am ce să vă 
spun. 

La auzul numelui Olivei, domnul de Crosne tresări. 

— Ce spuneaţi despre Oliva? întrebă el. Cine este Oliva? 

— Nu ştiţi?! O, domnule, era o curiozitate pe care aş fi vrut 
să v-o arăt. Închipuiţi-vă o fată foarte drăguţa, un mijlocel... 
nişte ochi albaştri, ovalul feţei perfect; un gen de frumuseţe 
care aminteşte oarecum pe cea a maiestăţii sale regina. 

— Oho!... exclamă domnul de Crosne. Şi?... 

— Şi fata aceasta îşi strică viaţa, lucru ce-mi făcea rău; a 
fost cândva în serviciul unui vechi prieten al meu, domnul de 
Taverney... 

— Baronul care a murit zilele trecute? 

— Da, cel care a murit. În afară de asta, a mai apartinut 
unui alt savant pe care dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, domnule 
ministru al poliţiei şi care... ah, am început să fac cale întoarsă 
şi bag de seamă că încep să vă stingheresc. 

— Ba dimpotrivă, vă rog, binevoiţi şi continuaţi, domnule. 
Ce spuneaţi despre Oliva? 

— Ducea o viaţa dezordonată, după cum am avut cinstea 
de a vă spune. Trăia aproape în mizerie, cu un ticălos oarecare, 
iubitul ei, care-i fura totul şi o mai şi bătea: făcea parte din 
vânatul dumneavoastră cel mai ieftin, domnule, un escroc pe 
care, desigur nu-l cunoaşteţi... 


— Un oarecare Beausire, poate? Zvârli magistratul, bucuros 
că poate să pară bine informat. 

— Va să zică îl cunoaşteţi! Este surprinzător! rosti 
Cagliostro, cu admiraţie. Foarte bine! Domnule, sunteţi şi mai 
ştiutor decât mine. Or, într-o zi în care Beausire a bătut-o şi a 
prădat-o pe biata fată, ca de obicei, ea s-a refugiat la mine, 
cerându-mi s-o ocrotesc. Sunt bun la suflet, i-am cedat un colţ 
într-unul din palatele mele. 

— La dumneavoastră?!... Era la dumneavoastră? strigă 
magistratul, surprins. 

— Fără îndoială — răspunse Cagliostro, prefăcându-se mirat 
la rândul său. De ce n-aş fi adăpostit-o la mine? Sunt holtei. 

Şi începu să râdă cu o bonomie atât de desăvârşită, încât 
domnul de Crosne căzu cu totul în cursă. 

— La dumneavoastră, repetă el. De aceea agenţii mei au 
căutat-o în zadar. 

— Au căutat-o?! întrebă Cagliostro. Au căutat-o pe biata 
micuță? Nu cumva a făcut ceva ce nu ştiu?... 

— Nu, domnule, nu; continuaţi, vă rog. 

— Eu am terminat. Locuia la mine; asta e tot. 

— Ba nu, domnule conte, nu, nu poate să fie totul, pentru 
ca, pare-mi-se chiar adineauri asociaţi numele Olivei cu cel al 
doamnei de La Motte. 

— Din cauza vecinătăţii — spuse Cagliostro. 

— Asta este altceva, domnule conte... N-aţi spus nici o clipă 
ai doamna de La Motte şi domnişoara Oliva erau vecine. 

— Aceasta ţine însă de o împrejurare pe care ar fi inutil să 
v-o mai istorisesc. Doar nu-i povesteşti primului magistrat al 
regatului despre trăsnăile unui rentier trândav. 

— Domnule, mă interesează mai mult decât credeţi; am 
găsit-o pe aceasta Oliva, pe care spuneţi că aţi adăpostit-o la 
dumneavoastră, undeva în provincie. 

— Aţi găsit-o?... 

— Cu domnul de Beausire... 

— Ei bine, bănuiam! strigă Cagliostro. Era cu Beausire? O, 
foarte bine, foarte bine! Trebuie să-i cer scuze doamnei de La 
Motte. 

— Cum?! Ce vreţi să spuneţi? întrebă domnul de Crosne. 


— Spun, domnule, ca, după ce am bănuit-o o clipă pe 
doamna de La Motte, simt că trebuie să-i cer scuzele cele mai 
sincere. 

— Aţi bănuit-o?! De ce? 

— Doamne sfinte, aveţi răbdare să ascultați toate bârfelile? 
Ei bine, atunci aflaţi că, în clipa când trăgeam nădejde s-o aduc 
pe Oliva pe calea cea bunii, s-o conving să muncească şi să fie 
cinstită... ştiţi, mă preocupa morala, domnule... în clipa aceea 
cineva mi-a răpit-o. 

— Cine v-a răpit-o?! De la dumneavoastră de acasă? 

— Da, de la mine de-acasă. 

— Ciudat! 

— Nu-i aşa? Şi mă tot blestemam, zicându-mi că numai 
doamna de La Motte putea s-o facă. Ce relative sunt judecăţile 
noastre! 

Domnul de Crosne se apropie de Cagliostro. 

— Vă rog să fiţi mai precis — spuse el. 

— Domnule, acum că aţi găsit-o pe Oliva cu Beausire, nimic 
nu mă mai obliga să mă gândesc la doamna de La Motte, la 
insistenţele sale, la semnele şi biletele sale. 

— Pentru Oliva? 

— Desigur. 

— Doamna de La Motte şi Oliva se înțelegeau? 

— Perfect. 

— Se vedeau? 

— Doamna de La Motte găsise mijlocul de a o scoate în 
oraş pe Oliva în fiece noapte. 

— În fiece noapte? Sunteţi sigur? 

— Atât cât poate fi un om sigur de ce a văzut şi a auzit. 

— Domnule, dar îmi spuneţi lucruri pe care le-aş plăti cu o 
mie de livre cuvântul! Ce fericire pentru mine că fabricaţi aur! 

— Nu mai pot face, domnule, costă prea scump. 

— Sunteţi prietenul domnului de Rohan? 

— Aşa cred. 

— Atunci trebuie să ştiţi cât de mult contează în această 
afacere scandaloasă intrigantă care poartă numele de doamna 
de La Motte? 

— Nu, nu vreau să ştiu. 

— Cunoaşteţi însă poate urmările acelor plimbări făcute de 
Oliva şi doamna de La Motte? 


— Domnule, sunt lucruri pe care un om prudent trebuie să 
încerce să nu le afle — răspunse sentenţios Cagliostro. 

— Nu vreau decât să-mi faceţi cinstea de a-mi răspunde la 
o întrebare — adăugă repede domnul de Crosne. Aveţi dovezi că 
doamna de La Motte a corespondat cu Oliva? 

— O sută. 

— Care? 

— Biletele doamnei de La Motte pe care le arunca Olivei cu 
o arbaletă, găsită, fără îndoială, în locuinţa sa. Mai multe din 
aceste bilete înfăşurate în jurul unei bucățele de plumb nu şi-au 
atins scopul. Au căzut în stradă şi unele au fost adunate de mine 
sau de oamenii mei. 

— Le veţi pune la dispoziţia justiţiei, domnule? 

— O, domnule, sunt atât de nevinovate, încât n-am nici o 
ezitare şi nu cred că pentru atâta lucru să merit reproşurile 
doamnei de La Motte. 

— Şi... aveţi şi dovezi că s-au înţeles amândouă, că s-au 
întâlnit?... 

— O mie. 

— Numai una singură, vă rog. 

— Pe cea mai convingătoare. Se pare că doamna de La 
Motte reuşise să intre în casa mea ca s-o vadă pe Oliva, fiindcă 
am văzut-o chiar eu în ziua când a dispărut tânăra femeie. 

— În aceeaşi zi? 

— Împreuna cu mine au văzut-o şi toţi servitorii mei. 

— Ah!... Şi ce vroia să facă, din moment ce Oliva 
dispăruse?... 

— Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu, mai întâi şi nu mi- 
am putut explica. O văzusem pe doamna de La Motte coborând 
dintr-o trăsură de poştă care aştepta în strada Roi-Dore. 
Slujitorii mei au văzut trăsura staționând îndelung şi mărturisesc 
că m-am gândit că doamna de La Motte vroia s-o ia pe Oliva. 

— Aţi fi lăsat-o? 

— De ce nu?! Această doamnă de La Motte este o persoană 
miloasă şi pe care soartă o favorizează. Este primită la curte. De 
ce aş fi împiedicat-o eu să mă scape de Oliva? Aş fi greşit, după 
cum vedeţi, deoarece mi-a răpit-o un altul ca s-o facă să ducă 
iarăşi acea viaţă de pierzanie. 

— Aşadar — murmură domnul de Crosne, căzând pe 
gânduri — domnişoara Oliva locuia la dumneavoastră? 


— Da, domnule. 

— Aşadar, doamna de La Motte şi domnişoara Oliva se 
cunoşteau, se vedeau, ieşeau împreună? 

— Da, domnule. 

— Aşadar, doamna de La Motte a fost la dumneavoastră 
acasă când a fost răpită Oliva? 

— Da, domnule. 

— V-aţi gândit că doamna contesă voia s-o răpească pe 
fată? 

— La ce altceva m-aş fi putut gândi? 

— Şi ce-a spus doamna de La Motte când a văzut ca Oliva 
nu mai este la dumneavoastră? 

— Mi s-a părut că e foarte tulburată. 

— Bănuiţi că Beausire a venit s-o ia? 

Bănuiesc, numai pentru că mi-aţi spus dumneavoastră că el 
a răpit-o, altfel n-aş avea de ce să bănuiesc. Individul nu ştia 
unde locuieşte Oliva. Cine putea să-i spună? 

— Oliva însăşi. 

— Nu cred, pentru ca, în loc să-l facă pe el să vină s-o ia de 
la mine, ar fi fugit ea la el şi vă rog să mă credeţi că n-ar fi putut 
să intre la mine în casă decât dacă doamna de La Motte i-ar fi 
dat cheia. 

— Dânsa avea o cheie? 

— Fără îndoială. 

— În ce zi a fost răpită, vă rog? întrebă domnul de Crosne, 
luminat deodată de torţa pe care i-o întindea cu atâta iscusinţa 
Cagliostro. 

— Domnule, în privinţa aceasta nu mă pot înşela; era exact 
în ajunul Sfântului Ludovic. 

— Asta este! exclamă şeful poliţiei. Asta este! Domnule, aţi 
făcut statului un serviciu deosebit! 

— Sunt nespus de fericit, domnule. 

— Şi vi se va mulţumi cum se cuvine. 

— În primul rând, pentru ca voi avea conştiinţa împăcată — 
spuse contele. 

Domnul de Crosne se înclină. 

— Pot conta pe furnizarea dovezilor despre care am vorbit? 
întrebă el. 

— Domnule, voi fi mereu la dispoziţia justiţiei. 


— Ei bine, contez, domnule, pe cuvântul dumneavoastră. 
Sper să am cinstea de a vă revedea. 

Şi îl concedie pe Cagliostro, care, ieşind, îşi zise în sinea lui: 
"Ah, contesă, ah, viperă, ai vrut să mă acuzi; cred că ai muşcat 
din momeală; fereşte-ţi dinţii!" 


Capitolul XCII Interogatoriile 


În timp ce domnul de Crosne discuta cu Cagliostro, domnul 
de Breteuil se prezenta din partea regelui la Bastilia ca să ia 
interogatoriul domnului de Rohan. Intrevederea acestor doi 
adversari putea să fie furtunoasă. Domnul de Breteuil cunoştea 
mândria domnului de Rohan: se răzbunase îngrozitor pentru a 
se ţine de aici înainte în limitele unor procedee politicoase. Fu 
mai mult decât politicos. Dar domnul de Rohan refuza să 
răspundă. Ministrul de justiţie insista; domnul de Rohan declara 
că se va supune măsurilor pe care le vor lua parlamentul şi 
judecătorii. Domnul de Breteuil trebui să se retragă în faţa 
voinţei neclintite a acuzatului. 

Trimise să fie chemată la el doamna de La Motte, care 
redacta într-una memorii; veni în grabă. Domnul de Breteuil îi 
explica limpede situaţia sa, pe care ea o cunoştea mai bine 
decât oricine. Răspunse că are dovada nevinovăţiei sale şi ca o 
va furniza atunci când va fi nevoie. Domnul de Breteuil îi atrase 
atenţia ca nimic nu e mai urgent. Jeanne îi recită istoria pe care 
o compusese; erau aceleaşi insinuări împotriva tuturor, aceeaşi 
afirmaţie că nu ştia de unde porneau acele false învinuiri. 
Declară, de asemenea că, deoarece parlamentul era însărcinat 
cu această afacere, nu va spune nimic important decât în 
prezenţa cardinalului şi în funcţie de acuzaţiile pe care acesta i 
le va aduce. 

Domnul de Breteuil îi răspunse atunci că domnul de Rohan 
pune totul în seama ei. 

— Totul? întrebă Jeanne. Chiar şi furtul? 


— Chiar şi furtul! 
— Binevoiţi şi aduceţi-i la cunoştinţă domnului cardinal — 
ripostă cu răceală Jeanne — că îi atrag atenţia să nu mai 


continue cu un sistem de apărare atât de prost. 


Şi asta fu tot. Domnul de Breteuil însă nu era satisfăcut îi 
mai trebuiau nişte amănunte mai intime. li trebuiau, ca să 
înţeleagă totul, motivele care-l determinaseră pe cardinal să fie 
atât de îndrăzneţ faţă de regină şi pe regină atât de furioasă pe 
cardinal. Îi trebuia explicaţia logică a tuturor rapoartelor 
adunate de domnul conte de Provence şi care se transformaseră 
în zvonuri care circulau în mulţime. 

Ministrul de justiţie era un om inteligent, ştia să se poarte 
cu o femeie; îi promise totul doamnei de La Motte dacă ea ar 
acuza pe cineva în mod deschis. 

— Luaţi seama — îi spuse el — nedezvăluind nimic, o 
acuzaţi, de fapt, pe regină; dacă insistaţi în sensul acesta, 
băgaţi de seamă, veţi fi condamnată pentru crimă de 
lezmaiestate: înseamnă dezonoarea şi ştreangul! 

— Eu nu o acuz pe regină — spuse Jeanne. Dar eu de ce 
sunt acuzată? 

— Acuzaţi atunci pe altcineva — replică inflexibil Breteuil. 
N-aveţi alt mijloc de a ieşi din încurcătură. 

Ea se ferecă într-o tăcere prudentă şi această primă 
întrevedere dintre ea şi ministrul de justiţie nu avu nici un 
rezultat Cu toate astea se răspândiră unele zvonuri cum că au 
apărut niscai dovezi, că diamantele s-ar fi vândut în Anglia, 
unde domnul de Villette fu arestat de către agenţii domnului de 
Vergennes. 

Primul asalt împotriva căruia Jeanne fu silită să se apere fu 
cumplit. Confruntată cu Reteau, pe care îl credea aliatul său 
până la moarte, îl auzi, îngrozită, cum declară umil că era un 
falsificator, că scrisese o chitanţă pentru diamante, o scrisoare 
ca din partea reginei şi că falsificase atât semnăturile bijutierilor 
cât şi pe cea a maiestăţii sale. Întrebat asupra motivelor care-l 
determinaseră să săvârşească toate aceste crime, răspunse că îi 
fuseseră cerute de către doamna de La Motte. Speriată, 
furioasă, ea negă, se apără ca o leoaică; pretinse că nu-l văzuse 
şi nu-l cunoscuse niciodată pe acest domn Reteau de Villette. In 
această privinţă primi însă două lovituri grele: doua mărturii o 
zdrobiră. 

Prima a fost cea a unui birjar, pe care îl găsise domnul de 
Crosne şi care declară că dusese, în ziua şi la ora declarate de 
Reteau, o doamnă îmbrăcată într-un anume fel, în strada 
Montmartre. Acea doamnă atât de misterioasă care fusese luată 


de către birjar din cartierul Marais, cine alta putea să fie dacă nu 
doamna de La Motte, care locuia în strada Saint-Claude? Cât 
despre familiaritatea ce există între aceşti doi complici, cum să 
mai poată fi tăgăduiţii când un martor declara că a văzut în 
ajunul Sfântului Ludovic, pe bancheta unei trăsuri din care 
cobori se doamna de La Motte, pe domnul Reteau de Villette, 
care putea fi uşor recunoscut după faţa sa palidă şi neliniştită? 

Martorul era unul dintre slujitorii cei mai devotați ai 
domnului de Cagliostro. Acest nume o scoase din fire pe Jeanne 
şi o împinse la disperare. Se năpusti asupra lui Cagliostro, 
acuzându-l că-i tulburase minţile cardinalului de Rohan cu vrăjile 
şi farmecele lui, că-i insuflase gânduri necurate faţă de 
maiestatea regală. 

Aceasta era prima verigă a acuzaţiei de adulter. 

Domnul de Rohan se apără apărându-l pe Cagliostro. El 
negă cu atâta încăpățânare, încât Jeanne, exasperată, formulă 
pentru prima oară acuzaţia unei iubiri demente a cardina-lului 
pentru regină. Domnul de Cagliostro ceru şi obţinu imediat să fie 
întemnițat spre a se putea dezvinovăţi în faţa tuturor. Acuzatorii 
şi judecătorii se înflăcărară, cum se întâmpla la prima pâlpâire a 
adevărului; opinia publică lua imediat în braţe cauza cardinalului 
şi a lui Cagliostro împotriva reginei. 

Aşa se întâmplă că regina, pentru ca să se înţeleagă 
limpede perseverenţa ei în a continuă procesul, lăsă să fie 
publicate rapoartele făcute regelui asupra plimbărilor nocturne 
şi, apelând la domnul de Crosne, îl somă să declare tot ce ştia. 
Lovitura, bine calculată, căzu asupra Jeannei şi o zdrobi definitiv. 

Cel ce lua interogatoriul domnului de Rohan îl somă să 
declare, în plin consiliu de instrucţie, tot ce ştia despre 
plimbările în grădinile de la Versailles. Cardinalul răspunse că nu 
ştie să mintă şi că cere mărturia doamnei de La Motte. Aceasta 
nega că ar şti ceva despre asemenea plimbări. Ea califica drept 
mincinoase rapoartele şi mărturiile care denunţau că fusese în 
grădină, fie însoţind-o pe regina, fie pe cardinal. Declaraţia 
contesei o dezvinovăţea pe Maria-Antoaneta, dacă se putea 
crede în vorbele unei femei acuzate de fals şi furt. Venind din 
această parte, dezminţirea părea să fie un act de complezenţa 
şi regina nu suporta aşa ceva. 

Astfel încât, tocmai când Jeanne strigă mai tare că nu 
fusese niciodată noaptea în grădina de la Versailles şi că 


niciodată nu văzuse şi nu ştiuse nimic despre treburile 
particulare ale reginei şi cardinalului, în clipa aceea apăru Oliva, 
mărturie vie, care schimba toate părerile şi nărui tot eşafodajul 
de minciuni puse una peste alta de contesa. 

Cum de n-a fost îngropata sub dărâmături? Cum de s-a 
ridicat, cu o ură şi mai cumplită şi mai teribilă? Nu ne explicăm 
fenomenul. 

