Ponson Du Terrail — Junetea Regelui Henric — Vol 1.3 Galanteriile Frumoasei Nancy

PONSON DU IERRAIL 


PONSON DU IERRAIL 


Juneţea regelui HENRIC 


Vol. 3 - Galanteriile frumoasei Nancy 


Capitolul LX. 

Groaza lui No€ fu mare, când văzu pe Nancy intrând. 

Henric el însuşi era atât de ocupat în acel moment lângă 
frumoasa argintăreasă, încât o uşoară roşeaţă coloră obrajii 
săi şi se urcă pe frunte. 

Singură, Sarah rămăsese în nesimţire. Ştia ea amorul 
Margaretei pentru sir de Coarasse, de care Henric, nu îi 
dăduse de înţeles nimic, sau ghicise totul în acel moment? 

Aceasta ar fi foarte greu de zis, dar tot ce vedem este, că 
ea continua să ţină în mână una din mâinile tânărului prinţ, 
fără ca surâsul de pe buzele sale să se şteargă şi fără ca 
muşchii frumosului său obraz să tresară. 

Liniştea argintăresei îl făcu pe Henric să îşi recapete tot 
sângele rece. 

— Bună ziua, micuța mea Nancy, zise el. 

— Bună ziua, domnule de Coarasse. 

— Priveşte pe acest tânăr! 

Şi dintr-o clipire de ochi, Henric arătă pe Sarah. 

Nancy îşi mişcă buzele sale roşii într-un surâs mut. 

— Acest tânăr este o femeie, domnule de Coarasse, zise 
ea. 

— Ah! Tu eşti cunoscătoare. 

— Puțin, zise cu modestie camerista Margaretei. 

— Şi ai putea tu să spui... cine este această femeie, 
micuța mea? 

Vorbind astfel, prinţul privea pe Sarah... 


— Cine să fie, zise Nancy, decât femeia care vă iubeşte, 
fără îndoială. 

Sarah avu eroismul de a surâde, în loc de a se roşi. 

— Şi pe care... o iubiţi... poate? adaugă Nancy care 
ameninţa pe prinţ cu degetul. 

— Domnişoara se înşală, zise cu răceală Sarah. 

— Bun! Făcu prinţul la rându-i, nu cumva îi fi şi tu 
geloasă, Nancy. 

— Oh! Răspunse Nancy, asta nu ar fi nicidecum dreptul 
meu, în tot cazul, domnule de Coarasse. 

Sângele rece şi batjocoritor al lui Nancy puse pe Henric 
într-o neplăcută dispoziţie. Cu toate acestea el reluă: 

— Cum, micuța mea, tu care eşti atât de fină, care ştii şi 
pătrunzi totul... nu ai ghicit încă. 

— Ghicesc că doamna se numeşte Sarah Loriot. 

— Ah! Ah! 

— Care şi dânsa este o victimă de-a lui Ren€... şi pentru 
care doamna Margareta a făcut foarte bine că a luat 
precauţiunile sale. 

— Ce vrei să zici? 

— În această casă, cu toate că stăpânul poate să vă fie 
devotat, cu toate că aţi fost transportat noaptea, totuşi nu 
sunteţi în siguranţă decât pe jumătate. 

— Se poate, sărmana mea Nancy, murmură prinţul de 
Navarra, şi poate chiar ca şi un copil să poată dispune de 
mine. 

— Afară de aceasta, urmă camerista, care îşi continuă 
raţionamentul, Rene are mirosul unui câine de vânătoare. 
Eraţi singur aici şi ar fi sfârşit prin a nu vă bănui, dar acum 
pentru că sunteţi cu doamna, se poate să se întâmple mai 
devreme. 

— Este adevărat aceasta. 

— Adevărat, zise Sarah, şi pentru aceasta eu mă şi 
retrag. 

— E nefolositor, doamnă. 

— Pentru ce. 


— Pentru că doamna Margareta care se interesează 
oarecum de domnul de Coarasse, i-a găsit o altă locuinţă. 

— Ah! Făcu Henric. 

— O locuinţă mult mai plăcută. 

— Oh! Oh! 

— Şi mult mai sigură. 

— Unde este situată? Întrebă prinţul privind pe Nancy. 

— Pe malul Senei. 

— În sus sau în jos? 

— Într-o frumoasă locuinţă ce se numeşte Luvru. 

Noe care, tot vorbind cu Myette, nu pierduse nici un 
cuvânt şi nici un gest din acea scenă, scăpă o exclamaţie de 
surpriză. 

În acelaşi timp, o uşoară paloare se răspândi pe figura 
frumoasei argintărese. 

Sarah se gândea: 

— Dacă se duce la Luvru, nu-l voi mai vedea, Dumnezeul 
meu! 

— Tu eşti nebună! Zicea în acel timp prinţul. 

— Dar nu, domnule de Coarasse. 

— Cum! Doamna Margareta, voieşte să mă transporte la 
Luvru? 

— Da. 

— Atunci doamna Catherine este moartă... şi Rene se 
îneacă. 

— Rene nu mai şchioapătă, cu toate că maestrul 
Caboche i-a strâns bine piciorul... cât despre regina-mamă 
vă pot informa că ea se poartă ca un înger şi are de gând să 
plece la Saint-Germain. 

— Cu cine? 

— Cu regele care vânează în dimineaţa asta. 

Henric crezu că Nancy şi Margareta se hotărâseră să-l 
ascundă, sau în camera uneia, sau în oratorul celeilalte. 

Nancy cu un cuvânt, distruse cu totul supoziţia lui. 

— Este însuşi regele cel care s-a oferit să vă instaleze, 
zise ea. 


— Regele. 

— Dumnezeul meu, da! Şi medicul său, adică bunul 
Miron fratele starostelui de comercianţi te va pansa. 

— Visez... murmură Henric. Regele ştie dar? 

— Regele ştie totul. Doamna Margareta s-a dus să se 
arunce la genunchii lui. 

— Când! 

— Astăzi de dimineaţă. 

Paloarea argintăresei începu să fie vizibilă. 

— Ea i-a spus totul, urmă camerista, adică persecuțiile 
lui Ren€, pericolul extrem în care vă găsiţi şi rana care vă 
torturează. 

— Margareta este un înger! Strigă prinţul cu totul 
ameţit, şi fără să observe că cealaltă femeie, aşezată la 
piciorul patului lui, era mult mai îngrijorată de soarta lui, 
decât Margareta. 

— Astfel, reluă Henric, regele devine protectorul meu. 

— Şi împotriva a orice vi s-ar întâmpla. 

— Hm! 

Prinţul avu un surâs sceptic de care Nancy se găsi 
atinsă. 

— Oare nu credeţi în protecţia regelui? Întrebă ea. 

— Dar dacă... 

— Ziceţi aceasta fără... 

— Ah! Pentru că... 

Henric se opri. 

— Să vedem, zise Nancy cu un ton înţepat. 

— Eu sunt un mic gentilom care se numeşte Coarasse. 

— Ei bine? 

— Şi domnul duce de Crillon era unul din cei mai mari 
seniori pe care monarhia a contat întotdeauna. 

— Aşa, şi? Făcu Nancy. 

— Domnul de Crillon era amicul regelui. Regele i-a jurat 
că-l va condamna pe Rene, şi, cu toate acestea... 

Nancy prevăzu că are să vină un cuvânt fără ripostă şi îşi 
pregăti răspunsul. 


— Cu toate acestea, urmă prinţul, doamna Catherine a 
cerut exilul său şi l-a obţinut. 

— Haida-de! Murmură Nancy, ceea ce-mi spuneţi este o 
politică a Luvrului. Şi apoi domnul de Crillon s-a retras la 
moşiile sale, iată totul. 

— Ei bine! Făcu prinţul râzând, ştii ce mi se va întâmpla 
mie, eu care nu am moşii? 

— Să vedem! 

— Mă va trimite în piaţa Greve... 

Nancy fu apucată de un râs nebunatic. 

— Ah! Domnule de Coarasse, zise ea, îmi pare că devii 
fricos. 

— He! He! 

— Şi dacă vei ţine un astfel de discurs înaintea Doamnei 
Margareta, ea s-ar putea să nu vă mai iubească. 

— Taci nebunatico. 

— Întocmai, zise No€ care era rezemat lângă geam, iat- 
0... 

No€ privea în stradă şi el văzu apărând la colţul pieţei 
Saint-Germain-l'Auxerrois o litieră închisă, ale cărei părţi 
laterale erau desenate cu armele Franţei şi ai cărei 
purtători erau îmbrăcaţi în galben şi albastru, ceea ce arăta 
adevărata livrea obişnuită a Doamnei Margareta. 

Un carabinier preceda litiera. Doi paji mergeau înapoi, 
aceştia erau Gauthier şi pajul Raoul. 

Henric privi pe Sarah, apoi privi pe Nancy. 

Nancy era una din acele naturi fine şi pătrunzătoare. 

Ea ghici gândul lui Henric, se aplecă la urechea lui şi îi 
zise: 

— Vă înţeleg... Voiţi ca să se transporte în Luvru şi pe 
frumoasa Sarah Loriot. 

— Negreşit! Făcu cu naivitate Henric pentru ca să o scap 
din ghearele lui Rene. 

— Şi pentru a o avea lângă dumneavoastră... 

— Sst! 


Recomandarea de tăcere pe care Henric, o făcea lui 
Nancy era nefolositoare, căci în acel moment, uşa se 
deschise şi prinţesa Margareta intră. 

Margareta era radioasă. 

Câteva ore mai târziu, regele Carol al IX-lea intră în 
Luvru. 

Regele se întorcea din Saint-Germain, unde alergase un 
cerb. 

Doamna Catherine era călare lângă dânsul, în mijlocul 
unei grupe de curteni. 

Regele era bine dispus, regina-mamă surâdea. 

Pentru ca regele se fie dispus, trebuia să existe 
combinaţia a trei circumstanţe. 

Cea dintâi, o noapte bună, în care să nu fi suferit de 
boala sa de inimă. 

A doua, o zi frumoasă de vânătoare, în care câinii să nu fi 
făcut greşeli. 

Cea de-a treia, lucru mai dificil, trebuia ca doamna 
Catherine să uite a vorbi fiului său de politică, sau de 
lucruri religioase. 

Aceste trei circumstanţe, din fericire combinate în acea 
zi, făcuseră din Carol al IX-lea, prinţ posac şi violent de 
obicei, un monarh amabil şi plin de indulgență. 

Pentru ca doamna Catherine să surâdă, trebuiau trei 
lucruri, dar nu era necesar să fie unite. 

Trebuia sau ca Rene, astrologul ei, să citească în stele, 
că ducele de Guise murea de o moarte grabnică, că 
hughenoţii şi regele de Navarra s-ar ciocni într-o zi, şi că 
regina Jeanne d'Albret, o dată căsătoria fiului său sfârşită 
cu doamna Margareta, ar înghiţi un os de peşte, din care 
cauză ar muri desigur; sau ca regele să iscălească 
dimineaţa arestarea a câtorva seniori rău priviţi; sau ca 
doamna Catherine să poată primi de la rege, aprobarea de 
a îneca sau a lovi cu pumnalul, fără zgomot, câţiva gentilomi 
vinovaţi de trădare în ochii ei, dacă parlamentul i-ar fi văzut 
nevinovaţi. 


În cursul întregii zile, doamna Catherine păru mai 
întinerită cu douăzeci de ani, ea galopase alături de rege şi 
curtenii îşi ziseseră: 

— Doamna Catherine, care cu scumpul ei Rene se ocupă 
de alchimie, a găsit desigur niscaiva leacuri misterioase cu 
ajutorul cărora în decurs de o noapte o întineresc cu 
douăzeci de ani. 

În momentul când cortegiul regal intra pe porţile 
Luvrului, regina-mamă se aplecă spre rege, şi îi zise: 

— Majestatea Voastră voieşte a mă primi astă-seară? 

— Cu plăcere, Doamnă. 

— Între opt şi nouă ore, în cabinetul său de lucru... 

— Dar desigur. 

— Voi face cred, o confidenţă Majestății Voastre. 

Carol al IX-lea încruntă sprâncenele. 

— Îmi vei mai vorbi de politică? 

— Nu, Sire. 

Regele respiră. 

— Atunci, vino... vom juca l'hombre. 

— Fie, zise regina. 

— Ce nenorocire că acel sărman sir de Coarasse, adaugă 
Carol al IX-lea, să fie într-o astfel de stare... 

— Aud? Făcu regina, ce făcu o săritură pe şa. 

Deşi Rene fusese de dimineaţă la Luvru şi se întâlnise cu 
regina, el se ferise, pentru oarecare motive şi, nu vorbi 
reginei nici despre întâlnirea sa cu ducele de Guise, nici de 
amorul doamnei Margareta pentru Henric, nici în fine, 
despre duelul acestuia din urmă cu prinţul de Lorena. 

— Sir de Coarasse juca minunat lhombre, urmă regele. 

— Cum! A murit? 

— Nu, dar aproape. 

— Poftim? Făcu regina. 

— A avut o certă aseară într-o cârciumă. 

— Ah! 

— Şi a primit o lovitură de spadă în piept. 


— Ah! Ah! Făcu regina ai cărei ochi scânteiau de o 
bucurie ascunsă. 

— Sărmanul sir de Coarasse, adaugă regele, îl iubeam 
mult... Era vânător excelent, bun jucător... Avea mult spirit. 

— Tocmai despre dânsul voiam să vă vorbesc în audiența 
mea. 

— Ce spui? 

Şi Carol al IX-lea luă un aer uimit. 

— Ah! Da, reluă el, mi s-a spus că el se ocupa cu 
fermecătoriile şi că ţi-a făcut multe şi frumoase preziceri. 
Adevărat o fi? 

— Voi spune astă-seară tot, Majestății Voastre. 

Şi regina sări de pe cal şi se îndreptă spre 
apartamentele ei, pe când Carol al IX-lea, ce râdea sub 
mustaţa sa blondă cu şiretenia unui paj, urcă cu uşurinţă la 
dânsul. 

Doamna Margareta îl aştepta în acea cameră ce se 
numeşte cabinetul regelui, şi care preceda camera sa de 
culcare. 

— Ei bine! Făcu Carol al IX-lea. 

— Gata, răspunse Margareta. 

— E aici? 

— Da. 

— A putut suferi transportul? 

— Prea bine. 

— Miron l-a văzut? 

— Miron e sigur că-l va vindeca în câteva zile. 

— Bravo! Strigă regele. 

— Şi, sfârşi Margareta, dacă Majestatea Voastră îi 
continuă protecţia. 

— Ah! Drace! Frumoasa mea soră, zise regele, aceasta 
nu va fi fără osteneală. 

Margareta tresări. 

— Şi nu prea îmi va merge bine de acum cu buna 
noastră mamă. Ea mi-a surâs toată ziua, şi ştii că atunci 
când ea surâde... 


— Asta înseamnă că sunt pumnale afară din teacă şi 
otrăvuri prin aer, murmură Margareta. 

— Dar, asigură-te, copila mea, zise regele, vom fi tari... şi 
îndemânateci. 

Regele îmbrăţişă pe Margareta, apoi intră în camera sa 
şi înaintă până la uşa acelui mic cabinet în care culcase, 
după ordinele lui, pe pretinsul sir de Coarasse. 

Două persoane erau lângă patul bolnavului, Miron şi 
No€... 

— Bună ziua, scumpul meu Sire, zise regele care intră şi 
salută pe Henric cu un surâs. 

Capitolul LXI. 

Regele şezu jos, pe când No& se ridică cu respect. 

— Ei bine, domnule de Coarasse, zise Carol al IX-lea, 
cum te simţi? 

— Ah! Sire, răspunse prinţul, Majestatea Voastră e atât 
de bună cu mine, încât îmi pare că n-am fost niciodată mai 
sănătos. 

Regele surâse. 

— Eşti un linguşitor, domnule de Coarasse, zise el. 

Şi privind pe Miron, adăugă: 

— Şi tu Miron, ce crezi de rana domnului de Coarasse? 

Miron răspunse: 

— Cu un deget mai sus sau mai jos, la dreapta sau la 
stânga, şi domnul de Coarasse ar fi fost mort, Sire. 

— Drace! 

— Dar a avut noroc, şi rana sa va fi cicatrizată mai 
înainte de opt zile. 

— Atunci, zise regele, vei putea juca la umbră, 1 
domnule. 

— Oh! Desigur, Sire. 

Regele făcu un semn lui Miron. 

— Treci cu domnul de Noe în camera mea, zise el: acolo 
veţi găsi pe doamna Margareta. Voiesc să încredinţez un 
secret domnului de Coarasse. 


Miron şi No€ se înclinară şi ieşiră. Regele se ridică, 
închise uşa şi se aşeză din nou lângă patul lui Henric. 

Prinţul era puţin mirat, dar mirarea sa nu se amesteca 
cu nici o nelinişte, căci Carol al IX-lea continua să fie vesel. 

— Domnule de Coarasse, îi zise el, mă vezi foarte 
încurcat. 

— Adevărat, Sire. 

— Semăn mult unei stânci pe care două curente 
contrarii o izbesc. 

Henric privi pe rege. 

— Unul din aceşti curenţi se numeşte regina-mamă, 
Doamna Catherine. 

Henric tresări. 

— Celălalt, urmă regele, se numeşte Doamna Margareta. 

O uşoară roşeaţă apăru pe fruntea tânărului prinţ. 

Cu toate acestea el păru surprins şi zise: 

— Cum, Sire, Doamna Catherine şi Doamna Margareta 
nu se înţeleg între dânsele? 

— Nu, domnule. 

— Aceasta e ciudat! 

— Erau bine odată, dar... astăzi... 

— Astăzi, făcu cu naivitate prinţul. 

— Dumneata ai intervenit. 

— Eu, Sire? 

— Şi semeni mult, scumpul meu de Coarasse acelui măr 
de discordie de care vorbeşte bătrânul Homer. 

— Dar... Sire... 

— Sora mea Margot te-a luat sub protecţia ei şi a cerut 
ca să te transporte aici. 

— Prinţesa e prea bună. 

— Cum iubesc mult pe Margot şi cum am început a te 
iubi puţin, domnule Coarasse... 

— Majestatea Voastră mă onorează prea mult. 

— Am făcut tot ceea ce mi-a cerut Margot, cum vezi, 
dar... 

La acest dar, Carol al IX-lea se opri. 


Henric aştepta cu nerăbdare. 

Regele reluă: 

— Dar, scumpul meu domnul de Coarasse, nu ştiam azi 
dimineaţă că ai supărat pe doamna Catherine. 

— Eu, Sire? 

— Aşa încât e furioasă şi îmi va cere fără îndoială să te 
închidă la Bastilia. 

— Drace! 

— I-ai prezis, ţi-ai râs de dânsa şi de Rene, şi ştii 
sărmanul meu domn de Coarasse, că odată Doamna 
Catherine unită cu Rene pentru a uri pe cineva, înaintează 
cu paşi repezi spre îndeplinirea scopului lor. 

— Sire, răspunse cu umilinţă domnul de Coarasse, sunt 
în mâinile Majestății Voastre, şi dacă îi place a mă trimite la 
Bastilia şi chiar la piaţa Greve... 

— Nu, zise regele râzând, eşti aici, regina-mamă nu ştie 
nimic, Miron şi amicii dumitale vor păstra secretul şi voi 
autoriza pe doamna Catherine a te căuta pe oriunde nu 
eşti. 

— Majestatea Voastră crede dar, întrebă Henric, că 
regina-mamă e prea iritată asupra mea? 

— Sunt sigur. 

— Şi cugetă a mă pedepsi crud? 

— Hm! Făcu regele, nu aş voi să fiu în pielea dumitale, te 
asigur. 

— Dar, atunci Sire, îndată ce voi fi bine şi în stare de a 
suferi şaua... 

— Vei face bine de a te întoarce în Navarra, dar numai... 

Regele privi cu răutate pe Henric. 

— Să vedem, sărmanul meu Coarasse, reluă el, îţi voi 
pune o întrebare, răspunde-mi numai cu sinceritate. 

— Ah! Sire... 

— Cunosc bine motivul mâniei ce a dovedit Doamna 
Catherine, dar nu ştiu... 

Şi surâsul batjocoritor al monarhului luă proporţii şi mai 
mari. 


— Nu ştiu, sfârşi el, cauza simpatiei ce ai inspirat 
Doamnei Margareta. 

Henric luă un aer naiv: 

— Prinţesa e atât de bună! Zise el. 

— Atât de bună, reluă Carol al IX-lea tot batjocoritor, 
încât a plecat în mijlocul nopţii pentru a te găsi în cârciuma 
lui Malican, unde erai transportat. Hei! Hei! Domnule de 
Coarasse, zise regele, ştii că toate acestea sunt foarte isteţe 
din parte-ţi? 

— Sire! 

— Căci, în fine, sora mea Margot, e o fiică a Franţei? 

— Sire, zise cu umilinţă Henric, dacă merit vreo 
pedeapsă... sunt gata! 

Dar regele tot surâzând: 

— Dacă aş fi fost prinţ de Navarra, zise el, te-aş fi trimis 
a fi zdrobit în piaţa Greve; dar regele Franţei nu se 
amestecă în asemenea afaceri. 

La rândul său, Henric surâse; cu toate acestea el nu 
ghicea încă unde regele voia să vină. 

— Din nenorocire, reluă Carol al IX-lea, căsătoria surorii 
mele Margot cu vărul meu de Navarra e hotărâtă, şi acest 
eveniment care îţi va fi poate neplăcut... 

Regele se opri, aşteptând un răspuns de la sir de 
Coarasse, dar acesta păstră tăcerea. 

Atunci regele urmă: 

— Este aproape o lună de când doamna Jeanne d'Albret, 
vara mea, ne-a anunţat, pe regina-mamă şi pe mine de 
apropiatul ei voiaj la Paris. Ea va fi însoţită de fiul ei. 

— Ah! Făcu Henric. 

— Şi cred că atunci, scumpul meu, va trebui să iei o 
hotărâre. 

— Care, Sire? 

— Dacă rana e închisă, te vei urca pe cal şi vei merge 
puţin să te preumbli prin Navarra sau Lorena. Cred că... 
ducele Henric... ştii... ducele te va primi foarte bine. 


— Văd, răspunse sir de Coarasse, cu surâsul său de 
gascon, văd că Majestatea Voastră ştiţi multe lucruri. 

— Ei! Ei! Făcu regele. 

— Şi că nu-i voi spune nimic nou... 

— Ah! Drace! Margareta mi-a făcut o mulţime de 
confidenţe, azi dimineaţă. 

— Cu toate acestea, reluă tânărului prinţ, mă prind că 
am ceva de spus Majestății Voastre. 

— Despre cine? 

— Despre acel prinţ de Navarra căruia i-am făcut mare 
rău. 

— Şi-mi vei spune ceva de dânsul? 

— Da, Sire. 

— Să vedem. 

Henric se ridică puţin, aşa ca să vorbească mai liber, şi el 
începu astfel: 

— Înainte de a vorbi Majestății Voastre despre Alteța Sa 
Henric de Bourbon, este de trebuinţă ca să îi povestesc o 
legendă din munţii noştri, Pirinei. 

— Ah! Zise regele, aveţi legende prin Navarra. 

— Da, Sire, şi e una ce vă voi istorisi-o. 

— Ascult. 

— A fost odată, zise prinţul, un păstor din munţii spanioli 
ce se numea Antonio. Antonio era tânăr, întreprinzător, mai 
mult încă, era băiat frumos, şi putea în oarecare cazuri să 
fie iubit chiar pentru el însuşi. 

— Aş! Zise regele, ce spui! Un păstor poate fi iubit 
pentru altceva. 

— Ah! Sire, Atonio era bogat, şi fetele din satul lui îi 
calculaseră suma capetelor din turma sa, şi monedele pe 
care bătrâna sa mamă obişnuia să le ţină într-un ciorap de 
lână, drept pungă. 

— Unde dracu se ascunde ambiția? Făcu Carol al IX-lea 
râzând. 

— Lumea e astfel făcută, Sire. Într-o dimineaţă, bătrâna 
sa mamă, care nu era pe coasta Spaniei, ci pe ceaa 


Navarrei, îi zise: 

— Iată copilul meu că ai ajuns la vârsta de douăzeci de 
ani, şi a venit vremea de a-ţi lua o femeie.” 

— Mă voi gândi la aceasta, răspunse Antonio.” 

— Ţi-am găsit, în familia mea, în Navarra, o prea 
frumoasa fată ce se numeşte Margareta şi care e vara ta.” 

— Ah! Ah! Zise regele, ea se numea Margareta? 

— Da, Sire. 

— Apoi? Continuă, domnule de Coarasse! 

— N-ai, continuă mama lui Antonio, decât să mergi în 
Navarra, şi vei merge la verii tăi, fraţii viitoarei tale soţii.” 
— Bine! Răspunse Antonio; dacă ea îmi place îţi voi 

îndeplini voinţa.” 

— Dar, zise bătrâna ce era foarte prudentă, nu este 
destul să iei o femeie şi să o iubeşti, trebuie ca şi ea să te 
iubească.” 

— O cugetare foarte bună, observă regele. 

Henric urmă: 

— Bătrâna mamă a lui Antonio îl sfătui atunci să plece 
spre Navarra şi să meargă numai într-o seară să bată la uşa 
verilor săi, cerându-le ospitalitate, ca un călător. Omul 
nostru plecă; el ajunse acolo şi fu primit cu căldura pe care 
oamenii noştri o arată totdeauna câtre drumeţi. El o văzu 
pe Margareta. 

— Ea era frumoasă? Întrebă regele. 

— Încântătoare, Sire. 

— Şi el o iubi? 

— Pe dată. 

— Dar. Ea? 

— Ah! Iată unde începe naraţiunea mea, Sire. 

— Să vedem. 

— Căsătoria Margaretei cu vărul ei din Spania, Antonio 
fusese hotărâtă cu câţiva ani mai înainte de către părinţi, 
astfel încât Margareta crescu cu această idee că nu va avea 
niciodată alt bărbat. 

— Atunci ea trebuia să îl iubească mai dinainte? 


— Din contră, Sire. 

— Pentru ce? 

— Pentru că i se zise că Antonio era un fel de urs cu 
proastă creştere şi că locuia în valea cea mai sălbatică, cea 
mai puţin fertilă şi cea mai tristă din Navarra spaniolă. 

— Frumos motiv, într-adevăr! 

— Apoi, mai era unul şi mai serios poate... 

— Ah! Ah! 

— Margareta mai avea un văr, şi pe acesta îl iubea. 

— Pentru ce nu l-a luat de bărbat? 

— Ah! Iată: pentru că tatăl şi fraţii ei dăduseră cuvântul 
lui Antonio, şi pentru motive prea lungi de spus aici, ei 
preferau de a-l avea pe Antonio de cumnat. 

— Cum se numea celălalt văr? 

— Henric... şi el locuia în Franţa. 

— Bun! Zise regele ce începu a deschide un ochi. 

— Fraţii Margaretei, pe care un păstor ce era mesager 
între Spania şi Navarra îi anunţase de apropiata sosire a lui 
Antonio, se grăbiseră să îndepărteze pe celălalt văr, 
ameninţându-l că-l vor omori dacă s-ar mai arăta pe acolo. 
În ziua când Antonio veni să ceară ospitalitate, vărul 
plecase din ajun şi Margareta plângea necontenit. Antonio îi 
zise că el era spaniol şi cunoştea mult pe acela ce trebuia să 
îl ia de bărbat. Curiozitatea întrecu durerea şi Margareta 
întrebă pe pretinsul călător asupra aceluia căruia era 
condamnată a-i fi soţie. Antonio nu se dădu în lături de la a 
se înnegri pe cât putea: 

— Frumoasa mea domnişoară, zise el, Antonio e urât, 
Antonio e rău, Antonio e un bădăran, un adevărat urs cu 
proastă creştere.” 

Şi Margareta începu a simţi o mare plăcere ascultând 
toate relele ce i se spuneau despre viitorul ei soţ; asculta cu 
plăcere şi privea cu atenţie pe călătorul ce-i părea tânăr, 
frumos şi spiritual. 

La acestea din urmă cuvinte ale lui sir de Coarasse, 
regele Carol al IX-lea, ce avea deja un ochi deschis, 


deschise pe amândoi şi zise întinzând mâna tânărului prinţ: 

— Spune dar, că Antonio era foarte spiritual, vărul meu... 

Şi Carol al IX-lea recunoscând în fine, în sir de Coarasse 
pe vărul şi viitorul său cumnat, Henric de Bourbon, adăugă 
punând un deget pe buze: 

— Sst! Ascultă-mă bine, vărul meu. 

— Vorbeşte, Sire. 

— Margareta bănuieşte că sir de Coarasse ar putea avea 
un alt nume? 

— Nicidecum. 

— Ei bine, îţi voi da un sfat. 

— Ascult. 

— Rămâi sir de Coarasse, vere, cât se va putea mai mult 
timp. 

— Da, Sire. 

— Margot e o fată capricioasă, urmă regele. Ea ar putea 
bine să nu te mai iubească, din ziua când va afla adevărul. 

— Nu-mi pot prelungi incognitoul peste măsură, cu toate 
acestea... 

— Pentru ce? 

— Regina, mama mea, va fi aici în cincisprezece zile. 

— Ei bine, mai aşteaptă cincisprezece zile. 

— Şi apoi, doamna Catherine şi Rene vor forţa poate pe 
sir de Coarasse să se demaşte. 

— Ah! zise regele, dar să mai avem puţină răbdare, vărul 
meu. 

Cum regele sfârşea aceste cuvinte, o bătaie uşoară se 
auzi la uşa pe care regele o închisese cu grijă. 

— Sire, zise vocea lui Miron, Majestatea Voastră are 
buna voinţă de a deschide domnului de Noe? Regina-mamă 
vine. 

— Ah! Drace! Făcu Carol al IX-lea ce deschise îndată uşa 
şi zări pe Margareta şezând la cealaltă extremitate a holului 
şi vorbind cu pajul Raoul. 

Raoul venea să întrebe din partea Doamnei Catherine, 
dacă putea să fie primită îndată. 


Nu era dar timp de pierdut pentru a-l ascunde pe Noe. 
Regele îi arătă cu un gest cabinetul din care ieşea. Noe 
intră, Margareta îl urmă. 

— Nu este prea bine, zise ea regelui, ca Doamna 
Catherine să mă găsească aici. 

Şi ea închise uşa, apoi veni de luă mâinile lui Henric ce o 
privea surâzând. 

Miron şi regele erau dar singuri în camera vecină, unde 
îndată se auziră paşii reginei-mamă. 

— Ea vine să îmi ceară capul, murmură Henric 
surâzând... 

— Pe credinţa mea, zise Margareta ce puse un ochi la 
cheia uşii, apoi urechea, oricine locuieşte la Luvru, are 
obiceiul de a asculta la uşi... Să facem ca toată lumea. 

Capitolul LXII. 

Am pierdut din vedere pe Rene Florentinul din 
momentul când Sarah, frumoasa argintăreasă, ieşise în 
toată libertatea din închisoarea sa improvizată. 

Rene a cărui pasiune îl turmenta continuu, privea pe 
Sarah depărtându-se şi o urmări cu privirea până ce ea 
intră în unghiul invizibil al străzii. 

După aceasta, el se întoarse şi văzu pe Gribouille la 
spatele lui. 

Gribouille rămăsese uimit. 

— Senioria Voastră este nebună! Strigă el. 

— Hei! Făcu Rene. 

Gribouille avea aerul unei pisici, care după ce a prins un 
şoarece în ghearele sale, a avut dobitocia de a-l lăsa să 
scape în marginea unei găuri îndestul de mare pentru el şi 
prea mică pentru dânsa. 

— Pentru ce sunt nebun? Întrebă cu repeziciune Rene. 

— Pentru că ai lăsat-o să plece. 

— Dobitocule! 

— Drace! Murmură dânţuitorul, atunci nu mai trebuia să 
mai îmi recomanzi, să răspund cu capul meu, dacă o voi lăsa 
să fugă. 


— Ea şi-a răscumpărat libertatea. 

La rândul său Gribouille privi pe Rene. 

— lartă-mă, zise el, dar credem că Senioria Voastră nu a 
adus-o aici decât pentru că... pentru că... 

Gribouille se opri. 

— Vorbeşte odată, dobitocule, strigă Rene cu nerăbdare. 

— Ei bine, credeam că Senioria Voastră o iubeşte. 

— Da... dar... 

— Şi nu mă gândeam că are să fie vorba de banii săi. 

— Hm! Se gândi Rene, aş putea să-i spun şi lui Gribouille 
împrejurările petrecute. 

Şi apoi zise tare: 

— Închipuie-ţi că o iubesc cu nebunie, Gribouille. 

— Cu toate acestea ea părea a nu vă înţelege amorul 
vostru. 

— Aşa este, o ştiu. Şi când ea a văzut că mă apropiam de 
dânsa, s-a înarmat cu un cuţit pe care l-ai lăsat pe masă. 
Pentru ce dracu laşi tu, cuţitele astfel? 

— M-am gândit la asta, dar îmi puteam închipui că... 

— Bine! Aşadar, ea s-a înarmat cu acel cuţit şi m-a 
ameninţat că se va omori. 

— Drace! Zise Gribouille care avea puţin scepticism, 
femeile ţipă prea tare, dar ele cugetă de două ori lucrurile 
mai înainte de a ajunge la această extremă. 

— Ea ar fi făcut întocmai cum zicea, răspunse Rene cu 
toată convingerea. 

— Şi atunci? Întrebă dănţuitorul. 

— Atunci, zise Rene, am primit propunerea sa. 

— Care era? 

— Că m-a făcut moştenitorul ei. 

— Cum dracu! Murmură Gribouille, nu mai înţeleg acum 
NIMIC. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu se moştenesc oamenii decât după 
moarte. 


— Te înşeli. Ea mi-a dat tot ceea ce posedă cu condiţia ca 
s-o las să plece. 

— Bine. Înţeleg. Dar atunci, făcu Gribouille cu un aer 
zăpăcit, o mai poţi avea în mână când o vei moşteni? 

— Nu, zise Rene. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu voi intra în posesia averii sale, decât 
când va fi în afara Franţei. 

Rene istorisi atunci lui Gribouille modul de înţelegere ce 
avusese el cu argintăreasa în privinţa aceasta. Gribouille îl 
asculta dând din cap. 

— lată! Murmură el. 

— Ce! Făcu Rene neliniştit. 

— Senioria Voastră este înşelată. 

— Cum aşa? Am cuvântul ei de onoare. 

— Femeia e întotdeauna schimbătoare, zise dănţuitorul 
care avea oarecare noţiuni istorice în această privinţă şi 
care văzuse castelul de Rambouillet şi faimoasele ferestre 
pe care Francisc 1 scrisese cupletul său, nu mai puţin 
celebru. 

Neîncrederea lui Gribouille făcu impresie lui Rene, nu 
mai puţin faimoasă. 

— Ea e onestă, zise el. 

— Haida-de! Haida-de! 

— Şi eu chiar m-am purtat cu multă modestie în faţa ei. 

— Ea are amici, nu este aşa? 

— Aşa cred. 

— Ei bine, acei amici o vor povăţui ce trebuie să facă. 

Această din urmă idee a lui Gribouille, termină prin a-l 
tulbura pe Rene. 

— În fapt! Zise el, tu poate să ai dreptate, voi încerca din 
nou să pun mâna pe dânsa. 

Rene se repezi într-adevăr afară din casă şi calculă că 
Sarah trebuia să se fi dus de-a dreptul la cârciuma lui 
Malican. 


Astfel dar, el începu să alerge şi traversă podul Change 
şi piaţa Châtelet într-o clipită. 

Dar Sarah avea câteva ore înaintea lui, şi apoi ea alerga 
tot aşa de repede ca şi Rene. 

Când Florentinul ajunse pe piaţa Saint-Germain- 
|' Auxerrois, găsi pe Malican aşezat foarte liniştit pe pragul 
uşii sale. 

— Bună ziua, messir, zise el. 

— Bună ziua, Malican. 

— Senioriei Voastre îi e sete poate? 

— Nu. 

— Ea nu voieşte să bea o butelie de vin vechi? 

— Nu. 

— Atunci în ce fel i-aş putea fi folositor? 

Rene privi fix pe cârciumarul bearnez. 

— Aveai la tine, zise el, o femeie îmbrăcată bărbăteşte? 

Sau că Sarah, care plecase cu Myette spre strada 
Pretres unde ea avea să vadă pe scumpul său Henric, s-ar fi 
destăinuit lui Malican, sau că acesta ghicise o parte din 
adevăr, cert este că acesta răspunse pe dată şi fără a se mai 
gândi. 

— Da, messire. 

— Unde, este? 

— A dispărut de ieri seară. 

— Adevărat? 

— Da. 

— Şi tu nu ai mai revăzut-o? 

— Nu. 

Şi Malican care minţea cu eroism, scoase un adânc 
suspin. 

— Malican, Malican, murmură Florentinul, ia seama! 

— La ce, monseniore? 

— Dacă mă minţi, te spânzur. 

— Monseniore, am spus adevărul. 

— Bine! Zise cu bruscheţe Rene. 

Şi el se îndreptă spre Luvru. 


La Luvru nu se mai ştia nimic despre Florentin. 

După unii, Ren€ era mai mult ca totdeauna la favoarea 
reginei; iar după alţii, doamna Catherine nu l-a smuls din 
ghearele maestrului Caboche călăul, decât pentru că 
poseda o mulţime de secrete de ale statului. 

Şi după aceştia din urmă, Rene era în dizgrație. 

Soldatul care păzea la portiţa cea mică a Luvrului era şi 
el fără îndoială, tot de această opinie, căci încrucişă 
carabina şi îi zise: 

— Nu se poate intra în Luvru, decât cu cuvântul de 
ordine. 

— Îl am, zise Ren€... 

— Să vedem. 

Rene Florentinul asistase de atât de multe ori la 
schimbarea cuvintelor de ordine, încât terminase prin a şti 
pe dinafară toate cuvintele uzitate într-un asemenea caz. 

La întâmplare, el pronunţa acela de vânătoare. 

Într-adevăr, era chiar cuvântul pe care îl dăduse regele 
deşteptându-se. 

Regele, se ştie, trebuia se vâneze la Saint-Germain. 

— "Treci, zise elveţianul. 

Rene se duse drept la Doamna Catherine. 

Regina, pe care Carol al IX-lea o rugase cu câteva 
minute mai înainte de a-l însoţi la vânătoare, se îmbrăca cu 
o cochetărie care nu mai era de vârsta sa. 

Ea îl văzu intrând pe Rene şi îi zise: 

— Ştiu mai dinainte ce ai să-mi ceri. 

— Poate, Doamnă. 

— Tu voieşti să ai avizul meu asupra lui sir de Coarasse? 

Doamna Catherine pronunţa aceste cuvinte cu un surâs 
atât de ciudat, încât Rene înţelese că pierderea lui Henric 
era deja hotărâtă în spiritul său. 

— Este drept, zise el, că un prefăcut ca acesta merită... 

— O pedeapsă exemplară. Sunt şi eu de părerea ta. Dar 
cu toate acestea, voiesc să am timpul de a reflecta. 

Rene îşi muşcă buzele. 


— Şi apoi, de a ne debarasa de dânsul nu e uşor. 

— Pentru ce? 

— Ele vărul lui Pibrac. 

— Pfiuu! 

— Regele îl iubeşte mult. 

Rene îşi încruntă sprâncenele. 

— În fine, am să mă mai gândesc, du-te! 

Şi regina concedie pe vechiul său favorit. 

Rene plecă fără a putea să vorbească reginei, ceea ce se 
petrecuse în ajun, adică lupta ducelui de Guise cu sir de 
Coarasse. 

Rene voia fără îndoială, să menajeze pe duce şi să-şi ţină 
cuvântul pe care-l dăduse. Afară de aceasta, Florentinul ştia 
că sir de Coarasse era grav rănit, şi era sigur că nu e mort. 

Dacă Henric ar fi murit în timpul nopţii, Malican desigur 
că nu ar fi avut figura liniştită când Rene venise să îl vadă. 

Această reflecţie pe care o făcu plecând de la regină, fu 
pentru el o rază de lumină. 

— Aide, îşi zise el, ştiu ce am de făcut. Malican a văzut pe 
Sarah şi e probabil că am s-o găsesc la căpătâiul patului lui 
Henric, care acesta desigur că trebuie să fie culcat în 
cârciumă. 

Rene se îndreptă din nou, spre casa bearnezului. 
Malican nu părăsise încă pragul casei, şi salută pe Florentin 
a doua oară cu cel mai profund respect. Rene luă un aer 
politicos. 

— Scumpul meu Malican, zise el, regina mă trimite la 
dumneata... 

— Regina! Domnule Rene? 

— Da, ea s-a informat că un gentilom din ţara ta, pe care 
îl iubeşte, ca şi mine, s-ar fi apucat la o ceartă la tine... 

— Da, sir de Coarasse. 

— Şi s-a bătut. 

— Cu un necunoscut. 

— Care l-a rănit foarte grav, după cum se zice? 

— Nu, făcu Malican cu linişte. Rana e uşoară... 


— Ah! Murmură Rene, atât mai bine! Respir... 

— În opt zile el va fi pe picioare. 

— Tu crezi? 

— Sunt sigur. 

— Prea bine, în acest caz el trebuie să fie la tine, nu este 
aşa? Mă duc să văd pe acest nenorocit de Coarasse. 

— Nu e la mine, monseniore. 

— Cum! 

— V-o jur. 

— Cu toate acestea nu cred că rănit fiind, se putea duce 
până la hanul său. 

— L-au ridicat. Amicul său domnul de Noe s-a dus să 
caute pe hangiul lor, şi acesta în revărsatul zorilor a venit 
cu doi băieţi şi o litieră. 

Ceea ce spunea Malican părea atât de adevărat încât 
Rene, îl crezu pe cuvânt. El se duse dar, în strada Saint- 
Jacques. 

Gasconul Lestacade, era ca şi Malican, aşezat pe pragul 
uşii. 

— Bună ziua, îi zise Rene. 

Toată lumea cunoştea pe Florentin, figura lui era teribilă, 
şi când el trecea printr-o piaţă unde se jucau copiii, aceştia 
se opreau, salutau şi nu îndrăzneau să-şi înceapă jocul, 
până ce el nu se depărta. 

Lestacade făcu dar lui Rene, aceeaşi reverență ca şi 
Malican. 

— Bună ziua! Monseniore, zise el. 

— Cum îi merge lui sir de Coarasse? Întrebă Rene. 

— Dar... nu prea rău, făcu Lestacade mirat. 

— Cum! Nu prea rău? Tu vrei să zici, mai bine, îmi 
închipui. 

— Sir de Coarasse nu e bolnav, zise hangiul. 

— Haida-de! Făcu Rene. 

— El nu s-a culcat aici în noaptea trecută şi cred că el 
trebuie să fie la Luvru, la domnul de Pibrac, vărul său. 


Lestacade se silea să-l convingă pe Rene, când acesta din 
urmă îi zise: 

— Cum! Tu nu ştii că ela primit în noaptea asta o 
lovitură furioasă de spadă? 

Lestacade păli şi scoase o exclamaţie de surpriză. 

— O Dumnezeul meu! Zise el... 

Durerea hangiului conta prea puţin pentru Rene. 

— Ah! Banditule de Malican! Zise el, tu ţi-ai râs de mine. 
Ţine minte! 

Rene, fierbând de mânie, merse în strada Saint-Jacques 
şi trecu podurile cu intenţia de a-şi face singur dreptate. 

Din fericire însă, Malican era un om capabil să-şi înfigă 
cuțitul său bearnez, acolo unde găsea de cuviinţă violenta 
sa iritaţie, şi apoi noroc chiar pentru Rene, căci avu câteva 
momente de reflecţie pe când mergea. 

— Pentru ca acel ticălos de Malican să mă mintă, gândi 
el, trebuie să ştie ura mea contra lui Coarasse. Acesta dar, 
nu poate să fie la dânsul... Dar unde este? Nu voi şti aceasta 
decât consultând stelele. 

Rene trecu drumul şi se întoarse spre podul Saint-Michel 
unde lăsase pe Paola. 

Cu câteva ore mai târziu, doamna Catherine se întorcea 
de la Saint-Germain cu regele, şi cerea lui Carol al IX-lea o 
audienţă pentru ora opt seara. 

Intrând în oratoriul său, doamna Catherine îl găsi pe 
Rene. 

Rene se sucise toată ziua primprejurul pieţei Saint- 
Germain-l'Auxerrois, unde sfârşise prin a cerceta pe 
Gribouille. 

Dar nici Gribouille, nici Rene nu putuse să surprindă 
secretul dispariţiei neaşteptate a lui sir de Coarasse. 

Atunci Rene se hotărâse să destăinuie totul, reginei- 
mamă, şi o aştepta nerăbdător. 

— Ei bine! Zise ea intrând, ai aflat tu ce i s-a întâmplat 
lui sir de Coarasse? 

— Da, doamnă. 


— E adevărat că s-a bătut şi e grav rănit? 

— Rana lui e uşoară. 

— Ah! Se va tămădui? 

— E atât de bine îngrijit! Zise Rene, la întâmplare şi cu 
un ton batjocoritor, încât... 

— Adevărat? Şi... de cine? 

— Doamnă, reluă Rene care luă îndată un aer grijuliu şi 
gânditor, abia am scăpat din ghearele maestrului Caboche, 
şi vă asigur că nu mai am nici o dorinţă de a mai intra. 

— Ce-mi cânţi tu acolo, Rene, întrebă regina 
înspăimântată. 

— Doamnă, urmă Florentinul, sir de Coarasse are mari 
protecţii. 

— Ei, aş! Făcu regina. 

— Regele îl iubeşte mult. 

Catherine înălţă din umeri şi zise: 

— Regele va face ceea ce va voi. 

— Îmi cer iertare! nu este numai regele cel ce se 
interesează de dânsul. 

— Dar cine mai este, încă? 

— Doamna Margareta. 

Regina tresări şi privi fix pe Rene. 

— Ah! Murmură acesta, cu un ton ipocrit, ea îi datorează 
mult. 

— Pentru ce? 

— Pentru că s-a bătut pentru dânsa, doamnă. 

Regina se sculă înmărmurită de pe scaunul pe care 
şedea. 

— Ce zici tu? Strigă ea. 

— Adevărul, doamnă. 

— Domnul de Coarasse s-a bătut pentru Doamna 
Margareta? 

— Da, doamnă. 

— Şi... cu cine? 

— Cu monseniorul Henric de Lorena, ducele de Guise, 
adaugă Rene cu o linişte prefăcută. 


Doamna Catherine păli şi respiraţia ei ce se înăbuşise, 
nu lăsă să-i scape decât un cuvânt. 

— Vorbeşte! 

La tonul imperios cu care acest cuvânt fusese pronunţat, 
Rene simţi că favoarea sa depindea de destăinuirile ce avea 
să facă. 

— Ducele de Guise a venit la Paris incognito, ieri seară. 

