Ponson Du Terrail — Junetea Regelui Henric — Vol 1.1 Frumoasa Argintareasa

PONSON DU IERRAIL 


PONSON DU IERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 


Vol. 1 - FRUMOASA ARGINTĂREASĂ 


Capitolul 1. 

Într-o seară din luna iulie a anului 1572, doi cavaleri 
galopau pe drumul care duce de la Pau la Nerac. 

Erau doi tineri, şi mustaţa lor care abia mijea, arăta că 
abia împliniseră douăzeci de ani. Unul era brun, celălalt 
blond. Primul avea un păr negru ca piatra de jais1, cel de-al 
doilea nişte bucle aurii care îi cădeau cu neglijenţă pe 
umeri. 

Întorşi pe jumătate pe şeile lor, şi plecaţi unul spre altul, 
cei doi cavaleri vorbeau încet: 

— Noe, scumpul meu amic, zicea cavalerul brun, ştii că e 
încântător felul acesta de a călători cineva astfel pe o 
noapte plăcută de vară, şi mai cu seamă pe un drum tăcut şi 
pustiu, călare pe un viguros cal bearnez plin de ardoare. 

Tânărul blond începu să râdă. 

— Ai dreptate Henric, şi mai cu seamă când pleacă 
cineva noaptea din Nerac şi se îndreaptă spre un frumos 
castel unde la miezul nopţii are să se deschidă o fereastră, 
cum are să se întâmple pentru dumneata. 

— Taci, indiscretule! 

— Drumul e pustiu, după cum singur ai zis, Henric, şi 
apoi să ne înţelegem prinţe: când ai vorbit despre noaptea 
asta plăcută, nu ai voit să deschizi vorba despre ea? 

— Dar, taci odată, limbutule! 

— Haida-de! Continuă tânărul cel blond, jur pe numele 
meu, d'Amaury, că arzi de dorinţă, frumosul meu senior, de 
a mă auzi pronunţând numele Corisandrei. 


— Noe, Noe, murmură cavalerul brun, eşti un confident 
periculos, ai ajuns să arunci aceste nume la ecourile 
drumului, ceea ce e foarte imprudent... 

Tânărul Amaury de Noe râdea pe sub mustaţa sa cea 
blondă. 

— Căci tu nu ştii, urmă acela ce se numea Henric şi care 
era tratat de cel din urmă cu o familiaritate respectoasă, ce 
urechi fine are un bărbat gelos. Bietul conte de Gramont 
are o soţie ce se numeşte Corisandra, şi este de temut dar, 
ca nu cumva o suflare de vânt să transporte ecoul 
conversaţiei noastre până în urechile contelui... 

— Ah! Zise blondul, iată unde voiam să ajung. 

— Şi, ce anume voiai? 

— Voiam să te fac să mărturiseşti, Henric, că te expui 
prea mult. 

— Haida-de! 

— De două ori ai scăpat ca prin minune. Într-o seară 
contele a intrat la soţia sa şi dumneata ai stat ascuns mai 
mult de o oră în cutele unei perdele. Altă dată ai petrecut 
toată noaptea într-o salcie. 

— Atunci era vară ca şi acum, şi am dormit pe o cracă. 

— Dar ştii, Henric, că acest conte gelos şi urât, ar fi 
capabil, cu tot gradul de prinţ ce-l ai, să pună să te omoare, 
în cazul în care n-ar avea curajul să-ţi înfigă el însuşi 
pumnalul în inimă. 

— Dragă Noe, răspunse cavalerul brun, ţi s-au istorisit 
vreodată poveştile bunicii mele, Doamna Margareta de 
Navarra? 

— Da. Dar, pentru ce? 

— Pentru că este una care conţine o prea frumoasă 
morală asupra amorului: „Amorul - zicea regina Margareta 
- este o ţară încântătoare, în care, pentru ca să ajungi, 
întâmpini cele mai mari dificultăţi.” Prin urmare, un drum 
pe care-l parcurgi cu înlesnire şi fără obstacole, este ca un 
lucru frumos, dar fără atracţie. 


— lată, zise cu naivitate Amaury de Noe, un lucru pe 
care eu nu prea îl înţeleg. 

— Ascultă, să ţi-l explic. Cavalerul brun dădu pinteni 
calului său şi urmă astfel: Doamna Margareta, bunica mea, 
vorbea cam în enigme, cu aluzii şi metafore. Drumul cu 
dificultăţi, înţelegi tu, este bărbatul gelos, este fereastra 
care se deschide la miezul nopţii, este pumnalul celor ce te 
pândesc în colţul unei străzi întunecoase, şi noaptea de vară 
petrecută pe cal sau pe craca unei sălcii. 

— Bine! Acum înţeleg... 

— Drumul cel lesne de parcurs, este atunci când lipsesc 
toate acestea: este femeia la care intri în miezul zilei 
lăsându-ţi calul la poartă, este aceea care te numeşte 
mititelul ei în gura mare şi care nu-ţi refuză nimic din cele 
ce ţi-ai dori să obţii. 

— Aşadar, îl întrerupse Noe, dumitale nu-ţi place drumul 
cel neted. 

— Oh! Făcu cu dispreţ cavalerul brun, dacă Satana l-ar 
împinge pe Gramont să moară în vreo luptă şi dacă 
Corisandra, mi-ar deschide uşile la perete... 

— Ce ai face? 

— Ei, aş răspunde, că nu-mi place casa în care nu mai 
pot intra pe fereastră. 

— Amin! Murmură Amaury. 

— Apropo, reluă acela ce se numea Henric, ştii că venim 
la Beaumanoir pentru ultima oară? 

— Cum, nu o mai iubeşti pe Corisandra? 

— Ba da... tot o mai iubesc. 

— Atunci pentru ce? 

— Pentru că plecăm mâine. 

— Plecăm? Întrebă Noe cu uimire, şi când? 

— Mâine dimineaţă... şi te iau şi pe tine, căci tu eşti 
fratele meu de arme. 

— Bine. Dar unde mergem? 

— Îţi voi spune după ce voi ieşi de la Corisandra. 


După ce Henric pronunţă aceste din urmă cuvinte, calul 
său, obişnuit desigur a face în fiecare seară acelaşi drum, 
făcu o întorsătură la stânga şi apucă pe o potecă ce trecea 
printr-o pădurice de stejari care ducea spre un frumos 
castel numit Beaumanoir. 

Beaumanoir era ţinta călătoriei nocturne a celor doi 
tineri. 

Când ajunseră la jumătatea drumului spre castel, ei se 
opriră, lăsară poteca şi intrară într-un desiş de ulmi şi de 
stejari. 

Acolo cavalerul cel brun descălecă şi dădu frâiele calului, 
companionului său. 

— Henric, zise acesta din urmă, fii prudent! 

— Voi fi, nu avea teamă. 

— Adu-ţi aminte că, dacă nu e permis să te retragi pe 
terenul de luptă, totuşi se poate face asta pe un teren de 
galanterie, mai adaugă tânărul om. 

— Noe, răspunse cavalerul brun, ai ajuns nesuferit cu 
morala ta! bună seara... 

EI se înfăşură în mantaua cea scurtă ce o purta, şi 
înfundă pe ochi pălăria sa ce avea o pană albă, se asigură 
că pumnalul ce-l purta la centură era la locul său, apoi ieşi 
din desiş şi începu a alerga cu uşurinţa unei căprioare. 

După un sfert de oră ajunse sub zidurile castelului. 

Beaumanoir nu era o locuinţă posomorâtă din evul 
mediu, înconjurată cu turnuri dese şi cu şanţuri adânci; era 
mai mult o casă încântătoare de ţară, cu o poartă solidă de 
stejar, căptuşită cu fier, având şi doi câini mari din Pirinei 
care erau singurul mijloc de apărare, în acele timpuri de 
războaie civile şi tulburări politice, contra hoţilor şi 
inamicilor ce ar fi voit să pătrundă înăuntru. 

Cavalerul brun puse două degete pe buzele sale şi 
scoase o fluierătură întocmai ca ciobanii care frecventează 
locurile de păşune de prin apropiere şi care se cheamă 
noaptea unii pe alţii. Apoi se vâri sub arborii care 
înconjurau locuinţa, se culcă la pământ şi aşteptă câteva 


momente cu ochi fixaţi spre castel, în care desigur că 
dormeau toţi, deoarece nu se vedea nici o lumânare 
aprinsă. 

Trecură astfel câteva minute, apoi o lumină se văzu la 
primul etaj al unui turn, care pe dată se şi stinse. 

Atunci eroul nostru se ridică, şi mergând cu mare băgare 
de seamă, tot pe sub copaci, dădu ocol edificiului şi se opri 
în dreptul fațadei de miazăzi a cărei vedere da spre munţi. 
În acelaşi moment, un câine mare, culcat afară pe iarbă, se 
repezi spre dânsul, cu ochii înflăcăraţi, cu gura deschisă şi 
gata a lătra cu furie. 

— Taci, Pluton, zise Henric încet, sunt eu... 

Cânele îi recunoscu vocea fără îndoială căci îi linse 
mâna, dădu din coadă în semn de bucurie şi se duse de se 
culcă liniştit iarăşi pe iarbă. În acelaşi timp o fereastră se 
deschise încet deasupra capului tânărului şi la piciorul lui 
căzu o scară de mătase. Cavalerul brun se agăţă de ea cu 
amândouă mâinile, şi cu uşurinţa unei pisici, se urcă până la 
fereastra deschisă. Acolo două braţe parfumate şi albe ca 
zăpada se întinseră spre el, îl ajutară să intre înăuntru, 
ridicară scara care atârna de zid şi închiseră fereastra. 

— Ah! Scumpul meu Henric... murmură o voce dulce, ce 
târziu ai venit astă-seară! 

Companionul lui Amaury de No€ se găsea acum într-o 
frumoasă cameră decorată sub numele de oratoriu, cuvânt 
ce în acea epocă avea aceiaşi semnificaţie ca budoarul. O 
lampă de alabastru ce răspândea o lumină misterioasă 
făcea să se vadă tablouri din şcoala italiană, bronzării 
florentine, un covor ţesut în Orient şi nişte scaune mari de 
stejar minunat sculptate. Stăpâna acestei locuinţe se aşeză 
pe unul din aceste scaune, iar tânărul îngenunche înaintea 
ei şi-i îmbrăţişa mâinile. 

Femeia înaintea căreia îngenunchea eroul nostru se 
numea Diana-Corisandra d'Andouins, contesa de Gramont. 
Ea avea vârsta de douăzeci şi patru de ani, era blondă ca o 
madonă a lui Raphael şi albă ca un crin. 


— Diana, frumoasa mea Diana, murmură adolescentul, 
pe când ducea mâinile cele albe şi parfumate ale contesei la 
buzele sale, pentru ce încrunţi astfel sprâncenele şi mă 
priveşti cu mânie întocmai ca şi cum mi-ai reproşa că am 
sosit târziu? 

— Dar, răspunse ea, surâzând şi întinzând mâna către un 
colţ al oratorului, priveşte orologiul, scumpul meu Henric, 
sunt două ore după miezul nopţii. 

— Este adevărat, dragostea mea, dar Noe este vinovat, 
el mă face să întărzii întotdeauna. 

Contesa aruncă un tandru surâs asupra tânărului. 

— Henric, îi zise ea, nu te gândeşti că suntem în luna lui 
iulie şi că la ora trei se face ziuă. Gândeşte-te dar, iubitul 
meu, că draga ta Corisandra ar fi pierdută, dacă te-ar 
întâlni cineva în revărsatul zorilor pe lângă castelul 
Beaumanoir. M-ar omori... mai adăugă ea încet. 

— Oh! Exclamă tânărul, dar eu nu sunt aici? 

— Eu îi aparţin, suspină ea plecându-şi capul, şi dacă ar 
avea cea mai mică bănuială, ah! Îţi jur Henric că, deşi eşti 
prinţ, ar fi capabil să pună să te omoare! 

Henric surâse şi îi zise: 

— Tu uiţi, pe zeul care veghează asupra noastră, Diana, 
pe zeul amorului? 

Şi luându-i capul între mâini o sărută pe frunte şi cu o 
voce tristă urmă: 

— Scumpa mea Diana, nu ştii că am venit să îmi iau adio 
de la tine pentru o lună? 

— Adio?! Ce, eşti nebun, Henric? Strigă contesa cu un fel 
de spaimă. 

— Nicidecum! Dragostea mea. 

— Dar este imposibil... pentru ce adio? 

— Pentru că plec, părăsesc Nerac. Mama o doreşte; aşa 
mi-a ordonat... 

— Şi unde te duci, Dumnezeule? Exclamă Diana 
d'Andouins palidă şi tremurândă; unde pleci, Henric? 

— La Paris, la curtea Franţei... 


— Oh! Nu te duce, Henric nu te duce! Exclamă cu 
nelinişte contesa; să nu te duci... repetă ea cu spaimă. 
Gândeşte-te că eşti hughenot, scumpul meu prinţ, şi o să ţi 
se întâmple vreo nenorocire. 

— Ce idee! zise Henric de Navarra, apoi adăugă: 
linişteşte-te, scumpă Diana, căci mă duc la Paris incognito. 
Şi pentru ce aceasta? Nu ştiu. Regina, mama mea, îmi va da 
mâine un plic pecetluit pe care am ordin de a nu-l deschide 
până la Paris. Ştiu numai că plec fără escortă, însoţit numai 
de Noe şi am să locuiesc în strada Saint-Jacques, la hanul 
Leul de Argint ţinut de un bearnez numit Lestacade. 

— Şi peste o lună, o să te întorci scumpul meu? 

— Aşa mi-a spus mama. 

Contesa se puse pe gânduri. 

— Această călătorie îmi pare foarte curioasă, murmură 
ea, şi desigur că are un scop politic, pe care nici eu, nici 
dumneata, scumpe Henric, nu-l putem ghici. 

— Diana, frumoasa mea Diana, zise tânărul prinţ, lasă- 
mă să-ţi închid gura cu un sărut, avem să petrecem 
împreună numai o oră. Dacă vom consuma acest timp 
numai într-o monotonie şi tristeţe, vom pierde momentele 
preţioase ce ne mai rămân... 

— Ai dreptate, zise ea. 

Şi cei doi amorezaţi îşi făcură jurămintele cele mai 
solemne, şi ora ce le mai rămânea o petrecură făcându-şi 
cele mai dulci promisiuni. În fine, o uşoară lumină albicioasă 
apăru la răsărit; şi cum Romeo se despărţea de Julieta, 
Henric de Navarra se ridică în picioare şi zise: 

— Diana, iată zorile de ziuă... 

Ea îl apucă în braţe, îl făcu să repete pentru a o suta 
oară, într-o oră, jurământul că se va întoarce cât mai 
curând şi că o va iubi pentru totdeauna, apoi îi zise: 

— Ascultă, Henric, ai fost vreodată la Paris? 

— Am fost când eram în vârstă de opt ani. 

— Ah! Asta înseamnă că n-ai fost niciodată. Şi oricât eşti 
de prinţ nu vei fi la adăpostul niciunei curse, niciunei 


seducţii, şi tocmai pentru că mergi incognito, vei avea 
trebuinţă de prieteni siguri. 

— Îl am pe No&. 

— Noe este un ameţit, şi tot atât de neumblat prin Paris 
ca şi tine. Am să-ţi dau o scrisoare care îţi va prinde bine. 

— Şi către cine? 

— Către un burghez care locuieşte în strada Urşilor şi a 
cărei femeie a fost crescută la un loc cu mine. Află Henric că 
oamenii simpli îţi pot face mai multe servicii decât cei cu 
rang înalt; şi bravul burghez la care am să te recomand îmi 
este foarte devotat; el îşi va da viaţa pentru tine când va şti 
că te iubesc, şi în caz că vei goli punga prea repede te va şi 
împrumuta, însă fără nici un profit, bineînţeles. 

— Este bogat acest burghez? 

— Ca un mare senior. El e argintar şi se numeşte Loriot. 

— Dă-mi scrisoarea, zise Henric, am să mă duc la el, nu 
pentru altceva, decât ca să-l aud vorbindu-mi de tine. 

— Când o să pleci, Henric? 

— Astăzi pe la apusul soarelui. 

— Ei bine! Tot astăzi, unul din servitorii mei se va înfăţişa 
la castelul de Nerac şi îţi va aduce scrisoarea. Adio scumpul 
meu, pleacă... lată că se face ziuă. 

Diana d'Andouins, contesa de Gramont, deschise atunci 
fără zgomot ferestrele oratorului, aruncă o privire afară 
pentru ca să se asigure că nu era nimeni împrejurul 
castelului, apoi lăsă din nou jos scara de mătase. 

— Adio! Repetă Henric, adio. 

Junele prinţ sări pe fereastră, îi dădu o ultimă sărutare, 
simţi o lacrimă fierbinte căzând din albaştrii ochi ai 
frumoasei Diana pe mâna sa, puse piciorul pe scară şi 
dispăru. 

Capitolul II. 

Opt zile după aceasta, tânărul prinţ Henric de Navarra şi 
companionul său, Amaury de Noe, alergau călări noaptea 
pe țărmurile Loarei pe un drum strâmt ce trecea pe lângă 


râu şi printre dealurile acelui ţinut, acoperite cu păduri şi 
vii. 

Henric de Navarra mergea la Paris cu nişte instrucţiuni 
secrete de la Doamna Jeanne d'Albret mama sa, instrucţiuni 
închise într-un plic pe care nu trebuia să-l deschidă decât la 
Paris. 

Mai avea cu sine şi scrisoarea frumoasei Corisandra 
pentru prietena sa din copilărie, soţia argintarului. 

Ei erau pe drum de la răsăritul soarelui. Se culcaseră în 
ajun la Tours şi plecaseră din nou în revărsatul zorilor 
hotărâți ca să ajungă la Blois; dar, ori că plecaseră prea 
târziu, ori că se opriseră prea mult la un han izolat din 
drumul lor, noaptea avea să îi apuce mult mai înainte de a 
putea zări din depărtare turnul catedralei oraşului Blois. 
Timpul se întâmplase să fie furtunos şi cerul încărcat de 
nori negri, brăzdaţi de fulgere dese. 

— Haide, Henric, zise No€ care mergea în tăcere de 
câteva minute, grăbeşte calul, căci o să ne apuce furtuna. Şi 
ce furtună Dumnezeule! iată, calul a început să tremure sub 
mine. 

— Haida-de! Tu eşti un bun călăreț Noe, şi apoi o să poţi 
să îl stăpâneşti. 

— Da, dar nu-mi place să mă ude ploaia. 

— Ploile de vară sunt răcoritoare. 

Un tunet se auzi. Speriaţi, caii săriră în două picioare şi 
împiedicară pe Henric să-şi continue vorba. În acelaşi timp 
începură să cadă picături de ploaie. 

— Ceea ce îmi pare mai curios, zise No6, al cărui cal 
începuse să tremure mai tare, e că mă tot uit înainte şi nu 
zăresc nimic, nici măcar drumul. 

— Ba eu văd venind un om călare, răspunse Henric. 

— Şi eu îl văd, dar un om nu este o casă unde să te poţi 
adăposti. 

O a doua bubuitură de tunet răsună în aer şi la lumina 
fulgerului, cei doi tineri cavaleri, zăriră foarte bine pe acel 
om. 


Era un tânăr călare pe un catâr şi care părea foarte 
îngrijorat de furtună. 

— Hei! Amice, îi strigă No€ în momentul când se apropie 
de ei. 

Țăranul se opri şi cu respect scoase din cap boneta sa de 
lână. 

— Suntem departe de Blois? 

— La cinci leghe, senioria voastră. 

— Cel puţin suntem aproape de vreun sat? 

— Nu mai e nici un sat până la Blois. 

— Dar, în sfârşit, trebuie să fie vreo casă prin apropiere. 

— Da, este un han, la două leghe de aici. 

— Nu mai aproape? 

— Nu, senioria voastră. 

— Ei bine! Zise cu veselie Henric de Navarra, haide 
înainte, No&, şi lasă să ne răzbească ploaia cât va voi. 

— Ah! Răspunse ţăranul, dacă e vorba numai de a vă 
adăposti atunci este altceva. 

— Cum altceva? 

— Pentru că este aici, la o distanţă de un sfert de oră, o 
stâncă scorburoasă, sub care vă puteţi adăposti foarte bine 
cu cai cu tot. 

— Crezi? 

— Neapărat, pentru că acolo, duminicile se face joc. 

Henric întinse un scud ţăranului şi dădu pinteni calului. 

În mai puţin de un sfert de oră, şi tocmai când se 
întunecă mai mult, cei doi tineri ajunseră la locul de care le 
vorbise ţăranul. Era într-adevăr un fel de peşteră spațioasă 
cu faţa spre drum. Luminat de un fulger, Noe intră cel 
dintâi fără să fi avut nevoie să descalece, şi Henric îl imită. 

Îndată după acesta, furtuna izbucni cu mai mare 
violenţă. Bubuiturile de tunete şi fulgerele se urmau fără 
întrerupere, luminând toată valea Loarei şi deşteptând 
toate ecourile adormite. Cei doi cavaleri îşi legară caii în 
fundul peşterii astfel încât să nu vadă fulgerele, apoi se 


aşezară pe o grămăjoară de frunze şi crăci, aduse acolo 
fără îndoială de către ciobani şi vieri2. 

— Ah! Murmură Noe după o scurtă tăcere, această 
peşteră îmi pare mai frumoasă chiar decât saloanele 
castelului de Nerac, Henric, şi dacă am avea aici numai o 
ciozvârtă de vânat şi o butelie cu vin alb, puţin ne-ar păsa 
de furtună. 

— Ah! Suspină Henric, eu m-aş mulţumi să am numai 
mâna albă a Corisandrei într-a mea. 

No6, când auzi acest regret amoros al tânărului prinţ, 
începu a fluiera într-un mod batjocoritor, printre dinţi. 

Numaidecât după aceasta, un alt zgomot decât al ploii şi 
al tunetelor, se auzi. Ce doi tineri se sculară repede de pe 
grămezile lor de frunze uscate şi ascultară cu atenţie. Se 
auzea pe drum, galopul mai multor cai grăbiţi. Fulgerele se 
urmau cu o astfel de repeziciune, încât drumul, râul şi 
dealurile din jur, erau luminate ca ziua. 

Henric de Navarra şi Noe, apropiindu-se de gura 
peşterii, văzură o femeie călare care lovea necontenit cu 
biciuşca în cal şi care trecu prin faţa grotei mai repede ca 
fulgerul. După dânsa, la trei paşi distanţă, un cavaler se 
forţa să o ajungă strigându-i, cu un accent italienesc bine 
pronunţat: „Oh! De astă dată nu mai îmi scapi!” 

Tinerii auziră un țipăt de groază, apoi în acelaşi timp 
văzură pe amazoană întorcându-se în şa, întinzând braţul şi 
slobozind un pistol, a cărui detunare se contopi cu zgomotul 
tunetului. 

Calul cavalerului ce o urmărea se ridică în două picioare, 
se învârti în loc şi căzu pe spate, răsturnând în căderea sa şi 
pe călăreț. 

Amazoana biciui din nou calul şi dispăru ca un meteor în 
întunericul nopţii. Aceste lucruri se petrecură aşa de 
repede, aşa de neaşteptat, încât prinţul de Navarra şi 
tânărul său companion, rămaseră încremeniţi, şi nici nu 
apucară să se gândească să intervină. 


Când văzu însă, pe cavalerul trântit că se ridică sănătos 
şi nevătămat de sub cadavrul calului său, Noe leşină de râs. 
Acel necunoscut era aproape de peşteră, şi zgomotul 
râsului îi atrase privirea către tinerii noştri pe care îi văzu, 
la lumina unui fulger, stând cu nepăsare sub stânca 
protectoare. În acelaşi timp zări şi caii în fundul peşterii. 

— Ah! Pe numele Madonei, exclamă el, ce nenorocire! 

Şi fără a se tulbura de acel râs batjocoritor, înaintă către 
tineri, şi îi fixă cu o privire scurtă şi sigură a omului 
experimentat în ale vieţii. 

Junele prinţ şi companionul său, erau îmbrăcaţi foarte 
simplu. Judecându-i după spenţerul3 lor de postav gros, 
după pălăriile lor fără pene, şi după cizmele lor în formă de 
pâlnie, crezu că are a face cu nişte mici gentilomi, fii de 
familii neînsemnate ce se duc la Paris să-şi caute o carieră. 
Astfel, se apropie de dânşii cu nasul sus, cu privirea 
insolentă şi protectoare. 

— Ah! Aveţi cai, băieţi... 

Henric de Navarra şi Noe se uitară lung la el. 

Era un om de aproape patruzeci de ani, înalt şi îmbrăcat 
ca un gentilom distins. Faţa sa măslinie, aerul său mândru, 
căutătura-i încruntată şi batjocoritoare în acelaşi timp, îl 
arătau că este unul din acei italieni pe care regina-mamă, 
Catherine de Medicis, îi adusese în suita sa şi care se 
îmbogăţiră repede la curte. 

— Tocmai, îi răspunse Henric de Navarra, cu un ton nu 
mai puţin mândru, noi avem cai şi suntem din cauza asta 
mai fericiţi decât dumneata, care nu mai ai. 

— Aşa este, dar sunt sigur că o să-mi daţi mie un cal. 

— Poftim? Zise prinţul. 

— Trebuie cu orice preţ să o ajung pe acea femeia, 
continuă italianul. 

— Cam anevoie... 

— Oh! Negreşit, dar nu-ţi dăm... 

Un zâmbet plin de insolenţă se strecură pe buzele 
italianului. 


— Când veţi afla cine sunt, zise el, desigur că nu mă veţi 
refuza în a-mi vinde un cal. 

— Nu cumva veţi fi regele? Întrebă No& cu un ton 
batjocoritor. 

— Mai mult decât atâta, băieţi. 

— Dar, zise la rându-i Henric rânjind, mai presus de rege 
este Papa. Eşti Papa? 

— Nu, dar sunt favoritul doamnei Catherine de Medicis. 

— Apoi, zise prinţul care începuse să facă haz de aerul 
important al cavalerului, asta e ceva mai puţin decât 
regele... 

— Haide domnilor, zise italianul pierzându-şi răbdarea, 
n-am vreme de pierdut. Alegeţi... sau îmi vindeţi un cal pe 
care îi voi plăti cât îmi veţi cere... 

— Ştim, zise Noe, că favoriţii reginei se îmbogăţesc cu 
meseria asta. Trebuie să ai chimirul plin, domnule. 

— Sau, continuă necunoscutul, să ştiţi că veţi avea în 
mine un mare inamic care va pune să vă dea o bună lecţie 
într-una din zile. 

Henric şi No€ îi răspunseră printr-un hohot de râs. 
Atunci italianul disperat, trase spada şi adăugă: 

— Sau poate voiţi să ne jucăm niţel cu instrumentul ăsta, 
domnilor. 

— Hei! Vezi aşa! Zise prinţul. E multă vreme de când n- 
am făcut scrimă şi o să îmi mai dezmorţesc pumnul niţel 
acuma. 

Şi, ca şi italianul, Henric de Navarra, se înarmă cu 
spada... 

— Dă-mi voie, Henric, zise No care îl opri, eu trebuie să 
încep cu domnul. 

— Ba din contră, răspunse prinţul, eu. 

— Dar... 

— Haide, grăbiţi-vă, zise necunoscutul cu nerăbdare. Vă 
voi servi pe amândoi, băieţi. Mă numesc Rene Florentinul şi 
sunt maestru de arme. 


— Eu, zise Henric de Navarra, dând la o parte pe Noe&, 
sunt un bun elev. 

Şi încrucişă fierul cu italianul, care năvăli asupră-i cu 
spada ridicată. Noe, puţin mişcat, se retrase mai la o parte. 
Florentinul nu minţise, era maestru de arme, şi de la 
prima angajare fiul lui Jeanne d'Albret înţelese aceasta, dar 
el avea de partea lui tinereţea, elasticitatea membrelor, un 

curaj de leu şi o minunată prezenţă de spirit. 

Lupta nu putea să ţină mult între doi omeni care 
învârteau spada cu aşa curaj. La a treia angajare, 
Florentinul voi să încerce acel joc perfid căruia tradiţia i-a 
dat numele de jocul italienesc. Începu să sară, să se aplece 
în jos strigând şi prezentând spadei adversarului său, capul 
şi genunchiul. 

Din fericire pentru Henric de Navarra, răposatul rege 
Antoine de Bourbon, tatăl său, făcuse războiul în Italia şi, 
fiindcă el fusese profesorul de scrimă al fiului său, îi arătase 
în momentele sale libere, cum trebuie să se apere contra 
unui adversar milanez sau florentin. Astfel tânărul prinţ, 
care sta liniştit, se ferea bine de atacul adversarului său, 
fără însă a-l ataca. Parând cu băgare de seamă, îl lăsă pe 
Florentin să-şi arate măiestria în ale scrimei, să obosească 
şi să aştepte momentul favorabil pentru a executa acea 
faimoasă alunecare care era coroana jocului teribil ce îl 
juca. Prinţul prevăzuse însă lovitura ce voia să îi dea şi în 
momentul când italianul atacă, printr-o săritură se dădu în 
lături şi, înainte ca italianul, a cărui spadă lovise în gol, să 
aibă vreme de a se retrage, îi dădu o lovitură cu latul spadei 
în cap, zicându-i: 

— lată riposta mea, şi e bună! 

Italianul gemu şi căzu pe pământ ca şi cum ar fi fost lovit 
de trăsnet. Noe alergă. 

— Oh! Îi zise Henric, linişteşte-te, prietene; nu e nimic. 
Nu e mort... o lovitură dată cu latul nu omoară, este ameţit. 
Peste o oră îşi va veni în simţiri. 


Tinerii se aplecară spre Florentin şi No€ îi puse mâna la 
inimă. Inima bătea. 

— E leşinat, adăugă prinţul. 

— Henric, zise Noe, i-ai auzit numele? 

— Da, este Rene Florentinul. 

— Parfumierul reginei-mamă, Henric? 

— Da. 

— Un om rău, şi a cărui moarte, te asigur, i-ar fi fost 
foarte plăcută lui Dumnezeu. 

— Atunci, îmi pare rău că nu l-am ucis. 

— Vremea nu e pierdută, prinţule. 

— Ce? Exclamă Henric. 

— Înfig eu spada în el dacă dumitale nu-ţi convine s-o 
faci. 

— Ah! Noe, într-un om căzut jos, într-un om leşinat? 

— E o viperă pe care trebuie s-o striveşti, când dai peste 
ea. 

— Da, dar vipera strivind-o poate să te muşte de picior, 
pe când un om leşinat nu poate să îţi răspundă cu nimic. 

— Henric, Henric, murmură Amaury de Noe, amo 
groaznică presimţire. 

— Ce presimţire, dragă Noe? 

— Am presimţirea că acest om, căruia voieşti să îi cruţi 
viaţa, va juca un rol teribil în destinul dumitale. 

— Aş! 

— Un rol funest şi fatal, Henric, şi că într-o zi te vei căi 
amarnic că nu i-ai vârât spada4 în inimă. 

— Ai înnebunit, No€. 

— Nu, prinţule, nu. Mi se pare că citesc viitorul în acest 
moment. 

— 'Ţi se pare, răspunse cu răceală prinţul. 

— Crezi? 

— Negreşit, căci e mai bine să citeşti în trecut decât în 
viitor. 

— Pentru ce? 


— Pentru că trecutul îţi va spune că mă numesc Henric 
de Bourbon, descendent direct din regele Saint-Louis, 
răspunse cu răceală prinţul, şi că nu sunt dintre aceia care 
lovesc sau lasă a se lovi un om fără apărare. 

No€ îşi plecă capul. 

— Ai dreptate, zise el, dar ai făcut foarte rău că nu m-ai 
lăsat pe mine să mă bat cu acest câine de italian, eu l-aş fi 
UCIS. 

— Furtuna a încetat, reluă Henric, să încălecăm dragul 
meu. Nu mai pot de foame. 

— Aide, să nu mai văd în ochi mortăciunea asta, 
răspunse No€, mişcând cu piciorul corpul italianului leşinat. 

— Eu, zise Henric, dezlegându-şi calul şi încălecând, mă 
gândesc la un lucru. 

— La ce! 

— Cine o fi fost femeia pe care o urmărea şi care i-a 
răspuns aşa de cavalereşte cu pistolul. Era frumoasă, era 
tânără? La asta mă gândesc. 

— Henric, zise râzând No&, aş vrea să găsesc pe cineva 
care să se ducă în Navarra. 

— De ce? 

— Ca să-l trimit la Beaumanoir să spună frumoasei 
Corisandra că prinţul Henric de Navarra... 

— St! Nici o vorbă mai mult. 

Şi prinţul dădu pinteni calului. 

Cei doi tineri porniră iar la drum, lăsând pe Rene 
Florentinul leşinat. 

Capitolul III. 

A doua zi, după acea seară furtunoasă, în care o păţise 
aşa de rău Rene parfumierul, tinerii noştri erau la apusul 
soarelui, în pragul unui han dintre Blois şi satul Beaugency. 

Hanul avea o proastă înfăţişare cu toată inscripţia sa în 
care se citea că la Locul de întâlnire al celor Trei Crai de la 
Răsărit se adăpostesc seniorii cei mari şi gentilomi. Câteva 
găini slăbănoge râcâiau gunoaiele grămădite în curte, un 
câine cu urechile de lup dormita lângă uşa unde stăpânul 


hanului, luând şi funcțiunea de bucătar, jumulea o gâscă 
pentru ca să pregătească mâncarea călătorilor pe care 
Dumnezeu îi trimisese. O slujnică aţâţa focul la vatră şi 
nevasta hangiului punea masa, pe când unicul rândaş al 
hanului ţesăla caii gentilomilor legaţi de uşa grajdului. 

Henric de Navarra şi Amaury de Noe se suiseră pe o 
grindă mare trântită dinaintea casei şi stăteau cu spatele 
unul la altul. 

Henric se gândea, privind distrat împrejurul lui. 

Amaury scosese o carte din buzunar şi citea. 

Deodată Henric se întorsese către dânsul. 

— Hei, literatule, ce citeşti tu acolo? 

— Cea din urmă carte a lui Mesir de Bourdeille, abatele 
Bratomului, Viaţa femeilor galante. Trebuie să-mi petrec şi 
eu timpul cu ceva... 

— Îţi mulţumesc, va să zică discuţia cu mine te 
plictiseşte. 

— Oh! Iertare seniore, zise Amaury, eşti nedrept. 

— Da? 

— Şi conversaţia cu senioria voastră îmi este foarte 
plăcută, dar... 

— Dar? Întrebă Henric. 

— Având altceva mai important de făcut, fără îndoială 
decât a mai sta de vorbă cu mine de vreme ce n-ai mai 
binevoit a-mi adresa un cuvânt de azi de dimineaţă, am 
cugetat că trebuia şi eu să te las în pace şi să caut altceva. 

— Neatârnarea ta îmi place, Amaury, dar vreau să pun o 
limită. 

— Ah! Senioria ta binevoieşte, în sfârşit, a sta de vorbă 
cu mine? 

— Ca oricare muritor şi nu ca un senior. 

— La ce te gândeai, dar, Henric? 

— La Corisandra. 

— 'Tot la ea? 

— Şi, de ce nu? 


— Ei Doamne, răspunse Noe, pentru că femeile nu prea 
merită să te gândeşti ziua şi noaptea la ele. 

— Oh! Dânsa merită... 

Amaury tăcu, dar îşi răsuci mustaţa-i bălană cu un aer 
foarte elocvent. 

— Şi apoi, reîncepu prinţul, amice No&, sunt foarte 
curios de un lucru. 

— De care lucru, Henric? 

— Ştii că draga de Corisandra mi-a dat o scrisoare? 

— Da. 

— Pentru prietena ei din copilărie, pentru nevasta 
argintarului Loriot. 

— Da. 

— Sunt curios să ştiu ce o fi scris în această scrisoare. 

— Din nenorocire, scrisoarea e legată cu o panglicuţă şi 
panglicuţa e pecetluită cu ceară albastră. 

— Aşa e. 

— Şi ar fi un act nedelicat ca s-o despecetluim. Hai! Ce 
zici? O scrisoare scrisă de femeia care te iubeşte... 

— Cu toate acestea, eu sunt de părerea ta şi nu mi-aş 
permite niciodată să rup pecetea. Dar... vai... 

Henric se opri din vorbă şi oftă. 

— Ce e? Întrebă No&. 

— Mi s-a întâmplat o nenorocire. 

— Aş! Ce nenorocire? 

— Pecetea s-a rupt singură. 

— Cum? 

— Sau mai bine s-a topit căci a fost foarte cald azi. Ştii 
când ne-am oprit la hanul de la Blois ca să dejunăm, am pus 
scrisoarea Corisandrei şi a mamei la soare. Soarele a topit 
ceara, pe când înghiţeam din vinul ce mi-l adusese hangiul. 

Şi prinţul de Navarra scoase din sân cele două scrisori şi 
le întinse amicului său Amaury de Noe. 

— Aşa e, zise acesta, soarele a topit ceara, însă n-a 
desfăcut şi nodul de mătase. 

— Da, dar... 


— Pricep ce vrei să-mi zici. Nodul se poate face la loc 
după ce l-ai dezlegat. 

— Cam aşa! 

— Dacă ar fi vorba de scrisoarea doamnei Jeanne de 
Navarra, care scrisoare, în sfârşit tot dumitale îţi este 
adresată şi pe care tot va trebui s-o deschizi la Paris... ţi-aş 
zice... 

— Aceea nu mă interesează. 

— De unde ştii? 

— Ştiu că într-însa se vorbeşte despre politică, mă 
plictiseşte... pe când epistola Corisandrei... dar, în sfârşit, 
pentru că zici tu că e rău... 

Henric de Navarra nu isprăvise vorba şi se auzi pe 
drumul până atunci pustiu şi tăcut, tropot de cai. Gentilomii 
se întoarseră şi văzură sosind la hanul pompos întitulat: 
Locul de întâlnire a Celor trei Crai de la Răsărit, o trupă 
compusă din trei călăreţi. 

Henric îşi băgă scrisorile în buzunar şi se ridică ca să 
vadă mai bine. Al treilea călăreț, care mergea în urmă era o 
femeie. Primul era un om gros, cărunt, purtând o haină de 
postav negru, pălărie fără pene şi drept orice armă, o 
carabină atârnată de curelele şeii, trei semne evidente că 
nu era gentilom. Avea aparenţa unui burghez, dar a unui 
burghez foarte mulţumit de persoana lui. 

După dânsul venea un fel de valet purtând dinaintea şi la 
spatele şeii două valize mari. În fine femeia care încheia 
micul cortegiu călare pe un frumos cal alb, purta asemenea 
o îmbrăcăminte burgheză. Dar cât era de frumoasă sub 
masca ei. 

— Femeile pe atunci călătoreau mascate. 

— Cât era de elegantă talia ei cea zveltă şi purta calul cu 
aşa dibăcie şi graţie că ai fi putut zice că e o damă din 
lumea bună călătorind incognito, însoţită de servitorii săi. 

— Hei, strigă burghezul, hei hangiule! 

Hangiul, care jumulea o gâscă şi nu se mişcase din 
pragul uşii, abia ridică capul şi privi cu insolenţă pe 


burghez. 

— Cu ce pot să vă slujesc? Întrebă el. 

— Iaca vorbă! Răspunse burghezul descălecând, şi cu un 
ton care proba că avea punga groasă: să îmi dai să mănânc 
şi apoi să dorm puţin. 

Hangiul ezită şi privi spre cei doi tineri. Privirea sa 
însemna lămurit că nu prea ţinea să primească burghezi în 
casa sa, când erau la dânsul nişte oameni ca gentilomii 
noştri. Dar Henric, care pricepuse această privire, zise: 

— Ce, ai de gând să-ţi refuzi mugşterii? 

Hangiul îngână: 

— Cer iertare senioriilor voastre, dar nu m-aşteptam să- 
mi vie de-odată atâţia călători, şi... 

În loc de a isprăvi vorba, hangiul arătă gâsca pe care o 
terminase de jumulit. 

— Înţeleg, zise Henric, gâsca este pentru noi? 

— Da, seniore. 

— Şi nu mai ai nimica de mâncare? 

— Aproape, nimica. 

— Atunci, vom împărţi gâsca noastră cu acest om. 

Apoi, adresându-se burghezului: 

— Domnule, te invit să prânzeşti cu noi... 

Burghezul îi salută până la pământ, murmurând câteva 
cuvinte de mulţumire. 

În vremea acesta, hangiul, care îşi schimbă îndată 
atitudinea şi vorbirea, se grăbi s-o ajute pe tânăra femeie să 
se dea jos de pe cal şi strigă rândaşului: 

— Hei Nicou, deshamă caii şi curăţă-i de praf. 

— Messire, îngână burghezul care nu ştia cum să mai 
salute, sunt atins de curtenia domniei tale; se vede că eşti 
un adevărat gentilom. Un nobil făcut ieri, un parvenit, ar fi 
mâncat gâsca singur. 

— Vom mânca gâsca împreună, răspunse cu veselie 
Henric, şi vom uda-o cu vinul cel mai bun al hangiului. 

— Oh! Cât despre vin, zise burghezul, am colea la şaua 
mea un burduf din care vă poftesc să gustaţi şi apoi să stăm 


de vorbă amândoi. 

Şi burghezul arătă cu degetul o piele de ţap umflată care 
sta atârnată pe coastele calului său. 

Dar Henric nu mai privea nici la cal, nici la burghez, nici 
la burduf. Călătoarea descălecase şi îşi scosese masca. Şi 
masca nu o făcuse să pară mai în vârstă, decât în realitate. 
Era o femeie de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de 
ani, frumoasă în adevăratul sens al cuvântului, albă ca un 
crin, cu părul negru ca pana corbului, buzele rumene ca 
cireaşa şi ochii mari albaştri, puţin cam trişti. 

Henric se sculă cu grabă de pe grinda pe care se suise şi 
salută pe tânăra femeie cu o atenţie care făcu pe Amaury să 
zâmbească. 

— He, he, cugetă el, Henric se plângea adineauri că nu 
poate să-şi mai ia gândul de la Corisandra... Cine ştie? 

Burghezul ceru o cameră, dădu mâna tinerei femei şi 
intră în han. Henric urmări cu ochii pe frumoasa 
necunoscută. 

— Drace, murmură Noe, după ce nu se mai văzu, 
burghezele de pe aici îmi par mai frumoase decât damele 
din lumea bună. Ce zici Henric? 

— E foarte frumoasă, dragul meu Noe. 

— "Tot aşa ca şi Corisandra. 

— Sst! Murmură Henric scandalizat de comparaţie, îmi 
trece o idee ciudată prin cap. 

— Aş! 

— Cine ştie dacă aceasta nu-i cumva femeia din noaptea 
trecută. 

— Pe care o urmărea Rene? 

— Da. 

— Se poate. Dar calul ei e alb, pe când al amazoanei era 
negru. 

— Ce e cu asta? Se schimbă caii pe drum. 

— Aşa e, dar amazoana era singură. Acesta e 
acompaniată de doi voinici. 


— Fie, murmură prinţul, eu bănuiesc că ea este şi voiesc 
să mă asigur, iubitul meu Noe. 

Apoi, ca şi când ar fi fost grăbit s-o revadă pe 
necunoscută, prinţul zise hangiului: 

— Aide, grăbeşte-te. Mi-e foame. 

Hangiul intră în bucătărie şi prinţul se urcă iar pe grinda 
lui. 

— Henric, Henric, murmură Noe, mă prind că nu ţi-e nici 
foame, nici sete. 

— Eşti nebun? 

— Te grăbeşti numai ca să mai vezi pe necunoscuta 
noastră. 

— Taci din gură. 

— Şi nu mă mir... dacă... de-acuma până diseară... 

— Ei? 

— Nu te vei amoreza. 

— Iubesc pe Corisandra... 

Pe Noe îl umflă râsul. 

— Cred Henric, zise el, dar ştiu... în călătorie... 

— Ce e în călătorie? 

— O amantă absentă îşi pierde drepturile, tot aşa ca un 
bărbat care se duce la război sau la vânătoare. 

— Noe, insulţi... 

— Ba, nu. 

— Nu crezi în amor. 

— Dimpotrivă. 

— Apoi dacă pretinzi că nu iubesc pe Corisandra... 

— N-am zis asta. 

— Ai zis că aş putea să iubesc pe alta... 

— Ei, da, întrerupse Noe, eu sunt filosof. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Că eu am principii... 

— În ce constă principiile tale? 

— A descoperi pe sfântul Petru, pentru a acoperi pe 
sfântul Pavel. 

— Nu te înţeleg. 


— Bine! Am să fac ca regina Margareta de Navarra, şi 
să-ţi vorbesc cu aluzii şi metafore. 

— Să te vedem. 

— Să ne închipuim că dumneata te numeşti Amaury de 
Noe şi că eu sunt Henric de Navarra. 

— Bine! 

— Eu am lăsat în Bearn o femeie adorată cu numele de 
Corisandra. 

— Prea bine. 

— Am dat aici peste o altă femeie foarte frumoasă care 
se numeşte... închipuie-ţi un nume acolo... Minerva sau 
Diana. 

— Apoi? 

— Corisandra care este în Bearn, reprezintă pentru 
mine pe sfântul Petru şi Minerva sau Diana pe sfântul Pavel. 

— No&6, iubitul meu, eşti un desfrânat. 

— Se poate. 

— Şi principiile dumitale nu sunt şi ale mele. 

— Hei! Vom vedea. 

Hangiul veni să anunţe celor doi gentilomi că gâsca s-a 
fript şi aşteaptă pe masă împreună cu un rasol de păstrăvi, 
o bucată de vânat şi două butelii de vin vechi de Beaugency. 

În acelaşi moment veni şi burghezul cu tânăra femeie, 
care-şi pusese în ordine toaleta sa de călătorie. Henric de 
Navarra, ca şi cum ar fi vrut să justifice prevederile lui Noe, 
întinse mâna frumoasei necunoscute, îi indică să se aşeze la 
dreapta sa, pe locul de onoare. 

Burghezul era un om de aproape cincizeci de ani, pleşuv, 
figura rotundă şi deschisă, cu privirea dulce dar nu lipsită 
de oarecare energie. Nu era tăcut dar era scurt la vorbă, 
respectuos faţă de gentilomi, dar fără să se poarte cu 
umilinţă. Bea des şi mânca cu mare poftă. 

Tânăra femeie, căreia îi vorbea cu dumneata şi pe care o 
numea Sarah, era plină de cuviinţă şi de distincţie. 
Răspunse cu spirit la galanteriile prinţului şi companionului 
său, surâse de două sau trei ori, dar ochii ei albaştri 


rămâneau tot trişti şi după cum burghezul o numea Sarah 
şi ea îl numea pe el Samuel. Tinerii gentilomi făcură câteva 
comentarii destul de discrete în timpul mesei, la care 
femeia şi companionul ei răspunseră cu multă rezervă, 
mărginindu-se a le spune, în ceea ce îi privea pe ei, că 
veneau de la Tours şi se duc la Paris. După masă, Sarah se 
retrase în odaia ei şi burghezul Samuel într-un mic cabinet 
vecin unde se întinse pe o canapea. 

Henric de Navarra, nemulţumit, luă pe prietinul său la 
braţ şi îl duse pe drum. 

— Aide să respirăm la lumina lunii. 

— Vrei să-mi vorbeşti de Corisandra? 

Henric tresări. 

— Iar ai început să vorbeşti în bătaie de joc? 

— Mi se pare că s-a realizat prevederea mea. 

— Cum? 

— Te-ai amorezat de burgheză. 

— Eu? Haida-de! 

— Hei! Hei! Îngână No&. Râzi de principiile mele, dar le 
pui în practică. 

— Te înşeli, pe această femeie, nu o iubesc, dar mă 
interesează puţin. 

— Aşa începe amorul. 

— Crezi? Întrebă cu naivitate prinţul. 

— Şi de ce nu. 

— Îi este fiică, îi este nevastă? Este amazoana din 
noaptea trecută? 

— Greu de ghicit, zise Noe. 

— Dacă îi e fiică... 

— Atunci ce e? 

Henric de Navarra păru cam încurcat. 

— Dacă îi e fiică, zise el, apoi frumoasă fată are. 

Amaury leşină de râs. 

— Dacă îi e nevastă... o! atunci... 

— Sărmana Corisandra, murmură Noe. 

Henric îşi muşcă buzele. 


— Ce glume nesuferite faci, Noe. Te las, mă duc să mă 
culc; 

Şi într-adevăr Henric ură noapte bună companionului 
său şi se duse la han, luă o lampă şi intră în odaia ce i se 
pregătise. Acolo se aşeză pe pat, uită să se dezbrace şi 
începu să se gândească, nu la Corisandra, ci la frumoasa 
necunoscută! Apoi tresări de-odată. 

— Pe sufletul meu, mi se pare că Noe are dreptate, dacă 
voi continua tot aşa apoi o voi uita pe Corisandra. Ca să mă 
pot gândi la ea, nu este alt mijloc decât să citesc epistola ce 
a scris-o amicei sale din copilărie, femeii argintarului Loriot. 
Şi prinţul scoase scrisoarea şi dezlegă panglicuţa. 

— Ce să fac, îşi zise el, amorul mă face indiscret. 

Capitolul IV. 

Henric de Navarra desfăcu scrisoarea Corisandrei, se 
apropie de lampa care o pusese pe masă şi citi: „Scumpă 
Sarah!” 

Aceste cuvinte îl făcură să tresară. 

— Sarah, zise; dar femeia cu care am prânzit se numeşte 
de asemenea Sarah. Dacă... ar fi chiar ea?! 

Apoi continuă să citească: „Scrisoarea mea o vei primi la 
Paris, uliţa Urşilor, în comptoarul tău de unde nu te-am mai 
văzut de la Sfântul Silivestru.” 

Henric se întrerupse iar. 

— Sfântul Silivestru este ziua cea din urmă a anului, îşi 
zise el, adică ziua de 31 Decembrie şi, dacă frumoasa 
Corisandra spune adevărul, cu tot numele ei de Sarah nu 
poate să fie nici o legătură între necunoscuta de la acest 
han şi soţia argintarului Loriot. 

După această reflecţie, prinţul începu iar să citească: 
„Această scrisoare îţi va fi adusă, scumpă Sarah, de un 
gentilom cu turnură frumoasă şi cu înfăţişare vitejească, ce 
vine la Paris pentru prima oară. Acest tânăr gentilom se 
numeşte Henric, Henric de Bourbon, prinţ de Navarra şi 
regina Jeanne d'Albret, mama sa îl trimite la Paris 
incognito. Se va prezenta la tine cu simplul nume de Henric, 


atâta tot, şi tu te vei face că nu ştii, că nici nu ghiceşti mai 
mult. Tânărul prinţ este brav, îndrăzneţ, un om de spirit, 
dar e numai de douăzeci de ani... 

Pricepi? 

Şi trebuie să-ţi fac o mărturisire de care roşesc... aceea 
că îl iubesc! 

Îl iubesc şi mă iubeşte; sau cel puţin cred că mă iubeşte. 

A plecat de lângă mine în revărsatul zilei sărutându-mi 
mâinile, făcându-mi o mulţime de făgăduieli şi jurându-mi 
că o să mă iubească pentru totdeauna. 

Dar jurămintele unui copil de douăzeci de ani, se trec ca 
vântul...” 

— E curios, se întrerupse Henric, nu cumva Corisandra a 
ghicit că am să o întâlnesc între Blois şi satul Beaugency... 
Dar, să merg înainte cu citirea: „Sunt geloasă, scumpă 
Sarah, sunt geloasă ca o spaniolă şi ceva îmi spune că 
această inimă pe care Henric mi-a dat-o, care este a mea, 
dacă nu voi băga de seamă, îmi va fi luată de o altă femeie 
la Paris.” 

— Biată Corisandra! Murmură Henric de Navarra. 

Scrisoarea contesei de Gramont mai cuprindea 
următoarele: „Mă adresez ţie, Sarah, scumpa mea, şi-ţi 
confiez5 pe Henric. 

Afurisitul de Paris e plin de femei seducătoare. Henric al 
meu e frumos şi mi-e frică să nu mi-l fure. 

lată la ce m-am gândit: Sunt patru sau cinci ani de când 
te-ai căsătorit cu argintarul Loriot şi de când nu ne-am mai 
văzut; tu trebuie să fii şi mai frumoasă acum, Sarah, şi sunt 
sigură că, imediat cum apune soarele, strada Urşilor este 
plină de curteni şi de admiratori. 

Dacă Henric te va vedea, după cum are să se şi întâmple, 
căci o să îţi aducă scrisoarea, o să mărească şi el poate 
numărul lor. 

Din fericire, Sarah, tu eşti tot atât de virtuoasă pe cât 
eşti de frumoasă şi apoi îmi eşti amică. 


Dacă Henric ar începe să mă uite pentru a se gândi la 
tine, răul ar fi numai pe jumătate; tu vei şti să îl atragi şi să 
îl respingi la timp cu arme din arsenalul cochetăriilor care 
este în serviciul nostru, al femeilor... 

Mă înţelegi? 

Poate că nu... Să mă explic: 

Dacă Henric se va amoreza de tine, nu se va mai gândi la 
acele dame din lumea bună care îşi târăsc rochiile lor de 
postav aurit prin coridoarele Luvrului. Tu îl vei ademeni, 
amânându-l din zi în zi, făgăduindu-i mereu şi neîmplinindu- 
i niciodată promisiunea şi mi-l vei ţine astfel frumuşel până 
la ora plecării sale din Paris. 

Acuma mă înţelegi? Da, nu este aşa? 

Când Henric se va întoarce în Bearn voi şti eu să îl 
pedepsesc pentru intenţiile sale de trădare. 

Adio, scumpo Sarah, adu-ţi aminte de copilăria noastră 
petrecută sub copacii cei mari ai castelului tatălui meu, şi 
iubeşte-mă ca şi atunci. 

Mai adaug la această scrisoare un alt plic pentru 
bărbatul tău care, cred, că va pune punga sa, în caz de 
trebuinţă, în serviciul lui Henric. 