Oliva confruntată cu cardinalul! Ce lovitură cumplită! 
Domnul de Rohan dându-şi, în sfârşit, seama că a fost înşelat 
într-un chip josnic! Acest bărbat, ale cărui sentimente erau 
nobile, descoperind că o aventurieră, asociaţii cu o escroacă, îl 
tăcusem să o dispreţuiască cu glas tare pe regina Franţei, o 
femeie pe care o iubea şi care era nevinovată! 

Efectul pe care această apariţie îl produse asupra domnului 
de Rohan a fost, după părerea noastră, scena cea mai 
dramatică şi cea mai importantă a evenimentelor petrecute, 
dacă ele nu ar fi sfârşit, după cum ne arată istoria, în noroi, 
sânge şi groază. 

Când domnul de Rohan o văzu pe Oliva, această regină de 
bâlci şi când îşi aminti trandafirul, strângerea de mână şi băile 
lui Apolo, păli şi şi-ar fi vărsat sângele la picioarele Mariei- 
Antoaneta dacă ar fi văzut-o alături de cealaltă în clipa aceea. 
De câte ori nu şi-ar fi cerut iertare, câte remuşcări nu-i 
copleşeau inima! Dar chiar şi această consolare îi era interzisă, 
nu putea să recunoască faptul că existase Oliva, fără a mărturisi 
că o iubea pe adevărata regină; mărturisirea greşelii sale era o 
acuzaţie, o murdărie. O lăsă pe Jeanne să nege totul. Tăcu. Când 
domnul de Breteuil, împreună cu domnul de Crosne, vru să o 
forţeze pe Jeanne să explice totul amănunţit, ea spuse: 

— Cel mai bun mijloc de a demonstra că regina nu s-a 
plimbat noaptea în parc este să arăţi o femeie care seamănă cu 
regina şi care pretinde ca ea a fost în parc. O arăţi şi e foarte 
bine! 

Diabolica insinuare prinse. Acest lucru infirma încă o dată 
adevărul. 

Cum însă Oliva, în naivitatea sa, dădea toate amănuntele şi 
toate dovezile, cum nu omitea nimic, cum era crezută mult mai 
mult decât contesa, Jeanne recurse la un mijloc disperat: 
mărturisi. Mărturisi că îl dusese pe cardinal la Versailles, că 
excelența sa dorise cu orice preţ s-o vadă pe regina şi s-o 


asigure de afecțiunea lui cea mai respectuoasă; mărturisi pentru 
că simţea ca în spatele său se formase un grup pe care nu-i 
putea câştiga dacă se încăpăţâna să nege; mărturisi pentru ca, 
acuzând-o pe regină, însemna să şi-i alieze pe toţi duşmanii 
acesteia şi erau mulţi. Aşa că, pentru a zecea oară, în acest 
proces infernal, se inversară rolurile: cardinalul păru cel păcălit, 
Oliva o prostituată fără poezie şi fără minte, Jeanne o intrigantă; 
nici nu putea să aleagă ceva mai potrivit. 

Dar cum pentru a face să reuşească acest plan nedemn era 
necesar ca regina să joace şi ea un rol, i-l repartiza pe cel mai 
odios, cel mai abject, cel mai compromiţător pentru demnitatea 
regală, cel al unei cochete fluşturatice, al unei femeiuşti care 
unelteşte şi înşeală. Maria-Antoaneta deveni Dorimene care 
conspira cu Frosine împotriva domnului Jourdain:*, cardinalul. 
Jeanne declară că plimbările se făcuseră cu consimţământul 
Mariei-Antoaneta, care, ascunsă în spatele carpenilor, asculta 
râzând în hohote discursurile pasionate ale îndrăgostitului domn 
de Rohan. 

lată ce alese, ca o ultimă soluţie, aceasta hoaţă care nu 
mai ştia unde să-şi ascundă furtul. 

Regina fu zdrobită de această ultimă acuzaţie, deoarece nu 
putea dovedi că este falsă. Nu putea pentru ca Jeanne declara 
că va publica toate scrisorile de dragoste scrise de către domnul 
de Rohan reginei şi pentru ca, într-adevăr, avea acele scrisori 
înflăcărate de o patimă nebuna. Nu putea, pentru ca 
domnişoara Oliva, care afirmă că fusese împinsă de către 
Jeanne în parcul de la Versailles, nu putea dovedi că cineva 
ascultă sau nu ascultă în spatele carpenilor. 

In sfârşit, regina nu-şi putea dovedi, nevinovăția pentru că 
prea mulţi erau aceia care aveau interes să ia aceste minciuni 
infernale drept adevăr. 


Capitolul XCIII Ultima speranţă pierdută 


După felul în care Jeanne încurcase lucrurile, era aproape 
imposibil, după cum vedem, să se descopere adevărul. Dându-şi 


16 Personaj din piesă "Burghezul gentilom" (1670) de Moliere. (n.t) 


seama că este acuzată în mod irecuzabil de douăzeci de 
mărturii provenind de la persoane demne de încredere că şi-a 
însuşit diamantele, Jeanne nu se putu hotări să treacă drept o 
hoaţă oarecare. Avea nevoie să mai târască pe cineva în noroi, 
după ea. Işi spuse că zgomotul scandalului de la Versailles îi va 
acoperi atât de bine fărădelegea, încât, chiar dacă contesa de 
La Motte va fi condamnată, sentinţa o va lovi pe regină înaintea 
oricui. 

Socotelile sale însă dădură greş. Regina, acceptând deschis 
să discute ambele probleme şi cardinalul,  îndurând 
interogatoriile, judecătorii şi scandalul. Îi smulseră adversarei lor 
aureola de nevinovăție pe care şi-o făurise printr-o mie de 
subterfugii ipocrite. 

Dar, lucru ciudat! Publicul avea să vadă desfăşurându-se în 
faţa sa un proces în care nimeni nu era nevinovat, nici chiar cei 
pe care justiţia îi va absolvi. După nenumărate confruntări în 
timpul cărora cardinalul fu în mod constant calm şi politicos 
chiar cu Jeanne, iar Jeanne se arătă violentă şi dornică să 
distrugă pe toată lumea, opinia publică, în general şi cea a 
judecătorilor, în particular, se formară definitiv. 

Orice neprevăzut devenise aproape imposibil, revelaţiile 
fuseseră epuizate. Jeanne îşi dădu seama că nu reuşise să-i 
influenţeze pe judecători. În tăcerea închisorii îşi adună toate 
forţele, toate speranţele. Toţi cei ce erau în jurul şi în serviciul 
domnului de Breteuil o sfătuiau pe Jeanne să o cruţe pe regină şi 
să-l acuze fam mila pe cardinal. Toţi cei ce aveau vreo legătură 
cu cardinalul, familia puternică, judecătorii care apărau cauza 
poporului, clerul cu bogatele sale resurse, toţi vroiau s-o 
convingă pe doamna de La Motte să spună întregul adevăr, să 
demaşte intrigile de la curte şi să împingă scandalul atât de 
departe, încât să clatine de moarte capetele încoronate. Grupul 
acesta căută s-o intimideze pe Jeanne; căutau s-o facă să-şi dea 
seama de ceea ce ea ştia foarte bine şi anume ca majoritatea 
judecătorilor erau de partea cardinalului, că va fi zdrobită fără 
nici un folos în această luptă şi adăugau ca, pe jumătate 
distrusă cum era, poate ar fi mai bine să se lase condamnată 
pentru afacerea cu diamantele decât să readucă pe tapet crime 
de  lezmaiestate, un mâl însângerat adormit în fundul 
străvechilor legi feudale şi pe care un proces nu le poate scoate 


niciodată la suprafaţă fără ca moartea însăşi să nu-şi arate 
chipul. 

Acest grup părea sigur de victorie. Şi era. Entuziasmul 
mulţimii era de partea sa şi se manifestă în favoarea 
cardinalului. Bărbaţii îi admirau răbdarea, femeile discreţia. 
Bărbaţii erau indignaţi că fusese înşelat în mod laş; femeilor li se 
părea de necrezut. Pentru nenumărați oameni, Oliva, în came şi 
oase, cu asemănarea sa nemaipomenită şi cu destăinuirile pe 
care le făcuse, nu existase niciodată, sau dacă existase, a fost 
numai pentru ca, având absolută nevoie de ea, regina o 
inventase anume. 

Jeanne se gândea la toate acestea. Chiar avocaţii săi o 
părăsiseră, iar judecătorii nu-şi ascundeau repulsia; cei din 
grupul Rohan o acuzau din toate puterile; opinia publică o 
dispreţuia. Se hotărî să lovească pentru ultima oară ca să-i 
neliniştească pe judecători, să le inspire teamă prietenilor 
cardinalului şi să dea un nou impuls urii generale împotriva 
Mariei-Antoaneta. 

Mijlocul prin care trebuia să facă toate astea era următorul: 
curtea trebuia să creadă că ea a menajat-o tot timpul pe regină 
şi că va destăinui totul dacă nu o lăsau în pace. 

Cardinalul trebuia să creadă că ea a păstrat tăcerea doar ca 
să imite delicateţea lui; dar că, în clipa când el ar vorbi, s-ar 
simţi şi ea dezlegată şi ar putea, de asemenea, să vorbească, 
astfel ca amândoi ar dezvălui adevărul, precum şi nevinovăția 
lor. 

Toate acestea erau, de fapt, un rezumat al comportării sale 
din timpul instrucției procesului. Se ştie însă ca orice fel de 
mâncare poate fi împrospătat dacă îi pui alte condimente. lată 
ce născoci contesa ca să împrospăteze cele două stratageme 
ale sale. 

Îi scrise reginei o scrisoare ai cărei termeni, ei înşişi, 
dezvăluie caracterul şi scopul: 


“Doamnă, 
Cu toate că situaţia mea este îngrozitoare şi greu de 


suportat, nu m-am plâns nici măcar o dată. Toate încercările de 
care s-a uzat pentru a mi se smulge mărturisiri n-au făcut decât 


să-mi întărească hotărârea de a nu-mi compromite niciodată 
suverană. 

Cu toate astea, oricât de convinsă aş fi ca devotamentul şi 
discreția mea ar trebui să-mi uşureze mijlocul de a ieşi din 
încurcătura în care mă aflu, trebuie să mărturisesc că eforturile 
familiei sclavului (aşa îi spunea regina cardinalului în zilele când 
se împăcaseră) mă fac să mă tem că voi deveni victima sa. 

indelungata  întemnițare, confruntări care nu se mai 
termină, ruşinea şi disperarea de a mă vedea acuzată de o 
crimă pe care n-am comis-o mi-au zdruncinat curajul şi tremur 
de spaimă că devotamentul meu să nu se năruie în faţa atâtor 
lovituri concomitente. 

Doamna poate cu un singur cuvânt să pună capăt acestei 
nefericite afaceri, prin intermediul domnului de Breteuil, care 
poate să-i dea, în ochii ministrului (regele), întorsătura pe care o 
va crede de cuviință priceperea sa, fără ca doamna să fie 
compromisă în nici un fel! Numai teama de a mă vedea silită să 
dau totul în vileag mă împinge să fac demersul ăsta, convinsă 
fiind că doamna vă ține seama de motivele care mă silesc să 
recurg la el şi că va da ordin ca să fiu scoasă din situația 
penibilă în care mă aflu. 

Sunt, cu cel mai profund respect, a doamnei cea mai umilă 
şi plecată supusă. 


Contesa 
de VALOIS de LA MOTTE" 


După cum se vede, Jeanne calculase totul. Sau scrisoarea 
ajunge la regina şi o tulbura prin hotărârea nestrămutată ce se 
desprinde din ea, după atâtea insinuări şi atunci regina, care 
trebuia să fie obosită de luptă, se va hotărî să termine, 
eliberând-o pe Jeanne pentru că; oricum, întemnițarea şi 
procesul nu duseseră la nimic. Sau, mult mai probabil, cum o 
dovedeşte chiar sfârşitul scrisorii, Jeanne nu sconta că 
scrisoarea să aibă vreo eficienţă, lucru uşor de demonstrat: fiind 
atât de implicată în proces, regina nu mai putea să împiedice 
desfăşurarea evenimentelor fără să se condamne pe sine. Este 
deci evident că Jeanne nu sperase nici o clipă că scrisoarea să 
fie înmânată reginei. 


Ştia că toţi gardienii sunt devotați guvernatorului Bastiliei, 
deci domnului de Breteuil. Ştia că în Franţa toată lumea făcea 
din afacerea colierului o chestiune politică, ceea ce nu se mai 
întâmplase de pe timpul şedinţelor de parlament ale domnului 
de Maupeou. Era sigură că mesagerul pe care îl însărcinase, 
dacă nu o va da guvernatorului, o va păstra pentru el sau pentru 
judecătorii care îi împărtăşeau părerile. Aranjase aşa fel 
lucrurile, încât scrisoarea, căzând în orice mână, să semene ura, 
neîncrederea şi lipsa de respect faţă de regină. 

În timp ce-i scria Mariei-Antoaneta, redactă o altă scrisoare 
pentru cardinal. 


"Nu-mi pot da seama, monseniore, de ce vă încăpățânați şi 
nu vorbiţi clar. Mi se pare că nu aveți nimic mai bun de făcut 
decât să acordati o încredere fără margini judecătorilor noştri; 
soarta noastră ar fi mai fericită. lar eu sunt hotărâtă să tac dacă 
nu vreți să mă imitati. De ce nu vorbiți? Explicati toate 
împrejurările în care s-au petrecut aceste întâmplări misterioase 
şi vă jur că voi confirma tot ce veţi declara; gândliţi-vă bine, 
domnule cardinal, că dacă iau asupra mea hotărârea de a vorbi 
prima şi că dacă veti dezminţi cele ce voi spune, sunt pierdută şi 
nu voi scăpa de răzbunarea celei care urmăreşte să ne sacrifice. 

Din partea mea însă, nu trebuie să vă temeti de nimic, îmi 
cunoaşteţi devotamentul. Chiar de s-ar întâmpla să aveţi o 
soartă crudă, cauza voastră va fi întotdeauna şi a mea; voi 
sacrifica totul ca să vă pot feri de ura sa sau vă voi urma în 
nenorocire. 


P.S. l-am scris o scrisoare care o va hotări, sper, dacă nu să 
spună adevărul, cel puțin să nu ne învinuiască pe noi, care n- 
avem să ne reproşăm altă crimă decât aceea de a fi greşit sau 
de a fi făcut." 


Această scrisoare ipocrită i-o dădu chiar ea cardinalului la 
ultima confruntare din marele vorbitor al Bastiliei şi cardinalul fu 
văzut cum roşeşte, păleşte şi se cutremură de o asemenea 
îndrăzneală. Ca să-şi recapete respiraţia, fu nevoit să iasă. 

Scrisoarea pentru regină fu înmânată de către contesă tot 
atunci abatelui Lekel, duhovnicul Bastiliei, care îl întovărăşise pe 
cardinal la vorbitor şi care era devotat cauzei Rohanilor. 


— Domnule — îi spuse ea — luându-vă îndatorirea de a 
preda acest mesaj, puteţi face să se schimbe soarta domnului 
de Rohan şi a mea. Puteţi să-l citiţi. îndatoririle dumneavoastră 
va obligă să păstraţi secretul. Vă veţi convinge că am bătut la 
singura uşă de unde mie şi domnului cardinal ne poate veni 
vreun ajutor. 

Duhovnicul refuză. 

— Sunt singurul om al bisericii pe care îl puteţi vedea — îi 
replică el. Maiestatea să vă crede că i-aţi scris, în urma sfaturilor 
mele şi că mi-aţi mărturisit totul; pentru mine ar însemna 
pieirea. 

— Ei bine — rosti Jeanne, văzând că nu-i reuşeşte viclenia şi 
vrând prin intimidare să-l constrângă pe cardinal — spuneţi 
domnului de Rohan că-mi mai rămâne un mijloc de a-mi dovedi 
nevinovăția; acela de a da citire scrisorilor pe care le-a trimis 
reginei. Imi repugnă să recurg la acest mijloc; nu-l voi alege 
decât dacă depinde de el salvarea noastră a amândurora. 

Văzând ca abatele este speriat de ameninţări, contesa 
încerca pentru ultima dată să-i vâre în mână scrisoarea adresata 
reginei. 

"Dacă ia scrisoarea — îşi spuse ea — sunt salvată, pentru 
ca atunci, de faţă cu toată lumea, am să-l întreb ce a făcut cu 
ea, dacă a dat-o reginei şi dacă i-a cerut să răspundă; dacă nu i- 
a dat-o, regina este pierdută: şovăiala Rohanilor va fi pentru ea 
o acuzare, pentru mine dovada nevinovăţiei". 

Dar abatele Lekel de-abia atinse scrisoarea, că i-o şi 
înapoie, de parcă l-ar fi ars. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie — spuse Jeanne, palidă de mânie 
— doar nu riscaţi nimic, fiindcă am ascuns scrisoarea reginei 
într-un plic adresat doamnei de Misery. 

— Cu atât mai mult! Se împotrivi abatele. Vor fi două 
persoane care vor şti secretul. Regina va avea de două ori mai 
multe motive ca să se supere. Nu, nu, refuz. 

Şi îndepărtă mâna contesei. 

— Vă atrag atenţia — repetă ea — că mă siliţi să mă 
folosesc de scrisorile domnului de Rohan. 

— Folosiţi-le, doamnă — răspunse abatele. 

— Dar — adăugă Jeanne, tremurând de furie — vă declar că 
dovada unei corespondențe secrete cu maiestatea sa poate face 


să cadă pe eşafod capul cardinalului, iar dumneavoastră 
spuneţi: "V-am prevenit". 

În momentul acela, uşa se deschise şi în prag apăru 
cardinalul, mândru şi încruntat: 

— Faceţi să cadă pe eşafod capul unui Rohan, doamnă — 
zise el — n-ar fi pentru prima oară că Bastilia ar vedea un 
asemenea spectacol. Şi fiindcă aşa stau lucrurile, la rândul meu 
vă declar că nu voi avea nimic împotriva eşafodului pe care se 
va rostogoli capul meu, cu condiţia să văd eşafodul unde 
dumneata vei fi înfierată ca hoaţă şi falsificatoare! Să mergem, 
domnule abate, să mergem! 

După ce o fulgeră cu aceste cuvinte, îi întoarse spatele şi, 
ieşind însoţit de abate, o lăsă pe nefericita creatură să turbeze 
de furie şi disperare, deoarece contesa vedea că nu poate face 
măcar un pas fără a se cufunda din ce în ce mai adânc în 
mocirla cumplită unde avea să se afunde în întregime. 


Capitolul XCIV Botezul micuţului Beausire 


Doamna de La Motte se înşelase în toate calculele pe care 
le făcuse, Cagliostro nu greşise nici unul. 

De-abia ajuns la Bastilia, îşi dădu imediat seama că i se 
oferea, în sfârşit, prilejul de a lucra pe faţă la căderea 
monarhiei, pe care de atâţia ani o ura şi o săpa în taină. 

Neavând nici o vină, victimă care asistă la deznodământul 
cel mai bun al planurilor sale, el îşi ţinu cu sfinţenie cuvântul 
faţă de toată lumea. 

