Alexandre Dumas — Regina Margot 02

Alexandre Dumas 


ALEXANDRE DUMAS 


Regina Margot 


x K 


+ 


Traducere de Mircea Alexandrescu şi 
Costache Popa 


EDITURA EMINESCU 
1970 


Regina Margot vol. 2 


XXXII Fraternitate 

XXIII Recunoştinţa regelui Carol al IX-lea 
XXXIV Domnul hotărăşte 

XXXV Noaptea regilor 

XXXVI Anagrama 

XXXVII Întoarcerea la Luvru 

XXXVIII Cingătoarea reginei-mame 
XXXIX Planuri de răzbunare 


XL Atrizii 

XLI Zodiacul 

XLII Mărturisiri 

XLIII Solii 

XLIV Oreste şi Pilade 
XLV Orthon 


XLVI Hanul „Sub cerul liber” 
XLVII De Mouy de Saint-Phale 
XLVIII Două capete, o singură coroană 
XLIX Cartea de vânătoare 

L Vânătoarea cu şoimi 

LI Pavilionul lui Francisc | 

LII Investigaţiile 

LIII Acteon 

LIV Pădurea Vincennes 

LV Figurina de ceară 

LVI Ocrotitorii nevăzuți 

LVII Judecătorii 

LVIII Tortura saboţilor 

LIX Capela 

LX Piața Saint-Jean-En-Grève 
LXI Turnul infamiei 


Cuprins 


Alexandre Dumas 


LXII Sudoarea de sânge 

LXIII Terasa turnului castelului Vincennes 
LXIV Regența 

LXV Regele a murit, trăiască regele! 
Epilog 


303 
309 
315 
320 
327 


Regina Margot vol. 2 


XXXII 
Fraternitate 


SALVÂNDU-L PE CAROL, HENRIC 
nu numai că scăpase un om de la moarte: împiedicase o 
schimbare de suverani în trei regate. 

Într-adevăr, dac-ar fi murit Carol al IX-lea, ducele de 
Anjou ar fi devenit rege al Franţei şi, după toate 
probabilitățile, ducele d'Alençon, al Poloniei. 

lar pentru că ducele de Anjou era amantul doamnei de 
Condé, coroana Navarei l-ar fi răsplătit pe soţ pentru 
bunăvoința nevestei. Şi din toată această mare 
răsturnare, n-ar fi ieşit nimic bun pentru Henric. Şi-ar fi 
schimbat stăpânul, şi atâta tot; iar în locul lui Carol al IX- 
lea, care era îngăduitor cu el, ar fi venit la tronul Franţei 
ducele de Anjou: acesta, ascultând cu sfinţenie de maică- 
sa, Caterina, îi jurase moartea şi s-ar fi ţinut de cuvânt. 

Toate aceste gânduri veniseră deodată în mintea lui 
Henric, pe când porcul mistreţ se năpustise asupra lui 
Carol al IX-lea, şi îşi dădu seama că viaţa lui este legată 
de a regelui: şi am putut vedea ce-a făcut în urma 
fulgerătoarei cugetări. Carol al IX-lea nu putea însă 
înţelege cauza acestui devotament căruia îi datora viaţa. 

Dar Margareta pricepuse tot şi preţuise ciudata 
cutezanţă a lui Henric care, asemenea fulgerului, nu 
strălucea decât în timpul furtunii. Din păcate, faptul de a 
scăpa de domnia ducelui de Anjou nu însemna totul; 
trebuia ca el să devină rege, să lupte pentru Navara 
împotriva ducelui d'Alençon şi a prinţului de Condé. Şi 
mai ales, era nevoie să părăsească această curte, unde 


Alexandre Dumas 


mergea pe marginea prăpastiei; şi încă s-o părăsească 
sub ocrotirea unui vlăstar regesc. 

Pe drum, la înapoierea de la Bondy, Henric cumpănise 
adânc această situaţie. Odată ajuns la Luvru, planul era 
făurit. 

Fără să-şi scoată cizmele, aşa cum se afla, plin de praf 
şi de sânge, se duse de-a dreptul la ducele d'Alençon, pe 
care-l găsi foarte nervos, plimbându-se cu paşi mari prin 
cameră. 

Văzându-l, prinţul se arătă surprins: 

— Da, da - i se adresă Henric, luându-i amândouă 
mâinile - da, iubite frate, te înţeleg! Eşti supărat pe mine 
pentru că am fost primul care i-am atras atenţia regelui 
că glonţul tău a nimerit în piciorul calului şi nu în porcul 
mistreţ, aşa cum ai avut de gând. Dar, ce vrei, nu mi-am 
putut stăpâni mirarea şi, la urma urmei, regele tot şi-ar fi 
dat seama. Nu crezi? 

— Fireşte, fireşte - îngână ducele d'Alençon. Cu toate 
că numai o rea intenţie te-a putut împinge la soiul ăsta de 
defăimare. Şi fapta ce-ai săvârşit a avut drept urmare, 
nici mai mult nici mai puţin, că fratele meu Carol al IX-lea 
a devenit bănuitor cu mine şi ai semănat discordia între 
noi. 

— Despre asta vom vorbi îndată. lar în ce priveşte 
intenţiile bune sau rele pe care le-aş avea faţă de tine, 
pentru asta am venit, ca să le cântăreşti tu însuţi. 

— Bine! făcu d'Alençon, cu obişnuita lui stăpânire de 
sine. Hai, Henric, vorbeşte! Te ascult! 

— După ce-o să-ţi spun ce am de spus, ai să vezi, 
Francisc, care îmi sunt adevăratele gânduri. Căci 
mărturisirea mea nu îngăduie nici ocol, nici ascunziş. Şi la 
urmă ai să mă poţi nimici cu un cuvânt. 

— Despre ce-i vorba? îl întrebă Francisc tot mai 
neliniştit. 

— Cu toate astea - continuă Henric - am şovăit mult 
până să-ţi vorbesc despre ce m-a adus aici, mai ales, 
după ce azi te-ai făcut că nu pricepi. 


Regina Margot vol. 2 


— La drept vorbind, Henric, nu ştiu ce vrei să spui - 
zise Francisc, pălind. 

— Dragul meu, ţin prea mult la tine ca să nu-ți atrag 
atenţia că hughenoţii au şi făcut unele intervenţii pe 
lângă mine. 

— Intervenţii?! întrebă ducele d'Alençon. Ce fel de 
intervenţii? 

— Unul din ei, domnul de Mouy de Saint-Phale, fiul 
viteazului de Mouy, asasinat de Maurevel, ştii care... 

— Da. 

— Ei bine, a venit la mine, punându-şi viaţa în 
primejdie, doar ca să-mi spună că sunt prizonier. 

— Ce vorbeşti! Şi ce i-ai răspuns? 

— Dragul meu frate, ştii prea bine cât îl iubesc pe 
Carol, care mi-a salvat viaţa, şi mai ştii că regina Caterina 
mi-a fost într-adevăr ca o mamă. Aşadar, am respins 
propunerile pe care mi le-a făcut. 

— Ce fel de propuneri? 

— Hughenoţii vor să refacă regatul Navarei şi cum 
tronul mi se cuvine drept moştenire, mi l-au oferit. 

— Da; şi în loc să primeşti, l-ai refuzat! 

— Da, categoric... chiar în scris. Dar de atunci... - 
continuă Henric. 

— Nu cumva ţi-a părut rău, dragă frate? îl întrerupse 
d'Alençon. 

— Nu, doar am impresia că domnul de Mouy, 
nemulţumit de mine, şi-a îndreptat privirile în altă parte. 

— Spre cine? întrebă regele Francisc. 

— Nu ştiu, poate că spre prinţul de Condé. 

— Da, s-ar putea - aprobă ducele. 

— De altfel - reluă Henric - pot să aflu fără greş pe care 
căpetenie şi-a pus ochii. 

Francisc îngălbeni. 

— Numai că hughenoţii - continuă Henric - sunt 
dezbinaţi şi de Mouy, oricât de viteaz şi de cinstit ar fi, nu 
reprezintă decât o parte din acest partid. lar cealaltă, 
care nu-i de loc de disprețuit, n-a pierdut încă speranţa de 


Alexandre Dumas 


a-l aduce pe tron pe Henric de Navara, care, după 
şovăiala de la început, se mai poate răzgândi. 

— Crezi? 

— Fireşte. Pe zi ce trece mă conving tot mai mult. Ai 
băgat cumva de seamă din cine era alcătuit grupul pe 
care l-am întâlnit la vânătoare? 

— Da, nobili convertiți. 

— Ai văzut cine era în fruntea grupului şi mi-a făcut un 
semn? L-ai recunoscut? 

— Da, vicontele de Turenne. 

— Ai înţeles ce voiau de la mine? 

— Da, îţi propuneau să fugi. 

— Aşadar, sunt unii care vor altceva decât domnul de 
Mouy - îi spuse Henric cumnatului său, care era tot mai 
neliniştit. 

— O nouă mişcare? 

— Da, şi încă foarte puternică: ascultă ce-ţi spun, atât 
de puternică, încât ca să izbândească ar trebui să se 
unească amândouă: Turenne şi de Mouy. Acum se ţese 
urzeala! Taberele sunt stabilite. Nu se aşteaptă decât 
semnalul! Numai că eu, în această clipă supremă, care 
îmi cere o hotărâre grabnică, şovăi între două posibilităţi. 
Vreau să ţi le împărtăşesc şi ţie, ca unui prieten. 

— Sau mai degrabă ca unui frate. 

— Da, ca unui frate - repetă Henric. 

— Spune dar, te ascult! 

— Mai întâi trebuie să-ţi destăinuiesc tot ce am pe 
suflet, dragă Francisc. N-am nicio dorinţă, nici ambiţie, 
nicio înzestrare: sunt un biet gentilom de ţară, 
cumsecade şi sărac, dornic de plăceri şi sfios; meseria de 
conspirator îmi pare plină de neplăceri nerăsplătite 
îndeajuns, nici chiar de perspectiva sigură a unei coroane. 

— Vai, dragul meu frate - făcu Francisc - eşti prea 
aspru cu tine însuţi şi nu cred să fie soartă mai jalnică 
decât aceea a unui principe care îşi vede calea tăiată de 
un zid pe tărâmul părintesc, de un om în cel al onorurilor. 
Nu cred că-mi spui. 


Regina Margot vol. 2 


— Totuşi, dragul meu frate - reluă Henric - ceea ce-ţi 
spun este atât de adevărat, încât, dac-aş fi convins că am 
un prieten sincer, aş renunţa în favoarea lui la puterea pe 
care vrea să mi-o încredinţeze partidul ce mă sprijină. Dar 
un astfel de prieten - spuse el oftând - nu am. 

— S-ar putea să te înşeli însă. 

_ — Da' de unde, fir-ar să fie de treabă! exclamă Henric. 
In afară de tine, dragul meu frate, nu văd pe nimeni care 
să-mi fie credincios. Aşadar, în loc să las să sfârşească cu 
groaznică sfâşiere o încercare ce ar scoate la lumină cine 
ştie ce... pramatie... eu unul prefer, ca să-ţi spun drept, 
să-i dau de veste fratelui meu, regele, despre ceea ce se 
petrece. Nu am să pomenesc niciun nume, nici ţara. Nici 
ziua, dar am să împiedic în felul acesta să se întâmple o 
nenorocire. 

— Dumnezeule! strigă Francisc înnebunit de groază. 
Adică ce vrei să spui?... Cum, tu, singura nădejde a 
partidului de când a murit amiralul, tu, un hughenot 
convertit, convertit doar de formă, sau, cel puţin aşa se 
crede, ai ridica pumnalul împotriva fraţilor tăi? Vai, 
Henric, vai, ştii oare că făcând una ca asta îi împingi pe 
toţi calvinii din regat spre o nouă noapte a sfântului 
Bartolomeu? Ştii oare că numai atât aşteaptă Caterina, un 
prilej ca să-i nimicească şi pe cei care au mai rămas? 

Şi ducele, tremurând, cu faţa plină de pete roşii şi 
vinete, îi strângea mâna lui Henric, rugându-l stăruitor să 
renunţe la această idee care îl ducea la pierzanie. 

— Cum - se minună Henric, cu o privire dintre cele mai 
nevinovate - tu crezi, Francisc, crezi că s-ar dezlănţui 
atâtea nenorociri? Cred totuşi că făgăduiala regelui e un 
scut pentru cei nesăbuiţi. 

— Făgăduiala regelui Carol al IX-lea!... Nu i-a făgăduit 
şi amiralului, şi lui Teligny? Nu ţi-a făgăduit şi ţie? O, 
Henrie, ascultă-mă pe mine, dacă faci asta, îi duci pe toţi 
la pierzanie; şi nu numai pe ei, ci şi pe cei care, direct sau 
indirect, au avut legătură cu ei. 

Henric păru că se gândeşte o clipă. 


Alexandre Dumas 


— Dac-aş fi fost un prinţ cu trecere la curte - făcu el - 
m-aş fi purtat altfel. De pildă, dac-aş fi fost în locul tău, 
Francisc, principe şi eventual moştenitor al coroanei... 

Francisc dădu ironic din cap. 

— Ce-ai face în locul meu? 

— În locul tău, dragă frăţioare - îi răspunse Henric - aş 
lua conducerea partidului. Conştiinţa mi-ar fi împăcată 
pentru că numele şi prestigiul meu ar apăra viaţa 
răzvrătiţilor şi dintr-o acţiune care altfel ar putea pricinui 
cele mai mari nenorociri Franţei, aş trage mai întâi eu 
foloase şi apoi, cine ştie, poate chiar şi regele. 

Chipul ducelui d'Alençon se lumină la auzul acestor 
cuvinte. 

— Crezi că se poate merge pe calea asta şi că ne-ar feri 
de toate necazurile pe care le prevesteşti? 

— Sunt convins - zise Henric. Hughenoţii te iubesc, pari 
să fii un om modest şi ai un rang înalt, care le poate fi 
folositor, iar bunăvoința ce le-ai arătat-o întotdeauna îi 
îndeamnă să te slujească. 

— Dar - făcu d'Alençon - partidul e dezbinat. Oare acei 
care te sprijină vor fi alături de mine? 

— Mă voi strădui să ţi-i fac binevoitori, şi asta pe două 
căi. 

— Care anume? 

— Prima este încrederea pe care conducătorii lor o au 
în mine; şi apoi, frica ce ar pune stăpânire pe ei la gândul 
că le cunoşti numele şi că astfel... 

— Bine, dar cum o să le aflu? 

— La naiba, o să ţi le spun eu! 

— Ai fi în stare de aşa ceva? 

— Ascultă, Francisc, ţi-am mai mărturisit: nu iubesc pe 
nimeni la curte în afară de tine; pesemne pentru că eşti 
prigonit ca şi mine, şi apoi soţia mea te îndrăgeşte mai 
mult decât pe oricare altul... 

Francisc roşi de plăcere. 

— Crede-mă, frate - urmă Henric - ocupă-te de treaba 
asta! Domneşte peste Navara şi eu am să mă consider 


10 


Regina Margot vol. 2 


fericit dacă îmi rezervi un loc la masa ta şi o pădure 
frumoasă, cu mult vânat... 

— Să domnesc peste Navara! făcu ducele. Dar dacă... 

— Dacă ducele de Anjou devine regele Poloniei? Nu-i 
aşa că ăsta ţi-a fost gândul? 

Francisc îl privi pe Henric cu o umbră de spaimă. 

— Ei bine, ascultă, Francisc! continuă Henric. Cum văd 
că nu-ţi scapă nimic, hai să cercetăm şi această ipoteză: 
dacă ducele de Anjou ajunge rege al Poloniei, iar fratele 
nostru Carol, Domnul să-l aibă în paza lui, ar muri, de la 
Pau la Paris nu sunt decât două sute de leghe, iar de la 
Cracovia, patru sute; tu vei fi aici ca să-ţi iei moştenirea, 
chiar în clipa în care regele Poloniei abia va primi vestea 
că tronul e liber. Şi atunci, dacă vei fi mulţumit de mine, 
Francisc, îmi vei da regatul Navarei, care nu va fi decât 
una din nestematele coroanei tale; în această situaţie 
primesc; iar în cel mai rău caz, o să rămâi acolo rege, 
întemeietorul unei stirpe noi, trăind laolaltă cu mine şi cu 
familia mea. Pe când aici, ce eşti? Un biet prinţ prigonit, 
al treilea fiu al regelui, sclavul celorlalţi doi mai vârstnici 
şi care, dintr-un capriciu, poate fi oricând trimis la 
Bastilia. 

— Da, da - spuse Francisc - înţeleg atât de bine, încât 
nu ştiu de ce renunţi tu la acest plan. Oare în pieptul ăsta 
nu bate nimic? 

Şi ducele d'Alençon puse mâna pe inima cumnatului 
său. 

— Unele poveri sunt prea grele pentru a fi purtate de 
anumiţi oameni; şi eu nu voi încerca s-o duc pe aceasta - 
făcu Henric zâmbind. De frica oboselii îmi piere pofta de a 
conduce. 

— Atunci, Henric, renunţi într-adevăr? 

— l-am spus-o lui de Mouy, şi ţi-o repet şi ţie. 

— Bine, dar într-o asemenea împrejurare, dragă frate - 
zise d'Alençon - nu-i de ajuns să faci o simplă afirmaţie, 
trebuie s-o şi dovedeşti. 

Henric respiră adânc, ca un luptător care simte că 


11 


Alexandre Dumas 


adversarul este pe punctul de a fi biruit. 

— Ţi-o voi dovedi deseară la ora nouă, când vei primi 
lista fruntaşilor mişcării şi întregul lor plan de bătaie. l-am 
şi înmânat, de altfel, lui de Mouy actul prin care renunţ. 

Francisc îi luă mâna lui Henric şi i-o strânse cu căldură 
într-ale sale. În aceeaşi clipă, Caterina intră în camera 
ducelui d'Alençon ca de obicei, neanunţată. 

— Împreună, ca doi fraţi iubitori - zise ea zâmbind. 

— Nădăjduiesc că aşa şi este, doamnă - răspunse 
Henric cu multă stăpânire de sine, pe când ducele 
d'Alençon pălea de groază. 

După aceea se dădu câţiva paşi înapoi, ca să-i îngăduie 
Caterinei să-i vorbească fiului ei. Regina-mamă scoase 
din săculeţul ei un giuvaer de toată frumuseţea. 

— Această agrafă e din Florenţa, şi ţi-o dăruiesc ca s-o 
prinzi de cingătoare spadei tale. 

Îi şopti însă pe dată: 

— Dacă deseară auzi vreo mişcare la fratele tău Henric, 
să nu faci niciun gest. 

Francisc îi strânse mâna maică-sii şi o întrebă: 

— Îmi îngăduiţi să-i arăt şi lui acest încântător dar pe 
care mi l-aţi făcut? 

— Mai mult!  Dăruieşte-i-l din partea noastră, a 
amândurora, mai ales că am poruncit încă una, şi pentru 
el. 

— Ascultă, Henric - zise Francisc - scumpa mea mamă 
îmi aduce în dar acest giuvaer şi îi îndoieşte valoarea, 
îngăduindu-mi să ţi-l dăruiesc. 

Henric nu mai conteni cu laudele, aclamând 
frumuseţea pietrei preţioase şi mulţumi de nenumărate 
ori. Când, în sfârşit, conteni, Caterina zise: 

— Dragul meu fiu, nu mă simt prea bine şi mă duc să 
mă culc; fratele tău Carol se simte prost de pe urma 
căderii de pe cal şi merge şi el la culcare. Aşa că astă- 
seară nu vom cina împreună. Fiecare va lua masa la el în 
cameră. Dragă Henric, bine că mi-am adus aminte - 
continuă ea - uitasem să te felicit pentru curajul şi 


12 


Regina Margot vol. 2 


îndemânarea ta! Ţi-ai salvat fratele şi regele, şi-ţi vei 
primi răsplata. 

— Am şi primit-o, doamnă - făcu Henric cu plecăciune. 

— Fireşte, ai conştiinţa datoriei împlinite - reluă 
Caterina. Dar nu e de ajuns! De aceea, Carol şi cu mine 
ne-am gândit să-ţi răsplătim fapta. 

— Tot ce veţi face dumneavoastră şi bunul meu frate 
pentru mine va fi binevenit. 

Făcu o plecăciune şi ieşi. 

„Ei, frate Francisc - îşi spuse Henric, pe când ieşea - 
acum sunt convins că nu plec singur, iar conspirația care 
n-avea decât trup, şi-a găsit acum şi cap, şi inimă. Numai 
că trebuie să fim cu ochii-în patru. Caterina îmi face un 
dar, Caterina îmi făgăduieşte o răsplată: trebuie să fie 
ceva la mijloc; am să mă sfătuiesc deseară cu 
Margareta.” 


13 


Alexandre Dumas 


XXIII 
Recunoştinţa regelui Carol al IX-lea 


MAUREVEL RĂMĂSESE O BUNĂ 
parte din zi în sala de arme a regelui; dar când Caterina 
văzu că se apropie ceasul întoarcerii de la vânătoare, îl 
trimise în capela ei, împreună cu zbirii care veniseră cu 
el. 

La înapoiere, aflând Carol al IX-lea de la doica lui că 
peste zi un bărbat stătuse într-o cameră a apartamentului 
regal, se înfurie că s-a îngăduit unui străin să intre la el. 
Doica i-l descrise, spunându-i că este cel pe care-l 
adusese într-o noapte la palat. 

Atunci regele îşi dădu seama că era vorba de Maurevel 
şi amintindu-şi de ordinul pe care mama sa i-l smulsese 
cu de-a sila în cursul dimineţii, înţelese totul. 

— Oh, oh! şopti Carol. Chiar în ziua în care mi-a salvat 
viaţa; momentul e prost ales! 

Dădu să pornească spre apartamentele mamei sale, 
dar un gând îl opri. 

„Drace - îşi spuse el - dacă deschid vorba despre asta, 
nu mai terminăm niciodată! Mai bine trecem fiecare la 
fapte, pe contul lui.” 

— Doică - spuse el - închide bine uşile şi spune-i 
reginei Elisabeta! că în seara asta nu mă simt bine din 
pricina căzăturii de azi şi am să dorm singur. 

Doica plecă şi cum era prea devreme să-şi pună 


1 Carol al IX-lea se însurase cu Elisabeta de Austria, fiica lui 
Maximilian, (n.a.). 


14 


Regina Margot vol. 2 


planurile în aplicare, Carol începu să scrie poezii. Aşa 
timpul trecea mai repede. Când sunară ceasurile nouă, lui 
Carol i se păru că se făcuse abia şapte. Numără bătăile 
clopotului şi la a noua se ridică. „La naiba, abia am vreme 
să ajung!” îşi zise. 

Îşi luă mantia şi pălăria şi ieşi printr-o uşă secretă, 
construită din porunca lui în tăbliile peretelui, fără să ştie 
Caterina. 

Carol se îndreptă pe dată spre apartamentul lui Henric. 
După ce se despărţise de ducele d'Alençon, acesta 
intrase la el doar ca să-şi schimbe hainele şi plecase 
neîntârziat. 

„Poate că s-a dus să cineze la Margot - îşi zise regele - 
azi mi s-a părut că se aveau mai bine ca oricând”. 

Se îndreptă apoi spre apartamentul Margaretei, care se 
întorsese acasă împreună cu ducesa de Nevers, Coconnas 
şi La Mole. Şedeau tocmai la masă şi mâncau dulceţuri şi 
prăjituri. 

Carol bătu la uşă. 

Gillonne se duse să deschidă; când îl văzu însă pe rege, 
se sperie atât de tare, încât abia putu să facă o 
plecăciune şi în loc s-o înştiinţeze pe stăpâna ei de 
augusta vizită ce primea, îl lăsă pe Carol să treacă fără 
să-i dea de veste decât prin ţipătul pe care-l scosese. 

Regele străbătu anticamera şi se îndreptă spre 
sufrageria de unde răzbăteau hohote de râs. „Sărmanul 
Henric - îşi spuse el - petrece şi nu ştie ce-l aşteaptă!” 

— Eu sunt - spuse el, dând la o parte perdeaua, cu un 
aer vesel. Margareta, înspâimântată, scoase un țipăt; cu 
toate că regele avea un aer zâmbitor, chipul lui o 
înspăimântase de parc-ar fi fost un cap de meduză. Cum 
şedea cu faţa spre perdeaua ce ascundea uşa, ea îl 
recunoscu pe Carol. 

Cei doi bărbaţi şedeau însă cu spatele la rege. 

— Maiestate! strigă ea îngrozită. 

Şi se ridică. Şi cum ceilalţi trei comeseni îşi pierduseră 
capul, Coconnas fu singurul care îşi păstră calmul. Se 


15 


Alexandre Dumas 


ridică cu o neîndemânare atât de bine ticluită, că răsturnă 
masa cu cristalurile, tacâmurile şi lumânările de pe ea. 

Se aşternu pe dată o beznă de nepătruns şi o tăcere 
mormântală. 

— Şterge-o! îi şopti Coconnas lui La Mole. Repede! 
Repede! 

La Mole nu aşteptă să i se spună de două ori; se trase 
la perete şi, pipăindu-l cu mâinile, căută să iasă în 
dormitor, ca să se ascundă în cămăruţa pe care o 
cunoştea atât de bine. În uşa dormitorului se izbi însă de 
un bărbat, care intrase prin uşa secretă. 

— Ce înseamnă toate acestea? spuse Carol prin 
întuneric, cu un glas care începuse să devină nerăbdător. 
V-am stricat cheful de faceţi atâta zarvă? Ei, Henric, 
dragul meu! Unde eşti? Răspunde-mi!... 

— Suntem salvaţi! murmură Margareta apucând o 
mână pe care o credea a lui La Mole. Regele îşi închipuie 
că şi soţul meu e cu noi la masă. 

— ŞI-I voi lăsa s-o creadă, doamnă, fiţi fără grijă - îi 
răspunse Henric, tot în şoaptă, reginei. 

— Dumnezeule! exclamă Margareta, dând repede 
drumul mâinii regelui de Navara. 

— Tăcere! făcu Henric. 

— Mii de draci! Dar ce tot aveţi de vorbiţi în şoaptă? 
strigă Carol. Henric, răspunde-mi, unde eşti? 

— Aici, sire - se auzi vocea regelui Navarei. 

— Ei drăcie, se încurcă iţele! zise Coconnas, care stătea 
împreună cu ducesa de Nevers într-un colţ. 

— Atunci suntem de două ori pierduţi - răspunse 
Henriette. 

Coconnas, curajos până la nesocotinţă, se gândi că 
odată şi odată tot o să trebuiască să aprindă lumânările şi 
cu cât se va întâmpla mai devreme, cu atât mai bine. O 
părăsi deci pe doamna de Nevers, ridică de jos un sfeşnic 
răsturnat, se apropie de vasul cu jeratic, suflă zdravăn 
într-un cărbune şi aprinse feştila. 

In cameră se făcu lumină. 


16 


Regina Margot vol. 2 


Carol al IX-lea se uită cercetător în jur. Henric era lângă 
soţia lui; ducesa de Nevers stătea singură într-un colţ, iar 
Coconnas, în mijlocul camerei, cu sfeşnicul în mână, 
lumina toată această scenă. 

— lartă-ne, dragă frate - zise Margareta - dar nu te 
aşteptam. 

— Cum vedeţi, maiestate, ne-aţi speriat grozav, zise 
Henriette. 

— Eu unul - interveni Henric, care mirosise cum stau 
lucrurile - m-am speriat aşa de straşnic, încât ridicându- 
mă, am răsturnat masa. 

Coconnas îi aruncă regelui Navarei o privire care părea 
să spună: „Minunat! Uite un soţ care pricepe totul dintr-o 
privire!” 

— Ce mai balamuc! repetă Carol al IX-lea. Poftim, toată 
mâncarea a ajuns pe jos, dragă Henric. Aşa că vino cu 
mine, să terminăm în altă parte. Astă-seară te iau să 
petrecem... 

— Cum, sire? Maiestatea voastră îmi face cinstea!... 
zise Henric. 

— Da, maiestatea mea îşi face cinstea să te scoată din 
Luvru. Margot, împrumută-mi-l! Mâine dimineaţă ţi-l aduc 
înapoi. 

— Vai, dragă frate - îi răspunse Margareta - dar nici nu 
e nevoie de îngăduinţa mea, pentru că aici tu eşti stăpân. 

— Sire - făcu Henric - mă duc până la mine să-mi 
schimb mantia şi mă-ntorc îndată. 

— Nu-i nevoie, dragă Henric. E bună şi asta... 

— Dar, sire... - încercă să-l convingă bearnezul. 

— Iţi spun să nu te mai abaţi pe la tine! Ce dracu, nu 
mă-nţelegi? Hai, vino odată! 

— Da, da, du-te - îl îndemnă deodată Margareta, 
strângându-i braţul, căci o privire ciudată a lui Carol îi 
dăduse să înţeleagă că se petrece ceva neobişnuit. 

— Sunt gata, sire - zise Henric. 

Dar Carol îşi întoarse privirea spre Coconnas, care îşi 
vedea mai departe de treabă, aprinzând lumânările. 


17 


Alexandre Dumas 


— Cine este acest gentilom? îl întrebă el pe Henric, 
măsurându-l pe piemontez din cap până-n picioare. Nu 
cumva e domnul de La Mole? 

„Cine i-o fi vorbit de La Mole?” se gândi Margareta. 

— Nu, sire - răspunse Henric - domnul de La Mole nu e 
aici. Şi îmi pare rău, că aş fi avut prilejul să-l prezint 
maiestăţii voastre, o dată cu domnul de Coconnas, 
prietenul lui. Sunt nedespărţiţi şi amândoi sunt în slujba 
domnului d'Alençon. 

— Aha! Marele nostru ţintaş? făcu Carol. Bun! După 
aceea se posomori. Domnul ăsta de La Mole - adăugă el - 
nu e cumva hughenot? 

— Convertit, sire - îi spuse Henric - şi răspund de el ca 
de mine însumi. 

— Dragul meu Henric, după felul cum te-ai purtat azi, 
nu mă mai pot îndoi de cineva pentru care tu răspunzi. 
Totuşi, aş fi dorit să-l văd pe acest domn de La Mole. 
Rămâne atunci pe altă dată. 

După ce se mai uită pentru ultima oară prin cameră, cu 
ochii lui mari, Carol o sărută pe Margareta şi luându-l de 
braţ pe regele Navarei, plecară împreună. 

La poarta Luvrului, Henric vru să schimbe două vorbe 
cu cineva. 

— Haide, haide, ieşi mai repede, dragă Henric! îl sfătui 
Carol. Când îţi spun că aerul Luvrului nu-ţi prieşte în seara 
asta, poţi să mă crezi, ce dracu! 

„Doamne Dumnezeule - murmură Henric - ce-o să se 
facă de Mouy singur în camera mea? Să sperăm că aerul 
acesta, care mie nu-mi prieşte, n-o să-i facă lui şi mai 
mult rău!” 

— Ascultă, dragă Henric - zise regele după ce trecură 
podul mobil - îţi convine ca oamenii lui Francisc să facă 
curte soţiei tale? 

— Ce vreţi să spuneţi, sire? 

— Nu cumva domnul de Coconnas îi face ochi dulci lui 
Margot? 

— Cine a putut spune una ca asta, maiestate? 


18 


Regina Margot vol. 2 


— Eh, mi s-a spus. 

— E doar o glumă, sire. Domnul de Coconnas face într- 
adevăr ochi dulci cuiva, dar e vorba de doamna de 
Nevers. 

— Cu neputinţă! 

— Vă rog să aveţi încredere în cuvintele mele. 

Carol izbucni în hohote. 

— Ei bine! Să mai poftească ducele de Guise cu 
clevetirile lui! Dacă n-o să-i spun eu una despre cumnată- 
sa, să facă ochii cât cepele de mari! La drept vorbind - 
făcu regele răzgândindu-se - nu mai ştiu dacă de domnul 
de Coconnas mi-a povestit sau de domnul de La Mole. 

— Nici de unul, nici de celălalt, sire - îi explică Henric - 
şi mă pun chezaş pentru sentimentele soţiei mele. 

— Bine, bine, dragă Henric - îi răspunse regele. Prefer 
să te ştiu aşa! Pe cinstea mea, eşti un băiat atât de 
cumsecade, că până la urmă n-o să mă mai pot despărţi 
de tine. 

După aceea, regele începu să fluiere într-un anumit fel 
şi se iviră patru gentilomi care aşteptau la capătul străzi 
Beauvais. Se cufundară cu toţii în inima oraşului. 

Băteau orele zece. 


— Eh, ce facem cu masa? întrebă Margareta, după ce 
regele plecă împreună cu Henric. 

— Mi-a trecut cheful, zău aşa! Spaima a fost prea mare! 
îi răspunse ducesa. Trăiască căsuţa din strada Cloche- 
Percâe! Acolo nu se poate intra decât cu forţa şi vitejii 
noştri au dreptul s-o apere cu spada. Dar, domnule de 
Coconnas, ce tot cauţi pe sub mobile şi prin dulapuri? 

— İl caut pe prietenul meu La Mole - le explică 
piemontezul. 

— Mai bine l-ai căuta în odaia mea, domnule - îl sfătui 
Margareta. E acolo o cămăruţă... 

— Bine, am înţeles - făcu Coconnas, şi intră în cameră. 

— Ei bine, cum stăm? se auzi o voce din beznă. 

— Mii de draci! Stăm la masă! 


19 


Alexandre Dumas 


— Şi regele Navarei? 

— N-a văzut nimic; e un soţ ideal şi îi urez şi nevesti-mii 
să aibă unul ca el. Numai că mi-e teamă că o să-l aibă 
abia la a doua căsătorie. 

— Şi regele Carol? 

— Ah, cu regele e altceva. L-a luat pe soț cu el. 

— Adevărat? 

— Da, cum îţi spun. Pe de altă parte, mi-a făcut cinstea 
să se uite pieziş la mine, când i s-a spus că sunt în slujba 
domnului d'Alençon. Şi s-a uitat la mine şi mai chiorâş, 
când a aflat că sunt prietenul tău. 

— Şi crezi că i s-a spus ceva rău de mine? 

— Dimpotrivă, mă tem că i s-a spus prea mult de bine. 
Dar acum nu e vorba de asta; cred că doamnele vor să 
meargă în pelerinaj spre strada Roi-de-Sicile şi că trebuie 
să le însoţim. 

— Dar nu se poate... ştii prea bine asta! 

— De ce? 

— Suntem de serviciu la alteţa sa regală. 

— Eh, pe dracu! Adevărat! Intotdeauna uit că facem 
parte dintr-o ierarhie militară şi că din gentilomi am avut 
cinstea să devenim valeţi. 

Şi cei doi prieteni se duseră la regină să-i explice, ei şi 
ducesei, că sunt nevoiţi măcar să fie de faţă când se 
culcă domnul duce. 

— Foarte bine - aprobă doamna de Nevers - ne ducem 
şi noi să ne vedem de-ale noastre. 

— Şi am putea şti unde vă duceti? întrebă Coconnas. 

— Oh, eşti prea curios! făcu ducesa. Quaere et 
inveniens?. 

— Cei doi tineri făcură o plecăciune şi se urcară în cea 
mai mare grabă la domnul d'Alençon. Ducele părea că-i 
aşteaptă. 

— Ah, ah! îi întâmpină el. Aţi întârziat foarte mult, 
domnilor! 

— E abia zece, monseniore - observă Coconnas. 


2 Cercetează şi vei afla (în limba latină în text). 


20 


Regina Margot vol. 2 


Ducele se uită la ceas. 

— Într-adevăr. Dar uite că toată lumea din Luvru s-a 
dus la culcare. 

— Da, alteţă, noi însă aşteptăm porunca domniei 
voastre. Să-i chemăm aici pe gentilomii ce trebuie să 
asiste când vă culcaţi? 

— Dimpotrivă, duceţi-vă în sala mică şi trimiteţi-i la 
culcare pe toţi. 

Cei doi tineri făcură întocmai şi nimeni nu se arătă 
mirat, pentru că toată lumea cunoştea firea ciudată a 
ducelui. După aceea se întoarseră la el. 

— Monseniore - spuse Coconnas - vreţi să vă culcaţi, 
sau să lucraţi? 

— Nu, domnilor! Sunteţi liberi până mâine. 

— Haide, haide! îi şopti Coconnas lui La Mole. Îmi pare 
că în noaptea asta toţi de-aici dorm prin vecini. Multe 
blestemăţii se pot întâmpla într-o noapte! Să profităm şi 
noi de împrejurare. 

Cei doi tineri urcară în goană scările, îşi luară mantiile 
şi spadele şi ieşiră din Luvru, repezindu-se pe urma celor 
două doamne, pe care le ajunseră în colţul străzii Saint- 
Honoré. 

În acest timp, ducele d'Alençon, treaz, cu auzul 
încordat, aştepta în camera lui întâmplările acelea 
neaşteptate ce-i fuseseră făgăduite. 


21 


Alexandre Dumas 


XXXIV 
Domnul hotărăşte 


AŞA PRECUM LE SPUSESE DUCE- 
le celor doi tineri, peste Luvru se aşternuse o linişte 
adâncă. 

Într-adevăr, Margareta şi doamna de Nevers plecaseră 
în strada Tizon, Coconnas şi La Mole porniseră în 
urmărirea lor. Regele şi Henric hoinăreau prin oraş. 

Ducele d'Alençon stătea în apartamentul său, 
aşteptând neliniştit evenimentele pe care regina-mamă i 
le prevestise. In sfârşit, Caterina se culcase şi doamna de 
Sauve, la căpătâiul ei, îi citea dintr-o carte de poveşti 
italiene, iar regina-mamă râdea cu hohote. 

De multă vreme nu mai fusese atât de bine dispusă. 

După ce luase masa de seară, mâncând cu poftă 
împreună cu doamnele ei, după ce-şi consultase doctorul 
şi-şi pusese la punct toate chestiunile zilei, poruncise să 
se facă o rugăciune ca să-i izbândească ceva care - cum 
pretindea - era mare însemnătate pentru fericirea copiilor 
ei. Caterina avea acest obicei de a porunci rugăciuni şi 
slujbe în anumite împrejurări, al căror rost îl ştiau doar 
Dumnezeu şi ea, de altfel un obicei pur florentin. 

In sfârşit, trecuse şi pe la René şi alesese din punguţele 
parfumate şi din nenumăratele lui mărfuri câteva noutăţi. 

— Interesaţi-vă - spuse Caterina - dacă fiica mea, 
regina Navarei, e în apartamentul ei şi rugaţi-o să vină să- 
mi ţină de urât. 

Pajul căruia îi dăduse această poruncă ieşi şi se 


22 


Regina Margot vol. 2 


întoarse pe dată întovărăşit de Gillonne. 

— Cum vine asta? făcu regina-mamă. Am trimis după 
stăpână, nu după slujnică! 

— Doamnă - zise Gillonne - am crezut că este de 
datoria mea să vin chiar eu să-i comunic maiestăţii 
voastre că regina Navarei a ieşit cu prietena ei, ducesa de 
Nevers. 

— La ora asta! se încruntă Caterina. Şi unde s-au dus? 

— La o şedinţă de alchimie la palatul de Guise, în 
pavilionul locuit de doamna de Nevers - răspunse 
Gillonne. 

— Şi la ce oră se întoarce? 

— Şedinţa va ţine până târziu - explică Gillonne - şi 
probabil că maiestatea sa va rămâne şi mâine dimineaţă 
la prietena ei. 

— Fericită e regina Navarei! şopti Caterina. Are 
prietene şi este regină. Poartă coroană, i se spune 
maiestate şi nu are supuşi. Ce fericită e... 

Cei de faţă ascultară această glumă cu un zâmbet 
lăturalnic. 

— De altfel, fiindcă a plecat - murmură Caterina - căci 
a plecat, nu-i aşa? 

— De o jumătate de ceas, doamnă. 

— Ei, cu atât mai bine! Du-te! 

Gillonne făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Citeşte mai departe, Charlotte - îi spuse regina. 

Doamna de Sauve începu din nou. După zece minute, 
Caterina o întrerupse: 

— Ah, bine că mi-am adus aminte - zise ea - daţi 
drumul santinelelor de pe culoare! 

Acesta era semnalul aşteptat de Maurevel. Porunca 
reginei-mame fu îndeplinită şi doamna de Sauve îşi reluă 
lectura. 

Citi fără întrerupere cam un sfert de ceas, când, 
deodată, un țipăt prelung, înfiorător, ajunse până în 
camera regală, făcând să li se zbârlească părul de spaimă 
tuturor celor ce îl auziseră. 


23 


Alexandre Dumas 


Apoi, imediat, urmă un foc de pistol. 

— Ce e cu dumneata, Carlotta? întrebă Caterina. De ce 
nu citeşti? 

— Doamnă - îi zise tânăra femeie pălind - n-aţi auzit? 

— Ce s-aud? întrebă Caterina 

— Ţipătul. 

— Şi focul de pistol! adăugă căpitanul gărzii. 

— Un țipăt, un foc de pistol! se miră Caterina. Nu! Nu 
am auzit nimic... Şi pe urmă, ce găsiţi atât de neobişnuit 
s-auzi în Luvru un țipăt şi un foc de pistol! Citeşte, citeşte 
mai departe, Carlotta! 

— Dar ascultați, doamnă! spuse ea, în timp ce domnul 
de Nancey stătea în picioare, cu mâna pe spadă, 
neîndrăznind să iasă fără încuviințarea reginei. Ascultaţi, 
se aud paşi şi blesteme! 

— Imi ordonaţi să aflu ce este, doamnă? întrebă 
domnul de Nancey. 

— Nicidecum, domnule, rămâi aici - îi porunci Caterina, 
ridicându-se într-o mână, ca şi cum ar fi vrut să dea mai 
multă autoritate ordinului său. Cine m-ar apăra în caz de 
primejdie? Sunt, pesemne, câţiva elveţieni beţi, care se 
bat. 

Deosebirea dintre calmul reginei şi groaza ce îi 
cuprinsese pe toţi cei de faţă era atât de izbitoare, încât, 
cu toată sfiala ei, doamna de Sauve nu se putu stăpâni să 
n-o privească cercetător pe Caterina. 

— Dar, doamnă - strigă ea - mi se pare că e ucis un 
om! 

— Pe cine vrei să-l omoare? 

— Pe regele Navarei, doamnă. Dintr-acolo vine 
zgomotul. 

„Neghioaba asta - bombăni regina, ale cărei buze, cu 
toată stăpânirea de sine, începuseră să se mişte într-un 
chip ciudat, căci murmurau o rugăciune - neghioaba asta 
peste tot numai pe regele Navarei îl vede!” 

— Doamne! Doamne! exclamă doamna de Sauve, 
căzând înapoi în fotoliul ei. 


24 


Regina Margot vol. 2 


— Gata, s-a terminat! exclamă Caterina. Căpitane - 
urmă ea, adresându-se domnului de Nancey - sper că 
mâine dimineaţă vei pedepsi cu asprime pe vinovaţii care 
au provocat scandalul. Citeşte mai departe, Carlotta! 

Caterina îşi lăsă din nou capul pe pernă, dar calmul ei 
aducea mai mult a leşin, căci cei de faţă băgară de 
seamă că broboane de năduşeală i se prelingeau pe 
obraji. Doamna de Sauve se supuse poruncii atât de 
categorice; dar numai ochii erau la povestea din carte şi 
glasul ce citea. Pe când gândurile ei, care rătăceau 
aiurea, închipuiau o primejdie cumplită care îl ameninţa 
pe omul iubit. În sfârşit, după câteva clipe de zbucium, se 
simţi atât de strivită între emoție şi cerinţele etichetei, 
încât glasul abia i se mai auzea, cartea îi căzu din mâini şi 
leşină. 

Deodată se auzi o larmă şi mai puternică; paşi greoi şi 
grăbiţi zguduiră coridorul: două focuri de pistol făcură să 
zăngăne geamurile. Chiar şi Caterina, uimită de această 
luptă neaşteptat de lungă, se ridică ţeapănă şi palidă, cu 
ochii holbaţi, iar când căpitanul gărzii voi să se repeadă 
afară, îl opri zicându-i: 

— Toată lumea rămâne aici! Mă duc eu singură să văd 
ce se întâmplă acolo. 

Şi iată ce se petrecea, sau mai bine zis, ce se 
petrecuse: 

De Mouy primise în cursul dimineţii, din mâna lui 
Orthon, cheia de la apartamentul lui Henric. În scobitura 
cheii observase o hărtiuţă făcută sul. O trăsese afară cu 
un ac. Era parola din noaptea aceea de la Luvru. In afară 
de aceasta, Henric îi trimisese vorbă prin Orthon să vină 
să-l găsească la ora zece pe rege la Luvru. 

La nouă şi jumătate, de Mouy îmbrăcă o armură, a 
cărei soliditate avusese prilejul de nenumărate ori s-o 
pună la încercare: trase o tunică scurtă de mătase; îşi 
prinse spada, apoi pistoalele la cingătoare, şi le acoperi 
cu faimoasa mantie vişinie a lui La Mole. Am văzut cum 
Henric, înainte să se ducă în apartamentul său, socotise 


25 


Alexandre Dumas 


nimerit să-i facă o vizită Margaretei; am mai văzut cum 
ajunsese prin scara secretă tocmai la timp în camera 
Margaretei, unde se izbise de La Mole şi cum izbutise să- 
şi ocupe locul în sufragerie, încât regele să-l găsească 
chiar acolo. Tocmai atunci, de Mouy intra printr-o uşă 
mică de serviciu a Luvrului, folosindu-se de parola dată 
de Henric şi mai cu seamă de faimoasa mantie vişinie. 

Tânărul urcă de-a dreptul la regele Navarei, imitând pe 
cât putea, ca de obicei, mersul lui La Mole. Orthon îl 
aştepta în anticameră. 

— Domnule de Mouy - îi explică acest om de la munte - 
regele a plecat, însă mi-a lăsat poruncă să vă conduc în 
apartamentul său şi să vă spun să-l aşteptaţi. Dacă 
întârzie prea mult, vă pofteşte, după cum ştiţi, să vă 
trântiţi pe patul lui. 

De Mouy intră fără alte lămuriri, căci Orthon repeta 
acum ceea ce îi mai spusese o dată de dimineaţă. 

Ca să-şi treacă timpul, luă o pană şi cerneală şi, 
apropiindu-se de o foarte bună hartă a Franţei care 
atârna pe zid, începu să numere şi să socotească etapele 
între Paris şi Pau. Treaba asta însă dură cam un sfert de 
oră şi odată terminată, nu ştiu ce să mai facă. 

Străbătu camera de două-trei ori în lung şi-n lat, se 
frecă la ochi, căscă, se trânti pe pat, se ridică şi se trânti 
iar, în sfârşit, profitând de invitaţia făcută de Henric - şi 
de altfel scuzat de intimitatea ce domnea între principi şi 
gentilomii lor - îşi puse pistoalele şi lampa pe masa de 
noapte, şi se duse în colţul odăii să se întindă pe patul cel 
mare împodobit cu draperii de culoare închisă, îşi scoase 
spada din teacă, lipind-o de coapsă şi fără nicio grijă, căci 
era păzit de un servitor în încăperea alăturată şi deci nu 
se temea că ar putea fi luat prin surprindere, se lăsă furat 
de un somn adânc; curând, baldachinul începu să răsune 
de sforăiturile lui. 

De Mouy sforăia ca un adevărat soldăţoi şi în privinţa 
asta s-ar fi putut lua la întrecere chiar cu regele Navarei. 
Tocmai atunci, şase bărbaţi cu spadele în mâini şi cu 


26 


Regina Margot vol. 2 


pumnale la cingătoare se strecurau în tăcere prin 
coridorul ce ducea, printr-o uşă mică, spre apartamentul 
Caterinei, iar printr-una mai mare, spre cel al lui Henric. 
Unul din ei mergea în frunte. În afară de spada trasă din 
teacă şi de pumnalul zdravăn, ca un cuţit de vânătoare, el 
mai purta agăţate prin copci de argint la cingătoare 
credincioasele lui pistoale. Omul acesta era Maurevel. 
Când ajunse în faţa uşii lui Henric, se opri. 

— Ai controlat dacă au plecat santinelele de pe coridor? 
îl întrebă el pe acela ce părea să fie căpetenia. 

— Nu mai e niciuna la post îi răspunse locotenentul. 

— Bine - aprobă Maurevel. Nu ne mai rămâne acum 
decât să aflăm dacă cel pe care-l căutăm e la el în 
apartament. 

— Dar - făcu locotenentul, prinzând mâna lui Maurevel, 
care apucase ciocănaşul uşii - acesta este apartamentul 
regelui Navarei! 

— Cine zice altfel? îi răspunse Maurevel. 

Zbirii se priviră uluiţi şi locotenentul se dădu un pas 
înapoi. 

— Hei - făcu locotenentul - să arestezi pe cineva la ora 
asta în Luvru, şi chiar în apartamentul regelui Navarei? 

— Şi ce-ai spune, locotenente - îi zise Maurevel - dacă 
cel pe care-l vei aresta ar fi chiar regele Navarei? 

— Aş spune că e un lucru grav şi că fără un ordin 
semnat de mâna lui Carol al IX-lea... 

— Citeşte - zise Maurevel. 

Şi scoțând din tunică ordinul ce-l primise de la Caterina, 
i-l dădu locotenentului. 

— Bine - încuviinţă acesta după ce-l citi. Nu mai am 
nimic de zis. 

— Eşti gata? 

— Da. 

— Şi voi? adăugă Maurevel, adresându-se celor cinci 
zbiri. 

Aceştia se plecară cu respect. 

— Uite cum procedăm, domnilor - le zise Maurevel. Doi 


27 


Alexandre Dumas 


dintre dumneavoastră rămâneţi la această uşă, doi la 
aceea a camerei de culcare, iar doi veţi intra cu mine. 

— Şi pe urmă? adăugă locotenentul. 

— Urmaţi întocmai porunca ce vă dau acum: prizonierul 
trebuie împiedicat să cheme, să strige sau să se 
împotrivească. Orice abatere se pedepseşte cu moartea. 

— Fără îndoială, are mână liberă - îi spuse locotenentul 
celui ce trebuia să-l însoţească, împreună cu Maurevel, în 
camera regelui. 

— Întocmai - întări Maurevel. 

— Vai de capul lui de rege al Navarei! făcu unul dintre 
oameni. Aşa i-a fost lui scris acolo, în cer, să nu scape. 

— Să nu scape aici, pe pământ - lămuri Maurevel, 
luând apoi din mâna locotenentului ordinul Caterinei, pe 
care îl vâri în sân. 

Maurevel lăsă doi oameni lângă prima uşă şi, folosindu- 
se de cheia dată de Caterina, intră în anticameră, 
împreună cu ceilalţi patru. 

— Aha - făcu Maurevel, auzind sforăiturile ce ajungeau 
până la el. Se pare că vom găsi ceea ce căutăm. 

Tocmai atunci, Orthon, crezând că sosise stăpânul lui, îi 
ieşi în întâmpinare şi se trezi în faţa a cinci oameni 
înarmaţi, care intraseră cu forţa în cameră. 

Văzând acest chip sinistru, pe acest Maurevel, poreclit 
Ucigaşul de regi, credinciosul servitor se trase înapoi şi 
postându-se în faţa celeilalte uşi, zise: 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

— In numele regelui - răspunse Maurevel - unde ţi-e 
stăpânul? 

— Stăpânul? 

— Da, regele Navarei. 

— Regele Navarei nu-i acasă - răspunse Orthon, 
apărând cu mai mare dârzenie uşa. Aşa că nu puteţi intra. 

— Palavre, minciuni! se răsti Maurevel. Haide, dă-te la 
o parte! 

Bearnezii sunt încăpăţânaţi. Acesta mârâi ca un câine 
de prin munţii lui şi, fără să se lase intimidat, se împotrivi: 


28 


Regina Margot vol. 2 


— Nu veţi intra! Regele e plecat! 

Şi-şi încleştă mâinile de uşă. 

Maurevel făcu un semn; cei patru oameni îl apucară pe 
îndărătnic, îl smulseră de lângă pervazul uşii de care se 
ţinea cu dârzenie şi, cum era gata să deschidă gura ca să 
strige, Maurevel i-o astupă cu mâna. Orthon îl muşcă cu 
furie pe ucigaş, care îşi trase mâna înapoi, cu un strigăt 
înăbuşit, şi-l lovi pe servitor cu mânerul spadei în cap. 
Orthon se clătină şi căzu strigând: 

— Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

Glasul i se stinse. Leşinase. 

Asasinii trecură peste trupul lui, apoi doi din ei 
rămaseră lângă uşă, iar doi pătrunseră în camera de 
culcare, conduşi de Maurevel. 

La lumina lămpii ce ardea pe masa de noapte, văzură 
patul. Perdelele erau trase. 

— Oho! făcu locotenentul. Mi se pare că nu mai sforăie. 

— umflaţi-l! porunci Maurevel. 

La auzul acestor cuvinte, un strigăt răguşit, care 
aducea mai degrabă a răget de leu decât a glas omenesc, 
izbucni pe neaşteptate, după perdelele care se dăduseră 
brusc la o parte şi un bărbat îmbrăcat cu platoşă şi cu 
fruntea acoperită cu un coif ce-i ajungea până la ochi, 
apăru şezând, cu câte un pistol în mâini şi cu spada pe 
genunchi. 

Cum îl văzu, Maurevel îl recunoscu pe de Mouy şi simţi 
că i se zbârleşte părul pe cap; păli înspăimântător; făcu 
spume la gură şi se dădu îndărăt de parc-ar fi văzut un 
strigoi. 

Deodată, arătarea înarmată se ridică şi făcu un pas 
înainte, egal cu cel pe care Maurevel îl făcuse îndărăt, 
astfel încât cel ce era urmărit părea să fie urmăritorul şi 
acel ce ameninţa părea să fie fugarul. 

— Ah, ticălosule! zise de Mouy cu glas înăbuşit. Ai venit 
să mă ucizi cum l-ai ucis şi pe tatăl meu! 

Doar cei doi zbiri care intraseră cu Maurevel în camera 
regelui auziră aceste cuvinte îngrozitoare; în aceeaşi 


29 


Alexandre Dumas 


clipă, de Mouy îndreptă pistolul spre fruntea lui Maurevel. 
Acesta se aruncă în genunchi în momentul în care de 
Mouy apăsă pe trăgaci, plumbul porni şi unul din soldaţii 
care se aflau în spatele lui Maurevel, rămânând 
descoperit, căzu lovit drept în inimă. In aceeaşi clipă, 
Maurevel trase şi el, însă plumbul se turti de platoşa lui 
de Mouy. 

Atunci, avântându-se, de Mouy aprecie distanţa şi 
crăpă capul cu spada lui lată celui de-al doilea zbir, apoi, 
întorcându-se spre Maurevel, încrucişă spada cu acesta. 

Lupta fu cumplită, dar scurtă. După a patra încrucişare 
de sabie, Maurevel simţi oţelul rece în gâtlej; scoase un 
țipăt înăbuşit, căzând pe spate, lovi lampa care se stinse. 

Pe dată, profitând de întuneric, sprinten şi puternic ca 
un erou al lui Homer, de Mouy porni vijelios spre 
anticameră, răsturnă o santinelă, o îmbrânci pe cealaltă, 
trecu ca fulgerul printre zbirii care păzeau uşa de afară, 
se feri de două focuri de pistol care zgâriară zidul 
coridorului şi, în sfârşit, simţi că a scăpat, căci îi mai 
rămăsese un pistol încărcat, în afară de spada care dădea 
lovituri atât de cumplite. 

De Mouy şovăi o clipă dacă trebuie să se adăpostească 
la domnul d'Alençon, a cărui uşă i se păru că se 
deschisese, sau să încerce să iasă din Luvru. 

Se hotărî pentru această cale; o luă din nou la goană, 
cobori scările sărind câte zece trepte, şi ajunse la portiţa 
de ieşire, dădu parola şi o zbughi, strigând: 

— Duceţi-vă sus! Acolo se ucide în numele regelui? 

Şi, profitând de uluiala pe care cuvintele lui şi pocnetul 
pistoalelor o pricinuiseră în corpul de gardă, o luă la 
goană făcându-se nevăzut pe strada du Coq, fără să fie 
măcar zgâriat. In acel moment, Caterina îl oprise pe 
căpitanul gărzii, spunându-i: 

— Rămâi, mă duc singură să văd ce se întâmplă acolo. 

— Maiestate - răspunse căpitanul - primejdia ce vă 
ameninţă îmi porunceşte să vă însoțesc. 

— Rămâi aici, domnule - zise Caterina cu un glas mai 


30 


Regina Margot vol. 2 


poruncitor ca prima dată. Rămâi! Regii sunt apăraţi de 
ceva mai puternic decât spada omului. 

Căpitanul rămase. 

Caterina luă atunci o lampă, îşi vâri picioarele goale în 
papucii de catifea, ieşi din cameră şi, trecând prin 
coridorul încă plin de fum, se îndreptă nepăsătoare şi 
rece, ca o umbră, spre apartamentul regelui Navarei. 

Liniştea se aşternuse din nou. 

Caterina ajunse la uşă, trecu pragul şi în anticameră 
dădu mai întâi de Orthon, leşinat. 

„Aha - făcu ea - uite-l pe valet; ceva mai departe, cu 
siguranţă că trebuie să fie stăpânul!” 

Pătrunse în a doua cameră. Aici izbi cu piciorul un 
cadavru; îl cercetă cu lampa: era al soldatului, cu capul 
crăpat; murise de-a binelea. Trei paşi mai departe zăcea 
locotenentul, atins de un glonţ: horcăia, dându-şi sufletul. 

In sfârşit, în faţa patului, un bărbat cu chipul palid ca de 
mort, cu două răni la gât din care curgea sânge, încerca 
cu mâinile încleştate să se ridice. 

Era Maurevel. 

Pe Caterina o cuprinse un fior; văzu patul gol, se uită în 
jur şi căută zadarnic printre cei trei bărbaţi scăldaţi în 
sânge cadavrul pe care-l dorea. 

Maurevel o recunoscu pe Caterina; ochii i se holbară 
înfiorător şi făcu o mişcare deznădăjduită spre ea. 

— Ei bine - şopti Caterina - unde-i? Ce s-a întâmplat cu 
el? Nenorocitule, nu cumva ţi-a scăpat? 

Maurevel încercă să scoată un cuvânt, însă nu se auzi 
decât un şuierat nedesluşit, ce-i ieşea din rană; o spumă 
roşiatică i se învolbura pe buze şi dădu din cap în semn 
de neputinţă şi durere. 

— Da’ vorbeşte odată! se răsti Caterina. Vorbeşte 
odată! Spune-mi măcar un cuvânt! 

Maurevel îşi arătă rana, mai scoase câteva sunete 
nearticulate, făcu o nouă sforţare, care se termină cu un 
horcăit răguşit şi căzu în nesimţire. 

Caterina se uită atunci în jur; nu era înconjurată decât 


31 


Alexandre Dumas 


de cadavre şi muribunzi; sângele curgea în valuri, iar în 
cameră era o tăcere de mormânt. li mai spuse câteva 
cuvinte lui Maurevel, dar nu izbuti să-l trezească; nu 
amuţise numai, ci zăcea în nesimţire; în tunică zări o 
hârtie: era ordinul de arestare iscălit de rege. Caterina îl 
luă şi-l ascunse în sân. 

In clipa aceea auzi în spatele ei scârţâind uşor 
podeaua; se întoarse şi în pragul uşii îl văzu pe ducele 
d'Alençon, pe care larma îl atrăsese fără să vrea şi care 
privea acum uluit. 

— Dumneata, aici? făcu ea. 

— Da, doamnă. Dar, Dumnezeule, ce se petrece? 

— Du-te la tine în cameră, Francisc, şi ai să afli curând. 

D'Alengon ştia mai mult despre cele întâmplate decât 
credea Caterina. Când pe coridor se auziseră abia primii 
paşi, el începuse să tragă cu urechea. Când văzu că la 
regele Navarei intrară oameni înarmaţi, îşi aduse aminte 
de cuvintele rostite de Caterina şi ghici ce avea să se 
întâmple; se bucurase nespus că o mână mai puternică 
decât a lui avea să-i nimicească un prieten atât de 
primejdios. 

Curând după aceea, schimbul de focuri şi pasul grăbit 
al unui fugar îi atraseră atenţia şi, prin crăpătura uşii, 
văzu dispărând o mantie vişinie, prea familiară lui ca să 
n-o recunoască. 

„De Mouy - exclamă el - de Mouy la cumnatul meu, 
regele Navarei! Cu neputinţă! Să fie oare domnul de La 
Mole?” 

Fu cuprins atunci de nelinişte. Îşi aminti că tânărul îi 
fusese prezentat chiar de soră-sa, Margareta, şi vrând să 
se convingă dacă într-adevăr el era, urcă repede în 
camera celor doi tineri: era goală. Faimoasa mantie 
vişinie era însă agăţată într-un colţ al odăii. 

Îndoiala se risipise; prin urmare nu La Mole era, ci de 
Mouy. 

Palid, tremurând la gândul că hughenotul ar putea fi 
descoperit şi ar putea trăda secretele conspirației, dădu 


32 


Regina Margot vol. 2 


fuga la portita Luvrului. Acolo află că mantia vişinie 
scăpase teafăr, strigând că la Luvru se ucide în numele 
regelui. 

„S-a înşelat - murmură d'Alençon - în numele reginei- 
mame!” 

Şi întorcându-se pe câmpul de bătaie, o găsi pe 
Caterina rătăcind ca o hienă printre morţi. 

Se supuse poruncii mamei sale şi se întoarse la el, 
prefăcându-se că e calm şi supus, deşi cugetul îi era 
frământat. 

Caterina, cuprinsă de deznădejde din pricina acestei 
noi încercări neizbutite, îl chemă pe ofiţerul gărzii şi îi 
porunci să ridice cadavrele, iar Maurevel, care nu era 
decât rănit, să fie dus la el şi regele să nu fie trezit din 
somn. 

— Oh - murmură ea, intrând în apartament cu capul în 
piept - iar a scăpat! Dumnezeu îl apără pe acest om. Are 
să domnească! Are să domnească! 

Apoi, pe când deschidea uşa camerei ei, îşi trecu mâna 
peste frunte şi arboră zâmbetu-i obişnuit. 

— Ce s-a petrecut, doamnă? o întrebară toţi cei de faţă, 
în afară de doamna de Sauve, prea înspăimântată ca să 
mai poată scoate un cuvânt. 

— Nimic - răspunse Caterina. Zarvă şi atâta tot! 

— Vai! strigă deodată doamna de Sauve, arătând cu 
degetul în urma Caterinei. Maiestatea voastră spune că 
nu s-a întâmplat nimic, dar fiecare pas al ei lasă o urmă 
pe covor! 


33 


Alexandre Dumas 


XXXV 
Noaptea regilor 


ÎN VREMEA ASTA CAROL AL IX-LEA 
mergea alături de Henric, sprijinindu-se de braţul lui, 
urmat de cei patru gentilomi ai săi şi de doi purtători de 
făclii. 

— Când ies din Luvru - spunea bietul rege - mă simt 
atât de bine, de parc-aş intra într-o pădure frumoasă: 
respir, trăiesc, sunt liber. 

Henric zâmbi. 

— Ce bine s-ar mai simţi maiestatea voastră în munţii 
Bearnului! îi zise Henric. 

— Da, şi înţeleg că ţi-e dor să te întorci acolo; îţi dau 
însă un sfat, dacă cumva te frige dorul prea tare, dragul 
meu Henriot - adăugă Carol, zâmbind - ia-ţi măsurile 
cuvenite, căci mama mea Caterina te iubeşte aşa de 
mult, că nu se poate lipsi de tine! 

— Ce face maiestatea voastră astă-seară? întrebă 
Henric, ocolind acest subiect primejdios. 

— Vreau să-ţi prezint pe cineva, dragul meu Henric. Să- 
mi spui ce impresie îţi face. 

— La ordinele maiestăţii voastre! 

— La dreapta, la dreapta! Mergem în strada Barres. 

Urmaţi de escorta lor, cei doi regi trecură de strada 
Svonnerie, când în dreptul palatului Conde zăriră doi 
bărbaţi înfăşuraţi în mantiile lor lungi, ce ieşeau printr-o 
uşă ascunsă, pe care unul din ei o închise fără zgomot. 

— Oh, oh! făcu regele către Henric, care, ca de obicei, 


34 


Regina Margot vol. 2 


privea tăcut. Uite ceva ce merită să fie luat în seamă. 

— De ce, maiestate? întrebă regele Navarei. 

— Nu pe tine te priveşte, dragă Henric. Tu eşti sigur de 
nevastă-ta - adăugă zâmbind Carol - dar vărul tău Condé 
nu e sigur de-a lui, sau dacă este, dracu să mă ia, se 
înşală! 

— Dar, sire, de unde ştiţi că domnii ăştia vin de la 
doamna de Condé? 

— O presimţire. Faptul că au împietrit în faţa porţii 
când ne-au văzut, pe urmă croiala mantiei celui mai 
scund dintre ei... Pe legea mea, m-aş mira! 

— Ce s-a întâmplat? 

Se îndreptă spre cei doi bărbaţi care, văzându-i venind 
spre ei, făcură câţiva paşi, căutând să se depărteze. 

— Hei, domnilor - le strigă regele - staţi! 

— Cu noi vorbiţi? întrebă un glas care îl făcu pe Carol şi 
pe tovarăşul lui să tresară. 

— Ce zici, dragă Henric - spuse Carol - recunoşti acum 
acest glas? 

— Sire - răspunse Henric - dacă ducele de Anjou, 
fratele maiestăţii voastre, nu ar fi în oraşul La Rochelle, aş 
jura că el a vorbit adineauri. 

— Ei bine - îi spuse Carol - înseamnă că nu e acolo. 
Asta-i tot. 

— Şi cine e cu el? 

— Nu-l recunoşti? 

— Nu, sire. 

— Şi totuşi, după statura lui nu te poţi înşela. Aşteaptă 
şi ai să-l recunoşti... Hei, staţi puţin! repetă regele. Ce 
Dumnezeu, n-auziţi? 

— Da' ce, sunteţi paza de noapte, de ne opriţi? întrebă 
cel mai înalt, scoţându-şi braţul din mantie. 

— Să zicem că am fi - spuse regele - şi opriţi-vă când vi 
se porunceşte! 

Apoi, aplecându-se la urechea lui Henric: 

— Ai să vezi un vulcan care aruncă văpăi - îi spuse el. 

— Voi sunteţi opt - îi zise cel înalt, arătându-şi de astă 


35 


Alexandre Dumas 


dată nu numai braţul, ci şi chipul - dar şi o sută de aţi fi, 
daţi-vă la o parte! 

— Aha! Ducele de Guise! făcu Henric. _ 

— Aha! Vărul nostru, ducele de Lorena! strigă regele. In 
sfârşit, vă daţi pe faţă! Straşnic! 

— Regele! exclamă ducele. 

Cât despre celălalt personaj, la auzul acestor cuvinte, 
se înfăşură în mantie şi rămase nemişcat, după ce mai 
întâi se descoperise, în semn de respect. 

— Sire - spuse ducele de Guise - veneam de la 
cumnata mea, doamna de Conde. 

— Da... Şi sunteţi însoţit de unul din gentilomii 
dumneavoastră. Care anume? 

— Sire - răspunse ducele - maiestatea voastră nu-l 
cunoaşte. 

— Ei, să facem cunoştinţă acum - zise regele. 

Şi îndreptându-se spre celălalt, făcu semn unuia din cei 
doi purtători de făclii să se apropie. 

— lartă-mă, frate! zise ducele de Anjou, desfăcându-şi 
mantia şi făcând o plecăciune, fără să-şi poată ascunde 
ciuda. 

— Ah, Henric, tu eşti! Nu se poate, mă înşel! Fratele 
meu de Anjou nu s-ar fi dus să vadă pe nimeni înainte să 
vină mai întâi la mine. Dar ştie prea bine că pentru prinții 
de sânge ce se întorc în capitală nu este decât o intrare în 
Paris: poarta Luvrului! 

— lartă-mă, sire - spuse ducele de Anjou. Rog pe 
maiestatea voastră să-mi treacă cu vederea această 
greşeală. 

— Da, desigur - răspunse în zeflemea regele - şi ce 
făceai, frăţioare, în palatul Condé? 

— Păi - făcu regele Navarei, cu un aer batjocoritor - 
ceea ce spunea maiestatea voastră mai adineauri. 

Şi plecându-se la urechea regelui, sfârşi fraza printr-un 
hohot de râs. 

— Şi ce anume?... întrebă trufaş ducele de Guise, căci, 
aşa cum făceau toţi curtenii, luase obiceiul să se poarte 


36 


Regina Margot vol. 2 


destul de urât cu sărmanul rege al Navarei. De cenu m- 
aş duce s-o văd pe cumnata mea? Domnul duce 
d'Alençon nu o vizitează oare pe-a lui? 

Henric se îmbujoră uşor. 

— Care cumnată? întrebă Carol. Nu cunosc decât una 
singură, pe regina Elisabeta. 

— lertare, sire! Am vrut să spun sora sa, doamna 
Margareta, pe care am văzut-o trecând pe-aici acum o 
jumătate de oră, întovărăşită de doi coconaşi, călărind de 
o parte şi de alta a litierei. 

— Adevărat! se miră Carol. Ce-ai de spus, Henric? 

— Că regina Navarei este liberă să meargă unde-i 
place, dar m-aş mira să fi ieşit din Luvru. 

— Eu unul sunt sigur - zise ducele de Guise. 

— Şi eu - adăugă ducele de Anjou - şi în aşa măsură 
încât pot spune că litiera s-a oprit în strada Cloche- 
Percee. 

— In acest caz, cumnata dumneavoastră, dar nu 
aceasta - zise Henric, arătând spre palatul Condé - ci 
cealaltă - şi îndreptă arătătorul spre palatul Guise - în 
acest caz cumnata dumneavoastră le ţine tovărăşie, căci 
le-am lăsat împreună şi, după cum ştiţi, sunt 
nedespărţite. 

— Nu înţeleg ce vrea să spună maiestatea voastră - 
răspunse ducele de Guise. 

— Dimpotrivă, nimic mai clar - spuse regele - iată de 
ce erau doi coconaşi la uşile litierei. 

— Ei bine - făcu ducele - dacă regina şi cumnatele 
mele provoacă scandal, atunci ne vom adresa judecății 
regelui să îi pună capăt! 

— Eh, Doamne, Doamne! exclamă Henric. Daţi-le pace 
doamnelor de Condé şi de Nevers! Regele nu-şi face griji 
din pricina surorii sale... iar eu am încredere în soţia mea. 

— Ba nu, ba nu! sări Carol. Vreau să fiu cu sufletul 
împăcat. Dar să descurcăm iţele noi înşine. Zici că litiera 
s-a oprit în strada Cloche-Percee, dragul meu văr! 

— Da, sire. 


37 


Alexandre Dumas 


— Ai recunoaşte locul? 

— Da, sire. 

— Ei bine, să mergem acolo; şi dacă trebuie arsă casa 
pentru a şti cine e înăuntru, îi vom da foc. 

Cu o astfel de dispoziţie, care nu prevestea nimic bun 
pentru liniştea celor despre care era vorba, cei patru 
seniori cu vază ai lumii creştine se îndreptară spre strada 
Saint-Antoine. 

Toţi patru ajunseră în strada Cloche-Percee. Carol, care 
voia să spele rufele murdare în familie, dădu drumul 
gentilomilor care-l însoțeau, punându-le în vedere că sunt 
liberi pentru restul nopţii, dar poruncindu-le să fie prin 
apropierea Bastiliei la ora şase dimineaţa, cu doi cai. 

Pe strada Cloche-Percee nu erau decât trei case; aşa că 
cercetările le-au fost cu atât mai uşoare, cu cât la două 
dintre ele li se deschise fără nicio greutate; una era la 
colţul străzii Saint-Antoine, iar cealaltă la al străzii Roi-de- 
Sicile. 

La a treia, lucrurile se petrecură altfel: era casa păzită 
de portarul neamţ şi acesta era neînduplecat. Se părea că 
Parisul era sortit în noaptea aceasta să ofere dovada celor 
mai memorabile exemple de slugi credincioase. 

În zadar domnul de Guise ameninţă în cea mai curată 
saxonă, în zadar Henric De Anjou încercă să-i ofere o 
pungă plină cu galbeni, în zadar Carol merse până acolo 
încât se dădu drept locotenentul gărzii de noapte; 
devotatul neamţ nu ţinu seama nici de cuvintele 
îmbietoare, nici de ademeneli, nici de ameninţări. Văzând 
că stăruinţele deveneau îngrijorătoare, portarul strecură 
între verigile de fier ale porţii gura unei archebuze, fapt 
ce nu avu alt rezultat decât că-i făcu pe trei din cei patru 
să izbucnească în râs... 

Henric de Navara se ţinea deoparte, ca şi cum nu l-ar fi 
interesat ce se petrece acolo... căci arma ţinută pieziş 
printre gratiile porţii nu putea fi primejdioasă decât 
pentru un orb care i-ar fi stat în faţă. 

Văzând că portarul nu poate fi băgat în sperieţi şi nici 


38 


Regina Margot vol. 2 


corupt cu bani sau înduplecat, ducele de Guise se prefăcu 
că pleacă împreună cu ceilalţi; retragerea lui însă fu de 
scurtă durată. 

În colţul străzii Saint-Antoine, ducele dădu peste ceea 
ce căuta: un bolovan ca acelea folosite cu trei mii de ani 
în urmă de Ajax, Telamon şi Diomede; îl încărcă pe umăr 
şi se întoarse, făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze. 
Chiar atunci, portarul, care îi văzuse pe presupuşii 
răufăcători că se îndepărtează, închidea poarta fără să 
mai apuce însă să împingă zăvoarele. Ducele de Guise se 
folosi de această împrejurare: azvârli bolovanul ca o 
catapultă în poartă. Broasca zbură o dată cu bucata de 
zid în care era îngropată. Poarta se deschise, prăvălindu-l 
pe neamt, care scoase un strigăt înspăimântător, 
alarmând garnizoana, care altfel ar fi fost luată prin 
surprindere. 

În acea clipă, La Mole împreună cu Margareta 
tălmăceau o idilă a lui Theocrit, iar Coconnas, pretextând 
că ar fi şi el grec, bea pe întrecute vin de Siracuza, 
împreună cu Henriette. Conversaţia ştiinţifică şi cea 
bahică fură întrerupte pe neaşteptate. 

Fără să mai piardă o clipă, La Mole şi Coconnas stinseră 
mai întâi lumânările, apoi deschiseră ferestrele şi se 
repeziră pe balcon, de unde zăriră în întuneric patru 
bărbaţi, în care aruncară cu tot ce le cădea la îndemână. 
În acelaşi timp, începură să facă o larmă înfricoşătoare, 
izbind cu latul spadei în zid. 

Carol, care era cel mai înverşunat dintre năvălitori, fu 
izbit în umăr de un ibric de argint, ducele de Anjou de un 
vas cu compot de portocale şi chitră, iar ducele de Guise 
de o halcă de carne de vânat. 

Henric rămase neatins. El punea în şoaptă întrebări 
portarului pe care domnul de Guise îl legase de poartă - 
iar acesta îi răspundea într-una: 

— Ich verstehe nicht. 

Femeile îi încurajau pe asediați şi îi aprovizionau cu 
proiectile, care cădeau afară ca grindina. 


39 


Alexandre Dumas 


— Lua-v-ar dracu! strigă Carol al IX-lea, trezindu-se cu 
un taburet în cap, care-i înfundase pălăria până la nas. Să 
se deschidă pe loc, sau vă spânzur pe toţi! 

— Fratele meu! îi şopti Margareta lui La Mole. 

— Regele! îi şuşoti acesta Henriettei. 

— Regele, regele! îi repetă la rândul ei aceasta lui 
Coconnas, care împingea un scrin spre fereastră şi ţinea 
morţiş să-l nimicească pe ducele de Guise, cu care se 
războia el mai aprig, deşi nu-l cunoştea. Regele, îţi spun 
că e regele! 

Coconnas lasă scrinul şi se uită mirat. 

— Regele? făcu el. 

— Da, regele. 

— Atunci, să fugim. 

— Ei, La Mole şi Margareta au şi plecat! Hai, vino! 

— Dar pe unde? 

— Haide odată! 

Şi apucându-l de mână, Henriette îl trase pe Coconnas 
după ea. Printr-o uşă secretă care dădea în casa vecină; 
şi toţi patru, după ce o închiseră în urma lor, fugiră pe 
poarta din strada Tizon. 

— Oh, oh! făcu Carol. Mi se pare că garnizoana se 
predă. 

Mai aşteptară câteva clipe; dar năvălitorii nu mai auziră 
niciun zgomot. 

— Pregătesc vreun şiretlic - spuse ducele de Guise. 

— Mai curând cred că au recunoscut vocea fratelui meu 
şi au dat bir cu fugiţii - observă ducele de Anjou. 

— Numai că tot pe-aici trebuie să treacă - zise Carol. 

— Da - răspunse ducele de Anjou - dacă nu cumva 
casa are două ieşiri. 

— Dragul meu văr, ia bolovanul acela şi dă cu el şi în 
uşa asta - îl îndemnă regele. 

Ducele se gândi că nu mai era nevoie să folosească 
asemenea mijloace; şi cum băgase de seamă că cea de-a 
doua uşă era mai şubredă decât prima, o dădu de perete 
cu o lovitură de picior. 


40 


Regina Margot vol. 2 


— Făcliile! Făcliile! strigă regele. 

Valeţii se apropiară. Făcliile se stinseseră, dar aveau tot 
ce le trebuia ca să le aprindă din nour 

Se făcu lumină. Carol al IX-lea luă o făclie, iar pe 
cealaltă i-o întinse ducelui de Anjou. Ducele de Guise 
trecu primul cu spada în mână. 

Henric încheia plutonul. 

Ajunseră la primul etaj. 

În sufragerie se servise - sau mai degrabă, se 
strânsese cina - căci ea furnizase cele mai multe 
proiectile. Sfeşnicele erau răsturnate, mobilele talmeş- 
balmeş şi toate vasele - în afară de cele de argint - 
sparte. 

Trecură în salon. Nu găsiră nici aici vreo urmă pentru a- 
i identifica pe cei dispăruţi. Nu erau decât cărţi greceşti şi 
latine şi câteva instrumente muzicale; atâta tot. 
Dormitorul spunea şi mai puţin. O lampă ardea într-un 
glob de alabastru, atârnat de tavan, dar se părea că 
nimeni nu intrase în această încăpere. 

— Există o a doua ieşire - spuse regele. 

— Tot ce se poate - adăugă de Anjou. 

— Dar unde? se miră ducele de Guise. 

Căutară pretutindeni; nu o găsiră. 

— Unde e portarul? întrebă regele. 

— L-am legat de gratii - îi răspunse ducele de Guise. 

— Trage-l de limbă, vere. 

— N-o să vrea să-mi răspundă. 

— Eh, asta e! Să-l punem pe jeratic şi o să vorbească el 
- îi zise regele râzând. 

Henric se uită încordat pe fereastră. 

— Nu mai este acolo - constată el. 

— Cine l-a dezlegat? întrebă ducele de Guise, înfuriat. 

— Dracu! strigă regele. lar nu aflăm nimic! 

— Într-adevăr, sire - spuse Henric - recunoaşteţi că 
nimic nu dovedeşte că soţia mea şi cumnata domnului de 
Guise ar fi trecut prin această casă. 

— Ce-i drept - făcu Carol - vorba Sfintei Scripturi: trei 


41 


Alexandre Dumas 


lucruri nu lasă urme: pasărea în aer, peştele în apă şi 
femeia... nu, mă-nşel, bărbatul în... 

— Aşadar - întrerupse Henric - ce ne mai rămâne de 
făcut... 

— Da - zise Carol - e să ne îngrijim; eu, vânătaia, 
dumneata, de Anjou, să-ţi ştergi siropul de portocale, iar 
dumneata, de Guise, să scapi de grăsimea de mistreţ. 

Şi zicând acestea, ieşiră fără a-şi mai da osteneala să 
închidă uşa în urma lor. Când ajunseră în strada Saint- 
Antoine, regele se adresă ducelui de Anjou şi ducelui de 
Guise: 

— Încotro, domnilor? 

— Sire, ne ducem la Nantoulillet, care ne aşteaptă la 
cină pe vărul meu, ducele de Lorena, şi pe mine. 
Maiestatea voastră n-ar vrea să vină cu noi? 

— Nu, mulţumesc. Noi mergem în cealaltă parte. Vreţi 
unul din purtătorii mei de făclii? 

— Vă suntem recunoscători, dar nu avem nevoie - 
spuse grăbit ducele de Anjou. 

— Bine! Se teme să nu-l spionez - îi şopti Carol la 
ureche regelui Navarei. 

Apoi, luându-l de braţ, adăugă: 

— Vino, Henriot, în seara asta eşti invitatul meu la 
masă. 

— Nu ne întoarcem la Luvru? întrebă Henric. 

— Nu, încăpăţânatule, de trei ori încăpățânat! Vino cu 
mine, dacă-ţi spun să vii, hai, vino! 

ŞI-I târî pe Henric spre strada Geoffroy-Lasnier. 


42 


Regina Margot vol. 2 


XXXVI 
Anagrama 


LA JUMĂTATEA STRĂZII GEOFFROY- 
Lasnier dădeai în strada Garnier-sur-l'Eau, iar la capătul 
acesteia se întindea - spre dreapta şi spre stânga - strada 
des Barres. 

Acolo, dacă făceai câţiva, paşi spre strada Mortellerie, 
găseai la dreapta o căsuţă singuratică în mijlocul unei 
grădini împrejmuite cu un zid înalt, şi cu o singură poartă 
masivă. 

Carol scoase o cheie din buzunar, deschise poarta fără 
greutate, căci doar broasca era încuiată, apoi, după ce-i 
făcu loc lui Henric şi valetului cu torţa, o încuie la loc. 

O singură fereastră era luminată. Carol i-o arătă lui 
Henric, zâmbind. 

— Nu înţeleg, sire - îi răspunse acesta. 

— Ai să înţelegi, dragă Henric. 

Regele Navarei se uită mirat la Carol. Glasul, chipul lui 
căpătaseră o expresie atât de blândă - cu totul alta decât 
cea obişnuită - încât Henric nu-l mai recunoştea. 

— Dragă Henric - îi vorbi regele - ţi-am spus la ieşirea 
din Luvru că am ieşit din iad. Când intru aici, parcă intru 
în rai. 

— Sire - îi răspunse Henric - sunt fericit că maiestatea 
voastră mi-a făcut cinstea să mă ia în cer cu ea. 

— Drumul e strâmt - spuse regele, urcând o scăriţă - 
dar asta doar ca să se potrivească mai bine cu proverbul. 

— Şi cine este îngerul care păzeşte intrarea raiului 


43 


Alexandre Dumas 


maiestăţii voastre? 

— Ai să vezi - răspunse Carol al IX-lea. 

Şi făcându-i semn lui Henric să-l urmeze fără zgomot, 
deschise o uşă, apoi pe a doua şi se opri în prag. 

— Priveşte! spuse el. 

Henric se apropie şi privirile lui rămaseră pironite 
asupra uneia din cele mai încântătoare privelişti ce-i 
fusese dat să vadă vreodată. 

O tânără de vreo optsprezece-nouăsprezece ani aţipise 
cu capul lăsat pe căpătâiul patului unde dormea un copil, 
ale cărui picioruşe le ţinea în mâini, aproape de buze, în 
timp ce pletele ei lungi unduiau răsfirate ca un val auriu. 
Părea un tablou de Albane?, înfăţişând pe Fecioara Maria 
cu pruncul Isus. 

— Oh, sire - făcu regele Navarei - cine este fiinţa asta 
fermecătoare? 

— Îngerul raiului meu, dragul meu Henric, şi singurul 
care mă iubeşte pentru mine. 

Henric zâmbi. 

— Da. Mă iubeşte pentru mine, căci m-a iubit înainte de 
a şti că sunt rege! 

— Dar după ce-a aflat? 

— Ei bine, de atunci - zise Carol cu un oftat care 
dovedea ce grea era pentru el coroana aceasta atât de 
setoasă de sânge - de când ştie, tot mă iubeşte; stai să 
vezi! 

Regele se apropie tiptil şi depuse pe obrazul proaspăt 
al tinerei femei o sărutare uşoară ca a unei albine peo 
petală de crin. 

Şi totuşi femeia se trezi. 

— Carol! şopti ea deschizând ochii. 

— Vezi - făcu regele - îmi zice Carol. Regina îmi spune 
sire. 

— Oh! strigă tânăra femeie. Nu eşti singur, regele meu. 


3 Francisco Albane (1578-1660) picior italian, ale cărui compoziţii 
pline de graţie i-au adus porecla de „pictor al Graţiilor” şi „Anacreon 
al picturii”. 


44 


Regina Margot vol. 2 


— Nu, draga mea Marie. Am vrut să-ţi aduc un alt rege. 
Mai fericit ca mine, căci nu poartă coroană; mai nenorocit 
însă, căci nu are o Marie Touchet. Dumnezeu le 
cumpăneşte pe toate. 

— Spune-mi, sire, e regele Navarei? întrebă Marie. 

— Chiar el, copila mea; vino-ncoace, dragul meu 
Henric. 

Regele Navarei se apropie. Carol îi apucă mâna 
dreaptă. 

— Priveşte această mână, Marie - spuse el - este a 
unui frate bun şi prieten sincer. Ştii că de n-ar fi fost 
această mână... 

— Ce s-ar fi întâmplat, sire? 

— Ei bine, fără această mână, Marie, copilul nostru n-ar 
mai fi avut tată. 

Marie scoase un țipăt, căzu în genunchi şi apucând 
mâna lui Henric, o sărută. 

— Bine faci, Marie, bine faci! zise Carol. 

— Şi cum l-aţi răsplătit, sire? 

— În acelaşi fel. 

Henric se uită la Carol cu uimire. 

— Vei înţelege într-o bună zi tâlcul spuselor mele, 
dragă Henric. Deocamdată priveşte. 

Şi se apropie de patul unde copilul mai dormea. 

— Ei - spuse el - dacă băieţelul ăsta durduliu ar dormi 
la Luvru, în loc să doarmă aici, în această căsuţă din 
strada Barres, s-ar schimba multe şi acum, şi în viitor“. 

— Sire - spuse Marie - cu voia maiestăţii voastre, 
prefer să doarmă aici; doarme mai bine. 

— Să nu-i tulburăm somnul - zise regele - e aşa de bine 
să dormi fără vise! 

— Eh, sire! făcu Marie, întinzând mâna spre una din 
uşile camerei. 


+ Într-adevăr, acest copil natural, care nu era altul decit faimosul duce 
d'Angoulême, mort în 1650, ar fi suprimat dreptul lui Henric al Iil-lea, 
Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea si Ludovic al XIV-lea, în cazul când 
ar fi fost legitim. Ce-ar fi făcut în locul lor? În faţa unei astfel de 
întrebări, spiritul se încurcă si se pierde în beznă. (n.a.) 


45 


Alexandre Dumas 


— Da, ai dreptate, Marie - zise Carol al IX-lea - hai să 
cinăm! 

— Carol, iubitul meu - spuse Marie - mă vei scuza pe 
lângă regele, fratele tău, nu-i aşa? 

— Pentru ce? 

— Pentru că am dat drumul slugilor. Sire - urmă Marie, 
adresându-se regelui Navarei - trebuie să ştiţi că regele 
Carol nu doreşte să fie servit decât de mine. 

— La naiba - făcu Henric - are dreptate! 

Cei doi bărbaţi trecură în sufragerie, în timp ce Marie, 
ca o mamă bună şi grijulie, acoperea cu o cuvertură 
călduroasă pe micul Carol, care datorită somnului adânc, 
de copil, pizmuit de tatăl său, nu se trezise. 

Marie se întoarse la ei. 