Adio încă o dată. 

Prietena ta, Corisandra.” 

— Pe viaţa mea! Strigă Henric de Navarra după ce 
termină scrisoarea de citit, ce şireată e Corisandra! Câtă 
perfidie! 

Pe când exclama astfel, se auzi bătând la uşă. 

— Poftim! Zise el. 

Era Noe. 

— Bine că ai venit, zise prinţul. 

— Drace! Răspunse cu umilinţă spiritualul şi sarcasticul 
tânăr, mi se pare că frumoasa Corisandra ne cam încurcă! 
Sia 

No€ se întrerupse văzând scrisoarea deschisă în mâna 
prinţului. 

— Ah! Ah! Exclamă el. 


— Corisandra este o perfidă, zise Henric, şi o să-mi 
plătească scump trădarea ei. Ţine! Citeşte şi vezi! 

Noe luă scrisoarea şi se apropie cu gravitate de lampă. 

— Oh! Femeile, femeile! Murmură Henric cu mânie. 

No€ începu să citească epistola contesei cu atenţie şi îi 
făcu semn să tacă. 

O citi până la sfârşit, fără să ridice capul, fără să facă 
vreo reflecţie şi după ce isprăvi, o dădu îndărăt lui Henric 
fără să zică un cuvânt. 

— Cum! Strigă Henric, nu te impresionează deloc 
această scrisoare? 

— Deloc. 

— Nu vezi că? 

— Văd că frumoasa contesă este o femeie iscusită, şi 
atâta tot. 

— Dar... în fine, ce ai face în locul meu? 

— Eu, răspunse Noe, aş pecetlui scrisoarea la loc. 

— Apoi? 

— Sosit la Paris aş duce-o la adresa ei. 

— Niciodată. 

— M-aş preface că m-am amorezat de argintăreasă, de 
Sarah, urmă No€... 

— Şi pe urmă? 

— Şi pe urmă, aş uita-o pe Corisandra şi mi-aş face la 
Curte o legătură convenabilă. Astfel aş înşela totodată şi pe 
Corisandra şi pe complicea sa... 

Henric dădu din umeri. 

— Planul tău ar fi frumos dacă nu ar fi greşit de la 
început. 

— Cum, greşit? 

— Pentru că nu ne vom duce la curte. 

— Aş! Şi de ce? 

— Pentru că noi călătorim incognito, aşa mi-a zis mama. 

— Asta nu va să zică că n-o să ne ducem la curte. 

— Crezi? 


— Mă prind că, în scrisoarea sa, doamna Jeanne de 
Navarra te sfătuieşte din contră, de a te prezenta la curte 
însă cu un nume străin. 

— Aceasta o vom şti la Paris. 

— Dar pentru că ai deschis epistola Corisandrei, pre 
legea mea, zise Noe, ai putea s-o deschizi şi pe a mamei 
dumitale! 

— Ai dreptate, amice Noe, s-o deschid. 

Şi pe când Noe înnoda la loc panglicuţa cu care fusese 
legată scrisoarea contesei de Gramont, Henric de Navarra 
desfăcea pe acea cu care era legată scrisoarea mamei sale. 
Instrucţiunile reginei de Navarra erau lămurit scrise în 
termenii următori: „Scumpe prinţe, fiul meu, N-am vrut să- 
ţi spun scopul călătoriei, de teamă ca nu cumva amorul 
funest ce te leagă de Corisandra, o femeie frumoasă dar nu 
şi cuminte, fie zis în treacăt, să te împiedece de a te supune 
voinţei mele. 

Odată sosit la Paris sunt sigură că vei fi mai raţional şi te 
vei gândi că un prinţ moştenitor al regatului de Navarra 
descendent al regelui Saint-Louis este legat de viţa sa cea 
mare şi de fericirea popoarelor ce într-o zi va avea să 
guverneze. 

Pe când curtai pe Corisandra, regele Carol IX vărul 
nostru, negocia cu mine o căsătorie între dumneata şi sora 
sa Margareta. 

Te trimit la Paris, pentru acesta căsătorie. 

Dar fiindcă mi-e frică de intrigile doamnei Catherine de 
Medicis, care nu iubeşte deloc pe aceia care nu sunt 
catolici, am voit ca să soseşti incognito la Curte să vezi pe 
prinţesa Margareta şi să te asiguri dacă îţi convine sau nu. 

A doua zi după sosirea dumitale, te vei duce la Luvru şi 
vei întreba de domnul de Pibrac, căpitan în garda M. S. 
Regele Carol al IX-lea. Vei arăta domnului de Pibrac inelul 
ce ţi l-am dat şi pe care îl porţi în degetul mic al mâinii 
stângi. 


Domnul de Pibrac se va pune îndată la dispoziţia 
dumitale şi te va prezenta la curte ca pe un gentilom 
bearnez. 

În acest chip vei putea vedea foarte bine pe Doamna 
Margareta de Franţa, logodnica dumitale, care e foarte 
frumoasă şi pe care sunt sigură că o vei iubi numaidecât, 
uitând pe acea intrigantă de Corisandra. 

Pe când vei fi la Paris voi face şi eu pregătirile mele de 
plecare şi în curând ne vom revedea. 

Atunci numai, scumpul meu copil, te vei prezenta cu 
adevăratul dumitale nume, cu titlurile şi calităţile dumitale. 

Pentru celelalte, încrede-te în domnul de Pibrac care a 
primit instrucţiunile mele şi fereşte-te de a te arăta altceva 
decât un biet fiu de familie din Gasconia a cărei pungă e 
goală.” 

Aici se termina epistola reginei de Navarra. 

— Ei, Noe, zise Henric, care rămăsese uimit, ce zici tu de 
toate acestea? 

— Zic, răspunse Noe, că regina Jeanne, mama dumitale 
are dreptate. 

— În ce are dreptate? 

— În aceea că vrea să te însoare... dar... 

Noe se opri. 

— Dar să vedem ce e, zise tânărul prinţ. 

— Nu cred că Doamna Margareta de Franţa să fie 
tocmai femeia care să-ţi convină. 

— De ce? 

— De... nu prea ştiu. 

— Spune... Este urâtă? 

— Din contră, se zice că e prea frumoasă. 

— Este... rea? 

— Foarte bună, prinţule şi se zice chiar... 

— Se zice? 

— Dar, zise Noe repede, ce se zice nu mă priveşte pe 
mine. Ştiu însă că e catolică. 

— Şi eu nu sunt. 


— Tocmai. Când nevasta se duce la liturghie şi bărbatul 
la predică, adăugă Noe clătinând din cap, căsnicia nu poate 
să meargă bine... 

— E adevărat ce zici tu, Noe. 

— Dar în sfârşit, regina, mama dumitale este o persoană 
care cunoaşte bine politica şi are poate motive puternice ca 
să dorească a face acesta căsătorie. 

— Ia spune-mi, ce ai face tu în locul meu? 

— Eu! M-aş duce la Paris. 

— Bine! Şi pe urmă? 

— M-aş prezenta la Luvru. 

— Prea bine. 

— Aş vedea pe Doamna Margareta şi mi-aş rezerva 
dreptul de a mă gândi. 

— Bine! O să fac după cum zici tu. 

— Şi deocamdată, termină Noe, aş sufla în lampă şi m-aş 
culca liniştit fără să mă mai gândesc nici la Corisandra, nici 
la Doamna Margareta de Navarra, nici la această frumoasă 
necunoscută... 

— O! cât despre asta, zise prinţul, este cu totul altceva, şi 
fiindcă Corisandra... Dar în sfârşit, vom vedea, amice, Noe, 
vom vedea. 

După aceste cuvinte, junele moştenitor al tronului 
Navarrei, se vâri în plapumă şi No€ zicându-i noapte bună, 
stinse lampa. 

După un sfert de oră, Noe dormea dus şi micul han era 
cufundat în tăcere. 

Numai Henric de Navarra nu dormea şi urma a se 
întreba dacă necunoscuta era fiica sau soţia burghezului pe 
care îl numea Samuel. 

Un zgomot îndepărtat, care se apropia din ce în ce mai 
mult, scoase pe prinţ din gândurile sale şi-l făcu să tresară. 
Era un tropot de cal. 

Împins de curiozitate, Henric se duse la fereastră să se 
uite. Văzu mai mulţi oameni călări care treceau înainte, 
apoi se întorceau îndărăt, descălecară şi păreau că 


discută... Unul dintre ei se depărtă în fine de grupul lor, 
veni spre han şi bătu în poartă. 

După un minut, hangiul se sculă şi se duse să deschidă. 

Omul intră şi trase poarta după el. În acelaşi timp 
Henric, care se ducea să se urce în pat, văzu o rază de 
lumină printre scânduri şi auzi foarte desluşit glasul 
hangiului. 

Camera pe care o ocupa prinţul era aşezată deasupra 
bucătăriei şi acea rază de lumină, care pătrundea printr-o 
crăpătură a scândurilor, provenea dintr-o lampă ce o 
aprinsese hangiul pentru a introduce pe străin. Atunci 
Henric se lăsă încet jos şi îşi puse ochii la acea crăpătură. 

Hangiul vorbea încet cu noul sosit, pe care Henric îl 
recunoscu numaidecât: era Rene Florentinul. 

— Oh! Oh! Cugetă prinţul, ia să deşteptăm pe Noe, mi se 
pare că o să învârtim iar spada. 

Capitolul V. 

Tânărul prinţ se duse cu paşi de pisică spre patul lui Noe 
şi îl mişcă binişor. 

— Cine e? Întrebă No&, tresărind din somn. 

— Eu sunt, taci îi şopti Henric, punându-i mâna la gură. 

Apoi se plecă la ureche şi îi zise încet de tot. 

— Scoală-te fără zgomot; vino să vezi şi să asculţi cu 
mine. 

Noe nu înţelegea nimic dar se sculă, se lăsă dus de prinţ 
până la crăpătura scândurilor şi îşi puse şi el ochiul acolo. 

Noul sosit, pe care Henric îl recunoscuse ca fiind 
parfumierul reginei-mamă, maestrul Rene Florentinul, se 
aşezase pe un scaun de lemn şi sta picior peste picior. Apoi 
adresându-se hangiului care sta încă dinaintea lui cu un aer 
respectuos, îi zise: 

— Pe cine mai ai în gazdă? 

— Ah! Am doi tineri, monseniore, care îşi golesc punga, 
întocmai ca cum ar avea munţi de aur, apoi mai am pe un 
burghez cu femeia sau fiica sa, care aceasta din urmă însă 
este de o admirabilă frumuseţe. 


Rene auzind aceste cuvinte nu putu să-şi abţină o 
mişcare de surpriză şi ură; el ghici imediat că femeia 
despre care vorbea hangiul nu putea să fie alta decât aceea 
pe care o urmărea el. 

— Şi când a sosit acest burghez cu soţia sa? Întrebă 
Rene pe hangiu. 

— Cu câteva ore mai înaintea senioriei voastre. 

— Este desigur ea, îngână Rene în sinea sa, apoi adăugă: 
Dar cei doi cavaleri? 

— Aceştia au sosit cei dintâi şi după ce au prânzit cu 
burghezul şi femeia sa, s-au urcat fiecare în camerele lor 
care sunt deasupra noastră. 

— Bine, am înţeles, răspunse Ren€! Acum îţi cer un 
serviciu la care însă nu vreau nici o replică. Mă cunoşti 
cred, şi ştii că mă numesc Rene Florentinul, favoritul 
Catherinei de Medicis regina-mamă. 

— Da, monseniore. 

— Ei bine! Îţi cer ca astă seară să îţi iei familia şi copii şi 
să părăseşti casa, căci în noaptea acesta se vor petrece mai 
multe crime. 

— Dar... monseniore, făcu hangiul cu grijă şi groază. 

— Sst! Nici o vorbă, ţi-am spus că nu accept replică. Cât 
pentru tine, adaugă Rene, mă voi îngriji şi te voi răsplăti cu 
prisos. Acum nu mai aştepta să îţi repet şi vino de îmi arată 
întâi camera acelei burgheze, apoi lasă-mă stăpân absolut 
la tine. 

În momentul când Ren se sculă pentru a urma pe 
hangiu, se auziră nişte paşi pe scară, apoi uşa lor se 
deschise şi cei doi tineri, adică Henric de Navarra şi Noe 
care ascultaseră totul, se găsiră faţă în faţă cu Rene. 

— Hei! Bună ziua amice, zise tânărul prinţ, aşa e că 
sosim tocmai la timp? 

La apariţia lui Henric şi al lui No&, pe care îi recunoscu 
pe dată, Rene plin de spaimă, se trase cu doi paşi înapoi şi 
rămase încremenit. 


Această mişcare ce o făcu el, nu era provocată de vreo 
groază, căci italianul era brav şi curajos, dar scena aceasta 
atât de neaşteptată îi cauză atâta surpriză încât dădu 
aparenţa unui om ce se trage înapoi de frică. 

După un minut, însă curajul lui, îl făcu să pozeze ca un 
adevărat cavaler, trase spada şi zise: 

— Faceţi loc sau trec peste cadavrele voastre! 

— Începi cu prea mult curaj maestre, îi răspunse Henric 
şi e ridicol după mine, ca să te mai umilesc încă o dată. 

— Oh! E prea mult burghezilor, şi dacă vă opuneţi, mă 
faceţi să regret sângele ce îl voi vărsa şi care are să lase 
doliul în familia voastră cea obişnuită. 

— Oricum ar fi familia noastră, zise indignat Henric, care 
mângâia ţeava unei carabine, ce o avea cu el, te desfid dea 
o califica, şi te invit a-ţi băga spada în teacă, căci dacă te 
împotriveşti, spada amicului meu îţi va străpunge pieptul şi 
glonţul carabinei mele îţi va sfărâma creierii. 

— Sunteţi nişte asasini, strigă cu furie Rene. 

— Taci să nu faci zgomot, căci mă fac foc. Asasinul eşti 
dumneata căci ai vrut să omori cu laşitate patru fiinţe, fără 
nici un scop. De astă dată, când am aflat toate scopurile 
dumitale, voiesc să suferi ceea ce ne pregăteai. 

Zicând aceste cuvinte, tânărul prinţ îndreptă carabina în 
direcţia craniului parfumierului. 

Acesta din urmă, turbat de furie că nu şi-a putut realiza 
infamul său scop de a răpi pe femeia care, după cum ne 
aducem aminte din capitolul precedent, era urmărită de 
dânsul şi care acum stătea liniştită într-o cameră de la 
etajul de sus al hanului, se gândi să-şi facă loc cu spada, 
prin mijlocul celor doi cavaleri, care stăteau gata a-l lovi. 

Pentru acest scop dar, Rene năvăli cu furie şi cu spada în 
mână asupra lui Henric şi Noe, dar acesta din urmă, care 
observa fiecare scânteie ce ieşea din ochii parfumierului, îi 
întâmpină fierul cu spada lui, şi îl dezarmă într-o secundă. 
Tânărul prinţ care asemenea îi observase mişcările, era 
gata tot în acelaşi timp să-i spulbere creierii în aer, dar se 


opri căci Rene, care până atunci fusese atât de cutezător, îşi 
încrucişă braţele şi cu un ton plin de umilinţă zise: 

— Ei bine! Ce voiţi cu mine? 

— Nimic altceva, răspunse Henric, decât a te face să nu 
mai fii periculos şi să înlăturăm intenţiile pe care ţi le-ai 
proiectat. 

Şi Henric fără a mai aştepta alt răspuns de la Rene 
Florentinul, se adresă hangiului care până acum fusese 
spectator al acelei scene, şi îi zise: 

— Repede, o funie. 

Hangiul pentru moment se îndoi a se supune, dar 
judecând tonul cu care i se poruncise, şi gândindu-se că 
scăpase de încurcătura în care se găsea, faţă de ordinul ce 
îi dăduse parfumierul de a-şi părăsi hanul spre a lăsa loc la 
comiterea unor crime, se grăbi să aducă funia. 

După cinci minute, hangiul intră ţinând în mână o funie, 
groasă ca de un deget, şi se aşeză într-un colţ al bucătăriei 
într-o poziţie respectuoasă. 

— Acum apropie-te, îi zise Henric, şi leagă-l strâns. Cât 
pentru dumneata, adăugă tânărul prinţ adresându-se lui 
Rene, îţi recomand să nu te opui, căci vei fi mort. 

Această invitaţie, ce i-o făcea Henric, îi ridică sângele în 
cap; sări cu furie asupra lui şi a lui Noe, ca şi cum ar fi voit 
să ridice carabina din mâna tânărului prinţ, dar căzu în 
braţele lui No&, care îi puse mâna la gât şi îl trânti la 
pământ. 

În acest timp, după semnul lui Henric de Navarra, 
hangiul strânse cu iuţeală şi forţă braţele parfumierului, îi 
legă strâns cu funia mâinile şi picioarele şi îl lăsă zăcând 
nemişcat pe scânduri. 

— L-ai legat bine? Întrebă Henric pe hangiu. 

— Ca pe un ghem. 

— Bine, acum transportă-l în pivniţă şi închide-l bine 
acolo. lată acum şi recompensa ta. 

Henric de Navarra şi însoţitorul său, după ce depuse în 
mâna hangiului o pungă cu scuzi de aur şi după ce se suiră 


în camera acelei burgheze care se găsea ca şi ei ca oaspete 
la acel han şi după ce îi istorisi oribila crimă la care era să 
cadă victimă, ieşiră pe o poartă din spatele hanului, 
împreună cu această damă şi cu burghezul ce o însoțea şi 
se îndreptară călare spre drumul Parisului. 

Capitolul VI. 

Trei zile după aceasta, cei doi tineri pe care îi 
cunoaştem, adică Henric de Navarra şi d'Amaury de Noe, 
se plimbau pe podul Saint-Michel. Podul Saint-Michel, ca 
toate podurile din epoca aceea, era plin de prăvălii şi 
fiecare din ele avea câte o firmă care arăta foarte clar 
profesiunea proprietarului lor. 

Ici era un bărbier, dincolo un argintar, mai departe un 
plăcintar care vindea plăcinte cu mere şi avea scris pe uşă: 

La frumoasa porumbiţă din Oaux. 

Alături de această din urmă prăvălie, cei doi tineri care 
nu păreau deloc grăbiţi să ajungă unde erau decişi şi care 
mergeau cu un pas liniştit, zăriră o pompoasă firmă care 
îndată le atrase atenţia. 

Se citea deasupra, cu litere mari, poleite, această 
însemnare: 

Maestrul Rene, zis Florentinul gentilom toscan. 

Şi parfumierul M. S. regina Catherine de Medicis. 

No€ dădu cu cotul, nobilului său însoțitor, arătându-i 
firma parfumierului. 

— He! He! Îi zise el, ce zici dumneata Henric? Eu aş fi de 
idee să mergem să ne cumpărăm câte ceva, de la amicul 
nostru. 

— Tu vrei să îţi baţi joc, prietene, răspunse Henric 
râzând. 

— Da şi nu. Mai întâi nu mi-ar părea nicidecum rău să 
ştiu dacă ticălosul s-o fi întors. Şi al doilea, aş lăsa cu 
mulţumire un scud pe masa lui. 

Şi Noe fără a mai consulta mai mult pe tânărul prinţ 
intră în prăvălia parfumierului. 


Un băiat tânăr de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, 
văzând intrând pe cei doi străini, se sculă de pe o bancă ce 
era într-un colţ, şi îi întâmpină, scoţându-şi respectuos de 
pe cap o bonetă de catifea albastră. 

Acest băiat avea o fizionomie stranie şi aproape fatală. 

Paloarea şi slăbiciunea figurii sale, înfăţişarea lui 
suferindă şi surâsul său trist şi misterios care aluneca 
întotdeauna pe buzele sale cele subţiri, atrăgea atenţia 
oricărei persoane care din întâmplare s-ar fi găsit în 
prezenţa sa. 

Parfumierul Rene luase pe această fiinţă bizară nu se 
ştie bine de unde. 

Acesta nu era nici fiul, nici nepotul său. Băiatul 
îndeplinea la parfumier funcțiunea de băiat în prăvălie, şi 
avea toată încrederea stăpânului său. Vorbea franţuzeşte cu 
un accent meridional bine pronunţat şi nu îşi făcuse 
nimănui confidenţa, relativ la originea şi ţara sa. Se ştia 
numai că se chema Godolphin. 

Henric de Navarra şi tânărul Noe nu putură să se abţină 
de la o uşoară mişcare de surpriză la vederea acestei 
persoane, care nu îşi menaja nicidecum poziţia sa de 
vânzător în prăvălie. 

— Ce doresc senioriile voastre, întrebă el, plecându-şi 
ochii. 

— Să cumpărăm parfumuri, răspunse Henric de 
Navarra. 

— Şi să dăm ziua bună lui Rene Florentinul, adaugă Noe. 

— Ah! Îl cunoaşteţi? Întrebă Godolphin, care păru că 
tresare. 

— Suntem nişte buni amici ai săi, răspunse prinţul 
râzând. 

— Maestrul Ren, nu este aici, seniorii mei. 

— Ah! Este la Luvru, fără îndoială. 

— Nu. 

— Dar unde atunci? 

— În călătorie. 


Noe şi prinţul se priviră cu un zâmbet batjocoritor. 

— Şi, zise cel dintâi, ştii când se va reîntoarce? 

— L-am aşteptat ieri, astăzi dimineaţă, astăzi, şi 
signorina Paola, fiica sa, e foarte neliniştită de această 
întârziere. 

Cum Godolphin sfârşise aceste explicaţii, o uşă se 
deschise în fundul prăvăliei şi făcu loc unei femei a cărei 
vedere produse o vie impresie asupra celor doi gentilomi 
bearnezi. 

Era signorina Paola, fiica maestrului Rene Florentinul. 

Ea salută pe cei doi tineri cu graţia şi înfăţişarea unei 
femei măreţe, şi se puse după un comptoar6 de stejar 
sculptat, pe care se aflau aşezate diferite flacoane, borcane 
colorate, cutii cu praf galben, albastru, alb, roşu, având 
fiecare proprietăţi diferite: unele de a prelungi viaţa, după 
cum se zicea, altele de a o scurta, unele de a menţine 
frumuseţea, altele încă de a arde faţa şi a face o fiinţă 
îngrozitoare din cea mai frumoasă femeie. 

Cei doi tineri se ocupară foarte puţin de cutiile cu praf, 
dar drept răsplată ei priviră mult pe signorina Paola. 

Şi, drept zicând, italianca merita, fără îndoială, o 
asemenea contemplaţie, căci era într-adevăr foarte 
frumoasă. 

Pe când tatăl ei îşi petrecea o mare parte din timp la 
Luvru unde avea o locuinţă, Paola nu părăsea prăvălia de pe 
podul Saint-Michel, şi, cu toate dorinţele ei stăruitore, 
Florentinul nu voise a-i procura o altă existenţă. 

Ambiţioasă ca tatăl ei, Florentina îşi făurise de la vârsta 
de cincisprezece ani. 

— Ea avea acum aproape douăzeci şi cinci. 

— Un vis pe care înrăutățirea soartei părea că nu voieşte 
a-l îndeplini. Ea voia să se căsătorească şi să ia de soţ pe un 
adevărat gentilom. 

— Un gentilom de familie bună. 

— Şi, desigur în vremurile de atunci, era într-adevăr un 
lucru foarte uşor. 


Înaintea regelui Carol IX, o femeie domnea la Luvru şi nu 
avea trebuinţă decât de a încrunta sprâncenele pentru a 
pune Franţa întreagă în genunchi la picioarele ei. 

Asupra spiritului acestei femei, un om îşi exercita o 
stăpânire stranie, misterioasă şi pentru a zice astfel, 
despotică. 

Dacă Catherine domnea la Luvru, Rene Florentinul era 
desigur primul ei ministru; afară de acestea, Rene, se zicea, 
era mai avut ca regele şi poseda în patria lui palate de 
marmură ale căror pivnițe erau pline cu aur. 

În fine, Paola era frumoasă, atât de frumoasă încât 
prinţesa Margareta, sora regelui, simţise un viu sentiment 
de gelozie, într-o zi când o zărise în prăvălia de pe podul 
Saint-Michel, unde era înlănţuită de voinţa părintească. 

Desigur, dacă favoritul reginei, omul înaintea căruia 
toată lumea tremura, ar fi voit s-o căsătorească pe fiica sa 
cu vreunul din primii baroni creştini, el n-ar fi avut decât a 
face un semn, dar Rene nu voia. Rene nu voia să mărite pe 
fiica sa, şi Paola încerca în van să înfrângă acea voinţă 
nemlădioasă. 

Niciodată Florentinul nu voise s-o ducă la Luvru spre ao 
prezenta reginei Catherine; niciodată nu-i permitea să 
părăsească prăvălia, şi când un frumos gentilom intra pe 
uşă, Paola primise ordinul de a se retrage de îndată. 

Tânăra fată ştiind pe tatăl ei departe, depuse în ziua 
acea mai puţin zel de a-i îndeplini ordinele. În loc de a sta în 
camera din dosul prăvăliei, ea veni din contră şi luă loc la 
comptoar, căutând să atragă privirile celor doi gentilomi. 

— Oh! Oh! Îşi zise No&, iată într-adevăr o fată frumoasă. 

Paola îl privi pe Noe€ şi-şi zise asemenea: 

— Iată, într-adevăr, un încântător cavaler, ai cărui ochi 
albaştri sunt cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut până 
acum. 

— Frumoasa mea domnişoară, zise Noe apropiindu-se de 
ea, amicul meu şi cu mine, suntem gentilomi de provincie şi 
care venim la Paris pentru prima oră. 


— Nu s-ar crede după înfăţişarea dumneavoastră 
messire7, răspunse Paola, ce îşi reaminti de visul de a lua 
de bărbat un frumos gentilom. 

Ea adăugă: 

— Cu toate acestea, ziceaţi adineauri că îl cunoaşteţi pe 
tatăl meu? 

— Da, signorina. 

— Dar, unde aţi făcut cunoştinţă, dacă veniţi acum 
pentru prima oară la Paris? 

— În provincie, pe drumul de la Blois la Orleans. 

Henric de Navarra, pe când Noe discuta cu frumoasa 
Florentină, ocupa atenţia lui Godolphin, fiinţă debilă şi 
suferindă, cumpărându-i parfumuri şi pomadă. 

Dar Godolphin, tot tocmind preţul fiecărei cutii şi 
lăudând proprietăţile şi meritele fiecăreia, nu pierdea din 
vedere un singur moment pe signorina Paola şi pe Noe. 

Acesta din urmă, tot şezând lângă comptoar, îi făcea cei 
mai dulci ochi din lume. 

— Pe cuvântul meu de gentilom! Murmură el încet, nu 
înţeleg frumoasă domnişoară, cum un om cu atâta influenţă 
ca seniorul Rene, tatăl dumitale, să-şi petreacă timpul 
vânzând parfumurile într-o prăvălie de pe podul Saint- 
Michel? 

— Nici eu, suspină Paola. 

— Şi, urmă No&€, ce devenea din ce în mai interesat, se 
înţelege şi mai puţin, ca o frumoasă doamnă ca dumneata 
să primească a şedea în această prăvălie când şi-ar putea 
ţine atât de bine rangul la Luvru. 

Paola suspină din nou şi nu răspunse, dar aruncă o 
ochire arzătoare lui No&, care îi zise încet: 

— Eşti frumoasă, încât ai aduce la disperare şi pe un 
sfânt, signorina. 

— Sst! Zise ea încet. 

Şi cu privirea arăta pe Godolphin ce părea a-şi muşca 
buzele cu o tăcută nelinişte. 


— Ei, Noe, frumosul meu amic, zise prinţul de Navarra 
ce îşi sfârşise târguielile, mergem? 

— Să mergem, răspunse Noe, ce păru că se desparte cu 
multă greutate de comptoarul frumoasei Florentine. 

— Messire, îi zise aceasta din urmă, ce întinse cu dispreţ 
mâna spre moneda pe care prinţul o pusese pe comptoar, 
mi-aţi zis că-l cunoaşteţi pe tatăl meu, nu este aşa? 

— Da, signorina. 

— Că l-aţi întâlnit în provincie? 

— Întocmai. 

— Pe drumul de la Orleans la Blois? 

— Nimic mai adevărat. 

— Dar nu mi-aţi zis când şi în ce loc? 

— Sunt trei zile, într-un han, răspunse No&, şi v-aş fi 
foarte recunoscător, signorina, dacă ai binevoi a-i comunica 
complimentele noastre. 

— Nu voia uita... desigur... Numele dumneavoastră? 

— No, gentilom bearnez. 

Paola se înclină. 

— Dacă aş şti, urmă No€, care îi aruncă o privire 
înflăcărată, la ce oră l-aş putea găsi. 

Paola tresări. 

— Aş veni să-i fac o vizită, urmă Noe. 

— Veniţi când se aprind lumânările, răspunse Paola, căci 
atunci îl găsiţi. 

No€ se înclină, luă braţul tânărului său prinţ, mai aruncă 
o privire spre Florentină şi ieşi din prăvălie, zicând încet 
companionului său: 

— Haide la Luvru, unde domnul Pibrac va rămâne 
oarecum mirat, fără îndoială, când va primi vizita noastră. 

După ce ieşiră cei doi tineri, Paola părăsi comptoarul şi 
făcu un pas spre camera din fundul prăvăliei de unde ieşise 
când văzuse intrând pe cei doi gentilomi. Dar în drumul ei, 
întâmpină pe Godolphin. Fiinţa cea debilă şi bizară era mult 
mai palidă ca de obicei, buzele sale cele subţiri tremurau de 
emoție şi de groază. 


— Signora, zise el, aşezându-se drept în faţa fiicei lui 
Rene, astăzi v-aţi abătut de la cuvintele tatălui dumitale. 

— Ce te interesează? Zise ea cu mărinimie. 

— Am ordinul de a veghea asupra dumitale, şi ştiţi bine 
asta. 

— Tu? Zise ea cu un accent de dispreţ. 

— Eu, răspunse Godolphin. 

— Adică tatăl meu te-a aşezat pe lângă mine ca spion şi 
te-a însărcinat să-i raportezi zi cu zi, oră cu oră, toate 
acţiunile mele? 

— Tatăl dumitale este stăpânul meu, şi trebuie să mă 
supun. 

Paola aruncă tânărului, care îşi aplecă ochii vorbind, o 
privire pătrunzătoare, sub care el se înfioră din cap până în 
picioare. 

— Ia spune-mi, mizerabile, îi zise ea, ce alt motiv te 
împinge să execuţi aşa de precis ordinele tatălui meu? 

La aceste cuvinte, palidul obraz al lui Godolphin se 
coloră de o vie roşeaţă şi un fel de strigăt înăbuşit ieşi din 
pieptul său. 

— Iertare! Îngână el schimbându-şi numaidecât figura şi 
atitudinea şi căzând în genunchi. Iertare! 

— Ticălos nebun! Urmă Paola cu o indignare crescândă, 
ai putut tu crede că te-aş putea iubi?! 

— Iertare! Paola, iertare! 

— Tu slăbănog şi diform, tu fără origine, tu un lacheu 
prost? 

La aceste din urmă cuvinte, Godolphin se sculă. 

— Nu sunt un lacheu Paola, zise el, sunt un funcţionar! 

— Tu ai fost un valet, şi tatăl meu te-a găsit nu ştiu 
unde... 

— Se poate, dar... îmi pare că am în venele mele, un 
sânge mult mai nobil decât al dumitale. 

Paola, înălţă din umeri şi se lăsă să-i scape pe buze un 
surâs despreţuitor. 


— la seama, Godolphin, zise ea, dacă tu mai continui a fi 
spionul tatălui meu, voi sfârşi prin a găsi un gentilom, care 
pentru amorul meu, îţi va sfărâma oasele cele slabe. 

Apoi Paola trecu cu mândrie pe dinaintea lui Godolphin 
care tremura din toate membrele, şi se retrase în camera 
dinăuntru prăvăliei. 

Atunci Godolphin se lăsă să cadă pe o bancă şi luându-şi 
capul între mâini, murmură cu ură: 

— Oh! O urăsc şi o iubesc, aş vrea să o omor şi mi-aş da 
viaţa pentru o sărutare de la ea. 

Apoi fiinţa cea bizară se înecă în lacrimi şi începu să-şi 
sfâşie pieptul cu unghiile. 

Capitolul VII. 

În timpul acesta Henric de Navarra şi No&, după ce 
ieşiră din prăvălia lui Rene parfumierul, o luară pe podul 
Saint-Michel şi se îndreptară spre ţărmul stâng al Senei. 

Acolo se opriră un moment şi părură a se consulta. 

— Ei bine! Zise Henric, merge-vom la Luvru? 

— Da, acest lucru îmi pare cel mai cuminte, răspunse 
Noe, mai cu seamă că, astfel după cum ne-a spus-o hangiul, 
domnul de Pibrac trebuie să fie de serviciu astăzi. 

— Dar, observă prinţul, am o scrisoare a Corisandrei de 
dus la adresă. 

— În strada Urşilor, la argintarul Loriot, nu este aşa? 

— Întocmai. 

No€ surâzând: 

— Credeam, zise el, că frumoasa Corisandra era o 
perfidă, şi că senioria voastră avea o respingere pentru... 

Noe se opri. 

— Te înşeli, Noe, amicul meu, nu o mai iubesc pe 
Corisandra... 

— Ce spui?! 

— Şi mă voi răzbuna chiar pe perfidia sa. 

— În ce mod? 

— Curtând pe frumoasa argintăreasă, prietena ei. 


— Ceea ce nu te va împiedica, Henric, zise el, la 
întoarcerea dumitale în Bearn să faci o umilă reverență 
Corisandrei. 

— Niciodată. 

— Şi de a-ijura că i-ai fost fidel. 

— Hei! Dar, zise principele, îmi faci morală, îmi pare. 

— Dumnezeu să mă păzească! 

— La rându-mi te voi întreba şi eu, reluă Henric pentru 
ce discutai mai adineauri într-un mod atât de plăcut cu fiica 
acelui oribil Rene Florentinul? 

— Pentru că e foarte frumoasă... 

— Ce zici! 

— Şi aş găsi foarte plăcut dacă m-aş face iubit de 
frumoasa fată a lui Ren€... 

— Poate acest lucru să fie periculos... 

— Ba! Pericolul e un ce care face ca amorul se devină 
mai încântător. 

— Noe, Noe! Zise prinţul, raţiunea te părăseşte? Nu e 
mult timp de când m-ai găsit că eram imprudent; iacă 
acum, tu eşti acela ce nu eşti prudent. 

— Eu nu sunt prinţ, şi nu vin la Paris pentru... 

— Tăcere! Zise Henric, va fi timp, să cugetăm şi la 
politică. Să vedem, ce anume hotărâm acum? 

— Ceea ce vei voi. 

— Vom merge la Luvru? 

— Mai bine, vom merge în strada Urşilor. Căci, ca şi 
dumneata, Henric, sunt curios să o văd pe acea frumoasă 
argintăreasă ai cărei ochi trebuie să te atragă, în profitul 
contesei, spre a nu te înamora de damele curţii. 

Prinţul luă braţul lui No€ şi amândoi, porniră la drum, 
trecură prin piaţa Châtelet, şi ajungând în strada Saint- 
Denis se opriră la colţul străzii Urşilor, una din cele mal 
strâmte străzi de atunci. 

Un tânăr purtând un pachet în mână îi întâmpină la 
intrarea în această stradă strâmtă. Acest tânăr avea 
aparenţa unui băiat de prăvălie şi No€ îl opri. 


— Ei! Amice, îi zise el, nu este aceasta strada Urşilor? 

— Da, domnul meu. 

— Cunoşti dumneata în această stradă un argintar pe 
nume Loriot? 

— Este chiar stăpânul meu, răspunse băiatul salutând. 
Mă numesc Guillaume Verconsin, născut la Chatillon-sur- 
Seine, şi ajutor-argintar la domnul Loriot. 

— Ei bine! Zise prinţul, nu puteam găsi mai bine... 

— Senioriile voastre cunosc pe stăpânul Loriot? 

— Suntem trimişi de o doamnă mare ce cunoaşte foarte 
bine şi pe el şi pe soţia sa. 

Guillaume Verconsin se înclină. 

— Adică de contesa Corisandra de Gramont, adăugă 
Henric. 

— Ah! Zise băiatul, ce fără îndoială era cunoscător al 
relaţiilor şi afacerilor stăpânului său, senioriile voastre vin 
de la Bearn, poate? 

— Ai zis-o. 

— Stăpânul meu nu e acasă, urmă Guillaume, dar soţia 
sa €... 

— Ei bine? Du-ne acasă. 

Guillaume se îndoi un moment. 

Henric crezu că îl va convinge scoțând din buzunar 
scrisoarea Corisandrei. 

— lată, zise el băiatului, vezi... noi nu facem parte din 
acei pungaşi de stradă. 

Guillaume Verconsin roşindu-se: 

— Iertaţi-mă, domnilor, zise el, dar stăpânul meu trece 
drept un om foarte bogat, cu toate că nu e... 

— Hm! Murmură Noe. 

— Şi nu este zi, urmă băiatul, ca prăvălia să nu fie 
călcată de pungaşi. 

— Bun! Murmură Noe aparte, eşti un om de nimic. Nu 
voiesc a şti nimic de casa de bani a stăpânului tău... dar de 
soţia lui, nu zic ba. 


Guillaume Verconsin întorcându-se, precedă pe cei doi 
gentilomi spre a le arăta drumul. 

— Veniţi, seniorii mei, zise el, soţia stăpânului meu se 
află acum în prăvălie... la comptoar. 

După puţin timp, Guillaume se opri înaintea unei case ce 
n-avea decât un etaj. 

Dar fiecare fereastră era zăbrelită cu fiare solide; 
zidurile groase, şi o poartă foarte tare de stejar, înfierată de 
sus până jos, şi la oarecare înălţime o ferăstruie ce se 
deschidea şi închidea de câte ori se prezenta vreun 
vizitator. 

— Aceasta nu poate fi casa unui locuitor obişnuit, îşi zise 
Noe, aceasta e o fortăreață. 

Guillaume ridică un ciocan mare de bronz care recăzând 
făcu un zgomot surd în interiorul locuinţei. 

Deodată ferestruia se deschise. 

— Cine e acolo? Strigă o voce dinăuntru. 

În acelaşi timp, cei doi tineri văzură apărând la 
ferăstruie o faţă osoasă însoţită de o barbă albă ca zăpada. 

— Sunt eu tata Job, eu, Guillaume. 

— Ah! Bine, zise bătrânul... eşti singur? 

— Nu, aceşti gentilomi mă însoțesc. 

Bătrânul aruncă o privire bănuitore asupra lui Henric de 
Navarra şi însoţitorului său. 

— Îi cunoşti? 

— Dângşii vin din Bearn. 

— Îi cunoşti? Repetă încăpăţânatul bătrân. 

— Ei aduc o scrisoare din partea contesei Gramont 
pentru doamna Loriot. 

— Ah! Zise bătrânul, este totuna. Cu toate că... 

— Haide! Iubite domnule Job, zise Henric cu o voce 
mângâietoare, asigură-te, nu voim a ne împrumuta nici cu 
amanet... nici altfel. 

Aceste din urmă cuvinte liniştiră cu totul pe fricosul 
bătrân. 


Uşa se deschise şi lăsă pe cei doi gentilomi să vadă 
înaintea lor un vestibul întunecos, la extremitatea căruia se 
afla o scară. 

La stânga era o uşă deschisă. Era prăvălia. 

— Intraţi, seniorii mei, zise bătrânul ce închise uşa în 
urma lor, şi împinse cele trei zăvoare, mai întorcând şi cele 
două chei. 

Job reamintea prin costum şi figură, tipul evreului din 
evul mediu: capul lunguieţ, barba albă, fruntea pleşuvă, 
mâini lungi şi îndoite, manta lungă strânsă împrejurul taliei, 
aceasta era înfăţişarea sa. 

EI se înclină de trei ori înaintea celor doi tineri, zicându- 
le: 

— Senioriile voastre binevoiesc a-mi da scrisoarea 
doamnei contese de Gramont? 

— Dar, zise Henric, nu este pentru... 

— Senioriile voastre mă vor ierta, zise bătrânul Job, ce se 
înclină pentru a patra oră, doamna Loriot nu primeşte 
niciodată mai înainte de a şti... 

Henric îi întinse scrisoarea. 

Bătrânul evreu, o luă şi trecând în prăvălie, lăsă pe 
Henric şi No€ singuri în vestibul. 

— Ah! Zise acesta din urmă, întorcându-se spre 
Guillaume Verconsin, Loriot are mare teamă pentru avuţiile 
sale? 

Băiatul începu a surâde, apoi aplecându-se la urechea lui 
Noe: 

— Nu este aceasta cauza, zise el. 

— Ah? Şi care este dar atunci? 

— Domnul Loriot este gelos. 

— Hm! Îşi zise No&, atunci bătrânul Job e un om de 
nimic, căci dacă nu venim pentru a sparge casa de bania 
stăpânului său, avem atunci gânduri pentru soţia sa. 

No€ îşi termina aceste reflecţii, pe când evreul, ce 
dispăruse în fundul prăvăliei şi înmânase scrisoarea de la 
contesă unei femei ce şedea la un comptoar închis cu o grilă 


ce nu permitea să i se poată distinge trăsurile, evreul, ne- 
amintim se întoarse în prag şi zise: 

— Intraţi, seniorii mei, intraţi. 

Henric de Navarra intră cel dintâi, şi se afla într-o 
spațioasă cameră puţin întunecoasă, în care mai mulţi 
lucrători munceau aşezaţi înaintea unor mese mici. 

Privirile prinţului se îndreptară spre comptoar, dar 
femeia ce se afla acolo cu câteva minute mai înainte, 
dispăruse. 

— Pe aici, seniorii mei, pe aici! Zise evreul. 

Şi cu mâna, el arătă o uşă deschisă în fundul prăvăliei. 

Henric merse drept spre acea uşă şi se opri pe pragul 
unei frumoase camere, mobilată după sistemul italian, şi 
care avea mai mult înfăţişarea oratoriului unei prințese 
decât a salonului unei modeste locuitoare din strada 
Urşilor. 

O femeie era pe jumătate culcată pe un pat venețian. 

Acea femeie citea încă scrisoarea Corisandrei. 

La zgomotul paşilor prinţului, ea ridică capul şi prinţul 
dădu un țipăt. 

Acea femeie pe care o avea sub ochi şi care se sculă cu 
grăbire la vederea lui, era aceea pe care o scăpase din 
mâinile lui Rene Florentinul, pe drumul ce duce de la Blois 
la Orleans. 

Evreul, după ce introdusese pe Henric şi Noe, închisese 
încetinel uşa, ceea ce făcu ca nici el nici lucrătorii din 
prăvălie să nu audă îndoitul strigăt de mirare, schimbat 
între tânăra femeie şi cei doi gentilomi. 

— Dumneata, doamnă! Strigă prinţul, dumneata eşti 
prietena doamnei de Gramont? 

— Eu, zise tânăra femeie roşindu-se, şi dumneata eşti 
sire? 

— 'Tăcere! Zise prinţul, după cum ţi-a comunicat 
Corisandra, vin la Paris incognito. 

Frumoasa argintăreasă devenise purpurie privind pe 
prinţ, şi nu găsi nimic a răspunde. 


— Doamnă, reluă Henric de Navarra, eram departe de a 
mă gândi acum două zile, că mă găseam la masă cu 
prietena Corisandrei. 

— Şi eu, domnule, răspunse tânăra femeie, nu mă 
gândeam asemenea câtuşi de puţin că aveam a face cu un 
prinţ de familie regală. 

— Tăcere! Repetă Henric. La Paris mă numesc sir de 
Coarasse, foarte simplu. Coarasse este un castel ce face 
parte din domeniul regal de Navarra. 

După aceste complimente schimbate, Henric se puse 
lângă Sarah Loriot, pe când No€ şedea cu un pas mai 
înapoi. 

Atunci frumoasa argintăreasă reluă: 

— Este mult timp de când n-am văzut pe doamna 
contesă de Gramont. De trei ani, cel puţin... 

— Ah! Exclamă prinţul. 

— Tatăl ei, sir d'Andouins, a fost binefăcătorul meu şi mi- 
a servit de tată. Am fost crescută sub acoperământul lor; 
Corisandra m-a numit sora ei. 

— Trebuie s-o iubeşti atât cât dânsa te iubeşte, în acest 
caz, zise Noe cu o intenţie răutăcioasă, ce nu fu observată 
de tânăra femeie, dar care fu bine auzită de Henric. 

Cuvintele tânărului prieten produseră, din contră, o vie 
impresie asupra lui Henric de Navarra; ele avură drept 
rezultat să-i reamintească perfida scrisoare a contesei către 
prietena sa, şi de a-l face astfel a lua seama. 

Argintăreasa urmă: 

— Bărbatul meu, Samuel Loriot, era fiul unui evreu 
convertit la catolicism şi care a fost născut pe moşiile 
domnului d'Andouins. Într-un moment periculos, în timpul 
războaielor cu Italia, sir d'Andouins găsi casa lui lacob 
Loriot deschisă şi la dispoziţia sa. El m-a însoţit cu fiul lui. 

— Dar, zise prinţul, pentru care genealogia familiei 
Loriot importa foarte puţin, pari cea mai fericită şi cea mai 
iubită dintre femei, doamnă. 

Sarah îşi menţinu cu mare greutate un suspin şi tăcu. 


— Bun! Se gândi No&, iată cea dintâi lovitură organizată. 
Planul Corisandrei îşi produce efectul. Cel dintâi lucru pe 
care îl face o femeie care voieşte să fie adorată este de a se 
pune ca victimă a unui bărbat gelos şi mojic. 

— Corisandra, urmă prinţul, ce nu putea ghici cugetările 
amicului său, îl iubeşte pe domnul Loriot. 

— Într-adevăr, răspunse Sarah, contesa are o mare 
încredere în bărbatul meu. 

Zicând acestea, Sarah suspină din nou. 

Apoi aruncă o privire pe care se sili a o face liniştită, şi 
care nu fu decât neliniştită, către orologiul ce se afla într-un 
colţ al frumoasei sale camere. 

— Hm! Îşi zise No&, vizita noastră n-o fi oare la 
momentul potrivit? 

Sarah reluă: 

— Samuel Loriot va fi foarte supărat, seniorul meu, că nu 
s-a aflat aici astăzi. Dar va alerga, sunt sigură, la hanul 
unde Alteța Voastră e găzduită. 

— Nu ne va găsi, astăzi, cel puţin, vom merge la Luvru. 

— Ei bine! Mâine... şi dacă Alteța Voastră... are trebuinţă 
de dânsul... 

— Pentru moment, nu, doamnă. 

— Ah! Îşi zise No&, ce are ea oare, de priveşte mereu 
orologiul? 

Într-adevăr, vorbind cu prinţul, Sarah părea neliniştită, 
preocupată... 

La cel mai mic zgomot ce se auzea afară, ea tresărea. 

— Desigur, îşi zise No&, această femeie are o întâlnire, şi 
este ora când iubitul trebuie să sosească. 

Prinţul nu observa aceasta, şi căuta din contra tot 
admirând şi magnetizând cu privirea pe încântătoarea 
creatură, de a provoca convorbirea atingând misterioasa 
călătorie ce făcuse ea de la Touraine şi acea întâlnire a lui 
Rene Florentinul ce ar fi avut consecinţe atât de îngrozitore 
fără intervenirea lui. 


Dar Sarah părea a nu înţelege, sau cel puţin, a nu voi să 
răspundă, şi continua să privească orologiul. 

„Sărmană femeie! Cugetă Noe, te voi scăpa de această 
nelinişte.” 

Şi el, zise lui Henric, ce continua s-o admire pe frumoasa 
argintăreasă, tot întrebând-o fără a primi răspuns: 

— Hei, hei, Henric nu trebuie să uiţi, că în timpul nopţii, 
ni s-a spus, e foarte greu de străbătut Luvrul. 

— Ai dreptate, zise prinţul... 

— Noaptea se apropie Henric. 

Şi Noe se ridică. 

La rândul său, prinţul suspină şi privi pe Sarah. 

Aceasta se grăbi să-i spună: 

— Bărbatul meu se va prezenta mâine, seniorul meu, la 
han. 

— Bun! Zise prinţul râzând, cel puţin îmi veţi permite să 
mai vin? 

— Ah! Seniorul meu, zise argintăreasa pe un ton de 
reproş, uiţi dar că prietena mea, Corisandra vă iubeşte? 

— Nu, zise prinţul, ce se roşi şi aplecă ochii la rându-i. 

Apoi el voi să ia mâna lui Sarah să i-o sărute, dar tânăra 
femeie nu-i dădu timpul. 

Mâna sa albă şi mică se îndreptă spre o mică masă pe 
care se afla un clopoțel de argint. 

Ea sună! 

La acest zgomot bătrânul evreu apăru. Sarah îi făcu 
semn să-i conducă pe cei doi gentilomi. 

Apoi se înclină cu respect înaintea prinţului, îl însoţi 
până la uşa frumoasei camere, aplecă din nou ochii sub 
arzătoarele-i priviri şi, salutând pentru o ultimă oară, lăsă 
să recadă perdeaua ce despărţea atelierul de camera ei. 

Prinţul plecă suspinând şi Noe îl urmă. 

Evreul îi făcu să străbată atelierul, sala, întoarse cele 
două chei şi împinse cele trei zăvoare ale porţii de stejar, se 
aplecă până la pământ pentru a saluta, şi când fură afară, 


reînchise cu grijă acea poartă ce proteja avuţiile şi 
amorurile bătrânului Samuel Loriot. 

Capitolul VIII. 

Henric de Navarra dădu braţul lui Noe la ieşirea din 
strada Urşilor, merse fără a spune un cuvânt timp de câteva 
momente şi nu ridică capul decât când intrară în strada 
Saint-Denis. 

Acolo, cei doi tineri se priviră. 

— Ei bine, zise Noe râzând, trebuie să credem, Henric, 
că nu ai noroc. 

— Cum aşa, prietene? 

— În aceea că încântătoarea femeie pe care am întâlnit-o 
între Blois şi Orleans şi de care erai, lasă-mă a crede, puţin 
înamorat... 

— Ei? 

— Nu era alta decât doamna Loriot, femeia lui Samuel 
Loriot. 

— Şi asta numeşti tu, a nu avea noroc, Noe prietene? 

— Drace! 

— De ce, te rog? 

— Bravo! Ai uitat deja scrisoarea Corisandrei? 

Prinţul îşi muşcă buzele. 

— Ah! Drace! Murmură el. 

— Oh! Urmă No€ cu un ton batjocoritor, îi vei putea 
vorbi... 

— Crezi? 

— Ea se va intimida... va roşi, va apleca ochii. Mai ştiu eu 
ce? Doamna Corisandra nu i-a făcut în van lecţia sa. 

— Şi ai crede atâta perfidie? 

Noe, lăsând să-i alunece pe buze un surâs batjocoritor, 
zise: 

— Iubitul meu senior, femeile fac legături, se apără, se 
susţin, întreprind o cruciadă groaznică împotriva bărbaţilor, 
şi, departe de a se acuza de perfidie, ele găsesc, din contră, 
acest lucru foarte natural. 

— Aceasta are surâsul unui înger. 


— Toate femeile au un surâs de înger, bineînţeles. De 
asemenea şi Corisandra. Ce dovedeşte aceasta? 

Şi No€ continuă să râdă. 

— Drace! Murmură prinţul nerăbdător, deci nu ai 
încredere în femei? 

— Dumnezeu să mă păzească! 

— Dacă sunt atât de perfide ca doamna Corisandra... 

— Pe credinţa mea! Zise No6, nu este cineva perfid când 
îşi apără bunul său. Corisandra e în dreptul ei... 

— Ei bine! Eu voi fi într-al meu, strigă prinţul cu 
repeziciune, curtând pe frumoasa argintăreasă. 

— După placul dumitale, murmură Noe. 

Şi şuierând un cântec de vânătoare, Noe îşi continuă 
drumul. 

Henric îl urmă fără a mai răspunde; dar în sinea sa îşi 
zise, că Noe ar putea avea dreptate. 

Cei doi tineri, reurcând strada Saint-Denis până la Sena, 
o luară spre dreapta şi se îndreptară spre Luvru. 

— Domnul de Pibrac m-a văzut când eram copil, zise 
atunci Henric, mă prind că mă va recunoaşte; ce zici? 

— Eu zic că e cu putinţă, răspunse Noe, dar că trebuie 
să îl ocolim cu orice preţ. 

— Pentru ce? 

— Pentru că o mişcare, un cuvânt imprudent poate să îi 
scape şi să trădeze incognitoul dumitale, monseniore. 

— Ai dreptate. 

— Şi sunt de părere că ar fi mai bine să mă prezint eu 
singur la Luvru. Voi cere a-l vedea şi îl voi preveni. 

— Bun! Zise prinţul. În acest caz te voi aştepta aici. 

Malurile Senei nu erau pe atunci amenajate cu cheiuri; 
Luvrul, acea locuinţă a suveranilor Franţei, îşi îmbăia 
zidurile din spate în fluviu, şi ici şi colo, primprejur, se aflau 
căsuțe dărăpănate cu învelişurile ascuţite, printre care mai 
multe cârciumi provocau prin firmele lor setea nemăsurată 
a elveţienilor şi a soldaţilor din garda regelui. 


La unul din aceste stabilimente se afla scris pe uşă, 
deasupra unei gigantice crăci de nuc, aceste cuvinte: 

La întâlnirea Bearnezilor. 

— Drace! Îşi zise Henric de Navarra, trebuie să am aici 
vreun compatriot. Să intru spre a vedea. 

Cârciuma era cam goală. Cu toate acestea doi soldaţi 
jucau pietre, pe o masă unsuroasă, în colţul cel mai 
întunecat al camerei. 

Henric intră. O frumoasă fată de douăzeci ani, veni către 
dânsul. 

— Ce vă trebuieşte, gentilomul meu? Întrebă ea. 

Tânărul prinţ ştia cât de dulce e limba părintească la 
urechea celor ce sunt departe de patrie. 

— Ceea ce voiesc frumoasa mea copilă? răspunse el în 
limba bearneză. 