Cagliostro se ţinu de cuvânt şi faţă de Oliva. Aceasta, la 
rândul său, îi fu devotată cu sfinţenie. Nu-i scăpă nici un cuvânt 
care l-ar fi putut compromite pe binefăcătorul său. Nu făcu nici o 
mărturie gravă decât în privinţa doamnei de La Motte şi îşi arăta 
clar şi de netăgăduit nevinovata participare la păcălirea, aşa 
credea ea, a unui gentilom necunoscut care-i fusese prezentat 
sub numele de Louis. 

În timpul care pentru întemnițați se scursese îndărătul 
lacătelor şi în nesfârşite interogatorii. Oliva nu-l mai văzuse pe 
scumpul sau Beausire, ea însă nu fusese deloc părăsită de el şi, 
după cum vom vedea, avea de la iubitul sau amintirea pe care 


şi-o dorea Didona când rostea visând: "Ah, dacă mi-ar fi dat să 
văd săltându-mi pe genunchi un micuţ Ascanio!" 

In luna mai a anului 1786, un bărbat aştepta în mijlocul 
săracilor, pe scările bisericii Saint-Paul, în strada Saint-Antoine. 
Era tulburat, gâfâia şi privea ţintă în direcţia Bastiliei. Lângă el 
se ivi un om cu o barbă lungă, unul din servitorii lui Cagliostro. 
Acesta potoli nerăbdarea şi neliniştea lui Beausire, şoptindu-i: 

— Stati liniştit, staţi liniştit, vor veni! 

— Ah! exclamă bărbatul, îngrijorat. Dumneata eşti! 

Şi cum părea ca acel vor veni nu-l mulțumea în nici un fel 
pe bărbatul neliniştit, care continuă să gesticuleze şi mai şi, 
slujitorul îi şopti la ureche: 

— Domnule Beausire, o să faceţi atâta zarvă, ca poliţia o să 
ne ia la ochi... Stăpânul meu v-a făgăduit veşti, am venit să vi le 
aduc. 

— Vorbeşte, vorbeşte, prietene! 

— Mai încet. Mama şi copilul sunt sănătoşi. 

— Ah, Dumnezeule! izbucni Beausire, într-un elan de 
bucurie cu neputinţă de zugrăvit. A născut! E salvată! 

— Da, domnule; haideţi însă mai la o parte, vă rog... 

— O fată? 

— Nu, domnule, un băiat. 

— Cu atât mai bine! Ah, prietene, cât sunt de fericit! 
Mulţumeşte-i din suflet stăpânului dumitale; spune-i că viaţa 
mea, tot ce am este al lui... 

— Bine, domnule Beausire da, o să-i spun când îl voi vedea. 

— Prietene, ţine... ia aceşti doi ludovici... Dar ce-mi spuneai 
mai adineauri? 

— Domnule, nu iau nimic decât de la stăpânul meu. 

— Ah, iartă-mă, n-am vrut să te jignesc! 

— Cred, domnule. Ce m-aţi întrebat? 

— Ah, da, te întrebam de ce adineauri ai strigat: "Vor veni"? 
Cine va veni, dacă nu te superi? 

— Medicul Bastiliei şi mătuşa Chopin, moaşa care a ajutat-o 
să nască pe domnişoara Oliva. 

— Vor veni aici? De ce? 

— Ca să boteze copilul. 

— Imi voi vedea fiul! strigă Beausire, ţopăind ca lovit de 
streche. Spui că în curând îl voi vedea pe băiatul Olivei? 


— Aici şi foarte curând. Liniştiţi-vă, vă implor. Astfel, cei doi 
sau trei agenţi ai domnului de Crosne, pe care mi se pare că i- 
am ghicit sub zdrenţele cerşetorilor de acolo, vă vor descoperi 
şi-şi vor da seama că aţi fost în legătura cu prizonierul de la 
Bastilia. Dumneavoastră vă veţi da de gol, iar pe stăpânul meu îl 
veţi compromite. 

— Ah! exclamă Beausire, cu un sentiment de adânc respect 
şi recunoştinţa. Mai bine mor decât să rostesc, fie şi o singură 
silabă care ar putea să-i facă vreun rău binefăcătorului meu 
drag! Mai bine mă strangulez, dacă trebuie, dar n-am să suflu 
un cuvânt. Văd ai nu vin!... 

— Răbdare!... 

Beausire se apropie de servitor. 

— Acolo unde este, are măcar parte de un strop de fericire? 
întrebă el, împreunându-şi mâinile. 

— Este foarte fericită — răspunse celălalt. lată c-a apărut o 
trăsură. 

— Da, da... 

— Văd ceva alb, e dantelă... 

— Scutecul copilului. 

— Dumnezeule! 

Şi Beausire trebui să se sprijine de o coloană ca să nu se 
clatine pe picioare când văzu coborând din trăsură pe medic, pe 
moaşă şi pe unul dintre paznicii de la Bastilia, care slujea de 
martor în aceste împrejurări. La trecerea celor trei, cerşetorii se 
apropiară şi, cu glas tânguitor, cerură de pomană. Lucru ciudat, 
naşul şi naşa fură văzuţi croindu-şi drum cu coatele printre 
aceşti bieţi nenorociţi, în timp ce un străin le împărțea bani, 
plângând de bucurie. Apoi, micul cortegiu intră în biserică; 
Beausire intra în urma lui şi-şi caută un loc printre preoţi şi cei 
câţiva curioşi, cel mai bun loc în sacristia unde trebuia să aibă 
loc botezul. Preotul, recunoscându-i pe moaşă şi pe medic, care 
apelaseră de mai multe ori la serviciile lui în împrejurări 
asemănătoare, le adresă un mic salut prietenesc, însoţit de un 
zâmbet.. Beausire salută şi zâmbi odată cu preotul. Uşa 
sacristiei se închise şi preotul, luându-şi pana, începu să scrie în 
registrul său cuvintele solemne care alcătuiesc actul de 
declarare. Când se ajunse la numele şi prenumele copilului, 
medicul spuse: 

— Este un băiat, asta-i tot ce ştiu. 


Şi patru hohote de râs, care nu i se părură prea 
respectuoase lui Beausire, subliniară replica. 

— Trebuie să aibă un nume, chiar dacă ar ţi numele unui 
sfânt — adăugă preotul. 

— Da, domnişoara vrea să-l cheme Toussaint”. 

— Aşadar, sunt toţi sfinţii prezenţi aici! replică preotul, 
amuzându-se de jocul său de cuvinte şi sacristia răsună de noi 
hohote de râs. 

Beausire începu să-şi cam piardă răbdarea, însă înţeleptele 
sfaturi ale servitorului îl făcură să se stăpânească. Şi se abţinu. 

— Ei bine — rosti preotul — cu un asemenea prenume, 
punându-se sub ocrotirea tuturor sfinţilor, pruncul poate să se 
lipsească de tată. Să scriem: 


“Astăzi ne-a fost adus un copil de sex masculin, născut ieri 
la Bastilia, fiul Olivei Nicole Legay şi... tată necunoscut." 


Beausire ţâşni furios şi într-o clipă fu lângă preot, 
apucându-l de mână: 

— Toussaint are un tată, după cum are o mamă! strigă el. 
Are un tată care îl iubeşte şi care n-o să-şi renege propriul 
sânge. Scrieţi, vă rog, ca Toussaint, născut ieri de domnişoara 
Nicole-Oliva Legay, este fiul lui Jean-Baptiste Toussaint de 
Beausire, aici de faţă! 

Inchipuiţi-vă uluirea preotului, a naşului, a naşei. Preotului îi 
căzu pana din mână, iar moaşa mai-mai să scape copilul din 
braţe. Beausire luă pruncul în braţe şi, acoperindu-l de 
nesfârşite sărutări, lăsă să cadă pe fruntea bietului micut primul 
botez, cel mai sacru din lume după cel al Domnului, botezul 
lacrimilor paterne. Cei de faţă, cu toate că erau obişnuiţi cu 
scene dramatice şi aveau scepticismul firesc al volterienilor 
acestei epoci, se simţiră înduioşaţi. Singur preotul îşi păstra 
sângele rece şi păru că se îndoieşte de aceasta paternitate; 
poate era nemulţumit că trebuia să scrie din nou. 

— V-aş ruga, domnule, întrucât declaraţia domnului medic 
al Bastiliei şi a mătuşei Chopin a fost formală, să înscrieţi chiar 
domnia-voastră declaraţia şi să vă recunoaşteţi a fi tatăl acestui 
copil. 


17 Ceea ce în româneşte s-ar traduce cu Toţi sfinţii. (în franceză: tous 
saints) 


— Eu?! strigă Beausire, în culmea bucuriei. Aş scrie chiar cu 
sângele meu! 

Şi luă plin de entuziasm pana. 

— Atenţie! îi şopti paznicul Guyon, care nu-şi uitase rolul 
său de om cu ochii în patru. Cred, scumpul meu domn, ca 
numele dumneavoastră poate fi supărător în unele locuri. E 
primejdios să-l înscrieţi în registrele oficiale cu o dată care 
dovedeşte în acelaşi timp că aţi fost aici, de faţă şi că aveţi 
legături cu o acuzată. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat, prietene — răspunse Beausire, 
cu mândrie. Se vede că eşti un om de treabă şi meriţi aceşti doi 
ludovici; dar ca să-mi reneg fiul şi soţia. 

— E soţia dumneavoastră? strigă medicul. 

— Legitimă?! i se alătură şi preotul. 

— Domnul să-i redea libertatea — spuse Beausire, 
fremătând de bucurie — şi chiar mâine Nicole Legay se va numi 
Beausire, ca mine şi ca fiul său. 

— Aşteptând clipa aceea, riscaţi mult — interveni Guyon. 
Cred că sunteţi căutat. 

— Nu eu vă voi trăda — zise medicul. 

— Nici eu — zise moaşa. 

— Nici eu — zise preotul. 

— Şi dacă voi fi trădat — continuă Beausire, cu exaltarea 
unui martir — voi îndura să mă tragă şi pe roată ca să am 
bucuria că mi-am recunoscut fiul. 

— Dacă va fi tras pe roată — îi şopti moaşei domnul Guyon, 
pe care îl mânca limba — nu va fi în nici un caz pentru că s-a 
declarat tatăl micului Toussaint. 

Şi după această glumă, care o făcu să zâmbească pe 
mătuşa Chopin, se procedă la înregistrarea şi la recunoaşterea 
tânărului Beausire, îndeplinindu-se toate formele. Beausire îşi 
scrise declaraţia în termeni magnifici, dar puţin cam pompoşi, 
aşa cum erau relatate toate isprăvile cu care se lauda autorul 
lor. O reciti, o sublinie, o senină şi-i puse pe toţi cei patru de faţa 
să contrasemneze. Apoi, după ce citi totul şi mai verifica încă o 
dată, îşi îmbrăţişa fiul, botezat cum se cuvine, îi strecură vreo 
zece ludovici în scutece, îi agaţă de gât un inel, un dar pe care-l 
trimitea lăuzei, şi, ţanţoş ca un Xenofont? în timpul faimoasei 


18 Xenofon (427-355 î.e.n.), istoric, filozof şi general atenian. S-a 
distins în războaiele peloponesiace, când a condus retragerea celor 


sale retrageri, deschise uşa sacristiei, hotărât să nu folosească 
nici o stratagemă ca să scape de copoi, dacă s-ar ga şi unii atât 
de haini ca să-l aresteze într-un asemenea moment. 

Grupurile de cerşetori nu părăsiseră biserica. Beausire, 
dacă i-ar fi privit mai atent, ar fi putut să-l recunoască printre ei 
pe faimosul agent cu glas poruncilor, cel de la care i se trăgea 
nefericirea; dar nimeni nu se mişca. Beausire împărţi din nou 
bani, primiţi cu strigăte de: "Dumnezeu să vă aibă în pază!" şi 
după ce dădu în dreapta şi-n stânga, fericitul tată dispăru de la 
Saint-Paul, păstrând aparențele unui gentilom venerat, răsfăţat, 
binecuvântat şi iubit de săracii din parohia sa. 

Martorii care participaseră la botez se retraseră şi ei şi se 
suiră în trăsură, minunându-se de cele întâmplate. 

Beausire îi pândi din colţul străzii Culture-Sainte-Catherine, 
îi văzu urcându-se în trăsură, trimise două-trei sărutări fierbinţi 
fiului său şi, după ce-şi simţi inima împăcată şi trăsura dispăru 
din ochii săi. se gândi că nu trebuie să-l ispitească nici pe 
Dumnezeu, nici poliţia şi se retrase într-un loc pe care nu-l 
cunoştea decât el, Cagliostro şi domnul de Crosne. 

Asta însemna că şi domnul de Crosne îşi ţinuse făgăduiala 
făcută lui Cagliostro de a nu-l tulbura pe Beausire. 

După ce copilul fu adus la Bastilia şi mătuşa Chopin îi 
povesti Olivei toate nemaipomenitele întâmplări, aceasta, 
punându-şi pe degetul cel mai gros inelul lui Beausire, începu să 
plângă şi, îmbrăţişându-şi fiul, căruia i se căuta o doică, spuse: 

— Nu, cândva domnul Gilbert, elevul domnului Rousseau, 
pretindea că orice mamă bună trebuie să-şi hrănească singură 
copilul; aşa voi face şi eu cu fiul meu; vreau cel puţin să fiu o 
mamă bună şi lucrul acesta înseamnă ceva. 


Capitolul XCV Banca acuzaților 


Veni şi ziua când, după nesfârşite dezbateri, urma să se 
pronunţe, în şedinţa parlamentului, sentinţa care reprezenta 
concluziile procurorului general. Acuzaţii, cu excepţia domnului 
de Rohan, fuseseră transferați la Conciergerie ca să fie mai 


Zece Mii. (n.t.) 


aproape de sala de judecată, ce se deschide în fiecare 
dimineaţă la ora şapte. În faţa judecătorilor, prezidaţi de către 
primul prezident domnul d'Aligre, atitudinea acuzaților a 
continuat să fie aceeaşi ca şi în timpul instrucției. 

Oliva, sinceră şi timidă; Cagliostro, liniştit, reţinut, 
strălucitor, învăluit în aerul său misterios pe care îi plăcea să-l 
afecteze. Villette, ruşinat, josnic şi plângăreţ, Jeanne, insolentă, 
cu privirea arzătoare, amenințătoare şi veninoasă. Cardinalul, 
simplu, visător, absent. 

Jeanne învăţă repede obiceiurile de la Conciergerie şi 
fermeca, prin laudele sale mieroase şi micile secrete, intrând în 
grațiile portăresei, ale soţului şi fiului ei. În felul acesta îşi făcuse 
viaţa mai uşoară şi putea comunica mai în voie. Maimuţa are 
întotdeauna nevoie de mai mult spaţiu decât câinele, intrigantul 
decât omul de treabă. 

Dezbaterile nu aduseră nimic nou pentru francezi. Era 
mereu vorba despre acelaşi colier, furat cu îndrăzneală de către 
una sau alta dintre cele două persoane care erau acuzate şi 
care se acuzau reciproc. A hotărî care dintre cei doi este 
vinovatul, la aceasta se limita întregul proces. 

O stare proprie francezilor şi, mai ales, acelei epoci de a 
împinge lucrurile la extrem, făcuse să se grefeze un alt proces 
deasupra celui iniţial. Era vorba să se afle dacă regina avusese 
dreptate să ordone arestarea cardinalului şi să-l acuze de p uita 
re necuviincioasa. Pentru orice om din Franţa care se pricepea 
la politica, aceasta era adevărata cauză a procesului. Domnul de 
Rohan crezuse el într-adevăr că poate să-i spună reginei ceea 
ce-i spusese, să acţioneze în numele său, aşa cum făcuse? 
Fusese el împuternicitul tainic al Mariei-Antoaneta, împuternicit 
de care ea se lepădase îndată ce afacerea, devenise 
scandaloasă? 

Într-un cuvânt, în acest caz, cardinalul inculpat acţionase el 
fiind de buna-credinţă, ca un prieten intim, faţă de regină? Dacă 
fusese de bună-credinţă, atunci regina era vinovată şi toate 
amănuntele intime, pe care ea le negase, dar doamna de La 
Motte insinuase că au existat, erau adevărate chiar dacă 
inocente. Şi-apoi, ceea ce părea ciudat în ochii opiniei publice, 
care nu cruța pe nimeni: sunt oare inocente nişte intimităţi pe 
care eşti silită să le ascunzi soţului, miniştrilor, supuşilor? 


Acesta era procesul la care se aşteptau concluziile 
procurorului general menite să scoată în evidenţa un scop şi o 
morală. 

Procurorul general luă cuvântul. El era reprezentantul curţii, 
el vorbea în numele demni-tăţii regale călcate în picioare, 
ultragiate, pleda pentru marele principiu al inviolabilităţii regale. 
Procurorul general se ocupa de adevăratul proces numai privind 
unii acuzaţi; el discuta, piesă cu piesă, situaţia cardinalului; nu 
putea permite ca în această afacere a colierului regina să aibă 
nici cea mai mică vina. Dacă ea nu avea nici una, era limpede 
ca toate cădeau în capul cardinalului. 

Conchise deci inflexibil: 

Villette să fie condamnat la galere; 

Jeanne de La Motte la stigmatizare, biciuire şi închisoare pe 
viaţa într-un azil. 

Cagliostro să fie scos din cauza; Oliva, pur şi simplu, 
eliberată; 

Cardinalul să fie constrâns să declare că a avut o 
îndrăzneală jignitoare faţă de maiestatea regală, declaraţie în 
urma căreia să i se ia dreptul să apară în prezenţa regelui şi a 
reginei şi să fie lipsit de toate onorurile şi funcţiile. 

In faţa unui asemenea rechizitoriu, parlamentul rămase 
înlemnit, neştiind ce atitudine să ia, iar acuzaţii se înfiorară. 
Voința regală se impunea cu o asemenea forţă, încât dacă 
lucrurile s-ar fi petrecut cu un sfert de secol în urmă, atunci 
când parlamentele începuseră să scuture jugul şi să-şi revendice 
prerogativele, aceste concluzii ale procurorului regelui ar fi fost 
depăşite doar de zelul şi respectul judecătorilor pentru principiul 
încă venerat al infailibilităţii tronului. 

Dar numai paisprezece consilieri adoptară pe de-a-ntregul 
opinia procurorului general şi din acel moment se produse o 
diviziune în adunare. Se procedă la ultimul interogatoriu, o 
formalitate aproape inutilă, având în vedere asemenea acuzaţi, 
mai ales fiindcă avea drept scop să provoace unele mărturisiri 
înainte de a se da sentinţa şi că nu te puteai aştepta să oblii nici 
armistițiu, nici pace de la înverşunaţii adversari care luptau ele 
atâta timp. Ei cereau mai degrabă condamnarea celuilalt decât 
propria lor absolvire. 

Se obişnuia că acuzatul să apară în faţa judecătorului stând 
pe un scăunel de lemn. Un scăunel umil, scund, ruşinos, 


dezonorat de contactul cu acuzaţii care de pe scaunul acesta 
urcaseră pe eşafod. 