— Sunt numai două tacâmuri - observă regele. 

— Îmi îngăduiţi - zise Marie - să servesc pe maiestăţile 
voastre. 

— Dragul meu Henric - spuse Carol - poftim, îmi eşti 
piază rea! 

— De ce, sire? 

— N-ai auzit? 

— lartă-mă, Carol, iartă-mă! 

— Te iert, dar stai aici, lângă mine, între noi doi. 

— Mă supun, zise Marie. 

Işi aduse şi ea un tacâm, se aşeză între cei doi regi şi-i 
servi. 

— Nu-i aşa, dragă Henric, că e plăcut să existe un loc 
pe lume unde să poţi bea şi mânca fără să fie nevoie să 
guste mai întâi altcineva vinul şi mâncarea ta? 

— Sire - spuse Henric zâmbind şi în felul acesta 
răspunzând unei veşnice nelinişti ce-i frământa sufletul - 
puteţi fi sigur că preţuiesc mai mult ca oricine fericirea 
voastră. 

— Da, şi mai spune-i, dragă Henric, că pentru a putea 
să rămânem tot atât de fericiţi, nu trebuie să se amestece 
şi ea în politică; şi, mai ales, să nu ajungă s-o cunoască 
pe mama. 


46 


Regina Margot vol. 2 


— Ce-i drept, regina Caterina o iubeşte cu atâta patimă 
pe maiestatea voastră, încât ar putea fi geloasă pe orice 
altă dragoste - răspunse Henric, căutând printr-un şiretlic 
să scape de încrederea plină de primejdii ce i-o arăta 
regele. 

— Marie - spuse regele - ţi-l prezint pe unul din cei mai 
iscusiţi şi mai spirituali oameni din câţi cunosc la curte şi 
nu e puţin lucru, ne-a dus pe toţi. Sunt poate singurul 
care i-am pătruns tainele, dacă nu ale inimii, cel puţin ale 
minţii. 

— Sire - îi răspunse Henric - sunt mâhnit că 
accentuând prea mult inteligenţa mea, aveţi îndoieli 
asupra simţămintelor mele. 

— Nu exagerez cu nimic, dragă Henric - îi spuse regele. 
De altfel, într-o bună zi, lumea o să te cunoască. 

Apoi, către tânăra femeie: 

— Face anagrame încântătoare. Spune-i să facă una, cu 
numele tău, şi te asigur că o va face. 

— Oh, ce vreţi să găsească în numele unei sărmane 
fete ca mine? Ce gând plăcut poate izvori din această 
adunătură de litere, prin care întâmplarea i-a alcătuit 
numele Mariei Touche? 

— Oh, sire, anagrama acestui nume este prea uşoară şi 
deci nu mă pot făli cu ea! 

— Ah, ah! Vezi, Marie, a şi găsit-o! zise Carol. 

Henric scoase din buzunarul tunicii un carnet, rupse o 
filă şi sub numele: 


Marie Touchet 
scrise: 
Je charme tout. 


Apoi întinse fila tinerei femei. 
— Intr-adevăr! exclamă ea. Cu neputinţă! 


5 Farmec pe oricine. 


47 


Alexandre Dumas 


— Cum, ce-a făcut? întrebă Carol. 

— Sire, nu îndrăznesc să repet! 

— Sire - zise Henric - în numele Mariei Touchet, literă 
cu literă şi schimbând /-ul în J, cum se obişnuieşte, se 
găseşte „Je charme tout”! 

— Da, chiar aşa, literă cu literă! Ascultă, Marie, vreau 
ca asta să-ţi fie deviza. Niciuna nu ţi s-a potrivit mai bine! 
Mulţumesc, dragă Henric. Marie, am să ţi-o dăruiesc 
bătută în diamante. 

Cina luă sfârşit; clopotul de la Notre-Dame vestea 
ceasul două. 

— Acum, Marie - zise Carol - drept mulţumire, să-i dai 
lui Henric un jilţ în care să poată dormi până la ziuă; dar 
departe de noi, căci sforăie îngrozitor. Apoi, dacă te 
trezeşti înaintea mea, să mă scoli, căci la ora şase trebuie 
să fim la Bastilia. Noapte bună, dragă Henric. Cuibăreşte- 
te cum crezi mai bine. Apropiindu-se de regele Navarei şi 
bătându-l pe umăr, adăugă: Făgăduieşte-mi, pe viaţa ta, 
mă înţelegi, Henric, pe viaţa ta, că nu ieşi de aici fără 
mine şi mai cu seamă, că nu te întorci la Luvru! 

Henric prea bănuia multe din toate câte nu le 
înţelegea, ca să nu dea ascultare acestei poveţe. 

Carol al IX-lea intră în camera lui, iar Henric, ca un 
muntean călit ce era, se mulţumi cu jilţul unde curând 
îndreptăţi prudenţa cumnatului său de a-l depărta de el. 

A doua zi, în zori, fu trezit de Carol. 

Cum adormise îmbrăcat, fu gata îndată. 

Regele era fericit şi bine dispus, aşa cum nu obişnuia 
să fie niciodată la Luvru. Ceasurile petrecute în căsuţa din 
strada Barres erau ceasurile lui luminoase. 

Trecură împreună prin camera de culcare. Tânăra 
femeie dormea în patul, ei; copilul, în leagăn. 

Amândoi zâmbeau în somn. 

Carol îi privi o clipă, cu o duioşie nesfârşită, apoi, 
întorcându-se spre regele Navarei, îi spuse: 

— Dragă Henric, dacă vreodată vei afla binele pe care 
ţi l-am făcut în această noapte şi dacă mi s-ar întâmpla 


48 


Regina Margot vol. 2 


vreo nenorocire, adu-ţi aminte de acest copil, care se 
odihneşte în leagănul lui. 

Îi sărată pe amândoi pe frunte, fără să-i lase răgaz lui 
Henric să întrebe ceva. 

— Rămas bun, îngerii mei - spuse el. 

Şi ieşi. Henric îl urmă, îngândurat. 

Gentilomii, cărora Carol al IX-lea le dăduse întâlnire, îi 
aşteptau la Bastilia, ţinând caii de dârlogi. 

Carol îi făcu semn lui Henric să-ncalece, încălecă şi el şi 
ieşiră prin grădina l'Arbalete,  îndrepţindu-se spre 
bulevardele de la marginea oraşului. 

— Unde mergem? întrebă Henric. 

— Mergem - îi răspunse Carol - să vedem dacă ducele 
de Anjou s-a întors numai pentru doamna de Conde şi 
dacă în inima lui e tot atâta ambiţie cât şi dragoste, lucru 
de care mă îndoiesc foarte tare. 

Henric nu înţelese de fel explicaţia; îl urmă însă pe 
Carol fără să mai spună nimic. 

Când ajunseră la Marais, printre uluci se zărea ceea ce 
se chema pe atunci mahalaua Saint-Laurent. 

Carol îi arătă lui Henric, prin păcla cenuşie a dimineţii, 
nişte oameni înfăşuraţi în mantii lungi, ce purtau căciuli; 
veneau călare, în faţa unei caleşti foarte împovărate. Pe 
măsură ce înaintau se vedeau mai desluşit. În fruntea lor, 
tot călare şi stând de vorbă cu ei, se afla un bărbat 
îmbrăcat cu o mantie lungă şi cafenie. Fruntea îi era 
umbrită de o pălărie după moda franţuzească. 

— Ah, ah! făcu Carol, zâmbind. Bănuiam eu! 

— Sire - spuse Henric - dacă nu mă-nşel, cavalerul cu 
mantia cafenie e ducele de Anjou. 

— Chiar el - zise Carol al IX-lea. Dă-te mai înapoi, 
Henriot. Să nu ne vadă. 

— Dar bine - întrebă Henric - bărbaţii cu mantii şi 
căciuli cine sunt? Şi ce duc în caleaşcă? 

— Oamenii aceştia - îl lămuri Carol - sunt solii polonezi 
şi în această caleaşcă se află o coroană. Şi acum adăugă 
el dând drumul calului său în galop şi întorcându-se pe 


49 


Alexandre Dumas 


calea ce ducea spre intrarea Templului - vino, dragă 
Henric. Acum am văzut tot ceea ce voiam să ştiu. 


50 


Regina Margot vol. 2 


XXXVII 
Întoarcerea la Luvru 


CÂND CATERINA GĂSI CU CALE 
că fuseseră înlăturate orice urme din camera regelui 
Navarei - gărzile ucise fiind ridicate, Maurevel transportat 
acasă, iar covoarele spălate - dădeau drumul femeilor 
care o slujiseră, căci era aproape de miezul nopţii, şi 
încercă să doarmă. Emoţia fusese însă prea puternică şi 
dezamăgirea prea mare. Acest blestemat de Henric scăpa 
mereu din cursele ei, de obicei ucigătoare. Şi părea să fie 
ocrotit de o putere de neînvins, pe care Caterina, în 
încăpăţânarea ei, o numea întâmplare, cu toate că, în 
fundul sufletului, un glas îi şoptea că de fapt această 
putere se cheamă destin. 

Gândul că vestea acestei noi încercări se va afla în 
Luvru şi dincolo de zidurile lui, dându-le şi mai mult 
încredere în viitor lui Henric şi hughenoţilor, o scotea din 
minţi; iar dacă acum întâmplarea, ce-i fusese atât de 
potrivnică, i-ar fi scos în cale pe acest duşman, n-ar fi 
şovăit o clipă să-i joace un renghi destinului ce-l ocrotea, 
folosindu-se de micul pumnal florentin pe care-l purta la 
brâu. 

Ceasurile nopţii, care se scurg atât de încet pentru cel 
ce aşteaptă zorile, sunară unul după altul, dar Caterina nu 
putu închide ochii. În aceste ceasuri ale nopţii, nesfârşit 
de multe planuri îi trecură prin mintea bântuită de 
vedenii. 

In sfârşit, când se crăpă de ziuă, se îmbrăcă singură şi 


51 


Alexandre Dumas 


se îndreptă spre apartamentul lui Carol al IX-lea. 

Gărzile, obişnuite s-o vadă ducându-se la rege la orice 
oră din zi sau noapte, o lăsară să treacă nestingherită. 
Trecu deci prin anticameră şi ajunse în sala de arme. Aici, 
însă, veghea doica lui Carol. 

— Unde-i fiul meu? o întrebă regina. 

— Doamnă, a poruncit să nu intre nimeni la el înainte 
de opt. 

— Consemnul ăsta nu-i şi pentru mine, doică. 

— E pentru toată lumea, doamnă. 

Caterina zâmbi. 

— Da, ştiu bine - urmă doica - că aici nimeni nu are 
dreptul să se  împotrivească  maiestăţii voastre. 
Indrăznesc totuşi s-o rog să asculte ruga unei sărmane 
femei şi să nu meargă mai departe. 

— Doică, trebuie să-i vorbesc fiului meu! 

— Doamnă, nu voi deschide uşa decât dacă îmi 
porunciţi. 

— Deschide, doică - spuse Caterina - îţi poruncesc! 

La auzul acestui glas mai respectat şi în special mai 
temut la Luvru decât chiar al lui Carol, doica îi dădu 
Caterinei cheia; dar Caterina nu avea nevoie de ea. 
Scoase din buzunar cheia de la uşa apartamentului fiului 
ei şi, împingând nerăbdătoare, uşa se deschise. 

Camera era goală, patul lui Carol neatins; pe blana de 
urs de la picioarele patului stătea ogarul regelui, Acteon, 
care se ridică, se apropie de Caterina şi îi linse mâinile ca 
fildeşul. 

— Ah - făcu regina încruntându-se - a plecat! Am să 
aştept. 

Şi se aşeză gânditoare şi posacă lângă fereastra ce 
dădea spre curtea Luvrului, de unde se vedea portiţa de 
la intrarea principală. 

De două ore stătea şi privea palidă şi nemişcată, ca o 
statuie de marmură, când, în sfârşit, văzu intrând în Luvru 
un grup de călăreţi, în fruntea cărora mergeau Carol şi 
Henric de Navara. 


52 


Regina Margot vol. 2 


Înţelese atunci totul. Carol, în loc să se mai certe cu ea 
pentru că voise să-i aresteze cumnatul, îl luase cu el şi 
astfel îl salvase. 

— Orbul! Orbul! Orbul! murmură ea. 

Şi aşteptă. 

O clipă mai târziu, se auziră paşi în încăperea alăturată, 
unde era sala de arme. 

— Sire, acum că ne-am reîntors la Luvru, spuneţi-mi de 
ce m-aţi luat cu dumneavoastră şi ce bine mi-aţi făcut? 
întrebă Henric. 

— Nu încă, nu încă, Henric - îi răspunse Carol râzând. 
Poate că într-o bună zi ai să afli, dar până atunci să 
rămână o taină. Ajunge să-ţi spun că ai să stârneşti poate 
o ceartă cumplită între mine şi mama mea. 

Zicând acestea, Carol ridică perdeaua şi se trezi faţă în 
faţă cu Caterina. 

In spatele lui, peste umăr, se vedea chipul palid şi 
neliniştit al bearnezului. 

— Aha, aici erai, doamnă! făcu Carol al IX-lea, 
încruntându-se. 

— Da, fiule - îi răspunse Caterina - am de vorbit cu 
tine. 

— Cu mine? 

— Doar cu tine. 

— Atunci, fie - zise Carol, întorcându-se spre cumnatul 
lui. De vreme ce nu există altă scăpare, cât mai curând, 
cu atât mai bine. 

— Eu vă las, maiestate - spuse Henric. 

— Da, da, lasă-ne - îi răspunse Carol. Şi cum te ştiu 
catolic, dragul meu Henric, du-te şi ascultă liturghia şi 
pentru mine. Eu rămân cu predica. 

Henric salută şi ieşi. 

Carol al IX-lea o luă înaintea întrebărilor Caterinei: 

— Ei bine, doamnă - făcu el, încercând să ia lucrurile în 
zeflemea - zău aşa, parcă m-ai aştepta să-mi tragi o 
urecheală! Ca un păcătos ce sunt, ţi-am stricat planurile! 
Ei, trăsni-l-ar pe Satana, doar nu era să las eu să fie 


53 


Alexandre Dumas 


arestat şi dus la Bastilia tocmai omul care mi-a scăpat 
viaţa! Dar nici cu tine nu voiam să mă cert. Sunt un fiu 
bun. Şi pe urmă adăugă el în şoaptă - bunul Dumnezeu îi 
pedepseşte pe copiii care se ceartă cu mama lor. Dovadă, 
fratele meu Francisc al II-lea. lartă-mă, te rog din inimă, şi 
recunoaşte că gluma a fost bună! 

— Sire, te înşeli. Nu e vorba de o gluma - spuse 
Caterina. 

— Ba da, ba da! Şi să mă ia dracu dacă într-o bună zi n- 
ai să priveşti şi tu lucrurile aşa! 

— Sire, din vina ta s-a zădărnicit un plan care ne-ar fi 
dus la o mare descoperire. 

— Ei şi? Un plan... Nu cumva te tulburi dumneata, 
mamă, din pricina unui plan care a dat greş? Ai să pui la 
cale alte douăzeci de planuri şi îţi făgăduiesc că am să le 
sprijin. 

— Cu tot sprijinul tău, e prea târziu. A băgat de seamă 
şi e cu ochii în patru. 

— Eh - făcu regele - ia să vedem, la urma urmei, ce ai 
cu Henriot? 

— Unelteşte. 

— Da, pricep, veşnicele acuzaţii pe care le aduci 
dumneata. Numai că toţi oamenii uneltesc câte puţin în 
încântătoarea reşedinţă regală care se cheamă Luvru. 

— Da, dar el unelteşte mai mult ca oricine şi e cu atât 
mai primejdios cu cât nimeni nu-l bănuieşte. 

— la te uită, un adevărat Lorenzino! exclamă Carol. 

— Ascultă-mă, ascultă-mă! făcu Caterina, întunecându- 
se la auzul acestui mare nume ce-i amintea una din cele 
mai sângeroase pagini din istoria Florenței. Ascultă-mă, 
există un mijloc ca să-mi dovedeşti că greşesc. 

— Care, mamă? 

— Întreabă-l pe Henric cine a fost astă-noapte în 
camera lui. 

— În camera lui... astă-noapte? 

— Da, şi dacă îţi va spune... 

— Ei bine? 


54 


Regina Margot vol. 2 


— Ei bine, sunt gata să recunosc că m-am înşelat. 

— Dar dacă era o femeie, nu putem totuşi să-i cerem... 

— O femeie? 

— Da. 

— O femeie care ţi-a omorât două santinele şi l-a rănit 
mortal, poate, pe domnul de Maurevel?! 

— Oho! făcu regele. Se îngroaşă gluma! S-a vărsat 
sânge? 

— Trei oameni au rămas culcaţi pe podea. 

— Şi cei care i-a doborât?... 

— A fugit nevătămat. 

— Pe toţi sfinţii - exclamă regele - e un viteaz şi ai 
dreptate, mamă, trebuie să-l cunosc! _ 

— Ei bine, ţi-o spun de pe acum, n-ai să-l cunoşti. In 
orice caz, nu cu ajutorul lui Henric. 

— Poate cu al dumitale, mamă? Doar omul ăsta n-a 
dispărut fără urmă, fără să-l fi văzut măcar cineva cum 
era îmbrăcat! 

— Atât s-a putut vedea doar, că purta o mantie vişinie, 
foarte elegantă. 

— Aha! O mantie vişinie! făcu Carol. Nu e decât una la 
curte care poate să atragă astfel privirile. 

— Da, ai dreptate - aprobă Caterina. 

— Ei bine? întrebă Carol. 

— Da - zise Caterina - aşteaptă-mă aici, fiule: mă duc 
să văd dacă mi s-au îndeplinit poruncile. 

Caterina ieşi, şi Carol rămase singur; se plimbă distrat 
în lung şi-n lat prin cameră, fluierând o melodie 
vânătorească, ţinându-şi o mână în jachetă, iar pe 
cealaltă lăsând-o să atârne: de câte ori se oprea locului, 
ogarul i-o lingea. 

Cât despre Henric, el plecase foarte îngrijorat de la 
cumnatul său şi în loc s-o apuce pe coridorul obişnuit, se 
îndreptă spre scăriţa secretă - despre care am mai 
pomenit - ce ducea la al doilea cat. Abia urcase însă 
patru trepte, că la prima cotitură zări o umbră. Se opri cu 
mâna pe pumnal. Recunoscu pe dată o femeie şi un glas 


55 


Alexandre Dumas 


încântător, binecunoscut, care îi spuse, apucându-l de 
mână: 

— Slavă domnului, sire, că te văd teafăr! Am fost foarte 
îngrijorată, dar Dumnezeu mi-a ascultat ruga! 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Henric. 

— Când ai să te întorci la dumneata în apartament, ai 
să afli. De Orthon să n-ai nicio grijă, e la mine. 

Şi tânăra femeie cobori în grabă, trecând pe lângă 
Henric, ca şi cum l-ar fi întâlnit cu totul întâmplător, pe 
scară. 

„Ciudat - se gândi Henric - ce s-o fi petrecut oare? Ce-i 
cu Orthon?” 

Din păcate, întrebarea aceasta nu putea fi auzită de 
doamna de Sauve, care era acum departe. 

În capul scării, Henric văzu deodată altă umbră: de astă 
dată, însă, a unui bărbat. 

— Sst! făcu acesta. 

— Ah, ah, tu eşti, Francisc! 

— Nu-mi rosti numele! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Du-te la tine şi o să afli pe urmă, strecoară-te prin 
coridor, ia aminte să nu te pândească cineva, şi intră la 
mine; uşa n-o să fie încuiată. 

Şi dispăru la rândul său, pe scară, ca fantomele la 
teatru, ce se scufundă într-o trapă. 

— La dracu! şopti bearnezul. Mister pretutindeni, dar 
pentru că o să aflu dezlegarea la mine acasă, mă duc 
acolo şi o să văd. 

Totuşi, Henric plecă mai departe, destul de tulburat; 
era şi el înzestrat cu o fire simţitoare, această superstiție 
a tinereţii. Totul se reflecta clar în acest suflet, ca într-o 
oglindă lucie şi tot ce aflase de curând prevestea 
nenorocire. 

Când ajunse la uşa apartamentului său, ascultă. Nu se 
auzea niciun zgomot. De altfel, cum Charlotte îi spusese 
să se întoarcă la el, era limpede că putea să intre fără 
teamă. În anticameră aruncă o privire grabnică în jur: era 


56 


Regina Margot vol. 2 


pustie, dar nu zări nicio urmă care i-ar fi putut dezvălui ce 
se întâmplase. 

— Într-adevăr - murmură el - Orthon nu-i aici. 

Şi trecu în a doua cameră. 

Aici totul se lămuri. 

Deşi fusese vărsată apă multă pe podea, se mai 
vedeau încă pete mari, roşiatice; o mobilă era sfărâmată; 
draperiile patului, zdrenţuite de împunsături de spadă, o 
oglindă venețiană făcută ţăndări cu un foc de pistol şi o 
mână însângerată care se sprijinise de perete, lăsându-şi 
teribila ei urmă, dovedeau că această încăpere 
încremenită fusese martora unei lupte pe viaţă şi pe 
moarte. 

Henric îmbrăţişă totul cu privirea rătăcită, îşi trecu 
mâna peste fruntea brobonită şi murmură: 

— Ah! Acum înţeleg cât bine mi-a făcut regele: au venit 
să mă ucidă... Şi... Ah, de Mouy! Ce i s-o fi întâmplat lui 
de Mouy? Ticăloşii! L-or fi omorât! 

Şi la fel de grăbit să afle veştile pe cât era ducele 
d'Alençon să i le dea, după ce mai aruncă o ultimă privire 
posomorâtă peste obiectele din jur, Henric se repezi 
afară, ieşi pe coridor, se încredinţă că nu-i nimeni, 
împinse uşa întredeschisă, pe care o închise cu grijă în 
urma lui, şi intră repede la ducele d'Alençon. 

Ducele îl aştepta în anticameră. li luă repede mâna, îi 
făcu semn cu degetul la buze să tacă şi îl duse într-o 
odaie mică, în formă de turn. Incăperea aceasta era 
complet izolată datorită poziţiei ei, aşa că nu puteau fi 
spionaţi. 

— Ah, dragul meu frate - îi spuse el - ce noapte 
îngrozitoare! 

— Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă Henric. 

— Au vrut să te aresteze. 

— Pe mine? 

— Da, pe tine. 

— Şi de ce? 

— Nu ştiu. Dar unde erai? 


57 


Alexandre Dumas 


— Regele m-a luat cu el aseară în oraş. 

— Atunci el ştia - zise d'Alençon. Dar dacă nu erai la 
tine, atunci cine era? 

— A fost cineva la mine? întrebă Henric, de parcă n-ar fi 
ştiut. 

— Da, un bărbat. Când am auzit zarva, am alergat să-ţi 
dau ajutor, dar era prea târziu. 

— Şi omul acela a fost arestat? întrebă îngrijorat 
Henric. 

— Nu, a fugit după ce l-a rănit grav pe Maurevel şi a 
omorât doi soldaţi. 

— Ah, viteazul de Mouy! exclamă Henric. 

— De Mouy era deci? spuse repede d'Alençon. 

Henric îşi dădu seama că făcuse o greşeală. 

— Cel puţin aşa cred - explică el - căci îi dădusem 
întâlnire, ca să mă înţeleg cu el în privinţa fugii tale şi să-i 
spun că am renunţat la toate drepturile mele la tronul 
Navarei, în favoarea ta. 

— Atunci, dacă se află asta, suntem pierduţi! zise 
ducele d'Alençon, pălind. 

— Da, căci Maurevel o să vorbească. 

— Maurevel a primit o lovitură de sabie în gâtlej; am 
aflat de la chirurgul care l-a îngrijit că înainte de opt zile 
n-o să poată scoate o vorbă. 

— Opt zile! E mai mult decât i-ar trebui lui de Mouy ca 
să se pună la adăpost. 

— La urma urmei, poate că n-a fost domnul de Mouy. 

— Crezi? făcu Henric. 

— Da, a dispărut foarte repede şi nu s-a văzut decât 
mantia vişinie. 

— Într-adevăr - reluă Henric - o mantie vişinie este mai 
potrivită unui curtean decât unui soldat. Niciodată n-o să 
fie bănuit de Mouy sub o mantie vişinie. 

— Dacă o să fie bănuit cineva - zise ducele d'Alençon - 
o să fie mai curând... 

Se opri. 

— Mai curând domnul de La Mole - completă Henric. 


58 


Regina Margot vol. 2 


— Fireşte, de vreme ce eu însumi m-am îndoit o clipă 
când l-am văzut fugind pe acel om. 

— Te-ai îndoit! Într-adevăr, ar putea fi domnul de La 
Mole. 

— Şi nu ştie nimic? întrebă d'Alençon. 

— Nu, nimic, sau cel puţin, nimic de seamă. 

— Frate - zise ducele - acum sunt sigur că el era. 

— Drace! exclamă Henric. Dacă-i aşa, regina, care ţine 
la el, o să se amărască foarte tare. 

— Ţine la el? întrebă ducele, buimac. 

— Fără îndoială. Ai uitat, Francisc, că sora ta ţi l-a 
recomandat? 

— Da, ai dreptate - recunoscu ducele cu glasul stins. 
De aceea voiam să-i fiu pe plac şi de frică să nu-l 
compromită mantia lui cea vişinie, am urcat la el şi am 
luat-o la mine. 

— Oh, oh! făcu Henric. Asta zic şi eu prudenţă! Acum 
nu numai că aş pune rămăşag, dar chiar aş jura că ela 
fost. 

— Chiar şi în faţa justiţiei? întrebă Francisc. 

— Pe legea mea că da! îi răspunse Henric. O fi venit cu 
vreo scrisoare din partea Margaretei. 

— Dac-aş şti sigur că mă pot bizui pe mărturia ta - zise 
ducele d'Alençon - mai-mai că l-aş acuza. 

— Dacă l-ai acuza - răspunse Henric - înţelegi prea 
bine că nu te-aş contrazice. 

— Dar regina? întrebă d'Alençon. 

— Ah, da, regina! 

— Trebuie să ştiu ce va face. 

— Cu asta mă însărcinez eu. 

— Drace! Ar greşi dacă ne-ar contrazice, căci i se face 
acestui tânăr o minunată faimă de viteaz, care n-o să-l 
coste scump, căci a cumpărat-o pe credit. Este însă 
adevărat că s-ar putea să înapoieze şi capitalul, şi 
dobânda. _ 

— Ei, ce să-i faci! exclamă Henric. In lumea asta totul 
se plăteşte. 


59 


Alexandre Dumas 


Şi salutându-l pe ducele d'Alençon cu mâna şi cu un 
zâmbet, îşi vâri capul cu luare-aminte prin uşa ce dădea 
în coridor; după ce se încredinţă că nu-l vede nimeni, se 
furişă în grabă şi dispăru pe scara secretă ce ducea la 
Margareta. 

Nici regina Navarei nu era mai liniştită ca soţul ei. 

Expediția nocturnă îndreptată împotriva ei şi a ducesei 
de Nevers de către rege, ducele de Anjou, ducele de 
Guise şi Henric, pe care-l recunoscuse, o îngrijora foarte 
mult. Fireşte, nu exista vreo dovadă care s-o poată 
compromite, căci portarul, pe care La Mole şi Coconnas îl 
dezlegaseră de la gard, le dăduse asigurări că nu suflase 
o vorbă. 

Fireşte însă că patru seniori, de rangul celor cărora le 
ţinuseră piept doi simpli gentilomi ca La Mole şi 
Coconnas, nu se abătuseră întâmplător din drum, fără să 
ştie pentru ce anume o fac. Margareta se întoarse deci în 
Zori, după ce petrecuseră restul nopţii la ducesa de 
Nevers. Se culcase pe dată, dar nu putuse dormi şi 
tresărea la cel mai mic zgomot. 

Tocmai când era mai frământată, auzi bătăi la uşa 
secretă; după ce Gillonne îl recunoscu pe Henric, primi 
poruncă să-l lase să intre. 

Henric se opri în pragul uşii; nimic nu trăda pe soţul 
jignit; zâmbetul obişnuit îi flutura pe buzele-i fine şi niciun 
muşchi al feţei nu-i dezvăluia tulburarea adâncă pe care o 
încercase de curând. 

Margaretei i se păru că o întreabă cu privirea dacă 
poate să-i vorbească între patru ochi. Regina îl înţelese şi- 
i făcu semn Gillonnei să plece. 

— Doamnă - spuse atunci Henric - ştiu cât de legată 
sunteţi de prietenii dumneavoastră şi mă tem că vă aduc 
veşti proaste. 

— Despre cine vorbiţi, domnule? întrebă Margareta. 

— Unul din cei mai scumpi servitori ai noştri este acum 
foarte compromis. 

— Cine? 


60 


Regina Margot vol. 2 


— lubitul conte de La Mole. 

— Contele de La Mole compromis?! De ce? 

— Din pricina celor întâmplate astă-noapte. 

Margareta, cu toată stăpânirea de sine, roşi. 

In sfârşit, făcu o sforţare: 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Cum se poate! se miră Henric. Nu aţi auzit zarva de 
astă-noapte din Luvru? 

— Nu, domnule. 

— Oh, vă felicit, doamnă! spuse Henric cu o naivitate 
încântătoare. Inseamnă că aveţi un somn minunat. 

— Şi, vă rog, ce s-a întâmplat? 

— Buna noastră mamă îi dăduse ordin domnului de 
Maurevel ca, împreună cu şase soldaţi, să mă aresteze. 

— Pe dumneavoastră, domnule? 

— Da, pe mine. 

— Pentru ce? 

— Ah, cine poate tălmăci gândurile unui spirit atât de 
profund ca al mamei noastre? Le respect, însă nu le 
Cunosc. 

— Şi nu eraţi la dumneavoastră? 

— Nu, din întâmplare, nu! Aţi ghicit, doamnă, nu mă 
aflam acasă. Aseară, regele m-a invitat să-l însoțesc; dar 
dacă nu eram eu, a fost altcineva la mine. 

— Cine? 

— Se pare că era contele de La Mole. 

— Contele de La Mole! exclamă Margareta. 

— Pe Dumnezeul meu! Ce voinic mai e şi mititelul ăsta 
de provensal! continuă Henric. Închipuieşte-ţi că l-a rănit 
pe Maurevel şi a omorât doi soldaţi! 

— L-a rănit pe domnul de Maurevel şi a omorât doi 
soldaţi... nu se poate! 

— Cum! Vă îndoiţi de vitejia lui, doamnă? 

— Nu, dar susţin că domnul de La Mole nu putea fi la 
dumneavoastră. 

— De ce nu putea fi la mine? 

— Pentru că... pentru că... - reluă Margareta încurcată 


61 


Alexandre Dumas 


- pentru că era în altă parte. 

— Ah, dacă puteţi dovedi că era în altă parte, atunci se 
schimbă lucrurile! O să spună unde a fost şi totul se va 
lămuri. 

— Unde a fost? întrebă repede Margareta. 

— Desigur... până deseară o să fie arestat şi interogat. 
Din păcate, sunt dovezi... 

— Dovezi? Ce fel de dovezi? 

— Bărbatul care s-a apărat cu atâta înverşunare purta 
o mantie vişinie. 

— Dar nu numai domnul de La Mole poartă o mantie 
vişinie... mai cunosc eu unul... 

— Fără îndoială, şi eu îl cunosc... Dar, iată ce se va 
întâmpla: dacă nu era domnul de La Mole la mine, 
înseamnă că a fost celălalt, ce poartă o mantie vişinie. Şi 
acesta ştiţi cine este? 

— Doamne Dumnezeule! 

— lată primejdia; aţi sesizat-o ca şi mine; tulburarea 
dumneavoastră mi-o dovedeşte. Acum să ne sfătuim ca 
doi oameni care vorbesc despre cel mai căutat lucru de 
pe lume... tronul, şi despre bunul cel mai preţios... viaţa. 
Dacă de Mouy este arestat, suntem pierduţi. 

— Da, înţeleg. 

— Pe când domnul de La Mole nu compromite pe 
nimeni; în afară de cazul când l-aţi crede în stare să 
născocească vreo poveste ca, de pildă că, din întâmplare, 
se afla la o petrecere cu anumite doamne... sau mai ştiu 
eu ce! 

— Domnule - îi răspunse Margareta - dacă nu vă 
temeţi decât de asta, puteţi fi liniştit... Nu va spune nimic. 

— Cum - făcu Henric - chiar dacă tăcerea lui i-ar putea 
aduce moartea? 

— Va tăcea, domnule. 

— Sunteţi sigură? 

— Garantez! 

— Atunci totul e în ordine! spuse Henric, ridicându-se. 

— Plecaţi, domnule? întrebă repede Margareta. 


62 


Regina Margot vol. 2 


— Oh, da! Asta e tot ce aveam să vă spun! 

— Şi vă duceţi să...? 

— Să caut o salvare din încurcătura în care ne-a vârât 
pe toţi năbădăiosul cu mantia vişinie. 

— Oh, Doamne, Doamne! Bietul tânăr! strigă 
îndurerată Margareta, frângându-şi mâinile. 

— Intr-adevăr - spuse Henric, retrăgându-se - tare 
serviabil e iubitul domn de Mole! 


63 


Alexandre Dumas 


XXXVIII 
Cingătoarea reginei-mame 


CAROL SE ÎNTOARSE CU UN AER 
ironic şi zâmbitor în apartamentul lui. Dar după ce stătu 
de vorbă zece minute cu mama sa, ai fi putut zice că 
aceasta îi cedase lui paloarea şi mânia ei, în timp ce ea Îi 
luase buna dispoziţie. 

— Domnul de La Mole - repetă Carol - domnul de La 
Mole!... Trebuie să-i chem pe Henric şi pe ducele 
d'Alençon. Pe Henric, pentru că tânărul acesta era 
hughenot, şi pe ducele d'Alençon, pentru că se află în 
slujba lui. 

— Cheamă-i, dacă vrei, fiule, dar n-ai să poţi afla nimic 
de la ei. Mi-e teamă că Henric şi Francisc sunt mai legaţi 
decât se pare. Dacă o să-i întrebi, o să le dai de bănuit; 
cred c-ar fi mai nimerit şi mai sigur să-i punem la 
încercare pe îndelete, timp de câteva zile. Dacă-i laşi pe 
vinovaţi să răsufle, fiul meu, şi să creadă că nu-i mai 
urmăreşti, au să devină îndrăzneţi, mândri, şi or să-ţi dea 
un prilej mai bun ca să-i nimiceşti; atunci o să aflăm totul. 

Carol se plimba nehotărât, clocotind de mânie ca un cal 
ce-şi roade frâul, apăsându-şi cu mâna crispată inima 
cuprinsă de bănuieli. 

— Nu, nu - spuse el în cele din urmă - nu voi aştepta. 
Nu ştii ce înseamnă aşteptarea atunci când eşti, ca mine, 
urmărit de vedenii. De altfel, aceşti maimuţoi devin pe zi 
ce trece tot mai obraznici; chiar astă-noapte, doi nătărăi 
au îndrăznit să ne ţină piept şi să se răzvrătească 


64 


Regina Margot vol. 2 


împotriva noastră... Dacă domnul de La Mole este 
nevinovat, foarte bine; dar nu m-aş supăra să ştiu unde a 
fost domnul de La Mole astă-noapte, pe când soldaţii mei 
erau bătuţi în Luvru, iar eu, în strada Cloche-Percee. Să 
fie căutaţi deci ducele d'Alençon şi pe urmă Henric; vreau 
să-i întreb pe fiecare în parte. Cât despre dumneata, 
mamă, poţi rămâne. 

Caterina se aşeză. Pentru un spirit hotărât ca al ei, 
orice întâmplare - îndrumată de mâna ei puternică - 
putea s-o apropie de ţel, chiar dacă părea s-o 
îndepărteze. Orice ciocnire provoacă un zgomot sau o 
scânteie. Zgomotul călăuzeşte, scânteia luminează... 

Ducele d'Alençon intră; convorbirea pe care o avusese 
cu Henric îl pregătise pentru această întrevedere; era 
deci destul de calm. 

Aşa că răspunse fără şovăială. Cum fusese înştiinţat de 
maică-sa să nu iasă din camera lui, el nu ştia nimic din 
toate câte se petrecuseră peste noapte. Atâta numai că 
apartamentul lui, dând pe acelaşi coridor cu cel al regelui 
Navarei, i se păruse mai întâi că aude un zgomot de 
parcă cineva ar fi spart o uşă, apoi înjurături şi focuri de 
armă. 

Abia atunci se încumetase să crape uşa, şi văzuse 
fugind un om îmbrăcat într-o mantie vişinie. 

Carol şi mama lui schimbară o privire. 

— Cu o mantie vişinie? întrebă regele. 

— Cu o mantie vişinie - răspunse d'Alençon. 

— Şi mantia asta vişinie nu te-a făcut să bănuieşti pe 
nimeni? 

Ducele d'Alençon îşi adună toate puterile ca să mintă 
cu aerul cel mai firesc din lume. 

— La prima vedere - spuse el - trebuie să vă 
mărturisesc că mi s-a părut că era mantia roşie a unuia 
dintre gentilomii mei. 

— Şi cum îl cheamă? 

— Domnul de La Mole. 

— Dar de ce domnul de La Mole nu se afla lângă tine, 


65 


Alexandre Dumas 


aşa cum s-ar fi cuvenit? 

— II lăsasem liber - spuse ducele. 

— Bine. Poţi pleca - făcu Carol. 

Ducele d'Alençon se îndreptă spre uşa prin care 
intrase. 

— Nu pe-acolo! îi strigă Carol. Pe-aici. 

Şi îi arătă pe cea care dădea în camera doicii. 

Carol ţinea ca Francisc să nu dea ochii cu Henric. Nici 
prin gând nu-i trecea că se şi văzuseră pentru o clipă, şi 
că aceasta le fusese de ajuns celor doi cumnaţi să se 
pună de acord... 

La un semn făcut de Carol, Henric intră la rându-i, pe 
aceeaşi uşă pe care intrase şi d'Alençon. 

Henric nu aşteptă să fie întrebat de Carol. 

— Sire - zise el - ce bine a făcut maiestatea voastră că 
m-a chemat, căci tocmai veneam să-i cer să-mi facă 
dreptate. 

Carol se încruntă. 

— Da, dreptate - spuse din nou Henric. Mai întâi, am 
să-i mulţumesc maiestăţii voastre că m-a luat ieri seară s- 
o însoțesc. Căci, luându-mă cu ea, am înţeles acum că mi- 
a salvat viaţa. Dar cu ce m-am făcut vinovat ca să încerce 
cineva să mă ucidă? 

— Nu era vorba de un asasinat - interveni brusc 
Caterina - ci de o arestare. 

— Ei bine, fie - spuse Henric. Ce crimă am făcut ca să 
fiu arestat? Dacă am vreo vină, şi acum sunt la fel de 
vinovat ca şi aseară. Cu ce am greşit, sire? 

Carol se uită la mama lui, neştiind ce să răspundă. 

— Fiul meu - vorbi Caterina - primeşti oameni dubioşi. 

— Bine - răspunse Henric. Şi oamenii aceştia dubioşi 
mă compromit. Nu-i aşa, doamnă? 

— Da, Henric. 

— Numiţi-i, numiţi-i! Cine sunt? Puneţi-ne faţă-n faţă! 

— La urma urmei - zise Carol - Henric are dreptul să 
ceară lămuriri. 

— Şi le şi cer! reluă Henric, care voia să profite de 


66 


Regina Margot vol. 2 


poziţia lui avantajoasă. Te întreb pe tine, bunul meu frate 
Carol, şi pe domnia-voastră, buna mea mamă Caterina. 
De când m-am căsătorit cu Margareta, nu m-am purtat ca 
un soţ bun? Intrebaţi-o pe ea. Nu m-am purtat ca un bun 
catolic? Intrebaţi-l pe duhovnicul meu. Nu m-am purtat ca 
o rudă bună? Intrebaţi-i pe toţi cei ce au luat parte la 
vânătoarea de ieri. 

— Da, e adevărat, dragă Henric - făcu regele. Dar ce 
vrei, se spune că te ţii de uneltiri. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva mea. 

— Sire, dac-aş fi uneltit împotriva voastră, n-aveam 
decât să las lucrurile în voia lor atunci când calul, cu 
coapsa sfărâmată, nu se mai putea ridica şi când 
mistrețul se năpustea ca turbat împotriva maiestăţii 
voastre. 

— Ei, drăcia dracului, mamă! Ştii că are dreptate! 

— Dar, ia spune-mi, cine era la tine astă-noapte? 

— Doamnă - îi zise Henric - într-o vreme în care puţini 
pot răspunde de ei înşişi, cum aş putea răspunde eu de 
alţii? Am plecat de acasă pe la şapte seara, iar pe la zece, 
fratele meu Carol m-a luat cu el. Şi am rămas împreună 
toată noaptea. Nu puteam să fiu şi cu maiestatea sa, şi să 
ştiu şi ce se petrece acasă. 

— Dar nu-i mai puţin adevărat că un om de-al tău a 
ucis doi ostaşi ai maiestăţii sale şi l-a rănit pe domnul de 
Maurevel - spuse Caterina. 

— Un om de-al meu? întrebă Henric. Şi cine era acest 
om, doamnă? Numiţi-l! 

— Toată lumea îl acuză pe domnul de La Mole. 

— Domnul de La Mole nu e unul din oamenii mei, 
doamnă. Domnul de La Mole face parte din suita 
domnului d'Alençon, căruia i-a fost prezentat de către 
fiica dumneavoastră! 

— Ce mai încoace-ncolo! făcu Carol. Spune, Henriot: 
domnul de La Mole a fost sau nu la tine? 

— De unde să ştiu eu asta, sire? Nu pot spune nici da, 


67 


Alexandre Dumas 


nici nu... Domnul de La Mole este o presupusă slugă, 
credincios ca nimeni altul, reginei Navarei şi care, adesea, 
îmi aduce răvaşe fie de la Margareta, căreia îi e 
recunoscător că l-a prezentat domnului duce d'Alençon, 
fie chiar de la domnul duce. N-aş putea spune că nu era 
el! 

— El era! exclamă Caterina. A fost recunoscut după 
mantia lui vişinie. 

— Domnul de La Mole are deci o mantie vişinie? 

— Da. 

— Şi cel care le-a făcut de petrecanie celor doi soldaţi 
ai mei şi domnului de Maurevel... 

— „purta o mantie vişinie? întrebă Henric. 

— Intocmai - spuse Carol. 

— Nu mai am nimic de adăugat - zise bearnezul. Dar, 
în acest caz, mi se pare firesc ca în loc să mă chemaţi pe 
mine, care nu eram acasă, să-l fi întrebat pe domnul de 
La Mole care, după cum afirmaţi, se afla în apartamentul 
meu. Trebuie însă să atrag atenţia maiestăţii sale asupra 
unui fapt. 

— Care? 

— Dacă eu, văzând un ordin iscălit de regele meu, m-aş 
fi apărat în loc să mă supun, aş fi fost vinovat şi aş fi 
meritat orice pedeapsă; dar nu eram eu, ci un 
necunoscut, pe care acest ordin nu-l privea; au vrut să-l 
aresteze pe nedrept şi s-a apărat chiar prea bine, dar era 
în drept să o facă. 

— Totuşi... - murmură Caterina. 

— Doamnă - făcu Henric - ordinul mă privea pe mine? 

— Da - îi răspunse Caterina - şi purta semnătura 
maiestăţii sale. 

— Dar mai scria în el ca să fie arestat oricine va fi găsit 
în lipsa mea? 

— Nu - spuse Caterina. 

— Atunci reluă Henric - dacă nu se dovedeşte că 
uneltesc şi împreună cu mine şi cel care se afla în 
cameră, omul acela era nevinovat. 


68 


Regina Margot vol. 2 


După aceea, întorcându-se spre Carol al IX-lea. 

— Sire, nu părăsesc Luvrul. Sunt chiar gata să mă 
predau. E de ajuns doar un cuvânt al maiestăţii voastre şi 
pe loc mă duc la orice închisoare aţi vrea. Dar până la 
dovada contrarie, am dreptul să mă numesc şi mă voi 
numi preacredinciosul supus şi frate al maiestăţii voastre. 

Şi, cu o demnitate ce nu-i fusese cunoscută până 
atunci, Henric făcu o plecăciune în faţa lui Carol şi se 
retrase. 

— Bravo, Henriot! zise Carol după plecarea regelui 
Navarei. 

— Bravo pentru că ne-a bătut? făcu Caterina. 

— Şi de ce n-aş aplauda? Când facem exerciţii de 
scrimă şi el mă atinge, nu-i spun tot „bravo”? Greşeşti, 
mamă, când îl desconsideri pe băiatul ăsta! 

— Fiul meu - zise Caterina, strângându-i mâna lui Carol 
al IX-lea - nu-l desconsider, mă tem de el. 

— Ei bine, nu ai dreptate, mamă. Henric îmi este 
prieten, şi, aşa cum a afirmat, dacă mi-ar fi fost duşman, 
nu m-ar fi scăpat de mistreţ. 

— Da - răspunse Caterina - pentru ca ducele de Anjou, 
duşmanul lui personal, să ajungă rege al Franţei? 

— Mamă, n-are importanţă de ce m-a scăpat Henriot de 
la moarte; important este că-i datorez viaţa şi, pe toţi 
dracii, nu vreau să aibă vreo neplăcere. Cât despre 
domnul de La Mole, ei bine, o să mă înţeleg cu fratele 
meu, ducele d'Alençon, pentru că este curteanul lui. 

Cu aceste cuvinte, Carol al IX-lea lăsă să se înţeleagă 
că a terminat ce avea de vorbit cu mama sa. Aceasta se 
retrase, căutând să găsească un răspuns bănuielilor sale. 

Cum domnul de La Mole era un om prea neînsemnat, 
nu era de niciun folos planurilor ei. 

Ajungând în camera sa, Caterina, la rândul ei, o găsi pe 
Margareta care o aştepta. 

— Ah, ah! făcu ea. Tu eşti, fata mea? Am trimis după 
tine aseară. 

— Ştiu, doamnă; dar ieşisem. 


69 


Alexandre Dumas 


— Şi azi-dimineaţă? 

— Azi-dimineaţă, doamnă, am venit să vă spun că 
maiestatea voastră este pe cale să săvârşească o mare 
nedreptate. 

— Care? 

— Vreţi să-l arestaţi pe contele de La Mole. 

— Te înşeli, fiica mea; eu nu arestez pe nimeni. Regele 
arestează. 

— Să nu ne jucăm cu vorbele, doamnă, atunci când se 
petrec lucruri atât de grave. Domnul de La Mole va fi 
arestat, nu-i aşa? 

— Probabil. 

— Sub acuzarea că se afla astă-noapte în camera 
regelui Navarei şi a omorât doi soldaţi, rănindu-l pe 
domnul de Maurevel, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, este acuzat de această crimă. 

— Este o acuzaţie nedreaptă, doamnă - îi zise 
Margareta - domnul de La Mole nu este vinovat! 

— Domnul de La Mole nu este vinovat! repetă Caterina, 
cu o tresărire de bucurie, ghicind că din spusele 
Margaretei poate să scapere o scânteie din ceea ce-i 
fusese ascuns. 

— Nu - reluă Margareta - nu este vinovat şi nu poate fi 
pentru că nu se afla la rege. 

— Şi unde era? 

— La mine, doamnă. 

— La tine? 

— Da, la mine. 

La auzul acestei mărturisiri făcute de un vlăstar regesc, 
Caterina ar fi trebuit s-o străfulgere cu privirea, dar se 
mulţumi să încrucişeze braţele. 

— ŞI... - spuse ea după o clipă de tăcere - dacă domnul 
de La Mole va fi arestat şi interogat... 

— Va mărturisi unde se afla şi cu cine a fost, mamă - 
răspunse Margareta, deşi era sigură că nu aşa s-ar fi 
întâmplat lucrurile. 

— În cazul ăsta, ai dreptate, fiica mea, domnul de La 


70 


Regina Margot vol. 2 


Mole nu trebuie să fie arestat. 

Margareta se înfioră; i se păru că în felul cum maică-sa 
pronunţase aceste cuvinte, se ascundea ceva tainic şi 
îngrozitor; n-avea însă ce să-i răspundă, pentru că ceea 
ce ceruse îi fusese acordat. 

— Dar atunci spuse Caterina - dacă domnul de La Mole 
nu se afla la rege, cine era? 

Margareta tăcu. 

— Pe acesta îl cunoşti, fiica mea? o întrebă Caterina. 

— Nu, mamă - îi răspunse Margareta, cu un glas 
şovăielnic. 

— Hai, nu avea încredere în mine doar pe jumătate! 

— Vă repet, doamnă, că nu-l cunosc - răspunse din nou 
Margareta, pălind fără să vrea. 

— Bine, bine - zise nepăsătoare Caterina. O să ne 
informăm. Du-te, fata mea; linişteşte-te, mama ta 
veghează şi îţi apără onoarea. 

Margareta ieşi. 

— Ah - murmură Caterina - se unesc; Henric şi 
Margareta se înţeleg; femeia să fie mută iar bărbatul orb. 
Da, copiii mei, sunteţi dibaci şi vă credeţi puternici; dar 
puterea stă în unirea voastră şi am să vă distrug eu unul 
după altul. De altfel, o să vină o zi când Maurevel o să 
poată vorbi sau scrie, o să rostească un nume sau o să 
înşire şase litere şi atunci totul se va lămuri... Da, dar de 
azi până atunci vinovatul o să se pună la adăpost. Cel mai 
bun lucru de făcut acum e să-i despart pe dată... 

Chibzuind acest plan, Caterina se îndreptă din nou spre 
apartamentul fiului ei, pe care-l găsi stând de vorbă cu 
ducele d'Alençon. 

— Ah, ah! făcu Carol, încruntându-se. Dumneata, 
mamă? 

— De ce n-ai spus şi „iar”? Cuvântul ţi-a trecut prin 
minte. 

— Ce gândesc mă priveşte doar pe mine, doamnă - 
spuse regele, cu tonul brutal pe care-l avea uneori chiar 
când i se adresa Caterinei. Ce vrei de la mine? Spune 


71 


Alexandre Dumas 


repede! 

— Ei bine, ai dreptate, fiul meu - îi spuse Caterina. lar 
tu, Francisc, greşeai. 

— De ce, doamnă? întrebară cei doi prinți. 

— Domnul de La Mole n-a călcat pe la regele Navarei. 

— Ah, ah! exclamă Francisc, pălind. 

— Şi atunci, cine era? întrebă Carol. 

— Nu ştim încă, dar o vom afla când Maurevel o să fie 
în stare să vorbească. Deci, să lăsăm chestiunea asta şi 
să revenim la domnul de La Mole. 

— Ei bine, mamă, ce vrei cu domnul de La Mole, dacă 
nu se afla la regele Navarei? 

— Nu - spuse Caterina - nu era la rege, dar se afla la... 
regină. 

— La regină! repetă Carol, izbucnind într-un râs nervos. 

— La regină! şopti d'Alençon, făcându-se palid ca un 
cadavru. 

— Nu, nu se poate - zise Carol - ducele de Guise mi-a 
spus că s-a întâlnit în drum cu litiera Margaretei. 

— Da, aşa-i - aprobă Caterina - are o casă în oraş. 

— În strada Cloche-Percee! strigă regele. 

— Oh, oh! Asta le întrece pe toate! exclamă ducele 
d'Alençon, înfigându-şi unghiile în piept. Şi unde mai pui 
că mi l-a recomandat tocmai mie! 

— Ah! Da, acum îmi dau seama! spuse regele, oprindu- 
se deodată. Atunci el s-a apărat astă-noapte şi mi-a 
aruncat un vas de argint în cap, ticălosul! 

— Da, ticălosul! repetă Francisc. 

— Aveţi dreptate, copiii mei - spuse Caterina, fără să 
pară a înţelege ce-i îndemna pe fiecare să vorbească cu 
atâta patimă. Aveţi dreptate; un singur cuvânt al acestui 
gentilom ar putea stârni un scandal fără pereche; ar 
dezonora un vlăstar regesc, o clipă de beţie ar fi de 
ajuns... 

— Sau de lăudăroşenie - zise Francisc. 

— Da, fireşte - aprobă Carol - dar nu-l putem da pe 
mâna justiţiei, decât dacă Henriot consimte să facă o 


72 


Regina Margot vol. 2 


plângere. 

— Fiul meu - zise Caterina, apăsând cu mâna pe 
umărul lui Carol, în aşa fel, încât să-i atragă atenţia 
asupra propunerilor pe care voia să le facă. Ascultă bine 
ce-ţi spun: s-a săvârşit o crimă şi e primejdie de scandal. 
Dar nu cu judecători şi călăi se pedepsesc astfel de crime 
săvârşite împotriva unei maiestăţi regale. Dac-aţi fi 
gentilomi de rând, n-aş avea nevoie să vă învăţ ce să 
faceţi, pentru că amândoi sunteţi viteji; dar fiind prinți, nu 
puteţi să încrucişaţi spada cu a unui boiernaş; gândiţi-vă 
la o răzbunare cu adevărat demnă de rangul unor prinți. 

— Pe toţi dracii - strigă Carol - ai dreptate, mamă, şi 
am să mă gândesc! 

— Am să te ajut, frate! exclamă Francisc. 

— Eu plec - spuse Caterina, dezlegându-şi cingătoarea 
de mătase neagră, un şnur gros, ce-i înfăşură de trei ori 
mijlocul şi ale cărui capete, terminate fiecare cu un 
ciucure, îi atârnau până la genunchi. Eu mă retrag, dar vă 
las cingătoarea în locul meu. 

Şi o aruncă la picioarele lor. 

— Ah, ah! făcu Carol. Înţeleg! 

— Cingătoarea asta... - zise d'Alençon ridicând-o. 

— Înseamnă pedeapsă şi tăcere - spuse Caterina, 
bucuroasă de izbândă. Dar n-ar strica să-l chemaţi şi pe 
Henric la treaba asta. 

Şi ieşi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă ducele 
d'Alençon. Nimic mai uşor: când Henric o să afle că 
nevastă-sa îl înşală... Aşadar - adăugă el întorcându-se 
spre rege - sunteţi de părerea mamei noastre? 

— Din toate punctele de vedere - aprobă Carol, 
neştiind că înfige o mie de pumnale în inima ducelui 
d'Alençon. Margareta o să se necăjească, dar Henric o să 
se bucure. 

Apoi, chemând un ofiţer al gărzii, porunci să fie 
înştiinţat Henric să vină; dar se răzgândi. 

— Nu, nu - zise el - mă duc eu să-i vorbesc. Tu, 


73 


Alexandre Dumas 


Francisc, anunţă-i pe Anjou şi pe Guise. 

Şi ieşind din apartamentul său, o apucă pe scăriţa în 
formă de melc ce ducea la catul al doilea şi dădea drept 
în faţa uşii lui Henric. 


74 


Regina Margot vol. 2 


XXXIX 
Planuri de răzbunare 


DUPĂ INTEROGATORIUL DIN CARE 
se descurcase atât de bine, Henric folosi clipa de răgaz ca 
să dea fuga la doamna de Sauve. Aici îl găsi pe Orthon, 
care îşi revenise cu totul de pe urma leşinului: dar el nu-i 
putu spune decât că nişte oameni năvăliseră în 
apartamentul lui şi căpetenia lor îl lovise cu mânerul 
spadei în cap, ameţindu-l. Pe urmă nimeni nu i-a mai dat 
atenţie. Caterina îl văzuse leşinat şi crezuse că e mort. 
Apoi îşi revenise în fire după plecarea reginei-mame, dar 
înainte să vină căpitanul gărzii însărcinat să înlăture 
urmele luptei din cameră, Orthon s-a refugiat la doamna 
de Sauve. 

Henric o rugă pe Charlotte să-l adăpostească pe tânăr 
până ce va primi veşti de la de Mouy care, fără îndoială, îi 
va scrie din locul în care s-a ascuns. Atunci îl va trimite pe 
Orthon să ducă răspunsul său lui de Mouy şi astfel va 
putea să se bizuie pe doi oameni devotați, în loc de unul. 

După ce luase aceste hotărâri, Henric se înapoiase la el 
şi tocmai se gândea, măsurând camera în lung şi-n lat, 
când deodată, uşa se deschise şi apăru regele. 

— Maiestatea voastră! exclamă Henric, ieşindu-i în 
întâmpinare. 

— Chiar eu, în persoană... Într-adevăr, dragă Henric, 
eşti un băiat minunat şi simt că te iubesc din ce în ce mai 
mult. 

— Sire - spuse Henric - maiestatea voastră mă 


75 


Alexandre Dumas 


copleşeşte. 

— Ai o singură vină, dragă Henric. 

— O vină? Aceea pentru care maiestatea voastră m-a 
dojenit de câteva ori, de a prefera vânătoarea cu câini 
celei cu şoimi? 

— Nu, nu vorbesc de asta, dragă Henric. Mă gândesc la 
alta. 

— O rog pe maiestatea voastră să-mi explice şi voi 
căuta să mă îndrept - spuse Henric care, după zâmbetul 
lui Carol, îşi dăduse seama că regele era în toane bune. 

— Vina ta e că, deşi ai ochi ageri, nu vezi prea limpede. 

— S-ar putea oare, sire, să fiu miop fără să-mi dau 
seama? 

— Mai rău, dragă Henric, mai rău, eşti orb! 

— Ah! Într-adevăr, spuse bearnezul. Dar nu cumva sunt 
orb pentru că închid ochii? 

— Ba bine că nu! făcu Carol. Te şi cred în stare de aşa 
ceva! În orice caz, eu am să ţi-i deschid. 

— Domnul a spus: să se facă lumină şi lumină s-a făcut. 
Maiestatea voastră este trimisul lui Dumnezeu pe 
pământ; poate deci să faci aici ceea ce Dumnezeu face în 
ceruri; ascult! 

— Când Guise a spus aseară că soţia ta tocmai trecuse 
însoţită de un filfizon, n-ai vrut să crezi. 

— Sire - zise Henric - cum să cred că sora maiestăţii 
voastre ar putea săvârşi o asemenea imprudenţă! 

— Când ţi-a spus că soţia ta se dusese în strada 
Cloche-Percee, tot n-ai vrut să crezi! 

— Cum aş fi putut să cred că un vlăstar regesc al 
Franţei îşi primejduieşte în public bunul său renume? 

— Când am asediat casa din strada Cloche-Percee, şi 
eu m-am trezit cu un ibric de argint în umăr, Anjou cu un 
compot de portocale în cap şi Guise cu o halcă de porc 
mistreţ în obraz, ai văzut doi bărbaţi şi două femei? 

— Nu am văzut nimic, sire. Maiestatea voastră poate îşi 
aminteşte că eu puneam întrebări portarului. 

— Da, fir-ar să fie, numai că eu am văzut! 


76 


Regina Margot vol. 2 


— Ah, dacă maiestatea voastră a văzut, se schimba 
lucrurile. 

— Adică am văzut doi bărbaţi şi două femei. Ei bine, 
acum ştiu fără putinţă de îndoială că una din ele era 
Margareta şi unul din bărbaţi, domnul de La Mole. 

— Bine, dar atunci - zise Henric - dacă domnul de La 
Mole era în strada Cloche-Percee, nu putea fi aici! 

— Nu - spuse Carol - nu era aici. Dar nu e vorba de 
cine era aici! Asta o s-o aflăm când dobitocul de Maurevel 
o să poată vorbi sau scrie. E vorba de Margareta, care te 
înşală! 

— Ei, - făcu Henric - nu daţi crezare bârfelilor! 

— Când îţi spuneam că eşti mai mult decât miop, că 
eşti orb! Ce dracu, vrei să mă crezi odată, încăpăţânatule! 
Margareta te înşală şi deseară o să-l strângem de gât pe 
amantul ei. 

Henric se dădu înapoi, surprins, şi se uită uluit la 
cumnatul său. 

— Mărturiseşte, Henric, că nu eşti supărat. Margareta 
poate să ţipe ca din gură de şarpe, dar pe legea mea, cu 
atât mai rău? Eu însă nu vreau ca ea să te facă nefericit. 
De Condé, că e înşelat de ducele de Anjou, nu-mi pasă; 
căci Conde e duşmanul meu; dar tu, tu eşti fratele meu: 
îmi eşti mai mult decât un frate, eşti prietenul meu... 

— Dar, sire... 

— Nu vreau să fii jignit, nu vreau să-şi bată joc de tine; 
de prea multă vreme eşti luat în zeflemea de filfizonii 
ăştia care vin din provincie ca să adune firimiturile 
ospăţurilor noastre şi ne fură femeile; să poftească să mai 
vină! Ai fost înşelat, dragă Henric, se poate întâmpla 
oricui, dar ţi-o jur, o să primeşti satisfacţie deplină! Şi 
mâine o să umple vorba: „Mii de draci! Se pare că regele 
Carol îl iubeşte pe fratele său, Henriot, căci astă-noapte i- 
a ieşit limba de un cot lui La Mole!” 

— Bine, sire - zise Henric - lucrul acesta e definitiv 
stabilit? 

— Stabilit, hotărât, decis: filfizonul n-o să aibă de ce să 


77 


Alexandre Dumas 


se plângă. La expediţie participă, în afară de mine, ducele 
de Anjou, ducele d'Alençon şi ducele de Guisse; un rege, 
doi vlăstari regeşti şi un prinţ suveran; fără să te mai 
punem la socoteală pe tine. 

— Cum fără să mă puneţi la socoteală? 

— Da, căci ai să mergi cu noi. 

— Eu?! 

— Da, tu; înfigi pumnalul în flăcău, ca un adevărat 
rege, în timp ce noi îl sugrumăm. 

— Sire - spuse Henric - bunătatea dumneavoastră mă 
copleşeşte; dar acum aţi aflat? 

— Ei, drace! Caraghiosul se pare că s-a lăudat. Se duce 
la ea când la Luvru, când în strada Cloche-Percee. Fac 
versuri împreună; aş dori mult să văd versurile acestui 
filfizon; fac pastorale; vorbesc despre Bion şi Moschus; 
uneori de Daphnis, altă dată de Corydon. Roagă-te cel 
puţin lui Dumnezeu pentru mine! 

— Sire - spuse Henric - gândindu-mă bine... 

— Ce? 

— Maiestatea voastră va înţelege că nu pot lua parte la 
această expediţie. Să particip chiar eu ar fi nepotrivit. 
Prea mă priveşte îndeaproape, pentru ca prezenţa mea 
să nu fie socotită drept cruzime. Maiestatea voastră 
răzbună onoarea surorii sale, pedepsind un înfumurat 
care mi-a calomniat soţia; nimic mai firesc; Margareta, pe 
care continui s-o socotesc nevinovată, sire, nu va fi 
dezonorată; dar, dacă eu iau parte, situaţia se schimbă; 
participarea mea ar face dintr-un act de dreptate un act 
de răzbunare. Nu ar mai fi o execuţie, ci o crimă: soţia 
mea n-ar mai fi o femeie calomniată, ci una vinovată. 

— Pe legea mea, Henric, vorba ta e de aur! Chiar 
adineauri îi spuneam mamei că eşti deştept ca un drac. 

Carol se uită cu bunăvoință la cumnatul lui, care 
răspunse cu o plecăciune complimentului. 

— Totuşi - adăugă Carol - eşti mulţumit că scapi de 
filfizon? 

— Tot ce face maiestatea voastră e bine făcut - 


78 


Regina Margot vol. 2 


răspunse regele Navarei. 

— Bine, bine, atunci lasă-mă pe mine să-ţi fac treaba, 
fii liniştit, n-o să fie prost făcută. 

— Am încredere în voi, sire - zise Henric. 

— Da, spune-mi, te rog, la ce oră se duce de obicei la 
soţia ta? 

— Pe la nouă seara... 

— Şi o părăseşte? 

— Înainte de sosirea mea, căci nu-l întâlnesc niciodată. 

— Pe la... 

— Pe la unsprezece. 

— Bine, coboară deseară la miezul nopţii, treaba o să 
fie făcută. 

Carol îi strânse călduros mâna lui Henric, îl asigură încă 
o dată de prietenia lui şi ieşi fluierând cântecul său 
preferat, de vânătoare. 

„Ei, drăcia dracului! îşi zise bearnezul, urmărindu-l cu 
privirea pe Carol. M-ar mira să mă înşel. Să mă ia dracu, 
dacă şi pe asta nu tot regina-mamă a pus-o la cale! Nu 
ştie ce să mai scornească doar ca să ne învrăjbească pe 
mine şi pe nevastă-mea! O căsătorie ca a noastră!” 

Şi Henric izbucni în râs, aşa cum râdea el când nu-l 
vedea şi nu-l auzea nimeni. 

În ziua când s-au petrecut cele povestite mai sus, pe la 
ceasul şapte seara, într-o cameră din Luvru, un tânăr 
frumos, după ce făcuse o baie, se plimba mulţumit de 
colo până colo, prin faţa unei oglinzi, fredonând un 
cântec. 

Lângă el, pe un pat, dormea, sau mai bine zis se 
întinsese la odihnă, un alt tânăr. 

Primul era prietenul nostru La Mole, despre care se 
vorbise atât de mult în cursul zilei şi despre care se 
vorbea poate că mai mult la această oră, fără ca el să 
bănuiască; celălalt era Coconnas. 

Într-adevăr, vijelia se dezlănţuise în jurul lui La Mole 
fără ca el să audă bubuitul tunetului şi fără să vadă 
strălucirea fulgerului. După ce se întorsese acasă pe la 


79 


Alexandre Dumas 


trei dimineaţa, lenevise în pat până la trei după-amiază, 
când aţipind, când lăsându-se furat de visuri, şi clădind 
castele pe nisipul mişcător care se cheamă viitorul; se 
sculase apoi din pat, stătuse un ceas la baia la modă pe 
atunci, mâncase la jupânul La Hurière şi, întors la Luvru, 
îşi termină găteala spre a se duce la regină la ora 
obişnuită. 

— Şi zici că ai mâncat? îl întrebă căscând Coconnas. 

— Pe legea mea, cu o poftă ca de lup! 

— La mine nu te-ai gândit, egoistule? 

— Dormeai dus şi n-am vrut să te trezesc. Dar ştii ceva, 
poţi să sari peste prânz şi să iei cina. Şi mai ales, nu uita 
să-i ceri jupânului La Huriere din vinişorul de Anjou, pe 
care l-a primit zilele astea. 

— E bun? 

— Încearcă-l, atâta îţi spun. 

— Şi tu unde te duci? 

— Ei - făcu La Mole, mirat de întrebare - unde să mă 
duc?! Să-i fac curte reginei. 

— Ascultă - îi zise Coconnas - ce-ar fi să dau o raită pe 
la căsuţa noastră din strada Cloche-Percee, şi să mă mai 
înfrupt din ce-a rămas de ieri? Şi, mai ales, să mai trag o 
duşcă din vinul ăla de Alicante, care te scoală din morţi! 

— Ar fi primejdios, prietene Annibal, după toată zarva 
de astă-noapte. De altfel, n-am făcut noi legământ să nu 
ne ducem acolo singuri? Dă-mi, te rog, mantia! 

— Da, pe legea mea, ai dreptate - aprobă Coconnas - 
uitasem! Dar unde dracu ţi-e mantia? Ah, uite-o! 

— Nu, nu pe cea neagră o vreau, pe cea vişinie. Regina 
mă place mai mult cu asta. 

— Pe legea mea - zise Coconnas, după ce se uită după 
ea pretutindeni - caută-ţi-o şi singur, că eu n-o găsesc! 

— Cum - se miră La Mole - n-o găseşti? Unde dracu o 
fi? 

— Poate ai vândut-o... 

— La ce bun? Mai am şase scuzi. 

— Atunci ia-o pe-a mea! 


80 


Regina Margot vol. 2 


— Ah, da... o mantie galbenă cu un pieptar verde! O să 
arăt ca un papagal! 

— Pe cinstea mea, eşti prea pretenţios! Descurcă-te 
cum te taie capul! 

Tocmai atunci, după ce La Mole întorsese camera pe 
dos şi începuse să-şi înjure pe hoţii care îndrăzniseră să 
se furişeze până la Luvru, sosi un paj al ducelui 
d'Alençon, cu nepreţuita mantie vişinie, atât de căutată. 

— Ah! strigă La Mole. Uite-o, în sfârşit! 

— Mantia dumneavoastră, domnule?... întrebă pajul. 
Da, domnul duce v-a luat-o pentru că pusese rămăşag în 
privinţa nuanţei ei. 

— Oh! făcu La Mole. O căutam doar pentru că voiam să 
ies, dar dacă alteţa sa doreşte s-o mai păstreze... 

— Nu, domnule conte, nu mai are nevoie. 

Pajul ieşi. La Mole îşi prinse mantia. 

— Ei bine - continuă La Mole - ce-ai hotărât? 

— Habar n-am! 

— Te găsesc tot aici deseară? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Aşadar, nu ştii ce-o să faci peste două ore? 

— Ştiu prea bine ce vreau să fac, dar nu ştiu ce-o să mi 
se poruncească. 

— Ducesa de Nevers? 

— Nu, ducele d'Alençon. 

— Ai dreptate, am băgat de seamă de la un timp că nu 
te mai slăbeşte cu prietenia. 

— Da, aşa-i - spuse Coconnas. 

— Atunci, eşti un om făcut - râse La Mole. 

— Fugi de-aici! zise Coconnas. El, care e cel mai mic! 

— Oh! exclamă La Mole. Are atâta ambiţie să ajungă el 
cel mai vârstnic, că, mai ştii, poate face Dumnezeu vreo 
minune cu el. Vasăzică, nu ştii unde o să fii deseară? 

— Nu. 

— Dracu să te ia... sau, mai bine zis, adio! 

„Grozav mai e La Mole ăsta - se gândi Coconnas - vrea 
totdeauna să ştie unde-o să fiu! Parcă pot să ştiu! Mai 


81 


Alexandre Dumas 


bine să mai trag nişte aghioase!” 

Şi se culcă din nou. Cât despre La Mole, îşi luă zborul 
spre apartamentul reginei. 

Când ajunse în coridorul pe care-l cunoaştem, se întâlni 
cu ducele d'Alençon. 

— Ah, dumneavoastră, domnule de La Mole? se miră 
prinţul. 

— Da, monseniore - îi răspunse La Mole, înclinându-se 
respectuos. 

— leşi din Luvru? 

— Nu, alteţă; mă duc la regina Navarei să-i prezint 
omagiile mele. 

— Şi pe la ce oră pleci de la ea, domnule de La Mole? 

— Alteța voastră doreşte să-mi dea vreo poruncă? 

— Nu, deocamdată nu, dar doresc să-ţi vorbesc 
deseară. 

— Pe la ce oră, 

— Intre nouă şi zece. 

— Voi avea cinstea să mă prezint alteţei voastre la 
această oră. 

— Bine, te aştept! 

La Mole mai făcu o plecăciune şi îşi continuă drumul. 

„Ducele ăsta - îşi zise - e uneori palid ca un cadavru. 
Ciudat!” 

Şi bătu la uşa reginei. Gillonne, care stătea de veghe, 
aşteptându-l să vină, îl conduse la Margareta. 

Aceasta se îndeletnicea cu o treabă ce părea că o 
oboseşte foarte tare: în faţa ei se afla o hârtie plină de 
ştersături şi un volum din opera lui Isocrate. li făcu semn 
lui La Mole s-o lase să termine paragraful; după puţin 
timp terminând, aruncă pana şi-l pofti pe tânăr să se 
aşeze alături de ea. 

La Mole strălucea. Niciodată nu fusese atât de frumos, 
niciodată atât de vesel? 

— Din greceşte! exclamă el, aruncându-şi ochii pe 
carte. Un discurs de Isocrate! Ce vreţi să faceţi cu el? lar 
aici, aţi scris pe latineşte: „Ad Sarmatiae legatos reginae 


82 


Regina Margot vol. 2 


Margarite concio!” Le veţi ţine un discurs barbarilor 
acestora pe latineşte? 

— Trebuie, pentru că ei nu vorbesc franţuzeşte. 

— Dar cum puteţi alcătui răspunsul, înainte de a şti 
discursul pe care-l vor rosti ei? 

O femeie mai cochetă decât mine te-ar fi lăsat să crezi 
că improvizez, dar faţă de tine, Hyacintul meu drag, nu 
folosesc asemenea şiretlicuri. Mi s-a comunicat dinainte 
discursul şi fac răspunsul. 

— Deci ambasadorii vor sosi curând? 

— Au şi sosit azi-dimineaţă. 

— Nu ştie nimeni? 

— Au sosit incognito. Primirea lor oficială a fost 
amânată, mi se pare, până poimâine. De altminteri, ai să 
vezi că ceea ce am scris astă-seară aduce destul de bine 
cu un discurs al lui Cicero - spuse Margareta, cu un aer 
satisfăcut şi care nu era lipsit de o nuanţă de pedanterie. 
Dar să lăsăm fleacurile astea! Să vorbim mai bine de ce ţi 
s-a întâmplat. 

— Mie? 

— Da. 

— Ce mi s-a întâmplat? 

— Hai, hai! Degeaba faci pe viteazul, te găsesc puţin 
cam palid. 

— Atunci am dormit prea mult; vă cer umil iertare. 

— Haide, haide, nu face pe grozavul, că ştiu tot! 

— Vă rog, fiţi bună, comoara mea, şi puneţi-mă la 
curent, căci habar n-am ce s-a petrecut. 

— Te rog să-mi răspunzi fără ocol. Ce ţi-a cerut regina- 
mamă? 

— Regina-mamă, mie?! Voia să-mi vorbească? 

— Cum, n-ai văzut-o? 

— Nu. 

— Nici pe regele Carol? 

— Nu. 

— Nici pe regele Navarei? 

— Nu. 


83 


Alexandre Dumas 


— Dar pe ducele d'Alençon? 

— Da, adineauri l-am întâlnit pe coridor. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Că o să-mi dea câteva ordine deseară, între nouă şi 
zece. 

— Altceva nimic? 

— Nu, nimic. 

— Ciudat! 

— Ciudat? Dar ce găseşti oare ciudat? 

— Că n-ai auzit vorbindu-se de nimic. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că toată ziulica, nenorocitule, ai fost 
pe marginea unei prăpăstii. 

— Eu?! 

— Da, tu. 

— De ce? 

— Ascultă! De Mouy, surprins astă-noapte în camera 
regelui Navarei, care urma să fie arestat, a omorât trei 
oameni şi a scăpat, fără să fie recunoscut decât după 
faimoasa mantie vişinie. 

— Ei şi? 

— Ei, şi această mantie vişinie, care m-a înşelat şi pe 
mine odată, a înşelat acum şi pe alţii; aşadar, ai fost 
bănuit şi chiar învinuit de acest triplu asasinat. Azi- 
dimineaţă era vorba să fii arestat, judecat, şi, cine ştie? 
poate şi condamnat, căci bănuiesc că nu ai fi spus unde ai 
fost nici chiar cu preţul vieţii, nu-i aşa? 

— Să spun unde am fost! strigă La Mole. Să vă 
compromit pe dumneavoastră, frumoasa mea regină?! 
Oh! Aveţi dreptate! Aş fi mers la moarte cântând, numai 
ca să le cruţ o singură lacrimă frumoşilor voştri ochi! 

— Vai, bietul meu gentilom! făcu Margareta. Frumoşii 
mei ochi ar fi plâns lacrimi multe. 

— Şi cum s-a potolit furtuna asta grozavă? 

— Ghiceşte! 

— De unde vreţi să ştiu? 

— Nu era decât un singur mijloc pentru a dovedi că nu 


84 


Regina Margot vol. 2 


te aflai în camera regelui Navarei. 

— Care? 

— Să spun unde ai fost. 

— Ei, şi? 

— Ei, şi am spus-o. 

— Cui? 

— Mamei mele. 

— Şi regina Caterina... 

— ...Regina Caterina ştie că eşti amantul meu. 

— Oh, doamnă, după ce aţi făcut atât de mult pentru 
mine, puteţi cere orice sacrificiu servitorului vostru! Da, e 
într-adevăr frumos şi măreț ce-aţi făcut! Oh, Margareta, 
viaţa mea vă aparţine! 

— Nădăjduiesc, căci am smuls-o acelora care voiau să 
ţi-o ia; dar acum eşti scăpat. 

— Graţie ţie, regina mea adorată! exclamă tânărul. 

Chiar atunci, un zgomot puternic îi făcu să tresară. La 
Mole se dădu înapoi, cuprins de o nedesluşită teamă. 
Margareta scoase un strigăt şi rămase cu ochii pironiţi 
spre geamul spart al unei ferestre. 

Pe acolo pătrunsese o piatră de mărimea unui ou, care 
se mai rostogolea încă pe podea. La rândul său, La Mole 
se uită la geamul spart şi înţelese pricina zgomotului. 

— Cine a îndrăznit?... strigă el. 

Şi se repezi la fereastră. 

— Stai o clipă - îl povăţui Margareta - mi se pare că e 
ceva legat de piatră. 

— Într-adevăr - zise La Mole - parc-ar fi o hârtie. 

Margareta ridică în grabă ciudatul proiectil şi desprinse 
o foiţă ce înfăşură piatra ca o panglică, pe la mijloc. 

Hârtia era ţinută de o sfoară care ieşea prin geamul 
spart. 

— Margareta despături răvaşul şi îl citi. 

— Nenorocitule! strigă ea. 

Îi întinse hârtia lui La Mole, care stătea în picioare, palid 
şi încremenit ca o adevărată statuie a spaimei. 

Cu inima strânsă de presimţiri negre, La Mole citi 


85 


Alexandre Dumas 


aceste cuvinte: 


„Domnul de La Mole este aşteptat cu spade lungi pe 
coridorul ce duce la domnul d'Alençon. Poate că preferă 
să iasă prin această fereastră şi să i se alăture domnului 
de Mouy, la Mantes...” 


— Ei - făcu La Mole după ce citi - oare aceste spade 
sunt mai lungi ca a mea? 

— Nu, dar ar putea fi zece contra una. 

— Şi cine o fi prietenul care ne trimite acest răvaş? 

Margareta luă din nou hârtia din mâinile tânărului, 
privindu-l cu ochi înflăcăraţi. 

— Scrisul regelui Navarei! exclamă ea. Dacă ne dă de 
veste, înseamnă că ne pândeşte cu adevărat o primejdie. 
Trebuie să fugi, La Mole, fugi, te rog din toată inima! 

— Cum vreţi să fug? zise La Mole. 

— Dar fereastra? Nu se vorbeşte oare în răvaş de 
această fereastră? 

— Porunciţi-mi, scumpă regină, şi ca să vă ascult, voi 
sări pe fereastră, chiar de-ar fi să-mi zdrobesc trupul de 
douăzeci de ori în cădere. 

— Stai puţin, aşteaptă o clipă - spuse Margareta. Îmi 
pare că de sfoară atârnă o greutate. 

— Să vedem - zise La Mole. 

Şi amândoi, trăgând obiectul legat de sfoară, văzură cu 
o bucurie nespusă capătul unei scări din păr de cal şi 
mătase. 

— Ah, eşti salvat! strigă Margareta. 

— O minune cerească! 

— Nu, e o binefacere a regelui Navarei. 

— Dar dacă-i o cursă? întrebă La Mole. Dacă această 
scară se rupe sub greutatea mea? Doamnă, nu aţi 
mărturisit azi că mă iubiţi? 

Margareta, care se îmbujorase de bucurie, deveni din 
nou de o paloare cadaverică. 

— Ai dreptate - zise ea - s-ar putea. 


86 


Regina Margot vol. 2 


Şi se repezi spre uşă. 

— Ce vreţi să faceţi? o întrebă La Mole. 

— Vreau să mă conving eu însămi dacă eşti aşteptat pe 
coridor. 

— Niciodată, niciodată, pentru că mânia lor se va abate 
asupra voastră! 

— Ce vrei să-i facă unui vlăstar regesc al Franţei? Unei 
soţii şi prințese de sânge regesc? lată două motive pentru 
care nu-mi pot face niciun rău. 

Regina rosti aceste cuvinte cu atâta demnitate, încât 
La Mole înţelese că n-o pândea nicio primejdie şi că 
trebuie s-o lase să acţioneze cum crede ea de cuviinţă. 

Margareta îl dădu pe La Mole în paza Gillonnei şi lăsă în 
seama înţelepciunii lui, după cum va fi cazul, fie să fugă, 
fie să aştepte întoarcerea ei. O porni apoi pe coridorul 
care printr-o ramificaţie ducea spre bibliotecă şi spre mai 
multe saloane de recepţie, iar prin alta, ajungea în 
apartamentele regelui, reginei-mame şi la scăriţa secretă 
ce urca la ducele d'Alençon şi la Henric. Cu toate că era 
abia ora nouă seara, luminile fuseseră stinse şi în afară 
de o porţiune ceva mai luminată, unde coridorul se 
bifurca, totul era cufundat în beznă. Regina Navarei 
înainta fără şovăială, dar abia parcursese o treime din 
coridor, că auzi nişte şoapte ce erau cu atât mai 
misterioase şi mai înspăimântătoare, cu cât căutau să fie 
înăbuşite. 

Deodată, ca la o poruncă, zgomotul încetă şi peste tot 
se aşternu întunericul; căci lumina, aşa palidă cum era, 
păru că scade şi mai mult. 

Margareta îşi urmă drumul: se îndreptă spre locul plin 
de primejdie, care, dacă exista, acolo era. 

Părea calmă, deşi mâinile încleştate trădau o emoție 
puternică. Pe măsură ce înainta, teribila tăcere creştea şi 
o umbră, ca o mână, ascundea lumina tremurătoare şi 
nesigură. 

Pe neaşteptate, când ajunse în locul unde coridorul se 
bifurca, un bărbat făcu doi paşi înainte, dezvălui un 


87 


Alexandre Dumas 


sfeşnic de argint poleit, cu ajutorul căruia lumină şi strigă: 

— Uite-l! 

Margareta se pomeni în faţa fratelui ei Carol. În urma 
lui, cu un cordon de mătase în mână, se afla ducele 
d'Alençon. Mai departe, două umbre se întrezăreau în 
întuneric, stând în picioare una lângă cealaltă, cu lamele 
spadelor lucind în beznă. 

Margareta cuprinse scena dintr-o singură privire. Făcu 
o sforţare supraomenească şi-i răspunse lui Carol. 

— Sire, vreţi să spuneţi „uite-o”! 

Carol făcu un pas înapoi. Ceilalţi rămaseră nemişcaţi. 

— Tu, Margot?! zise el. Unde te duceai la ora asta? 

— La ora asta! se miră Margareta. E chiar aşa de 
târziu? 

— Te întreb unde te duci? 

— Să caut o carte cu discursurile lui Cicero, pe care 
cred că am lăsat-o la mama. 

— Cum, fără lumânare? 

— Credeam că e lumină pe coridor. 

— Şi vii din apartamentul tău? 

— Da. 

— Ce faci în seara asta? 

— Îmi pregătesc discursul ce-l voi adresa solilor 
Poloniei. Nu este oare mâine consiliu şi n-am hotărât că 
discursurile tuturor vor fi supuse maiestăţii voastre? 

— Şi nu te ajută nimeni la treaba asta? 

Margareta îşi încordă toate puterile. 

— Da, frăţioare, domnul de La Mole. E un om foarte 
instruit. 

— Atât de instruit - explică ducele d'Alençon - încât îl 
rugasem ca, după ce terminaţi, soră dragă, să treacă să- 
mi dea nişte sfaturi şi mie, care nu mă pot măsura cu 
tine. 

— ÎI aşteptaţi? întrebă Margareta, cu tonul cel mai 
firesc. 

— Da - zise ducele d'Alençon - cu nerăbdare. 

— Atunci - făcu Margareta - mă duc să vi-l trimit, 


88 


Regina Margot vol. 2 


frăţioare, căci am terminat. 

— Şi cartea? întrebă Carol. 

— O s-o trimit pe Gillonne după ea. 

Cei doi fraţi îşi făcură un semn. 

— Întoarce-te - zise Carol - noi ne continuăm rondul. 

— Rondul?! se miră Margareta. Şi ce căutaţi? 

— Un omuleţ în roşu - râse Carol. Nu ştiai că vine 
uneori în vechiul Luvru un omuleţ în roşu? Fratele meu 
ducele d'Alençon zice că l-ar fi văzut şi suntem în 
căutarea lui. 

— Noroc la vânătoare! le ură Margareta. 

Se retrase, aruncând o privire în urma ei. Văzu atunci 
pe un perete al coridorului patru umbre aplecate, care 
păreau că stau la sfat. Ajunse pe dată la uşa 
apartamentului ei. 

— Deschide, Gillonne, deschide! 

Gillonne se supuse. 

Margareta intră degrabă şi-l găsi pe La Mole aşteptând- 
o calm şi hotărât, dar cu spada în mână. 

— Fugi - strigă ea - fugi şi nu mai pierde o clipă! Te 
aşteaptă pe coridor ca să te ucidă! 

— Îmi porunciţi? întrebă La Mole. 

— Da, îţi ordon! Trebuie să ne despărţim, pentru a ne 
mai vedea vreodată. 

Cât timp Margareta lipsise, La Mole legase scara de 
fereastră; încalecă aşadar rama; dar înainte să pună 
piciorul pe prima treaptă, sărută cu gingăşie mâna 
Margaretei. 

— Dacă această scară este o capcană şi mor pentru 
dumneavoastră, Margareta, nu uitaţi de făgăduiala ce mi- 
aţi făcut-o. 

— Nu este o făgăduială, Mole, ci un jurământ. Nu te 
teme. Adio! 

Şi La Mole, încurajat, se lăsă mai mult să alunece pe 
scară decât să coboare. 

Chiar atunci, cineva bătu la uşă. 

Margareta îl urmări cu privirea pe La Mole în această 


89 


Alexandre Dumas 


acţiune primejdioasă şi se întoarse abia după ce se 
încredinţă că pusese piciorul pe pământ. 

— Doamnă - zise Gillonne - doamnă! 

— Ce este? întrebă Margareta. 

— Regele bate la uşă. 

— Deschide! 

Gillonne se supuse. 

După o aşteptare atât de îndelungată, cei patru prinți 
îşi pierduseră răbdarea: stăteau acum în prag. 

Carol intră primul. 

Margareta îi ieşi în întâmpinare, cu zâmbetul pe buze. 

Regele se uită repede în jur. 

— Ce cauţi, frăţioare? îl întrebă Margareta. 

— Păi - făcu Carol - caut... caut... ei, drace! Il caut pe 
domnul de La Mole. 

— Domnul de La Mole? 

— Da, unde-i? 

Margareta îl luă pe frate-său de mână şi-l duse la 
fereastră. 

In clipa aceea, doi bărbaţi treceau în goana cailor pe 
lângă turnul de lemn; unul din ei, în semn de adio, îşi 
dezlegă eşarfa şi fâlfâi mătasea albă în bezna nopţii: erau 
La Mole şi Orthon. 

Margareta îi arătă cu degetul lui Carol pe cei doi 
călăreţi. 

— Ei bine, ce-nseamnă asta? întrebă regele. 

— Asta înseamnă că ducele d'Alençon poate să-şi pună 
cingătoarea în buzunar, şi domnii de Anjou şi de Guise 
săbiile în teacă, pentru că domnul de La Mole nu va mai 
trece prin coridor în astă-noapte - răspunse Margareta. 


90 


Regina Margot vol. 2 


XL 
Atriz 


DE CÂND SE ÎNTORSESE LA PARIS, 
Henric de Anjou nu venise încă să stea de vorbă între 
patru ochi cu mama sa, Caterina, cu toate că, după cum 
se ştie, era feciorul ei cel mai iubit. Pentru el, aceasta nu 
era o satisfacţie deşartă, legată de etichetă, şi cu atât 
mai puţin un ceremonial care nu-i plăcea să-l 
îndeplinească, ci împlinirea unei datorii, deosebit de 
agreabile pentru acest fiu care, dacă nu-şi iubea mama, 
era cel puţin sigur că ea îl iubea foarte mult. 