Tânăra fată tresări, roşi de plăcere şi strigă: 

— Hei! Unchiule, un compatriot! 

Şi pe când ea se înclina regelui de Navarra, un om 
alergă din fundul sălii. 

Acest om putea avea cincizeci de ani, şi cu toată vârsta 
cea înaintată săltă de bucurie la cele zise de fată. 

— Sunteţi bearnez? Zise el. 

— Da. 

— Şi din ce loc? 

— Din Pau. 

— Vivat! Strigă cârciumarul, compatrioţii sunt fraţi 
pentru mine la Paris. Ei! Myette, zise el frumoasei fete cu 
fusta roşie, servindu-se tot de cuvintele căminului părintesc, 
du-te de caută o sticlă de vin bun, vinul de colo... ştii? 

— Da, unchiule, răspunse fata râzând, acela care nu e 
pentru soldaţi. 

— Nici pentru elveţieni, nici pentru francezi, adăugă 
cârciumarul. 

Şi se puse fără jenă la masă în faţa prinţului. 

— Scuză-mă, zise el, văd bine că eşti un gentilom, pe 
când eu nu sunt decât un cârciumar, dar în patria noastră 


gentilomii nu sunt mândri, nu este aşa? 

— Şi toţi omenii bravi au aceeaşi origine, răspunse 
prinţul. 

Şi după acest franc şi nobil răspuns, luă mâna 
cârciumarului şi o scutură cu tărie. 

— Este straniu, zise acesta din urmă pe când Myette, 
frumoasa bearneză, punea pe masă două pahare de zinc şi 
o sticlă, este straniu gentilomul meu, dar de ce vă privesc 
mai mult... 

Ei vorbind astfel, el îl observa cu luare aminte: 

— Ah! Ceea ce este, urmă el, trebuie să vă zic, că în 
tinereţea mea eram păstor în Pirinei, prin vecinătăţile de la 
Coarasse... 

Henric tresări... 

— Şi am întâlnit adesea un frumos gentilom ce venea de 
multe ori a mânca în coliba noastră o bucată de caşcaval de 
capră şi a bea un pahar de vin... 

— Ah! Zise prinţul, şi acel gentilom? 

— Oh! Zău! Zise bearnezul, dacă nu ar fi douăzeci de ani 
de atunci, aş crede bucuros că eşti dumneata... 

Henric începu dă râdă. 

— Eram din această lume acum douăzeci de ani... 

— Dar, ar putea fi cu toate acestea, tatăl dumitale. 

— Ba! 

— Ah! Zău! Murmură cârciumarul, nu se aflau trei feţe 
ca a lui în Navarra. 

Junele prinţ surâdea. 

— Şi, cum se numea acel gentilom, bravul meu amic? 

— Oh! Era un mare senior. 

Pronunţând aceste cuvinte, cârciumarul îşi îndreptă 
privirile spre mâna dreaptă a prinţului şi tresări. 

Apoi se ridică cu repeziciune şi scoţându-şi şapca: 

— Senioria voastră, zise el, poartă nişte haine obişnuite 
şi cizme ca un gentilom de mică importanţă, dar nu face 
nimic... 


Prinţul aruncă o privire neliniştită asupra celor doi 
soldaţi. 

Soldaţii jucau necugetând decât la partida lor. 

Fără îndoială, cârciumarul îi înţelese neliniştea, căci 
repunându-şi şapca se aşeză din nou jos. 

Cu toate acestea el urmă în acea limbă neînţeleasă 
pentru germani. 

— Închipuiţi-vă, seniorul meu, zise el că gentilomul 
despre care vă vorbesc avea un inel... 

Prinţul tresări din nou şi lăsă a-i aluneca mâna de pe 
masa la care se afla, spre buzunar, în care dispăru. 

— Şi... acel inel. 

— Mila arătat într-o zi, mie şi lui taică-meu, într-o zi 
când ploua şi când se refugiase în coliba noastră. „Amicii 
mei, ne-a zis el, vedeţi inelul acesta? Ei bine! Nu îl voi 
părăsi decât numai murind. El va trece la fiul meu, şi fiul 
meu, când va fi mare, nu va avea decât să îl arate oricărui 
gentilom din Gasconia sau din Navarra pentru a fi 
recunoscut”. 

— Şi cine era acest gentilom? Întrebă prinţul cu emoție. 

— Se numea Antoine de Bourbon, monseniore... 

Şi zicând acestea, cârciumarul se sculă din nou şi 
adăugă încet: 

— Şi era tatăl Alteţei Voastre deoarece văd inelul în 
degetul vostru. 

— Taci, nenorocitule! Murmură prinţul de Navarra, tu m- 
ai recunoscut, este adevărat... dar taci! 

Cârciumarul se reaşeză. Şi cum frumoasa bearneză se 
întorcea, el turnă un pahar de vin lui Henric, apoi pentru a-i 
dovedi că respecta incognitoul său: 

— Aide! Concetăţene, zise el, să mai bem un pahar de 
vin, în sănătatea dumitale! 

— În a ta! Răspunse prinţul, care lovi fără jenă paharul 
său, de acela al cârciumarului. 

„Pe cuvântul meu de onoare! Se gândi prinţul, simt o 
nenorocire şi dacă asta va continua, incognitoul meu nu va 


putea dura douăzeci şi patru ore. Şi nu o să intru la Luvru 
de teamă să nu fiu recunoscut, şi pe cel dintâi bearnez ce îl 
voi întâlni...” 

În timpul când prinţul vorbea astfel în sinea sa, Myette 
se depărtase. 

— Monseniore, zise încet bearnezul, un mare prinţ ca 
dumneata nu poartă un spenţer de aba şi cizme mari, şi nu 
intră nicidecum în cârciumă fără vreun drept politic. Dar fii 
liniştit, căci sunt gata să mă omor pentru toţi câţi aparţin 
rasei voastre, şi vă asigur că nimeni nu va şti că v-am 
recunoscut. 

— Mi-o juri? 

— Pe credinţa mea. 

Henric privi pe bearnez şi găsi atâta francheţe şi 
lealitate, încât nu se mai îndoi nicidecum de cuvintele lui. 

În acest moment cei doi jucători se ridicară, ei îşi 
terminaseră partida, unul avea figura veselă, celălalt 
supărată, după aceasta era lesne de înţeles, că cel dintâi 
câştigase cel din urmă dinar al camaradului său. 
Învingătorul aruncă o monedă pe masă. 

— lată partea mea, zise el. 

Şi ieşi aruncând o privire dispreţuitoare asupra 
prinţului. 

— Canalie! Îngână bearnezul. 

— Sst! Zise prinţul. Ei se duc, şi vom putea vorbi mai în 
linişte. 

— Myette, chemă cârciumarul pe nepoata sa. 

Tânăra fată alergă. 

— Urcă în camera mea, îi zise unchiul său, şi fă-mi patul. 

Myette făcu o mină de fată răsfăţată, apoi aruncă o 
ultimă privire frumosului concetăţean, după cum îl chema 
ea şi dispăru printr-o mică scară care comunica cu unicul 
etaj superior. De astă-dată, cârciumarul voi din nou să se 
scoale în picioare şi a-şi scote pălăria. 

— Şezi jos, îi zise prinţul. Regele, tatăl meu nu-ţi 
permitea să stai jos? De cât timp ţii tu cârciuma asta? 


— De zece ani, monseniore. 

— Ei bine, Malican, amicul meu, zise prinţul, am 
convingerea că dacă tu ai rămas tot bearnez în inimă... 

— Şi cu totul devotat casei voastre, cu asta mă pot 
mândri. 

— Mă vei putea servi. 

— Oh! Cât pentru aceasta, sunt în stare când va voi 
Alteța Voastră să mă şi omor pentru ea! 

Henric începu să râdă. 

— Până atunci, dă-mi câteva informaţii. 

— În ce privinţă? 

— Asupra Luvrului. Vezi tu din când în când pe rege? 

— În toate zilele. 

— Cum eel? 

— Un curios principe monseniore; are întotdeauna un 
aer sălbatic... şi întotdeauna bolnav şi neliniştit. 

Cârciumarul mai adăugă încet: 

— Se zice cu toate acestea că e bun, dar... 

Malican se opri. 

— Dar? Zise prinţul. 

— E regina-mamă care îl face aşa rău şi crud. Oh! Ce 
femeie! 

Şi Malican pronunţă aceste din urmă cuvinte cu o voce 
tremurândă. 

— Dar... sora sa? Întrebă Henric. 

— Doamna Margareta? 

— Da. 

Mai înainte de a răspunde, Malican se uită cu atenţie la 
tânărul prinţ: 

— Scuzaţi-mă monseniore, zise el, dar regele tatăl 
vostru, m-a lăsat întotdeauna să vorbesc liber şi... 

— Vorbeşte, prietene. 

— Ei bine! lată monseniore, sunt aproape un animal care 
abia poate să îndruge o rugăciune, cu toate acestea 
câteodată am nişte idei curioase... 

— Ah! Zise Henric, tu ai idei? 


— Cel puţin pot ghici câte ceva. 

— Adevărat! 

— Şi îmi pare că ştiu pentru ce Alteța Voastră se plimbă 
primprejurul Luvrului îmbrăcat în spenţer de aba şi ca un 
om obişnuit. 

— Să vedem, ce ai vrut să zici cu aceasta? 

— Alteța Voastră voieşte să vadă pe Doamna 
Margareta... nu este adevărat? Şi ceva mai mult, urmă 
Malican, că nu mai târziu ca ieri, era aici un gentilom din 
ţara noastră, un căpitan de gardă, domnul de Pibrac care 
vorbea cam în privinţa scopului Alteţei Voastre. 

— Şi ce zicea el? 

— Că se vorbeşte la Luvru de căsătoria Doamnei 
Margareta de Valois cu principele de Navarra. 

— Atunci tu ai cugetat acum... că... 

— Am cugetat că Alteța Voastră, după obiceiul celor din 
ţara dumitale, ar fi dispus de a o vedea pe Doamna 
Margareta, fără a fi văzut, înainte de a-i face curte... 

— Şi se poate că ai ghicit, zise prinţul râzând. 

Malican îşi încruntă sprâncenele şi păstră o tăcere din 
cele mai respectuoase. 

— Ei bine, zise Henric, oare am făcut râu? 

— Nu, monseniore. 

— Şi dacă Doamna Margareta e urâtă? 

— Oh! Zău că nu! Zise Malican. 

— E frumoasă? 

— Ca un înger. 

— Hm! Zise prinţul, atunci regina, mama mea, a avut o 
frumoasă idee de a mi-o da de femeie... 

— Aceasta nu este părerea mea, răspunse cu francheţe 
cârciumarul. 

— Şi pentru ce aceasta? 

Malican se afla încurcat pentru un moment, dar reluă: 

— Nu tot ce luceşte este aur, nu tot ce e frumos poate fi 
plăcut. 

— Ce vrei să zici? 


Malican păstră tăcerea. 

— Să vedem, amice, zise Henric, explică-te puţin. 

— Ei bine! Să vedeţi... la Bearn, noi suntem săraci, dar 
suntem oneşti: cum zicea defunctul rege, tatăl dumitale, 
mai bine să fie cineva cărbunar şi să îşi aibă bordeiul său 
propriu decât să fie îmbrăcat în mătase şi să doarmă sub 
acoperişurile altora. 

— Tatăl meu spunea adevărul, Malican. 

— Regele de Navarra, urmă bearnezul, e rege peste un 
mic regat, şi regele Franţei e un mare senior, în comparaţie 
cu dânsul, dar cu toate acestea... 

— Ei bine? 

— Şi ştiu, urmă Malican, ce păru a lua seamă la 
întrebarea prinţului, că o fiică a Franţei e destul de 
seducătoare pentru un rege de Navarra, dar! 

— Explică-te odată! 

— Dar zise Malican, fiicele Franţei sunt câteodată ca 
fetele de ţărani. Ele fac a se vorbi de dânsele. 

La rândul său Henric de Navarra îşi încruntă puţin 
sprâncenele. 

— Oh! Oh! Zise el, vorbeşti puţin, dar spui multe. 

— Scuză-mă, monseniore, defunctul rege, tatăl dumitale 
ne lăsase a vorbi franc... 

— Ei bine, continuă. 

— Doamna Margareta, reluă Malican, ce se întărâta 
puţin câte puţin, e o frumoasă prinţesă ce se tulbură când îi 
vorbeşti de frumuseţea ei. Şi dacă Alteța Voastră ar avea 
ocazia de a face o călătorie la Nancy... 

— La vărul meu Henric de Guise? Ei bine? 

— Ducele Henric v-ar putea vorbi multe despre Doamna 
Margareta. 

— Malican, tu eşti un bun servitor şi poate mă voi folosi 
de poveţele tale... Dar pentru moment trebuie să mă supun 
reginei-mamă ce voieşte a şti opinia mea despre Doamna 
Margareta... vom vedea. 

În momentul când Henric sfârşi acestea, No& intră. 


— Sst, zise regele, privind pe Malican. 

Malican rămase nepăsător, salută pe Noe cum salută pe 
vizitatorii lui şi se mulţumi a chema pe nepoata sa. 

Myette alergă. 

— Serveşte pe acest gentilom, zise Malican, ce părea a 
nu înţelege că Noe căuta pe Henric. 

Dar Henric întinse mâna acestuia din urmă. Atunci 
Malican, ca om discret, se depărtă şi merse pentru a aşeza 
nişte sticle şi pahare ce se aflau pe o masă din fund. 

— Ce să vă servesc, frumosul meu senior? Întrebă 
Myette. 

— Nimic, frumoasă mea copilă. 

Myette făcu un gest şi se depărtă. 

— Pibrac te aşteaptă, Henric, zise Noe. 

— Ah! El m-aşteaptă... Unde l-ai găsit? 

— La corpul de gardă. Aveam aerul de a intra la Luvru ca 
la mine acasă. Un soldat mă opri şi îmi zise: „Nu este voie!” 
„Ei! Răspunsei eu, chiar şi dacă îl cunosc pe domnul de 
Pibrac?” Nu pronunţasem încă bine acest nume, când un 
om ieşi din corpul de gardă zicându-mi: „Cine vorbeşte de 
mine?”; era Pibrac. „Eu.” Elmă privi râzând şi îmi zise: „Nu 
vă cunosc dar accentul îmi spune că eşti vreun cadet din 
Gasconia sau din Bearn ce vine a-mi cere protecţia”; şi 
luându-mă de braţ mă duse în curtea cea mare a Luvrului. 

— Şi atunci? Întrebă Henric. 

— Atunci m-am mulţumit să-i dau scrisoarea Reginei de 
Navarra. La vederea peceţii el tresări! Apoi o citi, şi 
înţelesei că simţea o mare emoție. În fine mi-a zis: „Unde e 
prinţul? Unde e?” „Sst! Îi răspunsei, mă duc să îl iau”. 
Domnul de Pibrac înştiinţă atunci pe un paj, ce se ocupa de 
un erete în colţul curţii, făcându-i un semn. Pajul alergă. 
„Vezi pe domnul?” îi zise el. Pajul mă privi. „Domnul, urmă 
Pibrac, este unul dintre verii mei din Gasconia. Va merge să 
caute un gentilom, prietenul său şi mi-i vei aduce pe 
amândoi.” „Da, messire,” răspunse pajul. Domnul de Pibrac 
se aplecă la urechea mea şi-mi zise: „Du-te în grabă de adu 


pe prinţ, căci cred că îi voi putea arăta chiar îndată pe 
Doamna Margareta.” 

Aceste din urmă cuvinte făcură pe Henric de Navarra să 
tresară, şi se ridică imediat. 

— Bună-seara, compatrioate, strigă el lui Malican. 

Şi aruncă un scud pe masă. Malican salută. 

— Bună seara copila mea, adăugă prinţul ce mângâia cu 
familiaritate bărbia tinerei bearneze. La revedere! Ne vom 
întoarce, şi ieşind, luă braţul lui Noe. 

Luvrul era la doi paşi. Pajul aştepta pe Noe şi pe 
însoţitorul său pe prag. El curăţă puţin spenţerul cel de aba 
şi marile cizme ale prinţului, pentru a-l face prezentabil, şi 
zise: 

— Veniţi, domnilor. 

Acest paj era un încântător băiat de cincisprezece ani, 
bine îmbrăcat şi cu o ţinută ireproşabilă. 

— Cum te numeşti, mititelule? Îl întrebă prinţul. 

— Raoul, şi mă aflu aici pentru a vă servi, domnule, 
răspunse pajul înclinându-se. 

Apoi îi făcu să traverseze curtea, să urce o scară mare şi 
să străbată în fine mai multe săli care erau înţesate de 
gentilomi şi de soldaţi. 

— He! He! Murmură prinţul, dar regina, mama mea, nu 
e nici pe jumătate păzită, în raport cu ce e aici la Luvru. 

Pajul se opri înaintea unei uşi şi le zise: 

— Aici e locuinţa particulară a domnului de Pibrac, 
căpitanul gărzii. 

— Hm! Se gândi prinţul, bătrânul sir de Pibrac, tatăl său, 
locuieşte într-o ruină, pe care fiul său, n-ar voi-o nici pentru 
grajd. 

Apoi după ce pajul deschise uşa şi ridică o draperie, el 
intră. 

Capitolul IX. 

Domnul de Pibrac era un bărbat aproape de patruzeci şi 
cinci de ani. Avea o ţinută admirabilă, şi era tipul unui 
gentilom gascon ce şi-a făcut averea, prin ajutorul trufiei şi 


a valorii sale. Sir de Pibrac era născut într-un dărăpănat 
castel, care se clătina la fiecare vânt ce bătea. 

La douăzeci de ani, tatăl său, îi dăduse un bătrân cal, o 
spadă tocită, o geantă de piele cu cincizeci pistoli şi îi zise: 

— Când cineva e de o mică nobleţe, trebuie să încerce să 
o mărească şi să rămână apoi apărătorul ei. 

Domnul de Pibrac a înţeles foarte bine acest sfat plin de 
înţelepciune, şi cum era sigur că nu va ajunge niciodată 
profet în ţara sa, el plecă să-şi facă un viitor la Paris. 

Regele Henric al II-lea, în timpul acela murise, lăsând 
coroana Franţei lui Francois al II-lea, fiul său. 

Domnul de Pibrac avea la Paris un unchi. Acest unchi, 
era un funcţionar însărcinat cu vânătoarea regelui. Domnul 
de Pibrac era vânător şi ca şi nepotul său era gascon. 

EI ştia adesea să vorbească numai despre dânsul, dar 
când îmbătrâni simţi că acest rol era ridicol, şi atunci 
începu să laude pe nepotul său, lăudându-l că e capabil să 
conducă orice vânătoare, că dresează ogari, copoi şi alte 
animale. Zvonul acesta ajunse până la urechile regelui. 

Într-o zi, pe când Frangois al II-lea făcea vânătoare la 
Saint-Germain şi alerga după un iepure, câinii îi pierdură 
urma. 

Se căuta acum cineva care să cunoască modul de a-i găsi 
urma şi de a da peste el. Nimeni dintre vânători nu erau 
specialişti întru aceasta! Vânătorii făcură căutări zadarnice 
şi cânii alergaseră după ei fără rezultat. Însuşi regele se 
implicase în această căutare, dar nu reuşise să-l găsească. 

— Să se ducă cineva să-mi aducă pe acel gascon, despre 
care am auzit minuni! Ordonă Francois al II-lea, care nu 
mai ştia la ce sfânt să îşi mai adreseze rugăciunea lui. 

Domnul de Pibrac sosi, examină partea unde câinii 
pierduseră urma, se întoarse şi se răsuci primprejur şi 
termină prin a se îndrepta spre un stejar pe care timpul îl 
găunoşise şi nu îi lăsase decât coaja. Apoi după o observare 
minuțioasă zise: 

— lată, iepurele e acolo. 


Şi într-adevăr, el vâri mâna într-o gaură din scorburile 
stejarului şi trase iepurele afara de coadă. Animalul făcu o 
smucitură şi se piti din nou în trunchiul arborelui. 

— Pe cuvântul meu de rege! Zise Franqois al II-lea, iată 
un băiat preţios! Am să-l ataşez pe lângă mine. 

Şi el îl luă în garda sa. 

Din acea zi, domnul de Pibrac, puse piciorul pe scara 
norocului şi n-avu decât să se suie. 

Frangois al II-lea muri. 

Carol al IX-lea îi urmă la tron. 

Carol al IX-lea era şi mai pasionat de vânătoare ca 
răposatul rege. 

Unchiul domnului de Pibrac, repetase atât de bine şi des 
că nepotul său este cel mai experimentat vânător din 
Franţa şi Navarra, încât noul rege deşi nu se înjosi pentru 
moment la a cere concursul lui, îi acordă totuşi oarece 
atenţie tânărului Pibrac. 

— Sire, îi zise într-o zi Pibrac, dacă eram căpitanul gărzii 
Majestății Voastre, care rang îmi putea da onoarea de a 
intra la orice oră, v-aş fi putut istorisi una din cele mai 
minunate vânători de urs şi capră neagră, care sunt nişte 
bestii sălbatice foarte comune în munţii noştri. 

— Hm! Făcu regele, nu cumva istorisirile dumitale vor 
deveni scumpe. 

— Ah! Replică Pibrac, un rege al Franţei nu trebuie să se 
uite la cheltuieli. 

Carol al IX-lea începu să râdă şi domnul de Pibrac fu 
numit căpitan al gărzilor. Astfel, a fost norocul cel repede al 
tânărului din Bearn, căruia doamna Jeanne d'Albret, regina 
de Navarra îi recomanda pe tânărul prinţ, fiul său. 

Pajul Raoul, ridicând o draperie grea, arătă celor doi 
tineri o prea frumoasă sală foarte bogat ornată, în care 
domnul de Pibrac, şedea răsturnat cu neglijenţă într-un 
mare fotoliu cu ţinte de aur. 

Cu toate acestea, la zgomotul ce se produsese, el se 
sculă repede, se uită la prinţ şi îşi reţinu cu mare greutate 


în prezenţa pajului, o mişcare de surpriză care îi reaminti 
asemănarea lui Henric cu răposatul rege Antoine de 
Bourbon, tatăl său. 

— Intraţi, scumpii mei compatrioți, intraţi... 

Şi cu un semn concedie pe Raoul. 

Pajul salută şi dispăru. 

Atunci domnul de Pibrac schimbându-şi tonul şi 
înfăţişarea se înclină cu foarte mult respect înaintea 
tânărului prinţ. 

— Alteța Voastră, zise el, n-ar fi putut veni într-un 
moment mai potrivit. Şi dacă Domnia Sa voieşte a mă urma, 
îi voi arăta pe Doamna Margareta. 

— Fără ca ea să mă vadă? 

— Fără ca ea să vadă pe Alteţa Voastră. 

— Drace! Murmură Henric de Navarra, regina, mama 
mea, a avut, văd, o idee bună de a se adresa domnului de 
Pibrac. 

Domnul de Pibrac se înclină, apoi, zise lui No€. 

— Dumneata, tânărul meu prieten, ne vei aştepta aici. 

— Hei! Zise Noe, aş fi dorit mai bine să o văd pe 
prinţesă. 

— Este cu neputinţă: este foarte greu să meargă doi în 
locul unde-l duc pe prinţ. 

— Bun! Murmură Noe. 

Atunci domnul de Pibrac conduse pe prinţ spre fundul 
sălii, înaintea unui mare dulap cu sticle în care se afla o 
mulţime de cărţi şi manuscrise foarte bine aşezate. 

— Acestea sunt cărţile mele de vânătoare, zise el. 

— Oare, zise prinţul, voieşti să îmi arăţi pe Doamna 
Margareta desenată... în vreun tablou? 

— Oh! Nu, răspunse Pibrac. 

EI întoarse cheia ce închidea dulapul şi deschise uşa. 
Apoi scoțând două volume îşi strecură mâna, apăsă asupra 
unui resort foarte bine ascuns, şi cărţile făcând o mişcare 
asupra lor, lăsară a se vedea fundul dulapului deschis... şi 
prin urmare o trecere secretă... 


— Oh! Oh! Strigă prinţul, trăgându-se înapoi de mirare. 

— Seniorul meu, răspunse domnul de Pibrac, acesta este 
unul dintre cele mai mici mistere ale Luvrului. 

Şi cum tânărul prinţ părea din ce în ce mai mirat: 

— Dacă Doamna Catherine de Medicis, urmă căpitanul 
gărzilor, ar şti că eu cunosc această trecere secretă, ar 
putea bine să comande lui Rene Florentinul, parfumierul ei, 
să mă ucidă la colţul unei străzi sau să-mi arunce în 
alimentele prânzului meu, puţin praf de acela misterios, 
care m-ar trimite pe lumea cealaltă sub pretext de colică. 

— Hm! Murmură Henric, are un frumos caracter 
Doamna Catherine, şi dacă fiica seamănă mamei... 

— Cred chiar, urmă domnul de Pibrac, că Doamna 
Catherine care cu toate acestea a încercat toate zidurile din 
Luvru, nu cunoaşte această trecere secretă. 

— Dar, cum o cunoşti, dumneata? Întrebă No€. 

— Am descoperit-o din întâmplare. Doamna Diana de 
Poitiers a realizat-o. Regele Henric al II-lea dormea în 
acesta cameră, doamna Diana locuia în apartamentul 
Doamnei Margareta; noaptea ea venea să vadă pe rege. 

— Şi Doamna Catherine nu o cunoaşte? 

— Nu. 

— Dar de unde ştii? 

— Ah! Zise, domnul de Pibrac, care se duse să închidă cu 
zăvorul uşa prin care cei doi tineri fură introduşi, într-o 
seară căutam nişte volume ce se află în acest dulap. Mâna 
mea atinse resortul, el îşi făcu mişcarea, dulapul se 
deschise, şi văzui, spre marea mea mirare, apărând 
trecerea întunecoasă ce vedeţi. Unsprezece ore din noapte 
sunau la Saint-Germain-l'Auxerrois, toată lumea părea că 
doarme la Luvru, afară de santinele. Luai un felinar şi 
începui să cercetez trecerea misterioasă. După câteva 
momente simţii că nu mai avea o altă ieşire, sau mai bine 
zis, că uşa ce se afla înaintea mea, era închisă. Pusei 
urechea şi auzii un zgomot de voci. Un hohot de râs... 
fraged şi sonor. Recunoscui râsul Doamnei Margareta. 


Atunci mă întorsei fără zgomot, închisei dulapul, suflai în 
lumânare şi mă pusei în pat. A doua zi luai un manuscris 
latin ce trata vânătoarea şi mă dusei la Doamna Margareta. 
Doamna Margareta ştie latineşte tot atât de bine ca şi 
călugărul de Brantâme. „Doamnă, îi zisei, eu am fost 
întotdeauna servitorul dumitale, dar ştiu că vă voi deveni 
sclav, dacă veţi binevoi să daţi citire acestei scrieri care 
pentru mine nu e decât cartea fermecată a satanei.” 
Prinţesa luă cartea, şi pe când ea citea, inspectam camera 
cu privirea. Zării într-un colţ, la căpătâiul patului de mahon, 
pe jumătate pierdut în penumbra perdelelor, o cruce de 
ivoriu. „Oh! Iată, îmi zisei eu.” Mă apropiai de cruce, o 
examinai cu luare aminte şi trecând degetul pe partea ce 
reprezintă cuiul ce străbătea piciorul lui Christ, simţii acea 
parte mişcându-se. Doamna Margareta citea încă şi nu îşi 
ridicase însă capul. Scosei cuiul şi văzui o mică deschizătură 
neagră pe unde simţii un curent de aer rece. Atunci pusei 
cuiul în buzunar. Apoi, când Doamna Margareta îşi sfârşi 
citirea, eu plecai. 

— He! Dar zise Amaury de Noe, sunteţi plini de 
imaginaţie, domnule de Pibrac. 

— Domnule, răspunse căpitanul gascon, cu această 
calitate, în ţara noastră, înlocuim banii ce nouă ne lipsesc. 

Henric de Navarra râdea. 

Domnul de Pibrac urmă: 

— Seara, îmi redeschisei dulapul, mă strecurai în săliţa 
misterioasă şi mă îndreptai îndată printr-o slabă coloană de 
lumină. Acea coloană de lumină provenea din camera 
Margaretei şi trecea prin deschizătura practicată pentru 
cuiul ce trebuia să străbată piciorul Christului. Mă apropiai, 
ţinându-mi răsuflarea, năbuşind zgomotul paşilor mei; pusei 
ochiul la aşa-zisa deschizătură şi văzui pe fiica Franţei 
înconjurată de cameristele ei ce o găteau pentru a merge la 
bal. Atunci de teamă ca într-o seară sau alta, Doamna 
Margareta să nu simtă slabul curent de aer, îmi procurai o 


bucăţică de stejar şi tăind-o, astupai deschizătura. O 
deschid, dar, numai când am trebuinţă de a vedea... 

— Şi ai câteodată această trebuinţă? 

— Foarte adesea... Când Doamna Catherine îşi propune 
ceva rău, vine să o consulte pe fiica sa. 

— Şi ce zice fiica sa? 

— Prinţesa e bună, dar Doamna Catherine e 
încăpăţânată. Într-una din seri văzui pe regină intrând la 
fiica ei. Ea era prost dispusă, mă privi cam rău trecând pe 
lângă mine. Mă îndreptai spre observatorul secret. Ceva îmi 
zicea că era necesar să ascult. 

— Şi ce se petrecu la prinţesă? 

— Regina intră zicându-i: „Margot, scumpa mea, regele 
leagă amiciţie cu prinţul Louis de Conde, acel înrăutățit 
hughenot, şi dacă nu vom face ceva, înainte de trei luni, nu 
se va mai ţine slujbă la Luvru, ci vom merge la predică. Şi 
ştii, adăugă regina, de unde provine marea amiciţie a 
regelui?” „Nu, zise prinţesa.” „Ea provine din aceea că 
prinţul de Conde a dat regelui doi câini.” „Ei bine! Ce e de 
făcut? Întrebă Doamna Margareta.” „Hei! Eu o ştiu? Zise 
regina. Câinii regelui sunt sub îngrijirea gasconului de 
Pibrac. Dacă Pibrac era un om de înţeles... dar e un zăpăcit 
care e devotat lui Conde mai tot atât cât şi regelui... şi cel 
dintâi a declarat că aceşti câini sunt de necomparat. Într- 
adevăr, adăugă regina, acest Pibrac mi-este neplăcut. Ar 
trebui ca Ren6 să îi trimită ceva parfumuri.” Înţelegeţi bine, 
seniorul meu, că mă repusei în pat destul de neliniştit. A 
doua zi regele făcea o vânătoare la Meudon. M-am coborât 
la câinărie foarte de dimineaţă, mai înainte ca picherii să se 
fi trezit, şi mă apropiai de cei doi câini ai principelui de 
Conde. Unul se numea Cyrus, celălalt Xerxes. Cugetasem 
întreaga noapte la mijlocul de a le extermina mirosul. 

— Şi, în fine, l-ai aflat? 

— Am aflat mijlocul coborându-mă la câinărie. Aveam în 
buzunar un fitil cu sulf, i-am dat foc, şi luând pe Cyrus de 
gât, îl făcui să soarbă fumul. Apoi făcui tot astfel cu Xerxes, 


şi mă reîntorsei pentru a mă pregăti de vânătoare. La 
vânătoare cei doi câini făcură greşeli, peste greşeli, cauzate 
din lipsa mirosului. Regele avu un acces de furie. Ucise pe 
Cyrus şi zise cu răutate prinţului de Conde: „În viitor, vărul 
meu, te vei putea dispensa de a-mi mai face asemenea 
prezentări.” Prinţul părăsi vânătoarea şi seara nu apăru la 
Luvru. A doua zi regina-mamă îmi făcu un salut încântător. 
Vedeţi dar, seniorul meu, că trecerea secretă mi-a servit la 
ceva. Veniţi... 

Căpitanul gărzilor luând pe Henric de Navarra de mână 
îl duse în săliţa întunecoasă. 

— Umblaţi încet, îi zise el la ureche. La Luvru zidurile au 
urechi. 

— Fii liniştit. 

Domnul de Pibrac adăugă: 

— Doamna Margareta e acum la toaletă, cameristele o 
gătesc, şi o veţi vedea în splendoarea frumuseţii sale. 

Cu toată amintirea frumoasei argintărese şi puţina 
simpatie ce simţea pentru hotărârea căsătoriei, Henric de 
Navarra nu îşi putu opri o uşoară bătaie de inimă. Femeia 
pe care cineva trebuie să o ia de soţie produce întotdeauna 
acest efect, fie ea chiar bătrână şi urâtă. Când inima nu 
bate de speranţă, atunci bate de teamă. 

Domnul de Pibrac ridică încetişor lemnul şi Henric văzu 
străbătând o rază de lumină. 

— Priveşte! Îi şopti gasconul. 

El cedă locul lui Henric, care îşi puse ochiul la 
deschizătura practicată în zid, şi rămase mirat. 

Margareta se afla în acest moment în faţa unei mari 
oglinzi de oţel, cu faţa îndreptată spre cruce, astfel că 
prinţul putu să o privească cum nu putea mai bine. 

Două frumoase cameriste o găteau. 

Margareta era într-adevăr cea mai frumoasă femeie din 
tot regatul. 

Prinţul o găsi atât de frumoasă încât se gândi imediat la 
domnul de Guise şi la bearnezul Malican, şi simţi două 


dorinţe: cea dintâi, de a se găsi faţă în faţă cu ducele cu 
spada în mână... cu pumnalul în dinţi; şi cea de-a doua, de a 
putea sugruma pe Malican ce îşi permisese cuvinte atât de 
atacatoare la adresa unei asemenea frumuseți. 

Din nenorocire, contemplaţia prinţului fu de scurtă 
durată, căci o uşă se deschise în camera doamnei 
Margareta şi un nou personaj intră. 

Acest personaj era o femeie... o femeie deja în vârstă şi 
care, cu toate acestea, păstra încă urmele unei frumuseți 
suverane, ai cărei ochi negri scânteiau de focul tinereţii, şi a 
cărei talie majestoasă şi umblet mândru, anunţa obiceiul 
dominaţiei. 

Această femeie se numea Catherine de Medicis, cu 
dispoziţie obscură şi straşnică, înaintea căreia Franţa se 
înclina tremurândă. 

Această apariţie făcu pe tânărul prinţ să simtă o 
impresie stranie. 

El încetă să mai contemple pe Margareta şi începu a 
privi cu groază pe Catherine. 

— Regina! Îi şopti Pibrac la ureche. 

— Ghicisem că este ea, răspunse el. 

Doamna Catherine era rău dispusă: şi cu sprâncenele 
încruntate se adresă fiicei sale, zicând: 

— Micuța mea, ce fiinţă fericită eşti, pe lângă 
încântătoarea-ţi frumuseţe, te mai şi aranjezi şi împodobeşti 
de dimineaţa până seara, nu e aşa? 

Margareta salutând pe mama ei cu un surâs încântător, 
zise: 

— Când voi fi regină, mă voi amesteca în lucrurile 
politice, Doamnă. 

— Vei fi regină foarte curând, fiica mea. 

Tânăra prinţesă tresări şi făcu o mişcare pe scaun. 

— Ah! Zise ea, acest lucru nu este încă hotărât, îmi 
închipui. 

— Este hotărât, replică cu răceală Catherine, politica o 
voieşte. 


Prinţesa deveni palidă şi murmură cu totul mişcată: 

— Aşadar trebuie să mă căsătoresc cu prinţul de 
Navarra? 

— Trebuie. 

— Trebuie să fie un urs rău crescut, fără îndoială, urmă 
Margareta cu un ton batjocoritor; sau un muntean, un prinţ 
ce miroase a ceapă şi usturoi. 

— Guralivo! Murmură Henric de Navarra cu dispreţ. 

— Şi să mă duc a vieţui la Pau sau la Nerac, în vreun 
palat ruinat pe sub uşile căruia şuieră vântul, şi prin al 
cărui acoperiş străbate ploaia... 

— Micuța mea, zise cu gravitate regina, cu frumoşii scuzi 
de aur pe care regele Carol al IX-lea, fratele tău ţi-i va da de 
zestre, prinţul, soţul tău, îşi va rezidi castelul de la Nerac. 

Dar Margareta puţin simţitoare la aceste făgăduieli, 
urmă: 

— Să viețuiesc la Nerac, în mijlocul femeilor şi bărbaţilor 
ce merg la predică! 

— 'Ţi se va zidi o capelă catolică. 

Şi regina însoţi aceste cuvinte cu un surâs, ce făcu pe 
Henric de Navarra să cugete mult. 

— Oh! Oh! Îşi zise el, oare Doamna Catherine ar voi să- 
mi dea pe fiica sa cu scopul de a mă converti la catolicism? 

Margareta reluă: 

— Atât oamenii săraci cât şi cei de nimic se însoțesc şi ei 
după gust... 

— Nu este tot astfel cu prinții, fiica mea. 

— Şi eu sunt convinsă că acest prinţ de Navarra îmi 
displace cu totul. 

— Nu cred, fiica mea, dacă seamănă tatălui său. 

— Ei bine? 

— Îl vei găsi încântător. 

— Drace! Murmură Henric de Navarra, voi demonstra 
Doamnei Margareta că valorez mai mult ca altul. Nu 
trebuie să fiu mai puţin prețuit ca... domnul duce de Guise. 


Cugetând la ducele de Guise, prinţul simţi cuprinzându-l 
o adevărată slăbiciune, şi el o privi pe Margareta. 

— Hei! Hei! Îşi zise el, Malican e un mare mincinos, într- 
adevăr! 

Şi întorcându-se către domnul de Pibrac, el îi zise dintr-o 
dată: 

— Ai văzut pe Domnul de Guise? 

Domnul de Pibrac nu se aşteptase la această întrebare, 
şi îl făcu să tresară cum face sunetul unei trâmbiţe ce 
tresare pe un vechi soldat. 

— Pentru ce mă întreabă, Alteța Voastră, aceasta? 

— Pentru că... se zice... 

— Sst! Seniorul meu, zise căpitanul, vom vorbi despre 
aceasta altă dată... 

Doamna Catherine urmă: 

— Am primit o scrisoare de la regina de Navarra. 

— Ah! 

— Regina mă anunţă că va sosi la Paris în cinci sau şase 
săptămâni. 

— Foarte iute... 

— Şi că va fi însoţită de fiul ei... 

— Doamnă, zise Margareta, mă voi căsători fiindcă cere 
trebuinţa politică; dar... de acum până atunci... 

Prinţesa se opri. 

— Sfârşeşte, fiica mea, zise regina. 

— De acum şi până atunci, urmă Margareta, v-aş fi 
foarte recunoscătoare dacă nu mi-aţi mai vorbi de regina de 
Navarra, nici de fiul ei îmbrăcat în haine groase de aba... 

Henric făcu o mişcare de nerăbdare. 

— Voi purta de mătase, micuța mea, îşi zise el, şi... vom 
vedea... 

Margareta avea fără îndoială să mai discute despre 
prinţul de Navarra, pe care nu îl ştia aşa aproape de dânsa, 
când uşa se deschise din nou. Un paj intră. Pe acest paj, 
Henric îl recunoscu. Era acel frumos Raoul ce îl introdusese 
cu o oră mai înainte. 


— Ce voieşti, micuțul meu? Întrebă regina. 

— Doamnă, răspunse Raoul, messire Rene Florentinul 
doreşte a fi introdus la Majestatea Voastră. 

— Ren€! Strigă regina a cărei faţă posomorâtă se 
lumină. 

— Da, Doamnă. 

— A sosit dar? 

— A sosit, Doamnă. 

— Zi-i să intre, Raoul, zi-i să intre! 

Pajul deschise uşa, şi Rene Florentinul intră. 

Rene era plin de praf, cu gulerul ghemuit, haina 
murdară, cizmele... în fine, totul era în dezordine... El avea 
înfăţişarea tristă şi demnă de milă a omului bătut. 

— Drace! Strigă regina Catherine, în ce hal eşti, Rene! 
De unde ai ieşit? 

— Am ieşit din temniţă, Doamnă. 

— Din temniţă! Strigă regina. 

— Da, Doamnă, şi este de necrezut că în Franţa, la 
patruzeci de leghe de Paris, un om pe care Majestatea 
Voastră onorează cu protecţia sa, să cadă în mâinile a doi 
gentilomi de provincie şi a unui cârciumar... să fie tăvălit 
prin ţărână, legat şi închis într-o pivniţă, unde trebuia să 
moară de foame şi sete. 

— Tu visezi, Rene. 

— Nu visez, Doamnă. 

— Dar aceşti gentilomi, îţi ştiu numele? 

— L-am spus, chiar i-am ameninţat... 

— Şi ei nu au căzut la picioarele tale? 

— Ei m-au înăbuşit de lovituri. 

Catherine părea agitată. 

— Ei bine, zise ea, dacă este astfel, Rene poţi fi liniştit, 
vei fi răzbunat! 

— Hei! Murmură prinţul de Navarra, din locul său de 
observaţie. 

— Şi aceşti gentilomi vor fi spânzurați! Adăugă 
Catherine. 


Prinţul era brav şi cu toate acestea simţi un slab tremur 
şi părul său se zbârli... 

Capitolul X. 

Domnul de Pibrac era departe de a bănui că gentilomii 
pe care regina Catherine voia să-i spânzure erau în acel 
moment, unul lângă dânsul şi celălalt în camera sa. 

— Vino, seniorul meu, îi zise el, vom vorbi mai în linişte în 
camera mea. 

Doamna Margareta îşi schimbase locul, prinţul nu o mai 
vedea. Aceasta poate fu cauza de a se fi lăsat dus. 

leşiră dar din trecerea secretă şi reintrară în camera 
domnului de Pibrac. 

No€ se aşezase lângă foc şi cu o carte în mână, aştepta 
reîntoarcerea prinţului şi a însoţitorului său. 

Văzându-i reapărând, el se ridică. 

— Oare, întrebă el, n-aş putea vedea şi eu puţin pe 
Doamna Margareta? 

— Dacă voieşti, răspunse Pibrac. 

E] îi arătă trecerea secretă şi îi zise: 

— Umblă în vârful degetelor. O rază de lumină te va 
conduce şi vei pune ochiul la deschizătură. Numai, ai grijă... 
căci la cel mai mic zgomot vei atrage atenţia... 

Henric începu a râde: 

— Şi vei vedea un personaj, zise el, ce nu te aşteptai a-l 
găsi la Luvru, cred. 

Noe păru mirat, şi domnul de Pibrac îşi îndreptă privirile 
asupra prinţului ca pentru a afla explicaţia acestor cuvinte. 

EI se îndreptă spre trecerea secretă în care şi dispăru. 

— Pe când Noe va privi pe aceea ce îmi este destinată de 
consoartă, replică prinţul, vă voi istorisi o aventură ce ni s-a 
întâmplat... 

— Când? 

— Sunt trei zile. 

— Unde aceasta. 

— Între Blois şi Orleans. Am avut o afacere comedioasă 
cu Rene Florentinul, zise el. 


Domnul de Pibrac făcând o mişcare lăsă să îi cadă 
cleştele cu care se pregătea să aţâţe focul. 

Henric urmă cu indiferenţă: 

— Noe şi şi cu mine suntem gentilomii, de care vorbeşte 
Rene şi pe care Doamna Catherine voieşte a-i spânzura. 

Aceste din urmă cuvinte mişcară atât de tare pe domnul 
de Pibrac, încât uită să mai aţâţe focul. 

— Cum! Seniorul meu, strigă el, dumneavoastră sunteţi? 

— Noi suntem. 

— Ah! Cerule! Dar sunteţi pierduţi! 

— Haida-de! Zise prinţul râzând. 

— Seniorul meu, zise cu gravitate domnul de Pibrac, 
permiteţi-mi a-mi esprima cu francheţe părerea: mai bine 
aţi avea ca inamic pe împăratul Germaniei, regele Angliei şi 
regele Spaniei aliaţi, decât pe Rene Florentinul singur. 

Şi domnul de Pibrac pronunţă aceste cuvinte cu un 
accent atât de convins, încât însuşi prinţul fu mişcat. 

— Ba! Zise el, Doamna Catherine n-are puterea de a 
spânzura pe un prinţ de Navarra. 

— Este adevărat... 

— Hei! Te asigur că ea mai întâi va lua seama, va cugeta 
la ceea ce va face... înainte de a da călăului pe viitorul soţ al 
fiicei sale... 

— Ceea ce zici, seniorul meu, este plin de sens... 

— Nu este aşa? 

— Numai că aceasta nu dovedeşte nimic, seniorul meu. 

— Crezi? 

— Oh! Sunt sigur. 

No€ apăru în acest moment: 

— Ah! Drace! Zise el, am văzut pe Doamna Margareta, 
dar am mai văzut un chip neplăcut... 

— Pe Rene? 

— Şi aveai dreptate, Henric, nu mă aşteptam să-l găsim 
la Luvru. 

— Ei bine! Zise de Pibrac, sunt mai încurcat de prezenţa 
dumneavoastră aici, decât de a lui. 


— Ah! Ce spui! 

— Seniorul meu, reluă căpitanul, când ai pe Rene ca 
inamic, trebuie să te aştepţi la orice. Dacă Rene vă va 
întâlni, vă va închide. Atunci veţi fi neapărat silit să vă 
trădaţi incognitoul pentru scăparea Voastră. 

— Drace! Nu m-am gândit la asta. 

— Şi când va şti că are de-a face cu regele de Navarra, 
ura îi va creşte în loc să descrească. 

— Pentru ce oare? 

— Pentru că sunteţi hughenoți şi pentru că regina 
Catherine urăşte pe hughenoți. Afară de asta, Rene şi 
regina, este tot una. Pentru a place reginei, Rene ar pune 
foc palatului papei, şi pentru a place lui Rene regina ar da 
foc Luvrului. 

— Scuză-mă, domnule, întrerupse No&, dar sunt un 
sărman gentilom de ţară şi nu înţeleg lucrurile ce vă 
închipuiţi. 

Domnul de Pibrac surâse cu ironie. 

— Regina, zici dumneata, urăşte pe hughenoți? 

— Ea îi persecută. 

— Şi cu toate acestea voieşte să căsătorească pe fiica sa 
cu un prinţ ce merge la predică. 

— Domnule, replică domnul de Pibrac, permiteţi-mi a 
deschide o paranteză. 

— Da... 

— Doamna Jeanne d'Albret, regina de Navarra, a 
negociat căsătoria prinţului fiul său cu Doamna Margareta, 
şi regina Catherine, în politica el întortocheată, a găsit că 
această căsătorie ar putea duce la bun sfârşit îngrozitoarele 
ei planuri. 

— Bun! Apoi? 

— Doamna Jeanne d'Albret şi-a reamintit de mine şi a 
avut dreptul. Mi-a trimis pe Monseniorul, însărcinându-mă 
să vă servesc de călăuză la curtea Franţei. Regina de 
Navarra e suverana ţării mele; sunt bearnez în fundul inimii 
şi voi face ceea ce regina a voit. Dar... 


La acest dar, Henric ridică capul. 

— Dar, urmă domnul de Pibrac, regina nu mi-a făcut 
onoarea de a-mi cere părerea în legătură cu această 
căsătorie. 

— Ei bine! Zise prinţul ce ascultase cu luare aminte, 
dacă ţi-aş cere-o, eu? 

— Aş răspunde franc, Alteţei Voastre. 

— Vorbeşte, în acest caz. 

— Seniorul meu, zise domnul de Pibrac, un prinţ de 
sângele vostru trebuie să ia seama şi să-şi ia cizmele 
potrivite... lartă-mi comparaţia, te rog. 

— Oh! Oh! Domnule de Pibrac. 

— Alteța Voastră mi-a cerut părerea, iat-o. Când cineva 
trebuie să fie rege al Navarrei... 

— Hm! Făcu prinţul care se apropie de fereastră şi 
aruncă o privire melancolică Senei, cine ştie? Şi, ca şi cum 
ar fi avut o presimţire a zilelor ce vor urma într-un viitor nu 
prea îndepărtat, el repetă: Cine ştie? Apoi, privindu-l pe 
domnul de Pibrac: Ei bine, ce trebuie să facă cineva care va 
fi rege al Navarrei? 

— Şi care este hughenot, adăugă Pibrac... ar trebui să-şi 
ia o nevastă de aceeaşi religie cu el, să-şi restaureze 
castelul din Coarasse şi palatul din Nerac, şi să nu se mai 
gândească să vină să locuiască la Luvru, care este o casă 
cam nesănătoasă, pe unde, la tot pasul, un om poate 
aluneca printr-o trapă în cine ştie ce temniţă ascunsă şi să 
nu mai vadă niciodată lumina soarelui. 

Un moment, Henri rămase gânditor, păstrând tăcerea. 

— Seniorul meu, reluă căpitanul, v-am spus părerea 
mea, doriţi acum şi un sfat? 

— Spune, domnule de Pibrac. 

— Înfăşuraţi-vă în manta; este noapte şi noaptea toate 
pisicile sunt negre şi toţi oamenii înfăşuraţi în mantale se 
aseamănă. 

— Ai dreptate. 


— Mergeţi la hanul la care aţi tras, înşeuaţi-vă caii şi, 
până mâine, lăsaţi treizeci de leghe între dumneavoastră şi 
Paris! 

— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra? 

— Da, Seniorul meu. 

— Şi regina? mama? 

— Îi veţi spune că aţi văzut-o pe Doamna Margareta, 
ceea ce este adevărat, dar că are o aluniţă pe nas, ceea ce 
nu este adevărat, dar scopul scuză mijloacele, în paranteză 
fie spus, şi că de aceea nu vă place! 

— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra şi să renunţ 
la planul de căsătorie... 

— Pe onoarea mea, spuse Noe - care avea destul bun 
simţ. 

— Vorbele domnului de Pibrac valorează aur! 

Henric rămase tăcut şi-şi plecă fruntea. Deodată el 
deschise fereastra de sticla căreia îşi lipise fruntea şi-şi 
scoase capul înfierbântat în răcoarea serii. 

Luvrul era cufundat în întuneric şi apele Senei curgeau 
noroioase; dar ici-colo, în împrejurimi, străluceau lumini în 
ferestrele caselor vecine şi un murmur confuz se ridica din 
oraşul cel mare, deasupra căruia apăsa un cer negru şi 
prevestitor de furtună. Timp de câteva minute, prinţul 
rămase uitându-se spre fluviu, apoi ridică privirea spre cer. 
O stea scânteia printre nori şi strălucirea ei atrase atenţia 
tânărului prinţ. 

Deodată, se întoarse şi spuse: 

— Domnule de Pibrac, eşti al doilea bearnez care, astăzi, 
mi-a vorbit la fel; şi respectând ordinea obişnuită a 
lucrurilor, ceea ce spuneţi ar însemna însăşi înţelepciunea, 
dar... 

La rândul său, Henric se opri la acest dar şi privi steaua. 

— Dar, reluă el după o clipă de tăcere, vedeţi această 
stea care străluceşte pe cer! Eu cred că este steaua mea! 

— A apărut dinspre sud-vest, seniore, dinspre Navarra. 


— Va urca şi va stăpâni cerul deasupra Parisului... Şi, 
văzând că nici No, nici domnul de Pibrac nu par a-l 
înţelege, adăugă: O voce misterioasă s-a făcut auzită în 
adâncul sufletului meu şi ea mi-a şoptit: „Irebuie să te 
însori cu prinţesa Margareta a Franţei nu pentru că este 
frumoasă, nu pentru că o vei iubi şi ea te va iubi, ci pentru 
că numai trecând peste mari greutăţi vei putea să-ţi atingi 
soarta care-ţi este destinată”. 

Spunând acestea, Henric îşi îndreptă capul cu mândrie, 
îl trase înapoi şi avu o asemenea expresie majestuoasă, 
încât domnul de Pibrac şi Noe fură fascinaţi de-a dreptul. 
Tăcerea solemnă domni din nou în camera lui de Pibrac. 

În sfârşit, acesta spuse: 

— Seniorul meu zise el, cuvintele Alteţei Voastre mă fac a 
păstra tăcerea. Nu ştiu care va fi destinul dumitale, dar vă 
citesc în ochi că veţi fi un mare rege. Acea stea ce licăre pe 
cer este a Voastră zici dumneata? Ei bine! Priveşte-o... 
urmeaz-o, n-asculta alte poveţe decât pe ale sale... omenii 
ce cred în stelele lor sunt oameni tari! 

— Ai dreptate, Pibrac, răspunse prinţul. E o oră de când 
eram copil şi nu cugetam decât la plăceri, acum strania 
divinitate ce prezidează politica îmi apare şi cartea 
viitorului se deschide pentru mine. Ura lui Rene, furia 
Doamnei Catherine, nimic din toate acestea nu mă vor 
atinge. Pumnalul ce trebuie să mă ucidă nu este încă 
fabricat... 

După acestea, prinţul veni să se aşeze pe scaun şi cum 
domnul de Pibrac părea îngândurat, zise: 

— La ce cugeţi? 

— Caut în mintea mea, seniore, un mijloc de a zdrobi 
mânia lui Rene. Dacă muşcătura unei vipere nu e totdeauna 
mortală, cel puţin produce o rană dureroasă. Eşti în Paris 
incognito. Dacă nu voieşti a te trăda, trebuie să linişteşti ura 
lui Rene. 

— Cu aur? 

— Nu. 


Prinţul privi pe tânărul său însoțitor. 

— Trebuie ca No€ să îi ceară scuze? 

— Nu, deloc... 

— El bine! Atunci? 

— Teama stinge furia laşilor, zise domnul de Pibrac. Rene 
este favoritul Doamnei Catherine, dar dacă erai sub 
protecţia regelui... 

— Drace! Murmură Noe, aceasta ar fi destul de ingenios. 
Dar cum ar lua regele deodată sub protecţia sa pe nişte 
oameni ce nu-i cunoaşte? 

— Seniorul meu, ştii că în ţara noastră ideile sunt mai 
comune decât monedele? 

— Este adevărat, domnule de Pibrac. 

— Am 0 idee. 

— Este bună? 

— Cred. 

— Şi... acesta idee? 