Aici se aşeză falsificatorul Villette, care ceru iertare 
rugându-se eu lacrimi fierbinţi. Declară tot: ceea ce ştim şi se 
stabili că este vinovat de fals şi de complicitate cu Jeanne de La 
Motte. Mărturisi că se căieşte foarte tare şi că remuşcările lui 
sunt un supliciu care ar trebui să-i impresioneze pe judecători. 
Tot ce spunea nu interesa pe nimeni; nu era şi nu păru nimic 
altceva decât un ticălos. Curtea îl concedie şi el se întoarse 
smiorcăindu-se în celula sa de la Conciergerie. 

După el apăru, la intrarea în sală, doamna de La Motte, 
condusă de grefierul Fremyn. Era îmbrăcată cu o pelerină şi o 
bluză de linon, iar pe cap avea o bonetă străvezie, fără panglici; 
un văl alb îi acoperea faţa: nu-şi pudrase părul. Apariţia ei făcu 
senzaţie. 

Tocmai îndurase ultimul ultragiu: fusese obligată să treacă 
pe scara mică, asemenea criminalilor de rând. Căldura, 
rumoarea din sala, capetele ce se mişcau neîncetat în toate 
părţile o tulburată la început; ea clipi din ochi, vrând parcă să se 
obişnuiască cu acest freamăt. Apoi grefierul care o ţinea de braţ 
o duse destul de repede spre banca acuzaților, aflată în centrul 
amfiteatrului şi care semăna cu acel mic obiect sinistru care se 
numeşte butuc când se înalţă pe un eşafod în loc să se afle într- 
o sală de judecată. 

La vederea acestui scaun dezonorant pregătit pentru ea, 
care avea trufia de a se numi Valois şi de a ţine în mână soarta 
unei regine a Franţei, Jeanne de La Motte păli deodată, privi 
încruntată jur împrejur, vrând parcă să-i intimideze pe 
judecătorii care îşi îngăduiseră o asemenea insultă: dar, 
întâlnind pretutindeni numai o voinţă de fier şi curiozitate, în loc 
de milă, îşi stăpâni indignarea plină de furie şi se aşeză ca să nu 
aibă aerul că se prăbuşeşte pe banca acuzaților. 

Se văzu limpede că în timpul interogatoriilor dădea 
răspunsuri vagi din care adversarii reginei puteau să tragă 
maximum de profit spre a-şi apăra opiniile. Ea nu preciză nimic 
în afară de faptul că era nevinovată şi îl obligă pe preşedinte să- 
i pună o întrebare în privinţa acelor scrisori despre care spunea 
că erau adresate de cardinal reginei, precum şi a celor pe care 
regina le-ar fi scris cardinalului. În răspunsul la această 
întrebare puse tot veninul de viperă pe care-l putea vărsa. 


Jeanne începu prin a-şi manifesta dorinţa de a nu o compromite 
pe regină; adaugă apoi ca la această întrebare cel mai indicat să 
răspundă era ca, finalul. 

— Rugaţi-l să vă arate scrisorile sau copiile — spuse ea — 
ca să le puteţi citi şi să vă puteţi în felul acesta satisface 
curiozitatea. Eu n-aş putea să susţin ca scrisorile sunt ale 
cardinalului către regină sau ale reginei către cardinal; le găsesc 
prea intime şi familiare ca să fie ale unei suverane, către un 
supus; şi sunt mult prea lipsite de respect ca să fie ale unui 
supus către o regină. 

Tăcerea adâncă, înfiorătoare care întâmpină atacul îi 
dovedi Jeannei că nu trezise decât oroare în sufletele 
duşmanilor, groaza la cei care o simpatizau şi neîncredere 
judecătorilor imparţiali. Nu paraşi banca acuzaților decât cu 
dulcea speranţa de a-l şti pe cardinal aşezat pe acelaşi loc. Îi era 
de ajuns şi această răzbunare. Ce va fi simţit însă când, 
întorcându-se să mai privească o dâră acel scaun ruşinos unde îl 
silea pe un Rohan să se aşeze, după ea, văzu ca banca 
acuzaților dispăruse, din ordinul curţii şi în locul ei se afla un 
fotoliu. Un răcnet de furie îi scapă din piept; ea fugi din sală 
muşcându-şi  nebuneşte mâinile.  Chinurile sale de-abia 
începeau. 

Cardinalul înaintă cu pas măsurat. Tocmai coborâse din 
trăsură: pentru el se deschisese marea poartă. Era însoţit de doi 
uşieri şi doi grefieri; alături se afla guvernatorul Bastiliei. La 
intrare fu întâmpinat de un murmur de simpatie şi respect din 
partea reprezentanţilor curţii. De afară se auziră puternice 
aclamații. Era mulţimea care îl salută pe acuzat, recomandându- 
| astfel judecătorilor. 

Prinţul Louis era palid şi nespus de emoţionat. Îmbrăcat cu 
o haină lungă de ceremonie, se prezenta, cu respectul şi 
condescendenţa datorate unor judecători de către un acuzat 
care acceptă judecata lor şi chiar o cere. | se arătă acuzatului, ai 
cărui ochi se feriseră să privească spre centru, fotoliul, iar 
preşedintele, după ce-i adresă un salut şi un cuvânt încurajator, 
îl ruga, împreună cu întreaga curte, să ia loc, făcând acest lucru 
cu o bunăvoință care accentuă paloarea şi emoția acuzatului. 

Când luă cuvântul, vocea nesigură, întretăiată de suspine, 
ochii rătăciţi, ţinuta lipsită de trufie mişcară profund auditoriul. 
Vorbea rar, prezenta mai multe scuze decât dovezi, mai mult 


rugăminţi decât raționamente şi, oprindu-se brusc, el, bărbatul 
elocvent, înzestrat cu darul oratoriei, produse, prin aceasta 
paralizie a gândirii şi a curajului său, un efect mai puternic decât 
toate pledoariile şi argumentele. 

Apoi apăru Oliva; pentru sărmana fată fu adus din nou 
scăunelul infamant. Toată lumea tresări văzând această imagine 
vie a reginei aflată pe locul ruşinos unde stătuse Jeanne de La 
Motte; acea fantomă a Mariei-Antoaneta, regină a Franţei pe 
banca acuzării pe care erau aduşi tâlharii şi falsificatorii! 

Se ştia însă ca biata Oliva îşi lăsase la grefa copilul, că 
alăpta, iar când se deschise uşa, urletele fiului domnului 
Beausire pledară dureros în favoarea mamei sale. 

După Oliva fu adus Cagliostro, cel mai nevinovat dintre toţi. 
Nu fu invitat să se aşeze, cu toate ca fotoliul rămăsese lângă 
scăunel. Curtea se temea de pledoaria lui Cagliostro. Un 
simulacru de interogatoriu întrerupt de un foarte bine! Al 
preşedintelui d'Aligre a fost de ajuns pentru a îndeplini 
formalitatea. 

Apoi curtea anunţă că dezbaterile au luat sfârşit şi că 
începea deliberarea. Mulțimea se risipi încet pe străzi şi de-a 
lungul cheiurilor, hotărâtă să se întoarcă la căderea nopţii 
pentru a auzi sentinţa care, se spunea, nu va întârzia să fie 
pronunţată. 


Capitolul XCVI Despre un grilaj şi un abate 


După încheierea dezbaterilor, când ultimele interogatorii 
răsunară şi trecură emoţiile pricinuite de banca acuzaților, toţi 
prizonierii fură închişi peste noapte la Conciergerie. Spre seară, 
mulţimea, după cum am spus, reveni şi, în grupuri tăcute, deşi 
destul de însufleţite, împânzi Piaţa Palatului ca să audă sentinţa 
imediat ce va fi dată. 

Deci mulţimea aştepta, ronţăind cu plăcere zahăr candel, 
cumpărat de la vânzătorii ambulanți, care-l aduceau de la Pont- 
au-Change. 

Era cald. Norii de iunie se rostogoleau greoi unii după alţii, 
ca nişte panaşe de fum gros. La orizont, cerul strălucea cu 
scânteieri palide în toate culorile. 


În timp ce cardinalul, căruia i se acordase favoarea de a se 
plimba pe terasele care legau donjonurile, discuta cu Cagliostro 
asupra succesului probabil al apărării lor mutuale; în timp ce 
Oliva, în celula sa, îşi mângâia copilaşul şi-l legăna: în timp ce 
Reteau, în celula lui, cu ochii uscați, rozându-şi unghiile, socotea 
în gând scuzii făgăduiţi de domnul de Crosne şi-i compara cu 
lunile de captivitate pe care i le făgăduia parlamentul; în tot 
acest timp. Jeanne, retrasă în camera portăresei, doamna 
Hubert încerca să-şi mai potolească mintea înfierbântată, 
ascultând zgomotele, mişcarea. 

Camera, cu tavanul înalt, vastă ca o sală, pardosită cu dale 
ca o galerie, avea spre chei o uriaşă fereastră ogivală ce primea 
lumina în cea mai mare parte a zilei; însă, ca şi cum chiar şi în 
această cameră unde locuiau oameni liberi, trebuia strivită 
libertatea, un grilaj enorm, aplicat pe afară, întuneca geamurile 
datorită drugilor de fier ce se întretăiau şi a panglicilor de plumb 
care încadrau fiecare romb de sticlă. De altfel, lumina filtrată de 
aceasta sită dublă era scăzută ca pentru ochii unor prizonieri. 
Nu mai avea nimic din strălucirea îndrăzneață a soarelui, nu 
jignea pe cei ce nu puteau ieşi. 

De când fusese închisă la Conciergerie, doamna de La 
Motte trăia în această cameră în tovărăşia portăresei, a fiului şi 
a soţului acesteia. Am amintit că avea mintea sprinţară şi un 
farmec deosebit. Se făcuse iubită de aceşti oameni; găsise 
mijlocul de a le dovedi că regina era marea vinovată. Avea să 
vină o zi când în aceeaşi cameră, o altă portăreasă se va 
înduioşa de nenorocirile unei prizoniere, o va crede nevinovată, 
văzând cât este de blândă şi de bună şi acea prizonieră va fi 
regina. 

Doamna de La Motte uita — aşa spunea chiar ea — în 
compania portăresei şi a cunoştinţelor sale, gândurile sale triste 
şi o răsplătea cu felul său plăcut de a fi pentru delicateţea 
purtării faţa de ea. În acea zi, ziua încheierii procesului, când 
Jeanne se întoarse lângă aceşti oameni buni, îi găsi îngrijoraţi şi 
stânjeniţi. 

Femeia aceasta vicleană nu putea să fie indiferentă la 
nuanţe; era capabilă să spere din nimic, să se alarmeze din 
orice. In zadar încerca să-i smulgă adevărul doamnei Hubert; 
atât ea cât şi ai săi nu-i spuseră nimic altceva decât generalităţi 
banale. In ziua aceea, spuneam, Jeanne zări în colţul căminului 


un abate, unul dintre invitaţii obişnuiţi. Era un fost secretar al 
preceptorului domnului conte de Provence; un om cu purtări 
simple, cu ironie măsurată, la locul lui şi care, după ce nu mai 
venise o vreme în casa doamnei Hubert, o frecventa cu 
asiduitate de la sosirea doamnei de La Motte la Conciergerie. 
Mai erau acolo şi doi sau trei funcţionari superiori ai Palatului; 
toţi o priveau pe doamna de La Motte; se vorbea puţin. Veselă, 
ea prelua iniţiativa, spunând: 

— Sunt sigură că sus se vorbeşte cu mai multă înflăcărare 
decât o facem noi aici. 

Un murmur slab de încuviinţare al portarului şi soţiei sale fu 
singurul răspuns la această provocare. 

— Sus? făcu abatele, prefăcându-se că nu înţelege. Unde, 
doamna contesă? 

— In sala unde deliberează judecătorii — răspunse Jeanne. 

— Ah, da. Da — spuse abatele. Tăcerea se lăsă din nou. 

— Cred — reluă ea — că atitudinea mea de astăzi a făcut o 
bună impresie. Sunt sigură că aţi şi aflat, nu? 

— Da, doamnă — îngăimă timid portarul. 

Şi se ridică încercând parcă să întrerupă discuţia. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule abate? azvirli 
Jeanne. Nu credeţi că, în cazul meu, totul merge bine? Gândiţi- 
vă că nu s-a găsit nici o dovadă. 

— Aveţi dreptate, doamnă — rosti abatele. Aveţi dreptul să 
speraţi. 

— Nu-i aşa? strigă ea. 

— Cu toate acestea — adaugă abatele — închipuiţi-vă că 
regele... 

— Ei bine, ce va face regele? zise întărâtată Jeanne. 

— Doamnă, s-ar putea ca regele să nu suporte să fie 
contrazis. 

— Deci s-ar putea să ceară condamnarea domnului de 
Rohan, ceea ce este imposibil. 

— Da, ar fi foarte greu — spuseră cu toţii. 

— Şi — se grăbi să strecoare Jeanne — în acest proces, ori 
domnul de Rohan, ori eu este acelaşi lucru. 

— Ba nu, ba nu — replică abatele — vă faceţi iluzii, 
doamnă. Unul dintre acuzaţi va fi achitat... Eu cred şi sper ca 
dumneavoastră veţi fi. Dar nu va fi decât unul. Regele are 
nevoie de un vinovat, altfel ce se va întâmpla cu regina? 


— Este adevărat — zise cu voce surdă Jeanne, supărată că 
este contrazisă chiar dacă ea însăşi se prefăcea doar că are 
speranţe. Regelui îi trebuie un vinovat. Ei bine, atunci domnul 
de Rohan este tot atât de bun ca şi mine pentru aşa ceva. 

O linişte, înspăimântătoare pentru contesa, urma după 
aceste cuvinte. Abatele o rupse primul: 

— Doamnă, regele nu poartă pică nimănui şi, după ce-şi va 
potoli furia, nu se va mai gândi la trecut. 

— Ce numiţi să-şi potolească furia? întrebă ironica Jeanne. 
Furii aveau şi Nero şi Titus. 

— O condamnare... oarecare — se grăbi să precizeze 
abatele — iar da satisfacţie. 

— Oarecare... domnule?! strigă Jeanne. lată un cuvânt 
îngrozitor... Este prea vag... Oarecare poate să însemne mult! 

— Ah, mă refer la surghiunirea la o mânăstire, de pildă — 
replică abatele, cu ton glacial. Circulă zvonuri că regele s-ar 
gândi la aşa ceva în privinţa dumneavoastră. 

jeanne îl privi pe omul acesta cu o groază care se 
transforma imediat în cea mai frenetică dintre furii. 

— Surghiunirea la o mânăstire! ţipă ea. O moarte lentă 
deci, făcută din amănunte ruşinoase, o moarte feroce care va 
avea aspectul unei iertări!... Recluziunea în pace, nu-i aşa? Cu 
chinul foamei, al frigului, al diferitelor ispăşiri! Nu, destul cu 
chinurile, ruşinea şi nefericirea pentru nevinovată, în timp ce 
vinovata este puternică, liberă, încărcată de onoruri! Mai bine 
moartea, dar moartea pe care o voi alege eu, după voia mea, ca 
să mă pedepsesc că m-am născut în această lume infamă! 

Şi fără să asculte mustrările prieteneşti, rugăminţile, fără să 
poată fi oprită, împingându-l pe portar, îmbrâncindu-l pe abate, 
înlăturând-o pe doamna Hubert, alergă la un bufet şi caută un 
cuţit. Cei trei reuşiră s-o împiedice; scăpă însă şi îşi continuă 
cursa ca o panteră întărâtată, nu înfricoşată şi scoțând urlete 
mult prea turbate şi stridente ca să fie fireşti, se repezi într-o 
cămăruţă vecină şi, ridicând un uriaş vas de faianţă în care se 
afla un trandafir ofilit, se lovi în cap de mai multe ori. Vasul se 
sparse, o bucată rămase în mâinile acestei furii dezlănţuite; se 
văzu sângele curgându-i pe fruntea cu pielea zdrelită. 

Portăreasa o prinse în braţe, plângând. O aşezară pe un 
fotoliu, o scăldară în apă de colonie şi oţet. După ce se zbătu 


îngrozitor, leşină. După ce-şi reveni, abatele îşi zise că 
atmosfera este înăbuşitoare. 

— Vedeţi — zise el — grilajul împiedică să pătrundă lumina 
şi aerul. Nu s-ar putea să facem în aşa fel ca sărmana femeie să 
respire puţin aer curat? 

Imediat, doamna Hubert, uitând totul, alerga la un dulap 
aflat lângă cămin, scoase o cheie şi descuie grilajul; aerul şi, 
împreună cu el, viaţa intrară în valuri în încăpere. 

— Ah! exclamă abatele. Nu ştiam că grilajul se deschide cu 
o cheie! De ce atâtea precauţii. Dumnezeule? 

— Aşa e ordinul! răspunse portarul. 

— Da, înţeleg — adaugă abatele cu tâlc. Fereastra se afla la 
numai şapte picioare de la pământ şi dă spre chei. Dacă s-ar 
întâmpla să fugă un prizonier din interiorul Conciergerie-ei, 
trecând prin această sală, s-ar afla în libertate fără să 
întâlnească nici măcar un paznic sau o santinelă. 

— Întocmai! spuse portarul. 

Cu coada ochiului, abatele observă că doamna de La Motte 
auzise, înţelesese şi chiar tresărise, apoi, imediat după ce 
prinsese din zbor cuvintele lui, ridicase privirea către dulapul 
închis numai cu o clapă de piele în care portăreasa ţinea cheia 
grilajului. 

Abatelui îi fu destul. Prezenţa lui nu mai avea rost. Plecă. 
După câteva clipe se întoarse însă, asemenea acelor personaje 
din teatru care se prefac numai că ies şi spuse: 

— Câtă lume este în piaţă! Mulțimea se înghesuie în 
asemenea hal înspre Palat, încât pe chei nu mai e ţipenie de om. 

Portarul se aplecă în afară: 

— Adevărat! 

— Nu cumva se crede — continuă abatele, tot ca şi când 
doamna de La Motte nu-l putea auzi, dar ea îl auzea foarte bine 
— nu cumva se crede că sentinţa se va da în cursul nopţii? Oare 
ar fi cu putinţă? 

— Nu cred — răspunse portarul — să se dea până mâine 
dimineaţă. 

— Ştiţi ce — adaugă abatele — încercaţi s-o lăsaţi să se 
odihnească puţin pe sărmana doamna de La Motte. După atâtea 
emoţii, trebuie că are mare nevoie de odihnă. 


— Noi o să ne ducem în camera noastră — îi spuse 
vrednicul portar nevestei sale — şi o s-o lăsam pe doamna aici 
în fotoliu, dacă nu vrea să se întindă pe pat. 

Jeanne deschise ochii şi întâlni privirea abatelui care-i 
pândea răspunsul. Se prefăcea însă că doarme din nou. Apoi 
abatele dispăru, iar portarul şi soţia lui plecară şi ei, după ce 
închiseră încetişor grilajul şi puseră cheia la locul său. 

Îndată ce rămase singură, Jeanne deschise ochii. 