În realitate, Caterina îl prefera fără îndoială pe acest fiu 
fie pentru vitejia, fie mai ales pentru frumuseţea lui - căci 
Caterina, în afară de mamă, mai era şi femeie - fie pentru 
că Henric de Anjou, după unele bârfeli de la curte, îi 
amintea florentinei de o epocă fericită, bogată în tainice 
iubiri. 

Doar Caterina ştia de întoarcerea ducelui de Anjou la 
Paris, ceea ce Carol al IX-lea n-ar fi aflat dacă din 
întâmplare nu şi-ar fi întâlnit fratele în faţa patului 
prinţului de Condé, chiar în clipa când ieşea de acolo. 
Carol nu-l aştepta decât a doua zi şi Henric de Anjou 
nădăjduia să poată scăpa să nu-i dezvăluie cele două 
țeluri pentru care venise cu o zi mai devreme: vizita la 
frumoasa Maria de Cleves, prinţesă de Condé, şi 
întrevederea cu solii polonezi. 

Despre acest demers, al cărui rost Carol nu-l înţelegea 
prea bine, dorea ducele de Anjou să-i dea explicaţii 


91 


Alexandre Dumas 


mamei sale; din ele, cititorul, care ca şi Henric de Navara 
cu siguranţă că i-a tălmăcit greşit sensul, va trage, 
fireşte, foloase. De aceea atunci când Henric de Anjou, 
cel atât de mult aşteptat, intră la mama sa, Caterina - de 
obicei atât de rece şi cumpătată - regina, care de la 
plecarea fiului ei preaiubit nu mai îmbrăţişase cu 
dragoste decât pe Coligny, cel ce fusese ucis în ziua 
următoare, îl întâmpină acum cu braţele deschise pe 
acest copil, rodul iubirii ei. Il strânse la piept cu o 
afecţiune maternă, de care te întrebai cum de mai există 
în această inimă împietrită. 

Se îndepărtă apoi de el, îl privi şi-l sărută din nou. 

— Ah, doamnă - îi spuse el - cum cerul îmi îngăduie 
fericirea de a-mi îmbrăţişa mama fără martori, mângâiaţi- 
| pe omul cel mai nefericit din lume! 

— Vai, Doamne, dragul meu copil! strigă Caterina. Dar 
ce rău ţi s-a întâmplat?. 

— Nimic de care să nu ştii. lubesc şi sunt iubit; numai 
că dragostea asta îmi este nenorocirea. 

— Explică-mi, fiule - îl îndemnă Caterina. 

— Ei, mamă, solii aceştia... plecarea... 

— Da - zise Caterina - solii au venit, plecarea ta se 
apropie. 

— Zorul nu ar fi prea mare, dacă fratele meu n-ar fi 
atât de grăbit, căci mă urăşte, se teme că am să-i stric 
rosturile şi vrea să se descotorosească de mine. 

Caterina zâmbi. 

— Dânduc-ţi un tron, sărman cap încoronat! 

— Vai, mamă, nu-l vreau - reluă Henric, neliniştit - nu 
vreau să plec! Eu, vlăstar al regilor Franţei, crescut în 
obiceiurile cele mai alese, lângă cea mai bună mamă, 
iubit de una din cele mai încântătoare femei din lume, să 
mă duc la capătul pământului, pe nişte meleaguri unde-i 
mereu zăpadă şi să mă sting încet în mijlocul unor 
bădărani care beau de dimineaţa până seara şi îşi 
preţuiesc regele ca pe un butoi, după conţinut! Nu, 
mamă, nu vreau să plec nici în ruptul capului; aş muri! 


92 


Regina Margot vol. 2 


— la să vedem, Henric - zise Caterina, strângându-i 
amândouă mâinile într-ale sale - spune-mi, asta să fie 
oare adevărata cauză? 

Henric îşi plecă ochii, ca şi cum n-ar fi îndrăznit să-i 
mărturisească nici chiar ei, mama lui, ce avea pe inimă. 

— Nu cumva - întrebă Caterina - există o cauză mai 
puţin sentimentală, mai raţională, mai politică? 

— Dragă mamă, nu-i vina mea dacă mi-a rămas gândul 
ăsta în minte şi poate stăruie mai mult decât ar trebui; 
oare nu mi-ai spus chiar tu că zodiacul făcut la naşterea 
fratelui meu Carol îl osândea la o moarte timpurie? 

— Da - recunoscu Caterina - numai că un zodiac poate 
să mintă, fiule. Chiar eu am ajuns acum să doresc ca 
toate zodiacele să fie mincinoase. 

— Dar oare zodiacul lui nu i-a prezis astfel? 

— Zodiacul lui vorbea de un sfert de veac, dar nu 
pomenea dacă era vorba despre viaţă sau despre 
domnie. 

— Ei bine, scumpă mamă, fă în aşa fel să rămân. 
Fratele meu va împlini în curând douăzeci şi patru de ani; 
într-un an, deci îi va veni sorocul. 

Caterina rămase adâncită în gânduri. 

— Da, fireşte, ar fi mai bine dacă s-ar putea! 

— Oh, mamă! strigă Henric. Gândeşte-te ce deznădejde 
mă va cuprinde dacă am să-mi dau seama că am 
schimbat coroana Franţei pentru cea a Poloniei! Acolo m- 
ar frământa neîncetat gândul că aş fi putut domni la 
Luvru, în mijlocul acestei curţi elegante şi cultivate, în 
preajma celei mai bune mame din lume, ale cărei sfaturi 
m-ar fi scutit de atâta trudă şi oboseli, căci obişnuită să 
ducă împreună cu tatăl meu o bună parte din povara 
statului, ar fi binevoit, fără îndoială, să o poarte şi cu 
mine. Ah, mamă! Aş fi fost un mare rege! 

— Mai încet, mai încet, scumpul meu copil! spuse 
Caterina, care nutrise întotdeauna cele mai dulci speranţe 
într-un asemenea viitor. Nu te lăsa pradă desperării! Oare 
nu te-ai gândit la vreun mijloc ca treaba asta să meargă 


93 


Alexandre Dumas 


bine? 

— Oh, da, fireşte! Tocmai de aceea m-am întors cu 
două-trei zile mai devreme decât eram aşteptat, lăsându-l 
totuşi pe fratele meu Carol să creadă că o fac pentru 
doamna de Condé; pe când eu m-am dus în întâmpinarea 
lui Lasco, cel mai de seamă dintre solii polonezi, pe care l- 
am cunoscut şi m-am străduit, la această primă 
convorbire, să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să mă 
urască, şi cred că am izbutit. 

— Ah, copilul meu drag! spuse Caterina. N-ai făcut 
bine. Interesul Franţei trebuie să fie mai presus de 
măruntele tale vrăjbi personale. 

— Mamă este oare în folosul Franţei ca în cazul când i 
s-ar întâmpla vreo nenorocire fratelui meu, pe tron să 
ajungă ducele d'Alençon sau regele Navarei? 

— Oh, regele Navarei, niciodată, niciodată! murmură 
Caterina, pe a cărei frunte se putu citi acum acea 
nelinişte ce-i apărea întotdeauna ca un văl de îngrijorare 
când se pomenea de această problemă. 

— Pe cinstea mea, mamă - adăugă Henric - fratele 
meu ducele d'Alençon nu preţuieşte mai mult şi nici nu te 
iubeşte mai mult. 

— Ei, dar vorbeşte odată - reluă Caterina - ce-a spus 
Lasco? 

— Chiar Lasco a şovăit când l-am îndemnat să se 
grăbească să ceară audienţă. Oh, dac-ar putea scrie în 
Polonia să anuleze alegerea! 

— E o nebunie, fiule, o nebunie... ce a consfințit o dietă 
rămâne sfânt! 

— Mamă dragă, nu s-ar putea să-i facem să înţeleagă 
pe aceşti polonezi că ar fi mai bine să-l primească pe 
ducele d'Alençon în locul meu? 

— Dacă nu-i cu neputinţă, e totuşi foarte greu - 
răspunse Caterina. _ 

— Nu-i nimic, mamă. Incearcă, străduieşte-te, vorbeşte 
cu regele! Aruncă toată vina pe seama dragostei mele 
pentru doamna de Condé; spune-i că sunt nebun, că mi- 


94 


Regina Margot vol. 2 


am pierdut minţile de dragul ei. Din întâmplare, m-a 
văzut ieşind din palatul ducelui împreună cu de Guise, 
care mă ajuta, ca un bun prieten. 

— Da, ca să pună pe picioare Liga. Tu nu vezi asta, dar 
eu o văd. 

— Ba da, ba da, mamă, dar până atunci, mă folosesc 
de el. Nu suntem oare fericiţi atunci când un om ne 
serveşte servindu-se pe el? 

— Şi ce-a zis regele când te-a întâlnit? 

— Am avut impresia că mă crede, atunci când i-am 
spus că numai dragostea m-a făcut să mă întorc la Paris. 

— Nu ţi-a cerut socoteală cum ai petrecut restul nopţii? 

— Ba da; însă am fost la cină la Nantoulillet, unde am 
făcut un scandal monstru, pentru ca regele să afle şi să-i 
risipesc îndoiala că aş fi putut să fiu în altă parte. 

— Atunci nu ştie de întâlnirea ta cu Lasco? 

— Nu, cu siguranţă că nu. 

— Bine, cu atât mai bine. Voi încerca să-i vorbesc, 
scumpul meu copil; dar ştii prea bine că-i o fire dârză, 
care n-ascultă niciodată de poveţele altora. 

— Vai, mamă, dragă mamă, ce fericire nespusă dac-aş 
rămâne şi te-aş iubi şi mai mult dacă aşa ceva e cu 
putinţă! 

— Dacă rămâi ai să fii trimis din nou la război. 

— Oh, prea puţin îmi pasă, numai să nu părăsesc 
Franţa! 

— Ai putea fi omorât. 

— Mamă, nu se moare de răni... ci de durere, de plictis 
se moare. Dar Carol n-o să-mi îngăduie niciodată să 
rămân; mă urăşte. 

— Te pizmuieşte, preafrumosul meu viteaz. O ştiu toţi. 
De ce eşti atât de brav şi de dăruit de natură? De ce, 
când n-ai împlinit nici douăzeci de ani, ai câştigat bătălii 
ca Alexandru şi ca Cezar? Deocamdată, însă, să nu afle 
încă nimeni, caută să pari resemnat şi să-i intri în voie 
regelui. Astăzi se întruneşte consiliul de coroană pentru a 
citi şi discuta discursurile care vor fi rostite la ceremonie; 


95 


Alexandre Dumas 


poartă-te ca un adevărat rege al Poloniei şi lasă pe seama 
mea restul. Dar, mă tineam să te întreb, cum ţi-a mers 
expediţia de aseară? 

— Nu a izbutit, mamă; curtezanul fusese prevenit şi şi-a 
luat zborul pe o fereastră. 

— O să aflu eu într-o bună zi cine-i duhul rău care pune 
beţe-n roate tuturor planurilor mele. Deocamdată, nu ştiu 
sigur... dar vai şi amar de el... 

— Atunci, mamă?... spuse ducele de Anjou. 

— Lasă-mă pe mine să descurc treaba asta - şi-i sărută 
drăgăstoasă ochii, împingându-l apoi afară din cameră. 

Nu trecu mult, şi prinţesele din suită veniră la regină. 
Carol era bine dispus, căci îndrăzneala surorii sale Margot 
mai mult îl înveselise decât îl supărase; iar lui La Mole nu- 
i purta nicio pică; îl aşteptase pe coridor cu oarecare 
însufleţire, numai pentru că era un soi de vânătoare cu 
pândă. 

Ducele d'Alençon, dimpotrivă, era foarte preocupat. 
Pornirea ce-o avea dintotdeauna împotriva lui La Mole se 
schimbase în ură când aflase că este iubit de sora sa. 

Margareta era visătoare, dar cu ochii în patru, căci 
trebuia în orice clipă să-şi aducă aminte şi să 
supravegheze. 

Solii polonezi trimiseseră textul discursurilor pe care 
urmau să le rostească. 

Margareta, căreia nu i se pomenise nimic despre cele 
petrecute în ajun, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat nimic, 
citi discursurile, şi fiecare, în afară de Carol, îşi spuse 
părerea. Carol o lăsă pe Margareta să răspundă cum voia 
ea. El făcu o seamă de obiecţii în ce priveşte termenii 
folosiţi în discursul lui de către ducele d'Alençon; cât 
despre cel al lui Henric de Anjou, vădi mai mult decât rea 
voinţă: se înverşună să-l corecteze şi să-i găsească 
pretutindeni greşeli. 

Acest consiliu de coroană, fără a dezlănţui vreo ceartă, 
izbuti să învenineze spiritele. 

Henric de Anjou, care trebuia să-şi refacă discursul 


96 


Regina Margot vol. 2 


aproape în întregime, plecă spre a se pune pe treabă. 
Margareta, care nu mai aflase nicio veste de la regele 
Navarei, în afară de cea care ajunsese la ea spărgându-i 
geamurile de la cameră, se duse acasă cu speranţa că el 
va veni s-o vadă. 

Ducele d'Alençon, care citise şovăirea în ochii fratelui 
său, ducele de Anjou, şi surprinsese un schimb de priviri 
pline de înţeles între acesta şi Caterina, se retrase ca să 
reflecteze dacă nu cumva pun la cale vreo nouă intrigă. 

În sfârşit, Carol tocmai se pregătea să meargă la 
atelierul său de fierărie, unde voia să-şi ascută o suliță 
făcută chiar de mâna lui, când Caterina îl opri. 

Carol, care bănuia că maică-sa se va ridica într-un fel 
împotriva hotărârilor sale, se opri şi se uită la ea ţintă. 

— Mă rog - spuse el - mai ai ceva? 

— Încă un cuvânt, sire. L-am uitat şi totuşi acest cuvânt 
are oarecare importanţă. În ce zi va avea loc 
solemnitatea? 

— Ah, da, mamă, ai dreptate - o aprobă regele, 
aşezându-se din nou. Să mai stăm puţin de vorbă. Când ai 
vrea să fixăm data? 

— Am crezut - răspunse Caterina - că tăcerea 
maiestăţii voastre, aparenta uitare are un tâlc şi e adânc 
chibzuită. 

— Nu, mamă - zise Carol - de ce? 

— Pentru că - adăugă Caterina cu un glas foarte blând 
- mi se pare, fiule, că nu trebuie să le arătăm polonezilor 
că suntem ahtiaţi după coroana lor. 

— Dimpotrivă, mamă - răspunse Carol - ei au venit în 
marş forţat de la Varşovia până aici în cea mai mare 
grabă. Deci, la cinstea care ne-au făcut-o răspundem cu 
cinste. 

— Maiestatea voastră ar putea avea dreptate într-un 
fel, iar eu într-altul. Părerea voastră este deci ca 
solemnitatea să aibă loc cât mai curând? 

— Pe legea mea, mamă, aşa-i! Nu asta era şi părerea 
dumitale? 


97 


Alexandre Dumas 


— Ştii prea bine că părerile mele au căutat mai presus 
de toate să contribuie la gloria ta; aşadar, îţi spun că 
această grabă mă tem că ar putea fi folosită spre a fi 
învinuit că în felul acesta vrei să economiseşti curţii 
Franţei cheltuielile făcute de un frate care, însă, cu 
siguranţă, le răscumpără prin vitejia şi devotamentul lui. 

— Mamă - zise Carol - la plecarea lui din Franţa îl voi 
înzestra cu atâtea bogății, încât nimeni nu va îndrăzni nici 
măcar să gândească ceea ce te temi tu că se va spune. 

— Atunci - zise Caterina - mă supun, pentru că îmi 
răspunzi atât de limpede la fiecare din temerile mele... 
Dar pentru a primi pe solii acestui popor de războinici, 
care judecă puterea unui stat după aparenţe, trebuie o 
desfăşurare măreaţă de trupe şi cele din Ile-de-France nu 
cred că sunt de ajuns... 

— lartă-mă, mamă, dar am fost prevăzător şi am luat 
din timp măsurile necesare. Am rechemat două 
batalioane din Normandia şi unul din Guyenne; compania 
mea de  arcaşi s-a înapoiat ieri din Bretania, 
detaşamentele de cavalerie uşoară împrăştiate în Turena 
vor sosi mâine în cursul zilei la Paris; aşadar, deşi se 
crede că dispun numai de patru regimente, voi avea 
douăzeci de mii de oameni gata de paradă. 

— Ah, ah! făcu Caterina mirată. Atunci nu-ţi mai 
lipseşte decât un singur lucru, dar şi acesta va putea fi 
găsit. 

— Care? 

— Banii. Mi se pare că nu ai prea mulţi. 

— Dimpotrivă, doamnă, dimpotrivă! exclamă Carol. Am 
un milion patru sute de mii de scuzi la Bastilia; caseta 
mea personală mi-a trimis zilele trecute opt sute de mii 
de scuzi pe care i-am ascuns în pivnițele Luvrului şi, la 
caz de nevoie, Nantouillet îmi mai ţine la dispoziţie încă 
trei sute de mii de scuzi. 

Caterina tresări. Până atunci îl ştiuse pe Carol un om 
violent şi impulsiv, dar niciodată prevăzător. 

— Aşadar - spuse ea - maiestatea voastră are grijă de 


98 


Regina Margot vol. 2 


toate. Asta-i minunat, şi dacă s-ar grăbi puţin croitorii, 
brodezele şi giuvaergiii, maiestatea voastră ar putea fixa 
data solemnităţii înainte de şase săptămâni. 

— Şase săptămâni! strigă Carol. Croitorii, brodezele şi 
giuvaergiii s-au pus pe lucru din ziua când am aflat de 
numirea fratelui meu, scumpa mea mamă. La nevoie, ar 
putea fi gata şi astăzi; dar cu siguranţă că totul va fi 
pregătit în trei sau patru zile. 

— Oh! murmură Caterina. Eşti mai grăbit decât îmi 
închipuiam, fiul meu. 

— Cinste pentru cinste! Ţi-am spus doar! 

— Bine. Aşadar, această cinste adusă curţii Franţei te 
măguleşte, nu-i aşa? 

— Fireşte. 

— Şi vrei, mai presus de toate, să fie înscăunat pe 
tronul Poloniei un principe francez? 

— Da, ăsta-i adevărul. 

— Atunci înseamnă că faptul te interesează şi nu omul 
şi deci oricine ar domni acolo... 

— De loc, de loc, mamă! La naiba! Ce-am hotărât e bun 
hotărât. Polonezii au ales bine. Oamenii ăştia sunt dibaci 
şi puternici. O naţiune militară de soldaţi îşi alege de rege 
pe un comandant de oşti, e firesc, ce dracu! Ducele de 
Anjou le e pe plac, viteazul de la Jarnac şi de la 
Moncontour le vine ca o mănuşă. Pe cine ai vrea să le 
trimit? Pe ducele d'Alençon? Un fricos! Frumoasă părere 
şi-ar face despre casa de Valois!... D'Alenqon!... Ar fugi 
când i-ar şuiera primul glonţ la ureche. Pe când Henric de 
Anjou e un adevărat luptător, mereu cu spada în mână, 
totdeauna primul în focul luptei, pe jos sau călare. 
îndrăzneţ, nu glumă! Împunge, împunge, zdrobeşte, 
omoară! Ah, e cineva fratele meu de Anjou! Viteaz, îi va 
conduce la bătălii de dimineaţă până seara, câte zile are 
anul. E adevărat că nu ştie să bea; dar îi va duce la 
moarte! Acolo se va simţi în apele lui drăguţul de Henric! 
Haide, haide! Pe câmpul de bătălie! Bravo, trompeţi, 
toboşari! Trăiască regele! Trăiască învingătorul! Trăiască 


99 


Alexandre Dumas 


generalul! Va fi proclamat imperator de trei ori pe an! Va 
fi minunat pentru curtea regală a Franţei şi pentru cinstea 
casei de Valois! Va fi poate ucis, dar... pe legea mea... ce 
moarte măreaţă! 

Caterina se înfioră şi un fulger ţâşni din ochii ei. 

— Spune mai bine - strigă ea - că vrei să-l îndepărtezi 
pe Henric de Anjou, mărturiseşte că nu-ţi iubeşti fratele! 

— Ha-ha-ha! izbucni Carol într-un râs nervos. Ai ghicit, 
ai ghicit chiar şi dumneata că vreau să-l îndepărtez? Ai 
ghicit că nu-l iubesc? Ei şi dacă ar fi aşa? Să-l iubesc! La 
urma urmei, de ce l-aş iubi? Ha-ha-ha! Vrei să glumeşti? 

Şi pe când vorbea, obrajii lui palizi se îmbujorau tot mai 
tare. 

— Dar el mă iubeşte? continuă regele. Dumneata mă 
iubeşti? în afară de câinii mei, de Marie Touchet şi de 
doica mea nu mă iubesc decât pe mine, auzi, doamnă? Şi 
nu-l împiedic pe fratele meu să gândească la fel. 

— Sire - vorbi Caterina, însufleţindu-se la rândul ei în 
faţa acestor mărturisiri atât de sincere - dă-mi voie să-mi 
deschid şi eu sufletul. Te porţi ca un rege slab, ca un 
monarh rău povăţuit; îţi izgoneşti pe cel de-al doilea frate, 
sprijinul firesc al tronului, pe cel care este întru totul 
demn să te urmeze dacă ţi se întâmplă o nenorocire; 
aşadar, îţi laşi coroana la voia întâmplării! Pentru că 
d'Alençon, după cum ai spus, este prea tânăr, nevrednic, 
nevolnic şi mai mult decât atât, fricos!... lar bearnezul 
pândeşte din umbră... 

— Ei, drace! strigă Carol. Ce-mi pasă ce-o să fie după 
moartea mea? Bearnezul pândeşte în umbra fratelui 
meu? La naiba!... Cu atât mai bine. Spuneam că nu 
iubesc pe nimeni... dar mă înşelam. Îl iubesc pe Henriot; 
da, mi-e drag bunul Henriot; are o fire deschisă, o mână 
caldă, pe când în jurul meu nu văd decât priviri prefăcute 
şi nu strâng decât mâini de gheaţă. El, cel puţin, nu m-ar 
trăda, aş putea pune mâna în foc. De altfel, îi datorez 
despăgubire: mama lui a fost otrăvită, bietul băiat! de 
către unii din familia mea, după câte am auzit. Cât despre 


100 


Regina Margot vol. 2 


mine, sunt sănătos. Dar dacă m-aş îmbolnăvi, l-aş chema 
şi n-aş vrea să mă părăsească o clipă, şi n-aş primi nimic 
decât din mâna lui, iar dac-ar fi să mor, l-aş face rege al 
Franţei şi Navarei... Şi ăsta, în loc să râdă la moartea 
mea, aşa cum ar face fraţii mei, pe sutana papii, ar 
plânge, sau cel puţin s-ar preface că plânge. 

Caterina ar fi fost mai puţin îngrozită dacă trăsnetul ar 
fi căzut la picioarele ei în clipa aceea. Rămase 
încremenită, îl privi cu ochii rătăciţi pe Carol şi abia după 
un timp izbucni: 

— Henric de Navara! Henric de Navara, rege al Franţei, 
în locul copiilor mei! Ah, Sfântă Fecioară! O să vedem noi! 
Aşadar, ăsta ţi-era țelul când voiai să-l îndepărtezi pe fiul 
meu? 

— Pe fiul dumitale... şi, mă rog, eu ce sunt atunci? Un 
fiu de lupoaică, ca Romulus? strigă Carol tremurând de 
mânie şi cu ochii scânteietori ca văpăile de foc. Fiul 
dumitale! Ai dreptate, regele Franţei nu-ţi este fiu, regele 
Franţei nu are fraţi, regele Franţei nu are mamă, regele 
Franţei nu are decât supuşi. Regele Franţei n-are voie să 
simtă ca toţi oamenii, el trebuie să poruncească numai. Și 
dacă se lipseşte de dragoste, vrea cel puţin să fie 
ascultat! 

— Sire, ai înţeles greşit vorbele mele: i-am spus fiu 
aceluia care e pe punctul să mă părăsească. Il iubesc 
acum pe el mai mult pentru că mi-e teamă să nu-l pierd. 
E oare o crimă ca o mamă să dorească să nu fie părăsită 
de fiul ei? 

— Şi eu îţi spun că o să te părăsească, că o să plece din 
Franţa, că o să se ducă în Polonia, şi asta de azi în două 
zile; şi dacă mai spui o singură vorbă, pleacă chiar mâine; 
şi dacă nu-ţi pleci fruntea şi nu încetezi să mă mai fulgeri 
cu privirea, îl sugrum chiar în seara asta, aşa cum ai 
încercat dumneata să faci cu amantul fiicei dumitale. 
Numai că treaba asta am s-o duc până la capăt, şi n-o să- 
mi mai scape, cum ne-a scăpat La Mole. 

În faţa acestei ameninţări, Caterina plecă fruntea; dar 


101 


Alexandre Dumas 


aproape în aceeaşi clipă i se uită iarăşi în ochi. 

— Ah, bietul meu copil! Fratele tău vrea să te ucidă. Ei 
bine, fii liniştit, mama o să te ocrotească! 

— Ah! Mă înfrunţi! strigă Carol... Ei bine, pe sângele lui 
Crist, o să moară, nu deseară, nu peste o oră; acum, pe 
loc! Ah, daţi-mi o armă! Un pumnal! Un cuţit!... Ah! 

Şi Carol, după ce se uită zadarnic în jur ca să găsească 
ce căuta, zări pumnalul pe care maică-sa îl purta la 
centură, se năpusti asupra lui, îl smulse din teaca de piele 
încrustată cu argint şi dădu buzna afară din cameră, ca 
să-l înjunghie pe Henric de Anjou, oriunde l-ar fi găsit. 
Ajungând însă în sala de aşteptare, puterile, care îi 
fuseseră puse peste măsură la încercare, îl părăsiră 
deodată: întinse braţul, lăsă să-i cadă pumnalul, care se 
înfipse în podea, scoase un strigăt jalnic, se încovoie şi se 
rostogoli pe jos. 

În aceeaşi clipă, sângele îi ţâşni puternic pe gură şi pe 
nas. 

— Isuse! strigă el. Mă omoară! Ajutor! Ajutor! 

Caterina, care venise în urma lui, îl văzu căzând; o 
clipă, se uită la el nepăsătoare şi nemişcată; apoi, 
venindu-şi în fire, nu din dragoste de mamă, ci pentru că 
îşi dădea seama de gravitatea situaţiei, deschise uşa şi 
strigă: 

— Regelui i s-a făcut rău! Ajutor! Ajutor! 

La auzul acestor strigăte, o puzderie de servitori, ofiţeri 
şi curteni dădură fuga în jurul tânărului rege. Dar înaintea 
tuturor se repezi o femeie, care, dându-i în lături pe cei 
care priveau, îl ridică pe Carol, al cărui chip avea o 
paloare cadaverică. 

— Mă omoară, doică, mă omoară - murmură regele, 
scăldat în năduşeală şi în sânge. 

— Te omoară, iubitul meu Carol! Cine îndrăzneşte? 
strigă femeia, privind atât de aprig pe toţi cei din jur, 
încât chiar Caterina se dădu înapoi. 

Carol suspină uşor şi leşină de-a binelea. 

— Ah, regele s-a îmbolnăvit rău! exclamă medicul 


102 


Regina Margot vol. 2 


Ambroise Pare, care fu chemat fără întârziere. 

— Acum, de voie, de nevoie - îşi zise neînduplecata 
Caterina - va fi obligat să amâne solemnitatea. 

Şi-l părăsi pe rege, pentru a se duce să-l întâlnească pe 
cel de-al doilea fiu al ei, care aştepta îngrijorat în capelă 
rezultatul acestei convorbiri atât de însemnată pentru el. 


103 


Alexandre Dumas 


XLI 
Zodiacul 


IEŞIND DIN CAPELĂ, UNDE ÎI 
povestise lui Henric de Anjou cele petrecute, Caterina, îl 
găsi pe René în camera ei. 

Regina şi astrologul se întâlneau pentru prima oară 
după vizita pe care Caterina i-o făcuse la prăvălioara lui 
din Pont Saint-Michel; dar în ajun regina îi scrisese, iar 
acum îi aducea chiar el răspunsul. 

— Ei bine, l-ai văzut? îl întrebă regina. 

— Da. 

— Cum se simte? 

— Mai degrabă bine decât rău. 

— Şi poate vorbi? 

— Nu, spada a pătruns prin laringe. 

— Îţi poruncesc atunci să-l pui să scrie. 

— Am încercat; şi-a încordat toate puterile ca să scrie; 
dar mâna n-a putut să smângălească decât două slove, 
aproape neciteţe, şi după aceea a leşinat; vâna jugulara 
s-a deschis şi din pricina sângelui pierdut, este sleit de 
puteri. 

— Ai văzut slovele? 

— lată-le! 

René scoase o hârtie din buzunar şi i-o dădu Caterinei, 
care o despături în grabă. 

— Un M şi un 0... - spuse ea. Să fie totuşi acest La Mole 
şi Margareta să îi fi jucat o comedie numai pentru a 
înlătura bănuielile? 


104 


Regina Margot vol. 2 


— Doamnă - zise René - dac-aş îndrăzni să-mi spun 
părerea într-o chestiune în care maiestatea voastră nu şi- 
a precizat-o încă, aş afirma că-l cred pe domnul de La 
Mole prea îndrăgostit pentru a lua politica în serios. 

— Crezi? 

— Da, este prea îndrăgostit de regina Navarei, pentru 
a-l sluji cu devotament pe rege, căci nu există dragoste 
adevărată fără gelozie. 

— Crezi că dragostea i-a sucit capul? 

— Da, sunt sigur. 

— Ţi-a cerut ajutorul? 

— Da. 

— A vrut vreo băutură, vreun filtru? 

— Nu, ne-am folosit doar de păpuşa de ceară. 

— Cea înţepată în inimă? 

— Şi mai ai păpuşa? 

— Da. 

— E la tine? 

— Da. 

— Ar fi ciudat ca aceste practici cabalistice să aibă într- 
adevăr efectul care li se atribuie. 

— Maiestatea voastră este mai în măsură ca mine să 
aprecieze. 

— Regina Navarei îl iubeşte pe domnul de La Mole? 

— ÎI iubeşte atât de mult, încât şi-ar pune şi capul în joc 
pentru el. leri l-a scăpat de la moarte cu preţul onoarei şi 
vieţii ei. Vedeţi, doamnă, şi totuşi vă îndoiţi mereu! 

— De ce? 

— De puterea ştiinţei. 

— Da, pentru că ştiinţa m-a trădat - spuse Caterina, 
uitându-se ţintă la René, care îi înfrunta privirea. 

— În ce împrejurare? 

— Oh, ştii bine la ce mă gândesc; doar dacă e de vină 
învățatul, şi nu ştiinţa! 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, doamnă - răspunse 
florentinul. 

— Ascultă, René, parfumurile dumitale şi-au pierdut 


105 


Alexandre Dumas 


mireasma? 

— Nu, doamnă, nu atunci când sunt întrebuințate de 
mine; dar se poate ca trecând prin mâna altora... 

Caterina zâmbi şi clătină din cap. 

— Balsamul dumitale a făcut minuni, Rene - îi spuse ea 
- şi doamna de Sauve are buzele mai fragede şi mai 
rumene ca niciodată. 

— Nu datorită balsamului meu, căci baroana de Sauve, 
slujindu-se de dreptul pe care-l are orice femeie frumoasă 
de a fi capricioasă, nu mi-a pomenit de el; cât despre 
mine, ascultând sfatul maiestăţii voastre, am socotit 
potrivit să nu i-l mai trimit. Aşadar, toate cutiile mai sunt 
la mine acasă, aşa cum le-aţi lăsat. Doar una a dispărut şi 
nu-i dau de urmă. Nu ştiu cine o fi luat-o şi ce-o fi vrut să 
facă cu ea. 

— Bine, Rene - spuse Caterina - despre asta o să 
vorbim poate mai târziu; deocamdată să discutăm despre 
altceva. 

— Vă ascult, doamnă. 

— De ce ai nevoie ca să poţi stabili durata probabilă a 
vieţii cuiva? 

— Mai întâi, să-i cunosc ziua naşterii, vârsta şi în ce 
zodie s-a născut. 

— Altceva? 

— Să am puţin sânge şi câteva şuviţe din părul acestei 
persoane. 

— Şi dacă-ţi aduc sângele, câteva şuviţe de păr, dacă-ţi 
spun în ce zodie s-a născut, vârsta şi ziua, poţi să-mi spui 
data probabilă a morţii? 

— Da, cu o aproximaţie de câteva zile. 

— Bine. Am şuviţele de păr şi o să am şi puţin sânge. 

— Persoana s-a născut ziua sau noaptea? 

— La cinci şi douăzeci şi trei de minute, seara. 

— Veniţi mâine la cinci la mine; experienţa trebuie 
făcută exact la ora când s-a născut. 

— Bine - făcu Caterina - vom veni. 

René salută şi ieşi fără să arate că băgase de seamă 


106 


Regina Margot vol. 2 


acel „vom veni” care dovedea că, în ciuda obiceiului, de 
astă dată Caterina nu intenţiona să vină singură. 

A doua zi, în zori, Caterina trecu pe la fiul ei. Pe la 
miezul nopţii se interesase de starea lui şi aflase că 
maestrul Ambroise Pare îl îngrijea şi se pregătea să-i ia 
sânge, dacă nervozitatea bolnavului nu contenea. 

Tresărind din somn şi palid din pricina sângelui pierdut, 
Carol dormea pe umărul credincioasei lui doici, care, 
rezemată de pat, nu se mişcase de trei ceasuri, de frică 
să nu tulbure odihna iubitului ei copil. 

Când şi când, o spumă se ivea în colţul buzelor 
bolnavului şi doica o ştergea cu o batistă fină, brodată. La 
căpătâi se găsea o batistă mânjită de pete mari de sânge. 

O clipită, Caterinei îi trecu prin minte să ia batista, dar 
se răzgândi, socotind că sângele amestecat cu salivă nu 
avea aceeaşi valoare; o întrebă deci pe doică dacă 
medicul îi luase sânge fiului ei, aşa cum îi spusese că are 
de gând. Doica îi răspunse că da, explicându-i că regele 
pierduse atât de mult sânge încât leşinase de două ori. 

Regina mamă, care avea unele cunoştinţe de medicină, 
ca orice prinţesă din acea vreme, ceru să vadă sângele; 
nimic mai uşor, căci medicul dăduse dispoziţii să fie 
păstrat pentru a-l cerceta. 

Se afla într-un lighean în camera alăturată. Caterina se 
duse acolo spre a-l examina şi umplu cu sânge o sticluţă 
pe care o adusese cu ea în acest scop; se întoarse apoi, 
ascunzându-şi în buzunare degetele, care ar fi trădat 
profanarea pe care o săvârşise. 

Tocmai când trecea pragul camerei, Carol deschise 
ochii şi o văzu pe mama sa. Ca prin vis îşi aminti tot 
necazul pe care i-l pricinuise. 

— Ah, dumneata eşti, doamnă? exclamă el. Ei bine, 
înştiinţează pe preaiubitul dumitale fiu, pe Henric de 
Anjou, că solemnitatea va avea loc mâine. 

— Dragul meu Carol, o să aibă loc când ai să vrei. 
Acum linişteşte-te şi dormi. 

Carol, ca şi cum i-ai fi ascultat sfatul, închise ochii; şi 


107 


Alexandre Dumas 


Caterina, care rostise aceste cuvinte într-o doară - aşa 
cum mângâi un copil sau un bolnav - ieşi din cameră. Dar 
Carol, după ce auzi uşa închizându-se în urma ei, se ridică 
pe neaşteptate şi, cu glasul înăbuşit de suferinţa care-l 
chinuia, strigă: 

— Cancelarul! Sigiliile, curtenii!... Să vină toţi! Doica 
încercă, plină de tandreţe autoritară, să rezeme iar capul 
regelui pe umărul ei şi să-l facă să adoarmă din nou, 
legănându-l ca pe vremuri, când era copil. 

— Nu, nu, doică, n-am să mai dorm! Cheamă curtenii, 
vreau să lucrez în dimineaţa asta! 

Când Carol vorbea astfel, trebuia să te supui; chiar şi 
doica care se bucura de anumite privilegii consfinţite de 
regescul ei fecior, nu îndrăznea să i se împotrivească. Cei 
chemaţi de rege veniră şi hotărâră ca solemnitatea să 
aibă loc nu a doua zi, căci era cu neputinţă, ci peste cinci 
zile. 

Între timp, la ora hotărâtă, cam pe la cinci, regina 
mamă şi ducele de Anjou se duseră la Rene care, 
înştiinţat, după cum ştim, de venirea lor, pregătise totul, 
pentru şedinţa misterioasă. 

În camera din dreapta, destinată sacrificiilor, în văpăile 
unui foc jucăuş, se împroşca o lamă de oţel, pe ale cărei 
desene capricioase urma să fie desluşite împrejurările 
vieţii celui căruia i se cerceta soarta; pe altar era 
pregătită cartea ursitei, iar în timpul nopţii Rene profitase 
de cerul senin şi studiase mersul şi poziţia constelaţiilor. 

Henric de Anjou intră primul; îşi pusese perucă, chipul îi 
era acoperit de o mască, iar o largă mantie îi desăvârşea 
deghizarea. Mama lui îl urma şi, dacă n-ar fi ştiut dinainte 
că cel ce o aştepta era fiul ei, cu siguranţă că nici ea nu l- 
ar fi recunoscut. 

Caterina îşi scoase masca; dimpotrivă, ducele de Anjou 
şi-o păstră. 

— Ai cercetat astă-noapte zodiile? întrebă Caterina. 

— Da, doamnă - răspunse Rene - iar aştrii mi-au şi 
lămurit trecutul. Persoana despre care m-aţi întrebat are, 


108 


Regina Margot vol. 2 


ca toţi cei născuţi sub semnul racului, inima arzătoare şi o 
mândrie fără pereche. E puternic; a trăit aproape un sfert 
de veac, cerul i-a dăruit acum măriri şi bogăţie. Aşa este, 
doamnă? 

— Se prea poate - spuse Caterina. 

— Aveţi şuviţele de păr şi sângele? 

— lată-le. 

Şi Caterina îi dădu necromantului o buclă de culoare 
roşiatică, ca de fiară sălbatică, şi o sticluţă cu sânge. 

René luă sticluţa, o scutură pentru a amesteca bine 
conţinutul şi lăsă să cadă pe lama înroşită o picătură 
mare din această sevă a vieţii, care într-o clipă sfârâi şi se 
întinse, formând nişte desene fantastice. 

— Oh, doamnă! strigă René. Il văd zbătându-se în 
dureri îngrozitoare. Îl auziţi cum se văietă, cum cheamă în 
ajutor? Vedeţi cum totul se preface în sânge în jurul lui? 
Vedeţi, în sfârşit, cum în preajma patului de moarte se 
pregătesc lupte mari? Observaţi sulițe, săbii? 

— O să ţină mult? întrebă Caterina adânc tulburată, 
oprindu-l cu mâna pe Henric de Anjou, care se aplecă 
asupra focului cu o curiozitate nestăvilită. 

René se apropie de altar şi îngână cu atâta foc şi 
credinţă o rugă cabalistică, încât vinele tâmplelor i se 
umflară; se zbuciuma ca un proroc, sau ca acele preotese 
antice, ale căror spasme nervoase le urmăresc până la 
moarte. 

În sfârşit, se ridică şi anunţă că totul era pregătit, luă 
într-o mână sticluţa plină încă pe trei sferturi, iar în 
cealaltă bucla de păr; apoi, spunându-i Caterinei să 
deschidă cartea la întâmplare şi să citească primul rând 
ce-i va cădea sub ochi, turnă pe tăiş tot sângele şi aruncă 
în foc părul, mormăind nişte cuvinte cabalistice în limba 
ebraică, pe care nici el nu le înţelegea. 

Ducele de Anjou şi Caterina văzură pe dată cum se 
conturează pe lama de oţel o figură albă, ce aducea cu un 
cadavru înfăşurat în giulgiu. 

O altă figură, care părea a fi a unei femei, se aplecă 


109 


Alexandre Dumas 


deasupra primei. În aceeaşi clipă, părul se aprinse 
producând o singură văpaie, clară, jucăuşă şi ascuţită ca 
o limbă roşie. 

— Un an! strigă René. Nu va trece niciun an şi acest 
bărbat va muri şi numai o singură femeie îl va plânge. Ba 
nu, la capătul lamei se mai află o femeie, care ţine un 
copil în braţe! 

Caterina se uită cu înţeles la fiul ei, şi deşi îi era mamă, 
părea că-l întreabă cine sunt cele două femei. 

Dar de-abia René terminase aceste cuvinte, că lama de 
oţel se făcu la loc albă; încetul cu încetul totul dispăru. 

Atunci Caterina deschise cartea la întâmplare şi citi, cu 
glas puternic, fără să-şi poată ascunde totuşi tulburarea, 
distihul următor: 


Aşa pierit-a cel de care-ţi era teamă, 
Mai curând, prea curând, căci n-a băgat de seamă. 


O adâncă tăcere se aşternu un timp în jurul focului. 

— Şi pentru cel care-l ştii - întrebă Caterina - ce ţi-a 
spus zodiacul pentru luna asta? 

— Înfloritor ca întotdeauna, doamnă. Afară de cazul că 
soarta lui este răsturnată de o luptă pe viaţă şi pe moarte 
între zei, altminteri, viitorul aparţine acestui om. Totuşi... 

— Totuşi, ce? 

— Una din stelele zodiacului său a rămas, în timpul 
cercetărilor mele, ascunsă sub un nor negru. 

— Ah! exclamă Caterina. Un nor negru... Vasăzică e 
vreo speranţă? 

— De cine vorbiţi, doamnă.? întrebă ducele de Anjou. 

Caterina îl trase pe fiul ei departe de lumina focului, şi 
îi vorbi în şoaptă. 

În acest timp, René îngenunchease şi la lumina flăcării 
scurse în palmă ultima picătură de sânge ce mai 
rămăsese în fundul sticluţei, exclamând: 

— Ciudată contrazicere, care dovedeşte cât de şubrede 
sunt mărturiile ştiinţei obişnuite, pe care o practică 


110 


Regina Margot vol. 2 


oamenii de rând! Oricare altul, în afară de mine, un 
medic, un savant, chiar maestrul Ambroise Pare, ar zice 
că acest sânge este foarte curat, foarte bun, plin de viaţă 
şi de seve hrănitoare, făgăduind o viaţă îndelungată 
trupului căruia îi aparţine; şi totuşi această vigoare 
trebuie să piardă curând, această viaţă se va stinge mai 
înainte de a se împlini anul. 

La auzul acestor cuvinte, Caterina şi Henric de Anjou se 
întoarseră spre el, ascultându-l. Ochii prinţului scânteiară 
de sub mască. _ 

— Ah! adăugă René. Invăţaţilor de rând nu le aparţine 
decât prezentul; pe când nouă ne aparţin trecutul şi 
viitorul. 

— Aşadar, crezi mai departe că va muri înainte de un 
an? îl întrebă Caterina. 

— Sunt tot atât de sigur cum sunt că ne aflăm aici trei 
fiinţe vii, care într-o bună zi se vor odihni la rândul lor 
într-un coşciug. 

— Totuşi, spuneai că sângele-i curat şi sănătos, spuneai 
că acest sânge vesteşte o viaţă îndelungată? 

— Da, dacă toate şi-ar urma făgaşul lor firesc. Dar oare 
nu-i posibil ca un accident... 

— Ah! Da, da, auzi, un accident! îi zise Caterina lui 
Henric. 


— Vai - murmură acesta - un motiv în plus ca să 
rămân! 

— Oh! Cât despre asta, nu te mai gândi, e cu 
neputinţă! 


După aceea, Henric de Anjou se întoarse spre René: 

— Mulţumesc spuse tânărul, schimbându-şi vocea - 
mulţumesc. la această pungă! 

— Să mergem, conte - zise Caterina, dând într-adins 
fiului ei acest titlu pentru a înşela presupunerile lui René. 

Plecară. 

— Oh, mamă, vezi - spuse Henric - un accident... Și 
dacă se întâmplă, n-am să fiu aici; o să fiu la patru sute 
de leghe... 


111 


Alexandre Dumas 


— Patru sute de leghe le faci în opt zile, fiule. 

— Da, dar cine poate şti dacă de acolo o să mă lase să 
plec! Dac-aş putea să aştept, scumpa mea mamă! 

— Cine ştie? glăsui Caterina. Accidentul despre care 
pomenea René n-o fi acela ce îl ţintuieşte pe rege de ieri 
pe patul de suferinţă? Ascultă-mă, copilul meu, întoarce- 
te acasă; cât despre mine, voi intra prin portita mănăstirii 
Augustinilor; sunt aşteptată acolo de curtenii mei. Du-te, 
Henric, du-te. Şi fereşte-te să-l scoţi din fire pe fratele 
tău, dacă-l întâlneşti. 


112 


Regina Margot vol. 2 


XLII 
Mărturisiri 


CÂND DUCELE DE ANJOU SE 
înapoie la Luvru, află în primul rând că primirea solemnă 
a solilor fusese fixată peste cinci zile. Croitorii şi 
giuvaergiii îl aşteptau pe prinţ cu haine strălucitoare şi 
găteli minunate, pe care regele le comandase pentru el. 

Pe când acesta le încerca, atât de mânios încât i se 
umeziseră ochii, Henric de Navara se bucura nespus 
privind un minunat colier de smaralde, o spadă cu 
mânerul de aur şi un inel de preţ, pe care Carol i le 
trimisese chiar în dimineaţa aceea. 

Ducele d'Alençon tocmai primise o scrisoare şi se 
închisese în camera lui ca s-o poată citi în tihnă. 

Cât despre Coconnas, îşi căuta pretutindeni prietenul. 

Cum e lesne de înţeles, peste noapte Coconnas nu se 
arătase prea mirat de lipsa lui La Mole; când însă se 
lumină de ziuă, începu să-l cuprindă o oarecare nelinişte; 
se duse deci să-şi caute prietenul, pornind pe urmele lui, 
mai întâi pe la hanul „Sub cerul liber”, apoi la casa din 
strada Cloche-Percee, pentru ca de aici să dea o raită prin 
strada Tizon, şi apoi pe la podul Saint-Michel, de unde se 
întoarse la Luvru. 

Aceste cercetări ale lui erau făcute cu un ton când 
original, când plin de pretenţii, lucru uşor de înţeles când 
ştim ce fire anapoda avea Coconnas; aşa că se iscă o 
ceartă între el şi trei curteni, care se termină, după 
obiceiul timpului - printr-un duel. Ca în toate împrejurările 


113 


Alexandre Dumas 


asemănătoare, Coconnas se dovedi şi de data aceasta 
deosebit de conştiincios: îl ucise pe primul şi îi răni pe 
ceilalţi doi, spunând: 

— Sărmanul La Mole, ce bine ştia latineşte! 

Repetase aceasta de atâtea ori, încât ultimul curtean 
pe care-l rănise, baronul de Bissey, îi spusese, căzând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Coconnas, mai spune 
şi altceva, cel puţin că ştia greceşte! 

În sfârşit, aflase de întâmpinarea de pe coridor; aşa că 
Coconnas simţi un junghi în inimă, căci o clipă crezu că 
toţi regii şi prinții ăştia îi făcuseră de petrecanie 
prietenului lui şi apoi aruncaseră în cine ştie ce tainiţă. 

Coconnas mai află că şi ducele d'Alençon fusese 
amestecat în afacerea asta şi trecând peste respectul ce 
trebuia arătat unui prinţ de sânge regesc, se duse la el şi- 
i ceru socoteală, ca unui gentilom de rând. 

Ducele d'Alençon se gândi la început să-l dea afară pe 
îndrăzneţul care-i cerea astfel socoteală; dar Coconnas 
vorbea atât de răspicat, şi ochii îi scânteiau atât de fioros, 
iar cele trei dueluri în mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore îi creaseră piemontezului o asemenea faimă că după 
ce se gândi bine, se hotărî să-i răspundă cu un zâmbet 
fermecător, în loc să se lase pradă mâniei: 

— Dragul meu Coconnas, este adevărat că regele, 
înfuriat de lovitura primită în umăr cu ibricul acela de 
argint, că ducele de Anjou, supărat că s-a pomenit cu un 
compot de portocale în cap şi că ducele de Guise, jignit că 
cineva şi-a îngăduit să-l plesnească cu o ciozvârtă de 
mistreţ, s-au sfătuit să-l ucidă pe domnul de La Mole; dar 
un prieten de-al prietenului dumitale le-a zădărnicit 
planul. Planul lor nu a reuşit, aşadar, şi te rog să crezi în 
cuvântul meu de prinţ. 

— Ah! făcu Coconnas, răsuflând uşurat ca nişte foale 
de potcovar la auzul acestor cuvinte. Ah!... Pe legea mea 
monseniore, uite o faptă bună şi aş vrea să-l cunosc pe 
acest prieten, ca să-i arăt recunoştinţa mea. 

Ducele d'Alençon nu răspunse, dar zâmbi şi mai 


114 


Regina Margot vol. 2 


îmbietor ca până atunci, în aşa fel încât Coconnas sa 
creadă că acest prieten nu fusese altul decât el. 

— Ei bine, monseniore - adăugă el - v-aţi arătat atât de 
binevoitor spunându-mi începutul întâmplării, încât vă rog 
să duceţi bunătatea până la capăt şi să-mi istorisiţi şi 
sfârşitul ei. Au vrut să-l ucidă, dar spuneţi că nu l-au ucis, 
nu-i aşa? Atunci ce i s-a întâmplat? Haideţi! Sunt un om 
tare! Pot îndura o veste proastă. L-au aruncat poate într-o 
temniţă, nu-i aşa? Cu atât mai bine: o să-l înveţe minte! 
Niciodată nu vrea să-mi asculte sfaturile. De altfel, o să-l 
scoatem de-acolo, ce dracu! Stânca nu-i la fel de tare 
pentru toţi oamenii. 

Ducele d'Alençon dădu din cap: 

— Ce-i mai rău, viteazul meu Coconnas, e că după 
această întâmplare, prietenul tău s-a făcut nevăzut, fără 
să i se mai poată da de urmă. 

— Drace! exclamă piemontezul, pălind din nou. Chiar 
de-ar fi în iad, tot îl găsesc eu! 

— Ascultă - făcu ducele d'Alençon care, din altă 
pricină, dorea tot atât de mult ca şi Coconnas să afle 
unde era La Mole - îţi dau un sfat prietenesc. 

— Spuneţi-mi, monseniore, spuneţi-mi! 

— Du-te la regina Margareta; ea trebuie să ştie unde se 
află cel pe care îl plângi. 

— Trebuie să-i mărturisesc alteţii voastre - spuse 
Coconnas - că m-am gândit la asta, dar n-am îndrăznit s- 
o fac; pentru că, în afară de faptul că doamna Margareta 
îmi inspiră un mare respect, mă temeam să n-o găsesc 
prea mâhnită. Cum însă alteţa voastră mă asigură că La 
Mole nu a murit şi că maiestatea sa trebuie să ştie unde 
se află, îmi voi lua inima în dinţi ca să mă duc la ea. 

— Du-te dragul meu, du-te - spuse ducele Francisc. Şi 
după ce afli, dă-mi şi mie de veste, căci sunt la fel de 
îngrijorat ca şi tine... Dar nu uita un lucru! 

— Care? 

— Să nu spui că vii din partea mea, căci dacă faci 
imprudenţa asta, s-ar putea să nu afli nimic. 


115 


Alexandre Dumas 


— Monseniore - îi răspunse Coconnas, pentru că alteţa 
voastră mă sfătuieşte să tăinuiesc acest lucru, voi fi mut 
ca un peşte, sau ca regina-mamă. 

„Asta prinţ, grozav prinţ, ce om inimos!” murmura 
Coconnas, îndreptându-se spre apartamentul reginei 
Navarei. 

Margareta îl aştepta pe Coconnas, căci auzise de 
deznădejdea lui şi de isprăvile prin care acesta se 
manifestase, aşa că aproape îi iertase felul cam brutal de 
a se purta cu prietena sa, ducesa de Nevers, pe care de 
vreo două-trei zile piemontezul nu o văzuse, căci se 
certaseră straşnic. Regina îl primi îndată ce află de 
venirea lui. 

Coconnas intră, fără să-şi poată stăpâni o oarecare 
stinghereală - despre care-i pomenise ducelui d'Alençon - 
un simţământ ce-l încerca întotdeauna în faţa reginei - nu 
atât din pricina rangului, cât, mai ales din pricina 
superiorității ei intelectuale. 

Margareta îl primi cu un zâmbet care-l linişti din prima 
clipă. 

— Doamnă - zise el - vă rog din suflet să-mi daţi 
prietenul, sau măcar să-mi spuneţi unde se află; căci nu 
pot trăi fără el. Închipuiţi-vă Euryal fără Nisus, Damon 
fără Pitias, sau Oneste fără Pilade! Fie-vă milă de mine, în 
numele unuia din aceşti eroi de care v-am pomenit şi ale 
căror inimi, vă asigur, nu erau mai copleşite de duioşie 
decât a mea. 

Margareta zâmbi şi după ce Coconnas îi făgădui că va 
păstra taina, îi povesti cum La Mole fugise pe fereastră. 
Cât despre locul unde se afla, cu toate rugăminţile 
piemontezului, ea nu-i dezvălui nimic. 

Coconnas nu era mulţumit decât pe jumătate; se folosi 
de cele mai abile subtilităţi diplomatice ca să afle unde se 
refugiase La Mole. Dar în felul acesta, Margareta înţelese 
clar că ducele d'Alençon ar fi vrut să ştie în aceeaşi 
măsură ce anume se întâmplase cu La Mole. 

— Ei bine - îl sfătui regina - dacă ţii cu tot dinadinsul să 


116 


Regina Margot vol. 2 


ştii ceva precis despre prietenul dumitale, întreabă-l pe 
regele Navarei. El este singurul în drept să vorbească. Tot 
ce-ţi pot spune eu e că trăieşte; crede-mă pe cuvânt. 

— Mă încred în ceva şi mai sigur, doamnă - răspunse 
Coconnas - în frumoşii dumneavoastră ochi, care nu au 
plâns. 

Apoi socotind că nu mai avea nimic de adăugat la 
această frază, prin care îşi exprimase atât stima faţă de 
regină, cât şi prețuirea ce-o avea pentru La Mole, care 
făcuse o atât de bună alegere, Coconnas se retrase, 
plănuind cum să se împace cu doamna de Nevers, nu 
pentru a-i face pe plac, ci pentru a afla de la ea ceea ce 
nu izbutise să afle de la Margareta. 

Marea durere e ceva neobişnuit, de a cărei robie cauţi 
să scapi cât mai repede. Lui La Mole, gândul de a o părăsi 
pe Margareta îi zdrobise inima la început; şi dacă se 
învoise să fugă, o făcuse nu atât pentru ca să scape cu 
viaţă, cât pentru a salva onoarea reginei. De aceea, chiar 
a doua zi seara, se întoarse la Paris, ca s-o poată vedea 
pe Margareta în balconul ei. La rându-i, regina Navarei, 
de parc-ar fi simţit o chemare lăuntrică şi ar fi ştiut de 
reîntoarcerea tânărului, îşi petrecuse întreaga seară la 
fereastră; se revăzură deci cu acea bucurie fără margini 
ce însoţeşte întotdeauna plăcerile neîngăduite. 

Mai mult chiar. Firea romantică şi melancolică a lui La 
Mole găsea un farmec în aceste oprelişti. Dar, ca un 
adevărat îndrăgostit, care nu se simte fericit decât atunci 
când o vede sau o ţine la piept pe fiinţa iubită, şi suferă 
când ea este departe - La Mole, nerăbdător să se 
întâlnească din nou cu Margareta, se aşternu pe treabă, 
pregătind fuga regelui Navarei, ceea ce îi putea da prilejul 
să se afle iarăşi lângă ea. 

Cât despre Margareta, ea se lăsa pradă acestei fericiri 
de a fi iubită cu un atât de curat devotament. Deseori se 
căia de ceea ce socotea a fi o slăbiciune; căci, deşi firea 
ei dispreţuia micimea unei dragoste de rând şi nu era 
simţitoare la nimicurile care, pentru sufletele gingaşe, fac 


117 


Alexandre Dumas 


din această iubire fericirea cea mai dulce, mai suavă, mai 
jinduită, Margareta socotea totuşi că a avut, dacă nu o zi 
fericită, cel puţin o zi care sfârşise fericit atunci când, 
spre ceasurile nouă ale serii, ieşind în balcon, îmbrăcată 
într-o rochie de casă albă, zărea în umbră un cavaler 
care-şi ducea mâna mai întâi la buze, apoi la inimă. 
Atunci ea tuşea cu tâlc pentru ca iubitul să-i audă glasul. 
Uneori, aruncat cu putere de o mână micuță, un răvaş cu 
o piatră prețioasă - mai de preţ pentru că aparţinea 
iubitei decât prin valoare ei însăşi - se rostogolea cu 
zgomot pe caldarâm, la picioarele tânărului. Atunci, La 
Mole tăbăra ca un uliu asupra prăzii, o strângea la piept, 
răspundea în acelaşi fel. lar Margareta nu pleca din 
balcon decât când auzea pierzându-se în noapte tropotul 
calului, care la venire galopa din răsputeri, iar la plecare 
abia se urnea, de parc-ar fi fost făcut din material 
neînsufleţit din care fusese construit gigantul care a 
pierdut Troia. 

lată de ce Margareta nu era îngrijorată de soarta lui La 
Mole, căruia - de teamă să nu fie spionaţi îi refuza cu 
încăpățânare orice întâlnire - în afară de acestea, după 
moda spaniolă - care aveau loc în fiecare seară, în 
aşteptarea solemnităţii primirii solilor - amânată cu 
câteva zile, aşa cum am văzut, în urma recomandărilor 
stăruitoare ale lui Ambroise Pare. 

In ajunul solemnităţii, pe la nouă seara, în timp ce la 
Luvru toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru a 
doua zi, Margareta deschise fereastra şi ieşi pe balcon; 
îndată, fără a mai aştepta scrisoarea ei, La Mole, mai 
grăbit ca de obicei, îi aruncă cu obişnuita lui îndemânare 
un răvaş care căzu la picioarele iubitei de sânge regesc. 
Margareta pricepu că trebuie să cuprindă ceva deosebit şi 
intră în cameră, ca să-l citească. 

Pe dosul primei pagini, biletul cuprindea următoarele 
cuvinte: 


„Doamnă, trebuie să vorbesc cu regele Navarei. E ceva 


118 


Regina Margot vol. 2 


urgent. Aştept!” 


lar pe cealaltă parte, La Mole scrisese aceste cuvinte, 
ce puteau fi izolate de celelalte, rupând biletul în două: 


„Doamna şi regina mea, faceti în aşa fel încât să vă pot 
da una din sărutările ce vă trimit. Aştept!” 


Margareta abia terminase de citit a doua parte a 
scrisorii, când auzi glasul lui Henric de Navara care, cu 
obişnuita lui reţinere, bătea la uşa ce despărţea 
apartamentele lor şi o întreba pe Gillonne dacă poate 
intra. 

Regina rupse pe loc biletul în două, punând o parte în 
corset, iar cealaltă într-un buzunar şi dădu fuga la 
fereastră, pe care o închise, apoi se îndreptă degrabă la 
uşă. 

— Intraţi, sire - spuse ea. 

Cu toate că Margareta închisese fereastra repede şi cu 
îndemânare, zgomotul ajunsese până la urechile lui 
Henric, ale cărui simţuri - în mijlocul acestei societăţi de 
care se temea atât de mult - se ascuţiseră ca la un 
sălbatic. Regele Navarei însă nu era din acei despoţi care- 
şi împiedică nevestele să ia aer şi să privească stelele. 

Henric zâmbea şi era binevoitor ca de obicei. 

— Doamnă - zise el - în timp ce curtenii îşi încearcă 
hainele de sărbătoare, m-am gândit să mai schimb cu 
dumneavoastră câteva vorbe în legătură cu treburile ce 
mă interesează şi care vă interesează şi pe 
dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Fireşte, domnule - răspunse Margareta - nu urmărim 
oare amândoi acelaşi lucru? 

— Da, doamnă, şi de aceea doream să vă întreb ce 
părere aveţi despre ducele d'Alençon, care de câteva zile 
mă ocoleşte cu atâta grijă, încât de alaltăieri a ajuns chiar 
să se retragă la Saint-Germain. Oare nu e un mijloc al lui 
de a pleca singur, mai ales că nu prea e supravegheat, 


119 


Alexandre Dumas 


sau de a nu mai pleca de loc? Vă rog, doamnă, ce părere 
aveţi? Vă asigur că va cântări greu în atitudinea pe care o 
voi lua. 

— Pe bună dreptate, maiestatea voastră este neliniştită 
de tăcerea fratelui meu. Toată ziua m-am gândit la el şi 
părerea mea e că, schimbându-se împrejurările, s-a 
schimbat şi el. 

— Aşadar, văzând că regele Carol e bolnav şi că ducele 
de Anjou e rege al Poloniei, nu i-ar displace să rămână la 
Paris, ca să nu scape din ochi coroana Franţei? 

— Întocmai. 

— Fie! N-are decât să rămână - spuse Henric - dar asta 
ne dă peste cap tot planul nostru; căci pentru a pleca 
singur, îmi trebuie de trei ori mai multe garanţii decât 
dac-aş fi plecat cu fratele vostru, ale cărui nume şi 
prezenţă ar fi fost un scut pentru mine. Ceea ce mă miră 
este că nu am veşti de la domnul de Mouy. Şi nu prea e în 
firea lui să nu dea un semn de viaţă. Nu cumva aveţi vreo 
veste de la el? 

— Eu, sire? făcu Margareta mirată. Cum să am? 

— Eh, Doamne, draga mea, nimic mai uşor; aţi 
binevoit, ca să-mi faceţi mie pe plac, să-l salvaţi de la 
moarte pe micuțul La Mole... Băiatul ăsta trebuie că s-a 
dus la Mantes... şi când te duci, poţi foarte bine să te şi 
întorci. 

— Oh! lată tâlcul unei taine pe care n-o înţelegeam - 
răspunse Margareta. Lăsasem fereastra deschisă şi 
intrând în cameră, am găsit pe covor un bileţel. 

— Asta-i bună! zise Henric. 

— Un bileţel, din care la început n-am priceput nimic şi 
nu i-am dat nicio importanţă - adăugă Margareta. Poate 
m-am înşelat şi vine din partea lui. 

— Se prea poate - aprobă Henric. Aş îndrăzni să afirm 
că este probabil. Aş putea să văd biletul? 

— Fireşte, sire - răspunse Margareta, întinzându-i 
regelui peticul de hârtie pe care-l vârâse în buzunar. 

Regele îşi aruncă ochii peste el. 


120 


Regina Margot vol. 2 


— Ce zici, nu e scrisul lui La Mole? întrebă el. 

— Nu ştiu - răspunse Margareta - scrisul mi se pare 
schimbat. 

— Nu fac nimic, hai să-l citim - spuse Henric. 

Şi citi: 


„Doamnă, trebuie să vorbesc cu regele Navarei. E ceva 
urgent. Aştept”. 


— Ah, da! continuă Henric. Vedeţi, spune că aşteaptă! 

— Văd şi eu - zise Margareta. Dar ce să facem? 

— Ei... la naiba!... Să vină! 

— Să vină! făcu Margareta, uitându-se mirată la Henric, 
cu ochii ei frumoşi. Cum puteţi spune una ca asta, sire? 
Un om pe care regele a vrut să-l ucidă... care este 
urmărit... ameninţat... Să vină, spuneţi dumneavoastră, e 
cu putinţă aşa ceva?... Oare uşile sunt făcute pentru cei 
care au... 

— „fost siliţi să fugă pe fereastră... vreţi să spuneţi!... 

— Da, întocmai; mi-aţi întregit gândul. 

— Ei bine, dacă cunoaşte drumul pe fereastră, să vină 
pe acolo, dacă nu poate pe uşă. E simplu. 

— Credeţi? se miră Margareta, îmbujorându-se la 
gândul că-l va vedea pe La Mole. 

— Da, fireşte. 

— Dar cum să urce până aici? întrebă regina. 

— Nu aţi păstrat scara de frânghie pe care v-am trimis- 
o? Vă ştiam mult mai prevăzătoare de obicei. 

— Ba da, sire - zise Margareta. 

— Atunci totul e în regulă - răspunse Henric. 

— Şi ce porunceşte maiestatea voastră? 

— E foarte simplu - explică Henric - legaţi scara de 
balcon şi daţi-i drumul. Dacă de Mouy e cel care 
aşteaptă... şi tare aş crede că el e... dacă-i de Mouy cel 
care aşteaptă şi vrea să urce, va urca, căci este un 
prieten de nădejde. 

Fără să-şi piardă cumpătul, Henric luă o lumânare ca s- 


121 


Alexandre Dumas 


o ajute pe Margareta să caute scara; dar nu căutară prea 
mult, căci era pusă bine într-un dulap al faimoasei 
cămăruţe. 

— Uite-o aici - spuse Henric. Acum, doamnă, dacă nu 
abuzez prea mult de bunăvoința dumneavoastră, vă rog 
să legaţi scara de balcon. 

— De ce eu şi nu dumneavoastră, sire? întrebă 
Margareta. 

— Pentru că cei mai buni conspiratori sunt şi cei mai 
prudenţi. S-ar putea ca prietenul nostru să se sperie 
văzând un bărbat, înţelegi, nu? 

Margareta zâmbi şi legă scara. 

— Aşa - spuse Henric, ascuns într-un colţ al camerei - 
arătaţi-vă, să vă poată vedea; acum să vadă şi scara. Da, 
foarte bine, sunt sigur că de Mouy va urca. 

Într-adevăr, după zece minute, un bărbat pe al cărui 
chip se citea o nespusă fericire sări peste balcon şi 
văzând că regina nu-i iese în întâmpinare, şovăi puţin. In 
locul ei înaintă Henric. 

— la te uită - spuse el binevoitor - nu e de Mouy, ci 
domnul de la Mole. Bună seara, domnule de la Mole. 
Intraţi, vă rog! 

La Mole rămase uluit o clipă. Poate dac-ar mai fi fost pe 
scară, şi n-ar fi pus piciorul pe balcon, ar fi căzut. 

— Aţi vrut să vorbiţi cu regele Navarei într-o chestiune 


urgentă - zise Margareta - l-am înştiinţat pe dată şi a 
venit. 

Henric se duse să închidă fereastra. 

— Te iubesc - îi spuse între timp Margareta, 


strângându-i la repezeală mâna tânărului. 

— Ei bine, domnule - făcu Henric, oferindu-i un scaun 
lui La Mole - ce veşti ne-aduceţi? 

— Vă vestesc, sire - răspunse acesta - că m-am 
despărţit de domnul de Mouy la barieră. Ar vrea să ştie 
dacă Maurevel a vorbit şi dacă s-a aflat că el a fost în 
camera maiestăţii voastre. 

— Nu încă, dar se va afla curând, aşa că trebuie să ne 


122 


Regina Margot vol. 2 


grăbim. 

— Şi el tot aşa spune, sire, şi dacă mâine seară domnul 
d'Alençon este gata de plecare, de Mouy îl va aştepta la 
poarta Saint-Marcel, cu o sută cincizeci de oameni; alţi 
cinci sute or să vă aştepte la Fontainebleau; şi aşa veţi 
putea ajunge la Blois, Angoulême şi Bordeaux. 

— Doamnă - spuse Henric întorcându-se spre soţia sa - 
eu unul voi fi gata, mâine veţi fi şi dumneavoastră? 

La Mole se uită ţintă la Margareta, plin de nelinişte. 

— Aveţi cuvântul meu - spuse regina - că oriunde vă 
veţi duce, vă voi urma; dar ştiţi prea bine că domnul 
d'Alençon trebuie să plece o dată cu noi. Cu el nu există 
cale de mijloc; ori e cu noi, ori ne trădează; dacă şovăie, 
nu ne urnim. 

— Ştie cumva de acest plan, domnule de La Mole? 
întrebă Henric. 

— Trebuie să fi primit acum câteva zile o scrisoare din 
partea domnului de Mouy. 

— Ah, ah! făcu Henric. Şi nu mi-a spus nimic! 

— Feriţi-vă, domnule - zise Margareta - feriţi-vă! 

— Fiţi pe pace, mă păzesc! Cum i se poate răspunde 
domnului de Mouy? 

— Sire, nu aveţi nicio grijă. La dreapta sau la stânga 
maiestăţii voastre, fie că-l vedeţi sau nu, mâine, în timpul 
solemnităţii primirii solilor, el va fi de faţă; o singură frază 
în discursul rostit de regină îi va da să înţeleagă dacă 
sunteţi de acord; dacă trebuie să fugă sau să vă aştepte. 
În cazul când ducele d'Alençon refuză, el nu cere decât 
un răgaz de cincisprezece zile ca să reorganizeze totul în 
numele dumneavoastră. 

— Intr-adevăr - spuse Henric - de Mouy este un om 
preţios. Puteţi oare, doamnă, să intercalaţi în discursul 
dumneavoastră fraza aşteptată? 

— Nimic mai uşor - răspunse Margareta. 

— Atunci - spuse Henric - mâine îl voi vedea pe domnul 
d'Alençon; de Mouy să fie la postul său şi să tălmăcească 
fraza din discurs. 


123 


Alexandre Dumas 


— Va fi, sire. 

— Ei bine, domnule de La Mole - zise Henric - duceţi-i 
răspunsul meu. Aveţi cu siguranţă prin împrejurimi un cal, 
un servitor? 

— Orthon este aici, mă aşteaptă pe chei. 

— Duceţi-vă la el, domnule conte. Oh, nu pe fereastră; 
asta o întrebuinţaţi numai în clipe grele. Aţi putea fi văzut 
şi neştiindu-se că vă primejduiţi viaţa pentru mine, aţi 
compromite-o pe regină. 

— Dar pe unde, sire? 

— Dacă nu puteţi intra singur în Luvru, puteţi ieşi cu 
mine, care cunosc parola. Aveţi o mantie: o am şi eu pe a 
mea; o să ne înfăşurăm în ele şi o să ieşim fără greutate. 
De altfel, aş vrea să-i dau câteva ordine speciale lui 
Orthon. Aşteptaţi aici, mă duc să văd dacă nu e nimeni pe 
coridoare. 

Henric, cu aerul cel mai firesc, plecă să cerceteze 
drumul. La Mole rămase singur cu regina. 

— Ah! Când o să vă revăd? o întrebă La Mole. 

— Mâine seară, dacă fugim; sau dacă rămân, într-una 
din serile astea, în casa din strada Cloche-Percee. 

— Domnule de La Mole - spuse Henric, înapoindu-se - 
puteţi veni, nu e nimeni. 

La Mole se înclină respectuos în faţa reginei. 

— Daţi-i mâna s-o sărute, doamnă - zise Henric, 
domnul de La Mole nu este un slujitor de rând. 

Margareta se supuse. 

— Bine că n-am uitat - adăugă Henric - strângeţi scara 
cu grijă; este un obiect de preţ pentru conspiratori; şi 
când te aştepţi mai puţin, poţi să ai nevoie de ea. Veniti, 
domnule de La Mole, veniţi! 


124 


Regina Margot vol. 2 


XLIII 
Solii 


A DOUA ZI, TOATĂ POPULAŢIA 
Parisului se îndrepta spre cartierul Saint-Antoine, pe unde 
solii Poloniei urmau să-şi facă intrarea în oraş. Un lanţ de 
gărzi elveţiene stăvileau mulţimea şi pâlcuri de călăreţi 
ocroteau circulaţia seniorilor şi a doamnelor de la curte, 
care ieşeau în întâmpinarea cortegiului. 

Curând se zări, în dreptul mănăstirii Saint-Antoine, un 
grup de călăreţi înveşmântaţi în roşu şi galben, cu căciuli 
şi haine îmblănite şi purtând în mână spade late şi 
încovoiate ca iataganele turceşti. Ofițerii mergeau de o 
parte şi de alta a alaiului. 

Urma apoi un alt pâlc, îmbrăcat cu un lux în adevăr 
oriental. Veneau după aceea solii, patru la număr, care 
reprezentau cu strălucire cel mai legendar dintre regatele 
cavalereşti ale secolului al XVI-lea. 

Unul din soli era episcopul Cracoviei. Purta veşminte 
strălucitoare de aur şi nestemate - care aduceau şi cu 
cele bisericeşti, şi cu cele ostăşeşti. Calu-i alb, cu o 
măreaţă coamă ce flutura în vânt, mergea în pas săltat şi 
părea că scoate foc pe nări; nimeni nu s-ar fi gândit că 
nobilul animal făcuse timp de o lună, în fiecare zi, câte 
cincisprezece leghe pe drumuri aproape de nefolosit din 
pricina timpului urât. 

Alături de episcop mergea palatinul Lasco, boier de 
vază, atât de aproape de capetele încoronate, încât era 
mândru şi bogat ca un rege. 


125 


Alexandre Dumas 


În urma celor doi soli de căpetenie, care erau însoţiţi de 
alţi doi palatini de neam mare, veneau numeroşi boieri 
polonezi, ai căror cai, împodobiţi cu mătase, aur şi 
nestemate, stârniră admiraţia zgomotoasă a mulţimii. 
Intr-adevăr, cavalerii francezi, cu toată strălucirea 
echipajelor lor, erau cu totul puşi în umbră de noii veniţi, 
cărora le spuneau cu dispreţ - barbari. 

Până în ultima clipă, Caterina nădăjduise că 
solemnitatea va fi amânată şi că regele, slăbit de boala 
de care nu se vindecase încă, va reveni asupra hotărârii 
luate. Când însă veni ziua solemnităţii şi-l văzu pe Carol, 
palid ca un spectru, îmbrăcat în minunata-i mantie regală 
- ea înţelese că trebuie să lase impresia că se pleacă în 
faţa voinţei de fier a regelui şi cel mai bun lucru pentru 
Henric de Anjou era în surghiunul măreț la care fusese 
osândit. 

In afară de cele câteva cuvinte rostite când deschisese 
ochii şi o văzuse pe mama sa ieşind din cămăruţă, Carol 
nu mai vorbise cu ea, în urma discuţiei ce-i pricinuise 
boala de pe urma căreia era să i se tragă moartea. La 
Luvru, toată lumea ştia că se certaseră îngrozitor, fără să 
ştie din ce cauză şi chiar cei mai îndrăzneţi - când vedeau 
tăcerea şi răceala lor - tremurau ca păsările înaintea 
liniştii apăsătoare care vesteşte furtuna. 

Totuşi, la Luvru se făcură pregătiri - este adevărat - nu 
ca pentru o sărbătoare, ci ca şi cum ar fi avut loc cine ştie 
ce ceremonie funebră. Fiecare se supunea morocănos şi 
apatic. Se ştia că însăşi Caterina se temea aproape de 
această solemnitate, şi toată lumea tremura. 

Marea sală de recepţie a palatului fusese pregătită şi 
cum astfel de solemnităţi erau de obicei publice, oamenii 
din gardă şi santinelele primiseră ordin să lase să intre, o 
dată cu solii, cât popor putea să încapă în saloanele unde 
urma să se desfăşoare festivitatea. 

lar Parisul avea, ca întotdeauna, înfăţişarea marilor 
oraşe în asemenea împrejurări: pretutindeni animaţie şi 
curiozitate. Numai cine ar fi cercetat cu mai multă atenţie 


126 


Regina Margot vol. 2 


în acea zi populaţia Parisului ar fi observat între grupurile 
de burghezi cumsecade, care căscau gura prosteşte, şi un 
număr destul de mare de bărbaţi înfăşuraţi în mantii 
lungi, ce-şi făceau semne cu ochii sau cu mâna, când 
erau departe unul de altul şi schimbau în şoaptă cuvinte 
cu tâlc atunci când se întâlneau. 

Aceşti oameni păreau de altfel foarte preocupaţi de 
cortegiu, urmărindu-l îndeaproape şi dădeau ascultare 
unui bătrân venerabil, ai cărui ochi negri şi plini de foc 
trădau o agerime ce nu prea se potrivea cu barba lui albă 
ca neaua şi cu sprâncenele lui încărunţite. Bătrânul, fie 
singur, fie ajutat de însoțitorii lui, izbuti să se strecoare 
printre primii în Luvru şi, mulţumită bunăvoinţei 
comandantului gărzii elveţiene - un hughenot de nădejde 
care trecuse de formă la catolicism - se aşeză în spatele 
solilor, chiar în faţa Margaretei şi a lui Henric de Navara. 

Henric, înştiinţat de La Mole că de Mouy va asista la 
solemnitate deghizat într-un fel oarecare, se uită cu luare 
aminte în jurul său. Îl văzu în sfârşit pe bătrân şi nu-l mai 
slăbi din ochi; un semn al lui Mouy risipi orice îndoială a 
regelui Navarei. Căci de Mouy se deghizase atât de bine, 
încât Henric se îndoise că moşneagul cu barbă albă poate 
fi unul şi acelaşi cu  îndrăzneţul comandant al 
hughenoţilor, care cu numai cinci-şase zile în urmă se 
apărase atât de dârz. 

Un cuvânt al lui Henric, şoptit la urechea Margaretei, o 
făcu să-şi aţintească privirile asupra lui de Mouy. După 
aceea frumoşii ei ochi rătăciră prin sală: îl căutau însă în 
zadar pe La Mole. 

La Mole nu venise. 

Începură discursurile. Primul era adresat regelui - 
Lasco îi cerea în numele Dietei consimţământul de a 
încredința unui prinţ al Franţei coroana Poloniei. 

Carol răspunse printr-o încunoştiinţare scurtă şi clară, 
înfăşurându-l solilor polonezi pe fratele său, ducele de 
Anjou, drept un viteaz fără pereche. Vorbea în franceză: 
un tălmaci îi traducea răspunsul după fiecare frază. Şi pe 


127 


Alexandre Dumas 


când tălmaciul vorbea, regele putea fi văzut ducând 
batista la gură şi îndepărtând-o de fiecare dată plină de 
sânge. 

După ce Carol îşi termină discursul, Lasco se întoarse 
spre ducele de Anjou, se înclină şi rosti o cuvântare în 
latineşte, prin care îi oferea tronul în numele naţiunii 
poloneze. 

Ducele de Anjou răspunse în aceeaşi limbă - cu un glas 
a cărui emoție căuta zadarnic s-o stăpânească, afirmând 
că primeşte cu recunoştinţă cinstea ce i se face. In tot 
timpul cât fratele său vorbi, Carol rămase în picioare, cu 
buzele strânse, cu privirea aţintită asupra lui, nemişcat şi 
ameninţător ca o pasăre de pradă. 

Când Henric de Anjou termină, Lasco luă coroana 
lagellonilor de pe o pernă de catifea roşie - şi în timp ce 
doi boieri polonezi aşezau mantia regească pe umerii 
ducelui - i-o înmână lui Carol. 

Carol făcu un semn fratelui său. Ducele de Anjou 
îngenunche în faţa lui, iar Carol cu mâna lui îi puse 
coroana pe cap; atunci, cei doi regi se sărutară, una din 
sărutările cele mai pline de ură pe care le-au schimbat 
vreodată doi fraţi. 

In aceeaşi clipă, un crainic vesti: 

— Alexandre-Eduard-Henric al Franţei, duce de Anjou, a 
fost încoronat rege al Poloniei. Trăiască regele Poloniei)! 

Atunci Lasco se întoarse spre Margareta. Frumoasa 
regină trebuia să-şi rostească discursul la urmă, ceea ce 
era un semn de deosebită curtenie, căci i se da prilejul 
să-şi afirme minunatul ei talent apreciat de toţi; aşadar, 
răspunsul ei în latineşte era aşteptat cu vădită nerăbdare. 
Am văzut că Margareta îl scrisese singură. 

Discursul lui Lasco era mai curând un elogiu decât un 
discurs. Oricât de barbar ar fi fost polonezul, se supuse 
admiraţiei ce o inspira tuturor frumoasa regină a Navarei; 
aşa că, împrumutând limba lui Ovidiu, dar folosind stilul 
lui Ronsard, spuse că - părăsind Varşovia în plină noapte, 
el şi însoțitorii lui n-ar fi putut să găsească drumul, dacă 


128 


Regina Margot vol. 2 


n-ar fi fost călăuziţi - ca regii magi - de două stele, ce 
deveneau tot mai strălucitoare pe măsură ce se apropiau 
de Franţa şi care acum şi-au dat seama că nu erau altele 
decât frumoşii ochi ai reginei Navarei. În sfârşit, trecând 
de la Evanghelie la Coran, din Siria în Arabia, de la 
Nazaret la Mecca, el termină afirmând că era gata - ca şi 
adepţii înflăcăraţi ai Profetului, şi care avuseseră fericirea 
să-i vadă mormântul - să-şi scoată ochii, socotind că după 
ce se bucurase de o asemenea privelişte, nimic pe lume 
nu mai merita să fie admirat. 

Discursul fu acoperit de aplauzele celor ce ştiau 
latineşte, pentru că împărtăşeau părerea oratorului; şi de 
ceilalţi, care nu-l înţeleseră, pentru că voiau să pară că-l 
înţeleg. 

Margareta făcu mai întâi o graţioasă reverență în faţa 
curteanului barbar, apoi răspunzând ambasadorului, îşi 
aţinti privirea asupra lui de Mouy, şi începu astfel: 

— Quod nunc hac in aula insperati adestis exultaremus 
ego et conjux, nisi ideo immineret calamitas, acilicet non 
solum fratris, sed etiam amici orbitas.$ 

Aceste cuvinte cu două înţelesuri deşi erau destinate 
lui de Mouy, puteau fi socotite că sunt adresate lui Henric 
de Anjou. Acesta se plecă în semn de recunoştinţă. 

Carol nu-şi aminti să fi citit această frază în discursul pe 
care i-l dăduse cu câteva zile mai înainte; dar nu dădu 
prea multă importanţă, cuvintelor Margaretei, socotind că 
e doar un discurs de curtoazie. De altfel, înţelegea destui 
de prost limba latină. 

— Adeo dolemur a te dividi ut tecum proficisci 
maluissemus. Sed idem fatum quo nunc sinc ulla mora 
Lutetia cadere juberis, hac in urbe detinet. Proficiscere 
ergo, frate; proficiscere, amice; proficiscere sine nobis; 
proficiscentem sequentur spes et desideria nostra.” 


ë Sosirea dumneavoastră la această curte ne-ar umple de bucurie pe 
mine şi pe soțul meu, dacă nu ne-ar pricinui totodată o deosebită 
supărare, întrucît nu pierdem numai un frate, ci şi un prieten. 

7 Suntem deznădăjduiţi de a fi despărțiți de dumneavoastră, atunci 
când am fi preferat să plecăm împreună. Dar soarta care cere să 


129 


Alexandre Dumas 


Fireşte, de Mouy asculta cu cea mai mare luare aminte 
aceste cuvinte, care, deşi adresate solilor, erau numai 
pentru el. De altminteri, Henric clătinase capul de două- 
trei ori uitându-se la tânărul hughenot, ca acesta să 
înţeleagă că ducele d'Alençon nu primise; acest gest însă, 
care putea fi cu totul întâmplător, nu l-ar fi convins pe de 
Mouy, dacă n-ar fi fost întărit de cuvintele Margaretei. 

Dar pe când o asculta şi o privea cu nesaţ pe 
Margareta, ochii lui de Mouy - negri şi scăpărători sub 
sprâncenele cărunte - îi atraseră luarea aminte Caterinei, 
care tresări ca arsă şi nu-şi mai luă privirea din acea 
parte a sălii, unde se afla căpetenia hughenoţilor. 

„Ce figură ciudată!  murmură ea, păstrându-şi 
înfăţişarea gravă pe care i-o cerea împrejurarea. Cine să 
fie omul acela care se uită cu atâta stăruinţă la Margareta 
şi la care Margareta şi Henric se uită şi ei cu multă luare 
aminte?” 

Totuşi, regina Navarei îşi continuă discursul, 
răspunzând complimentelor curtenitoare ale solilor, în 
timp ce Caterina îşi spărgea capul să afle numele 
frumosului bătrân; tocmai atunci, maestrul de ceremonii 
se apropie de ea, venind din spate, şi îi înmână un săculeț 
de mătase parfumat, ce conținea o hârtie împăturită. 
Caterina îl deschise, scoase hârtia şi citi aceste cuvinte: 

„Mulțumită unei doctorii întăritoare, pe care i-am dat-o 
chiar acum, Maurevel a mai prins puţină putere şi a putut 
să scrie numele omului ce se afla în camera regelui 
Navarei. Este domnul de Mouy”. 

„De Mouy - se gândi regina - ei, da, presimţeam eu... 
Dar bătrânul ăsta... Ei, cospetto!... Bătrânul ăsta este...” 

Caterina rămase cu ochii ţintă şi cu gura căscată. 

Apoi, plecându-se la urechea căpitanului gărzii, care se 
afla lângă ea, îi şopti: 

— Uită-te, domnule de Nancey, fără să atragi atenţia; 


părăsiţi de îndată Parisul ne încătuşează pe noi în acest oraş. Plecaţi 
deci, frate iubit, plecaţi, prietene drag, plecaţi fără noi; nădejdea şi 
dorinţele noastre sunt cu dumneavoastră. 


130 


Regina Margot vol. 2 


uită-te la seniorul Lasco, cel care vorbeşte acum. În 
spatele lui... da, acolo... îl vezi pe moşneagul cu barba 
albă, în haine de catifea neagră? 

— Da, doamnă - răspunse căpitanul. 

— Bine, să nu-l scapi din ochi. 

— Acela căruia regele Navarei îi făcea semn acum? 

— Da, exact. Postează-te la poarta Luvrului, cu zece 
oameni, şi când iese, pofteşte-l, în numele regelui, să vină 
la masă. Dacă te urmează, du-l într-o cameră unde ai să-l 
ţii prizonier. Dacă se împotriveşte, pune mâna pe el, viu 
sau mort. Hai, du-te, du-te... 

Din fericire, Henric de Navara nu prea asculta discursul 
Margaretei şi n-o scăpa din ochi pe Caterina, nepierzând 
niciuna din schimbările de pe chipul ei. 

Văzând că regina-mamă îşi aţinteşte privirile atât de 
stăruitor asupra lui de Mouy, se îngrijoră de-a binelea, iar 
când observă că-i porunceşte ceva căpitanului gărzii, 
pricepu totul. 

Atunci făcuse el gestul acela pe care domnul de 
Nancey îl surprinsese şi care în limbajul lor convenţional 
avea următoarea semnificaţie: „Ai fost descoperit. Fugi 
fără întârziere!” 

De Mouy înţelese semnul care însoțea atât de bine 
cuvintele Margaretei, ce-i erau adresate. Se pierdu pe 
dată în mulţime şi se făcu nevăzut. Dar Henric nu se 
linişti decât după ce domnul de Nancey se întoarse la 
Caterina şi văzu, după strâmbătura ei de ciudă, că o 
vesteşte că ajunsese prea târziu. 

Solemnitatea luă sfârşit. Margareta mai schimbă câteva 
cuvinte neoficiale cu Lasco. 

Carol se ridică de pe scaun, clătinându-se, salută şi ieşi 
sprijinindu-se de umărul lui Ambroise Paré, care nu-l mai 
părăsea pe rege de când se îmbolnăvise. 

Caterina, vânătă de mânie, şi Henric de Anjou, mut de 
durere, îl urmară. 

Cât despre ducele d'Alençon, se ţinuse deoparte tot 
timpul ceremoniei, iar privirea regelui, care nu-l slăbise o 


131 


Alexandre Dumas 


clipă pe ducele de Anjou, nu se oprise niciodată asupra 
lui. 