— Vei ieşi din Luvru spre a vă reîntoarce la han. 

— Prea bine. 

— Într-o oră vei primi vizita pajului Raoul, ce este amicul 
meu. 

— De minune. 

— Raoul va fi însoţit de un valet ce vă va aduce haine de 
gală. 

Henric privi cu mirare pe căpitanul gărzilor. 

— Este astă-seară bal la Luvru. Vor dansa toată noaptea. 
Alteța Voastră cunoaşte un joc de la Touraine ce se numeşte 
l'hombre? 

— Foarte bine. 

— Şi prinţul e un jucător excelent, adăugă Noe. 

— Atunci toate ne sunt favorabile. Vă voi spune mai pe 
larg în astă-seară. Acum reîntoarceţi-vă la locuinţă, 
aşteptaţi şi urmaţi pe Raoul orbeşte. 

Prinţul şi No€ se înveliră în mantalele lor şi domnul de 
Pibrac îi duse printr-o mică scară ce ducea la o portiţă ce da 
în malul râului. 


— Aşadar, în astă-seară, le zise el. 

Henric şi No€ merseră în lungul râului, şi când fură la 
oarecare depărtare de Luvru, cel dintâi zise încet: 

— Îmi pare că într-adevăr Malican avea bune desluşiri 
asupra Doamnei Margareta. 

— Pentru ce dar, întrebă No&, voieşti a o lua de soţie, 
Henric? 

— Pentru că prinții nu se însoară ca omenii săraci, 
pentru scopul de a avea copii... Am mai spus-o adineauri, 
încep a muşca din politică. 

— Acesta e un fruct verde, Henric. Mărul amorului e mai 
dulce. 

— Nu renunţ la acela. 

— Ah! Mai cugeţi încă la frumoasa argintăreasă? 

— Da. 

— Şi prin urmare ai uitat de scrisoarea Corisandrei. 

— No6, amicul meu, frumoasa argintăreasă mă va iubi în 
ciuda Corisandrei. 

— Crezi asta? 

— Şi mi-a trecut, chiar acum, o stranie idee prin cap. 

— Care? 

— Aceea de a face să fiu iubit de Doamna Margareta, ce 
pretinde că sunt un urs rău crescut. 

No€ râzând pronunţă aceste cuvinte: 

— Nu vei fi cel dintâi. 

— No6, amicul meu, zise prinţul, când voi fi rege te voi 
spânzura. 

— Pentru ce, seniorul meu? 

— Pentru că vorbeşti de rău pe regina de Navarra. 

No& tăcu, dar continuă pe sub mustaţa sa blondă să râdă 
şi cei doi tineri ajunseră pe podul Saint-Michel. 

— Ah! Drace! Zise Noe, noaptea e întunecoasă şi apoi 
acel bandit de Rene trebuie să fie încă la Luvru. 

— Şi ce e cu asta? 

— Mă duc să arunc o privire prin fereastra prăvăliei sale. 

— Pentru ce? 


— Pentru a o revedea pe frumoasa Paola. 

— Dar Noe, amicul meu, zise prinţul, voieşti să fim 
spânzurați? După ce am depus pe acel cutezător Florentin 
în fundul unei pivnițe, voieşti acum a-i seduce fiica? 

— Aceasta e tocmai pentru a nu ne spânzura, răspunse 
Noe. 

Şi fără a aştepta o nouă întrebare din partea prinţului, el 
se apropie de prăvălie. 

Întunecimea domnea pe pod. Prăvălia însă era luminată. 

Frumoasa Paola se afla la comptoar; şi înaintea ei 
Godolphin, acea fiinţă debilă, cu privirea nehotărâtă, pe 
care maestrul Rene îl avea ca păzitor al fiicei sale. 

Godolphin ţinea în mână mantaua şi pălăria; vorbea cu 
Paola, ce părea a-l asculta cu mare nepăsare. 

No€ se trase înapoi cu iuţeală. 

— Să ne retragem, zise el, atenţie că iese el. 

Şi, într-adevăr, abia se depărtară câţiva paşi cei doi 
tineri, când uşa prăvăliei se deschise. Era Godolphin ce 
ieşea. 

— Vei închide uşa, Paola? Zise el. 

— Da, răspunse tânăra fată. 

— Mă duc la croitor care mi-a promis pentru astă-seară 
haina de gală a tatălui dumitale. 

— Tatăl meu nu va veni astă-seară, zise Paola. Dacă n-a 
venit până acum... v-a sosi desigur mâine... 

— Prea bine, murmură Noe ce auzi aceste cuvinte. 

— Cu toate acestea, adaogă Godolphin, nu voi şedea 
mult. 

— Cum vei voi, zise tânăra fată cu un ton batjocoritor. Nu 
oftez după tine, frumosule Godolphin. 

Tânărul suspină şi se depărtă cu un pas grăbit. 

— Iată, zise Noe încet, un rival ce nu îmi face tocmai 
mare onoare. 

El urmări cu ochii pe Godolphin, ce dispăru la capătul 
podului şi strângând mâna prinţului, zise: 

— Henric, să facem o înţelegere. 


— Este ca şi făcută. 

— 'Te voi servi în chestiunea frumoasei argintărese. 

— Mă aştept. 

— Şi mă vei lăsa singur cu frumoasa parfumieră. 
Reîntoarce-te la han, te voi găsi. 

— Dar nenorocitule, zise Henric de Navarra, Rene va 
veni. 

— Nu mai suntem într-un han de provincie. Sena curge 
pe sub punți şi apoi îl voi îneca în Sena. 

Şi Noe părăsind pe prinţ, se apropie de prăvălie. Paola 
tocmai deschidea uşa pentru a respira puţin aer. 

La vederea unei persoane care înainta spre dânsa, 
tânăra fată făcu o mişcare ca şi cum ar fi voit să se retragă; 
Noe profită de ocazie şi se apropie de uşă. 

Paola recunoscu pe frumosul gentilom care pretindea că- 
| cunoaşte pe tatăl său şi începu să se roşească. 

— Scuză-mă, domnişoară, zise el, că vin aşa de târziu dar 
sunt un gentilom de provincie, şi nu cunosc obiceiurile... 
Brr! Nu găseşti că e cam frig? 

Şi Noe împinse uşa prăvăliei. 

— Dar, domnule... zise tânăra fată. 

— lartă-mă, am uitat adineauri, ceva aici. 

— Ai... uitat... şi ce... messire? 

— Oh! Zise No&, aruncându-i o privire, un lucru pe care 
poţi să mi-l redai... Şi el împinse zăvorul uşii pe care tânăra 
fată, o închisese deja. 

— Mi-am uitat inima, adăugă el. 

— Domnule! Zise Paola care încercă să ia un ton mai 
sever roşindu-se în acelaşi timp şi mai tare... 

— Domnişoară, zise cu repeziciune tânărul, îmi pare că 
n-o să te găsesc niciodată singură şi trebuie cu orice preţ să 
profit de aceste câteva momente cât suntem doar noi doi... 
sunt gentilom şi nu trebuie să te temi de nimic, apoi, îţi 
mărturisesc sincer, te iubesc. 

Tânăra fată aruncă o privire neliniştită prin geamurile 
prăvăliei care nu erau încă închise cu oblonul, şi zise: 


— Oh! Pleacă domnule, căci dacă va veni Godolphin... 
sau tatăl meu... 

În loc să plece, No& căzu în genunchi, şi o privi: 

— Oh! Cât eşti de frumoasă, murmură el. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Zise sărmana fată 
cu o voce tremurândă, dacă tatăl meu va veni... Şi ridicând 
pe tânăr zise: Cel puţin nu sta acolo, te va vedea cineva de 
pe pod, vino aici... 

Ea deschise uşa de la camera din fundul prăvălie, unde 
şedea de obicei şi care era o frumoasă odaie mobilată ca 
oratoriul doamnei Margareta de Franţa. Apoi luându-l de 
mână, îl trase binişor înăuntru şi lăsă să cadă o draperie ce 
îi separa de prăvălie. Noe îi căzu la genunchi. Paola 
tremura puţin dar inima îi bătea de o dulce bucurie şi 
văzând un gentilom la picioarele ei, ambiţioasa fiică, 
termină prin a-şi uita de temerea ce avea de tatăl său. 

Cu toate acestea cum ea era femeie şi cum în incidente, 
femeile vor să pară totdeauna victorioase, ea îi zise, 
încercând să dea vocii, o intonaţie mai aspră: 

— Ştii, domnule, că îndrăzneala dumitale este de 
necrezut... 

— 'Te iubesc... repetă Noe. 

EI îi luă mâna pe care îşi lipi buzele. 

— Dar fugi! Zise ea, pe când îşi lăsa mâna în acea a lui 
Noe, fugi... 

Dar Noe nu avu timpul să răspundă. O lovitură viguroasă 
se auzi în uşa prăvăliei. 

— Dumnezeul meu! Zise Paola tresărind. 

— Paola? Godolphin! Strigă vocea de afară. 

— Tatăl meu! Exclamă Paola pierdută. Dacă te găseşte 
aici eşti mort! 

Şi cu privirea căuta un loc pentru a ascunde pe frumosul 
gentilom. 

— Aici... aici... zise ea deodată, intră aici. 

Ea arăta uşa unei mici camere ce îi servea de toaletă. Şi 
cum No€ nu se prea grăbea, ea îl împinse şi închise uşa 


zicându-i: 

— Nu te mişca! Căci tatăl meu te va omori. 

Apoi ea se duse să deschidă îngrozitorului favorit al 
reginei-mamă. 

Capitolul XI. 

Paola cu totul tremurândă încă, trase zăvorul închis de 
No€. Ea era foarte palidă şi dacă Rene s-ar fi bucurat de 
liniştea obişnuită, poate ar fi observat în ea acea paloare şi 
timiditate. Dar Rene era rău dispus şi el se mulţumi numai 
de a zice cu îndestulă mojicie fiicei sale: 

— Dormeai dar, de te grăbeai atât de puţin să-mi 
deschizi? 

— Nu dormeam, răspunse Paola, ce privi halul în care se 
afla tatăl ei. 

— Atunci de ce te-ai închis? 

— Pentru că Godolphin a ieşit din casă. 

— Şi unde s-a dus acel vagabond, acel cerşetor? Strigă 
Florentinul. 

— La croitor, pentru a aduce haina dumitale de gală. 

Rene lepădându-şi mantaua şi pălăria pe un scaun, intră 
în frumoasa cameră a fiicei sale. 

Paola simţi o mare bătaie de inimă; dar în curând reuşi 
să se stăpânească, şi cum tatăl ei se pusese pe un scaun ea 
se aşeză în faţa lui şi trase, ca din trebuinţă, fotoliul înaintea 
uşii camerei în care Noe era ascuns. Rene şopti câteva 
cuvinte, apoi privind pe fiica sa zise: 

— Drace! Eşti totdeauna gătită ca o prinţesă, fiica mea. 

— Tatăl meu, răspunse Paola, doreai mai bine să fiu 
îmbrăcată ca o cerşetoare? 

— Ca o cerşetoare, nu; dar după condiţia ta. Eu nu sunt 
decât un parfumier. 

— Tot Parisul ştie că eşti favoritul reginei. 

Rene făcând o mişcare, zise: 

— Ce dovedeşte acesta? 

— Că poţi intra la dânsa la orice oră, urmă Paola. 

— Intru la regină ca parfumierul ei. 


— Şi totodată confidentul ei. Ai voi ca locuitorii din Paris 
şi gentilomii ce trec... 

Acest cuvânt de gentilomi făcu pe Florentinul să tresară. 

— Ce vorbeşti oare de gentilomi? Zise el; gentilomii n-au 
nici o afacere cu dumneata. 

— Cu toate acestea ai calitatea acesta, observă Paola cu 
un ton hotărât. 

— Şi! Ce îmi pasă?! 

— Şi ştiu bine că eşti bogat, tată, foarte bogat, aproape 
tot atât cât şi regele. 

— Taci, nenorocito! 

— În loc de a mai ţine prăvălia, ca omeni ce trebuiesc a 
lucra pentru a se hrăni, pentru ce nu cumpărăm un hotel, şi 
să avem lachei? De ce nu mă căsătoresc cu vreun senior? 

— Pe sângele domnului! Exclamă Rene, voieşti dar să 
omori pe tatăl tău, nenorocită copilă? 

Aceste cuvinte pronunţate de Rene cufundară pe tânăra 
fată într-o cugetare adâncă. Ea privi pe Florentin, încercă a 
înţelege dar nu putu să înţeleagă. Fără îndoială că Rene 
înţelesese că înaintase prea departe şi că, manifestările lui 
de brutalitate n-ar triumfa. El îşi schimbă tonul dintr-odată. 

— lartă-mă, zise el luându-i mâna. Am înfăţişarea unui 
tată barbar ce îşi sacrifică copilul... şi cu toate acestea... 

Acest om ce avea o inimă de tigru, simţi un moment de 
emoție; el privi pe Paola şi lacrimi îi alunecară din ochi. 

— Şi cu toate acestea, reluă el, Dumnezeu mi-e martor 
că aş voi să te văd în braţele unui senior ce ţi-ar aduce un 
vechi nume nobil în schimbul aurului ce-ţi voi da; şi că în loc 
de a te vedea la comptoarul acestei prăvălii... aş voi să te 
văd într-o scumpă locuinţă, în mijlocul unei legiuni de valeţi, 
îmbrăcaţi în mătase împodobită de dantele. Căci eşti 
frumoasă, scumpa mea Paola, eu sunt bogat, şi nu iubesc 
nimic altceva decât pe tine în această lume... Dar... 

— Ei bine! Zise Paola, pentru ce nu o voieşti, tată? 

— Pentru că în ziua când s-ar face aceasta, reluă Rene, 
cu un aer misterios, voi muri. 


— Cerule! Ce zici? 

Florentinul luă pe Paola pe genunchi şi adăugă: 

— Ascultă-mă, Paola, tu nu crezi poate în influenţa 
stelelor? 

— Oh! Nu, răspunse ea. 

— În prezicerile ţiganilor? 

— Cu atât mai puţin încă. Sunt creştină, zise Paola. 

— Şi eu, răspunse Rene, dar pentru că €... 

Era un accent de convingere atât de tare în cele ce zicea 
Florentinul, încât tânăra fată suspină, dar nu mai îndrăzni 
a-l contrazice. Rene urmă: 

— În tinereţea mea, eram un copil din popor, un mic 
cerşetor ce făceam comisioane şi duceam pachete şi lăzi ale 
călătorilor în Florenţa pentru doi poli. Într-una din zile, o 
bătrână ţigancă, ce prezicea cele viitoare în colţul unei 
străzi şi căreia îi întinsei mâna, îmi examină liniile, o văzui 
deodată tresărind, apoi examinând cerul, ce se afla în acel 
moment încărcat de nori, şi de la cer, privirile i se 
îndreptară spre faţa-mi. 

„Ce îmi vei prezice, bătrână fermecătoare?” o întrebai 
eu râzând, căci atunci eram ca tine, neîncrezător, fiica mea. 
Ea mă luă de-o parte şi îmi zise: „Vei face o avere mare, vei 
avea mai mult aur decât un prinţ, vei fi nobil şi vei deveni 
favoritul unei suverane, dintre cele mai puternice ale lumii. 
Toţi vor tremura înaintea ta, căci vei avea o putere 
nemărginită.” „Şi... voi fi fericit?” întrebai eu. Ea închizând 
ochii ca pentru a citi în sine: „Le văd peste câţiva ani, într- 
un mare oraş spre Nord. Acolo vei fi puternic, îmi zise ea; 
eşti totodată neguţător şi senior.” „Şi sunt fericit?” „Până 
aici, da.” „Cine trebuie să fie cauza nenorocirii mele?” „O 
femeie. Acea femeie va fi fiica ta şi ea îţi va cauza moartea 
în ziua acea când vei înceta de a mai fi neguţător şi când ea 
se va mărita cu un gentilom.” Vezi, urmă Rene cu un aer 
misterios, ţin la această prăvălie... şi tu nu te vei mărita cu 
un gentilom, pentru că nu voiesc a muri. 

— Dar, tată, zise Paola, ţiganca s-a înşelat, poate. 


— Nu, căci toate ce le-a prezis s-au împlinit. 

Paola îşi aplecă capul şi o lacrimă i se strecură din ochi. 

— Înţelegi acum, urmă parfumierul, pentru ce voiesc să 
stai aici, pentru ce am pus pe Godolphin să te păzească? 

— Oh! Godolphin, zise Paola, îl urăsc. 

— Şi eu, murmură Ren€, dar am citit în stele că dacă 
Godolphin moare, eu îmi voi pierde puterea. 

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Strigă Paola cu 
disperare, căci înţelese că superstiţia tatălui ei era o piedică 
de neînvins. 

— Aide! Zise parfumierul ce redeveni brutal şi 
cercetător, în loc să plângi, mică nebună, du-te de-ţi fă 
rugăciunea şi te culcă. Eu voi îmbrăca haina de gală şi mă 
voi duce la Luvru. 

Rene se ridică şi urcă la primul etaj, pentru a se 
îmbrăca. 

Paola cu repeziciunea unui fulger, se îndreptă spre uşa 
cabinetului de toaletă. Ea voia fără îndoială să o deschidă 
spre a libera pe No&, când o bătaie se auzi la uşa prăvăliei 
şi vocea lui Godolphin ce striga: 

— Eu sunt, Paola! 

— Dumnezeul meu! Murmură tânăra fată, sunt pierdută. 

Ea deschise lui Godolphin. 

— Tatăl meu e sus, zise Paola; du-i haina. 

Dar, cum toate ar fi conspirat pentru a ţine pe Noe 
prizonier, Rene se cobori. 

— Dă-mi-l, zise el. Închide obloanele prăvăliei şi culcă-te. 

Zece ore sunau la Saint-Germain-l'Auxerrois. 

Rene îmbrăcă haina sa cea nouă, încinse spada, luă 
pălăria şi mantaua şi ieşi după ce sărută fruntea fiicei sale. 
Godolphin execută ordinele stăpânului său, închise prăvălia 
întorcând toate cheile. 

— Oh! Cerule! Îşi zise Paola, acel gentilom îşi va petrece 
noaptea aici? 

Godolphin trase de sub comptoar o saltea şi plăpumi ce 
le întinse pe scânduri. 


— Bună seara, Paola, zise el, aruncând o privire lâncedă 
asupra tinerei fete. 

— Bună seara... zise ea cu un ton de dispreţ. 

Ea reintră în frumoasa cameră, închise uşa cu zăvorul, 
lăsă să cadă perdeaua şi alergă spre a deschide lui Noe. 

— Uf! Murmură încet tânărul, mă înăbuşisem aici! 

— Ah! Domnule! Îi zise Paola, cum vei ieşi de aici? 

— Drace! Zise No€, aceasta îmi pare foarte greu. 

— Şi mâine tatăl meu va veni... poate se reîntoarce în 
astă noapte chiar... 

— Ba! Zise Noe, nu te nelinişti, voi sări pe fereastră. 

— Fereastra e deasupra Senei. 

— Ştiu să înot... ai o frânghie? Întrebă cutezătorul 
însoțitor al regelui de Navarra. 

Paola scoase un strigăt de bucurie. 

— Da, zise ea, acolo sus, în laborator. 

Şi, cu uşurinţa unei căprioare, ea sui scara şi o cobori 
câteva minute mai târziu cu o frânghie nou-nouţă de 
grosimea unui deget. 

— E cam subţire, zise Noe, dar cred că e tare. 

Paola deschise fereastra şi tânărul legă capătul frânghiei 
de fierul ferestrei. 

— Acum, când toate sunt gata pentru fuga mea, îmi pare 
că avem timp pentru a discuta. 

— Nu! Nu! Zise ea speriată, fugi... mi-e teamă... n-ai 
auzit pe tatăl meu? 

— Da. 

— Ai văzut dar ce idei stranii îl conduc. El e superstiţios. 

— Şi dumneata? 

— Eu nu cred în proastele-i preziceri. 

— Ei bine! Zise No&6, ce îndrăzni de a da un sărut tinerei 
fete, să ne iubim în umbră... misterios. Vei vedea că tatăl 
dumitale va urma de a fi sănătos... 

— Dar, domnule... 

— Ah! Zise No€, dacă nu îmi promiţi că ne vom revedea, 
voi sări de pe fereastră în Sena fără ajutorul frânghiei, 


sfărâmându-mi capul de unul din picioarele podului. 

— Dar acesta e o nebunie! nu o voiesc... 

— Permite-mi dar, să vin mâine. 

— Aici? Crezi? Dar Godolphin nu va ieşi din casă. 

— Asta mi-e totuna... Vei vedea. Mâine seară, când 
Godolphin va fi culcat sau adormit, mă voi cobori la 
marginea apei, voi dezlega o luntre. Cu luntrea, voi trece 
sub pod. În momentul când voi trece, îmi vei întinde 
frânghia. Mă voi agăța, după ce-mi voi fi legat luntrea de 
piciorul podului. 

— Dar nu se suie aşa lesne cineva pe o frânghie, cum se 
coboară. 

— M-am gândit la acesta. 

Vorbind astfel, Noe luând mâinile Paolei, le acoperea de 
sărutări. 

— Aide! Isprăveşte, ameţitule! Zise ea surâzând. 

— Voi avea o scară de mătase, o voi lega-o la capătul 
frânghiei; vei ridica frânghia, şi prin urmare vei lega bine 
scara de fereastră. Atunci mă voi sui tot cu aceeaşi uşurinţă, 
cum m-aş afla pe scara Luvrului. 

Paola părea că se îndoieşte încă. 

— Să vedem, ne-am înţeles? Zise Noe. Una, două... Dacă 
mă laşi a număra până la trei, împlinesc ameninţarea. 

— Opreşte-te, îi zise ea, plină de groază... Pe mâine. 

El luând-o în braţe, îi dădu un lung sărut. 

— Pe mâine, repetă el. 

Şi, apucând cu amândouă mâinile frânghia pe care o 
cuprinsese cu picioarele-i încrucişate, el se lăsă a aluneca în 
spaţiu. Paola simţi o mare bătaie de inimă timp de câteva 
secunde. Ea văzu pe Noe alunecând cu repeziciune în 
lungul frânghiei, atingând apa şi în fine dispărând. Atunci i 
se făcu frică. 

— Dacă el se va îneca?! îşi zicea ea. 

Dar groaza-i fu pentru scurt timp. După dispariţie, Noe 
reapăru la vreo zece paşi depărtare şi se puse a înota cu 
linişte spre țărm. După cinci minute el se afla pe strada 


Saint-Jacques, alergând spre hanul, unde era aşteptat de 
Henric de Navarra. 

Prinţul se întreba dacă Noe nu fusese omorât de Rene, 
ce poate îl găsise în genunchi la picioarele tinerei fete. 
Văzându-l că vine, el dădu un strigăt de bucurie, ce fu 
urmat de un strigăt de mirare şi un hohot de râs. Noe muiat 
până la oase, era într-un hal neplăcut; dar fiindcă râdea 
prea tare, prinţul crezu că îl poate imita. 

— De unde ai ieşit? Şi ce ţi s-a întâmplat? 

— Am făcut o baie în Sena. Apa e cam rece... 

— Te-a aruncat în apă? 

— Cine? 

— Rene. 

— Drace! Nu. Eu m-am aruncat singur, sau mai bine zis 
m-am coborât cu o frânghie. 

— Cum? 

— Ah! Cum! Seniorul meu, ai răbdare să-mi schimb 
hainele. Vă voi istorisi totul, aşa cum s-au petrecut. 

Henric, în aşteptare, ordonă să le fie servit prânzul. 

Noe se dezbrăcă de hainele cele muiate, luă o plapumă, 
se înveli cu dânsa şi veni în acest costum pitoresc spre a se 
pune la masă. Atunci îşi istorisi prinţului aventura; prinţul 
se mira de atâta îndrăzneală şi mai mirat rămânea încă de 
ideile superstiţioase ale lui Rene Florentinul. 

— Drace! Zise Henric ce îşi lovi deodată fruntea, nu ştiu 
ce mijloc a găsit domnul de Pibrac pentru a ne apăra de 
muşcătura veninoasă a acestui straniu parfumier dar eu am 
aflat unul, acum chiar. Am un proiect. 

— Pot să-l cunosc? 

— Nu. Mai târziu, nu e îndestul de copt. Tu zici că Renee 
la balul de la Luvru? 

— A plecat. 

O lovitură se auzi la uşă. 

— Este pajul Raoul, fără îndoială, zise tânărul prinţ. 

— Intră! Strigă Noe. 


Un om intră. Nu era Raoul. Era un fel de băiat de 
prăvălie, cu înfăţişarea neinteligentă, pe care cei doi tineri 
îl recunoscură îndată a fi acela ce îi introdusese la frumoasa 
argintăreasă. La vederea sa, Henric de Navarra tresări şi 
simţi o bătaie de inimă. 

Băiatul salută, deschise haina şi scoase o scrisoare pe 
care o întinse prinţului. 

Apoi salută din nou şi se retrase mai înainte ca cei doi 
tineri să fi cugetat a-l opri. 

— Drace! Zise Noe, oare amorurile Alteţei Voastre merg 
tot atât de bine ca şi ale mele? 

Henric deschise scrisoarea şi citi: „Seniorul meu, Omul 
ce-ţi va aduce această scrisoare îmi e devotat până la 
moarte. Mă încred în înţelepciunea dumitale de a arde 
scrisoarea îndată după citire. 

Trebuie să fie o mare cauză ca să îndrăznesc a scrie 
Alteţei Voastre, fiind în pericol de a fi surprinsă de bărbatul 
meu dintr-un moment într-altul. 

Seniorul meu, doamna contesă de Gramont, 
încredinţându-vă o scrisoare pentru mine, nu ştia ce viaţă 
ticăloasă duc. Am un bărbat gelos, nedrept în această 
privinţă, tăcut şi rău. Prizonieră în casa mea, înconjurată de 
spioni mai mult decât de servitori, nu pot chiar primi pe 
prietenele mele din copilărie. Ne-aţi scăpat dintr-un pericol 
mai rău decât moartea; sunt trei zile. Ei bine! Când ne-am 
despărţit, bărbatul meu m-a încărcat de observaţii, de 
bănuieli scârboase. 

El era deja gelos pe dumneata. 


Cerul a fost de partea mea, făcând astfel ca el să fie 
absent când v-aţi prezentat. Bătrânul Job v-a descris cum a 
putut, pe dumneata şi amicul dumitale, dar după această 
descriere nu şi-a putut închipui cine era. 

Consider acest eveniment, seniorul meu, ca prea fericit 
şi vă rog de a nu mai veni în strada Urşilor. V-o cer în 
numele liniştii mele. 

Cu toate acestea, am un secret a vă încredința. Unde şi 
cum aş putea? 

lacă ce nu vă pot încă scrie, dar lăsaţi-mă a spera că 
dacă reuşesc să vă comunic un loc de întâlnire, fie de ziuă 
fie de noapte, vei veni. 

Acea ce se crede. 

Alteţei Voastre. 

Drept cea mai umilă servitoare, SARAH.” 

Henric citi cu voce tare această scrisoare şi privi îndată 
pe însoţitorul său. 

— Ce crezi? Îl întrebă el. 

— Eu cred, răspunse Noe, că scrisoarea Corisandrei îşi 
produce primul efect. 

— Oh! Şi crezi? 

— lacă, Henric, am vorbit tot franc cu dumneata... 

— Poţi să continui. 

— Dacă-mi ceri părerea, eu vă voi spune... 

— Aştept. 

— Samuel Loriot nu este gelos. Şi femeia sa e un 
îndemânatic păianjen ce începe a urzi pânza în care trebuie 
să fii prins. 

— Este cu neputinţă. 

— Corisandra e amică cu Sarah şi Sarah e devotată 
Corisandrei. 

— Dar cu toate acestea... 

— Pe credinţa mea! Zi ce vei voi. Repet şi eu când am 
ocazia, ca şi Bătrânul Cato: Ceterum censeo Carthaginem 
esse delendam; ceea ce în traducere liberă ar însemna îmi 


pare că frumoasa argintăreasă îşi râde de prinţul de 
Navarra. 

Henric era gata să se ducă să se mai recreeze, dar nu 
avu timpul, căci cineva bătu în uşă. 

— Intră, zise Noe. 

De astă-dată era pajul Raoul. El salută pe cei doi tineri şi 
intră, urmat de un valet care ţinea în braţe un pachet prea 
bine învelit. 

Valetul depuse pachetul pe o mobilă şi după un semn al 
pajului plecă. 

Atunci pajul se aşeză şi zise: 

— Îmbrăcaţi-vă repede, domnilor, domnul de Pibrac ne 
aşteaptă. 

Henric şi No€ erau de aceeaşi talie şi amândoi erau de 
aceea a pajului. Acesta din urmă deschise pachetul şi 
întinse pe unul din paturi, două haine de curte complete pe 
care le adusese din propriul său garderob. Henric şi Noe se 
îmbrăcară într-o secundă şi Raoul văzu bine şi se încredinţă 
că aceşti tineri erau obişnuiţi a purta spenţere de mătase şi 
catifea şi gulere de dantelă fină. 

Când ei fură gata, Raoul le zise: 

— Veniţi, domnilor, am o litieră care ne aşteaptă. 

Ei coborâră, luară loc în litieră şi pajul strigă 
purtătorilor: 

— La Luvru! 

Litiera cobori strada Saint-Jacques, traversă cetatea şi 
puntea Saint-Michel şi după un sfert de oră mai târziu se 
opri la poarta palatului regilor Franţei. 

Atunci dându-se jos pentru a urmări pe paj, Henric se 
aplecă la urechea lui Amaury de Noe şi îi zise: 

— Regele Franţei nici că se gândeşte că are să joace o 
partidă cu vărul său de Navarra. 

— Şi lui Rene Florentinul nici nu-i trece prin minte, 
murmură Noe, că are să facă cunoştinţă cu noi şi că astă- 
seară am asistat la toaleta lui de gală. 


— Veniţi, domnilor, repetă Raoul, făcând loc printre 
soldaţii elveţieni care făceau serviciu de santinelă la Luvru. 

Capitolul XII. 

Domnul de Pibrac după ce părăsi pe prinţul de Navarra 
şi pe No&, care aceştia din urmă se întoarseră în strada 
Saint-Jacques, unde pajul Raoul le adusese haine de gală, şi 
după ce i-a însoţit până la poarta mică a Luvrului, reveni în 
palat şi merse la rege. 

Regele Carol al IX-lea era singur, aşezat în marele său 
fotoliu, picior peste picior, cu coatele aplecate pe o masă, 
bărbia susţinută în cele două mâini şi cu ochii fixaţi pe un 
manuscris despre păsări de pradă. 

Sala unde se găsea monarhul, se numea Cabinetul 
regelui. Această vastă cameră a cărei dispoziţie, mobilier şi 
obiecte diverse ce conţinea, arăta îndestul gustul, 
obiceiurile şi caracterul suveranului, în care sta 
întotdeauna, şi nu o părăsea decât numai când se ducea la 
vânătoare sau când se plimba în litieră. Această cameră mai 
avea şi nişte lungi şi înalte etajere de lemn de abanos, care 
susțineau numai cărţi şi manuscrise. 

Carol al IX-lea era poet; el iubea pe scriitori, şi se bucura 
de amiciţia lui Ronsard. În fundul sălii se vedea un mic 
cuptor şi instrumente de fierărie. Regele era şi turnător de 
metale, în zilele lui libere şi nimeni mai bine ca el, nu oţelea 
un pumnal sau nu sculpta o cască sau o platoşă. 

Pe zid atârnau ici şi colo, carabine, coarne de vânătoare 
şi arme de tot felul. Doi copoi care nu îl părăseau niciodată, 
Nisus şi Acteon dormeau pe o piele de lup, pe care şi regele 
îşi pusese picioarele. Regele citea un foarte curios tratat de 
dresaj al păsărilor de vânătoare, pe care regele Poloniei, 
fratele său, traducându-l din limba slavă, i-l trimisese de 
trei zile, printr-un gentilom din casa sa, care se înapoia din 
Varşovia în Torino, de unde era. 

O lampă acoperită cu un abajur din aramă poleită, 
aşezată înaintea lui, proiecta lumina sa pe manuscrisul 
acela care părea foarte interesant. 


Domnul de Pibrac intră în vârful picioarelor, dar oricât 
de uşurel umblă, zgomotul paşilor săi făcură să întoarcă 
capul lui Carol al IX-lea. 

— Ah! Tu eşti Pibrac? Zise el. 

— Eu sunt, Sire, răspunse Pibrac înclinându-se. 

— Ar trebui să citeşti şi tu aceasta, Pibrac, continuă 
regele. Acest manuscris conţine nişte foarte frumoase 
aprecieri asupra modului de a dresa păsările din nordul 
Europei şi mai cu seamă din Ungaria şi de la frontierele 
Moscovite. 

— O voi citi, Sire, îndată ce Majestatea Voastră îmi va 
face onoarea de a mi-o împrumuta. Dar, văd că găseşti 
multă plăcere în această lectură şi mă retrag... 

— Rămâi Pibrac, din contră, zise regele. 

El îndoi manuscrisului pagina la care se oprise, se 
reaşeză şi se răsturnă pe spate în fotoliul său şi zise: 

— Ai ceva nou a-mi spune? 

— Poate, Sire, răspunse gasconul. 

Figura regelui se schimbă îndată şi ochiul său cel 
posomorât avu o strălucire de lumină. 

— Ah! Ah! Zise el frecându-şi mâinile, arătând un scaun 
căpitanului său de gardă. 

— Şezi jos, acolo Pibrac, amicul meu, şi istoriseşte-mi ce 
al... 

Pibrac se aşeză şi lăsă să îi alunece pe buze un surâs 
preparator, care aţâţă şi mai mult curiozitatea monarhului. 

— Majestatea Voastră, zise gasconul cu jumătate de 
voce, iubeşte mult pe Rene? 

— Pe acel ticălos de Florentin, parfumierul mamei mele? 

— Da, Sire. 

— Nicidecum, zise regele, şi dacă nu ar fi fost protejat de 
Doamna Catherine, l-aş fi spânzurat de mult. Dar regina- 
mamă ţine la el mai mult ca la mine, care sunt rege, şi dacă 
l-aş dispreţui, ea ar fi capabilă să dea foc Luvrului. 

Domnul de Pibrac păstră o tăcere diplomatică în privinţa 
reginei-mamă, căci ştia cât de mult se temea de ea, şi cât de 


mult suferea în influenţa ei. 

— Şi despre el, voieşti să-mi vorbeşti Pibrac? 

— Da, Sire. 

— Haida-de! Zise regele care deveni cu dispoziţie, dacă 
m-ai încunoştinţa că el e mort, mi-ai face multă plăcere, 
amicul meu. 

— Nu e mort, Sire. 

— Cu atât mai rău. 

— Dar i s-a întâmplat o catastrofă. 

— Ah! Ce i s-a întâmplat? 

— A fost legat ţeapăn. 

— Noaptea fără îndoială, prin vreo stradelă şi de niscaiva 
pungaşi? 

— Nu, Sire, în provincie şi de către nişte gentilomi. 

— Asta-mi place mai mult, zise regele. 

— Într-un han unde se găsea o femeie pe care el voia s-o 
răpească. 

— Ah! Înţeleg, acela trebuie să fi fost bărbatul ei. 

— Nicidecum, Sire, bărbatul ei era un burghez gras pe 
care Rene voia să-l omoare. 

— Cine era atunci? 

— Doi gentilomi din ţara mea, Sire, care protejând pe 
frumoasa burgheză, au legat pe Rene al meu şi l-au închis 
într-o pivniţă. Cum a ieşit? Acest lucru nu ştiu, dar a sosit 
astă-seară într-un hal fără de hal. 

Regele începu să râdă cu zgomot şi zise: 

— Într-adevăr, aceşti gentilomi sunt cutezători. 

— Ei sunt gasconi, Sire. 

— Sst! Urmă Carol al IX-lea, ce părea că înţelege 
dorinţele secrete ale domnul de Pibrac, aş voi să-i văd... 

— Pe credinţa mea, Sire, voiam tocmai să cer Majestății 
Voastre voia de a-i prezenta. Unul se numeşte domnul de 
Noe şi celălalt sir de Coarasse. Acesta din urmă e un frumos 
tânăr ce seamănă mult defunctului rege Antoine de 
Bourbon. 

— Oh! Exclamă regele. 


— Acesta e un secret ce-l încredinţez Majestății Voastre, 
Sire. 

— Îl voi păstra, Pibrac. 

— Sir de Coarasse, urmă căpitanul, e un bun jucător, 
Sire. 

— Ah! 

— El joacă minunat jocul l'hombre, şi dacă Majestatea 
Voastră ar voi să-l admită în partida sa, în astă-seară... 

— Fără îndoială! Da! Zise regele. Niciunul dintre 
gentilomii mei nu cunosc acest joc. Numai dumneata şi eu 
ştim să-l jucăm. Prinţul de Conde€, el însuşi nu se pricepe. 

Şi cum Pibrac păstra o tăcere respectuoasă, Carol al IX- 
lea adăugă: 

— Adu-mi dar pe gasconii aceia în astă-seară. Balul, 
lumina, muzica, toate acestea mă obosesc, Pibrac, amicul 
meu. 

— Ei bine! Sire, vă promit o frumoasă partidă de 
l'hombre... şi apoi, Sire, adăugă gasconul cu un surâs 
batjocoritor, Majestatea Voastră poate face ca Rene să-şi 
petreacă cam neplăcut orele aici. 

— Cum acesta? 

— Jucând cu doi gentilomi pe care, în mod sigur, îi urăşte 
groaznic. 

— Hei! Hei! Murmură Carol al IX-lea frecându-şi mâinile, 
am dreptul, cred, de a proteja oamenii ce iau parte la 
partida mea. Mama mea cum protejează pe acel afurisit 
parfumier?! 

Domnul de Pibrac părea gânditor. 

— La ce cugeţi, Pibrac? Zise regele cu veselia produsă 
de ştirea că Rene fusese bine bătut. 

— Aş voi să combin seara aceasta, să fie ca un mister, 
Sire. 

— Să vedem! Zise regele. 

— Majestatea Voastră obişnuieşte de a se arăta târziu 
damelor curții. 

— Foarte târziu, Pibrac. 


— Şi adesea chiar, îmi reamintesc, aici se pune masa de 
joc a Majestății Voastre. 

— 'Tot aici şi astă-seară. 

— Atunci, spre miezul nopţii, se deschid uşile din fund şi 
curtenii şi damele pot vedea pe Majestatea Voastră jucând. 

— Voieşti ca să fie astfel în astă-seară? 

— Da, Sire. 

— Aşa va fi, Pibrac, amicul meu. 

Regele sună; un şambelan apăru. 

— Voiesc prânzul, îi zise regele. 

Şi întorcându-se spre domnul de Pibrac: 

— Voieşti a prânzi cu mine? 

— Dacă Majestatea Voastră o voieşte... 

— Ah! Pibrac prietene, îmi displace mult a prânzi singur. 

— Majestatea Voastră dacă ar voi, ar putea prânzi cu 
regina. 

— Femeia mea este tristă. 

— Cu Doamna Catherine... 

— Mama mea mă oboseşte cu politica. Îmi sparge capul 
cu hughenoţii şi catolicii. Ea se ocupă de religii mai mult 
decât papii şi de politică mai mult ca mine, care sunt rege. 

— Cu prinţesa Margareta şi domnul duce d'Alengon... 

— Mai merge cu Margot, zise regele. E mai liniştită în 
unele ore, mai cu seamă când vărul meu de Guise se află 
aici... dar în acest moment e la Nancy şi Margareta a 
devenit nesuferită. 

— Dar... ducele d'Alencon? 

— Ah! Cu el nu! Murmură regele cu veselie. Nu ştii 
Pibrac, amicul meu, că de când fratele meu d'Anjou a 
devenit rege al Poloniei, d'Alengon şi-a pus în cap că este 
succesorul meu... 

— Din fericire, Majestatea Voastră e bine... 

— Ah! Nu ştie cineva nici când moare, nici cât trăieşte 
Pibrac, şi fratele meu d'Alenqon speră necontenit să mă 
vadă bolnav. De câte ori mă salută, îmi pare că citesc în 
privirile sale aceste cuvinte: „Regele e prea sănătos.” Dacă 


îl invit la prânz, el e în stare a dori să am o indigestie. 
Prânzeşte dar cu mine, Pibrac, toate aceste persoane îmi 
sunt nesuferite... 

— Majestatea Voastră, îmi permite să lipsesc două 
minute? 

— Du-te, zise regele. 

Domnul de Pibrac alergă spre a găsi pe Raoul pajul şi îi 
dădu ordine privind pe prinţul de Navarra şi Noe, apoi se 
întoarse lângă rege, înaintea căruia se aşezase o mescioară 
cu două tacâmuri, pe care erau mâncărurile favorite ale 
regelui; şi mai era într-o carafă mare de cristal, vin din cel 
mai bun din Guyana. 

Domnul de Pibrac era un gascon deştept, adică avea acel 
spirit pătrunzător, batjocoritor fără rea voinţă, vesel, ce 
încânta recile imaginaţii ale Nordului. 

El văzuse, lucru rar, pe Carol al IX-lea bine dispus; el se 
hotări a-l menţine în bune dispoziţii şi începu a povesti 
invenţiuni, istorioare, anecdote şi cuvinte de spirit. 

Domnul de Pibrac istorisea de minune; el ştia o mulţime 
de poveşti de vânătoare, de pescuit şi istorii din războaie. 

Cu toate că avea patruzeci şi cinci de ani, era galant şi se 
afla la curent cu toate micile scandaluri ale curţii şi 
oraşului. 

În scurt timp, el înflori atât de bine repertoriul său, încât 
de mai multe ori regele râse cu lacrimi. 

Regele bău şi mâncă la fel ca un soldat şi sfârşi prin a 
zice gentilomului gascon: 

— Ah! Pe cuvântul meu de rege, Pibrac, amicul meu, eşti 
un încântător comesean. 

— Majestatea Voastră e prea bună... 

— Eşti într-adevăr încântător. 

Pibrac se înclină. Regele privi orologiul. 

— lacă! Zise el, deja e ora zece. Aud un mare zgomot în 
Luvru. 

— Îmi pare că soseşte Domnul ambasador al Spaniei, 
Sire. 


— Sora mea, Margot trebuie să fie acoperită de dantele 
şi toate damele curţii, mă prind, au venit în litiere. 

— Îmi pare, Sire, zise Pibrac, că aud muzica. 

— Şi eu, zise regele, balul începe. Pe cuvânt de rege! 
Sărmanul meu Pibrac, mama mea comandă la Luvru, ca şi 
cum eu n-aş exista. Fără dumneata, aş fi prânzit singur... ei 
bine! Ascultă, vom face o partidă a noastră proprie, trimite 
să aducă pe cei doi gentilomi. 

— Îi aştept, Sire. 

— Vom face o partidă de lhombre, numai noi 
câteşipatru, fără a ne amesteca în cele ce zic toţi cei ce-mi 
sunt urâţi... 

— Dar, Sire, zise Pibrac, Majestatea Voastră nu se poate 
să nu se arate la bal. 

— Mă voi arăta. Voi ordona să se deschidă uşile. Nu mă 
voi deranja, balul va veni la mine. Cred că ne-am înţeles? 

— Da, Sire. 

— Şi dacă Domnul ambasador al Spaniei voieşte să mă 
salute, să se apropie de jocul meu. 

Domnul de Pibrac se ridică. 

— Trimite-mi pajii, îi zise Carol al IX-lea, voiesc să mă 
îmbrac. Şi apoi revino aducând pe cei doi gasconi. 

— Voi zbura pentru a mă reîntoarce cât de curând, Sire. 

Şi domnul de Pibrac, ce dăduse instrucţiuni minuţioase 
lui Raoul se duse în apartamentul său şi aşteaptă. 

Era aproape ora unsprezece când pajul şi cei doi 
gentilomi sosiră la Luvru. Curtea edificiului regal era plină 
de litiere, de paji, de valeţi şi de cai. Se vedeau şi câteva 
trăsuri, mijloc de transport cu totul nou, inventat de regina 
Catherine. Invitaţii regelui soseau în mulţime. Scările erau 
acoperite cu un val de catifele, dantele şi mătăsuri. Se 
aştepta ambasadorul Spaniei, ce era găzduit la Châtelet şi 
care trebuia să sosească. Raoul strecură pe cei doi tineri 
prin mulţime; apoi în loc de a-i duce pe scara cea mare, îi 
îndreptă spre scara cea mică, pe care domnul de Pibrac îi 


condusese la poarta Luvrului, cu două ore mai înainte. 
Henric şi Noe intrară aşadar la căpitanul gascon. 

— Raoul, prietene, zise domnul de Pibrac ce se ridică, 
îndreptându-se spre ei, ar trebui să-mi faci un serviciu. 

— Care, domnule? 

— Te vei strecura îndată în bal şi vei vedea dacă Rene 
Florentinul e acolo. 

— Bun! 

— Dacă e acolo vei veni a-mi spune. 

— Fiţi sigur. 

— Mă vei găsi la rege. 

— Prea bine! 

Raoul ieşi. Atunci, domnul de Pibrac privind pe prinţ, 
zise: 

— Într-adevăr! Seniorul meu, eşti încântător şi această 
haină vă şade de minune. Dacă Doamna Margareta ar fi 
chemată pentru a judeca, şi ştiind numele dumitale 
adevărat, şi-ar schimba ideea ce şi-a făcut despre acel urs 
rău crescut ce se numeşte prinţul de Navarra. 

Henric surâse. 

— N-o să pot dansa cu ea, în astă-seară? 

— Seniorul meu, cred că veţi putea face tot ce doriţi, căci 
veţi fi favoritul regelui. 

— Adevărat? 

— Majestatea sa a râs cu lacrimi când i-am spus 
întâmplarea lui Rene. 

— Cum? Întrebă No&, aţi îndrăznit a-i istorisi totul? 

— Totul, seniorul meu. 

— Şi regele nu şi-a încruntat sprâncenele? 

— A fost încântat: el îl urăşte pe Rene. 

— Este minunat, zise Henric de Navarra, dar am găsit, 
cred, şi eu, un mijloc de a-l batjocori. 

— Pe cine, pe rege? 

— Nu, pe Ren. Am o idee ce ţi-o voi spune, domnule de 
Pibrac. 

— Vino, seniorul meu, regele vă aşteaptă. 


— De-acum? 

— Cu nerăbdare. V-am lăudat a fi unul din cei mai tari la 
jocul l'hombre. 

— Ai zis adevărul, zise Noe. 

Domnul de Pibrac deschise o mică uşă ce răspundea pe o 
sală. Acea sală ducea la cabinetul regelui. Un singur soldat 
se afla la uşa Majestății Sale. 

Soldatul lovi de două ori în uşă, un şambelan ieşi. 

— Anunţă pe domnul de Pibrac şi cei doi veri ai săi, zise 
gasconul. 

Şambelanul deschise uşa şi anunţă pe domnul de Pibrac. 

Regele reîncepuse citirea manuscrisului tradus din limba 
slavă, dar îl aruncă cu iuţeală şi întoarse capul cu o vie 
curiozitate. 

Domnul de Pibrac intră dând mâna lui Henric; Noe îi 
urma. 

— Şedeţi jos, domnilor, zise Carol al IX-lea, aici nu sunt 
rege. Pibrac şi eu suntem vechi amici şi amicii lui Pibrac 
sunt şi ai mei. 

EI privi din nou pe Henric. 

— Cum vă numiţi, domnule? Îl întrebă el. 

— Henric de Coarasse, Sire. 

Regele făcu un semn cu ochiul şi privi pe domnul de 
Pibrac cu un aer ce însemna: 

— Hei! Dar ai dreptate, el seamănă defunctului rege de 
Navarra... şi ar putea foarte bine a fi fiul lui. 

Apoi zise tare: 

— Vii să-ţi faci carieră la Paris, domnule? 

— Sire, răspunse prinţul, Majestatea Voastră ştie că 
munţii noştri produc mult pietriş dar puţine monede. Un 
cadet de Gasconia, trebuie să vadă ţări. 

— Monedele sunt rare pretutindeni, domnule, zise 
regele. Doamna Catherine, demna mea mamă, pretinde că 
sunt cel mai sărac gentilom din Franţa. 

— Dacă Majestatea Voastră ar voi să îşi împartă sărăcia 
cu mine? murmură Henric surâzând. 


— Aceşti gasconi sunt plini de spirit, zise regele. 

— Şi uşori de bani9, adăugă Pibrac. 

— Cu toate acestea, urmă Carol al IX-lea, ai vreo 
douăzeci de pistoli în buzunarul dumitale îmi închipui, 
Pibrac amicul meu. Vă previn că joc pe bani... pe bani mulţi 
în astă-seară. 

Apoi îndreptându-se spre camera unde se aflau pajii 
strigă. 

— Ei! Gauthier, amicul meu, întinde-ne o masă şi adu-ne 
cărţile. 

Pajul se supuse. Regele se puse jos, scoase punga şi o 
puse pe masă. Apoi amestecă cărţile. 

— Domnule de Coarasse, te iau de tovarăşul meu. 

— Majestatea Voastră, răspunse Henric, mă încarcă de 
onoare. 

Şi se puse în dreapta regelui. 

Domnul de Pibrac se puse în faţa lui Carol al IX-lea şi 
invită pe Noe să se aşeze la stânga lui. Apoi aplecându-se la 
urechea acestuia: 

— Să avem grija de a ne lăsa să fim bătuţi, îi zise el. Dacă 
regele câştigă, va fi toată noaptea bine dispus, şi Rene 
Florentinul se va simţi destul de râu... 

— Taie, Pibrac, zise regele, cu totul dat plăcerilor de a-şi 
juca favoritul joc. 

În acel moment în marile apartamente ale Luvrului balul 
începu, şi regele ce fusese atins de zgomot, zise împărțind 
cărţile: 

— Pe când toţi aceia vor dansa, regele Franţei se va sili 
de a petrece ca un soldat ce joacă pietre sau arşice pe o 
masă din cârciumă. Am fost născut pentru a fi soldat, 
domnilor. 

— Sire, replică domnul de Pibrac, Majestatea Voastră va 
face bine să-şi petreacă orele cum va voi. 

— Dar îmi pare că Dumnezeu nu o voieşte! Zise Carol al 
IX-lea, întorcând un rigă pe care puse unul din degetele 
sale. 


Capitolul XIII. 

Cu puţin mai înainte ca regele să înceapă să joace şi pe 
când se dansa cel dintâi vals, dans recent, introdus de 
curând la curtea Franţei, Doamna Margareta de Valois îşi 
pregătea toaleta sa. O singură cameristă o ajuta. Această 
cameristă era o încântătoare fată de optsprezece ani, 
blondă ca o madonă, frumoasă ca un tablou şi spirituală ca 
un demon. Ea se numea Nancy şi se găsea la curent cu 
intrigile de la Luvru şi îşi întrebuința toate mijloacele 
pentru a distra pe prinţesă. Dar prinţesa avea un voal de 
melancolie adâncă, pe fragezii şi frumoşii ei obraji. 

Ochii ei cei mari de un albastru închis, erau tulburi, 
buzele cele roşii, erau palide şi în toată persoana ei nu se 
vedea decât o mare tristeţe. 

Cu toate acestea Doamna Margareta era în aparenţă cea 
mai fericită dintre prințese, regele, fratele său o trata ca pe 
un copil răsfăţat, curtenii o adorau, Parisul întreg o admira 
când trecea călare pe străzi. Şi apoi Doamna Margareta nu 
trebuia, sau cel puţin nu părea că se plictisea, după cum se 
molipsesc mai toţi din rasa sa. Ea era artistă, pictoriţă şi se 
distingea mult şi în sculptură, se ocupa cu literatura şi avea 
dese conferinţe poetice cu maestrul Pierre de Ronsard şi 
abatele de Bourdeille, cu sir de BrantOme, cel care o 
consulta adesea când scria Viaţa damelor galante. 

Doamna Margareta se găsea în farmecele cele mai 
plăcute ce ar fi putut avea o prinţesă a Franţei. 

Stofele orientului, bogăţiile fără preţ ale muzeelor 
italiene, arta severă a Renaşterii, şcoala spaniolă cu 
tablourile ei cele întunecoase, şcoala florentină cu picturi în 
culori vii, toate acestea erau reprezentate ca probe. 

În mijlocul sălii era o statuie frumoasă şi lângă statuie, 
un ciocan de lemn şi o pereche de foarfeci. 

Într-un colţ, era o masă care suporta o frumoasă ediţie a 
lui Homer, text elen, condeie şi hârtie, mai departe florete şi 
o mască aruncată pe parchet şi mai încolo, un şevalet cu un 
peisaj început. 


Toate acestea arătau precis că stăpâna acelei locuinţe, 
era în acelaşi timp, pictoriţă, sculptoriţă, poetă, savantă în 
limbile antice, şi îndemânatică în a mânui spada ca şi cel 
dintâi maestru al său de scrimă, ducele Henric d'Anjou, 
regele Poloniei. Însă cu toate aceste distracţii, cu toate 
aceste plăceri, ce avea Doamna Margareta? Ce capriciu 
subit putea să îi întunece figura? Nancy încerca în zadar să 
facă zâmbitoare faţa Doamnei Margareta. 

În fine după mai multe anecdote şi jocuri de cuvinte, 
camerista termină prin a pronunţa un nume care produse 
atâta efect încât făcu să tresară pe Doamna Margareta de 
la cap până la picioare. 

— Dacă monseniorul de Guise ar fi fost aici, zise ea, ar fi 
găsit pe Alteța Voastră, mai frumoasă ca totdeauna. 

— Taci, Nancy, murmură Margareta încet, taci. 

— Oh! Făcu Nancy, ce, este interzis a vorbi despre duce? 

Margareta aruncă împrejur o privire plină de frică. 

— Taci repetă ea, nu pronunţa acest nume, zidurile au 
urechi la Luvru. 

— Acum nu, căci regina-mamă este la bal. 

— De-acum? 

— Fără îndoială. Nu este ea oare obligată de a primi pe 
ambasador? 

— Este adevărat. 