— Ah! Şi desigur pentru a revedea pe Margareta? 

— Pentru nimic altceva, doar pentru aceasta, Doamnă. 

— Şi... a văzut-o? 

— Mai întâi a văzut pe Nancy, care a pretins că Doamna 
Margareta era bolnavă... şi nu putea să îl primească. 

— După cum văd, el a intrat în Luvru. 

— Da, Doamnă. 

— Oh! Făcu regina cu mânie, sunt foarte rău servită, 
astăzi, ducele trebuia să fie la Bastilia. 

— Şi eu sunt de părerea dumitale. 

— Şi a plecat, fără îndoială? 

— O, e departe acum de Paris. 

— Dar în fine, Margareta l-a văzut? 

— Da, Doamnă. 

— Şi... 

— Prea târziu, ea nu îl mai iubeşte. 

— Ah! Făcu regina. 

— Căci ea iubeşte... 

Rene se îndoi. 

— Termină! Strigă Catherine cu mânie. 

— He! Dar, zise Rene, nu a mai avut îndrăzneala lui din 
zilele trecute, cu toate acestea, ducele de Guise a făcut 
foarte bine că a dat o lovitură de spadă acestui ticălos de 
Coarasse. El fusese suplinit prin acesta din urmă. 

— Ren6, zise regina cu o furie surdă, ia seama să nu 
minţi. 

— Nu mint. 

— Aşadar, Margareta? 


— Alteța Sa protejează pe sir de Coarasse, şi nici să nu 
vă îndoiţi de aceasta, Doamnă. 

Doamna Catherine devenise palidă. 

— Oh! Zise ea, dacă este astfel, acest Coarasse va muri! 
mă duc la rege. 

Doamna Catherine intră la rege, chiar în momentul când 
acesta împingea pe No€ şi Margareta în cabinetul unde era 
culcat sir de Coarasse. 

— Ah! Sărmanul meu Henric, murmură Margareta care 
îşi lipise ochiul la cheia broaştei, ce are să întrebe ea? 
Dumnezeul meu! 

Şi Margareta întorcându-se, învălui pe prinţ cu o privire 
de amor. 

— Dar asigură-te, zise ea, căci sunt aici... şi te iubesc... 

Capitolul LXIII 

— Ah! Doamnă, strigă Carol al IX-lea, văzând pe regină 
atât de agitată, ce ţi s-a întâmplat? 

— Ceea ce nu pot spune decât Majestății Voastre. 

Catherine, vorbind astfel, privea pe Miron ce se ţinea 
respectuos la distanţă. 

Regele făcu un semn: 

— Du-te, bunul meu Miron, zise el. 

Miron ieşi. 

Atunci doamna Catherine se lăsă să cadă pe un fotoliu, 
ca şi cum ar fi fost cuprinsă de slăbiciune. 

— Ascult Doamnă, zise regele. Vorbeşte! 

— Sire, reluă regina-mamă, v-am cerut, cu câteva 
momente în urmă, voia de a vă spune ceva asupra lui sir de 
Coarasse şi ai binevoit a-mi hotări o oră... 

— Şi văd, răspunse regele, că orologiul dumitale e greşit. 

— Pentru ce? 

— Pentru că sunt şapte ore, ci nu opt. 

— lartă-mă. Eram grăbită de a vedea pe Majestatea 
Voastră. 

— Vorbeşte, Doamnă. 

— Voiam dar, să vorbesc de sir de Coarasse. 


— Ah! Ah! Zise regele Carol al IX-lea, ce începu a surâde, 
ştiu ce vii a-mi cere. 

— Adevărat? Făcu Catherine. 

— Sir de Coarasse e un om dibaci... 

— Prea dibaci, Sire. 

— El citeşte în stele. 

— Cel puţin astfel pretinde el. 

— Şi cum îţi plac mult astrologii, nu e aşa? 

— Cei adevăraţi, zise regina. 

— Vii să-mi ceri ceva favoruri pentru sir de Coarasse. 

Regina avu un surâs crud. 

— Asigură-te, Sire, zise ea, vin a cere din contră o 
pedeapsă straşnică pentru acel mizerabil. 

— Ah! Dumnezeul meu! Murmură regele, ce a făcut dar? 

— EL şi-a râs de mine... 

— Dacă e astfel, el va fi pedepsit. 

Catherine tresări de mulţumire. 

— Dar cum? 

Regina ar fi voit să rămână secrete toate scenele de 
farmece şi preziceri ce avusese loc între sărmanul Coarasse 
şi dânsa; dar regele voia să cunoască detaliile. 

Ea fu obligată să istorisească, punct cu punct, cum sir de 
Coarasse prin îndrăzneală şi dibăcie, reuşise a-i căpăta 
încrederea, şi cum ea sfârşise prin a afla că era jucată. 

— Drace! Făcu regele, Doamnă, sunt de părerea 
dumitale. Sir de Coarasse merită pedeapsă. Vorbeşte... 
voieşti să-l trimit a petrece vreo opt zile la Bastilia? 

Regina scoase un strigăt de mirare, aproape de mânie. 

— Majestatea Voastră glumeşte? Zise ea. 

— Pentru ce, Doamnă? 

— Pentru că veneam să-i cer moartea acelui mizerabil. 

— Aş! Făcu regele. Ştii bine că pentru a spânzura, arde 
sau decapita pe sir de Coarasse, ar trebui pus din nou în 
vigoare un vechi edict al strămoşilor mei privind pe 
prezicători? 

— EI bine! Pune-l din nou în vigoare, Sire. 


— Şi atunci, cum sir de Coarasse nu e singurul care să se 
fi ocupat de farmece... se vor arde pe toţi cei ce au făcut ca 
dânsul... 

— Nu mai cunosc decât pe unul. 

— Scumpul dumitale Rene, Doamnă. Şi, apoi... 

— Şi apoi? Întrebă Catherine ce încruntă sprâncenele. 

— Şi apoi... Majestatea... Voastră... sfârşi regele cu 
răceală. 

Doamna Catherine deveni palidă de mânie. 

— Majestatea Voastră voieşte să glumească, zise ea. 

— Ei! Dumnezeul meu! Doamnă, replică regele, vă voi 
spune cuvântul. 

— Ah! Făcu Catherine. 

— Îmi e milă de a vedea pe o regină a Franţei, o fiică de 
Medicis, o femeie a cărei politică face întreaga Europă să se 
mire, să se coboare la nişte uri şi mânii mărunte, de a 
consulta stelele cu un parfumier şi a se înfuria pentru că un 
mic gentilom gascon, ce e cu toate acestea foarte galant, a 
voit să ruineze în credinţa Majestății Voastre, pe acel 
parfumier care e un mizerabil. 

Regele pronunţase aceste cuvinte cu mare fermitate; 
Doamna Catherine înţelese că lucrurile erau prea serioase. 

— Sire, zise ea, ai dreptate, şi mă supun. lert pe 
înşelător. 

— Prea bine, Doamnă. 

— Dar voiesc a spune ceva legat de politică. 

— Oh! Oh! 

— Voiesc să vorbesc de un om ce poate, dintr-o zi într- 
alta, să răstoarne planurile noastre cele mai înțelepte. 

— Adevărat, doamnă, voieşti a-mi vorbi de vărul dumitale 
ducele de Guise? 

— Poate... 

— A fost ieri, ştii? 

Regina îşi muşcă buzele până la sânge. 

— Ei bine! Sire, reluă ea, ducele de Guise a părăsit 
Parisul... Ştii cum... 


— Ah! Doamnă, răspunse regele, dumneata l-ai silit să 
plece. În ziua când căsătoria surorii mele Margot, a fost 
hotărâtă a se face cu prinţul de Navarra... 

— Majestatea voastră, zise regina, m-a autorizat să 
ordon ca ducele de Guise să fie ucis cu pumnalul, dacă îl 
regăsesc la Luvru. 

— Este adevărat, Doamnă. 

— Şi ducele a scăpat cu bine... o dată. 

— Ziceţi de două ori, Doamnă; căci dacă sunt bine 
informat, ducele a petrecut trei ore la Luvru noaptea 
trecută. 

— Nu mă aşteptam la atâta îndrăzneală... Dar, Sire, 
ducele a plecat. 

— Bun! El se va întoarce. 

Catherine ridică din umeri. 

— Nu cred, zise ea, dar în fine, vin se cer Majestății 
Voastre o nouă autorizaţie. 

— De a ordona să fie ucis ducele de Guise? 

— Pe el... sau pe un altul. 

— Cum, pe un altul? 

— Sire, făcu Catherine cu hotărâre, Margot nu mai 
iubeşte pe ducele de Guise. 

— Ah! Cu atât mai bine. 

— Dar ea iubeşte pe un altul. 

— Oh! Oh! Doamnă. 

— Şi, cum nu trebuie împiedicată căsătoria ei cu prinţul 
de Navarra... 

— Aş! Murmură Carol al IX-lea, prinţul de Navarra ţine a 
se însoţi cu o fiică a Franţei. Dar care e celălalt? 

— Un simplu gentilom. 

— Margot are simpatii liberale. Rangul şi naşterea sunt 
lucruri de nimic în ochii ei. 

Şi Carol al IX-lea începu să râdă. 

— Sire. Sire... ceea ce spun Majestății Voastre e grav... 

— Pentru prinţul de Navarra mai ales. 


— Şi Majestatea Voastră trebuie să-mi permită a face 
acelui gentilom... ceea ce am făcut... sau am voit a face... 

— Ducelui de Guise, nu e aşa? 

— Da, Sire. 

— Ah! Mă iartă! Doamnă. Ducele de Guise e un văr 
nemulţumit, un prinţ de Lorena ce ar voi să devină rege al 
Franţei. Dacă ar fi fost să-l ucizi, mi-ai fi făcut un serviciu 
mai mare decât regelui de Navarra. 

— Cu toate acestea... 

— Dar un sărman mic gentilom, doamnă, un adolescent 
ce a fost uimit de buzele cele rumene, de părul cel negru şi 
de ochii cei mari ai Margaretei, să îl ucizi ca pe un văr al 
regelui Franţei! ii! 

— Sire, zise regina cu hotărâre, anunţ pe Majestatea 
Voastră că această căsătorie nu se va face. 

— Aş! Eu cred din contră. Dacă gentilomul... Ei! Dar... 
drace, se întrerupse regele, cunosc acum pe acel gentilom. 

— Ah! Murmură regina. 

— El s-a întâlnit undeva cu ducele de Guise... undeva... 
poate chiar în camera Margaretei, şi galantul din ajun a dat 
o bună lovitură de spadă galantului de a doua zi. 

— Poate, Sire. 

— Şi, văd, zise regele, că e acel sărman de Coarasse... 

Regina păstră o tăcere afirmativă. 

— Doamnă, reluă cu gravitate, Carol al IX-lea, voiesc a-ţi 
face o propunere. 

— Ascult, Sire. 

— Domnul de Coarasse e vinovat, prea vinovat că a 
plăcut Margaretei. 

— Oh! Desigur! 

— Dar e şi mai culpabil încă, fiindcă a voit să înnegrească 
în faţa dumitale pe scumpul Rene. 

Catherine păli din nou. 

— Ei bine! Sfârşi regele, voiesc a aproba omorul acelui 
sărman Coarasse, cu toate că e bun jucător la umbră şi un 
băiat de spirit. 


Regina se mişcă plină de veselie. 

— Dar, cu două condiţii. 

— Să vedem, Sire. 

— Cea dintâi e ca însuşi Rene să se însărcineze cu 
omorul. Dacă o altă mână va atinge pe sărmanul Coarasse, 
ordon să îl decapiteze, şi pe dumneata te exilez la castelul 
d'Amboise. 

— Primesc, Sire. 

— Prea bine! 

— Şi a doua condiţie? 

— Iat-o. Rene nu va putea atinge pe domnul de Coarasse 
decât surprinzându-l la picioarele lui Margot. 

— Oriunde ar fi? 

— Da, zise regele cu bunătate. 

— Majestatea Voastră îmi dă cuvântul. 

— Pe credinţă de rege, Doamnă. 

— Sire, zise regina ridicându-se, îţi mulţumesc în numele 
meu şi în acela al statului, căruia moartea acestui om, ce 
poate împiedica unirea navarreză, va aduce un mare 
serviciu. 

Carol al IX-lea sărută mâna mamei sale, şi o conduse 
până la uşa cabinetului său. 

Dar în momentul când era să treacă pragul, el adaugă cu 
vioiciune: 

— Ah! Uitasem Doamnă, am la rândul meu să-ţi cer o 
concesie. 

— Mie, Sire? 

— Dumitale. 

— Majestatea Voastră poate ordona. 

— M-am gândit Doamnă, că pentru că vă dăruiam pe 
Coarasse, îmi vei reda pe Crillon. Acel sărman duce mi-e 
foarte trebuincios. 

Doamna Catherine simţi o violentă ură, dar ea se prefăcu 
că surâde. 

— Majestatea Voastră ar face bine de a-l chema înapoi, 
zise ea. 


Şi ea ieşi. 

— Hei! Hei! Murmură regele, cred că comisionul nu va fi 
conform gustului lui Ren€. Lui îi place mai mult să asasineze 
pe un burghez decât pe un gentilom. 

Şi regele alergă spre a deschide uşa cabinetului, de 
unde prinţul de Navarra, Margareta şi Noe, nu pierduseră 
nici un singur cuvânt din convorbirea regelui cu Doamna 
Catherine, şi el intră râzând cu hohot. 

Doamna Catherine se duse foarte neliniştită de 
rechemarea domnului Crillon, dar în acelaşi timp încântată 
de obţinerea sentinţei la moarte a lui sir de Coarasse. 

Ea se întoarse deci, în oratoriu unde Rene o aştepta. 

La înfăţişarea radioasă ce regina avea intrând, 
Florentinul înţelese pe dată că regele îi acordase tot. 

— Rene, zise Catherine, regele ţi-a dat de lucru. 

— Cum, Doamnă? 

— Condamnând pe Coarasse. 

— La moarte? 

— La moarte, zise cu nerăbdare Catherine. 

— Ah! Ah! Murmură Florentinul, ai cărui ochi scânteiară 
de o bucurie sălbatică, va fi pus dar la tortură, îi vor arde 
mâinile, îi vor sfărâma picioarele. 

— Nu, zise regina, nimic din toate acestea. 

Rene făcu un gest de groază. 

— Ar trebui oare să ne mulţumim cu o simplă 
spânzurare? 

— Nu, zise din nou regina. 

Şi Rene o privi şi mai mirat. 

— Regele nu este prea înfuriat de a şti că Coarasse este 
iubit de Margareta, urmă Doamna Catherine, dar a 
consimţit ca el să moară. 

— În ce chip? 

— Asasinat. 

— Ah! Prea bine, am tocmai sub mâna mea un prea brav 
băiat. 

Regina făcu un gest cu capul. 


— Te înşeli, zise ea. 

— Cum, Doamnă? 

— Regele voieşte să te însărcinezi personal cu această 
afacere, sărmanul meu Rene. 

— Aud! Făcu Florentinul. 

— Majestatea Sa, continuă să creadă că tu eşti celce a 
omorât pe burghezul Samuel Loriot, urmă regina cu un ton 
batjocoritor. 

— Şi ce importanţă are aceasta? 

— Aceasta face în ochii lui, că tu ai obiceiul de a asasina, 
şi îţi vei face mai bine singur treburile. 

— Dar... cu toate acestea... 

— Ah! Drace! Murmură regina, da ori ba? 

Rene făcu o mişcare, suspină profund şi sfârşi prin a se 
hotări. 

— Îl voi lovi pe la spate, zise el, între umeri... acesta e o 
lovitură sigură. 

— Acesta e afacerea ta, dar mai e încă o condiţie. 

— Ah! 

— Nu vei putea lovi pe Coarasse decât surprinzându-l la 
picioarele Margaretei. 

— Hm! Nu mai e, dar nici o vorbă? 

— Nu. 

— Pot să îl omor pe dată? 

— Dacă găseşti pe Margareta lângă dânsul. 

— În acest caz osteneala va fi mai mică. 

— Pentru ce? 

— Dar pentru că e rănit... în pat... şi adăugă Rene cu 
neruşinare, afacerea e uşoară. Un om culcat nu se apără. 

— Laşule! Zise regina cu dispreţ. 

— Aş! Replică parfumierul, fiecare face cum poate. 

— Prea bine! Dar crezi tu că vei putea lesne găsi pe 
Margareta lângă dânsul? 

— Sper. 

— Adevărat? 


— Drace! Murmură Rene, nu ştiu unde a fost dus, dar 
desigur că voi afla în curând. 

— Cum? 

— Majestatea Voastră înţelege bine, urmă Rene, că 
Doamna Margareta nu se va abţine să nu îl vadă. 

— Ai dreptate. 

— Deci voi supraveghea şi voi ordona să fie 
supravegheată prinţesa. Ea va trebui ca la un moment dat 
să iasă din Luvru pe ascuns, şi va fi urmărită. 

— Ei bine! Zise regina, du-te, asta e afacerea ta... ţi-am 
obţinut răzbunarea... aceasta e tot ce pot face pentru tine. 
— Majestatea Voastră poate dormi liniştită, răspunse 

Rene, vom fi răzbunaţi. 

Rene ieşi cu un pas sigur, cu capul sus, cu surâsul pe 
buze şi cobori în curtea mare a Luvrului unde valeţii şi pajii 
îl salutară cu umilinţă. 

Un gentilom, în acel moment, se pregătea să urce pe cal. 

Rene se apropie şi îl recunoscu pe Pibrac. 

Domnul de Pibrac se pregătea să urce pe un cal 
normand şi cele două lădiţe pe care le avea de fiece parte a 
calului probau că avea să facă o lungă călătorie. 

Rene salută pe domnul de Pibrac cu veselie. 

Domnul de Pibrac îi răspunse cu surâsul pe buze. 

— Unde mergi? Întrebă Florentinul. 

— În provincie, domnule Ren€. 

— Ce spui? 

— La Avignon. 

— Aceasta e o lungă călătorie, domnule de Pibrac. 

— Hei! Hei! Sper că nu voi merge până la capăt. 

— Pentru ce? 

— Regele mă trimite să aduc pe domnul de Crillon, şi 
dacă nu-l ajung încă pe drum, va trebui să merg până la 
Avignon. Dar... 

— Crezi, dar să-l ajungi? 

— Desigur, domnule Rene, ducele a plecat acum două 
zile, el merge încet, cum merge cineva în exil. Eu voi merge 


repede. 

— Regele îl cheamă înapoi pe duce? 

— Da. Porunca de exil n-a fost decât o glumă. 

„Drace! Îşi zise Rene, dacă voiesc să omor pe Coarasse 
trebuie să mă grăbesc. Acel îndrăcit de Crillon ar fi în stare 
să-mi mai facă cine ştie ce.” 

— Adio! Domnule Rene, zise căpitanul gărzilor. Scuză- 
mă, sunt grăbit. 

Şi domnul de Pibrac, atinse calul său cu pintenii şi plecă 
în galop. 

Capitolul LXIV. 

Timp de opt zile aproape, Doamna Catherine şi Rene se 
aflară într-o situaţie foarte încurcată. 

Rene căutase prin tot Parisul şi nu regăsise urma lui sir 
de Coarasse, cum nici pe aceea a frumoasei Sarah. 

Unde era Sarah? 

Această întrebare îl preocupa mult pe Florentin! Rene 
era răzbunător, păstra ura fără uitare, dar era tot atât de 
avid, avid ca un lombard. 

Aviditatea lui Rene întrecuse ura. 

Afară de aceasta, Sarah putea să nu se ţină de cuvânt şi 
în acest caz, avuţiile lui Samuel Loriot îi scăpau din mână. 
Aceasta era şi mai grav pentru Rene decât dispariţia 

momentană a lui sir de Coarasse. 

Cu toate acestea, el urmărea şi una şi alta; şi cum nu 
putea în acelaşi timp să colinde străzile Parisului şi să 
păzească poarta sau coridoarele Luvrului, hotări că avea 
trebuinţă de un ajutor. 

Acest ajutor era saltimbancul Gribouille. 

Gribouille umbla din stradă în stradă, din poartă în 
poartă, ascultând, cercetând, şi prin toate părţile 
sfărâmându-şi nasul. 

El umbla primprejurul cârciumii lui Malican, şi adesea 
chiar intra spre a cere un pahar cu vin. 

Malican servea pe Gribouille cu un aer dispreţuitor, ca 
un cârciumar în a cărui prăvălie nu intră de obicei decât 


oameni de valoare. 

Acest dispreţ făcu pe Gribouille să creadă că Malican nu 
cunoştea de loc relaţiile sale cu Rene Florentinul. 

Timp de opt zile, Gribouille nu văzu şi nu află nimic. 

Cu toate acestea Rene îi zisese: 

— Vei supraveghea pe Myette, nepoata lui Malican. 
Myette trebuie să ştie unde e Sarah. Fa trebuie chiar să o 
vadă în toate zilele. 

Rene se înşelase. Myette nu părăsea casa. 

În fiecare seară, băcanul Jodelle venea după obicei, să 
bea un pahar cu vin la Malican. Câteodată juca cu unul din 
burghezi o partidă de arşice; dar Gribouille nu putea şti că 
circumstanţele ridicase pe acel băcan la înălţimea unui om 
politic. 

Onestul neguţător, devenit diplomat, făcea câteodată un 
mic semn lui Malican; câteodată surâdea Myettei. 

Dar Gribouille nu era atât de dibaci spre a înţelege ce 
poate avea ascuns un gest sau un surâs al unui simplu şi 
naiv băcan. 

Pe de altă parte, nici Rene Florentinul nu descoperea 
NIMIC. 

El rătăcea ca un câine slab în căutarea unui os, prin 
sălile şi coridoarele Luvrului, mergând de la regina-mamă 
la Doamna Margareta. 

Regina era furioasă, prinţesa părea veselă fără semăn. 

Numai la rege, Rene nu putea intra. 

Regele simţise totdeauna o respingere şi ură profundă 
asupra Florentinului. 

Această ură crescuse şi mai mult de la omorul lui Loriot 
şi evenimentele ce urmase, astfel încât într-o zi când 
regina-mamă însărcinase pe favoritul ei cu un mesaj pentru 
Carol al IX-lea, monarhul strigase cu furie: 

— Dacă vei mai pune piciorul aici, mizerabile, voi ordona 
să te omoare ca pe un câine prin primul gentilom sau paj ce 
voi găsi. 


Rene plecase cuprins de o spaimă îngrozitoare. Speranţa 
lui Ren€ era de a surprinde pe doamna Margareta părăsind 
Luvrul spre a se duce să vadă undeva pe sir de Coarasse. 

Această speranţă n-avea nimic exagerat, şi ca şi cum 
tânăra prinţesă ar fi ghicit, ea voi să îi întărească credinţa. 

Într-o seară Margareta ceru litiera. 

Rene beat de bucurie, o urmă la distanţă. 

Prinţesa urmă marginea apei şi se reîntoarse fără ca să 
se coboare din litieră. 

Ea făcuse o simplă plimbare şi Rene obosise. 

Un lucru, cu toate acestea, putea să deştepte pe Rene, 
acela că doamna Margareta prânzea mai în toate serile cu 
regele. 

Regele de câteva zile se închisese după cum se zice în 
Luvru pentru a compune o poemă cu ajutorul lui messir 
Pierre de Ronsard şi al Doamnei Margareta, căreia îi 
plăceau foarte mult artele frumoase. Într-o dimineaţă, 
regina-mamă se prezentase la rege, pentru a obţine 
semnătura lui în privinţa unei convenţii de comerţ cu 
Englitera. Carol al IX-lea a semnat acea convenţie, dar a zis 
apoi Doamnei Catherine: 

— Doamnă, ocupaţia unui rege, este mai puţin 
amuzantă, decât aceea a unui poet. Miron care e un bun 
doctor, pretinde că nu sunt sănătos decât când mă amuz. 
Prin urmare lasă-mă să mă amuz. 

Regina făcu pe muta. 

— Pentru cincisprezece zile, urmă regele, vă las grija 
afacerilor statului, cu condiţia ca să nu spânzuri vreun 
hughenot, şi să mă laşi să-mi termin poema cu Ronsard şi 
cu sora mea Margot. 

Şi când regina plecă, regele fidel programului său, 
ordonă cu severitate pajilor şi gărzii sale, să nu lase să intre 
la dânsul pe nimeni, oricare ar fi fost pretextul. 

Toate acestea nu deşteptară nicidecum atenţia lui Rene. 

Şi cu toate astea, iată ce se petrecea la rege: sir de 
Coarasse, a cărui rană se închidea, începea să se ridice din 


pat. 

Noe era valetul său de casă. 

Afară de rege, doamna Margareta şi Nancy, mai erau şi 
alte patru persoane în confidenţă. 

Acestea erau: Miron, Ronsard, pajul Gauthier şi pajul 
Raoul. 

Pe la şase ore, Carol al IX-lea se aşeză la masă; Raoul şi 
Gauthier îi serveau. Regele invită la stânga sa pe sir de 
Coarasse, la dreapta pe Doamna Margareta şi în faţa lui, pe 
Noe şi pe messir Pierre de Ronsard. 

De poemă nu mai fu vorba, căci după ce supeul fu 
terminat, Raoul aranjă o masă de joc, şi regele având de 
tovarăş pe domnul de Coarasse, juca l'hombre contra lui 
Noe şi Miron. Pierre de Ronsard şi doamna Margareta 
aranjau singuri poezia. 

De opt zile de la intrarea lui sir de Coarasse în Luvru, 
domnul de Pibrac, care plecase în acest interval, sosise. 

Domnul de Pibrac îşi conduse calul aşa de bine, încât îl 
ajunse pe ducele de Crillon, chiar în momentul când acesta 
din urmă intra în Nevers. 

Crillon după ce schimbase câteva cuvinte cu Pibrac se 
grăbi să se înapoieze. 

— Ah! Drace! Zise el, regele face foarte rău că mă 
recheamă, căci pe dată ce voi vedea pe acel ticălos de Rene, 
îi voi tăia urechile. Un mizerabil care a îndrăznit să facă să 
fie exilat un Crillon. 

Domnul de Pibrac se întoarse cu ducele la Luvru, şi pe 
dată regele fu înştiinţat despre sosirea lor. 

— La dracu! Zise Carol al IX-lea privind pe sir de 
Coarasse cu coada ochiului, e timpul să termin poema mea, 
ce crezi dumneata? 

Doamna Margareta privi pe rege şi păru puţin uimită. 

— Sst! Zise Carol al IX-lea, Coarasse mă înţelege... Îţi voi 
explica aceasta la timp. 

În acest timp, Ren6 se învârtea zadarnic împrejurul 
Luvrului şi începu să creadă că era fermecat. 


Cum el ieşi de la regina-mamă şi se îndreptă spre sala 
cea strâmtă şi obscură care conducea la oratoriul Doamnei 
Margareta, chiar în seara sosirii domnului de Crillon, i se 
întâmplă o curioasă catastrofă. 

Două braţe viguroase-l apucară pe la spate, i se sprijini 
un pumnal la gât şi o voce pe care nu o putu recunoaşte îi 
zise: 

— Nu te mişca... nu striga... nu ţi se va face nici un rău... 
dar dacă vei striga... te voi omori... 

Rene era laş, şi cum vârful pumnalului îl înţepa la gât, 
deveni cu totul tremurând. 

— Ce vrei? Întrebă el. 

— Să-ţi dau un sfat. 

— Cine eşti tu? 

— Sunt un mister. 

Rene ascultase îndestul vocea, dar nu o recunoscu. 

El fu târât până la extremitatea coridorului, şi acolo o 
lampă aşezată în scară, îi permise să vadă cu cine avea a 
face. 

Un om de talie mijlocie, acoperit cu o manta, şi cu 
obrazul ascuns sub o mască, era unicul său interlocutor. 

Dar Rene înţelese după agerimea acelui om, că era 
robust şi vârful pumnalului pe care o reflecţie a lămpii îl 
făcu vizibil, termină prin a-l face prudent. 

El nu se mai gândi să pună mâna pe propriul lui stilet. 

— Cine dar eşti tu? Repetă el. 

— Un om străin la curte, şi pe care nu îl cunoşti. 

— Dar ce vrei? 

— Să vorbesc cu dumneata câteva minute. 

— Unde? 

— Aici, suntem singuri. 

Rene era foarte mişcat. 

— Domnule Rene, reluă necunoscutul, eşti inamicul lui 
sir de Coarasse. 

Rene tresări. 

— Ce vă interesează! Zise el. 


— Mă interesează mult. 

— Eşti dumneata amicul său? 

— Din contră, îl urăsc. 

Rene îşi înăbuşi un țipăt. 

— Sunt inamicul său de moarte, adaugă necunoscutul. 

— Ah! spui adevărul? 

— Adevărul. 

— Ei bine! Strigă Rene care întinse cu repeziciune mâna, 
bate palma. 

Necunoscutul luă mâna Florentinului şi o strânse. 

— Voieşti să-l omori pe Coarasse? Urmă necunoscutul, ei 
bine, şi eu voiesc. 

— Ah! Ah! 

— Regele ţi-a permis asta cu condiţia, ca să-l loveşti tu 
însuţi. 

— Da. 

— Şi că aceasta o vei face, când va fi la genunchii 
Doamnei Margareta. 

— Întocmai. 

— Şi de opt zile îl cauţi neîncetat pe sir de Coarasse. 

— Aşa este! 

— Ei bine, eu ştiu unde este. 

Rene scoase un țipăt de bucurie. 

— Este la Luvru. 

Rene se trase înapoi înmărmurit. 

— Şi în fiecare seară, Doamna Margareta vine să îl 
viziteze. 

Rene deveni ameţit de furie. 

— Dar în ce loc e el? 

— Urmează-mă. 

Necunoscutul luă pe Rene de mână şi îl făcu să urce 
scara cea întortocheată. 

— Pumnalul vă este bun, nu este aşa domnule Rene, îl 
întrebă el încet. 

— Pot să străpung cu el un scud de aur. 


— Bravo! Bun! Făcu omul mascat, pielea lui sir de 
Coarasse este mai moale decât un scud. 

— Sper şi eu, murmură Rene cu un surâs crud. 

Şi ei continuară a păşi pe treptele scării. 

— Cum? Întrebă Florentinul, el se găseşte şi mai sus? 

— Da... în camera pajului Raoul, care o ştii comunică 
prin o uşă cu o altă cameră, pe care o locuia o dată 
domnişoara Guitaut, cea dintâi cameristă a reginei. Această 
cameră este nelocuită astăzi, şi acolo a ascuns doamna 
Margareta pe sir de Coarasse. 

— Şi acolo vine ea să îl vadă? 

— Da. 

— Când? 

— Ia taci, ascultă, zise necunoscutul. 

Se auzea sunând clopotul bisericii Saint-Germain. 

— Sunt nouă ore. În acest moment regele se scoală de la 
masă. După zece minute amorezaţii vor fi reuniți. 

— Cum să facem să pătrundem la dânşii? 

— Am o cheie falsă. 

Vorbind astfel, omul mascat ajunse în coridorul superior, 
şi ţinând încă pe Rene de mână, îl conduse până la uşa 
acelei camere unde am văzut pe ducele de Guise intrând 
îmbrăcat în costumul unui biet cârciumar. 

Atunci necunoscutul puse o cheie în broască, şi uşa se 
deschise fără zgomot. 

Camera lui Raoul era mică, dar foarte luxos decorată. 
Nişte perdele dese mascau fereastra, o canapea lungă era 
aşezată lângă şemineu, şi pe cămin ardea o mică lampă cu 
un glob de alabastru, care arunca împrejurul lui o lumină 
indiscretă. 

Necunoscutul care mergea în vârful picioarelor, dădu la 
o parte perdelele ferestrei, şi zise lui Rene: 

— Iată! Ascunde-te colo şi... ascultă... 

Rene se supuse, şi perdelele se închiseră. 

Atunci necunoscutul se depărtă încet şi trase uşa după 
dânsul. 


Rene, a cărui inimă era agitată, Rene căruia îi plăcea de 
o mie de ori de a avea a face cu Samuel Loriot decât cu sir 
de Coarasse, aşteaptă aproape zece minute. 

— Ah! Iubirea mea, te iubesc atât demult! 

Îndată Rene dădu la o parte perdelele şi se repezi cu 
pumnalul în sus asupra lui sir de Coarasse care era cu 
spatele spre dânsul. 

Femeia voalată scoase un țipăt, dar pumnalul lui Ren€ 
lovise deja între cei doi umeri ai prinţului. 

Capitolul LXV. 

Rene îşi îndreptase lovitura sa, drept între umerii 
prinţului, şi o dăduse cu toată vigoarea lui. Dar surpriza şi 
groaza ce îl cuprinse fu deosebit de mare. 

Pumnalul se frânse în trei bucăţi şi îndată prinţul se 
sculă în picioare. 

Ager şi teribil ca tigrul care se întoarce spre vânătorul 
cel neîndemânatic, Henric apucă de braţ pe Florentin, îşi 
trase teaca pumnalului său şi la rându-i îi puse un pumnal 
în gât. 

Rene palid şi îngrozit, se întreba dacă Satana însuşi nu 
se încarnase în pielea lui Henric de Coarasse pentru a-l face 
invulnerabil. 

Rene se găsea mult mai puţin încremenit acum câteva 
zile, înaintea maestrului Caboche şi a ajutoarelor lui de 
tortură. 

Henric îl ţinu un moment nemişcat şi înmuiat sub 
privirile sale. 

În acelaşi timp femeia mascată îşi scoase masca, şi Ren€ 
spre marea lui mirare, recunoscu nu pe Margareta, ci pe 
Nancy. 

Nancy care îi arătă dinţii săi cel albi, îl privi cu un aer 
batjocoritor şi îi zise: 

— Ticălos ce eşti! Ai încercat să asasinezi pe amantul 
meu, tocmai în momentul când el îmi făcea declaraţia sa 
amoroasă. 


Apoi încă două alte uşi se deschiseră şi Rene încremenit 
de frică, văzu intrând printr-una pe regele Carol al IX-lea şi 
pe cealaltă pe domnii de Pibrac, Noe şi pe teribilul duce de 
Crillon. 

— Sire, zise atunci Henric care se întoarse spre rege, 
iată un om care a încercat să mă asasineze. 

— Ştiu, zise regele, am văzut totul. 

— Sire, îngână Rene, am făcut aceasta din ordinul 
Doamnei Catherine. 

Regele făcu un semn din cap afirmativ. 

— Şi Majestatea Voastră, adaugă Rene ai cărui dinţi 
clănţăneau de frică, Majestatea Voastră mi-a permis. 

— Haida-de! Maestre Rene, făcu regele cu mărinimie, ţi- 
am permis să omori pe sir de Coarasse la picioarele surorii 
mele Margot, nu la picioarele lui Nancy. 

— Să-mi omoare pe amoraşul meu! Făcu Nancy cu un 
ton plângător... Ah! Dumnezeul meu! 

— Şi cum intenţia ta a fost să-l omori cu orice preţ, şi 
fiindcă te-ai abătut de la ordinele mele... 

— Dar Sire, masca m-a înşelat. 

— Tu vei fi spânzurat, Rene, şi nu mai târziu decât mâine 
de dimineaţă. 

— Sire... Sire. 

— A fi omorât un simplu gentilom, se mai poate trece cu 
vederea, urmă regele, dar a asasina pe un Coarasse! 

Rene avu îndrăzneala de a răspunde. 

— Cei din familia Coarasse nu sunt de rasă regală. 

— He! He! Îi zise regele. 

Şi privind pe Henric, zise: 

— Explică-i dar acestui ticălos, vere, pentru ce te 
numeşti Coarasse. 

La această chemare de „vere” Rene crezu că visează; 
apoi scoase un țipăt teribil, un țipăt de hienă prinsă în 
cursă, când prinţul îi zise cu răceală: 

— Mă numesc Henric de Bourbon, prinţ moştenitor al 
tronului Navarrei şi sunt născut în castelul de Coarasse. 


— Tu vezi bine, sărmanul meu Ren€, zise atunci regele 
cu acea bunătate crudă, ce avea câteodată, că funia care 
are să te spânzure este îndestul de unsă. 

— Sire! Iertare! Îngână Rene căzând în genunchi. 

Regele înălţă din umeri. 

— Duce, reluă el adresându-se lui Crillon, te-am mai 
însărcinat cu o afacere urâtă, ei bine, am să te mai 
însărcinez cu una. 

— Ah! Sire, răspunse Crillon, voiesc bucuros să primesc 
orice însărcinare, dar... 

— Ei bine? Făcu regele. 

— Aş dori să mă gândesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ori că Rene a făcut vreo alianţă cu Satana... 
sau cu regina-mamă... 

— Ah! Duce, făcu regele cu mândrie, prefer să mă las a fi 
păcălit când se aduce atingere unui burghez, dar când este 
vorba de un prinţ din sângele meu. 

— Aş ruga pe Majestatea Voastră de a-mi permite o 
desluşire. 

— Se poate. 

— Iată, zise Crillon aruncând o privire asupra lui Rene, 
pe care îl îngheţă până în măduva oaselor, când Rene l-a 
asasinat pe burghezul Loriot, starostele neguţătorilor şi toţi 
prăvăliaşii au scos aşa ţipete încât Majestatea Voastră a 
crezut de cuviinţă să-l dea pe culpabil în mâna 
parlamentului. În principiu acest ordin a fost foarte bun, 
dar evenimentele au probat că acei ce judecau nu îşi făceau 
datoria. 

— Este adevărat, duce. 

— Eu sunt pentru un procedeu mult mai simplu. 

— Ah! Ah! 

— Majestatea Voastră are să judece. 

— Să vedem. 

— Ce este Rene? O bestie cornută, un câne turbat, în 
fine, un rău făcător de care Majestatea Voastră s-ar putea 


debarasa foarte iute. 

— Hei! Zise Nancy, iată un frumos portret, pe viaţa mea! 

— Nu e măgulitor, murmură regele, dar este fidel... 

— Aşadar, urmă ducele, părerea mea este că trebuie să 
ne debarasăm de Rene pe cât se va putea de iute, fără 
tamburină, nici trompetă, ci în familie. 

— Nu e rău, observă Carol al IX-lea. 

— Majestatea Voastră îmi dă cuvântul, că nu va retrage 
pe Ren€ din mâinile mele sub nici un pretext. 

— Sub nici un pretext, zise cu un ton sec regele. 

— Am să procedez ca un călău, îl iau pe condamnat şi 
dau o chitanţă. 

— De minune. 

— Apoi cu ajutorul a trei din gărzile mele îl vom face să 
se coboare în curtea Luvrului. 

— Bine, apoi? 

— Îmi voi procura o funie nouă... 

— Foarte bine! 

— Voi atârna funia de cârligul unui felinar, şi în capătul 
funiei... 

— Se va ataşa gâtul lui Rene, adaugă regele. 

— Oh! Fiţi liniştit Sire, zise domnul de Crillon, soldaţii 
mei vor păzi cârligul până dimineaţă... Nu este nevoie de 
douăsprezece ore pentru a spânzura bine pe un om. 

— Ah! Făcu regele, oare ai să faci dumneata această 
operaţie? 

— Da, Sire. 

— La miezul nopţii? 

— Haida-de! Făcu ducele, paradisul este deschis la orice 
oră. Dacă Rene are să se ducă acolo, lucru de care mă 
îndoiesc, apoi îl va putea primi la miezul nopţii tot atât de 
bine ca şi la prânz. 

Rene asculta fără a auzi, privea fără se vadă şi simţea 
deja că teribila funie se încolăcise împrejurul gâtului lui. 

— Ei bine! Zise regele, fă ce ştii, duce. 

— Aştept însă... Sire. 


— Ce aştepţi? 

— Cuvântul Majestății Voastre, ce-mi va face cadou pe 
Rene, şi care mă va împuternici de a-i face tot ceea ce voi 
găsi de cuviinţă. 

Regele era să răspundă şi să îi dea aprobare fără 
îndoială, când deodată se deschise uşa care dădea în 
coridor, şi intră un nou personaj, la care, desigur, nimeni nu 
se aştepta. 

Era regina-mamă, Doamna Catherine de Medicis. 

Regina auzise un zgomot neobişnuit, strigăte, hohote de 
râs, vocea regelui, aceea a lui Rene şi ea alergă. 

Ea se opri pe prag, văzu pe sir de Coarasse liniştit şi cu 
capul în sus, regele cu un aer batjocoritor, ducele de Crillon 
foarte calm, întocmai ca un leu în repaus, Nancy 
zâmbitoare, No€ surâzător, domnul de Pibrac compunându- 
şi o figură de gascon diplomat, şi Rene palid de frică... 

Dintr-o singură aruncătură de ochi, regina înţelese o 
parte din adevăr. Ea ghici că regele îşi râdea de ea, şică el 
proteja pe sir de Coarasse. Ea ghici că Nancy, jucase o 
comedie, şi în fine, ea mai ghici că domnul de Crillon avea 
să plătească crud lui Rene dizgraţia sa de câteva zile. 

Ochii Catherinei aruncau scântei şi privirea ce îndreptă 
spre sir de Coarasse fu teribilă. 

— Doamnă, zise cu repeziciune regele, Rene nu şi-a ţinut 
angajamentele. 

— Ah! Zise regina. 

— l-am permis de a omori pe sir de Coarasse, dacă îl va 
surprinde la picioarele prinţesei Margareta... 

— Ei bine, Sire? 

— Rene nu şi-a ţinut cuvântul. 

— Cum asta? 

— Ela lovit pe sir de Coarasse tocmai în momentul când 
îşi făcea declaraţia sa de amor lui Nancy. 

Regina privi pe Henric. Henric nu era deloc rănit. 

— Bun! Zise regele care ghici gândirea reginei-mamă, 
găseşti că pentru un om asasinat, el se găseşte bine... nu 


este aşa? 

— Sire! 

— Ah! Aceasta provine că i-am dat platoşa de fier a 
răposatului tată Henric al II-lea. 

Aceste din urmă cuvinte făcură pe regină să pălească de 
mânie. 

— Sire, zise ea, eşti rege, eşti stăpân, stăpân absolut, eşti 
fiul meu, şi Dumnezeu pedepseşte pe fiul ce îndrăzneşte a- 
şi râde de mama lui. 

Vorbind astfel Doamna Catherine se ridicase cu mândrie. 

— Doamnă, răspunse regele, îţi voi explica purtarea mea 
în puţine cuvinte. 

— Ascult, Sire. 

— Lui Dumnezeu nu-i place să-mi râd de mama mea! Dar 
tot lui Dumnezeu nu-i place ca să permit să fie asasinați 
aceia din sângele meu, în propriul meu palat. 

— Nu înţeleg, Sire. 

Regele privi pe Henric. 

— Vere, zise el, binevoieşte a explica reginei-mamă că te 
numeşti Henric de Bourbon. 

Catherine se trase înapoi înspăimântată. 

— Doamnă, zise atunci Henric, ce luă mâna Catherinei şi 
o duse la buzele lui, iartă-mă, că am jucat faţă de dumneata 
un rol de prezicător. 

Regina privea pe Henric cu un fel de uimire. 

— Ah! Zise ea, în fine, ar fi trebuit să te recunosc, eşti 
portretul viu al lui Antonio de Bourbon, tatăl dumitale. 

— Atunci înţelegi Doamnă, reluă regele, că cu toată buna 
voinţă din lume de a vă fi plăcut, nu puteam să permit 
uciderea aceluia căruia destinai mâna surorii mele Margot. 

Regina ca împietrită, nu găsea nici un cuvânt să 
răspundă. 

Din fericire, ducele de Crillon se însărcină să rupă acea 
tăcere. 

— Sire, zise el, aştept cuvântul dumitale. 


Zicând acestea, el puse mâna pe umărul lui Rene. Rene 
scoase un țipăt şi căzu în genunchi. 

— Ce veţi face cu acest om! Întrebă Catherine. 

— Doamnă, replică Crillon, aştept ca Majestatea Sa, 
regele să se milostivească a mi-l încredința. 

— Şi ce voieşti să faci cu dânsul? 

— Să-l spânzur în curtea Luvrului. 

— Ah! Doamnă, adaugă regele tot batjocoritor, înţelegi 
că nu pot face mai puţin, când vărul meu prinţul de Navarra 
era să... 

— Sire... Sire... şopti Catherine ce avea încă un rest de 
afecţiune pentru nenorocitul ei favorit. 

— Prea târziu, Doamnă, zise regele, mi-am dat deja 
cuvântul ducelui de Crillon. 

Catherine suspină şi păstră tăcerea. 

„Sunt pierdut! Îşi zise Ren6 devenit palid. Şi ea mă 
părăseşte.” 

Şi supunându-se unei inspiraţii subite, se aruncă la 
genunchii lui Henric. 

— Ah! Monseniore, murmură el, monseniore... ai milă de 
mine... iartă-mă. 

— Şi dacă te voi ierta, zise Henric, ce vei face? 

— Îmi voi petrece viaţa prin a te asculta. 

— Drace! Făcu prinţul. 

— Mă voi omori chiar pentru dumneata. 

— Aş! Ţie ţi-e frică de moarte. 

— Voi... voi... voi fi sclavul dumitale. 

— Mofturi toate acestea! Zise prinţul, devenit 
batjocoritor la rându-i. Îţi voi propune altceva, Ren€ amicul 
meu. 

— Ah! Vorbeşte, monseniore, se rugă Rene, vorbeşte... 
ordonă! Dar... Şi privindu-l pe Crillon cu groază, continuă: 
Dar nu mă lăsa în mâinile domnului duce. 

— "Ţii mult să trăieşti? Zise Henric. 

— Oh! Făcu Rene. 

— Ca să te duci în linişte la tine, la podul Saint-Michel. 


— Fiica mea! Murmură Rene ce voi să mişte pe Henric 
atingând coarda părintească. 

— Ascultă-mă bine, Rene, urmă prinţul, sunt opt zile de 
când tu aveai o femeie în puterea ta. 

Florentinul tresări. 

— Acea femeie ce răpiseşi din cârciuma lui Malican, 
tocmai în momentul când primisem o lovitură de spadă de 
la ducele de Guise, acelei femei, zisei eu, i-ai dat libertate... 

— Ah! Ah! Întrerupse regele, cine e? 

— Sarah Loriot, e femeia burghezului ce Rene... 

— Sst! Zise Carol al IX-lea, să nu mai aducem aminte 
acele lucruri care sunt neplăcute Doamnei Catherine. 

Regina îşi muşcă buzele. 

— Şi? Întrebă Carol al IX-lea, ea şi-a răscumpărat 
libertatea cu un preţ mare? 

— Da, Sire. 

— Ce a dat? 

— Ea şi-a dat cuvântul lui Rene că va fi pus în stăpânirea 
tuturor avuţiilor lui Samuel Loriot, în ziua când Sarah va 
pune piciorul pe pământul Navarrei. 

— Samuel era bogat, observă domnul de Crillon. 

— Şi vezi, Sire, că maestrul Rene nu a menajat pe Sarah. 

— Desigur, nu. 