Noul rege al Poloniei se simţea pierdut. Departe de 
maică-sa, răpit de aceşti barbari din nord, era asemenea 
lui Anteu, fiul Geei, care şi-a pierdut puterea atunci când 
Hercule l-a ridicat în braţe, de n-a mai atins pământul. 
Dincolo de graniţă, Henric se socotea îndepărtat pentru 
totdeauna de tronul Franţei. 

De aceea, în loc să-l urmeze pe rege, se duse la maică- 
sa. 

O găsi la fel de posomorâtă şi de îngrijorată ca şi el, 
căci se gândea la capul acela cu o expresie atât de nobilă 
şi de batjocoritoare, pe care nu-l scăpase din ochi în tot 
timpul ceremoniei, la bearnezul căruia destinul părea să-i 
deschidă calea, măturând pe toţi regii, prinții ucigaşi, 
duşmanii şi piedicile de tot felul. 

Văzându-şi fiul mult iubit palid sub coroană, copleşit de 
mantia regală, împreunându-şi rugător mâinile frumoase, 
ce de la ea le moştenise, Caterina se ridică şi-i veni în 
întâmpinare. 

— Oh, mamă! exclamă regele Poloniei. lată-mă osândit 
să mor în surghiun! 

— Fiul meu - îi spuse Caterina - ai uitat atât de repede 
prezicerea lui René? Fii pe pace, n-ai să rămâi mult pe 
meleagurile acelea! 

— Scumpă mamă, te implor - spuse ducele de Anjou - 
la primul zvon, la prima bănuială că tronul Franţei ar 
putea fi liber, dă-mi de veste... 

— Fii pe pace, fiule - spuse Caterina - până în ziua pe 
care o aşteptăm amândoi, în grajdul meu, zi şi noapte, va 
sta înşăuat un cal, iar în anticamera mea va aştepta o 
ştafetă, gata de plecare în Polonia! 


132 


Regina Margot vol. 2 


XLIV 
Oreste şi Pilade 


DUPĂ PLECAREA LUI HENRIC 
de Anjou, s-ar fi zis că pacea şi fericirea se înscăunaseră 
din nou la Luvru, în acest cămin al Atrizilor. 

Carol, uitând de melancolie, îşi redobândi sănătatea lui 
de fier de odinioară, şi se ducea la vânătoare cu Henric, 
sau vorbea cu el despre vânătoare în zilele când nu putea 
să vâneze; nu-l dojenea decât pentru că nu-i plăcea 
vânătoarea cu şoimi, spunând că ar fi fost un prinţ 
desăvârşit dacă s-ar fi priceput să dreseze şoimul, gaia şi 
uliul, aşa cum se pricepea să dreseze câinii şi copoii 
obişnuiţi. 

Caterina redevenise o mamă bună; blândă cu ducele 
d'Alençon şi cu Carol, alintându-i pe Henric şi pe 
Margareta, binevoitoare cu doamnele de Nevers şi de 
Sauve; şi, sub pretextul că fusese rănit în timp ce executa 
un ordin al ei, împinsese bunătatea până acolo, încât îl 
vizită de două ori pe Maurevel, aflat în convalescenţă în 
casa lui din strada Cerisaie. 

Margareta îşi continua întâlnirile de dragostea după 
moda spaniolă. Seară de seară deschidea fereastra şi 
conversa cu La Mole prin gesturi şi bileţele; şi în fiecare 
din scrisorile lui, tânărul îi amintea frumoasei lui regine că 
îi făgăduise să petreacă împreună câteva clipe în strada 
Cloche-Percee, drept răsplată pentru surghiunul îndurat. 

Doar o fiinţă pe lume era singură şi stingheră în Luvru 
unde domnea iarăşi liniştea şi tihna. 


133 


Alexandre Dumas 


Era vorba despre prietenul nostru, contele Annibal de 
Coconnas. 

Fireşte, era ceva faptul că îl ştia pe La Mole în viaţă; şi 
însemna mare lucru să fi rămas alesul doamnei de 
Nevers, cea mai zglobie şi mai capricioasă dintre femei. 
Dar toată fericirea întâlnirilor în doi, pe care frumoasa 
ducesă i le acorda, şi toate asigurările pe care le primea 
din partea Margaretei în privinţa soartei prietenului lor 
comun, în ochii lui Coconnas nu cântăreau nici cât un 
ceas petrecut cu La Mole la jupân La Huriere, dinaintea 
unei garafe cu vin dulce sau să o facă lată prin coclaurile 
Parisului, unde oricând un gentilom cinstit putea să aibă 
vreo încurcătură din care să iasă cu pielea găurită, fără 
pungă sau cu hainele ferfeniţă. 

Doamna de Nevers - trebuie s-o mărturisim spre 
ruşinea omenirii îndura anevoie această concurenţă a lui 
La Mole. Nu pentru că l-ar fi urât pe provensal, 
dimpotrivă, împinsă de acel instinct de nestăvilit - care 
face pe orice femeie să fie cochetă, fără voia ei, cu iubitul 
alteia, mai ales când aceasta îi este prietenă - ea nu-l 
cruţase pe La Mole de fulgerele ochilor ei de smarald; iar 
Coconnas ar fi putut să râvnească tandrele strângeri de 
mână şi excesul de amabilitate pe care ducesa le acorda 
prietenului său, în zilele capricioase când stelele 
piemontezului păreau să pălească pe cerul preafrumoasei 
lui iubite; dar Coconnas, care ar fi ucis cincisprezece 
oameni pentru o singură căutătură a iubitei lui, atât de 
puţin gelos pe La Mole, încât îi şoptise adeseori la ureche, 
în urma unor astfel de purtări nestatornice ale ducesei, 
anumite propuneri care îl făcuseră pe provensal să 
roşească. 

Aşadar, Henriette, pe care absenţa lui La Mole o lipsea 
de toate foloasele aduse de prietenia lui Coconnas, adică 
de veselia nesecată şi de nepotolita lui sete de plăcere, 
veni într-o bună zi la Margareta şi se rugă să-i aducă 
înapoi pe acest al treilea partener, atât de necesar, fără 
de care spiritul şi inima lui Cooonnas secau din ce în ce. 


134 


Regina Margot vol. 2 


Margareta, miloasă ca de obicei şi zorită de altfel de 
stăruinţele lui La Mole şi de îndemnurile propriei ei inimi, 
îi dădu întâlnire Henriettei în casa cu două intrări, pentru 
a vorbi pe îndelete despre toate acestea într-un loc unde 
nimeni nu le putea stânjeni. 

Coconnas primi îmbufnat bileţelul Henriettei care-l 
chema în strada Tizon la orele nouă şi jumătate. Totuşi se 
duse la locul întâlnirii, unde o găsi pe Henriette mâniată 
că sosise ea mai întâi. 

— Ei, doamne - zise - ce lipsă de bună-cuviinţă să laşi 
să aştepte astfel... să nu spun o prinţeasă, dar o femeie... 

— Oh, aţi aşteptat? se arătă mirat Coconnas. Auzi 
vorbă! Dimpotrivă, mă prind că am venit amândoi mai 
devreme. 

— Eu, da. 

— Şi eu la fel, şi mă prind că este cel mult ora zece. 

— Ei bine, pe biletul meu scria nouă şi jumătate. 

— De aceea am părăsit Luvrul la ora nouă, căci trebuie 
să vă amintesc în treacăt că sunt de serviciu pe lângă 
domnul d'Alençon şi voi fi silit să vă părăsesc peste o oră. 

— Ceea ce, fireşte, te încântă? 

— Nu, pe legea mea, pentru că domnul d'Alençon este 
un stăpân foarte morocănos şi cu toane şi dacă e vorba 
să fiu certat, prefer s-o facă  preafrumoasele 
dumneavoastră buze decât gura lui pocită. 

— Eh - făcu ducesa - aşa mai zic şi eu... şi spuneai că 
ai plecat la ora nouă din Luvru? 

— Oh, Doamne, da, ca să vin de-a dreptul aici, dar când 
coteam pe strada Grenelle, zăresc deodată pe unul care 
semăna cu La Mole. 

— Bravo! lar La Mole! 

— larăşi, cu sau fără voia ta! 

— Bădăranule! 

— Poftim! lar o luăm cu amabilităţile! 

— Nu, dar termină odată cu istoria asta! 

— Nu-s eu de vină dacă mă tot întrebi de ce am 
întârziat! 


135 


Alexandre Dumas 


— Fireşte, crezi că se cuvine să ajung eu prima? 

— Ei, dumneata n-ai pe nimeni pe care să-l cauţi! 

— Mă cam plictiseşti, dragul meu; dar zi mai departe. 
Aşadar, pe când coteai pe strada Grenelle, ai zărit un 
bărbat care semăna cu La Mole... Dar ce ai pe jachetă? 
Sânge! 

— Poftim, încă unul care m-o fi stropit pe când cădea! 

— Te-ai bătut? 

— Cred şi eu! 

— Pentru La Mole al dumitale? 

— Dar pentru cine ai fi vrut să mă bat? Pentru vreo 
femeie? 

— Mulţumesc. 

— İl urmăresc deci pe individul care are obrăznicia să 
aibă o înfăţişare ce aducea cu a prietenului meu. ÎI ajung 
pe strada Copuilliere, îl întrec, mă zgâiesc la el la lumina 
unei dughene. Nu era el! 

— Bine. Aşa îţi trebuie! 

— Da, numai că nu i-a fost a bună! „Domnule, i-am 
spus eu, sunteţi un înfumurat, pentru că vă îngăduiţi să 
semănaţi chiar de departe cu prietenul meu, domnul de 
La Mole, care este un cavaler desăvârşit, pe când 
dumneavoastră, se vede prea bine de aproape, nu sunteţi 
decât o puşlama”. Atunci a pus mâna pe spadă, fireşte, 
am făcut şi eu la fel; la a treia încrucişare l-am dat gata 
pe neobrăzat... şi când a căzut, m-a stropit. 

— Cel puţin i-ai dat o mână de ajutor? 

— Tocmai mă pregăteam... când apare un călăreț! Ah, 
de data asta, ducesă, sunt sigur că a fost La Mole! Din 
nefericire, calul galopa din răsputeri. Am alergat după el, 
şi cei care căscau gura la mine în timpul duelului s-au luat 
după mine. Or, cum puteam să fiu luat drept un hoţ cu 
toată gloata aia care se ţinea scai pe urmele mele şi urla, 
am fost silit să mă întorc ca s-o pun pe fugă, ceea ce m-a 
făcut să pierd puţină vreme. Între timp, călăreţul a 
dispărut. Am căutat să-i dau de urmă, am întrebat, m-am 
interesat pe la oameni, le-am spus ce culoare avea calul; 


136 


Regina Margot vol. 2 


dar, nimic! Totul în zadar; nimeni nu-l văzuse. În sfârşit. 
Cum nu mai aveam ce face, am venit aici! 

— Nu mai aveai ce face! zise ducesa. Ce îndatoritor! 

— Ascultă, scumpa mea prietena - spuse Coconnas, 
lăsându-se nepăsător într-un jilţ - iar mă prigoneşti din 
pricina bietului La Mole! Ei bine, nu ai dreptate, pentru că, 
la urma urmelor, asta-i prietenia, vezi... Aş vrea să am 
mintea sau cunoştinţele acestui biet prieten al meu; aş 
găsi atunci vreo comparaţie care te-ar face să-mi înţelegi 
gândul... Prietenia, vezi dumneata, este o stea, pe când 
dragostea... dragostea... ei bine, am găsit o comparaţie... 
dragostea nu este decât o lumânare. O să-mi spui că 
există de mai multe feluri... 

— De dragoste? 

— Nu, de lumânări, şi că printre ele sunt unele mai 
bune: cea trandafirie... hai să zicem... e cea mai bună; 
dar oricât de trandafirie ar fi lumânarea, tot se topeşte, 
pe când steaua străluceşte mereu. La asta ai să-mi 
răspunzi că atunci când lumânarea s-a topit, se pune alta 
în sfeşnic. 

— Domnule de Coconnas, eşti un încrezut. 

— Ei? 

— Domnule de Coconnas, eşti un obraznic! 

— Oho! 

— Domnule de Coconnas, eşti un ticălos! 

— Doamnă, îţi atrag atenţia că ai să mă faci să-l regret 
de trei ori mai mult pe La Mole. 

— Nu mă mai iubeşti! 

— Dimpotrivă, ducesă. Văd că nu prea te pricepi la 
treburile astea; te idolatrizez. Dar pot să te iubesc, să te 
ador, să te idolatrizez, şi în anumite clipe să-mi laud 
prietenul. 

— Dumneata numeşti, „anumite clipe” cele petrecute 
lângă mine? 

— Ce vrei? Pe bietul La Mole îl port mereu în gând. 

— El ţi-e mai drag, nu ţi-e ruşine? Uite ce, Annibal te 
urăsc! Te detest! îndrăzneşte, fii sincer, şi spune-mi că ți- 


137 


Alexandre Dumas 


e mai drag! Annibal, te înştiinţez că dacă ţi-e mai drag 
altcineva pe lume... 

— Henriette, cea mai frumoasă dintre ducese! Pentru 
liniştea dumitale sufletească, crede-mă, nu-mi mai pune 
întrebări indiscrete. Te iubesc mai mult decât pe toate 
femeile, dar pe La Mole îl iubesc mai mult decât pe toţi 
bărbaţii. 

— Bun răspuns! se auzi deodată o voce. 

O perdea de damasc se dădu în lături din faţa unei uşi 
secrete, săpată în zid, care unea cele două apartamente, 
şi La Mole apăru în cadrul ei, ca un frumos portret de 
Tizian în rama lui aurită. 

— La Mole! strigă Coconnas, fără s-o bage în seamă pe 
Margareta şi fără să mai piardă timp ca să-i mulţumească 
pentru surpriza ce i-o pregătise. La Mole, prietene, dragul 
meu La Mole! 

Şi se aruncă în braţele prietenului său, răsturnând jilţul 
pe care şezuse şi masa ce-i stătea în drum. 

La Mole îl îmbrăţişă cu aceeaşi căldură. 

— lertaţi-mă, doamnă - spuse el adresându-se ducesei 
de Nevers - dacă numele meu, pronunţat uneori aici, a 
putut să tulbure fermecătoarea dumneavoastră prietenie; 
fireşte - adăugă el, privind cu nespusă tandreţe pe 
Margareta - nu din vina mea nu v-am revăzut mai de 
curând. 

— Vezi - zise la rându-i Margareta - vezi, Henriette, că 
m-am ţinut de cuvânt: iată-l! 

— Oare datorez această fericire numai rugăminţilor 
doamnei ducese? întrebă La Mole. 

— Numai rugăminţilor ei - răspunse Margareta, şi 
adăugă, întorcându-se spre La Mole: lţi dau voie să nu 
crezi un cuvânt din ce spun. 

Între timp, Coconnas îl strânse la piept de zece ori pe 
prietenul său, umblă în juru-i de douăzeci de ori, apropie 
un sfeşnic de chipul lui ca să-l privească mai în voie şi se 
duse apoi să îngenuncheze în faţa Margaretei, sărutându-i 
poalele rochiei. 


138 


Regina Margot vol. 2 


— Ei, poftim! exclamă ducesa de Nevers. Acum o să-ți 
fiu şi eu pe plac! _ 

— La naiba! strigă Coconnas. Intotdeauna te-am găsit 
încântătoare; numai că acum pot s-o spun din toată 
inima. Ah, de-ar fi pe-aici, prin preajmă, vreo treizeci de 
polonezi, sarmaţi şi alţi barbari hiperboreeni de soiul 
astora, ca să-i fac să mărturisească pe loc că eşti regina 
frumoaselor! 

— Ei, binişor, binişor, Coconnas, şi atunci doamna 
Margareta?... spuse La Mole. 

— Oh! Nu tăgăduiesc! exclamă Coconnas cu acel 
accent comic şi naiv totodată pe care nu mai el ştia să-l 
aibă. Doamna Henriette este regina frumoaselor, iar 
doamna Margareta, frumoasa reginelor. 

Dar orice zicea, ori făcea, piemontezul era atât de 
copleşit de fericirea de a-l fi regăsit pe scumpul lui La 
Mole, încât n-avea ochi decât pentru el. 

— Hai, hai, frumoasa mea regină - zise doamna de 
Neversvino şi să-i lăsăm pe aceşti prieteni desăvârşiţi să 
stea de vorbă un ceas. Au atâtea să-şi spună, că nu ne-ar 
mai lăsa să scoatem o vorbă. Ne vine cam greu, e 
singurul leac care să-l însănătoşească pe deplin pe 
domnul Annibal. Fă-o pentru mine, regina mea, pentru că 
sunt atât de neroadă încât îl iubesc pe căpăţânosul ăsta, 
cum îi spune prietenul lui, La Mole. 

Margareta îi şopti câteva cuvinte la ureche lui La Mole, 
care, oricât de bucuros ar fi fost să-şi revadă prietenul, ar 
fi dorit totuşi ca accesele de tandreţe ale lui Coconnas să 
fie mai puţin acaparatoare... Între timp, Coconnas se 
străduia să facă să înflorească din nou pe chipul 
Henriettei un zâmbet şi un cuvânt dulce, lucru ce-i izbuti 
cu uşurinţă. 

Aşa că cele două femei trecură în camera de alături 
unde le aştepta cina. Cei doi prieteni rămaseră singuri. 

Se înţelege, Coconnas îi ceru mai întâi prietenului său 
să-i istorisească în amănunt cum şi-a petrecut seara 
aceea faimoasă, care era gata-gata să-l coste viaţa. Pe 


139 


Alexandre Dumas 


măsură însă ce La Mole îi povestea, piemontezul care, 
după cum se ştie, nu-şi pierdea cumpătul prea uşor, 
tremura din toate încheieturile. 

— Şi de ce - îl întrebă el - în loc să alergi pe drumuri 
aşa cum ai făcut, şi să-mi dai atâta bătaie de cap, nu te-ai 
refugiat la stăpânul nostru, ducele, care te apărase şi te- 
ar fi ascuns? Aş fi trăit în preajma ta. M-aş fi prefăcut că 
sunt mâhnit şi i-aş fi tras pe sfoară pe toţi prostănacii de 
la curte. 

— Stăpânul nostru - murmură La Mole - ducele 
d'Alençon? 

— Da. După câte mi-a spus, ar trebui să cred că lui îi 
datorezi viaţa. 

— Îi datorez viaţa regelui Navarei - răspunse La Mole. 

— Oh, oh! se miră Coconnas. Eşti sigur? 

— Nu-ncape îndoială! 

— Oh! Bunul, minunatul rege! Dar ducele d'Alençon ce 
învârtea în treaba asta? 

— Ţinea ştreangul, ca să mă sugrume. 

— Mii de draci! strigă Coconnas. Eşti sigur de ce spui, 
La Mole? Cum! Prinţul ăsta gălbejit, javra asta, fiinţa asta 
jalnică să-mi sugrume prietenul! Ah, mii de draci! Chiar 
mâine vreau să-i spun ce cred despre el! 

— Eşti nebun? 

— Adevărat, ar mai face-o o dată... Dar ce-mi pasă? N-o 
să fie cum crede el! 

— Hai, hai, Coconnas, linişteşte-te şi încearcă să nu uiţi 
că a bătut ceasul unsprezece şi jumătate şi astă-seară 
eşti de serviciu! 

— Putin îmi pasă de serviciul lui! Ah, asta-i bună! Să mă 
aştepte cât o pofti! Serviciul meu! Eu să slujesc unuia 
care ţi-a ţinut ştreangul!... Glumeşti!... Nu!... Aşa a fost să 
fie! Trebuie să te regăsesc ca să nu te mai părăsesc. 
Rămân aici! 

— Dar, nenorocitule, gândeşte-te bine, dar nu eşti 
beat! 

— Din fericire, căci dac-aş fi, aş da foc Luvrului! 


140 


Regina Margot vol. 2 


— Hai, hai, Annibal - reluă La Mole - fii înţelegător! Du- 
te! Serviciul este un lucru sfânt. 

— Vii şi tu cu mine? 

— Cu neputinţă! 

— Crezi cumva că tot mai vor să te ucidă? 

— Nu cred. Sunt prea neînsemnat ca să mai urzească 
ceva împotriva mea în mod special. Li s-a năzărit aşa, 
deodată, ca să mă omoare, şi asta-i tot! Prinții aveau chef 
de petrecere în seara aceea. 

— Atunci, ce faci? 

— Eu? Nimic. Hoinăresc, mă plimb! 

— Ei bine! Am să mă plimb cu tine, o să hoinărim 
împreună. O să fie o plăcere! Unde mai pui că dac-o să fii 
atacat, suntem doi şi o să le cam dăm de furcă. Ah, să 
poftească gângania aia de duce! Il ţintuiesc ca pe-o 
potaie la gard! 

— Cere-i măcar un concediu! 

— Da, nu concediu pentru totdeauna! 

— Atunci anunţă-l că-l părăseşti... 

— Ai dreptate. Aşa am să fac. Pe loc am să-i scriu! 

— Să-i scrii, e cam puţin, Coconnas! Să-i scrii unui prinţ 
de sânge... 

— Da, de sânge! Pătat de sângele prietenului meu! 
Bagă de seamă - strigă Coconnas, iar ochii lui, întunecaţi 
de mânie, îi jucau în cap - ia seama să nu-i dau eu o 
etichetă să n-o poată duce! 

„La urma urmelor - îşi zise La Mole - peste câteva zile 
n-o să mai aibă nevoie nici de prinţ, nici de nimeni; căci 
dacă vrea să vină cu noi, o să-l luăm.” 

Coconnas puse mâna deci pe pană, fără ca prietenul lui 
să se mai împotrivească, şi cu multă uşurinţă compuse 
această elocventă misivă, pe care o vom citi: 


„Monseniore. 

Alteța voastră, pricepută cum este în scrierile din 
timpuri străvechi, nu poate să nu cunoască prea bine 
povestea mişcătoare a lui Oreste şi Pilade, cei doi evrei 


141 


Alexandre Dumas 


vestiți pentru nenorocirile şi prietenia lor. Prietenul meu 
La Mole nu este mai puțin nenorocit decât Oreste, iar eu 
nu sunt mai puțin iubitor decât Pilade. El are acum 
anumite îndeletniciri însemnate, care cer ajutorul meu. 
Îmi este deci cu neputinţă să mă despart de el. De aceea, 
fără îngăduința altetei voastre, îmi iau un scurt concediu, 
hotărât să-mi leg soarta de a lui, oriunde m-ar duce 
aceasta. Alteța voastră înțelege, totuşi, cât de greu îmi 
vine să-mi părăsesc Slujba şi de aceea nădăjduiesc să-mi 
dobândesc iertarea şi îndrăznesc să mă numesc mai 
departe, cu plecăciune. 


Al alteţei voastre regale, 
Monseniore, 
preasmeritul şi supusul 
ANNIBAL, CONTE DE COCONNAS, 
prieten nedespărțit al domnului 
de La Mole.” 


Această capodoperă odată terminată, Coconnas i-o citi 
cu glas tare lui La Mole, care ridică din umeri. 

— Ei bine, ce zici? întrebă Coconnas, care nu-i 
observase gestul, sau care se prefăcuse că nu-l vede. 

— Cred - răspunse La Mole - că domnul d'Alençon o să- 
şi bată joc de noi. 

— De noi? 

— Da, de amândoi. 

— Asta-i mai bine, pare-mi-se, decât să ne sugrume pe 
fiecare în parte. 

— Ei, asta e! făcu La Mole râzând. Poate că una n-o s-o 
împiedice pe cealaltă. 

— Ei bine, cu atât mai rău! Fie ce-o fi, eu trimit 
scrisoarea mâine dimineaţă. Când plecăm de-aici, unde 
dormim? 

— La jupân La Huriere. Ştiţi, în camera aceea mică 
unde voiai să înfigi pumnalul în mine, pe vremea când nu 
eram încă Oreste şi Pilade! 


142 


Regina Margot vol. 2 


— Bine, am să trimit scrisoarea la Luvru prin gazda 
noastră. 

In clipa aceea, uşa se deschise. 

— Ei bine - întrebară deodată cele două prințese - 
unde sunt Oreste şi Pilade? 

— Drace, doamnă - răspunse Coconnas - Pilade şi 
Oreste se prăpădesc de foame şi de dragoste! 

A doua zi, la nouă dimineaţa, jupân La Huriere duse 
într-adevăr la Luvru preasmerita misivă a domnului 
Annibal de Coconnas. 


143 


Alexandre Dumas 


XLV 
Orthon 


CHIAR DUPĂ REFUZUL DUCELUI 
d'Alençon, care-i dădea peste cap tot planul şi-i punea în 
primejdie până şi viaţa, Henric devenise - dacă se poate 
spune astfel - un prieten şi mai bun al prinţului de cum 
fusese înainte. 

Prietenia aceasta o făcu pe Caterina să creadă că cei 
doi prinți nu numai că se înțelegeau, dar şi unelteau 
împreună. O iscodi pe Margareta; dar Margareta era 
demna ei fiică, aşa că regina Navarei - care era deosebit 
de iscusită în ocolirea explicaţiilor neplăcute - se feri atât 
de bine de întrebările mamei sale, încât după ce-i 
răspunse la toate, o lăsă mai încurcată ca înainte. 

Florentinei nu-i mai rămase deci drept călăuză decât 
acea pornire lăuntrică de a unelti pe care o adusese cu ea 
din Toscana - cel mai intrigant din micile stătuleţe ale 
timpului - căruia i se adăugase ura ce o deprinsese la 
curtea Franţei, cea mai dezbinată în interese şi păreri de 
pe vremea aceea. 

Caterina înţelese mai întâi că o parte din puterea 
bearnezului îşi avea obârşia în alianţa cu ducele 
d'Alençon şi hotărî să-i despartă. 

Din ziua în care se hotărâse la aceasta, se îngriji de fiul 
ei cu răbdarea şi iscusinţa pescarului, care atunci când 
aruncă năvodul departe de peşte, îl trage pe nesimţite, 
până când a înconjurat prada din toate părţile. 

Ducele Francisc îşi dădu seama de această afecţiune 


144 


Regina Margot vol. 2 


sporită şi, la rândul său, se arătă mai tandru cu mama sa. 
Cât despre Henric, se prefăcu că nu bagă nimic de 
seamă, şi îl supraveghea pe aliatul său mai îndeaproape 
ca oricând. 

Fiecare aştepta să se întâmple ceva. Dar în timp ce 
fiecare aştepta - ceva sigur pentru unii şi probabil pentru 
alţii - într-o dimineaţă, când soarele se înălţase 
trandafiriu pe cer, cernind acea căldură jilavă şi acele 
dulci miresme care prevestesc o zi frumoasă, un bărbat 
palid, care se sprijinea într-un baston şi mergea anevoie, 
ieşi dintr-o căsuţă aflată în dosul Arsenalului şi o apucă pe 
strada Petit-Musc. 

In apropierea porţii Saint-Antoine, după ce o luă pe 
promenada care înconjura şanţurile Bastiliei - ca un şes 
mlăştinos - lăsă marele bulevard în stânga şi intră în 
grădina Arbalete, unde portarul îl primi cu o respectuoasă 


plecăciune. 
Nu era nimeni în această grădină care, după cum arată 
şi numele, aparţinea unei corporații: aceea a 


arbaletierilor. Dac-ar fi fost lume care să se plimbe, acest 
bărbat palid ar fi atras privirile asupra lui, căci mustaţa-i 
lungă, pasul ce mai păstra ceva milităros, deşi trebuia să 
meargă încet din pricina durerilor pe care le avea, toate 
dovedeau că era vreun ofiţer rănit de curând, care îşi 
încerca puterile prin exerciţii cumpătate, căutând să se 
întoarcă la viaţă, la lumină. 

Totuşi, lucru ciudat! Deşi vremea se încălzise, bărbatul 
- în aparenţă o fire paşnică - era înfăşurat într-o mantie 
care atunci când se desfăcea, lăsa să se întrezărească 
două pistoale lungi, prinse cu copci de argint de 
cingătoarea unde era înfipt un pumnal lat; tot de centură 
mai atârna o spadă atât de lungă, încât s-ar fi putut crede 
că nu o poate trage de mare ce era, şi care îi completa 
acest adevărat arsenal ambulant şi îi lovea cu teaca 
picioarele slăbite, ce-i tremurau. Pe deasupra, nespus de 
prudent, omul nostru, deşi era singur, arunca la orice pas 
o privire cercetătoare, de parc-ar fi întrebat fiecare 


145 


Alexandre Dumas 


cotitură a unei cărări, fiecare tufiş, fiecare şanţ. 

Astfel, bărbatul intră în grădină şi se îndreptă calm spre 
un fel de boltă acoperită cu verdeață, ce dădea spre 
bulevarde, de care nu era despărțită decât printr-un gard 
de mărăcini şi un mic şanţ, alcătuind o dublă împrejmuire. 
Acolo, lângă o masă, se întinse pe un petic de iarbă, iar 
îngrijitorul locului, care pe lângă meseria de portar se mai 
îndeletnicea şi cu aceea de birtaş, îi aduse degrabă o 
băutură întăritoare. 

Bolnavul se afla acolo de zece minute şi dusese la gură 
de mai multe ori ceaşca de porțelan din care sorbea 
încet, când, deodată, chipul, cu toată paloarea lui 
interesantă, luă o înfăţişare fioroasă. Zărise venind 
dinspre Croix-Faubin, pe o cărare care astăzi e strada 
Neapole, un cavaler înfăşurat într-o mantie lungă, care se 
opri lângă turn şi aşteptă. 

Cavalerul se afla acolo de cinci minute, iar bărbatul cu 
faţa palidă, în care cititorul l-a recunoscut poate pe 
Maurevel abia avusese vreme să-şi revină din tulburarea 
pe care i-o pricinuise prezenţa lui, când un tânăr cu o 
jachetă strâmtă, ca de paj, îşi făcu apariţia pe aleea ce 
mai târziu avea să devină strada Fosses-Saint-Nicolas, şi îl 
ajunse pe cavaler. 

Ascuns sub bolta lui de verdeață, Maurevel putea să 
vadă şi chiar să audă, fără greutate, tot ce vorbeau; şi 
ţinând seama de faptul că acest cavaler era de Mouy, iar 
tânărul cu jacheta strâmbă Orthon, ne putem da seama 
că avea şi ce să vadă, şi ce să asculte. 

Şi unul şi celălalt se uitară de jur-împrejur, cu cea mai 
mare atenţie; Maurevel îşi ţinu răsuflarea. 

— Puteţi vorbi, domnule - spuse Orthon, care, fiind cel 
mai tânăr, era şi cel mai încrezător - nimeni nu ne vede, 
nimeni nu ne aude. 

— Bine - făcu de Mouy. Ai să te duci la doamna de 
Sauve şi dacă o găseşti, ai să-i înmânezi acest răvaş; 
dacă nu-i acasă, ai să-l pui sub oglindă, acolo unde regele 
obişnuia să şi le pună pe-ale lui; după aceea ai să aştepţi 


146 


Regina Margot vol. 2 


în Luvru. Dacă ţi se dă un răspuns, îl aduci unde ştii; dacă 
n-ai răspuns, ai să vii să mă cauţi deseară, cu un pieptar 
de zale, în locul pe care ţi l-am arătat şi de unde vin 
acum. 

— Bine - zise Orthon - ştiu. 

— Eu te las acum, am mai multă treabă toată ziua, tu 
însă nu te grăbi, ar fi de prisos; nu e nevoie să ajungi la 
Luvru înainte ca el să fie acolo şi mi se pare că azi- 
dimineaţă e la o lecţie de vânătoare cu şoimi. Du-te şi 
arată-te fără teamă. Te-ai înzdrăvenit şi te duci să-i 
mulţumeşti doamnei Sauve pentru bunătatea ce ţi-a 
arătat-o în timpul convalescenţei. Du-te, copile, du-te! 

Maurevel ascultă cu ochii ţintă, cu părul măciucă şi cu 
fruntea brobonită de sudoare. Primul lui gând fusese să 
tragă un pistol din cingătoare şi să-l ţintească pe de 
Mouy; dar o mişcare a acestuia făcuse să i se dea lao 
parte mantia şi să-i dezvăluie o platoşă solidă şi bine 
strânsă. Aşa că, pesemne, plumbul s-ar fi turtit de ea, sau 
ar fi pătruns în vreo parte a trupului, unde rana pe care ar 
fi făcut-o n-ar fi fost mortală. De altfel, se gândi că de 
Mouy, voinic şi bine înarmat, l-ar fi răpus uşor, mai ales 
că era rănit; şi cu un oftat, puse înapoi pistolul pe care-l 
aţintise asupra hughenotului. 

— Ce nenorocire - murmură el - să nu-l pot dobori aici, 
fără alt martor decât acest pui de tâlhar, căruia un al 
doilea glonţ i-ar fi prins atât de bine!... 

Dar în acea clipă, Maurevel se gândi că scrisoarea 
încredinţată lui Orthon şi pe care trebuia să i-o înmâneze 
doamnei de Sauve era poate mai însemnată decât însăşi 
viaţa căpeteniei hughenoţilor. 

— Ah! făcu el. Şi în dimineaţa asta îmi scapi; fie! Du-te 
teafăr acum; dar mâine o să fie rândul meu, am să-ţi vin 
de hac chiar dac-ar trebui să te urmăresc până în iadul 
din care ai ieşit ca să mă nenoroceşti! 

De Mouy îşi acoperi faţa cu mantia şi o porni în grabă 
spre mlaştinile Temple. Orthon o apucă pe lângă şanţurile 
care duceau spre malul râului. 


147 


Alexandre Dumas 


Atunci Maurevel, mai sprinten şi mai în putere decât ar 
fi îndrăznit să nădăjduiască, se ridică şi se întoarse în 
strada Cerisaie, intră la el acasă, puse să i se înşăueze un 
cal şi, aşa slăbit cum era, cu riscul să i se deschidă rănile, 
o porni în galop pe strada Saint-Antoine, ajunse pe chei şi 
dădu buzna în Luvru. 

Cinci minute după ce trecuse prin portiţă, Caterina ştia 
tot ce se petrecuse şi Maurevel primea cei o mie de scuzi 
de aur care-i fuseseră făgăduiţi pentru arestarea regelui 
Navarei. 

— Oh! exclamă atunci Caterina. Ori mă înşel, ori acest 
de Mouy va fi pata neagră pe care a descoperit-o René pe 
zodiacul blestemului de bearnez. 

Un sfert de ceas după Maurevel, Orthon intra în Luvru, 
în văzul tuturor, aşa cum îl îndemnase de Mouy, şi se 
îndreptă spre apartamentul doamnei de Sauve, după ce 
vorbise cu mai mulţi oaspeţi ai palatului. 

Dariole rămăsese singură în lipsa stăpânei ei; Caterina 
tocmai o chemase pe doamna de Sauve să-i copieze 
câteva scrisori însemnate şi de cinci minute se afla la 
regină. 

— Bine - spuse Orthon - voi aştepta. 

Şi, fiind socotit ca unul de-al casei, tânărul trecu în 
dormitorul baroanei şi, după ce se încredinţă că nu-l vede 
nimeni, ascunse scrisoarea după oglindă. 

Chiar când îşi trăgea mâna, intră Caterina. 

Orthon se îngălbeni, căci i se păru că privirea ageră şi 
sfredelitoare a reginei-mame se îndreptase mai întâi spre 
oglindă. 

— Ce faci aici, băieţaş? întrebă Caterina. Nu cumva o 
cauţi pe doamna de Sauve? 

— Da, doamnă; n-am mai văzut-o de mult şi mi-e 
teamă că aş fi fost socotit nerecunoscător, dac-aş mai fi 
întârziat să-i mulţumesc. 

— O iubeşti deci mult pe scumpa Charlotte? 

— Din toată inima, doamnă. 

— Şi îi eşti credincios, după cât se spune? 


148 


Regina Margot vol. 2 


— Maiestatea voastră vă înţelege că este ceva cu totul 
firesc, atunci când va afla că doamna de Sauve a avut 
pentru mine o grijă de care nu eram vrednic, căci nu-s 
decât un servitor de rând. 

— Şi cu ce prilej ţi-a arătat această grijă? întrebă 
Caterina, prefăcându-se că nu cunoaşte ce i se 
întâmplase tânărului. 

— Doamnă, când am fost rănit. 

— Ah, bietul băiat! făcu Caterina. Ai fost rănit? 

— Da, doamnă. 

— Şi când asta? 

— In seara când au venit să-l aresteze pe regele 
Navarei. Văzând soldaţi, mi-a fost atât de frică, încât am 
strigat, am chemat în ajutor; unul din ei m-a lovit în cap şi 
am leşinat. 

— Bietul băiat! Şi acum te-ai însănătoşit? 

— Da, doamnă. 

— Şi, fireşte, îl cauţi pe regele Navarei, ca să-ţi reiei 
slujba? 

— Nu, doamnă. Regele Navarei, aflând că am îndrăznit 
să mă împotrivesc poruncilor maiestăţii voastre, m-a 
alungat fără milă. 

— Adevărat? exclamă Caterina, prefăcându-se că o 
interesează cele afirmate de Orthon. Ei bine, iau asupra 
mea această treabă. Dar dacă o aştepţi pe doamna de 
Sauve, o aştepţi în zadar: are de lucru, sus, la mine. 

Şi Caterina, crezând că Orthon nu avusese timp să 
ascundă răvaşul după oglindă, se duse în salonul 
doamnei de Sauve, anume ca să-l lase singur pe tânăr. 

În această clipă, Orthon, îngrijorat de sosirea 
neaşteptată a reginei-mame, se întrebă dacă aceasta nu 
se datora vreunei uneltiri împotriva stăpânului său - auzi 
trei lovituri uşoare în tavan: era semnalul prin care 
trebuia el însuşi, în caz de primejdie, să-l anunţe pe 
stăpânul său, atunci când acesta se afla la doamna de 
Sauve, iar el îl veghea. 

Cele trei lovituri îl făcură să tresară; îi veni în minte un 


149 


Alexandre Dumas 


gând revelator şi îşi zise că de astă dată semnalul era 
pentru el. Alergă deci la oglindă şi luă scrisoarea de unde- 
o pusese. 

Caterina urmărea printr-o crăpătură a perdelei toate 
mişcările tânărului; îl văzu repezindu-se spre oglindă, dar 
nu ştia dacă se dusese ca să ascundă răvaşul sau să-l ia. 

„Hei - şopti nerăbdătoare florentina - de ce-o fi 
zăbovind?” 

Şi se întoarse pe dată, zâmbitoare, în cameră. 

— Tot aici, băieţaşule? întreba ea. Ei bine, ce mai 
aştepţi? Nu ţi-am spus că iau asupra mea grija sorții tale? 
Când ţi-am spus-o o dată, te mai îndoieşti? 

— Oh, doamnă, feri-m-ar Dumnezeu! răspunse Orthon. 

Şi tânărul, apropiindu-se de regină, se lăsă într-un 
genunchi, îi sărută pulpa rochiei şi plecă fără să 
zăbovească. 

leşind, dădu în anticameră cu ochii de căpitanul gărzii, 
care o aştepta pe Caterina. Prezenţa acestuia nu numai 
că nu-i îndepărtă bănuielile, dar i le spori. 

Cât despre Caterina, nici nu căzuse bine perdeaua 
după plecarea lui Orthon, că se şi repezi la oglindă. 

Dar scotoci în zadar cu mâna tremurândă: nu dădu 
peste nicio scrisoare. 

Şi totuşi era sigură că-l văzuse pe băieţandrul ăsta 
apropiindu-se de oglindă; fie deci pentru a lua înapoi 
scrisoarea, fie pentru a o pune. Soarta dăruia o forţă 
egală adversarilor săi. Un copil devenea un bărbat din 
clipa când lupta împotriva ei. 

Scotoci din nou, pipăi de zor, dar nu găsi nimic. 

— Oh, nenorocitul! exclamă ea. Nu-i voiam răul, dar 
luând înapoi răvaşul, îşi face răul cu mâna lui! Ei, 
domnule de Nancey, ei, unde eşti? 

Glasul puternic al reginei-mame străbătu salonul şi 
pătrunse în anticamera unde aştepta, cum am mai spus, 
căpitanul gărzii. 

Domnul de Nancey sosi în grabă. 

— lartă-mă, doamnă - spuse el. Ce doreşte maiestatea 


150 


Regina Margot vol. 2 


voastră? 

— Stăteai în anticameră? 

— Da, doamnă. 

— Ai văzut ieşind un tânăr, un băieţandru? 

— Chiar adineauri. 

— Crezi c-a ajuns departe? 

— Cam pe la jumătatea scării. 

— Cheamă-l înapoi. 

— Cum se numeşte? 

— Orthon. Dacă nu vrea să se întoarcă, adu-l cu forţa. 
Totuşi nu-l speria, dacă nu se împotriveşte. Trebuie să-i 
vorbesc chiar acum! 

Căpitanul gărzii se năpusti afară. 

După cum prevăzuse, Orthon se afla la jumătatea 
scării, căci cobora încet, nădăjduind să întâlnească pe 
scară sau să zărească pe vreun coridor pe regele Navarei 
sau pe doamna de Sauve. 

Auzi că e chemat şi tresări. 

Se gândi să fugă, dar cu o maturitate de judecată care-i 
depăşea vârsta, înţelese că dacă fuge totul e pierdut. 

Aşadar, se opri. 

— Cine mă strigă? 

— Eu, domnul de Nancey - răspunse căpitanul gărzii, 
coborând deodată mai multe trepte. 

— Dar mă grăbesc - zise Orthon. 

— Din partea maiestăţii sale, regina-mamă - reluă, 
domnul de Nancey, ajungându-l din urmă. 

Băiatul îşi şterse sudoarea care-i curgea pe frunte şi 
urcă înapoi. 

Căpitanul îl urma. 

Caterina plănuise mai întâi să-l aresteze pe tânăr, să 
poruncească să fie scotocit prin haine şi să pună mâna pe 
scrisoarea pe care ştia că o are asupra lui; de aceea se 
gândise să-l învinovăţească că-i furase ceva; chiar îşi 
desprinsese de la rochie o agrafă de diamante, vrând s- 
arunce vina pe tânăr de dispariţia ei; dar chibzui că 
mijlocul acesta era primejdios, că i-ar fi trezit tânărul 


151 


Alexandre Dumas 


bănuieli şi-ar fi dat de veste stăpânului său, iar la rândul 
lui acesta s-ar fi ferit şi astfel n-ar mai fi căzut în cursă. 

Fireşte, putea să-l trimită pe băiat la temniţă; dar zarva 
ce s-ar fi făcut în jurul arestării - oricât s-ar fi păstrat 
taina ei - tot s-ar fi răspândit în Luvru şi numai un cuvânt 
l-ar fi făcut pe Henric să se păzească. 

Şi, totuşi, Caterina avea nevoie de răvaş, căci o 
scrisoare de la domnul de Mouy, adresată regelui Navarei 
şi trimisă cu atâta grijă, trebuia să dezvăluie o întreagă 
uneltire. 

Îşi puse deci la loc agrafa de unde o desprinsese. 

— Nu, nu - zise ea - e o idee de zbir; proastă idee! Dar 
pentru un răvaş... care poate nu merită atâta trudă - 
urmă ea, încruntându-şi sprâncenele şi vorbind atât de 
încet, încât ea singură abia putea să-şi audă glasul. Ei, la 
naiba, nu-i vina mea; e a lui! De ce puiul ăsta de tâlhar n- 
a pus răvaşul la locul fixat? Şi, totuşi, biletul ăsta îmi 
trebuie? 

Chiar atunci Orthon intră din nou. 

De bună seamă, chipul Caterinei avea o expresie 
fioroasă, ceea ce-l făcu pe băiat să pălească şi să rămână 
în prag. Era încă prea tânăr poate, ca să fie cu 
desăvârşire stăpân pe sine. 

— Doamnă - zise el - mi-aţi făcut cinstea să mă 
chemaţi înapoi; vă pot fi de folos cu ceva? 

Faţa Caterinei se lumină, de parcă o rază de soare ar fi 
căzut pe ea. 

— Te-am chemat, copile - spuse - pentru că-mi place 
să-ţi văd chipul şi cum ţi-am făgăduit că voi avea grijă de 
soarta ta, vreau să-mi ţin făgăduiala fără întârziere. Se 
spune despre noi, reginele, că am fi uituce. Dar nu 
sufletul e de vină, ci mintea, înfierbântată de tot ce se 
petrece. Mi-am adus însă aminte că regii ţin în mâna lor 
soarta oamenilor şi te-am rechemat. Vino, copile, 
urmează-mă! 

Domnul de Nancey, care lua în serios ceea ce auzea, 
privea uimit înduioşarea Caterinei. 


152 


Regina Margot vol. 2 


— Ştii să călăreşti, băiatule? îl întrebă Caterina. 

— Da, doamnă. 

— Atunci, vino la mine. Am să-ţi dau un bileţel pe care 
ai să-l duci la Saint-Germain. 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Nancey, să i se dea un cal! 

Domnul de Nancey plecă. 

— Hai, copile - zise Caterina. 

Şi păşi prima. Orthon o urmă. 

Regina-mamă cobori un etaj, o apucă pe coridorul unde 
se aflau apartamentele regelui şi ale ducelui d'Alençon, 
ajunse la scara în spirală, mai cobori un cat, deschise o 
uşă care dădea într-o galerie rotundă, a cărei cheie n-o 
avea decât ea şi regele, şi îl introduse aici pe Orthon; 
intră apoi şi ea, închizând uşa. Această galerie înconjura 
ca un meterez anumite porţiuni ale apartamentelor 
regelui şi reginei-mame. Era, ca şi galeria castelului San- 
Angelo de la Roma, şi ca aceea a palatului Pitti de la 
Florenţa, un adăpost pregătit în caz de primejdie. 

După ce trase uşa, Caterina rămase cu tânărul în 
coridorul întunecos. Făcură vreo douăzeci de paşi, 
Caterina mergând înainte, Orthon în urma ei. 

Deodată, Caterina se întoarse şi tânărul observă pe 
chipul ei, aceeaşi expresie fioroasă pe care o avusese cu 
zece minute mai înainte. 

Prin întuneric, ochii ei rotunzi ca de pisică sau de 
panteră păreau că aruncă foc. 

— Stai! făcu ea. 

Orthon simţi un fior trecându-i prin tot trupul; o răceală 
ucigătoare, ca un giulgiu de gheaţă, se lăsă din tavan; 
podeaua părea întunecată ca lespedea unui mormânt; iar 
privirea Caterinei era, dacă se poate spune astfel, 
ascuţită şi-i pătrundea până în inimă băieţandrului nostru. 

Orthon se dădu înapoi şi, tremurând, se lipi de zid. 

— Unde-i biletul pe care trebuia să-l dai regelui 
Navarei? 

— Biletul? îngăimă Orthon. 


153 


Alexandre Dumas 


— Da, biletul pe care, în cazul că nu-l găseai pe rege, 
trebuia să-l pui după oglindă? 

— Eu, doamnă? făcu Orthon. Nu ştiu ce vreţi să 
spuneţi. 

— Biletul pe care ţi l-a dat de Mouy, acum un ceas, în 
spatele grădinii Arbalete. 

— N-am niciun bilet - spuse Orthon - maiestatea 
voastră se înşală, desigur. 

— Minti! se răsti Caterina. Dă-mi-l, şi-mi ţin făgăduiala, 
pe care ţi-am făcut-o. 

— Care, doamnă? 

— Te fac bogat. 

— N-am niciun bilet, doamnă - reluă tânărul. 

Caterina scrâşni din dinţi, apoi zâmbi. 

— Dacă mi-l dai - zise ea - primeşti o mie de scuzi de 
aur. 

— N-am niciun bilet, doamnă! 

— Două mii de scuzi! 

— Cu neputinţă, pentru că nu-l am şi deci nu-l pot da. 

— Zece mii de scuzi, Orthon! 

Tânărul, care vedea că mânia reginei creşte ca un val, 
din piept spre creştet, se gândi că n-are decât un mijloc 
ca să-şi scape stăpânul: să înghită scrisoarea. Duse mâna 
la buzunar. Caterina îi ghici însă gândul şi-i opri mâna: 

— Hai, copile - spuse ea, râzând. Bine, eşti credincios. 
Când regii vor să-şi ia un servitor, nu strică de loc să-l 
pună la încercare, să vadă dacă-i credincios. Ştiu ce să 
cred despre tine. Uite, ţine punga mea, şi ăsta-i doar un 
început. Du-te şi du-i stăpânului tău biletul şi spune-i că 
de azi înainte eşti în slujba mea. Du-te! Poţi să pleci şi 
fără mine, prin uşa pe care am venit: se deschide pe 
dinăuntru. 

Şi Caterina, punând punga în mâna tânărului 
încremenit de mirare, făcu câţiva paşi şi atinse zidul cu 
mâna. Orthon rămase, totuşi şovăitor, în picioare. Nu-i 
venea să creadă că primejdia, pe care o simţise gata să 
se abată asupra lui, se depărtează. 


154 


Regina Margot vol. 2 


— Hai, nu mai tremura! îi zise Caterina. Ti-am spus 
doar că eşti liber să pleci şi că dacă vrei să te întorci, ai 
să fi un om făcut. 

— Vă mulţumesc, doamnă - zise Orthon. Atunci, mă 
iertaţi? 

— Mai mult, te răsplătesc; eşti un bun aducător de 
biletele de dragoste, un drăguţ mesager al amorului. 
Numai că ai uitat că stăpânul te aşteaptă. 

— Ah, da! făcu repezindu-se spre uşă. 

Dar abia făcu trei paşi, şi podeaua îi fugi de sub 
picioare. Se bălăbăni, întinse braţele, scoase un strigăt 
îngrozitor şi se prăbuşi în temniţa Luvrului, după ce 
Caterina apăsase pe o pârghie. 


— Hai - mormăi regina - din pricina încăpăţânării 
ticălosului ăstuia, o să trebuiască să cobor o sută cincizeci 
de trepte! 


Caterina se întoarse în apartamentul ei, aprinse un 
felinar, se înapoie pe coridor, apăsă din nou pe pârghie, 
deschise un chepeng ce dădea spre o scară în spirală, 
care părea că duce în inima pământului şi, mânată de 
nepotolita ei curiozitate, care de fapt nu era decât 
unealta urii, ajunse la o uşă de fier care se deschidea pe 
dinăuntru şi dădea în temniţă 

Aici zăcea bietul Orthon, plin de sânge, zdrobit, cu 
oasele sfărâmate din pricina căderii de la înălţime de o 
sută de picioare totuşi, mai dădea semne de viaţă. 

Dincolo de zidul gros, se auzea bolborosind apa Senei 
care printr-o infiltraţie subterană, ajungea până lângă 
scară. 

Caterina intră în groapa jilavă şi rău mirositoare, care, 
de când exista, fusese fireşte martora multor căderi 
asemănătoare, scotoci prin veşmintele lui Orthon, luă 
biletul, se asigură că era într-adevăr cel pe care-l căuta, 
împinse cu piciorul trupul celui căzut, şi apoi apăsă cu 
degetul pe o altă pârghie; fundul gropii se mişcă şi trupul, 
alunecând dus de însăşi greutatea lui, dispăru sub apă; 
după ce închise uşa la loc, urcă scările, se zăvori în 


155 


Alexandre Dumas 


camera ei şi citi cu nesaţ biletul care avea următorul 
conţinut: 


„Deseară, la ora zece, în strada l'Arbre-Sec, la hanul 
„Sub cerul liber”. Dacă veniți nu răspundeți, dacă nu 
veniți, spuneți NU purtătorului. 

De Mouy de Saint-Phale”. 


Citind biletul, un zâmbet înflori pe buzele Caterinei; se 
gândea numai la victorie, uitând cu desăvârşire preţul 
acestei izbânzi. 

De altfel, cine fusese Orthon? O inimă credincioasă, un 
suflet devotat, un băieţandru frumos; atât. 

Toate acestea - ne închipuim cu uşurinţă - nu puteau 
înclina nicio clipă cumpăna balanței de gheaţă, unde se 
cântărea soarta imperiilor. 

După ce citi biletul, Caterina urcă pe dată la doamna de 
Sauve şi-l puse după oglindă. 

Coborând, îl întâlni la intrarea în coridor pe căpitanul 
gărzii. 

— Doamnă - îi aminti domnul de Nancey - aşa cum a 
poruncit maiestatea voastră, calul e gata. 

— Draga baroane - zise Caterina - nu mai o nevoie. L- 
am făcut să vorbească pe băieţaş, într-adevăr, e prea 
prostânac pentru misiunea pe care am vrut să i-o 
încredinţez. Il luam drept un lacheu, dar era cel mult un 
rândas. l-am dat câţiva bani şi l-am scos afară prin portiţa 
cea mică. 

— Dar ceea ce trebuia să facă? întrebă domnul de 
Nancey. 

— Ceea ce trebuia să facă? repetă Caterina. 

— Vestea pe care trebuia s-o ducă la Saint-Germain. 
Maiestatea voastră doreşte să mă duc eu sau să trimit pe 
unul din oamenii mei? 

— Nu, nu - spuse Caterina - dumneata şi oamenii 
dumitale veţi avea altceva de făcut deseară. 

Şi Caterina se întoarse în apartamentul ei, nădăjduind 


156 


Regina Margot vol. 2 


din toată inima că în seara aceea o să ţină, în sfârşit, în 
mâinile ei, soarta acestui blestemat de rege al Navarei. 


157 


Alexandre Dumas 


XLVI 
Hanul „Sub cerul liber” 


DOUĂ CEASURI DUPĂ ÎNTÂMPLA- 
rea povestită, care nu lăsase nici cea mai mică urmă pe 
chipul  Caterinei, doamna de Sauve, terminându-şi 
îndatoririle la regină, urcă în apartamentul ei. Indată sosi 
şi Henric; aflând de la Dariole că Orthon fusese acolo, se 
duse direct la oglindă şi luă biletul. 

Acesta, după cum am mai spus, avea următorul 
cuprins: 


„Deseară, la ora zece, în strada l'Arbre-Sec, la hanul 
„Sub cerul liber”. Dacă veniți, nu răspundeti; dacă nu 
veniți, spuneți NU purtătorului”. 


Semnătura însă nu exista. 

„Henric n-o să lipsească de la întâlnire - îşi zise 
Caterina - căci chiar dacă n-ar avea poftă să se ducă 
acum n-o să-l găsească pe aducătorul biletului ca să-i 
spună că „Nu”. 

În această privinţă, Caterina nu se înşelase. Henric 
întrebă de Orthon, iar Dariole îi spuse că ieşise cu regina- 
mamă; cum găsise biletul la locul stabilit şi cum pe bietul 
băiat îl ştia incapabil de trădare - nu se îngrijoră de fel. 

Cină, ca de obicei, la masa regelui, care-şi bătu joc de 
stângăciile lui la vânătoarea cu şoimi, ce avusese loc în 
cursul dimineţii. 

Henric ceru iertare, spunând că el este de la munte şi 


158 


Regina Margot vol. 2 


nu de la câmpie, dar îi făgădui lui Carol c-o să se deprindă 
şi cu vânătoarea de şoimi. 

Caterina se arătă încântătoare; ridicându-se de la 
masă, o rugă pe Margareta să-i ţină de urât toată seara. 

La ora opt, Henric luă cu el doi gentilomi, ieşi cu ei prin 
poarta Saint-Honore, făcu un ocol mare şi se întoarse prin 
la Tour-de-Bois, trecu Sena pe bacul de la Nesle, o apucă 
în sus pe strada Saint-Jacques şi aici le dădu drumul, ca şi 
cum ar fi avui o întâlnire amoroasă. La colţul străzii 
Mathurins, întâlni un călăreț înfăşurat într-o mantie; se 
apropie de el. 

— Mantes - zise omul. 

— Pau - răspunse regele. 

Omul descălecă pe dată, Henric îşi puse mantia stropită 
toată de noroi a acestuia, urcă pe cal, care era, numai 
spumă, se întoarse prin strada La Harpe, trecu peste 
podul Saint-Michel, străbătu în grabă strada Barthelemy, 
traversă din nou fluviul pe Pont-aux-Mauniers, cobori de-a 
lungul cheiurilor, o apucă pe strada l'Arbre-Sec şi bătu la 
uşa hanului jupânului la Huriere. 

La Mole se afla în sala pe care o cunoşteam şi scria o 
lungă scrisoare de dragoste unei persoane pe care o ştiţi. 

Coconnas era la bucătărie cu La Huriere şi privea 
frigarea unde se perpeleau şase potârnichi: tocmai 
discuta cu prietenul său, hangiul, când e momentul cel 
mai potrivit să le scoată din frigare. 

În clipa aceea, Henric bătu la uşă. Grégoire îi deschise 
şi duse calul la grajd, în timp ce călătorul intră bocănind 
cu cizmele pe podea, ca şi cum şi-ar fi încălzit picioarele 
amorţite. 

— Hei, jupâne La Huriere - spuse La Mole, continuând 
să scrie. A venit un gentilom care întreabă de dumneata. 

La Huriere veni, îl măsură pe Henric din cap până-n 
picioare, şi cum mantia de stofă grosolană nu-i inspira 
prea mult respect, îl întrebă: 

— Cine sunteţi? 

— Ei, drăcie! făcu Henric, arătând spre La Mole. Ţi-a 


159 


Alexandre Dumas 


spus domnul: sunt un gentilom din Gasconia, care vine la 
Paris, ca să se înfăţişeze la curte. 

— Şi ce doriţi? 

— O cameră şi să cinez. 

— Hm - făcu La Huriere - valet aveţi? 

Aceasta era, după cum se ştie, întrebarea lui obişnuită. 

— Nu - răspunse Henric - dar am de gând să-mi iau 
unul când am să mă îmbogăţesc. 

Nu închiriez cameră de stăpân fără cameră de valet - 
zise La Hurière. 

— Chiar dacă-ţi propun să-ţi plătesc împărăteşte şi să 
facem socoteala mâine? 

— Oh, oh, sunteţi foarte darnic, gentilomul meu! zise 
La Huriere, uitându-se la Henric cu neîncredere. 

— Nu, dar pentru că am să stau astă-seară şi la noapte 
în hanul dumitale, care mi-a fost recomandat din toată 
inima de un senior de pe meleagurile mele, am chemat 
un prieten să vină aici să cineze cu mine. Ai vin bun de 
Artois? 

— Am unul straşnic! Nici bearnezul nu bea unul mai 
bun! 

— Bine. Îl plătesc separat. Ah, uite, mi-a venit şi 
prietenul! 

Într-adevăr, chiar în acea clipă uşa se deschisese şi 
intră un al doilea gentilom - ceva mai în vârstă decât 
primul - târând după el o spadă mare. 

— Aha-aha! făcu el. Eşti punctual, tânărul meu prieten! 
Pentru un om care a bătut două sute de leghe, frumos 
lucru să fie punctual! 

— Pe dânsul îl aşteptaţi? întrebă La Huriere. 

— Da - zise primul sosit, îndreptându-se spre tânărul cu 
spada cea mare şi strângându-i mâna. Dă-ne, te rog, cina. 

— Aici, sau în camera dumneavoastră? 

— Unde vrei. 

— Jupâne - spuse La Mole, chemându-l pe La Hurière - 
scapă-ne de mutrele astea hughenote. De faţă cu ei, 
Coconnas şi cu mine n-o să mai putem scoate o vorbă 


160 


Regina Margot vol. 2 


despre treburile noastre. 

— Cina la camera numărul 2, la etajul al treilea - strigă 
La Huriere. Urcaţi, domnilor, poftiţi! 

Cei doi călători îl urmară pe Grégoire, care mergea 
înaintea lor, luminându-le calea. 

La Mole îi urmări cu privirea până dispărură; 
întorcându-se, îl văzu pe Coconnas care-şi vârâse capul 
pe uşa bucătăriei. Ochii mari, bulbucaţi, şi gura căscată 
exprimau o mirare vădită. 

La Mole se apropie de el. 

— Mii de draci! exclamă Coconnas. Ai văzut? 

— Ce să văd? 

— Pe cei doi gentilomi! 

— Ei şi? 

— AŞ jura că sunt... 

— Cine? 

— Păi, regele Navarei şi bărbatul cu mantia vişinie. 

— Jură, dacă vrei, dar nu prea tare. 

— l-ai recunoscut şi tu? 

— Bineînţeles. 

— Ce-or fi căutând aici? 

— Vreo aventură amoroasă! 

— Crezi? 

— Sunt sigur. 

— La Mole, eu unul prefer loviturile de spadă acestor 
aventuri amoroase. Adineauri aş fi putut să jur; acum pun 
rămăşag. 

— Ce rămăşag? 

— Că-i vorba de o uneltire. 

— Eşti nebun? 

— Ei bine, eu îţi spun... 

— Şi eu îţi spun că dacă uneltesc, asta-i privesc... 

— Ai dreptate - făcu Coconnas. Doar nu mai sunt în 
slujba domnului d'Alençon! Facă ce-or vrea... 

Şi cum potârnichile păreau că se rumeniseră destul, 
aşa cum îi plăceau lui Coconnas, piemontezul îi strigă 
jupânului La Hurière să le ia de pe foc, pentru că-i lăsa 


161 


Alexandre Dumas 


gura apă şi aştepta cu nerăbdare să le înfulece. 

Între timp, Henric şi de Mouy ajunseră în camera lor. 

— Ei bine, sire - spuse de Mouy, după ce Grégoire le 
pregăti masa - l-aţi văzut pe Orthon? 

— Nu, dar am găsit biletul pe care l-a ascuns după 
oglindă. Bănuiesc că băiatul s-a speriat, pentru că regina 
Caterina a venit tocmai când era acolo; aşa că a plecat 
fără să mă aştepte. Am fost cam îngrijoarat, căci Dariole 
mi-a spus că regina-mamă a căutat să-l tragă de limbă. 

— Oh! Nu-i nicio primejdie, ştrengarul e dibaci; şi cu 
toate că regina-mamă îşi cunoaşte meseria, sunt sigur că 
i-a dat de furcă. 

— Dar dumneata, de Mouy, l-ai văzut întorcându-se? 
întrebă Henric. 

— Nu, dar am să-l văd deseară; la miezul nopţii trebuie 
să se întoarcă să mă ia de aici cu o puşcă şi pe drum o să- 
mi povestească totul. 

— Dar cu omul de la colţul străzii des Mathurins, ce-i? 

— Care om? 

— Cel care mi-a dat calul şi mantia! Ai încredere în el? 

— E unul din oamenii noştri cei mai credincioşi. De 
altfel, nici n-o cunoaşte pe maiestatea voastră şi habar n- 
are cu cine a avut de-a face. 

— Atunci putem să vorbim în linişte de treburile 
noastre? 

— Fireşte. De altminteri, La Mole e de strajă. 

— De minune! 

— Ei bine, sire, ce spune domnul d'Alençon? 

— Domnul d'Alençon nu mai vrea să plece, de Mouy şi- 
a dat arama pe faţă. Alegerea ducelui de Anjou pe tronul 
Poloniei şi boala regelui l-au făcut să-şi schimbe planurile. 

— Aşadar, din pricina lui planul nostru o să cadă baltă? 

— Da. 

— Atunci ne trădează? 

— Nu încă; dar ne va trăda la prima împrejurare pe 
care o va socoti prielnică. 

— Inimă laşă! Fire perfidă! De ce nu mi-a răspuns la 


162 


Regina Margot vol. 2 


scrisorile pe care i le-am trimis? 

— Ca să aibă dovezi şi să nu dea nimic în schimb. 
Aşadar, totu-i pierdut, de Mouy? 

— Dimpotrivă, sire, totul e de câştigat. Ştiţi prea bine 
că întregul partid, în afară de fracțiunea prinţului de 
Condé, vă sprijină şi nu se folosea de duce, deşi lăsa 
impresia că intră în relaţii cu el, decât ca mijloc de 
apărare. Ei bine, din ziua ceremoniei, am legat soarta 
tuturor lucrurilor de dumneavoastră. Va trebui o sută de 
oameni ca să fugiţi cu ducele d'Alençon! Eu v-am asigurat 
o mie cinci sute! În opt zile vor fi gata, postați de-a lungul 
drumului spre Pau. Nu va mai fi o fugă, ci o retragere în 
regulă. O mie cinci sute de oameni vă sunt de ajuns, sire? 
V-aţi crede în siguranţă cu o armată? 

Henric zâmbi şi-l bătu pe umăr: 

— De Mouy, eşti singurul om care ştie că regele 
Navarei nu-i de felul lui atât de sperios cum se crede. 

— Ei, Doamne! Ştiu, sire, şi nădăjduiesc că n-o să 
treacă multă vreme şi întreaga Franţă o s-o ştie ca şi 
mine. 

— Da, când pui la cale o uneltire, trebuie să izbuteşti; 
iar pentru aceasta, prima condiţie e să fii hotărât; şi ca să 
iei o hotărâre grabnică, sinceră, eficace, trebuie să fii 
încredinţat că vei izbuti. 

— Ei bine, sire, când are loc vânătoarea? 

— La fiecare opt sau zece zile o dată, are loc fie o 
vânătoare cu hăitaşi, fie cu şoimi. 

— Când a avut loc ultima dată? 

— Chiar azi. 

— Aşadar, peste opt sau zece zile. 

— Fără îndoială, chiar înainte, poate. 

— Ascultaţi-mă! Mi se pare că totu-i în ordine: ducele 
de Anjou a plecat; nu se mai gândeşte nimeni la el. 
Regele se înzdrăveneşte pe zi ce trece. Prigoana 
împotriva noastră a încetat aproape. Făceţi-i ochi dulci 
reginei-mame, făceţi-i ochi dulci domnului d'Alençon; 
spuneţi-i mereu că nu puteţi pleca fără el; străduiţi-vă s-o 


163 


Alexandre Dumas 


creadă, ceea ce este mai greu. 

— Fii liniştit, o să creadă. 

— Are atâta încredere în dumneavoastră? 

— Zău nu, ferească sfântul! Dar are încredere în tot ce-i 
spune regina. 

— Dar regina e cu adevărat de partea noastră? 

— Oh, da, a dovedit-o! De altfel, este ambițioasă şi 
coroana asta a Navarei, care-i lipseşte, îi arde fruntea. 

— Ei bine, trei zile înainte de vânătoare, trimiteţi-mi 
vorbă unde va avea loc; la Bondy, la Saint-Germain sau la 
Rambouillet; adăugaţi că sunteţi gata şi când veţi vedea 
pe domnul de la Mole luând-o la goană înaintea 
dumneavoastră, urmaţi-l în galop, fără şovăire. Când aţi 
ieşit din pădure, dacă regina-mamă vrea să vă prindă, va 
trebui să se poată ţine după dumneavoastră; însă caii ei 
normanzi,  nădăjduiesc, nu vor vedea nici măcar 
potcoavele cailor noştri arabi sau ale căluţilor noştri 
spanioli. 

— Bine, de Mouy, atunci ne-am înţeles! 

— Bani aveţi, sire? 

Henric se strâmbă, aşa cum a făcut toată viaţa când i 
se punea această întrebare. 

— Nu prea mulţi - răspunse el - dar cred că are Margot. 

— Ei bine, de-ai dumneavoastră ori de-ai ei, luaţi cât 
puteţi mai mulţi. 

— Şi tu, până atunci, ce-ai să faci? 

— După ce m-am ocupat de treburile maiestăţii voastre 
destul de stăruitor, după cum vedeţi, îmi veţi îngădui să- 
mi văd puţin şi de-ale mele? 

— Da, de Mouy, fireşte! Dar despre ce-i vorba? 

— Sire, Orthon, care este un băiat foarte inteligent şi 
pe care-l recomand atenţiei maiestăţii voastre, mi-a spus 
ieri că s-a întâlnit în preajma Arsenalului cu tâlharul de 
Maurevel, care s-a înzdrăvenit, mulţumită îngrijirilor date 
de René, şi se încălzeşte la soare, ca un şarpe ce e. 

— Ah, da, înţeleg! făcu Henric. 

— Ah, înţelegeţi! Prea bine... Într-o zi, dumneavoastră 


164 


Regina Margot vol. 2 


veţi fi rege, sire; şi dac-o să aveţi vreo răzbunare 
asemănătoare cu a mea, o să vă răzbunaţi ca un rege. Eu 
sunt soldat şi trebuie să mă răzbun ca un soldat. Aşadar, 
după ce-o să punem la cale toate treburile noastre 
mărunte, ceea ce îi va da tâlharului încă un răgaz de cinci 
sau şase zile ca să se întremeze, am să dau o raită pe la 
Arsenal şi din patru lovituri zdravene de spadă am să-l 
ţintuiesc la pământ; pe urmă o să părăsesc Parisul, cu o 
piatră luată de pe suflet. 

— Atunci, la lucru, prietene, la lucru! îl îndemnă 
bearnezul. Ei, dar de La Mole eşti mulţumit, nu-i aşa? 

— Încântător băiat! Vă este credincios trup şi suflet, 
sire... Vă puteţi bizui pe el ca şi pe mine... viteaz... 

— Şi mai ales discret. Va veni şi el cu noi în Navara, de 
Mouy; odată ajunşi, o să vedem ce-o să facem ca să-l 
răsplătim aşa cum merită. 

Când Henric termină aceste cuvinte, cu un zâmbet 
zeflemitor, uşa se deschise, sau mai curând fu împinsă cu 
putere, şi cel care fusese lăudat chiar atunci năvăli, palid 
şi tulburat. 

— Băgaţi de seamă, sire! Băgaţi de seamă! strigă el. 
Casa-i înconjurată! 

— Înconjurată! exclamă Henric, ridicându-se. De cine? 

— De garda regelui. 

— Oh, oh! făcu de Mouy, trăgându-şi pistoalele de la 
centiron. După câte se pare, o să încingem o adevărată 
bătălie. 

— Ah, da - zise La Mole - de pistoale şi de bătălie e 
vorba! Dar ce vreţi să facem împotriva a cincizeci de 
oameni? 

— Are dreptate! zise regele. Măcar de-ar fi vreun mijloc 
de retragere!... 

— Există unul, de care m-am folosit şi eu. Dacă 
maiestatea voastră vrea să mă urmeze... 

— Şi de Mouy? 

— Domnul de Mouy poate să ne urmeze şi el, dacă 
vrea; numai că trebuie să vă grăbiţi amândoi. 


165 


Alexandre Dumas 


Se auziră paşi pe scară. 

— E prea târziu! spuse Henric. 

— Ah, dacă li s-ar putea da de lucru vreo cinci minute - 
strigă La Mole - aş răspunde de rege! 

— Atunci, domnule, răspundeţi de el! zise de Mouy. Eu 
îmi iau sarcina să-i ţin în loc. Duceţi-vă, sire, duceţi-vă! 

— Dar ce-ai să faci? 

— Nu-mi purtaţi de grijă, sire! Grăbiţi-vă! 

Şi de Mouy ascunse la repezeală farfuria, şervetul şi 
paharul regelui, ca să se creadă că fusese singur la masă. 

— Veniţi, sire, veniţi! strigă La Mole, luându-l de braţ pe 
rege şi trăgându-l spre scară. 

— De Mouy! Viteazul meu de Mouy! strigă Henric, 
întinzându-i mâna tânărului. 

De Mouy i-o sărută, îl împinse pe Henric afară din 
cameră şi închise uşa în urma lui cu zăvorul. 

— Da, da, înţeleg - zise Henric - vrea să se lase prins, 
în timp ce noi o să fugim; dar cine dracu ne-a trădat? 

— Veniţi, sire, veniţi! N-auziţi? Urcă, urcă mereu! 

Într-adevăr, lumina făcliilor începea să se întrezărească 
de-a lungul scării înguste, pe când jos se auzea zăngănit 
de spade. 

— Atenţie, sire, atenţie! spuse La Mole. 

Şi, călăuzindu-l pe rege prin beznă, îl făcu să urce două 
etaje, împinse uşa unei camere pe care o închise apoi cu 
zăvorul şi îl duse într-o cămăruţă, unde deschise o 
fereastră. 

— Sire - spuse el - maiestatea voastră se teme de 
excursiile pe acoperişuri? 

— Cine, eu? făcu Henric. Eu, care-s vânător de capre 
sălbatice! 

— Ei bine, urmaţi-mă, maiestate, cunosc drumul şi o să 
vă fiu călăuză. 

— la-o înainte - zise Henric - te urmez. 

La Mole ieşi primul, sări peste fereastră şi-o apucă de-a 
lungul streşinii, până ajunse la un fel de vale formată din 
două acoperişuri; aceasta dădea într-o mansardă fără 


166 


Regina Margot vol. 2 


ferestre, care ducea într-un pod nelocuit. 

— Sire - spuse La Mole - aţi ajuns la liman. 

— Aha! Aha! făcu Henric. Cu atât mai bine. Şi-şi şterse 
fruntea palidă de pe care picura sudoarea. 

— Acum - îl lămuri La Mole - treaba o să meargă 
strună; din pod coborâm pe scară, scara dă într-o alee, iar 
aleea direct în stradă. Am mai făcut drumul ăsta, sire, 
într-o noapte mult mai îngrozitoare. 

— Hai, hai - zise Henric - înainte! 

— La Mole se strecură primul prin fereastra deschisă, 
trecu printr-o uşă care abia se ţinea în balamale, pe care 
o împinse şi ajunse la o scară în spirală; aici îi trecu 
regelui frânghia ce folosea drept rampă şi-l îndemnă: 

— Veniti, sire! 

— Pe la jumătatea scării, Henric se opri; ajunsese la o 
altă fereastră, care dădea în curtea hanului „Sub cerul 
liber”. Pe scara principală se vedeau soldați alergând unii 
cu săbii în mână, alții cu făclii. Deodată, în mijlocul unui 
grup, regele Navarei îl zări pe de Mouy. Işi predase spada 
şi cobora calm. 

— Bietul băiat! exclamă Henric. Inimă vitează şi 
credincioasă! 

— Pe cinstea mea, sire - zise La Mole - maiestatea 
voastră a observat, de bună seamă, cât e de calm. Ba 
chiar râde! Trebuie că are el în cap vreo trăsnaie! O să le 
joace o festă, căci, după cum ştiţi, nu-l vezi râzând prea 
des. 

— Şi tânărul care era cu dumneata? 

— Domnul de Coconnas? întrebă La Mole. 

— Da, domnul de Coconnas. Ce i s-o fi întâmplat? 

— Oh, sire, lui nu-i port grija! Când a zărit soldaţii, nu 
mi-a spus decât atât: 

„E în joc ceva?” 

„Capul” - i-am răspuns. 

„Şi tu o să scapi?” 

„Nădăjduiesc.” 

„Ei bine, şi eu la fel!” mi-a strigat. Şi vă jur c-o să 


167 


Alexandre Dumas 


scape! Pe Coconnas, ascultați ce vă spun eu, nu-l prind 
decât dacă vrea el! 

— Atunci - spuse Henric - totu-i în ordine. Să încercăm 
să ne întoarcem la Luvru. 

— Ah, Doamne - zise La Mole - nimic mai uşor, sire; să 
ne înfăşurăm în mantii şi să ieşim. Pe stradă e îmbulzeală 
din pricina zarvei şi toţi or să ne ia drept nişte curioşi. 

Într-adevăr, Henric şi La Mole găsiră poarta deschisă şi 
nu întâmpinară altă dificultate decât gloata, care îi 
împiedica să traverseze strada. Totuşi, izbutiră amândoi 
să se strecoare prin strada d'Averon; dar când ajunseră în 
strada des Pou, îl văzură pe de Mouy şi escorta lui, 
condusă de căpitanul gărzii, domnul de Nancey, 
traversând piaţa Saint-Garmain-l'Auxerrois. 

— Ah! Ah! făcu Henric. Mi se pare că-l duce la Luvru! 
Drace! Porţile or să fie închise... Se vor lua numele celor 
care se întorc după el. Şi dacă o să fiu văzut intrând 
acum. O să se creadă că am fost cu el. 

— Ei bine, sire - exclamă La Mole - intraţi în Luvru altfel 
decât pe poartă. 

— Cum dracu vrei să intru? 

— Maiestatea voastră a uitat fereastra reginei Navarei? 

— La naiba, domnule de La Mole! făcu Henric. Ai 
dreptate! Uite, la asta nu m-am gândit!... Dar cum să-i 
dau de veste reginei? 

— Oh - zise La Mole, înclinându-se cu o recunoştinţă 
plină de respect - maiestatea voastră aruncă pietricele cu 
atâta dibăcie! 


168 


Regina Margot vol. 2 


XLVII 
De Mouy de Saint-Phale 


DE ASTĂ DATĂ, CATERINA FUSESE 
atât de prevăzătoare, încât era sigură că treaba avea să 
meargă strună. 

Aşadar, pe la ora zece îi spuse Margaretei să plece, 
convinsă - ceea ce de altfel era şi adevărat - că regina 
Navarei nu avea habar de ce se urzea împotriva soţului 
ei; cu aceste gânduri intră în odaia regelui, rugându-l să 
nu se ducă la culcare încă. 

Îngrijorat din pricina expresiei de triumf ce se citea pe 
chipul mamei sale - cu toate că încerca să o ascundă ca 
de obicei - Carol căută s-o iscodească. Caterina îi 
răspunse în doi peri: 

— Nu-i pot spune maiestăţii voastre decât un singur 
lucru: astă-seară va fi scăpată de doi dintre cei mai cruzi 
duşmani ai săi. 

Carol ridică din sprâncene, voind parcă să spună: 
„Bine, o să vedem!”, şi fluierându-şi ogarul lui cel mare, 
care veni la el târându-se pe burtă, ca un şarpe, şi apoi îşi 
lăsă capul fin şi inteligent pe genunchiul stăpânului său, 
regele se puse pe aşteptat. 

Caterina rămase câteva clipe cu ochii ficşi, trăgând cu 
urechea, când, deodată, în curtea Luvrului se auzi un foc 
de pistol. 

— Ce-i zarva asta? întrebă Carol, încruntându-se, în 
timp ce ogarul se ridică brusc, ciulind urechile. 

— Nimic - spuse Caterina - un semnal şi atâta tot. 


169 


Alexandre Dumas 


— Şi ce înseamnă? 

— Că din clipa asta, sire, unicul şi adevăratul vostru 
duşman nu vă mai poate face niciun rău. 

— A fost ucis cineva? întrebă Carol, privind-o pe maică- 
sa cu un aer de stăpân, care ar vrea să spună că moartea 
şi iertarea doar regele le poate hotări. 

— Nu, sire, au fost doar arestate două persoane. 

— Aha! făcu Carol. Tot mereu urzeli şi uneltiri, de care 
regele nu ştie nimic! La naiba, mamă, sunt totuşi un om 
în toată firea şi mă pot păzi şi singur, fără să am nevoie 
de tutelă sau chingi! Dacă ai chef de domnie, n-ai decât 
să te duci cu fiul dumitale în Polonia; aici însă, ascultă ce- 
ţi spun, nu-ţi merge aşa ceva! 

— Fiule - spuse Caterina - este ultima oară când mă 
mai amestec în treburile tale. Dar e o chestiune pe care o 
urmăream de mult şi în care niciodată nu mi-ai dat 
dreptate, iar eu ţineam din toată inima să-ţi dovedesc că 
o am. 

In aceeaşi clipă mai mulţi soldaţi se opriră în 
anticameră şi se auzi cum îşi proptesc patul flintelor pe 
podea. 

Imediat, domnul de Nancey ceru să intre la rege. 

— Să vină - răspunse repede Carol. 

Domnul de Nancey intră, îl salută pe rege şi întorcându- 
se spre Caterina, zise: 

— Doamnă, poruncile  maiestăţii voastre sunt 
îndeplinite; l-am prins! 

— Cum, l-ai?! exclamă Caterina foarte tulburată. N-ai 
prins decât pe unul? 

— Era singur, doamnă. 

— Şi s-a apărat? 

— Nu, cina liniştit într-o cameră şi a predat spada la 
prima somaţie. 

— Cine-i? întrebă regele 

— Veţi vedea îndată - îi răspunse Caterina. Să fie adus 
prizonierul, domnule de Nancey! 

Cinci minute mai târziu, de Mouy se afla în faţa regelui. 


170 


Regina Margot vol. 2 


— De Mouy! strigă regele. Dar ce s-a întâmplat, 
domnule? 

— Ei, sire - făcu de Mouy, cu un calm desăvârşit - dacă 
maiestatea voastră îmi îngăduie, i-aş pune aceeaşi 
întrebare. 

— In loc să pui această întrebare regelui - zise Caterina 
- fii bun, domnule de Mouy, şi spune-i fiului meu cine era 
persoana care se afla într-o noapte în camera regelui 
Navarei, şi care, împotrivindu-se poruncilor maiestăţii 
sale, ca un rebel, a ucis doi soldaţi şi l-a rănit pe domnul 
de Maurevel? 

— Într-adevăr - spuse Carol, încruntându-se - cunoşti 
numele acestei persoane, domnule de Mouy? 

— Da, sire! Maiestatea voastră doreşte să-l afle? 

— Mărturisesc că mi-ar face plăcere. 

— Ei bine, sire, se numeşte de Mouy de Saint-Phale. 

— Dumneata erai? 

— Chiar eu. 

Caterina, mirată de această îndrăzneală, se dădu înapoi 
cu un pas din faţa tânărului. 

— Aşadar, ai îndrăznit să nu te supui ordinelor regelui? 
spuse Carol al IX-lea. 

— Mai întâi, sire, nu ştiam că era un ordin al maiestăţii 
voastre; apoi, n-am văzut decât un lucru, sau mai 
degrabă un om: pe domnul de Maurevel, ucigaşul tatălui 
meu şi al domnului amiral. Atunci mi-am adus aminte că 
acum un an şi jumătate, chiar în această cameră, în seara 
zilei de 24 august, maiestatea voastră mi-a făgăduit că-l 
va pedepsi pe ucigaş; or, cum de atunci a trecut mult 
timp şi s-au petrecut evenimente însemnate, am socotit 
că, împotriva voinţei lui, regele nu şi-a putut îndeplini 
dorinţa. Şi văzându-l pe Maurevel în uşă, mi-am zis că mi 
l-a trimis cerul. Maiestatea voastră ştie ce-a urmat, sire; 
am dat în el ca într-un ucigaş şi în oamenii lui ca în nişte 
tâlhari. 

Carol nu răspunse nimic; prietenia lui pentru Henric îl 
făcea de la o vreme să privească multe lucruri cu alţi ochi 


171 


Alexandre Dumas 


şi, de multe ori, cu spaimă chiar. 

La rândul ei, regina-mamă îşi amintea că după sfântul 
Bartolomeu, regele spusese adesea vorbe care aduceau a 
remuşcări. 

— Dar ce căutai la ora aceea la regele Navarei? 

— Oh - răspunse de Mouy - asta-i o poveste cam lungă, 
dar dacă maiestatea sa are totuşi răbdare s-o asculte... 

— Da - zise Carol - vorbeşte, îţi poruncesc! 

— Mă supun, sire - răspunse de Mouy, cu o plecăciune. 

Caterina se aşeză, fixându-l pe tânăra căpetenie cu o 
privire îngrijorată. 

— Vă ascult - zise Carol. Aici, Acteon! 

Câinele îşi reluă locul de mai înainte. 

— Sire - începu de Mouy - venisem la maiestatea sa, 
regele Navarei, ca sol al fraţilor mei, credincioşii 
dumneavoastră supuşi, de religie hughenotă. 

Caterina îi făcu un semn lui Carol. 

— Fii liniştită, mamă - zise acesta - nu-mi scapă niciun 
cuvânt. Continuă, domnule de Mouy, continuă, cu ce scop 
ai venit? 

— Ca să-i atrag atenţia regelui Navarei - spuse mai 
departe de Mouy - că de când a trecut iar la catolicism, 
nu se mai bucură de încrederea hughenoţilor, dar că în 
amintirea tatălui său, Antoine de Bourbon, şi mai ales a 
mamei sale, viteaza Jeanne d'Albret, al cărui nume ne 
este scump, hughenoţii îi datorau această dovadă de 
respect şi-l rugau să renunţe la drepturile sale asupra 
coroanei Navarei. 

— Ce zice! exclamă Caterina, neizbutind, cu toată 
stăpânirea ei de sine, să primească în tăcere această 
lovitură neaşteptată. 

— Aha! Aha! făcu Carol. Dar această coroană a 
Navarei, care zboară de pe un creştet pe altul, fără 
îngăduinţa mea, îmi pare că-mi aparţine şi mie puţin. 

— Sire, hughenoţii recunosc mai bine ca oricine acest 
principiu al suzeranității pe care maiestatea voastră l-a 
amintit  adineauri. Şi de aceea ei trag nădejde că 


172 


Regina Margot vol. 2 


maiestatea voastră o va pune pe un cap pe care-l 
preţuieşte. 

— Eu! exclamă Carol. Pe un cap pe care-l preţuiesc!... 
La naiba! Ce cap, domnule? Nu te înţeleg. 

— Al domnului duce d'Alençon! 

Caterina se făcu albă ca varul şi-l străfulgera pe de 
Mouy cu o privire ucigătoare. 

— Dar, fratele meu d'Alençon, ştia? 

— Da, sire. 

— Şi a primit coroana? 

— Sub rezerva ca maiestatea voastră să fie de acord, şi 
de aceea ne-a şi trimis aici. 

— Oh, oh! spuse Carol. Într-adevăr, iată o coroană care- 
| va prinde de minune pe fratele nostru d'Alençon. Şi eu, 
care nici măcar nu mă gândisem la asta! Mulţumesc, de 
Mouy, mulţumesc! Când o să mai ai idei din astea, vei fi 
binevenit la Luvru... 

— Sire, de mult vi s-ar fi adus la cunoştinţă planul 
acesta, dacă n-ar fi fost întâmplarea aceea nefericită cu 
Maurevel, care m-a făcut să mă tem că am căzut în 
dizgraţia maiestăţii voastre. 

— Da, dar Henric ce părere avea despre acest plan? 
întrebă Caterina. 

— Doamnă, regele Navarei se supunea dorinţei fraţilor 
săi şi îşi pregătise abdicarea. 

— Aşadar - strigă Caterina - ar trebui să ai această 
abdicare asupra dumitale? 

— Într-adevăr, doamnă - zise de Mouy - din întâmplare 
o am asupra mea, semnată de el şi datată. 

— Data e anterioară întâmplării de la Luvru? întrebă 
Caterina. 

— Da, cu o zi înainte, cred. 

Domnul de Mouy scoase din buzunar abdicarea în 
favoarea ducelui d'Alençon, scrisă, semnată de mâna lui 
Henric şi purtând data indicată. 

— Pe cinstea mea, totu-i în regulă! 

— Şi în schimbul acestei abdicări, Henric ce voia? 


173 


Alexandre Dumas 


— Nimic, doamnă, prietenia regelui Carol, ne-a spus el, 
îl despăgubeşte cu prisosinţă de pierderea unei coroane. 

Caterina îşi muşca buzele de furie şi îşi frământa 
frumoasele ei mâini. 

— Astea toate sunt foarte adevărate - adăugă regele. 

— Atunci - reluă regina-mamă - dacă totul era hotărât 
între dumneavoastră şi regele Navarei, ce scop a avut 
întrevederea de astă-seară cu el? 

— Eu, doamnă, cu regele Navarei?! se miră de Mouy. 
Domnul de Nancey, care m-a arestat, poate fi martor că 
eram singur. Maiestatea voastră îl poate chema. 

— Domnule de Nancey! strigă regele. 

Căpitanul gărzii apăru din nou. 

— Domnule de Nancey - întrebă repede Caterina - 
domnul de Mouy era singur la hanul „Sub cerul liber”? 

— În cameră, da, doamnă; dar în han, nu! 

— Ah! exclamă Caterina. Cu cine mai era? 

— Nu ştiu dacă era împreună cu domnul de Mouy, 
doamnă, dar ştiu că a scăpat printr-o uşă dosnică, după 
ce-a pus jos doi soldaţi de-ai mei. 

— Şi l-ai recunoscut, fără îndoială, pe acest gentilom? 

— Nu eu, oamenii mei. 

— Cine era? întrebă Carol al IX-lea. 

— Contele Annibal de Coconnas. 