— Şi dacă regina este la bal, putem foarte bine să vorbim 
despre duce. 

Un adânc suspin ieşi din pieptul tinerei prințese. 

— Ducele a plecat... zise ea. 

— Ele la Nancy, un oraş care poartă numele meu, zise 
subreta râzând. 

— Nancy e foarte departe, suspină Margareta. 

— Va veni în trei zile. 

— Ah! Ducele nu va mai reveni. 

— Haida-de! 

— Nu ştii tu, murmură prinţesa, că viaţa ducelui nu e în 
siguranţă la Luvru? 


— Oh! Făcu Nancy cu un aer incredul. 

— Într-o seară, reluă prinţesa, ducele ieşea de aici, şi se 
îndreptase spre coridorul secret şi spre scara cea mică. 

— Ei bine? Zise Nancy. 

— Când el trecu de portiţă şi se găsea pe marginea 
râului, un om mascat îl întâmpină. 

— Şi ce i-a zis acest om? Doamnă. 

— Aceasta i-a spus: 

— Monseniore, iubeşti pe prinţesa Margareta şi ea te 
iubeşte.” 

Şi cum el tresări, omul adăugă: 

— Eu îţi sunt un amic şi vin să-ţi dau un sfat bun.” 

— Vorbeşte” zise ducele. 

— Dacă ţii să trăieşti, monseniore, urcă-te pe cal, mâine 
decât mai târziu, şi chiar astă-seară mai bine decât mâine.” 

— Şi unde trebuie să mă duc?” 

— La Nancy.” 

— Ce să fac acolo?” 

— Să aştepţi acolo, până când prinţesa Margareta se va 
căsători cu prinţul de Navarra.” 

— Cum! Zise ducele, oare vărul meu, Henric de Navarra, 
ar putea fi omul care m-ar asasina?” 

— Nu el, monseniore.” 

— Cine e atunci?” 

— Sunt unele nume, care aduc nenorociri când le 
pronunţi,” răspunse omul mascat. Şi el dispăru în 
întunericul nopţii. 

— Şi pentru asta a plecat ducele, întrebă Nancy? 

— Da, răspunse Margareta. A doua zi seara. L-am 
întâlnit şi mi-a istorisit şi mie întâlnirea sa misterioasă. „Nu 
voi pleca, îmi zise el, căci te iubesc şi nu mă tem de nimic.” 
Dar eu am insistat, l-am rugat, am plâns şi a plecat... 

O lacrimă curse de-a lungul obrazului prinţesei. Apoi o 
mare tăcere urmă. 

— Şi cu toate acestea trebuie să mă duc la bal, murmură 
ea... trebuie să am aerul surâzător, să dansez, să par a fi 


fericită, când am moartea în sufletul meu. 

— Oh! Acel urâcios prinţ de Navarra! Îngână Nancy, 
lovind cu micul său picior, parchetul. 

— Eu îl urăsc mai înainte de a-l cunoaşte, zise 
Margareta. 

— Dar, reluă Nancy, ducele de Guise nu este şielun 
prinţ mai bogat şi mai puternic decât acel sucit de Navarra? 

— Este adevărat, da, copila mea. 

— Ei bine! Pentru ce dar, Doamna Catherine nu vrea să 
vă căsătorească cu ducele de Guise? 

— Sărmană Nancy, murmură Margareta, tu nu înţelegi 
nimic din ale politicii. 

— Se poate. 

— Sunt forţată să iau în căsătorie pe prinţul de Navarra, 
când eu îl iubesc pe ducele de Guise. 

— Nici acum nu înţeleg. 

— Ducele de Guise e mai departe de tronul Franţei cu un 
singur grad de rudenie ca prinţul de Navarra, continuă 
Margareta, dar e mult mai aproape prin valoarea, situaţia 
politică, influenţa şi popularitatea sa. Nu ştii tu că regele se 
înfioară când se gândeşte că cei din neamul Valois pot să se 
întindă şi că ducele îi va succeda, dacă îi va da cel mai mic 
avânt spre tronul Franţei? 

— Fie, zise Nancy, dar ar fi mai bine să aibă de succesor 
pe ducele de Guise, catolic şi cu popularitate în Franţa, 
decât pe un rege de Navarra hughenot. 

— Nu, căci fratele meu are frică de Henric de Guise, şi 
nu se teme de regele de Navarra. Dacă cel dintâi, mă va lua 
de soţie, Carol îşi va închipui că va muri otrăvit sau 
asasinat. 

— Dar, Doamna Catherine? 

— Ah! Zise Margareta, mama mea se gândeşte ca şi 
regele sau mai bine zis, regele este cel ce gândeşte ca ea. 

Margareta ajunsese până aici cu explicaţiile, când o 
bătaie în uşă se auzi. Nancy alergă să deschidă. Un om 
intră: era Rene, dar nu mai era Rene acela, murdar, plin de 


noroi şi în haine de voiaj, ci Rene îmbrăcat ca un mare 
senior, cu un aer mândru şi cu insolenţa unui favorit. 

— Doamnă, zise el, Majestatea Sa, regina-mamă, face 
rugăciunea sa Alteţei Voastre, de a veni la bal unde 
prezenţa sa este aşteptată cu o vie nerăbdare. 

— Ah! zise Margareta cu indiferenţă. 

— Alteța Voastră, n-a uitat că trebuie să danseze cu 
domnul ambasador al Spaniei? 

— Da, este adevărat. 

— Sunt unsprezece ore trecute, Doamnă. 

— Grăbeşte-te Nancy, zise prinţesa. 

— Sunteţi deja gata, răspunse Nancy, înfigând cel din 
urmă ac de aur, în bogata găteală a Margaretei de Valois. 

— Ei bine, Rene, zise prinţesa, pe când Nancy îi punea 
mânuşile, mânia dumitale s-a mai liniştit? 

— Puțin, doamnă. 

— Dar cu acei gentilomi cum a rămas? 

— Oh! Am să-i găsesc, Doamnă. 

— Şi ce ai să le faci? 

— Regina mi-a promis că vor fi spânzurați. 

— Şi mama, se cam ţine de cuvânt. 

— Şi eu sunt servitorul său fidel, Doamnă, şi am fost în 
călătoria aceasta pentru însăşi serviciul său. 

— Apropo, dar de unde veneai atunci. 

— De la Tours. Regina mă trimisese. 

— Cu ce scop. 

— Acesta este secretul Majestății Sale, Doamnă. 

— Destul, zise Margareta, nu ţin mult ca să ştiu aceasta. 
Dă-mi o batistă Nancy, apoi adresându-se iarăşi la Rene îi 
zise: Ştii că eşti îmbrăcat ca un prinţ, Rene? 

— Alteța Voastră, mă onorează prea mult... 

— Nu, vorbesc foarte serios, ai aerul unui adevărat 
gentilom, şi pentru că ai un bun aer, adăugă Margareta cu 
un surâs ironic, am să-ţi fac o onoare Rene. Am să-ţi iau 
braţul pentru a intra în bal. 

Rene se înclină cu respect. 


Nancy aduse o batistă brodată şi armoriată10. 

Prinţesa o luă, aruncă ochii pe arme şi tresări. 

— Doamnă, zise încet Ren6, eu sunt de idee ca să nu 
luaţi acea batistă. Ea este cu armele casei de Lorena, pe 
care regina mamă nu o mai suferă de când domnul duce de 
Guise a plecat fără a-i face reverenţa cuvenită. 

Dar Margareta măsură cu privirea pe Ren6, de la cap 
până la picioare. 

— Această batistă mi-a dat-o ducele de Guise şi ţin mult 
la dânsa, zise ea cu severitate. 

Rene tăcu. 

Margareta apoi dădu braţul lui Rene şi Florentinul 
introduse în sălile de bal ale Luvrului pe prinţesa Franţei. 

Ambasadorul Spaniei, un bărbat frumos la figură şi care 
avea aerul unui rege, veni să se încline înaintea Margaretei, 
se uită cu dispreţ la Rene şi oferi mâna sa prinţesei. 

Rene venea să caute în bal pe regina-mamă şi se duse s- 
o întâlnească. Regina îl trase lângă o fereastră retrasă şi 
vorbi mai mult timp în tăcere. În acel moment, pajul Raoul 
trecu pe acolo, îi aruncă o privire semnificativă şi dispăru. 
Curtenii aşteptau cu o vie nerăbdare apariţia regelui. Dar el 
întârzia, şi de mai multe ori, regina-mamă a zis: 

— Dar pentru ce regele nu vine? 

Un gentilom însă bine informat i-a răspuns: 

— Regele a prânzit cu domnul de Pibrac şi a jucat cu elo 
partidă de lhombre. 

— Nu se joacă l'hombre numai între doi, zise regina, cine 
au fost ceilalţi tovarăşi? 

— Doi gentilomi pe care i-a prezentat Pibrac. 

— Numele lor? 

— Nu îi cunosc. 

— Acest gascon, murmură regina cu ură, se bucură de 
mare influenţă pe lângă rege. Din fericire însă, nu prea e 
periculos, el nu se amestecă în lucrurile politice. 

Apoi ea urmă convorbirea cu parfumierul. 


Tot în acel moment se auziră trei lovituri de sulițe pe 
parchet. 

Era semnul obişnuit pentru a anunţa prezenţa regelui. 
Toate privirile se îndreptară spre uşa care se găsea în 
fundul marii săli, unde două mii de persoane aşteptau. 
Această uşă se dădu de perete, şi scena se petrecu întocmai 
după cum o dorise domnul de Pibrac, căci cabinetul regelui 
se deschise, unde o masă era aranjată în mijloc, şi regele cu 
căpitanul său de gardă şi cei doi gentilomi foarte elegant 
îmbrăcaţi, pe care nimeni nu îi cunoscuse, începuseră să 
joace cărţi. 

— Du-te de vezi, Ren€, zise regina, cine sunt acei doi 
gentilomi. 

Rene se apropie de masa de joc, privi pe tovarăşii regelui 
şi se retrase înspăimântat. El recunoscuse pe Henric. 

În acel moment regele zicea: 

— Am câştigat. Maestre de Coarasse, ştii că joci de 
minune! Şi pe cuvânt de rege am să te rețin ca să facem în 
toate serile câte o partidă de joc. 

Henric ridică capul şi văzu figura cea palidă şi 
amenințătoare a lui Ren€ şi îl salută cu un surâs. În acelaşi 
timp, Rene fu zărit şi de rege. 

— Hei! Zise el cu un ton baţjocoritor, cunoşti tu pe aceşti 
gentilomi, Rene? 

Rene salută şi îngână câteva cuvinte pe care regele nu le 
auzi. Dar parfumierul înţelese surâsul lui Carol al IX-lea 
care arăta că el cunoaşte istoria sa şi se bucură. 

Domnul de Pibrac socotea jetoanele şi părea că nu 
observase nimic. El avea încă un aer, atât de naiv, încât 
parfumierul îşi zise: 

— Acest nesimţitor pare a nu şti nimic. Dar fie, gentilomii 
mei, deşi v-aţi refugiat sub protecţia regelui, şi credeţi că o 
să-mi scăpaţi... vă înşelaţi... voi aştepta, voi fi răbdător... voi 
fi învins deocamdată, însă tot o să vă pierd. 

— Eu cunosc, Sire, pe domnul Rene, zise Henric de 
Navarra, care continuă să surâdă cu graţie. 


— Da! Zise regele. 

— Ne-am întâlnit în provincie, adăugă Henric, şi sunt 
chiar însărcinat cu un mesaj pentru el. 

Regele în acest timp se sculă, făcu trei paşi înainte, şi 
primi reverenţele ambasadorului spaniol care valsa cu 
Margareta. 

— Bună ziua, Margot, zise regele, cum merge? 

— Mulţumesc Majestății Voastre, sunt bine. 

— Iubeşti, tu, încă dansul, Margot? 

— Da, Sire. 

— Ei bine, messire Henric de Coarasse, un gentilom 
gascon, pe care îl iubesc foarte mult şi pe care ţi-l 
recomand, doreşte să valseze cu tine... Apropie-te, domnule 
de Coarasse. 

Henric înaintă şi salută pe Margareta. Margareta îl privi 
la rându-i şi încercă îndată o senzaţie bizară şi inexplicabilă. 
Ea avu îndată un presentiment că acest necunoscut va juca 
un rol oarecare, în existenţa sa. 

— Domnule, îi zise ea, am să dansez întâi cu domnul de 
Pardaillan, şi apoi veţi veni să-mi oferiţi mâna, pentru a vă 
primi ca şi cavaler. 

Rene se depărtase şi se apropiase de regină. 

— Ei bine! Îl întrebă Catherine de Medicis, cine sunt 
aceşti gentilomi? 

— Se zice că sunt doi simpli gasconi, veri ai lui Pibrac. 

— A început să plouă cu gasconi, zise regina cu dezgust. 
Ştii tu numele lor? 

— Da, doamnă. Cel dintâi, acela care are un spenţer 
albastru şi care era la dreapta regelui, se numeşte 
Coarasse. 

— Coarasse? Curios nume... dar celălalt? 

— Celălalt se numeşte Noe. 

— Ah! Cunosc acest nume, zise regina, este o un nume 
nobil din Bearn. Du-te de vorbeşte cu el; căci o să afli poate 
pentru ce au venit la Paris. 


Rene s-apropie şi găsi pe Henric ce era rezemat de un 
stâlp şi privea pe Margareta care dansa cu bătrânul baron 
de Pardaillan, care avea o soţie foarte tânără, pe care era 
gelos, şi cu care regele începuse să converseze. 

Henric văzând că Rene venea la el, făcu câţiva paşi şi 
merse a-l întâmpina. 

Florentinul îl salută cu un surâs ipocrit şi zise: 

— Aşa e, domnule de Coarasse că nu vă aşteptaţi să mă 
vedeţi aici? 

— Aceasta o mărturisesc, căci te credeam în fundul unei 
pivnițe. 

— Cu toate acestea am ieşit. 

— Ah! Pe credinţa mea, zise prinţul, aş fi foarte curios să 
ştiu cum? 

— Ei bine! Răspunse Ren€, am să-ţi istorisesc. Acel 
nenorocit de hangiu care m-a legat bine, fără voia lui, şi m-a 
transportat în pivniţă nu a aşteptat decât ca să vă vadă 
plecaţi. 

— Şi a venit să vă dezlege? 

— Neapărat. Apoi s-a aruncat la genunchii mei şi şi-a 
cerut iertare pentru conduita lui, care a avut-o vis-r-vis de 
mine. 

— Eu pariez că l-ai iertat, zise prinţul cu un aer 
batjocoritor. 

— Fără îndoială. 

— Dar pe mine, zise Henric cu un ton dispreţuitor, o să 
mă ierţi? 

— Un om care stă în bune relaţii cu regele, nu are 
trebuinţă niciodată de iertarea unui biet parfumier ca mine, 
răspunse Florentinul. 

— Ah! Zise prinţul, mărturisesc că amiciţia regelui este 
un lucru preţios pentru mine, dar... 

EI se opri şi privi cu atenţie pe Rene. 

— Dar, urmă el, când are cineva de inamic, un om ca 
dumneata domnule Rene, cel mai sigur lucru e, de a găsi 
chiar în sineşi un mijloc de apărare. 


— Ah! Ah! 

— Şi acest mijloc l-am găsit. 

— Adevărat? 

— Întocmai după cum am onoarea de a v-o zice. 

— Pe credinţa mea, scumpul meu domn de Coarasse, 
zise parfumierul cu ironie, sunt curios să îl cunosc. 

— 'Ţii cu stăruinţă? 

— Prea mult. 

Henric luă pe Florentin de braţ şi îi zise: 

— Aide colo, la fereastra aceea, unde vom putea vorbi 
mai în linişte. 

— Pie, zise Rene, şi el îl urmă. 

Atunci Henric privi pe Florentin cu atenţie şi îi zise: 

— Consulţi dumneata totdeauna astrele? 

— Pentru ce, această întrebare? 

— Pentru că, atunci când ne-am întâlnit în provincie, 
unde am devenit inamici, veneam expre11 la Paris pentru a 
convorbi despre necromanţie, căci eu m-am ocupat foarte 
mult cu ştiinţele oculte. 

— Glumeşti? Zise Florentinul. 

— Deloc. Sunt gata de a vă da o dovadă a cele ce spun. 
Dumneata nu eşti singurul prezicător din tot regatul, 
messire Rene. Sunt născut la picioarele munţilor Pirinei şi 
am fost, crescut de un bătrân cioban spaniol ce m-a iniţiat 
în această ştiinţă misterioasă a viitorului. 

Henric vorbea cu atâta seriozitate, cu un accent atât de 
convingător, încât Florentinul fu mirat. 

— Iacă, urmă el, dă-mi mâna dumitale, voi citi ca-ntr-o 
carte. 

— Poftim, zise Rene întinzându-i mâna sa dreaptă. 

Henric o luă cu gravitate, o examină cu grijă, cugetă 
mult şi sfârşi prin a zice: 

— Ai teamă că vei muri. 

Florentinul tresări. 

— Fii franc, domnule Rene. 


— "Toţi oamenii, mai mult sau mai puţin, simt această 
teamă. 

— Da, dar ea vă consumă, ea vă roade, vă... 

— Apoi, domnule? 

— O femeie v-a prezis că vei muri prin faptele unei alte 
femei. 

Rene se trase cu un pas înapoi şi privi pe tânărul prinţ cu 
spaimă. 

— Cum ştiţi asta? Zise el. 

— Cu câteva minute mai înainte nu ştiam nimic; am 
presimţit-o acuma... 

Şi prinţul urmă examinarea mâinii Florentinului cu 
gravitate. Apoi urmă: 

— Prezicerea e aproape de a se realiza. Prezicătoarea 
era ţigancă. Sunt aproape treizeci de ani de atunci. La 
Florenţa, pe o stradă, nu departe de o biserică. 

— Şi... cealaltă? Întrebă Ren€ mişcat. 

— Cine, cealaltă? 

— Femeia ce îmi va cauza moartea. 

— Ea vă datorează zilele: e fiica dumitale. 

Rene păli. El nu destăinuise nimănui secretul prezicerii. 
Fiica sa era singura ce îl ştia numai de o oră şi nu se arăta 
în mintea lui posibilitatea unei întrevederi foarte recente 
între Henric şi ea. 

Henric urmă: 

— Moartea dumitale e sigură prin acest fapt! Dar se va 
putea înlătura, această linie transversală îmi zice că 
influenţa unui om poate să zdrobească influenţa nefastă a 
acestei femei. 

— Şi... acel om? 

Henric continuă a-i examina mâna. 

Deodată el făcu o mişcare de mirare: 

— Ah! zise el, aceasta e foarte straniu... acest om, sunt 
eu! 

Florentinul îl privea cu o spaimă crescândă şi simţi 
câteva picături de sudoare rece alunecându-i pe frunte. 


— Da acela sunt EU, repetă prinţul. 

Capitolul XIV. 

Rene era superstiţios ca mulţi din compatrioţii săi, în 
acea epocă mai cu seamă că studiul ştiinţelor prezicerii era 
foarte răspândit în Franţa şi Italia. 

Văzând un om ce spunea una din particularităţile cele 
mai misterioase ale vieţii sale, Florentinul simţi 
cuprinzându-l o spaimă şi nu se mai îndoi un moment măcar 
că prinţul de Navarra n-avea calitatea de a-i ridica unul din 
colţurile vălului misterios ce-i acoperea viitorul. 

— Ei bine! Reluă acesta din urmă după un moment de 
tăcere, v-am spus adevărul, domnule Rene? 

— Da, aţi atins prezicerea, dar... 

— Dar, cât despre viitor, nu credeţi? 

— Nu ştiu. 

— Pe credinţa mea! Zise prinţul, ascultă, vă voi da un 
bun sfat. 

— Spune. 

— Nu ştiu ce rol trebuie să joc în viaţa dumitale; dar mi 
se arată că voi fi amestecat, pentru că liniile mânii dumitale 
îmi spun că influenţa mea va putea neutraliza mult timp 
influenţa nefastă ce vă ameninţă; dar în sfârşit este de 
crezut că această influenţă, nu o voi putea exercita decât 
trăind. 

Şi prinţul privi pe Rene surâzând. Apoi adăugă: 

— Întâia privire ce ai aruncat asupra mea mai adineauri, 
când mă aflam lângă rege, mi-a dovedit un lucru. 

— Ce lucru? Zise Rene. 

— Că erai inamicul meu de moarte şi că mi-ai jurat 
moartea. 

Rene păstră tăcerea. 

— Să vedem, fii sincer cel puţin o dată în viaţa dumitale. 

— Fie! Răspunse Florentinul. Vă urăsc. Vă urăsc pentru 
că m-aţi umilit, şi am jurat a mă răzbuna mai curând sau 
mai târziu. 


— Acesta e dreptul dumitale, zise prinţul cu nepăsare; 
dar permite-mi a vă face o observaţie, pentru că sunt 
convins de adevărul prezicerilor mele, sunt foarte liniştit, 
dacă reuşiţi de a mă ucide, nu voi muri sigur, căci voi fi 
răzbunat foarte iute. Moartea dumitale va urma pe a mea. 

Această cugetare era foarte convingătoare, şi Rene fu 
convins. 

În acel moment orchestra făcu să răsune introducerea 
unui dans spaniol, şi Henric tresări: 

— Mă iartă! Zise el lui Ren€, vom continua această 
convorbire îndată. Dansez cu prinţesa Margareta. 

Şi el salută pe Florentin cu un aer măreț, străbătu prin 
mulţime şi veni să facă o reverență prinţesei Margareta, ce 
conversa atunci cu domnul de Pardaillan. 

Prinţesa se ridică şi luă, fără a zice un cuvânt, mâna lui 
Henric. 

Henric şi Margareta dansau de minune. Dansând, ei 
schimbară câteva cuvinte. 

— Domnule, zise prinţesa, de când sunteţi la Paris? 

— De ieri, Doamnă. 

— Credeţi că veţi şedea mult? 

— Am venit să fac avere, Doamnă... 

— Ei bine! Zise Margareta râzând, îmi pare că averea 
dumitale, începe destul de bine. 

— La acel punct, încă eu cred că visez, Doamnă. 

— Visurile se realizează. 

— Sunt unele, care nu se pot realiza, murmură prinţul. 

Şi el aruncă asupra prinţesei o privire ce o făcu să 
tresară. 

— Acest gascon e dibaci, îşi zise ea. 

Şi cum dansul se sfârşi, ea îl privi din nou şi se rezemă 
pe braţul lui. 

Henric era încântător. Aceasta era fără îndoială părerea 
Margaretei, căci ea nu încruntă sprâncenele şi nu păru a 
înţelege dorinţa lui îndrăzneață. 


— Domnule de Coarasse, îi zise ea, îmi plac prea mult 
gentilomii din ţara dumitale. 

— Alteța Voastră e prea bună. 

— Ei sunt uşori de bani, dar au mult spirit. Nu găseşti că 
aerul aici e înăbuşitor? Adăugă Margareta. Vino în 
cabinetul regelui; e mai puţină lume, vom putea vorbi. 

Henric străbătu saloanele prin mijlocul privirilor de 
invidie ale gentilomilor ce găseau că micul provincial avea 
un noroc insolent, devenind în acelaşi timp, favoritul regelui 
şi cavalerul prinţesei. 

Margareta conduse pe Henric în cabinetul regelui şi 
arătându-i un loc lângă ea îi zise: 

— Domnule de Coarasse, iartă-mă, dar sunt curioasă, şi 
scopul de a afla ceva, m-a făcut a vă aduce aici. 

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre. 

— Sunteţi din Bearn? 

— Da, Doamnă. 

— Din Pau sau din Nerac? 

— Din Pau. 

— Mă prind că-mi vei putea da preţioase desluşiri. 

Henric păstră tăcerea şi privi pe Margareta. 

Aceasta urmă: 

— Ştiţi că e vorbă de căsătoria mea cu prinţul de 
Navarra? 

La aerul de mirare ce-şi lua, ar fi jurat oricine că prinţul 
auzea un lucru de care el era departe de a se aştepta. 

— Sărmana mea patrie, zise el, fi va ea atât de fericită ca 
să aibă o regină aşa de tânără şi frumoasă? 

— Sunteţi un linguşitor, domnule de Coarasse, zise 
Margareta surâzând. 

— Îmi este cu neputinţă să-mi stăpânesc limba, Doamnă, 
când ştiu ce am în suflet. 

Şi el privi din nou pe prinţesă. 

O femeie e totdeauna simţitoare la admiraţia ce 
provoacă. 


— Domnule de Coarasse, zise ea cu un ton puţin 
batjocoritor, aş voi să am desluşiri asupra curţii de Nerac. 

— Vă plictisiţi acolo, Doamnă. 

— Bun! Ca şi la Luvru. Şi prinţul? 

— Prinţul Henric, ca să zic astfel, este un urs cu proastă 
creştere, Doamnă. 

Margareta tresări: 

— Aşadar ghicisem? 

— EL îşi petrece viaţa la vânătoare, însoţit de oameni de 
rând, cu păstori şi pescari. 

— Uf! Exclamă Margareta. 

— El merge la predică, urmă Henric. 

— De obicei, cum e îmbrăcat? 

— Ca un mic gentilom muntean, cu o haină de aba, cizme 
de piele de vacă... 

— Ah! Oroare! Zise Margareta. 

— Lenjeria îi este ordinară, mototolită, urmă Henric, 
barba neîngrijită, şi părul după obiceiul hughenoţilor 
puritani, ras pe vârful capului. 

— E de spirit? 

— Un spirit de mojic, de rând... 

— Are ceva intrigi, la Nerac sau Pau? 

— Da! Zise Henric, cu o cameristă-servitoare, fiica unui 
păzitor de vaci. 

— Cu toate acestea, zise Margareta, ai uitat să-mi 
vorbeşti de contesa Gramont. 

— Ah! Doamnă, răspunse prinţul, cunosc această istorie; 
în fond, ea e foarte glumeaţă. 

— Spune-mi-o. 

— Cu plăcere. 

Dibaciul prinţ era să continue, când Doamna Catherine 
de Medicis intră în cabinetul regelui. 

— Mama! 

— Zise prinţesa cu o mişcare de spaimă. Să lăsăm pentru 
mai târziu istorisirea contesei Gramont... Lasă-mă... Regina 
e misterioasă. 


Şi Margareta ridicându-se merse spre Catherine de 
Medicis. Dar, în drum, ea se întoarse şi aruncă o ultimă 
privire tânărului prinţ. Această privire îl făcu să tresară. 

— Drace, murmură el, nu cumva am atins inima Doamnei 
Margareta în detrimentul meu? Aceasta ar fi plăcut, un 
pretendent înşelat de el însuşi. 

Pe când prinţesa se depărta, Noe care conversase mult 
timp cu mai mulţi gentilomi pe care nu-i cunoştea, se 
îndreptă spre Henric de Navarra. 

— Ei bine? Îl întrebă el. 

— Am făcut prinţesei portretul viitorului ei soţ. 

— Adevărat?! Exclamă Noe. 

— Şi i l-am descris ca o fiinţă puţin plăcută. În acest 
moment e neconsolabilă şi în cea mai mare disperare. 

— Ce glume-mi spui Henric? 

— Nu glumesc. 

Şi prinţul îi povesti convorbirea ce avusese cu 
Margareta. 

— Dar ai făcut o nebunie periculoasă! 

— Crezi? 

— Drace! Ea deja nu avea bune informări despre 
dumneata, şi acum îşi va pune toate silinţele... 

— Pentru a nu o lua eu de soţie? 

— Întocmai. 

— Ah! Cauza e, zise prinţul, că mi-a intrat în cap o 
stranie idee. 

— Şi, care e această idee? 

— De a-l înşela pe prinţul de Navarra. 

— Enigmă! Zise No6, nu înţeleg. 

— Prinţul de Navarra e la Nerac; sir de Coarasse e la 
Paris. Sir de Coarasse ce a fost plăcut de prinţesă, soseşte 
într-un moment favorabil. Ducele de Guise a plecat, 
prinţesa caută distracţie. Prinţul de Coarasse face curte 
Doamnei Margareta, şi pentru a-i fi plăcut, el vorbeşte rău 
pe acel soţ, pe care ea îl urăşte atât de mult. 

— Planul de conduită e straniu. 


— Dar voi izbuti. 

— Atunci, zise Noe, Alteța Voastră voieşte a fi iubit de 
prinţesă? 

— Fără îndoială. 

— Dar... Sarah? 

— Ah! Drace! Murmură Henric, nu mai cugetam la ea. 

— Cu toate acestea... 

— Oh! Fii liniştit, amice No6, replică prinţul râzând, fiul 
tatălui meu e în stare de a înfrunta două intrigi deodată. 

— Acum, aş putea şti, Henric, ceea ce v-a spus Rene? 

— Nu, mai târziu. 

Henric se uită la orologiu. 

— Vino, zise el, îmi pare că e ora patru de dimineaţă. Şi 
aş fi de părere să mergem să ne culcăm. 

— Acesta e şi părerea mea. 

— Ne vom strecura prin mulţime şi vom dispărea. 

Şi cum cei doi tineri puneau planul lor în execuţie, ei se 
găsiră din nou în faţa lui Rene. Florentinul surâdea cu un 
aer amabil. 

— Oare, îi întrebă Henric, ai dori a-mi reda mâna 
dumitale spre a o studia? 

— Poate, zise Rene. 

— Ce voiţi a şti? 

— Cât timp mai am să trăiesc admițând că mă voi scăpa 
de dumneata, zise Florentinul cu siguranţă... lată mâna 
mea. 

Henric începu a o examina cu o tăcere mărinimoasă. 

— Vei muri opt zile după mine, zise el. 

— Orice s-ar întâmpla... 

— Aşteaptă dar, zise prinţul, iată o linie ce observasem şi 
care luminează pentru mine restul enigmei. 

— Ah! Zise Rene. Să vedem... 

— Este scris în cartea viitorului, reluă cu gravitate 
Henric de Navarra, că voi muri cu opt zile înaintea morţii 
dumitale. Aceasta e influenţa ce exercit asupra dumitale. 


Sunt de douăzeci de ani, sunt bine, sănătos, foarte; dacă nu 
fac vreo imprudenţă vei putea trăi foarte mult. Bună seara. 
Şi prinţul lăsă pe Rene cu totul gânditor şi se depărtă. 
Era deja moda, la acea epocă de a părăsi balul fără a-şi lua 

adio. 

La uşă, ei găsiră pe pajul Raoul. 

— Bună seara, micuţule, zise prinţul. 

Raoul salută, dar nu se dădu la o parte pentru a face loc 
prinţului de Navarra. 

— Mergem să ne culcăm, zise Noe, bună-seara, domnule 
Raoul. 

— Mă iartă! Zise pajul, am un comision pentru domnul 
de Coarasse. 

— Pentru mine? Zise Henric mirat. 

— Pentru dumneata. Domnişoara Nancy doreşte a vă 
vedea, domnule. 

— Cine e domnişoara Nancy? 

— O fată într-adevăr frumoasă, zise pajul ce suspină... 
Este camerista Doamnei Margareta. 

Prinţul tresări. Apoi se întoarse, şi cu privirea el căută pe 
prinţesă prin saloane. Prinţesa dispăruse. 

— Ei bine! Zise el întorcându-se spre Raoul, unde e dar 
domnişoara Nancy? 

— Veniţi cu mine, zise pajul. 

— Să mergem! 

Prinţul şi No€ urmară pe Raoul care în loc să coboare 
scara cea mare, se îndreptă spre un coridor din stânga, 
înaintă cu vreo treizeci de paşi şi se opri. 

Nancy aştepta, învăluită în mantaua ei. Ea aruncă o 
privire cercetătoare prinţului. 

— Sunteţi domnul de Coarasse? Zise ea înaintând spre 
el. 

— Drace! Frumoasă fată! Murmură Henric îndestul de 
tare pentru a fi auzit de cameristă. 

— Domnule, răspunse Nancy, fiecare ştie ce e şi ce 
preţuieşte, şi nu caută complimente. Sunteţi domnul de 


Coarasse? 

— Da, frumoasa mea copilă. 

— Ei bine! Poftim pe aici. Am a vă spune o vorbă. 

Nancy întinse mâna sa mică şi albă, îl luă de braţ şi se 
depărtă puţin. 

— 'Te ascult, frumoasa mea, zise tânărul prinţ. 

— Domnule, zise Nancy, Doamna Margareta m-a 
însărcinat a vă reaminti că îi datoraţi istorisirea doamnei 
contese Gramont şi prinţului de Navarra. 

— Sunt gata să i-o povestesc, frumoasa mea amică, 
răspunse prinţul. Dar unde trebuie s-o găsesc pe Alteţa Sa? 

Nancy râse cu frăgezime. 

— Ah! Zise ea, sunteţi prea grăbit, frumosul meu 
gentilom. Nu astăzi, mâine. 

— Unde? 

— Spre ora nouă, seara, faceţi o plimbare pe marginea 
apei şi aşteptaţi, zise Nancy. Bună seara, domnule de 
Coarasse, noapte bună! 

Şi Nancy dispăru în întunecosul coridor. 

Raoul şi Noe nu erau departe, cel dintâi se îndreptă spre 
Henric: 

— Domnule de Coarasse, zise el cu o voce înceată, mai 
am ceva a vă spune. 

— Haida-de! Şi din partea cui, micul meu? 

— Din partea mea. 

Vocea lui Raoul era tremurândă. 

— Ei bine, zise prinţul, dă-mi braţul, amice Raoul, şi 
însoţeşte-mă puţin. 

— Cu toată plăcerea, domnule. 

Henric şi Raoul ţinându-se de braţ, şi No urmându-i 
coborâră scara cea mare, trecură prin curtea Luvrului şi 
ieşiră prin portiţa ce răspundea spre apă. 

— Domnule de Coarasse, zise atunci Raoul, găsiţi pe 
Nancy frumoasă? 

— Încântătoare! 

— Ah! 


— Drace! Amicul meu... oftezi? 

Raoul suspină din nou. 

— Pe credinţa mea! Murmură prinţul, ghicesc ceea ce 
voieşti să-mi spui. lubeşti pe Nancy... 

Raoul suspină pentru a treia oară. 

— Şi cum o găseam frumoasă şi... fiindcă voia să-mi 
vorbească... 

— Sunt gelos, zise cu francheţe12 Raoul. 

— Nu fi gelos. Din moment ce am aflat că o iubeşti... 

— Oh! Da. 

— Eu, zise prinţul, nu o voi iubi. 

Raoul îi luă cu vioiciune mâinile şi le strânse cu 
mulţumire. 

— Îţi mulţumesc! Domnule, zise el. 

— Să vedem, zise Henric, vorbeşte... 

— Da, răspunse pajul. 

— Ea te iubeşte? 

— Nu ştiu. 

— Asta se ştie... întotdeauna... 

— Sunt zile în care cred că... da... sunt altele în care... 
îmi vine disperarea. 

— Am văzut-o numai trei minute, amicul meu, dar mi-am 
făcut idee. 

— De ea? 

— Drace, da. Nancy e cochetă, e glumeaţă, dar trebuie 
să aibă o inimă de aur... 

— Şi... Dumneata... crezi? 

— Este că, Raoul, micuțul meu, eşti un încântător băiat, 
dar nu cunoşti femeile, crede-mă. 

— Da, desigur. 

— Ei bine! Te voi servi, şi mai înainte de două zile, îţi voi 
spune dacă Nancy te iubeşte sau nu... 

— Îmi promiteţi? 

— Îţi promit. Bună seara, Raoul! 

— Bună seara, domnule de Coarasse! 


Henric strânse mâna pajului, ce se întoarse, şi apoi luă 
braţul lui Noe. 

Prinţul şi însoţitorul lui treceau prin faţa căsuţelor ce 
înconjurau Luvrul, când văzură o uşă deschisă, în interior 
lumină, şi pe prag, un om cu mânecile sumese, ce mătura. 

— lată! Zise prinţul, acesta e compatriotul nostru 
Malican ce-şi deschide cârciuma la ora când noi mergem să 
ne culcăm. Bună seara, Malican. 

Bearnezul îl recunoscu şi dădu un strigăt de bucurie. 

— Ah! Seniorul meu, zise el, cerul vă trimite! 

— Ce spui! Zise prinţul. 

— Intraţi, seniorul meu, zise Malican, trebuie să vă 
vorbesc. 

— Ce voieşti oare să-mi spui? 

— Veniţi... Intraţi. 

După intrarea celor doi tineri în cârciumă, Malican 
închise uşa. 

— Seniorul meu, zise el încet lui Henric, nu v-am vorbit 
eu de ducele de Guise? 

— Hei! Zise Henric tresărind. Ştii ceva nou despre el? 

— Da, seniorul meu. 

Henric făcu o mişcare. 

— Şi ce? Cum? 

— Unul din gentilomii lui e aici. 

— Şi cu ce scop a venit el? 

— Ela sosit astă-noapte, a cerut o cameră şi mi-a zis: 
„Trebuie să stau ascuns, căci nu sunt cunoscut de nimeni la 
Luvru: dar vei afla un mijloc ca în astă-noapte sau mâine 
dimineaţă să înaintezi acest bilet domnişoarei Nancy, 
camerista prinţesei Margareta.” Şi el îmi dădu un bilet. 

— Şi ce ai făcut cu acel bilet? 

— lată-l. 

Malican scoase o hârtie din buzunarul său şi o întinse 
prinţului. 

— Drace! Zise el privindu-l. 

Apoi se întoarse spre No€. 


— Ce zici tu? Întrebă el. Dacă aş despecetlui-o? 

— Acesta e şi părerea mea. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, zise încet No6, Doamna Margareta va fi 
soţia Alteţei Voastre, Alteța Voastră are dreptul de a şti ceea 
ce i se scrie. 

— Ai dreptate, răspunse prinţul. 

Şi fără a mai aştepta, el despecetlui biletul. 

Capitolul XV. 

Scrisoarea pe care gentilomul domnului de Guise 
încredinţase lui Malican era neiscălită şi cu o scriere, 
desigur prefăcută. 

Ea nu conţinea decât aceste două rânduri: 
„Compatriotul domnişoarei Nancy o înştiinţează că cugetă 
nesfârşit la ea şi că va veni cât mai curând s-o vadă.” 

Henric citi şi reciti această scrisoare, şi îşi zise 
neîncetând de a o examina: 

— Aici e ceva misterios ce nu pot afla. 

Prinţul citise scrisoarea lângă o masă pe care se afla o 
lumânare. 

În timp ce o examina, întâmplarea făcuse ca hârtia să se 
afle în dreptul lumânării şi în chipul acela, deveni 
transparentă. 

Şi atunci Henric crezu că zăreşte unele părţi ale hârtiei 
mai albe decât celelalte, părând ale unei scrisori şterse. 

Ar fi zis cineva că este o scriere cu condeiul muiat în apă. 

— Oh! Oh! Zise Noe ce se afla la spatele lui Henric, 
ocupat de asemenea cu examinarea acestei scrisori. Ce e 
oare asta? 

Şi el se apropie de cotlon unde doi cărbuni erau înăbuşiţi 
de cenuşă. 

EI îi descoperi şi îi arătă lui Malican: 

— Acoperă-i cu un mănunchi de lemne uscate. 

Cârciumarul se supuse. 

No€ luă scrisoarea din mâinile prinţului şi o apropie de 
foc. 


— Ce faci? Strigă prinţul, ce nu înţelegea încă. 

— Îmi satisfac bănuielile. Fii liniştit nu o voi arde. 

El expuse scrisoarea la o depărtare de trei degete de 
flacăra lemnelor, şi după mai puţin de un minut, scrierea 
ştearsă se înnegri şi apăru foarte citibil, pe când cele două 
linii dintâi dispăreau. 

— Drace! Asta e interesant, zise prinţul mirat. 

— Aceasta dovedeşte, răspunse Noe, că domnul duce de 
Guise cunoaşte întrebuinţarea cernelii simpatice. Iată, 
Henric, pune-te aici şi citeşte... „Scumpe înger. 

Ai voit plecarea mea: am plecat. Dar depărtarea îmi pare 
cu neputinţă de a o mai prelungi: sufăr... aştept un singur 
cuvânt, şi mă voi întoarce în secret la Paris. 

Acest cuvânt îl cer în genunchi. Îl aştept şi sper. 

Al dumitale, Henric.” 

— Hei! Zise prinţul, domnul de Guise chemându-se 
Henric ca şi mine, Doamna Margareta va simţi mai puţin 
schimbarea. Şi eu mă numesc Henric. 

Apoi în loc de a arde scrisoarea, el o strânse, făcând-o să 
dispară în buzunar. 

Apoi, el se întoarse spre Malican: 

— Aşadar, gentilomul ţi-a încredinţat această scrisoare? 

— Da, seniorul meu. 

— Şi trebuie să o înmânezi domnişoarei Nancy? 

— Aceasta îmi este foarte uşor, pentru că, răspunse 
Malican, nepoata mea se duce din când în când, să ducă vin 
soldaţilor de gardă, şi i se întâmplă des să-l întâlnească pe 
un paj ce e bine cu domnişoara Nancy. 

— Cum se numeşte el? 

— Raoul. 

— Îl cunosc. 

— Acum ce voi zice gentilomului loren când se va trezi? 

— Tu nu vei aştepta ca elsă se trezească. 

— Ah! 

— 'Te vei duce să-l trezeşti. Sunt patru ore de dimineaţă. 
Un soldat n-are trebuinţă să doarmă atât de mult. 


— Prea bine. Mă duc... 

— Aşteaptă! Lorenului deşteptat, îi vei zice: „Curând! 
Îmbracă-te, gentilomul meu. Voi pune şaua pe cal pentru ca 
să părăseşti Parisul mai înainte de ivirea zilei.” Lorenul va 
părea foarte uimit. Tu vei adăuga: „Biletul a ajuns la adresă, 
şi răspunsul a venit de la Luvru. Vei zice compatriotului 
domnişoarei Nancy că e aşteptat în zece zile, nu mai 
curând. E vorba de viaţa cuiva şi eşti rugat de a pleca 
îndată.” 

Malican nu mai ceru alte explicaţii. El sui scara şi se 
duse să bată la uşa gentilomului. 

După zece minute se reîntoarse: 

— Am reuşit, zise el, omul nostru s-a trezit. El nu s-a 
îndoit de adevărul răspunsului, şi mi-a comunicat să-i 
îngrijesc bine calul. 

— La revedere, Malican, zise prinţul strângând mâna 
bearnezului, îţi mulţumesc! 

Şi el se depărtă, urmat de Noe. 

Se făcuse ziuă când cei doi tineri ajunseră în strada 
Saint-Jacques. 

Un om şedea pe banca din faţa hanului. Acest om 
recunoscând pe Henric, se ridică. 

Prinţul fu foarte mirat la vederea acestui personaj, ce i 
se arătase pentru a treia oară, în mai puţin de douăzeci şi 
patru ore. Era Guillaume Verconsin, ajutorul argintarului 
Loriot, acela ce adusese în ajun scrisoarea frumoasei Sarah. 

— Ce faci aici, amice Guillaume. 

— Vă aşteptam, domnul meu. 

— De aseară? 

— Oh! Nu, numai de o oră. 

— Ai să îmi mai dai vreo scrisoare?! 

— Nu, domnule, dar vin a vă ruga să mă urmaţi... 

— Şi unde, amicul meu? 

— Nu vă pot spune, gentilomul meu. 

— Oh! Drace, zise prinţul râzând, acesta a ajuns prea 
misterios. 


EI privi pe Guillaume, dar băiatul nu păru dispus a 
răspunde. 

Apoi se întoarse spre No. Noe surâdea. 

— Ce crezi tu? Întrebă prinţul. 

— Cred că, dacă aş fi în locul dumitale, Henric, aş urma 
pe acest băiat, chiar de ar fi la sfârşitul lumii. 

— Asta voi face şi eu, răspunse Henric de Navarra. Apoi, 
strângând mâna lui Noe: Aşteaptă-mă, îi zise el, cred că nu 
voi întârzia a mă reîntoarce. 

Şi prinţul adăugă: 

— Aide! Amice gentilom, să mergem! 'le urmez. 

— Vino, messire, zise băiatul. 

Noe îi privi depărtându-se, apoi când cotiră colţul străzii 
Saint-Jacques, el intră în han, luă cheia ce era atârnată într- 
un cui în bucătărie, intră în odaia ce locuia în comun cu 
prinţul, se aruncă pe pat şi adormi. 

EI se deşteptă pe la ora douăsprezece. Prinţul nu se 
întorsese. 

I se aduse dejunul; el mâncă cu nelinişte şi aşteptă. 

Ziua trecu... Henric nu se reîntoarse. 

— Pe onoarea mea! Îşi zise No&, aceasta e foarte 
neobişnuit! Ca Alteța Sa să fie fericit lângă frumoasa Sarah, 
nimic mai natural, dar ca să fie în punctul de a uita timpul şi 
de a mă lăsa singur în prada neliniştilor celor mai stranii, 
aceasta e puţin cam curios! 

Într-adevăr, Henric părăsise strada Saint-Jacques înainte 
de ivirea zilei şi bruma de seară încă acoperea Parisul... 

Noe simţea aceeaşi nelinişte ca şi prinţul în ajun. 

Henric îşi zisese, nevăzându-l revenind: 

— Mi-e teamă ca acel bandit de Rene să îl fi găsit la fiica 
sa în genunchi, şi să-l fi ucis. 

Noe nu putu a-şi opri această cugetare: 

— Gelosul de Samuel Loriot l-o fi prins în genunchi la 
femeia sa, şi... cu o lovitură... 

Din două una: sau că Sarah se conforma perfidelor 
încercări ale geloziei Corisandrei de Gramont, ceea ce era 


foarte uşor de admis, prin grăbirea cu care dorinţele 
galante ale prinţului păreau a se îndeplini; sau că se 
supunea unei afecţiuni cu adevărat neînvinse, iubind deja 
pe prinţ. 

Acest al doilea caz, pe care spiritul sceptic al lui No îl 
respingea cu energie, era singurul ce îl putea face a se 
teme de pericolul ce-l ameninţa din partea bărbatului pe 
Henric de Navarra. 

În cel dintâi, dimpotrivă; şi dacă era adevărat că 
argintarul era cu totul devotat Corisandrei, Sarah n-avea a 
se teme de nimic. 

No6, în acele cugetări, se afla la fereastră privind pe 
deasupra acoperişurilor afumate ale vechiului Paris. 

Un uşor zgomot ce se auzi la uşă îl deşteptă din 
adâncimea acelor cugetări. 

Un om intră. Era Guillaume Verconsin, băiatul de 
prăvălie al lui Loriot. 

— Ah! Îi zise el, îmi aduci ştire despre gentilomul, amicul 
meu! 

— Da, messire. 

— Unde eel? 

Guillaume, în loc de răspuns, scoase un mic bilet din 
buzunar şi-l întinse lui No€. 

Noe îl deschise şi citi: „Nu te nelinişti, scumpe amice, 
sunt prizonier până la noapte, şi cum am afaceri la Luvru, 
tu ştii, nu-ţi pot hotărî ora la care ne vom revedea. 

„Poţi deci, şi tu, să te ocupi de afacerile tale. 

La revedere... 

Henric.” 

— Prizonier! Murmură Noe privind pe Guillaume. 

Guillaume făcu din cap un semn afirmativ. 

— Îmi vei putea explica cum? 

Băiatul păru încurcat. 

— Nu te teme de nimic, îi zise No&, amicul meu şi eu n- 
avem secrete unul faţă de altul. 

Şi cu o mişcare arătă un loc lui Guillaume. 


— Gentilomul meu, zise atunci acesta, tatăl meu era în 
serviciu la seniorul d'Andouins. 

— Ah! 

— Ştiţi, tatăl doamnei contese de Gramont. 

„Bun! Îşi zise No&, Henric e prins în plasa Corisandrei 
până la gât.” 

Apoi tare: 

— Ceea ce înseamnă, voieşti tu să zici, că eşti cu totul 
devotat stăpânei tale, care e amica doamnei de Gramont. 

— Da, domnule. 

— Ei bine! 

— Ceea ce voieşte doamna Loriot, o voiesc şi eu. Dacă ea 
mi-ar face un semn, eu m-aş arunca de pe podul Saint- 
Michel în Sena. 

— Brrr! Zise Noe, care se cutremură la reamintirea băii 
din ajun, păzeşte-te! Apa e rece... 

— Hm! 

— Apoi? 

— Doamna Sarah, urmă băiatul, e foarte nefericită. 

— Ce spui? 

— Domnul Loriot e gelos. Tatăl Job, un bătrân evreu, ca 
şi el, veghează asupra doamnei ca un dragon asupra 
comorii. Ea nu iese niciodată... sau dacă iese, Job o 
întovărăşeşte. 

— Cu toate acestea... pentru a vedea pe amicul meu... 

— Aşteaptă, domnule. Vei vedea. Casa din strada Urşilor 
are două ieşiri. Cea dintâi... 

— Bun! Cea dintâi e în strada Urşilor. Şi cea de-a doua? 

— În strada Saint-Denis. Aceasta a doua ieşire e o pivniţă 
sau mai bine spus, un şir de pivnițe ce trec pe sub casele 
vecine. 'Toate aceste case sunt ale lui Samuel Loriot. 

— Ele dar foarte bogat? 

— E mai bogat ca regele. Dar nu voiam să vă vorbesc de 
avuţiile lui... ci de a doua ieşire. 

— Să vedem! Zise Noe. 


— Această trecere subterană duce până la prăvălia unui 
pânzar, în strada Saint-Denis. Domnul Loriot trece de 
bogat, şi pânzarul de foarte sărac. Anul trecut fabricanţii 
ce-i încredinţaseră vânzarea mărfii lor au fost nevoiţi să 
aştepte mai mult fiindcă nu a fost în stare să-i plătească. Cu 
toate acestea, nu sunt adevărate, adăugă Guillaume, 
neguţătorul pânzar nu e decât un om de paie al domnului 
Loriot. 

— Ce spui? Zise Noe uimit. 

— Din timp în timp, urmă băiatul, pânzarul primeşte cutii 
mari cu lână şi pânză. Acestea toate sunt introduse în 
prăvălie, şi noaptea, stăpânul Loriot aduce cutiile în pivniţa 
sa. Apoi le deschide şi scoate din ele saci de piele plini de 
monede şi cutiuţe pline cu diamante brute. Niciodată 
tâlharii nu-şi puteau închipui că prin prăvălia pânzarului, 
stăpânul Loriot îşi introduce bogăţiile. 

— He! He! Zise Amaury de No&, lucrul acesta e foarte 
ingenios. Cu toate acestea casa argintarului e prevăzută cu 
solizi drugi de fier... 

Guillaume Verconsin surâse. 

— Ah! Zise el, aceasta e o frumoasă înşelătorie. La 
lăsarea serii, lucrătorii fiind plecaţi, stăpânul Loriot nu va 
lăsa nici măcar două mii de scuzi în acea casă atât de bine 
întărită şi zăvorită. 

— La ce bun atâtea îngrijiri, întrebă Noe. 

— Mai întâi că e o bună cursă pentru hoţi. 

— Bun! 

— Apoi, zăvoarele sunt necesare pentru pândirea 
doamnei Sarah. 

— Drace! Ce gelozie! 

— Ah! Murmură Guillaume, când cineva e bătrân şi urât 
ca Loriot... 

— Şi când are o femeie tânără şi frumoasă ca doamna 
Sarah. 

— Tocmai pentru aceea, gentilomul meu, trebuie să ia 
precauţiile cele mai straşnice. 


— Dar, zise Noe, doamna Sarah trebuie să fie puţin 
veselă. 

— Ea nu ştie nimic, sau mai bine se face că nu ştie nimic; 
şi într-adevăr fără mine... 

— Ah! Zise Noe râzând, eşti în misterul stăpânului tău? 

— Da domnule, Job şi eu; noi în fiece seară, când doamna 
e culcată, cărăm bijuteriile, diamantele şi toate ce sunt de 
aur şi argint în pivniţă, printr-o ieşire secretă, şi atât de 
bine ascunsă încât niciodată hoţii nu o vor descoperi. 

— Şi tu o trădezi? Adăugă Noe. 

— Oh! Zise Guillaume, nenorocire aceluia ce se va atinge 
de avuţiile stăpânului meu, ar trebui să treacă mai înainte 
peste cadavrul meu; dar în ceea ce priveşte doamna Sarah, 
ceea ce ea voieşte, o voiesc şi eu. 

— Toate acestea, întrerupse No&, nu mă luminează cum 
amicul meu e prizonier... 

— Ah! Iată. Pânzarul nu doarme în prăvălie, şi vine de 
deschide obloanele la ora şapte de dimineaţă în timp de 
iarnă, şi la ora şase vara. Am introdus dar pe amicul 
dumitale prin prăvălie, astăzi dimineaţă, înainte de a veni 
pânzarul. 

— Şi aştepţi să închidă prăvălia şi se plece... pentru a 
putea libera pe amicul meu, nu e aşa? 

— Da, domnule. 

— Încep a înţelege. Dar... unde e amicul? 

— În camera lui Loriot. 

— Drace! Dar dacă-l găsea acolo? 

— Oh! Zise Guillaume, nu e în pericol, domnule... 

— Pentru ce? 

Guillaume făcu o mişcare. 

— Pentru că, zise el, amicul dumneavoastră vă va 
explica... eu, nu ştiu nimic. 

Şi Guillaume se ridică nevoind a mai continua. 

— Aceasta, îşi zise Noe, e prea stranie, dar Henric îmi va 
spune totul... Să aştept. 


Guillaume salută cu respect şi ieşi fără a mai zice un 
cuvânt. 

— Hm! Îşi zise No& după plecarea lui Guillaume, toate 
aceste mici detalii asupra modulul de vieţuire al lui Loriot 
cu femeia sa mă fac a îndepărta de mine ideea că bărbatul e 
învoit cu soţia sa de a prinde în laţ pe prinţul de Navarra, şi 
prin urmare de a ajuta pe Corisandra în planurile ei 
misterioase... Vom vedea... Opt ore sunau la biserica Sainte- 
Genevicve. 

— Oh! Oh! Cugetă Noe, pentru că mă văd asigurat 
asupra sorții lui Henric, să ne ocupăm puţin şi de afacerile 
noastre. Paola mă aşteaptă astă-seară, nu trebuie dar a fi 
uitată. 