— Ei bine! Rene, amicul meu, dacă vrei să înapoiezi 
cuvântul lui Sarah, şi să iscăleşti apoi un mic angajament cu 
mine, voi ruga pe domnul duce să-ţi lase viaţa. 

— Ah! Monseniore, zise Crillon, Alteța Voastră cred că 
face o mare greşeală. 

— Cum? 

— Dacă spânzur pe Rene, avuţiile lui Sarah nu îi vor fi 
prea folositoare. 

— Este adevărat. Dar el are o fată, şi Sarah va fi sclava 
cuvântului ei. 

— Hm! Făcu Crillon, toate astea sunt... voiam să fac o 
experienţă. 

— Aş? Făcu regele. 


— Voiam să mă asigur că stâlpii de felinar puteau la 
trebuinţă, şi într-un timp de grabă, să înlocuiască eşafodul 
obişnuit. 

— Te înţeleg, duce, dar ţin ca să nu rămână Sarah 
săracă. 

Şi Henric privi pe Rene. 

— Ei bine, ce zici? 

Rene plimbă o privire uimită împrejurul său şi păstră o 
tăcere sălbatecă. 

Dar el simţi că domnul de Crillon se grăbea să sfârşească 
şi el înţelese că însăşi regina, nu mai îndrăznea să-l apere. 

Cu toate acestea, Crillon îşi râdea de regină şi n-aştepta 
decât un semn de la Carol al IX-lea. 

— Primesc, şopti Rene. Dezleg pe Sarah de jurământul 
ei. 

— Bun! Zise Henric, iată primul punct. Acum să trecem 
la cel de al doilea. 

Rene privi pe prinţ. 

— Te vei angaja, urmă prinţul, de a nu te atinge de un 
singur păr din capul meu, nici de acela al domnului Pibrac, 
cum nici de acela al amicului mea Noe. 

— Jur... şopti Rene. 

Dar Henric începu a surâde. 

— Oh! Zise el, nu tu îmi vei jura. 

— Aud? Făcu regele. 

— Sire, răspunse Henric, voi cere lui Ren€ un jurământ 
prin procuraţiune. 

— Ce vrei să zici, vere? 

— Un lucru foarte simplu. Doamna Catherine care e 
prezentă, îmi va da cuvântul său regal, că Rene nu va ţinti 
nici la viaţa nepotului domnului de Pibrac, domnul de Noe, 
nici la cea a lui Sarah argintăreasa şi nici la cea a umilul său 
servitor, prinţul Henric de Bourbon. 

— Haide! Doamnă, zise Carol al IX-lea, lasă să spânzure 
pe Rene sau fă jurământul. 


— Fie, zise regina, mă pun garant pentru Ren€. Îmi dau 
cuvântul... 

Henric respiră. 

Dar regina pronunţând aceste cuvinte, îl privi cu ură şi el 
înţelese că de aici înainte el avea într-însa un inamic 
hotărât... 

— Drace! Drace! Jura Crillon, iată că acest parfumier 
scapă iarăşi sănătos din ghearele mele... Ce ghinion... 

Capitolul LXVI. 

Scena ce avusese loc fusese prevăzută şi meditată în 
cabinetul regelui, în ceea ce privea pe Nancy, dar nu fusese 
nicidecum vorbă de a spune lui Rene adevăratul nume al lui 
sir de Coarasse. 

În cugetul regelui, a spune Doamnei Margareta că iubea 
pe acela ce îi era destinat de bărbat, era lucru periculos, şi 
fusese înţeles mai întâi ca incognitoul prinţului să nu fie 
devoalat. 

Cu acest scop regele, după ce făcuse lecţia doamnei 
Margareta, plănui să o mascheze pe Nancy, să o convingă 
să joace rolul stăpânei sale şi a face astfel pe Rene să cadă 
într-o cursă. 

Căci, dacă regele permisese ca să fie omorât sir de 
Coarasse la picioarele Margaretei, dar aceasta nu însemna 
ca Nancy să fie luată drept prinţesa. 

Deci Rene Florentinul, lovind pe sir de Coarasse 
îngenuncheat la picioarele lui Nancy, încălca ordinele 
regelui şi devenea culpabil şi trebuia dat domnului de 
Crillon. 

Un eveniment neprevăzut modificase această hotărâre. 
Cum spre orele şapte regele era la masă, pajul Gauthier 
intră şi dădu regelui un plic mare pecetluit. 

— Cine a adus acest plic? Întrebă monarhul. 

— Un gentilom ce soseşte din Nerac. 

Henric tresări, domnul de Pibrac şi Noe schimbară o 
privire... 

Cât despre doamna Margareta, ea păli. 


— Oh! Oh! Făcu regele, de la Nerac? 

Şi el deschise plicul pecetluit şi scoase succesiv trei 
scrisori. Una era adresată regelui, cealaltă domnului de 
Pibrac, şi cea de-a treia era destinată doamnei Catherine. 
Regele înmână pe a sa lui Pibrac şi rupse pecetea mesajului 
ce îi era adresat: „Sire, fratele şi vărul meu, zicea Jeanne 
d'Albret, regina de Navarra, vă scriu acestea pentru a vă 
anunţa că plec la drum astăzi unsprezece Iulie, şi cred că 
voi sosi la Paris, mai înaintea sfârşitului prezentei luni, 
astfel încât căsătoria fiului meu Henric cu sora dumitale 
Margareta să se poată face în grabă. 

Scutierul meu are ordinul de a nu întârzia pe drum. 

El va sosi la Paris cu mult înaintea mea. 

În aşteptare, Sire, fratele şi vărul meu, plăcerea şi 
favoarea de a vă vedea îmi e mare şi rog pe Dumnezeu să 
vă ţină sănătoşi, veseli şi uniţi. 

Jeanne, regina de Navarra.” 

Regele, după ce parcurse această scrisoare cu ochii, o 
citi tare, privind pe Doamna Margareta, ce devenise mai 
palidă ca o statuie. 

În acelaşi timp, No& se aplecă la urechea domnului de 
Pibrac: 

— Desigur, zise el, că mesagerul doamnei Jeanne a lăsat 
pentru noi un plic la hotelul din strada Saint-Jacques. 

Prinţul de Navarra privea pe prinţesa Margareta şi 
părea a-i împărtăşi emoția. 

Domnul de Pibrac deschise scrisoarea ce îi adresa regina 
Jeanne şi citi încet: „Scumpe şi iubite Pibrac, Am o 
nesfârşită temere că prinţul, fiul meu, să nu continue a fi 
înamorat de doamna contesa de Gramont, şi pentru acesta, 
îţi scriu. Mai mi-e teamă, afară de acesta, ca vorbele cele 
rele ce se schimbă în tot regatul despre Doamna prinţesă 
Margareta să nu-l fi dezgustat de această căsătorie, şi te 
rog să faci toate mijloacele ca să îl hotărăşti. Îi vei mai 
promite din partea mea că îndată ce căsătoria va fi 
săvârşită îi voi ceda titlul de rege. 


Adio, scumpe şi iubite Pibrac; mă încred în dumneata. 

Jeanne” 

Domnul de Pibrac se grăbi să închidă acea scrisoare şi să 
o facă să dispară în buzunarul său. 

Sosirea acestor anunţuri produsese o impresie 
supărăcioasă asupra comesenilor Majestății Sale. 

O tăcere absolută domni câtva timp, şi regele o 
întrerupse zicând lui sir de Coarasse: 

— Scumpul meu, vino să-ţi vorbesc... 

Regele ridicându-se de la masă, deschise uşa cabinetului 
unde Henric dormea în fiece seară şi intră cu dânsul. 

— Ah! Îşi zise Margareta pierdută, îi va ordona să 
plece... 

Margareta se înşela. 

— Vere, zise încet Carol al IX-lea prinţului de Navarra, ce 
zici de apropiata sosire a doamnei Jeanne? 

— Eu cred, Sire, că mă va sili să îmi lepăd incognitoul. 

— Nu te temi de nimic? 

— De ce? 

— Margot e capricioasă. 

— Ea mă iubeşte. 

— Atunci zise regele, voieşti să mă asculţi? 

— Vorbeşte Sire. 

— Trebuie să îi spui îndată. 

— Fie! 

— Rămâi aici, o voi trimite acum... 

Henric se aşeză pe pat, şi regele reintră în camera de 
mâncare unde tăcerea din nou domnea. 

— Hei! Sărmana mea Margot, zise regele, am dat o 
misiune lui sir de Coarasse. 

— O misiune, Sire? 

Şi Margareta începu a tremura. 

— Du-te să-l vezi, el se va însărcina cu comisioanele tale. 

— Pentru cine, Sire? 

— Pentru prinţul de Navarra. 


Margareta, cu buzele palide, intră în cabinet, convinsă 
că regele de milă, îi mijlocea o ultimă întâlnire cu Henric. 

Acesta era liniştit, serios, şi aruncă asupra Margaretei o 
privire de amor. 

Margareta îi luă mâna şi îi zise: 

— Nu voiesc să pleci! 

— Trebuie. 

Prinţul începu a surâde şi îi zise: 

— Nu trebuie se iei în curând pe prinţul de Navarra? 

— Taci! 

— Şi nu poţi iubi decât pe dânsul. 

— Să îl iubesc! Strigă Margareta cu furie, oh! Îl urăsc... 

— Pentru ce? 

— Pentru că te iubesc. 

Un surâs trecu pe buzele junelui prinţ. 

— Îl urai mai înainte de a mă iubi... 

— Aşa e. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mi s-a spus că e un bădăran, un ţăran, un 
urs cu proastă creştere... 

— Şi apoi, adaugă Henric, pentru că va trebui să 
vieţuieşti în Navarra, la curtea de la Nerac, unde e prea 
urât... 

— Ah! Zise Margareta, dacă în loc de a te iubi, iubeam 
pe prinţul, ce-mi păsa? 

— Mă prind, iubita mea amică, că ai fi consimţit a mă 
urma. 

— Pe dumneata? 

— Pe mine. 

— Ah! Desigur! Şi la capătul lumii. 

— Chiar, făcu Henric surâzând, dacă aş fi fost prinţul de 
Navarra. 

Margareta tresări şi privi pe prinţ cu mirare. 

— Prinţul de Navarra, urmă Henric, ce poate a părăsit 
Neracul incognito şi temându-se de a nu fi iubit, ar fi 


încercat să placă prinţesei Margareta sub haina unui simplu 
gentilom? 

— Henric... Henric... nu râde murmură prinţesa. 

— Doamnă, răspunse el, regele Carol al IX-lea mi-a zis 
mai adineauri un lucru curios. 

— Ce anume? Făcu Margareta, ce privea necontenit pe 
prinţ. 

— El mi-a zis că ai fi în stare să urăşti pe sărmanul Sire 
de Coarasse... 

— Eşti nebun. 

— Dacă simţeai că te-a înşelat. 

— Aşadar m-ai înşelat? 

— Vai! Da! 

Margareta tresări din nou. 

— Mă numesc Henric de Bourbon, sfârşi prinţul, ce luă 
mâinile Margaretei, şi le sărută. 

Margareta scoase un țipăt. La acel țipăt regele alergă 
urmat de Miron, care se grăbi a îngriji pe tânăra prinţesă, 
ce leşinase. Acest leşin fu scurt. Puțin după acesta, 
Margareta deschise ochii şi privi pe rând pe Henric şi pe 
rege, ce fiecare îi ţinea una din mâni. 

Ea surâse lui Henric şi zise regelui: 

— Sire, ai despre mine o foarte rea părere. Sunt gata de 
a iubi pe prinţul de Navarra tot atât de mult cât iubeam şi 
pe sir de Coarasse! 

— Atunci, zise regele, vom modifica puţin rolul ce vom 
juca acelui ticălos de Rene. 

Şi regele vorbind astfel, luă de pe o armurieră?2 acea 
platoşă de fier pe care Henric al II-lea o făcuse la Milano şi 
de care trebuia să se sfărâme, după o oră pumnalul 
Florentinului. 

Două ore mai târziu, ne aducem aminte, favoritul 
doamnei Catherine era prins în cursă. 

Noe jucase rolul omului mascat. 

Când Regina Catherine făcu jurământul ce îi cerea 
Henric de Navarra, regele adaugă: 


— Acum, Doamnă, pot să-ţi spun o noutate. 

— Ah! Făcu Regina cu indiferenţă. 

— Regina Jeanne soseşte în opt zile. 

— Şi nu văd nimic ce ar putea întârzia căsătoria mea, 
zise o voce la spatele Catherinei. 

Regina se întoarse spre Margareta, ce intra surâzând 
prinţului Henric de Bourbon, viitor rege de Navarra. 

Rene era uimit. 

Capitolul LXVII. 

Opt zile după evenimentele ce am descris, Luvrul avea 
aerul de sărbătoare cu totul neobişnuit. 

Se aştepta dintr-un moment în altul sosirea Doamnei 
Jeanne d'Albret, regina de Navarra. 

Un gentilom curier intrase la Luvru spre două ore, 
anunțând că regalul cortegiu nu era decât la câteva leghe 
de Paris. 

Deodată Henric de Navarra, care de când părăsise 
incognitoul şi lepădase numele de sir Coarasse, locuia la 
Luvru, se suise pe un cal, însoţit de Noe, domnul de Pibrac 
şi de patruzeci de ostaşi din gărzile regelui, pe care ducele 
de Crillon, după ordinul lui Carol al IX-lea, îi comanda. 

Apoi prinţul însoţit de această escortă de onoare, plecase 
spre întâlnirea cu mama sa. 

În acelaşi timp, doamna Catherine, regele şi Doamna 
Margareta dăduseră ordine ca primirea să fie strălucitoare 
şi demnă în toate punctele, de o regină aliată familiei regale 
a Franţei. 

Prin coridoare, prin săli, prin curte, pe de-a rândul, pâjii, 
şi gentilomii alergau cu grabă. 

Gentilomii conversau, valeţii se bucurau şi pajii jucau 
precum copiii de bucurie. 

Amicul nostru Raoul, ce se întorcea de la un mesaj al 
Doamnei Catherine, găsise mijlocul de a o întâlni pe Nancy. 

Raoul roşise, Nancy începuse a râde. 

Amândoi se rezemaseră de balconul unei ferestre care 
avea privire spre Sena şi sub pretextul de a vedea sosirea 


cortegiului, ei începură să vorbească. 

— Scumpa mea Nancy, zicea Raoul, ce zici tu de toate 
astea? 

— Ce înţelegi tu, prin toate astea, micul meu Raoul? 

— Liniştea care a domnit zilele acestea la Luvru, mai 
întâi. 

— Bine! Şi apoi? 

— Şi veselia ce se vede astăzi? 

Nancy luă un aer serios. 

— Cunoşti tu ţărmul mării, micul meu Raoul? 

— Nu. 

— Cu atât mai rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, dacă tu ai fi văzut oceanul, tu ştiai, micul 
meu Raoul, că o linişte profundă, precede o furtună 
obişnuită. 

— Ah! Zise Raoul. 

— Şi apoi mai este un proverb care zice: „cel ce râde 
sâmbătă, plânge duminică”. 

— Şi e curios, astăzi e chiar sâmbătă. 

— Şi-mi pare că proverbul meu are să fie foarte just. 

— Oh! Oh! Nancy, murmură Raoul, cât eşti de 
superstiţioasă! 

— Aşa este. 

— Nu cumva prevezi oarecare nenorociri? 

— Aşa-mi pare! 

— Dumnezeul meu! Făcu Raoul lovit de seriozitatea lui 
Nancy. 

— Micul meu Raoul, urmă frumoasa cameristă, sunt 
întocmai ca prinţesa Casandra a Luvrului. 

— Haida-de! 

— Astfel că nu crede nimeni în prezicerile mele. 

— Ce ai prezis? 

— Ascultă bine: de când sir de Coarasse s-a transformat 
în prinţul de Navarra, mi se pare că am atins vârsta de aur. 

— Asta e adevărat. 


— Doamna Catherine şi Doamna Margareta se 
îmbrăţişează toată ziua, regele jură că nu se mai plictiseşte, 
regina-mamă îl tratează pe prinţul Henric de Bourbon cu 
cele mai mari semne de amiciţie şi Rene îi face o 
neobositoare curte, cerându-i de dimineaţa şi până seara 
iertare pentru încercarea ce a făcut de a-l asasina. 

— Şi toate astea nu ţi se pare că ar avea un bun augur, 
Nancy? 

— Nu, micul meu Raoul. 

— Şi ai făcut preziceri? 

— Da. 

— Cum? Întrebă Raoul cu un aer curios. 

— Am prezis Doamnei Margareta, că în curând se va 
certa cu Doamna Catherine. 

— Bine! Zise pajul, apoi? 

— Am prezis regelui că Rene va asasina sau va otrăvi pe 
cineva înainte de opt zile. 

— Ce curioasă idee! 

— Şi am prezis, în fine, prinţului de Navarra că va 
încerca încă o mulţime de neplăceri şi poate multe 
nenorociri mai înainte de căsătoria sa cu Doamna 
Margareta... 

— Şi ce a răspuns prinţul? 

— Mi-a râs în nas. 

— Bun! Dar regele? 

— Regele a înălţat din umeri. 

— Prea bine! Dar Doamna Margareta? 

— Doamna Margareta a pretins că sunt nebună. 

— Ai şi mie să-mi faci vreo prezicere, Nancy? 

— 'Ţie, Raoul? 

— Da, mie. 

— Poate. 

— Să vedem. 

Nancy avu un surâs batjocoritor pe buze şi zise: 

— Îţi prezic, Raoul amicul meu, că tu o să faci un mare 
voiaj în câtva timp. 


— Haida-de! 

— Un voiaj prin mijlocul Europei. 

— Drace! Zise Raoul, care deveni îndată roşu ca o 
cireaşă. 

— Nu cumva mă voi duce în Navarra? 

— Se poate să te trimită regele. 

— Nu este asta, Nancy. 

— Atunci ce? 

— Eu o să cer ca să mă duc. 

— Pentru ce? 

— O Doamne! Pentru că prinţul de Navarra are să se 
întoarcă şi el în Navarra. 

— Bun raţionament. 

— Unde va lua şi pe femeia sa, pe prinţesa Margareta... 

— Hm! Făcu Nancy. 

— Şi Doamna Margareta te va lua şi pe tine. 

Nancy nu putu să se abţină de a nu se roşi la rându-i. 

— la du-te încolo, zise ea, tu nu ţi-ai ţinut nici o 
promisiune. 

— Cum?! Făcu Raoul. 

— Nu era convenit între noi, adaugă Nancy, ca să nu-mi 
mai vorbeşti niciodată de amor? 

— Da, pe cât timp voi fi paj. 

— Apoi eşti încă. 

— lată că am optsprezece ani. 

— Da! 

— La finele acestei luni, voi ruga pe prinţ să mă ia ca 
scutierul său. Te iubesc prea mult pentru a mai sta ca paj. 

— Ticălosule! Murmură Nancy amenințând pe Raoul cu 
degetul... ai să vezi dacă ţin la promisiunea mea. 

— Ce mi-ai promis? 

— De a te tortura în aceste opt zile, dacă îţi vei mai 
permite să-mi zici că mă iubeşti. 

Raoul avu un exces de cutezanţă. El luă mica mână albă 
şi roză a cameristei şi aducându-o la buzele sale, zise: 


— Fie, necăjeşte-mă cincisprezece zile, dacă voieşti, căci 
am păcătuit de două ori, dar nu pot să nu-ţi spun că te 
iubesc. 

Nancy nu avu timpul necesar pentru a începe să-şi pună 
în execuţie ameninţarea, căci un zgomot depărtat de 
fanfare, se auzi. 

În acelaşi timp, o mulţime de oameni simpli din popor se 
arătă, şi începu a se înşirui între râu şi casele cele vechi ale 
Parisului. Nancy luă pe Raoul de braţ şi îl împinse spre 
balcon. 

— Vino de priveşte, zise ea. 

Şi cei doi copii aplecaţi pe balconul vechiului Luvru, 
aşteptară cu nerăbdare sosirea cortegiului reginei Jeanne 
de Navarra. 

Fanfarele puneau Luvrul în mişcare. 

Îndată ce le auzi, regele Carol al IX-lea care era gata să 
urce pe cal, sări pe şa şi ieşi din curtea Luvrului înconjurat 
de garda sa. Apoi îşi puse calul în galop şi întâmpină 
cortegiul în piaţa Châtelet. 

— Suntem prea bine aşezaţi aici, nu este aşa Raoul? 
Zicea Nancy. 

— O să vedem defilând tot cortegiul. 

— Atenţiune! Adaugă camerista care redeveni o copilă. 

Într-adevăr, cortegiul avea îndată să intre prin vastele 
ganguri ale Luvrului, şi spectacolul devenea impozant. 

În mijlocul unei mulţimi de burghezi care se grăbeau cu 
mare curiozitate să admire defilarea, litiera doamnei 
Jeanne d'Albret se vedea mergând, având drept escortă la 
portiţa dreaptă pe prinţul Henric de Bourbon călare şi pe 
domnul de Pibrac, iar la portiţa stângă pe domnul de Crillon 
şi Noe. 

Regele întâmpinând litiera, descălecă şi urcă lângă 
regina Jeanne, căreia îi sărutase cu multă galanterie 
mâinile. 

Înainte şi la spatele litierei mergeau gărzile regelui, şi 
treizeci ofiţeri şi gentilomi care formau unica escortă a 


reginei de Navarra. Când litiera sosi la poarta cea mare a 
Luvrului, deasupra căreia era balconul pe care Nancy şi 
Raoul o aleseseră pentru postul lor de observare, camerista 
zise pajului: 

— Acum să variem puţin plăcerile noastre. 

— Cum? 

— Haide vino încoace. 

Ea luă pe Raoul de mână şi îl conduse prin coridorul cel 
lung până ajunseră la o altă fereastră. 

Aceasta dădea în curtea Luvrului şi tocmai deasupra 
intrării principale. 

— Ai tu ochi buni, Raoul? Întrebă Nancy. 

— Ca de linx. 

— Prea bine. Atunci să observi pe regina de Navarra 
când se va cobori din litieră. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca s-o vezi cum este; căci am văzut-o aşezată. 

Nancy exagera poate puţin, căci ea o băgase de seamă 
pe Doamna Catherine şi Margareta care se găseau pe 
marele peron îmbrăcate ca şi damele de la curte în cele mai 
frumoase rochii pentru a întâmpina pe regina Jeanne 
d'Albret. 

În fine, litiera se opri. 

Regele Carol al IX-lea descălecă cel dintâi şi oferi braţul 
său doamnei Jeanne d'Albret, aşa după cum era moda în 
acel timp. 

Regina de Navarra ieşi la rându-i din litieră şi provocă 
admiraţia generală. 

Aşa după cum toată lumea se aştepta odinioară să vadă 
în prinţul Henric de Bourbon un fel de urs cu proastă 
creştere, tot aşa şi acum lumea bănuia că regina Jeanne 
d'Albret de Navarra are o figură sălbatică şi desfigurată, ca 
relieful ţării de unde venea. 

Adevărul se dovedi a fi cu totul contrariu. 

Curtea Franţei se înşelase făcându-şi o asemenea idee. 


Regina de Navarra era tânără, mult mai tânără decât 
vârsta sa, ea avea treizeci şi nouă de ani, şi părea numai de 
treizeci; era frumoasă ca o adevărată bearneză, şi avea 
ochii negri şi vii, buzele roşii şi părul capului ca abanosul 
cădea în bucle luxuriante. 

Când o văzură lângă fiul său, Henric de Bourbon, o luară 
drept sora sa cea mai mare. 

Ea înainta spre doamna Catherine care cobori prima 
cele dintâi trepte ale peronului şi cu obişnuinţa şi 
demnitatea unei femei de neam regesc, dădu mâna să i-o 
sărute prinţesa Margareta, pe care o observă bine cu o 
privire, şi urcă treptele peronului la braţul regelui. 

— Hm! Făcu Nancy aplecându-se la urechea lui Raoul, 
desigur, curtea Navarrei este mai puţin înapoiată decât îmi 
făceam eu idee. 

— Asta e şi părerea mea, zise Raoul. 

— Şi regina Jeanne se remarcă printr-o eleganţă de cel 
mai mare gust. 

Era la Luvru o mare sală pe care o numea deja Sala 
tronului şi în care era obiceiul de a se primi prinții şi 
capetele încoronate. 

În această sală, din ordinul lui Carol al IX-lea se aranjase 
masa de ospăț, rezervată reginei de Navarra. 

Regina Jeanne luă loc la dreapta regelui. 

Doamna Catherine aşezată vizavi de Carol al IX-lea avea 
în dreapta sa pe prinţul Henric de Bourbon. 

Regele puse la stânga sa pe prinţesa Margareta, iar 
lângă regina-mamă aşezase asemenea la stânga-i pe 
domnul de Crillon. 

Nancy, a cărei umilă situaţie, nu o autoriza nicidecum să 
se aşeze la masa regală, continua să vorbească în şoaptă 
într-un colţ al sălii cu pajul Raoul. 

Raoul zicea: 

— Eu cred că doamna Catherine a iertat cu toată 
francheţea pe sir de Coarasse. 


— Hm! Făcu Nancy cu un aer misterios, adevărat?! De ce 
crezi astfel? 

— Nu vezi ce aer surâzător are ea? 

— Când regina surâde, e un semn rău. 

— Haida-de! 

În acest timp un gentilom trecu într-un colţ al sălii. Era 
Rene. 

Rene reintrat în graţie, redevenit favorit de când prinţul 
de Navarra îl iertase, Rene venea la Luvru tot ca şi mai 
înainte şi curtenii continuau a-l saluta. 

Cu toate acestea, contrar obiceiului său, el devenise 
politicos, aproape umil, el surâdea la cel mai mic gentilom şi 
dădea mâna la cel mai din urmă pâj. 

Nancy dădu cu cotul în Raoul: 

— Priveşte! Zise ea. 

Raoul văzu pe Rene schimbând o privire rapidă cu 
regina şi trecând fără a se opri. 

Surâsul Catherinei nu părăsi de loc buzele sale, dar o 
scânteie străluci în ochii ei. 

Nancy surprinse acest foc. 

— Sir de Coarasse nu e mort, murmură ea. 

Şi cum Raoul nu înţelegea încă, ea adăugă: 

— Regina nu a iertat până acum. 

— Cu toate acestea, observă Raoul, prinţul Henric va lua 
în căsătorie pe doamna Margareta? 

— Fără îndoială, dar... 

Asupra acestui dar... Nancy se opri, apoi reluă cu 
bruscheţe: 

— Tu eşti prea tânăr, micul meu Raoul, pentru a înţelege 
ceva din ale politicii. 

— Ah! Ba! 

— Ascultă, adăugă Nancy, este acum cineva la această 
masă, pe care regina-mamă îl urăşte mult mai violent decât 
pe prinţul Henric de Bourbon. 

— Şi cine e acel cineva? 

Raoul puse această întrebare cu un aer înspăimântat. 


— Este regina de Navarra. 

Spaima lui Raoul se prefăcu în încremenire. 

— Pentru ce asta? Zise el. 

— Pentru ce? Pentru că ea are patruzeci de ani şi pare 
numai de treizeci, când doamna Catherine care are 
patruzeci şi cinci, pare a avea şi mai mulţi. 

— Oh! Ce idee. 

— Raoul, amicul meu, zise Nancy, aveam dreptate când 
ţi-am zis că nu înţelegi nimic din ale politicii. 

— Şi eu, zise Raoul, cred, scumpa mea Nancy, că vezi 
toate în negru. 

— Sst! Făcu Nancy, ascultă... 

În acel moment, într-adevăr regina-mamă zicea doamnei 
Jeanne d'Albret, regina de Navarra: 

— Doamnă, soră şi verişoară, v-am rezervat un hotel pe 
care l-am zidit în strada Jour. Veţi fi cea dintâi care-l va 
locui; este cu totul gata pentru a vă primi ca oaspete. 

Regina de Navarra se înclină: 

În acelaşi timp Rene traversă din nou sala ospăţului şi 
schimbă o a doua privire cu regina Catherine. 

Atunci Nancy se aplecă din nou la urechea lui Raoul: 

— Regina de Navarra, zise ea încet, este în pericol de 
moarte. 

Capitolul LXVIII. 

Hotelul pe care doamna Catherine de Medicis îl 
construise în strada Jour sau Beausejour, şi care trebuia 
mai târziu să se numească hotelul de Soisons, era un 
edificiu splendid! 

În orele când politica şi certurile religioase lăsau în 
repaus spiritul său neliniştit, regina-mamă redevenea 
adevărata fiică de Medicis, adică femeia delicată, iubitoare 
de arte şi litere, adorând tablourile, statuile şi minunile 
arhitectonice. 

Aripa stângă a hotelului Beausejour era pregătită special 
pentru a primi pe doamna Jeanne d'Albret, regina de 
Navarra. 


Cam de o lună, doamna Catherine nu se mai urcase în 
litieră pentru a supraveghea lucrările arhitecţilor şi chiar îşi 
zisese: 

— Sora şi verişoara mea, regina de Navarra care este o 
adevărată ţărancă, care se aşază pe laviţele de brad din 
castelul său de Nerac, e capabilă să se descalţe când va 
intra în Beausejour, de teamă să nu strice parchetul cu 
saboţii ei cei ordinari şi lucraţi în cuie de lemn. 

Dar ţinuta elegantă, turnura cea mândră şi plină de 
demnitate a Jeannei d'Albret, schimbă îndată ideea cea 
greşită pe care şi-o făcuse Catherine. 

Regina de Navarra era femeie de curte, ea trăise la 
Madrid lângă regele Philip al II-lea, ea asistase la apusul 
soarelui a acelei mare regenţe, pe care spaniolii o numesc 
încă, secolul lui Carol-Quintul. 

Aşadar două priviri fură de ajuns pentru ca cele două 
regine să se cunoască. 

— Am aici o adversară demnă de mine, se gândise 
Catherine. 

— Regina Catherine, se gândise Jeanne d'Albret, e chiar 
femeia care mi s-a descris. Am să fiu la dânsa întocmai ca 
într-un câmp de inamici. 

Era cam pe la zece ore seara, când regele Carol al IX-lea 
şi toată curtea sa, însoţiră pe regina de Navarra în hotelul 
Beausejour. 

Jeanne se arătase de o amabilitate încântătoare, având 
spiritul cel fin delicat şi pătrunzător al mamei sale regina 
Margareta de Navarra. 

Carol al IX-lea fuse încântat de dânsa şi îi zise când îi 
sărută mâna: 

— Aş voi să fiu, doamnă, Pierre de Ronsard, poetul meu, 
numai pentru a vă celebra cu demnitate spiritul şi 
frumuseţea voastră. 

Iar seniorii de la curte vorbeau încet între dânşii: 

— După cum se vede, la curtea de Nerac, sunt cele mai 
frumoase maniere, pe care nu le bănuiam. 


În fine, Doamna Margareta, aplecându-se la urechea 
doamnei Catherine îi zisese: 

— Acum cred că nu mă voi plictisi aşa mult la Nerac. 

Suita reginei Jeanne era înainte. 

Erau din oamenii de spirit, tineri în cea mai mare parte, 
purtând capul în sus, cu galanterii din cele mai bine jucate, 
şi care se puseră a privi damele de la curtea Franţei cu 
ochii lor amoroşi şi plini de foc. 

Astfel de probe de bărbaţi, atrase atenţia şi lui Carol al 
IX-lea, căci el lovind pe umeri pe căpitanul său de gărzi, îi 
zisese când se sculase de la masă. 

— Pibrac, amicul meu, invazia compatrioţilor tăi are să 
cauzeze mari perturbații la curte. 

— Se poate, Sire. 

Şi Domnul de Pibrac, după aceste cuvinte, a păstrat o 
tăcere diplomatică. 

Când Jeanne d'Albret sosi la hotelul Beausejour, 
Catherine o conduse ea însăşi în camera sa de culcare, şi nu 
se depărtă până ce nu îngriji de a-i da în serviciu chiar din 
cameristele sale. 

După ce regele şi mama sa se retraseră, Jeanne d'Albret 
rămase singură cu fiul său Henric şi cu Noe. 

Prinţul fusese nerăbdător să vorbească cu mama sa, 
căreia abia reuşise a-i istorisi în câteva cuvinte, cum a fost 
constrâns să-şi trădeze incognitoul. 

Regina de Navarra se răsturnă pe jumătate pe un mare 
fotoliu şi invită cu un gest pe cei doi tineri să se aşeze. 

— Să vedem, copii mei, zise ea, să vorbim câte ceva 
despre toate aventurile voastre. 

No& lăsă pe buzele sale un surâs ironic care se contura 
aşa de bine prin mustaţa sa cea blondă. 

— Ah! Doamnă, zise el, dacă Majestatea Voastră cere 
recitarea completelor noastre aventuri, apoi ar putea să vă 
apuce ziua. 

Jeanne surâse la rândul său, aruncând asupra fiului său 
o privire afectuoasă. 


— Adevărat! Zise ea. 

— Am reînceput istoria padinilor3, Doamnă. 

— No€ exagerează, zise prinţul la rându-i. 

— Şi, urmă Noe, Henric a găsit mijlocul de a se face iubit 
de rege, de Doamna Margareta şi de a deveni urât de 
regina-mamă. 

Jeanne d'Albret îşi încruntă sprâncenele. 

— Asta e foarte rău, zise ea. 

— Şi apoi, reluă No&, avem un inamic şi mai neîmpăcat 
încă... 

— Pe cine? 

— Pe Rene Florentinul. 

— Pibrac mi-a vorbit adesea, în scrisorile sale despre 
dânsul, el e un om rău, zise regina. 

— Un otrăvitor, adăugă Noe. 

Jeanne d'Albret tresări, un nor trecu pe fruntea sa. 

— Noe, micuțul meu, zise ea, fă-mi o favoare... 

— Ascult, Majestate. 

— Nu mai vorbi niciodată, nici de otravă, nici de 
otrăvitori înaintea mea. 

Noe şi prinţul priviră pe Jeanne d'Albret cu spaimă... 

— Mi s-a spus întotdeauna că eu voi muri otrăvită. 

— Ah! Doamnă! 

Henric avu un surâs fin. 

— Şi cine va îndrăzni? Zise el. 

— Dar, continuă regina, să lăsăm toate acestea, şi 
istorisiţi-mi aventurile voastre, copii mei. 

Vorbind astfel, această tânără mamă, care avea mai mult 
aerul unei surori mai mari, le luă mâinile la amândoi. 

— Pe credinţa mea! Zise Henric, am găsit întotdeauna că 
Noe se exprimă cu elocvenţă, şi am să-i las lui sarcina de a 
nara odiseea noastră. 

— Vorbeşte, Noe, zise Jeanne d'Albret. 

Noe privi pe prinţ într-un mod care voia să zică: „Trebuie 
să vorbesc... despre toate?” 

Prinţul clătină capul într-un mod afirmativ. 


Atunci Noe istorisi vizita lor la castelul doamnei 
Corisandra, contesa de Gramont şi cea din urmă 
întrevedere a lui Henric cu dânsa, ceea ce făcu să se 
încreţească puţin fruntea reginei, apoi plecarea de la Nerac 
şi întâlnirea ce avură după câteva zile cu frumoasa 
argintăreasă şi cu Rene Florentinul. No€ istorisea repede şi 
bine. 

Cu toată prevestirea ce îi făcuse reginei că va petrece 
până la ziuă, dacă va voi se ştie totul, el îi povesti aventurile 
lor în mai puţin de două ore. 

Orologiul florentin, aşezat într-un colţ al camerei de 
culcare, arătă miezul nopţii când el îşi termină povestirea... 
Regina ascultase cu multă atenţie, cu mare răceală şi 
fără a întrerupe pe narator, dar Henric care urmărea cu 

privirea cele mai mici tresăriri ale figurii sale, rămase 
convins că aventurile lui îi cauzau mare grijă. 

Jeanne d'Albret păstră un moment tăcerea, apoi zise: 

— Copilul meu, voieşti să cunoşti părerea mea? 

— Ascult, Majestate. 

— Amiciţia regelui, şi amorul doamnei Margaretei, puse 
într-o balanţă, vor cântări mai mult decât ura reginei- 
mamă. 

— Dar, Doamnă, observă prinţul, Noe care prevede toate 
în rău, a uitat să vă spună că Doamna Catherine a iertat 
prinţului Henric de Bourbon, urâta conduită a lui sir de 
Coarasse. 

Jeanne dădu din cap. 

— Catherine de Medicis, nu iartă niciodată, zise ea. 

— Ea e încântătoare pentru mine. 

— Urât semn, murmură No€. 

— Dar în fine, Doamnă, reluă prinţul cu un gest de 
nerăbdare la adresa lui Noe, pentru că trebuie să mă 
căsătoresc cu prinţesa... nu văd ce motiv de ură poate să-mi 
rezerve Doamna Catherine. 

Jeanne d'Albret nu răspunse deocamdată nimic. 


Ea cu capul între mâini rămase tăcută întocmai ca şi cum 
ar fi voit să întrebe viitorul. 

— Ascultă, fiul meu, zise ea în fine, ascultă cu atenţie 
ceea ce am să-ţi spun, şi vei înţelege poate multe lucruri. 

Henric privi pe mama sa cu un aer întrebător. 

— Ştii pentru ce, urmă Jeanne d'Albret, regina-mamă a 
dorit acesta căsătorie? 

— Da, pentru a depărta pe cât se va putea pe ducele de 
Guise de tronul Franţei. 

— Este adevărat, fiul meu, Casa de Lorena şi Casa de 
Bourbon au numai o simplă diferinţă de grad pentru a se 
apropia de coroană. Şi Casa de Valois, această casă 
reprezentată prin trei prinți tineri, este pierdută şi moartă 
în viitor. 

Henric tresări. 

— Regele Carol al IX-lea, cu toate că are numai douăzeci 
şi trei de ani, este deja bătrân. El are sclipiri morbide în 
ochi, şi norii mortuari îi acoperă fruntea. 

— Ah! Mamă... 

— Regele Henric al Poloniei, nu va stăpâni poate 
niciodată. 

— Ce zici dumneata, mamă? 

— Dacă el va părăsi într-o zi Varşovia, pentru a veni să 
stăpânească la Paris, polonezii vor fi capabili de a-l asasina. 

— Şi din doi! Făcu Noe cu seriozitate. 

— Rămâne ducele d'Alencon Frangois de Valois, un 
bătrân de douăzeci de ani, pierdut de ticăloşii... Oh! Acela, 
zise regina de Navarra, supunându-se unui misterios 
presentiment, acela vă jur, că nu va domni niciodată. 

Regina tresări un moment, când pronunţă aceste 
cuvinte, căci îi păru că aude un uşor zgomot la spatele ei. 

— Ce este? Făcu ea sculându-se. 

Henric şi Noe nu auzise nimic, dar se sculară şi ei la 
rându-le parcurseră camera, deschiseră uşa, şi se asigurară 
că sala vecină era goală. 


— Mi s-a părut că se mişca un scaun, aici... la spatele 
meu. Dar trebuie să fiu victima unei iluzii. E un zgomot de 
afară fără îndoială, zise regina. 

Ea se reaşeză. 

— Continuă, mamă, zise Henric. 

Pentru a explica de ce natură era zgomotul pe care îl 
auzise regina de Navarra, este necesar să revenim puţin 
înapoi, şi să dăm oarecare detalii topografice asupra 
hotelului Beausejour. 

La doi paşi de acest hotel, se ridică o umilă casă care 
părea să cadă în ruină, şi care era nelocuită. 

Arhitectul Catherinei când a turnat cea dintâi temelie a 
hotelului, şi-a dat avizul că trebuie să dea jos acea casă, dar 
Catherine fără a se explica s-a opus. 

Cu toate acestea ea a cumpărat casa şi a dăruit-o lui 
Rene. 

Apoi fără îndoială că după câtva timp în urmă, arhitectul 
a avut câteva întâlni secrete cu Doamna Catherine, şi a 
convenit împreună cu dânsa, că acea ruină putea să fie de 
oarecare utilitate misterioasă, şi nu a mai stăruit ca să o 
dărâme. 

Rene Florentinul putea zice chiar, că regina ţinea mai 
mult la acea casă mizerabilă decât la palatul său care era 
împodobit cu cele mai frumoase capodopere. 

Dacă i s-ar fi cerut, Florentinul ar fi putut nara istoria 
acestei case care era foarte bizară. 

Terenul ei care ţinea de hotelul Beausejour, fusese 
odinioară grădina unei mânăstiri de călugări desculți sau 
aşa numiţi carmeliţi, pe care Carol al VI-lea o dărâmase şi 
dăduse acelor călugări o altă locuinţă alături de palatul de 
Tourmelles. Cel din urmă carmelit al acestei mânăstiri era 
un bărbat frumos numit Pandrille Bourju de Thevenot. 

Acesta era tânăr şi galant. El intrase în mânăstire fără 
voinţa lui, şi păstrase un violent amor pentru o văduvă 
foarte frumoasă ce se numea dama lui Mellero. 


Dama lui Mellero zidise acea casă, care acum cădea în 
ruină, iar călugărul săpase o subterană care conducea din 
pivniţa mânăstirii în pivniţa acestei case. 

Când regele Carol al VI-lea ordonă ca mânăstirea să se 
dărâme, dama lui Mellero muri. Atunci călugărul devenit 
bătrân, nu se mai gândi decât la salutul sufletului lui în 
cealaltă lume, şi la reputaţia sa de om sfânt în acesta. 

El astupă dar subterana şi trebui să treacă două secole 
până ce această deschizătură de pământ să fie descoperită 
şi cercetată, împreună cu pivniţa vechii case. 

Afară de aceasta, Doamna Catherine iubise întotdeauna 
subteranele, trecerile secrete, ulicioarele misterioase, 
zidurile căptuşite şi parchetele crăpate. Aşadar, casa se 
menţinu. În seara aceea însă, când doamna Jeanne d'Albret 
luă posesiunea hotelului Beausejour, Doamna Catherine, 
după ce o condusese, intrase în Luvru în litieră însoţită de 
rege şi de curtea sa. 

Apoi ea se retrăsese în apartamentele sale, ordonă 
pajilor să o lase să doarmă şi să nu vină să o deranjeze sub 
nici un pretext. 

Numai că în loc de a se pune în pat, regina se dezbrăcă, 
aruncă veşmintele de gală şi se îmbrăcă cu spenţerul şi 
încălţămintea unui gentilom de talia ei. 

După aceasta se învălui într-o mare manta, trase o 
pălărie pe ochi şi se cobori prin mica scară pe care o 
cunoaştem de pe marginea apei. 

Noaptea care era îndestul de întunecoasă, îi permise să 
facă ocolul Luvrului fără a atrage atenţia gentilomilor şi a 
soldaţilor care ieşeau din palatul regal. 

Ea traversă piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois, ajunse cu 
un pas grăbit la locuinţele de primprejurul hotelului 
Beausejour şi merse să bată la uşa acelei case ce părea 
nelocuită. 

Uşa se deschise, şi regina intră. 

— Dumneavoastră sunteţi Doamnă? Zise o voce în 
întuneric. 


— Da, eu sunt. 

Un om înaintă. 

— Tu eşti Ren€? Întrebă Catherine la rându-i. 

— EI însuşi. 

Rene luă pe regină de mână şi îi zise: 

— Urmează-mă, Doamnă. E tocmai timpul de a pătrunde 
în pivniţă. Acei îndrăciţi de gasconi care au rămas în hotel 
cu doamna Jeanne d'Albret, ştiu deja că această casa e 
părăsită, şi orice rază de lumină i-ar deştepta. 

— Condu-mă, te urmez. 

Rene făcu pe regină să facă câţiva paşi în mijlocul acelui 
întuneric profund, apoi se aplecă şi ridică un oblon. 

— lată intrarea, zise el. 

— Bine, te urmez... 

— Puneţi piciorul pe cea dintâi treaptă şi coborâţi-vă cu 
curaj. Eu vă susţin, doamnă. 

Regina cobori vreo treizeci de trepte, apoi ea simţi sub 
picioare o suprafaţă plană, respiră un aer umed, şi înţelese 
că se găsea la intrarea subteranei. 

Atunci Ren€ trase un chibrit şi aprinse un felinar. 

— Oh! Făcu regina cu un surâs, haide iute! Voiesc să ştiu 
ce zice şi ce gândeşte această regină de Navarra, pe care o 
urăsc din toată inima. 

— Adevărat? Făcu Rene. 

Catherine avu un surâs diabolic. 

— Ea e frumoasă... inteligentă, şi am observat în privirea 
ei, o inteligenţă şi un curaj remarcabil... şi aceasta nu prea 
îmi convine, zise ea. 

Apoi intră în subterană, condusă de Rene care mergea 
înainte cu un felinar în mână. 

Capitolul LXIX. 

Subterana care se făcuse din ordinele abatelui Pandrille 
Bourju de Thevenot, avea aproape două sute de metri 
lungime şi trecea pe sub grădinile hotelului Beausejour. 

Pe locul vechii sale ieşiri în mănăstire, Doamna 
Catherine ridicase un zid foarte gros, şi în grosimea acestui 


zid arhitectul amenajase o mică scară de două picioare 
lărgime care urca până la primul etaj al hotelului şi dădea 
într-un mic coridor asemenea practicat în adâncimea 
zidurilor. 

Acest mic coridor, conducea el însuşi la mai multe alte 
celule aşezate în diferite părţi ale hotelului. 

Doamna Catherine prevăzuse cazul când ea va trebui să 
cedeze hotelul său unui oarecare rege, prinţ sau 
ambasador de la care voia să surprindă secretele lor. 

Una din aceste celule semăna foarte bine cu acel 
misterios coridor pe care domnul de Pibrac îl descoperise la 
Luvru şi din fundul căruia a putut întotdeauna să spioneze 
ceea ce se petrecea în oratoriul Doamnei Margareta. 

Se găsea acolo un singur scaun, pe care regina 
Catherine se aşeză fără zgomot, pe când Rene sta în 
picioare la spatele ei, suflând din prudenţă în lumânare. 

Atunci ochii reginei fură loviți de o rază de lumină ce 
pătrundea printr-o mică gaură practicată în zid. Această 
gaură se pierdea în cadrele sculptate ale unui tablou aşezat 
deasupra unui scaun lung dintr-o cameră prea bine 
decorată pe care o ocupa regina de Navarra. 

Doamna Catherine lipi ochiul la acea spărtură şi zări pe 
doamna Jeanne d'Albret aşezată, având lângă dânsa pe 
prinţul Henric, fiul său, şi pe Noe, care terminase atunci 
povestirea aventurilor lor. 

Rene şi regina nemişcaţi, şi reţinându-şi respiraţia, 
începură a asculta. 

Regina auzi pe doamna Jeanne d'Albret manifestându-şi 
temerea ce simţea că vine pentru ea şi fiul său din partea 
Catherinei. 

— Oh! Oh! Se gândi ea, m-a ghicit. 

Apoi simţi câteva picături de sudoare pe frunte, când 
regina de Navarra zise totdeodată: 

— Casa de Valois, e o casă pierdută, şi moartă în viitor. 