— Annibal de Coconnas - repetă regele, îngândurat şi 
posomorât - cel care a măcelărit o mulţime de hughenoți 
în noaptea sfântului Bartolomeu? 

— Domnul de  Coconnas, gentilom al domnului 
d'Alençon - explică domnul de Nancey. 

— Bine, bine - zise Carol al IX-lea - poţi să pleci, 
domnule de Nancey, şi altă dată să nu uiţi un lucru... 

— Care, sire? 

— Că eşti în slujba mea şi că trebuie să asculţi doar de 
ordinele mele. 

Domnul de Nancey ieşi de-a-ndăratelea, salutând 
respectuos. 

De Mouy îi zâmbi ironic Caterinei. 


174 


Regina Margot vol. 2 


O clipă se aşternu tăcerea. 

Regina îşi răsucea firele de mătase ale centurii, iar 
Carol îşi mângâia câinele. 

— Şi ce scop urmăreaţi, domnule? continuă Carol. 
Aveaţi de gând să folosiţi violenţa? 

— Împotriva cui, sire? 

— Poate împotriva lui Henric, împotriva lui Francisc, sau 
a mea. 

— Sire, aveam abdicarea cumnatului şi consimţământul 
fratelui vostru; şi cum am mai avut cinstea să vă spun, 
voiam tocmai să cerem încuviințarea maiestăţii voastre, 
când s-a întâmplat încurcătura acea blestemată de la 
Luvru. 

— Ei bine, mamă - spuse Carol - nu văd niciun rău în 
toate astea. Aveţi tot dreptul, domnule de Mouy, să cereţi 
un rege. Da. Navara poate şi trebuie să fie un regat 
despărţit de Franţa. Mai mult, acest regat pare anume 
creat pentru fratele meu d'Alençon, care a râvnit 
întotdeauna atât de mult o coroană, încât, atunci când 
mă vede pe mine cu a mea, nu-şi poate lua ochii de la ea. 
Singura piedică în calea suirii lui pe tron era dreptul lui 
Henriot; dar de vreme ce Henriot renunţă de bună voie... 

— De bună voie, sire. 

— Pare-se că este voinţa lui Dumnezeu! Domnule de 
Mouy, eşti liber să te întorci la fraţii dumitale, pe care i- 
am pedepsit... puţin cam aspru poate; dar asta-i o 
socoteală între Dumnezeu şi mine; aşadar, spune-le că 
întrucât îl vor ca rege al Navarei pe fratele meu 
d'Alençon, regele Franţei le împlineşte dorinţa. Din 
această clipă, Navara este un regat şi suveranul său se 
numeşte Francisc. Nu cer decât opt zile ca fratele meu să 
părăsească Parisul, cu toată strălucirea şi alaiul ce se 
cuvin unui rege. Du-te, domnule de Mouy, du-te... 
Domnule de Nancey, lasă-l pe domnul de Mouy să treacă. 
Este liber! 

— Sire - spuse de Mouy, făcând un pas înainte - 
maiestatea voastră îmi îngăduie? 


175 


Alexandre Dumas 


— Da - zise regele. 

Şi-i întinse mâna tânărului hughenot. 

De Mouy puse un genunchi pe podea şi sărută mâna 
regelui. 

— Stai - spuse regele, reţinându-l tocmai când se 
pregătea să se ridice. Nu mi-ai cerut să-l pedepsesc pe 
ticălosul de Maurevel? 

— Da, sire. 

— Nu ştiu unde se află ca s-o pot face, pentru că s-a 
ascuns; dar dacă dai de el, fă-ţi singur dreptate; îţi dau 
voie şi chiar cu mare plăcere. 

— Ah, sire - strigă de Mouy - mă copleşiţi! Maiestatea 
voastră se poate bizui pe mine; nici eu nu ştiu unde se 
află, dar puteţi fi liniştit; dau eu de el! 

Şi de Mouy, după ce făcu o plecăciune respectuoasă în 
faţa regelui Carol şi a reginei Caterina, părăsi încăperea, 
fără ca soldaţii ce îl aduseseră să-l mai împiedice. 
Străbătu coridoarele, ajunse repede la portita cunoscută 
şi, odată afară, nu făcu decât un salt din piaţa Saint- 
Germain-l'Auxerrois până la hanul „Sub cerul liber”, aici 
îşi regăsi calul, cu ajutorul căruia, trei ceasuri după scena 
pe care am povestit-o, tânărul respira în siguranţă la 
adăpostul zidurilor cetăţii Mantes. 

Caterina, roasă de mânie, se întoarse în apartamentul 
ei; trecu apoi în acela al Margaretei, unde îl găsi pe 
Henric în halat, gata de culcare. 

— Diavole - murmură ea - ajută pe o regină nenorocită, 
pentru care Dumnezeu nu mai vrea să facă nimic! 


176 


Regina Margot vol. 2 


XLVIII 
Două capete, o singură coroană 


— RUGAŢI-L PE DOMNUL D'ALENÇON 
să vină la mine - spuse Carol, când se despărţi de mama 
lui. 

După cele ce-i spusese regele, domnul de Nancey, 
hotărât să asculte numai de ordinele acestuia, alergă într- 
un suflet la ducele d'Alençon şi-i transmisese porunca 
regală, fără să schimbe o iotă. 

Ducele d'Alençon tresări. Dintotdeauna tremurase în 
faţa lui Carol şi tremura mai ales acum, când avea motive 
să se teamă, pentru că uneltea împotriva lui. 

Cu toate acestea, se grăbi dinadins să se ducă la 
fratele lui. 

Carol stătea în picioare şi fredona un cântec de 
vânătoare. 

Când ducele d'Alençon intră, surprinse în privirea 
îngheţată a lui Carol ura aceea plină de venin, pe care i-o 
cunoştea atât de bine. 

— Maiestatea voastră m-a chemat? lată-mă, sire! Ce 
doreşte de la mine maiestatea voastră? 

— Vreau să-ţi spun, bunul meu frate, că pentru a 
răsplăti adânca prietenie ce o ai pentru mine, m-am 
hotărât astăzi să-ţi împlinesc dorinţa cea mai scumpă. 

— Mie? 

— Da. la gândeşte-te, la ce visezi de atâta vreme şi nu 
îndrăzneşti să-mi ceri? Eu îţi împlinesc acum dorinţa. 

— Sire, îţi jur ca unui frate, că nu vreau nimic altceva 


177 


Alexandre Dumas 


decât ca regele să fie totdeauna sănătos! 

— Atunci dorinţa ţi-e împlinită, domnule d'Alençon; 
boala de care am suferit la venirea polonezilor mi-a 
trecut. Mulțumită lui Henriot, am scăpat de un mistreţ 
furios, care voia să mă sfâşie. Acum sunt atât de zdravăn, 
încât n-am de ce-l pizmui nici pe cel mai sănătos cetăţean 
al regatului meu. Aşadar, fără să te învinuiesc că n-ai fi 
un frate bun, poţi spera şi altceva decât să fiu numai 
sănătos, pentru că, în privinţa asta, mă simt de minune! 

— Nu doresc nimic, sire. 

— Ba da, ba da, Francisc - reluă Carol pierzându-şi 
răbdarea. Doreşti coroana Navarei, pentru că te-ai înţeles 
cu Henric şi cu de Mouy; primul ca să renunţe, şi cu al 
doilea ca să te ajute s-o dobândeşti. Ei bine, Henriot 
renunţă la ea! De Mouy mi-a transmis cererea ta şi 
această coroană la care râvneşti... 

— Ei bine? întrebă d'Alençon tremurând. 

— Ei bine? La naiba! Eata... 

Ducele d'Alençon păli îngrozitor; apoi, în timp ce inima 
îi bătea să-i spargă pieptul, se roşi la faţă ca un rac. 
Generozitatea regelui tocmai în această clipă îl aducea în 
culmea desperării. 

— Sire, dar n-am dorit nimic şi, mai ales, n-am cerut 
niciodată o asemenea favoare - zise el, tremurând de 
emoție şi căutând în zadar să-şi revină. 

— Se prea poate! zise regele. Pentru că eşti atât de 
tăcut! Dar s-a cerut asta pentru tine, frăţioare... 

— Sire, îţi jur că niciodată... 

— Nu jura pe Dumnezeu... 

— Aşadar, sire, mă surghiuneşti? 

— Asta numeşti tu surghiun, Francisc? La naiba! 
Mofturos mai eşti! Atunci ce-ai fi vrut? 

De desperare, d'Alençon îşi muşcă buzele. 

— Pe legea mea! continuă Carol, prefăcându-se că e 
bine dispus. Te credeam mai puţin popular, mai ales 
printre hughenoți; dar ei te cer; aşa că trebuie să 
recunosc şi eu că m-am înşelat. De altfel, n-aş fi putut 


178 


Regina Margot vol. 2 


nădăjdui mai bine decât să am un om al meu, pe frăţiorul 
meu care mă iubeşte şi niciodată nu m-ar trăda, să-l am 
la conducerea unui partid care de treizeci de ani poartă 
război împotriva noastră! Asta o să potolească totul, ca 
prin farmec, şi pe deasupra vom fi toţi regi în familie! 
Doar bietul Henriot nu va fi altceva decât prietenul meu! 
Cum însă el nu-i de loc ambițios şi acest titlu nu-l solicită 
nimeni, o să-l ia el. 

— Vai, sire, te înşeli! Acest titlu îl solicit eu... Căci cine 
are mai mult drept ca mine? Henriot nu-ţi este decât 
cumnat, rudă prin alianţă, în timp ce eu îţi sunt de sânge, 
şi mai ales de inimă. Sire, te implor, ţine-mă lângă tine... 

— Nu, nu, ar însemna să-ţi aduc nenorocire... 

— De ce? 

— Pentru o mie de motive! 

— Gândeşte-te puţin, sire: nicăieri n-ai să găseşti un 
prieten mai credincios ca mine. De copil, nu m-am 
despărţit niciodată de maiestatea voastră. 

— Da, da, ştiu prea bine... dar uneori aş fi vrut să te 
ştiu mai departe. 

— Ce vrea să spună maiestatea voastră? 

— Nimic, nimic... zic şi eu aşa... Ce vânători 
încântătoare se fac acolo! Francisc, crede-mă, te invidiez! 
Ştii că în blestemaţii ăia de munţi vânezi ursul ca la noi 
mistrețul? O să ne îmbraci pe toţi în blănuri una şi una. 
Ştii, acolo vânezi cu jungherul; stai la pândă, apare jivina, 
o aţâţi, o întăriţi, şi ursul se repede la vânător şi când 
ajunge la patru paşi de el, se ridică pe labele dinapoi. 
Acum e momentul potrivit să i se înfigă lama în inimă, aşa 
cum a făcut Henric cu mistrețul la ultima vânătoare. E un 
lucru primejdios, dar te ştiu curajos, Francisc, şi o 
primejdie ca asta e o adevărată plăcere. 

— Vai! Mă mâhniţi de două ori, maiestate, pentru că 
nici n-o să mai vânăm împreună. 

— Pe toţi dracii! Cu atât mai bine! împreună tot nu ne 
pria, nici unuia, nici altuia! 

— Cum adică, maiestate? 


179 


Alexandre Dumas 


— Că-ţi face o atât de mare plăcere şi-ţi dă un atât de 
puternic fior să vânezi cu mine, încât tu, care eşti dibăcia 
în persoană, care cu prima archebuză ce-ţi cade în mână 
dobori o coţofană la o sută de paşi, la ultima noastră 
vânătoare, deşi aveai arma ta favorită, n-ai nimerit 
cogeamite mistrețul, la douăzeci de paşi de tine! În 
schimb, i-ai zdrobit piciorul celui mai bun cal al meu! La 
naiba, Francisc! Asta te poate pune pe gânduri! 

— M-am fâstăâcit, sire, asta e! zise ducele d'Alençon, 
îngălbenindu-se. 

— Da, da, te-ai fâstăcit, ştiu eu! reluă Carol. Tocmai din 
pricina acestei fâstâceli, pe care o apreciez la justa ei 
valoare, îţi spun: crede-mă, Francisc, e mai bine să 
vânăm fiecare pe socoteala lui, mai ales când te pierzi 
atât de uşor cu firea! Gândeşte-te la asta, frăţioare! 
Fireşte, nu cu mine de faţă! Prezenţa mea, după cum văd, 
te tulbură. Fă-o mai bine când ai să fii singur! Şi ai să 
înţelegi că am toate motivele să mă tem că la o altă 
vânătoare ai să te fâstâceşti din nou. Şi atunci, cum nimic 
nu te poate face mai bine decât emoția să scapi ţeava 
mai sus, ai să ucizi călăreţul şi nu calul, pe rege în locul 
animalului. La naiba, un plumb trimis mai sus, ori mai jos, 
poate schimba faţa lucrurilor, cârmuirea. Am mai văzut 
noi din astea în familia noastră! Când Montgomery l-a 
omorât pe tatăl nostru, Henric al II-lea, din greşeală sau 
poate tot pentru că s-a fâstâcit, Francisc al II-lea, fratele 
nostru, a ajuns pe tron, iar Henric tatăl nostru, la Saint- 
Denis. Ce puţin îi trebuie lui Dumnezeu ca să facă lucruri 
mari! 

Şocul acesta, pe cât de neprevăzut, pe atât de aprig, îi 
broboni ducelui fruntea de sudoare. 

Regele nici nu i-ar fi putut spune mai clar fratelui său 
că dibuise totul. Când Carol îşi ascundea mânia glumind, 
era mai de temut decât când dădea frâu liber urii ce 
clocotea în el; răzbunarea lui era pe măsura urii ce-l 
rodea. Când ura creştea, creştea şi răzbunarea. Pentru 
prima dată ducele d'Alençon avu remuşcări sau, mai 


180 


Regina Margot vol. 2 


degrabă, îi păru rău că pusese la cale o crimă care nu-i 
izbutise. Nu se dăduse bătut; dar ultima lovitură primită îl 
făcuse să plece capul şi Carol văzu licărind în ochii lui 
acea flacără mistuitoare, care, la fiinţele simţitoare, 
vesteşte lacrimile. 

Dar ducele d'Alençon era dintre cei care nu plâng decât 
de furie. 

Carol îşi aţintise privirea lui de vultur asupra tânărului, 
sorbindu-i, ca să spunem astfel, toate simţămintele ce se 
perindau prin sufletul ducelui. Şi toate simţămintele 
acestea îi apăreau clare, precise, pentru că-şi cunoştea 
bine familia: pentru rege, sufletul lui Francisc era ca o 
carte deschisă. 

II lăsă o clipă aşa, zdrobit, încremenit şi mut. Şi apoi, cu 
un glas în care se citea ura şi neînduplecarea, zise: 

— Frate, asta e hotărârea noastră şi nu poate fi 
schimbată: ai să pleci! 

Ducele d'Alençon făcu un gest. Carol păru că nu-l 
observă şi continuă: 

— Vreau ca Navara să fie mândră că e condusă de un 
frate al regelui Franţei. Vei avea putere, onoruri, tot ce se 
cuvine rangului tău, aşa cum le-a avut şi fratele nostru, 
Henric. Şi, ca şi el - adăugă Carol, zâmbind - ai să mă 
binecuvântezi de departe. Dar n-are a face, 
binecuvântările nu cunosc distanţă! 

— Sire... 

— Primeşte sau, mai bine zis, resemnează-te. Odată 
încoronat, o să ţi se găsească o soţie demnă de un vlăstar 
regesc al Franţei. Cine ştie! Poate o să-ţi mai aducă şi un 
alt tron... 

— Dar maiestatea voastră îl uită pe bunul său prieten, 
Henric - zise ducele d'Alençon. 

— Henric?! Doar ţi-am spus că nu vrea tronul Navarei! 
Ţi-am spus că Henric renunţă la el pentru tine! Henric e 
un băiat de viaţă, nu un înăcrit ca tine. El vrea să râdă, să 
petreacă în voie, nu să se plictisească, aşa cum suntem 
osândiţi să ne plictisim noi cei care purtăm coroane. 


181 


Alexandre Dumas 


D'Alengcon suspină: 

— Vasăzică, maiestatea voastră - zise el - îmi 
porunceşte să mă ocup de... 

— Nu, nu! Nu trebuie să te îngrijeşti de nimic, Francisc, 
am să aranjez eu totul. Ai încredere în mine ca într-un 
frate bun. Şi acum, pentru că totu-i stabilit, du-te. Cât 
despre convorbirea noastră, poţi să vorbeşti despre ea 
sau nu prietenilor tăi. Eu însă voi lua măsuri să fie adusă 
la cunoştinţa publică curând. Du-te, Francisc. 

Cum nu mai avea nimic ce să răspundă, ducele salută 
şi plecă, clocotind de furie. 

Ardea de nerăbdare să dea de Henric, ca să vorbească 
cu el despre tot ce i se întâmplase; dar n-o găsi decât pe 
Caterina. De fapt, Henric îl ocolea, iar regina-mamă îl 
căuta. 

Văzând-o pe Caterina, ducele îşi stăpâni durerea şi 
încercă să zâmbească. Mai puţin norocos decât Henric de 
Anjou, el voia să aibă în Caterina nu o mamă, ci o aliată. 
Aşadar, la început căută să se ascundă de ea, căci pentru 
a încheia o alianţă trainică, fiecare trebuia să-l înşele 
puţin pe celălalt. 

O întâmpină deci pe Caterina cu un aer în care nu se 
simţea decât o undă de nelinişte. 

— Ei bine, doamnă - zise el - am veşti mari! Le cunoşti? 

— Ştiu că e vorba să ajungi rege! 

— E un semn de mare bunăvoință din partea fratelui 
meu! 

— Nu-i aşa? 

— Mai-mai că-mi vine să cred că ţi se cuvine o parte 
din recunoştinţă şi dumitale! Pentru că, oricum, dacă l-ai 
sfătuit să-mi dea un tron, ţi-l datorez! Deşi mărturisesc că 
în realitate îmi pare rău că trebuie să-l deposedez astfel 
de coroană pe Henric de Navara. 

— ÎI iubeşti mult pe Henriot, fiul meu, după cât se pare? 

— Fireşte; de câtva timp ne-am împrietenit la 
cataramă. 

— Crezi că te iubeşte şi el la fel de mult? 


182 


Regina Margot vol. 2 


— Nădăjduiesc, doamnă. 

— Ce bine e când există o astfel de prietenie, mai ales 
între prinți! Cu atât mai mult cu cât prieteniile de la curte 
nu prea sunt trainice, scumpul meu Francisc! 

— Mamă, nu suntem doar prieteni, ci aproape fraţi. 

Caterina avu un zâmbet ciudat. 

— Prea bine! zise ea. Există oare frăţie între regi? 

— Vai, cât despre asta, mamă, adu-ţi aminte că atunci 
când ne-am împrietenit, niciunul din noi nu era rege; şi 
nici măcar prin cap nu ne trecea; şi de aceea ne iubeam. 

— Da, dar lucrurile s-au schimbat! 

— Cum s-au schimbat? 

— Fără îndoială. Cine vă spune că acum nu veţi fi 
amândoi regi? 

După tresărirea nervoasă a ducelui şi roşeaţa care-i 
năpădise fruntea, Caterina îşi dădu seama că nimerise în 
plin. 

— Eh! Henriot rege?! Peste ce regat, mamă? 

— Peste unul din cele mai măreţe ale creştinătăţii, 
fiule! 

— Ah, mamă, ce vrei să spui? întrebă d'Alençon, 
îngălbenindu-se. 

— Vreau să spun ceea ce o adevărată mamă trebuie 
să-i spună fiului ei! Ceea ce tu însuţi, Francisc, ai visat de 
nenumărate ori! _ 

— Eu? făcu ducele. N-am visat nimic, doamnă! Iți jur! 

— Vreau să te cred; pentru că prietenul tău, fratele tău 
Henric, cum îi zici tu, sub înfăţişarea lui deschisă, ascunde 
multă şiretenie şi dibăcie şi se pricepe să-şi păstreze mai 
bine secretele decât tine, Francis, de pildă, ţi-a spus el 
vreodată că de Mouy este omul lui de încredere? 

Şi zicând acestea, Caterina îşi înfipse privirea ca un 
pumnal în sufletul lui Francisc. 

Dar el avea doar o virtute, sau mai degrabă un viciu: 
ştia să se prefacă; aşa că înfruntă privirea fără să 
clipească. 

— De Mouy? se arătă el mirat, de parc-ar fi auzit pentru 


183 


Alexandre Dumas 


prima oară acest nume. 

— Da, da, hughenotul de Mouy de Saint-Phale. Cel care 
era să-l ucidă pe domnul de Maurevel şi care, în ascuns, 
străbate Franţa şi capitala în lung şi-n lat, îmbrăcat mereu 
în alte veşminte, ca să ridice o armată pentru a sprijini pe 
fratele tău Henric împotriva familiei noastre. 

Şi zicând acestea, Caterina dădu să plece, neştiind că 
în această privinţă fiul ei Francisc ştia tot atât cât şi ea, 
dacă nu chiar mai mult. 

Francisc o opri: 

— Mamă - zise el - te rog, numai o vorbă. Dacă tot ai 
vrut să-mi împărtăşeşti secretele tale, spune-mi, te rog, 
cum se face că Henric, cu mijloace atât de slabe şi aşa de 
puţin cunoscut, ni se poate împotrivi încât să trezească 
familiei noastre atâta îngrijorare! 

— Copilule - făcu regina zâmbind - are, pe cât se pare, 
treizeci de mii de soldaţi în spatele lui; un singur cuvânt 
de-al lui şi toţi cei treizeci de mii de soldaţi vor ieşi ca din 
pământ, şi mai află că aceşti treizeci de mii de oameni 
sunt hughenoți, adică cei mai viteji soldaţi din lume. Unde 
mai pui că el se bucură de o protecţie pe care n-ai ştiut 
sau n-ai vrut s-o câştigi. 

— Care? 

— İl are de partea lui pe rege, care-l iubeşte, care-l 
ajută, pe rege care, gelos pe fratele său din Polonia şi ca 
să-ţi facă ţie în ciudă, îşi caută urmaşii în altă parte. 
Numai că eşti atât de orb, că nu vezi că nu-i caută în 
familia lui. 

— Regele?... Crezi, mamă? 

— Aşadar n-ai băgat de seamă că l-a îndrăgit pe 
Henriot, pe Henriot al lui? 

— Ba da, ba da, mamă. 

— Şi că el îi răspunde la fel? Pentru că Henriot, uitând 
că regele, cumnatul lui, a vrut să-i facă de petrecanie în 
ziua sfântului Bartolomeu, i se aşterne la picioare ca un 
câine care linge mâna ce l-a bătut. 

— Da, da, am băgat de seamă! Henric e foarte umil în 


184 


Regina Margot vol. 2 


faţa fratelui meu Carol - spuse Francisc. 

— Dibaci, ca să-i facă pe plac în toate împrejurările. 

— Atât de mult, încât de ciudă că-i luat mereu în 
zeflemea de rege pentru că nu se pricepe la vânătoarea 
cu şoimi, ţine să înveţe cu tot dinadinsul... Chiar ieri, da, 
chiar ieri, m-a întrebat dacă n-am câteva cărţi bune 
despre meşteşugul acesta. 

— la stai puţin! zise Caterina, ai cărei ochi scânteiară 
de parcă o idee neaşteptată i-ar fi străfulgerat prin minte. 
la stai puţin... - şi ce i-ai răspuns? 

— Că am să caut în biblioteca mea. 

— Foarte bine, foarte bine, trebuie să capete această 
carte - şopti Caterina. 

— Doamnă, am căutat, dar n-am găsit nimic. 

— Am să găsesc eu; da, da, am să găsesc eu... şi-ai să-i 
dai cartea ca din partea ta. 

— Şi ce-o să se întâmple? 

— Ai încredere în mine, Francisc? 

— Da, mamă. 

— Vrei să m-asculţi orbeşte în privinţa lui Henric, pe 
care, orice-ai zice tu, tot nu-l iubeşti? 

D'Alengon zâmbi. 

— Şi pe care eu îl urăsc! continuă Caterina. 

— Da, am să te ascult. 

— Vino poimâine aici, să iei cartea, eu am să ţi-o aduc, 
iar tu ai să i-o dai lui Henric... şi... 

— Şi... 

— Restul lasă-l în voia Domnului, a providenţei sau a 
întâmplării. 

Francisc o cunoştea foarte bine pe maică-sa ca să ştie 
că ea nu lăsa de loc pe seama lui Dumnezeu, a 
providenţei sau a întâmplării grija de a-i sluji ura sau 
prieteniile; se feri însă să adauge vreun cuvânt şi, ca unul 
care primeşte misiunea ce i s-a încredinţat, salută şi se 
retrase. 

„Ce-o fi vrut să zică? Habar n-am! făcu tânărul, urcând 
scara. Dar în toată treaba asta, e clar pentru mine că 


185 


Alexandre Dumas 


lucrează împotriva unui duşman comun. S-o lăsăm să-şi 
vadă de treabă!” 

În acest timp, Margareta, prin La Mole, primea o 
scrisoare de la Mouy. Şi cum în politică cei doi iluştri soţi 
n-aveau niciun secret unul faţă de celălalt, regina Navarei 
deschise scrisoarea şi o citi. 

Fără îndoială, scrisoarea i se păru interesantă, căci pe 
dată Margareta, profitând de întunericul care începea să 
coboare peste zidurile Luvrului, se strecură în coridorul 
secret, urcă scara în spirală şi - după ce se uită cu luare 
aminte în stânga şi în dreapta - păşi uşor, ca o umbră, şi 
dispăru în anticamera regelui Navarei. 

Căci după dispariţia lui Orthon, anticamera nu mai era 
păzită de nimeni. 

Dispariţia acestuia - despre care nu i-am mai spus 
nimic cititorului după moartea atât de tragică a 
sărmanului Orthon îl neliniştise foarte mult pe Henric. Îşi 
dezvălui îngrijorarea faţă de doamna de Sauve şi de soţia 
sa, dar nici ele nu ştiau mai mult; numai doamna de 
Sauve îi dăduse câteva explicaţii, mulţumită cărora 
Henric se încredinţase că sărmanul băiat fusese victima 
unei uneltiri a reginei-mame, din pricina căreia era gata- 
gata să fie arestat împreună cu de Mouy la hanul „Sub 
cerul liber”. 

Un altul decât Henric ar fi tăcut, n-ar fi îndrăznit să 
spună nimic; dar Henric cumpănise totul; el înţelese că 
tăcerea l-ar fi trădat. De obicei, nu pierzi astfel pe unul 
din servitorii tăi, pe unul din cei căruia i te destăinuieşti, 
fără să te interesezi de el, fără să faci cercetări. Aşadar, 
Henric se interesă şi făcu cercetări în faţa regelui şi chiar 
a reginei-mame; întrebă pe toată lumea despre Orthon; 
de la santinela care străjuia la poarta Luvrului, până la 
căpitanul gărzii de veghe în anticamera regelui. 

Dar toate întrebările şi cercetările lui fură de prisos; 
Henric păru atât de vădit emoţionat de această 
întâmplare şi atât de legat de sărmanul servitor, încât 
afirmă că nu-l va înlocui decât atunci când se va 


186 


Regina Margot vol. 2 


încredința că a dispărut pentru totdeauna. 

lată deci cauza pentru care anticamera era goală când 
Margareta se duse la Henric. 

Oricât de uşori erau însă paşii reginei, Henric îi auzi şi 
se întoarse. 

— Dumneata, doamnă! exclamă el. 

— Da! Citeşte repede! răspunse ea. 

Şi îi arătă scrisoarea despăturită. 

Ea conţinea aceste rânduri: 


„Sire, a sosit momentul să punem în aplicare planul 
nostru de fugă. Poimâine are loc o vânătoare cu şoimi de- 
a lungul Senei, de la Saint-Germain până la Maisons, 
adică atât cât tine pădurea. 

Duceţi-vă la această vânătoare, deşi este o vânătoare 
cu şoimi, puneţți-vă pe sub haină o cămaşă de zale 
zdravănă; încingeți cea mai bună spadă, luaţi cel mai ales 
cal din grajdul dumneavoastră. Către amiază, adică 
atunci când vânătoarea va fi în toi şi regele se va tine 
după şoim, furişați-vă singur, sau cu regina Navarei, dacă 
ea vă însoţeşte. În pavilionul lui Francisc I, a cărui cheie o 
avem, vor sta ascunşi cincizeci de oameni de-ai noştri. 
Nimeni nu va şti că sunt acolo, pentru că vor veni în 
timpul nopții iar obloanele vor fi închise. 

Veţi trece prin aleea violetelor, la capătul căreia voi sta 
eu de veghe; la dreapta acestei alei, într-o mică poiană, 
vor fi domnii de La Mole şi Coconnas cu doi cai de 
rezervă. Aceşti cai odihniti îi vor înlocui pe al 
dumneavoastră şi pe al maiestății sale regina Navarei, 
dacă se va întâmpla să fie istoviţi. 

Adio, sire! Fiți gata, noi vom fi!” 


— Veţi fi - zise Margareta, pronunţând după o mie şase 
sute de ani aceleaşi cuvinte pe care le rostise Cezar pe 
malul Rubiconului. 

— Fie, doamnă, n-am să vă dezmint tocmai eu - 
răspunse Henric. 


187 


Alexandre Dumas 


— Sire, fii un erou! Nu-i greu; nu trebuie decât să-ţi 
urmezi calea şi făureşte-mi un tron frumos! spuse fiica lui 
Henric al II-lea. 

Un zâmbet abia vizibil lumină buzele subţiri ale 
bearnezului. li sărută mâna Margaretei şi ieşi primul ca să 
cerceteze coridorul, în timp ce fredona refrenul unui 
cântec vechi: 


Geană, care baţi de zor la poarta zidului, 
Nu căta să intri în castel. 


Prevederea lui se dovedi a nu fi de prisos; chiar în clipa 
în care deschidea uşa dormitorului, ducele d'Alençon 
venea din anticamera lui, aşa că Henric îi făcu un semn 
Margaretei, pe urmă spuse cu glas tare: 

— A-a-a, dumneata eşti, frate! Fii binevenit! 

Regina înţelese pe loc semnul pe care i-l făcuse soţul ei 
şi se ascunse degrabă într-un cabinet, a cărui uşă era 
acoperită cu o perdea mare. 

Ducele d'Alençon intră cu teamă, uitându-se în jur. 

— Suntem singuri, frate? întrebă în şoaptă. 

— Singuri de tot! Dar ce s-a întâmplat? Pari tulburat. 

— Suntem descoperiţi, Henric! 

— Cum descoperiţi? 

— Da, de Mouy a fost arestat! 


— Ştiu. 

— Ei bine, de Mouy i-a mărturisit totul regelui. 

— Ce i-a spus? 

— Că râvnesc la tronul Navarei şi că uneltesc ca să-l 
obţin. 


— Vai! făcu Henric. Vasăzică eşti compromis, sărmanul 
meu frate! Cum de n-ai fost încă arestat? 

— Nici eu nu ştiu; regele m-a luat în zeflemea, 
prefăcându-se că-mi oferă tronul Navarei. Fără îndoială, 
nădăjduia să-mi smulgă o mărturisire, dar n-am scos nicio 
vorbă. 

— La naiba, bine-ai făcut! Să ne ţinem tari! Ne e viaţa 


188 


Regina Margot vol. 2 


în joc! zise bearnezul. 

— Da - reluă Francisc - situaţia e cam încâlcită; uite de 
ce am venit să mă sfătuiesc cu tine, frăţioare. Ce crezi că 
trebuie să fac: să fug sau să rămân? 

— Fireşte, l-ai văzut pe rege, de vreme ce ţi-a vorbit, 
nu-i aşa? 

— Da, fără îndoială. 

— Ei bine, trebuia să-i citeşti gândurile. Fă cum crezi)! 

— Aş prefera să rămân! răspunse Francisc. 

Cât era el de stăpân pe sine, Henric lăsă să-i scape un 
gest de bucurie; totuşi, cât de imperceptibil fusese acest 
gest, Francisc îl observă. 

— Atunci rămâi - încuviinţă Henric. 

— Dar tu? 

— Ei, dacă rămâi, atunci nici eu n-am vreun motiv să 
plec. Nu plecăm, de altminteri, decât ca să te urmez: din 
devotament, ca să nu părăsesc un frate pe care-l iubesc - 
răspunse Henric. 

— Aşadar - continuă d'Alençon - s-a ales praful şi 
pulberea din toate planurile noastre! Le părăseşti fără 
luptă, la prima cotitură nefavorabilă a destinului? 

— Eu nu găsesc că e o nenorocire să rămân aici; cu 
felul meu nepăsător de a fi, eu mă simt bine pretutindeni 
- îi răspunse Henric. 

— Ei, bine, fie! Să nu mai vorbim! Dar dacă iei vreo altă 
hotărâre, dă-mi de veste! 

— Mii de draci! Fireşte! Fii sigur! Nu ne-am învoit doar 
să n-avem secrete unul faţă de altul? 

D'Alenqon nu mai stărui şi se retrase gânditor, căci la 
un moment dat i se păruse că se mişcase perdeaua din 
faţa cabinetului. 

Intr-adevăr, d'Alençon abia plecase, că perdeaua se 
dădu în lături şi apăru Margareta. 

— Ce credeţi despre această vizită? întrebă Henric. 

— S-a petrecut ceva nou şi important. 

— Ce s-o fi întâmplat? 

— Nu ştiu încă, dar am să aflu. Până atunci, nu uita să 


189 


Alexandre Dumas 


vii să mă vezi mâine seară. 
— Voi avea grijă să vin, doamnă! făcu Henric, 
sărutându-i curtenitor mâna soţiei sale. 


lar Margareta se întoarse la ea, cu aceeaşi grijă şi 
prevedere ca la venire. 


190 


Regina Margot vol. 2 


XLIX 
Cartea de vânătoare 


TRECUSERĂ TREIZECI ŞI ŞASE 
de ore de la întâmplările pe care le-am povestit. Abia se 
luminase de ziuă, dar la Luvru toţi se treziseră, aşa cum 
era obiceiul în zilele de vânătoare; la această oră, ducele 
d'Alençon se duse la regina-mamă, în urma invitaţiei 
primite. 

Caterina nu era în dormitorul ei, dar lăsase poruncă s-o 
aştepte. 

Apăru după câteva minute, venind dintr-o odaie 
secretă, unde nu intra decât ea, pentru că acolo obişnuia 
să facă tot soiul de încercări cu preparate chimice. 

Când intră regina-mamă, fie prin uşa întredeschisă, fie 
o dată cu straiele ei, pătrunse în cameră o miazmă acră; 
iar prin această uşă întredeschisă, d'Alençon observă un 
abur dens, de parcă s-ar fi ars aromate; în laboratorul din 
care ieşea regina stăruia o pâclă ca un nor alb. 

Ducele nu se putu stăpâni să nu se uite, plin de 
curiozitate. 

— Da, da, am ars nişte hârţoage. De la ele vine mirosul 
ăsta puturos, deşi am aruncat ienupăr peste jeratic. De 
acolo vine mirosul. 

D'Alenqon se înclină. 

— Ei bine, ce noutăţi ai mai aflat de ieri? îl întreba 
Caterina, ascunzându-şi în largile manşete ale rochiei de 
casă mâinile pline de pete galben-roşiatice. 

— Nimic, mamă. 


191 


Alexandre Dumas 


— L-ai văzut pe Henric? 

— Da. 

— Tot refuză să plece? 

— Fireşte. 

— Vicleanul! 

— Ce crezi, doamnă? 

— O să plece! 

— Crezi? 

— Sunt convinsă! 

— Atunci ne scapă. 

— Da. 

— ŞI-I laşi să plece? 

— Nu numai că-l las să plece, dar ţi-o spun pe şleau: 
trebuie să plece! 

— Nu te înţeleg, mamă. 

— Ascultă cu luare aminte ce-ţi spun, Francisc: un 
medie foarte iscusit, care mi-a dat cartea de vânătoare 
pe care ai să i-o duci, m-a încredinţat că regele Navarei 
suferă de o boală incurabilă, una din acele boli care nu 
iartă şi pentru care ştiinţa nu cunoaşte tămăduire. Or, 
dacă trebuie să aibă o moarte atât de îngrozitoare, 
înţelegi, e mai bine să-şi dea sufletul departe de noi, 
decât aici, la curte, sub ochii noştri. 

— Într-adevăr, - recunoscu ducele - asta ne-ar îndurera 
prea mult. 

— Mai ales pe fratele tău Carol! zise Caterina. Pe când 
dacă Henric va muri după ce-i va fi arătat că e nesupus, 
regele va socoti moartea lui ca o pedeapsă a cerului. 

— Ai dreptate, mamă! Trebuie să plece! încuviinţă 
Francisc, plin de admiraţie. Dar eşti sigură că o să plece? 

— Am luat eu toate măsurile. Intâlnirea are loc în 
pădurea de la Saint-Germain. Cincizeci de hughenoți or 
să-i slujească de escortă până la Fontainebleau, unde îl 
aşteaptă alţi cinci sute. 

— Sora mea Margot pleacă şi ea? întrebă d'Alençon cu 
o uşoară şovăială în glas şi palid. 

— Da - răspunse Caterina. A acceptat. Dar, dacă Henric 


192 


Regina Margot vol. 2 


moare, Margot se întoarce la curte, văduvă şi liberă. 

— Şi Henric o să moară, doamnă? Eşti sigură? 

— Aşa cel puţin m-a asigurat medicul care mi-a trimis 
cartea. 

— Şi unde-i cartea? 

Caterina se îndreptă încet spre camera misterioasă, 
deschise uşa, intră şi se întoarse după o clipă cu o carte 
în mână. 

— lat-o! 

D'Alengon se uită cu vădită spaimă la cartea pe care i-o 
arăta maică-sa. 

— Despre ce tratează cartea asta? întrebă el 
tremurând. 

— Ţi-am mai spus, fiule: este o carte despre arta de a 
creşte şi dresa şoimii de toate soiurile, mai ales 
bărbătuşii. Este întocmită de un om foarte învăţat, 
seniorul Castruccio Castraccani, tiranul oraşului Luca. 

— Şi ce să fac cu ea? 

— Doar atât: să i-o dai bunului tău prieten Henriot, care 
ţi-a cerut lucrarea asta sau alta asemănătoare, ca să 
înveţe să vâneze cu şoimi. Cum regele a organizat astăzi 
o vânătoare cu şoimi, Henric se va grăbi să citească 
câteva pagini, ca să-i arate că-i urmează sfaturile şi ia 
lecţii. Totu-i să i-o dai lui în persoană. 

— Oh! Nu, n-o să-ţi îndrăznesc! murmură d'Alençon, 
înfiorându-se. 

— De ce? se miră Caterina. E o carte ca oricare alta: 
doar atât că n-a fost răsfoită de atât de mult timp, şi 
paginile ei s-au lipit. Aşadar, să nu încerci s-o citeşti, 
Francisc, căci n-o poţi face decât înmuindu-ţi degetul în 
gură şi desfăcând filă cu filă, ceea ce ar cere trudă şi 
zăbavă multă. 

— Atât de multă, încât numai cel care arde de dorinţa 
de a se instrui poate să piardă atâta vreme şi să-şi dea 
atâta osteneală? zise d'Alençon. 

— Fireşte, fiule, ai înţeles! 

— A-a! exclamă prinţul. lată-l, iată-l pe Henriot în curte! 


193 


Alexandre Dumas 


Dă-mi-o, doamnă, dă-mi-o! Vreau să profit de lipsa lui ca 
să duc cartea la el în apartament; când se va întoarce, cu 
siguranţă că va da de ea! 

— Aş vrea să i-o dai chiar lui, Francisc. Ar fi mai bine. 

— Ti-am mai spus, doamnă! O să-mi fie cu neputinţă! 
se tângui ducele. 

— Hai, du-te! Dar pune-o într-un loc cât mai la vedere. 

— S-o las deschisă?... Se întâmplă ceva dac-o las 
deschisă? 

— Nu, nu! 

— Atunci dă-mi-o! 

Cu mâna tremurândă, d'Alençon luă cartea pe care 
Caterina i-o întinse cu mâna sigură. 

— Hai, ia-o, ia-o! îl zori regina-mamă. Nu-i nicio 
primejdie, pentru că, uite, şi eu o ating! De altfel, ai 
mănuşi! 

Măsura aceasta de prevedere nu i se păru suficientă lui 
d'Alençon, care înveli cartea în mantia sa. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Henric poate să urce dintr- 
o clipă în alta - zise Caterina. 

— Ai dreptate! Mă duc! 

Şi ducele plecă, clătinându-se pe picioare de emoție. 

Până acum l-am dus pe cititor de mai multe ori în 
apartamentul regelui Navarei, şi l-am făcut să asiste la 
întâmplările ce s-au petrecut aici - vesele sau 
înspăimântătoare - după cum geniul protector al viitorului 
rege al Franţei zâmbea sau ameninţa. 

Dar niciodată peste zidurile mânjite de sângele celor 
ucişi, stropite de vin în timpul orgiilor, îmbălsămate de 
parfumuri în ceasurile de dragoste, în sfârşit, niciodată 
acest colţ al Luvrului nu văzuse un chip mai palid ca acela 
al ducelui d'Alençon în timp ce - ţinând cartea în mână - 
deschidea uşa dormitorului regelui Navarei. 

Şi totuşi, după cum bănuise ducele, nimeni nu se afla în 
această cameră pentru a pândi - curios sau neliniştit - 
fapta ce se pregătea s-o săvârşească. Numai primele raze 
ale soarelui luminau apartamentul gol. 


194 


Regina Margot vol. 2 


Pe un perete atârna spada pe care de Mouy îl sfătuise 
pe rege s-o ia cu el. Câteva verigi ale unui brâu de zale 
erau risipite pe podea; o pungă destul de bine garnisită şi 
un pumnal erau aşezate pe o mobilă; iar o cenuşă 
proaspătă şi uşoară zăcea în cămin; totul îi dezvălui clar 
lui d'Alençon că regele Navarei îmbrăcase o cămaşă de 
Zale, ceruse bani vistiernicului şi arsese hârtiile 
compromiţătoare. 

— Mama nu s-a înşelat, ticălosul mă trădează! îngână 
el. 

Fără îndoială, această convingere îi dădu tânărului 
forţe noi, căci după ce cercetă cu privirea toate ungherele 
camerei, după ce ridică perdelele uşilor, după ce zarva 
din curţi se potoli şi în apartament se aşternu o linişte 
adâncă - ceea ce dovedea că nimeni nu se gândea să-l 
spioneze - scoase cartea de sub mantie, o puse repede 
pe masa unde era punga, rezemând-o de un pupitru de 
stejar sculptat; şi, cu o şovăială care-i trăda teama, 
deschise cartea cu mâna înmănuşată la o pagină cu o 
gravură reprezentând o scenă de vânătoare. 

După aceea, se dădu degrabă trei paşi înapoi şi, 
scoţându-şi mănuşa, o aruncă în jeraticul aprins încă, 
după ce mistuise scrisorile. Pielea moale sfârâi pe 
cărbuni, se răsuci şi se întinse ca stârvul unei mari reptile; 
curând, nu mai rămase din ea decât o rămăşiţă neagră şi 
țeapănă. 

D'Alengon nu se clinti până când văpăile nu mistuiră cu 
totul mănuşa; după aceea, învălătuci mantia sub care 
ascunsese cartea, o băgă sub braţ şi se întoarse în grabă 
în camera lui. Tocmai când intra în odaie, cu inima 
zvâcnind de emoție, auzi paşi pe scara în spirală - aşa că 
închise degrabă uşa în urma lui, încredinţat că era Henric, 
care se întorcea. 

Se repezi apoi la o fereastră; dar de aici nu se vedea 
decât o parte din curtea Luvrului. Pe Henric nu-l zări, ceea 
ce îi întări convingerea că el fusese cel ai cărui paşi îi 
auzise. 


195 


Alexandre Dumas 


Aşa că se aşeză, deschise o carte şi încercă să citească. 
Era o istorie a Franţei de la Faramond până la Henric al Il- 
lea, comandată de acesta câteva zile după urcarea sa pe 
tron. 

Dar gândurile ducelui zburau aiurea; febra aşteptării îi 
mistuia tot trupul. Sângele îi zvâcnea în tâmple până în 
fundul creierului; ca într-un vis sau într-un extaz, i se 
părea că vede prin pereţi; privirea îi era cufundată în 
camera lui Henric, cu toate că-l despărţeau de ea trei 
ziduri. 

Ca să-şi mute gândul de la obiectul îngrozitor pe care i 
se părea că-l vede cu ochii minţii, ducele încercă să 
cugete la altceva decât la cumplita carte de pe pupitrul 
de stejar, deschisă la gravura cu scena de vânătoare; în 
zadar îşi cercetă unele după altele armele şi bijuteriile; în 
zadar străbătu camera în lung şi în lat de o sută de ori; 
fiecare amănunt al gravurii - pe care de altfel ducele o 
văzuse doar o clipă - i se întipărise în minte. Înfăţişa un 
senior călare care - asemenea unui valet deprins să 
crească şoimi - azvârlea momeala, chemând şoimul, în 
timp ce galopa prin smârcurile unei mlaştini. Oricât se 
străduia ducele, amintirea era mai puternică decât voinţa. 

Dar vedea nu numai cartea, ci şi pe regele Navarei 
apropiindu-se de ea; privea gravura, încerca să întoarcă 
filele şi cum erau lipite - îşi înmuia degetul în gură şi aşa 
izbutea să le desprindă. 

La această privelişte, oricât de închipuită şi de 
fantastică ar fi fost ea - d'Alençon, înfiorat, se sprijini cu o 
mână de o mobilă, şi cu cealaltă îşi acoperi ochii, de 
parcă aşa, toată priveliştea aceasta, pe care încercase s-o 
alunge, nu se vedea chiar şi mai bine. 

Căci această privelişte erau propriile lui gânduri. 

Deodată, ducele îl văzu pe Henric străbătând curtea. Se 
oprise puţin în faţa unor oameni care păreau că încarcă 
pe doi catâri provizii pentru vânătoare, de fapt bani şi 
straie de călătorie; pe urmă, după ce dădu câteva 
porunci, străbătu curtea de la un cap la altul şi se 


196 


Regina Margot vol. 2 


îndreptă spre poartă. 

D'Alencgon rămase țintuit locului. Aşadar nu fusese 
Henric cel care urcase scara secretă! Se frământa deci în 
zadar de un sfert de oră! Ceea ce credea că terminase 
sau aproape terminase, trebuia să ia de la capăt! 

Francisc deschise uşa odăii, apoi - după ce o închise - 
se duse şi ascultă la aceea de pe coridor. 

De astă dată era cu neputinţă să se înşele: într-adevăr, 
Henric trecuse. Îi recunoscuse paşii şi zgomotul uşor ce-l 
făcea steluța de la pinten. 

Uşa apartamentului lui Henric se deschise şi se închise 
la loc. 

D'Alenqon se întoarse la el şi se prăvăli într-un jilţ. 

„Bine - îşi zise - iată ce se întâmplă acum: a trecut prin 
anticameră, prima odaie, a ajuns în dormitor; aici îşi 
caută cu privirile spada, punga, pumnalul, pe urmă 
zăreşte cartea deschisă, pe pupitru. 

— „Ce-o fi cu cartea asta? Cine mi-a adus-o?” se 
întreabă, fireşte, Henric. 

Apoi se apropie de ea, o să vadă gravura reprezentând 
un cavaler chemându-şi şoimul, o să vrea s-o citească, o 
să încerce să întoarcă filele...” 

O sudoare rece îi îmbroboni fruntea. 

„O să strige oare? se întrebă. Oare e o otravă cu efect 
imediat? Nu, nu, doar mi-a spus mama că o să moară 
lent!” 

Acest gând îl linişti puţin. 

Trecură aşa zece minute; un secol de agonie, scurs 
clipă de clipă şi fiecare din aceste clipe aducând o lume 
de năluci şi teroare nesăbuită, creată de imaginaţie. 

D'Alencgon nu mai putu rezista; se ridică şi traversă 
anticamera, care începuse să se umple de gentilomi. 

— Vă salut, domnilor, cobor la rege - spuse el. 

Şi d'Alençon cobori în adevăr la fratele său, pentru a-şi 
amăgi mistuitoarea sa nelinişte, sau poate pentru a-şi 
pregăti un alibi. De ce cobora? Nu ştia... 

Ce avea să-i spună?... Nimic. Nu-l căuta de loc pe Carol, 


197 


Alexandre Dumas 


ci fugea de Henric. 

Se duse pe scăriţa în spirală şi găsi uşa de la 
apartamentul regelui întredeschisă. 

Ostaşii de pază îl lăsară pe duce să intre fără greutate, 
căci în zilele de vânătoare nu se cerea nici parola şi nu se 
mai respecta nici protocolul. 

Francisc străbătu pe rând anticamera, salonul şi 
dormitorul, fără să întâlnească pe nimeni; în sfârşit, se 
gândi că regele se află în sala de arme şi împinse uşa 
care o despărţea de dormitor. 

Carol stătea la o masă, într-un jilţ sculptat, cu spătar 
ascuţit, cu spatele la uşa prin care intrase Francisc, şi 
părea cufundat într-o îndeletnicire care-l absorbea cu 
totul. 

Ducele se apropie în vârful picioarelor. Carol citea. 

— La naiba! exclamă el pe neaşteptate. Uite o carte 
minunată! Auzisem vorbindu-se de ea, dar n-am ştiut 
niciodată că există în Franţa! 

D'Alenqon trase cu urechea şi mai atent, apoi mai făcu 
un pas. 

— Ce pagini afurisite! bombăni regele, ducând un 
deget la buze şi apăsând pe carte pentru a despărţi fila 
pe care o citise de celelalte. S-ar zice că au fost lipite 
pentru ca ochii oamenilor să nu vadă minunăţiile ce le 
conţine! 

D'Alengqon făcu un salt. 

Cartea deasupra căreia Carol stătea aplecat era aceea 
pe care o dusese la Henric! 

Un strigăt înăbuşit îi scăpă. 

— Aha! Dumneata erai, d'Alençon! zise regele. Fii 
binevenit şi hai aici să vezi cea mai frumoasă carte de 
vânătoare cu şoimi pe care a scris-o cândva un om. 

Primul gest al lui d'Alençon fu să smulgă cartea din 
mâinile fratelui său; dar un gând infernal îl pironi locului. 
Buzele palide schiţară un zâmbet înfiorător şi îşi acoperi 
ochii cu mâna, ca un năuc. 

Apoi, revenindu-şi puţin, fără să se clintească nici 


198 


Regina Margot vol. 2 


înainte, nici înapoi, îl întrebă pe rege! 

— Sire, cum a ajuns această carte în mâinile maiestăţii 
voastre? 

— Nimic mai uşor! Azi-dimineaţă m-am urcat Henriot să 
văd dacă-i gata. Plecase. Fireşte, umbla prin palat şi prin 
grajduri. In locul lui, însă, am găsit această comoară şi am 
coborât aici ca s-o citesc pe îndelete. 

Şi regele mai duse o dată degetul la buze şi mai 
întoarse o pagină rebelă. 

— Sire, sire, am venit să vă spun... - îngăinlă 
d'Alençon, cu părul zbârlit pe cap, fiind copleşit de o 
nelinişte îngrozitoare. 

— Lasă-mă să termin capitolul, Francisc - zise Carol - şi 
pe urmă o să-mi spui ce vrei. Uite, până acum am citit 
cincizeci de pagini sau mai curând le-am înghiţit. 

„De douăzeci şi cinci de ori a pus pe limbă otravă! îşi 
zise Francisc. Fratele meu e un om mort!” 

Se gândi că există un Dumnezeu în cer, care nu era 
poate întâmplarea. 

Francisc îşi şterse cu mâna care-i tremura roua rece ce- 
i şiroia pe frunte şi aşteptă tăcut să termine acest capitol, 
aşa cum îi poruncise fratele său. 


199 


Alexandre Dumas 


L 
Vânătoarea cu şoimi 


CAROL CITEA MAI DEPARTE. 
Ros de curiozitate, înghiţea paginile una după alta şi 
fiecare filă, cum spuneam, fie din pricina îndelungii şederi 
la umezeală, fie din cu totul altă pricină, era lipită de cea 
următoare. 

D'Alengon se uită cu o privire rătăcită la acest 
spectacol îngrozitor, al cărui deznodământ numai el îl 
întrevedea. 

— Ah! murmură el. Ce-o să se întâmple aici? Eu plec în 
surghiun, alerg după un tron imaginar; pe când Henric, 
cum o afla de boala lui Carol, o să se întoarcă în vreo 
cetate întărită, la douăzeci de leghe de capitală, ca să-şi 
pândească prada pe care întâmplarea ne-o oferă; şi dintr- 
un salt o să poată fi la Paris; aşa că înainte ca regele 
Poloniei să fi aflat de moartea fratelui meu, dinastia va fi 
schimbată! Asta-i cu neputinţă! 

Aceste gânduri erau mai puternice decât simţământul 
de groază care la început îl îndemnase fără să vrea pe 
Francisc să-l oprească pe Carol. Impotriva acestei ursite, 
care pe Henric părea să-l păzească, iar pe cei din casa de 
Valois să-i urmărească în schimb ca o piază rea, ducele 
încerca acum iarăşi să ridice o stavilă. 

Schimbă deci, cât ai clipi, tot planul de luptă împotriva 
lui Henric. Doar Carol şi nu Henric citise cartea otrăvită. 
Henric trebuia să plece, dar ca un osândit. Din clipa în 
care soarta îl scăpase încă o dată, Henric trebuia să 


200 


Regina Margot vol. 2 


rămână; căci Henric, întemnițat la Vincennes sau la 
Bastilia, era mai puţin de temut decât ca rege al Navarei, 
în fruntea a 30.000 de soldaţi. 

Deci, ducele d'Alençon îl lăsă pe Carol să termine 
capitolul, iar când îl văzu că ridică capul, îi zise: 

— Dragul meu frate, am aşteptat aici pentru că 
maiestatea voastră mi-a poruncit; dar am făcut-o cu 
multă părere de rău, pentru că doream să-ţi spun cât mai 
curând lucruri de cea mai mare însemnătate. 

— La naiba! ripostă Carol, ai cărui obraji palizi se 
îmbujorară încet-încet, fie pentru că citise cartea cu prea 
multă pasiune, fie pentru că otrava începuse să-şi facă 
efect. La naiba, dacă ai de gând să-mi pălăvrăgeşti tot 
despre acelaşi lucru, ai să pleci ca şi regele Poloniei? Cum 
m-am descotorosit de el, am să mă descotorosesc şi de 
tine! Şi nu mai vreau să aud un cuvânt despre asta! 

— Dar nici n-am de gând - spuse Francisc - să-ţi 
vorbesc despre plecarea mea, ci de a altuia. Maiestatea 
voastră m-a lovit în simţământul cel mai profund şi mai 
gingaş, care este ataşamentul faţă de fratele meu, 
credinţa mea ca supus al lui şi ţin să-ţi dovedesc că nu 
sunt un trădător. 

— Hai - făcu Carol, rezemându-şi coatele pe carte, 
încrucişându-şi picioarele şi uitându-se la d'Alençon ca 
unul care, împotriva obiceiului, vrea să se înarmeze cu 
multă răbdare. Hai, dă-i drumul! Vreun nou zvon; vreo 
acuzaţie acum, dis-de-dimineaţă? 

— Nu, sire. Un complot, fără doar şi poate, pe care 
numai delicateţea mea prostească m-a împiedicat să vi-l 
dezvălui. 

— Un complot? se miră Carol. la să vedem despre ce 
complot e vorba? 

— Sire - zise Francisc - în timp ce maiestatea voastră 
se va afla la vânătoarea cu şoimi în apropierea râului şi în 
câmpia Vesinet, regele Navarei se va îndrepta spre 
pădurea Saint-Germain, unde o ceată de prieteni îl va 
aştepta spre a fugi cu el. 


201 


Alexandre Dumas 


— Aha! Eram sigur! exclamă Carol. Încă o minciună 
sfruntată împotriva bietului Henriot! Nu mai isprăviţi 
odată cu el? 

— Maiestatea voastră nu va trebui să aştepte prea mult 
ca să se convingă dacă ceea ce am avut onoarea să-i 
spun este sau nu o calomnie 

— De ce? 

— Pentru că chiar astă-seară cumnatul nostru o să 
plece. 

Carol se ridică. 

— la aminte ce vorbeşti! Pentru ultima oară plec 
urechea la ce-mi spui, dar îţi atrag atenţia, ţie şi maică-tii: 
de astă dată e pentru ultima oară. 

Apoi adăugă, ridicând glasul: 

— Să fie chemat regele Navarei! 

Soldatul de pază dădu să se supună poruncii, dar 
Francisc îl opri cu un semn: 

— Nu-i bine, frate, aşa n-o să afli nimic. Henric o să 
tăgăduiască, o să se dea un semnal, complicii lui or să fie 
preveniţi şi or să dispară; pe urmă, mama mea şi cu mine 
vom fi acuzaţi nu numai că ni s-a năzărit nouă cine ştie 
ce, dar ni se va spune că l-am mai şi ponegrit. 

— Atunci, ce vrei? 

— In numele frăţiei noastre, maiestatea voastră să mă 
asculte! In numele devotamentului meu de care se va 
convinge, să nu forţeze lucrurile! Dar să faci în aşa fel, 
sire, încât adevăratul vinovat, acela care de doi ani ne 
trădează cu gândul aşteptând să te trădeze şi cu fapta, să 
fie în sfârşit dat pe faţă, printr-o dovadă de netăgăduit, şi 
pedepsit aşa cum merită. 

Carol nu răspunse nimic; se duse la o fereastră şi o 
deschise; simţea cum i se urcă sângele la cap. 

— Ei bine - spuse el - ce-ai vrea să fac? Vorbeşte, 
Francisc! 

— Sire - zise d'Alençon - aş încercui pădurea Saint- 
Germain cu trei detaşamente de cavalerie uşoară; la o 
oră stabilită, la 11 de pildă, ele se vor pune în mişcare şi 


202 


Regina Margot vol. 2 


vor împinge pe toţi cei ce se vor afla în pădure spre 
pavilionul lui Francisc |, pe care îl voi fixa, ca din 
întâmplare, drept loc de întâlnire pentru dejunul celor ce 
iau parte la vânătoare. Pe urmă, lăsând impresia că îmi 
urmez şoimul, când o să-l văd pe Henric că se 
îndepărtează, îi gonesc spre locul întâlnirii, unde o să 
cadă în cursă cu toţi complicii lui. 

— Ideea-i bună - aprobă regele. Să vină căpitanul 
gărzii! 

D'Alengon scoase din tunică un fluier de argint, atârnat 
de un lanţ de aur, şi suflă. 

De Nancey apăru şi Carol se apropie de el şi-i dădu 
ordine cu glas scăzut. 

Între timp, Acteon, ogarul cel mare al regelui, înhăţase 
o pradă pe care o tăvălea prin cameră şi o sfâşia de zor 
cu colții lui ascuţiţi, sărind şi jucându-se ca un zănatic. 

Carol se întoarse şi trânti o înjurătură îngrozitoare. 

Prada pe care Acteon o terfelea era preţioasa carte de 
vânătoare, din care nu existau - după cum am pomenit - 
decât trei exemplare în toată lumea. 

Osânda fu pe măsura nelegiuirii. 

Carol luă un bici şi cureaua şuierând se-ncolăci de trei 
ori în jurul animalului. Acteon scoase un chelălăit şi se 
furişă sub o masă acoperită cu un covor mare, unde 
obişnuia să se adăpostească. 

Carol ridică degrabă cartea de pe jos şi văzu cu bucurie 
că nu-i lipsea decât o filă; ba chiar nici nu era o filă cu 
text, ci cuprindea doar o gravură. 

O puse cu grijă într-un raft, unde Acteon nu putea 
ajunge. Francisc îl urmărea cu nelinişte. Ţinea foarte mult 
ca nepreţuita carte - ce-şi îndeplinise acum groaznica ei 
misiune - să nu se mai afle în posesia lui Carol. 

Tocmai atunci sunară orele şase. 

Regele trebuia deci să coboare în curtea ticsită de cai 
bogat împodobiţi, şi de curteni îmbrăcaţi în veşminte de 
preţ. Hăitaşii ţineau pe pumni şoimi cu capete acoperite: 
câţiva argaţi purtau goarne atârnate de gât, pentru cazul 


203 


Alexandre Dumas 


că regele - obosit de vânătoarea cu şoimi - aşa cum i se 
întâmpla uneori - ar fi vrut să gonească un cerb sau o 
căprioară. 

Regele cobori şi, coborând, închise uşa sălii de arme. 
D'Alengon îi urmărea fiecare mişcare cu privirea 
încordată şi observă că vâră cheia în buzunar. 

Pe când cobora scara, Carol se opri şi-şi duse mâna la 
frunte. 

Ducelui d'Alençon nu-i tremurau picioarele mai puţin 
decât regelui. 

— Să ştii c-o să vină furtună - bâigui ducele. 

— Furtună în ianuarie? exclamă Carol. Eşti nebun! Nu, 
am amețeli, mi-e pielea uscată! Sunt slăbit. Asta-i tot! 
Asta-i tot! 

Pe urmă murmură: 

— Or să mă omoare cu ura şi uneltirile lor! 

Când ajunse însă în curte, aerul proaspăt al dimineţii, 
strigătele vânătorilor, forfota celor o sută de persoane 
care se salutau zgomotos - avură asupra lui Carol efectul 
obişnuit. 

Respiră liber şi vesel. 

Il căută pe dată cu privirea pe Henric. Era lângă 
Margareta. 

Cei doi soţi încântători păreau că nu se pot despărţi, 
atât de mult se iubeau. 

Când îl zări pe Carol, Henric dădu pinteni calului şi din 
trei salturi fu lângă cumnatul său. 

— A-a, Henriot! se miră Carol. Văd că te-ai pregătit 
pentru vânătoare de cerbi! Totuşi ştiai că astăzi e 
vânătoare cu şoimi! 

Continuă apoi, fără să mai aştepte răspunsul: 

— Să plecăm, domnilor, să plecăm! Trebuie să fim la 
locul de vânătoare în preajma orei nouă! strigă, 
încruntându-se, regele, cu un glas aproape ameninţător. 

De la o fereastră a Luvrului, Caterina privea tot ce se 
petrecea. Ridicase puţin perdeaua, strecurându-şi capul 
palid şi voalat, în timp ce trupul înveşmântat în negru se 


204 


Regina Margot vol. 2 


pierdea în penumbră. 

La ordinul lui Carol, toată gloata înveşmântată în aur, 
înzorzonată şi parfumată cu regele în frunte - se înşirui la 
porţile Luvrului şi porni ca o avalanşă pe drumul spre 
Saint-Germain, în mijlocul aclamaţiilor poporului, care-l 
saluta pe tânărul suveran - îngrijorat şi gânditor - pe calul 
său mai alb ca neaua. 

— Ce ţi-a spus? îl întrebă Margareta pe Henric. 

— M-a felicitat pentru calul meu de rasă. 

— Atâta tot? 

— Atâta tot. 

— Atunci ştie ceva. 

— Mă tem că da. 

— Să fim prevăzători. 

Chipul lui Henric se lumină de unul din acele zâmbete 
încântătoare, pe care le arbora el adesea - de parc-ar fi 
vrut s-o încurajeze pe Margareta: „Fii liniştită, draga 
mea!” 

Cât despre Caterina, îndată ce cortegiul părăsise curtea 
Luvrului, lăsă perdeaua. 

Nu-i scăpase însă un lucru: paloarea lui Henric, 
tresăririle lui nervoase, şuşotelile cu Margareta. 

Într-adevăr, Henric era palid pentru că, nefiind o fire 
impulsivă, în toate împrejurările în care viaţa îi era în joc, 
sângele în loc să i se urce la cap - cum se întâmplă de 
obicei - i se îngrămădea la inimă. 

Tresărise nervos, pentru că felul în care îl primise Carol 
- atât de diferit de cel obişnuit - îl pusese pe gânduri. 

În sfârşit, vorbise în şoaptă cu Margareta, pentru că - 
după cum ştim - soţul şi soţia încheiaseră, pe plan politic, 
o alianţă ofensivă şi defensivă. 

Caterina însă tălmăcise cele văzute cu totul altfel. 

„De astă dată - murmură ea, cu zâmbetul ei florentin - 
cred că l-am prins în capcană pe scumpul de Henriot.” 

Pe urmă, cam după un sfert de oră, timp în care cei ce 
luau parte la vânătoare avuseseră vreme să iasă din 
Paris, Caterina, ca să se asigure că şi-a atins țelul, ieşi din 


205 


Alexandre Dumas 


apartamentul ei, o apucă pe coridor, urcă scăriţa în 
spirală şi, cu ajutorul cheii ei false, descuie apartamentul 
regelui Navarei. 

In zadar căută însă cartea în tot apartamentul. 

În zadar privirea ei arzătoare trecu de la mese la 
bufete, de la bufete la rafturi, de la rafturi la dulapuri; 
nicăieri nu zări cartea pe care o căuta. 

„O fi luat-o d'Alençon. E prevăzător!” îşi zise ea. 

Se întoarse la ea în apartament, de astă dată aproape 
convinsă că planul îi izbutise. 

Între timp, regele îşi continuă drumul spre Saint- 
Germain, unde ajunse după o oră şi jumătate de galop 
neîntrerupt; nici nu urcă măcar în străvechiul castel care 
se înălța, posomorât şi maiestuos, în mijlocul caselor 
risipite pe înălţimi. Trecură în grabă podul de lemn, care 
se afla pe atunci în faţa pomului denumit şi astăzi stejarul 
lui Sully; după aceea, făcu semn spre bărcile împodobite 
care îi urmau pe vânători ca regele şi suita lui să poată 
trece râul şi s-o pornească mai departe. 

In aceeaşi clipă, toată gloata de tineri veseli - însufleţiţi 
de interese atât de diferite - galopau cu regele în frunte, 
pe încântătoarea câmpie care se desfăşoară la poalele 
vârfului împădurit al Saint-Germain-ului. Aici, câmpia 
avea înfăţişarea unui covor împodobit cu figuri omeneşti 
şi smălţat în mii de culori, iar la marginea ei, râul 
spumegând părea un chenar de franjuri de argint. 

Regele - tot pe calul său alb - ţinea pe pumn şoimul 
său favorit, iar înaintea lui mergeau valeţii de vânătoare 
îmbrăcaţi în tunici strâmte, verzi, şi încălţaţi cu cizme 
groase; strigau de zor, ţinând în strună o jumătate de 
duzină de câini grifoni, care adulmecau vânatul prin 
trestiile de pe malul râului. 

Deodată, soarele, care până atunci se ascunsese după 
nori, răsări din oceanul întunecat în care se scufundase. 
Razele lui scânteiau în podoabele de aur, în bijuterii, în 
ochii strălucitori ai curtenilor; şi toată această lumină îţi 
fura privirile ca un torent de foc. 


206 


Regina Margot vol. 2 


Atunci, de parcă n-ar fi aşteptat decât apariţia 
minunatului astru ca să-i lumineze înfrângerea, un bâtlan 
se înălţă dintre trestii, scoțând un strigăt prelung şi 
tânguitor. 

— Huu! Huu! strigă Carol, scoţându-i şoimului legătura 
de pe cap şi dându-i drumul după pasărea fugară. 

— Huu! Huu! se auziră strigăte din toate părţile, care 
încercau să încurajeze şoimul. 

O clipă, orbit de lumină, şoimul se învârti în loc, 
descriind un cerc, fără să înainteze sau să dea înapoi; 
apoi, deodată, zări bâtlanul şi se năpusti asupra lui. 

Dar în timpul în care regele scosese legătura şoimului 
şi acesta se obişnuia cu lumina, bâtlanul, pasăre 
prevăzătoare, se înălţase la mai mult de o sută de paşi de 
valeţii de vânătoare şi se pierduse în văzduh. Aşa că 
atunci când duşmanul său îl zări, se afla la o înălţime de 
peste cinci sute de paşi şi, folosind curenţii de aer 
favorabili din înaltul cerului, urca cu repeziciune, bătând 
din aripile lui puternice. 

— Huu! Huu! Cioc-de-fier - strigă Carol, încurajându-şi 
şoimul - arată-ne că eşti pasăre de soi! Huu! Huu! 

Ca şi cum ar fi auzit strigătele de încurajare, această 
pasăre aleasă se năpusti ca o săgeată, străbătând o 
traiectorie în diagonală, pentru a întâlni linia verticală 
urmată de bâtlanul ce suia necontenit, de parc-ar fi vrut 
să dispară în înaltul cerului. 

— Ah, laşule! ţipă Carol, ca şi când pasărea fugară ar fi 
putut să-l audă. În acest timp îşi mâna calul în galop, 
urmărind cât putea vânătoarea cu capul lăsat pe spate, 
pentru a nu pierde o clipă din ochi cele două păsări. Ah, 
laşule, fugi! Cioc-de-fier al meu e pasăre de soi! Aşteaptă, 
aşteaptă! Huu! Cioc-de-fier! Uuu! 

Într-adevăr, lupta fu ciudată; cele două păsări se 
apropiau una de alta sau, mai curând, şoimul se apropia 
de bâtlan. 

Singura problemă era de a şti care din cele două păsări 
va fi mai presus în acest prim atac. 


207 


Alexandre Dumas 


Frica avu aripi mai puternice ca îndrăzneala. 

In zboru-i avântat, şoimul trecu sub pântecul 
bâtlanului, deasupra căruia ar fi trebuit să se înalțe. 
Bâtlanul se folosi de această superioritate şi cu ciocul său 
lung îl lovi pe şoim. 

Şoimul, ameţit, de parc-ar fi primit o lovitură de 
pumnal, se rostogoli de trei ori ca năucit şi toţi crezură o 
clipă că se va prăbuşi. Dar, asemenea unui războinic rănit 
care porneşte mai avântat la luptă, şoimul scoase un țipăt 
ascuţit şi ameninţător şi îşi reluă zborul spre bâtlan. 

Acesta se folosise de succesul dobândit şi, schimbându- 
şi direcţia, o cotise spre pădure, încercând de astă dată 
să scape de şoim nu înălțându-se şi mai mult, ci 
depărtându-se cât mai mult de el. 

Dar şoimul era o pasăre de soi, care avea o privire la 
fel de pătrunzătoare ca a eretelui. 

Aşadar, repetă aceeaşi manevră şi-l atacă pieziş pe 
bâtlan, care scoase două-trei strigăte de deznădejde şi 
încercă să se înalțe perpendicular, aşa cum făcuse prima 
oară. 

In cele câteva secunde cât ţinu lupta aceasta puţin 
obişnuită, cele două păsări parcă dispăruseră în nori. 
Bâtlanul nu era mai mare decât o ciocârlie şi şoimul părea 
un punct negru cu fiece clipă era tot mai greu de văzut. 

Nici Carol, nici curtenii nu mai mânau caii după cele 
două păsări. Fiecare rămăsese locului, cu ochii aţintiţi 
asupra bâtlanului care fugea şi asupra şoimului ce-l 
urmărea. 

— Bravo, bravo, Cioc-de-fier! strigă deodată Carol. 
Vedeţi, vedeţi, domnilor, e mai tare! Huu! Huu! 

— Pe legea mea, eu unul nu-l mai văd nici pe unul, nici 
pe celălalt! exclamă Henric. 

— Nici eu - aprobă Margareta. 

— Da, dar dacă nu le mai vezi, Henriot, poţi să le auzi! 
zise Carol. Pe bâtlan, cel puţin! ÎI auzi, îl auzi?! Cere 
cruţare! 

Intr-adevăr, două sau trei strigăte tânguitoare, pe care 


208 


Regina Margot vol. 2 


numai o ureche versată le putea auzi, coborâră din cer 
spre pământ. 

— Ascultă, ascultă - făcu Carol - şi ai să le vezi 
coborând mai repede decât au urcat! 

Chiar în clipa în care regele spuse acestea, cele două 
păsări începură să se zărească din nou. 

Erau doar două puncte negre, dar, după mărimea lor, 
se vedea bine că şoimul se dovedise mai tare. 

— Uite! Uite!... exclamă Carol. Cioc-de-fier a pus 
gheara pe el! 

Intr-adevăr, bâtlanul - învins de pasărea de pradă - nici 
nu mai încerca să se apere. Cobora în grabă, izbit 
neîncetat de şoim, şi nu mai răspundea la atacurile 
acestuia decât prin strigăte; deodată îşi strânse aripile şi 
căzu ca o piatră, dar adversarul lui făcu la fel şi când 
bâtlanul vru să-şi reia zborul, o ultimă lovitură cu ciocul îl 
răzbi; continuă să cadă învârtindu-se şi când atinse 
pământul, şoimul se năpusti asupra lui scoțând un strigăt 
victorios, care acoperi strigătul de înfrângere al învinsului. 

— La şoim! La şoim! strigă Carol şi dădu pinteni calului, 
care porni în galop spre locul unde căzuseră cele două 
păsări. 

Dar, pe neaşteptate, în timp ce-şi strunea calul, scoase 
el însuşi un strigăt, scăpă frâul şi se agăţă cu o mână de 
coama calului, în timp ce pe cealaltă o duse la pântec, de 
parc-ar fi vrut să-şi smulgă măruntaiele. 

La acest strigăt, toţi curtenii veniră în goană. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic! spuse Carol cu faţa 
congestionată şi privirea rătăcită. Mi s-a părut doar că mi- 
a trecut un fier înroşit prin stomac. Hai, hai! Nu-i nimic! 

Şi Carol porni din nou în galop. 

D'Alengqon păli. 

— Ce-o mai fi şi asta? o întrebă Henric pe Margareta. 

— Nu ştiu - răspunse ea - ai băgat de seamă că fratele 
meu era foarte aprins la faţă? 

— De obicei nu i se întâmplă asta! murmură Henric. 

Curtenii schimbară priviri mirate şi-l urmară pe rege. 


209 


Alexandre Dumas 


Ajunseră îndată la locul unde căzuseră cele două 
păsări. 

Şoimul începuse să ciugulească creierul bâtlanului. 

Ajungând, Carol cobori de pe cal, ca să vadă mai 
îndeaproape lupta. 

Când puse însă piciorul pe pământ, se văzu nevoit să 
se ţină de şa, pentru că totul se învârtea în jurul lui. Simţi 
o dorinţă nestăvilită să doarmă. 

— Dragă frate! Dragă frate! Ce ai? strigă Margareta. 

— Ce-a avut pesemne Porţia, când a înghiţit jeratic - 
zise Carol. Ard şi mi se pare că răsuflarea mi-e o văpaie. 

Şi Carol răsuflă o dată şi păru mirat că nu vede ieşindu- 
i flăcări pe gură. 

Între timp, şoimul fusese prins, i se acoperise capul şi 
toţi se strânseră în jurul lui Carol. 

— Ei bine, asta ce să mai fie! Pe sfânta cuminecătură! 
Nu-i nimic sau dacă am ceva, e din pricina soarelui! M-a 
bătut zdravăn la cap şi de aceea mă ustură ochii. Hai, hai, 
la vânătoare, domnilor! Uite un cârd întreg de rațe 
sălbatice. Daţi-le drumul la toţi, daţi-le drumul la toţi! Pe 
toţi dracii! O să petrecem straşnic! 

În adevăr, li se dezlegară pe dată ochii la cinci-şase 
şoimi care se năpustiră pe urmele vânatului, în timp ce 
toţi - în frunte cu regele - o porniră de-a lungul râului. 

— Ei bine, ce spuneţi, doamnă? o întrebă Henric pe 
Margareta. 

— Că momentul e bine ales şi că dacă regele nu se 
întoarce, putem uşor să ajungem în pădure. 

Henric îl chemă pe valetul de vânătoare, care ducea 
bâtlanul, şi în timp ce mulţimea zgomotoasă şi 
înzorzonată cu aur se năpusti de-a lungul povârnişului - 
care astăzi este un platou - el rămase singur în urmă, de 
parc-ar fi cercetat cu luare-aminte hoitul învinsului. 


210 


Regina Margot vol. 2 


LI 
Pavilionul lui Francisc | 


MINUNATĂ ERA VÂNĂTOAREA CU 
şoimi a regilor, când regii erau aproape semizei şi nu era 
numai un prilej de a-şi trece timpul, ci o artă adevărată. 

Totuşi, trebuie să părăsim acest spectacol regesc 
pentru a pătrunde într-un anume loc din pădure, unde toţi 
actorii scenei pe care am istorisit-o adineauri ni se vor 
alătura în curând. 

În dreapta aleii Violetelor - o lungă arcadă de frunziş, 
loc retras şi năpădit de muşchi, unde printre tufele de 
levănţică şi bălării, când şi când un iepure sfios ciuleşte 
urechile, pe când cerbul rătăcitor îşi înalţă creştetul 
rămuros şi ascultă, cu nările fremătânde - se află un 
luminiş destul de departe de drum, pentru a nu fi văzut; 
dar nu chiar atât de departe, încât drumul să nu poată fi 
văzut de aici. 

În mijlocul luminişului, doi oameni lungiţi pe o mantie 
de călătorie întinsă pe iarbă, având lângă ei câte o spadă 
lungă şi o flintă cu gura căscată, aduceau de departe, 
prin eleganța veşmintelor, cu acei veseli flecari din 
Decameron; de aproape, din pricina armelor 
amenințătoare, îi luai drept nişte haiduci, ca acei pe care, 
o sută de ani mai târziu, Salvator Rosa i-a pictat după 
natură, în peisajele lui. 

Unul din ei - sprijinit într-un genunchi şi o mână - 
asculta cu luare-aminte, ca iepurii şi cerbii despre care 
am pomenit. 


211 


Alexandre Dumas 


— Mi se pare - spunea el - că vânătorii s-au apropiat de 
noi foarte mult adineauri. Am auzit până şi strigătele 
hăitaşilor îndemnând şoimul. 

— Acum însă - răspunse celălalt, care părea să aştepte 
întâmplările cu mai multă înţelepciune decât prietenul 
său - nu mai aud nimic. Fireşte, s-au depărtat. Ţi-am spus 
eu că nu-i un loc bun de stat la pândă. Nu eşti văzut, ce-i 
drept, dar nici nu vezi! 

— La naiba, dragul meu Annibal! reluă primul. Trebuia 
doar să ne ascundem undeva caii noştri, caii de corvoadă 
şi cei doi catâri, atât de încărcaţi, că nu ştiu cum or să ne 
urmeze. Or, alt loc decât aceşti fagi şi stejari seculari, 
care ne pot scoate din încurcătură, eu nu cunosc. Aşadar, 
nu numai că nu-l învinuiesc ca tine pe domnul de Mouy, 
dar îndrăznesc să afirm că a făcut toate pregătirile ca un 
adevărat conspirator. 

— Bine! aprobă cel de-al doilea gentilom, în care 
cititorul nostru a recunoscut, fireşte, pe Coconnas. Bine! 
Ai nimerit cuvântul! Il aşteptam! Te-am prins! Aşadar, 
conspirăm! 

— Nu conspirăm: îi slujim pe rege şi pe regină. 

— Care conspiră, ceea ce înseamnă exact acelaşi lucru 
pentru noi. 

— Coconnas, ţi-am spus - reluă La Mole - nu te silesc 
de loc să mă urmezi în această aventură. Eu iau parte 
dintr-un motiv cu totul personal, pe care tu nu-l 
împărtăşeşti şi nu-l poţi împărtăşi! 

— Eh, la naiba! Cine ţi-a spus că mă sileşti? Mai întâi, 
nu s-a născut încă omul care ar putea să-l silească pe 
Coconnas să facă ce nu vrea! Dar crezi că se putea să te 
las singur, mai ales când văd că mergi la pierzanie? 

— Annibal, Annibal! exclamă La Mole. Mi se pare că 
zăresc acolo iapa ei albă. Vai! Ciudat lucru, e de ajuns 
doar să mă gândesc că vine, şi inima mea o ia razna! 

— Ciudat! făcu Coconnas căscând. Inima mea n-o ia 
razna de loc! 

— Nu-i ea - reluă La Mole. Ce s-o fi întâmplat? Parcă 


212 


Regina Margot vol. 2 


era vorba că vine la amiază! 

— Eh, s-a întâmplat că nu e încă amiaza! Atâta tot! Şi 
până una alta, mi se pare că mai avem timp să-i tragem 
un pui de somn. 

Convins că are dreptate, Coconnas se lungi pe mantia 
lui, ca unul hotărât să şi facă ceea ce spunea: dar când 
atinse pământul cu urechea, rămase cu degetul ridicat şi-i 
făcu semn lui La Mole să tacă. 

— Ce-i? întrebă acesta. 

— Tăcere! De astă dată aud ceva şi nu mă înşel. 

— Ciudat! Eu ascult degeaba! N-aud nimic. 

— N-auzi nimic? 

— Nu. 

— Ei bine, priveşte cerbul de colo - spuse Coconnas, 
ridicându-se şi punând mâna pe braţul lui La Mole. 

— Unde? 

— Acolo! 

Şi Coconnas îi arătă lui La Mole animalul cu degetul. 

— Ei şi? 

— Să vezi! 

La Mole se uită la animal. Cerbul asculta nemişcat, 
ţinând capul aplecat, de parcă se pregătea să pască. 
Curând îşi ridică însă fruntea încărcată de minunatele-i 
coarne şi ciuli urechea spre locul de unde fără îndoială 
venea zgomotul; apoi, deodată, fără motiv, o porni ca un 
fulger. 

— Oh, oh! exclamă La Mole. Cred că ai dreptate: uite 
cum a tulit-o! 

— Ei, a tulit-o - zise Coconnas - pentru că el aude ce tu 
nu auzi. 

Intr-adevăr, un zgomot înăbuşit şi abia perceptibil 
fremăta vag în iarbă; nişte urechi mai puţin atente ar fi 
crezut că-i vântul; dar pentru călăreț era galopul 
îndepărtat al unor cai. 

La Mole se ridică pe dată şi exclamă: 

— Uite-i! Suntem în primejdie! 

Coconnas se ridică şi el, dar mult mai calm. Vioiciunea 


213 


Alexandre Dumas 


piemontezului părea să-l fi molipsit pe La Mole, în timp 
ce, dimpotrivă, nepăsarea acestuia părea să fi pus 
stăpânire pe prietenul său: pentru că, în această 
împrejurare, unul era plin de entuziasm, iar celălalt fără 
niciun chef. 

Curând, un zgomot uniform, cadenţat, izbi auzul celor 
doi prieteni: un nechezat îi făcu pe cei doi cai care se 
aflau la zece metri de ei să ciulească urechile; pe dată, pe 
potecă, ca o umbră albă, trecu călare o femeie, care, 
întorcându-se spre ei, le făcu un semn ciudat şi dispăru. 

— Regina! strigară în acelaşi timp. 

— Ce-o fi vrut să ne spună? se miră Coconnas. 

— A vrut să spună: „Indată...” - explică La Mole. 

— A vrut să spună: „Plecaţi...” - ripostă Coconnas. 

— Semnul însemna: „Aşteaptă-mă!” 

— Semnul însemna: „Salvaţi-vă!” 

— Ei bine, să facem fiecare după cum crede. Pleacă, eu 
rămân. 

Coconnas ridică din umeri şi se culcă din nou. 

Chiar atunci, din direcţia opusă de unde venise regina, 
dar pe aceeaşi cărare, fugeau mâncând pământul un grup 
de călăreţi. Cei doi prieteni îi recunoscuseră, erau mai 
mulţi hughenoți, îndârijiţi, aproape dezlănţuiţi. Caii lor 
galopau ca lăcustele lui lov. Apărură şi dispărură cât ai 
clipi. 

— La naiba! Se îngroaşă gluma - făcu Coconnas 
ridicându-se. Hai la pavilionul lui Francisc |. 

— Dimpotrivă, să nu mergem acolo! spuse La Mole. 
Dacă suntem descoperiţi, regele îşi va îndrepta atenţia 
asupra acestui pavilion, pentru că acolo trebuia să ne 
întâlnim cu toţii. 

— De astă dată cred că ai dreptate - bombăni 
Coconnas. 

— Nici nu spusese însă bine aceste cuvinte, când un 
călăreț trecu ca fulgerul printre arbori şi, sărind peste 
hârtoape, tufişuri, vreascuri, ajunse aproape de cei doi 
gentilomi. 


214 


Regina Margot vol. 2 


Ţinea câte un pistol în fiecare mână şi îşi mâna calul, 
care gonea nebuneşte, doar cu genunchii. 

— Domnul de Mouy! strigă Coconnas neliniştit şi 
devenind acum mai îngrijorat decât La Mole. Domnul de 
Mouy fuge! E cazul să fugim? 

— Hai! Repede, repede! strigă hughenotul. Ştergeţi-o! 
Totul e pierdut! Am făcut un ocol doar ca să vă dau de 
veste! La drum! 

Spusese aceste cuvinte fără să-şi oprească calul, aşa 
că, atunci când Coconnas şi La Mole le înţeleseră bine 
tâlcul, de Mouy era departe. 

— Şi regina? urlă La Mole. 

Dar vorbele tânărului se pierdură; de Mouy era la o 
distanţă prea mare ca să le mai audă şi, mai ales, ca să-i 
răspundă. ` 

Coconnas se hotărî pe dată. In timp ce La Mole 
rămăsese nemişcat şi-l urmărea cu privirea pe de Mouy, 
care dispărea printre ramurile ce se desfăceau dinainte-i 
şi se închideau în urmă-i, el dădu fuga după cai, îi aduse, 
sări pe al său, aruncă frâul celuilalt în mâinile lui La Mole 
şi se pregăti să dea pinteni. 

— Haide, haide! Îți repet ce-a spus de Mouy: „La 
drum!” Şi de Mouy e om serios! La drum, la drum, La 
Mole! 

— O clipă! îngăimă La Mole. Am venit aici să facem o 
treabă! 

— Dar n-am venit să fim spânzurați - răspunse 
Coconnas. Te sfătuiesc să nu mai pierdem vremea. 
Ghicesc, vrei să tai firul în patru, să afli toate sensurile 
cuvântului „a fugi”, să-mi spui cum şi-a aruncat Horaţiu 
scutul şi cum a fost adus Epaminonda pe scut acasă. Eu 
însă îţi apun una şi bună: când fuge domnul de Mouy de 
Saint-Phale, toată lumea poate s-o întindă! 

— Domnul de Mouy de Saint-Phale - zise La Mole - nu 
are misiunea s-o ajute pe regina Margareta să fugă. Nu 
domnul de Mouy de Saint-Phale o iubeşte pe regina 
Margareta. 


215 


Alexandre Dumas 


— Drăcia dracului! Şi bine face, dacă o dragoste ca 
asta l-ar împinge la prostiile pe care văd că eşti gata să le 
săvârşeşti. Lua-o-ar toţi dracii dragostea care poate să 
coste capul a doi gentilomi viteji! „Pe toţi dracii!”, cum 
spune regele Carol, noi uneltim, scumpul meu; şi când 
uneltim prost, trebuie să ne salvăm pielea. In şa, în şa, La 
Mole! 

— Fugi, dragul meu, nu te împiedic! Dimpotrivă, te 
sfătuiesc s-o faci! Viaţa ta este mai prețioasă ca a mea. 
Aşadar, apără-ţi viaţa! 

— Mai bine zi: „Hai Coconnas, să ne lăsăm spânzurați 
împreună”, şi nu „Coconnas, salvează-te singur!” 

— Ei, prietene, ştreangul e făcut pentru mocofani, nu 
pentru gentilomi ca noi! 

— Încep să cred - zise Coconnas oftând - că n-am făcut 
rău că am luat unele măsuri de prevedere. 

— Care? 

— M-am împrietenit cu călăul. 

— Eşti înfiorător, dragul meu Coconnas! 

— Dar până la urmă, ce facem? exclamă acesta 
pierzându-şi răbdarea. 

— Mergem s-o căutăm pe regină. 

— Unde? 

— Habar n-am!... Să-l căutăm pe rege! 

— Habar n-am!... Dar o să-l găsim şi-o să facem noi doi 
singuri ce n-au putut sau n-au îndrăznit cincizeci. 