Visând nesfârşit la Paola, Noe cugetă că ar fi dejunat 
cam nu prea bine, şi pentru că acum Henric nu-i mai 
producea nelinişte, el trebuie să se răsplătească singur, 
prânzind bine. 

Noe era un băiat înţelept şi nici că cugeta la ideea 
poeţilor ce zic că: înamoraţii nu mănâncă. 

No€ se cobori în sala de mâncare a hanului, unde 
birtaşul Lestacade pregătea o bucată de bou friptă. El se 
puse la masă vis-r-vis de un călugăr genovez şi alături cu un 
gentilom din Burgundia13. Domnul din Burgundia găsi că 
Noe mânca ca un Franc-Comtois, şi călugărul genovez, ce 
bea mai mult ca un soldat, nu se putu stăpâni şi-i comunică 
mirarea sa pentru felul cum aducea paharul la gură. 

După mâncare, No€ îşi luă mantaua, pălăria şi spada, 
părăsi hanul, cobori strada Saint-Jacques şi ajunse la podul 
Saint-Michel. 

Noaptea era atât de întunecoasă încât el nu putea vedea 
la trei paşi. Gentilomul nostru găsi de cuviinţă să treacă 
prin faţa prăvăliei lui Rene Florentinul şi să arunce o privire 
scurtă în interiorul ei. 

Paola nu era în prăvălie, şi nici Rene. Dar Noe zări pe 
Godolphin care pregătea un pat şi-l punea în dreptul uşii, ce 
era întredeschisă. 


— Bine! Zise tânărul surâzând în barba sa care abia 
mijise, balaurul este la postul său; dar bolta unde zace 
comoara are două ieşiri, şi trebuie doi balauri de pază! 

No€ apucă pe ţărmul drept al râului şi merse până ce 
putu să zărească faţada acestor construcţii curioase 
ridicate pe podul Saint-Michel, construcţii la al căror nivel 
de jos era o prăvălie, şi cel de sus, o singură cameră. 

Aceea pe care o ocupa Florentinul era a treia când intrai 
prin cetate, şi ea se ridica deasupra unei alte construcţii tot 
aşa de bizare. No€ se cobori vreo sută de paşi pentru a 
vedea dacă fereastra Paolei era luminată. Într-adevăr o 
lumină îi apăru lucind întocmai ca o stea pe un cer 
întunecos. 

— Ea mă aşteaptă! Se gândi tânărul, care avu o uşoară 
bătaie de inimă. 

Şi el tăie drumul numaidecât, trecu din nou pe dinaintea 
podului; dar în loc de a-ltrece, urcă malul până la înălţimea 
străzii Saint-Paul. 

În această parte, erau un mare număr de bărci mici, 
care păreau că se leagănă. Într-una din ele, un marinar se 
întinsese de-a lungul, şi dormea profund. 

No€ puse piciorul în barcă şi deşteptă pe marinar. 

— Cine e acolo, şi ce vrea? Întrebă acesta, care se sculă 
în picioare. 

— St! Zise Noe punându-şi un deget pe buze. Eu nu sunt 
un om de nimic, sunt un gentilom. 

Cu toată obscuritatea ce domina, marinarul zări spada 
lui Noe şi nu se mai îndoi de calitatea sa. 

— Ce voieşte Senioria Voastră? Zise el. 

— Să închiriez barca ta. 

— La această oră? 

— Da. 

— Unde trebuie să vă conduc? 

— Nicăieri. Nu am trebuinţă de tine. lată doi pistoli. 
Mâine în revărsatul zorilor, tu îţi vei găsi barca la loc. 


Zicând acestea, Noe apucă lopeţile, şi se aşeză înăuntru 
ca un om care ştie a manevra o luntre. 

— 'Taie frânghiile şi pleacă, îi zise el. 

Marinarul luă cei doi pistoli, salută până la pământ şi sări 
din barcă pe mal, unde o desfăcu de legături. 

No€ dădu o puternică lovitură de lopeţi şi o luă în lungul 
apei. Barca ajunsă în mijlocul curentului, pieri ca o săgetă 
prin conducerea lui cea iscusită. În zece minute ea atinse 
podul Saint-Michel. 

Podul Saint-Michel, nu era după cum se credea zidit în 
piatră. El sta pe pari şi boltele lui erau formate din grinzi 
mari, foarte adânc bătute în apă şi separate unele de altele 
printr-un spaţiu de aproape un picior lungime. No&, care în 
dimineaţa precedentă examinase pe când se întorcea de la 
Luvru, cu foarte multă atenţie construcţia sa, nu uitase 
nicidecum aceste detalii. Astfel dar când atinse a doua 
boltă, adică aceea care suporta prăvălia Florentinului, el 
ridică atunci una din lopeţi şi printr-o mişcare rapidă şi bine 
calculată, se strecură între doi pari care formau grinzile 
podului. 

Această manevră opri repede barca pe care curentul o 
atrăgea cu iuţeală. Atunci cu o mână, No&€ se agăţă deo 
bârnă, şi cu cealaltă înfăşură funia ce servea la oprirea 
bărcii, şi o înnodă bine. 

După această operaţiune, tânărul, căută în întuneric o 
altă funie care trebuia să atârne de la fereastra Paolei. 
Funia atârna într-adevăr. 

No€ o scutură puţin pentru a înştiinţa prezenţa sa, apoi 
scoase din buzunar o frumoasă scară de mătase pe care o 
desfăcu şi o înnodă la extremitatea acelei funii. 

Îndată funia se ridică, şi cu dânsa şi scara a cărei 
extremitate inferioară rămase în mâna eroului nostru. Noe 
aşteptă câteva minute, apoi trăgând la sine scara pentru a 
se asigura că ea era bine fixată la fereastra Paolei, puse 
piciorul pe cea dintâi treaptă şi se urcă cu repeziciune. 

Capitolul XVI. 


Să revenim puţin, şi la Henric de Navarra pe care l-am 
lăsat urmând pe Guillaume Verconsin, omul maestrului 
argintar Samuel Loriot. 

Ajunse în strada Saint-Denis, unde Guillaume, îl conduse 
pe tânărul prinţ. 

— Nu cumva, îşi zise acesta din urmă, mă va conduce în 
strada Urşilor? 

Dar în loc de a intra în strada Urşilor, Guillaume se opri 
înaintea prăvăliei unui postăvar, ce era încă închisă; 
introduse o cheie în broască, după ce mai întâi aruncă o 
privire împrejurul lui pentru a se asigura că strada era 
pustie, apoi deschise şi împinse pe prinţ în prăvălia, a cărei 
uşă se grăbi să o închidă după ei. 

— Unde dracu mă duci tu, amice? Întrebă prinţul. 

— St! Veniţi! 

Acest local era pe jumătate în întuneric şi permise 
prinţului să arunce o privire cercetătoare împrejurul lui. 

El se găsea în mijlocul unei odăi pline cu postavuri, cu 
baloturi de lână, şi cu un mare număr de depănătoril4 de 
aţă de mătase. 

Prăvălia părea a fi compusă dintr-o singură cameră 
îndestul de mare, dar fără dependinţe. 

Guillaume Verconsin se îndreptă spre unul din colţurile 
prăvăliei unde se găseau grămădite teancuri de lână; el 
rostogoli unul din ele, şi prinţul zări un oblon deschis. 

Băiatul aprinse o lumânare, luă pe prinţ de mână, şi îi 
zise: 

— Urmaţi-mă! 

— Pe viaţa mea! Murmură Henric de Navarra, dar într-o 
pivniţă îmi dă întâlnire frumoasa argintăreasă? 

Prinţul şi Guillaume coborâră vreo treizeci de trepte. 

— Acum, zise băiatul, suntem siguri de mişcările noastre. 
Daţi-mi mâna, şi lăsaţi-vă în grija mea. 

Şi cum ar fi avut teamă ca lumina să nu atragă atenţia 
cuiva, el stinse pe dată lumânarea. 


Prinţul se găsi într-o adâncă întunecime; dar, condus de 
Guillaume, el continuă a înainta. Ei umblau pe un pământ 
neted, puţin umed şi noroios, dar pe care piciorul se afla în 
siguranţă. 

Călătoria misterioasă prin întuneric ţinu aproape zece 
minute. În acest timp Guillaume nu pronunţă nici un cuvânt, 
şi nici prinţul nu cugetă a-l întreba. Întunericul are 
proprietatea de a face pe oameni tăcuţi. 

Deodată băiatul se opri: 

— Gentilomul meu, îi zise el, lângă dumneata se află o 
piatră mare; întrebuinţeaz-o ca scaun, şi aşteaptă-mă... 

Şi fără a da timp lui Henric să răspundă, Guillaume îşi 
trase mâna şi la zgomotul paşilor săi, Henric înţelese că el 
se depărta. 

Prinţul era în vârstă de douăzeci de ani, el era un 
aventurier şi nu tremurase niciodată încă. Cu toate acestea 
văzându-se singur în acea subterană, fără a şti bine unde 
era dus, el simţi o slabă nelinişte. 

— Hei! Hei! Îşi zise el, cine ştie dacă acest Guillaume nu 
e un trădător şi dacă după ce a fost mesagerul femeii, să nu 
servească geloasei răzbunări a bărbatului? 

Henric se înşela. După câteva minute, paşii lui Guillaume 
se auziră în întuneric. Băiatul venea spre prinţ, ca un om ce 
cunoaşte bine locurile pe care se află, şi reluă mâna 
prinţului, zicând: 

— Vino... Samuel Loriot şi bătrânul Job dorm încă... 

— Ah! Zise prinţul. 

— Şi doamna vă aşteptă. 

O slabă rază de lumină ce atinse faţa lui Henric îl făcu a 
înţelege că subterana făcea o cotitură. 

Într-adevăr, la o oarecare depărtare, el văzu o uşă 
întredeschisă la înălţimea a vreo treizeci de trepte. Şi când 
urcă aceste treizeci de trepte, prinţul recunoscu cu plăcere 
că se afla în atelierul lui Samuel Loriot. El făcu trei paşi 
înainte, auzi un zgomot surd şi se întoarse. Mirarea sa fu 
mare, căci ar fi putut examina mult fără a mai putea găsi 


uşa pe care intrase. Acea uşă era închisă şi nu mai rămânea 
nici o urmă de recunoaştere. Guillaume Verconsin surâdea. 

— Pe unde dracu am intrat noi? Îl întrebă Henric. 

— Ah! Cum? Răspunse Guillaume, stăpânul Samuel 
Loriot nu e bogat, fără a fi prudent. 

— Ce zici? Întrebă prinţul. 

— Şi, adăugă băiatul, ştie să ia măsuri... 

Atunci Guillaume, istorisi misterele pivniţei, apoi îşi puse 
mâna pe zidul acoperit de sculpturi în lemn şi apăsă asupra 
unui resort foarte bine ascuns. 

O parte din lemnărie se deschise, şi apoi se reînchise, şi 
prinţul înţelese tot. 

— Când pune cineva piciorul pe acesta piatră, zise 
Guillaume, intrarea pivniţelor se deschide. Stăpânul Loriot 
a practicat această deschizătură, este mai bine de douăzeci 
de ani de când a început ela face avere; şi de douăzeci de 
ani numai patru persoane îi cunosc existenţa: Samuel 
Loriot, pânzarul, bătrânul Job şi eu. Ah! Adică se întrerupse 
băiatul, trebuie să mai adaug şi pe doamna Sarah, dar 
stăpânul nu ştie nimic... 

— Adevărat, zise prinţul. 

— Da, răspunse Guillaume, dacă stăpânul ar şti că 
femeia sa are cunoştinţă de un asemenea secret, poate că 
n-ai fi aici, gentilomul meu. 

— Şi acest secret de la cine l-a aflat ea? 

— De la mine. 

Guillaume punând un deget pe buze, adăugă: 

— St! Tăcere! Stăpânul doarme sus, vino iute... el nu va 
întârzia să se trezească. 

— Haidem! Zise prinţul. 

Guillaume trecu prin atelier, deschise acea uşă pe care o 
deschisese în ajun bătrânul Job, şi prinţul se găsi pe pragul 
încântătoarei camere, unde mai fusese deja primit de 
frumoasa argintăreasă. 

Tânăra femeie numai surâse... ea nu mai roşi la vederea 
lui Henric. 


Palidă, tristă, ea îl salută cu mâna şi îi zise: 

— Ia loc, seniorul meu, şi să vorbim încet, te rog. 

Guillaume dispăruse închizând uşa după el. 

„Oh! Oh! Îşi zise prinţul puţin mirat de înfăţişarea de 
tristeţe a frumoasei argintărese, această întâlnire de amor 
îmi pare stranie.” 

E] îi luă mâna şi o duse la buze. 

— Seniorul meu, zise Sarah trăgându-şi mâna, conduita 
mea trebuie să vă pară cam stranie, şi dacă nu aş avea 
conştiinţa de a fi femeie onestă aş roşi mult, într-adevăr, de 
îndrăzneala mea. 

Sarah îi arătă un scaun. El se aşeză şi zise: 

— Vorbiţi doamnă, vă ascult. 

— Seniorul meu, reluă tânăra femeie, m-aţi scăpat din 
pericol, fără a mă cunoaşte, şi acum fiindcă ştiţi cine sunt, 
sunt convinsă că veţi continua a mă proteja. 

— Oh! Desigur! Zise prinţul. 

Sarah urmă: 

— Doamna contesă de Gramont, amica mea din copilărie, 
dându-vă o scrisoare pentru mine, era departe de a se 
gândi că eram cea mai nenorocită dintre femei. 

— Nenorocită! Dumneata? Zise Henric cu grăbire. 

— Ea v-a vorbit de bărbatul meu, nu e aşa? 

— Da, zise prinţul. 

— Ea vi l-a descris fără îndoială ca cel mai bun dintre 
oameni? 

— Dar... 

— Samuel Loriot e un mizerabil asasin, zise frumoasa 
argintăreasă cu o voce misterioasă. 

— Ce zici, doamnă? Strigă prinţul mirat. 

— Adevărul, seniorul meu. 

Şi cum uimirea sa creştea, adăugă: 

— Ah! Seniorul meu, când m-am căsătorit cu Samuel 
Loriot, Corisandra era deja contesă de Gramont, şi ea n-a 
ştiut nimic de durerile şi nefericirile mele. 


— Dacă aveţi trebuinţă de un protector, mă ofer! Zise 
prinţul cu grăbire. 

— Seniorul meu, urmă frumoasa argintăreasă, 
Corisandra pe care o iubiţi este astăzi, singura fiinţă ce se 
interesează de mine; şi când am primit scrisoarea, am 
crezut că cerul îmi trimetea în fine un protector pe care-l 
căutam. În zadar. 

— Îţi voi fi, doamnă. 

— Seniorul meu, trebuie să ştiţi întreaga mea istorie. 

— Vă ascult, doamnă. 

Se auzi un zgomot de paşi în odăile de sus. 

— Nu vă temeţi de nimic, zise Sarah, răspunzând 
gestului de nelinişte al prinţului. E bărbatul meu, dar nu 
intră niciodată aici. El n-ar îndrăzni... Este destul că sunt 
prizonieră, şi pentru aceasta am ştiut a face închisoarea 
mea inviolabilă. 

Sarah, după o scurtă tăcere, reluă: 

— Samuel Loriot e fiul unui bătrân servitor a lui sir 
d'Andouins, naşul şi binefăcătorul meu. Eram de 
cincisprezece ani când îl văzui pentru prima oară. El era 
deja bătrân şi urât, şi el îmi inspiră o adâncă respingere, pe 
când pentru nenorocirea mea mă arătai lui cu un sentiment 
cu totul contrariu. 

— Aceasta se întâmplă câteodată, zise prinţul. 

Sarah urmă: 

— Acest om ce nu iubise decât aurul, începu a mă iubi cu 
un amor arzător, sălbatec... dar eu îmi dădusem inima. Un 
ecuyer15 al lui sir d'Andouins, numit Gontran, găsise 
adevărata cale. Gontran era de optsprezece ani, Gontran 
aparţinea seniorului d'Andouins, şi acesta din urmă nu i-ar 
fi permis de a se însura decât după ce ar fi atins vârsta de 
douăzeci de ani, căci tatăl lui, un mare gentilom, îl dăduse 
la castel, zicându-i: „Îl veţi păstra şi vă veţi servi de el până 
la vârsta de douăzeci de ani.” Gontran şi eu n-avurăm 
destulă credinţă în nobila inimă a lui sir d'Andouins; el 
iubea pe Gontran, ca şi pe mine, el ne considera ca pe copii 


săi. Dacă ne-am fi aruncat la picioarele lui pentru a-i 
mărturisi amorul nostru, nici o îndoială că ne-ar fi însoţit pe 
dată. Gontran însă nu îndrăzni. Noi ne iubeam de aproape 
şase luni, şi ora trebuia să sosească când nu mi-aş mai fi 
putut ascunde slăbiciunea. În acea epocă Samuel Loriot 
veni la Touraine şi mă văzu. Într-o zi Gontran plecă la 
vânătoare, singur cu doi câini. Gontran era un vânător 
îndemânatic. Seara nu se întoarse. Noaptea trecu, şi el nu 
se arătă. 

Atunci sir d'Andouins, neliniştit, trimise pe toţi servitorii 
castelului în căutarea lui, şi îndată aflară pe sărmanul 
Gontran întins fără viaţă în fundul unei prăpăstii. El se 
azvârlise din vârful unei stânci, aceasta fu cel puţin părerea 
generală atunci, şi nimeni nu se gândi că scutierul putea fi 
victima unui asasinat. Vă închipuiţi disperarea mea, 
seniorul meu. lubeam pe Gontran din toată inima, şi mă 
apropiam de a fi mamă... şi dezonoarea mea era de 
neîndreptat. Atunci Samuel Loriot seara în grădină îmi zise: 
„Copilul meu, întâmplarea a adus ca să îţi aflu secretul, şi 
ştiu nenorocirea ce te apasă. lubeai pe Gontran, şi 
nenorocitul băiat s-a ucis înainte de a lăsa un nume 
copilului. Ei bine! Ascultă-mă, sunt bătrân, n-am pe nimeni 
a iubi, voieşti să-mi fii soţie? Copilul tău va fi al meu.” Acest 
om păru un salvator, şi îi primii propunerea cu un strigăt de 
recunoştinţă... El vorbi lui sir d'Andouins, şi după şase 
săptămâni mă cununam. Nimeni altul nu-mi cunoştea 
greşeala. 

Sarah se întrerupse şi îşi şterse două lacrimi fierbinţi ce 
alunecau pe obrajii săi. 

— Continuă, zise prinţul mişcat şi strângându-i cu 
respect mâna. 

— Samuel m-aduse aici, urmă frumoasa argintăreasă. El 
se îngriji de a-mi ascunde secretul de toţi; bătrânul Job, şi 
Guillaume fură singurii ce îl cunoşteau. Când cele dintâi 
simptome se arătară, Samuel aduse un medic căruia îi legă 
ochii. Chiar eu eram mascată. Când copilul veni pe lume, 


medicul pretinse că eram prea slabă pentru a-l hrăni eu 
însumi. „Mă duc să-l încredinţez unei doici cu care am 
vorbit, zise Samuel. Şi el înveli pe inocenta creatură în 
mantaua lui, şi nu presimţii, vai! Ceea ce voia să facă cu el! 

— Ah! Înţeleg! Murmură Henric de Navarra. 

— Din acea zi nu mai auzii vorbindu-se de copilul meu. 
Când întrebam ceva de el, Samuel îmi răspundea că se afla 
într-un loc bun şi n-avea trebuinţă de nimic; şi când îi 
ceream să văd copilul, sau să mă duc la el, îmi răspundea 
într-un mod ce nu lăsa loc de răspuns. Într-o seară. 

— Oh! Nu o voi uita în viaţa mea. 

— Într-o seară, Samuel se întoarse de la un banchet 
unde fusese chemat. Nenorocitul era beat şi umbla 
clătinându-se. Îi cerui copilul şi prin influenţa beţiei, el se 
întărâtă. „Copilul dumitale? Îmi zise el cu un râs ironic, 
voieşti să vezi copilul?” „Oh! Da!” murmurai eu. „Ei bine, 
este cu neputinţă...” „Pentru ce?” strigai eu pierdută... 
„Pentru că e mort, îmi zise el; pentru că l-am omorât, cum 
am omorât şi pe tatăl său!” şi sceleratul, într-un acces de 
furie şi beţie, îmi istorisi crima, adăugând: „Ie iubeam, 
Sarah, te iubeam... şi îmi jurasem că-mi vei aparţine”. 

— Infamul! Strigă prinţul! 

Frumoasa argintăreasă păstră pentru un moment 
tăcerea. Henric o privea şi nu îndrăznea a-i adresa 
consolaţii, ce de multe ori aţâţă durerea în loc de a o linişti. 

— Mă iartă, seniorul meu, reluă în fine Sarah, mă iartă 
de ţi-am încredinţat, acest groaznic secret, dar, de atâta 
timp de când sunt constrânsă a trăi cu acest monstru de 
care mă leagă un jurământ măreț, dumneata eşti primul 
amic ce am întâlnit. 

— Şi voi fi până la moarte, zise prinţul cu o mişcare vie. 
Dispune de mine doamnă; ceea ce veţi voi, eu voi face. 

— Vai! Zise ea, ce să fac nu ştiu încă. Acest om e stăpânul 
meu, îi aparţin, şi legile omeneşti sunt în favoarea lui. Dar 
n-am terminat, seniorul meu, nararea istoriei mele, şi 
trebuie să ştii tot. 


— Vorbeşte, doamnă. 

— M-aţi văzut pentru prima oară, într-o noapte 
furtunoasă, călare fugind de un om ce mă urmărea, şi 
neizbutind a scăpa decât omorându-i calul cu o lovitură de 
pistol. 

— Este adevărat, zise prinţul, şi pe acel om îl cunoşti, 
doamnă? 

— Da, Rene Florentinul, parfumierul şi favoritul reginei 

— Ah! Îi ştii numele? 

— De o oră, seniorul meu. 

— Dar, zise prinţul, cum bărbatul dumitale care e atât de 
gelos, v-a putut lăsa singură atâta timp? 

— Pentru ca să întâlnesc pe Ren€, voieşti să zici? 

— Întocmai. 

— Aceasta, zise frumoasa argintăreasă, e încă una din 
acele circumstanţe ce se află în viaţa acelora pe care 
nenorocirea îi urmăreşte. Samuel Loriot face de obicei două 
călătorii la Touraine. Aceste călătorii au un îndoit scop: el 
vinde aurării, şi, primeşte veniturile câtorva proprietăţi pe 
care sir d'Andouins mi le-a dat de zestre... Samuel mă ia 
întotdeauna cu dânsul; el nu are încredere să mă lase la 
Paris, atât e de gelos. În ziua când în cea din urmă oară, 
părăsirăm Parisul, cum treceam podul Saint-Michel călări, 
însoţiţi de un singur valet, acelaşi pe care l-aţi văzut la 
hanul unde m-aţi scăpat, o aventură mi se întâmplă, o 
aventură care trebuia să fie punctul de plecare a ceea ce aţi 
fost martor. lată cum: pe la mijlocul podului, calul meu, fu 
speriat de o bucată de cârpă albă fâlfâind la uşa unei 
prăvălii. Samuel cerea ca eu să port mască, atunci când 
ieşeam afară din casă. El voia să îmi ascund faţa de toate 
privirile. 

În timpul luptei ce avui cu calul ce sărea şi azvârlea spre 
marea groază a trecătorilor, masca mi se desfăcu, şi un 
cavaler îmbrăcat cu eleganţă ce şedea pe pragul unei 
prăvălii mă privi şi exclamă: „Frumoasă creatură!” zise el. 
Samuel n-auzi; el era înainte; el nu văzu de asemenea pe 


acel cavaler alergând, luându-mi masca şi prezentându-mi- 
0. Îmi potolisem calul, îmi reluai masca şi salutând pe 
cavaler cu mâna îmi reluai drumul. După patrusprezece 
zile, într-o dimineaţă, noi ieşeam din Tours pe calea ce duce 
la Paris, când furăm întâmpinați de un cavaler ce intra în 
oraş. Era acelaşi care, pe podul Saint-Michel îmi dăduse 
masca. El mă salută trecând, dar astfel încât nici nu luai 
seama. După două ore un om călare, alergând în galop, ne 
ajunse. Acesta era un valet al episcopului de Saumur. 
Episcopul aflase de sosirea lui Samuel Loriot în Tours şi avu 
plăcerea, căci îl credea un aurar foarte îndemânatic, de a-i 
comanda un potir şi alte obiecte de biserică pentru capela 
particulară a palatului episcopal. Episcopul trimisese pe 
valetul său la Tours. Valetul alergă după noi şi el ne ajunse, 
rugând în numele stăpânului său, pe Samuel, să se 
reîntoarcă la Saumur. Fără cea mai mică teamă, bărbatul 
meu îmi spuse să urmez drumul însoţită de valetul nostru, şi 
el se îndreptă spre Saumur. Gelosul bătrân ştia că între 
Tours şi Blois nu se aflau decât mici sate în care nu puteam 
afla nici un pericol. El mă sfătui să mă opresc la Blois, unde 
voi sosi foarte târziu, la Licorno-Blanche, un han ce se afla 
afară din oraş, pe care nu-l frecventa nici un gentilom. „Mai 
cu seamă, îmi zise el, nu îţi scote masca şi aşteaptă-mă: voi 
sosi la Blois două sau trei ore după sosirea dumitale.” 

Îmi urmam drumul însoţită de valetul nostru. După o 
jumătate oră, auzim zgomotul ce făcea un cal în urma 
noastră, îmi aruncai privirea şi cât de mare îmi fu mirarea 
recunoscând pe cavalerul de la podul Saint-Michel, acelaşi 
care de dimineaţă intra în Tours, pe când noi ieşeam! 

Ajunsă la acea parte a povestirii sale, frumoasa Sarah 
păstră pentru un moment tăcerea. 

Capitolul XVII. 

Tulburarea pe care o simţea femeia argintarului Loriot, 
era atât de adevărată, atât de pătrunzătoare, încât în acel 
moment No€ nu şi-ar fi găsit locul pe lângă prinţul de 
Navarra, cu glumele sale, şi părerea lui, că Sarah juca rolul 


ce i-l recomandase prietena sa din copilărie, contesa de 
Gramont. Dacă vreun om ar fi fost vreodată convins de 
nenorocirile şi sinceritatea frumoasei argintărese, acela ar 
fi fost desigur Henric. 

Sarah reluă, după un moment de tăcere. 

— Cavalerul ce sosea în galop se opri, şi mă salută din 
nou, nu ca dimineaţă, pe furiş şi mai mult cu privirea decât 
cu mişcarea, dar scoţându-şi pălăria. 

— Frumoasă amazoană, îmi zise el, apropiindu-se de 
mine, cu toată masca, eu vă cunosc.” 

Mă înclinai şi crezui mai întâi că-şi va urma drumul. Dar 
potrivi calul pe lângă al meu şi îmi zise: 

— Vă cunosc foarte bine. Dumneata erai pe un cal alb 
acum câteva zile, ce sărea speriat fiind, pe podul Saint- 
Michel.” 

— Într-adevăr, gentilomul meu, îi răspunsei eu, şi v-am 
rămas din acea zi foarte datoare.” 

— Sunteţi încântător de frumoasă... urmă el, şi de când 
v-am văzut, sărmana mea inimă e cam ameţită.” 

Roşii sub mască şi murmurai încet: 

— Domnule, te înşeli, fără îndoială.” 

— De frumuseţea dumitale?” 

— Nu, de mine. Eu sunt o femeie onestă şi nu vă voi 
asculta.” 

— Aş! Îmi zise el cu siguranţa unui om căruia nimic nui 
se împotriveşte, nu ştiţi cine sunt eu, frumoasa mea copilă.” 

— Ce-mi pasă?” 

— Ştii că sunt un om cu influenţă?” 

— Messire, îi zisei eu cu grăbire, urmează-ţi calea, te 
rog. Sunt destule femei tinere şi frumoase ce sunt libere de 
orice cuvânt, pentru a nu căuta a mă turbura.” 

El îmi răspunse printr-un hohot de râs. 

— Nu ştii, adăugă el, că am făcut această călătorie la 
Touraine într-adins pentru dumneata?” 

Tresării. 


y 


— Când aţi trecut podul Saint-Michel, auzii pe un om ce 
murmura în mulţime: „lată! lată Samuel Loriot, argintarul, 
şi frumoasa sa femeie, ce merg la Tours,. Atunci luai un cal 
şi mă îndreptai spre 'Tours ca şi dumneata. La Tours, mă 
informai că argintarul Loriot era la castelul defunctului 
d'Andouins cu dumneata. Când sosii la Andouins, eraţi 
plecaţi pentru a vă reîntoarce la Tours. Ne-am întâlnit azi 
dimineaţă la porţile oraşului.” 

Pe când cavalerul vorbea, observai cu oarecare groază 
că noaptea se apropia şi că orizontul era încărcat de nori 
negri ce anunțau o furtună apropiată. Drumul era pustiu, şi 
nu aveam lângă mine decât un valet, un onest touranean16 
care, cu totul mirat de a mă vedea vorbind cu un aşa 
elegant gentilom, îl salută până la pământ şi se ţinu cu 
respect la treizeci de paşi în urma noastră. Cavalerul urmă: 

— Frumoasa mea copilă, sunt unul din oamenii cei mai 
puternici ai curţii Franţei şi pot mult pentru dumneata. Prin 
urmare îţi voi da un sfat.” 

— Dar, domnule, strigai eu, nu am trebuinţă de sfatul şi 
nici de amorul dumitale.” 

El începu să râdă. 

— Şi eu, zise el, mi-am jurat să vă duc la Paris, astă- 
seară.” 

— Domnule 

— Trebuia să fiţi însoţită de bătrânul dumitale bărbat; ei 
bine, acum vă voi însoţi eu.” 

Încercai a-mi stăpâni groaza şi răspunsei cu un râs 
batjocoritor: 

— Dar bărbatul meu?” 

— Nu, frumoasa mea copilă. Bărbatul dumitale e la 
Saumur unde episcopul îi va face o frumoasă comandă...” 

El zâmbea. 

— Bărbatul meu mă va găsi îndată la Blois,” reluai 
îndată. 

— Greşeală; veţi fi plecată din Blois înainte ca dânsul să 
sosească.” 


VW 


— Oh! Cum?” 

— Iacă! Îmi zise el cu un surâs batjocoritor şi plin de 
siguranţă, nu ştii frumoasa mea, că mă numesc Rene 
Florentinul, şi că?” 

Nu-l lăsai să termine. Acest nume atât de neplăcut 
Franţei întregi mă făcu să dau un țipăt de groază. 

— Aici! Aici!” strigai eu întorcându-mă pe şa pentru a 
chema pe valet în ajutor, căci deja Rene voise a-şi strecura 
mâna pe după talia mea. 

Valetul alergă. Dar Rene se întoarse cu răceală, luă un 
pistol şi trase un foc... Văzui pe valet şi cal unul peste altul 
rostogolindu-se prin ţărâna drumului, şi pe jumătate 
moartă de frică, auzii pe Rene zicând: 

— Acum, frumoasa mea, cred că vom călători într-adevăr 
împreună.” 

Dar, împinsă de tema pericolului, biciuii calul. Calul 
mirat sări şi porni în galop. Rene mă urmărea. 

Mai întâi calul meu, mai repede decât al lui, încercă a-i 
lua înainte; dar al lui Rene era mai iute decât al meu, şi 
după o cursă furioasă, pe când se făcu noapte şi ploaia 
începu însoţită de fulgere şi de tunete, simţii că sărmanul 
animal îşi micşora iuţeala. 

Auzeam în urma mea galopul forţat al Florentinului ce 
sângera pântecele calului său. 

Tunetul, fulgerele, ploaia, toate acestea unite cu 
sentimentul pericolului la care eram expusă contribuiră la a 
deveni nebună. 

Un moment mă întorsei, şi un fulger îmi arătă pe Rene 
ce era aproape dea mă ajunge. Atunci avui o inspiraţie 
fulgerătoare ce nu vine decât la momente supreme. Ren€ 
răsturnase pe valetul meu printr-un glonţ de pistol. Îmi 
reamintii, că aveam şi eu asemenea arme la şaua mea, şi 
luând unul, mă întorsei din nou, aşteptai un nou fulger, şi 
trăsei un foc. 

Rene şi calul său se rostogoliră pe pământul drumului ca 
şi sărmanul meu valet şi calul, cu o oră mai înainte. 


Din acel moment, nu îmi mai reamintesc decât foarte 
puţin despre cele ce se petrecură în mine şi cele ce mai 
făcui. Continuam a-mi biciui calul ce-şi urma drumul în 
galop, şi nu îmi regăsii puţină linişte decât când văzui 
albindu-se în întuneric cele dintâi case din Blois. Din 
întâmplare, hanul Licorne unde trebuia să mă opresc se 
găsea pe drumul meu, şi calul. 

— Căci m-am găzduit de multe ori acolo. 

— Se opri înaintea porţii. 

Bătui, strigai: hangiul veni şi-mi deschise, şi fără a voi să 
istorisesc cele întâmplate îmi atribuiră ameţeala în care mă 
găseam, groazei ce simţisem din cauza furtunii. Mă culcai în 
prada unor friguri arzătoare. 

După câteva ore, adică spre dimineaţă, se auzi un 
zgomot la poarta hanului, şi o voce ce striga. Era vocea 
bărbatului meu. 

Samuel Loriot sosise înjurând, şi când hangiul veni să-i 
deschidă, el se grăbi a întreba dacă femeia şi valetul său 
erau sosiți. 

— Femeia dumitale, da, zise hangiul; dar n-am văzut pe 
valet, şi n-am decât un cal la grajd.” 

Samuel urcă în camera mea şi strigă văzându-mă: 

— Dumnezeul meu! Ce ţi s-a întâmplat?” 

Îi istorisii cele petrecute, şi el mă ascultă, cu părul 
zbârlit şi cu buzele spumegânde de mânie. 

Cu toate acestea îi ascundeam numele lui Rene 
Florentinul. 

— Aşadar, valetul e mort? Strigă el. 

— Mort său rănit, nu ştiu, răspunsei eu. Nu-mi aduc 
aminte de nimic.” 

— Ei bine! Eu, zise Samuel, încep a-mi explica cele ce mi 
s-au întâmplat.” 

Şi la rândul său, Samuel îmi istorisi cele ce i se 
întâmplase. 

Însoţit de pretinsul valet al episcopului, el sosise la 
Saumur. Dar în loc de a-l duce la episcopat, valetul îl opri la 


un han, zicându-i: 

— Mă duc să previn pe Monseniorul de sosirea dumitale 
şi mă voi reîntoarce pentru a vă lua îndată.” 

Valetul plecase, o oră trecuse, apoi două, trei; în fine se 
făcuse noapte şi valetul nu se mai arătă. 

Atunci Samuel neliniştindu-se, sfârşi prin a întreba pe 
hangiu dacă el cunoştea pe omul ce-l adusese aici, 
pretinzând a fi valetul episcopului. 

— Nu, îi răspunse hangiul. Mă duc cu toate acestea 
adesea pe la episcopat. Episcopul acum nu e la Saumur.” 

— Cum? Strigă bărbatul meu.” 

— Monseniorul e la Angers de mai mult de o lună.” 

— Eşti sigur?” 

— Foarte sigur.” 

Samuel alergă la episcopat. Acolo de asemenea îi se 
repetă că episcopul era absent de mai mult de o lună şi 
nimeni nu ştia de el. Samuel înţelese că un singur lucru era 
sigur, acea că episcopul nu putuse cugeta a-i da întâlnire la 
Saumur, deoarece el nu se afla acolo. 

O bănuială îngrozitoare străbătu mintea lui Samuel, şi el 
îşi închipui că, fără îndoială, eu eram răpită şi că el căzuse 
în cursă. Atunci el se urcă pe cal şi alergă până la Blois fără 
a se opri. 

El abia sfârşi a-mi istorisi acestea, când un nou zgomot 
se auzi la poartă. Era nenorocitul nostru valet ce se 
reîntorcea pe deplin sănătos. Glonţul lui Rene răsturnase 
calul fără a-i face lui nimic. Dar acesta, ameţit de căzătură, 
rămăsese leşinat mult timp pe pământ. Când el se 
dezmetici, Ren€ şi eu eram deja departe. 

Ştiţi celelalte, seniorul meu, adăugă Sarah. 

Henric ascultase cu luare aminte, cele zise de frumoasa 
argintăreasă. 

Când ea sfârşi el îi zise cu emoție: 

— Doamnă, v-aţi îndreptat spre mine ca spre un 
protector, şi aceasta nu va fi în zadar. Pe Dumnezeul meu! 
Vă voi scăpa, o jur, de tirania acestui ticălos Samuel. 


— Ah! Seniorul meu, răspunse Sarah, dumneata înţelegi 
că nu-i sunt nevastă decât cu numele şi că niciodată, de 
când îi cunosc mârşăvia, el n-a îndrăznit a trece pragul 
acestei camere; dar acest nume ce mi-a dat şi pe care-l 
port, nu e un lanţ pentru eternitate? 

— Oh! Nu, zise Henric, vă voi scăpa prin fugă, dacă este 
trebuinţă, de mârşăviile acestui om. 

— Să fug! Zise ea, dar unde? Cum? 

— Fiţi liniştită, răspunse Henric, vă voi duce într-un loc 
aşa de bine ascuns, încât nici el, nici Rene nu vă va putea 
afla. 

Henric, astfel după cum Guillaume Verconsin 
comunicase lui Noe€, îşi petrecu toată ziua ascuns la 
frumoasa argintăreasă, şi nu ieşi decât seara, la ora când 
lucrătorii lui Samuel Loriot fuseseră plecaţi, când acesta din 
urmă, supunându-se unui obicei zilnic, ieşi pentru a merge 
să converseze cu un neguţător vecin, şi când în fine, 
pânzarul îşi închisese prăvălia. 

Era deci, aproape ora nouă când Henric de Navarra se 
strecură afară din casa argintarului. 

Numai atunci prinţul îşi reaminti de întâlnirea pe care 
Nancy, blonda cameristă a Doamnei Margareta de Valois, îi 
dăduse la ora nouă pe marginea apei, pe lângă Luvru. 

Ploua puţin şi noaptea era întunecoasă. 

— Drace! Îşi zise prinţul, îndreptându-se spre locul de 
întâlnire, n-aş voi să lipsesc la întâlnirea domnişoarei 
Nancy; dar, oricât de frumoşi să fie marii şi albaştrii ei ochi, 
ei nu vor izbuti niciodată a-i lumina faţa îndestul, pentru a o 
recunoaşte în această ceaţă! 

Ţărmul apei era pustiu. 

Henric se înfăşură cu mantaua pentru a se împotrivi 
asprelor mângâieri ale vântului şi începu a se preumbla, 
tuşind câteodată după obiceiul oamenilor ce merg la 
întâlniri în întunecime şi voiesc a înştiinţa de prezenţa lor 
pe aceia ce îi aşteaptă. 


După un sfert de oră, în care timp nu văzu şi nu auzi 
nimic, Henric, ce-şi urma preumblarea, cugetând mai mult 
la frumoasa argintăreasă decât la Doamna Margareta, 
Henric, ziserăm, zări deodată ceva alb alunecând pe lângă 
zidul Luvrului şi îndreptându-se spre partea în care se afla 
el. 

„Hei! Hei! Îşi zise el, aceasta ar putea fi rochia 
domnişoarei Nancy.” 

Un pas uşor se auzi, acea formă albă se apropia. Henric 
tuşi din nou. 

Umbra ce se oprise, începu din nou a merge şi, împotriva 
obiceiului umbrelor, ce trebuie a rămâne tăcute, tuşi la 
rândul ei. 

Henric străbătu jumătate din drum şi umbra apăru 
deodată lângă el. 

— Ce oră să fie, domnul meu? Întrebă o voce proaspătă 
şi uşor batjocoritoare. 

— Ora nouă, domnişoară. 

— Ei bine, spuse umbra, cred că recunosc această voce. 

— Şi eu, răspunse Henric. 

— Este a seniorului de Coarasse, nu-i aşa? 

— Aceea pe care o ascult ar putea fi, aceea a frumoasei 
domnişoare, Nancy. 

— Sst! 

Acest cuvânt fu însoţit de o mână drăgălaşă, albă şi 
parfumată care apăsă gura prinţului. 

Apoi Nancy, pentru că într-adevăr ea era, se aplecă la 
urechea lui: 

— Veniţi, spuse, apoi îl luă de mână, adăugând: Sper că 
puteţi merge pe întuneric... 

— Zău că da! 

— Şi că nu aveţi ghete de acelea grosolane cum poartă 
prinţul de Navarra şi care, se spune, fac un zgomot 
îngrozitor pe scările şi pe parchetul castelului de la Nerac. 

— Prinţul este un necioplit, răspunse Henric, zâmbind în 
tăcere. 


Nancy nu-l duse pe Henric pe intrarea cea mare a 
palatului. Din contră, îl conduse pe malul râului, până la o 
portiţă ce era păzită de un elveţian, dacă se poate numi 
pază modul în care acesta părea a-şi face datoria. Rezemat 
de perete, cu cele două mâini pe halebardă, el părea a 
dormi din greu, la lumina unei lămpi ce era suspendată de 
bolta unui coridor. 

— Ia te uită! Zise prinţul, un soldat care-l păzeşte într-un 
mod foarte plăcut pe rege... 

— Ascundeţi-vă bine faţa în mantie, îl sfătui Nancy. 

— De ce? 

— Pentru că acest elveţian are ochii deschişi şi atunci 
când doarme. 

— Aha! Bine, înţeleg, spuse Henric, râzând. 

— Oare? 

— Adică închide ochii când ieşi? 

— Din contră, atunci când mă întorc, şi râse adăugând: 
Când nu mă întorc singură, desigur... „Aha! Se gândi 
prinţul, care avu un uşor surâs pe care Nancy nu-l putea 
zări, se pare că vărul meu de Guise a trecut de multe ori pe 
drumul ăsta...” 

Şi, adunându-şi bine mantia în jurul său şi ascunzându-şi 
chipul cu grijă, trecu pe lângă elveţianul care se prefăcea a 
fi adormit. 

Nancy îl conduse până la capătul coridorului şi îi şopti la 
ureche: 

— Acum, iată o scară, ridicaţi piciorul. 

— Sunt aici, spuse Henric, punându-şi piciorul pe prima 
treaptă. 

— Urcaţi încetişor şi lăsaţi-vă condus, răspunse Nancy 
încet. 

Lampa de la capătul coridorului nu-şi întindea lumina 
până la cealaltă extremitate, unde se găseau cei doi călători 
nocturni. Nancy trecu prima, ţinând tot timpul mâna 
prinţului în mânuţa ei albă şi parfumată. Era un întuneric 


înfiorător pe scara asta pe care prinţul nu o mai termina de 
urcat. La un moment dat făcu un pas greşit. 

— Sst! Zidurile au urechi la Luvru, zise Nancy. 

Henri îşi dublă precauţiunile, apoi, pentru că urcuşul 
părea să mai dureze, se aplecă la urechea lui Nancy: 

— Crezi că am talia ducelui de Guise? O întrebă pe 
drăguţa cameristă. 

Aceasta tresări, apoi răspunse cu vocea ei 
batjocoritoare: 

— Domnule de Coarasse, sunteţi puţin cam nerod... 

— Crezi? 

— Şi vă invit să consultaţi o altă persoană, despre 
asemenea lucruri, nu pe mine. 

— Şi totuşi, poţi da sfaturi bune, murmură Henric, 
urcând în continuare. 

— Câteodată. 

— Atunci? 

— Sst! Vă voi răspunde îndată. 

Henri ridică din nou piciorul dar nu mai găsi nici o 
treaptă, probă că ajunsese la capătul scării. 

Nancy îi zise: 

— Acum îndreaptă-te spre dreapta. Urmează-mă fără 
zgomot. 

După trei minute Nancy se opri. 

— Ah! Să vedem, zise prinţul. 

— Acum, zise ea, vă voi da o povaţă. 

— Ah! Să auzim, spuse prinţul. 

— Ducele de Guise era mai înalt decât dumneata. 

— Cu atât mai rău. 

— Dar spiritul nu se măsoară cu piciorul, şi dumneata ai 
chiar prea mult, domnule de Coarasse. 

Zicând acestea, răutăcioasa cameristă deschise o uşă şi o 
rază de lumină izbi ochii lui Henric. 

În acelaşi timp Nancy îl împinse încet de umeri, şi Henric 
se găsi în oratoriul Doamnei Margareta, pe care-l cunoştea 
deja, examinându-l în ajun prin piciorul Christului de ivoriu, 


prin mijlocirea deschizăturii misterioase a domnului de 
Pibrac. 

Nancy dispăruse. 

Capitolul XVIII. 

Pe când Henric de Navarra era introdus de Nancy la 
Doamna Margareta de Franţa, Noe cu ajutorul scării de 
mătase se introducea prin fereastră, în casa Florentinului 
Rene. 

Podul era înalt, scara lungă, şi urcarea nu era lipsită de 
oarecare pericole. 

Dar Noe avea piciorul sigur şi dibăcia îndrăgostiţilor. 
Noaptea era întunecoasă... 

Lumina ce el zărise de pe țărm la fereastra camerei 
unde se afla Paola se stinsese, şi Noe ridicând capul nu 
vedea decât o deschizătură neagră de unde ieşea capătul 
scării sale. 

Când ajunse sus, în momentul când atingea fereastra de 
care se agăţă, două braţe parfumate şi goale îl cuprinse şi-l 
traseră încet înăuntru. 

„lacă! Îşi zise No€ aceasta seamănă întocmai lui Henric 
introducându-se la Corisandra.” 

Această cugetare sfârşită, el puse piciorul pe fereastră şi 
sări încet în cameră, unde domnea o întunecime completă. 
Cele două braţe încântătoare îl ţineau strâns, şi i se păru că 
aude bătăile grăbite ale inimii Paolei. 

Fiica lui Rene trase pe Noe încetişor spre sofaua ce 
garnisea oratoriul ei, îl făcu să se aşeze, apoi se duse la 
fereastră, fără a pronunţa un cuvânt, atât era de mişcată. 

Atunci ea ridică scara, apoi, se întoarse lângă Noe€. 

— Ah! Dumnezeul meu! Zise ea, în sfârşit, cu o voce ce 
tremura tare, Dumnezeul meu, mi-a fost frică. 

— Frică! Zise Noe, şi de ce? 

— Mi-a fost frică atunci când te-am văzut urcând treptele 
acestei scări. O legasem destul de bine, şi cu toate acestea o 
mai ţineam şi cu mâinile... 

— Scumpă Paola! 


— Şi când te-am văzut în aer, pentru un moment îmi veni 
ameţeală, şi îmi păru că acea scară încerca a se rupe. 

— Nebunatico! 

Şi cum era întuneric, No€ îndrăzni a-i da un sărut. 

Dar Paola se desfăcu cu dibăcie, apoi se ridică, 
îndreptându-se spre perdeaua ce ascundea uşa prăvăliei; 
apoi luând amnarul făcu să apară o scânteie. 

— Ce faci? Zise Noe. 

— Aprind o lampă. 

— Pentru ce? 

— Dar... pentru a avea lumină. 

— Iubita mea, murmură No€, cuvintele n-au culoare... 

— Da, dar... 

— La ce bun lumină? Zise el cu o voce rugătoare. 

— Ei bine! Zise Paola încetând a mai întrebuința 
amnarul, promite-mi atunci că vei fi rezonabil. 

— Oh! Sunt. 

— Şi că nu... mă vei îmbrăţişa... 

— Dar... te iubesc. 

— Aceasta nu face nimic. 

— Drace! Zise Noe, eu cred, din contră, că aceasta face 
mult. 

— Atunci aprind lumânarea. 

— Nu, nu... voi fi înţelept... 

— Bun, zise Paola. 

— Cu toate acestea îţi jur că te iubesc, zise tânărul 
înamorat. 

— Dacă nu o credeam, ai fi aici? 

— Da? 

Paola suspină, păstră pentru un moment tăcerea, apoi în 
loc de răspuns la întrebarea lui Noe: 

— Ştii dumneata, zise ea, că am mai mult de douăzeci de 
ani? 

— Dar... nu... nu cred, răspunse No6; abia ai 
şaisprezece; te înşeli... 


— Şi nu te gândeşti, linguşitorule, că sunt foarte 
nenorocită? 

— În care sens? 

— În aceea că tatăl meu nu voieşte a mă mărita... 
„Drace! Îşi zise No&, această frumoasă fată e o femeie 
serioasă. Îi vorbeşti de amor, ea-ţi răspunde de măritiş.” 

— Ştii, urmă Paola, că tatăl meu e bogat ca un evreu? 


— Da! 

— Şi că dacă el ar voi, ar putea a-mi da o zestre 
princiară? 

„Ce frumoasă ocazie, îşi zise No&!” 

Apoi tare: 


— O zestre! La ce? Scumpă copila... eşti prea frumoasă 
pentru a avea trebuinţă de bani pentru a găsi un bărbat. 

— Crezi? 

Şi Paola făcu acesta întrebare cu o voce atât de 
tremurândă încât mişcă pe Noe. 

„Sunt iubit! îşi zise el.” 

Apoi îi dădu un nou sărut. 

— Da, cred! Zise el, dar... 

Urma fără îndoială să îi explice mai lămurit, când se auzi 
un zgomot de voci în camera vecină, adică în prăvălie. Paola 
se ridică cu grăbire şi se duse de puse urechea la uşă 
pentru a auzi mai bine. 

— Nu este nimic, zise ea, Godolphin visează. 

— Ei! El visează... astfel? 

— El visează şi se preumblă, zise Paola. 

— Ah! Drace, iată ceva ce nu înţeleg, scumpă Paola. 

— Dar, cu toate acestea e astfel. 

— Când cineva visează, este o probă că doarme, nu e 
aşa? 

— Şi el doarme. 

— Şi când dormi, poţi câteodată vorbi tare şi pronunţa 
cuvinte fără rost. Dar... 

— Dar nu se preumblă cineva, voieşti să zici? 

— Drace! 


— Ei bine! Doarme, vorbeşte şi se preumblă, şi adesea 
încearcă să deschidă această uşă. 

— Aud? 

— Dar asigură-te, uşa e totdeauna închisă cu zăvorul. 

— lată un semn straniu! Zise Noe uimit. 

— Godolphin e somnambul. 

— Un cuvânt curios! 

— Ah! Zise Paola, dacă nu era astfel, tatăl meu nu l-ar fi 
ţinut, şi n-ar fi făcut din el călăul meu. 

No€ luă cele două mâni ale frumoasei italience şi îi zise, 
strângându-le cu afecţiune: 

— Să vedem, scumpă Paola, explică-te puţin mai 
lămurit... 

— Nu ştii ce e un somnambul? 

— Acesta trebuie să fie un cuvânt latin, zise Noe, şi în 
familia mea nu se învaţă această limbă. 

— Aceasta înseamnă a umbla dormind. 

— Bine! Prea bine! 

— În Italia, sunt mulţi de aceştia. 

— Aceasta e dar foarte plăcut tatălui dumitale, un om, ce 
se preumblă, sforăind... 

— Acesta îi e trebuincios. 

— Ah! Adevărat? 

— Godolphin vorbeşte dormind, şi în somnul lui el vede şi 
vorbeşte, pretinde tatăl meu, lucruri neauzite. 

— Tatăl dumitale e nebun... 

— Se poate, suspină italianca; acum trei ani, Godolphin a 
simţit un complot al hughenoţilor în contra reginei-mamă. 

— lată ceea ce nu pot crede, murmură Noe. 

— Cu toate acestea tatăl meu a fost atât de uimit de 
proorocirile sale, încât a vorbit reginei-mamă şi aceasta din 
urmă a arestat şi spânzurat pe conspiratori. 

— Şi exista complotul? 

— Da. 

— Aceasta e de necrezut. 


— Şi tatăl meu a zis reginei, că nu Godolphin aflase 
complotul, ci că el citise în astre. Căci, adăugă Paola, ştii că 
tatăl meu pretinde că el poate citi viitorul în stele. 

— Ştiu asta. 

— Dar adevărul e că Godolphin e cel care, în somnul său, 
îi face descoperiri. Adesea, graţie lui, tatăl meu a regăsit 
obiecte pierdute. 

— Ce spui?! 

— Şi prezice lucruri pe care evenimentele le adeveresc. 

— Şi Godolphin nu se înşeală niciodată? 

— Oh! Da, zise Paola, şi chiar adesea. Dar câteodată 
ghiceşte. 

— Ah cum! Întrebă No&, unde a găsit oare tatăl dumitale 
pe acesta stranie fiinţă, iubita mea? 

Paola, la această întrebare tresări. 

Pentru un moment ea se îndoi de a răspunde. 

— Godolphin, zise ea, nu îşi cunoaşte originea, şi tatăl 
meu l-a încredinţat că a fost găsit pe treptele unei biserici. 

— Şi asta nu e adevărat? 

— Cred că nu. 

— Tatăl dumitale l-a răpit familiei, fără îndoială? 

— Ah! Nu ştiu. Eram copilă atunci şi niciodată mama 
mea, care a ştiut toată istoria, n-a voit să-mi spună nimic; 
dar îmi reamintesc de cele ce am văzut. 

— Şi... ce ai văzut? 

— Sunt optsprezece ani de atunci, nu eram bogaţi şi 
tatăl meu nu avea încrederea ducelui Lorenzo de Medicis. 
Locuiam la Veneţia într-o căsuţă pe marginea lacurilor. Într- 
o noapte tatăl meu veni acasă, cu mâinile sângerânde şi 
purtând un copil în braţe. Era Godolphin. La vederea tatălui 
meu şi copilului, mama scoase un țipăt de spaimă: „Ţine, îi 
zise tatăl meu, mi-a fost milă de acest copil. Vei îngriji de 
el.” Ei vorbiră mult timp încet, la extremitatea opusă a 
camerei în care se afla patul meu, şi nu putui auzi cuvintele 
lor. A doua zi noi plecarăm din Veneţia şi ne reîntoarserăm 
la Florenţa unde tatăl meu era născut. Mama mea căreia îi 


murise cel din urmă copil, alăpta pe Godolphin. La Veneţia 
eram sărmani; sosind la Florenţa, în loc de a ne găzdui la 
vreun han ordinar, tatăl meu cumpără un hotel, şi haine 
luxoase; el luă lachei, şi mama nu mai ieşi decât în litieră. 
Acolo luă naştere averea misterioasă a lui Rene Florentinul. 