Dar când în fine Jeanne d'Albret strigă că: „Ducele 
d'Alencon, acel prinţ pierdut prin ticăloşii nu va domni 


niciodată”, Catherine auzind această profeție avu o aşa 
ameţeală încât începu să se clatine pe scaun. 

Scaunul mişcat făcu să scârţâie parchetul şi provocă 
zgomotul pe care-l auzise regina de Navarra. 

Din fericire, doamna Catherine avea facultatea de a-şi 
reţine cu sânge rece cele mai violente emoţii şi deja ea se 
liniştise când Henric de Bourbon zicea mamei sale: 

— Continuă, Doamnă. 

Doamna Catherine se reaşeză fără zgomot şi ascultă cu 
atenţie. 

— Da, fiul meu, reluă regina de Navarra, adu-ţi aminte 
că cele două case de Lorena şi Bourbon sunt mai aproape 
de tronul Franţei. 

Henric tresări. 

— Regina-mamă, continuă Jeanne d'Albret, trebuie să fi 
avut aceste prevederi. Cei din familia Valois, aceşti trei 
tineri şi plini de viaţă în aparenţă, Valoisii zic, sunt în 
realitate nişte bătrâni care se vor stinge unul câte unul fără 
posteritate. Ei bine, ţine bine minte acestea fiul meu, sunt 
două familii pe care le urăşte Doamna Catherine, este a 
noastră, şi celor din casa de Guise. Aceste două familii dar, 
se vor disputa într-o zi pentru tronul Franţei. 

— Dar atunci... această căsătorie? 

— Ah! Acesta legătură, urmă Jeanne d'Albret, este numai 
pentru Doamna Catherine, care voieşte să distrugă casa de 
Guise. Ea se mai teme acum de casa de Lorena. 

— Şi... noi? 

— De noi nu se teme. Noi suntem pentru dânsa pietre de 
munte, fără bani, fără arme şi fără ambiția de a ne gândi să 
ne mărim frontiera Navarrei până pe la coastele Spaniei. 
Dar, urmă Jeanne d'Albret, prin a veni la curtea Franţei sub 
numele de sir de Coarasse, şi în câteva zile a lua atitudinea 
independentă şi aproape ostilă am văzut că ai devenit 
inamicul cel mai neîmpăcat al Doamnei Catherine şi al lui 
Rene, aceşti adevăraţi doi regi ai Franţei. Ei bine, aceasta 
nu-mi pare un bun augur. Afară de aceasta, când doamna 


Catherine care se aştepta a vedea în mine o ţărancă cu 
maniere de puritană îmbrăcată cu scurteică, văzu din 
contră o prinţesă tânără încă, care vorbeşte limbajul curţii 
şi a cărei privire şi înfăţişare anunţa un oarecare spirit 
politic, adaug dar, fiul meu, că ea a început dar a se teme de 
noi şi prin urmare de a ne uri. 

— Crezi dumneata mamă, o întrerupse Henric, că după 
ce Doamna Catherine a dorit atât de mult acesta căsătorie, 
să caute acum să o întrerupă? 

— Nu, ea nu va cuteza, dar... 

Jeanne se opri. 

— Ascult mamă, zise Henric. 

— Dar, reluă Jeanne d'Albret, ea e capabilă de a te 
asasina chiar a doua zi după nuntă. 

— Oh! Mamă. 

Regina de Navarra tăcu şi rămase mult timp gânditoare. 

— Şi apoi, zise ea deodată, ca şi cum s-ar fi supus unei 
vagi revelații, oamenii au destinul lor. 

— Asta cred şi eu mamă. 

— Şi, adăugă ea, ceva îmi spune că cei din Casa 
Bourbonilor sunt destinaţi să aibă un mare viitor. 

— Cine ştie? Făcu Henric care avu o tresărire de orgoliu. 

Jeanne d'Albret aruncă o lungă şi tandră privire asupra 
fiului său. 

— Tu vei fi regele Franţei! Zise ea. 

Şi ca şi cum s-ar fi căit că a mers aşa de departe cu 
gândirea, ea adăugă cu vioiciune: 

— Dar du-te copilul meu, şi lasă-mă să mă culc. Voi 
trimite mâine dimineaţă să te cheme. 

Ea dădu mâna pentru ca acei doi tineri să o sărute şi îi 
concedie. 

Doamna Catherine ascultase tot şi fusese de mai multe 
ori înfiorată. 

Rene însuşi avusese frică. 

— Doamnă, zise el încet şi aplecându-se la urechea ei, aţi 
auzit tot? 


— Tot. 

— Ce femeie! 

— Să ieşim, murmură Catherine, m-am înăbuşit aici. 

Şi luând mâna lui Ren6, ea ieşi din celulă, reluă coridorul 
cel strâmt şi scara secretă şi în zece minute fuse la capătul 
subteranei luând aceleaşi precauţii minuţioase pentru a 
ieşi. 

— Ascultă, zise atunci Doamna Catherine, zidurile au 
câteodată urechi, şi voiesc să-ţi spun nişte lucruri pe care 
nimeni în lume, afară de tine, nu trebuie să le audă. 

— Unde să mergem? Întrebă Rene. 

— Colo, pe marginea apei, în faţa Luvrului. 

— Haide, Doamnă. 

Regina era foarte sigură că în costumul său de gentilom, 
nu va trezi nici o bănuială, şi luă cu familiaritate braţul 
parfumierului. 

După cum am mai spus, noaptea era întunecoasă şi 
mulţimea soldaţilor, cavalerilor şi poporului pe care îi 
atrăsese sosirea reginei de Navarra se împrăştiase. 

Rene şi Catherine traversară pajiştile de verdeață ce 
erau în acele locuri, şi se opriră pe malul râului. Acolo ei 
priviră în toate părţile şi se asigurară de izolarea lor. 

— Doamnă, zise atunci Rene, vă ascult. 

Regina se aşeză pe o barcă de pescar, pe care o trăsese 
pe uscat, şi cu toată obscuritatea ce domnea, Florentinul 
putu să se convingă că privirea Catherinei arunca scântei. 

„Ea e înfuriată, gândi el, şi mă ia drept confidentul său. 
Favoarea mea a devenit mai mare ca niciodată.” 

— Rene, zise doamna Catherine, am procedat rău. 

— În ce doamnă? 

— În ceea ce priveşte căsătoria fiicei mele Margot cu 
prinţul Henric de Bourbon. 

— Nu se poate să se împiedice? 

— Nu, e prea târziu. 

— Pentru ce? 


— E prea târziu pentru că regele e încăpățânat, şi după 
toate celelalte, el e şi rege. 

— Dacă regele ar fi ascultat ca şi noi pe regina de 
Navarra... 

— Într-adevăr! Şi acum dacă i s-ar raporta nu ar crede. 

— Se poate. 

— În afară de aceasta, Margareta îl iubeşte pe prinţ, şi 
nu mă simt atât de puternică, murmură regina, pentru a mă 
lupta cu regele şi Margareta. 

— Cu toate acestea, Doamnă... 

— Taci şi ascultă... 

Rene înţelese că regina avea oarecare proiecte, şi tăcu. 

— Tu ai auzit-o, zise ea, tu ai auzit-o bine când ea a 
prezis fiului ei, că într-o zi va fi regele Franţei. 

— Ea e nebună, Doamnă. 

— Nu, ea e periculoasă, ea e de temut şi de o sută deori 
mai de temut decât cei din casa de Guise. 

— Dar regele Poloniei trăieşte, ca şi ducele d'Alenqon... 

— Cine ştie, făcu regina cu o emoție subită, dacă ei nu 
vor încerca să le apropie sfârşitul? 

— Ah! Doamnă. 

— Rene! Rene! Murmură Catherine, nu e prinţul Henric 
de Bourbon, cel care mă face să mă tem, este mama lui... 
Oh! Privirile noastre sunt crucişe, şi a mea a coborât până 
în fundul sufletului ei, de unde am pătruns că această 
femeie voieşte să facă fiului său un mare regat, şi după 
modul cum observa Luvrul mi-a părut că ea se găsea ca la 
dânsa... Ei bine, Rene, aceasta nu va fi după cum şi-a 
închipuit ea. 

— Sigur că nu! Zise Florentinul. 

— Mai bine voi substitui un simplu gentilom fiului meu 
celui din urmă, mai bine voi aduce un bastard în palatul 
meu, mai bine voi arde Parisul şi voi lăsa regatul fără rege 
şi abandonat la oroarea unui război civil decât să văd un 
Bourbon sau un Guise, urcându-se pe tronul Franţei. 


— Sunt şi eu de acord, Doamnă, zise Florentinul care îl 
ura foarte mult pe Henric. 

— Ah! Reluă Catherine, eu care de douăzeci de ani, 
dictez legi întregii Europe, eu care am făcut să tremure pe 
Philip al II-lea, am ajuns să am frică de această femeie şi m- 
am simţit chiar tremurând în prezenţa acestei regine a 
munţilor, care s-a făcut apostolul unei religii noi, şi care cu 
ajutorul acestei religii, a recrutat deja partizani chiar din 
propriul meu regat. Ah! Ren€... mi-e frică. 

Şi Catherine vorbind astfel, simţi într-adevăr o serioasă 
emoție. 

— Nu era Henric de Bourbon cel care mă făcea să mă 
tem, reluă regina, dacă mama sa nu era aproape de el 
pentru a-l consilia şi a-l conduce, ci mi-e teamă de ea. 

Rene începea a înţelege. 

— Ordonaţi Doamnă, zise el, şi mă voi supune. 

— N-am nimic a ordona, răspunse Catherine, dar am să- 
ţi reamintesc ceva. 

— Ascult, doamnă. 

— Am făcut un jurământ prinţului Henric, acum opt 
zile... 

— Îl ştiu. 

— Adică acela, că tu nu vei atenta la viaţa nici a lui 
Henric, nici a lui Sarah, nici a lui Noe, şi nici a domnului de 
Pibrac. 

— Şi nici nu mă voi încerca a face, Doamnă. 

— Bine faci, fiindcă eu ţin la jurămintele mele, dar... 

Regina se mai gândi, iar Rene tăcut aştepta. 

— Dar reluă ea în fine, este o persoană a cărei viaţă 
prinţul a uitat să o asigure. 

Rene tresări. 

— Înţeleg, zise el. 

— Atunci nici un cuvânt mai mult, şi fă ce vei voi. 

— Voi face, Doamnă. 

— Cu toate acestea ascultă un sfat! 

Rene privea pe regină. 


— Pumnalul este o armă vulgară, şi te sfătuiesc să 
găseşti ceva mai bun. 

— Doamnă, răspunse Ren6, am descoperit un mijloc în 
urma unei experienţe alchimice, am descoperit o otravă 
minunată. 

— Ah! Ah! Zise regina. 

— O otravă care nu lasă nici o urmă. 

— Acesta e treaba ta... adio... 

Şi teribila regină părăsi pe Rene şi reluă drumul 
Luvrului. 

Rene rămase mult timp aşezat pe cârma unei bărci, în 
prada unei reverii adânci. Apoi se sculă. 

„Haide să văd pe Paola, îşi zise el, am mari proiecte în 
cap.” 

El porni la drum şi se îndreptă spre podul Change. 

Când el ajunse în dreptul unui felinar aşezat la intrare, 
zări ceva negru şi neclar ascuns într-un colţ. 

În acelaşi timp o voce fragedă, o voce de femeie 
murmură: 

— Gentilomul meu, ai milă de o sărmană fată care moare 
de foame şi care nu ştie unde să se ducă să ceară adăpost. 

Acea umbră deveni mai vizibilă, şi Rene văzu înaintea lui, 
graţie luminii felinarului, o tânără femeie îmbrăcată în 
zdrenţe, dar de o mare frumuseţe şi care îi întindea mâna... 

— Adevărat, frumoasa mea copilă, zise Rene, tu mori de 
foame? 

— N-am mâncat de două zile. 

Florentinul nu era caritabil din fire, dar el încercase o 
mare bucurie primind ordinele întunecoase ale Catherinei, 
şi acea bucurie îl făcu să fie generos. 

— "Ţine, frumoasa mea copilă, zise el scotocindu-se prin 
buzunar pentru a-şi găsi punga, am să-ţi dau un scud de 
aur pentru ca tu să poţi zice că Rene Florentinul este un 
bun senior caritabil şi compătimitor. 

— Ah! Zise cerşetoarea, dumneata eşti messir Rene? 


— Fără îndoială, reluă parfumierul care nu observase că 
tânăra fată îi îndreptase o privire arzătoare. 

— Messir Ren, parfumierul reginei? 

— Nu e decât un Rene în lume, răspunse el. 

Apoi îşi aplecă puţin capul pentru ca să poată vedea în 
pungă. 

Dar, în acelaşi timp, cerşetoarea scoase cu repeziciune 
din sânul său un pumnal a cărui lamă atinsă de lumina 
felinarului, arunca luciri strălucitoare şi zise: 

— Ah! Banditule, iată a cincisprezecea noapte, de când 
te aştept aici. 

Şi ea îl lovi pe Ren6, cu totul zăpăcit, mai înainte ca el să 
se gândească să facă un pas de retragere şi să se pună în 
apărare. 

Capitolul LXX. 

Pe când regina-mamă şi preţiosul ei Rene Florentinul 
părăseau pe furiş celula de unde ei auziseră pe doamna 
Jeanne d'Albret exprimându-se atât de limpede asupra 
viitorului, Henric şi Noe ieşeau de la regina de Navarra. 

După cum spusese Rene, gasconii pe care regina Jeanne 
îi adusese cu dânsa, luaseră în stăpânire hotelul Beausejour 
şi îl transformaseră pentru a zice astfel, într-un loc de 
siguranţă. 

Vreo zece dintre ei, care se stabiliseră la etajul întâi, se 
postaseră ca santinele pe la uşi. 

Alţi zece, îşi aşezaseră paturi de campanie. 

În fine, cei din urmă zece, formaseră un fel de gardă, în 
cele două saloane ce precedau camera de culcare a 
suveranei lor. 

— Aide! Zise prinţul surâzând şi strângând mâna 
gentilomilor bearnezi, eu văd că mama mea poate dormi 
liniştită, ea va fi bine păzită în astă-noapte. 

— Oh! Desigur, monseniore, zise un bătrân soldat ce îşi 
răsuci cu mândrie mustaţa sa căruntă. 

— Şi, adăugă un tânăr, nu sfătuiesc pe Carol al IX-lea să 
vină să ne atace, căci l-am învinge de minune. 


— Ei pace! Navailles, zise prinţul continuând a râde. Fii 
înţelept, amicul meu, dacă nu vrei să mă cert cu vărul meu, 
regele Franţei. 

Henric luă braţul lui Noe şi traversă sala. 

— Ah! Îşi zise No&, dar unde mergem noi, prinţule? 

— Să luăm aer. 

— La această oră? 

— Mă doare capul. 

— Dar ni s-a pregătit o locuinţă aici. 

— Aş! Făcu Henric cu un ton dispreţuitor. 

— Şi dacă n-ai voi să dormi la Luvru... 

— Ce idee! 

— O idee ce sunt prea prudent pentru a o combate. 

— Aud? 

— Drace! Doamna Margareta se culcă prea târziu acum 
şi poate că vei dori să-i istoriseşti ceva pentru a o face să 
adoarmă. 

— Te înşeli, Noe, frumosul meu amic, zise prinţul râzând. 

— Aş! Făcu Noe. 

— Nu voi merge la Luvru. 

— Aud? Alteţa Voastră voieşte să doarmă sub cerul liber? 

Noe făcea ochii mari. 

— Nu mai iubeşti pe Doamna Margareta? 

— Oh! Da... dar... 

— Dar? făcu Noe. 

— De două zile mi se pare că... amorul meu... 

Henric se opri. 

— Ei bine? Zise Noe. 

— Mi se pare că a devenit mai raţional, sfârşi prinţul. 

— Oh! Oh! 

— Mai calm, cel puţin. 

— Bun! Înţeleg. 

Şi un surâs batjocoritor alunecă pe buzele lui Noe. 

— Înţeleg, urmă el, de unde vine această schimbare. 

— Şi... de unde vine? 


— Trebuie să-ţi aminteşti Henric, că în ajunul plecării 
noastre de la Nerac, pe când te însoţeam la cea din urmă 
întâlnire ce o dăduseşi marii contese de Gramont, mi-ai 
făcut despre amor o foarte frumoasă teorie. 

— Nu-mi aduc de loc aminte. 

— O teorie ce posedai din istorisirile Doamnei regine 
Margareta de Navarra, bunica dumitale. 

— Memoria nu mă ajută. 

— Doamna regina de Navarra zicea, reluă Noe, că 
amorul n-are farmec... 

—... decât când ajungi printr-o cale spinoasă, şi plină de 
piedici, zise Henric, ce îşi aduse aminte. 

— Ei bine, urmă Noe, Doamna regina de Navarra avea 
dreptate. 

— Hei! Hei! 

— Acum opt zile iubeai mai mult pe prinţesa Margareta. 

— Se poate. 

— Atunci când, luându-te de mână, te conducea prin 
nişte coridoare misterioase. 

Henric suspină. 

— Atunci când ajungeai la prinţesă pe furiş, tresărind la 
cel mai mic zgomot, şi când pumnalul lui Rene te ameninţa. 

— Pericolul are un farmec foarte mare. 

— Dar astăzi, sir de Coarasse a făcut loc prinţului Henric 
de Bourbon, ce intră la Luvru la orice oră din zi sau din 
noapte, şi prinţul Henric trebuie să se însoţească cu 
Doamna Margareta. 

— Ei bine! Făcu prinţul ce să conchid din toate acestea? 

— Eu conchid că ştiu unde merge Alteţa Voastră la 
această oră. 

— Ah! Ah! 

— Ea merge să spioneze prin strada Pretres-Saint- 
Germain-l' Auxerrois, prin vecinătăţile prăvăliei băcanului 
Jodelle. 

— Este adevărat, şi tu mă vei însoţi. 

— Haidem! 


Vorbind astfel cei doi tineri ieşiră din hotelul Beausejour 
şi ajunseră în piaţa Saint-Germain-l' Auxerrois. No€ aruncă 
o lungă privire asupra cârciumii lui Malican şi începu să 
suspine. 

— Ce ai? Întrebă Henric. 

— Eu cred că Malican e un urs cu proastă creştere. 

— Aud? Făcu Henric mirat, iată... te văd vorbind rău de 
Malican. 

— Nu de tot. 

— De acel sărman om care ne este devotat cu trupul şi 
cu sufletul. 

— Dumitale, Henric. 

— Şi dumitale, Noe. 

— Oh! 

— Dar ce ţi-a făcut Malican? 

— Nimic. 

— Pentru ce dar, să vorbeşti astfel? 

— Pentru că... a făcut rău că a fost unchiul Myettei. 

— Tu găseşti că a făcut rău? 

— Da! A făcut rău Myettei, care are mâini mici, picioare 
mici, care e frumoasă ca un înger, şi ai jura că e o fiică de 
familie... 

— Pe care tu o iubeşti. 

— Şi pe care aş face-o cu plăcere contesă de Noe dacă ar 
fi avut cel puţin un crâmpei de pergament în buzunar. 

— Aşa? Nu e nici o problemă asta! Zise Henric. 

— Ce voieşti să zici? 

— Când voi fi rege de Navarra, voi da lui Malican scrisori 
de nobleţe. 

Noe ridică din umeri. 

— Acesta ar fi o nobleţă prea necoaptă încă pentru mine, 
prinţule. 

No€ suspină din nou, şi îşi urmă drumul. 

Când ajunseră în strada Pretres, Henric zise lui Noe: 

— Vei rămâne aici ca să păzeşti. 

— Nu este necesar căci strada e goală. 


— Poate să treacă cineva. 

— Cu toate acestea nu te mai temi de pumnalul lui Rene. 

— Oh! Nu... dar, mă tem de ceva mai rău... 

— De cine? 

— De gelozia Margaretei. Mă tem de acel demon alb şi 
roz ce se numeşte Nancy. 

— Aş! Nancy te iubeşte. 

— Ea iubea într-adevăr pe sir de Coarasse... doar cine 
ştie dacă nu va trăda pe prinţul Henric de Bourbon? 

— O măreție! Murmură Noe cu un ton tragic şi 
batjocoritor în acelaşi timp, tu nu eşti decât un nume! 

Dar deja Henric îi părăsise braţul şi se depărta grăbit, 
lăsându-l pe Noe la colţul străzii. 

Când prinţul de Navarra ajunse înaintea casei lui Jodelle, 
el ridică capul şi se asigură că nici o lumină nu se zărea 
înăuntru. 

— Ora când băcanii dorm, îşi zise el, e totdeauna aceea 
când amorezaţii veghează. 

Şi prinţul intonă cu jumătate de voce un cântec de 
atunci: 

Este ofiţerul poliţiei care trece... 

Este ofiţerul poliţiei. 

Care trece cu soldaţii săi. 

Apoi el aşteaptă. După un moment, o fereastră de la 
primul etaj al casei lui Jodelle se deschise încet. 

Henric se apropie. Fereastra se deschise cu totul. 

În acelaşi timp, o voce mişcată întrebă: 

— Dumneata eşti... Henric? 

— Eu sunt... 

Şi prinţul apropiindu-se şi mai mult, luă mica mână a lui 
Sarah într-a sa şi o strânse încet. 

— Ah! Scumpă Sarah! Murmură prinţul. 

— Monseniore, zise Sarah tremurând, nu ţi s-a întâmplat 
NIMIC? 

— Cu totul nimic. Pentru ce această întrebare, îngerul 
meu? 


— Ah! Zise Sarah, pentru că e atât de târziu... 

— E miezul nopţii. 

— Veneai mai devreme în celelalte zile. 

— Da, dar mama mea a sosit astă-seară. 

— Regina Jeanne! Strigă Sarah, suntem dar, scăpaţi. 

Henric se rezemase de fereastră şi arunca din când în 
când câte o privire la cele două extremităţi ale străzii. 

— Scăpaţi! Zise răspunzând cuvintelor lui Sarah. Oh! 
Desigur, da... şi nu maiaia te teme de nimic din partea lui 
Rene. 

— Dar dumneata? Făcu ea tremurând. 

— Eu am cuvântul doamnei Catherine. 

— Şi apoi, făcu Sarah cu tristeţe, te vei căsători cu 
prinţesa Margareta. 

— Ah! Sarah, scumpă Sarah, zise Henric, nu îmi vorbi de 
Margareta... pe tine te iubesc. 

— Nu, monseniore, zise Sarah, nu trebuie să mă 
iubeşti... pe mine... ci pe dânsa. 

— Oh! Taci! 

— Prinţule, murmură Sarah cu bunătate, trebuie să 
iubeşti pe femeia ce-ţi e destinată... trebuia să iubeşti pe 
aceea care te va apropia mai mult de tronul Franţei. 

— Sarah! 

— Ai o inimă mare şi nobilă, continuă Sarah, şi nu ştiu ce 
presentiment mă face să spun că într-o zi vei fi un mare 
rege. 

Henric tresări, căci îşi aduse aminte că numai cu o oră 
mai înainte, mama sa îi vorbise tot astfel. 

— Regii sunt datori popoarelor lor, prinții au o nobilă şi o 
mare misiune, urmă Sarah, ce nu le permite întotdeauna să 
se supună dorințelor inimii. 

— Ah! Simt cu toate acestea, scumpa mea Sarah zise 
Henric cu înfocare, că nu iubesc pe Margareta... cipe... 

— Poate că ne iubeşti pe amândouă. 

Şi cu toată tristeţea, Sarah pronunţă aceste cuvinte cu 
puţină ironie. 


Henric suspină şi păstră tăcerea. 

— Dar, reluă ea, nu trebuie să mă iubeşti pe mine, ţi-o 
repet. Voi pleca... Voi fugi de tine dacă va trebui, şi prin 
urmare trebuie să mă uiţi. 

— Niciodată! 

Henric accentua acest singur cuvânt cu pasiune, şi 
Sarah simţi inima bătându-i din ce în ce mai tare. 

— Oh! Nu, urmă el, niciodată nu voi consimţi a te uita, 
Sarah, niciodată nu mă voi putea despărţi de tine. 

— Trebuie, Henric. 

— lată, Sarah, ascultă-mă. Jur că voi face ceea ce zic. 

— Vorbeşte. 

— Dacă mă părăseşti, dacă te întorci în Navarra lângă 
Corisandra, ei bine nu mă supun mamei mele, sfărâm 
căsătoria şi te urmez. 

— Eşti nebun! 

— Poate... 

— Eu zic că nu vei face aceasta. 

— Da, căci te iubesc. 

Sarah rămase un moment tăcută, şi în acest timp prinţul 
îi acoperea mâinile cu sărutări arzătoare. 

— Henric, zise ea deodată, la rânduc-ţi voieşti să mă 
asculţi? 

— 'Te ascult, zise prinţul. 

— Mă iubeşti, reluă Sarah, cred, simt... Dar şi eu te 
iubesc, şi amorul meu va avea curajul devotamentului. 

— Ce voieşti să zici? 

— Voi şti să mă sacrific pentru viitorul tău, Henric; voi şti 
să-mi stăpânesc inima pentru a nu cugeta decât la tine. 

— Ah! Sarah! Sarah! nu-mi vorbi astfel. 

— Ascultă-mă până la capăt. Dacă vei fi atât de nesocotit 
ca să sfărâmi căsătoria cu prinţesa Margareta şi să mă 
urmezi, voi avea forţa să fug într-o mânăstire şi să fug de 
tine pentru totdeauna. 

— Oh! Făcu Henric cu durere. 

— Voieşti să fiu amica ta, Henric, nimic de cât amica ta? 


— Sarah! 

— Şi... în acest caz să nu plec? Ei bine! Mă vei pune pe 
lângă regina mama dumitale, şi iată! ceva îmi spune că voi 
juca rolul unui înger bun în destinul tău. 

Henric nu putu să răspundă, căci un zgomot de paşi 
grabnici se auziră la extremitatea străzii opusă de aceea 
unde Noe păzea. 

— Adio! pe mâine! zise Henric, ce era fericit de a nu 
avea timpul să răspundă afirmativ la propunerea frumoasei 
Sarah. 

— Adio... pe mâine. Repetă ea. 

Şi fereastra se închise. 

În acelaşi timp, şi mai înainte ca prinţul să se poată 
retrage cu un pas, el fu oprit de o femeie ce alerga cu furie, 
ţinând un pumnal în mână şi râzând cu un râs nervos. 

Prinţul o apucă de mână şi crezând că are a face cu vreo 
nebună o opri. 

— Cine eşti? Zise el. 

— Loc! Loc! Răspunse femeia neîncetând de a încerca să 
scape de strânsoarea prinţului. 

— Pe cine ai omorât? Întrebă el. 

— Pe el! Pe Florentinul! Rene... 

Henric înăbuşi un strigăt. 

— Ai omorât pe Rene? Zise el. 

— Da... sunt cinci minute... el a căzut la intrarea 
podului... 

— Aici! Strigă Henric, aici Noe. 

Noe alergă. 

— Repetă ce ai spus! Strigă prinţul. 

Tânăra femeie, cerşetoarea, continuă să râdă. 

Şi cerşetoarea pe care nebunia o cuprindea, luă pe cei 
doi tineri de mână. Ei se lăsară a fi duşi şi ajunseră la 
intrarea podului Change. 

Podul era pustiu, şi un moment cei doi tineri crezură că 
sunt victima vreunei mistificări. 


Dar felinarul proiecta lumina sa pe parapet, şi piatra 
albă era pătată de câteva picături de sânge. 

Capitolul LXXI. 

Noe şi prinţul priviră atunci cu atenţie pe cerşetoare. 

Aceasta era o fată foarte frumoasă, robustă, spătoasă cu 
buzele rumene, şi cu părul abundent şi negru. La Athena ar 
fi fost luată drept o bacantă, la Roma ea ar fi trecut drept o 
femeie din popor ce purta copilul său gol în braţe în calea 
generalului triumfător. 

La Paris, era lesne de ghicit originea ei. 

— lată o fată frumoasă, pe legea mea! Exclamă prinţul. 

— Pe onoarea mea, da, adăugă Noe. 

Cerşetoarea aruncă o privire uimită asupra pietrelor. 

— Fata mea, zise Henric, l-ai zgâriat numai, şi el şi-a 
urmat drumul. 

— Oh! Zise ea, am lovit cu toate acestea tare şi am simţit 
o rezistenţă. Şi, iată... priviţi... 

Ea arătă lama pumnalului ei, ce era roşie şi întreaga-i 
înfăţişare exprima o profundă disperare. 

— Îl urăşti dar mult? Întrebă prinţul. 

— Ce ţi-a făcut el? Zicea-n acelaşi timp Noe. 

Cerşetoarea râse cu sălbăticie. 

— Ah! Zise ea, văd bine că nu ştiţi cine sunt eu... 

— Cine eşti? 

— Mă numesc Farinetta. 

— Ei bine! Făcu prinţul, căruia acest nume îi era 
necunoscut. 

Cerşetoarea la rândul ei îl privi pe Henric de Navarra. 

— Este adevărat, zise ea, sunteţi gentilomi, şi nu ştiţi 
cine e Farinetta? 

— Nu. 

— Dar dacă vă duceţi la Curtea Miracolelor... 

— Ah! 

— Vi s-ar spune cine sunt. 

— Ei bine! Frumoasă fată, reluă Henric, spune tu însuţi. 


— Sunt văduva lui Gascarille, seniorii mei. Ea pronunţă 
acest nume cu un fel de orgoliu. 

— Gascarille! 

— Da, Gascarille saltimbancul, Gascarille hoţul, 
Gascarille cel dintâi locotenent al regelui Bohemiei ce 
domneşte asupra tovarăşilor de la Curtea Miracolelor. 

Desigur, că Henric ca şi Noe, nu uitase numele acelui 
nenorocit care se lăsase a fi înşelat de preşedintele 
Renaudin, şi care fu spânzurat în locul lui Rene. 

Amândoi înţeleseră pe dată ura Farinettei. 

— Ah! Înţelegeţi, urmă ea, înţelegeţi acum pentru ce-l 
urăsc pe Rene, pentru ce i-am jurat moartea. 

— Înţeleg, zise Henric. 

— Şi eu asemenea, adăugă Noe. 

— În ajunul morţii lui Gascarille, reluă Farinetta, am 
văzut venind un om îmbrăcat în negru, în Curtea 
Miracolelor. Era un judecător. 

— Renaudin, fără îndoială? Făcu Henric. 

— Da, el se numea Renaudin. 

— Şi ce a zis el? 

— Oh! Veţi vedea, aceasta e o istorie întreagă... hei... 

Farinetta vorbind astfel, se aşeză pe parapetul podului. 

— În Curtea Miracolelor, reluă ea, Gascarille trecea 
drept un om tare dibaci şi care avea drept sfânt pe diavolul. 
Când Gascarille fu prins de ofiţerul poliţiei şi dus în 
închisoare, nimeni nu se nelinişti. Toţi ştiau bine că el va 
găsi mijlocul de a scăpa. 

— Ah! Ah! Făcu Henric. 

— Afară de aceasta, reluă Farinetta, Gascarille fusese 
judecat şi condamnat. El trebuia să fie spânzurat după trei 
zile şi devenisem puţin bănuitoare la Curtea Miracolelor. 

— Ce ai Farinetta?” mă întrebă ducele Egiptului. 

— Mi-e teamă de Gascarille”, răspunsei eu cu lacrimile în 
ochi. 

Ducele Egiptului începu a râde. 


— Cât de simplă e aceasta Farinetta”, zise privindu-mă 
regele Bohemiei. 

— Pentru ce?” 

— Ea crede că Gascarille va fi spânzurat.” 

Şi toţi începură a râde împrejurul meu, şi eu îi imitai. Noi 
ştiam bine că Gascarille scăpa din Châtelet dejucând pe 
maestrul Caboche. 

— Aide! Farinetta, îmi strigă regele Bohemiei, voieşti tu 
să dansezi cu ducele Egiptului?” 

— Cu plăcere!” răspunsei, şi începui a dansa împrejurul 
focului cel mare ce ardea în Curtea Miracolelor şi amicii 
aplaudau, zicând: 

— Farinetta e o fată bună, şi Gascarille va bea puţin cu 
ea când se va întoarce.” 

Un paralitic ce-şi aruncă cârjele pentru a dansa jocul 
bohemian, adăugă: 

— Eu aş voi să-l spânzure pe Gascarille.” 

— Aud! Strigai eu, pentru ce?” 

— Căci eu aş bea atunci cu tine” îmi răspunse el. 

— Eşti prea urât”, îi zisei eu. 

Şi-i dădui o palmă. 

În acel moment judele îmbrăcat în negru apăru. Dansul 
încetă şi cercul format împrejurul focului se deschise. Un 
judecător ce încerca să intre în Curtea Miracolelor trebuia 
să fie un om curajos. 

— Oh! Oh! Îi zise regele Bohemiei, ce vii să faci acilea?” 

— Vin din partea lui Gascarille!” 

Toţi se priviră cu curiozitate şi ducele Egiptului îmi zise: 

— "Tu vezi bine, Farinetta, că Gascarille e un om straşnic. 
Când Gascarille are trebuinţă de un comisionar, el alege 
unul dintre membrii parlamentului.” 

Judele, auzind numele meu pronunţându-se, se întoarse: 

— Tu te numeşti Farinetta?” 

— Eu.” 

— Vin să te văd din partea lui Gascarille.” 

— Ah! Ah! A ieşit din temniţă?” întrebai eu. 


— Nu, dar va ieşi.” 

— Cum?” 

— Eu îi voi deschide uşa”, zise el. 

Atunci el mă luă de mână şi mă conduse deoparte: 

— Iată, îmi zise el, soarta lui Gascarille depinde de 
tine...” 

— De mine...” strigai eu. 

— Dacă consimţi să-i dai un bun sfat, el va fi bogat 
dimpreună cu tine.” 

Judele îmi povesti istoria lui Rene, şi el mi-a zis: 

— Gascarille se îndoia de teamă a nu fi înşelat... dar eu, 
ce credeam că Gascarille nu putea muri, fusei convins.” 

— Spune-i să primească şi să ia paralele”, zisei judelui. 

— Dacă-i repet cuvintele tale, el nu mă va crede.” 

— Ei bine! Iată...” 

Scosei un ac ce se afla în părul meu, şi i-l prezentai. 

— Dă-i acest ac, el va şti că e al meu şi va face tot ce veţi 
voi.” 

Farinetta se opri un moment, şi prinţul văzu o lacrimă ce 
îi se strecură din ochi. 

— Ah! Reluă ea, eu l-am omorât pe Gascarille. 

— Cum aceasta, copila mea? 

— Eu, repetă ea, căci când a văzut acul, el s-a încrezut 
judelui şi a consimţit la toate. 

— Şi dacă nu ar fi mărturisit crima lui Rene, zise prinţul, 
crezi că nu l-ar fi spânzurat? 

— Nu, el ar fi scăpat. Diavolul îi venea totdeauna în 
ajutor. Dar Rene e mai bun amic cu diavolul decât 
Gascarille şi diavolul l-a lăsat să moară pentru ca secretul 
lui Rene să fie bine păstrat. 

Explicaţiile Farinettei aveau poate multe puncte de 
discutat, dar Henric găsi netrebuincios de a combate 
opiniile unei fete crescute în Curtea Miracolelor, şi el se 
mărgini a-i zice: 

— Aşadar, îl urăşti pe Rene? 


— I-am jurat moartea din seara zilei când Gascarille a 
fost spânzurat. Ascultaţi... 

Farinetta urmă astfel: 

— Cum toţi ne încrezurăm în cuvintele judelui, 
merserăm vreo doisprezece tovarăşi din Curtea Miracolelor 
împreună cu mine, să vedem execuţia. Ne strânseserăm cu 
toţii împrejurul eşafodului şi văzurăm pe Gascarille ce sosea 
rezemat pe umărul călăului şi surâzând. În acel moment, 
soldaţii ne respinseră, şi furăm nevoiţi de a ne retrage până 
la extremitatea opusă a pieţei Greve. 

— Maestrul Caboche e un frumos băiat,” murmură un 


pungaş. 


— Un om cumsecade”, zise un chior ce nu pierdea din 
vedere o singură mişcare a învinuitului, cu toate că eram 
departe. 

— Şi, adăugă ducele Egiptului, dacă trec vreodată prin 
mâinile lui, doresc să mă spânzure de caraghioslăc cum va 
spânzura pe Gascarille.” 

Noi eram departe, dar auzii cu toate acestea pe 
Gascarille scoțând un țipăt. 

— Şiretul! Zise ducele Egiptului, el se preface că strigă 
pentru a înşela mai bine pe privitori.” 

Călăul îl făcu să se suie până la capătul scării apoi îl 
îmbrânci în aer. Închisei ochii şi la rându-mi scosei un mare 
țipăt. 

— Nebuno îmi zise ducele Egiptului, tu ştii bine că nodul 
nu se strânge şi că Gascarille e susţinut printr-o frânghie ce 
îi trece pe sub braţe.” 

Dar mie, îmi era teamă, şi un tremur mă cuprinse când 
văzui pe sărmanul meu Gascarille ce mişca picioarele şi 
mâinile. 

— Prea bine jucat! Zicea mereu ducele Egiptului. Ar zice 
cineva că e spânzurat cum se cade.” 

După zvârcolire, Gascarille deveni din ce în ce mai 
liniştit. 

— lată, că face pe mortul, zise un pungaş.” 

— Oh! Poate că e într-adevăr mort...” strigai eu. 

Toţi începură a râde primprejurul meu, dar după o oră 
dezlegară pe Gascarille. Gascarille era mort... mort! 

Farinetta începu să plângă. 

Dar totdeodată ea reluă cu o exaltare sălbatică. 

— În acea seară, vedeţi, am jurat moartea lui Ren€... şi 
am făcut acest jurământ pe corpul lui Gascarille, în 
prezenţa tuturor tovarăşilor din Curtea Miracolelor. 

— Ei bine, sărmana mea, zise Henric, nu te-ai ţinut de 
cuvânt. 

— Oh! Credeţi? 


— Rene e rănit... dar e uşor rănit pentru că a putut să îşi 
urmeze drumul. 

— Hei! Zise No&, îmi pare că ne-am putea asigura. 

— Cum? 

— Desigur că el nu s-a dus să-şi lege rana la Luvru. 

— Ai dreptate. 

— Ei bine, desigur că îl vom găsi pe podul Saint-Michel. 

— Ah! Aveţi dreptate! Strigă Farinetta, acolo îl vom 
găsi... acolo vom sfârşi. 

Şi Farinetta răsucea pumnalul şi privirea-i devenise 
sălbatecă. 

Henric îi luă braţul. 

— Copila mea, zise el, ascultă-mă. 

— Te ascult, gentilomul meu. 

— Voieşti să-l omori pe Rene? 

— Da. 

— Noi îl urâm tot atât demult ca şi tine, dar pentru că ai 
greşit astă-seară, nu te vom lăsa să sfârşeşti astfel. 

— Şi pentru ce aceasta? Făcu ea cu un ton ameninţător. 

— Pentru că şi noi voim să ne răzbunăm de Rene. 


— Dumneavoastră? 
— Noi... şi nu voim numai printr-o simplă lovitură de 
pumnal. 


Ochiul Farinettei deveni crud. 

— Aţi găsit ceva mai bun decât acesta? Zise ea. 

— Poate... şi dacă vei asculta... 

Farinetta privi pe prinţ cu un fel de neîncredere. 

— Eşti destul de frumos, zise ea în fine, cu o naivă 
admiraţie, şi destul de tânăr. Când cineva e tânăr şi frumos, 
trebuie să fie şi franc. 

— Sunt. 

— Nu mă minţi? 

— Nu, o jur. 

— Ei bine! Zise ea, supusă deodată, vă cred... şi ţineţi... 

Ea întinse pumnalul, adăugând: 

— Voi face ceea ce veţi voi. 


— Bine. Urmează-ne. 

Noe se aplecase la urechea prinţului. 

— Pentru ce, îi zise el, nu o laşi? 

— Pentru că, răspunse Henric, dacă Farinetta îl omoară 
pe Rene, regina-mamă va găsi un mijloc de a pretinde că şi 
noi suntem amestecați. 

— Ce să facem atunci? 

— Voiesc mai întâi să ştiu dacă Rene e grav rănit. Vino! 

Farinetta şi cei doi tineri, ajunseră îndată la podul Saint- 
Michel. 

Noaptea era tot întunecoasă, dar lumina unei lămpi 
străbătea prin obloanele prăvăliei lui Rene. 

— Ei vezi, zise Henric, nu m-am înşelat. 

— E aici, adaugă Noe, ce făcu semn Farinettei să se 
oprească. 

Câteşitrei înaintară pe vârful degetelor, şi Henric lipi cel 
dintâi ochiul la oblon. Noe şi Farinetta îl imitară. 

lată ceea ce văzură ei: 

Rene Florentinul groaznic de palid, era culcat pe patul 
lui Godolphin. Somnambulul îi ţinea capul, şi o femeie 
ţinând cu o mână un vas, spăla rana ce făcuse pumnalul 
ţigăncii. 

Farinetta tresări. 

— Cine e această femeie? Întrebă ea. 

— Fiica lui... 

Copila Curţii Miracolelor scoase un geamăt ce făcu pe 
Noe şi pe prinţ să se cutremure: 

— Oh! Zise ea, nu îl voi mai lovi pe dânsul acuma. 

— Dar pe cine? Întrebă Henric. 

Farinetta surâse cu cruzime. 

— Nu pe dânsul, repetă ea, ci pe fiica lui... 

Capitolul LXXII. 

Rene, după primirea loviturii de pumnal, căzuse pe 
pavajul podului. Timp de câteva minute cuprins de uimire, 
neînţelegând nimic din acel brusc atac din partea unei 


necunoscute, el se întrebă dacă nu era victima vreunui 
îngrozitor vis. 

Dar, îndată ce sângele care curgea din rana sa îi udă 
mâinile, el se convinse de adevăr. 

Atunci Florentinului i se făcu teamă că va muri, acolo, în 
acel loc pustiu, fără nici un amic, ca un câine. 

— Oh! Nu, nu! Îşi zise el, dacă rana mea e mortală, 
trebuie ca să fiu răzbunat! 

Şi acel om ce nu se iubea de obicei decât pe sineşi şi îi 
ura pe toţi, acel asasin, acel otrăvitor, ce se numea Rene 
Florentinul, pronunţa încet un nume: „Paola!” 

Mizerabilul cugeta la fiica sa. 

EI avu forţa de a se ridica, îşi deschise haina, prin care 
răzbise pumnalul Farinettei, şi căută cu mâna locul unde 
era rănit. 

Pumnalul îl rănise în partea dreaptă, dar întâlnind o 
coastă el îşi schimbase calea. 

Rene apăsă cu palma mâinii pe rană, pentru a opri 
curgerea sângelui, apoi adunându-şi puterile, începu încet 
să meargă, îndreptându-se spre locuinţa lui. 

De mai multe ori fu aproape să cadă, de mai multe ori 
leşină, ceea ce-i dădu primul fior al morţii... 

Dar, în fine, el ajunse pe podul Saint-Michel şi căzu pe 
pragul prăvăliei sale, chemând cu o voce stinsă: 

— Godolphin! Aici Godolphin! Ajutor... 

Somnambulul ce adormise n-auzi. 

— Godolphin! Repetă Rene lovind uşa cu pumnul. 

— Godolphin! Repetă o voce în interior. 

Era aceea a Paolei. Paola avea somnul mai uşor, şi 
deşteptându-se recunoscu vocea tatălui ei. 

— Deschide Godolphin! Strigă ea. 

Godolphin în fine se deşteptă, alergă afară şi îl găsi pe 
Rene leşinat pe prag. 

— Aici Paola! Ajutor! Strigă el la rându-i. 

Paola alergă, şi scoase un țipăt de groază. 


Tatăl său era plin de sânge şi faţa-i era atât de palidă 
încât l-ar fi crezut cineva mort. 

Tânăra fată pierdută, ajută lui Godolphin să ridice pe 
Rene şi amândoi îl transportară pe patul somnambulului. 

Paola îi rupse haina şi cămaşa şi aplică pe dată legături 
pe rană, pe când Godolphin îi ţinea la nas o sticlă. 

În mai puţin de zece minute, Florentinul îşi reveni în 
simţiri, privi şi recunoscu pe fiica sa şi pe Godolphin. 

— Ah! Tată! Murmură Paola, ce luase un vas şi spăla 
încet rana, tată, ce ţi s-a întâmplat? 

Rene răspunse cu o voce slabă şi încă tremurândă. 

— O femeie a voit să mă asasineze. 

— O femeie? 

Şi cei doi tineri uimiţi, se priviră. 

— Da, o femeia pe care nu o cunosc, pe care n-am văzut- 
o niciodată... o cerşetoare! 

Godolphin şi Paola se priviră din nou. 

Privirea ce schimbară părea a zice: „Cine ştie! Poate că 
vorbeşte aiurând?!” 

Dar părând a înţelege înţelesul acelei priviri, Florentinul 
repetă: 

— O femeia tânără şi frumoasă, cu toate că era 
îmbrăcată în zdrenţe; ea mi-a cerut milă, şi cum căutam în 
punga mea zicându-mi numele, ea m-a lovit cu pumnalul. 

— Este ciudat! Murmură Paola. 

Rene zări o mică oglindă de oţel agăţată deasupra 
comptoarului, şi făcu un semn pe care Godolphin îl înţelese. 

Somnambulul îi aduse oglinda. 

— Aprinde două lumânări, îi zise Rene. 

Godolphin se supuse. 

Atunci Ren€ puse cele două lumânări lângă oglindă, 
astfel ca să vadă bine rana. 

Rene era puţin chirurg, şi el îşi examină rana cu sânge 
rece. 

— Pumnalul a alunecat, zise Rene, el a sfâşiat numai 
carnea, şi nu voi muri! 


Apoi adăugă îndreptându-se spre Godolphin: 

— Suie-te în laboratorul meu; vei găsi pe o etajeră o 
sticlă conţinând o licoare verde-închisă. 

— Ştiu ceea ce voieşti să zici, replică Godolphin, şi se 
îndreptă spre scara ce ducea la laborator. 

Somnambulul se reîntoarse după puţin timp, aducând 
sticla cerută de Rene. 

Florentinul zise atunci Paolei: 

— Caută scamă, prepară-mi un pansament ce vei înmuia 
în licoarea conținută în aceasta sticlă, şi apoi varsă-mi 
câteva picături de vin într-un pahar. 

Paola execută cu exactitate ordinele tatălui ei. Apoi Rene 
care ştia că somnul înlătură totdeauna frigurile ce sunt 
produse de o rană, Rene înghiţi conţinutul paharului pe 
care i-l dăduse fiica sa. 

Acel pahar conţinea vin vechi amestecat cu o licoare 
narcotică destul de tare. 

După aceasta parfumierul se întoarse pe partea stângă 
Şi zise: 

— Lăsaţi-mă să dorm! 

Paola şi Godolphin se retraseră, şi Rene adormi. 