"Abatele mă sfătuieşte să fug — îşi zise în gând. E cu 
putinţă să-ţi arate cineva mai limpede mijlocul şi necesitatea 
unei evadări? Să-mi demonstreze că m-aşteaptă condamnarea 
chiar înainte de a se pronunţa sentinţa este sfatul unui prieten 
care vrea să mă îndemne să-mi recapăt libertatea, nu al unui 
barbar care mă insultă. Ca să fug, n-am decât să lac un pas: 
deschid dulapul, apoi grilajul şi iată-mă pe cheiul pustiu. Da. 
Pustiu!... Nimeni, chiar şi luna se ascunde în cer. Să fug!... Ah, 
libertatea, fericirea de a-mi regăsi bogăţiile... bucuria de a le 
întoarce duşmanilor mei tot răul pe care mi l-au făcut!" 

Alergă spre dulap şi lua cheia. Se şi apropie de broasca 
grilajului. Deodată crezu că vede pe linia neagră a parapetului 
podului o siluetă neagră care întrerupea uniformitatea 
peisajului. 

"Acolo în umbră, se afla un om... poate abatele... veghează 
asupra evadării mele... mă aşteaptă ca să m-ajute. Da, dar dacă 
este o capcană... dacă. Odată ajuns pe chei, vor pune mâna pe 
mine... voi fi surprinşii în flagrant delict de evadare?... Evadarea 
înseamnă mărturisirea crimei, sau, cel puţin mărturisirea 
spaimei. Cine evadează fuge de conştiinţa sa... De unde vine 
acest om?... Pare să aibă legături cu domnii! De Provence... Cine 
îmi garantează că nu este trimis de regină sau de Rohan?... Ce 
scump m-ar face ei să plătesc orice greşeală... Da, stă cineva 
acolo la pândă!... Să mă îndemne să fug cu cîieva ore înaintea 
seminţei! N-o putea face mai devreme dacă ar fi vrut, într- 
adevăr, să-mi vină într-ajutor? Doamne! Cine ştie dacă duşmanii 
mei n-au aflat cumva că am fost achitaţi de către consiliu? Cine 
ştie data nu vor să pareze această lovitură teribilă dată reginei, 
cu o dovadă sau o mărturisire fie vinovăţie din partea mea? 
Mărturia, dovada ar fi fuga mea. Voi rămâne!" 

Începând din această clipă, Jeanne fu convinsă că a scăpat 
dintr-o capcană. Zâmbi viclean, îşi ridică trufaşă capul şi, cu pas 


sigur, se duse şi puse cheia grilajului în bufetul de lângă camin. 
Apoi, aşezându-se în fotoliu în dreptul ferestrei, privi de departe, 
prefacându-se că doarme, umbra celui ce stătea la pândă şi 
care, fără îndoială, obosit să tot aştepte, sfârşi prin a se ridica şi 
dispăru o dată cu primele mijiri ale zorilor, la două şi jumătate 
dimineaţa, când ochiul începu să desluşească malurile apei. 


Capitolul XCVII Sentința 


Dimineața, o dată cu primele zgomote, când Parisul se 
trezeşte la viața adăugând o nouă veriga verigilor întrerupte 
seara, contesa spera ca vestea achitării va intra din moment în 
moment în închisoarea ei. Impreună cu bucuria şi felicitările 
prietenilor. Oare avea prieteni? Vai! Averea şi favorurile sunt 
întovărăşite întotdeauna de un cortegiu şi Jeanne devenise 
bogată şi puternică; totuşi primise şi dăduse fără a-şi face nici 
măcar acel soi cunoscut de prieteni care, când te loveşte 
dizgraţia, arde şi reneagă tot ce a tămâiat cu o zi înainte. 

Dar după triumful pe care îl aştepta. Jeanne urma sa aibă 
susţinători, admiratori şi destui invidioşi, Aştepta în zadar să 
vadă intrând în camera portarului Hubert acel val de oameni 
care se grăbesc să-şi exprime bucuria. 

De la imobilitatea unei persoane sigure de sine, care 
aşteaptă să fie cuprinsă în braţe, Jeanne trecu, după cum îi era 
firea, la o stare de nespusă îngrijorare. Şi cum e greu să te 
prefaci necontenit, nici nu-şi dădu osteneala de a-şi ascunde 
impresiile faţă de paznicii săi. Nu i se îngăduia să iasă şi să se 
informeze dar îşi strecura capul printre gratiile de la fereastră şi, 
de acolo, neliniştită, trase cu urechea la zgomotele ce veneau 
din piaţa de alături, zgomotele ajungeau la ea ca un murmur 
nedesluşit după ce străbăteau grosimea zidurilor vechiului palat 
al sfântului Ludovic. 

Deodată Jeanne auzi nu o rumoare stinsă, ci o adevărata 
explozie de bravo, de strigăte, de tropăituri; era o izbucnire 
puternică şi care o înfricoşă, fiindcă îşi dădea seama că nu ei i 
se arăta o asemenea simpatie. Gălăgioasele manifestări se 
repetară de două ori, dar zgomotele erau diferite. | se păru a fi 
tot un fel de aprobare, dar o aprobare calmă şi al cărei răsunet 


se stinse imediat. Curând, trecătorii de pe chei se îndesiră, după 
cum grupurile din piaţă se risipeau şi lăsau să se împrăştie 
încetul cu încetul pe cei care le alcătuiseră. 

— O zi de neuitat pentru cardinal! rosti un fel de slujbaş de 
la procuraturi, ţopăind pe trotuarul de lângă zid. 

Şi aruncă o piatră în râu, cu îndemânarea tânărului parizian 
câte a consacrat multe zile exersării acestei arte provenind din 
antica palestra. 

— Pentru cardinal?! repetă Jeanne. Aşadar, s-a răspândit 
vestea că a fost achitat?... 

De pe fruntea Jeannei se rostogoli un strop de fiere şi un 
strop de sudoare. Se întoarse brusc în încăpere. 

— Doamnă, doamna! O strigă ea pe nevasta lui Hubert. Ce- 
am auzit? Că este o fericire pentru cardinal? Despre ce fericire e 
vorba, te rog? 

— Nu ştiu — răspunse aceasta. 

Jeanne o privi drept în ochi. 

— Întreabă-l pe soţul dumitale, te rog — adaugă ea. 

Portăreasa ascultă din politeţe şi Hubert răspunse de afară: 

— Nu ştiu. 

Jeanne nerăbdătoare, supărată, se opri în mijlocul camerei. 

— Atunci ce voiau să spună trecătorii? întrebă ea. Aceste 
oracole nu prea se înşeală. Cu siguranţa că vorbeau despre 
proces. 

— Poate... — zise milosul Hubert — poate voiau să spună 
că, dacă domnul de Rohan este achitat, va fi o zi frumoasă 
pentru el. Asta e tot. 

— Crezi că va fi achitat? ţipă Jeanne, strângând pumnii. 

— S-ar putea întâmpla. 

— Atunci... eu...? 

— A, dumneavoastră, doamnă... ca şi el... de ce nu şi 
dumneavoastră? 

— Ciudată presupunere! murmură Jeanne şi se duse din 
nou la geam. 

— Cred că greşiţi, doamnă — îi spuse portarul — că staţi să 
ascultați tot felul de lucruri care se aud nedesluşit de afară. 
Credeţi-mă, este mai bine să staţi liniştită, aşteptând să vină 
avocatul său domnul Fremyn să vă citească... 

— Sentința... Nu! Nu! 

Şi ciuli urechea. 


Trecea o femeie cu nişte prietene. Bonete de sărbătoare şi 
buchete mari în mână. Mirosul trandafirilor urca asemenea unui 
balsam scump până la Jeanne, care-l adulmeca de jos. 

— Am să-i arunc buchetul meu — strigă femeia — şi încă 
alte o sută, celui mai minunat dintre bărbaţi! Ah, dac-aş putea 
să-l sărut! 

— Şi eu la fel — rosti o prietenă. 

— Eu însă aş vrea să fiu sărutată de el — spuse o a treia. 

"Despre cine vorbesc?" se întrebă Jeanne. 

— E un bărbat atât de frumos, încât sunt sigură că nu ţi-ar 
veni greu — spuse şi ultima din grup. 

Şi trecură mai departe. 

— Tot despre cardinal! Mereu el!... murmură Jeanne. A fost 
achitat, a fost achitat! 

Şi rosti aceste cuvinte cu atâta descurajare şi certitudine în 
acelaşi timp, încât portarii, hotărâți să evite cu orice preţ o 
furtună ca cea din ajun, îi spuseră amândoi. 

— Ei, doamnă, de ce n-aţi vrea ca sărmanul prizonier să fie 
achitat şi eliberat? 

Jeanne simţi primejdia, simţi mai ales schimbarea produsă 
în purtarea gazdelor sale şi, nevrând să le piardă bunăvoința, 
zise: 

— Ah, nu m-aţi înţeles! Păcat! Mă credeţi oare atât de rea şi 
de invidioasă ca să doresc râul tovarăşilor mei de suferinţa? Să 
dea Dumnezeu să fie achitat domnul cardinal; da, să fie! Aş vrea 
numai să ştiu... în sfârşit... Credeţi-mă, dragii mei, numai 
nerăbdarea mă face să mă port astfel. 

Hubert şi nevastă-sa se priviră ca pentru a cântări 
consecinţele răspunsului pe care urmau să-l dea. Licărirea 
sălbatică ce ţâşni fără voie din ochii Jeannei îi făcu să se 
oprească înainte de a lua o hotărâre. 

— Nu-mi spuneţi nimic? strigă ea, dându-şi seama că 
greşise. 

— Noi nu ştim nimic — răspunseră ei în şoaptă. 

În acel moment, Hubert primi un ordin şi plecă să-l 
îndeplinească. Portăreasa rămase singură cu Jeanne şi încercă 
să o distreze; în zadar, toate simţurile, toate gândurile captivei 
zburau afară, interceptând zgomotele sau şoaptele, cu o 
sensibilitate bolnăvicioasă. Portăreasa, neputând s-o împiedice 
să privească sau să asculte, se resemnă. 


Deodată se auzi în piaţă un vacarm, ca şi când s-ar fi iscat 
o mişcare tumultoasă. Mulțimea se îndrepta spre pod, pe chei, 
strigând cât o lua gura, neîncetat, astfel că Jeanne tresări la 
locul său de observaţie. Strigătele nu mai conteneau: erau 
îndreptate către o caleaşca descoperita ai cărei cai de-abia 
puteau înainta prin mulţime. Încet-încet, cei ce se îngrămădeau 
aproape că ajunseră să ducă pe umeri şi pe braţe cai, trăsura şi 
pe cei aflaţi înăuntru. Strălucind în plin soare, sub o ploaie de 
flori, sub o boltă de frunze pe care mii de mâini le fluturau pe 
deasupra capetelor, contesa îi recunoscu pe cei doi bărbaţi care 
trezeau astfel entuziasmul mulţimii. Unul dintre ei, palid, 
văzându-şi triumful, speriat de o atât de mare popularitate, 
rămânea grav, tulburat, înfiorat. 

Bărbatul acesta era cardinalul de Rohan. 

Insoţitorul său, proaspăt, vesel, strălucitor, era aclamat cu 
mai puţin entuziasm, dar cu aceeaşi admiraţie, păstrând, 
bineînţeles, proporţiile. 

Toată agitația aceasta dura cam o jurmătate de oră până 
trecură peste Pont-au-Change şi Jeanne îi urmări pe învingători 
până ajunseră în vârful podului. Nu pierdu nici un amănunt. 

Această manifestare a  entuziasmului public pentru 
reînnoirea scenelor din ajun, victimele reginei, cum erau numiţi, 
o bucură o clipă pe Jeanne. Imediat însă îşi zise: "Cum?! Ei sunt 
liberi la ora asta, pentru ei s-au şi îndeplinit formalităţile, iar eu, 
eu nu ştiu încă nimic? De ce mie nu mi se spune nimic?" O 
trecură fiorii. Lângă ea, o simţi pe doamna Hubert, care, tăcuta, 
observa totul şi, deşi înţelesese, continuă să nu spună nimic. 

Tocmai vroia să ceară unele lămuriri pe care nu le mai 
putea amâna, când un alt zgomot îi atrase atenţia Jeannei 
înspre Pont-au-Change. O trăsură înconjurată de lume străbătea 
povârnişul podului. In ea, Jeanne o recunoscu, zâmbitoare şi 
arătându-şi copilul mulţimii, pe Oliva, care pleca şi ea, liberă şi 
nebună de bucurie, însoţită de glumele şi sărutările trimise 
fermecătoarei şi drăgălaşei făpturi. 

La mijlocul podului aştepta un poştalion. Domnul Beausire 
se ascundea în spatele unui prieten, care singur, se arăta 
publicului. Acesta îi făcu un semn Olivei, iar ea cobori din 
trăsură şi urcă în poştalion, unde căzu în braţele lui Beausire. 
Care, strângând-o la piept, mai-mai s-o sufoce, nu-i mai dădea 
drumul: astfel, scăldând-o în lacrimi şi sărutări, îşi veni în fire 


abia la Saint-Denis, unde schimbară caii fără să aibă de-a face 
cu poliţia. 

Între timp, Jeanne, văzând ca toţi sunt liberi şi fericiţi, 
sărbătoriţi, se întrebă de ce numai ei nu i se spunea nimic. 

— Şi eu?! Eu?! strigă ea. De ce atâta cruzime, de ce nu mi 
se aduce la cunoştinţă sentinţa ce mi s-a dat? 


— Liniştiţi-vă doamnă — îi spuse Hubert intrând — liniștiți- 
vă!... 

— Este imposibil să nu ştii — ripostă Jeanne. Ştii! Ştii! 
Spune-mi! 

— Doamnă... 

— Dacă nu eşti lipsit de suflet, spune-mi. Vezi bine cât 
sutar... 


— Doamnă, nu ne este îngăduit noua, slujitorilor mărunți ai 
temniţei, să aducem la cunoştinţă sentinţele, pe care nu le pot 
citi decât grefierii curţii. 

— Aşadar, este atât de îngrozitor încât nici nu îndrăzniţi să- 
mi spuneţi! ţipă Jeanne, cuprinsă de o criză de turbare care îl 
înspăimântă pe portar, făcându-l să întrevadă repetarea 
scenelor din ajun. 

— Nu — zise el — liniştiţi-vă, liniştiţi-vă!... 

— Atunci vorbeşte! 

— O s-aveţi răbdare şi n-o să mă daţi de gol? 

— Îţi promit, îţi jur, numai vorbeşte! 

— Ei bine, domnul cardinal a fost achitat. 

— Ştiu. 

— Domnul de Cagliostro, scos din cauză. 

— Ştiu! Ştiu! 

— Domnişoara Oliva, eliberată. 

— Mai departe! Mai departe!... 

— Domnul Reteau de Villette este condamnat... 

Jeanne tresări. 

— La galere!... adaugă omul. 

— Şi eu?! Eu?! strigă bătând furioasă din picior. 

— Răbdare, doamnă, răbdare! Doar aţi promis! 

— Am răbdare, vezi bine! Hai vorbeşte... Eu? 

— La surghiun... — rosti cu jumătate de gură portarul 
întorcând capul. 


Un fulger de bucurie lumină ochii contesei, fulger care 
dispăru la fel de iute cum se ivise. Apoi, scoțând un strigăt, se 
prefăcu pe dată că leşină şi căzu în braţele gazdelor sale. 

— Ce s-ar fi întâmplat — şopti Hubert la urechea nevestei 
sale — dacă i-aş fi spus adevărul? 

"Surghiunul — se gândea Jeanne, simulând o criză de nervi 
— înseamnă libertate, bogăţie şi răzbunare, aşa cum am visat... 
Am câştigat!" 


Capitolul XCVIII Execuţia 


Jeanne continuă să aştepte pe grefierul despre care îi 
vorbise portarul să vină să-i citească sentinţa care se 
pronunţase împotriva sa. Nemaiffiind sfâşiată de îndoieli, 
renunțând să-şi mai compare soarta cu a celorlalţi, adică 
lăsându-şi deoparte orgoliul, îşi spunea: "Ce-mi pasă mie, care 
am o minte zdravănă, cred, că domnul de Rohan a fost privit ca 
fiind mai puţin vinovat decât mine? Ce, pe mine mă zdrobeşte 
faptul că am o vină? Nu. Dacă aş fi fost recunoscută, cu acte în 
regulă, o Valois faţă de toată lumea, dacă aş fi avut, cum are 
domnul cardinal un întreg şir de prinți şi de duci presăraţi în 
drumul judecătorilor şi implorând, cu capul şi sabia plecate, nu 
cred că i s-ar fi refuzat ceva contesei de La Motte şi cu siguranţă 
că, luând în considerare o suplică ilustră, descendenta familiei 
de Valois ar fi fost cruţată de ofensa de a sta pe banca 
acuzaților. Dar de ce oare mă mai gândesc la tot acest trecut 
mort? lată că s-a sfârşit şi marea afacere a vieţii mele. Aliată 
într-o situaţie cam echivocă în societate, într-o situaţie, de 
asemenea, echivocă la curte, expusa să fiu înlăturată la primă 
adiere venită de sus, vegetam şi m-aş fi întors, poate, în mizeria 
de la început, acolo unde viaţa m-a aruncat de timpuriu, acolo 
unde mi-am făcut ucenicia dureroasă. Acum nu mai poate fi 
vorba de nimic asemănător. Surghiunită! Sunt exilată! Deci am 
dreptul să-mi iau milionul cu mine, să trăiesc sub portocalii 
Sevillei sau ai Agrigentului, iarna, în Germania, vara, în Anglia; 
asta înseamnă că nimic nu mă va împiedica, tânără, frumoasă, 
celebră şi putând să explic, aşa cum vreau eu procesul, să 
trăiesc cum cred de cuviinţă, fie împreună cu soţul meu, dacă şi 


el a fost surghiunit şi ştiu că este liber, fie înconjurată de 
prietenii pe care bunăstarea şi tinereţea îi atrag întotdeauna! 

Şi — adaugă Jeanne, pierdută în gândurile sale înflăcărate 
— să vină atunci cineva să-mi spună mie, osândita, mie, exilata, 
mie, sărmana umilită, că nu sunt mai bogată decât regina, mai 
încărcată de onoruri decât regina, mai absolvită de vină decât 
regina; fiindcă ei nu condamnarea mea îi trebuia. Pe leu, nu-l 
interesează viermele care iese din pământ. Trebuia să fie 
condamnat domnul de Rohan şi domnul de Rohan a fost scos 
din cauza! 

Oare cum vor proceda ca să-mi aducă la cunoştinţa 
sentinţa şi cum, ca să mă conducă afară din regat? Se vor 
răzbuna pe o femeie, constrângând-o să se supună la toate 
rigorile legii? Mă vor conduce, însoţita de soldaţi, până la 
frontieră? Vor rosti solemn: "Sunteţi nedemnă! Regele vă 
expulzează din regatul său" Nu, stăpânii sunt indulgenţi — îşi 
spuse zâmbind — nu mai au nimic cu mine. Acum sunt suparăţi 
pe răbdătorul popor parizian, care striga pe sub balcoanele lor: 
"Trăiască domnul cardinal!" "Trăiască Cagliostro!" "Trăiască 
parlamentul!" lata adevăratul lor duşman: poporul. Ah, da, el 
este duşmanul cel mai periculos, iar eu am contat mereu pe 
sprijinul opiniei publice... şi am reuşit!" 