— Vrei să mă atingi în amorul propriu, La Mole! Asta-i 
semn rău. 

— O să vedem noi! Să încălecăm şi să plecăm. 

— În sfârşit! Eşti pe drumul cel bun! 

La Mole se întoarse ca să încalece, dar în clipa în care 
punea piciorul în scară, se auzi un glas poruncitor: 

— Stai! Sus mâinile! 

În acelaşi timp, chipul unui bărbat apăru după un 
stejar, apoi altul, pe urmă treizeci; erau călăreţi din garda 
regelui, care acum mergeau pe jos; se târâseră pe burtă 
printre mărăcini şi răscoleau pădurea. 


216 


Regina Margot vol. 2 


— Ce ţi-am spus eu? murmură Coconnas. 

Un fel de urlet înăbuşit fu răspunsul lui La Mole. 

Călăreţii se aflau acum la treizeci de paşi de cei doi 
prieteni. 

— Ce s-a întâmplat, domnilor? întrebă piemontezul, 
vorbindu-i cu glas tare locotenentului de cavalerie care 
înainta spre ei şi în şoaptă lui La Mole. 

Locotenentul ordonă să fie îndreptate puştile spre cei 
doi prieteni. 

Coconnas şopti: 

— În şa! La Mole, mai e timp! Sari în şa, cum te-am 
văzut de o sută de ori, şi hai s-o întindem! 

Pe urmă se întoarse spre călăreţi: 

— Hei, la dracu, domnilor! Nu trageţi, aţi putea să 
omorâţi nişte prieteni! 

Îi murmură din nou lui La Mole: 

— Printre arbori trag prost! Or să tragă şi n-or să ne 
nimerească! 

— Cu neputinţă! şopti La Mole. Nu putem să luăm cu 
noi calul Margaretei şi cei doi catâri. Şi dacă rămân, ar 
compromite-o; pe când prin răspunsurile mele dibace, voi 
înlătura orice bănuială. Pleacă, prietene, pleacă! 

— Domnilor - zise Coconnas, trăgând sabia şi ţinând-o 
în aer - ne predăm. 

Călăreţii înălţară muschetele. 

— Dar mai întâi, pentru ce trebuie să ne predăm? 

— ÎI veţi întreba pe regele Navarei. 

— Şi ce crimă am săvârşit? 

— Domnul d'Alençon o să vă spună! 

Coconnas şi La Mole se priviră cu înţeles: numele 
duşmanului lor, pronunţat într-o asemenea împrejurare, 
nu prea avea darul să-i liniştească. Totuşi, nu se 
împotriviră. Coconnas fu poftit să descalece, ceea ce făcu 
fără să crâcnească. Amândoi fură înconjurați de călăreţi şi 
porniră pe drumul care ducea spre pavilionul lui Francisc 
l. 

— Voiai să vezi pavilionul lui Francisc 1? îl întrebă 


217 


Alexandre Dumas 


Coconnas pe La Mole, zărind printre arbori zidurile unei 
încântătoare construcţii gotice. Ei bine, se pare că o să-l 
vezi. 

La Mole nu răspunse; îi întinse doar mâna lui Coconnas. 

Lângă acest fermecător pavilion - clădit în timpul lui 
Ludovic al XII-lea şi care fusese denumit pavilionul lui 
Francisc |, pentru că acesta îl alegea mereu ca loc de 
întâlnire de vânătoare - se afla un fel de colibă pentru 
hăitaşi; coliba aceasta dispăruse aproape acum sub un 
maldăr de muschete, halebarde şi săbii strălucitoare, ca 
un muşuroi sub holdele aurii. 

La această colibă fură conduşi prizonierii. Şi acum să 
limpezim situaţia, foarte încurcată, fireşte, pentru cei doi 
prieteni, istorisind ce se întâmplase. 

Gentilomii hughenoți se adunaseră, aşa cum fusese 
stabilit, în pavilionul lui Francisc |, de a cărui cheie, după 
cum se ştie, de Mouy făcuse rost. 

Stăpâni pe pădure - cel puţin aşa credeau - ei 
postaseră ici-colo câteva santinele, pe care călăreţii din 
garda regală, schimbându-şi eşarfele albe cu altele roşii - 
măsură de prevedere datorită zelului şi isteţimii domnului 
de Nancey - îi luară prin surprindere şi-i îndepărtară fără 
prea multă bătaie de cap. 

Călăreţii  continuaseră manevra şi  înconjuraseră 
pavilionul; de Mouy însă, după cum am mai spus - îl 
aştepta pe rege la capătul aleii violetelor şi observă 
eşarfele roşii mergând cu paşi de lup, ceea ce îi trezi 
bănuieli. Se dădu în lături ca să nu fie văzut şi băgă de 
seamă că cercul acela uriaş se strânge în aşa fel, încât să 
poată răscoli toată pădurea şi să împresoare locul de 
întâlnire. 

În acelaşi timp, însă, la capătul aleii principale, zărise 
egretele albe şi sclipirea archebuzelor gărzii regale. 

În sfârşit, îl recunoscu pe însuşi regele, iar în direcţia 
opusă îl văzu pe regele Navarei. 

Făcu atunci cu pălăria semnul crucii în aer, ceea ce 
voia să spună că totul era pierdut. 


218 


Regina Margot vol. 2 


La acest semnal, regele Navarei făcuse calea întoarsă 
şi dispăruse. 

Pe dată de Mouy, înfigându-şi pintenii lui mari în 
pântecul calului, o luase la fugă şi, din goană, le dăduse 
de veste lui La Mole şi Coconnas. 

Între timp, regele, observând dispariţia lui Henric şi a 
Margaretei, sosise escortat de domnul d'Alençon. Care 
era convins că-i va vedea ieşind pe cei doi suverani din 
coliba unde poruncise să fie închişi toţi cei ce fuseseră 
găsiţi nu numai în pavilion, dar chiar în pădure. 

Domnul d'Alençon, plin de încredere, galopa alături de 
rege care, din pricina durerilor cumplite, era tot mai prost 
dispus. De două ori sau de trei ori era cât pe-aci să-şi 
piardă cunoştinţa, iar o dată vomită sânge. 

— Hai, hai! făcu regele, ajungând lângă colibă. Să ne 
grăbim! Vreau să ajung cât mai curând la Luvru. Să-i 
scoată pe toţi păgânii ăştia de hughenoți din bârlog. Mai 
ales că astăzi este sfântul Blaise, vărul sfântului 
Bartolomeu. 

La aceste cuvinte ale regelui, furnicarul de lănci şi 
archebuze prinse să se mişte şi protestanții arestaţi, fie în 
pavilion, fie în pădure, ieşiră unul câte unul din colibă. 

De regele Navarei, de Margareta şi de De Mouy însă, 
nici urmă. 

— Ei bine. Unde-i Henric, unde-i Margareta? Mi i-ai 
făgăduit, d'Alençon, pe toţi dracii, trebuie să-i găseşti! se 
răsti regele. 

— Pe regele şi regina Navarei nici măcar nu i-am zărit, 
sire - îi explică domnul de Nancey. 

— Uite-i! exclamă deodată doamna de Nevers. 

Într-adevăr, chiar atunci, la capătul unei alei care 
dădea spre râu, apărură Henric şi Margot, amândoi calmi, 
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic; ţineau şoimul pe 
pumni şi se îmbrăţişau cu atâta foc şi abilitate, încât caii 
lor, deşi galopau, erau aşa de aproape unul de altul, că 
păreau că şi ei se sărută bot în bot. 

Atunci d'Alençon, furios, dădu ordin gărzilor să 


219 


Alexandre Dumas 


răscolească împrejurimile şi dădură peste La Mole şi 
Coconnas, pe culcuşul de iederă. 

Curând, şi aceştia îşi făcură intrarea în cercul pe care 
soldaţii îl formaseră într-o înlănţuire atât de frăţească. 
Numai că ei nu erau regi şi nu puteau să lase impresia că 
sunt atât de calmi ca Henric şi Margareta. La Mole era 
prea palid, iar Coconnas prea aprins la faţă. 


220 


Regina Margot vol. 2 


LII 
Investigațiile 


CÂND CEI DOI TINERI INTRARĂ 
în cercul format de soldaţi, priveliştea care li se înfăţişă 
era din acelea pe care nu le uiţi niciodată, chiar dacă nu 
le vezi decât o singură dată şi doar pentru o clipă. 

Carol al IX-lea, după cum am spus, se uita cum se 
perindă prin faţa lui toţi gentilomii hughenoți, care 
fuseseră închişi în coliba hăitaşilor şi apoi scoşi afară unul 
câte unul, de soldaţi. 

Regele şi d'Alençon le urmăreau cu nesat fiecare 
mişcare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să-l vadă 
ieşind şi pe Henric de Navara. 

Aşteptară însă zadarnic. Dar atât nu era de ajuns, 
trebuia aflat ce s-a petrecut şi cu ei. 

Aşadar, când cei doi tineri căsătoriţi apărură la capul 
aleii, ducele d'Alençon se îngălbeni, iar regele simţi cum îi 
creşte inima; căci, instinctiv, dorea ca tot ceea ce-l silise 
să facă fratele lui să cadă asupra acestuia. 

— lar o să ne scape! murmură Francisc pălind. 

Chiar atunci, regele simţi o durere atât de puternică în 
stomac, încât scăpă frâul, se apucă cu amândouă mâinile 
de coapse şi începu să ţipe ca un apucat. 

Henric se apropie degrabă; dar până să străbată cele 
două sute de paşi ce-l despărţeau de cumnatul său, Carol 
îşi veni în fire. 

— De unde vii, domnule? îl întrebă regele cu o asprime 
în glas care o tulbură pe Margareta. 


221 


Alexandre Dumas 


— Fireşte... de la vânătoare, frate - răspunse ea. 

— Vânătoarea era pe malul râului, nu în pădure. 

— Şoimul meu a urmărit un fazan, sire, în clipa în care 
eu rămăsesem în urmă ca să văd bâtlanul. 

— Şi unde-i fazanul? 

— Uite-l! Minunat! Nu-i aşa? 

Şi Henric, cu mutra cea mai nevinovată, îi arătă lui 
Carol pasărea cu penajul de purpură, azur şi aur. 

— Bine, bine - făcu Carol - dar după ce-ai prins fazanul, 
de ce n-ai venit să ne întâlnim? 

— Pentru că zburase spre parc, sire; aşa că atunci când 
am coborât de-a lungul râului, v-am văzut la o jumătate 
de leghe înaintea noastră, urcând spre pădure, şi am 
început şi noi să galopăm pe urmele voastre, căci fiind 
invitaţi la vânătoarea organizată de maiestatea voastră, 
am vrut să ne bucurăm de ea. 

— Şi toţi gentilomii aceştia - reluă Carol - au fost 
invitaţi şi ei? 

— Care gentilomi? răspunse Henric, uitându-se 
întrebător în jur. 

— Eh, la naiba, hughenoţii dumitale! Oricum, dacă i-a 
invitat cineva, nu eu sunt acela! exclamă Carol. 

— Nu, sire! Dar poate ducele d'Alençon! zise Henric. 

— Ducele d'Alençon? Cum adică? 

— Eu?! se arătă mirat ducele. 

— Fireşte, frate - explică Henric - doar n-ai anunţat ieri 
că eşti regele Navarei? Ei bine, hughenoţii, care au cerut 
să le fii rege, au venit să vă mulţumească, ţie pentru că ai 
acceptat coroana, iar regelui pentru că ţi-a dat-o. Nu-i 
aşa, domnilor? 

— Da, da! strigară douăzeci de glasuri. Trăiască ducele 
d'Alençon! Trăiască regele Carol! 

— Nu sunt regele hughenoţilor! se înfurie Francisc, 
galben ca ceara la faţă. 

Apoi, aruncându-i o privire pe furiş lui Carol, adăugă: 

— Şi nădăjduiesc că n-am să fiu niciodată! 

— N-are importanţă - mormăi Carol. Oricum, Henric, 


222 


Regina Margot vol. 2 


toate astea mi se par ciudate. 

— Sire - spuse regele Navarei cu dârzenie - s-ar zice, 
Dumnezeu să mă ierte, că sunt supus unui adevărat 
interogatoriu! 

— Şi dacă ţi-aş spune că te anchetez, ce-ai răspunde? 

— Că sunt rege ca şi maiestatea voastră - răspunse 
mândru Henric - căci nu coroana, ci obârşia dă rangul 
regesc, şi că îi voi răspunde fratelui şi prietenului meu, 
dar niciodată unui judecător! 

— Totuşi, o dată în viaţă aş vrea şi eu să ştiu pe cine să 
cred! îngână Carol. 

— Să fie adus domnul de Mouy şi atunci o să ştiţi - zise 
ducele d'Alençon. Domnul de Mouy a fost prins, probabil. 

— Domnul de Mouy este printre prizonieri? 

Pe Henric îl cuprinse neliniştea şi schimbă o privire cu 
Margareta, dar totul dură doar câteva clipe. 

— Domnul de Mouy nu se află printre prizonieri - 
explică domnul de Nancey. Câţiva din oamenii mei cred 
că l-au văzut, dar niciunul din ei nu e sigur. 

Ducele d'Alençon trânti o înjurătură. 

— Uite! zise atunci Margareta, arătându-i pe La Mole şi 
pe Coconnas, care auziseră schimbul de cuvinte şi era 
sigură că se poate bizui pe inteligenţa lor. Sire, iată doi 
gentilomi ai domnului d'Alençon.  Intreabă-i! Vor 
răspunde! 

Ducele simți lovitura. 

— Am poruncit să fie arestați, tocmai pentru a dovedi 
că n-au nici în clin nici în mânecă cu mine - se răsti el. 

Regele îi privi pe cei doi prieteni şi tresări văzându-l pe 
La Mole. 

— Ah, tot provensalul ăsta! exclamă el. 

Coconnas salută reverenţios. 

— Ce făceaţi când v-au arestat? întrebă regele. 

— Sire, sporovăiam despre război şi dragoste! 

— Călare! Înarmaţi până-n dinţi! Gata de fugă! 

— De loc, sire! răspunse Coconnas. Maiestatea voastră 
a fost informată greşit. Stăteam culcaţi la umbra unui fag: 


223 


Alexandre Dumas 


sub tegmine fagi. 

— Aha! Stăteaţi culcaţi la umbra unui fag? 

— Şi am fi avut tot timpul să fugim, dac-am fi ştiut că v- 
am supărat cu ceva! Mărturisiţi, domnilor, pe cuvântul 
dumneavoastră de soldaţi - zise Coconnas, întorcându-se 
spre călăreţi - că dacă am fi vrut, puteam să scăpăm? 

— Adevărul este că aceşti gentilomi nici n-au încercat 
să fugă 

— Pentru că aveau caii departe - interveni ducele De 
Alençon. 

— Vă cer cu umilință iertare, monseniore, dar calul meu 
îl aveam între picioare, iar prietenul meu, contele Lerac 
de La Mole, îl ţinea pe al său de căpăstru. 

— E adevărat, domnilor? întrebă regele. 

— E adevărat, sire - răspunse locotenentul. Când ne-a 
văzut, domnul de Coconnas a descălecat chiar. 

Pe chipul lui Coconnas înflori un zâmbet de parc-ar fi 
spus: „Eh, vezi, sire!” 

— Dar caii ăştia pe care îi aveaţi cu voi, catârii şi 
cuierele astea doldora? întrebă Francisc. 

— Da' ce, suntem grăjdari? Daţi poruncă să fie căutat 
argatul care-i păzea. 

— Nu l-au găsit - strigă furios ducele. 

— Atunci, pesemne că i-a fost frică şi a fugit. Nu se 
poate pretinde unui ghiorlan să aibă calmul unui 
gentilom. 

— Mereu acelaşi sistem! murmură ducele de Alençon, 
scrâşnind din dinţi. Din fericire, sire, v-am dat de ştire din 
timp că de câteva zile aceşti domni nu mai sunt în 
serviciul meu. 

— Eu! se miră Coconnas. Am oare nenorocirea de anu 
mai fi în slujba alteţei voastre?... 

— Eh! Pe dracu’, domnule, ştii mai bine ca oricine că ți- 
ai dat demisia printr-o scrisoare destul de obraznică, pe 
care, mulţumesc lui Dumnezeu că am păstrat-o şi, din 
fericire, o am la mine! 

— Vai - făcu Coconnas - nădăjduiesc că alteţa voastră 


224 


Regina Margot vol. 2 


mi-a iertat această depeşă scrisă într-o clipă necugetată, 
de proastă dispoziţie. Am scris-o pentru că aflasem că 
alteţa voastră voise să sugrume într-un coridor al Luvrului 
pe prietenul meu La Mole. 

— Ei bine - făcu regele - ce tot zice ăsta? 

— Am crezut că alteţa voastră era singur. Dar de când 
ştiu că şi alte trei persoane... 

— Tăcere! strigă Carol. Suntem destul de lămuriţi! 
Henric, cuvântul dumitale că n-ai să fugi - se adresă el 
apoi regelui Navarei. 

— Îl dau maiestăţii voastre, sire. 

— Întoarce-te la Paris cu domnul de Nancey şi rămâi 
prizonier în camera ta. Domnilor, dumneavoastră predaţi 
săbiile continuă el, adresându-se celor doi gentilomi. 

La Mole îi aruncă o căutătură furişă Margaretei, care 
zâmbi. 

La Mole înmână pe loc sabia căpitanului, care se afla 
mai aproape de el. 

Coconnas făcu la fel. 

— Domnul de Mouy a fost găsit? întrebă regele. 

— Nu, sire! Sau n-a fost în pădure, sau a scăpat - 
explică domnul de Nancey. 

— Cu atât mai rău! Să ne întoarcem. Mi-e frig şi sunt 
ametit - spuse regele. 

— Fireşte, sire, de atâta supărare! interveni Francisc. 

— Da, se prea poate! Dar ce am? Parcă nu mai văd! 
Unde-s prizonierii? Nu-i mai văd! S-a întunecat aşa 
devreme! Vai, Doamne, Dumnezeule! 

Şi nenorocitul rege, scăpând din mână dărlogii, întinse 
braţele şi căzu pe spate. Curtenii din jur, înspăimântați de 
acest nou atac, îl prinseră în braţe. 

Ceva mai încolo, Francisc îşi ştergea broboanele de 
sudoare de pe frunte, căci numai el cunoştea pricina 
răului care-l chinuia pe fratele său. 

În cealaltă parte, regele Navarei, sub paza domnului de 
Nancey, urmărea scena cu o mirare crescândă. 

„La naiba, oare trebuie să mă simt fericit că am fost 


225 


Alexandre Dumas 


arestat pe când fugeam?” murmură el, cu acea ascuţită 
intuiţie care-l făcea uneori, ca să zicem aşa, un adevărat 
profet. 

Se uita la Margareta, care, cu ochi mari, holbaţi de 
uimire, se uita când la rege, când la el. 

De astă dată regele leşinase. Se aduse o targă, pe care 
fu întins. Il acoperiră cu o mantie a unui gentilom şi 
cortegiul reluă încet drumul Parisului, de unde dimineaţa 
porniseră conspiratori voioşi şi un rege vesel, pentru ca 
acum să se vadă întorcându-se un rege muribund, 
înconjurat de rebeli făcuţi prizonieri. 

Margareta, care în tot acest timp nu-şi pierduse nici 
libertatea, nici cumpătul, îi făcu un semn tainic soţului ei; 
apoi trecu atât de aproape de La Mole, încât acesta putu 
să desluşească două cuvinte greceşti, pe care le şoptise: 

— Me deide. 

Adică: 

„Nu te teme de nimic”. 

— Ce-a zis? întrebă Coconnas. 

— Mi-a spus să nu ne temem de nimic! îi explică La 
Mole. 

— Cu atât mai rău, cu atât mai rău - murmură 
piemontezul - asta înseamnă că nu miroase a bine pe-aici 
pentru noi. Totdeauna când mi s-au adresat cuvintele 
astea, ca să fiu încurajat, era să-mi facă de petrecanie 
sau un glonţ, sau o lovitură de spadă, sau vreun ghiveci 
de flori. „Nu te teme de nimic”, fie în ebraică, fie în 
greacă, fie în latină, fie în franceză a însemnat 
întotdeauna pentru mine: „Păzea, te paşte primejdia!” 

— La drum, domnilor! zise locotenentul de cavalerie. 

— Vă rog, dacă nu sunt indiscret, unde ne duceţi? 
întrebă Coconnas. 

— Cred că la Vincennes - îi răspunse locotenentul. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să merg în altă parte! Dar ce 
să-i faci, nu mergi întotdeauna unde vrei. 

Pe drum, regele îşi veni puţin în fire din leşin. 

La Nanterre, Carol vru chiar să încalece, dar nu l-au 


226 


Regina Margot vol. 2 


lăsat. 

— Chemaţi-l pe maestrul Ambroise Pare - spuse regele, 
ajungând la Luvru. 

Cobori de pe targă, urcă scara sprijinit de Tavannes şi 
se duse în apartamentul său, dând poruncă să nu intre 
nimeni la el. 

Toată lumea băgase de seamă că era dus pe gânduri, 
că tot drumul nu făcuse altceva decât să se gândească, 
nu vorbise cu nimeni şi nu-l preocupase nici conspirația, 
nici conspiratorii. Se vedea prea bine că era îngrijorat 
doar de boala lui. 

Işi dădea seama ca boala îi apăruse pe neaşteptate, în 
chip ciudat, sub o formă acută, că avea simptome care 
semănau aidoma cu acelea ale fratelui său Francisc al lIl- 
lea, cu puţin timp înainte de a muri. 

Nu surprinse pe nimeni că regele poruncise să nu intre 
altcineva la el decât maestrul Pare. Mizantropia - după 
cum se ştie - îl caracteriza pe Carol. 

Regele se duse în dormitorul lui, se aşeză pe un fel de 
scaun-canapea, îşi lăsă capul pe pernă şi - zicându-şi că 
de bună seamă maestrul Pare ar putea să mai întârzie - 
voi să folosească acest răstimp. 

Aşadar, bătu din palme şi apăru îndată un ostaş. 

— Spune-i regelui Navarei că vreau să-i vorbesc. 

Ostaşul salută şi se duse să execute ordinul. 

Carol îşi lăsă capul pe spate; creierul îi era apăsat de o 
greutate din pricina căreia abia putea să lege o idee de 
alta: un fel de nor ca de sânge îi plutea dinaintea ochilor; 
gura îi era uscată şi, deşi golise o garafă de apă, nu-şi 
potolise setea. 

Pe când lâncezea în starea asta de toropeală, uşa se 
deschise şi Henric apăru; domnul de Nancey îl urma, dar 
se oprise în anticameră. 

Regele Navarei aşteptă să se închidă uşa în urma lui şi 
apoi păşi înainte. 

— Sire - zise el - m-ai chemat. lată-mă! 

Regele tresări auzindu-i vocea şi făcu maşinal un gest 


227 


Alexandre Dumas 


ca să-i întindă mâna. 

— Sire - zise Henric lăsând mâinile în jos - maiestatea 
voastră uită că nu-i mai sunt frate, ci prizonier! 

— A, da, aşa-i! aprobă Carol. Mulţumesc că mi-ai adus 
aminte. Mai mult! Îmi amintesc că mi-ai făgăduit, când 
vom fi numai noi, că ai să-mi răspunzi sincer. 

— Sunt gata să-mi respect făgăduiala. Intreabă-mă, 
sire! 

Regele îşi turnă puţină apă rece în mână şi apoi şi-o 
puse pe frunte. 

— Ce e adevărat din toate învinuirile pe care ţi le aduce 
d'Alençon? Hai să vedem, răspunde, Henric. 

— Doar jumătate: domnul d'Alençon trebuia să fugă şi 
eu urma să-l însoțesc. 

— Şi de ce trebuia să-l însoţeşti? întrebă Carol. 
Vasăzică, eşti nemulţumit de mine, Henric! 

— Nu, sire, dimpotrivă! Nu pot decât să-i aduc elogii 
maiestăţii voastre. Şi Dumnezeu, care citeşte în inimi, 
vede într-a mea ce adâncă afecţiune îi port fratelui şi 
regelui meu. 

— Mi se pare, Henric, că nu e în firea lucrurilor să fugi 
de cei pe care-i iubeşti şi te iubesc - observă Carol. 

— N-am fugit de cei pe care îi iubesc, ci de cei care mă 
urăsc. Maiestatea voastră îmi îngăduie să-i vorbesc cu 
inima deschisă? 

— Vorbeşte, domnule! 

— Cei care mă urăsc aici, sire, sunt domnul d'Alençon 
şi regina-mamă. 

— Despre ducele d'Alençon, n-aş nega - zise Carol - 
dar regina-mamă te copleşeşte cu bunăvoința. 

— Tocmai de aceea, sire, mă tem de ea. Şi bine-am 
făcut c-am fost bănuitor! 

— Faţă de ea? 

— De ea şi de cei care o înconjoară. Ştiţi, fireşte, sire, 
că nenorocirea regilor nu vine întotdeauna atunci când 
sunt prea rău slujiţi, ci prea bine. 

— Vorbeşte mai pe înţeles, Henric! Mi-ai făgăduit doar, 


228 


Regina Margot vol. 2 


că-mi spui totul! 

— Maiestatea voastră observă că mă ţin de cuvânt. 

— Continuă! 

— Maiestatea voastră mi-a zis că mă iubeşte, nu-i aşa? 

— Adică te iubeam înainte de trădare, Henriot. 

— Să presupunem că mă mai iubiţi, sire. 

— Fie! 

— Dacă mă iubiţi, în mod firesc, aţi dori să trăiesc, nu-i 
aşa? 

— Aş fi adânc mâhnit dacă ţi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire. 

— Ei bine, sire, de două ori maiestatea voastră era să 
aibă prilejul să fie adânc mâhnit. 

— Când? 

— Da, de două ori Providența mi-a scăpat viaţa. Este 
adevărat că a doua oară Providența a luat chipul 
maiestăţii voastre. 

— Dar prima oară? 

— Prima oară a fost al unuia care ar fi fost mirat să se 
ştie egalul  Providenţei; al lui René. Da, sire, 
dumneavoastră m-aţi scăpat de tăişul sabiei. 

Carol îşi încruntă sprâncenele, căci îşi amintea noaptea 
când îl adusese pe Henriot în strada Barres. 

— Şi René? întrebă el. 

— Rene m-a scăpat de otrava! 

— La dracu! Ai noroc, Henriot! Mai ales că asta nu prea 
stă în firea florentinului - murmură regele, încercând să 
zâmbească, deşi durerea chinuitoare i se citea pe chipul 
crispat. 

— Aşadar, sire, două minuni m-au salvat. Una o datorez 
remuşcărilor florentinului, iar alta bunătăţii voastre. Ei 
bine, trebuie să-i mărturisesc maiestăţii voastre că mi-e 
cam teamă să nu se istovească cerul făcând atâtea 
minuni, deci dacă am vrut să fug, m-am călăuzit după 
vorba care spune: „Ajută-te singur şi cerul o să te ajute”. 

— De ce nu mi-ai dezvăluit asta mai curând, Henric? 

— Dacă v-aş fi spus ieri aceste cuvinte, aş fi fost un 


229 


Alexandre Dumas 


denunţător. 

— Şi pronunţându-le azi? 

— Astăzi au alt înţeles: sunt acuzat şi mă apăr. 

— Eşti sigur de prima tentativă? 

— La fel de sigur ca şi de cea de-a doua. 

— Şi chiar au încercat să te otrăvească? 

— Au încercat. 

— Cu ce? 

— Cu opiat. 

— Şi cum poţi fi otrăvit cu opiat? 

— La naiba, sire! Întrebaţi-l pe René! Poate să te 
otrăvească foarte bine, folosind şi mănuşile... 

Carol încruntă sprâncenele, apoi încetul cu încetul îşi 
descreţi fruntea. 

— Da, da - murmură el, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi - e 
în firea fiinţelor de pe pământ să se ferească de moarte. 
De ce oare însă inteligenţa n-ar face ceea ce poate face 
instinctul? 

— Ei bine, sire - întrebă Henric - maiestatea voastră 
este mulţumită de sinceritatea mea şi crede că i-am 
destăinuit totul? 

— Da, Henriot, da, eşti un om de ispravă! Dar spune- 
mi, vasăzică crezi că cei care au vrut să-ţi facă de 
petrecanie nu s-au dat bătuţi şi or să mai încerce să te 
ucidă? 

— Sire, în fiecare seară mă mir şi eu că mai sunt în 
viaţă. 

— Vor să te ucidă pentru că ştiu prea bine că te iubesc, 
Henriot. Dar fii pe pace, au să-şi primească pedeapsa 
pentru faptele lor mârşave. Până atunci eşti liber! 

— Sunt liber să părăsesc Parisul, sire? întrebă Henric. 

— Nu! Ştii prea bine că mi-e cu neputinţă să mă lipsesc 
de tine. Hai, pe toţi dracii, doar trebuie să am în preajma 
mea pe cineva care să mă iubească! 

— Atunci, sire, dacă maiestatea voastră vrea să fiu 
lângă ea, să binevoiască să-mi acorde o favoare. 

— Care? 


230 


Regina Margot vol. 2 


— Să nu fiu în preajma sa ca prieten, ci ca prizonier. 

— Cum, ca prizonier? 

— Da, da! Maiestatea sa n-a băgat de seamă că 
prietenia ce-mi poartă îmi aduce nenorocire? 

— Şi ai vrea mai bine să te urăsc? 

— O ură aparentă, sire! Această ură mă va salva, 
pentru că atâta timp cât vor crede că sunt în dizgrație, 
vor fi mai puţin grăbiţi să mă vadă mort. 

— Henriot - zise Carol - nu ştiu ce doreşti şi ce ţel 
urmăreşti. Dar tare m-aş mira să nu ţi se împlinească ce 
vrei şi să nu-ţi ajungi scopul! 

— Aşadar, pot să mă bizui pe severitatea regelui? 

— Da. 

— Atunci, sunt mai liniştit... Ce porunceşte maiestatea 
voastră? 

— Înapoiază-te la tine, Henriot. Eu sunt bolnav, mă duc 
să-mi văd câinii şi apoi mă bag în pat. 

— Sire - zise Henric - maiestatea voastră ar trebui să 
cheme un medic. Starea dumneavoastră proastă de 
astăzi este poate mai gravă decât bănuiţi. 

— Am trimis după maestrul Ambroise Pare, Henriot. 

— Atunci plec mai liniştit. 

— Pe sufletul meu - exclamă regele - din toată familia 
asta cred că tu eşti singurul care mă iubeşte cu adevărat! 

— Credeţi, sire? 

— Pe cinstea mea de gentilom! 

— Ei bine, daţi-mă în primire domnului de Nancey, ca 
pe unul căruia mânia dumneavoastră nu-i dă mai mult de 
o lună de trăit. Aşa o să vă pot iubi timp îndelungat. 

— Domnule de Nancey! strigă Carol. 

Căpitanul gărzii intră. 

— Îţi dau în pază pe cel mai mare vinovat din regat. 
Răspunzi de el cu capul! continuă regele. 

Şi Henric, cu un aer abătut, ieşi în urma domnului de 
Nancey. 


231 


Alexandre Dumas 


LIII 
Acteon 


CÂND CAROL RĂMASE SINGUR, 
se miră că nu-i ieşise în cale niciuna din cele două făpturi 
credincioase: doica Madelaine şi ogarul Acteon. 

„Doica s-o fi dus să spună psalmi la vreun hughenot pe 
care-l cunoaşte, iar Acteon o mai fi încă supărat că l-am 
bătut azi-dimineaţă” - îşi zise el. 

Carol luă o lumânare şi se duse în camera doicii. 

Ea nu era însă acasă. După cum se ştie, o uşă de la 
apartamentul Madelainei dădea în sala de arme. 

Se îndreptă spre această uşă. 

Pe drum, însă, fu cuprins de o criză, aşa cum mai avu în 
ultima vreme şi care părea că-l loveşte din senin. Regele 
simţi o durere îngrozitoare, de parcă i-ar fi fost răscolite 
măruntaiele cu un fier roşu. O sete nepotolită îl mistuia; 
văzu o ceaşcă cu lapte pe o masă, o sorbi dintr-o 
înghiţitură şi se mai linişti puţin. 

Luă din nou lumânarea pe care o lăsase pe o mobilă şi 
intră în cămăruţă. 

Spre uimirea lui, Acteon nu-i ieşi înainte. Să fi fost oare 
încuiat? Ar fi simţit însă că stăpânul lui s-a întors de la 
vânătoare şi ar fi urlat. 

Carol îl chemă, fluieră: dar câinele nu apăru. Mai făcu 
patru paşi şi când lumânarea lumină un ungher al 
camerei, zări animalul nemişcat pe podea. 

— Hei, Acteon, hei! strigă Carol. 

Şi fluieră din nou. 


232 


Regina Margot vol. 2 


Câinele nu se clinti. 

Carol se repezi şi puse mâna pe el: sărmanul animal 
era ţeapăn şi rece. Din botul crispat de durere i se 
prelingeau câteva picături de fiere amestecată cu bale 
spumoase şi sângrânde. Câinele găsise în cămăruţă o 
bonetă a stăpânului său şi murise lăsându-şi capul pe 
acest obiect, care ştia că este al unui prieten. 

Văzând toate acestea, care-l făcură să uite de propriile 
lui dureri şi să-şi redobândească puterea - Carol simţi 
cum îi clocoteşte sângele în vine de mânie şi dădu să 
strige; numai că regii, încătuşaţi în propria lor măreție, nu 
sunt liberi să-şi dea drumul primului impuls, ca să-şi 
uşureze sufletul sau să se apere, aşa cum face orice om. 
Carol bănui că la mijloc trebuie să fie vreo trădare şi tăcu. 

Ingenunche lângă câine şi cercetă cadavrul cu un ochi 
priceput. Privirile câinelui erau sticloase, limba roşie şi 
plină de băşicuţe. Era o boală ciudată, care-l înfioră pe 
Carol. 

Regele îşi puse mănuşile pe care le scosese şi le vârâse 
în centiron, ridică buza palidă a câinelui ca să-i cerceteze 
dinţii şi observă câteva bucățele albicioase între colții 
ascuţiţi. 

Luă bucăţelele şi văzu că erau de hârtie. Pe locul de 
unde luase aceste bucățele, observă că umflăturile erau 
mai mari; gingiile tumefiate, iar pielea roasă ca de vitriol. 

Carol se uită cu atenţie în jur. Pe covor mai erau vreo 
două-trei bucățele de hârtie ca acelea pe care le găsise în 
botul câinelui. Pe una din ele - care era mai mare - se 
aflau urmele unei gravuri. 

Lui Carol i se zbârli părul de groază; recunoscu o parte 
din imaginea ce înfăţişa un senior la o vânătoare cu şoimi 
smulsă de Acteon din cartea lui de vânătoare. 

— A-a-a! făcu el, galben ca ceara. Cartea era otrăvită! 

Apoi, deodată, îşi aduse aminte. 

„Mii de draci! îşi zise. Am atins fiecare pagină cu 
degetul şi la fiecare filă am vârât degetul în gură, ca să-l 
umezesc! Leşinurile astea, durerile, vărsăturile... Sunt 


233 


Alexandre Dumas 


pierdut!” 

Carol rămase o clipă înmărmurit, sub povara acestui 
gând cumplit. Se ridică apoi şi, cu un urlet înăbuşit dădu 
fuga spre uşa cămăruţei. 

— Meşterul René! Meşterul Rene, florentinul! strigă el. 
Să dea cineva o fugă la podul Saint-Michel şi să mi-l 
aducă aici. In zece minute să fie aici! Cineva să încalece 
pe un cal şi să mai ia unul ca să se întoarcă mai repede 
aici cu florentinul. lar maestrul Ambroise Paré, dacă vine, 
să mă aştepte! 

Un soldat se duse în grabă să execute ordinul. 

— Oh! murmură Carol. De-ar fi să trebuiască să 
torturez o lume întreagă şi tot am să aflu cine i-a dat 
cartea asta lui Henriot! 

Şi Carol rămase cu ochii aţintiţi asupra cadavrului 
câinelui său; fruntea îi era brobonită de sudoare, mâinile 
crispate şi răsuflarea gâfâitoare. 

După zece minute, florentinul bătu timid - şi nu fără 
teamă, la uşa regelui. Mai ales că există unele conştiinţe 
pentru care cerul nu e niciodată senin. 

— Intră! zise Carol. 

Meşterul de parfumuri apăru. Carol îi ieşi în 
întâmpinare, cu chipul încruntat şi poruncitor. 

— Maiestatea voastră m-a chemat! spuse Rene, 
tremurând. 

— Eşti un spiţer priceput, nu-i aşa? 

— Sire... 

— Şi ştii tot ce ştiu şi medicii cei mai pricepuţi? 

— Maiestatea voastră exagerează... 

— Nu. Mi-a spus mama. De altfel, am încredere în 
dumneata şi vreau să te consult mai mult decât pe 
oricare altul. Uite - continuă el, arătându-i cadavrul 
câinelui - uită-te, te rog, ce are între dinţi şi explică-mi de 
ce a murit. 

Şi pe când Rene, cu lumânarea în mână, se apleca 
până la podea - atât pentru a-şi ascunde emoția, cât şi 
spre a se supune cererii regelui - Carol, în picioare, cu 


234 


Regina Margot vol. 2 


ochii aţintiţi asupra florentinului, aştepta cu o nerăbdare 
lesne de înţeles cuvintele care trebuiau să fie sentinţa sa 
de moarte sau chezăşia salvării. 

René scoase din buzunar un fel de scalpel, îl deschise şi 
cu vârful desprinse din botul ogarului bucăţelele de hârtie 
lipite de gingie, se uită îndelung şi cu luare aminte la 
fierea şi sângele de pe fiecare rană. 

— Sire - zise el tremurând - sunt simptome 
îngrijorătoare... 

Carol simţi un fior de gheaţă trecându-i prin vine şi 
pătrunzându-i până la inimă. 

— Nu-i aşa că a fost otrăvit? murmură el. 

— Mă tem că da, sire! 

— Cu ce otravă? 

— Cu o otravă minerală, bănuiesc. 

— Poţi să-mi spui cu siguranţă că a fost otrăvit? 

— Da, fireşte, dacă-l deschid şi-i cercetez stomacul. 

— Deschide-l! Vreau să fiu sigur. 

— Ar trebui să chem pe cineva să-mi ajute! 

— Am să-ţi ajut chiar eu! zise Carol. 

— Maiestatea voastră?! 

— Da, eu! Şi dacă e otrăvit, ce-o să găsim? 

— inflamații şi erborizaţii în stomac. 

— Hai, la treabă! 

Cu o tăietură de scalpel, René spintecă burta ogarului 
şi o desfăcu, opintindu-se cu amândouă mâinile, în timp 
ce Carol, cu un genunchi pe podea, ţinea lumânarea cu o 
mână încleştată şi tremurătoare. 

— Uitaţi-vă, sire - zise René - uitaţi-vă, urme clare: 
inflamaţiile despre care v-am spus, aceste vine 
sângerânde, care par rădăcinile unei plante, sunt ceea ce 
am zis că se cheamă erborizaţii. Am găsit tot ce căutam! 

— Aşadar, câinele a fost otrăvit? 

— Da, sire. 

— Cu o otravă minerală? 

— După toate probabilitățile! 

— Şi ce simte cel care din neatenţie a înghiţit aceeaşi 


235 


Alexandre Dumas 


otravă? 

— Dureri de cap foarte mari, arsuri ca şi cum ar fi 
înghiţit cărbuni aprinşi, dureri de stomac, vome... 

— Îi e sete? întreba Carol. 

— O sete nepotolită. 

— Asta-i! Asta-i! şopti regele. 

— Sire, mă străduiesc în zadar să aflu scopul acestor 
întrebări. 

— La ce bun să afli? Nu e nevoie să ştii. Răspunde doar 
la ce te-ntreb! 

— Sunt la ordinele maiestăţii voastre. 

— Ce antidot i se poate da celui care a înghiţit aceeaşi 
substanţă ca şi câinele meu? 

René se gândi puţin. 

— Sunt mai multe otrăvuri minerale - zise el. Aş vrea 
să ştiu însă, înainte de a răspunde, despre care e vorba. 
Maiestatea voastră bănuieşte cum a fost otrăvit câinele? 

— Da - răspunse regele - a mâncat o filă dintr-o carte. 

— O filă dintr-o carte?! 

— Da. 

— Şi maiestatea voastră are această carte? 

— Uite-o! spuse Carol, luând tratatul de vânătoare de 
pe raftul unde se afla şi arătându-i-l lui René. 

Acesta făcu un gest de uimire, care nu scăpă 
neobservat de rege. 

— A mâncat o filă din această carte? bolborosi René. 

— Da - îi răspunse Carol, arătându-i fila ruptă. 

— Îmi daţi voie să mai rup una, sire? 

— Da. 

René rupse o filă şi o apropie de lumânare. 

Hârtia luă foc şi un miros puternic de usturoi se 
răspândi în cămăruţă. 

— Câinele a fost otrăvit cu o soluţie de arsenic. 

— Eşti sigur? 

— Atât de sigur ca şi când eu aş fi preparat-o. 

— Şi antidotul? 

René clătină din cap. 


236 


Regina Margot vol. 2 


— Cum, nu cunoşti niciun leac? făcu regele cu glasul 
sugrumat de emoție. 

— Cel mai bun şi mai eficace este albuşul de ou bătut 
în lapte, dar... 

— Dar?... 

— Dar trebuie administrat fără întârziere, altminteri... 

— Altminteri?!... 

— Sire, este o otravă îngrozitoare - repetă Rene. 

— Totuşi nu omoară pe loc - observă Carol. 

— Nu, dar e sigură, oricât timp i-ar trebui să-şi facă 
efectul. Ba, uneori, e anume făcută să ucidă pe îndelete... 

Carol se sprijini de masa de marmură. 

— Acum - zise el punând o mână pe umărul lui Rene - 
mărturiseşte: cunoşti această carte? 

— Eu, sire?! exclamă René, pălind. 

— Da, dumneata! Când ai văzut-o, te-ai trădat. 

— Sire, vă jur... 

— Rene - zise Carol - ascultă bine ce-ţi spun: dumneata 
ai otrăvit-o pe regina Navarei cu mănuşile; dumneata l-ai 
otrăvit pe prinţul de Porcian cu fumul de la o lampă; 
dumneata ai încercat să-l otrăveşti pe domnul de Condé 
cu un măr parfumat. René, am să poruncesc să-ţi smulgă 
carnea cu un cleşte bucăţică cu bucăţică, dacă nu-mi spui 
cui îi aparţine această carte. 

Florentinul văzu că nu-i de glumit cu mânia lui Carol al 
IX-lea şi hotărî să-şi ia inima în dinţi şi să fie îndrăzneţ. 

— Dacă vă spun adevărul, sire, cine îmi garantează că 
nu voi fi pedepsit mai crud decât dacă aş tăcea? 

— Eul 

— Îmi daţi cuvântul vostru regesc? 

— Pe cuvântul meu de gentilom că nu ţi se va întâmpla 
nimic! îi zise Carol. 

— În acest caz, vă mărturisesc: cartea e a mea. 

— A dumitale?! exclamă Carol, uitându-se la ucigaş cu 
ochii rătăciţi. 

— Da, a mea! 

— Şi cui i-ai dat-o? 


237 


Alexandre Dumas 


— Maiestăţii sale reginei-mame, care a luat-o chiar le la 
mine. 

— Regina-mamă! exclamă Carol. 

— Da. 

— Cu ce scop? 

— Cred că a vrut s-o facă să ajungă la regele Navarei, 
care îi ceruse ducelui d'Alençon o astfel de carte ca să 
studieze vânătoarea cu şoimi. 

— Aşa! Aşa-i! Acum îmi explic totul! Cartea se afla într- 
adevăr la Henriot. Există un destin, şi eu îi sunt victimă! 

În acea clipă, Carol avu un acces de tuse seacă şi 
puternică, apoi îl apucară din nou durerile acelea în 
pântec. Scoase două-trei strigăte înăbuşite şi se trânti pe 
scaun. 

— Ce aveţi, sire? întrebă Rene, înspăimântat. 

— Nimic - murmură Carol. Mi-e sete! Dă-mi să beau! 

René umplu un pahar cu apă şi i-l întinse cu o mână 
tremurândă lui Carol, care-l înghiţi dintr-o sorbitură. 

— Acum - zise regele luând o pană şi muind-o în 
cerneală - scrie pe această carte! 

— Ce să scriu? 

— Ce-ţi dictez: „Acest tratat de vânătoare cu şoimi a 
fost dat de mine reginei-mame Caterina de Medicis”. 

René luă pana şi scrise. 

— Semnează! 

Florentinul semnă. 

— Mi-aţi făgăduit să-mi cruţaţi viaţa - zise meşterul de 
parfumuri. 

— Dinspre partea mea, am să-mi ţin cuvântul. 

— Şi regina? întrebă florentinul. 

— Ah! Asta nu mă mai priveşte: dacă eşti atacat, 
apără-te! 

— Sire, pot părăsi Franţa dacă viaţa mi-e în primejdie? 

— Am să-ţi răspund peste cincisprezece zile. 

— Dar până atunci... 

Carol se încruntă şi îşi duse degetul la buzele-i livide. 

— Ah! Să n-aveţi nicio grijă, sire! 


238 


Regina Margot vol. 2 


Bucuros că a scăpat atât de ieftin, florentinul se înclină 
Şi ieşi. 

În urma lui, apăru doica în prag. 

— Ce ai, scumpul meu Chariot? întrebă ea. 

— Doică, era vremea umedă şi nu mi-e bine. 

— Eşti tare palid, dragul meu Chariot. 

— Mă simt foarte slăbit. Dă-mi, te rog, braţul, doică, să 
mă pot duce să mă întind pe pat. 

Doica se apropie de el în grabă. Carol se sprijini de ea 
şi aşa merse în dormitor. 

— Acum - zise Carol - pot să mă culc şi singur. 

— Dar dacă vine maestrul Ambroise Paré? întrebă 
doica. 

— Spune-i că mă simt bine şi nu mai am nevoie de 
serviciile lui. 

— Dar ce doctorie iei? 

— Oh! Un leac simplu: nişte albuşuri de ou bătute cu 
lapte - continuă el. Şi mai ţineam să-ţi spun ceva, dragă 
doică: bietul Acteon a murit. Mâine dimineaţă trebuie să 
fie înmormântat într-un colţ din grădina Luvrului. A fost 
unul din cei mai buni prieteni ai mei... Am să-i fac un 
monument... Dacă am să am timp. 


239 


Alexandre Dumas 


LIV 
Pădurea Vincennes 


ÎN ACEEAŞI SEARĂ, AŞA, CUM 
poruncise Carol al IX-lea, Henric fu dus în pădurea 
Vincennes. Aşa se numea pe atunci vestitul castel din 
care azi n-a mai rămas decât o ruină, o frântură uriaşă ce- 
ţi aminteşte de măreţia trecută. 

Călătoria o făcu într-o litieră flancată de patru soldaţi. 
Domnul de Nancey mergea în frunte. Avea asupra lui 
ordinul prin care i se puteau deschide lui Henric porţile 
închisorii, ce trebuia să-l ocrotească. 

Lângă fortificațiile donjonului, cortegiul se opri. 

Domnul de Nancey cobori de pe cal, deschise poarta 
zăvorâtă cu lacăt şi-l pofti respectuos pe rege să coboare. 

Regele se supuse fără o vorbă. Orice locuinţă-i părea 
mai sigură decât Luvrul, şi cele zece porţi care se 
închiseră în urma lui îl depărtau în acelaşi timp de 
Caterina de Medicis. 

Prizonierul regal străbătu podul mobil între doi soldaţi, 
trecu prin cele trei uşi de la poalele donjonului, apoi prin 
celelalte trei din josul scării, pe urmă, condus de domnul 
de Nancey, urcă un etaj. 

Când ajunse aici, căpitanul gărzii - văzându-l că se 
pregăteşte să meargă înainte - îi zise: 

— Monseniore, opriţi-vă! 

— Aha, aha! Am impresia că mi se face cinstea de a 
locui la primul cat! 

— Sire - răspunse domnul de Nancey - sunteţi tratat ca 


240 


Regina Margot vol. 2 


un cap încoronat! 

— La naiba! Dacă mă duceaţi două sau trei etaje mai 
sus nu m-aţi fi umilit de loc, să ştiţi asta. Aici stau prea 
bine şi te pomeneşti că o să mai trezească bănuieli. 

— Majestatea voastră binevoieşte să mă urmeze? 
întrebă domnul de Nancey. 

— Pe toţi dracii! exclamă regele Navarei. Ştiţi prea 
bine, domnule, că nu e vorba să fac ce vreau sau ce nu 
vreau, ci ceea ce îmi porunceşte fratele meu Carol. A 
poruncit să vă urmez? 

— Da, sire! 

— În acest caz, vă urmez, domnule. 

Pătrunseră într-un coridor la capătul căruia se afla o 
sală destul de mare, cu pereţi întunecaţi şi cu o 
atmosferă lugubră. 

Henric se uită în jur cu o privire care nu s-ar putea 
afirma că era lipsită de nelinişte. 

— Unde suntem? întrebă el. 

— Suntem în sala de tortură, domnule. 

— Ah! Ah! exclamă regele. 

Se uită apoi cu mai multă luare-aminte. 

În sală era câte ceva din toate. Ulcioare şi scaune 
speciale pentru tortură cu apă, precum şi pene şi ciocane 
pentru ciubotele de lemn cu care se strâng picioarele; 
mai erau nenumărate scaune de piatră - destinate 
nenorociţilor care aşteptau să fie torturați şi care se 
înşirau pe lângă aproape toate zidurile. Deasupra şi sub 
aceste scaune, şi chiar legate de ele, se aflau inele de fier 
fixate în perete, fără nicio ordine anume, decât cea 
necesară călăilor să-şi facă meseria. Dar faptul că erau 
fixate atât de aproape de scaune dovedea cu prisosinţă 
că erau folosite pentru a strânge membrele celor care 
şedeau pe ele. 

Henric continuă drumul fără să scoată o vorbă, dar 
cercetă cu luare-aminte toate aceste aparate hidoase, 
care scriau pe ziduri - dacă putem spune astfel - istoria 
suferințelor. 


241 


Alexandre Dumas 


Uitându-se cu toată atenţia în jur, Henric nu mai băgă 
de seamă pe unde calcă şi deodată se împiedică. 

— Eh, asta ce-o mai fi? 

Şi arătă un fel de şanţ săpat în piatra jilavă a 
duşumelelor. 

— E un jgheab, sire. 

— Vasăzică, aici plouă? 

— Da sire, cu sânge! 

— Aha! Prea bine! Dar nu ajungem mai curând în 
camera mea? 

— Ba da, monseniore, vom ajunge - rosti o umbră care 
ieşi din beznă şi deveni tot mai vizibilă, pe măsură ce se 
apropia. 

Henric, căruia i se păru că mai auzise această voce, 
făcu câţiva paşi şi recunoscu pe cel ce vorbise: 

— Ah, dumneata eşti, Beaulieu, şi ce naiba faci aici? 
întrebă regele. 

— Sire, chiar acum am fost numit guvernatorul 
fortăreței Vincennes. 

— Bravo, dragul meu, te onorează acest debut; să ai un 
rege prizonier nu-i rău de loc! 

— lertaţi-mă, sire, dar înaintea dumneavoastră am mai 
primit doi gentilomi. 

— Pe cine? Ah, iertaţi-mă, fac poate o indiscreţie! 
Atunci, să zicem că nu te-am întrebat nimic. 

— Monseniore, nu mi s-a recomandat să păstrez 
secretul numelor lor. Sunt domnii de La Mole şi de 
Coconnas. 

— Aşa-i! Ai dreptate! Am văzut când au fost arestaţi, 
bieţii gentilomi. Şi cum îndură nenorocirea? 

— Fiecare în felul lui: unu-i vesel, altu-i trist. Unul 
cântă, altul oftează. 

— Care din ei oftează? 

— Domnul de La Mole, sire. 

— Pe cinstea mea, îl înţeleg mai curând pe cel care 
oftează decât pe cel care cântă. După câte văd, 
închisoarea nu-i prea veselă! Şi la ce etaj sunt găzduiţi? 


242 


Regina Margot vol. 2 


întrebă Henric. 

— Sus de tot, la al patrulea. 

Henric oftă. Acolo ar fi vrut şi el să fie. 

— Hai, domnule de Beaulieu, fii bun şi arată-mi camera 
mea. Mă grăbesc s-o văd! Am avut o zi grea şi sunt 
istovit. 

— lat-o, domnule - spuse Beaulieu, arătându-i o uşă 
larg deschisă. 

— Numărul 2?! se miră Henric. Şi de ce nu-mi daţi 
camera numărul 1? 

— Pentru că este reţinută, domnule! 

— Aşa! Vasăzică atunci aşteptaţi un prizonier de un 
rang mai înalt decât al meu? 

— N-am spus că e vorba de un prizonier, monseniore. 

— Atunci despre ce e vorba? 

— Vă rog să nu mai stăruiţi, căci tăcând, aş fi obligat să 
nu vă dau ascultarea pe care v-o datorez. 

— Aşa! Asta-i altceva! spuse Henric. 

Regele Navarei deveni şi mai gânditor; camera numărul 
1 îl frământa fără doar şi poate. 

De altfel, guvernatorul continuă să fie la fel de politicos 
ca la început. Cu nesfârşite amabilităţi îl instală pe Henric 
în cameră, îi ceru iertare că odaia nu era prea 
confortabilă, postă doi soldaţi la uşă şi plecă. 

— Acum - zise guvernatorul adresându-se temnicerului 
- să trecem la ceilalţi. 

Temnicerul o luă înainte. Merseră pe acelaşi drum pe 
unde veniseră; traversară sala de tortură, străbătură 
coridorul şi ajunseră la scară. De aici, urmându-şi mereu 
călăuza, domnul de Beaulieu mai sui trei caturi. 

După ce ajunse la capătul celor trei caturi, care 
împreună cu primul făceau patru, temnicierul deschise pe 
rând trei uşi, fiecare cu două broaşte şi trei lacăte uriaşe. 

Abia a deschis-o pe a treia, că îl întâmpină un glas 
vesel: 

— Hei, drăcia dracului! Deschide odată! Măcar să iau o 
gură de aer! Soba asta s-a încins de te-năbuşi! 


243 


Alexandre Dumas 


Coconnas - pe care cititorul l-a recunoscut fără îndoială 
după înjurătura lui favorită - fu dintr-un salt la uşă. 

— O clipă, domnule - făcu temnicerul. N-am venit să vă 
scot de aici. Am venit să intru eu, şi în urma mea e 
domnul guvernator. 

— Domnul guvernator?! se miră Coconnas. Şi ce vrea 
de la mine? 

— Să vă facă o vizită. 

— Ce cinste pentru mine! răspunse Coconnas. Domnule 
guvernator, fiţi binevenit! 

Intr-adevăr, domnul de Beaulieu intră şi risipi îndată 
buna dispoziţie a lui Coconnas printr-una din acele 
atitudini glaciale, care sunt atât de caracteristice 
guvernatorilor de fortărețe, paznicilor şi călăilor. 

— Aveţi bani asupra dumneavoastră, domnule? îl 
întrebă el pe prizonier. 

— Eu! Nicio para chioară! 

— Dar bijuterii? 

— Am un inel. 

— Imi daţi voie să vă percheziţionez? 

— La dracu! exclamă Coconnas roşu de mânie. Bine vă 
mai merge aici, la închisoare! Ca şi mie! 

— Trebuie să înduri totul când eşti în slujba regelui. 

— Aşadar, preacinstiţii ăia care te buzunăresc pe Pont 
Neuf sunt, ca şi dumneavoastră, în slujba regelui? La 
dracu! Să ştiţi că am fost nedrept cu ei până acum, 
domnule, pentru că i-am luat drept hoţi! 

— Domnule, vă salut, zise Beaulieu. Temnicer, închide- 
l! 

Guvernatorul plecă, luând inelul lui Coconnas - un 
minunat smarald pe care i-l dăruise doamna de Nevers, 
ca să-i amintească culoarea ochilor ei. 

— Să trecem la celălalt - zise el ieşind. 

Trecură printr-o cameră goală şi din nou temnicerul 
deschise trei uşi, şase broaşte şi nouă zăvoare. 

După ce împinse ultima uşă, pe vizitatori îi întâmpină - 
de la intrare - un oftat prelung. 


244 


Regina Margot vol. 2 


Camera era mai tristă decât aceea din care plecase 
domnul de Beaulieu cu puţin înainte. 

Patru ferestruci largi şi strâmte, care se îngustau tot 
mai mult din interior spre exterior, luminau foarte slab 
această tristă încăpere. Mai mult, gratii de fier, 
încrucişate cu destulă artă, împiedicau vederea, astfel că 
prin ferestruici prizonierul nu putea să zărească nici 
măcar cerul. 

Nişte nervuri ogivale porneau din toate colţurile 
camerei şi se împreunau în mijlocul plafonului, alcătuind o 
rozetă. 

La Mole stătea într-un ungher şi la sosirea vizitatorului 
nu se clinti din loc, de parcă nici nu i-ar fi auzit. 

Guvernatorul se opri în prag şi-l privi o clipă pe 
prizonier, care rămăsese nemişcat, cu capul în mâini. 

— Bună seara, domnule de La Mole - zise Beaulieu. 

Tânărul ridică încet capul. 

— Bună seara, domnule - îi răspunse el. 

— Domnule - continuă guvernatorul - am venit să vă 
percheziţionez. 

— De prisos! Vă dau tot ce am! 

— Ce aveţi? 

— Vreo trei sute de scuzi, bijuteriile astea şi inelele. 

— Daţi-mi-le! 

— lată-le! 

La Mole îşi întoarse buzunarele pe dos, îşi scoase 
inelele de pe degete şi-şi smulse agrafa de la pălărie. 

— Nu mai aveţi nimic? 

— Nimic, după cât ştiu. 

— Dar şnurul acesta de mătase pe care îl purtaţi la gât, 
ce atârnă de el? 

— Domnule, aceasta nu-i o podoabă, ci o amintire. 

— Daţi-mi-o! 

— Cum? Mi-o cereţi?! 

— Mi s-a poruncit să nu vă las decât hainele şi o 
amintire nu-i o haină. 

La Mole făcu un gest mânios, care contrasta izbitor cu 


245 


Alexandre Dumas 


ţinuta îndurerată, calmă şi demnă de până atunci, ceea 
ce li se păru înfricoşător chiar şi acestor oameni obişnuiţi 
cu emoţii tari. 

Dar se stăpâni pe dată. 

— Prea bine, domnule, o să aveţi ceea ce-mi cereti. 

Se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să fie mai aproape de 
lumină, şi desprinse pretinsa amintire, care nu era altceva 
decât un medalion cu un portret; scoase portretul şi-l 
duse la buze. După ce îl sărută de mai multe ori, se 
prefăcu că-l scapă jos; şi călcând pe el cu tocul cizmei, îl 
făcu praf. 

— Domnule!... exclamă guvernatorul. 

Se aplecă repede, ca să vadă dacă nu poate să mai 
salveze vreo bucăţică din obiectul necunoscut pe care 
deţinutul voia să-l ascundă, dar portretul era mici fărâme. 

— Regele voia să aibă această bijuterie - exclamă La 
Mole - dar n-are niciun drept asupra portretului pe care îl 
conţine. lată medalionul, îl puteţi lua. 

— Domnule - zise Beaulieu - mă voi plânge regelui. 

Guvernatorul nu-i mai adresă nicio vorbă prizonierului 
şi plecă atât de supărat, încât îl lăsă pe temnicer să 
închidă uşile, fără să-l mai asiste. 

Temnicerul se depărta câţiva paşi, ca şi cum ar fi vrut 
să plece, dar văzând că domnul de Beaulieu coborâse 
primele trepte ale scării, se întoarse. 

— Pe cinstea mea, bine am făcut că v-am cerut să-mi 
daţi pe loc o sută de scuzi ca să vă las să vorbiţi cu 
prietenul dumneavoastră! Altminteri, dacă nu mi-i 
dădeaţi, guvernatorul vi-i lua o dată cu ceilalţi trei sute! 
Atunci, conştiinţa mea nu m-ar fi lăsat să fac nimic pentru 
dumneavoastră. Dar aşa, pentru că mi-aţi dat banii 
înainte, v-am făgăduit c-o să vă vedeţi prietenul... veniţi... 
un om cinstit are cuvânt... numai că, vă rog, pe cât vă stă 
în putinţă, să nu vorbiţi despre politică... e mai bine şi 
pentru dumneavoastră, şi pentru mine. 

La Mole ieşi din încăpere şi se află în faţa lui Coconnas, 
care se plimba în sus şi-n jos prin sala care-i despărţea. 


246 


Regina Margot vol. 2 


Cei doi prieteni se aruncară unul în braţele celuilalt. 

Temnicerul se prefăcu că-şi şterge ochii şi ieşi ca să 
vegheze să nu fie surprinşi prizonierii sau, mai curând, să 
nu fie el surprins. 

— In sfârşit! lată-te! făcu Coconnas. Bestia aia de 
guvernator te-a vizitat? 

— Ca şi pe tine, bănuiesc. 

— Şi ţi-a luat tot? 

— Ca şi ţie. 

— Ei, eu n-aveam mare lucru: un inel de la Henriette. 
Asta-i tot. 

— Şi banii? 

— l-am dat tot ce aveam acestui temnicer de ispravă, 
ca să ne lase să ne vedem. 

— Aha! Se pare că suge de la două oi! 

— Vasazică, i-ai plătit şi tu? 

— l-am dat o sută de scuzi. 

— Cu atât mai bine! Norocul nostru că temnicerul e un 
tâlhar! 

— De bună seamă, dacă ai bani, ai tot ce pofteşti, şi să 
nădăjduim că n-o să ducem lipsă de bani. 

— Acum, spune-mi, înţelegi ce ni s-a întâmplat? 

— Perfect... Am fost trădaţi! 

— De ticălosul de duce d'Alençon. Aveam eu dreptate 
când voiam să-i sucesc gâtul! 

— Şi crezi că am intrat rău la apă? 

— Mă tem că da. 

— Vasăzică, ne paşte tortura... 

— Drept să-ţi spun, m-am gândit la asta... 

— Ce-o să spui dacă ajungem acolo? 

— Dar tu? 

— Eu am să tac - răspunse La Mole, roşind de emoție. 

— Ai să taci?! exclamă Coconnas. 

— Da, dacă o să am putere. 

— Ei bine, eu - strigă Coconnas - dacă mi se face 
această infamie, te asigur c-o să am multe de spus! 

— Despre ce? întrebă repede La Mole. 


247 


Alexandre Dumas 


— Fii pe pace! Ce-o să spun eu, o să-l împiedice multă 
vreme pe domnul d'Alençon să doarmă liniştit. 

La Mole se pregătea să răspundă, dar tocmai atunci 
temnicerul - care, fără îndoială, auzise vreun zgomot - 
veni într-un suflet, îi împinse în camerele lor şi închise 
uşile. 


248 


Regina Margot vol. 2 


LV 
Figurina de ceară 


CAROL ERA ŢINTUIT ÎN PAT DE 
opt zile, din pricina slăbiciunii însoţite de febră mare; 
uneori îl zguduiau crize puternice, ca nişte atacuri de 
epilepsie. În timpul acestor accese, de multe ori scotea 
urlete  înfiorătoare, pe care soldaţii de strajă în 
anticameră le ascultau îngroziţi şi care răsunau în 
adâncurile bătrânului Luvru trezit de la o vreme de atâtea 
zgomote sinistre. Pe urmă, după ce treceau crizele - 
zdrobit de oboseală şi cu privirile stinse - regele se lăsa în 
braţele doicii, într-o tăcere în care citeai deopotrivă 
disprețul şi spaima. 

A spune ce gândea fiecare în parte - căci mama şi fiul 
mai curând se ocoleau, decât se căutau; a spune ce idei 
sinistre frământau sufletul Caterinei de Medicis şi al 
ducelui d'Alençon - ar însemna să vrem să zugrăvim 
furnicarul hidos ce colcăie în fundul unui cuib de vipere. 

Henric fusese închis în camera sa; şi după cum îi ceruse 
el însuşi lui Carol - nimeni nu obținuse îngăduinţa să-l 
vadă, nici chiar Margareta. Toţi credeau că era în totală 
dizgrație. Caterina şi d'Alençon  răsuflau  uşuraţi, 
socotindu-l pierdut, iar Henric bea şi mânca mai liniştit, 
nădăjduind că fusese dat uitării. 

La curte, nimeni nu bănuia cauza bolii regelui. Maestrul 
Ambroise Pare şi Mazille, colegul său, stabiliseră că suferă 
de o inflamație a stomacului, fără să-şi dea seama de 
adevărata cauză. Şi, ca urmare, prescriseseră un regim 


249 


Alexandre Dumas 


calmant, ceea ce nu putea decât să înlesnească efectul 
băuturii recomandate de Rene, care devenise astfel 
principala hrană a lui Carol şi pe care o primea de trei ori 
pe zi din mâna doicii lui. 

La Mole şi Coconnas se aflau la Vincennes, ţinuţi în 
celule izolate, fără să poată vedea pe nimeni. Margareta 
şi doamna de Nevers încercaseră de mai multe ori să 
ajungă până la ei - sau cel puţin să le trimită câte un 
bileţel - dar nu izbutiseră. 

Într-o dimineaţă, simțindu-se ca de obicei când mai rău, 
când mai bine, Carol, ceva mai înzdrăvenit, porunci să 
vină curtenii, care potrivit protocolului - deşi nu mai luau 
parte la ceremonialul de dimineaţă al regelui, veneau 
totuşi cu regularitate în anticameră. Se deschiseră deci 
uşile şi, după paloarea obrajilor, după gălbeneala ca de 
ivoriu a frunţii şi după flacăra ce-i ardea în ochii săi 
înfundaţi şi înconjurați de cearcăne, îşi dădură seama ce 
ravagii făcuse asupra tânărului monarh boala 
necunoscută de care suferea. 

Curând, odaia regelui fu ticsita de curteni curioşi şi 
dornici să afle noutăţi. 

Caterina, Francisc şi Margareta fură înştiinţaţi şi ei că 
regele primeşte. 

Toţi trei intrară - la puţin timp unul după altul - 
Caterina calmă, ducele d'Alençon zâmbind, Margareta 
abătută. 

Caterina se aşeză la căpătâiul fiului ei, fără să bage de 
seamă privirea acestuia când se apropiase de el. 

Ducele d'Alençon rămase în picioare, la celălalt capăt. 

Margareta se rezemă de o mobilă şi, văzând fruntea 
palidă, chipul tras şi ochii înfundaţi ai fratelui ei, nu putu 
să-şi stăpânească un oftat şi o lacrimă. 

Carol - căruia nu-i scăpă nimic - văzu lacrima şi auzi 
suspinul şi făcu din cap un semn abia vizibil Margaretei. 

Dar oricât de puţin vizibil era acest semn, el lumină 
chipul sărmanei regine a Navarei, căreia Henric nu 
avusese răgazul să-i spună nimic, sau poate chiar nu 


250 


Regina Margot vol. 2 


dorise să-i mărturisească adevărul. 

Aşa că Margareta se temea de soarta soţului şi tremura 
pentru iubit. 

Pentru ea nu se temea de fel; îl cunoştea prea bine pe 
La Mole şi ştia că se poate bizui pe el. 

— Ei bine, scumpul meu fiu, cum te simţi? 

— Mai bine, mamă, mai bine. 

— Şi ce spun medicii? 

— Medicii? Fireşte, sunt doctori vestiți, mamă - izbucni 
Carol în râs - şi mărturisesc, e o încântare pentru mine 
când îl aud discutând despre boala mea. Doică, dă-mi să 
beau! 

Doica îi aduse lui Carol o ceaşcă cu doctoria obişnuită. 

— Şi ce ţi-au prescris, fiul meu? 

— Vai, doamnă, cine se pricepe la ce prepară ei? 
răspunse regele, înghițind degrabă băutura. 

— Fratele meu ar trebui să se dea jos din pat şi să iasă 
la soare! Vânătoarea, pasiunea lui, i-ar face foarte bine! 
făcu la rându-i d'Alençon. 

— Totuşi, ultima vânătoare mi-a făcut mult rău - 
răspunse Carol, cu un zâmbet al cărui tâlc ducele nu-l 
putu pricepe. 

Carol rostise aceste cuvinte într-un fel atât de ciudat, 
încât conversaţia - la care curtenii nu participaseră de loc 
- se opri aici. După aceea, făcu un semn uşor din cap şi 
curtenii înţeleseră că primirea se terminase şi plecară pe 
rând. 

Ducele d'Alençon dădu să se apropie de fratele lui, dar 
ceva îl opri. Salută şi ieşi din camera. 

Margareta îngenunche, strânse mâna osoasă pe care i- 
o întinse fratele său, o sărută şi plecă şi ea. 

— Buna mea Margot! îngână Carol. 

Rămase doar Caterina stând mai departe la căpătâiul 
bolnavului. Odată singuri, Carol se trase spre marginea 
patului, cuprins de spaimă, de parc-ar fi văzut un şarpe. 

Mai ales că regele, în urma mărturisirilor lui René şi 
după ce avusese răgazul să se gândească în linişte, nu 


251 


Alexandre Dumas 


mai avea nici măcar binefacerea îndoielii. Ştia acum pe 
deplin cui şi cărei cauze i se datoreşte moartea sa 
apropiată. 

De aceea, când Caterina se apropie de pat şi-i întinse o 
mână rece ca şi privirea ei de gheaţă, se cutremură şi fu 
cuprins de frică. 

— Mai rămâi, doamnă? o întrebă el. 

— Da, fiule, vreau să-ţi vorbesc despre lucruri 
importante - îi răspunse Caterina. 

— Vorbeşte, doamnă - zise Carol, trăgându-se şi mai 
înapoi. 

— Sire - făcu regina - te-am auzit adineauri spunând că 
medicii tăi ar fi nişte doctori vestiți. 

— Şi o mai spun şi acum, doamnă!... 

— Cu toate astea, de când eşti bolnav, ce-au făcut ei? 

— Ce-i drept, nimic... dar dac-ai fi auzit ce ziceau... pe 
legea mea, doamnă, că merită să fii bolnav doar ca să 
auzi discuţiile lor savante! 

— Ei bine, fiul meu, vrei să-ţi spun ceva? 

— Dar te rog, mamă, spune! 

— Eh, mă tem că toate celebrităţile astea de doctori n- 
au habar de ce boală suferi! 

— Nu zău, mamă! 

— Efectele le văd ei, poate, dar cauza le scapă! 

— Poate - făcu Carol, nepricepând unde vrea să ajungă 
maică-sa. 

— Aşa că, în loc să trateze răul, se ocupă de 
simptomele lui. 

— Pe cinstea mea! exclamă Carol, mirat. Cred că ai 
dreptate, mamă! 

— Ei bine, fiul meu - zise Caterina - cum nici pentru 
sufletul meu şi nici pentru treburile statului nu e bine să 
fii bolnav atât de mult timp, şi cum însuşi moralul vostru 
ar putea să sufere, m-am adresat celor mai renumiţi 
tămăduitori. 

— În arta medicală, doamnă? 

— Nu, într-o artă mai profundă: în arta care dezvăluie 


252 


Regina Margot vol. 2 


nu numai suferinţele trupului, ci şi pe cele ale sufletului. 

— Vai, doamnă, minunată artă, care pe bună dreptate 
regilor e bine să nu le fie predată! Şi strădania voastră a 
ajuns la un rezultat? continuă Carol. 

— Da. 

— Care? 

— Acela pe care-l nădăjduiam: îi aduc maiestăţii tale 
leacul care îi va tămădui trupul şi sufletul. 

Pe Carol îl cuprinseră fiorii. Crezu că maică-sa, socotind 
că va trăi totuşi prea mult, hotărâse să termine cu bună 
ştiinţă ceea ce începuse din întâmplare. 

— Şi unde-i acest leac? zise Carol, ridicându-se într-un 
cot şi aţintindu-şi privirea asupra maică-sii. 

— Chiar în acest rău - răspunse Caterina. 

— Atunci, unde e răul? 

— Ascultă-mă, fiul meu! spuse Caterine. Ai auzit 
vorbindu-se uneori că există duşmani tainici, care se 
răzbună ucigându-şi victima de la depărtare? 

— Cu sabia sau prin otravă? întrebă Carol, fără să 
piardă o clipă din ochi chipul nepăsător al mamei lui. 

— Nu, pe căi mult mai sigure şi mult mai cumplite. 

— Nu te înţeleg! 

— Fiul meu - făcu florentina - crezi în practicile 
vrăjitoriei sau ale magiei? 

Carol îşi ascunse un zâmbet dispreţuitor şi 
neîncrezător. 

— Mult de tot. 

— Ei bine - spuse cu însufleţire Caterina - de aici îţi 
vine tot răul. Un duşman al maiestăţii tale, care n-a 
îndrăznit să te atace pe faţă, a uneltit din umbră. El a 
îndreptat împotriva maiestăţii tale o uneltire cu atât mai 
îngrozitoare, cu cât n-a avut complici, iar firele 
misterioase ale acestei urzeli erau nevăzute! 

— Pe legea mea! Asta-i cu neputinţă! exclamă Carol, 
revoltat de atâta viclenie. 

— Gândeşte-te bine, fiul meu, aminteşte-ţi de nişte 
planuri de evadare care trebuia să-l scape pe ucigaş de 


253 


Alexandre Dumas 


pedeapsă 

— Pe ucigaş, pe ucigaş, ai spus? Vasăzică au încercat 
să mă omoare, mamă? exclamă Carol. 

Caterina dădu ochii peste cap, cu ipocrizie. 

— Da, fiule, te îndoieşti poate, dar eu sunt sigură! 

— Nu mă îndoiesc niciodată de cele ce-mi spui! zise 
regele cu amărăciune. Şi cum au încercat să mă ucidă? 
Aş vrea foarte mult să ştiu! 

— Prin magie, fiule. 

— Explică-mi cum, doamnă? spuse Carol care, cu 
dezgust, îşi reluă rolul de observator. 

— Dacă acest conspirator pe care vreau să ţi-l 
dezvălui... şi pe care, de altminteri, în adâncul sufletului, 
l-ai şi descoperit... dacă acest conspirator, care, sigur de 
succesul lui, şi-a pus la bătaie toate forţele, ar fi reuşit să 
scape, nimeni n-ar fi descoperit poate cauza bolii voastre. 
Din fericire însă, sire, fratele vostru veghea asupra 
voastră. 

— Fratele meu? Care frate? 

— Fratele vostru, ducele d'Alençon! 

— Da, da, ai dreptate! Totdeauna uit că am un frate! 
murmură Carol, râzând cu amărăciune. Aşadar, doamnă, 
spuneai că... 

— Că, din fericire, el a descoperit iţele urzelii ţesute 
împotriva maiestăţii tale. Numai că el, ca un copil fără 
experienţă ce este, caută doar urmele unui complot 
obişnuit, dovezile vreunei năzbâtii ale unui tânăr; eu mă 
străduiam să aflu dovezile unei acţiuni cu mult mai 
importante; pentru că ştiam de ce forţe diavoleşti e 
capabil vinovatul. 

— Da, da, mamă! S-ar zice că de regele Navarei e 
vorba? întrebă Carol, voind să vadă până unde putea să 
meargă prefăcătoria florentină. 

Caterina pleca ochii cu ipocrizie. 

— Mi se pare că pentru pozna pe care a făcut-o, am dat 
ordin să fie arestat şi închis la Vincennes - continuă 
regele. Crezi că e mai vinovat decât bănuiesc? 


254 


Regina Margot vol. 2 


— Simti cum te mistuie febra? îl întrebă Caterina. 

— Da, sigur, doamnă - spuse Carol încruntându-se. 

— Simti cum îţi părjoleşte un foc nestins inima şi 
măruntaiele? 

— Da, sigur, doamnă - spuse Carol întunecându-se şi 
mai mult la faţă. 

— Şi dureri chinuitoare de cap care trec prin ochi şi 
ajung până în creier ca nişte împunsături de săgeată? 

— Da, da, doamnă! Le simt, le simt! Ce bine îmi 
descrieţi suferinţa 1 

— Lucrurile stau foarte simplu - răspunse florentina. 
Uite... 

Şi scoase de sub mantie un obiect pe care i-l arătă 
regelui. 

Era o păpuşă de ceară gălbuie, micuță, de-o şchioapă. 
Avea o rochie cu stele aurii pe ea, tot de ceară, iar pe 
deasupra o mantie regală din aceeaşi materie. 

— Ei bine, ce-i cu figurina asta? întrebă Carol. 

— Vezi ce are pe cap? făcu Caterina. 

— O coroană... 

— Dar în inimă? 

— Un ac... 

— Ei bine, sire, te recunoşti? 

— Eu?! 

— Da, tu, cu coroana şi mantia ta! 

— Şi cine a făcut păpuşa? întrebă Carol, pe care toată 
comedia asta îl obosea. Fără îndoială că tot regele 
Navarei! 

— Nu, sire. 

— Nu?!... Atunci nu te mai înţeleg. 

— Am zis „nu” - reluă Caterina - pentru că maiestatea 
ta ar putea să ţină la înţelesul exact al cuvintelor. Aş fi 
spus „da”, dacă maiestatea ta m-ar fi întrebat în alt fel. 

Carol nu răspunse. Incerca să pătrundă toate gândurile 
acestui suflet întunecat, care de câte ori credea că poate 
citi în el, i se închidea dinainte. 

— Sire - continuă Caterina - mulţumită procurorului 


255 


Alexandre Dumas 


general Laguesle, figurina asta a fost găsită în locuinţa 
aceluia care, în ziua vânătorii cu şoimi, pregătise un cal 
pentru fuga regelui Navarei. 

— La domnul de La Mole? întrebă Carol. 

— Chiar la el! Te rog să te uiţi cu luare aminte la acest 
ac de oţel, care străpunge inima figurinei şi mai ales, 
litera de pe eticheta ce o poartă. 

— Văd un „M”. 

— Adică moarte. Aceasta-i formulă magică, sire. 
Vrăjitorul îşi scrie astfel dorinţa chiar pe rana care o face. 
Dac-ar fi vrut ca cineva să înnebunească, aşa cum a făcut 
ducele de Bretania cu regele Carol al VI-lea, ar fi înfipt 
acul în cap şi ar fi pus „N” în loc de „M”. 

— Aşadar - zise Carol al IX-lea - după părerea ta, 
doamnă, cel care îmi vrea moartea este domnul de La 
Mole? 

— Da, la fel cum stiletul vrea moartea inimii; numai că 
înapoia stiletului e o mână care împinge... 

— Aşadar, asta e cauza răului de care sufăr? Şi când o 
să piară vraja, o să dispară şi răul? Şi acum, ce-mi 
rămâne de făcut? întrebă Carol. Numai tu, mamă, ştii cum 
m-ai putea scăpa! Pentru că toată viaţa te-ai îndeletnicit 
cu magia şi vrăjitoriile, pe când eu sunt cu totul 
nepriceput în de-alde astea. 

— Pierderea vrăjitorului rupe vraja! Asta-i adevărul! În 
ziua când vraja e ruptă, dispare răul... - spuse Caterina. 

— Aşa!... făcu Carol cu un aer mirat. 

— Cum, n-ai ştiut asta? 

— De! Eu nu sunt vrăjitor! 

— Ei bine! spuse Caterina. Maiestatea voastră e 
convins acum, nu-i aşa? 

— Desigur. 

— Şi convingerea asta o să-ţi alunge îngrijorarea? 

— Cu desăvârşire! 

— N-o spui cumva din politeţe? 

— Nu, mamă, din toată inima. 

Caterina se lumină la faţă. 


256 


Regina Margot vol. 2 


— Slavă domnului! exclamă ea, dar parc-ar fi şi crezut 
în Dumnezeu. 

— Da, slavă domnului! repetă ironic Carol. Acum ştiu 
eu cine poartă vina suferinţei mele şi, deşi, ştiu pe cine să 
pedepsesc. 

— Şi o să-l pedepsim... 

— Pe domnul de La Mole! Nu ziceai că el e vinovat? 

— Am zis că el era unealta. 

— Ei bine - făcu Carol - mai întâi pe domnul de La 
Mole; e cel mai important. Toate crizele astea de care 
sufăr pot stârni bănuieli primejdioase în jurul nostru. 
Aşadar, trebuie să se facă lumină cât mai degrabă şi în 
bătaia ei o să se vadă adevărul... 

— Aşadar, domnul de La Mole...? 

— Îmi convine de minune să fie vinovat, şi-l accept. Să 
începem mai întâi cu el; şi dacă are un complice, o să 
vorbească el! 

— Da - murmură Caterina - dacă nu vorbeşte, îl facem 
noi să vorbească. Avem noi mijloace care nu dau greş. 

Ridicându-se apoi, spuse cu glas tare: 

— Aşadar, sire, îngădui să se înceapă ancheta? 

— O doresc, doamnă - răspunse Carol - şi cât mai 
curând cu atât mai bine. 

Caterina îşi luă rămas bun de la fiul ei, fără să înţeleagă 
de ce acestuia îi tremura mâna când i-o strânse în a sa, şi 
plecă fără să audă râsul sardonic al regelui şi cumplitul 
blestem scăpat printre dinţi. 

Regele se întrebă în sinea lui dacă nu era primejdios 
să-i dea frâu liber acestei femei; fără îndoială, în câteva 
ceasuri ar fi făcut atâtea, încât cu greu s-ar mai fi putut 
apoi îndrepta ceva. 

Dar, pe când Carol se uita cum perdeaua se lăsa peste 
uşa prin care ieşise Caterina, auzi un foşnet uşor în 
spatele lui şi, întorcându-se, o zări pe Margareta, care 
ridica perdeaua din faţa coridorului ce ducea spre camera 
doicii. 

Margareta, a cărei paloare, ale cărei priviri rătăcite şi 


257 


Alexandre Dumas 


răsuflare grea arătau că e pradă unei emoţii neobişnuite, 
strigă: 

— Vai, sire, sire! Ştii prea bine că ea minte! Şi se repezi 
spre patul fratelui ei. 

— Cine, ea? întrebă Carol. 

— Ascultă-mă, Carol: este îngrozitor, desigur, să-ţi 
învinuieşti mama, dar bănuiam eu că o să vină la tine să 
le facă de petrecanie. Dar pe viaţa mea şi pe ata, pe 
sufletele noastre, îţi jur că minte.!... 

— Să le facă de petrecanie?!... Cui? 

Fără să vrea, amândoi vorbeau în şoaptă; ai fi zis că le 
era teamă să-şi audă propriile lor glasuri. 

— Mai întâi lui Henric, lui Henriot al tău, care te iubeşte 
şi care ţi-e mai credincios ca nimeni altul! 

— Crezi, Margot? întrebă Carol. 

— Vai, sire, sunt sigură! 

— Ei bine, şi eu! făcu regele. 

— Atunci, frăţioare, dacă eşti sigur de ce l-ai arestat şi 
l-ai trimis la Vincennes? zise Margareta. 

— Pentru că el mi-a cerut-o. 

— EI, sire? 

— Da, are idei cam năstruşnice Henriot! Cine ştie, 
poate că are dreptate, sau poate că n-are! Oricum, el 
zicea că e mai în siguranţă în dizgrație decât în grațiile 
mele; departe de mine, decât lângă mine; la Vincennes şi 
nu la Luvru! 

— Aha, pricep! Şi acolo e în siguranţă? întrebă 
Margareta. 

— Eh, pe dracu! Cât poate fi cineva când Beaulieu 
răspunde de capul lui! 

— Mulţumesc, frate, asta în ce-l priveşte pe Henric! 
Dar... 

— Dar...? întrebă Carol. 

— Dar mai e cineva, sire, despre care poate n-am 
dreptul să te întreb, dar eu tot te întreb... 

— Despre cine-i vorba? 

— Sire, nu-mi cere asta, pentru că abia aş cuteza să-i 


258 


Regina Margot vol. 2 


pomenesc numele în faţa fratelui meu, dar în faţa regelui, 
în niciun caz! 

— Domnul de La Mole, nu-i aşa? zise Carol. 

— Vai, sire, ai vrut să-l ucizi o dată şi n-a scăpat decât 
printr-o minune de augusta ta răzbunare! murmură 
Margareta. 

— Şi atunci, Margareta, era vinovat de o singură crimă, 
ce să mai spun acum, când a săvârşit două... 

— Sire, pentru cea de-a doua n-are nicio vină. 

— Sărmana mea Margot, n-ai auzit ce-a spus buna 
noastră mamă? zise Carol. 

— Doamne, Carol, ţi-am mai spus; - stărui Margareta, 
coborând glasul - ţi-am mai spus că minte! 

— Poate nu ştii că s-a găsit o figurină de ceară la 
domnul de La Mole? 

— Ştiu, frate dragă, ştiu foarte bine. 

— Şi că această figurină are inima străpunsă cu un ac, 
iar acul poartă un steguleţ cu litera „M”? 

— Ştiu, sire. 

— Şi că această figurină are o mantie regală pe umeri 
şi o coroană pe cap? 

— Ştiu toate astea! 

— Şi ce-ai de zis? 

— Ei bine, această figurină care poartă o mantie regală 
pe umeri şi o coroană regală pe cap reprezintă o femeie, 
nu un bărbat. 

— Ei! Şi acul care-i străpunge inima? 

— Era un descântec pentru dragostea unei femei, şi nu 
o vrăjitorie ca să moară un om! 

— ŞI litera „M”? 

— Nu înseamnă „moarte”, cum a pretins regina- 
mamă... 

— Atunci ce înseamnă? întrebă Carol. 

— Înseamnă: e numele femeii pe care domnul de La 
Mole o iubeşte. 

— Şi cum se numeşte această femeie? 

— Se numeşte Margareta, dragă frate - îi răspunse 


259 


Alexandre Dumas 


regina Navarei, căzând în genunchi lângă patul regelui, 
luându-i mâna şi lăsându-şi pe ea faţa scăldată în lacrimi. 

— Tăcere, surioară! şopti Carol, uitându-se încruntat în 
jur, cu privirea scânteietoare. Cum ai auzit tu, ar putea 
auzi şi alţii! 

— Vai, frate, puţin îmi pasă! zise Margareta, ridicându- 
şi capul. Să vină toată lumea să mă audă ce spun. Să se 
ştie, de faţă cu toţi, că e o mârşăvie să te foloseşti de 
dragostea unui gentilom ca să-i pângăreşti numele, 
învinuindu-l de crimă. 

— Margot, şi dacă ţi-aş spune că ştiu la fel de bine ca şi 
tine cum stau lucrurile? 

— Frăţioare! 

— Dacă ţi-aş spune că domnul de La Mole este 
amestecat... 

— Ştii asta? 

— Dacă ţi-aş spune că ştiu cine-i adevăratul vinovat? 

— Adevăratul vinovat! exclamă Margareta. Vasăzică s-a 
săvârşit o crimă? 

— Da! Cu sau fără intenţie, s-a săvârşit. 

— Împotriva ta? 

— Împotriva mea! 

— Cu neputinţă! 

— Cu neputinţă? Uită-te la mine, Margot! 

Tânăra femeie se uită la fratele ei şi o cuprinse un fior, 
văzându-l atât de palid. 

— Margot, nu mai am nici trei luni de trăit - zise Carol. 

— Vai, frate! Tu, dragul meu Carol! exclamă ea. 

— Margot, am fost otrăvit. 

Margareta scoase un strigăt. 

— Taci! făcu Carol. Trebuie să se creadă că mor din 
pricina unei vrăji! 

— Şi ştii cine-i vinovatul? 

— Da! 

— Ziceai că nu-i La Mole? 

— Nu, nue el! 

— Bineînţeles că nici Henric nu e!... Dumnezeule mare, 


260 


Regina Margot vol. 2 


să fie oare...? 


— Cine? 