Când Florentinul deschise ochii, noaptea trecuse şi 
razele soarelui străbăteau în prăvălie. 

Paola şi Godolphin se aflau la căpătâiul său. 

— Cum te simţi, tată? Întrebă ea cu o voce dulce. 

— Destul de bine, copila mea. 

— Suferi? 

— Nu. 

— Vrei să-ţi reînnoiesc pansamentul? 

— Da, zise Rene. 

Paola ajutată de Godolphin, descoperi rana şi o spălă cu 
atenţie. 

— Aşa, zise Ren€, ce se uită din nou în oglindă. lată că 
ceea ce prevăzusem s-a întâmplat: sângele nu mai curge... 

— Rana ta e gravă, iubite tată? 

— Nu, copila mea. 


— Se va închide în curând? 

— În trei zile. 

— Vei putea părăsi patul? 

— Oh! Pe dată... 

— la seama! Zise Paola cu un aer neliniştit. Dacă va 
curge sângele din nou? 

— Scumpă Paola! Murmură Florentinul, ce în acel 
moment era plin de sentimente părinteşti. 

Apoi se ridică puţin şi zise lui Godolphin: 

— Mă vei ajuta să mă îmbrac, trebuie să merg la Luvru. 

— Ah! Făcu Paola. 

Ea pronunţa acest cuvânt cu nerăbdare. 

— Hm! Zise Rene ce o privi fix. 

— Da, zise cu siguranţă Paola. 

— Pentru ce? 

— Pentru că voiam... 

Ea se opri şi păru că se îndoieşte. 

— Să vedem! Vorbeşte... zise Rene. 

— Aş fi voit să îţi vorbesc. 

— Oh! Făcu Rene. 

— Şi de mult încă, sfârşi Paola. 

Apoi îl privi pe Godolphin astfel cum ar fi zis: „Godolphin 
mă împiedică, aş voi să vorbesc singură cu tine.” 

Rene înţelese această privire. 

— Godolphin, zise el somnambulului, vei ieşi. 

— Bine! Zise Godolphin. 

— Şi vei alerga la Luvru, unde vei cere să vorbeşti 
Doamnei Catherine. 

— Ce îi voi zice? 

— Tu o vei ruga din partea mea să-ţi dea cutia de pudră 
închisă ce vine de la Veneţia. Ea va înţelege ceea ce voiesc a 
spune. 

Godolphin îşi luă pălăria şi mantaua. 

Dar când ajunse la uşă, Florentinul adaugă: 

— Vei mai cere reginei şi cutia de mănuşi ce a primit-o 
din Florenţa luna trecută, şi care e un dar al ducelui de 


Medicis, nepotul ei. 

Godolphin ieşi. 

Atunci Ren€ privi pe fiica sa. 

— Acum, zise el, vorbeşte copila mea, te ascult. 

— Tată, zise ea, îţi aduci aminte că sunt aproape 
cincisprezece zile, de când m-ai găsit aproape moartă, într- 
o noapte întunecoasă, în piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois? 

— Da, copila mea. 

— Îţi aduci aminte că mi-ai făgăduit ceva? 

— Desigur. 

— Tu mi-ai jurat că mă vei răzbuna împotriva acelui 
infam ce iubeam şi care m-a trădat. 

— Este adevărat. 

— Şi... zise italianca, nu te-ai ţinut de cuvânt, tată. 

— Mă voi ţine. 

— Când? 

— Mai curând decât gândeşti, copila mea. 

— Adevărat? Zise ea. 

Şi ochii ei scânteiau de bucurie. 

— Adevărat! 

— Dar... când? 

— În curând. 

— Aş voi să fie o zi clar hotărâtă, murmură Paola, ce 
jurase lui Noe o ură mortală. 

— Îmi e cu neputinţă să hotărăsc ziua. 

— Dar... în fine? 

Rene avu o inspiraţie. 

— Ascultă, zise el, voieşti ca să te răzbuni. 

— Oh! Aş fi atât de fericită să-l văd dispărut de pe lumea 
asta! 

— Ei bine! Vei fi răzbunată şi în curând, dar trebuie să te 
supui mie. 

— Mă voi supune. 

— Fără a discuta ordinele mele. 

— Fie! Zise Paola. 

— Vei pleca astă-seară de aici, noaptea? 


— Şi... unde mă voi duce? 

— Te vei întoarce la Chaillot, în casa unde te-a ascuns. 

— Oh! Niciodată. 

— Trebuie, zise Rene cu un ton sigur, trebuie! 

— Dar... pentru ce? 

— Răzbunarea ta depinde de asta. 

— Nu înţeleg, murmură Paola. Explică-te tată. 

— Aşteaptă. Te vei întoarce dar la Chaillot... 

— Bine... apoi? 

— Tu vei scrie lui Noe! 

Paola deveni palidă. 

— Tu îi vei scrie, zise Rene şi îl vei chema. Trebuie să îl 
vezi. 

— Ah! Tată! Exclamă italianca cu un gest de respingere 
atât de pronunţată, încât Rene se îndoi la rându-i. 

— Cu toate acestea, zise el, dacă voieşti ca să te răzbuni, 
trebuie să fii ascultătoare! 

— Ah! Să îl văd. Să îi vorbesc! Ah! Aceasta e cu 
neputinţă. 

— Trebuie! 

Tonul lui era atât de imperios încât Paola tăcu. 

— Trebuie, reluă Florentinul după o tăcere, dacă voieşti 
a fi răzbunată. 

— Dar, în fine, întrebă Paola, dacă îl voi vedea... ce să-i 
ZIC? 

— 'Te vei arunca de gâtul lui, îi vei cere iertare, căci l-ai 
trădat... şi te vei preface că revii la dânsul. 

Paola se cutremura de mânie. 

— Opreşte-mă lângă tine, îi vei zice tu, urmă Rene, dar 
scapă-mă de tatăl meu!” 

Tânăra fată privi pe Florentin cu un fel de uimire. 

Rene începu a râde. 

— Noe va fi atins de căinţa ta, de amorul tău, şi cum te 
vei arăta în faţa lui de femeie persecutată, el va simţi nevoia 
de a te apăra din nou de tirania mea... 

— Ah! 


— Şi el va consulta pe amicul său, prinţul de Navarra. 

— Ei bine?! Făcu Paola tot mirată. 

— Şi prinţul şi Noe nu te vor mai ascunde la Chaillot. 

— Dar unde, atunci? 

— La Paris, în hotelul Beausejour, lângă regina de 
Navarra. 

Ochii Paolei scânteiau. 

— Tată, zise ea cu hotărâre, ce vrei să faci cu mine când 
voi fi lângă regina de Navarra? 

— Îţi voi spune mai târziu. 

Şi Rene printr-un gest, opri pe Paola care voia să 
vorbească. 

— Ascultă! zise el. 

Paşii lui Godolphin se auziră la uşă, şi îndată acesta intră. 

El ţinea în mână cutia de mănuşi, şi scoase din buzunar 
pudra închisă de Veneţia. 

Rene puse un deget pe buzele sale şi privi pe Paola. 

— Mai târziu... zise el, mai târziu. 

Şi el zise lui Godolphin: 

— Acum, îmbracă-mă. 

După ce se îmbrăcă, Rene se ridică fără multă durere. 

— Acum, adaugă el, veniţi în laborator cu mine, copii 
mei. 

Rezemat pe umărul fiicei sale, Florentinul urcă în 
laboratorul de parfumier şi alchimist. 

Acolo se aşeză într-un fotoliu mare şi zise lui Godolphin: 

— la această sticlă goală şi arunc-o jos. 

— Dar... ea se va sparge. 

— Tocmai pentru că se va sparge îţi ordon să o arunci. 

Godolphin nu înţelese, dar sparse sticla în mii de bucăţi. 

Atunci Rene deschise cutia cu mănuşi şi luă cea dintâi 
pereche ce i se oferi privirii. 

Apoi el arătă lui Godolphin o sticlă ce conţinea o materie 
incoloră, semănând îndestul gumei de lipit. 

Godolphin îi aduse sticla însoţită de o pensulă. 


Rene înmuie pensula mai întâi în licoarea vâscoasă, apoi 
în sfărâmăturile sticlei. 

După acesta el introduse pensula într-una din mănuşi. 

— Acum, zise el Paolei, deschide acea cutie pe care a 
adus-o Godolphin, ia praf din ea şi aruncă-l în această 
mănuşă. Trebuie ca amândoi să fiţi complicii mei. 

— Complicii dumitale! Exclamă Godolphin. 

— Da, zise Rene, sfărâmăturile de sticlă se vor lipi de 
mănuşă şi vor zgâria pielea mâinii. 

— Bun! Făcu Paola, şi praful? 

— Praful e o otravă ce va pătrunde prin zgârietură. 

Rene începu a surâde, şi cei doi tineri se priviră cu 
uimire, întrebându-se care era persoana pe care Rene voia 
s-o omoare. 

Capitolul LXXIII. 

Pe când Rene Florentinul introducea otravă într-o 
pereche de mănuși în prezenţa fiicei sale şi a lui Godolphin, 
ce nu ştiau încă cui era destinat acel dar funest, o scenă cu 
totul diferită se petrecea în piaţa Saint-Germain-l' Auxerrois, 
la doi paşi de la Luvru, în cârciuma lui Malican. 

Amicul nostru Amaury de No€ se întorsese foarte târziu 
la hotelul Beausejour, însoţit de eroul nostru, prinţul Henric 
de Bourbon, viitorul rege de Navarra. 

Ce se întâmplase cu Farinetta? Acesta e un mister pe 
care nu vom întârzia a-l clarifica. 

Prinţul se culcase la ivirea zorilor. 

Doamna Catherine ca regină ce înţelegea toate 
delicateţele ospitalităţii, se grăbise de a orândui la hotelul 
Beausejour o prea frumoasă cameră pentru musafirul ei, 
prinţul de Navarra. 

Alături de această cameră se afla un cabinet destinat 
nedespărţitului de Henric de Bourbon, adică Amaury de 
Noe. 

— No6, dragul meu, zise prinţul punându-se în pat, oare 
nu doreşti puţin camera noastră de la hotelul din Saint- 
Jacques? 


— Ah! Nu, răspunse Noe. 

— Adevărat? 

— Nu, repetă tânărul. Ţi-o jur, Henric. 

— Te înşeli. 

— Aş! Şi pentru ce? 

Henric mişcă din cap: 

— La hotelul din strada Saint-Jacques, zidurile sunt 
pline... masive. 

— Bun! Şi aici? 

— Aici... aici ar putea fi scorburoase pe ici şi colo. 

— Haida-de! 

— Şi să aibă urechi nici mai mult, nici mai puţin decât 
zidurile palatului lui Denis, tiran al Syracusei. 

— Scumpul meu prinţ, zise Noe cu gravitate, spiritul 
Majestății Voastre e ameţit de aventurile din astă-noapte, 
sunt sigur. 

— Dar... nu. 

— Şi te crezi la Luvru. 

— Ah! Zise prinţul, nu înţelegi? n-a sfârşit Doamna 
Catherine Luvrul şi a făcut toate ferestrele misterioase? 

— Este adevărat. 

— Ei bine! Dacă ea a sfârşit Luvrul, tot ea este aceea 
care a zidit hotelul Beausejour. 

— Ah! Drace! Făcu Noe. 

— Şi Doamna Catherine e în stare să fi prevăzut că 
oarecare persoane de care ar avea a se teme, vor locui 
odată în acest hotel. 

— Bun! Zise Noe, dar ce să conchid? 

— Conchide că dacă voieşti să îmi spui ceva, în loc dea 
vorbi din patul tău, să vii la mine. 

— Fie, zise Noe. 

Şi el se puse pe patul lui Henric. 

— Şi apoi, adăugă prinţul, mi-a venit o idee. 

— Să vedem! 

— La Paris numai noi şi ai noştri vorbim limba bearneză. 

— Adevărat. 


— Şi ai noştri cred că nu vor servi de spioni reginei- 
mamă. 

— Răspund de ei, Henric. 

— Deci, să vorbim limba bearneză. 

— Fie. Ce ai a-mi spune? Urmă el în limba ţării sale. 

— Dar, zise Henric, aş voi să-ţi vorbesc puţin de Sarah. 

— Hei! Hei! Zise Noe, ai văzut-o astă-seară? 

— Şi fără acea nebună de Farinetta ce ne-a deranjat. 

— Farinetta ţi-a făcut un mare serviciu, prinţule. 

— Aş! 

— Şi sunt într-adevăr disperat văzând în fiece zi 
prietenia ta crescândă pentru acea nenorocită 
argintăreasă. 

— Noe! 

— Ah! Drace! Murmură tânărul, iartă-mă, prinţe, dar mă 
gândesc puţin la viitor. 

— Oare citeşti în stele ca Rene Florentinul? 

— Dumnezeu să mă ferească! 

— Sau ca... sir... de... Coarasse? 

No€ începu să râdă. 

— Asta nu mi-ar ajuta mult, zise el. Dar nu cuget mai 
puţin la viitor. 

— Şi ce vezi tu? 

— Oh! Perspective rele. 

— Ce spui! 

— Pe cuvântul meu de onoare! Prinţe... 

— Continuă! 

— Dacă sunt franc, te vei supăra. 

— Eu? Zise Henric; haida-de! Eu nu mă supăr niciodată. 

— O dată nu e obicei... 

— Dar vorbeşte odată, vorbăreţule, făcu prinţul 
impacientat. 

— Ei bine, monseniore, văd în viitor lucruri foarte rele în 
legătură cu Doamna regina de Navarra. 

— Mama mea? 

— Nu, tânăra regină, Doamna Margareta. 


Henric încruntă puţin sprâncenele şi aşteaptă ca No6 să 
sfârşească. 

Noe urmă cu gravitate: 

— Doamna Margareta iubeşte pe Alteţa Voastră, aceasta 
nu mai e de discutat. Ea îl va ierta pe ducele de Guise, dacă 
Alteța Voastră voieşte să dea o moştenitoare doamnei 
contese de Gramont... 

— Şi apoi? Făcu Henric. 

— Dar cum se pare că acea moştenitoare a şi fost 
găsită... 

— Aş! Făcu Henric. 

— Şi că ea se numeşte Sarah Loriot. 

— Ei bine? 

— Ei bine? Doamna Margareta ce ştie limba greacă şi 
cea latină, îşi va reaminti de oarecare lege romană ce se 
numea... 

No€ se opri sperând ca surâsul lui să sfârşească fraza. 

— Cum se numeşte? Întrebă cu răceală Henric. 

— Legea talionului, prinţe. 

— Aud! Făcu Henric de Navarra; tu devii îndrăzneţ, No&, 
amicul meu. 

— Hei! Hei! 

— Şi pentru că îmi faci o aşa frumoasa morală, îţi voi 
spune la rândul meu o simplă chestiune. 

— Ascult. 

— Ce zici tu de Malican? 

— Eu zic că e un om... un cârciumar foarte brav. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi... dar... şi apoi! nimic. 

— Bun! Şi de nepoata sa? 

— Eu zic că Myette e o fată prea frumoasă... 

— Apoi? 

— Şi că o iubesc... adăugă Noe ce se simţi că roşeşte. 

— Prea bine! Nu-mi spuneai tu mai zilele trecute că dacă 
avea un crâmpei de pergament în buzunar, te-ai fi căsătorit 
cu ea? 


— Oh! Da sigur, da. 

— Chiar fără zestre. 

— Aş! Locuinţa lui sir de Noe, onoratul meu tată e mică, 
dar... 

— Dar, vai! Zise prinţul devenit batjocoritor la rându-i, 
cum Myette nu posedă pergament... 

— Mă mulţumesc să o iubesc pentru frumoşii ei ochi. 

— De minune! Numai că eşti singurul fiu, micul meu. 

— Vai! 

— Şi cum numele lui Noe nu trebuie să se stingă, ar 
trebui să iei o femeie la prima ocazie. 

— O voi lua. 

— Hei! Dar, făcu Henric, îmi pare că în acest caz, Myette 
va semăna mult cu Sarah, şi că doamna contesă de Noe va 
avea oarecare analogii cu tânăra regină de Navarra. 

— Ah! Drace! Strigă Noe, la dracu cu comparaţiile! Bună 
seara, Henric, mă duc să mă culc. 

— Vei proceda înţelept, frumosul meu amic, mai cu 
seamă dacă îţi reaminteşti un vechi proverb gascon. 

— Care? 

— Că pentru a vedea mai bine parul ce chiorăşte pe 
vecin, este de trebuinţă de a ne scăpa de bârna ce ne 
orbeşte. 

No€ începu să râdă şi merse la culcare. 

Dar când se punea în pat, prinţul îl rechemă. 

— Ce mai e, încă? 

— Mă prind, zise Henric că vei dormi rău astă-noapte. 

— Dar nu... 

— Eu am văzut pe Sarah, tu n-ai văzut pe Myette, 
aceasta e îndestul. Aşadar, când voi sforăi, tu vei părăsi 
patul pentru a vedea pe Myette. 

— Se poate. 

— Şi te voi însărcina cu un comision pentru Malican. 

— Dar, zise Noe, sper că mă voi deştepta tare de 
dimineaţă, şi voi găsi pe Myette singură. Malican va fi încă 
în pat. 


— Asta nu face nimic. Vei da acest inel Myettei. 

Şi prinţul scoase din deget inelul răposatului rege 
Antoine de Bourbon tatăl lui. 

— Ce faci? Exclamă Noe mirat. 

— Şi, adăugă prinţul, o vei ruga ca să-l ducă la tatăl ei. 
Acesta e o înţelegere între Malican şi mine. 

— Drace, murmură No&€, nu înţeleg nimic din toate 
acestea. 

— Este inutil! Noapte bună! 

Şi prinţul se întoarse cu faţa spre perete. 

Henric de Navarra nu se înşelase, Noe fu în picioare 
foarte devreme. 

Pe când prinţul dormea cu liniştea şi seninătatea unui 
om care e iubit din două părţi, şi care se mângâie cu ideea 
că, într-o zi va fi încoronat, Amaury de Noe ieşi fără zgomot 
din hotelul Beausejour, după ce distribui pe ici pe colea, 
câteva surâsuri protectoare, şi câte o strângere de mână 
gentilomilor gasconi care vegheau cu credinţă asupra 
reginei de Navarra. 

Bineînţeles că prietenul lui Henric de Bourbon se ducea 
drept la cârciuma lui Malican. 

Piaţa Saint-Germain, era încă pustie, şi cârciuma era tot 
goală. 

Myette singură, îmbrăcată într-o rochie roşie îndestul de 
scurtă pentru a i se vedea ciorapii ce îi acopereau pulpele, 
Myette zic, acoperită pe cap cu o basma bearneză care 
împodobea coafura ei cea bine aranjată, aranja oarece 
tingiri de aramă pe comptoar şi punea cele alte servicii ale 
mesei în ordine. 

— Bună ziua micuța mea, zise Noe intrând şi luând cu 
familiaritate talia frumoasei bearneze. 

Myette se roşi, dar nu se supără. 

— Bună ziua, domnule Noe, zise ea. 

Noe încurajat de veselia ei, se repezi şi o sărută, dar 
Myette se scăpă după aceasta din braţele lui. 


— Cu ce trebuie să vă servesc? Întrebă ea, făcând puţin 
pe modesta. 

— Cu nimic, unde e unchiul tău? 

— Doarme. 

Noe scoase inelul prinţului pe care Myette îl recunoscu 
îndată. 

— Du-i acest inel, zise el. 

— Pentru ce? Întrebă ea înspăimântată? 

— Nu ştiu nimic, este din partea prinţului. 

— E curios! Murmură Myette. 

Apoi uşoară ca o pană, ea se îndreptă spre scară şi urcă 
în camera lui Malican. 

No€ se aşeză pe o bancă, şi până să se întoarcă Myette el 
începu să se gândească. 

Myette se cobori după câteva minute. 

— Ah! Zise ea, sărmanul meu unchi a dormit rău. 

— Ah! Făcu tânărul om. 

— El mi-a spus că are o teribilă migrenă, domnule Noe. 

— Bietul om. 

— Şi m-a însărcinat de a vă prezenta scuzele sale, pentru 
că nu poate să coboare el singur să vă servească cu ceva de 
băut. 

— Nu face nimic, zise Noe cu un ton ipocrit şi cu totul 
încântat că îi menajase o întrevedere cu nepoata sa. 

Apoi el se aşeză lângă dânsa. 

— Micuța mea Myette, zise el, unchiul tău e un bărbat 
brav. 

— Oh! Ştiu... asta... 

— Şi-l iubesc din toată inima, adaugă Noe. 

— De când, atâta iubire? 

— Oh! Doamne, apoi, de când ne cam lasă singuri. 

Myette începu să se roşească. 

— Şi apoi, adaugă Noe, îmi dă timpul de a-ţi repeta cât 
de mult te iubesc... 

Vorbind astfel, Noe, luă pe tânăra fată de talie. Myette îşi 
înăbuşi un strigăt şi căută să scape. 


— 'Te iubesc! Repetă el cu pasiune. 

— Amaury... murmură Myette, a cărei inimă era 
înflăcărată. 

No€ o strânse la inimă şi tânăra fată se simţi înfiorându- 
se în braţele sale. 

Dar în acest moment de mare veselie, o voce s-auzi 
răsunând la spatele lor, care îi făcu să tresară şi să scoată 
un strigăt de groază. 

— He! He! Zicea vocea, nu vă jenaţi domnule de Noe. 

No, palid şi tremurând se întoarse. 

Malican, care nu mai suferea migrena, se ţinea nemişcat 
pe cea din urmă treaptă a scării. 

— Nu vă jenaţi, domnule de No&, repetă el rânjind. 

Noe lăsă din braţe pe Myette care cu totul confuză, se 
repezi într-un colţ al sălii. 

Cu toate acestea, Malican, nu era decât un sărman 
cârciumar, pe când domnul de No&6, era un frumos 
gentilom. Dar pentru că No€ încerca s-o seducă pe nepoata 
sa, aceasta îl făcu să scoată scântei din ochi. Aşadar, el 
merse drept spre tânărul om şi-i zise: 

— Domnule de Noe am să vă spun o simplă istorie. 
Ascultaţi-o dar, căci e scurtă. 

Noe îi privea încremenit. 

— Tatăl meu, reluă Malican, era un sărman păstor de 
munte, şi el se numea Malican ca şi mine... dar avea o fiică, 
o fiică care era sora mea, şi de care un gentilom se înamoră 
de dânsa într-o zi. 

Malican se opri un moment, ca şi cum ar fi voit să dea 
multă tărie expresiilor sale. 

— Acest gentilom iubea pe sora mea, cum şi sora mea îl 
iubea, urmă Malican. Într-o zi tatăl meu, l-a surprins la 
picioarele ei; atunci ştiţi ce-a făcut? 

Malican privea încă pe No&, dar Noe părea pietrificat. 

Cârciumarul reluă: 

— Tatăl meu îşi luă puşca, o îndreptă asupra 
gentilomului şi îi zise: „Îţi jur pe sufletul meu, că am să te 


omor ca pe un câine, dacă nu vei lua în căsătorie pe fiica 
mea, pe care ai sedus-o”. 

La aceste din urmă cuvinte ale lui Malican, Noe se ridică 
în sus şi părea că se deşteptă dintr-un lung somn. 

— Oh! Oh! Zise el, nu cumva că ai avea şi tu o asemenea 
pretenţie? 

— Am onoarea de a vă face propunerea, replică Malican 
cu linişte. 

În acelaşi timp cârciumarul îşi desfăcu haina şi scoase 
două pistoale de la brâu. 

Capitolul LXXIV. 

Noe era brav, şi dovedise acesta în multe împrejurări. Cu 
toate acestea, pistoalele lui Malican erau de un aspect 
îngrozitor, şi ochiul cârciumarului n-arăta nimic de 
îmblânzire. 

— Scumpe domnule Malican, zise tânărul, nu voiesc să 
fug, şi poţi chiar dacă voieşti să te asiguri, să închizi chiar şi 
uşa. Dar te rog însă, să-ţi pui acele pistoale la brâu. 

— Fie! Zise Malican. 

— Dacă doreşti să vorbeşti cu mine, urmă Noe, care îşi 
regăsise sângele său cel rece, apoi cred că ne vom înţelege. 

— Nu cer decât asta, domnule No, zise Malican. 

Şi după cum îi permisese No&, cârciumarul se duse să 
închidă uşa şi se aşeză înaintea unei mese care îl despărţea 
de tânărul domn. 

Apoi puse pistoalele pe masă, cam la îndemână, se aşeză 
Şi zise: 

— Să vedem, domnule de Noe, să vorbim puţin. 

Myette, tremurândă, se găsea tot într-un colţ al sălii. 
Noe făcu astfel ca Malican şi se aşeză în faţa lui. Atunci 
cârciumarul se întoarse spre nepoata sa. 

— He! He! Frumoasă fată, îngrijeşte de o butelie de vin 
vechi, căci cum am să vorbesc de o afacere importantă cu 
domnul de No&, nu pot să vorbesc până ce nu îmi voi uda 
puţin gâtul. 


Myette era prea bucuroasă că i se oferea un pretext de a 
ieşi şi nu mai aşteaptă să fie rugată. Ea dispăru şi reveni 
după două minute cu butelia cerută de Malican. 

În timpul absenței Myettei, No& şi cârciumarul 
păstraseră tăcerea ca doi adversari care se observă mai 
înainte de a începe lupta. 

— Acum, zise Malican, când tânăra fată puse pe masă 
butelia şi două pahare, acum du-te sus, fata mea. Ceea ce 
are să se petreacă între noi, nu te priveşte. 

Myette era roşie ca o cireaşă. Ea se retrase cu ochii în 
jos, şi urcă scara. Dar când ea fu pe cea din urmă treaptă, 
adică unde nu putea fi văzută de unchiul său, se aşeză jos şi 
îşi aţinti cu curiozitate urechea. 

— Aşa! Zise atunci cârciumarul, să vorbim dar 
gentilomul meu. 

— Să vorbim! Făcu Noe cu o indiferenţă mai mult 
prefăcută decât reală. 

Malican îşi puse coatele pe masă, privi pe interlocutorul 
său în faţă şi îi zise: 

— Astfel dar, domnule Noe, iubeşti pe nepoata mea? 

— Din toată inima mea, Malican. 

— Dar... ea... vă iubeşte? 

— Ce să zic? Răspunse Noe cu o îndoială minunat jucat, 
poate. 

— Dar ştiţi bine domnule Noe, că Myette este o fată 
foarte puternică. 

— He! Suspină tânărul om, o ştiu. 

— Şi ea nu este deloc o femeie care să se încânte de 
vorbe, după cum fac damele voastre de la curte. 

— Sunt şi eu de ideea ta. 

— Myette voieşte un bărbat. 

— Cum! Tu revii tot acolo, sărmanul meu Malican. 

— Un bărbat, serios. 

— Ce înţelegi tu prin asta? 

— He! Dar, zise cârciumarul, un bărbat ca să o ia de 
soţie. 


Noe făcu o uşoară mişcare pe scaunul său. 

— Haide, Malican, să vorbim serios. 

— Eu vorbesc serios, domnule de Noe. 

— Şi să lăsăm la o parte... această căsătorie. 

Malican îşi întinse mâna spre unul din pistoale. 

— Ascultă-mă bine, reluă No&, tu eşti bearnez ca şi mine. 

— Aşa este, zise Malican. 

— Tu cunoşti familia mea? 

— Am trecut de cel puţin douăzeci de ori pe dinaintea 
castelului dumitale. 

— Tu ştii că tatăl meu, contele de Noe, are cu totul alte 
idei... 

— Asta nu ştiu zise Malican. 

— El nu prea face caz de nobleţe, ca mine. 

— Ah! Făcu Malican, cu un aer serios. 

— Şi, aş putea să-i spun că Myette este un mărgăritar de 
fată... un giuvaer. 

— Sunt puţine femei la curtea de Nerac, domnule de 
Noe€, care să fie de o aşa frumuseţe. 

— Aşa este, dar... 

— Şi vă garantez, că atunci când ea va fi contesa de 
No€... 

Noe făcu a doua mişcare. 

— Veţi putea fi sigur de înţelepciunea ei, adaugă cu 
seriozitate cârciumarul. 

— Oh! Cât despre asta, aprob părerea ta, Malican, dar... 

— Iată, urmă Malican, dacă voiţi, nunta se va face 
duminica viitoare... Astăzi este luni... vedeţi bine că nu mai 
avem mult timp de aşteptat... 

— Dar, sărmanul meu Malican... 

— Şi mă voi duce la doamna Jeanne de Navarra, regina 
noastră, şi îi voi cere să asiste la căsătorie. 

No€ voi să pună un sfârşit la programa matrimonială a 
lui Malican. 

— Un moment, zise el cu gravitate, am să-ţi spun un 
cuvânt. 


— Să vedem, făcu Malican. 

— Refuz propunerea ta, dar îţi declar că fac asta cu 
multă părere de rău. 

— Refuzaţi... ce? 

— Refuz de a lua de soţie pe Myette, deşi o iubesc cu 
atâta ardoare... 

— Ah! Zise Malican. Şi pentru ce? 

— Pentru că ea se numeşte domnişoara Malican şi eu mă 
numesc contele de No&. Înţelegi tu acum? 

Malican se puse pe un râs cu hohot. 

— Ah! Domnule de No&, zise el, eraţi atât de turburat 
adineauri, încât nu aţi auzit istoria mea. 

— Ce istorie? 

— Aceea a surorii mele... care fu sedusă... şi căsătorită 
cu un gentilom. 

— Ei bine! 

— Ei bine! Acel gentilom, nu era de o nobleţe mai mică... 
crede-mă... 

— Şi tu mi-o propui ca model? Rânji Noe. 

— Nu, nu e ceea ce voiesc să zic. 

— Atunci, vorbeşte. 

— Acest gentilom se numea marchizul de Lussan. 

— Adevărat? Întrebă No&. 

— Întocmai după cum am onoarea de a vă spune. Şiela 
fost omorât în bătaie, alături de răposatul rege Antoine de 
Bourbon. 

— Ştiu asta. 

Şi No&, care nu ghicea încă unde Malican voia să ajungă, 
adăugă: 

— Cei din casa Lussan erau neam de rasă, ei erau verii 
celor din casa d'Albret, strămoşii materni ai prinţului 
Henric. 

— Vedeţi dar bine, adăugă Malican, în ce poziţie se 
găseşte acela care va lua de soţie pe domnişoara de 
Lussan... 

— Hei! Făcu Noe care tresări... 


— Prin urmare nu se va înjosi atât, adaugă cârciumarul. 

— Cum! Strigă Noe, ela lăsat o fiică? 

— O fiică care are frumoşi ochi şi pe care o iubiţi... 

— Myetite? 

— Negreşit... 

Noe avu o teribilă bătaie de inimă. 

— Aşadar... ea €... nobilă. 

— Şi din cel mai bun sânge al Bearnului. 

Noe scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! Îngână el, este cu putinţă, Dumnezeul meu?! 

— Este adevărat, domnule de Noe. 

— Myette este fiica marchizului? 

— Chiar propria sa fiică. 

— Dar atunci zise el, tu poţi să-ţi repui pistoalele în 
buzunar, Malican. 

— Ah? Ah! 

— Tu nu ai decât să ai toată încrederea în mine! 

— Adevărat? 

— Mă căsătoresc, te asigur. 

Malican începu a râde şi o chemă pe nepoata sa: 

— Myette! Myette! 

Dar Myette nu răspunse. 

— Oh! Oh! Murmură cârciumarul nu cumva că o fi 
plecat? 

El urcă pe scara pe unde dispăruse Myette, şi deodată 
No€ care îl urma, auzi o exclamaţie de surpriză şi frică. 

Myette care din capul scării ascultase conversaţia lui 
No€ şi a unchiului său, era în prada unei emoţii atât de 
mari, încât îi fu imposibil de a vorbi sau de a face un pas. 

— Bun! Exclamă cârciumarul, care alergă la dânsa, nu 
cumva că ai să leşini? 

Myette se aruncă la gâtul unchiului său, şi se înecă în 
lacrimi. 

În acest moment, No& interveni şi îi zise cu seriozitate: 

— Doamnă contesă de Noe, liniştiţi-vă... 

Myette scoase un strigăt şi căzu din nou leşinată. 


Noe o luă în braţe şi se cobori jos cu Malican. 

Dar deja un al patrulea personaj intră în cârciumă şi 
părea că se înspăimântă văzând-o leşinată. 

Acest personaj nu era altul decât prinţul de Bourbon, 
viitorul rege al Navarrei, care dormea deja când No se 
strecurase în vârful picioarelor din hotelul Beausejour. 

Văzând că apare Malican care mergea mult mai mândru 
ca un mitropolit într-o catedrală, şi pe Noe purtând în braţe 
pe Myette pierdută în delir, înţelese pe dată, tot ceea ce se 
petrecuse. 

— Hei! Zise el râzând, văd că inelul meu şi-a produs 
efectul. 

— Ah! Făcu No€ care tresări şi începu a privi cu 
curiozitate pe prinţ. 

EI îşi aduse aminte că dându-i acel inel, Henric îi zisese: 
„Este un semnal între Malican şi mine”. 

Henric surâdea continuu, dar în loc de a da vreo 
explicaţie lui No&, el se întoarse spre Malican. 

— Ai fost îndestul de feroce? Zise el. 

— Nu atâta... răspunse cârciumarul surâzând. 

— "Te-ai servit de pistoalele tale? 

— Negreşit! Le-am arătat... 

— Ah! Sărmanul meu No, zise Henric, în ce gheare ai 
intrat! 

Dar Noe nu lua seama la cuvintele prinţului. 

El era îngenuncheat înaintea Myettei şi îi săruta cele 
două mâini cu ardoare. 

Cu toate acestea, istoria inelului l-a intrigat puţin şi 
termină prin a cere explicaţii. 

— Noe, frumosul meu amic, zise atunci prinţul, era 
înţeles între mine şi Malican, că îi voi trimite inelul meu 
îndată ce tu te hotărai să iei de soţie pe Myette, dacă ea era 
nobilă. Am ţinut promisiunea mea pe motivul conversaţiei 
noastre de ieri seară. 

— Prea bine, făcu Noe. 


— Mica scenă violentă pe care ţi-a jucat-o Malican, era 
înţeleasă între noi. 

— De minune! 

— Şi mama mea, regina Jeanne, are să se însărcineze, să 
schimbe viaţa Myettei, deoarece nu e convenabil ca fiica 
unui gentilom şi viitoarea soţie a unui conte de Noe să 
trăiască într-o cârciumă. 

— Ei! Zise Noe, căruia îi veni prezenţa de spirit, cine ştie 
dacă ea n-a trăit totdeauna astfel. 

— Ah! Aceasta, replică Malican, are motivele ei cu totul 
particulare. 

— Este adevărat, zise Henric. 

— Poate cineva s-o cunoască? Întrebă No&. 

— Negreşii. 

— Să vedem. 

— Şi Noe tot ţinând cele două mâni ale Myettei într-ale 
sale, se aşeză în acelaşi loc unde vorbise mai adineauri cu 
Malican între două pistoale. 

Malican luă cuvântul: 

— Myette este fiica marchizului de Lussan şi a Rosei 
Malican, sora mea. Marchizul s-a căsătorit cu Rosa în marea 
Catedrală de Pau, ca unul care era catolic. 

— Bun! Zise Noe. 

Dar Rosa, sărmana mea roză, a murit. 

— Ah! 

— Şi trei ani după aceasta, a fost omorât şi marchizul. 

— Ştiu aceasta. 

— Toate acestea au făcut-o pe Myette o orfană, urmă 
Malican, şi că ea să n-aibă alt protector decât pe contele de 
Lussan, fratele tatălui său şi pe sărmanul cârciumar 
Malican fratele mumei sale. 

— Acesta nu mă lămureşte încă, zise No&, pentru ce... 

— Sst! Făcu Henric. 

Malican reluă: 

— Contele de Lussan este dintr-o casă bună, este 
cunoscut, dar este tratat de tot bearnezul ca un gentilom 


puţin scrupulos. 

— Uitasem, murmură Noe. 

— El se ocupă cu spânzurătoarea evreilor şi lombarzilor 
care i-au împrumutat parale, şi priveşte cu un ochi arzător 
frumoasele castele ale răposatului său frate, marchizul de 
Lussan. 

— Ah! Drace! 

— Acum vedeţi, continuă Malican că nu sunt decât un 
cârciumar, dar am trecut întotdeauna, drept un om care 
prevede lucrurile din depărtare. Şi m-am gândit... 

Malican se opri pentru a-şi completa fraza printr-un fin 
surâs. 

— Mergi înainte, zise prinţul, eu cunosc pe Lussan şi poţi 
vorbi de dânsul. 

— Îmi ziceam câteodată, reluă Malican, că dacă aş lăsa 
pe frumoasa Myette, în grija unchiului său, ar putea într-o 
zi sau într-alta... din cauza frumoaselor ei castele... 
Înţelegi? Un copil... se poate amăgi prea lesne. 

— Cum! Îl întrerupse No&, Myette are castele? 

— Fără îndoială. 

— Ea e bogată? 

— Prea bogată, zise Henric. 

— Visez! îngână tânărul, şi cu toate acestea îmi pare cu 
neputinţă. 

— Domnule conte de No&, zise atunci Malican, vedeţi dar 
că Myette are titluri, avere şi e frumoasă... Este drept 
asemenea, că ea are un brav om ca unchi, care e cârciumar, 
dar fiţi liniştit, o dată căsătoria făcută, mă voi duce să 
locuiesc izolat în vreun colţ al pământului cu economiile ce 
le-am făcut, şi apoi dacă vreodată voi veni să te văd... ei 
bine! Mă veţi trimite să prânzesc cu oamenii curţii voastre. 

— Ah! Malican, strigă prinţul, nu te mai gândi astfel, tu 
eşti într-adevăr un muntean al ţării noastre, dar inima ta 
cea nobilă, nu va permite amicului meu de a te trata astfel. 

No€ nu zise nimic, dar îl îmbrăţişă călduros pe Malican. 

Myette plângea de bucurie. 


În acest moment o umbră se desenă pe pragul uşii şi o 
femeie apăru. Era Nancy, Nancy frumoasa subretă, amica 
Doamnei Margareta şi idolul pajului Raoul. 

Nancy, care surâdea de obicei, şi ai cărui ochi clipeau 
întotdeauna cu viclenie, Nancy zic, îşi încruntă sprâncenele, 
ea avea un aer îngrijorat care părea a arăta un rău augur, 
pentru prinţul Henric. 

Capitolul LXXV. 

Nancy aruncă o privire asupra lui Noe şi Myettei care se 
ţineau încă de mână în prezenţa lui Malican. 

— Hm! Zise ea, clipind din ochi, oare domnul de Noe... 
se... căsătoreşte? 

— Micuța mea, răspunse No6, o iau în căsătorie pe 
Myette. 

— Haida-de! 

— Care este de o bună nobleţe. 

— Ce ai zis? 

— Adevărul, zise Malican, cu gravitatea unui părinte. 
Dar Nancy, în loc de a cere explicaţii asupra nobleţei 
Myettei, nobleţe pe care ea nu şi-o închipuise până atunci, 
Nancy zic, începu să îşi încrunte sprâncenele din ce în ce 

mai mult. 

— Atât mai rău! Zise ea. 

— Hm! Făcu Noe. 

— Pentru ce atât mai rău? Întrebă Henric de Navarra. 

Nancy se întoarse până la pragul uşii, şi se asigură că 
nimeni nu se învârtea prin vecinătate. 

— Tu poţi vorbi aici, Nancy, zise prinţul; Malican şi 
nepoata sa sunt amici de-ai noştri. 

— Adevărat! Zise Nancy. 

— Oh! Oh! Făcu Malican, nu sunteţi de loc amabilă cu 
noi, domnişoara Nancy. 

— Aceasta provine din aceea că vă iubesc. 

Şi Nancy din ce în ce mai serioasă, se aşeză şi începu să 
privească fix pe prinţ. 


— Alteţa Voastră, nu cumva şi-a pierdut memoria? Zise 
ea. 

— Apropo, de ce vorbeşti tu astfel, micuța mea? 

— Aţi cerut de la Doamna Catherine, în schimbul vieţii lui 
Rene, un jurământ... 

— Drace! Răspunse prinţul. 

— Un jurământ care va apăra viaţa Alteţei Voastre, a 
domnul de Noe, a frumoasei argintărese şi a domnul de 
Pibrac. 

— Şi de atunci, adăugă Henric, trăim foarte liniştiţi şi 
fără nici o grijă. 

— Este o greşeală însă, zise Nancy. 

Prinţul făcu un gest de surpriză. 

— Cum! Zise el, doamna Catherine va cuteza să încalce 
cuvântul ei? 

— Nu. 

— Ei bine! Atunci? 

— Dar jurământul ce l-a făcut ea, nu apără şi pe viitoarea 
contesă de No€... şi în ziua când ea va afla că... Myette... 

Noe tresări şi păli. 

— Din fericire, zise Henric, Myette va intra chiar astăzi 
în hotelul Beausejour, unde ea va fi sub protecţia reginei, 
mama mea. 

Nancy clătină din cap. 

— Regina Jeanne, zise ea, nu e nici ea apărată cu acel 
jurământ. 

— Oh! Oh! Exclamă Henric cu mândrie, tu vii să mă 
indignezi, micuța mea, nu poate nimeni atinge pe mama 
mea. 

— Monseniore, zise Nancy, vă înşelaţi... regina Catherine 
urăşte pe regina de Navarra... 

— Se poate, dar... 

— Şi vă jur, urmă camerista, că dacă aş fi în locul vostru, 
m-aş grăbi de a mă căsători cu doamna Margareta. 

— Nancy, copila mea, zise prinţul, sunt cu totul de 
părerea Doamnei Margareta. 


— Cum asta, monseniore? 

— Ea pretinde că tu vezi toate în negru. 

— Întocmai ca şi Cassandra, prinţule. 

— Haida-de! Tu eşti nebună. 

— Mai întâi, reluă Nancy fără a se descuraja, permiteţi- 
mi să vă fac o confidenţă. 

— Vorbeşte. 

— Eu nu ştiu unde şi-a petrecut seara Doamna 
Catherine, dar pot să vă afirm, că atunci când ea a intrat în 
Luvru, era mai târziu de miezul nopţii. 

— Ce fel! Făcu prinţul înspăimântat, cum ştii tu asta? 

— Ah! Răspunse Nancy, ştii că sunt puţin cam 
noctambulă. 

— Drace! Zise prinţul, întrebuinţezi un cuvânt ce nu 
înţeleg. 

Nancy începu a surâde: 

— Doamna Margareta, ce ştie limba latină, zise ea, mi-a 
explicat că aceasta înseamnă: a umbla în timpul nopţii. 

— Prea bine. Aşadar tu eşti noctambulă? 

— Adică, îmi place să mă plimb prin coridoare fără 
lumină, să ascult pe la uşi, şi să prind un cuvânt pe ici şi 
colo. 

— Şi ai văzut pe Doamna Catherine întorcându-se? 

— Da. 

— Singură? 

— Singură, învelită în mantaua ei. 

— Aceasta e straniu... 

— Şi deghizată în cavaler. 

— Glumeşti? 

— Acesta e adevărul, monseniore. 

— Te-ai înşelat poate... regina-mamă n-ar încerca a se 
travesti astfel. 

— Sunt sigură de ceea ce spun. Mă aflam la o fereastră 
ce dă spre apă, şi mi s-a părut că aud un zgomot de voci pe 
marginea apei. Urechea mi-e fină şi un moment am crezut 


că aud vocea lui Ren€. Atunci m-am coborât şi am găsit la 
portiţă un soldat de gardă ce-mi era cunoscut. 

— Acela care doarme când tuşeşti? 

— Întocmai. 

— Şi el ţi-a spus? 

— Nu, ascultă... 

— Să vedem? Zise Henric curios. 

— Soldatul, reluă Nancy, avea o manta mare: eu sunt 
mică cum vezi, şi m-am ascuns în manta. 

— Ah! Ah! 

— Astfel că am văzut, fără ca să mă vadă şi graţie 
felinarului agăţat deasupra uşii, intrând un cavaler. 

— Şi acel cavaler? 

— Era Doamna Catherine. 

La rându-i Henric încruntă sprâncenele. 

— De unde venea ea oare, murmură el. 

— Nu ştiu. Dar pot să-ţi spun numai, că dacă Doamna 
Catherine îşi dă osteneala de a ieşi din Luvru fără escortă, 
şi dacă se întoarce atât de târziu, este că are niscaiva 
proiecte sinistre şi îndrăzneţe în cap. 

— Dar în fine, ghiceşti tu ceva? 

— Ştiu că urăşte pe regina de Navarra! 

— Cum ştii tu? 

— Am surprins o privire de ură ce a aruncat asupra ei. 

Henric surâse cu mândrie. 

— Mama mea e bine păzită la hotelul Beausejour, zise el. 

— Poate, făcu Nancy. 

— Ea are împrejuru-i treizeci de gentilomi bravi şi 
devotați... a căror spadă e mai lungă şi mai bine fabricată 
decât pumnalele slujitorilor doamnei Catherine. 

Nancy ridică din umeri. 

— Tii! Monseniore, zise ea, Doamna Catherine e o 
prinţesă prea curtenitoare pentru a asasina pe o regină ce 
urăşte, dar pe care, după toate o stimează. 

— Atunci de ce trebuie să mă tem? 


— Dar, adaugă ea, s-ar putea întâmpla ca Rene 
Florentinul... 

La acest nume, Myette şi Noe păliră din nou şi Malican 
se scărpină la ureche cu un aer neliniştit. Singur prinţul 
rămase nepăsător. 

— S-ar putea întâmpla, urmă Nancy, ca Rene Florentinul 
ce nu se mai poate atinge de Alteţa Voastră, să cugete a fi 
plăcut Doamnei Catherine. 

— Şi cum? 

— Rene e un chimist dibaci. 

Henric tresări. 

— El prepară otrăvuri minunate şi sigure... 

— Ah! Taci! 

— Otrăvuri care se pot strecura în aerul ce respiri, în 
apa şi vinul ce îl bei, în focul la care te încălzeşti, în pâine şi 
alimente... 

— Nancy, zise prinţul, va trebui să prepar cu mâna mea 
prânzul mamei mele? 

— Mai mult decât aceasta, monseniore. 

— Ce? 

— Ar trebui să ai un amanet ce va răspunde de Rene. 

— Nu înţeleg, făcu No€. 

— Nici eu, murmură Malican. 

— Dar eu, zise Henric, am înţeles, şi Nancy are dreptate. 

Apoi el se aplecă la urechea cameristei: 

— Vrei să vorbeşti de Paola? Zise el. 

— Întocmai. 

— Nancy, micuța mea, te poţi reîntoarce la Luvru şi să 
rămâi liniştită. Mai înainte de mâine, viaţa Paolei îmi va 
răspunde de acea a mamei mele. 

— Bine! Zise Nancy. Bună seara monseniore, acum eşti 
prevenit. 