Acesta era stadiul în care se afla Jeanne, în timp ce, 
facându-şi unele mici pregătiri, îşi încheia socotelile cu sine. Se 
şi gândea cum să-şi plaseze diamantele, să se stabilească la 
Londra (era vară), când amintirea lui Reteau de Villerte i se 
înfăţişa, nu în inimă, ci în minte. "Bietul băiat! îşi spuse ea, cu 
un zâmbet răutăcios. El a plătit pentru toţi. Deci întotdeauna 
când trebuie ispăşită o greşeală, este nevoie de un suflet rău, în 
sens filozofic şi ca, de fiecare dată când este nevoie de aşa 
ceva, apare ca din pământ şi ţapul ispăşitor şi lovitura care-l va 
zdrobi. Bietul Reteau, păcătos şi mizerabil, plăteşte acum pentru 
pamfletele împotriva reginei, pentru conspiraţiile plăsmuite cu 
condeiul şi Dumnezeu, care hărăzeşte fiecăruia partea sa de 
lume, a vrut să-i dea acestuia o viaţa făcuta din lovituri de 
baston, din bacşişuri în ludovici de aur, uneori din pândă şi 
ascunzători şi un deznodământ la galere, iată ce înseamnă să fii 
numai viclean, nu inteligent, să fii doar răutăcios şi nu rău, să 
ataci fără să fii cu adevărat perseverent şi puternic. Universul 
este plin de creaturi care vor să dăuneze, de la viermii veninoşi 


până la scorpion, primul dintre cei mici care se face temut de 
om! Toţi aceşti nefericiţi vor să vatăme, dar n-au cinstea de a 
luptă: ei sunt pur şi simplu striviţi." 

Şi Jeanne îşi îngropa în acest fel dispreţuitor complicele, pe 
Reteau, cu toate că era ferm hotărâtă să se informeze unde, la 
ce ocnă urma să fie trimis nenorocitul pentru că nu cumva să 
treacă pe acolo într-una din călătoriile sale şi să-l umilească pe 
bietul păcătos, arătându-i bunăstarea unei vechi cunoştinţe. 
Jeanne avea inimă bună! 

Mâncă veselă în tovărăşia familiei portarului; aceştia, 
dimpotrivă, erau posomorâţi, nici nu se mai căzneau să-şi 
ascundă stânjeneala. Jeanne puse atitudinea lor rece pe seama 
condamnării sale. Chiar le şi spuse. Răspunseră că pentru ei 
nimic nu era mai dureros decât înfăţişarea cuiva după ce s-a 
rostit o sentinţă. 

Jeanne era atât de fericită în adâncul inimii sale, încât îi 
venea foarte greu să-şi ascundă bucuria şi aştepta prilejul de a 
rămâne singură, cu gândurile sale. Işi făgădui ca după-masă să 
ceară să se retragă în camera sa. Fu deci extrem de surprinsă 
când portarul Hubert, luând cuvântul după desert, cu o gravitate 
neobişnuită în relaţiile dintre ei, îi spuse: 

— Doamnă, avem ordin de a nu-i ţine aici pe cei asupra 
cărora parlamentul s-a pronunţat. 

"Straşnic! Îşi zise Jeanne. Vine în întâmpinarea dorinţei 
mele." Şi se ridică zicând: 

— Nu vreau ca din cauza mea să călcaţi regulamentul; aţi 
fost atât de buni cu mine, încât nu doresc să mă arăt 
nerecunoscătoare... Mă voi întoarce în camera mea. li privi ca 
să-şi dea seama de efectul pe care îl avuseseră cuvintele ei. 
Hubert răsucea o cheie între degete. Portăreasa întoarse capul, 
vrând parcă să-şi ascundă emoția. Dar — adăugă contesa — 
unde vor veni să-mi citească sentinţa şi când? 

— Doamna se aşteaptă poate ca să se întoarcă în camera 
sa? se grăbi să spună Hubert. 

"E limpede că mă gonesc" — se gândi Jeanne. Şi un 
nelămurit sentiment de nelinişte, alungat tot atât de repede 
precum apăruse, o făcu să se înfioare. Jeanne urcă cele trei 
trepte ce duceau din camera portarilor către culoarul pe care se 
afla grefa. Văzând-o că pleacă, doamna Hubert alergă spre ea 
şi-i luă mâinile, nu cu respect, nu cu o profundă prietenie, nu cu 


acea afecţiune care îi face cinste celui care o simte şi celui care 
o primeşte, ci cu o nemaipomenită compasiune, cu un 
sentiment de milă care nu scăpă inteligentei contese, ea care 
observă totul. De data aceasta senzaţia fu atât de clară, încât 
Jeanne îşi mărturisi că era înspăimântată; izgoni însă spaima, 
aşa cum izgonise şi neliniştea din inimă sa atât de plină de 
bucurie şi speranţă. 

Cu toate acestea, Jeanne simţi nevoia să afle de ce 
doamnei Hubert îi era milă de ea: deschise gura şi cobori două 
trepte, vrând să formuleze una din acele întrebări precise şi 
hotări te caracteristice felului sau de a gândi, dar nu avu timp. 
Hubert o luă de mână mai mult brusc decât politicos şi deschise 
aşa. 

Contesa se trezi pe coridor. Aici aşteptau opt arcaşi ai 
tribunalului. Ce aşteptau? lată ce se întrebă Jeanne privindu-i. 
Dar portarul şi închisese uşa. Dinaintea arcaşilor se afla unul din 
paznicii obişnuiţi ai închisorii, cel care o conducea pe contesă în 
fiecare seară în camera sa. Acesta trecu în faţa Jeannei. ca 
pentru a-i arăta drumul. 

— Mă întorc în camera mea? întrebă contesa, cu tonul unei 
femei care vrea să pară sigură de sine, dar care se îndoieşte. 

— Da, doamnă — răspunse gardianul. 

Jeanne puse nuna pe balustradă de fier şi urcă în urma 
paznicului, îi auzi pe arcaşi că şuşotesc la câţiva paşi mai încolo, 
dar că nu se mişca din loc. Liniştită, se lăsă încuiată în cameră şi 
chiar îi mulţumi călduros gardianului. Acesta se retrase. 

Nici nu rămase bine singură şi Jeanne lăsă să izbucnească 
bucuria nebună pe care o simţea, bucurie mult prea multă vişine 
ferecata de mască sub care îşi ascunsese cu ipocrizie chipul în 
faţa portarilor. Camera de la Conciergerie era vizuina sa de 
animal sălbatic o clipă înlănţuit de oameni şi căruia, dintr-un 
capriciu al soartei, i se va da drumul să alerge din nou liber prin 
lume. Şi când în bârlogul său în cuşca sa coboară întunericul, 
când gardienii nu mai fac nici cel mai mic zgomot, când mirosul 
sau fin nu mai adulmeca nici o urmă străină prin preajmă, atunci 
încep salturile sălbatice; atunci îşi întinde membrele ca să 
devină mai suple când va sosi libertatea mult aşteptata; fiară 
sălbatică ţipă, se zbenguie şi sare, cum nu va fi niciodată văzută 
de ochiul omului. 


Aşa se întâmpla şi cu Jeanne. Deodată auzi paşi pe coridor, 
auzi cheile zăngănind pe inelul paznicului, auzi scârţiitul broaştei 
masive. 

"Oare ce vor?" se întrebă ea, ridicându-se atentă şi muta. 

Gardianul intră. 

— Ce este, Jean? întrebă contesa, cu vocea sa caldă şi 
indiferentă. 

— Doamna binevoieşte să mă urmeze? spuse el. 

— Doamna... 

Jeanne înaintă spre omul care şovăia şi zări la capătul 
coridorului arcaşii tribunalului pe care la început îi întâlnise jos. 

— Unde? 

— Jos, doamnă. 

— Cum, jos?... 

— La grefa. 

— De ce, te rog? 

— Dar spuneţi-mi ce vor cei de la grefă cu mine? strigă ea, 
înfricoşată. 

— Domnul Doillot, doamnă, apărătorul dumneavoastră, 
vrea să vă vorbească. 

— La grefă? De ce nu vine aici, doar a putut veni de mai 
multe ori? 

— Doamnă, domnul Doillot a primit de la Versailles scrisori 
pe care vrea să vi le aducă la cunoştinţă. 

Jeanne nici nu-şi dă du seama cât de ilogic era acest 
răspuns. Un singur cuvânt o izbi: scrisori de la Versailles, scrisori 
de la curte, fără îndoială, aduse chiar de apărătorul său. 

"Poate ca regina intervenise pe lângă rege. După 
publicarea sentinţei? Poate..." Dar de ce să facă presupuneri? 
Avea oare timp şi apoi, la ce bun, când în două minute va afla 
adevărul? 

De altfel, paznicul insistă; îşi zăngănea nervos cheile ca un 
om care n-are argumente, dar are ordine stricte. 

— Aşteaptă-mă puţin — spuse Jeanne. Vezi doar că mă 
dezbrăcasem ca să mă culc; m-au obosit atât de mult aceste 
ultime zile. 

— Vă aştept, doamnă, gândiţi-vă însă, vă rog, că domnul 
Doillot este grăbit. 

Jeanne închise uşa, îşi puse o rochie curată, luă o pelerină 
şi îşi netezi la iuţeală părul. Toate acestea nu-i luară mai mult de 


cinci minute. Inima îi spunea că domnul Doillot aducea ordinul 
de a pleca pe loc, precum şi mijlocul de a străbate Franţa, într- 
un fel discret şi comod în acelaşi timp. Da, probabil ca regina s-a 
gândit că duşmanca sa să dispară cât mai repede. Acum, ca 
sentinţa fusese pronunţata, regina îşi dădea silinţa s-o irite cât 
mai puţin pe adversara sa, deoarece, dacă pantera era 
primejdioasă în lanţuri, la ce te poţi aştepta când va fi în 
libertate? Legănată de aceste gânduri luminoase. Jeanne mai 
mult zbura decât mergea în spatele gardianului şi cobori scară 
mică, pe unde fusese adusă în sala de judecată. Dar, în loc să 
meargă spre sală, în loc să cotească la stânga ca să intre la 
grefă, temnicerul se întoarse către o portiţa aflată în dreapta. 

— Unde te duci? întrebă Jeanne. Grefa este aici. 

— Veniţi, doamnă, veniţi — spuse mieros gardianul. Aici va 
aşteaptă domnul Doillot. 

Trecu primul şi o trase după el pe prizonieră, care auzi 
închizându-se cu zgomot zăvoarele acestei uşi masive. 
Surprinsă fără să vadă pe nimeni în întuneric. Jeanne nu îndrăzni 
să ceară nimic mai mult temnicerului său. Făcu doi sau trei paşi 
şi se opri. O lumină albăstruie dădea încăperii în care se afla un 
aspect de cavou. Lumina cădea din înaltul unui grilaj străvechi şi 
printre pânzele de păianjen şi secularul strat de praf, câteva 
raze palide erau singurele care izbuteau să lumineze oarecum 
zidurile. Brusc, Jeannei i se făcu frig; simţi umezeala acestei 
temnițe, desluşi ceva îngrozitor în ochii arzători ai paznicului. 
Deocamdată nu îl văzu decât pe acesta; numai el singur 
împreună cu prizoniera se aflau între aceste patru ziduri, 
înverzite de apă ce se scursese pe lângă cercevele, mucegăite 
de aerul pe care soarele nu-l încălzise niciodată. 

— Domnule — zise ea, stăpânindu-şi senzaţia de groaza 
care o făcea să tremure — ce căutam noi doi aici? Unde este 
domnul Doillot, pe care mi-ai promis că-l voi întâlni? 

Temnicerul nu răspunse nimic; se întoarse doar să vadă 
dacă aşa pe care intraseră era bine închisa. Jeanne îl urmări cu 
spaimă. O fulgeră gândul, aidoma ca în romanele sumbre ale 
vremii, că avea de-a face cu unul dintre acei temniceri sălbatic 
îndrăgostiţi de prizoniera lor, care, în ziua când prada e gata să 
le scape pe uşa deschisă a cuştii, devin adevăraţi tirani faţă de 
frumoasa captivă, şi-i propun eliberarea în schimbul dragostei. 


Jeanne era puternică, nu se temea de surprize, nu se ruşina 
de nimic, închipuirea ei luptă şi câştigă împotriva capriciilor 
sofisticate ale domnilor Crebillon-fiul şi Louvet. Se duse drept la 
temnicer şi, zâmbindu-i, îi spuse: 

— Prietene, ce vrei? Ai să-mi spui ceva? Când se apropie 
eliberarea, timpul este preţios pentru o prizonieri. Ca să-mi 
vorbeşti, mi se pare că ai ales un loc cam sinistru. 

Omul cu cheile nu-i răspunse nimic, fiindcă nu înţelegea. Se 
aşeză pe colţul căminului scund şi aşteptă. 

— Dar — nu se lăsă Jeanne — te întreb încă o dată, ce 
facem aici? 

Şi se temu să nu aibă de-a face cu un nebun. 

— İl aşteptam pe maestrul Doillot — răspunse temnicerul. 

Jeanne clatină din cap. 

— Trebuie să recunoşti că, dacă maestrul Doillot are să-mi 
aducă la cunoştinţă scrisori venite de la Versailles, şi-a ales rău 
ora şi locul de întâlnire... Nu se poate să fie maestrul Doillot cel 
care mă face să aştept aici. Trebuie să fie altcineva. 

De-abia rostise aceste cuvinte şi uşa din faţa ei, pe care nici 
n-o observase, se deschise. Era una dintre acele trape rotunde, 
adevăraţi giganţi din lemn şi fier care, atunci când se deschid, 
decupează pe fondul pe care îl mascau un fel de rond cabalistic 
în centrul căruia oameni şi peisaj par că trăiesc datorită magiei. 

Intr-adevăr, în spatele acestei uşi se aflau trepte ce duceau 
spre un coridor prost luminat, de unde venea o adiere 
proaspătă, iar dincolo de coridor, o clipă, una singură, rapidă ca 
un fulger, Jeanne zări, înălțându-se pe vârfuri, un spaţiu ce 
semăna cu o piaţă şi acolo o mare de bărbaţi şi de femei. 

Dar, repetăm, pentru Jeanne a fost mai mult ca o viziune 
decât ca o realitate; nici nu avu timp să-şi dea seama. În faţa ei, 
într-un plan mult mai apropiat decât era cel al pieţei, se iviră trei 
persoane stând pe ultima treaptă. În spatele lor ţâşniră patru 
baionete albe şi ascuţite asemenea unor înfricoşătoare lumânări 
ce păreau că vor să lumineze această scenă. 

Dar uşa rotundă se închise. Numai cei trei bărbaţi intrară în 
temniţa Jeannei. Aceasta trecea din surpriză în surpriză sau şi 
mai exact, de la nelinişte la groază. Se apropie de temnicerul de 
care se temuse cu o clipă mai înainte ca pentru a căuta sprijin 
împotriva necunoscuţilor. Temnicerul se lipi de zidul celulei, 


arătând prin aceasta că vrea şi trebuie să rămână un spectator 
pasiv al celor ce urmau să se întâmple. 

Jeanne fu interpelată chiar mai înainte de a se fi gândit ca 
să deschidă gura. A interpelat-o unul dintre cei trei, cel mai 
tânăr. Era îmbrăcat în negru. Nu-şi scoase pălăria din cap şi 
răsucea în mână nişte hârtii ca pe nişte documente străvechi. 
Ceilalţi doi, imitând atitudinea temnicerului, se fereau de priviri, 
trăgându-se în partea cea mai întunecoasă a celulei. 

— Doamnă, dumneavoastră sunteţi Jeanne de Saint-Rémy 
de Valois, soţia lui Marie-Antoine-Nicolas, conte de La Motte? 
întrebă necunoscutul. 

— Da, domnule — răspunse Jeanne. 

— Sunteţi născută la Fontette, la 22 iulie 1756? 

— Da, domnule. 

— Locuiţi la Paris pe strada Neuve-Saint-Gilles? 

— Da, domnule... Dar de ce îmi puneţi toate aceste 
întrebări? 

— Doamnă, mă supără faptul că nu mă recunoaşteţi; am 
cinstea să fiu grefierul curţii. 

— Vă recunosc. 

— Atunci, doamnă, pot să-mi îndeplinesc funcțiunile în 
calitatea pe care aţi recunoscut-o? 

— O clipă, domnule. La ce vă obligă, dacă sunteţi amabil, 
funcțiunile dumneavoastră? 

— Să vă citesc, doamnă, sentinţa care s-a pronunţat 
împotriva dumneavoastră în ziua de 31 mai 1786. 

Jeanne tresări. Aruncă în jurul său o privire plină de teamă 
şi de neîncredere. Nu întâmplător scriem în al doilea rând 
cuvântul neîncredere, care pare mai firesc decât cel dinaintea 
lui; Jeanne fu copleşită de o spaimă iraţională; ca să poată fi mai 
atentă, îşi înfipse privirea ei teribilă în întuneric. 

— Sunteţi grefierul Breton, spuse ea. Cine sunt însă cei doi 
domni care vă însoțesc? 

Grefierul se pregătea să răspundă, când temnicerul îi taie 
vorba şi venind lângă el îi şopti la ureche următoarele cuvinte, 
străbătute de un sentiment grăitor de spaimă sau de milă: 

— Nu-i spuneţi! 

Jeanne auzi: îi privi cu mai multă băgare de seamă decât 
până atunci pe cei doi. Se miră văzând haina de un cenuşiu 
metalic, cu nasturi de fier, a unuia, vesta şi boneta miţoase ale 


celuilalt; mai ales şorţul ciudat care acoperea pieptul acestuia 
din urmă îi atrase atenţia Jeannei; şorţul părea ars în unele 
locuri, iar în altele pătat de sânge şi de ulei. Se dădu înapoi. 
Părea că-şi ia avânt ca să se poată repezi cu şi mai multă forţă. 

Apropiindu-se grefierul îi ordonă: 

— În genunchi, vă rog, doamnă. 

— În genunchi?! ţipă Jeanne. În genunchi?! Eu?!... Eu?... O 
Valois, în genunchi?! 

— Aşa avem ordin, doamnă — spuse grefierul, înclinându- 
se. 

— Domnule — se împotrivi Jeanne, cu un zâmbet feroce — 
nici să nu vă gândiţi, trebuie oare să vă învăţ eu legile? În 
genunchi se cere numai iertare. 

— Ei bine, doamnă... 

— Ei bine, domnule, nu se cere iertare decât în urma unei 
sentinţe care condamnă la o pedeapsă dezonorantă. Surghiunul 
nu este, după câte ştiu, o pedeapsă dezonorantă în codul 
francez, nu? 

— Nu v-am spus că aţi fost condamnată la surghiunire — 
rosti grefierul, cu o tristeţe gravă. 

— Atunci la ce sunt condamnată? izbucni Jeanne. 

— Veţi afla ascultând sentinţa, doamna şi ca s-o ascultati, 
veţi începe, vă rog, prin a îngenunchea. 

— Niciodată! Niciodată! 

— Doamnă, este primul alineat al instrucţiunilor mele. 
Niciodată! Niciodată, vă spun! 