„Drace! Îşi zise No&, această tânără fată, ce-mi propunea 
mai adineauri mâna şi zestrea ei, îmi povesteşte acum o 
istorie ce ar putea prea bine fi aceea a avuţiilor cu care ea 
voia a mă îmbogăţi.” 

Fiica Florentinului continuă: 

— Mama mea, ce era tânără şi frumoasă şi care cânta de 
dimineaţă până seara înaintea plecării noastre la Veneţia, 
mama mea, ce surâdea nesfârşit, căzu deodată într-o 
întristare mortală, frumuseţea ei dispăru în mai puţin de un 
an, părul său albi, faţa i se încreţi, privirea îi deveni tăcută 
şi sălbatică. Ea muri nu după mult timp, şi preotul căruia i 
se spovedi plecă palid şi tremurând. Doi ani după moartea 
mamei mele, venirăm la Paris, tatăl meu, Godolphin şi eu. 

Cum Paola sfârşi această stranie istorisire, un zgomot 
foarte violent ca acela al paşilor lui Godolphin, ce se 
preumbla prin prăvălie în întuneric, se auzi. 

— Este tatăl meu, ce vine acasă, zise Paola. 

— N-o mai fi trebuinţă să mă ascund în fundul acestei 
camere? 

— Nu, la acesta oră tatăl meu nu intră niciodată aici. E 
chiar foarte rar, să doarmă acasă. 

— El doarme dar, la Luvru? 

— De obicei. Când vine aici, este pentru că voieşte să-l 
consulte pe Godolphin asupra unor evenimente ce îl 
interesează. 

Zgomotul unei chei întorcându-se în broasca prăvăliei, 
făcu pe Paola să-şi pune ochiul la perdea, şi ea auzi paşii 
tatălui ei. 

Ea întinse mâna spre No€. 

— Vino de ascultă, zise ea încet. 


No€ se apropie. O deschizătură mică înlesni ca privirea 
lui Noe se poată străbate în prăvălia parfumierului. 
Florentinul scăpără cu amnarul pentru a-şi procura lumină, 
o rază străbătu prin deschizătură. Noe puse ochiul. 

Rene învelit în manta, închise cu grijă uşa şi împinse 
zăvoarele. 

Apoi privi pe Godolphin. Godolphin în cămaşă, se 
preumbla necontenit, cu ochii închişi, dar vorbind tare şi cu 
oarece însufleţire. 

Noe ce cunoştea caracterul cel violent al Florentinului, 
îşi închipui mai întâi că Rene avea să deştepte pe adormit 
printr-o lovitură de picior. Dar nu fu astfel. Din contră, 
Florentinul puse cu mare delicateţă mâinile pe umerii 
tânărului şi îl făcu să şadă pe un scaun de lângă pat. 

Godolphin se supuse, dar nu se deşteptă. 

Atunci una din mâinile lui Rene apăsă pe fruntea lui 
Godolphin: 

— Continuă a dormi, îi zise Rene cu o voce poruncitoare, 
îţi ordon! 

— Dorm, răspunse Godolphin, cu supunere. 

— Ah! Iacă! Murmură Noe, aceasta e foarte nostim! 
Dacă Godolphin nu ar părea atât de serios, aş crede că îşi 
râde de mine. Dar cum e departe de a bănui că sunt aici... 

Rene ţinu mâna pe fruntea lui Godolphin încă ceva timp, 
apoi îi zise: 

— Iubesc o femeie. 

Noe tresări şi îşi zise: „Se vede că somnambulii sunt 
întrebuinţaţi în afacerile inimii. Voi întreba pe Godolphin, 
dacă e trebuinţă.” 

— Iubesc o femeie, repetă Rene. 

Godolphin se îndoi pentru un moment de a răspunde, 
apoi cu o voce tremurândă: 

— Ştiu, zise el. 

— Ah! Tu... ştii? 

— Da, o văd. 

— Pe femeia ce iubesc? 


— Da... 

— Unde e ea! 

— Ea trece pe un pod, zise somnambulul, care, nefiind 
destul de lămurit, amesteca puţin prezentul cu trecutul şi 
se raporta la momentul acela într-adevăr, dar era mai mult 
de cincisprezece zile de atunci, când frumoasa 
argintăreasă, plecând la Touraine, trecuse pe podul Saint- 
Michel. 

— E ea pe jos? Murmură Rene. 

— Nu, pe un cal. 

Florentinul era fără îndoială obişnuit la aceste încercări 
ale somnambulului, căci îi zise: 

— Urmeaz-o... 

Godolphin se trase înapoi, visă mult timp şi reluă: 

— O văd acum pe un drum. E noapte, plouă, tună, 
fulgeră. Ea e călare, un cavaler o urmăreşte. 

— Cine e acel cavaler? 

— Dumneata. 

— Apoi? Apoi, zise Rene cu nerăbdare, urmez-o! 

— Un om merge lângă ea... ei fug mereu... 

— Cine e acel om? Eu? 

— Nu. 

— Urmeaz-o. 

EI făcu o mişcare. 

— Ea e aproape de aici, zise el în fine, într-o stradă 
strâmtă. Într-o casă misterioasă... ea plânge. 

— Ah! Zise Rene. Şi acel om ce fugea cu ea... cum e el? 
Caută.-l. 

— Ele gras... e bătrân. 

— Unde eel? 

— Îl văd mergând într-o stradă ce se coboară spre râu. 

— E bărbatul ei! Murmură Rene. 

— Da, zise Godolphin. 

— Mai vezi încă, ordonă Florentinul: acel om se cobora 
ieri spre râu? 

— Da. 


— Şi mâine? 

— Mâine, se va cobori iarăşi, îl văd trecând pe pod. 

— Pe care? 

— Pe cel care suntem. 

— Unde se duce? 

— Nu ştiu... îl văd dispărând de cealaltă parte a râului. 

— Bine... reîntoarce-te spre femeie. 

Godolphin întoarse capul ca şi cum, într-adevăr, ar fi 
putut vedea prin ziduri. 

— Priveşte... peste trei zile. 

Godolphin rămase mult timp tăcut. 

— Ce vezi? Întrebă într-un mod poruncitor Florentinul. 

— Oameni înarmaţi... Ei au străbătut cu forţa în casă. 

— Şi... ea? 

— Nu o văd. 

— Şi... el? 

— Bărbatul? 

— Da, zise Rene. 

Godolphin păru că sufere. 

— Nu mai văd, zise el obosit... nu. Mai... văd... 

— Să vezi! O voiesc! 

Vocea lui Rene era răsunătoare, groaznică. 

Noe ce urmărea cu privirea, prin deschizătură, acea 
şedinţă stranie, văzu pe somnambul mişcându-se pe scaun, 
tremurând şi în fine căzând jos, murmurând un ultim 
cuvânt. 

— Un cuvânt înăbuşit: sânge! 

Atunci Florentinul îl ridică pe Godolphin şi îl puse pe pat. 

Apoi ochiul Florentinului aruncă o privire neobişnuită, şi 
murmură: 

— Acum văd că voi reuşi... voi avea pe frumoasa 
argintăreasă... Godolphin a ghicit planul meu... da... planul 
meu va reuşi. 

Şi Rene se înveli cu mantaua, deschise uşa, stinse lampa 
şi ieşi din prăvălie murmurând: 

— Să mă întorc la Luvru, regina mă aşteaptă. 


— 'Toate acestea sunt stranii, nu e aşa? Zise atunci Paola 
lui Noe. 

— Stranii, într-adevăr, repetă tânărul înamorat, cu totul 
gânditor. 

Cei doi tineri îşi petrecură încă o oră, schimbând cele 
mai dulci jurăminte; apoi Noe puse scara de mătase la 
fereastră, dădu o ultimă sărutare Paolei, şi ieşi pe unde 
venise, zicându-şi: 

— Cred că e timpul să revăd pe Henric, căci noul său idol 
îmi pare că se află în pericol. 

Cu puţin mai înainte ca prinţul Henric de Navarra să fie 
introdus la Doamna Margareta, tânăra prinţesă era singură 
cu Nancy în oratoriul ei. 

Şezând înaintea unei mese, pe care se afla o carte, 
Margareta îşi rezema capul pe frumoasele ei mâini şi părea 
a fi în prada unei adânci tristeţi. 

Nancy la oarecare depărtare, aşeza diferite obiecte de 
toaletă în oratoriu, şi arunca din timp în timp o privire de 
răutate asupra Margaretei. 

— Sărmană prinţesă! Murmură Nancy, ea are o aşa mare 
nevoie de a iubi încât ar făcea unul din ceară dacă nu ar 
găsi... 

Margareta cu ochii aţintiţi asupra cărţii, citea mecanic, şi 
înţelesul cuvintelor părea că îi scăpa. Gândirea sa era 
aiurea. Deodată, ea îşi ridică capul. 

— Nancy, zise ea, ştii tu că e mult timp de când ela 
plecat? Şi de atunci nu am mai avut nici o veste despre 
dânsul... 

— Omenii sunt uituci, zise Nancy. 

Margareta suspină. 

— Şi în locul dumitale, urmă subreta, aş răsplăti în 
acelaşi chip... aş uita. 

— Ah! Sărmană Nancy! Murmură Margareta, se vede 
bine că nu ai iubit niciodată. 

Nancy se roşi puţin. 

— Cine ştie? Zise ea. 


Margareta îşi ridică ochii asupra frumoasei cameriste, şi 
servindu-se de mână, pentru a se feri de razele lămpii, ea 
privi cu luare aminte pe tânăra fată. 

— Tu eşti foarte tânără, Nancy, zise Doamna Margareta. 

— Am şaptesprezece ani... 

— Şi... iubeşti? 

— Oh! Nu am zis asta, dar... la cea dintâi zi... aşputea... 

— Cum! Domnişoară, zise prinţesa cu un ton jumătate 
certător, jumătate batjocoritor, ai secrete dumneata faţă de 
mine acum? 

— Ah! Alteța Voastră mă va scuza, replică Nancy, dar, ieri 
încă, nu credem... amorul vine nu se ştie cum, mai întâi 
cineva râde, batjocoreşte, apoi râsul se stinge şi nu mai 
batjocoreşte. 

— Ei! Micuța mea, o întrerupse Margareta, mă prind că 
ghicesc. 

Nancy se roşi mai tare. 

— Se află la rege un frumos paj, cu părul brun, cu ochii 
negri, cu buza rumenă ce se roşeşte când te întâmpină... 
Nu este numit Raoul? 

— Doamnă, zise Nancy, ştiu bine că Raoul mă iubeşte, 
dar nu sunt... 

— Ce? 

— Dar nu sunt prea sigură, ca să zic aceasta. 

— Fii sigură, micuța mea. lată că te roşeşti tot atât de 
tare ca şi dânsul. 

— Ah! Bun, în acest caz, zise Nancy cu un aer puţin liber, 
vă pot promite, Doamnă, că mă va iubi mult timp... 

— Răutăcioaso. 

— Acesta e un bun mijloc. Şi dacă Alteţa Voastră îl va 
întrebuința cu domnul de Guise... 

— Taci! 

— Domnul de Guise ar mai comunica unde se află... 

— Şi care e acest mijloc, mica mea? 

— Acela de a iubi fără a zice şi a arăta: cu cât un galant e 
mai rău privit, cu atât el ne iubeşte mai mult. 


Margareta suspină. 

— Ai, poate, dreptate, zise ea. 

— Dar, vai! Când răul e făcut, e fără vindecare... 

— Ce voieşti să zici? 

— Domnul de Guise. 

— Taci! Nu pronunţa acest nume! 

— Atunci să-l numesc el. El v-a văzut plângând, el a auzit 
bătăile inimii dumitale. El se ştie iubit! S-a sfârşit, omul ce 
se ştie iubit, devine crud. 

— Nancy, întrerupse Doamna Margareta, ştii tu că, 
pentru o fată de şaptesprezece ani, eşti foarte 
experimentată? 

— Nu, Doamnă, ghicesc. 

— Şi tu conchizi zicându-mi că răul de care vorbeşti e 
fără vindecare? 

— Ah! Permiteţi-mi. Dacă Alteţa Voastră m-ar lăsa a-mi 
descoperi gândirea într-o metaforă, poate... 

— Fie. Să văd metafora. 

— Închipuieşte-ţi, Doamnă, că îţi aduc pe o tavă, mâine la 
ora dejunului, unele din acele scoici ce se pescuiesc în 
Marea "Ţărilor de Jos, pe lângă oraşul Ostanda. 

— Unde voieşti să ajungi? Întrebă prinţesa, puţin mirată. 

— Aşteaptă, Doamnă. Acele scoici sunt delicioase când le 
despici binişor şi luând bine seama de a nu plesni o mică 
pieliţă umplută de o licoare amară ca fierea. 

— Bun. Apoi? 

— Mai presupune că, luând cuțitul şi despicând rău cea 
dintâi scoică, o duci la gură şi deodată faci o mişcare de 
neplăcere. 

— Fie, să presupunem, zise prinţesa foarte intrigată de 
metafora lui Nancy. 

— Ar fi o rațiune oare de a respinge tava şi de a nu gusta 
o a doua scoică? 

— Desigur nu, zise Margareta. 

— Ei bine! Reluă Nancy, voi compara pe omul ce se simte 
iubit, şi pentru care nu se mai află vindecare, cu cea dintâi 


scoică. 

— Adică, întrerupse Margareta râzând, tu compari pe 
oameni cu scoicile de la Ostanda. 

Margareta începu a râde. 

Nancy continuă: 

— Îmi continui metafora. Alteţa Voastră ar face bine să 
renunţe la cea dintâi scoică, şi a nu-şi mai reaminti de ea; 
dar ar face şi mai bine gustând o a doua. 

— Nancy, mica mea, murmură prinţesa cu mai multă 
tristeţe, decât mânie, eşti foarte obraznică. 

— Dumnezeul meu! Răspunse camerista, sunt disperată 
că am fost neplăcută prin francheţa mea, Majestății Voastre 
dar... 

— Vorbeşte, zise Margareta îmblânzită. 

— Acel gentilom bearnez... 

Prinţesa tresări şi o uşoare roşeaţă se zări pe faţa-i. 

— E încântător şi plin de spirit! Urmă camerista. 

— Tu eşti nebună, Nancy. 

— Alteța Voastră, nu va uita că trebuie să mă duc să-l 
aduc la ora nouă, căci Alteța Voastră e curioasă să afle ceva 
desluşiri asupra curţii de Navarra. 

— Ei bine! Zise Margareta, m-am gândit: tu nu te vei 
duce. 

— Adevărat?! Strigă Nancy. 

— Îl găsesc prea îndrăzneţ. 

— Dar, Doamnă, ai prefera să fie greoi şi rău crescut, ca 
prinţul de Navarra? 

— Desigur, nu. 

— Şi apoi, i-am dat întâlnire. 

— Ei bine! Du-te... în socoteala ta. 

— Oh! Nu! Murmură camerista, căci atunci Raoul! 

— Atunci, nu te duce. 

— Ah! Doamnă, zise Nancy cu un ton milos, acel sărman 
tânăr... a-l încurca astfel... a-l face să aştepte degeaba... E 
frig... brrr! Murmură subreta. 


Cuvântarea lui Nancy în favoarea aceluia ce era departe 
de a fi bănuit că ar fi prinţul de Navarra, mişcă pe 
Margareta. 

— Ei bine! Zise ea, du-te de-l adu, sunt tocmai nouă ore. 
Aş voi să ştiu sigur cum o fiică a Franţei şi-ar putea petrece 
timpul în acel orăşel ce se numeşte Nerac. 

„Istoria mea cu scoicile. Îmi pare că a înaintat afacerile 
cadetului de Gasconia, îşi zise Nancy depărtându-se.” 

Pe când camerista cobora la întâlnirea ce-i dăduse lui 
Henric, Margareta rămase singură... 

Ea se ridică, suspină din nou şi îşi aruncă o privire în 
marea oglindă de oţel. 

— Sunt aşa de urâtă, că aş provoca frică cuiva! Îşi zise ea 
suspinând. Am plâns prea mult de câtva timp. 

Ea îşi potrivi puţin părul, apoi cum obrajii îi erau palizi, 
acoperi lampa cu un abajur de alabastru. 

Dacă Nancy ar fi surprins aceste din urmă pregătiri, ea 
şi-ar fi zis că ducelui de Guise îi mergea rău, pe când 
tânărului sir de Coarasse afacerile-i începeau de minune. 

Aceste pregătiri sfârşite, prinţesa veni a-şi relua locul de 
lângă masă aşa încât, când uşa se deschise şi Henric intră, 
ea păru cu totul adâncită în citirea ei. Prinţul ca tot omul ce 
trece dintr-odată din întuneric în lumină, fu pentru un 
moment uimit şi se opri. 

Apoi făcu doi paşi înainte, cu pălăria în mână. 

Atunci Margareta îşi întoarse capul. 

— Ah! Mii de iertări, domnule, zise ea, nu vă auzisem 
intrând. 

Henric se înclină. Margareta cu un semn îi arătă un 
scaun de lângă ea. 

Cu toate că prinţul nu era timid, el simţi cu toate acestea 
o uşoară încurcătură ce încântă pe Margareta. 

— Domnule, îi zise ea, am luat curajul de a vă chema la 
mine pentru că voiesc a avea cele mai sigure desluşiri 
asupra curţii de Navarra. 

— Sunt la ordinele Alteţei Voastre, răspunse Henric. 


— Şi apoi, urmă Margareta, pentru că mi-aţi părut a 
poseda un spirit foarte ales... 

Henric se înclină. 

— Ah! Zise el, oamenii de spirit nu sunt rari la curtea 
Franţei. 

— De asta vă înşelaţi, domnule. Afară de Pibrac şi 
bătrânul sir de Brantâme. 

— Sir de BrantOme autorul scrierii Damele Galante? 

— Întocmai. 

— Alteța Voastră îl primeşte câteodată? 

— L-am primit adesea şi comerţul său îmi plăcea mult. 
Dar... 

Ea păru ameţită şi privi pe pretinsul sir de Coarasse ce 
şedea cu mult respect pe scaun şi părea a arunca asupra ei 
o privire, totodată timidă şi supusă, ca a unui şcolar. 

— Dar, urmă ea, ştii că e prea bătrân? 

— Ah! 

— Şi urât. 

— Alteța Voastră are respingere pentru urâciune şi 
bătrâneţe? 

— Nu, când se preţuiesc pe ele însele şi ştiu să se 
menţină în rolul lor. 

— Domnul de BrantOme voia dar să iasă? 

Margareta surâse. 

— Închipuieşte-ţi, zise ea, că el veni într-o seară aici, în 
timpul când îşi scria cartea, şi-mi citi un capitol! 

— Care? Întrebă Henric. 

— Acela unde autorul pretinde că gentilomii din timpul 
moşului meu Francisc I, aveau obiceiul de a trimite o 
pereche de ciorapi de mătase damei din gândul lor. 

— Ah! Prea bine, zise Henric, şi după ce dama îi purta 
vreo opt, zece zile, îi luau înapoi şi îi purtau la rându-le. 

— Întocmai. 

— Ei! Dar reluă prinţul, a trecut mult timp de când... 
Alteța Voastră? 

— Întocmai. 


— Acel capitol va displăcut oare? 

— Capitolul, nu, dar urmarea capitolului, o urmare ce nu 
se află în carte, adăugă Margareta, râzând. 

Prinţul o privi şi murmură în sinea sa: „Dumnezeul meu! 
Ce frumoasă e! Şi cât de supărăcios e că acel domn de 
Guise...” 

Apoi tare: 

— Scuză-mi curiozitatea Doamnă, curiozitatea unui 
provincial... dar nu pot ghici ce poate fi acea urmare. 

— Ei bine! Închipuieşte-ţi, domnule, sfârşi prinţesa, că 
amicul se îmbătă de ajunse în acel punct încât căzu la 
genunchii mei. Şi că a doua zi primii un pachet ce 
conţinea... ghiceşte ce? 

— Un exemplar din Damele Galante? 

— Nu, o pereche ciorapi de mătase. 

— Ah! Murmură Henric, ce simţi o vie indignare, domnul 
de Brantome era foarte îndrăzneţ. 

— Sau mai bine zis, foarte nebun, zise Margareta. 

În acel moment, Henric o privea cu mai puţin respect 
decât acela aşteptat de la un mic gentilom gascon. Prinţesa 
se roşi puţin, dar ea se lăsă a fi admirată. 

— Doamnă, zise prinţul după o tăcere, acest domn de 
BrantOme, într-adevăr a fost foarte neruşinat; dar s-a supus 
unui moment de nebunie, şi cred că, dacă frumuseţea 
Alteţei Voastre ameţeşte astfel capul unui om experimentat 
şi învârstat ca el... 

— Domnule de Coarasse, eşti un linguşitor. 

— Scuză-mă Doamnă, sunt un provincial plin de 
francheţă. 

— Şi-mi închipui că nu îmi vei trimite, ca domnul de 
BrantOme, mâine... 

— Ah! Doamnă, murmură Henric cu emoție, fericirea de 
a vedea uneori pe Alteţa Voastră ar fi singura mea ambiţie. 

Margareta nu răspunse, şi găsind că domnul de 
Coarasse înainta puţin cam repede, zise: 


— Ştii domnule de Coarasse, că regele, fratele meu, a 
prins o mare afecţiune faţă de dumneata? 

— Regele m-a onorat, Doamnă. 

— Eşti vărul domnului Pibrac? 

— Da, Doamnă. 

— E de spirit, Pibrac. 

— Aşa e Doamnă. Dar, zise Henric, care găsea că 
Margareta se depărtase mult de primul lor subiect al 
convorbirii, oare sir de BrantOme nu şi-a cerut scuze? 

— Nu, el s-a retras, pentru a se vindeca în mănăstirea 
lui. 

— Sărmanul om! 

— Ce, zise Margareta râzând, îl plângi domnule? Şi 
pentru ce, Dumnezeul meu! 

— Pentru că înţeleg că a trebuit să sufere. 

De astă dată încercarea era foarte simţitoare. 

— Ah! Domnule de Coarasse, zise Margareta, eşti cu 
adevărat la isteţimea unui gascon. 

— Scuză-mă, Doamnă, dar... sunt şi eu atât de ameţit... 
încât... 

Şi, într-adevăr Henric se prefăcu atât de bine că se afla 
în încurcătură, încât Margareta fu mişcată. 

— De ce vârstă eşti? Zise ea. 

— De douăzeci de ani. 

— Atunci, te iert. 

Şi ea îi întinse mâna. 

Henric luă acea mână. Îndrăzni a o duce la buzele sale, 
şi fără îndoială avea să alunece de pe scaun la genunchii 
Margaretei, când o lovitură se auzi la uşă. 

Margareta tresări. 

— Cine e acolo? Zise ea. 

— Doamnă, răspunse o voce de copil, regina-mamă mă 
trimite să vă chem. 

Henric recunoscu vocea pajului Raoul. 

— Micuţul meu, răspunse Margareta, spune Doamnei 
Catherine că mă pregăteam de a mă duce la culcare. Mă voi 


reîmbrăca dar, şi voi veni îndată. 

Ea nu deschise uşa lui Raoul, şi el se depărtă. Dar ea 
alergă la mica uşă ascunsă pe unde intrase Henric: 

— Nancy! Strigă ea. 

După două secunde, fâşiitul rochiei lui Nancy se auzi în 
coridor şi camerista intră. 

Atunci prinţesa privind pe bearnez, îi zise surâzând: 

— Vezi, sunt nevoită să vă concediez. 

— Vai! Suspină Henric. 

— Ah! Dumnezeul meu! Strigă Margareta, şi eu voiam 
nişte desluşiri asupra curţii de Navarra. 

— Sunt totdeauna la ordinele Alteţei Voastre. 

— Ei bine! Vino mâine. Voiesc să ştiu bine ce poate fi acel 
prinţ de Navarra pe care ei voiesc cu orice chip să mi-l dea 
de bărbat. 

Ea îi întinse mâna spre a i-o săruta, şi zise prinţului: 

— Urmează pe Nancy. 

— Vino, zise subreta, ce-l luă de braţ şi îl scoase în 
coridorul întunecat şi misterios al scării pe unde venise. 

După câteva momente, Henric părăsi pe frumoasa 
cameristă la pragul portiţei, unde acelaşi soldat se prefăcea 
că doarme, şi se îndreptă spre han, când cu toată ora 
înaintată, el văzu cârciuma lui Malican încă deschisă şi 
împins de un instinct de curiozitate, el intră. Un om se 
încălzea foarte liniştit la foc, pe când Malican, şezând la 
tejgheaua sa, începuse de a se lăsa a fi furat de somn; acel 
om era Noe. 

Văzându-l, Henric scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! Îi zise No&, m-am gândit că vei intra aici dacă 
zăreşti uşa deschisă. 

— Într-adevăr, iată-mă. 

Henric privi pe Noe. Noe avea un aer misterios, 
amestecat cu puţină nelinişte. 

— Drace! Îi zise prinţul aplecându-se la urechea lui, oare 
din întâmplare, ai avut oarece întâmplări nefericite, pe la 
podul Saint-Michel? Tu eşti bănuitor, neliniştit! 


— Pentru tine Henric. 

— Ce spui! Şi pentru ce? 

— Ţi-ai petrecut ziua toată închis la frumoasa 
argintăreasă. 

— Ah! Drace! Zise Henric, începusem a o uita. Afară de 
acesta, este foarte curios; la Sarah uitasem că Doamna 
Margareta m-aştepta la ora nouă... 

— Şi la Doamna Margareta? 

— Nu mi-am reamintit de Sarah. 

— Bun! Zise Noe, se vede că ai memoria inimii... 

— Ah! Şi aceasta pentru că prinţesa e foarte frumoasă, 
murmură Henric cu vioiciune. 

— Atunci pe dânsa o iubeşti? 

— Ah! Nu ştiu, dar şi ea e foarte frumoasă... şi 
nenorocită! Acel Loriot, ştii, acel onest locuitor, căruia ne- 
am fi încrezut atât... 

— Ei bine! 

— Acesta e un mizerabil, un bandit, un asasin! Zise 
Henric cu jumătate de voce. 

— Bun! Zise No&, şi eu care îmi făgăduisem adineauri să- 
Il scap dintr-un mare pericol. 

— Cum? 

— Oh! Cred că nu va întârzia să fie ucis. Dar nu mă voi 
amesteca... numai... 

— Explică dar, zise prinţul. 

— Numai că, sfârşi Noe, vom face bine de a scăpa pe 
femeia sa. 

— Oh! Oh! Strigă prinţul puţin mişcat, în ce pericol se 
află ei, şi ce îmi spui tu aici, Noe amicul meu? 

Capitolul XIX. 

Pe când Henric se afla încă la prinţesa Margareta, Rene 
Florentinul, tot sub imperiul descoperirilor somnambulice a 
lui Godolphin, se îndreptă spre Luvru şi pătrunse la regina- 
mamă. 

Rene intra la orice oră la Doamna Catherine de Medicis. 


Catherine nu şi-ar fi putut petrece o singură zi fără a 
vedea pe parfumierul ei, şi Rene ştia mai multe secrete ale 
statului ca însuşi regele. 

Când el intră, regina citea o voluminoasă scrisoare a 
fiului ei, domnul duce d'Alenqon, ce îi scria de la Angers al 
cărui guvernator era, şi îi dădea diferite desluşiri asupra 
mişcărilor insurecţionale a hughenoţilor din centrul 
Franţei. 

— Oh! Oh! Murmură ea cu furie, voi rezolva eu toate 
acestea... 

Rene apăru. 

— Ah! lată-te, zise regina, vii tocmai la timp. 

— Majestatea Voastră are trebuinţă de mine? 

— Da, îmi vei servi de secretar. 

— Cui trebuie să-i scriem? 

— Fiului meu, ducele d'Alencon. 

— Prea bine, zise Rene. 

El aruncă pe un scaun mantaua şi pălăria, şi se aşeză 
lângă regină. 

Catherine reluă: 

— Va trebui cu toate acestea să sfârşesc cu hughenoți. 

— Sunt de părerea Majestății Voastre. 

— Dumnezeul meu! Nu ştiu... sfătuieşte-mă, Ren€... 

Rene cu un aer grav: 

— Am citit în stele, zise el, că hughenoţii vor pierde 
monarhia. 

Regina păli. 

— Dacă se face ordine, urmă Ren€... Astrele nu se prea 
explică lămurit. Numai ca să le credem, o femeie va apăra 
această monarhie. 

— Şi... acea femeie? 

— Acea femeie eşti dumneata, zise Rene. 

— Izbuti-va ea? 

— Da. 

— Cu ce preţ? 


— Cu preţul vărsării a mult sânge. Dar, acel sânge va 
face viitorul fericit. 

Catherine, femeia superstiţioasă asculta pe Rene, 
predicatorul ei obişnuit. 

— Ah! Zise ea, în fine tu singur poate vei cunoaşte 
secretul politicii mele, şi iată un singur om ce nu mă va 
acuza pe nedrept. 

— Eşti o mare regină, zise Florentinul cu vioiciune. 

Catherine se ridică măreaţă şi liniştită. Regina-mamă era 
de abia cincizeci de ani. Ea era încă foarte frumoasă. 

— Rene, reluă ea, am venit în Franţa la vârsta de 
şaisprezece ani, abia. Copilă, mă găsii în mijlocul unei curţi 
corupte şi bătrâne. Francisc I, era pe sfârşit; Henric al II- 
lea, bărbatul meu şi-ar fi jucat coroana într-o partidă de joc; 
Franţa era ruinată. Spaniolii, lorenii, germanii, italienii, îşi 
disputau acest frumos regat. L-am scăpat prin consiliile 
mele. 

Văduvă la vârsta de treizeci de ani, mamă de şase ani, şi 
cel din urmă copil fiind în leagăn, avusei de dus greutatea 
coroanei, şi acea coroană era grea, jur! Pe dinafară străinul, 
pe dinăuntru războiul civil... Ca regină, am mânuit tot! Se 
zice că sunt crudă; mă împovărau de pamflete şi injurii, dar 
toţi tremură înaintea mea... şi coroana Franţei, pe care fiul 
meu ar fi lăsat-o să cadă, e destul de înţepenită pe capul lui. 
Înţelegi? 

— Oh! Da, Doamnă, zise Rene. 

— Şi crezi tu, urmă Catherine cu vioiciune, că fiica de 
Medicis, o prinţesă crescută la Florenţa, patria artelor şi 
ideilor strălucite şi mari, să fie orbită de fanatismul religios 
pentru a jura pierderea nenorociţilor ce merg la predică, în 
loc de slujbă, dacă pentru religie acei oameni nu conspirau? 

Rene privi cu uimire pe Catherine. 

Regina urmă: 

— Hughenoţii, vezi tu, sunt inamicii tronului şi 
monarhiei. Preoţii sub pretext de a predica sărăcimii, prezic 
ruina regelui, împărţirea averilor, jefuirea mânăstirilor şi 


răsturnarea întregului rost al lucrurilor care, în timp de 
atâtea secole, a făcut Franţa cea mai mare din naţiuni. 

— Ai dreptate, Doamnă, murmură Rene atins de 
dreptatea cuvintelor Catherinei de Medicis. 

— Şi dacă, urmă Catherine, într-o zi, nemaiputând opri 
acest torent revoluţionar decât printr-o stavilă sângerândă, 
dacă fac la Luvru un parapet de cadavre, dacă trimet la 
Montfaucon pe amiralul de Coligny şi Conde de Navarra, 
istoria va zice poate că am fost o regină crudă şi doritoare 
de sânge, dar, ce-mi pasă? Voi scăpa monarhia! 

Niciodată Catherine nu expuse mai lămurit, în câteva 
cuvinte, acea politică stranie şi mare totodată. 

— Doamnă, zise Rene, un singur lucru mă miră, cu toate 
acestea... 

— Ce? 

— Aceea că ştiind prea bine ceea ce hughenoţii voiesc să 
facă... 

— Ghicesc, zise regina. Tu nu înţelegi, că cunoscând 
scopul hughenoţilor, cuget să dau pe fiica mea prinţului de 
Navarra, Henric de Bourbon, unul din copii acestei partide? 

— Într-adevăr, zise Ren€. 

— El bine! Ascultă... Henric de Bourbon e hughenot, 
pentru că regatul său e îndestul de mic pentru ca el să îl 
poată acoperi cu mantia sa; pentru că plouă prin 
învelitoarea castelului de Nerac, şi se îmbracă cu astfel de 
haine, pentru a avea cu ce se îmbrăca în mătase şi catifele... 

— Aceasta e foarte posibil, zise Rene. 

— Cei ce n-au nimic nu se tem să împartă cu ce-i ce au. 
Din cauza asta prinţul de Navarra e hughenot. Dar dacă 
fatalitatea ar voi ca cel din urmă dintre fii mei să se stingă 
fără descendent, ah! Tu ai vedea, acel rege muntean, acel 
monarh al văilor neroditoare... mergând la slujbă pentru a 
revendica tronul Franţei. 

— Spuneţi adevărul, Doamnă, dar aveţi trei fii, dintre 
care cel mai mare, regele, n-are decât douăzeci şi patru de 
ani, şi cei din familia Valois au un lung viitor. 


Un nor trecu pe fruntea Catherinei. 

— Cine ştie? Zise ea. 

Apoi rămase mult timp gânditoare, ca şi cum un colţ al 
vălului ce acoperea viitorul se ridicase pentru ea. 

— Dar atunci, zise Rene, pentru că prinţul Henric de 
Bourbon e mai apropiat de tron ca ducele de Guise... 

— Ah! Zise Catherine, dacă ducele de Guise care e mai 
depărtat cu un grad de rudenie, se căsătorea cu fiica mea 
Margot, va fi în curând mai aproape de tron decât însuşi 
regele Franţei. 

Şi Catherine făcu lui Rene, tabloul acelei măreţe şi 
potente case de Lorena ce dorea, din Meurthe şi din fundul 
palatului său de la Nancy, malurile Senei şi vechile 
lambriuri ale Luvrului. 

— Înţelegi acum, sfârşi Catherine, pentru ce prefer ca 
ginere pe prinţul de Navarra, hughenot, ducelui de Guise, 
catolic. Dar, zise regina, mai am şi alte planuri asupra 
acestui prinţ ce va sosi, escortând pe doamna d'Albret, 
mama sa, şi vom vorbi despre asta altădată. Acum ia 
condeiul. Tu vei scrie după cum îţi voi dicta, fiului meu 
d'Alencon. 

Rene se puse înaintea mesei şi aşteaptă. 

— Scrie, zise Catherine. 

Şi ea dictă: „Scumpul meu fiu, Regele găsindu-se într-o 
stare a sănătăţii adevărat de plâns şi fără putinţă de a se 
putea ocupa de lucrurile politicii, m-am însărcinat eu de a-ţi 
răspunde relativ la turburările ce fac hughenoţii. 

Părerea mea e că în virtutea puterilor nemărginite ce 
regele ţi-a acordat, să întrebuinţezi orice străşnicie către 
tulburători şi să spânzuri la trebuinţă de va fi, pe capii lor. 

Asupra acestora Domnule, şi scumpul meu fiu, rog pe 
Dumnezeu să te aibă sub paza sa.” 

— Doamnă, zise Rene înaintând scrisoarea reginei 
pentru a o iscăli, Majestatea Voastră dă ordine salutare 
împotriva hughenoţilor din provincie, dar... acei din Paris... 

— Mai târziu, zise regina. 


— Ah! Pentru că, eu cunosc pe unul ce e într-adevăr 
foarte bogat, şi ai cărui bani sunt de mare ajutor 
tulburătorilor. Mai mult încă, e un om scârbos, un monstru 
al ipocriziei ce se preface a merge la slujbă, cu toate că e 
hughenot în fundul inimii. 

— Ei bine! Zise Catherine, în ziua când voi rezolva 
oarecare socoteli cu hughenoţii din Paris, tu îmi vei reaminti 
numele lui. 

Rene îşi muşcă buzele. 

— Ar fi de dorit, zise el, ca el să fie ucis în colţul unei 
străzi de vreun soldat beat. 

— Aide! Zise regina, ce acoperi pe Rene cu privirea 
aţintită, cât de zelos să fii pentru binele monarhiei... Rene, 
amicul meu, tu te vei îndoi de a cere viaţa unui om fără 
importanţă. 

— Ah! Doamnă! 

— Acest om e inamicul tău, sau e bogat, şi tu voieşti a-l 
despuia. 

Rene nu răspunse. 

— 'Ţi-am iertat multe mici păcate, urmă Catherine, dar în 
sfârşit nu te pot lăsa a otrăvi sau a asasina tot regatul... 

— Doamnă, zise cu gravitate Ren6, am citit în stele, că 
moartea acelui om ar fi foarte folositoare monarhiei. 

— Ren6, Rene, zisa regina, se află prea multe secrete 
între noi pentru a-ţi vinde viaţa unui om. Fă ceea ce voieşti, 
nu voiesc chiar a cunoaşte numele acestei noi victime a 
cupidităţii tale... Dar ia seama! Într-o zi regele fiind rău 
dispus şi cum tu vii a-mi cere viaţa vreunuia, asemenea şi 
luiise va cerepeata... 

Rene se cutremură. 

— Şi el va primi, adăugă Catherine. 

Apoi ea iscăli scrisoarea, o plicui şi punând sigiliul, zise 
lui Rene: 

— Du-te şi trimite-mi femeile. 

Rene ieşi ca un tigru ce-şi duce cu sine prada. 

Regina îi dăruise viaţa lui Samuel Loriot! 


Rene, o ştim, avea o locuinţă la Luvru, în etajul ce era 
ocupat de gentilomii şi pajii regelui. 

În loc de a urca, din contră, el cobori în curtea Luvrului 
şi intră în corpul gărzilor. Cea mai mare parte dormeau pe 
paturile lor de campanie. 

Unul din ei, cu toate acestea, se încălzea la un foc din 
mijlocul camerei. 

„lacă, tocmai ce căutam, îşi zise Rene.” 

Şi el strigă: 

— Hei! Theobald? 

Soldatul se întoarse, văzu pe Rene, şi fără a mai cere nici 
o explicaţie ieşi. 

— Tu eşti gras şi ai îmbătrânit, zise Florentinul. La vârsta 
ta trebuie să te temi de apoplexie, şi faci rău să te încălzeşti 
astfel. Vino cu mine să ne preumblăm puţin pe ţărmul apei. 

— E foarte frig, zise Theobald, ce făcu cu ochiul. 

— Frigul îţi va face bine. 

— Dar pungii? 

— Poate. 

Rene îl luă de braţ şi se îndreptă cu el spre marginea 
apei. 

— Theobald, amicul meu, zise atunci Rene, tu eşti un 
vechi prieten al meu, şi am dat mai multe lovituri împreună. 
— Da, răspunse soldatul, dar totdeauna lovitura ce-am 
dat-o a fost prea puţin răsplătită din partea dumitale, şi 

sper cel puţin că mi se va mări preţul. 

— Îl voi mări. 

— Cincizeci pistoli pentru a omori un gentilom! Murmură 
soldatul, asta e de plâns! 

— Timpurile sunt aspre, zise Ren6; şi apoi nu este vorba 
de un gentilom. 

— Ah! Şi de cine? 

— De un orăşean. 

— E el bogat? 

— Eh! Nu se ştie. 


— Şi apoi, reluă Theobald, ordinele sunt aspre, păzitorii 
îşi depun un zel îndoit. 

— Oh! Zise Rene, aceasta să nu te neliniştească, regina 
mi-a aprobat. 

— Bun! 

— Şi apoi afacerea e bună, şi... 

— Hei! Hei! Murmură soldatul, un orăşean ce regina 
permite să fie ucis, trebuie să aibă oarecare valoare. 

— El are o femeie. 

— Frumoasă? 

— Da, şi o iubesc... 

— Ce spui? Zise Theobald uimit, ai iubit dumneata 
vreodată pe cineva? 

— Nu, aceasta este pentru prima oară. 

— Poţi prea bine să iei femeia fără a-l omori pe bărbat. 

— Nu, căci voiesc să mă căsătoresc cu ea. 

— Cu femeia? 

— Da. 

— Ah! Drace! Strigă Theobald; cum aşa domnule Rene? 
E adevărat? Voieşti să te căsătoreşti cu fiica unui orăşean? 

— Sunt văduv de cincisprezece ani. 

— Ştiu, dar ce ştiu mai bine, domnule Rene, este că 
uitaşi valoarea lucrului. 

— Al cărui lucru? 

— Voiesc să zic de bărbat. 

— Hei! 

— Dacă bărbatul prin moarte nu ar îmbogăţi pe femeia 
sa, n-ai cugeta a te căsători cu ea... 

Rene îşi muşcă buzele. 

— Ei bine! Zise el, îţi voi da o sută de pistoli. 

— Bun! Mai adaugă încă cincizeci, şi tocmeala e făcută. 

— Fie. 

— Unde-l pot găsi pe sărmanul om? 

— Oh! Zise Rene, te voi ajuta. Fii pe podul Saint-Michel, 
mâine, la ora nouă. 

— Voi fi. Bună seara. 


Soldatul se depaărtă... 

— Drace! Îşi zise Ren6, poate greşesc grăbindu-mă 
astfel. Godolphin în somnul său, mi-a zis că acesta va fi în 
trei zile. Pe credinţa mea! Mă voi reîntoarce spre a-l 
consulta pentru a şti dacă trebuie să aştept trei zile... 

Şi Rene, depărtându-se de Luvru, se îndreptă spre podul 
Saint-Michel. 

În momentul când era s-ajungă, el auzi în urma lui un 
zgomot de paşi, nu pasul furişat al orăşeanului întârziat, ci 
pasul gentilomului al cărui pinteni sună pe pavaj. 

El se întoarse. 

Noaptea, prea întunecoasă, cu puţin mai înainte, se 
luminase; luna sfârşi prin a străbate ceața, şi lumina ei 
permise lui Rene să poată distinge pe cei doi gentilomi ce îl 
urmau la oarecare depărtare. 

El se opri, şi întrebă când aceştia ajunseră doar la câţiva 
paşi: 

— Cine e acolo? Zise el. 

Un hohot de râs îi răspunse: 

— Hei! Zise o voce batjocoritoare, este amicul nostru 
domnul Rene Florentinul! 

Şi zicând acestea, cei doi gentilomi se apropiară, şi 
parfumierul recunoscu pe Henric şi Noe. 

Rene tresări. 

— Pe cuvântul meu de onoare! Zise Henric, n-ai noroc 
domnule Ren6; noi suntem doi şi dumneata unul singur... 
ne găsim într-un loc singuratic, Sena e adâncă şi... 

Rene puse mâna pe spadă. 

— Şi, îi zise Noe la rândul său, amicul meu domnul de 
Coarasse doreşte a vă omori şi a vă arunca în apă: ce zici? 

— Îndărăt! Strigă Ren€ ce scoase spada. 

Dar Henric continuă să râdă. 

— Aş! Zise el, în loc de a te omori, mi-ar părea mai bine 
a-ţi prezice viitorul. Ştii că citesc în stele, domnule Rene. 

— Ah! Zise parfumierul, iertaţi domnule primele mele 
mişcări... oameni ca dumneavoastră nu asasinează... 


— Aşa e! Zise Noe. 

— Afară de aceasta, adăugă Henric, cred că-ţi voi face 
atâtea servicii încât mă vei iubi... mai întâi îţi reamintesc de 
prezicerea mea, în legătură cu moartea dumitale? 

— Da, zise Rene, ce tresări. 

— Ei bine! Reluă junele prinţ, voieşti o nouă prezicere? 

— Cu plăcere. 

— Repuneţi dar, spada în teacă. 

Rene se supuse. 

— Acum dă-mi mâna. 

— Iat-o. 

— Drace! Zise Henric, e prea întuneric aici, pentru ca să 
pot studia liniile. Vino dar acolo, sub acel felinar la intrarea 
podului. 

— Fie, zise Rene. 

Şi el urmă pe Henric şi Noe. 

Cei doi tineri deşteptară superstiţiosului italian o 
mulţime de amintiri. 

Rene îşi reaminti prea bine profeția ţigăncii de la 
Florenţa, profeție ce Henric i-o repetase cuvânt cu cuvânt. 

— Ah! Domnule de Coarasse, zise el, mi-ai făcut o 
frumoasă prezicere ieri, şi sunt curios să ştiu dacă astăzi vei 
străbate gândul meu. 

— Nu mă prind, zise Henric, dar voi încerca. 

— Astrele au dar secrete pentru dumneata? Zise 
parfumierul râzând. 

— Pe onoarea mea! Replică prinţul surâzând, timpul e 
destul de posomorât astăzi pentru a putea cel puţin zări 
stelele. 

Vorbind astfel, Henric atrase pe parfumier sub felinar, şi 
îi examină mâna cu multă luare aminte. 

— Domnule Ren6, zise el în fine, ai plănuit ceva... 

Rene tresări. 

— Un plan ce trebuie să satisfacă totodată pasiunea 
dumitale pentru o femeie şi amorul de avuţii. 

Rene îşi înăbuşi un strigăt. 


— Cum... cum ştii acesta? zise el cu spaimă. 

— Cum! Pentru că citesc în stele... zise Henric, dacă mă 
crezi vei aştepta pentru a-l pune în execuţie. 

— Ah! Zise Rene uimit. Cât timp? 

— Trei zile, replică Henric. 

Rene, palid şi tremurând, privi pe prinţ: 

— Dar eşti chiar dracul în persoană! 

— Poate, respinse Henric. 

Şi cei doi tineri văzură pe Rene cel crud şi îngrozitor, 
începând a tremura ca o femeie. 

Capitolul XX. 

Henric şi No&, se înţelege, ieşiseră de la Malican. No€ 
istorisise pe larg tânărului prinţ lucrurile extraordinare ce 
văzuse şi auzise la Rene Florentinul. Henric îl ascultase cu 
sudoarea pe frunte. 

— Ah! Zise el, când Noe îşi sfârşi istorisirea, şi dacă ar 
trebui să omor pe Ren6, numai Sarah să nu fie răpită. 

— Este de crezut, cu toate acestea, că el nu va încerca 
lovitura singur şi că vom avea a face cu vreo duzină de 
servitori. 

— Vor fi zdrobiţi! Strigă curajosul prinţ de Navarra. 

Dar No€ mişcă capul râzând. 

— Ar fi mai bine altceva de făcut, zise el. 

— Să văd, zise prinţul. 

— Nu ţii de a-l scăpa pe el. 

— Pe cine? Pe Loriot? 

— Da. 

— Desigur, nu; e un mizerabil, căci nu va avea, dacă va 
cădea sub gheara lui Rene, decât dreapta răsplată a 
crimelor sale. 

— Bun! Zise No6; atunci să răpim pe frumoasa 
argintăreasă. 

— lată! Zise Henric, acesta e o idee interesantă; dar... 
unde s-o ascund?! 

— Aceasta e mai greu decât a o răpi; dar vom vedea... 


Pe când cei doi tineri discutau încet în cârciuma pustie, 
Malican dormea la tejghea. 

Cârciumarul nu se trezise când prinţul intră. No6 
împinse uşa cârciumii şi o închise cu cheia. Apoi deşteptă pe 
Malican. Acesta zări pe prinţ şi se sculă cu grăbire. 

— Sst! Îi zise Henric, avem trebuinţă de tine... 

— Vorbeşte, seniorul meu. 

— Tu trebuie să fii un om bun de dat sfaturi. 

— Hei! Hei! Zise Malican cu mândrie. 

— Să vedem, urmă Henric, Noe, amicul meu, istoriseşte 
lui Malican fapta. 

— Fie, zise Noe. 

Şi privind pe cârciumar: 

— Tu cunoşti pe Rene Florentinul, nu e aşa? 

Malican făcu o mişcare de spaimă. 

— Dumnezeul meu! Zise el, are ela face cu 
dumneavoastră, seniorul meu? 

— Nu, zise Henric, noi vom avea a face cu el. 

— Este acelaşi lucru, murmură Malican, şi dacă ar fi să 
aleg între Jean Caboche, călăul din Paris, şi messire Ren€... 

— Ei bine! Pe cine ai alege? 

— Pe Jean Caboche. Cu călăul, mori prin fier, foc sau 
frânghie, suplicii cunoscute. Cu Rene mori... 

— Prin stranii şi îngrozitoare otrăvuri, voieşti tu să zici? 

— Întocmai, seniorul meu, şi în locul dumneavoastră, eu 
nu m-aş lupta, cu asemenea fiară veninoasă. 

— Ei bine! Cu toate acestea, sărmanul meu Malican zise 
prinţul, lupta este începută şi noi ne bizuim pe tine. 

— Pe mine? Zise Malican. 

EI se cutremură din nou de spaimă. 

— Cu toate acestea, zise el, nu moare cineva decât o 
dată; şi ştii seniorul meu, că viaţa mea vă aparţine, şi vei 
putea dispune de ea cum vă va plăcea. 

— Bine, amicul meu, dar fii sigur că viaţa ta nu se află în 
nici un pericol. 

Noe urmă: 


— E o femeie de care Alteța Sa şi eu ne interesăm mult, 
Malican. 

Malican surâse. 

— Din nenorocire Rene se interesează de asemenea de 
ea, şi el voieşte a-i ucide bărbatul... 

— Ah! Ea are un bărbat! 

— Întocmai. Bărbatul e un mizerabil, urmă No6, un fel 
de evreu asasin, ce face pe sărmana cu totul nefericită. 

— Pe credinţa mea! Zise Malican, în locul dumneavoastră 
în acest caz, aş lăsa pe Rene Florentinul... 

— Da, dacă se gândea numai la bărbat; dar bărbatul 
odată mort, el o va răpi pe femeie. 

— Ei bine, zise Malican, trebuie s-o previi şi să o răpeşti 
înaintea lui. 

— Suntem de aceeaşi părere. 

— Dar unde s-o ascund, unde s-o duc? Întrebă Henric. 

— Hm! Murmură Malican, aceasta cere timp de 
cugetare. 

— Întocmai pentru asta ne-am adresat noi ţie. 

Malican cugetă câteva momente, apoi zise: 

— Parisul e întins, şi o femeie se poate ascunde destul de 
uşor; dar Florentinul dispune de sute de ochi şi urechi, ca şi 
giganţii de altă dată. Dacă s-ar găsi un mijloc de ao trimite 
în Navarra. 

Dar Malican nu se opri decât un moment la această idee. 

— Să vedem, reluă el, cum e ea! 

— Femeia? 

— Da. 

— E frumoasă, desigur, dar nu e ceea ce mă interesează. 

— Ea e brună sau blondă? 

— Ea are părul negru. 

— Înaltă? 

— Ca nepoată-ta. 

— Dacă ea ar avea, astfel ca unele femei brunete, o mică 
aluniţă pe buza superioară... 

— Întocmai, zise prinţul. 


— Atunci, reluă Malican, îmi vine o frumoasă idee. 

— Să vedem! 

— Am în ţara mea un nepot de cincisprezece ani şi care 
trebuie să sosească de azi într-o lună sau două. Vom 
îmbrăca pe femeia în chestiune în bearnez şi o voi trece 
drept nepotul meu. Şi dacă Rene vine a o căuta aici, mă 
poate da spânzurătorii! 

— Bravo! Strigă Noe. 

— Dar, zise Henric, acum că prima greutate e învinsă, să 
o prezentăm pe a doua, şi aceasta e mai serioasă, desigur. 

Şi vorbind astfel, prinţul privea pe amicul său Noe. 

— Care? 

— Cum să răpim pe frumoasa argintăreasă? 

— Hei! Zise Noe, nu eşti bine cu ea, scumpul meu 
senior? 

— Nu pun buna sa voinţă la îndoială. Dar nu ştiu când va 
primi pe Guillaume, şi dacă am putea-o preveni la timp. Ea 
e păzită de către Loriot ca într-o cetate. 

Atunci Henric istorisi pe larg lui Malican cum Sarah era 
observată totodată şi de gelosul ei bărbat şi de bătrânul 
Job, inima damnată a lui Samuel. Apoi, după ce îi dădu 
oarecare detalii, el pronunţă numele contesei de Gramont. 
Acest nume fu o rază de lumină pentru Malican. 

— Ah! Zise el, dacă nu vezi pe mesagerul special al 
doamnei Loriot mâine, Myette, nepoata mea, va merge la 
ea. 

— Dar cum, sub ce pretext? 

— Ea va merge cu rochia sa roşie şi cu găteală bearneză 
şi va zice că vine din partea contesei de Gramont. 

— Malican, zise prinţul, eşti foarte inteligent. 

Malican salută. 

— Caraghiosul, murmură No, vorbind în contul lui 
Rene, e în stare să se grăbească şi să nu aştepte cele trei 
zile. 

Henric se cutremură, şi neliniştea i se arătă pe obraz. 


— Malican, zise Henric, bună seara! Mergem să ne 
culcăm, dar ne vei trimite mâine pe mica ta Myette la hanul 
unde suntem găzduiţi, pe strada Saint-Jacques. 

— Da, seniorul meu. 

— Bună seara, Malican. 

Cei doi tineri ieşiră, şi după câteva minute, întâlniră pe 
Rene Florentinul. Când acesta din urmă auzi ultimele 
cuvinte ale prinţului, parfumierul reginei îl privi cu spaimă 
şi începu să tremure atât de tare, încât Henric îi zise 
râzând: 

— Vezi bine, scumpe domnule Rene, că ai greşi să-mi 
păstrezi ura pentru gluma noastră de la han şi locuirea 
câteva zile într-o pivniţa umedă... ai mai multă trebuinţă 
dumneata de mine, ca eu de dumneata. 

Rene încă înspăimântat nu răspunse. 