Şi Nancy ieşi. 

Pentru a şti pe ce conta prinţul Henric de Navarra în 
legătură cu Paola, trebuie să ne raportăm la noaptea 
precedentă şi să ne întoarcem la podul Saint-Michel unde i- 


am lăsat pe Farinetta, prinţul Henric şi No€ asistând printre 
deschizăturile obloanelor, la primul pansament al lui Rene 
Florentinul. 

Farinetta, ne aducem aminte, aflând originea Paolei, 
şoptise la urechea prinţului: „Nu voi mai lovi acum pe Rene, 
ci pe fiică-sa”. 

Henric îi luă braţul, i-l strânse cu putere zicându-i: 

— Taci! 

Apoi o duse departe de prăvălie, la extremitatea podului, 
şi făcu semn lui Noe să-l urmeze. 

— Copila mea, zise el atunci Farinettei, nu mai ai nici o 
nevoie să mai rămâi aici. 

— Pentru ce? 

— Ora răzbunării pe Rene nu a sunat încă pentru tine. 

— Ah! Ah! Strigă Farinetta. Sunt foarte grăbită cu toate 
acestea. 

— Şi eu. 

— Dumneata? 

— Eu, zise Henric cu linişte, îl urăsc pe Rene mai mult ca 
tine. 

— Ei bine! Lăsaţi-mă să sfârşesc atunci... vă voi răzbuna, 
răzbunându-mă eu însămi. 

— Nu încă... 

— Pentru ce? 

— Ascultă, replică prinţul, dacă ţi-aş spune cine sunt, vei 
crede apoi cuvintelor mele? 

— Poate... căci ai înfăţişarea unui gentilom loial. 

Henric se aplecă asupra ei. 

— Urăsc pe Rene€, zise el, pentru că sunt hughenot şi 
pentru că el e inamicul crâncen al tuturor din religia mea. 

— Ah! Cum te numeşti? 

— Îţi voi spune, dacă vei face jurământ că vei păstra 
secretul. 

— Jur pe ţărâna lui Gascarille! 

— Acest jurământ îmi e destul, zise prinţul. Şi el adaugă: 
Mă numesc Henric de Bourbon şi voi fi rege de Navarra. 


Farinetta înăbuşi un țipăt şi se înclină cu respect. 

— Acum, reluă Henric, dacă îţi spun că urăsc pe Rene 
mai mult decât tine, mă vei crede? 

— Desigur... 

— Îl urăsc mai mult ca tine, pentru că moartea lui nu mi- 
ar ajunge spre răzbunare. Voiesc a-l lovi în orgoliu, în 
puterea, în afecțiunea ce are pentru fiica sa. Înţelegi? 

— Da, înţeleg. 

— Şi te fac tovarăşă la răzbunare mea. 

— Ordonă, sunt gata. 

Un foc misterios strălucea în ochii Farinettei. Prinţul o 
duse până la felinarul podului şi îi arătă mâna sa stângă. 

— Priveşte bine acest inel, zise el. 

El îi arătă inelul răposatului rege, Antoine de Bourbon. 

— Îl voi recunoaşte chiar după douăzeci de ani, răspunse 
ea. 

— Ei bine! În ziua când un om se va prezenta la tine 
aducând acest inel. 

— El va veni din partea dumitale, nu e aşa? 

— Da, şi tu vei face ceea ce-ţi va spune, căci voi ordona 
prin gura lui. 

— Mă voi supune, monseniore. 

Prinţul păru că se gândeşte: 

— Nu e aşa că eşti iubită la Curtea Miracolelor? 

— Unii mă iubesc din amor, şi sper a-mi înmlădia inima, 
zise Farinetta cu ironie. 

— Şi... ceilalţi? 

— Ceilalţi iubeau pe Gascarille, şi mă iubesc. Alţii în fine, 
se tem de mine pentru că ducele Egiptului m-a luat sub 
protecţia lui. 

— Adică, observă Henric, escrocii şi pungaşii ţi se supun 
ca unei regine. 

— Aproape. 

— Şi te poţi încrede în ei? 

— La orice oră a zilei sau a nopţii... dar mai cu seamă a 
nopții. 


— Ei bine! Întoarce-te la ei, uită pe Rene şi fiică-sa, şi 
aşteaptă cu răbdare să-ţi trimit un mesager aducând inelul 
meu. Adio, Farinetta! 

Prinţul strânse mâna bohemianei şi reluă braţul lui 
No€... 

— Ah! Un moment, zise el mai înainte de a se depărta de 
Farinetta, unde te poate găsi? 

— Strada Grand-Hurleur, în casa unui pânzar. Nu va 
avea decât să întrebe de Farinetta. Bună seara, domnilor. 

Şi la rându-i, Farinetta salută pe cei doi tineri şi se 
depărtă cu un pas repede. 

Farinetta trecu din nou Cite şi podul Change, lăsând în 
urma ei pe Henric şi No€ ce înaintau cu paşii înceţi; ea urcă 
spre strada Saint-Honore, şi ajunse în Grand-Hurleur, 
stradă strâmtă, nesănătoasă, unde nici luna nici soarele nu 
străbăteau decât foarte rar. 

Stăpânul casei, ce Farinetta descrisese celor doi tineri ca 
pânzărie, se numea Grive. 

Grive închiriase Farinettei podul casei. 

Bohemiana scoase din buzunar un cui lung, ce îl 
introduse în deschizătura uşii, drept cheie. 

Cu ajutorul acelui cui, ea ridică un zăvor interior şi uşa 
se deschise. 

— Cine e? Întrebă o voce răguşită. 

— Eu, Farinetta. 

— Ei bine! Întrebă vocea, ai găsit ce căutai? 

— Nu, răspunse Farinetta, ce găsi neimportant de a 
istorisi neguţătorului aventura ei. 

O simplă scară era singurul mijloc de comunicaţie între 
camera neguţătorului şi podul Farinettei. 

Bohemiana urcă scara, deschise o uşă, străbătu pe 
pipăite într-o cameră de câteva picioare lărgime, şi fără a-şi 
procura lumină, ea se aruncă îmbrăcată pe o grămada de 
paie ce îi servea de pat. 

Farinetta suferise frigul, ea umblase, alergase, fusese 
agitată... 


Toate acestea îi erau destul pentru ca să simtă o mare 
oboseală, şi astfel nu întârzie de a adormi profund. 

Dormea de mai multe ore, când vocea neguţătorului 
Grive o deşteptă deodată. 

— Hei! Farinetta? Strigă neguţătorul de haine vechi. 

— Ce voieşti? Răspunse ea căscând şi frecându-şi ochii. 

— Un om voieşte să-ţi vorbească. 

Farinetta avu o presimţire. Ea se ridică şi cobori scara. 

Omul ce voia să vorbească Farinettei, era un burghez 
foarte bine îmbrăcat. Acesta era Malican. 

— lacă, zise bohemiana ce-şi aduna suvenirurile, nu eşti 
un cârciumar? 

— Da, copila mea. 

— De pe piaţa Saint-Germain-l'Auxerrois? 

— Întocmai. 

— Cârciumarul Malican? 

— Da, zise bearnezul, ce găsi pe Farinetta mult după 
gustul lui. 

— Ce voieşti cu mine? 

— Să-ţi vorbesc. 

— Din partea cui? 

Malican scoase din buzunar un mic obiect ce îl arătă 
fetei. 

— Cunoşti acest inel? Zise el. 

— Da, acesta e inelul prinţului. 

Şi ochii Farinettei scânteiau. 

— Prinţul m-a însărcinat a-ţi spune că va trebui, în 
noaptea viitoare, să răpeşti pe fata ce ştii. 

— Şi să o omor, nu e aşa? 

— Nu, dar s-o ţii ca prizonieră, fără a-i face nici un rău, 
atât cât voi veni a te vedea în toate zilele. 

— Şi dacă... într-o zi n-ai mai veni? 

— Ah! Drace! Făcu Malican, prinţul îţi va spune. Tot ceea 
ce ştiu e că nu trebuie să-i faci nici un rău. 

— Bine! 

Malican îşi repuse inelul în buzunar şi plecă. 


Seara Farinetta luă drumul Curţii Miracolelor şi 
pătrunse în cercul de lumină, ce truanzii4 aprindeau în 
fiecare seară şi împrejurul căruia paraliticii dansau, pe 
când orbii şezând cu gravitate, consultau stelele. 

— Să trăiască Farinetta! Strigară toţi văzând frumoasa 
creatură. 

Capitolul LXXVI. 

Curtea Miracolelor de atunci nu mai era Curtea 
Miracolelor din vremurile bune de altădată, condusă după 
acea lege pământeană care spunea că fiecare lucru îşi 
urmează calea lui. 

Nu mai era acea reuniune splendidă şi grotescă în 
acelaşi timp a poporului care se supunea suveranului unic, 
unei religii aparte şi care avea legi speciale. 

De la răposatul rege Ludovic al XI-lea, monarhii care s- 
au succedat au diminuat importanţa acestui regat al 
Bohemiei, izolându-l pe teritoriul Parisului. 

La Curtea Miracolelor domnea regele Bohemiei. El nu 
avea prea multă autoritate, dar în sfârşit îşi menținea locul 
de onoare. 

E] avea un prim-ministru ce se numea ducele Egiptului, 
un altul ce era numit baronul des Castiles, un nebun care, 
în memoria unui personaj celebru, se intitula Triboulet II. 

Regele Bohemiei nu domnea decât noaptea, şi supuşii săi 
nu se strângeau împrejurul tronului lui decât tot noaptea. 

Ziua, regele Bohemiei îşi lega piciorul stâng, îşi punea o 
legătură neagră pe ochiul drept, şi se târa cu multă 
greutate pe două cârje până la biserica Saint-Eustache, 
unde avea un loc de cerşetor, a cărui chirie o plătea cu un 
scud de aur. 

Ducele Egiptului era dănţuitor de profesie zilnică. Îl 
puteai vedea jucând pe funie la intrarea podului Change. 

Baronul des Castiles era surdo-mut de profesie, şi 
câteodată la zile mari, el adăuga acestor funcţii pe acea de 
orb din naştere. 


Dar când venea noaptea, mai cu seamă când era 
întunecoasă, regele Bohemiei îşi relua sceptrul, ducele 
Egiptului, portofoliul său de ministru, baronul de Castiles 
spada. 

Se făcea un mare foc în mijlocul Curţii Miracolelor, şi se 
strângeau împrejurul lui. 

Femeile dansau şi cântau, bărbaţii beau, copii se 
rostogoleau prin ţărână sau noroi. 

De la miezul nopţii începeau orgiile. 

Rareori ofiţerul poliţiei îndrăznea a pătrunde într-acel 
sân de desfrânări şi crime. 

În acea seară cum noaptea era întunecoasă, truanzii 
alergară din toate părţile Parisului, şi niciodată adunarea 
nu fusese mai numeroasă. 

Şezând pe o butie goală ce îi servea de tron, cerşetorul 
de la Saint-Eustache redevenise rege, şi supuşii săi îi 
prezentau cu respect un vas plin de un vin acru. 

O tânără fată dansa la picioarele regelui Bohemiei. 

— lată o fată încântătoare, zise acesta, şi acela care va 
bea cu dânsa e un om fericit. 

Tot deodată Farinetta se arătă în cercul de lumină 
descris de către foc. 

Fata încetă de a mai dansa văzând-o, şi regele Bohemiei 
îi făcu semn să vină să se aşeze lângă dânsul. 

Farinetta se urcă pe butie şi zise regelui: 

— Voieşti să ordoni tăcerea? 

— Pentru ce copila mea? 

— Pentru ca să pot vorbi. 

Regele ridicându-se strigă: 

— Să tacă toţi! Farinetta voieşte să vorbească. 

La vocea suveranului, truanzii tăcură şi chiar copii îşi 
încetară jocul. 

— Vorbeşte, copila mea, zise atunci regele întorcându-se 
spre Farinetta. 

Farinetta se ridică în picioare pe butie, şi punând o mână 
în şold, zise: 


— Camarazi ai Curţii Miracolelor, ştiţi că Gascarille a 
murit? 

— Da, da, sărmanul Gascarille! Murmurară toţi. 

— Şi că am jurat că-l voi răzbuna? Adaugă ea. 

— Şi noi, repetară supuşii regelui Bohemiei. 

— Ei bine! Ora a sosit, reluă încet Farinetta. 

Un lung murmur de satisfacţie se auzi printre truanzi. 

— Trebuie să dăm foc Luvrului? 

— Sau să asediem Châteletul? 

— Niciuna, nici alta. 

— Vorbeşte fata mea, repetă regele Bohemiei ce ridică 
vocea cu un accent de autoritate. Ceea ce vei spune va fi 
bine spus, ceea ce vei face va fi bine făcut, ceea ce vei 
ordona va fi executat. 

— Să trăiască Farinetta! Strigă mulţimea. 

— Am trebuinţă de trei oameni hotărâți, reluă văduva lui 
Gascarille. 

— Vei avea o sută. 

— Nu, n-am trebuinţă decât de trei. 

— Eu! Eu! Eu! strigară douăzeci de truanzi deodată. 

— Lăsaţi-mă să aleg, zise Farinetta. 

Ea îşi preumblă privirea asupra mulţimii şi îndreptă 
mâna spre un băiat robust şi bine făcut ce se numea Inimă- 
de-Lup. 

Inimă-de-Lup era unul dintre cei mai îndrăzneţi din 
Curtea Miracolelor, fugise de douăzeci de ori din Châtelet, 
iar într-o zi când călăul îl spânzurase, el găsise mijlocul de a 
se dezlega şi de a cădea sănătos pe picioare. 

De atunci Inimă-de-Lup fusese amic al lui Gascarille. El 
scoase un țipăt de bucurie văzându-se cel dintâi ales. 

— Să trăiască Farinetta! Zise el. 

Apoi străbătând mulţimea el se puse lângă butia, ce 
servea de tron regelui Bohemiei şi de piedestal Farinettei. 

Tânăra fată după ce alese pe Inimă-de-Lup, arătă pe un 
al doilea. 


Acesta era un om scurt de talie, cu părul cărunt, ce ziua 
era orb pe podul Saint-Michel. 

El se numea Răsuflare-Scurtă. 

Răsuflare-Scurtă imită pe Inimă-de-Lup, şi se aşeză 
lângă dânsul. 

Farinetta căută cu privirea pe al treilea complice. 

Totdeodată ea începu să strige pe un fel de colos cu 
buzele groase, cu privirea bestială, a cărui voce sonoră 
făcea să tremure geamurile unei cârciumi, tocmai în 
momentul când acesta din urmă era gata să bea. 

— Hola! Mare-Clopot, strigă Farinetta. 

Mare-Clopot auzind vocea ei, scoase o exclamaţie 
sălbatică şi merse spre cei doi companioni ai săi. Farinetta 
sări jos după butie. 

— Veniţi! Zise ea. 

— Dar unde mergi tu, mititico? Întrebă regele Bohemiei. 

— Ăsta e secretul meu. 

— Tu ai secrete pentru mine? Făcu monarhul golanilor 
cu un ton de reproş. 

— Eu destăinui numai secretele ce-mi aparţin. 

— Ah! Ah! 

— Şi păstrez pe acele care nu sunt ale mele. 

Vorbind astfel, Farinetta făcu un semn celor trei complici 
ai săi. 

— Loc! Strigă ea. 

Cercul truanzilor şi al bohemienilor se sparse şi 
Farinetta se depărtă urmată de Inimă-de-Lup, Răsuflare- 
Scurtă şi de Mare-Clopot. 

Când fuse afară din Curtea Miracolelor, ea se întoarse şi 
le zise: 

— Acum ascultați. 

— Vorbeşte, zise colosul. 

— V-am ales pentru a mă urma şi pentru a executa 
ordinele mele. 

— Suntem gata. 

— Veţi face tot ce vă voi ordona, fără a discuta, nu e aşa? 


— Vom face, răspunse Răsuflare-Scurtă. 

— Fără nici o singură observaţie. 

— Fără niciuna. 

— Juraţi-mi! Căci, zise Farinetta, dacă afacerea pe care o 
voi comanda, vi se va părea ciudată, să pot cel puţin, să mă 
asigur de alţii. 

— Tu eşti nebună, murmură Inimă-de-Lup, tu ştii bine că 
noi facem tot ceea ce voieşti. Să dau foc Parisului? 

— Nu, eu am să vă cer ceva mai uşor. 

— Oh! Cu atât mai bine făcu Inimă-de-Lup. 

Colosul numit Mare-Clopot privi pe Farinetta cu un aer 
zăpăcit, şi se mulţumi de a clătina capul de sus în jos. 

Inimă-de-Lup căută să ghicească. 

— Să vedem! Reluă Farinetta, îmi juraţi voi pe funia lui 
Gascarille că vă veţi supune orbeşte? 

— Jurăm, răspunseră câteştrei, într-o voce. 

Atunci Farinetta le zise: 

— Să, mergem să ridicăm o fată. 

— E ea frumoasă? Întrebă Inimă-de-Lup. 

— E frumoasă şi tânără. 

Privirea colosului strălucea cu o expresie feroce, şi acela 
care se numea Răsuflare-Scurtă făcu să se audă un zgomot 
de satisfacţie. 

— Avem să o ridicăm, urmă Farinetta, dar după ce o vom 
ridica... 

Cei trei truanzi avură un surâs, apoi se priviră unul pe 
altul pe muteşte. 

— Ea nu îmi pare a fi pentru tine, zise Inimă-de-Lup lui 
Răsuflare-Scurtă, căci eşti prea bătrân. 

— Aceasta vom vedea; sunt bătrân într-adevăr, dar sunt 
o mulţime de cârciumi în care aş fi văzut cu totul altfel. 

— Şi eu, zise colosul, cum sunt cel mai mare şi cel mai 
forte, îmi pare că o să vă lingeţi pe bot. 

— Haida-de! Făcu Inimă-de Lup. 

— Am se te sugrum, cocoşule. 

Răsuflare-Scurtă, îşi strânse pumnii. 


— Eu, zise el, îţi voi sări la grumaz. 

Colosul şi ridică pumnii. 

— Ei bine! Strigă Farinetta care dori să pună cap acestei 
certe, nu va fi nimeni dintre voi care va dispune de 
prizonieră. 

— Ah! Ba! Făcură câteşitrei. 

— Dacă vom ridica pe tânăra fată, urmă Farinetta, o vom 
respecta şi nu îi vom face nici un rău. 

— Pentru ce s-o ridicăm atunci? 

— Îmi pare că mi-aţi jurat de a mă asculta? Întrebă cu 
gravitate Farinetta. 

— Da, zise Inimă-de-Lup. 

— Ei bine, veniţi... 

Farinetta îi târi spre podul Change şi în momentul când îl 
trecură, ea le zise: 

— E fiica lui Rene, pe care o vom ridica. 

— A lui Ren€ Florentinul? Întrebă falsul orb. 

— Da. 

— Ea e frumoasă... O văd în toate zilele... şi va trebui... 

— Prin urmare, zise Farinetta cu autoritate, trebuie să o 
respectaţi, cum mă respectaţi şi pe mine. 

Pe când soţia nenorocitului Gascarille, cugeta să execute 
ordinele prinţului de Navarra, Paola şi Godolphin vorbeau 
în fundul prăvăliei de pe podul Saint-Michel. 

Godolphin când văzuse ora înaintată, închise uşa. 

Cu toate acestea Rene anunţase când ieşise dimineaţa, 
că va veni spre seară. 

— Aşteptaţi-mă, le zisese el. 

În timp ce Paola şi Godolphin vorbeau, se auzi o bătaie în 
uşă. 

— lată tatăl meu, zise Paola. 

Godolphin fără teamă, merse să deschidă. Dar deodată, 
cum uşa era căscată, el fu împins cu violenţă înapoi şi 
Farinetta intră grăbită în prăvălie urmată de cei trei 
bandiți. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă Paola înspăimântată, ajutor tată! 


Dar Rene nu era acolo, Rene era la Luvru fără îndoială. 

Farinetta se repezi asupra italiencei, îi legă mâinile la 
spate şi îi zise: 

— Taci, sau te sugrum! 

În acest timp, Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup 
trântiseră la pământ pe Godolphin şi îl legară la gât. 

— Trebuie să îl ridicăm şi pe acesta? Zise el. 

— Nu, lăsaţi-l aici, răspunse ea. 

Şi bohemiana adaugă: 

— Am trebuinţă numai de fată. 

Paola era leşinată. Colosul o luă pe umeri şi ieşi. 

Capitolul LXXVII. 

Am lăsat pe Rene Florentinul în laboratorul său 
împreună cu Godolphin şi Paola, care amândoi se 
amestecaseră în pregătirea misterioasă a perechii de 
mâănuşi. 

Când operaţia fuse terminată, Florentinul repuse 
mânuşile otrăvite deasupra şi închise cufăraşul. 

— Acum, zise el fiicei sale, ai să mă pansezi din nou, şi 
mă vei încinge strâns peste mijloc cu o bandă de pânză. 

— Ce, ai să ieşi? Întrebă Paola. 

— Da, mă duc la Luvru. 

— la seama, tată... căci după cum eşti rănit, poate să 
comiţi vreo imprudenţă. 

— Trebuie să o văd pe regină. 

— Godolphin nu poate merge? 

— Cu neputinţă. 

Paola ştia că Rene avea o voinţă decisivă. Ea îşi aplecă 
capul şi tăcu. 

Zece minute după aceasta, Rene încă palid şi clătinându- 
se, dar hotărât, părăsi prăvălia sa de pe podul Saint-Michel. 

Dar el nu se îndreptă deocamdată spre Luvru. Când 
ajunse în piaţa Châtelet, o trecu şi intră în strada Saint- 
Denis. 

Pe la mijlocul acestei străzi, aproape în faţa bisericii 
Saint-Leu şi Saint-Gilles, se vedea o prea frumoasă prăvălie 


deasupra căreia se citea în litere mari de bronz poleite: 

La Leul Veneţiei. 

Pietro Doveri, mânuşarul regelui. 

Italianul Pietro Doveri era un venețian pe care consiliul 
de zece îl condamnase la moarte, şi care reuşise a scăpa 
întocmai în momentul când gondola justiţiei îl conducea la 
supliciu. 

Pietro Doveri se stabilise la Paris puţin în urmă după 
Rene Florentinul, şi începură a-şi face o concurenţă mare. 

Regele Carol al IX-lea, pentru că îl ura pe Rene, dăduse 
brevetul său lui Pietro Doveri şi îi permisese de a se întitula 
mânuşarul şi parfumierul regelui. Rene începuse a avea 
împotriva veneţianului, o ură teribilă. 

Cu toate acestea, în acea zi Florentinul se duse drept la 
rivalul său şi intră în prăvălie cu liniştea unui client care are 
intenţie de a cumpăra ceva. 

Un om tânăr care şedea la comptoar, se sculă şi veni să îl 
întâmpine. Acest tânăr era un flamand cu numele de 
Thibaud pe care Pietro Doveri îl avea ca reprezentant al lui. 

În modul cu care acesta salută pe Ren$, s-ar fi putut 
ghici îndată că ei aveau secretele lor de înţelegere. 

— Unde e stăpânul tău? Întrebă Florentinul. 

Thibaud surâse. 

— Senioria Voastră, zise el, ştie bine că stăpânul meu 
lipseşte din Paris de opt zile. 

— Tu mi-ai spus-o într-adevăr alaltăieri, când te-am 
întâlnit. 

— Aşa, şi el nu se va întoarce decât mâine. 

— Dar nu mi-ai spus unde era. 

— Este în Orleans, unde are un grădinar foarte 
îndemânatic care îi vinde flori pentru a-şi prepara pomezile 
sale. 

— Prea bine! 

— Ce trebuie să fac pentru a vă servi? Întrebă Thibaud. 

Pentru a explica relaţia dintre Rene şi flamand, este 
necesar să spunem, că Thibaud era vândut cu trup şi suflet 


lui Ren€, pe care-l ţinea la curent cu toate descoperirile 
chimice şi invențiile lui Pietro Doveri. 

Rene îşi desfăcu mantaua şi scoase cufăraşul de mănuşi. 

— Cum găseşti tu aceasta? Zise el. 

— Oh! Încântătoare descoperire, zise Flamandul. 

— Ei bine! Zise Rene, acesta e un cadou ce voiesc să-l fac 
lui Pietro Doveri. 

— Cum! Făcu Thibaud cu un aer mirat, dumneavoastră 
glumiţi. 

— Nicidecum. 

— Cu toate acestea Senioria Voastră, nu iubeşte atât de 
mult pe stăpânul meu. 

— Din contră, îl urăsc din tot sufletul. 

— Atunci, zise Thibaud, văd pentru prima oară făcându- 
se un cadou, unui inamic. 

Rene surâse. 

— Ieri, zise el, la cina regelui, doamna regina de 
Navarra, şi-a manifestat dorinţa de a cumpăra mânuşi şi 
parfumuri de la mine. Înţelegi, ea prin aceasta a voit să fie 
agreabilă reginei-mamă, protectoarea mea. 

— Aşa e, murmură Thibaud. 

— Dar regele, care mă urăşte întocmai cum îl urăsc eu 
pe Pietro Doveri, regele s-a grăbit să-i zică: Nu faceţi 
aceasta, Doamnă, Rene ţine lucruri ordinare şi de mult 
ieşite din circulaţie. E mai bine să mergeţi la mânuşarul 
meu, Pietro Doveri, unde veţi fi servită într-un mod regal. 

— Ah! Ah! Zise Thibaud, regele a zis aceasta? 

— Da, şi regina-mamă şi-a muşcat buzele până la sânge. 

— Avea de ce. Dar pentru ce-mi aduceţi acest cufăraş? 

— Tu nu înţelegi? 

— Nu, messire. 

Rene luă cutia de mănuşi şi o aşeză pe comptoar în 
partea cea mai la vedere, dar astfel încât să nu se observe 
de la prima privire. 

Şi cum acest cufăraş era minunat de bine lucrat, 
împodobit cu incrustaţii de fildeş şi sidefuri, trebuia să 


atragă toată atenţia unei femei. 

— Acest cufăraş, zise Rene, este opera mea. Regina de 
Navarra nu se va putea lipsi de el şi îl va cumpăra. 

— Care e preţul lui? 

— Cincisprezece scuzi. 

— Bun! Eu voi cere douăzeci. 

— Cum vei voi. Dar eu îndată ce cufăraşul va fi cumpărat 
de regina de Navarra, mă voi grăbi să-i zic: „Vedeţi 
Doamnă, deşi regele m-a recomandat foarte rău în faţa 
Majestății Voastre, pretinzând că mărfurile mânuşarului 
său, Pietro Doveri, sunt mai bune decât ale mele, iată că aţi 
cumpărat acest cufăraş de la dânsul, care era de la mine... 

— Dar, dacă regina nu-l va cumpăra, observă Thibaud. 

— Atunci mă voi întoarce să-l iau seara. 

Rene puse după aceasta, o monedă de aur în mâna lui 
Thibaud şi se duse la Luvru. 

Doamna Catherine tocmai se îmbrăca în acel moment. 

Rene intră şi aruncă o privire în mica oglindă de Veneţia 
în care regina se privea. 

— Ah! lată-te, zise ea. 

— Da, Doamnă. 

— Dar de ce eşti aşa palid? 

— Pentru că sunt rănit, Doamnă. 

— Rănit! Exclamă regina. 

— Da, astă-seară când trecem podul Change, o 
cerşetoare pe care nu am văzut-o niciodată, o nebună fără 
îndoială s-a aruncat asupra mea şi mi-a dat o lovitură de 
pumnal. 

— E curios! 

— Din fericire, rana e uşoară, şi aceasta nu mă va 
împiedica de loc de a nu fi la serviciul Majestății Voastre. 

— Ah! Făcu regina, care păru a înţelege. 

Apoi după un moment de tăcere, ea reluă: 

— Şi tu nu ştii cine e acea femeie? 

— Nu am văzut-o niciodată. 

— E tânără? 


— E o cerşetoare de frumuseţea unei regine. 

— Drace! Făcu regina şi tu nu bănuieşti care i-a fost 
motivul care a împins-o la a te ataca? 

— Am văzut privirea ei, şi am înţeles că mă ura de 
moarte. 

Camerista terminând de a o coafa, Catherine îi aruncă o 
privire şi ea rămase singură cu Rene. 

— Nu bănuieşti pe nimeni? Întrebă ea. 

— Pe nimeni, răspunse Rene. 

— Şi tu nu te gândeşti că prinţul de Navarra... 

— Oh! Doamnă, zise Florentinul, ştiţi cât îl urăsc, dar nu 
pot să-l acuz de astă dată, căci e un lucru foarte sigur 
pentru mine. 

— Care? 

— Este că femeia care m-a lovit a făcut-o pe propriul ei 
cont; trebuie să fi omorât pe cineva pe care ea iubea... 
desigur. 

— He! Dar, zise regina, care avu o inspiraţie de moment, 
trebuie să fie atunci acea femeie atât de iubită de acel 
vagabond de Gascarille care a fost spânzurat în locul tău, şi 
care se numeşte Farinetta. 

— Drace! Strigă Rene, aveţi dreptate Doamnă. Ea 
trebuie să fie. Dar, adaugă Florentinul, eu nu am venit aici 
pentru a mă plânge şi a vă cere dreptate. 

— Vorbeşte, zise regina. 

— Este un obicei la Curtea Franţei, Doamnă. 

— Să vedem. 

— Acesta este: când regele primeşte vizita unui personaj 
ilustru, prinţ sau cap încoronat, îi arată capitala sa în parte, 
şi conduce oaspetele său la proprii săi furnizori, unde îi 
invită să primească diferite cadouri. 

— Cunosc acest obicei, zise regina. 

— Şi Majestatea Voastră ar face bine de a-l reaminti 
regelui. 

— Regele nu a uitat aceasta. Chiar acum ela trimis pe 
domnul de Pibrac la hotelul Beausejour pentru a întreba pe 


regina de Navarra la ce oră îi place să iasă în litieră. 

— Bine, zise Ren€. Majestatea Voastră, n-are să se mai 
teamă de nimic. 

Într-adevăr, cum zisese doamna Catherine, sir de Pibrac 
tocmai părăsise Luvrul şi mergea din ordinul regelui, să 
viziteze pe doamna Jeanne d'Albret, regina de Navarra. 

Căpitanul gascon căzu pentru ca să zicem astfel, tocmai 
în mijlocul unei scene de familie. 

În momentul când el intră, la regina de Navarra se mai 
găseau încă patru persoane, şi aceste persoane erau prinţul 
Henric, Malican cârciumarul, No€ şi frumoasa Myette, care 
ştia numai de o oră, că ea era nobilă şi bogată, şi că putea 
să aspire la titlul de contesă de Noe. 

— Ah! Pibrac, amicul meu, zise regina văzându-l intrând, 
soseşti chiar la timp. 

— Adevărat! Doamnă. 

Şi căpitanul de gărzi privea când pe Malican care 
surâdea, răsucindu-şi în mâini bonetul său de lână roşie, 
când pe Noe şi Myette care se ţineau de mână. 

— Ai venit să asişti la o logodnă. 

— Drace! Făcu Pibrac. 

— Domnul de No€ se însoară. 

Fără voia lui, domnul de Pibrac care nu vedea în Myette 
decât nepoata lui Malican cârciumarul, îşi lăsă buza de jos 
de un fason puţin aprobator şi tăcu. 

Dar regina de Navarra, se grăbi de a adăuga. 

— Domnul de Noe ia în căsătorie pe domnişoara Myette 
de Lussan, fiica marchizului de Lussan, care după cum ştii, 
a fost omorât în război, alături cu răposatul rege Antoine de 
Bourbon, soţul meu. 

— Cum?! Făcu Pibrac încremenit. 

— Şi, urmă Jeanne d'Albret, Henric şi cu mine am 
hotărât ca să aibă loc căsătoria în ziua când fiul meu se va 
însura cu Doamna Margareta, dar... Spune-mi, ce vânt a 
bătut şi te-a adus? 

— Este regele Franţei, cel ce mă trimite, Doamnă. 


— Şi ce vrea, vărul nostru? 

— Regele doreşte să arate Parisul Majestății Voastre şi el 
va veni să vă ia în litiera sa. 

— Când? 

— La ora pe care o va alege Majestatea Voastră. 

— Îndată, Pibrac, dacă regele voieşte, răspunse Jeanne 
d'Albret. 

Domnul de Pibrac se înclină şi ieşi. 

— Ştiu, zise atunci regina către fiul său, că acesta este 
un obicei, şi că a doua zi după sosire, prinţul străin aparţine 
cu totul regelui Franţei. 

— Să vă însoțesc şi eu? Întrebă prinţul. 

— Dacă regele voieşte, da, fiul meu. 

Şi regina care nu avea încă, o cameristă, rugă pe Myette 
de a o servi şi de a o ajuta să se gătească, zicându-i: 

— Frumoasa mea copilă, ştii că voi face din contesa de 
Noe, dama mea de onoare. 

Myette se roşi şi se înclină. 

— Doamnă, zise la rândul său Malican, dacă Majestatea 
Voastră nu mai are trebuinţă de mine, mă retrag căci am 
lăsat casa mea goală. 

— Tu poţi să te duci, Malican, răspunse regina, dar sunt 
sigură că în curând îţi vei vinde cârciuma! 

— Deocamdată, nu! Zise Malican. 

— Şi... pentru ce? 

— Pentru că trebuie să mai muncesc pentru a-mi câştiga 
existenţa. 

— Haida-de! Făcu regina, nepoata ta este destul de 
bogată pentru a putea să se îngrijească şi de tine. 

— Se poate, răspunse bearnezul cu mândrie, dar sunt 
încă tânăr pentru a putea munci. 

— Ei bine! Zise regina, îţi voi da un titlu de nobleţe, şi tu 
vei ocupa o funcţie la curtea de Nerac. 

— Nu! Nu! Zise Malican, sunt cârciumar şi asta voiesc să 
şi rămân. Nu am avut niciodată ambiţii. Sunt dar umilul 
vostru servitor, Doamnă. 


Şi Malican ieşi cu fruntea plină de mândrie 
muntenească. 

Câteva minute după aceasta, se auzi un zgomot în curtea 
hotelului Beausejour. Henric se duse la fereastră. 

— Iată regele, zise el. 

Într-adevăr, regele Carol al IX-lea sosea în litieră, 
precedat şi urmat de gărzi. 

O amazoană mânuia pe lângă litieră un superb cal de 
Spania, pe când la portiţa opusă se puse drept şi nemişcat 
pe şa, un cavaler serios ce nu era altul decât Crillon. 

Prinţul, la vederea amazoanei, începu a-i bate inima: era 
Doamna Margareta. 

Margareta era încântătoare în costumul ei de catifea 
verde, şi pălăria cu pană albă, puţin înclinată. 

Niciodată prinţul nu o găsise mai frumoasă. 

Prinţesa cobori şi urcă în apartamentul reginei de 
Navarra, ce îşi sfârşise atunci toaleta. 

Jeanne d'Albret îmbrăţişă pe Margareta cu ardoare; apoi 
ea cobori rezemată pe dânsa şi merse de salută pe regele 
ce rămăsese în litieră. 

— Doamnă şi vară, zise regele, sărutând cu galanterie 
mâna, urcaţi-vă aici lângă mine; voiesc să fac onorurile 
capitalei noastre. 

Prinţul era deja pe un frumos cal, lângă Doamna 
Margareta. 

La un semn al regelui, cortegiul se puse în mişcare şi 
Carol al IX-lea zise reginei: 

— Ştii, Doamnă, că cea mai frumoasă stradă a Parisului e 
strada Saint-Denis? 

— Da, Sire. 

— Aceasta e cea mai întinsă şi cea mai bogată în prăvălii 
frumoase. 

— Ah! Făcu Jeanne d'Albret. 

— Aici se află şi parfumierul meu despre care vă 
vorbeam ieri. 

— Pietro Doveri? Făcu regina ce îşi aduse aminte. 


— Întocmai. Şi dacă doriţi, vom trece pe la dânsul şi veţi 
putea lua parfumării, mănuşi şi obiecte de toaletă de tot 
felul. 

— Sunt la ordinele Dumitale, Sire. 

— Haidem! Adaugă regele ce se aplecă spre portiţa pe 
lângă care mergea Margareta. Margot, zise el prinţesei, 
spune purtătorilor noştri că mergem la Pietro Doveri. 

Margareta transmise ordinele regelui domnului de 
Crillon ce se afla în capul cortegiului, şi după câteva minute 
litiera regală se opri la uşa veneţianului Pietro Doveri. 

Pietro, o ştim lipsea, dar Thibaud, ajutorul său, alergă cu 
grabă şi se înclină cu umilinţă. 

— Maestre, zise regele, care intră cel dintâi, dând mâna 
reginei de Navarra, trebuie să ne arăţi cele mai frumoase 
mărfuri astăzi. 

— Oh! Ce frumos cufăraş, murmură regina de Navarra 
ce zări cutia cu mănuşi. 

— Este într-adevăr admirabil lucrat, zise regele. 

Şi luându-l, îl dădu Doamnei Jeanne d'Albret. 

— Binevoieşte a-l primi drept suvenir de la mine, 
Doamnă, zise Carol al IX-lea. 

Regina se înclină. 

— Îl voi păstra cu sfinţenie, Sire, zise ea. 

Henric şi Margareta convorbeau ca nişte adevăraţi 
îndrăgostiţi ce erau, şi niciunul, nici altul nu luă seama la 
cufăraşul ce conţinea mănuşile otrăvite. 

Capitolul LXXVIII. 

O oră mai înainte de plecarea regelui Carol al IX-lea, ce 
mergea să facă reginei de Navarra onorurile capitalei, 
Nancy făcea toaleta doamnei Margareta şi vorbea cu dânsa. 

— Micuța mea, zicea prinţesa, cum găseşti pe regina de 
Navarra? 

— Foarte frumoasă încă... dar vai! 

— Pentru ce acest vai? 

— Din cauza Doamnei Catherine. 


— Aş! Făcu prinţesa, ce voieşti să facă Doamna 
Catherine? 

— Doamna Catherine e geloasă. 

— Apoi? 

— Doamnă, zise cu gravitate Nancy, de două zile 
îndeplinesc rolul prinţesei Corisandra: prezic... şi. 

— Şi nu crede nimeni prezicerilor tale, nu e aşa? 

Nancy suspină. 

— Cum vrei tu ca să poată bănui cineva că regina-mamă, 
ce e cu totul ocupată de politică, să aibă timpul de a fi 
geloasă pe frumuseţea reginei de Navarra? 

— Nu voiesc eu acesta. 

— Ei bine! Atunci? 

— Dar constat, sfârşi Nancy. 

— Eşti nebună! 

— Doamnă, zise Nancy după un moment de tăcere, am 
surprins o privire de ură. 

— Acesta e din ura politică. 

— Fie! 

— Şi apoi dacă regina, mama mea, ar voi să facă cuiva 
rău, ar putea face mai mult fiului său, decât reginei. 

— Dar cum ea a jurat că nu se atinge de fiul... şi Doamna 
Catherine, ce e italiancă, e prea superstiţioasă pentru a nu 
se ţine de jurământ, dacă prinţul poate dormi liniştit... 

— Nu e tot astfel şi cu mama sa? 

— Nu tocmai. 

— Dar ce voieşte să facă Doamna Catherine? 

— Nimic, va ordona numai. 

— Nu prea înţeleg bine, zise prinţesa. 

— Rene voieşte să se răzbune pe Henric, asta e ştiut, 
reluă Nancy; dar cum nu mai poate să încerce asupra lui, ei 
bine, el va încerca asupra reginei de Navarra. 

— Tu uiţi că regina de Navarra are împrejurul ei treizeci 
de gasconi fideli. 

— Otrava străbate pe oriunde, zise încet camerista. 

Prinţesa tresări şi se ridică de pe scaunul unde şedea. 


— "Taci, zise ea. Este cu neputinţă. 

— Rene va încerca, cel puţin. 

— Nu, zise Margareta, căci Doamna Catherine nu ar 
permite. 

Nancy avu un surâs de îndoială pe buzele ei. 

— Ea s-ar opune, reluă Margareta, şi aceasta dintr-un 
motiv foarte simplu. 

Nancy privi pe prinţesă şi văzu că aşteaptă ca aceasta să 
spună motivul de care ea vorbea. 

— Doamna Catherine, urmă Margareta, voieşte să mă 
căsătoresc cu prinţul de Navarra cât de iute. Înţelegi? 

— Ea voia, cel puţin. 

Margareta înăbuşi o exclamaţie de mirare. 

— Cum! Zise ea, tu crezi că nu mai voieşte? 

— Drace! Replică Nancy, mă prind că acum Doamna 
Catherine e disperată, că a cugetat la această căsătorie. 

Şi Nancy, destăinui Doamnei Margareta acea teorie de 
care pajul Raoul îi vorbise în ajun. 

Margareta ascultă cu atenţie; apoi rămase mult timp 
gânditoare. În fine murmură cu jumătate de voce: 

— Ai poate dreptate... dar atunci... 

— Pregătirea căsătoriei Alteţei Voastre e prea înaintată 
pentru ca regina să cugete să o împiedice altfel decât 
printr-o catastrofă. 

— Ei bine, zise Margareta cu hotărâre, dacă această 
catastrofă ar avea loc, n-ar împiedica nimic. Voiesc să fiu 
regină de Navarra. 

Nancy izbutise să facă să pătrundă bănuiala în inima 
prinţesei. 

— Mă duc să-l văd pe rege, zise prinţesa, îi voi vorbi. 

— Ar fi ceva mai bun de făcut. 

— Ce? 

— Ar trebui făcut cumva... să dispară afurisitul de 
Florentin. 

— Ceea ce-mi spui tu e prea grav. 

— Bun! Şi Alteţa Voastră se teme de dânsul? 


— Nu, dar mă tem de mama mea. 

Cum prinţesa sfârşea, o bătaie uşoară se auzi la uşă. 

— Intră! Zise Margareta. 

Domnul duce de Crillon intră. 

— Alteța Voastră mă va ierta, zise el, când va şti că 
regele mă grăbeşte a veni. 

— Bună ziua, domnule de Crillon, zise Margareta cu un 
aer amabil, şezi şi spune-mi ceea ce regele voieşte cu mine. 

— Majestatea Sa, răspunse Crillon, mă trimite să întreb 
pe Alteța Voastră dacă voieşte să însoţească pe regina de 
Navarra în preumblarea ei prin Paris. 

— Desigur. 

— În litieră, sau pe cal? 

— Aceasta depinde, domnule de Crillon, de regina de 
Navarra. 

— Mă iartă! Doamnă, regele va oferi un loc în litiera sa 
reginei. 

— Atunci, totul este hotărât, voi însoţi pe regină pe cal, 
mai cu seamă, adăugă Margareta roşind puţin, dacă prinţul, 
viitorul meu soţ, ne va însoţi. 

— Aşa îmi pare. 

— Când va pleca regele? 

— Într-o oră, Doamnă. 

— Bine, îmi voi face toaleta mea de amazoană. 

Crillon se ridică şi înclinându-se făcu un pas spre uşă. 
Dar Margareta îl opri. 

— Aşteaptă, duce, zise ea. 

— Alteţa Voastră are trebuinţă de mine? 

— Da. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră. 

Şi Crillon se puse înaintea prinţesei ca un soldat ce 
primeşte ordine de la şeful său. 

— Spune, domnule de Crillon, reluă Margareta, se 
pretinde că eşti omul într-adevăr fără frică de la curtea 
Franţei. 


— Este cu putinţă, răspunse Crillon cu naivitatea sa 
meridională. 

— Şi dacă te-aş încrede cu o misiune cu care nimeni nu 
voieşte să se însărcineze? 

— Oh! Eu, zise Crillon, mă însărcinez mai dinainte, 
Doamnă. 

— E vorba de Rene. 

— De acel afurisit Florentin care a făcut niscaiva legături 
cu diavolul? 

— Întocmai. 

— Trebuie să îl omor? Acesta e o afacere scârboasă şi 
respingătoare, Doamnă, dacă vă place... 

— Aşteaptă, duce. 

— Ascult, Doamnă. 

— Prinţul de Navarra, viitorul meu soţ, a iertat pe 
Florentin în prezenţa dumitale, acum opt zile, şi regina- 
mamă a făcut un jurământ. 

— Hm! Făcu ducele. 

— Dar acest jurământ nu mă asigură deloc, reluă 
Margareta. 

— Nici pe mine, zise cu gravitate domnul de Crillon. 

— Şi mă tem de toate pentru scumpul meu Henric. Mă 
tem de Rene, mă tem de doamna Catherine. 

— Ah! Doamnă, zise ducele, mărturisesc că cel puţin 
dacă regele nu mi-ar comanda, n-aş îndrăzni să mă ating de 
Doamna Catherine. Dar cât despre Ren€... 

— Ei bine? 

— Voi face cu dânsul ceea ce veţi voi. 

— Aş voi să-l poţi reţine pentru câtva timp. 

— De ce nu pentru totdeauna? Îl voi trimite la Avignon 
unde am un castel foarte solid, ale cărui turnuri sunt 
întărite prin legături de fier... 

— Nu, zise Margareta. Dar dacă l-ai putea închide până 
după încheierea căsătoriei mele cu prinţul Henric de 
Navarra, ţi-aş fi foarte recunoscătoare. 


— De minune, zise Crillon, afacerea se va face după cum 
o doriţi, Doamnă. 

— Când? 

— Chiar în astă-seară. 

— Regina nu va şti nimic? 

— O jur. 

— Şi regele? 

— De asemenea, nu. 

— Ah! Zise Margareta, aş mai dori ca prinţul Henric să 
nu ştie, de asemenea nimic. 

— Îmi e destul. Adio, Doamnă. 

Şi Crillon ieşi. 

Atunci Margot privi pe Nancy. 

— Ei bine! Zise ea, ce zici tu de toate acestea? 

— Eu zic că mijlocul e bun. Numai... ce va zice regina- 
mamă? 

— Dacă nu va şti... 

— Aş! Făcu Nancy, ea tot va simţi că Rene a dispărut. 

— Ce-mi pasă! Numai să nu îl găsească. 

— Hm! Hm! Murmură Nancy, nu sunt de această 
părere... şi eu cred că mai bine ar fi de a lăsa pe Rene liber. 

— Dar ce să fac atunci? 

— Nu ştiu, zise Nancy, dar am o presimţire. Este logic în 
situaţia în care ne aflăm, că ar trebui să ne scăpăm de 
Rene. Dar nu ştiu ce voce internă îmi zice că aceasta ne va 
aduce nenorocire. 

Margareta ridică din umeri. 

— Cassandra a voit să prezică prea multe, de aceea la 
Troia, nimeni n-a crezut-o. 

Nancy îşi muşcă buzele şi nu răspunse. 

Doamna Margareta îmbrăcă un costum de amazoană de 
culoare verde, îşi puse mânuşile, luă o biciuşca cu mânerul 
de ivoriu şi chemă un paj, căruia îi zise: 

— Ordonă se pună şaua pe Roland, calul meu cel alb... 