— Doamnă, scrie că, în cazul în care condamnata refuză să 
îngenuncheze... 

— Ei bine? 

— Ei bine, va fi silită cu forţa. 

— Forţa?! Împotriva unei femei? 

— Nici femeia, nici bărbatul nu sunt scutiţi de respectul pe 
care-l datorează regelui şi justiţiei. 

— Şi reginei, nu-i aşa? strigă furioasă Jeanne. Fiindcă 
recunosc aici mâna unei femei care mă duşmăneşte! 

— Greşiţi acuzând-o pe regină, doamnă. Maiestatea să nu 
se amestecă în redactarea sentinţelor tribunalului. Haideţi, 
doamnă, scutiţi-ne de necesitatea de a fi violenţi. In genun-chi! 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! 


Grefierul îşi împături hârtiile şi scoase din buzunar o foaie 
groasă pe care o păstra pentru cazul care tocmai se ivise. Şi citi 
ordinul formal dat de procurorul general forţei publice de a o 
constrânge pe acuzată recalcitranta să îngenuncheze pentru a 
da satisfacţie justiţiei. 

Jeanne se ghemui într-un colţ al temniţei, aţintindu-şi 
privirea către baionetele foiţei publice pe care le văzuse 
înălțându-se în spatele uşii. Grefierul însă nu ceru să se 
deschidă uşa; făcu semn celor doi despre care am mai vorbit şi 
care se apropiam în linişte, ca nişte maşini de război solide şi de 
neclintit ce sunt îndreptate în asedii împotriva cetăților. Cei doi 
o prinseră pe Jeanne de subsuori şi o târâră în mijlocul încăperii, 
cu toate ţipetele şi urletele ei. Impasibil, grefierul se aşeză şi 
aşteptă. 

Jeanne nici nu-şi dădu seama că, pentru a nu se lăsă târâta, 
trebuise să îngenuncheze pe trei sferturi. Intervenţia grefierului 
îi atrase atenţia. 

— Aşa e bine — spuse el. 

In aceeaşi clipă, resortul ei lăuntric se destinse şi Jeanne 
sări la doi coţi deasupra pământului, în braţele celor ce-o ţineau. 

— Este de prisos să strigaţi în felul acesta — spuse grefierul 
— fiindcă nu puteţi fi auzită de afară şi n-o să mă auziţi nici pe 
mine când voi da citire sentinţei. 

— Permiteţi-mi să rămân în picioare şi voi asculta în tăcere 
— zise Jeanne, gitiind. 

— Ori de câte ori un vinovat este pedepsit cu biciul — rosti 
grefierul — pedeapsa este dezonoranta şi atrage după sine 
îngenuncherea. 

— Biciuirea? urlă Jeanne. Biciuirea?! Ah, mizerabile!... Ai 
spus biciuirea?... 

Şi răcnetele ei devenim atât de puternice, zăpăcindu-i pe 
temnicer, pe grefier şi pe cele două ajutoare, încât, tustrei îşi 
pierdură capul cu desăvârşire şi începură, ca nişte oameni beti, 
să nu mai dorească altceva decât să stăpânească sălbăticia prin 
sălbăticie. Se aruncară asupra Jeannei şi o trântiră la pământ; ea 
însă rezista în mod victorios. Vrură s-o facă să în-doaie 
genunchii, ea îşi înţepeni muşchii ca pe nişte lame de oţel. 
Rămase suspendată în aer, în mâinile acestor oameni, dând cu 
atâta furie din mâini şi din picioare, încât îi răni îngrozitor. 
Atunci cei trei îşi împărţita munca; unul o apuca de picioare, 


strângându-i-le ca într-o menghină, iar ceilalţi doi o prinseră de 
încheietura mâini lor, după care îi strigară grefierului: 

— Citiţi, citiţi sentinţa, domnule grefier, daţi-i drumul! Altfel 
nu mai sfârşim în vecii vecilor cu scorpia asta! 

— N-am să îngădui niciodată să fie citită o sentinţă care mă 
condamnă la dezonoare! Ţipa Jeanne, zbătându-se cu o forţă de 
necrezut. Şi, unind fapta cu ameninţarea, domină vocea 
grefierului prin urlete şi ţipete atât de ascuţite, încât nu se 
înţelese nici un cuvânt din tot ce citi funcţionarul. 

După ce omul sfârşi de citit îşi strânse hârtiile şi le puse din 
nou în buzunar. Jeanne crezu că a sfârşit şi tăcu, încercând să-şi 
vină în fire ca să-i poată înfrunta mai departe pe aceşti oameni. 
Urletele ei fură urmate de hohote de râs şi mai sinistre. 

— Şi — continuă grefierul, liniştit, ca şi cum ar li rostit 
sfârşitul unei formule banale — sentinţa va fi adusă la 
îndeplinire în piaţa execuțiilor, Curtea de Justiţie din Palat! 

— Public! urlă nefericită. Oh!... 

— Domnule de Paris, v-o predau pe această femeie — 
încheie grefierul, adresându-se omului cu soitul de piele. 

— Cine este acest om? întrebă Jeanne. Intr-o ultimă criză de 
spaimă şi de furie. 

— Călăul — răspunse grefierul înclinându-se, apoi îşi scoase 
manşetele. 

De-abia rosti acest cuvânt şi cei doi executanţi o şi luară pe 
Jeanne şi o duseră către galeria pe care ea o zărise la început. 
Renunţam să mai descriem felul în care se zbătu. Femeia 
aceasta, care în viaţa obişnuita leşina pentru o simplă 
zgârietură, îndură timp de o oră loviturile celor doi; fu târâtă 
până la uşa de afară şi tot timpul nu încetă să scoată cele mai 
înspăimântătoare urlete. Dincolo de uşă, unde stăteau soldaţii 
care ţineau piept mulţimii, se afla curtea, nu prea mare, zisă 
Curtea Dreptăţii, care se ivi deodată, înţesată de cele două sau 
trei mii de spectatori pe care îi adusese curiozitatea o dată cu 
preparativele şi apariţia eşafodului. 

Pe o estradă înaltă de aproximativ opt picioare se ridica un 
stâlp negru având fixate de-a lungul lui inele de fier şi o tablă pe 
care grefierul primise, fără îndoială, ordin să scrie ceva neciteţ. 
Estrada n-avea rampă; te urcai pe o scară, de asemenea fără 
rampa; singura balustradă ce se putea vedea era cea alcătuită 


din baionetele arcaşilor semănând cu un grilaj cu vârfuri 
sclipitoare. 

Mulțimea, văzând că se deschid porţile palatului şi apar 
ofiţerii cu bastoanele lor, grefierul cu hârtiile în mână, începu să 
se agite ca valurile mării. 

De pretutindeni izbucneau strigăte: "Uite-o! Uite-o!" însoţite 
de epitete nu prea convena-bile faţă de condamnată şi ici-colo 
de câteva observaţii nu prea călduroase faţă de judecători. 

Căci, de când fusese condamnată, avea susţinătorii ei. Erau 
cei care, cu două sau trei luni în urmă, poate ca o dispreţuiseră, 
dar care o reabilitaseră de când devenise adversara reginei. 

Domnul de Crosne prevăzuse însă totul. În primele rânduri 
ale acestei săli de spectacol se aflau cei ce erau devotați 
acelora care dădeau reprezentaţia. Puteau fi văzute, alături de 
agenţi de statura herculeană, femeile cele mai credincioase 
cardinalului de Rohan. Se găsise mijlocul de a se folosi în 
favoarea reginei furiile dezlănţuite altădată împotriva ei; cei 
care îl aplaudasem atât de tare pe domnul de Rohan din ura 
faţa de Maria-Antoaneta o fluierau şi o huiduiau acum pe 
doamna de La Motte, care fusese atât de imprudenţă, încât să 
separe cauza ei de cea a cardinalului. Astfel că, la apariţia sa în 
mica piaţetă, strigatele furioase de: "Jos La Motte! Jos cu 
falsificatoarea!" fură cele mai numeroase şi izbucnim din cele 
mai puternice piepturi, Jeanne era la capătul puterilor, nu însă şi 
la capătul furiei; încetă să mai ţipe, deoarece ţipetele sale se 
pierdeau în vacarmul învălmăşelii. Dar cu vocea sa limpede, 
vibrantă, metalică rosti câteva cuvinte care fă cura să se stingă 
ca prin farmec până şi şoaptele. 

— Ştiţi voi cine sunt? spuse ea. Ştiţi voi ca în vinele mele 
curge sângele regilor voştri? Ştiţi că prin mine este lovită, nu o 
vinovată, ci o rivală; nu numai o rivală, ci şi o complice? 

Aici fu întreruptă de urletele scoase la timp de către cei mai 
pricepuţi slujitori ai domnului de Crosne. Ea însă trezise, dacă nu 
interesul, cel puţin curiozitatea: şi curiozitatea mulţimii este o 
sete care trebuie potolită. Liniştea ce se aşternu îi dovedi 
Jeannei că vor s-o asculte. 

— Da — repetă ea — o complice! Sunt pedepsită fiindcă 
ştiu secretele... 

— Atenţie! îi şopti la ureche grefierul. 


Ea se întoarse. Călăul ţinea în mână un bici. La vederea 
acestuia, Jeanne îşi uită discursul, ura, dorinţa de a captiva 
masele; nu mai simţi decât ruşinea, nu se mai temu decât de 
durere. 

— Fie-vă milă! Fie-vă milă! strigă ea, cu o voce sfâşietoare. 

Un val de huiduieli îi acoperi rugămintea. Gata să leşine, 
Jeanne se agăţă de genunchii călăului şi reuşi să-i prindă mâna. 
Acesta ridică însă celălalt braţ şi lăsă biciul să cadă moale peste 
umerii contesei. Lucru de neînchipuit, femeia aceasta pe care 
durerea fizică ar fi zdrobit-o. Înmuiat-o, îmblînzit-o, poate, prinse 
puteri văzând că este cruţată; repezindu-se la ajutor, încerca să- 
| răstoarne şi să-l arunce de pe eşafod în piaţă. Deodată însă se 
dădu înapoi. Omul acela ţinea în mână un fier înroşit pe care îl 
scosese chiar atunci din jar. Ridicase, spuneam, fierul şi 
fierbinţeala pe care o împrăştia o făcu pe Jeanne să sară înapoi 
răcnind sălbatic: 

— Înfierată! strigă ea. Înfierată!... 

Mulțimea răspunde la urletul ei cu un urlet şi mai sălbatic. 

— Da! Da! răcniră cele trei mii de guri. 

— Ajutor! Ajutor!... strigă pierdută Jeanne, încercând să 
rupă funiile cu care i se legaseră mâinile. 

În timpul acesta, călăul îi sfâşia rochia, neputând s-o 
descheie şi, dând la o parte cu o mână care tremura fâşiile de 
stofă, încercă să apuce cu cealaltă fierul înroşit pe care i-l 
întindea ajutorul său. Jeanne însă se aruncă asupra acestuia, 
făcându-l să dea înapoi şi el nu îndrăzni s-o atingă; în aşa fel, 
încât călăul, văzând că nu poate apuca sinistrul instrument, 
trăgea cu urechea să vadă dacă lumea n-a început cumva să-l 
afurisească. Era foarte orgolios. 

Mulțimea, tulburată şi începând să admire forţa cu care se 
apăra femeia aceasta, fremăta de o nerăbdare mocnită: 
grefierul coborâse scara; soldaţii priveau spectacolul: era o 
neorânduială, o lipsă de hotărâre care începuse să devină 
amenințătoare. 

— Sfârşiţi odată! strigă o voce din primele rânduri. 

O voce poruncitoare şi pe care călăul o recunoscu fără 
îndoiala, fiindcă el o dobori pe Jeanne cu o lovitură puternică, o 
sili să îngenuncheze şi îi apasă capul cu mâna stângă. La se 
ridică însă, arzând mai tare decât fierul cu care o amenințau şi, 


cu o voce ce domina tumultul şi înjurăturile neîndemânaticilor 
călăi, strigă: 

— Francezi laşi! De ce nu mă apăraţi?! Lăsaţi să fiu 
torturată?! 

— Taci! strigă grefierul. 

— Taci! strigă comisarul. 

— Să tac?!... De ce? replică Jeanne. Ce-o să-mi mai facă?... 
Da, e vina mea dacă îndur o asemenea ruşine... 

— Oho!... urlă mulţimea, înțelegând greşit sensul acestei 
mărturisiri. 

— Taci! repetă grefierul. 

— Da, este vina mea — continuă Jeanne, zbătându-se 
întruna — fiindcă dac-aş fi vorbit... 

— Taci! răcniră într-un glas grefierul, comisarul şi călăii. 

— Dac-aş fi spus tot ce ştiam despre regina, aş fi fost 
spânzurată, n-aş fi fost dezono-rată... 

Nu putu spune mai mult: comisarul se repezi pe eşafod, 
urmat de agenţi, tăbărâră asupra ticăloasei şi, punându-i 
căluşul, o predară, mai mult moartă decât vie, cu faţa umflată, 
lividă, însângerată, celor doi executori, dintre care unul îşi sili 
din nou victima să îngenuncheze: în acelaşi timp apuca fierul pe 
care ajutorul său reuşi să i-l dea. Jeanne însă, ca o năpârcă, 
profită de slăbiciunea acestei mâini, care îi apasă ceafa, zvâcni 
o ultimă dată şi, întorcându-se cu o bucurie frenetică, îi oferi 
pieptul  călăului privindu-l provocator; aşa ca groaznicul 
instrument o izbi peste sânul drept. Victima, cu tot căluşul, 
scoase un urlet cumplit. 

Durerea, ruşinea o doborâră pe Jeanne. Era învinsă. De pe 
buzele sale nu mai scapă nici un sunet, trupul nu mai avu nici o 
tresărire; de data aceasta leşinase cu adevărat. Călăul o ridică 
pe umăr, încovoiată şi cu pasul nesigur, cobori scara mişeliei. 

Mulțimea, mută, fie că aprobă, fie ca rămăese consternată, 
nu se împrăştie prin cele patru ieşiri ale pieţei decât după ce 
văzu închizându-se în urma osânditei uşile Conciergeriei, după 
ce văzură că eşafodul începe să fie dărâmat bucată cu bucată, 
după ce se încredința că nu exista nici un epilog la drama 
îngrozitoare al cărei spectacol i-l oferise parlamentul. 

Agenţii supravegheau toate reacţiile celor de faţă; îşi 
exprimaseră încă de la început atât de limpede părerea, încât ar 
fi fost nebunie curată să faci cea mai mică obiecţie, 


contrazicându-le logica, pe care şi-o susțineau înarmaţi cu bâte 
şi cătuşe. Obiecţii, dacă au fost, au fost exprimate cu totul 
lăuntric. Încetul cu încetul, piaţa îşi reluă calmul său obişnuit: 
doar la capătul podului, după ce se risipi gloata, între doi bărbaţi 
tineri şi părând cu desăvârşire năuciţi, care se retrăgeau ca şi 
ceilalţi, avu loc următorul dialog: 

— Oare chiar pe doamna de La Motte a înfierat-o călăul? Ce 
crezi, Maximilian? 

— Aşa se spune, dar eu nu cred... — răspunse cel mai înalt 
dintre interlocutori. 

— Şi tu crezi că n-a fost ea, aşa-i? Adaugă celălalt, un 
omuleţ cu faţa cam vulgară, cu ochii rotunzi şi sclipitori că ai 
păsărilor de noapte şi cu părul scurt şi unsuros. Nu. Nu poate fi 
doamna de La Motte cea pe care au înfierat-o, nu-i aşa? 
Susţinătorii tiranilor şi-au cruțat, fără îndoială, complicea. Ca s-o 
poată dezvinovăţi pe Maria-Antoaneta au găsit o domnişoară 
Oliva, care a mărturisit că este prostituată; au putut găsi şi o 
falsă doamnă de La Motte, care să mărturisească că este 
falsificatoare; ai să-mi răspunzi ca a existat fierul roşu. Ei, şi! O 
comedie pentru care a fost plătit şi călăul şi victimă! A costat 
poate mai scump, asta e tot! 

Insoţitorul acestuia asculta clătinând din cap. Zâmbea fără 
să răspundă. 

— Ce poţi să răspunzi? întrebă omuleţul. Nu eşti de părerea 
mea? 

— E cam mult să accepţi să ţi se ardă sinul cu fierul roşu — 
răspunse cel interpelat. Eu n-aş zice că e o comedie, cum spui. 
Eşti un medic mai bun decât mine şi probabil că ai simţit mirosul 
de came arsă. Este o amintire neplăcută, mărturisesc. 

—  Chestiune de bani, ţi-am spus: ea poate plăti o 
condamnaţii care, oricum, ar fi înfierată pentru cu totul altceva, 
o poţi plăti ca să spună trei-patru fraze pompoase şi când e gata 
să se trădeze, i se pune căluşul... 

—  Ei-ei-ei! exclamă flegmatic cel pe care l-am numit 
Maximilian. Nu te voi urma pe drumul acesta, nu mi se pare 
sigur. 

— Hm! Atunci ai să faci şi tu ca ceilalţi gură-cască. Ai să 
spui că ai văzut cum a fost înfierată doamna de La Motte; iată 
cât eşti de capricios. Adineauri spuneai cu totul altceva, fiindcă 


ai spus textual: "Nu cred că au înfierat-o pe doamna de La 
Motte!" 

— Nu şi nici nu cred — reluă tânărul, zâmbind — dar nici nu 
este una dintre acele condamnate despre care vorbeşti. 

— Atunci cine este persoana care a fost stigmatizată cu 
fierul roşu, acolo, în piaţă, în lo-cul doamnei de La Motte? 

— Regina! rosti tânărul, cu o voce ascuţită, către însoţitorul 
său, subliniindu-şi cuvintele cu un surâs misterios. 

Celălalt se dădu înapoi, râzând în hohote şi bătând din 
palme la auzul acestei glume, apoi, privind în jurul său, spuse: 

— Adio, Robespierre! 

— Adio, Marat! răspunse celălalt. 

Şi se despărţiră. 


Capitolul XCIX Căsătoria 


Chiar în ziua acestei execuţii, la prânz, regele ieşi din 
cabinetul său de la Versailles şi fu auzit concediindu-l pe domnul 
de Provence, cu aceste vorbe aspre: 

— Domnule, asist astăzi la o cununie. Nu începeţi să-mi 
spuneţi tot felul de lucruri despre căsătorie sau despre toate 
relele căsniciei, vă rog; ar fi de rău augur pentru tinerii soţi, pe 
care îi iubesc şi pe care îi voi ocroti. 

Contele de Provence se încruntă zâmbind, îşi salută adânc 
fratele şi se retrase în apartamentele sale. Regele, continuându- 
şi drumul printre curtenii risipiţi pe coridoare, le zâmbi unora şi-i 
privi trufaş pe alţii, după cum văzuse că se purtaseră în 
afacerea colierului pe care parlamentul tocmai o judecase. 
Ajunse astfel în salonul pătrat, unde se afla regină în ţinuta de 
gală, având în jur doamnele de onoare şi gentilomi. 