— Pe legea mea! Domnule, urmă prinţul, trebuie să-ţi 
spun că, pentru un om ce s-a ocupat astfel ca dumneata de 
astrologie, ştiinţa astrelor, vă miră prea mult! Cum, oare 
nu-ţi cunoşti meşteşugul, încât prezicerile unui confrate să 
te mire atât de mult... 

— Domnule, şopti Rene, sunt constrâns să declar că eşti 
prea prevăzător. 

— Aşadar am spus adevărul atingând proiectele 
dumitale? 

— Poate... 

— Şi vei aştepta trei zile? 

— Voi aştepta. 

— Voieşti să ştii ceva mai mult? Urmă prinţul. 

Rene făcu o mişcare de spaimă. 

Henric îi luă cu vioiciune mâna. 

— Ah! Pe credinţa mea! Zise el, cu atât mai rău pentru 
dumneata, scumpe domnule Rene, dar vei mai auzi ceva 
încă. Voiesc să fii convins că prezicătorul bearnez, ar putea, 
la nevoie, da idei astrologului de Florenţa şi Veneţia. 

Henric vorbind astfel, examina cu mare atenţie mâna 
Florentinului. 

— Dumnezeul meu! Ce văd? Zise el cu un aer de 
nelinişte. 

— Ce vezi? Întrebă parfumierul cu o îndoită spaimă. 

După examinarea mâinii, Henric privi cerul. 

— Stelele sunt acoperite de ceaţă, zise el. Nu-ţi pot 
răspunde astăzi, dar văd nişte lucruri foarte supărăcioase 
pentru dumneata în viitor. 

— Şi... acele lucruri? 

Rene tremura privind pe Henric, ce ştiuse a-şi da 
înfăţişarea măreaţă a unui prezicător. 

— Acele lucruri ameninţă puterea dumitale, scumpe 
domnule Rene. 

Florentinul deveni palid. 

— De puterea mea supranaturală voieşti a-mi vorbi? 

— Da. 


— Şi cealaltă? 

— Influenţa dumitale asupra reginei? 

— Da, şopti Rene. 

— Ea va descreşte din ziua când puterea supranaturală 
va slăbi. Dar, adăugă Henric, privind mereu stelele, dacă 
voieşti să mă explic mai lămurit, aşteaptă până mâine. 

— Fie, zise Rene. 

— Voi veni să vă văd la Luvru. 

— La ce oră? 

— Pe la miezul zilei. 

— Vă voi aştepta. 

Şi parfumierul, găsind a fi inutil să mai consulte din nou 
pe somnambulul Godolphin, salută pe cei doi tineri, şi se 
îndreptă spre Luvru. 

Capitolul XXI. 

Când Henric de Navarra şi No€ părăsiră pe parfumier, ei 
se priviră şi începură a râde. 

— No6, amicul meu, zise prinţul, crezi că Rene mai 
cugetă acum să se răzbune? 

— Acum nu, răspunse Noe€, dar mai târziu... Ren€ nu 
iartă. 

— Fie, dar el se teme de noi. 

— Ei bine! El va aştepta ziua când va crede că nu mai 
are a se teme de noi... În acea zi, zise No& cu un accent de 
convingere, el va fi mai crud decât un tigru... Şi nu crede, 
Henric, că ura sa a luat naştere mai cu seamă din ziua când 
l-am legat şi aruncat într-un şanţ. Acea ură a crescut şi s-a 
dezvoltat într-un mod straniu aseară, când ne-a văzut la 
masa de joc a regelui. L-ai speriat cu acele ce el ia drept 
profeţii: dar, dacă m-ar găsi în camera Paolei, recunoscând 
că a fost victima unei înţelegeri, el ar fi fără milă... 

— Dar, bunul meu amic, zise prinţul, tu ai deci mai mare 
teamă de acel şarlatan? 

— Eu, deloc; numai că eu îl cunosc bine şi cred că e în 
stare de a face asemenea fapte. Acum binevoieşte a-mi 


explica, scumpul meu senior, care îţi era scopul când 
pretindeai că puterea sa supranaturală era ameninţată? 

— Aşteaptă, răspunse Henric; mai întâi, crezi tu în acea 
putere? 

— Pe credinţa mea, replică Noe, după cele ce am văzut 
astă-seară, sunt convins că Godolphin, în somnul său, spune 
lucruri surprinzătoare, şi că din aceste lucruri, parfumierul 
foloseşte mult pe lângă regina-mamă. 

— Dar tu nu crezi în aceea că citeşte în stele? 

— Desigur că nu. 

— De unde urmează că dacă ne-am scăpa de 
Godolphin... 

— Eh! Eh! Murmură Noe, acesta este o frumoasă idee. 
Dar... Paola? 

— lacă, zise Henric, pentru ce n-am răpi noi pe Paola? 

— Drace! Pentru că mititica are oarecare idei... 

— De ce? 

— De măritiş. 

— Drace! Strigă prinţul râzând, asta e cu totul altceva, 
Noe, amicul meu. Nu trebuie să răpeşti femei ce voiesc a se 
mărita. Asta e periculos... Dar, reluă Henric după o tăcere, 
ar trebui să ne scăpăm de Godolphin. 

— Aş! La ce bun? 

— Cum! Zise prinţul, dar, dacă acel băiat are un dar atât 
de minunat, când vom răpi pe Sarah şi după ce o vom 
ascunde bine, el va găsi mijlocul de a-l face pe Rene să o 
descopere. 

— Pe Dumnezeul meu! Ai dreptate Henric; dar atunci... 
ce e de făcut? 

— Noaptea e un sfetnic bun. Haidem să ne culcăm, mi-e 
somn. 

Henric pronunţă aceste cuvinte la poarta hanului lor. 

Cei doi tineri sunară şi hangiu veni spre a le deschide. 

După o oră ei dormeau adânc. 

Razele soarelui străbăteau în camera ocupată de prinţul 
de Navarra şi No&, când amândoi dormeau încă. Opt ore 


sunau la orologiul de Sainte-Genevicve, când un zgomot se 
auzi la uţă. 

— Cine e acolo? Întrebă prinţul deşteptându-se. 

O voce fragedă răspunse în limba bearneză: 

— Este compatrioata ce vine a vedea pe compatrioţii ei. 

— Este Myette, zise Noe. 

Noe şi prinţul se îmbrăcară în grabă şi merseră să 
deschidă frumoasei nepoate a lui Malican. Myette se gătise 
după moda ţării sale în hainele de duminică. O frumoasă 
cruce de aur era agăţată de gâtul ei. Purta o rochie de 
catifea şi părul după obiceiul bearnez. 

— Ştii micuța mea, îi zise No&, că eşti într-adevăr 
frumoasă? 

Myette se roşi tare, privi pe Noe şi suspină; apoi 
răspunse arătând tânărului cu mustaţa blondă dinţii săi albi 
şi frumoşi: 

— Nu se cuvine dumitale, domnule, a-mi zice aceasta. 

— Dar cui atunci, micuța mea? 

— Unui om de condiţia voastră, seniorul meu. 

— Myette are dreptate, zise Henric cu un ton grav. Dacă 
ai fi orăşean şi ar urma să te căsătoreşti cu dânsa, da, dar 
fiindcă! 

— Seniorul meu, zise Myette, ce dorea a se depărta de 
acea convorbire periculoasă, unchiul meu mi-a zis ceea ce 
trebuie să fac. 

— Ah! Ah! Tu ştii? 

— Da! Zise ea, mă voi prezenta la doamna Loriot, 
argintăreasa, în strada Urşilor, şi îi voi spune că sosesc de la 
ţară. Că contesa de Gramont, compatrioata noastră, m-a 
îndreptat la doamna Loriot, şi că dacă ar voi să mă ia de 
servitoare, sau cel puţin să mă găzduiască pentru câteva 
zile... 

— Foarte bine, copila mea! 

— Îi voi mai adăuga, că mai am un unchi care e 
cârciumar... 

— Ceea ce este adevărat... 


— Dar că nu pot locui la dânsul, pentru că la el, casa e 
plină de soldați... 

— Eşti foarte isteaţă, frumoasa mea Myette, zise prinţul 
depunând un sărut frăţesc pe fruntea tinerei fete. 

— Dar, urmă Myette, după ce îi voi zice toate acestea, ce 
va trebui să îi mai zic încă? 

— Ah! Ai dreptate, uitasem. 

Henric avea două inele la degetul său: unul era acela 
prin care fusese recunoscut de către Malican; celălalt, puţin 
mai mic, avea inițialele Corisandrei. Acest din urmă inel 
fusese observat în ajun de Sarah. 

Prinţul îl scoase din deget. 

— lată, zise el, tu vei arăta acest inel doamnei Loriot, şi-i 
vei zice că contesa de Gramont ţi l-a dat drept probă că vii 
din partea ei. În acest chip, Sarah va înţelege, dacă nu va fi 
singură, că eu te trimit. 

— Şi când voi fi singură cu ea? 

— Îi vei zice: „Doamnă, amicul Corisandrei, omul ce 
veghează asupra dumitale, vă roagă să vă încredeţi pe 
deplin în mine, şi să faceţi ceea ce eu vă voi spune.” Şi dacă 
ea se îndoieşte, tu vei adăuga: „Ie afli, doamnă, într-un 
pericol mai mare decât moartea: el voieşte a te scăpa din 
mâinile lui Ren€.” Du-te, copila mea! 

— Dar, seniorul meu, întrebă Myette, dacă doamna 
Sarah Loriot consimte la toate, ce trebuie să fac? 

— Tu-i vei cere voie să mergi spre a-ţi aduce hainele şi 
ne vei aştepta spre ora douăsprezece, la unchiul tău. 

— Ne-am înţeles, seniorul meu. 

— Du-te dară, copila mea. 

Myette luă inelul, se închină celor doi tineri, şi dispăru în 
întunecoasa sală a hanului. 

Henric şi Noe se aşezară la fereastră şi o priviră 
depărtându-se prin strada Saint-Jacques cu un pas uşor. 

— Frumoasă fată! Murmură Noe. 

— Ah! Prietene, zise prinţul, acesta este un fruct oprit. 

— Adevărat? 


— Eh! Dar, pentru că, dacă nu intrai la ea, ar fi multe 
lucruri ce tu nu ştii... În aşteptare, haidem să dejunăm, şi 
apoi vom merge la Luvru. 

Prinţul şi însoţitorul său, se coborâră în sala de mâncare 
a hanului, dejunară bine, apoi, spre ora zece, ei se 
îndreptară spre Luvru. 

În curte un paj ce îi zări veni către ei. Era Raoul, micul şi 
frumosul paj ce ştiuse a găsi calea spre inima frumoasei 
Nancy. 

Capitolul XXII. 

Raoul îl salută pe Henric surâzând: 

— Vă aşteptam, zise el. 

— Ce spui? Zise Henric. 

— Pentru că am a vă înmâna un bilet, domnule de 
Coarasse. 

— Şi din partea cui? 

— Din partea lui Nancy. 

Raoul se roşi pronunţând numele frumoasei cameriste. 

— Dă-mi-l, domnule Raoul, dă-mi-l! zise Henric. 

— Nancy pe care am întâlnit-o azi dimineaţă, urmă 
Raoul, mi-a zis: 

— Ştii tu la ce han locuieşte domnul de Coarasse?” 

— Da” răspunsei eu. 

— Ştii tu dacă trebuie să vie azi pentru a-l vedea pe 
domnul de Pibrac?” 

— Aşa cred. Domnul de Pibrac i-a zis alaltăieri la bal: 
„Regele face mâine o vânătoare şi îl însoțesc; aşadar vino, 
vărul meu, a mă vizita poimâine dimineaţă”. 

— Ah! Îmi zise Nancy, eşti sigur de aceasta, Raoul?” 

— Da, domnişoară.” 

— Ei bine! Ţine un mic bilet pentru dânsul...” 

— Trebuie să fie dus la han?” 

— Nu. Aşteaptă să vie la Luvru.” 

— Şi, zise Raoul, am luat biletul. 

— Micuţul meu, răspunse prinţul, ai o memorie 
excelentă, este prea adevărat că vărul meu, domnul de 


Pibrac, ne aşteaptă... 

Zicând acestea, Henric deschise scrisoarea, din care ieşi 
un parfum discret şi încântător. 

Apoi citi: „Domnule de Coarasse, Nu mă vei putea găsi în 
astă-seară la întâlnirea dată, persoana căreia i-ai promis o 
istorisire, neputând a vă primi, dar voi fi mâine la aceeaşi 
oră. Ai profitat, îmi pare de sfaturile mele... ea vorbeşte de 
dumneata şi am auzit un suspin... văd că spiritul adesea 
întrece talia.” 

Pe când Henric citea, Raoul îi studia faţa, şi cum ochiul 
prinţului scânteia de veselie, sărmanul mic paj în prada 
geloziei, deveni palid. 

Dar Noe, care văzu acea paloare, se aplecă la urechea 
lui şi îi zise: 

— N-avea teamă Raoul, amicul meu, nu e vorba în 
această scrisoare de inima lui Nancy. E vorba de politică... 

No€ însoţi aceste cuvinte cu un surâs. Raoul înţelese şi 
se linişti. 

— Ce afacere poate avea în astă-seară Doamna 
Margareta? Îşi zicea Henric recitind biletul lui Nancy. Ea nu 
mă poate primi, dar în sfârşit îmi pare că nu-i displac de 
tot... cu toate că nu sunt de talia majestoasă a vărului meu, 
domnul de Guise. 

EI strânse biletul şi îl puse în buzunar, apoi zise lui 
Raoul: 

— Scuză-mă, amicul meu, sunt un adevărat gentilom de 
provincie şi în stare dea mă pierde foarte uşor în Luvru, 
dacă nu-mi serveşti de însoțitor. 

— Unde voieşti să mergi domnule? 

— La Pibrac. 

— Bun! Vom trece prin scara cea mică şi prin uşa 
apartamentelor mici. 

— Vii şi tu Noe? Zise prinţul. 

— Fără îndoială, răspunse No€. 

Raoul conduse pe pretinsul văr al domnul de Pibrac prin 
scara cea mică, ceea ce nu îl împiedică de a întâlni mai 


mulţi gentilomi ce îi salutară în modul cel mai plăcut. 

De când fuseseră văzuţi pe lângă rege, Henric şi Noe 
deveniseră personaje importante, şi, în ajun, nu era altă 
vorbă la Luvru decât despre favoarea lor. 

Raoul îi introduse la domnul de Pibrac şi se retrase. 
Gentilomul gascon aşteaptă ca Raoul să dispară pentru a 
saluta pe Henric cu respect. 

— Eh! Vărul meu, zise prinţul, te rog nu face ceremonii. 
Vin să-ţi fac o mică vizită amicală, şi asta-i tot! Căci într- 
adevăr, n-am nimic a-ţi spune. 

— Ah! Zise domnul de Pibrac. 

— Dar dumneata, domnule de Pibrac, ai se înţelege 
multe a-mi comunica. 

— Poate, seniorul meu. 

— Ceva în legătură cu regele? 

— Îi placi mult. 

— El v-a spus-o? 

— Ieri la vânătoare. Şi a mai adăugat că îi placi mult 
Doamnei Margareta. 

— Într-adevăr?! 

Henric păru atât de surprins, încât domnul de Pibrac nu 
îşi putu opri un surâs. 

— Alteţa Voastră are o slabă memorie, zise el. 

— Hei! 

Domnul de Pibrac întinse în tăcere mâna spre marele 
dulap plin cu cărţi de vânătoare. 

— Ei bine! Zise prinţul. 

— Alteța Voastră a uitat cum a văzut pentru prima oară 
pe Doamna Margareta. 

— Ah! Drace! Strigă prinţul; fac prinsoare! 

— Care, seniorul meu? 

— Te-ai uitat prin deschizătura secretă? 

— Când? 

— Ieri. 

— La ce oră? 

— Între nouă şi zece ore seara. 


— Întocmai, seniorul meu, şi mi-a părut a vă vedea 
ducând la gură... 

— Sst, zise prinţul. Apoi adăugă: Pibrac, amicul meu, 
dacă nu îmi promiţi că vei respecta puţin orele, va trebui să- 
mi dai cheia acelui dulap. 

— Seniorul meu, răspunse căpitanul gărzilor, dacă ai voi 
să-mi spui care sunt acele ore, mă voi conforma. 

— Ei bine! Mâine... începând de la ora nouă... şi, adăugă 
Henric, pentru că eşti atât de bine la curent cu lucrurile 
Curţii şi afacerile Doamnei Margareta, îmi vei face plăcerea 
de a-mi spune ceea ce prinţesa crede a face în astă-seară. 

— Nimic ce aş putea şti eu, domnule. 

— Aceasta e straniu! Îşi zise Henric. 

Domnul de Pibrac reluă: 

— Regele, seniorul meu, cunoaşte atât de bine pe sora sa 
încât mi-a zis: 

— Ştii, Pibrac că acel domn de Coarasse a ameţit capul 
lui Margot?” 

— Într-adevăr! Sire?” întrebai eu cu naivitate. 

— Da, îmi răspunse regele, îmi place de o sută de ori, 
mai mult acest băiat decât vărul meu de Guise, ce-mi 
displace mult. Cu atât mai rău pentru celălalt văr al meu, 
Henric de Navarra!” 

— Îţi mulţumesc! Zise Henric surâzând. 

— Dar, urmă domnul de Pibrac, dacă regele vă iubeşte 
deja seniorul meu, regina-mamă vă va uri mai înainte de opt 
zile. 

— Şi pentru ce aceasta? 

— Mai întâi, pentru că urăşte pe oricine e iubit de rege. 

— Bun! Apoi? 

— Apoi, pentru că şi-a pus în cap de a păstra ca pe 
anafură pe Doamna Margareta prinţului de Navarra, 
viitorul ei bărbat, şi pentru că nu eşti, şi nu vei fi mult timp 
pentru dânsa decât sir de Coarasse, un mic cadet de 
Gasconia. 

— E adevărat, dar ce e de făcut? 


— Trebuie să fii prudent, seniorul meu. 

— Voi fi. 

— Ah! Uitasem, zise Pibrac, regele face mâine o 
vânătoare în pădurea de la Saint-Germain şi sunt însărcinat 
să vă aduc cu mine. 

— Prea bine, voi veni. 

— Acum, lasă-mă să-ţi spun că nu înţeleg deloc, 
afecțiunea cu care v-a vorbit ieri Rene. 

— Acesta, răspunse Henric, e un secret ce nu ţi-l pot 
spune astăzi, dar de astăzi în două zile vei avea dezlegarea 
enigmei. 

— Ia seama! Seniorul meu, Ren€ ucide cu surâsul său... 

— Ei bine! Îl voi face să plângă, răspunse Henric. 

Cei doi tineri mai discutară câteva momente cu domnul 
de Pibrac, apoi îl părăsiră, căci miezul zilei suna la orologiul 
cel mare din Luvru. 

— Am întâlnire la ora douăsprezece cu Rene, zise 
prinţul; dar mai înainte de a urca la el, sunt de părere să 
intrăm puţin la Malican. Să mergem să vedem dacă Myette 
s-a reîntors. 

Myette se afla tocmai pe pragul cârciumii şi părea că 
aşteaptă. 

Văzând pe prinţ şi pe No&, ea alergă către ei. 

— Ei bine, micuța mea? Întrebă Henric. 

— S-a făcut, zise ea. Ea a văzut inelul, şi s-a roşit şi am 
văzut că vă iubeşte, zise Myette. 

Henric simţi inima bătându.-i. 

— Apoi, urmă tânăra fată, pentru că se afla acolo un om 
cu înfăţişarea răutăcioasă, ce este domnul Loriot, ea mi-a 
zis: „Pentru că vii din partea Corisandrei, fii binevenită 
copila mea; te iau în serviciul meu.” 

— Şi ce a zis domnul Loriot? 

— Ela reintrat în prăvălie, bombănind. 

Tânăra fată istorisi în continuare că, atunci când se găsi 
singură cu Sarah, aceasta din urmă i-a zis: „Voi face tot 
ceea ce amicul Corisandrei voieşte.” 


— Şi acum, întrebă Myette, ce trebuie să fac? 

— Aşteaptă-mă, zise Henric, vei şti îndată. 

Şi el lăsă pe Noe în cârciumă cu Malican şi frumoasa 
barneză; apoi intră în Luvru, şi tocmai era să întrebe pe 
vreun soldat, unde era locuinţa lui Ren€, când zări pe 
Florentin. Favoritul Catherinei trecea prin curte. 

El venea la Luvru, întorcându-se de la nişte afaceri 
particulare, într-adins pentru a primi pe sir de Coarasse, 
ale cărui preziceri îl mişcaseră atât în ajun. 

— Pe Dumnezeul meu! Messire, îi strigă Henric, 
alergând după el, sunt încântat să vă găsesc. 

Florentinul salută pe Henric, şi se prefăcu a surâde. 

— Veneam tocmai pentru a vă aştepta, zise el. 

— Şi eu întrebam de locuinţa dumitale. 

— Ei, bine, dacă voieşti să vii sus... 

— Nu, replică Henric, este de prisos. Curtea e pustie, şi 
putem vorbi aici. 

Rene privea pe prinţ cu nelinişte. 

— Domnule Rene, zise Henric, ne-am părăsit astă-noapte 
pe un timp rău... Ploua şi cerul era acoperit... 

— Şi ai pretins că stelele erau prea acoperite de ceaţă. 

— Este adevărat. Dar, spre ora trei de dimineaţă ploaia a 
încetat... Şi cerul s-a înseninat cu totul, ceea ce a făcut, zise 
Henric cu sânge rece, că am putut citi în stele ca într-o 
carte. Şi le-am consultat asupra dumitale. 

Rene încercă să surâdă: 

— Ce ţi-au spus? Întrebă el. 

— Oh! Lucruri stranii! 

— Ce anume? 

— Mai întâi îmi pare că eu m-am înşelat. Ceaţa a fost de 
vină. 

— Cum aceasta? 

— Stelele îmi păruseră a pretinde că era de trebuinţă să 
aştepţi cel puţin trei zile, pentru a pune în execuţie 
proiectul ce trebuie să satisfacă pasiunea dumitale pentru o 
femeie şi amorul de bani. 


— Astrele se înşelau dar? 

— Cu totul, nu! Eu înţelesesem rău... 

— Ah! Ei bine, ce trebuie să fac? 

— De teama de a nu izbuti în proiectul dumitale, astrele 
zic că trebuie să te grăbeşti... astăzi mai bine ca mâine... 

— Mă voi grăbi, zise Rene. 

— O zi fără soţ va ajuta, astăzi e tocmai 3 ale lunii şi e 
sâmbătă. 

— Ei bine! Astă-seară, murmură Florentinul. Dar acel 
pericol de care-mi vorbeai... ce ameninţa puterea mea? 

— Ah! lacă, zise Henric; acel pericol, zic stelele, se leagă 
cu un eveniment misterios şi straniu al destinului dumitale. 

Rene tresări. 

Henric urmă: 

— Ai locuit vreodată la Veneţia? 

Rene păli. 

— Cu femeia dumitale... 

— Da, şopti Florentinul. 

— Şi cu fiica dumitale, ce era atunci de patru sau cinci 
ani... 

— Dar de unde ştii asta? Strigă Florentinul ce deveni 
palid. 

— Scumpul meu Rene, răspunse Henric, ştii tot atât ca 
mine că stelele prezic multe lucruri. Ai voit, şi eu le-am 
consultat asupra dumitale... 

Rene îşi plecă capul. Mai mult ca oricând el era convins 
de darul ce poseda tânărul bearnez de a afla trecutul şi 
viitorul. 

— A venit un moment, adăugă Henric, când cerul s-a 
acoperit din nou şi când cartea firmamentului s-a închis 
pentru mine. Dar îmi voi petrece noaptea asta la fereastră 
şi-ţi promit că mă voi gândi la dumneata. 

— Aşadar, asta e tot ce ai aflat? 

— Tot! Numai, că mi-a părut în momentul când stelele 
dispăreau în ceaţă, că auzeam o barcarolă din lacurile 
Veneţiei. 


— Ah! zise Rene, şi? 

— În acelaşi timp ochii mi se închiseră şi te-am văzut mai 
tânăr cu douăzeci de ani; treceai pe marginea unui canal, şi 
ieşeai dintr-o casă... mâinile-ţi erau pline de sânge, şi ţineai 
un copil în braţe. 

Rene scoase un țipăt şi se rezemă aproape leşinând de 
un zid. 

— Mâine îţi voi spune mai mult, adăugă Henric. Bună 
seara domnule Rene, la revedere! 

Tânărul prinţ ieşi din Luvru, şi Rene ameţit, murmură: 

— Aceasta e de necrezut! Iată, sunt şase ani de când, 
graţie prezicerilor somnambulice ale lui Godolphin, mi-am 
căpătat un renume de prezicător, şi Franţa întreagă crede 
că am darul de a citi în stele, cu toate acestea, până astăzi, 
mi-am râs de acea mulţime ignorantă şi încrezătoare şi de 
acea ştiinţă ce credeam că nu există... Ei bine! lată un om 
ce vine a-mi dovedi că aceasta e adevărată... O! Acesta e 
misterul! 

Rene reintră cu totul tremurând în locuinţa sa. 

În seara acelei zile, spre ora nouă, parfumierul reginei- 
mamă, Rene Florentinul, se afla în prăvălia sa de pe podul 
Saint-Michel. 

După ce Rene sărută pe frunte pe fiica sa, tânăra se 
retrase în camera ei, zicând: 

— Bună seara, tată... simt violente dureri de cap, şi voi 
încerca a dormi. 

— Bună seara, răspunse Florentinul, ocupat mult de 
lucruri străine pentru a se mai îngriji de durerile de cap ale 
fiicei sale. 

Godolphin, şezând la comptoar, aruncă o privire de amor 
tinerei fete, ce-l privi cu dispreţ şi intră apoi, în camera ei. 

— Godolphin! Zise atunci Rene. 

— Stăpâne, răspunse tânărul, ce veni a şedea cu respect 
şi tremurând înaintea groaznicului său magnetizator. 

— Te vei duce să te plimbi timp de o oră pe marginea 
apei. 


Godolphin privi pe stăpânul său cu mirare. 

— Vor veni aici oameni pe care tu nu trebuie să-i vezi. 

Godolphin îşi luă pălăria. 

— Închide prăvălia, cu cheia: eu o am pe a mea. Când 
zece ore vor suna la Saint-Germain-l'Auxerrois, te vei 
întoarce să te culci. 

— Da stăpâne. 

— Godolphin puse obloanele la prăvălie şi luă cu sine una 
din cele două chei. 

Când toate acestea fură terminate, el îşi luă mantaua şi 
se depărtă. 

După câteva minute, un zgomot se auzi la uşă. Ren6, 
care, cu capul între mâni, era adâncit în cugetări, se ridică 
şi merse să deschidă. Era soldatul Theobald. Rene nu-l 
cunoscu decât după mişcări, căci era mascat. 

— Eşti gata? Întrebă parfumierul cu jumătate de voce. 

— Da, desigur. 

— Haidem dar. 

— Mă iartă! Zise soldatul, dar aş voi a face socoteala. 

— Care? 

— Mi-ai promis o sută cincizeci de pistoli, nu e aşa? 

— Da, îi vei avea. 

— Ei bine! M-am gândit. Îmi trebuie două sute. 

— Evreule! 

— Dacă, nu... bună seara. 

— Pie zise Rene. Fie şi două sute. 

— A cărui jumătate, o vreau îndată. 

Florentinul n-avea, fără îndoială, vreme de pierdut. El 
scoase punga din buzunar şi o dădu lui Theobald. Acesta o 
luă şi o făcu să dispară în buzunar. 

— Acum, zise el, sunt la ordinele dumitale, messire. 

Rene se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi aruncă o 
privire furişă spre pod. 

Ca şi în ajun, Parisul era acoperit de ceaţă. 

O ploaie fină şi îngheţată făcea pe trecători a fi rari. 

Podul era pustiu. 


— Vino, zise încet Rene lui Theobald. 

Parfumierul îşi puse ca şi soldatul o mască; şi apoi acesta 
ieşi cel dintâi, Rene închise cu grijă uşa prăvăliei unde 
dormea scumpa sa Paola. 

În fine, el luă braţul soldatului şi amândoi, trecând podul 
se îndreptară spre malul stâng a Senei. 

Pe când Rene şi soldatul se depărtau cu nişte scopuri 
misterioase, Godolphin somnambulul, în acel moment foarte 
treaz, se preumbla murmurând pe malul drept. Nenorocitul 
tânăr, acea fiinţă stranie, pe care Paola îl împovăra cu 
disprețul ei, cugeta la tânăra fată şi murmura: 

— În van ea mă respinge, tot o iubesc... şi dacă o oră mă 
depărtez de dânsa, îmi pare că sufăr mii de chinuri. 

Orologiul de la Saint-Germain-l'Auxerrois sună zece ore. 
Godolphin respiră, şi sclav ordinului său, el se îndreptă cu 
paşi repezi spre pod zicându-şi: 

— Ah! Nu o voi vedea, dar cel puţin voi fi lângă ea. 

Godolphin îşi urma drumul, mângâindu-şi visul de amor 
când cruda realitate îl sili a se opri. Doi oameni se iviră 
înaintea lui. 

Unul îi aruncă batista în obraz şi îl strânse de gât... 

Celălalt îi apăsă un cuţit pe pieptul său zicându-i: 

— Dacă strigi, dacă scoţi un cuvânt, eşti mort! 

Godolphin voi să se apere, dar batista îi opri răsuflarea. 

În acel timp unul din cei doi oameni, ridicându-l de la 
pământ, îl azvârli pe umărul său, pe când celălalt zicea: 

— Iute! Să ne grăbim! N-avem timp de pierdut. 

Cel ce purta pe Godolphin pe umăr, adăugă râzând: 

— Aş voi să ştiu acum, cum va face maestru Rene pentru 
a mai citi în stele, viitorul! 

Capitolul XXIII. 

La Samuel Loriot, prânzul se lua la ora opt seara într-o 
vastă cameră cu aspectul trist şi misterios, şi ale cărei 
ferestre prevăzute cu drugi de fier îi dădeau înfăţişarea 
unei temnițe. 


Ca la gentilomii de provincie, capătul inferior al mesei 
era ocupat de servitorii casei, prezidaţi de bătrânul Job. 

Capătul superior era ocupat de stăpânul şi femeia sa, 
frumoasa Sarah ce strălucea în acea tristeţe, ca o stea ce s- 
ar fi dezlipit de pe bolta cerească căzând în fundul unui puț, 
a cărui întunecime i-ar fi fost cu neputinţă de a-i stinge 
razele. În acea seară, Samuel avea o întâlnire de afaceri cu 
un neguţător de mărgăritare, de origine poloneză, ce locuia 
la răspântia Buci, dincolo de Sena. 

De astă dată, prânzul era mai devreme ca de obicei. 

La opt ore precis, prânzul fuse sfârşit. 

Samuel făcu un semn, şi lucrătorii părăsiră masa, 
salutară şi ieşiră urmaţi de doi servitori. 

Argintarul prin măsuri de prudenţă, fără îndoială, nu 
primea să doarmă în casa sa, decât pe o bătrână servitoare 
şi Job, acel om de încredere ce îndeplinea pe lângă Sarah 
îndoitul rol de spion şi gardian. 

Cu toate acestea numărul servitorilor casei în acea seară 
crescuse printr-un nou oaspete. 

Era Myette, frumoasa bearneză. 

Sarah, care, în schimbul captivităţii eterne reuşise cel 
puţin de a fi stăpână cu totul pe voinţa ei, în fundul temniţei 
sale, declarase lui Loriot că voia să ţină pe tânăra fată şi s-o 
culce pe lângă dânsa. 

Servitorii şi lucrătorii fiind plecaţi, Samuel zise bătrânei 
servitoare ce ocupa în timpul nopţii, o cameră la 
extremitatea casei: 

— Du-te de te culcă Marto, dormi pe scaun. 

Sarah nu aştepta un asemenea ordin, ea se ridică fără a 
adresa aceluia ce-i era stăpân, iar nu bărbat, alt adio decât 
un rece salut, şi făcând un semn lui Myette, ea se retrase în 
apartamentul ei, unde Samuel nu mai intrase de când îşi 
mărturisise crima. 

Îndată ce uşa apartamentului lui Sarah se închise, 
Samuel trase un zăvor ce se afla pe dinafară. 


Nu fusese îndestul că argintarul făcuse din casa sa o 
adevărată cetate, trebuia ca Sarah să fie chiar în odaia ei 
închisă. 

Acestea sfârşite, Samuel, ajutat de bătrânul Job şi 
Guillaume Verconsin, deschise uşa secretă ce conducea la 
acele pivnițe, în care erau ascunse avuţiile argintarului, şi 
care comunica cu prăvălia pânzarului; şi câteşitrei 
transportară bijuterii şi aurării ce se aflau în prăvălie, lucru 
neterminat al lucrătorilor şi monede de aur şi de argint, 
provenind din vânzarea zilnică. 

Când acestea fură sfârşite, Guillaume merse să se culce 
în prăvălia pânzarului; uşa secretă fu închisă, şi pe când Job 
îşi pregătea patul în coridorul casei, la doi paşi de uşă, 
Samuel Loriot ieşi. 

Argintarul făcuse, pentru casa sa, o broască de uşă care 
întrecea în tărie şi complicaţii pe aceea a maestrului Rene. 

Acea broască era foarte mare, dar cheia era foarte mică 
şi Loriot o punea în buzunar. Job poseda, de asemenea, o 
cheie. 

— Mă voi întoarce târziu, zise argintarul bătrânului 
evreu. Voiesc a sfârşi astă-seară o cumpărare de 
mărgăritare. Este o afacere frumoasă. 

Şi el ieşi. 

Job închise cu grijă uşa, îşi pregăti patul în coridor, se 
culcă şi nu întârzie să adoarmă. 

Atunci uşa misterioasă a pivniţelor se deschise şi 
Guillaume Verconsin apăru. 

El se îndreptă pe vârful picioarelor spre coridor, 
deschise fără zgomot uşa atelierului, apoi dădu două 
lovituri discrete la uşa apartamentului lui Sarah, al cărei 
zăvor îl şi trase. 

De îndată acea uşă se deschise. 

Guillaume văzu mai întâi pe Myette, apoi în spatele ei, un 
băiat tânăr purtând pe părul său bonetul de lână al 
ţăranilor bearnezi. 


— Ah! Murmură Guillaume uimit, nici chiar domnul 
Loriot nu te-ar recunoaşte, doamnă. 

— Crezi? Zise frumoasa argintăreasă surâzând. 

— Oh! Da! 

— Vino, doamnă, zise Myette. Domnul Loriot poate să se 
întoarcă dintr-un moment într-altul. 

Guillaume le luă de mână; câteşitrei dispărură în 
subterană şi uşa pivniţelor se închise fără zgomot. 

Sarah era scăpată! 

Samuel trecuse podul Saint-Michel şi se îndrepta spre 
Cite. 

Dar în momentul când ajunse la piaţa Saint-Chapelle doi 
oameni, ce se ţinuseră ascunşi după vechiul edificiu, veniră 
spre el. 

Noaptea era întunecoasă, piaţa pustie. 

— Cine e acolo? Întrebă Loriot, puţin mişcat, văzând pe 
cei doi necunoscuţi venind către el. 

— Amici! Răspunse o voce. 

Acea voce era necunoscută argintarului. 

— Nu vă cunosc, zise el, cătaţi-vă de drum! 

El luă un pistol de sub braţ şi-l încărcă. 

Dar această mişcare şi zgomotul ridicării cocoşului, nu 
intimidară deloc pe necunoscuţi. 

— Domnule Loriot! zise unul din ei. 

Samuel se trase înapoi cu mirare. 

— Ah! Zise el, mă cunoaşteţi? 

— Da, fără îndoială, maestre Samuel, şi trebuie bine să 
vedeţi după înfăţişarea noastră, că suntem gentilomi, iar nu 
înşelători sau pungaşi. 

— Scuzaţi-mă, seniorii mei, zise argintarul puţin liniştit, 
dar... nu ştiam cui vă adresaţi, mă rog? 

— Dumitale, maestre Loriot, şi venim ca amici. 

— Dar... cine sunteţi? murmură argintarul, pe care îl 
recuprinse spaima când zări că cei doi gentilomi erau 
mascaţi. 

— Amici necunoscuţi pe care ţi-i trimete Providența. 


— Am dar trebuinţă de amici? 

— Te afli într-un pericol de o sută de ori mai rău ca 
moartea. 

— Ce ziceţi? Strigă argintarul ce deodată se gândi la 
Sarah. 

— Femeia îţi va fi răpită... 

— Oare... glumiţi? 

— Lasă dar arma la o parte, şi ascultă-ne! 

Samuel, care de la ultimele cuvinte ale gentilomului 
mascat, nu mai cugeta la a-şi apăra viaţa, Samuel lăsă să 
cadă binişor cocoşul şi puse pistolul în buzunar. 

— Bun! Zise omul mascat. Şi acum, pentru că voi 
pronunţa nume îngrozitoare, nume ce aduc nenorocire 
când nu sunt pronunţate într-un loc depărtat, departe de 
orice casă, vino până la marginea apei. 

Omul mascat vorbind astfel, luă pe Samuel de braţ şi-i 
zise la ureche: 

— Noi suntem oameni de la Curte, şi cu toate acestea 
omul ce voieşte a-ţi răpi femeia e atât de puternic, încât am 
pus măşti, astfel că niciodată nu vei şti cu cine aiavuta 
face. 

Aceste cuvinte impresionară atât de mult pe argintar, 
încât uită cu totul negoţul de mărgăritare, şi se lăsă a fi dus 
până la marginea apei. Acolo acela din oamenii mascaţi ce îi 
vorbise, îl făcu se stea pe o piatră şi îi zise încet: 

— Ascultă! N-ai fost acum câteva zile la 'Tours? 

— Da, zise Samuel. 

— Ileşind din Tours, ai fost întâmpinat de un pretins valet 
al episcopului de Saumur? 

— Întocmai. Dar... cum... ştii? 

— Aşteaptă! Când ai găsit pe femeia dumitale la Blois, ea 
v-a istorisit fără îndoială că un cavaler o urmărise şi că nu-i 
putuse scăpa... 

— Decât trântindu-l cu un glonţ de pistol, zise Samuel. 

— Glontele a omorât calul, dar nu pe călăreț, zise omul 
mascat. Cavalerul e plin de viaţă şi a jurat... 


— Dar numele său! Întrebă Samuel. 

— Ah! Femeia dumitale nu ţi l-a spus? 

— Ea nu-l ştia... 

— Ea îl ştia... dar îi era teamă să nu te înspăimânte. 

— Acel om e dar, foarte puternic? 

Pe când Samuel Loriot tremurând punea această 
întrebare, cea de-a doua persoană mascată făcu doi paşi 
înapoi şi se puse în dosul argintarului, ce nu luă seama. 

Samuel cu părul zbârlit aştepta acel nume groaznic... 

— Acest om ce voieşte a-ţi răpi femeia, se numeşte Rene 
Florentinul. 

Samuel tresări şi se ridică cu grăbire. 

Dar, în acel moment el primi o lovitură de pumnal în 
spate, între umeri, şi căzu scoțând un țipăt năbuşit. 

— Iată o frumoasă lovitură, Theobald, zise atunci Rene 
cu un surâs sinistru... caraghiosul a căzut ca trăsnit. 

Rene avea dreptate: argintarul Samuel Loriot era mort! 

— Caută-l, zise parfumierul. El era prea prudent pentru 
a avea prea mulţi bani în pungă, dar dacă are câţiva pistoli, 
ei sunt ai tăi. Mie îmi vei da numai o mică cheie ce trebuie 
să aibă asupra lui. 

— Iată cheia, răspunse soldatul, ce puse în buzunar 
punga defunctului burghez. 

— Acum, sfârşi Rene, rostogoleşte namila în apă şi 
urmează-mă. 

Soldatul luă cadavrul în braţe şi îl aruncă în Sena. 

Apoi îl urmă pe Rene care se îndreptă spre pod. 

Dar Florentinul nu intră în prăvălia sa. 

El trecu podul, piaţa Chătelet, şi prin strada Saint-Denis, 
se îndreptă spre strada Urşilor. 

Ajuns înaintea porţii casei argintarului, Rene luă cheia şi 
o făcu să dispară în broască. 

Cheia se întoarse... 

Rene omorâse pe Loriot, şi prin urmare nu se mai temea 
de el, dar nu avu mai puţin o bătaie de inimă deschizând 
uşa acelei case, ce trecea în Paris drept cetate. 


Cine ştie ce misterioase şi groaznice mijloace de apărare 
avea acel bătrân avar, ce poseda totodată o tânără femeie şi 
imense avuţii, grămădite în interiorul acelei case? 

Când simţi poarta deschizându-se, Rene supunându-se 
unui sentiment de teamă, se dădu la o parte şi zise 
soldatului: 

— Intră cel dintâi. 

— Fie, răspunse acesta, dar voi căpăta cincizeci de 
pistoli mai mult. 

Teama îl stăpânea pe Rene şi el fu silit să accepte. 

— Fie, zise el. 

Soldatul intră. 

Coridorul era adâncit în întunecime, şi soldatul înainta 
cu mâinile înainte şi înarmat cu pumnalul. 

Rene auzindu-l umblând, intră la rându-i şi închise uşa. 
Dar în acelaşi timp o voce se auzi zicând: 

— Eşti dumneata, stăpâne? 

Soldatul nu răspunse. 

Îndată se făcu o lumină trecătoare, şi se auzi zgomotul 
amnarului. 

Era bătrânul Job care, deşteptat de un zgomot de paşi, 
nu recunoştea umbletul stăpânului său. Evreul scăpară 
amnarul, şi zări la acea lumină de câteva secunde, pe doi 
oameni în loc de unul, şi scoase un țipăt: 

— Ajutor stăpâne! Ajutor! Strigă el. 

Job avea pistoalele lângă dânsul, sub perină, dar nu avu 
timp pentru a le întrebuința. 

Soldatul sări asupra lui, îl strânse cu o mână viguroasă şi 
cu cealaltă îl lovi. Coridorul se afla din nou în întuneric. 

Rene auzi un țipăt înăbuşit, apoi zgomotul căderii unui 
Corp... 

Dar el nu îndrăzni a mai înainta, până ce nu auzi pe 
soldat zicându-i: 

— Puteţi veni... Sunt sigur de lovitura mea. Bătrânul e 
mort. 


Şi, căutând pe pipăite amnarul, soldatul scăpară şi 
aprinse o lumânare. Atunci numai, Rene putu să vadă bine. 
Coridorul era lung şi străbătut de uşi în dreapta şi în 
stânga. 

La piciorul patului zăcea, în convulsiile agoniei, bătrânul 
Job. 

— Messire Rene, zise soldatul, vom face o socoteală 
deosebită pentru această a doua lovitură de pumnal, îmi 
închipui? 

— Mergi înainte, ordonă Rene... 

Şi, cu soldatul mergând înainte, ei urcară la etajul 
superior şi străbătură toate camerele. Toate erau goale. 

— Aide, îşi zise Rene, nu se află aici... Să coborâm. 

Ei coborâră, într-adevăr, şi trecând peste corpul lui Job 
ce-şi dăduse sufletul, ei intrară în atelier, şi în fundul 
atelierului, văzură o uşă întredeschisă. 

De astă-dată Rene intră cel dintâi căci un instinct secret 
îi spunea că aceea era camera lui Sarah. 

Acea cameră, ca şi celelalte era goală. Rene cu toate 
acestea văzu prin mobilele cele elegante şi mii de bucăţi de 
pânză răspândite pe jos, că el nu se înşelase. În a doua 
cameră se afla patul frumoasei argintărese. 

Florentinul simţi o bătaie de inimă, merse drept spre 
acel pat, înlătură perdelele şi rămase uimit... Nimeni... 
patul era gol. 

Atunci Florentinul se aprinse de mânie şi începu a se 
preumbla prin casă. 

Zgomotul paşilor săi şi ai soldatului sfârşiră prin a 
deştepta pe Martha, singura servitoare ce dormea în casă. 

Martha se sculă, alergă în cămaşă, şi scoase un țipăt de 
spaimă. 

Acel țipăt îi fu sentinţa la moarte. Soldatul o apucă de 
gât şi gândind că nu e nevoie să facă uz de pumnalul său, el 
o sugrumă pe sărmana bătrână... 

Rene, ameţit de mânie pentru că nu găsea pe frumoasa 
argintăreasă, se preumbla prin casă... El vizită toate 


colţurile, căutând a afla toate misterele. 

Sarah nu se afla în casă! 

Dar oricât de înamorat fu Rene, el nu fu omul care să 
uite că moartea lui Samuel avea un îndoit scop. 

Dacă cea dintâi partidă era pierdută, rămânea a doua. 

— Cel puţin, murmură el, voi avea aurul şi diamantele 
bătrânului avar. 

În atelier el zări o ladă de fier. 

Era desigur aceea ce închidea cel puţin o parte din 
avuţiile maestrului Samuel Loriot. 

Numai că acea ladă n-avea cheie. 

Rene luă felinarul şi se întoarse la cadavru. 

Job era în cămaşă, dar avea o cheie legată de gât, o mică 
cheie, a cărei întrebuințare Rene ghicind-o o luă pe dată. 

Era cheia lăzii. 

Dar în momentul când s-o introducă în broască, o idee 
fulgerătoare trecu prin mintea lui Rene. 

— Va trebui să împart! Îşi zise el privind pe soldat ai 
cărui ochi scânteiau de nerăbdare. 

EI se prefăcu că simte greutate pentru a o deschide. 

— Ah! Zise el, nu sunt aşa de tare în mâini. Încercă, tu... 

Şi el făcu loc soldatului. 

Soldatul fără nici o teamă, puse mâna pe cheie, şi Rene 
trecu la spatele lui. 

În acel moment Florentinul îşi scoase pumnalul, şi 
asemenea cum soldatul lovise pe Samuel, el i-l înfipse între 
umeri. 

— Uf! Strigă soldatul. 

Şi el căzu cu faţa către pământ. 

— Şi eu, zise surâzând Florentinul, sunt sigur de 
lovitură, şi făcui o economie de mai mult de trei sute 
pistoli... 

Apoi, înlăturând cu piciorul cadavrul, el întoarse cheia şi 
deschise lada... dar abia deschise puţin capacul, când 
Florentinul scoase un țipăt şi se trase înapoi tremurând... 

Lada era goală! 


Capitolul XXIV. 

Rene rămase mult timp uimit cu sprâncenele încruntate, 
înaintea acelei lăzi ce nu conţinea alte avuţii decât un 
săculeţ plin cu monede de aramă şi argint. 

— Dacă Loriot nu pune aurul şi bijuteriile în acesta ladă, 
murmură el, unde le pune el oare? 

O sudoare rece alunecă pe fruntea Florentinului. 

Nu era destul că frumoasa argintăreasă pierise, mai 
trebuia ca şi lada să fie goală. 

Deodată, o bănuială stranie străbătu prin mintea lui 
Rene. 

— Cine ştie, îşi zise el, dacă ea fugind n-a jefuit pe 
bărbatul ei... 

Dar, cugetând mai bine, Rene respinse cu viociciune 
această idee. 

El aprecie că era mai puţin credibil ca Sarah să fi fugit, 
căci atunci când intrase în casă, Job dormea în coridor, şi 
că, pentru a admite fuga tinerei femei, trebuia ca Job să-i fi 
fost complice. Apoi, la gâtul său se găsise cheia lăzii, şi dacă 
el înlesnea jaful, desigur că n-ar fi rămas în casă şi ar fi fugit 
cu Sarah. 

— Nu! Nu! Îşi zise Ren6, ce uitase deja pe frumoasa 
argintăreasă pentru a nu cugeta decât la comoara victimei 
sale; Loriot avea teamă de hoţi, fără îndoială, şi el îşi 
ascunde aurul în altă parte... Lada acesta e, desigur numai 
o cursă... iată explicaţia. 

Atunci parfumierul începu a vizita casa în toate colţurile, 
cameră cu cameră, scotocind tot, rupând mobilele, şi astfel 
aprins de setea aurului, încât nu mai cugeta nici la gărzile 
de noapte ce puteau auzi zgomotul şi a se nelinişti de cele 
ce se petrec la argintarul Loriot, nici la vecinii ce puteau 
simţi. 

Căutările lui Rene durară mai multe ore; el trecu şi 
retrecu peste cadavrele lui Job, soldatului Theobald şi 
servitoarei, fără a mai lua seama să nu-i calce în picioare; el 
nu lasă un singur colţ fără a nu-l verifica... 


Cu toate acestea, el nu află arcul misterios ce mijlocea 
uşa secretă a atelierului. 

Totodată, lumânarea ce ţinea în mână se stinse şi Rene 
uimit zări o rază de lumină ce se strecura printre zăbrelele 
ferestrei. 

Atunci numai, frica îl cuprinse. 

Trebuia cu orice preţ, să iasă, şi să iasă cât mai iute. 

Dacă Rene nu se temea decât puţin de gărzile de noapte, 
el se temea mult de lucrătorii argintarului, care l-ar fi 
omorât pe dată, fără a-i mai cere desluşiri. 

Afară de aceasta, dacă regina îi dăruise viaţa unui om, ea 
nu garantase nepedepsirea pentru ceilalţi trei, şi fără a 
număra corpul nenorocitului argintar, se aflau trei cadavre 
în casă. 

Rene se înfioră dar, de această primă rază a zilei. El îşi 
luă mantaua, se acoperi cu îngrijire, merse şi deschise uşa, 
apoi aruncă o privire furişă în stradă. 

Strada era pustie. 

Atunci Florentinul ieşi din casă fără a mai cugeta să 
închidă uşa, şi cu un pas grăbit el se îndreptă spre strada 
Saint-Denis; în piaţa Châtelet, el începu să alerge şi ajunse 
la podul Saint-Michel. Ajuns înaintea prăvăliei sale, el căută 
în buzunarul său cheia, şi nu o găsi. 

Deodată îşi reaminti că pusese acea cheie, ca şi 
pumnalul lui pe un scaun în camera lui Sarah, pe când îşi 
făcea căutările. 

Cheia şi pumnalul rămăsese în casa argintarului. 

Rene, cu sudoarea pe frunte, cugetă un moment să se 
reîntoarcă în strada Urşilor, căci aceste două obiecte găsite 
în casa unde se făcuse un întreit omor, putea foarte mult să- 
| compromită, dar era ziuă; deja câteva prăvălii erau 
deschise, şi îndrăznind a intra în casa argintarului, era ca şi 
când ar fi mărturisit singur crima. 

— Haida-de! Îşi zise Ren6, Godolphin îmi va deschide. 

Şi el bătu în uşă. 


Godolphin avea spre dimineaţă somnul uşor, dar la 
mirarea lui Rene, nimic nu se mişcă în prăvălie. Rene bătu 
din nou. Aceeaşi tăcere continuă să domnească. Atunci 
Rene, mirat şi furios, zgudui uşa, strigând: 

— Hei! Godolphin! Hei! Paola! 

La acest din urmă nume, o fereastră se deschise în etajul 
al doilea, şi frumoasa Paola se arătă în haine de noapte. 

— Dumneata eşti, tată? Întrebă ea. 

— Eu sunt, zise Rene. Dar Godolphin doarme aşa de 
adânc? 

— N-ai la dumneata cheia? 

— Am lăsat-o la Luvru. 

— Aşteaptă... îţi voi deschide îndată. 

Paola se îmbrăcă în grabă şi coborî. Dar când fu în 
prăvălie, Rene ce era afară, o auzi scoțând un țipăt de 
mirare. 

Apoi tânăra fată deschise uşa. 

— De ce ai strigat? Întrebă Ren€. 

— Tată... Godolphin nu e aici! 

Rene intrând, văzu, într-adevăr, că Godolphin lipsea. 

Patul provizoriu ce se afla de obicei sub comptoar, nici 
nu era atins, şi se găsea la locul lui. 

Desigur, Godolphin nu se reîntorsese de când fusese 
trimis de către Rene, spre a se preumbla pe marginea apei, 
în momentul când aştepta pe soldatul Theobald. 

Atunci Ren€ scoase un strigăt şi se lăsă să cadă pe un 
scaun murmurând: 

— Ah! Dacă nu voi regăsi pe Godolphin ce ar deveni 
puterea mea? 

Şi Rene îşi reaminti de strania prezicere a gentilomului 
bearnez. 


SFÂRŞIT 


1 Jeu (fr. jais, lat. gagates) - un cărbune foarte dur, 
asemănător cu antracitul, negru intens cu reflexii, cu aspect 
de piatră prețioasă; materialul a fost folosit în industria 
bijuteriilor (sunt cunoscute aşa-zisele „perle de jais”) sau ca 
ornament (plăci sau mărgele cu colţuri) pentru hainele 
femeieşti de doliu sau obişnuite. Jeu (jais) natural se 
găseşte în Franţa, Germania, Spania ş.a.; 

2 Podgoreni, viticultori. 

3 Spenţer - surtuc fără pulpane, purtat de unii ţărani. 
(ger. Spenzer) 

4 În ediţia din 1879 este folosit termenul rapieră - spadă 
cu lama fină şi lungă, folosită în dueluri. 

5 A confia - a încredința cuiva un secret, o taină. 

6 Comptoar - masă folosită de negustori; tejghea, 
tarabă, scrin. 

7 Messire - termen respectuos de adresare către un 
preot, un avocat, un medic etc., în Franţa medievală. [fr. 
messire]. 

8 Prânzul are sensul de masă principală a zilei; în unele 
culturi prânzul se ia la amiază, dar în alte culturi prânzul se 
ia seara. 

9 Uşor de bani - cu bani puţini, sărac. 

10 Armoriată - ornată cu elemente simbolice, blazoane, 
steme. 

11 Intenţionat, în mod special 

12 Sinceritate, faptul de a-şi spune deschis gândurile. 

13 Burgundia (Bourgogne), regiune franceză, cu 
capitala la Dijon. 

14 Bobine, mosoare. 

15 Scutier, cu sens de titlu de nobleţe, inferior celui de 
cavaler. 

16 Locuitor din regiunea Touraine