Doamna Catherine lăsase pe Rene să plece fără a-i cere 
nici o explicaţie. Rezemată de fereastra oratoriului ei, ea 


văzu pe rege ieşind din Luvru. 

Apoi, gânditoare, se aşeză din nou în faţa mesei de lucru 
şi se ocupă de afacerile regatului. 

Ea avea mai multe epistole de scris: una domnului 
guvernator al Normandiei, alta domnului de Pardailart, ce 
comanda la Orleans; o a treia domnului duce d'Alenqon. 

Dar regina-mamă nu făcu acest lucru decât pentru a-şi 
înşela nerăbdarea, şi de mai multe ori aruncă privirea 
asupra orologiului pentru a măsura timpul trecut de la 
plecarea regelui. 

Patru ore trecură astfel. Apoi paşii mai multor cai se 
auziră în curtea Luvrului, şi Doamna Catherine alergând la 
fereastră, văzu litiera regală ce intră. 

Doamna Jeanne rămăsese la hotelul Beausejour, pentru 
a se odihni puţin înainte de a veni la Luvru pentru a prânzi 
la invitaţia regelui. 

Doamna Margareta rămăsese cu dânsa. 

Regina-mamă, văzând pe Carol al IX-lea coborându-se 
singur din litiera lui, se duse spre a-l întâmpina. 

— Ei bine! Sire, îi zise ea, cum a găsit regina de Navarra 
Parisul dumitale? 

— Ea e încântată, zise regele. 

— I-ai arătat bisericile? 

— Pe toate. 

— Şi palatul des Tournelles? 

— Asemenea. 

— Ai condus-o în prăvălia aerului frumos? 

Această expresie de „aer frumos” de care se servea 
Doamna Catherine era la acea epocă aceea ce se 
întrebuința pentru a vorbi de oamenii şi lucrurile la modă. 

— Dar, răspunse regele m-am ruinat pentru dânsa. 

— Adevărat? Făcu regina cu un surâs. 

— Această preumblare prin Paris, mă costă trei sute de 
pistoli. 

— Aş! Făcu regina mirată. 

— Pe cuvântul meu de rege, Doamnă. 


— Ce ai cumpărat? 

— Am intrat la maestrul Rousel, ce e pânzarul meu şi am 
cumpărat stofe. 

— Şi apoi? 

— Apoi, maestrul Damican giuvaergiul, ne-a vândut 
pietrării. 

— Oh! Oh! Făcu regina. 

— Trebuie să vă spun, observă Carol al IX-lea, că la 
fiecare cumpărătură, regina de Navarra scotea punga 
pentru a plăti, dar eu m-am împotrivit. 

— Aceasta e foarte galant, dar mă prind, făcu regina, că 
n-aţi cumpărat nimic de la sărmanul Ren€... 

— Oh! Desigur! Nu, zise regele, nici n-am intrat în 
magazinul lui; şi explicaţia este foarte simplă, Doamnă: din 
cauza antipatiei ce-o am faţă de dânsul... n-am eu 
mânuşarul meu? 

— Ai dreptate, Sire, uitasem. 

— Şi desigur, reluă regele, n-am fi găsit la Rene, acel 
încântător cufăraş ce am cumpărat de la Pietro Doveri. 

Regina tresări, dar regele nu luă seama. 

— Ce conţine acel cufăraş? Întrebă ea. 

— Mănuşi parfumate. 

— Ah! 

— Şi vă jur, doamnă, că e de o lucrătură minunată. 

— Şi eu, zise regina, cred că s-ar găsi, dacă nu 
asemenea, cel puţin unul aproape tot atât de frumos la 
Rene. 

— Mă îndoiesc, făcu regele. 

Apoi sărută mâna reginei şi o părăsi. 

Când Doamna Catherine reintră în apartamentele ei, ea 
se găsi în faţa lui Rene. 

— Ah! Sărmanul meu amic, îi zise ea, schimbând cu 
dânsul o privire înţelegătoare, îmi pare că niciodată n-ai 
avut în magazinul tău un obiect atât de admirabil cum a 
găsit regele la Pietro Doveri, rivalul tău. 

— Hei! Zise Rene, cine ştie? 


— Un cufăraş încântător... conţinând mănugşi. 

— Îl ştiu. 

— Ah! 

Florentinul se aplecă la urechea reginei şi murmură: 

— Cum şi Majestatea Voastră. 

— Tăcere! Zise ea încet. 

Dar Rene adăugă: 

— Majestatea Voastră va face foarte bine să observe 
culoarea mănuşilor pe care Doamna Jeanne regina de 
Navarra le va purta astă-seară la Luvru. 

— Fii liniştit, zise Catherine. Vino astă-seară la zece ore, 
şi vei şti. 

Seara într-adevăr regina găsi pe Rene în oratoriul ei. 

Parfumierul o privi cu nelinişte. 

— Mănuşile erau cenuşii, zise regina. 

— Atunci nu sunt acelea. Ea nu a deschis cufăraşul. 

— Crezi? 

— Oh! Dumnezeul meu! Nu, zise Ren€, cele dintâi din 
cufăraş sunt galbene. 

— Să aşteptăm! Murmură regina. 

Rene plecă, ieşi din Luvru prin poarta cea mare şi se 
îndreptă spre podul Saint-Michel, fără a lua seama unui 
gentilom bine acoperit în mantaua sa, care ca şi dânsul 
ieşind din Luvru, se puse a-l urmări murmurând: „N-am 
trebuinţă de nimeni, decât de vechiul meu scutier Fangas, 
Doamnă Margareta.” 

Acel gentilom, se înţelege, era ducele de Crillon, care 
era singurul la curtea Franţei, ce nu se temea de Rene 
Florentinul. 

Capitolul LXXIX. 

Rene se depărta vorbindu-şi astfel: 

— Sunt tot atât de nerăbdător ca şi Doamna Catherine 
de a vedea pe regina de Navarra folosindu-se de mânuşile 
pe care în mod special i le-am preparat. Ea nu le-a pus astă- 
seară, dar e probabil ca mâine, pentru balul curţii, ea să 
voiască a-i face regelui, dansând cu dânsul, onorurile 


regalului său cadou. Prin urmare, cred că mă pot duce 
foarte liniştit să mă culc, şi să mă îngrijesc de rana de care 
am început a uita. 

Dar Rene, reamintindu-şi de rană, îşi reaminti şi de 
persoana ce i-o făcuse, şi pentru precauţie, când ajunse 
aproape de podul Change, el scoase pumnalul. 

— Dacă văduva lui Gascarille se va apropia, murmură el, 
vom vedea? 

Rene se înşelase. Farinetta nu îl aştepta ca în ajun la 
intrarea podului Change; podul era pustiu. 

El trecu Cite fără a întâlni pe nimeni şi ajunse la podul 
Saint-Michel, care era tot atât de gol ca şi podul Change. 

Un lucru, cu toate acestea, miră pe Florentin, când fu la 
zece paşi de prăvălia lui: nici o lumină nu se zărea printre 
obloane. 

„Am spus cu toate acestea Paolei că mă voi întoarce 
repede, zise el, şi ea mă ştie că sunt bolnav. E cu neputinţă 
să se fi culcat.” 

EI se apropie şi bătu la uşă. Nici un răspuns. Atunci Rene 
simţi sudoarea curgându-i pe frunte. 

„Paola, îşi zise el, a plecat poate cu Godolphin... pentru a 
întâlni pe No, pe care ea crede că-l urăşte, a cărui moarte 
ea o cere şi pe care cu toate astea îl iubeşte încă. 

EI bătu din nou. 

Deodată văzu că uşa se deschise de la sine. 

— Paola! Godolphin! Strigă Rene, ce intră în prăvălia în 
care domnea o întunecime profundă. 

Paola nu răspunse, dar i se păru Florentinului că aude 
un suspin înăbuşit în odaia cealaltă. Emoţia lui Rene crescu. 

— Paola! Reluă el. 

Acel geamăt îi răspunse. 

Atunci Florentinul, al cărui păr se zbârli, înaintă cu 
hotărâre spre partea în care se auzea acea voce, dar 
umblând, el se lovi de un ceva dur şi metalic ce făcu un 
zgomot sub picioarele lui. 


Rene se aplecă şi ridică un obiect ce recunoscu după 
pipăit a fi o lumânare a cărei feştilă era încă caldă. 

Rene înţelese că o nenorocire oarecare se petrecuse în 
casa lui, şi că acea lumânare fusese trântită la pământ, din 
care cauză se şi stinsese. 

Florentinul aprinse lumânarea. 

Atunci nu putu să înţeleagă câtuşi de puţin cele ce se 
petrecuseră la dânsul. 

Scaunele, mesele, erau răsturnate şi dovedeau o luptă 
recentă. 

Pe pragul camerei Paolei, zăcea un om bine legat de 
mâini şi de picioare şi cu gura astupată cu o legătură. 

Rene alergă, spre el. 

— Godolphin! Strigă el. 

Somnambulul încă ameţit de groază, arunca împrejurul 
lui priviri rătăcite şi îşi muşca legătura, ce nu îl lăsa să i se 
audă din când în când decât nişte sunete nearticulate. 

Dar Ren€ mai întâi nu cugetă de a-l dezlega. Florentinul 
sări peste Godolphin în camera fiicei sale, repetând cu 
groază: 

— Paola, unde eşti? 

Camera era goală. 

Atunci Rene se întoarse la Godolphin, îi tăie legăturile şi 
zise cu vioiciune: 

— Unde e Paola? 

— Răpită, răspunse Godolphin. 

— Răpită! 

Se retrase înapoi şi rămase un moment mut şi 
consternat, apoi pronunţă un singur nume: 

— Noe! 

Dar Godolphin mişcă din cap. 

— Nu, zise el. 

— Cum! Ce zici? Murmură Florentinul. 

— Nu... Noe. 

— Atunci prinţul Henric? 

— Nu, repetă Godolphin. 


— Dar cine atunci? Cine? Strigă Rene cu furie. 

— O femeie şi trei oameni zdrenţăroşi. 

— O femeie! 

— Da, o femeie care, pe când unul din oameni mă 
trântea şi celălalt, ce e un gigant, luă pe Paola pe umeri, o 
femeia care a zis: „Braţul meu a tremurat lovind pe tată, 
noaptea trecută, dar fata nu-mi va scăpa”. 

Rene scoase un țipăt îngrozitor şi căzu pe un scaun. 

— Fiica mea! Oh! fiica mea! Murmură el. 

Pentru Rene, răpirea Paolei de către răzbunătoarea 
văduvă a lui Gascarille, şi truanzii complicii ei, era 
înspăimântătoare. 

Fiica sa era frumoasă, ea ar deveni prada unei mulţimi 
lacome, şi poate chiar la urmă ar omori-o. 

După un moment în care Florentinul fuse sfârşit şi 
zdrobit de emoție, el se ridică deodată. 

— Oh! Zise el, voi alerga la Luvru, voi vedea pe regină... 
Ea îmi va da soldaţi, servitori şi voi pune, dacă va fi 
trebuinţă, foc Curţii Miracolelor... Da... căci voiesc să o 
găsesc pe fiica mea. 

— Regina s-a culcat! Zise o voce la spatele lui Rene. 

Florentinul palid şi tremurând se întoarse. 

Un personaj, la a cărui prezenţă Florentinul era departe 
de a se aştepta, se arătă pe pragul magazinului. 

— Da, scumpul meu, domnule Ren€, repetă gentilomul, 
Doamna Catherine s-a culcat la această oră, şi mă îndoiesc 
mult ca ea să se trezească pentru a pune la dispoziţia 
dumitale soldaţii pe care eu îi comand. 

— Domnul de Crillon! Murmură Rene pietrificat. 

În acest moment, Florentinul avu o atât de mare groază, 
pentru că se găsea faţă în faţă cu ducele, încât uită cu 
desăvârşire pe fiica sa, şi se gândea numai la pasiunea lui. 

Crillon avea acea atitudine liniştită a tigrului care îşi 
măsoară prada sa cu privirea, mai înainte de a o lovi de 
moarte cu o singură atingere a puternicelor lui gheare. 

Ducele făcu un pas înainte, şi Rene făcu trei paşi înapoi. 


— Hei! Drace! Exclamă ducele, dar ce ai domnule Rene? 

Când ducele vorbea astfel şi înainta cu câte un pas, Rene 
se lipise cu totul spre zid. 

— Îţi produc frică? Zise Crillon? 

Rene nu răspunse nimic. 

— Fii liniştit, domnule Ren, astă-seară nu am ordinul 
regelui de a te conduce la Châtelet. 

Crillon vorbea cu atâta linişte şi cu atâta sinceritate, şi 
naivitate, încât frica lui Rene se linişti. 

— Ce s-a petrecut aici la tine? Întrebă Crillon. 

Şi arătându-i dezordinea care se vedea în prăvălia lui, 
adăugă: 

— Pentru ce aceste mese sunt răsturnate şi aceste 
scaune sfărâmate? 

Rene se gândi din nou la fiica sa. 

— Au răpit pe Paola, murmură el. 

— Cum! Făcu Crillon înspăimântat, căci ducele nu ştia 
absolut nimic despre proiectele lui Henric de Navarra. Şi 
cine a răpit pe fiica ta? 

— Truanzii. 

— Adevărat? Făcu ducele cu un aer incredul. 

— Printre dânşii, adaugă Florentinul, era şi o fată care 
m-a lovit ieri cu pumnalul... este văduva hoţului de 
Gascarille! 

— Ah! Da, zise Crillon, acel păcătos ce a fost spânzurat. 

— Întocmai. 

— Ei bine, ce pretinzi să-ţi facă regina în această 
privinţă? 

— Să-mi dea soldaţi pentru a-mi căuta fiica. Voiesc să 
răstorn toată Curtea Miracolelor şi toate cartierele locuite 
de truanzi. 

Crillon înălţă din umeri. 

— Nu ai trebuinţă de regină pentru asta, zise el. 

Rene încremenit privea pe duce. 

— Nu sunt eu colonelul general al soldaţilor şi al 
pedeştrilor? 


— Este adevărat, monseniore. 

— Am să-mi dau eu însumi osteneala de a-ţi regăsi pe 
fiică-ta. 

— Dumneavoastră! Monseniore... 

— Pentru ce nu? Zise Crillon. 

— Ah! Zise Florentinul căzând în genunchi, dacă veţi 
face acesta... viaţa mea este a voastră, monseniore. 

— Îmi e nefolositoare Rene, răspunse Crillon, şi pot să-ţi 
şi spun că dacă nu era chestiunea de fiica ta, nici nu mă 
deranjam altfel, căci eşti un fel de specie de om prea 
viclean, şi când Curtea Miracolelor îţi va juca vreun rol urât, 
va fi pentru tine o zi pentru ispăşirea păcatelor. 

— Oh! Monseniore, murmură Ren€, încărcaţi-mă cu tot 
felul de dispreţuiri, dar redaţi-mi pe fiica mea! 

— Voi face tot ceea ce va depinde de mine pentru a 
regăsi pe fiica ta, scumpe domnule Rene. Crillon nu îşi dă 
decât cuvântul. 

— Oh! O ştiu... 

— Şi acest cuvânt îl susţin. 

— Dar, strigă Ren6, trebuie se vă grăbiţi monseniore... 
Cine ştie... dacă la această oră... mizerabilii... 

Rene, laşul şi crudul, simţea că groaza şi grija îi zbârlea 
părul. 

— Ei bine, zise Crillon, ia-ţi mantaua şi vino cu mine. 

Rene scoase un țipăt de bucurie, şi voi să sărute mâna lui 
Crillon. 

Dar Crillon îşi trase mâna. 

— Nu mă atinge! Zise el, căci sărutarea ta, îmi aduce 
nenorocire. 

Ducele urmărise pe Florentin la ieşirea lui din Luvru cu 
scopul de a-l apuca de guler şi de a-l face prizonier. 

Evenimentele însă modificară cu totul această primă 
hotărâre. 

Rene fără nici o teamă, recomandă lui Godolphin să 
închidă, şi să nu deschidă la nimeni în absenţa sa, apoi zise 
ducelui: 


— Sunt la ordinele voastre, monseniore. 

— Vino, zise Crillon. 

Florentinul crezuse că ducele îl conducea la Luvru. 

Dar acesta, în loc de a lua drumul cetăţii şi al podului 
Change, el o luă pe malul stâng al Senei. 

— Unde mergi monseniore? Întrebă Rene tot fără teamă. 

— Mergi înainte! 

Ducele pronunţă aceste două cuvinte cu un ton sec, ceea 
ce nu admitea replica. 

Rene îşi aplecă capul şi îl urmă. 

Crillon se îndreptă spre răspântia străzii Saint-Andre- 
des-Arcs, tot întorcându-şi din timp în timp capul spre a se 
asigura dacă Rene îl urmărea. 

Când ajunse la răspântie, se opri dinaintea uşii unei 
vechi case, ale cărei ferestre erau garnisite cu bare groase 
de fier. 

Aici dădu trei lovituri viguroase cu mânerul pumnalului 
său. 

La acest zgomot, una din ferestre se deschise. 

— Cine e acolo? Întrebă o voce cu un accent meridional. 

— Eu! Zise Crillon. 

Fereastra se reînchise. Crillon şi Rene aşteptară aproape 
trei minute, apoi uşa se deschise. 

Atunci Florentinul şi ducele se găsiră în prezenţa unui 
om gros şi scurt, cu nişte umeri largi, cu fizionomia plină de 
inteligenţă şi de aparenţa unui om ce arată a fi de cincizeci 
ani. 

Acest personaj care avea o lampă în mână, şi care purta 
o tunică de soldat, nu era altul decât scutierul ducelui de 
Crillon, maestrul Honore-Timolcon-One6sime Fangas. Fangas 
dându-se într-o parte, lăsă ca Rene să vadă o vastă şi 
întunecoasă sală. 

— Intră, domnule Ren€, zise ducele. 

Şi el îl împinse de umeri pe parfumier. 

Apoi uitându-se la Fangas, zise: 


— Îţi aduc un prizonier, pentru care îmi vei răspunde cu 
capul. 

La acest cuvânt de prizonier, Rene scoase un țipăt de 
groază, făcu un pas înapoi şi voi să dispară. 

Dar deja ducele închisese uşa cea groasă de stejar 
căptuşită cu fier, şi el zice Florentinului: 

— Îţi voi regăsi pe fiica ta îndată, fii liniştit. Cât despre 
dumneata trebuie să renunţi să mai vezi de astăzi înainte 
Luvrul şi pe doamna Catherine. 

Privirea lui Crillon şi accentul său liniştit şi ferm, asigura 
pe deplin pe Rene că el nu glumea. 

Rene înţelese că era în puterea lui Crillon şi frica îl 
cuprinse! 

Capitolul LXXX 

— Luminează-ne, zise Crillon maestrului Honor6- 
Timolcon-Onesime, scutierul său. 

Rene rămase nemişcat şi îşi plimba împrejurul lui o 
privire rătăcită. 

— Scumpul meu Rene, zise ducele, ştii că pe dată ce mă 
fac temnicer nu-mi mai scapă nimeni. Aşadar urmează de 
bună voie. 

— Dar, domnule duce, îngână Florentinul, aceasta este o 
trădare... 

— Ce zici? Făcu ducele cu mărinimie. 

Fangas se întoarse şi îşi aruncă privirea sa arzătoare 
asupra lui Rene. 

— Eşti un nebun, zise el, maestre Rene. Află că dacă 
domnul de Crillon ar fi trădat pe cineva s-ar fi străpuns el 
însuşi cu spada. 

— Cu toate acestea... murmură Rene. 

— Cu toate acestea, ticălosule, zise ducele, ascultă să mă 
explic. 

— Ah! Suspină Rene. 

— Când am intrat în prăvălia ta, urmă Crillon, aveam 
intenţia de a te lua de guler şi de a te aresta pe dată... 

— Să mă arestaţi! făcu Rene. 


— Da, şi de a te aduce aici. 

— Dar, zise Florentinul mai palid decât moartea, de ce 
m-ai sunt acuzat încă. 

— De nimic. 

— Atunci... pentru ce... mă ţineţi prizonier? 

— Îţi voi spune îndată motivul. 

Rene îşi închipuia că ducele mai căuta ceva pentru a-l 
mai amăgi. 

Acesta însă urmă: 

— Te-am văzut dezolat de dispariţia fiicei tale, şi atunci 
pentru că sunt un bun om, ţi-am promis că prin orice chip 
am să ţi-o regăsesc; cuvântul meu e mai serios decât ai 
crezut tu, şi prin urmare, voi face tot ce îmi va sta în putinţă 
ca să o găsesc pe fiica ta. Şi pentru că nu am nici o 
trebuinţă de tine în această afacere, vei face bine de a sta 
aici. 

Tot vorbind ducele făcu un semn lui Fangas. 

Scutierul luă braţul lui Rene şi îl făcu să urce treptele de 
piatră ale scării. 

Ajungând la primul etaj, el deschise o uşă şi împinse pe 
Rene într-o cameră vastă, rece şi goală, ale cărei ferestre 
erau garnisite asemenea cu bare de fier şi pe dinăuntru cu 
obloane de stejar foarte solid făcute. 

Un pat pe chingi şi două scaune compunea tot mobilierul 
acestei camere care semăna unei închisori. Aceasta era 
camera lui Fangas. 

— Iată locuinţa dumitale provizorie, maestre Rene, zise 
ducele. 

— Dar, monseniore, îngână Florentinul, sunt condamnat 
a sta mult timp aici? 

— Nu se ştie. 

— Dar în fine, pentru ce mă ţineţi prizonier? 

— Pentru cuvintele mele. 

— Dacă v-am supărat, iertaţi-mă... 

Şi Rene care era laş şi viclean, se puse în genunchi din 
nou. 


— Ticălosule, răspunse ducele cu dispreţ, nu îmi dau 
osteneala de a-mi răzbuna propriile mele ofense. 
Reasigură-te, că nu ţi-am făcut niciodată onoarea de a te 
considera ca inamicul meu. 

— Atunci... monseniore... se rugă încă o dată Rene, care 
vă este intenţia? 

— Nu am să-ţi dau nici o socoteală de faptele mele. 

Apoi Crillon privi pe Fangas şi îi zise: 

— Tu îmi vei răspunde de acest om cu capul tău. 

— Domnul duce poate să fie liniştit, răspunse Fangas. 

— În noaptea asta, zise Crillon, am afaceri la Curtea 
Miracolelor. 

Rene care era tot nemişcat în mijlocul noii sale închisori, 
cu ochii aplecaţi şi în atitudine consternată, Rene zic, 
tresări şi îşi ridică cu repeziciune capul. 

— Tu vezi, făcu ducele, eu sunt un om care îmi ţin 
cuvântul. Acum mă duc să o caut pe fiica ta. Bună seara! 

Şi ducele plecă, lăsând pe Rene în mâinile scutierului 
Fangas. 

— Haide! Domnule Rene, zise acesta, acum te rog să te 
culci. Aceasta e camera dumitale. 

Rene, omul trădării, se gândi că va găsi inimi tot aşa de 
corupte ca şi a sa. Aşadar, el găsindu-se singur faţă în faţă 
cu scutierul, cugetă numaidecât de a-l seduce. 

— Scumpe domnule Fangas, zise el, sunt foarte neliniştit 
asupra sorții fiicei mele, pentru ca să pot să-mi închid ochii. 

— Voieşti o carte de citit? Îl întrebă scutierul care era un 
om curtenitor. 

— Aş voi mai bine să vorbesc. 

— Fie, zise Fangas, să vorbim. 

— Oare domnul duce te-a oprit de a-mi da să beau şi să 
mănânc? 

— Nicidecum, ţi-e foame? 

— Mi-e sete. 

— Ei bine! Zise scutierul, am să vă procur o butelie cu 
vin vechi, chiar din viile domnului de Crillon. 


— Adu atunci două pahare, zise Rene. 

— Drace! Îngână scutierul. 

Fangas era un om foarte înţelegător, şi el nu refuza 
niciodată ocaziile de a bea şi de a goli o butelie de vin, dar 
nu era mai puţin un păzitor serios, căci el închise uşa 
întorcând cheia în broască de două ori. 

Uşa era solidă şi ferecată. Rene nici că se gândea dea 
căuta să o sfărâme. 

Afară de acesta, Fangas se întoarse numaidecât. 

În loc de o simplă butelie, el aduse un mare urcior de 
pământ cu un dop prea bine înmuiat cu smoală. 

— Domnul de Crillon, zise el, are vinuri mai bune decât 
ale regelui. 

— Se poate, zise Florentinul care voia să vorbească pe 
placul lui Fangas. 

Fangas puse urciorul şi cele două pahare pe masă şi zise 
lui Rene: 

— Nu ai somn, ei bine, nici eu nu mai am. Când a venit 
domnul de Crillon dormeam. Acum iată-mă treaz şi pot să 
stau până mâine de dimineaţă. 

Scutierul destupă urciorul şi turnă lui Rene să bea. 

— Drace! Exclamă acesta, ducând paharul la gură, iată 
un adevărat vin bun. 

— Nu e aşa? 

— Şi mă îndoiesc ca regele să aibă unul tot aşa de bun. 

— Ce vrei, regele Franţei are vii proaste, răspunse 
Fangas cu mândria lui cea provincială. 

— Ducele după cum văd e bogat? Zise Rene cu un aer 
naiv. 

— Ştii, potrivit. 

— Cu toate acestea, când cineva are astfel de vin. 

— Este vin din Villeneure, domnule Rene. 

Fangas crezu că acest răspuns era de ajuns pentru Rene. 
Dar el se înşelă, căci Rene stărui a avea motivele lui pentru 
a reveni asupra averii ducelui. 

— Dar în fine, zise el, domnul de Crillon, are cu ce trăi? 


— Oh! Negreşit. 

— Şi mă prind că eşti foarte bine plătit pe cât timp te afli 
în serviciul lui. 

— Da şi nu, răspunse Fangas. 

— Ce ziseşi? 

— Am zis că am tot ce îmi trebuie, dar buzunarul meu nu 
se umple niciodată cu bani. 

— Cam aşa cred şi eu! Zise Rene. 

— Nu se îmbogăţeşte nimeni în armată, urmă scutierul, 
în curând voi avea şaizeci de ani, şi... 

— Şi ai fi vrut să ai cel puţin o mică casă care să-ţi 
aparţină, nu e aşa, în vreun colţ al provinciei şi pe malul 
Rhonului spre exemplu? 

— He! He! Zise Fangas, n-ar fi nicidecum rău. 

— Şi cu vreo două pogoane de vie şi o frumoasă livadă... 
urmă Florentinul. 

— Dar ştii dumneata, observă scutierul că o asemenea 
proprietate ar costa cel puţin o mie de pistoli? 

— Fie chiar şi o mie de pistoli. 

— Şi că nu i-aş putea avea niciodată la dispoziţie? 

— Cine ştie? 

— Oh! Doamne, dar cine îmi dă mie o asemenea sumă? 

— Eu, zis Florentinul. 

— Dumneata, domnule Rene? 

— Şi pentru ce nu? 

— Într-adevăr, uitasem că eşti destul de bogat. 

— Şi... reluă Rene, i-ai putea căpăta numai dacă ai avea 
puţină complezenţă pentru mine. 

— Sunt cu totul la serviciul dumitale, domnule Rene. 

— Adevărat? 

— Ce trebuie să fac pentru dumneata? 

Scutierul făcând această întrebare, vărsă Florentinului, 
un al doilea pahar de vin. 

— Dar, zise Rene, cu un aer foarte naiv, observ că patul 
acesta e cam tare. 

Rene arătă aşternutul. 


— Ah! Nu te îngriji de aceasta, răspunse scutierul, mă 
voi duce să-ţi aduc o saltea de lână. 

— Cu toate acestea, mi-ar plăcea să mă culc la mine 
acasă. 

Fangas se uita la Rene cu un aer zăpăcit, apoi scoase un 
hohot de râs: 

— Haida-de! Zise el, oare ai crezut că o să-ţi dau 
pumnalul? 

— Dar, răspunse Rene cam descurajat, ai uitat că pot să- 
ţi dau în schimb o mică casă pe malul Rhonului cu două 
pogoane de vie şi o încântătoare livadă. 

— Din nenorocire, replică Fangas, lucrul devine 
imposibil. Domnul de Crillon m-a obişnuit să-i execut 
punctualmente toate ordinele sale. 

— Cu toate acestea... 

— Şi, urmă scutierul, tot ce aş putea face pentru 
dumneata, domnule Rene, este de a vă ţine companie tot 
restul nopţii. Voiţi ca să vă narez istorii? 

— Îţi mulţumesc! 

— Atunci să jucăm o partidă de cărţi? 

— Ah! Zise Rene care avu o inspiraţie subită, eşti jucător, 
domnule Fangas. 

— Sunt provensal, domnule Rene. 

Zicând acestea, scutierul scoase din buzunar un cornet 
de cărţi şi punga sa care conţinea vreo doisprezece pistoli. 

— lată toată averea mea, zise el. După cum vedeţi 
domnule Rene, că este neîndestulătoare pentru a-mi putea 
dobândi casa despre care vorbeaţi. 

În loc de a răspunde, Ren6 scoase şi el punga sa. 

Ea era bine garnisită, şi se vedea printre țesătură, 
strălucind nişte frumoşi scuzi de aur noi şi având pe dânşii 
efigia regelui. 

— He! He! Zise Fangas, am să mă silesc să-ţi câştig toate 
piesele acelea galbene care se văd prin pungă. 

— Sileşte-te, domnule Fangas. 

— Ar fi foarte buni pentru casa aceea ce ziceaţi. 


— Ar fi foarte bine pentru dumneata, răspunse Rene, 
care murmură apoi în sinea sa: „Dacă aş putea să-i apuc 
acei doisprezece pistoli, l-aş avea la mână.” 

Fangas scoase un pistol şi îl puse pe masă. Rene îl imită. 

— Între noi doi, dar! Strigă scutierul a cărui privire 
scânteietoare se fixă asupra pungii Florentinului. 

Pe când Rene cugeta la mijlocul de a corupe pe scutierul 
Fangas, domnul de Crillon se îndrepta foarte liniştit spre 
Curtea Miracolelor. 

Demnul gentilom, îşi pusese spada sa sub braţ, şi 
înfundase pălăria pe ochi şi mergea cu un pas repede. 

O mulţime de străduţe mici, strâmte şi murdare unde 
furnica o populaţie fără nume, înconjura prin toate părţile 
Curtea Miracolelor. Niciodată un gentilom nu riscase a intra 
pe acolo, şi cu atât mai puţin vreun burghez. 

Pentru a putea intra în Curtea Miracolelor, trebuia să fie 
cineva zdrenţăros, sau să facă parte din vreo partidă de 
pungaşi oarecare, sau să fie însoţit de ofiţerul poliţiei cu o 
sută de soldaţi. 

Dar Crillon nu se preocupă de nimic din toate astea. 

Bravul duce trecu pe dinaintea mânăstirii Filles-Dieu şi 
înaintă pe o stradă obscură la capătul căreia găsi un truand 
ca santinelă. 

— Cine e acolo? Îi strigă truandul. 

Noaptea era întunecoasă, dar pintenii lui Crillon şi 
costumul îi trădau calitatea de gentilom. 

— Loc! Zise Crillon ce scoase spada. 

Truandul făcu loc, dar şuieră de două ori într-un mod 
misterios. 

La acel semnal, umbrele până atunci imobile începură a 
se mişca, tăcute ca nişte fantome. 

— Loc! Repetă Crillon. 

Vocea ducelui era fermă şi hotărâtă, iar truanzii erau 
atât de puţin obişnuiţi să vadă pe un om singur străbătând 
la ei, încât se retraseră până la extremitatea străzii, ce se 
învecina cu Curtea Miracolelor. 


Ducele se opri un moment pentru a contempla acea 
mulţime ce striga, râdea, şi dănţuia împrejurul butiei goale 
ce servea de tron regelui Bohemiei. 

— Ce oameni! Îşi zise el. 

Apoi, fără a se mai preocupa de acea mulţime ce începu 
a-l înconjura şi care se consultau încet pentru a-l ataca, el 
merse drept spre cercul de lumină descris de către foc, 
repetând din când în când: 

— Loc! Loc! 

Un truand ce se apropiase cam mult de dânsul, primi o 
viguroasă lovitură cu latul spadei. 

O fată prea frumoasă se puse înaintea lui şi îl privi cu 
curiozitate. Crillon îi mângâie bărbia zicându-i: 

— Tu eşti o fată frumoasă, micuța mea! 

— Oh! Oh! Striga vocea răguşită a regelui Bohemiei, cine 
e obraznicul ce îşi permite să vină aici? 

În acel timp cercul se desfăcuse din jurul butiei, şi 
Crillon trecu. 

Ducele măsura pe truand cu privirea. 

— Tu eşti acela ce se numeşte regele Bohemiei? 

— Eu. Şi te găsesc prea îndrăzneţ, gentilomul meu, de a 
cuteza să străbaţi până aici. 

— Mă numesc Crillon, răspunse ducele. 

La acea epocă se vorbea în Franţa de bravul Crillon aşa 
cum cu şaizeci de ani mai înainte se vorbea de Bayard. 

Sub acoperământul caselor de sat, între zidurile 
înnegrite a vechilor castele, şi în palatul regilor se zicea: 
„Brav ca de Crillon!” 

Când ducele îşi pronunţă numele, regele Bohemiei îşi 
scoase pălăria şi toţi truanzii îl imitară. 

Văzând aceasta, Crillon îşi repuse spada la loc şi zise: 

— Bună seara, copii mei. 

— Domnule duce, zise atunci regele Bohemiei, sunteţi în 
siguranţă aici; şi dacă aveţi trebuinţă de noi... 

— Pentru aceasta vin şi eu. 


— Suntem devotați cu trupul şi cu sufletul, urmă regele 
Bohemiei. 

— Vin să vă cer o desluşire, zise Crillon. 

Toţi se strânseră cu curiozitate împrejurul lui. 

— Aţi cunoscut pe un nenorocit ce se numea Gascarille, 
nu e aşa? 

— L-am plâns, monseniore. 

— Un brav băiat, urmă Crillon, ce a fost spânzurat în 
locul lui Rene Florentinul, mizerabilul. 

Vocea ducelui fuse, la aceste cuvinte, însoţită de aplauze. 
De la moartea lui Gascarille toţi urau la Curtea Miracolelor 
pe Rene. 

— Să trăiască Crillon, strigară truanzii. 

Ducele reluă: 

— Gascarille avea o soţie? 

— Da, zise regele Bohemiei. 

— O frumoasă fată, urmă ducele. Cum se numeşte ea? 

— Farinetta. 

— Ah! Ea se numeşte Farinetta? 

— Da, monseniore. 

— Şi... ştiţi unde o pot găsi? 

— Desigur. 

— Am trebuinţă de a o vedea pe dată. 

— O veţi găsi în strada Grand-Hurleur, răspunse regele 
Bohemiei. 

Şi truandul zise ducelui Egiptului: 

— Du-te locotenentul meu, de condu pe domnul duce de 
Crillon la Farinetta. 

— Drace, zise Crillon râzând, strada Grand-Hurleur n-a 
avut niciodată această onoare de a vedea trecând doi duci 
deodată. 

Şi ducele de Crillon urmă pe ducele Egiptului, care îl 
conduse în strada Grand-Hurleur, în care în acel moment se 
petreceau alte evenimente. 

Capitolul LXXXI. 

Să revenim la Paola. 


Când ea se simţi în mâinile viguroase ale Marelui-Clopot 
tânăra fată, pe jumătate moartă de spaimă, leşină cu totul. 
Mare-Clopot o puse pe umerii săi şi ieşi din prăvălie. 

— Unde mergem? Întrebă el pe Farinetta. 

— În strada Grand-Hurleur. 

— La tine? Zise Răsuflare-Scurtă. 

— La mine. Podul e destul de mare pentru doi. 

— Hm! Murmură Mare-Clopot, suntem mai mult de doi. 

— Aş! Făcu bohemiana cu un surâs sinistru, vom vedea... 
Mergi înainte. 

Răsuflare-Scurtă şi Mare-Clopot deschiseră drumul, unul 
ţinând un pumnal şi gata de a lovi pe oricine ar încerca de a 
le împiedica drumul, celălalt purtând pe spate pe Paola 
leşinată. 

Farinetta se rezemase pe braţul celui de-al treilea 
complice şi îi urma. 

La acea epocă atunci când semnalul de seară era dat, nu 
se aflau pe stradă decât trecători foarte rari, gentilomi sau 
oameni de poliţie. 

Adesea, în oarecare cartiere, după ce sunau unsprezece 
ore, puteai parcurge străzi întregi fără a întâlni un om. 

Era miezul nopţii şi răpitorii ajunseră pe piaţa Châtelet 
fără a întâlni pe cineva. 

Când intrau în strada Saint-Denis, ei auziră răsunând în 
depărtare un zgomot de armă lovind pavajul. 

— Luaţi seama! Zise Răsuflare-Scurtă, este omul poliţiei. 

Mare-Clopot dispăru în umbra unei porţi cu sarcina lui. 
Răsuflare-Scurtă îl imită şi se ascunse la câţiva paşi 
distanţă. 

Farinetta şi însoţitorul ei dispărură asemenea. 

Omul poliţiei trecu. 

După aceasta cortegiul truanzilor se puse din nou în 
mişcare. 

Paznicul din strada Grand-Hurleur, deschise la cea dintâi 
bătaie şi se trase înapoi puţin mirat, la vederea a trei 
companioni pe care Farinetta îi aducea. 


— Hei! Papa, zise ea, nu lua seama, aceştia sunt amici. 

Paola era tot leşinată. 

Farinetta o luă din braţele lui Mare-Clopot şi urcă cea 
dintâi, purtând pe tânăra fată în braţe. 

Răsuflare-Scurtă aprinsese o lumânare. 

Mare-Clopot şi Inimă-de-Lup se priveau cu oarecare 
grijă. 

— Frumosul meu amic, îi zise colosul pe când suia scara, 
dacă voieşti, noi vom lua fata. 

— Cum? 

— Vom sări amândoi pe Răsuflare-Scurtă. 

— Bun! 

— Şi îl vom omori. 

— Apoi? 

— Apoi, vom lega pe Farinetta şi îi vom astupa gura, 
înţelegi? 

— Da. 

— Şi... astfel? 

— Şi astfel vom izbuti. 

Inimă-de-Lup mişcă capul. 

— Nu voiesc, zise el. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, cu tot aerul tău prost, tu eşti o vulpe şiretă. 

Mare-Clopot surâse cu stupiditate. 

Inimă-de-Lup urmă: 

— Cum tu eşti mai mare şi mai forţos decât mine, tu mă 
vei omori după ce eu îl voi pune bine pe Răsuflare-Scurtă. 
Colosul se văzu ghicit, înjură şi continuă a sui scara. 
Farinetta sosise în pod şi Răsuflare-Scurtă puse lumânarea 

pe masă. 

Farinetta puse pe Paola pe paiele ce-i serveau de pat. 
Apoi se întoarse spre cei trei truanzi. 

— Mi-aţi jurat că vă veţi supune? Zise ea. 

— Da, zise Inimă-de-Lup. 

— Da, repetă Răsuflare-Scurtă. 


Mare-Clopot care era aproape de a-şi rupe jurământul, 
îşi muşcă limba şi nu lăsă să se audă decât o mormăitură. 

— Închide uşa, Răsuflare Scurtă, reluă Farinetta. 

Răsuflare-Scurtă se supuse. 

— Acum, urmă bohemiana, ascultaţi-mă. 

Cei trei truanzi se priviră. 

— Îmi păreţi a fi în faţa acestei tinere fete ca trei câini 
flămânzi în prezenţa unui os. Din nenorocire pentru câini, ei 
au o zgardă de fier la gât şi un lanţ ce îi ţine de zid. Pentru 
ca să poată atinge osul, ar trebui ca lanţul să fie sfărâmat. 

Mare-Clopot râse cu sălbăticie. 

— Lanţul ce vă ţine, urmă Farinetta, e jurământul ce mi- 
aţi făcut pe funia lui Gascarille. 

— Aşa e! Este adevărat, murmură colosul ce se 
cutremură de groază. 

— Ştiţi reluă bohemiana, că un pungaş, ce nu s-ar ţine de 
jurământul făcut pe funia unui spânzurat, ar fi pentru 
totdeauna izgonit din Curtea Miracolelor, şi apoi diavolul, 
patronul nostru, l-ar omori în timpul nopţii, cu o lovitură în 
pântece a furcii cu trei colţi. 

Cum cei trei complici ai Farinettei erau complet convinşi 
de ceea ce ea spunea, ei se înclinară... 

— Aşadar, urmă ea, graţie jurământului, veţi păzi pe fiica 
lui Rene şi o veţi respecta. 

— Pentru ce am răpit-o atunci? Întrebă Inimă-de-Lup. 

— Pentru că aceasta mi s-a ordonat. 

— De cine? 

— De un gentilom de familie. 

— Puah! Făcu Răsuflare-Scurtă cu dispreţ, tu te supui 
acum gentilomilor? 

— Da. 

— Asta e straniu! 

— Acel gentilom e ca şi mine, inamicul lui Rene. 

— Ah! 

— Şi el mi-a promis că voi fi răzbunată, dacă îi jur că mă 
voi supune orbeşte la ordinele lui. Mă supun. 


Vorbind astfel, Farinetta freca tâmplele Paolei cu o cârpă 
înmuiată în oţet. 

Paola suspină şi sfârşi prin a deschide ochii. 

Atunci italianca aruncă împrejurul ei o privire speriată şi 
crezu pentru un moment că este prada unor vise 
îngrozitoare... 

Culcată pe o grămadă de paie pe jumătate putrede, într- 
o cameră scârboasă, ea avea în faţa ei o femeie ce o privea 
cu ardoare, şi la spatele acelei femei ea zări feţele hidoase a 
celor trei bandiți. 

— O! Dumnezeul meu! Strigă ea, unde mă aflu? 

— La Farinetta, răspunse bohemiana rânjind. 

— Farinetta! Exclamă italianca... Farinetta. 

Şi ea părea a se întreba căreia din cele patru persoane 
ce o înconjurau i se putea potrivi acel nume. 

— Eu, zise bohemiana. 

— Nu te cunosc! Şopti tânăra fată. 

— Dar eu te cunosc. Tu eşti fiica lui Rene Florentinul... 

— Dar... pentru ce sunt aici? 

— Pentru că te-am răpit, zise Farinetta. 

— Răpit! Dumnezeul meu! Murmură Paola ce începu a-şi 
reaminti. Ce-am făcut dar? 

— Tatăl tău a cauzat moartea unui om pe care eu îl 
iubeam. 

Italianca scoase un nou țipăt: 

— Ah! Iertare! Iertare! Ai milă! murmură ea, eu nu sunt 
vinovată. 

Farinetta ridică din umeri. 

— Fiecare se răzbună cum poate, îi zise ea. 

Şi cum Paola palidă şi tremurândă, o privea cu un ochi 
rugător, bohemiana adaugă: 

— Fii liniştită, pentru că astăzi nu ţi se va face nici un 
rău... ora ta nu a sunat încă. 

Apoi ea zise truanzilor: 

— Vă puteţi înţelege astfel ca să o păziţi pe rând. Îmi 
răspundeţi de dânsa... 


— O vom păzi câteşitrei împreună, zise Inimă-de-Lup. 

— Aşa, zise Răsuflare-Scurtă. 

Mare-Clopot era fără îndoială să-i imite, când un zgomot 
se auzi la uşa din drum. 

— Cine e? Întrebă vocea pânzarului. 

— Eu, ducele Egiptului, răspunse vocea de afară. 

Farinetta întredeschisese fereastra şi se aplecă spre 
stradă. 

Două umbre erau nemişcate înaintea porţii. 

— Ducele Egiptului nu e singur, îşi zise ea cu nelinişte. 

Ducele Egiptului era după regele Bohemiei, cel dintâi 
demnitar la Curtea Miracolelor. Nu lungeşte cineva vorba 
mult cu dânsul şi când cere a i se deschide uşa, i se 
deschide cu grabă. 

Deci pânzarul deschise. 

— Unde e Farinetta? Întrebă ducele Egiptului. 

— Aici sus, zise pânzarul. 

Răsuflare-Scurtă cobori, purtând în mână lumânarea. 

Atunci, graţie acelei lumini, pândarul putu vedea la 
spatele ducelui Egiptului, un adevărat gentilom, un 
adevărat duce, messire de Crillon. 

Răsuflare Scurtă se trase înapoi. 

— Luminează-ne, prietene, zise adevăratul duce cu 
mândrie. 

Crillon puse piciorul pe scara ce conducea la podul 
Farinettei şi intră cel dintâi în cameră. 

— Ah! Domnule! Zise ea, monseniore! La mine! Ajutor! 

Crillon privi pe cel trei truanzi, apoi pe Farinetta. 

— Ce voiţi să faceţi cu acesta fată? Întrebă el cu linişte. 

— Ea este a mea! Zise Farinetta. 

— Ea este a noastră! Repetă Răsuflare-Scurtă. 

— Vă înşelaţi, replică Crillon. Şi el scoase spada. 

Ducele Egiptului ce intrase după dânsul încruntă 
sprâncenele. 

— Ştii, monseniore, că nu e bine ceea ce voieşti să faci... 

— Aud? Făcu Crillon. 


— Dacă aş fi ştiut că veniţi pentru a răpi pe Farinetta nu 
v-aş fi condus aici. 

Ducele preumblă o privire superbă împrejurul lui. 

— Mă numesc Crillon! Zise el. 

— Şi tocmai pentru aceasta, monseniore, zise o voce la 
spatele ducelui, nu vei face nimic din cele ce spui... 

Ducele uimit se întoarse. 

Era Malican. 

— Oh! Oh! Zise ducele, ce recunoscu pe cârciumar ce 
faci aici? 

— Vin să mă asigur că Paola e aici. 

— Aud? Făcu Crillon mirat. 

— Şi vin din partea cuiva care e tot atât de mare senior 
ca şi dumneavoastră, monseniore. 

Malican se exprima cu respect dar cu un ton hotărât. 

— Ah! Făcu ducele. 

Malican îi arătă inelul prinţului de Navarra. 

Crillon se trase înapoi uimit. 

Atunci cârciumarul se aplecă la urechea ducelui. 

— Monseniore, zise el, Farinetta e complicea prinţului. 
Paola e un amanet. 

— Acum înţeleg. 

— Dacă se va întâmpla vreo nenorocire prinţului sau 
vreunuia din ai săi, se va întâmpla nenorocire Paolei. 

Ducele aruncă o privire tristă asupra italiencei, apoi, 
cum s-ar fi temut de a-i da o explicaţie asupra schimbării 
sale de conduită, el se îndreptă spre uşă şi bravul Crillon, 
cobori scara părând a fugi înaintea unei legiuni de inamici. 

Pe când ducele se depărta, Malican zicea Paolei: 

— Scumpă domnişoară, voi veni în fiece seară la miezul 
nopţii să te vizitez, cât timp nu se va întâmpla nimic acelora 
pe care Rene îi urăşte, şi cât voi veni, toţi aceştia te vor 
respecta şi nu-ţi vor face nici un rău. 