Maria-Antoaneta, palidă sub fard, ascultă cu o atenţie 
prefăcută întrebările puse cu căldură de către doamna de 
Lamballe şi domnul de Calonne asupra sănătăţii sale. Deseori 
însă se uita pe furiş spre uşă, căutând cu privirea întocmai ca 
omul care doreşte fierbinte să vadă şi întorcând capul ca omul 
care tremura de spaima că a văzut. 

— Regele! anunţă unul dintre uşieri. 


Şi într-o revărsare de broderii, dantele şi lumina, ea îl văzu 
intrând pe Ludovic al XVI-lea, a cărui cea dintâi privire din 
pragul salonului fu pentru ea. Maria-Antoaneta se ridică şi făcu 
trei paşi în întâmpinarea regelui, care îi săruta mâna cu graţie. 

— Sunteţi astăzi mai frumoasă ca oricând, doamnă, 
nemaipomenit de frumoasă! rosti el. 

La zâmbi cu tristeţe şi, în ca o dată, ochii săi rătăciră prin 
mulţime, căutând acel punct necunoscut despre care am mai 
vorbit. 

— Tinerii soţi încă n-au venit? întrebă regele. Mi se pare că 
în curând va fi ora douăsprezece. 

— Sire — răspunse regina, făcând un efort atât de mare, 
încât fardul se crapă pe obraji şi chiar se scuturi pe alocuri — a 
venit numai domnul de Charny. Aşteaptă pe coridor ca 
maiestatea voastră să-i poruncească să intre. 

— Charny, spuse regele, ţara să observe tăcerea grăitoare 
care urmase după cuvintele reginei. Charny este acolo? Să 
între! Să intre! 

Câţiva gentilomi şi porniră în întâmpinarea domnului de 
Charny. Regina îşi apasă nervoasă mâna pe piept şi se aşeza, 
întorcându-se cu spatele la uşă. 

— Bine, dar este douăsprezece — repetă regele. Tânăra 
soţie ar fi trebuit să fie aici. 

Tocmai când regele rostea aceste cuvinte, domnul de 
Charny apăru în pragul salonului; auzi ultimele cuvinte ale 
regelui şi răspunse imediat: 

—  Binevoiască maiestatea voastră să ierte întârzierea 
involuntară a domnişoarei de Taverney: de la moartea tatălui 
său n-a părăsit patul. Astăzi s-a ridicat pentru prima dată şi ar li 
fost acum la ordinele regelui, dacă un leşin n-ar fi obligat-o să 
întârzie. 

— Scumpă copilă, cât fie mult îl iubea pe tatăl său! rosti 
tare regele. Cum însă va avea de azi înainte un soţ bun, sperăm 
că se va consola. 

Regina ascultă sau, mai degrabă, auzi, fără să facă nici un 
gest. Oricine ar fi urmărit-o în timp ce vorbea Charny ar fi 
observat cum îi piere sângele din obraji, asemenea refluxului şi i 
se adună la inimă. 

Văzând ca nobilii şi clerul umpleau salonul, regele rosti 
ridicând semet fruntea: 


— Domnule de Breteuil, aţi expediat ordinul de exilare a lui 
Cagliostro? 

Chiar şi răsuflarea unei pasări adormite ar fi tulburat 
tăcerea ce se aşternuse. 

— Şi acea La Motte care îşi zicea de Valois — continuă 
regele, cu o voce hotărâtă — nu este oare astăzi arsa cu fierul 
roşu? 

— În momentul acesta, sire — replică ministrul de justiţie. 
Sentința a şi fost executată. 

Ochii reginei scapărară. Un murmur aprobativ pluti prin 
salon. 

— Domnul cardinal va fi poate contrariat aflând că i-a fost 


înfierată complicea — continuă Ludovic al XVI-lea cu o 
încăpăţânate pe care nimeni nu o văzuse la el înaintea 
procesului. 


Şi, rostind cuvântul complice, adresat unui acuzat pe care 
parlamentul îl achitase, rostind un cuvânt care îl defăima pe 
idolul parizienilor, un cuvânt care condamnă ca tâlhar si 
falsificator pe unul dintre cei mai înalţi prinți ai bisericii, unul 
dintre primii prinți ai Franţei, regele, ca şi când ar fi aruncat o 
sfidare solemnă clerului, nobililor, parlamentului, poporului, spre 
a proclama că neatinsa onoarea soţiei sale, regele îşi plimbă de 
jur împrejur o privire scânteietoare. Incărcata de acea mânie pe 
care nimeni nu o mai simţise în Franţa de când somnul cel 
veşnic închisese ochii lui Ludovic al XV-lea. 

Nici o şoaptă, nici un cuvânt de aprobare nu întâmpina 
răzbunarea regelui împotriva tuturor acelora care conspiraseră 
ca să dezonoreze monarhia. El se apropie apoi de regină, care îi 
atinse amândouă mâini te într-o pornire de profundă 
recunoştinţa. 

În acea clipă apărură la capătul coridorului domnişoara de 
Taverney, în rochie albă ca o mireasă, cu faţa albă ca o fantomă 
şi Filip de Taverney, fratele său, care îi dădea braţul. Andreea 
înainta cu paşi repezi, cu privirea rătăcită şi cu răsuflarea tăiată; 
nu vedea nimic, nu auzea nimic; braţul fratelui său îi insufla 
putere, curaj şi îi arăta încotro să meargă. 

La trecerea logodnicei, mulţimea curtenilor zâmbi. Femeile 
îşi luară locul în spatele reginei, bărbaţii în spatele regelui. 
Amiralul de Suffren, ţinându-l de mână pe Olivier de Charny, 
veni în întâmpinarea Andreei şi a fratelui său. li salută şi se 


amestecă în grupul prietenilor intimi şi al rudelor. Filip îşi 
continuă drumul, fără că privirea lui să se fi întâlnit cu cea a lui 
Olivier, fără ca apăsarea degetelor sale s-o fi avertizat pe 
Andreea că trebuia să ridice fruntea. 

Ajuns în faţa regelui, strânse mâna sorei sale şi aceasta, ca 
o moartă care se însufleţeşte, deschise ochii săi mari şi-l văzu 
pe Ludovic al XVI-lea. Care-i zâmbea cu bunătate. Ea schiţă un 
salut, în mijlocul murmurului general care exprima admiraţia 
faţă de frumuseţea sa. 

— Domnişoară — spuse regele, luându-i mâna — ştiu că a 
trebuit să aştepţi să se sfârşească doliul ca să te poţi mărita cu 
domnul de Charny; dacă eu n-aş fi cerut să se grăbească 
momentul căsătoriei, poate că viitorul dumitale soţ, cu toată 
nerăbdarea lui, ţi-ar fi îngăduit încă o lună de răgaz; se pare că 
suferi mult şi acest lucru mă întristează; eu însă sunt obligat să 
asigur fericirea acelor gentilomi vrednici care mă slujesc, aşa 
cum o face domnul de Charny; dacă n-ar fi avut astăzi loc 
cununia, eu n-aş mai fi putut asista la ea deoarece mâine plec 
într-o călătorie prin Franţa împreuna cu regina. Aşa că am 
plăcerea să semnez contractul astăzi, să te văd căsătorită în 
capela palatului. Salut-o pe regină, domnişoară şi mulţumeşte-i 
deoarece maiestatea sa a fost extrem de bună faţa de 
dumneata. 

Şi o conduse el însuşi pe Andreea în faţa Mariei-Antoaneta. 
Aceasta se. Ridică, dar genunchii îi tremurau, mâinile îi erau 
îngheţate. Nu îndrăznea să înalțe ochii şi văzu doar ceva alb 
care se apropia şi se înclină în faţa sa. Era rochia de nuntă a 
Andreei. Apoi regele puse mâna logodnicei pe braţul lui Filip, îl 
dădu pe al său Mariei-Antoaneta şi rosti cu glas tare: 

— La capelă, domnilor! 

Toată această mulţime se aşeză în linişte în spatele 
maiestăţilor lor şi porni spre a-şi ocupa locurile. Slujba începu 
imediat. Regina asculta aplecată pe scaunul său de rugăciune, 
cu fruntea îngropata în palme. Se rugă din tot sufletul, din toate 
puterile; trimise cerului rugăminţi atât de fierbinţi încât 
răsuflarea îi usca lacrimile. 

Domnul de Charny, palid şi frumos, simțind îndreptate 
asupra lui toate privirile, fu calm şi brav, ca şi când s-ar fi aflat 
pe bordul vasului său, în mijlocul flăcărilor şi al uraganului de 
împuşcături englezeşti; numai că suferea mult mai mult. 


Filip, privindu-şi ţinta sora, pe care o vedea gata-gata să se 
prăbuşească, părea tot timpul pregătit să-i sară în ajutor cu un 
cuvânt sau cu un gest afectuos. Andreea însă nu-şi dezminţi 
firea, rămase cu capul sus, ducând mereu la nas o sticluţa cu 
săruri, clătinându-se, aproape moartă, că flacăra unei lumânări, 
dar rămânând în picioare şi încăpăţânându-se să trăiască prin 
fort a voinţei. Ea nu se rugă cerului, nu-şi dori nimic pentru 
viitor, nu spera nimic, nu se temea de nimic, nu avea nimic nici 
cu oamenii, nici cu Dumnezeu. A 

În timp ce preotul vorbea. În timp ce băteau clopotele, 
Andreea îşi spunea: 

"Oare sunt eu o adevărata creştina? Oare sunt ca ceilalţi, o 
făptură ca şi celelalte? M-ai făcut oare pentru a fi credincioasă, 
tu cel pe care-l numim Dumnezeu atotputernic, judecătorul 
tuturor lucrurilor? Tu, despre care se zice că eşti drept, dar care 
m-ai pedepsit mereu fără să fi fost vinovată? Tu, despre care se 
spune că eşti Dumnezeul liniştii şi al dragostei, dar care mi-ai 
hărăzit o viaţă de frământări şi de mânie, de răzbunare 
sângeroasă?! Tu, căruia îi datorez de a avea drept duşman de 
moarte pe singurul om pe care l-aş fi putut iubi?! Nu — continuă 
ea — treburile lumeşti şi cele ale lui Dumnezeu nu mă privesc. 
Fără-ndoială că am fost blestemată înainte de a mă naşte, că 
încă din prima clipă de viaţa am fost pusă în afara legilor 
omeneşti." Apoi, întorcându-se la trecutul ei dureros: "Ciudat! 
Ciudat! Aici, alături de mine se afla un bărbat al cărui nume mă 
făcea să mor de fericire. Dacă el ar fi venit să mă ceară pentru 
mine însămi, aş fi fost obligată să îngenunchez la picioarele 
sale, să-i cer iertare pentru greşeala pe care am săvârșit-o 
cândva pentru greşeala ta, Doamne! Şi acest bărbat pe care îl 
adoram m-ar fi respins poate. lată că astăzi mă ia în căsătorie şi 
el trebuie să-mi ceară iertare în genunchi! Ciudat! Ei, da, 
nemaipomenit, de ciudat!" 

În clipă acea auzi vocea preotului care zicea: 

— Jacques-Olivier de Charny, o iei în căsătorie pe Maria- 
Andreea de Taverney? 

— Da — răspunse hotărât Olivier. 

— Şi dumneata, Maria-Andreea de Taverney, îl iei în 
căsătorie pe Jacques-Olivier de Charny? 

— Da!... răspunse Andreea, cu un accent atât de sălbatic, 
încât regina se înfioră, iar celelalte femei tresăriră. 


Apoi Charny îi puse soţiei sale în deget inelul de aur în aşa 
fel, încât Andreea nu simţi nici cea mai uşoară atingere. Curând 
regele se ridică. Slujba se sfârşise. Toţi curtenii veniră să-i 
felicite pe cei doi soţi. 

Domnul de Suffren luă mâna nepoatei sale şi-i făgădui în 
numele lui Olivier fericirea pe care merita s-o aibă. Andreea îi 
mulţumi amiralului, cu o faţă lipsită de expresie, şi-l rugă doar 
pe unchiul său s-o conducă numaidecât la rege pentru a-i 
mulţumi, întrucât se simţea slăbită. 

În clipa aceea o paloare înspăimântătoare i se aşternu pe 
chip. Charny o privi de depar-te, dar nu îndrăzni să se apropie 
de ea. 

Amiralul traversă salonul şi o duse pe Andreea în faţa 
regelui, care o sărută pe frunte şi-i spuse: 

— Doamnă contesă, treceţi pe la regină. Maiestatea să vrea 
să vă facă un dar de nuntă. 

Şi, rostind aceste cuvinte pe care le credea pline de 
delicateţe, regele se retrase, urmat de toată curtea şi o lăsă pe 
tânăra soţie, pierdută, disperată, la braţul lui Filip. 

— Ah! murmură ea. E prea mult! E prea mult! Filip, mi se 
pare că am îndurat destul!... 

— Curaj! îi şopti Filip. Nu mai e decât această încercare, 
soră. 

— Nu, nu — răspunse Andreea — n-am să pot. Puterile unei 
femei sunt limitate; poate voi face ceea ce mi se cere, dar, 
gândeşte-te, Filip, că dacă ea îmi vorbeşte, dacă ea mă felicită, 
voi muri! 

— Dacă trebuie, vei muri, scumpă soră — îi spuse tânărul şi 
în felul acesta vei fi mai fericită decât mine, fiindcă eu aş vrea 
să fiu mort! 

Rosti aceste cuvinte cu un glas atât de îndurerat, încât 
Andreea se repezi ca împunsă de un ghimpe şi intră la regină. 
Olivier o văzu trecând; el se lipi de tapiserie pentru a nu-i atinge 
nici măcar rochia. Rămase singur cu Filip în salon, cu capul 
plecat, ca şi cumnatul său, aşteptând rezultatul întrevederii 
dintre regină şi Andreea. 

Aceasta o găsi pe Maria-Antoaneta în cabinetul cel mare. 
Cu toate că era în luna iunie, regina ceruse să se aprindă focul; 
era aşezată în fotoliul său, cu capul dat pe spate, cu ochii închişi 
şi cu mâinile împreunate ca ale unei moarte. Tremura. Doamna 


de Misery, după ce o introdusese pe Andreea, trase draperiile, 
închise uşile şi ieşi. 

Andreea, în picioare, tremurând de emoție şi de mânie, 
tremurând însă şi de slăbiciune, aştepta cu ochii plecaţi să-i 
adreseze un cuvânt. Aştepta glasul reginei, aşa cum aşteaptă 
condamnatul securea care trebuie să-i curme viaţa. 

Cu siguranţă că, dacă Maria-Antoaneta ar fi deschis gura în 
acea clipă, Andreea, zdrobită cum era, s-ar fi prăbuşit înainte de 
a înţelege sau de a răspunde. 

Se scurse un minut, ce păru un secol, în această stare de 
cumpliţi suferinţa, fără ca regina să fi făcut vreo mişcare. In 
sfârşit, se ridică sprijinindu-se cu ambele braţe de fotoliu şi luă 
de pe masă o hârtie pe care degetele sale nesigure o scapără 
de mai multe ori. Apoi, înaintând ca o fantomă, fam să se audă 
alt zgomot decât foşnetul rochiei sale pe covor, veni cu braţul 
întins spre Andreea şi-i dădu hârtia fam a rosti un cuvânt. 

Între aceste două inimi cuvintele erau de prisos: regina nu 
avea nevoie să mai ceară înţelegerea Andreei; Andreea nu se 
putea îndoi de măreţia sufletului reginei. 

Oricare alta ar fi presupus ca Maria-Antoaneta îi oferea o 
dotă bogată, sau un act de pro-prietate, sau brevetul unei slujbe 
la curte. Andreea ghici că hârtia conţinea cu totul altceva. O luă 
şi, fără să se mişte din locul său, începu să citească. 

Braţul Mariei-Antoaneta căzu. Ochii săi se ridicară încet 
spre Andreea. 


“Andreea — scrisese regina — m-ai salvat. Mi-ai redat 
onoarea, viaţa mea iti aparţine. În numele onoarei mele care te 
costă atât de scump, te conjur să mă numeşti sora dumitale. 
Încearcă, ai să vezi că nu roşesc. 

Las în mâinile dumitale acest înscris; este garanția 
recunoştinței mele: este zestrea pe care ţi-o dau. 

Inima dumitale este cea mai nobilă dintre toate va şti să 
primească cum se cuvine darul acesta. 


Semnat Maria- 
Antoaneta de Lorena de Austria." 


Andreea, la rândul său, o privi pe regină. Văzu că are ochii 
plini de lacrimi şi fruntea apăsata de tristeţe; aştepta un 


răspuns. Tânăra fată traversă încet încăperea, arse la focul 
aproape stins biletul reginei şi făcând o reverenţa adâncă, fără 
să articuleze o silabă, ieşi din cabinet. 

Maria-Antoaneta făcu un pas ca s-o oprească sau s-o 
urmeze: dar, neîndurătoarea Andreea, lăsând uşa deschisă, se 
întoarse lângă fratele său, în salonul alăturat. Filip îl chemă pe 
Charny, îi luă mâna şi i-o puse în mâna Andreei, în timp ce, în 
pragul cabinetului, din spatele draperiei pe care o ţinea cu 
braţul, regina asistă la această scenă dureroasă. 

Charny pleca asemenea unui logodnic al morţii pe care 
palida sa logodnica îl ducea cu ea; plecă uitându-se înapoi, la 
obrazul de ceară al Mariei-Antoaneta, care, cu fiece pas, îl vedea 
cum dispare pentru totdeauna. Cel puţin aşa credea. 

La poarta castelului aşteptau două trăsuri. Andreea urcă în 
prima. Cum Charny se pregătea s-o urmeze, tânăra contesă îi 
spuse: 

— Cred, domnule, ca dumneavoastră plecaţi spre Picardia. 

— Da, doamna — răspunse Charny. 

— lar eu plec către locurile unde a murit mama mea, 
domnule conte. Adio! 

Charny se înclină fără să răspundă. Trăsura o duse pe 
Andreea singură. 

— Rămâneţi cu mine doar pentru a-mi spune că sunteţi 
duşmanul meu? îl întrebă Olivier pe Filip. 

— Nu, domnule conte — răspunse acesta. Nu-mi puteţi fi 
duşman de vreme ce sunteţi cumnatul meu. 

Olivier îi întinse mâna, urcă la rândul său în cea de-a doua 
trăsură şi plecă. 

Rămas singur, Filip îşi frânse o clipă mâinile cu disperare şi 
rosti cu o voce înăbușită: 

— Doamne, celor ce-şi fac datoria aici, pe pământ, oare le 
rezervi puţină bucurie în cer? Bucurie... — reluă el, posomorât, 
privind o ultimă dată către palat. Vorbesc de bucurie!... La ce 
bun?!... Nu pot spera într-o altă viaţa decât cei ce cred că vor 
reîntâlni acolo pe cei pe care i-au iubit. Pe mine nu m-a iubit 
nimeni aici pe pământ, aşa că n-am nici măcar mângâierea pe 
care o au ei când îşi doresc moartea... 

Şi îndreptă spre cer o privire fără urmă de venin, dar plină 
de mustrare, ca un om a cărui credinţă se clatină, apoi dispăru, 


ca şi Andreea şi Charny, în ultimul vârtej al acestei furtuni care 
avea să zdruncine un tron, să zdrobească monarhia. 


Sfârşit