— Fratele meu... d'Alencon?... murmură Margareta. 

— Poate! 

— Sau mai degrabă, mai degrabă... - Margareta cobori 


glasul, înspăimântată ea însăşi de cuvintele pe care le 
rosteau - mai degrabă... mama noastră? 

Carol tăcu. 

Margareta se uită la el şi citi în privirea lui tot ceea ce 
voia să ştie. Căzu în genunchi şi se rezemă de un fotoliu. 

— Vai, Doamne Dumnezeule! murmură ea. Cu 
neputinţă! 

— Cu neputinţă?! exclamă Carol cu un hohot de râs 
ascuţit. Păcat că nu-i René aici, că ţi-ar povesti istoria 
mea. 

— Cine, Rene? 

— Da. El ţi-ar fi istorisit, de pildă, că o doamnă, căreia 
nu îndrăzneşte să-i refuze nimic, i-a cerut într-o bună zi o 
carte de vânătoare rătăcită în biblioteca lui; că o otravă 
puternică a fost vărsată pe fiecare filă a cărţii, că otrava 
hărăzită unui oarecare, nu ştiu cui, a căzut, printr-un 
capriciu al întâmplării sau printr-o pedeapsă a cerului, în 
mâinile altei persoane decât ale aceleia căreia îi era 
destinată. Dar, în lipsa lui Rene, dacă vrei să vezi cartea, 
se află acolo, în biroul meu; iar pe filele ei, care mai sunt 
în stare să ucidă încă douăzeci de oameni, ai să poţi citi 
scris chiar de mâna florentinului, că i-a dat-o 
compatrioatei lui. 

— Tăcere, Carol! Acum taci tu! şopti Margareta. 

— Îţi dai seama acum că trebuie să se creadă că am 
fost ucis printr-o vrajă! 

— Dar e nedrept, îngrozitor! lertare! lertare! Ştii prea 
bine că-i nevinovat... 

— Da, ştiu prea bine, dar trebuie să se creadă că-i 
vinovat. Indură deci moartea iubitului tău! Este puţin 
pentru a salva onoarea casei regale a Franţei! Eu însumi 
îndur moartea, pentru ca taina să moară o dată cu mine! 


261 


Alexandre Dumas 


Margareta îşi înclină capul. Înţelese că-i de prisos orice 
stăruinţă pe lângă rege pentru a-l salva pe La Mole. Plecă 
plângând în hohote şi nădăjduind să-l scape doar prin 
propriile ei mijloace. 

Intre timp, aşa cum prevăzuse Carol - Caterina nu 
pierduse o clipă şi trimisese procurorului general 
Laguesle o scrisoare păstrată în întregime în arhivele 
istoriei - care aruncă o lumină sângeroasă în povestea 
noastră: 


„Domnule procuror, astă-seară mi s-a afirmat cu 
certitudine că La Mole a săvârşit un sacrilegiu. In locuinţa 
sa de la Paris s-au găsit o mulțime de lucruri dubioase, 
cărți şi hârtii. vă rog să anuntati pe primul preşedinte şi 
să anchetati cât mai degrabă afacerea figurinei de ceară, 
căreia i s-a străpuns inima... pentru a-l ucide pe rege.” 


8 Textual. (n.a.) 


262 


Regina Margot vol. 2 


LVI 
Ocrotitorii nevăzuţi 


A DOUA ZI DUPĂ CE CATERINA 
expediase scrisoarea despre care am pomenit, 
guvernatorul intră la Coconnas cu o suită impunătoare: 
doi halebardieri şi patru călăi. 

Coconnas fu poftit să coboare într-o sală, unde 
procurorul Laguesle şi doi judecători îl aşteptau să-i ia 
interogatoriul, potrivit instrucţiunilor primite de la 
Caterina. 

In cele opt zile petrecute în închisoare, Coconnas 
avusese timpul să se gândească îndelung; ca să nu mai 
vorbim de faptul că în fiecare zi se vedea pentru o clipă 
cu La Mole, mulţumită temnicerului care, fără să le spună 
nimic, le făcea această surpriză - după toate 
probabilitățile - nu din filantropie; şi să nu mai vorbim că 
La Mole şi prietenul lui se înţeleseseră să nege totul; 
aşadar, Coconnas era convins că, cu puţină dibăcie, o să 
se descurce; mai ales că acuzaţiile ce i se aduceau nu 
erau mai grave decât cele aduse celorlalţi. Henric şi 
Margareta nu încercaseră să fugă şi nu era să fie tocmai 
el compromis într-o afacere în care principalii vinovaţi 
erau liberi. Coconnas nu ştia că Henric locuia în acelaşi 
castel şi bunăvoința temnicerului îl făcea să creadă că de 
el aveau grijă protectorii suspuşi, pe care îi poreclise 
ocrotitorii nevăzuţi. 

Până atunci, fuseseră interogaţi în legătură cu planurile 
regelui Navarei, cu fuga pusă la cale de acesta şi cu rolul 


263 


Alexandre Dumas 


pe care cei doi prieteni trebuiau să-l aibă. La toate 
întrebările Coconnas dăduse răspunsuri foarte vagi şi 
deosebit de dibace. Acum era gata să facă la fel, şi îşi 
pregătise răspunsurile dinainte când - pe neaşteptate - 
băgă de seamă că scopul interogatoriului se schimbase. 

Era vorba acum de una sau mai multe vizite făcute lui 
René şi de una sau mai multe păpuşi de ceară fabricate la 
cererea lui La Mole. 

Lui Coconnas - pregătit să facă faţă la orice - i se păru 
că acuzaţiile pierduseră mult din gravitate, pentru că 
acum nu mai era în discuţie trădarea regelui, ci doar 
confecţionarea unei statuete ce înfăţişa o regină, şi încă o 
statuetă de o şchioapă. 

Răspunse deci amuzat că nici el, nici prietenul său nu 
se mai jucau demult cu păpuşile, şi observă cu plăcere că 
de câteva ori răspunsurile lui se bucură de privilegiul de 
a-i face pe judecători să zâmbească. 

Pe vremea aceea nu fuseseră scrise încă versurile: „Am 
râs, iată-mă dezarmat”, dar aceste cuvinte se spuneau 
mult în proză. Şi pentru că judecătorii zâmbiseră, 
Coconnas crezu că pe jumătate îi dezarmase. 

Aşa că, odată interogatoriul terminat, se urcă vesel în 
camera lui, cântând şi făcând atâta zgomot, încât La Mole 
- pentru care făcea toată zarva asta - trase cele mai 
optimiste concluzii. 

La rândul său, La Mole fu scos din cameră; şi, ca şi 
Coconnas, văzu cu mirare că acuzatorii părăsesc prima 
pistă şi păşesc pe un drum nou. Mai întâi fu interogat 
despre vizitele pe care le făcuse lui René. 

El răspunse că a fost la René doar o singură dată. 

Fu întrebat dacă nu-i comandase atunci o figurină de 
ceară. Răspunse că René îi arătase o figurină gata făcută. 
Fu întrebat dacă figurina înfăţişa un bărbat. Răspunse că 
înfăţişa o femeie. Mai fu întrebat dacă vraja nu fusese 
făcută pentru uciderea unui bărbat. Răspunse că vraja 
era făcută pentru dragostea unei femei. 

li puseră aceste întrebări în fel şi chip; dar la toate, 


264 


Regina Margot vol. 2 


oricum căutaseră s-o întoarcă, La Mole răspunse mereu la 
fel. 

Judecătorii se priveau oarecum nehotăriţi, neştiind ce 
să mai facă în faţa unei asemenea atitudini ferme şi 
simple - când un bilet adus procurorului general rezolvă 
impasul. 

Conţinea următoarele: 


„Dacă acuzatul neagă, recurgeți la torturi. 
C” 


Procurorul puse bileţelul în buzunar, îi zâmbi lui La Mole 
şi, politicos, îi spuse că poate pleca. La Mole se întoarse în 
celula sa, aproape la fel de liniştit, dacă nu chiar tot atât 
de vesel ca şi Coconnas. 

„Cred că totul merge strună” - îşi zise el. 

Peste o oră auzi paşi şi băgă de seamă că o scrisoare îi 
e strecurată pe sub uşă, fără să poată vedea cine o 
adusese. O luă, socotind după toată aparențele, că era de 
la temnicer. 

La vederea scrisorii, o nădejde aproape la fel de 
dureroasă ca o dezamăgire îi încolţi în suflet: se aştepta 
să fie a Margaretei, de la care, de când era închis, nu 
avea nicio veste. Desfăcu biletul tremurând. Recunoscu 
scrisul şi-l cuprinse o bucurie fără margini. 

„Curaj, stau de veghe!” scria. 

— Ah, dacă ea veghează, dacă ea mă ocroteşte, sunt 
salvat! exclamă La Mole, acoperind cu sărutări hârtia pe 
care o atinsese o mână atât de scumpă. 

Ca să înţelegem cum îi ajunsese această scrisoare lui 
La Mole şi ca să arătăm de ce şi el Coconnas aveau o 
încredere oarbă în ceea ce piemontezul numea ocrotitorii 
nevăzuţi - trebuie să-l ducem din nou pe cititor în acea 
cameră dintr-o căsuţă unde atâtea clipe de fericire 
ameţitoare, şi atâtea parfumuri ce mai pluteau încă, şi 
atâtea încântătoare amintiri - care se transformaseră de 
atunci în nelinişti - zdrobeau inima unei femei aşezată pe 


265 


Alexandre Dumas 


nişte perne de catifea. 

— Să fii regină, să fii puternică, să fii tânără, să fii 
bogată şi frumoasă şi să suferi cât sufăr eu! Vai, cu 
neputinţă! exclamă femeia aceasta. 

Se ridică neliniştită, se plimbă prin odaie, se opri brusc, 
îşi rezemă fruntea arzătoare de o marmură rece, se ridică 
palidă, cu faţa scăldată în lacrimi, îşi frânse mâinile 
oftând şi căzu zdrobită pe un fotoliu. 

Deodată, perdeaua care despărţea apartamentul din 
strada Cloche-Percee de cel din strada Tizon se dădu la o 
parte; un foşnet mătăsos mângâia panourile de lemn şi 
apăru doamna de Nevers. 

— Ah, tu eşti! exclamă Margareta. Cu câtă nerăbdare 
te aştept! Ei bine, ce veşti îmi aduci? 

— Rele, rele, scumpa mea prietenă! Caterina zoreşte 
cât poate ancheta. Acum e iar la Vincennes. 

— Şi Rene? 

— A fost arestat. 

— Înainte să-i fi putut vorbi? 

— Da. 

— Şi prizonierii noştri? 

— Am veşti de la ei. 

— Prin temnicer? 

— Ca de obicei. 

— Ei bine, ce fac? 

— În fiecare zi comunică între ei. Alaltăieri au fost 
percheziţionaţi. La Mole a preferat să facă fărâme 
portretul tău decât să-l dea călăului. 

— Scumpul meu La Mole! 

— Annibal le-a râs în nas inchizitorilor. 

— Bravul Annibal! Şi pe urmă? 

— Azi-dimineaţă au fost interogaţi în legătură cu fuga 
regelui şi cu planurile de răscoală din Navara, dar n-au 
scos un cuvânt. 

— Ah, ştiam eu bine că or să tacă, dar tăcerea asta o 
să-i coste viaţa, ca şi când ar fi vorbit! 

— Da, dar o să-i salvăm noi. 


266 


Regina Margot vol. 2 


— Aşadar te-ai gândit la planul nostru? 

— De ieri numai cu asta m-am îndeletnicit. 

— Ei bine? 

— Adineauri am căzut de acord cu Beaulieu. Oh, 
scumpa mea regină, ce bărbat sucit şi lacom! Treaba asta 
o să coste viaţa unui om şi 300.000 de scuzi! 

— Spuneai că-i sucit şi lacom. Şi totuşi... nu cere decât 
viaţa unui om şi 300.000 de scuzi... Dar e o nimica toată! 

— O nimica toată... 300.000 de scuzi!... Toate bijuteriile 
tale şi ale mele nu valorează atât! 

— Ei! Asta n-are importanţă! O să plătească regele 
Navarei, o să plătească ducele d'Alençon, o să plătească 
fratele meu Carol; dacă nu... 

— Hai, faci socoteli ca o zănatică! Am cei 300.000 de 
scuzi! 

— Tu? 

— Da, eu. 

— Şi cum ai făcut rost de ei? 

— Ei, uite-aşa! 

— Ce, e secret? 

— Pentru toată lumea, în afară de tine. 

— Vai, Doamne, i-ai furat?! şopti Margareta, zâmbind 
printre lacrimi. 

— Ai să vezi. 

— Să vedem! 

— Ţi-aduci aminte de  Nantouillet, mutra aia 
îngrozitoare? 

— Bogătaşul cămătar! 

— Poţi să-i spui şi aşa, dacă vrei. 

— Ei bine? 

— Într-o zi a văzut trecând o doamnă blondă cu ochi 
verzi, în a cărei coafură, ce o prindea atât de bine, 
străluceau trei rubine, unul pe frunte şi două pe tâmple. 
Neştiind că e ducesă, bogătaşul ăsta cămătar a exclamat: 
„Pentru trei sărutări, pe locul celor trei rubine, i-aş dărui 
trei diamante, fiecare valorând 100.000 de scuzi!” 

— Şi ce-ai făcut, Henriette? 


267 


Alexandre Dumas 


— Ei bine, diamantele au apărut şi au fost vândute. 

— Vai, Henriette, Henriette! murmură Margareta. 

— Ce-mi pasă! Eu îl iubesc pe Annibal! exclamă 
ducesa, cu o lipsă de pudoare naivă şi sublimă, ce 
caracterizează atât de bine secolul în care au fost spuse 
şi femeia care le-a rostit. 

— Ai dreptate, îl iubeşti mult, îl iubeşti chiar prea mult! 
încuviinţă Margareta zâmbind şi roşind totodată. 

Cu toate acestea, îi strânse mâna. 

— Aşadar - continuă Henriette - mulţumită celor trei 
diamante ale noastre, avem pregătiţi banii şi omul. 

— Omul? Care om? 

— Omul ce trebuie ucis! Ai uitat că trebuie ucis un om? 

— Şi ai găsit omul care ne trebuie? 


— Fireşte. 
— Cu acelaşi preţ? întrebă Margareta, zâmbind. 
— Cu acelaşi preţ aş fi găsit o mie - răspunse 


Henriette. Nu, nu, doar cu cinci sute de scuzi. 

— Pentru cinci sute de scunzi ai găsit un om care 
doreşte să fie ucis? 

— Ce voiai să facă? Are nevoie omul să trăiască! 

— Dragă prietenă, nu te mai înţeleg! Hai, vorbeşte 
limpede! În situaţia noastră, tainele îţi iau prea mult timp 
ca să le afli tâlcul. 

— Atunci ascultă-mă. Temnicerul care-i păzeşte pe La 
Mole şi pe Coconnas este un vechi soldat care ştie ce-i aia 
o rană. Ţine cu tot dinadinsul să-i scape pe prietenii 
noştri. Dar nu vrea să-şi piardă slujba. O lovitură de 
pumnal dată cu îndemânare ne scoate din încurcătură. 
Noi o să-i dăm o răsplată şi statul o despăgubire. Aşadar, 
omul ăsta de ispravă o să primească banii cu amândouă 
mâinile şi o să se adeverească fabula cu pelicanul. 

— Dar o lovitură de pumnal... - făcu Margareta. 

— Fii pe pace, i-o dă Annibal, care se pricepe. 

— Ai dreptate - râse Margareta - doar i-a dat destule 
lovituri de pumnal şi de spadă lui La Mole, şi La Mole n-a 
murit. Avem deci toate motivele să nădăjduim. 


268 


Regina Margot vol. 2 


— Răutăcioaso! Ai merita să las totul baltă! 

— Nu, nu, dimpotrivă! Te implor, spune-mi ce-o să se 
întâmple! Hai, cum o să-i scăpăm? 

— Ei bine, uite: capela este singurul loc din castel unde 
au voie să vină femeile care nu sunt întemniţate. Acolo o 
să ne ascundem după altar; iar sub faţa de masă a 
altarului o să găsească două pumnale. Uşa paraclisului o 
să fie deschisă. Coconnas îl loveşte pe temnicer, care 
cade şi se preface că-i mort. Atunci apărem noi; aruncăm 
fiecare câte o mantie pe umerii prietenilor noştri, fugim 
cu ei prin portiţa paraclisului şi, cum avem parola, ieşim 
fără să ne împiedice nimeni. 

— Şi după ce ieşim? 

— Doi cai ne aşteaptă lângă poarta castelului. Ei 
încalecă iute, părăsesc Ile de France şi ajung în Lorena, 
de unde vor veni când şi când, pe ascuns. 

— |lmi redai viaţa! zise Margareta. Aşadar, o să-i 
scăpăm! 

— Aproape sigur. 

— Şi mai aşteptăm mult? 

— La dracu! In trei-patru zile Beaulieu o să ne dea de 
veste. 

— Dar dacă se întâmplă să te recunoască cineva în 
apropiere de Vincenne? Asta ne-ar da planul peste cap. 

— Cum să mă recunoască? Mă îmbrac în călugăriţă, cu 
o scufie mare, că nu mi se vede nici vârful nasului. 

— Trebuie să luam toate măsurile de prevedere. 

— Ştiu prea bine! Pe toţi dracii, cum ar spune sărmanul 
Annibal! 

— Şi despre regele Navarei ai aflat ceva? 

— Bineînţeles. 

— Ce? 

— După cât se pare, n-a fost niciodată atât de vesel ca 
acum. Râde, cântă, mănâncă zdravăn şi nu are decât o 
singură dorinţă: să fie bine păzit. 

— Are dreptate. Şi mama? 

— Ţi-am spus: zoreşte cât poate procesul. 


269 


Alexandre Dumas 


— Dar pe noi nu ne bănuieşte chiar de loc? 

— Ce-ţi trece prin cap? Doar toţi care cunosc secretul 
au interes să-l păstreze! Ah! Şi-am mai aflat că s-a grăbit 
să-i anunţe pe judecătorii din Paris să fie gata. 

— Să-i dăm zor, Henriette! Dacă sărmanii noştri 
prizonieri sunt transportaţi în altă închisoare, trebuie să 
luăm totul de la capăt! 

— Fii pe pace, ţin la fel de mult ca şi tine să-i văd 
scăpaţi. 

— Da, da, fără îndoială. Ştiu prea bine şi-ţi mulţumesc, 
îţi mulţumesc de o sută de ori pentru tot ce faci ca să-i 
vedem acolo! 

— Adio, Margareta, adio! Pornesc iar la treabă! 

— Şi eşti sigură de Beaulieu? 

— Nădăjduiesc. 

— De temnicer? 

— Mi-a făgăduit. 

— Caii? 

— Vor fi cei mai buni din grajdurile ducelui de Nevers. 

— Te ador, Henriette! 

Şi Margareta se aruncă de gâtul prietenei sale. 

Apoi se despărţiră, făgăduindu-şi să se vadă din nou a 
doua zi, şi în zilele următoare, în acelaşi loc şi la aceeaşi 
oră. Pe aceste două creaturi încântătoare şi devotate le 
poreclise Coconnas, pe bună dreptate, ocrotitorii săi 
nevăzuţi. 


270 


Regina Margot vol. 2 


LVII 
judecătorii 


— DRAGUL MEU, MI SE PARE CĂ 
totul merge strună! îi şopti Coconnas lui La Mole când cei 
doi prieteni se întâlniră din nou, după interogatoriul în 
cursul căruia, pentru prima dată, fuseseră întrebaţi 
despre figurina de ceară. În curând, judecătorii au să ne 
lase în plata Domnului. Dar când te lasă judecătorul nu-i 
ca atunci când te părăseşte doctorul. Doctorul te lasă 
pentru că eşti pierdut, iar judecătorul când îl părăseşte pe 
acuzat, înseamnă că şi-a pierdut el nădejdea să-i mai taie 
capul. 

— Da, da - aprobă La Mole. Mi se pare chiar că în 
politeţea ce ni se arată, aceste înlesniri ale temnicerilor, 
în uşurinţa cu care ni se deschid porţile, recunosc pe 
nobilele noastre prietene; dar nu recunosc, cel puţin după 
câte mi s-a spus, pe domnul Beaulieu. 

— Eu îl recunosc şi încă prea bine; numai că asta costă 
scump. Dar, la naiba, una-i prinţesă, alta-i regină! Bogate 
sunt amândouă şi niciodată n-au să aibă un prilej mai bun 
de a-şi folosi banii. Acum, să recapitulăm bine lecţia. Ne 
duc în capelă, ne lasă acolo sub paza temnicerului nostru, 
găsim fiecare la locul indicat câte un pumnal. Îi fac o 
gaură în burtă călăuzei noastre... 

— Nu, nu în burtă, ar însemna să-i iei înapoi cei cinci 
sute de scuzi; în braţ. 

— Habar n-ai! In braţ? L-aş nenoroci pe bietul om! Ar 
mirosi imediat că am fost înţeleşi cu el. Nu, nu, mai 


271 


Alexandre Dumas 


curând în partea dreaptă, lăsând stiletul să alunece cu 
îndemânare pe lângă coaste. O să fie o lovitură 
neprimejdioasă, dar o să semene totuşi a lovitură. 

— Bine, aşa să fie! Pe urmă... 

— Pe urmă, tu baricadezi uşa cea mare cu mai multe 
bănci, iar prinţesele noastre ies de după altar unde sunt 
ascunse şi deschid portiţa. Pe legea mea, azi o iubesc 
straşnic pe Henriette! Pesemne că mi-a pus nişte coarne 
de m-a apucat aşa un dor de ea? 

— Pe urmă, o ştergem în pădure - zise La Mole, cu 
înfiorare în glas, de parcă o unduire melodioasă i-ar fi 
fredonat pe buze. Ne vom săruta cu foc, ceea ce ne va 
înveseli şi ne va da puteri. Apoi, ne vezi, Annibal, aplecaţi 
pe caii noştri iuți ca vântul şi simțind o strângere uşoară 
de inimă? Oh! Ce bună-i frica! Frica în aer liber, când ai o 
sabie bună la şold, când strigi „ura” şi dai pinteni calului 
care parcă zboară, şi care cu fiecare „ura”, parcă prinde 
noi aripi! 

— Da, da - făcu Coconnas - dar de frica asta searbădă 
între patru pereţi ce ai de zis? Pot vorbi acum despre ea, 
căci i-am gustat amarul... când l-am văzut pe Beaulieu, 
cu mutra lui acră, intrând prima oară în camera mea, iar 
în spatele lui, în penumbră, luceau nişte securi şi am auzit 
un zăngănit sinistru de fiare ce se izbeau, îţi jur că m-am 
gândit pe dată la ducele d'Alençon şi că mă aşteptam să-i 
văd chipul zgâit între două capete fioroase de 
halebardieri. M-am înşelat şi asta a fost singura mea 
consolare; dar n-am pierdut ocazia, l-am visat noaptea. 

— Aşadar, ele s-au gândit la toate, chiar la locul unde o 
să fugim - continuă La Mole, zâmbind şi depănându-şi 
mai departe gândul, fără să-l însoţească pe prietenul său 
în excursiile ce le făceau în lumea fantasticului. O să 
plecam în Lorena, dragul meu prieten. E drept că aş fi 
preferat să mergem în Navara. Acolo aş fi fost la ea 
acasă, numai că Navara e prea departe. Aşa că e mai 
bine la Nancy, unde nu suntem decât la optzeci de leghe 
de Paris. Annibal, dacă plec de aici, am să regret totuşi 


272 


Regina Margot vol. 2 


ceva. Ştii ce? 

— Pe legea mea, habar n-am! Eu unul mărturisesc că 
nu regret nimic. 

— Ei bine, regret că nu-l putem lua cu noi pe 
temnicerul ăsta de ispravă, în loc... 

— Nici n-ar vrea; ar pierde prea mult - răspunse 
Coconnas. Gândeşte-te: cinci sute de scuzi ai noştri, o 
recompensă din partea statului, poate o avansare. Ce 
viaţă o să mai ducă flăcăul ăsta, după ce am să-l omor! 
Ei, dar ce-i cu tine? 

— Nimic! M-am gândit la ceva. 

— La ceva nu prea vesel, pe cât se pare. Prea te-ai 
făcut deodată ca ceara la faţă! 

— Mă întreb de ce să ne ducă la capelă? 

— La naiba! Să sărbătorim Pastele! e vremea, mi se 
pare. 

Dar la capelă nu sunt duşi decât osândiţii la moarte sau 
cei puşi la caznă. 

— Zău, asta-mi dă de gândit! făcu Coconnas, pălind 
uşor la rândul lui. Să-l tragem puţin de limbă pe omul ăsta 
de ispravă, căruia în curând trebuie să-i găuresc burta. 
Hei, temnicer, prietene! 

— Domnul mă strigă? întrebă temnicerul, care făcea de 
strajă pe primele trepte ale scării. 

— Da. Vino încoace! 

— lată-mă! 

— Nu-i aşa că a rămas hotărât că din capelă o să 
fugim? 

— Sst! făcu gardianul, privind îngrozit în jur. 

— Fii pe pace, nu ne aude nimeni! 

— Da, domnule, din capelă! 

— Aşadar, o să fim duşi la capelă! 

— Da, aşa se obişnuieşte. 

— Da, după orice condamnare la moarte se obişnuieşte 
să i se dea voie condamnatului să-şi petreacă noaptea în 
capelă. 

Coconnas şi La Mole tresăriră şi se priviră îndelung. 


273 


Alexandre Dumas 


— Şi crezi că o să fim condamnaţi la moarte? 

— Fără îndoială... asta o ştiaţi şi dumneavoastră. 

— Cum! Şi noi repetă La Mole. 

— Fireşte... dacă n-aţi fi ştiut, n-aţi fi pregătit totul ca 
să fugiţi. 

— Ştiţi că are dreptate? i se adresă Coconnas lui La 
Mole. 

— Da, da... acum cel puţin ştiu şi eu că jucăm o carte 
mare, pe cât se arată. 

— Şi eu, credeţi că eu nu risc nimic? întrebă temnicerul. 
Dacă domnul, într-un moment de emoție, greşeşte 
lovitura? 

— Pe toţi dracii! Aş vrea să fiu în locul tău! Să n-am de- 
a face cu altă mână decât cu mâna asta şi cu alt pumnal 
decât cel care te va lovi - zise încet Coconnas. 

— Condamnaţi la moarte! E cu neputinţă! murmură La 
Mole. 

— Cu neputinţa? De ce? se miră temnicerul cu 
naivitate. 

— Sst! Imi pare că aud uşa de jos - făcu Coconnas. 

— Aveţi dreptate - încuviinţă degrabă temnicerul. 
Intraţi, domnilor, intraţi înapoi în camerele voastre! 

— Şi când crezi că o să aibă loc procesul? întrebă La 
Mole. 

— Cel târziu mâine. Dar fiţi liniştiţi, înştiinţez eu pe cine 
trebuie. 

— Atunci, să ne îmbrăţişăm şi să ne luăm rămas bun de 
la aceste ziduri. 

Cei doi prieteni se aruncară unul în braţele celuilalt şi 
fiecare intră în camera lui; La Mole oftând, Coconnas 
fredonând. 

Până la şapte seara nu se petrecu nimic nou. Peste 
turnul cel mare al castelului Vincennes se aşternu o 
noapte întunecoasă şi ploioasă, tocmai bună pentru 
evadare. Curând lui Coconnas i se aduse cina. Mâncă ca 
de obicei, cu poftă, în timp ce se gândea cu plăcere căo 
să fie făcut leoarcă de ploaia care biciuia zidurile. Şi se 


274 


Regina Margot vol. 2 


pregătea tocmai să adoarmă, în murmurul înfundat şi 
monoton al vântului, când deodată i se păru că vântul - 
pe care acum îl asculta cu o melancolie pe care n-o 
încercase niciodată înainte de a fi închis, suflă ciudat pe 
sub uşi şi că răbufneşte cu mai multă furie în sobă. Asta 
se întâmpla de câte ori se deschidea uşa din temniţele de 
sus şi mai ales cea din faţă. După zgomot, Coconnas ştia 
când trebuia temnicerul să vină la el, ţinând seama când 
ieşea din camera lui Le Mole. 

De astă dată însă, Coconnas rămase în zadar cu gâtul 
întins şi urechea la pândă. 

Timpul trecu şi nu veni nimeni. 

„Curios - făcu Coconnas - cineva a deschis camera lui 
La Mole, dar temnicerul n-a venit şi la mine. Să fi chemat 
oare La Mole? Să fie bolnav? Ce-o fi asta?” 

Pentru un prizonier, totul e bănuială şi nelinişte, după 
cum totul e bucurie şi nădejde. 

Se scurse o jumătate de ceas, apoi un ceas, pe urmă 
un ceas şi jumătate. 

Coconnas era gata să adoarmă de ciudă, când 
zgomotul cheii răsucite în broască îl făcu să tresară. 

„Aha! Să fi sosit atât de repede ora plecării? Ne duce 
oare la capelă fără să fim condamnaţi? Pe toţi dracii! Ar fi 
o plăcere să fugim pe o asemenea noapte! E beznă ca-n 
iad! Măcar de n-ar fi şi caii noştri orbiţi!” 

Se pregătea tocmai să-l întrebe vesel pe temnicer, 
când băgă de seamă că acesta îi face un semn cu degetul 
să tacă, rostogolindu-şi ochii cu tâlc. 

Intr-adevăr, înapoia temnicerului se auzea zgomot şi 
zări nişte umbre. 

— Hei, ce-i cu alaiul ăsta sinistru? Unde ne duc? întrebă 
el în şoaptă. 

Temnicerul nu răspunse decât printr-un oftat, care 
aducea mai curând a geamăt. 

— Pe toţi dracii! Nenorocită viaţă! murmură Coconnas. 
Mereu lucruri neobişnuite, niciodată pământ sigur sub 
picioare! Când te bălăceşti în apă până la gât, când 


275 


Alexandre Dumas 


pluteşti deasupra norilor! Cale de mijloc, niciodată!... Hai, 
spune-mi, unde mergem? 

— Domnule, urmaţi-i pe halebardieri - se auzi un glas 
hârâit şi Coconnas îşi dădu seama astfel că soldaţii erau 
însoţiţi de un aprod. 

— Şi domnul de La Mole unde-i? Ce i s-a întâmplat? 
întrebă piemontezul. 

— Urmati-i pe halebardieri - repetă acelaşi glas. 

Trebui să se supună. Coconnas ieşi şi dădu cu ochii de 
omul în robă neagră, cu glasul atât de neplăcut. Era un 
grefier mic de stat, cocoşat, care fără îndoială îşi alesese 
cariera judecătorească tocmai ca să nu se observe că 
avea şi picioarele strâmbe. 

Cobori încet scara în spirală. La primul cat, soldaţii se 
opriră. 

— Am coborât mult, dar nu destul - murmură 
Coconnas. 

Se deschise o uşă. Coconnas, care avea o privire de 
pisică sălbatică şi un miros de copoi, îi simţi pe judecători 
şi văzu în penumbră silueta unui bărbat, ale cărui braţe 
goale îl făcură să i se brobonească fruntea. Încercă totuşi 
să se arate vesel; lăsă capul pe stânga, după codul 
purtărilor de la curte, la modă în epoca aceea, şi cu mâna 
în sold, păşi în sală. 

Deodată se ridică o perdea şi Coconnas îi văzu într- 
adevăr pe judecători şi pe grefieri. 

La câţiva paşi de ei se afla La Mole, aşezat pe o bancă. 

Coconnas fu adus în faţa tribunalului. Când ajunse 
dinaintea judecătorilor, se opri, îl salută zâmbind pe La 
Mole dând din cap, apoi aşteptă. 

— Domnule, cum vă numiţi? întrebă preşedintele. 

— Marc-Annibal de Coconnas, conte de Montpantier, 
Chenaux şi altele. Bănuiesc însă că ne cunoaşteţi titlurile 
- zise gentilomul cu o graţie desăvârşită. 

— Unde v-aţi născut? 

— La Saint-Colomban, aproape de Suza. 

— Ce vârstă aveţi? 


276 


Regina Margot vol. 2 


— Douăzeci şi şapte de ani şi trei luni. 

— Bine - făcu preşedintele. 

— Asta s-ar zice că-i face plăcere - murmură Coconnas. 

— Acum, vă rog să-mi spuneţi ce plănuiţi să faceţi când 
l-aţi părăsit pe ducele d'Alençon? întrebă preşedintele, 
după o clipă de tăcere, pentru a-i da timp grefierului să 
scrie răspunsurile acuzatului. 

— Să mă întâlnesc cu domnul de La Mole, prietenul 
meu, ce se află aici şi care, atunci când l-am părăsit pe 
ducele d'Alençon, făcuse şi el acelaşi lucru, cu puţin timp 
mai înainte. 

— Ce făceaţi la vânătoare când aţi fost arestat? 

— Păi... vânam!... răspunse Coconnas. 

— Regele lua şi el parte la vânătoare şi tocmai atunci a 
simţit primele crize ale bolii de care suferă. 

— Eu nu eram pe lângă rege şi nu vă pot spune nimic. 
Nici măcar nu ştiam că suferă de ceva. 

Judecătorii se priviră, zâmbind neîncrezători. 

— Aha! Nu ştiaţi? făcu preşedintele. 

— Nu, domnule, şi regret. Deşi regele Franţei nu este 
regele meu, am o deosebită simpatie pentru el. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu de onoare! N-aş putea spune 
acelaşi lucru şi despre fratele lui, ducele d'Alençon. 
Trebuie să vă mărturisesc... 

— Domnule, nu-i vorba de ducele d'Alençon, ci de 
maiestatea sa. 

— Foarte bine, doar v-am spus că sunt preaumila lui 
slugă - răspunse Coconnas, legănându-se cu adorabilă 
neobrăzare. 

— Domnule, dacă sunteţi într-adevăr sluga sa, după 
cum pretindeţi, vreţi să ne spuneţi ce ştiţi despre o 
anume statuetă vrăjită? 

— Aha, iar ne întoarcem la povestea cu statueta, după 
cât se pare! 

— Da, domnule, şi aveţi ceva împotrivă? 

— De fel; ba chiar mă bucur. Întrebaţi! 


277 


Alexandre Dumas 


— De ce se află la domnul de La Mole această statuetă? 

— Statueta la domnul de La Mole? La Rene, vreţi să 
spuneţi! 

— Vasăzică, recunoaşteţi că există? 

— Ei, sigur, dacă mi-o arătaţi! 

— lat-o! O recunoaşteţi? 

— Foarte bine! 

— Grefier, scrie că acuzatul recunoaşte că a văzut 
statueta la domnul de La Mole. 

— Nu, nu, să nu confundați, vă rog: am văzut-o la René. 

— Fie, la René. În ce zi? 

— În ziua în care domnul de La Mole şi cu mine am fost 
acolo. 

— Mărturisiţi, deci, că aţi fost la Rene împreună cu 
domnul de La Mole? 

— Fără îndoială! Nici n-am ascuns asta vreodată! 

— Grefier, scrie că acuzatul a mărturisit că a fost la 
Rene ca să facă farmece. 

— Eh, asta-i bună! Mai domol, mai domol, domnule 
preşedinte! Potoliţi-vă entuziasmul, vă rog, n-am pomenit 
o iotă din ce-aţi spus. 

— Aşadar, tăgăduiţi că aţi fost la Rene ca să faceţi 
farmece? 

— Tăgăduiesc! Cu farmecele a fost o întâmplare. N-am 
pus nimic la cale dinainte. 

— Dar le-aţi făcut? 

— N-aş putea să neg că n-am făcut ceva care să aducă 
a farmece. 

— Grefier, scrie: acuzatul a mărturisit că la Rene a 
făcut farmece împotriva vieţii regelui. 

— Cum împotriva vieţii regelui?! E o minciună infamă! 
Nu s-a făcut niciodată vreun farmec împotriva regelui! 

— Vedeţi, domnilor! exclamă La Mole. 

— Tăcere! făcu preşedintele. 

— Împotriva vieţii regelui! Aveţi şi dumneavoastră 
vreun amestec în asta? 

— Nu, nu, nici gând! spuse Coconnas. De altfel, 


278 


Regina Margot vol. 2 


statueta nu reprezintă un bărbat, ci o femeie! 

— Vedeţi, domnilor? Tot aşa am spus şi eu! interveni La 
Mole. 

— Domnule La Mole, veţi răspunde când veţi fi întrebat, 
dar nu întrerupeţi interogatoriul altora - zise preşedintele. 

— Aşadar, spuneţi că reprezintă o femeie? 

— Da, sigur! 

— Atunci de ce poartă coroană şi o mantie regală! 

— Ce dracu!! făcu Coconnas. E atât de simplu: pentru 
că e... 

La Mole se ridică şi puse un deget la gură. 

— Ah, da, era să mă ia gura pe dinainte, de parcă 
chestia asta îi priveşte pe dumnealor! îşi luă seama 
Coconnas. 

— Stăruiţi în a spune că statueta reprezintă o femeie? 

— Da, sigur că stărui. 

— Şi refuzaţi să mărturisiţi cine este această femeie? 

— O femeie din ţinutul meu, pe care o iubesc şi voiam 
să fiu iubit de ea... - spuse La Mole. 

— Domnul La Mole, nu dumneavoastră aţi fost întrebat! 
strigă preşedintele. Tăceţi odată, altminteri vi se va pune 
căluş în gură! 

— Căluş! exclamă Coconnas. Cum puteţi vorbi aşa, 
domnule în robă neagră! Să-i puneţi căluş prietenului 
meu?... Unui gentilom? Haida-de! 

— Să fie adus René! porunci procurorul general 
Laguesle. 

— Da, da, să fie adus Rene! aprobă Coconnas. O să 
vedem noi cine are dreptate: noi doi sau dumneavoastră 
trei! 

René intră, palid, îmbătrânit, adus de spate mai mult 
de povara crimei ce avea să săvârşească decât de cele pe 
care le săvârşise până acum. Cei doi prieteni abia îl 
recunoscură. 

— Meştere René - zise judecătorul - îi recunoşti pe 
aceşti doi acuzaţi? 

— Da, domnule - răspunse René, cu vădită emoție în 


279 


Alexandre Dumas 


glas. 

— Unde i-ai văzut? 

— În mai multe locuri şi mai ales la mine. 

— De câte ori au fost la dumneata? 

— O singură dată. 

Pe când René vorbea, Coconnas se lumina la faţă; La 
Mole, dimpotrivă, devenea tot mai grav, de parc-ar fi avut 
o presimţire. 

— În ce împrejurare au fost la dumneata? 

René păru că şovăie o clipă. 

— Ca să-mi comande o statuetă de ceară. 

— Stai puţin, stai puţin, meştere René! Faci o mică 
greşeală! zise Coconnas. 

— Tăcere! strigă preşedintele. 

Apoi, întorcându-se spre Rene: 

— Această statuetă - continuă el - înfăţişa un bărbat 
sau o femeie? 

— Un bărbat - răspunse René. 

Coconnas sări ca ars: 

— Un bărbat?! exclamă el. 

— Un bărbat! repetă René, dar cu un glas atât de slab, 
încât preşedintele abia îl auzi. 

— Şi pentru ce această statuetă de bărbat poartă o 
mantie pe umeri şi o coroană pe cap? 

— Pentru că statueta înfăţişa un rege. 

— Mincinos infam! strigă Coconnas, ieşindu-şi din minţi. 

— Taci, Coconnas, taci! îl întrerupse La Mole. Lasă-l să 
vorbească. Fiecare are dreptul să-şi piardă sufletul! 

— Pe toţi dracii! Dar nu să piardă trupurile altora! 

— Şi ce înseamnă acul de oţel pe care statueta îl are în 
inimă, împreună cu litera „M” pe un steguleţ? 

— Acul simbolizează o sabie sau un pumnal, iar litera 
înseamnă „Moarte”. 

Coconnas făcu o mişcare să se repeadă la Rene ca să-l 
strângă de gât, dar patru soldaţi îl reţinură. 

— Prea bine - spuse procurorul Laguesle. Tribunalul e 
lămurit. Deţinuţii să aştepte dincolo. 


280 


Regina Margot vol. 2 


— Cu neputinţă să ţi se aducă asemenea acuzaţii, fără 
să protestezi! strigă Coconnas. 

— Protestaţi, domnule! Nu vă împiedică nimeni. Soldaţi, 
aţi auzit? 

Soldaţii îi înşfăcară pe cei doi acuzaţi, scoţându-i - pe 
La Mole pe o uşă, iar pe Coconnas pe alta. 

Procurorul făcu semn apoi omului pe care Coconnas îl 
zărise în umbră. 

— Stai pe aproape, jupâne, în noaptea asta o să ai de 
lucru. 

— Cu cine să încep, domnule? întrebă călăul, ţinându-şi 
respectuos boneta în mână. 

— Cu acesta - zise preşedintele, arătându-l pe La Mole, 
care se mai zărea ca o umbră între cei doi soldaţi. 

Se apropie după aceea de René, care rămăsese în 
picioare şi tremura ca varga, aşteptând, la rândul său, să 
fie dus înapoi la Châtelet, unde fusese închis. 

— Bine, domnule - îi zise - fii pe pace! Regina şi regele 
vor afla că datorită dumitale s-a putut scoate la lumină 
adevărul. 

Această încurajare, în loc să-i dea putere lui Rene, îl 
vâri mai tare în sperieţi; nu răspunse decât printr-un oftat 
prelung. 


281 


Alexandre Dumas 


LVIII 
Tortura saboţilor 


COCONNAS FU DUS ÎNTR-O ALTĂ 
temniţă şi uşa fu zăvorâtă în urma lui. Rămas singur şi 
nemaiavând consolarea luptei împotriva judecătorilor şi a 
mâniei împotriva lui René - piemontezul căzu pradă unor 
gânduri negre. 

„Mi se pare - îşi zise el - că se încurcă iţele şi că a venit 
timpul să mergem puţin la capelă! Nu-mi plac 
condamnările la moarte... Şi mi se pare că tocmai aşa 
ceva se pune la cale împotriva noastră... Mai ales, n-am 
încredere în condamnările la moarte care se pronunţă cu 
uşile închise într-o fortăreață ca asta şi în faţa unor mutre 
atât de pocite... Zău aşa! Vor cu tot dinadinsul să ne taie 
capul!... Aşa că, precum am spus, a venit timpul să ne 
ducem la capelă...” 

Aceste cuvinte, rostite în şoaptă, fură urmate de o 
tăcere adâncă, sfâşiată curând de un țipăt surd, înăbuşit, 
lugubru, care n-avea nimic omenesc. Strigătul străbătu 
zidurile groase şi făcu să vibreze gratiile temniţei. 

Coconnas fu cuprins de un fior, deşi era un om atât de 
viteaz, încât curajul lui aducea cu instinctul unei fiare. 

Rămase țintuit locului, îndoindu-se că strigătul acela ar 
putea să fie al unei fiinţe omeneşti; mai curând crezu că-i 
geamătul vântului prin arbori, sau unul din acele mii de 
zgomote ale nopţii care răzbat din cele două lumi 
necunoscute între care se învârteşte astrul nostru. Auzi 
atunci o nouă tânguire, mai dureroasă, mai sfredelitoare, 


282 


Regina Margot vol. 2 


mai ascuţită decât prima. De astă dată, nu numai că-şi 
dădu seama că-i un glas omenesc din care răzbătea 
durerea, dar recunoscu glasul lui La Mole. 

Când îl auzi, piemontezul uită că era ferecat de două 
porţi, de trei rânduri de gratii şi de un zid gros de 12 
picioare; se năpusti ca un zănatic, de parc-ar fi vrut să-l 
dărâme şi să zboare în ajutorul victimei. Se trezi ţipând 
din răsputeri: 

— Hei, pe cine ucideţi? 

Se izbi însă de zidul la care nici nu se gândise şi din 
pricina loviturii căzu grămadă pe o bancă de piatră. 

Se făcu tăcere. 

— L-au ucis! murmură el. E îngrozitor! Şi aici nici nu te 
poţi apăra... n-ai arme... n-ai nimic! 

Pipăi cu mâinile în jurul lui. 

— Aha! Veriga asta de fier... am s-o smulg... şi vai de 
cine s-o apropia... 

Se ridică, apucă veriga şi o smuci cu putere; cu 
siguranţă că ar fi putut-o smulge din loc, dac-ar mai fi tras 
de două ori. 

Dar în aceeaşi clipa uşa se deschise şi două torţe 
luminară temniţa. 

— Domnule, veniţi! Veniţi, domnule! Judecătorii vă 
aşteaptă! îl îndemnă acelaşi glas din gât ce i se păruse 
atât de respingător. lar acum, când îl auzi din nou aici, cu 
trei caturi mai jos, nu i se păru că avea mai mult farmec. 

— Bine - zise Coconnas, lăsând veriga. Trebuie să aud 
sentinţa, nu-i aşa? 

— Da, domnule! 

— În sfârşit, respiră! Să mergem! 

Îl urmă pe grefier, care mergea înaintea lui cu pasul 
măsurat, ţinând în mână bastonaşul negru. 

Deşi când îl văzuse pe grefier Coconnas fusese 
mulţumit, acum, mergând cu ei, arunca priviri îngrijorate 
în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi. 

— Oh! Oh! murmură el. Nu-l văd pe demnul meu 
temnicer! Mărturisesc că prezenţa lui îmi lipseşte... 


283 


Alexandre Dumas 


Ajunseră curând în sala unde se ţinuse judecata. 

Nu mai era acolo acum decât un bărbat care stătea în 
picioare. Coconnas îl recunoscu pe dată. Era procurorul 
general, care intervenise de mai multe ori în cursul 
interogatoriului cu o rea voinţă vădită. 

Într-adevăr, atât prin scris cât şi prin viu grai, Caterina 
îi încredinţase procesul. 

O perdea ridicată lăsă să se vadă fundul încăperii ce se 
pierdea în beznă. Aspectul sălii - acolo unde răzbătea 
lumina - era atât de îngrozitor, încât lui Coconnas i se 
tăiară picioarele şi exclamă înfiorat: 

— Doamne Dumnezeule! 

Şi de bună seamă, nu fără motiv îi scăpase acest 
strigăt de spaimă. 

Spectacolul era lugubru. Sala, ascunsă în timpul 
interogatoriului cu ajutorul perdelei, îi apăru acum, când 
se ridicase perdeaua, ca o anticameră a infernului. 

În primul plan se vedea un scaun de tortură, făcut din 
lemn şi prevăzut cu frânghii, scripeţi şi alte aparate 
pentru cazne. Ceva mai departe, văpaia unui foc arunca 
lumini ruginii peste toate obiectele din jur, întunecând şi 
mai mult siluetele celor ce se aflau între Coconnas şi 
flăcări. Un bărbat nemişcat ca o statuie, ce ţinea în mână 
o funie, stătea în picioare, rezemat de una din coloanele 
pe care se sprijinea bolta. 

S-ar fi zis că-i din aceeaşi piatră ca şi coloana cu care 
făcea una. Pe ziduri, deasupra băncilor de gresie - între 
verigi de fier - atârnau lanţuri şi sclipeau cuțite. 

— Oh! murmură Coconnas. Sala de tortură e gata 
pregătită şi parcă nu aşteaptă decât victima. Ce-o fi 
însemnând asta? 

— În genunchi, Marc-Annibal de Coconnas, în genunchi, 
ca să asculţi sentinţa ce s-a dat împotriva ta! rosti un glas 
ce-l făcu pe gentilom să ridice capul. 

Era una din acele invitaţii împotriva căreia instinctiv 
Annibal reacţionase întotdeauna pe loc, cu toată fiinţa sa. 

Dar tocmai când se pregătea să se împotrivească, doi 


284 


Regina Margot vol. 2 


vlăjgani îl apăsară cu mâinile pe umeri atât de neaşteptat 
şi de tare, încât căzu în genunchi, pe lespezi. 

Glasul continuă: 

— „Sentința Curţii, ce a judecat în turnul de la 
Vincennes, pronunţată împotriva lui Marc-Annibal de 
Coconnas, acuzat şi dovedit de a fi comis crima de 
lezmajestate; de a fi încercat să-l otrăvească şi de a fi 
făcut farmece şi vrăjitorii împotriva persoanei regelui; 
crima de a fi uneltit împotriva siguranţei statului şi de 
asemenea de a fi antrenat, prin îndemnuri subversive, pe 
un prinţ de sânge la rebeliune...” 

La fiecare afirmaţie, Coconnas ridicase capul bătând 
cadenţa, aşa cum fac şcolarii nesupuşi. 

Judecătorul continuă: 

— „Ţinând seama de aceste capete de acuzare, 
numitul Marc-Annibal de Coconnas va fi dus din temniţă 
în piaţa Saint-jean-en-Greve, spre a fi decapitat. Bunurile 
sale vor fi confiscate, copacii din pădurile sale vor fi tăiaţi 
până la înălţimea de şase picioare, castelele lui vor fi 
dărâmate, iar pe locul lor se va înălța un stâlp cu o placă 
de aramă în care se va arăta crima săvârşită şi pedeapsa 
primită...” 

— Cred că o să-mi taie şi capul, sunt convins - zise 
Coconnas - pentru că ăsta e în Franţa şi şi-a cam făcut 
de... cap. Cât despre castelele şi pădurile mele cu arbori 
falnici, desfid toate ferăstraiele şi sapele din regatul 
preacreştin al Franţei să poată intra în ele. 

— Tăcere! făcu judecătorul. 

Şi continuă: 

— „De asemenea, va mai fi aplicat anumitului 
Coconnas...” 

— Cum - îl întrerupse Coconnas - o să mi se mai facă 
ceva după decapitare? haida-de, asta mi se pare ceva 
prea sever! 

— Nu, domnule, înainte - spuse judecătorul. 

Şi reluă: 

— „li va fi aplicată numitului Coconnas, înainte de 


285 


Alexandre Dumas 


executarea sentinţei, tortura specială a penei...” 

Coconnas sări, fulgerându-l pe judecător cu o privire 
scânteietoare. 

— Pentru ce? strigă el, negăsind alte cuvinte decât 
această naivă întrebare ca să-şi exprime torentul de 
gânduri ce-i năvăliseră în minte. 

Intr-adevăr, această tortură îi răsturna lui Coconnas 
toate nădejdile; n-ar mai fi fost dus la capelă decât după 
tortură, iar în cursul acestei torturi mulţi îşi pierdeau 
viaţa; mureau îndeosebi cei care erau mai curajoşi şi mai 
tari, care socoteau că e o laşitate să mărturisească; şi 
dacă nu mărturiseau, tortura continua, mai mult, era 
înteţită. 

Judecătorul nu găsi cu cale să-i dea explicaţii; urmarea 
sentinţei răspundea în locul lui. 

Continuă: 

— „pentru a-l sili să-şi dezvăluie complicii, 
comploturile şi uneltirile în toate amănuntele”. 

— Pe toți dracii! strigă Coconnas. Uite ce numesc eu o 
mârşăvie! O mişelie! Uite ce numesc eu mai mult decât o 


mârşăvie! 

Obişnuit cu mânia victimelor - mânie pe care suferinţa 
o  potolea, schimbând-o în lacrimi - judecătorul, 
nepăsător, nu făcu decât un gest. 

Coconnas - înhăţat de picioare şi de umeri - fu 


răsturnat, culcat şi legat pe patul de tortură. Nici n-avu 
timp să bage de seamă cine îl brutaliza astfel. 

— Ticăloşilor! urlă el, zgâlţâind într-un acces de furie 
atât de tare patul şi podiumul pe care era lungit, încât 
până şi călăii şovăiră. Ticăloşilor! Chinuiţi-mă, frângeţi-mi 
oasele, faceţi-mă fărâme, n-o să aflaţi nimic, v-o jur! Ah, 
credeţi că nişte bucăţi de lemn şi de fier or să facă să 
vorbească pe un gentilom ca mine? Haida-de! Hai, hai, 
puţin îmi pasă de voi! 

— Grefier, pregăteşte-te să scrii - zise judecătorul. 

— Da, da! Pregăteşte-te! urlă Coconnas. Şi dacă ai să 
scrii tot ce-o să vă spun eu tuturor... călăi nemernici, o să 


286 


Regina Margot vol. 2 


aveţi de lucru! Scrie! Scrie! 

— Vreţi să faceţi mărturisiri? întrebă judecătorul la fel 
de calm ca şi mai înainte. 

— Nimic, niciun cuvânt! Du-te dracului! 

— Gândiţi-vă mai bine, domnule, cât timp se pregătesc 
uneltele. Hai, jupâne, încalţă-i domnului saboţii! 

Auzind acestea, cel ce stătuse până atunci în picioare, 
nemişcat, rezemat de stâlp, cu funia în mână, se apropie 
încet de Coconnas, care se întoarse spre el să-i scoată 
limba. 

Era meşterul Caboche, călăul tribunalului din Paris. 

O dureroasă uimire se întipări pe faţa lui Coconnas, 
care, în loc să strige şi să se agite, rămase nemişcat, 
neputând să-şi ia privirile de pe chipul acestui prieten 
uitat, care reapărea într-un asemenea moment. 

Fără ca un singur muşchi de pe figură să i se 
clintească, fără să se trădeze cu ceva că-l cunoscuse în 
altă parte pe Coconnas decât aici, pe patul de tortură, 
Caboche îi vâri între picioare două scânduri, puse alte 
două în afară şi le legă pe toate cu funia ce o avea în 
mână. 

Această unealtă de tortură se numea „saboţii”. 

In cazul unei pedepse obişnuite, se vârau şase pene 
între cele două scânduri dintre picioare, care, depărtând 
scândurile, striveau carnea. 

Dacă se pronunţa o pedeapsă mai gravă, se vârau zece 
pene, care nu numai că striveau carnea, dar sfărâmau şi 
oasele. 

Odată pregătirile terminate, jupân Caboche vâri vârful 
unei pene între cele două scânduri, pe urmă, cu ciocanul 
său de lemn într-o mână, stând doar într-un genunchi - se 
uită la judecător. 

— Vreţi să vorbiţi? întrebă acesta. 

— Nu! răspunse hotărât Coconnas, deşi simţea cum 
sudoarea i se prelinge pe frunte, iar părul i se făcuse 
măciucă. 

— Atunci, hai, dă-i drumul: prima pană! 


287 


Alexandre Dumas 


Caboche ridică braţul înarmat cu ciocanul cel greu de 
lemn şi lovi puternic pana, care trosni înăbuşit. 

Aparatul de tortură tremură. 

Coconnas nu scoase însă niciun strigăt după această 
primă pană - care de obicei îi făcea să geamă chiar şi pe 
cei mai puternici. 

Mai mult: pe chip i se putea citi o nespusă uimire. 

Se uita uluit la Caboche, care, cu braţul ridicat - puţin 
întors spre judecător - se pregătea să lovească mai tare. 

— Ce planuri aveaţi, când v-aţi ascuns în pădure? 
întrebă judecătorul. 

— Să stăm la umbră! răspunse Coconnas. 

— Hai! Incă una - porunci judecătorul. 

Caboche dădu a doua lovitură, care răsună ca şi prima. 

Dar ca mai înainte, Coconnas nici nu clipi şi-l privi pe 
călău cu aceeaşi expresie. 

Judecătorul încruntă sprâncenele. 

— Halal creştin, nu glumă! murmură el. Pana a intrat 
până la capăt, jupâne? 

Caboche se aplecă, prefăcându-se că se uită cu luare- 
aminte, dar aplecându-se, îi şopti lui Coconnas: 

— Da’ strigă odată, nenorocitule! 

Pe urmă, ridicându-se, continuă: 

— Până la capăt, domnule! 

— Trage-i a doua pană! porunci rece judecătorul. 

Cele patru cuvinte ale lui Caboche îi lămuriră totul lui 
Coconnas. Călăul de ispravă îi făcuse prietenului său cel 
mai mare bine pe care îl putea face un călău unui 
gentilom. 

Il cruța nu numai de durere?: îl cruța de ruşinea 
mărturisitor, înfigându-i între picioare - în loc de pene de 
stejar - piele elastică, care avea numai floarea de lemn. 

Astfel îi lăsa toată vigoarea, ca să poată îndura 
suferinţa eşafodului. 

„Aha! Preabunule Caboche - îşi zise Coconnas - fii pe 
pace! Pentru că-mi ceri, am să urlu cât mă ţin plămânii şi 
dacă n-ai să fii mulţumit, să nu-mi spui mie pe nume!” 


288 


Regina Margot vol. 2 


Între timp, Caboche introduse între scânduri vârful altei 
pene, mai groase decât prima. 

— Hai trage! spuse judecătorul. 

La aceste cuvinte, Caboche lovi atât de puternic, de 
parc-ar fi vrut să dărâme dintr-o lovitură turnul cel mare 
al castelului Vincennes. 

— Ah! Aoleu! Vai! urlă Coconnas, pe tonurile cele mai 
variate. Mii de tunete! Îmi zdrobiţi oasele! Băgaţi de 
seamă! 

— Aha! A doua pană se face mai simțită! spuse 
judecătorul zâmbind. Nu mă miră. 

Coconnas răsufla ca foalele unui fierar. 

— Aşadar, ce făceaţi în pădure? repetă judecătorul. 

— La naiba! V-am mai spus, luam aer! 

— Hai, trage! spuse judecătorul. 

— Mărturiseşte-i! îi şopti Caboche la ureche. 

— Ce? 

— Ce vrei, dar mărturiseşte ceva!... 

Şi îi dădu încă o lovitură, la fel de zdravănă. 

Coconnas răcni atât de tare, încât se sufocă. 

— Vai de mine! Ce doriţi să ştiţi, domnule? Din ordinul 
cui mă aflam în pădure? 

— Da, domnule! 

— Din ordinului domnului d'Alençon. 

— Scrieţi! porunci judecătorul. 

— Dacă am săvârşit vreo crimă întinzând o cursă 
regelui Navarei - continuă Coconnas - n-am fost decât un 
instrument şi ascultam de stăpânul meu. 

Grefierul începu să scrie. 

„Aha! M-ai denunţat, gălbejitule! Aşteaptă, îţi arăt eu 
ţie!” îşi zise victima. 

Coconnas povesti vizita lui Francisc la regele Navarei, 
întrevederile dintre de Mouy şi domnul d'Alençon, istoria 
cu mantia roşie şi toate acestea printre urlete, căci 
judecătorul îl silea pe călău să mai dea câte o lovitură de 
ciocan. 

În sfârşit, dădu o mulţime de amănunte precise, 


289 


Alexandre Dumas 


verosimile, îngrozitoare, de netăgăduit, împotriva 
domnului duce d'Alençon, şi se prefăcu de minune că le 
mărturiseşte doar din pricina durerilor; se strâmbă, răcni, 
se văicări atât de firesc - pe tonuri atât de diferite - încât 
chiar judecătorul se înspăimântă până la urmă că trebuie 
să ia notă de atâtea amănunte compromiţătoare pentru 
un vlăstar regesc al Franţei. 

„Straşnic! îşi zise Caboche. lată un gentilom căruia nu 
trebuie să-i spun un lucru de două ori şi care ştie să-i dea 
grefierului ce merită să aibă. Doamne Dumnezule! Ce-ar 
fi fost dacă în loc de piele, penele erau de lemn!” 

Aşa, Coconnas fu iertat de ultima pană; totuşi, în afara 
acesteia „îndurase” pe celelalte nouă, ceea ce ar fi fost 
destul să-i facă picioarele chisăliţă. 

Pentru destăinuirile făcute, judecătorul ţinu să-i arate 
lui Coconnas că se poartă cu blândeţe şi se retrase. 

„Victima” rămase singură cu Caboche. 

— Ei bine, cum vă simţiţi, domnule? întrebă acesta. 

— Prietene, curajosul şi scumpul meu Caboche! zise 
Coconnas. Fii sigur că am să-ţi fiu recunoscător toată 
viaţa pentru ce-ai făcut pentru mine! 

— La dracu, domnule, aveţi dreptate; căci dacă s-ar şti 
ce-am făcut pentru dumneavoastră, v-aş lua locul pe 
masa pe care staţi acum şi fiţi sigur că n-aş fi cruțat de 
loc. Aşa cum v-am cruțat eu... 

— Dar cum ţi-a venit ideea asta minunată să... 

— Uite cum a fost - zise Caboche înfăşurând picioarele 
lui Coconnas în nişte cârpe însângerate - am ştiut că aţi 
fost arestat. Am ştiut că o să vi se facă proces. Am ştiut 
că regina Caterina vrea să vă ucidă. Am ghicit că veţi fi 
torturat şi, prin urmare, am luat măsurile de cuviinţă. 

— Chiar ştiind la ce primejdie te expui? 

— Domnule - zise Caboche - aţi fost singurul gentilom 
care mi-a strâns mâna şi am şi eu tinere de minte şi 
inimă, oricât de călău aş fi... şi poate tocmai din pricina 
asta... De altfel, veţi vedea mâine cum o să-mi fac treaba. 

— Mâine? făcu Coconnas. 


290 


Regina Margot vol. 2 


— Fără îndoială, mâine. 

— Ce treabă? 

Caboche îl privi uluit pe Coconnas. 

— Cum, ce treabă? Doar n-aţi uitat sentinţa?! 

— Aşa, da. Da, ai dreptate, sentinţa, am uitat-o! îl 
aprobă Coconnas. 

Adevărul era că nu o uitase de loc, dar nu se mai 
gândea la ea. 

Se gândea doar la capelă, la stiletul ascuns sub faţa de 
masă a altarului, la Henriette şi regină, la uşiţa 
paraclisului, la cei doi cai ce aşteptau la marginea pădurii. 
Se gândea la libertate, la goana nebună a cailor ce urmau 
să-i ducă la adăpost, dincolo de frontierele Franţei. 

— Acum - îl sfătui Caboche - trebuie să treceţi cu 
îndemânare de pe masă pe targă. Nu uitaţi că pentru 
toată lumea, chiar şi pentru subalternii mei, aveţi 
picioarele zdrobite şi la fiecare mişcare trebuie să urlaţi. 

— Aoleu! urlă Coconnas pe dată, când văzu că alţi doi 
călăi se apropie de el cu targa. 

— Hai, hai, puţin curaj - zise Caboche - dacă strigaţi, 
acum, ce-o să faceţi mai târziu? 

— Scumpul meu Caboche, nu le lăsa pe nepreţuitele 
tale ajutoare să mă atingă! Te implor! Poate n-au o mână 
aşa de uşoară ca ata! 

— Puneti targa lângă masă - porunci jupân Caboche. 

Cele două ajutoare îi dădură ascultare. Jupân Caboche 
îl luă pe Coconnas în braţe, ca pe un copil, şi-l aşeză pe 
targă; dar, deşi îl pusese cu cea mai mare grijă, Coconnas 
răcni cât îl ţinu gura. 

Atunci apăru temnicerul cu o lanternă. 

— Hai la capelă! spuse el. 

Cei care purtau targa lui Coconnas porniră, după ce 
acesta, pe furiş, îi strânse pentru a doua oară mâna lui 
Caboche. 

Datorită primei strângeri de mână, treburile îi 
merseseră prea bine piemontezului, ca să mai facă 
nazuri. 


291 


Alexandre Dumas 


LIX 
Capela 


LUGUBRUL CORTEGIU STRĂBĂTU 
într-o linişte adâncă cele două poduri mobile ale 
donjonului şi curtea cea mare a castelului, care ducea la 
capelă. Pe vitraliile acesteia, o lumină slabă colora figurile 
palide ale apostolilor înveşmântaţi în roşu. 

Coconnas respiră cu nesaţ aerul nopţii, deşi era rece şi 
jilav. Privea în beznă şi se gândea cu bucurie că aceste 
împrejurări favorizau fuga lui şi a prietenului lui. 

li trebui însă toată voinţa, băgarea de seamă şi 
stăpânirea de sine ca să nu sară de pe targă când, după 
ce ajunseră în capelă, la trei paşi de altar, zări pe podea 
zăcând grămadă un om înfăşurat într-o mare mantie albă. 

Era La Mole. 

Cei doi soldaţi care însoţiseră targa rămăseseră afară. 

— Pentru că ni se face această supremă graţie de a fi 
încă o dată împreună, duceţi-mă lângă prietenul meu - 
spuse Coconnas cu voce stinsă. 

Cei care purtau targa nu primiseră vreo altă poruncă, 
aşa că îi împliniră dorinţa lui Coconnas. 

La Mole, posomorât şi palid, îşi sprijinise capul de zid: 
părul lui negru, scăldat de sudoare, accentua şi mai mult 
paloarea de ivoriu a chipului şi părea şi acum ţeapăn din 
pricină că se zbârlise de spaimă. 

La un semn al temnicerului, cei doi valeţi care purtau 
targa se depărtară ca să caute un preot, la cererea lui 
Coconnas. 


292 


Regina Margot vol. 2 


Acesta era semnalul stabilit. 

Coconnas se uită neliniştit cum pleacă; dar nu era 
singurul care avea privirea arzătoare aţintita asupra lor. 
Abia dispăruseră, că două femei se năpustiră de după 
altar; freamătul lor de bucurie, vestindu-le prezenţa, 
rupse tăcerea, ca un suflu dinaintea furtunii. 

Margareta se îndreptă spre La Mole şi-l prinse în braţe. 

La Mole scoase un strigăt îngrozitor, unul din acele 
ţipete pe care Coconnas îl auzise din temniţă şi-l făcuse 
aproape să înnebunească. 

— Dumnezeule, ce ai, La Mole? întrebă Margareta, 
dându-se înapoi de spaimă. 

La Mole gemu adânc şi duse mâinile la ochi, de parcă 
n-ar fi vrut s-o vadă pe Margareta. 

Pe regina Navarei o înspăimântă mai mult gestul 
acesta şi tăcerea care urmă, decât strigătul de durere 
scos de La Mole. 

— Vai! Ce s-a întâmplat? Eşti plin de sânge! exclamă 
ea. 

Coconnas se repezise la altar, luase stiletul şi o 
îmbrăţişa pe Henriette, dar se întoarse pe dată. 

— Ridică-te, te implor, ridică-te! spuse Margareta. 
Ridică-te te rog, acum e momentul! 

Un zâmbet îngrozitor de trist înflori pe buzele palide ale 
lui La Mole, ce părea că nu-şi mai îngăduie să zâmbească. 

— Scumpa mea regină! zise tânărul. N-aţi ţinut seama 
de Caterina şi, prin urmare, aţi uitat că poate să mai 
săvârşească o crimă. Am fost supus la torturi, oasele îmi 
sunt sfărâmate, tot trupul mi-e o rană şi fiecare mişcare 
pe care o fac acum pentru a vă săruta pe frunte îmi 
pricinuieşte dureri mai mari decât chinurile morţii. 

Într-adevăr, La Mole, cu nespuse eforturi şi galben ca 
ceara, îşi apăsa buzele pe fruntea reginei. 

— Tortura?! exclamă Coconnas. Dar şi eu am fost 
supus caznei! Dar ce, călăul nu s-a purtat cu tine cum a 
făcut-o cu mine? 

Şi Coconnas povesti ce se întâmplase. 


293 


Alexandre Dumas 


— Aşa-i! Totul se limpezeşte! Tu i-ai dat mâna în ziua 
când l-am vizitat; eu am uitat că toţi oameni sunt fraţi şi l- 
am disprețuit. Dumnezeu mă pedepseşte pentru 
îngâmfarea mea! Şi-i mulţumesc pentru asta! 

La Mole îşi împreună mâinile. 

Coconnas şi cele două femei schimbară priviri de o 
nespusă spaimă. 

— Hai, hai, nu mai pierdeţi vremea, scumpe domnule 
Coconnas - grăi temnicerul, care se dusese până la uşă 
să tragă cu urechea. Daţi-mi lovitura de pumnal, ca un 
adevărat gentilom, până nu se întorc ăilalţi. 

Margareta îngenunchease lângă La Mole şi era 
asemenea acelor figuri de marmură ce se apleacă peste 
morminte, alături de statuia celui îngropat. 

— Hai, prietene, curaj - îl îndemnă Coconnas. Sunt 
puternic, te duc în spate, te aşez pe cal, te iau chiar pe al 
meu dacă nu poţi să te ţii în şa; dar să plecăm, să 
plecăm! Auzi ce ne spune omul ăsta de ispravă; e vorba 
de viaţă! 

La Mole făcu un efort supraomenesc, un efort sublim. 

— E drept, e vorba de viaţa ta! murmură el. 

Încercă din nou să se ridice. _ 

Annibal îl luă de subsuori şi-l ridică. In acest timp, La 
Mole nu scoase decât un fel de muget înăbuşit; dar când 
Coconnas îl lăsă spre a se duce la temnicer şi nu mai fu 
sprijinit decât de braţele celor două femei, picioarele îl 
lăsară şi se prăbuşi, cu toate sforţările Margaretei, care 
izbucnise în plâns; strigătul sfârşietor pe care-l scoase 
fără să vrea răsună în capelă cu ecouri lugubre ce 
stăruiră mult timp sub bolți. 

— Vezi - spuse La Mole cu deznădejde - vezi, scumpa 
mea regină? Lăsaţi-mă. Plecaţi, după ce o să ne luăm 
rămas bun pentru ultima oară. N-am spus nimic, 
Margareta, secretul tău l-am învăluit în iubirea mea şi va 
muri o dată cu mine... Adio, regina mea, adio... 

Margareta, ea însăşi aproape fără viaţă, îmbrăţişa acest 
chip încântător şi-l sărută aproape cu venerație. 


294 


Regina Margot vol. 2 


— Annibal - zise la Mole - tu, care ai fost cruțat de 
dureri, tu, care mai eşti tânăr şi poţi să trăieşti, fugi, fugi, 
prietene! Dă-mi această mulţumire supremă de a te şti în 
libertate! 

— Vremea trece, hai, grăbiţi-vă! strigă temnicerul. 

Henriette încercă să-l tragă încet după ea pe Annibal, în 
timp ce în faţa lui La Mole stătea Margareta în genunchi, 
cu părul răvăşit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, asemenea 
unei Magdalene. 

— Fugi, Annibal! stărui La Mole. Fugi, nu da prilej 
duşmanilor noştri să se bucure asistând la moartea a doi 
nevinovaţi! 

Coconnas o respinse cu blândeţe pe Henriette, care 
căuta să-l tragă spre uşă şi spuse cu un gest grav, 
aproape maiestuos: 

— Doamnă, mai întâi daţi acestui om cei cinci sute de 
scuzi pe care i-am făgăduit 

— lată-i, zise Henriette. 

Apoi Coconnas se întoarse spre La Mole şi clătină trist 
din cap: 

— Cât despre tine, bunul meu La Mole, mă insulţi 
gândindu-te măcar o clipă că aş putea să te părăsesc. N- 
am jurat oare să trăiesc şi să mor o dată cu tine? Dar 
suferi atât de mult, sărmanul meu prieten, că te iert! 

Şi se culcă hotărât din nou lângă prietenul lui, îşi plecă 
spre el capul şi îi atinse uşor fruntea cu buzele. 

După aceea, Annibal, aşa cum ar face o mamă cu un 
copil, luă încet, cu băgare de seamă, capul prietenului 
său, care, alunecând de-a lungul zidului, se odihni pe 
pieptul său. 

Margareta cu chipul întunecat, ridică stiletul pe care-l 
aruncase Coconnas. 

— Scumpa mea regină - murmură La Mole, care-i 
înţelesese gândul şi întinsese braţele spre ea - scumpa 
mea regină, nu uita că mor pentru ca să sting orice 
bănuială a iubirii noastre. 

— Atunci ce pot să fac pentru tine - exclamă 


295 


Alexandre Dumas 


Margareta, deznădăjduită - dacă nici măcar nu pot să mor 
cu tine? 

— Poţi să-mi ajuţi ca moartea să-mi fie uşoară şi să se 
apropie de mine cu chip surâzător - şopti La Mole. 

Margareta se apropie de el, împreunându-şi mâinile, ca 
şi cum l-ar fi rugat să vorbească. 

— Margareta, îţi aminteşti seara când, în schimbul vieţii 
mele pe care ţi-o ofeream atunci şi ţi-o dăruiesc astăzi, 
mi-ai făcut o făgăduială sfântă? 

Margareta tresări. 

— Da, îţi aminteşti, pentru că te-ai înfiorat - reluă La 
Mole. 

— Da, da, îmi amintesc - zise Margareta - şi pe sufletul 
meu, o să-mi ţin această făgăduială! 

Margareta întinse o mână spre altar, ca şi cum ar fi vrut 
să ia pe Dumnezeu încă o dată ca martor al jurământului 
ei. 

Chipul lui La Mole se lumină, de parcă bolta capelei s-ar 
fi deschis şi o rază cerească ar fi coborât asupra lui. 

— Vin, vin! strigă temnicerul. 

Margareta scoase un strigăt şi se năpusti spre La Mole, 
dar teama să nu-i mărească durerile o făcu să se 
oprească tremurând în faţa lui. 

Henriette îşi puse buzele pe fruntea lui Coconnas, şi-i 
spuse: 

— Te înţeleg, dragul meu Annibal, şi sunt mândră de 
tine. Ştiu că mori ca un erou, dar pentru eroismul tău te 
iubesc. Înaintea lui Dumnezeu te voi iubi totdeauna mai 
presus de orice şi ceea ce Margareta a jurat să facă 
pentru La Mole, fără să ştiu despre ce-i vorba, jur să fac la 
fel pentru tine! 

Spuse aceste cuvinte şi-i întinse mâna Margaretei. 

— Îmi place cum ai vorbit! Mulţumesc - zise Coconnas. 

— Înainte de a mă părăsi, regină, o ultimă graţie: dă-mi 
o amintire pe care s-o pot săruta când o să urc pe eşafod. 

— Da, da, ţine! făcu Margareta. 

Işi scoase de la gât un mic medalion de aur, cu un 


296 


Regina Margot vol. 2 


lănţişor din acelaşi metal. 

— Ţine! Uite o amintire sfântă pe care o port din 
copilărie. Chiar mama mi-a pus-o la gât când eram fetită 
şi mă mai iubea! Era a unchiului meu, papa Clement, şi 
am purtat-o întotdeauna cu mine! Ţine, ia-o! 

La Mole o luă şi o sărută pătimaş. 

— Se deschide uşa! spuse temnicerul.  Fugiţi, 
doamnelor, fugiţi! 

Cele două femei se năpustiră după altar şi dispărură. 

In aceeaşi clipă preotul intră. 


297 


Alexandre Dumas 


LX 
Piaţa Saint-jean-En-Greve 


BĂTUSERĂ CEASURILE ŞAPTE 
dimineaţa. Mulțimea aştepta, zgomotoasă, în pieţe, pe 
străzi şi pe cheiuri. 

La zece, furgonul vopsit în roşu - acelaşi în care după 
duel fuseseră aduşi leşinaţi la Luvru - plecase de la 
Vincennes şi traversa încet strada Saint-Antoine; la 
trecerea lui, spectatorii, atât de înghesuiți că se călcau în 
picioare, păreau nişte statui cu ochii ficşi şi cu gura 
încremenită. 

Regina-mamă oferea în această zi întregii populaţii a 
Parisului o privelişte sfâşietoare. 

Furgonul despre care am pomenit străbătu mai departe 
străzile, purtând culcaţi pe o mână de paie doi tineri cu 
capetele descoperite, îmbrăcaţi în negru din cap până în 
picioare şi sprijinindu-se unul de celălalt. 

Coconnas îl ţinea pe genunchi pe La Mole, al cărui cap 
atârna peste stinghiile cotigii; se uita ba ici, ba colo, cu 
privirea rătăcită. 

lar mulţimea curioasă să vadă până în fundul 
furgonului, se înghesuia, se ridica pe vârfuri, se suia pe 
bolovani, se agăța de colţurile zidurilor şi părea 
mulţumită când izbutea să vadă în întregime cele două 
trupuri care, după ce pătimiseră atât de mult, erau acum 
hărăzite morţii. 

Se zvonise că La Mole murea fără să fi mărturisit nimic 
din ceea ce era învinuit; în timp ce, dimpotrivă, Coconnas 


298 


Regina Margot vol. 2 


- se spunea ca ceva sigur - nu putuse să îndure chinurile 
şi destăinuise totul. 

Aşa că din toate părţile se auzeau strigăte: 

— Uite-l! Uite-l pe roşcovan! El a vorbit! El a mărturisit 
totul! E un laş, care-i vinovat de moartea celuilalt. lar 
celălalt, dimpotrivă, e un viteaz şi n-a spus nimic. 

Cei doi tineri auzeau bine, unul laudele, celălalt 
insultele, care însoțeau marşul lor funebru spre eşafod; şi 
în timp ce La Mole strângea mâinile prietenului său, un 
dispreţ sublim lumina chipul piemontezului care, din 
înălţimea furgonului răpănos, privea mulţimea prostită, 
de parcă s-ar fi aflat într-un car triumfal. 

Nenorocirea îşi împlinise opera divină: înnobilase figura 
lui Coconnas, aşa cum moartea trebuia să-i înalțe sufletul. 

— Mai avem mult? întrebă La Mole. Nu mai pot, 
prietene! Simt că în curând o să leşin... 

— Curaj, curaj, La Mole! Acum o să trecem pe strada 
Tizon, apoi pe strada Cloche-Percee. Uite, uită-te puţin!... 

— Ridică-mă! Ridică-mă! Să mai văd o dată această 
casă binecuvântată. 

Coconnas întinse mâna şi atinse umărul călăului, care 
şedea în faţă şi mâna calul. 

— Jupâne - îi zise - fii bun te rog şi opreşte-te o clipă în 
dreptul străzii Tizon. 

Caboche încuviinţă din cap şi când ajunse în dreptul 
străzii Tizon, opri. 

La Mole se ridică anevoie, sprijinit de Coconnas; cu 
privirea împăienjenită de lacrimi, se uita la căsuţa 
liniştită, tăcută şi ferecată ca un mormânt, oftă adânc şi 
murmură: 

— Adio, adio, tinereţe, iubire, viaţă! 

Capul îi căzu pe piept. 

— Curaj! Poate o să le găsim pe toate acolo sus! şopti 
Coconnas. 

— Crezi? făcu La Mole. 

— Cred, pentru că mi-a spus preotul şi, mai ales, pentru 
că nădăjduiesc. Dar nu trebuie să leşini, prietene, ticăloşii 


299 


Alexandre Dumas 


or să râdă de noi! 

Caboche auzi aceste cuvinte şi cu o mână dădu bici 
calului, în timp ce cu cealaltă îi întinse lui Coconnas - fără 
să-l vadă nimeni - un mic burete îmbibat cu un întăritor 
atât de puternic, încât La Mole, după ce-şi frecă tâmplele 
cu el şi respiră adânc, se simţi răcorit şi cu puteri noi. 

— Ah - zise La Mole - renasc! 

Şi sărută medalionul pe care îl avea atârnat de gât cu 
un lănţişor de aur. 

Când ajunseră în colţul cheiului şi dădură ocol 
încântătorului pavilion al lui Henric al Il-lea, se zări 
eşafodul ca o platformă goală şi însângerată, ce se înălța 
deasupra capetelor tuturor. 

— Prietene - zise La Mole - aş vrea să mor primul. 

Coconnas atinse din nou cu mâna umărul călăului. 

— Ce-i, domnul meu? întrebă acesta întorcându-se. 

— Ştiu că eşti un om de ispravă şi vrei să-mi fii pe plac, 
nu-i aşa? îi spuse Coconnas. Cel puţin aşa mi-ai spus. 

— Da! Şi vă repet. 

— Prietenul meu a suferit mai mult şi are mai puţină 
putere... 

— Şi... 

— Şi mi-a spus că ar suferi prea mult să mă vadă 
murind primul. De altfel, dac-aş muri eu cel dintâi, n-ar fi 
nimeni care să-l ducă la eşafod. 

— Bine, bine - murmură Caboche, ştergându-şi o 
lacrimă cu dosul palmei. Fiţi pe pace, voi face cum doriţi. 

— Şi dintr-o singură lovitură, nu-i aşa? spuse în şoaptă 
piemontezul. 

— Dintr-una singură. 

— Foarte bine... pe urmă, dacă vei fi nevoit să dai 
înapoi, fă-o pe seama mea... 

Furgonul se opri. Ajunsese la destinaţie. Coconnas îşi 
puse pălăria pe cap. 

Un vuiet ca al valurilor mării îi vâjâi în urechi lui La 
Mole. Încercă să se ridice, dar puterile îl părăsiră; 
Caboche şi Coconnas trebuiră să-l sprijine de subsuori. 


300 


Regina Margot vol. 2 


Piaţa era o mare de capete. Scările primăriei păreau un 
amfiteatru plin de spectatori. La fiecare fereastră apăreau 
chipuri însufleţite, ale căror priviri scânteiau. 

Când mulţimea îl văzu pe frumosul tânăr cu picioarele 
zdrobite, străduindu-se din răsputeri, dar în zadar, să 
meargă singur la eşafod, se stârni o rumoare nestăvilită, 
ca un strigăt de durere al tuturor. Bărbaţii strigau, femeile 
scoteau gemete tânguitoare. 

— A fost unul din curtenii cei mai de vază! spuneau 
bărbaţii. Nu trebuia să moară la Saint-jean-en-Greve, ci la 
Preaux-Cleres. 

— Tare-i frumos! Ce palid e! E cel care n-a mărturisit 
nimic - şopteau femeile. 

— Prietene, mă lasă puterile! Du-mă! murmură La 
Mole. 

— Aşteaptă - zise Coconnas. 

Făcu un semn călăului, care se îndepărtă. 

Apoi se aplecă, îl luă pe La Mole în braţe ca pe un copil 
şi, fără să şovăie, urcă cu povara lui scara platformei şi îl 
aşază aici pe La Mole, în mijlocul strigătelor frenetice şi al 
aplauzelor mulţimii. 

Coconnas Îşi scoase pălăria, o fâlfâi deasupra capului şi 
salută. 

O aruncă apoi lângă el, pe eşafod. 

— Uită-te în jurul nostru! Nu le zăreşti undeva? întrebă 
La Mole. 

Coconnas se uită cu luare aminte prin piaţă; curând îşi 
pironi privirea într-un loc şi, fără să se întoarcă, atinse cu 
mâna umărul prietenului său. 

— Uite, priveşte fereastra turnuleţului de acolo! 

Şi cu mâna cealaltă îi arătă lui La Mole un mic 
monument, care mai există şi azi, ruină a secolelor 
trecute, între strada Vannerie şi strada Mouton. 

Două femei în doliu stăteau sprijinite una de alta, nu la 
fereastră, ci puţin mai înapoia ei. 

— Ah! făcu La Mole. Nu mă temeam decât de un singur 
lucru: c-am să mor fără s-o revăd! Am revăzut-o! Acum 


301 


Alexandre Dumas 


pot să mor! 

Cu ochii pironiţi la fereastră, puse medalionul la gură şi 
îl acoperi de sărutări. 

Coconnas salută grațios pe cele două femei, ca şi cum 
s-ar fi aflat într-un salon. 

Drept răspuns, ele îşi fluturară batistele ude de lacrimi. 

La rândul lui, Caboche atinse cu degetul umărul lui 
Coconnas şi îi făcu din ochi un semn. 

— Da, da! aprobă piemontezul. 

Se întoarse apoi spre La Mole: 

— Imbrăţişează-mă - îi zise - şi mori frumos. N-o să-ți 
fie greu, prietene, eşti atât de curajos! 

— N-am niciun merit că mor frumos, de vreme ce sufăr 
atât de mult! murmură La Mole. 

Preotul se apropie şi-i întinse un crucifix lui La Mole 
care îi arătă zâmbind medalionul ce-l ţinea în mână. 

— Nu-i nimic - zise preotul - totdeauna trebuie să-i ceri 
să-ţi dea tărie Celui care a îndurat ceea ce ai să înduri şi 
tu. 

La Mole sărută picioarele lui Crist. 

— Părinte, călugărițele preaevlavioasei Fecioare să mă 
pomenească în rugăciunile lor - zise el. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te, La Mole - spuse Coconnas 
- soarta ta mă-ndurerează aşa de tare, încât nu mă mai 
pot stăpâni mult! 

— Sunt gata! răspunse La Mole. 

— Puteţi să vă ţineţi capul drept? întrebă Caboche, 
pregătindu-şi paloşul în spatele lui La Mole, care 
îngenunchease. 

— Nădăjduiesc. 

— Atunci totul o să meargă bine. 

— Dar dumneata - zise La Mole - n-o să uiţi ceea ce te- 
am rugat? Acest medalion îţi va deschide porţile. 

— Fiţi pe pace. Numai încercaţi să vă ţineţi capul drept. 

La Mole îşi îndreptă gâtul şi îşi întoarse ochii spre 
fereastra turnuleţului. 

— Adio, Margareta - zise - fii bine... 


302 


Regina Margot vol. 2 


Nu isprăvi. Cu tăişul paloşului - scânteind ca un fulger - 
Caboche îi reteză, dintr-o singură lovitură capul, care se 
rostogoli la picioarele lui Coconnas. 

Trupul se întinse încet, de parcă s-ar fi culcat. 

Un strigăt uriaş răsună din mii de piepturi şi dintre 
nenumăratele glasuri de femei, lui Coconnas i se păru că 
unul e mai sfâşietor decât toate. 

— Mulţumesc, dragă prietene, mulţumesc - spuse 
Coconnas, strângându-i mâna călăului pentru a treia oară. 

— Fiule, n-ai nimic să-i încredinţezi lui Dumnezeu? i se 
adresă preotul lui Coconnas. 

— Nu, părinte, pe legea mea, tot ce-am avut de spus v- 
am spus ieri! îi zise piemontezul. 

Apoi, întorcându-se spre Caboche, îl rugă: 

— Hai, călăule, ultimul meu prieten, mai fă-mi un 
serviciu! 

Şi înainte de a îngenunchea, îşi plimbă pe deasupra 
mulţimii o privire atât de calmă şi de senină, încât un 
murmur de admiraţie îi mângâie auzul şi-i umplu sufletul 
de mândrie. Atunci luă capul prietenul său şi-l sărută pe 
buzele învineţite, uitându-se încă o dată - pentru ultima 
oară - spre micul turn; îngenunche, ţinând în mâini capul 
drag, şi zise: 

— Acum, eu! 

Nici nu isprăvi aceste cuvinte şi Caboche făcu să-i 
zboare capul. 

Chiar şi pe călău îl cuprinseră fiorii. 

— Era şi timpul să se termine! Bietul băiat! murmură el. 

Scoase apoi anevoie medalionul din mâinile crispate 
ale lui La Mole şi aruncă mantia sa peste tristele 
rămăşiţe, pe care furgonul trebuia să le ducă la el. 

Spectacolul se terminase şi mulţimea se risipi. 


303 


Alexandre Dumas 


LXI 
Turnul infamiei 


NOAPTEA SE LĂSASE DEASUPRA 
oraşului, care mai fremăta sub impresia supliciului ale 
cărui amănunte circulau din gură în gură, întunecând în 
toate casele ceasul voios al cinei. 

Dimpotrivă, dacă populaţia oraşului era tăcută şi 
posomorâtă, la Luvru domneau zgomotul, veselia şi 
strălucirea, pentru că la palat serbarea era în toi. 

Această serbare fusese poruncită de Carol al IX-lea, 
pentru seara, aşa după cum tot el poruncise supliciul 
pentru dimineaţă. 

Regina Navarei primise încă din ajun ordinul să ia şi ea 
parte şi cum nădăjduia că La Mole şi Coconnas vor fi 
salvaţi peste noapte şi era sigură că se luaseră toate 
măsurile în acest scop, îi spusese fratelui ei că va face 
cum doreşte el. 

Dar cum pierduse orice speranţă în urma celor 
petrecute în capelă, şi cum mai fusese de faţă şi la 
execuţie, într-o ultimă izbucnire de durere pentru această 
dragoste - cea mai puternică şi mai profundă din viaţa ei 
- Margareta îşi jurase că nicio rugăminte şi nicio 
ameninţare n-o vor putea sili să ia parte la o petrecere la 
Luvru, după ce în aceeaşi zi asistase la îngrozitoarea 
ceremonie de la Greve. 