Paola asculta pe Malican şi nu înţelegea. Plecarea 
ducelui o aruncase într-o nouă spaimă. 


Apoi cârciumarul murmură câteva cuvinte la urechea 
Farinettei, a cărei privire strălucea de mânie. 

După aceasta el plecă. 

Atunci Farinetta privi din nou pe cei trei bandiți şi le 
zise: 

— În seara când acest om ce iese de aici nu va mai veni, 
voi sfărâma lanţul ce vă ţine, şi fiica lui Rene va înceta de a 
mai fi sub paza mea. 

Paola înţelese că era pierdută, căci îşi reaminti de 
mănuşile în care dimineaţă, tatăl el introdusese otravă. 

Capitolul LXXXII. 

Noi am văzut pe Crillon uimit ieşind din casa Farinettei. 

Ducele întâmpinase una din acele greutăţi ale vieţii pe 
care nu avea obiceiul a le întâmpina. 

El se găsea între cuvântul său, la care ţinea foarte mult 
şi datoria lui de gentilom fidel, obligat fiind să respecte 
voinţele unui prinţ. 

Dacă ducele scăpa pe Paola din mâinile truanzilor, el nu 
ar fi fost pe placul Alteţei Sale, prinţului Henric de Bourbon. 

El promisese Margaretei de a veghea asupra prinţului şi 
pentru aceasta îl sechestrase pe Rene. 

Deci a elibera pe Paola nu era o faptă nimerită, pentru 
că Paola în mâinile lui Henric era un amanet. 

Pe de altă parte neştiind că Farinetta şi truanzii au un 
aşa complice nobil, Crillon promisese lui Rene de a-i regăsi 
pe fiica sa. 

Toate aceste reflecţii se izbeau, se încrucişau, se 
contrariau pe rând în spiritul bunului gentilom. 

El ajunsese pe strada Saint-Denis şi parcurgând-o, 
murmura: 

— Drace! Drace! Domnule de Crillon, eşti jucat şi nu te 
mai sfătuiesc de a te mai lăuda de dibăcia ta. Rene e un 
mizerabil! Un ticălos! Un asasin! Nu zic ba! Dar, în fine i-am 
dat cuvântul... Şi sfârşi loialul Crillon: când un gentilom 
face un jurământ, fie unui pungaş, fie unui bandit, el trebuie 


să-şi ţină jurământul, nici mai mult nici mai puţin decât 
regelui Franţei. Drace! Drace! 

Vorbindu-şi astfel, Crillon trecu piaţa Châtelet, podul 
Change, strada Barillerie, podul Saint-Michel, şi ajunse la 
casa sa în strada Saint-Andre-des-Arcs. 

Onestul Crillon, sosit la poarta sa, avu un moment de 
îndoială. 

În acea casă se afla Rene Florentinul, Ren€, pe care 
ducele îl dispreţuia cum dispreţuieşte lumina întunericul, 
Rene otrăvitorul, asasinul, omul pe care roata sau 
spânzurătoarea îl va cere mai curând sau mai târziu, dar 
Rene căruia ducele îşi dăduse cuvântul şi căruia trebuia să 
îi spună că nu se putea ţine de cuvântul dat. 

Şi cinstitul soldat murmură: 

— Drace! Aş dori mai bine să mă găsesc în acest 
moment, eu singur, cu spada în mână, în faţa a o sută de 
spanioli, decât în faţa acelui câine de parfumier ce va crede 
că sunt un mizerabil ca şi dânsul... 

Şi Crillon, ce nu tremura niciodată şi căruia îi făcea 
plăcere zgomotul armelor şi al artileriei, Crillon ce mergea 
la luptă ca la o petrecere, Crillon simţi o violentă bătaie de 
inimă, ridicând ciocanul de bronz, şi dori ca Rene în lipsă să 
fi murit de vreun atac de apoplexie. 

Fangas veni să deschidă. 

— Ah! Dumnezeul meu, zise el. 

— Aud! Făcu Crillon. 

— Cât eşti de palid, monseniore. 

— Eu? Murmură ducele. 

— Palid, repeta Fangas şi... pari... şi tulburat... 

— Nu e nimic, răspunse cu grabă ducele, am umblat cam 
prea iute, am alergat... chiar... 

Fangas se înclină. 

— Unde e Rene? Întrebă ducele. 

— Sus, zise Fangas. 

— Mergi înainte! 


Fangas sui vechea scară cu lampa în mână. Crillon îl 
urmă. 

Fangas deschise uşa temniţei provizorie a lui Rene. 

Crillon intră ştergându-şi fruntea de o rece năduşeală. 
Dar după ce făcu un pas înainte, onestul gentilom se trase 
cu doi paşi înapoi, atât fu de surprins de spectacolul ce avea 
sub ochi. 

Rene şedea înaintea unei mese din mijlocul casei. 

În faţa lui Rene era un scaun, pe care desigur îl ocupase 
Fangas cu puţin mai înainte. 

Pe masă se aflau trei vase cu vin, din care două erau 
goale şi al treilea jumătate plin. 

Între vase şi pahare, ducele zări un cornet şi pietre. 

Lângă pietre şi în partea lui Fangas, punga Florentinului 
pusă pe acea a scutierului, erau acoperite de boabe de 
fasole. 

Rene avea în partea sa cam un pumn de aceiaşi fasole. 

El era mai palid decât un spectru şi sudoarea îi curgea 
pe frunte. 

La vederea ducelui el aruncă asupra lui o privire uimită. 

— Ce e acesta? Întrebă Crillon, ce uită pentru un 
moment situaţia critică în care se afla. 

Florentinul râse cu stupiditate şi nici nu cugetă de a 
întreba pe duce noutăţi de fiica sa. 

— Aceasta? Zise Fangas surâzând, acesta e o întreagă 
istorie. 

— Şi... acea istorie? 

Ducele se puse pe pat. 

— Vă voi istorisi-o, monseniore. 

Şi Fangas reluându-şi locul la masă puse pietrele în 
cornet pe care îl mişcă încet. 

— Să vedem! Zise Crillon, ascult. 

— Închipuie-ţi, monseniore, reluă scutierul, că 
maestrului Ren€ nu îi era somn. 

— Bun! 

— Dar îi era sete. 


— Ah! Ah! 

— Şi m-am gândit că Senioria Voastră nu i-ar refuza un 
pahar cu vin. 

— Şi numeşti aceasta un pahar? Zise ducele arătând cele 
trei vase... Drace! 

— Îi era sete mult. 

— Şi tu asemenea, îmi pare? 

— Oh! Eu, replică scutierul, n-am băut decât pentru a-l 
ţine de vorbă. 

— Fie! Ei bine? 

— Bând, urmă Fangas, domnul Rene care e bogat, mi-a 
propus de a-mi da parale. 

— Oh! Oh! Şi pentru ce? 

— Pentru a cumpăra o casă pe marginea Rhonului. 

— Ah! Făcu Crillon. 

— O casă cu grădină, o crescătorie de pasări, vie şi 
câmpuri. 

— Era mult prea generos domnul Rene, şi ce a cerut în 
schimb? 

— Aproape nimic? Să-l las să se culce la Luvru. 

Crillon începu a râde. 

— Şi ai renunţat la casă? 

— Nu, monseniore. 

— Haida-de! 

— l-am propus o partidă... şi el a primit. 

— Şi tu ai câştigat? 

— Să vedeţi monseniore, e cu neputinţă ca cineva să fie 
atât de nenorocit la joc ca acest sărman domn Rene. 

Florentinul asculta cu sudoarea pe frunte şi el arunca o 
privire uimită asupra grămezii de fasole. 

— Să vedem, zise ducele, cât ai câştigat? 

— Am început mai întâi jocul cu un scud de trei livre 
numai, apoi unul de şase, apoi... un pistol... E bun jucător 
domnul Rene când pierde... el îndoieşte, întreieşte şi 
împătreşte! 

— Şi? întrebă Crillon. 


— După o oră, domnul Rene nu mai avu nici o centimă în 
punga lui, sau mai bine zis punga lui îmi aparţinea. 

— Drace! Murmură ducele ce nu mai cugeta la 
jurământul său ca şi Rene la fiica sa. 

— Atunci, reluă Fangas, m-am dus să caut fasole, am 
numărat o sută ce le-am dat d-lui Rene. Fiece bob valora un 
pistol. 

— De minune! Şi ai câştigat toate acestea? 

— Oh! De mult... După ce a valorat un pistol bobul a 
valorat doi, apoi patru... apoi zece... apoi... 

Fangas se opri. 

— Să vedem! Făcu ducele. 

— Acum fiece bob valorează o mie de livre, sfârşi 
scutierul. 

— Drace! Strigă ducele uimit. 

Crillon calculă după grămada de fasole ce Fangas avea în 
faţa lui, că scutierul câştigase cam vreo şaizeci de mii de 
livre. 

— Dar strigă el, eşti un om ruinat, sărmanul meu Rene. 

Rene voi să vorbească, vocea însă îi era înăbuşită. 

— Nici nu se poate cita o asemenea nefericire la joc... 
observă cu răceală Fangas. Senioria Voastră ne permite să 
continuăm? 

— Cum! Zise ducele, n-ai tu destul acum pentru a-ţi 
cumpăra casă? 

— Oh! Da! dar... 

— Dar? Făcu ducele. 

— Mi-am cam schimbat ideea. 

— Cum? 

— În loc de a-mi cumpăra casă, mă voi duce la Roma. 

— Şi ce să faci acolo? 

— Să văd pe Sfântul Petru. Să îi sărut poalele şi să îi 
propun de a-mi vinde castelul papilor d'Avignon pe care nu 
îl mai locuieşte. 

Crillon avu un hohot de râs. 


— Să jucăm, îngână în fine Ren6, care luă cornetul şi îl 
scutură cu putere. 

— Un moment! Zise ducele. 

O idee bizară, dar clară trecu prin mintea lui Crillon. 

— Îţi iau eu partida ta, zise el lui Fangas. 

— Ah! Monseniore. 

— O iau repetă ducele. 

EI îşi scoase punga din buzunar şi o puse pe masă. 

— Aceasta are să facă să se schimbe norocul... murmură 
cu mâhnire scutierul. 

— Taci ticălosule, strigă ducele, apoi adresându-se către 
Rene îi zise: 

— Punctez pe o mie de livre! 

— Fie! Răspunse Florentinul care ajunsese să se aprindă 
la joc. 

— O mie de livre, contra jurământului ce ţi-am făcut. 

— Dar despre ce jurământ, vorbiţi? Întrebă Rene. 

— "Ţi-am făcut unul ieri seară, pe care nu îl pot ţine din 
cauză că m-am angajat la altceva. 

— Un jurământ? Îngână Rene, dar nu-mi... mai... aduc 
aminte! 

— Puțin mai importă! Dar ştiu însă că dacă voi pierde îţi 
voi număra o mie livre, iar dacă voi câştiga mă voi achita de 
cuvântul ce ţi-am dat. 

— Bine, murmură Florentinul cu o voce abia inteligibilă. 

El scutură cornetul şi pietrele se rostogoliră pe masă. 

— Şapte! Zise el. 

— Pe viaţa mea! Murmură Fangas, el n-a avut niciodată 
şapte. Norocul e cu totul schimbat... ce nenorocire. 

Crillon mişcă din umeri. 

— Dobitocule! Zise el, ai să vezi. 

Şi el adună pietrele le puse în cornet şi le aruncă pe 
masă. 

— Opt! Zise el. Am câştigat. 

— Bravo! Strigă Fangas plin de bucurie. 


— Mare şansă! Mare şansă! Murmură Rene plin de 
mânie. 

Atunci Crillon respiră cum respiră un gigant care poartă 
lumea în spinare, când se scapă de greutatea sa. 

— Pe Dumnezeul meu! Strigă el. De astă dată am să 
dorm liniştit şi o să petrec o noapte fără vise. 

— Ştii tu, zise el, că era aproape să mă dezonorez? Bună 
seara. 

Şi ducele luă o lumânare şi se duse să se culce fără a mai 
da alte explicaţii scutierului său. 

Fangas luă atunci pe Rene de braţ şi îl puse pe patul de 
chingi. 

Florentinul beat-mort, sforăia întocmai ca o orgă de 
catedrală. 

Atunci Fangas adună cele două pungi şi pietrele şi le 
puse cu toatele în buzunarul său. 

— Am petrecut foarte bine în seara asta, pe viaţa mea. 

A doua zi domnul duce de Crillon se trezi cu o dispoziţie 
încântătoare, el îşi întinse braţele, sări jos din pat şi îşi făcu 
toaleta îngânând o arie populară de atunci. 

Apoi când fu îmbrăcat, îşi încinse spada, o bună şi lungă 
spadă pe care o numea Marianne, în amintirea unei tinere 
fete pe care o iubise foarte mult. 

În legătură cu această tânără fată şi acea spadă era o 
curioasă istorie. 

În timpul tinereţii sale, domnul de Crillon care nu era 
atunci decât un cavaler, se duse într-o zi să se plimbe pe 
străzile din Avignon, cu nasul pe sus, cu spada la şold 
pălăria pe ochi, privind femeile, salutând pe bătrâni, şi 
mângâind copii. 

Ajungând în mijlocul străzii Calade se întâlni cu o tânără 
din Arles care era tot atât de frumoasă ca şi Maguelona 
care fu atât de mult iubită de Pierre de Provence. 

Această tânără se numea Marianne. 

Cavalerul se înamoră de dânsa şi tânăra fată nu 
răspunse amorului lui decât când află că avea a face cu 


cavalerul Crillon ce era îndestul de bine stimat de lume. 

Şase luni trecură de atunci şi în acest interval domnul 
Crillon care iubea atât de mult pe Marianne, nu se mai 
gândea decât cum să găsească pe papa spre a-i cere titluri 
de nobleţe şi a lua apoi pe Marianne în căsătorie. 

Din fericire, cavalerul avea deja pe Fangas ca scutier 
când acesta din urmă îl întâmpină într-o seară cu un aer 
misterios şi îi zise: 

— Scumpul meu stăpân, sunteţi furat nici mai mult nici 
mai puţin ca într-o pădure. 

La aceste cuvinte, cavalerul de Crillon se înfurie şi îşi 
duse mâna la mânerul spadei sale. 

Capitolul LXXXIII. 

Cavalerul după ce auzi cuvintele misterioase ale 
scutierului său, îl privi şi îi zise: 

— Eşti nebun? 

— Nu, monseniore. 

— Ce vrei să zici? 

— Că Marianne înşală pe Senioria Voastră. 

— Pe viul Dumnezeu! Strigă cavalerul, dacă tu ai minţit, 
îţi voi împlânta pumnalul în gât. 

Fangas începu se surâdă. 

— Voiţi să vă conduc? 

— Unde? 

— Într-un loc unde veţi vedea pe Marianne faţă în faţă cu 
complicele său. 

— Să mergem, zise cavalerul Fangas care conduse pe 
cavalerul Crillon în cartierul Corps-Saint şi îi arătă o mică 
casă izolată, şi prin ale cărei ferestre strălucea o lumină 
discretă. 

— Aici, zise el. 

Cavalerul năvăli ca un uragan în casă, împinse cu putere 
uşa şi găsi pe Marianne la ai cărui genunchi se găsea un om 
de arme al papei. 

Omul de arme se ridică şi îşi scoase spada, cavalerul făcu 
tot asemenea şi lupta fu scurtă. 


— Uf! Murmură Fangas văzând spada stăpânului său 
dispărând în corpul omului de arme, care căzu îndată mort. 

Atunci cavalerul se întoarse spre Marianne, beat de furie 
şi îi zise: 

— Frumoasa mea, pentru a-mi aduce aminte întotdeauna 
de o perfidă ca tine, am să dau numele tău, spadei mele, cu 
care am omorât omul pe care îl vezi. 

Şi cavalerul plecă fără a se mai gândi la ceea ce se 
petrecuse şi de atunci spada sa purtă numele de Marianne. 

Aşadar când el se încinse cu Marianne, ieşi din camera 
sa şi întâlni pe Fangas în scară. 

— Ei bine? Îi zise el, Rene tot doarme? Cu atât mai bine, 
adăugă el, căci ne va fi mai lesne de a-l păzi. 

— Oh! Senioria Voastră poate să fie foarte sigur, zise 
Fangas. 

Ducele părăsi casa din strada Saint-Andres-des-Arcs, şi 
se duse la Luvru. 

Aici începu a-şi face serviciul său de colonel general al 
gărzilor şi al pedeştrilor, vizită posturile, schimbă cuvântul 
de ordine, schimbă santinelele apoi urcă la rege. 

Carol al IX-lea dejuna cu trei persoane, prinţul Henric de 
Bourbon, doamna Margareta şi Domnul de Pibrac. 

— Ah! Zise el văzând pe Crillon intrând, iată ducele... 

— Bună ziua Crillon! Adăugă regele, ai dejunat? 

— Încă nu Sire. 

— Vroieşti să dejunezi cu noi? 

— Cu plăcere. Şi el se aşeză la masă lângă rege. 
Margareta privi pe duce cu un oarecare aer. Ducele îşi 
schimbă şi el privirea cu prinţesa Margareta. 

Dar regele îi surprinse. 

— Ah! Ah! Zise el, îmi pare că sunt oarecare secrete 
între Margot şi Crillon. 

— Poate, făcu prinţesa surâzând. 

— Apoi pentru că sunt rege, şi cum nu trebuie să existe 
secrete pentru rege, aş voi să ştiu şi eu acele secrete. 

Crillon privi pe Margareta. 


— În tot cazul reluă prinţesa, pentru că regele este 
alături de noi, am să-i spun totul. 

— Povesteşte fiica mea, zise Carol al IX-lea. 

— Închipuie-ţi Sire, urmă Margareta că toată lumea 
având mare frică de Rene de la curtea Franţei afară de 
domnul duce de Crillon pe care iată-l aici... 

— Cum! Zise regele, se mai ocupă şi acum de Rene? 

— Da, Sire, replică Henric râzând. 

— Şi eu, reluă Margareta temându-mă ca nu cumva 
Rene să mai pună vreun obstacol căsătoriei mele, am 
însărcinat pe Domnul de Crillon de a-l confisca. 

— Şi cum? Întrebă regele, vesel că se mai întâmplase o 
altă aventură favoritului mamei sale. 

— Am rugat pe ducele de a-l aresta, de a-l ridica noaptea 
şi de a-l pune într-un loc sigur, unde să nu iasă decât a doua 
zi după căsătoria mea. 

— Şi ducele a făcut-o? 

— Da Sire, zise Crillon care tocmai înghiţea o aripă de 
pasăre. 

— Bun, zise regele; la rândul meu îl voi spânzura dacă va 
mai încerca să facă vreo imprudenţă. 

Dar regele pronunţase de atâtea ori aceste cuvinte, încât 
Margareta, Pibrac şi prinţul schimbară câte un surâs. 

Cât despre duce, el avea o mare foame şi atacă o pulpă 
de mistreţ cu o grozavă poftă. 

— Bravul meu duce, zise regele totdeodată, ştii să 
dansezi? 

— Am ştiut, Sire. 

— Dar dansul nu se uită. 

— Se cam uită, Sire, mai ales când se încalţă cineva cu 
cizme cu pinteni. Dar îmi permite Majestatea Sa de a-l 
întreba pentru ce îmi face o asemenea întrebare? 

— Pentru că o să dansezi astă-seară la Luvru. 

— Ah! Făcu Crillon. 

— Şi voi deschide balul cu doamna Jeanne d'Albret 
regina de Navarra, adaugă regele. 


— Şi eu, zise Margareta, care aruncă o tandră privire 
către Henric, voi dansa cu viitorul meu soţ. 

Câteva ore după aceasta, adică pe când ora culcării suna 
pentru burghezii Parisului, prinţul Henric de Navarra intră 
în oratoriul mamei sale, regina Jeanne din hotelul 
Beausejour. 

Regina ajutată de Myette şi Nancy, pe care i-o trimesese 
prinţesa Margareta, regina zic, pregătea toaleta sa de bal. 
— Doamnă îi zise prinţul intrând şi sărutându-i mâna, 
eşti atât de tânără şi frumoasă, încât mulţi v-ar putea lua 

drept sora mea. 

Jeanne surâse. 

— Linguşitorule! Zise ea. 

Apoi când prinţul se aşeză jos, ea adăugă: 

— Vii de la Luvru? 

— Da, Doamnă. 

— Ai văzut pe regina Catherine? 

— Am zărit-o la prinţesă când venise s-o consulte nu ştiu 
pentru ce. Prinţesa cu toate acestea, trebuie să vină aici 
peste câteva minute pentru a lua pe Majestatea Voastră. 

— Ah! Făcu Jeanne, cu atât mai bine. 

Cum ea vorbea astfel, cineva bătu uşurel în uşă. 

Myette alergă să deschidă, şi fu destul de mirată să vadă 
pe unchiul său Malican cârciumarul. 

Malican salută respectuos pe regină, apoi făcu prinţului 
un semn misterios. 

Henric se sculă şi ieşi cu Malican afară din oratoriu, 
zicând reginei: 

— Mă întorc îndată. 

Malican avea un aer misterios care îl intrigă foarte mult 
pe Henric. 

— Monseniore, zise Malican când fură singuri, trebuie să 
vă duceţi în strada Grand-Hurleur. 

— La Farinetta? 

— Da. 

— Pentru ce? 


— Fiica lui Rene voieşte să vă vadă şi pretinde că are 
nişte revelații să vă facă, de o mare importanţă. 

— Şi tu zici că trebuie să mă duc? 

— Da, monseniore. 

— Cu toate acesta... 

— lată, zise Malican, am nişte presentimente. Paola 
cunoaşte secretele tatălui său, şi poate voieşte să trădeze o 
parte din ele. 

— Tu ai dreptate, mă duc. 

Henric intră în oratoriu. 

— Doamnă, zise el reginei, voi regăsi pe Majestatea 
Voastră la Luvru. 

Şi fără a mai aştepta ca mama sa să-i ceară vreo 
explicaţie, ieşi cu Malican, după ce mai întâi schimbă o 
privire cu Nancy. 

Când fură afară din hotelul Beausejour, Malican zise 
prinţului: 

— Alteța voastră voieşte să o însoțesc? 

— Negreşit, răspunse Henric, îmi e cu neputinţă de a 
putea găsi singur, strada Grand-Hurleur. 

— Haidem! Zise Malican. 

Şi amândoi porniră la drum. 

Prinţul de Navarra şi Malican cârciumarul, abia 
dispăruseră prin strada Jour când litiera doamnei 
Margareta apăru la intrarea hotelului pe care îl locuia 
regina de Navarra. Tânăra prinţesă venea din ordinul 
regelui pentru a se pune la dispoziţia reginei de Navarra 
spre a o conduce de la hotelul Beausejour la Luvru. 

Când ea intră în oratoriu, Margareta găsi pe regina de 
Navarra îmbrăcată. 

Ea îi atinse fruntea cu o graţie cu totul filială şi regina îi 
puse o sărutare zicându-i: 

— Bună ziua, scumpă prinţesă. 

— Servitoarea Voastră, Doamnă, răspunse Margareta. 

— Copila mea, zise încă o dată regina, cum merge astăzi 
sănătatea doamnei Catherine? 


— Foarte bine, Doamnă, ea aşteaptă pe Majestatea 
Voastră în marea sală a Luvrului. 

— După cum vezi sunt gata, nu-mi rămâne decât a-mi 
pune mânuşile. 

Zicând acestea, regina de Navarra merse de deschise un 
dulap şi scoase un mic cufăraş cumpărat de rege de la 
Pietro Doveri. 

— Oh! Ce frumoasă cutie, zise Margareta care se 
extaziase din ajun de incrustaţiile ce se găsea pe dânsa. 

Regina deschise cufăraşul şi luă o pereche de mănuşi ce 
era de culoarea paiului. 

— Îmi daţi voie să vă înmănuşez eu, Doamnă? Întrebă 
Margareta. 

— Cu mulţumire, copila mea. 

Şi regina îi întinse mâna stângă. Margareta îi puse 
mănuşa cu mare îndemânare, şi făcu să îi alunece degetele 
unul după altul cu cea mai minunată pricepere. 

Dar în momentul când ea terminase de a întinde bine 
mănuşa pe mână, regina făcu o uşoară mişcare. 

— Ce aveţi Doamnă? Întrebă Margareta. 

— Nu, nimic, zise regina, dar îmi pare că acesta mănuşă 
atât de fină, m-a zgâriat puţin. 

Margareta înspăimântată voi să scoată mănuşa, dar ea 
începu deodată să surâdă. 

— Priviţi, Doamnă, zise ea. 

Ea arătă reginei un inel, a cărui montură închidea un 
mare diamant. Montura acelui inel ce avea în deget, 
reprezenta un fel de dinte mai scos afară. 

— lată, zise ea, adevăratul culpabil, este acest dinte care 
v-a rănit. 

— Poate, răspunse regina. Cu toate acestea, nu simt nici 
o durere şi ţi-ai dat multă osteneală a-mi pune mănuşa, 
pentru ca să o mai scoatem acum. 

Apoi întorcându-se spre Myette îi zise: 

— Anunţă pe gentilomii mei, micuța mea. 


Atunci Jeanne d'Albret întinse mâna doamnei Margareta, 
pe care o acoperea mănuşa otrăvită. 

— Vino, fiica mea, zise ea, voiesc să dansez, în noaptea 
acesta întocmai ca în timpul tinereţii mele. 

Capitolul LXXXIV. 

Noaptea şi ziua care trecuseră, fuseseră teribile pentru 
fiica lui Rene Florentinul. 

Paola avusese după cum ne aducem aminte un moment 
de speranţă, văzând apărând pe Crillon, în acoperământul 
Farinettei, dar această speranţă pierise pentru a da loc unei 
triste şi dureroase groaze. 

— Frumoasa mea domnişoară, îi zisese Malican 
cârciumarul când plecase la fel cum plecase şi Crillon, voi 
veni în toate serile să te vizitez, şi în tot timpul cât voi veni 
nu ţi se va întâmpla nimic. Din ziua când nu voi mai veni, 
Farinetta şi oamenii săi vor face tot ce vor voi cu dumneata. 


Aceste cuvinte înspăimântase foarte mult pe Paola. Ea se 
gândea la mânuşile otrăvite. 

— He! He! Copii mei, zise Farinetta, cred că nu o să mai 
aşteptaţi mult timp... Rene nu e un om ca să stea liniştit. Şi 
apoi se poate ca Malican nici să nu vină mâine. 

Cei trei truanzi se priviră cu un fel de privire sălbatică. 
Paola tremura şi îşi fixa privirea asupra celor trei oameni 
îmbrăcaţi în zdrenţe. 

— Tu eşti fericită, urmă Farinetta, iar eu nu, căci am avut 
un om pe care l-am iubit şi pe care tatăl tău l-a spânzurat. 

— Farinetta, micuța mea, zise Răsuflare-Scurtă, luându- 
şi o voce seducătoare, tu trebuie să angajezi pe domnişoara 
de a-şi alege vreun soţ dintre noi trei. 

— Taci, îi răspunse Farinetta, nu a venit încă ora ca să vă 
disputaţi voinţele ei. Şi aţi face foarte bine să mă lăsaţi să 
dorm. 

Cei trei truanzi ieşiră, şi Farinetta rămase sigură cu 
Paola. 

Atunci aceasta se puse în genunchi, şi îşi uni mâinile 
înaintea bohemianei şi îi zise: 

— În numele cerului, doamnă, fie-ţi milă de mine. 

Farinetta îi răspunse printr-un hohot de râs batjocoritor. 

— Gascarille e mort, zise ea. 

— Dar eu nu ţi-am făcut nici un rău. 

— Ce îmi pasă, odată ce tatăl tău mi-a făcut. 

— Ai milă! Se rugă italianca, reţine-mă dacă voieşti 
opreşte-mă ca prizonieră, dar nu mă da pradă acestor 
mizerabili. 

— Taci! Zise Farinetta; lasă-mă să dorm! 

Ea închise uşa, şi legă cheia de gât cu ajutorul unei sfori, 
şi se culcă pe paiele ce îi serveau de pat. 

Paola plângea cu disperare. 

Noaptea trecu, ziua veni; italianca zdrobită de oboseală, 
sfârşise prin a adormi pe patul Farinettei, alături de inamica 
sa. 


Dar deodată fu deşteptată de un zgomot de paşi şi de 
voci. 

Era Mare-Clopot ce venea de la pânzar urmat de 
Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup. 

Câteşitrei erau beţi, câteşitrei îşi petrecuseră noaptea 
jucând. Numai Mare-Clopot era radios, pe când ceilalţi doi 
erau trişti. 

— Hei! Amicii mei, zise Farinetta deşteptată deodată ca 
şi Paola, ce voiţi? 

— Farinetta, răspunse Mare-Clopot, nu găseşti că eu şi 
cu tine suntem destul pentru paza frumoasei domnişoare? 

— Da, răspunse Farinetta. 

— Atunci Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup pot să 
meargă să se culce. 

— Nu. 

— Pentru ce? Făcu colosul, râzând prosteşte. 

— Pentru că Inimă-de-Lup şi Răsuflare-Scurtă, răspunse 
Farinetta, au ca şi tine pretenţii asupra inimii junei 
prizoniere. 

— Ei, nu mai am. 

— Aud? Făcu bohemiana. 

— Am câştigat, zise Mare-Clopot. 

— Ce ai câştigat? 

— Noi am jucat ca să ştim cine va fi soţul acestei 
frumoase fete, şi am câştigat! Repetă colosul ce se învârti 
cu uşurinţă pe călcâie şi cu degetele trimise o hidoasă 
bezea Paolei. 

Răsuflare-Scurtă şi Inimă-de-Lup se înclinară cu tristeţe. 

— Ei bine, zise Farinetta, rău aţi făcut de aţi jucat. 

— Da, suspină Răsuflare-Scurtă. 

— Vai! Murmură Inimă-de-Lup. 

— Ba au făcut prea bine! Strigă Mare-Clopot cu o 
bucurie sălbatică. 

— Nu, zise Farinetta cu un ton ameninţător, pentru că aţi 
jucat câteşitrei pe un lucru ce nu era al vostru. 

— Aşa e! Strigară cei doi păgubaşi. 


— Nu e aşa! Strigă Mare-Clopot cu o voce răsunătoare. 

— leşiţi! Zise Farinetta ce exercita asupra lor un fel de 
autoritate, ieşiţi, şi reîntoarceţi-vă jos la pânzar... 

— Ah! Ah! Micuța mea zise atunci bohemiana, când cei 
trei truanzi părăsiră din nou podul, ah! Ah! Tu vezi bine, 
adoratorii nu-ţi vor lipsi... 

— Oh! Te rog, murmură Paola ce de câteva minute 
crezuse a găsi un mijloc de scăpare, te rog acordă-mi 
graţie... 

— Hei! Hei! Rânji Farinetta, ai prefera pe Inimă-de Lup 
lui Mare-Clopot. 

— Voiesc să văd pe prinţ. 

— Ce prinţ? 

— Prinţul de Navarra. 

— Ah! Ah! Crezi tu că el te va graţia? 

— Nu, dar... 

— Ce e dar? 

— Voiesc să îi spun nişte lucruri îngrozitoare, şi să previn 
nişte nenorociri fără seamăn. 

Accentul hotărât cu care Paola pronunţă aceste cuvinte 
mişcă mult pe Farinetta. 

— Adevărat? Zise ea. 

— 'Te rog, ţi-o cer în numele lui Dumnezeu şi a sfinţilor, 
trimite îndată pe cineva la prinţ. 

Şi Paola şedea în genunchi înaintea Farinettei rupându-şi 
mâinile de disperare şi plângând. 

Farinetta deschise uşa podului ei şi chemă: 

— Hei! Inimă-de-Lup? 

Inimă-de-Lup ieşi de la pânzar şi urcă treptele scării 
clătinându-se. 

— Tu eşti prea beat! Zise Farinetta, trimete-mi pe 
Răsuflare-Scurtă. 

Răsuflare-Scurtă veni la rândul său şi păru şi mai beat 
văduvei lui Gascarille. Cât despre Mare-Clopot, el adormise 
bând cel din urmă pahar în sănătatea viitoarei soaţe... 

— Trimete-mi pe pânzar, zise Farinetta cu mânie. 


Pânzarul veni. 

— Te vei duce la Saint-Eustache, îi zise Farinetta, şi îmi 
vei trimete pe ducele Egiptului. 

Pânzarul plecă şi ajunse după puţin timp la poarta 
bisericii, unde, în timpul zilei, primul demnitar al Curţii 
Miracolelor întindea cu umilinţă mâna. Dar Farinetta se 
înşela închipuindu-şi că ducele Egiptului şi-ar părăsi locul 
spre a veni. 

Era în acea zi, multă lume la Saint-Eustache. Se 
înmormânta un canonic din Paris... 

Ducele Egiptului zise pânzarului: 

— Nu îmi pot părăsi locul mai înainte ca înmormântarea 
să fie săvârşită. 

Pânzarul se întoarse în strada Grard-Hurleur dădu 
raport de misiunea sa, şi Paola aşteaptă plină de spaimă şi 
nelinişte, sosirea ducelui Egiptului. 

Dar nobilul personaj se lăsă a fi aşteptat până către 
seară... 

— Scumpul meu duce, îi zise Farinetta când sosi, trebuie 
să te duci la Malican cârciumarul. 

— Voi merge, micuța mea. 

— Şi să-i spui să caute pe prinţul de Navarra şi să-l 
aducă aici cu orice chip. 

Ducele Egiptului plecă. O oră trecu; deodată un pas 
regulat şi sigur se auzi în stradă. 

— Acesta ce umblă astfel e un gentilom sau un soldat, 
zise Farinetta. 

Era deja noapte, şi bohemiana punându-se la fereastră 
nu putu distinge nimic. 

Dar paşii se opriră la poartă şi vocea lui Malican se auzi. 

Paola scoase an țipăt de bucurie. 

— Este prinţul! Zise ea. 

Era în adevăr Henric, urmat de Malican. 

Inimă-de-Lup şi Răsuflare-Scurtă ieşiră cu respect 
înaintea lui. 

Mare-Clopot nu se deşteptase încă. 


Prinţul sui scara de lemn ce conducea la podul 
Farinettei, şi nu putu a se feri de un sentiment de milă, 
văzând pe frumoasa Paola zăcând pe paiele bohemianei, cu 
ochii înecaţi în lacrimi. 

— Ah! Monseniore, zise ea, iertare! Iertare! 

— Paola, răspunse Henric cu gravitate, ne-ai trădat, pe 
Noe şi pe mine, şi soarta ţi-e meritată. 

— Prinţule! În numele cerului! 

— Paola, urmă Henric, eşti aici în siguranţă, în mijlocul 
acestor bandiți, tot atât cât sunt ai mei, ale căror zile sunt 
amenințate de către tatăl tău; vei fi sănătoasă atât timp cât 
ei vor fi sănătoşi. 

Paola se cutremură. 

— Ah! Şopti ea, pentru că mă tem de tatăl meu... 

— Tatăl tău! 

— Da, zise ea cu vioiciune, tatăl meu are iarăşi nişte 
proiecte sinistre. 

La rândul său Henric să cutremură. 

— Ce voieşti să zici? Făcu el. 

— Tatăl mea voieşte să otrăvească pe cineva. 

— Şi ştii pe cine? 

— Nu. 

— Atunci... cum? 

— Ieri dimineaţă, zise Paola ce vorbea cu grăbire, ieri 
dimineaţă el a trimis pe Godolphin la Luvru... la regina- 
mamă. 

— Şi... regina! 

— Regina a dat lui Godolphin un cufăraş. 

— Ce conţinea el? 

— Mănuşi. 

Henric tresări. 

— Atunci, urmă Paola, tatăl meu a otrăvit acele mănuși. 

— Mănuşi! Exclamă Henric, mănuşi într-un cufăraş. 

Şi reamintindu-şi că regele Carol al IX-lea cumpărase 
pentru regina de Navarra un asemenea cadou la Pietro 
Doveri, strigă: 


— Dar cum era acel cufăr? 

— De lemn de abanos cu incrustaţii de ivoriu şi cu 
broasca de aur. 

Henric scoase un țipăt. 

— Mănuşile otrăvite erau galbene, sfârşi Paola. 

Dar prinţul nu mai voi să asculte mai mult, şi ieşi plin de 
disperare afară din temniţa Paolei. Farinetta era pe prag. 

— Alteța Voastră, zise ea, n-are nimic a-mi ordona? 

— Da, răspunse prinţul ce avu un acces de furie 
sălbatică. 

Şi întorcându-se privi pe Paola: 

— Fiica lui Rene otrăvitorul, zise el, dacă sosesc la timp 
pentru a împiedica pe mama mea de a muri, te voi graţia, 
dar dacă e prea târziu... oh! Atunci Farinetta şi truanzii vor 
face ceea ce vor voi! 

Şi coborând scara cu repeziciune, el adăugă, adresându- 
se Farinetiei: 

— Dacă în două ore nu vei vedea pe Malican, Paola îţi va 
aparţine. 

Henric începu să alerge spre Luvru, unde fără îndoială 
regina de Navarra deja se afla. 

El alerga cu furie, cu părul zbârlit, cu fruntea plină de 
sudoare, pe când Malican, căruia avusese timpul de a-i 
explica totul în câteva cuvinte, zbura spre hotelul 
Beausejour, pentru cazul când regina de Navarra nu l-ar fi 
părăsit încă. 

Prinţul trecu ca un fulger prin faţa gărzilor, urcă scara 
cea mare, dar acolo fu oprit de un cerc de gentilomi ce se 
îmbulzeau şi se întrebau. 

În acelaşi timp el auzi nişte voci confuze, el văzu feţele 
triste şi cuprins de o presimţire urâtă, el străbătu mulţimea 
şi ajunse până la un grup în mijlocul căreia el zări pe regina 
de Navarra, mama lui leşinată şi pe care regele Carol al IX- 
lea şi prinţesa Margareta o ţineau pe braţe. 

Nu departe misterioasa şi teribila Catherine de Medicis 
stătea nemişcată şi tăcută. 


Henric strigă cu o voce îngrozitoare: 

— E prea târziu! Mama mea e otrăvită. 

Şi aruncându-se spre dânsa, îi scoase cu grăbire 
mănuşile pe rând. 

Mâna stângă a reginei de Navarra era stropită de câteva 
picături de sânge. 

Capitolul LXXXV. 

Regina Jeanne, cu un sfert de oră mai înainte intrase 
surâzândă şi liniştită în marea sală a Luvrului. Regele îi 
dăduse mâna, şi regina Catherine rezemată pe braţul 
doamnei Margareta, îi urma. 

Cum se pregătea să danseze, regina Jeanne se oprise 
deodată. 

— Ce aveţi? O întrebă Carol al IX-lea ce simţi mâna ei, 
tremurând deodată în a sa. 

— Simt ceva ciudat... zise ea. 

Regele o privi cu mirare. 

Prinţesa şi doi gentilomi alergară şi luară pe regina de 
Navarra în braţele lor. 

Era în momentul când, punând-o pe un fotoliu un paj 
alergase cu grabă să caute pe Miron, medicul regelui în 
momentul când prinţul Henric sosi şi strigă scoțând 
mănuşile reginei de Navarra: 

— Mama mea e otrăvită. 

Doi oameni se iviră deodată: Crillon şi domnul de Pibrac. 

Aceştia pronunţară un singur cuvânt: „Ren6!” 

Cât despre regele Carol al IX-lea, el o privi pe mama sa, 
regina Catherine, şi înţelese totul. 

Atunci monarhul deveni de o paloare puternică, ochii săi 
aruncară nişte priviri sălbatice şi strigă cu o voce 
şuierătoare: 

— Să iasă toţi! 

Cuvintele trădare şi otravă se pronunţau deja în toate 
sălile, şi toţi gentilomii bearnezi puseseră mâna pe spade 
spre a fi gata la primul semnal. 


Pe când gentilomii şi damele Curţii Franţei ieşeau, 
bearnezii nu se mişcară şi făcură o întăritură puternică 
împrejurul reginei. 

— leşiţi, d-lor, zise Henric. 

Trebuia ordinul suveranului lor pentru ca să se supună. 

Crillon, Pibrac, Margareta şi doamna Catherine 
înconjurau pe regina de Navarra. 

Miron sosi, îi luă mâna şi examină micile zgârieturi pe 
unde ieşise sângele. 

Apoi zărind mănuşa ce Henric o aruncase departe de 
dânsul o luă, şi întorcând-o pe jumătate o arătă regelui. 

— lată Sire, zise el, vedeţi aceste sfărâmături de sticlă ce 
se află pe măânuşă? 

— Da, zise Carol al IX-lea. 

— Acesta e sticla ce a zgâriat mâna. Şi iată Sire, urmă 
Miron ştergând cu batista mâna reginei leşinate, vedeţi 
aceste pete? 

— Da... văd, zise regele. 

— Aceasta e otrava... sfârşi medicul. 

Henric îngenunche înaintea mamei sale, şi îşi frângea 
mâinile de disperare. 

— Vorbeşte! Miron, zise regele vorbeşte... spune tot 
adevărul. 

Şi regele aruncă o privire îngrozitoare reginei 
Catherine. 

Catherine de Medicis susţinu această privire cu o linişte 
perfectă. 

— Această otravă e violentă, urmă Miron. Ea vine din 
Italia, şi nu cunosc în Franţa decât un singur om care se 
poate servi de ea. 

— Şi... acel om? 

Vocea regelui tremura de furie. 

— Acel om... e Rene, zise încet Miron, Rene Florentinul. 

La aceste cuvinte, Doamna Catherine scoase o 
exclamaţie de indignare. 


— Ah! Zise ea, într-adevăr Sire, Rene e prea mult acuzat 
de toate crimele şi faptele rele ce se săvârşesc. 

— Doamnă, replică cu hotărâre regele, de astă dată voi 
şti adevărul. 

— Otrava e violentă, urmă Miron, şi aproape fără 
îndreptare. O singură contra-otravă există, şi numai Rene o 
posedă. 

Henric se ridică cu grăbire: 

— Rene! Unde e Rene? Strigă el, uitând că domnul de 
Crillon îl sechestrase. 

Dar deja bunul duce cobora scara şi descinzând în curte, 
sări pe calul unui soldat, şi afundându-i pintenii-n coaste se 
îndreptă spre strada Saint-Andre-des-Arcs. 

În acest timp regina fuse transportată în camera 
Margaretei unde fu pusă în pat. 

— Ei bine, Doamnă, murmură Nancy la urechea 
prinţesei, m-am înşelat? 

Margareta privea cu uimire pe regina de Navarra. 

Jeanne d'Albret era tot leşinată cu toate îngrijirile lui 
Miron. 

Respirația ei era neliniştită, şi tot corpul i se acoperea de 
pete asemenea acelora de pe mâini. 

Un sfert de oră trecu... un sfert de oră de tortură. 

În acel timp Carol al IX-lea se apropiase de mama sa şi îi 
zise cu o voce batjocoritoare: 

— Doamnă, rău faci că-l aperi pe acel mizerabil de Rene. 

— Dar... Sire... şopti regina. 

— Ai putea fi crezută drept complice a lui, sfârşi regele. 

Catherine deveni palidă. 

Deodată se auziră paşii unui cal. 

— Este Crillon, zise regele. 

Carol al IX-lea alergă la fereastră şi cum curtea era 
luminată el putu vedea pe duce ce ţinea pe Florentin pe şa 
înainte. 

— Jos! Zise Crillon împingând cu bruscheţe pe Rene 
după calul său. 


— Iată Rene! Repetă regele ce închise fereastra. 

Într-adevăr, după două minute Crillon apăru împingând 
în faţa lui pe Rene, palid şi tremurând. 

— Mizerabile! Zise regele, cum numeşti otrava cu care 
te-ai servit? 

— N-am otrăvit pe nimeni, zise el. 

— Minţi! Strigă o voce detunătoare la spatele lui Carol al 
IX-lea. 

Era Henric de Navarra, Henric palid de mânie, Henric ce 
luă pe Florentin de braţ şi îl duse lângă patul reginei. 

— Rene, zise el atunci, ascultă-mă bine: Fiica ta mi-a 
spus, de o oră, că ai otrăvit aceste mănuşi. 

Prinţul îi arătă mănuşile, şi Rene îşi înăbuşi un țipăt. 

— Ai otrăvit aceste mănuşi, urmă Henric, şi le-ai pus într- 
un cufăraş pe care l-ai cerut prin Godolphin... ştii de unde. 

Doamna Catherine îşi depuse toate silinţele spre a se 
ţine pe picioare. 

— Rene, urmă prinţul, dacă ştii vreun mijloc de a scăpa 
pe mama mea... te voi ierta! 

Florentinul preumbla împrejurul lui o privire uimită. 

— Ren6, adaugă Henric, fiica ta Paola e la această oră în 
mâinile Farinettei şi a trei bandiți. Scapă pe mama mea şi ţi- 
o înapoiez. 

— Fiica mea! Fiica mea Paola! Strigă Rene. 

— Scapă pe mama mea! Repetă prinţul. 

Rene luă măna murindei, o examină şi părul i se zbârii. 

— Prea târziu! murmură el. 

Şi într-adevăr, ca şi cum întâlnirea mâinii sale cu acea a 
omorâtorului ei ar fi trebuit să îi grăbească moartea, regina 
de Navarra deschise totdeodată ochii, se ridică pe jumătate 
şi recăzu scoțând un ultim suspin. 

— Moartă! Zise Carol al IX-lea, ce se arătă ameninţător 
şi teribil ca un jude suprem, moartă! 

— Sire, Sire! Strigă Henric, Sire în numele sângelui 
nostru, răzbunare! 

Regele luă pe Henric în braţele lui şi îi zise: 


— Taci, frate, nu pronunţa cuvântul ce rătăceşte pe 
buzele tale, îţi dau cuvântul meu de rege că voi face 
dreptate. 

Atunci întorcându-se spre Crillon: 

— Domnule duce, zise el, vei conduce pe Rene la 
Châtelet ţi va ieţi mâine pentru a merge în Place de Greve. 

— Rene, zise prinţul cu o voce hotărâtă, la această oră 
fiica ta e dezonorată. 

Florentinul scoase un țipăt surd şi căzu ca lovit de 
trăsnet. 

Carol al IX-lea privi atunci pe Catherine de Medicis. 

— Doamnă, îi zise el încet, vei pleca pe dată la Amboise şi 
acolo vei aştepta cu pocăință ca ora morţii dumitale să 
sune... Niciodată nu vei mai revedea Luvrul! 

Henric îngenunchease din nou lângă cadavrul mamei 
sale, şi plângea cu disperare. 


SFÂRŞIT 


1 Joc de cuvinte legat de numele jocului de cărţi 
l'hombre - umbra. 

2 Suport pe care se păstra armura. 

3 Cavaleri rătăcitori şi mereu în căutare de aventuri 
eroice în Evul Mediu. 

4 Escrocii.