In această zi, însă, Carol al IX-lea dădu din nou dovadă 
de o tărie pe care nimeni poate n-o împinsese aşa de 
departe. Ţintuit în pat de cincisprezece zile, şubred ca un 


304 


Regina Margot vol. 2 


muribund, palid ca un cadavru, pe la ora cinci el se ridică 
din pat şi se îmbrăcă cu cele mai frumoase veşminte. E 
drept că în timp ce se îmbrăca, leşină de trei ori. 

Pe la ora opt întrebă ce se întâmplase cu sora lui, dacă 
mai fusese văzută şi ce făcea. Nimeni nu-i răspunse, căci 
regina intrase în apartamentul ei pe la ora unsprezece şi 
se închisese înăuntru, interzicând oricui s-o viziteze. 

Pentru Carol nu existau însă uşi închise. Sprijinit de 
braţul domnului de  Nancey, se  îndreptă spre 
apartamentul reginei Navarei şi pătrunse pe neaşteptate 
pe uşa din coridorul secret. 

Deşi se aştepta să o afle copleşită de tristeţe - şi se 
pregătise sufleteşte pentru aceasta - ceea ce îi fu dat să 
vadă era atât de sfâşietor, încât nici nu i-ar fi trecut prin 
minte. 

Margareta, aproape leşinată, stătea pe un fotoliu. Capul 
îi era înfundat în perne. Nu plângea şi nici nu se ruga: de 
când se întoarse, horcăia ca un bolnav în agonie. 

În alt colţ al camerei, Henriette de Nevers, această 
femeie neînfricată, zăcea fără cunoştinţă pe covor. La 
întoarcerea din piaţa Saint-jean-en-Greve, forţele o 
părăsiseră, ca şi pe Margareta, şi sărmana Gillonne alerga 
de la una la cealaltă şi nu îndrăznea nici măcar să le 
adreseze un cuvânt de consolare. 

In crizele care urmează după asemenea mari 
nenorociri, durerea îţi este nepreţuită, asemenea unei 
comori, şi-l iei drept duşman pe oricine caută să te 
îndepărteze cât de puţin de la ea. 

Aşadar, lăsându-l pe Nancey în coridor, Carol împinse 
uşa, intră livid şi tremurând. 

Niciuna din femei nu-l băgă în seamă. Numai Gillonne, 
care tocmai îi dădea Henriettei ajutor, se ridică într-un 
genunchi şi-l privi înspăimântată pe rege. 

Carol îi făcu semn cu mâna. Gillonne se ridică, făcu o 
reverență şi plecă. 

Regele se îndreptă spre Margareta. O privi o clipă în 
tăcere, apoi i se adresă pe un ton de care n-ai fi crezut în 


305 


Alexandre Dumas 


stare vocea lui aspră: 

— Margareta! Surioară! 

Tânăra femeie tresări şi dădu să se ridice. 

— Maiestatea voastră! exclamă ea. 

— Hai, surioară, curaj! Margareta ridică ochii spre cer. 

— Da - făcu Carol - ştiu prea bine, dar ascultă-mă! 

Regina Navarei făcu un semn că îl ascultă. 

— Mi-ai făgăduit să vii la bal - zise Carol. 

— Eu?! strigă Margareta. 

— Da. Şi pentru că ai făgăduit, eşti aşteptată. Aşa că 
dacă nu vii, s-ar mira lumea că nu te vede. 

— Frate, iartă-mă! După cum vezi, sunt foarte bolnavă. 

— Fă un efort! 

O clipă, Margareta păru hotărâtă să fie curajoasă, dar 
puterile o părăsiră din nou şi capul îi căzu pe perne. 

— Nu, nu, n-o să vin! exclamă ea. 

Carol îi luă mâna, se aşeză pe fotoliu lângă ea şi-i vorbi 
în şoaptă: 

— Margot, tu ai pierdut acum un prieten! Ştiu prea 
bine! Dar eu, uită-te la mine, nu mi-am pierdut oare toţi 
prietenii? Şi, pe deasupra, şi pe mama? Tu ai putut 
întotdeauna să plângi în voie, ca acum. Eu, în ceasurile de 
mare durere, am fost nevoit să zâmbesc. Tu suferi, 
Margot, dar eu, uită-te la mine, eu voi muri! Ei bine, 
Margot, trebuie să ai curaj! Ţi-o cer în numele onoarei 
noastre. Noi purtăm ca o cruce de nelinişti renumele 
casei noastre, s-o purtăm ca Mântuitorul pe drumul 
patimilor. Şi dacă ne împiedicăm, să ne ridicăm curajoşi şi 
resemnaţi ca El. 

— Doamne Dumnezeule! făcu Margareta. 

— Da - făcu Carol, răspunzând gândului ei. Da, 
surioară, sacrificiul e anevoios; dar fiecare îl face în felul 
lui: unii cu onoarea, alţii cu viaţa lor. Crezi că la douăzeci 
şi cinci de ani ai mei, stăpân pe cel mai frumos tron din 
lume, nu regret că mor? Ei bine, uită-te la mine... ochii, 
chipul, buzele... sunt ale unui muribund, e adevărat; dar 
zâmbetul... oare zâmbetul nu te face să crezi că mai 


306 


Regina Margot vol. 2 


nădăjduiesc? Şi, totuşi, peste opt zile, cel mult o lună, o 
să mă jeleşti, surioară, ca pe cel care a murit astăzi... 

— Frăţioare! exclamă Margareta, aruncându-se de 
gâtul lui Carol. 

— Hai, îmbracă-te, dragă Margareta! o sfătui regele. 
Ascunde-ţi paloarea şi vino la bal. Chiar acum am 
poruncit să ţi se aducă bijuterii noi şi podoabe, aşa cum 
se cuvine frumuseţii tale! 

— Diamante, rochii! Ce înseamnă acum toate astea? 
murmură Margareta. 

— Viaţa-i lungă. Margareta, cel puţin pentru tine - 
spuse zâmbind Carol. 

— Niciodată, niciodată! 

— Surioară,  aminteşte-ţi de un lucru: uneori 
înăbuşindu-ţi sau ascunzându-ţi durerea, îi cinsteşti mai 
mult pe cei morţi. 

— Ei bine, am să vin! răspunse, scuturată de un fior, 
Margareta. 

Ochii lui Carol se umeziră de o lacrimă pe care 
pleoapele lui uscate o înghiţiră pe dată. 

Se aplecă să-şi sărute sora pe frunte, se opri o clipă 
lângă Henriette, care nici nu-l văzuse, nici nu-l auzise, şi 
murmură: 

— Biata femeie! 

Apoi ieşi tăcut. 

După plecarea regelui mai mulţi paji intrară, aducând 
cutii şi casete cu bijuterii. 

Margareta le făcu semn să le lase jos. 

Pajii ieşiră. Rămase doar Gillonne. 

— Pregăteşte-mi tot ce-mi trebuie ca să mă îmbrac - 
zise Margareta. 

Fata se uită mirată la stăpână. 

— Da - repetă Margareta, cu un ton o cărui amărăciune 
e cu neputinţă de redat - da, mă îmbrac! Mă duc la bal! 
Sunt aşteptată! Aşa că grăbeşte-te! O să am o zi plină: 
dimineaţa sărbătoare în piaţa Grève, seara sărbătoare la 
Luvru! 


307 


Alexandre Dumas 


— Şi doamna ducesă? întrebă Gillonne. 

— E fericită! Poate să rămână aici! Poate să plângă! 
Poate să sufere cât pofteşte! Ea nu este fiică de rege, 
soţie de rege, soră de rege! Ea nu e regină! Ajută-mă să 
mă îmbrac, Gillonne! 

Fata se supuse. Podoabele erau măreţe, rochia 
minunată. Niciodată nu mai fusese Margareta atât de 
frumoasă. 

Se privi în oglindă. 

„Fratele meu are dreptate! Nenorocită făptură e omul!” 
îşi zise ea. 

Chiar atunci, Gillonne se întoarse: 

— Doamnă, un om vrea să vă vorbească. 

— Mie? 

— Da, dumneavoastră. 

— Cine e? 

— Nu ştiu, dar are o înfăţişare îngrozitoare. Numai 
uitându-mă la el, şi m-au trecut fiorii. 

— Întreabă-l cum îl cheamă - zise Margareta, pălind. 

Gillonne ieşi şi după câteva clipe se întoarse. 

— N-a vrut să-mi spună numele, doamnă, dar m-a 
rugat să vă înmânez aceasta. 

Gillonne îi întinse Margaretei medalionul pe care i-l 
dăduse lui La Mole în ajun. 

— Lasă-l să intre, să intre! spuse ea degrabă. 

Margareta se îngălbeni şi simţi cum îi îngheaţă sângele 
în vine. 

Un pas greu făcu să tremure duşumeaua. Ecoul, fără 
îndoială indignat că trebuie să repete un asemenea 
zgomot, se pierdu sub lambriuri. In prag apăru un 
bărbat... 

— Dumneata eşti...? întrebă regina. 

— Acela pe care l-aţi întâlnit într-o zi aproape de 
Montfaucon, doamnă, şi care a adus la Luvru în furgonul 
lui doi gentilomi răniţi. 

— Da, da, te recunosc, eşti jupân Caboche! 

— Călăul Parisului, doamnă. 


308 


Regina Margot vol. 2 


Henriette auzi numai aceste cuvinte din toate câte se 
pronunţaseră în preajma ei de mai bine de o oră. 

Îşi ridică capul palid din mâini şi-l privi pe călău cu ochii 
ei de smarald, din care parcă ţâşneau două văpăi. 

— Şi vii pentru...? îngăimă, tremurând, Margareta. 

— Pentru a vă aminti făgăduiala făcută celui mai tânăr 
dintre cei doi gentilomi, aceluia care m-a rugat să vă 
înapoiez acest medalion. Vă mai amintiţi, doamnă? 

— Da, da! exclamă regina. Niciodată, niciodată umbra 
unui mort scump nu va avea o mulţumire mai nobilă! Dar 
unde-i? 

— La mine, împreună cu trupul. 

— La dumneata? De ce nu l-ai adus? 

— S-ar fi putut să fiu oprit la intrarea în Luvru. Şi poate 
aş fi fost silit să-mi scot mantia. Şi ce s-ar fi zis, când s-ar 
fi văzut că ascund un cap? 

— Bine, bine! Ţine-l la dumneata. Am să vin mâine să-l 
iau. 

— Mâine, doamnă - zise meşterul Caboche - mâine va 
fi poate prea târziu. 

— De ce? 

— Pentru că regina-mamă mi-a poruncit să ţin pentru 
vrăjitoriile ei capetele primilor doi condamnaţi pe care îi 
voi decapita. 

— Vai! Profanare! Capetele iubiţilor noştri! Henriette! 
strigă Margareta, dând fuga la prietena sa, care se ridică 
pe dată, de parc-ar fi împins-o un arc. Henriette, îngerul 
meu, auzi ce spune acest om? 

— Da! Ei bine, ce-i de făcut? 

— Trebuie să mergem cu el. 

Scoţând apoi strigătul acela de durere care-l trezeşte la 
viaţă pe un om dintr-o mare suferinţă, zise: 

— Vai, ce bine mă simţeam! Eram aproape moartă! 

Între timp, Margareta îşi aruncă pe umerii ei goi o 
mantie de catifea. 

— Vino, vino - o îndemnă ea - hai să-i mai vedem o 
dată! 


309 


Alexandre Dumas 


Margareta închise toate uşile şi porunci să i se aducă 
litiera în faţa portiţei ascunse; pe urmă, luând-o pe 
Henriette de braţ, coborâră prin coridorul secret, făcându- 
i semn lui Caboche să le urmeze. 

La poarta de jos aştepta litiera, iar lângă portiţă era 
ajutorul lui Caboche, cu un felinar. 

Purtătorii litierei erau oameni de încredere, muţi şi 
surzi, mai siguri decât ar fi fost vitele de povară. 

Merseră cam zece minute în litieră, având înainte pe 
jupân Caboche şi ajutorul său cu felinarul; apoi se opriră. 

Călăul deschise portiera, în timp ce ajutorul o luă la 
fugă înainte. _ 

Margareta cobori şi o ajută şi pe ducesă. In această 
mare nenorocire care le lovise pe amândouă, dovedeau 
că au nervii tari. 

Turnul infamiei se înălța în faţa celor două femei ca un 
uriaş posomorât şi mătăhălos, azvârlind o lumină roşiatică 
prin cele două mici ferestrui ce străjuiau în vârful lui. 

Ajutorul se ivi din nou în poartă. 

— Doamnelor, puteţi intra! Toată lumea doarme! şopti 
Caboche. 

Chiar atunci, lumina de la cele două ferestrui se stinse. 

Femeile, ţinându-se strâns una lângă alta, trecură prin 
mica poartă în formă de ogivă şi păşiră în beznă pe 
podeaua de piatră, jilavă şi noduroasă. 

La capătul unui coridor care cotea zăriră o luminiţă şi, 
călăuzite de acelaşi stăpân fioros al casei, se îndreptară 
într-acolo. Poarta se închise în urma lor. 

Caboche, cu o torţă de ceară în mână, le conduse într-o 
sală scundă şi afumată, în mijlocul căreia era o masă cu 
trei tacâmuri şi rămăşiţele de la cină. Fără îndoială, aici 
mâncaseră călăul, soţia lui şi calfa. 

În locul cel mai vizibil era țintuit în zid un pergament cu 
sigiliul regelui. Era brevetul de călău al Parisului. 

Într-un alt ungher se afla un paloş lat, cu mâner lung. 
Era spada scânteietoare a justiţiei. 

Ici-colo atârnau şi câteva gravuri grosolane, înfăţişând 


310 


Regina Margot vol. 2 


sfinţi martirizaţi prin toate felurile de torturi. 

Când ajunse aici, Caboche se înclină adânc şi zise: 

— Maiestatea voastră să mă ierte că am îndrăznit să 
pătrund în Luvru şi să vă aduc aici. Dar a fost ultima şi 
suprema dorinţă a gentilomului, aşa că a trebuit... 

— Ai făcut foarte bine, jupâne, ai făcut foarte bine - îi 
zise Margareta - şi drept răsplată pentru truda dumitale, 
iată! 

Caboche se uită trist la punga plină de galbeni pe care 
Margareta o pusese pe masă. 

— Aur! Mereu aur! murmură el. Vai, doamnă, de ce nu 
pot să răscumpăr cu aur sângele pe care am fost nevoit 
să-l vărs astăzi! 

— Jupâne - zise Margareta, cu o şovăială dureroasă în 
glas şi uitându-se în jur - jupâne, jupâne, trebuie să mai 
mergem în altă parte? Nu văd... 

— Nu, doamnă, nu, sunt aici! E însă o privelişte prea 
tristă, de care aş dori să vă cruţ: ceea ce căutaţi pot să vă 
aduc aici, ascunse într-o mantie! 

Margareta şi Henriette se priviră în acelaşi timp. 

— Nu - spuse Margareta, care citise în privirea 
prietenei sale aceeaşi hotărâre ca şi a ei. Nu! Arată-ne 
drumul şi te urmăm. 

Caboche luă torţa şi deschise o uşă de stejar care 
răspundea pe o scară cu mai multe trepte, ce se afundau 
sub pământ. Pe dată se simţi un curent rece, care făcu să 
zboare câteva scântei din torţă şi prinţesele fură izbite de 
un miros greţos de mucegai şi sânge 

Henriette, albă ca o statuie de marmură, se sprijini de 
braţul prietenei sale, care părea mai stăpână pe sine. 

Dar pe prima treaptă se clătină. 

— Vai! N-am să pot... niciodată! exclamă ea. 

— Când iubeşti cu adevărat, Henriette, trebuie să 
iubeşti până la moarte! îi răspunse regina. 

Era o privelişte îngrozitoare şi înduioşătoare în acelaşi 
timp. Cele două femei, strălucitoare de tinereţe, de 
frumuseţe şi de podoabe, se aplecară sub bolta murdară, 


311 


Alexandre Dumas 


cea mai slabă sprijinindu-se de cea mai tare, iar aceasta 
rezemându-se de braţul călăului. 

Ajunseră pe ultima treaptă. In fundul temniţei zăceau 
două trupuri omeneşti, acoperite cu o bucată mare de 
pânză neagră. 

Caboche apropie torţa, ridică un colţ şi zise: 

— Priviţi, maiestate! 

Cei doi tineri, în straiele lor negre, erau culcaţi unul 
lângă altul, în acea îngrozitoare simetrie a morţii. 
Capetele înclinate şi lipite de trunchi păreau separate 
doar la mijlocul gâtului printr-un cerc roşu-aprins. 
Moartea nu le despărţise mâinile, căci, fie din întâmplare, 
fie printr-o pioasă atenţie a călăului, mâna dreaptă a lui 
La Mole se odihnea pe mâna stângă a lui Coconnas. Sub 
pleoapele lui La Mole încremenise o privire de iubire, iar 
pe buzele lui Coconnas un zâmbet dispreţuitor. 

Margareta îngenunche lângă iubitul ei şi, cu mâinile 
strălucind de pietre scumpe, ridică încet capul pe care-l 
adorase. 

Intre timp, ducesa de Nevers, sprijinită de zid, nu putea 
să-şi ia ochii de pe chipul palid pe care de atâtea ori 
căutase bucuria şi iubirea. 

— La Mole! Scumpul meu La Mole! murmură Margareta. 

— Annibal! Annibal! Tu, atât de frumos şi de falnic, de 
viteaz, nu-mi mai răspunzi! strigă ducesa de Nevers. 

Şi un şuvoi de lacrimi îi scaldă ochii. 

Aceasta femeie atât de dispreţuitoare, atât de activă, 
de agresivă când era fericită, această femeie care dusese 
scepticismul până la îndoiala totală, pasiunea până la 
cruzime, nu se gândise niciodată la moarte. 

Margareta îi dădu însă o pildă de curaj. 

Vâri capul lui La Mole într-un săculeţ brodat cu perle şi 
îmbibat în cele mai alese parfumuri. Capul iubitului părea 
mai chipeş înfăşurat aşa în mătase şi aur, mai ales că 
pentru a-i păstra frumuseţea pusese şi un preparat 
special, folosit pe atunci la îmbălsămatul regilor. 

La rândul ei, Henriette se apropie şi înfăşură capul lui 


312 


Regina Margot vol. 2 


Coconnas într-o pulpană a mantiei. 

Apoi, amândouă, încovoiate mai mult sub povara 
durerii decât a celei pe care o purtau, urcară scara, după 
ce mai aruncară o ultimă privire spre rămăşiţele 
pământeşti lăsate în voia călăului, în acest ungher 
întunecat, rezervat criminalilor de rând. 

— Nu vă temeţi, doamnă - spuse Caboche care le 
înţelese privirea. Gentilomii vor fi îngropaţi creştineşte, v- 
o jur! 

— Şi uite, ia asta, ca să le faci slujba - zise Henriette, 
smulgându-şi de la gât un minunat colier de rubine, pe 
care i-l dădu călăului. 

Se întoarseră la Luvru aşa cum plecaseră. La portiţa de 
la intrare regina spuse parola. Cobori pe scara secretă în 
apartamentul ei şi aşeză trista relicvă în odăiţa de lângă 
dormitor, care din clipa aceasta avea să devină capelă. 

Regina Navarei o lăsă pe Henriette de pază în camera 
ei şi, mai palidă şi mai frumoasă ca oricând, se duse, pe 
la zece, la bal, intrând în salonul cel mare, acelaşi unde, 
acum doi ani şi jumătate, am început primul capitol al 
povestirii noastre. 

Toate privirile se aţintiră asupra ei, dar regina le 
înfruntă mândră şi aproape veselă. 

Şi aceasta pentru că împlinise cu sfinţenie ultima 
dorinţă a iubitului ei. 

Zărind-o, Carol străbătu  clătinându-se mulțimea 
înveşmântată în straie de aur, care îl înconjura, şi îi ieşi în 
întâmpinare. 

— Surioară, îşi mulţumesc! spuse el cu glas tare. Apoi îi 
şopti: 

— Bagă de seamă, ai o pată de sânge pe braţ! 

— Nu-i nimic, sire, de vreme ce am zâmbetul pe buze! 
făcu Margareta. 


313 


Alexandre Dumas 


LXII 
Sudoarea de sânge 


CÂTEVA ZILE DUPĂ SCENA 
îngrozitoare pe care am povestit-o - adică la 30 mai 1574 
- curtea se afla la Vincennes. Deodată, se auzi larmă în 
camera regelui. În timpul balului pe care ţinuse cu tot 
dinadinsul să-l dea chiar în ziua morţii celor doi tineri, 
starea regelui fusese mai rea ca niciodată, aşa că, potrivit 
prescripţiilor medicului, venise la ţară să schimbe aerul. 

Era opt dimineaţa. Un mic grup de curteni pălăvrăgeau 
cu însufleţire în anticameră. Când, pe neaşteptate, se 
auzi un țipăt şi în pragul uşii apăru doica lui Carol, cu 
ochii scăldaţi în lacrimi, strigând cu desperare: 

— Regele, regele, ajutor! 

— Regele se simte mai rău? întrebă căpitanul de 
Nancey, căruia regele, după cum ştim, îi poruncise să nu 
mai asculte niciun fel de ordine date de regina Caterina, 
făcând acum parte din garda sa personală. 

— Vai! Ce mult sânge! Ce mult sânge! exclamă doica. 
Doctorii! Chemaţi doctorii! 

Mazille şi Ambroise Pare făceau cu schimbul la patul 
augustului bolnav. Ambroise Pare, care era de gardă, 
văzând că regele aţipise, ieşise pentru câteva clipe. 

Între timp, regele transpiră mult; şi cum Carol suferea 
de o slăbire a vaselor capitale, aceasta îi provocă o 
hemoragie a pielii. 

Sudoarea însângerată o înspăimântase pe doică mai 
ales că protestantă fiind, după cum ne aducem aminte, şi 


314 


Regina Margot vol. 2 


văzând pentru prima dată un asemenea fenomen ciudat, 
îi spusese regelui într-una că sângele hughenot vărsat în 
ziua sfântului Bartolomeu cerea alt sânge. 

Alergară în toate părţile. Doctorul nu putea să se fi dus 
departe şi, de bună seamă, dintr-o clipă în alta aveau să 
dea de el. 

Anticamera rămase deci goală, căci fiecare voia să-şi 
arate zelul, dând fuga după doctor. 

Atunci se deschise o uşă şi apăru Caterina. Trecu în 
grabă prin anticameră şi intră repede în cameră, la fiul ei. 

Carol zăcea pe pat, cu privirea stinsă, gâfâind; pe tot 
trupul se prelingea o sudoare roşiatică; o mână spânzura 
afară din pat şi în vârful fiecărui deget atârna câte un 
strop rubiniu. 

Era o privelişte îngrozitoare. 

Totuşi, la zgomotul paşilor mamei lui, ca şi cum i-ar fi 
recunoscut, Carol se ridică. 

— lartă-mă, doamnă - zise el uitându-se la maică-sa - 
vreau să mor în tihnă. 

— Să mori, fiule, numai dintr-o criză trecătoare din 
pricina acestui rău blestemat? De ce vrei să ne mâhneşti? 
făcu Caterina. ` 

— Iţi spun, doamnă, simt că-mi dau sufletul! Iți repet, 
doamnă: mi se apropie sfârşitul! Pe toţi dracii! Simt că 
aşa e, şi ştiu ce spun! 

— Sire - zise regina - închipuirea este boala ta cea mai 
gravă; de când cei doi vrăjitori, cei doi asasini, La Mole şi 
Coconnas, au fost torturați aşa cum meritau, trebuie să 
suferi mai puţin. Mai stăruie doar durerea morală şi dac- 
aş putea să-ţi vorbesc numai zece minute, ţi-aş dovedi... 

— Doică, veghează la uşă - spuse Carol. Nimeni n-are 
voie să intre. Regina Caterina de Medicis vrea să stea de 
vorbă cu preaiubitul ei fiu! 

Doica se supuse. 

— La urma urmei - continuă Carol - azi sau altă dată, 
convorbirea asta tot trebuia să aibă loc, aşa că e mai bine 
azi decât mâine. De altfel, mâine s-ar putea să fie prea 


315 


Alexandre Dumas 


târziu. Numai că trebuie să asiste la convorbirea noastră 
şi o a treia persoană. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, îţi repet, moartea mă pândeşte prin 
apropiere - zise Carol cu un ton funebru - pentru că dintr- 
o clipă în alta va intra în această odaie, aşa cum ai intrat 
dumneata, palidă şi tăcută, fără să-şi anunţe venirea. 
Aşadar, a sosit timpul în dimineaţa asta să mă ocup şi de 
treburile regatului, pentru că noaptea trecută le-am 
orânduit pe-ale mele personale. 

— Şi cine-i persoana pe care ai vrea s-o vezi? întrebă 
Caterina. 

— Fratele meu, doamnă. Porunceşte să-l cheme! 

— Sire - zise regina - mă bucur că toate temerile 
dictate mai curând de ură decât pricinuite de durere se 
şterg din spiritul tău şi în curând îţi vor dispare şi din 
suflet. Doică - strigă Caterina - doică! 

Devotata femeie, care veghea afară, întredeschise uşa. 

— Doică, fiul meu porunceşte ca atunci când va veni 
domnul de Nancey, să-i spui să se ducă după ducele 
d'Alençon. 

Cu un gest, Carol o reținu pe doică, care se pregătea să 
dea ascultare poruncii. 

— Am spus pe fratele meu, doamnă! repetă Carol. 

Ochii Caterinei se dilatară ca ai unei tigroaice, gata să- 
şi iasă din fire; dar Carol ridică poruncitor mâna. 

— Vreau să vorbesc cu fratele meu, cu Henric! Henric 
singur îmi este frate; nu acela care este rege acolo 
departe, ci acela care este prizonier aici. Henric va afla 
ultima mea voință! 

— Şi eu, dacă eşti la un pas de moarte, după cum spui, 
crezi că am să dau înapoi în faţa cuiva, mai ales a unui 
străin, şi o să renunţ la dreptul meu de a fi lângă tine, în 
ultima clipă, crezi că am să renunţ la dreptul meu de 
regină, la dreptul meu de mamă? strigă florentina cu o 
îndrăzneală neobişnuită, faţă de  înspăimântătoarea 
voinţă a fiului ei. Până într-atât ura ce i-o purta 


316 


Regina Margot vol. 2 


bearnezului o făcea să-şi iasă din fire şi să nu se mai 
prefacă, aşa cum obişnuia. 

— Doamnă - zise Carol - sunt încă rege, mai poruncesc 
încă. Doamnă! Am spus că vreau să-i vorbesc fratelui 
meu Henric şi nu-l chemi pe căpitanul gărzii? Mii de draci! 
Îţi atrag atenţia că mai am încă destulă putere să mă duc 
să-l caut şi singur! 

Şi dădu să sară din pat, ceea ce îi dezvălui trupul 
chinuit de boală, de parc-ar fi fost Cristos pe Golgota. 

— Sire - exclamă Caterina ţinându-l - ne jigneşti pe 
toţi! Uiţi ofensele aduse familiei noastre; numai un vlăstar 
regesc al Franţei trebuie să îngenuncheze lângă patul de 
moarte al unui rege al Franţei. Cât despre mine, locul 
meu e aici, datorită legilor naturii şi ale etichetei; aşa că 
rămân! 

— În virtutea cărui drept rămâi, doamnă? o întrebă 
Carol al IX-lea. 

— Pentru că-ţi sunt mamă! 

— Nu-mi mai eşti mamă, doamnă, după cum ducele 
d'Alençon nu-mi mai este frate. 

— Ţi-ai pierdut mintea, domnule?! De când aceea care 
dă viaţă nu mai este mama aceluia ce a fost adus pe 
lume de ea? 

— Doamnă, de când această mamă denaturată răpeşte 
ceea ce a dat - îi răspunse Carol, ştergându-şi spuma 
roşie ce i se prelinsese printre buze. 

— Ce vrei să spui, Carol? Nu înţeleg! murmură 
Caterina, uitându-se la fiul ei cu ochii holbaţi de uimire. 

— Ai să mă înţelegi pe dată, doamnă! Carol răscoli sub 
perna de la căpătâi şi scoase o cheiţă de argint. Doamnă, 
ia această cheie şi deschide cufărul meu de călătorie. 
Sunt acolo nişte hârtii care or să vorbească ele pentru 
mine. 

Carol îi arătă cu mâna o ladă scoasă la vedere, în 
cameră, o ladă minunat sculptată, închisă cu o broască 
de argint, ca şi cheia ce i se potrivea. 

Caterina se supuse, de parc-ar fi fost hipnotizată de 


317 


Alexandre Dumas 


voinţa lui Carol. 

Înaintă încet spre ladă, îşi aruncă privirile înăuntru şi 
deodată se dădu înapoi de parc-ar fi dat de o reptilă 
adormită. 

— Ei bine - întrebă Carol, care n-o scăpa din ochi - ce-i 
în ladă de te-ai speriat aşa de tare, doamnă? 

— Nimic - făcu Caterina. 

— Atunci vâră mâna, doamnă, şi ia o carte. Trebuie să 
fie acolo, nu-i aşa? adăugă Carol, cu acel zâmbet stins 
care la el era mai înfiorător decât orice ameninţare. 

— Da - bolborosi Caterina. 

— O carte de vânătoare. 

— Da. 

— la-o şi adu-mi-o! 

Deşi voia să fie stăpână pe sine, Caterina păli, începu 
să tremure şi întinse mâna spre ladă. 

— Fatalitate! murmură ea luând cartea. 

— Bine - zise Carol. Ascultă acum: cartea asta de 
vânătoare... eram nechibzuit... iubeam vânătoarea mai 
presus de orice... cartea asta de vânătoare am citit-o 
prea cu nesat, înţelegi, doamnă! 

Caterina scoase un geamăt înăbuşit. 

— A fost o slăbiciune - continuă Carol. Arde-o, doamnă! 
Slăbiciunile regilor nu trebuie să fie ştiute! 

Caterina se apropie de căminul în care ardeau câţiva 
butuci, zvârli cartea în flăcări şi rămase în picioare, 
nemişcată şi tăcută, privind fără vlagă văpăile albăstrui 
ce mistuiau filele otrăvite. 

Curând, cartea se făcu scrum. 

— Şi acum, doamnă, cheamă-l pe fratele meu - spuse 
Carol, cu o măreție de neînfruntat. 

Caterina, încremenită de uimire şi copleşită de o 
emoție pe care spiritul ei pătrunzător n-o putea totuşi 
analiza, şi căreia, deşi avea o forţă supraomenească, nu i 
se putu împotrivi, făcu un pas înainte şi dădu să 
vorbească. 

Mama avea remuşcări; regina era cuprinsă de groază, 


318 


Regina Margot vol. 2 


dar cea care otrăvise simţea cum e iarăşi stăpânită de 
ură. 

Simţământul acesta ultim le birui pe celelalte. 

— Blestemat să fie! Triumfă! Triumfă! îşi atinge telul! 
Da. Blestemat, blestemat să fie! exclamă ea, năpustindu- 
se afară din cameră. 

— Auzi? Pe fratele meu, pe fratele meu Henric! ţipă 
Carol, urmărindu-şi mama cu glasul. Pe fratele meu 
Henric, căruia vreau să-i vorbesc acum despre regența 
regatului! 

Aproape în aceeaşi clipă maestrul Ambroise Pare intră 
prin uşa opusă aceleia prin care ieşise Caterina. Se opri în 
prag şi, mirosind atmosfera camerei îmbâăcsită parcă de 
usturoi, întrebă: 

— Cine a ars arsenic aici? 

— Eu - răspunse Carol. 


319 


Alexandre Dumas 


LXIII 
Terasa turnului castelului Vincennes 


ÎN ACEST TIMP, HENRIC DE NAVARA 
se plimba singur şi visător pe terasa turnului; ştia că în 
castelul pe care îi vedea la o sută de paşi se afla curtea, 
iar ochiul lui pătrunzător îl ghicea acolo pe Carol în 
agonie. 

Era o vreme minunată, de azur şi aur; un mănunchi de 
raze sclipea pe câmpiile îndepărtate, în vreme ce soarele 
scălda în aur vârfurile arborilor din pădurea mândră că 
înfrunzise. Chiar pietrele cenușii ale turnului păreau că se 
pătrund de căldura blândă a cerului, iar ridichea sălbatică 
adusă de vânt se agăța prin crăpăturile zidurilor şi îşi 
deschidea discurile de catifea roşie şi galbenă la 
săruturile adierilor călduţe. 

Privirea lui Henric nu se oprea însă nici asupra 
câmpiilor înverzite, nici asupra vârfurilor aurite ale 
stejarilor; privirea lui trecu peste toate acestea şi se aţinti 
arzătoare de ambiţie asupra capitalei Franţei, ce avea să 
devină într-o zi capitala lumii. 

— Parisul - murmură regele Navarei - uite Parisul, 
adică bucuria, triumful, gloria, puterea, fericirea; Parisul 
în care se află Luvrul, Luvrul în care e tronul! Un singur 
lucru mă desparte de acest Paris atât de dorit... Pietrele 
astea care se târăsc la picioarele mele şi care închid o 
dată cu mine şi pe duşmanca mea. 

Îşi ridică privirea. 

Nu se mai uită la Paris, ci la Vincennes, în apropierea 


320 


Regina Margot vol. 2 


căruia la stânga, într-o vale ascunsă de nişte migdali 
înfloriţi, zări un bărbat pe ale cărui zale se jucau 
încăpățânat un mănunchi de raze; iar la fiecare mişcare 
se reflectau în văzduh. 

Bărbatul călărea un armăsar focos şi ţinea de dârlogi 
un alt cal, ce părea la fel de focos. 

Regele Navarei îşi aţinti privirea asupra cavalerului şi-l 
văzu scoţându-şi sabia din teacă, apoi puse o batistă în 
vârf şi o agită făcând semn. 

Chiar atunci, pe colina din faţă zări un semnal 
asemănător. Curând, de jur-împrejurul castelului fâlfâiră 
sute de batiste. 

Era de Mouy cu hughenoţii lui, care, ştiind că regele e 
pe moarte şi temându-se să nu se încerce ceva împotriva 
lui Henric, se adunaseră şi erau pregătiţi să-l apere sau să 
atace. 

Henric se uită din nou cu luare aminte la cavalerul pe 
care-l zărise. Se aplecă peste parapet, îşi făcu mâna 
streaşină la ochi, ca să se păzească de razele soarelui, şi 
astfel îl putu recunoaşte pe tânărul hughenot. 

— De Mouy! exclamă el, ca şi cum acesta l-ar fi putut 
auzi. 

Şi vesel că se vedea înconjurat de prieteni, îşi scoase 
pălăria şi flutură eşarfa. 

Toate batistele albe fâlfâiră din nou cu vioiciune, ceea 
ce dovedea bucuria celor ce le agitau. 

— Vai, mă aşteaptă şi nu pot să fiu cu ei... De ce nu m- 
am dus eu oare când aş fi putut?... Acum e prea târziu. 

Le făcu un gest desperat, la care de Mouy răspunse 
printr-un semn care voia să spună „voi aştepta”. 

In aceeaşi clipă Henric auzi paşi ce răsunau pe scara de 
piatră. Se dădu repede înapoi. Hughenoţii înţeleseră de 
ce. Vârâră săbiile în teacă şi batistele dispărură. 

Henric văzu venind dinspre scară o femeie gâfâind, 
ceea ce dovedea că urcase în grabă. O recunoscu, nu fără 
o teamă ascunsă, pe care o încerca totdeauna când o 
vedea pe Caterina de Medicis. 


321 


Alexandre Dumas 


În urma ei mergeau doi soldaţi, care se opriră lângă 
scară. 

— Oho! făcu Henric. Trebuie că s-a întâmplat ceva nou 
şi grav, dacă însăşi regina-mamă mă caută pe terasa 
turnului de la Vincennes. 

Ca să-şi recapete răsuflarea, Caterina se aşeză pe 
banca de piatră, proptită de creneluri. 

Henric se apropie de ea cu cel mai grațios zâmbet: 

— Pe mine mă cauţi, scumpă mamă? 

— Da, domnule! Am vrut să-ţi dau o ultimă dovadă a 
afecțiunii mele. Trecem prin momente de grea încercare: 
regele e pe moarte şi vrea să-ţi vorbească. 

— Mie? făcu Henric, tresărind de bucurie. 

— Da. | s-a spus, sunt sigură, că regreţi nu numai tronul 
Navarei, dar râvneşti şi la al Franţei. 

— Vai! exclamă Henric. 

— Ştiu prea bine că nu-i aşa; dar regele crede şi fără 
îndoială că această convorbire pe care vrea s-o aibă cu 
dumneata n-are alt scop decât să-ţi întindă o cursă. 

— Mie? 

— Da. Înainte de a muri, Carol vrea să ştie dacă 
reprezinţi o primejdie sau o nădejde; şi de răspunsul 
dumitale la propunerile lui, bagă bine de seamă, vor 
depinde ultimele dispoziţii pe care le va da, adică 
moartea sau viaţa dumitale. 

— Dar ce vrea să-mi ofere? 

— De unde vrei să ştiu eu? Pesemne lucruri cu 
neputinţă de făcut. 

— În sfârşit, nu ghiceşti, mamă? 

— Nu, dar bănuiesc, de pildă... 

Caterina se opri. 

— Ce? 

— Bănuiesc că, dând crezare celor ce i s-au spus, vrea 
să aibă chiar din gura dumitale dovada acestei ambiţii. Să 
zicem că va încerca să te ispitească, aşa cum erau puşi 
altădată la încercare cei vinovaţi ca să mărturisească fără 
să fie torturați. Să zicem - continuă Caterina, privindu-l 


322 


Regina Margot vol. 2 


ţintă pe Henric - că îţi va propune să iei puterea, chiar 
regența. 

O bucurie de nedescris năpădi inima năpăstuită a lui 
Henric, dar ghici lovitura şi spiritul lui viu, dibaci, făcu faţă 
atacului. 

— Mie? Cursa ar fi prea grosolană - zise el. Mie 
regența, când sunteţi dumneavoastră, când există fratele 
meu d'Alençon?! 

Caterina îşi muşcă buzele, ca să nu-şi trădeze 


mulţumirea. 
— Atunci - făcu ea cu vioiciune - renunţi la regență? 
„Regele a murit şi îmi întinde o cursă” - se gândi 
Henric. 


Aşa că spuse cu glas tare: 

— Mai întâi trebuie să aud ce spune regele Franţei, căci 
chiar din ce mi-aţi mărturisit dumneavoastră, doamnă, tot 
ce-am vorbit noi acum nu-s decât nişte bănuieli. 

— Fără îndoială - spuse Caterina - dar orice om ştie 
întotdeauna ce intenţii are. 

— Pe Dumnezeul meu! făcu Henric cu naivitate - cum 
n-am pretenţii, n-am nici intenţii. 

— Asta nu-i un răspuns! Hotărăşte-te într-un fel! îi zise, 
lăsându-se în voia mâniei, Caterina, văzând că timpul 
trece. 

— Nu pot să vă dau un răspuns pornind de la nişte 
bănuieli, doamnă. E atât de greu şi mai ales atât de grav 
să iau o hotărâre, încât trebuie să aştept ca faptele să 
vorbească. 

— Ascultă, domnule - zise Caterina - nu-i timp de 
pierdut şi noi ne pierdem vremea în discuţii zadarnice, 
folosind fiecare subtilităţi de prisos. Să facem jocul ca un 
rege şi o regină! Dacă primeşti regența, îţi pierzi viaţa! 

„Regele trăieşte!” se gândi Henric. 

Apoi spuse cu glas tare, hotărât: 

— Doamnă, Dumnezeu ţine în mâinile sale viaţa 
oamenilor şi a regilor. El o să mă inspire. Să i se spună 
maiestăţii sale că sunt gata să mă prezint înaintea sa! 


323 


Alexandre Dumas 


— Gândeşte-te, domnule! 

— De doi ani de când sunt în surghiun şi de o lună de 
când sunt deţinut aici - răspunse grav Henric - am avut 
timp să mă gândesc, doamnă; şi m-am gândit. Vă rog, 
deci, să vă duceţi la rege cea dintâi şi să-i spuneţi că vă 
urmez. Aceşti doi viteji ostaşi vor veghea ca să nu fug. De 
altfel, n-am de gând s-o fac. 

Era atâta dârzenie în cuvintele lui Henric, încât Caterina 
îşi dădu seama prea bine că toate încercările ei, sub orice 
formă ar fi fost ascunse, n-or să izbândească. Se grăbi 
deci să coboare. 

Indată ce dispăru, Henric dădu fuga la parapet şi-i făcu 
lui de Mouy un semn care voia să spună: „Apropiaţi-vă şi 
fiţi gata la orice!” 

De Mouy, care descălecase, sări din nou în şa şi, ţinând 
de frâu cel de-al doilea cal, galopă până la două bătăi de 
flintă de turn. 

Henric îi mulţumi, făcându-i un semn, şi cobori. 

La prima terasă a turnului îi găsi pe cei doi soldaţi care 
îl aşteptau. 

Un post întărit, alcătuit din santinele elveţiene şi ostaşi 
din cavaleria uşoară, păzea intrarea castelului. Trebuia să 
străbaţi o cărare străjuită de câte un şir de halebarde, ca 
să intri şi să ieşi din Vincennes. 

Caterina aştepta în curte. 

Le făcu semn celor doi soldaţi care-l însoțeau pe Henric 
să se depărteze şi-i puse apoi mâna pe braţ! 

— Această curte are două porţi. Dacă refuzi regența, 
acolo, în spatele apartamentelor regale, se află un cal 
zdravăn şi libertatea care te aşteaptă; dacă te mână doar 
ambiția, dincolo, lângă poarta prin care ai trecut... Ei, ce 
spui? 

— Cred, doamnă, că dacă regele mă face regent, eu voi 
da ordine ostaşilor şi nu dumneavoastră. Cred că dacă 
plec noaptea din castel, toate aceste halebarde, toate 
aceste sulițe, toate aceste flinte se vor pleca înaintea 
mea. 


324 


Regina Margot vol. 2 


— Nesăbuit! murmură Caterina scoasă din fire. Crede- 
mă, nu-i bine să faci un joc pe viaţă şi pe moarte cu 
regina Caterina! 

— De ce nu? spuse Henric privind-o ţintă. De ce nu cu 
dumneavoastră sau cu oricare altul, dacă până acum am 
câştigat? 

— Aşadar, du-te la rege, domnule, pentru că nu vrei să 
crezi şi să înţelegi nimic - zise Caterina, arătându-i scara 
cu o mână şi jucându-se cu unul din cele două cuțite 
otrăvite pe care le purta în teaca de piele neagră, 
devenită istorică. 

— După dumneavoastră, doamnă! făcu Henric. Cât 
timp nu sunt regent, onoarea de a avea întâietate vă 
aparţine. 

Caterina, căreia Henric îi aflase toate intenţiile, nu 
încercă să mai lupte şi trecu prima. 


325 


Alexandre Dumas 


LXIV 
Regența 


REGELE ÎNCEPUSE SĂ DEVINĂ 
nerăbdător; tocmai îl chemase pe domnul de Nancey şi-i 
poruncea să se ducă să-l caute pe Henric, când acesta 
apăru. 

Văzându-şi cumnatul în prag, Carol scoase un strigăt de 
bucurie, dar Henric se înspăimântă de parc-ar fi dat cu 
ochii de un cadavru. 

Cei doi doctori care făceau de gardă lângă patul 
bolnavului se depărtară, iar preotul, care venise la 
căpătâiul nefericitului rege să-l îndemne să aibă un sfârşit 
creştinesc se retrase şi el. 

Carol al IX-lea nu era iubit; totuşi mulţi plângeau în 
anticameră. La moartea unui rege, oricare ar fi el, există 
întotdeauna unii care pierd ceva şi se tem că sub cel ce 
va urma la tron nu vor dobândi acest „ceva”. 

Doliul,  plânsetele, cuvintele  Caterinei, pregătirile 
sinistre şi solemne pentru ultimele clipe ale lui Carol şi, în 
sfârşit, priveliştea regelui însuşi - doborât de o boală de 
care apoi au mai pătimit şi alţii, dar care până atunci 
ştiinţa n-o cunoştea - avură asupra spiritului încă tânăr şi 
deci impresionabil al lui Henric un efect îngrozitor. Aşa că 
deşi se hotărâse să nu se arate tulburat faţă de starea tot 
mai gravă a lui Carol, ca să nu-l neliniştească şi mai tare, 
nu izbuti totuşi să-şi înfrângă simţământul de spaimă care 
se zugrăvi pe chipul său, când văzu cum curg pe trupul 
muribundului şiroaie de sânge. 


326 


Regina Margot vol. 2 


Carol zâmbi trist, căci nimic nu le scapă muribunzilor 
din ce gândesc despre ei cei din jurul lor. 

— Vino, Henriot - zise el, întinzându-i mâna cumnatului 
său, cu o blândeţe în glas pe care Henric nu i-o observase 
niciodată până atunci. Vino, pentru că sufeream că nu te 
văd. În viaţă ţi-am pricinuit destule griji, sărmanul meu 
prieten, şi acum îmi pare rău, crede-mă! Uneori i-am 
ajutat pe cei care te hărţuiau, dar un rege nu este stăpân 
pe evenimente; în afară de mama mea Caterina, de 
fratele meu de Anjou, de fratele meu d'Alençon, am avut 
în viaţă, mai presus de mine, ceva care stinghereşte şi nu 
dispare decât în ziua când mori: raţiunea de stat. 

— Sire, nu-mi amintesc decât de iubirea pe care am 
avut-o întotdeauna faţă de fratele meu şi de respectul ce 
l-am purtat întotdeauna regelui meu - îngână Henric. 

— Da, da, ai dreptate - zise Carol - şi-ţi sunt 
recunoscător pentru vorbele astea, Henriot, pentru că 
într-adevăr ai suferit mult sub domnia mea; ca să nu mai 
pun la socoteală că în acest răstimp sărmana ta mamă a 
murit. Şi pesemne că ai văzut că de multe ori am fost 
împins să-ţi fac rău. Uneori m-am împotrivit, alteori am 
cedat, de oboseală. Dar drept ai spus tu: să nu mai 
vorbim de trecut; acum prezentul mă grăbeşte şi viitorul 
mă înspăimântă! 

Şi zicând aceste cuvinte, sărmanul rege îşi ascunse faţa 
palidă în mâinile descarnate. 

Tăcerea se aşternu grea pentru o clipă. Apoi, 
clătinându-şi fruntea pentru a-şi goni gândurile 
întunecate, răspândi în jur stropi însângeraţi şi continuă 
în şoaptă, aplecându-se spre Henric: 

— Statul trebuie salvat! Trebuie să-l împiedicăm să 
cadă în mâinile fanaticilor sau ale femeilor! 

După cum am spus, Carol pronunţase aceste cuvinte în 
şoaptă. Totuşi, lui Henric i se păru că aude de dincolo de 
perdelele patului o exclamaţie înăbuşită de mânie. Poate 
vreo crăpătură în zid, făcută fără ştirea lui Carol, îi 
îngăduia Caterinci să asculte această convorbire de o 


327 


Alexandre Dumas 


importanţă capitală. 

— Femei? repetă Henric, pentru a-l determina pe rege 
să se explice. 

— Da - făcu acesta - mama mea vrea regența până la 
întoarcerea fratelui meu din Polonia, dar, ascultă ce-ţi 
spun: n-o să se întoarcă! 

— Cum? N-o să se întoarcă?! făcu Henric, căutând să-şi 
înăbuşe bucuria ce-i năpădise inima. 

— Nu, n-o să se întoarcă - continuă Carol - supuşii lui 
nu-l vor lăsa să plece. 

— Crezi, frate dragă, că regina-mamă nu i-a şi scris? 
întrebă Henric. 

— Bineînţeles că i-a scris, numai că Nancey a oprit 
curierul la Château-Thierry şi mi-a adus scrisoarea, în 
care îi dădea de veste că nu mai am mult de trăit. Am 
scris şi eu apoi la Varşovia şi depeşa mea va ajunge. De 
asta sunt sigur şi fratele meu va fi păzit. Aşadar, după 
toate probabilitățile, tronul va fi liber, Henric! 

Un nou foşnet, de astă dată mai desluşit, se auzi în 
dormitor. 

„Cu siguranţă - se gândi Henric - e aici: ascultă şi 
aşteaptă!” 

Carol însă nu auzi nimic. 

— Mor - murmură el - fără niciun moştenitor! 

Se opri. Un gând mângâietor păru că-i luminează chipul 
şi, punând o mână pe umărul regelui Navarei, continuă! 

— Vai! Îţi aminteşti, Henriot, îţi aminteşti de sărmanul 
copilaş pe care ţi l-am arătat cum dormea, într-o seară, în 
leagănul lui de mătase, vegheat de un înger? Vai, Henriot, 
or să mi-l ucidă!... 

— Sire - exclamă Henric, cu ochii umezi de lacrimi - vă 
jur înaintea lui Dumnezeu că zi şi noapte o să veghez 
asupra vieţii lui! Porunceşte, iubitul meu rege! 

— iți mulţumesc, Henriot, îţi mulţumesc! făcu regele, 
cu o căldură în glas ce nu-i era de loc în fire, dar pe care 
amintirea aceasta i-o dăduse. Primesc legământul său! Să 
nu faci din el un rege... din fericire, nu-i născut pentru 


328 


Regina Margot vol. 2 


tron, ci pentru a fi un om fericit. Îi las avere; şi să aibă 
noblețea mamei lui: aceea a sufletului. Poate că ar fi mai 
bine pentru el să intre în rândurile clerului. Ar inspira mai 
puţină teamă. Vai, mi se pare că aş muri dacă nu fericit, 
cel puţin liniştit, de-ar fi aici să mă mângâie dezmierdările 
copilului şi chipul blând al mamei lui! 

— Sire, nu-i puteţi chema? 

— Sărmanii de ei! N-ar mai ieşi de-aici! lată starea 
regilor: nu pot trăi nici muri cum vor. Dar făgăduiala ta m- 
a liniştit. 

Henric rămase pe gânduri. 

— Da, sire, fireşte, am făcut legământ! Putea-voi oare 
să-l respect? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Oare eu însumi n-am să fiu surghiunit, ameninţat la 
fel ca şi el, poate chiar mai mult? Pentru că eu sunt un 
bărbat în toată firea, pe când el nu-i decât un copil. 

— Te înşeli! răspunse Carol. După moartea mea ai să fii 
tare şi puternic şi uite ce o să-ţi dea forţă şi putere. 

La aceste cuvinte, muribundul scoase un pergament de 
sub căpătâi. 

— Ţine! îi zise. 

Henric citi documentul, care era întărit cu sigiliul regal. 

— Mie, regența, sire?! exclamă Henric, pălind de 
bucurie. 

— Da, ţie regenta, în aşteptarea reîntoarcerii ducelui de 
Anjou; şi cum ducele de Anjou, după toate probabilitățile, 
nu se va mai întoarce, o dată cu aceasta nu-ţi dau numai 
regența, ci şi tronul. 

— Tronul, mie! murmură Henric. 

— Da - zise Carol - ţie, singurul demn şi mai ales 
singurul capabil să-i conduci pe aceşti curteni desfrânaţi 
şi pe aceste târfe care trăiesc din sângele şi lacrimile 
altora. Fratele meu d'Alençon este un trădător! Va trăda 
pe oricine! Aşa că lasă-l în turnul în care l-am trimis. 
Maică-mea o să vrea să te ucidă: surghiuneşte-o. Fratele 
meu de Anjou, peste trei-patru luni, sau poate peste un 


329 


Alexandre Dumas 


an, o să părăsească Varşovia şi o să vină să-ţi conteste 
puterea. Răspunde-i printr-o bulă papală. Am tratat 
această problemă prin ambasadorul meu, ducele de 
Nevers, şi vei primi bula neîntârziat. 

— Scumpul meu rege! 

— Să nu te temi decât de războiul civil, Henric. Dacă ai 
să rămâi convertit, o să-l poţi ocoli, căci partidul hughenot 
nu-i puternic decât dacă îl conduci tu, iar domnul de 
Conde nu e în stare să lupte împotriva ta. Franţa este o 
ţară de câmpie, Henric, deci o ţară catolică. Regele 
Franţei trebuie să fie regele majorităţii. Se zice că sunt 
ros de remuşcări pentru că am poruncit masacrul din 
noaptea sfântului Bartolomeu; îndoieli, da; remuşcări, nu. 
Se zice că sângele hughenotilor se răzbună şi că acum 
transpir sânge prin toţi porii. Ştiu prea bine ce transpir; 
arsenic, şi nu sânge! 

— Vai, sire, ce vreţi să spuneţi? 

— Nimic! Dacă moartea mea trebuie să fie răzbunată, 
Henriot, numai Dumnezeu trebuie s-o răzbune. Şi să nu 
mai vorbim despre asta decât atât cât să prevedem ce 
urmări o să aibă. Îți las un parlament bun, o armată 
încercată! Sprijină-te pe parlament şi armată, ca să rezişti 
singurilor tăi duşmani: mama mea şi ducele d'Alençon. 

Se auzi atunci în anticameră un zgomot surd de arme şi 
comenzi militare. 

— Vor să mă ucidă! murmură Henric. 

— Te temi, şovăi? spuse Carol, neliniştit. 

— Eu, sire? Nu, nu mă tem! Nu şovăi! Primesc! spuse 
Henric. 

Carol îi strânse mâna. Tocmai atunci doica se apropie 
de el aducându-i o doctorie pe care i-o pregătise într-o 
odaie învecinată, fără să bage de seamă că soarta Franţei 
se hotăra la trei paşi de ea. Regele i se adresă: 

— Dragă doică, cheamă pe mama mea şi spune să vină 
şi domnul d'Alençon. 


330 


Regina Margot vol. 2 


LXV 
Regele a murit, trăiască regele! 


CÂTEVA CLIPE DUPĂ ACEEA, 
Caterina şi ducele d'Alençon intrară în odaia regelui, 
galbeni de spaimă şi tremurând de furie. Aşa cum 
bănuise Henric, Caterina ştia tot şi-i destăinuise în puţine 
cuvinte lui Francisc. Făcură câţiva paşi şi se opriră. 

Henric stătea în picioare la căpătâiul patului lui Carol. 

Regele le anunţă ultima lui voinţă: 

— Doamnă - se adresă el mamei lui - dacă aveam un 
fiu, v-ar fi revenit regenta; sau în lipsa dumneavoastră, i 
se cuvenea regelui Poloniei; sau în lipsa acestuia, ar fi 
fost regent fratele meu Francisc, dar n-am niciun fiu şi 
după mine tronul aparţine fratelui meu, ducele d'Anjou, 
care nu e aici. Cum într-o zi sau alta o să vină să-şi ceară 
tronul, nu vreau să găsească în locul său pe cineva care 
ar putea, prin drepturile sale aproape egale, să-i conteste 
coroana şi deci să expună regatul unui război între 
pretendenți. lată de ce nu te las regentă, doamnă; astfel 
ai avea de ales între cei doi fii, ceea ce ar fi foarte 
neplăcut pentru sufletul unei mame. lată pentru ce nu l- 
am ales pe fratele meu Francisc, căci ar putea să-i spună 
fratelui vârstnic: „Aveai un tron, de ce l-ai părăsit?” 
Aşadar, am ales un regent care să poată avea doar în 
păstrare coroana, deci provizoriu, nu definitiv. Pe acest 
regent salută-l, doamnă, salută-l, scumpul meu frate! 
Acest regent este regele Navarei! 

Şi cu un gest de ultimă poruncă, îl salută cu mâna pe 


331 


Alexandre Dumas 


Henric. 

Caterina şi d'Alençon făcură o mişcare între o tresărire 
nervoasă şi un salut. 

— Poftim, domnule regent - se adresă Carol regelui 
Navarei - iată documentul care până la reîntoarcerea 
regelui Poloniei îţi dă comanda armatei, cheile tezaurului 
şi puterea regală! 

Caterina îl mistuia pe Henric cu privirea. Francisc abia 
se putea ţine pe picioare; dar slăbiciunea unuia şi 
dârzenia celuilalt, în loc să-l liniştească pe Henric, îi 
dovedeau primejdia prezentă, imediată, amenințătoare. 

La rândul său, Henric îşi încordă voinţa şi, stăpânindu-şi 
teama, luă sulul din mâinile regelui; apoi, îndreptându-se 
din spate, aţinti asupra Caterinei şi lui Francisc o privire 
care voia să spună: „Băgaţi de seamă, eu sunt stăpânul!” 

Caterina îi înţelese privirea. 

— Nu, nu, niciodată - exclamă - niciodată cei din 
neamul meu nu se vor pleca în faţa străinilor! Niciodată 
un Bourbon nu va domni în Franţa, atâta timp cât va 
exista un Valois! 

— Mamă, mamă! strigă Carol, cu un glas mai 
înspăimântător ca niciodată, încercând să se ridice din 
patul lui cu cearceaful înroşit de sânge. la seama, mai 
sunt rege! Ştiu prea bine: nu pentru mult timp, dar nu-mi 
trebuie prea mult timp ca să dau un ordin: să fie pedepsiţi 
ucigaşii şi otrăvitorii! 

— Ei bine, dă ordin, dacă îndrăzneşti! Eu mă duc să le 
dau pe-ale mele! Hai, Francisc, hai!... 

leşi în grabă, târându-l după ea pe ducele d'Alençon. . 

— Nancey! ţipă Carol. Nancey, vino la mine, vino! ţi 
ordon, îţi poruncesc, Nancey, aresteaz-o pe mama, 
arestează-l pe fratele meu, arestează... 

Un val de sânge îl împiedică pe Carol să vorbească, 
tocmai când căpitanul gărzii deschidea uşa. Regele se 
sufocă şi căzu horcăind pe pat. 

Nancey nu-şi auzi decât numele. Ordinele pe care le 
primise, rostite cu glas înăbuşit, nu le mai desluşise. 


332 


Regina Margot vol. 2 


— Păziţi uşa şi nu lăsaţi pe nimeni să intre! porunci 
Henric. 

Nancey salută şi ieşi. 

Henric se uită la trupul nemişcat pe care l-ai fi putut lua 
drept un cadavru, dacă o uşoară răsuflare n-ar fi agitat 
şuviţa de spumă care i se prelingea printre buze. 

ÎI privi îndelung, apoi zise: 

— lată clipa supremă: trebuie să domnesc? Trebuie să 
trăiesc? 

Chiar atunci perdeaua de la uşa dormitorului fu dată la 
o parte. Un chip palid se ivi şi în tăcerea de moarte, care 
domnea în camera regală, se auzi un glas: 

— Trebuie să trăiţi! 

— René! exclamă Henric. 

— Da, sire! 

— Aşadar, prezicerea ta e falsă! N-am să fiu rege! 

— Veţi fi, sire, dar n-a sunat încă ceasul! 

— De unde ştii? Vorbeşte! Vreau să ştiu dacă trebuie să 
te cred! 

— Ascultaţi! 

— Ascult. 

— Aplecaţi-vă! 

Henric se aplecă deasupra corpului lui Carol. La rândul 
lui, René se aplecă şi el. Îi despărţea doar lăţimea patului, 
micşorată şi ea când se aplecaseră amândoi. Intre ei 
zăcea nemişcat, fără glas, regele muribund. 

— Ascultaţi! rosti René. Sunt aici din ordinul reginei- 
mame, ca să vă răpun. Dar prefer să vă slujesc, căci am 
încredere în horoscopul dumneavoastră. Aşa că, slujindu- 
vă, îmi apăr în acelaşi timp şi pielea, şi sufletul. 

— Nu ţi-a poruncit oare regina să-mi spui toate astea? 
întrebă Henric, cuprins de îndoială şi nelinişte. 

— Nu - răspunse René - dar ascultați, vă spun o taină! 

Se aplecă mai tare, iar Henric făcu la fel, aşa că cele 
două capete aproape se atingeau. 

Convorbirea dintre cei doi bărbaţi încovoiaţi deasupra 
trupului regelui muribund avea ceva atât de tulburător, 


333 


Alexandre Dumas 


încât superstiţiosului florentin i se zbârli părul, iar chipul 
lui Henric lucea de sudoare: 

— Ascultaţi - continuă Rene - ascultați o taină pe care 
numai eu o ştiu şi v-o destăinuiesc, dacă-mi juraţi pe 
sufletul acestui muribund că mă iertaţi pentru moartea 
mamei dumneavoastră. 

— Ţi-am mai făgăduit o dată - zise Henric, al cărui chip 
se întunecă. 

— Mi-aţi făgăduit, dar n-aţi făcut legământ! spuse 
René, vrând parcă să se retragă. 

— Îţi jur - rosti Henric, întinzând mâna dreaptă 
deasupra capului regelui. 

— Ei bine, sire - şopti în grabă florentinul - regele 
Poloniei soseşte! 

— Nu - făcu Henric - curierul a fost arestat de regele 
Carol. 

— Regele Carol n-a arestat decât un curier, pe drumul 
spre Château-Thierry; dar regina-mamă, prevăzătoare, a 
trimis trei, pe trei drumuri diferite. 

— Vai! Nenorocitul de mine! 

— Un mesager a sosit astăzi dimineaţă la Varşovia. 
Regele a plecat pe dată şi nimeni acolo n-a încercat săi 
se împotrivească, pentru că la Varşovia nu se ştie nimic 
despre boala regelui. Poate că în câteva ceasuri Henric de 
Anjou va fi aici! 

— Ah! Dac-aş avea un răgaz de numai opt zile! 

— Da, dar n-aveţi nici opt ceasuri! Auziţi zăngănit de 
arme? 

— Da. 

— Se fac pregătiri împotriva dumneavoastră. Or să vină 
să vă ucidă chiar aici, în camera regelui. 

— Regele n-a murit încă. 

— Peste zece minute o să moară. Aşadar, aveţi zece 
minute de trăit. Poate mai puţin! 

René îşi aţinti privirea asupra lui Carol. 

— Ce-i de făcut? 

— Să fugiţi, fără să pierdeţi o clipă, o singură clipă! 


334 


Regina Margot vol. 2 


— Dar pe unde? Dacă mă aşteaptă în anticameră să mă 
omoare când ies? 


— Ascultati, îmi primejduiesc viaţa pentru 
dumneavoastră! Să n-o uitaţi niciodată! 
— Fii sigur! 


— Urmaţi-mă prin acest coridor secret, până la portiţa 
ascunsă; apoi, ca să câştigaţi timp, o să mă duc la soacra 
dumneavoastră să-i spun că o să coborâţi. In felul ăsta o 
să creadă că aţi descoperit coridorul secret şi aţi fugit pe 
acolo. Veniţi, veniţi! 

Henric se aplecă deasupra lui Carol şi-l sărută pe 
frunte. 

— Adio, frate! Nu voi uita că ultima ta dorinţă a fost să- 
ţi urmez la tron! Nu voi uita niciodată că ultima ta voinţă 
a fost să mă faci rege. Mori în pace! În numele fraţilor mei 
hughenoți, te iert de sângele vărsat! _ 

— Mai repede, mai repede! îl îndemnă René. Işi vine în 
simţiri! Fugiţi înainte să deschidă ochii, fugiţi! 

— Doică - murmură Carol - doică! 

Henric luă de la căpătâiul lui Carol sabia regelui 
muribund, care-i era de prisos acum, de altfel; îşi vâri la 
piept sulul care îl investea cu titlul de regent, sărută 
fruntea lui Carol pentru ultima dată, ocoli patul şi se 
năpusti în coridor, prin uşiţa secretă, care se închise în 
urma lui. 

— Doică! Doică! strigă regele mai tare. 

Bătrâna alergă. 

— Ce-i, dragul meu Carol? îl întrebă ea. 

— Doică - şopti regele, cu ochii holbaţi şi privirea fixă, 
prevestitoare a morţii - s-a întâmplat ceva în timp ce 
dormeam; văd o lumină strălucitoare, îl văd pe 
Dumnezeu, stăpânul nostru; văd pe domnul nostru Isus; 
văd pe preasfânta Fecioara Maria. Ei îl roagă, îl imploră 
pentru mine; Domnul atotputernic mă iartă... el mă 
cheamă... Dumnezeule!... Dumnezeule!... fie-ţi milă de 
mine... Dumnezeule, uită că eram rege... căci iată, vin la 
tine fără sceptru şi coroană... Doamne! Uită crimele 


335 


Alexandre Dumas 


regelui, pentru a-ţi aminti numai de suferinţele omului!... 
Dumnezeule! lată-mă!... 

Pe când rostise aceste cuvinte, Carol se ridicase din ce 
în ce mai mult, de parcă s-ar fi pregătit să iasă în 
întâmpinarea glasului care-l chema; apoi, după ultimele 
vorbe, scoase un suspin şi căzu în nesimţire, rece ca 
gheaţa, în braţele doicii sale. 

Şi în timp ce soldaţii, conduşi de Caterina, se 
năpustiseră în sala cunoscută de toţi prin care trebuia să 
iasă Henric, acesta, călăuzit de Rene, străbătuse coridorul 
secret, ieşise prin portiţa tainică, sărise pe calul care îl 
aştepta şi gonea spre locul unde ştia că-l va regăsi pe de 
Mouy. 

Pe neaşteptate, la zgomotul calului, al cărui galop 
răsuna pe dalele de piatră, câteva santinele se întoarseră 
şi strigară: 

— Fuge! Fuge! 

— Cine? strigă regina-mamă, apropiindu-se de o 
fereastră. 

— Regele Navarei! Regele Navarei! strigară străjile. 

— Foc! Trageţi în el! ordonă Caterina. 

Soldaţii luară poziţia de tragere, dar Henric era prea 
departe. 

— Fuge - exclamă regina-mamă - aşadar se dă bătut! 

— Fuge - murmură ducele d'Alençon - aşadar sunt 
rege! 

Chiar în aceeaşi clipă, pe când Francisc şi maică-sa se 
mai aflau încă la fereastră, podul mobil al castelului 
scârţăi sub copitele mai multor cai. Se auzi un zăngănit 
de arme şi mare larmă. Un tânăr, în galop, fluturând 
pălăria, pătrundea în curtea castelului, strigând „Franţa!”. 
ÎI urmau patru gentilomi, asudaţi ca şi el, plini de praf şi 
de spuma cailor. 

— Fiul meu! strigă Caterina, întinzând braţele prin 
fereastră. 

— Mamă! exclamă tânărul, sărind de pe cal. 

— Fratele meu, ducele de Anjou! murmură Francisc, 


336 


Regina Margot vol. 2 


înspăimântat şi dându-se îndărăt. 

— E prea târziu? o întrebă Henric de Anjou pe maică-sa. 

— Nu, dimpotrivă, ai venit la timp! Dacă Dumnezeu te- 
ar fi călăuzit cu mâna lui, n-ai fi ajuns într-un moment mai 
potrivit. Priveşte şi ascultă. 

Tocmai atunci, domnul de Nancey, căpitanul gărzii, 
înainta pe balconul camerei regale. 

Toate privirile se aţintiră asupra lui. 

Rupse o baghetă în două şi cu braţele întinse, ţinând 
cele două bucăţi în mâini, strigă de trei ori: 

— Regele Carol a murit! Regele Carol a murit! Regele 
Carol a murit! 

Apoi aruncă cele două bucăţi ale baghetei. 

— Trăiască regele Henric al lIll-lea! strigă atunci 
Caterina,  închinându-se cu o pioasă recunoştinţă. 
Trăiască regele Henric al III-lea! 

In afară de ducele Francisc, toţi repetară acest strigăt. 

— Ah! M-a tras pe sfoară! murmură Francisc, sfâşiindu- 
şi pieptul cu unghiile. 

— Am câştigat, şi ticălosul de bearnez n-o să 
domnească! strigă Caterina. 


337 


Alexandre Dumas 


Epilog 


TRECUSE UN AN DE LA MOARTEA 
regelui Carol al IX-lea şi urcarea pe tron a succesorului 
său. 

Regele Henric al Ill-lea, preafericit domnitor, prin graţia 
lui Dumnezeu şi a mamei sale Caterina, se dusese lao 
frumoasă procesiune în cinstea Sfintei Fecioare din Clery. 

Plecase pe jos, cu regina, soţia sa, şi cu întreaga curte. 

Regele Henric al Ill-lea putea prea bine să-şi irosească 
timpul, pentru că acum nu avea nicio grijă serioasă. 
Regele Navarei era în Navara, unde dorise atât de mult să 
fie; şi era foarte ocupat - se zicea - cu o frumoasă fată 
din familia Montmorency, pe care o poreclise Fosseuse?. 

Margareta trăia în preajma lui, tristă, posomorâtă, 
găsind doar în frumoşii munţi ai ținutului nu o distracţie, 
ci o alinare a celor două mari dureri ale ei: moartea şi 
lipsa iubitului. 

La Paris domnea liniştea. Regina-mamă, adevărată 
regentă de când scumpul ei fiu Henric era rege, îşi avea 
reşedinţa când la Luvru, când la palatul Soissons, clădit 
pe locul unde se află acum oborul de grâu şi din care n-a 
mai rămas decât eleganta coloană ce se mai poate vedea 
şi astăzi. 

Într-o seară, era foarte adâncită în cercetarea stelelor 
împreună cu René, ale cărui mici trădări nu le aflase 
niciodată şi care se bucura de favoarea ei, după falsele 


 Săpătoarea. 


338 


Regina Margot vol. 2 


mărturii făcute la momentul potrivit împotriva lui 
Coconnas şi a lui La Mole. Tocmai atunci fu anunţată că 
un bărbat doreşte a-i face comunicări de cea mai mare 
importanţă şi o aşteapta în capela sa. 

Cobori în grabă şi îl găsi pe domnul de Maurevel. 

— El e aici! exclamă fostul căpitan al depozitelor de 
muniții, nemaiaştaptând ca regina să i se adreseze, şi 
încâlcind astfel protocolul regal. 

— Care „el”? întrebă Caterina. 

— Cine aţi vrea să fie, doamnă? Regele Navarei! 

— Aici... Henric?... Şi de ce-a venit, neprevăzătorul? 
murmură Caterina. 

— Dacă e să ne luăm după aparenţe, a venit s-o vadă 
pe doamna de Sauve; asta-i totul. Dacă e să ne luăm 
după probabilităţi, a venit să uneltească împotriva 
regelui. 

— Şi cum ai aflat că e aici? 

— leri l-am văzut intrând într-o casă, iar după câteva 
clipe a intrat acolo şi doamna de Sauve, ca să-l 
întâlnească. 

— Eşti sigur că era el? 

— L-am aşteptat până a ieşit, adică o bună parte din 
noapte. Pe la trei, cei doi amanți au plecat. Regele a 
condus-o pe doamna de Sauve până la poarta Luvrului; 
aici, datorită străjii care fără îndoială e în slujba ei, a 
intrat fără să-i pese de nimic, iar regele s-a întors, 
fredonând o arie, atât de nepăsător, de parcă-ar fi fost în 
munţii lui. 

— Şi unde s-a dus? 

— În strada l'Arbre-Sec, la hanul „Sub cerul liber”, la 
acelaşi hangiu unde stăteau cei doi vrăjitori care au fost 
executaţi din ordinul maiestăţii voastre. 

— De ce n-ai venit pe dată să-mi dai de veste? 

— Pentru că nu eram încă atât de sigur de cele 
întâmplate. 

— Dar acum eşti? 

— Fără putinţă de tăgadă! 


339 


Alexandre Dumas 


— L-ai văzut? 

— Fireşte. Mă ascunsesem la un neguţător de vinuri din 
faţa hanului; mai întâi l-am văzut intrând în aceeaşi casă 
ca în ajun, apoi, fiindcă doamna de Sauve întârzia, el şi-a 
arătat neprevăzător chipul la geamul unei ferestre de la 
etajul întâi, şi de astă dată mi-a risipit orice îndoială. De 
altfel, doamna de Sauve a venit din nou să-l întâlnească. 

— Crezi că vor rămâne împreună, ca noaptea trecută, 
până la trei dimineaţa? 

— Poate. 

— Unde e hanul? 

— Aproape de Croix des Petits-Champs, spre Saint- 
Honoré. 


— Bine - făcu Caterina. Domnul de Sauve nu-ți 
cunoaşte scrisul? 
— Nu. 


— Aşează-te aici şi scrie! 
Maurevel se supuse şi luă pana. 
— Sunt gata, doamnă. 

Caterina îi dictă: 


„În timp ce baronul de Sauve îşi face serviciul la Luvru, 
baroana, soția sa, se află cu un filfizon, un prieten de-al 
ei, într-un han din apropiere de Croix des Petits-Champs, 
spre Saint-Honor6. Baronul de Sauve va recunoaşte casa 
după o cruce roşie pe zidul ei”. 


— Ce trebuie să fac? întrebă Maurevel. 

— Fă o copie după scrisoare! îi zise Caterina. 

Maurevel ascultă supus. 

— Acum trimite una din scrisori baronului de Sauve, 
printr-un om dibaci, care o va lăsa pe cealaltă să cadă pe 
unul din coridoarele Luvrului. 

— Nu înţeleg nimic - bolborosi Maurevel. 

Caterina ridică din umeri. 

— Nu înţelegi că un soţ care primeşte o asemenea 
scrisoare se supără? 


340 


Regina Margot vol. 2 


— Dar mi se pare că pe vremea regelui Navarei nu se 
supăra. 

— Ceea ce îi îngăduie unui rege, poate că nu-i îngăduie 
unui curtezan oarecare. De altfel, dacă n-o să se supere 
soţul, o să te superi dumneata pentru el! 

— Eu? 

— Fireşte! Vei lua patru oameni, şase dacă-i nevoie, o 
să te maschezi, o să forţezi uşa, ca şi cum aţi fi trimişi de 
baron, îi surprinzi pe amanți când sunt singuri, în 
intimitate, şi-i loveşti în numele regelui; iar a doua zi, 
conţinutul depeşei, găsite pe unul din coridoarele Luvrului 
de un suflet milos, va fi adus şi la cunoştinţa altora, ceea 
ce va dovedi că soţul s-a răzbunat. Numai că, datorită 
întâmplării, curtezanul era regele Navarei, dar cine poate 
să bănuiască asta, când toţi cred că se află la Pau? 

Maurevel se uită cu admiraţie la Caterina; se înclină şi 
plecă. 

Pe când Maurevel ieşea din palatul Soissons, doamna 
de Sauve intra în căsuţa din Croix des Petits-Champs. 

Henric o aştepta cu uşa întredeschisă. 

Când o zări pe scară, o întrebă: 

— N-ai fost urmărită cumva? 

— Nu! Cel puţin aşa cred - răspunse Charlotte. 

— Eu cred că am fost, nu numai astă-noapte, dar şi în 
cursul serii - zise Henric. 

— Vai, Doamne! Mă înspăimântați, sire! murmură 
Charlotte. Dacă această amintire plăcută pe care i-o 
dăruieşti unei vechi prietene o să-ţi pricinuiască 
neplăceri, n-o să mă consolez niciodată. 

— Fii pe pace, scumpă prietenă - spuse bearnezul - 
avem trei spade care veghează în umbră. 

— Trei sunt prea puţine, sire! 

— Destule, când aceste spade se numesc de Mouy, 
Saucourt şi Barthélémy. 

— Aşadar de Mouy te-a însoţit la Paris? 

— Fireşte. 

— A îndrăznit să se întoarcă la Paris? Vasăzică îl iubeşte 


341 


Alexandre Dumas 


la nebunie vreo sărmană femeie, ca şi pe dumneata? 

— Nu, dar aici se află un duşman căruia i-a jurat 
moartea. Numai ura, scumpa mea, poate să te ducă la tot 
atâtea prostii ca şi iubirea. 

— Mulţumesc, sire. 

— Oh! Nu mă refer la prostiile de acum; mă gândesc la 
cele trecute şi la acelea pe care le voi face. Dar să nu 
vorbim despre asta! N-am timp de pierdut! 

— Vasăzică, pleci! 

— Da, la noapte! 

— Aşadar, ţi-ai terminat treburile pentru care ai venit la 
Paris? 

— N-am venit decât pentru dumneata! 

— Gasconule! 

— La naiba, scumpa mea prietenă, spun adevărul! Dar 
să îndepărtăm aceste amintiri; mai am doar două-trei 
ceasuri de fericire, şi apoi o să ne despărţim pe veci! 

— Vai, sire - făcu doamna de Sauve - iubirea mea e 
veşnică! 

Henric tocmai afirmase că n-are vreme de discuţie: aşa 
că nu mai ripostă; crezu, sau, sceptic, cum îi era firea, se 
prefăcu a crede. 

Totuşi, după cum pomenise regele Navarei, de Mouy şi 
cei doi însoțitori ai săi se aflau ascunşi în preajma casei. 

Stabiliseră cu Henric ca acesta să plece din căsuţă la 
miezul nopţii, în loc de ceasurile trei dimineaţa; urma apoi 
s-o conducă pe doamna de Sauve, ca în ajun, până la 
Luvru, iar de aici să meargă în strada Cgrisaie, unde 
locuia Maurevel. 

Peste zi de Mouy se lămurise pe deplin care-i casa unde 
locuia duşmanul său. 

Acum stăteau la pândă cam de vreo oră, când zăriră un 
om - urmat la câţiva paşi de alţi cinci - care se apropie de 
poarta căsuţei şi, una după alta, încercă mai multe chei în 
broască. 

Când îl văzu de Mouy, pitit în umbra unei porţi 
învecinate, nu făcu decât un salt din ascunzătoare până 


342 


Regina Margot vol. 2 


la bărbatul ce încerca cheile şi îl apucă de braţ. 

— O clipă - strigă de Mouy - nu-i voie să intri aici! 

Omul se dădu înapoi şi când sări, îi căzu pălăria. 

— De Mouy de Saint-Phale! ţipă el. 

— Maurevel! urlă hughenotul, scoţându-şi spada din 
teacă. Te căutam! Mi-ai venit singur în cale! Mulţumesc! 

Dar mânia nu făcu să-l uite pe Henric. Se întoarse spre 
poartă şi fluieră ca păstorii bearnezi. 

— Asta-i de ajuns! se adresă apoi lui Saucourt. Acum. 
Vino aici, asasinule! Vino! 

Şi se năpusti asupra lui Maurevel. 

Între timp, acesta avusese răgazul să tragă din centură 
un pistol. 

— Aha! De data asta cred că ţi-a sunat ceasul - zise 
ucigaşul în solda regelui, ochind spre tânăr. 

Trase; dar de Mouy se aruncă spre dreapta şi glonţul 
trecu fără să-l atingă. 

— Acum e rândul meu! exclamă tânărul. 

Şi-l izbi pe Maurevel cu spada atât de tare, încât deşi îl 
nimeri în centura de piele, vârful armei pătrunse în carne. 

De durere, asasinul scoase un strigăt atât de sălbatic, 
încât zbirii care-l însoțeau îl crezură lovit de moarte şi 
fugiră înspăimântați spre strada Saint-Honore. 

Maurevel nu era de loc viteaz. Când se văzu părăsit de 
oamenii lui şi având în faţă un adversar ca de Mouy, 
încercă la rândul lui să fugă pe acelaşi drum ca şi ei, 
strigând: „Ajutor!” 

De Mouy, Saucort şi Barthelemy îl urmăriră plini de zel. 
Când ajunseră în strada Grenelle, pe unde o luaseră 
pentru a le tăia calea, o fereastră se deschise şi un bărbat 
sări de la primul cat, pe pământul reavăn, stropit de 
ploaie. 

Era Henric. 

Fluieratul lui de Mouy îi vestise primejdia, iar focul de 
pistol îi dovedise că aceasta era mare; aşa că acum 
alerga în ajutorul prietenilor săi. 

Înflăcărat, viguros, se năpusti pe urmele lor, cu sabia în 


343 


Alexandre Dumas 


mână. 

Un strigăt îl călăuzi: venea dinspre bariera Sergents. 
Maurevel fusese acela care strigase. Simţindu-se încolţit 
de de Mouy, el îşi chema din nou în ajutor oamenii, care o 
luaseră la sănătoasa de spaimă. 

Trebuia să primească lupta sau să fie străpuns pe la 
spate. 

Maurevel se întoarse, întâlni spada duşmanului său şi 
aproape pe dată îi dădu o lovitură atât de dibace, încât îi 
sfâşie eşarfa; dar de Mouy îi răspunse pe loc. 

Spada tânărului îl izbi din nou pe Maurevel şi sângele 
acestuia ţâşni din două răni. 

— Nu l-ai dat gata! Haide, haide! strigă Henric, care îl 
ajunse din urmă. 

De Mouy n-avea însă nevoie să fie încurajat. 

Il atacă din nou pe Maurevel, dar acesta nu-l mai 
aştepta. 

Apăsându-şi rana cu mâna stângă, o luă din nou, cu 
desperare, la fugă. 

— Ucide-l repede! Ucide-l! strigă regele. Uite, oamenii 
lui se opresc şi desperarea laşilor nu le prieşte celor viteji. 

Maurevel simţea cum îi plesnesc plămânii; respira 
şuierător şi la fiecare răsuflare îi curgeau şiroaie de sânge 
din piept; deodată, căzu istovit, dar se ridică repede şi, 
sprijinindu-se într-un genunchi, întinse vârful spadei spre 
de Mouy. 

— Prieteni! Prieteni! urlă Maurevel. Nu sunt decât doi! 
Trageţi, trageţi în ei! 

In adevăr, Saucourt şi Barthélémy se îndrepărtaseră, 
alergând după cei doi zbiri, care fugeau pe strada des 
Poulies, aşa că regele şi de Mouy se aflau singuri în faţa a 
patru oameni. 

— Foc! continuă să ţipe Maurevel, în timp ce unul din 
soldaţi se pregătea să tragă cu muscheta. 

— Da, dar mai înainte ai să mori, trădătorule! Mori, 
ticălosule! Mori blestemat, ca un ucigaş! strigă de Mouy. 

Şi apucând cu o mână tăişul spadei lui Maurevel, 


344 


Regina Margot vol. 2 


înfipse cu cealaltă pe a sa în pieptul duşmanului, cu atâta 
putere, încât îl ţintui la pământ. 

— Bagă de seamă! Bagă de seamă! lăsând spada în 
trupul lui Maurevel, căci un soldat îl ochise şi l-ar fi ucis, 
fiind chiar în bătaia flintei lui. 

Chiar atunci, Henric străpunse cu sabia trupul 
soldatului, care căzu lângă Maurevel, scoțând un strigăt. 

Ceilalţi doi soldaţi o luară la fugă. 

— Haide, de Mouy, haide! Să nu mai pierdem o clipă! 
Dacă suntem recunoscuţi, s-a zis cu noi! strigă Henric. 

— Aşteptaţi, sire! Credeţi c-o să-mi las spada în corpul 
ticălosului ăsta?! 

Se apropie de Maurevel. Părea că zace fără viaţă, dar în 
clipa când de Mouy atinse mânerul spadei sale, care 
rămăsese în trupul lui Maurevel, acesta se ridică şi, luând 
flinta soldatului doborât de Henric, o descarcă în plin în 
pieptul lui de Mouy. 

Tânărul căzu fără să scoată măcar un geamăt: murise 
fulgerător. 

Henric se năpusti asupra lui Maurevel, care se prăbuşi 
la rândul lui. Sabia regelui nu străpunse decât un 
cadavru. 

Regele Navarei trebuia să fugă. Larma atrăsese o 
mulţime de oameni şi garda de noapte putea să sosească 
dintr-un moment în altul. Henric căută cu privirea printre 
curioşii atraşi de zgomot o figură cunoscută şi deodată 
scoase un strigăt de bucurie. 

ÎI recunoscuse pe jupân La Huriere. 

Întâmplarea se petrecea lângă Croix du Trahoir, adică 
în faţa străzii l'Arbre-Sec. Aşadar, vechea noastră 
cunoştinţă, mohorât de felul lui, şi care devenise mai 
posomorât după moartea lui La Mole şi Coconnas - 
preaiubiţii lui oaspeţi - îşi părăsise bucătăria şi tigăile şi 
alergase aici tocmai când pregătea cina regelui Navarei. 

— Jupân La Huriere, ai grijă de De Mouy, deşi mă tem 
că nu mai e nimic de făcut. la-l la tine şi, dacă mai 
trăieşte nu precupeţi nimic. Uite o pungă cu galbeni. Cât 


345 


Alexandre Dumas 


despre celălalt, lasă-l în noroi ca pe un stârv de câine. Să 
putrezească acolo! 

— Dar dumneavoastră? întrebă fia Huriere. 

— Eu trebuie să-mi iau rămas bun de la cineva. Alerg şi 
în zece minute sunt la tine. Pregăteşte-mi caii! 

În adevăr, Henric o luă la fugă spre căsuţa din Croix 
des Petits-Champs, însă când ajunse în strada Grenelle se 
opri îngrozit. 

O mulţime de oameni se îngrămădeau în faţa căsuţei. 

— Ce s-a întâmplat! Ce-i în casa asta? întrebă Henric. 

— Vai, ce nenorocire, domnule! îi răspunse cel căruia i 
se adresase. O doamnă tânără şi frumoasă a fost ucisă cu 
pumnalul de soţul ei, înştiinţat printr-o scrisoare că 
nevasta lui se află aici cu amantul ei. 

— Şi soţul? 

— A fugit. 

— Doamna? 

— Se mai află aici. 

— Moartă? 

— Nu încă, slavă Domnului, dar starea ei este gravă! 

— Vai mie! exclamă Henric. Aşadar, sunt blestemat! 

Şi se năpusti în casă. 

Camera era plină de lume; toţi se îmbulzeau în jurul 
unui pat unde zăcea sărmana Charlotte, străpunsă de 
două lovituri de pumnal. 

Bărbatul ei, care timp de doi ani se prefăcuse că nu-i 
gelos pe Henric, profitase de această împrejurare ca să se 
răzbune pe ea. 

— Charlotte! Charlotte! strigă Henric, croindu-şi drum 
prin mulţime şi căzând în genunchi lângă pat. 

Charlotte întredeschise frumoşii ei ochi, pe care 
începuseră să-i învăluie umbrele morţii. Scoase un țipăt 
ce făcu să-i ţâşnească sângele din cele două răni, şi 
încercă să se ridice. 

— Ah! Ştiam prea bine că n-o să mor fără să te văd! 
murmură ea. 

In adevăr, ca şi cum nu aşteptase decât această clipă 


346 


Regina Margot vol. 2 


pentru a-şi da lui Henric sufletul din adâncul căruia îl 
iubise, sărută fruntea regelui Navarei şi murmură pentru 
ultima oară: „Te iubesc”. 

Apoi muri. 

Henric nu putea să mai întârzie fără a-şi pune în 
primejdie viaţa. Trase pumnalul din teacă, tăie o şuviţă 
din minunatul păr auriu, pe care îl despletise adeseori 
pentru a-i admira lungimea. Apoi plecă lăcrimând, în timp 
ce toţi cei de faţă izbucniră în hohote de plâns, fără să-şi 
dea seama că vărsau lacrimi pentru nenorocirea unor 
oameni de rang atât de mare. 

— Prieteni, iubire, totul mă lasă! Totul mă părăseşte în 
acelaşi timp! 

— Da, sire dar vă rămâne tronul! îi şopti un bărbat ce-l 
urmase, desprinzându-se din grupul curioşilor care se 
strânseră în faţa căsuţei. 

— René! exclamă Henric. 

— Da, sire. René, care veghează asupra 
dumneavoastră, ticălosul de Maurevel, murind, v-a 
pronunţat numele. Se ştie că sunteţi la Paris şi arcaşii vă 
caută. Fugiţi! Fugiţi! 

— Şi mai crezi c-am să fiu rege, eu, un fugar?! 

— Priviţi, sire - murmură florentinul, arătându-i regelui 
o stea care se zărea, strălucitoare, după un nor întunecat 
- nu eu spun asta, ci ea. 

Henric oftă şi dispăru în beznă. 


SFÂRŞITUL ROMANULUI 


347